Stephen King — Dolores Claiborne

Stephen King 


Dolores Claiborne 


"Ce-şi doreşte o femeie?" 
SIGMUND FREUD 


"R-E-S-P-E-C-T, află ce înseamnă pentru mine." 
ARETHA FRANKLIN 


"^ 


— Ce-ai întrebat, Andy Bissette? Dacă "i 
alea pe care mi le-ai explicat"? 

Dumnezeule! Ce-i face pe unii bărbaţi să fie aşa întepati! 
Nu, tu nu te necăji, ţine-ţi fleanca puţin şi ascultă-mă. Am io o 
idee, că o să mă asculţi aproape toată noaptea, aşa că ar 
trebui să te obişnuieşti du asta. Pen'că am înţeles ce mi-ai 
citit! Arăt io ca şi cum mi-aş fi pierdut capu' de când te-am 
văzut în piaţă? Asta era luni dup-amiază, dacă-ţi mai aduci 
aminte. Ţi-am spus io c-o să te ia naiba când o să vadă 
nevastă-ta că ai cumpărat pâinea aia veche de două zile, eşti 
scump la tărâţe şi ieftin la făină — cum e zicala — şi pun pariu 
c-am avut dreptate, nu? 

Imi înţeleg drepturile foarte bine, Andy; maică-mea nu 
creştea idioţi. Şi, Doamne-ajută, încă îmi înţeleg şi 
responsabilităţile. 

Orice zic poa'să fie folosit împotriva mea la tribunal, ai 
spus? Se mai întâmplă şi minuni! Ai putea să nu mai rânjeşti 
aşa, Frank Proulx. Oi fi tu acum un poliţai tare, dar nu-i mult 
de când te-am văzut cum te jucai cu aia în nisip având acelaşi 
rânjet idiot pe faţă. Îţi dau un mic sfat: când dai de-o vulpe 
bătrână ca mine, poţi să termini cu rânjetu' ăla, fiin'că io po' 
să te citesc mai uşor ca pe-o reclamă la izmene dintr-un 


nţeleg drepturile 


catalog Sears. 

Şi-acu', că v-aţi distrat destul, putem începe. O să vă spun 
o droaie de-acu' încolo şi probabil c-o să puteţi folosi o 
grămadă în tribunal mai târziu, dac-o să vreţi. Mişto e că 
aproape toţi tipii de pe insulă ştiu deja şi, oricum, mă doare-n 
juma' de cur — aşa cum zicea bătrânu' Neely Robichaud când 
era matol. lar asta se-ntâmpla cea mai mare parte a timpului, 
po' să zică toţi ăia care-l cunoşteau. 

Numa' că mă interesează totuşi o chestie, de-aia am venit 
aici de bunăvoie. N-am omorât-o io pe târfa de Vera Donovan 
şi vreau să vă conving de asta, indiferent de ce credeţi acu'. 
N-am împins-o io pe afurisita aia de scară. Mă puteţi închide 
pentru ălălalt, e-n regulă, da' nu-i nici un strop de sânge de-al 
curvei ăleia pe mâinile mele. lo-s convinsă c-o să crezi şi tu 
asta după ce-o să termin, Andy. Totdeauna ai fost un băiat 
bun şi cinstit în felu' tău, iar acu' ai ajuns un om de treabă. 
Numa' să nu ţi-o iei în cap, că ai crescut ca oricare altu', cu o 
femeie care te spăla, îţi ştergea mucii de la nas şi te-ndruma 
pe calea cea bună, dacă tu o apucai pe una greşită. 

Şi-ncă ceva înainte de-a începe: te ştiu pe tine, Andy, şi pe 
tine, Frank, da' cine e femeia asta cu casetofonu'? 

O, Doamne, Andy, știu că e stenodactilografă! Nu tocma' 
v-am zis că maică-mea n-a crescut idioţi? Oi face io şaişase în 
noiembrie, da' încă mă mai duce bibilica. Ştiam că o femeie 
cu un cas şi un carneţel de notițe e stenodactilografă. Mă uit 
la toate procesele televizate, chiar şi la Legea din Los 
Angeles, unde se pare că nimeni nu-şi poate ţine hainele pe el 
mai mult de-un sfert de oră. 

Cum te cheamă, scumpo? 

De unde te tragi? _ 

lar tu termină, Andy! Ce-ai vrea să faci în noaptea asta? Iți 
făcuseşi planu' să te duci pe plajă să vezi dacă poţi prinde 
niscaiva tipi care adună scoici fără permis? Ar fi fost atât de 
palpitant, că ţi-ar fi cedat inima, nu? Ei? 

Aşa. E mai bine acu'. Tu eşti Nancy Bannister din 
Kennebunk, iar io-s Dolores Claiborne, de-aici, din Little Tall 
Island. După cum v-am mai spus, o să-ncep imediat povestea 


mea, până nu ajungem să ne omorâm unii pe alţii, şi-osăvă 
daţi seama că n-am minţit nici măcar un pic. Să-mi spui dacă 
vrei să vorbesc mai tare sau mai rar. Nu tre' să fii timidă cu 
mine. Vreau să reţii orice cuvânt, începând cu asta: acu' 
douăşnouă de ani, pe vremea când Bissette, actualul şef al 
Poliţiei, abia se angajase şi încă îşi mai mânca de sub unghii, 
mi-am omorât bărbatu', pe Joe St. George. 

Ce te uiţi de parcă ţi-aş fi băgat degetele-n priză, Andy? 
Poţi să te şi cari, numa' să-ţi închizi pliscu'. Da' nu ştiu de ce 
sunteţi toţi aşa miraţi. Ştiaţi că io l-am omorât pe Joe. Toată 
lumea din Little Tall o ştie şi probabil şi juma' din populaţia de 
până-n Jonesport. Numa' că nimeni n-a putut s-o dovedească. 
lar io sunt acu' aici, recunoscând asta în faţa lui Frank Proulx 
şi a lui Nancy Bannister din Kennebunk, numa' din cauza 
târfei ăleia proaste de Vera, căreia i-a mai ieşit una dintre 
farsele ei tâmpite. 

Da' bine că n-o să mai aibă cum să le mai joace de-acu' 
încolo. Cel puţin e o consolare, nu? 

Mută casetofonu' ăla puţin mai aproape de mine, Nancy, 
dragă. Dacă e s-o facem, măcar s-o facem ca lumea, pe bune. 
Nu-i aşa că japonezii ăia inventează cele măi șmechere 
chestii? Da, într-adevăr... da' presupun că amândouă ştim că 
ce înghite el în cutia lui dulce mă poate băga într-o închisoare 
de femei pentru tot restu' vieţii. Numa' că oricum n-am de 
ales. Jur în faţa lui Dumnezeu că întotdeauna am ştiut c-o să 
mor din cauza Verei Donovan, am ştiut de când am întâlnit-o 
prima dată. Şi uite ce-a făcut, uite ce mi-a făcut blestemata 
aia de târfă bătrână! De data asta chiar mi-a tras-o nasol. Dar 
aşa-i cu bogaţii ăştia, dacă nu te pot bate până mori, te 
sărută până te sufoci. 

Ce? 

O, drace! Dacă mă laşi puțin în pace, Andy, imediat o să 
continui! Tocma' încerc să mă decid dacă s-o spun de la cap 
la coadă sau de la coadă la cap. Se poate să-mi daţi ceva de 
băut? 

Fi-ţi-ar cafeaua să-ţi fie! la-o pe toată şi toarnă-ţi-o pe 
mutră. Dă-mi doar un pahar cu apă, dacă eşti aşa zgârcit şi 


nu-mi oferi măcar o înghiţitură din băutura pe care o ai în 
birou. lo nu... 

Cum adică de unde ştiu? Păi, Andy Bissette, cineva care 
te-ar cunoaşte mai puţin ar spune că ieri ai coborât din 
copaci. Crezi că toată insula vorbeşte numa' de faptu' că mi- 
am omorât bărbatu'? Păi asta-i veche. Ei, mai ai tu ceva 
sânge în tine. 

Mulţumesc, Frank. Erai şi tu un băiat bun, numa' că nu se 
prea putea uita lumea la tine în biserică înainte de-a te învăţa 
maică-ta să nu-ţi mai faci biluţe din muci. Drace, uneori îţi 
băgai degetu' aşa de adânc în naş, încât era un miracol că nu- 
ţi scoteai şi creierii afară. Şi, mă rog, de ce naiba roşeşti ? 
Parcă ar fi existat vreun copil care să nu-şi pompeze din 
trompă puţintică gelatină verzulie din când în când. Cel puţin 
tu erai atât dă dăştept să-ţi ţii mâinile afară din pantaloni 
măcar în biserică, fiin'că sunt o grămadă de băieţi care 
niciodată... 

Da, Andy, bine, am s-o spun. Sfinte Sisoe, tu nu ţi-ai scos 
niciodată puricii din pantaloni, nu? 

Să-ţi zic ceva: o să fac un compromis. În loc s-o spun de la 
cap la coadă sau de la coadă la cap, am de gând să-ncep de 
la mijloc. Şi dacă nu-ţi place, Andy Bissette, n-ai decât s-o 
treci pe lista ta neagră şi să i-o trimiţi duhovnicului. 

lo şi Joe am avut trei copii, iar când el a murit, în vara lu' 
1963, Selena avea cinşpe ani, Joe Junior treişpe şi micu' Pete 
doar nouă. Joe nu mi-a lăsat nici măcar o bucată de hârtie să 
mă şterg la cur cu ea şi numa' cu greu o găleată unde s-o 
arunc. 

Cred c-ar trebui să te preocupi un pic de asta, Nancy. Sunt 
doar o femeie bătrână cu o fire cretină şi gura spurcată, da' 
asta ţi se-ntâmplă mai devreme sau mai târziu, când duci o 
viaţă aşa idioată. A 

Unde rămăsesem? Incă n-am deraiat, nu? 

A, da. Mulţumesc, dulceaţă. 

Joe mi-a lăsat cocioaba aia amărâtă de lângă East Head şi 
şase acri de pământ pe care nu creştea mai nimic, numa' 
nişte tufe încâlcite de mure şi ceva lemn bun de aruncat. Ce 


altceva? Stai să văd. Trei rable stricate: două camioane şi un 

motor dezmembrat în bucăţi, patru legături de lemne, o notă 

de plată la băcănie, alta la fierar, încă una la benzină şi încă o 
notă la Pompe Funebre... Şi vrei s-o ştii p-aia tare? Nu era de 

nici o săptămână în pământ când sacu' ăla fără fund de Harry 
Doucette a venit cu o hârtie împuţită că Joe îi datora douăzăci 
de dolari pe un pariu de baseball! 

Mi-a lăsat toate astea pe cap, da' crezi că mi-a lăsat şi 
vreo nenorocită de asigurare? Nema! Ar fi fost o 
binecuvântare căzută din cer, după cum au mers lucrurile în 
continuare. O să ajung şi acolo, da' vreau să spun că Joe St. 
George nu era un bărbat adevărat, ci un bolovan atârnat de 
gâtu' meu. Mai rău, pen'că un bolovan nu se îmbată şi nu vine 
acasă mirosind a bere ca să ţi-o pună la unu noaptea. N-a fost 
ăsta motivu' pentru care l-am omorât pe ticălos, da' po' să- 
ncep foarte bine şi de-aici. 

O insulă nu-i un loc propice să omori pe cineva, vă spun 
eu. Pare că tot timpu' există careva de-l mănâncă-n cur să-şi 
bage nasu' în treaba ta, şi asta când îţi convine cel mai puţin. 
De-aia am făcut-o când am făcut-o, şi-o să ajung imediat şi- 
acolo. Deocamdată spun numai că am făcut-o cu aproape trei 
ani după ce soţu' Verei Donovan a murit într-un accident de 
maşină pe lângă Baltimore, unde locuiau ei când nu-şi 
petreceau verile la Little Tall. În zilele alea, Vera Donovan 
încă mai avea toate şuruburile strânse şi bine lustruite. 

Atunci, când Joe tăia frunză la câini şi n-aveam nici un 
chior, ajunsesem la grea strâmtoare şi mi-am dat seama că 
nu-i nimeni pe lume mai disperat decât o mamă cu grija 
copiilor ei. În perioada aia, m-am hotărât să-mi iau inima-n 
dinţi şi să caut o slujbă în Jonesport la băcăniile Shop and 
Save sau chelneriţă în vreun restaurant, când brusc pisicuţa 
aia s-a decis să trăiască tot anu' pe insulă. Majoritatea au 
crezut că i-a sărit o siguranţă, da' io n-am fost aşa surprinsă, 
pen'că oricum stătea o grămadă pe-aici. 

Tipu' ăla care lucra atunci pentru ea, nu-mi aduc aminte 
cum îl chema, da' tu, Andy, ştii despre cine vorbesc, masculu' 
ăla feroce care-şi purta pantalonii strâmţi pe cur să vadă 


toată lumea că are coaiele mai mari decât ulcioarele lui 
Mason, m-a căutat şi mi-a zis că Domnița (aşa-i spunea 
întotdeauna, Domnița — ce tâmpit!) voia să ştie dacă pot veni 
să-i fac menaju' complet. Oricum îl făcusem pentru Donovani 
în toate verile din 1950 încoace şi presupun că era normal ca 
ea să apeleze în primu' rând la mine, numa' că la vremea aia 
mi se păruse o adevărată mană cerească. Am acceptat şi am 
muncit acolo tot timpu', până ieri dup-amiază, când a picat pe 
trepte drept în capu' ei sec şi cretin. 

Ce făcea bărba-su, Andy? Parcă avioane, nu? 

O, da. Cred că am auzit asta, doar ştii cum vorbeşte lumea 
pe insulă. Ceea ce ştiu sigur e că erau înstăriți, teribil de 
înstăriți, şi ea a pus mâna pe tot după ce-a murit el. Ei bine, în 
afară de ce-a luat guvernul, da' mă-ndoiesc să fi aflat cât 
aveau ei de fapt. Michael Donovan era dur ca o stâncă. Şi 
viclean. Deşi nimeni n-o să mă creadă, dacă te iei după cum a 
dus-o în ultimii zece ani. Vera Donovan era la fel de şmecheră 
ca el — şi a rămas aşa până în ziua când a murit. Mă-ntreb 
dacă a ştiut în ce rahat mă băga dacă nu murea de vreun mic 
atac de inimă în patu' ei. Am fost la East Head aproape toată 
ziua, am stat pe treptele alea ce dădeau să se dărâme şi m- 
am gândit la o mulţime de lucruri. Mai întâi, mi-am dat seama 
că, spre final, Vera Donovan ajunsese mai puţin deşteaptă 
decât un sac cu fân, iar apoi mi-am adus aminte de povestea 
cu aspiratoru' şi mi-am zis că poate totuşi... 

Da' nu mai contează acu'. Singuru' lucru care mai 
contează e că am picat din tigaia încinsă direct pe plită, şi 
tare mi-ar plăcea să mă dau cu orice preţ la o parte până nu- 
mi arde de tot curu'. Dacă oi mai putea. 

La-nceput am fost menajera Verei Donovan, iar dup-aia 
doamnă de companie plătită. Nu mi-a luat prea mult să-mi 
dau seama de diferenţă. Ca menajeră, mâncam rahat opt ore 
pe zi, cinci zile pe săptămână. Ca damă de companie, trebuia 
să-l mănânc tot timpu'. 

A avut primu' atac în vara lu' 1968, pe când privea la 
televizor Convenţia Naţională a Democraților. Fusese unu' 
micuţ şi obişnuia să dea vina pe Hubert Humphrey. "Am văzut 


găoaza aia fericită de prea multe ori", spunea ea, "şi mi-a 
plesnit un vas de sânge din pricina asta. Ar fi trebuit să ştiu c- 
o să se întâmple; ar fi putut tot aşa de bine să fie Nixon". 

Apoi, Vera a avut unu' mai puternic în 1975 şi, de data 
asta, n-au mai fost politicienii ăia pe care a dat vina. Doctoru' 
Freneau i-a spus că e mai bine să se lase de fumat şi de băut, 
da' ar fi putut să nu se obosească, fiin'că o pisicuţă aşa 
fandosită ca Vera Pupă-Mi-Obră-jorii-Din-Dos Donovan nu se 
înjosea să asculte un doctoraş de ţară ca Chip Freneau, "lo o 
să-l îngrop", spunea, "şi-o să beau un whisky cu sifon pe 
mormântul lui". 

Pentru un timp, se părea că asta chiar o să se-ntâmple, el 
continuând s-o bată la cap, iar ea continuând să navigheze 
semeaţă precum Queen Mary. Apoi, în 1981, a avut prima 
zguduitură serioasă, iar masculu' feroce a murit peste un an, 
în urma unui accident de maşină pe continent. Asta s-a- 
ntâmplat când m-am mutat eu la ea, în octombrie 1982. 

A trebuit? Habar n-am. Probabil că nu. Aveam asigurare 
sociabilă, cum îi spunea Hattie McLeod. Nu era prea mare, da' 
copiii plecaseră deja de mult — micu' Pete chiar de pe lumea 
asta, săracu' — şi-mi permisesem să pun câţiva dolari 
deoparte. Viaţa pe insulă fusese întotdeauna ieftină şi era 
totuşi mult mai bine decât pe continent, deşi nu ca 'nainte. Ca 
atare, nu cred că a trebuit să mă mut cu Vera. 

Da' ne obişnuisem una cu ailaltă. E greu să-i explici asta 
unui bărbat Probabil că Nancy, cu carneţelele, peniţele şi 
casu' ei, înţelege, da' nu m-aştept s-o şi spună. Ne 
obişnuiserăm una cu ailaltă aşa cum se învaţă şi doi lilieci să 
stea unu' lângă altu', atârnaţi cu capu' în jos în aceeaşi 
peşteră, chiar dacă nici pe departe nu sunt ceea ce s-ar putea 
numi prieteni. Şi nu a însemnat o schimbare prea mare. 
Principala diferenţă a fost că mi-am pus în debara hainele de 
duminică lângă alea de casă, şi asta pen'că, la sfârşitu' lu' 
1982, stăteam acolo toate zilele şi aproape toate nopţile. Cu 
banii o duceam mai bine, da' nu aşa de grozav încât să-mi 
cumpăr primu' Cadillac, dacă pricepi ce vreau să zic. Ha! 

Cre' c-am făcut-o mai mult pen'că nu era altcineva 


disponibil. Ea avea un agent de afaceri în New York, un om pe 
care-l chema Greenbush, numa' că lui nici nu-i dădea prin cap 
să vină în Little Tall, ca ea să poată ţipa la el de la fereastra 
dormitorului să se asigure că atârnă cearşafurile cu şase 
cârlige, nu cu patru, nici să se instaleze în camera de oaspeţi, 
să-i schimbe scutecele şi să-i şteargă căcatu' de la curu' ei 
gras în timp ce-l acuza că-i furase biştarii din puşculiţă şi-i 
spunea c-o să-l bage la răcoare pentru asta. Greenbush doar 
tăia cecurile. lo curăţăm tot căcatu' după ea şi-i ascultam 
aiurelile despre puşculiţe, cearşafuri şi iepuraşi de praf. 

Şi pen'ce? N-aştept nici o medalie pentru asta, nici măcar 
o Inimă Roşie. Am înghiţit o grămadă de porcării la viaţa mea, 
iar de ascultat am ascultat cu mult mai multe (amintiţi-vă că 
am fost măritată cu Joe St. George şaişpe ani), şi nimeni nu 
m-a tras aşa pe sfoară. Cre' că m-am mutat spre sfârşit cu ea 
pen'că nu mai avea pe altcineva: ori io, ori azilu'. Copiii ei nu 
veneau niciodată s-o vadă, ăsta era un lucru pentru care o 
compătimeam. Nu că m-aş fi aşteptat să stea acolo tot 
timpu', să nu credeţi asta, da' nu vedeam de ce nu puteau să 
treacă peste cearta aia veche şi să vină la ea pentru o zi sau 
chiar un weekend. Era o jigodie împuţită, asta-i sigur, da' era 
totuşi mama lor. Şi bătrână pe deasupra. Ei bine, acu' ştiu mai 
multe ca atunci, da'... 

Ce? 

Da, i-adevărat. Să mor dacă te mint, aşa cum zic nepoţii 
mei. N-ai decât să-l suni pe tipu' ăla, Greenbush, dacă nu mă 
crezi. Atunci când o să se răspândească vestea, şi asta 
oricum se-ntâmplă pân' la urmă, o să apară un articol siropos 
în Daily News despre cât de minunat e totu'. Acu', io am 
noutăţi pentru voi şi nu-s deloc încântătoare. O porcărie de 
coşmar, asta e. Nu contează ce se va petrece aici, lumea tot 
va zice că io i-am înfipt în creieri să facă ce-a făcut şi că dup- 
aia am omorât-o. Ştiu asta şi o ştii şi tu, Andy. Nu-i putere pe 
lume şi nici în ceruri care să-i împiedice pe oameni să se 
gândească la ce-i mai rău, când vor. 

Ei bine, nici un blestemat de cuvânt nu-i adevărat. N-am 
forţat-o la nimic, iar ea sigur n-a făcut ce-a făcut fiin'că ţinea 


la mine sau măcar mă plăcea. Cre' că ar fi putut s-o facă 
închipuindu-şi că mi-o datora; în felu' ei, s-o fi gândit că-mi 
datorează foarte mult şi nu-i era în fire s-o spună. Eventual să 
fi fost modu' ei de a-mi mulţumi nu pentru că-i schimbasem 
scutecele, da' fiin'că fusesem acolo în nopţile când ieşeau 
sârmele de prin colţuri şi iepuraşii de praf de sub pat. 

Ştiu că nu-nţelegeţi asta, da' veţi pricepe. Vă promit că 
veţi pricepe totu' înainte de a deschide uşa şi de a pleca 
definitiv din cameră. 

Ea era de trei ori jigodie. Am mai cunoscut io altele şi mai 
mari, da' de trei ori e suficient pentru o femeie bătrână, care- 
şi petrecea timpu' doar în pat sau în scaunu' cu rotile. 

Primu' mod de-a fi jigodie consta în faptu' că nu se putea 
stăpâni. Vă amintiţi ce v-am zis despre cârligele de rufe, că 
niciodată nu trebuia să prind cearşafurile cu patru, ci numa' 
cu şase? Ei, ăsta-i doar un singur exemplu. 

Trebuia să faci lucrurile numa' într-un anume fel, dacă 
lucrai pentru doamna Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos Vera î 
Donovan, şi nu puteai uita vreodată asta, chiar de-ai fi vrut. Iți 
descria de la început până la sfârşit cum să faci o treabă şi io 
vă pot spune că aşa cum zicea ea se petreceau toate pe- 
acolo. Dacă uitai ceva, prima dată aveai parte de o 
scărmăneală. A doua oară îţi tăia din salariu. lar dacă uitai a 
treia oară, pân' aici ţi-era, nu mai accepta nici o scuză şi pri- 
meai un şut în fund, azvârlindu-te direct în stradă. Astea erau 
regulile Verei, şi pe mine nu mă deranjau. Mi se păreau dure, 
da' cinstite. Dacă ţi se spunea de două ori pe ce să pui cratiţa 
după ce-o scoteai din cuptor, niciodată nu trebuia s-o aşezi pe 
pervaz să se răcească, aşa cum procedează irlandezii ăia 
jegoşi, şi dacă tot nu reuşeai să-ţi aduci aminte, atunci aveai 
toate şansele să n-o mai faci în veci. 

Trei boacăne, şi te concedia, asta era regula şi nu se 
admiteau excepţii de nici un fel, aşa că am lucratcuo 
grămadă de oameni de-a lungu' vremii din pricina asta. In 
zilele-alea am auzit de multe ori spunându-se că să munceşti 
pentru Vera Donovan e ca şi cum ai trece printr-o uşă din aia, 
turnantă. Deci prima oară când m-am dus să lucrez la ea, 


adică în 1949, parcă intrasem în gura lupului. Da' nu era chiar 
atât de rea cum îşi imaginau unii. Dacă-ţi deschideai bine 
urechile, puteai rămâne. Eu aşa făceam, şi masculu' feroce la 
fel. Insă trebuia să ai grijă tot timpu', pen' că era dură, pen' 
că ştia mai bine ca ăilalţi de-şi petreceau verile pe insulă 
treburile de pe-aici şi pen' că putea fi crudă. Chiar şi atunci 
când o năpădiseră toate belelele mai avea puterea de-a fi a 
naibii. Pentru ea, era un fel de hobby. 

— Ce faci aici? mi-a spus în prima zi de muncă. N-ar trebui 
să fii acasă să-ţi îngrijeşti bebeluşu' şi să găteşti o cină mare 
şi bună pentru lumina vieţii tale? 

— Doamna Cullum e fericită să aibă grijă de Selena, da' 
numa' patru ore pe zi, am zis io. Nu pot decât juma' de 
normă. 

— Jumătate de normă e tot ceea ce-mi doresc, aşa cum 
cred că spune şi foaia aia locală cu pretenţii de ziar, veni 
imediat răspunsul, lăsând să se întrezărească limba ei 
ascuţită, chiar dacă de data asta nu se referea direct la mine, 
aşa cum avea să se-ntâmple de-atâtea ori mai târziu. 

In ziua aia tricota, dacă-mi aduc bine aminte. Femeia asta 
putea să tricoteze ca maşina, o pereche de ciorapi într-o 
singură zi nu era o problemă pentru ea, chiar dacă începea la 
zece. Da' spunea că trebuie să fie în toane bune. 

— Da'mnă, am zis, aşa-i. 

— Numele meu nu e Da'mnă, a spus ea, lăsându-şi lucrul 
deoparte. E Vera Donovan. Dacă te angajez, o să-mi spui 
doamna Donovan, cel puţin până când o să ne cunoaştem 
îndeajuns de bine, iar eu o să-ţi spun Dolores. E clar? 

— Da, doamnă Donovan, am zis io. 

— Foarte bine, ăsta e un bun început Acum vreau să-mi 
răspunzi la o întrebare. Ce cauţi aici, Dolores, când artrebui 
să ai grijă de propria-ţi casă? 

— Vreau să câştig ceva bani în plus pentru Crăciun. Mă 
hotărâsem dinainte ce motiv o să-i dau dacă mă întreabă. lar 
dac-o să fiţi satisfăcută şi dacă mie o să-mi placă să muncesc 
pentru dumneavoastră, poate o să rămân puţin mai mult. 

— Dacă ție o să-ţi placă să munceşti pentru mine? m-a 


imitat ea, apoi şi-a dat ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost cel 
mai prostesc lucru pe care-l auzise în viaţa ei. Cum ar putea 
cuiva să nu îi placă să lucreze pentru măreaţa Vera Donovan? 
Bani pentru Crăciun. A făcut o pauză, uitându-se întruna la 
mine, apoi a reluat şi mai sarcastic: Hm! Bani de Cră-ciun! 

Ca şi cum ar fi suspectat că mă găseam în realitate acolo 
fiin'că se iviseră deja probleme în căsnicie când de-abia mi se 
scuturase grâul din păr, ea dorind numa' să mă vadă roşind şi 
plecând ochii, pentru a se convinge. Aşa că n-am roşit şi n-am 
coborât privirea, cu toate că împlinisem numa' douăşdoi de 
ani şi fusese cât pe-aci. N-aş fi recunoscut în faţa nimănui că 
aveam deja probleme, nici supusă unei torturi, nu. Banii 
pentru Crăciun constituiau un motiv suficient pentru Vera, nu 
contează cât de sarcastic ar fi vorbit ea, iar în sinea mea 
admiteam că totuşi eram un pic strâmtoraţi cu banii în vara 
aia. Doar peste câţiva ani am putut recunoaşte în sinea mea 
de ce mă dusesem atunci să întâlnesc leu' în propria-i vizuină: 
trebuia să găsesc o cale să recuperez ceva din banii pe care-i 
bea Joe în timpu' săptămânii sau îi pierdea la pocher vineri 
noaptea, la taverna lu' Fudgy de pe continent. În zilele alea 
încă mai credeam că dragostea bărbatului pentru femeie şi a 
femeii pentru bărbat este mai puternică decât dragostea de 
băutură şi de scandaluri, numa' că tocmai ultima se ridică la 
suprafaţă ca smântâna-n lapte. Am învăţat destule însă în 
următorii zece ani. Şcoala vieţii e grea uneori, nu? 

— Bine, a spus Vera, o să ne dăm una alteia o şansă, 
Dolores St. George... Deşi, chiar dacă reuşeşti, îmi imaginez 
că peste un an-doi o să fii gravidă din nou, şi atunci va fi 
ultima oară când te voi vedea. 

De fapt, chiar atunci eram deja în două luni, da' torturată, 
şi n-aş fi recunoscut-o nici p-asta. Am vrut o slujbă cu zece 
dolari pe săptămână, o obţinusem şi, vă rog să mă credeţi, 
meritam şi ultimu' cent din ei. Am muncit pe brânci vara aia, 
iar când s-a apropiat Labour Day, Vera m-a întrebat dacă nu 
voiam să continui şi după ce se-ntorceau la Baltimore. Cineva 
trebuia să aibă grijă tot anu' de-o casă atât de mare, ca să nu 
crape, ştii, iar eu i-am spus că bine. 


M-am ocupat de asta până c-o lună înainte de a se naşte 
Joe Junior şi m-am întors să muncesc când încă mai sugea. 
Vara l-am lăsat cu Ariene Cullum — Vera n-ar fi vrut un 
bebeluş care să urle în casă, în nici un caz —, da' când a 
plecat cu soţul ei, i-am adus, pe el şi pe Selena, cu mine. Pe 
Selena o lăsam să stea singură, chiar dacă avea doi-trei ani, 
se putea avea încredere în ea. Pe Joe Junior îl luam cu mine în 
fiecare zi. A învăţat să meargă în dormitoru' stăpânului, însă 
Vera n-a aflat niciodată. 

La o săptămână după ce-am născut, m-a sunat (fusese cât 
pe-aci să n-o anunţ, da' mi-am zis că, dacă mă credea 
nerăbdătoare să primesc un cadou, asta era exclusiv 
problema ei), m-a felicitat că am adus pe lume un băiat şi 
apoi mi-a spus de ce mă sunase de fapt, îmi păstra slujba. 
Cre' că intenţionase să mă măgulească, şi chiar reuşise. 
Aproape că nu putea exista un compliment mai mare pe care 
Vera l-ar fi putut face, şi a însemnat pentru mine cu mult mai 
mult decât cecul de douăşcinci de dolari pe care l-am primit 
prin poştă în luna decembrie a acelui an. 

Dură, da' şi cinstită, ea era întotdeauna bossul în casă. 
Bărba-su oricum nu prea venea, poate o zi din zece, chiar şi în 
timpul verilor, când ar fi trebuit să locuiască amândoi acolo, 
iar dacă venea, tot se vedea cine porunceşte acasă. Probabil 
că el avea două sau trei sute de subalterni care dădeau cu 
fruntea în perete de fiecare dată când spunea "Poc", da' Vera 
comanda pe teritoriu' din Little Tall Island, iar dacă-l punea 
să-şi scoată pantofii ca să nu mai lase urme de noroi pe 
covoru' ei frumos, el se executa. 

După cum spuneam, Vera căpătase stilu' ei de-a face 
lucrurile. Absolut întotdeauna. Nu ştiu de unde îşi lua ideile, 
da' ştiu că devenise de-a dreptu' obsedată. Dacă lucrurile nu 
erau făcute într-un anume fel, o apuca durerea de cap sau de 
burtă. Işi petrecea atât de mult timp supraveghindu-ne, încât 
mereu mă gândeam că ar fi fost mai liniştită dacă ar fi îngrijit 
ea însăşi de casă. 

Trebuia ca toate căzile de baie să fie curățate cu Spic and 
Span, asta era una. Nu cu Lastoil, cu Top Job, sau cu Mr. 


Clean. Doar cu Spic and Span. Dacă te prindea curăţând vreo 
cadă cu altceva, o păţeai. 

La călcat trebuia să foloseşti un spray special pentru 
apretat gulerele cămăşilor şi ale bluzelor, în plus mai exista şi 
o bucată de pânză pe care trebuia s-o pui peste guler înainte 
de a-l apreta. Pânza aia de tot rahatu' nu folosea la nimic, din 
câte pot io să vă zic, şi cre' că am călcat zece mii de bluze şi 
cămăşi acolo, da' dacă ea intra în cameră şi te vedea 
scrobindu-le fără pânza pusă deasupra, sau măcar atârnând 
de scândura pentru călcat, o păţeai. 

Dacă nu-ţi aduceai aminte să dai drumu' la ventilatoru' din 
bucătărie când aveai ceva de prăjit, iar o păţeai. 

Lăzile cu gunoi din garaj, asta era încă o problemă. Şase 
în total. Sonny Quist venea o dată pe săptămână să le ridice 
şi menajera sau vreo cameristă, cine se găsea mai la- 
ndemână, trebuia să aducă lăzile înapoi în garaj imediat, chiar 
în momentu' când ăsta pleca. Şi nu puteai doar să le înghesui 
într-un colţ şi să le laşi aşa; trebuia să le aliniezi două câte 
două de-a lungu' peretelui din dreapta al garajului şi să pui 
capacele cu faţa-n jos deasupra lor. Dacă uitai vreun mic 
amănunt, o păţeai. 

Şi apoi preşurile de pe praguri. Erau trei: unu' la uşa din 
faţă, unu' la terasă, altu' la uşa din spate, care avea înscris 
pretenţios pe ea INTRARE DE SERVICIU, asta până anu' trecut, 
când m-am plictisit şi l-am scos. O dată pe săptămână trebuia 
să le iau, să le aşez pe-un bolovan din capătu' grădinii, po' să 
spun că la vreo patruzăci de metri în spatele piscinei, şi să le 
bat ca să iasă prafu' din ele. Prafu' trebuia să se ridice în aer. 
lar dacă o trişai, era în stare să te prindă. Nu se uita de 
fiecare dată când băteai preşurile, da' de cele mai multe ori. 
Te urmărea de pe terasă cu un binoclu de-al lui bărba-su. Şi- 
ncă un lucru: când aduceai înapoi preşurile, trebuia să le şi 
aranjezi în aşa fel încât BINE AŢI VENIT să nu stea de-a- 
ndoaselea. Adică oamenii să poată citi cuvintele înainte de-a 
trece pragu'. Pune un preş cu fundu-n sus pe verandă, şi vai 
de tine. 

Cre! că existau vreo cincizăci de lucruri ca astea Mai mult, 


când abia începusem să lucrez la ei, puteai auzi în magazinu' 
universal o grămadă de înjurături la adresa lu' Vera. Familia 
Donovan îi distra teribil. La vremea aia aveau multe ajutoare 
casnice şi, de obicei, cea care înjura cel mai tare era vreo fată 
care fusese angajată cu juma' de normă şi pe care o 
concediase apoi fiin'că uitase de trei ori la rând o regulă. 
Spunea oricui voia s-o asculte că Vera Donovan era rea, cuo 
limbă ascuţită ca de viperă şi ţicnită în ultimu' hal. Ei bine, 
poate că era ţicnită sau poate că nu, da' io vreau să vă zic 
ceva: totuşi nu pretindea luna de pe cer. Şi după mine, cine 
poa' să-şi aducă aminte care cu care se culcă în toate 
serialele alea siropoase de dup-amiază ar trebui să fie în stare 
să ţină minte că tre' să curețe căzile de baie cu Spic and Span 
şi să pună preşurile ca lumea pe praguri. 

lar acu' am ajuns şi la cearşafuri. Asta era un lucru pe care 
niciodată nu aveai voie să-l ratezi. Trebuia să fie întinse 
perfect de-a lungu' sârmelor, aşa ca tivurile să se potrivească, 
ştiţi cum, şi întotdeauna să fie prinse cu şase cârlige fiecare. 
Niciodată patru, doar şase. lar dacă scăpai vreun cearşaf în 
noroi, nu-ţi mai trebuia să aştepţi a treia greşeală. Sârmele 
fuseseră întotdeauna în curtea laterală, chiar sub fereastra 
dormitorului ei. Apărea la fereastră de fiecare dată şi ţipa la 
mine: Șase cârlige, Dolores! M-auzi? Şase, nu patru! Le număr 
şi am ochii la fel de buni ca-ntotdeauna! Eu... 

Ce-i, scumpo? 

Prostii, Andy, las-o în pace. E o întrebare cinstită şi un 
bărbat n-ar fi avut minte destulă s-o pună. 

Îţi spun io, Nancy Bannister din Kennebunk, Maine, da, îşi 
cumpărase şi uscător de rufe, unu' mare şi frumos, da' ne 
interzicea să punem cearşafurile în el dacă nu se prognozau 
cinci zile de ploaie. "Singurul cearşaf care merită să stea pe 
patul unei persoane decente e cel zvântat afară", spunea 
Vera, "pentru că numai atunci miroase bine. Când îl suflă 
vântul, el prinde o adiere, o reţine şi apoi mireasma lui îţi 
trimite vise frumoase". 

Era foarte absurdă în legătură cu o grămadă de lucruri, da' 
nu şi când venea vorba de mirosu' proaspăt al aerului curat 


din cearşafuri; aici îi dădeam dreptate întru totul. Oricine îşi 
poate da seama de diferenţa dintre unu' uscat la maşină şi 
altu' bătut de un vânt călduţ din sud. Numa' că mai existau şi 
multe dimineţi de iarnă cu zece grade şi vântu' puternic ce 
venea din Est, direct de pe coasta Atlanticului, aducând 
umezeală. lar în dimineţile astea aş fi renunţat fără nici o 
ezitare la mirosu' ăla proaspăt. E o adevărată tortură să atârni 
pe sârmă cearşafuri pe o asemenea vreme friguroasă. Nu-ţi 
poţi imagina ce înseamnă asta până când n-o faci, iar dup-aia 
n-o mai uiţi în veci. 

Ajungi cu ligheanu' la sârme, din rufe iese abur, primu' 
cearşaf e cald şi-ţi spui atunci, dacă nu te-ai mai îndeletnicit 
cu asta înainte: "Nu-i chiar aşa de rău." Doar că după ce apuci 
să-l atârni pe primu', să-i aranjezi marginile şi să-l prinzi cu 
cele şase cârlige, nu mai iese nici un abur. E încă ud, da' şi 
rece. Degetele-ţi sunt umede şi pe bune reci. Tu treci la 
următoru', apoi la altu' şi la încă unu', mâinile ţi se fac roşii şi 
înţepenesc, te dor umerii, buzele îţi amorţesc de la ţinut 
cârlige cu ele ca să poţi mânui ca lumea şi aproape tot timpu' 
minunea de cearşaf, da' cel mai nasol e cu mâinile. Dacă ţi-ar 
amorţi, ar fi una. De fapt îţi doreşti să fie aşa. Da' ele se fac 
numa' roşii şi, dacă ai multe cearşafuri, ajung de un roz- 
deschis ca marginile petalelor unui anumit crin. După ce-ai 
terminat, zici că-s gheare. Cel mai rău e că ştii ce-o să se- 
ntâmple când intri în cele din urmă înapoi în casă cu coşu' gol 
şi te pocneşte căldura. Încep să te-nţepe şi te trec furnicături 
pe la încheieturile mâinilor, de parcă te-ar pişca un milion de 
albine. Aş vrea să reuşesc să-ţi descriu şi ţie, Andy, da' nu 
pot. Nancy Bannister arată ca şi cum ar şti, măcar un pic, da' 
e o diferenţă imensă între a-ţi atârna la uscat iarna rufele pe 
continent şi a o face pe insulă. Când degetele încep să se 
dezgheţe, parcă ai avea în ele un muşuroi de termite. Aşa că 
le ungi peste tot cu o loţiune de mâini şi aştepţi să-ţi treacă 
durerea, ştiind că nu contează cât de multă cremă foloseşti; 
pe la sfârşitu' lu' februarie pielea e atât de scorojită, încât 
crapă şi începi să sângerezi dacă-ţi strângi pumnu'. Uneori, 
după ce-ai ajuns la căldură şi chiar te-ai băgat în pat, te scoli 


în mijlocu' nopţii gemând, cu durerea de mâini încă în minte. 
Crezi că glumesc? Poţi să râzi dacă vrei, da' io nu pot, nici 
măcar aşa, un pic. Aproape le şi auzi, ca pe nişte copilaşi care 
nu-şi găsesc mama. Totu' vine din adâncu' tău, iar tu stai 
lungită şi le asculţi, amintindu-ţi mereu că o să te-ntorci din 
nou acolo, pentru acelaşi lucru, şi nimic neputând-o îm- 
piedica, asta fiind o bucăţică din munca femeii pe care nici un 
bărbat n-o cunoaşte şi nu vrea s-o cunoască. 

lar în timp ce tu treci prin toate chinurile astea, cu mâinile 
tepene, degetele purpurii, umerii durându-te, mucii curgându- 
ţi din nas şi formând turturi pe buza de sus, de cele mai multe 
ori, ea stă în picioare sau pe scaun la fereastra dormitorului, 
uitându-se la tine. Cu fruntea încreţită, colţurile gurii lăsate în 
jos şi frământându-şi mâinile, tensionată, de parcă te-ar fi 
asistat la o operaţie complicată într-un spital, şi nu la agăţat 
rufele pe sârmă, cu vântu' şuierându-ţi pe la urechi. Poţi s-o 
vezi cum se forţează să se abţină, încercând ca de data asta 
să-şi ţină pliscu' închis, da' după un timp nu se mai stăpâ- 
neşte, deschide fereastra şi, aplecându-se mult în afara ei, cu 
păru' fluturându-i în vântu' ăla îngheţat, zbiară: Şase cârlige! 
Adu-ți aminte să pui şase cârlige! Ai grijă să nu-mi zboare 
vântul până la capătul grădinii cearşafurile mele bune! M- 
auzi? Ai face bine, fiindcă mă uit la tine şi le număr! 

Când venea luna martie, începeam să mă visez luând 
satâru' cu care io şi masculu' feroce despicam lemnele pentru 
focu' din bucătărie (asta până când el a murit, că dup-aia o 
făceam singură, bucuria mea) şi pocnind-o pe ticăloasă direct 
între ochi. Câteodată chiar mă imaginam lovind-o, în 
asemenea hal reuşea să mă aducă, da' cre' că am ştiut 
întotdeauna că exista o parte a ei căreia nu-i plăcea să ţipe la 
mine la fel de mult pe cât detestam io s-o aud. 

Asta era primu' ei mod de-a fi jigodie, nu reuşea să se 
stăpânească. Dar era mai greu pentru ea decât pentru mine, 
în special după ce avusese atacurile alea. Acu' erau mult mai 
puţine de spălat şi de întins pe sârmă, da' ea rămăsese la fel 
de încrâncenată când venea vorba de subiectu' ăsta, chiar 
dacă majoritatea camerelor din casă fuseseră încuiate, 


paturile pentru oaspeţi dezgolite, iar cearşafurile 
împachetate, puse în pungi şi stivuite în debara. 

Cel mai greu putea să suporte faptu' că, prin 1985, când 
zilele ei de glorie trecuseră, devenise total dependentă de 
mine. Dacă n-aş fi fost acolo s-o ridic din pat şi s-o pun pe 
scaunu' cu rotile, n-ar fi fost în stare să se mişte. Vezi tu, 
mânca şi bea în neştire, de la cinzeşnouă de kile prin 1960, 
ajunsese la vreo şapteştrei şi principalu' câştig consta în 
grăsimea aia gălbuie şi fleşcăită pe care o vezi la unii 
boşorogi. li atârna pe braţe şi pe picioare, iar dacă trăgeai de 
ea, se întindea ca aluatu'. Sunt unii care la bătrâneţe se fac 
slabi ca un ţâr, da' nu Vera Donovan. Doctoru' Freneau 
spunea că fiin'că n-o mai ţineau rinichii. Posibil, da' de multe 
ori mă gândeam că punea pe ea numa' în ciuda mea. 

Ca şi cum grăsimea nu-nsemna nimic, mai era şi pe 
jumate oarbă. Din cauza atacurilor. Câteodată vedea, altă 
dată nu. Uneori putea să vadă puţin cu ochiu' stâng şi al naibii 
de bine cu ăla drept, da' cel mai des zicea că parcă ar avea în 
faţă o draperie groasă. Cre' că vă daţi seama ce-o înnebunea, 
nu mai putea să supravegheze totu'. De vreo câteva ori a şi 
plâns din cauza asta şi, vă rog să mă credeţi, foarte greu poţi 
face pe cineva aşa dur ca ea să plângă; chiar şi după ce tre- 
cuseră atâţia ani peste ea, tot dură rămăsese. 

Ce-i, Frank? 

Senilă? 

Nu-s sigură, ăsta-i adevăru'. Nu cred. Dacă da, precis nu în 
stilu' pe care-l întâlneşti la alţi bătrâni. Şi nu zic asta pen' că, 
dacă s-ar dovedi că era, judecătoru' care se ocupă cu 
autentificarea testamentului ar putea să-şi sufle bine mersi 
nasu-n el. Din partea mea n-are decât să se şteargă la cur cu 
el, io tot ce-mi doresc e să ies din mocirla în care m-a băgat. 
Da' tre' să spun că nu avea scăfârlia complet goală, nici 
măcar la sfârşit. Un sfert, poate, da' nu de tot. 

Principalu' motiv pentru care zic asta e că existau zile 
când se purta la fel de dur ca altădată. De obicei coincideau 
cu alea în care putea să vadă puţin şi te ajuta s-o ridici din 
pat, chiar făcea doi paşi până la scaunu' cu rotile, în loc s-o 


cari ca p-un sac cu porumb. O puneam în scaun să-i schimb 
aşternutu', iar ea se ducea la fereastră, aia care dădea înspre 
curtea laterală şi împrejurimi. Mi-a spus odată că ar lua-o 
razna definitiv dacă ar fi nevoită să stea în pat toate nopţile şi 
toate zilele, neavând decât tavanu' şi pereţii din jur la care să 
se uite, şi io am crezut-o. 

Uneori devenea incoerentă, da, timp în care nu ştia cine 
sunt şi numa' cu greu cum o cheamă. În zilele alea părea o 
barcă dezlegată de țărm şi lăsată în voia valurilor, se credea 
în 1947 dimineaţa şi în 1974 dup-amiaza. Da' avea şi zile 
bune. Pe măsură ce trecea timpu' se împuţinau şi o mai 
apucau din când în când mici atacuri, crize, cum le spun 
bătrânii. Zilele ei bune însă erau nasoale pentru mine, fiin'că 
trecea la vechile ei mizerii dac-o lăsam. 

Reuşea să fie a naibii, ăsta era al doilea mod de-a fi 
jigodie. Femeia aia putea fi tot atât de rea ca un câine turbat, 
când voia. Până şi imobilizată în cea mai mare parte a 
timpului în pat, purtând scutece şi chiloţi din plastic, izbutea 
să fie afurisită în ultimu' grad. Porcăriile pe care le făcea în 
zilele de curăţenie sunt un bun exemplu pentru ce vreau să 
spun. Nu se-ntâmpla chiar în fiecare săptămână, da' jur că 
prea des joia, pentru a fi doar o coincidenţă. 

Joia era ziua de curăţenie. Casa e imensă, nu poţi avea 
nici cea mai mică idee despre asta până nu te plimbi prin ea, 
da' cea mai mare parte-i închisă. Zilele în care o juma' de 
duzină de fete cu păru' strâns sub bonete lustruiau într-o 
parte, spălau geamurile şi curăţau pânzele de păianjen din 
colţuri în altă parte rămăseseră cu douăzăci de ani în urmă. 
Uneori intram în camerele astea sumbre şi mă uitam la husele 
puse pe mobile, gândindu-mă cum arăta locu' în anii cincizăci 
— pe vremea când se dădeau petreceri vara, lampioane 
japoneze în diferite culori luminau pajiştea, oh, cât de bine îmi 
amintesc totu' — şi mă apuca tremuratu'. Aţi observat 
vreodată cum dispar culorile aprinse spre sfârşitul vieţii? In 
final, lucrurile par în permanenţă gri, aşa, ca o rochie spălată 
de prea multe ori. 

În ultimii patru ani au rămas folosite doar bucătăria, 


salonu' mare, sufrageria, sera ce da spre piscină, cămara şi 
patru dormitoare la etaj: al ei, al meu şi două pentru oaspeţi. 
Camerele de oaspeţi nu erau încălzite aşa mult iarna, da' le 
ţinea bine îngrijite pentru cazu' în care copiii ei ar fi venit 
cumva s-o vadă. 

Chiar şi aşa, în anii ăştia veneau două fete din oraş să mă 
ajute în zilele de curăţenie. De obicei le schimba foarte des, 
da' din 1990 le păstrase pe Shawna Wyndham şi Susy, sora 
lui Frank. Nu m-aş fi descurcat fără ele, numa' că tot 
munceam o grămadă, iar joia, la patru dup-amiază, când 
fetele se duceau acasă, abia mă mai ţineam pe picioare. Cu 
toate că încă mai erau multe de făcut: călcatu', lista de 
cumpărături pentru vineri şi cina Măriei Sale de gătit, păi da. 
Dracu' nu se odihneşte niciodată, aşa se zice. 

Da' înainte de toate, îmi plăcea sau nu, trebuia să mă 
războiesc cu măgăriile ei. _ 

Avea nevoile fizice destul de regulat. li puneam plosca la 
fiecare trei ore, suna ea după mine. In cele mai multe zile mai 
găseam şi ceva solid în pişat, când mă chema dup-amiaza. 

Numa' joia nu. 

Nu în fiecare joi, doar în alea în care se simţea bine, atunci 
puteam să contez pe mult mai multă treabă — şi p-un junghi 
în spate care mă ţinea trează până la miezu' nopţii. Chiar şi 
un Superman ar fi cedat pân' la urmă. Am fost rezistentă ca 
un catâr toată viaţa, încă mai sunt de altfel, da' şaişase eo 
vârstă. Nu te mai poţi înhăma la muncă la fel ca înainte. 

In loc să umple plosca la şase dimineaţa, în zilele de joi nu 
se pişa decât un strop. La fel şi la nouă. lar la amiază, în loc 
de urină cu ceva solid în ea, nu găseam absolut nimic. In clipa 
aia începeam să bănuiesc că o făcea special. N-aveam nici un 
dubiu în legătură cu chestia asta, doar când nu se căca nici 
miercuri dup-amiază. 

Văd cum îţi înăbuşi zâmbetu', Andy, nu-i nimic, râzi dacă 
ai chef. Atunci nu era nimic de râs, da' toate astea s-au 
terminat şi-i sigur adevărat ce-ţi trece acu' prin minte. Cretina 
aia împuţită îşi făcea rezerve de rahat, de parcă şi l-ar fi 
depus la bancă pentru dobânzi... Numa' că, vrând-nevrând, 


pe alea io trebuia să le ridic. 

Imi petreceam majoritatea dup-amiezelor de joi fugind pe 
scări, încercând s-o prind la timp şi, uneori, chiar reuşeam. 
Da' în orice stare ar fi fost ochii ei, la urechi n-avea nimic, şi 
ştia că niciodată nu le-aş fi lăsat pe fetele din oraş să dea 
singure cu aspiratoru' pe covoru' din salon. lar atunci când 
auzea pornind aspiratoru', îşi răsucea manivela, dădea 
drumu' producţiei, iar contu' ei de căcat începea să plătească 
dividendele. 

Apoi m-am gândit la un mod de-a o prinde. Zbieram la una 
dintre fete că acu' vreau să dăm cu aspiratoru' în salon, chiar 
dacă amândouă se aflau alături, în sufragerie. Dădeam 
drumu' pe bune la aspirator, da' în loc să fac curat, mă 
duceam la capu' scărilor stând cu un picior pe prima treaptă 
şi cu mâna pe butonu' aparatului, ca un camionagiu ce se 
pune pe treabă aşteptând motoru' să scoată scântei ca să 
poată pleca. 

O dată sau de două ori am ajuns prea devreme. Nu m-a 
ajutat cu nimic. Parcă aş fi fost descalificată într-o cursă de 
alergări pen' că n-am luat startu' ca lumea. Trebuia să ajungi 
acolo după ce motoru' i se ambala prea tare pentru a se mai 
putea opri, da' înainte să-i pocnească scutecu' şi să-şi verse 
încărcătura în pantalonii ăia mari din plastic pe care-i purta. 
Devenisem destul de bună cu timpu'. Oricine-ar reuşi, dacă ar 
şti că altfel ar fi nevoit să care cele şapteştrei de kile ale 
bătrânei. Trebuia s-o scoţi la capăt ca şi cu o grenadă de 
mână amorsată, da' cu căcat în loc de schije. 

Urcam în cameră, iar ea zăcea în patu' ăla ca de spital cu 
faţa congestionată, pocnind din buze, făcând şanţuri cu 
coatele în saltea, cu pumnii strânşi, şi începea să urle: "Îhh! 
Ihhhhhhh! IHHHHH!", şi po' să vă spun că tot ce-i mai lipsea 
erau nişte fâşii de prins muştele bălăngănindu-se din tavan, 
plus un catalog Sears în poală pentru a se simţi ca la maică- 
sa acasă. 

O, Nancy, nu-ţi mai muşca obrăjorii pe dinăuntru, mai bine 
descarcă-te şi dup-aia îndură suferința şi ruşinea, cum se zice. 
In afară de-asta, oricum există întotdeauna şi o parte hazlie a 


lucrurilor când vine vorba despre căcat. Întreabă orice copil. 
Po' să mă distrez şi io un pic, acuma, că s-a terminat, şi asta-i 
cât de cât o consolare, nu? Nu contează în ce hal m-am 
înfundat în mocirlă, lupta mea de joia cu Vera Donovan şi 
căcatu' a luat sfârşit. 

Dac-o apucau pandaliile auzindu-mă când veneam? 
Ajungea într-un hal fără de hal de furie, ca un urs prins cu 
laba la miere într-un stup de albine sălbatice. 

— Ce cauţi tu aici? întreba ea cu acelaşi ton vinovat pe 
care-l avea ori de câte ori era prinsă cu vreo boacănă, ca şi 
cum s-ar mai fi dus încă la Vassar, Holly Oaks sau la alta 
dintre cele Şapte Surori la care o trimiteau părinţii pe vremea 
când încă nu împlinise prea mulţi anişori. Asta-i ziua de făcut 
curat, Dolores! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Nu te-am sunat să 
vii şi n-am nevoie de tine! 

Numa' că nu mă speriam io aşa uşor. 

— Am crezut că ai nevoie de mine, spuneam. Că n-o fi 
Chanel număra' cinci parfumu' care vine dinspre fundu' tău. 

Uneori chiar mă lovea peste mâini în timp ce dădeam la o 
parte pătura şi aşternutu'. Îţi sărea în ochi că ar fi fost în stare 
să mă preschimbe în stană de piatră cu privirea fiin'că n-o 
lăsam în pace; îşi împingea buza de jos în afară ca un copilaş 
îmbufnat că nu vrea să meargă la şcoală. Deşi nu mă 
sinchiseam io de toate astea. Nu Dolores, fiica Patriciei 
Claiborne. În trei secunde aruncam cearşafu' cât colo şi nu-mi 
lua mai mult de cinci să-i dau jos chiloţii şi să-i smulg scute- 
cele alea pe care le purta, în pofida faptului că mă lovea 
peste mâini. De cele mai multe ori o lăsa baltă după câteva 
încercări, pen' că amândouă ştiam c-o prinsesem cu mâţa-n 
sac. Toată povestea devenise atât de veche, încât dacă se 
pornea, restu' era o simplă rutină. Strecuram cu multă grijă 
plosca sub ea, apoi coboram scările şi curăţam covoru' din 
salon cu aspiratoru', de data. asta pe bune, nu avea decât să 
înjure ca un birjar şi po' să vă zic că atunci nu mai părea o 
fetiţă cuminte! Fiin'că, vezi tu, pricepea că pierduse partida şi 
nu exista pe lume altceva să deteste mai tare. Rămăsese la 
fel de turbată să nu piardă, chiar dacă dăduse în mintea 


copiilor. 

Aşa s-au petrecut lucrurile o bună bucată de timp şi 
începusem să cred c-o să câştig tot războiu', nu numa' vreo 
două bătălii. Ar fi trebuit să-mi închipui că n-o să fie aşa. 

Venise ziua de curăţenie, asta se întâmpla cu vreun an şi 
jumate în urmă, iar io eram pregătită să-mi pornesc cursa ca 
s-o prind din nou. Ajunsese chiar să-mi placă într-un fel, mi se 
părea o mare reuşită când o surprindeam la momentu' 
oportun. Bănuiam că plănuise un adevărat taifun de data aia, 
numa! să fi scăpat de mine. Existau toate semnele şi ceva în 
plus. În primu' rând nu avusese numa' o zi bună, ci o întreagă 
săptămână, luni chiar mă rugase să-i pun suportu' pe 
mânerele scaunului cu rotile ca să joace de una singură 
câteva runde de Big Clock, la fel ca pe vremuri. Mai mult, o 
ţinuse maţu', de parcă fusese vrăjit de Dracu', şi nu mai 
făcuse absolut nimic în ploscă de duminica trecută. Încât îmi 
închipuiam io că îşi băgase în cap ca în joia aia să-mi facă un 
imens cadou, ca pentru Crăciun, nu numa' nişte mărunţişuri 
oarecare. 

După ce, în dup-amiaza zilei ăleia de curăţenie, am scos 
plosca de sub ea şi am văzut că era uscată ca o farfurie, i-am 
spus: 

— Vera, nu crezi c-ai putea să faci ceva acolo, dacă te-ai 
strădui un picuţ mai tare? 

— O, Dolores, mi-a răspuns, ridicând spre mine nişte ochi 
albaştri ca în filme şi inocenți ca ai unui mieluşel abia fătat, 
am încercat cât de tare am putut, atât de tare că m-a şi 
durut. Cred că sunt constipată. 

Am fost de acord cu ea. 

— Posibil, da' dacă nu te faci repede bine, va trebui să-ţi 
dau să înghiţi o cutie întreagă de Ciocolax ca să te uşurezi. 

— O, probabil că o să-mi treacă, a spus şi mi-a aruncat un 
zâmbet. 

Deja îi căzuseră toţi dinţii din gură şi nu-şi punea placa 
decât dacă stătea în scaunu' cu rotile, altminteri ar fi putut s- 
o înghită şi să se sufoce cu ea în eventualitatea că ar fi tuşit. 
Când zâmbea, avea faţa ca un trunchi noduros de copac cu o 


scorbură în mijloc. 

— Ştii cum sunt eu, Dolores, întotdeauna am zis că trebuie 
să laşi natura să-şi facă treaba. 

— Te ştiu io bine, am bombănit, întorcându-mă să plec. 

— Ce-ai spus, dragă? m-a întrebat atât de dulce de parcă 
ar fi mâncat toată ziua numa' miere. 

— Am zis că nu-mi mai pot pierde vremea p-aici aşteptând 
să mai încerci o dată. Tre' să mă întorc la muncă. Azi e ziua 
de curăţenie, nu? 

— Zău, chiar e? mi-a răspuns ca şi cum n-ar fi ştiut din 
primu' moment de când îşi deschisese ochii dimineaţa. Atunci 
dă-i bătaie, Dolores! Dacă simt că se întâmplă ceva cu burta 
mea, te chem eu. 

Pun pariu c-o s-o faci, m-am gândit io, însă cu vreo cinci 
minute dup-aia. Da' n-am spus nimic, ci m-am mulţumit doar 
să cobor scările. 

Am scos aspiratoru' din debara, l-am adus în salon şi l-am 
băgat în priză. Da' nu l-am pornit imediat, ci am şters mai 
întâi prafu'. Le aveam aşa de bine p-atunci cu astea, încât mă 
puteam baza pe propriile-mi instincte, aşteptându-le să-mi 
şoptească la ureche când se apropia momentu' potrivit. 

După ce s-a aprins beculeţu' înăuntru', meu, am zbierat la 
Susy şi la Shawna că voiam să dau cu aspiratoru' în salon. Am 
tipat în aşa hal, că m-au auzit şi juma' dintre săteni, nu numa' 
Regina-mamă de la etaj. Am apăsat pe butonu' de start şi 
apoi m-am dus la capu' scărilor. Nu-i dădeam prea mult în 
ziua aia, treizăci, cel mult patruzăci de secunde. Credeam că 
abia se ţine. Aşa că am urcat la etaj şi, ce să vezi? 

Nimic. 

Absolut nimic. 

Cu o mică excepţie. 

Felul în care mă privea. Atât de calm şi de dulce, cum nu 
vă puteţi închipui. 

— Ai uitat ceva, Dolores? a gângurit ea 

— Ihî, am răspuns, am uitat să renunţ la slujba asta acu' 
cinci ani. Haide, Vera, încetează. 

— Cu ce să încetez, dragă? a întrebat, fluturându-şi genele 


de parcă n-ar fi avut nici cea mai mică idee despre ce 
vorbeam. 

— Să punem cărţile pe masă, asta voiam să spun. Zi-mi şi 
mie o dată, ai nevoie de ploscă sau nu? 

— Nu, mi-a replicat cu cea mai onestă voce. Ti-am mai zís! 
Stătea acolo şi zâmbea la mine. Nu scotea un cuvânt şi 
nici nu era nevoie s-o facă. Pe faţa ei se vedea exact tot ce-ar 
fi trebuit să zică. "Te-am prins, Dolores. Şi de data asta te-ai 

ars." 

Da' încă nu mă învinsese. lo știam că ţinea în ea o 
cantitate imensă de produse ale intestinelor şi că încă mai 
aveam o şansă a naibii de mare dacă reuşeam să-i strecor 
plosca după ce şi-ar fi dat drumu', fiin'că n-ar mai fi putut să 
se oprească. Aşa că am coborât scările, m-am aşezat lângă 
aspirator, am aşteptat cinci minute şi apoi am urcat gin nou la 
etaj. Numa' că de data asta n-a mai zâmbit când am intrat. 
Acum stătea întinsă pe-o parte, deja adormită... Cel puţin aşa 
am crezut. Chiar mă convinsese. Mă prostise pe bune în faţă. 
Şi tu ştii cum se zice: de mă fraiereşti o dată, ruşine să-ţi fie; 
de mă fraiereşti a doua oară, ruşine să-mi fie. 

După ce-am coborât atunci, chiar am dat cu aspiratoru' în 
salon. Când am terminat, am strâns şi m-am dus s-o verific. 
Stătea în pat, complet trează, cu pătura dată la o parte, cu 
pantalonii lăsaţi în jos până la genunchii ei grăsani şi flasci şi 
cu scutecele neatinse. Dacă făcuse mizerie? O, Dumnezeule! 
Patu' se umpluse de căcat, era căcat şi pe covor, pe scaunu' 
cu rotile, pe pereţi. Până şi pe draperii. Arăta de parcă ar fi 
aruncat în jur cu el, aşa cum se împroaşcă unii pe alţii copiii 
când înoată în iaz. 

Dacă eram furioasă? îndeajuns de tare, încât să mă 
trădez. 

— O, Vera! Ah, eşti o TICĂLOASĂ! am tipat la ea. 

N-am ucis-o io, Andy, da' dacă aş fi avut de gând, în ziua 
aia aş fi făcut-o, după ce-am văzut câtă mizerie şi câtă 
duhoare era în cameră. Am vrut într-adevăr s-o omor atunci, 
n-are nici un sens să vă spun minciuni despre asta. lar ea se 
uita la mine cu expresia aia pe care o căpăta în perioadele 


când mintea i-o lua razna... Da' îi puteam întrezări drăcuşoru' 
ţopăindu-i în privire şi în momentu' ăla m-am convins cu 
prisosinţă că mi-a făcut figura. Ruşine să-mi fie, mă păcălise a 
doua oară. 

— Cine e? a întrebat ea. Brenda, tu eşti? Au scăpat iar 
vacile? 

— Ştii foarte bine că nu mai găseşti picior de vacă p-aici 
încă din 1955! am tipat. 

Am traversat camera cu paşi mari, da' a fost o greşeală 
teribilă, fiin'că unu' dintre pantofi mi-a alunecat pe o 
grămăjoară de căcat şi a fost cât p-aci să pic pe spate. Cre' că 
dacă s-ar fi întâmplat să cad, chiar aş fi omorât-o, nu m-aş 
mai fi putut stăpâni. Însă oricum scoteam flăcări pe gură şi 
pucioasă pe urechi. 

— Nu-i vina mesa, a spus, încercând să imite vocea unei 
femei bătrâne şi neajutorate, a cărei viaţă abia se ţinea de un 
fir. Nu-i vina meaaaaa! Nu văd nimic, iar stomacul mi-e atât 
de agitat! Cred că o să-mi pierd minţile. Tu eşti, Dolores? 

— Sigur că-s io, drac împieliţat! am spus, încă zbierând din 
rărunchi. Îmi vine să te omor! 

Îmi închipui că în acest timp Susy Proulx şi Shawna 
Wyndham stăteau la picioru' scărilor, cu urechile făcute 
pâlnie, iar voi cre' că deja aţi discutat cu ele şi mi-au pus laţu' 
de gât. Nu-i nevoie să-mi confirmi, Andy, se vede pe faţa ta. 

Când a înţeles că nu mă fraiereşte deloc, cel puţin nu încă 
o dată, Vera a renunţat să mai încerce să mă convingă de 
faptu' că se găsea într-una dintre perioadele ei de senilitate şi 
a trecut la atac. Probabil că o şi înfricoşasem un pic. Privind 
acu' la toate astea, mă sperii eu însămi, da', Andy, să fi 
aruncat o privire în camera aia! Semăna cu o cină în lad. 

— Probabil că o s-o şi faci! a ţipat. Intr-o zi o s-o faci cu 
adevărat, zgripţuroaică bătrână, urâtă şi rea! O să mă omori 
ca şi pe bărbatu-tău! 

— Nu, do'mnă, am spus. Nu-i chiar aşa. Când o să fiu gata 
să-ţi fac de petrecanie, n-o să mă mai chinui să pară un 
accident, o să-ţi dau un brânci pe fereastră şi dup-aia o să 
existe o ticăloasă mai puţin pe lume. 


Am apucat-o pe după mijloc şi am ridicat-o de parcă aş fi 
fost o Superfemeie. Vreau să vă zic că am simţit-o pe spatele 
meu în noaptea aia, iar a doua zi dimineaţă abia dacă mai 
puteam merge, atât de tare mă durea. M-am dus la vraciu' 
ăla din Machias şi mi-a dat ceva de mi-a mai trecut un pic, da' 
niciodată de-atunci nu mi-am revenit de tot. Numa' că pe 
moment n-am simţit absolut nimic. Am ridicat-o din patu' ăla 
al ei ca şi cum aş fi fost o fetiţă pişăcioasă, iar ea păpuşa pe 
care voiam s-o scot la plimbare. A început să tremure toată şi 
doar faptu' că mi-am dat seama în ce hal de înfricoşată era 
m-a ajutat să-mi vin în fire, da' aş fi o mincinoasă împuţită 
dacă aş spune că nu m-a încântat cât de tare o 
înspăimântasem. 

— Aaaaaaah! a ţipat. Aaaaaaa, nuuuuuu! Să nu mă duci la 
fereastră! Să nu mă arunci afară, să nu îndrăzneşti! Lasă-mă 
jos! Mă doarrre, Dolores! AAAAAAAH! LASĂ-MĂ JOOOS! 

— Termină cu urletele astea, am spus şi am trântit-o în 
scaunu' cu rotile îndeajuns de brutal încât să-i sară dinţii din 
gură... dacă ar mai fi avut vreunu'. Beleşte-ţi ochii la mizeria 
pe care ai făcut-o. Şi să nu cumva să-mi zici că nu vezi, pen' 
că ştiu că nu-i aşa. Admiră-ţi opera! 

— Imi pare rău, Dolores, a spus ea şi a început să se 
smiorcăie. 

Da' io încă îi mai vedeam sclipirile jucăuşe din ochi. Le 
zăream aşa cum poţi distinge uneori peştii în apa limpede, 
dacă te ridici în genunchi şi te apleci peste marginea bărcii. 

— Imi pare rău, n-am vrut să fac mizerie, încercam doar 
să te ajut. 

Aşa zicea întotdeauna când se căca în pat şi-l strivea un 
pic să se întindă în jur... deşi în ziua aia se hotărâse pentru 
prima dată să picteze şi pereţii cu el. /o doar încercam să te 
ajut, Dolores; minţea de îngheţau apele. 

— Stai acolo şi taci, am zis. Dacă nu vrei să prinzi viteză 
spre fereastra aia, sau una şi mai mare spre bolovanii de jos, 
te-aş sfătui să mă asculţi. 

lar fetele din capu' scărilor nu pierduseră nici un cuvinţel 
al discuţiei, n-am nici cel mai mic dubiu. Da' atunci mi se 


urcase prea tare sângele la cap ca să mă mai gândesc şi la 
aşa ceva. 

Avea destulă minte să-şi ţină gura închisă, după cum îi 
spusesem, da' era satisfăcută şi, de altfel, de ce nu? Realizase 
ce-şi pusese în gând, de data asta ea fiind aia care câştigase 
bătălia, şi mi se părea clar ca bună ziua că meciul încă nu se 
încheiase, mai existau puncte de marcat. Am trecut la treabă, 
curăţând şi aranjând lucrurile să arate ca înainte. Mi-a luat 
aproape două ore şi, cam pe când terminasem, spatele a 
început să mă sâcâie. 

V-am povestit despre cearşafuri şi am observat pe feţele 
voastre că m-aţi înţeles cât de cât. E mai greu să-ţi dai seama 
de murdăria pe care a făcut-o ea. Vreau să spun cănu mă dă 
peste cap căcatu'. Toată viaţa l-am curăţat, aşa că la vederea 
lui nu pic în cur. Normal că nu miroase ca un buchet de flori, 
da' tre' să ai grijă, pen' că are microbi, la fel ca şi mucii, 
scuipatu' sau petele de sânge, numa' că se ia la spălat. 
Oricine a avut vreodată un copil ştie că pata de rahat iese. 
Deci nu asta mă deranja cel mai rău. 

Cre' că cel mai tare mă scotea din pepeni faptu' că ea 
avea un comportament atât de crud. Atât de şmecher. 
Aştepta momentu' prielnic, iar când i se oferea o şansă, îşi 
dădea drumu' la cât de multă mizerie şi cât de repede putea, 
fiin'că ştia că nu-i las prea multă vreme. O făcea special, 
înţelegeţi ce vreau să spun? şi construia cu grijă planu' în 
momentele ei de luciditate. Lucru' ăsta îmi înceţoşa privirea 
şi-mi îngreuna inima în timp ce curăţam după ea. În timp ce 
dezveleam patu'; în timp ce luam salteaua, cearşafurile şi 
feţele de pernă, toate pline cu căcat, şi le azvârleam în coşul 
cu lenjerie; în timp ce frecam podeaua, pereţii şi geamurile; în 
timp ce dădeam jos perdelele şi puneam altele curate; în timp 
ce-i făceam din nou patu'; în timp ce scrâşneam din dinţi, 
încercând să-mi ţin spatele la respect pe când o spălam, o 
îmbrăcam cu o nouă cămaşă de noapte şi apoi o transportam 
din scaunu' cu rotile direct în pat (ea neajutându-mă deloc, 
doar stând pleoştită la mine în braţe ca o plăcintă de-o tonă, 
deşi ştiam al naibii de bine că se găsea într-una din zilele ei 


bune şi ar fi putut să mă ajute, dacă ar fi dorit); în timp ce 
ştergeam blestematu' ei de scaun cu rotile, trebuind să-l frec 
pentru că se întărise deja căcatu'; în timp ce făceam toate 
astea, aveam inima grea şi privirea întunecată. lar ea ştia. 

Stia şi asta o făcea fericită. 

Când m-am dus acasă în noaptea aia, am înghiţit nişte 
Aracin-3 pentru spate, m-am băgat în pat, chircindu-mă pân' 
am ajuns ghem, chiar dacă mă durea, şi am plâns încontinuu. 
Credeam că n-o să mă mai opresc. Niciodată, cel puţin de la 
povestea cu Joe, nu mă mai simţisem aşa de nenorocită şi 
fără speranţă. Sau atât de îngrozitor de bătrână. 

Crudă — ăsta era al doilea ei mod de-a fi jigodie. 

Ce-ai spus, Frank? Dacă a mai făcut-o? 

Eşti al naibii de tare. A mai făcut-o în săptămâna 
următoare şi încă una după. N-a mai fost chiar atât de nasol 
ca prima dată, pe de o parte pen' că n-a mai putut să-şi 
păstreze aşa multe rezerve, da' şi fiin'că eram pregătită. ŞI 
după a doua oară am adormit plângând, deşi, stând lungită cu 
ochii în tavan şi simțind junghiu' ăla mizerabil în spate, mă 
hotărâsem să-mi dau demisia. Nu ştiam ce se va-ntâmpla 
dup-aia sau cine va avea grijă de ea, da', în momentu' ăla, nu 
asta mă futea la creieri. Dacă e s-o luăm după cât mă 
interesa pe mine, putea foarte bine să dea ortu' popii în patu' 
ei căcăcios. 

Incă mai plângeam din cauza demisiei când m-a pocnit 
somnu', fiin'că reuşise să scoată la suprafaţă tot ce exista mai 
rău în mine, da' după ce m-am trezit, supărarea mi se 
evaporase. Cre' că e adevărat ce se spune, cum că mintea 
nu-ţi adoarme chiar dacă tu aşa îţi închipui; de fapt continuă 
să gândească, ajungând la un rezultat mai bun, fiin'că tu nu 
eşti pe fază s-o umpli cu obişnuita înşiruire de nimicuri care 
trec printr-un cap legat de trunchi: ce treabă mai ai de făcut, 
ce să găteşti pentru prânz, la ce program să te uiţi la 
televizor, chestii din astea. Ar trebui să fie adevărat, că 
motivu' pentru care mă simţeam atât de bine era că mă 
sculasem din somn ştiind cum de reuşea să mă tragă pe 
sfoară. Chestia care mă împiedicase să-mi dau seama mai 


devreme se datora faptului că o subestimasem, îhî, chiar şi io, 
care ştiam cât de vicleană putea deveni din când în când. Și 
odată ce i-am înţeles şmecheria, am priceput cum trebuie să 
procedez. 

Mă durea să accept că era necesar să-i acord încredere 
uneia dintre fetele de joia, să dea cu aspiratoru' în salon, iar 
imaginea Shawnei Wyndham fâţâindu-se p-acolo îmi dădea 
ceea ce bunicu-meu obişnuia să numească "şerpişori pe şira 
spinării". Tu ştii, Andy, în ce hal de neîndemânatică e, ca de 
altminteri toţi cei din familia Wyndham, numa' că ea îi 
depăşeşte cu mult pe ăilalţi. Parcă i-ar fi crescut umflături pe 
tot corpu' de reuşeşte să dărâme atâtea lucruri în cale. Nu e 
vina ei, o are în sânge, da' n-aş suporta s-o văd pe Shawna 
învârtindu-se prin salon, cu toată sticlăria şi porţelanurile de- 
acolo, abia aşteptând să fie dărâmate. 

Numa' că tot trebuia să fac ceva, dăşteptu' învaţă din 
greşelile altora, prostu' nici dintr-ale lui, şi noroc că mă 
puteam baza pe Susy. Nu e chiar o balerină, da' în următoru' 
an ea a dat cu aspiratoru' pe covoru' din salon şi n-a spart 
absolut nimic. E o fată bună, Frank, şi n-ai idee cât de 
încântată am fost când m-a anunţat că se mărită, cu toate că 
băiatu' nu-i de p-aici. 

Cum o mai duc ei? 

Ce-ai vrea să auzi? 

O duc bine. Chiar foarte bine. Mă bucur pentru ea. Da' nu 
cred că are vreun scutec în perspectivă, nu-i aşa? În zilele- 
astea s-ar părea că tinerii aşteaptă până-s gata de plecare la 
azil ca să... 

Da, Andy, imediat! Da' mi-aş dori să-ţi aduci aminte că 
despre viaţa mea vorbesc io aici, despre blestemata mea de 
viaţă! Aşa că de ce nu te trânteşti tu înapoi în scaunu' ăla 
mare al tău, punânduc-ţi picioarele pe birou şi relaxându-te? 
Dacă o să te mai împingi în halul ăla, o să capeţi hernie. 

In tot cazul, Frank, transmite-i complimentele mele şi 
spune-i că aproape i-a salvat viaţa lu' Dolores Claiborne în 
vara lu' 1991. Poţi să-i zici şi versiunea internă a furtunilor cu 
căcat de joia, şi cum am rezolvat-o. Niciodată nu le-am spus 


ce se petrecea cu adevărat, tot ceea ce ştiau fiind doar că mă 
jucam de-a toreadoru' cu Maiestatea Sa Regală. Imi dau acu' 
seama că de fapt mi-era ruşine să le povestesc. Cre' că nici io 
nu suport înfrângerile mai mult decât Vera. 

Zgomotul aspiratorului. Asta am priceput când m-am 
trezit din somn în dimineaţa aia. Ţi-am mai zis că nu avea 
nimic la urechi, aşa că sunetele scoase de aspirator îi sugerau 
dacă într-adevăr curăţam salonu' sau stăteam numa' în capu' 
treptelor gata de start. Vezi tu, în caz că îl laşi să funcţioneze 
în gol, aspiratoru' scoate un anumit zgomot. Doar uuuuu, cam 
aşa ceva. Da' în timp ce cureţi un covor, scoate două sunete 
care urcă şi coboară în rafale. BUUU, face când îl împingi. Și 
bzzz când îl tragi spre tine ca să mai dai o dată în acelaşi loc. 
BUUU-bzzz, BUUU-bzzz, BUUU-bzzz. 

Voi doi, nu vă mai frecaţi creierii de pomană, mai bine 
uitaţi-vă la zâmbetu' de pe faţa lu' Nancy. Oricine ar putea 
vedea pe mutrele voastre dacă aţi dat cu aspiratoru' vreodată 
în viaţă. lar în caz că ţi se pare ceva important, Andy, 
probeaz-o pe propria-ţi piele. O să auzi imediat diferenţa, deşi 
mi-o imaginez pe Maria căzând pe spate dacă ar intra în 
camera de zi şi te-ar găsi curăţând covoru'. 

Ce am priceput în dimineaţa aia a fost că ea nu se mai 
baza doar pe faptu' că porneam aspiratoru', fiin'că îşi dăduse 
seama că nu era suficient. Asculta să vadă dacă sunetu' 
coboară şi urcă, aşa cum se-ntâmplă când chiar cureţi ceva. 
Nu-şi începea figura împuţită până nu auzea BUUU-bzzz în 
rafale. 

Ajunsesem înnebunită să-mi verific noua idee, da' nu 
puteam imediat, pen' că tocma' intrase într-una din 
perioadele ei sumbre şi o vreme şi-a făcut nevoile în ploscă 
sau, când n-avea încotro, în scutece. Şi începuse să-mi fie 
frică că n-o să-şi mai revină de data asta. Ştiu că pare ciudat, 
fiin'că era mult mai uşor de îngrijit când avea mintea 
înceţoşată, da' dacă îţi vine o idee ca asta, atunci vrei s-o şi 
verifici. In plus, mai simţeam şi a/tceva pentru ticăloasa aia, 
nu numa' s-o strâng de gât. O cunoşteam de patruzăci de ani 
şi ar fi fost tare aiurea să fie altfel. Odată îmi croşetase o 


cuvertură, asta se întâmplase cu mult înainte de-a se 
îmbolnăvi, da' încă o mai am pe pat şi-mi ţine de cald în 
nopţile friguroase din februarie când vântu' suflă înfiorător. 

Apoi, după vreo lună, o lună jumate de când îmi venise 
ideea, a început să-şi revină. Urmărea Jeopardy la televizoru' 
din dormitor şi râdea de concurenţi dacă nu ştiau cine fusese 
preşedinte pe vremea războiului dintre Spania şi SUA sau cine 
jucase în rolul lui Melanie în filmul Pe aripile vântului. Şi iar se 
apucase să mă hârâie cu posibila vizită a copiilor săi înainte 
de Labour Day. Păi da, că mă tocase la cap s-o pun în scaunu' 
cu rotile ca să se uite la mine cum atârnam cearşafurile pe 
sârmă şi să se asigure că le prindeam cu şase cârlige, nu cu 
patru. 

A sosit şi dup-amiaza de joi în care am scos plosca de sub 
ea uscată ca o farfurie şi goală ca promisiunile unui comis- 
voiajor. Nu po' să spun cât de veselă am fost s-o văd aşa. ŞI 
acu', între noi două; tu, vulpe bătrână şi vicleană, mi-am zis. 
O să vezi tu pe dracu'! Am coborât scările şi am chemat-o pe 
Susy Proulx în salon. 

— Vreau ca azi să dai tu cu aspiratoru' aici, Susy, i-am 
spus. 

— E-n regulă, do'mnă Claiborne, a zis ea. 

Aşa îmi spuneau amândouă, Andy, la fel ca majoritatea 
celor de pe insulă, din câte ştiu. N-am cerut-o explicit nici la 
biserică, nici în altă parte, da' aşa era. Ca şi cum s-ar fi gândit 
că fusesem măritată cu un tip pe nume Claiborne, o rămăşiţă 
dintr-un trecut încâlcit ce mă acuza... Sau poate că-mi 
doream să cred că majoritatea nu-şi mai aminteau de Joe, cu 
toate că-s convinsă de contrariu, şi-n final nu contează prea 
mult, oricum ar fi; presupun că sunt îndreptăţită să cred tot 
ceea ce am chef. Până la urmă, io am fost măritată cu 
nenorocitu' ăla. 

— Nu mă deranjează, a continuat ea, da' de ce vorbeşti în 
şoaptă? 

— N-are importanţă, am spus, doar încearcă să vorbeşti şi 
tu aşa. Să nu îndrăzneşti să spargi ceva p-aici, Susan Emma 
Proulx, nu cumva s-o faci. 


A roşit exact ca un butuc pus pe foc, mi se părea de-a 
dreptul comic. 

— De unde ştii că mă mai cheamă şi Emma? 

— Nu-i treaba ta, am zis, stau pe Little Tall Island de nu-ţi 
închipui câtă vreme şi ştiu o mulţime de lucruri despre 
oamenii de p-aici. Tu ai grijă numa' cum dai din coate pe 
lângă mobila şi porţelanurile doamnei "Dumnezeu", mai ales 
când te sprijini de ceva, şi n-o să ai nici o problemă. 

— O să fiu cât se poate de atentă, a spus ea. 

Am dat io drumu' la aspirator, apoi am păşit în hol şi, 
făcându-mi mâinile pâlnie la gură, am zbierat: 

— Susy! Shawna! Acu' o să dau cu aspiratoru' în salon! 

Susy era chiar lângă mine, şi vreau să vă spun că toată 
fața ei arăta ca un mare semn de întrebare. Mi-am fluturat 
mâna înspre ea, indicându-i să se întoarcă la treabă. Ceea ce 
a şi făcut. 

Am mers pe vârfurile picioarelor până la capu' scărilor şi 
m-am aşezat în vechiu' meu loc. Ştiu că pare o prostie, da' nu 
cre' că mai fusesem atât de emoţionată de când mă dusese 
tata pentru prima dată la vânătoare, la doişpe ani. Mă 
simţeam cam în acelaşi fel, cu inima bătându-mi tare de 
parcă s-ar fi întins până-n gât. Vera avea în salon o grămadă 
de antichităţi valoroase şi de porţelanuri scumpe, da' nu m- 
am gândit nici un moment la Susy Proulx, care se învârtea ca 
un derviş printre ele. Va puteţi imagina una ca asta? 

M-am forţat să rămân pe loc cât de mult, vreun minut 
jumate, cred. Apoi am zbughit-o. lar când am năvălit în 
cameră, avea faţa roşie, ochii mijiţi, pumnii strânşi, gemând: 
“Îhhh! îhhh! ÎHHHHHHH! Şi-a deschis repede ochii când a 
auzit uşa de la dormitor dată de perete. Oh, cât mi-aş fi dorit 
s-o pot filma, era nemaipomenit de hazliu. 

— Dolores, pleacă imediat de-aici, a chiţăit ea, încerc să 
trag un pui de somn şi mi-e imposibil dacă tu dai năvală ca un 
taur cu coarnele înainte la fiecare douăzeci de minute! 

— Bine, am spus, plec, da' mai întâi o să pun oliţa asta 
sub tine. Din câte miros, po' să zic că o sperietură e tot ce 
poa' să fie mai bun să-ţi rezolve problema cu constipaţia. 


Mi-a dat peste mâini şi m-a înjurat, era în stare să înjure 
cu foarte multă ardoare când voia, şi voia de fiecare dată 
când o trăgea cineva pe sfoară, da' nu i-am acordat nici o 
atenţie. Am strecurat plosca sub ea încetişor ca o boare şi 
dup-aia toate au mers strună. La sfârşit m-am uitat la ea şi ea 
la mine şi nici una n-a scos vreun cuvânt. Ne cunoşteam prea 
bine una pe alta, înţelegi tu? 

Aşa, păsărică bătrână şi urâtă, spunea faţa mea, te-am 
prins din nou şi-ţi place grozav, nu? 

Nu prea mult, Dolores, zicea a ei, da' nu-i nimic; dacă m-ai 
prins o dată, nu înseamnă c-o să mai reuşeşti. 

Cu toate astea, am reuşit Au mai fost câteva dezastre 
micuţe, da' niciodată ca atunci când v-am povestit, de se 
mânjiseră cu căcat până şi draperiile. Ala a fost ultimul ei 
triumf. Apoi, perioadele de luciditate au devenit tot mai rare, 
iar când le avea, erau din ce în ce mai scurte. Nu-mi mai 
dădea junghiuri în spate, da' mă făcea să fiu tristă. Vera 
semăna cu o durere de măsele, numa' că mă obişnuisem cu 
ea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Aş putea să capăt încă un pahar cu apă, Frank? 

Mulţumesc. Vorbitu' îţi face sete. lar dacă ai lăsa sticla aia 
de whisky Gentleman Jim Beam să ia puţin aer, n-o să zic 
nimănui. 

Nu? Asta-i tot ce poţi s-aştepţi de la cei ca tine. 

Unde rămăsesem? 

A, ştiu. La firea ei. Ei bine, al treilea mod de-a fi jigodie era 
cel mai rău dintre toate. Se purta ca o jigodie pen' că, fiind 
bătrână şi tristă, n-avea ce să facă, doar să moară într-o 
cameră de la etaj pe o insulă, departe de locurile şi oamenii 
pe care-i cunoscuse, cu care îşi petrecuse cea mai mare parte 
a vieţii. Într-adevăr, nasol, numa' că îşi pierdea minţile încetu' 
cu încetu'. Şi tot timpu' exista o parte a ei, conştientă că 
restu' ajunsese ca o faleză de pe malu' unui râu, gata să se 
prăbuşească la cea mai mică zguduitură. 

Ştii, se simţea foarte singură şi n-am priceput, n-am reuşit 
niciodată să-nţeleg în primu' rând de ce şi-a aruncat trecutu' 
la coş venind să locuiască pe insulă. Da' îi era şi teamă, iar 


asta o puteam înţelege. Chiar şi aşa, tot îşi mai păstrase o 
forţă şi o putere înspăimântătoare, ca o regină muribundă ce 
nu dă drumu' la coroană nici la sfârşit; ca şi cum Dumnezeu 
însuşi ar trebui să se roage ca să-şi desfacă degetele unu' 
câte unu' de pe ea. 

Avea zile bune, da' şi proaste, po' să vă spun. Ceea ce 
numesc io izbucniri se întâmpla la trecerea de la o perioadă 
strălucitoare la una înceţoşată sau de la o săptămână de 
confuzie la alta de luciditate. În timp ce se schimba, devenea 
ca şi cum n-ar fi fost nicicum... iar o parte a ei o ştia şi p-asta. 
Atunci apăreau halucinaţiile, dacă absolut toate erau 
halucinaţii, nu mai sunt atât de sigură cum am fost. Poate o 
să vă povestesc de ce, poate că nu, o s-aştept să văd io când 
ajung acolo dacă am chef sau nu. 

Cre' că nu se petreceau toate în dup-amiezele de 
duminică sau la miezu' nopţii; probabil că p-astea mi le aduc 
aminte cel mai bine pen' că domnea atâta linişte în casă, 
încât mă speriam îngrozitor când începea să tipe. Ca şi cum 
ar fi aruncat cineva cu o găleată de apă rece ca gheaţa pe 
mine, în toiu' unei zile toride de vară; nu exista clipă în care 
să nu mă gândesc c-o să mi se oprească bătăile inimii când 
va începe să urle; nu exista clipă în care să nu-mi închipui c-o 
să intru la ea în cameră şi o s-o găsesc pe moarte. Cu toate 
că lucrurile de care se speria n-aveau nici un sens. Vreau să 
spun că ştiam că-i e frică şi de ce anume îi e, da' niciodată din 
ce motiv. 

— Sârmele! ţipa uneori când intram în cameră. Se 
zvârcolea în pat cu mâinile strânse, aşezate între ţâţe, cu 
gura întredeschisă şi tremurândă, iar lacrimile i se scurgeau 
printre zbârciturile de sub ochi. Sârme/e, Dolores, opreşte 
sârmele! Şi întotdeauna arăta cu degetul spre acelaşi loc: 
scândura din colţu' opus al podelei. 

Păi da, nu era nimic acolo, însă pentru ea era. Vedea toate 
sârmele alea ieşind din perete, traversând camera şi 
înconjurându-i patu', râcâind podeaua... Cel puţin aşa 
credeam că vede. Trebuia să fug în jos pe scări, să iau un 
cuţit de măcelărie din bucătărie şi să mă întorc. 


Îngenuncheam în colţ sau, dacă se comporta ca şi cum ele ar 
mai fi înaintat, mai aproape de pat, pretindeam că le 
ciopârţesc. Făceam asta lăsând uşor lama pe duşumea, în aşa 
fel încât să nu zgârii scândurile din lemn de artar, până când 
încetau ţipetele. 

Apoi mă duceam lângă ea şi-i ştergeam lacrimile de pe 
faţă cu şorţu' meu sau cu unu' dintre şervetele pe care şi le 
ţinea întotdeauna sub pernă, o sărutam o dată sau de două 
ori şi-i spuneam: 

— Aşa, dragă, s-au dus. Am tăiat şi ultima bucăţică din 
sârmele alea afurisite. Uită-te şi tu. 

Îşi îndrepta privirea într-acolo (deşi în momentele despre 
care vă vorbesc nu putea vedea deloc), mai plângea puţin, 
apoi mă strângea în braţe şi zicea: 

— Mulţumesc, Dolores. Am crezut că sigur or să mă înhaţe 
de data asta. 

Câteodată îmi spunea Brenda când îmi mulțumea; fusese 
menajera familiei Donovan în Baltimore. Alte dată îmi zicea 
Clarice, care fusese sora ei şi murise în 1958. 

În anumite zile, urcam la ea în cameră şi-o găseam pe 
jumate dată jos din pat, urlând că avea un şarpe în pernă. 
Alteori stătea cu păturile puse peste faţă, zbierând că 
ferestrele concentrau razele soarelui şi că avea să fie arsă. 
Câteodată jura că îşi simte păru' din cap sfârâind. Nu conta că 
afară ploua sau că-ţi băgai degetele în ochi de ceaţă, era 
absolut convinsă că soarele o va arde de vie, aşa că trăgeam 
jaluzelele şi o ţineam în braţe până când se oprea din plâns. 
Uneori dura un timp lung până se liniştea, chiar şi după ce 
tăcea, fiin'că o simţeam tremurând ca un căţeluş ce fusese 
chinuit de nişte copii răi. Mă ruga încontinuu să mă uit la 
pielea ei şi să văd dacă are vreo arsură pe undeva. li 
răspundeam mereu că n-are nimic şi, după puţină vreme, 
uneori reuşea să adoarmă. Alteori nu, pica într-un soi de 
transă, bolborosind cuvinte adresate unor oameni inexistenţi. 
Câteodată vorbea franţuzeşte, asta neînsemnând parlei vu 
franțuzăşti. Ea şi bărba-su iubiseră Parisul şi merseseră acolo 
de câte ori se putuse, cu sau fără copii. Când era veselă, 


depăna amintiri: cafe-barurile, cluburile de noapte, galeriile 
de artă şi bărcile de pe Sena, şi-mi plăcea s-o ascult. Vera 
povestea foarte frumos, când îţi descria vreun lucru aproape 
că izbuteai să-l vezi. 

Da' cele mai rele chestii — de ele se speria cel mai des — 
nu erau decât nişte iepuraşi de praf. Ştiţi despre ce vorbesc, 
ghemotoacele alea de scame pe care le strângi de sub paturi, 
din spatele uşilor sau din colţuri. Ca gogoşile de iarba-cucului. 
Îmi dădeam seama că lor le venise rându', chiar dacă nu 
putea să spună; de cele mai multe ori o calmam, da' nu-mi 
imaginam nici cel mai mic motiv pentru care o puteau 
înfricoşa atât de tare excrementele alea de stafii sau ce 
credea ea că sunt de fapt, cu toate că-mi făcusem în final o 
idee. Nu râdeţi, mi-a apărut în vis. 

Din fericire, iepuraşii de praf n-o preocupau atât de des ca 
sârmele din colţuri sau ca arsurile de la soare, da' atunci când 
i se arătau, o încurcam nasol. Ştiam că sunt iepuraşii de praf 
în clipa în care începea să tipe, chiar dacă mă găseam în 
camera mea la miezu' nopţii, dormind cu uşa închisă. lar dacă 
i se punea pata pe creier în legătură cu ălelalte... 

Ce-i, scumpo? 

O, nu-i aşa? 

Nu, nu-i nevoie să muţi mai aproape micuțu' tău 
casetofon; dacă vrei să vorbesc mai tare, aşa o să fac. In 
general sunt cea mai mare gaiţă din câte ai întâlnit vreodată 
— Joe spunea că îşi dorea să i se întărească bumbacu' în 
urechi când mă aflam io în preajma lui. Da' îmi dădea fiori 
felu' cum reacţiona ea la iepuraşii ăştia de praf, iar faptu' că 
am început să vorbesc mai încet dovedeşte că încă nu mi-a 
trecut. Chiar şi acu', după ce-a murit. Uneori o dojeneam: "De 
ce te cobori la asemenea prostii, Vera?" Numa' că nu erau 
prostii, cel puţin nu pentru Vera. M-am gândit de nenumărate 
ori la cum o s-o mierlească din cauza iepuraşilor ălora de praf 
nenorociţi. Şi cre' că nu m-am îndepărtat prea tare de adevăr, 
dacă stau mai bine să judec. 

Ce începusem să zic e că atunci când i se punea pata pe 
creier în legătură cu ălelalte lucruri: şarpele din pernă, 


soarele, sârmele, tipa. Dacă apăreau însă iepuraşii de praf, 
scotea nişte urlete asurzitoare. De obicei nu cuvinte, doar 
zbierăte stridente, atât de lungi şi de tari, încât ţi se zbârlea 
pielea de pe tine. 

Alergam într-acolo şi o găseam smulgându-şi păru' din cap 
sau zgâriindu-se cu unghiile pe faţă şi arătând ca o vrăjitoare. 
Cu ochii atât de imenşi, aproape cât nişte farfurioare de 
dulceaţă, şi întotdeauna holbându-se la un colţ sau altu' al 
camerei. 

Câteodată putea să îngaime: /epuraşii de praf, Dolores! O, 
Doamne, iepuraşii de praf! Altă dată nu era capabilă decât să 
plângă. Îşi acoperea ochii pentru câteva secunde cu mâinile, 
apoi privea iar. Parcă n-ar fi suportat să se uite şi totuşi nu se 
îndura nici să nu se uite. Şi începea iar să-şi sfâşie faţa cu 
unghiile. Le tăiam întotdeauna cât mai scurt, da' tot îi dădea 
sângele aproape de fiecare dată, iar io mereu mă minunam 
cum de-i rezistă inima la o asemenea teroare, la cât de grasă 
şi bătrână ajunsese să fie. 

Odată a căzut din pat şi a rămas lungită pe jos, cu un 
picior îndoit sub ea. M-a speriat de moarte atunci. Am intrat în 
fugă şi ea stătea acolo pe podea, lovind cu disperare 
scândurile şi zbierând de dărâma casa. A fost unica ocazie, în 
toţi anii în care am lucrat pentru ea, când l-am chemat pe 
doctoru' Freneau în mijlocu' nopţii. A venit tocma' din 
Jonesport, în barca cu motor a lu' Collie Violette. L-am sunat 
fiin'că mi-am închipuit că-şi rupsese picioru' şi aşa ar fi trebuit 
să fie după cum şi-l îndoise sub ea, ar fi putut să şi moară din 
pricina şocului. Numa' că nu şi-l fracturase, n-am idee cum de 
nu, da' Freneau mi-a zis că doar şi-l scrântise, iar a doua zi a 
intrat într-una din perioadele ei bune, nemaiamintindu-şi 
nimic din ceea ce se întâmplase. Odată, când părea a fi mai 
mult sau mai puţin în lumea reală, am întrebat-o despre 
iepuraşii de praf, iar ea s-a uitat la mine de parcă aş fi fost 
sărită de pe fix. Nu-şi dădea seama absolut deloc despre ce 
vorbeam. 

După ce am păţit-o de câteva ori, am învăţat ce să fac. 
Cum îi auzeam urletele asurzitoare, săream din pat şi fugeam 


pe uşă, dormitoru' meu găsindu-se numa' la o cameră de-al 
ei, mai precis o debara. Ţineam o mătură rezemată de perete 
în hol, şi un făraş, încă de când o apucaseră pentru prima 
dată pandaliile cu iepuraşii de praf. Dădeam buzna înăuntru, 
agitând mătura de parcă aş fi vrut să-nfrunt o întreagă gaşcă 
de bătăuşi şi ţipând (era singuru' mod prin care mă puteam 
face auzită). 

— Îi prind, Vera! strigam io. Imediat îi prind. Tu doar 
încearcă să-ţi tii pliscu' închis. 

Şi măturam în colţu' spre care se holba ea, trecând apoi şi 
la ălălalt, ca să fiu sigură. Uneori, în momentu' ăsta, se calma, 
da' cel mai adesea începea să zbiere că de sub pat ieşeau şi 
mai mulţi. Aşa că mă aşezam pe coate şi pe genunchi, 
prefăcându-mă că mătur şi acolo. Odată, imitaţia aia 
păcătoasă şi grosolană de femeie idioată aproape că a căzut 
peste mine, încercând să se aplece ca să se convingă. Pro- 
babil că m-ar fi strivit ca pe o muscă. Ce tablou comic ar fi 
fost! 

Altă dată am măturat fiecare locşor care o înfricoşa, i-am 
arătat făraşu' gol şi i-am spus: 

— Na, dragă, vezi? Am strâns tot ce te ameninţa. 

S-a chiorât mai întâi la făraş, apoi şi-a ridicat privirea spre 
mine, tremurând din tot corpu', cu ochii înotând în lacrimi, ca 
bolovanii pe care-i distingi cu greu pe fundu' râului, şi mi-a 
şoptit: 

— O, Dolores, sunt atât de gri! Atât de scârboşi! Du-i de- 
aici! Te rog, ia-i de-aici! 

Puneam mătura şi făraşu' lângă uşa camerei mele, să le 
am la îndemână data viitoare, apoi mă întorceam s-o 
liniştesc. Să mă calmez şi io, de fapt. lar dacă aveţi senzaţia 
că mă simţeam mai bine, încercaţi şi vo; să vă plimbaţi 
singuri într-un muzeu mare şi vechi ca ăla, în toiul nopţii, cu 
vântu' gemând afară şi cu o femeie bătrână şi ţicnită 
înăuntru. Inima îmi bătea ca o toacă şi nu-mi puteam 
recăpăta răsuflarea... Da' n-o lăsam să vadă în ce hal eram, 
pen' că şi-ar fi pierdut încrederea în mine şi unde-am mai fi 
ajuns atunci? 


După majoritatea crizelor de genu' ăsta îi periam păru', se 
pare că o calma cel mai rapid. Plângea şi se tânguia la 
început, uneori îşi încolăcea braţele pe după mine şi mă 
strângea, îngropându-şi faţa în pântecele meu. Imi aduc 
aminte cât de fierbinţi îi deveneau fruntea şi obrajii, după ce 
trecea prin distracţia cu iepuraşii de praf, şi cum mă uda 
uneori pe sub cămaşa de noapte cu lacrimile ei. Biata bă- 
trână! Cre' că nimeni dintre noi nu-şi închipuie cum e să fii 
atât de în vârstă sau să te urmărească monştrii şi să nu fii în 
stare să ţi-o explici nici măcar ţie însuţi. 

Câteodată, nici o juma' de oră de periat nu rezolva nimic. 
Continua să privească prin mine spre colţu' ăla, ţinându-şi 
respiraţia şi scâncind. Ori îşi băga mâna în întunericu' de sub 
pat şi apoi şi-o trăgea brusc înapoi, de parcă s-ar fi aşteptat 
să sară ceva la ea şi s-o muşte. O dată sau de două ori şi mie 
mi s-a părut că văd o chestie mişcându-se acolo jos şi a 
trebuit să-mi încordez tare fălcile ca să nu tip. Păi da, fusese 
numa' umbra mâinii ei, ştiu asta, însă vreau să vă spun doar 
în ce stare mă adusese. Înî, până şi pe mine, io, care de obicei 
sunt la fel de cu picioarele pe pământ pe cât de mare am 
gura. 

Atunci când nu mai era nimic de făcut, mă băgam lângă 
ea în pat. Braţele i se strecurau încet în juru' meu, până mă 
cuprindeau de tot, capu' i se aşeza pe ceea ce îmi mai 
rămăsese din piept, iar io îmi puneam mâinile în juru' ei şi o 
tineam aşa până când o fura somnu'. Apoi mă furişam tiptil 
din pat, uşurel să n-o trezesc, şi mă întorceam la mine în 
cameră. De vreo câteva ori, chiar am rămas la ea. Asta se 
întâmpla mai ales când mă trezea în toiu' nopţii cu ţipetele ei 
— pur şi simplu adormeam acolo. 

Într-una din aceste nopţi am visat despre iepuraşii de praf. 
Numa' că în vis nu eram io, ci eram ea stând în patu' ăla de 
spital, simţindu-mă atât de grasă, că nu mă puteam întoarce 
de pe-o parte pe alta fără ajutor, şi cu pântecele arzând până 
în străfunduri de la o infecţie urinară ce n-avea să-mi treacă 
cu adevărat niciodată, după cum stătea ea tot timpu 'jilavă 
acolo jos, fără nici cea mai mică rezistenţă la boli. S-ar zice că 


preşu' le ura bun-venit tuturor microbilor care voiau să intre, 
d-aia fusese pus cu faţa-n sus pe prag, tocma' bine. 

M-am uitat către unu' din colţuri şi ceea ce am văzut 
semăna cu o căpăţână din praf. Avea ochii daţi peste cap şi 
gura plină de dinţi lungi ca nişte colţi. A început să vină înspre 
pat, foarte lent, rostogolindu-se, iar când s-a întors încă o 
dată cu faţa spre mine, fixându-mă cu privirea, l-am 
recunoscut pe Michael Donovan, soţu' Verei. S-a răsucit a 
doua oară şi de data asta chipu' i se transformase în al lu' 
bărbatu-meu, Joe St. George, strâmbându-se îngrozitor şi cu o 
grămadă de dinţi lungi din praf clănţănindu-i în gură. După a 
treia rostogolire n-am mai remarcat să fi fost nimeni 
cunoscut, da' arăta teribil de viu, înfometat şi voia să ajungă 
până la mine să mă mănânce. 

M-am trezit brusc, cu o smucitură atât de puternică, încât 
aproape am căzut din pat. Se făcuse dimineaţă, iar soarele îşi 
arunca razele în fâşii pe podea. Vera mai dormea încă. Îmi 
udase toată mâna cu salivă, da' n-aveam putere să mă şterg. 
Stăteam acolo lungită, tremurând plină de transpiratie, 
încercând să mă conving că revenisem la realitate şi că totu' 
era bine, aşa cum ţi se întâmplă după un coşmar groaznic. O 
clipă am mai zărit jos, lângă pat, capu' din praf cu ochii mari 
şi goi, cu dinţii lungi. În asemenea hal ajunsesem. Apoi totu' a 
dispărut; podeaua şi colţurile au devenit la fel de curate ca 
întotdeauna. Da' de-atunci m-am întrebat mereu dacă nu 
cumva ea mi-a trimis visu', dacă nu văzusem o parte din ceea 
ce îşi imagina ea de câte ori scotea răcnetele alea 
asurzitoare. Poate că inhalasem o frântură din spaima ei şi 
mi-o însuşisem. Credeţi că lucruri din astea au loc şi în 
realitate, sau numa' în revistele alea ieftine care se vând te 
băcănie? Habar n-am... Da' ceea ce ştiu e că visul m-a îngrozit 
până-n vârfu' unghiilor. 

Oricum, po' să spun că zbierătele ei înnebunitoare din 
dup-amiezele de duminică ori din mijlocu' nopţii constituiau al 
treilea mod de-a fi jigodie. Da' era în acelaşi timp şi un lucru 
trist, foarte trist. Toate ticăloşiile ei aveau o notă de tristeţe, 
deşi asta nu mă împiedica să m-apuce uneori chefu' de a-i 


suci gâtu' ca unei găini, şi cre' că oricine în afară de 
nenorocita aia de loana d'Arc ar fi simţit la fel. Probabil că 
atunci când Susy şi Shawna m-au auzit urlând că vreau s-o 
omor în ziua aia, sau când altcineva ne-a ascultat aruncându- 
ne una alteia cuvinte urâte, ei bine, s-ar fi putut gândi că o 
să-mi suflec fustele şi că o să dansez step pe mormântu' ei 
după ce, în sfârşit, o s-o mierlească. Imi închipui că deja unii 
dintre ei ţi-au zis asta până acu', nu, Andy? Nu-i nevoie să-mi 
răspunzi, faţa ta e foarte sugestivă. Ca un afiş. In afară de 
asta, ştiu cât de mult le place oamenilor să vorbească. Ne 
bârfeau pe mine şi pe Vera, ieşiseră o grămadă de zvonuri 
despre mine şi Joe, vreo câteva înainte ca el să moară, da' 
cele mai multe dup-aia. Aici, în provincie, cel mai interesant 
lucru pe care poa' să-l facă o persoană e să dea brusc ortu' 
popii, ai remarcat vreodată? 

Deci am ajuns la Joe. 

Întotdeauna m-a înspăimântat partea asta, da' cre' că n- 
are nici un rost să vă mint în legătură cu ea. V-am spus deja 
că l-am omorât, n-am chef să mă repet, da' ce-i mai greu abia 
acu' urmează: cum, de ce şi când s-a-ntâmplat 

M-am gândit foarte mult la Joe azi, Andy. Mai mult la el 
decât la Vera, ca să fiu sinceră. Am încercat să-mi aduc 
aminte în primu' rând de ce m-am măritat cu el şi, la început, 
n-am fost în stare. După un timp m-a cuprins panica, la fel ca 
atunci când i se puneau piticii pe creier Verei că are un şarpe 
în pernă. Apoi mi-am dat seama ce mă împiedica: io 
scormoneam după dragoste, de parcă aş fi fost una dintre 
fetiţele alea prostuţe pe care le angaja ea în iunie şi le 
concedia înainte de mijlocu' verii pen' că nu respectaseră 
vreo regulă. Căutam iubirea dintre noi, da' nu existase prea 
multă, nici măcar în 1945, când io aveam optişpe ani, iarel 
nouăşpe şi ni se aşternea toată viaţa în faţă. 

Ştii care a fost singuru' lucru ce mi-a venit în minte când 
şedeam acolo, pe trepte, scremându-mă puternic să-mi 
amintesc despre dragoste? Că avea o frunte frumoasă. 
Stăteam lângă el în sala de clasă, pe vremea când eram 
împreună la liceu — asta se-ntâmpla în timpu' celui de-al 


doilea război mondial —, iar acu' mă gândesc la fruntea lui, la 
cât de netedă părea, şi fără nici un coş. Îi ieşiseră vreo câteva 
pe obraji şi pe bărbie, îi apăreau mereu puncte negre pe păr- 
tile laterale ale nasului, da' fruntea îi rămânea albă ca laptele. 
Mi-aduc aminte că îmi doream s-o ating... că visam s-o ating, 
ca să fiu sinceră, vrând să văd dacă era atât de catifelată cum 
credeam. lar când m-a invitat să merg cu el la petrecerea 
liceului, am acceptat şi am profitat de ocazie să i-o pipăi; nu 
exista nici o parte a ei să nu fie netedă şi catifelată cum îmi 
închipuisem; păru' îl avea dat pe spate şi atât de superb 
ondulat. lo i-atingeam păru' şi fruntea în întuneric, în timp ce 
formaţia din sala de dans a hanului The Samoset cânta 
"Moonlight Cocktail"... După câteva ore de stat pe scările alea 
nenorocite, gata să se prăbuşească în orice clipă, asta mi-a 
venit în minte, aşa că vezi, tu, până la urmă fusese ceva 
acolo, puțin, da' fusese. 

Ei bine, că după nu prea multe săptămâni, m-am trezit 
mângâindu-i nu numa' fruntea, şi atunci am făcut greşeala. 

Acu' să ne-nţelegem, nu încerc să spun că am sfârşit 
petrecându-mi cei mai buni ani din viaţă cu burdufu' ăla fără 
fund doar pen' că îmi plăcuse cum îi arăta fruntea în clasa a 
şaptea, când razele soarelui băteau câş pe ea. Pe naiba! Ceea 
ce încerc să zic e că asta-i toată dragostea pe care sunt în 
stare s-o revăd azi şi că de-aia mă simt teribil de nasol. Să 
şed cu curu' pe treptele alea de lângă East Head şi să mă 
strofoc după vremuri de mult trecute... asta-i o treabă a 
dracu' de grea. A fost prima dată când am priceput cât de 
ieftin m-am vândut, poate fiin'că am crezut că mai scump ar fi 
fost imposibil pentru una ca mine. Sunt convinsă că am 
îndrăznit pentru prima oară să mă gândesc la faptu' că 
meritam să fiu iubită mai mult decât ar fi putut iubi Joe St. 
George pe oricine altcineva, eventual cu excepţia propriei lui 
persoane. Nu trebuie să vă închipuiţi că o bătrână nemernică 
şi rea de gură ca mine nu crede în dragoste, e singuru' lucru 
pe care pun preţ cu adevărat. 

Nu m-am chinuit prea tare cu motivu' pentru care m-am 
măritat cu el, deşi tre' s-o zic şi p-asta. Aveam în burtă o 


fetiţă de şase săptămâni în momentu' în care am spus: "Da, 
până când moartea ne va despărţi". Asta a fost principalu', 
restu' fiind obişnuitele idei prosteşti; un lucru am învăţat şi io 
toată viaţa: motivele idioate duc la căsătorii idioate. 

Mă săturasem să mă cert cu maică-mea. 

Mă săturasem să mă bată la cap taică-meu. 

Toate prietenele mele făceau acelaşi lucru, unele aveau 
deja căminele lor, voiam să fiu şi io om mare ca şi ele, mă 
săturasem să fiu o fetiţă prostuţă. 

Imi zisese că mă doreşte, iar io îl crezusem. 

Imi zisese că mă iubeşte, iar io o crezusem şi p-asta... 
După ce mi-a declarat-o, m-a întrebat dacă şi io simt la fel 
pentru el, iar mie mi s-a părut politicos să spun da. 

Eram speriată de ce mi s-ar fi putut întâmpla altfel, unde 
m-aş fi dus, cum m-aş fi descurcat, cine ar fi avut grijă de 
copil. 

Toate astea or să arate tâmpite pe hârtie, Nancy, da' cel 
mai cretin lucru e că io cunosc o duzină de cucoane cu care 
am fost colegă la şcoală şi care s-au căsătorit din aceleaşi 
motive, cele mai multe sunt încă măritate, rezistând eroic şi 
sperând să le supravieţuiască soţilor lor, să-i îngroape şi apoi 
să scoată pentru totdeauna mirosu' de bere al băşinilor lor 
impregnat în cearşafuri. 

Până prin 1952 uitasem complet de fruntea lui, iar în 1956 
deja nu mai aveam de-a face nici cu restu' corpului şi cre' că 
am început să-l urăsc pe vremea când Kennedy o lua de la 
Ike, da' încă nu-mi trecuse prin cap să-l omor. Îmi ziceam că 
stau cu el fiin'că trebuia să existe un tată pentru copiii mei, 
dacă nu pentru altceva. Nu-i de râs? Da' ăsta-i adevăru'. Vă 
jur. Şi mai jur încă un lucru: dacă Dumnezeu mi-ar mai oferi o 
a doua şansă, l-aş ucide încă o dată, chiar dacă ar însemna 
osândirea veşnică şi focu' iadului; astea oricum mă aşteaptă. 

Cre' că toată lumea din Little Tall, în afara nou-veniţilor, 
ştie că io l-am omorât, cea mai mare parte a lor bănuind şi de 
ce, adică din cauza faptului că mă mângâia, numa' că 
ţinându-şi pumnii strânşi. Da' nu de asta a sfârşit-o aşa prost; 
adevăru' e că nu mi-a atins nici un firicel din cap în ultimii trei 


ani de căsnicie, indiferent ce zic alţii. L-am lecuit de chestia 
asta spre finalu' lu' 1960 sau începutu' lu' 1961. 

Până atunci da, mă bătuse destul de des. Nu pot nega. Şi 
înduram, o recunosc şi pe-asta. Prima dată se întâmplase în a 
doua noapte după ce ne-am căsătorit. Ne dusesem la Boston 
pentru un weekend ce reprezenta toată luna noastră de miere 
şi ne cazasem la Parker House. N-am prea ieşit din cameră 
atunci. Nu eram decât un cuplu de ţărănoi speriaţi să nu ne 
rătăcim. Joe spunea că nici de-al naibii nu vrea să cheltuiască 
pe taxi cei douăşcinci de dolari, daţi de părinţii mei ca să ne 
distrăm, pen' că nu mai ştia drumu' înapoi spre hotel. 
Dumnezeule, cât de dobitoc putea fi! Da' şi io... O latură a lu' 
Joe care mie îmi lipsea (şi-s încântată de chestia asta) era 
latura permanent suspicioasă a caracterului lui. Căpătase 
ideea că toată umanitatea se pornise împotrivă-i şi cre' că, 
probabil, de cele mai multe ori când se îmbăta, o făcea fiin'că 
i se părea singura cale de a-şi adormi vigilenţa. 

Nici asta nu-i de ici-de colo. Ce începusem să vă povestesc 
e că am coborât la restaurant în sâmbăta aia, am mâncat pe 
rupte şi apoi am urcat din nou la noi în cameră. Joe avea 
mersu' destul de nesigur, din câte îmi aduc aminte, băuse 
vreo patru-cinci beri la cină ca să-i meargă mai bine la stomac 
cu cele nouă sau zece, câte dăduse pe gât în cursu' dup- 
amiezei. O dată ajunşi în cameră, a rămas în picioare zgâindu- 
se la mine atât de mult timp, încât l-am întrebat dacă 
observase ceva în neregulă. 

— Nu, a spus el, da' am văzut un bărbat în restaurant care 
se holba la rochia ta, Dolores. Aproape că-i ieşiseră ochii din 
orbite. lar tu știai că se uită la tine, nu? 

A fost cât p-aci să-i zic că până şi Gary Cooper sau Rita 
Hayworth de-ar fi stat într-un colţ, tot nu i-aş fi remarcat, apoi 
m-am gândit că n-am de ce să mă obosesc. N-avea nici un 
sens să discuţi cu Joe când o lua la măsea; nu-ncercio să vă 
mint, da' când m-am măritat, n-am făcut-o chiar orbeşte. 

— Dacă un bărbat se uita la rochia mea, de ce nu te-ai dus 
la el să-i spui să-şi închidă ochii? 

Fusese doar o glumă, poate că încercasem să-i schimb 


starea de spirit, da' el n-a luat-o ca atare. Asta îmi amintesc. 
Joe nu ştia de glumă absolut deloc, tre' să spun că n-avea nici 
un strop de simţ al umorului. Era ceva ce într-adevăr nu 
cunoşteam la el; îmi imaginam că simţul umorului e ca un nas 
sau ca o pereche de urechi, că la unii funcţionează mai bine 
decât la alţii, da' că toată lumea îl posedă. 

M-a înhăţat, m-a răsturnat peste genunchii lui şi m-a bătut 
cu un pantof la fund. 

— Nimeni în afară de mine n-o să aibă nici cea mai mică 
idee despre culoarea chiloţilor de pe tine de-acu' încolo, 
Dolores. M-ai auzit? Numa' io! 

M-am gândit că era un fel de joc al îndrăgostiţilor, el 
pretinzând că e gelos ca să mă flateze, aşa de fraieră puteam 
fi p-atunci. Gelozie, într-adevăr, nimic de zis, numa' că 
dragostea n-avea de-a face cu asta. Mai mult asemeni unui 
câine care-şi pune o labă pe os şi mârâie dacă te apropii prea 
tare de el. Pe vremea aia nu ştiam, aşa că mă împăcasem cu 
gându'. Mai târziu o înduram fiin'că aveam senzaţia că bătaia 
pe care i-o trage bărbatu' din când în când nevestei 
reprezintă o parte a căsniciei, nu una bună, da' nici să speli 
WC-urile nu e şi, cu toate astea, majoritatea femeilor se 
apucă de chestia asta imediat după ce rochia şi voalul de 
mireasă au fost împachetate şi puse în dulap. Nu-i aşa, 
Nancy? 

Şi taică-meu o mai lovea uneori pe maică-mea, bănuiesc 
că de-aici mi-am cules şi io ideea că nu-i nimic deosebit, ci 
doar un lucru pe care trebuie să-l suporţi. Imi iubeam foarte 
mult tatăl, şi ei ţineau teribil unu' la altu', da' putea fi şi un om 
îngrozitor dacă i se îndoia câş păru' de pe cur. 

Îmi aduc aminte odată, cre' că aveam doar vreo nouă 
anişori, când s-a întors după ce strânsese fânu' de pe 
păşunea lu' George Richards, lângă West End, iar maică-mea 
nu terminase de pregătit cina. Nu mai ţin minte de ce, ci 
numa' ce s-a-ntâmplat după ce-a intrat pe uşă. N-avea decât 
şorţu' pe el (îşi scosese pantofii şi ciorapii pe verandă pentru 
că erau plini de pleavă), iar faţa şi umerii îi fuseseră arse de 
soare până la carne vie. Cu păru' transpirat la tâmple şi un 


pai atârnându-i deasupra sprâncenei dintr-o cută aflată exact 
în mijlocu' frunţii, arăta înfierbântat, obosit şi îngrozitor de 
şucărit. 

A păşit în bucătărie, iar pe masă nu se afla nimic, numa' o 
vază cu flori. S-a-ntors spre maică-mea şi a spus: "Unde mi-e 
mâncarea, cretino?" Ea şi-a deschis gura, da' înainte de a 
apuca să zică ceva, i-a pus mâna peste faţă şi i-a făcut vânt 
pe jos, într-un colţ. lo stătusem în pragu' bucătăriei şi 
văzusem totu'. El a trecut pe lângă mine, cu capu' aplecat şi 
păru' căzându-i peste ochi — de câte ori văd vreun bărbat 
mergând în felu' ăsta spre casă, obosit după o zi de muncă şi 
cu coşu' pentru mâncare în mână, mă gândesc la tata —, iar 
io mă speriasem. Am vrut să mă dau la o parte din calea lui, 
fiin'că simţeam că m-ar fi lovit şi pe mine, da' aveam 
picioarele prea ţepene. Nici vorbă de aşa ceva. Doar m-a 
ridicat cu palmele lui calde şi mari, m-a pus deoparte şi şi-a 
continuat drumu'. S-a aşezat cu mâinile pe genunchi şi capul 
plecat în jos ca şi cum s-ar fi uitat la ele. La început, găinile au 
fugit, da' s-au întors după un timp şi s-au apucat să 
ciugulească printre picioarele lui. Credeam că o să dea cu ele 
de pământ de-o să le zboare fulgii, da' n-a făcut-o nici p-asta 

Apoi am privit spre maică-mea. Încă mai stătea în colţu' 
ăla. Îşi pusese un prosop de vase peste faţă şi hohotea în el. 
Avea braţele încrucişate pe piept. Asta îmi aduc aminte cel 
mai bine, deşi nu ştiu de ce, cum braţele îi erau încrucişate pe 
piept, uite aşa. M-am dus la ea şi am îmbrăţişat-o; mi-a simţit 
mâinile strângând-o şi m-a împins înapoi. Dup-aia şi-a luat 
prosopu' de pe faţă, şi-a şters lacrimile cu el şi mi-a zis să ies 
la taică-meu şi să-l întreb dacă vrea un pahar de limonadă 
rece sau o sticlă de bere. 

— Neapărat să-i spui că nu sunt decât două sticle de bere, 
a spus ea. lar dacă vrea mai mult de-atât, să meargă la 
magazin să-şi cumpere sau mai bine să nu bea deloc. 

Am ieşit afară, i-am zis, iar el mi-a răspuns că nu vrea 
bere, da' că un pahar de limonadă i-ar prinde bine. Am fugit 
să i-l aduc. Maică-mea pregătea cina. Incă mai avea faţa 
umflată de plâns, da' se-nvârtea ca un titirez, şi în noaptea 


aia patu' a scârţâit ritmat, ca de obicei. Nu s-a mai vorbit 
nimic despre asta dup-aia. Aşa ceva se chema corecție 
casnică p-atunci, făcea parte din atribuţiile bărbatului şi, dacă 
stau mai bine să mă gândesc, îmi dau seama că maică-mea o 
merita, altfel nu i-ar fi aplicat-o niciodată. 

Au mai existat vreo câteva ocazii când l-am văzut lovind- 
o, da' de asta uni amintesc cel mai bine. N-am observat să fi 
dat cu pumnu' în ea, aşa cum mă bătea Joe, da' odată a 
biciuit-o cu o pânză marinărească pentru vele şi probabil că a 
durut-o foarte nasol. l-a lăsat dâre roşii care n-au dispărut 
toată dup-amiaza. 

Nimeni nu-i mai spune corecție casnică în zilele astea, 
termenul ieşit din uz şi, din câte vă pot zice, n-are decât să se 
ducă învârtindu-se, da' io am crescut cu ideea că atunci când 
femeile sau copiii sar pârleazu', e treaba bărbatului să-i aducă 
înapoi. Nu-ncerc să vă spun toate astea doar fiin'că aşa se- 
ntâmpla pe vremea când eram mică, da' io aveam impresia 
că e-n regulă. Nu vreau să vă ţin teorii, da' ştiu că atunci când 
un bărbat dă într-o femeie, asta n-are nimic de-a face cu 
corecţia... Cu toate că l-am lăsat pe Joe să mă lovească foarte 
mult timp. Cre' că mă sictirisem prea tare de treburile de- 
acasă — de curăţat pentru cei care locuiau aici doar verile, de 
crescut copii, încercând pe de altă parte să spăl mizeriile pe 
care le făcea Joe vecinilor — ca să-mi mai pun şi problema 
asta. 

Fiind măritată cu Joe — oh, la naiba! Cum e orice căsnicie, 
de fapt? Probabil că există mai multe feluri, da' nu-i una care 
să fie înăuntru cum pare pe dinafară, po' să vă zic asta. Ce 
văd oamenii dintr-o căsnicie e una şi ce se-ntâmplă în spatele 
uşilor e cu totu' altă mâncare de peşte. Uneori e îngrozitor, 
alteori e caraghios, da' de obicei ambele în acelaşi timp. 

Oamenii cred că Joe a fost un alcoolic care obişnuia să mă 
bată — pe mine şi, probabil, şi pe copii — când se îmbăta. Işi 
închipuie că în ultima vreme o făcea prea des, aşa că io i-am 
tăiat macaroana. l-adevărat că Joe trăgea la măsea şi că se 
ducea uneori la întâlnirile antialcoolicilor în Jonesport, da' nu 
era mai alcoolic decât mine. Se îmbăta criţă o dată la patru- 


cinci luni, de obicei cu lepădături ca Rick Thibodeau sau 
Stevie Brooks, ăştia chiar fiind alcoolici, da' dup-aia o lăsa 
moartă şi nu mai lua decât o duşcă-două, noaptea înainte de 
culcare. Nu mai mult de-atât, pen' că, dacă avea o sticlă, îi 
plăcea să tragă de ea cât mai mult. lar din câţi alcoolici am 
cunoscut, nici unuia nu-i ardea să facă o sticlă să ţină prea 
mult, nu Jim Beam, nu Old Duke, nici măcar tescovină care 
găureşte pânza de bumbac când o torni. Un beţiv adevărat 
are numa' două griji: să golească ulcioru' din mână şi să se 
frământe de unde obţine altu' după ce-l termină pe ăla dintâi. 

Nu, nu devenise alcoolic, însă nu-i păsa dacă oamenii îl 
considerau aşa. li folosea să-şi găsească o slujbă, mai ales în 
timpul verilor. Presupun că ceea ce credea lumea despre 
Alcoolicii Anonimi s-a schimbat de-a lungu' vremii, ştiu că se 
vorbeşte despre asta mai mult ca înainte, da' un singur lucru 
a rămas constant, şi anume felu' cum îi ajută pe cei care 
pretind că vor să se-ndrepte. Joe a rezistat un an întreg fără 
să pună un strop în gură sau, cel puţin, n-a povestit la nimeni 
dacă n-a fost aşa, şi s-a dat o petrecere în cinstea lui în 
Jonesport. l-au oferit cadou un tort şi un medalion. În vara aia, 
după ce şi-a căutat o slujbă, înainte ca omu' să-l angajeze, i-a 
mărturisit că e un fost alcoolic care se reface. "Dacă nu vrei 
să-mi dai postu' din cauza asta, nu mă supăr", spunea el, "da' 
tre' să-mi iau o piatră de pe inimă. Mă duc la întâlnirile 
antialcoolicilor de un an şi mi-au zis acolo că, dacă nu poţi fi 
sincer, nu poţi rezista fără să te apuci din nou de băut". 

Apoi îşi scotea medalionu' primit, i-l arăta, dând impresia 
că n-a mâncat în ultima lună decât pâine cu apă, şi asta 
numa' duminicile. Cre' că vreo doi au şi început să plângă 
după ce le-a povestit cum muncea el din joi în Paşti şi cum se 
ruga la Dumnezeu să-l oprească să bea un păhărel când nu se 
mai putea abţine... asta întâmplându-se la fiecare sfert de 
oră, dacă te luai după el. li vrăjea pe toţi şi-i picau cu uşurinţă 
în plasă, dându-i cu cincizăci de cenți sau chiar cu un dolar în 
plus pe oră, mai mult decât intenţionaseră iniţial să-l 
plătească. Ai zice că nu-i mai ţinea poanta şi după Labour 
Day, da' îi mergea la fel de bine şi aici, pe insulă, unde 


oamenii îl vedeau în fiecare zi şi ar fi trebuit să-l cunoască 
mai bine. 

Adevăru' e că, de cele mai multe ori când mă bătea, Joe 
era perfect treaz. Când se matolea, nu-i mai păsa de nici o 
culoare de mine. Apoi, în 1960 sau 1961, s-a întors acasă 
după ce-l ajutase pe Charlie Dispenzieri să-şi scoată barca din 
apă, iar când s-a aplecat să-şi ia o Coca din frigider, am văzut 
că avea pantalonii crăpaţi în cur. M-a pufnit râsu'. N-am fost 
în stare să mă abţin. N-a spus nimic, da' în momentu' în care 
m-am dus să mă uit în cratiţa cu varză de pe aragaz — tocma' 
pregăteam o cină caldă în noaptea aia, mi-aduc aminte de 
parcă a fost ieri —, a înşfăcat un butuc din lemn de arțar din 
ladă şi mi-a pălit una în spate. M-a durut. Ştiţi cum e când te 
loveşte cineva în rinichi. Te face să-i simţi mici, fierbinţi şi atât 
de grei, de parcă s-ar desface brusc de ceea ce-i ţine legaţi la 
locul lor şi s-ar scufunda rapid, ca o pietricică într-o găleată cu 
apă. 

M-am târât cu greu până la masă şi m-am aşezat pe un 
scaun. Aş fi căzut pe podea dacă scaunu' s-ar fi aflat cu un 
centimetru mai departe. Stăteam acolo, aşteptând să-mi 
treacă durerea. Nu plângeam în hohote, pen' că nu voiam să-i 
sperii pe copii, da' lacrimile îmi curgeau încontinuu pe faţă. 
Pur şi simplu nu eram în stare să le opresc. Îmi dăduseră 
lacrimile de durere, şi nimic sau nimeni n-ar fi reuşit să le 
sece. 

— Să nu mai râzi niciodată de mine, putoare! a spus Joe. A 
vârât lemnu' cu care mă lovise înapoi în ladă, apoi s-a aşezat 
să citească ziaru' American. S-ar fi cuvenit s-o ştii mai bine ca 
acu' zece ani. 

Au trecut vreo douăzăci de minute până când am reuşit să 
mă ridic de pe scaunu' ăla. A trebuit s-o chem pe Selena să 
stingă focu' şi să dea la o parte mâncarea, chiar dacă 
aragazu' se găsea la doi paşi de mine. 

— De ce n-ai făcut tu asta, mami? m-a întrebat ea Mă 
uitam cu Joey la desene animate. 

— Mă odihneam, i-am răspuns io. 

— Aşa-i, a zis Joe din spatele ziarului, a bătut câmpii până 


când a apucat-o ameţeala. 

Apoi a râs. Şi asta m-a decis; râsu' ăla a fost picătura care 
a revărsat paharu'. Atunci m-am hotărât că n-o să mă mai 
lovească niciodată sau, dacă o să se mai întâmple, o s-o 
plătească scump. 

Am cinat şi apoi ne-am uitat la televizor ca de obicei, io şi 
copiii cei mari stând pe canapea, iar micu' Pete în poala lu' 
taică-său pe fotoliu. Pete a aţipit acolo, la fel ca-ntotdeauna, 
pe la şapte jumate, iar Joe l-a dus în pat. O oră mai târziu l-am 
trimis la culcare pe Joe Junior, iar Selena a plecat pe la nouă. 
lo în general mă băgam în pat la zece, iar Joe stătea treaz 
până în jur de miezu' nopţii, aţipind din când în când în timp 
ce se uita la televizor sau citea articole din ziar, alea pe care 
nu le remarcase prima dată, şi se scobea în nas. Aşa că vezi, 
Frank, nu eşti chiar atât de rău; unii nu renunţă la obiceiu' 
asta nici după ce cresc mari. 

In noaptea aia nu m-am dus la culcare ca de obicei. Am 
rămas lângă Joe. Spatele îmi mai trecuse un pic. Oricum, 
îndeajuns de mult, încât să fac ce-mi pusesem în gând. Poate 
că eram puţin nervoasă, dacă-i aşa nu-mi mai aduc aminte. Il 
aşteptam să aţipească, ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat. 

M-am ridicat, m-am dus la bucătărie şi am luat cana cu 
smântână de pe masă. N-o căutasem în mod special; se afla 
acolo numa' fiin'că fusese rându' lu' Joe Junior să strângă 
masa, şi pur şi simplu uitase s-o pună în frigider. Mereu uita 
câte ceva: ba să bage smântâna în frigider, ba să pună 
capacu' la cutia cu unt, ba să învelească pâinea ca să nu se 
usuce prima felie în timpul nopţii; iar acu', când îl văd la 
televizor într-o emisiune de ştiri, dând vreun interviu sau 
ţinând vreun discurs, tot la asta mă gândesc... şi mă întreb 
ce-ar zice democraţii dacă ar şti că lideru' majorităţii din 
Senatul statului Maine nu se descurca să strângă masa ca 
lumea pe vremea când avea unşpe ani. Sunt foarte mândră 
de el, n-aş vrea să vă închipuiţi altceva. Sunt extrem de 
mândră de el, chiar dacă eun blestemat de democrat. 

Oricum, a reuşit să lase exact cel mai potrivit lucru pe 
masă în seara aia; era micuță, da' grea, şi-mi încăpea perfect 


în palmă. Am mers până la lada cu lemne şi am luat toporişca 
aia cu mâneru' scurt de pe raftu' de deasupra. Apoi m-am 
întors în camera de zi, unde moţăia el. Cana cu smântână se 
confunda cu mâna mea dreaptă şi, după ce am balansat-o 
puţin, i-am aruncat-o direct în faţă. S-a spart într-o mie de 
bucățele. 

S-au sculat toţi muşchii pe el dup-aia, Andy. Ar fi trebuit 
să-l auziţi atunci. Tare? Dumnezeule! Isuse! Parcă ar fi fost un 
taur cu puţa prinsă-n poarta staulului. Şi-a holbat ochii cât 
cepele şi mâna i-a ţâşnit către urechea care deja începuse să- 
i sângereze. Avea mici cocoloaşe de smântână pe obraji şi în 
flocii ăia crescuţi pe părţile laterale ale feţei, pe care îi numea 
perciuni. 

— Ştii ceva, Joe? Nu mă mai simt deloc obosită. 

Am auzit-o pe Selena sărind din pat, da' n-am îndrăznit să- 
mi întorc privirea. Aş fi putut s-o iau rău pe coajă dacă l-aş fi 
pierdut din ochi, pen' că, dacă voia, reuşea să fie iute ca o 
mâţă. Ţineam toporişca-n mâna strânsă, aproape total 
acoperită cu şorţul. lar când Joe a încercat să se ridice din 
fotoliu, am scos-o şi i-am arătat-o. 

— Dacă nu ţi-o doreşti înfiptă în cap, Joe, mai bine te-ai 
aşeza la loc, am spus. 

Pentru o clipă am crezut că se va ridica oricum în picioare. 
Dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat sfârşitu' lui imediat fiin'că nu 
glumeam deloc. Da' a priceput şi el, aşa că a încremenit cu 
curu' la o palmă deasupra fotoliului. 

— Mami? m-a strigat Selena din pragul camerei ei. 

— Bagă-te la loc în pat, scumpo, am zis io, neluându-mi 
ochii de la Joe nici măcar o secundă. Taică-tău şi cu mine 
avem puţin de discutat. 

— E totu' în regulă? 

— Înî, am spus. Nu-i aşa, Joe? 

— Daaa, a răspuns el. E superb. 

Am auzit-o făcând câţiva paşi înapoi, da' nu şi uşa de la 
dormitoru' ei închizându-se, am aşteptat un pic, poate zece- 
cinşpe secunde, am ştiut atunci că rămăsese acolo şi se uita 
la noi. Joe stătea în aceeaşi poziţie, cu o palmă pe braţu' 


fotoliului şi cu curu' în aer. Apoi uşa s-a trântit cu zgomot şi 
asta se pare că l-a determinat să priceapă cât de penibil arăta 
numa' pe jumate aşezat, cu o mână la ureche şi cu picăturile 
de smântână scurgându-i-se pe faţă. 

S-a pus din nou în fotoliu, lăsându-şi urechea liberă. Şi ea 
şi mâna erau pline de sânge, numa' că mâna nu i se umflase, 
pe când urechea da. 

— Ah, ticăloaso, am să ţi-o plătesc io! 

— Zău? Păi, atunci ar fi mai bine să ţii minte asta, Joe St 
George: ce-ai să-mi plăteşti tu, o să primeşti dublu înapoi. 

Se strâmba la mine ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ce-i 
auzeau urechile. 

— Da? Deci singura mea scăpare ar fi să te omor, nu? 

l-am vârât toporişca în mână chiar înainte de a-şi termina 
cuvintele. Nu mă gândisem dinainte la asta, da' de îndată ce 
l-am văzut ţinând-o, mi-am dat seama că fusese singura 
mişcare posibilă. 

— Dă-i drumu'! am zis. Da' să ţinteşti bine din prima, ca să 
nu sufăr. 

Şi-a îndreptat privirea spre toporişcă şi apoi din nou spre 
mine. Expresia lui ar fi putut părea comică, dacă n-ar fi fost 
vorba de ceva atât de serios. 

— Apoi, după ce termini, încălzeşte-ţi mâncarea şi 
încearcă să înghiţi cât mai multă. Să mănânci până pocneşti, 
fiin'că or să te bage la răcoare şi io n-am auzit pe nimeni să 
spună că ar fi primit ceva atât de bine gătit în puşcărie. 
Probabil c-or să te ducă la Belfast mai întâi. Pun pariu că au 
un costum în dunguliţe tocma' pe măsura ta. 

— Taci din gură, scârbă! a spus. Nici nu-mi trecea prin 
cap. 

— Şi dup-aia, cel mai probabil ai s-ajungi la Shawshank şi 
ştiu că acolo n-o să-ţi servească vreo masă caldă. N-o să te 
lase nici să joci pocher vineri noaptea cu colegii tăi de chefuri. 
Tot ce te rog e s-o faci repede şi apoi să strângi mizeria ca să 
n-o vadă copiii. 

Mi-am închis ochii. Eram destul de sigură că n-o să mă 
omoare, da' destul nu-i de ajuns când e viaţa ta la mijloc. 


Asta-i un lucru pe care l-am învăţat atunci. Stăteam acolo cu 
ochii închişi, nevăzând nimic, întrebându-mă ce voi simţi când 
toporişca o să-mi taie nasu' şi buzele. Imi amintesc că mă 
gândeam cum o să simt gustu' surcelelor de pe metal înainte 
de-a muri şi că îmi părea bine fiin'că îi ascuţisem lama cu 
gresia, în urmă cu vreo două zile. Dacă tot trebuia să-mi 
crape capu', n-aş fi vrut s-o facă cu o toporişcă tocită. 

Am avut impresia că am stat aşa un secol. Apoi mi-a 
vorbit cu o voce morocănoasă şi sictirită: 

— Ai de gând să te pregăteşti de culcare, sau rămâi acolo 
ca Helen Keller când are vise erotice? 

Mi-am deschis ochii şi am văzut că pusese toporişca sub 
fotoliu — mâneru' îi ieşea puţin de sub husă. Ziaru' zăcea pe 
vârfurile picioarelor lui de parcă ar fi fost un cort. S-a aplecat, 
l-a ridicat şi l-a împăturit, încercând să se comporte ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, absolut nimic, numa' că sângele îi 
curgea pe obraz, iar mâinile îi tremurau îndeajuns ca să facă 
ziaru' să foşnească un pic. Işi lăsase amprentele roşii pe 
prima şi pe ultima pagină, iar io m-am hotărât să-l ard naibii 
înainte de-a mă duce la culcare, ca să nu apuce copiii să-l 
vadă şi să se întrebe ce se-ntâmplase. 

— O să-mi pun imediat cămaşa de noapte, Joe, da' mai 
întâi să ajungem la o înţelegere. 

A privit în sus şi mi-a zis printre buzele strânse: 

— Nu fi prea obraznică, Dolores. Totu' a fost o greşeală, o 
greşală îngrozitoare. Nu mă mai sâcâi. 

— Nu te sâcâi, am spus. N-o să mai dai niciodată în mine. 
lar dacă o să se mai întâmple vreodată să mă baţi, unu' dintre 
noi o să ajungă la spital. Sau la morgă. 

M-a privit multă vreme, foarte multă vreme, Andy, iar io i- 
am înfruntat privirea. Toporişca nu mai era la el în mână, ci 
sub fotoliu, da' n-avea nici o importanţă; ştiam că, dacă îmi 
plecam ochii înaintea lui, n-o să se sfârşească niciodată cu 
vânătăile de pe gât şi cu lovirile date pe la spate. Da' până la 
urmă şi-a mutat privirea spre ziaru' de pe jos şi a bolborosit: 

— Fă-te folositoare, femeie. Adu-mi un prosop să-mi 
înfăşor capu', dacă nu poţi face altceva. Imi curge tot sângele 


pe porcăria asta de cămaşă 

Asta a fost ultima oară când m-a bătut. Vezi tu, de fapt 
era un laş, cu toate că nu i-am zis-o nici atunci, nici cu altă 
ocazie. Crima i se părea cel mai periculos lucru, fiin'că unui 
laş îi e cel mai tare frică să nu fie descoperit, chiar mai frică 
decât de moarte. 

Păi sigur, bănuiam că are şi o latură de laşitate în 
caracter; n-aş fi îndrăznit vreodată să-l lovesc cu cana aia de 
smântână în cap, dacă n-aş fi crezut că am ceva şanse să ies 
învingătoare. In afară de asta, mi-am dat seama de încă un 
lucru, atunci când stăteam pe scaun după ce mă bătuse, 
aşteptând să-mi treacă durerea din rinichi: dacă nu m-aş fi 
ridicat împotriva lui în momentu' ăla, probabil că n-aş mai fi 
făcut-o niciodată. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi. 

Ştii, să arunc cana aia cu smântână înspre Joe a fost de 
fapt partea cea mai uşoară. Inainte de asta a trebuit să mă 
gândesc odată pentru totdeauna la taică-meu, cum o 
îmbrâncise pe maică-mea într-un colţ şi cum o biciuia peste 
picioare cu pânza pentru vele. Mi-era foarte greu să-mi 
reamintesc toate astea, fiin'că îi iubisem enorm pe amândoi, 
da' până la coadă am fost în stare, pen' că a trebuit să fiu. Și 
sunt fericită chiar numa' pentru faptu' că Selena nu-şi va 
aminti niciodată de mama ei trântită într-un colţ şi plângând 
cu faţa îngropată în prosopu' de vase. Maică-mea o luase pe 
coajă fiin'că nu-i servise masa soţului ei şi nu stau io acu' să-i 
judec pe amândoi. Poate că o merita şi ea, poate că ar fi fost 
cazu' să-i pregătească cina, poate că el se simţea umilit în 
faţa celor cu care muncea şi discuta în fiecare zi. Erau alte 
vremuri p-atunci, cei mai mulţi nu-şi dau seama cât de 
diferite, da' asta nu înseamnă că ar fi trebuit s-o încasez de la 
Joe fiin'că fusesem îndeajuns de fraieră să mă mărit cu el. Nu 
mi se pare că un bărbat îi aplică vreo corecție unei femei 
când o loveşte cu o buturugă din lada cu lemne de foc, şi pân' 
la urmă am hotărât că n-o să rămân la cheremul lui sau al 
oricărui alt mascul. 

S-a mai întâmplat de vreo câteva ori să-şi ridice mâna la 
mine, da' rămânea cu ea în aer. Uneori, când avea mâna 


dreaptă deasupra mea şi voia să mă plesnească, da' nu 
îndrăznea, vedeam în ochii lui că-şi aducea aminte de cana cu 
smântână. Şi în parte şi de toporişcă. Apoi se prefăcea că-şi 
ridicase palma numa' ca să se scarpine în cap sau să-şi 
şteargă fruntea de sudoare. Asta a fost prima lecţie pe care a 
primit-o. Şi singura, de altminteri! 

A mai existat o chestie în noaptea când m-a ars cu 
buturuga şi io l-am pocnit cu cana de smântână. Nu-mi place 
s-o pun pe tavă, fac parte din tagma celor de modă veche, 
care cred că ceea ce se petrece în spatele uşilor dormitorului 
tre' să rămână acolo; da' n-am de ales, fiin'că probabil are 
legătură cu evoluţia ulterioară a povestirii. 

Deşi eram căsătoriţi şi am mai trăit sub acelaşi acoperiş 
încă doi ani, se poate să fi fost chiar trei, da' nu-mi amintesc 
prea bine, a încercat să-şi exercite drepturile legitime cu mine 
doar de puţine ori dup-aia. El... 

Ce-i, Andy? 

Normal, înseamnă că era impotent! Despre ce naiba crezi 
că vorbeam? De dreptu' lui de a-mi uza chiloţii în caz că-l 
apuca chefu'? N-am negat vreodată că devenise incapabil s-o 
facă. Nu fusese niciodată în stare în fiecare noapte, nici 
măcar la început, şi nu-i stătea deloc în fire să comenteze — 
doar "hai, să-i dăm drumu'" şi "mersi" dup-aia. Da', oricum, 
mai avea interesu' să se urce pe mine o dată, de două ori pe 
săptămână. Asta până când l-am pocnit cu cana cu smântână. 

Probabil că şi din cauza băuturii, începuse să bea mai mult 
în ultimii ani, da' nu cre' că numa din cauza asta. Îmi 
amintesc cum s-a dat jos de pe mine într-o noapte, după vreo 
douăzăci de minute de gâfâieli şi gemete fără rost, cu chestia 
aia micuță a lui atârnând lipsită de vlagă ca o gelatină. Nu 
ştiu cât de mult timp trecuse după noaptea despre care 
tocma' v-am povestit, da' ştiu că a fost dup-aia, fiin'că io 
stăteam acolo lungită în pat, cu rinichii înţepându-mă, şi mă 
gândeam să mă scol şi să iau o aspirină ca să-i liniştească. 

— Poftim, a zis aproape plângând, sper că eşti mulţumită, 
Dolores. Nu-i aşa? 

N-am scos un cuvânt. Uneori, tot ce poa' să-i spună o 


femeie unui bărbat e sortit greşelii. 

— Eşti? a repetat. Eşti satisfăcută, Dolores? 

Am continuat să tac, stând acolo pe spate, cu ochii lipiţi 
de tavan şi ascultând vântu' cum suflă afară. In noaptea aia 
bătea dinspre Est şi se putea auzi vuietul mării în glasu' lui. 
Întotdeauna am iubit sunetu' ăsta. Mă calmează. 

S-a întors spre mine şi i-am simţit răsuflarea acră, duhnind 
a bere. 

— Cu lumina stinsă mai puteam, a spus, da' acu' nu mai 
ţine. Îţi văd faţa aia urâtă până şi în întuneric. Şi-a întins 
mâna, mi-a apucat o ţâţă şi a scuturat-o. Şi asta, a zis, e 
flască şi turtită ca o lipie. lar pizda-i chiar mai rău. Cristoase, 
încă n-ai treişcinci de ani şi să mă culc cu tine e ca şi cum aş 
fute un morman de balegă. 

M-am gândit să-i răspund: "Dacă aş fi fost un morman de 
balegă, ai fi putut să ţi-o bagi lejer, Joe, şi nu ţi-ai mai fi făcut 
probleme", da' mi-am ţinut gura închisă. V-am mai spus că 
Patricia Claiborne n-a crescut idioţi. 

Tăcerea s-a prelungit suficient, încât să-mi închipui că-mi 
aruncase destule cuvinte murdare până să adoarmă, şi mă 
hotărâsem să mă scol ca să-mi iau aspirina, când a început 
din nou să vorbească... lar de data asta sunt convinsă că 
plângea. 

— Mi-aş dori să nu-ţi mai văd niciodată mutra, a spus. ŞI 
apoi: De ce n-ai folosit porcăria aia de toporişcă să ţi-o 
ciopârţeşti, Dolores? Ar fi arătat exact la fel. 

Aşa că vezi, nu eram singura care îmi închipuiam că 
povestea cu cana de smântână — io fiind convinsă că, 
datorită ei, lucrurile aveau să se schimbe la noi în casă — ar fi 
putut să aibă vreo legătură cu problema lui. Insă mi-am ţinut 
gura, aşteptând să văd dacă voia să doarmă sau intenţiona să 
mă bată din nou. Zăcea pe pat, gol-goluţ, iar io ştiam în ce loc 
o să mă duc, din prima, dacă ar fi încercat. Da' în curând l-am 
auzit sforăind. N-am idee dacă asta a fost ultima dată când a 
vrut să-şi probeze bărbăţia, da' chiar dacă nu, tot aia e. 

Ei bine, că nici unul dintre prietenii lui n-a aflat vreo 
fărâmiţă din toate astea, e sigur ca pământu' că n-avea de 


gând să le povestească cum i-a arătat pe dracu' nevastă-sa 
pocnindu-l cu o cană de smântână şi că de-atunci nu-şi mai 
scosese capu' la suprafaţă, nu? In nici un caz. Aşa că, dacă 
ăilalţi se lăudau despre cum îşi dresează femeile, se lăuda şi 
el în ton cu ei, spunându-le cum mi-a tras el una fiin'că 
fusesem obraznică sau poate fiin'că îmi cumpărasem o rochie 
din Jonesport fără să-l întreb mai întâi dacă-mi permite să iau 
din banii puşi deoparte. 

Cum de ştiu? Păi, pen' că sunt momente când îmi mai ţin 
şi io urechile larg deschise, nu numa' gura. Bănuiesc că-i greu 
s-o credeţi după ce m-aţi văzut acu', da' aşa-i. 

Imi aduc aminte că odată, pe vremea când lucram cu 
juma' de normă la familia Marshall — îl mai ştii pe John 
Marshall, Andy, cum vorbea el mereu despre un pod pe care 
voia să-l construiască între insulă şi continent? —, a sunat 
cineva la uşă. Eram singură în casă, mă grăbeam să răspund, 
da' am alunecat pe o carpetă şi m-am lovit de poliţa aflată 
deasupra căminului. Mi-a lăsat o vânătaie mare pe braţ, chiar 
lângă cot. 

Cu trei zile mai târziu, când vânătaia trecuse de la maro- 
închis la galben-verzui, m-am întâlnit în sat cu Yvette 
Anderson. Ea ieşea din băcănie, iar io tocma' intram. A 
aruncat o privire la vânătaia de pe braţ şi, când a început să 
vorbească, avea vocea îmbibată de compasiune. Numa' o 
femeie care tocma' a văzut ceva ce o face fericită, asemeni 
unui porc bălăcindu-se în mocirlă, poate fi atât de 
compătimitoare. 

— Nu-i aşa că bărbaţii sunt îngrozitori, Dolores? mi-a zis. 

— Păi, uneori da, alteori nu, i-am răspuns. 

N-aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea, eram 
preocupată să cumpăr nişte cotlete superbe de porc, aduse în 
ziua aia, înainte să se termine. 

M-a bătut cu tandreţe pe mână, pe cea fără vânătaie, şi 
mi-a spus: 

— Trebuie să fii tare. Toate lucrurile se-ndreaptă pân' la 
urmă. Am trecut şi io prin aşa ceva şi ştiu cum e. Mă rog 
pentru tine, Dolores. 


Ultimele cuvinte le-a zis de parcă mi-ar fi declarat că o să- 
mi dea un milion de dolari şi apoi şi-a văzut de drum. Am 
intrat în magazin, încă nedumerită. Mi-aş fi închipuit că-şi 
pierduse minţile, numa' că oricine a petrecut un timp cu ea 
ştie că n-ar fi avut ce să piardă. 

M-am prins în timp ce-mi făceam cumpărăturile. Stăteam 
acolo, urmărindu-i pe Skippy Porter cum îmi cântărea 
cotletele, cu coşu' de cumpărături în mână şi capu' dat pe 
spate, zguduindu-mă din tot corpu' de râs, aşa cum se- 
ntâmplă când nu te poţi abţine pân' la capăt şi izbucneşti 
brusc în hohote. Skippy s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Te simţi bine, doamnă Claiborne? 

— Sunt în regulă, am spus. Doar mă gândeam la ceva 
amuzant. 

Şi-am început iar să râd în hohote. 

— Cred şi io, a zis Skippy şi s-a întors la cântar. 

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Porteri, Andy; câtă 
vreme mai stau pe-aici, or să rămână singurii inşi de pe insulă 
care-şi văd de treburile lor, şi nu de-ale altora. 

Între timp io continuam să râd. Câţiva se uitau la mine de 
parcă aş fi fost nebună, da' nu-mi păsa. Câteodată viaţa e 
atât de hazlie, încât nu poți; face altceva decât să râzi. 

Yvette e soţia lu' Tommy Anderson, iar Tommy era unu' 
dintre colegii de chefuri ai lu' Joe. Fusese o mică petrecere la 
noi după ce mă lovisem la mână. Incercaseră să facă să 
funcţioneze ultima afacere a lui Joe, un Ford vechi, luat de 
ocazie. Fiind ziua mea liberă, le adusesem o tavă cu ceşti de 
ceai la gheaţă, mai mult în speranţa c-o să-i ţin departe de 
băutură măcar până la apusu' soarelui. 

Probabil că Tommy mi-a văzut vânătaia când turnam 
ceaiu'. L-o fi întrebat pe Joe ce s-a-ntâmplat după ce am ieşit 
din cameră sau o fi făcut doar vreo remarcă. Da' oricum, nu 
era Joe ăla care să lase să-i scape vreun prilej, şi în nici un caz 
unu' ca ăsta. Pe drumu' de la băcănie spre casă, gândindu-mă 
la toate cele întâmplate, singuru' lucru pe care aş fi vrut să-l 
aflu ar fi fost ce le-o fi povestit Joe lu' Tommy şi ălorlalţi că am 
greşit io, că am uitat să-i pun papucii lângă aragaz, să fie calzi 


când îi încalţă, ori poate că-i gătisem fasolea prea apoasă 
sâmbătă seara. Da' oricum, Tommy s-a dus acasă şi i-a zis lui 
Yvette că a trebuit ca Joe St. George să-i aplice nevesti-sii o 
corecție. Şi tot ceea ce se întâmplase a fost că m-am 
împiedicat şi am căzut peste polita de deasupra căminului în 
casa Marshall, fiin'că mă grăbeam să răspund la uşă. 

Atunci când v-am zis că o căsnicie are două feţe, una 
dinăuntru şi alta dinafară, la asta mă refeream. Oamenii de 
pe insulă ne priveau pe mine şi pe Joe ca pe orice cuplu de 
vârsta noastră: nu prea fericiţi, ca doi cai care trag la aceeaşi 
căruţă... Nu se mai observă unu' pe altu' la fel ca înainte, nu 
se mai înţeleg la fel de bine ca pe vremea când se observau 
mai bine unu' pe altu', da' sunt înhămaţi umăr la umăr şi îşi 
continuă drumu' pe şosea, fără să se mai bată între ei sau să 
se mai hârjonească, sau să mai facă vreun lucru ca ăsta 
pentru care să fie bătuţi cu biciu'. 

Numa' că oamenii nu sunt cai, iar căsnicia nu prea 
seamănă cu trasu' la o căruţă, chiar dacă s-ar putea să pară 
aşa, văzută din exterior. Lumea nu ştia de cana cu smântână 
şi nici cum plângea Joe în întuneric, spunându-mi că nu mai 
vrea să-mi vadă mutra aia urâtă. 

Şi n-a fost asta partea cea mai rea. Asta a-nceput la vreun 
an de când nu ne mai tăvăleam aşternuturile. E ciudat, nu-i 
aşa, cum privesc bărbaţii ceva direct în faţă, ca apoi să tragă 
concluzii complet eronate despre ceea ce s-a-ntâmplat de 
fapt. Da-i destul de normal dacă te gândeşti cât de diferite 
sunt cele două feţe ale căsniciei. Eu am să v-o descriu pe cea 
dinăuntru, şi nu mi-aş fi imaginat până azi c-o s-o scot la 
suprafaţă. 

Judecând mai bine, cre' că problemele s-au ivit în 1962. 
Selena tocma' intrase la liceu pe continent. Se făcuse o fată 
foarte frumoasă şi-mi aduc aminte că în vara care a urmat 
după primu' an, s-a înţeles mult mai bine cu taică-său decât 
în ultimii doi ani. Îşi începuse adolescenţa, iar io prevedeam o 
grămadă de certuri între ei doi pe măsură ce ea creştea şi 
dădea semne că se îndoia din ce în ce mai tare de ideile şi de 
ceea ce credea taică-său că sunt drepturile lui asupra ei. 


În loc de asta, era atâta pace, linişte şi armonie între ei, 
Selena mergând să-l asiste cum munceşte la vechea lui rablă 
în spatele casei sau stând lângă el pe canapea când ne uitam 
serile la televizor (micului Pete neconvenindu-i aranjamentu' 
ăsta, po! să vă zic) şi întrebându-l ce făcuse în ziua aia în timp 
ce se derulau reclamele. li răspundea calm şi gânditor, cum 
nu-l mai văzusem de mult... Da' îmi aminteam un pic. Nu-l 
mai văzusem aşa din liceu, după ce abia ne cunoscusem şi se 
hotărâse că da, vrea să mă curteze. 

În acelaşi timp, Selena se răcea faţă de mine. Ei, încă mai 
punea mâna să m-ajute dacă o rugam, uneori îmi povestea 
cum fusese la şcoală, da' asta doar când nu mă duceam la 
lucru, şi i-o scoteam cu cleştele din gură. Răceala asta n-o 
prea simţeam p-atunci, doar mai târziu mi-am dat seama cum 
se potrivesc toate şi că porniseră din noaptea în care a ieşit 
din dormitor şi ne-a văzut acolo, taică-său cu mâna la ureche 
şi sângele curgându-i printre degete, iar maică-sa stând lângă 
el cu o toporişcă. 

El nu lăsa să-i scape nici o ocazie, v-am mai spus, şi de 
data asta la fel. Îi povestise lu' Tommy Anderson o anumită 
întâmplare, iar aia pe care i-a zis-o fiicei lui nu era decât 
aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Nu cred să fi avut altceva în cap 
în afară de ciudă; ştia cât de tare o iubesc pe Selena şi-i 
probabil să-şi fi închipuit că, spunându-i cât de rea şi 
năbădăioasă eram, poate chiar periculoasă, ar fi reprezentat 
o bună răzbunare. A încercat s-o întoarcă împotriva mea şi, 
de vreme ce a dat greş, s-a mulţumit să se apropie de ea mai 
mult ca atunci când încă nu crescuse mare. De ce nu? Selena 
fusese întotdeauna sufletistă, şi n-am mai întâlnit un om atât 
de bun la văicăreli ca Joe. 

Îi pătrunsese în viaţă şi probabil că remarcase cât de 
frumoasă se făcea şi hotărâse că îşi doreşte mai mult de la ea 
decât să-l asculte când îi vorbeşte sau să-i dea sculele, el fiind 
băgat sub maşină, meşterind vreun motor al unei rable vechi, 
numa' bună de aruncat. Şi în timp ce se petreceau toate 
astea, iar schimbările începeau să apară, io alergam încoace 
şi-ncolo, învârtindu-mă între patru slujbe diferite, încercând să 


micşorez cât mai mult notele de plată şi să strâng bani în 
fiecare săptămână ca să-mi trimit copiii la facultate. N-am 
observat nimic până în momentu' când deja se făcuse prea 
târziu. 

Selena mea era o fată vioaie, guralivă, întotdeauna uşor 
de mulţumit. lar dacă o trimiteai după ceva, nu mergea, 
alerga. Când se făcuse mai mare, pregătea masa pentru cină, 
în timp ce io munceam pe undeva, şi nu trebuia s-o rog 
niciodată pentru asta. La început mai şi ardea câte ceva, iar 
Joe o critica sau făcea mişto de ea — o trimisese plângând în 
cameră nu numa' o singură dată —, da' încetase şi cu 
chestiile astea în perioada despre care vă vorbeam. P-atunci, 
în primăvara-vara lu' 1962, se purta ca şi cum fiecare plăcintă 
coaptă de ea ar fi fost ambrozie pură, chiar dacă avea coaja 
ca cimentu' şi se dădea în vânt după tot ceea ce gătea, de 
parcă ar fi fost bucătărie franţuzească. Era mândră de laudele 
lui, normal că da, oricine ar fi fost, da' nu se umfla prea tare 
în pene. Nu-i stătea în fire. Deşi po' să vă spun un lucru: când 
Selena a plecat de-acasă, ajunsese o bucătăreasă mai 
pricepută în cea mai proastă zi a ei decât fusesem io vreodată 
în cea mai bună zi a mea. 

O mamă n-ar fi putut avea o fiică mai săritoare, ca ajutor 
în treburile casnice, în special una în situaţia mea, care îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului curăţând mizeriile 
făcute de alţii. Selena nu uita niciodată să se asigure că Joe 
Junior şi micu' Pete au pachetele cu mâncare pentru la şcoală 
înainte de-a ieşi pe uşă dimineaţa şi tot ea le învelea în hârtie 
copertele manualelor la început de an. Măcar Joe Junior ar fi 
putut să se ocupe singur de treaba asta, numa' că ea nu-i 
dădea niciodată vreo ocazie. 

Terminase primu' ei an de liceu cu titlu' de elev de onoare, 
da' nu-şi pierduse interesu' pentru ceea ce se-ntâmpla acasă, 
aşa cum mai fac unii copii dăştepţi la aceeaşi vârstă. Cei mai 
mulţi puşti de treişpe-paişpe ani categorisesc pe oricine a 
trecut un pic peste treizăci drept boşorog şi sunt în stare să 
iasă pe uşă la două minute după ce boşorogii au intrat. Da' nu 
şi Selena. Îi servea cu cafea, ajuta la spălatu' vaselor sau la 


altele, apoi se aşeza pe un scaun lângă aragaz şi asculta pălă- 
vrăgeala oamenilor mari. Puteam fi io cu una-două prietene, 
Joe cu trei sau patru de-ai lui, ea tot asculta. Ar fi rămas acolo 
chiar dacă s-ar fi jucat pocher, numa' s-o las. N-aveam de 
gând să-i permit, fiin'că vorbeau groaznic de urât. Copilu' ăla 
ronţăia conversații aşa cum şoriceii ronţăie caşcavalu', iar ce 
nu putea înghiţi, băga la cap. 

Apoi s-a schimbat. Nu ştiu când a început să apară 
schimbarea, da' io am observat-o prima dată când intrase în 
anu' doi. Pe la sfârşitu' lu' septembrie, cred. 

Primu' lucru pe care l-am remarcat a fost că nu mai lua 
feribotu' care-i convenise de minune cu un an în urmă, cel 
care pleca imediat după terminarea orelor de curs — putea 
să-şi scrie lecţiile înainte să se întoarcă băieţii, iar apoi să 
facă puţin curat sau să pregătească cina. Venea cu ăla de 
patru şi trei sferturi, nu cu ăla de două. 

Când am întrebat-o despre asta, mi-a răspuns că începuse 
să-i placă mai mult să-şi scrie temele în sala de studiu din 
şcoală, apoi a tăcut şi mi-a aruncat o privire d-aia, rapidă şi 
ciudată, care mă anunţa că nu mai vrea să discute subiectu'. 
Cre' că am observat ruşine în ochii ei şi poate, la fel de bine, o 
minciună. Toate astea m-au îngrijorat, da' m-am hotărât să nu 
împing lucrurile mai departe până când nu mă asiguram că 
într-adevăr era ceva în neregulă. Vezi tu, mi se părea greu să 
vorbesc cu ea. Simţeam distanţa care apăruse între noi şi-mi 
dădeam foarte bine seama că reprezenta o consecinţă a 
scenei cu Joe pe jumate ridicat din fotoliu, sângerând, iar io 
stând alături cu toporişca în mână. Şi pentru prima oară am 
înţeles că sigur îi turnase poveşti despre asta, poate şi despre 
altele. Lăsându-şi amprenta pe ele, ca să spun aşa. 

M-am gândit că, dacă aş fi pisat-o prea tare la cap în 
legătură cu statu' până târziu la şcoală, lucrurile dintre mine 
şi ea ar fi mers şi mai prost. În fiecare zi îmi ziceam că tre' s-o 
întreb, da' mi se părea că ar fi sunat ca: "Ce-ai mai pus la 
cale, Selena?" şi, dacă mie mi s-ar fi părut aşa, o femeie de 
treişcinci de ani, atunci cum i s-ar fi părut unei fete de nici 
cinşpe? E atât de greu să discuţi cu copii de o asemenea 


vârstă, musai să te porţi cu mânuşi cu ei, ca şi cum ar fi un 
borcan cu nitroglicerină aşezat pe podea. 

Ei, exista o chestie numită Seara părinților, puţin după 
terminarea cursurilor, şi mi-am făcut special timp să mă duc. 
N-am mai procedat şi cu diriginta aşa cum făcusem cu 
Selena, ci doar m-am înfipt bine pe picioare şi am întrebat-o 
dacă are habar de vreun motiv special pentru care lua 
feribotu' mai târziu anu' ăsta. A zis că nu ştie exact de ce, da' 
crede că rămâne ca să-şi scrie temele. "Hm", m-am gândit io, 
"anu' trecut putea să şi le facă foarte bine şi la micu' birou din 
camera ei", da' n-am spus nimic. Şi totuşi ceva se schimbase. 
Aş mai fi vorbit io dacă aş fi avut impresia că profesoara ar fi 
fost în stare să-mi răspundă la întrebări, da' mi s-a părut cât 
se poate de sigur că nu. Dumnezeule, probabil că era complet 
dusă din momentu' în care suna ultimu' clopotel. 

Nici unul dintre ăilalţi profesori nu mi-a fost de ajutor. l-am 
ascultat ridicând-o în slăvi, ceea ce n-a însemnat mare lucru 
pentru mine, şi apoi am plecat acasă, fără să mă fi luminat cu 
nimic. 

M-am aşezat în feribot pe un loc lângă fereastră şi am 
privit la un băiat şi o fată, cu mult mai mari decât Selena, 
ţinându-se de mână şi admirând luna care ieşea din ocean. S- 
a întors înspre fată şi i-a zis ceva ce a făcut-o să-şi dea capu' 
pe spate şi să râdă. "Eşti un prost, băiete, dacă pierzi o ocazie 
ca asta", m-am gândit io, da' n-a pierdut-o, s-a aplecat spre 
ea, i-a luat şi ailaltă mână şi a sărutat-o pe gură. "Drace, nu 
cumva eşti tâmpită?" mi-am zis io, uitându-mă la ei. Sau eşti 
prea bătrână să-ţi aduci aminte cum era la cinşpe ani, când 
fiecare fibră a corpului îţi ardea ca o lumânare toată ziua şi 
cea mai mare parte a nopţii. Selena a cunoscut un băiat. A 
cunoscut pe cineva şi îşi fac probabil temele împreună în sala 
de studiu, după ore. Studiază probabil mai mult decât nişte 
manuale. Po' să vă zic că mă mai liniştisem un pic. 

M-am mai gândit la asta peste vreo câteva zile, că atunci 
când speli cearşafuri, calci cămăşi şi dai cu aspiratoru', ai o 
grămadă de timp să cugeţi, şi cu cât mă gândeam mai cu 
spor, cu atât mai mult 


Îmi revenea îngrijorarea. Mai întâi că nu vorbise despre 
nici un tip şi nu era stilu' ei să nu povestească ceea ce i se- 
ntâmplă. Intr-adevăr, nu se mai purta cu mine atât de degajat 
şi deschis ca înainte, da' nici nu exista vreun zid între noi care 
s-o facă aşa de tăcută. În afară de asta, întotdeauna 
crezusem că, dacă Selena s-ar fi îndrăgostit, probabil că ar fi 
dat un anunţ la ziar. 

Chestia cea mai nasoa/ă, cea mai înfricoşătoare, o 
constituia felu' cum mă privea. Am observat că, dacă o fată e 
înnebunită după vreun băiat, are ochii atât de strălucitori, de 
parcă ar fi aprins cineva nişte reflectoare în spatele lor. lar io, 
oricât aş fi căutat, nu găsisem nici o sclipire în ochii ei... şi nici 
asta nu era cel mai rău. Partea cea mai sinistră o reprezenta 
faptu' că şi lumina care existase cândva, acu' dispăruse. Te 
uitai în ochii ei ca şi cum te-ai fi uitat la ferestrele unei case 
de unde plecaseră toţi locatarii fără a-şi aminti să tragă 
jaluzelele. 

Asta mi-a deschis mie ochii pân' la urmă şi am început să 
remarc o groază de lucruri pe care ar fi trebuit să le văd mai 
devreme, dacă n-aş fi muncit atât de mult şi dacă n-aş fi fost 
atât de convinsă că Selena se înfuriase pe mine fiin'că îl 
rănisem atunci pe taică-său. 

Prima chestie pe care am sesizat-o a fost că se 
îndepărtase nu numa' de mine, ci şi de Joe. Nu mai ieşea 
afară să discute cu el în timp ce lucra la una dintre vechile lui 
rable sau la vreun motor al altuia, şi nici nu mai stătea lângă 
el pe canapea când ne uitam la televizor. In camera de zi, se 
aşeza pe balansoaru' de lângă sobă cu ceva de tricotat în 
poală. Da' de cele mai multe ori nu venea deloc. Se ducea în 
camera ei şi închidea uşa. Lu' Joe părea să nu-i pese, nici 
măcar nu băga de seamă. Se întorsese la fotoliu' lui, ţinându-l 
pe micu' Pete în braţe până se făcea vremea ca băiatu' să 
meargă la culcare. 

Şi păru' ei... Nu mai obişnuia să şi-l spele în fiecare zi, ca 
înainte. Uneori ajungea îndeajuns de gras, încât să poţi prăji 
ouă pe el, şi nici asta nu-i stătuse în fire. Intotdeauna avusese 
o înfăţişare atât de plăcută, pielea ei era catifelată ca piersica 


şi de culoarea smântânii, pe care o moştenise probabil din 
partea lu' Joe, da' atunci, în octombrie, o năpădiseră coşurile 
pe faţă ca păpădiile păşunea comunală după ploaie. Îşi 
pierduse prospeţimea şi pofta de mâncare. 

Câteodată îşi mai vizita cele mai bune prietene, Tanya 
Caron şi Laurie Langill, da' nu atât de des cum obişnuia în 
gimnaziu. Asta m-a făcut să pricep că Tanya şi Laurie nu mai 
veniseră pe la noi de când începuse anu' şcolar şi probabil 
nici în ultima lună de vacanţă. M-am înspăimântat, Andy, şi 
m-am apucat s-o studiez mai îndeaproape pe fiică-mea. lar 
ceea ce am văzut m-a înfricoşat şi mai şi. 

Felul cum îşi schimbase hainele, de exemplu. Nu un 
pulover cu altu', nu o rochie sau o fustă, ci întreg stilu’ de 
îmbrăcăminte, şi totul în rău. Nu mai puteai să-i distingi nici o 
formă sub toale. In loc să poarte fuste sau rochii la şcoală, 
acum îşi punea mereu tricouri lălâi, mult prea mari pentru ea. 
O făceau să pară grasă, fără să fie de fapt. 

Acasă îşi trăgea pe ea nişte pulovere imense, care-i 
ajungeau până la genunchi, şi n-o vedeam niciodată fără blugi 
şi pantofi de lucru. Dacă ieşea în oraş, îşi lega păru' cu o 
basma oribilă, atât de mare încât îi acoperea sprâncenele, iar 
ochii îi arătau ca două animale ivindu-se dintr-o grotă. Într-o 
noapte, când am uitat să bat la uşă înainte de a intra în 
camera ei, aproape că şi-a rupt picioarele repezindu-se să-şi 
ia rochia din dulap, cu toate că avea chiloţii pe ea, deci n-o 
surprinsesem chiar în curu' gol. 

Da' cel mai nasol lucru era că nu prea mai vorbea. Şi nu 
numa' cu mine, căci, ţinând cont de relaţiile dintre noi, 
puteam să înţeleg asta. Încetase să mai vorbească cu toți. 
Stătea la masa de seară cu nasu' în farfurie şi cu laţele în 
ochi, iar dacă încercam să discut cu ea, întrebând-o ce se mai 
întâmplă pe la şcoală sau ceva în stilu' ăsta, nu reuşeam să-i 
smulg decât un "mbine" sau "aşa-i", în loc de un şuvoi vesel 
de cuvinte, ca de obicei. Şi Joe Junior încerca, lovindu-se la 
rândul lui de acelaşi zid de nestrăpuns. După ce se termina 
cina şi vasele erau spălate, ieşea pe uşă şi urca la ea în 
cameră. 


Şi, Doamne iartă-mă, primu' lucru la care m-am gândit, 
când m-am lămurit că nu se punea problema unui băiat, a 
fost marijuana... 

Nu te uita aşa la mine, Andy, ca şi cum n-ai şti despre ce 
vorbesc. 

In zilele alea i se spunea altfel, iarbă sau maryjane, da' era 
aceeaşi marfă, şi o grămadă de indivizi de pe insulă ardeau 
de nerăbdare s-o împrăştie dacă i-ar fi scăzut preţu'... sau 
chiar dacă nu. Tocma' atunci sosise pe coastă un nou 
transport de iarbă, la fel cum se întâmplă şi acum de altfel, şi 
o parte rămăsese aici. Slavă Domnului că nu cocaină, însă 
dacă voiai să fumezi o ţigară din asta, găseai uşor. Marky 
Benoit fusese arestat de către Paza de Coastă în vara aia, îi 
descoperiseră patru baloturi cu iarbă pe vaporu' Maggie's 
Delight. Probabil că de-aici îmi venise ideea, însă chiar şi acu', 
după atâţia ani, nu încetez să mă minunez cum de-am putut 
să complic aşa tare un lucra atât de evident. Sursa reală a 
necazurilor se afla în faţa mea, şezând exact vizavi de mine la 
masă în fiecare seară, având nevoie aproape tot timpu' de o 
baie şi un bărbierit, şi jo uitându-mă la el în fiecare secundă 
— Joe St. George, cel mai tare din parcare, cel mai mare im- 
becil dintre toţi, da' nici măcar şefu' lor —, întrebându-mă 
dacă fetiţa mea scumpă nu se duce în magazia şcolii dup- 
amiezele ca să tragă dintr-o ţigară dătătoare de vise. 

M-a bătut gândul să urc la ea în cameră şi să cotrobăi prin 
dulap şi prin sertarele biroului, da' mi s-a făcut scârbă de 
mine. Am o groază de defecte, Andy, da' cre' că n-am fost 
niciodată laşă. Cu toate că gându' ăsta m-a ajutat să pricep 
că pierdusem prea mult timp încercând marea cu degetu' şi 
ocolind problema în sine, crezând că o să se rezolve singură 
sau că Selena o să vină până la urmă la mine. 

A sosit şi ziua când ar fi trebuit să mă duc la Strayhorn 
după prânz, nu cu mult după Halloween, fiin'că îmi amintesc 
că micu' Pete atârnase o vrăjitoare din carton în geam. lo şi 
Lisa McCandless fusesem puse să cărăm covoarele alea 
persane superbe şi să le batem — musai s-o faci la fiecare 
şase luni ca să nu se decoloreze, de fapt se decolorează 


oricum, da' nici nu contează. Mi-am îmbrăcat haina, am 
închis-o la nasturi şi am înaintat un pic spre uşă, când mi-a 
trecut prin cap: "De ce ţi-ai luat tu haina asta lungă şi grea pe 
tine, ai înnebunit? Sunt cel puţin şaptişpe grade afară, o 
adevărată vară tropicală." lar ailaltă voce îmi şoptea: "N-or să 
fie chiar şaptişpe, da' o să fie şi umezeală pe deasupra." Și 
uite-aşa mi-am dat io seama că n-o să plec nicăieri în dup- 
amiaza aia. Ci o să iau feribotu' spre Jonesport şi o să-mi 
petrec ziua în oraş, cu fiica-mea. Am sunat-o pe Lisa, i-am zis 
că o să ne ocupăm de covoare altă dată şi m-am îndreptat 
spre debarcader. Am ajuns chiar la timp să-l prind pe cel de 
două şi un sfert. Dacă l-aş fi pierdut, aş fi pierdut-o şi pe ea, şi 
cine ştie ce s-ar fi întâmplat... 

Am coborât prima de pe feribot, încă mai încolăceau 
frânghia pe ultimu' stâlp când am păşit pe mal, şi am pornit-o 
glonţ spre liceu. Pe drum mă gândeam că în mod sigur n-o s-o 
găsesc în sala de studiu, indiferent ce mi-ar fi spus ea sau 
diriginta, ci că va fi afară, în spatele magaziei, împreună cu 
restu' golanilor... toţi distrându-se şi ciupindu-se de cur, poate 
şi pasând de la unu' la altu' o sticlă de vin ieftin într-o pungă 
de hârtie. Dacă nu v-aţi aflat niciodată într-o asemenea 
situaţie, nu vă puteţi imagina cum e şi nici n-am idee cum să 
v-o descriu. Tot ce pot spune e că p-atunci înţelegeam că este 
imposibil să te pregăteşti pentru a face faţă unui necaz. Nu 
poţi decât să mergi înainte, sperând că n-o să se-ntâmple 
dezastru'. 

Da' când am deschis uşa şi am aruncat o privire 
iscoditoare în sala de studiu, Selena stătea acolo la un birou, 
lângă fereastră, cu capu' aplecat peste manualu' de algebră. 
La început nu m-a observat, iar io am rămas în picioare, 
uitându-mă la ea. Nu se combinase cu o gaşcă depravată, 
cum bănuisem, da' inima tot mi se frânsese, Andy, fiin'că mi 
se părea că n-avea nici un fel de prieteni, şi asta putea fi şi 
mai rău. Probabil că diriginta nu vedea nimic nasol în faptu' 
că o fată studia singură în camera aia mare: probabil că o 
considera chiar de admirat. Numa' că io nu găseam nimic de 
admirat aici, ci doar nesănătos. Nici măcar elevii pedepsiţi nu- 


i ţineau companie, pen' că pe ăla îi trimiteau la bibliotecă în 
Beals High, din Jonesport. 

Ar fi putut să fie cu prietenele ei, ascultând muzică sau 
uitându-se după băieţi, iar în loc de asta ea stătea aici, într-o 
dup-amiază prăfuită, cu razele soarelui bătându-i în cap, fii 
miros de cretă şi petrosin, în rumeguşu' ăla roşu pe care-l 
presară pe podele după ce pleacă elevii acasă, şi având capu' 
atât de aplecat asupra cărţii, încât ţi-ai fi închipuit că toate 
secretele vieţii şi ale morţii se ascunseseră acolo. 

— Bună, Selena, am spus. 

S-a zgribulit ca un iepure şi şi-a răsturnat jumate din cărţi 
întorcându-se să vadă cine o salutase. Ochii i s-au bulbucat 
atât de tare, încât parcă se lăţiseră pe toată partea de sus a 
feţei, iar obrajii şi fruntea — atât cât se puteau zări — 
prinseseră culoarea unei ceşti albe cu lapte în ea. In afara 
zonelor unde îi apăruseră coşuri. Alea rămăseseră de un roşu- 
strălucitor, ca nişte răni. 

Apoi şi-a dat seama că sunt io. Teroarea i-a dispărut de pe 
chip, da' n-a lăsat loc nici unui zâmbet. Ca şi cum şi-ar fi tras 
obloanele peste faţă... sau s-ar fi aflat în interioru' unui castel 
şi tocma' ar fi ridicat podu' de trecere peste şanţu' cu apă din 
jur. Cam aşa ceva. Inţelegeţi ce încerc să vă explic? 

— Mamă! a strigat. Ce cauţi tu aici? 

M-am gândit să-i răspund: "Am venit să te iau acasă şi să 
capăt nişte lămuriri de la tine, scumpo", da' ceva mi-a şoptit 
că ar fi fost nelalocul lui în camera aia — o sală goală, în care 
puteam mirosi că se petrecea un lucru îngrozitor cu Selena, la 
fel de tare cum miroseam şi creta sau rumeguşu'. Il simţeam 
şi voiam să aflu. După cum arăta, aşteptasem deja mult prea 
mult. Nu mai credeam că se droga, da' orice ar fi fost, lucru' 
ăla era tare nesătul. O mânca de vie. 

l-am spus că azvârlisem la coş treaba din dup-amiaza aia 
şi că venisem să mă mai uit puţin prin vitrine, da' nu găsisem 
nimic care să-mi placă. 

— Aşa că mi-a trecut prin cap să ne întoarcem împreună. 
Te superi, Selena? 

În sfârşit mi-a zâmbit. Aş fi dat o mie de dolari pe 


zâmbetu' ăla, po' să vă spun, un zâmbet adresat doar mie. 

— O, nu, mami, a zis. Imi face plăcere să nu fiu singură. 

Am coborât dealu' împreună până la debarcader, iar când 
am întrebat-o despre şcoală, mi-a povestit mai mult decât o 
făcuse în câteva săptămâni întregi. După ce îmi aruncase 
privirea aia de şoarece înghesuit la colţ de către un motan, 
părea să-şi revină la forma ei normală de dinainte, iar io îmi 
recăpătam speranţa. 

Nancy, poate tu nu ştii cât de gol e feribotu' de la cinci 
fără un sfert înspre Little Tall şi ălelalte insule, da' cre' că tu şi 
Frank da, Andy. Cei mai mulţi dintre muncitorii care lucrează 
pe continent pleacă acasă cu cel de cinci jumate, iar ăla de 
cinci fără un sfert transportă numai pachete poştale, UPS, şi 
produse de băcănie sau de uz general. Cu toate că era o dup- 
amiază superbă de toamnă, în nici un caz atât de friguroasă şi 
umedă pe cât îmi imaginasem, călătoream aproape singure 
pe punte. Am stat un pic acolo, privind cum valurile se loveau 
de țărm. Soarele se îndrepta spre apus, lăsând o dâră peste 
ape, dâră pe care elicea o spărgea în fărâme ce păreau din 
aur curat. Pe vremea când aveam doar câţiva anişori, taică- 
meu îmi spunea că era chiar aur şi că uneori sirenele urcă la 
suprafaţă şi-l adună. Mai spunea că folosesc cioburile astea 
de soare întârziat drept ţigle pentru castelu' lor din fundu' 
oceanului. Dacă vedeam dunga din aur fărâmiţat pe apă, 
totdeauna aşteptam să apară sirenele şi până când am ajuns 
aproape de vârsta Selenei, nu m-am îndoit niciodată de exis- 
tenţa reală a unor asemenea fiinţe, fiin'că taică-meu îmi 
zisese aşa. 

Atunci apa căpătase nuanţa aia de albastru-intens pe care 
n-o întâlneşti în octombrie decât pe o vreme calmă, iar 
motoarele torceau liniştit. Selena şi-a scos basmaua pe care o 
purta; şi-a ridicat braţele a râs. 

— Nu-i aşa că-i frumos, mami? m-a întrebat. 

— Da, aşa.-i. Şi tu erai frumoasă de obicei, Selena. De ce 
nu mai eşti? 

S-a uitat la mine şi parcă ar fi avut două măşti pe faţă. 
Prima surprinsă şi încă râzând, da' de sub ea se ivea o privire 


neîncrezătoare şi prudentă. A doua arăta tot ceea ce-i 
spusese Joe în primăvara şi vara trecută, înainte să se 
îndepărteze şi de el. N-am nici un prieten, asta zicea cea de-a 
doua mască. Cu siguranță, nici tu, nici el nu-mi sunteți 
prieteni. Şi cu cât ne studiam mai atent una pe alta, cu atât 
mai mult i se întipărea pe chip ultima expresie. 

A încetat să mai râdă şi s-a întors să admire oceanu'. Asta 
m-a făcut să mă simt nasol, Andy, da' nu mai puteam s-o las 
baltă atunci mai mult decât am putut s-o las pe Vera să-şi 
continue măgăriile mai târziu, indiferent cât de trist mi se 
părea totu' în profunzime. De fapt, uneori trebuie să fim puţin 
cruzi ca să facem bine, ca un doctor care vaccinează un copil, 
ştiind că el o să plângă şi n-o să înţeleagă. Am privit înlăuntru' 
meu şi am ştiut pe loc că sunt capabilă să fiu în ultimu' hal de 
crudă dacă mi se pare necesar. M-a speriat atunci şi încă mă 
mai sperie puţin. E înfricoşător să-ţi dai seama că, oricât de 
dură ai fi, niciodată n-o să eziţi şi nici n-o să regreţi ce-ai 
făcut. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, mamă, mi-a zis, 
privindu-mă prudent. 

— Te-ai schimbat. Cum arăţi, cum te îmbraci, cum te porţi. 
Toate astea mă împing să cred că ai intrat într-un bucluc. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, a spus, da' în acelaşi timp a 
făcut câţiva paşi în spate. 

l-am prins mâinile într-ale mele înainte de-a apuca să 
ajungă prea departe. 

— Ba da. Şi nici una dintre noi n-o să coboare de pe 
feribotu' ăsta până când nu-mi povesteşti ce. 

— Nimic! a ţipat ea. A încercat să-şi smulgă mâinile dintr- 
ale mele, da' n-am lăsat-o. Nu-i nimic. Şi acuma dă-mi 
drumu'! Dă-mi drumu"! 

— Încă nu. Orice-ar fi, să ştii că asta nu schimbă cu nimic 
dragostea pe care ţi-o port, Selena, da' nu te pot ajuta până 
nu aflu ceai. 

A încetat să se mai zbată şi şi-a ridicat privirea spre mine. 
Atunci i-am văzut a treia mască sub ălelalte două, una 
vicleană, care nu mi-a plăcut prea mult. In afară de fizic, 


Selena moştenise restu' de la mine, da' în momentu' ăla arăta 
exact ca Joe. 

— Mai întâi spune-mi tu ceva! mi-a zis. 

— Dacă pot, îţi spun. 

— De ce l-ai lovit? m-a întrebat. De ce l-ai lovit atunci? 

Mi-am deschis gura s-o întreb: "Atunci, când?" — mai mult 
ca să câştig timp. Da' dintr-o dată mi-am dat seama de un 
lucru, Andy. Nu ştiu cum, probabil am avut o presimţire sau 
ceea ce numesc ăia intuiţie feminină, sau poate m-am 
concentrat şi i-am citit în minte. Mi-am dat seama că, dacă 
ezit chiar şi o secundă, o voi pierde. Eventual numa' pentru 
ziua aia, da' cel mai posibil pentru totdeauna. A fost un lucru 
care pur şi simplu mi-a venit, aşa că n-am şovăit o clipă. 

— Pen' că în seara aia mă lovise cu o bucată de lemn, am 
spus. Aproape mi-a zdrobit rinichii. Cre' că mă hotărâsem să 
nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. Absolut niciodată. 

A clipit aşa cum faci când cineva îşi mişcă brusc palma 
spre ochii tăi, şi a rămas cu gura căscată de surpriză. 

— El ţi-a spus altceva, nu? 

A scuturat din cap. 

— Ce ţi-a zis e/? Că băuse? 

— Asta şi pocherul, a murmurat cu o voce aproape prea 
scăzută, s-o pot auzi. A zis că nu doreai ca el sau altcineva să 
se distreze. Că de asta nu-l lăsai să joace pocher şi n-ai fost 
de acord să mă duc peste noapte la Tanya anu' trecut. Că 
după capu' tău toată lumea ar trebui să muncească opt zile 
pe săptămână ca tine. Şi când te-a înfruntat, ai aruncat cu 
smântâna în el şi l-ai ameninţat că o să-i tai gâtu' dacă mişcă 
vreun deget. Şi c-o s-o faci în timp ce doarme. 

Aş fi pufnit în râs dacă n-ar fi fost atât de îngrozitor. 

— L-ai crezut? 

— Nu ştiu. M-a speriat atât de tare toporişca aia, încât n- 
am mai ştiut ce să cred. 

Asta mi-a străpuns inima ca un cuţit, da' n-am arătat-o. 

— Selena, ce ţi-a spus a fost o minciună. 

— Lasă-mă în pace! a zis şi s-a smucit să scape. 

Privirea aia de iepure fugărit îi reapăruse pe faţă şi am 


înţeles că ceea ce ascundea de mine n-o făcea să fie 
îngrijorată, ci o speria de moarte. 

— Mă descurc singură! Nu vreau să mă ajuti, ci doar să 
mă laşi în pace! A 

— Nu te poti descurca singură, Selena, am zis. li vorbeam 
cu tonu' pe care-l foloseşti când încerci să linişteşti un cal sau 
un miel prins într-un gard de sârmă ghimpată. Dacă ai fi fost 
în stare, ai fi rezolvat-o deja. Şi acu' ascultă-mă: îmi pare rău 
că m-ai surprins cu toporişca aia în mână, îmi pare rău pentru 
tot ce-ai văzut şi-ai auzit în noaptea aia. Dacă aş fi ştiut c-o să 
te fac atât de nefericită şi că o să te sperii atât de tare, nu l- 
aş fi înfruntat, oricât de mult m-ar fi provocat el. 

— N-ai putea să încetezi? a întrebat şi apoi şi-a luat 
mâinile dintr-ale mele, acoperindu-şi urechile cu ele. Nu mai 
vreau să aud nimic. 

— Nu-ncetez pen' că s-a terminat cu aia şi nimic nu mai 
poate fi schimbat, da' cu astălaltă nu. Aşa că lasă-mă să te 
ajut, scumpa mea. Te rog. 

Am încercat să-mi pun braţu' pe după umerii ei şi s-o trag 
uşurel spre mine. 

— Nu! Să nu mă loveşti! Să nu mă mai atingi niciodată, 
jigodie! a ţipat şi s-a smucit înapoi. 

S-a rezemat de balustradă şi am fost sigură că o să pice 
peste ea direct în ocean. M-am întins, am apucat-o de poalele 
hainei şi am tras-o iar spre mine. Însă am alunecat pe puntea 
umedă şi a fost cât p-aci să cad. Dup-aia mi-am recăpătat 
echilibrul, iar când mi-am ridicat privirea, ea îşi mai venise în 
simţiri, numa' că mi-a ars o palmă peste faţă. 

Nu mi-a păsat, doar am apucat-o din nou şi am strâns-o în 
braţe. Nu mai contează aşa ceva pentru tine când ai un copil 
de vârsta Selenei, ci te gândeşti tot mai mult că te poţi 
despărţi de el în orice moment. În plus, oricum palma ei nu 
mă duruse deloc. Mi se făcuse îngrozitor de frică să n-o pierd, 
şi nu era doar intuiţia la mijloc. Pentru o clipă fusesem absolut 
sigură c-o să se arunce peste balustradă cu picioarele în sus 
şi capu' în jos. Aproape o şi văzusem. E surprinzător cum de 
nu mi-a albit atunci păru'. 


Apoi a început să plângă şi să-mi spună că-i pare rău, că 
nu-şi dorise să mă lovească şi că absolut niciodată nu 
avusese o asemenea intenţie, iar io i-am răspuns că ştiam 
asta. 

— Linişteşte-te, i-am zis, numa' că ceea ce mi-a replicat 
m-a cutremurat mai tare ca orice. 

— Ar fi trebuit să nu mă opreşti, mami. Ar fi trebuit să mă 
laşi să sar. 

Am îndepărtat-o un pic de mine — deja plângeam 
amândouă — şi i-am spus: 

— Pentru nimic în lume, scumpa mea. 

Şi-a legănat capu'. 

— Nu mai pot rezista, mami... Nu mai sunt în stare. Mă 
simt atât de murdară şi dezorientată, încât mi-e imposibil să 
mai fiu fericită, oricât de tare m-aş strădui. 

— Ce s-a-ntâmplat, Selena? am întrebat, tremurând toată 
de spaimă. Ce s-a-ntâmplat? 

— Dacă-ţi zic, probabil că o să mă împingi tu peste 
balustradă. 

— Tu ştii mai bine. Şi-ţi mai spun un lucru, draga mea, n-o 
să pui nici un picior pe uscat până când nu mă lămureşti. 
Chiar dacă va fi nevoie să ne plimbăm cu feribotu' ăsta tot 
anu', nu contează... Deşi cred că o să ne transformăm în 
sloiuri de gheaţă până la sfârşitu' noiembrie, asta dacă n-o să 
murim de intoxicație din cauza mâncării pe care o servesc 
ăştia aici. ` 

Mă gândisem c-o s-o fac să râdă, da' n-am reuşit. In 
schimb şi-a plecat capu', îndreptându-şi privirea spre punte, şi 
a zis ceva foarte încet. Din cauza zgomotului motoarelor şi al 
vântului, n-am auzit nimic. 

— Ce-ai spus, scumpo? 

A repetat, şi de astă dată am înţeles, chiar dacă nu 
vorbise mult mai tare. Şi brusc am priceput totu', iar din 
momentu' ăla zilele lu' Joe au început să fie numărate. 

— lo n-am vrut. El m-a forţat. 

Asta spusese. 

Pentru un minut nu m-am putut mişca din loc, iar când în 


sfârşit m-am întins spre ea, a bătut în retragere. Avea faţa 
albă ca varu'. Apoi feribotu' — Island Princess — s-a înclinat. 
Imi pierdusem deja echilibrul şi probabil că aş fi picat drept pe 
curu' meu schilod, dacă nu m-ar fi susţinut pe după mijloc. In 
secunda următoare o ţineam în braţe, iar ea îmi plângea pe 
umăr. 

— Hai, am spus. Vino şi aşează-te lângă mine. Ne-a ajuns 
cât ne-am bălăngănit de-o parte şi de alta a vasului ăsta, nu? 

Am mers până la banca de la pupa, lângă cabina 
căpitanului, strâns îmbrăţişate şi târşâindu-ne picioarele ca o 
pereche de invalizi. Nu ştiu dacă Selena se simţea ca o 
invalidă, da' io sigur da. Mie doar îmi curgeau un pic lacrimile, 
însă Selena plângea atât de tare, încât cre' că şi-ar fi scuipat 
plămânii bucăţică cu bucăţică dacă ar mai fi continuat astfel. 
Deşi mă bucura faptu' că hohotea aşa. Numa' în momentu' în 
care am văzut-o în starea asta, cu lacrimile prelingându-i-se 
pe obraji, mi-am dat seama cât de mult se uşura şi cum neca- 
zurile i se evaporau la fel cum îi dispăruseră înainte 
frumuseţea hainelor şi strălucirea din priviri. Aş fi preferat al 
naibii s-o aud râzând, şi nu plângând, da' trebuia să mă 
mulţumesc cu ce mi se oferea. 

Ne-am aşezat pe bancă şi am mai lăsat-o să plângă puţin. 
lar când am încercat s-o liniştesc şi i-am întins o batistă din 
geantă, la început nici nu s-a uitat la ea M-a privit doar, cu 
obrajii uzi, cu nişte cearcăne mari şi negre sub ochi, şi mi-a 
spus: 

— Chiar nu mă urâăşti pentru asta, mami? 

— Nu. Nici acum, nici mai târziu, ţi-o promit din toată 
inima Da' să ne-nţelegem. Îmi zici toată povestea de la cap la 
coadă. Văd pe faţa ta că nu te crezi în stare, da' io ştiu că ai 
să reuşeşti. Să nu uiţi un singur lucru: nu trebuie s-o mai 
povesteşti altădată cuiva, nici măcar soţului tău, dacă nu vrei. 
O să fie ca şi cum ai tăia rău' de la rădăcină. |ţi jur şi asta. 
Pricepi? 

— Da, mami, da' a spus că dacă am să povestesc 
vreodată... Că uneori îţi sare atât de rău ţandăra... Ca în 
noaptea în care l-ai pocnit cu cana aia de smântână... Şi că 


dacă simt nevoia să-ţi spun, să-mi amintesc de toporişcă... 
Și... 

— Nu în felu' ăsta, am zis. Trebuie s-o iei de la început şi 
să-mi spui totu'. Da' vreau să ştiu un singur lucru înainte de-a 
pronunţa primu' cuvânt. Taică-tu s-a dat la tine, nu? 

Stătea cu capu' în jos, fără să scoată un sunet. Pentru 
mine era îndeajuns ca să pricep, da' ştiam că ea are nevoie să 
se audă recunoscând-o cu voce tare. 

Mi-am pus un deget sub bărbia ei şi i-am ridicat capu' 
până când ne-am intersectat privirile. 

— Nu-i aşa? 

— Da, a spus şi a apucat-o din nou plânsu'. 

Insă de astă dată nu pentru mult timp şi nici atât de tare. 
Am mai lăsat-o puţin ca să mai câştig un răgaz, pentru a mă 
decide cum o să continui. Nu puteam să întreb "Ce ţi-a făcut?" 
pen' că ştiam că existau toate şansele să nu-i fie nici ei clar. O 
vreme, singuru' lucru care mi-a venit în minte a fost "Te-a 
futut?", da' m-am gândit că n-ar fi fost bine nici dacă aş fi pus 
atât de direct problema. In plus, mi se părea că sună groaznic 
de urât. 

Până la urmă am spus: 7 

— Şi-a băgat-o în tine, Selena? In păsărica ta? 

A scuturat din cap: 

— Nu l-am lăsat. Şi-a înghiţit un suspin. Încă nu. 

Ei bine, acum ne-am putut relaxa amândouă un pic, iar 
între noi atmosfera s-a mai destins. Nu simţeam în mine 
decât mânie. Ca şi cum aş fi avut un ochi interior, unu' despre 
care nu ştiusem până în ziua aia, tot ce eram în stare să văd 
cu el fiind faţa lungă ca de cal a lu'Joe, cu buzele permanent 
crăpate şi dinţii întotdeauna galbeni, cu obrajii scorojiţi pătaţi 
cu roşu pe pomeţi. Acel ochi a rămas aţintit asupra figurii lui 
tot timpu' de-atunci încolo, chiar şi în somn, neînchizându-se 
nici dacă ăilalţi doi o făceau, io fiind mereu conştientă că n-o 
să se odihnească până la moartea lu' Joe. Parcă aş fi fost în- 
drăgostită, numa' că pe dos. 

In timpu' ăsta, Selena îmi spunea povestea de la cap la 
coadă. Am ascultat-o fără s-o întrerup şi sigur că totu' 


debutase în noaptea în care-l pocnisem cu cana de smântână, 
iar ea ieşise din cameră tocma' la fix să-l vadă cu mâna la 
urechea sângerândă şi pe mine ţinând toporişca îndreptată 
spre el, de parcă aş fi vrut într-adevăr să-i crăp capu'. Tot ce- 
mi dorisem a fost să-l fac să se oprească, Andy, mi-am riscat 
şi viaţa atunci, da' ea nu aflase nimic din toate astea, ci 
numa' îndeajuns cât s-o arunce de partea /ui. Drumu' spre lad 
e pavat cu intenţii bune, se spune, iar io sunt convinsă că-i 
adevărat. Am învăţat-o pe pielea mea. Ceea ce nu înţelege 
motivu' — de ce când încerci să faci un bine, atât de des se- 
ntâmplă să se preschimbe în rău? Da' asta-i o întrebare 
pentru minţi mai luminate decât a mea. 

N-am să vă zic toată povestea, nu numa' că ar fi urât faţă 
de Selena, ci şi pen' că e prea lungă, plus că şi acu' sufăr 
când mă gândesc la ea. O să vă spun doar începutu'. N-o să-l 
uit niciodată, fiin'că m-a şocat a doua oară diferenţa dintre 
cum arată şi cum sunt lucrurile de fapt... dintre aparenţă şi 
realitate. 

— Părea atât de abătut. Îi curgea sângele printre degete şi 
lacrimile i se prelingeau din ochi, arăta îngrozitor de abătut. 
Te-am urât mai mult pentru privirea aia decât pentru altceva 
şi m-am hotărât să mă port frumos cu el. Înainte de culcare, 
am îngenuncheat şi m-am rugat: "Doamne Dumnezeule, dacă 
o s-o opreşti să-l mai lovească, o să fiu drăguță cu el. Jur. În 
numele Fiului, amin." 

Aveţi cea mai mică idee despre cum m-am simţit auzind 
asta din gura lu' fiică-mea, la un an după ce socotisem toată 
afacerea încheiată? Ai, Andy? Frank? Da' tu, Nancy Bannister 
din Kennebunk? Nu, văd că nu. Mă rog la Dumnezeu să n-o 
aflaţi vreodată. 

A început să se poarte frumos cu el, aducându-i tot felu' 
de specialităţi pe când Joe se afla în şopronu' din spate, 
meşterind la vreun snowmobil al altuia sau la vreun motor, 
aşezându-se alături de el în serile când ne uitam la televizor, 
stând pe trepte şi ascultându-i sporovăiala în stilu-i 
caracteristic despre politică — porcăriile despre cum îi lasă 
Kennedy pe evrei şi pe catolici să conducă totu', despre cum 


vor comuniştii să-i bage pe negri în şcolile şi restaurantele din 
Sud şi despre cum o să ajungă întreaga ţară o ruină. Îl 
asculta, râdea la glumele lui, îi dădea cu cremă pe mâini când 
îi crăpa pielea, iar el nu fusese atât de prost, încât să piardă o 
asemenea ocazie. N-a mai bătut-o la cap cu politica, ci cu cât 
de tare mă apucau pandaliile dacă mă enerva ceva şi cât de 
rău ne mergea căsnicia. Mai ales din vina mea, după mintea 
lui. 

Doar spre sfârşitu' primăverii lui 1962 a început s-o atingă 
într-un fel prea puţin părintesc. Asta a fost tot, deocamdată, 
mici mângâieri pe picioare în timp ce stăteau unu' lângă 
alălalt pe canapea, iar io ieşisem din cameră, mici palme la 
fund când îi aducea berea în şopron. Asta a fost numa' 
debutu', căci nu s-a oprit aici. Pe la mijlocu' lu' iulie, Selena 
devenise speriată atât de el, cât şi de mine. lar pe vremea 
când îmi trecuse prin cap să mă duc pe continent pentru a 
căpăta câteva răspunsuri de la ea, îi făcuse aproape tot ce i- 
ar putea face un bărbat unei femei în afară de a i-o pune... În 
plus obligând-o şi la alte chestii... 

Cre' că i-ar fi cules fructu' oprit înainte de Labour Day 
dacă n-ar fi fost Joe Junior şi micu' Pete în vacanţă să-l 
incomodeze cea mai mare parte a timpului... Împiedicând-o şi 
pe ea să-i satisfacă toate hatârurile. Micu' Pete le stătea în 
drum fără vreun motiv special, da' bănuiesc că Joe Junior îşi 
formase mai mult decât o simplă idee despre ce se-ntâmpla şi 
se hotărâse să nu se dea cu nici un preţ la o parte. Dumnezeu 
să-l binecuvânteze pentru asta, e tot ce pot spune. lo nu i-am 
fost de nici un ajutor, pen' că munceam douăşpe, uneori chiar 
paişpe ore pe zi pe vremea aia. Şi tot timpu' cât eram 
plecată, Joe se învârtea în juru' ei, rugând-o să-l sărute, să-l 
atingă în "zonele lui speciale" (aşa le zicea el) şi spunându-i 
că nu se putea stăpâni, că nu avea cum să n-o roage, fiin'că 
ea se purta frumos cu el, iar io nu, că bărbaţii au anumite 
nevoi care înseamnă totu' pentru ei. Da' nu trebuia să sufle o 
vorbuliţă: Dacă s-ar fi scăpat, spunea el, i-aş fi omorât pe 
amândoi. li repeta mereu povestea cu smântâna şi toporişca. 
li repeta mereu cât de rea şi crudă jigodie eram, cum nu-şi 


putea el stăpâni nevoile, de altminteri normale pentru un băr- 
bat. l-a împuiat capu' cu toate astea până a-nnebunit-o. El... 

Ce-i, Frank? 

Da, muncea şi el, da' aia nu-i slăbea cu nimic puterea de 
convingere când îşi asedia fiica. Cea mai nenorocită găoază, 
aşa l-am numit, aşa a şi fost de fapt. Lucra cu ziua pentru ăia 
care-şi petreceau doar verile aici şi se angajase paznic în 
două locuri (sper că oamenii pentru care muncea îşi făceau 
des inventaru' bunurilor din casă); câţiva pescari îl chemau 
uneori în echipaj — Joe se pricepea la fel de bine ca şi cei mai 
buni să-ntindă năvodu', dacă nu suferea prea tare de 
mahmureală — şi sigur că mai meşterea în plus şi motoarele 
alea. Cu alte cuvinte, trudea asemeni ălorlalţi de pe insulă (nu 
însă şi tot atât de greu ca majoritatea lor), aşa, pe ici-pe colo, 
câte un pic. Îşi aranja când avea chef orele libere, iar în vara 
şi toamna aia, Joe a reuşit să potrivească lucrurile în aşa fel, 
încât să fie pe-acasă cât mai mult în timp ce io lipseam. Să fie 
pe lângă Selena. 

Mă-ntreb dac-aţi înţeles ce-am avut io intenţia să 
pricepeţi. Vă daţi seama că se străduia tot atât de-al dracu' 
să-i pătrundă şi în suflet, nu numa' în chiloţi? Cre' că cel mai 
mult a influenţat-o faptu' că m-a văzut cu blestemata aia de 
toporişcă în mână, iar el s-a folosit de chestia asta. Când a 
priceput că nici aşa nu mai reuşea să-i trezească vreun 
sentiment de milă, a-nceput s-o întrebuinţeze pe post de bau- 
bau. l-a repetat de nenumărate ori că aş fi alungat-o de-acasă 
în caz că m-aş fi prins de ce se-ntâmpla între ei. 

Ce făceau e/i! Drace! 

Ea zicea că nu vrea s-o facă, iar el că e foarte rău, da' că-i 
prea târziu să se mai oprească. li spunea că l-a provocat până 
când şi-a pierdut aproape de tot minţile, că din cauza stilului 
ăsta de-a provoca se petrec cele mai multe violuri şi că 
femeile cuminţi (probabil însemnând alea afurisite, cu 
toporişti fluturânde în mână, ca mine) o ştiau. Joe îi declara 
mereu că din partea /ui n-o să răsufle nimic, atâta vreme cât 
şi ea o să-şi ţină gura... "Dar", îi spunea, "tre' să-nţelegi, 
iubito, că dacă numa' un picuț izbucneşte la suprafaţă, atunci 


totu' o iasă la iveală. " 

Ea nu pricepea ce voia el să zică prin totu’ şi nici cum 
faptu' că-i aducea un pahar cu ceai şi gheaţă dup-amiaza sau 
că-i povestea despre noul căţeluş al lui Laurie Langill i-ar fi 
putut sugera să-i bage mâna între picioare sau s-o pipăie pe 
unde i se năzărea, da' căpătase convingerea că făcuse ceva 
să-l determine a se purta aşa rău şi de chestia asta îi era 
ruşine. Nu frică, ci ruşine, cum e mai nasol. 

Mi-a spus că se decisese într-o zi să se ducă la doamna 
Sheets, psihologu' şcolii. Chiar îşi programase o întâlnire, da' 
o părăsise curaju' în sala de aşteptare, pen' că fata de 
dinaintea ei întârziase înăntru. Asta se petrecuse cu vreo lună 
în urmă, chiar după ce începuse anu' şcolar. 

— Mă gândisem cum ar fi sunat totu', mi-a zis în timp ce 
stăteam pe banca de la pupa, lângă cabina căpitanului. 

Străbătusem deja juma' de drum şi puteam zări East Head 
scăldat de soarele dup-amiezei. Selena nu mai plângea deloc. 
Îşi mai sufla din când în când nasu' cu zgomot, însă nu-mi 
udase foarte tare batista; reuşea să se controleze bine şi mă 
simţeam mândră de ea. Nu mi-a dat niciodată drumu' la 
mână. Mi-a tinut-o într-o încleştare încordată tot timpu' 
discuţiei. A doua zi era plină de vânătăi. 

— Îmi închipuiam cum o să mă aşez pe scaun şi o să spun: 
"Doamnă Sheets, taică-meu încearcă să-mi facă ştiţi 
dumneavoastră ce." Ea fiind atât de opacă, atât de bătrână, 
probabil că mi-ar fi răspuns: "Nu, nu ştiu ce, Selena. Despre 
ce vorbeşti tu?" Numa' că ar fi zis VOOOHRbeşti, ca şi cum ar 
fi fost cocoţată pe un piedestal de neatins. Apoi ar fi trebuit 
să spun că taică-meu vrea să mi-o tragă, dar ea nu m-ar fi 
crezut, pen' că în locu' din care venise nu se pomeneau 
asemenea lucruri. 

— lo bănuiesc că se-ntâmplă peste tot, am spus. Trist, da' 
adevărat. Şi mai cred că ar fi cazu' ca psihologu' unei şcoli s-o 
ştie şi ea, dacă nu-i o persoană cu desăvârşire proastă. 
Doamna Sheets e o persoană cu desăvârşire proastă? 

— Nu, nu cred, mami, da... 

— Scumpa mea, ai crezut vreodată că tu eşti prima fată 


care păţeşte aşa ceva? am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns 
atât de încet, încât iar n-am fost în stare s-o aud şi am fost 
nevoită s-o rog să repete. 

— Nu ştiam dacă sunt prima sau nu, a zis şi m-a strâns în 
braţe. Am îmbrăţişat-o şi io. Oricum, a continuat, am înţeles 
stând acolo că nu puteam să-i fac faţă. Probabil că, dacă aş fi 
cutezat să intru, i-aş fi povestit, însă am avut destul timp să 
mă frământ şi s-o întorc pe toate feţele în minte, întrebându- 
mă dacă să-i dau dreptate lu' taică-meu sau dacă m-ai fi 
considerat o fată rea... 

— Niciodată, am spus, îmbrăţişând-o din nou. 

Mi-a răspuns cu un zâmbet care mi-a luminat sufletu': 

— Acum ştiu, da' atunci nu eram atât de sigură. lar pe 
când stăteam în anticameră privind-o pe doamna Sheets prin 
geam şi aşteptând să termine cu fata de dinaintea mea, mi-a 
trecut prin cap un motiv suficient să mă determine s-o las 
baltă. 

— Zău? Ce motiv? 

— Păi, nu era treaba şcolii. g 

Mi s-a părut amuzant şi am început să chicotesc. In curând 
mi s-a alăturat şi Selena, chicotelile prelungindu-se şi 
înteţindu-se din ce în ce mai tare, până când am ajuns să 
stăm aşezate una lângă alta pe banca aia, ţinându-ne de 
mână şi râzând în hohote ca două nebune fără nici o şansă de 
vindecare. Se auzea atât de tare, încât omu' care vindea 
ţigări şi biscuiţi pe puntea de jos şi-a ridicat privirea să se asi- 
gure că ne simţim bine. 

Au mai existat două lucruri pe care mi le-a zis pe drumu' 
de întoarcere, unu' cu gura şi ălălalt cu ochii. Primu' a fost că 
se gândise să-şi împacheteze hainele şi să plece de-acasă; 
asta cel puţin mi se părea o cale de scăpare. Da' fuga nu-ţi 
rezolvă problemele dacă ai fost marcat îndeajuns de puternic, 
fiin'că oriunde te-ai duce, tot tre' să-ţi iei cu tine inima şi 
mintea; al doilea lucru pe care l-am văzut în ochii ei a fost că-i 
trecuse nu numa' o dată prin cap să se sinucidă. 

lar ideea asta, să observ în privirea lu' fiică-mea că voise 
să-şi pună capăt zilelor, m-a făcut să disting şi mai clar chipu' 


lu' Joe cu ochiul meu interior. Mi-l imaginam cum ar fi arătat 
pisând-o mereu la creier, încercând să-i bage mâna sub fustă 
pe vremea când încă nu purta blugi ca să se apere, 
neobţinând ce dorea (sau nu tot ce dorea) doar dintr-un noroc 
chior, fiin'că el era rău, iar ea bună, şi nu pen' că nu insistase 
suficient. Îmi închipuiam ce s-ar fi întâmplat dacă Joe Junior n- 
ar fi renunţat la câteva ore de joacă cu Willy Bramhal şi nu s- 
ar fi grăbit să ajungă mai devreme acasă, sau dacă nu mi-aş fi 
deschis ochii în al doişpelea ceas, suficient ca să observ ceva 
în neregulă cu ea. Da' cel mai mult m-am gândit la cum o 
împingea Joe la toate astea. O făcea ca un jocheu fără inimă, 
care-şi mână calu' cu un bici sau cu o nuia, neoprindu-se din 
lovit nici o clipă, fără dragoste sau milă, până când săracu' 
animal îi cade la picioare — el rămânând ţeapăn cu biciul în 
mână, mirându-se de ce naiba s-o fi întâmplat asta. Pân' aici 
mă adusese faptu' că voisem să-i ating fruntea ca să simt cât 
de netedă este; aici duceau toate. Mi se deschiseseră ochii 
îndeajuns, încât să-mi dau seama că trăiam cu un om lipsit de 
dragoste şi milă, care avea impresia că poa' să-şi însuşească 
tot ce poate atinge şi apuca, chiar şi pe fiică-sa. 

Cam p-aici ajunsesem cu reflecţiile mele când mi-a trecut 
pentru prima dată prin cap să-l ucid. Nu atunci m-am hotărât 
să-l omor, o, drace, nu, da' aş minţi să spun că nu era doar un 
vis. Ci mult mai mult decât atât. 

Selena probabil că-mi observase ceva în privire, pen' că şi- 
a pus mâna pe braţu' meu şi a zis: 

- O să iasă scandal, mami? Te rog, promite-mi că nu, 
fiin'că dacă află că ţi-am povestit, o să-l apuce nebunia. 

Aş fi vrut s-o liniştesc, spunându-i exact ce-ar fi vrut să 
audă, da' n-am fost capabilă. /ntr-adevăr, avea să iasă 
scandal, da' cât de mult şi cât de mare rămânea la latitudinea 
lu' Joe. Bătuse în retragere în noaptea în care-l pocnisem cu 
cana de smântână, da' asta nu însemna c-o să se-ntâmple iar 
aşa. 

— Nu ştiu ce va fi, i-am zis, da' tre' să te convingi de două 
lucruri, Selena: că nimic n-a fost din vina ta şi că s-a terminat 
definitiv cu pipăielile şi cu toată cicăleala lui. Pricepi? 


Ochii i s-au umplut de lacrimi din nou, iar una dintre ele s- 
a desprins de-o geană şi i s-a rostogolit pe obraz. 

— lo doar voiam să nu iasă scandal. S-a oprit un minut, şi- 
a muşcat buzele, apoi a izbucnit: Nu pot suferi nimic din toate 
astea. De ce l-ai lovit? De ce-a trebuit să înceapă să mă 
hăituiască? Lucrurile n-ar fi putut rămâne ca înainte? 

l-am luat mâna. 

— Lucrurile nu rămân niciodată pe loc, scumpo, uneori o 
apucă p-o cale greşită, iar noi ne străduim să le aducem pe 
făgaşul cel bun. Ştiai asta, nu? 

A scuturat din cap. 

— Da, cred că da. 

Tocma' ajunsesem la docuri, aşa că nu mai aveam timp de 
taclale. Eram destul de încântată, da' nu voiam să mă 
privească cu ochii ei înlăcrimaţi, dorindu-şi ceea ce bănuiesc 
că-şi doreşte orice copil, totu' să fie bine fără ca nimeni să fie 
nevoit să sufere. Dorindu-şi să-i fac nişte promisiuni 
imposibile, pen' că nu ştiam dacă aş fi fost în stare să mă ţin 
de cuvânt. Nu credeam că ochiu' meu interior îmi va permite 
să mă ţin. Am coborât de pe feribot fără să mai schimbăm 
vreun cuvânt, lucru care îmi convenea de minune. 

In seara aia, după ce Joe se întorsese de la Carstairs, unde 
construia un şopron în spatele casei, i-am trimis pe copii în 
piaţă. Am perceput câteva priviri fugitive aruncate de Selena 
în timp ce se îndepărta pe drum, iar faţa îi devenise îngrozitor 
de palidă. De fiecare dată când îşi răsucea capu' spre mine, 
Andy, vedeam blestemata aia de toporişcă în ochii ei. Însă 
mai exista ceva acolo, probabil că un sentiment de uşurare. 
Cel puţin, lucrurile aveau să ia o altă întorsătură, iar hăituiala 
o să-nceteze, presupun că la asta se gândea; chiar înfricoşată 
de moarte, o parte a ei continua să-şi păstreze luciditatea. 

Joe stătea lângă sobă, citind ziaru' American, ca de obicei. 
lar io în picioare lângă lada cu lemne de foc, uitându-mă la el 
cu ochiu' dinăuntru mai atent ca oricând. la te uită la el, îmi 
spuneam, stă acolo ca Marele Paşă al Căcatului din Ţara Celor 
Care Au Chiloţi cu Degete. Ca şi cum şi-ar fi pus nădragii pe el 
la fel ca toată lumea, un crac după altu'. Ca şi cum a-ţi întinde 


labele spre propria-ţi fiică ar fi fost cel mai normal lucru 
pentru un tată şi oricine ar fi visat frumos dup-aia. Am 
încercat să-mi dau seama cum de ajunseserăm aici, pornind 
de la petrecerea aia din hanu' The Samoset până acu', el 
stând pe scaun lângă sobă şi citindu-şi ziaru' în blugii lui 
peticiţi şi în maioul lui transpirat şi jegos, iar io lângă lada cu 
lemne de foc, cu crima în minte şi neputând s-o transpun în 
realitate. Parcă m-aş fi găsit într-o pădure fermecată şi, 
uitându-mă peste umăr, aş fi descoperit că dispăruse cărarea 
pe care păşisem pân' atunci. 

În acelaşi timp, ochiul meu interior vedea din ce în ce mai 
multe. Cicatricea care-i traversa urechea pe unde-l lovisem io 
cu cana de smântână; buza de jos ieşindu-i mult în afară, de 
parcă ar fi fost permanent îmbufnat; mătreaţa din sprâncene 
şi cum se trăgea din când în când de păru' care-i creştea în 
nas sau cum se scărpina uneori prin cusătura dintre craci a 
pantalonilor. 

Tot ce sesizase ochiu' meu interior era îngrozitor şi dintr-o 
dată m-a izbit că, măritându-mă cu el, făcusem mult mai mult 
decât cea mai mare greşeală a vieţii; pen' că nu sfârşisem 
numa' io plătind pentru ea. Acum se ocupă de Selena, da' 
dup-aia mai urmau încă doi băieţi şi mă întrebam: dacă nu 
renunţa la încercarea de-a o viola pe sora lor mai mare, pe ei 
ce-i păştea? 

Mi-am răsucit capu' şi ochiu' dinăuntru a văzut toporişca 
aşezată ca de obicei pe raftu' de deasupra lăzii cu lemne. Am 
întins mâna şi mi-am încolăcit degetele în juru' mânerului, 
gândindu-mă că de data asta n-o să i-o mai dau lu' Joe. Apoi 
mi-am amintit-o pe Selena întorcându-şi mereu capu' spre 
mine în timp ce toţi trei coborau şoseaua şi m-am hotărât că 
ceea ce avea să se-ntâmple nu va fi legat în nici un fel de 
toporişcă. În schimb, m-am aplecat şi am înşfăcat o buturugă 
din lemn de arțar. 

Toporişcă sau lemn de foc, oricum nu conta cu ce aveam 
să-i pun capăt împuţitei lui de vieţi, chiar în momentu' şi în 
locu' ăla. Cu cât îl priveam mai insistent stând acolo cu 
cămaşa aia jegoasă pe el, trăgându-se de păru' care-i ieşea 


din nas şi citind porcăria aia de ziar, cu atât mai mult îmi 
închipuiam cum se comportase cu Selena, iar cu cât îmi 
închipuiam mai mult asta, cu atât mai furioasă deveneam:; şi 
cu cât ajungeam mai furioasă, cu atât mai vârtos mă 
apropiam de clipa în care aveam să înaintez pân' la el să-i 
crăp ţeasta cu lemnu' ăla. Puteam să văd şi locu' unde urma 
să-l lovesc prima oară. Păru' începuse să i se rărească, mai 
ales la spate, iar lampa de lângă scaunu' lui îl făcea să 
sclipească. Se întrezăreau până şi pistruii de pe piele printre 
cele câteva şuviţe de păr pe care le mai avea. Chiar acolo, mă 
gândeam, chiar în locu' ăla. Sângele o să ţâşnească, 
împrăştiindu-se în băltoace peste tot, da' nu-mi pasă; oricum 
e un lucru scârbos. Cu cât mă concentram mai tare, cu atât 
îmi doream mai mult să văd cum îi zboară sângele prin 
lumina aruncată de lampă, ştiind deja că aşa o să se-ntâmple. 
Apoi mi-am imaginat cum vor ajunge câţiva stropi şi pe bec şi 
cum vor sfârâi un pic. Chibzuiam la toate astea şi, cu cât mai 
clare îmi apăreau lucrurile, cu atât mai tare strângeam în 
mână lemnu' ăla. Pare o nebunie, într-adevăr, da' nu-mi ardea 
să mă-ntorc şi să plec, dându-mi seama că, şi dacă aş face-o, 
ochiu' meu ar continua să-l urmărească atent. 

Mă tot îndemnam să mă gândesc la ce-ar fi simţit Selena 
dacă aş fi săvârşit crima şi toate coşmarurile ei ar fi devenit 
realitate, da' nici asta n-a mers. Nici întreaga mea iubire 
pentru ea şi nici dorinţa arzătoare de-a o şti fericită n-au 
ţinut. Ochiu' ăla era prea puternic pentru a mai ţine cont de 
dragoste. Nu-l impresiona nici măcar ce avea să se-ntâmple 
cu cei trei copii în caz că el murea, iar io aş fi fost trimisă la 
South Windham pentru că-l ucisesem. Rămânea în continuare 
larg deschis, observând mereu alte şi alte lucruri urâte pe 
faţa lu' Joe. Felu' cum îşi răzuia un strat alb de piele de pe 
obraji când se bărbierea. O picătură de muştar uscându-i-se 
pe bărbie. De fiecare dată când mai remarca câte ceva, mâna 
mi se mai strângea un pic pe lemnu' ăla de foc. 

In ultima secundă mi-am dat seama de-o chestie. Dacă te 
apuci s-o faci aici şi acu', n-ai răzbuna-o pe Selena, mi-am zis 
io. Nu ţi-ai apăra nici băieţii. Ci ai face-o pen' că toată pipăiala 


ţine de trei luni sub nasul tău, iar tu ai fost prea dobitoacă s-o 
vezi. Dacă ai de gând să-l omori şi să te duci la puşcărie, 
urmând să-ţi mai întâlneşti copiii doar sâmbăta dup-amiază, 
ar trebui să judeci mai bine pentru ce-o faci: nu fiin'că s-a dat 
la Selena, ci fiin'că te-a tras pe sfoară. Deci te-ai comporta la 
fel ca Vera, pen' că, mai mult ca orice, nu poţi suporta să fii 
păcălită. 

Asta mi-a pus capac. Ochiu' meu interior nu s-a închis, ci 
doar s-a potolit un pic, pierzându-şi o parte din putere. Am 
încercat să-mi descleştez mâna şi să dau drumu' lemnului, da' 
îl strânsesem atât de tare, că nu mai voia să se desprindă de 
palmă. Mi-am întins şi ailaltă mână şi mi-am dezlipit două 
degete, suficient ca lemnu' să cadă înapoi în ladă, însă 
ălelalte trei au rămas îndoite ca şi cum încă l-ar mai fi ţinut. 
Am fost nevoită să-mi închid şi să-mi deschid pumnu' de vreo 
câteva ori ca să-şi revină cât de cât la normal. 

Apoi m-am îndreptat spre Joe şi l-am bătut uşurel pe 
umăr. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc, i-am spus. 

— Zii, mi-a răspuns din spatele ziarului, io nu te opresc. 

— Vreau să te uiţi la mine. Lasă jos porcăria aia. 

Şi-a pus ziaru' în poală şi şi-a ridicat ochii spre mine. 

— În ultimu' timp nu-ţi mai tace fleanca nici o clipă, a 
spus. 

— Am io grijă de gura mea, numa' tu să ai grijă de mâinile 
tale. Că dacă nu, o să-ţi aducă o belea atât de mare pe cap, 
încât o să ţi-l turtească. 

Şi-a încruntat sprâncenele şi m-a întrebat ce voia să- 
nsemne asta. 

— Înseamnă că-ţi spun s-o laşi în pace pe Selena. 

S-a uitat la mine de parcă aş fi dat cu picioru' fix în 
bijuteriile lui de familie. Asta a fost partea cea mai plăcută din 
toată povestea aia dureroasă, Andy, expresia de pe chipu' lu' 
Joe din clipa în care s-a prins că fusese descoperit. A pălit, şi-a 
deschis gura, cu tot corpu' crispându-i-se în balansoar şi 
tresărind aşa cum se-ntâmplă uneori când adormi şi visezi 
urât. 


A încercat să mă ducă de nas, prefăcându-se că are un 
cârcel la muşchii din spate, da' n-a reuşit să mă fraierească 
absolut deloc. De fapt, arăta ca şi cum i-ar fi fost şi un pic 
ruşine de el însuşi, da' nu m-a impresionat nici cât o ceapă 
degerată. Fiin'că şi un câine bătut în cap are destul bun-simţ 
să fie ruşinat dacă-l prinzi furând ouă din cuibar. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, mi-a spus. 

— Şi-atunci cum de te porţi de parcă ţi s-ar fi strecurat un 
drăcuşor în pantaloni şi te-ar fi strâns de coaie? 

A început iar să facă pe miratu'. 

— Dacă blestematu' ăla de Joe Junior ţi-a zis vreo 
minciună despre mine... 

— Joe Junior n-a suflat nici un cuvinţel despre tine şi-ai 
putea să nu mai joci teatru, Joe. Selena mi-a spus. Mi-a 
povestit totu', cum a încercat să fie drăguță cu tine după 
noaptea în care te-am pocnit cu ceaşca de smântână, cum ai 
răsplătit-o tu şi cum ai ameninţat-o dacă nu păstrează 
secretu'. 

— E o mincinoasă! a zis, aruncându-şi ziaru' pe podea de 
parcă mi-ar fi dovedi ceva cu asta. O mincinoasă şi o 
provocatoare nenorocită! O să-mi scot cureaua şi, când o să- 
şi mai arate mutra pe-aici, dacă o să mai îndrăznească 
vreodată să şi-o mai arate... 

Începuse să se ridice de pe balansoar. Mi-am întins o 
mână şi l-am împins să se aşeze din nou. E foarte uşor să-i dai 
un brânci cuiva care se scoală de pe un balansoar, chiar m-a 
surprins cât de uşor e. Da' io stătusem cu lemnu' la câţiva 
centimetri de ceafa lui, asta probabil că-mi folosise într-un fel. 

Şi-a mijit ochii pân' au ajuns două linii drepte şi mi-a spus 
să nu-l mai iau drept fraier. 

— Ai mai făcut-o şi înainte, da' asta nu înseamnă că-ţi 
merge să te duci cu ulcioru' la apă de câte ori vrei. 

Cu puţin timp în urmă îmi trecuse şi mie prin cap aceeaşi 
chestie, da' nu era momentu' potrivit să i-o spun. In schimb, 
am zis: 

— Vorbele astea ai putea să le păstrezi pentru prietenii 
tăi. Ceea ce vrei să faci tu acu' nu e să vorbeşti, ci să mă 


asculţi... Şi să-ţi intre foarte bine în cap ce-o să spun, fiin'că 
nu glumesc. Dacă nu încetezi să-i mai dai târcoale Selenei, o 
să te trimit la puşcărie pentru molestarea unui copil sau 
pentru viol, depinde pentru care-i mai lungă pedeapsa, să te 
ţină cât mai mult conservat la răcoare. 

Asta l-a făcut praf. Şi-a căscat încă o dată gura şi a rămas 
înţepenit vreun minut, holbându-se la mine. 

— Niciodată n-o să poţi, a început el şi apoi s-a oprit. Pen' 
că văzuse c-o să fiu în stare. Aşa că, plin de ciudă, şi-a împins 
în afară buza de jos mai mult ca oricând. li ţii partea, nu? Nici 
măcar n-ai auzit povestea mea, Dolores. 

— Ai şi tu una? l-am întrebat Când un bărbat numa' cu 
patru ani sărit de patruzăci o roagă pe fiică-sa să-şi dea jos 
chiloţii ca să vadă cât de mult păr i-a crescut pe păsărică, 
crezi că mai poate avea ceva de adăugat? 

— Luna viitoare o să împlinească cinşpe ani, a zis, ca şi 
cum asta ar fi schimbat ceva. Exista ceva tupeu în el, nu 
glumă. 

— Eşti conştient de ceea ce spui? Eşti conştient de ce 
mizerii îţi ies pe gură? 

S-a mai chiorât un pic la mine, după care s-a aplecat să-şi 
ridice ziaru' de pe duşumea. 

— Lasă-mă în pace, Dolores, mi-a zis cu cea mai 
tânguitoare voce. Vreau să termin articolui'. 

Am simţit nevoia să-i smulg ziaru' ăla blestemat din mână 
şi să i-l fac guler, da' sigur ar fi urmat o încăierare 
sângeroasă, iar io nu-mi doream să vadă copiii, şi în special 
Selena, una ca asta. Aşa că am întins doar un braţ şi, cu 
degetu' mare, am tras uşurel în jos de colţu' ziarului. 

— Mai întâi o să juri că n-o să te mai legi de Selena, am 
spus, şi-o să încheiem povestea asta mizerabilă. Dă-ţi 
cuvântu' că în viaţa ta n-o s-o mai atingi în felu' ăla. 

— Dolores, doar nu... 

— Joe, jură sau o să-ţi fac traiu' un iad de-acu' încolo. 

— Crezi că mă sperii? a răcnit el. Mi-ai făcut oricum viaţa 
un iad în ultimii cinşpe ani, jigodie împuţită, cu mutra ta urâtă 
şi cu firea ta tâmpită! Dacă nu-ţi place cum am ajuns, să ştii 


că-i numa' din vina ta! 

— Habar n-ai cum arată ladu', am zis, da' dacă nu juri c-o 
s-o laşi în pace, o să am io grijă să afli. 

— Bine! a zbierat. Bine, îţi promit! Gata! S-a aranjat! Eşti 
mulţumită? 

— Da, am spus, deşi nu eram. 

De mult nu mai putea să mă mulţumească în vreun fel sau 
altu'. Nu mi-ar fi păsat nici dacă s-ar fi apucat să înfăptuiască 
miracole. Nu voiam decât să-mi scot copiii din casa aia sau 
să-l văd mort pân' la sfârşitu' anului. Care dintre astea, nu 
conta prea mult pentru mine, da' nu aveam nici un chef să se 
prindă c-o să i se-ntâmple ceva, până când ar fi fost prea 
târziu s-o mai poată împiedica. 

— Bine, a zis, deci am terminat cu joaca de-a bambiliciu' 
mecanic, nu, Dolores? Numa' că se uita la mine cu o sclipire 
ciudată în ochi, care nu-mi plăcea de nici o culoare. Crezi că 
eşti dăşteaptă, nu-i aşa? 

— Ştiu şi io? Obişnuiam să cred că posed o anumită 
cantitate de inteligenţă, da' uită-te cu cine am ajuns să fac 
casă. 

— Ei, hai, a spus, continuând să mă fixeze cu ochii ăia pe 
jumate nebuni. Ţi-a intrat în scăfârlie că ai căcatu' atât de 
fierbinte, încât tre' să-ţi suceşti capu' să te asiguri că nu-ți 
iese fum pe cur înainte de-a te şterge. Da' nu le ştii chiar pe 
toate. 

— Ce vrei să spui? 

— O să vezi tu, a zis aruncându-şi ziaru' ca un bogătaş 
care a vrut să verifice dacă nu s-a-ntâmplat nimic nou la 
Bursă în ziua aia. N-o să fie prea mare scofală pentru o 
pisicuţă aşa grozavă ca tine. A 

Nu mi-a plăcut, da' am lăsat-o să treacă. In parte, pen' că 
nu mai aveam chef să-mi pierd mai mult timp decât era 
necesar zgândărind cu băţu' un viespar, da' nu numa'. Chiar 
credeam că sunt mai dăşteaptă decât el. Aveam impresia că, 
chiar dacă s-ar fi ascuns într-o văgăună, şi tot m-aş fi prins în 
cinci minute ce idee cloceşte. Cu alte cuvinte, totu' se rezuma 
la mândrie, mândrie pură, şi nici o clipă nu mi-a trecut prin 


cap că deja pusese ceva la cale. 

Când s-au întors copiii de la piaţă, i-am trimis pe băieţi 
înăuntru, iar pe Selena am luat-o cu mine în spatele casei. 
Acolo, crescuseră o grămadă de tufe de mure, golaşe în 
perioada aia a anului. O adiere uşoară de vânt le făcea să 
fremete. Scoteau nişte sunete ca un plânset. Ne dădeau fiori 
pe şira spinării. Un bolovan mare şi alb ieşea din pământ şi 
ne-am aşezat pe el. Juma' de lună se ridicase deasupra lui 
East Head, iar când Selena mi-a strâns mâinile, avea degetele 
tot atât de reci pe cât părea şi priveliştea asta. 

— Nu îndrăznesc să intru, mami, mi-a spus cu vocea 
tremurată. Mă duc să dorm la Tanya la noapte, bine? Lasă- 
mă, te rog. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică de nimic, scumpa mea. Am 
avut io grijă de tot. 

— Nu te cred, a şoptit, cu toate că se vedea pe faţa ei că 
şi-ar fi dorit să creadă, poate mai mult decât orice. 

— Ba da, am spus. Mi-a promis c-o să te lase în pace. Nu 
se ţine întotdeauna de cuvânt, da' pe ăsta o să şi-l ţină, acum 
că ştie că-l supraveghez şi că nu mai poate conta pe tine să 
păstrezi tăcerea. De altminteri, e speriat de moarte. 

— Speriat de moar... de ce? 

— Pen' că i-am spus că-l trimit la Shawshank dacă mai 
încearcă să te pună să faci prostii. 

A gemut şi şi-a lăsat din nou mâinile într-ale mele. 

— Mami, doar nu... 

— Ba da, dragă, Cre' că da. E mai bine s-o ştii şi tu, 
Selena. Da' în locul tău nu m-aş îngrijora prea tare. Probabil 
că Joe n-o să se apropie la mai mult de trei metri de tine în 
următorii patru ani... lar până atunci tu vei fi deja la facultate. 
Dacă există vreun lucru de care să-i pese pe lumea asta, âla-i 
propria-i siguranţă. 

Mi-a dat drumu' la mâini, încet da' sigur. l-am zărit 
speranţa revenindu-i pe chip, şi încă ceva. Parcă s-ar fi întors 
tinereţea în ea; până atunci, văzând-o sub clar de lună lângă 
tufişurile de mure, nu sesizasem cât de bătrână ajunsese să 
arate. 


— Şi n-o să-mi facă nimic, n-o să mă bată? 

— Nu, s-a terminat. 

Şi-atunci, în sfârşit, m-a crezut, şi-a pus capu' pe umăru' 
meu şi a început să plângă. Da' de astă dată erau lacrimi de 
uşurare. Că încă o mai făcea să plângă, iată un motiv pentru 
care l-am urât şi mai tare pe Joe. 

Imi închipuiam că, pentru mai multe nopţi de-acu' încolo, 
în casă va exista o fată care va dormi mai bine decât în 
ultimele trei luni... da' io rămâneam trează. Ascultam sforăitu' 
lu' Joe de lângă mine şi-l urmăream cu ochiu' meu interior, 
dorindu-mi îngrozitor de tare să mă întorc şi să-i sucesc gâtu' 
ca unui pui. Da' nu mă mai simţeam atât de nervoasă ca 
atunci când fusese cât p-aci să-i pălesc una în moalele 
capului. Gându' la ce s-ar întâmpla cu copiii mei dacă aş fi 
arestată pentru crimă, n-avusese atunci nici un efect asupra 
ochiului meu intern, da' mai târziu, după ce-i spusesem 
Selenei să se liniştească şi căpătasem şi io un mic răgaz să-mi 
trag sufletu', s-au schimbat lucrurile. Insă ştiam ce-ar fi vrut 
cu ardoare Selena: ca toate să continue la fel ca înainte de-a 
apuca taică-său s-o hăituiască, iar asta era imposibil de 
realizat. Chiar dacă şi-ar fi ţinut promisiunea, nu s-ar fi 
putut... In ciuda a ceea ce-i zisesem Selenei, n-aveam 
convingerea atât de fermă c-o să-şi respecte cuvântu' dat. 
Oamenii ca Joe, mai devreme sau mai târziu, tot îşi 
imaginează că data viitoare vor reuşi să ducă până la capăt 
ce şi-au propus, iar dacă ar fi un pic mai prudenţi, ar fi 
capabili să obţină întotdeauna ceea ce vor. 

Stând acolo întinsă pe spate, în întuneric, în sfârşit calmă, 
soluţia părea simplă: trebuia să mă mut împreună cu copiii pe 
continent, şi asta cât mai repede. Eram destul de calmă 
atunci, da' ştiam că n-o să mai rămân aşa multă vreme, 
ochiu' meu interior nu m-ar fi lăsat. lar data următoare când 
m-aş fi înfierbântat, ar fi observat şi mai atent totu', iar Joe ar 
fi arătat şi mai scârbos decât pân' atunci şi poate că n-ar mai 
fi existat nimic pe lume care să mă mai oprească. Căpătasem 
un nou mod de a-mi manifesta furia şi măcar bine că-mi dă- 
deam seama cât rău ar fi fost în stare să pricinuiască dacă nu 


l-aş fi stăpânit. Mi se părea neapărat necesar să plecăm 
departe de Little Tall, până când nu izbucnea la suprafaţă, 
distrugând totu' în jur. 

Am aşteptat o vreme să se liniştească apele, apoi, într-o 
dimineaţă de vineri, am luat. feribotu' de unşpe spre 
continent. Copiii se căraseră la şcoală, iar Joe era pe plajă cu 
Mike Stargill, luptându-se cu strânsu' homarilor, aşa că nu 
avea să se întoarcă până la apusu' soarelui. Luasem cu mine 
carnetele de conturi ale copiilor, în care depuseserăm bani 
pentru facultate încă de când se născuseră. Mai bine-zis, io 
depusesem. Lu' Joe nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă 
se duceau sau nu la facultate. De câte ori venea vorba de 
asta — sigur că io puneam subiectu' pe masă —, el, cel mai 
probabil, stătea aşezat în balansoar, cu faţa ascunsă în 
spatele ziarului American, ridicându-şi nasu' pentru puţin timp 
ca să-mi spună: "Pentru numele lu' Dumnezeu, de ce eşti atât 
de hotărâtă să-i trimiţi pe copii la facultate, Dolores? /o n-am 
fost şi m-am descurcat foarte bine şi fără." 

Ei bine, există anumite lucruri asupra cărora n-are rost să 
te contrazici. Dacă Joe avea senzaţia că citind ziaru', 
scobindu-se în nas după muci şi apoi ştergându-se de 
marginea balansoarului însemna că o duce bine, atunci nu 
mai încăpea loc de vreo discuţie, pen' că din start ar fi fost 
lipsită de sens. Da' pe mine nu mă deranja, atâta vreme cât îl 
puteam convinge să-mi dea o parte din leafă, dacă se- 
ntâmpla să-i pice ceva gras, ca atunci când a muncit la 
construcţia şoselei, mă durea în cur dacă îşi închipuia că 
fiecare facultate din ţară e condusă de comunişti. În iarna în 
care a intrat în echipa de construcţii a drumurilor, l-am 
determinat să depună cinci sute de dolari în conturile copiilor 
şi a scheunat ca un căţeluş. Spunea că i-am arestat tot 
câştigu'. Da' ştiam io mai bine, Andy. Dacă împuţitu' ăla n-a 
scos două mii de dolari în iarna aia, io prind un sconcs şi-l 
pup. 

— De ce mă tot baţi la cap, Dolores? mă întreba. 

— Dac-ai fi îndeajuns de bărbat să-i pui pe copii înaintea 
ta, n-aş mai face-o, îi răspundeam, şi el îi dădea înainte cu 


pisălogeala. 

Uneori mă mai şi săturam de toate astea, Andy, da' 
întotdeauna scoteam de la el cât credeam de cuviinţă că 
merită copiii. Aşa că nu se putea să mi se facă prea silă, ei nu 
mai aveau pe nimeni altcineva care să le ofere o şansă la 
vârsta potrivită. 

După standardele de-acu', nu depusesem prea mulţi bani 
în conturile alea, doar vreo două mii în al Selenei, vreo opt 
sute în al lu' Joe Junior şi vreo cinci în al micului Pete, da' io 
vorbesc de 1962, şi pe-atunci însemna multişor. Oricum, 
destul ca să ne cărăm. Mă gândeam să scot banii micului Pete 
în cash, iar restu' în cecuri la purtător. Mă hotărâsem s-o rup 
cu toate şi să ne mutăm tocma' la Portland, să găsesc o casă 
frumoasă şi o slujbă bună. Nici unu' dintre noi nu era obişnuit 
cu viaţa de la oraş, da' oamenii se adaptează la orice, dacă 
trebuie. În afară de asta, p-atunci, Portlandul nu se întindea 
atât de mult ca acu'. 

lar o dată ce ne-am fi stabilit undeva, aş fi început să pun 
la loc banii pe care-i cheltuisem şi credeam că aş fi putut s-o 
descurc şi p-asta. Chiar dacă nu, ştiam că sunt nişte copii 
sclipitori şi că mai exista şi posibilitatea unor burse. lar în caz 
că nu le-ar fi obţinut, nu mă socoteam atât de îngâmfată, 
încât să nu depun o cerere de împrumut de la stat. 
Consideram că principalu' lucru era să fim cât mai departe de 
Joe, şi asta însemna mult mai mult pentru mine decât o 
facultate. Toate la timpu' lor, aşa cum spunea abţibildul lipit 
pe vechiul tractor Farnall. 

De aproape trei sferturi de oră îmi bat gura povestindu-vă 
despre Selena, da' nu numa' ea suferea de pe urma lu' Joe. 
Într-adevăr, ea o încasase cel mai nasol, da' îi mai rămăsese 
şi lu' Joe Junior destul de îndurat. Implinise deja doişpe ani, în 
1962, o vârstă importantă pentru un băiat, da' nu ţi-ai fi dat 
seama uitându-te la el. Foarte rar îl puteai vedea râzând sau 
zâmbind, şi nici nu-i de mirare. Abia intra în cameră şi-l lua în 
primire taică-său, ca motanu' pe şoarece, spunându-i să-şi 
bage cămaşa în pantaloni, să-şi perie păru', să nu-şi mai 
târşâie picioarele, să crească mai repede şi să nu se mai 


poarte ca un nenorocit de fătălău toată ziua cu nasu' în cărţi, 
să se poarte ca un bărbat. Când Joe Junior n-a reuşit să 
ajungă în echipa Ligii de Juniori, cu o vară înainte ca io să aflu 
ce se petrece cu Selena, ascultându-l pe taică-său ai fi zis că 
a fost dat afară din lotu' olimpic fiin'că se dopa cu 
amfetamină. lar dacă adăugăm şi faptu' că-l văzuse dându-i 
târcoale surorii lui mai mari, vă imaginaţi cât de bine putea s- 
o ducă. Uneori, când surprindeam privirea lu' Joe Junior în- 
dreptată asupra lu' taică-său, observam numa' ură în ea; pur 
şi simplu doar ură. Şi în timpul celor două săptămâni de 
dinaintea călătoriei mele pe continent cu carnetele de cecuri 
în geantă, am priceput că şi el avea un ochi interior, ca şi 
mine. 

Apoi şi micu' Pete. Când a împlinit patru ani, începuse deja 
să facă pe grozavu' ca şi Joe, purtând la fel ca el pantalonii, cu 
talia ridicată, trăgându-se de vârfu' nasului şi al urechilor, 
exact ca taică-său. Micului Pete nu-i crescuse încă păr în nas, 
aşa că nu avea de ce să apuce, ci doar mima. In prima lui zi 
de şcoală, a venit acasă cu mucii curgându-i din nas, plin de 
noroi pe fundul nădragilor şi cu o zgârietură pe obraz. M-am 
aşezat lângă el pe scările şopronului, mi-am pus braţu' în juru' 
umerilor lui şi l-am întrebat ce s-a-ntâmplat. Mi-a răspuns că 
jidanu' ăla împuţit de Dicky O'Hara l-a îmbrâncit. l-am zis că 
"împuţit" e înjurătură şi că n-ar trebui să vorbească aşa, apoi 
l-am întrebat dacă ştie ce-i ăla jidan. Ca să vă zic adevărui, 
eram extrem de curioasă ce i-ar putea ieşi pe gură. 

— Sigur că da. Un jidan e un ticălos cretin, ca Dicky 
O'Hara. 

l-am spus că nu-i aşa, iar el m-a rugat să-i explic ce 
înseamnă de fapt. l-am răspuns că tre' să şi-l scoată din cap, 
fiin'că e un cuvânt urât şi nu vreau să-l mai aud pronunţându- 
|. El stătea acolo, uitându-se la mine, cu buza împinsă în 
afară. Arăta exact ca taică-său. Pe Selena o înfricoşa, Joe 
Junior îl ura, da' într-un fel micu' Pete mă speria cel mai tare, 
pen' că voia ca atunci când o să crească mare să-i semene 
întru totu'. 

Aşa că am luat carnetele de conturi de pe fundu' cutiei 


mele de bijuterii (le ţineam acolo fiin'că era singuru' loc care 
avea încuietoare; purtam cheia pe un lănţişor ce-mi atârna la 
gât) şi am păşit în Banca de pe Coasta Nordică din Jonesport 
pe la douăşpe jumate. M-am aşezat la rând şi, când am ajuns 
la ghişeu, am împins carnetele spre casieriţă, i-am spus că 
vreau să le lichidez şi i-am explicat cum să-mi dea banii, 

— Aşteptaţi o clipă, doamnă St. George, mi-a spus ea şi s- 
a dus în spatele biroului să verifice conturile. 

Asta se-ntâmpla, bineînţeles, cu mult înainte de-a apărea 
computerele şi dura mai mult să le caute. Le-a găsit — am 
văzut-o când le-a luat pe toate trei, apoi le-a deschis şi s-a 
uitat în ele. Şi-a încreţit un pic fruntea, şi-a încruntat 
sprâncenele şi i-a spus ceva unei alte femei. Le-au studiat 
amândouă, în timp ce io stăteam în picioare de partea ailaltă 
a tejghelei, urmărindu-le din priviri şi sugestionându-mă să 
rămân calmă, că n-am de ce să fiu nervoasă, da' simţindu-mă 
de fapt al naibii de neliniştită. 

lar în loc să vină spre mine, casieriţa a intrat într-una 
dintre odăiţele alea tihnite şi confortabile, pe care ei le 
numesc birouri. Avea pereţii de sticlă şi am putut s-o văd 
vorbind cu un bărbat scund şi chel, îmbrăcat într-un costum 
gri şi cu o cravată neagră. Când s-a întors la tejghea, nu mai 
ţinea în mână registrele de conturi. Le lăsase pe birou' tipului 
ăla chel. 

— Cre' că ar fi mai bine să discutaţi cu domnu' Pease 
despre conturile copiilor dumneavoastră, doamnă St. George, 
mi-a zis şi a împins spre mine carnetele. 

A făcut-o folosindu-se de buricele degetelor, de parcă ar fi 
fost infestate cu microbi şi s-ar fi putut infecta dacă le-ar fi 
atins prea mult. 

— De ce? am întrebat-o. Ce-i în neregulă cu ele? 

Deja mă părăsise gându' că n-am nici un motiv să fiu 
nervoasă. Inima îmi bătea în piept de două ori mai repede ca 
de obicei şi-mi simţeam gura uscată. 

— N-aş putea să vă spun exact, da' sunt sigură că, dacă 
există vreo neînțelegere, domnu' Pease o va lămuri imediat, 
mi-a spus, da' fără să mă privească în ochi, şi vedeam că n-o 


crede nici ea. 

Am intrat în birou' ăla de parcă fiecare picior mi-ar fi fost 
înfipt într-o tonă de ciment. Imi făcusem deja o idee despre 
ceea ce se-ntâmplase, da' nu-mi dădeam nici un pic seama 
cum de fusese posibil. Că doar aveam carnetele de cecuri, ce 
naiba? Joe nu le scosese din cutia cu bijuterii şi nici nu le 
pusese la loc, pen' că atunci încuietoarea ar fi fost forţată, iar 
io nu observasem aşa ceva. Chiar dacă ar fi făcut cumva rost 
de ele (imposibil, fiin'că omu' ăla nu era în stare să-şi ducă 
furculita cu mazăre la gură fără să-i cadă în poală jumate din 
boabe), şi tot ar fi existat retragerea din cont sau ştampila de 
CONT LICHIDAT cu culoarea aia roşie pe care-o folosesc 
băncile... lar eu nu văzusem nimic similar. 

Totodată, ştiam că domnu' Pease o să-mi spună că 
bărbatu-meu o pusese de-o ticăloşie, şi, îndată ce-am păşit în 
birou, exact asta mi-a zís. 

Conturile lu' Joe Junior şi micului Pete fuseseră lichidate cu 
două luni în urmă, iar al Selenei cu mai puţin de două 
săptămâni înainte. Joe îşi alesese momentu' bine, fiin'că îşi 
închipuise că n-o să mai depun vreun ban pentru copii după 
Labour Day până n-o să pun deoparte în coşul de pe raftu' de 
sus din bucătărie îndeajuns ca să plătesc chitanţele de 
Crăciun. 

Pease mi-a arătat rulourile alea de hârtie verde folosite la 
contabilitate şi am văzut că Joe îşi însuşise ultima halcă — 
cinci sute de dolari din contul Selenei — imediat după ziua în 
care-i spusesem că am aflat ce-o obliga pe fiică-sa să facă, iar 
el, stând în balansoar, îmi spunea că nu ştiu chiar tot. Din 
punctu' ăsta de vedere avusese dreptate. 

Mi-am trecut privirea de-o grămadă de ori peste cifrele 
alea, iar când mi-am ridicat ochii, domnu' Pease şedea în faţa 
mea frecându-şi mâinile una de alta şi părând plin de 
îngrijorare. Puteam vedea broboanele de transpiraţie de pe 
chelia lui. Ştia la fel de bine ca şi mine ce se-ntâmplase. 

— După cum aţi observat, doamnă St. George, conturile 
astea au fost lichidate de soţu' dumneavoastră şi... 

— Da' cum se poate una ca asta? l-am întrebat. Am 


aruncat cele trei carnete pe birou' lui. Am pocnit cu zgomot, 
iar el şi-a mijit ochii şi s-a retras un pic cu scaun cu tot. Da' 
cum s-a putut aşa ceva, când io am la mine carnetele de 
conturi? 

— Păi, vedeţi, doamnă Joe St George, mi-a spus, trecându- 
şi limba peste buze şi clipind ca o şopârnlă care se uită la soare 
de pe un bolovan fierbinte, astea sunt — erau — ceea ce noi 
numim "conturi de economii date în păstrare". Înseamnă că 
acel copil pe numele căruia e contul poate — putea — să 
retragă din el cu semnătura dumneavoastră sau a soţului 
dumneavoastră. Mai înseamnă că oricare dintre 
dumneavoastră, ca părinţi, era capabil să retragă bani din 
conturi când şi cât dorea. Aşa cum aţi fi făcut şi 
dumneavoastră astăzi, dacă ar mai fi existat ceva în aceste 
conturi. 

— Da' nu se vede nici o nenorocită de retragere! am zis şi, 
probabil că deja strigam, fiin'că oamenii din bancă îşi 
întorseseră capetele spre noi. li observasem prin pereţii de 
sticlă. Nu că mi-ar fi păsat vreun pic. Cum a obţinut banii fără 
porcăriile astea de carnete! 

Îşi frământa mâinile din ce în ce mai tare, emițând nişte 
sunete de parcă s-ar fi frecat cu glaspapir pe ele. Cre' că dacă 
şi-ar fi pus un lemn uscat între palme, ar fi reuşit să scoată 
scântei, aprinzând ambalajele de gumă de mestecat care se 
găseau în scrumieră. 

— Doamnă St. George, v-aş ruga tare mult să vorbiţi puţin 
mai încet 

— lo am grijă de vocea mea! am zis ţipând şi mai tare. Tu 
să-ţi faci probleme despre cum banca asta căcăcioasă îşi 
rezolvă afacerile, prietene! După cum mi se pare mie, ai avea 
de ce să te îngrijorezi! 

A luat o foaie de hârtie de pe birou şi s-a uitat la ea. 

— Aici scrie că soţu' dumneavoastră a declarat că s-au 
pierdut carnetele, a spus în final. A cerut să i se dea altele. E 
destul de obişnuit. 

— La naiba cu obişnuitu'! am zbierat Da' nu m-aţi sunat şi 
pe mine! Nimeni de la bancă nu m-a sunat! Conturile astea 


erau ale amândurora, aşa mi s-a explicat în 1951, când le-am 
deschis pe-al Selenei şi pe-al lu' Joe Junior, iar totu' rămăsese 
valabil şi în 1954, când i-am făcut unu' şi micului Pete. Vrei să 
spui că de-atunci s-a schimbat regulamentu'? 

— Doamnă St. George, a început el, da' tot atât de bine ar 
fi putut să vorbească şi cu televizoru'. lo nu terminasem ce 
avusesem de zis. 

— Ţi-a spus o poveste cu zâne, iar tu l-ai crezut, a cerut 
alte carnete şi tu i le-ai dat. La dracu'! Cine naiba crezi că 
depunea banii în bancă? Dacă ai senzaţia că Joe St. George, 
înseamnă că eşti mult mai tâmpit decât pari! 

Deja, funcţionarii de la bancă nici măcar nu se mai 
prefăceau că îşi continuă propriile lor treburi. Incremeniseră, 
uitându-se spre noi. Cei mai mulţi socoteau probabil că 
urmăresc un spectacol de excepţie, judecând după expresiile 
întipărite pe chipurile lor, da' mă întreb cât de mult s-ar mai fi 
distrat dacă la mijloc ar fi fost copiii /orşi dacă banii /or 
economisiţi pentru facultate ar fi dispărut în aer ca o băşină. 
Domnu' Pease devenise roşu la faţă ca şi curu' unei maimute. 
Până şi chelia transpirată i se făcuse stacojie. 

— Vă rog, doamnă St. George, a spus. Arăta ca şi cum ar fi 
putut izbucni în plâns dintr-un moment într-altu'. Vă asigur că 
tot ce s-a întâmplat a fost nu numai perfect legal, da' şi o 
procedură standard a băncilor. 

Atunci mi-am coborât vocea. Simţeam cum iese din mine 
toată furia. Joe mă trăsese pe sfoară, foarte bine, mă păcălise 
îngrozitor şi de data asta nu mai trebuia să aştept a doua 
oară ca să dau vina pe mine. 

— Poate că-i legal, poate că nu, am spus. Artrebui să vă 
dau în judecată ca să aflu cum e corect, iar io n-am nici timp, 
nici bani disponibili. În afară de asta, nu chestia dacă e legal 
m-a scandalizat pe mine aici, ci că nu v-aţi gândit nici un 
moment că altcineva ar putea avea grija banilor ăia. 
"Procedurile standard ale băncilor" chiar vă împiedică să daţi 
un simplu telefon? Vreau să spun că număru' e scris peste tot 
în hârtiile astea şi nu s-a schimbat de-atunci. 

— Doamnă St. George, îmi pare îngrozitor de rău, dar... 


— Dacă aş fi fost de partea ailaltă a baricadei, dacă /o aş fi 
fost aia care v-aş fi povestit că s-au pierdut carnetele şi v-aş fi 
cerut altele, dacă o aş fi fost aia care ar fi retras banii care 
fuseseră depuşi de unşpe-doişpe ani, nu l-aţi fi sunat pe /oe? 
Dacă banii ar mai fi existat astăzi ca să po' să-i scot, fiin'că 
asta venisem să fac, nu l-aţi fi sunat voi în clipa în care aş fi 
păşit afară din bancă, asta ca să-i aduceţi la cunoştinţă, 
numa' aşa, din politeţe, ce-a pus nevastă-sa la cale? 

Fiin'că mă aşteptasem la un asemenea lucru, Andy, din 
cauza aia alesesem tocma' ziua în care pescuia cu Stargill. 
Insă îmi închipuisem c-o să mă întorc pe insulă, o să-mi iau 
copiii şi-o să fim plecaţi de mult când Joe avea să vină acasă 
pe şosea, cu banii câştigaţi într-o mână şi coşuleţu' pentru 
prânz în ailaltă. 

Pease s-a holbat la mine cu gura deschisă. Apoi şi-a 
închis-o, da' tot n-a suflat vreun cuvinţel. Nici nu era nevoie: 
avea răspunsu' întipărit pe faţă. Normal că el sau altu' din 
bancă ar fi sunat la Joe şi ar fi insistat până când i-ar fi 
răspuns. De ce? Pen' că Joe era bărbatu' în casă, de-aia. ŞI 
motivu' pentru care nimeni nu se obosise să mă anunţe 
fusese că nu eram decât nevasta lui. Ce naiba aş fi putut să 
ştiu io despre bani, în afară de a-i câştiga stând în genunchi şi 
frecând duşumele, covoare sau closete? Dacă stâlpu' familiei 
decidea să lichideze conturile de economii pentru facultate 
ale copiilor lui, normal că avea un motiv suficient de bun, şi 
chiar dacă nu, tot nu conta, fiin'că el era bărbatu' din casă şi 
treaba lui ce făcea. Nevastă-sa, o femeie supusă şi umilă, n- 
avea dreptu' decât la şmotru: duşumele, closete şi pui fript 
duminică la cină. 

— Dacă există vreo problemă, doamnă St. George, a zis 
Pease, regret enorm, dar... 

— Dacă mai spui încă o dată că-ţi pare rău, îţi trag un şut 
de-o să-ţi mut curu' atât de sus, c-o să ajungi cocoşat, i-am 
spus, da' nu exista nici un pericol din partea mea să-l ating în 
vreun fel. Fiin'că în momentu' ăla n-aş fi avut destulă putere 
nici să arunc o cutie de bere la coş. Spune-mi numa' încă un 
lucru şi scapi de mine: mai are banii? 


— Asta n-am de unde să ştiu! mi-a răspuns cu vocea 
piţigăiată din cauza şocului. Ai fi crezut că i-am declarat c-o 
să i-o arăt pe-a mea dacă şi el mi-o arată pe-a lui. 

— Joe a lucrat cu banca asta toată viaţa. Ar fi putut să se 
ducă puţin mai încolo la Machias sau Columbia Falls şi să intre 
într-una dintre băncile de-acolo, da' n-a făcut-o niciodată, 
pen' că e prea puturos, prost şi are tabieturile prea fixe. Nu, 
ori i-a băgat în vreo două ulcioare şi i-a îngropat sub pământ, 
ori i-a depus din nou aici. Asta vreau să ştiu, dacă bărbatu- 
meu şi-a deschis vreun cont în ultimele două luni. De fapt, 
simţeam că tre'să aflu, Andy. Mi se făcuse rău de la stomac 
când descoperisem că mă fraierise, asta era o chestie nasoală 
într-adevăr, da' m-ar fi ucis să ştiu că-i făcuse praf pe undeva. 

— Dacă a..., asta-i o informaţie secretă! mi-a spus şi 
parcă-i declarasem c-o să i-o ating dacă el mi-o atinge pe-a 
mea. . 

— Ihî, mi-am dat seama. Te rog să treci peste regula asta. 
Numa' privindu-te şi văd că nu faci aşa ceva prea des; pot să 
observ că-ţi mănâncă nervii. Da' ăştia erau banii copiilor mei, 
domnule Pease, iar el a pus mâna pe ei minţindu-mă. O ştii şi 
tu, dovada stă aici, chiar în registru' de pe birou' tău! Şi-i o 
minciună care n-ar fi ţinut în banca asta, dacă aţi fi avut 
bunăvoința să-mi daţi un telefon. 

Şi-a dres vocea şi mi-a zis: 

— Noi nu suntem obligaţi... 

— Ştiu, i-am spus. Mi-aş fi dorit să-l apuc şi să-l zgâlţâi, da' 
mi-am dat seama că n-aş fi obţinut nimic aşa, cel puţin nu de 
la unu' ca el. In afară de asta, maică-mea zicea că poţi prinde 
mai multe muşte cu miere decât cu un ciomag, iar io mă 
convinsesem că-i aşa Ştiu, da' gândeşte-te de câte dureri de 
cap şi de câtă supărare m-ai fi scutit dacă mi-ai fi dat telefon. 
lar dacă ai vrea să-ţi răscumperi cumva vina — ştiu că nu ai 
obligaţia s-o faci, ci, eventual dorința asta —, te rog, spune-mi 
şi mie dacă şi-a deschis vreun cont, că de nu, o să fiu nevoită 
să sap gropi în juru' casei. Te rog, n-o să se afle. Ii jur în 
numele Domnului că n-o să suflu o vorbă. 

Stătea acolo uitându-se la mine şi bătând darabana cu 


degetele pe hârtiile alea verzi de contabilitate. Avea unghiile 
curate şi se părea că îşi făcuse manichiura la un specialist, 
deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi fost puţin probabil — ne 
aflam în oraşu' Jonesport al anilor şai-zăci. Nevastă-sa s-o fi 
ocupat de ele. Unghiile lui netede şi frumoase scoteau câte 
un zgomot înăbuşit de fiecare dată când loveau hârtiile şi mi- 
am zis: "N-o să-şi mişte un deget pentru mine, nu e stilu' lui. 
De ce să-i pese de oamenii de pe insulă şi de problemele lor? 
Să-şi ţină curu' la căldurică, asta-i doare." 

Aşa că atunci când a început să vorbească, m-am simţit 
ruşinată de ce crezusem despre bărbaţi în general, şi despre 
el în particular. 

— Nu pot verifica nimic cu dumneavoastră de faţă, 
doamnă St. George. De ce nu vă duceţi dumneavoastră până 
la The Chatty Buoy să vă comandaţi o gustărică şi o ceaşcă 
de cafea? Se pare că aţi avea nevoie de aşa ceva. Vin şi io 
într-un sfert de oră. Nu, mai bine în jumătate de oră. 

— Mulţumesc, am zis. Vă mulţumesc foarte mult. 

A oftat şi s-a apucat să adune hârtiile de pe birou. 

— Probabil că mi-am pierdut minţile, a spus şi apoi a 
izbucnit într-un râs nervos. 

— Nu. Numa' ajutaţi o femeie care nu are pe altcineva la 
care să apeleze. 

— Doamnele disperate întotdeauna au fost o slăbiciune 
de-a mea. Daţi-mi o jumătate de oră. Poate puţin mai mult. 

— Da' o să veniţi, da? 

— Da, mi-a răspuns. O să vin. 

Şi într-adevăr s-a ţinut de cuvânt, da' abia după aproape 
trei sferturi de oră, iar când, în sfârşit, am dat cu ochii de el la 
Buoy, mă părăsise deja orice speranţă. În plus, în timp ce 
păşea peste pragu' uşii, m-am gândit că-mi aducea veşti 
proaste. Aveam impresia că i le puteam citi pe chip. 

A rămas vreo câteva secunde în uşă, privind în jur să se 
asigure că nu era nimeni în restaurant care i-ar fi pricinuit 
necazuri dacă ne-ar fi văzut împreună după scandalu' pe 
care-l făcusem la bancă. Apoi s-a îndreptat spre colţu' izolat în 
care mă găseam, s-a furişat uşurel până în faţa mea şi mi-a 


spus: 

— Mai există încă în bancă. Sau, oricum, cea mai mare 
parte a lor. Aproape trei mii de dolari. 

— Slavă Domnului! am zis. 

— Ei bine, asta-i vestea bună. Cea rea-i că noul conte 
doar pe numele lui. 

— Normal, am spus. Sigur nu mi-a dat să semnez vreun 
carnet nou de cont. Asta o să mă ţină în afara jocului, nu? 

— Multe femei nici nu şi-ar fi dat seama. Şi-a dres vocea, a 
dat un bobârnac cravatei sale, îndreptând-o, apoi a aruncat o 
privire rapidă spre uşă să vadă cine a intrat în restaurant 
când a clincăit clopoţelu'. Multe femei semnează orice le-ar 
pune soţul lor în faţă. 

— Ei bine, io nu-s ca ălelalte, am spus. 

— Am observat, mi-a răspuns el destul de sec. Oricum, v- 
am destăinuit ce m-aţi rugat şi acum trebuie să mă întorc la 
bancă. Mi-aş fi dorit să am timp ca să beau o cafea cu 
dumneavoastră. 

— Ştii, i-am zis, tare mă îndoiesc. 

— Şi eu, de fapt, mi-a răspuns. 

Da' mi-a întins mâna s-o strâng, ca şi cum aş fi fost 
bărbat, iar io am luat-o ca pe un compliment. Am rămas pe 
loc până când a plecat, iar după ce fata m-a întrebat dacă mai 
vreau o cafea i-am spus că nu, mersi, fiin'că deja mă ardea 
stomacu' de la prima. Într-adevăr aşa era, da' nu fusese 
numa' vina cafelei. 

Cineva poate găsi întotdeauna ceva pentru care să fie 
recunoscător, indiferent cât de prost îi merg lucrurile, iar io, 
întorcându-mă la feribot, eram încântată că măcar nu 
împachetasem nimic, în felu' ăsta nemaitrebuind să-mi pierd 
timpu' cu despachetatu'. Îmi părea bine că nu i-am spus nici 
Selenei. Îmi pusesem în minte, da' până la urmă mă 
răzgândisem, temându-mă că ar fi fost un secret prea mare 
pentru ea şi că s-ar fi scăpat faţă de vreuna dintre prietene, 
iar Joe ar fi aflat pe calea asta. Îmi trecuse prin cap şi ideea că 
ar fi putut deveni brusc încăpăţânată, împotrivindu-se 
plecării. Nu eram chiar convinsă, dacă mă luam după felul în 


care fugea de fiecare dată când Joe se apropia de ea, da' în 
situaţia în care e vorba de reacţiile unei adolescente, tre' să 
te gândeşti la toate posibilităţile, fără s-o neglijezi nici pe cea 
mai mică dintre ele. 

Aşa că aveam o grămadă de lucruri la care să cuget, da' 
nici o idee. Nu prea puteam să scot banii din contul de 
economii pe care-l făcusem împreună cu Joe, fiin'că nu mai 
existau decât vreo patrujşase de dolari în el, iar de contul pe 
credit râdeau şi curcile; dacă nu-l depăşisem, atunci sigur ni-l 
închiseseră. Deci nu mai era indicat să-mi iau pur şi simplu 
copiii şi să plec, nu, dom'le. Fiin'că dacă s-ar fi întâmplat asta, 
Joe ar fi cheltuit toţi banii, doar aşa, de ciudă. O ştiam la fel 
de bine ca pe propriu-mi nume. Deja aruncase pe apa 
sâmbetei trei sute de dolari, după cum spusese domnu' 
Pease... lar din cei trei mii rămaşi, cel puţin două mii cinci 
sute îi strânsesem io — îi câştigasem frecând podele, spălând 
ferestre şi atârnând pe sârmă aşternuturile afurisitei de Vera 
Donovan — cu şase cârlige, nu doar cu patru — pe timpul 
verilor. Nu era chiar atât de nasol ca iarna, da' nici pe departe 
nu i-ai fi putut zice floare la ureche. 

lo şi copiii urma totuşi să ne cărăm, pe-asta o hotărâsem 
definitiv, da' a naibii să fiu dacă aveam de gând să plecăm cu 
buzunarele goale. Intenţionam ca şi copiii mei să aibă banii 
lor. În timp ce mă întorceam pe insulă, călătorind pe puntea 
principală a vasului Princess, cu tot oceanu' înainte, cu vântu' 
bătându-mi în faţă şi dându-mi păru' de la tâmple pe spate, 
am înțeles că trebuia să scot din nou banii ăia de la el. Insă 
nu ştiam cum. 

Viaţa mergea înainte. Dacă ai fi privit numa' la suprafaţa 
lucrurilor, n-ai fi observat deloc că se produsese o schimbare. 
Nu pare să se schimbe niciodată nimic pe insulă, dacă arunci 
numa' o privire superficială. Da' există mult mai mult în viaţă 
decât ce-ai putea tu vedea, fizic vorbind, iar pentru mine cel 
puţin, găsindu-mă chiar în vâltoarea curentului, toate păreau 
îngrozitor de schimbate. Şi modu' cum reuşisem să observ 
aşa ceva reprezenta o parte importantă. De data asta nu mai 
vorbesc despre al treilea ochi al meu, ăla interior; pe-atunci, 


vrăjitoarea din hârtie a micului Pete fusese dată jos şi 
ulcioarele pictate urcate din nou la locul lor, iar io vedeam tot 
ce trebuia doar cu cei doi ochi obişnuiţi. 

De exemplu, privirea lacomă şi murdară a lu' Joe când o 
urmărea uneori pe Selena învârtindu-se în rochia ei, cum îi 
studia fundu' dacă se apleca să ia un şervet de vase din 
sertaru' de jos. Felu' cum îl ocolea pe la trei poşte când el 
stătea în scaunu' lui, iar ea traversa camera de zi pentru a se 
duce în dormitor; cum se străduia să nu-l atingă cumva cu 
mâna când îi punea vreo farfurie la masă. Mi se frângea inima 
de durere şi de ruşine, da' mi se urca şi sângele la cap de mâ- 
nie, în aşa hal, că mai tot timpu' mi se făcea greață de la 
stomac. Pentru numele lui Dumnezeu, era totuşi ta/că-său, cu 
sângele lui curgându-i prin vinele ei — Selena moştenise până 
şi păru' lui negru de irlandez şi degetele cu articulaţii fine —, 
da' i se holbau ochii cât cepele dacă îi pica vreodată breteluţa 
de la sutien de pe umăr. 

Observam cum şi Joe Junior îl ocolea la fel de mult, cum 
evita să răspundă la întrebările pe care i le adresa Joe, dacă 
reuşea să se eschiveze, iar dacă nu, îi bolborosea ceva în 
scârbă. Imi amintesc de ziua în care Joe Junior mi-a adus 
lucrarea scrisă de el despre preşedintele Roosevelt, după ce a 
primit-o de la profesoară. l-o notase cu A-plus, iar alături 
adăugase cu cerneală că era singuru' A-plus pe care-l dăduse 
în douăzăci de ani de învăţământ şi că o considera îndeajuns 
de bună ca să fie publicată în vreun ziar. L-am întrebat dacă i- 
ar fi plăcut s-o trimită la American din Ellsworth sau la Times 
din Bar Harbor. l-am spus că m-ar face fericită să plătesc 
timbrele. El a scuturat numa' din cap şi a râs. Da' nu cu un râs 
care să-mi placă prea mult, ci dur şi rece, exact ca al lu' taică- 
său. 

— Să mă bată la cap încă şase luni de-acum încolo? m-a 
întrebat. Nu, mersi. Nu l-ai auzit niciodată pe tata numindu-l 
Franklin D. Jidănvelt? 

Îl am şi acu' în faţa ochilor, Andy, avea numa' doişpe ani, 
da' aproape un metru optzăci; cum stătea acolo, în spatele 
şopronului, în picioare, cu mâinile înfundate în buzunare şi 


uitându-se în jos la mine în timp ce-i studiam lucrarea notată 
cu A-plus. Imi amintesc până şi zâmbetu' lui, abia schiţat în 
colţurile buzelor. Nu era un zâmbet plăcut, nu conţinea nici un 
pic de bunătate, umor sau fericire. Exact ca al lu' taică-său, 
deşi n-aş fi fost niciodată în stare să-i zic asta. 

— Dintre toţi preşedinţii, tata îl urăşte cel mai tare pe 
Roosevelt. Din cauza asta l-am ales pentru lucrare. Şi acum 
dă-mi-o, te rog, înapoi. Am de gând s-o ard în sobă. 

— In nici un caz, frumosu' meu, am spus, iar dacă vrei să 
vezi cum e când zbori de la şopron până la poartă pocnit de 
mamaia personală, numa' încearcă să mi-o iei. 

A ridicat din umeri nepăsător. Exact ca şi taică-său, doar 
că zâmbetu' i s-a lăţit pe faţă şi a devenit cu mult mai dulce 
decât reuşise Joe să fie în toată viaţa lui, făcând acelaşi lucru. 

— Bine, mi-a spus. Numa' să nu-l laşi s-o vadă. 

l-am spus c-o să am grijă, iar el a fugit să-şi tocească 
pingelele bătând mingea cu prietenu' lui, Randy Gigeure. L- 
am urmărit cu privirea, încă ţinând lucrarea în mână şi 
gândindu-mă la ceea ce se întâmplase între noi. De fapt, mai 
mult la cum reuşise să obţină singuru' A-plus dat de 
profesoară în ultimii douăzăci de ani şi cum o concepuse, 
alegând pentru temă exact preşedintele pe care taică-său Îl 
detesta cel mai tare. 

Apoi mai era şi micu' Pete, permanent agitându-şi 
poponeţu' prin jur şi făcând pe grozavu', cu buza lui de jos 
scoasă în afară, numindu-i pe unii jidani şi fiind pedepsit să 
rămână trei dup-amieze din cinci la şcoală pen' că mereu îşi 
căuta buclucurile cu lumânarea. Odată a trebuit să mă duc 
să-l iau chiar io, fiin'că se bătuse şi lovise un băieţel în cap, 
făcându-i urechea să sângereze. lar taică-său n-a găsit de 
cuviinţă să-i spună în seara aia decât: 

— Sper că data viitoare o să se dea la o parte din calea ta 
când o să te vadă, nu, Pete? 

Am observat cum i s-au aprins ochii atunci şi cât de tandru 
l-a dus taică-său la culcare o oră mai târziu. Aveam senzaţia 
că puteam să-mi dau seama de absolut orice, mai puţin de 
ceea ce-mi doream cel mai mult, cum să scap de Joe. 


Ştii cine mi-a dat ideea până la urmă? Vera. Chiar aşa, 
însăşi Vera Donovan. A fost singura care a aflat vreodată ce 
făcusem, sau cel puţin până acu'. Şi ea a fost cea care mi-a 
dat ideea. 

În anii cincizăci, familia Donovan, de fapt Vera şi copiii, 
erau cei mai fideli dintre oamenii care-şi petreceau verile pe 
insulă, veneau de Memorial Day, rămâneau aici tot timpu' 
verii şi se întorceau în Baltimore cam de Labour Day. Nu ştiu 
dacă puteai să-ţi potriveşti şi ceasul după ei, ci doar 
calendaru' , însă al naibii de bine. Făceam curăţenie generală 
acolo în miercurea imediat următoare plecării lor, ocupându- 
mă de fiecare centimetru pătrat al casei, dezgolind paturile, 
acoperind mobila cu huse, strângând jucăriile copiilor şi 
stivuind jocurile puzzle la subsol. Cred că până în 1960, când 
a murit domnu', se strânseseră probabil vreo trei sute de 
jocuri puzzle acolo jos, cu bucățele mici de carton în curs de 
mucegaire. Făceam curăţenia asta generală pen' că ştiam că 
existau toate şansele să nu mai pună nimeni picioru' în casă 
până de Memorial Day în anu' următor. 

Au mai fost şi excepţii, normal; în anu' în care s-a născut 
micu' Pete au venit şi au petrecut ziua de Thanksgiving pe 
insulă — deja locul intrase în hibernare, aşa că nouă ni se 
părea caraghios, da' de fapt toţi oamenii care locuiesc doar 
verile aici sunt caraghioşi —, iar câţiva ani mai tărziu chiar 
Crăciunu'. Imi amintesc că Selena şi Joe Junior s-au dus 
împreună cu copiii familiei Donovan să se dea cu săniuţa în 
dup-amiaza de Ajun, iar Selena s-a întors acasă după trei ore 
de stat pe Sunrise Hill, cu obrajii roşii ca două mere şi ochii 
strălucindu-i ca diamantele. Nu cred că avea mai mult de opt- 
nouă ani pe-atunci, da' sunt convinsă că Donald Donovan se 
îndrăgostise până peste urechi de ea. 

Petrecuseră ei pe insulă ziua de Thanksgiving într-un an şi 
Crăciunu' într-altu', da' numa' atât. Făceau parte dintre cei 
care stăteau doar vara în Little Tall sau, cel puţin, ăsta era 
căzu' lui Michael Donovan şi al copiilor săi. Vera nu era nici ea 
decât o străină, da' spre sfârşit devenise la fel de băştinaşă ca 
mine. Poate chiar mai mult. 


În 1961, lucrurile începuseră exact ca şi în ăilalţi ani, chiar 
dacă-i murise soţu' într-un accident de maşină. Ea şi copiii 
apăruseră de Memorial Day, iar Vera se apucase de muncă, 
tricotând, migălind la puzzle, colecţionând cochilii de scoici, 
fumând şi respectându-şi ora de băut cocteiluri speciale, oră 
care ţinea de la cinci până la nouă jumate seara. Insă 
intervenise o schimbare, iar io putusem observa asta, căci 
rămăsesem singura angajată. Copiii deveniseră ursuzi şi 
tăcuţi; probabil că încă păstrau doliu după tatăl lor şi îmi 
amintesc că, nu cu mult după ziua de 4 lulie, toţi trei au avut 
o ceartă zdravănă în timp ce mâncau la The Harborside. 
Jimmy DeWitt, care servea pe-atunci la mese, a spus că 
fusese ceva în legătură cu o maşină. 

Însă, indiferent ce se petrecuse acolo, copiii au plecat a 
doua zi. Masculu' feroce i-a condus până pe continent în 
barca lor cea mare cu motor şi-mi închipui că altă persoană 
plătită i-a luat în primire acolo. lar de-atunci nu i-am mai 
văzut niciodată. Vera a rămas. Puteai observa că nu se simţea 
deloc fericită, da', totuşi, nu părăsise insula. In perioada aia n- 
a fost prea plăcut să te afli prin preajma ei. Probabil că până 
de Labour Day dăduse afară vreo şase fete angajate de 
probă, iar în vreme ce urmăream cum se îndepărta nava 
Princess de țărm, cu tot cu ea la bord, mă gândeam că sigur 
n-o să mai vină anu' următor şi încă o bună bucată de vreme 
dup-aia. Trebuia ca neapărat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu 
copiii, căci numa' pe ei îi mai avea pe lume, iar dacă se 
săturaseră de Little Tall, ar fi fost căzu' ca ea să se 
conformeze şi să se ducă în altă parte. In fond, le sosise şi lor 
vremea — imposibil ca Vera să nu recunoască asta în sinea 
ei. 

Ceea ce dovedeşte doar cât de puţin o cunoşteam în zilele 
alea pe Vera Donovan. Atâta timp cât nu era curu' ej la mijloc, 
ar fi fost în stare să nu recunoască nici stropii de ploaie când 
turna cu găleata, dacă n-ar fi avut chef. A coborât din feribot 
în dup-amiaza de Memorial Day din 1962 şi a stat până de 
Labour Day. Venise singură-singurică, fără vreun cuvânt bun 
pentru mine sau pentru altcineva, trăgând la măsea mai mult 


ca oricând, ocupându-se de jocu' ei de puzzle, plimbându-se 
pe plajă, însă acu' neînsoţită, şi adunând scoici din nisip, 
exact ca înainte. Odată mi-a spus că Donald şi Helga o să-şi 
petreacă probabil luna august la Pinewood (ăsta fiind numele 
pe care-l folosea mereu pentru casă; îmi închipui că tu ştii, 
Andy, da' m-aş mira ca şi Nancy să ştie), da' nu i-am văzut la 
faţă. 

Incepând din 1962, a venit şi după Labour Day pe insulă. 
M-a sunat la mijlocu' lu' octombrie şi m-a rugat să aranjez 
casa, ceea ce am şi făcut. A stat trei zile — masculu' feroce 
împreună cu ea în apartamentu' de deasupra garajului —, 
apoi a plecat. Da' nainte de asta, mi-a dat un telefon ca să-l 
pun pe Dougie Tappeit să verifice soba şi să-mi spună să nu 
mai acopăr mobilele cu huse. 

— O să mă vezi mai mult de-acu' încolo, pentru că s-a 
terminat cu afacerile lu' bărbatu-meu, mi-a zis. Probabil chiar 
mai mult decât ţi-ar plăcea, Dolores. Sper că şi pe copii. Da' 
ceva din vocea ei m-a împins să cred că ştia destul de bine 
chiar şi pe-atunci că ultima parte din spusele ei nu era decât 
un vis fără prea multe şanse de a deveni realitate. 

A doua oară s-a întors pe la sfârşita' lu' noiembrie, cu 
aproape o săptămână după Thanksgiving, şi m-a chemat 
imediat să dau cu aspiratoru' şi să pun aşternuturile pe paturi. 
Sigur că nu veniseră şi copiii cu ea, fiin'că era în timpul şcolii, 
da' mi-a spus că s-ar putea să se hotărască în ultimu' moment 
să-şi petreacă weekendul pe insulă, în loc să rămână la 
internat. Probabil că oricum ştia foarte bine ce se-ntâmplă, 
da' voia să fie pregătită pentru orice situaţie, căci rămăsese o 
adevărată cercetaşă. 

Am putut să mă apuc imediat de muncă, fiin'că mă 
prinsese într-o perioadă de acalmie, obişnuită la majoritatea 
celor din domeniu' meu de activitate. Mi-am târât picioarele 
până acolo, printr-o ploaie îngheţată, cu ochii în pământ şi 
capu' în nori, aşa cum devenisem de când aflasem ce s-a ales 
de banii din conturile copiilor mei. Incursiunea la bancă 
avusese loc cu o lună înainte, da' de-atunci povestea mă 
mânca de vie, săpându-mi găuri în haine şi în corp ca şi cum 


ar fi fost acid sulfuric vărsat din greşeală. 

Nu-mi mai tihnea mâncarea, nu mai puteam dormi trei ore 
încontinuu fără ca un coşmar să mă trezească brusc la 
realitate, abia dacă-mi aminteam din când în când să-mi 
schimb chiloţii. Mintea-mi rămânea mereu la ce-i făcuse Joe 
Selenei, la cum săltase el toţi banii din bancă şi la cum aveam 
să pun din nou mâna pe ei. Inţelegeam foarte bine că ar fi 
trebuit să mă detaşez un pic ca să capăt un răspuns la asta, 
că ideile vin întotdeauna singure, da' nu eram în stare. Chiar 
dacă uneori îmi zburau gândurile în altă parte, cel mai mărunt 
lucru mă trimitea înapoi în aceeaşi gaură fără fund. Mă- 
nvârteam mereu în juru' cozii, înnebunind încetu' cu încetu', şi 
presupun că ăsta a fost motivu' pentru care m-am apucat să-i 
povestesc Verei ce se-ntâmplase. 

Nu avusesem niciodată cu adevărat intenţia să-i vorbesc; 
fusese la fel de irascibilă ca o leoaică cu câte o ţeapă înfiptă 
în fiecare labă încă de când păşise pe insulă, în luna mai, 
după ce-i murise soţu', şi nu voiam să-mi bat gura de pomană 
pentru una ca ea, care se purta de parcă nu i-ar fi păsat nici 
dacă întreaga planetă s-ar fi transformat în praf şi pulbere. 
Numa' că în ziua aia am găsit-o, în sfârşit, într-o dispoziţie mai 
bună. 

Se afla în bucătărie, prinzând în piuneze pe un panou 
special amenajat, atârnat pe peretele de lângă cămară, un 
articol pe care tocma' îl decupase din prima pagină a ziarului 
Globe. Mi-a spus: 

— Uită-te la asta, Dolores. Cu puţin noroc, şi dacă o să fie 
vreme frumoasă, o să putem asista la un lucru uluitor vara 
viitoare. 

Încă îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt titlul articolului, 
după atâţia ani, fiin'că după ce l-am citit am simţit că ceva 
dinăuntru' meu se schimbă. ECLIPSĂ TOTALĂ DE SOARE ÎN 
PARTEA DE NORD A STATULUI NEW ENGLAND, VARA 
VIITOARE, aşa scria. Mai era şi o mică hartă a zonei Maine, în 
care se arăta în ce parte va fi vizibilă eclipsa, iar Vera 
însemnase cu creionu' roşu locu' unde se găsea Little Tall. 

— N-o să mai fie nici una până la sfârşitu' secolului 


următor. Probabil că stră-strănepoţii noştri or s-o vadă, 
Dolores, da' noi o să fim de mult în mormânt... aşa că mai 
bine am admira-o pe-asta. 

— Îmi imaginez c-o să toarne cu găleata, i-am răspuns 
aproape fără să mă gândesc, şi un moment am crezut că o să 
se răstească la mine, având în vedere toanele proaste în care 
se găsea Vera de când îi murise bărbatu'. Numa' că în loc de 
asta, ea a râs şi a urcat scările fredonând un cântecel. 

Atunci mi-am dat seama că într-adevăr se schimbase ceva 
la ea. Nu numa' pen' că începuse să cânte, da' nici nu-i mai 
rămăsese vreo urmă de enervare. 

Cam două ore mai târziu, m-am dus în dormitor să-i pun 
alt aşternut pe patu' în care a zăcut atât de mult timp 
neajutorată în ultimii ani ai vieţii. Stătea pe scaunu' de lângă 
fereastră, tricotând o cuvertură şi încă fredonând. Soba 
duduia, da' deocamdată nu se putea simţi căldura, casele 
astea mari se încălzesc la paştele cailor, chit că e iarnă sau 
vară, aşa că îşi aranjase şalu' ei roz pe umeri. Vântu' bătea cu 
putere din Vest, iar zgomotu' stropilor de ploaie care izbeau în 
geam semăna cu sunetu' scos de copitele unei herghelii de 
cai sălbatici. Mi-am aruncat o privire afară şi am observat 
lumina aprinsă deasupra garajului, asta însemnând că 
masculu' feroce se afla în micu' lui apartament şi se cuibărea 
în culcuş ca la sânu' mamei. 

Netezeam colţurile cearşafului (nu existau cearşafuri pe 
măsură la Vera Donovan în casă, pun pariu şi pe ultimu' 
bănuţ din buzunar că n-ai fi găsit nici unu', ar fi fost prea 
simplu pentru mine), fără să mă mai gândesc la Joe sau la 
copii absolut deloc, când a început să-mi tremure buza de jos. 
Opreşte-te, mi-am spus. Opreşte-te chiar acu'! De pomană, 
buza aia de jos nu se oprea. Apoi s-a pornit şi aia de sus. 
Dintr-o dată mi s-au umplut ochii de lacrimi, nu m-au mai 
ţinut picioarele, aşa că m-am aşezat pe pat şi am izbucnit în 
plâns. 

Nu. Nu! 

Decât să fi povestit cuiva adevăru', mai bine mă duceam 
să mă spânzur. De fapt nu p/ângeam; îmi acoperisem faţa cu 


şorţu' şi urlam de-a dreptu'. Eram obosită şi dezorientată, 
ajunsesem la capătu' puterilor. Nu dormisem decât pe 
apucate şi iepureşte de-o grămadă de vreme şi nu vedeam cu 
nici un chip vreo soluţie care să-mi rezolve problemele. lar o 
voce îmi şoptea permanent în cap: "Şi dacă te-ai înşelat, 
Dolores? Dacă de fapt tot la Joe şi la copii îţi stă mintea?" Păi 
da, aşa se şi întâmplase. Lucrurile luaseră o asemenea 
întorsătură, încât nu mai eram în stare să mă desprind vreun 
picuţ de ele şi tocma' de-aia urlam. 

N-am idee cât am plâns în hohote, da' ştiu că atunci când, 
în sfârşit, m-am potolit, faţa mi se umpluse de muci, nasu' mi 
se înfundase de tot şi respiram atât de greu, de-ai fi zis că 
alergasem la curse. Mă temeam să-mi dau jos şorţu' de pe 
faţă, fiin'că îmi închipuiam că, dacă o voi face, Vera va spune: 
"A fost o adevărată performanţă, Dolores. Îţi vei primi ultimu' 
salariu vineri. Kenopensky — ăsta fiind numele masculului 
feroce, Andy, tocma' mi l-am amintit — o să ţi-l dea." Ar fi fost 
exact în stilu' ei. Numa' că în stilu' ei ar fi fost orice. În zilele 
alea n-ai fi putut prevedea nici o reacţie de-a Verei, şi a ținut- 
o tot aşa până când i s-au transformat creierii în mămăligă. 

lar când, în sfârşit, mi-am luat şorţu' de pe faţă, ea stătea 
acolo, lângă fereastră, aşezată pe scaun, cu andrelele în 
poală şi uitându-se la mine de parcă ar fi descoperit o nouă şi 
interesantă specie de microb. Îmi amintesc umbrele 
şerpuitoare pe care i le aruncau pe obraji şi pe frunte 
şuvoaiele de apă ce se scurgeau de pe pervaz şi din jgheabul 
acoperişului. 

— Dolores, spune-mi, te rog, doar n-ai fost iar atât de 
neatentă, încât să laşi creatura aia plină de răutate să-ţi mai 
dea un brânci ca să cazi iar pe bec, mi-a zis ea. 

Pe moment nici nu mi-am dat seama despre ce vorbea — 
când a pronunţat "brânci", mintea mi-a zburat la noaptea în 
care Joe m-a lovit cu lemnu' ăla de foc, iar io l-am pocnit cu 
cana de smântână în faţă. Apoi m-am prins şi am început să 
chicotesc. După câteva secunde râdeam contorsionându-mă, 
la fel cum plânsesem înainte, fără să fiu în stare să mă 
opresc. Ştiam că era ceva de groază, că ideea de-a mai 


rămâne încă o dată gravidă din cauza lu' Joe era mai 
înspăimântătoare decât orice mi-aş fi putut imagina, da' 
faptu' că nu mai făceam de mult ceea ce ar fi trebuit ca să 
aducem pe lume copii nu mă ajuta cu nimic să mă stăpânesc. 

Vera m-a mai privit puţin, după care şi-a ridicat andrelele 
din poală şi s-a pornit să tricoteze cum nu vă închipuiţi de 
calmă. A început chiar să fredoneze. De parcă ar fi fost cel 
mai normal lucru de pe lume să urmărească o menajeră 
aşezată pe patu' pe jumate făcut, hăulind din toţi bojocii ca 
lupii la luna plină. lar dacă-i aşa, familia Donovan tre' să fi 
ţinut nişte servitori foarte neobişnuiţi la Baltimore. 

După puţină vreme, râsu' s-a transformat din nou în plâns, 
aşa cum ploaia devine uneori zăpadă, dacă vântu' bate dintr- 
o anumită parte şi e frig. Apoi s-a potolit din ce în ce mai 
mult, până când s-a oprit, iar io am rămas acolo pe pat, 
simţindu-mă obosită şi ruşinată, da' pe undeva şi uşurată. 

— Îmi pare rău, doamnă Donovan. Zău că da. 

— Vera, a zis. 

— Poftim? 

— Vera, a repetat ea. Insist ca toate femeile pe care le 
apucă isteriile la mine în pat să mă cheme după aia pe 
numele de botez. 

— Nu ştiu ce mi-a venit. 

— O! mi-a replicat. Îmi cam imaginez eu ce. Spală-te, 
Dolores, arăţi de parcă ţi-ai fi băgat faţa într-o oală cu piure 
de spanac. Poţi să-mi foloseşti baia. 

M-am dus să mă spăl pe faţă şi am stat acolo o grămadă 
de timp. Adevăru' e că îmi era puţin frică să ies din baie. 
Încetasem să mai cred c-o să mă concedieze, după ce-mi 
spusese să-i zic Vera în loc de doamna Donovan, fiin'că nu 
aşa te porţi cu cineva pe care vrei să-l dai afară peste cinci 
minute, da' nu ştiam ce voia să-mi facă. Ar fi putut să fie 
crudă; dacă nici asta n-aţi priceput după câte v-am povestit, 
înseamnă că mi-am pierdut vremea de pomană cu voi. Te 
pălea fără nici o ezitare unde şi când avea chef, iar dacă o 
făcea, de obicei durea îngrozitor. 

— Te-ai înecat, Dolores? mi-a strigat, iar io am realizat că 


nu mai e posibil să amân momentu'. Am închis apa de la 
robinet, m-am şters pe faţă şi m-am întors în dormitor. Am 
început din nou să-mi cer scuze, da' şi-a fluturat mâna să mă 
opresc. Incă se mai uita la mine de parcă aş fi fost o specie 
nemaiîntâlnită de microb. 

— Ştii, femeie, ai reuşit să mă sperii în u/timu' hal, a spus. 
Toţi anii ăştia, eu n-am fost sigură dacă eşti în stare să plângi. 
Mi-am imaginat că probabil eşti construită din piatră. 

Am bolborosit ceva despre faptu' că rămăsesem în urmă 
cu somnu'. 

— Observ, a zis ea. Ai căpătat un set frumuşel de Louis 
Vuitton sub ochi, iar mâinile au început să prindă un tremurici 
interesant. 

— Ce am sub ochi? 

— Nu contează. Spune-mi care-i problema. Un plod în 
burtică a fost singuru' lucru la care m-am gândit c-ar putea fi 
motivu' unei asemenea ieşiri neaşteptate şi trebuie să 
recunosc că e încă unicu' lucru care îmi trece prin cap Aşa că 
luminează-mă, Dolores. 

— Nu pot, am zis, şi să fiu a naibii dacă n-am simţit că mă 
podideşte din nou o criză, exact ca bufnitura pe care o scotea 
Fordul model A al lu' taică-meu, dacă nu umblai ca lumea cu 
el; iar dacă nu-mi purtam de grijă, în curând aveam să fiu 
iarăşi aşezată pe pat şi cu şorţu' pe faţă. 

— Ba poţi şi o să-mi spui. Doar n-o să-ţi petreci toată ziua 
zbierând din toţi plămânii. O să mă apuce o durere de cap şi 
va trebui să iau o aspirină. Detest să iau aspirine. Imi irită 
stomacu'. 

M-am aşezat pe marginea patului, privind-o. Mi-am 
deschis gura fără să fi avut nici cea mai mică idee despre ce 
va ieşi din ea. Da' a ieşit cam aşa: 

— Soţu' meu vrea s-o fută pe fiică-sa, iar când m-am dus 
să scot din bancă banii copiilor pentru facultate, să pot pleca 
împreună cu ea şi fraţii ei, am aflat că-i retrăsese pe toţi. Nu, 
nu sunt făcută din piatră. Nu sunt deloc făcută din piatră. 

Am început din nou să plâng, am ţinut-o tot o vreme, da' 
nu chiar atât ca înainte şi fără a mai simţi nevoia să-mi 


ascund faţa în şorţ. lar după ce mi-am revenit, mi-a zis să-i 
povestesc tot ce se-ntâmplase, fără să omit nici cel mai mic 
amănunt. 

M-am executat. N-aş fi crezut c-o să spun cuiva totu', 
oricum, nu Verei Donovan, cu banii şi casa ei din Baltimore, 
cu un mascul feroce dându-i târcoale ca un căţeluş şi care nu- 
i schimba numa' uleiu' la maşină, da' i-am povestit şi simţeam 
cum mi se uşurează inima, cu fiecare cuvânt. Am vărsat totu' 
din mine, exact cum mă îndemnase. 

— Aşa că sunt înnebunită, am încheiat. Nu-mi dau seama 
ce ar trebui să-i fac ticălosului. Cre' că aş putea să mă aciuiez 
undeva pe continent cu copiii, fiin'că în fond niciodată nu m-a 
speriat să muncesc din greu, da' nu-i asta problema. 

— Şi atunci care e problema? m-a întrebat. 

Aproape că terminase de tricotat cuvertura, avea cele mai 
rapide degete pe care le văzusem vreodată. 

— A făcut toate porcăriile posibile în afară de-a o viola pe 
fiică-sa. A înfricoşat-o atât de tare, încât probabil că niciodată 
n-o să fie în stare să treacă peste asta, iar apoi şi-a acordat 
singur un premiu, răsplătindu-şi cu aproape trei mii de dolari 
nesimţirea. Nu vreau să-l las să scape cu ei, asta-i 
nenorocirea cea mai mare. 

— Intr-adevăr? mi-a spus cu o voce blândă. 

Andrelele se izbeau una de alta: clic-clic; ploaia se scurgea 
de pe pervaz în şuvoaie şi umbrele lungi se unduiau ca nişte 
şerpi pe obrajii şi pe fruntea ei. Privind-o, îmi aduceam aminte 
de-o poveste pe care o depăna bunica despre cele trei surori 
dintre stele care tricotau vieţile... una lucrând, una ţinând 
lucru' şi ailaltă tăindu-l de câte ori i se năzărea s-o facă. Cre' 
că pe ultima o chema Atropos. Şi chiar dacă nu, întotdeauna 
mă treceau fiori când auzeam numele ăsta. 

— Da, i-am răspuns, da' să fiu a naibii dacă am găsit vreo 
cale să-i plătesc ce i s-ar cuveni. 

Clic-clic-clic; îşi pusese o ceaşcă de ceai lângă ea şi şi-a 
luat o pauză cât să bea o înghiţitură. Mai târziu a venit o 
vreme când se mai nimerea să-şi toarne ceai şi în urechea 
dreaptă, udându-se pe păr, da' p-atunci era la fel de dură ca 


oţelu' din care fusese fabricat briciu' lu' taică-meu. lar când îşi 
îndrepta ochii spre mine, privirea lor părea că sapă găuri 
dintr-o parte în ailaltă a capului meu. 

— Şi ce te doare cel mai tare, Dolores? a zis în final, 
lăsându-şi jos ceaşca şi ridicându-şi din nou andrelele. Ce te 
doare cel mai tare? Pe Selena şi pe băieţi ştiu, dar pe tine? 

N-a trebuit să stau să chibzuiesc prea mult. 

— Ticălosul ăla îşi râde de mine. Asta mi-e cel mai greu să 
îndur. Uneori o văd pe faţa lui. N-am vorbit niciodată, da' ştie 
că m-am dus la bancă, o ştie foarte bine şi mai ştie şi ce-am 
aflat. 

— Ar putea fi doar imaginaţia ta, a zis. 

— Mi se fâlfâie de asta, i-am replicat scurt. Pur şi simplu e 
ceea ce simt. 

— Bine, ceea ce simţi e cel mai important. Sunt de acord. 
Continuă, Dolores. 

"Cum adică să continui?" era cât p-aci să spun. Asta-i tot. 
Da' cre' că totuşi mai exista ceva, pen' că m-a trăsnit deodată 
ca un pumn dintr-o cutie-surpriză. 

— N-ar mai râde de mine dacă ar şti cât de aproape am 
fost să-i fac felu' în vreo câteva ocazii. 

Stătea acolo, uitându-se la mine, cu umbrele alea negre şi 
lungi încolăcindu-i-se pe chip şi intrându-i în ochi, aşa că nu-i 
puteam descifra privirea, io gândindu-mă din nou la cele trei 
surori care tricotau între stele. In special la cea care ţinea 
foarfecele. 

— Mi-e frică, am spus. Nu de el, ci de mine. Dacă nu plec 
mai repede, cu tot cu copii, o să se-ntâmple ceva îngrozitor. 
Ştiu asta. Există un lucru înăuntru' meu care câştigă din ce în 
ce mai mult teren. 

— Cumva un ochi? m-a întrebat calmă, iar pe mine m-a 
străbătut un junghi din cap până-n picioare în momentu' ăla. 
Ca şi cum îmi găsise o fereastră în craniu şi o folosea ca să-mi 
pătrundă în cele mai ascunse gânduri. Ceva care seamănă cu 
un ochi? reluă ea. 

— Cum de ştii asta? am şoptit şi, cum stăteam acolo pe 
pat, braţele mi-au căzut izbindu-se de corp şi am început să 


tremur. 

— Ştiu, a zis, începând să tricoteze un nou rând. Cunosc 
totu' despre asta, Dolores. 

— Ei bine, dacă nu reuşesc să mă controlez, o să-i fac 
felu', ceea ce mă înspăimântă. Abia dup-aia o să fiu în stare 
să uit povestea banilor. O să pot uita absolut tot. 

— Aiurea, a spus ea, şi andrelele continuau să-i clicăie în 
poală. Există în fiecare zi soţi care mor. Ei, probabil că şi în 
clipa asta moare unu' în timp ce noi stăm aici şi discutăm. 
Mor şi le lasă nevestelor banii. Îşi terminase rându' şi a ridicat 
ochii spre mine, da' nu aveam cum să văd ce exprimau din 
cauza umbrelor aruncate de ploaie. Se încolăceau şi se târau 
pe faţa ei ca nişte şerpi. Ar trebui să ştiu mai bine, nu? In 
fond, uită-te ce s-a întâmplat cu al meu. 

N-am reuşit să scot nici un cuvânt. Limba îmi rămăsese 
lipită de ceru' gurii ca unsă cu clei. 

— Un accident, a zis cu o voce clară ca a unei profesoare, 
devine uneori cel mai bun tovarăş al unei femei nefericite. 

— Ce vrei să spui? am întrebat-o. Fusese numa' o şoaptă, 
da' m-a surprins cum de reuşise să-mi iasă pe gură. 

— Păi, orice-ţi trece prin cap, mi-a zis. Apoi a rânjit — n-a 
zâmbit, a rânjit. (Şi ca să fiu sinceră, Andy, rânjetu' ăla mi-a 
îngheţat sângele în vine.) Numa' să nu uiţi niciodată că tot ce- 
i al lui e și al tău şi ce-i al tău e şi al lui. Dacă se-ntâmplă să 
aibă vreun accident, banii pe care şi-i ţine în bancă vor fi ai 
tăi. Aşa spune legea în măreaţa noastră ţară. 

Şi-a înfipt ochii într-ai mei, iar umbrele ploii s-au retras 
pentru o clipă, lăsându-mă să-i prind în sfârşit privirea. Ceea 
ce am văzut însă m-a determinat să renunţ instantaneu. Pe 
dinafară, Vera arăta la fel de rece ca un bebeluş din interioru' 
unui sloi de gheaţă; da' se părea că înăuntru avea o 
temperatură ceva mai ridicată; aproximativ la fel de mare ca 
în mijlocu' unei păduri incendiate, am estimat io. In mod 
sigur, prea fierbinte ca s-o pot suporta prea multă vreme. 

— Legea e o chestie încântătoare, Dolores. lar dacă un om 
îngrozitor are un accident îngrozitor, şi asta poate fi o chestie 
încântătoare. 


— Spui cumva... am început io şoptit, căci eram incapabilă 
să scot un sunet mai puternic. 

— Nu spun nimic. 

În zilele alea, când Vera se decidea să încheie un subiect, 
n-aveai nici o şansă să-l continui. Şi-a băgat andrelele în coş 
şi s-a ridicat în picioare. 

— Mai e ceva, patu' ăla n-o să se facă niciodată singur, cu 
tine aşezată pe el. Eu cobor să pun ceainicul pe foc. Poate 
după ce-o să termini treaba aici, ţi-ar plăcea să vii jos să guşti 
o bucăţică din plăcinta cu mere pe care am adus-o de pe 
continent. Şi, cu puţin noroc, poate şi un pic de îngheţată de 
vanilie. 

— Bine, am zis. 

Capu' mi se învârtea ca o morişcă şi singuru' lucru de care 
devenisem într-adevăr sigură că m-ar fi făcut să-mi revin era 
să mănânc o felie de plăcintă de la o brutărie din Jonesport. 
Pentru prima dată în ultimele patru săptămâni mă apucase 
foamea, ca urmare a faptului că, într-un fel, mă descărcasem. 

Cu mâna pe clanţă, Vera a întors capu' să-mi spună: 

— Nu mi-e deloc milă de tine, Dolores. Nu mi-ai zis 
niciodată că erai gravidă când te-ai măritat cu el, da' nici n-a 
fost nevoie. Chiar şi cu o minte ca a mea proastă la 
matematică, tot reuşesc să adun şi să scad. De cât timp, de 
trei luni? 

— Sase săptămâni, am zis, şi vocea mi-a sunat ca un 
fluier. Selena s-a născut puţin mai devreme. 

A scuturat din cap. 

— Şi cum ar proceda o fetiţă provincială dacă ar afla că a 
căzut pe bec? E evident, nu?... Da' cine se grăbeşte să se 
mărite sfârşeşte adesea prin a regreta amarnic în momentele 
de răgaz, probabil că ai învăţat asta pe propria-ţi piele. Păcat 
că mămica ta cea sfântă nu ţi-a spus aşa ceva când ţi-a 
explicat că unde nu-i cap, vai de picioare şi că în orice om se 
ascunde şi o parte bună. Da' pot să-ţi mai dau un sfat, 
Dolores: plânsul în hohote cu faţa băgată în şorţ nu apără 
virginitatea fiicei tale de împuţitu' ăla de mascul, sau banii 
copiilor, dacă i-a intrat în cap să-i cheltuiască. Da' uneori 


bărbaţii, mai ales cei care beau, au într-adevăr accidente. Se 
mai rostogolesc pe scări, mai alunecă în baie, iar câteodată le 
mai cedează frânele şi intră cu BMW-ul într-un stejar când se 
grăbesc să vină acasă de la apartamentu' amantei din 
Arlington Heights. 

Apoi a ieşit din cameră, închizând uşa după ea Am făcut 
patu' gândindu-mă la cuvintele ei... Despre cum un om 
îngrozitor ar putea avea un accident îngrozitor, şi cum ăsta e 
uneori un lucru încântător. Am început atunci să întrezăresc 
ceea ce oricum se aflase tot timpu' în faţa mea şi ceea ce aş 
fi observat mai repede dacă creieru' nu mi s-ar fi zbătut în 
teastă cuprins de panică, la fel ca o rândunică prinsă într-o 
încăpere cu geamurile închise. 

Până când am terminat plăcinta şi am condus-o în 
dormitor pentru siesta de după masă, deja mintea mi se 
limpezise şi reuşisem să iau o hotărâre. Voiam să scap de Joe, 
să recuperez banii copiilor şi, mai mult decât orice, să-l fac să 
plătească pentru tot ce pătimisem din cauza lui... Şi în special 
pentru Selena. lar dacă ticălosu' ăla avea un accident, un 
anumit tip de accident, toate astea s-ar fi realizat. Banii pe 
care nu-i puteam obţine câtă vreme mai era încă în viaţă i-aş 
fi moştenit după ce murea. Fusese el îndeajuns de şmecher 
să pună laba pe pitaci, da' nu suficient, încât să scrie un 
testament din care să mă excludă. Şi nu datorită lipsei de 
inteligenţă, căci felu' în care şi-a însuşit economiile mă 
convinsese să-l consider mai viclean decât îl crezusem pân' 
atunci, ci numa' datorită modului lui de-a gândi. Sunt absolut 
convinsă că, în adâncul sufletului, Joe St. George nu-şi 
închipuia c-o să moară vreoaată. 

lar io, fiind nevasta lui, căpătăm totu'. 

Când am plecat de la Pinewood în dup-amiaza aia, ploaia 
deja se oprise şi am mers spre casă foarte încet. Incă nu 
parcursesem jumate de drum când am început să mă 
gândesc la puţu' ăla vechi din spatele şopronului. 

Am ajuns acasă şi n-am găsit pe nimeni, băieţii ieşiseră să 
se joace, iar Selena lăsase un bileţel în care mă anunţa că se 
dusese la doamna Devereaux s-o ajute la spălatu' lenjeriei... 


Pe vremea aia se ocupa de toate aşternuturile din hotelu' The 
Harborside. N-aveam idee unde ar fi putut să fie Joe, da' nu- 
mi păsa. Nu mă interesa decât faptu' că nu-i văzusem 
camioneta în curte şi că, oricum, cu toba de eşapament 
atârnându-i de-o sârmă, aş fi aflat dacă sosea cu mult timp 
înainte. 

Am mai rămas puţin să studiez bileţelu' Selenei. Sunt atât 
de ciudate micile amănunte care împing o persoană la luarea 
unei decizii finale, de la "poate" la "trebuie" şi apoi la "sigur", 
ca să mă exprim în felu' ăsta. Nici măcar acu' nu ştiu prea 
bine dacă într-adevăr mă hotărâsem să-l omor pe Joe înainte 
de-a mă întoarce acasă de la Vera Donovan în ziua aia. l- 
adevărat că voiam să verific puţu', da, numa' că asta ar fi 
putut însemna un simplu joc copilăresc în stil de-a doctoru'. 
Dacă Selena nu mi-ar fi lăsat biletu', probabil că nu l-aş fi ucis 
niciodată... Şi indiferent ce-o să păţesc, Andy, ea nu tre' să 
afle. 

Scria ceva în genu' ăsta: "Mamă, am plecat la doamna 
Devereaux împreună cu Cindy Babcock să ajut la spălat; în 
acest weekend le-au sosit mai mulţi clienţi decât se 
aşteptaseră, şi ştii cât de rău o duce doamna Devereaux cu 
artrita. Săraca de ea, părea la capătu' puterilor când m-a 
sunat. O să mă întorc la timp ca să pregătim, cina. Te sărut cu 
dragoste, Selena." 

Eram sigură că n-o să vină înapoi cu mai mult de cinci sau 
şapte dolari, însă în culmea fericirii pen' că îi câştigase. Şi ar fi 
fost la fel de încântată şi altă dată dacă ar fi sunat doamna 
Devereaux sau Cindy după ea, iar dacă i s-ar fi oferit o slujbă 
de cameristă cu juma' de normă pe timpu' verii, garantat că 
m-ar fi bătut la cap să o las. Fiin'că banii sunt bani şi se 
obțineau foarte greu în zilele alea pe insulă, când cel mai 
obişnuit mod de viaţă era munca la negru. 

Doamna Devereaux avea să sune din nou şi i-ar fi scris cu 
mare plăcere o recomandare Selenei în caz că ar fi rugat-o, 
pen' că fiică-mea era muncitoare şi nu se temea să-şi îndoaie 
spatele sau să se murdărească pe mâini la nevoie. 

Cu alte cuvinte, semăna cu mine pe vremea când aveam 


aceeaşi vârstă, şi vedeţi şi voi cum am ajuns, cu o cutiuţă de 
calmante pentru şale în dulăpiorul de medicamente. Da' 
Selena nu vedea nimic rău în asta, însă abia împlinise cinşpe 
ani şi nici o fată de cinşpe ani nu-i în stare să-şi dea naibii 
seama de vreo chestie, chiar dacă aia se găseşte sub nasu' ei. 
Am tot citit şi recitit bileţelu', gândindu-mă: "Dă-o-n mă-sa de 
treabă, nu vreau s-o sfârşească la fel ca mine, îmbătrânită şi 
aproape terminată la treişcinci de ani. N-o să se-ntâmple aşa 
ceva chiar dacă ar trebui să mor pentru asta." Da' ştii ceva, 
Andy? Nu credeam că lucrurile or să ajungă atât de departe. 
Presupuneam că va fi suficient să moară numa' Joe la noi în 
casă. 

l-am aşezat bileţelu' pe masă, mi-am aranjat din nou 
cutele de la mantaua impermeabilă şi mi-am pus cizmele de 
cauciuc. Am mers până la bolovanu' alb din spate, pe care 
stătusem cu Selena când îi spusesem să nu-i mai fie frică de 
Joe fiin'că îmi promisese că o s-o lase în pace. Ploaia se 
oprise, da' încă mai auzeam apa scurgându-se din tufărişu' de 
mure crescut în dosu' casei şi vedeam stropii atârnând de 
crengi. Arătau ca cerceii cu diamante în formă de picătură ai 
Verei Donovan, numa' că nu atât de mari. 

Tufişurile se întindeau pe mai mult de juma' de pogon, aşa 
că, în timp ce-mi croiam drum printre ele, îmi părea al naibii 
de bine că aveam mantaua impermeabilă şi cizmele înalte. 
Nu-mi păsa mie de umezeală, ghimpii erau criminali. La 
sfârşitu' anilor patruzăci acolo creşteau numa ' flori şi gazon, 
iar gura puţului se putea zări dintre ele, da' la aproape şase 
ani după ce ne-am căsătorit şi ne-am mutat în casa pe careo 
moştenise bărbatu-meu la moartea unchiului lui, puţu' 
secase. Joe l-a rugat pe Peter Doyon să vină şi să sape altu' în 
partea de vest a grădinii. De-atunci n-am mai avut nici cea 
mai mică problemă cu apa. 

După ce n-am mai folosit puţu' vechi, jumatea de pogon 
din spatele şopronului s-a transformat într-un tufăriş încâlcit 
de mure, care îmi ajungea până la piept, iar ţepii îmi agăţau 
şi-mi sfâşiau mantaua în timp ce mă învârteam printre crengi, 
căutând scândurile de lemn care marcau gura puţului secat. 


Abia după ce m-am zgâriat de vreo două-trei ori pe mâini, mi- 
am tras mânecile peste ele. 

Până la urmă am găsit blestemăţia, fiind cât p-aci să pic în 
ea. Pusesem un picior pe ceva elastic şi nesigur, am auzit o 
trosnitură sub mine şi m-am tras înapoi exact cu o secundă 
înainte ca scândura să cedeze. Cu puţin ghinion, aş fi căzut 
acolo şi probabil că tot acoperişu' puţului s-ar fi făcut bucăţi. 
Cip-cirip, şi păsărică ar fi fost în fântânică. 

M-am aşezat în genunchi, cu o mână protejându-mi faţa 
de ţepii murelor, care ar fi putut să-mi brăzdeze obrajii sau 
chiar să-mi scoată vreun ochi, şi am privit îndeaproape locu'. 

Capacul măsura vreun metru şi un sfert lăţime şi unu' 
jumate lungime, toate scândurile erau albe, deformate şi 
scorojite. Am împins puţin una dintre ele cu mâna, şi parcă ar 
fi fost un beţişor de lemn dulce şi sfârâmicios. Abia pe care 
pusesem io picioru' se curbase în ultimu' hal şi se zăreau 
aşchiile de pe marginile crăpăturilor. Aş fi căzut în mod sigur 
în puț, iar pe vremea aia nu cântăream decât vreo şaişcinci 
de kile. Joe avea cu cel puţin douăzăci de kile mai mult. 

Mi-am scos batista din buzunar şi am legat-o în vârfu' unui 
tufiş aflat în partea dinspre şopron a puţului, pentru a-l găsi 
cu uşurinţă mai târziu. Apoi m-am întors în casă. În noaptea 
aia am dormit ca un nou-născut şi n-am visat urât, pentru 
prima dată de când îmi mărturisise Selena cum se purtase 
Prinţu' cel Fermecător de tătic cu ea. 

Asta se întâmpla pe la sfârşitu' lu' noiembrie, iar io nu mai 
intenţionam să fac nimic o bună bucată de timp. Mă întreb 
dacă ar trebui să vă spun şi de ce, da' oricum am să vă zic: în 
caz că s-ar fi petrecut ceva prea curând după discuţia avută 
cu Selena pe feribot, ar fi fost posibil ca bănuielile Selenei să 
se îndrepte către mine. Nu voiam una ca asta, fiin'că mai 
exista o parte a fiinţei ei care-l iubea, probabil că nu va înceta 
niciodată s-o facă, şi mă înspăimânta până şi gându' că ar fi 
putut suspecta vreodată cel mai mic lucru. Ce părere ar mai fi 
avut atunci despre mine se subiînţelege, da' cum s-ar mai fi 
simţit ea?! In ce fel au decurs toate, ei bine, nu contează acu'. 
O să ajung şi acolo, sper. 


Aşa că am lăsat timpu' să se scurgă, în pofida faptului că, 
o dată ce-mi intrase un lucru în cap, cu greu eram în stare să 
mă abţin să nu-l pun în practică. Zilele treceau la fel ca de 
obicei. Uneori o întrebam pe Selena despre el. "Taică-tău se 
poartă bine cu tine?" îi spuneam, şi amândouă înţelegeam ce 
însemnau de fapt cuvintele astea. Întotdeauna îmi răspundea 
că da, ceea ce reprezenta o mare uşurare pentru mine, pen' 
că, în caz că l-ar fi apucat din nou, ar fi trebuit să scap 
imediat de Joe, fără a mai ţine cont de vreun risc. Sau de 
consecinţe. 

Da' existau altele cu care să-mi bat capu' în timpu' 
Crăciunului şi la începutu' anului 1963. Banii, în primu' rând, 
căci în fiecare dimineaţă mă trezeam cu gându' că ar fi putut 
să-i cheltuiască în cursu' zilei. De ce mă îngrijora chestia 
asta? Păi, deja trei sute de dolari se duseseră rapid pe apa 
sâmbetei şi nici n-aveam cum să-l împiedic să-i toace şi pe 
ăilalţi, io aşteptând să se scurgă îndeajuns de mult timp, de 
dragu' timpului, nu de altceva, aşa cum se zicea în adunările 
antialcoolicilor. Nu vă spun de câte ori am căutat carnetu' ăla 
blestemat de economii, pe care i-l dăduseră când îi şmeche- 
rise şi îşi deschisese propriu' lui cont, da' n-am reuşit să-l 
găsesc. Aşa că tot ceea ce îmi rămăsese de făcut era să 
urmăresc dacă vine acasă cu vreun nou ferăstrău sau cu 
vreun ceas scump cu brățară la încheietura mâinii, sperând 
că n-a pierdut prea mulţi dintre ei, eventual pe toţi, în fiecare 
weekend când se căra să joace pocher cu miză mare în 
Ellsworth sau Bangor. Niciodată în viaţă nu m-am mai simţit 
atât de neajutorată. 

Apoi mă gândeam şi la momentu' când o s-o fac... asta 
dacă aş fi căpătat curaju' necesar. Ideea de a folosi puţu' 
drept capcană era foarte bună, numa' să fi ţinut şi în practică; 
necazu' fiind faptu' că rareori lucrurile ies după cum îţi 
imaginezi tu. Dacă ar fi murit frumos şi repede, aşa cum se- 
ntâmplă la televizor, totu' ar fi fost perfect. Da' chiar şi acu' 
treizăci de ani văzusem destule în viaţă ca să ştiu că lucrurile 
nu prea merg la fel şi în realitate. 

De exemplu, dacă ar fi picat înăuntru şi ar fi început să 


tipe? Nu se construise aşa mult ca acu' pe insulă, da' tot 
aveam trei vecini de-a lungul întinderii East Lane, familiile 
Caron, Langill şi Jolander. Ar fi putut să nu audă nici un țipăt 
venind dinspre murărişu' din spatele casei noastre, da' pe de 
altă parte ar fi putut, mai ales în cazu' în care vântu' ar fi 
bătut destul de tare şi din partea potrivită. Şi nici asta nu era 
totu'. Mai exista şi posibilitatea ca East Lane să fie 
aglomerată, căci lega satu' de Head. Tot timpu' treceau pe- 
acolo camioane şi maşini, nu atât de multe ca acu', da' 
suficiente încât să-i pună probleme unei femei care se gândea 
la o chestie ca asta. 

În clipa în care mi-a venit ideea, aproape mă hotărâsem 
să nu folosesc puţu' pentru a-i face de petrecanie, mi se 
părea prea riscant. Tot Vera m-a luminat, deşi nu cred că a 
ştiut-o vreodată. 

Vedeţi voi, o fascina eclipsa. Stătuse pe insulă cea mai 
mare parte a anotimpului, iar când iarna era pe sfârşite, în 
fiecare săptămână apărea câte o tăietură din ziar pe panoul 
din bucătărie. După ce a sosit primăvara, aducând cu ea un 
vânt puternic şi nişte ploi reci, şi-a petrecut şi mai multă 
vreme p-aici, iar tăieturile din ziar deveniseră aproape zilnice. 
Adică articole din presa locală şi nu numa', de exemplu din 
Globe, New York Times sau reviste ca Scientific American. 

O interesa atât de tare fiin'că i se părea o momeală sigură 
care să-i aducă la Pinewood pe Donald şi pe Helga — îmi tot 
repeta asta —, da' o emoţiona şi ideea în sine. Pe la mijlocu' 
lu' mai, când vremea începuse în sfârşit să se încălzească, se 
stabilise definitiv pe insulă şi nici măcar nu mai pomenea de 
Baltimore. Nu mai vorbea decât despre porcăria de eclipsă. 
Avea patru aparate de fotografiat — nici io nu mai discutam 
despre Brownie Starflashes — în debara, trei dintre ele fiind 
deja montate pe trepied. Îşi cumpărase opt sau nouă perechi 
de ochelari de soare construiți special şi pe care-i numea 
"observatori de eclipsă", lunete cu diverse lentile înăuntru, 
câte şi mai câte. 

Apoi, pe la sfârşitu' lu' mai, am intrat în casă şi am văzut 
pe panou un articol din ziaru' nostru, The Weekly Tide, cu 


titlu': HARBORSIDE VA FI LOCUL PRINCIPAL DE OBSERVARE A 
ECLIPSEI PENTRU REZIDENŢI ŞI VIZITATORI. Poza S arăta pe 
Jimmy Gagnon şi Harley Fox renovând acoperişu' hotelului, la 
fel de plat atunci ca şi acum. ŞI ştiţi un lucru? Am simţit ceva 
schimbându-se în mine, exact ca în clipa în care remarcasem 
primu' articol despre eclipsă prins în piuneze fix în acelaşi loc. 

Se spunea acolo că proprietarii hotelului The Harborside 
plănuiesc să transforme acoperişu' într-un fel de observator în 
aer liber până în ziua în care va avea loc eclipsa. Mai scria că 
acoperişu' va fi "special renovat" pentru acea ocazie (ideea că 
Gagnon şi Harley Fox ar putea renova ceva e amuzantă, dacă 
stai puţin să cugeţi) şi că se aşteptau să vândă trei sute 
cincizăci de bilete. Vizitatorii pe timpu' verii vor avea 
prioritate faţă de locuitorii permanenţi. Preţu' era destul de 
rezonabil, doi dolari, da' normal că vor servi şi mâncare, va 
exista şi un bar, căci astea sunt locurile în care hotelurile îi 
fraieresc pe oameni. Mai ales baru'. 

Încă mai citeam articolu' când a intrat Vera. N-am auzit-o 
şi, în clipa în care a început să vorbească, am sărit în aer. 

— Ei bine, Dolores, care va fi? Acoperişu' hotelului The 
Harborside sau /s/and Princess? 

— Cum adică /s/land Princessl am întrebat-o. 

— L-am închiriat pentru dup-amiaza în care va avea loc 
eclipsa. 

— Ei na! am zis, ştiind în acelaşi timp că într-adevăr o 
făcuse. 

Vera nu obişnuia să se laude sau să vorbească aiurea. 
Deşi gându' că închiriase un feribot aşa mare ca Princess îmi 
tăiase răsuflarea. 

— Ba da. Mi-au luat şi haina de pe mine, Dolores, în 
special pentru feribotu' care o va înlocui pe Princess în acea 
zi, da' am făcut-o. lar dacă vii cu mine în excursie, o să 
călătoreşti pe gratis şi cu băutură la discreţie. Apoi, privindu- 
mă printre gene, a adăugat: Ultima parte o să-l atragă pe 
soţul tău, eşti de acord cu mine? 

— O, Doamne, de ce-ai închiriat blestematu' ăla de feribot, 
Vera? 


Numele ei mic încă îmi mai suna ciudat de fiecare dată 
când îmi ieşea pe gură, da' îmi spusese foarte clar că nu 
glumise atunci — nu m-ar fi lăsat să mă întorc la "doamnă 
Donovan" nici dacă mi-aş fi dorit-o, lucru care se-ntâmplă 
foarte des, de fapt. 

— Vreau să zic că ştiu cât de mult te interesează eclipsa, 
da' ai fi putut să mergi cu un vas la fel de mare ca Vina/haven 
şi probabil la juma' de preţ. 

A ridicat din umeri, dându-şi în acelaşi timp păru' pe spate 
cu gestul de Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos, pe care-l cunoşteam 
atât de bine. 

— L-am închiriat pentru că iubesc măgădoaia aia bătrână, 
iar Little Tall e locul meu favorit, Dolores. Ştiai asta? 

La drept vorbind, într-adevăr o ştiam, aşa că am înclinat 
din cap. 

— Bineînţeles că da. Şi aproape întotdeauna ea m-a adus 
aici, caraghioasa, obeza şi ameţita Princess. Mi s-a spus că 
pot încăpea vreo patru sute de oameni în ea, cu cincizăci mai 
mulţi decât pe acoperişu' hotelului, aşa că am de gând să-i 
iau cu mine pe toţi cei care vor. Apoi a rânjit, iar cu acel 
rânjet a redevenit ea însăşi; o faţă fericită numa' pentru că 
trăieşte. Şi mai ştii ceva, Dolores? 

— Ăăă, nu. Sunt complet uimită. 

— Nu-i nevoie să faci plecăciuni în faţa nimănui dacă nu... 
s-a oprit şi mi-a aruncat o privire întrebătoare. Dolores? Te 
simţi bine? 

Numa' că io n-am fost în stare să-i răspund. Cel mai 
îngrozitor, şi totodată minunat, tablou mi-a umplut mintea. 
Vedeam acoperişu' plat al hotelului The Harborside plin de 
oameni cu gâturile întinse ca să poată urmări eclipsa şi pe 
Princess, ancorată la jumatea drumului dintre continent şi 
insulă, şi ea cu punţile pline de indivizi care privesc în sus, 
deasupra lor atârnând un disc imens şi negru, înconjurat de 
foc, pe fundalu' unui cer cu puzderia de stele în toiu' zilei. Era 
o fantasmă ce depăşea orice imaginaţie, îndeajuns să scoată 
şi un mort din coşciug, da' nu asta mă şocase, ci gându' la 
restu' celor de pe insulă. 


— Dolores? mi-a zis ea, punându-mi o mână pe umăr. Ai 
crampe? Ţi-e rău? Vino şi aşează-te la masă, îţi aduc imediat 
un pahar cu apă. 

N-aveam crampe, da' dintr-o dată m-am simtit sleită de 
puteri, aşa că m-am îndreptat spre scaunu' pe care mi-l 
arătase şi m-am aşezat jos!... Doar că genunchii mi se 
înmuiaseră atât de tare, încât aproape că m-am aruncat pe ei. 
Urmărind-o cum îmi aduce paharu', mi-am amintit ce spusese 
în noiembrie, că până şi cu un cap ca al ei, plopist la 
matematică, se crede în stare să adune şi să scadă. Păi chiar 
şi io puteam aduna trei sute cincizăci de pe acoperişu' 
hotelului cu patru sute de pe /s/and Princess ca să-mi dea 
şapte sute cincizăci. Nu era chiar toată lumea care se găsea 
pe insulă în mijlocu' lu' iulie, da' cea mai mare parte a el îmi 
închipuiam că restu' se vor afla afară, urmărind cu gura 
căscată eclipsa de pe plajă sau de pe diguri. 

Vera mi-a întins apa şi am sorbit-o pe nerăsuflate. S-a 
aşezat lângă mine, îngrijorată. 

— Te simţi bine, Dolores? N-ai vrea să te odihneşti un pic? 

— Nu, am răspuns. Mi s-a făcut doar puţin rău. 

Aşa se şi întâmplase. Probabil că oricine ar fi păţit la fel în 
momentu' în care şi-ar fi dat seama în ce zi îşi va omori soţu'. 

Cam cu trei ore mai târziu, după ce am terminat de spălat, 
de aranjat cumpărăturile şi de curăţat cu aspiratoru' 
covoarele, după ce i-am pus în frigider mâncarea gătită 
pentru cină (se poate ca din când în când să fi împărţit patu' 
cu masculu' feroce, da' niciodată şi masa), îmi strângeam 
lucrurile, pregătindu-mă de plecare. Vera stătea în bucătărie, 
dezlegând careuri de cuvinte încrucişate din ziar. 

— Gândeşte-te, poate vii cu noi pe vas la 20 iulie, mi-a zis 
ea. O să fie mult mai plăcut în largul oceanului decât pe 
acoperişu' ăla fierbinte, crede-mă. 

— Îți mulţumesc, Vera, da' dacă o să am ziua liberă, mă 
îndoiesc că o să plec pe undeva. Probabil o să rămân acasă. 

— Te-ar jigni dacă ţi-aş spune că mi se pare foarte 
plicticos să faci asta? m-a întrebat, ridicându-şi ochii spre 
mine. 


"De când îţi pasă ţie dacă mă jigneşti, căţea împuţită?" 
mi-am zis în sinea mea. Totuşi, mi s-a părut într-adevăr 
îngrijorată la gându' că aş putea leşina, chiar şi numa' pentru 
faptu' că aş fi picat drept în nas, umplându-i podeaua de 
sânge după ce-o lustruisem cu o zi înainte. 

— Nu, i-am răspuns. Aşa-s io, Vera, insipidă ca apa 
stătută. 

Mi-a aruncat o privire ciudată. 

— Într-adevăr? Uneori am şi io impresia asta.. Alteori mă 
întreb... 

Mi-am luat rămas-bun de la ea şi am pornit-o spre casă, 
răsucindu-mi pe toate părţile în minte noua idee şi căutându-i 
vreo hibă. N-am găsit nici una, numa' îndoieli, iar astea fac 
parte din viaţă, nu? Întotdeauna există şi ghinioane, da' dacă 
ne-am gândi numa ' la ele, n-am mai fi în stare să înfăptuim 
nimic. Oricum, aş fi putut renunţa dacă lucrurile ar fi luat o 
întorsătură greşită. Chiar şi în ultima clipă. A trecut luna mai 
şi Memorial Day. Se apropia vacanţa de vară. Mă pregătisem 
s-o înfrunt pe Selena dacă m-ar fi bătut la cap s-o las să 
muncească la hotelu' The Harborside, da' s-a-ntâmplat un 
lucru minunat până să apucăm a avea prima discuţie. Abatele 
Huff, care pe vremea aia era pastor metodist, a venit să 
vorbească cu mine şi cu Joe. Ne-a spus că Tabăra bisericii 
metodiste din Winthrop are nevoie de două fete care să ştie 
foarte bine să înoate. Selena şi Tanya Caron înotau ca nişte 
peşti, iar Huffy aflase şi, ca să n-o mai lungesc, io şi Melissa 
Caron ne-am condus fiicele la feribot după o săptămână de la 
încheierea anului şcolar şi ne-am făcut cu mâna, noi de pe 
țărm, ele de pe vas, toate patru plângând ca proastele. 
Selena îmbrăcase un costum roz de voiaj, şi mi-am dat seama 
pentru prima dată ce femeie frumoasă va fi. Aproape că mi s- 
a frânt inima, şi acu' mai simt. Are cineva cumva vreo 
batistă? 

Mulţumesc, Nancy. Foarte mult. Unde rămăsesem? 

A, da. 

Pe Selena o lăsasem pe mâini bune; urma să mă ocup şi 
de băieţi. L-am pus pe Joe s-o sune pe soră-sa în New 


Gloucester şi s-o întrebe dacă ea sau bărba' su ar avea ceva 
împotrivă să-i primească pentru trei săptămâni din iulie şi una 
din august, pen' că şi cei doi zgâmboi ai lor, când fuseseră 
mai mici, îşi petrecuseră câte o lună la noi în vreo două veri. 
Credeam că Joe va fi împotriva despărțirii de micu' Pete, da' 
n-a fost aşa; presupun că s-a gândit la câtă linişte o să fie 
după plecarea copiilor şi i-a surâs ideea. 

Alicia Forbert — aşa o chema de când se măritase — a 
spus că va fi încântată să aibă grijă de băieţi. Imi imaginam io 
că Jack Forbert nu va fi prea încântat, da' Alicia îl juca pe 
degete, aşa că nu asta era problema, adică nu cu ei. 

Problema o constituia faptu' că nici Joe Junior, nici micu' 
Pete nu prea voiau să se ducă. lar io nu le făceam vreo vină 
din asta, căci băieţii Forbert intraseră deja în adolescenţă şi n- 
aveau prea mult timp de pierdut cu doi puşti ca ei. A fost cât 
p-aci să renunţ, da' n-aş fi putut să las să se-ntâmple una ca 
asta. Până la urmă, am strâns din dinţi şi i-am silit să plece. 
Joe Junior se dovedise cel mai îndărătnic. A trebuit să-l iau 
deoparte şi să-i spun: "Priveşte-o ca pe-o vacanţă fără taică- 
tău." Se pare că asta l-a convins, şi e trist, dacă stai să te 
gândeşti, nu? 

O dată ce-am fixat excursia din iulie a băieţilor, n-am mai 
avut nimic de făcut, decât să le aştept plecarea şi-mi închipui 
că pân' la urmă au fost îndeajuns de fericiţi de despărţire. Joe 
băuse întruna începând din 4 lulie şi nu cred că le plăcea prea 
tare băieţilor să-l aibă în preajmă. 

Faptu' că bea nu era o surpriză pentru mine; io îl 
împinsesem. Prima dată, fiind deja matol, a deschis uşa 
bufetului şi i s-a părut ciudat că a găsit o sticlă nedesfăcută 
de whisky pe raftu' de deasupra chiuvetei; îmi amintesc că m- 
a întrebat dacă am căzut cumva în cap. Dup-aia n-a mai pus 
nici o întrebare. De ce să-l mai intereseze? De pe 4 lulie până 
în ziua morţii, Joe St George a avut alcool în sânge în cea mai 
mare parte a timpului — uneori, de fapt, sânge în alcool, ca să 
zic aşa — şi nu mai stătea să se mire de unde a dat norocu' 
peste el... Nu unu' ca Joe. 

Situaţia mi se potrivea ca o mănuşă, numa' că în perioada 


ce a urmat după 4 lulie, adică o săptămână înainte şi una 
după plecarea băieţilor, n-a mai fost chiar atât de plăcut. Mă 
duceam la Vera pe la şapte, lăsându-l în pat pleoştit ca o 
plăcintă, sforăind îngrozitor şi având păru' sculat în cap drept 
în sus. Mă întorceam pe la două-trei şi-l găseam trântit pe 
verandă (îşi scosese afară balansoaru'), cu ziaru' American 
într-o mână şi cu al doilea sau al treilea pahar de băutură în 
ailaltă. Niciodată nu chema pe cineva cu care să-şi împartă 
whiskyul, pen' că Joe al meu nu poseda ceea ce s-ar numi un 
suflet caritabil. 

Aproape în fiecare zi a lu' iulie exista câte un articol pe 
prima pagină a ziarului American referitor la eclipsă, da' îmi 
închipuiam că, deşi îl citea, tot nu pricepea foarte bine ce se 
va întâmpla la sfârşitu' lunii. Vedeţi voi, nu dădea nici un ban 
găurit pe aşa ceva. Nu-i păsa decât de comunişti, de 
antirasişti (numa' că le spunea "câinii de pază ai negroteilor") 
şi de noua iubire pentru evrei a Casei Albe. Dacă ar fi ştiut 
cum o va păţi Kennedy patru luni mai târziu, cre' că ar fi murit 
aproape fericit, într-atât de odios era 

Mă aşezam mereu în acelaşi loc lângă el şi-l ascultam 
vorbind cu patos despre ceea ce descoperise în ziar, 
îndeajuns de important încât să-i scoale muşchii. Voiam să-l 
obişnuiesc cu prezenţa mea după ce veneam acasă, da' aş 
minţi să vă zic că mi se părea o treabă uşoară. Ştiţi, nu m-ar fi 
deranjat nici pe jumate faptu' că trăgea la măsea, dacă ar fi 
fost mai bine dispus din cauza asta. Cu unii aşa se-ntâmplă, 
da' Joe nu făcea parte dintre ei. Alcoolu' scotea la suprafaţă 
femeia din el, care întotdeauna meliţă într-o oră cât alţii în 
două zile. 

Cu toate astea, pe măsură ce se apropia măreaţa zi, abia 
aşteptam să plec de la Vera, chiar dacă mă-ntorceam la un 
soţ beţiv şi împuţit. Vera îşi petrecuse toată luna iunie 
agitându-se de colo-colo, sporovăind vrute şi nevrute, 
verificându-şi de nu ştiu câte ori aparatura optică şi vorbind 
ceasuri în şir la telefon — cre' că i-a sunat pe ăia care se 
ocupau de organizarea excursiei cu feribotu' de cel puţin 
două ori pe zi în ultima săptămână a lunii —, şi asta nu 


reprezenta decât o mică parte a listei ei zilnice de activităţi. 

M-au ajutat şase fete la curăţenie în iunie şi opt după 4 
lulie. A fost număru' cel mai mare de angajaţi pe care l-a avut 
Vera vreodată, înainte sau după moartea soţului ei. Fiecare 
colţişor al casei fusese lustruit atât de tare, încât strălucea, şi 
se puseseră aşternuturi în toate paturile. La dracu', a trebuit 
să mai aranjăm câteva paturi şi în seră sau pe veranda aflată 
la etaju' doi. Aşteptau cel puţin vreo şase oaspeţi pentru 
sfârşitu' de săptămână, când avea să fie eclipsa, s-ar fi putut 
să vină chiar şi douăzăci. Nu-i mai ajungeau orele dintr-o zi şi 
se învârtea ca o maşină de curse, însă era fericită. 

Apoi, imediat după ce-am împachetat lucrurile băieţilor 
pentru plecarea la mătuşa Alicia şi unchiu' Jack, prin 10-11 
iulie, cam aşa ceva, cu vreo săptămână înainte de eclipsă, i-a 
zburat toată buna dispoziţie. 

l-a zburat? Pe dracu', nu-i bine zis. l-a explodat ca un 
balon înţepat cu un ac. Într-o zi zumzăia ca un avion cu 
reacţie şi, în următoarea, colţurile gurii i se mutaseră în 
dreptu' genunchilor, iar ochii îi căpătaseră acea expresie rea 
şi neliniştită pe care o remarcasem de atâtea ori de când 
începuse să-şi petreacă tot timpu' singură pe insulă. În ziua 
aia a concediat două fete, pe una fiin'că se cocoţase pe o per- 
niţă să spele geamurile din salon şi pe ailaltă fiin'că o 
prinsese râzând în bucătărie cu unu' dintre organizatorii 
excursiei. Cu a doua a fost îngrozitor, pen' că a izbucnit în 
plâns. l-a zis Verei că îl cunoştea pe băiat încă din liceu, nu-l 
mai văzuse de-atunci şi că tocma' îşi aminteau de vremurile 
trecute. Şi-a cerat scuze şi a implorat-o să n-o dea afară, că 
maică-sa s-ar fi înfuriat mai rău ca un cotoi picat într-un butoi 
cu apă dacă s-ar fi întâmplat una ca asta. 

Da' n-a înmuiat nici o bucăţică din Vera. 

— la şi partea bună a lucrurilor, dragă, i-a zis cu cea mai 
dură voce a ei. Mama ta s-ar putea să se înfurie, da' tu vei 
avea atât de mult timp să discuţi despre vremurile bune din 
liceul Jonesport High. 

Fata, adică Sandra Mulcahey, a plecat pe şosea cu capu' 
în pământ şi plângând de ţi se frângea inima. Vera stătea în 


hol, puţin aplecată de mijloc, ca s-o poată privi mai bine prin 
geamu' de la uşa din faţă. Abia m-am abținut să-i trag un şut 
în cur, căci avea o poziţie perfectă... Da' simţeam şi puţină 
milă pentru ea. Nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama ce se 
petrecuse de-şi schimbase starea de spirit şi puţin mai târziu 
am ştiut sigur. Chit că închiria sau nu feribotu', oricum copiii 
ei nu aveau de gând să vină pentru a urmări de pe insulă 
eclipsa. Probabil că îşi făcuseră alte planuri, aşa cum se 
întâmplă cu copiii care nu se gândesc nici un moment la 
sentimentele părinţilor lor, da' bănuiam că relaţiile dintre ei 
rămăseseră la fel de rele. 

Dispoziţia Verei se îmbunătăţea pe măsură ce oaspeţii 
începeau să apară, adică pe 16 sau pe 17, da' încă mai eram 
bucuroasă să plec de-acolo; marţi, pe 18, a mai concediat o 
fată, pe Karen Jolander de astă dată. Marea ei crimă fusese că 
scăpase o farfurie din mână care, de altfel, era crăpată. Karen 
nu plângea în momentu' în care a ieşit pe uşă, da' se vedea 
că se stăpânea doar ca să-şi dea drumu' la prima cotitură. 

Ei bine, şi atunci am făcut un lucru prostesc, da' tre' să 
reţineţi că şi io aveam nervii destul de încordaţi. M-am forţat 
să aştept până am pierdut-o pe Karen din vedere şi apoi m- 
am dus s-o caut pe Vera. Am găsit-o în curtea din spatele 
casei. Işi legase pălăria de paie atât de strâns, încât marginile 
îi atingeau urechile, şi pocnea atât de tare din foarfecele de 
grădinărit, încât ţi-ai fi putut închipui că se transformase în 
madam Dufarge şi că reteza capete de oameni, nu nişte 
trandafiri pentru vazele din sufragerie şi din salon. 

M-am apropiat de ea şi i-am zis: 

— Ai făcut o mare ticăloşie dând-o afară pe fata aia! 

S-a ridicat în picioare şi mi-a aruncat o privire trufaşă, de 
doamnă cu maniere alese. 

— Crezi? Mă bucură atât de mult să-ţi aud opinia, Dolores. 
Ştii, o aşteptam cu nerăbdare; în fiecare seară când mă duc la 
culcare, stau întinsă în întuneric şi mă gândesc la întâmplările 
zilei, punându-mi mereu aceeaşi întrebare: "Ce-ar fi făcut 
Dolores Claiborne în locu' meu?" 

Ei bine, asta m-a înfuriat mai tare ca orice. 


— Po' să-ţi zic un lucru pe care Dolores Claiborne nu l-ar 
face, adică să-şi verse nervii pe altcineva când e dezamăgită 
şi nenorocită din vreun motiv sau altu'. Cre' că încă n-am 
ajuns la un asemenea nivel de ticăloşie. 

Şi-a căscat gura de parcă cineva i-ar fi scos şuruburile 
care-i ţineau maxilarele închise. Sunt aproape convinsă că a 
fost prima oară când am luat-o prin surprindere, aşa că am 
zbughit-o înapoi spre casă până să bage de seamă cât de rău 
mă speriasem. Când am intrat în bucătărie, picioarele îmi 
tremurau atât de tare, că a trebuit să mă duc şi să mă aşez 
pe un scaun ca să mă liniştesc. Mă gândeam: "Eşti nebună, 
Dolores, ai călcat-o prea tare pe coadă." M-am ridicat numa' 
cât să pot privi pe geamu' de deasupra chiuvetei, da' se 
întorsese cu spatele şi îşi mânuia foarfecele cu toată forţa: 
trandafirii cădeau în coş ca nişte soldaţi morţi cu capetele 
însângerate. 

Mă pregăteam să plec acasă în dup-amiaza aia, când ea a 
apărut în spatele meu şi mi-a spus să mai stau cinci minute 
fiin'că vrea să discute ceva cu mine. Inima mi s-a strâns şi am 
simţit un junghi străbătându-mă din cap până-n vârfu' 
unghiilor de la picioare. N-aveam nici cel mai mic dubiu că-mi 
sunase ceasu' şi că o să-mi spună că se poate dispensa de 
serviciile mele, că o să-mi arunce o privire în stil Pupă-Mi- 
Obrăjorii-Din-Dos, iar io o să închid uşa în urma mea, da' de 
data asta pentru totdeauna. Ai crede că ar fi trebuit să-mi 
pară o uşurare să termin cu ea şi probabil că pe undeva chiar 
aşa ar fi fost, da' pe de altă parte mă durea sufletu'. 
Împlinisem treişcinci de ani, lucram de şaişpe şi încă nu 
fusesem niciodată concediată. În acelaşi timp însă există şi 
lucruri scârboase pe care cineva tre' să le suporte, iar io m- 
am forţat din răsputeri să-mi păstrez controlu', în clipa în care 
m-am întors să-i fac faţă. 

Deşi, când i-am văzut chipu', mi-am dat seama că nu 
venise să mă concedieze. Tot fardu', intact de dimineaţă, acu' 
se întinsese, iar pleoapele i se umflaseră atât de tare, încât 
mi-am închipuit ori că plânsese, ori că trăsese un pui de 
somn. Tinea în braţe o pungă de hârtie maro, ca alea de la 


băcănie, şi aproape mi-a aruncat-o. 

— Poftim, a zis. 

— Ce-i asta? 

— Două perechi de ochelari de soare şi două cutii 
reflectorizante. Am crezut că ţie şi lu' Joe o să vă placă. Se- 
ntâmplă să am... 

S-a oprit şi a tuşit, ducându-şi pumnu' strâns la gură, 
înainte să se uite în ochii mei. Un lucru admiram la ea, Andy, 
indiferent de ce îţi spunea sau cât de greu îi era s-o facă, te 
privea fix în ochi. 

— Se-ntâmplă să am câte două perechi în plus. 

— Da? am zis io. Îmi pare rău că aud asta. 

Şi-a fluturat mâna de parcă ar fi alungat o muscă, apoi m- 
a întrebat dacă m-am răzgândit şi vreau să merg cu ea şi cu 
prietenii ei pe feribot 

— Nu, am spus. Cre' că o să mă sui pe şopron şi o să 
privesc împreună cu Joe de-acolo. lar dacă se înrăutăţeşte 
situaţia, am să mă duc la East Head. 

— Apropo, mi-a zis, încă privindu-mă în ochi. Aş vrea să-mi 
cer scuze pentru ceea ce s-a petrecut de dimineaţă... şi să te 
rog s-o suni pe Mabel jolander ca să-i transmiţi că m-am 
răzgândit. 

l-a trebuit mult curaj să spună asta, Andy, tu n-ai 
cunoscut-o la fel de bine ca mine, aşa că mă poţi crede pe 
cuvânt, i-a trebuit a/dracu' de mult curaj. Când venea vorba 
de scuze, Vera Donovan era deosebit de cumpătată. 

— Sigur că da, i-am zis cu o voce blândă. Am vrut să-i pun 
o mână pe braţ, da' pân' la urmă am renunţat. Numa' că-i 
Karen, nu Mabel. Mabel a lucrat aici cu şase sau şapte ani în 
urmă. Acu' stă în New Hampshire, mi-a zis mama ei, şi 
munceşte la o companie de telefoane. 

— Atunci, Karen. Roag-o să se întoarcă. Spune-i că m-am 
răzgândit, Dolores, şi nici un cuvânt mai mult. Ai înţeles? 

— Da, i-am răspuns. Şi mulţumesc pentru ustensilele alea. 
Vin la fix, sunt convinsă. 

— Cu multă plăcere. 

Am deschis uşa şi am dat să ies, da' ea mi-a spus: 


— Dolores? 

M-am întors şi am privit-o peste umăr, iar ea a scuturat 
uşurel din cap, într-un chip ciudat, de parcă ar fi aflat nişte 
lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştie. 

— Uneori e necesar să fii ticăloasă ca să supravieţuieşti. 
Uneori, tot ceea ce poate face o femeie ca să reziste e să fie 
jigodie. 

Ei bine, am ajuns şi la ziua în care a avut loc eclipsa şi am 
să vă povestesc ce s-a-ntâmplat — tot ceea ce s-a-ntâmplat. 
Vă vorbesc de aproape două ore după ceasu' meu, destul de 
mult timp ca să storci ultima picătură de lichid din cineva, şi 
mai am încă multe de zis. Aşa că îţi propun ceva, Andy, ori te 
desparţi de un deget din sticla pe care o ţii în birou, ori am 
terminat-o pentru astăzi. Ei, ce zici? 

Aşa, mulţumesc. Doamne, mi-a mers la inimă. Nu, pune-o 
la loc. Primu' pahar îţi curăţă ţevile, al doilea ţi le înfundă. 

Bun, să continuăm. 

În noaptea de 19 m-am dus la culcare aşa de îngrijorată, 
că mi s-a făcut rău de la stomac, căci se anunţase la radio că 
era o probabilitate mare să plouă. Fusesem atât de a naibii de 
preocupată să plănuiesc cum urma să procedez şi să mă 
autoîncurajez, încât gându' că ar putea ploua nu mi-a trecut 
nici o clipă prin minte. O să mă zvârcolesc toată noaptea, mi- 
am zis, de cum m-am băgat în pat, da' dup-aia m-am gândit: 
"Nu, Dolores, şi să-ţi spun de ce. N-ai cum să schimbi porcăria 
de vreme şi oricum nu contează. Ştii c-o să i-o tragi ca dracu' 
toată ziua chiar dacă ar ploua. Ai ajuns prea departe ca să 
mai dai înapoi acu'!" Într-adevăr, ştiam toate astea, aşa că 
am închis ochii şi am adormit ca un nou-născut. 

Sâmbăta de 20 iulie 1963 s-a arătat a fi înnorată şi 
mohorâtă. La radio au zis că probabil nu va ploua, că eventual 
pe seară vor fi câteva averse cu descărcări electrice, da' că 
norii vor rămâne pe cer cea mai mare parte a zilei şi că 
şansele ca populaţia de pe coastă să vadă eclipsa erau de 
cincizăci la sută. 

Am simţit cum mi se ia o piatră de pe inimă, iar când am 
ajuns la Vera să ajut la servirea bufetului rece pe care-l 


pregătise, mă calmasem şi lăsasem toate grijile în urmă. Ştiţi, 
nu conta faptu' c-o să fie înnorat şi nici măcar dacă ar fi 
plouat câte puţin din când în când nu avea importanţă. Câtă 
vreme nu turna cu găleata, unii vor sta pe acoperişu' 
hotelului, iar ăilalţi în largu' oceanului, toţi sperând că în pă- 
tura de nori va exista o spărtură suficient de largă, încât să 
poată zări ceea ce nu mai urma să se-ntâmple şi altă dată pe 
durata vieților lor... sau, oricum, nu în Maine. Speranţa e un 
sentiment foarte puternic al oamenilor, nimeni n-o ştie mai 
bine ca mine. 

După cum îmi amintesc, la Pinewood sosiseră optişpe 
oaspeţi în vinerea aia, da' veniseră mai mulţi sâmbătă 
dimineaţa la bufet, treizăci sau patruzăci, aş zice. Trebuia ca 
restu' invitaţilor care aveau să călătorească cu ea pe vas 
(ăştia fiind în majoritate localnici) să se adune la docuri 
începând cu ora unu, iar Princess urma să fie trasă pe la 
două. Probabil că primele două-trei butoiaşe de bere vor fi 
fost goale până la declanşarea propriu-zisă a eclipsei, adică la 
patru jumate. 

Mă aşteptasem s-o găsesc pe Vera nervoasă şi gata să 
sară în aer la cel mai mic impuls, da' uneori cre' că îşi făcuse 
un ţel în viaţă din a mă surprinde. Se îmbrăcase cu o chestie 
roşu cu alb, care aducea mai mult a pelerină decât a rochie — 
cre' că i se spune caftan —, şi îşi strânsese păru' la spate într- 
o coadă simplă de cal, extrem de diferită de coafurile ei 
pretenţioase pe care şi le etala p-atunci. 

Se învârtea în juru' mesei lungi pentru gustări, care fusese 
instalată pe gazonu' de lângă grădina de trandafiri, râzând şi 
comentând cu prietenii ei, majoritatea veniţi din Baltimore — 
judecând după accent —, şi găsindu-se într-o cu totu' altă 
stare de spirit decât aia din ultimele săptămâni. Vă amintiţi ce 
vă povesteam, cum zumzăia ca un avion cu reacţie? În ziua 
eclipsei părea asemeni unui fluture zburând din floare-n 
floare, iar râsu' îi era mai puţin strident şi zgomotos. 

M-a zărit aducând tava cu omletă şi s-a grăbit să vină 
înspre mine pentru a-mi da şi alte instrucţiuni, da' nu mai 
păşea ca până atunci — ca şi cum abia s-ar fi putut abţine să 


nu fugă — şi un zâmbet i se întipărise pe faţă. Mi-am spus în 
sinea mea: "E fericită, asta-i tot. S-a resemnat cu gându' că n- 
o să fie şi copiii ei aici şi s-a decis că poate să se simtă fericită 
şi fără ei." Asta era tot, dacă n-o cunoşteai mai bine ca să-ţi 
dai seama cât de rar putea fi Vera Donovan fericită. Să-ţi mai 
spun ceva, Andy. Am mai stat cu ea încă treizăci de ani dup- 
aia, da' nu cre' că am mai văzut-o vreodată atât de veselă. 
Mulțumită? Da, şi resemnată, da' fericită? Strălucitoare ca un 
fluturaş deasupra unei poieniţe de flori, într-o dup-amiază 
fierbinte de vară? N-aş zice. 

— Dolores! m-a strigat ea. Dolores Claiborne! 

Nu mi-am dat seama nici atunci şi nici multă vreme dup- 
aia că m-a chemat pe numele de domnişoară, chiar dacă Joe 
era cât se poate de viu în dimineaţa aia şi deşi nu se mai 
întâmplase niciodată. lar în momentu' în care am priceput 
asta, un junghi m-a străbătut din cap până-n picioare de 
parcă ar fi trecut un drac pe lângă mine. 

— 'Neaţa, Vera. Îmi pare rău că ziua e atât de mohorâtă. 

A privit o clipă spre ceru' care se umpluse de nori joşi şi 
aducători de ploaie şi apoi a zâmbit. 

— Soarele o să apară până la ora trei. 

— O spui de parcă i-ai fi trimis un ordin. 

O aţâţam numa', da' ea a dat din cap serioasă şi mi-a zis: 

— Da, exact asta am făcut. Şi acu' fugi la bucătărie, 
Dolores, şi vezi de ce idiotu' ăla de chelner n-a adus încă tava 
cu cafele. 

M-am dus să fac ceea ce mă rugase, da' până să apuc să 
mă îndepărtez mai mult de câţiva paşi, a strigat după mine la 
fel ca înainte cu două zile, când îmi declarase că, uneori, o 
femeie trebuie să fie jigodie pentru a supravieţui. M-am 
întors, gândindu-mă că îmi va repeta acelaşi lucru. Nu s-a- 
ntâmplat aşa. Stătea acolo, în frumoasa ei rochie roşu cu alb, 
cu mâinile înfipte în şolduri, cu coada de cal atârnându-i pe 
un umăr şi arătând în lumina albă a dimineţii de douăşunu de 
ani, nici un pic în plus. 

— La trei o să fie soare, Dolores! O să vezi că am 
dreptate. 


Gustarea s-a terminat pe la unşpe, iar bucătăria ne-a 
rămas în sarcină numa' mie şi fetelor pân' la prânz, fiin'că 
organizatorii se căraseră pe /s/land Princess ca să înceapă 
pregătirile pentru actu' al doilea. Vera însăşi a plecat destul 
de târziu, pe la douăşpe jumate, ducându-i şi pe ultimii patru 
musafiri la docuri în vechiul Ford, model Ranch Wagon, pe 
care-l ţinea pe insulă. M-am ocupat cu spălatu' până pe la 
unu, apoi i-am spus lu' Gail Lavesque, care fusese oarecum 
asistenta meu în acea zi, că mă doare capu' şi mi-e puţin 
greață, aşa că, întrucât grosu' mizeriei fusese curăţat, voiam 
să plec acasă. Când să ies, Karen Jolander m-a îmbrăţişat şi 
mi-a mulţumit. Plângea. Vă jur că, de când am cunoscut-o, 
fata aia n-a avut niciodată ochii complet uscați. 

— Nu ştiu cine ţi-a spus toate astea, Karen, i-am zis, da' n- 
ai pentru ce să-mi mulţumeşti. N-am făcut nici cel mai mic 
lucru s-o merit. 

— Nimeni nu mi-a spus nimic, da' ştiu că dumneavoastră 
aţi fost, doamnă St. George. Nimeni altcineva nu îndrăzneşte 
să înfrunte balauru'. 

Am sărutat-o pe obraz şi i-am zis că nu trebuia să aibă nici 
un motiv de îngrijorare atâta vreme cât nu mai scăpa şi alte 
farfurii din mână. Apoi am pornit-o spre casă. 

Îmi aduc aminte tot ce s-a-ntâmplat, Andy, totu', da' mi se 
pare că toate s-au petrecut în cel mai real vis pe care l-ar 
putea avea cineva într-o viaţă, de când am păşit pragu' casei 
lu' Vera şi am luat-o spre centru. Îmi spuneam încontinuu: 
"Mă duc acasă să-mi omor bărbatu'. Mă duc acasă să-mi omor 
bărbatu'", de parcă aş fi vrut să-mi înfig cuvintele în minte la 
fel cum ţi-ai înfige o unghie într-un lemn moale ca mahonui, 
numa' să reuşeşti s-o ţii acolo îndeajuns de multă vreme. Da' 
privind acu' înapoi, cre' că îmi rămăseseră în cap. Doar inima 
nu putea înţelege. 

Deşi se făcuse doar unu jumate când am ajuns în sat, iar 
eclipsa avea să înceapă abia peste trei ore, străzile erau 
anormal de pustii. M-au îndemnat să mă gândesc la orăşelu' 
ăla din partea de sud a statului unde se spune că nu trăieşte 
nimeni. Apoi am privit înspre aco-perişu' hotelului The 


Harborside şi ceea ce am văzut mi s-a părut şi mai anormal. 
Cre! că deja se găseau acolo mai mult de patruzăci de inşi, 
fâţâindu-se dintr-un loc în altu' şi studiind întruna ceru', ca 
fermierii în timpu' semănatului. M-am uitat înspre docuri şi 
am remarcat vasu' Princess cu scara de acces deja coborâtă 
şi puntea specială pentru maşini plină de oameni. Se plimbau 
cu băuturile în mână, de parcă s-ar fi găsit la un cocteil în aer 
liber. Până şi docurile musteau de oameni şi mai existau încă 
vreo sută de bărci mici (mult mai multe decât am putut vedea 
vreodată acolo) deja ancorate în largu' oceanului şi 
aşteptând. Se pare că toţi, fie că se aflau pe acoperişu' 
hotelului, pe docuri sau pe puntea vasului Princess, purtau 
ochelari de soare şi aveau ori ustensile cu lentile fumurii 
pentru urmărit eclipsa, ori cutii reflectorizante. N-a mai fost 
niciodată vreo zi similară pe insulă şi, chiar dacă mintea nu 
mi-ar fi fost ocupată cu altceva, tot m-aş fi simţit ca plutind 
într-un vis. 

Magazinu' era deschis, eclipsă sau nu, şi bănuiesc că 
jigodia aia şi-ar fi vândut marfa şi în ziua Apocalipsei. M-am 
oprit, am cumpărat o sticlă de Johnnie Walker Red şi apoi am 
mers pe East Lane pân' acasă. Primu' gest a fost să-i întind lu' 
Joe sticla; n-a comentat, doar şi-a pus-o în poală. Apoi am 
intrat în casă şi am luat punga pe care mi-o dăduse Vera, cea 
cu ochelarii de soare şi cutiile reflectorizante. Când am 
revenit pe verandă, Joe ţinea sticla în lumină ca să-i studieze 
culoarea. 

— Ai de gând s-o bei sau o admiri numa'? 

Mi-a aruncat o privire suspicioasă şi mi-a zis: 

— Ce dracu' e cu asta, Dolores? 

— E un cadou în cinstea eclipsei. Dacă nu-l vrei, po' să-l 
arunc la chiuvetă. 

M-am întins s-o apuc, da' a smucit-o repede înapoi. 

— Mi-ai făcut o grămadă de cadouri în ultima vreme. 
Eclipsă sau nu, nu ne putem permite aşa ceva 

Da' asta nu l-a oprit să-şi scoată briceagu' din buzunar ca 
să taie dopu'; nici măcar nu i-a încetinit mişcările. 

— Păi, ca să fiu sinceră, nu e vorba doar de eclipsă. M-am 


simţit atât de liniştită şi împăcată, încât am vrut să-ţi transmit 
şi ţie fericirea mea. Şi fiin'că am observat că ceea ce te face 
pe tine fericit provine mai mult din conţinutul unei sticle... 

L-am urmărit cum îndepărtează dopu' şi cum îşi toarnă în 
pahar. Mâna îi tremura puţintel şi nu-mi părea rău deloc. Cu 
cât devenea mai nesigur pe el, cu atât îmi creşteau mie 
şansele. 

— Ce motive ai să te simţi bine? m-a întrebat. S-a inventat 
vreo pilulă care lecuieşte urâţenia? 

— E nasol să spui un asemenea lucru cuiva care tocma' ți- 
a cumpărat o sticlă de scotch clasa-ntâi. Poate chiar ar trebui 
s-o duc înapoi. Am întins mâna spre ea, da' Joe a fost iar mai 
rapid. 

— Puţine şanse. 

— Atunci poartă-te frumos. Ce s-a-ntâmplat cu 
sentimentele-alea bune pe care ar fi trebuit să le capeţi la 
întâlnirile antialcoolicilor? 

Da' nu mi-a luat în seamă cuvintele, ci a continuat să se 
uite la mine ca un funcţionar care încearcă să se prindă dacă 
a fost sau nu tras pe sfoară. 

— De ce dracu te simţi tu atât de fericită? m-a întrebat din 
nou. Din cauza plozilor, nu? Că nu-s acasă? 

— Nu, deja le duc doru', i-am răspuns şi n-am minţit nici 
un pic. 

— Da, aşa-i, şi a sorbit o înghiţitură. Atunci ce-i? 

— Îţi spun mai târziu, şi am început să mă ridic. 

M-a înşfăcat de mână. 

— Zi-mi acu', Dolores. Ştii că nu-mi place să ai secrete 
faţă de mine. 

Mi-am coborât privirea spre el. 

— Mai bine ţi-ai lua mâna de pe mine, altfel sticla aia 
scumpă de băutură ar putea s-o sfârşească-n ţăndări în capu' 
tău. N-am chef de ceartă, Joe, mai ales într-o zi ca asta. Am 
adus nişte salam, brânză suedeză şi câţiva biscuiţi. 

— Biscuiţi! Dumnezeule, femeie! 

— Nu-ţi face griji. O să prepar o tavă cu hors d'oeuvres la 
fel de gustoase ca şi alea pe care le mănâncă oaspeţii Verei 


pe feribot. 

— Mâncarea asta ciudată îmi dă diaree. Lasă ovarele alea, 
fă-mi numa' un sandviş. 

— Bine. 

Privea spre largu' oceanului, probabil din cauza faptului că 
amintisem despre feribot, cu buza de jos ieşită în afară, în 
stilu' lui îngrozitor. Număru' bărcilor crescuse mai mult ca 
oricând şi mi se părea că ceru' se luminase puţin deasupra 
lor. 

— Uită-te şi la ăştia! mi-a spus cu vocea aia batjocoritoare 
a lui, pe care încerca din răsputeri s-o imite mezinu' familiei. 
N-o să se-ntâmple cu nimic mai mult ca atunci când trece un 
cumulus prin faţa soarelui, şi deja le-au căzut pantalonii-n 
vine de nerăbdare. Sper c-o să plouă! Sper c-o să toarne atât 
de tare cu găleata, încât s-o înece pe scârba aia arogantă, 
pentru care munceşti tu, şi pe restu'! 

— Ca de obicei, Joe. Tu eşti întotdeauna atât de simpatic şi 
de binevoitor. 

S-a uitat înspre mine, încă ţinându-şi sticla de scotch 
strânsă la piept, ca un urs fagurele de miere. 

— Pentru numele lu' Dumnezeu, Dolores, ce vrei să spui 
cu asta? 

— Nimic. Mă duc să pregătesc de mâncare, un sandviş 
pentru tine şi hors d'oeuvres pentru mine. Apoi o să stăm, o 
să bem vreo două pahare şi o să privim eclipsa, fiin'că Vera 
ne-a trimis câte o pereche de ochelari de soare şi o cutie 
reflectorizantă nu-ştiu-cum-ii-zice, iar după ce se termină o 
să-ţi spun de ce mă simt aşa fericită. E o surpriză. 

— Mă fut pe surprizele tale. 

— Sunt convinsă că da. Da' asta o să-ţi placă la nebunie. 
N-ai ghici-o nici într-o mie de ani. 

Apoi am intrat în bucătărie şi l-am lăsat să bea din sticla 
pe care i-o cumpărasem. Voiam să se bucure de ea, zău. In 
fond era ultima licoare pe care urma s-o mai dea vreodată pe 
gât. Nu va mai avea nevoie de Antialcoolici să-l ţină departe 
de ispită. Cel puţin, nu acolo unde avea să se ducă. 

A fost cea mai lungă şi cea mai ciudată dup-amiază a vieţii 


mele. Stătea, aşezat în balansoaru' de pe verandă, într-o 
mână cu ziaru', în ailaltă cu paharu' şi înjurându-i pe 
democraţii care încercau să facă ceva în Augusta. Uitase să 
se mai preocupe de motivu' bunei mele dispoziţii, da' şi de 
eclipsă. lo mă aflam în bucătărie, auzindu-l prin fereastra 
deschisă şi pregătindu-i un sanaviş, fredonând o melodie şi 
spunându-mi: "Fă-i-l gustos, Dolores, pune-i ceapă roşie de 
care-i place şi muştar ca să fie picant. Fă-i-l gustos, fiin'că va 
fi ultimu' pe care o să-l mănânce." 

De unde mă găseam, putem vedea peretele din lemn al 
şopronului, bolovanu' ăla alb şi marginea murărişului. Batista 
pe care o legasem de vârfu' crengii era încă acolo, o zăream 
şi pe ea. Flutura bătută de briză. De fiecare dată când se 
mişca, mă gândeam la scândurile crăpate care acopereau 
gura puţului aflat exact sub ea. 

Imi amintesc ciripitu' păsărelelor şi vocile abia perceptibile 
ale celor din largu' oceanului care răcneau unu' la altu', atât 
de îndepărtate şi slabe, încât sunau ca şi alea de la radio. Ştiu 
până şi ce fredonam: "Grace cea uluitoare, ce sunet dulce", în 
timp ce îmi preparam brânza şi biscuiţii (aveam chef de ei 
cum are găina de cuie, da' nu voiam ca Joe să se-ntrebe de ce 
nu mâncam). 

Cre' că se făcuse deja două şi un sfert când m-am întors 
pe verandă cu tava balansându-se într-o mână, ca o 
adevărată ospătăriţă, şi cu punga de la Vera în ailaltă. Ceru' 
era încă acoperit de nori, da' am putut observa că se 
luminase destul de mult. 

S-ar părea că mâncarea a fost foarte gustoasă. Joe nu 
prea făcea complimente, da' mi-am dat seama de faptu' că-i 
plăcea după cum şi-a lăsat jos ziaru' şi s-a uitat la sandviş în 
timp ce-l mânca. M-am gândit la ceva ce citisem pe undeva 
sau văzusem în vreun film: "Condamnaţii la moarte îşi 
mănâncă cu poftă ultima masă." După ce mi-a intrat asta în 
cap, mi-a fost imposibil să mai scap de ea. 

Insă nu m-a oprit să bag la burdihan; o dată ce m-am 
pornit, am continuat până când a dispărut şi ultima 
îmbucătură de brânză cu biscuiţi; am mai băut şi o sticlă 


întreagă de Pepsi dup-aia. De vreo două ori m-am surprins 
întrebându-mă dacă şi călăii au poftă de mâncare în zilele în 
care trebuie să-şi îndeplinească rolu'. E ciudat ce-ţi poate 
trece prin cap în momentele când încerci să te încurajezi 
pentru a duce ceva la bun sfârşit. 

Soarele s-a ivit dintre nori aproape imediat după ce-am 
terminat. Mi-am amintit ce-mi zisese Vera în dimineaţa aia, 
m-am uitat la ceas şi am zâmbit. Era trei fix. Cam în acelaşi 
timp, Dave Pelletier, ăla care aducea poşta pe insulă, a trecut 
spre oraş claxonând şi ridicând vârtejuri de praf după el. N- 
am mai văzut nici o maşină pe East Lane mult timp după ce s- 
a-ntunecat. 

M-am aplecat, am aşezat farfuriile şi sticla goală de Pepsi 
pe tavă şi, înainte de a mă putea ridica, Joe a făcut ceva ce 
nu mai făcuse de mult: şi-a pus o mână pe gâtu' meu şi m-a 
sărutat. N-a fost cine ştie ce; respiraţia îi mirosea a alcool, a 
ceapă şi salam, da' totuşi nu fusese un sărut deloc prefăcut 
sau rău intenţionat. Fusese unu' dulce şi nu mai ţineam minte 
de când nu mă mai pupase. Mi-am închis ochii şi l-am lăsat. 
Îmi amintesc perfect cum stăteam cu ochii închişi, simţindu-i 
buzele apăsate pe-ale mele şi soarele bătându-mi pe frunte, 
amândouă senzațiile părându-mi-se la fel de calde şi plăcute. 

— N-a fost prea rău, Dolores. 

Era un elogiu măreț din partea lui. 

În momentu' ăla, am avut o secundă de ezitare; nu l-aş fi 
putut contrazice. Ce mi-a trecut prin faţa ochilor n-a fost Joe 
încolăcind-o pe Selena cu braţele, ci felu' cum îi arăta fruntea 
în clasa aia prin 1945 şi cum atunci, ca şi acu', şi-ar fi dorit să 
mă sărute; cum mă gândeam: "După ce mă pupă o să-ntind 
mâna şi o să-i ating fruntea în timp ce-o face, chiar acolo, 
deasupra sprâncenei... ca să văd dacă e la fel de netedă cum 
pare." 

Mi-am întins mâna şi am atins-o, aşa cum visasem cu 
atâţia ani în urmă, şi ochiu' dinăuntru' meu s-a deschis mai 
larg decât oricând. Vedea ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi lăsat 
în pace pe Joe, nu numa' luându-şi ce voia de la Selena sau 
cheltuind banii pe care-i furase din conturile copiilor, ci şi 


îndrumându-i la rele; umilindu-l pe Joe Junior pentru notele lui 
bune şi pentru dragostea lui de istorie; bătându-l uşurel pe 
umăr pe micu' Pete de fiecare dată când îi spunea cuiva jidan 
sau vreunui coleg că e leneş sau negrotei; prelucrându-i; 
îndemnându-i mereu la rele. Ar fi continuat până când i-ar fi 
terminat sau i-ar fi răsfăţat de tot dacă l-aş fi lăsat, iar apoi ar 
fi murit şi noi am fi rămas numa' cu poliţe neachitate şi cu o 
gaură unde să-l îngropăm. 

Ei bine, io aveam o gaură pentru, el, una de nouă metri . 
adâncime în loc de doi şi mărginită de pietre, nu de pământ. li 
păstrasem un locşor, şi primu' sărut după trei, poate cinci ani, 
nu schimba cu nimic lucrurile. Nici măcar fruntea, care-mi 
pricinuise mai multe necazuri decât chestia aia a lui mititică şi 
plângăcioasă... Totuşi, am atins-o din nou, la fel ca înainte; 
mi-am plimbat degetu' de-a lungu' ei, gândindu-mă la cum 
mă sărutase pe terasa hanului The Samoset în timp ce 
înăuntru se cânta "Moonlight Cocktail" şi la cum îi mirosisem 
apa de colonie a lu' taică-său în timp ce-o făcea. 

Apoi inima mi-a redevenit un sloi de gheaţă. 

— Mă bucur, am zis şi am ridicat tava. De ce nu te ocupi 
un pic de ochelarii ăia de soare şi de cutiile alea 
reflectorizante în timp ce io spăl vasele? 

— Mă doare-n cur de ce ţi-a dat scârba aia bogată. Mă 
doare-n cur şi de eclipsă. S-a mai lăsat şi altă dată întunericui'. 
Se-ntâmplă în fiecare seară. 

— Foarte bine. Linişteşte-te. 

Ajunsesem până în dreptu' uşii, când el mi-a zis: 

— Poate că mai târziu o să tăvălim un pic aşternuturile. Ce 
spui de asta, Dee? 

— Poate, i-am răspuns, gândindu-mă că într-adevăr va fi 
un adevărat futai. 

Inainte de-a se întuneca pentru a doua oară, Joe St. 
George avea să aibă parte de unu' mult mai mare decât s-ar 
fi putut aştepta vreodată. 

L-am urmărit în timp ce stăteam în picioare şi spălam 
vasele la chiuvetă. De ani de zile nu mai făcuse altceva în pat 
în afară de a dormi, a sforăi şi a trage băşini; cre' că ştia la fel 


de bine ca mine că principalu' motiv era băutura, nu numa' 
faţa mea urâtă. Mă speria gându' că, o dată ce-i intrase în cap 
să ne mutăm în pat mai târziu, ar fi fost în stare să astupe la 
loc sticla aia de Johnnie Walker, da' n-am avut un asemenea 
ghinion. Pentru Joe, fututu' (scuză-mi limbaju', Nancy) 
constituia numa' o fantezie, la fel cum fusese şi sărutu' ăla. 
Sticla însemna o realitate, fiin'că putea s-o pipăie. Scosese o 
pereche de ochelari din pungă şi, ţinându-i de mâner, se 
holba prin lentile la soare. Îmi amintea de-o chestie pe care o 
văzusem la televizor, un cimpanzeu încercând să prindă un 
post de radio. Apoi i-a lăsat jos şi şi-a mai turnat în pahar. 

Când m-am întors pe verandă cu coşu' de cusut în mână, 
am observat că deja căpătase privirea aia unsuroasă şi 
congestionată pe care o avea la trecerea din starea de 
ameţeală în cea de beat mangă. Se uita la mine într-un fel 
destul de dur, aşteptându-se să-l ocărăsc. 

— Nu mă băga în seamă, am spus cu o voce dulce ca 
mierea, o să m-aşez aici şi o să m-apuc de cârpit până vine 
eclipsa. Mişto că a ieşit soarele, nu? 

— Doamne, Dolores, te porţi de parcă ar fi ziua mea de 
naştere. 

Glasu' începuse să i se îngroaşe. 

— Păi, cam aşa ceva, am spus desfăcând o cusătură a 
blugilor micului Pete. 

Următoarea oră jumate a trecut la fel de încet ca pe 
vremea când eram fetiţă şi mătuşa Clovis îmi promisese că 
mă duce pentru prima dată la cinema în Ellsworth. Am 
terminat blugii, am peticit şi două perechi de pantaloni de-ai 
lu' Joe Junior (chiar şi pe-atunci băiatu' ăsta nu purta deloc 
blugi, probabil că, pe undeva, se hotărâse deja să devină 
politician când o creşte) şi am tivit două fuste de-ale Selenei. 
La sfârşit am cusut butoniere la pantalonii marinăreşti ai lu' 
Joe. Se învechiseră, da' nu se uzaseră de tot. M-am surprins 
gândindu-mă că sunt destul de buni să-l îngrop în ei. 

Apoi, exact în clipa în care îmi ziceam că n-o să se mai 
întâmple nimic, am observat că lumina care îmi cădea pe 
mâini devenise mai palidă. 


— Dolores? a spus Joe. Cre' că a-nceput ceea ce tu şi 
restu' proştilor aţi aşteptat cu atâta ardoare. 

— Mda, se poate. 

Lumina din curte trecuse de la galbenu' aprins al dup- 
amiezei ăleia de iulie, la un roz-deschis, iar umbra de pe 
şosea a casei se subţiase într-un stil haios, cum nu mai 
văzusem niciodată. 

Am luat o cutie reflectorizantă din pungă şi am ţinut-o 
cum îmi arătase Vera de vreo sută de ori în ultima săptămână 
şi, în acelaşi timp, un lucru din cale-afară de aberant mi-a 
venit în minte: "Şi fetiţa aia face la fel. Cea care stă în poala 
lu' taică-său. Şi ea face exact aceeaşi chestie." 

Nu mi-am dat seama atunci ce înseamnă asta şi nici acu' 
nu ştiu, da' oricum vă povestesc fiin'că aşa am hotărât şi 
fiin'că m-am gândit şi mai târziu la ea. Numa' că, în 
momentele următoare, nu numa' că mi-am imaginat-o, ci am 
şi văzut-o cu adevărat, aşa cum se întâmplă când visezi sau 
ca în revelaţiile profeților din Vechiul Testament: o fetiţă de 
vreo zece anişori, cu o cutie reflectorizantă în mână. Purta o 
rochie scurtă, în dungi roşii şi galbene, în stilu' ălora de plajă, 
cu breteluţe, nu cu mâneci, şi era dată cu un ruj de culoarea 
mentei. Avea paru' blond şi şi-l dăduse pe spate, dorindu-şi să 
pară mai mare. Am mai văzut încă ceva, ce m-a făcut să-mi 
amintesc de Joe: taică-său îşi pusese mâna pe picioru' ei. Da' 
mai sus decât ar fi trebuit. Apoi imaginea s-a destrămat. 

— Dolores! Te simţi bine? m-a întrebat Joe. 

— Ce vrei să spui? Normal că da. 

— Mi s-a părut că arătai ciudat. 

— Eclipsa e de vină, am zis, gândindu-mă că într-adevăr 
aşa era, Andy, da' şi că fata, pe care am mai văzut-o şi dup- 
aia, se găsea în realitate pe undeva de-a lungul zonei de 
vizibilitate a eclipsei, stând în braţele tatălui ei la fel cum 
stăteam şi noi pe verandă. 

M-am uitat prin cutie, soarele micuţ, alb şi strălucitor 
arăta ca o monedă de cincizăci de cenți pusă pe foc şi din 
care cineva muşcase o bucată. Am rămas puţin aşa, apoi m- 
am răsucit înspre Joe. Ridicase o pereche de ochelari şi privea 


cercetător prin ei. 

— La naiba! a zis. Într-adevăr dispare. 

Greierii au început să cânte din iarbă; probabil îşi 
închipuiau că soarele apunea mai. devreme şi că le venise 
timpu' să-şi dea drumu'. Mi-am aruncat privirea spre largu' 
oceanului şi am observat că apa pe care pluteau bărcile 
devenise de-un albastru mai închis; era o privelişte minunată, 
da' care-ţi dădea şi fiori. Creierul meu tot încerca să se 
convingă că tablou' bărcilor aflate sub ceru' ăla ciudat de 
negru în toiu' verii nu era decât o halucinație. 

M-am uitat la ceas şi am constatat că se făcuse cinci fără 
zece. Asta însemna că în următoarea oră nimeni de pe insulă 
nu se va mai gândi ori ocupa de altceva. East Lane se golise 
de tot, vecinii noştri se duseseră fie pe /s/and Princess, fie pe 
acoperişu' hotelului, aşa că sosise timpu' să mă apuc de 
treabă. Toate măruntaiele mi se strânseseră într-o imensă 
rană şi nu puteam să-mi scot imaginea aia din minte, fetiţa 
stând în poală la taică-său, da' pe de altă parte trebuia ca 
absolut nimic să nu-mi distragă atenţia sau să mă oprească, 
nici măcar pentru o secundă. Ştiam că dacă n-o făceam 
atunci, n-aveam s-o mai fac niciodată. 

Am pus cutia reflectorizantă lângă coşu' de cusut şi-am 
spus: 

— Joe. 

— Ce-i? 

Bombănise eclipsa pân' atunci, da' se părea că nu-şi putea 
lua ochii de la ea încă din momentu' când începuse. Avea 
capu' dat pe spate şi ochelarii prin care privea îi aruncau o 
umbră decolorată şi ciudată pe faţă. 

— A veni timpu' să-ţi fac o surpriză. 

— Ce surpriză? m-a întrebat, iar când a lăsat jos ochelarii 
construiți dintr-o sticlă special polarizată ca să se uite la mine, 
am observat că nu numa' eclipsa îl fascina. 

Se îmbătase atât de tare, cât pe-aci să borască, încât m-a 
înfricoşat. Dacă nu înţelegea cuvintele mele, planul eşua 
înainte de a-l pune în aplicare. Ce-aş mai fi putut face atunci? 
Nu-mi dădeam seama. Da' ceea ce într-adevăr ştiam m-a 


speriat ca dracu': nu aveam cale de-ntors. Indiferent cât de 
prost ar fi mers lucrurile, nu exista cale de întoarcere. 

Apoi a întins o mână, m-a înşfăcat de umăr şi m-a zgâlţâit. 

— Pentru numele lu' Dumnezeu, despre ce vorbeşti, 
femeie? 

— ii minte banii din conturile copiilor? 

Şi-a mijit puţin ochii şi am înţeles că nu se îmbătase atât 
de tare pe cât credeam. Şi-am mai înţeles un lucru: că un 
sărut nu schimbă absolut nimic. În fond, oricine te poate 
săruta: aşa le-a arătat luda Iscariotu' romanilor cine e Isus. 

— Ce-i cu ei? 

— l-ai luat. 

— Pe dracu'! 

— Ba da. După ce-am aflat cum te-ai purtat cu Selena, m- 
am dus la bancă. Voiam să retrag banii şi să-mi duc copiii 
departe de tine. 

Şi-a căscat gura şi s-a holbat la mine câteva clipe. Apoi a- 
nceput să râdă, s-a lăsat pe spate în balansoar, legănându-se 
în timp ce în juru' lui se întuneca din ce în ce mai tare. 

— Păi, te-am fraierit, nu? mi-a zis. 

A mai înghiţit un pic de scotch şi dup-aia s-a uitat iar la cer 
prin ochelari. Acu' însă abia distingeam vreo umbră pe chipu' 
lui. 

— S-a dus jumate, Dolores! S-a dus jumate, poate chiar 
oleacă mai mult! 

Am privit prin cutia reflectorizantă şi am văzut că avea 
dreptate; mai rămăsese doar jumate din moneda de cincizăci 
de cenți şi încet-încet mai dispărea câte puţin. 

— Mda, am spus. Aşa.-i. În legătură cu banii, Joe... 

— Uiţi un lucru. Nu-ţi chinui căpşoru' tău savant cu asta. 
Banii sunt în siguranţă. 

— O, nu-mi fac io griji din cauza lor. Nici măcar un pic. Ci 
fap-tu' că m-ai păcălit, asta mă apasă. 

A dat din cap, oarecum gânditor şi solemn, ca şi cum ar fi 
vrut să-mi arate că mă înţelege şi mă compătimeşte, da' nu s- 
a putut controla prea mult. L-a pufnit din nou râsu', ca pe-un 
copilaş mustrat de un profesor de care nu-i e teamă nici un 


pic. Râdea atât de tare, încât a împrăştiat un norişor argintiu 
de salivă în aeru' din juru' gurii. 

— Imi pare rău, Dolores, a spus îndată ce-a fost capabil, n- 
am vrut să râd, da' ai încasat-o pe cinste, nu? 

— Mda. 

In fond era absolut adevărat. 

— Te-am fraierit în ultimu' hal, a zis el, râzând şi 
scuturându-şi tot corpu' aşa cum faci când auzi un banc de 
milioane. 

— Mda, am fost io de acord cu el. Da' ştii ce se spune. 

— Nu. Şi-a aruncat ochelarii în poală şi s-a-ntors să mă 
privească. Râsese aşa cu poftă, încât ochii lui roşii ca de porc 
se umpluseră de lacrimi. Tu eşti aia care găseşte câte un 
proverb pentru orice. Ce se spune despre soţii care în final le 
pun capac nevestelor care-şi bagă mereu nasu' unde nu le 
fierbe oala? 

— Mă păcăleşti o dată, ruşine să-ţi fie; mă păcăleşti a 
doua oară, ruşine să-mi fie. M-ai fraierit o dată cu Selena şi a 
doua oară în legătură cu banii, da' în sfârşit am pus mâna pe 
tine. 

— Poate că da, poate că nu, da' dacă-ţi faci probleme că i- 
am cheltuit, poţi să te opreşti, fiin'că... 

L-am întrerupt: 

— Nu-mi fac griji. Ti-am mai spus o dată. Nu-mi fac nici 
cea mai mică problemă. 

Mi-a aruncat o privire rea, Andy, şi zâmbetul i se ştergea 
încet-încet de pe faţă. 

— lar ai căpătat aerele alea de dăşteaptă care nu-mi plac 
mie. 

— O, am îmbulinat-o, i-am zis. 

S-a uitat lung la mine, încercând să afle ce-mi trecea prin 
minte, da' cre! că-i păream mai misterioasă ca oricând. Şi-a 
scos buza în afară şi a oftat atât de tare, încât i-a zburat o 
şuviţă de păr care-i căzuse pe frunte. 

— Cele mai multe femei nu se pricep deloc la bani, 
Dolores, iar tu nu eşti o excepţie. l-am pus pe toţi în alt cont, 
asta-i tot şi e mai bine aşa. Nu ţi-am spus pen' că n-am avut 


chef să aud o grămadă de aiureli pe tema asta. Ei bine, te-am 
ascultat până acu' şi mi-e de-ajuns. 

Apoi şi-a ridicat din nou ochelarii ca să-mi arate că el 
considera subiectu' încheiat. 

— Un cont pe numele tău, am spus. 

— Ei şi? 

Deja se lăsase amurgu', iar copacii abia se întrezăreau la 
orizont O rândunică cânta în spatele casei şi o privighetoare 
altundeva. Simţeam cum temperatura începe să scadă. Toate 
îmi dădeau un sentiment straniu; parcă trăiam în interioru' 
unui vis care se preschimba în realitate. 

— De ce să nu fie pe numele meu? Sunt tatăl lor, nu? 

— Păi sângele tău le curge prin vine. Dacă asta te face 
tatăl lor, atunci se pare că eşti. 

L-am văzut cum chibzuia dacă merită să mai comenteze 
ceva în legătură cu asta şi cum în final s-a hotărât că nu. 

— Nu-ţi mai dori să discutăm despre bani, Dolores. Te 
previn. 

— Ei bine, încă puțin, i-am răspuns, zâmbind. Vezi tu, ai 
uitat surpriza. 

M-a privit bănuitor. 

— Despre ce dracu' trâăncăneşti, Dolores? 

— Am fost la persoana care răspunde de Departamentul 
Depuneri al Băncii de pe Coasta Nordică din Jonesport. Un 
bărbat amabil, pe nume Pease. l-am explicat cum stau 
lucrurile şi s-a supărat foarte tare. Mai ales când i-am arătat 
carnetele originale de economii, care nu lipseau, cum îi 
spuseseşi tu. 

Atunci Joe şi-a pierdut şi urma de interes pe care-l mai 
avea faţă de eclipsă. Stătea în balansoar, holbându-se la mine 
cu nişte ochi imenşi. Sprâncenele îi semănau cu nişte fulgere 
şi-şi strânsese buzele într-o linie albă, ca o cicatrice. Şi-a lăsat 
ochelarii să-i cadă în poală şi a-nceput să-şi închidă şi să-şi 
deschidă foarte încet pumnii. 

— Se pare că n-aveai voie să faci aşa ceva. Domnu' Pease 
a verificat dacă banii rămăseseră în bancă. După ce-a văzut 
că erau, am răsuflat amândoi uşuraţi. M-a-ntrebat dacă vreau 


să cheme poliţia. Se observa pe faţa lui că-şi dorea al naibii 
de tare să spun nu. L-am întrebat dacă poate să-mi dea banii 
înapoi. S-a uitat într-un registru şi mi-a zis că da. l-am spus: 
"Atunci aşa o să facem." Ceea ce s-a şi întâmplat. Deci de-aia 
nu mai sunt îngrijorată din pricina banilor, Joe, io am pus 
mâna pe ei, nu tu. Nu-i aşa că asta-i o adevărată bombă? 

— Minti! a zbierat Joe şi s-a ridicat atât de iute din 
balansoar, c-a fost cât pe-aci să cadă. 

Ochelarii i-au picat din poală şi s-au făcut ţăndări pe 
podeaua verandei. Aş fi vrut să-l fi pozat în momentu' ăla; îl 
băgasem în ceaţă de data asta; îl atinsesem la punctu' lui cel 
mai sensibil. Expresia de pe mutra-i jegoasă mă răzbuna 
pentru tot ce pătimisem din acea zi în care discutasem pe 
feribot cu Selena. 

— Ei nu pot face aşa ceva! a răcnit Joe. N-ai pus laba pe 
nici un cent din gologanii ăia, nici n-ai văzut porcăria aia de 
carnet. 

— Nu? Şi atunci cum am aflat c-ai cheltuit deja trei sute? 
Mă bucur că n-au fost mai mulţi, da' încă îmi mai sare ţandăra 
de fiecare dată când mă gândesc la asta. Eşti un hoţ, Joe St. 
George, şi încă unu' atât de josnic, încât furi de la propriii tăi 
copii. 

S-a albit la faţă ca un cadavru. Numa' ochii îi mai 
rămăseseră vii şi mă priveau cu ură. Îşi ţinea palmele în faţă, 
încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. Mi-am coborât o 
secundă privirea şi-am zărit soarele; ajunsese deja mai puţin 
de jumate, doar o semilună mai grasă, care se reflecta în 
cioburile de sticlă fumurie ce zăceau pe lângă picioarele lui. 
Nu era indicat să-l scap din priviri pentru mai mult timp, cel 
puţin nu acu', când se găsea într-o asemenea dispoziţie. 

— Pe ce-ai cheltuit cele trei sute, Joe? Pe curve? La 
pocher? Sau pe-amândouă? Oricum, nu pe-o altă rablă, pen' 
că n-am văzut nici una nouă în spate. 

N-a mai scos nici un cuvânt, doar stătea acolo, 
încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii, iar în spatele lui am 
văzut primele insecte fosforescente sclipind în curte. Bărcile 
din larg deveniseră acu' fantome şi m-am gândit la Vera. 


Dacă nu se simţea în al nouălea cer, în al optălea oricum era. 
Nu că ar fi avut vreun rost să-mi ocup mintea cu Vera — 
trebuia să mi-o păstrez intactă pentru Joe. Voiam să-l fac să 
se mişte, aşa că am încercat să-i dau o ultimă lovitură. 

— Oricum, nu-mi pasă pe ce i-ai cheltuit. Am restu' şi mi-e 
de-ajuns. N-ai decât să te duci şi să ţi-o tragi singur... Dacă 
ghemotocul ăla zbârcit şi fără vlagă o să reuşească să ţi se 
scoale. 

S-a-ndreptat împleticindu-se spre mine, zdrobind cioburile 
ochelarilor sub pantofi, şi m-a înşfăcat de mâini. Aş fi putut să 
scap de el, da' n-am vrut, încă nu. 

— Stăpâneşte-ţi limba aia ascuţită, mi-a şoptit, suflându- 
mi aburii de scotch în faţă. Dacă nu poţi, am io grijă. 

— Domnu' Pease a vrut să las banii la bancă, da' n-am 
făcut-o, pen' că, dacă ai fost o dată în stare să umbli în 
conturile copiilor, ai fi reuşit să găseşti o cale să umbli şi într- 
al meu. Apoi s-a gândit să-mi dea un cec, da' mi-a fost teamă 
că, dacă ai afla ce s-a-ntâmplat înainte de a avea io chef să-ți 
spun, mi l-ai fi anulat. Aşa că l-am pus pe domnu' Pease să-mi 
dea banii în cash. Nu prea i-a plăcut, da' până la urmă l-am 
convins, i-am obţinut până la ultimu' cent şi i-am ascuns într- 
un loc sigur. 

Atunci m-a apucat de gât. Fusesem aproape sigură de 
asta, da' tot m-am speriat; numa' că voiam să fie aşa, pen' 
că-l convingea mai mult decât ultimele cuvinte ale mele că 
ceea ce-i povestisem era adevărat. Numa' că nici ăsta nu mi 
se părea cel mai important lucru. Fiin'că îl determinasem să 
mă strângă de gât, îmi dădea senzaţia că mă găsesc oarecum 
în apărare, şi nu în atac, ăsta fiind cel mai important lucru. Și 
chiar era autoapărare, fiin'că io mă aflam la faţa locului, nu 
legea. In fond, îmi ocroteam copiii şi pe mine însămi. 

Urlând, mă smucea de beregată în toate părţile, iar io nu 
mai puteam respira. Nu-mi amintesc prea bine, da' cre' că m- 
a pocnit o dată sau de două ori cu capu' de stâlpii care 
susțineau veranda. Îmi zicea că sunt o jigodie împuţită şi c-o 
să mă omoare dacă nu-i dau banii înapoi. Începuse să-mi fie 
frică de faptu' că într-adevăr o să mă ucidă înainte de-a apuca 


să-i zic ceea ce-şi dorea cu atâta ardoare. Curtea se întuneca 
din ce în ce mai tare şi mi se părea plină cu ochiuri de lumină, 
ca şi cum la cei două sute de licurici pe care-i văzusem 
înainte s-ar mai fi adăugat încă vreo zece mii. Vocea lui mi se 
părea că sună de foarte departe, dându-mi impresia că 
lucrurile o luaseră razna şi că io ar fi trebuit să pic în puț în 
locu' lui. 

Într-un sfârşit m-a lăsat în pace. Am încercat să mă ţin pe 
picioare, da' n-am putut. Am vrut să mă aşez pe scaun, da' 
mă-mbrâncise prea departe de el şi fundu' doar i-a şters 
marginile în drum spre podea Am aterizat în mijlocu' 
cioburilor împrăştiate — resturile ochelarilor de soare. 
Rămăsese o singură bucată mai mare şi soarele se oglindea 
în ea ca o bijuterie în formă de secure. Am întins mâna s-o 
apuc, apoi mi-am retras-o. Nu trebuia să-l tai. O rană ca asta, 
făcută cu un ciob de sticlă, n-ar fi arătat prea bine mai târziu. 
Şi-ţi dai tu seama, Andy, la ce mă gândeam io atunci, n-ar fi 
încăput nici cel mai mic dubiu că ar fi fost crimă premeditată. 
În schimb, am înşfăcat cutia reflectorizantă, care era 
construită dintr-un lemn foarte tare. N-aş spune că-mi trecea 
prin cap să i-o proptesc în scăfârlie, dacă ar fi fost nevoie. De 
fapt nu-mi mai trecea nimic prin cap. 

Tuşeam, şi tuşeam atât de tare, încât mi se părea o 
minune că nu scuip şi sânge, nu numa' salivă. Gâtu' parcă îmi 
luase foc. 

M-a săltat în picioare aşa de brutal, că mi-a rupt breteaua 
combinezonului, apoi mi-a pus o mână după ceafă şi m-a 
smucit înspre el până când am ajuns destul de aproape ca să 
mă sărute; numa' că nu-i mai ardea de aşa ceva. 

— Ţi-am spus ce-o să se-ntâmple dacă nu încetezi să mai 
fi atât de obraznică cu mine, mi-a zis. 

Avea ochii umezi şi ciudaţi, da' ceea ce m-a înspăimântat 
cel mai tare a fost felu' cum mă privea, aşa, prin mine, de 
parcă n-aş mai fi existat pentru el. 

— Ţi-am spus de-o mie de ori. Acu' mă crezi, Dolores? 

— Da, te cred. 

Gâtu' mă durea atât de rău, acolo unde mă strânsese, 


încât îmi auzeam vocea parcă venind dintr-un canal. 

— Repetă! 

Încă îmi ţinea gâtu' prins în încheietura braţului şi în clipa 
aia m-a strâns atât de tare, încât mi-a sucit un muşchi. Am 
tipat. Nu m-am putut stăpâni, mă durea îngrozitor. Asta l-a 
făcut să rânjească. 

— Spune-mi c-ai vorbit serios! 

— Da! am zbierat. Am vorbit serios! 

Plănuisem să mimez frica, da' nu mai era nevoie; datorită 
lu' Joe nu mai trebuia să joc teatru. 

— Bun, mă bucur că aud asta. lar acu' spune-mi unde sunt 
banii, şi ar fi mai bine să-i găsesc până la ultimu' cent 

— Sunt în spatele şopronului, i-am zis. 

Glasu' nu-mi mai suna ca dintr-un canal, ci ca al lu' 
Groucho Marx în Ți-e viața în joc — care se potrivea de 
minune, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Apoi i-am mărturisit 
că băgasem banii într-un ulcior pe care-l ascunsesem în 
murăriş. 

— Exact în stilu' unei femei! a spus el pe un ton 
batjocoritor şi m-a îmbrâncit spre treptele verandei. Ei bine, 
hai să mergem să-i luăm. 

Am coborât pe scară şi am pornit-o de-a lungu' casei, cu 
Joe în spatele meu. Se întunecase de parcă ar fi fost noapte, 
iar când am ajuns în dreptu' şopronului, am văzut ceva atât 
de straniu, încât, vreo câteva secunde, am uitat complet de 
orice altceva. M-am oprit şi-am arătat spre cer, deasupra 
murărişului. 

— la te uită, Joe! Stele! 

Şi, într-adevăr, puteam distinge Caru' Mare la fel de 
limpede ca într-o noapte de iarnă. Mi s-a făcut pielea de 
găină, da' pe Joe l-a lăsat rece. M-a împins atât de tare, încât 
a fost cât p-aci să cad. 

— Stele? a zis. Îţi garantez io, femeie, c-o să vezi o 
mulțime de stele dacă mă mai întârzii mult. 

Am continuat să merg. Umbrele dispăruseră complet, iar 
bolovanu' ăla mare pe care, cu un an în urmă, stătusem de 
vorbă cu Selena îţi sărea în ochi, căci devenise strălucitor ca 


un far, aşa cum observasem că se-ntâmplă în nopţile cu lună 
plină. Nu era chiar aceeaşi lumină, Andy, n-aş putea să v-o 
descriu în cuvinte, cumva obscură şi îngrozitor de 
nepământească. Ştiam că distanţele dintre obiecte 
ajunseseră foarte greu de estimat, ca în nopţile cu lună, de 
altfel, iar tufele de mure păreau o pată mare şi neagră, cu o 
grămadă de licurici mişunând prin ea. 

Vera îmi tot repetase că-i periculos să te uiţi direct la 
soare; spunea că ţi-ar fi ars retina sau chiar că te-ar fi orbit. 
Totuşi, n-am rezistat să-ntorc capu' şi să arunc o privire 
rapidă peste umăr mai mult decât a rezistat nevasta lui Lot să 
admire pentru ultima dată cetatea Sodoma. Ceea ce am 
văzut mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Puteau trece 
săptămâni, uneori chiar luni fără să-mi amintesc de Joe, da' 
niciodată două zile fără să mă gândesc la imaginea cerului 
care mi-a apărut în faţa ochilor când am întors capu' în dup- 
amiaza aia. Nevasta lui Lot s-a transformat într-o statuie de 
sare fiin'că nu şi-a văzut de treabă, iar mie mi se pare un 
miracol că n-am păţit la fel. 

Soarele încă nu era acoperit în întregime. Cerul căpătase 
o culoare purpuriu-intens şi, în mijlocu' lui, deasupra 
oceanului, atârna o pupilă imensă şi neagră, înconjurată de 
un voal subţire dejăratic. Intr-o parte încă mai rămăsese o 
secure subţire din soare, formată din stropi de aur topit. 
Ştiam că nu era treaba mea să privesc într-acolo, da' nu-mi 
puteam desprinde ochii de la o imagine ca aia. Părea... hm, 
oricum o să spun, n-aveţi decât să râdeţi. Părea ca şi cum 
acel ochi interior se eliberase de mine, zburase pe cer şi 
acum se uita să vadă cum o să mă descurc. Numa' că se 
făcuse mult mai mare decât mi-aş fi imaginat vreodată. Şi 
mult mai negru. 

Probabil că aş fi rămas aşa, holbându-mă până m-ar fi 
orbit de tot, numa' că Joe mi-a mai dat un brânci, izbindu-mă 
de peretele şopronului. Asta m-a mai trezit un pic şi am 
continuat drumu'. Vedeam o pată mare şi albastră în faţa 
ochilor, aşa cum se-ntâmplă când te fulgeră bliţu' unui aparat 
foto, şi mi-am zis: "Dacă ţi-ai ars retinele, o să fii oarbă toată 


viaţa ta, aşa-ţi trebuie, Dolores, suferinţa ta n-o să fie cu 
nimic diferită de-a lui Cain." 

Am trecut pe lângă bolovanu' ăla, cu Joe în spatele meu 
ţinându-mă de decolteu' rochiei. Simţeam cum îmi alunecă în 
jos combinezonu', în partea unde se rupsese breteaua. Cu tot 
albastru' ăla în faţa ochilor, totu' mi se părea o harababură. 
Capătu' şopronului era o siluetă întunecată, de parcă cineva 
decupase din cer, cu o pereche de foarfece, un acoperiş. 

M-a împins spre marginea murărişului, iar când am dat de 
primu' ţep, am regretat că nu mi-am pus blugii. Asta m-a 
făcut să mă-ntreb dacă uitasem şi altceva, da' oricum era 
prea târziu; am observat bucăţica aia de pânză fluturând în 
ultima picătură de lumină, exact la timp ca să-mi amintesc de 
faptu' că puţu' se afla sub ea. Atunci m-am smuls din 
strânsoarea lui şi am fugit mâncând pământu' în murăriş, 
gata pregătită să asist la festin. 

— Să nu cumva, jigodie! a zbierat în timp ce zdrobea sub 
picioare rugii de mure, îndreptându-se spre mine. 

Am simţit cum mâna lui îmi căuta decolteu' rochiei şi cum 
a fost la un pas să-l şi apuce. M-am ferit printr-o smucitură şi 
am continuat să fug. Mă incomoda combinezonu' care-mi tot 
cădea într-o parte, crengile agăţându-l mereu şi, până la 
urmă, reuşind să rupă o fâşie din el, da' şi din propria-mi 
carne. Mă umplusem de sânge în partea de jos a picioarelor, 
da' n-am observat nimic până când am intrat în casă, adică cu 
mult mai târziu. 

— Vino-ncoace! a croncănit el, şi de data asta i-am simţit 
mâna pe umăr. 

M-am zbătut să scap, aşa că m-a prins de combinezonu' 
care plutea în spatele meu ca un voal de mireasă. Dacă ar fi 
ţinut, m-ar fi prins în plasă ca un păianjen, da' era uzat de tot, 
fiin'că îl spălasem de vreo două-trei sute de ori. Mi-am dat 
seama când a cedat şi l-am auzit înjurând şi gâfâind. Am 
sesizat rugii de mure fremătând şi pocnind în urma mea, da' 
nu puteam vedea absolut nimic; eram în mijlocu' hăţişului şi 
se făcuse o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi, aşa că batista 
pe care o agăţasem nu-mi mai folosea de nici o culoare. Am 


reuşit însă să disting gura puţului, o pată albicioasă în 
întuneric exact înaintea mea, şi am sărit cu toată forţa care- 
mi rămăsese. Scăpasem, da' fiin'că stăteam cu spatele nu l- 
am văzut căzând înăuntru. S-a auzit un zgomot puternic şi 
apoi a strigat. 

De fapt, nu. 

N-a strigat, cre' că ştiţi foarte bine ce vreau să spun. A 
tipat ca un iepure care şi-a prins lăbuţa într-o capcană. M-am 
întors şi am zărit o gaură mare în mijlocu' puţului. Capu'lu' 
Joe se ivea deasupra, iar el se ţinea cu putere de-o scândură 
ruptă. Mâinile i se înroşiseră şi o dâră de sânge i se prelingea 
pe bărbie din colţu' gurii. Avea ochii cât nişte farfurioare de 
dulceaţă. 

— O, Doamne, Dolores! E puţu' cel vechi. Ajută-mă repede 
să ies, până nu cad de tot! 

Da' io am rămas pe loc şi, după câteva secunde, privirea i 
s-a modificat. Mi-am dat seama că înţelesese ce se-ntâmplă. 
Niciodată n-am mai fost atât de speriată ca atunci, când 
stăteam lângă gura puţului, holbându-mă la Joe, cu soarele 
ăla negru deasupra noastră înspre apus. Îmi uitasem blugii, el 
nu căzuse cum ar fi trebuit, iar io credeam că totu' începe să 
meargă prost. 

— Ah! a făcut Joe. Ah, jigodie! 

Apoi a început să zgărie lemnu' încercând să iasă. 

Mi-am zis că tre' s-o iau la goană, da' picioarele nu voiau 
să se urnească din loc. Ce sens ar mai fi avut să fug, dacă el 
reuşea să iasă? O chestie am învăţat şi io în ziua eclipsei: 
dacă trăieşti pe-o insulă şi-ţi doreşti să omori pe cineva, 
atunci fă-o ca lumea. Dacă nu, n-ai unde să fugi sau să te 
ascunzi. 

Auzeam cum unghiile lui zgâriau lemnu' în timp ce se 
chinuia disperat să se ridice din puț. Sunetu' îmi dădea 
aceeaşi senzaţie ca atunci când privisem la eclipsă: era mult 
mai apropiat decât mi-aş fi dorit. Uneori îmi bântuie visele, 
numa' că în ele Joe reuşeşte să iasă afară şi vine după mine. 
În realitate, scândura pe care se sprijinea a cedat sub 
greutatea lui şi el a căzut. Totu' s-a petrecut atât de repede, 


încât parcă nu s-ar fi găsit niciodată acolo; dintr-o dată exista 
numa' un pătrat părăginit şi gri din lemn, pe care mişunau de 
colo-colo licuricii. 

A ţipat din nou în timp ce cădea. Auzeam ecou' lovindu-se 
de pereţii puţului. Mai era ceva ce nu luasem în calcul: urletu' 
lui în timp ce pica. Apoi a fost o bufnitură surdă şi dup-aia s-a 
aşternut tăcerea. O linişte bruscă. De parcă s-ar fi stins o 
lampă fiin'că cineva a scos-o din priză. 

Am îngenuncheat, mi-am înfipt mâinile în şolduri şi-am 
aşteptat să văd dacă se mai întâmplă ceva. A trecut un timp, 
nu-mi dau seama cât, da' dispăruse şi ultima rămăşiţă de 
lumină a zilei. Eclipsa devenise totală şi se făcuse întuneric ca 
noaptea încă nu se auzea nici un sunet, da' simţeam o adiere 
venind dinspre puț, pe care puteam s-o miros — ştiţi cum 
miroase uneori apa dintr-o fântână aproape secată? A 
cocleală şi igrasie, nu e prea plăcut. 

Am observat că furou' îmi atârna peste vârfu' pantofului 
stâng. Era complet sfâşiat. Mi-am băgat mâna sub decolteu' 
rochiei, în partea dreaptă, şi-am tras de breteaua ailaltă. Apoi 
mi-am scos combinezonu'. L-am mototolit, gândindu-mă cum 
să mă apropii de gura puţului, şi deodată mi-a apărut în faţă 
fetiţa despre care v-am povestit înainte, mai reală ca oricând. 
Stătea şi ea în genunchi, uitându-se sub pat, şi mi-am spus: 
"E atât de nefericită, şi simte acelaşi miros. Cu iz de monede 
şi de stridii. Numa' că nu vine din puț, ci are legătură cu taică- 
său." 

Brusc dup-aia parcă şi-ar fi întors capu' spre mine; cre' că 
m-a văzut, Andy. Şi atunci am înţeles de ce arăta aşa de 
nenorocită: taică-său se dăduse cumva la ea şi încerca s-o 
ascundă. Da', mai presus de orice, pricepuse dintr-o dată că 
cineva o privea, o femeie la Dumnezeu ştie câte mile 
depărtare de ea, însă găsindu-se tot în zona de vizibilitate a 
eclipsei, o femeie care tocma' îşi ucisese bărbatu' o urmărea. 

Mi-a vorbit, deşi nu-i auzeam propriu-zis vocea, ci parcă 
venea dinăuntru' minţii mele: 

— Cine eşti tu? m-a întrebat. 

Nu ştiu dacă i-aş fi răspuns sau nu, da' înainte de-a apuca 


s-o fac, un țipăt lung şi strident s-a ridicat în aer din direcţia 
puţului: 

— Doo-loo-rrreeees!... 

Mi-a îngheţat sângele în vine şi ştiu că, pentru o clipă, 
inima a încetat să-mi mai bată, fiin'că, atunci când a pornit, a 
trebuit să reziste la trei sau patru contracţii înghesuite în 
aceeaşi secundă. Ridicasem furou' de jos, da' degetele mi s- 
au înmuiat din cauza urletului şi l-am lăsat să cadă; a rămas 
agăţat într-o tufă de mure. 

"E doar imaginaţia care-ţi joacă feste, Dolores", mi-am zis. 
"Fetiţa aia care se uită sub pat şi zbieratul ăla al lui Joe... 
ambele sunt doar senzaţii. Prima e o halucinație din cauza 
mirosului rânced care vine dinspre puț, iar ailaltă e conştiinţa 
ta vinovată. Joe zace în fundu' fântânii cu capu' crăpat. E mort 
şi de-acu' încolo n-o să-ţi mai facă probleme. Şi nici copiilor 
tăi." 

La început n-am fost sigură, da' timpu' trecea şi numa'. 
strigătu' unei bufniţe mai tulbura liniştea ce se aşternuse. Imi 
amintesc că mă gândeam cum se întorsese roata pentru Joe 
în acea zi. O uşoară adiere a suflat înspre tufişurile de mure, 
făcându-le să fremete. Am privit mai întâi la stelele ce 
străluceau pe cer în toiu' zilei şi apoi din nou la gura puţului. 
Parcă plutea în întuneric, iar gaura din mijloc prin care căzuse 
Joe îmi părea că seamănă cu un ochi. In ziua de 20 iulie 1963 
vedeam peste tot numa' ochi. 

Apoi vocea lui s-a prelins încă o dată în afara puţului: 

— Ajută-mă, Doo-loo-rrreeees.!... 

Am suspinat şi mi-am acoperit faţa cu mâinile. N-avea 
sens să mă mai sugestionez că şi asta nu era decât 
imaginaţie, sau conştiinţa mea vinovată, sau orice altceva în 
afară de Joe. Suna de parcă ar fi plâns. 

— Ajută-măâă, te rooog!... TEEE ROOOOOG.... se tânguia 
el. 

M-am împleticit până la fântână şi apoi am luat-o la goană 
pe cărarea pe care o tăiasem în murăriş. Încă nu mă 
cuprinsese panica. Să vă spun cum de ştiu asta: m-am oprit 
să ridic cutia reflectorizantă pe care o ţinusem în mână 


înainte să intrăm între tufele de mure. Nu-mi aminteam când 
o scăpasem, da' am înşfăcat-o când am văzut-o atârnând de- 
o creangă. O chestie dăşteaptă, dacă luăm în considerare 
cum au decurs lucrurile cu blestematu' ăla de doctor 
McAuliffe... Însă astea s-au petrecut mai târziu. Oricum, 
principalu' e că m-am oprit s-o ridic şi că d-aia nu-mi 
pierdusem de tot luciditatea. Simţeam cum panica încerca să 
pătrundă în mine, ca o mâţă care vrea să-şi bage laba sub 
capacu' unei cutii, când i-e foame şi dinăuntru îi miroase a 
mâncare. 

Gându' la Selena m-a ajutat să-mi păstrez calmu'. Mi-o 
închipuiam pe malu' lacului Winthrop împreună cu Tanya şi 
vreo patru-zăci-cincizăci de copii, fiecare cu propria-i cutie 
reflectorizantă, construită de ei în orele de lucru manual, iar 
Selena învăţându-i cum să privească eclipsă. Nu era la fel de 
reală ca viziunea cu fetiţa care-şi căuta bluza şi pantalonii 
scurţi pe sub pat, da' îndeajuns încât s-o aud pe fiică-mea 
vorbindu-le puştilor, cu vocea ei plăcută şi caldă, liniştindu-i 
pe cei cărora li se făcuse frică. Am cugetat la asta şi la faptu' 
că trebuia să fiu acolo pentru ea şi băieţi, când aveau să se 
întoarcă... Dacă aş fi intrat în panică, nu s-ar mai fi întâmplat 
aşa. Ajunsesem prea departe şi nu-mi mai rămăsese nimeni, 
în afară de mine, pe care să mă pot bizui. 

Am păşit în şopron şi am găsit lanterna lu' Joe pe masa lui 
de lucru. Am aprins-o, da' de pomană; îi lăsase bateriile să se 
descarce exact în stilu' lui. În sertaru' de jos însă păstram 
unele noi, fiin'că se oprea mereu curentu' iarna. Am luat şase 
şi am încercat să le bag în lanternă. Mâinile îmi tremurau atât 
de tare, încât le-am scăpat pe jos şi a trebuit să pipăi după 
ele. A doua oară am reuşit, da' probabil că în grabă pusesem 
vreo câteva invers, fiin'că lumina tot nu se aprindea. M-am 
gândit să renunţ, în fond soarele avea să apară destul de re- 
pede. Numa' că în put tot întuneric ar fi fost, chiar şi dup-aia; 
în plus, ceva îmi şoptea din străfundu' minţii să-mi pierd 
vremea cu fleacuri cât mai mult, că poate dacă aş fi întârziat 
îndeajuns, şi-ar fi dat duhu' până m-aş fi întors la el. 

După un timp, am făcut-o să funcţioneze. Arunca o lumină 


puternică şi, cel puţin, rugii de mure nu-mi mai zgâriau 
picioarele în timp ce mă îndreptam iar spre puț. N-aveam nici 
cea mai mică idee câtă vreme trecuse, da' încă mai era beznă 
şi continuau să fie stele pe cer, deci am bănuit că nu se 
făcuse şase. 

Mi-am dat seama că nu murise înainte de-a parcurge 
jumate din drum. Îl auzeam cum gemea şi cum îmi striga 
numele, implorându-mă să-l ajut să iasă. Nu ştiu dacă l-ar fi 
remarcat Jolanderii, Langillii sau Caronii în caz că ar fi fost 
acasă. Am hotărât că nu trebuie să mă gândesc la asta, 
aveam şi aşa destule probleme. Principala problemă era ce să 
mă fac cu el şi nu reuşeam să găsesc nici o soluţie. De câte 
ori încercam să ajung la una, o voce interioară se răstea la 
mine: "Nu-i drept, nu ne-am înţeles aşa, ar fi trebuit să fie 
mort. La naiba! Mort!" 

— Aju-toooor! Doo-looo-rreees! 

Glasul i s-a împrăştiat în aer. l-a urmat un ecou surd, de 
parcă ar fi ţipat în mijlocu' unei peşteri. Am aprins lanterna şi 
am vrut să mă uit în puț, da' n-am fost în stare. Gaura se afla 
prea departe, în mijlocu' scândurilor, iar raza lanternei nu mă 
lăsa să văd decât marginea ei şi nişte bolovani cenuşii, 
acoperiţi cu muşchi, ce mi se părea că e negru şi otrăvitor. 

Joe a observat lumina 

— Dolores? m-a chemat el. Pentru Dumnezeu, ajută-mă! 
Sunt plin de răni! 

Părea că vorbeşte din fundu' unui canal. Nu i-am răspuns. 
Simţeam că dacă o fac, înnebunesc pe loc. Insă am pus 
lanterna alături, m-am întins cât am putut şi am reuşit să 
apuc una dintre scândurile pe care le rupsese. Am tras-o şi s- 
a desprins la fel de uşor ca un dinte stricat. _ 

— Dolores! a urlat el atunci. O, Doamne! lţi mulţumesc, 
Doamne! 

Nu i-am răspuns, doar am continuat să trosnesc lemnele 
alea. Deja începuse să se lumineze, iar păsările cântau ca în 
zorii zilei. Numa' că cerul era mult mai întunecat ca de obicei 
la aceeaşi oră. 

Stelele dispăruseră, însă licuricii mai mişunau în juru' 


meu. Între timp, rupeam o scândură după alta, croindu-mi în 
genunchi drum spre put. 

— Dolores! Poţi avea banii! Pe toţi! Şi n-o s-o mai ating 
niciodată pe Selena, îţi jur în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor 
sfinţilor că nu! Te rog, iubito, ajută-mă numa' să ies din gaura 
asta! 

Am scos şi ultima scândură, a trebuit să mă sprijin de-o 
creangă ca s-o desprind, şi am aruncat-o în spatele meu. Apoi 
am îndreptat lumina în adâncul puţului. 

Primu' lucru pe care l-am văzut a fost faţa lui şi am ţipat 
Era un cerc micuţ şi alb, cu două găuri mari şi negre. Vreo 
câteva secunde am crezut că-i intraseră cumva două pietre în 
orbite. Apoi a clipit şi mi-am dat seama că totuşi ochii îi 
rămăseseră intacţi şi că se holba la mine. Mi-am închipuit cam 
ce vedea — doar forma întunecată a capului unei femei în 
spatele unui oval strălucitor de lumină. 

Stătea în genunchi, plin de sânge pe bărbie, pe gât şi pe 
toată cămaşa. Când şi-a deschis gura, strigându-mi numele, a 
scuipat şi mai mult sânge. Îşi rupsese majoritatea coastelor 
căzând şi probabil că-i zgâriau plămânii ca nişte ghimpi de 
porc ţepos. 

Nu ştiam ce să fac. Ghemuită la pământ şi continuând să-l 
luminez pe Joe, simţeam pe gât şi pe braţe cum căldura zilei 
revenea încet, Şi-a ridicat mâinile, agitându-le ca şi cum s-ar 
fi înecat, iar io n-am mai putut suporta. Am stins lanterna şi 
m-am retras. Am rămas la marginea puţului, chircită, 
strângându-mi genunchii la bărbie şi tremurând. 

— Te rog! m-a chemat el. Te rog! Şi încă o dată: Te rooog! 
lar la sfârşit: Te roooooog, Doo-looo-reees! 

O, era îngrozitor, mult mai tare decât ţi-ai putea imagina 
vreodată, şi a ţinut-o la fel o grămadă de vreme. Până când 
am avut senzaţia c-o să înnebunesc. Eclipsa se terminase, 
păsările îşi încetaseră trilurile de bună dimineaţa, iar licuricii 
nu mai mişunau (sau io nu-i mai vedeam); auzeam cum 
barcagii din largu' oceanului ţipau unu' la altu', timpu' trecea, 
iar el tot nu ceda. Uneori mă implora sau îmi spunea 
"iubiţico", îmi povestea ce-o să facă dacă-l ajut să iasă, cum o 


să se schimbe sau cum o să construiască o nouă casă, cum o 
să-mi cumpere un Buick, închipuindu-şi că de mult mi-l 
doream. Alteori mă înjura şi-mi zicea c-o să mă lege de perete 
şi o să-mi înfigă un fier încins în vagin, să mă vadă chinuindu- 
mă înainte să mă omoare. 3 

O dată m-a rugat să-i aduc sticla de scotch. Mă credeţi? Işi 
dorea blestemata de băutură, iar când a priceput că n-aveam 
de gând să i-o dau, m-a înjurat şi m-a numit curvă împuţită şi 
zbârcită. 

Până la urmă a început să se întunece — de data asta pe 
bune — aşa că se făcuse probabil opt jumate-nouă. Am ciulit 
urechea la traficu' de pe East Lane, da' n-am auzit nici o 
maşină. Asta era bine, da' ştiam că norocu' n-o să dureze la 
nesfârşit. 

Puțin mai târziu, mi-am ridicat capu' căzut pe piept şi mi- 
am dat seama că aţipisem. Nu pentru mult timp, fiin'că nu se 
înnoptase de tot, însă licuricii se întorseseră la treaba lor, iar 
bufnița îşi reîncepuse tânguirea. Acu' mă simţeam mai în 
siguranţă ca prima dată. 

M-am mişcat un pic, da' am scrâşnit din dinţi, căci oasele 
începuseră să-mi trosnească; stătusem prea mult în genunchi 
şi amorţisem. Nu se mai auzea nimic dinspre puț; asta m-a 
făcut să sper că deja murise, trecuse pe lumea ailaltă în 
vreme ce dormeam. Apoi am remarcat nişte gemete. Cel mai 
greu îmi era să-l ştiu ţipând din cauza durerii pe care probabil 
i-o pricinuia fiecare mişcare. 

M-am sprijinit pe mâna stânga şi am luminat din nou în 
puț. Mi-a fost al naibii de greu să mă conving s-o fac, mai ales 
că se întunecase aproape de tot. Joe reuşise cumva să se 
ridice pe două picioare şi-am văzut raza lanternei reflectându- 
se în băltoacele din juru' pantalonilor lui. Asta mi-a amintit 
cum privisem eclipsa în cioburile alea de sticlă fumurie, după 
ce obosise să mă mai lovească, iar io căzusem pe podeaua 
verandei. 

Uitându-mă în jos, am înţeles ce se-ntâmplase, cum de se 
rănise numa', în loc să-şi dea duhu' după ce plonjase nouă 
sau zece metri. Vedeţi voi, fântâna nu era complet uscată. 


Nici nu se umpluse — da' fundu' puţului devenise umed şi 
mlăştinos. Îi amortizase un pic aterizarea şi-l ajutase probabil 
şi faptu' că se îmbătase. 

Stătea cu capu' aplecat, balansându-se şi împingând cu 
mâinile în pereţii laterali din piatră ca să nu pice din nou în 
fund. Dup-aia şi-a ridicat privirea, m-a văzut şi a rânjit. Asta 
m-a cutremurat din cap până-n picioare, Andy, fiin'că era 
rânjetu' unui cadavru — un mort plin de sânge pe faţă şi pe 
haine, un mort ce avea parcă nişte bolovani înfundaţi în 
orbite. 

Apoi a început să escaladeze zidu'. 

Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Şi-a înfipt degetele între 
două pietre ce ieşeau din perete şi s-a împins în sus până 
când a găsit alte două pe care să-şi sprijine un picior. S-a 
odihnit un minut şi dup-aia l-am văzut cum, cu o mână, pipăia 
deasupra capului. Arăta ca o insectă mare şi albă. A mai găsit 
un bolovan de care să se ţină, l-a apucat strâns, mai întâi cu o 
mână, apoi şi cu ailaltă. S-a oprit să-şi revină. Următoarea 
dată când s-a odihnit, şi-a răsucit faţa însângerată înspre lu- 
mină şi am observat că muşchiu' de pe pietre îi mânjise 
obrajii şi umerii. 

Incă mai rânjea. 

Vrei să-mi mai dai ceva de băut; Andy? Nu, nu whisky, e 
suficient pentru azi. Doar puţină apă. 

Mersi. Mulţumesc mult. 

Oricum, bâjbâia în căutarea altei prize pentru mâini, când 
i-a alunecat un picior şi a picat. A scos un pleoşcăit înăbuşit 
când a aterizat pe fund. A ţipat şi şi-a dus mâinile la piept, 
aşa cum fac ăia la televizor când se presupune că au un atac 
de inimă, apoi capu' i-a căzut în piept. 

N-am mai putut rezista. Mi-am croit drum printre tufele de 
mure, fugind spre casă.. M-am dus la baie şi mi-am vărsat 
maţele. Apoi am intrat în dormitor şi m-am întins. Tremuram 
toată, neîncetând să-mi spun: "Şi dacă încă n-a murit? Dacă o 
să rămână viu toată noaptea, dacă o să fie viu câteva zile, 
bând apa din băltoace sau pe aia care curge dintre bolovani? 
Dacă o să ţipe după ajutor până când o să-l audă vecinii şi o 


să-l cheme pe Garrett Thibodeau? Sau dacă mâine vine 
cineva, unu' dintre tovarăşii lui de pileală, sau unu' care să-l 
ia la pescuit ori să-i dea vreun motor la reparat, şi aude urlete 
dinspre murăriş? Ce-o să faci atunci, Dolores?" 

Însă o altă voce mi-a răspuns la toate întrebările astea. 
Presupun că-i aparţinea ochiului meu interior, da' mie îmi 
părea mai mult ca fiind a Verei Donovan decât a lu' Dolores 
Claiborne; îmi suna rece şi inteligentă, cu accente de Pupă-Mi- 
Obrăjorii-Din-Dos-dacă-nu-ţi-place. "Bineînţeles că e mort", 
îmi zicea, "şi chiar dacă nu e, în curând va fi. O să crape din 
cauza şocului, a frigului şi a plămânilor perforaţi. Probabil că 
or să se găsească unii care nu vor crede că cineva ar putea să 
moară stând afară într-o noapte de iulie, da' ei nu s-au aflat 
niciodată ore întregi la zece metri sub pământ, aşezaţi numa' 
între bolovani umezi. Ştiu că nu-ţi face nici o plăcere să te 
gândeşti la asta, Dolores, da' cel puţin n-o să mai ai de ce să 
te frămânţi. Dormi un pic şi, când o să te întorci acolo, o să te 
convingi." 

Nu-mi dădeam seama dacă vocea spunea sau nu 
adevăru', da' mi se părea că era logică, aşa că am încercat să 
adorm. Da' n-am fost în stare. De fiecare dată când începeam 
să moţăi, aveam senzaţia că-l aud pe Joe împleticindu-se pe 
lângă şopron şi intrând în casă pe uşa din spate; săream în 
sus la cel mai mic zgomot. 

Pân' la urmă n-am mai putut rezista. Mi-am scos rochia, 
mi-am tras pe mine blugii şi un pulover (am încuiat poarta 
grajdului, după ce mi-au furat caii, ai spune), am înşfăcat 
lanterna de pe duşumeaua băii, de lângă closet, unde o 
lăsasem când am îngenuncheat să vomit. Apoi am ieşit afară. 

Era îngrozitor de întuneric. Nu ştiu dacă răsărise luna, da' 
oricum n-ar fi contat, întrucât se înnorase complet. Pe măsură 
ce mă apropiam de murăriş, picioarele mi se îngreunau. Când 
am văzut gura puţului în raza lanternei, mi s-a părut că 
fiecare cântărea o tonă. 

Totuşi, am reuşit să mă târăsc pân' acolo. Am stat puţin să 
ascult, da' nu se auzea nimic în afară de greieri, de freamătu' 
tufelor de mure bătute de vânt şi de-o bufniţă strigând pe 


undeva, probabil aceeaşi ca înainte. Departe, înspre răsărit, 
valurile se loveau de țărm, însă sunetu' îţi devine atât de 
familiar pe-o insulă, încât nu-l mai remarci. Rămăsesem 
acolo, cu lanterna lu' Joe în mână, raza ei luminând gura 
puţului, simțind cum sudoarea acră şi cleioasă mi se prelinge 
pe corp, pătrunzând în zgârieturile şi tăieturile făcute de ţepii 
din murăriş, şi mi-am zis că tre' să îngenunchez şi să privesc 
înăuntru. În fond, nu pentru asta venisem? 

Ba da, însă aflată la faţa locului, nu mai eram în stare. Nu 
puteam decât să tremur şi să scot nişte sunete nearticulate 
din gâtlej, îmi simţeam inima în piept ca pe un fluture, cu 
aripile lui mari zbătându-se. 

Atunci, o mână murdară de noroi, de sânge şi muşchi a 
ieşit fulgerător din adâncu' puţului şi m-a înşfăcat de gleznă. 

Am scăpat lanterna din mână. Spre norocu' meu, a căzut 
în tufişurile din marginea fântânii: că dacă ar fi picat înăuntru, 
aş fi intrat într-un mare bucluc. Da' numa' la asta nu mă 
gândeam, fiin'că şi aşa căcatu' îmi ajunsese pân' la gât, 
singuru' lucru de care-mi păsa fiind mâna care mă strângea 
de gleznă, mâna care mă trăgea în puț. De ea şi de un vers 
din Biblie. Îmi răsuna în cap ca clopotu' într-un turn: Săpasem 
o groapă duşmanului şi acu' cădeam singură în ea. 

Am ţipat şi am încercat să mă smulg, da' Joe mă înşfăcase 
atât de bine, parcă îşi lipise palma cu ciment. Ochii mi se 
obişnuiseră cu întunericu' îndeajuns ca să-l pot vedea, chiar 
dacă lanterna lumina în altă direcţie. Aproape că reuşise să 
iasă. Dumnezeu ştie de câte ori o fi căzut înapoi, da' în final 
se căţărase până sus. Probabil că ar fi ieşit de tot la 
suprafaţă, dacă n-aş fi apărut la timp. 

Capu' lui se găsea la mai mult de juma' de metru sub 
nivelu' solului, încă mai rânjea. Placa dentară de jos i se 
deplasase puţin în afara gurii — o vedeam la fel de bine ca pe 
tine acu', Andy — şi arăta ca dinţii unui cal care rânjeşte la 
tine. Unii păreau negri din cauza sângelui închegat pe ei. 

— Doo-lorrr-eeees, a icnit el, continuând să mă tragă. 

Am tras un țipăt şi am căzut pe spate, alunecând înspre 
gaura aia împuţită din pământ Auzeam ţepii când îmi 


scrijeleau blugii în timp ce treceam printre şi peste ei. Doo- 
lorrr-eeees, jigodie! De data asta parcă ar fi cântat. Imi 
amintesc că mă gândeam: "In curând o să-nceapă Moonlight 
Cocktail". 

Fiin'că mă ţineam de rugii de mure, mâinile mi se 
umpluseră de ghimpi şi de sânge fierbinte. Am dat din picioru' 
care-mi rămăsese liber, încercând să-l pocnesc în cap, da' se 
afla puţin prea jos. De vreo două ori i-am pieptănat păru' cu 
tocu' de la pantof, însă asta a fost tot. 

— Haide, Doo-lorrr-eeees! mi-a spus, ca şi cum m-ar fi 
invitat la o îngheţată în oraş sau la un dans country and 
western la Fudgy. 

Curu' îmi ajunsese deja la una dintre scânduri şi mi-am dat 
seama că, dacă nu mă dezmeticesc repede, o să ne 
rostogolim împreună înăuntru şi-o să rămânem acolo 
îmbrăţişaţi. Şi după ce-o să fim descoperiţi, or să se găsească 
probabil unii — de exemplu, o găgăuţă ca Yvette Anderson — 
care să spună că asta dovedeşte cât de tare ne-am iubit 

Atunci m-am decis. Şi i-am ars una cu toată forţa de care 
mai eram capabilă. A fost cât p-aci să reziste, da' pân' la 
urmă şi-a desprins mâna de pe glezna mea. Probabil că-l 
pocnisem cu pantofu' peste faţă. A zbierat, mi-a mai atins 
talpa de vreo două ori, apoi s-a terminat definitiv cu el. M-am 
aşteptat să-l aud căzând, da' nu s-a-ntâmplat aşa. Ticălosu' n- 
avea de gând să renunţe niciodată; să fi trăit la fel cum a 
murit, nu ştiu dacă s-ar mai fi ivit vreo problemă între noi. 

M-am ridicat în genunchi şi l-am văzut cum se bălăngănea 
sprijinindu-se de pereţii gropii... Şi cumva a reuşit să-şi 
recapete echilibru'. A privit înspre mine, şi-a dat la o parte o 
şuviţă de păr îmbibată de sânge care-i căzuse în ochi şi a 
rânjit. Apoi şi-a scos din nou mâinile din puț şi-a început să 
pipăie pământu' din jur. 

— Do-LOU-res!, a gemut el, Do-LOOOU-res, Do-LOOOU- 
res, Do-LOOOOOUUU-res! 

Şi dup-aia a început să escaladeze pereţii. 

"Dă-i una-n cap, proasto!" mi-a zis Vera Donovan. 

Şi de data asta nu în mintea mea, ca vocea fetiţei pe care 


mi-o închipuisem mai devreme. Înţelegi ce vreau să spun? Am 
auzit glasu' ăla la fel cum mă auziţi voi acu' pe mine vorbind, 
iar dacă ar fi fost acolo şi casetofonu' lu' Nancy, s-ar fi 
înregistrat pe bandă. O ştiu tot atât de bine cum îmi ştiu 
numele. 

Oricum, am înşfăcat o piatră înfiptă în pământu' de pe 
marginea puţului. Mă apucase de încheietura mâinii, da' am 
reuşit să mă eliberez. Era o piatră mare, acoperită cu muşchi. 
Am ridicat-o deasupra capului. S-a uitat la ea. Căpăţâna îi 
ieşise complet din groapă şi părea că se aşezase la pândă. 
Am aruncat bolovanu' înspre el cu toată puterea Am auzit 
pocnetu' plăcii lui dentare. Ca sunetu' făcut de-o farfurie de 
porțelan când se sparge p-o suprafaţă de cărămidă. Apoi s-a 
dus rostogolindu-se, cu bolovanu' după el. 

Atunci am leşinat Nu-mi aduc aminte decât că stăteam 
întinsă pe spate şi priveam ceru'. N-aveam ce să văd, fiin'că 
se acoperise cu nori, aşa că am închis ochii... Da' când i-am 
deschis din nou, ceru' era plin de stele. Am înţeles destul de 
repede ce se-ntâmplase, că de fapt îmi pierdusem cunoştinţa 
şi că norii dispăruseră între timp. 

Lanterna încă mai zăcea în tufişurile de la marginea 
puţului şi încă mai lumina puternic. Am luat-o şi am îndreptat- 
o înspre fundu' gropii. Joe era întins pe jos, cu capu' prăbuşit 
peste un umăr, cu mâinile în poală şi picioarele crăcănate. 
Piatra cu care-l lovisem se afla între ele. 

Am ţinut raza lanternei pe el încă cinci minute, aşteptând 
să văd dacă se mişcă, da' n-a făcut-o. Apoi m-am ridicat şi am 
pornit-o spre casă. A trebuit să mă opresc de două ori, fiin'că 
ameţisem, da' pân' la urmă am scos-o la capăt. Am intrat în 
dormitor, dezbrăcându-mă din mers şi lăsând hainele pe jos, 
unde căzuseră. M-am pus sub duş şi am stat acolo vreo zece 
minute sub apa fierbinte, fără să mă săpunesc sau să-mi spăl 
păru', doar cu capu' dat pe spate şi jetu' izbindu-mi faţa. Cre' 
că aş fi adormit acolo, numa' că apa a-nceput să se răcească. 
Mi-am spălat păru' repede, ca să nu ajung un sloi de gheaţă, 
şi am ieşit din baie. Braţele şi picioarele mi se umpluseră de 
zgârieturi,' iar gâtu' încă mă mai durea ca dracu', însă mi-am 


zis că n-o să mor dintr-atât. Nu mi-a trecut prin cap ce-ar 
putea crede careva despre rănile astea, nemaivorbind de 
vânătăile de pe gât, după ce l-ar fi descoperit pe Joe în puț. 
Cel puţin nu atunci. 

Mi-am pus cămaşa de noapte, m-am trântit în pat şi am 
adormit cu lumina aprinsă. După mai puţin de-o oră, m-am 
trezit zbierând, cu mâna lu' Joe pe glezna mea. M-am liniştit 
un pic când am priceput că nu fusese decât un vis, da' dup- 
aia m-am gândit: "Şi dacă mai escaladează o dată pereţii 
puţului?" Ştiam că nu-i aşa — îl terminasem definitiv când îl 
pălisem cu bolovanu', iar el căzuse pentru a doua oară —, da' 
o parte din mine era sigură că e şi c-o să scape. Şi, o dată ce 
s-ar fi eliberat, ar fi venit după mine. 

Am încercat să rămân acolo şi să mă calmez, da' n-am 
putut, imaginea lui căţărându-se pe pereţii puţului devenea 
din ce în ce mai clară, iar inima îmi bătea atât de tare, încât 
mi se părea c-o să explodeze. În final, m-am încălţat, am 
înşfăcat iar lanterna şi am fugit într-acolo în cămaşa de 
noapte. Da' de data asta m-am târâtpână la marginea gropii; 
mi-a fost imposibil să merg. Îmi era prea teamă de mâna lui 
albă, şerpuind în întuneric şi înhăţându-mă. 

Pân' la urmă am luminat puţu'. Stătea acolo, la fel ca 
înainte, cu mâinile în poală şi capu' prăbuşit peste umăr. 
Piatra se afla în acelaşi loc, între picioarele lui răscrăcărate. L- 
am privit multă vreme şi, când m-am întors acasă, am ştiut că 
nu mai avea să se mişte niciodată. 

M-am târât în pat, am închis lampa şi, în scurt timp, m-a 
pocnit somnu'. Ultimu' lucru despre care-mi amintesc să-mi fi 
trecut prin cap a fost: "Acum o să-mi fie bine". Da' de unde? 
M-am trezit două ore mai târziu, sigură că e cineva în 
bucătărie. Sigură că-l aud pe Joe în bucătărie. Am încercat să 
sar din pat, da' picioarele mi s-au încurcat în pături şi am 
picat pe podea. M-am ridicat şi am bâjbâit după comutatoru' 
lămpii, fiind convinsă c-o să-i simt mâinile în juru' gâtului 
înainte de-a apuca să-l găsesc. 

Ei bine, nu s-a-ntâmplat nimic. Am aprins lumina şi am 
verificat casa. Era goală. Apoi m-am încălţat, am înşfăcat 


lanterna şi am fugit afară. 

Joe zăcea tot acolo, cu braţele în poală şi capu' căzut pe- 
un umăr. A trebuit să mă chiorăsc la el multă vreme ca să mă 
asigur că pe acelaşi umăr. O dată am avut senzaţia că îşi 
mişca un picior, cu toate că mai probabil fusese doar o 
umbră. Erau o mulţime de umbre, fiin'că mâna cu care ţineam 
lanterna îmi tremura îngrozitor. 

Aşa cum mă găseam io acolo, la pândă, cu păru' despletit 
şi arătând pesemne ca tipa de pe etichetele lipite pe White 
Rock, mi-a venit în minte cea mai ciudată chestie: am simţit 
că vreau să mă las în genunchi şi să mă arunc în puț. Ne-ar fi 
descoperit pe amândoi, chiar dacă pentru mine asta nu 
însemna cea mai plăcută moarte... Şi atunci nu m-aş mai fi 
trezit din somn cu ideea că se află lângă mine, în cameră, sau 
n-aş mai fi alergat înapoi să mă conving că într-adevăr 
dăduse ortu' popii. 

Insă glasul Verei s-a mai făcut încă o dată auzit, da' în 
capu' meu. La fel de sigur cum ştiu că prima oară mi-a şoptit 
la ureche. "Singuru' loc unde o să te trânteşti e propriu' tău 
pat", mi-a spus vocea "Dormi un pic, iar când o să te scoli, 
eclipsa va fi cu adevărat un capitol încheiat. O să fii surprinsă 
cât de bine or să arate lucrurile la lumina zilei." 

Mi s-a părut un sfat bun şi m-am hotărât să-l urmez. 
Totuşi, mai întâi am încuiat uşa din faţă şi apoi am făcut ceva 
ce nu mai făcusem pân' atunci: am proptit un scaun sub 
clanţă. Mi-e ruşine s-o recunosc — cre' că am şi roşit, fiin'că 
îmi simt obrajii cum ard —, da' probabil că m-a ajutat, pen' că 
am adormit în clipa în care am pus capu' pe pernă. Când am 
deschis ochii, lumina zilei îmi inunda camera. Vera îmi zisese 
să-mi iau liber, căci Gail Lavesque şi ălelalte fete se puteau 
ocupa singure de aranjarea casei după marea petrecere pe 
care o plănuise pentru noaptea aia, iar io m-am bucurat 
grozav. 

M-am sculat, am mai făcut un duş şi m-am îmbrăcat. Mi-a 
luat juma' de oră, fiin'că mă simţeam sleită de puteri. Mai 
mult din cauza mijlocului; din noaptea în care Joe mă lovise cu 
buturuga aia, el devenise hiba mea principală şi sunt sigură 


că-l forţasem din nou când îl procopsisem pe bărbatu-meu cu 
un bolovan în scăfârlie, plus că îl şi ridicasem deasupra 
capului. In orice caz, mă durea ca dracu'. 

O dată ce m-am văzut îmbrăcată, m-am aşezat la masă în 
bucătărie, în plin soare, am băut o cafea şi m-am gândit la ce 
aveam de făcut. Nu erau prea multe, chiar dacă lucrurile nu 
merseseră după cum m-am aşteptat, însă trebuia să am grijă: 
dacă uitam ceva sau mă prindeau nepregătită, fix în puşcărie 
ajungeam. Joe St. George nu fusese prea iubit în Little Tall şi 
nu s-ar fi găsit mulţi să mă învinuiască pentru ce se- 
ntâmplase, da' nu primeşti nici vreo medalie cu care să te 
făleşti la defilare pen' că ai omorât un om, chiar dacă ăla nu 
fusese decât un căcat uscat 

Mi-am turnat cafea proaspătă în ceaşcă şi am ieşit pe 
verandă s-o beau... şi să mai arunc o privire în jur. Ambele 
cutii reflectorizante şi o pereche de ochelari erau în punga pe 
care mi-o dăduse Vera. Cioburile ăleilalte perechi se găseau 
tot în locu' unde căzuseră când Joe a sărit de pe scaun şi 
ochelarii din poala lui s-au spart pe podeaua din lemn. M-am 
gândit un pic la bucăţelele alea de sticlă. Apoi am intrat în 
casă, am adus o mătură şi un făraş şi le-am strâns. Trebuia să 
fac asta pen' că aveam o anumită fire, existau destui indivizi 
pe insulă care mă cunoşteau şi li s-ar fi părut dubios dacă le- 
aş fi lăsat acolo. 

Prima idee care mi-a venit a fost să le spun că nu-l 
văzusem pe Joe toată dup-amiaza. Că plecase deja de-acasă 
când mă-ntorsesem de la Vera, fără ca măcar să scrie vreun 
bileţel în care să-mi zică în ce direcţie îşi cărase curu', şi că 
vărsasem pe jos sticla aia scumpă de scotch fiin'că mă 
enervasem prea tare. Nu m-ar fi deranjat dacă ar fi verificat şi 
şi-ar fi dat seama că fusese beat când picase în puț; Joe ar fi 
putut găsi de pileală într-o mulţime de locuri, inclusiv în 
propria-i bucătărie. 

Insă o privire aruncată în oglindă a fost suficientă ca să 
mă determine să mă răzgândesc — dacă Joe n-ar fi fost acasă 
ca să-mi facă vânătăile alea de pe gât, atunci cine să mi le fi 
făcut? Moş Crăciun? Din fericire, îmi păstrasem o portiţă de 


scăpare — îi declarasem Verei că, dacă Joe începea să-şi 
arate colții de căpcăun, o să-l las să fiarbă în suc propriu şi o 
să mă duc la East Head să privesc eclipsa. Când rostisem 
cuvintele-astea nu avusesem nimic special în minte, însă mai 
târziu mi-au fost de folos. 

East Head nu era un loc potrivit — se aflaseră destui acolo 
şi ştiau că n-am fost cu ei —, da' Păşunea Rusească pe 
drumu' spre East Head avea o vedere bună spre Vest şi nu 
fusese nimeni acolo. Văzusem asta o dată de pe verandă şi 
altă dată în timp ce spălam vasele. Singura problemă... 

Ce-i, Frank? 

Nu, nu mă îngrijora faptu' că vor găsi camionu' acasă. Vezi 
tu, încasase trei amenzi una după alta în 1959 şi până la 
urmă i-au suspendat carnetu' pentru o lună. Edgar Sherrick, 
pe vremea aia poliţistu' de-aici, a venit şi i-a spus că poa' să 
bea până crapă, dacă aşa vrea, numa' că prima dată când o 
să-l prindă beat la volan, o să-l trimită la Curtea districtuală şi 
o să-i ia carnetu' de conducere pentru un an. Edgar şi 
nevastă-sa îşi pierduseră o fetiţă prin 1948 sau 1949 din 
cauza unui şofer pilit şi, cu toate că era destul de indulgent cu 
altele, Edgar nu accepta să fii matol la volan. Joe o ştia şi nu 
mai conducea dacă avea la bord mai mult de două-trei 
pahare, mai ales după discuţia avută cu Edgar pe verandă. 
Nu, când m-am întors de pe Păşunea Rusească şi nu l-am 
găsit, mi-am imaginat că venise unu' dintre amicii lui să-l 
ducă pe undeva ca să sărbătorească eclipsa — asta avea să 
fie povestea mea.. 

Incepusem să zic că singura problemă importantă era 
legată de sticla cu whisky. Lumea ştia că io o cumpărasem, 
însă nu conta; s-ar fi gândit c-o făcusem ca să nu mă mai 
bată. Da' ce s-a-ntâmplat în realitate cu sticla, dacă povestea 
mea trecea drept adevărată? Ar fi putut să nu intereseze pe 
nimeni, da', la fel de bine, putea să şi intereseze. Când 
plănuieşti o crimă, n-ai de unde să ştii ce amănunt o să te 
obsedeze mai târziu. E cel mai bun motiv care să te 
determine să renunţi. M-am pus în locu' lu' Joe — n-a fost atât 
de greu cum vă închipuiţi — şi mi-am dat seama că n-ar fi 


plecat nicăieri câtă vreme mai exista vreo picătură de whisky 
în sticlă. Trebuia să fie găsită lângă el, în puț, şi acolo a şi 
fost... da' fără dop. Pe ăsta l-am aruncat deasupra grămezii 
de cioburi, în gunoi. 

Am mers până la fântână, cu restu' de scotch clipocind în 
sticlă şi gândindu-mă: "Şi-a băgat alcoolu' în el, asta era bine, 
nimeni nu s-ar fi aşteptat la altceva, da' apoi mi-a confundat 
gâtu' cu o pompă, şi asta nu mai era bine, aşa că mi-am luat 
cu mine cutia reflectorizantă şi m-am dus de una singură la 
Păşunea Rusească, blestemându-mi impulsu' care m-a făcut 
să mă opresc şi să-i cumpăr sticla aia de Johnnie Walker. 
Când am venit înapoi, plecase. Nu ştiam încotro sau cu cine şi 
nici nu-mi păsa. Am strâns mizeria făcută de el, sperând c-o 
să fie în toane mai bune la întoarcere." Suna destul de logic la 
prima vedere. 

Cre' că ce-mi displăcea cel mai tare la sticla aia era că, 
pentru a scăpa de ea, trebuia să mă duc din nou la locu' 
faptei şi să-l revăd pe Joe. Numa' că atunci nu prea mai conta 
dacă-mi place sau nu. 

Speram ca puţu' să nu mai arate aşa de înfricoşător în 
lumina zilei, da' n-am avut noroc. Gaura din mijloc părea chiar 
mai monstruoasă. Nu mai semăna atât de tare cu un ochi, 
căci îndepărtasem o parte din scânduri, da' tot de pomană. 
Aducea cu o orbită care putrezise în aşa hal, încât se 
destrămase. Simţeam mirosu' ăla de igrasie şi cocleală. Mi- 
am amintit de fetiţa care-mi apăruse în minte cu o zi înainte şi 
m-am întrebat ce făcea ea în dimineaţa asta. 

Am vrut să mă răsucesc şi să fug spre casă, da' am 
înaintat până la puț, fără ca măcar să-mi târşâi picioarele. Îmi 
doream să las totu' cât mai repede în urmă... şi să nu mai 
întorc nici capu' dup-aia. De-acu' încolo nu mai aveau să mă 
preocupe decât copiii şi trebuia să mă păstrez în întregime 
pentru ei. 

Am îngenuncheat şi am privit înăuntru. Joe era acolo, cu 
capu' prăbuşit pe un umăr şi braţele în poală. Pe faţă îi 
mişunau nişte insecte şi asta m-a convins că murise. Am 
apucat sticla cu o batistă — nu din cauza amprentelor, ci 


fiin'că nu voiam s-o ating — şi am aruncat-o. A aterizat în 
mocirla de lângă el, da' nu s-a spart. Numa' insectele s-au 
speriat; au coborât pe gât şi au intrat sub guleru' cămăşii. 
Niciodată n-am să uit asta. 

Tocma' mă hotărâsem să plec — imaginea insectelor 
căutându-şi o ascunzătoare îmi provocase iar greață —, când 
ochii mi s-au oprit pe scândurile pe care le desprinsesem ca 
să ajung la gura puţului. Nu era bine să le las acolo; ar fi putut 
ridica o groază de întrebări. 

M-am gândit un pic şi apoi, când am priceput că vremea 
trecea îngrozitor de repede şi că în orice moment putea să 
apară cineva ca să comenteze eclipsa sau petrecerea Verei, 
mi-am zis la naiba cu ele şi le-am trântit în puț. Apoi m-am 
întors spre casă. Mi-am aranjat drumu', aş spune, fiin'că o 
mulţime de fâşii din rochia sau combinezonu' meu atârnau de 
ghimpi, şi am cules cât de multe am putut. Puțin mai târziu 
am venit şi le-am luat şi pe cele trei-patru câte mai 
rămăseseră prima dată. Mai erau şi bucățele din flaneaua lu' 
Joe, da' pe alea le-am lăsat. "Garrett Thibodeau poa' să 
creadă ce-o vrea despre ele", m-am gândit io, "oricine poa' să 
creadă ce-o vrea. O să pară că s-a îmbătat şi a căzut în put, 
indiferent de asta, iar cu reputaţia pe care o avea Joe, cel mai 
probabil e că toate deciziile lor or să fie în favoarea mea." 

Însă fâşiile astea nu s-au dus la gunoi, alături de cioburi şi 
de dopu' de la Johnnie Walker, ci le-am aruncat io mai târziu 
în ocean. Ajunsesem la poartă şi mă pregăteam să urc 
treptele verandei, când m-a bătut un gând. Joe mă apucase 
de furou' pe care-l târâm după mine; dacă o bucată din el a 
rămas în mâna lui? Dacă o strânge într-unu' din pumnii ce i se 
odihnesc acu' în poală, în fundu' gropii? 

Am îngheţat. Am îngheţat la propriu. Stăteam acolo, la 
poartă, sub soarele fierbinte de iulie, cu pielea ca de găină pe 
mine şi simţindu-mi oasele la zero grade (asta o citisem într-o 
poezie la liceu). Atunci, Vera mi-a vorbit iar în minte: "Având 
în vedere că nu poţi face nimic, te-aş sfătui să nu te mai 
frămânţi." Mi s-a părut o chestie rezonabilă, aşa că am urcat 
treptele şi am intrat înăuntru. 


Mi-am petrecut restu' dimineţii învârtindu-mă în juru' casei 
şi pe verandă, căutând... nu prea ştiu ce. N-am idee după ce 
mă uitam de fapt. Poate că m-aşteptam ca ochiu' meu interior 
să observe încă ceva de făcut sau de aranjat, aşa cum se- 
ntâmplase cu micu' vraf de scânduri. Oricum, n-am mai 
remarcat nimic. 

Pe la unşpe am trecut la pasu' următor, adică am sunat-o 
pe Gail Lavesque la Pinewood. Am întrebat-o ce credea 
despre eclipsă, apoi cum merseseră lucrurile cu Măria Sa. 

— Bine, mi-a răspuns, nu mă pot plânge fiin'că n-am văzut 
pe nimeni în afară de tipu' ăla chel, cu mustață perie, ştii 
despre cine vorbesc, nu? 

l-am zis că da. 

— A coborât pe la nouă jumate, a ieşit în grădină, 
mergând încetişor şi ţinându-şi capu' cu mâinile, da' fiind cel 
puţin treaz, ceea ce n-ai putea spune despre ăilalţi. Când 
Karen Jolander l-a întrebat dacă vrea un pahar cu suc de 
portocale, a alergat până la marginea verandei şi a borât 
peste petunii. Ar fi trebuit să-l auzi, Dolores... Bleeeeea! 

Am râs aproape urlând, niciodată nu-mi mai făcuse atât 
de bine să râd. 

— Cre! c-au tras un chef pe cinste după ce s-au întors de 
pe feribot, a zis Gail. Dacă aş căpăta câte o monedă de cinci 
cenți pentru fiecare chiştoc de ţigară strâns în dimineaţa asta, 
nu mai mult de cinci cenți, mi-aş putea cumpăra un Chevrolet 
nou-nouţ. Da' o să curăţ totu' lună până când doamna 
Donovan o să-şi plimbe mahmureala prin jur, te poţi baza pe 
mine. 

— Sunt sigură, iar dacă ai nevoie de ajutor, ştii pe cine să 
chemi, nu? 

Gail a izbucnit în râs. 

— Lasă, ai muncit pe brânci în ultima săptămână, iar 
doamna Donovan o ştie la fel de bine ca mine. Nu vrea să te 
vadă p-aici înainte de mâine dimineaţă, şi nici io. 

— Bine, am spus, şi am făcut o mică pauză. 

Se aştepta să-mi iau rămas-bun, iar când am continuat, a 
devenit mai atentă... ceea ce şi doream. 


— Nu l-ai văzut pe Joe p-acolo? am întrebat-o. 

— Joe? Joe al tău! 

— Îhî 

— Nu, nu l-am văzut deloc p-aici. De ce mă-ntrebi? 

— N-a venit acasă aseară. 

— O, Dolores! a spus îngrozită şi în acelaşi timp 
interesată. Băutura? 

— Mai mult ca sigur. Nu c-aş fi cine ştie ce îngrijorată; nu-i 
prima dată când îşi petrece noaptea urlând la lună. O să 
apară el; iarba rea nu piere aşa uşor. 

Apoi am închis, cu senzaţia că făcusem o treabă bună. 
Plantasem prima sămânță. 

Mi-am preparat un sandviş cu brânză şi pâine prăjită la 
prânz, da' n-am fost în stare să-l mănânc. Mirosu' de brânză şi 
pâine arsă mi-a întors stomacu' pe dos. Am luat două aspirine 
şi m-am întins. Nu m-am gândit c-o să adorm, da' aşa s-a- 
ntâmplat. Când m-am trezit, se făcuse deja patru şi era 
vremea să mai plantez vreo câteva seminţe. l-am sunat pe 
prietenii lu' Joe, adică pe cei care aveau telefon, şi i-am 
întrebat dacă-l văzuseră. Nu venise noaptea trecută acasă, le- 
am spus, nici până acuma nu se întorsese, şi începeam să-mi 
fac griji. Sigur că toţi au negat, fiecare vrând să mai audă şi 
alte detalii picante, da' numa' unuia i-am zis ceva, adică lu' 
Tommy Anderson, fiin'că ştiam că lui i se lăuda Joe cum îşi 
pune la punct nevasta, iar el, săracui', îi înghiţea gogoşile. 
Chiar şi atunci am fost atentă să nu supralicitez; i-am 
mărturisit că ne certasem şi că pesemne se înfuriase în 
ultimu' hal. Seara am mai dat vreo câteva telefoane, şi unora 
pe care-i mai sunasem o dată, şi am fost fericită să aflu că 
zvonurile începuseră să se întindă. 

N-am dormit prea bine în noaptea aia; am avut nişte vise 
îngrozitoare. Unu' despre Joe. Stătea pe fundu' puţului, 
uitându-se în sus la mine cu găurile alea negre de deasupra 
nasului, ca şi cum şi-ar fi înfipt cărbuni în orbite pe faţa aia 
albă. Îmi spunea că se simte singur şi mă implora să sar şi io 
în groapă ca să-i ţin companie. 

Ălălalt a fost şi mai urât, fiin'că era despre Selena. Avea 


vreo patru ani şi purta o rochie roz, pe care i-o adusese 
bunica Trisha exact înainte de-a muri. Selena s-a îndreptat 
spre mine şi am văzut că avea foarfecele meu de croitorie în 
mână. M-am întins să-l iau, da' ea a dat din cap. "E vina mea 
şi io trebuie să plătesc", mi-a zis. Apoi a ridicat foarfecele şi 
şi-a tăiat nasu': crac! A căzut în noroi între pantofiorii ei din 
piele, iar io m-am trezit ţipând. Ceasu' arăta numa' ora patru, 
da' terminasem cu somnu' pentru noaptea aia, şi încă n-ajun- 
sesem atât de proastă să nu-mi dau seama. 

La şapte am sunat din nou la Vera. De data asta a răspuns 
Kenopensky. l-am spus că ştiam că Vera mă aşteaptă, da' că 
nu puteam veni până când nu aflam unde era bărbatu' meu. 
Că lipsea de două nopţi şi că niciodată nu mai făcuse vreo 
beţie mai lungă de-o noapte. 

Cam pe la sfârşitu' convorbirii, Vera a intrat pe extensie şi 
m-a întrebat ce se-ntâmplă. 

— Cred că mi-am pierdut bărbatu', i-am zis. 

A tăcut vreo câteva secunde şi aş fi dat orice să aflu la ce 
se gândea. Apoi mi-a spus că dacă ar fi fost în locu' meu, n-ar 
fi deranjat-o absolut deloc dispariţia lu' Joe. 

— Păi, avem trei copii şi până la urmă m-am, obişnuit cu 
el. Vin mai târziu, dacă apare. 

— Foarte bine. Mai eşti pe fir, Ted? 

— Da, Vera, i-a răspuns el. 

— Ei bine, poartă-te şi tu ca un bărbat. Sfărâmă ceva. Sau 
împinge. Nu-mi pasă ce. 

— Da, Vera, a repetat el şi dup-aia s-a auzit când a pus 
receptoru' în furcă. 

Vera a mai tăcut puţin, apoi a spus: 

— Poate a avut un accident, Dolores. 

— Da, nu m-ar surprinde. A băut într-o veselie în ultimele 
săptămâni şi, când am încercat să discut cu el despre banii 
pentru şcoală ai copiilor, a fost cât p-aci să-mi rupă gâtu'. 

— Ah, zău? Şi după încă vreo două secunde a reluat: 
Baftă, Dolores! 

— Mersi. S-ar putea să am nevoie. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva, să-mi spui. 


— Eşti foarte drăguță. 

— Deloc, mi-a răspuns. Pur şi simplu nu vreau să te pierd. 
E greu să găseşti în zilele astea pe cineva care să nu bage 
prafu' sub covor după ce-l mătură. 

Ca să nu mai vorbim de persoane care să-şi amintească să 
pună preşurile din faţa uşilor într-o anumită poziţie, m-am 
gândit io, da' n-am spus nimic. l-am mulţumit şi am închis. 
După vreo juma' de oră l-am sunat pe Garrett Thibodeau. Pe 
vremea aia încă nu exista un şef al poliţiei în Little Tall; 
Garrett era poliţistu' oraşului. Preluase slujba după ce Edgar 
Sherrick a avut atacu' de cord, m 1960. 

l-am zis că Joe nu dăduse p-acasă de două nopţi şi că 
începusem să mă îngrijorez. Garrett părea destul de ameţit, 
cre' că încă n-apucase să-şi bea cafeaua de dimineaţă — da' 
mi-a răspuns c-o să ia legătura cu secţia de poliţie de pe 
continent şi-o să vorbească cu vreo câţiva inşi. Ştiam că vor fi 
tot ăia pe care-i sunasem deja, da' am tăcut. Garrett a înche- 
iat spunându-mi că sigur o să-l văd pe Joe până la prânz. Aşa- 
i, grăsanule, m-am gândit io, punând receptoru' în furcă, 
poate când or să fluiere porcii. Îmi închipui că omul ăla avea 
suficient creier să fluiere "Yankee Doodle" în timp ce se caca, 
da' mă îndoiesc că şi-ar fi amintit toate cuvintele. 

A trecut o săptămână lungă ca dracu' până l-au găsit şi 
aproape că-mi ieşisem din minţi între timp. Selena s-a întors 
miercuri. O sunasem marţi dup-amiază ca să-i spun că taică- 
său dispăruse şi că devenise o chestie serioasă. Am întrebat-o 
dacă vrea să vină şi mi-a răspuns că da. Melissa Caron, adică 
mama lu' Tanya, s-a dus s-o ia. l-am lăsat în pace pe băieţi, 
Selena îmi era de-ajuns pentru început. Joi, cu două zile 
înainte ca ei să-l descopere pe Joe, m-a prins în grădina de 
zarzavat şi mi-a zis: 

— Spune-mi un lucru, mamă. 

— Bine, dragă. 

Cred că aveam o vocea destul de calmă, numa' că 
bănuiam ce urma să vină, chiar prea mult. 

— l-ai făcut ceva? m-a întrebat. 

Brusc, visu' mi-a apărut în faţa ochilor — Selena la patru 


ani în frumoasa ei rochie roz, ridicând foarfecele de croitorie 
şi tăindu-şi nasu'. M-am gândit, de fapt, m-am rugat: "O, 
Doamne, te rog ajută-mă să-mi mint fiica. Te rog, Doamne. N- 
o să-ţi mai cer nimic niciodată dacă o să mă ajuţi să-mi mint 
fiica atât de bine, încât să mă creadă şi să nu se îndoiască 
vreodată de asta." i 

— Nu, i-am răspuns io. Imi pusesem mânuşile de 
grădinărit, da' acu' le-am scos ca să-mi pot aşeza mâinile pe 
umerii ei. Am privit-o fix în ochi. Nu, Selena. Se îmbătase 
foarte tare şi m-a lovit îndeajuns de rău, încât să-mi lase 
vânătăile astea urâte pe gât, da' nu i-am făcut nimic. Doar am 
plecat fii'ncă mă speriase prea mult ca să mai rămân. Eşti în 
stare să-nţelegi, nu? Să-nţelegi şi să nu mă învinuieşti pentru 
asta? Ştii cum e să-ţi fie teamă de el. Nu-i aşa? 

A dat din cap, da' nu mi-a părăsit nici o clipă privirea. 
Avea ochii de-un albastra mult mai închis decât îi văzusem 
vreodată, asemeni oceanului înainte de furtună. În interioru' 
meu am remarcat lama foarfecelui sclipind şi micu' ei năsuc 
căzând în ţărână. Şi vă pot zice la ce mă gândeam atunci: că 
Dumnezeu îmi răspunsese la rugă în ziua aceea. Aşa cum o 
face El de obicei, din câte am observat io. Nici o minciună pe 
care am spus-o mai târziu despre Joe n-a fost mai bună decât 
cea pe care, i-am zis-o Selenei printre fasole şi castraveți... 
Însă mă crezuse oare? Fără nici o rezervă? Chiar dacă mi-ar 
plăcea să cred că da, n-a fost aşa. Indoiala i-a întunecat ochii 
şi atunci, şi mai târziu. 

— Sunt vinovată doar fiin'că i-am cumpărat o sticlă de 
băutură, am încercat să-l mituiesc ca să se poarte mai 
frumos. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

S-a mai uitat la mine vreun minut, apoi şi-a plecat privirea 
şi mi-a luat punga cu castraveţii pe care-i culesesem mai 
devreme. 

— Bine, mi-a spus. O să duc io castraveţii ăştia în casă. 

Asta a fost tot. N-am mai discutat niciodată subiectu', nici 
înainte de-ai se găsi cadavru', nici după. Probabil că auzise o 
mulţime de bârfe despre mine pe insulă şi la şcoală, da' n-am 
mai vorbit despre asta. Atunci, în dup-amiaza aia, în grădină, 


a început şi răceala. Un zid, asemeni celui pe care o familie îl 
pune între ea şi restu' lumii, s-a ivit între mine şi Selena. De- 
atunci se îngroaşă mereu. Mă sună, îmi scrie, nu-i nici o 
problemă, da' păstrăm distanţa. Ne-am înstrăinat una faţă de 
alta. O făcusem mai mult pentru Selena, nu pentru băieţi şi 
nici din cauza banilor pe care Joe încercase să-i fure. Mai mult 
pentru Selena îl împinsesem să moară, iar preţu' pe care l-am 
plătit ca s-o protejez de taică-său a fost partea cea mai 
profundă a iubirii ei pentru mine. Odată l-am auzit pe tata 
spunând că Dumnezeu i-a făcut o poză unei curve în ziua în 
care a creat lumea şi abia mult mai târziu am înţeles ce 
înseamnă asta. Şi vreţi să ştiţi partea cea mai rea? Uneori e 
comic. Uneori e atât de comic, încât nu te poţi abţine să râzi, 
chiar dacă toată lumea se prăbuşeşte în juru' tău. 

Intre timp, Garrett Thibodeau împreună cu tovarăşii lui se 
îndeletniceau cu căutarea lu' Joe, da nu-l găseau. Ajunseseră 
la un punct care m-a determinat să cred că ar trebui să-l 
descopăr chiar io. Dacă n-ar fi fost vorba şi de gologani, n-aş 
fi avut nimic împotrivă să-l las acolo pân' la paştele cailor. 
Numa' că banii se aflau în Jonesport într-un cont pe numele lu' 
Joe şi nu-mi surâdea să aştept şapte ani ca să-l declare mort 
din punct de vedere legal şi să-i pot recupera. Selena începea 
facultatea peste doi ani şi ceva, şi i-ar fi trebuit o parte din ei 
ca să plece. 

In final, zvonu' că Joe şi-a luat cu el sticla cu băutură în 
pădurea din spatele casei şi că ori a căzut în vreo capcană, ori 
s-a împiedicat în timp ce se întorcea cherchelit acasă, a 
început să înconjoare ţinutu'. Garrett a declarat că fusese 
ideea /ui, da' mie mi-a fost greu să cred după ce mersesem 
împreună la şcoală. Oricum. Joi dup-amiază a lipit un afiş pe 
uşa Primăriei, iar sâmbătă dimineaţa, adică la o săptămână 
după eclipsă, a strâns o echipă de patruzăci sau cincizăci de 
inşi pentru a-l căuta pe Joe. 

Formaseră o coloană la capătu' lu' East Head în Highgate 
Woods şi se îndreptau spre casă, trecând prima dată prin 
pădure şi apoi prin Păşunea Rusească. l-am văzut traversând 
Păşunea pe la ora unu; râdeau şi glumeau, numa' că s-au 


oprit şi au început să înjure când au păşit pe proprietatea 
noastră şi au intrat în murăriş. 

Stăteam lângă uşa din faţă şi-i aşteptam cu inima 
bătându-mi în gât. Îmi amintesc că gându' mi-a zburat la 
faptu' că Selena plecase de-acasă — se dusese la Laurie 
Langill — şi m-am mai liniştit un pic. Apoi mi-a trecut prin cap 
că rugii ăia de mure ar putea să-i facă s-o lase baltă, 
renunțând să mai caute înainte de-a ajunge la puţu' ăla vechi. 
Da' ei au continuat să meargă. Brusc, l-am auzit pe Sonny 
Benoit ţipând: "Hei, Garrett! Aici! Vino aici!" şi în momentu' 
ăla am ştiut că, de bine de rău, îl găsiseră. 

l-au făcut autopsie, normal. Chiar în ziua în care-l 
descoperiseră, şi cred că încă n-o terminaseră când, pe la 
apus, Jack şi Alicia Forbert i-au adus pe băieţi. Pete plângea, 
da' părea cam dezorientat, nu prea cred că pricepea ce se- 
ntâmplase cu taică-său. Numa' că Joe Junior înţelegea foarte 
bine şi, când m-a luat deoparte, mi-am închipuit că-mi va 
pune aceeaşi întrebare ca Selena, aşa că m-am pregătit să-i 
torn aceeaşi minciună. Însă mi-a spus ceva cu totu' diferit. 

— Mămico, dacă mă bucur că a murit, Dumnezeu o să mă 
trimită în lad? 

— Joey, oamenii nu-şi pot stăpâni prea tare sentimentele, 
şi Dumnezeu o ştie. 

A început să plângă şi apoi a zis un lucru care mi-a frânt 
inima: 

— Am încercat să-l iubesc, mi-a spus el. Întotdeauna am 
încercat, da' nu m-a lăsat. 

L-am îmbrăţişat şi l-am strâns cât de tare am putut. Cre' 
că mai aveam puţin şi izbucneam şi io în lacrimi... numa' că 
tre' să ţineţi cont că nu dormisem prea bine şi că încă n- 
aveam nici cea mai vagă idee despre ce urma să se-ntâmple. 

Ancheta trebuia să aibă loc marţi, iar Lucien Mercier, care 
pe vremea aia se ocupa de aranjamentele mortuare în Little 
Tall, mi-a spus că o să-l pot înmormânta pe Joe în cimitiru' 
The Oaks abia miercuri. Numa' că în lunea dinainte de 
anchetă, Garrett m-a sunat şi m-a rugat să mă duc până la 
poliţie. Era ceva la care mă aşteptasem şi de care mă 


temusem, da' n-aveam ce face, trebuia să mă duc, aşa că i- 
am zis Selenei să le dea băieţilor de mâncare la prânz şi am 
plecat. Garrett nu era singur. Ci împreună cu doctorul John 
McAuliffe. Mai mult sau mai puţin prevăzusem şi aşa ceva, da' 
inima mi-a sărit din piept. 

McAuliffe se ocupa p-atunci cu examinările medicale la 
nivel de district. A murit trei ani mai târziu, când un plug 
pentru deszăpezire a intrat în micu' lui Volkswagen. Dup-aia 
Henry Briarton i-a preluat postu'. Dacă Briarton mi-ar fi fost 
interlocutor în 1963, m-aş fi simţit mult mai degajată în ziua 
aia. Briarton e mai deştept decât săracu' Garrett Thibodeau, 
da' numa' cu puţin. Insă John McAuliffe... avea o minte ca un 
far care străluceşte deasupra oraşului. 

Era un scoţian get-beget, care se stabilise prin partea 
locului după al doilea război mondial; vorbea cu accent, şi 
rârâit pe deasupra. Probabil că îşi căpătase cetăţenia 
americană, din moment ce se afla pe un post districtual, şi 
practica şi medicina, da' în mod sigur nu semăna cu ăilalţi 
localnici. Nu că asta ar fi contat pentru mine; ştiam că tre' să-i 
fac faţă indiferent dacă ar fi fost american, scoţian sau 
chinez. 

Avea un păr alb ca zăpada, chiar dacă nu părea decât de 
patruşcinci de ani, şi nişte ochi albaştri, reci şi pătrunzători, 
ca nişte burghiuri. Când te privea, parcă îţi intra până în 
creier, aranjându-ţi gândurile pe care le găsea acolo în ordine 
alfabetică. Cum l-am văzut stând în spatele biroului lu' Garrett 
şi am auzit în urma mea pocnetu' uşii, care ne separa de 
restu' Primăriei, mi-am dat seama că ceea ce se va întâmpla 
a doua zi pe continent nu va conta nici cât o ceapă degerată. 
Adevărata anchetă urma să se ţină chiar aici, în minusculu' 
birou al poliţaiului districtual, cu un calendar al firmei Weber 
Oil pe un perete şi cu o poză a mamei lu' Garrett pe ălălalt 

— Imi pare rău că te-am deranjat în asemenea momente 
grele pentru tine, Dolores, a spus Garrett. Da' domnu' 
McAuliffe are câteva întrebări pe care doreşte să ţi le pună. 

Işi frământa mâinile, oarecum nervos, amintindu-mi de 
domnu' Pease de la bancă. Presupun că avea câteva bătături 


la mâini, fiin'că sunetele pe care le scoteau în timp ce se 
frecau una de alta semănau cu alea făcute de-o bucată de 
glaspapir hârşâind pe suprafaţa unei scânduri. 

După uimirea evidentă din privirea pe care Garrett i-a 
aruncat-o doctorului, am înţeles că nu ştia despre ce întrebări 
era vorba, şi asta m-a speriat şi mai tare. Nu-mi plăcea că 
scoţianu' ăla şiret considera problema prea serioasă ca s-o 
lase pe mâna consilierilor lui, neacordându-i nici o şansă 
săracului Garrett s-o rezolve. 

— Condoleanţele mele, doamnă St. George, a spus 
McAuliffe cu accentu' lui ascuţit de scoţian. Era mic de 
înălţime, da' vârtos şi bine proporţionat. Avea o mustăcioară 
curată, la fel de albă ca şi păru' din cap, purta un costum cu 
vestă de lână şi arăta tot atât de diferit de restu' localnicilor 
precum îi suna şi vocea. Ochii ăia albaştri mă sfredeleau şi 
mi-am dat seama că, indiferent ce-ar fi spus, nu simţea în 
realitate nici un strop de simpatie pentru mine. Şi probabil 
pentru nimeni... Nici pentru propria-i persoană. Imi pare 
terrribil de rrrău pentru dumneavoastră. 

Sigur, dacă aş crede asta, o să-mi mai zici încă una, m-am 
gândit io. Ultima dată când ţi-a părut rău, doctore, a fost când 
a trebuit să intri într-un WC public şi căţelu' tău şi-a rupt 
zgarda afară. Da' eram decisă să nu-i arăt că mă speriasem. 
Poate c-o să mă prindă, poate că nu. Tre' să ţineţi cont că 
bănuiam ce-o să-mi spună: l-au aşezat pe Joe pe masa din 
Spitalu' Districtual şi, când i-au desfăcut mâinile, au găsit o 
bucată de nailon alb, probabil dintr-un furou de femeie. S-ar fi 
putut să fie aşa, da' n-aveam de gând să-i dau satisfacția de a 
mă vedea stânjenită. lar el se obişnuise ca oamenii să se 
simtă stânjeniți sub ochii lui; considera că-i normal şi-i plăcea. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Vreţi să luaţi un loc, doamnă? m-a-ntrebat, de parcă am 
fi fost în birou' lui, şi nu în al bietului Garrett. 

M-am aşezat, iar el mi-a cerut politicos permisiunea să 
fumeze. l-am răspuns că, din câte ştiam, lampa era oricum 
aprinsă. A chicotit ca şi cum aş fi făcut ceva comic... Da' ochii 
nu i-au zâmbit. A scos o pipă mare şi veche din buzunaru' 


sacoului, şi nişte tutun cu care a umplut-o. În răstimp, mă fixa 
cu privirea. Nici măcar după ce şi-a vârât-o între dinţi şi a 
început să pufăie, nu şi-a mutat ochii de la mine. Mă enerva 
cum mă studia prin perdeaua de fum şi mi-am amintit de faru' 
ăla — spuneau că luminează la trei kilometri depărtare într-o 
noapte cu ceaţă atât de deasă, că nu-ţi mai poţi vedea mâi- 
nile prin ea. 

Începusem să mă foiesc, în pofida tuturor intenţiilor mele, 
apoi mi-am închipuit-o pe Vera zicându-mi: "Prostii, în fiecare 
zi mor o droaie de soţi, Dolores." Mi-a trecut prin cap că 
McAuliffe ar fi putut să se chiombească la Vera o zi întreagă, 
fără s-o determine ca măcar să-şi pună un picior peste altu'. 
Gândul asta m-a mai uşurat puţin şi m-am liniştit; mi-am 
încrucişat braţele peste geantă şi l-am aşteptat să continue. 

Pân' la urmă, după ce s-a convins că n-aveam să cad de 
pe scaun şi să mărturisesc că mi-am ucis bărbatu' — printr-o 
ploaie de lacrimi, îmi imaginez că aşa i-ar fi plăcut cel mai 
mult —, şi-a scos pipa din gură şi a zis: 

— l-aţi declarat poliţistului că soţul dumneavoastră v-a 
făcut vânătăile alea de pe gât, doamnă St. George. 

— Ihî. 

— Şi că v-aţi aşezat amândoi pe verandă ca să priviţi 
eclipsa, iar acolo s-a pornit cearta. 

— Îhî. 

— Şi care a fost motivu' pentru care v-aţi certat, puteţi să- 
mi spuneţi? 

— În principal banii, apoi băutura. 

— Da' chiar dumneavoastră i-aţi cumpărat alcoolu' cu care 
s-a îmbătat atunci, doamnă St. George. Nu-i aşa? 

— Îhî, i-am răspuns. 

Simţeam nevoia să mai spun ceva, să mă explic, da' n-am 
făcut-o. Vezi tu, asta îşi dorea McAuliffe, să mă grăbesc. Să 
mă explic fix până ajung într-o celulă de puşcărie. 

În final a cedat. A început să bată darabana cu degetele 
ca şi cum ar fi devenit nerăbdător, apoi şi-a fixat din nou 
farurile pe mine. 

— După incidentul cu bătaia, aţi plecat; v-aţi dus până la 


Păşunea Rusească, înspre East Head, să urmăriţi eclipsa de 
una singură. 

— Îhî. 

S-a aplecat brusc în faţă, cu mâinile lui mici pe genunchii 
tot mici, şi a spus: 

— Doamnă St George, ştiţi din ce direcţie sufla vântu' în 
acea zi? 

La fel ca în ziua aia din noiembrie 1962, când găsisem 
puţu' vechi şi fusese cât p-aci să pic în el; cre' că se auzea 
cam acelaşi freamăt; da' apoi mi-am zis: "Ai grijă, Dolores 
Claiborne; ai foarte mare grijă. Acu' există peste tot fântâni, 
iar omu' ăsta cunoaşte fiecare loc unde le găseşti." 

— Nu, am răspuns. Nu ştiu. lar când nu ştiu din ce parte 
bate vântu', asta înseamnă în general că nu bate. 

— De fapt nu era decât o briză uşoară... a început Garrett, 
da' McAuliffe şi-a ridicat mâna şi i-a tăiat-o din zbor. 

— Dinspre Vest, a zis el. Un vânt din Vest, o briză din Vest, 
dacă vrei, între zece şi treişpe kilometri la oră, cu rafale de 
până la douăzăci. Mi se pare ciudat, doamnă St. George, cum 
de vântu' ăsta nu a adus cu el ţipetele soţului 
dumneavoastră. Stăteaţi pe Păşunea Rusească, la mai puţin 
de un kilometru depărtare. 

În următoarele trei secunde n-am scos un cuvânt. Îmi 
impusesem să număr până la trei înainte de a-i răspunde la 
orice. Asta mă forţa să nu mă reped şi să cad într-una dintre 
capcanele pe care mi le întindea. Însă McAuliffe tre' să fi 
crezut că m-a zăpăcit de tot, fiin'că s-a aplecat în faţă şi po' 
să vă jur că, pentru câteva clipe, ochii lui au trecut de la un 
albastru-aprins la un alb-strălucitor. 

— Nu mă surprinde. În primu' rând, zece kilometri la oră 
nu înseamnă mai mult decât o adiere într-o zi înăbuşitoare. În 
al doilea rând, erau vreo mie de bărci în largu' oceanului, 
toate chiuind una la alta. Şi de unde ştiţi că a ţipat? E al naibii 
de sigur că dumneavoastră nu l-aţi auzit 

S-a lăsat pe spate, un pic dezamăgit. 

— Aţi făcut o deducție acceptabilă. Ştim că nu a murit 
imediat după ce a căzut, iar evidenţa medicală arată că în 


mod sigur a mai avut cel puţin o perioadă de luciditate dup- 
aia. Doamnă St. George, dacă dumneavoastră aţi fi picat într- 
un puț părăsit şi v-aţi fi trezit cu o tibie ruptă, o gleznă ruptă, 
patru coaste rupte şi o încheietură scrântită, n-aţi ţipa după 
ajutor? 

Am numărat cele trei secunde şi, după încă o întârziere, 
am zis: 

— Nu ʻo am picat în puț, doctore McAuliffe. Ci Joe. Şi 
băuse. 

— Da', a reluat doctorul. l-aţi cumpărat o sticlă de scotch, 
chiar dacă toată lumea cu care am vorbit mi-a spus că nu vă 
surâdea când trăgea la măsea, iar el nu a băut numai, ci s-a 
îmbătat. Era grrroaznic de beat. Avea o mulţime de sânge în 
gură şi cămaşa plină de sânge până la brâu. lar dacă 
adăugăm şi coastele rupte, plus leziunile pe care le-a suferit 
la plămâni, ştiţi la ce ajungem? 

"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..." 

— Nu. 

— Coastele fracturate i-au străpuns plămânii. Asemenea 
răni sângerează de obicei puternic, da' foarte rar atât de tare. 
O hemoragie atât de mare a fost probabil cauzată de 
strigătele de salvare repetate. 

Exact aşa a spus, Andy: salvare. 

Nu fusese o întrebare, da' tot am numărat până la trei 
înainte de a vorbi. 

— Credeţi că a zbierat după ajutor de-acolo, de jos. Asta 
rezultă, nu? 

— Nu, doamnă, nu doar crea, sunt absolut sigur. 

De astă dată n-am mai aşteptat. 

— Doctore McAuliffe, credeţi că io l-am împins pe bărbatu- 
meu în put? 

Asta l-a scuturat un pic. Nu numa' că farurile alea ale lui 
au clipit, da' chiar au pălit vreo câteva clipe. S-a mai jucat 
puţin cu pipa, apoi şi-a băgat-o în gură, încercând în răstimp 
să se hotărască ce să facă. 

Da' înainte de-a apuca să spună ceva, Garrett, roşu ca o 
ridiche, a rupt tăcerea: 


— Dolores, sunt convins că nimeni nu se gândeşte... Ca să 
zic aşa, nimeni n-a /uat în considerare că... 

— Hm, l-a întrerupt McAuliffe. Se părea c-o să evite un 
răspuns direct, da' a continuat fără ezitare: lo chiar m-am 
gândit. Doamnă St. George, trebuie să înţelegeţi că asta face 
parte din meseria mea... 

— A, nu te mai chinui cu "doamnă St. George". Dacă ai 
intenţia să mă acuzi că, mai întâi, l-am împins pe bărbatu- 
meu în put şi că dup-aia m-am uitat la el cum strigă după 
ajutor, ia tauru' de coarne şi spune-mi Dolores. 

N-am încercat să-l blochez atunci, Andy, da' a naibii să fiu 
dacă n-am reuşit a doua oară în câteva minute. Mă-ntreb 
dacă mai avusese un examen atât de greu de când absolvise 
facultatea. 

— Nimeni nu vă acuză de nimic, doamnă St. George, a zis 
el înţepat, iar în ochi am citit: "Cel puţin, nu încă". 

— Foarte bine. Pen' că e o prostie să crezi că io l-am 
împins pe Joe. Cântărea cu vreo douăzăci de kile mai mult 
decât mine, probabil chiar mai mult. Se îngrăşase zdravăn în 
ultimii ani. Şi nici nu-i era jenă să-şi folosească pumnii dacă i 
se punea cineva în cale. Vă spun astea fiin'că am fost soţia lui 
şaişpe ani şi o să găsiţi o sumedenie de oameni care o s-o 
confirme. 

Sigur că Joe nu mă lovise de-o grămadă de vreme, da' nu 
încercasem niciodată să contrazic ideea ălora de pe insulă 
conform căreia îşi ocupa o bună parte a timpului cu asta, iar 
atunci, cu ochii lu' McAuliffe sfredelindu:mi fruntea, eram a 
dracu' de încântată că n-o făcusem. 

— Nimeni nu spune că l-aţi împins în puț, a zis scoţianu'. 

Îşi revenea din ce în ce mai repede. Vedeam pe faţa lui că 
era conştient de asta, da' n-avea nici cea mai mică idee cum 
s-a-ntâmplat. Că io ar fi trebuit să fiu aia care să-mi revin. 

— Da', ştiţi, el a ţipat. Probabil destul timp — ore — şi 
chiar foarte tare. 

"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..." 

— Cre! că încep să înţeleg acu'. Poate vă închipuiţi că a 
căzut din greşeală în puț, că l-am auzit zbierând şi m-am 


prefăcut surdă. Aici doreaţi să ajungeţi? 

Am remarcat pe chipu' lui că exact aici şi-a dorit să 
ajungă. Şi totodată, că lucrurile o luaseră razna, că nu 
mergeau după cum se aşteptase, aşa cum se-ntâmplă 
întotdeauna în anchetele sale. Două pete micuţe şi roşii i-au 
apărut în obraji. Am fost încântată de asta, pen' că voiam să-l 
înnebunesc. Un bărbat ca McAuliffe e uşor de stăpânit când se 
înfurie, fiin'că cei ca el sunt obişnuiţi să-şi păstreze cumpătu' 
dacă âilalţi şi-l pierd. 

— Doamnă St. George, o să fie foarte greu să ajungem 
undeva în cazul în care continuaţi să-mi răspundeţi la 
întrebări cu alte întrebări. 

— Păi, nu mi-aţi pus nici o întrebare, doctore McAuliffe, am 
spus, privindu-l cu ochi mari şi inocenți. Mi-aţi zis că Joe ar fi 
trebuit să urle — de fapt "să ţipe", aşa v-aţi exprimat — şi io 
v-am întrebat dacă... 

— Bine, bine, a reluat el, trântindu-şi cu zgomot pipa în 
scrumiera de alamă a lu' Garrett. Acuma ochii îi aruncau 
flăcări, iar pe frunte îi apăruse o dungă roşie, asortându-se 
perfect cu petele din obraji. L-aţi auzit strigând după ajutor, 
doamnă St. George? 

"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..." 

— John, îmi vine foarte greu să cred că există vreun lucru 
care ar si/i-o pe femeia asta să-şi dea cărţile pe faţă, a 
intervenit Garrett, arătând mai stânjenit ca oricând şi 
abătându-i încă o dată atenţia scoţianului. 

Era cât p-aci să mă pufnească râsu'. Nu mă-ndoiam că ar 
fi fost nasol pentru mine dacă nu m-aş, fi abținut, da' numa' 
cu greu am rezistat. 

McAuliffe s-a răsucit spre Garrett şi i-a zis: 

— Ne înţeleseserăm să mă ocup eu de asta. 

Săracu' Garrett s-a trântit atât de tare pe spătaru' 
scaunului, încât a fost cât pe ce să pice cu tot cu el. 

— Bine, bine, nu-i nevoie să te înfierbânţi prea tare! a 
îngăimat. 

McAuliffe s-a întors din nou spre mine, gata să repete 
întrebarea, da' nu m-am obosit să-l las. Deja putusem număra 


până la zece. 

— Nu, am spus. N-am auzit decât sirenele bărcilor aflate în 
larg şi zbierătele asurzitoare ale oamenilor care au început 
când s-a pornit eclipsa. 

M-a aşteptat să continui — vechiu' lui truc, să tacă, 
lăsându-i pe ăilalţi să intre singuri în gura leului — şi liniştea 
s-a aşternut între noi. N-am făcut decât să stau cu mâinile 
încrucişate pe geantă, lăsând-o să se întindă cât mai mult. Și- 
a aruncat privirea spre mine, iar io i-am întors-o. 

"Ai să vorbeşti, femeie", îmi ziceau ochii lui. "O să-mi spui 
tot ce vreau să ştiu... Chiar de două ori, dacă aşa am io chef." 
lar ai mei îi răspundeau: "Nu, amice. Poţi să stai acolo, 
sfredelindu-mă cu diamantele alea de nou-născut, până când 
o să se deschidă patinoare-n lad, şi tot n-o să obţii nimic de la 

mine dacă nu-ţi caşti gura să mă-ntrebi." 

Am rămas aşa aproape un minut, duelându-ne din ochi, ca 
să zic aşa, iar spre final am simţit cum încep să cedez şi că 
vreau să-l întreb orice, chiar şi numa": "Mama ta nu te-a- 
nvăţat că e nepoliticos să te holbezi aşa la oameni?" Şi apoi a 
vorbit Garrett, mai bine-zis sto-macu' lui. A scos un sunet 
lung: Qrrrrrrrrr. 

McAuliffe l-a privit ca dracu' de dispreţuitor, iar Garrett a 
luat un briceag şi a început să-şi curețe unghiile. McAuliffe și- 
a scos un carneţel din buzunaru' hainei lui din lână (/ână, în 
iulie!), s-a uitat puţin în el, apoi l-a pus la loc. 

— A încercat să iasă, a spus el într-un târziu, la fel de plat 
ca şi cum ar fi declarat că are o întâlnire la prânz. 

Parcă mi-ar fi tras cu o măciucă una în şale, unde mă 
lovise Joe cu lemnu' ăla de foc, da' m-am ţinut bine. 

— Zău? 

— Da. Pereţii puţului sunt zidiţi din bolovani (numa' că a 
zis bălăvani), iar noi am găsit amprente însângerate pe 
câţiva. Se pare că s-a ridicat în picioare şi apoi a început să se 
caţere încet, centimetru cu centimetru. Probabil a fost o 
muncă de Hercule, ca să nu mai discutăm despre durerea 
chinuitoare, imposibil de imaginat. 

— Regret că a suferit atât. Săracu' Joe... 


Vocea îmi era la fel de calmă ca de obicei — sau cel puţin 
aşa credeam —, da' simţeam cum transpir la sub braţ şi îmi 
amintesc cât de tare mă speria gându' că ar fi putut să mi se 
scurgă sudoarea pe sprâncene sau pe tâmple, unde ar fi fost 
remarcată. 

— Într-adevăr, a spus McAuliffe cu ochii sclipind. Săracu'... 
bătrânu'... Joe. Cre' că ar fi fost în stare să iasă afară. Oricum, 
pesemne că ar fi murit dup-aia, da' cre' că ar fi ieşit şi singur 
afară. În orice caz, ceva l-a împiedicat. 

— Ce anume? am întrebat io. 

— A suferit o fractură de craniu, mi-a răspuns McAuliffe. 
Ochii îi străluceau ca întotdeauna, da' glasu' îi devenise blând 
ca al unei pisici care toarce. Am găsit un pietroi între 
picioarele lui. Acoperit de sângele soţului dumneavoastră, 
doamnă St. George. Şi în el am descoperit mici fragmente de 
porțelan. Ştiţi ce concluzie am tras din asta? 

Unu... doi... trei... 

— Se pare că pietroiu' i-a zburat şi dinţii falşi, nu numa' 
creierii. Păcat, erau febleţea lui şi nu-mi dau seama cum o să-l 
aranjeze Lucien Mercier fără ei, ca să poată fi privit. 

În timp ce vorbeam, McAuliffe şi i-a arătat p-ai lui. Nema 
placă şi cre' că ar fi vrut să pară un zâmbet, da' n-a reuşit. 
Nici măcar un pic. 

— Da, a spus, dezgolindu-şi până la gingie două rânduri de 
dinţi lustruiţi. Da, asta-i şi concluzia mea, bucăţelele de 
porțelan provin din placa de jos. Şi acum, doamnă St. George, 
aveţi vreo idee cum l-a putut pocni piatra exact când se afla 
pe punctu' de-a părăsi puţu!'? 

Unu... doi... trei... 

— Nu. Da' dumneavoastră? 

— Da. Bănuiesc că cineva a desprins-o din pământ şi a 
aruncat-o intenţionat şi cu răutate peste faţa lui rănită şi 
rugătoare. 

Nimeni n-a mai spus nimic. O, Doamne, io aş fi vrut; aş fi 
vrut să sar în picioare şi să zic: "N-am fost io. Poate altcineva, 
da' nu io." Însă n-am fost capabilă, fiin'că mă aflam în mijlocu' 
murărişului şi, de data asta, crescuseră puțuri peste tot. 


În loc să vorbesc, am rămas acolo uitându-mă la el, 
simțind cum începeam iar să transpir şi cum mâinile îşi 
doreau să se strângă una pe alta. Da' atunci unghiile ar fi 
căpătat o culoare albă... şi le-ar fi observat. McAuliffe era 
făcut să remarce aşa ceva; n-ar fi fost decât un alt amănunt 
în raza de lumină a farului lui. Am încercat să mă gândesc la 
Vera şi la felu' în care l-ar fi privit ea — ca şi cum ar fi fost o 
urmă de căcat de câine pe pantofii ei —, da' cu ochii ăia sfre- 
delitori aţintiţi asupra mea, nici asta nu m-a ajutat. Inainte, 
parcă s-ar fi găsit şi ea împreună cu mine în acea cameră, 
însă acu' dispăruse. Nu mai eram decât io şi micu' doctor 
scoţian, mândru de propria-i persoană ca detectivii amatori 
din romane (şi a cărui mărturie trimisese deja vreo doişpe 
oameni la puşcărie, după cum am aflat mai târziu) şi simţeam 
cum se apropie din ce în ce mai mult momentu' în care 
aveam să-mi deschid gura să grăiesc. lar cea mai nasoală 
chestie, Andy, era că n-aveam nici cea mai vagă idee ce-o să 
spun. Auzeam ticăitul ceasului de pe birou' lu' Garrett. Scotea 
un sunet puternic şi amăgitor. 

Şi chiar aş fi vorbit, când persoana de a cărei prezenţă 
uitasem, Garrett Thibodeau, a făcut-o în locu' meu. Cu o voce 
neliniştită, grăbită, şi mi-am dat seama că nici e/nu mai 
suporta tăcerea, gândindu-se c-o să se prelungească probabil 
până când cineva ar fi trebuit să ţipe ca să descătuşeze 
tensiunea. 

— Hai, John, credeam că ne-am înţeles că, dacă Joe ar fi 
apucat piatra aia, ar fi putut cădea singură şi... 

— Taci din gură! a urlat McAuliffe, cu un glas strident şi 
frustrat. 

M-am relaxat. Se terminase. O ştiam şi cred că scoţianu' o 
ştia şi el. A fost ca şi cum noi doi stătusem într-o cameră 
complet întunecată, iar el mă gâdilase pe faţă cu ceva ce 
semăna cu o lamă de bărbierit... Şi apoi neîndemânaticul 
poliţist Garrett s-a împiedicat şi a căzut lovindu-se de 
fereastră, iar jaluzelele s-au ridicat cu zgomot şi am văzut că 
de fapt nu mă atinsese decât cu o pană. 

Garrett a murmurat ceva că nimic nu-i dădea dreptu' lu' 


McAuliffe să-i vorbească pe un asemenea ton, da' doctoru' nu 
i-a acordat nici cea mai mică atenţie. S-a întors spre mine şi 
mi-a zis: 

— Ei, doamnă St. George? răstindu-se de parcă m-ar fi 
înghesuit într-un colţ, numa' că deja cunoşteam amândoi prea 
bine situaţia în care ne găseam. 

— V-am spus tot ce ştiam. S-a îmbătat în timp ce 
aşteptam eclipsa. l-am preparat un sanaviş, crezând că o să-l 
mai trezească puţin, da' de pomană. A început să urle, apoi 
m-a strâns de gât şi m-a lovit niţel, aşa că am plecat la 
Păşunea Rusească. Când m-am întors, dispăruse. M-am 
gândit că s-a cărat cu vreunu' dintre prietenii lui, da' zăcea pe 
fundu' puţului. Presupun că a vrut să scurteze drumu' până la 
şosea. Poate că mă căuta să-şi ceară scuze. Pesemne că n-am 
s-o aflu niciodată... şi poate că nu contează. l-am aruncat o 
privire posomorâtă. Ar trebui să încercaţi şi dumneavoastră 
medicamentu' ăla, doctore McAuliffe. 

— Lăsaţi sfaturile, doamnă, a spus el, iar petele de pe 
obraji îi ardeau, mai roşii ca oricând. Sunteţi încântată că a 
murit? Spuneţi-mi! 

— Sfinte Sisoe, ce dracu' are asta de-a face cu toată 
afacerea? am întrebat. Isuse, ce s-a-ntâmplat cu 
dumneavoastră? 

N-a răspuns, doar şi-a cules pipa cu o mână tremurândă şi 
şi-a aprins-o. Nu m-a mai întrebat nimic; ultima întrebare mi-a 
fost pusă de Garrett Thibodeau. Pentru McAuliffe, oricum nu 
mai conta. Insă pentru Garrett da, şi chiar mult mai mult 
pentru mine, pen' că lucrurile nu se sfârşeau o dată cu 
plecarea mea de la Primărie din ziua aia; întrucâtva nu era 
decât începutul lor. Intrebarea din final şi mai ales felu' în 
care am răspuns au însemnat foarte mult, fiin'că, de obicei, 
cuvintele destinate să rămână în sala de judecată se 
răspândesc prin şoapte pe deasupra gardurilor din spatele 
casei în timp ce femeile îşi agaţă rufele la uscat, sau pe 
punţile bărcilor de pescuit când bărbaţii îşi mănâncă prânzu' 
cu fundu' la cabina căpitanului. Asemenea cuvinte s-ar putea 
să nu te trimită la puşcărie, ci să te spânzure definitiv în ochii 


oamenilor din oraş. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, a mugit Garrett, de ce i-ai 
cumpărat o sticlă de alcool? Ce s-a-ntâmplat cu tine, Dolores? 

— Am crezut c-o să mă lase în pace dacă are ceva de 
băut. M-am gândit c-o să putem sta să privim eclipsa în linişte 
şi c-o să mă lase în pace. 

N-am plâns cu adevărat, da' am simţit ca mi se 
rostogoleşte o lacrimă pe obraz. Uneori am impresia că ăsta e 
motivu' pentru care am continuat să trăiesc în Little Tall în 
următorii treizăci de ani, acea unică lacrimă. Dacă n-ar fi 
existat ea, aş fi ajuns să-mi pierd minţile din cauza bârfelor şi 
a zvonurilor şi aş fi fost arătată mereu cu degetu' — da, ar fi 
fost în stare. Sunt dură, da' nu ştiu pe cineva care să poată 
rezista treizăci de ani în mijlocu' bârfelor şi al scrisorilor ano- 
nime de genu' "Ai scăpat, criminalo!" Chiar am primit vreo 
câteva şi bănuiesc cam cine mi le-a scris (nu mai sunt p-aici 
în zilele astea), da' s-au oprit pe vremea când a început anu' 
şcolar. Aşa că vă dau voie să spuneţi că sunt datoare pentru 
restu' vieţii, inclusiv pentru partea ce se petrece aici, acelei 
lacrime singuratice... şi lu' Garrett, fiin'că mi-a pus o vorbă 
bună că n-am fost până la sfârşit atât de rece, încât să nu 
vărs o lacrimă pentru Joe. N-a fost nimic calculat în ea, să nu 
vă imaginaţi aşa ceva. M-am gândit la cât de rău îmi părea că 
Joe a suferit atât de tare, după cum îmi spusese jumatea aia 
de buletin scoţian. În ciuda purtărilor lui şi a faptului că l-am 
urât încă de când am aflat ce încerca să-i facă Selenei, n-am 
intenţionat niciodată să-i provoc vreo suferinţă. Am crezut c-o 
să moară după prima cădere, Andy, jur în faţa lu' Dumnezeu 
că am crezut c-o să-l dea gata. 

Săracu' Garrett Thibodeau s-a înroşit ca un semafor. A 
bâjbâit pe birou după o cutie de batiste Kleenex şi mi-a întins 
una fără să se uite — cre' că şi-a imaginat că după lacrima aia 
o să mă transform într-o fântână — şi şi-a cerut scuze pen' că 
m-a supus unui "interogatoriu atât de stresant". Pun pariu că 
astea erau cele mai mari cuvinte pe care le ştia. 

McAuliffe a reacţionat pufnind: Hmmm! A spus ceva 
despre cum o să asiste el la anchetă ca să-mi audă depoziţia, 


apoi a plecat, de fapt a păşit ţanţoş spre uşă şi a trântit-o în 
urma lui, îndeajuns de tare încât să clatine geamurile. Garrett 
i-a acordat un răgaz să elibereze drumu', iar dup-aia m-a 
condus până la uşă, ţinându-mă de braţ, da' încă fără să mă 
privească (de fapt, devenise de-a dreptu' comic) şi 
bolborosind întruna. Nu-s sigură ce bolborosea, da' cre' că, 
orice ar fi fost, era modul lu' Garrett de a-şi cere scuze. Omu' 
ăla avea o inimă bună şi nu putea suporta să vadă pe cineva 
nefericit, vă zic asta despre el... Şi încă ceva despre Little Tall: 
în ce alt loc mai există o persoană care nu numa' să fie 
poliţist vreme de aproape douăzăci de ani, da' să se şi dea o 
masă festivă în cinstea lui când s-a retras? Po' să vă spun ce 
gândesc io: un oraş în care un bărbat cu o inimă atât de bună 
e în stare să reuşească în viaţă ca om al legii nu-i un loc prea 
rău unde să-ţi duci traiu'. Absolut deloc. Chiar şi aşa, ni- 
ciodată n-am mai fost atât de încântată să aud o uşă 
trântindu-se în spatele meu ca atunci când a închis-o Garrett. 

Asta fusese partea grea, ancheta de-a doua zi fiind floare 
la ureche. McAuliffe mi-a pus cam aceleaşi întrebări, la fel de 
dificile, da' nu mai avea nici o putere asupra mea, şi amândoi 
o ştiam. Unica mea lacrimă fusese perfectă, da' întrebările lu' 
McAuliffe, plus faptu' că toată lumea îl vedea cum se răţoieşte 
la mine ca o pisică în călduri, au avut foarte mult de-a face cu 
bârfele care au înconjurat insula de-atunci încoace. Ei bine, 
oricum ar fi ieşit vorbe, indiferent de asta, nu-i aşa? 

Verdictu' a fost "moarte accidentală". Lu' McAuliffe nu i-a 
plăcut, iar la sfârşit a citit rezultatele cu o voce joasă, fără ca 
măcar o dată să ridice ochii, da' ceea ce-a spus a sunat destul 
de oficial: Joe a căzut în put fiind beat, o vreme a strigat 
probabil după ajutor şi apoi a încercat să se caţăre singur. A 
ajuns aproape până sus, şi atunci s-a sprijinit de-o piatră 
nesigură. A desprins-o din perete, iar bolovanu' l-a lovit în cap 
îndeajuns de tare, încât să-i fractureze craniu' (fără a mai 
menţiona placa dentară) şi l-a aruncat din nou în fundu' 
puţului, unde de altfel a şi murit. 

Poate cel mai important lucru — şi n-am înţeles asta decât 
mult mai târziu — a fost că n-au găsit nici un motiv pentru 


care să mă spânzure. Sigur că oamenii din oraş (inclusiv 
doctoru' McAuliffe, n-am nici un dubiu) s-au gândit că, dacă 
într-adevăr io îl omorăsem, o făcusem fiin'că nu mai voiam să 
mă bată, da' asta nu cântărea suficient de mult. Numa' 
Selena şi domnu' Pease ştiau ce alte motive existau în 
realitate, da' nimănui, nici măcar deşteptului de McAuliffe, nu 
i-a dat prin cap să-l interogheze pe domnu' Pease. Şi nici el n- 
a venit din proprie iniţiativă. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, 
s-ar fi aflat despre discuţia noastră din cârciumă şi ar fi avut 
necazuri la bancă. In fond, îl împinsesem să încalce 
regulamentu'. 

lar Selena... Păi io îmi închipui că Selena m-a judecat în 
propriu' ei tribunal. De-atunci încoace îi văd ochii aţintiţi 
asupra mea, întunecaţi şi ameninţători, şi-mi răsună în minte 
întrebarea: "l-ai făcut ceva? Zi-mi, mamă! E vina mea? Eu 
sunt aia care trebuie să plătească?" 

Şi cre' că a plătit, asta-i chestia cea mai nasoală. Micuța 
fată de pe insulă, care n-a pus picioru' în afara statului Maine 
până la optişpe ani, când s-a dus la Boston să participe la o 
tabără de înot, a ajuns o femeie inteligentă, cu o carieră 
spectaculoasă în New York City — acu' doi ani a apărut un 
articol despre ea în ziaru' New York Times, ştiaţi? Publică în 
toate revistele alea şi totuşi îşi mai găseşte timp să-mi scrie şi 
mie o dată pe săptămână... Da' mie mi se pare că o face din 
obligaţie, la fel ca şi cele două telefoane pe lună. Şi mai cred 
că telefoanele şi bileţelele vioaie sunt preţu' pe care-l plăteşte 
inimii ei ca să uite de faptu' că nu mai vine niciodată p-aici. 
Da, am impresia că a plătit destul; că persoana cea mai 
nevinovată dintre toţi a plătit cel mai mult, şi încă o mai face. 

Are patruşpatru de ani, nu s-a măritat niciodată, e prea 
slabă (am văzut în fotografiile pe care mi le trimite din când în 
când) şi pesemne bea — am observat în vocea ei de vreo 
două ori când m-a sunat. Am io o idee că din cauza asta nu 
mai vine acasă; nu vrea să aflu că bea la fel ca taică-său. Sau 
poate că se teme de ce-ar putea spune după vreo câteva 
pahare, în timp ce io aş rămâne trează. Ce m-ar putea 
întreba. 


Da' nu contează; de-acuma s-au calmat apele. Am trecut 
peste toate, asta-i important. Dacă ar fi existat vreo asigurare 
sau dacă domnu' Pease nu şi-ar fi ţinut gura, nu cred că aş fi 
reuşit. Şi din cele două, asigurarea ar fi fost cea mai rea. 
Ultimu' lucru de pe lume pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost un 
detectiv de asigurări dăştept să se învârtă în juru' meu 
împreună cu dăşteptu' ălălalt de doctor scoţian, care şi-aşa 
era furios ca dracu' la gându' că fusese învins de-o muiere 
localnică ignorantă. Nu, dacă s-ar fi unit amândoi, probabil că 
m-ar fi prins. 

Ce s-a mai întâmplat? Păi, îmi imaginez că ceea ce se- 
ntâmplă întotdeauna în asemenea situaţii, când s-a înfăptuit o 
crimă, iar cri-minalu' scapă. Viaţa a mers înainte, asta-i tot. 
Nimeni n-a apărut în ultimu' moment cu vreo informaţie, ca în 
filme, n-am mai încercat să omor pe altcineva, iar Dumnezeu 
nu m-a pedepsit trăsnindu-mă. Probabil a simţit că, dacă m-ar 
lovi cu un fulger doar ca să-l răzbune pe Joe, ar fi doar o risipă 
de electricitate. 

Viaţa a mers înainte. M-am întors la Pinewood şi la Vera. 
Selena şi-a reluat relaţiile cu prietenii când a început şcoala şi 
uneori o auzeam râzând la telefon. După ce povestea s-a mai 
învechit, micului Pete i-a fost greu... La fel şi lu' Joe Junior. De 
fapt, Joey a suportat mai greu decât m-am aşteptat. A slăbit 
puţin şi avea coşmaruri, da' până în vara următoare şi-a 
revenit. Singura schimbare care s-a petrecut până la sfârşitu' 
lu' 1963 a fost că l-am chemat pe Seth Reed să astupe gura 
vechiului puț cu ciment 

Şase luni după moartea lu' Joe, moştenirea a fost 
autentificată de către Curtea districtuală. Nici măcar nu m-am 
prezentat. Cam cu o săptămână mai târziu, am primit o 
scrisoare care m-a anunţat că toate proprietăţile lui 
deveniseră ale mele; puteam să le vând, să le dau sau să mă 
spăl cu ele pe cap. Când am terminat cu trecutu' lor în 
revistă, mi-am dat seama că ultima alegere ar fi fost cea mai 
indicată. Am descoperit un lucru surprinzător atunci: când îţi 
moare brusc soţu', îţi poate folosi enorm dacă toţi foştii săi 
prieteni sunt idioţi, aşa cum erau ai lu' Joe. l-am vândut cu 


douăşcinci de dolari lu' Norris Pinette un radio pe unde scurte, 
pe care Joe îl tot cârpise de zece ani încoace, şi lu' Tommy 
Anderson cele trei camioane rablagite, care zăceau în curtea 
din spate. Prostu' fusese mai mult decât încântat să le obţină, 
iar io mi-am cumpărat cu banii de la el un Chevy model 1959, 
cu toba de eşapament cam răguşită, da' care altfel funcţiona 
binişor. În plus, mi-au dat carnetu' lui de economii şi am 
redeschis conturile copiilor. 

A, şi încă ceva: în ianuarie 1964 mi-am reluat numele de 
domnişoară. N-am făcut prea mare tam-tam pe tema asta, da' 
a naibii să fiu dacă aveam chef să-l târâi după mine pe St. 
George tot restu' vieţii, ca un câine cu o tinichea legată de 
coadă. Pesemne veţi spune că am tăiat sfoara de care se 
ţinea tinicheaua... Da' n-am scăpat de ea aşa uşor cum am 
scăpat de numele lui. 

Şi nici nu mă aşteptam; am şaişase de ani şi de cel puţin 
cincizăci ştiu că cele mai obişnuite preocupări ale unei fiinţe 
umane sunt să ia decizii şi dup-aia să plătească pentru ele. 
Unele alegeri sunt destul de nasoale, da' asta nu înseamnă că 
te poţi eschiva, mai ales dacă-i mai ai şi pe alţii care depind 
de tine şi tre' s-o scoţi la capăt în locu' lor. Intr-o asemenea 
situaţie, faci cea mai bună alegere şi apoi plăteşti pentru ea. 
În cazu' meu, preţu' a fost format dintr-o mulţime de nopţi în 
care m-am trezit leoarcă de transpiraţie sau, şi mai rău, în 
care n-am dormit deloc; plus sunetu' pe care l-a scos piatra 
când l-a lovit în faţă, zdrobindu-i ţeasta şi placa dentară, ca o 
farfurie de porțelan care se sparge de un cămin din cărămidă. 
L-am auzit timp de treizăci de ani. Uneori mă scoală din 
somn, alteori mă ţine trează sau mă surprinde în plină zi. În 
timp ce mătur veranda sau lustruiesc argintăria la Vera acasă, 
în timp ce-mi mănânc prânzu' cu televizoru' deschis, urmărind 
un spectacol de operă, îl aud. Sunetu' ăla. Sau bufnitura din 
momentu' în care a atins fundu' puţului. Sau vocea lui 
împrăştiindu-se în aer: Doo-/orrrr-eeees.!... 

Presupun că zgomotele astea nu sunt prea diferite de 
ceea ce vedea uneori Vera când ţipa din cauza sârmelor de 
prin colţuri sau a iepuraşilor din praf de sub pat. Câteodată, în 


special după ce începuse într-adevăr să decadă, când mă 
strecuram lângă ea în pat, o îmbrăţişam, mă gândeam la 
sunetu' făcut de bolovan, apoi închideam ochii şi-mi 
închipuiam o farfurie de porțelan spărgându-se de un cămin 
din cărămidă şi sfărâmându-se. Şi atunci o strângeam tare în 
braţe, de parcă ar fi fost soră-mea sau chiar io. Stăteam 
întinse în patu' ăla, fiecare cu propria ei spaimă şi pân' la 
urmă ne fura somnu' — ea avându-mă pe mine ca s-o apăr de 
iepuraşii din praf şi io pe ea, să-mi alunge pocnetu' farfuriei 
de porțelan —, iar uneori, înainte de a adormi, îmi spuneam: 
"Aşa! Aşa plăteşti pentru ticăloşiile tale. Şi n-are nici un rost 
să susţii că, dacă n-ai fost o ticăloasă, n-ar trebui să plăteşti, 
fiin'că viaţa te poate împinge să devii una. Când afară e 
beznă şi ziua s-a sfârşit, numa ' tu fiind înăuntru să aprinzi mai 
întâi lumina, ca dup-aia s-o veghezi, atunci tre'să fii 
ticăloasă. Numa' că preţui'... O, preţu' e teribil." 

Andy. crezi că aş mai putea trage o duşcă mică din sticla 
aia a ta? N-o să suflu o vorbă. 

Mulţumesc. Şi tie îţi mulţumesc, Nancy Bannister, că ai 
suportat o pipiţă guralivă ca mine. Cum de ţi-au rezistat 
degetele? 

Serios? Bine. Nu-ţi pierde tocma' acu' curaju'; am cam 
bătut câmpii, ştiu, da' am impresia că am ajuns pân' la urmă 
şi la partea care într-adevăr vă interesează. Asta-i bine, 
pen'că e târziu şi sunt obosită. Am muncit toată viaţa, da' nu- 
mi aduc aminte să fi fost vreodată aşa obosită. 

leri-dimineaţă am întins rufele la uscat — mi se pare c-au 
trecut şase ani, da' a fost numa' o zi —, iar Vera se găsea într- 
o dispoziţie sclipitoare. Din cauza asta totu' a fost atât de 
neaşteptat şi, în cea mai mare parte, de-aici a provenit şi 
tulburarea mea. In zilele ei bune, uneori devenea ticăloasă, 
da' acu', pentru prima şi ultima dată, a apucat-o nebunia. 

Deci io eram jos, în curtea laterală, iar ea sus, în scaunu' 
cu rotile, supraveghindu-mă ca de obicei. Din când în când 
zbiera la mine: 

— Şase cârlige, Dolores! Şase cârlige pentru fiecare 
cearşaf! Să nu încerci să scapi doar cu patru, fiin'că te 


urmăresc! 

— Mda, i-am zis io, ştiu şi pun pariu că ţi-ai dori să fie cu 
cinci grade mai puţin afară, plus un vânt cu treiş'de kilometri 
mai puternic. 

— Ce? a cârâit ea la mine. Ce ai zis, Dolores Claiborne? 

— Am zis că probabil cineva împrăştie îngrăşământ în 
grădină, pen'că p-aici îmi miroase a căcat mai mult ca de 
obicei. 

— Te simţi dăşteaptă, Dolores? a replicat ea cu o voce 
sarcastică, dar tremurată. 

Arăta la fel ca în zilele în care razele soarelui îşi croiau 
drum mai intens spre cămăruţa ei. Ştiam că mai târziu o să 
clocească vreo ticăloşie, da' nu-mi prea păsa, p-atunci eram 
fericită s-o văd atât de lucidă. Ca să vă spun adevăru', mi se 
părea la fel ca pe timpuri. Nu se mai aflase într-o asemenea 
stare de vreo trei-patru luni şi mă bucura s-o văd revenindu- 
şi... de fapt, cât ar mai fi putut să revină din vechea Vera, 
dacă înţelegeţi ce vreau să zic. 

— Nu, Vera, am strigat io la ea. Dacă aş fi fost dăşteaptă, 
aş fi renunţat să lucrez pentru tine cu mult timp în urmă. 

Mă aşteptam să mai urle la mine, da' n-a făcut-o. Aşa că 
am continuat să agăţ cearşafurile, scutecele, hainele şi restu'. 
Apoi m-am oprit cu coşu' pe jumate plin. Aveam un sentiment 
ciudat. N-aş putea spune de ce, nici măcar de unde îmi 
venise. L-am simţit dintr-o dată acolo. Şi o clipă m-a izbit un 
gând straniu: "Fata aia are necazuri... aia pe care am văzut-o 
în ziua eclipsei, care m-a văzut şi ea. A crescut, acuma e 
aproape cât Selena de mare, da' a intrat într-un bucluc 
teribil." 

M-am întors şi am privit în sus, oarecum aşteptându-mă 
ca noua versiune a fetiţei îmbrăcate cu strălucitoarea ei 
rochie în dungi şi fardată cu un ruj roz să-mi apară în faţa 
ochilor, da' n-am remarcat pe nimeni, şi asta nu era în regulă. 
Pen'eă Vera ar fi trebuit să fie acolo, aproape spânzurată de 
acoperiş, să se convingă că folosesc număru' potrivit de 
cârlige. Da' dispăruse şi n-am înţeles cum s-a putut întâmpla 
aşa ceva, fiin'că io cu mâna mea o instalasem în scaun şi-i 


trăsesem frâna exact lângă fereastră, cum îi plăcea ei. 

Apoi i-am auzit ţipătul. 

— Doo-lorrr-eeees! 

Mamă, ce fior m-a străbătut atunci pe şira spinării, Andy! 
Mi s-a părut că s-a întors Joe. Un moment am rămas acolo 
înţepenită. Apoi a strigat din nou şi am recunoscut-o. 

— Doo-lorr-eeees! lepuraşii de praf! Sunt peste tot! O, 
Doamne! Ajutor, Doo-lorrr-ees! Ajută-mă! 

M-am răsucit să alerg spre casă, am azvârlit coşu' ăla 
blestemat cu rufe şi m-am încurcat în cearşafurile pe care 
tocma' le agăţasem. Se încolăciseră în juru' meu şi m-am 
zbătut să mă eliberez. Parcă le crescuseră mâini şi încercau 
să mă stranguleze sau să mă împiedice să mă mişc. Şi în timp 
ce Vera continua să zbiere, io m-am gândit la visu' pe care l- 
am avut atunci, cel cu căpăţâna din praf şi dinţii ăia lungi şi 
stricaţi. Numa' că în mintea mea mi-a apărut cu faţa lu' Joe, 
iar ochii îi erau întunecaţi şi goi, ca şi cum cineva ar fi înfipt 
două bucăţi de cărbune într-un nor de praf şi ele rămăseseră 
acolo plutind. 

— Dolores, te rog, vino repede! O, te rog, vino repede! 
lepuraşii de praf! IEPURAŞII DE PRAF SUNT PESTE TOT! 

Apoi a scos un țipăt. A fost oribil. Nici în cele mai 
îngrozitoare vise nu v-aţi putea imagina o babă grasă şi 
bătrână ca Vera zbierând în asemenea hal. A fost ca şi cum 
un incendiu, o inundație şi sfârşitu' lumii s-au adunat toate la 
un loc. 

Am reuşit să biruiesc cumva cearşafurile şi când m-am 
ridicat am simţit cum îmi plesneşte o bretea de la 
combinezon, exact ca în ziua eclipsei, când Joe aproape că 
mă învinsese înainte de-a apuca io să i-o trag. Cunoşti 
senzaţia pe care o ai când ţi se pare că te-ai mai găsit în 
acelaşi loc şi altă dată, că ştii ce vor spune ăilalţi înainte de-a 
deschide gura? M-a izbit atât de tare, de parcă mă 
înconjuraseră o droaie de stafii şi mă gâdilau cu degete pe 
care nu le puteam vedea. 

Şi ştiţi ceva? Arătau ca nişte stafii din praf. 

Am trecut ca fulgeru' prin uşa de la bucătărie şi am fugit 


mâncând pământu' pe treptele din spate, în timp ce ea urla, 
urla, urla. Furou' a început să-mi alunece în jos, iar când am 
ajuns în spatele scărilor şi m-am uitat în jur, am fost convinsă 
c-o să-l văd pe Joe bălăn-gănindu-se în urma mea şi 
prinzându-mă. 

Apoi am privit în altă parte şi am găsit-o pe Vera. 
Parcursese trei sferturi din drumu' până la scara din faţă, 
clătinându-se cu spatele la mine şi ţipând. Avea o pată maro 
imensă pe cămaşa de noapte, unde se scăpase pe ea — da' 
de data asta nu din răutate şi nici intenţionat, ci de frică. 

Scaunu' cu rotile zăcea de-a curmezişu' uşii dormitorului. 
Probabil că îi ridicase piedica după ce închipuirea ei o 
îngrozise în asemenea hal. Până atunci, întotdeauna când 
începeau coşmarurile, unicu' lucru pe care putea să-l facă era 
să rămână acolo unde se găsea, întinsă pe pat sau aşezată pe 
scaun, şi strigând după ajutor — sunt o grămadă de oameni 
care ar declara că sigur n-ar fi fost în stare să se mişte de una 
singură, numa' că ieri exact aşa s-a-ntâmplat; vă jur că da. A 
ridicat piedica scaunului, l-a întors, a traversat camera, apoi a 
reuşit cumva să se scoale din el, după ce s-a-nţepenit în 
pragu' uşii şi s-a împleticit prin hol. 

Stăteam acolo, căci îngheţasem până în vârfu' unghiilor 
când o văzusem bălăbănindu-se, întrebându-mă ce fusese 
atât de îngrozitor încât s-o împingă să facă ceea ce făcea, să 
umble când nu se mai putea ţine pe picioare de-o mulţime de 
vreme — ce era de fapt lucru' ăla pe care nu se simţea 
capabilă să-l denumească decât iepuraş de praf. 

Numa' că observasem ce avea să păţească chiar în capu' 
scărilor. 

— Vera! am zbierat la ea Vera, încetează cu toate 
prostiile-astea! O să cazi! Stai! 

Apoi am luat-o la goană cât de repede am fost în stare. 
Sentimentu' că totu' se-ntâmplase şi altă dată m-a izbit din 
nou, numa' că acu' aveam senzaţia că sunt de fapt Joe, că io 
eram cea care încercam să mă prind de ceva şi să mă ţin 
bine. 

Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă şi-a închipuit în creieru' ei 


sec că io mă aflam în faţa ei, şi nu în spate. Tot ceea ce ştiu 
sigur e că a continuat să urle: 

— Ajutor, Dolores! Dolores, ajută-mă! lepuraşii de praf! 
Apoi a început să se împleticescă mai repede. 

Aproape ajunsese la scară. Am ţâşnit spre uşa 
dormitorului ei şi m-am lovit ca dracu' la gleznă de 
rezematoarea pentru picioare a scaunului cu rotile — uite-aici 
vânătaia. Am fugit cât de tare am putut, ţipând: Stai, Vera, 
stai!" până când mi s-a uscat gâtu'. 

Traversase deja holu' şi înţepenise cu un picior în gol. N-aş 
fi avut cum s-o mai salvez, indiferent ce-aş fi făcut, singuru' 
lucru ar fi fost să pic împreună cu ea, da' într-o situaţie ca 
asta nu mai ai timp să te gândeşti sau să evaluezi 
consecinţele. Am sărit s-o apuc exact când şi-a coborât 
picioru' în aer şi a-nceput să se răstoarne. Am mai văzut o 
ultimă imagine a chipului ei. Nu cred că ştia ce se petrece; în 
ochii ei nu existau decât groază şi panică. Mai observasem şi 
altă dată privirea asta, da' niciodată în profunzime şi po' să vă 
zic că n-avea absolut nimic de-a face cu teama de a cădea. Se 
gândea doar la ceea ce se afla în spatele ei, nu în faţă. 

Am întins mâna, da' n-am reuşit să înşfac decât poalele 
cămăşii de noapte, între arătătoru' şi degetu' mijlociu al 
mâinii mele stângi. Mi-a scăpat printre ele ca un peşte. 

— Do-lorrrr..., a strigat şi apoi s-a auzit o bufnitură 
înfundată şi grea. 

Îmi îngheaţă sângele în vine când mă gândesc la sunetu' 
ăla; a fost acelaşi cu cel pe care l-a făcut Joe când s-a izbit de 
fundu' puţului. S-a rotit, apoi am auzit o trosnitură. Atât de 
clară ca atunci când rupi pe genunchi un băț subţire ca să 
aprinzi focu'. l-am văzut sângele ţâşnind din cap şi asta mi-a 
fost de-ajuns. M-am răsucit atât de brusc, încât picioarele mi 
s-au izbit unu' de altu' şi am picat în genunchi. Priveam de-a 
lungu' holului care duce la dormitoru' ei şi ceea ce am 
remarcat m-a făcut să ţip. Era Joe. Câteva clipe l-am putut 
vedea la fel de limpede ca pe voi acuma, Andy; cu un rânjet 
pe faţa lui prăfuită, mă urmărea iscoditor de sub scaunu' cu 
rotile, printre spiţele roții ce se înţepenise în uşă. 


Apoi a dispărut şi am auzit-o pe Vera gemând. 

Nu-mi venea să cred că supravieţuise căderii; şi încă nu- 
mi vine. Nici Joe nu murise imediat dup-aia, da' e/era un 
bărbat în floarea vârstei, iar ea doar o biată bătrână veştejită, 
care avusese vreo şase crize mai micuţe şi cel puţin trei 
puternice. In plus, nu existase no-roiu' care să-i atenueze 
aterizarea, aşa cum se întâmplase cu Joe. 

Nu voiam să cobor la ea, s-o văd sângerând şi plină de 
fracturi, da' nu se putea pune problema fiin'că eram numa' io 
acolo, şi asta însemna că fusesem aleasă deja. După ce m-am 
ridicat (a trebuit să mă sprijin de balustrada de deasupra 
coloanei aflate la baza scării spiralate ca să reuşesc, pen'că 
îmi simţeam genunchii groaznic de moi), am păşit pe 
marginea propriului meu furou. A plesnit şi ailaltă bretea şi 
mi-am suflecat puţin rochia ca să pot să mi-l scot de tot... 
până şi asta se mai petrecuse o dată. Imi amintesc că m-am 
uitat la picioare să văd dacă sângerau, zgâriate de ghimpii 
murelor, da' n-am văzut nimic. 

Mi-am dat seama că ard. Dacă aţi fost vreodată cu 
adevărat bolnavi şi temperatura v-a luat-o razna în sus, 
înţelegeţi ce vreau să spun; n-ai senzaţia că te găseşti chiar 
departe de lume, da' eşti al naibii de sigur că te înstrăinezi de 
ea. Ca şi cum totu' s-ar fi preschimbat în sticlă şi nu mai 
exista nici un obiect pe care să-l poţi apuca, toate devenind 
alunecoase. Aşa mă simţeam stând acolo în capu' treptelor, 
cu mâinile încleştate pe balustradă într-o strânsoare disperată 
şi privind la locu' unde căzuse. 

Zăcea cam la jumatea scării, cu picioarele atât de adânc 
băgate sub ea, încât cu greu mai erai în stare să le vezi. 
Sângele se prelingea pe-o parte a sărmanei sale feţe. In timp 
ce mă împleticeam pân' acolo, agăţându-mă cu toată forţa de 
balustradă, şi-a rotit un ochi în orbită să mă localizeze. Avea 
privirea unui animal prins într-o capcană. 

— Dolores, a şoptit ea. Ticălosu' ăla m-a urmărit toţi anii 
ăştia. 

— Ssst. Nu-ncerca să vorbeşti. 

— Ba da, a zis, ca şi cum aş fi contrazis-o. Nenorocitu'. 


Nenorocitu' ăla neruşinat. 

— Mă duc jos. Trebuie să chem doctoru'. 

— Nu. A întins o mână şi m-a apucat de încheietură. Fără 
doctori şi spitale. lepuraşii de praf... chiar şi aici. Peste tot. 

— O să te faci bine, Vera, am spus, eliberându-mi mâna. 
Câtă vreme rămâi aici nemişcată, o să fie bine. 

— Dolores Claiborne spune că o să mă fac bine! a zis cu 
aceeaşi voce seacă şi, în acelaşi timp turbată, ca înainte de-a 
apuca-o crizele, pe vremea când încă nu i se învălmăşeau 
toate în cap. Ce uşurare să ascult o opinie pertinentă! 

Parcă am primit o palmă când am auzit după atâţia ani 
vocea aia de mult dispărută. M-a şocat, panica mi s-a 
evaporat şi, pentru prima dată, am privit-o drept în faţă, aşa 
cum faci când vorbeşti cu o persoană care e în toate minţile şi 
ştie exact ce vrea să spună. 

— Sunt aproape moartă, şi o ştii la fel de bine ca mine. 
Cre' că am spatele rupt. 

— Nu ştii nimic, Vera, am spus io, da' nu mai eram atât de 
disperată ca înainte să ajung la telefon. 

Cre' că îmi închipuiam ce-o să urmeze, iar dacă m-ar fi 
rugat ceea ce bănuiam io, nu vedeam cum aş fi fost în stare 
s-o refuz. li rămăsesem datoare încă din dup-amiaza aia 
ploioasă a lu' 1962, când m-am aşezat pe patu' ei şi am plâns 
cu faţa îngropată în şorţ, iar cei din familia mea îşi plătesc 
întotdeauna datoriile. 

Când mi-a vorbit din nou, devenise la fel de lucidă ca în 
urmă cu treizăci de ani, în zilele în care Joe trăia şi copiii încă 
mai erau acasă. 

— A mai rămas o singură hotărâre ce merită s-o iau: dacă 
să mor unde vreau io sau la spital. Numa' că la spital ar dura 
prea mult. Mi-a sunat ceasu', Dolores. Am obosit să-i mai văd 
faţa lu' bărbatu-meu prin colţuri în timp ce mă simt slăbită şi 
aiurită de cap. Am obosit să-i mai văd pe ăia sub lumina lunii 
ridicând cu macaraua maşina Corvette şi apa ţâşnind pe 
geamu' deschis de pe partea copilotului... 

— Vera, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Şi-a ridicat mâna şi a agitat-o în aer câteva clipe, 


nerăbdătoare ca pe timpuri; apoi a trântit-o la loc pe trepte, 
lângă ea. 

— Am obosit să mă mai piş pe mine şi să uit cine a venit 
să mă vadă la juma' de oră după ce-a plecat. Vreau să termin. 
O să m-ajuţi? 

Am îngenuncheat lângă ea şi am dus mâna care-i căzuse 
pe trepte la pieptu' meu. M-am gândit la sunetu' pe care l-a 
scos bolovanu' când a lovit faţa lu' Joe, aşa, ca o farfurie ce se 
sfărâmă de-un cămin din cărămidă. M-am întrebat dacă mai 
puteam să-l aud încă o dată fără să-mi pierd minţile. Şi ştiam 
că o să fie acelaşi sunet, fiin'că ea semănase cu el când mă 
strigase, ea scosese acelaşi sunet când căzuse pe scări şi 
aterizase dup-aia, rupându-se în bucăţi la fel cum se temuse 
întotdeauna că vreo fată în casă o să spargă porţelanurile ei 
fine pe care le ţinea în salon, iar combinezonu' meu zăcea 
acolo sus într-o grămăjoară de nailon alb, cu ambele bretele 
plesnite, până şi asta era la fel. Dacă o loveam, ar fi sunat tot 
ca atunci când îl pocnisem pe el şi o ştiam. Înî. O ştiam la fel 
de bine cum ştiam că East Lane se termină când încep 
treptele alea dărăpănate din josu' lu' East Head. 

O tineam de mână şi mă gândeam cum e viaţa asta — 
cum bărbaţii răi au uneori accidente şi femeile bune devin 
uneori ticăloase. Am observat felu' îngrozitor în care îşi 
rostogolea neajutorată ochii ca să se poată uita la mine şi 
cum i se scurgea sângele din rana de la cap în ridurile adânci 
de pe obraz, aşa cum ploile de vară intră în brazdele de 
arătură. 

— Dacă asta e ceea ce-ţi doreşti, am să te ajut, am zis. 

Atunci a început să plângă. A fost singura dată când am 
văzut-o aşa, fără să fie cu mintea înceţoşată şi neroadă. 

— Da, a spus. Da, asta e ceea ce-mi doresc. Dumnezeu să 
te binecuvânteze, Dolores. 

— Să nu te mişti. 

Am ridicat mâna ei plină de riduri până la buze şi am 
sărutat-o. 

— Grăbeşte-te, Dolores. Dacă vrei într-adevăr să mă ajuţi, 
te rog grăbeşte-te. 


"Înainte să ne pierdem amândouă curaju' ", păreau să-mi 
spună ochii ei. 

l-am mai sărutat mâna o dată, apoi i-am aşezat-o pe 
stomac şi m-am ridicat. Puterea îmi revenise în picioare. Am 
coborât treptele şi m-am dus la bucătărie. Scosesem cele 
necesare pentru copt înainte de-a ieşi să atârn rufele pe 
sârmă; îmi trecuse prin cap că era o zi bună de făcut pâine. 
Avea un sucitor mare şi greu, din marmură gri, cu vinişoare 
negre. Zăcea pe masă, lângă cutia din plastic galben cu făină. 
L-am luat, încă simţindu-mă parcă într-un vis sau având febră 
mare, şi am traversat salonu' ca să ajung în holu' principal. In 
timp ce treceam prin camera aia, cu toate lucrurile alea vechi 
şi drăguţe în ea, mă gândeam de câte ori îi jucasem festa cu 
aspiratoru' şi cum se răzbunase pe mine o vreme. Pân' la 
urmă întotdeauna se scula, sprijinindu-se pe propriu' ei 
spate... nu d-aia mă aflu io aici? 

Am ieşit din salon şi am intrat în hol, apoi am urcat scările 
până la ea, ţinând sucitoru' de unu' dintre mânerele de lemn. 
Când am ajuns unde zăcea, cu capu' în jos şi picioarele 
răsucite băgate sub corp, n-am avut chef s-o mai lungesc 
fiin'că ştiam că n-o să mai fiu în stare de nimic. Nu trebuia să 
mai aibă loc nici o discuţie. Voiam să mă las într-un genunchi 
şi s-o lovesc în cap cât mai tare şi mai repede. Poate că avea 
să arate ca şi cum i s-ar fi întâmplat când a căzut, poate că 
nu, da' oricum ar fi fost, tot aveam de gând s-o fac. 

Când am îngenuncheat lângă ea, am văzut că nu mai era 
nevoie; 

O rezolvase de una singură, ca de altfel majoritatea 
problemelor care i se iviseră în cursu' vieţii. În vreme ce io mă 
dusesem la bucătărie să iau sucitoru' sau pe când traversam 
salonu', ea îşi închisese pleoapele şi trecuse pe lumea ailaltă. 

M-am aşezat alături, am pus sucitoru' pe trepte, i-am 
ridicat o mână şi i-am ţinut-o în poală. Există situaţii în viaţă 
când timpul piere şi nu mai poţi număra minutele care se 
scurg. Tot ceea ce ştiu e că am stat acolo cu ea niţică vreme. 
Habar n-am dacă am mai spus sau nu ceva. Cre' că da, cre' 
că i-am mulţumit fiin'că m-a salvat, fiin'că m-a scăpat pe 


mine, fiindcă nu m-a lăsat să mai trec încă o dată prin asta, 
da' e posibil să fi fost doar în mintea mea. Îmi amintesc că i- 
am dus mâna la obraz, apoi i-am întors-o şi i-am sărutat pal- 
ma, îmi amintesc că m-am uitat la ea şi m-am gândit la cât de 
roz şi de curată e. Liniile îi dispăruseră aproape de tot şi 
semăna cu o mână de bebeluş. Ştiam că ar trebui să mă ridic 
şi să sun pe cineva, să-i spun ce se-ntâmplase, da' eram 
obosită, atât de obosită. Mi se părea mai uşor să stau acolo şi 
s-o ţin de mână. 

Apoi am auzit soneria de la intrare. Pesemne că dacă n-ar 
fi fost aşa, aş mai fi zăcut acolo o bună bucată de vreme. Da' 
ştiţi cum e cu soneriile — ai senzaţia că tre' să răspunzi, 
indiferent de situaţie. M-am ridicat şi am coborât treptele una 
câte una, ca o femeie cu zece ani mai bătrână (adevărate că 
mă simţeam cu zece ani mai bătrână), spijinindu-mă tot 
timpu' de balustradă. Mi-amintesc că lumea încă mi se mai 
părea făcută din sticlă şi că era musai să fiu foarte atentă să 
nu alunec şi să mă tai, după ce m-am desprins de balustradă 
şi am pornit-o spre uşă prin holu' de la intrare. 

Venise Sammy Marchant, cu şapca de poştaş dată pe 
spate, arătând la fel de ridicol ca de obicei — el probabil îşi 
închipuie că modu' ăsta de a-şi purta şapca îl face să semene 
cu o stea rock. Într-o mână ţinea scrisorile obişnuite, iar în 
ailaltă unu' dintre plicurile alea burduşite, o recomandată 
care-i sosea o dată pe săptămână din New York şi care 
conţinea informaţii despre tranzacţiile ei financiare. Un tip pe 
nume Greenbush avea grijă de banii ei, v-am mai spus asta? 

Da? Bine, mersi. Am trăncănit atât de mult, că nici nu mai 
ştiu ce v-am zis şi ce nu. 

Uneori trebuia ca hârtiile din scrisoarea asta recomandată 
să fie semnate, şi de cele mai multe ori Vera putea s-o facă, 
dacă o ajutam să-şi ţină mâna ca să nu-i tremure, da' de 
câteva ori, când avea mintea total înceţoşată, le semnasem 
chiar io cu numele ei. N-a fost nimic rău în asta şi nici n-au 
existat probleme mai târziu cu cele de care mă ocupasem io. 
Oricum, în ultimii trei sau patru ani, semnătura ei nu era 
decât o mâzgălitură. Aşa că mai e încă ceva cu care mă puteţi 


prinde, dacă într-adevăr vreţi: falsificare. 

Sammy mi-a întins plicu' recomandat îndată ce-am 
deschis uşa, vrând să semnez şi de primire, aşa cum se- 
ntâmplă întotdeauna cu scrisorile recomandate, da' după ce 
s-a uitat mai bine la mine, şi-a holbat ochii şi a făcut un pas 
înapoi pe verandă. A fost mai mult o smucitură decât un pas; 
având în vedere faptu' că vorbim despre Sammy Marchant, 
mi se pare cel mai potrivit cuvânt 

— Dolores! mi-a zis el. Te simţi bine? Eşti plină de sânge! 

— Nu-i al meu, i-am răspuns cu o voce la fel de calmă ca 
şi cum m-ar fi întrebat ce urmăream la televizor. E al Verei. A 
căzut pe scări. E moartă. 

— Sfinte Isuse, a spus şi a zbughit-o pe lângă mine în 
casă, cu geanta bălăngănindu-i-se la nivelu' şoldurilor. 

Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să-l opresc şi vă întreb 
pe voi: ce credeţi că aş fi rezolvat cu asta? 

L-am urmat încetişor. Sticla dispăruse din jurul meu, da' 
mi se părea că am tălpile din plumb. Când am ajuns la capu' 
scării, Sammy se afla deja la jumatea ei, îngenuncheat lângă 
Vera. Îşi pusese deoparte geanta, iar ea se rostogolise 
aproape până jos, împrăştiind în toate părţile scrisori, poliţe 
pentru Bangor Hydre şi cataloage L. L. Bean. 

Am urcat la el, târându-mi câte un picior de pe-o treaptă 
pe alta. Niciodată nu mă mai simţisem atât de obosită. Nici 
măcar după ce îl omorâsem pe Joe nu m-am simţit atât de 
obosită ca ieri-dimineaţă. 

— E într-adevăr moartă, a constatat el, privind în jur. 

— Îhî. i-am spus că e. 3 

— Credeam că nu poa' să meargă. Intotdeauna mi-ai spus 
că nu poa' să meargă, Dolores. 

— Păi, probabil c-am greşit. 

Mi-am închipuit cât de stupid era să-mi iasă pe gură aşa 
ceva, în timp ce ea zăcea acolo, da' ce dracu se mai putea 
zice! M-am gândit că, din anumite puncte de vedere, fusese 
mai uşor să vorbesc cu John McAuliffe decât cu săracu' 
Sammy Marchant cel prostănac, pen' că io chiar făcusem 
ceea ce bănuia McAuliffe. Când eşti nevinovat, necazu' e că te 


împiedici mai mult sau mai puţin de adevăr. 

— Ce-i asta? m-a-ntrebat, arătând cu degetu' spre sucitor. 

Il lăsasem pe trepte când mă dusesem să deschid uşa. 

— Da' tu ce crezi că e? O colivie? 

— Pare a fi un sucitor. 

— Eşti pe-aproape. Mi se părea că-mi aud vocea venind de 
departe, ca şi cum s-ar fi aflat în alt loc decât restu' corpului 
meu. Ai putea să-i surprinzi pe toţi şi să te dovedeşti bun de 
trimis la facultate, Sammy. 

— lhî, da' ce caută un sucitor pe trepte? a întrebat el şi 
dintr-o dată am remarcat felu' cum mă privea. 

Sammy n-a sărit de douăşcinci de ani, da' taică-său făcuse 
parte din echipa care l-a găsit pe Joe şi brusc mi-am dat 
seama că Duke Marchant îi convinsese probabil pe Sammy şi 
pe restu' ălora nu-prea-străluciţi-la-minte că Dolores 
Claiborne St. George îi venise de hac lu' bărba-su. V-aduceţi 
aminte când v-am spus că, dacă eşti nevinovat, te împiedici 
mai mult sau mai puţin de adevăr? Ei bine, în clipa în care l- 
am văzut pe Sammy cum se uita la mine, m-am decis pe loc 
că de data asta mai puţin adevăr o să fie un pic mai sigur. 

— Eram în bucătărie şi mă pregăteam să fac pâine când a 
căzut. 

Şi încă un lucru care se-ntâmplă atunci când eşti 
nevinovat: minciunile pe care te hotărăşti să le spui îţi vin pe 
moment; tipii nevinovaţi nu-şi petrec ore întregi inventând 
poveşti ca aia cu mine ducându-mă pe Păşunea Rusească să 
urmăresc eclipsa şi nemai-întâlnindu-mi soţu' decât în camera 
mortuară a lu' Mercier. lar când minciuna de care v-am zis mi- 
a ieşit pe gură, am ştiut că s-ar fi putut întoarce împotriva 
mea, da' dacă i-ai fi văzut privirea aia, Andy — întunecată, 
suspicioasă şi, în acelaşi timp, speriată —, ai fi făcut şi tu la 
fel. 

S-a ridicat în picioare, a început să se răsucească în loc, 
apoi a rămas încremenit, uitându-se în sus. M-am uitat şi io. 
Am remarcat combinezonu' meu, strâns într-un ghemotoc. 

— Am impresia că şi-a scos furou' înainte de-a cădea, a 
spus el, întorcându-şi iar privirea spre mine. Sau înainte de-a 


sări. Sau înainte de ce dracu' a făcut. Aşa e, Dolores? 

— Nu, e al meu. 

— Dacă frământai pâine în bucătărie, a zis el, vorbind 
extrem de rar, ca un copil nu prea deştept care încearcă să 
rezolve o problemă de matematică scrisă pe tablă, atunci ce 
caută lenjeria ta intimă acolo sus? 

N-am reuşit să găsesc nici un răspuns la asta. Sammy şi-a 
pus un picior pe treapta de jos, apoi încă unu', mişcându-se la 
fel de încet precum vorbise şi ţinându-se de balustradă, 
neluându-şi nici un moment ochii de la mine, iar io am înţeles 
dintr-o dată ce voia să facă: să mărească distanţa dintre noi. 
Fiin'că îi era teamă că ar putea să-mi vină ideea să-l împing 
şi-pe el aşa cum îşi închipuia c-o îmbrâncisem pe Vera. Exact 
în clipa aia am priceput că, în cel mai scurt timp, o să stau 
aici, pe scaunu' ăsta, şi o să vă împui capu' cu povestea mea. 
Ochii lui ar fi putut să vorbească la fel de bine şi tare: "Ai 
scăpat o dată, Dolores Claiborne şi, având în vedere ce soi de 
om mi-a zis tata că era Joe St. George, poate că a fost mai 
bine. Da' ce ţi-a făcut femeia asta în afară de faptu' că te-a 
hrănit şi ţi-a asigurat un acoperiş deasupra capului, plătindu-ţi 
şi salariu pe deasupra?" Da' ochii lui strigau mai ales că o 
femeie care a dat un brânci cuiva şi a scăpat s-ar putea să 
mai dea unu'; sau mai bine-zis, o să mai dea unu'. lar dacă un 
brânci nu-i e suficient că să rezolve ce şi-a pus în minte, n-o 
să fie nevoie să se gândească prea mult cum să-şi termine 
treaba. Eventual cu un sucitor din marmură. 

— Asta nu te priveşte pe tine, Sammy Marchant. Mai bine 
te-ai întoarce la socotelile tale. Trebuie să chem o ambulanţă. 
Fii sigur că-ţi iei şi geanta înainte de-a pleca, fiin'că altfel o să 
se găsească o grămadă de firme care să vrea să-ţi facă curu' 
arşice. 

— Doamna Donovan n-are nevoie de nici o ambulanţă, a 
zis, coborând încă două trepte cu ochii aţintiţi în continuare 
asupra mea, şi încă nu mă duc nicăieri. Cre' că înainte de-a 
chema o ambulanţă mai bine l-ai suna pe Andy Bissette. 

După cum ştiţi, aşa am şi făcut. Sammy Marchant a rămas 
acolo, urmărindu-mă cu privirea. După ce-am închis telefonu', 


şi-a strâns scrisorile pe care le împrăştiase (uitându-se din 
când în când peste umăr, probabil să se asigure că nu mă 
furişasem în spatele lui cu sucitoru' ăla din marmură în mână) 
şi apoi s-a aşezat la capu' scării, ca un câine de pază care 
încolţeşte un borfaş. N-a scos un cuvânt, da' nici io. Mi-a 
trecut prin cap că aş putea să ajung prin sufragerie şi 
bucătărie până la etaj ca să-mi recuperez combinezonu'. Şi 
ce-aş fi rezolvat cu asta? Făcăleţu' încă se mai afla pe trepte, 
nu? 

Destul de curând ai sosit tu, Andy, împreună cu Frank, iar 
puţin mai târziu am mers până la noua secţie de poliţie ca să 
dau o declaraţie. Asta a fost ieri dup-amiază, aşa că n-are nici 
un rost să mai povestesc, nu? Ştii că n-am suflat o vorbă 
despre combinezon, iar când m-ai întrebat de sucitor, ţi-am 
zis că nu sunt absolut sigură cum ajunsese acolo. Numa' asta 
mi-a trecut prin cap să spun, cel puţin până când s-a 
învrednicit careva să vină şi să-mi ia afişu' cu DEFECT de pe 
creier. 

După ce-am semnat declaraţia, m-am urcat în maşină şi 
am pornit-o spre casă. Totu' s-a petrecut pe tăcute şi atât de 
repede, încât aproape mă convinsesem că n-am de ce să-mi 
mai fac griji. În fond nu io o omorâsem; ci ea căzuse. Îmi tot 
repetam asta şi, până când am ajuns pe aleea de la intrare, 
reuşisem să mă autosugestionez că totu' va fi bine. 

Da' senzaţia asta n-a durat decât până am parcurs drumu' 
de la maşină la uşa din spatele'casei. Acolo am găsit un 
bileţel prins în piu-neze. O simplă foaie de hârtie ruptă dintr- 
un carneţel. Avea o pată de grăsime pe ea, ca şi cum ar fi 
provenit dintr-un carnet pe care cineva îl purta tot timpu' în 
buzunaru' de la spate. "DE DATA ASTA NU MAI SCAPI", scria 
pe el. Atâta tot. La naiba, era de-ajuns, nu vi se pare? 

Am intrat în casă şi am deschis larg ferestrele de la 
bucătărie ca să iasă mirosu' de igrasie. Îmi face silă, da' în 
perioada asta se simte mereu, indiferent dacă aerisesc sau 
nu. Şi nu fiin'că locuiesc mai mult la Vera — adică locuiam —, 
cu toate că şi asta joacă un rol, ci pen' că eo casă moartă... 
La fel de moartă ca şi Joe sau micu' Pete. 


Casele au propria lor viaţă, pe care o împrumută de la cei 
care trăiesc în ele; sunt absolut convinsă. Micuţu' nostru 
cămin cu un etaj a supravieţuit morţii lu' Joe şi plecărilor la 
şcoală ale celor doi copii mai mari, Selena la Vassar cu o 
bursă (partea ei din banii pentru facultate pentru care îmi 
făcusem atâtea griji s-a dus pe haine şi caiete), iar Joe Junior 
la doi paşi de-aci, la Universitatea statului Maine din Orono. A 
supravieţuit până şi veştii că micu' Pete fusese ucis într-o 
explozie a cazărmii sale din Saigon. S-a-ntâmplat imediat 
după ce-a ajuns acolo, cu mai puţin de două luni înainte de-a 
se termina hărmălaia. Am urmărit la televizoru' Verei 
plângând încontinuu, cum ultimele elicoptere au decolat de 
pe acoperişu' ambasadei. Am putut să mă uşurez aşa fără să- 
mi fie frică de ce-o să spună, fiin'că se dusese până la Boston 
pentru cumpărături. 

Abia după funeraliile micului Pete viaţa a părăsit-o 
definitiv, după ce-au plecat toţi, iar noi trei, adică io, Selena şi 
Joe Junior, am rămas singuri. Joe Junior vorbea despre politică. 
Tocma' obținuse postu' de manager în Machias, nu prea rău 
pentru un copilandru căruia încă nu i se uscase cerneala de 
pe diplomă şi se gândea să candideze peste vreun an sau doi 
pentru Adunarea Legislativă. 

Selena a povestit un pic despre cursurile pe care le preda 
la Facultatea Albany — asta se-ntâmplă înainte să se mute la 
New York şi să înceapă să scrie —, apoi a tăcut. Ea şi cu mine 
strânsesem vasele şi dintr-o dată mi-am dat seama de ceva. 
M-am întors repede şi am văzut-o uitându-se la mine cu ochii 
ăia întunecaţi. Po' să spun că i-am citit gândurile, ştiţi, uneori 
părinţii sunt în stare s-o facă dacă e vorba de copiii lor, da' 
nici măcar n-aveam nevoie; ştiam la ce se gândeşte, ştiam că 
acel lucru nu-i părăsise niciodată mintea. Am văzut în ochii ei 
aceeaşi întrebare ca în urmă cu doişpe ani, când venise după 
mine în grădină, printre fasole şi castraveți: "l-ai făcut ceva?" 
şi "E vina mea?" şi "Cât timp mai am de plătit?" 

M-am dus la ea, Andy, şi am îmbrăţişat-o. Şi ea m-a strâns 
puţin, da' şi-a ţinut corpu' total rigid — de parcă înghiţise un 
băț — în timp ce s-a lipit de mine; atunci am simţit cum 


dispare viaţa din casă. Ca ultima răsuflare a unui muribund. 
Cred că şi Selena a simţit. Nu însă şi Joe Junior; şi-a pus poza 
casei pe afişele lui electorale -— am observat că asta îl făcea 
să arate ca un familist şi alegătorii iubeau aşa ceva —, da' nici 
n-a sesizat când a murit, fiin'că de fapt nu-i păsa de ea. Şi de 
ce Dumnezeu să-i pese? Pentru Joe Junior, casa asta era doar 
locul în care se întorcea de la şcoală şi în care taică-său îl 
umilea sau ţipa la el, numindu-l tocilar tăntălău. Cumberland 
Hall, căminul în care a stat la universitate, a însemnat mult 
mai mult pentru el decât casa de pe East Lane. 

Era totuşi căminu' meu, ca şi al Selenei. Cre' că buna mea 
fetiţă a continuat să trăiască aici mult după ce i s-a scuturat 
pământu' insulei Little Tall de pe tălpi; pesemne că încă mai 
locuia aici în amintirile ei... În inima ei... În visele ei. 
Coşmarurile ei. 

Mirosu' ăla de igrasie o dată instalat, nu mai poţi scăpa de 
el. 

Am rămas un pic lângă fereastra deschisă ca să iau o gură 
de aer curat, apoi m-a izbit un sentiment ciudat şi m-am decis 
să mă duc şi să încui uşile. Cu uşa din faţă m-am descurcat 
uşor, da' zăvoru' ăleia din dos a fost atât de nărăvaş, că a 
trebuit să torn o grămadă de ulei Three în One ca să-l 
clintesc. În final am reuşit şi am descoperit şi de ce se 
înţepenise: rugină. Îmi petreceam uneori cinci-şase zile una 
după alta la Vera, da' tot nu puteam să-mi amintesc când m- 
am deranjat ultima dată să încui uşile. 

Gându' ăsta a spulberat tot curaju' din mine. Am intrat în 
dormitor, m-am întins în pat şi mi-am băgat capu' sub pernă, 
ca atunci când eram mică şi mă pedepseau ai mei, 
trimiţându-mă devreme la culcare. Am plâns, am plâns şi iar 
am plâns. N-aş fi crezut niciodată că există atâtea lacrimi în 
mine. Am plâns pentru Vera, pentru Selena şi pentru micu' 
Pete; am impresia că şi pentru Joe. Da' cel mai mult am plâns 
pentru mine. Am plâns până mi s-a-nfundat nasu' şi până m- 
au apucat crampele la stomac. Pân' la urmă am adormit 

Când m-am trezit, se făcuse întuneric şi telefonu' suna. M- 
am ridicat şi am bâjbâit până în sufragerie să răspund. 


Imediat după ce-am zis alo, cineva, o femeie, a spus: 

— Nu poţi să ucizi. Sper că ştii asta. Dacă legea nu te 
prinde, o să te prindem noi. Nu eşti atât de dăşteaptă pe cât 
te crezi. Nu vrem să avem criminali printre noi, Dolores 
Claiborne; cel puţin nu atâta vreme cât mai există pe insulă 
câţiva creştini adevăraţi care să se împotrivească. 

Eram atât de ameţită, încât la început m-am gândit că 
visez. Până când mi-am dat seama că mă trezisem, s-a 
întrerupt legătura. Am pornit spre bucătărie, cu intenţia să 
pun ibricu' de cafea pe foc sau să-mi iau o bere din frigider, 
când telefonu' a sunat din nou. Şi de data asta tot o femeie, 
da' nu aceeaşi. Mi-a aruncat un şuvoi de înjurături, da' io am 
trântit receptoru'. Dorinţa de a plânge a pus din nou stăpânire 
pe mine, da' a naibii să fiu dacă m-am lăsat. Am scos 
telefonu' din priză. M-am dus la bucătărie şi mi-am luat o 
bere, da' nu mi-a plăcut gustu' ei şi am vărsat-o aproape pe 
toată în chiuvetă. Cel mai tare mi-aş fi dorit un scotch, da' nu 
mai ţinusem nici un strop în casă de la moartea lu' Joe. 

Mi-am umplut un pahar cu apă, însă am constatat că nu 
puteam suporta duhoarea; mirosea aidoma unui bănuţ cărat o 
zi întreagă într-un pumn transpirat de copil. Asta mi-a amintit 
de noaptea petrecută în murăriş şi cum am simţit acelaşi 
miros adus de-o adiere uşoară de vânt, apoi de fata 
îmbrăcată într-o rochie vărgată şi dată cu un ruj roz. M-am 
gândit cum de-mi trecuse prin cap că femeia în care se 
transformase se găsea în pericol. M-am întrebat unde se afla 
şi în ce bucluc se băgase, da' niciodată dacă exista, înţelegeţi 
ce vreau să spun? Stiam că există. Nu m-am îndoit niciodată 
de asta 

Da' nu contează; iar îmi zboară mintea, şi gura imediat 
după ea. Tot ce începusem să spun e că apa de la robinet nu- 
mi fusesede nici un folos, ca de altfel nici berea cea mai bună 
a lu' Budweiser — nici măcar două cuburi de gheaţă n-au 
reuşit să îndepărteze mirosu' de cocleală —, iar io am sfârşit 
uitându-mă la o comedie cu poante răsuflate şi bând unu' 
dintre punciurile hawaiene pe care le ţin în fundu' frigiderului 
pentru gemenii lu' Joe Junior. Mi-am pregătit o cină rece, da' 


după ce-a fost gata mi-a pierit toată pofta de mâncare, aşa că 
am azvârlit-o în găleata cu lături. În schimb mi-am mai luat un 
punci hawaian, m-am întors în sufragerie şi am rămas în faţa 

televizorului. Incepuse o altă comedie, da' n-am observat nici 

cea mai mică diferenţă. Pesemne din cauza faptului că nu le- 

am acordat prea multă atenţie. 

N-am încercat să mă gândesc la ce-o să fac în continuare; 
e mai înţelept să nu te-apuci de asemenea calcule în toiu' 
nopţii, fiin'că atunci e cel mai posibil ca mintea să ţi-o ia 
razna. Orice socoteli ţi-ai face după lăsarea serii, în nouă 
cazuri din zece trebuie să le reiei a doua zi de dimineaţă. Aşa 
că am rămas acolo şi, puţin după ce s-au terminat ştirile 
locale şi a început spectacolu' de noapte, am adormit din nou. 

Am avut un vis. A fost despre mine şi Vera, numa' că Vera 
era cum am cunoscut-o prima oară, pe vremea când Joe trăia 
şi toţi copiii noştri, ai ei şi ai mei, încă mai stăteau acasă şi se 
ţineau de fustele noastre cea mai mare parte a timpului. În 
visul meu, noi strângeam vasele, adică ea le spăla, iar io le 
ştergeam. Numa' că nu stăteam în bucătărie, ci la mine 
acasă, în faţa sobei în stil Franklin din camera de zi. Mi s-a 
părut ciudat, fiin'că Vera nu fusese niciodată la mine acasă. 

Numa' că în vis a fost altfel. Spăla vasele într-un lighean 
din plastic aşezat deasupra sobei, iar farfuriile nu erau ale 
mele, ci ale ei, alea din porțelan fin. Clătea o farfurie, apoi mi- 
o întindea, da' toate îmi alunecau printre degete şi se 
spărgeau de suportu' din cărămizi al sobei. Vera îmi spunea: 
"Trebuie să fii mai atentă, Dolores; când are loc vreun 
accident, iar tu nu eşti atentă, întotdeauna iese un scandal 
monstru." 

l-am promis să fiu atentă şi am încercat, da' farfuriile îmi 
scăpau din mână una după alta... 

"Nu-i bine deloc", a zis pân' la urmă Vera. "Uită-te şi tu la 
mizeria pe care ai făcut-o!" 

Mi-am aplecat privirea, numa' că în loc de farfurii făcute 
ţăndări, pe cărămizi se împrăştiaseră bucățele mici din placa 
dentară a lui Joe şi piatră sfărâmată. "Să nu-mi mai dai încă 
una", am zis io şi am început să plâng. "Am impresia că nu 


mai sunt în stare să strâng vasele. Poate că sunt prea 
bătrână, habar n-am, da' nici nu-mi place să le sparg pe 
toate, de asta sunt sigură." 

Dar ea a continuat să mi le întindă, iar io să le scap pe jos, 
şi sunetu' pe care-l scoteau când atingeau cărămizile devenea 
din ce în ce mai puternic, ajungând să semene mai mult cu o 
bubuitură decât cu clinchetul cristalin pe care-l face 
porţelanu' când se loveşte de ceva tare şi se fărâmă. Pe loc 
mi-am dat seama că visam şi că bubuiturile alea nu făceau 
parte din vis. M-am trezit cu o smucitură atât de bruscă, încât 
a fost cât p-aci să pic de pe scaun. S-a mai auzit încă o 
bubuitură şi, acuma, m-am prins cu ce se mâncau: focuri de 
armă. 

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Două camioane 
veniseră de pe şosea. Primu' avea în remorcă un om şi al 
doilea cre' că doi. Se părea că fiecare ţinea câte o armă şi, la 
un interval de două secunde, cineva trăgea câte un foc în' 
aer. Am mai sesizat o scânteie şi apoi încă o bubuitură. După 
felu' cum se legănau bărbaţii (bănuiesc că bărbaţi erau, nu 
ştiu sigur) şi după cum şerpuiau camioanele, probabil că toată 
gaşca se îmbătase mangă. Am recunoscut şi unu' dintre 
camioane. 

Ce? 

Nu, n-o să vă spun, am deja destule necazuri. N-am 
plănuit să mai trag pe cineva după mine din cauza unor 
împuşcături la beţie. Poate că de fapt nici n-am recunoscut 
camionu'. 

Oricum, am deschis fereastra când am văzut că nu 
încercau să găurească decât nişte norişori. M-am gândit că se 
vor folosi de partea mai largă a dealului să întoarcă, şi aşa au 
şi făcut. Unu' dintre ei a fost cât p-aci să se împotmolească, 
ar fi ieşit un haz nebun. 

Au venit din nou la mine, huiduind şi zbierând din toţi 
bojocii. Mi-am pus mâna pâlnie la gură şi am ţipat: Plecaţi de- 
aici! Unii încearcă să doarmă! cât de tare am putut. Unul 
dintre camioane s-a clătinat un pic, aproape să intre într-un 
şanţ, aşa că am impresia că am reuşit să bag spaima în ei. 


Tipu' care stătea în remorcă (era ăla pe care până acu' câteva 
minute crezusem că l-am recunoscut) a picat drept în fund. 
Am o pereche zdravănă de plămâni, iar dacă am chef, sunt în 
stare să hohotesc de râs în orice moment. 

— Cară-te de pe Little Tall Island, scârbă blestemată şi 
ucigaşă! a zbierat unu' şi a mai tras vreo câteva focuri în aer. 

Numa' că ăsta era modu' lor de a-mi arăta ce coaie mari 
au, pen' că m-au lăsat în pace. l-am auzit cum se îndreptau 
urlând spre oraş — şi spre baru' ăla care s-a deschis anu' 
trecut, bag mâna în foc — cu boturile guiţând şi pişându-se 
împrăştiat, la fel cum îşi pun ei la cale toate vicleniile. Doar 
ştii cum sunt bărbaţii când se îmbată şi conduc camioane. 

Asta mi-a mai schimbat starea de spirit. Frica îmi trecuse 
şi nu mă mai simţeam gata să izbucnesc în plâns. Încă mai 
eram destul de şucărită, da' nu chiar atât de furioasă, încât să 
nu-mi pot da seama de ce tipii ăia îmi făcuseră asemenea 
lucruri. lar când mânia m-a împins să trec peste asta, am 
împiedicat-o, gândindu-mă la Sammy Marchant, la felu' cum îi 
arătau ochii atunci când stătea îngenuncheat pe scări — 
aruncându-şi privirea mai întâi spre sucitor şi apoi spre mine 
—, întunecaţi, asemeni oceanului înainte de furtună, la fel ca 
ai Selenei, în grădină. 

Deja ştiam că aveam să vin aici, Andy, da' numa' după ce- 
au plecat oamenii ăia am încetat să mă mai păcălesc de una 
singură că încă mai pot alege ce poveste să vă spun. M-am 
convins că trebuia să recunosc sincer absolut totu'. M-am 
întors în pat şi am dormit liniştită până la nouă fără un sfert 
dimineaţa. Nu m-am mai sculat aşa de târziu dinainte de-a 
mă căsători. Presupun că am vrut să mă odihnesc ca să pot 
vorbi toată noaptea asta împuţită. 

După ce m-am trezit, m-am hotărât să vin cât mai repede 
aici — aşa cum înghiţi pe nerăsuflate un medicament amar —, 
da' ceva m-a oprit pân' să ies pe uşă, altfel v-aş fi bătut la cap 
cu toate astea mult mai devreme. 

Mi-am făcut o baie şi, înainte de-a mă îmbrăca, am băgat 
din nou telefonu' în priză. Nu mai era întuneric şi nici io nu 
mai pluteam pe jumate în vis. Mi-am spus că, dacă cineva mă 


mai sună să mă înjure, o să-i trântesc şi io vreo câteva, 
începând cu "laşule" şi "mâţă împuţită". Oricum, n-am apucat 
decât să-mi trag ciorapii pe mine şi a şi sunat. Am ridicat 
receptoru', pregătită să-i dau ăluia de la capătu' firului o doză 
bunicică de înjurături, când o voce de femeie a zis: 

— Alo? Pot vorbi cu duduia Dolores Claiborne? 

Mi-am dat seama imediat că era un telefon interurban, şi 
nu numa' din cauza ecoului care se aude pe fir în asemenea 
cazuri. Ci fiin'că nu există nimeni pe insulă care să-i spună 
cuiva "duduie". Poate "domnişoară" sau "doamnă", da' 
"duduie" încă n-a reuşit să traverseze drumu' dinspre 
continent, cel mult numa' cu ajutoru' unei reviste 
săptămânale. 

— La telefon. 

— Sunt Alan Greenbush. 

— Ciudat, am spus io cât se poate de politicos, da' mie nu- 
mi prea sună a Alan Greenbush. 

— Vă sun de la biroul lui, a zis ea, ca şi cum n-ar mai fi 
auzit o asemenea tâmpenie. Aşteptaţi un moment să vi-l dau 
pe domnul Greenbush? 

La început, numele ăsta m-a luat prin surprindere, ştiam 
că-l mai auzisem undeva, da' nu-mi dădeam seama unde. 

— În legătură cu ce? am întrebat io. 

A avut o ezitare, ca şi cum n-ar fi trebuit să-mi dea o 
asemenea informaţie, apoi a spus: 

— Cred că în legătură cu doamna Vera Donovan. Puteţi să 
aşteptaţi o clipă, duduie Claiborne? 

Atunci mi s-a aprins beculeţu' — Greenbush, ăla care-i 
trimitea scrisorile alea recomandate. 

— Îhî, i-am răspuns. 

— Poftim? 

— Aştept. 

— Mulţumesc. 

Apoi am auzit un clic şi am rămas un pic singură, 
aşteptând acolo, doar cu ciorapii pe mine. Nu multă vreme, 
da' mie mi s-a părut un veac. Înainte de a intra pe fir, mi-a 
trecut prin cap că era în legătură cu actele pe care le 


semnasem în locu' Verei — mă prinseseră. Exista o 
probabilitate imensă; aţi remarcat vreodată că, dacă se- 
ntâmplă vreun lucru rău, îl urmează toate relele dup-aia? Apoi 
a intrat pe fir: 

— Duduia Claibome? a spus el. 

— Da, sunt Dolores Claibome. 

— Reprezentanţii legii din Little Tall Island m-au sunat ieri 
după-amiază şi m-au informat oficial că doamna Vera 
Donovan a decedat. Era destul de târziu când am primit 
telefonul, aşa că m-am hotărât să aştept până azi dimineaţă 
ca să vă sun. 

M-am gândit să-i zic că pe insulă se găsiseră unii pe care 
nu i-a frământat deloc la ce oră să mă sune, da' sigur că m- 
am abținut 

Şi-a dres vocea, apoi a reluat: 

— Am primit o scrisoare de la doamna Donovan acu' cinci 
ani, care m-a împuternicit în mod special să vă informez 
asupra averii sale în cel mult douăşpatru de ore de la deces. 
Şi-a mai dres o dată vocea şi a continuat: Deşi am vorbit 
frecvent cu dânsa la telefon de-atunci încoace, aceasta a fost 
ultima scrisoare pe care am primit-o. 

Avea un glas uscat şi agitat. Stilu' de voce care, indiferent 
ce ţi-ar spune, nu se poate să n-o asculţi. 

— Despre ce vorbeşti, omule? Atâta gargară şi cuvinte 
goale! Zi-mi o dată! 

— Am plăcerea să vă informez că, în afară de o mică parte 
care va fi donată Căminului pentru Copiii Străzii din Noua 
Anglie, sunteţi singurul beneficiar al testamentului doamnei 
Donovan. 

Limba mi s-a lipit de ceru' gurii şi n-am fost în stare să mă 
gândesc decât la cum s-a prins ea, după un timp, de şmenu' 
cu aspiratoru'. 

— Veţi primi o telegramă de confirmare în cursul zilei de 
astăzi, dar sunt foarte încântat că am putut discuta cu 
dumneavoastră despre acest subiect înainte de sosirea ei, 
căci doamna Donovan a insistat foarte mult asupra acestei 
chestiuni. 


— Înî, am zis, putea fi într-adevăr foarte insistentă. 

— Sunt sigur că moartea doamnei Donovan v-a întristat 
adânc, ca pe noi toţi, de altfel, dar am vrut să ştiţi că veţi fi 
foarte bogată de-acum încolo, iar dacă vă pot îndruma în 
vreun fel având în vedere aceste circumstanţe, aş fi fericit să 
o fac, aşa cum m-am ocupat şi de afacerile doamnei 
Donovan. Bineînţeles că testamentul va trebui să fie 
autentificat, dar nu cred să existe vreo problemă sau vreo 
amânare. De fapt... 

— Stai un pic, amice, l-am întrerupt io cu un soi de orăcăit. 
Parcă aş fi fost o broască într-un iaz secat. Despre câţi bani 
vorbeşti acolo? 

Normal că ştiam că avea destui; faptu' că în ultimii ani n-a 
purtat decât pijamale flauşate şi a ţinut un regim dietetic cu 
supe Campbell şi mâncare Gerber pentru bebeluşi nu schimba 
absolut nimic. li vedeam casa, maşinile, iar uneori mă uitam 
mai mult decât numa' la semnătură pe hârtiile alea care 
soseau în plicuri recomandate. Unele erau forme de transfer 
ale stocurilor de acţiuni şi ştiam şi io că atunci când vinzi 
două mii de acţiuni ale firmei Upjohn şi cumperi patru mii de- 
ale firmei Mississippi Valley Light and Power nu te afli chiar pe 
drumu' înspre azilu' săracilor. 

Da' nu întrebam asta fiin'că voiam să cer cărţi de credit ca 
să comand diverse lucruri din catalogu' Sears, să nu credeţi 
aşa ceva. Aveam cu totu' alt motiv. Îmi dădeam seama că 
număru' ălora care s-ar fi gândit că io am omorât-o probabil 
că avea să crească o dată cu fiecare dolar în plus pe care mi-l 
lăsase, şi voiam să aflu cât de tare o să mă lovească asta. 
Credeam că sunt vreo şaizăci sau şaptezăci de mii... cu toate 
că el îmi declarase că o parte or să se ducă la un orfelinat, 
aşa că mie îmi reveneau şi mai puţini. 

Şi am mai simţit ceva — asemeni înţepăturii unei albine 
care ţi se aşează pe ceafă într-o zi de iunie. Ceva ce nu era în 
regulă cu ultima propoziţie a lui. Insă nu puteam să-i dau de 
capăt, la fel cum se-ntâmplase atunci când secretara îi 
pronunţase prima dată numele. 

A spus ceva ce n-am înţeles prea bine. Mi-a sunat în genu' 


"buru-buru-în-jur-de-treizăci de-milioane-de-dolari". 

— Ce-aţi spus, domnule? 

— Că după autentificare, taxe de legalizare şi încă vreo 
câteva impozite, vor mai rămâne în jur de treizeci de milioane 
de dolari. 

Mi-am simţit mâna de pe telefon ca atunci când te scoli 
din somn şi-ţi dai seama că ai dormit pe ea cea mai mare 
parte a nopţii... ţeapănă în mijloc şi cu furnicături pe margini. 
Aveam furnicături şi la picioare, şi dintr-o dată lumea mi s-a 
părut iar construită toată din sticlă. 

— Îmi pare rău, am zis. 

Îmi auzeam foarte distinct şi limpede cuvintele, da' nu mă 
simţeam în nici un fel legată de cele ce-mi ieşiseră pe gură. 
Mi se părea doar un clănţănit, cum fac jaluzelele când suflă 
un vânt puternic. 

— Nu-i prea bună legătura. Cre' că aţi spus ceva ce 
conţinea şi cuvântu' milion. 

Apoi am râs, numa' ca să-i arăt cât de prostesc îmi suna şi 
mie, da' o parte din mine n-a considerat că e atât de prostesc, 
fiin'că a fost cel mai fals râs pe care l-am scos vreodată: un 
fel de Hi-ha, hi-ha, hi-ha. 

— Chiar am spus milion. De fapt, am spus treizeci de 
milioane. 

Şi ştiţi ceva, cre' că ar fi chicotit dacă n-ar fi fost cadavrul 
Verei. Donovan la mijloc. Am impresia că era emoționat, că, 
deşi avea vocea aia uscată şi limpede, era ca dracu' de 
emoţionat. Presupun că se simţea ca John Bearsford Tipton, 
tipu' ăla bogat care arunca milioane pe geam cât ai clipi din 
ochi, în emisiunile alea de la televizor. Sigur că voia să se 
ocupe de afacerile mele, şi asta juca un rol important; am 
sentimentu' că pentru oameni ca el, banii sunt ca trenuleţele 
electrice, aşa că n-avea nici un chef să piardă măreţu' set al 
Verei, da' cre' că cel mai tare îl distra să-mi audă mie 
cuvintele sforăitoare. 

— Nu-nţeleg, am zis, însă atât de încet, încât cu greu m- 
am putut auzi. 

— Cred că îmi dau seama ce simţiţi acum. E o sumă foarte 


mare şi normal că vă va trebui un timp să vă obişnuiţi cu 
gându'. 

— Cât de mare e de fapt? l-am întrebat, şi de data asta 
chiar a chicotit. 

Andy, dacă s-ar fi aflat lângă mine, probabil că i-aş fi tras 
un şut în cur. 

Mi-a mai zis o dată treizăci de milioane de dolari şi m-am 
gândit că, dacă-mi mai amorţea puţin mâna, scăpam 
telefonu' pe jos. Am început să intru în panică. Ca şi cum 
cineva s-ar fi găsit în interioru' capului meu şi s-ar fi apucat să 
desfăşoare un cablu de oţel. 

M-am gândit: treizăci de milioane de dolari — da' astea nu 
erau decât cuvinte. lar când am încercat să pricep ce 
înseamnă, tot ce mi-am putut imagina a fost un desen ca alea 
din cărţile umoristice cu Scrooge McDuck pe care Joe Junior 
obişnuia să i le citească micului Pete pe când avea vreo 
patru-cinci ani. Am văzut o grotă imensă, plină de monede şi 
bancnote, numa' că în loc de Scrooge McDuck, care se 
bălăcea prin tot bănetu' ăla cu lăbuţele lui vărgate şi ochelarii 
cocoţaţi pe cioc, m-am închipuit pe mine, vâslind cu papucii 
de casă. Apoi imaginea a dispărut şi mi-am reamintit privirea 
lu' Sammy Marchant mutându-se dinspre făcăleţ înspre mine 
şi înapoi spre făcăleţ, şi de femeia care m-a sunat şi mi-a zis 
că încă mai existau creştini adevăraţi pe insulă, care n-aveau 
de gând să admită criminali printre ei. Am cugetat la ce-or să 
creadă ea şi cu prietenii ei când or să afle că Vera mi-a lăsat 
moştenire treizăci de milioane de dolari... Şi gândul ăsta mi-a 
intensificat panica. 

— Nu-mi puteţi face asta! am spus io sălbatic. Mă auziţi? 
Nu mă puteţi obliga să-i iau! 

Acu' a fost rându' /ui să spună că n-a înţeles prea bine, că 
se pierduse legătura din cauza distanţei mari. Nici nu m-a 
mirat. Când unu' ca Greenbush aude pe cineva declarând că 
nu-şi doreşte un calup de treizăci de milioane de dolari bani- 
gheaţă, îşi închipuie că sigur s-a buşit aparatura. Imi 
deschisesem gura să-i repet că trebuia să şi-i ia înapoi, că 
putea să-i verse până la ultimu' cent Căminului pentru Copiii 


Străzii din Noua Anglie, când am priceput, dintr-o dată, ce nu 
era în regulă cu toată povestea. Nu mi-a venit aşa, pur şi 
simplu; m-a izbit în cap de parcă ar fi fost o grămadă de 
cărămizi. 

— Donald şi Helga! am zis. 

Probabil i-am părut ca un concurent dintr-un joc de la 
televizor care găseşte răspunsu' corect în ultima secundă. 

— Poftim? a întrebat el, prudent. 

— Copiii ei! am spus. Fiu' şi fiica ei! Banii ăştia le aparţin 
lor, nu mie! Ei sunt rudele cele mai apropiate! lo nu sunt 
decât o menajeră spurcată! 

A urmat o pauză atât de lungă, încât am crezut că s-a 
întrerupt legătura; nici n-aş fi regretat. Sinceră să fiu, mă 
simţeam îngrozitor de slăbită. Eram pe punctu' de-a închide, 
când mi-a zis cu vocea aia plată şi stranie a lui: 

— Nu ştiţi? 

— Ce nu ştiu? am răcnit la el. Ştiu că avea un fiu pe nume 
Donald şi o fiică pe nume Helga! Mai ştiu că se credeau prea 
ai dracu' de buni ca să vină pân' aici s-o vadă, cu toate că ea 
întotdeauna le ţinea camerele pregătite, da' bănuiesc că n-or 
să mai fie chiar atât de buni când s-o pune problema să-şi 
împartă o aşa grămadă de gologani, acu' c-a murit! 

— Nu ştiţi? a repetat. Apoi a reluat ca şi cum s-ar fi 
adresat chiar lui însuşi. Cum de nu ştiţi, după ce-aţi lucrat 
atâta vreme pentru ea? Cum de nu? Să nu vă fi zis 
Kenopensky? 

Şi până să apuc să intervin, a început să-şi răspundă 
singur la propriile-i întrebări. 

— Normal că e posibil. Cu excepţia unei mici ştiri apărute 
într-un ziar local a doua zi, a reuşit să treacă totu' sub tăcere 
— puteai s-o faci acu' treizeci de ani dacă aveai cu ce să 
plăteşti. Nici nu ştiu dacă a existat măcar vreun anunţ 
mortuar. S-a oprit, apoi a spus ca cineva care tocma' a 
descoperit ceva nou — ceva extraordinar — despre o 
persoană pe care o cunoştea de-o viaţă întreagă. Vorbea 
despre ei de parcă ar fi fost vii, nu-i aşa? Toţi aceşti ani! 

— Despre ce dracu' trăncăneşti? am urlat la el. Mă 


simţeam ca şi cum mi-ar fi coborât un lift până în stomac şi 
dintr-o dată tot felu' de lucruri — mici amănunte — au început 
să se potrivească în mintea mea. Nu mi-o dorisem, da' pân' la 
urmă tot s-a-ntâmplat. Sigur că vorbea despre ei de parcă ar 
fi fost vii! Sunt vii! El creează o companie în Arizona — Golden 
West Associates! Ea concepe modele de rochii în San 
Francisco... Gaylord Fashions! 

Numa' că Vera citea mereu romane istorice din alea 
ieftine în care femei cu rochii decoltate sărută bărbaţi 
dezbrăcaţi până la brâu, iar cărţile făceau parte din colecţia 
Golden West — scria pe o foiţă aurie de pe copertă. Şi brusc 
mi-am amintit că se născuse într-un orăşel numit Gaylord, din 
Missouri. Voiam să cred că-i zicea altfel — Galen sau poate 
Galesburg —, da' îmi era imposibil. Însă fiica ei ar fi putut să 
denumească firma după orăşelu' în care se născuse maică- 
sa... mi-am spus io. 

— Duduie Claiborne, a zis Greenbush cu o voce joasă şi 
agitată, soţul doamnei Donovan a murit într-un accident 
nefericit pe vremea când Donald avea cinşpe ani, iar Helga 
treişpe... 

— Ştiu! am spus, ca şi cum aş fi dorit să-l fac să creadă că 
dacă aflasem asta, ştiam şi restu'. 

— „Şi, în consecinţă, relaţiile dintre doamna Donovan şi 
copii au devenit extrem de proaste. 

Ştiam şi asta. Îmi amintesc că oamenii observaseră cât de 
tăcuţi fuseseră copiii când au apărut de Memorial Day pentru 
a-şi petrece vacanţa pe insulă ca de obicei şi cum câţiva au 
remarcat că nu-i mai puteai vedea pe toţi trei împreună, lucru 
deosebit de ciudat dacă luăm în considerare moartea 
neaşteptată a domnului Donovan din anu' trecut; în general, o 
chestie ca asta îi apropie pe oameni... Cu toate că în cazu' 
celor de pe insulă presupun că lucrurile nu stau tocmai aşa. ŞI 
apoi mi-am mai adus aminte ceva, ceva ce-mi spusese Jimmy 
DeWitt la sfârşitu' anului ăla 

— În 1961, imediat după 4 lulie, au avut o ceartă violentă 
într-un restaurant, am spus. Fata şi băiatu' au plecat a doua 
zi. Masculu' feroce — vreau să zic Kenopensky — i-a însoţit 


până pe continent în barca lor cu motor. 

— Da. S-a întâmplat să aflu de la Ted Kenopensky motivu' 
pentru care s-au certat. Donald îşi luase cu o primăvară în 
urmă permisul de conducere, iar doamna Donovan îi 
cumpărase o maşină pentru ziua lui de naştere. Helga a spus 
că-şi doreşte și ea una. Se pare că Vera — doamna Donovan 
— a încercat să-i explice că era o idee tâmpită, fiin'că n-avea 
ce face cu o maşină fără carnet de conducere, pe care nu l-ar 
fi putut obţine până la cinşpe ani. Helga i-a replicat că asta nu 
se întâmpla decât în Maryland, şi nu în Maine, că aici ar fi fost 
posibil şi mai devreme, adică la paişpe ani... pe care deja îi 
împlinise. Există vreo şansă să fi fost adevărat, duduie 
Claiborne, sau n-a fost decât o fantezie de adolescentă? 

— Pe vremea aia era adevărat, da' cre' că acu' tre' să ai 
cel puţin cinşpe ani. Domnule Greenbush, maşina pe care i-a 
făcut-o cadou fiului ei a fost cumva... un Corvette? 

— Da. Cum de-ai aflat asta, duduie Claiborne? 

— Pesemne că am văzut vreo poză cu el cândva, am zis, 
fără să-mi aud nici io vocea îmi suna în minte vocea Verei. 
"Am obosit să-i mai văd pe ăia sub lumina lunii ridicând cu 
macaraua maşina Corvette", mi-a spus ea în timp ce zăcea pe 
trepte. "Am obosit să mai văd apa ţâşnind pe geamu' deschis 
de pe partea copilotului." 

— Mă surprinde că a păstrat vreo fotografie. Vedeţi, 
dumneavoastră, Donald şi Helga Donovan au murit în acea 
maşină. S-a întâmplat în octombrie 1961, cu aproape un an 
după decesul tatălui lor. Se pare că fata se afla la volan. 

A continuat să vorbească, da' nu l-am mai ascultat; Andy, 
eram prea ocupată să-mi umplu mie golurile şi căpătasem o 
viteză atât de mare, încât presupun că pe undeva ştiusem 
dinainte c-au murit... Probabil că în adâncul meu fusesem 
convinsă permanent de asta. Greenbush mi-a zis că băuseră 
şi că mergeau cu mai mult de-o sută cincizăci de kilometri pe 
oră în clipa în care fata a greşit o curbă şi a intrat în dig; şi că 
pesemne amândoi pieriseră înainte ca maşina aia 
pretențioasă de două locuri a lor să atingă pamântu'. 

Mai zicea că şi ăsta fusese un accident, da' poate că io 


învăţasem mai mult decât el despre accidente. 

Probabil şi Vera; poate că întotdeauna se gândise că 
cearta din vara aia nu fusese absolut deloc legată de faptu' că 
Helga avea să-şi ia sau nu permisu' de conducere în statu' 
Maine; ăsta nu fusese decât cel mai la îndemână pretext. 
Când McAuliffe m-a întrebat pe ce temă m-am contrazis cu 
Joe înainte ca el să mă strângă de gât, i-am răspuns că, în 
primu' rând, pe chestia banilor şi dup-aia a băuturii. Am 
observat că la suprafaţă, discuţiile dintre oameni sunt în 
general mult diferite de ceea ce se găseşte la baza lor şi s-ar 
fi putut ca în realitate motivu' pentru care se păruiseră atunci 
să fi fost povestea cu Michael Donovan de dinainte cu un an. 

Ea şi masculu' feroce l-au ucis, Andy, ea s-a ocupat de tot, 
singuru' lucru pe care nu l-a făcut fiind să-mi spună mie. Nici 
n-au prins-o, da' câteodată ăia din familie deţin nişte piese de 
puzzle pe care legea nu le are. Cei ca Selena, de exemplu... şi 
poate ca Donald sau Helga Donovan. Mă tot întreb cum 
arătau în vara aia, înainte de a se certa în restaurantu' The 
Harborside şi de a-şi lua pentru ultima dată zboru' de pe 
insulă. M-am străduit să-mi amintesc ce expresie aveau ochii 
lor când se uitau la Vera, dacă semăna cu a Selenei, şi n-am 
reuşit. Poate că-mi trebuie mai mult timp, da' nici nu sunt ne- 
răbdătoare să. aflu dacă înţelegeţi ce vreau să zic. 

lo ştiu că şaişpe ani era o vârstă prea mică pentru ca un 
copilaş neastâmpărat cu Don Donovan să-şi ia carnetu' de 
conducere — a dracu' de mică —, şi dacă mai pui şi maşina 
aia zburdalnică, obţii un paşaport pentru un dezastru. Vera 
avea suficientă minte încât să-şi dea şi ea seama, probabil că 
se pişa pe ea de frică. l-o fi detestat tatăl, da' pe fiu l-a iubit 
mai presus de orice. Sunt sigură. Şi totuşi, pân' la urmă, l-a 
lăsat. Aşa dură cum era, ea a băgat dinamita în buzunaru' lui, 
şi al Helgăi, după cum s-a văzut, pe vremea când încă nu se 
afla decât în liceu şi abia începuse să se bărbierească. Cred 
că se simţea vinovată, Andy. Şi poate îmi place să cred că 
numai atât, nici nu vreau să mă gândesc că mai exista şi 
teamă la mijloc, că e posibil ca o pereche de copii bogaţi ca ei 
să-şi fi şantajat mama, folosindu-se de moartea tatălui, 


pentru a dobândi ceea ce-şi doreau. Nu prea îmi vine să 
cred... da' nu-i imposibil. Într-o lume în care un bărbat îşi 
pierde luni întregi încercând să se culce cu propria-i fiică, cred 
că orice e posibil. 

— Sunt morţi, i-am spus lu' Greenbush. Asta vrei să-mi 
zici. 

— Da. 

— Sunt morţi de mai mult de treizăci de ani. 

— Da, a repetat el. 

— Şi tot ce mi-a povestit despre ei a fost minciună. 

Şi-a dres încă o dată vocea — omu' ăla este unu' dintre cei 
mai mari curăţători de gâturi, dacă punem la socoteală 
discuţia noastră de azi —, iar când a vorbit din nou, devenise 
aproape uman. 

— Ce v-a îndrugat despre ei, duduie Claibome? 

Şi după ce-am stat să mă gândesc, Andy, m-am prins că- 
mi spusese o droaie începând cu vara lu' 1962, când a sosit 
arătând cu zece ani mai bătrână şi cântărind cu vreo nouă 
kile mai puţin decât în urmă cu un an. Imi zisese că poate 
Donald şi Helga or să vină să-şi petreacă luna august pe 
insulă şi să verific dacă existau destui biscuiţi Quaker Rolled 
Oats, fiin'că numa' d-ăştia mâncau ei la micu' dejun. Apoi, îmi 
aminteam când s-a întors în octombrie — în perioada în care 
Kennedy şi Hruşciov discutau dacă să arunce sau nu cu 
bomba — şi mi-a declarat c-o s-o văd mai des de-acu' încolo. 
"Sper că şi pe copii", mi-a zis, da' era ceva în glasul ei, Andy... 
şi în ochii ei... Mai mult ochii îmi veneau în minte, aşa cum 
rămăsesem acolo, cu telefonu' în mână. Cu gura îmi 
îndrugase o grămadă de poveşti de-a lungul anilor, despre 
unde se duceau la şcoală, despre ocupațiile şi prietenii lor 
(cică Donald se însurase şi avea doi copii, iar Helga se 
măritase şi apoi divorțase), da' mi-am dat seama că, încă din 
vara lu' 1962, ochii ei nu-mi spuseseră mereu decât un singur 
lucru: muriseră. Înî... da' poate nu chiar de tot. Nu, atâta timp 
cât mai exista o menajeră costelivă şi urâtă pe-o insulă din 
Mâine care încă mai credea că trăiesc. 

De-aici, mintea mi-a zburat până-n vara lu' 1963 — vara în 


care îl ucisesem pe Joe, aia cu eclipsa. Fusese fascinată de 
eclipsă, da' nu numa' fiin'că aşa ceva ţi se-ntâmplă o singură 
dată în viaţă. Nu dom'le. Se îndrăgostise de ea pen' că avea 
impresia c-o să-i aducă pe Donald şi pe Helga la Pinewood. 
Mi-o zisese de nenumărate ori. lar expresia aia din ochii ei, 
care ştia că nu mai erau pe lumea asta, dispăruse în 
primăvara şi vara acelui an. 

Ştiţi ce cred io? Cre' că din martie sau aprilie 1963 până în 
mijlocu' lu' iulie, Vera Donovan fusese nebună; că în lunile 
alea fusese cu adevărat convinsă că trăiau. Alungase din locu' 
în care i se ascunsese în minte imaginea maşinii Corvette 
apărând de după dig; fusese convinsă că-i readuce la viaţă 
numa' printr-o credinţă puternică şi pură. Convinsă că-i 
readuce la viaţă? Nu, nu-i corect. Ec/ipsată că-i readuce la 
viaţă. 

Înnebunise şi am impresia că voia să rămână aşa — poate 
ca să-i capete înapoi, poate ca să se pedepsească, ori 
amândouă —, da' pân' la urmă a dat greş, fiin'că în adâncu' ei 
mai era destul de sănătoasă. Cu o săptămână sau zece zile 
înainte de eclipsă, a intrat în declin. Îmi amintesc perioada 
aia, în care noi, cei care lucram pentru ea, pregăteam 
neobişnuita expediţie şi petrecerea de după, de parcă ar fi 
fost ieri. Fusese într-o dispoziţie bună toată luna iunie şi o 
parte din iulie, da' cam pe vremea când mi-am trimis copiii 
de-acasă totu' s-a dus dracu'. Vera a început să se poarte ca 
Regina de Cupă din A/ice în Țara Minunilor, răcnind la oameni, 
dacă i se năzărea c-o privesc câş, concediind pe cine se 
nimerea în dreapta şi-n stânga. Probabil c-a fost ultima ei 
încercare de a-şi dori să-i învie. De-atunci încolo s-a resemnat 
cu ideea că sunt morţi, da' în acelaşi timp nici n-a lăsat baltă 
petrecerea. Vă imaginaţi cât curaj i-a trebuit pentru asta? 
Câtă forță să treacă peste un-împuţit-ca-o-borâtură-de-eşec? 

Şi încă un lucru — ce s-a petrecut după ce m-am ridicat 
împotriva ei pen' că o dăduse afară pe fata aia, Jolander. 
Când Vera a venit la mine mai târziu, am fost sigură c-o să 
mă concedieze. Însă mi-a înmânat o pungă cu aparatură de 
privit eclipsa şi şi-a cerat — cel puţin ceea ce credea Vera că 


sunt — scuze. A spus că uneori o femeie tre' să fie jigodie. 
"Uneori", mi-a zis, "o femeie trebuie să fie jigodie ca să 
reziste". 

Înî, m-am gândit io. Când nu mai ai altceva, asta îţi 
rămâne, întotdeauna asta. 

— Duduie Claiborne? mi-a vorbit un glas în ureche, şi 
atunci mi-am amintit că se mai afla cineva pe linie; uitasem 
complet de el. Duduie Claibome, mai sunteţi acolo? 

— Da. 

Mă întrebase ce-mi povestise Vera despre copii şi asta îmi 
fusese de-ajuns ca să mă întorc cu mintea la vremurile alea 
vechi şi triste... Da' nu vedeam cum i-aş putea spune şi lui, 
unui bărbat care nu ştia nimic despre viaţa noastră de-aici, 
din Little Tall. Despre viaţa e; din Little Tall. Cu alte cuvinte, s- 
o fi priceput el foarte tare la Upjohn şi la Mississippi Valley 
Light and Power, da' n-o bunghea deloc când venea vorba de 
sârmele de prin colţuri. 

Sau iepuraşii de praf. ' 

— Te întrebasem ce-ţi poves... a început el. 

— Mi-a spus să le păstrez paturile pregătite şi o grămadă 
de Quaker Rolled Oats în cămară. Că voia să fie gata să-i 
primească, dacă ei s-ar fi decis în ultimu' moment să se 
întoarcă. 

Şi era foarte aproape de adevăr, Andy, oricum destul de 
aproape pentru Greenbush. 

— Păi, e uluitor, a zis cu acelaşi ton pe care l-ar fi folosit 
un doctor ca să afirme: "Asta-i o tumoare pe creier!" 

Dup-aia am mai discutat puţin, da' nu prea am idee 
despre ce. Cre' că i-am repetat că nu vreau să iau nici cel mai 
mic bănuţ şi, după felu' cum mi-a vorbit el — blând, amabil şi 
oarecum indulgent —, mi-am dat seama că atunci când a 
vorbit cu tine, Andy, n-ai pomenit nici un moment de noile 
indicii pe care ţi le furnizase Sammy Marchant şi care 
fuseseră aflate de toată lumea din Little Tall. Pesemne ţi-ai 
spus că nu era treaba lui, cel puţin nu încă. 

Îmi amintesc că i-am zis să-i dea pe toți copiilor străzii, iar 
el mi-a replicat că-i imposibil. Că /o pot, după ce-o să se 


autentifice testamentu' (cu toate că până şi cel mai mare 
tăntălău din lume ar fi ştiut că nu m-ar mai fi crezut în stare 
să fac aşa ceva o dată ce aş fi înţeles cu adevărat ce se- 
ntâmplase), da' că e/nu. 

In final, i-am promis c-o să-l sun când o să fiu "cu mintea 
un pic mai limpede", după cum s-a exprimat, şi a închis. Am 
rămas acolo o grămadă de timp — cinşpe minute sau chiar 
mai mult. Mă simţeam... strivită. De parcă toţi banii ăia s-ar fi 
aruncat asupra mea şi s-ar fi lipit de mine ca muştele de 
hârtia specială pe care taică-meu obişnuia s-o atârne pe 
terasă în vremurile de demult. Îmi era teamă că or să se 
lipească din ce în ce mai tare de mine, dacă o să mă mişc, că 
or să mă acopere şi n-o să mai am nici o şansă pe lume să mă 
eliberez. 

Până când să încep să mă mişc, uitasem complet să mai 
vin la secţia de poliţie ca să te văd, Andy. Sinceră să fiu, 
aproape că am uitat să mă şi îmbrac. Pân' la urmă mi-am tras 
pe mine o pereche de blugi şi un tricou, cu toate că rochia pe 
care mă gândisem să mi-o pun zăcea frumos întinsă pe pat (şi 
încă mai e, dacă n-a spart cineva uşa şi nu s-a răzbunat 
făcându-i ei ceea ce şi-ar fi dorit să-i facă proprietarei). Mi-am 
încălţat şi galoşii, şi gata. 

Am ocolit bolovanu' ăla mare şi alb aflat între şopron şi 
murăriş, oprindu-mă din când în când să mai arunc o privire 
înspre tufişuri şi să ascult freamătu' rugilor de mure. Am zărit 
betonu' alb ce astupa puţu'. Asta m-a făcut să tremur, ca şi 
cum aş fi căpătat o gripă cu febră. Am scurtat drumu' 
traversând Păşunea Rusească şi am ajuns până în locu' unde 
East Lane se îmbucă cu East Head. Am rămas un pic acolo, 
lăsând briza oceanului să-mi dea păru' pe spate şi să mă 
curețe cu adierea ei, ca de obicei, apoi am coborât scările. 

O, nu te îngrijora atâta, Frank — sfoara aşezată de-a 
curmezişu' lor şi afişu' ăla de avertizare încă mai exista; 
numa' că nu-mi mai păsa prea tare de scările alea gata să se 
prăbuşească, după toate câte mi se-ntâmplaseră. 

Am mers până jos, unde se găsesc stâncile. Docu' vechi — 
ăla pe care bătrânii îl numeau docu' lu' Simmons — era acolo, 


ştiţi, da' nu mai rămăsese nimic din el în afară de câţiva stâlpi 
şi două inele din fier prinse în granit şi ruginite de tot. 
Semănau cu ceea ce mi-aş fi imaginat io că sunt nişte orbite 
de balaur înfipte într-un craniu. Când eram mică, am pescuit 
de pe docu' ăla de nenumărate ori, Andy, şi nu mi-am 
închipuit vreodată că o să se degradeze în asemenea hal, 
numa' că pân' la urmă marea ia totu' cu ea. 

M-am aşezat pe treapta de jos, bălăngănindu-mi 
picioarele, şi am stat aşa vreo şapte ore. Am urmărit refluxul 
şi deja se pornise fluxul când am plecat de-acolo. 

La început am încercat să mă gândesc la bani, da' nu m- 
am putut concentra Poate că ăia care s-au obişnuit de-o viaţă 
cu ei sunt în stare. De fiecare dată când mă chinuiam, în faţa 
ochilor îmi apărea Sammy Marchant uitându-se mai întâi la 
sucitor... şi dup-aia la mine. Numa' aşa ceva însemnau banii 
pentru mine atunci, Andy, şi numa' asta înseamnă şi acuma 
— Sammy Marchant uitându-se la mine cu o privire 
întunecată şi spunându-mi: "Credeam că nu poa' să meargă. 
Întotdeauna mi-ai zis că nu poa' să meargă, Dolores." 

Apoi mintea mi-a zburat la Donald şi la Helga. "De mă 
fraiereşti o dată, ruşine să-ţi fie", am vorbit io de una singură, 
în timp ce stăteam cu picioarele legănându-se atât de 
aproape de apă, încât se stropeau din când în când. "De mă 
fraiereşti a doua oară, ruşine să-mi fie." Numa' că ea 
niciodată nu m-a păcălit cu adevărat... ochi; ei nu m-au 
păcălit. 

Mi-am amintit cum m-am trezit într-o dimineaţă — cre' că 
într-o zi pe la sfârşitu' anilor şaizeci — cu ideea că nu-i mai 
văzusem nici măcar o singură dată de când îi condusese 
masculu' feroce pe continent în iulie 1961. Şi asta m-a 
tulburat atât de tare, încât am călcat în picioare o regulă pe 
care mi-o impusesem — să nu vorbesc despre ei decât dacă 
Vera începea discuţia. 

"Ce mai fac copiii, Vera?" am întrebat-o, iar următoarele 
cuvinte mi-au ieşit din gură fără să mă gândesc înainte, 
Dumnezeu mi-e martor că aşa s-a-ntâmplat. "Ce mai fac ei în 
realitate!" 


Mi-aduc aminte că, atunci, stătea în salon, într-un scaun 
de lângă fereastră şi tricota, iar când m-a auzit, s-a oprit şi şi- 
a ridicat privirea. Soarele lumina foarte puternic în ziua aia şi-i 
arunca pe chip o dungă dreaptă strălucitoare; mi s-a părut că 
zăresc ceva atât de îngrozitor în înfăţişarea ei, încât a fost cât 
p-aci să ţip. Abia după ce m-am mai liniştit, am priceput ce 
mă şocase la ea: ochii. Două găuri negre şi adânci, în juru' 
cărora totu' strălucea sub razele soarelui. Semănau cu ai lui 
Joe, când şi-i îndreptase spre mine din fundu' puţului... Ca 
două pietricele negre sau două bucăţi de cărbune înfipte într- 
un aluat alb. Vreo câteva clipe parcă aş fi avut în faţă o stafie. 
Apoi şi-a mişcat puţin capu' şi a redevenit Vera, şezând acolo 
şi arătând ca şi cum ar fi băut prea mult cu o noapte înainte. 
Şi nici n-ar fi fost pentru prima dată. 

"Nu prea ştiu, Dolores", mi-a răspuns. "Ne-am înstrăinat." 

Asta a fost tot, mai mult decât atât nici n-ar fi avut ce să 
spună. Toate poveştile pe care mi le îndrugase despre vieţile 
lor, şi fuseseră inventate — acuma am aflat —, nu-mi ziceau 
mai mult decât astea trei cuvinte: "Ne-am înstrăinat." Mi-am 
petrecut astăzi o grămadă de timp pe docu' Simmons 
cugetând la cât de oribil e cuvântul ăsta. Înstrăinat. Numa' 
sunetu' lui mă face să tremur. 

Am mai rămas acolo cât să revăd încă o dată toate astea, 
apoi m-am scuturat şi m-am ridicat de unde stătusem cea mai 
mare parte a zilei. Mi-am dat seama că nu-mi prea păsa de 
ceea ce credeaţi voi sau ăilalţi. Vedeţi voi, totu' s-a terminat 
— pentru Joe, pentru Vera, pentru Michael Donovan, pentru 
Donald şi Helga... şi pentru Dolores Claiborne. Într-un fel sau 
altu', toate punţile dintre vremurile de-atunci şi alea de-acum 
au fost retezate. Ştiţi, şi timpu' este un ocean la fel ca ăla 
care se întinde între insulă şi continent, numa' că singuru' 
feribot care-l poate traversa este amintirea, şi asta-i ca o 
navă-fantomă — dacă-ţi doreşti să dispară, aşa se-ntâmplă. 

In altă ordine de idei, nu vi se pare amuzant cum au ieşit 
lucrurile la suprafaţă? Îmi amintesc ce mi-a trecut prin cap 
după ce m-am ridicat şi m-am răsucit spre treptele alea 
dărăpănate — acelaşi lucru ca atunci când Joe şi-a furişat 


mâna în afara puţului şi aproape că m-a tras înăuntru: j-am 
săpat o groapă altuia şi acuma cad singură în ea. Am apucat 
balustrada crăpată şi m-am pregătit să urc scările 
(presupunând c-or să mă ţină a doua oară); am simţit că pân' 
la urmă am păţit-o şi c-am ştiut întotdeauna că aşa va fi. Doar 
că mie mi-a luat mai mult să pic într-a mea decât lu' Joe într-a 
lui. 

Şi Vera avea în ce să cadă, iar dacă există ceva pentru 
care pot fi recunoscătoare, atunci e faptu' că n-a trebuit să-mi 
readuc copiii la viaţă în imaginaţie (ca ea)... Deşi, uneori, 
când vorbesc cu Selena la telefon şi-o aud bolborosindu-şi 
cuvintele, mă-ntreb dacă se găseşte vreo soluţie ca să scapi 
de toate grijile şi supărările din viaţă. N-am reuşit s-o 
păcălesc, Andy, ruşine să-mi fie. 

Insă mă mulţumesc cu ce pot, şi-mi scrâşnesc dinţii să 
pară că rânjesc, la fel ca întotdeauna. Încerc să-mi tot zic că 
doi dintre cei trei copii ai mei mai trăiesc încă, că au avut 
succes dincolo de aşteptările ălora de pe insulă şi mai presus 
de ceea ce ar fi fost posibil să ajungă dacă tatăl lor denaturat 
n-ar fi avut un accident în dup-amiaza zilei de 20 iulie 1963. 
Vezi tu, viaţa nu e o problemă exclusivă, iar dacă vreodată o 
să uit să fiu recunoscătoare pentru că fata şi unu' dintre 
băieţii mei trăiesc, în timp ce vlăstarele Verei au murit, o să 
fiu nevoită să-mi explic păcatu' în faţa tronului Celui 
Atotputernic. Nu vreau să fie aşa. Am deja destule pe 
conştiinţă — probabil şi pe suflet. Ascultaţi-mă un pic toţi trei 
şi auziţi ceea ce-am să vă spun, fiin'că e mai important ca 
orice: tot ce-am făcut a fost din dragoste... dragostea firească 
pe care o simte o mamă pentru copiii ei. E cea mai puternică 
dragoste din lume şi cea mai tragică. Nu există jigodie mai 
mare decât o mamă care-şi apără copiii. 

După ce-am terminat de urcat scările şi m-am oprit puţin 
lângă plăcuţa de avertizare, pentru a mai privi o dată 
oceanu', m-am gândit la visu' meu, ăla în care Vera îmi 
întindea farfurii, iar io le scăpam pe jos, şi la zgomotul făcut 
de piatră când i-a lovit faţa lu' Joe, la fap-tu' că amândouă 
sunetele erau identice. 


Da' cel mai mult am cugetat la Vera şi la mine, două 
ticăloase trăind pe aceeaşi bucată de stâncă de lângă coasta 
Maine şi în majoritatea timpului împreună. Cum dormeau cele 
două jigodii una lângă alta, când aia mai bătrână era speriată, 
şi cum şi-au petrecut ultimii ani în casa aia imensă, două 
jigodii care mai toată vremea se enervau reciproc. Cum m-a 
fraierit ea şi cum am fraierit-o io dup-aia, cât de fericită 
devenea fiecare dintre noi după ce câştiga o rundă. Cum se 
coalizau împotriva ei iepuraşii de praf, cum ţipa şi tremura ca 
un animal înghesuit într-un colţ de-o creatură uriaşă care vrea 
s-o sfâşie în bucăţi. Îmi amintesc cum mă strecuram în pat 
lângă ea, o luam în braţe şi o simţeam fremătând toată ca un 
cristal fin, pe care cineva l-a izbit cu cuţitu'. li simţeam 
lacrimile pe gâtu' meu şi-i treceam degetele prin păru' ei rar 
şi uscat şoptindu-i: "Ssstt, dragă.... ssstt. lepuraşii ăia de praf 
afurisiţi nu mai sunt Eşti în siguranţă. Cu mine eşti în 
siguranţă." 

Numa' că dacă am reuşit să aflu ceva, Andy, atunci acel 
ceva e că, în realitate, niciodată nu dispăreau de tot. Crezi c- 
ai scăpat de ei, c-ai curăţat peste tot şi că nu mai există pe 
nicăieri vreunu', da' ei se întorc şi seamănă cu nişte chipuri, 
întotdeauna seamănă cu nişte chipuri, exact cu alea pe care 
n-ai mai vrea să le vezi nici măcar în vis. 

M-am gândit cum zăcea ea pe trepte şi-mi zicea că 
obosise, că îşi dorea să moară. Şi, cum stăteam cu galoşii 
plini de apă, acolo pe faleza aia dărăpănată, mi-am dat 
seama de ce alesesem treptele alea, atât de crăpate, că nici 
măcar copiii cei mai neastâmpăraţi nu se jucau pe ele după 
ce ieşeau de la şcoală sau când chiuleau. Şi io mă simţeam 
obosită. Din punctu' meu de vedere, îmi trăisem viaţa pe cât 
mă pricepusem de bine. N-am ocolit niciodată vreo problemă 
şi nici nu m-am dat la o parte de la vreo muncă, oricât de 
grea mi s-ar fi părut. Vera avusese dreptate când îmi 
declarase că o femeie tre' să fie uneori ticăloasă ca să 
supravieţuiască, da' să afle toată lumea că asta e o treabă 
grea, aşa că eram îngrozitor de obosită. Imi doream să se 
termine şi mi-a trecut prin cap că încă nu se făcuse prea 


târziu să cobor din nou treptele, da' acu' să nu mă mai opresc 
în josu' lor, nici... dacă n-aş fi vrut. 

Apoi am auzit-o iar pe Vera. La fel ca în noaptea aia, lângă 
puț, nu în mintea mea, ci vorbindu-mi la ureche. Po' să vă 
spun că acu' era mai ireală ca în 1963, pen' că pe-atunci încă 
mai trăia. 

"La ce te poți tu gândi, Dolores!" mi-a zis cu vocea ei 
trufaşă de Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos. "lo am plătit un preţ mai 
mare ca tine; am plătit un preţ mai mare decât va şti cineva 
vreodată, da' am trăit cu povara asta. Am făcut chiar mai 
mult de-atât. Când mi-au rămas numai iepuraşii de praf şi 
visele despre ce-ar fi putut fi, am pus mâna pe vise şi le-am 
transformat în ale mele. lepuraşii de praf? Păi, m-au biruit ei 
la sfârşit, da' până atunci i-am suportat o mulţime de ani. 
Acum ai şi tu cu ce să te răfuieşti, da' dacă ţi-ai pierdut tot cu- 
raju' de care ai dat dovadă în ziua în care ai venit la mine şi 
mi-ai spus că am făcut un lucru de rahat concediind-o pe fata 
aia, Jolander, n-ai decât să continui. Dă-i drumu' şi sari! 
Fiin'că fără curaju' tău, Dolores Claibome, vei rămâne doar o 
femeie bătrână şi proastă ca oricare alta." 

M-am răsucit şi am privit în jur, da' n-am văzut decât East 
Head, întunecat şi umed de aburu' care se răspândeşte în aer 
când bate vântu'. Nu exista nici o suflare de om. Am mai 
rămas puţin acolo, uitându-mă la norii care goneau pe cer — 
îmi place să-i urmăresc, sunt atât de sus, liberi şi tăcuţi în 
timp ce-şi continuă traseu' — şi apoi m-am întors şi am pornit 
înapoi spre casă. A trebuit să mă opresc şi să mă odihnesc de 
vreo câteva ori, fiin'că mă durea ca dracu' spatele după ce 
stătusem atâta vreme în umezeala aia din josu' scărilor. Când 
am ajuns acasă, am înghiţit trei aspirine, iar dup-aia m-am 
suit în maşină şi am venit direct aici. 

Şi asta-i tot. 

Nancy, observ că ai îngrămădit acolo vreo douăşpe casete 
mititele şi că micuţu' şi adorabilu' tău casetofon s-a uzat 
aproape de tot. Şi io la fel, da' am venit pân' aici să spun ce- 
aveam pe suflet; aşa am şi făcut, şi fiecare cuvinţel e al naibii 
de adevărat. Acu' sunt în mâinile tale, Andy; mi-am terminat 


partea şi mă simt împăcată cu mine însămi. Presupun că asta- 
i tot ce contează; asta, şi să afli cine eşti tu cu adevărat Şi /o 
ştiu cine sunt: Dolores Claibome, mai am două luni până să 
împlinesc şaişase de ani, simpatizez cu democraţii şi am trăit 
toată viaţa pe Little Tall Island. 

Cre' că mai vreau să spun încă două lucruri, Nancy, 
înainte ca tu să apeşi pe butonu' STOP al mecanismului tău. 
Pân' la urmă, tot ticăloasele supraviețuiesc pe lume... Și 
pentru iepuraşii de praf: băga-v-aş undeva! 


FRAGMENTE DIN ZIARE 


Ziarul American, din Ellsworth, 6 noiembrie 1962 (p.1): 

FEMEIA DIN INSULĂ E NEVINOVATĂ 

Dolores Claiborne, din Little Tall Island, multă vreme 
doamna de companie a Verei Donovan, tot din Little Tall, a 
fost absolvită de orice vină privind moartea doamnei 
Donovan, în urma unei anchete speciale a Parchetului, 
desfăşurată în Machias, în cursul zilei de ieri. Ancheta a avut 
drept scop să stabilească dacă doamna Donovan a suferit o 
“moarte nenaturală", adică o moarte rezultată dintr-o negli- 
jenţă sau în urma unor acţiuni criminale. Speculaţia asupra 
rolului pe care doamna Claiborne l-ar fi jucat în decesul 
stăpânei sale fusese alimentată de faptul că doamna 
Donovan — care, conform părerii generale, era senilă în 
momentul morţii — i-a lăsat moştenire menajerei şi doamnei 
sale de companie întreaga avere. Unele surse estimează că 
valoarea totală a averii se ridică la 10 zece milioane de dolari. 


Ziarul G/obe, din Boston, 20 noiembrie 1992 (p.1): 

O veselă Zi a Recunoștinței în Somerville 

UN BINEFĂCĂTOR ANONIM A DONAT 30 DE MILIOANE 
ORFELINATULUI 

Uluiţi, directorii Căminului pentru Copiii Străzii din Noua 
Anglie au anunţat, la o conferinţă de presă precipitată, din 


această după-amiază, că pentru orfelinatul care împlineşte în 
anul curent un secol şi jumătate de la înfiinţare Crăciunul a 
sosit puţin mai devreme, datorită unei donaţii de 30 de 
milioane de dolari făcute de o persoană necunoscută. 

"Am primit vestea acestei donaţii de la Alan Greenbush, 
avocat respectabil din New York şi totodată contabil 
autorizat", a spus Brandon Jaegger vizibil tulburat, 
preşedintele comitetului-director al CCSNA. "Se pare că este o 
tranzacţie absolut cinstită, dar persoana din spatele acestei 
contribuţii — ar trebui să spun de fapt îngerul păzitor — vrea 
să-şi păstreze într-adevăr anonimatul. Nici măcar noi, 
personalul asociat Căminului, nu-i putem spune personal cât 
de fericiţi suntem". 

Dacă se adevereşte donația, această moştenire 
neaşteptată a Copiilor Străzii va fi cea mai mare contribuţie 
caritabilă pentru un asemenea institut din Massachussets, din 
1938, când... 


Ziarul The Weekly Tide, 14 decembrie 1992 (p.16): 

Note din Little Tall 

De Nettie-cea-Băgăcioasă 

Doamna Lottie McCandless a câştigat premiul cel mare de 
Crăciun la Petrecerea Anuală de Vineri Noaptea din Jonesport 
— un premiu de 240 de dolari, ceea ce înseamnă o mulţime 
de cadouri pentru Crăciun! Nettie-cea-Băgăcioasă e atâââât 
de invidioasă! Felicitări, Lottie! 

Fratele lui John Caron, Philo, a venit din Derry pentru a-l 
ajuta pe John să-şi călăfătuiască barca Deepstartrasă în 
docurile de pe uscat. Nu există nimic mai presus de puţină 
"dragoste frăţească" în acest anotimp binecuvântat, nu-i aşa, 
băieţi? 

Jolene Aubuchon, care locuieşte împreună cu nepoata ei, 
Patricia, a terminat joia trecută un puzzle cu Sfânta Elena 
compus din 2 000 de piese. Jolene spune că are de gând să-şi 
celebreze cea de-a nouăzecea aniversare de anul viitor 
terminând un puzzle cu Capela Sixtină din 5 000 de piese. 


Uraa, Jolene! Lui Nettie-cea-Băgăcioasă şi tuturor celor de la 
Tide le place de tine! 

Dolores Claiborne va face cumpărături suplimentare 
săptămâna aceasta! Ştia că fiul ei Joe — "domnul 
Democrat'"— urma să vină acasă împreună cu familia, lăsând 
la o parte slujba din Augusta pentru un "Crăciun pe insulă", 
dar acum a aflat că şi fiica ei, faimoasa scriitoare de articole 
Selena St. George, îi va face prima vizită în mai mult de 
douăzeci de ani! Dolores spune că se simte "binecuvântată". 
Când Băgăcioasa a întrebat-o dacă vor discuta despre ultima 
"bucată" a Selenei din Atlantic Monthly, Dolores a zâmbit şi a 
răspuns doar atât: "O să găsim destule de discutat, sunt 
convinsă. " 

Băgăcioasa a auzit de la Departamentul Medical de 
Recuperare că Vincent Bragg, care şi-a rupt braţul în 
octombrie trecut în timp ce juca fotbal... 


Octombrie 1989 — Februarie 1992