Stephen King — O mana de oase

STEPHEN KING 


O MÂNĂ DE OASE 
(Bag of Bones) 


Da, Bartleby, rămâi acolo în spatele 
ecranului, mi-am spus eu; nu te voi 
mai hărţui; eşti inofensiv şi nu scoţi o 
vorbă, precum oricare dintre scaunele 
astea; pe scurt, nu mă simt niciodată 
mai singur ca atunci când eşti de faţă. 

"Bartleby" 

Herman Melville 


Am visat azi-noapte că am fost din 
nou la Manderley... Stând acolo, 
tăcută şi nemişcată, puteam jura că 
nu e o simplă carapace casa, ci că 
trăia şi respira aşa cum mai trăise 
înainte. 

Rebecca 

Daphne du Maurier 


Marte e raiul. 
Ray Bradbury 


CAPITOLUL ÎNTÂI 


Într-o zi foarte călduroasă din luna august a anului 1994, 
soţia mea mi-a spus că merge până la farmacia Derry Rite 
Aide să-şi cumpere o rezervă pentru inhalatorul ei nazal pe 
care-l folosea ca să-şi trateze sinuzita — în zilele noastre, am 
impresia că poţi cumpăra fără reţetă genul ăsta de lucruri. 
Terminasem de scris norma pe acea zi şi m-am oferit să i le 
cumpăr eu. Ea a spus mulţumesc, dar voia oricum să 
cumpere şi nişte peşte de la supermarketul de vizavi; două 
dintr-o lovitură, cum se zice. Mi-a suflat un sărut din palmă şi 
a ieşit din casă. Următoarea dată când am văzut-o, era la 
televizor. Aşa-i identifici pe morţi aici în Derry — nu mergi pe 
nici un coridor subteran cu faianţă verde pe pereţi şi tuburi 
lungi cu neon pe tavan şi nici un cadavru dezbrăcat nu e scos 
dintr-un sertar frigorific pe rotile; intri doar într-un birou pe 
care scrie PRIVAT, te uiţi la un ecran de televizor şi spui 
simplu mda sau mnu. 

Rite Aid şi Shopwell se află la mai puţin de-un kilometru 
depărtare de casa noastră, într-un mic complex comercial 
care cuprinde şi un magazin video, un anticariat numit Spread 
It Around! (acolo se vând foarte bine romanele mele mai 
vechi în ediţie de masă), un Radio Shack şi un Fast Foto. Se 
află pe Up-Mile Hill, la intersecţia lui Witcham cu Jackson. 

A parcat în faţa magazinului Blockbuster Video, a intrat 
în farmacie şi a încheiat afacerea cu domnul Joe Wyzer, 
farmacistul de atunci; între timp, s-a mutat la Rite Aid-ul din 
Bangor. La ieşire, a luat una dintre ciocolatele alea mici cu 
bezea înăuntru, aceasta în formă de şoricel. Am găsit-o mai 
târziu în poşeta ei. Am desfăcut-o şi am mâncat-o eu însumi, 
şezând la masa din bucătărie, cu lucrurile din gentuţa ei roşie 
împrăştiate înaintea mea, şi-a fost ca la împărtăşanie. Când 
nu-mi mai rămăsese decât gustul de ciocolată pe limbă şi în 
gât, am izbucnit în lacrimi. Am rămas acolo, înconjurat de 
şerveţelele ei Kleenex, de fardurile, de cheile şi de pachetul ei 
neterminat de rondele din pâine prăjită Certs, şi am plâns 
acoperindu-mi ochii cu mâinile, aşa cum plâng copiii. 


: aprox. Împrăştie vorba, Dă-o mai departe 


Inhalatorul nazal se afla într-o pungă cu sigla Rite Aid. 
Costase douăzeci de dolari şi optsprezece cenți. În pungă mai 
era însă ceva — un obiect care costase douăzeci şi doi de 
dolari şi jumătate. M-am uitat multă vreme la acest obiect, 
văzându-l, dar neînţelegând ce era. Eram mirat, poate chiar 
uimit, dar gândul că Johanna Arlen Noonan ar fi putut duce o 
viaţă paralelă, una de care eu să nu ştiu nimic, nu mi-a trecut 
nici o clipă prin minte. Nu în acel moment. 


Jo a plecat de la casa de marcat, a păşit afară în soarele 
puternic, dogoritor, şi-a schimbat în drum ochelarii de vedere 
cu cei de soare, făcuţi la comandă, şi, chiar când ieşea de sub 
paravanul din faţa farmaciei (dau puţin frâu liber imaginaţiei 
aici, poate trec pe tărâmul romancierului puţin, dar nu foarte 
mult; doar cu câţiva centimetri, şi-asta v-o spun cu mâna pe 
inimă), s-a auzit ţipătul ascuţit al unor cauciucuri derapând pe 
pavaj, acel sunet care înseamnă fie că va avea loc un 
accident, fie că se va întâmpla ceva foarte aproape de aşa 
ceva. 

De data asta, a avut loc genul acela de accident care are 
loc la intersecțiile în formă de X o dată pe săptămână, parcă. 
O Toyota din 1989 ieşea din parcarea centrului comercial şi 
vira la stânga pe Jackson Street. La volan se afla doamna 
Esther Easterling din Barrett's Orchards. Era însoţită de prie- 
tena ei, doamna lrene Deorsey, tot din Barrett's Orchards, 
care fusese la magazinul de casete video şi nu găsise nimic 
bun de închiriat. E prea multă violenţă, a spus Irene. 
Amândouă femeile erau văduve fără ocupaţie. 

Cu greu ar fi putut Esther să nu observe camionul 
portocaliu de ridicare a reziduurilor menajere al Lucrărilor 
Publice coborând dealul; chiar dacă a negat-o în faţa 
poliţiştilor, a presei şi a mea, când am vorbit cu ea la vreo 
două luni după aceea, cred că e foarte posibil să fi uitat pur şi 
simplu să se asigure. După cum spunea mama mea (o altă 
văduvă fără ocupaţie): "Cele mai frecvente două afecţiuni ale 
bătrâneţii sunt artrita şi uitarea. Bătrânii nu pot fi socotiți 


răspunzători pentru nici una dintre ele." 

La volanul camionului Lucrărilor Publice se afla William 
Fraker, din Old Cape. Domnul Fraker avea treizeci şi opt de 
ani în ziua morţii soţiei mele, conducea la bustul gol şi se 
gândea la cât de mult îşi dorea un duş şi o bere reci, nu 
neapărat în această ordine. El şi cu alţi trei oameni peticiseră 
cu asfalt extensia de lângă aeroport a bulevardului Harris, o 
treabă călduroasă pe o vreme călduroasă, iar Bill Fraker a 
spus mda, poate că mergea puţin cam repede — cu şaizeci şi 
cinci de kilometri la oră, poate — într-o zonă unde limita 
maximă de viteză era cincizeci. De-abia aştepta să ajungă 
înapoi la garaj, să semneze de predare pentru camion şi să 
urce la volanul maşinii sale F-150, care avea aer condiţionat. 
In plus de asta, frânele camionului, deşi suficient de bune să 
treacă de inspecția tehnică, erau departe de a fi într-o stare 
perfectă. Fraker le-a acţionat de îndată ce-a văzut Toyota 
tăindu-i calea (a apăsat şi claxonul), dar era prea târziu. A a- 
uzit scrâşnet de cauciucuri — ale maşinii sale şi, apoi, cele ale 
maşinii lui Esther, când aceasta a observat într-un târziu 
pericolul — şi i-a văzut doar pentru un moment chipul. 

— Cumva, aceea a fost partea cea mai rea, mi-a spus el, 
când şedeam pe veranda casei sale, bând bere — era luna 
octombrie atunci şi, deşi soarele ne încălzea feţele, amândoi 
purtam svetere. Ştiţi cât de sus stai într-un camion d-ăla? 

Am aprobat din cap. 

— Ei bine, ca să mă vadă, se uita în sus — îşi /ungea 
gâtul, cum se spune — şi soarele îi lumina puternic faţa. Am 
observat cât era de bătrână. Îmi amintesc că mi-am spus: 
"Fir-aş al naibii, dacă nu mă pot opri, o să se spargă ca sticla." 
Da' bătrânii, cei mai mulţi dintre ei, sunt rezistenți. Poţi 
rămâne surprins de cât sunt de rezistenți. Adică, uitaţi-vă la 
cum stau lucrurile acum: amândouă hoaştele alea-s în viaţă, 
iar soţia matale e moartă... 

Atunci s-a oprit, obrajii umplându-i-se de-o roşeaţă 
puternică, făcându-l să arate ca un băiat de care au râs fetele 
în curtea şcolii pentru că are şliţul desfăcut. Era o privelişte 
comică, dar, dacă aş fi zâmbit, n-aş fi făcut decât să-l 


stânjenesc şi mai tare. 

— Imi pare rău, domnule Noonan. M-a luat gura pe 
dinainte. 

— Nu face nimic, i-am spus eu. Am trecut, oricum, peste 
partea cea mai grea. 

Era o minciună, o minciună care, însă, ne-a readus pe 
linia de plutire. 

— În orice caz, a spus el, ne-am lovit. S-a auzit un bang 
puternic şi-un zgomot de tablă îndoită când s-a curbat uşa 
şoferului. A fost şi-un zornăit de cioburi. Am fost aruncat în 
volan destul de tare să nu mai pot trage aer în piept pentru o 
săptămână sau mai mult fără să mă doară şi-am avut o 
vânătaie mare chiar aici. (A desenat cu degetul un arc de cerc 
pe piept, chiar sub clavicule.) M-am lovit cu capul de parbriz 
destul de tare să-i crap sticla, da' n-am rămas decât cu un 
cucui mic şi vineţiu... n-am sângerat, n-am avut nici măcar 
dureri de cap. Nevasta mea zice că am craniul gros din 
naştere. Am văzut-o pe femeia care conducea Toyota, 
doamna Easterling, căzută peste consola dintre scaunele din 
faţă. Apoi, în sfârşit ne-am oprit în mijlocul străzii, iar eu am 
coborât să văd în ce stare erau ele. Vă zic, m-aşteptam să le 
găsesc pe amândouă moarte. 

Nu murise nici una, nici una nu-şi pierduse măcar 
cunoştinţa, deşi doamna Easterling avea trei coaste rupte şi 
şoldul dislocat. Doamna Deorsey, care s-a aflat în partea 
opusă zonei de impact, s-a ales cu o rană uşoară când s-a 
lovit cu capul de geamul portierei. Asta a fost tot; a fost 
"tratată şi externată de la Home Hospital", după cum se 
exprimă mereu cei de la Derry News în asemenea situaţii. 
Soţia mea, răposata Johanna Arlen din Malden, 
Massachusetts, a observat totul din faţa farmaciei, unde stă- 
tea cu poşeta agăţată de umăr şi cu punga cu medicamente 
într-o mână. Asemenea lui Bill Fraker, probabil că şi-a spus că 
pasagerii Toyotei fie muriseră, fie erau grav răniţi. Accidentul 
produsese un bubuit cavernos, impunător, care se rostogolise 
prin aerul încins al după-amiezei, asemenea unei bile de 
popice pe gresie. Sunetul de sticlă spartă venise ca o dantelă- 


rie răsfirată. Cele două autovehicule erau puternic lovite, 
îmbinate într-unul singur în mijlocul străzii Jackson, camionul 
portocaliu murdar dominând maşina străină de-un albastru- 
pal, aidoma unui părinte neiertător stând aplecat asupra 
copilului fricos. 

Johanna a pornit în pas alert să traverseze parcarea, 
către stradă. In jurul ei, alţi oameni făceau acelaşi lucru. Unul 
dintre ei, domnişoara Jill Dunbarry, când avusese loc 
accidentul, se uita cu interes în vitrina magazinului Radio 
Shack. A spus că parcă îşi aminteşte că a trecut în fugă pe 
lângă Johanna — că a văzut pe cineva în pantaloni galbeni e 
aproape convinsă —, dar că nu poate spune sigur. In acel 
moment, doamna Easterling tipa că e rănită, că amândouă 
erau rănite, nu vrea să le ajute cineva pe ea şi pe prietena ei, 
lrene? 

La jumătatea drumului prin parcare, lângă un grup de 
distribuitoare de ziare, soţia mea a căzut la pământ. Poşeta i- 
a rămas agăţată de umăr, dar punga cu medicamente i-a 
căzut din mână şi inhalatorul nazal a ieşit pe jumătate afară. 
Celălalt obiect a rămas înăuntru. 

N-a observat nimeni că zace acolo lângă distribuitoarele 
de ziare; toţi aveau atenţia îndreptată spre maşinile 
accidentate, spre femeile care ţipau, spre balta care se forma 
din apă şi lichid antigel scurs din radiatorul spart al 
camionului Lucrărilor Publice. ("E benzină!" a strigat 
vânzătorul de la Fast Foto cui voia să-l asculte. "E benzină, 
aveţi grijă să nu explodeze, oameni buni!") Cred că unul sau 
doi dintre cei care le-au scos pe femei din maşină au sărit 
chiar peste ea, spunându-şi probabil că a leşinat. N-ar fi fost 
ieşit din comun să presupui un asemenea lucru într-o o zi 
când temperatura depăşea treizeci şi cinci de grade. 

La locui accidentului s-au adunat, în mare, vreo două 
duzini de oameni de la complexul comercial; vreo alte patru 
duzini au venit în fugă din Parcul Strawford, unde se 
desfăşura un meci de base-ball. Îmi închipui că s-au spus 
toate lucrurile pe care te-ai aştepta să le auzi într-o asemenea 
situaţie, iar multe dintre ele nu doar o singură dată. Se 


înghesuie în jurul maşinilor. Cineva întinde mâna prin gaura 
ce s-a căscat în locul geamului din partea şoferului, să 
mângâie mâna bătrână şi tremurândă a lui Esther. Oamenii îi 
fac imediat loc lui Joe Wyzer; în astfel de momente, oricine e 
îmbrăcat în halat alb devine automat personaj principal. În 
depărtare, bolboroseala unei sirene de ambulanţă se ridică în 
aer ca funinginea la un foc de tabără. 

In tot acest timp, în parcare zăcea nebăgată în seamă 
soţia mea, cu poşeta încă agăţată de umăr (înăuntru, încă 
înfăşurat în staniol, se afla şoricelul ei de ciocolată umplut cu 
bezea) şi cu punga albă cu medicamente lângă mâna întinsă. 
Joe Wyzer a fost cel care, grăbindu-se înapoi spre farmacie ca 
să ia o compresă pentru rana de la cap a lui Irene Deorsey, a 
observat-o. A recunoscut-o chiar dacă zăcea cu faţa în jos. A 
recunoscut-o după părul ei roşcat, după bluza albă şi după 
pantalonii galbeni. A recunoscut-o pentru că o servise cu nici 
cincisprezece minute în urmă. 

— Doamnă Noonan? a întrebat, uitând complet de 
compresa pentru Irene Deorsey, care era ameţită, dar altfel 
nu părea rănită prea grav. Doamnă Noonan, sunteţi bine? 

Ştia deja (sau aşa presupun eu; poate greşesc) că nu era. 

A întors-o cu faţa în sus. A trebuit să se folosească de 
ambele mâini pentru a face asta şi, chiar şi aşa, a trebuit să 
depună mult efort, îngenunchind şi împingând şi ridicând, 
toate sub soarele ce trimitea spre pământ valuri de căldură, 
care ricoşau apoi în asfaltul parcării. Morţii iau în greutate, 
aşa mi se pare; atât corporal, în ceea ce-i priveşte pe ei, cât şi 
psihic, în ceea ce ne priveşte pe noi, aceştia iau în greutate. 

Pe faţa ei erau urme roşietice. Când am identificat-o la 
morgă, le-am văzut limpede chiar şi pe monitorul video. Am 
dat să-l întreb pe asistentul medicului legist ce erau, dar 
imediat mi-am dat seama. Pavajul încins al unei zile de sfârşit 
de iulie; elementar, dragul meu Watson. Soţia mea a murit 
suferind arsuri solare. 

Wyzer s-a ridicat, a observat că sosise ambulanţa şi a 
fugit către ea. Şi-a croit forţat drum prin mulţime şi l-a 
înşfăcat pe unul dintre asistenţi, chiar atunci când acesta 


cobora de la volan. 

— Acolo e o femeie, a spus Wyzer, arătând cu degetul 
spre parcare. 

— Avem două femei chiar aici, omule, plus un bărbat, a 
spus asistentul. 

A încercat să se elibereze, dar Wyzer nu i-a dat drumul. 

— Lasă-i pe ei deocamdată, a spus el. Sunt în general 
bine. Femeia de acolo nu e. 

Femeia de acolo era moartă şi sunt destul de sigur că Joe 
Wyzer ştia asta... Însă el ştia care-i sunt priorităţile. Trebuie s- 
o recunoaşteţi. Şi a fost suficient de convingător să-i facă pe 
amândoi paramedicii să plece de lângă cele două maşini 
ciocnite, în pofida strigătelor de durere ale lui Esther Easter- 
ling şi a vociferărilor de protest ale corului grecesc. 

Când au ajuns la soţia mea, unul dintre paramedici a 
confirmat imediat ceea ce Joe Wyzer bănuise deja. 

— Fir-aş să fiu, a spus celălalt. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Inima, cel mai probabil, a spus primul. S-a emoţionat şi 
practic i-a explodat în piept. 

Însă n-a fost din cauza inimii. Autopsia a scos la iveală un 
anevrism cerebral cu care e posibil să fi trăit, fără să ştie, 
chiar şi de cinci ani. Grăbind pasul prin parcare către locul 
accidentului, vasul acela slab de sânge din cortexul cerebral a 
explodat ca un cauciuc de maşină, înecându-i în sânge centrii 
vitali şi omorând-o. Probabil că n-a murit pe loc, mi-a spus 
asistentul medicului legist, însă totuşi moartea a cuprins-o 
destul de repede... şi n-a apucat să sufere. O supernova mare 
şi neagră, şi şi-a pierdut toate simţurile şi funcţiile 
intelectuale chiar înainte să lovească pavajul. 

— Vă pot ajuta cumva, domnule Noonan? m-a întrebat 
asistentul, întorcându-mă încet de la chipul nemişcat şi de la 
ochii închişi de pe monitorul video. Aveţi întrebări? Dacă pot, 
vă răspund la ele. 

— Numai una, am zis eu. 

l-am spus ce cumpărase ea de la farmacie chiar înainte 
să moară. Apoi i-am pus întrebarea. 


Zilele de până la înmormântare şi înmormântarea însăşi 
îmi sunt înceţoşate în memorie — cea mai limpede amintire 
pe care o am este că am mâncat şoricelul din ciocolată al lui 
Jo şi că am plâns... am plâns, cred, în mare parte fiindcă ştiam 
cât de repede îi va pieri gustul. Am mai avut o criză de 
plânset la câteva zile după ce am înmormântat-o şi-o să vă 
povestesc despre ea în scurtă vreme. 

M-a bucurat sosirea familiei lui Jo şi în special m-a 
bucurat venirea fratelui ei mai mare, Frank. Frank Arlen — 
cincizeci de ani, roşu în obraji, cu burtică şi cu un cap acoperit 
de-un păr negru luxuriant — a fost cel care a organizat 
ceremonia... cel care a trebuit să se târguiască cu directorul 
de ceremonie. 

— Nu-mi vine să cred c-ai făcut asta, i-am spus mai 
târziu, pe când şedeam într-un separeu la Jack's Pub, bând 
bere. . 

— Incerca să te fraierească, Mikey, mi-a spus el. Urăsc 
tipii de felul ăsta. 

A dus mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, a scos 
o batistă şi şi-a şters absent obrajii. El n-a cedat durerii — nici 
unul din familia Arlen n-a cedat, cel puţin nu atunci când am 
fost cu ei —, dar Frank a lăcrimat încontinuu în acea zi; arăta 
ca un om suferind de conjunctivită acută. 

Au fost şase la părinţi, Jo fiind cea mai mică şi singura 
fată. A fost protejata fratelui ei cel mai mare. Cred că, dacă aş 
fi fost într-un fel vinovat de moartea ei, cei cinci fraţi m-ar fi 
sfâşiat în bucăţi cu mâinile goale. Altfel stând lucrurile, însă, 
au format în jurul meu un scut protector, şi asta a fost 
reconfortant. Presupun că m-aş fi descurcat cumva şi fără 
ajutorul lor, dar nu ştiu cum. Amintiţi-vă că avem doar treizeci 
şi şase de ani. Nu te aştepţi să-ţi îngropi soţia la treizeci şi 
şase de ani, când ea însăşi e cu doi ani mai tânără ca tine. 
Moartea a fost ultimul lucru la care să ne stea gândul. 

— Dacă e prins cineva furându-ţi casetofonul din maşină, 
se cheamă că fură şi-l bagă pe tip la puşcărie, a spus Frank. 

Familia Arlen era originară din Massachusetts şi încă 


simţeam accentul de Malden în vocea lui Frank: prins era 
piins, maşină era masină, se cheamă era se chemă. 

— Dacă acelaşi tip încearcă să-i vândă unui soţ îndurerat 
un sicriu de trei mii de dolari la preţul de patru mii cinci sute, 
ei o numesc afacere şi-l roagă să ţină un discurs la dejunul 
Clubului Rotary. Nemernic nesătul, i-am servit eu dejunul, nu? 

— Da. | l-ai servit. 

— Eşti bine, Mikey? 

— Sunt bine. 

— Sincer? 

— De unde dracu' să ştiu? l-am întrebat destul de tare ca 
oamenii din separeul de vizavi să-şi întoarcă privirile spre noi. 
După care: Era însărcinată. 

l-a împietrit chipul. 

— Cum? 

M-am luptat să nu ridic vocea. 

— Însărcinată. În săptămâna şase sau şapte, potrivit... 
ştii tu, autopsiei. Ştiai asta? Ţi-a spus? 

— Nu! Christoase, nu! 

Însă chipul lui avea o expresie ciudată, de parcă îi 
spusese totuşi ceva. 

— Sigur, ştiam că încercaţi... mi-a spus că ai probleme cu 
producerea spermei şi că va dura o vreme, dar că doctorul e 
de părere că... mai devreme sau mai târziu veţi... 

S-a pierdut, uitându-se în jos la mâinile sale. 

— Îşi pot da seama de asta, hă? Au verificat? 

— Îşi pot da seama. Cât despre verificat, nu ştiu dac-o 
fac de obicei sau nu. l-am rugat eu. 

— De ce? 

— N-a cumpărat doar soluţie inhalantă pentru sinusuri 
înainte să moară. A cumpărat şi unul din seturile alea cu test 
de sarcină. 

— Nu bănuiai nimic? N-aveai nici o idee? 

Am negat din cap. 

Şi-a întins mâinile peste masă şi m-a strâns de umăr. 

— Voia să se asigure, atâta tot. Ştii asta, nu-i aşa? 

O rezervă pentru inhalatorul meu nazal şi nişte peşte, 


mi-a spus ea. S-a comportat ca întotdeauna. O femeie 
plecând la cumpărături. De opt ani încercam să facem un 
copil, însă atunci ea s-a comportat ca întotdea-una. 

— Sigur, am spus, lovindu-i amical mâna. Sigur, uriaşule. 
Ştiu. 


Familia Arlen — în frunte cu Frank — s-a ocupat de 
ceremonia funebră. În calitate de scriitor al familiei, mie mi-a 
revenit sarcina să scriu necrologul: Fratele meu a venit din 
Virginia cu mama şi cu mătuşa mea şi i s-a permis să aibă 
grijă la priveghi de registrul cu mesaje. Mama — cu creierii 
aproape complet distruşi la vârsta de şaizeci şi şase de ani, 
deşi doctorii refuzau să-i spună bolii Alzheimer — locuia în 
Memphis cu sora ei, mai tânără doar cu doi ani şi doar puţin 
mai răsărită. Ele au fost responsabile la recepţia funerară cu 
tăiatul tortului şi al plăcintelor. 

Tot restul a fost pus la punct de familia Arlen, de la orele 
de priveghi şi până la etapele ceremoniei funerare. Frank şi 
Victor, al doilea frate mai mic dintre ei, au rostit scurte 
omagii. Tatăl lui Jo a ţinut o rugăciune pentru sufletul fiicei 
sale. Şi la sfârşit, Pete Breedlove, băiatul care ne tundea 
peluza vara şi ne grebla curtea toamna, ne-a adus pe toţi la 
lacrimi cântând "Blessed Assurance, Jesus Is Mine", cel care 
Frank a spus că a fost imnul bisericesc preferat al lui Jo când 
era mică. Cum de l-a găsit Frank pe Pete şi cum de l-a convins 
să cânte la înmormântare e ceva ce n-am aflat niciodată. 

Am trecut cumva de tot: de priveghiul din după-amiaza şi 
seara zilei de marţi, de serviciul funerar din dimineaţa zilei de 
miercuri, apoi de scurta slujbă comemorativă de la Cimitirul 
Fairlawn. Îmi amintesc cel mai bine cât de cald a fost în acele 
zile, cât de pierdut mă simţeam că nu-i pot vorbi lui Jo şi că- 
mi doream să-mi fi cumpărat o pereche nouă de pantofi. Dacă 
ar fi fost de faţă, Jo m-ar fi cicălit până la Dumnezeu din cauza 
perechii pe care am purtat-o. 

Mai târziu, am discutat cu fratele meu, Sid, i-am spus că 
trebuie să facem ceva cu mama şi cu mătuşa Francine, 


înainte să dispară amândouă complet în Zona Crepusculară. 
Erau prea tinere pentru a fi trimise la căminul de bătrâni; care 
era propunerea lui Sid? 

A propus ceva, dar blestemat să fiu dacă ştiu ce. Am fost 
de acord cu el, asta-mi amintesc, dar nu ştiu despre ce era 
vorba. Mai târziu în aceeaşi zi, Siddy, mama şi mătuşa s-au 
urcat înapoi în maşina închiriată de Siddy pentru a pleca la 
Boston, unde urmau să stea peste noapte şi de unde, a doua 
zi, urmau să ia trenul. Nu-l deranjează pe fratele meu să facă 
pe bona cu mama şi cu mătuşa, dar nu-i place să zboare cu 
avionul, chiar dacă-i plătesc eu biletele. Spune că în cer nu 
sunt rampe de urgenţă, în caz că moare motorul. 

Aproape întreaga familie Arlen a plecat a doua zi. Era 
iarăşi o zi caniculară, soarele strălucea pe un cer albicios şi se 
culca pe toate lucrurile ca alama topită. S-au oprit în faţa 
casei noastre — cea care, de atunci, era numai casa mea —, 
în spatele lor aşteptând la bordura trotuarului, parcate în şir, 
trei taxiuri; nişte zdrahoni neîndemânatici îmbrăţişându-se 
printre poşete şi gentuţe şi luându-şi rămas bun, vorbind cu 
accentul acela încârligat de Massachusetts. 

Frank a mai rămas o zi. Am cules din spatele casei un 
braţ de flori — nu din acelea de seră, cu miros pâslos pe care 
l-am asociat mereu cu moartea şi cu muzica de orgă, ci flori 
adevărate, din acelea care erau preferatele lui Jo — şi le-am 
pus în două cutii de cafea pe care le-am găsit în cămară. Am 
mers la cimitirul Fairawn şi le-am aşezat pe mormântul 
proaspăt. După care am rămas acolo o vreme sub soarele 
dogporitor. 

— A fost mereu cel mai frumos lucru din viaţa mea, a 
spus într-un sfârşit Frank, cu o voce ciudată, înfundată. Când 
eram mici, aveam cu toţii grijă de Jo. Noi, băieţii. Nimeni nu se 
lega de Jo, îţi zic. Dacă încerca cineva, le arătam noi. 

— Mi-a povestit multe întâmplări din copilărie. 

— Ţi-au plăcut? 

— Da, foarte mult. 

— Îmi va fi foarte dor de ea. 

— Şi mie, am spus eu. Frank... ascultă... ştiu că ai fost 


fratele ei preferat. Nu te-a sunat niciodată, poate doar să-ţi 
spună că nu i-a venit ciclul într-o lună sau că are greţuri 
dimineaţa? Îmi poţi spune. N-o să mă supăr. 

— Dar nu m-a sunat. Jur pe Dumnezeu. Avea greţuri 
dimineaţa? 

— Din câte mi-am dat eu seama, nu. 

Tocmai asta era. Nu observasem nimic. Sigur, eu scriam 
tot timpul, iar când scriu, intru parcă într-o transă. Însă ea ştia 
unde mă aflam atunci. M-ar fi putut găsi şi m-ar fi putut 
scutura până ce mă trezeam. De ce n-o făcuse? De ce să 
ascundă nişte veşti atât de bune? Nu voia să-mi spună până 
ce nu era sigură... dar, cumva, ăsta nu era stilul ei. 

— Era băiat sau fată? m-a întrebat el. 

— Fată. 

Aproape de la începutul căsniciei noastre aleseserăm 
numele copiilor şi-i aşteptaserăm să vină. Dacă era băiat, l-ar 
fi chemat Andrew. Pe fiica noastră ar fi chemat-o Kia. Kia Jane 
Noonan. 


Pe Frank, divorţat de şase ani şi locuind singur, îl 
cazasem la mine. Pe drumul de întoarcere acasă, mi-a spus: 

— Îmi fac griji pentru tine, Mikey. Nu prea ai pe cine să te 
bizui în astfel de situaţii, iar cei pe care-i ai locuiesc foarte 
departe. 

— Mă descurc eu, am spus. 

A dat dezaprobator din cap. 

— Aşa spunem noi orice-ar fi, nu? 

— Noi? 

— Băieţii. "Mă descurc eu." Şi dacă nu ne descurcăm, 
încercăm să facem tot posibilul ca nimeni să nu afle. — S-a 
uitat la mine cu ochii încă înlăcrimaţi, ţinând batista într-o 
mână mare, arsă de soare. — Dacă nu te descurci, Mikey, şi 
dacă nu vrei să-l suni pe fratele tău — am văzut cum te-ai 
uitat la el — dă-mi voie mie să-ţi fiu frate. În amintirea lui Jo, 
dacă nu spre binele tău. 

— Bine, am spus, respectând şi apreciind oferta, ştiind în 


acelaşi timp că nu voi face niciodată aşa ceva. Eu nu sun pe 
nimeni să cer ajutor. Şi asta nu datorită felului în care am fost 
crescut, cel puţin aşa cred, ci datorită felului în care am fost 
făcut. Johanna mi-a spus cândva că, dacă m-aş îneca în lacul 
Dark Score, unde avem o casă de vară, mai bine aş muri în 
linişte la cincisprezece metri de plaja publică decât să ţip 
după ajutor. Nu e o chestiune de dragoste sau afecţiune. Pe 
acestea le pot oferi şi le pot primi. Simt durerea ca toată 
lumea. Simt nevoia să ating şi să fiu atins. Dar dacă mă în- 
treabă cineva: "Eşti bine?", nu-i pot răspunde nu. Nu pot 
spune ajutor. 

După vreo două ore, Frank a plecat spre sudul statului. 
Când a deschis portiera, m-am simţit mişcat să observ că 
asculta la casetofonul din maşină una dintre cărţile mele. M-a 
îmbrăţişat, şi apoi m-a surprins cu un sărut pe gură, puternic 
şi apăsat. 

— Dacă simţi nevoia să discutăm, sună-mă, mi-a spus. ŞI 
dacă simţi nevoia companiei cuiva, vino pur şi simplu. 

Am aprobat din cap. 

— Şi ai grijă. 

Asta m-a făcut să tresar. Amestecul de căldură şi durere 
îmi lăsase impresia în ultimele câteva zile că trăiesc într-un 
vis, însă aceste cuvinte mi-au captat atenţia. 

— Să am grijă la ce? 

— Nu ştiu, mi-a spus. Nu ştiu, Mikey. 

Apoi s-a urcat în maşină — el era atât de mare, iar 
maşina atât de mică, încât părea că o trage pe el ca pe-o 
haină — şi s-a îndepărtat. Pe atunci, soarele începuse deja să 
asfinţească. Ştiţi cum arată soarele la sfârşitul unei zile 
caniculare de august, complet portocaliu şi cumva stropşit, 
de parcă l-ar apăsa o mână invizibilă şi de parcă, în orice 
clipă, ar putea pocni ca un ţânţar prea plin, mânjind întregul 
orizont? Aşa arăta. Spre est, unde era deja întuneric, tunetul 
bubuia. Insă, în noaptea aceea, n-a căzut ploaie, a căzut doar 
un întuneric la fel de gros şi de paralizant ca şi o pătură. Chiar 
şi aşa, m-am aşezat încetişor în faţa procesorului de text şi 
am scris cam o jumătate de oră. Din câte-mi amintesc, a mers 


destul de bine. Şi ştiţi ceva? Chiar şi atunci când nu merge, te 
ajută să-ţi omori timpul. 


Cea de-a doua criză de plâns am avut-o la trei sau patru 
zile de la înmormântare. Persista sentimentul acela că trăiesc 
un vis — umblam, vorbeam, răspundeam la telefon, lucram la 
cartea care, la momentul morţii lui Jo, era încheiată în 
proporţie de aproximativ optzeci la sută — însă mereu mă 
însoțea sentimentul acela bine definit de deconectare, sen- 
timentul că totul se întâmpla undeva la depărtare de 
adevărata mea fiinţă, că totul avea loc undeva la celălalt 
capăt al firului telefonic. 

M-a sunat Denise Breedlove, mama lui Pete, şi m-a 
întrebat dacă nu vreau să vină însoţită de vreo două prietene 
de-ale ei, cândva, săptămâna viitoare, să facă o curăţenie 
temeinică în clădirea construită în stil Edward în care locuiam 
acum singur şi în care mă învârteam ca ultimul bob de 
mazăre într-o conservă gigantică. Ar face totul, mi-a spus ea, 
pentru o sută de dolari împărţiţi în mod egal între ele trei, mai 
mult pentru că nu-mi făcea bine să continuu în felul acesta. 
După moartea cuiva, trebuie să se facă o curăţenie 
exemplară, mi-a spus ea, chiar dacă moartea n-a survenit 
tocmai în acea casă. 

l-am spus că e o idee bună, dar că-i voi da ei şi celor care 
vor veni cu ea câte o sută de dolari de căciulă pentru o treabă 
de şase ore. La capătul celor şase ore, voiam ca totul să fie 
gata. lar dacă nu era, i-am spus, aşa avea să rămână. 

— Domnule Noonan, e mult prea mult, a spus ea. 

— Poate că da şi poate că nu, dar cu atâta vreau să vă 
plătesc, am spus. O veţi face? 

A spus că o va face, sigur că da. 

Previzibil poate, în seara dinaintea zilei venirii lor, m-am 
surprins colindând prin casă, făcând inspecția de dinainte de 
marea curăţenie. Cred că nu voiam ca femeile (dintre care 
două îmi erau absolut necunoscute) să găsească ceva care să 
le stânjenească pe ele sau pe mine: o pereche de chiloţi din 


mătase ai lui Johanna îndesaţi în spatele perniţelor de pe 
sofa, poate ("Cel mai des ne încingem pe sofa, Michael", mi-a 
spus ea odată, "ai observat lucrul ăsta?") sau cutii de bere 
sub leagănul de pe verandă, poate chiar şi apa de la toaletă 
netrasă. De fapt, nu vă pot spune cu siguranţă ce căutam; 
sentimentul acela că mă mişc într-un vis încă deţinea ferm 
controlul minţii mele. 

Cele mai limpezi gânduri pe care le-am avut în acele zile 
au fost fie cele legate de finalul romanului la care lucram 
(ucigaşul psihopat o ademenise pe eroină pe acoperişul unei 
clădiri înalte şi voia s-o arunce în gol), fie cele legate de testul 
de graviditate Narco pe care şi-l cumpărase Jo în ziua morţii. 
O rezervă pentru inhalatorul nazal, îmi spusese ea. Nişte 
peşte pentru cină, îmi spusese ea. lar privirea nu-i trădase 
nimic ce-ar fi trebuit să mă pună pe gânduri. 


Când aproape terminasem inspecția, m-am uitat sub 
patul nostru şi am văzut pe partea lui Jo o carte deschisă. Nu 
murise de mult timp, însă puţine sunt locurile dintr-o casă la 
fel de prăfuite ca şi Regatul de Subpat, iar stratul de-un gri- 
pal pe care l-am văzut aşternut pe carte când am scos-o de 
acolo m-a făcut să mă gândesc la chipul şi la mâinile Johannei 
în sicriu — Jo în Regatul de Subpământ. Se aşterne praful într- 
un sicriu? Cu siguranţă nu, dar... 

Am alungat gândul. A părut că dispare, dar toată ziua m- 
a sâcâit, ca ursul alb al lui Tolstoi. 

Şi eu, şi Johanna am terminat filologia la Universitatea 
Maine şi, asemeni multor altora, cred, ne-am îndrăgostit de 
Shakespeare şi de cinismul de Tilbury Town al lui Edwin 
Arlington Robinson. Totuşi, scriitorul care ne-a făcut să ne 
apropiem mai mult unul de celălalt n-a fost un poet pe gustul 
universitarilor sau un eseist, ci W. Somerset Maugham, 
romancierul şi dramaturgul acela bătrân, călător prin lume, cu 
faţă de reptilă (ascuns parcă mereu de fumul de ţigară în 
fotografii) şi cu inimă de romantic. Aşa că nu m-a surprins 
prea tare să descopăr că romanul de sub pat era The Moon 


and Sixpence. Eu însumi l-am citit în ultimii ani ai ado- 
lescenţei nu o singură dată, ci de două ori, identificându-mă 
pasional cu personajul lui Charles Strickland. (Desigur, în 
Mările Sudului eu voiam să scriu, nu să pictez.) 

Folosise ca semn de carte o carte de joc dintr-un pachet 
demult pierdut şi, deschizând romanul, mi-am amintit ceva 
ce-mi spusese ea când tocmai începeam să ne cunoaştem. 
Asta se petrecuse la cursul de Literatură Britanică a Secolului 
Douăzeci, probabil în 1980. Johanna Arlen era o studentă 
înflăcărată din anul al doilea. Eu eram în anul terminal şi-mi 
alesesem cursul acesta pur şi simplu pentru că aveam nişte 
timp de pierdut în acel ultim semestru. "Peste o sută de ani", 
îmi spusese ea, "ruşinea criticilor de la mijlocul secolului 
douăzeci va fi că l-au îmbrăţişat pe Lawrence şi că l-au igno- 
rat pe Maugham." Această afirmaţie fusese întâmpinată cu un 
râset natural de superioritate (cu toţii ştiau că Femei; 
îndrăgostite era cea mai bună carte scrisă vreodată), însă eu 
n-am râs. Eu m-am îndrăgostit. 

Cartea de joc separa pagina 102 de 103 — Dirk Stroeve 
tocmai descoperise că-l părăsise soţia pentru Strickland, 
versiunea lui Maugham a lui Paul Gauguin. Naratorul încearcă 
să-i ridice moralul lui Stroeve. Scumpul meu prieten, nu fi 
nefericit. Se va întoarce la tine... 

— Pentru tine e uşor s-o spui, am murmurat în camera 
ce-mi aparţinea de-acum doar mie. 

Am întors pagina şi am citit următoarele: Ca/mul jignitor 
al lui Strickland îi răpi lui Stroeve controlul. Il cuprinse o 
furie oarbă şi, fără să ştie ce face, se avântă asupra lui 
Strickland. Strickland fu luat prin surprindere şi îşi pierdu 
echilibrul, însă era foarte puternic, chiar şi după boala prin 
care trecuse, şi, într-o clipă, fără să ştie exact cum, 
Stroeve se trezi pe podea. 

— Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 

Şi atunci mi-a trecut prin gând că Jo nu va mai întoarce 
niciodată pagina să-l audă pe Strickland spunându-i 
pateticului de Stroeve că e un bufon mic. Intr-o clipă de 
epifanie scânteietoare pe care n-am uitat-o niciodată — cum 


aş fi putut s-o uit? a fost una dintre cele mai urâte clipe din 
viaţa mea — am înţeles că aceasta nu era o greşeală uşor de 
rectificat sau un vis din care mă voi putea trezi. Johanna 
murise. 

Puterea mi-a fost furată de durere. Dacă n-ar fi fost acolo 
patul, aş fi căzut la podea. Lăcrimăm cu ochii, doar atât 
putem face, dar, în acea seară, m-am simţit ca şi când fiecare 
por al corpului meu lăcrima, fiecare crăpătură şi fisură. Am 
şezut acolo pe partea ei de pat, ţinând în mână exemplarul 
prăfuit al romanului The Moon and Sixpence, şi-am jelit-o. 
Cred că am făcut-o în egală măsură din cauza uimirii şi a 
durerii; în pofida cadavrului pe care-l văzusem şi-l 
identificasem pe un monitor cu rezoluţie mare, în pofida 
ceremoniei de înmormântare şi a cântecului "Blessed Assu- 
rance" pe care Pete Breedlove l-a cântat pe o voce profundă, 
dulce, de tenor, în pofida slujbei funerare din cimitir, cenuşă 
din cenuşă şi ţărână din ţărână, n-am crezut cu adevărat că 
murise. Această ediţie de masă scoasă de cei de la Penguin a 
avut asupra mea efectul pe care nu l-a avut vederea sicriului 
acela mare şi cenuşiu: a insistat să-mi spună că Jo murise în- 
tr-adevăr. 

Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 

M-am întins pe spate în patul nostru, mi-am încrucişat 
braţele peste faţă şi-am plâns până ce am adormit, aşa cum 
fac copiii atunci când sunt nefericiţi. Am avut un vis 
îngrozitor. În el, mă trezeam, vedeam romanul The Moon and 
Sixpence stând încă lângă mine pe cuvertură şi mă hotăram 
să-l pun la loc sub pat, acolo unde-l găsisem. Ştiţi cât sunt de 
confuze visele — au logica ceasurilor scurse pe crengile 
copacilor, semănând cu nişte cârpe puse la uscat, ale lui Dali. 

Am aşezat, în vis, cartea de joc între paginile 102 şi 103 
— aflate pentru totdeauna la distanţă de o întoarcere de 
deget de Bufon mic ce eşti, spuse Strickland — şi m-am 
răsucit pe partea mea de pat, lăsându-mi capul să atârne 
dincolo de marginea lui, având intenţia să aşez cartea exact 
acolo unde o găsisem. 

Printre ghemotoacele de praf zăcea Jo. Un fuior de pânză 


de păianjen atârna de tăblia patului şi-i mângâia, ca o pană, 
obrazul. Părul ei roşcat nu avea strălucire, însă faţa ei albă 
contrasta cu ochii întunecaţi şi alerţi şi răuvoitori. lar când mi- 
a vorbit, am ştiut că moartea îi furase minţile. 

— Dă-mi aia-napoi, a şuierat ea ca un şarpe. E cartea 
mea de omorât timpul. 

Mi-a smuls-o din mână înainte să i-o pot da eu. Degetele 
ni s-au atins pentru o clipă, iar ale ei erau la fel de reci ca şi 
nişte rămurele după un îngheţ. A deschis cartea unde-şi 
pusese semn, lăsând cartea de joc să cadă încet jos, şi şi-a 
aşezat romanul lui Somerset Maugham peste faţă: un linţoliu 
din cuvinte. Când şi-a încrucişat mâinile pe piept şi-a rămas 
nemişcată, mi-am dat seama că purta rochia albastră cu care 
o înmormântasem. leşise din mormânt să se ascundă sub 
patul nostru. 

M-am trezit cu un țipăt înfundat şi cu o smucitură 
dureroasă care aproape că m-a făcut să cad din pat. Nu 
dormisem mult — lacrimile încă-mi udau obrajii şi-mi simţeam 
pleoapele alungite ciudat, aşa cum ţi le simţi după un acces 
de plâns. Visul fusese atât de viu, încât a trebuit să mă ros- 
togolesc pe partea mea a patului, să-mi aplec capul şi să mă 
uit sub el, convins că Jo va fi acolo cu romanul aşezat pe faţă, 
convins că-şi va întinde degetele reci să mă atingă. 

Nu era nimic acolo, desigur — visele nu-s decât vise. 
Chiar şi aşa, am petrecut restul nopţii pe canapeaua din biroul 
meu. Am făcut alegerea potrivită, cred, fiindcă n-am mai avut 
vise în noaptea aceea. Doar neantul unui somn odihnitor. 


CAPITOLUL DOI 


N-am avut niciodată o criză de creaţie în timpul celor 
zece ani ai căsniciei mele şi n-am avut-o nici imediat după 
moartea Johannei. Eram, de fapt, atât de străin de această 
stare, încât criza s-a instalat aproape complet înainte ca eu 
să-mi dau seama că se petrece ceva ieşit din comun. Cred că 
a fost posibil aşa ceva pentru că, în forul meu interior, eram 


convins că astfel de stări nu-i afectează decât pe scriitorii 
"literari", de genul celor care sunt luaţi în discuţie, demontaţi 
şi uneori blamaţi în revista New York Review of Books. 

Cariera mea de scriitor a ocupat în timp cam aceeaşi 
lungime ca şi căsnicia. Am terminat prima variantă a primului 
meu roman, Fiinţă duală, nu la multă vreme după ce eu şi cu 
Jo ne-am logodit oficial (i-am pus pe degetul inelar al mâinii 
stângi un inel cu opal în valoare de o sută zece dolari, cum- 
părat de la Day's Jewellers, puţin cam prea scump pentru 
ce-mi permiteam la vremea aceea... Insă Johanna a părut 
extrem de mulţumită de el) şi am terminat ultimul meu 
roman, Cădere liberă, la aproximativ o lună după ce ea a fost 
declarată moartă. Acesta era cel despre ucigaşul psihopat 
îndrăgostit de înălţime. A fost publicat în toamna lui 1995. De 
atunci, am mai publicat câteva romane — un paradox pe 
care-l pot explica —, dar nu cred că va mai apărea un roman 
semnat Michael Noonan pe nici o listă în viitorul previzibil. 
Acum ştiu ce este criza de creaţie, sigur că da. Ştiu mai bine 
decât mi-am dorit vreodată să ştiu. 


Când i-am arătat cu o oarecare reţinere lui Jo prima 
variantă a fiinţei duale, a citit-o într-o singură seară, stând 
ghemuită în scaunul ei preferat, îmbrăcată doar în chiloţei şi 
într-un tricou imprimat pe faţă cu ursul negru de Maine, bând 
pahar după pahar de ceai cu gheaţă. Eu am mers în garaj 
(luaserăm cu chirie o casă în Bangor împreună cu un alt 
cuplu, chiar dacă nu aveam o situaţie financiară foarte 
stabilă... şi nu, Jo şi cu mine nu eram pe atunci tocmai 
căsătoriţi, chiar dacă, din câte-mi amintesc, nu şi-a dat jos 
niciodată de pe deget inelul acela cu opal) şi mi-am făcut de 
lucru aiurea, simţindu-mă ca un personaj dintr-o caricatură 
publicată de revista New Yorker — unul dintre tipii aceia cu 
un aer aproape comic, stând în sala de aşteptare a mater- 
nităţii. 

Din câte-mi amintesc, am construit anapoda, din bucăţi 
gata pregătite, o colivie din-aceea-atât-de-simplu-de- 


construit-că-şi-un-copil-o-poate-face şi aproape că mi-am 
retezat indexul de la mâna stângă. Cam la fiecare douăzeci 
de minute, intram în casă şi mă uitam pe furiş la Jo. Chiar şi 
dacă m-a observat, n-a schiţat nici un gest. Am interpretat 
asta ca un semn de bun-augur. 

Şedeam pe scările din spatele casei, uitându-mă la stele 
şi fumând, când a ieşit ea din casă, s-a aşezat lângă mine şi 
şi-a aşezat mâna pe spatele meu. 

— Ei bine? am spus. 

— E bun, a spus ea. De ce nuvii acum în casă să mă 
rezolvi? 

Inainte să pot spune vreo vorbă, chiloţeii pe care-i 
purtase mi-au căzut în poală cu o şoaptă suavă de nailon. 


După aceea, întinşi în pat şi mâncând portocale (un viciu 
pe care mai târziu l-am pierdut), am întrebat-o: 

— E destul de bun să fie publicat? 

— Păi, a spus ea, nu ştiu nimic despre minunata lume 
editorială, dar citesc de plăcere de-o viaţă întreagă — George 
cel curios a fost prima mea lectură, dacă vrei să ştii... 

— Nu vreau. 

S-a aplecat spre mine şi mi-a vârât în gură o bucată de 
portocală, atingându-mi mâna cu sânul ei cald şi provocator. 

— ... iar romanul ăsta l-am citit cu mare plăcere. 
Prezicerea mea este că nu va apuca să treacă de stadiul 
pregătitor cariera ta de reporter pentru ziarul Derry News. De 
fapt, cred că voi fi soţia unui romancier. 

Cuvintele ei m-au bucurat la culme; ba chiar mi-au făcut 
pielea de găină. Nu, nu ştia nimic despre minunata lume 
editorială, dar dacă ea avea încredere, şi eu aveam... iar 
încrederea s-a dovedit a fi ingredientul principal. Prin 
intermediul fostului meu profesor de scriere creativă (care mi- 
a citit romanul şi l-a blagoslovit cu laude reţinute, fiind de 
părere că trăsăturile lui comerciale erau un fel de erezie, 
cred) am angajat un agent literar, care a vândut Ființa duală 
editurii Random House, prima editură căreia i l-a trimis. 


Jo a avut dreptate şi în privinţa carierei mele de reporter. 
Am mai petrecut patru luni relatând despre expoziţii florale, 
curse de maşini şi dineuri în aer liber pentru o plată 
săptămânală de o sută de dolari înainte să primesc primul cec 
de la Random House — 27.000 de dolari, după ce-şi dedusese 
agentul comisionul. 

N-am stat în branşa jurnaliştilor nici măcar atât cât să 
primesc prima mărire de salariu, însă ei tot mi-au organizat o 
petrecere de adio. La Jack's Pub a fost ţinută, acum că mă 
gândesc mai bine. Deasupra meselor din camera din spate 
atârnaseră o pancartă care spunea MULT NOROC, MIKE — 
CONTINUA SA SCRII! Mai târziu, când ne-am întors acasă, 
Johanna a spus că, de-ar fi invidia acid sulfuric, n-ar mai fi 
rămas nimic din mine decât catarama de la curea şi trei dinţi. 

Mai târziu, stând în pat cu luminile stinse — după ce 
mâncaserăm ultima portocală şi împărţiserăm ultima ţigară — 
am spus: 

— N-o s-o confunde nimeni cu Look Homeward, Angel?, 
nu-i aşa? 

Cartea mea, la ea mă refeream. Ea a ştiut, aşa cum a 
ştiut şi că mă deprimase destul de tare răspunsul pe care-l 
primisem de la fostul meu profesor de scriere creativă, 
referitor la Fiinţă. 

— Sper că n-ai de gând să mă sufoci cu nazurile tale de 
artist frustrat, nu? m-a întrebat, ridicându-se într-un cot. Dacă 
da, aş vrea să-mi spui asta acum, ca să am timp să cumpăr 
mâine la prima oră una din trusele alea cu divorţul pe 
înţelesul tuturor. 

M-am simţit amuzat, dar şi puţin rănit. 

— Ai văzut primul material publicitar al celor de la 
Random House? (Ştiam că-l văzuse.) Aproape că-mi zic un V. 
C. Andrews cu prepuţ, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Ei bine, a spus ea, prinzând nepăsătoare în mână 
obiectul adus în discuţie, tu chiar a; un prepuţ. Cât despre 
cum îţi zic ei... Mike, când eram în clasa întâi, Patty Banning 


2 Priveşte, înger, către casă 


mă striga mâncă-muci. Dar eu nu eram aşa ceva. 

— Percepția e totul. 

— Prostii. 

Încă mă ţinea de penis şi, spunând asta, m-a strâns 
puternic, provocându-mi durere şi, în acelaşi timp, o senzaţie 
absolut minunată. Şoricelului ăla nebun din pantaloni nu prea 
îi păsa ce primea pe atunci, atâta vreme cât primea mult din 
fiecare. 

— Fericirea e totul. Când scrii te simţi fericit, Mike? 

— Sigur. 

Asta ştia ea, în orice caz. 

— Ai probleme de conştiinţă când scrii? 

— Când scriu, nu mi-aş dori să fac nimic altceva decât 
asta, am spus şi m-am răsturnat peste ea. 

— Măi să fie, a spus pe vocea aceea subţire şi înţepată 
care întotdeauna mă dădea de ceasul morţii. E un penis între 
noi. 

Şi, făcând dragoste, mi-am dat seama de unul sau două 
lucruri minunate: că fusese sinceră când spusese că-i place 
cartea mea (la naiba, mi-aş fi dat seama că-i place şi numai 
din felul în care citise cartea, şezând în scaunul ei, cu o şuviţă 
de păr căzută peste o sprânceană şi cu picioarele încolăcite 
sub ea) şi că nu trebuia să mă simt ruşinat de ceea ce scrise- 
sem ... nu în ochii ei, cel puţin. Şi încă un lucru minunat: 
percepţia ei, dublată de a mea, ca să dea naştere adevăratei 
vederi binoculare pe care nimic altceva decât căsnicia ţi-o 
oferă, era singura percepţie care conta. 

Slavă cerului că era un fan de-al lui Maugham. 


Am fost un V. C. Andrews cu prepuţ vreme de zece ani... 
paisprezece, dacă puneţi în calcul şi anii post-Johanna. Primii 
cinci ani am fost sub contract cu Random House după care, 
agentul meu a primit o ofertă irezistibilă de la Putnam, şi am 
schimbat editura. 

Mi-aţi citit numele pe o mulţime de liste cu best-seller- 
uri... asta, adică, în cazul în care ziarul dumneavoastră de 


duminică tipăreşte o listă ce merge până la locul 
cincisprezece şi nu se opreşte doar la primele zece. N-am fost 
niciodată un Clancy, un Ludlum sau un Grisham, dar am 
vândut un număr bunicel de ediţii cartonate (V. C. Andrews n- 
a făcut niciodată asta, mi-a spus cândva agentul meu, Harold 
Oblowski; doamna a fost în general un fenomen al edițiilor de 
masă) şi am ajuns o dată chiar şi pe locul cinci în lista celor 
de la Times... asta s-a întâmplat cu a doua mea carte, 
Bărbatul în cămaşă roşie. Ironic, una dintre cărţile care m-au 
împiedicat să urc pe listă a fost Stee/ Machine, de Thad 
Beaumont: (scrisă sub pseudonimul George Stark). Familia 
Beaumont avea pe atunci o casă de vacanţtă în Castle Rock, 
la nici măcar optzeci de kilometri sud de lacul Dark Score. 
Thad e mort acum. S-a sinucis. Nu ştiu dacă a avut sau nu 
ceva de-a face cu o criză de creaţie. 

M-am situat chiar la extremitatea cercului magic al 
megabestseller-urilor, dar asta nu m-a deranjat niciodată. 
Atunci când am împlinit treizeci şi unu de ani, deţineam două 
case: vechiul edificiu adorabil în stil Edward din Derry şi, în 
vestul Maine-ului, un cămin din buşteni pe malul lacului, 
destul de mare să-i poţi spune cabană: Sara Laughs, numită 
astfel de către localnici de aproape un secol. Şi deţineam 
amândouă casele în totalitate, la o vârstă când cele mai 
multe cupluri se consideră fericite numai să fi primit 
aprobarea de ipotecă pentru o casă mică. Eram sănătoşi, ne 
eram credincioşi şi încă aveam un simţ al umorului bine 
dezvoltat. Nu eram Thomas Wolfe“ (nici măcar Tom Wolfe’ 


3 vezi The Dark Half (Jumătatea întunecată) de Stephen 
King, unde Thad Beaumont e personajul principal. 

+ Thomas Wolfe (n. 1931) — scriitor american, exponent 
marcant al Noului Jurnalism, a scris pe larg despre cultura 
populară; dintre operele lui: The Electric Kool-Aid Acid Test 
(1968) şi The Right Stuff (1979). 

5 Thomas Clayton Wolfe (1900-1938) — scriitor american 
cunoscut în special pentru cele două romane autobiografice 
ale sale: Look Homeward, Angel (1929) şi You Can 't Go 


sau Tobias Wolff“), însă eram plătit să fac ce-mi plăcea şi nu 
există pe pământ o afacere mai bună ca asta; seamănă cu o 
licenţă pentru furt. 

Eu aveam toate calităţile pe care le avea literatura de 
ficţiune prin anii patruzeci: era ignorată de critici, era 
orientată pe genuri (în cazul meu, genul practicat era 
Frumoasă Femeie Tânără Singură Întâlneşte un Străin 
Fascinant), dar bine remunerată şi beneficiind de genul acela 
de recunoaştere superficială de care beneficiază şi bordelurile 
amendate de către stat, din Nevada, sentimentul comun fiind 
acela că trebuie să existe o supapă şi pentru instinctele 
primare şi că trebuie să facă cineva şi Lucrul Asta. Eu am 
făcut Lucrul Asta cu entuziasm (şi, uneori, cu înţelegerea 
entuziastă a lui Jo, dacă ajungeam la nişte încurcături de 
intrigă mai dificil de rezolvat) şi, cândva în preajma alegerii lui 
George Bush în funcţia de preşedinte, contabilul nostru ne-a 
spus că suntem milionari. 

Nu eram suficient de bogaţi să ne cumpărăm un avion cu 
reacţie (Grisham) sau o echipă de fotbal profesionist (Clancy), 
dar, după standardele vieţii din Derry, Maine, ne tăvăleam de- 
a dreptul în bani. Am făcut dragoste de mii de ori, am văzut 
mii de filme, am citit mii de cărţi (cel mai adesea, la capătul 
zilei, Jo le punea pe ale ei sub partea ei de pat). Şi poate cea 
mai mare dintre binecuvântări a fost aceea că n-am ştiut 
niciodată cât de repede se scurgea timpul. 


M-am întrebat nu o singură dată dacă nu cumva în- 
treruperea ritualului a dus la criza de creaţie. In timpul zilei, 
alungam acest gând spunându-mi că nu-i decât o bazaconie 
superstiţioasă, noaptea însă îmi era mai greu să fac asta. 
Noaptea, gândurile au un fel neplăcut de a scăpa din lesă şi 
de a fugi bezmetice. lar dacă-ţi petreci mare parte din viaţă 


Home Again (1940). 
€ Tobias Wolff (n. 1945) — scriitor american contemporan, 
maestru al genului scurt. 


închipuindu-ţi tot soiul de poveşti, sunt sigur că lesele acelea 
sunt cu mult mai largi şi că dulăii sunt cu mult mai puţin 
dispuşi să le poarte. Shaw sau Oscar Wilde a fost cel care a 
spus la un moment dat că scriitorul e un om care şi-a învăţat 
mintea să nu asculte la comandă? 

Şi ar fi chiar atât de deplasat să crezi că ruperea 
ritualului se poate să fi jucat un rol în brusc-apăruta şi 
neaşteptata (neaşteptată de mine, cel puţin) tăcere? Când îţi 
câştigi pâinea zilnică pe tărâmul închipuirii, linia de 
demarcaţie dintre ce e real şi ceea ce pare a fi e mult mai 
subţire. Pictorii refuză uneori să picteze fără să poarte pe cap 
o anume pălărie, iar jucătorii de base-ball care lovesc bine nu 
vor să-şi mai schimbe şosetele. 

Ritualul a pornit o dată cu a doua carte, singura care-mi 
amintesc să-mi fi dat cu adevărat emoţii: cred că 
ingurgitasem o cantitate bunicică din chestiile alea cu norocul 
începătorului, ideea că succesul primei cărţi poate fi doar o 
nimereală. Mi-amintesc că profesorul ce ţinea cursul de lite- 
ratură americană la facultate a spus odată că dintre toţi 
scriitori moderni americani, numai Harper Lee găsise o cale 
imbatabilă de-a evita eşecul celei de-a doua cărţi. 

Când am ajuns la sfârşitul cărţii Bărbatul în cămaşă 
roşie, m-am oprit la câteva cuvinte înainte de final. Clădirea 
edwardiană de pe strada Benton din Derry se afla încă la doi 
ani distanţă în viitor, însă o cumpăraserăm pe Sara Laughs, 
casa de la Dark Score (nu era nici pe departe atât de mobilată 
cum a devenit mai târziu, iar studioul lui Jo încă nu era con- 
struit, dar era frumoasă), şi noi doi ne aflam acolo. 

M-am ridicat de la maşina de scris — în zilele acelea încă 
mai lucram la bătrânul meu IBM Selectric — şi-am mers în 
bucătărie. Era jumătatea lunii septembrie, plecaseră aproape 
toţi vilegiaturiştii, iar ţipătul cufundarilor de pe lac era inefabil 
de plăcut. Soarele cobora spre asfinţit şi lacul însuşi devenise 
un platou de foc nemişcat şi rece. Aceasta e una dintre cele 
mai vii amintiri pe care le păstrez; e atât de limpede, încât 
uneori am impresia că pot păşi de-a dreptul în ea s-o trăiesc 
din nou. Ce lucruri — dacă sunt astfel de lucruri — aş face 


altfel? Uneori îmi pun întrebarea asta. 

Mai devreme în seara aceea pusesem la rece în frigider o 
sticlă de Taittinger şi două pahare cu picior lung. Le-am scos 
acum, le-am aşezat pe tava de tinichea pe care o foloseam de 
obicei la adusul garafelor cu ceai rece sau suc Kool-Aid din 
bucătărie pe estacadă, şi-am dus-o în sufragerie. 

Johanna era cufundată în şezlongul ei vechi şi şubred, 
citind o carte (nu era Maugham în seara aceea, ci William 
Denbrough!”, unul dintre scriitorii contemporani preferaţi de 
ea). 

— Ooo, a spus ea, ridicând ochii şi însemnând locul din 
carte. Şampanie. Care-i ocazia? 

De parcă, înţelegeţi, n-ar fi ştiut. 

— Am terminat, am spus. Mon livre est tout fini. 

— Păi, a spus ea, zâmbind şi luând unul dintre pahare 
când m-am aplecat cu tava spre ea, atunci asta-i de bine, nu? 

Acum Îmi dau seama că esenţa ritualului — partea lui vie 
şi puternică, asemenea singurului cuvânt cu adevărat magic 
dintr-o bolboroseală — a fost această frază. Aproape 
întotdeauna am băut şampanie şi aproape întotdeauna a 
venit după aceea cu mine în birou pentru a face celălalt lucru, 
dar nu de fiecare dată. 

Cândva, cam cu cinci ani înainte să moară ea, când am 
terminat o carte, Jo era plecată în vacanţă în Irlanda cu o 
prietenă. Am băut atunci singur şampania şi-am scris ultima 
propoziţie tot singur (pe atunci foloseam un Macintosh capabil 
să facă un trilion de lucruri diferite şi pe care eu îl foloseam 
doar la unul), dar n-am avut nici o clipă de nesomn. Am su- 
nat-o însă la hanul unde trăsese împreună cu prietena ei 
Bryn; i-am spus că am terminat şi-am ascultat-o spunând 
acele cuvinte pentru care o sunasem de fapt — cuvinte care 
au pătruns într-un fir telefonic din Irlanda, au parcurs drumul 
către un transmiţător cu microunde, s-au ridicat ca o 
rugăciune spre cine ştie ce satelit şi-apoi au ajuns în sfârşit în 


7 Vezi It (Oraşul bântuit) de Stephen King, în care William 
Benbrough este unul dintre personajele principale. 


urechea mea: "Păi, atunci asta-i de bine, nu?" 

Obiceiul acesta a început, cum vă spuneam, după a doua 
carte. După ce ne-am băut fiecare paharul de şampanie, după 
ce ne-am mai turnat unul şi l-am băut şi pe acesta, am 
condus-o în birou, unde ultima coală de hârtie mai ieşea din 
maşina mea de scris Selectric de-un verde-pădure. Pe lac, un 
ultim cufundar a ţipat în întuneric, sunetul acela care mie 
întotdeauna mi s-a părut că seamănă cu ceva ruginit 
mişcându-se în bătaia vântului. 

— Parcă spuneai că ai terminat, a zis ea. 

— Am terminat totul, mai puţin ultima propoziţie, i-am 
spus. Cartea, aşa cum e acum, îţi este dedicată şi vreau să 
scrii tu ultima bucăţică din ea. 

N-a râs şi nu s-a opus şi nu m-a potopit cu vorbe, s-a 
uitat doar la mine să vadă dacă într-adevăr vorbeam serios. 
Am încuviinţat din cap, iar ea s-a aşezat în scaunul meu. 
Înotase mai devreme şi avea părul prins la spate cu o chestie 
albă din elastic. Era ud şi cu o idee mai roşcat ca de obicei. L- 
am atins. Era ca şi când aş fi atins mătase udă. 

— Alineat? m-a întrebat la fel de serioasă ca o 
dactilografă pregătită să scrie după dictarea şefului cel mare. 

— Nu, am spus, se continuă. 

Apoi am rostit fraza pe care o ţineam în gând încă de 
când mă ridicasem să torn şampanie: 

— "Îi petrecu lanţul pe după gât, după care merseră 
amândoi pe alee către locul unde era parcată maşina." 

A scris cuvintele acestea, apoi s-a uitat în sus peste umăr 
la mine, aşteptând. 

— Asta-i tot, am spus. Poţi scrie Sfârşit, cred. 

Jo a lovit tasta ÎNTOARCERE de două ori, a centrat carul 
şi-a scris Sfârşit sub ultimul rând de proză, literele cu corp 
Courier (preferatele mele) ale IBM-ului înşirându-se în paşii lor 
ascultători de dans. 

— Ce-i lanţul pe care i l-a pus la gât? m-a întrebat. 

— Va trebui să citeşti cartea ca să afli. 

Şezând în scaunul de la biroul meu, iar eu stând în 
picioare lângă ea, avea poziţia perfectă să-şi îngroape faţa 


acolo unde şi-a îngropat-o. Când a vorbit, buzele ei s-au 
mişcat, lipite de cea mai sensibilă parte a corpului meu. Nu 
ne despărţea decât un şort de bumbac. 

— Şşştim noi cum sssă te faşem să vo'beşşşti, a spus ea. 

— Sunt sigur că ştiţi, am spus. 

Am încercat o ultimă dată să practic ritualul în ziua în 
care am terminat Cădere liberă. Mi s-a părut sec, o formă din 
care substanţa magică dispăruse, dar la asta mă aşteptasem. 
N-am făcut-o din superstiție, ci din respect şi dragoste. Un fel 
de comemorare, dacă vreţi. Sau, dacă vreţi, ca un fel de 
adevărat serviciu funerar pentru Johanna, un serviciu având 
în sfârşit loc la o lună după ce ea se afla în pământ. 

Era în ultima decadă a lunii septembrie şi încă era cald — 
cea mai călduroasă vară târzie pe care mi-o amintesc. Cât am 
lucrat forţat şi trist la acea ultimă parte din carte, m-am tot 
gândit la cât de mult mi-e dor de ea... Insă asta nu m-a 
încetinit deloc din muncă. Şi vă mai spun un lucru: chiar dacă 
era atât de cald în Derry, atât de cald că uneori am lucrat îm- 
brăcat în nimic altceva decât într-o pereche de boxeri, nici o 
clipă nu mi-a trecut prin gând să plec la casa noastră de pe 
malul lacului. Parcă-mi fusese complet ştearsă din minte Sara 
Laughs. Poate că era aşa fiindcă, pe când am terminat 
Cădere, adevărul acela începea în cele din urmă să mi se 
arate. De data aceasta, ea nu mai era plecată doar până în 
Irlanda. 

Biroul meu din casa de la lac e mic, dar are privelişte. _ 
Biroul din Derry e lung, plin cu cărţi şi fără nici o fereastră. In 
seara de care vă povestesc, ventilatoarele din tavan — sunt 
trei de toate — erau pornite şi amestecau aerul păstos. Am 
intrat înăuntru îmbrăcat într-un şort şi un tricou şi încălţat cu 
o pereche de sandale din gumă, aducând cu mine o tavă de 
tinichea cu emblema Coca-Cola, pe care se aflau sticla de 
şampanie şi cele două pahare răcite. In capătul opus al acelei 
încăperi-vagon, sub o streaşină atât de coborâtă că trebuia 
aproape să mă aplec complet de spate când mă ridicam, 
astfel încât să nu mă lovesc la cap (de-a lungul anilor a trebu- 
itsă mă apăr şi de acuzele lui Jo că am ales absolut cel mai 


prost loc din cameră unde să-mi instalez masa de lucru), 
ecranul Macintosh-ului strălucea plin de cuvinte. 

Mi-am spus că probabil nu fac decât să provoc o altă 
furtună de durere — poate cea mai cruntă furtună — dar, 
totuşi, am continuat ritualul... iar emoţiile ne surprind 
întotdeauna cu reacţiile lor, nu-i aşa? In noaptea aceea n-am 
avut parte de plânsete şi de jelanii; cred că scăpase organis- 
mul meu de ele. În locul lor a apărut un sentiment profund şi 
nesuferit de pierdere — scaunul gol unde-i plăcea ei să şadă 
şi să citească, masa goală pe care-şi aşeza ea mereu paharul 
prea aproape de margine. 

Am turnat într-un pahar şampanie, am aşteptat să scadă 
spuma, apoi l-am ridicat. 

— Am terminat, Jo, am spus, stând acolo sub ven- 
tilatoarele care lopătau. Asta-i de bine, deci, nu? 

N-am primit nici un răspuns. În lumina celor care s-au 
petrecut mai târziu, cred că merită să repet asta: n-am primit 
nici un răspuns. N-am simţit, aşa cum am simţit mai târziu, că 
nu sunt singur în camera ce părea goală. 

Am băut şampania, am aşezat paharul la loc pe tava cu 
Coca-Cola, apoi l-am umplut pe celălalt. L-am luat cu mine la 
birou, m-am aşezat acolo unde s-ar fi aşezat Johanna dacă n- 
ar fi luat-o Dumnezeul preferat şi iubit de toţi. Nu plângeam şi 
nici nu jeleam, dar ochii-mi erau tiviţi cu lacrimi. Cuvintele de 
pe monitor erau următoarele: 


astăzi nu fusese atât de rău, credea ea. 
Traversă iarba spre maşină şi râse când văzu 
pătratul alb de hârtie sub ştergătorul de parbriz. 
Cum Delancey, care refuza să se lase descurajat sau 
să accepte un refuz, o invitase la o altă petrecere 
din acelea ce se ţineau joia seara şi la care se 
degustau vinuri. Luă hârtia, dădu s-o rupă în bucăţi, 
apoi se răzgândi şi o îndesă în schimb în buzunarul 
de la şold al jeanşilor. 


— Fără alineat, am spus, se continuă. 


După care am introdus de la tastatură fraza pe care-o 
tineam în gând încă de când mă ridicasem să iau şampania. 


Avea înainte o întreagă lume; petrecerea cu 
degustare de vinuri a lui Cam Delancey era un punct 
de pornire la fel de bun ca oricare altul. 


M-am oprit, uitându-mă la micuțul cursor pâlpâitor. 
Lacrimile încă-mi mai tiveau colţurile ochilor, dar repet că n- 
am simţit nici un fir de aer rece pe la glezne, nici o atingere 
de degete spectrale la baza gâtului. Am apăsat de două ori 
ÎNTOARCERE. Am apăsat CENTRARE. Am tastat Sfârşit sub 
ultimul rând de proză şi-apoi am toastat cu monitorul cu ceea 
ce-ar fi trebuit să fie paharul de şampanie al lui Jo. 

— Pentru tine, iubire, am spus. Imi doresc să fi fost aici 
cu mine. Mi-e al naibii de dor de tine. 

Mi-a tremurat uşor vocea la ultimul cuvânt, dar nu mi s-a 
frânt. Am băut Taittinger-ul, am salvat ultima variantă a 
documentului, am transferat totul pe dischete, apoi am făcut 
o copie de rezervă. Şi, exceptând bileţelele, listele pentru 
cumpărături şi cecurile, atunci a fost ultima dată când am 
scris ceva în ultimii patru ani. 


CAPITOLUL TREI 


Directorul editurii n-a ştiut, editorul meu, Debra 
Weinstock, n-a ştiut, agentul meu, Harold Oblowski, n-a ştiut, 
Frank Arlen n-a ştiut nici el, deşi am fost tentat mai mult 
decât o dată să-i spun. Dă-mi voie mie să-ți fiu frate, în 
amintirea lui Jo, dacă nu spre binele tău, mi-a spus el în 
ziua în care s-a întors la afacerea lui tipografică şi la viaţa lui 
aproape solitară din orăşelul Sanford, din sudul statului 
Maine. Nu m-am aşteptat să dau vreodată curs invitaţiei şi 
nici n-am făcut-o — nu în felul acela primitiv de strigăt-după- 
ajutor la care probabil că s-a gândit el —, dar i-am telefonat 
cam o dată la două săptămâni. Discuţii de bărbaţi, ştiţi voi: 


Cum te descurci, Nu prea rău, e frig ca la Polul Nord aici, 
Mda, şi aici, Vrei să mergem la Boston dacă pot face rost 
de bilete la meciul celor de la Bruins, Poate anul viitor, 
sunt cam ocupat acum, Mda, ştiu cum e, ne vedem, Mikey, 
Bine, Frank, pune-ți căciuliță pe căpiță. Discuţii de bărbaţi. 

Sunt destul de sigur că o dată sau de două ori m-a 
întrebat dacă lucrez la o carte nouă şi cred că i-am răspuns... 

Oh, futu-i — e o minciună, ştiu! O minciună atât de 
gogonată, că acum mi-o servesc chiar şi mie. M-a întrebat, 
sigur că da, şi eu i-am răspuns mereu mda, lucrez la o carte 
nouă, merge bine, foarte bine. Am fost tentat nu o singură 
dată să-i spun: Nu reușesc să scriu nici măcar două 
paragrafe fără să-mi ies din minţi şi să mă crispez complet 
— inima îşi dublează ritmul, apoi şi-l triplează, îmi pierd 
răsuflarea şi încep să gâfâi, am impresia c-o să-mi iasă 
ochii din orbite şi-o să-mi atârne pe obraji. Mă simt ca un 
claustrofob într-un submarin în submersie. Aşa merg lu- 
crurile, mulțumesc de întrebare, dar nu i-am spus asta 
niciodată. Eu nu cer niciodată ajutor. Nu pot cere ajutor. Cred 
că v-am mai spus asta. 


Din punctul meu subiectiv de vedere, romancierii de 
succes — chiar şi romancierii care au un succes modest — 
practică cea mai bună dintre artele creative. E adevărat că 
oamenii cumpără mai multe CD-uri decât cărţi, că merg la 
mai multe filme şi că se uită mu/t mai mult la televizor. Dar 
bătaia e ceva mai lungă pentru un romancier, poate din cauză 
că cititorii sunt puţin mai deştepţi decât iubitorii artelor non- 
scriptice şi astfel au o memorie întrucâtva mai lungă. David 
Soul din Starsky şi Hutch, Dumnezeu ştie pe unde e, la fel şi 
bizarul rapper alb Vanilia Ice, dar de James, în anul 1994, încă 


se mai vorbea, de Herman Wouke, de James Michener’? şi de 
Norman Mailer:%; ca să nu mai pomenim şi de cei din vre- 
murile când dinozaurii încă trăiau. 

Arthur Hailey scria o carte nouă (aşa se zvonea, în orice 
caz, şi s-a dovedit a fi adevărat), Thomas Harris îşi putea lua o 
pauză de şapte ani între romanele din seria Lecter şi să 
continue să producă best-se/ler-uri şi, chiar dacă nu se mai 
auzise nimic despre el vreme de patruzeci de ani, J. D. 
Salinger era în continuare un subiect încins la orele de 
engleză şi în grupările literare necrispate de la cafenele. Ci- 
titorii manifestă o loialitate ce nu poate fi egalată de nici un 
iubitor al celorlalte arte creatoare, lucru care explică de ce 
pot atât de mulţi scriitori care şi-au epuizat imaginaţia să stea 
în continuare pe creasta valului, propulsaţi în lista celor mai 
bine vândute cărţi doar datorită cuvintelor magice AUTORUL 
ROMANULUI, tipărite pe copertele cărţilor lor ulterioare. 

Ce-şi doreşte ca răsplată editura, în special de la un 
autor care se crede că poate vinde aproximativ 500.000 de 
exemplare din fiecare roman în ediţie cartonată şi încă un 
milion în ediţia de masă, e cât se poate de simplu: câte o 
carte pe an. Acesta, au hotărât barosanii din New York, este 
standardul optim. Trei sute optzeci de pagini legate cu aţă 
sau lipite cu clei, o dată la douăsprezece luni, un început, un 
conţinut şi un sfârşit, opţional, dar foarte bine primit, un 
personaj principal călător dintr-o carte în cealaltă, cum sunt 


e Herman Wouk (n. 1915) — scriitor american, autor al 
romanului The Caine Mutiny — Revolta de pe Caine(1951), 
pentru care a primit şi premiul Pulitzer. 

° james Albert Michener (n. 1907) — scriitor american de 
romane istorice, cum ar fi Tales of the South Pacific (1947), 
pentru care a primit şi premiul Pulitzer. 

10 Norman Mailer (n. 1923) — scriitor american, apreciat 
pentru romanul său The Naked and the Dead (1948), care se 
petrece în cel de-al doilea război mondial; a pus bazele Noului 
Jurnalism cu relatările pe care le-a făcut despre evenimentele 
politice din anii '60. 


Kinsey Millhone sau, Kay Scarpetta!!. Cititorii adoră 
personajele călătoare; le dau sentimentul întoarcerii acasă. 

Scrie mai puţin de-o carte pe an şi dai peste cap 
investiţia pe care a făcut-o editura în tine, îi creezi probleme 
contabilului tău personal când vine vorba de a-ţi menţine 
solvabilitatea cărţilor de credit şi-l pui pe agentul tău literar în 
situaţia de a nu-şi putea plăti psihoterapeutul la timp. De 
asemenea, când îţi ia prea mult timp scrisul unei noi cărţi ai 
de îndurat mereu sâcâiala unui fan anume. Nu poţi evita 
acest lucru. Aşa cum, dacă publici prea mult, unii cititori vor 
spune: "Ptiu, am consumat prea mult din tipul ăsta, totul 
începe să aibă gust de fasole." 

Vă spun toate acestea ca să înţelegeţi cum de-am putut 
să-mi folosesc calculatorul vreme de patru ani pe post de cea 
mai scumpă tablă de scrabble din lume şi să nu observe 
nimeni. Criză de creaţie? Ce criză de creaţie? N-avem nici o 
împuţită dă criză dă creaţie. Cum să creadă cineva aşa ceva 
când apărea în fiecare toamnă, cu precizie de ceasornic, câte 
un nou roman de suspans semnat Michael Noonan, ideal 
pentru lectura voastră de plăcere de la sfârşitul verii, oameni 
buni, şi apropo: nu uitaţi că se apropie sărbătorile şi că toate 
rudele voastre s-ar bucura probabil de noul roman Noonan, 
care poate fi cumpărat de la librăria Borders cu o reducere de 
treizeci la sută, ura, ce mai afacere. 

Secretul e simplu şi nu sunt eu singurul romancier 
popular din America ce-l cunoaşte — dacă zvonurile sunt 
adevărate, Danielle Steel (ca să dau un singur nume) se 
foloseşte de Formula Noonan de zeci de ani. Vedeţi voi, chiar 
dacă am publicat câte o carte pe an începând cu Fiintă duală 
în 1984, am scris câte dovă cărţi în patru dintre acei zece ani, 
publicând una şi punând-o la naftalină pe cealaltă. 

Nu-mi amintesc să fi discutat cu Jo despre asta şi, având 
în vedere că nu m-a întrebat niciodată, am presupus mereu 
că înţelege ce făceam: puneam nuci la păstrare. Totuşi, nu la 


Personajele principale din doă serii diferite de romane scrise 
de Patricia Cornwell. 


criza de creaţie mă gândeam atunci. La dracu', pur şi simplu 
mă distram puţin. 

În luna februarie a lui 1995, după ce dădusem de pământ 
şi sfărâmasem cel puţin două idei bune (această funcţie 
creatoare — treaba cu Evrika! — nu s-a blocat niciodată, 
ceea ce dă naştere unei noi versiuni originale a iadului), nu 
mai puteam nega ceea ce era deja evident: intrasem în cea 
mai cumplită belea în care poate intra un scriitor, eliminând 
din calcul Alzheimer-ul şi atacul cerebral fulger. Totuşi, aveam 
patru cutii din carton pentru manuscrise în seiful mare pe 
care-l ţineam cu chirie la Fidelity Union. Erau marcate 
Promisiune, Amenințare, Darcy şi Cădere. 

În jurul Zilei Sf. Valentin, m-a sunat agentul literar, 
simțindu-se uşor cam neliniştit: îi înmânam ultima mea 
capodoperă de obicei în ianuarie şi uite că era deja trecut de 
mijlocul lui februarie. Vor trebui să accelereze procesul de 
producţie ca să scoată pe piaţă noul Mike Noonan la timp 
pentru orgasmul anual de cumpărături pentru Crăciun. Era 
totul în regulă? 

Aceasta a fost ocazia pe care am avut-o să spun că 
lucrurile erau la mări şi ţări depărtare de a fi în regulă, dar 
domnul Harold Oblowski de pe Park Avenue nr. 225 nu era 
genul de om căruia să-i spui astfel de lucruri. Era un agent 
literar bun, plăcut şi disprețuit în egală măsură în cercurile 
editoriale (uneori de către aceiaşi oameni în acelaşi timp), în- 
să nu reacţiona bine la veştile proaste venite din tărâmul 
întunecat şi unsuros unde se producea de fapt marfa. Ar fi 
intrat în panică şi-ar fi urcat în primul avion spre Derry, 
pregătit să-mi facă respiraţie creatoare gură la gură, hotărât 
să nu plece până ce nu mă va fi scos din rătăcirile mele. Nu, 
îmi plăcea de Harold acolo unde era el, în biroul de la etajul 
treizeci şi opt cu o privelişte copleşitoare a New York-ului de 
est. 

l-am spus ce coincidenţă, Harold, ai sunat chiar în ziua în 
care l-am terminat pe ăsta nou, năzdrăvănie, ce zici de asta, 
ţi-l trimit cu FedEx-ul, îl vei avea mâine. Harold m-a asigurat 
cu solemnitate că nu era vorba de o coincidenţă, că atunci 


când venea vorba de scriitorii pe care-i reprezenta, dădea 
dovadă de calităţi telepatice. Apoi m-a felicitat şi a închis. 
Două ore mai târziu, am primit buchetul de flori pe care mi-l 
trimisese — la fel de bogat şi de mătăsos ca şi eşarfele acelea 
à la Jimmy Hollywood pe care le purta. 

După ce am pus florile în sufragerie, unde rareori am 
intrat după moartea lui Jo, m-am dus la Fidelity Union. Eu am 
răsucit cheia mea, directorul băncii a răsucit-o pe a lui şi în 
scurtă vreme mă aflam în drum spre FedEx cu manuscrisul 
Căderii libere la subsioară. Am luat cartea cel mai recent 
scrisă, fiindcă era mai aproape de uşa seifului, nu din alt 
motiv. A fost publicat în noiembrie, exact la timp pentru 
goana de Crăciun. L-am dedicat amintirii răposatei, iubitei 
mele soţii, Johanna. A urcat pe locul unsprezece în topul celor 
mai bine vândute cărţi al revistei Times şi toţi au fost fericiţi. 
Chiar şi eu. Fiindcă lucrurile aveau să revină la normal, nu-i 
aşa? Nimeni nu suferea de-o criză terminală de creaţie, nu (ei 
bine, probabil cu excepţia lui Harper Lee)? Nu trebuia decât 
să mă relaxez, aşa cum i-a spus fata din corul bisericii 
arhidiaconului. Şi slavă cerului că fusesem o veveriţă cuminte 
şi pusesem la păstrare nişte nuci. 

Incă eram optimist anul următor când m-am dus cu 
maşina la biroul celor de la Federal Express cu manuscrisul 
Comportamentului ameninţător sub braţ. Pe acesta l-am 
scris în toamna lui 1991 şi-a fost unul dintre preferatele lui Jo. 
Optimismul mi s-a cam ofilit până în martie 1997, când am 
mers să expediez Admiratorul lui Darcy printr-o furtună de 
zăpadă apoasă, chiar dacă, atunci când mă întrebau oamenii 
cum merge treaba ("Ai mai scris vreo carte bună în ultima 
vreme?" este felul existențialist în care cei mai mulţi par să 
formuleze întrebarea), eu le răspundeam bine, perfect, mda, 
am scris o grămadă de cărţi bune în ultima vreme, ies din 
mine ca balega din curul vacii. 

După ce Harold a citit Darcy şi l-a proclamat cel mai bun 
dintre romanele mele, un best-seller, pe deasupra şi serios, 
am avansat cu reţinere ideea de a-mi lua un an liber. Mi-a 
răspuns imediat cu întrebarea pe care o detest mai mult ca 


pe oricare alta: eram sănătos la cap? Sigur, i-am spus, 
sănătos tun, mă gândesc doar să o las puţin mai moale. 

A urmat una dintre acele tăceri specifice lui Harold 
Oblowski, menite să-ţi comunice că te comporţi ca un 
nemernic fără seamăn, dar că, fiindcă Harold te place atât de 
tare, este dispus să găsească cea mai blândă cale de a-ți 
spune asta. E un truc minunat, dar eu l-am ginit ca atare cu 
vreo şase ani în urmă. De fapt, Jo l-a ginit. "Pretinde doar că 
te înţelege", mi-a spus ea. "De fapt, seamănă cu unul dintre 
poliţiştii ăia din vechile filme noir, îşi ţine clanţa ca să te lase 
pe tine să pălăvrăgeşti şi să ajungi să recunoşti totul singur." 

De data aceasta n-am spus nimic — am trecut doar 
receptorul de la urechea dreaptă la cea stângă şi m-am lăsat 
uşor pe spate în scaunul de la birou. Făcând asta, ochii mi-au 
căzut pe fotografia înrămată de deasupra calculatorului: Sara 
Laughs, casa noastră de la lacul Dark Score. Nu mai fusesem 
acolo de ani întregi şi, preţ de o clipă, m-am întrebat de ce. 

Apoi, vocea lui Harold — atentă, consolatoare, vocea 
unui om sănătos mintal încercând să scoată un lunatic din 
ceea ce el speră a fi doar o iluzie trecătoare — mi-a vorbit 
iarăşi în ureche. 

— S-ar putea să nu fie o idee bună, Mike, nu în momentul 
acesta al carierei tale. 

— Acesta nu e un moment aparte, am spus. Am culminat 
în 1991; de atunci, vânzările cărţilor mele n-au crescut, nici n- 
au scăzut simţitor. Stagnez, Harold. 

— Da, a spus el, iar scriitorii care ating stadiul acesta 
static nu au de fapt decât două posibilităţi când vine vorba de 
vânzări: pot continua în ritmul pe care-l au sau pot cobori. 

Aşa că eu cobor, am vrut să-i spun... dar n-am făcut-o. 
Nu voiam ca Harold să ştie cât de serioasă era de fapt treaba 
sau cât de instabil era terenul pe care călcam. Nu voiam să 
ştie că am acum palpitaţii — da, în sensul propriu al 
cuvântului — aproape de fiecare dată când deschid programul 
Word Şase pe calculator şi mă uit la ecranul alb şi la cursorul 
care pâlpâie. 

— Mda, am spus. Bine. Am primit mesajul. 


— Eşti sigur că te simţi bine? 

— Ţi-a lăsat cumva cartea impresia că greşesc, Harold? 

— La dracu', nu; e-o poveste dată naibii. E ce-ai scris tu 
mai bun, ţi-am zis. O lectură minunată, da' are şi chestii a 
dracu' de serioase. Dacă ar scrie Saul Bellow romane 
romantice şi de suspans, aşa ceva ar scrie. Dar... sper că nu 
ai probleme cu următoarea, nu? Ştiu că încă ţi-e dor de Jo, la 
dracu', tuturor ne e... 

— Nu, am spus. Absolut nici o problemă. 

A urmat o altă pauză din aceea lungă. Intr-un sfârşit, 
Harold a spus: 

— Grisham şi-ar permite să-şi ia un an liber. Clancy şi-ar 
permite. Thomas Harris, pauzele lungi sunt o parte din 
misterul lui. Dar unde te afli tu, viaţa e chiar mai grea ca în 
vârful piramidei, Mike. Pentru fiecare loc din lista aceea există 
câte cinci scriitori, iar tu ştii care sunt aceştia — la dracui, 
sunt vecinii tăi câte trei luni pe an. Unii urcă, aşa cum a urcat 
Patricia Cornwell cu ultimele ei două cărţi, alţii coboară, iar 
alţii stau pe loc, aşa cum faci tu. Dacă şi-ar lua Clancy o 
pauză de cinci ani şi apoi l-ar readuce la viaţă pe Jack Ryan, 
ar fi o revenire în forţă, fără îndoială. Insă dacă tu ai lua o 
pauză de cinci ani, e posibil chiar să nici nu mai revii. Sfatul 
meu este să... 

— Bat fierul cât e cald. 

— Mi-ai luat cuvintele din gură. 

Am mai discutat puţin, după care ne-am luat rămas bun. 
M-am lăsat mai mult pe spate cu scaunul de la birou — nu 
până la punctul de echilibru, dar pe acolo — şi m-am uitat la 
fotografia refugiului nostru din vestul Maine-ului. Sara Laughs, 
într-un fel ca titlul baladei ăleia a bătrânului şi căruntului grup 
Hall and Oates. 

Jo a iubit locul ăla mai mult ca mine, e adevărat, dar 
numai cu puţin mai mult, aşa încât de ce nu m-am dus să 
locuiesc acolo? Bill Dean, îngrijitorul, demonta obloanele 
împotriva furtunilor în fiecare primăvară şi le monta la loc în 
fiecare toamnă, când aerisea şi ţevile, iar primăvara se asi- 
gura că funcţionează pompa, verifica generatorul şi avea grijă 


ca toate camerele să fie curățate exemplar, ancora pluta 
pentru înot la vreo patruzeci şi cinci de metri de micuța 
noastră fâşie de plajă după fiecare Zi a Eroilor. 

Bill a pus să se curețe hornul la începutul verii lui '96, 
deşi nu se mai făcuse foc în şemineu de vreo doi ani sau chiar 
mai mult. Îl plăteam trimestrial, după cum era obiceiul printre 
îngrijitori în partea aceea de lume; Bill Dean, un yankeu 
bătrân dintr-o stirpe lungă, îşi încasa cecurile şi nu întreba 
niciodată de ce nu mai foloseam cabana. Nu fusesem acolo 
decât de două sau de trei ori de la moartea lui Jo, şi niciodată 
nu stătusem peste noapte. Bine că nu mă întrebase Bill de ce, 
fiindcă nu ştiu ce răspuns i-aş fi dat. Nici măcar nu mă 
gândisem la Sara Laughs până la conversaţia cu Harold. 

Gândindu-mă la Harold, mi-am luat ochii de la fotografie 
şi m-am uitat înapoi la telefon. Mi-am închipuit că-i spun: 
Merg în jos, deci, şi ce dacă? Se sfârşeşte lumea? Te rog. 
Doar nu am de susținut o soție şi o familie: soția mi-a murit 
în parcarea unei farmacii, dacă vrei să ştii (şi chiar dacă nu 
vrei), iar copilul pe care ni l-am dorit atât de tare şi pe care 
am încercat de atâtea ori să-l facem a murit o dată cu ea. 
Nu tânjesc nici după faimă — asta dacă se poate spune 
despre scriitorii care umplu ultimele locuri ale listei de 
best-seller-uri că sunt faimoşi — şi nu adorm cu gândul la 
vânzări demne de clubul cărții. Aşa că de ce? De ce mă de- 
ranjează măcar gândul? 

La această ultimă întrebare aveam însă un răspuns. 
Fiindcă părea că renunţ. Fiindcă, fără soţia şi munca mea, 
eram o persoană inutilă, care trăieşte singură într-o casă 
mare achitată în întregime, nefăcând altceva decât să rezolve 
rebusul din ziar în timpul mesei de prânz. 


Am continuat cu ceea ce-mi ţinea loc de viaţă. Am uitat 
de Sara Laughs (sau o parte din mine care nu voia să se 
întoarcă acolo a îngropat gândul) şi-am mai petrecut o vară 
înăbuşitoare, mizerabilă, în Derry. Am instalat un program 
pentru cuvinte încrucişate pe PowerBook-ul meu şi am 


început să-mi construiesc singur rebusurile. Am ocupat un 
post interimar în consiliul director al postului local de radio, 
YMCA, şi am prezidat juriul Concursului de Artă din Vară de la 
Waterville. Am jucat într-o serie de reclame televizate pentru 
adăpostul celor fără locuinţă din oraş, care făcea paşi 
împleticiţi spre faliment, apoi am ocupat un post în consiliul 
director al acestei; organizaţii. (La una dintre întâlnirile 
publice ale acestuia din urmă, o femeie m-a numit prieten al 
degeneraţilor, la care i-am răspuns: "Mulţumesc! Aveam 
nevoie să aud asta. S-a iscat apoi un ropot puternic de 
aplauze pe care încă nu-l pot pricepe.) 

Am încercat să iau nişte ore de consiliere în privinţa 
cultivării relaţiilor interumane şi am renunţat după cinci 
şedinţe, ajungând la concluzia că problemele consilierului 
erau cu mult mai mari ca ale mele. Am sponsorizat un copil 
asiatic şi am jucat popice într-o echipă. 

Am încercat din când în când să scriu şi de fiecare dată 
m-am blocat. Cândva, încercând să rup o propoziţie sau două 
(orice propoziţie sau două, cu condiţia să iasă din mintea mea 
proaspăt coapte), a trebuit să apuc coşul pentru hârtii şi să 
vomit în el. Am vomitat până ce am crezut că mă va omori... 
şi a trebuit să mă îndepărtez târâş, la propriu, de lângă birou 
şi calculator, târându-mă în mâini şi în genunchi de-a lungul 
covorului pufos. Atunci când am ajuns în cealaltă parte a 
încăperii, îmi era mai bine. M-am putut uita până şi în spate 
peste umăr la monitorul calculatorului. Să mă apropii de el nu 
puteam. Mai târziu în aceeaşi zi, am mers până lângă el cu 
ochii strânşi şi l-am închis. 

M-am gândit din ce în ce mai des în acele zile de sfârşit 
de vară la Dennison Carville, profesorul de scriere creativă 
care mă ajutase să-l contactez pe Harold şi care blagoslovise 
Ființa secundă cu nişte laude atât de reţinute. Carville a spus 
cândva ceva ce n-am putut uita niciodată, atribuindu-i 
cuvintele lui Thomas Hardy, romancierul şi poetul victorian. 
Poate că într-adevăr a spus-o Hardy, dar eu n-am găsit-o 
niciunde consemnată ca aparţinându-i, nici în Citate/e 
celebre ale lui Barlett, nici în biografia dedicată lui Hardy pe 


care am citit-o între publicarea Căderi; libere şi a 
Comportamentului amenințător. Am o bănuială că e posibil 
s-o fi inventat Carville însuşi şi c-o atribuise apoi lui Hardy ca 
să-i ofere greutate. E-o şmecherie pe care eu însumi am 
folosit-o uneori, deşi mi-e ruşine s-o spun acum. 

În orice caz, m-am gândit la citatul acesta din ce în ce 
mai des atunci când mă luptam cu panica ce-mi stăpânea 
corpul şi cu paralizia minţii, cu sentimentul acela de încuiere. 
Părea că rezumă disperarea şi impresia din ce în ce mai 
puternică pe care o aveam, că nu voi mai putea scrie 
niciodată (ce tragedie, V. C. Andrews cu prepuţ, răpus deo 
criză de creaţie). Acest citat mi-a indus ideea că orice efort aş 
face să-mi îmbunătăţesc situaţia s-ar putea dovedi lipsit de 
sens chiar dacă ar avea sorţi de izbândă. 

Potrivit bătrânului şi pesimistului Dennison Carville, 
romancierul aspirant trebuie să înţeleagă încă din start că 
ţelurile ficţiunii vor depăşi totdeauna puterile lui de ` 
înțelegere, că totul nu e decât un exercițiu de futilitate. "In 
comparație cu cea mai inanimată ființă umană ce umblă pe 
faţa pământului şi-şi aruncă umbra asupra lui", se presupune 
că a spus Hardy, "cel mai meşteşugit trasat personaj dintr-un 
roman nu e altceva decât o mână de oase." Am înteles aceste 
cuvinte fiindcă aşa m-am simţit şi eu în acele interminabile 
zile de-o realitate disimulată: ca o mână de oase. 


Am visat azi-noapte că am fost iar la Manderley. 

Dacă există în literatura engleză de ficţiune o primă frază 
mai frumoasă şi care să-ţi bântuie mai mult mintea ca 
aceasta, eu n-am citit-o niciodată. Era o frază la care aveam 
motiv să mă gândesc mult în toamna lui 1997 şi în iarna lui 
1998. N-am visat Manderleyul, desigur, ci Sara Laughs, cea 
pe care Jo o numea uneori "ascunzătoarea'". O denumire des- 
tul de potrivită, bănuiesc, pentru un loc atât de adânc plasat 
în pădurile din nordul Maine-ului, încât nici măcar nu face 
parte dintr-un oraş, ci dintr-o zonă neîncorporată, marcată pe 
hărţile statului cu numele de TR-90. 


Ultimul dintre aceste vise a fost un coşmar, dar până la 
acesta au fost toate de-o simplitate parcă suprarealistă. Erau 
vise din care mă trezeam dorindu-mi să aprind veioza de 
lângă pat, ca să mă conving de realitatea din jur înainte să 
adorm la loc. Ştiţi ce consistenţă are aerul înaintea unei fur- 
tuni cu tunete, cum totul rămâne nemişcat şi cum pare că ies 
culorile în evidenţă cu strălucirea lucrurilor văzute într-o 
intensă stare febrilă? Visele pe care le-am avut în acea vară 
cu Sara Laughs aşa erau; fiecare îmi lăsase o senzaţie foarte 
asemănătoare cu cea de greață. Am visat din nou Manderle- 
yul, îmi spuneam uneori, iar alteori rămâneam întins în pat cu 
lumina aprinsă, ascultând vântul de afară, uitându-mă în 
colţurile umbrite ale dormitorului şi spunându-mi că Rebecca 
de Winter nu se înecase într-un golf, ci în lacul Dark Score. Că 
se scufundase, gâlgâind şi dând din braţe, cu ochii ei negri şi 
ciudati plini de apă, în vreme ce cufundarii ţipau nepăsători în 
amurg. Uneori mă ridicam şi beam un pahar cu apă. Uneori 
stingeam simplu lumina după ce mă convingeam iarăşi de 
locul unde mă aflam, mă întorceam pe partea mea de pat şi 
adormeam la loc. 

Rareori m-am gândit la Sara Laughs în timpul zilei şi doar 
cu mult mai târziu mi-am dat seama că este ceva complet 
deplasat să existe o dihotomie atât de mare între viaţa 
conştientă şi cea onirică a unei persoane. 

Cred că telefonul lui Harold Oblowski din octombrie 1997 
a declanşat visele. Motivul născocit de Harold pentru a mă 
suna a fost acela de-a mă felicita pentru viitoarea lansare a 
Admiratorului lui Darcy, care era o carte a dracu' de 
interesantă şi care conţine şi câteva porcării extrem de 
inteligente. Am bănuit că mai are cel puţin încă un lucru tre- 
cut pe agenda de lucru — de obicei, Harold are — şi am avut 
dreptate. Luase prânzul cu Debra Weinstock, editorul meu, cu 
o zi în urmă, şi ajunseseră să discute despre toamna lui 1998. 

— Par aglomerate, a spus el, vorbind despre listele din 
toamnă, vorbind în special despre jumătatea rezervată 
ficţiunii în listele din toamnă. Şi sunt câteva reveniri surpriză. 
Dean Koontz... 


— Am crezut că el publică de obicei în ianuarie, am spus. 

— Aşa face, dar Debra a auzit că romanul ăsta s-ar putea 
să fie decalat. Vrea să-i mai adauge o secţiune sau ceva. Mai 
e şi Harold Robbins cu The Predators... 

— Mare scofală. 

— Robbins şi-a păstrat fanii, Mike, şi i-a păstrat. După 
cum ai spus-o chiar tu mai mult decât o singură dată, scriitorii 
de ficţiune sunt cu bătaie lungă. 

— Îhî. 

Am mutat receptorul la cealaltă ureche şi m-am lăsat pe 
spate în scaun. Făcând asta, am văzut cu coada ochiului 
fotografia înrămată, cu Sara Laughs, de deasupra biroului. În 
noaptea aceea aveam s-o vizitez pe-ndelete şi îndeaproape în 
vise, chiar dacă nu ştiam asta pe atunci; tot ce ştiam atunci 
era că-mi doream din toată inima ca Harold Oblowski să se 
grăbească şi să treacă la subiect. 

— Simt că eşti nerăbdător, Michael băiete, a spus Harold. 
Te-am luat cumva de la birou? Scriai? 

— Tocmai am terminat pentru astăzi, am spus. Mă cam 
roade stomacul, dacă tot veni vorba. 

— Termin repede, mi-a promis, dar ascultă-mă atent, e 
important ce-ţi spun. S-ar putea să apară chiar şi cinci alţi 
scriitori la care nu ne-am aşteptat să publice în toamna 
viitoare: Ken Follett... se spune că e cel mai bun roman al său 
de la Eye of the Needle încoace... Belvy Plain... John Jakes... 

— Nici unul dintre tipii ăştia nu joacă tenis pe terenul 
meu, am spus, deşi ştiam că nu la asta se referea de fapt 
Harold; Harold se referea la faptul că nu sunt decât 
şaisprezece locuri pe lista revistei Times. 

— Ce spui de Jean Auel, care publică în sfârşit 
următoarea carte din saga ei despre sexul-printre oamenii- 
cavernelor? 

M-am ridicat în picioare. 

— Jean Auel? Eşti sigur? 

— Păi... nu sută la sută, dar sunt şanse bune. Ultimul, dar 
nu şi cel mai neînsemnat e un nou roman de Mary Higgins 
Clark. Eu ştiu pe ce teren de tenis joacă ea şi la fel de bine ştii 


şi tu. 

Să fi primit genul acesta de veşti în urmă cu şase sau 
şapte ani, când simţeam că am de protejat o reputaţie, aş fi 
făcut spume la gură; Mary Higgins Clark într-adevăr juca pe 
acelaşi teren cu mine, împărţeam acelaşi public şi, până 
acum, programul nostru editorial fusese în aşa fel aranjat 
încât să nu ne călcăm pe bătături unul pe celălalt... ceea ce 
era în folosul meu mai mult decât în al ei, de asta să fiţi 
siguri. Într-o confruntare corp la corp, m-ar fi făcut praf şi 
pulbere. După cum a observat răposatul Jim Croce atât de 
inteligent, nu te tragi de şireturi cu Superman, nu scuipi în 
bătaia vântului, nu-i scoţi masca bătrânului Călăreţ Singuratic 
şi nu te pui cu Mary Higgins Clark. Nu dacă eşti Michael 
Noonan, adică. 

— Cum de e posibil aşa ceva? am întrebat. 

Nu cred că am vorbit pe-un ton prea îngrijorat, însă 
Harold mi-a răspuns în maniera fricoasă şi bâlbâită a unuia 
care bănuieşte că va fi concediat sau chiar decapitat pentru 
că aduce veşti rele. 

— Nu ştiu. Cred că s-a întâmplat să aibă încă o idee 
pentru un roman anul ăsta. Mi s-a spus că aşa ceva se poate 
întâmpla. 

În calitatea mea de individ care-a avut şi el parte de câte 
două duşte o dată ştiam că e posibil, aşa că l-am întrebat pur 
şi simplu pe Harold ce voia să fac. Mi s-a părut cea mai rapidă 
şi mai uşoară cale de a-l face să încheie convorbirea. 
Răspunsul nu m-a surprins; ce voiau amândoi, el şi Debra — 
ca să nu mai pomenească de toţi ceilalţi de la Putnam —, era 
o carte pe care s-o publice la sfârşitul verii anului 1998, 
devansând-o astfel pe doamna Clark şi pe toţi ceilalţi din 
competiţie cu vreo două luni. Apoi, în luna noiembrie, 
directorii de vânzări de la Putnam îi mai puteau oferi cărţii o a 
doua lansare sănătoasă, având în vedere sărbătorile de 
Crăciun care urmau. 

— Aşa spun ei, am replicat eu. 

Asemeni celor mai mulţi romancieri (şi, în această 
privinţă, nu prea există diferenţe între cei de succes şi cei 


fără succes, demonstrând astfel că s-ar putea să aibă un 
oarecare temei această idee, la fel ca şi paranoia în derivă ce 
o însoţeşte de obicei), n-am avut niciodată încredere în promi- 
siunile editorilor. 

— Cred că poţi avea încredere în ei de data asta, Mike; 
Admiratorul lui Darcy a fost ultima ta carte prevăzută în 
contractul cu cealaltă editură, dacă îţi aminteşti. 

Harold părea aproape extaziat la gândul viitoarelor 
negocieri cu Debra Weinstock şi Phyllis Grann de la Putnam. 

— Chestia bună e că ei încă te plac. Te vor plăcea chiar 
mai mult, cred, dacă vor vedea înainte de Ziua Recunoștinței 
nişte pagini pe care să apară scris numele tău. 

— Vor să le dau următoarea carte în noiembrie? Luna 
viitoare? 

Am dat vocii mele ceea ce credeam că e tonul perfect de 
incredulitate, de parcă n-aş fi ţinut Promisiunea lui Helen 
într-un seif de bancă de aproape unsprezece ani. Aceasta 
fusese prima nucă pe care o pusesem la păstrare; acum era 
singura nucă ce-mi mai rămăsese. 

— Nu, nu, ai timp până prin cincisprezece ianuarie, cel 
puţin, mi-a răspuns el, încercând să pară mărinimos. 

M-am surprins întrebându-mă unde prânziseră el şi cu 
Debra. Într-un loc select, mi-aş fi pus viaţa chezăşie că aşa 
fusese. La Four Seasons, poate. Johanna i-a spus mereu 
localului ăla Frankie Valli and the Four Seasons”. 

— Asta înseamnă că şi ei vor trebui să accelereze 
procesul de producţie, să-l accelereze drastic, dar sunt 
dispuşi să facă asta. Adevărata întrebare e dacă tu eşti sau 
nu dispus să accelerezi procesul de producţie. 

— Cred că aş putea, dar îi va costa, am spus. Spune-le să 
se gândească la asta ca la situaţia când mergi la curăţătorie 
cu hainele şi ceri să ţi le termine în aceeaşi zi. 

— Oh, ce mare pacoste pe capul lor! 

Harold a vorbit de parcă că tocmai îşi făcea alergarea 
prin Parcul Naţional Yellowstone şi a ajuns în dreptul 


22 Celebră formaţie de muzică rock din anii '60 


gheizerului Old Faithful când acesta ţâşnea şi toată lumea şi-a 
declanşat aparatele de fotografiat Instamatic. 

— Cât crezi că sunt dispuşi să... 

— O suprataxă plătită o dată cu avansul e probabil cea 
mai bună metodă, a spus el. Vor face nazuri, desigur, vor 
pretinde că mişcarea e şi în interesul tău. Chiar că e în primul 
rând în interesul tău. Dar bazându-ne pe argumentul muncii 
suplimentare... pe munca susţinută pe care o ai de depus... 

— Agonia mentală a creaţiei... crampele naşterii 
premature... 

— Corect... corect... Cred că o suprataxă de zece la sută 
e bine. 

A vorbit cumpătat, ca un om ce încearcă să fie cât de 
corect posibil. În ceea ce mă privea, mă întrebam câte femei 
ar putea să nască la comandă cu o lună şi ceva înainte de 
termen dacă li s-ar spune că vor primi două sau trei sute de 
dolari în plus pentru asta. Probabil că e mai bine ca unele 
întrebări să rămână fără răspuns. 

Dar în cazul meu ce mai conta? Blestemăţia aia era deja 
scrisă, nu? 

— Ei bine, vezi dacă poţi încheia afacerea, am spus. 

— Da, dar nu cred că vrem să punem în discuţie numai o 
singură carte, nu? Cred că... 

— Harold, ce vreau acum e să mănânc ceva de prânz. 

— Pari puţin încordat, Michael. E totul... 

— Totul e bine. Discută cu ei doar despre o carte, la care 
să adaugi îndulcitorul că, în ceea ce mă priveşte, voi accelera 
producţia. Bine? 

— Bine, a spus după una dintre pauzele sale cele mai 
grăitoare. Dar sper că asta nu înseamnă că nu vei onora un 
contract pentru trei sau patru cărţi mai târziu. Bate fierul cât 
e cald, ţi-aminteşti? Asta-i motoul campionilor. 

— Motoul campionilor e "traversează podurile doar când 
ajungi la ele", am spus, şi-n noaptea aceea am visat că am 
fost din nou la Sara Laughs. 


KKK 


În acest vis — în toate visele pe care le-am avut în 
toamna şi iarna aceea — păşeam în susul străzii către 
cabană. Stradela e o deviaţie lungă de trei kilometri prin 
pădure, care iese şi dă înapoi în Route 68. La fiecare dintre 
capete are un număr de identificare (Stradela Patruzeci şi doi, 
dacă are vreo importanţă), însă în caz că trebuie să chemi 
pompierii, nu are un nume. Nici noi, eu şi cu Jo, nu i-am 
atribuit unul, nici măcar între noi. Este îngustă, mai degrabă 
un făgaş dublu pe marginile căruia creşte timoftică şi iarba- 
vrăjitoarei. Când mergi la volan o auzi frecându-se de 
dedesubtul maşinii sau camionetei tale, şoptind ca nişte voci 
şterse. 

In vis, nu merg cu maşina, totuşi. Niciodată nu merg cu 
maşina. In vise merg pe jos. 

Copacii se înghesuie aproape de-o parte şi de alta a 
străzii. Cerul din ce în ce mai întunecat de deasupra capului 
meu nu e altceva decât o fâşie. Curând voi putea vedea 
strălucirea discretă a primelor stele. Apusul s-a încheiat. 
Greierii cântă. Cufundarii ţipă pe lac. Vietăţi mici — veveriţe 
cu fălci, probabil, sau poate pur şi simplu veveriţe — foşnesc 
prin pădure. 

Ajung apoi la un drum de acces prăfuit, ce merge în jos 
pe povârnişul dealului din partea mea dreaptă. E drumul 
nostru de acces, e marcat cu o pancartă din lemn pe care 
scrie SARA LAUGHS. Rămân în capul drumului, nu merg mai 
departe. Jos e cabana. E făcută numai din buşteni şi are câ- 
teva aripi nou adăugate; în spatele ei se află estacada. Are 
paisprezece camere în total, ridicol de multe. Ar trebui să aibă 
un aspect urât şi penibil, dar cumva nu are. Sara are aerul 
unei văduve dârze, aspectul unei doamne ce se îndreaptă 
implacabilă către al o sutălea an de viaţă, mişcându-se încă 
destul de vioi, în pofida şoldurilor cuprinse de artrită şi a ge- 
nunchilor săi firavi. 

Partea din mijloc e cea mai veche, datând de prin anul 
1900. Au mai fost adăugate nişte părţi în anii treizeci, 
patruzeci şi şaizeci. Cândva a funcţionat drept cabană de 


vânătoare; pentru o scurtă vreme, pe la începutul anilor 
şaptezeci, a servit drept cămin unui grup de hippy transcen- 
dentalişti. A fost de-a lungul vremii dată în concesie sau 
închiriată; proprietarii ei de la sfârşitul anilor patruzeci şi până 
în 1984 au fost soţii Hingerman, Darren şi Marie... apoi Marie 
singură, după moartea lui Darren în 1971. Singura modificare 
vizibilă adusă de când eram noi proprietari este micuța 
antenă parabolică montată pe creasta din mijloc a 
acoperişului. A fost ideea Johannei şi nici măcar n-a avut 
ocazia să se bucure de ea. 

In spatele casei, lacul scânteiază în lumina de după apus. 
Drumul de acces, observ eu, e acoperit cu ace de brad şi cu 
crengi de copac rupte. Tufişurile ce cresc pe marginile lui s-au 
dezvoltat sălbatic, întinzându-şi crenguţele unul spre celălalt 
aidoma unor amorezi. Dacă ai trece pe acolo cu maşina, 
rămurelele i-ar zgâria, ţipând neplăcut, caroseria. Jos, observ 
eu, pe buştenii pereţilor casei principale cresc muşchi şi, prin 
scândurile podeţului de pe marginea drumului au pătruns trei 
fire de floarea-soarelui cu nişte feţe asemănătoare cu trei 
reflectoare. Sentimentul general pe care ţi-l inculcă nu e 
tocmai acela de neglijenţă, ci de părăsire. 

Se simte suflul unei brize şi răceala pe care-o dă pielii 
mele mă face să realizez că am transpirat. Simt miros de pin 
— un iz acru şi, în acelaşi timp, impecabil — şi mirosul difuz, 
dar cumva extraordinar de puternic, al lacului. Dark Score e 
unul dintre cele mai curate şi mai adânci lacuri din Maine. 
Până spre sfârşitul anilor treizeci a fost mai mare, ne-a spus 
Marie Hingerman; asta până ce Western Maine Electric, 
lucrând mână-n mână cu morile şi fabricile de hârtie din jurul 
Rumford-ului, au primit aprobare din partea statului să 
îndiguiască râul Gessa. Marie ne-a mai arătat şi câteva 
fotografii încântătoare cu nişte doamne îmbrăcate în rochii 
albe şi domni cu jiletci stând în nişte canoe — instantaneele 
astea erau din timpul primului război mondial, ne-a spus ea, şi 
a arătat spre una dintre femeile acelea tinere, îngheţată 
pentru totdeauna într-un cadru din Epoca Jazului, ţinând o 
vâslă de canoe ridicată în aer. "Aia-i maică-mea", a spus ea, 


"iar bărbatul pe care-l ameninţă cu vâsla e tata." 

Cufundari ţipând, vocile lor sunând a pierdere. Acum o 
pot vedea pe Venus pe cerul întunecat. Stea frumoasă, stea 
luminoasă, aş vrea să pot, aş vrea să am... In visele acestea 
întotdeauna vreau să o am pe Johanna. 

După ce-mi pun dorinţa, încerc să pornesc pe drumul de 
acces. Sigur că pornesc. Doar e casa mea, nu? Unde 
altundeva să merg dacă nu acasă, acum că se întunecă şi 
acum că foşnetul tainic din pădure pare atât mai apropiat, cât 
şi, cumva, mai plin de sens? Unde altundeva să pot merge? E 
întuneric şi-mi va fi frică să intru singur în casa întunecată (să 
presupunem că Sara nu e împăcată cu gândul c-a fost lăsată 
singură atâta timp? Să presupunem că e furioasă?), dar nu 
am încotro. Dacă e întrerupt curentul, voi aprinde una dintre 
lămpile alea pentru vremuri grele pe care le ţinem în dulă- 
piorul din bucătărie. 

Numai că nu pot merge. Picioarele nu vor să se mişte. Ca 
şi când ar şti corpul ceva ce creierul meu nu ştie despre casa 
de acolo. Briza se înteţeşte din nou, făcându-mi pielea de 
găină, şi mă întreb ce-am putut face să transpir în halul ăsta. 
Am fugit? Şi dacă da, spre ce am fugit? Sau de ce? 

Şi părul mi-e ud de transpiraţie; îmi stă lipit de frunte 
într-un ghemotoc neplăcut şi greu. Ridic mâna să-l îndepărtez 
şi observ că pe dosul palmei, chiar sub încheieturile 
degetelor, se află o tăietură superficială, destul de nouă. 
Uneori, tăietura asta e pe mâna dreaptă, alteori e pe stânga. 
Îmi spun: Dacă-i vorba de-un vis, detaliile sunt excelente. 
Întotdeauna îmi spun asta: Dacă-i vorba de-un vis, detaliile 
sunt excelente. Asta-i adevărul curat. Sunt detalii specifice 
unui romancier... dar, în vise, poate că fiecare e romancier. 
De unde să ştiu eu? 

Acum, Sara Laughs e doar o îngrămădire de umbre 
întunecate acolo jos, iar eu îmi dau seama că tot vreau să 
ajung acolo. Sunt o persoană care şi-a antrenat mintea să nu 
răspundă la comandă şi-mi imaginez prea multe lucruri care 
mă pot aştepta înăuntru. Un raton turbat stând ghem într-un 
colţ al bucătăriei. Lilieci în baie — dacă-i deranjez, vor înţesa 


aerul din jurul feţei mele plecate la pământ, chiţăind şi 
lovindu-mi obrajii cu aripile lor prăfuite. Până şi una dintre 
faimoasele Creaturi de Dincolo de Univers ale lui William 
Denbrough stă ascunsă acum sub verandă, aşteptând cu ochii 
ei strălucitori şi tiviţi cu puroi ca eu să mă apropii. 

— Ei bine, aici nu pot rămâne, spun cu voce tare, dar 
picioarele nu vor să se mişte şi se pare că vo; rămâne aici, 
unde drumul de acces se întâlneşte cu stradela, se pare că 
voi rămâne aici, fie că-mi place, fie că nu. 

Acum, foşnetul din pădurea din spatele meu nu mai sună 
a animale mici (cele mai multe dintre ele trebuie să fi intrat 
deja în cuiburi sau în vizuini), ci a paşi venind spre mine. 
Încerc să mă întorc să văd, dar nici măcar atât nu pot face... 

„„„ Şi aici mă trezeam de obicei. Primul lucru pe care-l 
făceam întotdeauna era să mă întorc pe spate, convingându- 
mă că am revenit la realitate prin demonstrarea faptului că 
încă îmi mai răspundea corpul la comenzi. Uneori — de cele 
mai multe ori, de fapt — mă trezeam spunându-mi: 
Manderley, am visat din nou Manderleyul. Era ceva 
înfricoşător în acest gând (e ceva înfricoşător şi în privinţa 
visului meu repetitiv, cred, a faptului că subconştientul 
încearcă obsesiv să scoată la lumină cine ştie ce obiect care 
nu se lasă dezgropat), dar aş minţi dacă aş spune şi că o 
parte din mine se bucura de calmul nemişcat şi văratic în care 
era întotdeauna învăluit visul, iar acea parte se bucura 
întotdeauna de durerea şi de sentimentul rău-prevestitor pe 
care le încercam după trezire. Era ceva exotic de ciudat în 
acest vis, ceva ce lipsea din viaţa mea conştientă, acum că 
drumul care ducea afară din tărâmul imaginaţiei mele era 
atât de temeinic blocat. 

Singura dată când îmi amintesc că am fost cu adevărat 
înspăimântat (şi trebuie să vă spun că nu am sută la sută 
încredere în nici una dintre aceste amintiri, fiindcă de foarte 
multă vreme ele au părut că nici nu există) a fost când m-am 
trezit într-o noapte vorbind destul de limpede în întunericul 
dormitorului: "E ceva în spatele meu, nu-i da voie să mă 
prindă, e ceva în pădure, te rog nu-i da voie să mă prindă." 


Nu m-au înspăimântat cuvintele în sine, cât tonul pe care au 
fost ele rostite. Era vocea unei persoane aflate chiar la 
graniţa panicii şi nici măcar nu părea a fi propria mea voce. 


Cu două zile înaintea Crăciunului lui 1997, am mai făcut 
un drum la Fidelity Union, unde directorul băncii m-a mai 
însoţit o dată spre seiful meu, prin catacombele îmbăiate în 
lumină fluorescentă. Pe când coboram scările împreună, el m- 
a asigurat (pentru a douăsprezecea oară, cel puţin) că soţia 
lui era un mare fan al operei mele, că-mi citise toate cărţile, 
că nu se mai sătura. Pentru a douăsprezecea oară (cel puţin) 
i-am răspuns că nu-mi mai rămâne altceva de făcut acum 
decât să-l prind pe e/în mrejele mele. A răspuns cu obişnuitul 
său chicot. Mi-am spus că acest des repetat schimb de replici 
este un fel de "împărtăşanie a bancherului". 

Domnul Quinlan şi-a introdus cheia în Slotul A şi a 
răsucit-o. Apoi, la fel de discret ca un codoş ce şi-a condus 
clientul la patul prostituatei, a plecat. Am introdus şi eu cheia 
mea în Slotul B, am răsucit-o şi-am deschis sertarul. Părea 
foarte mare acum. Singura cutie pentru manuscrise rămasă 
părea că se ghemuise speriată în colţul cel mai îndepărtat, 
precum un căţeluş abandonat ai cărui părinţi au fost ridicaţi 
de hingheri şi apoi gazaţi. Promisiune stătea scris pe capac, 
cu litere mari şi negre. De-abia dacă-mi aminteam despre ce 
era vorba în blestemata asta de poveste. 

L-am apucat pe călătorul ăsta prin timp din anii optzeci 
şi-am trântit uşa seifului. Nu mai rămăsese acum nimic acolo 
decât praful. Dă-mi aia-napoi, şuierase Jo ca un şarpe în visul 
meu — era prima dată când mă gândeam la asta în câţiva ani 
buni. Dă-mi aia-napoi, e cartea mea de omorât timpul. 

— Am terminat, domnule Quinlan, am strigat. 

Vocea mi-a răsunat în urechi dură şi tremurată, însă 
domnul Quinlan a părut că nu sesizează nimic... sau poate că 
era discret. Nu puteam fi eu singurul client, la urma urmei, 
care găsea că vizitele la această versiune financiară a 
cimitirului memorial de la Forest Lawn îl sau o consumă emo- 


tional. 

— Chiar o să citesc una dintre cărțile dumneavoastră, a 
spus el, aruncând scurt şi involuntar o privire la cutia din 
mâna mea (probabil că aş fi putut aduce o servietă în care s-o 
pun, dar niciodată nu-mi luam cu mine una în acele expediţii). 
De fapt, cred că voi trece asta pe lista lucrurilor de făcut 
pentru anul viitor. 

— Aşa să faceţi, am spus: Chiar aşa să faceţi, domnule 
Quinlan. 

— Mark, a spus el. Vă rog. 

Şi asta a mai spus-o înainte. 

Am compus două scrisori, pe care le-am introdus apoi în 
cutia cu manuscrisul înainte să-l trimit cu Federal Express-ul. 
Pe amândouă le-am scris la calculatorul pe care corpul meu 
mă lăsa să-l folosesc, atâta vreme cât alegeam funcţia Note 
Pad. Doar deschizând Word Şase se declanşau furtunile. N-am 
încercat niciodată să scriu un roman folosind funcţia Note 
Pad, conştient fiind că, dacă aş face asta, aş pierde probabil şi 
această funcţie... ca să nu mai mai vorbesc de posibilitatea 
de a juca scrabble şi de a face rebusuri pe aparatul ăla. Am 
încercat de vreo două ori să scriu de mână, dar am avut parte 
de-un insucces spectaculos. Problema nu era ceea ce am 
numit eu cândva "timiditatea faţă de ecran", mi-am dovedit 
singur asta. 

Unul dintre mesaje era pentru Harold, celălalt pentru 
Debra Weinstock, iar amândouă spuneau cam acelaşi lucru: 
aici e romanul cel nou, Promisiunea lui Helen, sper să-ţi 
placă la fel de mult ca şi mie, dacă pare puţin necizelat e 
pentru că a trebuit să lucrez mult peste program ca să-l pot 
termina atât de repede, Crăciun fericit, Hanukkah fericit, Erin 
Go Bragh, ne daţi ori nu ne daţi, sper să-ţi dea cineva un 
nenorocit de ponei. 

Am stat aproape o oră la poştă, la o coadă formată din 
nişte oameni fără stare, cu priviri mânioase (Crăciunul e o 
perioadă atât de lipsită de griji şi de orice presiune — asta-mi 
place la el), ţinând sub braţul stâng Promisiunea lui Helen şi 
în mâna dreaptă un exemplar din The Charm School al lui 


Nelson DeMille. Am citit aproape cincizeci de pagini înainte 
să-mi încredinţez ultimul roman nepublicat unei funcţionare 
ce părea că se grăbeşte. Când i-am urat Crăciun fericit, a 
tresărit şi n-a spus nimic. 


CAPITOLUL PATRU 


Când am intrat pe uşă, telefonul suna. Era Frank Arlen, 
dorind să ştie dacă mi-ar plăcea să-mi petrec la el Crăciunul. 
Să-l petrec cu eí, de fapt; veneau toţi fraţii lui şi familiile lor. 

Am fost gata să-i spun nu — ultimul lucru de care aveam 
nevoie era un Crăciun nebunesc în stil irlandez, unde toată 
lumea bea whisky şi deplânge moartea lui Jo, în vreme ce 
poate două duzini de copii cu muci la nas se târăsc pe podea 
— şi m-am auzit spunând că vin. 

Frank a părut la fel de surprins ca şi mine, dar sincer 
încântat. 

— Fantastic! a strigat el. Când poţi ajunge? 

Eram în holul de la intrare, apa îmi picura de pe galoşi pe 
gresie şi de unde mă aflam mă puteam uita prin arcadă în 
sufragerie. Nu aveam brad de Crăciun; nu mă mai 
deranjasem să împodobesc vreunul după moartea lui Jo. 
Încăperea părea atât moartă, cât şi prea mare pentru mine... 
o adevărată pistă pentru patinatori cu rotile. 

— Am fost plecat să fac nişte cumpărături, am spus. Ce 
zici dacă arunc nişte chiloţi într-o geantă, mă urc la loc în 
maşină şi vin spre sud cât încă mai e cald motorul? 

— Nemaipomenit, a spus Frank fără să ezite o clipă. 
Putem ţine o seară a burlacilor înainte să înceapă să sosească 
Fiii şi Fiicele Malden-ului de est. Îţi torn în pahar imediat ce 
pun jos receptorul. 

— Atunci, cred c-ar fi bine s-o pornesc la drum, am spus. 


Aceea a fost de departe cea mai bună sărbătoare de 
când murise Johanna. Singura sărbătoare bună, cred. Vreme 


de patru zile am fost membru de onoare al familiei Arlen. Am 
băut prea mult, am toastat în amintirea Johannei de prea 
multe ori... şi am ştiut, cumva, că ea ar fi bucuroasă să ştie că 
fac toate astea. Doi bebeluşi au salivat pe mine, un câine s-a 
urcat în patul meu în toiul nopţii şi cumnata lui Nicky Arlen s-a 
dat uşor la mine în seara de după Crăciun, când m-a surprins 
singur în bucătărie, pregătindu-mi un sandviş cu carne de 
curcan. Am sărutat-o pentru că era limpede că asta voia, şi o 
mână aventuroasă (sau poate că "neascultătoare" e cuvântul 
potrivit) m-a apucat pentru o clipă de undeva de unde numai 
eu m-am mai apucat în ultimii trei ani şi jumătate. A fost un 
şoc pentru mine, dar nu unul absolut neplăcut. 

N-am mers mai departe — într-o casă plină de Arleni şi 
cu Susy Donahue încă nedivorţată oficial (asemenea mie, şi 
ea a fost membru de onoare al familiei Arlen de Crăciunul 
acela), cu greu aş fi putut merge —, dar mi-am spus că sosise 
timpul să plec... asta doar dacă nu voiam să gonesc cu mare 
viteză pe-o stradă îngustă care cel mai probabil se sfârşea 
într-un perete din cărămidă. Am plecat pe douăzeci şi şapte, 
foarte fericit că venisem, şi l-am îmbrăţişat puternic pe Frank 
când stăteam lângă maşina mea. Pentru patru zile nu m-am 
gândit deloc că nu mai rămăsese nimic altceva în seiful de la 
Fidelity Union decât praful şi pentru patru zile am dormit 
neîntors până la ora opt dimineaţa, trezindu-mă uneori cu du- 
reri de stomac şi cu migrene de mahmureală, dar niciodată în 
toiul nopţii, repetându-mi în gând: Am visat din nou 
Manderleyul. M-am întors la Derry simţindu-mă împrospătat 
şi înnoit. 

Zorii primei zile a lui 1998 au fost limpezi, şi răcoroşi, şi 
nemişcaţi şi frumoşi. M-am ridicat din pat, am făcut un duş, 
apoi am rămas la fereastra dormitorului bând cafea. Mi-am 
dat brusc seama — cu toată puterea şi simplitatea faptului că 
sus înseamnă deasupra capului şi jos înseamnă sub picioare 
— că acum aş putea scrie. Era un an nou, ceva se schimbase 
şi, dacă voiam, acum puteam scrie. Piatra se rostogolise. 

Am intrat în camera de lucru, m-am aşezat la calculator 
şi l-am deschis. Inima îmi bătea normal, nu aveam 


transpiraţie pe frunte sau pe ceafă şi palmele-mi erau calde. 
Am deschis meniul principal, cel pe care-l primeşti dacă apeşi 
pe mărul Macintosh, şi acolo era vechiul meu amic Word 
Şase. Am dat clic pe el. A apărut logo-ul cu stiloul şi per- 
gamentul şi atunci, dintr-o dată, n-am mai putut respira. Mi se 
părea că-mi cuprinseseră pieptul nişte chingi de fier. 

M-am împins de la birou, trăgând cu degetele disperat de 
gulerul puloverului pe care-l purtam. Roţile scaunului s-au 
agăţat într-un covoraş — una dintre cumpărăturile de ocazie 
ale lui Jo în ultimul ei an de viaţă — şi m-am răsturnat pe 
spate. Am lovit podeaua cu capul şi singurul lucru pe care l- 
am văzut a fost o trombă de scântei aprinse împrăştiindu-du- 
se în faţa ochilor mei. 

Cred că am fost norocos că nu am leşinat, dar cred că 
adevăratul meu noroc din dimineaţa noului an 1998 e că am 
căzut aşa cum am căzut. Dacă m-aş fi împins doar de la birou 
şi aş fi continuat să văd logo-ul acela — şi hiduosul ecran alb 
care urma după el —, cred că aş fi murit sugrumat. 

Când m-am ridicat în picioare anevoie, eram măcar în 
stare să respir. Mi se părea că respir printr-un pai şi la fiecare 
inhalare auzeam un sunet ciudat, ascuţit, însă respiram. M- 
am împleticit până în baie şi am vomitat în chiuvetă atât de 
puternic, încât am stropit oglinda cu vomă. Mi s-a înceţoşat 
vederea şi mi s-au muiat genunchii. De data asta m-am lovit 
la frunte, izbind-o de marginea chiuvetei, şi, deşi nu 
sângeram de la ceafă (spre prânz aveam acolo un cucui 
foarte serios, totuşi), fruntea, îmi sângera puţin. Această din 
urmă lovitură mi-a lăsat mai târziu o urmă purpurie, despre 
care, desigur, am minţit apoi, spunându-le celor care m-au 
întrebat că m-am izbit de uşa de la baie în crucea nopţii, 
prostul de mine, asta ar trebui să te-nveţe minte să nu te mai 
trezeşti la ora două noaptea fără să aprinzi o veioză. 

Când mi-am recăpătat complet cunoştinţa (dacă există 
aşa ceva), eram încovrigat pe pardoseală. M-am ridicat, am 
dezinfectat tăietura de la frunte şi am şezut pe marginea căzii 
cu capul în pământ până ce-am fost sigur că mă pot ridica. 
Am şezut acolo cincisprezece minute, cred, şi, în acest 


interval, am ajuns la concluzia că, în lipsa unui miracol, ca- 
riera mea s-a încheiat. Harold va tipa în agonie şi Debra va 
geme a neîncredere, dar ce puteau ei face? Să trimită la mine 
Poliţia Editorială? Să mă amenințe cu Gestapoul Clubului 
Cartea Lunii? Chiar de-ar fi putut, la ce-ar fi ajutat? Nu poţi 
scoate sevă din cărămidă sau sânge din piatră seacă. In lipsa 
unei recuperări miraculoase, viaţa mea de scriitor se 
încheiase. 

Și dacă-i aşa? m-am întrebat. Ce-ti rămâne de făcut în 
viitorii patruzeci de ani, Mike? În patruzeci de ani poți juca 
o grămadă de scrabble, poti merge într-o grămadă de 
Croaziere Rebusistice, poți bea o grămadă de whisky. Dar 
îți ajunge asta? Cu ce altceva mai vrei să-ți umpli anii care 
ti-au rămas de trăit? 

Nu voiam să mă gândesc la asta, nu atunci. Următorii 
patruzeci de ani îşi puteau avea singuri de grijă; eu eram 
fericit şi numai să trec de ziua Anului Nou din 1998. 

Când am simţit că mă pot controla, am intrat înapoi în 
birou, mi-am târşâit picioarele spre calculator cu ochii ferm 
ţinuţi în podea, am dibuit după butonul potrivit şi am închis 
maşinăria. Poţi strica programul închizând astfel calculatorul, 
dar, dată fiind situaţia, nu mi s-a părut că asta are vreo im- 
portanță. 

În noaptea aceea am visat din nou că merg la vremea 
crepusculului pe Stradela Patruzeci şi unu, cea care duce la 
Sara Laughs; mi-am pus din nou o dorinţă uitându-mă la 
steaua de seară, în vreme ce cufundarii ţipau pe lac, şi am 
simţit din nou o prezenţă în pădurea din spate, ceva apropi- 
indu-se chiar mai mult. Se părea că vacanţa mea de Crăciun 
se încheiase. 


larna aceea a fost o iarnă grea, friguroasă, cu multă 
zăpadă, iar în februarie, o epidemie de gripă i-a răpus pe 
mulţi dintre bătrânii din Derry. l-a doborât aşa cum doboară 
un vânt puternic copacii bătrâni după o furtună cu gheaţă. Pe 
mine m-a ocolit. În iarna aceea n-am suferit nici măcar de-o 


răceală uşoară. 

În martie, am luat avionul spre Providence şi am 
participat la Campionatul de Rebus Will Weng din Noua 
Anglie. M-am clasat pe locul patru şi am câştigat cincizeci de 
dolari. Am înrămat cecul şi l-am atârnat pe perete în 
sufragerie. Cândva, aproape toate Certificatele mele de 
Triumf înrămate (asta e exprimarea lui Jo; toate expresiile 
bune îi aparţin lui Jo, aşa mi se pare) erau agăţate pe pereţii 
biroului, dar, în luna martie a anului 1998, nu prea mai intram 
acolo. Când voiam să joc scrabble împotriva calculatorului sau 
să rezolv un rebus gigant, foloseam PowerBook-ul şi şedeam 
la masa din bucătărie. 

Mi-amintesc că am stat acolo într-o zi, am deschis meniul 
principal al PowerBook-ului, am mers în jos către programul 
de rebusuri... apoi am coborât cursorul mai jos, până ce l-a 
evidenţiat pe vechiul meu amic, Word Şase. 

Nu m-a năpădit atunci frustrarea sau o furie impotentă, 
fără scop (încercasem de multe ori amândouă aceste 
sentimente de când terminasem Cădere liberă), ci tristeţe şi 
o tânjire simplă. Să mă uit la icoana programului Word Şase a 
fost dintr-o dată ca şi când m-aş uita la fotografiile cu Jo pe 
care le ţineam în permanenţă în portmoneu. Când le studiam 
pe acestea, îmi spuneam uneori că mi-aş vinde sufletul 
nemuritor ca s-o am iarăşi lângă mine... şi, în acea zi de 
martie, mi-am spus că aş fi în stare să-mi vând sufletul numai 
să mai pot scrie iarăşi o poveste. 

Ce mai aştepţi, atunci: încearcă, mi-a şoptit o voce. 
Poate că s-au schimbat lucrurile. 

Doar că nimic nu se schimbase şi ştiam asta. Aşa că, în 
loc să deschid Word Şase, am dus icoana spre coşul de gunoi 
din colţul drept de jos al ecranului şi l-am aruncat. Salutare, 
vechi amic. 


Debra Weinstock m-a sunat de multe ori în iarna aceea, 
cel mai adesea cu veşti bune. La începutul lui martie m-a 
anunţat că Promisiunea lui Helen a fost aleasă de clubul de 


carte Literary Guild ca a doua recomandare pentru luna 
august, cealaltă carte fiind un thriller juridic scris de Steve 
Martini, un alt veteran al segmentului opt-cincisprezece al lis- 
tei de best-se//er-uri a revistei Times. lar editorul meu pentru 
Marea Britanie, a spus Debra, o adora pe He/en, era sigur că 
va fi "cartea mea de răsunet". (Vânzările mele în Marea 
Britanie au fost întotdeauna slabe.) 

— Promisiunea e într-un fel o nouă direcţie pentru tine, a 
spus Debra. Nu crezi? 

— Am avut şi eu impresia asta, m-am confesat şi m-am 
întrebat cum ar reacţiona Debbie dacă i-aş spune că romanul 
noii mele direcţii a fost scris cu aproape doisprezece ani în 
urmă. 

— Are... nu ştiu... un fel de maturitate. 

— Mulţumesc. 

— Mike? Cred că se întrerupe legătura. Nu te-aud prea 
bine. 

Sigur că nu mă auzea. Mă muşcam de mână ca să nu 
izbucnesc în râs. Acum, cu grijă, am scos-o din gură şi am 
examinat urmele lăsate de dinţi. 

— E mai bine? 

— Da, cu mult. Aşadar, despre ce-i cea nouă? Dă-mi un 
indiciu. 

— Ştii răspunsul la asta, puştoaico. 

Debra a râs. 

— "Va trebui să citeşti cartea ca să afli, Josephine", a 
spus ea. Corect? 

— Da, doamnă. 

— Păi, ţine-o tot aşa. Amicii tăi de la Putnam sunt 
înnebuniţi de felul cum te autodepăşeşti. 

Am spus rămas bun, am închis telefonul şi apoi am râs 
bezmetic pentru aproape zece minute. Am râs până ce mi-au 
dat lacrimile. Aşa-s eu, însă. Întotdeauna mă autodepăşesc. 


În acest răstimp am fost de acord să fac şi un interviu 
telefonic cu un redactor de la Newsweek, care voia să scrie 


un articol despre Noul Val Gotic American (orice ar însemna 
asta, dincolo de o exprimare care ajută la vinderea altor 
câteva exemplare de revistă) şi să primesc vizita unui inter- 
vievator de la Publishers Weekly care voia să publice textul 
chiar înainte de apariţia Promisiunii lui Helen. Am fost de 
acord cu acestea fiindcă amândouă păreau inofensive, genul 
de interviuri pe care le poţi oferi prin telefon în vreme ce îţi 
citeşti corespondenţa. lar Debra a fost încântată de gestul 
meu, fiindcă de obicei refuz genul acesta de publicitate. Urăsc 
partea asta a meseriei, întotdeauna am urât-o, mai cu seamă 
iadul discuţiilor televizate în direct, unde nimeni nu ţi-a citit 
blestemata de carte şi prima întrebare este întotdeauna: "De 
unde Dumnezeu găseşti ideile astea trăsnite?" Să-ţi faci 
reclamă e ca şi când ai merge să cinezi la un local chinezesc 
în care se serveşte sushi şi unde tu eşti de fapt sushi-ul. A 
fost, deci, minunat să trec de etapa asta şi să am şi 
sentimentul că i-am dat Debrei nişte veşti bune pe care să le 
poată ea da mai departe şefilor ei. "Da", va putea ea spune, 
"încă-i dă mâncărimi publicitatea, dar l-am convins să facă 
vreo două chestii." 

De-a lungul acestor evenimente, au continuat şi visele 
mele cu Sara Laughs — nu în fiecare noapte, dar în fiecare a 
doua sau a treia, fără ca eu să mă gândesc la ele vreodată în 
timpul zilei. Mi-am rezolvat rebusurile, mi-am cumpărat o 
chitară acustică şi am început să învăţ să cânt la ea 
(n-aveam, totuşi, niciodată să fiu invitat să cânt în turneu cu 
Patty Loveless sau cu Alan Jackson), am scanat în fiecare zi 
din priviri pagina mare cu necrologuri din Derry News în 
căutarea unor nume cunoscute. Cu alte cuvinte, am moţăit 
aproape tot timpul în picioare. 

Ce a pus capăt la toate a fost un telefon de la Harold 
Oblowski la nu mai mult de trei zile după ce-mi spusese Debra 
despre clubul de carte. Afară era furtună — un fenomen de 
ninsoare-transformându-se-în-zloată, care s-a dovedit a fi 
ultima şi cea mai mare răbufnire a iernii. Pe la jumătatea 
serii, curentul electric avea să se întrerupă în tot Derry-ul, 
dar, când m-a sunat Harold la cinci după-amiaza, situaţia doar 


începuse să se înrăutăţească. 

— Tocmai am purtat o discuţie foarte interesantă cu 
editorul tău, mi-a spus el. O discuţie foarte revelatoare, foarte 
energizantă. Tocmai am închis telefonul, de fapt. 

— Oh? 

— Chiar aşa, oh. La Putnam circulă zvonul, Michael, că 
ultima ta carte e posibil să aibă o influenţă pozitivă asupra 
puterii tale de vânzare. E un sentiment foarte puternic. 

— Da, am spus, mă autodepăşesc. 

— Hă? 

— Vorbesc aiurea, Harold. Continuă. 

— Păi... Helen Nearing e un personaj principal grandios, 
iar Skate e cel mai bun personaj negativ pe care l-ai creat 
vreodată. 

N-am spus nimic. 

— Debra a avansat posibilitatea de a face din Pro- 
misiunea lui Helen un punct de pornire pentru un contract de 
trei cărți. Un contract de trei cărţi foarte avantajos. Şi asta 
fără ca eu să mişc un deget. Trei înseamnă cu o carte în plus 
faţă de cât s-a arătat dispusă orice editură să rişte până 
acum. Am adus în discuţie nouă milioane de dolari, trei pe 
fiecare carte, cu alte cuvinte, aşteptând ca ea să-şi râdă de 
mine... un agent însă trebuie să pornească de undeva şi eu 
aleg întotdeauna cel mai înalt loc pe care-l găsesc. Cred că 
trebuie să am în arborele genealogic nişte ofiţeri de armată 
romană. 

Vânzători etiopieni de covoare, mai degrabă, mi-am 
spus în gând, dar n-am rostit-o cu voce tare. M-am simţit aşa 
cum te simţi când a cam exagerat dentistul cu novocaina şi ți- 
a afectat buzele şi limba, nu doar dintele cu probleme şi 
gingia din jurul lui. Dacă încercam să vorbesc, probabil că n- 
aş fi făcut decât să pleoscăi şi să împrăştii salivă. Harold 
vorbea aproape fără oprire. Un contract de trei cărţi pentru 
noul şi maturul Harold Noonan. Biletele norocoase, iubire. 

De data asta nu mi-a mai venit să râd. De data asta mi-a 
venit să ţip. Harold a continuat să vorbească, fericit şi 
neştiutor. Harold nu ştia că murise copacul făcător de cărţi. 


Harold nu ştia că noul Mike Noonan suferea de o insuficienţă 
respiratorie cataclismică şi de accese violente de vomă de fie- 
care dată când încerca să scrie. 

— Vrei să auzi ce mi-a răspuns, Michael? 

— Loveşte-mă. 

— A spus: "Păi, nouă e clar că-i mult, da-i un punct de 
pornire la fel de bun ca oricare altul. Avem impresia că 
această nouă carte e un mare pas înainte pentru el." Asta-i 
extraordinar. Extraordinar. Ei, n-am cedat cu nimic, am vrut 
să discut cu tine mai întâi, desigur, dar cred că avem de-a 
face cel puţin cu şapte virgulă cinci. De fapt... 

— Nu. 

A tăcut pentru o clipă. Destul ca eu să-mi dau seama că 
strâng atât de tare telefonul, încât mă doare mâna. A trebuit 
să mă concentrez puternic ca să-mi relaxez priza. 

— Mike, dacă vrei să mă asculţi... 

— Nu am nevoie să te ascult. Nu vreau să discut despre 
un nou contract. 

— Scuză-mă că nu sunt de acord, dar niciodată nu va 
exista un moment mai propice ca acum. Gândeşte-te puţin, 
pentru numele lui Dumnezeu. Vorbim despre bani buni aici. 
Dacă aştepţi până după publicarea Promisiunii lui Helen, nu- 
ţi pot garanta că aceeaşi ofertă... 

— Ştiu că nu poţi, am spus, nu vreau garanţii, nu vreau 
oferte, nu vreau să discut despre contract. 

— Nu trebuie să strigi, Mike, te aud. 

Strigasem? Da, cred că strigasem. 

— Nu eşti mulţumit de Putnam? Cred că s-ar simţi foarte 
supărată Debra să audă asta. Mai cred şi că Phillis Grann ar 
face aproape orice să-ţi lămurească orice problemă ai avea. 

Te culci cu Debra, Harold? mi-am spus şi, pe dată, mi s- 
a părut cea mai logică idee din lume: Harold Oblowski ăla mic 
şi îndesat, de vreo cincizeci de ani, chelind, îşi făcea de cap 
cu editoarea aia blondă, aristocrată, educată la colegiul 
Smith. Te culci cu ea, discuti cu ea despre viitorul meu 
atunci când staţi întinşi în patul dintr-o cameră de la 
Hotelul Plaza? Incercati voi doi cumva să vă dați seama 


câte ouă de aur puteți scoate de la găsca asta bătrână şi 
obosită înainte să-i suciți gâtul şi s-o faceţi pateu? Asta 
puneti voi la cale? 

— Harold, nu pot discuta despre asta acum şi nu voi 
discuta despre asta acum. 

— Care-i problema? De ce eşti atât de supărat? Am 
crezut că vei fi mulţumit. La dracu', am crezut că nu-ţi vei 
vedea capul de fericire. 

— Nu-i nici o problemă. Pur şi simplu-i un moment 
nepotrivit pentru mine să discut despre un contract pe 
termen lung. Va trebui să mă scuzi, Harold. Trebuie să scot 
ceva din cuptor. 

— Am putea cel puţin să stau de vorbă despre 
următoarea... 

— Nu, am spus şi am închis. 

Cred că a fost pentru prima dată în viaţa mea de adult 
când am închis receptorul în nasul altcuiva decât al unui 
vânzător prin telefon. 

Nu trebuia să scot nimic din cuptor, desigur, şi eram prea 
nervos să mă gândesc măcar să pun ceva la cuptor. M-am 
dus în schimb în sufragerie, mi-am turnat o duşcă de whisky 
şi am stat în faţa televizorului. Am stat acolo aproape pentru 
o oră, uitându-mă la tot ce se poate şi nevăzând nimic. Afară, 
furtuna continua să se înteţească. In ziua următoare aveau să 
fie pomi căzuţi prin tot Derry-ul şi împrejurimile urmau să 
semene cu o sculptură gigantică în gheaţă. 

La nouă şi un sfert, curentul s-a întrerupt, a revenit cam 
pentru treizeci de secunde, după care s-a întrerupt şi aşa a 
rămas. Am interpretat asta ca pe o sugestie de-a nu mă mai 
gândi la contractul inutil al lui Harold şi la cât ar fi jubilat Jo 
gândindu-se la cele nouă milioane de dolari. M-am ridicat, am 
scos din priză televizorul ca să nu înceapă să trâmbiţeze la 
ora două noaptea (nu trebuia să-mi fac griji; curentul a rămas 
întrerupt în Derry pentru aproape două zile) şi am urcat la 
etaj. Mi-am aruncat hainele la picioarele patului, m-am târât 
înăuntru fără să mă mai deranjez să mă spăl pe dinţi şi am 
adormit în mai puţin de cinci minute. Nu ştiu la cât timp după 


aceea a venit coşmarul. 


Acesta a fost ultimul vis din ceea ce numesc acum "seria 
Manderley", visul culminant. A fost agravat, cred, chiar mai 
tare, de întunericul neplăcut cu care am dat ochii când m-am 
trezit. 

A început ca toate celelalte. Umblam în susul străzii, 
ascultând greierii şi cufundarii, uitându-mă aproape mereu la 
fâşia de cer întunecat de deasupra mea. Ajung la drumul de 
acces şi observ că aici s-a schimbat ceva; cineva a lipit un 
abţibild mic pe pancarta cu SARA LAUGHS. Mă aplec mai 
aproape şi observ că e abţibildul unui post de radio, WBLM, 
scrie pe el. 109.2, TRÂMBIŢA ROCK AND ROLL-ULUI DIN 
PORTLAND. _ 

Îmi mut ochii de la abţibild la cer, şi o văd pe Venus. Îmi 
pun o dorinţă, cum fac de fiecare dată, îmi doresc s-o am 
iarăşi pe Johanna alături, simțind în acelaşi timp mirosul 
sumbru şi vag înfricoşător al lacului în nări. 

Ceva se târâie prin pădure, făcând frunzele moarte să 
foşnească şi rupând o crenguţă. Pare a fi ceva mare. 

Ar fi mai bine să mergi la cabană, îmi spune vocea din 
mintea mea. A pus cineva un contract pe tine, Michael. Un 
contract pentru trei cărți, şi acesta-i cel mai rău contract 
posibil. 

Nu mă pot mişca, niciodată nu mă pot mişca, nu pot 
decât să stau aici. Sufăr de o criză de umblet. 

Dar astea nu-s decât vorbe. Pot umbla. De data asta pot 
umbla. Sunt încântat. Am făcut un progres uluitor. Atunci, în 
vis, îmi spun: Asta schimbă totul! Asta schimbă totul! 

Pornesc pe drumul de acces în jos, pătrund din ce în ce 
mai adânc în mirosul impecabil, dar acru de pin, păşesc peste 
câteva dintre crengile căzute la pământ, pe altele le lovesc cu 
piciorul, înlăturându-le din drumul meu. Îmi ridic mâna să-mi 
iau părul ud de pe frunte şi observ zgărietura aceea mică, ce- 
mi străbate dosul palmei. Mă opresc în loc să mă uit curios la 
ea. 


N-ai timp de asta, îmi spune vocea din vis. Du-te la 
cabană. Ai de scris o carte. 

Nu pot scrie, răspund eu. Am încheiat cu treaba asta. 
Am intrat acum într-o altă etapă a vieţii mele. 

Nu, spune vocea. Simt ceva implacabil în ea care mă 
sperie. Ai suferit o criză de umblet, nu una de creaţie, şi, 
după cum poți vedea, te-ai vindecat. Grăbeşte-te acum să 
ajungi la cabană. 

Mă tem, îi spun eu vocii. 

Te temi de ce? 

Păi... dacă-i acolo doamna Danvers? 

Vocea nu-mi răspunde. Ştie că nu mă tem de menajera 
Rebeccăi de Winter, aceasta nu-i decât un personaj dintr-o 
carte, nimic altceva decât o mână de oase. Aşa că încep iarăşi 
să păşesc. Nu am de ales, se pare, dar cu fiecare pas, 
teroarea mea se intensifică şi, când mă aflu pe jumătatea 
drumului către îngrămădirea de umbre întunecate a casei de 
buşteni, teama îmi pătrunde în oase aidoma unei febre. Ceva 
nu e bine aici, ceva e complet deplasat. 

O s-o iau la sănătoasa, îmi spun. O să fug înapoi pe 
unde am venit, o să fug ca şi omulețul din turtă dulce, o să 
fug tot drumul înapoi până-n Derry, dacă va trebui, şi n-o 
să mai vin niciodată aici. 

Numai că, în spatele meu, aud sunetele unei respiraţii 
luctuoase şi ale unor paşi grei. Arătarea din pădure e acum 
arătarea de pe drumul de acces. E chiar în spatele meu. Dacă 
mă întorc, la vederea ei îmi voi pierde minţile cât ai clipi. E 
ceva cu ochi roşii, ceva gheboşat şi înfometat. 

Casa e singura mea speranţă de refugiu. 

Continuu să merg. Tufişurile dese se agaţă de mine ca 
nişte mâini. În lumina lunii la răsărit (niciodată n-a mai răsărit 
luna în acest vis, însă nici eu n-am stat atât de mult înăuntrul 
lui înainte), frunzele foşnitoare seamănă cu nişte feţe sardoni- 
ce. Intuiesc ochi mijiţi şi guri rânjite. Jos, în faţa mea, se văd 
geamurile negre ale casei, iar eu ştiu atunci că nu se vor a- 
prinde becurile când voi apăsa comutatorul, că furtuna a 
întrerupt curentul, că voi tot apăsa comutatorul, sus-jos, sus- 


jos, până ce mă va prinde ceva de încheietura mâinii şi mă va 
trage ca o iubită în întunericul dens. 

Am parcurs acum trei sferturi din drumul de acces. Văd 
deja scările făcute din traverse de cale ferată ce duc spre lac 
şi văd pluta de pe apă, un pătrat întunecat pe-o dâră luminată 
de lună. Bill Dean a pus-o acolo. Mai văd şi o formă alungită 
stând acolo unde drumul de acces se sfârşeşte în faţa veran- 
dei. N-a mai fost un asemenea obiect înainte în vis. Ce poate 
fi? 

Încă doi sau trei paşi şi ştiu. E un sicriu, sicriul pentru 
care s-a târguit Frank Arlen... fiindcă, a spus el, agentul de 
pompe funebre voia să mă tragă pe sfoară. E sicriul lui Jo şi 
stă într-o rână, cu partea superioară a capacului dată în lături, 
destul ca eu să-mi dau seama că e gol. 

Îmi vine să ţip. Îmi vine să mă-ntorc pe călcâie şi s-o iau 
la fugă înapoi pe drumul de acces — văd eu cum mă descurc 
cu vietatea din spatele meu. Dar înainte să pot face asta, uşa 
din spate a Sarei Laughs se deschide şi dinăuntru ţâşneşte în 
întunericul mereu mai des o siluetă îngrozitoare. E umană, 
această siluetă, şi totuşi nu e. E o arătare alb-mototolită, cu 
braţele lălâi ridicate în aer. Acolo unde-ar trebui să fie faţa nu 
e nimic şi, totuşi, arătarea ţipă pe-o voce glotală, 
asemănătoare cu a cufundarilor. Trebuie să fie Johanna. A 
reuşit să iasă din sicriu, nu însă şi din linţoliul ei plin de 
falduri. E înfăşurată din cap până-n picioare în el. 

Cât de hidos de rapidă e creatura asta! Nu pluteşte, aşa 
cum toată lumea se aşteaptă să facă fantomele, ci goneşte 
de-a lungul verandei către drumul de acces. A aşteptat aici la 
cabană în toate visele pe care le-am avut şi în care am stat 
locului împietrit, iar acum, că am reuşit într-un sfârşit să vin 
spre cabană, e hotărâtă să mă înhaţe. Voi ţipa când mă va 
învălui în braţele ei mătăsoase şi voi ţipa când voi simţi 
mirosul cărnii ei putrede, roasă de insecte, şi când voi vedea 
prin țesătura rară a materialului ochii ei negri şi holbaţi. Voi 
tipa şi atunci minţile mă vor părăsi pentru totdeauna. Voi 
tipa... dar nu e nimeni aici care să mă audă. Am venit din nou 
la Manderley, dar de data asta nu voi mai pleca înapoi. 


Arătarea aia albă, urlătoare şi-a întins braţele spre mine, 
iar eu m-am trezit pe podeaua dormitorului, strigând cu o 
voce tremurată şi îngrozită şi lovindu-mă fără încetare cu 
capul de ceva. Cât mi-a luat oare până să-mi dau seama într- 
un sfârşit că nu mai visez, că nu mai sunt la Sara Laughs? Cât 
mi-a luat oare până să-mi dau seama că am căzut din pat şi 
că m-am târât pe jos prin cameră în somn, că stau în patru 
labe într-un colţ, izbindu-mă cu capul de îmbinarea celor doi 
pereţi, făcând asta fără oprire, ca un lunatic dintr-un azil de 
nebuni? 

Nu ştiu, n-aveam cum, având în vedere că nu era curent, 
iar ceasul de lângă pat nu funcţiona. Ştiu că la început, nu m- 
am putut mişca din colţ, fiindcă mă simţeam mai în siguranţă 
decât m-aş fi simţit în mijlocul încăperii vaste, şi mai ştiu că 
am fost pentru multă vreme în puterea visului chiar şi după 
ce m-am trezit (asta, îmi închipui, mai mult pentru că n-am 
putut aprinde o lumină şi să-i spulber astfel forţele). M-am 
temut că, dacă m-aş fi târât afară din colţul meu, arătarea 
aceea albă va ţâşni din baie, urlând urletul ei mort, dornică să 
termine ceea ce-a început. Ştiu că tremuram din tot corpul şi 
că eram ud şi-mi era frig de la brâu în jos, fiindcă-mi cedase 
vezica. 

Am rămas acolo în colţ, gâfâind, ud, uitându-mă ţintă în 
întuneric, întrebându-mă dacă era posibil să ai un coşmar atât 
de puternic vizual încât să-ţi pierzi minţile. Mi-am spus atunci 
(şi îmi spun şi acum) că era cât pe ce să aflu răspunsul în 
noaptea aceea de martie. 

Intr-un sfârşit, am găsit puterea să părăsesc colţul. Ajuns 
în mijlocul încăperii, mi-am dat jos pantalonii uzi de la pijama 
şi, făcând asta, mi-am pierdut imediat simţul de orientare. Au 
urmat apoi cinci minute mizerabile şi incredibile în care m-am 
târât fără ţintă, când într-o parte, când într-alta, prin 
dormitorul meu familiar, lovindu-mă de tot soiul de lucruri şi 
suspinând de frică de fiecare dată când atingeam ceva cu 
mâna cu care dibuiam prin întuneric. Orice atingeam, mi se 


părea la început că e arătarea aceea albă, îngrozitoare. Nimic 
nu mi se părea cunoscut. Având în vedere că cifrele lumi- 
nescente verzi ale ceasului de pe noptieră erau stinse şi că-mi 
pierdusem temporar simţul de orientare la fel de bine mă 
puteam târî şi printr-o moschee din Addis Abeba. 

Într-un târziu, m-am aruncat cu umărul înainte, pe pat. 
M-am ridicat în picioare, am smuls faţa de pernă şi m-am 
şters la pelvis şi pe pulpele picioarelor cu ea. M-am târât apoi 
la loc în pat, am tras la o parte păturile şi-am zăcut acolo 
tremurând, ascultând ciocănitul constant al măzărichii în gea- 
muri. 

N-am mai avut parte de somn în noaptea aceea, iar visul 
n-a dispărut aşa cum fac visele după ce te trezeşti. Am stat 
întins pe partea mea de pat, tremurând din ce în ce mai puţin, 
gândindu-mă la sicriul ei zăcând acolo pe drumul de acces, 
spunându-mi că imaginea avea un soi de logică nebunească: 
Jo a iubit-o pe Sara şi, dacă ar vrea să bântuie vreo casă, 
aceasta ar fi. Dar de ce să-şi dorească să-mi facă mie vreun 
rău? De ce să vrea Jo a mea să mă rănească? Nu mi-a venit în 
minte nici un motiv. 

Cumva, timpul a trecut şi a sosit şi clipa când mi-am dat 
seama că întunericul a căpătat o tentă de gri-închis; am 
întrevăzut atunci siluetele mobilelor, care semănau cu nişte 
santinele stând în ceaţă. Mi-a fost un pic mai bine. Aşa mai 
mergea. Voi aprinde focul în soba din bucătărie, am hotărât 
eu, şi-mi voi face o cafea puternică. Voi începe să las 
întâmplarea asta în urmă. 

Mi-am coborât picioarele din pat şi am ridicat mâna să-mi 
şterg părul îmbibat cu sudoare de pe frunte. Am îngheţat cu 
mâna ridicată în faţa ochilor. Trebuie să mă fi zgâriat atunci 
când mă târam, dezorientat, prin întuneric, încercând să 
ajung înapoi la pat. Pe dosul palmei, chiar sub încheieturile 
degetelor, se vedea o tăietură superficială acoperită de-o 
crustă subţire de sânge închegat. 


CAPITOLUL CINCI 


Odată, când aveam şaisprezece ani, un avion a trecut cu 
viteză supersonică pe deasupra capului meu. Când s-a 
întâmplat asta, eu tocmai mă plimbam prin pădure, gândindu- 
mă, poate, la o poveste pe care voiam s-o scriu sau la cât ar fi 
de minunat dacă aş prinde-o în toane bune pe Doreen 
Fournier într-o vineri şi m-ar lăsa să-i dau jos chiloţii în maşina 
oprită la capătul lui Cushman Road. 

In orice caz, băteam cu gândul coclauri imense, iar când 
s-a auzit bubuitura aia, am fost luat complet prin surprindere. 
M-am culcat pe covorul de frunze acoperindu-mi capul cu 
mâinile şi cu inima bătându-mi înnebunită, convins că-mi 
vedeam moartea cu ochii (virgin fiind încă). În patruzeci de 
ani de viaţă, acesta a fost singurul eveniment care să egaleze 
în teroare ultimul dintre visele "seriei Manderley". 

Am stat întins pe pământ, aşteptând căderea ciocanului, 
şi, când au trecut cam treizeci de secunde şi n-a căzut nici un 
ciocan, am început să realizez că nu fusese decât un pilot 
maniac de la Staţia Naval-Aviatică din Brunswick, prea zelos 
să mai aştepte până deasupra Atlanticului ca să comute pe 
motorul cu reacţie. Dar, blestemăţia dracului, cine ar fi crezut 
că se aude atât de puternic? 

M-am ridicat încet în picioare şi, rămânând pe loc, inima 
bătându-mi în sfârşit mai încet, mi-am dat seama că nu sunt 
eu singura fiinţă speriată până-n măduva oaselor de bubuitul 
acela iscat din senin. Pentru prima dată de când mă ştiam, 
păduricea din spatele casei noastre din Prout's Neck era 
cufundată într-o tăcere perfectă. Am rămas acolo, într-o jerbă 
prăfoasă de lumină, cu frunze sfărâmate agăţate pe tricou şi 
pe jeanşi, ţinându-mi răsuflarea, cu urechile ciulite. Nu mai 
auzisem niciodată o astfel de tăcere. Până şi într-o zi 
răcoroasă de ianuarie, pădurea ar fi fost plină de zarvă. 

Intr-un târziu, a cântat un cintezoi. Au urmat două sau 
trei secunde de tăcere, după care i-a răspuns o gaiţă. Au mai 
trecut două sau trei secunde, apoi şi-a spus şi o cioară 
părerea neînsemnată. O ciocănitoare a început să 
ciocănească în căutare de larve. O veveriţă s-a foit prin 


frunzişul din stânga mea. La un minut după ce mă ridicasem 
în picioare, pădurea era din nou însufleţită de zgomote mici; 
îşi revenise din nou la cursul vieţii, iar eu mi-am continuat 
propriul meu curs al vieţii. N-am uitat, totuşi, niciodată, acel 
bubuit neaşteptat, şi nici tăcerea mormântală care i-a urmat. 

M-am gândit des la acea zi de iunie, atunci când mă 
trezeam din coşmar, şi asta nu era ceva chiar atât de ieşit din 
comun. Lucrurile se schimbaseră, cumva, sau se puteau 
schimba... dar înainte de asta vine tăcerea, atunci când ne 
convingem că suntem încă teferi şi că pericolul — dacă într- 
adevăr a fost vreun pericol — a trecut. 

Derry a stat, oricum, izolat de restul lumii, mare parte din 
săptămâna care a urmat. Îngheţul şi vânturile puternice au 
produs o mulţime de daune în timpul furtunii şi scăderea cu 
zece grade a temperaturii de după aceea a îngreunat 
operaţiunile de deszăpezire. Pe lângă asta, a mai fost şi at- 
mosfera generală, care, după o furtună de martie, e întot- 
deauna posomorâtă şi pesimistă; păţim aşa în fiecare an pe- 
aici (şi mai avem parte de vreo două sau trei prin aprilie ca să 
ne săturăm, dacă nu suntem norocoşi), însă întotdeauna 
suntem parcă luaţi prin surprindere. De fiecare dată când 
suntem loviți în felul ăsta, o percepem ca pe-un atac la 
persoană. 

Într-una din zilele de la sfârşitul săptămânii, vremea a 
început în sfârşit să se îmbuneze. Am profitat de situaţie într- 
o dimineaţă şi am ieşit în oraş la o ceaşcă de cafea şi la o 
prăjitură. Am ales micuțul restaurant cu trei clădiri mai jos de 
farmacia Rite Aid, unde şi-a făcut Johanna ultimele 
cumpărături. Sorbeam şi mestecam şi rezolvam rebusul din 
ziar, când m-a întrebat cineva: 

— Pot sta la masă cu dumneavoastră, domnule Noonan? 
E cam plin localul astăzi. 

Am ridicat privirea şi am văzut un bătrân pe care-l 
cunoşteam, dar nu ştiam de unde. 

— Ralph Roberts”, a spus el. Sunt voluntar la Crucea 


'3 vezi Insomnia de Stephen King, unde Ralph Roberts e 


Roşie. Eu şi soţia mea, Lois. 

— O, bine, sigur, am spus. 

Donez sânge la Crucea Roşie cam o dată la şase 
săptămâni. Ralph Roberts era unul dintre bătrâneii aceia care 
te servesc după aceea cu suc şi cu prăjiturele, spunându-ţi să 
nu te ridici în picioare şi să nu faci mişcări bruşte dacă te 
simţi ametit. 

— Vă rog, staţi jos. 

Aşezându-se în separeu, s-a uitat la ziarul meu care era 
împăturit la pagina cu rebusul şi stătea într-un loc unde bătea 
lumina soarelui. 

— Nu vi se pare că rebusul din Derry News seamănă 
într-un fel cu un meci de base-ball din care a fost eliminat 
aruncătorul? m-a întrebat. 

Am râs şi am încuviinţat din cap. 

— ÎI rezolv din acelaşi motiv pentru care unii urcă pe 
muntele Everest, domnule Roberts... fiindcă există. Doar că 
atunci când vine vorba de rebusul din News, nimeni nu cade. 

— Spuneţi-mi Ralph. Vă rog. 

— Bine. lar eu sunt Mike. 

— Bun. 

A surâs larg, scoțând la iveală nişte dinţi cariaţi şi puţin 
cam galbeni, dar toţi naturali. 

— Îmi place să trec la o adresare directă, fără 
complezenţe. E ca atunci când îţi poţi da jos cravata. Am avut 
parte de-un vânticel cam zbuciumat, nu-i aşa? 

— Da, am spus, dar acum s-a mai încălzit puţin. 

Mercurul termometrului făcuse unul dintre salturile sale 
sprintene de martie, urcând de la minus zece grade în 
noaptea precedentă, la trei grade în acea dimineaţă. Un lucru 
mai bun decât saltul în temperatură era soarele care ne 
încălzea iarăşi feţele. Căldura aceasta mă determinase să ies 
din casă în acea zi. g 

— Cred că vine primăvara. Işi rătăceşte calea în unii ani, 


personajul 
principal. 


dar întotdeauna pare să-şi găsească drumul de întoarcere 
acasă. — A sorbit din cafea, apoi a aşezat ceaşca jos. — Nu 
te-am mai văzut pe la Crucea Roşie în ultima vreme. 

— Aştept să mi se refacă sângele, am spus, însă era o 
minciună: aş fi avut de unde dona o halbă cu două săptămâni 
în urmă. Bileţelul de aducere aminte era lipit pe uşa 
frigiderului. Pur şi simplu îmi ieşise din gând. — Săptămâna 
viitoare sigur vin. 

— Am pomenit de asta doar fiindcă ai grupa A şi asta ne 
prinde bine oricând. 

— Ţine-mi loc pe-o canapea. 

— Fii sigur de asta. E totul în regulă? Întreb doar pentru 
că pari obosit. Dacă-i vorba de insomnie, ştiu cum e, crede- 
mă. 

Chiar are aspectul unui insomniac, mi-am spus: are ochii 
prea larg deschişi, parcă. Insă era, de asemenea, un bărbat 
ce bătea spre optzeci de ani şi nu cred că poate cineva 
ajunge atât de departe fără să dea câtuşi de puţin semne de 
oboseală. După câţiva ani, viaţa îţi ofileşte doar puţin obrajii 
şi-ţi înceţoşează privirea. După mai mulţi ani de viaţă începi 
să semeni cu Jake La Motta după o rundă de box foarte dură. 

Am dat să spun ce spun mereu când mă întreabă cineva 
dacă sunt bine, apoi m-am întrebat de ce simt întotdeauna 
nevoia să apelez la prostia asta obositoare de Bărbat din 
Marlboro, pe cine încerc să păcălesc? Ce credeam că se va 
întâmpla dacă-i voi spune tipului care-mi dă prăjiturele cu 
ciocolată la Crucea Roşie după ce mi-a scos asistenta acul din 
braţul pe care nu-l mai simt sută la sută ca înainte? Va avea 
loc un cutremur? Va veni potopul cu foc şi cu apă? Prostii. 

— Nu, am spus, de-o vreme încoace nu mă simt foarte 
bine, Ralph. 

— Gripă? Face ravagii prin oraş. 

— Mnu. De fapt, de data asta, m-a ocolit gripa. Şi dorm 
fără probleme. 

Era adevărat — visul cu Sara Laughs nu mă revizitase 
nici în varianta lui normală, nici în cea cu cifră octanică 
ridicată. 


— Cred că mă simt doar trist. 

— Ei bine, ar trebui să-ţi iei o vacanţă, a spus el, apoi a 
sorbit din cafea. Când şi-a ridicat iarăşi ochii spre mine, a 
încruntat din sprâncene şi şi-a aşezat ceaşca înapoi în 
farfurioară. — Ce-i? E vreo problemă? 

Nu, am vrut să-i spun. Doar că eşti prima pasăre care 
sparge tăcerea, Ralph, atâta tot. 

— Nu, nu-i nici o problemă, am spus şi apoi, fiindcă 
voiam parcă să văd ce gust au cuvintele pe propria mea 
limbă, le-am repetat: O vacanţă. 

— Înîm, a spus el, zâmbind. E ceva obişnuit pentru multă 
lume. 


E ceva obişnuit pentru multă lume. Avea dreptate în 
privinţa asta; mergeau în vacanțe chiar şi cei care nu-şi 
permiteau neapărat acest huzur. Făceau asta când se 
simțeau obosiţi. Când se simțeau copleșiți de mizeriile vieţii 
lor cotidiene. Când vârtejul lumii îi învârtea prea tare, cu sau 
fără voia lor. Eu, unul, clar îmi permiteam o vacanţă şi-mi 
permiteam cu siguranţă să-mi întrerup munca — care muncă, 
ha-ha? — şi totuşi a trebuit să-l aud pe bărbatul cu 
prăjiturelele de la Crucea Roşie spunând ceea ce, pentru un 
tip cu educaţie universitară ca mine, ar fi trebuit să fie 
evident: că n-am mai fost într-o vacanţă de când Jo şi cu mine 
am fost în Bermuda, în iarna dinaintea morţii ei. Moara mea 
nu mai producea nimic, însă eu am păstrat în continuare 
impresia contrară. 

Nu mi-am dat seama cât de mult îi datorez lui Ralph 
Roberts până ce nu i-am văzut necrologul în News (a fost lovit 
de-o maşină). Sfatul pe care mi l-a dat a fost mai bun ca orice 
pahar cu suc de portocale pe care l-am primit vreodată după 
ce-am donat sânge, vă spun sincer. 


Când am plecat din restaurant, nu m-am dus acasă, ci 
am vagabondat prin jumătate de oraş, ţinând în acest timp, la 


subsuoară, ziarul în care se găsea rebusul rezolvat doar 
parţial. M-am plimbat până ce mi s-a făcut frig, în pofida 
temperaturii în creştere. Nu m-am gândit la nimic şi, totuşi, 
m-am gândit la toate lucrurile. A fost un soi special de 
gândire, soiul acela de care aveam mereu parte când mă 
apropiam de scrierea unei cărţi şi, deşi nu mai gândisem în 
felul ăsta de ani de zile, i-am căzut pradă cu uşurinţă şi fără 
sforţări, de parcă niciodată n-aş fi avut nimic. 

E ca şi când şi-ar fi parcat nişte tipi camionul în faţa casei 
tale şi s-au apucat să descarce tot soiul de lucruri în beci. Mai 
bine de aşa nu pot explica sentimentul. Nu vezi ce fel de 
lucruri sunt, fiindcă sunt toate înfăşurate în cearşafuri, dar nu 
e nevoie să le vezi. E vorba de mobilă, de tot ce ai nevoie ca 
să-ţi transformi casa în cămin, s-o faci să te simţi bine în ea, 
exact aşa cum ţi-o doreşti. 

Când au urcat tipii înapoi în camion şi au plecat, cobori în 
beci şi te plimbi fără busolă (aşa cum m-am plimbat eu prin 
Derry în acea dimineaţă târzie, urcând la deal şi coborând la 
vale cu galoşii mei cei vechi), atingând când o curbură 
acoperită, când un colţ. Asta de-aici e-o sofa? Ala de acolo-i 
un şifonier? Nu contează. Toate sunt aici, transportatorii n-au 
uitat nimic să aducă şi, chiar dacă trebuie să le duci tu însuţi 
sus (luxându-ţi, cel mai probabil, sărmanul şi bătrânul spate 
făcând asta), nu te deranjează. Important e că livrarea s-a 
făcut în bună regulă. 

De data aceasta am crezut — am sperat — că a adus 
camionul cu cele de trebuinţă pentru următorii patruzeci de 
ani: pentru anii pe care-i voi avea poate de petrecut în Zona 
Fără Scris. Veniseră la uşa pivniţei şi ciocăniseră politicos şi, 
când nu primiseră nici un răspuns nici după câteva luni, puse- 
seră în sfârşit mâna pe-o rangă mare. HEI, AMICE, SPERĂM 
CĂ NU TE-A DERANJAT PREA TARE GĂLĂGIA, SCUZE 
PENTRU UŞĂ! 

Nu-mi păsa de uşă; pe mine mă interesa mobila. Se 
spărsese sau lipsea vreo piesă? Nu credeam. Credeam că nu 
mai trebuie decât s-o duc sus, să dau jos prelatele şi să o 
aşez unde îi era locul. 


La drumul de întoarcere acasă, am trecut pe lângă The 
Shade, micu-ţul şi fermecătorul cinematograf din Derry unde 
rulau filme vechi, cinematograf care a prosperat în pofida 
(sau poate datorită) revoluţiei video. In luna aceasta, rulau 
filme clasice SF din anii cincizeci, însă luna aprilie îi era de- 
dicată lui Humphrey Bogart, actorul preferat al lui Jo. Am 
rămas sub marchiză preţ de mai multe clipe, studiind unul 
dintre posterele de la capitolul Programul Viitor. Apoi m-am 
dus acasă, am ales la întâmplare din cartea de telefon o 
agenţie de voiaj şi i-am spus celui care mi-a răspuns că vreau 
să merg la Key Largo. La Key West vreţi să spuneţi, a zis 
individul. Nu, i-am zis eu, vreau să spun Key Largo, ca în 
filmul ăla cu Bogie şi Bacall. Pentru trei săptămâni. Apoi am 
reformulat ultima afirmaţie. Eram bogat, eram singur şi 
ieşisem la pensie. Ce era porcăria asta cu "trei săptămâni"? 
Să fie mai bine şase, i-am spus. Găsiţi-mi o căsuţă sau ceva. 
Va fi cam scump, mi-a spus el. Eu i-am spus că nu-mi pasă. La 
întoarcere în Derry, va fi deja primăvară. Între timp, aveam 
de despachetat nişte mobilă. 


Key Largo m-a fermecat în prima lună şi m-a plictisit de 
moarte în ultimele două săptămâni. N-am plecat, totuşi, 
fiindcă plictiseala face bine. Oamenii care rezistă bine la 
plictiseală pot rezolva o mulţime de gânduri. Am mâncat 
vreun milion de crevete, am băut cam vreo mie de cocteiluri 
margarita şi am citit nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci 
şi trei de romane scrise de John D. MacDonald. M-am prăjit pe 
piele, m-am decojit şi într-un sfârşit m-am bronzat. Am 
cumpărat o şapcă cu un cozoroc mare pe care fuseseră 
brodate în fir verde-sclipitor cuvintele CAP DE PAPAGAL. Am 
bătut cu pasul aceeaşi fâşie de plajă până ce-i cunoşteam pe 
toţi oamenii după numele mic. Şi am despachetat mobilă. 
Multe dintre piesele din care era compusă nu însemnau nimic 
pentru mine, însă nu mă îndoiam deloc că toate aveau locul 
lor în casă. 

M-am gândit la Jo şi la viaţa noastră împreună. Mi-am 


amintit cum am întrebat-o dacă nu vor confunda oamenii 
Ființa duală cu Look Homeward, Angel. "Sper că n-ai de 
gând să mă sufoci cu tot soiul de nazuri de artist frustrat, 
nu, Noonan?" mi-a răspuns ea... şi, cât am stat la Key Largo, 
cuvintele astea mi-au tot venit în minte, aşa cum le rostise Jo: 
nazuri, nazuri de artist frustrat, tot soiul de nazuri blestemate 
de artist frustrat cu minte de şcolar. 

Mi-am amintit de Jo, îmbrăcată în şorţul ei lung, roşu- 
pădure, venind la mine cu o pălărie plină de ciuperci negre, 
râzând triumfătoare: "Nimeni din TR nu va mânca mai bine 
ca Noonanii astă-seară!" strigase ea. Mi-am amintit de ea 
vopsindu-şi cu ojă unghiile degetelor de la picioare, stând a- 
plecată între picioarele depărtate aşa cum pot sta numai 
femeile îndeplinind ritualul acesta. Mi-am amintit cum a 
aruncat cu o carte în mine când am râs de noua ei frizură. Mi- 
am amintit cum încercase ea să înveţe să cânte ceva la banjo 
şi de cum arăta fără sutien într-un sveter subţire. Mi-am 
amintit cum plângea şi cum râdea şi cum arăta ea când era 
furioasă. Mi-am amintit cum mi-a spus că-s nazuri, tot soiul de 
nazuri de artist frustrat. 

Şi mi-am amintit de vise, în special de visul culminant. 
Putem face asta cu uşurinţă, fiindcă n-a dispărut din amintire 
aşa cum dispar visele obişnuite. Ultimul vis cu Sara Laughs şi 
primul meu vis erotic (în care penetram o fată ce zăcea 
dezbrăcată într-un hamac şi mânca o prună) sunt cele două 
vise pe care nu le-am uitat niciodată, păstrându-le vie 
amintirea, an după an; celelalte sunt fie nişte fragmente 
înceţoşate, fie nişte amintiri definitiv pierdute. 

Multe detalii îmi erau clare din visele cu Sara — 
cufundarii, greierii, steaua de seară şi dorinţa pe care mi-o 
pun, ca să amintesc doar câteva —, dar eram convins că cele 
mai multe dintre ele nu erau decât aparent reale. Doar nişte 
recuzite de decor, dacă vreţi. Aşadar, pe acestea le puteam 
trece cu vederea. Mai rămâneau, atunci, trei elemente ma- 
jore, trei piese mari de mobilier care trebuiau despachetate. 

Stând pe plajă, privind cum apune soarele între degetele 
mele nisipoase de la picioare, nu credeam că trebuie să fii 


psiholog să-ţi dai seama cum se relaţionau aceste trei lucruri. 

În visele cu Sara, elementele importante erau pădurea 
din spatele meu, casa din faţa mea şi însuşi Michael Noonan, 
stând împietrit între ele. Se întunecă şi pădurea adăposteşte 
un pericol. Mă înspăimântă gândul de a intra în casa din faţă, 
poate pentru că a stat goală atât de mult timp, însă niciodată 
nu mă îndoiesc că asta trebuie să fac; înspăimântător sau nu, 
e singurul adăpost pe care-l am. Doar că nu pot face nimic. 
Nu mă pot mişca. Sufăr de o criză de umblet. 

În coşmar reuşesc în sfârşit să merg către adăpost, 
numai că adăpostul se dovedeşte a fi înşelător. Se dovedeşte 
a fi mult mai periculos decât mi-am închipuit eu în cele mai... 
ei bine, da, în cele mai sălbatice vise ale mele. Soţia mea 
moartă ieşind valvârtej dinăuntru, strigând, încă înfăşurată în 
linţoliul ei, voind să mă atace. Chiar şi cu cinci săptămâni mai 
târziu şi la aproape cinci mii de kilometri depărtare de Derry, 
amintirea arătării aleia albe, grăbite, cu braţe lălâi, mă făcea 
să tremur şi să mă uit în spate peste umăr. 

Era ea însă Johanna? N-aveam de unde şti cu siguranţă, 
nu-i aşa? Arătarea era înfăşurată din cap până-n picioare în 
pânză. Sicriul semăna cu cel în care fusese ea înmormântată, 
adevărat, dar asta e posibil să fie numai o capcană. 

Criză de umblet, criză de creație. 

Nu pot scrie, i-am spus vocii din vis. Vocea spune că pot. 
Vocea spune că m-am vindecat de criza de creaţie, iar eu îi 
dau crezare pentru că m-am vindecat şi de criza de umblet, 
în sfârşit merg în josul drumului de acces, merg spre adăpost. 
Mă tem, totuşi. Chiar şi înainte ca arătarea albă şi amorfă să- 
şi facă apariţia, eu mă tem. Eu spun că mă tem de doamna 
Davers, dar asta e doar pentru că mintea mea care visează 
confundă Sara Laughs cu Manderley. Mă tem de... 

— Mă tem de scris, m-am auzit spunând cu voce tare. Mă 
tem şi numai să încerc. 

Acestea s-au întâmplat în noaptea dinainte să iau avionul 
înapoi spre Maine, şi părăsisem deja starea de limpezime a 
minţii, îndreptându-mă spre beţie. Spre finele vacanței mele, 
beam des seara. 


— Nu criza mă sperie, ci încercarea de-a o vindeca. Am 
încurcat-o de-a binelea, copiii mei. Am încurcat-o de zile mari. 

Încurcat sau nu, aveam impresia că atinsesem 
sâmburele problemei. Mă temeam să tratez criza, mă 
temeam poate să reiau frâiele vieţii mele şi să continui fără 
Jo. Totuşi, o parte adânc îngropată în mintea mea credea că 
trebuie să fac acest lucru; asta însemnau sunetele 
amenințătoare din spatele meu. lar credinţa cântăreşte greu. 
Prea greu, poate, mai ales dacă ai o imaginaţie bogată. Când 
o persoană imaginativă are probleme mentale, linia dintre a 
părea şi a fi tinde să dispară. 

Fiinţe fojgăind prin pădure, da, domnule. Ţineam una 
chiar în mână, chiar în timp ce mă gândeam la lucrurile astea. 
Am ridicat paharul, ţinându-l profilat pe cerul vestic, astfel 
încât soarele la apus părea că arde în el. Beam mult şi poate 
că asta nu era o problemă în Key Largo — la naiba, era chiar 
recomandat ca oamenii să bea mult în vacanțe, aproape că 
era o lege asta —, însă eu beam prea mult chiar şi înainte să 
plec în vacanţă. Beam exact atât cât trebuie să-ţi pierzi cât ai 
clipi controlul. Exact atât cât să devină o problemă. 

Fiinţe fojgăind în pădure şi posibilul loc sigur, păzit de-un 
baubau ce nu era soţia mea, ci poate doar amintirea soţiei 
mele. Avea logică, fiindcă Sara Laughs a fost dintotdeauna 
locul pe care Jo l-a preferat mai mult ca pe oricare alt loc din 
lume. Gândul acesta m-a dus la altul, un gând care m-a făcut 
să-mi arunc picioarele jos din şezlongul în care stăteam 
tolănit şi să mă îndrept înviorat de spate. Sara Laughs era în 
acelaşi timp şi locul unde începuse ritualul... şampania, 
ultimul rând şi, mai important ca orice, binecuvântarea: Păi, 
atunci asta-i de bine, nu? 

Chiar voiam ca lucrurile să intre iarăşi în normal? Voiam 
asta cu adevărat? Cu o lună sau cu un an în urmă, poate că n- 
aş fi fost sigur, acum însă eram. Răspunsul era da. Voiam să 
merg mai departe — să uit de soţia mea moartă, să-mi 
recondiţionez inima, să merg mai departe. Dar, pentru a face 
asta, trebuie să mă întorc înapoi. 

Înapoi la casa din buşteni. Înapoi la Sara Laughs. 


— Mda, am spus, şi mi s-a făcut pielea de găină pe tot 
corpul. Mda, asta e. 

De ce nu mă întorc, atunci? 

Intrebarea m-a făcut să mă simt la fel de prost cum mă 
făcuse să mă simt observaţia lui Ralph Roberts că am nevoie 
de-o vacanţă. Dacă simţeam nevoia să mă întorc la Sara 
Laughs, acum că mi se încheiase vacanţa, chiar aşa: de ce să 
nu mă-ntorc? Poate că va fi puţin înfricoşător în prima sau în 
primele două nopţi, va fi mahmureala din urma ultimului meu 
vis, însă faptul că mă voi afla acolo poate că va face visul să 
dispară mai repede. 

Şi (acestui ultim gând i-am permis să ocupe doar un colţ 
dosnic al minţii mele conştiente) poate că se va întâmpla 
ceva şi cu scrisul meu. Nu-mi puneam multe speranţe... dar 
nici nu era ceva imposibil. În lipsa unui miracol, nu aşa-mi 
spusesem în prima zi de după Revelion, şezând pe marginea 
căzii, ţinând o cârpă udă pe tăietura de la frunte? În lipsa 
unui miracol. Uneori, orbii cad la pământ, se lovesc la cap şi- 
şi recapătă vederea. Uneori, poate că ologii chiar pot să-şi 
arunce cârjele când ajung în capul scărilor de la biserică. 

Mai aveam opt sau nouă luni la dispoziţie înainte ca 
Harold şi Debra să înceapă să mă sâcâie cu adevărat în 
privinţa următorului roman. M-am hotărât să-mi petrec acest 
timp la Sara Laughs. Avea să-mi ia puţin să pun totul în ordine 
în Derry, iar lui Bill Dean avea să-i ia ceva mai mult să 
pregătească locuinţa de la lac pentru venirea unui locatar 
constant, însă mă puteam muta acolo până de Patru lulie, 
fără probleme. M-am hotărât că acesta e un bun reper 
temporal: nu doar ziua de naştere a ţării noastre, ci mai mult 
sau mai puţin şi sfârşitul sezonului de insecte în Maine-ul de 
vest. 

Până în ziua în care mi-am împachetat echipamentul de 
vacanţă (romanele lui John D. MacDonald le-am lăsat viitorului 
ocupant al căsuţei), am ras ţepii lungi de-o săptămână de pe- 
o faţă atât de bronzată, că nu-mi mai părea a fi faţa mea, şi- 
am luat avionul înapoi spre Maine, ajunsesem la o rezoluţie: 
mă voi întoarce în locul pe care subconştientul meu l-a re- 


cunoscut drept adăpost împotriva întunericului mereu mai 
profund; mă voi întoarce chiar dacă mintea mi-a mai sugerat 
şi că nu e complet lipsit de riscuri să fac asta. Nu mă voi în- 
toarce cu gândul că Sara este Lourdes!*, ... dar îmi voi 
permite să sper asta şi, când voi vedea steaua de seară ară- 
tându-şi sclipirea deasupra lacului pentru prima dată, îmi voi 
permite să-mi pun o dorinţă. 

Un lucru nu se potrivea, însă, în deconstrucţia mea 
atentă a viselor cu Sara şi, fiindcă nu-l puteam explica, am 
încercat să-l ignor. N-am avut parte de prea mult noroc, 
totuşi; în parte cred că încă eram scriitor, iar scriitorul e acea 
persoană care şi-a învăţat mintea să nu răspundă la co- 
mandă. 

Era vorba de tăietura de pe dosul palmei mele. Tăietura 
apăruse în toate visele, puteam jura că aşa era... şi-apoi 
apăruse de-adevăratelea. Porcării de genul ăsta nu găseşti în 
cărţile doctorului Freud; chestiile astea sunt rezervate 
exclusiv liniei fierbinţi a Prietenilor cu Puteri Extrasenzoriale. 

A fost o coincidenţă, atâta tot, mi-am spus, atunci când 
avionul în care mă aflam începea coborârea. Şedeam în locul 
A-2 (partea nostimă când stai chiar în faţă e că, dacă se 
prăbuşeşte avionul, tu eşti primul la locul evenimentului) şi, 
apropiindu-ne de pista de aterizare de la Aeroportul 
Internaţional Bangor, mă uitam la pădurile de pini. Zăpada 
din acel an dispăruse; stătusem în vacanţă până după 
moartea ei. Doar o coincidenţă. De câte ori te-ai tăiat la 
mână în viață? Adică, mâinile sunt cele mai expuse părți 
ale corpului, nu, se vântură peste tot? Parcă cer să fie 
Zzgâriate. 

Explicaţia asta ar fi trebuit să mă convingă şi, totuşi, 
parcă nu m-a convins. Ar fi trebuit, dar... ei bine... 

Tipii din beci erau de vină. Ei nu voiau să înghită 


1 Oraş din sud-vestul Franţei, la poalele Munţilor Pirinei. E 
celebru pentru altarul romano-catolic ridicat pentru a celebra 
locul unde se presupune că Fecioara Maria i-a apărut Sfintei 
Bernadette (Marie Bernarde Soubirous, 1844-1879) în 1858. 


gogoaşa. Tipii din beci nu voiau să înghită nici un pic din 
gogoaşă. 

Atunci când Boeingul 737 a atins solul, s-a simţit o 
zdruncinătură puternică şi eu am lăsat tot acest fir de gândire 
în urmă. 


Într-o după-amiază, la scurtă vreme după ce-am revenit 
acasă, am scotocit prin dulapuri până ce am găsit cutia de 
pantofi în care erau vechile fotografii ale lui Jo. Le-am sortat, 
apoi le-am cules doar pe cele făcute la lacul Dark Score. Erau 
uimitor de multe, însă, fiindcă Johanna se dădea în vânt să le 
facă, ea nu apărea decât în foarte puţine. Am găsit una, to- 
tuşi, pe care-mi aminteam că am făcut-o în 1990 sau '91. 

Uneori, chiar şi un fotograf netalentat poate face o poză 
reuşită — chestia aia cu şapte sute de maimute care bat la 
şapte sute de maşini de scris vreme de şapte sute de ani —, 
iar asta era într-adevăr reuşită. In ea, Jo stătea pe plută, 
soarele apunând roşu-auriu în spatele ei. Tocmai ieşise din 
apă, care încă mai picura de pe ea, şi purta un costum de 
baie din două piese, cenuşiu cu şnururi roşii. O surprinsesem 
râzând şi dându-şi la o parte părul ud de pe frunte şi tâmple. 
Prin cupele sutienului se vedeau proeminenţele sfârcurilor ei. 
Arăta ca o actriţă de pe-un poster la una dintre peliculele alea 
dulci-amărui, de rangul doi, cu monştri care apar la Pe- 
trecerea de pe Plajă sau cu ucigaşul în serie care terorizează 
campusul şcolar. 

Am fost izbit pe neaşteptate de-o puternică şi 
neaşteptată dorinţă carnală pentru ea. Voiam s-o duc în 
dormitor chiar aşa cum era în fotografia aceea, cu şuviţe de 
păr lipite de obraji şi cu acel costum de baie ud, mulat pe 
corp. Voiam să-i sug sfârcurile prin sutien, să simt gustul 
materialului şi să le simt fermitatea prin el. Voiam să sug apa 
din bumbacul acela ca pe lapte, voiam să-i scot nerăbdător 
partea de jos a costumului şi s-o regulez până ce vom 
exploda amândoi de plăcere. 

Cu mâinile care-mi tremurau puţin am pus deoparte 


fotografia, alături de alte câteva care-mi plăceau (deşi nu-mi 
plăcea nici o alta la fel de mult). Avem o erecţie enormă, una 
dintre acelea care la atingere dă impresia de pietre acoperite 
cu piele. Dacă ai parte de-una din asta, nu mai eşti bun de 
nimic până-ţi trece. 

Cea mai rapidă cale de a rezolva o astfel de problemă 
atunci când nu e nici o femeie prin preajmă, dornică să ţi-o 
rezolve ea, este de a te masturba, dar atunci nici nu mi-a 
trecut gândul ăsta prin minte. În schimb, m-am plimbat fără 
stare prin camerele de la etaj, încleştând şi descleştându-mi 
pumnii, cu o umflătură în pantaloni care te făcea să-ţi spui că- 
mi îndesasem acolo un ornament de acoperiş. 

Poate că e o etapă normală furia în procesul dureros prin 
care treci după moartea cuiva — am citit undeva că aşa e —, 
însă eu n-am fost niciodată furios pe Johanna până în ziua în 
care am găsit fotografia aia. Atunci: oau! Atunci, plimbându- 
mă prin casă cu o erecţie ce nu voia nicicum să treacă, am 
fost furios pe ea. Proasta naibii, de ce-a trebuit să fugă într- 
una dintre cele mai calde zile ale anului? Proasta şi 
necugetata de ea, să mă lase singur aşa, incapabil nici măcar 
să scriu. 

M-am aşezat pe scări şi m-am întrebat ce trebuie să fac. 
Trebuia să beau o duşcă, m-am hotărât, şi dup-aia poate încă 
una, ca s-o scarpine pe spate pe ailaltă. M-am ridicat chiar în 
picioare înainte să-mi spun că asta nu era deloc o idee foarte 
bună. 

Am mers în birou în schimb, am deschis calculatorul şi 
am rezolvat un rebus. In noaptea aia, când m-am dus la 
culcare, am vrut să mă uit iarăşi la fotografia cu Jo în costum 
de baie. Mi-am spus că asta-i o idee aproape la fel de proastă 
ca aceea cu nişte gâturi de tărie când te simţi furios şi depri- 
mat. Dar o să am visul ăla iarăşi, mi-am spus, stingând lumi- 
na. Cu siguranță o să am visul ăla. 

Nu l-am avut, totuşi. Visele mele cu Sara Laughs păreau 
să se fi terminat. 


După o săptămână de meditaţie, ideea de a petrece în 
sfârşit vara la lac mi s-a părut mai bună ca niciodată. Aşa că, 
într-o sâmbătă după-amiaza, la începutul lunii mai, când mi- 
am făcut socoteala că orice îngrijitor din Maine care se 
respectă stă acasă să vadă meciul celor de la Red Sox, l-am 
sunat pe Bill Dean şi i-am spus că voi locui la casa de lângă 
lac de prin Patru lulie... şi că, dacă vor merge lucrurile după 
cum speram eu, voi sta acolo şi în acea toamnă şi iarnă. 

— Păi, asta-i bine, a spus el. Astea-s veşti cu adevărat 
bune. Foarte mulţi de pe-acilea îţi duc doru', Mike. Is destui ăi 
de vreau să-ţi spună condoleanţe pentru moartea soţiei, să 
ştii asta. 

Mi s-a părut mie sau chiar am auzit în vocea lui o undă 
vagă de reproş? Sigur că Jo şi cu mine ne-am lăsat amprenta 
printre oamenii din zona aceea; am făcut donaţii substanţiale 
micuţei biblioteci care deservea zona cuprinsă între Motton, 
Kashwakamak şi Castle View, iar Jo prezidase cu succes 
campania de strângere a fondurilor pentru achiziţionarea şi 
punerea în funcţiune a unei maşini bibliotecă-ambulantă. Pe 
lângă asta, ea a făcut parte şi din cercul femeilor care ţes 
(cuverturile din lână erau specialitatea ei) şi a fost o membră 
bine văzută în Cooperativa Manufacturieră din Districtul 
Castle. A făcut vizite celor bolnavi... a ajutat la colectarea a- 
nuală a sângelui donat de pompierii voluntari... a ţinut un 
stand în timpul Sărbătorii Verii din Castle Rock... iar cu 
chestiile astea n-a făcut decât să se încălzească. Şi n-a făcut- 
o nici în stilul ostentativ de Doamnă Generoasă, ci discret şi 
simplu, cu capul plecat (deseori pentru a ascunde un zâmbet 
destul de tăios, trebuie să adaug — Jo a mea avea un simţ al 
umorului demn de Bierce!5). Christoase, mi-am spus, poate că 
Bill avea dreptul să vorbească cu reproş. 

— li duc oamenii dorul, am spus. 


15 Ambrose Gwinett Bierce (1842-1914?) — scriitor american 
al cărui sarcasm şi simţ realist al groazei i-au caracterizat 
opera, printre care şi /n the Midst of Life (1891-1892) şi The 
Devil's Dictionary (1906). 


— Înâm, chiar aşa. 

— Şi eu îi duc încă dorul. Cred că de-asta n-am venit la 
lac. Acolo am petrecut cele mai frumoase vremuri împreună. 

— Aşa cre' şi io. Da' o să fie a dracu' de bine să te vedem 
pe-acilea. Mă pun pe treabă. Casa-i bine, te-ai putea muta 
chiar şi dup-amiaza asta, dac-ai avea de gând asta —, da' cât 
rămâne-o casă goală cât o rămas Sara, capătă un aer închis. 

— Ştiu. 

— O s-o rog pe Brenda Meserve s-o curețe prin toate 
ungherele. E-aceeaşi femeiuşcă la care-am apelat mereu, să 
ştii. 

— Nu-i Brenda puţin cam bătrână pentru a face curăţenia 
generală de primăvară? 

Doamna din discuţie avea în jur de şaizeci şi cinci de ani, 
era grăsuţă, amabilă şi vulgară într-un fel comic. Îi plăceau în 
mod deosebit glumele cu vânzătorul ambulant care-şi petrece 
nopţile ca şi un iepure, sărind dintr-o gaură-ntr-alta. Nu era 
pic de doamna Danvers în ea. 

— Femeile de seama Brendei Meserve nu-s niciodată 
prea bătrâne să se-ocupe de pregătitu' sărbătorii, a spus Bill. 
O să ia cu ea v'o două sau trei fete s-o ajute la aspirat şi să 
ridice mobilele alea mai grele. O să te taxeze probabil cu trei 
sute de dolari. Ţi se pare bine? 

— Un chilipir. 

— Tre' să verific puţu', la fel şi generatoru', deşi-s sigur 
că amândouă-s în bună regulă. Am văzut un cuib de bărzăuni 
lângă studiou' lu' Jo şi vreau să-l afum înainte să se uşte 
lemnu'-n pădure. Oh, şi acoperişu' casei celei vechi — ştii tu, 
aia din mijloc —, o să trebuiască să-i schimb tigla. Ar fi trebui 
să-ţi zic de-asta anu' trecut, da' fiin'că n-ai folosit casa, am 
lăsat-o-n pace. Eşti de-acord şi cu treaba asta? 

— Da, până la zece mii. Dacă-ţi trebuie mai mult, spune- 
mi. 

— Dac-o să trebuiască să depăşim zece, o să râd şi-o să 
pup un porc. 

— Incearcă să termini totul înainte să ajung acolo, bine? 

— Sigur. lţi trăbă tihnă, ştiu... da' să ştii că n-o s-o ai de 


la-nceput. Am fo' şocaţi toţi cân' am auzit c-o murit aşa 
tânără; cu toţii am fost. Şocaţi şi trişti. O fo'-o scumpă. 

Rostit de-o limbă de yankeu, cuvântul acesta a sunat 
Șcupă. 

— Mulţumesc, Bill. 

Am simţit cum îmi înţeapă lacrimile ochii. Mâhnirea e ca 
un oaspete beat care se întoarce mereu pentru un păhărel de 
rămas bun. 

— Mulţumesc pentru că ai spus asta. 

— O să ai şi tu parte de-o droaie de plăcinte cu morcovi, 
prietenu' meu. 

A râs, dar puţin reţinut, de parcă-i era teamă că face o 
impietate. 

— Nu mă deranjează să mănânc o droaie de plăcinte cu 
morcovi, am spus, iar dacă exagerează cineva cu asta, ei 
bine, nu mai are Kenny Auster ogarul ăla irlandez? 

— Ba da, vietatea aia ar mânca plăcintă pân'-ar plesni! a 
strigat Bill cu o bucurie sinceră. A chicotit până ce l-a apucat 
tusea. Am aşteptat, zâmbind puţin în sinea mea. "Afină îi 
spune câinelui ăla, blestemat să fiu de ştiu de ce. Nu-i aşa că- 
i o adevărată bâzdâganie? 

Am presupus că se referea la câine, nu la stăpânul 
acestuia. Kenny Auster, nu mai înalt de un metru cincizeci şi 
doi şi subţirel, era exact opusul unei bâzdâganii, adjectivul 
acesta specific Maine-ului, care defineşte o persoană 
stângace, stingheră şi împiedicată. 

Mi-am dat brusc seama că mi-e dor de oamenii aceştia — 
de Bill şi de Brenda şi de Buddy Jellison şi de Kenny Auster şi 
de toţi ceilalţi care locuiau tot timpul la lac. Îmi era dor şi de 
Afină, ogarul irlandez care se plimba peste tot cu capul 
ridicat, doar cât să lase impresia că nu are decât jumătate de 
creier înăuntrul lui, şi cu balele curgându-i în fuioare printre 
fălci. 

— O să tre' să merg acolo şi ca să curăţ ce-o lăsat iarna-n 
urmă, a spus Bill. Părea ruşinat. — Nu-i rău anu' ăsta — ultima 
mare furtună n-o aruncat decât zăpadă pe-aici, slavă 
Domnului —, da' mai îs câteva chestioare de care n-am 


apucat să m-ocup încă. Ar fi trebuit să le fi făcut demult deja. 
Faptu' că nu foloseşti casa nu-i o scuză. lo am încasat cecurile 
pe care mi le-ai trimis. 

Era amuzant într-un fel să-l ascult pe boşorogul ăsta 
grizonat cum se biciuieşte singur; Jo s-ar fi tăvălit pe jos de 
râs, sunt sigur de asta. 

— Dacă totul e bine până pe Patru lulie, Bill, voi fi 
mulţumit. 

— O să fii mulţumit cum îi scoica de râu într-un banc de 
nămol, atunci. Asta-i o promisiune. 

Bill vorbea ca şi când el însuşi era o scoică într-un banc 
de nămol, iar asta m-a făcut bucuros. 

— Vii să scrii o carte lângă apă? Ca-n vremurile vechi? Nu 
că n-or fo' bune ultimele două, nevastă-mea n-o putut-o lăsa 
jos p-ultima, da'... 

— Nu ştiu, am spus, ceea ce era adevărat. Apoi, m-a 
fulgerat o idee: Bill, vrei să-mi faci o favoare înainte să cureţi 
drumul de acces şi s-o dezlănţui pe Brenda Meserve? 

— Mă bucur s-o pot face, a zis el, aşa că i-am spus ce 
voiam. 


Patru zile mai târziu, am primit un colet cu următoarea 
adresă de expediere laconică: DEAN/ POST NORM/TR-90 
(DARK SCORE). L-am desfăcut şi-am scuturat dinăuntru 
douăzeci de fotografii făcute cu unul dintre aparatele alea 
micuţe pe care le foloseşti o dată şi-apoi le arunci. 

Bill umpluse filmul cu diverse imagini ale casei, cele mai 
multe respirând aerul acela de neatenţie pe care-l capătă o 
casă dacă nu e locuită destul de mult timp... chiar şi o casă 
îngrijită (ca să folosesc exprimarea lui Bill) capătă aerul acela 
neglijent după o vreme. 

De-abia dacă m-am uitat la ele. Primele patru erau cele 
care-mi trebuiau mie, şi le-am aliniat pe masa din bucătărie, 
acolo unde lumina puternică a soarelui cădea direct asupra 
lor. Bill le făcuse pe acestea din capul drumului de acces, 
îndreptând aparatul de unică folosinţă în jos, către Sara 


Laughs cea lăbărţată. Se observau muşchii ce crescuseră nu 
numai pe buştenii casei principale, ci şi pe buştenii aripilor 
nordică şi sudică. Se vedeau covorul de crengi căzute şi 
valurile de ace de brad de pe drumul de acces. 

Trebuie să fi fost tentat Bill să curețe toate astea înainte 
să facă pozele, dar nu le curăţase. li spusesem exact ce-mi 
trebuia — "cu negi cu tot" a fost expresia pe care am folosit-o 
— şi Bill îmi respectase dorinţa. 

Tufişurile de pe marginile drumului se îndesiseră mult de 
când Jo şi cu mine petrecuserăm ultima perioadă 
semnificativă de timp la lac; nu se sălbăticiseră tocmai, dar 
da, unele dintre crengile mai lungi chiar păreau să se întindă 
una către cealaltă deasupra asfaltului, aidoma unor amanti 
dornici să se reîntâlnească. 

Totuşi, lucrul la care ochii mei continuau să se tot 
întoarcă era veranda de la poalele drumului de acces. 
Celelalte asemănări dintre fotografii şi visele mele cu Sara 
Laughs puteau fi doar nişte coincidenţe (sau opera i- 
maginaţiei surprinzător de des probată de realitate a unui 
scriitor), însă nu puteam explica existenţa firelor de floarea- 
soarelui crescute prin scândurile verandei, mai mult decât 
putusem explica tăietura de pe dosul palmei. 

Am întors una dintre fotografii pe cealaltă parte. Pe 
spatele ei, Bill scrisese subţire ca firul de păianjen: Doamnele 
aste-au venit mult prea devreme... şi-au intrat ilegal! 

Am întors-o înapoi la partea cu imaginea. Erau, într- 
adevăr, trei fire de floarea-soarelui crescute prin scândurile 
verandei. Nu două, nu patru, ci trei fire de floarea-soarelui, cu 
feţe mari, semănând cu nişte reflectoare. 

Exact ca acelea din visul meu. 


CAPITOLUL ŞASE 


Pe 3 iulie 1998, am aruncat două valize şi Power-Book-ul 
în portbagajul Chevrolet-ului, am dat să ies cu spatele din 
parcare, apoi m-am oprit şi-am intrat înapoi în casă. Mi se 


părea goală şi cumva dată uitării, asemenea unei iubite 
credincioase părăsită fără nici o explicaţie. Mobila nu era 
acoperită şi curentul încă era cuplat (luasem în calcul 
eventualitatea ca Marele Experiment de la Lac să se 
dovedească repede a fi un eşec total), însă, totuşi, locuinţa de 
pe strada Benton, nr. 14, părea părăsită. Camerele, prea 
încărcate cu mobilă să producă vreun ecou, îmi lăsau în 
continuare acest sentiment şi peste tot mi se părea că lumina 
e mult prea prăfoasă. 

In camera mea de lucru, monitorul calculatorului era 
acoperit cu o husă. Am îngenuncheat în faţa lui şi am deschis 
unul dintre sertarele biroului. lnăuntru se aflau patru topuri de 
hârtie. Am luat unul, am pornit spre ieşirea din cameră cu el 
la subsuoară, apoi m-am răzgândit şi m-am întors. Pusesem 
fotografia aceea provocatoare cu Jo în costum de baie în 
sertarul mare din mijloc al biroului. Am luat-o acum, am rupt 
un capăt al ambalajului de la topul de hârtie şi am vârât pe 
jumătate fotografia între pagini, asemenea unui semn de 
carte. Dacă, prin absurd, mă apucam într-adevăr să scriu din 
nou şi dacă mergea bine treaba, aveam s-o întâlnesc pe 
Johanna pe undeva pe la pagina două sute cincizeci. 

Am ieşit din casă, am încuiat uşa din spate, am urcat în 
maşină şi am plecat. De atunci, nu m-am mai întors niciodată 
înapoi. 


Am fost tentat de câteva ori să merg la lac şi să văd cum 
merge treaba — care se dovedise a fi un pic mai amplă decât 
se aşteptase la început Bill Dean. M-a reţinut sentimentul nu 
foarte bine articulat de conştientul meu, dar totuşi foarte 
puternic, că nu aşa trebuie să decurgă lucrurile, că urmă- 
toarea mea vizită la Sara trebuie să fie cea în care să-mi 
despachetez bagajele şi să rămân pentru o perioadă mai 
lungă de timp. 

Bill l-a angajat pe Kenny Auster să pună ţiglă pe acoperiş 
şi l-a angajat pe vărul lui Kenny, Timmy Larribee, s-o "curețe 
pe bătrâna doamnă de muşchi", o operaţiune de curăţire 


vecină cu frecatul oalelor murdare, necesară uneori caselor 
din buşteni. Bill a mai chemat şi un instalator să verifice 
instalaţia de apă şi a primit consimţământul meu să 
înlocuiască vreo câteva ţevi vechi şi pompa pentru fântână. 

Bill a făcut la telefon gargară cu privire la toate aceste 
cheltuieli; nu l-am oprit. Când a cincea sau a şasea generaţie 
de yankei începe să vorbească despre cheltuirea banilor, mai 
înţelept e să păstrezi distanţa şi să aştepţi ca ei să epuizeze 
subiectul. Unui yankeu i se pare pur şi simplu de neconceput 
să scoţi imediat verzişorii, e cumva ca şi când te-ai deda unui 
gest de tandreţe în public. În ceea ce mă priveşte, nu mă 
deranja deloc să dau banii. Duc o viaţă simplă în general, nu 
datorită cine ştie cărui cod moral, ci fiindcă mintea mea, 
foarte vioaie în majoritatea celorlalte cazuri, nu funcţionează 
foarte bine când vine vorba de bani. Ce consider eu huzur 
sunt trei zile la Boston, un meci al echipei Red Sox, o excursie 
la magazinul Tower Records and Video, plus o vizită la librăria 
Wordsworth din Cambridge. O astfel de viaţă nu ştirbeşte nu 
ştiu cât din dobândă, ce să mai vorbesc de suma depusă; 
aveam un contabil bun care locuia în Waterville şi, în ziua în 
care am încuiat uşa casei din Derry şi am plecat spre vest 
către TR-90, deţineam cu puţin peste suma de cinci milioane 
de dolari. Nu e cine ştie ce în comparaţie cu Bill Gates, dar 
pentru zona asta e o cifră destul de mare şi-mi permiteam să 
zâmbesc când venea vorba de costul ridicat al renovării unei 
case. 

A fost un sfârşit de primăvară şi un început de vară 
ciudate pentru mine. N-am făcut, în mare, decât să-mi închei 
îndatoririle mele orăşeneşti, să-i răspund la telefon lui Bill 
Dean când m-a sunat să-mi spună ce probleme s-au mai ivit şi 
să încerc să nu mă gândesc. Am făcut interviul acela pentru 
Publishers Weekly, iar când m-a întrebat intervievatorul dacă 
am întâmpinat dificultăţi să-mi reiau munca "după pierderea 
persoanei mele iubite", am răspuns nu, fără să tresar absolut 
deloc. De ce nu? Era adevărat. Problemele n-au început decât 
după ce am terminat Cădere liberă; până atunci, am mers 
înainte ca tătarii. 


La mijlocul lui iunie, am luat prânzul împreună cu Frank 
Arlen la Starlite Cafe. Cafeneaua aceasta se află în Lewiston, 
care se află la jumătatea drumului dintre oraşul lui şi al meu. 
In timpul desertului (faimoasa tartă cu căpşune de la Starlite), 
Frank m-a întrebat dacă mă văd cu cineva. M-am uitat mirat 
la el. 

— La ce te holbezi? m-a întrebat, cu chipul luminându-i- 
se de una dintre cele nouă mii de emoţii fără nume — aceasta 
era ceva între amuzament şi iritare. Cu siguranţă nu mi s-ar 
părea că o înşeli pe Jo. In august se împlinesc patru ani de 
când a murit. 

— Nu, am spus. Nu mă văd cu nimeni. 

S-a uitat la mine tăcut. Eu i-am întors privirea preţ de 
câteva secunde, apoi am început să amestec aiurea cu 
lingura frişca de pe tarta din faţa mea. Aluatul încă era cald, 
cum fusese scos de la cuptor, şi frişca se topea pe el. M-a 
făcut să mă gândesc la cântecelul ăla prostesc despre cel 
care şi-a uitat prăjitura în ploaie. 

— Te-ai văzut cu cineva, Mike? 

— Nu cred că asta te priveşte pe tine. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu. În vacanţă? Ai făcut... 

M-am convins să ridic ochii de la frişca topită. 

— Nu, am spus. Nu am făcut nimic. 

A rămas tăcut preţ de o clipă sau două. Am crezut că se 
pregăteşte să treacă la alt subiect. Nu m-ar fi deranjat asta. In 
schimb, m-a întrebat fără ocolişuri dacă am pus-o cu cineva 
de la moartea Johannei încoace. S-ar fi mulţumit să-i spun o 
minciună, chiar dacă n-ar fi putut-o crede în întregime — băr- 
baţii mereu mint când vine vorba despre sex. Eu i-am spus 
însă adevărul... şi-am simţit un fel de plăcere perversă. 

— Nu. 

— Nici măcar o dată? 

— Nici măcar o dată. 

— N-ai încercat nici la un salon de masaj? Ştii, să ţi se 
facă măcar un... 

— Nu. 

A tăcut, continuând să lovească cu linguriţa în buza 


bolului cu desertul. Nu luase nici măcar o muşcătură. Se uita 
la mine de parcă eram un specimen nou şi scârbos de 
insectă. Nu-mi prea convenea, dar credeam că-i înţeleg 
reacţia. 

A fost cât pe ce de vreo două ori să intru în ceea ce 
astăzi se numeşte "o relaţie", nici una dintre ele în Key Largo, 
unde văzusem, cu aproximaţie, două mii de femei frumoase 
umblând pe plajă îmbrăcate doar într-un şnur şi o promisiune. 
O dată a fost vorba de o chelneriţă roşcată, Kelli, de la un res- 
taurant situat la ieşirea din oraş, unde-mi luam deseori 
prânzul. După o vreme, am ajuns să ne vorbim, să glumim şi 
apoi am început să ne privim ochi în ochi, precis ştiţi despre 
ce vorbesc, genul acela de priviri care se susţin un pic mai 
mult ca de obicei. Am început să mă uit la picioarele ei şi la 
felul în care-i stătea uniforma pe şolduri când se întorcea, iar 
ea a observat că mă uit la ea. 

Şi a mai fost o femeie la Nu You, sala de antrenament 
unde mergeam să fac exerciţii fizice. O femeie înaltă căreia-i 
plăceau bustierele roz şi pantalonii negri de biciclist. Destul 
de apetisantă. larăşi, mi-a plăcut ce-şi aducea să citească 
pentru călătoriile alea aerobice nesfârşite şi fără destinaţie pe 
care le făcea pedalând la una din acele biciclete fixe — nu era 
vorba de reviste Mademoiselle sau Cosmo, ci de romane de 
autori ca John Irving şi Ellen Gilchrist. Îmi plac oamenii care 
citesc cărţi adevărate, şi nu doar pentru că eu însumi scriam 
aşa ceva. Cititorii de cărţi sunt la fel de înclinați ca oricine 
altcineva să înceapă o discuţie întrebându-te de vremea de 
afară, în general, însă, ei chiar pot merge mai departe la alt 
subiect. 

Numele blondei în bluză roz şi pantaloni scurţi negri era 
Adria Bundy. Pe când pedalam umăr la umăr din ce în ce mai 
departe spre nicăieri, am început să discutăm despre cărţi şi 
am ajuns la un moment dat s-o asist câte o dată sau de două 
ori pe săptămână în sala de forţă. E ceva ciudat de intim să 
asişti pe cineva când ridică greutăţi. În parte, datorită poziţiei 
aplecate a persoanei asistate, cred (mai ales când cel asistat 
e o femeie), însă nu în totalitate sau măcar în cea mai mare 


parte. În general, factorul de dependenţă face diferenţa. Deşi 
rareori se ajunge acolo, cel care ridică greutăţi îşi în- 
credinţează viaţa în mâinile asistentului. Şi, cândva în iarna 
lui 1996, privirile acelea au început pe când ea stătea întinsă 
pe bancă, iar eu stăteam aplecat deasupra ei, uitându-mă în 
jos la chipul ei răsucit. Privirile acelea care se susţin un pic 
mai mult ca de obicei. 

Kelli avea în jur de treizeci de ani, Adria era poate puţin 
mai tânără. Kelli era divorțată, Adria nici nu se căsătorise. In 
ambele cazuri aveam undă verde şi cred că amândouă ar fi 
fost fericite să se culce cu mine fără nici o obligaţie. Un fel de 
test auto al compatibilităţii sexuale. Totuşi, în cazul lui Kelli eu 
am ales să-mi iau prânzul la un alt restaurant, iar când cei de 
la YMCA mi-au făcut o ofertă de abonament promoţional 
gratuit, am acceptat şi nu m-am mai dus niciodată la Nu You. 
Mi-amintesc că am trecut pe lângă Adria Bundy într-o zi, pe 
stradă, cam la şase luni după ce am făcut schimbul şi, chiar 
dacă i-am spus bună, am făcut în aşa fel încât să nu-i văd 
privirea încurcată, uşor rănită. 

Într-un sens pur fizic, le-am dorit pe amândouă (de fapt, 
parcă-mi amintesc de un vis în care le-am avut pe amândouă, 
în acelaşi pat şi în acelaşi timp), şi totuşi nu mi-o doream pe 
nici una. În parte, de vină a fost incapacitatea mea de a scrie 
— viaţa mea era destul de bulversată şi aşa, mulţumesc, fără 
să mai adaug şi eu complicaţii inutile. In parte, de vină a fost 
efortul pe care-l cere încercarea de a te convinge că femeia 
care-ţi răspunde la ocheade e interesată de tine şi nu de 
contul tău bancar suficient de extravagant. 

În mare parte, cred, de vină a fost faptul că încă o 
simţeam puternic pe Jo în minte şi în suflet. Nu era loc pentru 
altcineva, chiar şi după patru ani. Sufeream de-o durere 
densă precum colesterolul, iar dacă asta vi se pare comic sau 
ciudat, fiţi recunoscători că nu suferiţi de aşa ceva. 

— Cu prietenii cum stai? m-a întrebat Frank, începând în 
sfârşit să-şi mănânce tartina cu căpşune. Ai prieteni cu care 
să te întâlneşti, nu-i aşa? 

— Da, am spus. O mulţime de prieteni. 


Ceea ce era o minciună, însă aveam o mulţime de 
rebusuri de rezolvat, o mulţime de cărţi de citit şi o mulţime 
de filme de văzut la aparatul video, noaptea; puteam efectiv 
să recit din gând avertismentul FBl-ului cu privire la copiile 
ilegale ale casetelor video. Când venea vorba de oameni în 
carne şi oase, singurii pe care-i sunam când mă simţeam 
pregătit să plec din Derry erau doctorul şi dentistul meu, iar 
mare parte din corespondenţa pe care am trimis-o în acel 
iunie a constat în cereri de redirecţionare la o nouă adresă a 
revistelor Harper's şi National Geographic. 

— Frank, am spus, parcă ai fi o mamă evreică. 

— Uneori când sunt cu tine mă simt ca o mamă evreică, 
a spus el. O mamă care crede în puterile vindecătoare ale 
cartofilor copti în detrimentul mielului pascal. Arăţi mai bine 
decât ai arătat de multă vreme, te-ai îngrăşat în sfârşit puţin, 
cred... 

— Prea mult. 

— Prostii, când ai venit de Crăciun semănai cu Ichabod 
Crane. Te-ai mai şi bronzat puţin pe faţă şi pe braţe. 

— Am mers mult pe jos. 

— Aşa că arăţi mai bine... cu excepţia ochilor. Ai uneori o 
privire în ochi... şi-mi fac griji pentru tine de fiecare dată când 
o văd. Cred că Jo s-ar bucura să ştie că-şi face cineva griji 
pentru tine. 

— Despre ce privire vorbeşti? am întrebat. 

— De obişnuita ta privire la lungă distanţă. Vrei să-ţi 
spun adevărul? Arăţi ca o persoană dependentă de ceva de 
care nu mai poate scăpa. 


Am plecat din Derry la trei şi jumătate, m-am oprit în 
Rumford să iau cina, apoi am condus încet printre dealurile 
din vestul Maine-ului, în vreme ce soarele cobora spre apus. 
Îmi plănuisem orarul de plecare şi cel de sosire cu grijă, chiar 
dacă nu în mod conştient, şi, pe când ieşeam din Motton şi in- 
tram în ţinutul neîncorporat numit TR-90, am devenit conşti- 
ent de greutatea cu care-mi bătea inima. Pe faţă şi pe braţe 


îmi apăruse transpiraţie, în pofida sistemului de aer 
condiţionat din maşină. Nimic din ce auzeam la radio nu mi se 
părea normal, muzica mi se părea că-i doar un țipăt, şi l-am 
închis. 

Eram speriat şi aveam motive întemeiate să fiu. Chiar şi 
lăsând deoparte ciudata polenizare încrucişată dintre vise şi 
lucrurile aparţinând lumii reale (ceea ce-am reuşit să fac 
destul de uşor, considerând tăietura de pe dosul palmei şi 
firele de floarea-soarelui crescute prin scândurile verandei fie 
doar nişte coincidente, fie numai nişte scânteieri de 
clarviziune), aveam motive să fiu speriat. Fiindcă acelea nu 
fuseseră nişte vise obişnuite, iar hotărârea mea de a mă 
întoarce la lac după atâta vreme nu fusese o hotărâre ca 
oricare alta. Nu mă simţeam ca un om fin-de-mill&naire mo- 
dern, pornit într-o călătorie spirituală să-şi înfrunte temerile 
(eu sunt bine, voi sunteţi bine, hai să trăim cu toţii un vertij 
emoţional, în vreme ce William Ackerman cântă în fundal), 
mă simţeam mai degrabă ca un profet nebun din Vechiul 
Testament pornind în deşert să trăiască mâncând lăcuste şi 
bând apă alcalină, fiindcă i s-a arătat Dumnezeu într-un vis. 

Dădusem de belea, viaţa mea era un dezastru moderat- 
mergând-spre-sever, iar faptul că nu puteam scrie era doar o 
parte a problemei. Nu violam copii şi nici nu fugeam prin 
Times Square predicând teorii conspiraţioniste printr-o 
portavoce, dar dădusem totuşi de belea. Îmi pierdusem rostul 
în lume şi nu-l mai puteam regăsi. Asta nu mă surprindea; la 
urma urmei, viaţa nu e-o carte. Ce făceam în acea seară 
călduroasă de iulie era să pornesc cu bună ştiinţă o terapie de 
şoc, şi măcar atâta credit să-mi acordati: eram conştient de 
asta. 

Ajungi la Dark Score astfel: 1-95 de la Derry la Newport; 
Route 2 de la Newport la Bethel (cu o oprire în Rumford, care 
putea ca antreul iadului înainte ca afacerile cu hârtie să 
sucombe în timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan); 
Route 5 de la Bethel la Waterford. De acolo o iei pe Route 68, 
vechiul Drum de Ţară, de-a lungul Castle View, prin Motton (în 
care centru înseamnă un hambar unde se vând aparate 


video, bere şi arme la mâna a doua), apoi treci de semnul 
care spune TR-90 şi de cel care spune GAME WARDEN E CEL 
MAI TARE LA NEVOIE, SUNAŢI LA 1-800-555-GAME SAU LA *72 
PE TELEFONUL CELULAR. Acestor cuvinte, cineva a adăugat 
cu vopsea la tub SA-I FUT PE EAGLES. 

La opt kilometri de la acest semn, ajungi pe dreapta la o 
stradelă îngustă, marcată doar cu o tablă pătrată din tinichea 
pe care stă scris un număr 42 şters. Deasupra acestuia, 
asemenea unui umlaut, sunt două găuri de dimensiunea unor 
cartuşe de calibru 22. Am intrat pe această stradelă cam 
atunci când mă aşteptam s-o fac: era 7.16 P.M., EDT, potrivit 
ceasului de la bordul Chevrolet-ului. 

lar sentimentul era acela al întoarcerii acasă. 


KKK 


Am mai făcut încă vreo trei sute de metri după spusele 
indicatorului de kilometraj, ascultând iarna care împodobea 
stradela cum se freca de dedesubtul maşinii, ascultând câte o 
creangă cum zgâria capota sau cum se lovea de partea din 
dreapta a maşinii, asemenea unui pumn. 

Într-un sfârşit, am parcat şi am oprit motorul. Am 
coborât, am mers spre spatele maşinii, m-am aşezat pe burtă 
şi am început să smulg iarba care atingea ţeava încinsă de 
eşapament a Chevy-ului. Fusese o vară uscată şi era de 
preferat să-mi iau măsuri de precauţie. Ajunsesem exact la 
ora aceasta pentru a-mi putea reconstitui visele, sperând să 
le pot înţelege mai bine sau să-mi formez o idee despre ce 
am de făcut în continuare. Lucrul pentru care nu venisem era 
să dau foc pădurii. 

O dată treaba asta îndeplinită, m-am ridicat în picioare şi 
m-am uitat în jur. Greierii cântau, aşa cum făceau şi-n visele 
mele, iar copacii stăteau înghesuiți unul într-altul de ambele 
părţi ale stradelei, aşa cum erau mereu în visele mele. 
Deasupra, cerul era o fâşie albastră, estompată. 

Am luat-o la pas, mergând pe făgaşul din dreapta. Jo şi 
cu mine avuseserăm un singur vecin în capătul acesta al 


drumului, pe bătrânul Lars Washburn, însă acum, drumul de 
acces al lui Lars era năpădit de tufe de ienupăr şi blocat cu un 
lanţ lung şi ruginit. Bătut în cuie de un copac din stânga lan- 
tului era un însemn: ACCESUL INTERZIS. Bătut în cuie de un 
copac din dreapta era: AGENŢIA IMOBILIARĂ SECOLUL VIITOR 
şi un număr de telefon local. Cuvintele erau şterse şi greu de 
citit în întunericul din ce în ce mai adânc. 

Am continuat să merg, conştient încă o dată de bătăile 
grele ale inimii şi de felul în care-mi bâzâiau tântarii pe la 
urechi şi pe lângă braţe. Sezonul lor de vârf trecuse, însă 
transpiram mult şi ăsta-i un miros care le place. Probabil că le 
aminteşte de sânge. 

Cât eram de speriat când m-am apropiat de Sara 
Laughs? Nu-mi amintesc. Presupun că frica, asemeni durerii, 
e unul dintre acele lucruri care-ţi scapă din memorie o dată 
ce-ai scăpat de el. Ce-mi amintesc totuşi e sentimentul pe 
care l-am avut înainte, când am mai fost aici, mai cu seamă 
când umblam pe drumul acesta singur. Era sentimentul că 
realitatea e subţire. Cred că ea chiar este subţire, ştiţi, 
subţire ca gheaţa de pe lac după dezgheţ, iar noi ne umplem 
vieţile cu zgomote şi cu lumină şi cu mişcări, ca să ne 
ascundem de această subţirime. In locuri precum Stradela 
Patruzeci şi Unu, însă, descoperi că tot fumul şi toate oglinzile 
au fost luate. N-a rămas decât zgomotul greierilor şi prive- 
liştea frunzelor verzi întunecându-se către negru; crengi ce 
alcătuiesc forme ca nişte feţe; bubuitul inimii tale în piept, 
zvâcnetul sângelui în spatele ochilor şi aspectul cerului, pe 
măsură ce sângele albastru al zilei i se scurge din obraji. 

După plecarea luminii zilei, îi ia locul un fel de 
certitudine: că în spatele pielii se ascunde un secret, un 
mister în acelaşi timp întunecat şi sclipitor. Simţi misterul ăsta 
o dată cu fiecare respiraţie, îl vezi în fiecare umbră, te aştepţi 
să dai nasul cu el la fiecare întoarcere de pas. E prezent; îi tai 
calea într-un fel de curbă vlăguită, asemeni unui patinator 
întorcându-se să plece spre casă. 

M-am oprit pentru o clipă la vreo jumătate de kilometru 
de locul unde-mi lăsasem maşina şi la încă jumătate de 


kilometru de drumul de acces. Aici drumul coteşte brusc şi în 
dreapta se află un câmp deschis care merge abrupt în pantă, 
către lac. Pajiştea Tidwell îi spun localnicii, sau uneori, Vechea 
Tabără. Aici şi-au construit Sara Tidwell şi tribul ei bizar 
cabanele, asta cel puţin după spusele Mariei Hingerman (şi, 
odată, când l-am întrebat pe Bill Dean, a confirmat că acesta 
e locul... deşi n-a părut interesat să continue discuţia, ceea ce 
mi s-a părut atunci puţin cam ciudat). 

Am rămas acolo pentru o clipă, uitându-mă în jos la 
capătul nordic al Dark Score-ului. Apa era sticloasă şi liniştită, 
încă de culoarea acadelei în ultimele străluciri ale apusului, 
fără să se vadă pe ea cel mai mic val sau cea mai mică 
ambarcaţiune. lubitorii de bărci se aflau probabil deja la de- 
barcader sau la barul Warrington's Sunset, mâncând crochete 
de homar şi bând halbe mari cu tot felul de tării amestecate. 

Mai târziu, câţiva dintre ei, ameţiţi de speed şi de 
martini, o vor lua la fugă în susul şi în josul lacului la lumina 
lunii. M-am întrebat dacă voi fi pe-acolo să-i ud. Mi-am spus 
că existau şanse bune ca pe atunci să fiu deja pe drumul de 
întoarcere spre Derry, fie înspăimântat de ceea ce am găsit, 
fie deziluzionat fiindcă n-am găsit absolut nimic. 

— Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 

N-am ştiut că voi vorbi până ce nu mi-au ieşit cuvintele 
din gură şi habar n-am avut de ce au fost tocmai acele 
cuvinte. Mi-am amintit atunci de visul în care Jo stătea sub 
pat şi am tremurat. Mi-a ţiuit un ţânţar în ureche. L-am plesnit 
şi am mers mai departe. 

Intr-un sfârşit, sosirea mea la începutul drumului de 
acces a fost aproape prea perfect cronometrată, senzaţia că 
reintru în vis a fost aproape prea completă. Chiar şi baloanele 
legate de pancarta cu SARA LAUGHS (unul alb şi altul 
albastru, amândouă inscripţionate cu grijă în cerneală neagră 
cu BUN VENIT ÎNAPOI, MIKE!), plutind pe fundalul de-un negru 
atotcuprinzător al copacilor, păreau să intensifice sentimentul 
de déjà vu pe care mi-l insuflasem aproape conştient, fiindcă 
două vise nu pot fi niciodată perfect identice, nu? Lucrurile 
fabricate de mâini şi de minţi umane nu pot fi niciodată 


perfect identice, chiar şi atunci când se încearcă asta cu toată 
puterea, fiindcă noi nu suntem aceiaşi de la o zi la alta sau 
chiar de la un moment la altul. 

Am păşit spre pancartă, simțind cum mă învăluie 
misterul acestui loc aflat la crepuscul. Mi-am închis mâna pe 
scândură, simțind prezenţa ei dură, şi apoi mi-am trecut 
buricul degetului mare peste litere, nepăsându-mi de aşchii şi 
citind prin piele, aşa cum citeşte un orb alfabetul Braille: S şi 
AŞIRŞI A; Lşi Aşi Uşi GşiHşiS. 

Drumul de acces fusese curăţat de acele şi de crengile 
căzute la suflarea vântului, însă Dark Score-ul licărea în 
nuanţe trandafirii, exact aşa cum licărea şi-n visele mele, iar 
silueta masivă şi lăbărţată a casei era neschimbată. Bill, 
prevăzător, lăsase aprinsă lumina de deasupra verandei şi 
firele de floarea-soarelui care crescuseră printre scânduri 
fuseseră demult tăiate, restul însă era identic cu ceea ce 
visasem. 

M-am uitat în sus la fâşia de cer de deasupra stradelei. 
Nimic... am aşteptat... şi nimic... am mai aşteptat... şi-apoi a 
apărut, a apărut chiar acolo unde-mi antrenasem privirea să 
stea aţintită. Într-o clipă nu era decât cerul şters (cu nuanţe 
indigo începând să se ivească pe la margini, asemeni unei 
infuzii de cerneală) şi în cealaltă, Venus strălucea pe el, vie şi 
neclintită. Am auzit oameni spunând că urmăresc ivirea 
stelelor şi presupun că unii chiar o fac, însă cred că atunci a 
fost singura dată în viaţa mea când am văzut una apărând din 
senin. Mi-am pus şi o dorinţă, însă de data asta totul se 
petrecea în realitate şi nu mi-am dorit-o pe Jo. 

— Ajută-mă, am spus, uitându-mă la stea. 

Aş fi spus mai multe, dar nu ştiam ce să spun. Nu ştiam 
de ce fel de ajutor am nevoie. 


Ajunge, a spus neliniştită o voce în mintea mea. Ajunge, 
acum. Întoarce-te şi urcă în maşină. 

Numai că nu acesta era planul meu. Planul era să o apuc 
pe drumul de acces, exact aşa cum am făcut în ultimul vis, în 


coşmar. Planul era să-mi demonstrez că nu există nici un 
monstru înfăşurat în linţoliu care să mă pândească din 
umbrele cabanei din faţa mea. Planul era întemeiat în cea mai 
mare parte pe vorba aceea înţeleaptă a Noii Generaţii care 
spune că "frica" este un acronim pentru Firea Rece Învinge în 
Confruntarea cu Ascunsul. Dar, stând acolo şi uitându-mă la 
sclipirea (foarte slaba în întunericul din ce în ce mai dens) 
becului de pe verandă, mi-a trecut prin minte că mai eo 
vorbă înţeleaptă, una nu chiar atât de senină, care sugera că 
"frica" e de fapt un acronim pentru Fii Realist În Confruntarea 
cu Ascunsul. Stând singur acolo în pădure, în timp ce lumina 
părăsea cerul, aceasta mi s-a părut de departe cea mai 
înţeleaptă interpretare a termenului. 

M-am uitat în jos şi am fost puţin amuzat să văd că 
luasem unul dintre baloane — l-am dezlegat fără să-mi dau 
seama cât întorsesem gândurile pe toate feţele. Plutea 
nepăsător la capătul sforii pe care o ţineam eu în mână, 
cuvintele imprimate pe el fiind acum imposibil de citit în 
întunericul profund. 

Poate că nu-i, totuşi, decât o chestie de perspectivă; 
poate că nu mă voi putea mişca din loc. Poate că m-a 
cuprins din nou vrăjitoarea aia bătrână de criză de umblet 
şi nu voi face decât să rămân locului asemenea unei statui, 
până ce va trece cineva pe aici şi mă va lua pe sus. 

Trăiam acum însă o realitate şi realitatea nu concepea 
existenţa unei crize de umblet. Mi-am deschis palma. Când s- 
a desprins sfoara pe care o ţineam, am păşit sub balonul ce 
se înălța spre cer şi-am pornit de-a lungul drumului de acces. 
Pas după pas, cam aşa cum am făcut încă din 1959, când am 
învăţat şmecheria asta. Am pătruns din ce în ce mai adânc în 
mirosul impecabil, dar acru de pin, şi la un moment dat, m- 
am surprins făcând un pas mai mare, trecând peste o creangă 
căzută la pământ ce existase în vis, dar în realitate nu exista. 

Inima încă-mi bubuia puternic, iar transpiraţia încă-mi 
curgea în valuri pe corp, ungându-mi pielea şi atrăgând 
ţânţarii. Am ridicat o mână să-mi dau la o parte părul de pe 
frunte, apoi m-am oprit, ţinând-o cu degetele răşchirate în 


faţa ochilor. Am adus-o şi pe cealaltă lângă ea. Nici una nu 
era însemnată; nu se vedea nici măcar urma cicatricei de la 
tăietura pe care-o căpătasem târându-mă prin dormitor în 
timpul furtunii aceleia cu gheaţă. 

— Sunt bine, am spus. Sunt bine. 

Bufon mic ce eşti, spuse Strickland, mi-a răspuns o 
voce. Nu era vocea mea, nici a lui Jo; era vocea extraterestră 
care mă însoţise în coşmar, cea care mă făcuse să mă mişc 
chiar şi atunci când voiam să mă opresc. Era vocea unui 
străin. 

Am pornit iarăşi la drum. Ajunsesem acum dincolo de 
jumătatea drumului de acces. Ajunsesem la punctul unde, în 
vis, i-am spus vocii că mă temeam de doamna Danvers. 

— Mă tem de doamna D, am spus, voind să aud cum 
sună cuvintele rostite în întunericul dens. Ce mă fac dacă-i 
acolo menajera aceea bătrână şi rea? 

Un cufundar a tipat pe lac, însă vocea nu mi-a răspuns. 
Presupun că nu avea de ce s-o facă. Doamna Danvers nu 
exista, nu era decât o mână de oase dintr-o carte veche, iar 
vocea ştia asta. 

Am început iarăşi să umblu. Am trecut pe lângă pinul cel 
mare în care-a intrat cândva Jo cu jeep-ul nostru, încercând să 
meargă cu spatele pe drumul de acces. Ce-a mai înjurat! Ca 
un marinar! Eu am reuşit să-mi păstrez seriozitatea doar până 
ce-a ajuns la "Fute-o buhă", după care mi-am pierdut 
controlul, sprijinindu-mă de jeep, apăsându-mi tâmplele cu 
podul palmelor, râzând în hohote până ce mi-au curs lacrimile 
pe obraji, Jo trimiţându-mi din priviri scântei de un albastru- 
încins în tot acest timp. 

Am văzut pe trunchiul copacului urma rămasă după 
accident la vreun metru de la pământ, albul porțiunii decojite 
părând că pluteşte în mijlocul scoarţei negre, în obscuritate. 
Exact în momentul acesta degenerase neliniştea din celelalte 
vise în ceva cu mult mai rău. Chiar înainte ca arătarea în- 
făşurată în giulgiu să iasă în goană din casă, simţisem că era 
ceva complet nelalocul lui acolo, că era ceva complet ; 
denaturat; simţisem că, într-un fel, casa însăşi înnebunise. În 


acest moment, trecând pe lângă bătrânul pin rănit, voisem eu 
s-o iau la fugă, precum omul din turtă dulce. 

Acum, n-am simţit asta. Eram speriat, da, dar nu 
terorizat. Pentru început, în spatele meu nu era nimic, nu 
auzeam nici o respiraţie luctuoasă. Cel mai periculos lucru ce 
putea apărea din pădurea asta era un elan nervos. Sau, 
credeam eu, dacă eram cu adevărat nenorocos, un urs 
supărat la culme. 

În vis, se vedea luna plină aproape pe trei sferturi, însă, 
în acea noapte, nu era nici urmă de lună pe cerul de deasupra 
mea. 

Şi nici nu avea să fie; uitându-mă în treacăt peste pagina 
cu buletinul meteo din Derry News, observasem că era lună 
nouă. 

Până şi cel mai puternic déjà vu e fragil şi, gândindu-mă 
la acel cer fără lună, déjà vu-ul meu s-a spulberat. 
Sentimentul că-mi retrăiesc coşmarul m-a părăsit atât de 
brusc, că m-am întrebat până şi de ce făcusem toate astea, 
ce sperasem să-mi demonstrez sau să înfăptuiesc. Acum tre- 
buia să merg pe jos, prin întuneric, tot drumul înapoi, să-mi 
recuperez maşina. 

Nici o problemă, dar aveam s-o fac cu una dintre 
lanternele din casă. Cu siguranţă mai trebuia să fie una în... 

O serie de explozii disparate s-au declanşat de partea 
cealaltă a lacului, ultima fiind suficient de puternică să 
producă ecou. M-am oprit, inspirând o dată rapid. Cu câteva 
clipe înainte, acele bubuituri neaşteptate m-ar fi făcut 
probabil s-o iau înapoi la fugă, cuprins de panică, însă acum 
n-am avut parte decât de clipa aceea scurtă de tresărire. Erau 
focuri de artificii, desigur, ultimul dintre ele — cel mai pu- 
ternic — fiind probabil un M-80. Mâine era Patru lulie şi, de 
cealaltă parte a lacului, copiii începuseră să sărbătorească 
mai devreme. 

Am mers mai departe. Tufişurile se tot întindeau spre 
mine ca nişte mâini, însă fuseseră tunse şi nu mai arătau atât 
de amenințătoare. Nu mai trebuia să-mi fac probleme nici că 
va fi tăiat curentul; eram acum destul de aproape de veranda 


din spate să văd fluturii de noapte zburând în jurul becului 
lăsat aprins pentru mine de către Bill Dean. Chiar dacă ar fi 
fost tăiat curentul (în partea vestică a statului, multe dintre 
liniile de înaltă tensiune sunt încă deasupra solului şi curentul 
se întrerupe des), s-ar fi pornit automat generatorul. 

Totuşi, am fost uimit de cât de multe lucruri din vis se 
aflau şi aici, chiar dacă mă părăsise sentimentul puternic de 
repetiţie — sau de retrăire. Jardinierele lui Jo erau acolo unde 
fuseseră dintotdeauna, flancând poteca ce duce la micuța 
plajă din faţa Sarei; cred că le găsise Brenda Meserve dosite 
în pivniţă şi o pusese pe una dintre ajutoarele ei să le scoată 
iarăşi la lumină. Nu creştea încă nimic în ele, dar mă 
aşteptam să se întâmple asta curând. Şi, chiar în absenţa lunii 
din visul meu, am putut vedea pătratul negru de pe apă, 
plutind la vreo patruzeci şi cinci de metri de mal. Pluta pentru 
înot. 

Nici urmă însă de forma aceea dreptunghiulară zâcând 
într-o rână în faţa verandei; nici urmă de sicriu. Totuşi, inima 
îmi bătea puternic iarăşi şi cred că dacă ar mai fi explodat 
atunci nişte artificii pe partea de lac aparţinând comunităţii 
Kashwakamak, aş fi ţipat. 

Bufon mic ce eşti, spuse Strickland. 

Dă-mi cartea înapoi, e cartea mea de omorât timpul. 

Şi dacă moartea ne fură minţile? Ce se-ntâmplă dacă-i 
supravieţuieşti, dar ne fură minţile? Ce se-ntâmplă atunci? 

Ajunsesem la punctul în care, în coşmar, uşa se dădea de 
perete şi silueta aceea albă se năpustea afară cu braţele ei 
albe şi înfăşurate în pânză, ridicate în aer. Am mai făcut un 
pas şi m-am oprit, auzind sunetul aspru al respirației mele 
atunci când trăgeam aer în plămâni şi apoi îl împingeam afară 
peste suprafaţa uscată a limbii. Sentimentul de déjà vu nu s- 
a întors, dar, preţ de o clipă, am crezut că silueta tot va 
apărea — aici, în lumea adevărată, în timpul adevărat. Am 
rămas locului, aşteptând-o, cu mâinile transpirate, încleştate. 
Am mai inspirat o gură de aer uscat şi, de data aceasta, nu i- 
am mai dat drumul afară. 

Clipocitul tăcut al apei lovindu-se de mal. 


O adiere de vânt care mi-a mângâiat faţa şi a zornăit 
tufişurile. 

Un cufundar a strigat pe lac; fluturii s-au lovit de becul de 
pe verandă. 

N-a ieşit valvârtej de pe uşă nici un monstru înfăşurat în 
giulgiu şi, prin geamurile mari din stânga şi dreapta uşii, n-am 
văzut nimic mişcându-se, nimic alb sau de altă culoare. 
Deasupra clanţei se afla un bileţel, probabil de la Bill, şi asta 
era tot. Am lăsat în grabă aerul să iasă din plămâni şi-am 
parcurs cât îmi mai rămăsese din distanţa până la Sara 
Laughs. 


Biletul era într-adevăr de la Bill Dean. Îmi transmitea că 
Brenda făcuse nişte cumpărături pentru mine; chitanţa de la 
supermarket era pe masa din bucătărie şi voi găsi cămara 
bine aprovizionată cu tot soiul de conserve. Nu cumpărase 
multe alimente perisabile, însă aveam lapte, unt, bere brună 
englezească şi hamburgeri, ingredientul de bază al bucătăriei 
unui bărbat care locuieşte singur. 

Ne vedem lunea viitoare, îmi scrisese Bill. De-ar fi după 
mine, ți-aş spune personal bun-venit, dar buna mea 
nevastă zice că-i rândul nostru să mergem în vizită, aşa că 
plecăm în Virginia (cald!!) să petrecem ziua de 4 cu sora 
ei. Dacă ai nevoie de ceva sau dacă dai de belele... 

Notase numărul de telefon al cumnatei sale din Virginia 
şi numărul lui Butch Wiggins din oraş, oraş pe care toţi îl 
numesc "TR", cum ar fi: "Eu şi cu mama ne-am săturat de 
Bether şi ne-am mutat cu rulota în TR." Mai erau câteva 
numere trecute acolo — al instalatorului, al electricianului, al 
Brendei Meserve, chiar şi al tipului de la depanări televizoare 
din Harrison, cel care repoziţionase antena parabolică pentru 
o recepţie maximă. Bill nu lăsase nimic pe dinafară. Am întors 
biletul pe cealaltă parte, aşteptându-mă la un P.S.: Ascultă, 
Mike, de porneşte războiul nuclear înainte ca eu şi Yvette 
să ne-ntoarcem din Virginia... 

Ceva s-a mişcat în spatele meu. 


M-am răsucit pe călcâie, scăpând biletul din mână. A 
aterizat pe scândurile cu care era podită veranda, asemenea 
unei versiuni mai mari şi mai albe a unuia dintre fluturii de 
noapte care se loveau în becul de deasupra. În clipa aceea 
am fost sigur că voi da ochii cu arătarea aia înfăşurată în 
linţoliu, un moroi nebun ascuns în trupul aflat în descom- 
punere al soţiei mele: Dă-mi cartea de omorât timpul, dă- 
mi-o, cum de-ndrăzneşti să vii aici şi să-mi deranjezi 
odihna, cum de-ndrăzneşti să vii din nou la Manderley, iar, 
acum că eşti aici, cum crezi că vei mai putea pleca înapoi? 
În ceața misterului, cu tine, bufon mic ce eşti. În ceata 
misterului, cu tine. 

Nu era nimic acolo. Nu fusese decât adierea vântului, 
făcând iarăşi tufişurile să-şi scuture uşor frunzele... doar că nu 
atingerea vântului o simţisem eu pe pielea mea transpirată, 
nu şi de data asta. 

— Păi, numai asta trebuie să fie, nu-i nimic altceva acolo, 
am spus. 

Sunetul propriei tale voci poate să fie înfricoşător şi 
liniştitor când eşti singur. De data asta a fost cea din urmă 
variantă. M-am aplecat, am luat biletul de la Bill şi l-am 
îndesat în buzunarul de la spate al pantalonilor. Apoi am scos 
inelul cu chei. Am rămas acolo, sub becul din verandă, în um- 
brele mari şi unduitoare ale fluturilor orbiţi de lumină, 
căutând printre chei, până când am găsit-o pe cea de care 
aveam nevoie. Avea un aspect ciudat, de obiect nefolosit 
multă vreme, şi, frecând cu degetul mare marginea ei 
zimţată, m-am întrebat din nou de ce n-am venit la cabană — 
cu excepţia a două vizite grăbite în timpul zilei — în lunile şi 
anii scurşi de la moartea lui Jo încoace. Cu siguranţă că dacă 
ea ar fi trăit, ar fi insistat... 

Însă atunci mi-am dat seama de un lucru bizar nu era 
numai o chestiune de de la moartea lui Jo încoace. Era uşor 
să-mi spun că aşa era; nici măcar o dată în timpul celor şase 
săptămâni pe care le-am petrecut la Key Largo nu m-am 
gândit la asta altfel decât aşa... acum însă, tocmai stând aici, 
în umbrele fluturilor dănţuitori (era ca şi când aş fi stat sub un 


ciudat glob de discotecă organic), şi ascultând cufundării de 
pe lac, mi-am amintit că, deşi Johanna murise în luna august 
a anului 1994, murise în Derry. Fusese îngrozitor de cald în 
oraş... aşadar, de ce stătuserăm acolo? De ce nu ne aflam pe 
estacada umbrită de lângă lac, bând ceai cu gheaţă îmbrăcaţi 
în costumele de baie, urmărind bărcile tăind în sus şi-n jos 
lacul şi făcând comentarii cu privire la performanţele 
schiorilor de apă. Ce căutase ea, totuşi, în blestemata aia de 
parcare de la Rite Aid, când, în luna august a oricărui alt an, 
eram la kilometri buni de Derry? 

Şi asta nu era tot. Locuiam de obicei la Sara până la 
sfârşitul lui septembrie — era o perioadă liniştită şi frumoasă, 
la fel de călduroasă ca şi vara. In '93, însă, am plecat când nu 
se scursese decât o săptămână din luna august. Ştiam asta, 
fiindcă-mi aminteam că Johanna venise cu mine la New York 
mai târziu în luna aceea, pentru o chestiune editorială şi pen- 
tru obişnuitele porcării publicitare. Fusese cald ca-n cuptor în 
Manhattan, apa ţâşnea din hidranţii din East Village şi asfaltul 
din centru făcea bulbuci. În prima seară a acelei excursii am 
văzut Fantoma de la operă. Spre sfârşit, Jo s-a aplecat spre 
mine şi mi-a şoptit: "O, futu-i! lar îi curg mucii Fantomei!" Tot 
restul filmului m-am luptat să nu izbucnesc în hohote dez- 
lănţuite de râs. Jo ştia să fie de-o astfel de răutate. 

De ce venise cu mine în acel august? Lui Jo nu-i plăcea 
New York-ul nici în aprilie, nici în octombrie, atunci când e cât 
de cât frumos. Nu ştiam. Nu-mi puteam aminti. Nu eram sigur 
decât de faptul că nu se mai întorsese la Sara Laughs 
niciodată după acel scurt august din 1993... şi, în scurtă vre- 
me, nici de asta n-am mai fost sigur. 


Am introdus cheia în broască şi am răsucit-o. Aveam de 
gând să intru, să aprind becurile din bucătărie, să înşfac o 
lanternă şi să mă întorc după maşină. Dacă nu făceam asta, 
putea veni cu viteză prea mare cine ştie ce beţiv care locuia 
într-un bordei la capătul dinspre sud al stradelei, îmi putea 
lovi Chevy-ul şi mă putea da în judecată cerând un miliard de 


dolari despăgubire. 

Casa fusese aerisită şi nu se simţea nici cel mai slab 
miros de închis; în locul aerului stătut, învechit, se simţea o 
aromă vagă şi plăcută de pin. Am pipăit după comutatorul 
dinăuntru şi atunci, undeva în întunecimea casei, a început să 
plângă un copil. N-am intrat tocmai în panică, dar întreaga 
logică mi-a părăsit mintea. Era un plânset, un plânset de 
copil, dar nu aveam nici cea mai vagă idee de unde se putea 
auzi. 

Apoi a început să se estompeze. Nu să se liniştească, ci 
să se estompeze, de parcă ar fi ridicat cineva acel copil şi-l 
ducea acum departe pe-un coridor lung... nu c-ar fi existat un 
asemenea coridor în Sara Laughs. Până şi cel care străbătea 
mijlocul casei, făcând legătura între secţiunea centrală şi cele 
două aripi, nu e cu adevărat lung. 

Estompându-se... estompat... aproape dispărut. 

Am rămas în întuneric străbătut de fiori, ţinând mâna pe 
comutator. O parte din mine voia să se sperie, voia s-o ia pur 
şi simplu la sănătoasa de acolo atât de repede cât o ţineau 
picioarele mele mici, voia să fugă precum omuleţul din turtă 
dulce. O altă parte, totuşi — partea raţională —, începuse 
deja să-şi reafirme întâietatea. 

Am apăsat comutatorul, partea care voia să fugă 
spunând las-o baltă, n-o să funcţioneze, e visul, prostule, e 
visul tău care se trezeşte la realitate. Însă a funcționat. Becul 
din foaier s-a aprins repede, împrăştiind umbre, scoțând la 
iveală în stânga micuța colecţie de vase din lut a lui Jo şi în 
dreapta biblioteca, lucruri pe care nu le mai văzusem de 
patru sau chiar mai mulţi ani, lucruri însă rămase tot acolo şi 
tot aceleaşi. Pe unul dintre rafturile din mijloc ale bibliotecii 
am văzut trei romane timpurii de-ale lui Elmore Leonard — 
Swang, The Big Bounce şi Mr. Majestick — pe care eu le 
pusesem deoparte pentru vremuri ploioase; trebuie să te 
pregăteşti în caz de ploaie când eşti plecat în natură. Fără o 
carte bună, până şi două zile de ploaie în mijlocul pădurii pot 
fi îndeajuns să te facă să te urci pe pereţi. 

S-a auzit o ultimă şoaptă de plânset, apoi tăcere. În 


spaţiul ei, am auzit un ticăit venind dinspre bucătărie. Ceasul 
de deasupra sobei, una dintre rarele căderi ale lui Jo în 
braţele prostului gust, e Pisica Felix cu ochi mari care se 
mişcă de la stânga la dreapta în vreme ce coada-pendul se 
leagănă neîncetat. Cred că a apărut în toate filmele ieftine de 
groază produse vreodată. 

— Cine-i acolo? am strigat. 

Am făcut un pas către bucătărie, doar un teritoriu difuz în 
spatele foaierului, apoi m-am oprit. Cufundată în întuneric, 
casa era o peşteră. Plânsetul ar fi putut veni de oriunde. 
Inclusiv din propria mea imaginaţie. 

— E cineva aici? 

Nici un răspuns... Însă nu credeam că sunetul venise din 
mintea mea. Să fi fost aşa, criza de creaţie era ultima mea 
grijă. 

Pe un raft al bibliotecii, la stânga romanelor lui Elmore 
Leonard, se afla o lanternă cu burduf lung, de genul celor 
care înghit opt baterii D şi care te orbesc pentru scurtă vreme 
dacă-ţi introduce cineva fasciculul direct în ochi. Am apucat-o, 
şi doar atunci când era s-o scap din mână mi-am dat seama 
cât de tare transpiram şi cât de speriat eram. Am prins-o din 
zbor înainte să cadă pe jos, inima bubuindu-mi în piept, 
aşteptându-mă ca plânsetul acela să înceapă iarăşi, 
aşteptându-mă ca arătarea aia înfăşurată în linţoliu să 
plutească spre mine din sufrageria întunecată, cu braţele ei 
amorfe ridicate în aer; o mârţoagă bătrână de politician 
întoarsă din mormânt şi pregătită să mai facă o încercare de 
viaţă. Votaţi pentru biletul sigur de Înviere din Morți, fraţi şi 
surori, şi veţi fi salvaţi. 

Am prins bine de lanternă şi am aprins-o. A trimis un 
fascicul puternic şi drept în sufragerie, ţintuind capul de elan 
de deasupra şemineului zidit din pietre de câmpie; lumina 
făcea ochii de sticlă ai animalului împăiat să pară două becuri 
sclipind sub apă. Am văzut scaunele bătrâne din bambus 
bătrâna canapea, masa de cinat zgâriată, pe care trebuia s-o 
stabilizezi introducând sub unul dintre picioare o carte de joc 
împăturită sau două covoraşe pentru paharele de bere; nu am 


văzut nici o fantomă; am ajuns, totuşi, la concluzia că am de- 
a face cu o reprezentaţie de carnaval dată de-a dreptul peste 
cap. Folosind cuvintele nemuritorului Cole Porter!f, hai să 
anulăm întreaga tărăşenie. Dac-o luam spre est de-ndată ce 
ajungeam la maşină, puteam fi în Derry pe la miezul nopţii. 
Puteam dormi în patul meu. 

Am stins lumina din foaier şi am rămas doar la lumina 
lanternei. Am ascultat ticăitul ceasului ăluia prostesc în formă 
de pisică, pe care trebuie să-l fi pornit Bill, şi zumzetul 
constant al frigiderului. În timp ce le ascultam, am realizat că 
nu mă aşteptasem să mai aud vreunul din sunete. Cât despre 
plânset... 

Chiar fusese un plânset? Fusese cu adevărat? 

Da. Un plânset sau ceva. Ce anume, asta părea acum 
incert. Ce părea a fi sigur era că venirea aici fusese o idee 
periculoasă, o hotărâre prostească pentru o persoană care şi- 
a învăţat mintea să nu răspundă la comandă. Stând în foaier, 
înfăşurat doar de lumina de la lanternă şi de cea de la becul 
din verandă, care intra prin geamuri, mi-am dat seama că 
linia dintre ceea ce ştiam eu că e real şi ceea ce ştiam că 
aparţine doar imaginaţiei mele a dispărut în foarte mare 
măsură. 

Am ieşit din casă, am verificat dacă e încuiată uşa şi am 
pornit înapoi pe drumul de acces, trecând lumina lanternei 
din stânga în dreapta drumului, asemenea unui pendul — 
asemenea cozii bătrânului Felix, Pisoiul Nebun din bucătărie. 
Mi-a trecut prin gând, luând-o în sus pe stradelă, că va trebui 
să inventez o poveste pentru Bill Dean. N-ar ajunge să spun: 
"Ei bine, Bill, am ajuns acolo şi am auzit un copil scuipându-şi 
plămânii de plâns în casa mea încuiată şi m-a speriat atât de 
tare, că m-am transformat în omuleţul de turtă dulce şi-am 
fugit înapoi la Derry. O să-ţi trimit lanterna pe care-am luat-o; 


16 Cole Porter — compozitor american din secolul XX; 
cântecele lui Porter, dintre care Anything Goes, I Get a Kick 
out of You, şi I've Got You under My Skin, sunt bine 
cunoscute pentru versurile lor inteligente şi sofisticate. 


pune-o înapoi pe raft, lângă romanele alea în ediţie de 
buzunar, bine?" Nu era de-ajuns, fiindcă povestea va prinde 
picioare şi oamenii vor spune: "Nu ne surprinde. A scris 
probabil prea multe cărţi. O ocupaţie de-asta tre' că-i 
înmoaie creierii. Se sperie acum şi de propria lui umbră. 
Riscurile meseriei." 

Chiar dacă n-aş mai fi venit niciodată aici, nu voiam să le 
las oamenilor din TR impresia asta despre mine, să le cultiv 
atitudinea aia aproape dispreţuitoare, care spune "vezi ce 
păţeşti dacă gândeşti prea mult?". E-o părere pe care multă 
lume o are despre cei care trăiesc de pe urma imaginaţiei lor. 

Îi voi spune lui Bill că m-am îmbolnăvit. Într-un fel, asta 
era adevărat. Sau nu... mai bine să-i spun că altcineva s-a 
îmbolnăvit... un prieten... cineva din Derry cu care mă 
vedeam... o iubită, poate. "Bill, vezi tu, s-a îmbolnăvit un 
prieten de-al meu, iubita mea, aşa că..." 

Brusc, m-am oprit, lumina sclipind pe partea din faţă a 
maşinii mele. Parcursesem drumul prin întuneric fără să bag 
de seamă multe dintre sunetele din pădure şi spunându-mi că 
şi cel mai puternic dintre ele e doar o căprioară care-şi face 
culcuş să doarmă. Nu mă întorsesem să văd dacă mă urmă- 
rea arătarea aceea înfăşurată în linţoliu (sau poate un copil 
fantomatic plângând). Mă cufundasem în încercarea de a 
inventa o poveste şi de a-i da credibilitate, făcând lucrul ăsta 
în gând şi nu pe hârtie de data aceasta, bătând însă chiar şi 
aşa cărări bine ştiute. Mă cufundasem atât de adânc, încât 
uitasem să mai fiu speriat. Bătăile inimii se întorseseră la un 
ritm normal, transpiraţia mi se usca pe piele, iar ţânţarii 
încetaseră să-mi mai ţiuie în urechi. Şi, stând acolo, mi-a venit 
o idee. Era de parcă mintea mea ar fi aşteptat răbdătoare să 
mă calmez suficient de mult să-mi poată aminti de un lucru 
esenţial. Ţevile. Bill primise undă verde de la mine să în- 
locuiască o mare parte din vechea instalaţie, iar instalatorul 
făcuse întocmai. Probabil că făcuse asta foarte recent. 

— Aer în ţevi, am spus, plimbând raza lanternei cu opt 
baterii peste grilajul Chevrolet-ului. Asta am auzit. 

Am aşteptat să văd dacă partea mai adâncă a minţii 


mele va spune că-i o minciună prostească, o explicaţie 
forţată. N-a făcut-o... fiindcă, bănuiesc, şi-a dat seama că 
acesta poate fi adevărul. Ţevile în care a rămas aer pot 
scoate sunete asemănătoare cu nişte conversații, cu lătratul 
unor câini sau cu plânsetul unui copil. Poate că le golise 
instalatorul şi sunetul însemnase altceva... dar poate că nu le 
golise. Întrebarea era dacă voi urca sau nu în maşina dacă voi 
merge sau nu cu spatele trei sute de metri până la autostradă 
şi dacă mă voi întoarce apoi la Derry, totul datorită unui sunet 
pe care l-am auzit pentru zece secunde (poate numai pentru 
cinci) şi cât eram într-o stare psihică de surescitare şi stres. 

Am hotărât că răspunsul e nu. Poate că nu era nevoie 
decât de un alt lucru bizar să fac cale întoarsă — bolborosind 
în neştire probabil, asemenea unui personaj din Poveşti din 
criptă —, însă sunetul pe care l-am auzit în foaier nu ajungea. 
Nu atunci când putea însemna atât de mult încercarea de-a 
locui în Sara Laughs. 

Aud voci în minte şi le-am auzit de când îmi pot aminti. 
Nu ştiu dacă asta-i o parte din echipamentul necesar să fii 
scriitor sau nu; n-am întrebat niciodată un alt scriitor. N-am 
simţit niciodată nevoia s-o fac, fiindcă ştiu că toate vocile pe 
care le aud sunt laturi ale fiinţei mele. Totuşi, deseori îmi par 
a fi laturi cât se poate de reale ale altor persoane, şi nici una 
nu-mi pare mai reală — sau mai familiară — ca vocea lui Jo. 
Vocea aceasta a vorbit acum, părând interesată, amuzată 
într-un fel ironic, dar blând... şi aprobatoare. 

Ai de gând să lupti, Mike? 

— Mda, am spus, stând acolo în întuneric şi luminând cu 
lanterna bucăţi din ornamentul cromat al maşinii. Aşa cred, 
iubire. 

Păi, atunci — asta-i de bine, nu? 

Da. Era. Am urcat în maşină, am pornit-o şi am condus 
încet în josul stradelei. Şi când am ajuns la drumul de acces, 
am apucat-o pe el. 

N-am mai auzit nici un plânset când am intrat pentru a 
doua oară în casă. M-am plimbat încet pe la parter, ţinând 
lanterna în mână până ce am aprins toate becurile pe care le- 


am găsit; dacă mai erau oameni care să vâslească pe lac, 
probabil că bătrâna Sara li se părea a fi o ciudată farfurie 
zburătoare spielbergiană, plutind deasupra lor. 

Cred că locuinţele îşi duc viaţa de-a lungul unei curgeri 
temporale diferite de cea pe care plutesc proprietarii lor, o 
curgere mult mai lentă. Într-o casă, în special într-una veche, 
trecutul e mai aproape. In viaţa mea, Johanna era moartă de 
aproape patru ani, pentru Sara însă, ea era mult mai aproape. 
Nu mi-am dat seama decât după ce am intrat înăuntru, după 
ce am aprins toate luminile şi după ce am pus la loc lanterna 
de unde o luasem, cât de tare mă temusem să mă întorc aici. 
Mă temusem că urmele vieţii întrerupte a Johannei îmi vor 
reînvia durerea. O carte cu colţul îndoit aşezată cu faţa în jos 
pe masa de la capătul sofalei, acolo unde îi plăcea lui Jo să se 
aşeze în cămaşă de noapte să citească şi să mănânce prune; 
cutia din carton de cereale Quaker Oats, singurul fel de 
mâncare pe care-l voia la micul dejun, aşezată pe-un raft în 
cămară; vechiul ei capot verde agăţat pe spatele uşii de la 
baia din aripa stângă, cea căreia Bill Dean încă-i mai spunea 
"aripa cea nouă", deşi a fost construită cu mult înainte ca noi 
s-o vedem măcar pe Sara Laughs. 

Brenda Meserve făcuse o treabă de calitate — o treabă 
umanitară — luând toate aceste semne şi semnale, însă nu le 
putuse lua chiar pe toate. Colecţia completă a romanelor cu 
Peter Wimsey a lui Sayers!” în ediţie de lux, cartonată, încă 
mai trona cu mândrie în mijlocul bibliotecii din sufragerie. Jo i- 
a spus întotdeauna Bunter capului de elan de deasupra şemi- 
neului şi, odată, dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc (era 
categoric un accesoriu complet necaracteristic lui Bunter), 
agăţase un clopoțel în jurul gâtului lui păros. Acesta încă mai 
atârna acolo, pe-o panglică din catifea roşie. Poate că 
doamna Meserve a stat puţin pe gânduri uitându-se la clo- 
potel, întrebându-se dacă să-l ia sau nu jos, neştiind că atunci 


17 Dorothy Leigh Sayers (1893-1957) — scriitoare britanică, 
celebră pentru povestirile sale polițiste, avându-l în general 
ca personaj principal pe investigatorul Lord Peter Wimsey. 


când eu şi cu Jo făceam dragoste pe canapeaua din sufragerie 
(şi da, eram deseori luaţi de val acolo), ne refeream la acel 
act cu fraza "să facem clopoţelul lui Bunter să sune". Brenda 
Meserve făcuse tot ce putuse, însă orice mariaj reuşit 
reprezintă un teritoriu secret, un necesar spaţiu alb pe harta 
societăţii. Îţi aparţine prin ceea ce alţii nu ştiu despre el. 

M-am plimbat prin casă, atingând diverse lucruri, 
uitându-mă la diverse lucruri, văzându-le cu alţi ochi. O 
vedeam pe Jo peste tot şi, la scurtă vreme, m-am cufundat 
într-unul dintre scaunele de bambus din faţa televizorului. 
Perniţele au ţiuit sub greutatea mea şi am auzit-o în gând pe 
Jo spunându-mi: "Cere-ţi frumos scuze, Michael!" 

Mi-am ascuns faţa în palme şi am plâns. Cred că a fost 
ultima mea criză de durere, însă asta n-a făcut-o mai uşor de 
îndurat. Am plâns până ce-am crezut că se va rupe ceva în 
mine dacă nu mă opresc. Când m-a lăsat într-un sfârşit, fața- 
mi era udă leoarcă, am început să sughiţ şi mi se părea că n- 
am mai fost atât de obosit niciodată în viaţă. Imi simţeam tot 
corpul încordat — în parte de la mersul pe jos, cred, însă, în 
special de la tensiunea întoarcerii aici... şi a hotărârii de a 
rămâne aici. Să lupt. Plânsetul acela ciudat, fantomatic, pe 
care-l auzisem când păşisem pentru prima dată în casă, deşi 
mi se părea acum foarte îndepărtat în timp, nu mă ajutase 
deloc. 

M-am spălat pe faţă la chiuveta din bucătărie, ştergându- 
mi lacrimile cu podul palmelor şi curăţându-mi nasul înfundat. 
Apoi mi-am dus valizele în dormitorul pentru oaspeţi din aripa 
nordică. Nu aveam intenţia să dorm în aripa sudică, în 
dormitorul principal în care dormisem ultima dată cu Jo. 

Aceasta a fost o alegere pe care Brenda Meserve o 
prevăzuse. Pe birou se aflau un buchet de flori proaspete de 
câmp şi o ilustrată: BUN VENIT ÎNAPOI, DOMNULE NOONAN. 
Dacă nu aş fi fost epuizat emoţional, cred că vederea acelui 
mesaj, scris în stilul ascuţit şi ordonat al doamnei Meserve, m- 
ar fi aruncat în braţele altei crize de plâns. Mi-am afundat faţa 
între flori şi am inspirat adânc. Miroseau bine, a lumină 
solară. M-am dezbrăcat apoi de haine, lăsându-le aruncate pe 


jos, şi-am dat la o parte cuvertura de pe pat. Cearşafuri 
proaspete, feţe de pernă proaspete; acelaşi Noonan bătrân 
strecurându-se între primele şi lăsându-şi capul să cadă pe 
cele din urmă. 

Am stat acolo întins cu veioza aprinsă, uitândumă în sus 
la umbrele de pe tavan, aproape nevenindu-mi să cred că mă 
aflu în locul acela şi că stau în patul acela. Nu fusese nici o 
arătare înfăşurată în linţoliu dorind să mă înhaţe, desigur... 
aveam însă o bănuială că mă putea foarte bine găsi în vise. 

Uneori — pentru mine, cel puţin — există un tampon 
între starea de veghe şi somn. Nu şi în seara aceea. Am 
adormit imediat fără să-mi dau seama măcar şi m-am trezit în 
dimineaţa zilei următoare cu soarele strălucind prin fereastră 
şi cu veioza de pe noptieră încă aprinsă. Nu am avut parte de 
vreun vis de care să-mi amintesc, doar de o senzaţie vagă că 
m-am trezit cândva pentru scurtă vreme în timpul nopţii şi că 
am auzit un clopoțel sunând, foarte slab şi îndepărtat. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Fetiţa — de fapt, nu era altceva decât un copilaş — 
umbla pe mijlocul lui Route 68, îmbrăcată într-un costum de 
baie roşu, şlapi galbeni din plastic, şi cu cozorocul întors la 
spate, o bască de base-ball purtând sigla echipei Red Sox. Eu 
tocmai trecusem cu maşina de Magazinul Universal Lakeview 
şi de Garajul Bun la Toate al lui Dickie Brooks, iar acolo viteza 
maximă legală scade de la nouăzeci de kilometri pe oră la 
şaizeci. Slavă cerului că mă supuneam acestei indicaţii în 
acea zi, altfel aş fi putut-o omori. 

Era prima zi pe care o petreceam acolo. Mă trezisem 
târziu şi-mi petrecusem mare parte din dimineaţă plimbându- 
mă prin pădurea de pe malul lacului, observând ce se 
schimbase şi ce rămăsese la fel. Nivelul apei părea mai 
scăzut şi erau mai puţine bărci pe lac decât mă aşteptasem, 
mai ales că era vorba de cea mai mare sărbătoare a verii, dar 
altfel aş fi putut la fel de bine să nu fi fost plecat. Mi se părea 


că alung până şi aceleaşi insecte. 

Pe la unsprezece, stomacul îmi dăduse de veste că 
sărisem peste micul dejun. Mi-am spus că pot face un drum 
până la Village Cafe. Restaurantul lui Warrington era de 
departe mai select, însă acolo s-ar fi holbat oamenii la mine. 
Village Cafe era o alegere mai bună — asta dacă nu dăduse 
cumva faliment. Buddy Jellison era un nemernic iute la mânie, 
însă fusese dintotdeauna cel mai bun bucătar de fast-food din 
vestul Maine-ului şi stomacul meu tocmai un Villageburger 
mare şi unsuros cerea. 

lar acum, uite-o pe fetiţa asta care mergea chiar pe linia 
albă, părând o majoretă ce conduce o paradă invizibilă. 

La şaizeci de kilometri pe oră, am văzut-o din timp, însă 
şoseaua era intens circulată vara şi puţini se deranjau să 
reducă viteza pe porţiunea asta de drum. Poliţia Districtului 
Castle nu avea, la urma urmei, decât vreo şase maşini de 
patrulă şi nu mulţi dintre poliţişti se oboseau să treacă prin TR 
dacă nu erau chemaţi în mod special. 

Am parcat pe marginea şoselei, am tras frâna de mână 
şi-am coborât înainte ca praful să înceapă măcar să se aşeze 
la loc. Era o zi călduroasă şi extrem de umedă, cu un aer 
închis şi nemişcat, norii părând suficient de joşi să-i atingi cu 
mâna. Copilul — o blondină micuță cu nasul cârn şi cu ge- 
nunchi juliţi — stătea pe linia albă de demarcaţie, de parcă ar 
fi fost o sârmă pentru acrobatii, şi se uita cum mă apropii, la 
fel de speriată ca şi un căţel care se gudură. 

— Bună, a spus ea. Melg la pajă. Mami nu vrea să mă 
ducă şi-s nelvoasă foc. 

A dat din picior să-mi arate că ştie la fel de bine ca 
oricine ce-nseamnă să fii nervos foc. Trei sau patru ani 
bănuiam eu că are. Vorbea bine atât cât vorbea şi era 
frumuşică foc, însă tot nu avea mai mult de trei sau patru ani. 

— Ei bine, da, sigur, să mergi la plajă în ziua de Patru e-o 
alegere bună, am spus eu, dar... 

— Patlu lulie ș; focuri de-altificii, s-a arătat ea de acord, 
făcând "şi"-ul să pară ceva exotic şi dulce asemenea unui 
cuvânt rostit în vietnameză. 


— ... dar dacă umbli pe mijlocul şoselei rişti să ajungi mai 
degrabă în spitalul din Castle Rock. 

Am decis că nu e bine să stau în mijlocul străzii şi să fac 
pe Misterogers!* cu ea, când era o curbă la nici patru sute de 
metri în faţă şi putea veni oricând o maşină cu o sută la oră 
de după ea. Auzeam, de fapt, zgomotul unui motor, şi mai şi 
accelera. 

Am luat copila în braţe şi am dus-o acolo unde maşina 
mea mergea la ralanti şi, deşi părea mulţumită s-o duc în 
braţe şi nu era deloc speriată, m-am simţit ca Chester 
Molestatorul chiar din clipa în care mi-am petrecut braţul pe 
sub fundul ei. Eram conştient că oricine ar fi stat în 
combinaţia de birou şi cameră de aşteptare a garajului lui 
Brooksie se putea uita pe fereastră şi să mă vadă. Aceasta e 
una dintre faptele ciudate ale generaţiei mele, a celor ajunşi 
la jumătatea vieţii: nu putem pune mâna pe un copil care nu 
ne aparţine fără să ne temem că alţii vor vedea ceva indecent 
în asta... sau fără să fie convinşi, adânc înlăuntrul sistemului 
de drenaj al psihicului lor, că probabil este ceva indecent în 
acea atingere. Am luat-o din drum, însă. Asta am făcut. N- 
aveau decât să vină Mamele Furioase ale Maine-ului de Vest 
şi să-mi facă ce e mai rău. 

— Mă duci la p'ajă? m-a întrebat copila. 

Speranţa îi sclipea în ochi, zâmbea. Mi-am spus că 
probabil va fi gravidă până la vârsta de doisprezece ani, 
văzând mai ales felul dezinvolt în care-şi purta şapca de base- 
ball cu cozorocul la spate. 

— Ai costumaşu' la tine? 

— Cred că mi-am lăsat costumaşu' acasă. 

— Nu-i aşa că-i păcat? Unde-i mama ta, scumpete? 

Ca un răspuns direct la întrebarea mea, maşina pe care o 
auzisem a ieşit atunci în goană de pe-un drum din apropierea 
curbei. Era un Jeep Scout împroşcat cu noroi pe ambele laturi. 
Motorul huruia ca un animal de pradă, nervos că i-a scăpat 


's Trimitere la serialul TV cu tentă moralizatoare "MisteRogers' 
Neighborhood" (1967). 


hrana urcându-se într-un copac. Prin geamul lateral era ieşit 
un cap de femeie. Mămica drăgălăşeniei ăsteia mici trebuie 
să fi fost prea speriată să şadă; conducea într-o poziţie 
ghemuită, şi dacă ar fi venit o maşină de dincolo de curbă 
când a intrat ea pe Route 68, prietena mea în costum de baie 
roşu ar fi devenit precis orfană cât ai clipi. 

Scout-ul a derapat, capul intrând pe dată înăuntrul 
cabinei, şi s-a auzit un scrâşnet când şoferiţa a schimbat 
vitezele, încercând să ajungă de la zero la o sută de kilometri 
pe oră în poate nouă secunde. Dacă ar fi putut teama învârti 
motorul, sunt sigur că manevra ar fi avut succes. 

— Ea-i Mattie, a spus fetiţa în costum de baie. Pe ea-s 
supălată. Am fugit să fac Patlule la p'ajă. Dacă-i supălată pe 
mine, mă duce la buni a'bă. 

Habar nu aveam despre ce vorbea, însă într-adevăr îmi 
trecuse prin gând că Miss Bosox!* din 1998 voia să-şi 
petreacă Patrule la plajă; ca urmare, însă, avea să-şi petreacă 
cincile sau chiar mai mult închisă în casă. În acest timp, 
fluturam din mâna pe care n-o ţineam sub fundul copilei şi-o 
fluturam destul de tare să-i fac părul perfect blond al fetiţei să 
salte în aer. 

— Hei! am strigat. Hei, doamnă! Am luat-o eu! 

Scout-ul a trecut în viteză pe lângă noi, continuând să 
accelereze şi încă părând un animal furios Ţeava de 
eşapament lăsa în urmă nori de fum. S-a mai auzit un ultim 
scrâşnet urât al sistemului de transmisie. Parcă era o versiune 
nesărată a concursului Batem palma: "Mattie, ai reuşit să 
schimbi în viteza a doua — vrei să renunţi şi să câştigi maşina 
de spălat vase Maytag sau vrei să încerci să schimbi într-a 
treia?" 

Am făcut singurul lucru la care m-am putut gândi, adică 
să păşesc afară de pe şosea, să mă feresc de jeepul care se- 
ndepărta acum de mine (mirosul de ulei era gros şi înţepător) 


' Trimitere la concursurile de frumuseţe în care se pot înscrie 
în fiecare an doar majoretele echipei de base-ball BoSox 
(Boston Red Sox). 


şi să ţin copilul deasupra capului, sperând că ne va vedea 
Mattie în oglinda retrovizoare. Nu mă mai simţeam ca Chester 
Molestatorul; acum mă simţeam ca un licitator nemilos din- 
tr-un desen animat de Disney, oferind ăl mai drăgălaş 
purceluş din turmă celui care oferă mai mult. A funcţionat, 
însă. Stopurile mânjite cu noroi ale Scout-ului s-au aprins şi s- 
a auzit un huruit demonic când au fost apăsate greşit frânele. 
Asta s-a întâmplat chiar în faţa garajului lui Brooksie. Dacă 
erau înăuntru câţiva bătrâni veniţi pentru un pahar sănătos 
de bârfa de Patru lulie, acum vor avea destule lucruri despre 
care să bârfească. Mi-am spus că le va face deosebită plăcere 
partea în care mama îmi va striga să-i dau copilul. Când te 
întorci la casa de vacanţă după o absenţă lungă, întotdeauna 
dă bine să porneşti cu dreptul. 

Stopurile din spate au licărit şi jeepul a început să 
accelereze în josul drumului cu o viteză sănătoasă de treizeci 
de kilometri la oră. Acum, sistemul de transmisie părea nu 
doar enervat, ci panicat — te rog, spunea, te rog, opreşte-te, 
mă omori. Spatele Scout-ului se legăna dintr-o parte în alta 
precum coada unui câine fericit. L-am privit hipnotizat venind 
spre mine — acum pe partea dreaptă a şoselei, acum trecând 
de linia de demarcare şi intrând pe partea stângă, acum 
corectându-şi direcţia, aşa încât cauciucurile din partea 
stângă a maşinii ridicară praful de pe marginea şoselei. 

— Mattie melge lepede, a spus noua mea prietenă pe o 
voce colocvială, gen nu-i-aşa-că-i-interesant. Avea un braţ 
petrecut pe după gâtul meu; eram tovarăşi buni, pentru 
Dumnezeu. 

Dar ceea ce-a spus copilul m-a trezit la realitate. Mattie 
melge lepede, sigur că da, prea lepede. Mattie, cel mai 
probabil, va spulbera spatele Chevrolet-ului meu. lar dacă eu 
nu făceam decât să stau locului, Baby Snooks şi cu mine 
aveam şanse mari să ajungem pastă de dinţi între cele două 
maşini. 

M-am dat în spate până-n faţa maşinii mele, ţinându-mi 
ochii fixaţi asupra jeepului şi strigând: 

— Încetineşte, Mattie! Încetineşte! 


Scumpetei de fetiţă îi plăcea asta. 

— Întetineşte! strigă ea, începând să râdă. Intetineşte, 
Mattie lea te eşti, întetineşte! 

Frâna a ţipat de-o agonie proaspătă. Jeepul a mai făcut o 
ultimă mişcare smucită, nefericită, în spate, când Mattie a 
oprit fără să apese ambreiajul. Ultima legănare aduse bara de 
protecţie din spate a Scout-ului atât de aproape de bara de 
protecţie din spate a Chevy-ului meu, că ai fi putut astupa 
spaţiul dintre ele cu o ţigară. Mirosul de ulei din aer era 
puternic şi dens. Copila îşi flutura o mână înaintea fetei şi 
tuşea teatral. 

Portiera şoferului s-a deschis cu viteză; Mattie Devore a 
tâşnit afară asemenea unui acrobat de circ împuşcat dintr-un 
tun, asta dacă vă puteţi imagina un acrobat de circ îmbrăcat 
într-o pereche de pantaloni scurţi vechi şi cadrilaţi şi o bluză 
lalâie din bumbac. Primul meu gând a fost că sora mai mare a 
fetiţei fusese lăsată să aibă grijă de ea, că Mattie şi mami 
erau două persoane diferite. Ştiam că, deseori, copiii mici le 
spun părinţilor pe numele de botez, însă fata aceasta palidă 
în obraji şi blondă părea că nu are decât doisprezece, cel mult 
paisprezece ani. Am fost convins atunci că felul periculos de-a 
conduce Scout-ul se datorase nu spaimei pentru copilul ei 
(sau nu doar spaimei), ci unei totale lipse de experienţă. 

Mai era ceva, totuşi. O altă presupunere pe care am 
făcut-o. Maşina murdară de noroi, pantalonii scurţi cadrilaţi şi 
lălâi, bluza care mai că nu striga Kmart”, părul lung şi blond 
prins la spate cu unul dintre elasticele acelea roşii şi, mai 
mult ca orice, neatenţia care permisese unui copil de trei ani 
să plece de capul lui... toate lucrurile astea-mi spuneau că e 
vorba de-o familie ce trăieşte prin rulote. Ştiu cum sună, însă 
aveam motive întemeiate să cred asta. Pe deasupra, sunt 
irlandez, pentru Dumnezeu. Strămoşii mei au stat în rulote 
încă de pe atunci când rulota însemna o căruţă cu coviltir tra- 
să de cai. 


Magazin cu articole ieftine, destinat în special celor cu 
venituri foarte mici 


— Pute-ulât! a spus fetiţa, încă fluturându-şi mâna 
grăsulie prin faţa nasului. Putoa/e de Scoutie! 

Unde-i costumul de baie al lui Scoutie? mi-am spus şi 
atunci noua mea prietenă mi-a fost smulsă din braţe. Acum că 
era mai aproape, bănuiala mea că Mattie e sora frumoasei de 
pe plaja însorită a suferit o lovitură. Mattie nu avea să ajungă 
la vârsta de mijloc decât în secolul viitor, însă nici nu avea 
doisprezece sau paisprezece ani. Bănuiala mea era acum do- 
uăzeci, poate mai puţin cu un an. Când mi-a smuls copilul, am 
observat verigheta de pe mâna stângă. Am observat şi 
cercurile întunecate din jurul ochilor, o piele cenuşie bătând 
spre vineţiu. Era tânără, însă ce aveam eu în faţa ochilor era 
imaginea unei mame obosite şi terifiate. 

M-am aşteptat s-o plesnească pe copilă, fiindcă aşa 
reacţionează mamele care locuiesc în rulote când sunt 
obosite şi speriate. Când avea s-o facă, voiam s-o opresc, într- 
un fel sau altul — să atrag asupra mea mânia ei, dacă se 
ajungea la asta. Nu era nimic nobil în ideea asta, trebuie să a- 
daug; tot ce-mi doream cu adevărat să fac era să amân băta- 
ia la fund, scuturatul de umeri şi strigatul în faţă pentru 
cândva şi undeva unde nu voi fi eu de faţă. Era prima mea zi 
de şedere în oraş; nu voiam să-mi petrec nici măcar o clipă 
din ea uitându-mă la cum îşi abuzează copilul o mamă nea- 
tentă şi bună de nimic. 

În loc s-o scuture şi să strige la ea: "Unde credeai că 
mergi, nemernică mică ce eşti?", Mattie a îmbrăţişat mai întâi 
copila (care a îmbrăţişat-o entuziastă la rândul ei, fără să dea 
absolut nici un semn de teamă) şi apoi i-a acoperit toată faţa 
cu sărutări. 

— De ce-ai făcut asta? a plâns ea. Ce-a fost în capul tău? 
Ştii că era să mor atunci când nu te-am mai găsit? 

Mattie a izbucnit în lacrimi. Copilul în costum de baie s-a 
uitat la ea cu o expresie de surprindere atât de mare şi de 
completă, încât ar fi fost comică într-o altă situaţie. Apoi, 
propriul său chip s-a crâmpoţit. Eu stăteam în spate, uitându- 
mă cum plâng şi se îmbrăţişează, şi m-am simţit ruşinat de 
preconcepţiile pe care le-am avut. 


A trecut pe lângă noi o maşină şi a încetinit. Un cuplu în 
vârstă — bunica şi bunicul Ibric, mergând la magazin să-şi 
cumpere pachetul ăla de sărbători cu fructe asortate — se 
uită prelung în urmă. Le-am făcut un semn agitat cu ambele 
mâini, genul de semn care spune “ce aveţi de văzut, mergeţi 
mai departe, băgaţi-vă un ardei iute-n cur şi valea". Au mărit 
viteza, însă n-am văzut ca plăcuţa lor de înmatriculare să fie 
din afara statului, aşa cum sperasem să fie. Versiunea asta de 
bunică şi bunic era din partea locului, iar povestea avea să 
circule sprinţară prin jur destul de curând: Mattie, mireasa 
adolescentă, şi micuțul ei vlăstar al bucuriei (vlăstar 
conceput, fără îndoială, pe bancheta din spate sau în remorca 
unei camionete, la câteva luni înainte de oficierea 
ceremoniei), secându-şi ochii pe marginea drumului. Alături 
de un străin. Nu, nu chiar un străin. Ci Mike Noonan, scriitorul 
ăla din nordul statului. 

— Vloiam să melg la p'ajă şi să în-în-înot! s-a smiorcăit 
fetiţa şi, de data aceasta, "înot" a sunat exotic — cuvântul 
vietnamez pentru "extaz", poate. 

— Am zis că te duc eu în după-amiaza asta. (Mattie încă- 
şi mai trăgea nasul, însă îşi revenea încet sub control.) Să nu 
mai faci asta altă dată, micuţo, te rog să n-o mai faci altă 
dată, mami s-a speriat foarte tare. 

— Nu mai fac, a spus copilul. Sigul nu mai fac. 

Încă plângând, a îmbrăţişat-o tare pe fata cea mare, 
sprijinindu-şi capul pe-o parte a gâtului lui Mattie. Şapca de 
base-ball i-a căzut atunci de pe cap. Am ridicat-o, începând să 
mă simt din ce în ce mai puternic ca un străin. Am atins şapca 
albastră-cu-roşu de mâna lui Mattie până ce a prins-o între 
degete. 

Am ajuns la concluzia că eram destul de mulţumit de 
cum ieşiseră lucrurile şi poate că aveam dreptul să fiu. Am 
prezentat întâmplarea ca şi când ar fi fost ceva amuzant şi n- 
a fost aşa, a fost însă amuzantă într-un fel pe care nu-l 
înţelegi decât mai târziu. Când s-a întâmplat, a fost îngrozitor. 
Dacă ar fi venit un camion din cealaltă direcţie? Dacă ar fi 
venit de dincolo de curbă şi ar fi avut o viteză prea mare? 


Un vehicul chiar a venit, o camionetă de genul celor pe 
care turiştii nu le folosesc niciodată. Şi alţi doi localnici şi-au 
lungit gâturile, trecând pe lângă noi. 

— Doamnă? am spus. Mattie? Cred c-ar fi mai bine să 
plec. Mă bucur că-i bine fetiţa. 

Imediat ce-am rostit vorbele acestea, m-a încercat o 
pornire aproape irezistibilă de a râde. Mă puteam vedea 
servindu-i discursul ăsta lui Mattie (un nume care-şi afla locul 
mai mult decât oricare alt nume într-un film precum 
Unforgiven sau True Gift), cu degetele mari agăţate în 
cureaua de la perechea mea de pantaloni de cow-boy şi cu 
pălăria mea de fetru dată pe spate, să lase vederii sprân- 
ceana ridicată într-un gest nobil. Am simţit o pornire 
nebunească să adaug: "Eşti frumuşică foc, doamnă, nu eşti 
cumva profesoara a' nouă?" 

S-a întors către mine şi am observat că era într-adevăr 
frumuşică foc. Chiar şi cu cercurile de sub ochi şi cu părul 
blond care-i atârna în laţe pe umeri. 

Şi mi-am spus că se descurcă bine pentru o fată care 
probabil că nu e încă destul de mare să poată cumpăra o 
băutură alcoolică într-un bar. N-o luase, cel puţin, pe copilă la 
scatoalce. 

— Mulţumesc mult, a spus. Era chiar în drum? Spune că 
nu era, mă implora privirea ei. Spune-mi cel puţin că mergea 
pe margine. 

— Păi... 

— Am mels pe linie, a spus fetiţa, arătând cu degetul. 

Vocea ei adoptă un ton uşor justificativ: 

— Am avut glijă să nu calc pe lângă. 

Obrajii lui Mattie, deja albi, se albiră şi mai tare. Nu-mi 
plăcea s-o văd în starea aceasta şi nu-mi plăcea nici gândul 
că va conduce astfel spre casă, mai ales având un copil 
alături. 

— Unde locuiţi, doamnă...? 

— Devore, a spus. Sunt Mattie Devore. 

A schimbat poziţia copilului şi a întins o mână. Am strâns- 
o. Era o dimineaţă călduţă şi, spre mijlocul după-amiezii, avea 


să fie foarte cald — o vreme numai bună de mers la plajă —, 
însă degetele pe care le-am atins erau reci ca gheaţa. 

— Locuim chiar acolo. 

A arătat cu degetul către intersecţia din care ieşise 
Scout-ul şi am observat — surpriză, surpriză — o rulotă dublă 
parcată într-un crâng de pini la vreo şaizeci de metri în susul 
drumului de legătură. Wasp Hill Road se chema, mi-am 
amintit. Era lung cam de opt sute de metri şi lega Route 68 
de apă —de ceea ce era cunoscut sub numele de Middle Bay. 
Ah, da, doctore, acum încep să-mi amintesc totul. Fac încă o 
dată pe protectorul din Dark Score. Specialitatea mea e să 
salvez copiii. 

Totuşi, m-am simţit uşurat să văd că locuia în apropiere 
— la mai puţin de patru sute de metri de locul unde maşinile 
noastre ascultătoare stăteau parcate spate la spate, aproape 
atingându-se — iar când m-am gândit mai bine, avea şi 
logică: un copil atât de mic cum era frumoasa de pe plaja 
însorită n-avea cum să fi mers mult pe jos... deşi se arătase 
cât se poate de hotărâtă s-o facă. Mi-am spus că paloarea 
mamei e o dovadă chiar şi mai peremptorie a hotărârii fiicei. 
Eram bucuros că sunt prea bătrân să fiu unul dintre viitorii ei 
iubiţi; avea să-i facă în timpul liceului şi al facultăţii să se dea 
peste cap pentru ea. Să facă triplu salturi morale, cel mai 
probabil. 

Ei bine, în timpul liceului, cel puţin. Fetele care locuiesc 
în lotul pentru rulote al oraşului nu merg la facultate, de 
regulă, decât dacă primesc o bursă în atletism sau în 
domeniul tehnologiei agricole. Şi nu o va face să se dea peste 
cap decât până când va veni în mare viteză băiatul potrivit 
(sau, mai probabil, cel nepotrivit) de după Marea Curbă a 
Vieţii şi-o va dobori la pământ pe autostradă, în tot acest timp 
ea neştiind că eşti la fel de expus pericolului şi dacă nu calci 
pe lângă linia albă demarcatoare. Apoi, întregul ciclu se va 
repeta. 

Christoase mare, Noonan, încetează, mi-am spus. Nu 
are decât trei ani şi tu i-ai pus deja trei copii în cârcă, doi 
având impetigo şi unul fiind retardat. 


— Mulţumesc mult de tot, a repetat Mattie. 

— Nu face nimic, am spus şi am ciupit-o de nas pe fetiţa 
cea mică. Deşi încă mai avea obrajii uzi de lacrimi, mi-a 
răspuns cu un surâs destul de voios. — E o fetiţă foarte 
vorbăreaţă. 

— Foarte vorbăreaţă şi foarte încăpăţânată. 

Acum, Mattie chiar o abţigui uşor pe fiica ei, însă copila 
nu se feri, nu dădu nici un semn că scuturatul sau lovitul ar fi 
fost la ordinea zilei. Din contră, zâmbetul ei se lărgi. Mama ei 
îi zâmbi înapoi. Şi, da, — o dată ce treceai de aspectul ei îngă- 
lat, era o femeie extrem de frumoasă. Pune-o să poarte o 
rochie de tenis la Clubul Country din Castle Rock (unde era 
posibil să nu ajungă niciodată, poate doar în calitate de 
menajeră sau de chelneriţă) şi va fi poate mai mult decât 
frumoasă. O Grace Kelly?! în tinereţe, poate. Apoi şi-a întors 
din nou privirea spre mine, ochii ei fiind foarte mari şi serioşi. 

— Nu sunt o mamă rea, domnule Noonan, a spus ea. 

Am tresărit, auzindu-mi numele rostit de ea, însă a fost 
doar ceva de moment. Avea vârsta potrivită, la urma urmei, 
iar cărţile mele i-ar fi făcut probabil mai mult bine decât să-şi 
petreacă după-amiezile uitându-se la General Hospital şi la 
One Life to Live. Puțin mai mult, în orice caz. 

— Ne-am certat cu privire la când să mergem la plajă. Eu 
voiam să agăţ hainele, să prânzim şi să mergem după- 
amiaza. Kyra voia... 

S-a întrerupt. 

— Ce? Ce-am spus? 

— O cheamă Kia? Am... 

Înainte să mai pot spune ceva, s-a întâmplat cel mai 
extraordinar lucru: gura îmi era plină de apă. Atât de plină că 
m-am panicat pentru o clipă, aşa cum se întâmplă când înoţi 
în ocean şi un val îţi umple gura cu apă şi te forţează s-o 


21 Grace Patricia Kelly (1929-1982), Prinţesa Grace — actriţă 
americană care a jucat printre altele în High Noon (1952) şi 
Country Girl (1945), pentru care a primit şi premiul Oscar; în 
1956, s-a căsătorit cu prinţul Rainier al Ill-lea de Monaco. 


înghiţi. Doar că n-am simţit acum un gust sărat; era ceva rece 
şi proaspăt, cu un gust vag metalic, ca de sânge. 

Mi-am întors capul într-o parte şi am scuipat. M-am 
aşteptat să-mi curgă din gură un şuvoi de apă — un şuvoi aşa 
cum iese câteodată din gura unei persoane căreia i-ai făcut 
respiraţie gură la gură când era pe punctul să se înece. A ieşit 
însă doar ceea ce iese de obicei când scuipi într-o zi canicu- 
lară: un gogoloi mic şi albicios. lar senzaţia aceea a dispărut 
chiar înainte ca gogoloiul mic şi albicios să ajungă în praful de 
pe marginea drumului. Într-o clipă a dispărut, ca şi când n-ar 
fi existat niciodată. 

— Omu' ăla a scuipat, a spus fetiţa pe şleau. 

— Scuze, am spus eu. 

Mai eram şi năucit. Pentru Dumnezeu, ce fusese asta? 

— Cred că am avut o reacţie întârziată. 

Mattie părea îngrijorată, ca şi când aş fi avut optzeci şi 
nu patruzeci de ani. Mi-am spus că, pentru o fată de vârsta ei, 
patruzeci înseamnă, de fapt optzeci. 

— Vreţi să veniţi acasă la noi? Vă pot da un pahar cu 
apă. 

— Nu, mă simt bine acum. 

— Bine. Domnule Noonan... nu vreau să spun decât că nu 
mi s-a mai întâmplat aşa ceva înainte. Agăţam cearşafuri la 
uscat... ea era înăuntru, se uita la un episod din Mighty 
Mouse la video... apoi, când am intrat să mai iau nişte 
cleme... — S-a uitat la fetiţă, care nu mai zâmbea. Era greu s- 
o faci acum să te înţeleagă. Ochii ei erau mari şi gata să se 
umple de lacrimi. — Dispăruse. Am crezut pentru o clipă că 
mor de frică. 

Gura copilului a început atunci să tremure şi ochii i s-au 
umplut la tanc. A început să lăcrimeze. Mattie a mângâiat-o 
pe păr, până ce căpşorul fetiţei s-a lipit de bluza ei lălâie 
cumpărată de la Kmart. 

— E-n regulă, Ki, a spus ea. S-a rezolvat cu bine totul de 
data asta, dar nu ai voie să ieşi pe şosea. E periculos. Tot 
soiul de animăluţe mici sunt lovite de maşini pe şosea, iar tu 
eşti un animăluţ mic. Cel mai scump animăluţ din lume. 


A plâns şi mai tare. Era sunetul obosit al unui copil care 
avea nevoie de-un somn bun înainte să treacă la alte 
aventuri, înainte să meargă pe plajă sau oriunde altundeva. 

— Kia lea, Kia lea, suspina ea cu buzele lipite de gâtul 
mamei sale. 

— Nu, iubiţel, Kia are doar trei ani, a spus Mattie şi dacă 
mai întreţineam vreun gând că ar fi o mamă rea, atunci s-au 
topit toate: Sau poate că se topiseră deja — la urma urmei, 
copilul era rotofei, îmbujorat, bine întreţinut şi fără nici o 
vânătaie. 

La un anumit nivel, lucrurile acestea au fost înregistrate. 
La un altul, încercam să mă împac cu lucrul ciudat ce tocmai 
avusese loc şi cu lucrul la fel de ciudat pe care mi se păruse 
că-l aud — fetiţa pe care o dusesem în braţe din mijlocul 
şoselei purta numele pe care plănuiam noi să-l dăm copilului 
nostru, dacă se dovedea că acesta e o fată. 

— Kia, am spus; m-am minunat, de fapt. 

Ca şi când atingerea mea ar fi putut-o sparge, am 
mângâiat-o cu fereală pe cap. Părul ei era cald de la soare şi 
catifelat. 

— Nu, a spus Mattie. Mai bine de-aşa nu şi-l poate spune 
deocamdată. Kyra, nu Kia. E din greceşte. Inseamnă "ca o 
doamnă". (Şi-a schimbat poziţia, puţin conştientă de ceea ce 
face.) L-am ales dintr-o carte cu nume pentru copii. Cât am 
fost gravidă, m-am cam transformat în Oprah. E mai bine 
decât să-ţi pierzi minţile, zic eu. 

— E-un nume frumos, am spus. Şi nu cred că eşti o 
mamă rea. 

Atunci mi-a trecut prin minte o poveste pe care o 
spusese Frank Arlen în timpul uneia dintre mesele de Crăciun 
— era despre Petie, cel mai mic dintre fraţi, iar Frank îi făcuse 
pe toţi cei de la masă să se prăpădească de râs. Chiar şi 
Petie, care susţinuse că nu-şi aminteşte nimic despre acel 
incident, râsese până ce-i curseseră lacrimile pe obraji. 

De un Paşte, a spus Frank, când Petie avea în jur de cinci 
ani, părinţii i-au dus la o vânătoare de ouă. Aceştia 
ascunseseră mai bine de o sută de ouă fierte şi vopsite în 


culori prin jurul casei în seara de dinainte, după ce-i duseseră 
pe copii la bunici. Cu toţii au avut parte de o dimineaţă de 
Paşte tradiţională, asta până ce şi-a ridicat Johanna privirea în 
sus de la pământ, unde-şi număra ouăle găsite, şi a ţipat. 
Acolo era Petie, care se plimba nepăsător pe bordura 
peretelui de la etajul al doilea din spatele casei, la o distanţă 
de cel puţin doi metri de curtea pavată cu ciment. 

Domnul Arlen îl salvase pe Petie în vreme ce restul 
familiei stătea jos, ţinându-se unul pe altul de mână, 
paralizaţi de oroare şi fascinaţie. Doamna Arlen tot repetase 
Ave Maria ("atât de des, că semăna cu una dintre veveriţele 
de pe discul ăla vechi cu «Doctorul vrăjitoare»", spusese 
Frank, râzând mai tare ca niciodată) până ce dispăruse soţul 
ei înapoi prin geamul de la dormitor cu Petie în braţe. Atunci 
căzuse leşinată la pământ, spărgându-şi nasul. Când i se 
ceruse o explicaţie, Petie le spusese că voia să vadă dacă nu 
sunt ouă în burlan. 

Presupun că fiecare familie are câte o astfel de poveste; 
felul în care au supravieţuit toţi Petie şi toate Kyra din lume e 
un argument convingător — în gândirea părinţilor, cel puţin — 
al existenţei lui Dumnezeu. 

— Am fost atât de speriată, a spus Mattie, părând iarăşi 
că are paisprezece ani. Cincisprezece, cel mult. 

— Dar s-a terminat, am spus. lar Kyra nu va mai ieşi pe 
şosea altă dată. Nu-i aşa, Kyra? 

Fetita şi-a scuturat capul pe umărul mamei ei fără să-l 
ridice. Aveam o bănuială că probabil va adormi înainte ca 
Mattie s-o ducă înapoi la rulotă. 

— Nici nu ştiţi cât de ciudate sunt toate astea pentru 
mine, a spus Mattie. Unul dintre scriitorii mei preferaţi vine de 
nicăieri şi-mi salvează copilul. Ştiam că aveţi o casă în TR, 
casa aia mare din buşteni pe care toată lumea o numeşte 
Sara Laughs, dar lumea vorbeşte că n-aţi mai venit pe-aici de 
când v-a murit soţia. 

— N-am venit pentru multă vreme, am spus. Dacă Sara 
ar fi soţia şi nu casa mea, s-ar putea spune că acum acordăm 
mariajului nostru o a doua şansă. 


A zâmbit discret, apoi şi-a recăpătat seriozitatea. 

— Vreau să vă cer ceva. O favoare. 

— Spune. 

— Să nu vorbiti despre ce s-a întâmplat. Nu-i un moment 
bun pentru Ki şi pentru mine. 

— De ce nu? 

Şi-a muşcat buza şi-a părut că vrea să răspundă la 
întrebare — una pe care n-aş fi pus-o, de-aş mai fi avut o clipă 
de gândire —, după care a scuturat din cap. 

— Pur şi simplu nu e. Şi v-aş fi foarte recunoscătoare 
dacă n-aţi spune în oraş ce s-a întâmplat aici. Mai 
recunoscătoare decât v-aţi putea închipui. 

— Nici o problemă. 

— Vorbiţi serios? 

— Sigur. Eu nu sunt de fapt altceva decât un locuitor de 
vară care n-a mai dat pe-aici de multă vreme... ceea ce 
înseamnă că nu prea am cu cine să vorbesc. 

Era Bill Dean, desigur, dar îmi puteam ţine gura în 
preajma lui. Nu că el n-ar şti despre ce e vorba. Dacă doamna 
asta mică era de părere că nu vor afla localnicii de încercarea 
fiicei ei de a ajunge la plajă pe jos, se minţea singură. 

— Cred că am fost, însă, văzuţi deja. Uită-te la garajul lui 
Brooksie. Uită-te cu coada ochiului, nu te holba. 

A făcut asta şi a suspinat. Doi bătrâni stăteau pe 
macadamul unde odată ca niciodată fuseseră pompele pentru 
benzină. Unul dintre ei era foarte posibil să fie Brooksie însuşi; 
mi se părea că văd rămăşiţele părului său roşcat, răzleţ, care- 
| făcuse întotdeauna să semene cu o versiune locală a 
clovnului Bozo. Celălalt, destul de bătrân să-l facă pe Brooksie 
să pară un flăcău tras prin inel, se sprijinea p capătul aurit al 
unui baston într-o manieră deviclenie stranie. 

— N-am ce să le fac, a spus ea, părând deprimată. 
Nimeni nu are ce să le facă. Cred că artrebui să mă socotesc 
norocoasă că-i sărbătoare şi numai ei de sunt de faţă. 

— Pe deasupra, am spus, probabil că nici n-au văzut prea 
mult. 

Afirmaţie care ignora două lucruri: primul, că trecuseră 


pe lângă noi vreo şase maşini şi camionete cât stătuserăm 
aici, şi al doilea, că, indiferent de ce n-au văzut, Brooksie şi cu 
prietenul lui mai în vârstă, vor fi mai mult decât fericiţi să 
umple golul cu înflorituri. 

Pe umărul lui Mattie, Kyra a scos un sforăit ca o doamnă. 
Mattie s-a uitat la ea şi i-a oferit un zâmbet plin de regret şi 
dragoste. 

— Îmi pare rău că a trebuit să ne întâlnim în nişte 
circumstanţe care mă fac să par o nechibzuită, fiindcă într- 
adevăr sunt un mare fan. Mi-au spus la librăria din Castle 
Rock că vă pregătiţi să scoateţi o carte nouă vara asta. 

Am aprobat din cap. 

— Se cheamă Promisiunea lui Helen. 

Ea a zâmbit. 

— Bun titlu. 

— Mulţumesc. Ai face bine să-ţi duci prietena acasă 
înainte să-ţi rupă braţul. 

— Mda. 

Unii oameni au un adevărat fler pentru a pune întrebări 
stânjenitoare, nelalocul lor, fără să vrea — seamănă într-un 
fel cu talentul de a te tot lovi de uşi. Şi eu fac parte din tribul 
ăsta şi, însoţind-o spre uşa pasagerului de la Scout, am găsit 
o întrebare bună. Şi, totuşi, era greu să mă învinuiesc prea 
vehement. Văzusem, la urma urmei, verigheta de pe degetul 
ei. 

— Îi vei spune soţului tău? 

Zâmbetul i-a rămas pe buze, însă a pălit cumva. Şi s-a 
micşorat. Dacă s-ar putea şterge o întrebare gata rostită aşa 
cum poţi şterge o propoziţie atunci când scrii o poveste, aş fi 
făcut-o. 

— A murit în august anul trecut. 

— Îmi pare rău, Mattie. Eu deschid gura, tu introduci 
pumnul. 

— N-aveaţi de unde şti. O fată de vârsta mea nici măcar 
n-ar trebui să fie căsătorită, nu-i aşa? lar dacă e, soţul ei se 
presupune că-i în armată sau ceva. 

Pe locul de lângă şofer se afla un scăunel roz pentru copii 


— cumpărat probabil tot de la Kmart. Mattie a încercat s-o 
aşeze pe Kyra în el, însă se vedea clar că-i vine greu. Am 
făcut un pas spre ea s-o ajut şi, pentru o clipă doar, 
întinzându-mă pe lângă ea să prind de un picioruş grăsuţ, do- 
sul palmei mele s-a atins de sânul ei. Nu putea face un pas în 
spate, ar fi riscat s-o scape pe Kyra pe covoraşul de la 
picioare, însă mi-am dat seama că a simţit atingerea. E mort 
soţul meu, nu-i o ameninţare, aşa că scriitorul cel mare şi tare 
crede că-i în regulă să pipăie şi el ceva într-o dimineaţă 
călduroasă de vară. lar eu ce-i puteam spune? Domnul Mare 
şi Tare mi-a luat copilul din şosea, salvându-i probabil viata. 

Nu, Mattie, poate că am patruzeci de ani şi merg spre 
o sută, însă nu încercam să pipăi şi eu ceva. Numai că nu-i 
puteam spune asta; n-ar fi făcut decât să înrăutăţească 
lucrurile. Am simţit că îmi ard puţin obrajii. 

— Câţi ani ai, de fapt? am întrebat, după ce reuşiserăm 
să punem copilul în scăunel şi eram la o distanţă comodă unul 
de celălalt. 

S-a uitat circumspectă la mine. Obosită sau nu, îşi 
recăpătase acum controlul. 

— Destul de mulţi să-mi dau seama în ce situaţie mă 
aflu. 

Şi-a întins mâna spre mine. 

— Mulţumesc din nou, domnule Noonan. Dumnezeu v-a 
trimis chiar la momentul potrivit. 

— Nah, Dumnezeu mi-a spus doar că-mi trebuie un 
hamburger de la Village Cafe, am spus. Sau poate că s-a 
referit la celălalt local. Spune-mi, te rog, că Buddy încă mai 
ţine magherniţa aia veche. 

A zâmbit. l-a adus iarăşi căldura pe chip şi pot să spun că 
m-am bucurat să văd asta. 

— O va ţine şi când copiii lui Ki vor fi suficient de mari să 
încerce să-şi cumpere bere pe buletine false. Asta dacă nu 
intră cineva şi-i cere o porţie de crevete tetrazzini. Dacă se- 
ntâmplă asta, probabil că-l va răpune un atac de cord. 

— Mda. Când primesc nişte exemplare din cartea cea 
nouă, o să-ţi trimit unul. 


Zâmbetul îi rămăsese pe buze, însă acum l-a umbrit 
puţin precauţia. 

— Nu trebuie să faceţi asta, domnule Noonan. 

— Nu, dar o s-o fac. Îmi trimite agentul cincizeci de 
bucăţi. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama că-mi 
trimite din ce în ce mai multe. 

Poate că a auzit în vocea mea mai mult decât voisem eu 
să exprim — asta se întâmplă uneori, cred. 

— Bine. O să aştept coletul. 

M-am mai uitat o dată la copil, care dormea în felul acela 
ciudat de nepăsător, cum dorm toţi copiii — cu capul aplecat 
peste umăr, cu buzele ei mici şi frumoase ţuguiate şi umflând 
un balon de salivă. Pielea lor îmi place la nebunie — atât de 
fină şi de perfectă, că pare a nu avea absolut nici un por. Şap- 
ca ei imprimată cu sigla echipei Sox îi stătea strâmb pe-o 
parte. Mattie s-a uitat la mine cum mă întind şi i-o aşez în aşa 
fel încât umbra cozorocului să-i acopere ochii închişi. 

— Kyra, am spus. 

Mattie a dat aprobator din cap: 

— Ca o doamnă. 

— Kia e un nume african, am spus. Înseamnă 
anotimp". 

Am lăsat-o atunci în urmă, salutând-o uşor cu o fluturare 
de mână, îndreptându-mă spre uşa de la şofer a Chevy-ului. 
Simţeam ochii ei precauţi urmărindu-mă şi am fost încercat 
de ciudata senzaţie că voi începe să plâng. 

Senzaţia aceasta m-a stăpânit mult după ce amândouă 
au dispărut din câmpul meu vizual; mă stăpânea şi când am 
ajuns la Village Cafe. Am intrat în parcarea prăfuită din stânga 
pompelor de benzină nou-nouţe şi-am rămas acolo pentru o 
vreme, gândindu-mă la Jo şi la testul de graviditate care o 
costase douăzeci şi doi de dolari. Un secret mic pe care voise 
să-l păstreze până ce avea să fie absolut sigură că-i adevărat. 
Asta trebuie să fi fost; ce altceva putea fi? 

— Kia, am spus. Început de anotimp. 

Insă gândul acesta m-a făcut din nou să-mi vină să plâng, 
aşa că am coborât din maşină şi am trântit puternic portiera 


"^ 


inceput de 


în urma mea, de parcă astfel puteam închide înăuntru 
tristeţea. 


CAPITOLUL OPT 


Buddy Jellison era, desigur, neschimbat — acelaşi halat 
murdar de bucătar şi acelaşi şorţ alb stropit, acelaşi păr gri, 
zburlit, sub boneta de hârtie pătată fie cu sânge de vită, fie cu 
suc de frăguţe. Chiar şi, după aspect, aceleaşi firimituri de 
plăcintă din faină de ovăz în mustaţa lui zimţată. Avea 
cincizeci şi cinci de ani sau poate chiar şaptezeci, ceea ce, la 
unii bărbaţi bine construiți genetic, pare a fi tot graniţa 
îndepărtată a vârstei de mijloc. Era un tip imens şi împiedicat 
— avea probabil un metru nouăzeci şi trei şi cântărea poate o 
sută treizeci şi cinci de kilograme — şi avea exact graţia, 
agerimea în gândire şi joie de vivre pe care le avusese cu pa- 
tru ani în urmă. 

— Vrei un meniu sau ţi-aminteşti ce servim? a grohăit el, 
de parcă fusesem ultima dată acolo numai ieri. 

— Mai faceţi Villageburger Deluxe? 

— Se mai cacă calu-n grajd? 

M-a scrutat cu ochii lui spălăciţi. Nu-mi spusese 
condoleanţe, ceea ce-mi convenea. 

— Foarte probabil. lau unul cu de toate — un Vil- 
tageburger, nu un cal —, plus un frapé de ciocolată. Mă bucur 
să te văd din nou. 

l-am oferit mâna. A părut surprins, însă mi-a atins-o cu a 
lui. Spre deosebire de halat, de şorţ şi de bonetă, mâna lui 
era curată. Până şi unghiile îi erau curate. 

— Mda, a spus, apoi s-a întors spre femeia ştearsă care 
mărunţea ceapa lângă grătar. Un Villageburger, Audrey, a 
spus. Aruncă pe el tot ce-avem în grădină. 

De obicei sunt un tip care şade la tejghea, în ziua aceea 
însă am ales să stau în separeul din vecinătatea frigiderului 
pentru băuturi răcoritoare şi am aşteptat să-mi strige Buddy 
că-i gata mâncarea: Audrey găteşte, dar nu serveşte şi la 


mese. Voiam să meditez puţin, iar localul lui Buddy e-un loc 
unde poţi face asta. Mai erau vreo doi localnici care mâncau 
sandvişuri şi beau sucuri carbogazoase direct din doză, şi cam 
atât; cei care aveau case de vacanțe prin zonă trebuiau să 
moară de foame ca să mănânce la Village Cafe, şi, chiar şi 
atunci, ar fi trebuit să-i tragi cu forţa înăuntru, în vreme ce ei 
ar fi strigat şi-ar fi dat din picioare. Pe jos era întins un linole- 
um verde, ros, imprimat cu un peisaj unduitor de văi şi 
dealuri. Asemenea uniformei lui Buddy, nici acesta nu era mai 
curat (probabil că localnicilor estivali care-i călcau pragul nu li 
se opreau privirile asupra mâinilor lui). Lambriurile din lemn 
erau unsuroase şi întunecate la culoare. Deasupra lor, unde 
începea tencuiala, se vedeau câteva abtibilduri pentru maşini 
— pe astea le considera Buddy decoraţiuni. 


CLAXON STRICAT — ATENŢIE LA DEGET 
MI-AU DISPĂRUT SOŢIA ŞI CÂINELE. OFER RECOMPENSĂ 
PENTRU CÂINE 
NU AVEM UN BEŢIV NOTORIU ÎN ORAŞ, FACEM TOŢI CU 
RÂNDUL 


Umorul e aproape întotdeauna o formă de furie 
machiată, cred, în oraşele mici însă machiajul tinde să fie 
străveziu. Trei ventilatoare montate în tavan amestecau 
apatice aerul încins, iar la stânga frigiderului pentru băuturi 
răcoritoare se vedeau atârnând două fâşii de hârtie lipicioasă 
pentru prins muşte, amândouă fiind generos decorate cu 
insecte, unele încă luptându-se cu deznădejde să se des- 
prindă. Dacă te puteai uita la ele şi să mai ai încă poftă de 
mâncare, probabil că sufereai cu digestia. 

M-am gândit la o asemănare de nume, ce era cu 
siguranţă, trebuia să fie, o coincidenţă. M-am gândit la o fată 
frumoasă şi tânără care a devenit mamă la şaisprezece sau 
şaptesprezece ani şi văduvă la nouăsprezece sau douăzeci. 
M-am gândit la cum îi atinsesem sânul şi la cum îi judecă 
lumea pe bărbaţii la patruzeci de ani care descoperă când nici 
nu se aşteaptă fascinanta lume a femeilor tinere şi a 


accesoriilor lor. Mai mult decât orice, m-am gândit la lucrul 
acela ciudat care mi se întâmplase când îmi spusese Mattie 
numele copilei ei — senzaţia aceea că mi se umpluseră pe 
dată gura şi gâtul cu apă rece, cu apă sălcie, prăfoasă. Graba 
cu care se întâmplase. 

Când a fost gata burgerul meu, a trebuit să mă strige 
Buddy de două ori. Când m-am dus să-l iau, mi-a spus: 

— Te-ai întors să rămâi sau să lichidezi cu cabana? 

— De ce? l-am întrebat. Ţi-a fost dor de mine? 

— Mnu, a spus, da' cel puţin tu eşti de la noi din stat. 
Ştiai că "Massachusetts" înseamnă "găoaza curulu 
tribului Piscataqua? 

— Eşti la fel de glumet ca-ntotdeauna, am spus. 

— Mada. O s-ajung la emisiunea aia cretină a lu' 
Letterman. O să-i explic de ce le-a dat Dumnezeu aripi 
pescăruşilor. 

— De ce le-a dat, Buddy? 

— Ca să le poată da-n cap cu ele nenorociţilor de francezi 
până-i duc la groapa de gunoi. 

Am luat un ziar din stativ şi un pai pentru frape-ul pe 
care-l comandasem. Am făcut apoi un ocol pe la telefonul 
public şi, aşezându-mi ziarul la subsuoară, am deschis cartea 
de telefon. Puteai foarte bine să pleci cu ea dacă voiai; nu era 
legată de aparat. Cine, totuşi, ar vrea să fure un registru cu 
numerele de telefon din Districtul Castle? 

Erau peste douăzeci de familii Devore, ceea ce nu m-a 
surprins prea tare — e unul dintre numele alea, ca Pelkey sau 
Bowie sau Toothaker, peste care dai tot timpul dacă locuieşti 
prin zonă. Presupun că peste tot e la fel — unele familii se- 
nmulţesc mai cu spor şi călătoresc mai puţin, asta-i tot. 

Era un Devore înregistrat la adresa "RD Wsp HII Rd", însă 
nu era pe numele Mattie, Mathilda, Martha sau M. Era pe 
Lance. M-am uitat pe coperta cărţii de telefon şi am văzut că 
era ediţia din 1997, tipărită şi distribuită pe când soţul lui 
Mattie încă mai era pe tărâmul celor vii. Bine... dar mai era 
ceva cu numele ăsta. Devore, Devore, haideţi să-i ridicăm 
acum în slăvi pe celebrii Devore; unde te afli tu, Devore? Însă 


u ^ 


i" în limba 


nu mi-a venit nimic în minte, orice-ar fi fost. 

Mi-am mâncat burger-ul, mi-am băut îngheţata lichefiată 
şi am încercat să nu mă uit la ce se prinsese pe fâşiile 
lipicioase de hârtie. 


Cât timp aşteptam să-mi dea restul Audrey cea palidă şi 
tăcută (încă mai puteai mânca o săptămână întreagă la 
Village Cafe pentru cincizeci de dolari... asta, adică, dacă te 
ţineau arterele sangvine), am citit abţibildul lipit pe casa de 
marcaj. Era tot una dintre vorbele preferate ale lui Buddy 
Jellison: 5 

CIBERSPAŢIUL M-A SPERIAT ATÂT DE TARE, CĂ M-AM 
DESCĂRCAT ÎN PANTALONI. Aceasta nu m-a făcut tocmai să 
mă tăvălesc pe jos de râs, însă m-a făcut să găsesc cheia 
unuia dintre misterele acelei zile: de ce mi se păruse nu doar 
familiar, ci evocator, numele de Devore. 

Stăteam bine din punct de vedere financiar, eram bogat 
judecând după standardele multora. Exista, totuşi, cel puţin o 
singură persoană având legături cu TR-ul, bogată judecând 
după standardele tuturor şi putred de bogată după 
standardele celor mai mulţi dintre locuitorii permanenţi ai 
regiunii lacurilor. Asta, dacă mai mânca, respira şi dacă mai 
făcea încă umbră pământului. 

— Audrey, mai trăieşte Max Devore? 

Mi-a oferit un zâmbet timid. 

— Oh, mda. Da' nu-l vedem pe-aicea prea des. 

Asta m-a făcut să râd, aşa cum toate glumele de pe 
abţibildurile lui Buddy nu reuşiseră să mă facă. Audrey, care a 
fost întotdeauna gălbuie la ten şi care părea acum candidată 
la un transplant de ficat, a izbucnit şi ea într-un râset reţinut. 
Buddy ne-a oferit o privire încruntată de bibliotecar de la 
celălalt capăt al tejghelei, unde citea un fluturaş despre cursa 
organizată de cei de la NASCAR?” de Patru lulie la Oxford 


22 Acronim pentru National Association of Stock Car Auto 
Racing (Asociaţia Naţională a Curselor pentru Maşini de Mare 


Plains. 


Am mers înapoi tot pe unde venisem. Nu face bine să 
mănânci un hamburger mare în toiul unei zile toride; îţi dă 
somnolenţă şi senzaţia de minte câlţoasă. Nu-mi doream 
decât să ajung acasă (nu eram acolo nici de douăzeci şi patru 
de ore şi deja mă gândeam la Sara ca fiindu-mi casă), să mă 
arunc în patul din dormitorul din aripa de nord, sub 
ventilatorul pornit şi să dorm pentru cel puţin două ore. 

Când am trecut pe lângă Wasp Hill Road, am încetinit. 
Rufele atârnau nemişcate pe fire şi se vedeau câteva jucării 
aruncate pe jos în curtea din faţă, însă Scout-ul dispăruse. 
Mattie şi Kyra îşi înhăţaseră costumaşele, am bănuit, şi 
plecaseră spre plaja publică. Imi plăcuseră amândouă, şi asta 
destul tare. Scurtul mariaj al lui Mattie probabil că o legase 
într-un fel de Max Devore... dar, uitându-mă la rulota dublă, 
ruginită, la parcarea prăfuită şi la curtea din faţă cu iarba 
rărită, amintindu-mi pantalonii scurţi şi lălâi ai lui Mattie şi 
bluza ei largă de la Kmart, m-am văzut nevoit să-mi spun că, 
probabil, legătura nu era atât de strânsă. 

Înainte să se retragă în Palm Springs la sfârşitul anilor 
optzeci, Maxwell William Devore fusese o forţă deschizătoare 
de drumuri în revoluţia computeristică. Revoluţia aceasta e, în 
principal, revoluţia oamenilor tineri, însă Devore se descurca 
bine pentru un cal bătrân — cunoştea terenul de joacă şi 
înţelegea regulile. A început atunci când memoria era stocată 
pe bandă magnetică, nu pe cipuri, şi când o râşniţă de 
dimensiunea unui depozit, numită UNIVAC?, era considerată 
operă de artă. Vorbea fluent COBOL” şi o rupea în FORTRAN” 


Viteză). 

233 Acronim pentru Universal Automatic Computer (Computer 
universal automat). 

24 Acronim pentru Common Business-Oriented Language 
(Limbaj standardizat pentru afaceri) 

235 Acronim pentru Formula Translation (Limbaj de programare 


ca un nativ. Atunci când domeniul s-a dezvoltat dincolo de 
puterea lui de a-i ţine pasul, s-a dezvoltat până acolo unde a 
început să remodeleze lumea, şi a cumpărat talentul de care 
avea nevoie ca afacerea lui să continue să crească. Compania 
lui, Visions, crease programe de scanare care puteau 
transfera informaţii de pe hard-disk pe dischete aproape 
instantaneu; crease programe de generare grafică ce 
deveniseră unealta de bază a industriei respective; crease 
sistemul Pixel Easel, care le permitea utilizatorilor de laptop- 
uri să deseneze folosindu-se de mouse... să deseneze de fapt 
cu degetul, dacă aparatul lor era echipat cu ceea ce Jo 
numise "cursorul clitoidian'". Nu Devore inventase aceste lu- 
cruri, însă el înţelesese că pot fi inventate şi angajase 
oamenii care s-o facă. Deţinea zeci de patente şi era 
codeţinător al altor câteva sute. Se presupunea că are o 
avere de aproximativ şase sute de milioane de dolari, în 
funcţie de cum se vindeau într-o zi anume acţiunile în dome- 
niul tehnologic. 

În TR, avea reputaţia unui om arţăgos şi neplăcut. Asta 
nu era de mirare; se poate întâmpla oare ca un nazaritean să 
admită că sunt lucruri bune şi-n alt oraş decât în Nazaret? Şi, 
desigur, localnicii spuneau că e excentric. Ascultaţi-i pe 
bătrânii care-şi amintesc de tinereţile celor bogaţi şi de suc- 
ces (şi toţi bătrânii pretind că-şi amintesc) şi veţi auzi că 
aceştia au ros tapetul de pe pereţi, că şi-au regulat câinele şi 
că au mers la cinele organizate de biserică îmbrăcaţi doar 
într-o pereche de izmene pătată cu urină. Chiar dacă toate 
astea ar fi fost adevărate în cazul lui Devore şi chiar dacă, 
exagerând, ar fi fost un Scrooge McDuck, mă îndoiam că ar fi 
permis ca două dintre rudele lui apropiate să trăiască într-o 
rulotă dublă. 

Am intrat pe stradela de deasupra lacului, apoi m-am 
oprit în capul drumului meu de acces, uitându-mă la pancarta 
de acolo: cuvintele SARA LAUGHS erau pirogravate într-o 
scândură lăcuită, bătută în cuie pe tulpina celui mai apropiat 


în domeniul calculatoarelor) 


copac. Vederea ei m-a făcut să-mi amintesc de ultimul vis din 
seria Manderley. În acel vis, cineva lipise pe pancartă abţibil- 
dul unui post de radio, aşa cum vezi mereu abţibilduri lipite 
pe taxatoarele automate de pe autostrăzile cu plată. 

Am coborât din maşină, m-am dus la pancartă şi am 
studiat-o. Nici urmă de abţibild. Firele de floarea-soarelui 
fuseseră la locul lor, crescute printre scândurile verandei — 
aveam în valiză o fotografie care dovedea lucrul ăsta — însă 
nu se vedea nici urmă de abţibild pe pancarta cu numele 
casei. Lucru care ce dovedea, de fapt? Haide, Noonan, revino- 
ti în fire. 

Am pornit înapoi spre casă — portiera era deschisă cei de 
la Beach Boys se auzeau cântând în difuzoare —, apoi m-am 
răzgândit şi m-am întors la pancartă. În vis, abţibildul fusese 
lipit chiar deasupra RA-ului de la SARA şi deasupra LAU-lui de 
la LAUGHS. Am atins cu degetele locul şi mi s-a părut, când 
le-am luat înapoi, că sunt lipicioase. Sigur că asta se poate să 
fi fost şi din cauza lacului şi a vremii călduroase. Sau poate 
din cauza imaginaţiei mele. 

Am mers cu maşina până în faţa casei, am parcat, am 
tras frâna de mână (pe pantele din jurul Dark Score-ului şi din 
jurul celorlalte aproximativ douăsprezece lacuri din vestul 
Maine-ului, întotdeauna trăgeai frâna de mână) şi am ascultat 
restul melodiei "Don't Worry, Baby", care mi s-a părut 
dintotdeauna că e cea mai bună melodie a celor de la Beach 
Boys, bună nu în ciuda versurilor sale lacrimogene, ci tocmai 
datorită lor. Dacă ai şti cât de tare te iubesc, draga mea, 
cântă Brian Wilson, nici un rău nu te-ar ajunge. Oh, oameni 
buni, câte ar însemna să fie asta adevărat. 

Am rămas acolo să ascult şi m-am uitat la dulăpiorul 
montat în partea din dreapta a verandei. Acolo ne ţineam noi 
gunoiul, ca să nu atragem ratonii din împrejurimi. Deseori, 
nici tomberoanele cu capac nu-i descurajează; dacă-s destul 
de flămânzi, ratonii reuşesc cumva să ridice capacele cu 
mânuţele lor deştepte. 

Doar n-ai de gând să faci lucrul la care te gândeşti 
acum, mi-am spus. Adică... vorbeşti serios? 


Se părea că da — sau că, cel puţin, aveam de gând să 
încerc. Când le-au făcut Beach Boys loc celor de la Rare 
Earth, am coborât din maşină, am deschis dulăpiorul şi am 
scos două tomberoane pentru gunoi. De două ori pe 
săptămână venea un tip pe nume Stan Proulx să ridice 
gunoiul (sau aşa se întâmpla în urmă cu patru ani, mi-am 
atras atenţia) unul din reţeaua lui Bill Dean de muncitori cu 
jumătate de normă, gata oricând să mai scoată un ban cinstit 
neimpozabil, însă, datorită sărbătorii, nu credeam că trecuse 
Stan să ia lăturile acumulate în ultima vreme, şi nu greşeam. 
In fiecare tomberon se aflau câte două pungi din plastic 
pentru gunoi. Le-am scos de acolo (spunându-mi că-s un ne- 
bun chiar în timp ce făceam asta) şi le-am desfăcut şnururile 
galbene. 

Chiar nu cred că eram atât de obsedat încât să-mi vărs 
pe verandă o grămadă de gunoi ud dacă s-ar fi ajuns acolo 
(sigur că nu voi şti niciodată cu siguranţă asta şi poate că aşa 
e mai bine), însă nu s-a ajuns. Nimeni nu locuise în casă 
vreme de patru ani, v-amintiţi, şi numai traiul oamenilor pro- 
duce gunoi — tot soiul de lucruri de la zaț de cafea la 
şerveţele sanitare folosite. In pungile acelea nu se afla decât 
murdărie uscată, măturată şi adusă afară pe făraş de echipa 
de curăţătoare a Brendei Meserve. 

Erau acum nouă săculeţi de unică folosinţă pentru 
aspiratoare, conţinând praf, mizerie şi muşte moarte cât 
pentru patruzeci şi opt de luni. Erau ghemotoace de prosoape 
din hârtie, unele mirosind aromat a lustru pentru mobilă şi 
altele purtând aroma mai înţepătoare, dar plăcută de de- 
tergent pentru geamuri Windex. Era un covoraş mucegăit şi o 
jachetă cu aspectul acela mâncat de molii. In mod sigur nu 
regretam jacheta; o greşeală pe care o făcusem în primii ani 
ai maturității mele, care arăta a ceva din perioada când 
Beatles-ii cântau "I Am The Walrus". Bi-bi-bine lucrat! 

Mai era o cutie plină cu cioburi de sticlă... o alta plină cu 
armături de nerecunoscut (şi probabil de nedatat) pentru 
instalaţia de ţevi... o bucată ruptă şi murdară de covor... 
prosoape de bucătărie obosite, spălăcite şi franjurate... 


vechile mănuşi de bucătărie pe care le foloseam când 
prăjeam burgeri şi pui pe grătar... 

Abţibildul se afla, boţit, la fundul celei de-a doua pungi. 
Ştiam că-l voi găsi — am simţit-o din clipa în care am atins 
porţiunea aceea uşor lipicioasă de pe pancartă —, însă 
simţisem nevoia să-l văd cu ochii mei. Aşa cum simţise nevoia 
şi bătrânul Toma Necredinciosul să-şi vadă mâinile pline de 
sânge, presupun. 

Am aşezat obiectul găsit pe o scândură a verandei 
încălzită de soare şi l-am îndreptat cu mâna. Avea marginile 
rupte. Probabil că Bill se folosise de-o daltă ca să-l poată 
dezlipi. Nu voise ca domnul Noonan să vină înapoi la lac după 
patru ani şi să descopere că cine ştie ce puşti ameţit de bere 
i-a lipit un abţibild al unui post de radio pe pancarta de la 
intrarea pe drumul de acces. Doamne fereşti, nu, aiasta nu s- 
ar cuveni, dragă. Jos cu el, aşadar, şi la coş, iar acum uite-l 
iarăşi, încă o bucată din coşmarul meu, dezgropată şi nici 
măcar foarte tare distrusa. Mi-am plimbat degetele peste el. 
WBLM, 109.2, TRÂMBIŢA ROCK AND ROLL-ULUI DIN 
PORTLAND. 

Mi-am spus că nu trebuie să-mi fie teamă. Că nu 
înseamnă nimic, aşa cum nici celelalte lucruri nu însemnau 
nimic. Apoi am luat mătura din dulăpior, am adunat gunoiul la 
un loc şi l-am aruncat din nou în pungile de plastic. O dată cu 
acesta, am aruncat şi abţibildul. 


Am intrat în casă, vrând să fac un duş şi să spăl praful şi 
mizeria de pe mine, când am văzut cu coada ochiului slipul 
meu de baie, zăcând încă într-una din valizele mele desfăcute 
şi m-am hotărât să merg mai bine să înot. Slipul era un articol 
vesel, imprimat cu balene care înoată, pe care-l cumpărasem 
în Key Largo. Mi-am spus că i-ar plăcea prietenei mele cu 
şapcă Bosox. Mi-am verificat ceasul de la mână şi am 
observat că-mi terminasem Villageburger-ul cu patruzeci şi 


cinci de minute în urmă. Un timp bunicel, Kemo Sabe?6, mai 
ales după ce mă dedasem unui joc energic de Caută Comoara 
din Punga cu Gunoi. 

Mi-am îmbrăcat slipul şi am coborât scările din traverse 
de cale ferată, care duceau de la Sara la apă. Şlapii din 
picioarele mele plescăiau şi fâşâiau. Câţiva țânțari întârziaţi 
zumzăiau. Lacul scânteia în faţa mea, nemişcat şi ademenitor 
sub cerul acela jos şi umed. De-a lungul marginilor sale 
dinspre sud şi nord, mărginind întreaga parte de est a lacului, 
se afla o cărare deschisă trecerii tuturor (în documente, 
aceasta e numită "proprietate publică"), căreia localnicii din 
TR îi spuneau pur şi simplu Strada. 

Dacă o luai de la poalele scărilor mele la stânga pe 
stradă, puteai merge direct până la Debarcaderul Dark Score, 
trecând în drum pe lângă bodegile infecte ale lui Warrington 
şi Buddy Jellison... ca să nu mai pomenesc de alte patru duzini 
de căsuțe pentru vacanţă, vârâte discret în crânguri povârnite 
de molizi şi pini. Dacă o luai la dreapta, puteai ajunge la Halo 
Bay, deşi ai fi avut nevoie de o zi întreagă s-o faci, atunci 
când Strada era năpădită de plante aşa cum era acum. 

Am rămas o clipă acolo pe cărare, apoi am luat-o la fugă 
înainte şi am plonjat în apă. Chiar pe când străbăteam aerul 
cu cea mai mare uşurinţă, mi-am dat seama că, ultima dată 
când sărisem în felul ăsta în apă, o ţineam de mână pe soţia 
mea. 

Atingerea cu apa a însemnat aproape o catastrofă. Apa 
era destul de rece să-mi aducă aminte că am patruzeci de 
ani, nu paisprezece, şi, preţ de o clipă, inima mi-a stat în loc. 
Atunci când lacul Dark Score se închidea deasupra capului 
meu, am fost aproape complet convins că nu voi mai reveni 
viu la suprafaţă. Că voi fi găsit plutind cu faţa în jos între pluta 
pentru înot şi fâşia mea micuță din Stradă, victimă a 
combinației dintre apa rece şi un Villageburger unsuros. Pe 


2 În dialectul Yavapai, vorbit în Arizona de către vechii indieni, 
înseamnă "cel cu pielea albă"; a apărut des ca expresie în 
serialul de televiziune western din anii '30 "Love Ranger". 


lespedea mea funerară vor sculpta: "Întotdeauna Ţi-a Spus 
Mama să Aştepţi Măcar o Oră." 

Atunci când am atins cu picioarele pietrele şi buruienile 
greţoase de pe fundul lacului, inima a pornit din nou cu un 
zvâcnet şi m-am împins spre suprafaţă, asemeni unui tip care 
vrea să marcheze un ultim coş înainte ca meciul de baschet 
să se încheie. Când am dat din nou de aer, am respirat 
convulsiv. Mi-a intrat apă în gură şi am scuipat-o afară o dată 
cu tusea, cu o mână mângâindu-mi pieptul în încercarea de a- 
mi încuraja inima — haide, iubire continuă să baţi, ştiu c-o 
poţi face. 

M-am apropiat de mal până ce apa îmi ajungea numai 
până la brâu. Gura îmi era plină de gustul acela răcoros: apă 
de lac, uşor înţepătoare, cu gust mineral, cea pe care vrei s-o 
îndepărtezi atunci când îţi speli hainele. Era exact gustul pe 
care-l simţisem pe marginea lui Route 68. Era gustul pe care-l 
simţisem când Mattie Devore mi-a spus numele fiicei sale. 

Am făcut o legătură mentală, asta-i tot. Intre 
asemănarea de nume, soția mea moartă şi lacul ăsta. 
Căruia... 

— Căruia i-am mai simţit gustul o dată sau de două ori 
înainte, am spus cu voce tare. Ca pentru a sublinia acest 
lucru, am luat în căuşul palmei puţină apă — una dintre cele 
mai curate şi mai străvezii din stat, potrivit raportului 
analiştilor pe care eu şi cu toţi ceilalţi membrii ai aşa-numitei 
Asociaţii a Lacurilor Vestice îl primim în fiecare an — şi am 
dat-o pe gât în jos. N-am avut parte de nici o revelaţie, nu m- 
a lovit nici o străfulgerare bruscă şi ciudată. Nu era decât 
Dark Score, la început în gură şi apoi în stomacul meu. 

Am înotat până la plută, am urcat treptele scării laterale 
şi m-am întins pe scândurile încinse, simţindu-mă brusc foarte 
fericit că venisem aici. În pofida tuturor lucrurilor. Mâine urma 
să pun bazele unui anume tipic de viaţă aici... voiam să 
încerc, în orice caz. Pentru moment îmi ajungea să stau cu 
capul sprijinit pe-un braţ îndoit, pe punctul de a aţipi, convins 
că aventurile zilei se terminaseră. 

După cum s-a dovedit, această ultimă afirmaţie n-a fost 


tocmai adevărată. 


În timpul primei veri pe care am petrecut-o în TR, Jo şi cu 
mine am descoperit că se pot vedea focurile de artificii din 
Castle Rock de pe estacada ce dă în lac. Mi-am amintit acest 
lucru tocmai când crepusculul lăsa loc întunericului şi mi-am 
spus că anul acesta, în timpul focurilor de artificii, voi sta în 
sufragerie, uitându-mă la un film de pe casetă. Să-mi rea- 
mintesc de toate crepusculele de Patru lulie pe care le 
petrecusem acolo, bând bere şi râzând când explodau 
artificiile cele mari, ar fi fost o idee rea. Mă simţeam şi fără 
asta destul de singur, singur într-un fel de care nu fusesem 
conştient în Derry. Apoi m-am întrebat de ce venisem aici, 
dacă nu să dau piept în sfârşit cu amintirile legate de Johanna 
— cu toate amintirile — şi să le ofer odihna cuvenită. In mod 
sigur, posibilitatea de a scrie din nou nu mi se păruse 
niciodată mai îndepărtată ca în acea noapte. 

Nu aveam nici o bere — uitasem să cumpăr un pachet de 
şase sticle, fie de la magazinul universal, fie de la Village Cafe 
— însă aveam sucuri răcoritoare, graţie Brendei Meserve. Mi- 
am luat o doză de Pepsi şi m-am aşezat să urmăresc focurile 
de artificii, sperând că nu mă va durea prea tare. Sperând, 
probabil, că nu voi plânge. Nu încercam să mă mint; mă mai 
aşteptau nişte lacrimi şi aici, desigur. Trebuia numai să trec 
prin ele. 

Prima explozie de lumină a serii tocmai se detonase — o 
răbufnire împrăştiată de albastru, urmată la mare distanţă de 
o bubuitură —, când a sunat telefonul. M-a făcut să tresar aşa 
cum explozia vlăguită din Castle Rock nu mă făcuse. Mi-am 
spus că probabil e Bill Dean, sunând interurban să vadă dacă 
m-am instalat fără probleme. 

În vara dinainte să moară Jo, ne cumpăraserăm un 
telefon fără fir ca să ne putem plimba pe la parter în timp ce 
vorbeam în receptor, o chestie pe care amândurora ne plăcea 
s-o facem. Am intrat în sufragerie prin uşa glisantă din sticlă, 
am apăsat butonul de răspuns şi am spus: "Alo, Mike la tele- 


fon", mergând în acest timp înapoi la scaunul meu de pe 
estacadă şi aşezându-mă. De cealaltă parte a lacului, 
departe, explodând sub norii joşi ce atârnau deasupra Castle 
View-ului, se vedeau steluțe verzi şi galbene, urmate de 
fulgerări tăcute care, în cele din urmă, aveau să-mi ajungă la 
urechi sub formă de pocnete. 

Preţ de o clipă, n-am auzit nimic în receptor, apoi vocea 
aspră — o voce bătrână, dar nu a lui Bill Dean — a unui 
bărbat a spus: 

— Noonan? Domnul Noonan? 

— Da? 

O ploaie imensă de scântei aurii a umplut cerul dinspre 
vest, făcând norii joşi să sclipească pentru scurtă vreme 
filigranaţi. M-a dus cu gândul la spectacolele de decernare a 
premiilor pe care le vezi la televizor, unde apar o mulțime de 
femei frumoase îmbrăcate în rochii strălucitoare. 

— Devore. 

— Da? am spus din nou, precaut. 

— Max Devore. 

Nu-l vedem pe-aicea prea des, îmi spusese Audrey. 
Crezusem că asta nu-i decât o vorbă în doi peri, de yankeu, se 
părea însă că vorbise serios. Minunile nu mai încetau să 
apară. 

Bun, ce urmează? Nu aveam absolut nici o idee despre 
cum să încep conversaţia. Mi-am spus să-l întreb de unde 
avea numărul meu de telefon, care era nelistat, dar la ce mi- 
ar fi ajutat? Când aveai o avere de jumătate de miliard de 
dolari — dacă acesta cu care vorbeam era cu adevărat acel 
Max Devore —, puteai face rost de orice număr nelistat aveai 
nevoie. 

M-am mulţumit să-i spun din nou da; de data asta, fără 
ridicarea aceea de ton de la sfârşit. 

A urmat o altă tăcere. Când aveam s-o sparg şi să încep 
să-i pun întrebări, el va avea frâiele conversaţiei... asta dacă 
se va putea spune că în acel moment mai purtam o 
conversaţie. Un gambit bun, însă eu aveam avantajul lungii 
mele colaborări cu Harold Oblowski pe care să mă sprijin — 


Harold, maestrul pauzelor lehuze. Am rămas ţeapăn, ţinând la 
ureche receptorul acela mic şi isteţ fără fir, şi-am privit 
spectacolul de lumini dinspre vest. Roşu izbucnind în albastru, 
verde în auriu; femei nevăzute se plimbau prin nori îmbrăcate 
în rochii de seară sclipitoare, croite special pentru o cere- 
monie de decernare a unor premii. 

— Am înţeles că v-aţi întâlnit astăzi cu nora mea, a spus 
el într-un sfârşit. 

Părea deranjat. 

— Poate că aşa este, am spus, încercând să nu par mirat. 
Vă pot întreba de ce m-aţi sunat, domnule Devore? 

— Am înţeles că a avut loc un incident. 

Lumini albe dansau pe cer — puteau la fel de bine să fie 
nave spaţiale care explodează. Apoi, venind din urmă, se 
auzeau bubuiturile. Am descoperit secretul călătoriei în 
timp, mi-am spus. E-un fenomen auditiv. 

Ţineam receptorul în mână mult prea tare strâns şi m-am 
convins să relaxez priza. Maxwell Devore. O jumătate de 
miliard de dolari. Nu în Palm Springs, cum bănuisem eu, ci 
aproape — chiar aici în TR, dacă mă puteam încrede în 
zumzetul caracteristic de fundal de pe fir. 

— Sunt îngrijorat pentru nepoata mea. 

Vocea lui era mai aspră ca înainte. Era furios şi asta se 
simţea — bărbatul cu care vorbeam nu trebuise să-şi ascundă 
emoţiile de foarte mulţi ani. 

— Am înţeles că atenţia nurorii mele a luat-o iarăşi razna. 
Deseori o ia razna. 

Acum, o jumătate de duzină de explozii sub formă de 
stea au aprins noaptea, înflorind aidoma unor flori într-un 
vechi film Disney despre natură. Îmi imaginam mulțimile de 
oameni adunate pe Castle View, şezând cu picioarele 
încrucişate pe pături, mâncând îngheţată la cornet şi bând 
bere şi făcând toţi deodată 0Ooooo. Asta-i efectul oricărei 
opere de artă de succes, cred — toată lumea face deodată 
0oooo. 

Te temi de tipul ăsta, nu-i aşa? m-a întrebat Jo. Bine, 
poate că ai motive. Un om care crede că are dreptul să se 


mânie când are chef şi pe cine are chef... ăsta-i un om care 
poate fi periculos. 

Apoi, vocea lui Mattie: Wu sunt o mamă rea, domnule 
Noonan. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva înainte. 

Sigur că asta spun toate mamele rele în astfel de ituatii, 
mi-am închipuit eu... însă o crezusem. 

De asemenea, blestemăţie, numărul meu de telefon era 
nelistat. Şedeam aici cu un suc în mână, uitându-mă la 
focurile de artificii, nederanjând pe nimeni, iar tipul ăsta mă... 

— Domnule Devore, n-am nici o idee despre... 

— Nu-mi spuneţi asta, cu tot respectul cuvenit, nu-mi 
spuneţi asta, domnule Noonan, aţi fost văzut discutând cu 
ele. 

Mi s-a părut că-mi vorbeşte aşa cum cred că trebuie să li 
se fi părut sărmanilor ăia fără noroc că le vorbeşte Jo 
McCarthy atunci când, aduşi în faţa comitetului pe care-l 
prezida, i-a catalogat drept nişte comunişti infecţi. 

Ai grijă, Mike, mi-a spus Jo. Ai grijă la ciocanul de- 
argint al lui Maxwell. 

— Într-adevăr m-am întâlnit şi am vorbit cu o femeie şi 
cu o fetiţă mică în dimineaţa aceasta, am spus. Presupun că 
despre ele vorbiţi. 

— Nu, aţi văzut un prunc ce de-abia a-nvăţat să umble, 
plimbându-se pe şosea singur, a spus el. Şi apoi aţi văzut o 
femeie venind în goană pe urmele lui. Nora mea, conducând 
chestia aia a ei. Copilul ar fi putut fi călcat de-o maşină. De 
ce-o protejaţi pe tânăra aceea, domnule Noonan? V-a promis 
ceva? În mod sigur nu-i faceţi o favoare copilului, asta v-o pot 
spune sigur. 

Mi-a promis că o să mă ducă la rulota ei şi apoi o să-mi 
ofere o plimbare prin jurul lumii, am vrut să-i spun. A 
promis că-şi va ține gura deschisă mereu dacă eu mi-o voi 
ține închisă — asta vreti să auziţi? 

Da, a spus Jo. Foarte probabil, asta vrea să audă. Foarte 
probabil, asta vrea să creadă. Nu-i da voie să te provoace să 
izbucneşti în sarcasmul tău bătăios, Mike — s-ar putea s-o 
regreţi. 


De ce mă deranjam măcar s-o apăr pe Mattie Devore, 
totuşi? Nu ştiam. Nu aveam nici cea mai mică idee cu privire 
la lucrurile în care mă implicam acum, dacă tot veni vorba. 
Ştiam doar că Mattie păruse obosită şi că fetiţa nu avusese 
nici o vâ-nătaie şi nu păruse speriată sau ursuză. 

— A fost o maşină. Un jeep vechi. 

— Aşa mai merge. — Satisfacţie. Şi interes acut. 
Lăcomie, aproape. 

— Ce s-a... 

— Cred că am presupus că au venit împreună cu maşina, 
am spus. 

Am simţit o anume plăcere frivolă descoperind că nu mă 
părăsise talentul de a inventa poveşti — m-am simţit ca un 
aruncător de base-ball care se blochează în prezenţa mulţimii 
de oameni, dar care poate arunca mingea fără nici o 
problemă în curtea din spatele casei sale. 

— Mi se pare că fetiţa avea în mână câteva margarete. 

Aveam toate datele necesare, de parcă nu stăteam pe 
estacadă, ci depuneam mărturie în sala de judecată. Harold 
ar fi fost mândru de mine. Ei bine, nu. Harold ar fi fost în 
primul rând oripilat pentru că port o asemenea conversaţie. 

— Cred că am presupus că au ieşit la cules flori de câmp. 
Nu-mi amintesc chiar atât de bine incidentul. Sunt scriitor, 
domnule Devore, şi, când conduc, adesea alunec în propriul 
meu... 
— Minti. 

Furia ieşise acum direct la suprafață, roșiatică şi pulsând 
ca un furuncul. După cum suspectasem, nu era nevoie de 
prea mult efort pentru a-l escorta pe tipul ăsta dincolo de 
graniţa amabilităţii sociale. 

— Domnul Devore. Devore cu calculatoarele, presupun? 

— Presupui corect. 

Lui Jo întotdeauna i se răcea tonul şi expresia feţei, pe 
măsură ce temperamentul ei deloc de netrecut cu vederea i 
se încingea. Acum, m-am auzit copiind-o într-un fel de-a 
dreptul straniu. 

— Domnule Devore, nu sunt obişnuit să mă sune seara 


bărbaţi pe care nu-i cunosc şi nici nu intenţionez să lungesc 
vorba atunci când bărbatul care a făcut asta mă numeşte 
mincinos. O seară plăcută, domnule. 

— Dacă totul era în regulă, de ce te-ai oprit? 

— Am fost plecat din TR o vreme şi voiam să ştiu dacă 
mai e deschisă Village Cafe. Oh, apropo — nu ştiu de unde 
mi-aţi luat numărul de telefon, dar ştiu unde puteţi să vi-l 
băgaţi. Noapte bună. 

Am întrerupt legătura cu degetul mare şi apoi n-am făcut 
decât să mă uit la telefon, de parcă nu văzusem în viaţa mea 
un asemenea aparat. Mâna în care-l ţineam tremura. Inima 
îmi bătea cu viteză; o simţeam în gât şi la încheieturi, nu doar 
în piept. M-am întrebat dacă i-aş fi putut spune lui Devore să- 
şi bage numărul meu de telefon în fund dacă n-aş fi avut şi eu 
câteva milioane puse la loc sigur într-o bancă. 

Lupta Titanilor, dragă, a spus Jo pe vocea ei rece. şi; 
numai din pricina unei adolescente care locuieşte într-o 
rulotă. Nici măcar n-avea nişte sâni despre care să poți 
vorbi. 

Am râs zgomotos. Lupta Titanilor? Nici pe departe. Un 
anume magnat industrial de la cumpăna dintre veacuri 
spusese odată: "În zilele noastre unul care are un milion de 
dolari zice că-i bogat." Era foarte probabil că Devore avea 
aceeaşi părere şi despre mine şi, judecând la o scară mai lar- 
gă, avea şi dreptate. 

Acum, cerul dinspre vest era luminat de nişte culori 
nenaturale, pulsatile. Era runda finală. 

— Despre ce-a fost, totuşi, vorba? am întrebat. 

Nici un răspuns; numai un cufundar, care a strigat de 
cealaltă parte a lacului. Protestând împotriva zgomotului 
neobişnuit din cer, mai probabil ca orice. 

M-am ridicat, am intrat în casă şi am aşezat receptorul la 
loc în furcă, dându-mi seama în acelaşi timp că mă aşteptam 
să sune din nou, că mă aşteptam ca Devore să înceapă să-mi 
scuipe poncifuri din filme: Dacă-mi stai în cale o să şi Te 
previn, amice, să nu şi Dă-mi voie să-ți ofer un sfat bun 
înainte să. 


Telefonul n-a sunat. Am turnat restul de suc pe gâtlej în 
jos, gâtlej ce de bună seamă se uscase şi m-am hotărât să 
merg să mă culc. Cel puţin, nu avusesem parte de plânsete şi 
jelanii acolo pe estacadă; Devore mă scosese dintr-ale mele. 
Într-un fel ciudat, îi eram recunoscător. 

M-am dus în dormitorul din aripa de nord, m-am 
dezbrăcat şi apoi m-am întins pe pat. M-am gândit la fetiţa 
aceea mică, la Kyra, şi la mama ce ar fi putut fi sora ei mai 
mare. Devore era nervos pe Mattie, măcar atât pricepusem, 
iar dacă, în ochii tipului ăsta, eu eram o nonentitate financia- 
ră, ea ce era oare? Şi cum se putea ea apăra dacă Devore se 
hotăra s-o atace în vreun fel? Acesta a fost un gând cam 
neplăcut, ştiu, şi a fost şi gândul cu care am adormit. 

M-am trezit trei ore mai târziu să elimin doza de suc pe 
care, nechibzuitul de mine, o băusem înainte să mă retrag în 
dormitor şi, stând în faţa vasului de closet, pişându-mă cu un 
ochi deschis, am auzit din nou plânsetul. Un copil undeva în 
întuneric, rătăcit şi înspăimântat... sau poate doar 
prefăcându-se că e rătăcit şi înspăimântat. 

— Nu, am spus. Stăteam în pielea goală în faţa vasului 
de la bideu, cu spatele acoperit de piele de găină. Te rog să 
nu începi cu porcăriile astea, mă sperie. 

Plânsetul s-a ofilit cum făcuse şi înainte, părând să se 
împuţineze ca purtat de cineva departe într-un tunel. M-am 
întors în pat, m-am întors pe partea mea şi am închis ochii. 

— A fost un vis, am spus. Numai un alt vis din seria 
Manderley. 

Ştiam că nu e adevărat, însă ştiam şi că voi adormi la loc, 
iar atunci acesta mi se părea cel mai important lucru. 
Alunecând în somn, mi-am spus pe o voce care-mi aparţinea 
în totalitate: E vie. Sara e vie. 

Şi am înţeles, de asemenea, un lucru: îmi aparţinea. O 
revendicasem. La bine şi la rău, mă întorsesem acasă. 


CAPITOLUL NOUĂ 


La nouă în dimineaţa zilei următoare, am umplut o sticlă 
de plastic cu suc de grepfrut şi am pornit la o plimbare lungă 
pe Stradă. Era o zi luminoasă şi deja călduroasă. Era, de 
asemenea, tăcută — genul acela de tăcere de care ai parte 
doar după o sărbătoare de sâmbătă, cred, compusă din părţi 
egale de puritate sufletească şi mahmureală. Am văzut doi 
sau trei pescari opriţi cu bărcile departe pe lac, însă nu 
funcţiona nici măcar o barcă cu motor, nici măcar un cârd de 
copii nu striga şi nu se stropea cu apă. Am trecut pe lângă 
vreo şase case pe panta de deasupra mea şi, chiar dacă toate 
erau cel mai probabil locuite în această perioadă a anului, sin- 
gurele semne de viaţă erau nişte costume de baie întinse pe 
sârma estacadei de la casa familiei Passendales şi un colac 
gonflabil, din plastic verde fosforescent, pe jumătate 
dezumflat, în formă de cal de mare, zăcând pe ciotul de 
estacadă al familiei Rimers. 

Mai aparţinea însă micuța căbănuţă cenuşie a familiei 
Passendales tot familiei Passendales? Mai aparţinea căsuţa de 
vară circulară şi comică a familiei Batchelders, cu geamul ei 
panoramic dând spre lac şi spre munţii de dincolo de el tot 
familiei Batchelders? Nu aveam de unde şti, desigur. În patru 
ani se pot schimba multe lucruri. 

M-am plimbat şi n-am făcut nici un efort să mă gândesc 
— un truc vechi din vremea când încă scriam. Oboseşte-ţi 
corpul, odihneşte-ţi mintea, dă-le timp băieţilor din subsol să- 
şi facă meseria. Mi-am croit drum pe lângă campingurile 
unde, cândva, Jo şi cu mine ne băuserăm sucurile şi 
fripseserăm carne la grătar şi participasem la ocazionalele 
petreceri cu invitaţi, am absorbit tăcerea ca un burete, mi-am 
băut sucul, mi-am luat transpiraţia de pe frunte cu mâna şi 
am aşteptat să văd ce gânduri îmi vin în minte. 

Primul a fost o constatare ciudată: aceea că pruncul 
plângând în noapte mi se părea cumva mai real ca telefonul 
lui Max Devore. Chiar fusesem sunat de-un bogătan, de-un 
magnat din domeniul tehnologic evident deranjat 
temperamental în prima seară pe care o petrecusem în între- 
gime în TR? Chiar mă numise magnatul sus-pomenit mincinos 


la un anumit moment? (Fusesem mincinos, având în vedere 
povestea pe care i-o spusesem, însă nu asta conta.) Ştiam că 
se întâmplase, dar îmi era de fapt mai uşor să cred în 
Fantoma de la Lacul Dark Score, cunoscută în jurul focurilor 
de tabără sub numele de Misteriosul Copilaş care Plânge. 

Următorul gând — acesta a venit chiar înainte să-mi 
termin sucul — a fost acela că trebuie s-o sun pe Mattie 
Devore şi să-i spun ce mi se întâmplase. Am ajuns la 
concluzia că era un impuls natural, dar că probabil era o idee 
proastă. Eram prea bătrân să cred în asemenea schematisme 
cum ar fi Domnița în Pericol şi Tatăl Vitreg cel Rău... sau, în 
cazul de faţă, Socrul. Aveam ciorba mea în care să suflu vara 
asta şi nu voiam să-mi complic viaţa amestecându-mă într-o 
dispută urâtă dintre Domnul Computer şi Doamna Rulotă. 
Devore îmi şifonase blana — şi o făcuse destul de urât —, dar 
asta probabil că nu fusese ceva personal, doar o chestie pe 
care o face de obicei. Hei, unii rup găicile de la sutiene cu 
dinţii. Chiar voiam să-i stau în cale în problema asta? Nu. Nu 
voiam. O salvasem pe micuța Miss Red Sox, mă alesesem cu 
o scurtă pipăire a sânului mic, dar plăcut de ferm al mamei ei, 
aflasem că numele Kyra însemna "ca o doamnă" în greceşte. 
Mai mult de-atât ar însemna lăcomie, pentru Dumnezeu. 

M-am oprit în acel moment, atât mintea, cât şi picioarele 
mele s-au oprit, dându-mi seama că ajunsesem până lângă 
localul lui Warrington, o clădire mare, semănând cu un 
hambar, căreia localnicii îi spuneau uneori clubul country. 
Intr-un fel, asta şi era — exista un teren de golf cu şase găuri, 
un grajd şi un traseu pentru curse, un restaurant, un bar şi 
camere în clădirea principală, unde puteau fi cazaţi până la 
trei duzini de oameni, plus alte opt sau nouă în căbănuţele- 
satelit. Exista până şi o pistă cu două benzi pentru popice, 
chiar dacă tu şi competitorul tău trebuia să faceţi cu rândul la 
aşezatul popicelor. Localul lui Warrington fusese construit pe 
la începutul primului război mondial. Asta însemna că era mai 
tânăr decât Sara Laughs, dar nu cu mult. 

O estacadă lungă ducea la clădirea mai mică, numită 
Barul Apusului de Soare. Acolo se adunau vara musafirii lui 


Warrington să bea ceva la sfârşitul zilei (şi unii, pentru un 
cocteil Bloody Mary, la începutul zilei). lar când m-am uitat 
într-acolo, mi-am dat seama că nu mai sunt singur. Pe 
verandă se afla o femeie, stând la stânga uşii batante de la 
bar, uitându-se la mine. 

M-a făcut să tresar destul de tare. Nu stăteam prea bine 
cu nervii în acel moment şi probabil că asta e o explicaţie... 
însă cred că m-ar fi făcut să tresar oricum. În parte, de vină 
era nemişcarea ei. În parte, subţirimea ei extraordinară. În 
mare parte, de vină a fost chipul ei. Aţi văzut vreodată 
desenul ăla al lui Edvard Munch, Strigătu/? Ei bine, dacă vă 
puteţi închipui odihnită faţa aceea care ţipă, cu gura închisă şi 
cu nişte ochi vigilenţi, o să aveţi o imagine destul de precisă a 
femeii care stătea la capătul estacadei, cu o mână cu degete 
lungi odih-nindu-se pe balustradă. Deşi, trebuie să vă spun, 
că prima dată nu mi-a zburat gândul la Edvard Munch, ci la 
Doamna Danvers. 

Părea în vârstă de şaptezeci de ani şi purta pantaloni 
scurţi, îmbrăcaţi peste un costum de baie negru, întreg. 
Combinația aceasta părea ciudat de formală, o variaţie a 
foarte popularei rochii pentru petrecerile cu cocteiluri. Pielea 
ei era albă ca laptele, cu excepţia porțiunii de deasupra 
pieptului ei perfect plat şi de-a lungul umerilor osoşi. Acolo, 
era năpădită de pete mari şi maronii de bătrâneţe. 

Avea pomeţi ascuţiţi, proeminenţi, ca de tigvă şi 
sprâncenele îi erau unite într-una singură. Sub aceste streşini, 
ochii ei se pierdeau în două găvane umbroase. Părul alb şi 
rărit îi atârna flasc peste urechi, până la polita proeminentă a 
maxilarului. 

Doamne, cât e de slabă, mi-am spus. Nu-i altceva 
decât o mână de... 

M-a străbătut un fior la acest gând. A fost un fior 
puternic, de parcă ar fi răsucit cineva un cablu prin carnea 
mea. Nu voiam ca ea să observe acest lucru; ce început bun 
de zi de vară, să-i creezi unui tip o repulsie atât de puternică, 
încât să rămână în loc tremurând şi făcând grimase în faţa ta 
—, aşa că am ridicat mâna şi am salutat-o cu o fluturare. Am 


încercat şi să zâmbesc. Salutare, doamnă care stai lângă uşile 
batante ale barului. Salutare, bătrână mână de oase ce eşti, 
m-ai speriat de era să fac pe mine, dar, în ultima vreme, nu- 
mi trebuie mult să mă sperii, aşa că te iert. Ce dracu' mai 
faci? M-am întrebat dacă i se pare şi ei la fel de mult ca mie 
că zâmbetul meu seamănă cu o grimasă. 

Nu mi-a răspuns la salut. 

Simţindu-mă destul de mult ca un prost — NU AVEM UN 
IDIOT NOTORIU ÎN ORAŞ, FACEM TOŢI CU RÂNDUL —, mi-am 
încheiat fluturarea cu un soi de salut cazon frânt şi am pornit 
înapoi pe unde venisem. Cinci paşi şi a trebuit să mă uit peste 
umăr; senzaţia că mă urmăreşte din priviri era atât de pu- 
ternică, încât parcă simţeam cum mă apasă între umeri. 

Estacada pe care stătuse ea era acum complet goală. Mi- 
am forţat ochii, convins la început că trebuie să se fi retras 
doar mai adânc în umbrele aruncate de micuța spe/unchaus, 
însă dispăruse. De parcă fusese chiar o fantomă. 

A intrat în bar, iubire, a spus Jo. Ştii asta, nu? Adică... 
ştii sigur asta, corect? 

— Corect, corect, am murmurat, pornind spre nord de-a 
lungul Străzii, către casă. Sigur că ştiu. Unde altundeva să fi 
mers? 

Doar că nu mi se părea că avusese timp s-ofacă; nu mi 
se părea că putuse intra în bar, chiar şi desculţă fiind, fără ca 
eu s-o aud. Nu într-o dimineaţă atât de tăcută. 

Din nou Jo: Poate că ştie să fie discretă. 

— Da, am murmurat. Am vorbit mult cu voce tare înainte 
să se termine vara aceea. Da, poate că ştie. Poate că ştie să 
fie discretă. 

Sigur. Aşa cum ştia şi doamna Danvers. 

M-am oprit din nou şi m-am uitat în urmă, însă poteca 
publică urmase malul lacului după o curbă mică şi n-am mai 
putut vedea nici proprietatea Warrington şi nici Barul Apusului 
de Soare. De fapt, mi-am spus, asta îmi convenea la fel de 
mult. 


La drumul de întoarcere, am încercat să trec în revistă 
ciudăţeniile care precedaseră şi apoi învăluiseră întoarcerea 
mea la Sara Laughs: visele repetitive; plantele de floarea- 
soarelui; abţibildul cu postul de radio; plânsetul din toiul 
nopţii. Presupun că întâlnirea cu Mattie şi Kyra, plus telefonul 
care a urmat de la Domnul Pixel Easel, se puteau şi ele 
califica drept ciudăţenii... dar nu în acelaşi fel în care se 
califica plânsetul unui copil pe care-l auzi noaptea. 

Şi cum rămâne cu faptul că ne aflam în Derry, nu în Dark 
Score, când murise Johanna? Puteam include şi asta pe listă? 
Nu ştiam. Nici măcar nu-mi aminteam de ce se întâmplase 
aşa. În toamna şi iarna lui 1993 mă dădeam de ceasul morţii 
cu scenariul pentru Bărbatul în cămaşă roşie. |n februarie a 
lui '94 începusem să lucrez la Cădere /iberă, iar asta mi-a 
captat mare parte din atenţie. Pe deasupra, hotărârea de-a 
pleca la TR, la Sara... 

— Asta era treaba lui Jo, am spus nimănui şi imediat ce 
am auzit cuvintele rostite, am înţeles cât adevăr purtau. 
Amândurora ne plăcea de bătrâna asta, dar fusese treaba lui 
Jo să spună: "Hei, irlandezule, hai să ne cărăm cururile până 
la TR pentru câteva zile". O spune mereu... doar că, în anul de 
dinainte să moară, n-o spusese niciodată. lar mie nu mi-a tre- 
cut niciodată prin gând s-o spun în locul ei. Uitasem cumva 
complet de Sara Laughs, se pare, chiar şi atunci când venise 
vara. Era posibil să mă fi lăsat atât de tare absorbit de scris? 
Nu mi se părea plauzibil... dar ce altă explicaţie puteam găsi? 

Ceva nu era deloc în regulă cu portretul ăsta, însă nu 
ştiam ce. Nici să mă pici cu ceară. 

Asta m-a făcut să mă gândesc la Sara Tidwell şi la 
versurile unuia dintre cântecele ei. Nu înregistrase niciodată 
un disc, eu însă deţineam versiunea cântată de Blind Lemon 
Jefferson, a acestui cântec. O strofă spunea: 


Nu-i decât o întâlnire sătească iubire 
Nu-i decât o învârtită fără pace 

Dă-mi voie să-ți sărut buzele dulci iubire 
Dintre toți de tine-mi place. 


Îmi plăcea cântecul ăsta şi mă întrebasem mereu cum 
trebuie să fi sunat ieşind din gura unei femei, şi nu din a 
trubadurului ăla bătrân cu voce îngroşată de băutură. Din 
gura Sarei Tidwell. Pun pariu că avea o voce dulce. Şi, al 
naibii să fiu, pun pariu că ştia să cânte. 

Ajunsesem din nou la bătrâna mea casă. M-am uitat prin 
jur, n-am văzut pe nimeni prin apropiere (cu toate că auzeam 
acum prima barcă pentru schi nautic gonind în josul lacului), 
m-am dezbrăcat la chiloţi şi am înotat până la plută. Nu m-am 
urcat pe ea am rămas doar lângă, ţinându-mă de scară cu o 
mână şi bătând leneş apa cu picioarele. Era destul de frumos, 
dar ce aveam să fac tot restul zilei? 

M-am hotărât s-o folosesc curăţându-mi biroul de lucru 
de la al doilea etaj. Când aveam să termin, poate că aveam 
să ies şi să inspectez studioul lui Jo. Asta, desigur, dacă nu-mi 
pierdeam până atunci curajul. 

Am înotat înapoi spre mal, lopătând încet cu picioarele, 
cufundându-mi şi ridicându-mi capul deasupra apei care 
curgea pe lângă corpul meu asemenea mătăsii reci. Mă 
simţeam ca o vidră. Aproape ajunsesem la mal, când mi-am 
ridicat faţa udă şi am văzut o femeie stând pe Stradă, ui- 
tându-se la mine. Era la fel de slabă ca aceea pe care o văzu- 
sem la domeniul Warrington... numai că aceasta era verde. 
Verde şi arătând cu mâna spre nord, de-a lungul cărării, 
asemenea unei driade dintr-o legendă veche. 

Am tresărit, am înghiţit apă, am tugşit şi am scuipat-o 
afară. M-am ridicat în picioare în apa ce-mi ajungea până la 
piept şi m-am şters la ochi. Apoi am râs (chiar dacă puţin cam 
strâmb). Femeia era verde fiindcă era un mesteacăn ce 
creştea puţin mai la nord de unde se sfârşeau scările mele din 
traverse de cale ferată în Stradă. Şi, chiar şi cu ochii curăţaţi 
de apă, mi se părea că e ceva înfricoşător în felul în care 
frunzele din jurul trunchiului ivoriu-vârstat-cu-negru aproape 
că alcătuiau o faţă tensionată. Vântul nu sufla deloc şi, astfel, 
faţa era perfect nemişcată (la fel de nemişcată cum fusese şi 
faţa femeii în pantaloni scurţi negri şi costum de baie), dar, 


într-o zi în care sufla briza, părea probabil că zâmbeşte sau se 
încruntă... sau poate că râde. În spatele lui creştea un pin 
decrepit. O creangă goală stătea întinsă spre nord. Pe aceasta 
o confundasem eu cu un braţ costeliv, cu o mână osoasă ară- 
tând spre ceva. 

Nu era pentru prima dată când mă speriam singur în felul 
acesta. Văd tot soiul de lucruri, ăsta-i adevărul. Scrie destule 
poveşti şi fiecare umbră de pe podea ţi se pare a fio 
amprentă de picior, fiecare linie din praf, un mesaj secret. 
Ceea ce, desigur, nu mi-a uşurat deloc încercarea de a-mi da 
seama ce era cu adevărat ciudat la Sara Laughs şi ce era 
ciudat doar fiindcă mintea mea era ciudată. 

M-am uitat furtiv în jur, am observat că încă aveam 
partea aceasta din lac numai pentru mine (deşi nu pentru 
multă vreme; bâzâitului de albină al primei bărci cu motor i se 
alăturase un al doilea şi un al treilea) şi mi-am dat jos chiloţii 
uzi. l-am stors, i-am aşezat peste pantalonii scurţi şi cămaşă 
şi am mers gol pe scări în sus cu hainele ţinute strâns la 
piept. M-am prefăcut că sunt Bunter, aducând micul dejun şi 
ziarul de dimineaţă Lordului Peter Wimsey. Pe când am ajuns 
înapoi în casă, rânjeam ca un prost. 


Aerul de la al doilea etaj era sufocant, în pofida 
geamurilor deschise şi am văzut de ce imediat ce am ajuns în 
capul scărilor. Eu şi cu Jo împărţiserăm spaţiul de la etaj, ea 
ocupând partea stângă (doar o cameră mică, de fapt numai o 
cămăruţă, adică tot ce avea ea nevoie pe lângă studioul din 
aripa de nord a casei), eu, partea dreaptă. La celălalt capăt al 
coridorului se afla botul zăbrelit al monstruosului aparat de 
aer condiţionat pe care-l cumpăraserăm în anul în care 
achiziţionaserăm casa. Uitându-mă la el, mi-am dat seama 
că-mi lipsise murmurul lui caracteristic. Lipit de el se afla un 
mesaj care spunea: Domnule Noonan: Stricat. Suflă aer cald 
când îl deschizi & face de parc-ar fi plin de cioburi. Dean 
spune că piesa de care are nevoie trebuie să vină la 
magazinul Western Auto din Castle Rock. O să cred asta 


numai când o s-o văd cu ochii mei. B. Meserve. 

Am surâs la această ultimă remarcă — până şi punctul o 
caracteriza pe doamna M. — şi apoi am încercat comutatorul. 
Aparatele mecanice răspund de obicei favorabil când simt 
prin apropiere o fiinţă umană echipată cu penis, obişnuia Jo să 
susţină, însă nu şi de data asta. Am ascultat vreme de 
aproape cinci secunde aparatul de aer condiţionat cum 
macină, apoi l-am închis. "Blestemăţia dracului s-a căcat în 
pat", cum le place să spună celor din TR. Şi până avea să fie 
reparat, nici măcar rebusuri nu aveam să rezolv aici sus. 

M-am uitat totuşi în camera de lucru, curios de ce voi 
simţi, la fel de mult ca şi de ce voi găsi. Răspunsul n-a 
însemnat nimic. Era biroul la care terminasem Bărbatul în 
cămaşă roşie, demonstrându-mi astfel că prima dată nu 
fusese vorba doar de noroc chior; era fotografia lui Richard 
Nixon stând cu braţele ridicate, arătând cu ambele mâini V-ul 
de la victorie, legenda de dedesubt spunând: AŢI CUMPĂRA O 
MAŞINA LA MANA A DOUA DE LA OMUL ASTA?; era covorul de 
iută pe care-l ţesuse Jo pentru mine cu o iarnă sau două 
înainte să descopere minunata lume a covoarelor persane şi 
renunţase complet la ţesut. 

Nu era tocmai camera de lucru a unei persoane străine, 
însă fiecare obiect (mai ales suprafaţa întinsă şi goală a 
biroului) spune că este spaţiul de lucru al unui Mike Noonan 
dintr-o generaţie mai tânără. Vieţile oamenilor, am citit 
undeva, sunt definite de două forţe primare: munca şi maria- 
jul. În viaţa mea, mariajul se încheiase şi cariera ajunsese la 
ceea ce părea a fi o pauză permanentă. Având asta în gând, 
nu mi s-a părut ciudat că, acum, spaţiul unde petrecusem 
atâtea zile, cufundat de obicei într-o stare de fericire totală, în 
vreme ce închipuiam tot soiul de vieţi inexistente, nu mai 
însemna nimic. Era ca şi când m-aş fi uitat la camera de lucru 
a unui angajat ce fusese concediat... sau care murise subit. 

Am dat să plec, apoi mi-a venit o idee. Dulapul cu sertare 
din colţ era plin de hârtii — declaraţii bancare (expirate cele 
mai multe de opt sau zece ani), corespondenţă (în mare parte 
rămasă fără răspuns), câteva bucăţi de poveşti —, dar nu am 


găsit ce căutam. M-am dus la dulap, în care temperatura 
trebuie să fi fost de cel puţin şaizeci de grade, şi, dintr-o cutie 
de carton pe care doamna M. o marcase MAŞINARII, l-am scos 
la lumină: un reportofon Sanyo Memo-Scriber pe care mi-l 
dăduse Debra Weinstock la încheierea colaborării noastre la 
prima carte tipărită de Putnam. Putea fi setat să se pornească 
singur când începeai să vorbeşti; recădea în PAUZA când te 
opreai să gândeşti. 

N-o întrebasem niciodată pe Debra dacă era o chestie 
care-i atrăsese pur şi simplu atenţia şi-şi spusese: "Măi, să fie, 
pariez că orice romancier popular care se respectă s-ar 
bucura să aibă o jucărioară d-asta" sau dacă era ceva puţin 
mai intenţionat, un fel de sugestie, poate? Verbalizează faxu- 
rile alea scurte pe care le primeşti din subconştient cât sunt 
încă proaspete, Noonan? N-am ştiut atunci şi nu ştiu nici 
acum. Insă o găsisem: o adevărată maşinărie profesionistă 
pentru dictare, şi avem cel puţin douăsprezece casete în 
maşină, cu înregistrări pe care le făcusem acasă să am ce 
asculta pe drum. Voiam să introduc una în Memo-Scriber în 
seara aceea, să dau volumul cât de tare mergea şi să trec 
aparatul pe funcţia de DICTARE. Apoi, dacă se repeta 
zgomotul pe care-l auzisem cel puţin de două ori, urma să-l 
am şi înregistrat pe bandă. l-I puteam pune lui Bill Dean să-l 
asculte şi să-l întreb ce credea e/că este. 

Dacă aud plânsetul copilului în noaptea asta şi 
aparatul nici nu porneşte? 

— Păi, atunci, o să ştiu altceva, am vorbit în camera de 
lucru goală, inundată de lumină. Stăteam în cadrul uşii, cu 
Memo-Scriber-ul sub braţ, uitându-mă la biroul gol şi 
transpirând ca un porc. Sau, cel puţin, o să am o bănuială. 

Ungherul lui Jo de pe partea cealaltă a holului făcea 
camera mea de lucru să pară înghesuită şi confortabilă prin 
comparaţie. Niciodată prea plin, acum nu era altceva decât 
un spaţiu păstrat ce luase forma unei încăperi. Covorul 
dispăruse, fotografiile ei dispăruseră, până şi biroul dispăruse. 
Părea că încăperea fusese supusă unei operaţiuni din acelea 
de curăţare generală, abandonată însă după ce fusese dusă la 


îndeplinire în proporţie de nouăzeci la sută. Jo fusese 
măturată din cameră — fusese răzuită — şi am trăit o clipă 
de mânie fără temei îndreptată împotriva Brendei Meserve. 
Mi-am amintit ce-mi spunea mereu mama când făceam ceva 
din proprie iniţiativă cu care ea nu era de acord: "Te-ai 
avântat prea tare de unu' singur, nu crezi?" Acelaşi lucru 
simţeam şi eu în legătură cu strâmta cameră de lucru a lui Jo: 
anume că, golind-o complet în felul acesta, doamna Meserve 
se avântase prea tare de una singură. 

Poate că nu doamna M. a făcut curățenie, a spus vocea 
de extraterestru. Poate că a făcut-o însăși Jo. Te-ai gândit 
măcar la asta, durule? 

— Asta-i o prostie, am spus. De ce s-o facă? Nu prea cred 
că şi-a prevăzut moartea. Având în vedere că tocmai îşi 
cumpărase... 

Numai că n-am vrut s-o spun. Nu cu voce tare. Cumva, 
mi s-a părut a fi o idee proastă. 

M-am întors să ies din cameră, şi o neaşteptată briză de 
aer rece, incredibilă în căldura de acolo, a trecut rapid peste 
faţa mea. Nu peste întregul corp; doar peste faţă. A fost o 
senzaţie descumpănitoare, ca nişte mâini mângâindu-mă 
scurt, dar tandru, pe obraji şi frunte. În acelaşi timp, mi-a 
ajuns la urechi un suspin... doar că nu-i asta cea mai buna 
descriere. A fost un susur care mi-a trecut pe /ângă urechi, 
asemenea unui mesaj şoptit în treacăt. 

M-am întors, aşteptându-mă să văd perdelele de la geam 
mişcându-se... însă acestea atârnau perfect drepte. 

— Jo? am spus şi, auzindu-i numele pronunţat, am 
început să tremur atât de violent, încât aproape că am scăpat 
Memo-Scriber-ul. Jo, tu ai fost? 

Nimic. Nu mi-a mângâiat pielea nici o mână fantomatică, 
perdelele nu s-au mişcat deloc... ceea ce ar fi trebuit neapărat 
să facă dacă ar fi suflat cu adevărat un curent de aer. Totul 
era tăcut. Nu era decât un bărbat înalt cu faţa transpirată şi 
cu un reportofon sub braţ, stând la intrarea unei încăperi 
pustii... Insă atunci am început eu să cred cu adevărat că nu 
sunt singur în Sara Laughs. 


Și ce dacă? m-am întrebat. Chiar dacă ar fi adevărat, 
ce dacă? Fantomele nu pot răni pe nimeni. 
Asta credeam atunci. 


Când am vizitat studioul lui Jo (studioul ei cu aer 
condiționat), după masa de prânz, sentimentele mele pentru 
Brenda Meserve se îmbunaseră simţitor — nu se avântase 
prea tare de una singură, la urma urmei. Cele câteva obiecte 
pe care mi le aminteam în mod special din micuțul birou al lui 
Jo — bucăţica înrămată a primului covor persan pe care-l 
ţesuse, covorul de iută verde, posterul înrămat întruchipând 
sigla Maine-ului cu florile de câmp — fuseseră depozitate aici, 
împreună cu aproape toate celelalte lucruri de care-mi 
aduceam aminte. Era de parcă doamna M. trimisese un me- 
saj: Nu-ţi pot uşura durerea şi nici scurta tristețea, şi nu 
pot preîntâmpina rănile pe care reîntoarcerea la cabană e 
posibil să le redeschidă, însă pot pune într-un singur loc 
toate lucrurile care ti-ar face rău, ca să nu dai peste ele 
fără să te aştepţi sau nepregătit. Măcar atât pot face. 

Aici nu erau pereţi goi; aici, pereţii fremătau de spiritul şi 
creativitatea soţiei mele. Erau nişte articole tricotate (unele 
serioase, multe doar o joacă) baticuri pătrate, păpuşi din 
cârpe scoțând capul din ceea ce ea numise "facultatea mea 
pentru bebeluşi", o pictură abstractă a unui deşert, făcută din 
fâşii de mătase galbenă, neagră şi portocalie, fotografiile ei cu 
flori, şi chiar şi pe ultimul raft al bibliotecii ei, ceea ce părea a 
fi o sculptură în lucru a Sarei Laughs însăşi. Era făcută din 
scobitori şi bețe de la acadele. 

Într-un colţ se afla micuțul ei război de ţesut şi un 
dulăpior din lemn de al cărui mâner atârna un bileţel ce 
spunea: CHESTIILE PENTRU TRICOTAT ALE LUI JO! 
PROPRIETATE PRIVATĂ! Într-un altul se afla banjoul la care 
învățase ea să cânte şi apoi renunţase, spunând că o dureau 
prea tare degetele. Într-un al treilea se aflau o vâslă de caiac 
şi o pereche de patine cu rotile cu vârful scâlciat şi cu 
pompoane mici şi purpurii la capătul şireturilor. 


Lucrul care mi-a atras şi mi-a susţinut privirea se afla pe 
pupitrul vechi din mijlocul camerei. În multele şi plăcutele 
sfârşituri de săptămână din verile, toamnele şi iernile 
petrecute aici, pupitrul acela era plin de suveici, sculuri de fire 
toarse, perniţe cu ace, schiţe, poate şi o carte despre 
Revoluţia Spaniolă sau fotografii înrămate, cu câini de rasă 
americani. Johanna te putea aduce la exasperare, cel puţin pe 
mine, fiindcă nu-şi stabilea nici un sistem sau ordine precisă 
când lucra la ceva. Putea fi şi dezarmantă, chiar copleşitoare 
uneori. Era o împrăştiată inegalabilă şi biroul ei reflecta 
mereu acest lucru. 

Nu însă şi acum. Puteam bănui că doamna M. luase de 
pe el tot ce era în plus şi că se căznise să pună în loc ceea ce 
era acum acolo, însă îmi era imposibil să şi cred. De ce ar fi 
făcut-o? Nu avea nici o logică. 

Obiectul era acoperit cu o husă din plastic gri. M-am 
întins s-o ating şi am ezitat chiar când eram cu mâna la un 
centimetru sau doi de ea, fiindcă amintirea unui vis vechi 

(dă-mi aia-napoi e cartea mea de omorât timpul) 

mi-a alunecat prin minte cam aşa cum îmi alunecase 
acea ciudată undă de aer peste faţă. Apoi a dispărut şi am 
tras husa jos. Sub ea se afla vechea mea maşină de scris IBM 
Selectric, cea pe care nu o mai văzusem şi la care nu mă mai 
gândisem de ani de zile. M-am aplecat mai aproape, ştiind că 
tipul fontului va fi Courier — preferatul meu — chiar înainte 
să-l văd. 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce căuta aici vechea mea 
maşină de scris? 

Johanna picta (deşi nu foarte bine), făcea fotografii 
(unele într-adevăr destul de reuşite) şi uneori le vindea, 
tricota, croşeta, ţesea şi vopsea haine, ştia să cânte opt sau 
zece acorduri simple la chitara. Știa să scrie, desigur; 
majoritatea absolvenţilor de filologie ştiu, motiv pentru care şi 
ajung absolvenţi de filologie. Făcuse dovada eclatantă a vre- 
unei aptitudini pentru creativitate literară? Nu. După câteva 
experimente poetice în facultate, renunţase la această 
ramură a artelor. Scrii tu pentru amândoi, Mike, mi-a spus 


odată. Asta-ți aparține numai ţie; eu o să mă-nfrupt doar 
câte puțin din toate celelalte. Dată fiind calitatea poeziilor ei 
în comparaţie cu calitatea mătăsurilor, fotografiilor şi a 
tricotajelor sale, mi s-a părut că a fost probabil o hotărâre 
înţeleaptă. 

Uite însă aici vechiul meu IBM. De ce? 

— Scrisori, am spus. A găsit-o în pivniţă sau undeva şi a 
adus-o aici să-şi scrie scrisorile. 

Numai că asta nu-i stătea în fire. Îmi arăta majoritatea 
scrisorilor ei, împingându-mă deseori de la spate să scriu eu 
însumi mici post-scriptum-uri şantajându-mă cu zicala aia 
veche despre copiii pantofarului care merg tot timpul desculți 
("iar prietenii scriitorului n-ar fi auzit niciodată vreo vorbă de 
la el de n-ar fi fost Alexander Graham Bell", îi plăcea 
întotdeauna să adauge). N-am văzut o scrisoare personal 
scrisă la maşină de soţia mea în tot timpul când am fost 
căsătoriţi — dacă nu pentru altceva, pentru că i s-ar fi părut 
un gest prostesc de etichetă. Ştia să scrie la maşină, produ- 
când scrisori de afaceri fără nici o greşeală, încet, dar 
metodic, însă întotdeauna folosise calculatorul meu de birou 
sau propriul ei PowerBook în acest scop. 

— Ce puneai la cale, iubito? am întrebat, apoi am început 
să cercetez sertarele biroului. 

Brenda Meserve îşi încercase forţele şi cu ele, dar natura 
specifică a lui Jo o înfrânsese. Ordinea de la suprafaţă (suveici 
împărţite pe culori, de exemplu) a lăsat imediat loc vechiului 
şi dragului talmeş-balmeş al lui Jo. Am găsit în sertarele alea 
destul din ea cât să-mi rănească inima cu o sută de amintiri 
neaşteptate, dar nu am găsit în schimb nici o lucrare care să 
fi fost scrisă la bătrânul meu IBM, cu sau fără fontul Courier. 
Nici măcar o singură pagină. 

Când mi-am încheiat vânătoarea, m-am lăsat pe spate în 
scaunul meu (în scaunul e;) şi m-am uitat la fotografia mică, 
înrămată, de pe birou, o fotografie pe care nu-mi aminteam s- 
o mai fi văzut vreodată. Era foarte probabil ca însăşi Jo s-o fi 
imprimat (originalul poate că fusese găsit în podul unui 
localnic) şi apoi s-o fi retuşat manual. Produsul final semăna 


cu un poster pentru căutarea răufăcătorilor în vestul sălbatic, 
dintr-o producţie Ted Turner?” color. Am luat-o în mâini şi mi- 
am plimbat, năucit, buricul degetului mare peste sticla ce-o 
acoperea. Sara Tidwell, cântăreaţa de blues de la începutul 
secolului trecut a cărei ultimă escală fusese, din câte se ştia, 
chiar aici, în TR-90. Când ea şi cu oamenii ei — unii dintre ei 
prieteni, cei mai mulţi, rude — plecaseră din TR, merseseră 
pentru scurtă vreme în Castle Rock... după care pur şi simplu 
dispăruseră, asemeni unui nor trecând de linia orizontului sau 
asemeni ceţii într-o dimineaţă de vară. 

Zâmbea uşor în fotografie, dar era un zâmbet greu de 
citit. Ţinea ochii pe jumătate închişi. Sfoara chitarei ei — nu 
cureaua, ci sfoara — se vedea pe un umăr. In fundal, se 
întrevedea un bărbat negru purtând un melon înclinat într-un 
unghi imposibil (au şi muzicienii un lucru al lor: chiar ştiu cum 
să poarte o pălărie) şi stând lângă ceea ce părea a fi un 
contrabas mare cât toate zilele. 

Jo îi desenase Sarei pielea într-o nuanţă de cafe au lait, 
bazându-se probabil pe alte fotografii pe care le văzuse 
(circulă destule, cele mai multe arătând-o pe Sara cu capul 
dat pe spate şi cu părul atârnându-i aproape până la mijloc, în 
vreme ce scoate faimosul ei râset natural, ca un țipăt), deşi 
nici una nu putea fi color. Nu la începutul secolului. De 
asemenea, Sara Tidwell nu rămăsese posterităţii numai prin 
intermediul fotografiilor. Îmi aminteam că Dickie Brooks, 
proprietarul "Garajului Bun la Toate", îmi spusese cândva că 
tatăl lui susţinea că, după ce câştigase un ursuleţ de pluș la 
tras cu puşca la Bâlciul Districtului Castle, i-l dăduse Sarei Tid- 
well. Aceasta îl recompensase, spunea Dickie, cu un sărut. 
După spusele lui Dickie, bătrânul nu uitase niciodată acest 
lucru, zicea că fusese cel mai plăcut sărut din viaţa lui... deşi 
mă îndoiesc c-a spus-o vreodată cu soţia prin preajmă. 

În fotografia aceasta, ea numai zâmbea. Sara Tidwell, 


277 Robert Edward "Ted" Turner al Ill-lea — magnat media şi 
filantrop, cunoscut pentru intransigenţa lui în afaceri. 


cunoscută ca Sara Laughs”. Nu înregistrase niciodată nimic, 
însă cântecele ei supravieţuiseră la fel de bine. Unul dintre 
ele, "Walk Me Baby", seamănă remarcabil de mult cu "Walk 
This Way" de la Aerosmith. Astăzi, femeia aceasta ar fi consi- 
derată afro-americancă. În 1984, când Johanna şi cu mine am 
cumpărat cabana şi, prin urmare, am devenit interesaţi de ea, 
i se spunea neagră. In vremea ei, trebuie să i se fi spus 
negresă sau tuciurie sau poate nativă. Şi, desigur, cioară. 
Trebuie să fi fost destui care să aleagă fără mustrare de 
conştiinţă acest ultim apelativ. lar eu trebuia să cred că-l 
sărutase pe tatăl lui Dickie Brooks — un alb — în faţa a 
jumătate din Districtul Castle? Nu, nu credeam. Totuşi, cine 
putea fi sigur? Nimeni. Asta-i interesant despre trecut. 

— Nu-i decât un dans sătesc, iubire, am cântat, aşezând 
fotografia înapoi pe birou. Nu-i decât un dans în cerc. 

Am luat husa maşinii de scris, apoi m-am hotărât s-o las 
acolo unde era. Ridicându-mă în picioare, privirea mi-a fugit 
înapoi la Sara, cum stătea ea acolo cu ochii închişi şi cu 
frânghia ce-i servea drept curea pentru chitară, petrecută 
peste un umăr. Ceva la faţa şi la zâmbetul ei mi se păruse 
întotdeauna familiar şi, dintr-o dată, mi-am dat seama ce. 
Semăna într-un fel ciudat cu Robert Johnson, ale cărui 
improvizații primitive se ascundeau aproape în spatele 
fiecărei melodii înregistrate vreodată de Led Zeppelin şi 
Yardbirds. Cel care, potrivit legendei, se întâlnise la răscrucea 
drumurilor cu Satan şi-şi vânduse sufletul pentru şapte ani de 
viaţă intensă, de băuturi tari şi de femeiuşti uşoare de pe 
stradă. Şi, desigur, pentru genul acela de nemurire păstrată în 
tavernele dotate cu tonomate. Ceea ce şi primise. Robert 
Johnson, cel care se presupune că fusese otrăvit din cauza 
unei femei. 


Spre sfârşitul după-amiezii m-am dus la magazin şi am 
văzut o bucată apetisantă de plătică în vitrina frigorifică. Mi s- 


2 De la verbul "to laugh" = a râde 


a părut potrivită pentru cină. Am cumpărat o sticlă de vin alb 
la ea şi, aşteptând să-mi vină rândul la casă, o voce 
tremurată de bătrân a vorbit în spatele meu: 

— Văzut-am că ţ-ai făcut un pretin nou ieri. 

Accentul de yankeu era atât de pronunţat, încât părea a 
fi o glumă... numai că accentul e doar în parte responsabil de 
această părere; în general, am ajuns să cred, de vină e tonul 
acela tărăgănat — adevărații locuitori din Maine seamănă toţi 
cu nişte vânzători la licitaţii. 

M-am întors şi l-am văzut pe boşorogul ăla care stătuse 
cu o zi în urmă pe macadamul garajului, urmărind împreună 
cu Dickie Brooks cum făceam eu cunoştinţă cu Kyra, Mattie şi 
cu Scoutie. Avea şi acum bastonul cu cap aurit şi l-am 
recunoscut imediat. Cândva prin anii 1950, revista Boston 
Post donase câte un astfel de baston fiecărui district din 
statele ce alcătuiesc Noua Anglie. Fuseseră date celor mai 
bătrâni localnici şi treceau de la un hârbuit la altul. 

lar partea haioasă e că Post-ul s-a întors de câţiva ani cu 
picioarele-n sus. 

— De fapt, doi noi prieteni, am răspuns, încercând să-mi 
amintesc numele lui. N-am reuşit, însă îmi aminteam de el de 
când trăia Jo, când ocupa mereu un scaun în camera de 
aşteptare a lui Dickie, discutând despre vreme şi politică, 
despre politică şi vreme, în vreme ce ciocanele bubuiau şi 
compresorul de aer fâsâia. Era un obişnuit al locului. Şi dacă 
se întâmpla ceva pe şoseaua 68, pe ochiul lui Dumnezeu, el 
era întotdeauna acolo să ia la cunoştinţă. 

— Am auzit că Mattie Devore poa' să fie o adevărată 
scumpete, a spus — auzât, Devoah, şcumpete —şi una 
dintre pleoapele lui solzoase s-a închis. Am văzut destule 
senine obscene din ochi la viaţa mea, însă nici una nu 
întrecea semnul făcut de bătrânul cu baston aurit la capăt. 
Am simţit o pornire să-l pocnesc încât să-i sară de la loc nasul 
ăla gălbejit, ca un cioc. Sunetul pe care l-ar face despărţindu- 
se de faţa lui s-ar asemăna cu pocnetul unei crengi uscate 
rupte pe genunchi. 

— Auzi multe, moşule? am întrebat. 


— Oh, îhiî! a spus. Buzele lui — întunecate la culoare ca 
două fâşii de ficat — s-au despărţit într-un rânjet. Gingiile lui 
erau năpădite de pete albe. Avea vreo doi dinţi galbeni încă 
înfipţi în cea de sus şi alţi vreo doi în cea de jos. — Şi-o are şi 
p-aia mică, şireată-i, nu glumă! Înî! 

— Şireată ca pisica beată, am fost eu de acord. 

A clipit la mine, uşor mirat să audă o vorbă aşa de veche 
din presupusa mea gură cu caş la colţuri, iar apoi rânjetul 
acela dezgustător s-a lărgit. 

— Nu prea-i pasă dă ia, totuş, a spus. Copila o-ncercat să 
fugă d-acasă, să ştii. 

Am devenit conştient — mai bine mai târziu decât 
niciodată — că ne ascultau vreo şase oameni. 

— N-am avut impresia asta, am spus, ridicându-mi puţin 
vocea. Nu, n-am avut deloc impresia asta. 

N-a făcut decât să rânjească... rânjetul ăla de om bătrân, 
care spune: Oh, îhi, sigur, ştiu şi io ce-nseamnă asta. 

Am plecat din magazin îngrijorat pentru Mattie Devore. 
Prea multă lume îşi băga nasul în treburile ei, mi se părea. 

Când am ajuns acasă, am dus sticla cu vin în bucătărie — 
să se răcească până instalam grătarul pe estacadă. Am întins 
mâna spre uşa frigiderului, apoi m-am oprit. Pe uşă fuseseră 
împrăştiate la întâmplare poate mai bine de patru duzini de 
magneţi mici — legume, fructe, litere din plastic şi numere, 
până şi o selecţie generoasă de stafide californiene — însă 
acum nu mai erau aşezate la întâmplare' Acum formau un 
cerc. Cineva fusese în casă. Intrase cineva şi... 

Rearanjase magneţii de pe frigider? Dacă aşa era, atunci 
hoţul avea neapărată nevoie de putină consiliere psihologică. 
Am atins unul dintre ei — uşurel, doar cu vârful degetului. 
Apoi, brusc furios pe mine, m-am întins şi i-am amestecat din 
nou, făcând-o cu destulă forţă să dobor vreo doi pe podea. Nu 
i-am ridicat. 

In noaptea aceea, înainte să merg la culcare, am aşezat 
Memo-Scriber-ul pe masa de sub Bunter, Marele Elan Impăiat, 
deschizându-l şi comutându-l pe funcţia de DICTARE. Apoi am 
introdus în el una din vechile mele casete cu selecţii 


personale, am adus cronometrul la zero şi m-am dus în pat, 
unde am dormit fără să visez şi fără alte întreruperi preţ de 
opt ore. 


Dimineaţa următoare, luni, a fost genul acela de zi 
pentru care vin turiştii în Maine — aerul era atât de pur şi de 
luminos, că dealurile de dincolo de lac păreau să fie aşezate 
sub o lupă nu foarte puternică. Muntele Washington, cel mai 
înalt din Noua Anglie, plutea în depărtare. 

Am pus cafeaua pe foc, apoi m-am dus în sufragerie, 
fluierând. Toate închipuirile mele din ultimele câteva zile mi 
se păreau prosteşti în dimineaţa aceasta. Apoi fluieratul mi-a 
murit pe buze. Cronometrul Memo-Scriber-ului, setat pe 000 
când m-am dus în pat, ajunsese acum la 012. 

Am derulat caseta înapoi, am ezitat cu degetul butonul 
PLAY, mi-am spus (pe vocea lui Jo) să nu fiu prost şi l-am 
apăsat. 

— Oh, Mike, a şoptit o voce — a bocit, aproape — pe 
casetă şi m-am surprins că trebuie să-mi acopăr gura cu 
podul unei palme ca să-mi rețin ţipătul. Era acelaşi lucru pe 
care-l auzisem în biroul lui Jo atunci când simţisem curentul 
acela de aer trecându-mi peste faţă... doar că acum cuvintele 
erau rostite suficient de rar ca să le înţeleg. — Oh, Mike, a 
spus din nou. S-a auzit un clic şters. Aparatul se închisese 
pentru câtva timp. Şi apoi, încă o dată, vorbite în sufragerie în 
vreme ce eu dormeam în aripa de nord: Oh, Mike. 

Apoi a dispărut. 


CAPITOLUL ZECE 


Pe la ora nouă, a venit o camionetă pe drumul de acces 
şi a parcat în spatele Chevrolet-ului meu. Camioneta era nouă 
— un Dodge Ram atât de curat şi cu ornamentele cromate 
atât de lucioase, încât părea că tocmai în acea dimineaţă îi 
fuseseră luate plăcuţele de înmatriculare provizorii, de zece 


zile — însă avea aceeaşi nuanţă de alb-gălbui ca şi ultima, iar 
semnul de pe uşa şoferului era cel pe care mi-l aminteam: 
WILLIAM "BILL" DEAN VERIFICATOR ÎNGRIJITOR DULGHERIE 
PRIMARA, plus numărul lui de telefon. Am ieşit pe veranda din 
spate în întâmpinarea lui, cu ceaşca de cafea în mână. 

— Mike! a strigat Bill, coborând de la volan. 

Bărbaţii yankei nu se îmbrăţişează — ăsta-i un truism pe 
care-l puteţi pune la loc de cinste alături de "tipii duri nu 
dansează" şi de "bărbaţii adevăraţi nu mănâncă omletă cu 
mirodenii" —, însă Bill mi-a strâns mâna aproape destul de 
tare încât să verse cafeaua dintr-o ceaşcă pe trei sferturi 
goală şi mi-a dat o palmă sănătoasă peste spate. Rânjetul lui 
a scos la iveală un set splendid de dinţi falşi — din aceia 
cărora li se spunea Roebuckers, fiindcă-i comandai direct din 
catalog. Mi-a trecut fugar prin minte că i-ar fi prins bine o 
pereche şi interlocutorului meu ancestral de la Magazinul 
Universal Lakeview. Cu siguranţă l-ar fi ajutat la mestecat pe 
boşorogul ăla gălăgios. 

— Mike, eşti o încântare pentru doi ochi obosiţi. 

— Şi mie-mi pare bine să te văd, am spus, zâmbind. N-a 
fost un zâmbet fals; mă simţeam bine. Chestiile ce au puterea 
să te sperie de moarte într-o noapte cu tunete, în cele mai 
multe cazuri, par doar interesante în lumina puternică a unei 
dimineţii de vară. — Arăţi bine, prietene. 

Era adevărat. Bill era cu patru ani mai bătrân şi puţin mai 
cărunt pe la tâmple, dar altfel rămăsese neschimbat. Şaizeci 
şi cinci? Şaptezeci? Nu conta. Nu avea aspectul palid al unui 
om bolnav şi pielea nu părea că i se scurge de pe faţă, mai 
ales din jurul ochilor şi de pe obraji, lucru pe care-l asociez cu 
avansarea decrepitudinii. 

— Şi tu la fel, a spus, eliberându-mi mâna. Ne-a părut la 
toţi rău de Jo, Mike. Cei din oraş o iubeau mult. A fost un şoc, 
fiind atât de tânără. Soţia m-a rugat în mod special să-ţi 
transmit condoleanţe. Jo i-a făcut un covor persan în anul 
când ea a avut pneumonie şi Yvette n-a uitat niciodată asta. 

— Mulţumesc, am spus şi nu mi-am mai putut stăpâni 
vocea pentru o clipă sau două. Mi se părea că în TR soţia mea 


aproape că încă mai trăia. — Şi mulţumeşte-i şi lui Yvette. 

— Mada. Totu-i în regulă cu casa? Pe lângă aeru' 
condiţionat, adică. Blestemâăţia dracului! Ai de la Western 
Auto mi-au promis săptămâna trecută piesa aia şi-acu' zic că 
poate n-o vor avea decât pe la-ntâi august. 

— E bine. Am adus PowerBook-ul cu mine. Dacă vreau 
să-l folosesc, masa din bucătărie-mi va servi bine de birou. 

Şi voiam să-l folosesc — atât de multe rebusuri atât de 
puţin timp. 

— Apa caldă curge bine? 

— Totu-i în regulă, e însă o singură problemă. 

M-am oprit. Cum îi poţi spune îngrijitorului că ai ajuns să 
crezi că-ţi e casa bântuită? Probabil că nu există o cale 
potrivită; probabil că cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face 
e să te-arunci cu capul înainte. Aveam întrebări de pus, dar 
nu voiam să gâdil doar pe la margini subiectul şi să fac pe 
timidul. Pentru început, Bill va simţi şi el. Poate că-şi 
cumpărase proteza dentară dintr-un catalog, însă nu era 
prost. 

— Ce te frământă, Mike? Spune. 

— Nu ştiu cum vei reacţiona la asta, dar... 

A zâmbit în felul unui om care înţelege pe dată despre ce 
e vorba şi a ridicat mâna. 

— Poate că deja ştiu. 

— Ştii? 

Am simţit o uşurare incredibilă şi de-abia aşteptam să 
aflu ce experienţe suferise el în Sara, poate atunci când 
verifica becurile sau când se asigura că rezista acoperişul sub 
greutatea zăpezii. 

— Tu ce ai auzit? 

— În mare, ceea ce mi-au spus Royce Merrill şi Dickie 
Brooks, a spus. Pe lângă asta, nu ştiu prea mult. Eu şi cu 
Mami am fost plecaţi în Virginia, îţi aminteşti. Ne-am întors 
doar aseară pe la opt. Totuşi, la magazin ăsta-i subiectul zilei. 

Pentru o clipă am rămas atât de fixat pe Sara Laughs, 
încât habar n-am avut despre ce vorbea. Nu mă gândeam 
decât la faptul că oamenii bârfeau despre zgomotele ciudate 


din casa mea. Apoi, numele lui Royce Merrill m-a făcut să-mi 
revin şi toate celelalte lucruri au revenit o dată cu mine la 
adevărata lor dimensiune. Merrill era oposumul ăla bătrân cu 
bastonul cu cap aurit şi cu trasul obscen din ochi. Bătrânul 
Patru Dinţi. Îngrijitorul meu nu vorbea despre zgomote 
fantomatice; vorbea despre Mattie Devore. 

— Hai să-ţi dau o ceaşcă de cafea, am spus. Vreau să-mi 
spui în ce-am intrat. 


Pe când şedeam pe estacadă, eu ţinând în mână o 
ceaşcă proaspătă de cafea şi Bill o cană de ceai ("Cafeaua mă 
arde la ambele capete în zilele astea", a spus el), l-am rugat 
pentru început să-mi spună versiunea Royce Merrill-Dickie 
Brooks a întâlnirii mele cu Mattie şi Kyra. 

S-a dovedit a fi mai bine decât mă aşteptam eu. Amândoi 
bătrânii mă văzuseră stând pe marginea drumului cu fetiţa în 
braţe şi-mi observaseră Chevy-ul parcat pe jumătate în şanţ 
cu portiera şoferului lăsată deschisă, aparent însă nici unul 
dintre ei n-o văzuseră pe Kyra folosind linia albă de pe Route 
68 pe rol de sârmă de acrobaţii. Ca pentru a compensa 
această lipsă, totuşi, Royce susţinea că Mattie îmi dăduse o 
îmbrăţişare prelungă, gen eroul meu, şi un sărut pe gură. 

— A prins partea în care am prins-o de cur şi i-am dat 
câteva limbi? am întrebat. 

Bill a surâs. 

— Imaginaţia lui Royce nu mai e atât de bogată de când 
avea cincizeci de ani sau cam aşa ceva, iar asta se întâmpla 
în urmă cu patruzeci sau mai mult de ani. 

— N-am atins-o deloc. 

Ei bine... fusese momentul acela în care dosul palmei 
mele se atinsese de curbura sânului ei, însă acela nu fusese 
un gest intenţionat, indiferent de ce-ar fi crezut tânăra 
doamnă. 

— Căcat, mie nu tre' să-mi zici asta, a spus. Dar... 

A pronunţat acel dar aşa cum îl pronunţa mereu mama, 
lungindu-l şi lăsându-l să dispară de la sine, asemenea cozii 


unui zmeu de hârtie prost mânuit. 

— Dar ce? 

— Ai face bine să păstrezi distanţa faţă de ea, a spus. E 
destul de simpatică — aproape că-i de-a noastră, să ştii —, 
dar e aducătoare de probleme. (A făcut o pauză.) Nu, nu-i 
corect faţă de ea ce-ţi zic. Fata are probleme. 

— Bătrânul vrea custodia copilului, nu? 

Bill şi-a aşezat cana cu ceai pe balustrada estacadei şi s- 
a uitat la mine cu sprâncenele ridicate. Reflecţii ale apei din 
lac îi luminau obrajii în valuri, dându-i un aspect exotic. 

— De unde ştii? 

— Din deducție, dar din genul acela educat. M-a sunat 
socrul ei sâmbătă seara în timpul focurilor de artificii. Şi, chiar 
dacă nu şi-a expus răspicat scopul vizitei sale, mă-ndoiesc că 
Max Devore a bătut atâta drum înapoi spre TR-90, în vestul 
Maine-ului, să-i pună sechestru pe jeep şi pe rulotă nurorii 
sale. Care-i, deci, povestea, Bill? 

Preţ de mai multe clipe n-a făcut decât să se uite la 
mine. Aproape că semăna cu privirea unui om care ştie că ai 
contractat o boală periculoasă şi nu e sigur cât de mult 
trebuie să-ţi spună despre ea. M-a făcut să mă simt puternic 
neliniştit să fiu privit în felul acela. M-a făcut, de asemenea, 
să simt că-l pun pe Bill Dean în dificultate. Devore avea 
rădăcini aici, la urma urmei. lar eu, indiferent de cât de mult 
mă plăcea Bill, nu aveam. Jo şi cu mine eram din altă parte. 
Putea fi mai rău — putea fi Massachusetts sau New York —, 
însă Derry, deşi în Maine, era totuşi în altă parte. 

— Bill? Mi-ar prinde bine să ştiu câteva coordonate de 
zbor, dacă ai vrea... 

— Ai face bine să păstrezi distanţa faţă de ea, a spus. 
Zâmbetul lui uşor dispăruse. — Bărbatu' ăla-i nebun. 

Pentru o clipă, am crezut că Bill vrea să spună doar că 
Devore e nervos pe mine, dar apoi m-am mai uitat o dată la 
faţa lui. Nu, am hotărât, nu voia să spună nervos; folosise 
cuvântul "nebun" în sensul lui cel mai propriu. 

— Cât de nebun? am întrebat. Nebun ca Charles Manson? 
Nebun ca Hannibal Lecter? Ca cine? 


— Să zicem ca Howard Hughes, a spus. Ai citit oarece 
despre el? Despre cât de departe era în stare să meargă să 
aibă ce-şi dorea? Nu conta că era vorba doar de-un hot dog 
special ce se vindea doar în L.A. sau de un proiectant de 
avioane pe care voia să-l fure celor de la Lockheel sau celor 
de la Mc-Donnell-Douglas, trebuia să aibă ce-şi dorea şi nu 
avea pace până ce nu le obținea. La fel e şi Devore. 
Intotdeauna a fost aşa — chiar şi în copilărie a fost 
încăpățânat, după cum spun poveştile pe care le poţi auzi în 
oraş. 

Taică-meu avea şi el una pe care o spunea de obicei. 
Spunea că micuțul Max Devore a spart şopronul cu unelte al 
lui Scant Larribee într-o iarnă fiindcă voia sania Flexible Flyer 
pe care i-o dăduse Scant fiului său Scooter, drept cadou de 
Crăciun In 1923 se-ntâmpla asta. 

Devore şi-a tăiat ambele mâini în sticla spartă, spunea 
tata, dar a avut sania. L-au găsit aproape de miezul nopţii, 
dându-se în jos pe Sugar Maple Hill ţinându-şi mâinile ferite la 
piept când cădea. Işi pătase cu sânge amândouă mănuşile şi 
salopeta de zăpadă. Mai îs câteva poveşti pe care le poţi auzi 
despre Maxie Devore de când era copil — dacă-ntrebi prin jur, 
o s-auzi cincizeci de altele —, iar unele s-ar putea să fie chiar 
adevărate. Asta despre sanie este adevărată, însă. Pariez pe 
orice că e. Fiindcă taică-meu nu minţea. Era împotriva religiei 
lui. 

— Baptist? 

— Nu, domnule. Yankeu. 

— 1923 a trecut demult, Bill. Oamenii se schimbă uneori. 

— Înî, dar cel mai des nu. Nu l-am văzut pe Devore de 
când s-a-ntors şi s-a cazat la Warrington, aşa că nu pot spune 
sigur, da' am auzit lucruri care mă fac să cred că de s-a 
schimbat, a făcut-o-n rău. N-a străbătut toată ţara că voia o 
vacanţă. Vrea copilul. Pentru el, fetiţa nu-i decât o altă 
versiune a saniei Flexible Flyer a lui Scooter Larribee. lar sfa- 
tul pe care ţi-l dau cu toată seriozitatea e să nu fii geamul 
dintre el şi ea. 

Am sorbit din cafea şi m-am uitat către lac. Până să 


termin, Bill mi-a dat timp de gândire, împrăştiind cu bocancii 
săi de lucru o pată de rahat de pasăre pe scândurile 
estacadei. Rahat de cioară, m-am corectat; numai ciorile lasă 
urme atât de lungi şi de exuberante. 

Un lucru părea absolut sigur; Mattie Devore plutea cam 
la cincisprezece kilometri în sus pe Pârâul Caca fără a avea 
vreo vâslă. Nu mai sunt persoana cinică de la douăzeci de ani 
— mai e cineva? —, însă nu eram destul de naiv sau destul de 
idealist să cred că legea o favoriza pe doamna Rulotă în detri- 
mentul domnului Computer... nu dacă domnul Computer se 
hotăra să joace murdar. Copil fiind, furase sania pe care-o 
voise şi mersese singur la săniuş, la miezul nopţii, mâinile 
care-i sângerau nefiind o problemă. Şi ca om mare? Ca bătrân 
ce primise în ultimii aproximativ patruzeci de ani toate săniile 
pe care şi le dorise? 

— Care-i povestea lui Mattie, Bill? Spune-mi. 


Nu i-a luat mult. Poveştile de la ţară sunt, cel mai des, 
nişte poveşti simple. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt şi 
deseori interesante. 

Mattie Devore îşi începuse viaţa sub numele de Mattie 
Stanchfield, nu tocmai în TR, ci chiar dincolo de graniţă, în 
Motton. Tatăl ei fusese tăietor de lemne, mama, cosmeticiană 
la domiciliu (ceea ce făcea din ei, într-un fel forţat, un mariaj 
perfect de ţară). Avuseseră trei copii. Când David Stanchfield 
a uitat să ia curba în Lovell şi a căzut cu un camion de 
transportat buşteni, plin ochi, în Lacul Kewadin, văduva lui "şi- 
a cam pierdut vâna", după cum se spune. A murit la scurtă 
vreme după aceea. Nu fusese nici o poliţă de asigurare, în 
afară de cea pe care Stanchfield fusese obligat s-o încheie 
pentru a putea lucra ca tăietor de lemne. 

Apropo de Fraţii Grimm, hă? Eliminaţi jucăriile Fisher- 
Price din spatele casei, cele două căşti pentru uscat părul din 
salonul de cosmetică din beci bătrâna şi rablagita Toyota din 
parcare şi acolo ajungeţi: A fost odată ca niciodată o văduvă 
care avea trei copii. 


Mattie e în povestea asta prinţesa — săracă, dar 
frumoasă (că era frumoasă puteam depune chiar eu 
mărturie). Acum intră prinţul în scenă. În cazul de faţă, e un 
lungan roşcat şi bâlbâit pe nume Lance Devore. Copilul anilor 
de apus ai lui Max Devore. Când a întâlnit-o Lance pe Mattie, 
avea douăzeci şi unu de ani. Ea tocmai împlinise 
şaptesprezece. Întâlnirea a avut loc la domeniul Warrington, 
unde Mattie primise o slujbă de sezon ca ospătăriţă. 

Lance Devore locuia de partea cealaltă a lacului, pe 
Upper Bay, dar în fiecare seară de marţi, pe domeniul 
Warrington se desfăşurau meciuri de softball cu echipe 
formate din voluntari, localnicii împotriva turiştilor, iar el de 
obicei se dădea peste cap să joace. Softball-ul e-un lucru 
minunat pentru toţi Lance Devorii lumii; când stai pe poziţie, 
ţinând o bâtă în mână, nu mai contează că eşti lungan. Şi-n 
mod sigur nu mai contează că te bâlbâi. 

— Le dădea dureri de cap cam mari celor de la domeniul 
Warrington, a spus Bill. Nu ştiau în ce echipă-şi avea locul: a 
Localnicilor sau a Veneticilor. Lui Lance nu-i păsa; îi convenea 
oricum. În unele săptămâni juca pentru unii, într-altele cu alţii. 
Amândouă erau la fel de fericite să-l primească, fiindcă ştia să 
lovească mingea, de-o trimitea pân' la îngeri. II puneau 
deseori la prima bază fiindcă era înalt, acolo însă îi iroseau 
doar talentul. La a doua sau la penultima... oau! Sărea şi se 
învârtea în aer ca tipu' ăla, Noriega. 

— Poate vrei să spui Nureyev%, am zis. 

A ridicat din umeri. 

— Ideea e că era un spectacol. lar oamenii-l plăceau. Se 
integra. De-obicei joacă tinerii, ştii, iar pentru ei contează ce 
poţi face, nu cine eşti. Pe lângă asta, mulţi dintre ei nici n-ar 
face diferenţa dintre Max Devore şi-o groapă în pământ. 

— Doar dacă nu citesc The Wall Street Journal şi 


29 Rudolf Nureyev (n. 1938) — balerin şi coreograf de origine 
rusească, recunoscut pentru graţia sa atletică, pentru 
prezenţă scenică şi pentru echipa pe care a făcut-o cu Margot 
Fonteyn. 


revistele de calculatoare, am spus. În astea, dai peste numele 
Devore cam la fel de des cum dai peste numele Dumnezeu în 
Biblie. 

— Serios? 

— Păi, cred că în revistele de calculatoare Dumnezeu e 
mai des scris Gates, dar cred că ştii ce vreau să zic. 

— Cre' că da. Da' chiar ş-aşa, au trecut aproape şaizeci şi 
cinci de ani de când şi-a petrecut Max Devore ceva timp în 
TR. Ştii ce s-a-ntâmplat atunci când a plecat, nu? 

— Nu, de ce să ştiu? 

Pentru o clipă m-a privit mirat. Apoi a părut că-i cade 
peste ochi un fel de văl. A clipit şi acesta a dispărut. 

— Îţi zic altă dată — nu-i cine ştie ce secret —, da' tre' să 
ajung până la unşpe la casa Harrisman-ilor să le verific pompa 
de drenare. Nu vreau să deviez de la subiect. Ideea e că 
voiam să zic asta: Lance Devore a fost văzut ca un tip tânăr şi 
simpatic care ştia să arunce mingea de softball la o sută 
şapte metri în copaci, dac-o lovea cum trebuia. Nu era nimeni 
destul de bătrân să-l judece după taică-său — cel puţin la 
Warrington, marţea seara, nu era nimeni — şi nimeni nu-l 
socotea vinovat nici că familia lui are mălai. La dracu', îs o 
mulţime de oameni bogaţi pe-aici vara. Ştii asta. Nici unu' aşa 
bogat ca Max Devore, da' bogăţia nu-i decât o chestie de mai 
mult ca altul. 

Nu era adevărat şi aveam destul de mulţi bani s-o ştiu. 
Bogăția e ca scara Richter — o dată ce treci de-un anumit 
punct, salturile de la un nivel la următorul nu sunt duble sau 
triple, ci sunt nişte salturi uimitor şi dezastruos de multiple, la 
care nici măcar nu vrei să te gândeşti. Fitzgerald a pus dege- 
tul pe rană, deşi cred că n-a crezut în propria sa vorbă de 
duh: cei foarte bogaţi sunt altfel decât tu şi eu. M-am gândit 
să-i spun asta lui Bill şi am hotărât să-mi ţin gura închisă. 
Avea o pompă de drenare de reparat. 


Părinţii lui Kyra s-au întâlnit datorită unui butoiaş de bere 
căzut într-o groapă cu noroi. Mattie aducea de la clădirea 


principală, ca de obicei, butoiaşul de marţi seara într-un 
cărucior manual, spre terenul de softball. Reuşise să-l aducă 
mare parte din drumul de la aripa cu restaurantul, fără vreo 
problemă, însă plouase abundent la începutul săptămânii şi 
căruciorul s-a înţepenit într-un sfârşit într-o bucată de pământ 
moale. La minge era echipa lui Lance, iar Lance şedea la 
capătul băncii, aşteptându-şi rândul să lovească. A văzut-o pe 
fata în pantaloni scurţi albi şi în tricou albastru cu emblema 
domeniului Warrington luptându-se cu căruciorul împotmolit 
şi s-a ridicat s-o ajute. Trei săptămâni mai târziu erau de 
nedespărţit şi Mattie era însărcinată; zece săptămâni mai 
târziu erau căsătoriţi; treizeci şi şapte de luni mai târziu, 
Lance Devore era într-un sicriu, o terminase cu softball-ul şi 
cu berea rece în serile de vară, o terminase cu ceea ce el 
numea "păduritul", terminase a mai fi tată, terminase cu 
dragostea pentru frumoasa prinţesă. Doar un alt sfârşit 
grăbit, fără "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". 

Bill Dean nu a descris întâlnirea lor în detaliu; a spus 
doar: "S-au întâlnit la teren: ea aducea berea şi el a ajutat-o 
să-şi scoată căruţu' de mână din groapa unde-l băgase." 

Mattie nu mi-a spus niciodată multe lucruri despre partea 
aceasta, aşa că nu ştiu multe. Numai că ştiu... şi, chiar dacă 
unele detalii s-ar putea să fie greşite, aş paria un dolar la o 
sută că cele mai multe sunt corecte. Aceea a fost vara în care 
am ştiut lucruri pe care n-aveam de unde le şti. 

E cald, pentru început — vara lui '94 e cea mai 
călduroasă vară a decadei şi iulie e luna cea mai călduroasă a 
verii. Preşedintele Clinton e pus într-o lumină proastă de Newt 
şi de către republicani. Oamenii spun că bătrânul Willie cel 
Viclean s-ar putea să nu mai candideze pentru un al doilea 
mandat. Despre Boris Elţân se zvoneşte fie că moare de 
inimă, fie că se află într-o clinică de dezalcoolizare. 
Rezultatele echipei Red Sox arată mai bine decât ar avea 
dreptul să arate. În timpul acesta, în Derry, Johanna Arlen 
Noonan începe poate să simtă uşoare greţuri dimineaţa. Dacă 
e aşa, nu vor beşte nimic despre asta cu soţul ei. 

O văd pe Mattie în cămaşa albastră pe care, deasupra 


sânului stâng, îi este cusut cu aţă albă numele. Pantalonii 
scurţi creează un contrast plăcut cu picioarele bronzate. O 
mai văd purtând şi o şapcă oribilă cu un Wroşu de la 
Warrington deasupra cozorocului lung. Părul ei frumos, blond 
şi lung, e scos prin gaura de la spate a şepcii şi-i cade pe gu- 
lerul cămăşii. O văd încercând să smucească afară din groapă 
căruciorul fără să agite butoiaşul cu bere. Îşi ţine capul 
aplecat; umbra aruncată de cozorocul şepcii îi ascunde 
întreaga faţă, cu excepţia gurii şi a bărbiei mici şi serioase. 

— D-dă-mi v-vo-voie să te-a-ajut, spune Lance, iar ea îşi 
ridică privirea. Umbra aruncată de cozorocul şepcii e 
alungată, el îi vede ochii mari şi albaştri — cei pe care-i va da 
fiicei lor. O singură privire în acei ochi şi războiul s-a încheiat 
fără să se tragă vreun foc; el îi aparţine ei la fel de complet 
cum i-a aparţinut oricând orice bărbat tânăr oricărei femei 
tinere. 

Restul, după cum se spune prin locurile astea, a fost doar 
vrăjeală. 

Bătrânul avea trei copii, însă Lance era singurul de care 
părea să-i pese. ("Fiică-sa-i mai nebună decât un şoarece de 
căcăstoare", a spus Bill în treacăt. "E-ntr-o academie d-aia 
pentru veseli în statul Washington. Cre' c-am auzit c-are şi 
cancer.") Faptul că Lance nu manifesta nici un interes în 
calculatoare şi în programe părea să-l mulţumească de fapt 
pe tatăl lui. Avea un alt fiu capabil să conducă afacerea. Într- 
un alt sens, totuşi, fratele vitreg mai mare al lui Lance nu era 
capabil deloc: din partea lui nu avea să vină nici un nepot. 

— Poponar, a spus Bill. Am auzit că-s mulţi d-ăştia prin 
California. 

Sunt câţiva şi prin TR, am gândit, dar mi-am spus că nu-i 
treaba mea să-i dau lecţii despre sex îngrijitorului meu. 

Lance Devore frecventa cursurile Colegiului Reed din 
Oregon, specialitatea silvicultură — era genul de individ care 
se îndrăgosteşte de o pereche de pantaloni verzi din flanel, 
de suspensori roşii şi de priveliştea condorilor la apus de 
soare. Un tăietor de lemne din basmele Fraţilor Grimm, de 
fapt, o dată ce treceai de jargonul academic. În vara dintre 


primul şi ultimul său an de studiu, îl chemase taică-său la 
reşedinţa familiei din Palm Springs şi-i oferise o valiză 
diplomat burduşită cu hărţi, fotografii aeriene şi cu do- 
cumente. Erau aşezate într-o ordine precară, din câte şi-a dat 
seama Lance, dar mă îndoiam că-i păsase de asta. Inchipuiţi- 
vă un colecţionar de benzi desenate căruia i se dă un coş plin 
cu ediţii vechi şi rare din seria Donald Duck. Închipuiţi-vă un 
colecţionar de filme căruia i se dă ediţia neprelucrată a unui 
film niciodată lansat, cu Humphrey Bogart şi Marilyn Monroe. 
Apoi închipuiţi-vă acest pădurar tânăr şi avid dându-şi seama 
că tatăl lui deţine nu doar acei acri sau kilometri pătraţi de 
vaste păduri neîncorporate în vestul Maine-ului, ci regate 
întregi. 

Cu toate că Max Devore plecase din TR în 1933, îşi 
menţinuse interesul viu pentru zona în care crescuse, 
abonându-se la ziarele de acolo şi cumpărându-şi reviste ca 
Down East şi The Maine Times. La sfârşitul anilor optzeci, 
începuse să cumpere fâşii lungi de pădure la est de graniţa 
Maine-New Hampshire. Dumnezeu ştie că fuseseră multe 
scoase la vânzare; companiile de celuloză care deţineau mare 
parte din păduri căzuseră în groapa recesiunii şi multe se 
convinseseră că proprietăţile şi operaţiunile pe care le aveau 
în Noua Anglie sunt cel mai bun loc de unde să înceapă 
reducerea de activitate. Aşadar, pământul acesta, furat de la 
indieni şi defrişat cu sălbăticie în anii douăzeci şi cincizeci, a 
încăput pe mâinile lui Max Devore. E posibil să-l fi cumpărat 
doar pentru că era de vânzare, o afacere bună de care-şi 
permitea să profite. E posibil să-l fi cumpărat pentru a-şi 
demonstra că supravieţuise într-adevăr copilăriei, că, mai 
exact spus, triumfase asupra ei. 

Sau e posibil să-l fi cumpărat ca jucărie pentru iubitul său 
fiu. În anii în care Devore făcea cele mai mari achiziţii ale sale 
din domeniul funciar în vestul Maine-ului, Lance nu era decât 
un copil... destul de mare însă pentru ca un tată cu vederi 
destul de largi să îşi dea seama încotro se îndreaptă in- 
teresele sale. 

Devore i-a cerut lui Lance să-şi petreacă vara lui 1994 


cutreierând proprietăţi ce erau, în mare parte, vechi deja de 
zece ani. Voia ca băiatul să-i pună documentele în ordine, 
însă voia şi altceva de la el — voia ca Lance să le facă să 
însemne ceva. Nu-l interesa tocmai o recomandare cu privire 
la modul de-a folosi pământurile, deşi cred că l-ar fi ascultat 
dacă ar fi vrut Lance să-i facă o asemenea recomandare; voia 
pur şi simplu să aibă idee ce cumpărase. Voia Lance să-şi 
petreacă o vară în vestul Maine-ului, încercând să descopere 
care e ideea /ui despre afacere? Pentru un salariu de două 
sau trei mii de dolari pe lună? 

Îmi închipui că răspunsul lui Lance a fost o versiune mai 
politicoasă decât întrebarea lui Buddy Jellison: "Se mai cacă 
calu-n grajd?" 

Puştiul a sosit în iunie 1994 şi şi-a instalat ghereta într-un 
cort pe partea îndepărtată a lacului Dark Score. Trebuia să se 
întoarcă la Reed la sfârşitul lui august. În loc de asta, însă, s-a 
hotărât să-şi îngheţe un an. Tatăl lui n-a fost fericit. Tatăl lui a 
mirosit ceea ce el numea "probleme cu o fată". 

— Mda, da-i destul de greu să adulmeci aşa ceva taman 
din California, a zis Bill Dean, aplecându-se cu mâinile sale 
arse de soare încrucişate peste geamul uşii de la şofer. Avea 
pe cineva care adulmeca şi care era mult mai aproape de TR 
decât era el din Palm Springs. 

— Despre ce vorbeşti? am întrebat. 

— Despre bârfă. Oamenii o fac pe gratis şi cei mai mulţi 
îs dispuşi s-o facă şi mai abitir dacă-s plătiţi. 

— Oameni ca Royce Merrill? 

— Royce poate fi unu' din ei, a fost el de acord, da' nu-i şi 
singuru'. Viaţa pe-aci nu-i rea sau bună; dacă eşti localnic, e 
rea şi mai rea. Aşa că, atunci când un tip ca Max Devore 
trimite pe cineva pe-aci cu cincizeci sau o sută de dolari de 
dat... 

— A fost cineva dintre localnici? Un avocat? 

Nu un avocat; un agent imobiliar numit Richard Osgood 
("un tip unsuros", a fost descrierea pe care i-a făcut-o Bill 
Dean) care-şi avea bârlogul şi biroul în Motton. În cele din 
urmă, Osgood într-adevăr angajase un avocat din Castle 


Rock. Îndatorire iniţială a tipului unsuros, când se încheiase 
vara lu' '94 şi Lance Devore rămăsese în TR, fusese aceea de 
a afla ce dracu' se întâmpla şi de a-i pune capăt. 

— Şi apoi? am întrebat. 

Bill s-a uitat în treacăt la ceasul de la mână, s-a uitat în 
treacăt la cer, apoi şi-a fixat privirea asupra mea. A ridicat 
uşor şi comic din umeri, ca pentru a spune: "Suntem amândoi 
oameni de lume, într-un anumit fel liniştit şi aşezat — nu-i 
nevoie să-mi pui o-ntrebare atât de prostească." 

— Apoi Lance Devore şi Mattie Stanchfield s-au căsătorit 
la Biserica Binecuvântării Baptiste, chiar acolo pe Şoseaua 68. 
Circulau poveşti printre oameni despre ce-a fost Osgood în 
stare să facă să împiedice oficierea căsătoriei — am auzit că 
a-ncercat chiar să-l mituiască pe reverendul Gooch să refuze 
a-i uni, da' cred că asta-i o prostie, s-ar fi dus pur şi simplu 
într-un alt loc. Pe lângă asta, nu văd ce sens are să-ţi spun ce 
nu ştiu sigur. 

Bill şi-a întins un braţ şi a-nceput să ţină numărătoarea 
pe degetele mâinii sale drepte. 

— S-au căsătorit la mijlocul lui septembrie, 1995, ştiu 
sigur. (A ridicat degetul mare.) Oamenii se uitau destul de 
curioşi primprejur să vadă de nu-şi face apariţia şi tata 
mirelui, da' n-a venit niciodată. (A ridicat degetul arătător. 
Adăugat celui mare, alcătuia un pistol.) Mattie a născut un 
copil în aprilie '95, puţin cam prematur... dar nu destul să se 
vadă. Puțin cam prematur... dar nu destul să conteze. L-am 
văzut eu însumi la magazin cu ochii mei cân' n-avea nici 
măcar o săptămână şi era atâta cât trebuia să fie de mare. (A 
ridicat degetul din mijloc.) Nu ştiu dacă bătrânul lui Lance De- 
vore a refuzat să-l ajute financiar, dar știu că locuiau într-o 
rulotă mai jos de Garajul lui Dickie, iar asta mă face să-mi 
spun c-o duceau destul de greu. 

— Devore le-a pus laţul la gât, am spus. Asta face un tip 
obişnuit ca toate dorinţele să i se îndeplinească... dar dacă-şi 
iubea băiatul atât de tare cum crezi tu, trebuie să fi venit. 

— Poate da, poate nu. (S-a uitat iarăşi la ceas.) Dă-mi 
voie să termin repede şi să nu-ţi mai stau în soare... dar tre' 


să mai auzi încă o poveste scurtă, fiindcă arată cum stau de 
fapt lucrurile. 

În iulie a anului trecut, cu mai puţin de-o lună înainte să 
moară, Lance Devore se prezintă la ghişeul oficiului poştal din 
Magazinul General Lakeview. Vrea să trimită un plic mare, da' 
mai întâi tre! să-i arate Carlei DeCinces ce-i înăuntru. Ea 
spune că era tot umflat la faţă, aşa cum sunt uneori taţii de 
copii mici. 

Am aprobat din cap, amuzat la gândul lui Lance Devore 
cel costeliv şi bâlbâit, fiind tot umflat. Dar îl puteam vedea cu 
ochiul minţii şi imaginea era într-un fel tandră. 

— În plic era o poză de studio pe care-o făcuseră în Rock. 
O arăta pe fetiţa lor... cum o cheamă? Kayla? 

— Kyra. 

— Aha, le pun tot felu' de nume-n zilele astea, nu crezi? 
O arăta pe Kyra şezând într-un scaun mare din piele, cuo 
pereche de ochelari falşi pe năsucul ăla cârn al ei, uitându-se 
la una dintre fotografiile aeriene ale pădurii de dincoace de 
lac în TR-100 sau TR-110 — o parte din ce cumpărase 
bătrânu', oricum. Carla spune că fetiţa avea o privire mirată 
ca şi când n-ar fi bănuit că există păduri atât de mari pe 
pământ. A spus că-i groaznic de şireată, aşa a zis. 

— Şireată ca pisica beată, am murmurat. 

— lar plicul — recomandat, trimis prin prioripost — era 
adresat lui Maxwell Devore, în Palm Springs California. 

— Ceea ce te-a făcut să deduci fie că bătrânul s-a-nmuiat 
destul să ceară o fotografie cu singura lui nepoată, fie că 
Lance Devore şi-a spus c-o fotografie /-ar putea înmuia. 

Bill a aprobat din cap, părând la fel de mulţumit ca un 
părinte al cărui copil a reuşit să facă o adunare dificilă. 

— Nu ştiu dac-a ajutat la ceva, a spus el. N-a avut destul 
timp să afle, oricare-ar fi fost răspunsul. Lance cumpărase _ 
una dintre antenele alea parabolice mici, cum ai şi tu aici. In 
ziua în care-a montat-o a fost o furtună urâtă — grindină, vânt 
puternic, copaci căzuţi pe malul lacului, o groază de fulgere. 
Asta se-ntâmpla spre seară. Lance şi-a montat antena după- 
amiaza, fără nici o problemă, doar că atunci când a-nceput 


furtuna şi-a amintit c-a lăsat cheia fixă pe acoperişul rulotei. 
S-a dus s-o ia, ca să nu se ude şi să ruginească... 

— A fost lovit de fulger? lisuse, Bill! 

— Fulgeru-a lovit, sigur, da' dincolo de drum. De mergi 
dincolo de locu' unde drumul Wasp Hill se-ntâlneşte cu 68, o 
să vezi urma pe care-a lăsat-o copacul doborât de fulger. 
Lance cobora pe scară cu cheia lui fixă când s-a-ntâmplat. 
Dacă n-ai auzit un fulger spărgându-se chiar deasupra capului 
tău, ştii cât de tare te sperie sunetul — e ca şi când ar intra 
un şofer beat pe banda ta de mers şi s-ar îndrepta direct spre 
tine, şi-apoi ar reintra pe banda lui chiar la timp. Un fulger 
care cade aproape de tine-ţi face părul măciucă — îţi face şi 
blestemata de puță măciucă. |ţi poate face plombele să 
prindă posturi de radio, îţi face urechile să ţiuie şi face aerul 
s-aibă miros de prăjit. Lance a căzut de pe scară. Dac-a avut 
timp să-şi spună ceva înainte s-ajungă la pământ, pariez c-a 
crezut că este electrocutat. Sărmanul băiat. lubea TR-ul, da' 
nu i-a purtat deloc noroc. 

— Şi-a frânt gâtul? 

— Ahă. Cu atâtea tunete, Mattie nici nu l-a auzit căzând 
sau ţipând sau ceva. S-a uitat pe fereastră la un minut sau 
două după ce-a-nceput grindina şi el tot nu se-ntorsese. Și- 
acolo era el, zăcând pe pământ şi uitându-se-n sus la 
nenorocita aia de grindină, cu ochii larg deschişi. 

Bill s-a uitat o ultimă dată la ceas, apoi şi-a deschis 
portiera camionetei. 

— Bătrânu n-a vrut să vină la nunta lor, da' a venit în 
schimb la-nmormântarea lu' fiu-său şi de-atunci n-a mai 
plecat de-aci. N-are absolut nimic cu femeia asta... 

— Dar vrea copilul, am spus. 

Nu era mai mult decât ştiam deja, dar am simţit totuşi un 
gol în coşul stomacului. Nu vorbiti despre ce s-a întâmplat, 
mă rugase Mattie în dimineaţa zilei de Patru. Nu-i un moment 
bun pentru Ki şi pentru mine. 

— Cât de departe a ajuns cu procesul? 

— La al treilea tur şi se-ndreaptă către prima bază, aş 
zice. O să fie-o audiere la Curtea Supremă a Districtului 


Castle, poate la sfârşitul lunii ăsteia, poate luna viitoare. 
Judecătorul ar putea hotări să-i predea fata acum sau ar 
putea amâna cazul până la toamnă. Cred că nu contează 
care, fiindcă singurul lucru care nu se va-ntâmpla niciodată 
pe faţa pământului verde-al lui Dumnezeu e-o hotărâre în fa- 
voarea mamei. Într-un fel sau altul, fetiţa o să crească în 
California. 

Spusă-n felul ăsta, am simţit cum mă străbate un fior 
foarte neplăcut. 

Bill s-a urcat la volanul camionetei. 

— Nu te băga, Mike, a spus. Păstrează distanţa faţă de 
Mattie Devore şi fiica ei. Şi dacă eşti chemat la tribunal sub 
pretextu' că le-ai văzut pe amândouă sâmbătă, zâmbeşte 
mult şi spune cât mai puţine lucruri posibil. 

— Devore o acuză că nu poate creşte copilul. 

— Ăhă. 

— Bill, am văzut copilul şi arată bine. 

A rânjit din nou, dar de data aceasta nu era nimic comic 
în el. 

— Aşa-mi închipui şi io. Da' nu asta-i ideea. Nu te băga-n 
treburile lor, bătrâne. E de datoria mea să-ţi zic asta; acu' că 
Jo nu mai e, cre' că-s singurul îngrijitor pe care-l mai ai. 

A trântit în fugă uşa Ram-ului, a pornit motorul, a apucat 
schimbătorul de viteze, iar apoi şi-a lăsat mâna să cadă din 
nou, ca şi când i-ar mai fi venit ceva în minte. 

— Dacă ai ocazia, ar trebui să cauţi bufniţele. 

— Ce bufniţe? 

— Îs pe-aci pe undeva două bufniţe din plastic. S-ar 
putea să fie-n beci sau în studiou' lui Jo. Au venit cu poşta în 
toamna dinainte să se stingă ea. 

— În toamna lui 1993? 

— Ăhă. 

— Poate greşeşti. 

Nu folosiserăm Sara în toamna lui 1993. 

— Numa' că nu greşesc. Eram aci, punând uşile de 
furtună, când a apărut Jo. Ne-am apucat să trăncănim şi-apoi 
a venit camionul de la UPS. Am târât cutia până-n hol şi-am 


băut o cafea — pe-atunci încă o mai beam — cât ea a scos 
bufniţele şi mi le-a arătat. Oribile, da' păreau adevărate! A 
plecat la nici zece minute dup-aia. A fost de parc-ar fi venit 
tocmai pentru a face treaba asta, deşi nu ştiu de ce-ar veni 
cineva tocmai din Derry să preia livrarea a două bufniţe din 
plastic. 

— Când era asta în toamnă, Bill? Ţi-aminteşti? 

— A doua săptămână din noiembrie, a spus prompt. Mai 
târziu în dup-amiaza aia, eu şi cu nevastă-mea am mers la 
Lewiston, la sora lui 'Vette. Era ziua ei de naştere. La drumul 
de-ntoarcere am oprit la Castle Rock Agway, să-şi cumpere 
'Vette curcanu' de Ziua Recunoștinței. (S-a uitat la mine 
mirat.) Chiar nu ştii de bufniţele alea? 

— Nu. 

— Asta-i o ţâră cam ciudat, nu crezi? 

— Poate că mi-a spus şi am uitat, am zis eu. Bănuiesc că 
acum oricum nu mai contează. 

Şi, totuşi, mi se părea că mai contează. Era un lucru 
minor, dar părea să conteze. 

— La ce-i trebuiau lui Jo două bufniţe din plastic? 

— Să le facă pe ciori să nu se mai cace pe podele, aşa 
cum fac pe estacada ta. Dacă văd ciorile bufniţele alea din 
plastic, fac cale-ntoarsă. 

Am izbucnit în râs în pofida uluirii mele... sau poate 
datorită ei. 

— Mada? Chiar funcţionează asta? 

— Ahă, atâta vreme cât le schimbi din când în când locul, 
să nu intre la idei ciorile. Ciorile-s printre cele mai deştepte 
păsări, să ştii. Caută bufniţele alea, şi scapi de-o grămadă de 
mizerii. 

— O să le caut, am spus. 

Bufniţe din plastic să sperii ciorile — era exact genul de 
informaţii peste care dădea Jo (într-un fel, ea însăşi era ca o 
cioară, adunând bucăţi scânteietoare de informaţii care îi 
atrăgeau atenţia) şi în spiritul cărora acţiona fără să se mai 
deranjeze să-mi spună şi mie. Dintr-o dată, m-am simţit iarăşi 
singur fără ea — îmi era un dor de moarte de ea. 


— Bine. Într-o zi, când am mai mult timp liber, o să ne 
plimbăm peste tot. Şi prin pădure, de vrei. Cre' că o să fii 
mulţumit. 

— Sunt sigur că aşa voi fi. Unde stă Devore? 

Sprâncenele stufoase s-au ridicat. 

— La Warrington. El şi cu tine sunteţi de-a dreptul vecini. 
Credeam că ştii asta. 

Mi-am amintit femeia pe care o văzusem — costum de 
baie negru şi pantaloni scurţi negri combinându-se cumva să-i 
ofere alura unei participante la o petrecere cu cocteiluri — şi 
am aprobat din cap. 

— Am întâlnit-o pe soţie-sa. 

Bill a râs atât de sănătos la aceste cuvinte, că a avut 
nevoie de batistă. A scos-o din bord (o chestie cadrilată, 
albastră, de mărimea unui fanion fotbalistic) şi s-a şters la 
ochi. 

— Ce-i aşa de distractiv? am întrebat. 

— O femeie slabă? Cu păr alb? Cu faţa asemănătoare cu 
masca de Halloween a unui copil? 

A fost rândul meu să râd. 

— Eae. 

— Nu-i nevastă-sa, îi cum-fi-spune, asistentul lui 
personal. O cheamă Rogette Whitmore. (A pronunțat ro-GET, 
cu un G dur.) Nevestele lu' Devore îs toate moarte. Ultima, de 
douăzeci de ani. 

— Ce fel de nume-i Rogette? Franțuzesc? 

— California, a spus şi-a ridicat din umeri ca şi când acest 
cuvânt singur explică totul. Oamenii-s speriaţi de ea în oraş. 

— Chiar aşa? 

— Ăhă. 

A ezitat şi-apoi a adăugat unul dintre zâmbetele acelea 
pe care le scoatem la paradă atunci când vrem să ştie lumea 
că ştim că spunem ceva prostesc: 

— Brenda Meserve spune că-i vrăjitoare. 

— Şi zici că stau amândoi la Warrington de aproape un 
an? 

— Ăhă. Whitmore vine şi pleacă, da' cel mai mult a stat 


pe-aci. În oraş se crede c-o să stea pân' ce se-ncheie cazul 
pentru câştigarea custodiei, apoi o să se-ntoarcă toţi în 
California cu avionul privat al lui Devore. O să-l lase pe 
Osgood să vândă Warrington-ul şi... 

— Să-l vândă? Cum adică, să-l vândă? 

— Credeam că ştii, a spus Bill, băgând în viteza întâi. 
Când i-a spus bătrânul Hugh Emerson lui Devore că-nchid 
cabana după Ziua Recunoştinţei, Devore i-a spus că n-o să se 
mute de acolo. A spus că se simte bine unde e şi că voia să 
rămână pe loc. 

— A cumpărat localul. 

Fusesem pe rând mirat, amuzat şi mâniat în ultimele 
douăzeci de minute, dar niciodată chiar amuţit. Acum eram. 

— A cumpărat Cabana Warrington ca să nu se mute la 
hotelul Lookout Rock din Castle View sau să închirieze o casă. 

— Ahă, aşa a făcut. Nouă clădiri, inclusiv cabana 
principală şi Barul Apusului de Soare; doişpe acri de pădure, 
un teren de golf cu cinci găuri şi o sută cincizeci şi doi de 
metri de Stradă, porţiunea care trece pe lângă malul lacului. 
Plus o alee dublă pentru popice şi un teren pentru softball. La 
preţul de un sfert de milion. Prietenul lui Osgood a încheiat 
afacerea şi Devore a plătit cu cecuri la purtător. Mă-ntreb 
unde-a avut loc să scrie atâtea zerouri. Ne vedem, Mike. 

Spunând asta, a ieşit cu spatele de pe drumul de acces, 
lăsându-mă pe mine pe verandă să mă uit după el cu gura 
deschisă. 


Bufniţe din plastic. 

Bill îmi spusese mai bine de două duzini de lucruri 
interesante între momentele când se uitase la ceas, însă 
lucrul care le întrecea pe toate era faptul (şi-l acceptasem ca 
fapt; Bill fusese prea sigur pe sine ca să nu-l accept) că Jo 
venise aici special ca să preia livrarea a două blestemate de 
bufniţe din plastic. 

Imi spusese ea despre asta? 

E posibil să-mi fi spus. Nu-mi aminteam s-o fi făcut şi mi 


se părea că trebuia să-mi amintesc, însă Jo obişnuia să 
susţină că, atunci când intram în transă, nu ajuta la nimic să- 
mi spună ceva; îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealaltă. 
Uneori îmi lăsa mesaje scrise — cumpărături pe care trebuia 
să le fac, telefoane pe care trebuia să le dau — prinse cu ace 
de cămaşă, de parcă eram un elev de clasa întâi. Insă nu mi- 
aş fi amintit dacă mi-ar fi spus: Mă duc la Sara, iubire, UPS-ul 
livrează ceva ce vreau să preiau personal, vrei să-i ţii i 
companie unei doamne?" La naiba, cum să nu mă fi dus? In- 
totdeauna mi-a convenit o scuză să merg în TR. Poate că scri- 
am şi mă forţam puţin cam tare... mesaje prinse cu acul de 
mâneca de la cămaşă... Dacă ieşi după ce termini, avem 
nevoie de lapte şi suc de portocale... 

Am scrutat cât mai rămăsese din grădina cu verdeturi a 
lui Jo, cu soarele de iulie lovindu-mă peste gât şi m-am gândit 
la bufniţe, la blestematele alea de bufniţe din plastic. Să 
presupunem că Jo îmi spusese că vine la Sara Laughs? Să 
presupunem că o refuzasem fără să aud măcar oferta, fiindcă 
mă aflam în zona scriiturii? Chiar şi acceptând lucrurile astea, 
mai rămânea o întrebare: de ce simţise nevoia să vină aici în 
persoană, când ar fi putut la fel de bine să sune pe cineva şi 
să-i roage să preia marfa? Kenny Auster s-ar fi bucurat s-o 
facă, la fel şi doamna M. lar Bill Dean, îngrijitorul nostru, chiar 
fusese aici. Aceasta a generat alte întrebări —una era de ce 
nu-i pusese pe cei de la UPS să livreze blestematele alea de 
lucruri în Derry — şi, într-un sfârşit, m-am hotărât că nu mai 
pot trăi fără să văd cu ochii mei o bufniţă din plastic. Poate, 
mi-am spus, îndreptându-mă înapoi spre casă, îmi voi aşeza 
una pe capota Chevy-ului cât va sta în parcare. Să previn 
viitoarele canonade. 

M-am oprit la intrare, fulgerat de-o idee neaşteptată, şi l- 
am sunat pe Ward Hankins, tipul din Waterville care se ocupă 
de plata taxelor mele şi de puţinele mele afaceri nelegate de 
scris. 

— Mike! a spus cu voioşie. Cum e lacul? 

— Lacu-i rece şi aeru-i cald, exact cum ne place am spus. 
Ward, tu păstrezi toate chitanţele pe care ţi le trimitem vreme 


de cinci ani, nu? În caz că fiscul se hotărăşte să ne scarmene 
puţin? 

— Cinci ani e perioada legală, a spus, dar eu le ţin pentru 
şapte — în ochii băieţilor de la taxe, eşti un porumbel al naibii 
de gras. 

Mai bine-un porumbel gras decât o bufniță din plastic, 
am gândit, dar n-am rostit-o cu voce tare. Am spus doar: 

— Asta include şi calendarul de lucru, corect? Al meu şi al 
lui Jo, până să moară? 

— Sigur. Având în vedere că nici unul dintre voi nu ţinea 
jurnale, era cel mai bun fel de-a avea o acoperire pentru 
chitanţe şi pentru cheltuielile neprevăzute care... 

— Ai putea găsi calendarul de lucru al lui Jo din 1993 şi 
să vezi ce-a făcut în a doua săptămână din noiembrie? 

— Aş fi fericit s-o fac. Ce cauţi în mod deosebit? 

Pentru o clipă, m-am văzut stând la masa din bucătărie 
din Derry în prima mea noapte de văduv, ridicând la lumină o 
cutie pe care scria Test de Graviditate Norco. Mai precis, ce 
căutam tocmai acum, atât de târziu? Având în vedere c-o 
iubisem şi că se afla aproape de patru ani în mormânt, ce 
căutam? Pe lângă probleme, bineînţeles? 

— Caut două bufniţe din plastic, am spus. Probabil că 
Ward a crezut că-i vorbesc lui, însă nu sunt sigur că asta 
făceam. Ştiu că pare ciudat, dar asta caut. Mă poţi suna 
înapoi? 

— Cam într-o oră. 

— Perfect, am spus şi am închis. 

Acum, hai să căutăm bufniţele la propriu. Unde era locul 
cel mai probabil în care să depozitezi nişte artefacte atât de 
interesante? 

Ochii mi s-au dus la uşa pivniţei. Elementar, dragul meu 
Watson. 


Scările de la pivniţă erau întunecate şi uşor jilave. Pe 
când stăteam pe prima treaptă, pipăind după comutator, uşa 
s-a trântit în spatele meu cu atâta putere, că am tipat, 


speriat. Nu era nici o briză, nici un curent de aer, era o zi de- 
un calm perfect, însă uşa totuşi se trântise. 

Am rămas în întuneric în capul scărilor, pipăind după 
comutator, simțind mirosul acela umed pe care şi cele mai 
bune fundaţii din beton îl capătă după o vreme, dacă nu au 
un sistem bun de aerisire. Era răcoare, mult mai răcoare 
decât fusese de partea cealaltă a uşii. Nu eram singur şi 
ştiam lucrul ăsta. Îmi era teamă, aş minţi să spun că nu-mi 
era... însă mai eram şi fascinat. Era ceva alături de mine. 
Ceva era aici înăuntru cu mine. 

Mi-am lăsat mâna să cadă de la peretele unde se afla 
întrerupătorul şi am rămas cu braţele atârnând simplu de-o 
parte şi alta a corpului. A trecut o vreme. Nu ştiu cât de mult. 
Inima îmi bubuia furioasă în piept; o simţeam în tâmple. Era 
răcoare. 

— Alo? am vociferat. 

Nici un răspuns. Auzeam picuratul şters, neregulat al 
apei condensate, pe una dintre ţevile de jos, îmi auzeam 
propria respiraţie şi slab — îndepărtat, într-o altă lume în care 
răsărise soarele — auzeam croncănitul triumfal al unei ciori. 
Poate că tocmai se uşurase pe capota maşinii mele. Chiar îmi 
trebuie o bufniță, mi-am spus. De fapt, nici nu ştiu cum de 
m-am descurcat până acum fără o bufniţă. 

— Alo? am spus din nou. Poţi vorbi? 

Nimic. 

Mi-am udat buzele. Ar fi trebuit să mă simt ca un prost, 
poate, stând acolo în întuneric şi strigând fantomele. Insă nu 
m-am simţit. Chiar deloc. Umezeala fusese înlocuită de o 
răceală pe care o puteam simţi şi aveam o companie. Oh, da. 

— Poţi bate, atunci? Dacă poţi închide uşa, trebuie să 
poţi şi să baţi. 

Am rămas acolo şi am ascultat picuratul sporadic al 
ţevilor. Nimic altceva nu s-a auzit. Tocmai mă întindeam iarăşi 
spre comutator, când s-a auzit un bubuit moale nu cu mult 
mai jos de mine. Pivniţa Sarei Laughs e înaltă şi ultimul metru 
de sub tavan — cel care face legătura cu centura de gheaţă a 
pământului — fusese izolat cu panouri mari galvanizate, de 


Insu-Gard. Sunetul pe care l-am auzit a fost, sunt cât se poate 
de sigur, sunetul unui pumn izbit de unul dintre aceste 
panouri. 

Nu fusese decât un pumn ce se lovise de-un segment 
pătrat de izolaţie, însă toate viscerele şi toţi muşchii corpului 
meu parcă se desfăcuseră din locul lor. Părul mi s-a ridicat în 
cap. Orbitele mi se părea că se extind şi pupilele că se 
contractă, de parcă mi s-ar fi transformat capul într-un craniu. 
Fiecare centimetru de piele mi s-a încreţit pe oase. Ceva era 
aici cu mine. Foarte probabil, ceva mort. Nu mai puteam 
aprinde lumina nici dacă voiam. Nu mai aveam forţa să ridic 
mâna. Am încercat să vorbesc şi, într-un sfârşit, într-o şoaptă 
hârşâită pe care de-abia am recunoscut-o, am spus: 

— Chiar eşti acolo? 

Bum. 

— Cine eşti? 

Tot nu puteam vorbi altfel decât în şoapta aceea 
hârşâită, vocea unui bărbat ce dă de pe patul de moarte 
ultimele instrucţiuni familiei sale. De data aceasta nu s-a auzit 
nimic de jos. 

Am încercat să gândesc şi nu mi-a venit în mintea 
tensionată decât Tony Curtis întruchipându-l pe Harry Houdini 
într-un film vechi. Potrivit filmului, Houdini fusese un Diogene 
al plăcii Ouija, un tip care-şi petrecea tot timpul liber căutând 
un mediu cinstit. Luase parte la o şedinţă de spiritism unde 
morţii comunicau prin... 

— Bate o dată pentru da şi de două ori pentru nu, am 
spus. Poţi face asta? 

Bum. 

A fost o lovitură în scările din faţa mea... dar nu foarte 
departe de mine. Cu cinci trepte mai jos, şase sau şapte cel 
mult. Nu destul de aproape să-l ating dacă mă-ntindeam şi-mi 
fluturam mâna prin aerul negru al pivniţei... un lucru pe care 
mi-l puteam imagina, dar pe care nu mi-l puteam tocmai 
imagina făcându-l. 

— Eşti... 

Vocea mi s-a stins. Pur şi simplu nu mai aveam forţă în 


diafragmă. Aerul răcoros mă apăsa pe piept ca un fier de 
călcat. Mi-am adunat toată voinţa şi am încercat din nou. 

— Eşti Jo? 

Bum. Pumnul acela lovindu-se uşor de izolaţie. O pauză, 
şi-apoi: Bum-bum. 

Da şi nu. 

Apoi, fără a avea vreo idee de ce puneam o întrebare 
atât de nebunească: 

— Bufniţele sunt aici jos? 

Bum-bum. 

— Ştii unde sunt? 

Bum. 

— Să le caut? 

Bum! Foarte apăsat. 

De ce le voia? puteam întreba, însă prezenţa de pe scări 
nu avea de unde să şt... 

Nişte degete calde mi-au atins ochii şi aproape că am 
strigat înainte să-mi dau seama că era vorba de transpiraţie. 
Mi-am ridicat mâinile în întuneric şi m-am şters cu podul 
palmelor până la baza părului. Am alunecat ca pe ulei. 
Răcoare sau nu, aproape că înotam în propria mea sudoare. 

— Eşti Lance Devore? 

Bum-bum, fără întârziere. 

— Sara e un loc sigur pentru mine? Sunt în siguranţă? 

Bum. O pauză. Şi ştiam că e o pauză, ştiam că prezenţa 
de pe scări nu terminase. Apoi, se auzi: Bum-bum. Da, sunt în 
siguranţă. Nu, nu sunt în siguranţă. 

Îmi recăpătasem parţial controlul asupra braţului. L-am 
întins, am pipăit de-a lungul peretelui şi am găsit 
comutatorul. Mi-am aşezat degetele pe el. Acum mi se părea 
că transpiraţia de pe faţă se preschimbă în gheaţă. 

— Tu eşti persoana care plânge noaptea? am întrebat. 

Bum-bum de jos şi, între bătăi, am apăsat comutatorul. 
Aplicele din pivniţă s-au aprins. La fel a făcut şi un bec mare 
— cel puţin o sută douăzeci şi cinci de waţi — în capul 
scărilor. N-a fost destul timp să se poată ascunde cineva şi 
nici nu era nimeni care să încerce s-o facă. De asemenea, 


doamna Meserve — admirabilă din atâtea puncte de vedere 
— uitase să măture scările de la pivniţă. Când m-am dus 
acolo de unde estimam eu că se auziseră bătăile, am lăsat 
urme în praful subţire. Ale mele erau însă singurele urme. 

Am suflat aerul în faţă şi l-am putut vedea. Aşadar, 
fusese rece, încă mai era rece... se încălzea însă cu 
rapiditate. Am mai suflat o dată şi-am văzut doar o urmă de 
aburi. O a treia expiraţie şi nu s-a mai văzut nimic. 

Mi-am plimbat mâna peste una dintre plăcile pătrate de 
izolaţie. Neted. L-am împins cu un deget şi, deşi n-am împins 
cu forţă, degetul a lăsat o gropiţă în suprafaţă argintie. Floare 
la ureche. Dacă ar fi lovit cineva cu pumnul aici, placa asta ar 
fi trebuit să fie deformată, suprafaţa argintie subţire ar fi 
trebuit să fie chiar ruptă şi să scoată la vedere umplutura roz 
de dedesubt. Toate plăcile erau însă netede. 

— Mai eşti aici? am întrebat. 

Nici un răspuns şi, totuşi, aveam impresia că vizitatorul 
meu era încă aici. Undeva. 

— Sper că nu te-am supărat aprinzând lumina, am spus 
şi în clipa aceea chiar m-am simţit puţin ciudat, stând pe 
scările de la pivniţă şi vorbind cu voce tare, ţinându-le o 
predică păianjenilor. Voiam să te văd. 

Habar nu aveam dacă asta era sau nu adevărat. Brusc — 
atât de brusc că aproape mi-am pierdut echilibrul şi era să 
cad pe scări — m-am întors pe călcâie, convins că arătarea 
înfăşurată în linţoliu e-n spatele meu, că arătarea bătuse, ea, 
nici vorbă de-o fantomă politicoasă de-a lui M. R. James, ci o 
oroare de dincolo de graniţa universului. 

Nu era nimic. 

M-am întors iarăşi, am tras de două sau trei ori adânc aer 
în piept, recăpătându-mi controlul, şi apoi am coborât şi 
celelalte scări până-n pivniţă. Sub ele se afla o canoe în 
perfectă stare; avea chiar şi vâsle. In colţ se afla soba cu gaz 
pe care-o înlocuiserăm imediat după ce cumpăraserăm casa; 
mai era şi cada cu picioare sub formă de labe îngherate pe 
care Jo dorise cu orice preţ (în pofida obiecţiilor mele) s-o 
transforme într-o seră pentru răsaduri. Am găsit apoi un cufăr 


plin cu feţe de masă demult uitate, o cutie cu casete 
mucegăite (formaţii ca Delfonics, Funkadelic şi .38 Special), 
mai multe seturi de vase vechi. Era o întreagă viaţă aici jos, 
nu însă, la o privire mai atentă, o viaţă foarte interesantă. 
Spre deosebire de viaţa pe care o simţisem în studioul lui Jo, 
aceasta nu fusese scurtată, ci fusese depăşită, fusese 
aruncată în urmă, asemeni unei piei vechi, iar asta era bine. 
Era, de fapt, natura firească a lucrurilor. 

Pe-un raft cu mărunţişuri se afla un album foto. L-am 
luat, atât curios, cât şi temător. Nici o surpriză neaşteptată, 
totuşi; aproape toate pozele erau peisaje cu Sara Laughs aşa 
cum fusese când o cumpăraserăm noi. Am găsit totuşi o 
fotografie cu Jo îmbrăcată într-o pereche de pantaloni trapezi 
(avea cărarea făcută pe mijlocul capului şi se dăduse cu ruj 
pe buze) şi una cu Michael Noonan purtând o cămaşă 
înflorată şi perciuni lungi care mă mâncau (burlacul Mike din 
fotografie era un tip care semăna cu Barry White şi pe care 
nu voiam să-l recunosc şi, totuşi, l-am recunoscut). 

Am găsit vechiul fuior rupt al lui Jo, o greblă de care 
urma să am nevoie dacă mai eram prin zonă la venirea 
toamnei, o lopată pentru zăpadă care urma să-mi prindă şi 
mai bine dacă mă găsea iarna pe acolo şi mai multe cutii cu 
vopsea. Nu am găsit, însă, nici o bufniţă din plastic. Amicul 
meu care bătea în izolaţii avusese dreptate. 

La parter, telefonul a început să sune. 

M-am grăbit să răspund, ieşind mai întâi pe uşa pivniţei 
şi apoi întinzându-mă să sting lumina. M-a amuzat acest lucru 
şi, în acelaşi timp, mi s-a părut un comportament absolut 
normal... aşa cum mi se părea că e un comportament absolut 
normal şi să nu calci pe crăpăturile din trotuar când eram mic. 
Şi chiar dacă nu era normal, ce conta? Nu mă întorsesem la 
Sara decât de trei zile şi deja postulasem Prima Lege a 
Excentricităţii a lui Noonan: când eşti singur, un 
comportament ciudat nu pare a fi, de fapt, deloc ciudat. 

Am înşfăcat telefonul fără fir. 

— Alo? 

— Bună, Mike. Sunt Ward. 


— Ce rapid ai fost. 

— Depozitul pentru dosare nu-i decât puţin mai încolo pe 
coridor, a spus. Floare la ureche. E trecut doar un singur lucru 
în calendarul lui Jo pentru a doua săptămână din noiembrie 
1993. Spune "S-Ks of Maine, Freep, 11 A.M." Asta e pe marţi, 
şaisprezece. Te ajută? 

— Da, am spus. Mulţumesc, Ward. Mă ajută mult. 

Am întrerupt legătura şi am aşezat receptorul înapoi în 
furcă. Da, mă ajuta. S-Ks of Maine însemna Soup Kitchens of 
Maine. Jo făcuse parte din consiliul lor director din anul 1992 
până ce murise. Freep însemna Freeport. Trebuie să fi fost o 
întâlnire a consiliului. Puseseră la punct probabil planurile 
pentru hrănirea oamenilor fără casă, de Ziua Recunoştinţei... 
după care Jo făcuse cu maşina cei aproximativ o sută 
cincisprezece kilometri până la TR, ca să primească livrarea 
celor două bufniţe din plastic. Nu-mi răspundea la toate 
întrebările, însă nu-i adevărat oare că întotdeauna se ivesc 
întrebări după moartea unei persoane iubite? Şi nu există nici 
o limită temporală pentru apariţia lor. 

Atunci a vorbit vocea extraterestră. Dacă tot eşti aici 
lângă telefon, a spus, de ce n-o suni pe Bonnie Amudson? 
Spune-i salut şi vezi ce face? 

În anii nouăzeci, Jo făcuse parte din patru consilii 
directoare diferite, toate având de-a face cu opere de 
caritate. Prietena ei Bonnie o convinsese să intre în consiliul 
de la Soup Kitchens când se eliberase un loc. Merseseră 
împreună la o mulţime de întâlniri. Nu şi la cea din noiembrie 
1993, probabil, şi nu-i puteam cere lui Bonnie să-şi 
amintească tocmai acea întâlnire după cinci ani... dacă-şi păs- 
trase însă foile de observaţii... 

La ce dracu' mă gândeam, mai precis? S-o sun Bonnie, să 
schimb amabilităţi şi-apoi s-o rog să-şi verifice foile de 
observaţii din decembrie? Voiam s-o întreb dacă nu e trecută 
absentă soţia mea pe foaia de prezenţă la una din întâlnirile 
lunii noiembrie? Voiam s-o întreb poate dacă i se păruse Jo 
cumva diferită în acel ultim an de viaţă? lar când avea să mă- 
ntrebe Bonnie de ce voiam să ştiu, ce-i puteam spune? 


Dă-mi aia-napoi, sâsâise Jo ca un şarpe în visul meu. În 
visul acela nu semănase deloc cu Jo, semănase cu o altă 
femeie, poate cu cea din Cartea Proverbelor, femeia aceea 
ciudată ale cărei buze erau dulci ca mierea, dar al cărei suflet 
era plin de ură şi de venin. O femeie ciudată cu degete la fel 
de reci ca nişte crenguţe după un îngheţ. Dă-mi aia-napoi, e 
cartea mea de omorât timpul. 

M-am dus la uşa pivniţei şi am atins clanţa. Am rotit-o... 
apoi i-am dat drumul. Nu voiam să mă uit acolo jos în 
întuneric, nu voiam să risc să înceapă cine ştie ce să bată din 
nou. Era mai bine să las uşa închisă. Îmi doream numai ceva 
rece de băut. M-am dus în bucătărie, am întins mâna spre uşa 
frigiderului, apoi m-am oprit. Magneţii formau iarăşi un cerc, 
de data aceasta însă patru litere şi o cifră fuseseră trase în 
mijloc şi aliniate. Alcătuiau un singur cuvânt scris cu 
minuscule: 


salut 


Se întâmpla ceva aici. Chiar şi înapoi în lumina clară a 
zilei, nu mă îndoiam deloc de asta. Intrebasem dacă mă aflu 
în siguranţă aici şi primisem un răspuns ambiguu... dar nu 
asta conta. Dacă plecam acum de la Sara, nu aveam unde 
merge. Aveam cheia casei din Derry, dar aici trebuiau 
rezolvate lucrurile. Şi asta o ştiam. 

— Salut, am spus şi am deschis frigiderul să-mi iau un 
suc. Oricine sau orice ai fi, te salut. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


M-am trezit la primele ore ale dimineţii următoare 
convins că mai era cineva cu mine în dormitorul din aripa de 
nord. M-am ridicat în capul oaselor, sprijinit în perne, 
frecându-mă la ochi, şi am văzut o siluetă întunecată, cu 
umeri largi stând între mine şi fereastră. 

— Cine eşti? am întrebat, spunându-mi că nu-mi va 


răspunde în cuvinte; va bate, în schimb, în perete. O dată 
pentru da, de două ori pentru nu — ce te preocupă, Houdini? 
Silueta de lângă fereastră, însă, n-a răspuns deloc. Am bâjbâit 
cu mâna în sus, am găsit firul care atârna de la becul de 
deasupra patului şi l-am tras. Gura îmi era crispată într-o gri- 
masă, stomacul mi se încordase atât de tare, că mi se părea 
c-ar fi ricoşat şi gloanţele în el. 

— O, rahat, am spus. Trage-mi-o pân-o mierlesc. 

Atârnând pe un umeraş pe care-l agăţasem de galeria de 
la perdea se afla jacheta mea veche din piele de căprioară. O 
pusesem acolo în timp ce despachetam şi uitasem s-o pun în 
dulap. Am încercat să râd, însă n-am putut. La ora trei 
dimineaţa, pur şi simplu nu mi s-a părut un lucru atât de 
amuzant. 

Am stins lumina şi m-am întins pe spate cu ochii deschişi, 
aşteptând să sune clopoţelul lui Bunter sau să înceapă 
plânsetul acela de copil. Încă mai ascultam când am adormit. 


KKK 


Cam cu şapte ore mai târziu, când mă pregăteam să 
merg la studioul lui Jo şi să văd dacă nu sunt cumva bufniţele 
din plastic în zona de depozitare, unde nu verificasem cu o zi 
în urmă, un Ford ultimul model a venit pe drumul de acces şi 
a oprit bot în bot cu Chevy-ul meu. Ajunsesem până lângă 
scurta potecă dintre casă şi studio, dar acum mă întorceam. 
Era o zi caldă şi vântul nu sufla deloc, iar eu nu purtam decât 
o pereche de jeanşi tăiaţi şi nişte şlapi din plastic în picioare. 

Jo a susţinut întotdeauna că stilul de a te îmbrăca din 
Cleveland se împarte de la sine în două sub-genuri: Cleveland 
Compact şi Cleveland de Zi cu Zi. Vizitatorul meu din acea zi 
purta Cleveland de Zi cu Zi — avea o cămaşă înflorită, avea 
tenul întunecat al celor din Republica Bananieră, avea şlapi 
albi. Şosetele sunt opţionale la această ţinută, însă papucii 
albi sunt o piesă importantă, aşa cum sunt şi bijuteriile din 
aur. Tipul ăsta stătea bine la acest ultim capitol: avea la 
încheietura unei mâini un Rolex şi la gât îi atârna un lanţ din 


aur. Poalele cămăşii îi erau scoase din pantaloni şi avea o 
umflătură ciudată la spate. Era fie o armă, fie un pager, şi a- 
răta prea mare pentru a fi un pager. M-am uitat iarăşi la 
maşina lui. Pneuri Blackwall. lar pe bord, oh, ca să vezi, un 
girofar albastru acoperit. Ca să se-apropie de tine mai pe 
ferite, Bunicuţă. 

— Michael Noonan? 

Era frumos într-un fel pe care l-ar considera atractiv 
anumite femei — cele care se crispează atunci când ridică 
cineva vocea în apropierea lor, cele care rareori sună la 
poliţie când au probleme acasă, fiindcă, la un anumit nivel 
mizerabil, cred că merită să aibă probleme acasă. Probleme 
care rezultă în ochi învineţiţi, coate dislocate, ocazionale 
arsuri de ţigară pe sânişor. Acestea sunt femeile care cel mai 
adesea li se adresează soţilor sau amanţilor cu apelativul Tati, 
de exemplu: "Pot să-ţi aduc o bere, tati?" sau "Ai avut o zi 
grea la serviciu, tati?" 

— Da, eu sunt Michael Noonan. Cu ce vă pot fi de folos? 

Acest exemplar de tati s-a întors, s-a aplecat şi-a apucat 
ceva din mormanul de hârtii care zăcea pe scaunul de lângă 
şofer. Sub bord, o staţie radio bidirecţională a bâzâit o dată, 
scurt, şi apoi a căzut în tăcere. S-a întors înapoi spre mine, 
ţinând într-o mână un dosar lung, de culoarea pielii de bivol. 
Mi l-a întins. 

— Acesta e pentru dumneavoastră. 

Când nu l-am luat, a făcut un pas înainte şi a încercat să 
mi-l våre într-o palmă, ceea ce probabil ar fi trebuit să mă 
facă pe mine să-mi închid degetele pe el din reflex. In schimb, 
am ridicat amândouă mâinile la nivelul umerilor, ca şi când 
mi-ar fi spus mâinile sus, derbedeule. 

S-a uitat răbdător la mine, chipul având trăsături la fel de 
irlandeze ca şi ale fraţilor Arlen, lipsindu-i însă bunătatea, 
deschiderea şi curiozitatea lor. Ce ocupa locul acestora era un 
specimen de amuzament posac, de parcă văzuse toate 
comportamentele de rahat ale lumii, pe cele mai multe chiar 
de două ori. Una dintre sprâncenele lui fusese tăiată în două 
cu mult timp în urmă şi obrajii lui aveau aspectul acela 


roşiatic, ca de muşcătură a vântului care e semnul fie al unei 
sănătăţi extrem de bune fie al unui interes constant pentru 
produsele alcoolice pe bază de cereale. Arăta ca şi când te-ar 
fi putut arunca în şanţ şi-apoi s-ar fi putut aşeza pe tine ca să 
nu te ridici. Nu mai fac, tati, dă-te jos de pe mine, nu fi rău. 

— Nu-mi îngreunaţi misiunea. O să luaţi dosarul și- 
amândoi ştim lucrul ăsta, aşa că nu-mi îngreunaţi misiunea. 

— Arătaţi-mi un act de identitate mai întâi. 

A suspinat, şi-a dat ochii peste cap, apoi a căutat într- 
unui din buzunarele de la piept. A scos un portdocument din 
piele şi l-a deschis. Acolo era un act de identitate cu o insignă 
şi o fotografie. Noul meu prieten se chema George Footman, 
ajutor de şerif, Districtul Castle. Fotografia era insipidă şi 
umbroasă, asemănătoare cu cele pe care le văd victimele 
jafurilor într-un album cu infractori. 

— E bine? a întrebat. 

Am luat documentul când mi l-a întins. El a rămas pe loc, 
emițând, cât l-am scanat eu din priviri, acel sentiment de 
amuzament dens. Fusesem citat să mă prezint la biroul din 
Castle Rock al lui Elmer Durgin, avocat, la ora zece în 
dimineaţa zilei de 10 iulie 1998 — vineri, cu alte cuvinte. Zisul 
Elmer Durgin fusese numit protector ad /item pentru Kyra 
Elizabeth Devore, un copil minor. Urma să-mi ia o depoziţie 
despre tot ce ştiu cu privire la starea lui Kyra Elizabeth 
Devore. Această depoziţie va fi luată din partea Curţii 
Supreme a Districtului Castle şi a judecătorului Noble Ran- 
court. Va fi prezent şi un stenograf. Eram asigurat că aceasta 
era o depoziţie a curţii şi că nu avea nimic de-a face nici cu 


Reclamantul, nici cu Inculpatul. 

Footman a spus: 

— E de datoria mea să vă amintesc ce repercusiuni veţi 
suferi dacă nu vă veţi... 

— Mulţumesc, dar hai să presupunem că mi-ai spus deja 
totul, bine? Voi veni. 

Am făcut nişte gesturi de alungare către maşina lui. Mă 
simţeam profund dezgustat... şi mă simţeam agresat. 
Niciodată nu mi se mai servise un proces şi nici nu voiam să 


gust mâncarea asta. 

S-a dus înapoi la maşină, a dat să urce, apoi s-a oprit cu 
un braţ păros atârnat deasupra uşii deschise. Rolex-ul îi 
strălucea în lumina ceţoasă a soarelui. 

— Dă-mi voie să-ţi dau un sfat, a spus şi-asta mi-a ajuns 
să ştiu tot ce voiam să mai ştiu despre tipul ăsta. Nu te pune 
cu domnul Devore. 

— Sau mă va strivi ca pe-o gâză, am spus. 

— Hă? 

— Replica ta întreagă e: "Dă-mi voie să-ţi dau un sfat — 
nu te pune cu domnul Devore sau te va strivi ca pe-o gâză." 

l-am văzut expresia facială — pe jumătate trecută de 
perplexitate, mergând către furie — că ar fi vrut să spună 
ceva foarte asemănător. Evident, văzuserăm aceleaşi filme, 
inclusiv cele în care Robert De Niro joacă rolul unui psihopat. 
Apoi, chipul i se lumină. 

— O, sigur, eşti scriitor, a spus. 

— Aşa-mi spun toţi. 

— Poţi spune lucruri de-astea, că eşti scriitor. 

— Păi, e-o ţară liberă, nu? 

— Ei, acu' faci pe deşteptul. 

— De când lucrezi pentru Max Devore, domnule ajutor de 
şerif? Cei de la biroul şerifului districtual ştiu că lucrezi în 
două părţi? 

— Ştiu. Nu-i o problemă. Tu s-ar putea să ai o problemă, 
domnule Scriitor Deştept. 

Am ajuns la concluzia că sosise timpul să pun capăt 
acestei confruntări înainte să ajungem la scena de tot rahatul 
în care ne jignim unul pe altul. 

— Pleacă, te rog, din parcarea mea, domnule ajutor de 
şerif. 

S-a mai uitat pentru o clipă la mine, căutând fără-ndoială 
replica perfectă de final şi negăsind-o. Avea nevoie de 
ajutorul unui domn Scriitor Deştept, ăsta era adevărul. 

— Vineri o să am eu grijă de tine, a spus. 

— Asta înseamnă c-o să-mi cumperi prânzul? Nu-ţi face 
griji, sunt un tip care se mulţumeşte cu puţin. 


Obrajii lui profirii s-au întunecat cu puţin şi am văzut cum 
vor arăta când el va avea şaizeci de ani, asta dacă nu mai 
bea apă de foc până atunci. A urcat înapoi în Ford şi-a dat cu 
spatele pe drumul de acces destul de tare încât să facă roţile 
să scârţâie. Eu am rămas pe loc, urmărindu-l cum pleacă. O 
dată ce-a pornit pe Stradela Patruzeci şi doi către şosea, am 
intrat în casă. Mi-am spus că cel de-al doilea serviciu al 
ajutorului de şerif Footman trebuie să-i aducă bani frumoşi, 
dacă-şi permitea un Rolex. Pe de altă parte, poate că era un 
fals. 

Calmează-te, Michael, m-a sfătuit vocea lui Jo. A 
dispărut cârpa roşie, nu-ți mai flutură nimeni nimic în fata 
ochilor acum, aşadar calmează-te... 

l-am redus vocea la tăcere. Nu voiam să mă calmez; 
voiam să mă agit. Fusesem agresat. 

Am mers până la biroul din hol, acolo unde Jo şi cu mine 
ne ţineam mereu documentele ce trebuiau rezolvate (şi 
calendarele noastre de lucru, acum că mă gândesc mai bine) 
şi am prins citaţia pe afişier de unul dintre colţurile dosarului 
în care se afla. Imediat după aceasta, mi-am ridicat pumnul în 
faţa ochilor, m-am uitat pentru o clipă la verigheta de pe 
deget, apoi l-am izbit în perete, lângă bibliotecă. Am dat 
destul de tare să fac un întreg rând de cărţi să sară. M-am 
gândit la pantalonii scurţi şi largi ai lui Mattie Devore şi la 
bluza ei de la Kmart, apoi m-am gândit la socrul ei dând un 
sfert de milion de dolari pe domeniul Warrington. Scriind un 
blestemat de cec la purtător. M-am gândit la Bill Dean 
spunând că, într-un fel sau altul, fetiţa aceea va creşte în 
California. 

M-am plimbat o vreme de-a lungul şi de-a latul casei, 
încă fierbând înăbuşit, şi într-un sfârşit m-am trezit în faţa 
frigiderului. Cercul din magneţi era acelaşi, dar literele din 
interiorul lui se schimbaseră. În loc de 


salut 


acestea alcătuiau acum 


ajută m ie 


— Ajută mie? am spus şi, imediat ce-am auzit cu vintele 
rostite cu voce tare, am înţeles. Literele de pe frigider 
proveneau dintr-un singur alfabet (nu nici măcar atât, am 
observat; g şi x se pierduseră pe undeva) şi trebuia să mai 
cumpăr câteva. Dacă uşa Kenmore-ului meu avea să devină o 
placă Ouija aveam nevoie de-o rezervă bună de litere. Mai 
ales vocale. Între timp, am mutat a-ul şi t-ul între m şi ie. 
Mesajul spunea acum 


ju ă matie 


Am amestecat cu palma cercul de magneti în formă de 
fructe şi legume, am împrăştiat literele şi mi-am reluat 
plimbarea. Luasem hotărârea de a nu interveni între Devore 
şi nora lui, dar chiar între ei ajunsesem. Un ajutor de şerif în 
haine de Cleveland îşi făcuse apariţia în parcarea mea, 
complicând o viaţă care deja avea problemele ei... şi, pe 
deasupra, speriindu-mă puţin. Dar, cel puţin, era o spaimă 
generată de ceva ce puteam vedea şi înţelege. Dintr-o dată, 
am ajuns la concluzia că vreau să fac mai multe în vara asta 
decât să-mi fac griji cu privire la fantome, copii care plâng şi 
la ce punea soţia mea la cale în urmă cu patru sau cinci ani... 
dacă, desigur, pusese într-adevăr ceva la cale. Nu puteam 
scrie cărţi, dar asta nu însemna că trebuie să tai iarbă la câini. 

Ajută Mattie. 

Am hotărât ca măcar să încerc. 


— Agenţia literară a lui Harold Oblowski. 

— Hai la Belize cu mine, Nola, am spus. Am nevoie de 
tine. O să facem frumos dragoste la miez noapte, când luna 
plină face plaja să semene c-un os. 

— Salut, domnule Noonan, a spus ea. 

Nola nu avea pic de simţ al umorului. Şi nu avea nici pic 


de simţ romantic. Într-un fel, asta o făcea să fie perfectă 
pentru Agenţia Oblowski. 

— Aţi vrea să vorbiţi cu Harold? 

— Dacă e pe-acolo. 

— Este. Aşteptaţi, vă rog. 

Un lucru bun atunci când eşti un autor bine vândut — 
chiar şi unul ale cărui cărţi apar doar ca regulă generală, în 
liste care ajung până la locul cincisprezece — este acela că 
agentul se-ntâmplă întotdeauna să fie la birou. Un altul e că, 
dacă e plecat în vacanţă în Nantucket, şi acolo va fi la birou 
pentru tine. Un al treilea este că timpul pe care-l petreci în 
aşteptare este destul de scurt. 

— Mike! a strigat. Cum e lacul? M-am gândit la tine tot 
week-end-ul! 

Mda, mi-am spus, şi porcii o să fluiere. 

— Lucrurile-s bune în general şi de tot rahatul într-un 
singur caz, Harold. Trebuie să vorbesc cu un avocat. La- 
nceput m-am gândit să-l sun pe Ward Hankins pentru o 
recomandare, dar apoi am ajuns la concluzia că am nevoie de 
cineva cu puţin mai multă putere decât cei pe care probabil 
că-i cunoaşte Ward. Ar fi bine să fie cineva cu dinţi piliţi şi 
care să adore carnea umană. 

De data aceasta, Harold nu s-a mai încurcat cu rutina 
pauzei lungi. 

— Ce se-ntâmplă, Mike? Ai probleme? 

Bate o dată pentru da, de două pentru nu, mi-am spus 
şi, preţ de-o clipă greu de stăpânit, chiar am vrut să fac asta. 
Mi-am amintit că, terminând memoriile lui Christy Brown, 
Down All the Days, m-am întrebat cum ar fi să scrii o carte 
întreagă ţinând stiloul între degetele de la piciorul stâng. 
Acum m-am întrebat cum ar fi să străbaţi eternitatea fără 
vreo altă cale de comunicare decât să baţi în pereţii unei 
pivnițe. Şi chiar aşa, numai anumiţi oameni te-ar putea auzi şi 
înţelege... şi numai anumiţi oameni în anumite momente. 

Jo, tu ai fost? Și dacă da, de ce ai răspuns şi da, şi nu? 

— Mike? Eşti acolo? 

— Da. Nu-i de fapt problema mea, Harold, aşa că 


răceşte-ţi motoarele. Am o problemă, totuşi. Goldacre e omul 
tău, corect? 

— Corect. Il sun chiar a... 

— Dar el se ocupă în principal de legile privitoare la 
contracte. 

Gândeam acum cu voce tare şi, când am făcut o pauză, 
Harold n-a zis nimic. Uneori e-un tip de treabă. De cele mai 
multe ori, de fapt. 

— Sună-l din partea mea, totuşi, bine? Spune-i că vreau 
să vorbesc cu un avocat cu vechime în domeniul legilor 
pentru dobândire a custodiei unui copil. Spune-i să-mi facă 
legătura cu cel mai bun care e dispus să preia un caz imediat. 
Unul care se poate prezenta la tribunal cu mine vineri, dacă-i 
nevoie. 

— E vorba de paternitate? m-a întrebat, părând atât 
respectuos, cât şi temător. 

— Nu, custodie. 

M-am gândit să-i spun să afle întreaga poveste de la 
Avocatul Ce Va Fi Numit Mai Târziu, însă Harold merita mai 
mult... şi, oricum, avea să ceară să-mi audă versiunea mai 
devreme sau mai târziu, indiferent de ce i-ar spune avocatul. 
l-am povestit dimineaţa zilei mele de Patru lulie şi cele ce-au 
urmat. M-am fixat asupra Devore-ilor, fără să menţionez ceva 
despre voci, copii care plâng sau bubuituri în întuneric. Harold 
m-a întrerupt o singură dată, iar asta a fost când şi-a dat 
seama cine e personajul negativ din poveste. 

— Ceri belele, a spus. Ştii asta, nu? 

— Sunt deja cumva implicat, oricum, am spus. M-am 
hotărât că vreau să mă-nfrupt puţin şi din meniul principal. 

— N-o să ai liniştea şi pacea de care are nevoie un 
scriitor să scrie cât mai bine, a spus Harold pe-o voce 
amuzant de prețioasă. 

M-am întrebat ce reacţie ar avea dacă i-aş spune că nu 
face nimic, că nu mai scrisesem nimic altceva mai lung decât 
o listă de cumpărături de la moartea lui Jo şi că poate asta mă 
va trezi puţin din amorţeală. Dar nu i-am spus. Nu-i lăsa 
niciodată să vadă că transpiri, ăsta-i motoul clanului Noonan. 


Cineva ar trebui să graveze NU-ŢI FACE PROBLEME SUNT BINE 
pe uşa criptei de familie. 

Apoi mi-am spus: ajută m ie 

— Femeia aia are nevoie de-un prieten, am spus, şi Jo ar 
fi vrut să fiu asta pentru ea. Lui Jo nu-i plăcea să vadă că cei 
mici sunt călcaţi în picioare. 

— Crezi? 

— Mda. 

— Bine, să văd pe cine pot găsi. Şi Mike... vrei să vin 
vineri la depoziţia asta? 

— Nu. 

A ieşit inutil de brusc şi a fost urmat de o tăcere cea 
părut nu calculată, ci rănită. 

— Ascultă, Harold, îngrijitorul meu a spus că audierea 
pentru procesul de custodie e programată curând. Dacă are 
loc şi dacă vei mai vrea să vii, o să te sun. Intotdeauna îmi e 
de folos sprijinul tău moral — ştii asta. 

— În cazul meu e sprijin imoral, a răspuns, dar părea 
iarăşi vesel. 

Ne-am luat rămas bun. M-am dus înapoi la frigider şi m- 
am uitat la magneţi. Încă erau împrăștiați peste tot, iar asta a 
fost într-un fel o uşurare. Până şi spiritele trebuie să se 
odihnească uneori. 

Am luat telefonul fără fir, m-am dus afară pe estacadă şi 
m-am trântit în scaunul în care stăteam în seara de Patru, 
când m-a sunat Devore. Chiar şi după vizita lui "tati", tot îmi 
venea greu să cred acea discuţie. Devore mă făcuse 
mincinos; eu îi spusesem să-şi vâre numărul meu de telefon 
în cur. Puseserăm cu succes bazele unei relaţii de vecinătate 
minunată. 

Am tras scaunul puţin mai aproape de marginea 
estacadei, care se afla la o înălţime ameţitoare de aproape 
doisprezece metri de panta dintre partea din spate a Sarei şi 
lac. Am căutat din priviri femeia verde pe care o văzusem 
când înotam, spunându-mi să nu fiu prost — astfel de lucruri 
nu le poţi vedea decât dintr-un anumit unghi; stai chiar şi 
numai cu trei metri mai într-o parte şi nu mai ai ce vedea. 


Aceasta era însă una dintre excepţiile alea care confirmă 
regula. Am fost atât amuzat, cât şi puţin neliniştit să-mi dau 
seama că mesteacănul de lângă Stradă semăna cu o femeie, 
de pe mal, la fel de bine ca şi de pe lac. În parte, de vină era 
pinul din spatele lui — creanga aceea golaşă care arăta spre 
nord asemenea unui braţ osos —, dar nu asta era totul. De 
unde stăteam eu, crengile albe şi frunzele înguste ale 
mesteacănului încă alcătuiau silueta unei femei şi, când 
vântul scutura frunzele de jos ale copacului, verdele şi 
argintiul se mişcau aidoma faldurilor unor fuste lungi. 

Spusesem nu, aproape înainte ca Harold să articuleze 
complet oferta sa bine intenţionată de a veni aici şi, uitându- 
mă la femeia-copac, destul de fantomatică în felul ei, am ştiut 
şi de ce o făcusem: Harold era zgomotos, Harold era insensibil 
la nuanţe, Harold putea speria orice se afla aici. Nu voiam 
asta. Eram speriat, da — stând pe scările acelea întunecate 
de la pivniţă şi ascultând bătăile la câţiva paşi de mine, 
fusesem terifiat de moarte —, dar mă simţeam, de asemenea, 
şi complet viu pentru prima dată în ani de zile. Atingeam ceva 
în Sara care depăşea complet experienţa mea, iar asta mă 
fascina. 

Telefonul mi-a sunat în poală, făcându-mă să tresar. L- 
am ridicat, aşteptându-mă să fie Max Devore sau poate 
Footman, linge-blidele lui preaiubit. S-a dovedit a fi un avocat, 
John Storrow, care părea după voce că absolvise facultatea 
destul de recent — săptămâna trecută, de exemplu. Totuşi, 
lucra pentru firma Avery, McLain şi Bernstein din Park 
Avenue, iar Park Avenue e-o adresă bunicică pentru un 
avocat, chiar şi pentru unul care mai are încă puţini dinţi de 
lapte. Dacă Henry Goldacre spunea că Storrow e bun, 
probabil că era. lar specializarea lui era legislaţia legată de 
custodia minorilor. 

— Spuneţi-mi acum ce se petrece acolo, a spus el după 
ce se încheiaseră introducerile şi după ce trecuserăm de 
amabilităţi inutile. 

Am făcut ce-am putut mai bine, simţindu-mă puţin mai 
liniştit pe măsură ce povestea se desfăşura. E ceva ciudat de 


reconfortant să discuţi cu un om al legii o dată ce-a început să 
se scurgă timpul pe care i-l plăteşti din greu; treci atunci de 
punctul magic în care avocatul devine avocatul tău. Avocatul 
tău e blând, avocatul tău e înţelegător, avocatul tău ia notițe 
într-un carneţel cu file galbene şi aprobă din cap tot timpul 
când e nevoie. Majoritatea întrebărilor pe care ţi le pune 
avocatul tău sunt întrebări la care poţi răspunde. lar dacă nu 
poţi, avocatul tău te va ajuta să găseşti o cale de-a o face, 
sigur că da. Avocatul tău e întotdeauna de partea ta. Duş- 
manii tăi sunt şi duşmanii lui. Pentru el, nu eşti niciodată un 
rahat cu ochi, ci întotdeauna o bezea nici prea dulce, nici prea 
seacă. 

Când am terminat, John Storrow a spus: 

— Oau. Mă surprinde că n-a apărut încă nimic în presă. 

— La asta nu m-am gândit. 

Însă înţelegeam unde bătea el. Saga familiei Devore nu 
interesa ziare ca New York Times sau Boston Globe, probabil 
nici măcar Derry News, însă în paginile săptămânalelor de 
supermarket precum The National Enguirer sau Inside View 
s-ar fi potrivit ca o mănuşă — în locul fetei, King Kong se 
hotărăşte să fure copilul inocent al fetei şi să-l ducă cu el pe 
acoperişul Empire State Building. Oh, hei, dă-ne copilul, 
bestie. Nu era o ştire de primă pagină, nu implica o vărsare 
de sânge şi nu era nici o fotografie de morgă cu o celebritate, 
dar se potrivea perfect ca articol trăsnet de pagina nouă. Am 
şi văzut în minte titlul ieşind în evidenţă pe fundalul unor 
fotografii cu Cabana Warrington şi cu rulota ruginită a lui | 
Mattie: COMPU-KING TRĂIEŞTE ÎN PUF ÎN VREME CE VREA SĂ-I 
IA SINGURUL COPIL FRUMOASEI TINERE. Poate că e prea lung, 
mi-am spus. Nici nu mai scriam şi tot aveam nevoie de-un 
editor. Destul de trist, dacă stai să te gândeşti. 

— Poate că, la un anumit moment, o să avem grijă să se 
publice povestea, a spus Storrow pe-un ton meditativ. Mi-am 
dat seama că acesta e un om de care mă puteam apropia, cel 
puţin în starea mea actuală de furie. S-a înviorat: Pe cine 
reprezint eu, domnule Noonan? Pe dumneavoastră sau pe 
tânăra doamnă? Eu votez pentru tânăra doamnă. 


— Tânăra doamnă nici măcar nu ştie că v-am sunat. 
Poate că va crede că am mers prea departe de unul singur. S- 
ar putea, de fapt, să mă altoiască bine cu partea dură a limbii 
sale. 

— De ce să facă asta? 

— Fiindcă-i o femeie yankeu — o femeie yankeu din 
Maine, cea mai rea rasă. Intr-o bună zi, o să-i facă pe 
irlandezi să pară că au logică. 

— Poate, însă ea e cea cu ţinta prinsă-n ace de cămaşă. 
Vă sugerez s-o sunaţi şi să-i spuneţi. 

l-am promis că o voi face. Şi nici măcar n-a fost o 
promisiune greu de dat. Ştiam că trebuie să iau legătura cu 
ea chiar din clipa în care luasem citaţia de la ajutorul de şerif 
Footman. 

— Şi cine-l reprezintă pe Michael Noonan vinerea viitoare 
dimineaţa? 

Storrow a râs sec. 

— O să găsesc pe cineva din apropiere s-o facă. Va 
merge în biroul tipului ăsta Durgin cu dumneavoastră, va 
şedea cuminte cu servieta în poală şi va asculta. Atunci s-ar 
putea să fiu şi eu în oraş — nu voi şti asta decât după ce voi fi 
vorbit cu doamna Devore —, însă nu voi fi în biroul lui Durgin. 
La audierea pentru procesul de custodie, însă, o să mă vedeţi 
la faţă chiar acolo. 

— Perfect. Sunaţi-mă să-mi comunicaţi numele noului 
meu avocat. Celălalt avocat nou al meu. 

— Înî. Între timp, vorbiţi cu tânăra doamnă. Obţineţi-mi o 
slujbă. 

— O să-ncerc. 

— Incercaţi să staţi cât mai la vedere când sunteţi cu ea, 
a spus. Dacă le oferim tipilor celor răi ocazia să fie indecenţi, 
o să fie indecenţi. Nu e nimic între dumneavoastră şi ea de 
genul ăsta, nu? Nimic indecent? Imi cer scuze că trebuie să 
întreb, dar chiar trebuie să întreb. 

— Nu, am spus. A trecut cam multă vreme de când nu 
am mai făcut ceva indecent cu cineva. 

— Mă simt tentat să vă compătimesc, domnule Noonan, 


date fiind circumstanţele însă... 

— Mike. Spune-mi Mike. 

— Bine. Imi place asta. Eu sunt John. Oamenii o să 
vorbească despre relaţia voastră oricum. Ştii asta, nu? 

— Sigur. Oamenii ştiu că am cu ce te plăti. Vor face 
speculaţii privitoare la cum mă va plăti ea pe mine. O văduvă 
frumoasă şi tânără, un văduv de vârstă mijlocie. Sexul va 
părea atunci cel mai logic răspuns. 

— Eşti un realist. 

— Nu prea cred că sunt, dar ştiu să fac diferenţa dintre- 
un vultur şi un bomfaier. 

— Sper să fie aşa, fiindcă s-ar putea ca drumul să fie 
destul de accidentat. Te ridici împotriva unui om extrem de 
bogat. 

Şi totuşi, nu părea speriat. Părea aproape... lacom. 
Vorbea aşa cum o parte din mine se simţise când văzusem că 
magneţii de pe frigider erau iarăşi aranjaţi în cerc. 

— Ştiu că e. 

— In sala de judecată asta n-o să conteze cine ştie cât, 
fiindcă e o sumă considerabilă de bani şi de cealaltă parte. De 
asemenea, judecătorul o să fie foarte conştient că ăsta-i un 
caz exploziv. Asta ne poate fi de folos. 

— Care-i cel mai favorabil lucru nouă? 

Am întrebat asta gândindu-mă la chipul îmbujorat şi fără 
pată al lui Kyra şi la completa ei lipsă de frică în prezenţa 
mamei. Am pus întrebarea, gândindu-mă că John îmi va 
răspunde că acuzaţiile sunt în mod evident nefondate. De 
data asta am gândit greşit. 

— Cel mai favorabil lucru? Vârsta lui Devore. Trebuie că-i 
mai bătrân ca Dumnezeu. 

— Judecând după ce-am auzit în acest week-end, cred că 
trebuie să aibă optzeci şi cinci. Asta-l face pe Dumnezeu mai 
în vârstă. 

— Mda, însă ca potenţial tată îl face pe Tony Randall să 
pară un adolescent, a spus John, iar acum părea a jubila de 
fericire. Gândeşte-te, Michael, copilul absolvă liceul în anul în 
care Bunu' împlineşte o sută de ani. De asemenea, există 


şansa ca bătrânul să fi întrecut măsura. Ştii ce e acela un 
protector ad litem? 

— Nu. 

— Pe scurt, e un avocat desemnat de tribunal să 
protejeze interesele copilului. O parte din taxă e plătită din 
cheltuielile de judecată, însă e-o suma derizorie. Cei mai mulţi 
care acceptă să servească drept protectori ad /item au 
motive strict altruiste... Însă nu toţi. În orice caz, ad /item-ul 
are un cuvânt greu de spus în rezolvarea cazului. Judecătorii 
nu sunt obligaţi să asculte sfaturile lui, însă aproape 
întotdeauna o fac. Îl face pe-un judecător să apară într-o 
lumină proastă dacă refuză sfatul propriului său delegat, iar 
ce urăşte un judecător cel mai mult e să apară într-o lumină 
proastă. 

— Devore va avea propriul lui avocat? 

John a râs. 

— Ce spui de nici mai mult, nici mai puţin de şase doar la 
audierile preliminare? 

— Vorbeşti serios? 

— Tipul are optzeci şi cinci de ani. Asta-i o vârstă prea 
avansată să mai conducă Ferrari-uri, prea avansată să sară cu 
coarda elastică în Tibet şi prea avansată să mai frecventeze 
curve, doar dacă nu-i un bărbat foarte vânjos. Pe ce să-şi mai 
cheltuiască, aşadar, banii? 

— Pe avocaţi, am spus eu sumbru. 

— Mda. 

— lar Mattie Devore? Ea cu ce se alege? 

— Graţie ţie, se alege cu mine, a spus John Storrow. 
Parcă ar fi un roman de John Grisham, nu? Aur curat. Între 
timp, mă interesează Durgin, ad /item-ul. Dacă Devore nu se 
aştepta să apară nici o problemă deosebită, e posibil să fi fost 
destul de neinspirat să-i pună lui Durgin ispita-n cale. lar 
Durgin e posibil să fi fost destul de prost să-i cadă pradă. Hei, 
cine ştie ce putem afla? 

Eu însă rămăsesem în urmă. 

— Se alege cu tine, am spus. Graţie mie. lar dacă eu n-aş 
fi fost pe-aici să-mi vâr coada? Cu ce s-ar fi ales atunci? 


— Cu bubkes. E-n idiş. Înseamnă... 

— Ştiu ce-nseamnă, am spus. Asta-i incredibil. 

— Mnu, nu-i decât justiţia americană. O ştii pe doamna 
cu balanţa? Cea care stă în faţa celor mai multe tribunale 
municipale? 

— Îhî. 

— Pune-i nişte cătuşe la încheieturile solide ale mâinilor 
ei şi lipeşte-i nişte leucoplast peste gură să se asorteze cu 
panglica de la ochi, violeaz-o şi arunc-o în noroi. lţi place 
imaginea asta? Mie nu, da-i o reprezentare fidelă a felului în 
care funcţionează legea în cazurile de custodie, atunci când 
reclamantul e bogat şi inculpatul sărac. lar egalitatea dintre 
sexe a înrăutățit, de fapt, totul, fiindcă, în vreme ce mamele 
sunt încă în general sărace, nu mai sunt văzute nici ca 
alegerea firească pentru custodia copiilor. 

— Mattie Devore are nevoie de tine, nu-i aşa? 

— Da, a spus simplu John. Sună-mă mâine şi spune-mi că 
acceptă. 

— Sper să pot face asta. 

— Şi eu. Şi ascultă; mai e un ultim lucru. 

— Ce? 

— L-ai minţit pe Devore la telefon. 

— Prostii! 

— Mnu, mnu, urăsc să-l contrazic pe autorul preferat al 
surorii mele, dar l-ai minţit şi ştii asta. l-ai spus lui Max Devore 
că Mattie şi copilul erau împreună, că fetiţa culegea flori, că 
totul era bine şi frumos. Ai desenat totul, mai puţin pe Bambi 
şi pe Thumper. 

Şedeam acum ţeapăn în scaunul de la birou. Mă simţeam 
acuzat pe nedrept. Simţeam, de asemenea, că propria mea 
isteţime fusese trecută cu vederea. 

— Hei, nu, mai gândeşte-te o dată. Eu nu am spus 
niciodată nimic ritos. l-am spus că am presupus. Am folosit 
cuvântul mai mult decât o singură dată. Mi-amintesc asta 
foarte limpede. 

— În, iar dacă el a-nregistrat conversaţia, o să ai ocazia 
chiar şi să numeri de câte ori ai spus-o. 


N-am răspuns imediat. Mă gândeam la discuţia pe care o 
avusesem cu el, amintindu-mi murmurul imperceptibil de pe 
fir, murmurul caracteristic pe care mi-l aminteam din toate 
celelalte veri pe care le petrecusem la Sara Laughs. Fusese 
acel mmmmm jos şi constant mai puternic sâmbătă seara? 

— Cred că e posibil să existe o casetă, am spus cu 
reţinere. 

— Îhî. Şi, dacă avocatul lui Devore o să i-o duca ad litem- 
ului, cum crezi că o să-ţi sune vocea pe bandă? 

— Grijulie, am spus. Poate ca a unui om ce ascunde 
ceva. 

— Sau a unuia care spune baliverne. Şi tu te pricepi la 
asta, nu? La urma urmei, cu asta te ocupi pentru a trăi. La 
audierea preliminară, e posibil ca avocatul lui Devore să 
pomenească de asta. Dacă aduce el apoi una dintre 
persoanele care au trecut pe lângă voi la scurtă vreme după 
ce a sosit Mattie lângă tine... o persoana care poate depune 
marturie că tânăra doamnă părea deranjată şi tulburată... 
cum crezi că vei părea atunci? 

— Ca un mincinos, am spus, după care: Ah, futu-i. 

— Nu te teme, Mike. Păstrează-ţi buna-dispoziţie. 

— Ce să fac? 

— Scoate tu pistolul înainte să-l scoată ei. Spune-i lui 
Durgin exact ce s-a întâmplat. Pune totul în depoziţie. 
Subliniază faptul că fetiţa credea că umblă în siguranţă. 
Asigură-te că pomeneşti şi de chestia aia cu "călcatul pe 
lângă". Îmi place aia. 

— Apoi, dacă au o casetă, o pun s-o ascultăm şi-o să par 
doar un şmecher care-şi schimbă povestea. 

— Nu cred. Nu erai sub jurământ când ai vorbit cu 
Devore, nu? Stăteai doar acolo, pe estacadă, îţi vedeai de 
treburile tale, te uitai la focurile de artificii. Din senin, te sună 
bătrânul ăsta morocănos. Începe să dea din gură. Nici măcar 
nu i-ai dat tu numărul de telefon, nu? 

— Nu. 

— Numărul tău de telefon ne/istat. 

— Nu. 


— Şi, chiar dacă a spus el că e Maxwell Devore, putea fi 
oricine, corect? 

— Corect. 

— Putea fi şahul Iranului. 

— Nu, şahul e mort. 

— Cade şahul, atunci. Dar putea fi un vecin băgăcios... 
sau unul pus pe glume. 

— Da. 

— Şi-ai spus ce-ai spus, conştient fiind de toate 
posibilităţile astea. Dar acum că eşti implicat în procedurile 
oficiale de judecată, spui întregul adevăr şi nimic altceva 
decât adevărul. 

— Poţi fi sigur. 

Sentimentul acela plăcut de avocatu/-meu mă părăsise 
pentru scurtă vreme, dar acum se întorsese din plin. 

— Nu poţi spune altceva decât adevărul, Mike, a spus el 
solemn. Poate cu excepţia a câtorva cazuri, iar acesta nu e 
unul dintre ele. Ne-am înţeles? 

— Da. 

— Prea bine, am terminat. Vreau să primesc un telefon 
fie de la tine, fie de la Mattie Devore în jurul orei unşpe 
mâine. Ar fi bine să fie de la ea. 

— O să-ncerc. 

— Dacă chiar se-mpotriveşte, ştii ce trebuie să faci, nu? 

— Aşa cred. Mulţumesc, John. 

— Intr-un fel sau altul, o să discutăm foarte curând, a 
spus şi a închis. 

Am rămas unde mă aflam, pentru o vreme. O dată am 
apăsat butonul care deschidea linia telefonului fără fir, apoi l- 
am apăsat din nou, închizând-o. Trebuia să vorbesc cu Mattie, 
însă nu eram încă pregătit s-o fac. Am hotărât să fac în 
schimb o plimbare. 

Dacă chiar se-mpotriveşte, ştii ce trebuie să faci, nu? 

Desigur. Să-i reamintesc că nu-şi permite să fie mândră. 
Că nu-şi permite să facă pe yankeul, refuzând mila lui Michael 
Noonan, autor al ființei duale, al Bărbatului în cămaşă roşie 
şi al curând-publicatului Promisiunea lui Helen. Să-i 


reamintesc că poate rămâne fie cu mândria, fie cu fiica ei, 
însă foarte probabil nu cu amândouă. 
Hai, Mattie, alege una. 


Am mers aproape până la capătul stradelei, oprindu-mă 
la Pajiştea Tidwell cu priveliştea ei frumoasă asupra căuşului 
de lac şi asupra Munţilor Albi de după el. Apa visa sub un cer 
ceţos, părând cenuşie când îţi înclinai capul într-o parte, 
albastră când ti-l înclinai în cealaltă. Senzaţia aceea de mister 
era foarte prezentă în jurul meu. Senzaţia aceea de Mander- 
ley. 

Peste patruzeci de oameni negri se stabiliseră aici pe la 
începutul secolului — stătuseră aici pentru o vreme, în orice 
caz —, potrivit Mariei Hingerman (potrivit şi Une; istorii a 
Districtului Castle şi a oraşului Castle Rock, un tom masiv 
publicat în 1977, anul bicentenar al districtului). Fuseseră niş- 
te oameni negri destul de aparte: cei mai mulţi dintre ei erau 
rude, cei mai mulţi dintre ei, foarte talentaţi, cei mai mulţi 
dintre ei, parte a unui grup muzical numit la început The Red- 
Top Boys% şi mai apoi Sara Tidwell and the Red-Top Boys. 
Cumpăraseră pajiştea şi o porţiune măricică de pământ de pe 
malul lacului de la un bărbat pe nume Douglas Day. Banii 
fuseseră strânşi într-o perioadă de zece ani, potrivit lui Sonny 
Tidwell, care încheiase afacerea (ca membru al formaţiei, Don 
Tidwell cântase la ceea ce era cunoscut pe atunci sub numele 
de "chitară scărmănată"). 

Se vorbise mult şi pătimaş despre acest lucru în oraş şi 
avusese loc chiar şi o întâlnire de protest împotriva "venirii 
ăstor negrotei, care circulă-n hoarde". Lucrurile se aşezaseră, 
însă, şi totul revenise la normal, aşa cum se întâmplă de 
obicei. Oraşul de cocioabe la care se aşteptaseră cei mai 
mulţi localnici să apară pe Dealul lui Day (fiindcă aşa era 
numită Pajiştea Tidwell în 1900, când cumpărase Son Tidwell 
pământul în numele numerosului său clan) nu fusese 


3 Aprox — Băieţii cu păr roşcat 


construit niciodată. În loc de asta, fuseseră construite câteva 
cabane curate şi albe, care împrejmuiau o clădire mare ce 
trebuie să fi avut destinaţia de loc de întâlnire, de sală pentru 
repetiţii sau, poate, într-un anumit moment, de sală de 
concert. 

Sara and the Red-Top Boys (uneori apărea şi câte o Red- 
Top Girl în formaţie; componenţa era volatilă, se schimba la 
fiecare reprezentaţie) cântase prin vestul Maine-ului vreme 
de un an, poate chiar şi doi. In oraşele din susul şi josul Liniei 
Vestice —Farmington, Skowhegan, Bridgton, Gates Falls, 
Castle Rock, Motton, Fryeburg — mai dai încă la bazarurile 
organizate în hambare şi la talciocuri peste vechile afişe ale 
spectacolele lor. Sara and the Red-Tops aveau mare trecere 
pe unde mergeau şi se înțelegeau bine şi cu cei de-acasă, din 
TR, ceea ce nu m-a mirat niciodată. În ciuda tuturor lucrurilor, 
Robert Frost — poetul acela utilitarist şi deseori neplăcut — 
avea dreptate: în cele trei state nord-estice, noi chiar suntem 
de părere că nişte garduri bune îi fac şi pe vecini să fie buni. 
Ne agităm şi-apoi păstrăm o tăcere mizerabilă, genul acela de 
tăcere cu ochi sfredelitori şi având colţurile gurii trase-n jos. 
"Işi plătesc taxele", spunem noi. "N-o trebuit niciodată să le- 
mpuşc v'un câne", spunem noi. "Is numa' ei cu-ale lor", 
spunem noi, de parcă izolarea ar fi o virtute. Şi, desigur, 
virtutea definitorie: "Nu acceptă pomană." 

Şi, la un anumit moment, Sara Tidwell devenise Sara 
Laughs. 

Intr-un sfârşit, însă, TR-90 trebuie că nu fusese ce-şi 
doriseră ei, fiindcă, după ce cântaseră la un bâlci sau două 
spre sfârşitul verii lui 1901, clanul se mutase. Cabanele lor 
curate şi micuţe le aduseseră familiei Day bani frumoşi, din 
chiriile pe timpul verii, până în 1933, când arseseră toate în 
incendiile din vară, incendii care reduseseră la cenuşă părţile 
de est şi de nord ale lacului. Sfârşitul poveștii. 

Cu excepţia muzicii ei, desigur. Muzica ei supravieţuise. 

M-am ridicat de pe piatra pe care şezusem, mi-am întins 
braţele şi spatele şi-am pornit înapoi în josul stradelei, 
cântând unul dintre cântecele ei în tot acest timp. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


În timpul plimbării mele înapoi spre casă pe stradelă, am 
încercat să nu mă gândesc la absolut nimic. Primul meu 
editor obişnuia să spună că optzeci şi cinci la sută din ceea ce 
se petrece în capul unui romancier nu-l priveşte câtuşi de 
puţin, un sentiment despre care am crezut mereu că nu tre- 
buie redus doar la scriitori. Aşa-numitul nivel superior al 
gândirii este, în general, cu mult supraestimat. Când apar 
probleme şi trebuie luate măsuri, eu găsesc că e în general 
mai bine să te dai pur şi simplu la o parte şi să-i laşi pe băieţii 
din beci să-şi facă treaba. Acolo jos, nişte nesindicalişti cu 
mulţi muşchi şi tatuaje duc munca cea grea. Specialitatea lor 
e instinctul şi trimit problemele sus spre a fi judecate logic 
doar în ultimă instanţă. 


Când am încercat s-o sun pe Mattie Devore s-a întâmplat 
un lucru extrem de ciudat — ceva ce nu avea absolut nimic 
de-a face cu fantomele, din câte-mi puteam eu da seama. În 
loc să primesc zumzetul de ton liber, când am apăsat butonul 
ON al aparatului fără fir, am primit tăcere. Apoi, chiar când 
îmi spuneam că trebuie să fi lăsat ridicat receptorul 
telefonului din dormitor, mi-am dat seama că nu era o tăcere 
totală. Depărtat, asemenea unei transmisiuni radio din 
spaţiul cosmic, voios şi măcăind ca o rață de desen animat, 
un tip cu un accent de Brooklyn destul de pronunţat cânta: "A 
urmat-o pân' la şcoală-ntr-o zi, şcoală-ntr-o zi, şcoală-ntr-o zi. 
A urmat-o pân' la şcoală-ntr-o zi, şi asta încălca 
regulamentul." 

Am deschis gura să întreb cine era acolo, dar, înainte s-o 
pot face, vocea unei femei a spus: 

— Alo? 

Părea descumpănită şi nesigură. 

— Mattie? 


În confuzia mea, nu mi-a trecut deloc prin minte să-i 
spun cumva mai formal, cum ar fi domnişoară sau doamnă 
Devore. Şi nici nu mi s-a părut ciudat că ştiam cine e, 
bazându-mă pe-un singur cuvânt, chiar dacă singura noastră 
discuţie de dinainte fusese relativ scurtă. Poate că tipii din 
beci au recunoscut muzica de fundal şi-au făcut legătura cu 
Kyra. 

— Domnule Noonan? (Părea mai uluită ca niciodată.) Nici 
măcar n-a sunat telefonul! 

— Trebuie să fi ridicat receptorul tocmai când ţi se făcea 
ţie legătura, am spus. Se-ntâmplă uneori. 

Dar de câte ori, m-am întrebat dacă se-ntâmplă ca 
persoana care te sună să fie chiar cea pe care tu însuşi aveai 
de gând s-o suni? Poate destul de des, de fapt. Telepatie sau 
coincidenţă? În direct sau înregistrate pe CD-uri Memorex? În 
orice caz, părea aproape o magie. M-am uitat de cealaltă 
parte a sufrageriei lungi şi joase în ochii sticloşi ai elanului 
Bunter şi mi-am spus: Da, dar poate că acum, ăsta-i un loc 
magic. _ 

— Probabil, a spus ea neîncrezătoare. Imi cer scuze în 
primul rând că v-am sunat — e-o îndrăzneală. Numărul 
dumneavoastră e neînregistrat, ştiu asta. 

Oh, nu-ți face griji din pricina asta, mi-am spus. Deja 
au toţi numărul ăsta. De fapt, mă gândeam să-l introduc în 
Pagini Aurii. 

— L-am copiat de pe fişa dumneavoastră de la bibliotecă, 
a continuat ea, părând stânjenită. Acolo lucrez eu. 

În fundal, "The Hokey Cokey" îi făcuse loc lui "The Farmer 
in the Dell". 

— Nu face nimic, am spus. Mai cu seamă că tocmai ca să 
te sun pe tine am ridicat receptorul. 

— Pe mine? De ce? 

— Doamnele mai întâi. 

A râs scurt şi crispat. 

— Voiam să vă invit la cină. Adică, Ki şi cu mine voiam să 
vă invităm la cină. Ar fi trebuit s-o fac mai devreme. Aţi fost 
nemaipomenit cu noi alaltăieri. Veţi veni? 


— Da, am spus fără absolut nici un preget. Cu mulţumiri. 
Avem, oricum, de discutat despre unele lucruri. 

A urmat o pauză. În fundal, şoarecele lua brânza. În 
copilărie, credeam că toate lucrurile acelea se petrec într-o 
fabrică imensă numită The Hi-Ho-Dairy-O. 

— Mattie? Mai eşti acolo? 

— V-a târât şi pe dumneavoastră, nu-i aşa? Bătrânul ăla 
îngrozitor. 

Acum, vocea ei părea nu crispată, ci cumva moartă. 

— Păi, da şi nu. Ai putea spune că soarta m-a târât. Sau 
Dumnezeu. Nu mă aflam acolo în dimineaţa aceea din cauza 
lui Max Devore; pornisem pe urmele Villageburger-ului 
proscris. 

N-a râs, însă i s-a luminat puţin vocea şi asta m-a 
bucurat. Oamenii care vorbesc în felul acela mort, rănit, sunt 
în general nişte oameni speriaţi. Sunt, uneori, nişte oameni 
de-a dreptul terorizaţi. 

— Îmi cer scuze că v-am târât în problema mea. 

Aveam o bănuială că va începe să se-ndoiască cine pe 
cine târa după ce aveam să-i spun de John Storrow şi mă 
bucuram că aceea era o discuţie pe care nu trebuia s-o port 
cu ea la telefon. 

— În orice caz, mi-ar plăcea să vin la cină. Când? 

— Ar fi prea curând în seara asta? 

— Categoric nu. 

— Minunat. Trebuie să mâncăm devreme, însă, ca să nu 
adoarmă cu capu-n farfurie micuța mea. La şase e bine? 

— Da. 

— Ki va fi în extaz. Nu avem parte de prea multe vizite. 

— N-a mai mers de una singură pe străzi, nu? 

Am crezut că poate se va simţi ofensată. In schimb, de 
data aceasta chiar a râs. 

— Dumnezeule, nu. A speriat-o toată agitația de 
sâmbătă. Acum vine înăuntru să-mi spună şi dacă pleacă de 
la leagănul din curtea de lângă casă la groapa cu nisip din 
spate. A vorbit, însă, mult despre dumneavoastră. Vă spune 
"tipul ăla înalt care m-a călat". Cred că-şi face griji să nu fiţi 


cumva supărat pe ea. 

— Spune-i că nu sunt, am zis. Nu, îmi retrag cuvintele. O 
să i-o spun chiar eu. Ce pot aduce? 

— O sticlă de vin? m-a întrebat, puţin neîncrezătoare. 
Sau poate că-i prea pretenţios — nu voiam decât să prăjesc 
nişte hamburgeri pe grătar şi să fac nişte salată de cartofi. 

— O să aduc o sticlă nepretenţioasă. 

— Mulţumesc, a spus. E puţin emoţionant totul. Noi nu 
avem niciodată musafiri. 

Am fost îngrozit să descopăr că sunt pe punctul de-a 
spune că şi mie mi se părea puţin emoţionant prima întâlnire 
în patru ani şi tot tacâmul. 

— Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine. 

Închizând telefonul, mi-am amintit de sfatul lui John 
Storrow de a sta când sunt cu ea cât mai la vedere, să nu mai 
dau apă la moara de bârfe a oraşului. Dacă voia să gătească 
pe grătar, probabil că aveam să stăm afară, acolo unde toată 
lumea putea vedea că am stat îmbrăcaţi... cea mai mare 
parte a serii, cel puţin. Ea, în orice caz, va face la un anumit 
moment politicosul gest de a mă invita să intru. Eu voi face 
atunci politicosul gest de a accepta. Îi voi admira tabloul ei 
preferat cu Elvis de pe perete sau farfuriile comemorative de 
la Franklin Mint sau ce-o mai avea ea în chip de decoraţiuni 
pentru rulotă; o voi lăsa pe Kyra să-mi arate dormitorul ei şi 
voi exclama a uimire la vederea excelentei colecţii de animale 
din pluş şi a păpuşii ei preferate, dacă era nevoie. Sunt tot 
soiul de priorităţi în viaţă. Unele pe care avocatul tău le poate 
înţelege, însă bănuiesc că sunt destule şi din acelea pe care 
nu le poate. 

— Procedez cum se cuvinte, Bunter? am întrebat elanul 
împăiat. Mugeşte o dată pentru da, de două pentru nu. 

Ajunsesem la jumătatea holului ce duce spre aripa 
nordică, gândindu-mă la nimic altceva decât la un duş rece, 
când, din spatele meu, foarte încet, s-a auzit un clinchet scurt 
de la clopoţelul din jurul gâtului lui Bunter. M-am oprit în loc, 
cu capul înclinat, ţinând în mână cămaşa, aşteptând să mai 
sune o dată clopoţelul. După aproape un minut, am parcurs şi 


restul drumului către baie şi am pornit duşul. 


Magazinul Universal Lakeview avea o gamă destul de 
bună de vinuri, ascunse vederii, într-un colţ — nu era la mare 
căutare printre localnici, poate, însă turiştii îl cumpărau 
probabil în cantităţi satisfăcătoare — şi am ales o sticlă de 
Mondavi roşu. Era probabil puţin mai scumpă decât voise 
Mattie să fie, dar puteam să-i răzuiesc eticheta cu preţul şi să 
sper că nu-şi va da seama de diferenţă. La ghişeu era coadă; 
în general, oameni cu tricourile ude trase peste costumele de 
baie şi cu nisipul de pe plaja publică lipit pe picioare. Cât mi- 
am aşteptat rândul, ochii mi-au căzut pe nimicurile acelea pe 
care le găseşti întotdeauna în apropierea ghişeului. Printre ele 
se aflau şi mai multe pungi din plastic etichetate MAGNABET, 
pe fiecare pungă apărând câte un desen în care pe uşa unui 
frigider stătea scris MĂ ÎNTORC CURÂND. Conform 
informaţiilor de pe etichetă, în fiecare Magnabet se aflau câte 
două seturi de consoane, PLUS VOCALE DE REZERVĂ. Am 
înşfăcat două seturi... apoi am mai luat un al treilea, spunân- 
du-mi că fetiţa lui Mattie Devore avea probabil vârsta 
potrivită pentru astfel de jocuri. 


Kyra m-a observat când am intrat pe poarta curţii 
năpădite de iarbă, a sărit din leagănul scund de lângă rulotă, 
s-a năpustit spre mama ei şi i s-a ascuns în spate. Când m-am 
apropiat de grătarul instalat lângă scările din zgură presată în 
faţa locuinţei, copilul care-mi vorbise fără teamă sâmbătă nu 
mai era decât un singur ochi albastru iscoditor şi o mână 
grăsulie strângând în pumn un pliu al fustei de vară a mamei 
sale, chiar sub şold. 

Două ore au adus schimbări considerabile, totuşi. Pe 
când se adâncea crepusculul, Kyra şedeam poala mea, 
ascultând atentă — chiar dacă din ce în ce mai adormită — 
cum îi citeam povestea mereu captivantă a Cenuşăresei. 
Canapeaua pe care şedeam avea o nuanţă de maro care nu 


poate fi vândută legal decât în magazinele cu reduceri şi, pe 
deasupra, era şi extrem de denivelată, însă, totuşi, mă 
simţeam ruşinat de preconcepţiile mele pripite cu privire la ce 
aveam să văd în interiorul rulotei ăsteia. Pe peretele de 
deasupra şi din spatele nostru se afla o stampă de Edward 
Hopper — aceea cu tejgheaua goală a unui fast food noaptea 
târziu — şi, de cealaltă parte a încăperii, deasupra micuţei 
mese laminate din ungherul pentru bucătărie se afla una 
dintre “F/orile-soarelui" ale lui Vincent van Gogh. Chiar mai 
mult ca Hopper-ul, aceasta părea că se integrează în rulota 
dublă a lui Mattie Devore. Habar nu am de ce am avut 
impresia asta, dar aşa am simţit. 

— Papuciu de sticlă o s-o taie la picioluş, a spus Ki într-un 
fel uimit, gânditor. 

— Nici pomeneală, am spus. Pantoful de sticlă a fost 
special făcut în Regatul lui Grimoire. Neted şi de nespart, 
atâta vreme cât nu cânţi un do înalt când îl porţi. 

— Plimesc şi eu o peleche? 

— Scuze, Ki, am spus, nimeni nu mai ştie cum se fac 
pantofii de sticlă. E-o artă pierdută, ca şi fierul de Toledo. 

Era cald în rulotă şi-mi era şi mai cald cum stătea ea pe 
cămaşa mea, dar nu aş fi schimbat nimic. Să ţin un copil în 
poală era un sentiment plăcut. Afară, mama ei cânta şi aduna 
vesela de pe masa pliantă pe care o folosiserăm la picnic. S-o 
aud cântând era iarăşi un sentiment plăcut. 

— Continuă, continuă, a spus Kyra, arătând cu degetul 
spre fotografia în care Cenuşăreasa freca podeaua. Privirea 
aceea furişă de după piciorul mamei dispăruse; fetiţa furioasă 
de "mă-duc-la-blestemata-aia-de-plajă" de sâmbătă dimineaţa 
dispăruse; acum nu mai era decât un copil somnoros, frumos 
şi luminos şi sincer.— Până când mai pot rezista. 

— Trebuie să mergi să faci pipi? 

— Nu, a spus, uitându-se la mine cu un oarecare dispreţ. 
Pe deasupla, se zice a uuu-lina. Pipi face ceasul de noptielă, 
aşa spune Mattie. Şi am fost deja. Da' dacă nu melgi cu 
povestea mai lepede, o s-adolm. 

— Nu poţi grăbi poveştile care conţin ceva magic, Ki. 


— Atunci, melgi cât poţi de lepede. 

— Bine. 

Am întors pagina. Acolo, Cenuşăreasa încerca să fie 
bună, făcându-le cu mâna de la revedere nemernicelor ei de 
surori care se duceau la bal îmbrăcate ca nişte starlete dintr-o 
discotecă. 

— "De-ndată ce le ură Cenuşăreasa drum bun lui Tammy 
Faye şi Vann..." 

— Astea-s numele sulolilor? 

— Sunt cele pe care li le-am dat eu, da. E bine aşa? 

— Sigur. 

S-a aşezat mai comod în poala mea şi şi-a lăsat capul 
iarăşi pe pieptul meu. 

— "De-ndată ce le ură Cenuşăreasa drum bun lui Tammy 
Faye şi lui Vann, apăru din senin o lumină strălucitoare în 
colţul bucătăriei. Din ea ieşi o femeie frumoasă îmbrăcată 
într-o rochie argintie. Bijuteriile din părul ei străluceau 
asemeni unor stele." 

— Zâna naşă, a spus-o Kyra p-aia dreaptă. 

— Da. 

Mattie a intrat, aducând cu ea jumătatea de sticlă care 
mai rămăsese din vinul de Mondavi şi piesele înnegrite ale 
grătarului. Rochia ei de vară era de un roşu-aprins. În 
picioare, purta o pereche de papuci sport cu talpa joasă atât 
de albi, că păreau să strălucească în obscuritate. Avea părul 
prins la spate şi, deşi încă nu era tipa aceea superbă de la 
clubul country pe care mi-o închipuisem, era foarte frumoasă. 
S-a uitat întâi la Kyra, s-a uitat la mine, a înălţat din 
sprâncene, a făcut un gest din mâini care sugera ridicarea. Eu 
am scuturat din cap, răspunzându-i cu mesajul că nici unul 
dintre noi nu terminase încă. 

Am reluat lectura în vreme ce Mattie s-a apucat să curețe 
cele câteva unelte de gătit ale ei. Încă mai fredona. Până 
când a terminat cu spatula, corpul lui Ki se relaxase şi mai 
mult, lucru pe care l-am sesizat imediat — o trăsese pe 
dreapta, şi încă serios de tot. Am închis Micuta comoară a 
poveştilor pentru copii şi am aşezat-o pe măsuţă, alături de 


alte câteva cărţi — cele pe care le citea Mattie, am presupus. 
Am ridicat privirea şi am făcut către ea semnul în V de la 
victorie. 

— Noonan, câştigător prin knock-out tehnic în runda a 
opta, am spus. 

Mattie şi-a şters mâinile pe un prosop de vase şi a venit 
lângă mine. 

— Dă-mi-o mie. 

M-am ridicat, însă, cu Kyra în braţe. 

— O duc eu. Unde? 

Mi-a arătat cu degetul. 

— La stânga. 

Am dus copilul pe coridorul suficient de îngust să 
trebuiască să fiu atent să nu-i lovesc picioarele de un perete 
sau vârful capului de celălalt. La capătul coridorului se afla 
baia, curată lună. La dreapta se afla o uşă închisă care dădea, 
am presupus eu, în dormitorul pe care Mattie îl împărţise 
cândva cu Lance Devore şi în care acum dormea singură. 
Dacă exista un iubit care să rămână peste noapte chiar şi 
rareori, Mattie făcuse o treabă excelentă în a şterge urmele 
prezenţei lui din rulotă. 

M-am strecurat cu grijă prin uşa din stânga şi m-am uitat 
la pătuţul acoperit cu o pătură pufoasă imprimată cu 
trandafiri, la masa pe care stătea căsuţa pentru păpuşi, la 
poza cu Oraşul de Smarald de pe perete, la însemnul (alcătuit 
din litere sclipire autocolante) de pe un altul, care spunea 
CASA KYRA. Devore voia s-o ia de aici, dintr-un loc unde nimic 
nu era nelalocul lui — unde, din contră, totul era într-o ordine 
perfectă. Casa Kyra era camera unei fetiţe care creştea în 
condiţii bune. 

— Aşeaz-o pe pat şi după aia du-te să-ţi mai torni un 
pahar de vin, a spus Mattie. O s-o îmbrac eu în pijama şi vin 
după tine. Ştiu că avem de discutat despre nişte lucruri. 

— Bine. 

Am aşezat-o, apoi m-am mai aplecat puţin, voind să o 
sărut pe nas. Aproape că m-am răzgândit, apoi, totuşi, am 
făcut-o. Când am plecat, Mattie zâmbea, aşa că presupun că 


n-a deranjat-o. 


Mi-am mai turnat nişte vin, am intrat în sufrageria 
minusculă cu el şi m-am uitat la cele două cărţi de lângă 
volumul cu poveşti al lui Ki. Intotdeauna sunt curios ce citesc 
oamenii; singura dovadă mai bună a vieţii lor este conţinutul 
dulăpioarelor cu medicamente, iar să scotoceşti printre pi- 
lulele şi picăturile gazdei tale nu e un lucru bine văzut de 
clasa sus-pusă. 

Cărţile erau destul de diferite încât să pară nelalocul lor 
împreună. Una, cu un semn de carte încropit dintr-o carte de 
joc, aflat pe la trei sferturi din grosimea cărţii, era ediţia de 
masă a Martorului tăcut al lui Richard North Patterson. l-am 
aplaudat gustul; Patterson şi DeMille sunt poate cei mai buni 
dintre romancierii populari de astăzi. Cealaltă, un tom cu 
coperte cartonate destul de greu, era Anto/ogia prozei scurte 
a lui Herman Melville. Cam atât de departe de Richard North 
Patterson cât se poate merge. Potrivit ştampilei vineţii, 
şterse, de pe grosimea paginilor, volumul acesta aparţinea 
Bibliotecii Comunităţii Cele Patru Lacuri. Biblioteca aceasta 
era o clădire micuță şi frumuşică la vreo opt kilometri sud de 
lacul Dark Score, acolo unde Route 68 părăsea TR-ul şi intra 
în Motton. Era locul unde lucra Mattie, probabil. Am deschis 
acolo unde îşi pusese ea semnul de carte, o altă carte de joc, 
şi am observat că citea "Bartleby". 

— N-o înţeleg, a spus ea din spatele meu, speriindu-mă 
atât de tare că aproape am scăpat cartea din mâini. Imi place 
— e-o poveste destul de bună —, dar nu am nici cea mai vagă 
idee despre ce vrea să spună. Cealaltă, ei bine, deja mi-am 
dat seama cine e criminalul. 

— E ciudat să citeşti cărţile astea două în tandem, am 
spus, aşezându-le pe amândouă la loc. 

— Pe cea a lui Parterson o citesc de plăcere, a spus 
Mattie. 

S-a dus în bucătărie, s-a uitat scurt (şi cu puţină tânjire, 
mi-am spus eu) la sticla de vin, apoi a deschis frigiderul şi a 


scos o carafă de Kool-Aid. Pe uşa frigiderului se aflau nişte 
cuvinte pe care fiica ei le alcătuise deja din literele din punga 
ei Magnabet: KI şi MATTIE şi HOHO (Moş Crăciun, am presu- 
pus eu). 

— Păi, le citesc pe amândouă de plăcere, cred, însă 
urmează să discutăm despre "Bartleby" într-un grup mic de 
lectură din care fac şi eu parte. Ne întâlnim joia seara la 
bibliotecă. Mai am încă vreo zece pagini de citit. 

— Un cerc de lectură. 

— Înî. Conduce doamna Briggs. l-a pus bazele cu mult 
înainte să mă fi născut eu. Ea-i bibliotecar-şef la Cele Patru 
Lacuri, ştii? 

— Ştiu. Lindy Briggs e cumnata îngrijitorului meu. 

Mattie a zâmbit. 

— Ce mică-i lumea, nu ţi se pare? 

— Nu, lumea-i mare, mic e doar oraşul ăsta. 

A dat să se sprijine de tejghea cu mâna în care ţinea 
paharul de Kool-Aid, apoi s-a răzgândit. 

— De ce nu ieşim afară să şedem? În felul ăsta oricine 
trece pe aici poate vedea că suntem încă îmbrăcaţi şi că nu 
avem nimic luat pe dos pe noi. 

M-am uitat uluit la ea. Mi-a întors privirea cu un soi de 
bună-dispoziţie cinică. Nu era o expresie care să par în mod 
deosebit acasă pe chipul ei. 

— Poate că nu am decât douăzeci şi unu de ani, dar nu-s 
proastă, a spus. E cu ochii pe mine. Ştiu asta şi poate c-o ştii 
şi tu. Într-o altă seară poate că m-aş simţi tentată să spun 
dracu să-l ia dacă nu ştie de glumă, dar afară-i mai răcoare şi 
fumul de la grătar va ţine insectele la depărtare. Te-am şocat 
cumva? Dacă da, îmi cer scuze. 

— Nu m-ai şocat. 

Mă şocase — puţin. 

— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. 

Am coborât scările puţin nesigure din zgură presată, cu 
paharele în mână, şi ne-am aşezat umăr la umăr în două 
scăunele pentru peluză. La stânga noastră, cărbunii din grătar 
străluceau de-un roşu-palid în întunericul mereu mai dens. 


Mattie s-a lăsat pe spate, şi-a aşezat pentru scurtă vreme 
curbura rece a paharului pe frunte, apoi a băut aproape tot ce 
mai era în el, cuburile de gheaţă lovindu-se de dinţii ei cu un 
pocnet tremurat. Greierii băzâiau în pădurea din spatele 
rulotei şi dincolo de drum. Mai departe, pe autostrada 68, 
vedeam lumina albă şi puternică a tuburilor cu neon de 
deasupra pompelor pentru benzină de la Magazinul Universal 
Lakeview. Şezutul scaunului meu era puţin lăsat, panglicile 
întreţesute în material erau puţin franjurate, iar fata cea mare 
stătea puţin cam prea aplecată spre stânga, însă totuşi nu-mi 
doream să mă aflu altundeva. Seara aceasta se dovedise a fi 
un miracol mic şi tăcut... cel puţin până acum. Încă mai 
trebuia să discutăm despre John Storrow. 

— Mă bucur că ai venit într-o marţi seara, a spus ea. 
Serile de marţi sunt grele pentru mine. Întotdeauna mă 
gândesc la meciurile de softball de la domeniul Warrington. 
Acum, probabil că băieţii îşi adună echipamentul — bâtele şi 
bazele şi masca celui care prinde mingea — şi îl pun la loc în 
dulapul de depozitare din spatele panoului de afişaj al gaz- 
delor. Işi beau ultimele sticle de bere şi îşi fumează ultimele 
ţigări. Acolo l-am întâlnit pe soţul meu, să ştii. Sunt sigură că 
ai aflat toată povestea deja. 

Nu-i puteam vedea bine faţa, însă puteam auzi nuanţa 
ştearsă de amărăciune care i se insinuase în glas, şi am 
bănuit că încă mai poartă expresia aceea cinică pe faţă. Era o 
expresie prea bătrână pentru ea, dar mi-am spus că era 
destul de îndreptăţită s-o poarte. Deşi, dacă nu avea grijă, 
putea să prindă rădăcini şi să crească. 

— Am auzit, da, o variantă de la Bill — cumnatul lui 
Lindy. 

— Oh, ăhă — povestea noastră se vinde cu amănuntul. 
Poţi s-o cumperi de la magazin sau de la Village Cafe, sau de 
la garajul lui gură-spartă âla... cel pe care socrul meu l-a 
scăpat de cei de la Western Savings, apropo. A intervenit 
chiar înainte ca banca să-i pună sechestru pe clădire. Acum, 
Dickie Brooks şi bunii lui amici cred că Max Devore e lisus în 
carne şi oase. Sper că ai primit o variantă cât de cât mai 


corectă de la domnul Dean decât ai fi primit de la Garaj. Aşa 
trebuie să fie, altfel n-ai fi riscat să mănânci hamburgeri cu 
Jezebel. 

Voiam să trecem de faza asta, dacă se putea — furia ei 
era de înţeles, însă nu folosea la nimic. Sigur că pentru mine 
era uşor să observ asta; nu copilul meu fusese transformat 
într-o batistă legată la mijlocul unei frânghii de la jocul de-a 
trasul funiei. 

— Incă se mai joacă softball la Warrington? Chiar dacă a 
cumpărat Devore domeniul? 

— Chiar aşa. În fiecare marţi seara merge în scaunul lui 
cu rotile motorizat, şi asistă la meci. Mai sunt şi alte chestii pe 
care le face de când s-a întors aici şi care nu sunt decât 
încercări de a cumpăra de la oameni o reputaţie bună, însă 
cred că-i plac cu adevărat meciurile de softball. Merge cu el şi 
femeia aia, Whitmore. Ea aduce un tub cu oxigen de rezervă 
într-un cărucior mic şi roşu, care are roţile din faţă albe pe 
margini. Are cu ea şi o mănuşă de jucător, pentru cazul în 
care se nimereşte să treacă vreo minge peste gard spre locul 
unde stă el. Devore a prins una pe la începutul sezonului, am 
auzit, şi a primit ovaţiile admirative ale jucătorilor şi ale celor 
veniţi să asiste. 

— Crezi că meciurile îl fac să-şi amintească de fiul lui? 

Mattie a zâmbit sardonic. 

— Nici nu cred că-i trece prin minte vreun gând legat de 
Lance, nu atunci când e la terenul de joc. La Warrington se 
joacă dur — se aruncă în fund către baza principală, sar în 
boschete să prindă mingile se înjură unul pe altul când se 
greşeşte — şi bătrânul Max Devore de astea se bucură, din 
cauza asta nu ratează nici un joc de marţi seara. Îi place să-i 
vadă aruncându-se la pământ şi ridicându-se însângeraţi. 

— Aşa juca şi Lance? 

A rămas puţin pe gânduri, meditativ. 

— Juca dur, dar nu cu patimă. Venea acolo doar pentru 
distracţie. Cu toţii veneam pentru asta. Noi, femeile — rahat, 
de fapt doar noi, fetele, soţia lui Barney Therriault, Cindy, 
avea doar şaisprezece ani —, stăteam în spatele gardului 


protector din partea de teren unde se află baza principală, 
fumând ţigări şi apărându-ne de ţânţari cu frunze de iască, 
făcându-le galerie băieţilor noştri când marcau, râzând când 
greşeau cu ceva. Beam sucuri sau împărţeam o doză de bere 
între noi. Eu îi admiram pe gemenii lui Helen Geary, iar ea o 
săruta pe Ki sub bărbie până ce Ki începea să chicotească. 
Uneori, mergeam la Village Cafe după meci şi Buddy ne 
pregătea nişte pizza, pe care le plăteau cei care pierduseră. 
Eram din nou prieteni, ştii, după meci. Stăteam acolo, râzând 
şi ţipând şi aruncând peste tot cu foliile în care veneau 
ambalate paiele, unii dintre băieţi fiind pe jumătate beţi, însă 
nici unul nu devenea violent. În zilele acelea, scoteau toată vi- 
olenţa din ei pe terenul de joc. Şi ştii ceva? Nici unul dintre ei 
n-a venit să mă viziteze. Nici Helen Geary, care era prietena 
mea cea mai bună. Nici Richie Lattimore, care era prietenul 
cel mai bun al lui Lance — puteau discuta ore întregi despre 
roci şi păsări şi despre felurile de copaci care creşteau îm- 
prejurul lacului. Au venit la înmormântare şi m-au mai vizitat 
pentru scurtă vreme după aceea, iar apoi... ştii cum s-a 
întâmplat? Când eram mică ne-a secat puţul de alimentare cu 
apă. Pentru o vreme, când deschideai robinetul mai curgea un 
firişor, dar apoi n-a mai curs decât aer. Doar aer. 

Cinismul dispăruse din vocea ei şi nu mai rămăsese 
decât un ton rănit. 

— Pe Helen am văzut-o de Crăciun şi ne-am promis să ne 
întâlnim când îşi vor sărbătorii gemenii ziua de naştere, dar 
nu ne-am mai întâlnit. Cred că e speriată să se apropie de 
mine. 

— Din cauza bătrânului? 

— Din ce altă cauză? Dar nu-i nimic, viaţa merge mai 
departe. 

S-a ridicat în capul oaselor, a băut cât îi mai rămăsese 
din Kool-Aid şi a pus paharul de-o parte. 

— Cu tine cum e, Mike? Te-ai întors să scrii o carte? Ai de 
gând să pomeneşti TR-ul în ea? 

Acesta era un bon mot local de care-mi aminteam cu o 
nostalgie aproape dureros de înţepătoare. Se spunea că 


localnicii cu perspective mai largi sunt înclinați să 
pomenească de TR. 

— Nu, am spus, după care m-am uimit singur spunând: 
Nu mai fac asta de-o vreme. 

Probabil că m-am aşteptat s-o văd sărind în picioare, 
răsturnând scaunul şi scoțând un țipăt ascuţit de negare 
oripilată. Lucru care spune multe despre mine, bănuiesc, însă 
nimic de care să mă simt flatat. 

— Te-ai retras? m-a întrebat, părând calmă şi remarcabil 
de neoripilată. Sau e vorba de-o criză de creaţie? 

— Păi, în mod sigur nu-i vorba de-o retragere voită. 

Mi-am dat seama că discuţia noastră căpătase o turnură 
destul de amuzantă. Venisem în principal pentru a o pune în 
temă cu privire la John Storrow — să i-l vâr pe John Storrow pe 
gât, dacă era nevoie de aşa ceva — şi, în schimb, ajunsesem 
să discut pentru prima dată despre incapacitatea mea de a 
lucra. Pentru prima dată, cu oricine. 

— Aşadar, e-o criză. 

— Aşa mă gândeam şi eu, dar acum nu mai sunt atât de 
sigur. Cred că romancierii vin pe lume dotați cu un anumit 
număr de poveşti pe care le au de spus — aşa e conceput 
programul. lar când acestea se epuizează, se epuizează. 

— Mă-ndoiesc de asta, a spus ea. Poate că vei începe din 
nou să scrii, acum că eşti aici. Poate că în parte ăsta e 
motivul pentru care te-ai întors. 

— Poate că ai dreptate. 

— Ţi-e teamă? 

— Uneori. În mare parte cu privire la ce-o să fac tot restul 
vieţii. Nu mă pricep să construiesc vapoare miniaturale în 
sticlă, iar grădinarul casei a fost soţia mea. 

— Şi mie mi-e teamă, a spus. Mă tem tare. Mă tem tot 
timpul, aşa mi se pare acum. 

— Că va câştiga procesul de custodie? Mattie, despre 
asta... 

— Procesul de custodie nu-i decât o parte a problemei, a 
spus. Mă tem şi numai să rămân aici, în TR. Totul a pornit la 
începutul verii ăsteia, cu mult după ce am aflat că Devore 


vrea să mi-o ia pe Ki. Şi se înrăutăţeşte. Într-un fel e ca şi 

când ai privi cum se adună norii de furtună deasupra New 
Hampshire-ului şi cum se îngrămădesc după aia la capătul 
lacului. Mai bine de atât nu mă pot exprima, doar că... 

Şi-a schimbat poziţia, punându-şi un picior peste celălalt 
şi apoi aplecându-se să tragă tivul rochiei în jos peste fluierul 
piciorului, de parcă i-ar fi fost frig. 

— Doar că m-am trezit de mai multe ori în ultima vreme, 
convinsă că nu sunt singură în dormitor. O dată, am fost 
sigură că nu sunt singură în pat. Uneori e doar un sentiment 
— precum o migrenă, doar că e vorba de-o migrenă a nervilor 
— şi uneori mi se pare că aud şoapte sau un plânset. Într-o 
noapte am făcut o prăjitură — în urmă cu vreo două săptă- 
mâni era asta — şi am uitat să pun faina la loc. În dimineaţa 
următoare, cutia era răsturnată şi faina era împrăştiată pe 
tejghea. Cineva scrisese "salut" în ea. La început mi-am spus 
că o făcuse Ki, dara spus că n-o făcuse ea. Pe lângă asta, nu 
era scrisul ei; al ei e foarte împrăştiat şi tremurat. Nici măcar 
nu ştiu dacă poate să scrie salut. Pa, poate, dar... Mike, doar 
nu crezi că trimite pe cineva să încerce să mă bage în 
sperieţi, nu? Adică, e-un gând prostesc, corect? 

— Nu ştiu, am spus. 

M-am gândit la o mână invizibilă bătând în izolaţie, în 
întuneric, în vreme ce eu stăteam în capul scărilor. M-am 
gândit la "salut" scris din magneţi prinşi pe uşa frigiderului şi 
la un copil plângând cu suspine în toiul nopţii. Mi s-a părut că 
pielea îmi e mai mult decât rece; mi s-a părut amorţită. O mi- 
grenă a nervilor, bine zis, exact aşa te simţeai când întindea 
cineva mâna de după peretele lumii reale şi te atingea la 
baza gâtului. 

— Poate-i vorba de fantome, a spus ea şi a zâmbit într-un 
fel nesigur, mai mult înfricoşat decât amuzat. 

Am deschis gura să-i povestesc ce se întâmpla la Sara 
Laughs, apoi am închis-o la loc. Trebuia să iau o hotărâre 
clară: fie ne lăsam atraşi într-o discuţie despre paranormal, fie 
ne întorceam la lumea palpabilă. Cea în care Max Devore 
încerca să fure un copil. 


— Mda, am spus. Spiritele sunt pe cale să vorbească. 

— Mi-aş dori să-ţi pot vedea mai bine faţa. Ţi s-a 
schimbat pentru scurtă vreme când am pomenit de fantome. 
Ce era? 

— Nu ştiu, am spus. Dar acum cred că ar fi mai bine să 
discutăm despre Kyra. Bine? 

— Bine. 

În strălucirea pală a cărbunilor din grătar am văzut-o 
cum se face comodă în scaun, pregătindu-se parcă să 
încaseze o lovitură. 

— Am fost citat să depun mărturie vineri în Castle Rock. 
În faţa lui Elmer Durgin, care e protectori ad /item al lui 
Kyra... 

— Scârbosul ăla mic şi înfumurat nu-i nimic pentru Kyra! 
a izbucnit ea. E la degetul mic al socrului meu, aşa cum e şi 
Dickie Osgood, tipul de curte cu tranzacţiile imobiliare al 
bătrânului Max! Dickie şi cu Elmer Durgin beau împreună la 
The Mellow Tiger, sau cel puţin beau până să se pună cu 
adevărat pe roate afacerea asta. Apoi, le-a spus probabil 
cineva că n-ar da bine şi au încetat să se mai întâlnească. 

— Hârtiile mi-au fost aduse de-un ajutor de şerif pe nume 
George Footman. 

— Nu-i decât un altul dintre suspecţii fără număr, a apus 
Mattie pe-o voce subţire. Dickie Osgood e un şarpe, însă 
George Footman e-un câine de la groapa cu gunoi. A fost 
suspendat din funcţie de două ori. Încă o dată şi-o să poată 
lucra pentru Max Devore cu normă întreagă. 

— Ei bine, m-a speriat. Am încercat să n-o arăt, dar m-a 
speriat. lar oamenii care mă sperie, mă înfurie. Mi-am sunat 
agentul din New York şi apoi am angajat un avocat. Unul care 
s-a specializat în cazurile de custodie a copiilor. 

Am încercat să-mi dau seama cum reacţionează la 
vestea aceasta şi n-am putut, deşi şedeam destul de aproape 
unul de celălalt. Însă ea tot avea expresia aceea rece, ca o 
femeie care se aşteaptă să încaseze câteva lovituri puternice. 
Sau, poate, pentru Mattie loviturile începuseră deja să vină. 

Încet, nepermiţându-mi să roşesc, am reprodus discuţia 


pe care o avusesem cu John Storrow. Am pus accent pe ceea 
ce spusese Storrow cu privire la egalitatea sexuală — anume 
că se putea dovedi a fi ceva nefavorabil în cazul ei, ceva care- 
| va ajuta pe judecătorul Rancourt să hotărască să i-o ia pe 
Kyra. Am punctat puternic şi faptul că Devore îşi putea plăti 
câţi avocaţi dorea — fără să mai vorbesc şi de martori 
înţelegători, având în vedere că Richard Osgood se perinda 
prin TR şi împrăştia mălaiul lui Devore —, dar că nu era 
obligat completul de judecată să-i dea nici măcar un cornet 
cu îngheţată. Am încheiat spunându-i că John voia să 
vorbească mâine la unsprezece cu unul dintre noi şi ca acela 
trebui să fie ea. Apoi am aşteptat. Tăcerea a început să curgă, 
spartă doar de greieri şi de zgomotul distant al motorului de 
la camioneta neantifonată a cine ştie cărui puşti. In susul lui 
Route 68, tuburile cu neon se stinseră când magazinul Lake- 
view încheie o altă zi de comerţ văratic. Nu-mi plăcea tăcerea 
lui Mattie; semăna cu preludiul unei explozii. O explozie de 
yankeu. Mi-am păstrat calmul şi am aşteptat să mă întrebe 
cu ce drept mă amestecasem în treburile ei. 

Când a vorbit într-un sfârşit, vocea ei a fost joasă şi 
înfrântă. Mă durea s-o aud vorbind astfel, dar, asemenea 
expresiei cinice de pe chipul ei, de mai devreme, nu era ceva 
surprinzător. Şi m-am blindat împotriva ei cât de bine am 
putut. Hei, Mattie, e-o lume crudă. Alege una. 

— De ce ai făcut asta? m-a întrebat. De ce să angajezi un 
avocat scump din New York care să-mi preia cazul? Asta îmi 
oferi, nu-i aşa? Asta trebuie să fie, fiindcă eu sigur n-am cum 
să-l angajez. Am primit treizeci de mii de dolari de pe 
asigurare când a murit Lance şi am fost norocoasă să-i 
primesc şi pe aia. A fost vorba de-o poliţă pe care şi-o cum- 
părase, a-proape în glumă, de la unul dintre prieteni cu care 
juca softball la Warrington, dar fără banii de pe ea aş fi 
pierdut rulota iarna trecută. Trebuie că-l adoră pe Dickie 
Brooks cei de la Western Savings, dar nu dau nici cât negru 
sub unghie pe Mattie Stanchfield Devore. Reducând taxele, 
câştig vreo sută de dolari pe săptămână la bibliotecă. Aşa că 
te oferi să plăteşti tu. Corect? 


— Corect. 

— De ce? Nici măcar nu ne cunoşti. 

— Fiindcă... 

M-am pierdut. Parcă îmi amintesc că-mi doream să 
intervină Jo în acel moment, că îi ceream mintii mele să-i dea 
voie vocii ei să iasă la iveală, voce pe care să i-o pot apoi oferi 
lui Mattie pe propria mea tonalitate. Dar Jo n-a venit. Eram 
singur în aventura asta. 

— Fiindcă acum nu fac nimic care să conteze, am spus în 
cele din urmă şi, iarăşi, cuvintele m-au uluit. Şi chiarvă 
cunosc. Am mâncat ce-ai gătit tu, i-am citit lui Ki o poveste şi 
mi-a adormit în poală... şi poate că i-am salvat viaţa alaltăieri, 
când am luat-o din mijlocul drumului. N-o să ştim niciodată 
sigur asta, dar poate că asta a fost. Ştii ce spun chinezii 
despre un lucru ca ăsta? 

Nu mă aşteptam să-mi răspundă, întrebarea fusese mai 
degrabă retorică, dar m-a lăsat cu gura căscată. Şi n-a făcut-o 
nici măcar pentru ultima dată. 

— Că, dacă salvezi viaţa cuiva, devii răspunzător de ea. 

— Da. Ţine şi de ceea ce-i bine şi de ceea ce-i corect, dar 
cred că în mare parte ţine de dorinţa mea de a lua parte la 
ceva ce contează. Mă uit înapoi la cei patru ani scurşi de la 
moartea soţiei mele şi nu văd nimic. Nici măcar o carte în 
care Marjorie, dactilografa timidă, întâlneşte un străin chipeş. 

A meditat la acest lucru, urmărind cum trecea pufăind, 
pe şoseaua din faţa noastră, un camion plin ochi cu lemne, 
luminile lui de poziţie sclipind în întuneric şi încărcătura lui 
legănându-se dintr-o parte în alta, asemeni şoldurilor unei 
femei supraponderale. 

— Nu vreau să ne sustii, a spus ea într-un sfârşit. A 
vorbit pe-o voce joasă, neaşteptat de îndârjită. — Să nu ne 
susţii aşa cum îşi susţine el echipa săptămânii la terenul de 
softball. Am nevoie de ajutor şi ştiu asta, dar n-o să accept. 
Nu pot să accept. Nu suntem un joc, Ki şi cu mine. 
Mă-nţelegi? 

— Perfect. 

— Ştii ce vor spune oamenii din oraş, nu? 


— Da. 

— Sunt o fată norocoasă, nu crezi? Mai întâi mă mărit cu 
fiul unui om extrem de bogat şi apoi, după ce moare e/, intru 
sub aripa protectoare a unui alt tip bogat. Următorul pas e 
probabil să mă mut acasă la Donald Trump”. 

— Termină cu prostiile. 

— Poate că aş crede-o şi eu dacă m-aş afla de partea 
cealaltă. Dar mă-ndoiesc că observă cineva că Mattie cea 
norocoasă încă mai locuieşte într-o rulotă Modair şi că nu-şi 
permite o asigurare de sănătate. Sau că fiica ei şi-a făcut 
aproape toate vaccinările la Asistenta Districtuală. Părinţii mei 
au murit când aveam cincisprezece ani. Am un frate şi o soră, 
dar amândoi sunt mai în vârstă ca mine şi amândoi locuiesc 
în alt stat. Părinţii mei au fost nişte beţivi — nu mă abuzau 
fizic, dar mă abuzau din belşug în alte feluri. A fost ca şi când 
aş fi crescut într-un... motel ieftin. Tata a fost tăietor de 
lemne, mama a fost o cosmeticiană la domiciliu al cărei 
singur ţel a fost să deţină un Cadillac roz model Mary Kay. El 
s-a înecat în heleşteul Kewadin. Ea s-a înecat în propria vomă 
cu aproximativ şase luni mai târziu. Îţi place până acum? 

— Nu foarte mult. Îmi pare rău. 

— După înmormântarea mamei, fratele meu, Hugh s-a 
oferit să mă ducă cu el înapoi în Rhode Island, dar mi-am dat 
seama că soţia lui nu prea deborda de fericire la gândul că o 
fată de cincisprezece ani se va alătura familiei lor şi nu pot 
spune că am blamat-o pentru asta. Pe lângă asta, tocmai 
intrasem în echipa de majorete. Acum, asta mi se pare o ba- 
zaconie extraordinară, dar atunci era ceva foarte important. 

Sigur că fusese ceva foarte important, mai ales pentru 
copilul unor alcoolici. Singurul care încă mai locuia cu părinţii. 
Să fii acest ultim copil, să priveşti cum boala băuturii îşi înfige 
ghearele în propriii părinţi, asta poate fi una dintre cele mai 
solitare slujbe de pe faţa pământului. Ultimul care părăseşte 
bodega cea sacră să stingă, vă rog, luminile. 


31 Donald J. Trump — om de afaceri prosper, întruchipează 
visul american de îmbogăţire. 


— Am ajuns să locuiesc cu mătuşa Florence, la doar trei 
kilometri mai departe. Ne-au trebuit trei săptămâni să ne dăm 
seama că nu ne plăcem reciproc prea mult, dar am rezistat 
împreună doi ani. Apoi, între primul şi ultimul an de studii, 
m-am angajat pe perioada verii la Warrington şi l-am întâlnit 
pe Lance. Când m-a cerut în căsătorie, mătuşa Flo a refuzat 
să-şi dea acceptul. Când i-am spus că sunt gravidă, m-a făcut 
să-mi dau seama că nici n-am nevoie de acceptul ei. 

— Ai renunţat la şcoală? 

A făcut o grimasă, a aprobat din cap. 

— Nu voiam să petrec şase luni în care oamenii să se 
uite la mine cum mă umflu ca un balon. M-a întreţinut Lance. 
A spus că pot da un test de echivalare. Am şi făcut-o, anul 
trecut. A fost uşor. lar acum, eu şi cu Ki suntem pe cont 
propriu. Chiar dacă ar fi mătuşa de acord să mă ajute, ce 
poate face? Lucrează în fabrica Gore-Tex din Castle Rock şi 
câştigă în jur de şaisprezece mii de dolari pe an. 

Am aprobat din nou cu o aplecare a capului, spu- 
nându-mi că ultimul cec pe care-l primisem pe drepturile de 
autor cam atât valorase. Ultimul meu cec trimestrial. Apoi 
mi-am amintit ceva ce-mi spusese Ki în ziua în care o 
întâlnisem. 

— Când o duceam pe Kyra în afara şoselei, a spus că, 
dacă eşti supărată, o s-o trimiţi la buni ei albă. Dacă părinţii 
tăi sunt morţi, la cine se re... 

Doar că nu trebuia, de fapt, să pun întrebarea; trebuia să 
fac doar una sau două legături. 

— Rogette Whitmore e buni albă? Asistenta lui Devore? 
Dar asta înseamnă... 

— Că a fost la ei Ki. Da, cum să nu. Până pe la sfârşitul 
lunii trecute, i-am dat voie să-şi viziteze bunicul — şi, desigur, 
prin asociere şi pe Rogette — destul de des. O dată sau de 
două ori pe săptămână şi uneori chiar şi peste noapte. li place 
de "bunu a'b" — cel puţin, i-a plăcut la început — şi o adoră 
de-a dreptul pe femeia aia oribilă. 

Mi s-a părut că Mattie a tremurat în întuneric, chiar dacă 
încă era călduţă seara. 


— Devore m-a sunat să-mi spună că vine la în- 
mormântarea lui Lance şi să întrebe dacă îşi poate vedea 
nepoata cât stă aici. Bun ca mierea a fost, ca şi când n-ar fi 
încercat niciodată să mă cumpere când i-a spus Lance că 
urmează să ne căsătorim. 

— Chiar aşa? 

— Înî. Prima ofertă a fost de o sută de mii. Asta se 
întâmpla în august 1994, după ce l-a anunţat Lance că 
urmează să ne căsătorim la mijlocul lui septembrie. Am 
păstrat tăcerea cu privire la asta. O săptămână mai târziu, 
oferta s-a ridicat până la două sute de mii. 

— Pentru ce, mai precis? 

— Să-mi retrag tentaculele mele de stricată şi să mă mut 
undeva unde Lance să nu ştie de mine. De data asta i-am 
spus lui Lance şi s-a enervat rău de tot. L-a sunat pe babacul 
lui şi i-a spus că ne vom căsători fie că-i plăcea, fie că nu. l-a 
spus că, dacă vrea să-şi vadă vreodată nepotul, ar face bine 
să termine cu prostiile şi să fie cuminte. 

Cu un alt fel de părinte, mi-am spus, acela ar fi fost 
probabil cel mai rezonabil răspuns pe care-l putea da Lance 
Devore. Îl respectam pentru asta. Singura problemă era că nu 
avea de-a face cu o persoană rezonabilă; avea de-a face cu 
individul care, în copilărie, furase sania cea nouă a lui Scooter 
Larribee. 

— Ofertele acestea au fost făcute de Devore însuşi, la 
telefon. Amândouă, atunci când Lance nu era prin preajmă. 
Apoi, cu vreo zece zile înainte de nuntă, am primit o vizită din 
partea lui Dickie Osgood. Mi s-a spus să sun la un număr din 
Delaware şi, când am facut-o... — Mattie a scuturat din cap. 
— N-o să-ţi vină să crezi. Parcă ar fi ceva dintr-una din cărţile 
tale. 

— Îmi dai voie să ghicesc? 

— Dacă vrei. 

— A încercat să cumpere copilul. A încercat s-o cumpere 
pe Kyra. 

Ochii i s-au lărgit. O lună minusculă răsărise şi am putut 
vedea atunci privirea aceea mirată destul de bine. 


— Cât dădea? Am întrebat. Sunt curios. Cât îţi dădea să 
naşti, să-l laşi pe nepotul lui Devore cu Lance, după care să-ţi 
iei tălpăşiţa? 

— Două milioane de dolari, a şoptit ea. Depuşi la ce 
bancă voiam, atâta vreme cât se afla la vest de Mississippi şi 
semnam un acord prin care spuneam că păstrez distanţa faţă 
de ea — şi faţă de Lance — până cel mai devreme în douăzeci 
aprilie 2016. 

— Atunci când Ki împlineşte douăzeci şi unu de ani. 

— Da. 

— lar Osgood nu ştie nimic despre detalii, aşa încât 
rufele lui Devore rămân curate aici în oraş. 

— Înî. lar două milioane a fost doar începutul. Aveam să 
mai primesc câte un milion atunci când împlinea Ki cinci, 
zece, cincisprezece şi douăzeci de ani. — A scuturat din cap, 
încă nevenindu-i să creadă. — Linoleumul se tot umflă în 
bucătărie, capul de la duş tot cade şi întreaga magherniţă se 
înclină spre est mai nou, însă aş fi putut fi femeia de şase 
milioane de dolari. 

Te-ai gândit vreo clipă să accepti oferta, Mattie? m-am 
întrebat... dar aceasta era o întrebare pe care nu aveam s-o 
pun niciodată, o curiozitate atât de revoltătoare, că nu merita 
a fi satisfăcută. 

— l-ai spus lui Lance? 

— Am încercat să nu-i spun. Deja era furios pe taică-său 
şi nu voiam să înrăutăţesc situaţia. Nu voiam atât de multă 
ură la începutul căsniciei noastre, indiferent de cât era de bun 
motivul... şi nu voiam ca Lance să... mai târziu cu mine, ştii 
tu... 

Şi-a ridicat braţele, apoi şi le-a lăsat să cadă înapoi pe 
coapse. A fost un gest atât de oboseală, cât şi de-o afecţiune 
ciudată. 

— Nu voiai să se întoarcă Lance împotriva ta zece ani 
mai târziu şi să spună: "Ai intervenit între mine şi tata, căţea." 
— Ceva de genul ăsta. Dar, într-un sfârşit, n-am mai 
putut ţine totul doar pentru mine. Nu eram decât un copil de 

mahala, n-am avut propria mea pereche de ciorapi trei 


sferturi până la vârsta de unsprezece ani, până la 
treisprezece ani mi-am purtat părul doar în codițe sau în 
coadă de cal, credeam că New York City reprezintă întregul 
stat New York... iar tipul ăsta... acest tată fantomă... îmi 
oferise şase milioane de gologani. M-a înspăimântat. L-am 
visat cum vine noaptea aidoma unui spi-riduş rău şi-mi fură 
copilul din leagăn. Se strecura pe fereastră asemenea unui 
şarpe... 

— Trăgând în urma lui tubul cu oxigen, fără îndoială. 

A zâmbit. 

— Nu ştiam pe-atunci de masca cu oxigen. Şi nici de 
Rogette Whitmore. Tot ce vreau să spun e ca aveam 
şaptesprezece ani şi nu mă pricepeam să ţin secrete. 

A trebuit să-mi rețin zâmbetul la felul cum a spus asta — 
ca şi când zeci de ani de experienţa despărţeau acel copil 
naiv şi speriat de această femeie matură cu diplomă de 
absolvire venită cu poşta. 

— Lance a fost furios. 

— Atât de furios că i-a răspuns lui taică-său prin e-mail, 
în loc să-l sune. Se bâlbâia, ştii tu, şi, cu cât era mai nervos, 
cu atât se bâlbâia mai tare. O discuţie la telefon ar fi fost 
imposibilă. 

Acum, cel puţin, am crezut că am o imagine limpede a 
situaţiei. Lance Devore îi scrisese tatălui său o scrisoare de 
neconceput — de neconceput, adică, dacă se întâmpla să fii 
Max Devore. 

Scrisoarea spunea că Lance nu mai voia să audă nici un 
cuvânt de la taică-său vreodată şi Mattie la fel. Nu va fi 
binevenit în casa lor (rulota Modair nu era tocmai umilul 
bordei al tăietorului de lemne din povestea Fraţilor Grimm, 
dar era destul de aproape de aşa ceva, încât să le poţi 
confunda). Nu va fi binevenit să-i viziteze după naşterea 
copilului şi, dacă avea tupeul să-i trimită atunci sau mai târziu 
un cadou copilului, acesta îi va fi returnat. Nu te băga în viaţa 
mea, tată. De data asta ai întrecut prea mult măsura să te 
mai pot ierta. 

Sunt fără îndoială şi căi diplomatice de a te comporta cu 


un copil ofensat, unele înțelepte şi unele dibace... dar 
întrebaţi-vă acest lucru: un tată diplomatic ar fi intrat măcar 
într-o asemenea situaţie? Ar fi oferit un om chiar şi cu cea mai 
mică putere de înţelegere a naturii umane o plată (una atât 
de mare că probabil ea o înţelegea foarte puţin la adevărata 
ei valoare) logodnicei fiului său pentru a renunţa la primul ei 
născut? Şi-i făcuse propunerea acestui târg diavolesc unei 
femei-copil de şaptesprezece ani, o vârstă la care perspectiva 
romantică asupra vieţii se află pe culmile cele mai înalte. 
Dacă nu altceva, Devore ar fi trebuit să mai aştepte o vreme 
înainte să facă ultima ofertă. Aţi putea argumenta cu faptul 
că el nu ştia dacă mai avea o vreme, însă n-ar fi un argument 
convingător. Mi-am spus că Mattie are dreptate — adânc 
înăuntrul acelei prune vechi şi uscate ce-i servea de inimă 
Max Devore credea că va trăi pentru totdeauna. 

În cele din urmă, nu reuşise să se stăpânească De partea 
cealaltă a geamului se afla sania pe care şi-o dorise, sania pe 
care pur şi simplu trebuia s-o aibă. Tot ce trebuise să facă 
fusese să spargă geamul şi să şi-o ia. Toată viaţa făcuse 
lucrul ăsta, aşa că răspunsese e-mail-ului de la Lance nu 
dibaci, aşa cum ar fi trebuit să facă un bărbat de vârsta şi de 
experienţa lui, ci furios, aşa cum ar fi făcut copilul dacă sticla 
geamului de la şopron s-ar fi dovedit imună la loviturile 
pumnului său. Lance nu voia ca el să se amestece? Bine! 
Lance putea trăi cu sălbatica lui Daisy Mae” într-un cort sau 
într-o rulotă sau într-un blestemat de grajd. Putea să renunţe 
şi la confortabila slujbă de supraveghere şi să-şi găsească o 
slujbă adevărată. Să vadă cum e să trăieşti ca toţi oamenii! 

Cu alte cuvinte, nu te poţi lepăda de mine, fiule. Mă 
lepăd eu de tine întâi. 

— Nu ne-am aruncat unul în braţele celuilalt la 
înmormântare, a spus Mattie, să nu rămâi cu ideea asta. Dar 


322 Daisy Mae (Scragg) — căţel, personaj care dă numele unei 
serii de benzi desenate, întruchipând înaltele virtuţi 
"feminine", în pofida greutăților la care este supusă de rudele 
apropiate. 


s-a comportat decent cu mine — lucru la care nu mă 
aşteptam — şi eu am încercat să mă comport decent cu el. 
Mi-a oferit un stipendiu, pe care l-am refuzat Mă temeam că 
pot exista tot soiul de implicaţii legale. 

— Mă-ndoiesc, dar îmi place precauţia ta. Ce s-a 
întâmplat când a văzut-o pe Kyra pentru prima dată, Mattie? 
Ţi-aminteşti? 

— N-o să uit niciodată momentul. 

A căutat în buzunarul rochiei, a găsit un pachet mototolit 
de ţigări şi a scuturat una afară. M-am uitat la ea cuo 
combinaţie de lăcomie şi dezgust. 

— M-am lăsat de ele fiindcă a spus Lance că nu ni le prea 
permitem şi ştiam că are dreptate. Dar obiceiul te urmăreşte 
pe ferite. Nu fumez decât un pachet pe săptămână şi ştiu al 
naibii de bine că şi atât e prea mult, dar uneori am nevoie de 
confortul pe care mi-l oferă. Vrei una? 

Am negat din cap. Şi-a aprins-o şi, în scăpărarea scurtă a 
chibritului, chipul ei a fost mult mai mult decât frumuşel. Ce 
şi-o fi spus bătrânul despre ea? m-am întrebat. 

— Şi-a întâlnit nepoata pentru prima dată lângă un dric, 
a spus Mattie. Ne aflam la Oficiul de Pompe Funebre Dakin's 
din Motton. Era în timpul "priveghiului". Ai auzit de aşa ceva? 

— Oh, da, am spus, gândindu-mă la Jo. 

— Sicriul era închis, însă ei tot priveghi:? îi spun. Ciudat. 
leşisem să fumez o ţigară. l-am spus lui Ki să şadă pe scările 
oficiului, ca să n-o ajungă fumul, iar eu am mers puţin mai 
departe pe trotuar. Lângă 


bordură a tras atunci o limuzină mare şi cenuşie. 

Nu mai văzusem nimic asemănător înainte doar la 
televizor. Am ştiut imediat cine este. Mi-am băgat pachetul de 
ţigări înapoi în geantă şi i-am spus lui Ki să vină. S-a legănat 


3 viewing (în original) — priveghiul la americani este mai 
degrabă o “vitate ce ţine puternic de simţul vizual. 


pe trotuar spre mine şi m-a prins de mână. Uşa limuzinei s-a 
deschis şi a coborât Rogette Whitmore. Într-o mână ţinea o 
mască pentru oxigen, dar Devore nu avea nevoie de ea, cel 
puţin nu atunci. A coborât după ea. Un bărbat înalt — nu la fel 
de înalt ca tine, Mike, dar înalt — îmbrăcat într-un costum 
cenuşiu şi purtând o pereche de pantofi negri, sclipind ca 
nişte oglinzi. 

A făcut o pauză, căzută pe gânduri. Ţigara a urcat scurt 
la buze, apoi s-a dus înapoi la braţul scaunului, o libelulă roşie 
în lumina slabă a lunii. 

— La început, n-a spus nimic. Femeia a încercat să-l ia de 
braţ şi să-l ajute să urce cele trei sau patru scări de la drum la 
trotuar, dar s-a eliberat cu o scuturătură. A ajuns singur la 
locul unde ne aflam noi, chiar dacă l-am auzit şuierând 
puternic din adâncul pieptului. A fost sunetul pe care-l scoate 
o maşină când are nevoie să fie unsă. Nu ştiu cât poate umbla 
singur acum, dar probabil că nu mult. Acei câţiva paşi l-au 
cam epuizat atunci, iar asta se petrecea cu doar un an în 
urmă. S-a uitat la mine preţ de o secundă sau două, apoi s-a 
aplecat în faţă, sprijinindu-se cu mâinile lui mari, osoase şi 
bătrâne, pe genunchi. S-a uitat la Kyra şi ea s-a uitat înapoi în 
sus la el. 

Da. Vedeam scena... doar că nu în culori, nu ca imaginea 
dintr-o fotografie. O vedeam ca dăltuită în lemn, doar o altă 
ilustrație stângace din Poveşti/e Fraților Grimm. Fetiţa se 
uită în sus cu ochii larg deschişi la bătrânul cel bogat — 
cândva, un băiat care s-a dat triumfal cu o sanie furată, acum 
aflat la capătul vieţii şi transformat într-o altă mână de oase. 
În închipuirea mea, Ki purta o jachetă cu glugă şi masca 
bunicului Devore stătea uşor strâmb, permiţându-mi să văd 
pielea netăbăcită şi păroasă de lup de dedesubt. Ce ochi mari 
ai, Bunicule, ce nas mare ai, Bunicule, şi ce dinţi mari ai. 

— A ridicat-o. Nu ştiu cât efort l-a costat asta, dara 
ridicat-o. Şi — cel mai ciudat lucru — Ki l-a /ăsat s-o ridice. 
Pentru ea era o persoană cât se poate de străină şi bătrânii 
par să-i sperie întotdeauna pe copiii mici, însă ea l-a lăsat s-o 
ridice. "Ştii cine sunt eu?" a întrebat-o. Ea a scuturat din cap, 


dar felul în care se uita la el... era ca şi când aproape că ştia. 
Crezi că-i posibil aşa ceva? 

— Da. 

— A spus: "Sunt bunicul tău." lar eu aproape că i-am 
smuls-o din braţe, Mike, fiindcă mi-a venit o idee 
nebunească... nu ştiu... 

— Că o va mânca? 

Ţigara s-a oprit în faţa buzelor. Ochii îi erau rotunzi. 

— De unde ştii? Cum de ştii? 

— Fiindcă în mintea mea totul seamănă cu o poveste. 
Scufita Roşie şi Bătrânul Lup Cenuşiu. Ce-a făcut el atunci? 

— A mâncat-o din priviri. De atunci a învăţat-o să joace 
dame şi Candyland şi go. Nu are decât trei ani, darela 
învăţat-o să adune şi să împartă. La Warrington are propria ei 
cameră şi în ea are calculatorul ei personal şi Dumnezeu ştie 
ce-a învăţat-o să facă cu ăla... dar la acea primă întâlnire n-a 
făcut decât să se uite la ea. A fost cea mai înfometată privire 
pe care am văzut-o în viaţa mea. 

lar ea s-a uitat înapoi. N-are cum să fi fost mai mult de 
zece sau douăzeci de secunde, dar mi s-a părut o eternitate. 
Apoi a încercat să mi-o dea înapoi. Işi folosise toată forţa, 
însă, şi, dacă n-aş fi fost chiar acolo s-o iau, cred că ar fi 
scăpat-o pe cimentul trotuarului. 

S-a legănat uşor pe picioare şi Rogette Whitmore şi-a 
petrecut un braţ în jurul lui. Doar atunci a luat masca de 
oxigen de la ea — de ea era legată cu o bandă elastică o 
sticlă mică din plastic — şi şi-a aşezat-o peste gură şi peste 
nas. Două respiraţii profunde şi a părut mai mult sau mai 
puţin întremat din nou. l-a dat-o înapoi lui Rogette şi a părut 
că atunci mă vede de fapt pentru prima dată. A spus: "Am 
fost un prost, nu-i aşa?" Am spus: "Da, domnule, cred că aţi 
fost." Mi-a aruncat o privire foarte întunecată când am spus 
asta. Cred că dacă ar fi avut şi numai cu cinci ani mai puţin, 
mi-ar fi răspuns cu o lovitură. 

— Dar nu avea şi n-a făcut-o. 

— Nu. A spus: "Vreau să intru. Vrei să mă ajuţi s-o fac?" 
Am spus că-l ajut. Am urcat scările mortuarului: Rogette 


flancându-l pe o parte, eu pe cealaltă, iar Kyra venind în 
spatele nostru. M-am simţit într-un fel ca o fată din harem. 
N-a fost un sentiment foarte plăcut. Când am pătruns în 
vestibul, s-a aşezat să-şi tragă sufletul şi să mai inspire puţin 
oxigen. Rogette s-a întors spre Kyra. Cred ca femeia aia are o 
faţă înfricoşătoare, îmi aminteşte de-un tablou sau ceva... 

— Strigătul? Cel al lui Munch? 

— Cred că ăla e. 

Şi-a aruncat ţigara — o fumase până la filtru — şi a 
călcat-o, stingând-o pe pământul dur, grunjos, sub talpa unui 
pantof sport alb. 

— Insă Ki nu s-a speriat deloc de ea. Nici atunci, nici mai 
târziu. Aceasta s-a aplecat spre Kyra şi a spus: "Ce rimează cu 
doamnă?", iar Kyra a spus Toamnă!" imediat. Chiar şi la doi 
ani iubea rimele. Rogette a căutat în poşetă şi a scos un 
baton de Hershey's Kiss. Ki s-a uitat la mine să vadă dacă 
primeşte permisiunea şi eu am spus: "Bine, dar numai unul, şi 
nu vreau să văd pete de ciocolată pe rochie." Ki l-a vârât în 
gură şi i-a zâmbit lui Rogette de parcă erau prietene 
dintotdeauna. 

Devore îşi recăpătase răsuflarea, dar părea obosit — cel 
mai obosit om pe care-l văzusem eu vreodată. Mi-a amintit de 
ceva din Biblie, despre cum spunem că zilele bătrâneţilor 
noastre nu mai oferă nici o plăcere. Parcă mi s-a frânt inima 
pentru el. Poate că a văzut asta, fiindcă s-a întins să mă prin- 
dă de mână. A spus: "Nu mă lăsa deoparte." 

Şi în acel moment, în chipul lui l-am văzut pe Lance. Am 
început să plâng. Am spus: "Dacă nu mă forţaţi, n-o voi face." 

li vedeam acolo în foaierul oficiului de pompe funebre, el 
şezând, ea stând în picioare, fetiţa cea mică uitându-se la ei 
încurcată, cu ochii larg deschişi, în vreme ce sugea batonul 
dulce de Hershey's Kiss. Muzică de orgă în fundal. Sărmanul şi 
bătrânul Max Devore a fost destul de dibaci în ziua 
priveghiului fiului său, mi-am spus. Chiar aşa, nu mă lăsa 
deoparte. 

Am încercat să-ţi cumpăr plecarea şi, când asta n-a 
funcţionat, am ridicat miza şi am încercat cumpăr copilul. 


Când am eşuat şi cu asta, i-am spus fiului meu că tu şi cu 
el şi cu nepoata mea vă puteți îneca în mizeria hotărârii pe 
care aţi luat-o. Într-un fel, eu sunt motivul pentru care el 
se afla acolo unde se afla când a căzut şi şi-a frânt gâtul, 
dar nu mă lăsa deoparte, Mattie, nu-s decât un excentric 
bătrân şi sărman, aşa că nu mă lăsa deoparte. 

— Am fost o proastă, nu-i aşa? 

— Te-ai aşteptat să fie mai bun decât era. Dacă asta te 
face o proastă, Mattie, lumii nu i-ar strica mai mulţi proşti ca 
tine. 

— Am avut îndoielile mele, a spus. Din cauza asta n-am 
vrut să-i iau banii şi, până în octombrie trecut, a renunţat 
să-mi mai ceară să-i iau. Dar i-am dat voie s-o vadă. 
Presupun, mda, în parte a fost gândul că s-ar putea s-o ajute 
cu ceva pe Ki mai târziu, dar sincer nu m-am gândit la asta 
prea mult. În mare parte a fost faptul că el e singura legătură 
de sânge cu tatăl ei. Am vrut ca ea să se bucure de asta aşa 
cum se bucură orice copil că are un bunic. Şi ceea ce nu-mi 
doream era ca ea să fie infectată cu toate porcăriile care se 
petrecuseră înainte să moară Lance. 

La început a părut că funcţionează. Apoi, puţin câte 
puţin, lucrurile s-au schimbat. Pentru început, mi-am dat 
seama că lui Ki nu-i place de "bunu a'b" atât de mult. 
Sentimentele ei faţă de Rogette sunt neschimbate, dar Max 
Devore a început s-o neliniştească într-un fel pe care nu-l 
înţeleg şi nu-l pot explica. Am întrebat-o o dată dacă a atins-o 
vreodată undeva unde a făcut-o să se simtă ciudat. l-am 
arătat locurile la care mă refeream, iar ea a spus nu. O cred, 
dar... bătrânul a spus ceva sau a făcut ceva. Sunt aproape 
sigură de asta. 

— Ar putea fi vorba şi numai de respiraţia lui din în ce 
mai grea, am spus. Şi numai asta ar fi de-ajuns să sperie un 
copil. Sau poate că l-a auzit Ki bălmăjind ceva ce aducea cu o 
vrajă. Cu tine cum e, Mattie? 

— Păi... într-o zi din februarie, Lindy Briggs mi-a spus că 
George Footman a fost să verifice extinctoarele şi 
detectoarele de fum de la bibliotecă. O întrebase şi dacă nu 


găsise aruncate la gunoi doze de bere sau sticle de tărie 
goale. Sau mucuri de ţigări ce păreau făcute de mână. 

— Marijuana, cu alte cuvinte. 

— Înî. Şi am auzit şi că Dickie Osgood le-a făcut nişte 
vizite vechilor mei prieteni. A schimbat cu ei câteva cuvinte. A 
scormonit după aur. A săpat după gunoi. 

— Are după ce săpa? 

— Nu cine ştie ce, slavă Domnului. 

Am sperat să aibă dreptate şi am sperat ca, dacă era 
ceva de care nu-mi spunea, John Storrow să reuşească s-o 
facă să-i spună lui. 

— Şi în tot acest timp ai lăsat-o pe Ki să meargă să-l 
viziteze. 

— Ce aş fi rezolvat dacă aş fi oprit vizitele? Şi mi-am spus 
că, permițându-le să se întâlnească, îl voi întârzia cel puţin să 
grăbească aplicarea oricărui plan pe care-l are. 

Aceasta, mi-am spus, avea un soi anume de logica 
singuratică. 

— Apoi, în primăvară, am început să încerc nişte 
sentimente extrem de înfiorătoare, înfricoşătoare. 

— Cum înfiorătoare? Cum înfricoşătoare? 

— Nu ştiu. 

Şi-a scos ţigările, s-a uitat la ele, apoi şi-a vârât pachetul 
la loc în buzunar. 

— Şi nici măcar nu erau legate doar de faptul că socrul 
meu îmi căuta prin dulap hainele murdare. Aveau de-a face 
cu Ki. Am început să-mi fac griji pentru Ki totdeauna când era 
cu el... cu ei. Rogette venea cu BMW-ul pe care şi-l 
cumpăraseră sau îl luaseră în leasing, iar Ki şedea pe scări, 
aşteptând-o. O aştepta cu geanta ei cu jucării dacă era vorba 
de-o vizită scurtă, o aştepta cu valijoara ei roz cu Minnie 
Mouse dacă urma să rămână peste noapte. Şi întotdeauna se 
întorcea cu ceva în plus faţă de ce ducea cu ea. Socrul meu 
e-o persoană care crede cu tărie în cadouri. Inainte s-o urce în 
maşină, Rogette îmi oferea zâmbetul ăla subţire şi rece alei 
şi-mi spunea: "La ora şapte, atunci, o să-i servim cina" sau 
"La ora opt, atunci, şi-un mic dejun cald, frumuşel înainte să 


plece". Eu spuneam bine, apoi Rogette îşi vâra mâna în 
geantă şi-i dădea lui Ki un Hershey's Kiss aşa cum i-ai da un 
biscuite unui câine ca să te-mprieteneşti cu el. Rostea un 
cuvânt şi Kyra îi dădea altul care să rimeze. Rogette îi dădea 
atunci recompensa — ham-ham, cuţu cuminte, îmi spuneam 
de fiecare dată — şi plecau la drum. La ora şapte seara sau la 
opt dimineaţa, BMW-ul oprea acolo unde-i parcată maşina ta 
acum. |ţi puteai regla ceasul după cât era femeia aia de punc- 
tuală. Insă am început să-mi fac griji. 

— Că se vor sătura de chestiunile legale şi c-o vor răpi 
pur şi simplu? 

Aceasta mi se părea o îngrijorare întemeiată — atât de 
întemeiată, că de-abia îmi venea să cred şi numai că Mattie o 
lăsase pe fetiţă să meargă la bătrân. În cazurile de custodie, 
precum şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, legea tinde să 
pună în proporţie de nouăzeci la sută accent pe puterea 
financiară a unei persoane, iar dacă Mattie spunea adevărul 
despre trecutul şi prezentul ei, audierile în acest proces aveau 
şanse mari să se transforme într-o operetă obositoare până şi 
pentru bogatul domn Devore. Răpirea i s-ar putea părea, în 
cele din urmă, o soluţie mult mai eficientă. 

— Nu tocmai, a spus. Cred că ăsta-i lucrul cel mai logic, 
dar nu acesta era de fapt motivul. Pur şi simplu m-am speriat. 
Nu puteam spune cu precizie de ce. Se făcea şase şi un sfert 
seara, iar eu îmi spuneam: "De data asta, curva aia cu păr alb 
n-o va mai aduce înapoi. De data asta o s-o..." 

Am aşteptat. Când n-a spus nimic: 

— O s-o ce? 

— Ţi-am spus, nu ştiu, a zis ea. Dar mă tem pentru Ki 
încă din primăvară. Când a venit luna iunie, nu am mai putut 
rezista şi am oprit vizitele. Kyra a fost de atunci, din când în 
când, supărată pe mine. Sunt destul de sigură că din pricina 
asta a încercat de Patru lulie să fugă. Nu vorbeşte foarte mult 
despre bunicul ei, dar întotdeauna mai sare cu câte un "Ce 
crezi că face acum buni a'bă, Mattie?" sau cu "Crezi că lu' 
buni a'bă i-ar plăcea rochiţa mea cea nouă?" Sau vine în fugă 
la mine şi-mi spune "Tale, male, cale, bale" şi-mi cere o 


recompensă. 

— Care a fost reacţia lui Devore? 

— Furie oarbă. A sunat şi a tot sunat, întrebând mai întâi 
care e problema, apoi făcând ameninţări. 

— Ameninţări fizice?! 

— Ameninţări de custodie. Mi-o va lua, când va fi 
terminat cu mine, în ochii lumii voi fi o mamă denaturată, nu 
aveam nici o şansă, singura mea speranţă era să revin la 
gânduri mai bune şi să mă /aşi să-mi văd nepoata, 
blestemăție. 

Am dat din cap. 

— "Te rog să nu mă laşi deoparte" nu mi se par nişte 
cuvinte rostite de tipul care m-a sunat când mă uitam la focul 
de artificii, dar astea da. 

— Am primit telefoane şi de la Dickie Osgood şi de la 
câţiva alţi localnici, a spus. Inclusiv de la vechiul prieten al lui 
Lance, Richie Lattimore. Richie a spus că nu-i fac cinste 
memoriei lui Lance. 

— Cu George Footman cum stă treaba? 

— Trece pe-aici cu maşina din când în când. Îmi dă de 
veste că e cu ochii-n patru. Nu m-a sunat şi nici nu s-a oprit. 
M-ai întrebat de ameninţări fizice, şi numai să văd maşina de 
patrulă a lui Footman trecând prin faţa casei mele mă face să 
mă simt ameninţată fizic. Mă sperie. Dar în zilele de-acum mi 
se pare că orice mă sperie. 

— Chiar dacă vizitele lui Kyra au încetat. 

— Chiar şi aşa. Mi se pare că... se pregăteşte de-o 
furtună. Ca şi când e pe cale să se întâmple ceva. Şi cu 
fiecare zi am impresia că sentimentul ăsta devine mai 
puternic. i 

— Numărul de telefon al lui John Storrow, am spus. Il 
vrei? 

A rămas în tăcere, uitându-se în poala ei. Apoi şi-a ridicat 
privirea şi a aprobat din cap. 

— Dă-mi-l. Şi mulţumesc. Din străfundul inimii. 

Aveam numărul notat pe-o bucată de hârtie roz dintr-o 
agendă, în buzunarul din faţă al pantalonilor. L-a apucat, dar 


nu l-a luat imediat. Degetele ni se atingeau şi se uita la mine 
cu o nemişcare deconcertantă. Ca şi când ar fi ştiut mai multe 
decât mine despre motivele pe care le aveam să fac toate 
astea. 

— Ce pot face să te răsplătesc? m-a întrebat; momentul 
sosise. 

— Spune-i lui Storrow tot ce mi-ai spus mie. — Am dat 
drumul bucății de hârtie roz şi m-am ridicat în picioare. — îmi 
va ajunge atât. lar acum trebuie să mă pun în mişcare. O să 
mă suni să mă anunţi cum te-ai înţeles cu el? 

— Desigur. 

Am mers împreună spre maşina mea. M-am întors către 
ea când am ajuns. Preţ de o clipă, am crezut că-şi va petrece 
braţele în jurul meu şi mă va îmbrăţişa, un gest de mulţumire 
care ar fi putut duce la orice, dată fiind starea noastră de 
atunci — o stare atât de tensionată, încât era aproape 
melodramatică. Insă era o situaţie melodramatică, era o po- 
veste pentru copii în care coexistă binele şi răul şi, dedesubtul 
lor, o mulţime de porniri sexuale reprimate. 

Apoi, luminile unor faruri au apărut de dincolo de creasta 
dealului, acolo unde se afla magazinul, şi au trecut de 
"Garajul Bun la Toate". S-au îndreptat către noi, mai 
puternice. Mattie a făcut un pas în spate şi şi-a pus chiar 
mâinile la spate, precum un copil certat. Maşina a trecut de 
noi, lăsându-ne iarăşi în întuneric... dar trecuse şi momentul. 
Dacă existase un asemenea moment. 

— Mulţumesc pentru cină, am spus. A fost minunată. 

— Mulţumesc pentru avocat, sunt sigur că va fi şi el 
minunat, a spus şi am râs amândoi. Tensiunea pieri din aer. A 
vorbit o dată despre tine, să ştii. Devore. 

M-am uitat mirată la ea. 

— Sunt uimit că ştie măcar cine sunt. Înainte de astea, 
adică. 

— Ştie, sigur că da. A vorbit despre tine cu ceea ce mie 
mi s-a părut a fi o admiraţie sinceră. 

— Glumeşti. Trebuie că glumeşti. 

— Nu glumesc. A spus că străbunicul tău şi cu 


străbunicul lui au muncit pe acelaşi lot şi, în afara pădurii, 
erau vecini — cred că a spus că nu departe de unde-i acum 
Debarcaderul lui Boyd. "S-au căcat în aceeaşi hazna", s-a 
exprimat el. Încântător, hă? A spus că, dacă doi tăietori de 
lemne din TR puteau da naştere unor milionari, credea că 
sistemul funcţiona aşa cum trebuia s-o facă. "Chiar dacă e 
nevoie de trei generaţii pentru asta", a spus. La vremea 
aceea am interpretat acestea ca pe-o critică mascată la 
adresa lui Lance. 

— E ridicol, orice ar fi vrut să spună cu asta, am zis. 
Familia mea vine de pe coasta Americii. Din Prout's Neck. De 
partea cealaltă a statului. Tata a fost pescar şi pescar a fost şi 
tatăl lui. La fel şi străbunicul. Aruncau năvodul şi prindeau 
homari, nu tăiau copaci. 

Toate acestea erau adevărate şi, totuşi, mintea mi se 
părea că se blocase la ceva anume. La o amintire legată de 
ce spunea ea. Poate că, meditând mai îndelung, aveam să-mi 
aduc aminte. 

— E posibil să fi vorbit despre cineva din familia soţiei 
tale? 

— Mnu. Sunt câţiva Arlen-i în Maine — sunt o familie 
mare —, însă cei mai mulţi sunt încă în Massachusetts. Se 
ocupă acum cu tot soiul de lucruri, dar, dacă mergi înapoi 
până prin anii o mie opt sute optzeci, cei mai mulţi dintre ei 
erau mineri şi spărgători de pietre în regiunea Malden- -Lynn. 
Devore te lua peste picior, Mattie. 

Însă chiar şi atunci ştiam că nu era aşa. Poate că reţinuse 
greşit o parte a poveştii — până şi tipii cei mai ascuţiţi la 
minte încep să-şi piardă acurateţea amintirilor pe când 
împlinesc optzeci şi cinci de ani —, însă Max Devore nu prea 
era o persoană căreia să-i placă să ia peste picior pe cineva. 
Am vizualizat o reţea de cabluri nevăzute întinzându-se pe 
sub pământul de aici, din TR — întinzându-se în toate 
direcţiile, nevăzute, dar foarte puternice. 

Stăteam cu mâna sprijinită de portiera maşinii şi acum 
ea mi-o atinse blând. 

— Pot să-ţi mai pun o întrebare înainte să pleci? E-o 


prostie, te avertizez. 

— Dă-i drumul. Întrebările prosteşti sunt o specialitate 
de-a mea. 

— Ai cât de cât vreo idee despre ce-i povestea aia, 
"Bartleby"? 

Mi-a venit să râd, dar luna era destul de puternică să-mi 
dau seama că ea vorbea serios şi că, dacă aş râde, i-aş răni 
sentimentele. Era un membru al clubului de lectură ținut de 
Lindy Briggs (la care vorbisem şi eu o dată pe la sfârşitul 
anilor optzeci), probabil mai tânără cu cel puțin douăzeci de 
ani decât restul, şi se temea să nu cadă de proastă. 

— Eu trebuie să vorbesc prima data viitoare spus, şi 
mi-ar plăcea să pot spune mai mult decât rezumatul poveștii, 
ca să-şi dea seama că am citit-o. M-am tot gândit la ea până 
ce a-nceput să mă doară capul şi, pur şi simplu, nu reuşesc 
s-o înţeleg. Şi mă-ndoiesc că-i una dintre poveştile alea în 
care totul se limpezeşte ca prin minune în ultimele câteva 
pagini. Şi am senzaţia că ar trebui s-o înţeleg — că sensul e 
chiar în faţa ochilor mei. 

Asta m-a făcut să mă gândesc din nou la cabluri — 
cabluri împrăştiindu-se în toate direcţiile, o dantelărie 
subcutanată, legând oamenii şi locurile între ei. Nu le puteai 
vedea, dar le puteai simţi. Mai cu seamă dacă încercai să 
scapi de ele. Intre timp, Mattie aştepta, uitându-se la mine cu 
speranţă şi nerăbdare. 

— Bine, ascultă, a-nceput şcoala, am spus. 

— Ascult. Fii sigur de asta. 

— Majoritatea criticilor sunt de părere că Huckleberry 
Finn e primul roman american modern, iar asta-i o 
interpretare destul de corectă, dar, dacă "Bartleby" ar avea 
cu o sută de pagini mai mult, cred că aş paria tot ce am pe 
ea. Ştii ce era acela un scrib? 

— Un secretar? 

— Asta-i prea mult. Un copist. Un fel de Bob Cratchit din 
Poveste de Crăciun. Numai că Dickens îi dă lui Bob un trecut 
şi o viaţă de familie. Melville nu-i dă lui Bartleby nimic. E 
primul personaj existențialist din proza americană, un tip fără 


nici o legătură... nici o legătură cu, ştii tu... 

Doi tăietori de lemne pot da naştere unor milionari. 
S-au căcat în aceeaşi hazna. 

— Mike? 

— Ce e? 

— Te simţi bine? 

— Sigur. — Mi-am focalizat atenţia cât de bine am putut. 
— Pe Bartleby îl leagă de viaţă numai munca. În acest sens, e 
genul de american al secolului douăzeci, nu foarte diferit de 
Bărbatul în Costum de Flanelă Cenuşie a lui Sloan Wilson sau 
— într-o versiune sumbră — de Michael Corleone din Naşul. 
Bartleby începe apoi să pună sub semnul întrebării chiar şi 
munca, acest Dumnezeu al bărbaţilor americani din clasa de 
mijloc. 

Părea puternic impresionată acum şi mi-am spus că era 
păcat că renunţase la ultimul an de liceu. Era un păcat pentru 
ea, dar şi pentru profesorii ei. 

— Asta-i motivul pentru care începe să spună: "Prefer să 
nu"? 

— Da. Gândeşte-te la Bartleby ca la... un balon cu heliu. 
Doar că o singură funie încă-l mai ţine legat de pământ, iar 
funia aia e munca lui de copist. Ne putem da seama de câte 
această ultimă funie de putredă după numărul din ce în ce 
mai mare de lucruri pe care Bartleby preferă să nu le mai 
facă. Într-un sfârşit, funia se rupe şi Bartleby începe să 
plutească. E-o poveste a naibii de tulburătoare, nu-i aşa? 

— Într-o noapte l-am visat, a spus. Deschideam uşa 
rulotei şi el era acolo, şezând pe scări îmbrăcat în costumul lui 
negru şi vechi. Era slab. Nu prea mai avea păr. Am spus: "Vrei 
să te dai la o parte, te rog? Trebuie să cobor şi să atârn 
rufele." 

lar el a spus: "Prefer să nu." Da, cred că poţi spune că-i o 
poveste tulburătoare. 

— Asta înseamnă că încă mai are efect, am spus şi am 
urcat în maşină. Sună-mă. Spune-mi cu merge treaba cu John 
Storrow. 

— Aşa o să fac. Şi, dacă pot face ceva să te râs plătesc, 


cere-mi doar. 

Cere-mi doar. Cât trebuia să fii de tânără, cât de 
splendid de ignorantă, să lansezi un asemenea cec în alb? 

Geamul portierei era deschis. Am întins braţul prin el şi 
am strâns-o de mână. Ea m-a strâns înapoi — şi tare. 

— Îţi e foarte dor de soţia ta, nu-i aşa? m-a întrebat ea. 

— Se vede? 

— Uneori. 

Nu mă mai strângea, dar mă ţinea în continuare de 
mână. 

— Când îi citeai lui Ki, arătai în acelaşi timp fericit şi trist. 
N-am văzut-o decât o singură dată pe soţia ta, dar mi s-a 
părut foarte frumoasă. 

Mă gândeam la atingerea mâinilor ei, mă concentram la 
asta. Acum am uitat complet de ea. 

— Când ai văzut-o? Şi unde? Ţi-aminteşti? 

A zâmbit, de parcă acestea erau nişte întrebări foarte 
prosteşti. 

— Mi-amintesc. La terenul de softball, în seara în care 
l-am întâlnit pe soţul meu. 

Foarte încet mi-am retras mâna dintr-a ei. Din câte ştiam 
eu, nici Jo şi nici eu nu fuseserăm deloc în apropierea lui 
TR-90 în vara lui '94... dar se părea că ştiam greşit. Jo fusese 
aici într-o marţi la începutul lui iulie. Mersese chiar şi la 
meciul de softball. 

— Eşti sigură că era Jo? am întrebat. 

Mattie se uita în depărtare, pe direcţia drumului. Nu la 
soţia mea se gândea; mi-aş fi pus casa şi pământul de sub ea 
la bătaie pentru asta — amândouă casele, amândouă 
pământurile. Se gândea la Lance. Poate că asta era bine. 
Dacă se gândea la ea, probabil ca nu se va uita prea atentă la 
mine, iar mie nu mi se părea că am în acel moment un control 
prea mare asupra expresiei pe care o arboram. Ar fi putut 
vedea pe chipul meu mai mult decât voiam eu să arăt. 

— Da, a spus. Stăteam împreună cu Jenna McCoy şi cu 
Helen Geary — asta se întâmpla după ce mă ajutase Lance să 
scot butoiaşul cu bere din noroiul în care se înţepenise — şi 


apoi m-a întrebat dacă vreau să merg la o pizza cu ceilalţi 
după meci — iar Jenna a spus: "Uite-o pe doamna Noonan" şi 
Helen a spus: "E soţia scriitorului acela, Mattie, nu-i aşa că 
poartă o bluză faină?" Bluza era imprimată peste tot cu 
trandafiri albaştri. 

Mi-o aminteam foarte bine. Lui Jo îi plăcea pentru că era 
o glumă — nu există trandafiri albaştri, nici sălbatici şi nici de 
seră. Odată, când era îmbrăcată cu ea, îşi aruncase cu 
extravagantă braţele în jurul gâtului meu, şi legănase 
şoldurile de ale mele şi strigase că ea e trandafirul meu albas- 
tru şi că trebuie s-o dezmierd până ce se face roz. M-a durut 
să-mi amintesc asta, m-a durut tare. 

— Stătea pe partea cu baza a treia, în spatele gardului cu 
ochiuri mari de sârmă, a spus Mattie, alături de-un tip care 
purta o jachetă maro veche, cu petice la coate. Râdeau 
împreună de ceva, şi apoi şi-a întors privirea puţin şi s-a uitat 
direct la mine. 

A tăcut pentru o clipă, stând acolo lângă maşina mea, 
îmbrăcată cum era în rochia ei roşie. Şi-a ridicat părul de pe 
ceafa, iar apoi l-a lăsat să cadă la loc. 

— Direct /a mine. Chiar m-a văzut. Şi avea o privire... 
tocmai râsese, însă privirea ei era cumva tristă. De parcă 
m-ar fi cunoscut. Apoi, tipul şi-a pus braţul pe după mijlocul ei 
şi au plecat. 

Tăcere, cu excepţia greierilor şi a huruitului îndepărtat al 
unui camion. Mattie a rămas doar aşa pentru o clipă, ca şi 
când ar fi visat cu ochii deschişi, apoi a simţit ceva şi s-a uitat 
înapoi la mine. 

— E ceva în neregulă? 

— Nu. Doar că cine era tipul ăsta cu braţul petrecut pe 
după mijlocul soţiei mele? 

A râs, uşor nesigură. 

— Păi, mă-ndoiesc că era prietenul ei, să ştii. Era cu mult 
mai în vârstă ca ea. Avea cincizeci de ani, poate. 

Și ce dacă? mi-am spus. Eu însumi aveam patruzeci, dar 
asta nu însemna că nu-mi dădusem seama de cum se mişca 
trupul lui Mattie sub materialul rochiei sau cum îşi ridicase 


părul de pe ceafa. 

— Adică... glumeşti, nu? 

— Nu ştiu sigur. Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le 
ştiu în zilele astea, se pare. Dar, în orice caz, femeia a murit, 
aşa că ce importanţă ar mai putea avea? 

Mattie părea profund întristată. 

— Îmi cer scuze, Mike, dacă am călcat în ce nu trebuia. 

— Cine era bărbatul? Ştii? 

A scuturat din cap. 

— Am crezut că e un turist — avea aerul acela, poate 
doar pentru că purta jachetă într-o seară călduroasă de vară 
—, dar, dacă asta era, nu locuia la Warrington. Pe aceştia îi 
ştiam pe toţi. 

— Şi au plecat de acolo împreună? 

— Da. 

A vorbit cu reţinere. 

— Către parcare? 

— Da. 

Chiar şi mai reţinută. Şi, de data aceasta, minţea, ştiam 
lucrul ăsta cu o siguranţă ciudată care întrecea cu mult 
intuiţia; a fost aproape ca şi când i-aş fi citit gândurile. 

Am întins braţul prin geam şi am apucat-o iarăşi de 
mână. 

— Ai spus că, dacă-mi vine în minte ceva cu care să mă 
răsplăteşti, trebuie doar să cer. lţi cer. Spune-mi adevărul, 
Mattie. 

Şi-a muşcat buza, s-a uitat în jos la mâna mea care i-o 
ţinea pe-a ei. Apoi şi-a ridicat privirea în sus la mine. 

— Era un tip corpolent. Jacheta aia veche îl făcea să 
semene puţin cu un profesor de facultate, dar, din câte ştiam 
eu, putea la fel de bine să fie şi un tâmplar. Avea păr negru. 
Era bronzat. Au râs o dată împreună, au râs bine, apoi ea s-a 
uitat la mine şi râsetul i-a dispărut de pe chip. După asta, el 
şi-a petrecut braţul în jurul ei şi au plecat. — A făcut o pauză. 
— Nu s-au dus, însă, către parcare. S-au dus către Stradă. 

Strada. De acolo, ar fi putut merge înspre nord, de-a 
lungul malului, până la Sara Laughs. Şi apoi? Cine ştie? 


— Nu mi-a spus niciodată că a venit aici în vara aia, am 
zis. 

Mattie a părut că încearcă mai multe răspunsuri şi că nici 
unul nu-i era pe plac. l-am eliberat mâna. Sosise vremea să 
plec. De fapt, începusem să-mi doresc să fi plecat cu cinci 
minute mai devreme. 

— Mike, sunt sigură... 

— Nu, am spus. Nu eşti. Nu sunt nici eu. Dar am iubit-o 
mult şi o să încerc să uit de asta. Probabil că nici nu înseamnă 
nimic şi pe deasupra — ce altceva pot face? Mulţumesc 
pentru cină. 

— Cu plăcere. 

Arăta atât de tare că-i vine să plângă, încât i-am luat 
iarăşi mâna şi i-am sărutat-o. 

— Mă simt ca o neroadă. 

— Nu eşti o neroadă, am spus. 

l-am mai sărutat o dată mâna, apoi am plecat. Şi aceea a 
fost întâlnirea mea, prima pe care o avusesem în ultimii patru 
ani. 


Conducând spre casă, m-am gândit la o vorbă veche care 
spune că nu poţi cunoaşte niciodată cu adevărat o persoană. 
E uşor să rosteşti vorba asta, dar e-un adevărat şoc — la fel 
de oribil şi de neaşteptat ca şi nişte turbulenţe zdravene 
într-o cursă aeriană până atunci calmă — să descoperi că-i un 
fapt cât se poate de adevărat în viaţa cuiva. Imi tot aminteam 
de vizita pe care i-o făcusem unui doctor pe probleme de 
fertilitate, după ce încercaserăm să facem un copil vreme de 
doi ani fără nici un succes. Doctorul ne spusese atunci că am 
un depozit de spermă scăzut — nu dezastruos de scăzut, dar 
suficient de scăzut să fie responsabil de incapacitatea de-a 
procrea a lui Jo. 

— Dacă vreţi un copil, sunt şanse mari să-l aveţi fără 
vreun ajutor special, spusese doctorul. Atât raportul de forţe, 
cât şi timpul sunt încă de partea dumneavoastră. S-ar putea 
întâmpla mâine sau s-ar putea întâmpla peste cinci ani. O să 


umpleţi vreodată casa cu copii? Probabil că nu. Dar s-ar putea 
să aveţi doi şi aproape sigur o să aveţi unul dacă o să con- 
tinuaţi să faceţi treaba aia din care ies ei. — Jo zâmbise. — 
Amintiţi-vă, plăcerea ţi-o oferă călătoria. 

Avuseserăm parte de multă plăcere, sigur că da, 
clopoţelul lui Bunter sunase de multe ori, dar nu se născuse 
nici un copil. Apoi Johanna murise, traversând într-o zi toridă 
parcarea unui centru comercial, iar unul dintre lucrurile din 
poşeta ei fusese un test de graviditate Norco, pe care nu-mi 
spusese că vrea să-l cumpere. Aşa cum nu-mi spusese nici că 
achiziţionase două bufniţe din plastic, care să sperie ciorile, şi 
să nu se mai uşureze pe estacada dinspre lac. 

Ce nu-mi mai spusese? 

— Opreşte-te, am murmurat. Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu te mai gândi la asta. 

Dar n-am putut. 


KKK 


Când am ajuns înapoi la Sara, magneţii în formă de 
fructe şi legume de pe uşa frigiderului erau iarăşi aranjaţi în 
cerc. In mijloc fuseseră îngrămădite trei litere: 


bn 
u 


Am mutat u-ul în sus, unde credeam că-i e locul, 
alcătuind "bun" sau poate o versiune prescurtată de la 
"bunu". Care ce-nsemna de fapt? 

— Aş putea specula cu privire la semnificaţiile lui, dar 
prefer să nu, am vorbit în casa goală. 

M-am uitat la Bunter, elanul, îndemnând clopoţelul din 
jurul gâtului său ros de molii să sune. Când n-a făcut-o, am 
desfăcut cele două pachete noi de Magnabet şi am lipit 
literele pe uşa frigiderului, împrăştiindu-le. Apoi am coborât 
spre aripa de nord, m-am dezbrăcat şi m-am spălat pe dinţi. 

Dezgolindu-mi colții în faţa oglinzii într-o atitudine 


amenințătoare de desen animat spumos, m-am gândit să-l 
sun iarăşi pe Ward Hankins mâine dimineaţă. l-aş fi putut 
spune că se mutase de la noiembrie 1993 la iulie 1994 
căutarea mea după misterioasele bufniţe din plastic. Ce 
întâlniri îşi trecuse Jo în agendă pentru acea lună? Ce scuze 
pentru a pleca din Derry? Şi, o dată ce aş fi terminat cu Ward, 
aş fi putut-o descoase pe Bonnie Amudson, prietena lui Jo, aş 
fi putut-o întreba dacă se întâmplase ceva cu Jo în ultima vară 
a vieţii sale. 

De ce n-o laşi să se odihnească în pace? Era vocea 
aceea extraterestră. La ce ti-ar folosi să n-o faci? Să 
presupunem că a venit în TR după una dintre întâlnirile 
consiliului director, poate dintr-o toană, s-a întâlnit cu un 
vechi prieten şi că l-a adus la Sara pentru o cină frugală. 
Doar o cină. 

Și nu mi-a spus niciodată de asta? am întrebat vocea 
extraterestră, scuipând pasta de dinţi din gură şi apoi 
clădindu-mă. N-a spus nici măcar o vorbă? 

De unde ştii că n-a făcut-o? mi-a întors-o vocea, iar asta 
m-a făcut să îngheţ pe când puneam periuţa de dinţi înapoi în 
cutia pentru medicamente. Vocea extraterestră avea 
dreptate. Prin iulie '94 eram cufundat adânc în Cădere /iberă. 
Jo ar fi putut veni să-mi spună şi că-l văzuse Lon Chaney 
Junior dansând cu regina, că văzuse dansând Vârcolacii Lon- 
donezi, iar eu aş fi spus: "ÎhîÎ, iubire, ce interesant" în vreme 
ce continuam să fac corecturi pe manuscris. 

— Prostii, i-am spus reflecţiei din oglindă. Astea-s numai 
prostii. 

Doar că nu erau. Când mă cufundam într-o carte, ieşeam 
mai mult sau mai puţin din lume; în afară de-o privire fugară 
peste paginile sportive, nici măcar nu citeam ziarul. Aşa că, 
da — era posibil ca Jo să-mi fi spus că dăduse o fugă până la 
TR după o întâlnire a consiliului director din Lewiston sau din 
Freeport, era posibil să-mi fi spus că dăduse peste un vechi 
prieten — poate un alt student de la seminarul de fotografie 
la care participase în Bates în 1991 — şi era posibil să-mi fi 
spus că luaseră cina împreună pe estacadă, mâncând bureţi 


negri culeşi chiar de ea la apusul soarelui. Era posibil să-mi fi 
spus toate acestea şi eu să nu fi auzit nici măcar un cuvânt. 

Şi chiar credeam că voi putea scoate ceva sincer de la 
Bonnie Amudson? Fusese prietena lui Jo, nu a mea, şi s-ar 
putea să aibă impresia că nu devenise nul jurământul de 
credinţă cu privire la secretele pe care i le spusese soţia mea. 

Lucrul cel mai important era atât de simplu cât era şi de 
crud: Jo era de patru ani moartă. Era mai bine s-o iubesc şi să 
las deoparte toate întrebările astea sâcâitoare. Am mai luat o 
gură de apă direct de la robinet, am agitat-o cu limba şi am 
scuipat-o. 

Când m-am întors în bucătărie să programez aparatul 
pentru cafea la ora şapte dimineaţa, am văzut un nou mesaj 
într-un nou cerc de magneti. Spunea: 


trandafir albastru mincinos ha ha 


M-am uitat la el preţ de o secundă sau două, 
întrebându-mă ce-l scrisese şi de ce. 

Întrebându-mă dacă era adevărat. 

Am întins o mână şi am împrăştiat toate literele departe 
una de alta. Apoi am mers la culcare. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Am făcut pojar la vârsta de opt ani şi am fost foarte 
bolnav. "Am crezut că o să mori", mi-a spus tata cândva, iar 
el nu era un om înclinat spre exagerări. Mi-a povestit despre 
cum el şi cu mama m-au scufundat într-o noapte în cada plină 
cu apă rece, amândoi convinşi cel puţin pe jumătate că şocul 
îmi va opri inima, dar amândoi convinşi în întregime că voi 
arde în faţa ochilor lor dacă nu vor face ceva. Incepusem să 
vorbesc pe-o voce puternică, monstruos distorsionată despre 
siluetele luminoase pe care le vedeam în cameră — îngeri 
veniţi să mă ia cu ei, era sigură mama mea terifiată — şi, 
ultima dată când îmi luase tata temperatura înainte de scu- 


fundarea în apă rece, a spus că mercurul vechiului 
termometru rectal Johnson & Johnson se ridicase până la 
treizeci şi nouă de grade. După aceea, mi-a spus el, nici nu 
îndrăznise să o mai verifice. 

Nu-mi amintesc de nici o siluetă luminoasă, dar îmi 
amintesc de o ciudată perioadă de timp în care m-am simţit 
ca într-un coridor din casa de distracţii a unui bâlci unde rulau 
în acelaşi timp mai multe filme. Lumea devenise elastică, 
umflându-se în locuri în care niciodată nu se mai umflase 
înainte, vălurindu-se în locuri în care întotdeauna fusese dură. 
Oamenii — majoritatea părând imposibil de înalţi — ţâşneau 
înăuntru şi afară din camera mea pe nişte picioare ca nişte 
foarfece, ca într-un desen animat. Cuvintele pe care le 
rosteau bubuiau toate creând imediat ecouri. Cineva a 
scuturat o pereche de papuci pentru copii în faţa ochilor mei. 
Mi se pare că mi-l amintesc pe fratele meu, Siddy, vârându-şi 
mâna sub cămaşă şi scoțând de mai multe ori sunete ca de 
beşini. Continuitatea se frânsese. Percepeam totul în 
fragmente, nişte cârnăciori bizari întinşi pe-o aţă otrăvită. 

În anii scurşi de atunci şi până în vara în care m-am 
întors la Sara Laughs, am suferit obişnuitele boli, infecţii şi 
lovituri corporale, dar niciodată ceva asemănător cu 
interludiul acela febril de la opt ani. Niciodată nu m-am 
aşteptat să se întâmple asta — crezând, presupun, că 
asemenea experienţe sunt rezervate doar copiilor, oamenilor 
suferind de malarie şi poate celor suferind o prăbuşire 
mentală catastrofică. Dar, în noaptea zilei de şapte iulie şi în 
dimineaţa celei de opt, am trăit o perioadă de timp uimitor de 
asemănătoare cu acel delir din copilărie. Vis, trezie, mişcare 
— toate erau una singură. Vă voi povesti totul cât de bine voi 
putea, însă nimic din ce voi spune nu va putea exprima ciudă- 
tenia acelei experienţe. A fost ca şi când descoperisem un 
pasaj secret chiar sub zidul lumii reale şi mă târâsem de-a 
lungul lui. 


Mai întâi a fost muzica. Nu Dixieland, fiindcă nu se auzea 


nici un corn, dar ceva ca Dixieland. Un fel de bebop primitiv, 
ţârâit. Trei sau patru chitare acustice, o muzicuţă, un 
contrabas (sau poate două). Pe fundalul acestora se auzea un 
ropot dur şi vesel de tobă, care nu părea să vină de la o tobă 
adevărata; părea că bate cineva cu mult talent la percuție 
într-o grămadă de cutii. Apoi s-a alăturat o voce de femeie — 
o voce de contralto, nu chiar bărbătească, înăsprindu-se la 
notele mai înalte. Era o voce şugubeaţă şi ultimativă şi 
amenințătoare, toate deodată, şi am ştiut imediat că o 
auzeam pe Sara Tidwell, cea care nu scosese niciodată un 
disc. O auzeam pe Sara Laughs şi, măi să fie, era bestială. 


“Ştii că mergem la MANaerley, 

O să dansăm pe NISiderley, 

O să cânt cu FORMAderley, 

O să ne-nvârtim cât om PUTEAderley... 
Învârte-mă, iubire, maa!" 


Contrabasurile — da, erau două — au izbucnit într-un 
ritm nebunesc, precum ritmul din versiunea lui Elvis de la 
"Baby Let's Play House", şi-apoi s-a auzit o chitară: Son 
Tidwell cântând la chestia aia scărmănată. 

Luminile străluceau în întuneric şi eu m-am gândit la un 
cântec din anii cincizeci — Claudine Clark cântând "Party 
Lights". Şi uite-le acolo: felinare japoneze atârnate de copacii 
de deasupra poeticii cu scările din traverse de cale ferată ce 
duceau de la casă la apa lacului. Felinare de petrecere ce 
aruncau cercuri magice de lumină radiantă în întuneric: roşu, 
albastru şi verde. 

În spatele meu, Sara îşi croia drum prin cântecul ei 
despre Manderley — lui mami îi place să fie îndrăzneţ, lui 
mami îi place să fie puternic, lui mami îi place să petreacă 
până dimineaţă —, însă se stingea. Sara and the Red-Top 
Boys îşi instalaseră scena în faţa casei, după cum suna, cam 
pe unde parcase George Footman când venise să-mi livreze 
citaţia lui Max Devore. Eu coboram spre lac prin cercuri de 
lumină radiantă, treceam pe lângă felinarele de petrecere 


încercuite de fluturi cu aripi moi. Unul îşi găsise drum în 
interiorul unui felinar şi arunca o umbră monstruoasă, ca de 
liliac, pe hârtia creponată. Ghivecele pentru flori pe care le 
pusese Jo lângă scări erau pline cu trandafiri ce înfloresc 
noaptea. In lumina felinarelor japoneze păreau albaştri. 

Acum, formaţia nu mai era decât un murmur şters; o 
auzeam pe Sara ţipând versurile, croindu-şi drum prin cântec 
râzând, de parcă era cel mai haios lucru pe care-l auzise, 
toată chestia aia cu Manderley-nisiderley-puteaderley, dar nu 
mai reuşeam să înţeleg fiecare cuvânt. Mai limpede se auzea 
clipocitul apei lovindu-se de stâncile de la baza scărilor, 
bubuitul gol al bidoanelor de sub plută şi ţipătul unui cufundar 
ieşind din întuneric. Cineva stătea pe Stradă, în dreapta mea, 
pe marginea lacului. Nu-i puteam vedea faţa, dar îi vedeam 
jacheta maro şi tricoul pe care-l purta pe dedesubt. Reverele 
tăiau câteva litere din mesajul imprimat pe el, aşa că acesta 
arăta astfel: 


EPOZ 
SP 
RMA 


Ştiam chiar şi aşa ce spunea — în vise, aproape 
întotdeauna ştii, nu-i aşa? DEPOZIT DE SPERMA NORMAL, o 
poantă specială ă la Village Cafe, daca ar fi să existe aşa ceva 
vreodată. 

Visam toate acestea în dormitorul din aripa de nord şi 
acolo m-am trezit îndeajuns ca să ştiu că visez.... doar că mi 
s-a părut că mă trezesc într-un alt vis, fiindcă suna nebuneşte 
clopoţelul lui Bunter şi cineva stătea pe coridor. Domnul 
Depozit de Spermă Normal? Nu, nu el. Silueta pe care o 
alcătuia umbra pe uşă nu era tocmai umană. Era scofâlcită, 
braţele erau indistincte. M-am ridicat în capul oaselor în 
clinchetul argintiu al clopoţelului, strângând în jurul brâului 
gol un colţ de cearşaf ieşit de sub saltea, convins că pe 
coridor se afla arătarea aceea înfăşurată în linţoliu — arătarea 
ieşise din mormânt să mă prindă. 


— Te rog, nu, am spus pe-o voce uscată şi tremurată. Te 
rog, nu, te rog. 

Umbra de pe uşă şi-a ridicat braţele. 

— Nu-i decât o întâlnire sătească, iubire! a cântat 
vocea veselă şi furioasă a Sarei Tidwell. Nu-i decât horă fără 
sfârşit! 

M-am lăsat la loc pe spate şi mi-am tras cearşaful peste 
faţă într-un gest copilăresc de negare... şi uite că stăteam pe 
fâşia noastră mică de plajă, îmbrăcat doar în chiloţi. Picioarele 
îmi erau până la glezne scufundate în apă. Era călduţă, aşa 
cum e mereu lacul pe la mijlocul verii. Umbra mea difuză era 
proiectată în două direcţii, într-una din ele de luna subţire 
care plutea jos deasupra apei, în cealaltă de felinarul japonez 
în care se prinsese fluturele de noapte. Bărbatul de pe potecă 
dispăruse, dar lăsase o bufniţă din plastic în locul unde stă- 
tuse. Se uita ţintă la mine cu nişte ochi îngheţaţi, cu cearcăne 
aurii. 

— Hei, irlandezule! 

M-am uitat în depărtare la plută. Acolo era Jo. Trebuie să 
se fi urcat pe ea tocmai atunci, fiindcă apa încă mai picura de 
pe ea şi părul îi era lipit de obraji. Purta costumul de baie în 
două bucăţi cenuşiu cu bretele roşii, din fotografia pe care o 
găsisem eu. 

— A trecut mult timp, irlandezule — ce spui? 

— Să spun despre ce? am strigat înapoi, deşi ştiam la ce 
se referă. 

— Despre asta! 

Şi-a aşezat mâinile pe sâni şi a strâns. Apa a început să-i 
iasă printre degete şi să i se prelingă peste încheieturi. 

— Haide, irlandezule, a spus de lângă şi de deasupra 
mea, haide, nenorocitule, să mergem. 

Am simţit cum încearcă să-mi ia cearşaful, trăgându-l 
încet dintre degetele mele amorţite de somn. Am închis ochii, 
dar mi-a luat mâna şi a aşezat-o între picioarele ei. Când am 
dat de pânza aceea mătăsoasă şi am început s-o rup, ea a 
început să-mi maseze ceafa cu degetele. 

— Nu eşti Jo, am spus. Cine eşti? 


Dar nu era nimeni acolo care să-mi răspundă. Mă aflam 
în pădure. Era întuneric şi, pe lac, cufundării ţipau. Mergeam 
pe potecă spre studioul lui Jo. Nu era un vis; simţeam aerul 
răcoros pe piele şi, din când în când, înţepătura unei pietre în 
talpa sau în călcâiul meu goale. Un ţânţar mi-a bâzâit pe la 
ureche şi l-am îndepărtat cu mâna. Purtam boxeri şi, la 
fiecare pas, se frecau de-o erecţie imensă şi pulsândă. 

— Ce dracu-i asta? am întrebat, în vreme ce micuțul 
studio construit din scânduri al lui Jo începea să se vadă în 
întuneric. M-am uitat în spate şi am vâzut-o pe Sara pe deal, 
nu femeia, ci casa, o cabană lungă îndreptată spre lacul 
dominat de noapte. — Ce mi se-ntâmplă? 

— Totu-i în regulă, Mike, a spus Jo. 

Stătea pe plută, uitându-se la mine cum înot către ea. 
Şi-a aşezat mâinile la ceafa precum un fotomodel într-un 
calendar, făcându-şi sânii să se ridice, mai plini, în cupele 
sutienului de la costumul de baie. Ca şi în fotografie, îi 
vedeam sfârcurile înţepând materialul. Înotam în chiloţi, a- 
vând aceeaşi erecţie imensă. 

— Totu-i în regulă, Mike, a spus Mattie în dormitorul din 
aripa de nord şi am deschis ochii. 

Şedea lângă mine în pat, netedă şi goală în strălucirea 
slabă a luminii de veghe. Avea părul desfăcut, îi curgea pe 
umeri. Sânii ei erau mici, de mărimea ceştilor pentru ceai, 
sfârcurile însă erau mari Şi întinse. Între picioarele ei, unde 
încă se mai odihnea mâna mea, se afla un smoc de păr blond, 
la fel de mătăsos ca puful. Trupul ei era învăluit în umbre, 
asemănătoare cu aripile de fluture, asemănătoare cu petalele 
de trandafir. Emana ceva disperant de atractiv cum stătea 
acolo — semăna cu premiul pe care ştii că nu-l vei câştiga 
niciodată la galeria de tir sau la aruncarea cu cercul la un 
bâlci. Cel pe care-l ţin pe raftul de sus. Şi-a vârât mâna sub 
aşternut şi şi-a închis degetele pe materialul întins al chiloţilor 
mei. 

Totu-i în regulă, asta nu-i decât o horă fără sfârşit, a 
spus vocea extraterestră pe când urcam scările către studioul 
soţiei mele. Am rămas loculu, am dibuit cheia de sub covoraş 


şi am scos-o la iveală. 

Am urcat scara până pe plută, ud şi picurând apă, 
precedat de-un organ sexual congestionat — este ceva, mă 
întreb, mai comic involuntar ca un bărbat excitat sexual? Jo 
stătea întinsă pe scânduri în costumul ei de baie ud. Am 
tras-o pe Mattie în pat cu mine. Am deschis uşa studioului lui 
Jo. Toate aceste lucruri s-au întâmplat în acelaşi timp, îm- 
pletite laolaltă, asemeni firelor unei frânghii sau unor curele 
exotice. Cel cu Jo părea cel mai mult a fi un vis, cel cu 
studioul, în care traversam încăperea şi mă uitam la vechiul 
meu IBM verde, cel mai puţin. Mattie în dormitorul din aripa 
de nord se afla undeva la mijloc. 

Pe plută, Jo a spus: 

— Fă ce vrei. 

În dormitorul din aripa de nord, Mattie a spus: 

— Fă ce vrei. 

În studio, nimeni nu trebuia să-mi spună nimic. Acolo 
înăuntru ştiam exact ce voiam să fac. 

Pe plută, mi-am aplecat capul şi mi-am aşezat gura pe 
unul dintre sânii lui Jo şi am supt sfârcul acoperit de pânză. 
Am simţit gust de material ud şi de lac rece. S-a întins să mă 
atingă acolo unde mă ridicasem şi am lovit-o peste mână. 
Dacă mă atingea, ejaculam imediat. Am supt, bând apa 
îmbibată în bumbac, bâjbâind cu mâinile, mai întâi 
mângâind-o pe fund, apoi trăgându-i jos slipul costumului de 
baie. | l-am scos şi ea s-a lăsat în genunchi. M-am lăsat şi eu, 
reuşind într-un sfârşit să scap de chiloţii uzi şi grei şi 
aruncându-i peste bikinii ei. Ne-am întâlnit astfel faţă în faţă, 
eu gol, ea aproape goală. 

— Cine era tipul de la meci? am gâăfâit. Spune-mi cine 
era, Jo? 

— Nimeni important, irlandezule. Doar o altă mână de 
oase. 

A râs, apoi s-a aşezat pe picioare şi s-a uitat ţintă la 
mine. Buricul ei era o adâncitură mică şi neagră. Era ceva 
ciudat şi atractiv de şerpesc în poziţia pe care o luase. 

— Totu-i moarte acolo jos, a spus şi şi-a aşezat palmele 


reci şi degetele albe şi zbârcite de apă pe obrajii mei. Mi-a 
întors capul şi apoi mi l-a aplecat în aşa fel, încât să mă uit în 
lac. Sub apă am văzut plutind cadavre în descompunere, 
purtate de cine ştie ce curent de adâncime. Ochii lor uzi se 
holbau. Nasurile lor mâncate de peşti se căscau. Limbile le 
ieşeau printre buzele albe asemenea cârceilor plantelor de 
apă. Câţiva dintre morţi trăgeau după ei baloane palide de 
maţe ca nişte meduze; alţii nu erau mai mult decât nişte 
oase. Totuşi, nici vederea acestui osuar plutitor ieşit la paradă 
nu mă putea distrage de la ce-mi doream. Mi-am smucit capul 
din mâinile ei, am împins-o pe spate pe scânduri şi am potolit 
în sfârşit ceea ce era atât de tare şi de hrăpăreţ, îndesând-o 
adânc. Ochii ei argintaţi de lumina lunii s-au uitat mari în sus 
la mine, prin mine, şi am observat că o pupilă era mai mare 
decât cealaltă. Aşa îi arătaseră ochii pe monitorul tv când o 
identificasem la Morga Districtului Derry. Era moartă. Soţia 
mea era moartă şi eu îi regulam cadavrul. Nici măcar 
conştientizarea acestui lucru nu m-a putut face să mă opresc. 

— Cine era? am strigat la ea, acoperindu-i carnea rece 
cum zăcea acolo pe scândurile ude. Cine era Jo, pentru 
numele lui Christos, spune-mi odată cine era? 

În dormitorul din aripa de nord am tras-o pe Mattie 
deasupra mea, îmbătându-mă cu senzaţia pe care mi-o dădea 
atingerea acelor sâni mici pe piept şi lungimea picioarelor ei 
încolăcitoare. Apoi am rostogolit-o pe partea cealaltă a 
patului. l-am simţit mâna încercând să mă atingă şi am lovit-o 
— dacă mă atingea acolo unde voise să mă atingă, ejaculam 
imediat. 

— Desfă-ţi picioarele, grăbeşte-te, am spus, iar ea şi le-a 
desfăcut. 

Am închis ochii, eliminând toate celelalte impulsuri 
senzoriale în faţa acestuia. M-am apăsat înainte, apoi m-am 
oprit. Am făcut o mică modificare, împingându-mi penisul 
congestionat cu latura palmei, apoi am mişcat din şolduri şi 
am pătruns în ea asemenea unui deget într-o mănuşă drapată 
cu mătase. S-a uitat în sus la mine cu ochii larg deschişi, apoi 
şi-a aşezat o palmă pe obrazul meu şi mi-a răsucit capul. 


— Totu-i moarte acolo afară, a spus, explicând parcă 
doar ceea ce era evident. 

Pe fereastră am văzut Fifth Avenue între anii cincizeci şi 
şaizeci — se vedeau toate magazinele alea dichisite, Bijam 
and Bally, Tiffany and Bergdorf's şi Steuben Glass. Acolo era 
Harold Oblowski, mergând spre nord şi legănându-şi servieta 
din piele de porc (cea pe care i-o dăduserăm Jo şi cu mine de 
Crăciun cu un an înainte să moară ea). Lângă el, ducând o 
geantă de mână Barnes and Noble, se afla frumoasa şi 
magnifica Nola, secretara lui. Numai că aerul ei bonom 
dispăruse. Acesta era un schelet rânjit, cu mandibula 
îngălbenită, îmbrăcat într-un taior Donna Karan şi încălţat cu 
cizme din piele de aligator; în locul degetelor, nişte oase 
deşirate şi descărnate ţineau de mânerul genţii. Dinţii lui 
Harold ieşeau prin rânjetul lui obişnuit de agent, extins acum 
până la graniţa obscenităţii. Costumul lui preferat, cel cu doi 
piepţi, gri-cenuşiu, de la Paul Stuart, flutura pe el ca o velă 
într-o briză proaspătă. Peste tot împrejurul lor, pe ambele 
laturi ale străzii, umblau morţi vii — mame-mumii ducând de 
mână copii-cadavre sau plimbându-i în cărucioare scumpe, 
uşieri zombi, skateboarderi reîntorşi la viaţă. Colo, un bărbat 
negru, înalt, cu câteva ultime fâşii de carne atârnându-i de 
oasele feţei asemeni unor bucăţi de piele de căprioară tăbă- 
cită, îşi plimba alsacianul scheletic. Şoferii de taxi putrezeau 
în bătaia muzicii ragat. Chipurile care se uitau în jos din 
autobuzele aflate în trecere erau nişte cranii, fiecare purtând 
propria versiune a rânjetului lui Harold — Hei, ce mai faci, 
ce-ti mai face nevasta, cum îs copiii, ai mai scris v-o carte 
bună-n ultima vreme? Vânzătorul de alune intrase în 
putrefacție. Totuşi, nici una din aceste imagini nu mă putea 
potoli. Eram în flăcări. Mi-am strecurat mâinile sub fesele ei, 
am ridicat-o, muşcând cearşaful (desenul, am observat fără 
mirare, consta în nişte trandafiri albaştri) până ce l-am scos 
de sub saltea, ca să n-o muşc pe ea de gât, de umăr, de sâni, 


3 raga — o formă tradiţională de muzică hindusă, bazându-se 
foarte mult pe ritm, păstrând însă mesajul religios. 


de oriunde puteau ajunge dinţii mei. 

— Spune-mi cine era! am strigat la ea. Ştii, ştiu că ştii! 

Vocea îmi era atât de înfundată din cauza aşternuturilor 
pe care le muşcam, că mă-ndoiesc c-ar fi înţeles altcineva în 
afară de mine ce spuneam. 

— Spune-mi, curvo! 

Pe poteca dintre studioul lui Jo şi casă, stăteam în 
întuneric cu maşina de scris în braţe şi cu erecţia aceea 
călătoare dintr-un vis într-altul, fremătând sub greutatea 
metalică a IBM-ului — eu fiind pregătit şi nimeni nevrând să 
mă satisfacă. Cu excepţia, poate, a brizei de noapte. Apoi am 
devenit conştient că nu mai eram singur. Arătarea înfăşurată 
în linţoliu era în spatele meu, ademenită ca fluturii de 
felinarele pentru petreceri. A râs — un râs dogit, spart, de 
fumător, care-ar fi putut aparţine numai unei femei. N-am 
observat mâna care s-a întins în jurul şoldurilor mele să mă 
apuce — îmi stătea maşina de scris în cale —, dar nu aveam 
nevoie s-o vadă ca să ştiu că era maro la culoare. M-a strâns 
încet, din ce în ce mai puternic, degetele mişcându-se ca 
nişte viermi. 

— Ce vrei să ştiu, dulceaţă? m-a întrebat din spate. Încă 
râzând. Incă tachinându-mă. — Chiar vrei să ştii totul? Vrei să 
ştii sau vrei să simţi? 

— Oh, mă omori! am strigat. 

Maşina de scris — în jur de treisprezece kilograme de IBM 
Selectric — mi se legăna în braţe. Îmi simţeam muşchii 
întinzându-se asemenea unor corzi de chitară. 

— Vrei să ştii cine era, dulceaţă? Bărbatul ăla scârbos? 

— Rezolvă-mă doar, curvo! am ţipat. 

A râs din nou — râsetul acela gâjâit care aproape că 
semăna cu o tuse — şi m-a strâns acolo unde-mi făcea bine 
să mă strângă. 

— Abţine-te, a spus. Abţine-te, frumuşelule, de nu vrei să 
mă sperii şi să-ţi smulg chestia asta a ta chiar din... 

Am pierdut restul când întreaga lume a explodat într-un 
orgasm atât de profund şi de puternic, că mi s-a părut că m-a 
spulberat de-a dreptul. Mi-am dat capul pe spate asemenea 


unuia care e spânzurat şi am ejaculat, uitându-mă în sus la 
stele. Am strigat — trebuia s-o fac — şi, pe lac, doi cufundari 
au strigat înapoi. 

In acelaşi timp, mă aflam pe plută. Jo dispăruse, dar 
auzeam slab muzica formaţiei — Sara şi Sonny şi the Red-Top 
Boys rupând-o pe "Black Mountain Rag". M-am ridicat în 
picioare, uluit şi epuizat, regulat până la golire. Nu puteam 
vedea poteca ce ducea în sus spre casă, dar îi puteam 
discerne traseul şerpuit după felinarele japoneze. Chiloţii mei 
zăceau lângă mine într-un morman mic şi ud. l-am ridicat şi 
am început să îi îmbrac, doar fiindcă nu voiam să înot înapoi 
spre mal cu ei în mână. M-am oprit cu ei întinşi între 
genunchi, uitându-mă la degetele mele. Erau murdare de-o 
carne putredă. De sub unghiile tăiate scurt ieşeau şuviţe de 
păr smuls din rădăcini. Păr de cadavru. 

— Oh, lisuse, am gemut. 

M-a părăsit puterea. Am sărit în apă. Mă aflam în 
dormitorul din aripa de nord. Aterizasem în ceva cald şi, la în- 
ceput, am crezut că e spermă. Strălucirea slabă a luminii de 
veghe scotea la iveală, totuşi, o materie mai închisă la 
culoare. Mattie dispăruse şi patul era plin de sânge. Zăcând în 
mijlocul acelei bălți se afla ceva pe care, la o primă privire, 
l-am confundat cu o halcă de carne sau cu o bucată de organ. 
M-am uitat mai de-aproape şi am observat că era un animal 
din pluş, un obiect cu blană neagră înroşită de sânge. Am 
rămas într-o rână uitându-mă la el, vrând să sar din pat şi să 
plec în goană din cameră, dar nereuşind s-o fac. Muşchii îmi 
căzuseră într-un leşin de moarte. Cu cine făcusem eu sex de 
fapt în pat? Şi ce-i făcusem? Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce? 

— Nu cred minciunile astea, m-am auzit spunând şi, ca şi 
când ar fi fost o incantaţie, m-am simţit lovit înapoi la un loc. 
Nu s-a întâmplat chiar asta, dar e singurul fel de-a o spune şi 
de-a mă apropia de ceea ce s-a întâmplat. Erau trei de mine 
— unul pe plută, unul în dormitorul din aripa de nord, unul pe 
potecă — şi fiecare dintre ei a simţit acea lovitură puternică, 
de parcă i-ar fi crescut vântului un pumn. Am văzut o 


întunecime grăbită şi, în ea, am auzit clinchetul argintiu al 
clopoţelului lui Bunter. Apoi s-a stins, iar eu m-am stins cu el. 
Pentru scurtă vreme, n-am existat absolut niciunde. 


KKK 


M-am întors la ciripitul obişnuit al păsărilor din vacanțele 
de vară şi la acel întuneric roşiatic specific care înseamnă că 
soarele străluceşte dincolo de pleoapele tale închise. Aveam 
gâtul înţepenit, capul îmi stătea înclinat într-un unghi ciudat, 
picioarele îmi erau într-un mod ciudat îndoite sub mine şi-mi 
era cald. 

Am ridicat capul cu o crispare de durere, ştiind chiar 
atunci când am deschis ochii că nu mă mai aflam în pat, că 
nu mai eram pe plută, că nu mai eram pe poteca dintre casă 
şi studio. Sub mine erau podelele dure şi neîngăduitoare. 

Lumina era orbitoare. Am închis la loc ochii strâns şi am 
mormăit ca un mahmur. l-am deschis înapoi uşor în spatele 
mâinilor aşezate căuş în faţa lor, am aşteptat să se 
obişnuiască, apoi i-am descoperit cu grijă, m-am ridicat 
complet în capul oaselor şi m-am uitat în jur. Mă aflam pe 
coridorul de la etaj, stând pe jos sub aparatul de aer 
condiţionat stricat. Mesajul doamnei Meserve încă mai atârna 
lipit de el. In faţa biroului meu se afla IBM-ul verde cu o 
bucată de hârtie introdusă în jurul tamburului. M-am uitat în 
jos spre picioare şi am observat că erau murdare. De tălpi 
erau prinse ace de brad şi unul dintre degetele mari era 
zgâriat. M-am ridicat în picioare, m-am legănat puţin (piciorul 
stâng amorţise), apoi m-am sprijinit cu o mână de perete şi 
am stat în loc. M-am uitat în jos la mine. Purtam boxerii cu 
care mersesem la culcare şi nu mi se părea că-mi dădusem 
drumul în ei. Am tras de elasticul lor şi m-am uitat înăuntru. 
Mădularul meu arăta cum arată de obicei; mic şi moale, zbâr- 
cit şi adormit în tufa lui de păr. Dacă Jucăria lui Noonan 
pornise într-o aventură în acea noapte, acum nu mai păstra 
nici un semn. 

— În mod clar mi s-a părut o aventură, am croncănit. 


Mi-am şters transpiraţia de pe frunte cu braţul. Era năduşeală 
aici sus. — Şi nu de genul celor despre care citeşti în The 
Haray Boys. 

Apoi mi-am amintit de cearşaful îmbibat în sânge din 
dormitor şi de animalul de pluş zăcând într-o rână în mijlocul 
lui. Nu simţeam nici urmă de uşurare în această amintire, 
sentimentul acela de slavă-cerului-c-a-fost -doar-un-vis pe 
care-l încerci după un coşmar deosebit de urât. Mi se părea la 
fel de real ca orice alt lucru pe care-l experimentasem în acel 
delir febril când avusesem pojar... iar toate acele lucruri 
fuseseră reale, distorsionate doar de creierul meu 
supraîncins. 

M-am împleticit până la scări şi le-am coborât şchiopătat, 
ţinându-mă tare de balustradă în caz că piciorul meu amorţit 
va ceda. La baza lor, m-am uitat uimit prin sufragerie, ca şi 
când aş fi văzut-o pentru prima dată, şi apoi am şchiopătat pe 
coridorul aripii de nord. 

Uşa de la dormitor era întredeschisă şi, preţ de o clipă, 
nu m-am putut convinge s-o împing până-n perete şi să intru. 
Eram foarte speriat, iar mintea continua să încerce să revadă 
un vechi episod din A/fred Hitchcock vă prezintă, cel despre 
bărbatul care-şi strangulează soţia în timpul unei furii de 
beţie. Işi petrece jumătate de oră căutând-o şi o găseşte 
într-un sfârşit în cămară, umflată şi cu ochii larg deschişi. 
Kyra Devore era singurul copil de vârsta animalelor din pluş 
pe care-l întâlnisem recent, însă ea dormea în linişte sub 
pătura ei cu trandafiri când am lăsat-o pe mama ei şi am 
plecat spre casă. Era o prostie să cred că am condus tot 
drumul înapoi până la Wasp Hill Road, îmbrăcat probabil în 
nimic altceva decât în boxeri, că am... 

Ce? Că am violat-o pe femeie? Că am adus copilul 
aici? În somn? 

Maşina de scris am adus-o în somn, nu-i aşa? E chiar 
la etaj, în blestematul ăla de coridor. 

Mare diferență mai e şi între a merge douăzeci şi 
şapte de metri prin pădure şi a face opt kilometri cu 
maşina pe şosea... 


Nu aveam de gând să stau acolo şi să ascult cum se 
ceartă vocile astea în mintea mea. Dacă nu eram nebun — şi 
nu credeam că sunt —, ascultând vocile nemernicilor ăia 
certăreţi aş fi ajuns probabil în acest stadiu, cu expresul chiar. 
Am întins mâna şi am împins uşa dormitorului. 

Pentru o clipă chiar am văzut un desen împrăştiat, de 
caracatiţă sângerie, îmbibat în cearşaf, atât îmi era groaza de 
reală şi de concentrată. Apoi am strâns ochii puternic, i-am 
deschis şi m-am uitat iarăşi. Aşternuturile erau boţite, 
cearşaful era aproape complet scos de sub saltea. Puteam 
vedea învelitoarea din satinul matlasat al saltelei. Una dintre 
perne zăcea aruncată la capătul dinspre picioare al patului. 
Cealaltă era mototolită pe jos. Covoraşul — ţesut de Jo — 
stătea strâmb, iar paharul meu cu apă era aşezat cu buza în 
jos pe noptieră. Dormitorul arăta ca şi când ar fi fost scena 
unei lupte sau a unei orgii, însă nu a unei crime. Nu era nici 
urmă de sânge şi nici un animal de pluş cu blană neagră nu 
zăcea pe pat. 

Am căzut în genunchi şi m-am uitat sub pat. Nimic — nici 
măcar gogoloaie de praf, graţie Brendei Meserve. M-am uitat 
iarăşi la cearşaf, mai întâi trecându-mi o mână peste 
geografia lui încreţită, apoi trăgându-l înapoi în jos şi prinzând 
la loc colţurile lui elastice. Mare invenţie cearşafurile astea; 
dacă femeile ar fi acordat Medalia Libertăţii şi nu o adunătură 
de politicieni albi care n-au făcut niciodată un pat şi n-au 
spălat niciodată în viaţa lor un coş de haine, tipul care a 
inventat cearşafurile cu elastic fără îndoială ar fi primit deja o 
bucată din aceea de tinichea. În cadrul unei ceremonii ţinute 
la Rose Garden. 

O dată cearşaful îndreptat ca-n palmă, l-am inspectat din 
nou. Nici urmă de sânge, nici măcar o picătură. Nici vreo pată 
întărită de spermă nu se vedea. La prima nici măcar nu mă 
aşteptasem cu adevărat sau aşa începusem deja să-mi spun), 
dar cum rămâne cu cea din urmă? În cel mai rău caz, 
avusesem cel mai creativ vis erotic din lume — un triptic în 
care regulasem două femei şi o a treia mă masturbase, şi 
totul în acelaşi timp. Mi se părea că încerc şi senzaţia aceea 


de dimineaţa-de-după, cea pe care o încerci când partida de 
sex din noaptea trecută a fost de genul celor care-ţi iau 
minţile. Dar, dacă avuseseră loc focuri de artificii, unde era 
praful de puşcă ars? 

— În studioul lui Jo, foarte probabil, am vorbit în camera 
goală, însorită. Sau pe poteca dintre aici şi acolo. Bucură-te 
numai că n-ai lăsat-o în Mattie Devore, bătrâne. N-ai nevoie 
de-o aventură cu o văduvă post-adolescentină. 

O parte din mine n-a fost de acord cu asta; o parte din 
mine credea că Mattie Devore era exact ceea ce aveam 
nevoie. Însă nu făcusem sex cu ea noaptea trecută, aşa cum 
nu făcusem nici cu soţia mea moartă pe plută şi cum nu 
fusesem masturbat de Sara Tidwell. Acum că văzusem că nu 
omorâsem nici o copilă frumoasă, gândurile mi s-au întors 
înapoi la maşina de scris. De ce o luasem? De ce făcusem 
efortul ăsta? 

O, măi, să fie. Ce întrebare prostească. Poate că soţia 
mea ţinea secrete faţă de mine, poate că avea chiar o 
aventură; poate că în casă erau fantome; poate că, la un 
kilometru sud de unde mă aflam, era un bătrân bogat care 
voia să mă străpungă cu un băț ascuţit şi apoi să-l rupă; 
poate că erau şi câteva jucării în podul meu sărăcăcios, dacă 
tot veni vorba. Dar, stând acolo în trâmba strălucitoare de 
lumină, uitându-mă la umbra mea de pe peretele opus, numai 
un singur gând părea să conteze: mersesem la studioul soţiei 
mele şi luasem maşina de scris, şi nu exista decât un singur 
motiv pentru un asemenea gest. 

Am intrat în baie, voind să scap de transpiraţie şi de 
mizeria de pe picioare înainte să fac altceva. Am întins mâna 
spre clanţa de la cabina duşului, apoi m-am oprit. Cada era 
plină cu apă. Fie o umplusem eu în timpul somnului din cine 
ştie ce motiv... fie o umpluse altcineva. Am întins mâna spre 
dop, apoi m-am oprit iarăşi, amintindu-mi de clipa aceea de 
pe marginea lui Route 68, când mi se umpluse gura de gustul 
apei reci. Mi-am dat seama că aşteptam să mi se întâmple 
asta din nou. Când nu s-a întâmplat, am scos dopul să las apa 
să se scurgă şi am dat drumul la duş. 


Aş fi putut aduce Selectric-ul la parter, l-aş fi putut chiar 
târî până pe estacadă, unde se simţea o briză uşoară venind 
dinspre lac, dar n-am făcut-o. Îl adusesem până la uşa 
biroului, iar biroul era locul în care lucram... locul în care 
puteam lucra. Lucram acolo chiar şi dacă temperatura de sub 
streaşină se ridica la patruzeci şi nouă de grade... ceea ce, pe 
la trei după-amiaza, chiar se putea întâmpla. 

Hârtia introdusă în maşină era o veche copie la indigo a 
unei facturi roz de la Click!, atelierul foto din Castle Rock de 
unde-şi cumpăra Jo cele de trebuinţă când locuiam aici. O 
aşezasem în aşa fel încât partea albă să stea cu faţa la 
picioruşele cu caracterul Courier. Scrisesem pe ea numele 
celor din micuțul meu harem, ca şi când aş fi încercat din 
răsputeri să fac un raport asupra visului meu cu trei fațete 
chiar în timp ce se desfăşura: 


Jo Sara Mattie Jo Sara Mattie Mattie Mattie 
Sara Sara Jo Johanna Sara.Jo MattieSarajo. 


Sub acestea, cu minuscule: 


depozit de spermă normal spermă depozi 
totu-i trandafiriu 


Am deschis uşa de la birou, am dus maşina de scris 
înăuntru şi am aşezat-o în vechiul ei loc sub posterul cu 
Richard Nixon. Am tras hârtia roz din tambur, am mototolit-o 
şi am aruncat-o la coşul de gunoi. Apoi am luat ştecherul 
Selectric-ului şi l-am introdus în priza de lângă podea. Inima 
îmi bătea tare şi repede, aşa cum bătea când aveam treispre- 
zece ani, şi urcam scara către trambulina cea mai înaltă de la 
bazinul olimpic. Urcasem scara aceea de trei ori la vârsta de 
doisprezece ani şi apoi o coborâsem din nou; când împlinisem 
treisprezece, însă, nu mai puteam face pe fricosul — trebuia 
să sar de-adevăratelea. 


Mi s-a părut că văd un ventilator într-un colţ al dulapului, 
în spatele cutiei însemnată cu INSTRUMENTE. Am pornit în 
acea direcţie, apoi m-am întors înapoi cu un râs strâmb şi fals. 
Mai avusesem înainte momente de voinicie, nu-i aşa? Da. Şi 
apoi chingile de fier mi se prinseseră în jurul pieptului. Ar fi o 
prostie să scot ventilatorul şi să descopăr după aceea că, în 
definitiv, nu am ce căuta în camera asta. 

— la-o uşurel, am spus, ia-o uşurel. 

Numai că nu puteam, nu puteam mai mult decât putuse 
băiatul acela pirpiriu în slip de baie purpuriu şi ridicol s-o ia 
uşurel când ajungea la capătul trambulinei, piscina fiind atât 
de verde sub el, feţele ridicate spre el ale băieţilor şi ale 
fetelor din ea părând atât de mici, atât de mici. 

M-am aplecat spre unul dintre sertarele din partea 
dreaptă a mesei de lucru şi am tras atât de tare de el, că a 
ieşit complet din locaş. Mi-am ferit piciorul gol din zona lui de 
aterizare chiar la timp şi am izbucnit într-un râs lătrat, 
puternic şi lipsit de bună-dispoziţie. In sertar se afla o 
jumătate de bax de hârtie. Marginile aveau aspectul acela 
pergamentos pe care-l capătă hârtia după o perioadă prea 
lungă de vreme. De-abia am apucat să cu dau ochii de ea, că 
mi-am adus aminte că adusesem provizii proaspete cu mine 
— hârtie cu mult mai proaspătă ca asta. Am lăsat-o unde se 
afla în acel moment şi ani pus sertarul la loc în fanta lui. A 
trebuit să încerc de mai multe ori până să-l fixez pe şine; îmi 
tremurau mâinile. 

Într-un sfârşit, m-am aşezat în scaunul meu de la birou, 
auzind aceleaşi vechi pârâituri când mi-a simţit greutatea şi 
acelaşi huruit al roţilor când l-am tras mai în faţă, pitindu-mi 
picioarele sub tăblia mesei. Apoi, am rămas în loc în faţa 
tastaturii transpirând abundent, amintindu-mi în continuare 
de trambulina de la piscină, cât de elastică fusese sub 
picioarele mele goale în vreme ce mergeam de-a lungul ei, 
amintindu-mi de ecourile pe care le iscau vocile de sub mine, 
amintindu-mi de mirosul de clor şi de vâjâitul egal şi jos al 
aparatului de aerisire: flop-flop-flop-flop, ca şi când apa ar fi 
avut propria ei bătaie de inimă secretă. Stătusem la capătul 


trambulinei, întrebându-mă (şi nu pentru prima dată!) dacă 
puteai paraliza dacă aterizai greşit în apă. 

Probabil că nu, dar puteai muri de frică. Existau cazuri 
documentate în privinţa asta în emisiunea Ripley vă prezintă: 
Incredibil, dar adevărat, care-mi folosise ca ştiinţă între 
vârsta de opt şi paisprezece ani. 

Dă-i drumul! a strigat vocea lui Jo. Varianta mea a vocii 
ei era de obicei calmă şi răbdătoare; de data aceasta a fost o 
voce stridentă. Wu mai trage mâţa de coadă şi dă-i drumul! 

M-am întins după butonul de pornire al IBM-ului, 
amintindu-mi acum de ziua în care aruncasem programul 
Word Şase în lada cu gunoi a Power-Book-ului. Rămâi cu 
bine, prieten vechi, îmi spusesem. 

— Te rog, fă ca de data asta să meargă, am spus. Te rog. 

Mi-am coborât mâna şi am apăsat butonul. Maşina s-a 
pornit. Panoplia cu litere a făcut o mişcare preliminară, 
asemeni unui dansator de balet stând pe marginea scenei, 
aşteptând să-şi înceapă numărul. Am luat o foaie de hârtie, 
am observat că degetele mele transpirate o pătaseră şi nu 
mi-a păsat. Am introdus-o în maşină, am centrat-o, apoi am 
scris 


Capitolul întâi 


şi am aşteptat să se dezlănţuie furtuna. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Ţărâitul telefonului — sau, mai precis, felul în care am 
perceput eu ţârâitul telefonului — a fost la fel de familiar ca şi 
pârâitul scaunului sau zumzetul bătrânului IBM Selectric. Mi 
s-a părut că vine de departe la început, apoi că se apropie 
asemeni unui tren ce coboară printr-un pas fluierând. 

Nici în biroul meu şi nici în al lui Jo nu era trasă nici o 
extensie; telefonul de la etaj, un aparat cu disc de modă 
veche, se afla pe o masă în hol, între ele — în ceea ce Jo 


numea "ţara nimănui". Temperatura acolo trebuia să fie de 
cel puţin treizeci şi două de grade, însă aerul mi se părea 
răcoros pe piele după cel din birou. Eram atât de uns de 
transpiraţie, că arătam ca o versiune cu burtică a băieţilor 
musculoşi pe care-i vedeam uneori când făceam exerciţii de 
forţă. 

— Alo? 

— Mike? Te-am trezit? Dormeai? 

Era Mattie, însă era o altă Mattie faţă de cea din seara 
trecută. Aceasta nu era temătoare şi nici măcar reţinută; 
aceasta părea atât de fericită, că aproape dădea pe afară. Era 
aproape cu siguranţă acea Mattie care-l atrăsese pe Lance 
Devore. 

— Nu dormeam, am spus. Scriam puţin. 

— Fugi de-aici! Am crezut că te-ai retras. 

— Şi eu am crezut asta, am spus, dar poate că m-am 
pripit puţin cu judecata. Ce se întâmplă? Pari în al nouălea 
cer. 

— Tocmai am terminat de vorbit la telefon cu John 
Storrow... 

Chiar aşa? De cât timp stăteam, totuşi, la etaj? M-am 
uitat la încheietura mâinii şi n-am văzut decât un cerc alburiu. 
Era pielea cinci şi un sfert de pistrui, după cum spuneam când 
eram mici; ceasul meu era jos, în dormitorul din aripa de 
nord, zăcând probabil într-o baltă de apă din paharul meu de 
noapte răsturnat. 

— ... vârsta lui şi că îl poate cita pe celălalt fiu! 

— Oau, am spus. M-ai pierdut. la-o de la capăt şi mergi 
mai încet. 

Aşa a făcut. Ştirile importante nu iau mult să fie spuse 
(rareori iau): Storrow venea mâine. Va ateriza pe Aeroportul 
Districtual şi va sta la hotelul Lookout Rock de pe Castle View. 
Ei doi vor petrece mare parte din ziua de vineri discutând 
despre caz. 

— Oh, şi ţi-a găsit şi ţie un avocat, a spus. Să te 
însoţească la depoziţie. Cred că e din Lewiston. 

Totul părea bine, dar ce însemna mai mult decât faptele 


în sine era faptul că Mattie îşi recăpătase voinţa de-a lupta. 
Până în dimineaţa aceasta (dacă mai era încă dimineaţă; 
lumina ce intra prin fereastra de deasupra aparatului de aer 
condiţionat stricat sugera că, dacă e, nu va mai fi pentru 
multă vreme) mi-mi dădusem seama cât de posomorâtă 
fusese tânăra femeie în rochie roşie de vară şi tenişi albi, 
curaţi. Cât de departe ajunsese cu convingerea că-şi va 
pierde copilul. 

— E minunat. Sunt foarte bucuros, Mattie. 

— Şi tu ai făcut-o. Dacă ai fi aici, ţi-aş da cel mai mare 
sărut pe care l-ai primit vreodată. 

— Ţi-a spus că ai şanse să câştigi, nu-i aşa? 

— Da. 

— lar tu l-ai crezut. 

— Da! — Vocea ei s-a retras puţin. — N-a fost, însă 
tocmai extaziat când i-am spus că te-am chemat la cină 
aseară. 

— Nu, am spus. Nici nu mă aşteptam să fie. 

— l-am spus că am mâncat în curte şi a spus că n-a 
trebuit să stăm înăuntru decât şaizeci de secunde ca să 
pornim bârfa. 

— AŞ zice că are o părere insultător de proastă despre 
felul în care se iubesc yankeii, am spus, dar, desigur, el e din 
New York. 

A râs mai tare decât ar fi cerut micuța mea glumă, mi-am 
spus. Din cauza uşurării semiisterice că acum avea doi 
protectori? Fiindcă întregul subiect legat de sex era acum 
pentru ea un subiect sensibil? Mai bine să nu speculez. 

— Nu m-a certat prea tare pentru asta, dar a lăsat să se 
înţeleagă c-o va face dacă vom repeta greşeala. Când toată 
tărăşenia se va fi sfârşit, însă, o să-ţi gătesc o masă 
adevărată. O să facem tot ce-ţi place, aşa cum îţi place. 

Tot ce-ţi place, aşa cum îţi place. Şi era, pentru numele 
lui Dumnezeu şi-al lui lisus cel milostiv, complet inconştientă 
că ceea ce spunea ar putea avea un alt înţeles — aş fi pariat 
pe lucrul ăsta. Am închis ochii pentru o clipă, zâmbind. De ce 
să nu zâmbesc? Tot ce spunea ea părea absolut nemaipo- 


menit, mai ales o dată ce treceai dincolo de graniţa minţii ab- 
jecte a lui Michael Noonan. Părea că e posibil să avem 
mult-aşteptatul final de poveste, dacă ne puteam păstra 
curajul şi dacă ne menţineam direcţia. Şi dacă mă puteam 
abţine să mă dau la o fată destul de tânără să-mi fie fiică... 
dincolo de vise, adică. Dacă nu puteam, probabil că meritam 
orice pedeapsă aş fi primit. Kyra, însă, n-ar fi meritat. Ea era 
în povestea asta ornamentul de pe capotă, sortită să meargă 
oriunde o purta maşina. Dacă aveam să-mi fac vreo idee 
falsă, era spre folosul meu să ţin minte asta. 

— Dacă judecătoru-l trimite pe Devore cu mâinile goale, 
o să te duc la Renoir Nights în Portland şi-o să-ţi cumpăr nouă 
porţii de haleală franţuzească, am spus. La fel şi lui Storrow. 
O să lipsesc şi de la întâlnirea cu copoiul pe care-o am vineri. 
Cine-i mai bun ca mine, deci, hă? 

— Nimeni, din câte ştiu eu, a spus, părând serioasă. O să 
te răsplătesc pentru asta, Mike. Sunt la pământ acum, dar nu 
voi fi mereu la pământ. Şi dacă-mi va lua tot restul vieţii, tot o 
să te răsplătesc. 

— Mattie, nu trebuie să... 

— Ba trebuie, a spus cu o vehemenţă reţinută. Trebuie. 
Şi trebuie să mai fac un lucru astăzi. 

— La ce te referi? 

Imi plăcea s-o aud vorbind cum vorbea în dimineaţa 
aceasta — atât de fericită şi fără constrângeri, asemeni unui 
prizonier care tocmai a fost iertat şi căruia i s-a dat drumul în 
libertate — însă deja mă uitam cu jind la uşa biroului. Nu mai 
puteam face mare lucru astăzi, aveam să mă coc precum un 
măr dacă încercam, dar mai voiam încă o pagină sau două, 
cel puţin. Fă ce vrei, spuseseră amândouă femeile în vis. Fă 
ce vrei. 

— Trebuie să-i cumpăr Kyrei ursuleţul de pluş cel mare 
pe care l-a văzut la Wal-Mart-ul din Castle Rock, a spus. O să-i 
spun că e pentru că a fost o fetiţă cuminte, fiindcă nu-i pot 
spune că-i pentru că a mers pe mijlocul drumului când veneai 
din cealaltă direcţie. 

— Numai negru să nu fie, am spus. 


Cuvintele îmi ieşiseră de pe buze înainte să ştiu măcar că 
le gândeam. 

— Hă? 

Părea uimită şi încurcată. 

— Am spus numai să mai fie, am spus, cuvintele ieşind 
iarăşi şi intrând în receptor înainte să-mi dau seama că există. 

— Sper să fie, a spus, tonul ei devenind iarăşi serios. Şi 
dacă am spus ceva aseară care te-a făcut să te simţi nefericit, 
chiar şi numai pentru un minut, îmi cer scuze. Niciodată n-aş 
vrea... 

— Nu-ţi face griji, am spus. Nu sunt nefericit. Doar puţin 
confuz, atâta tot. De fapt, aproape că am uitat complet de 
întâlnirea misterioasă a lui Jo. 

O minciună, dar pentru ceea ce părea a fi o cauză nobilă. 

— Poate că e mai bine aşa. Nu te mai rețin — întoarce-te 
la muncă. Asta vrei să faci, nu-i aşa? 

Am fost uimit. 

— Ce te face să spui asta? 

— Nu ştiu, pur şi simplu... 

S-a oprit. lar eu am ştiut brusc două lucruri: ceea ce 
voise să spună şi că n-o va spune. Te-am visat azi-noapte. 
Am visat pe amândoi. Urma să facem dragoste şi unul 
dintre noi a spus: "Fă ce vrei". Sau poate, nu ştiu, poate 
am spus-o amândoi. 

Poate că uneori fantomele sunt vii — gânduri şi dorinţe 
despărțite de corpuri, impulsuri descătuşate plutind nevăzute. 
Fantome venite din subconştient arătări ieşite din subteranele 
minţii. 

— Mattie? Mai eşti acolo? 

— Sigur, cum să nu. Vrei să te sun eu? Sau vrei să afli tot 
ce te interesează de la John Storrow? 

— Dacă nu mă suni, o să mă supăr pe tine. Cum scrie la 
carte. 

A râs. 

— Te sun, atunci. Dar nu atunci când lucrezi. La 
revedere, Mike. Şi mulţumesc din nou. Mult de tot. 

l-am spus la revedere, apoi, după ce a închis, am rămas 


locului pentru o clipă, uitându-mă la aparatul de telefon 
demodat, Bakelite. Mă va suna şi mă va ţine la curent, dar nu 
atunci când lucram. De unde să ştie când nu lucrez? Pur şi 
simplu va şti. Aşa cum am ştiut şi eu ieri seară când a spus că 
Jo şi cu bărbatul cu jachetă sport peticită la coate merseseră 
spre parcare. Mattie purta o pereche de pantaloni scurţi albi 
şi o bustieră când m-a sunat, nu era nevoie să poarte rochie 
sau fustă astăzi, fiindcă era miercuri şi miercurea era închisă 
biblioteca. 

N-ai de unde şti aşa ceva. Nu faci decât să inventezi. 

Numai că nu făceam asta. Dacă aş fi inventat, probabil 
că mi-aş fi închipuit-o îmbrăcată în ceva mai sugestiv — un 
compleu Văduva Veselă de la Victoria's Secret, poate. 

Gândul acesta l-a chemat pe altul. Fă ce vrei, îmi 
spuseseră ele. Amândouă. Fă ce vrei. lar aceasta era o frază 
pe care o cunoşteam. Pe când mă aflam la Key Largo, citisem 
un eseu despre pornografie în At/antic Monthly, scris de-o 
feministă. Nu eram sigur care dintre ele, doar că nu era 
Naomi Wolf şi nici Camille Paglia. Femeia aceasta era de 
factură conservatoare şi folosise fraza aceea. Sally Tisdale 
poate? Sau auzea mintea mea reverberări distorsionate de la 
Sara Tidwell? Oricine ar fi fost, pretindea că "fă ce vreau eu” 
era formula de bază a eroticii care se aplica femeilor şi "fă ce 
vrei tu” era formula de bază a pornografiei care se aplica băr- 
baţilor. Femeile îşi imaginau rostind fraza dintâi în situaţii 
care implicau sexul; bărbaţii îşi imaginau fraza din urmă 
fiindu-/e rostită. Şi, continuase autoarea, când sexul în lumea 
reală merge prost — devenind uneori violent, uneori 
dezonorant, uneori pur şi simplu nesatisfăcător din punctul de 
vedere al partenerului de sex feminin — pornografia este 
adesea co-conspiratorul neincriminat. Bărbatul are tendinţa 
să i-o întoarcă femeii cu furie, ţipând: "Tu ai vrut să ţi-o fac! 
Termină cu minciuna şi recunoaşte! Tu ai vrut să ţi-o fac!" 

Autoarea pretindea că lucrul pe care orice bărbat speră 
să-l audă în dormitor e: fa ce vrei. Muşcă-mă, 
sodomizează-mă, linge-mă între degetele de la picioare, bea 
vin din buricul meu, dă-mi o perie şi ridică-ţi fundul să te bat 


cu ea, nu contează ce. Fa ce vrei. Uşa e închisă şi noi suntem 
aici înăuntru, dar, de fapt, numai tu eşti aici, eu nu sunt decât 
o extensie a fanteziilor tale şi numai tu eşti aici. Eu nu am 
dorinţe proprii, nu am necesităţi proprii, nu am tabuuri. Fă ce 
vrei cu umbra asta, cu fantezia asta, cu fantoma asta. 

Mi s-a părut că eseista spune cel puţin pe jumătate 
numai prostii; presupoziţia că bărbatul găseşte adevărata 
plăcere sexuală doar transformând femeia într-un soi de 
accesoriu masturbator spune mai multe despre observator 
decât despre participanţi. Doamna asta folosise o mulţime de 
cuvinte de jargon şi o cantitate apreciabilă de inteligenţă, dar, 
în subsidiar, nu spunea decât că Somerset Maugham, 
preferatul dintotdeauna al lui Jo, o pusese pe Sadie Thompson 
să spună în "Rain", o poveste scrisă cu optzeci de ani în urmă: 
bărbaţii sunt nişte porci, nişte porci scârboşi şi mizerabili, toţi 
sunt aşa. Însă noi, prin definiţie, nu suntem porci, cel puţin 
până nu suntem împinşi dincolo de limita răbdării. lar dacă 
suntem împinşi, problema rareori este sexul; de obicei e 
teritoriul. Am auzit nişte feministe susţinând că, pentru 
bărbaţi, sexul şi teritoriul sunt interşanjabile, iar ăsta-i un 
lucru foarte departe de adevăr. 

Am mers înapoi la birou, am deschis uşa şi, în spatele 
meu, telefonul a sunat din nou. Şi am încercat o altă senzaţie 
familiară, venită înapoi după o vacanţă de patru ani: furia 
aceea împotriva telefonului, pornirea de a-l smulge de-a 
dreptul din perete şi de a-l arunca în celălalt colţ al camerei. 
De ce trebuia să sune toată lumea atunci când scriam? De ce 
nu puteau pur şi simplu... ei bine... să mă lase să fac ce 
vreau? 

Am izbucnit într-un râs fals şi m-am întors la telefon, 
observând pe el urma udă a mâinii mele de la cum îl ţinusem 
înainte. 

— Alo? 

— Ţi-am spus să stai la vedere când eşti cu ea. 

— Bună dimineaţa şi dumneavoastră, domnule avocat 
Storrow. 

— Tre' că eşti într-o altă zonă temporală acolo, colega. La 


mine-n New York e unu şi cinşpe. 

— Am luat cina cu ea, am spus. Afară. E-adevărat că i-am 
citit fetiţei o poveste şi că am ajutat-o s-o pună în pat, dar... 

— Îmi închipui că jumătate din oraş crede că deja v-o 
trageţi de vă zboară creierii, iar cealaltă jumătate va crede 
acelaşi lucru dacă trebuie să apar în instanţă alături de ea. 

Numai că nu părea cu adevărat furios; mi s-a părut că 
vorbeşte ca şi când aceasta era una dintre zilele lui bune. 

— Te pot obliga să le spui cine plăteşte pentru serviciile 
tale? am întrebat. La audierile preliminare, adică? 

— Mnu. 

— La depoziţia mea de vineri? 

— Christoase, nu. Durgin şi-ar pierde întreaga 
credibilitate de protector ad litem dacă ar marşa pe direcția 
asta. De asemenea, au motive să nu abordeze aspectul 
sexual al problemei. Interesul lor e să dovedească faptul că 
Mattie e-o mamă neglijentă şi poate violentă. Să demonstrezi 
că mama nu-i o călugăriță a încetat să mai dea roade cam pe 
vremea când Kramer vs. Kramer a început să ruleze la 
cinematografe. Şi aceasta nici măcar nu e singura problemă 
pe care o au în a aborda astfel cazul. 

Părea acum plin de-o voioşie constructivă. 

— Spune-mi. 

— Max Devore are optzeci şi cinci de ani şi e divorţat. 
Divorţat de două ori, de fapt şi de drept. Inainte să ofere 
custodia unui bărbat singur de vârsta lui, trebuie avută în 
vedere o custodie secundară. Acesta e, de fapt, singurul lucru 
mai important ca acuzele aduse mamei de abuz şi neglijenţă. 

— Care-s acuzaţiile astea? Ştii? 

— Nu. Şi nici Mattie nu ştie, fiindcă sunt nişte scorneli. 
Apropo, Mattie e-o dulceaţă... 

— Mda, este. 

— ... Şi cred că va fi un martor minunat. De-abia aştept 
s-o întâlnesc în carne şi oase. Între timp, nu mă sabota. 
Discutam despre custodia secundară, corect? 

— Corect. 

— Devore are un fiu şi o fiică din prima căsnicie. Fiica a 


fost declarată incompetentă mintal şi trăieşte într-un spital 
undeva prin California — în Modesto, cred. Nu-i un pariu bun 
pentru atribuirea custodiei. 

— Aşa se pare. 

— Fiul, Roger, are... — Am auzit foşnetul slab al unor 
pagini de agendă. — cincizeci şi patru de ani. Aşa că nici el 
nu-i un pui tocmai vioi. Totuşi, sunt o mulţime de indivizi în 
zilele noastre care devin tătici la vârsta asta; e-o minunată 
lume nouă. Roger însă e homosexual. 

Mi-am amintit de Bill Dean spunând: Poponar. Am auzit 
că-s mulți d-ăştia prin California. 

— Am crezut că ai spus că sexul nu contează. 

— Poate ar fi trebuit să spun că sexul hetero nu 
contează. În unele state — California e unul dintre ele — nici 
sexul homo nu contează... sau nu atât de mult. Cazul acesta 
însă nu va fi judecat în California. Va fi judecat în Maine, unde 
oamenii sunt mai puţin deschişi ca să înţeleagă cum pot doi 
bărbaţi căsătoriţi — căsătoriţi unul cu celălalt, vreau să spun 
— să crească o fetiţă. 

— Roger Devore e căsătorit! 

Bine. Recunosc. Am simţit atunci şi eu o anume veselie 
oripilantă. Imi era ruşine de ea — Roger Devore nu era decât 
un tip care-şi trăia viaţa şi e posibil să fi avut puţin sau chiar 
deloc de-a face cu întreprinderea curentă a bătrânului său 
tată — însă am simţit-o chiar şi-aşa. 

— El şi cu un programator pe nume Morris Ridding şi-au 
pus pirostriile în 1996, a spus John. Am găsit informaţia asta 
la o simplă căutare pe calculator. lar dacă se pomeneşte 
despre asta la proces, am de gând să o exploatez cât de mult 
pot. Nu ştiu ce va însemna asta — în această fază e imposibil 
de prezis —, dar, dacă mi se oferă ocazia să descriu o imagine 
a fetiţei aceleia vesele, cu ochi sinceri, crescând împreună cu 
doi bărbaţi în vârstă care-şi petrec probabil mare parte din 
viaţă conversând prin intermediul calculatoarelor, speculând 
cu privire la ce-au putut face căpitanul Kirk şi domnul Spock 
după ce s-au stins luminile în ţara ofiţerilor... ei bine, dacă mi 
se oferă ocazia asta, am de gând s-o folosesc. 


— Pare un gest puţin cam meschin, am spus. 

M-am auzit vorbind pe tonul unui om care vrea să fie 
contrazis, poate chiar să i se râdă în nas, însă asta nu s-a 
întâmplat. 

— Sigur că e meschin. Lasă impresia că tragi de volan şi 
urci pe trotuar să dobori şi vreo doi trecători inocenți. 

Roger Devore şi Morris Ridding nu se ocupa de droguri, 
nu fac trafic cu minori şi nu jefuiesc bătrâne. Însă aici e vorba 
de custodie, iar custodia transformă fiinţele în umane în 
insecte mai bine decât o face divorţul. Cazul acesta nu-i chiar 
aşa de rău cum ar putea fi, dar e suficient de rău, fiindcă e 
atât de descoperit. Max Devore s-a întors în orăşelul lui natal 
cu un singur scop şi nimic altceva: să cumpere un copil. Asta 
mă înfurie pe mine. 

Am surâs, închipuindu-mi un avocat care semăna cu 
Elmer Fudd stând cu puşca în mână lângă o vizuină de iepure 
inscripționată cu DEVORE. 

— Mesajul meu către Devore va fi foarte simplu: preţul 
copilului tocmai s-a ridicat. Probabil la o cifră mai mare decât 
îşi va putea el permite vreodată să plătească. 

— Dacă ajunge în sala de judecată — ai spus asta deja 
de mai multe ori. Crezi că există posibilitatea ca Devore să 
renunţe pur şi simplu şi să plece? 

— O posibilitate destul de mare, mda. Aş spune că-i o 
posibilitate excelentă, dacă Devore n-ar fi bătrân şi obişnuit 
să se facă totul după vrerea lui. Mai e şi întrebarea dacă e în 
continuare sau nu destul de ascuţit la minte să-şi dea seama 
care-i sunt interesele. Voi încerca să aranjez o întâlnire cu el 
şi cu avocatul lui cât voi fi prin zonă, dar până acum n-am 
reuşit să trec de secretară. 

— De Rogette Whitmore? 

— Nu, cred că ea-i cu un pas mai sus pe scară. N-am 
vorbit încă nici cu ea. Dar o voi face. 

— Incearcă fie cu Richard Osgood, fie cu George 
Footman, am spus. Oricare dintre ei te poate pune în legătură 
cu Devore sau cu consilierul lui şef. 

— Vreau să vorbesc cu femeia aia, Whitmore, oricum. 


Bărbaţii ca Devore au tendinţa să devină din ce în ce mai 
dependenţi de sfătuitorii lor apropiaţi pe măsură ce 
îmbătrânesc, iar ea ar putea fi o persoană-cheie în încercarea 
de a-l convinge să renunţe la caz. Femeia poate fi şi o piedică 
pentru noi. L-ar putea instiga să lupte, probabil pentru că ea 
crede că bătrânul poate câştiga şi probabil pentru că vrea să 
vadă cum sar penele în aer. De asemenea, e posibil să se 
căsătorească cu el. 

— Să se căsătorească cu el? 

— De ce nu? Bătrânul ar putea-o convinge să semneze 
un contract prenupţial — n-aş putea aduce asta spre atenţia 
completului de judecată mai mult decât pot avocaţii lui să 
pescuiască după persoana care l-a angajat pe avocatul lui 
Mattie — şi asta i-ar putea îmbunătăţi şansele de câştig. 

— John, am văzut-o pe femeia aia. Trebuie că are ea 
însăşi şaptezeci de ani. 

— Însă e-un posibil jucător feminin într-un caz de 
custodie în care trofeul e-o fetiţă, iar ea e calea de mijloc între 
bătrânul Devore şi cuplul de homosexuali căsătoriţi. Trebuie 
să ţinem cont şi de asta. 

— Bine. 

M-am uitat iarăşi la uşa biroului, dar nu chiar cu atâta 
jind. Vine o vreme când ţi-ai terminat treaba pe ziua 
respectivă, fie că vrei asta, fie că nu, iar mie mi s-a părut că 
vremea aceea sosise. Poate că spre seară... 

— Avocatul pe care ţi l-am găsit se numeşte Romeo 
Bissonette. — A făcut o pauză. — Crezi că poate fi un nume 
adevărat? 

— E din Lewiston? 

— Da, de unde ştii? 

— Fiindcă în Maine, mai ales prin preajma Lewiston-ului, 
numele ăsta poate fi adevărat. Trebuie să merg să 
mă-ntâlnesc cu el? 

Nu voiam să merg să-l întâlnesc. Până la Lewiston erau 
optzeci de kilometri de şosea cu două benzi, care acum 
trebuie că forfoteau de campere şi de rulote Winnebago. Ce 
voiam era să merg să înot şi apoi să trag un pui de somn. Un 


pui de somn fără vise. 

— Nu e nevoie. Sună-l şi vorbeşte puţin cu el. El nu-i de 
fapt decât o plasă de siguranţă — va obiecta în caz că 
întrebările merg mai departe de incidentul petrecut în 
dimineaţa zilei de Patru lulie. Vei spune adevărul în legătură 
cu acel incident, întregul adevăr şi nimic altceva decât 
adevărul. Ai priceput? 


— Da. 
— Vorbeşte cu el înainte, apoi întâlniţi-vă vineri la... stai 
puţin... e chiar aici... — Paginile agendei au foşnit din nou. — 


întâlniţi-vă la restaurantul de pe Route 120 la nouă treizeci. 
La o cafea. Discutaţi puţin, cunoaşteţi-vă reciproc, fă-i poate 
cinste. Eu voi fi cu Mattie, încercând să aflu cât de multe pot. 
S-ar putea să fie nevoie să angajăm un detectiv particular. 

— Îmi place când vorbeşti murdar”. 

— Înî. O să am grijă ca facturile să ajungă la tipul tău, 
Goldacre. El le va trimite agentului tău, iar agentul poate să 
le... 

— Nu, am spus. Spune-i lui Goldacre să mi le trimită 
direct aici. Harold e născut dintr-o mamă evreică. Cât mă va 
costa? 

— Şaptezeci şi cinci de mii de dolari, minimum a spus 
absolut fără nici o ezitare. Şi fără nici un fel de regret în voce. 

— Să nu-i spui lui Mattie. 

— Bine. Ai avut parte de ceva distracţie până acum, 
Mike? 

— Ştii ce, într-un fel chiar mă distrez, am spus căzut pe 
gânduri. 

— Pentru şaptezeci şi cinci de miare, ar fi indicat să fie 
aşa. 

Ne-am luat rămas bun şi John a închis. 

Aşezând receptorul în furcă, mi-a trecut prin minte că 
trăisem în ultimele cinci zile mai multe decât în ultimii patru 
ani. 


3 În engleză, la "detectiv particular" se spune şi "private 
dick", — dick are şi, colocvial, sensul de penis. 


De data asta, telefonul n-a sunat şi am reuşit să parcurg 
tot drumul înapoi spre birou, însă ştiam că terminasem 
definitiv cu munca pe ziua aceea. M-am aşezat în faţa 
IBM-ului, am apăsat tasta REVENIRE de două ori şi tocmai 
începeam să-mi scriu o notă în josul paginii la care lucram, 
despre ce urma să se întâmple în carte, când m-a întrerupt 
telefonul. Ce moftangiu mic şi posac mai e şi telefonul, şi cât 
de puţine veşti bune primim prin el! Astăzi fusese, însă, o 
excepţie, şi mi-am spus că pot pune punct cu un zâmbet. 
Lucram, în definitiv — /ucram. O parte din mine însă se 
minuna că şedeam aici singur, respirând cu uşurinţă, inima 
bătându-mi egal în piept şi nu se întrevedea nici măcar o 
sclipire de atac de anxietate la orizontul aşteptărilor mele. 
Scrisesem: 


[URMEAZĂ: Drake către Raiford. Se opreşte în 
drum la o tarabă cu legume să discute cu tipul 
care-o ţine, un informator vechi, are nevoie de-un 
nume bun . & colorat. Pălărie de pai. Tricou cu 
DisneyWorld. Discută despre Shackleford.] 


Am rotit tamburul până ce IBM-ul a scuipat foaia de 
hârtie, am aşezat-o în vârful manuscrisului şi mi-am notat un 
ultim mesaj: "Sună-l pe Ted Rosencrief despre Raiford". 
Rosencrief era un ofiţer de marină ieşit la pensie, care locuia 
în Derry. Îl angajasem ca asistent cercetător la mai multe 
cărţi, folosindu-l la un proiect ca să afle cum se produce 
hârtia, care erau obiceiurile migratoare ale unor păsări anume 
la alt proiect, câteva informaţii despre arhitectura camerelor 
de înmormântare din interiorul pira-midelor la un al treilea. Şi 
întotdeauna vreau "câteva informaţii", niciodată "întreaga 
tărăşenie". Ca scriitor, motoul meu a fost întotdeauna nu mă 
băga în ceaţă cu detaliile. Genul de proză pe care o scrie 
Arthur Hailey mă depăşeşte — nici n-o pot citi, ce s-o mai şi 
scriu. Vreau să ştiu doar atât cât să pot minţi în culori vii. 


Rosie ştia asta şi întotdeauna am lucrat bine împreună. 

De data aceasta voiam să aflu puţine informaţii despre 
închisoarea Raiford din Florida şi despre cum e de fapt aripa 
condamnaților la moarte de acolo. Mai vroiam câteva 
informaţii şi despre psihologia ucigaşilor în serie. Mi-am spus 
că Rosie va fi probabil fericit să mă audă... aproape la fel de 
fericit pe cât eram eu să am un motiv pentru care să-l sun. 

Am luat cele opt pagini scrise la rând dublu şi le-am 
frunzărit, încă uimit de existenţa lor. Să fi fost o maşină de 
scris IBM veche şi un corp de literă Courier secretul în tot 
acest timp? În mod sigur, aşa părea. 

Ceea ce ieşise era, de asemenea, uimitor. Avusesem idei 
şi în ultimii mei patru ani sabatici; în privinţa aceasta nu 
existase nici o criză de creaţie. Una dintre ele fusese chiar 
minunată, genul de lucru care cu siguranţă ar fi devenit un 
roman dacă aş mai fi putut fi în stare să scriu romane. De la 
şase la douăsprezece erau din cele catalogate drept 
"bunicele", înțelegând că puteau da roade pe spaţii 
restrânse... sau că puteau creşte pe neaşteptate înalte şi 
pline de mister peste noapte, precum vrejul de fasole al lui 
Jack. Uneori se-ntâmplă asta. Cele mai multe erau sclipiri, 
micuţe "şi-dacă" ce veneau şi plecau precum stelele 
căzătoare atunci când conduceam sau mergeam pe jos sau 
zăceam pur şi simplu în pat noaptea şi aşteptam să adorm. 
Bărbatul în cămaşă roşie a fost un şi-dacă. Am văzut într-o zi 
un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de un roşu-aprins, spălând 
vitrina magazinului JC Penney din Derry — asta se-ntâmpla 
înainte ca magazinul să se mute în centrul comercial. Un 
tânăr şi o tânără au trecut pe sub scara lui... mare ghinion, 
potrivit vechii superstiții. Aceştia doi nu ştiau pe unde 
mergeau, însă se ţineau de mână, sorbindu-se adânc din pri- 
viri, la fel de îndrăgostiţi ca toţi ţinem de douăzeci de ani din 
istoria omenirii. Bărbatul era înalt şi, privindu-l, vârful capului 
lui a trecut cu doar câţiva centimetri pe sub picioarele 
spălătorului de geamuri. Dacă n-ar fi fost atent, întreaga 
schelărie s-ar fi prăbuşit. 

Incidentul s-a transformat în ceva de domeniul trecutului 


în cinci secunde. Lucrul la Bărbatul în cămaşa roşie mi-a luat 
cinci luni. Doar că, de fapt, întreaga carte a fost gata într-o 
secundă de şi-dacă. Mi-am închipuit o ciocnire în loc de-o 
ratare la mustață. Totul a curs de acolo. Scrisul a fost o 
muncă de secretariat. 

Ideea la care lucram acum nu era una dintre Ideile 
Măreţe ale lui Mike (vocea lui Jo a introdus cu atenţie 
majusculele), însă nu era nici o şi-dacă. Nici o povestioară 
gotică de suspans cum mai scrisesem nu era; V. C. Andrews 
cu prepuţ nu era niciunde prin apropiere acum. Insă dădea 
impresia de lucru temeinic, de lucru adevărat şi, în dimineaţa 
aceasta, ieşise din mine la fel de natural ca respiraţia. 

Andy Drake era un investigator particular în Key Largo. 
Avea patruzeci de ani, era divorţat, tată al unei fetite în 
vârstă de trei ani. În deschiderea cărţii, se afla în casa din Key 
Largo a unei femei pe nume Regina Whiting. Şi doamna 
Whiting avea o fetiţă a ei, de cinci ani. Doamna Whiting era 
căsătorită cu un decorator de interioare extrem de bogat, 
care nu ştia ce ştia Andy Drake: că, până în anul 1992, Regina 
Taylor Whiting fusese Tiffany Taylor, o damă de companie din 
Miami cu tarif mare. 

Atât reuşisem să scriu înainte să înceapă să sune 
telefonul. Uite ce mai ştiam, ce muncă de secretariat mai 
aveam de făcut în următoarele săptămâni, presupunând că 
minunat recuperata mea capacitate de lucru se menținea: 

Într-o zi, când Karen Whiting avea trei ani, telefonul 
sunase în vreme ce ea şi cu mama ei stăteau în piscina cu 
apă caldă de pe peluză. Regina voise să-l roage pe grădinar 
să răspundă, apoi se hotărâse s-o facă ea — majordomul lor 
îşi luase liber din cauza unei gripe, iar ea nu se simţea în 
stare să-i ceară unui străin o favoare. Spunându-i fiicei sale să 
nu plece nicăieri, Regina dăduse fuga să răspundă la telefon. 
Când Karen îşi ridicase braţul să n-o stropească mama ieşind 
din piscină, îşi scăpase păpuşa pe care o îmbăia. 
Aplecându-se s-o ridice, părul i se prinsese într-una dintre 
scurgerile piscinei. (Povestea mi se declanşase în minte cu 
vreo doi sau trei ani în urmă, citind despre un accident fatal 


asemănător.) 

Grădinarul, un tip fără nume într-o cămaşă kaki, trimis 
pentru o treabă scurtă de amenajare estetică, observase ce 
se întâmpla. O luase la fugă peste gazon, sărise cu capul 
înainte în piscină şi ridicase copilul la suprafaţă, lăsând păr şi 
o bucată de scalp în scurgere. li făcuse respiraţie artificială 
până ce fetiţa îşi revenise în simţiri. (Aceasta avea să fie o 
scenă minunată, plină de suspans, şi de-abia aşteptam s-o 
scriu.) Avea să refuze toate ofertele de recompensă isterice 
ale mamei, deşi avea să-i dea într-un sfârşit o adresă, unde să 
vină soţul ei să discute cu el. Doar că atât adresa, cât şi 
numele, John Sanborn, aveau să se dovedească false. 

Doi ani mai târziu, fosta prostituată cu o a doua viaţă, de 
om respectabil, îl vede pe prima pagina a unui ziar din Miami 
pe bărbatul care i-a salvat copilul. Se spune că numele lui e 
John Shackleford şi că fusese arestat pentru violarea şi 
uciderea unei fetiţe de nouă ani. Şi, continua articolul, e 
suspectat în peste alte patruzeci de crime, cele mai multe 
dintre victime fiind copii. "L-aţi prins pe Şapca de base-ball?" 
avea să strige unul dintre reporteri la conferinţa de presă. 
"John Shackleford e Şapca de Baseball?" 

— Ei bine, am spus, coborând scările, ei în mod sigur aşa 
cred. 

Auzeam prea multe bărci pe lac în după-amiaza aceasta 
ca să iau în considerare o baie la pielea goală. Mi-am 
îmbrăcat slipul, mi-am prins un prosop în jurul şoldurilor şi-am 
pornit pe potecă în jos — cea care fusese în visul meu 
flancată de felinare cu abajur din hârtie — să-mi spăl transpi- 
raţia coşmarurilor şi a neaşteptatei munci de dimineaţă. 

Sunt douăzeci şi trei de traverse de cale ferată între Sara 
şi lac. Nu păşisem decât peste patru sau cinci înainte să mă 
izbească enormitatea lucrului care tocmai se întâmplase. 
Buzele au început să-mi tremure. Culorile copacilor şi ale 
cerului s-au amestecat la un loc, pe măsură ce ochii mi se 
umpleau de lacrimi. Un sunet a început să iasă din mine — un 
fel de geamăt înfundat. Puterea mi-a părăsit picioarele şi 
m-am aşezat greu pe o traversă. Preţ de o clipă am crezut că 


se terminase, doar o alarmă falsă, apoi am început să plâng. 
Mi-am îndesat un capăt al prosopului în gură când durerea 
era mai mare, temându-mă că, dacă oamenii de pe bărci ar 
auzi sunetele care ieşeau din mine, ar crede că este omorât 
cineva în partea asta a lacului. 

Am plâns de durere pentru anii goi pe care-i petrecusem 
fără Jo, fără prieteni şi fără munca mea. Am plâns de 
mulţumire fiindcă anii aceştia sterpi păreau să se fi sfârşit. 
Era mult prea devreme să fiu sigur — cu o floare nu se face 
primăvară şi opt pagini de manuscris nu fac o revenire a 
carierei — dar mi se părea că într-adevăr aşa era. Şi am plâns 
şi d frică, aşa cum facem când o experienţă îngrozitoare s-a 
terminat în sfârşit sau când a fost evitat la milimetru un 
accident cumplit. Am plâns fiindcă mi-am dat seama brusc că 
mersesem pe-o linie albă de când murise Jo, că mersesem 
chiar pe mijlocul drumului. Prin cine ştie ce miracol, fusesem 
luat din calea pericolului. Habar nu aveam cine mă luase din 
drum, însă asta nu conta — era o întrebare care putea 
aştepta încă o zi sau două. 

Am plâns tot ce-am avut de plâns în mine. Apoi m-am 
dus la lac şi am început să înot anevoie. Apa rece îmi dădea o 
senzaţie mai mult decât plăcută în timp ce se prelingea pe 
corpul meu supraîncălzit; îmi dădea o senzaţie asemănătoare 
cu revenirea la viaţă. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


— Spuneţi-vă numele pentru dosar. 

— Michael Noonan. 

— Adresa dumneavoastră? 

— În Derry am domiciliul stabil, strada Benton, numărul 
14, dar întreţin o casă şi în TR-90, lângă lacul Dark Score. 
Adresa poştală e Căsuţa 832. Casa se află mai precis pe 
Stradela Patruzeci şi doi, dinspre Route 68. 

Elmer Durgin, protectorul ad /item al lui Kyra, a fluturat o 
mână dolofană în faţa feţei sale, fie pentru a alunga o insectă 


sâcâitoare, fie să-mi spună că era de-ajuns. Eram de acord că 
ajungea. Mă simţeam mai degrabă ca fetiţa din Orașul nostru 
care şi-a dat adresa astfel: Grover's Corner, New Hampshire, 
America, Galaxia Calea Lactee, Mintea lui Dumnezeu. Era 
destul de agitat. Ajunsesem la vârsta de patruzeci de ani încă 
virgin în privinţa procedurilor de judecată şi, chiar dacă ne 
aflam în sala de conferinţe de la firma Durgin, Peter şi Jarrette 
de pe Bridge Street din Castle Rock, aici se desfăşurau tot 
nişte proceduri de judecată. 

Pe lângă desfăşurarea acestei festivități, mai era un 
detaliu ciudat ce merită a fi menţionat. Stenograful nu folosea 
una dintre tastaturile alea fixate pe-un postament care 
seamănă cu un aparat de socotit, ci un Stenomask, un 
mecanism care se fixează pe partea inferioară a feţei. Mai 
văzusem aşa ceva înainte, dar numai în vechile filme polițiste 
alb-negru, cele în care Dan Duryea sau John Payne conduce 
întotdeauna un Buick cu geamuri ca nişte hublouri, 
menţinând un aer dur şi fumând o ţigară Camel. Era destul de 
ciudat să te uiţi într-un colţ al încăperii şi să vezi un tip 
semănând cu cel mai bătrân pilot de avion de luptă din lume, 
dar mai ciudat era să auzi cum tot ce spui este imediat 
repetat pe-o voce înfundată, monotonă. 

— Mulţumesc, domnule Noonan. Soţia mea v-a citit toate 
cărţile şi spune că sunteţi scriitorul ei preferat. Am vrut doar 
să se consemneze acest lucru. 

Durgin a chicotit gras. De ce nu? Era un tip gras. Cel mai 
mult oamenii graşi îmi plac — au firi expansive, ca să se 
asorteze cu taliile lor expansive. Există însă un subgrup pe 
care eu îl numesc al Omuleţilor Graşi şi Răi. Nu vrei să te pui 
cu OGRii dacă te poţi abţine; îţi vor arde casa şi-ţi vor viola 
câinele dacă le mai dai o jumătate de motiv şi un sfert de 
ocazie. Puţini dintre ei au mai mult de un metru cincizeci şi 
şapte de centimetri (înălţimea lui Durgin, am estimat) şi mulţi 
au sub un metru cincizeci. Zămbesc mult, dar ochii lor nu 
zâmbesc. Omuleţii Graşi şi Răi urăsc lumea întreagă. Îi urăsc 
cel mai mult pe oamenii care se pot uita în josul corpurilor lor 
şi-şi pot vedea picioarele. Aici eram inclus şi eu, chiar dacă cu 


greu. 

— Vă rog, mulţumiţi-i soţiei dumneavoastră din partea 
mea, domnule Durgin. Sunt sigur că v-ar putea recomanda 
unul cu care să începeţi şi dumneavoastră. 

Durgin a chicotit. La dreapta sa, asistenta lui — o tânără 
frumoasă care părea că terminase facultatea de drept cu 
şaptesprezece minute în urmă — a chicotit. La dreapta mea, 
Romeo Bissonette a chicotit. În colţ, cel mai bătrân pilot de 
F-111 din lume a continuat doar să murmure în Stenomask-ul 
lui. 

— Aştept să apară versiunea cinematografică, a spus. 

Ochii i-au scânteiat uşor într-un fel urât, ca şi când ar fi 
ştiut că nici una dintre cărţile mele nu fusese adaptată 
cinematografic — doar un film pentru televiziune realizat 
după Fiinţă duală, care făcuse ratinguri aproape egale cu 
cele ale Campionatelor Naţionale de Retapiţare a Sofalelor. 
Speram să fi încheiat ideea de amabilităţi a grăsuliului ăsta 
mic şi cretin. 

— Eu sunt protectorul ad /item al lui Kyra Devore, a 
spus. Ştiţi ce-nseamnă asta, domnule Noonan? 

— Cred că ştiu. 

— Înseamnă, a continuat Durgin, că am fost desemnat de 
judecătorul Rancourt să hotărăsc — dacă pot — ce este mai 
bine pentru Kyra Devore, în caz ca devine necesar un proces 
de atribuire a custodiei. Judecătorul Rancourt nu va trebui, 
într-un asemenea caz, să-şi fundamenteze hotărârea pe con- 
cluziile mele, dar în multe cazuri exact asta se întâmplă. 

S-a uitat la mine cu mâinile împreunate peste un dosar 
negru. Asistenta cea frumoasă, pe de altă parte, lua notițe de 
zor. Poate că nu avea încredere în pilotul de atac. Durgin 
arăta ca şi când s-ar fi aşteptat la un ropot de aplauze. 

— Aceea a fost o întrebare, domnule Durgin? am spus, 
iar Romeo Bissonette m-a lovit uşor şi exersat în gleznă cu 
piciorul. Nu era nevoie să mă uit la el ca să ştiu că nu fusese 
un accident. 

Durgin îşi pungi buzele atât de netede şi de umede, că 
arătă de parcă se dăduse cu luciu pe ele. Pe creştetul capului 


său strălucitor, aproximativ două duzini de fâşii de păr erau 
pieptănate sub forma unor arcuri mici şi netede. Mi-a oferit o 
privire răbdătoare, estimativă. In spatele ei se afla toată 
urâţenia intransigentă a Omuleţilor Graşi şi Răi. Amabilităţile 
se încheiaseră, sigur că da. Eram convins de asta. 

— Nu, domnule Noonan, aceea nu a fost o întrebare. 
Mi-am spus că aţi vrea să ştiţi de ce a trebuit să vă rugăm să 
vă despărțiți de minunatul dumneavoastră lac într-o 
dimineaţă atât de plăcută. Poate că m-am înşelat. Acum, 
dacă... 

S-a auzit o bătaie hotărâtă în uşă, urmată de prietenul 
nostru, al tuturor, George Footman. Astăzi, Cleveland de Zi cu 
Zi fusese înlocuit de o uniformă kaki de Ajutor de Şerif, cu o 
curea Sam Browne şi cu un pistol la brâu. S-a servit cu o 
privire sănătoasă la decolteul asistentei, oferit de-o bluză al- 
bastră din mătase, apoi i-a înmânat un dosar şi un casetofon. 
Mi-a oferit o privire scurtă de gâscan înainte să plece. 
Mi-amintesc de tine, amice, spunea privirea aceea. 
Scriitoraşul cel deştept, tipul care se mulţumeşte cu puțin. 

Romeo Bissonette şi-a înclinat capul spre mine. Şi-a 
folosit latura palmei să astupe spaţiul dintre gura lui şi 
urechea mea. 

— Caseta lui Devore, a spus. 

Am dat din cap să dau de veste că am înţeles, apoi m-am 
întors iarăşi spre Durgin. 

— Domnule Noonan, le-aţi întâlnit pe Kyra Devore şi pe 
mama ei, Mary Devore, nu-i aşa? 

Cum făceai să scoţi Mattie din Mary, m-am întrebat... 
şi-apoi am ştiut, aşa cum ştiusem de pantalonii albi scurţi şi 
de bustieră. Mattie era felul în care încercase Ki să spună la 
început Mary. 

— Domnule Noonan, nu vă deranjăm cumva somnul? 

— Nu-i nevoie să fiţi sarcastic, nu-i aşa? a întrebat 
Bissonette. 

Tonul său era blând, dar Elmer Durgin i-a oferit o privire 
care spunea că, în cazul în care OGRii reuşeau să-şi atingă 
telul de-a domina lumea, Bissonette se va afla la bordul 


primei maşini blindate având ca destinaţie gulagul rusesc. 

— Îmi cer iertare, am spus înainte să poată răspunde 
Durgin. Mi-au zburat minţile aiurea pentru o clipă sau două. 

— O idee pentru o nouă povestire? a întrebat Durgin, 
zâmbind în felul lui fals. Arăta ca o broască râioasă de 
mlaştină îmbrăcată într-o jachetă sport. S-a întors spre 
bătrânul pilot de avion, i-a spus să taie ultima remarcă, apoi a 
repetat întrebarea referitoare la Kyra şi Mattie. 

Da, am spus, le întâlnisem. 

— O dată sau mai mult decât o singură dată? 

— Mai mult decât o singură dată. 

— De câte ori le-aţi întâlnit? 

— De două ori. 

— Aţi vorbit cu Mary Devore şi la telefon? 

Întrebările se îndreptau deja într-o direcţie care mă făcea 
să mă simt incomodat. 

— Da. 

— De câte ori? 

— De trei ori. 

A treia avusese loc cu o zi în urmă, când mă întrebase 
dacă nu vreau să mă alătur ei şi lui John Storrow la o masă de 
prânz la iarbă verde în parcul public după depoziţie. Un prânz 
acolo, în mijlocul oraşului, în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor 
oamenilor... deşi, având alături un avocat din New York pe 
rolul de bonă, ce putea fi rău în asta? 

— Aţi vorbit cu Kyra Devore la telefon? 

Ce întrebare ciudată! O întrebare la care nu se gândise 
nimeni înainte. Presupun că acesta era în parte şi motivul 
pentru care o pusese. 

— Domnule Noonan? 

— Da, am vorbit cu ea o dată. 

— Ne puteţi spune natura acelei conversații? 

— Păi... — M-am uitat întrebător la Bissonette, dar n-am 
primit nici un ajutor. Era evident că nici el nu ştia. — Mattie... 

— Mă scuzati? — Durgin s-a plecat în faţă atât de mult 
cât a putut. Ochii lui erau atenţi în orbitele lor de carne 
rozalie. — Mattie? 


— Mattie Devore. Mary Devore. 

— Îi spuneţi Mattie? 

— Da, am spus şi am simţit un impuls sălbatic să adaug: 
În pat! Aşa îi spun în pat! "Oh, Mattie, nu te opri, nu te 
opri", strig eu! — Acesta e numele cu care mi s-a prezentat. 
Am întâlnit-o... 

— O să ajungem şi acolo, dar acum mă interesează 
convorbirea pe care aţi avut-o la telefon cu Kyra Devore. 
Când a avut loc aceasta? 

— leri a avut loc. 

— Nouă iulie 1998. 

— Da. 

— Cine a sunat? 

— Ma... Mary Devore. 

Acum mă va întreba de ce a sunat, mi-am spus, iar eu 
fi voi spune că mai voia să avem un maraton sexual, 
preludiul constând din a ne da reciproc căpşune înmuiate 
în ciocolată, în vreme ce ne uităm la fotografii cu pitici 
malformați despuiați. 

— Cum de s-a întâmplat să vă vorbească Kyra Devore? 

— A întrebat dacă are voie. Am auzit-o spunân-du-i 
mamei ei că vrea să-mi zică ceva. 

— Ce voia să vă spună? 

— Că făcuse prima ei baie cu spumă. 

— V-a spus şi că a tuşit? g 

Am rămas tăcut, uitându-mă la el. In clipa aceea am 
înțeles de ce urăsc oamenii avocații, mai ales după ce au fost 
luați la refec de unul care se pricepe la ce face. 

— Domnule Noonan, aţi vrea să vă repet întrebarea? 

— Nu, am spus, întrebându-mă de unde făcuse rost de 
informația asta. Îi urmăriseră nemernicii ăştia telefonul lui 
Mattie? Telefonul meu? Amândouă? Poate pentru prima dată, 
am înțeles la un nivel visceral cum trebuie să fie să ai un 
miliard de dolari. Cu atâta bănet poţi pune sub urmărire o 
mulţime de telefoane. — Mi-a spus că mama ei i-a suflat 
clăbuci în faţă şi că a tuşit. Dar era... 

— Mulţumesc, domnule Noonan, să ne-ntoarcem acum... 


— Daţi-i voie să termine, a spus Bissonette. Aveam 
impresia că el se implicase mai mult decât se aşteptase în de- 
rularea depoziţiei, însă nu părea să-l deranjeze. Era un bărbat 
cu aspect adormit, cu faţă de ogar. — Nu suntem în sala de 
judecată, iar dumneavoastră nu-l supuneţi unui interogatoriu 
încrucişat. 

— Trebuie să mă gândesc la bunăstarea fetiţei, a spus 
Durgin. A părut în acelaşi timp ofuscat şi smerit, o cominaţie 
la fel de omogenă ca sosul de ciocolată şi porumbul cu 
smântână. — E o responsabilitate pe care o iau foarte în 
serios. Dacă las impresia că vă cicălesc, domnule Noonan, îmi 
cer scuze. 

Nu m-am deranjat să-i accept scuzele — asta ne-ar fi 
făcut pe amândoi să părem nişte prefăcuţi. 

— Tot ce voiam să spun e că Ki râdea când mi-a spus 
asta. A spus că ea şi cu mama ei s-au bătut cu spumă de 
baie. Când a revenit mama ei la telefon, şi ea râdea. 

Durgin îşi deschisese dosarul pe care i-l adusese 
Footman şi frunzărea cu viteză paginile în vreme ce eu 
vorbeam, de parcă nu auzea nici un cuvânt din ce spuneam. 

— Mama ei... Mattie, cum îi spuneţi dumneavoastră. 

— Da. Mattie cum îi spun eu. De unde ştiţi totuşi de 
convorbirea noastră particulară? 

— Asta nu vă priveşte, domnule Noonan. 

A ales o singură foaie de hârtie, apoi a închis dosarul. A 
ridicat hârtia, asemeni unui doctor studiind o radiografie, iar 
eu am observat că era acoperită de-un text scris la maşină la 
un singur rând. 

— Haideţi să ne întoarcem la prima dumneavoastră 
întâlnire cu Mary şi Kyra Devore. Aceasta s-a întâmplat pe 
Patru lulie, nu-i aşa? 

— Da. 

Durgin scutura din cap. 

— Dimineaţa zilei de Patru. Şi aţi întâlnit-o mai întâi pe 
Kyra Devore. 

— Da. 

— Aţi întâlnit-o pe ea mai întâi fiindcă atunci mama ei nu 


era cu ea, nu-i aşa? 

— Asta-i o întrebare prost formulată, domnule Durgin, 
dar bănuiesc că răspunsul e da. 

— Mă simt flatat să-mi corecteze gramatica un om care 
s-a aflat pe lista celor mai bine vândute cărţi, a spus Durgin, 
zâmbind. Zâmbetul său sugera că i-ar plăcea să mă vadă 
şezând alături de Romeo Bissonette în maşina aceea blindată 
pornită spre gulagul rusesc. — Povestiţi-ne despre întâlnirea 
aceea, avută mai întâi cu Kyra Devore şi apoi cu Mary Devore. 
Sau Mattie, dacă vă place mai mult aşa. 

Am spus povestea. Când am terminat, Durgin a plasat 
casetofonul în faţa mea. Unghiile degetelor sale grăsulii erau 
la fel de lucioase ca şi buzele lui. 

— Domnule Noonan, aţi fi putut-o călca pe Kyra cu 
maşina, nu-i aşa? 

— Categoric, nu. Mergeam cu cincizeci şi cinci la oră — 
asta-i limita maximă de viteză în zona de lângă magazin. Am 
văzut-o la timp ca să pot opri. 

— Să presupunem, însă, că aţi fi venit din cealaltă 
direcţie — mergând spre nord, în loc de sud. Tot aţi fi văzut-o 
destul de din timp? 

Aceasta era, de fapt, o întrebare mult mai întemeiată ca 
unele dintre celelalte. Cineva venind din cealaltă direcţie ar fi 
avut un timp destul de scurt de reacţie. Şi totuşi... 

— Da, am spus. 

Durgin a ridicat din sprâncene. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Da, domnule Durgin. Poate că ar fi trebuit să apăs 
puţin mai tare pe frână, dar... 

— Cu cincizeci şi cinci la oră. 

— Da, cu cincizeci şi cinci. V-am spus, limita maximă de 
viteză... 

— ... pe porţiunea aceea din Route 68. Da, mi-aţi spus 
asta. Sigur că da. Din cât v-aţi putut da seama de-a lungul 
vremii, puteţi spune că cei mai mulţi se supun acestei reguli 
în zona aceea? 

— N-am petrecut prea mult timp în TR din 1993 încoace, 


aşa că nu pot... 

— Haideţi, domnule Noonan — asta nu-i o scenă 
dintr-una dintre cărţile dumneavoastră. Răspundeţi-mi doar la 
întrebare sau o să stăm aici toată dimineaţa. 

— Fac ce pot, domnule Durgin. 

A suspinat, obosit. 

— Deţineţi casa de lângă lacul Dark Score din anii 
optzeci, nu-i aşa? lar limita maximă de viteză din apropierea 
magazinului universal Lakeview, a oficiului poştal şi a 
“"Garajului Bun la Toate" al lui Dick Brooks — ceea ce este 
numit Satul de Nord — nu s-a schimbat de atunci, nu? 

— Nu, am recunoscut. 

— Întorcându-mă la întrebarea mea de la început, atunci, 
după observaţiile dumneavoastră, se supun cei mai mulţi 
oameni limitei de cincizeci şi cinci de kilometri pe acea 
porţiune de şosea? 

— Nu ştiu dacă cei mai mulţi fac asta, fiindcă am făcut o 
statistică, dar cred că mulţi nu o fac. 

— Aţi vrea să auziţi mărturia Ajutorului de Şerif al 
Districtului Castle, domnul Footman, cu privire la locul în care 
se dau cele mai multe amenzi pentru depăşire a vitezei legale 
în TR-90, domnule Noonan? 

— Nu, am spus cât se poate de sincer. 

— Au trecut alte maşini pe lângă dumneavoastră cât aţi 
vorbit mai întâi cu Kyra Devore şi apoi cu Mary Devore? 

— Da. 

— Câte? 

— Nu ştiu cu precizie. Vreo două. 

— Se poate să fi fost trei? 

— Posibil. 

— Cinci? 

— Nu, probabil nu atât de multe. 

— Dar nu ştiţi cu precizie, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Fiindcă Kyra Devore era supărată. 

— De fapt, se stăpânea destul de bine pentru o... 

— A plâns în prezenţa dumneavoastră? 


— Păâi...da. 

— Mama ei a făcut-o să plângă? 

— Nu-i corect. 

— La fel de incorect ca a-i permite unui copil de trei ani 
să se plimbe pe mijlocul unei şosele aglomerate într-o 
dimineaţă de sărbătoare, în opinia dumneavoastră, sau poate 
nu chiar atât de incorect ca asta? 

— Dumnezeule, ia-o mai încet, a spus domnul Bissonette 
cu calm. Pe faţa lui de ogar se putea citi mâhnire. 

— Îmi retrag întrebarea, a spus Durgin. 

— Care? am întrebat. 

S-a uitat la mine obosit, ca pentru a spune că trebuie să 
dea nas cu nemernici ca mine tot timpul şi că e obişnuit cu 
felul în care ne comportăm noi. 

— Câte maşini au trecut pe lângă dumneavoastră din 
momentul în care aţi luat copilul şi l-aţi dus în siguranţă până 
în momentul când v-aţi despărţit de cele două Devore? 

Am urât bucata aceea cu "l-aţi dus în siguranţă", dar, 
chiar în vreme ce-mi formulam răspunsul, bătrânul murmura 
întrebarea în Stenomask. Acela era, însă, exact lucrul pe 
care-l făcusem. Nu aveam cum s-o dau cotită. 

— V-am spus, nu ştiu cu siguranţă. 

— Ei bine, oferiţi-mi o presuptimare. 

Presuptimare. Unul dintre cuvintele care niciodată nu 
mi-au plăcut prea mult. Un cuvânt demn de Paul Harvey. 

— S-ar putea să fi fost trei. 

— Inclusiv Mary Devore însăşi? Care conducea un... — 
Şi-a consultat hârtia pe care o scosese din dosar. — ... un Jeep 
Scout model 1982? 

Mi-am amintit de Ki cum spusese: Mattie melge lepede 
şi am înţeles unde voia Durgin să ajungă. Şi nu puteam face 
nimic să-l opresc. 

— Da, era ea şi era un Scout. Nu ştiu din ce an. 

— Conducea sub limita maximă de viteză, la limita 
maximă de viteză sau deasupra limitei maxime de viteză 
când a trecut de locul unde stăteaţi dumneavoastră cu Kyra 
în braţe? 


Mergea cam cu optzeci, dar i-am spus lui Durgin că nu 
puteam fi sigur. M-a îndemnat să încerc — Știu că nu sunteți 
familiarizat cu nodul spânzuratului, domnule Noonan, dar 
sunt sigur că puteți face unul dacă vă dați putin străduința 
— şi am refuzat cât de politicos am putut. 

A ridicat iarăşi hârtia. 

— Domnule Noonan, v-ar surprinde dacă doi martori — 
Richard Brooks junior, proprietarul Garajului Bun la Toate al 
lui Dick, şi Royce Merrill, un tâmplar ieşit la pensie — pretind 
că doamna Devore mergea cu mult peste cincizeci şi cinci de 
kilometri la oră când a trecut pe lângă locul unde vă aflaţi 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu, am spus. Eu eram preocupat de fetiţă. 

— V-ar surprinde să aflaţi că Royce Merrill a apreciat 
viteza maşinii la nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră? 

— Asta-i ridicol. Când a apăsat frâna, ar fi trebuit să 
derapeze şi să se răstoarne în şanţ. 

— Urmele derapajului, măsurate de Ajutorul de Şerif 
Footman, indică o viteză de cel puţin optzeci de kilometri pe 
oră, a spus Durgin. 

Nu era o întrebare, dar s-a uitat la mine circumspect, ca 
pentru a mă invita să mă mai zbat puţin şi să mă afund încă 
puţin în groapa asta puturoasă. Eu n-am spus nimic. Durgin 
şi-a împreunat palmele sale grăsulii şi s-a aplecat pe ele spre 
mine. Privirea circumspectă dispăruse. 

— Domnule Noonan, dacă nu aţi fi dus-o pe Kyra Devore 
pe marginea drumului — dacă nu aţi fi salvat-o — nu cumva 
ar fi călcat-o cu maşina propria ei mamă? 

Aceasta era întrebarea cu adevărat grea iar eu cum ar fi 
trebuit să-i răspund? Bissonette cu siguranţă nu-mi făcea nici 
un semn ajutător; părea că încearcă să stabilească un contact 
vizual plin de înţeles cu asistenta cea frumoasă. Mi-am 
amintit atunci de cartea pe care o citea Mattie în paralel cu 
"Bartleby" — Martor tăcut, de Richard North Patterson. Spre 
deosebire de avocaţii lui Grisham, cei ai lui Patterson păreau 
întotdeauna că ştiu ce fac. Obiecţie, onorată instanţă, îi cere 
martorului să speculeze. 


Am ridicat din umeri. 

— Îmi cer iertare, domnule avocat, nu pot spune; mi-am 
lăsat globul de cristal acasă. 

Am văzut iarăşi sclipirea aceea urâtă în ochii lui Durgin. 

— Domnule Noonan, nu vă pot promite că, dacă nu 
răspundeţi acum acestei întrebări, nu veţi fi chemat din 
Malibu sau din Insula Focului sau de oriunde veţi merge să vă 
scrieţi următorul op ca să-i răspundeţi altă dată. 

Am ridicat din umeri. 

— V-am spus deja că mă preocupa fetiţa. Nu vă pot 
spune cât de repede conducea mama ei sau cât de bună e 
vederea lui Royce Merrill sau dacă Ajutorul de Şerif Footman a 
măsurat măcar urmele de derapaj care trebuia. Pe partea 
aceea de drum sunt o grămadă de urme, asta vă pot spune. 
să presupunem că mergea cu optzeci? Chiar cu optzeci şi 
cinci, să spunem. Are douăzeci şi unu de ani, Durgin. La 
vârsta de douăzeci şi unu, abilităţile de condus ale unei 
persoane sunt în cea mai bună stare. Probabil că ar fi ocolit-o 
pe copilă, şi asta cu uşurinţă. 

— Cred că ajunge. 

— De ce? Fiindcă nu primiţi ce voiaţi? — Pantoful lui 
Bissonette m-a lovit iarăşi în gleznă, dar l-am ignorat. — Dacă 
sunteţi de partea lui Kyra, de ce vorbiţi ca şi când aţi fi de 
partea bunicului ei? 

Un zâmbet mic şi răutăcios a apărut pe buzele lui Durgin. 
Genul de zâmbet care spune: Bine, deşteptule, vrei să ne 
jucăm? A tras casetofonul puţin mai aproape de el. 

— Dacă tot aţi adus aminte de bunicul lui Kyra, domnul 
Maxwell Devore din Palm Springs, haideţi să discutăm despre 
el puţin, vreţi? 

— E spectacolul dumneavoastră. 

— Aţi vorbit vreodată cu Maxwell Devore? 

— Da. 

— In persoană sau la telefon? 

— La telefon. 

M-am gândit să adaug că acesta făcuse cumva rost de 
numărul meu neînregistrat, apoi mi-am adus aminte că şi 


Mattie făcuse, şi m-am hotărât să-mi ţin gura despre acest 
subiect. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În seara sâmbetei trecute. Seara zilei de Patru lulie. 
M-a sunat în timp ce urmăream focurile de artificii. 

— lar subiectul conversaţiei dumneavoastră a fost micuța 
aventură din acea dimineaţă? 

În timp ce punea întrebarea, Durgin şi-a vârât mâna în 
buzunar şi a scos o casetă. Gestul acesta a avut o natură 
ostentativă; în acea clipă a semănat cu un magician de salon 
arătându-ţi ambele laturi ale batistei de mătase. Şi trăgea o 
cacealma. Nu puteam fi sigur de asta... şi totuşi eram. Devore 
înregistrase conversaţia noastră, sunt sigur — zumzetul acela 
de fundal fusese cu adevărat prea puternic şi, la un anumit 
nivel, eram conştient de lucul acesta chiar în vreme ce 
vorbeam cu el — şi credeam că aceasta se afla cu adevărat 
pe caseta pe care Durgin o introducea acum în casetofon... 
Însă totul era o cacealma. 

— Nu-mi amintesc, am spus. 

Mâna lui Durgin a paralizat în acţiunea de-a închide uşiţa 
transparentă a casetofonului. S-a uitat la mine cu o 
neîncredere sinceră... şi cu încă ceva. Mi s-a părut că acel 
ceva era o mânie născută din mirare. 

— Nu vă amintiţi? Haideţi, domnule Noonan. Cu siguranţă 
scriitorii se antrenează să-şi poată aminti tot felul de 
conversații, iar aceasta n-a avut loc decât cu o săptămână în 
urmă. Spuneţi-mi despre ce aţi vorbit. 

— Chiar nu vă pot spune, i-am zis pe-o voce 
nepăsătoare, fără nuanţe. 

Preţ de o clipă, Durgin a părut aproape panicat. Apoi, 
trăsăturile lui s-au îndreptat. O unghie lustruită s-a plimbat 
înainte şi înapoi peste butoanele REW, FF, PLAY şi REC. 

— Cum a început domnul Devore conversaţia? a întrebat. 

— A spus alo, am zis eu cu calm şi s-a auzit un sunet 
scurt şi înfundat din spatele Stenomask-ului. Ar fi putut fi 
sunetul bătrânului curăţându-şi gâtul; ar fi putut fi un râset 
reţinut. 


Pete de culoare îi înfloreau lui Durgin în obraji. 

— După alo? Ce-a urmat? 

— Nu-mi amintesc. 

— V-a întrebat despre acea dimineaţă? 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu i-aţi spus cumva că Mary Devore era împreuna cu 
fiica ei, domnule Noonan? Că erau împreuna, culegând flori? 
Nu cumva asta i-aţi spus acestui bunic îngrijorat atunci când 
v-a întrebat despre incidentul care devenise subiect predilect 
de conversaţie pentru toţi localnicii în acea zi de Patru lulie? 

— Măi, să fie, a spus calm Bissonette. Şi-a ridicat o mână 
deasupra mesei, apoi mi-a atins palma cu degetele celeilalte, 
alcătuind T-ul unui arbitru. — Pauză. 

Durgin s-a uitat la el. Roşeaţa din obraji era acum mai 
pronunţată, iar buzele i se întinseseră destul de tare să-i 
scoată la iveală dinţii mici şi lucraţi cu grijă. 

— Ce mai vrei şi tu? aproape că a mârâit supărat, de 
parcă Bissonette tocmai începuse să-i povestească despre 
Calea Mormonilor sau poate despre Rozacrucieni. 

— Vreau să încetezi să-l mai împingi de la spate pe tipul 
ăsta şi vreau ca toată tărăşenia aia despre culesul florilor să 
fie scoasă din procesul verbal, a spus Bissonette. 

— De ce? a sărit Durgin. 

— Fiindcă încerci să pui în procesul verbal lucruri pe care 
martorul nu vrea să le spună. Dacă vrei să întrerupem şedinţa 
pentru scurtă vreme, ca să-l putem suna pe judecătorul 
Rancourt, să aflăm şi părerea lui... 

— Imi retrag întrebarea, a spus Durgin. S-a uitat la mine 
cu un soi de furie neajutorată, morocănoasă. — Domnule 
Noonan, vreţi să mă ajutaţi să fac meseria? 

— Vreau s-o ajut pe Kyra Devore dacă pot spus. 

— Foarte bine. — A dat din cap de parcă nu ar f existat 
nici o deosebire între cele două dorinţe Atunci, spuneţi-mi vă 
rog despre ce aţi vorbit cu Maxwell Devore. 

— Nu-mi pot aduce aminte. 

l-am prins privirea şi i-am susţinut-o. 

— Poate, am spus, îmi puteţi dumneavoastră împrospăta 


memoria. 

A urmat un moment de tăcere, asemeni celui care se 
iveşte uneori la o partidă de pocher cu miză mare chiar după 
ce au fost plasate ultimele pariuri şi chiar înainte ca jucătorii 
să-şi arate cărţile. Până şi bătrânul pilot de atac tăcea, ochii 
lui clipind deasupra măştii. Apoi, Durgin a împins casetofonul 
la o parte cu podul palmei (expresia buzelor sale spunea că 
simţea pentru treaba asta cam ceea ce simţeam eu deseori 
pentru telefon) şi s-a întors la dimineaţa zilei de Patru lulie. 
Nu m-a întrebat deloc despre cina pe care am luat-o cu Mattie 
şi cu Ki în seara de marţi şi nu s-a întors deloc la conversaţia 
pe care am avut-o cu Devore la telefon — aceea când 
spusesem toate lucrurile alea ciudate şi uşor de demontat. 

Am continuat să răspund la întrebări până la unsprezece 
şi jumătate, însă interviul s-a terminat de fapt atunci când 
Durgin a împins la o parte casetofonul cu podul palmei. Am 
ştiut lucrul ăsta şi sunt destul de sigur că şi el l-a ştiut. 


— Mike! Mike, aici! 

Mattie îmi făcea cu mâna de la una dintre mesele din 
zona pentru picnic din spatele estradei pentru formaţie din 
parcul public. Arăta plină de viaţă şi fericită. l-am răspuns cu 
o fluturare de mână şi am pornit în direcţia aceea, croindu-mi 
drum printre copiii care jucau fazan, ocolind un cuplu de 
adolescenţi care se giugiuleau pe iarbă şi ferindu-mă de-un 
Frisbee după care a sărit un ciobănesc german şi pe care l-a 
prins cu dibăcie. 

Alături de ea se afla un roşcat înalt şi costeliv, dar 
de-abia dacă am avut timp să-l observ. Mattie mi-a venit în 
întâmpinare când încă mă aflam pe locul cu pietriş, şi-a 
petrecut braţele în jurul meu, m-a îmbrăţişat — şi nici n-a fost 
o îmbrăţişare scurtă, de societate, cu fundul scos în afară — şi 
apoi m-a sărutat pe gură destul de tare să-mi apese buzele de 
dinţi. S-a auzit un plescăit puternic atunci când l-a încheiat. 
S-a îndepărtat şi s-a uitat la mine cu o încântare nedisimulată. 

— A fost sau nu cel mai mare sărut pe care l-ai primit 


vreodată? 

— Cel mai mare în cel puţin patru ani, am spus. Te 
mulţumeşte asta? 

Şi, dacă nu avea să se îndepărteze de mine în ur- 
mătoarele câteva secunde, urma să primească o dovadă 
fizică a cât de multă plăcere îmi provocase sărutul acela. 

— Cred că va trebui să mă mulţumească. 

S-a întors spre tipul cel roşcat cu un fel ciudat de 
sfidător. 

— Am făcut bine? 

— Probabil nu, a spus el, dar cel puţin nu sunteţi pentru 
moment în raza de acţiune a tipilor ăia bătrâni de la Garajul 
Bun la Toate. Mike, eu sunt John Storrow. Mă bucur să te 
întâlnesc în carne şi oase. 

L-am plăcut pe dată, poate fiindcă îl întâlnisem aşezând 
cu grijă farfurii din carton pe o masă de picnic, îmbrăcat în 
costumul lui din trei piese newyorkez, în vreme ce părul lui 
roşcat, cârlionţat, îi era suflat de vânt asemenea unor ierburi 
marine. Pielea lui era alburie şi pistruiată, genul acela de piele 
care nu se bronzează niciodată, doar se arde şi apoi se 
cojeşte pe bucăţi mari, asemănătoare cu nişte eczeme. Când 
ne-am salutat, mâna lui părea că e alcătuită doar din 
încheieturi. Trebuia să aibă cel puţin treizeci de ani, dar arăta 
de vârsta lui Mattie, iar eu am bănuit că vor mai trece cinci 
ani până să poată comanda o băutură alcoolică fără să-şi 
arate permisul de conducere. 

— la loc, a spus. Am pregătit un prânz din cinci feluri, 
graţie magazinului Variety din Castle Rock — carne tocată, 
căreia din cine ştie ce motiv, pe-aici i se spune "sandviş 
italienesc"... mozzarella pe băț... usturoi prăjit... ciocolată 
Twinkies. 

— Astea-s doar patru, am spus. 

— Am uitat de sucuri, a spus, şi a scos dintr-o geantă 
maro trei sticle cu gât lung cu bere de rădăcini S'OK. Să 
mâncăm. Mattie e de serviciu la bibliotecă de la două la opt 
vinerea şi sâmbăta, iar acum ar fi un moment prost pentru ea 
să lipsească de la serviciu. 


— Cum a mers la cercul de lectură de aseară? am 
întrebat. Văd că nu te-a mâncat de vie Lindy Briggs. 

A râs, şi-a împreunat mâinile şi le-a scuturat deasupra 
capului. 

— Am fost bestială! l-am dat pe spate pe toţi! N-am 
îndrăznit să le spun că am primit cele mai bune interpretări 
de la tine... 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile lui daruri, a 
spus Storrow. 

Işi desfăcea şi el sandvişul din hârtia de măcelărie 
cernită, mişcându-se cu grijă şi puţin neîncrezător, 
folosindu-se doar de vârfurile degetelor. 

— ... aşa că le-am spus că m-am uitat în vreo două cărţi 
şi că acolo am dat de nişte idei călăuzitoare. A fost minunat 
într-un fel. M-am simţit ca o studentă. 

— Bun. 

— Bissonette? a întrebat John Storrow. Unde-i el? N-am 
mai întâlnit încă un tip pe care să-l cheme Romeo. 

— A spus că trebuie să se întoarcă degrabă în Lewiston. 
Scuze. 

— De fapt, e mai bine să fim doar noi, cel puţin pentru 
început. 

A muşcat din sandviş — acestea se vând în rulouri lungi 
— şi s-a uitat surprins la mine. 

— Nu-i rău. 

— Mănâncă mai mult de trei şi devii dependent pe viaţă, 
a spus Mattie şi a înfulecat sănătos dintr-al ei. 

— Povesteşte-ne despre depo, a spus John şi, cât ei au 
mâncat, eu am vorbit. Când am terminat, mi-am luat şi eu 
sandvişul şi m-am jucat puţin de-a prinsul din urmă. Uitasem 
cât de bun e unul italian — dulce, acru şi uleios, toate în 
acelaşi timp. Desigur, nimic ce are un gust atât de bun nu 
poate fi sănătos; asta-i sigur. Cred că se poate spune acelaşi 
lucru şi despre îmbrăţişările sincere venite din partea unei 
fete tinere cu probleme legale. 

— Foarte interesant, a spus John. Chiar foarte interesant. 

A luat o mozzarella pe băț din punga cu pete de grăsime, 


a rupt o bucată din ea şi s-a uitat cu un fel de oroare fascinată 
la albeaţa unsuroasă dinăuntru. 

— Cei de-aici mănâncă aşa ceva? a întrebat. 

— Touche. 

A înmuiat o bucată în borcănaşul de plastic conţinând sos 
pentru spaghete (în astfel de situaţii, în vestul Maine-ului 
acesta se numeşte "pastă pentru brânză") şi a mâncat-o. 

— Ei? l-am întrebat. 

— Nu-i rău. Ar trebui să fie mult mai calde, însă. 

Da, avea dreptate. Să mănânci mozzarella pe băț rece e 
ca şi cum ai mânca muci reci, o observaţie pe care mi-am 
spus că o voi ţine pentru mine în această vineri frumoasă de 
mijloc de vară. 

— Dacă avea Durgin caseta, de ce n-a pus-o s-o 
ascultați? a întrebat Mattie. Nu înţeleg. 

John şi-a întins braţele în aer, şi-a puşcat degetele şi s-a 
uitat la ei cu căldură. 

— Probabil că nu vom şti niciodată cu siguranţă, a spus. 

Credea că Devore va renunţa la proces — se citea asta în 
fiecare mişcare a corpului său şi în fiecare inflexiune a vocii. 
Lucru care ne umplea de speranţe, însă ar fi fost bine dacă 
Mattie nu şi-ar fi permis să fie prea plină de speranţe. John 
Storrow nu era atât de tânăr pe cât părea şi probabil nici atât 
de neprihănit (sau aşa speram eu cu fervoare), însă era tânăr. 
Şi nici el, nici Mattie nu ştiau povestea săniuţei lui Scooter 
Larribee. Şi nici nu văzuseră chipul lui Bill Dean atunci când 
mi-o spusese. 

— Vrei să auzi câteva ipoteze? 

— Sigur, am spus. 

John şi-a lăsat sandvişul pe farfurie, s-a şters pe mână şi 
apoi a început să numere pe degete. 

— În primul rând, e/ te-a sunat pe tine. Conversaţiile 
înregistrate în asemenea circumstanţe au o valoare foarte 
îndoielnică. În al doilea rând, n-a vorbit tocmai ca şi când ar fi 
fost căpitanul Kangaroo, nu-i aşa? 

— Nu. 

— În al treilea rând, povestea pe care ai născocit-o te 


inculpă pe tine, Mike, dar nu foarte mult, şi nu o inculpă pe 
Mattie deloc. Şi, apropo, chestia aia cu Mattie suflându-i 
spumă lui Kyra în faţă, îmi place aia. Dacă mai mult de-atât 
nu pot face, ar fi spre folosul lor să renunţe chiar acum. În 
ultimul rând — şi aici se află probabil adevărul — cred că 
Devore suferă de Boala lui Nixon. 

— Boala lui Nixon? a întrebat Mattie. 

— Caseta pe care o are Durgin nu e singura casetă. Nu 
poate fi. lar socrul tău se teme că, dacă introduce ca probă în 
proces o casetă înregistrată cu cine ştie ce aparatură are el la 
Warrington, noi le-am putea cita pe toate. lar eu blestemat să 
fiu dacă n-aş încerca să fac asta. 

Mattie părea năucită. 

— Ce se poate afla pe ele? Şi dacă-i ceva rău, de ce nu le 
distruge pur şi simplu? 

— Poate că nu are cum, am spus. Poate că are nevoie de 
ele în alte scopuri. 

— Nu prea contează asta, a spus John. Durgin mergea la 
cacealma şi asta contează. Işi lovi podul palmei uşor pe tăblia 
mesei de picnic. — Cred că renunţă la caz. Chiar cred asta. 

— E prea devreme să ne gândim la aşa ceva, am spus 
imediat, dar mi-am dat seama după chipul lui Mattie — 
strălucind mai puternic ca niciodată — că răul se înfăptuise. 

— Spune-i şi lui ce ai mai făcut până acum, l-a îndemnat 
Mattie pe John. Apoi eu trebuie să plec la bibliotecă. 

— Unde o trimiţi pe Kyra în zilele tale lucrătoare? am 
întrebat-o. 

— La doamna Cullum. Locuieşte cu trei kilometri mai în 
sus pe Wasp Hill Road. În iulie mai e şi ŞBV de la zece până la 
trei. Asta-i Şcoala Biblică de Vară. Lui Ki îi place la nebunie, 
mai ales cântatul şi teatrele de păpuşi cu Noe şi Moise. 
Autobuzul o lasă acasă la Arlene şi eu vin s-o iau pe la nouă şi 
un sfert. — A zâmbit puţin dusă pe gânduri. — Când ajungem, 
de obicei doarme tun întinsă pe canapea. 

John a continuat să vorbească următoarele aproximativ 
zece minute. Nu se ocupa de mult de caz, dar pusese deja o 
mulţime de roţi în mişcare. Un tip din California aduna 


informaţii despre Roger Devore şi Morris Ridding ("aduna 
informaţii" suna mult mai bine decât "işi băga nasul peste 
tot"). Pe John îl interesa în mod deosebit să afle ce natură 
avea relaţia dintre Roger Devore şi tatăl lui şi dacă Roger 
avea cunoştinţă de nepoţica lui din Maine. John pornise şi o 
campanie pentru a afla cât mai multe lucruri posibil despre 
activităţile şi mişcările lui Max Devore de când se întorsese în 
TR-90. De asta se ocupa un investigator particular, unul 
recomandat de Romeo Bissonette, avocatul meu cu 
împrumut. 

În vreme ce vorbea, frunzărind rapid un carneţel pe 
care-l scosese din buzunarul sacoului, mi-am amintit ce-mi 
spusese la telefon despre Doamna Dreptate: Pune-i nişte 
cătuşe la încheieturile solide ale mâinilor ei şi lipeşte-i 
nişte leucoplast peste gură să se asorteze cu panglica de 
la ochi, violeaz-o şi arunc-o în noroi. Poate că era o imagine 
prea dură pentru ceea ce făceam noi, dar mi-am spus că cel 
puţin îi dădeam uşor târcoale. 

Mi l-am imaginat pe sărmanul Roger Devore la bara 
martorilor, venit cu avionul cale de patru mii opt sute de 
kilometri să fie întrebat despre preferinţele lui sexuale. 
Trebuia să ţin cont însă de faptul că tatăl lui îl pusese în 
această postură, şi nu Mattie, eu, sau John Storrow. 

— Ai mai făcut progrese în încercarea de-a te întâlni cu 
Devore sau cu consilierul lui şef pe probleme legale? am 
întrebat. 

— Nu ştiu sigur. Vaporul s-a lansat la apă, oferta e pe 
masă, pucul e pe gheaţă, alege metafora care-ţi place, 
amestecă-le şi fă-le să se potrivească dacă asta vrei. 

— Fierul e pus la încins în foc, a spus Mattie. 

— Pionii-s pe tabla de joc, am adăugat eu. 

Ne-am uitat unul la altul şi am râs. John ne-a privit cu 
tristeţe, apoi a suspinat, şi-a luat sandvişul şi a început iarăşi 
să mănânce din el. 

— Chiar trebuie să te întâlneşti cu el şi cu avocatul lui 
care face mai mult sau mai puţin figurati ? am întrebat. 

— Ai vrea să câştigi jocul ăsta şi apoi să descoperi că 


Devore o poate lua de la capăt folosindu-se de 
comportamentul lipsit de etică al apărătorului legal al lui Mary 
Devore? a replicat John. 

— Nici măcar să nu glumeşti cu aşa ceva! a strigat 
Mattie. 

— Nu glumea, a spus John. Trebuie să fie împreună cu 
avocatul lui, da. Nu cred că asta se va întâmpla, nu în jocul 
ăsta. Nici măcar nu am văzut cum arată băşinosu' ăsta 
bătrân şi trebuie să vă spun că mor de curiozitate. 

— Dacă doar de asta ai nevoie să fii fericit, vino la 
terenul de softball marţea viitoare seara, a spus Mattie. Va fi 
acolo în scaunul lui cu rotile dichisit, râzând şi bătând din 
palme şi sugând din masca aia de oxigen blestemată la 
fiecare aproximativ cincisprezece minute. 

— Nu-i o idee rea, a spus John. Trebuie să mă întorc la 
New York pentru week-end — plec apres Osgood — dar poate 
că vin marţi înapoi. S-ar putea să-mi aduc şi mănuşa de joc. 

A început să curețe masa şi, iarăşi, mi s-a părut că arată 
atât sclifosit, cât şi afectuos în acelaşi timp, aşa cum şi arăta 
Stan Laurel atunci când purta şorţ. Mattie l-a dat repede la o 
parte şi a preluat controlul. 

— Nimeni n-a mâncat ciocolata Twinkie pe care am 
adus-o, a spus ea, puţin tristă. 

— Du-le acasă fiicei tale, a spus John. 

— Nici vorbă. Nu-i dau voie să mănânce chestii d-astea. 
Ce fel de mamă mă credeţi? 

Ne-a observat expresiile, a repetat ceea ce tocmai 
spusese, apoi a izbucnit în râs. Ne-am alăturat şi noi. 


Bătrânul Scout al lui Mattie era parcat într-unul dintre 
locurile înclinate din spatele monumentului de război, care, în 
Castle Rock, e reprezentat de statuia unui soldat din primul 
război mondial cu o porţie generoasă de găinaţ pe casca sub 
formă de oală. Lângă Scout era parcat un Taurus nou-nouţ cu 
abţibildul firmei de închirieri auto Hertz, lipit sub cel de ins- 
pecţie tehnică. John şi-a aruncat servieta — liniştitor de 


subţirică şi nu foarte ostentativă — pe bancheta din spate. 

— Dacă reuşesc să mă întorc marţi, te sun, i-a spus lui 
Mattie. Te sun şi dacă reuşesc să stabilesc o întâlnire cu 
socrul tău prin Osgood ăsta. 

— O să cumpăr eu sandvişurile italieneşti atunci, a spus 
Mattie. 

John a zâmbit, apoi a prins-o de braţ cu o mână şi cu 
cealaltă m-a prins pe mine. Semăna cu un preot nou venit în 
oraş pregătindu-se să cunune primul cuplu. 

— Discutaţi la telefon dacă simţiţi nevoia, a spus, ţinând 
minte mereu că unul sau amândouă posturile s-ar putea să fie 
urmărite. Întâlniţi-vă la piaţă din întâmplare. Mike, tu s-ar 
putea să simţi nevoia de a da pe la biblioteca din localitate şi 
de a împrumuta o carte. 

— Nu înainte să-ţi înnoieşti abonamentul, însă, a spus 
Mattie, aruncându-mi între timp o privire rezervată. 

— Dar gata cu vizitele la rulota lui Mattie. Ne-am înţeles? 

Am spus da; ea a spus da; John Storrow a părut 
neconvins. M-a făcut să mă întreb dacă vedea pe feţele sau în 
mişcările noastre ceva ce n-ar fi trebuit să se vadă. 

— Şi-au construit o strategie de atac care mai mult ca 
sigur că nu va da rezultate, a spus. Nu putem risca să le 
oferim ocazia să-şi schimbe tactica. Asta înseamnă fără 
întâlniri suspecte între voi doi; şi asta înseamnă şi fără 
întâlniri suspecte între Mi-ke şi Kyra. 

Mina şocată a lui Mattie o făcea să pară iarăşi de 
doisprezece ani. 

— Mike şi Kyra! Despre ce vorbeşti? 

— Alegaţii de molestare a unui copil aruncate de către 
oameni atât de disperaţi, că sunt dispuşi să încerce orice. 

— Asta-i ridicol, a spus ea. lar dacă socrul meu vrea să 
arunce cu genul ăsta de noroi... 

John a dat din cap. 

— Da, ne-am vedea nevoiţi să aruncăm înapoi. Presa de 
pe întreaga coastă ar urma să preia ştirea, poate chiar şi cei 
de la Tribunal TV, Domnul să ne binecuvânteze şi să ne 
salveze sufletele. Dacă putem evita ceva de genul ăsta, de ce 


să n-o facem? Nu face bine adulţilor şi nu face bine nici unui 
copil. Nici acum şi nici mai târziu. 

S-a aplecat şi a sărutat-o pe Mattie pe obraz. 

— Imi cer scuze pentru întreaga poveste, a spus el, şi 
chiar a părut că regretă sincer. Pur şi simplu aşa-i un caz de 
custodie. 

— Cred că m-ai prevenit. Dar pur şi simplu... gândul că ar 
face cineva un asemenea lucru doar fiindcă nu are cum altfel 
să câştige... 

— Dă-mi voie să te previn iarăşi, a spus. Chipul lui s-a 
apropiat atât de mult de-un rânjet, cât îi permiteau probabil 
trăsăturile lui tinere şi sănătoase. — Avem de-a face cu un om 
foarte bogat şi cu o problemă foarte delicată. Combinația asta 
s-ar putea asemăna cu manevrarea unei dinamite vechi. 

M-am întors spre Mattie. 

— Încă-ţi mai faci griji pentru Ki? Încă mai simţi că e în 
pericol? 

Am observat că se gândeşte să-şi îmblânzească 
răspunsul — dintr-o simplă şi bătrână rezervă de yankeu, cel 
mai probabil — şi apoi s-a hotărât să n-o facă. S-a hotărât, 
probabil, că îmblânzirea e un lux pe care nu şi-l putea 
permite. 

— Da. Dar nu-i decât un sentiment, să ştii. 

John se încrunta. Am presupus că ideea că Devore ar 
putea apela la măsuri extralegale de a obţine ce-şi dorea îi 
trecuse prin minte şi lui. 

— N-o pierde din ochi atât cât poţi, i-a spus. Eu respect 
intuiţiile. A ta se bazează pe ceva concret? 

— Nu, a răspuns Mattie şi privirea ei furtivă în direcţia 
mea mă ruga să-mi ţin gura. Nu chiar. 

A deschis portiera Scout-ului şi a aruncat înăuntru 
gentuţa cu ciocolatele Twinkie — se hotărâse totuşi să le 
păstreze. Apoi s-a întors spre John şi spre mine cu o mină 
aproape de furie. 

— Nu ştiu cum să urmez sfatul acela, însă. Lucrez cinci 
zile pe săptămână şi, în august, când aducem la zi 
microfilmele, voi lucra şase zile. Acum, Ki ia masa de prânz la 


Şcoala Biblică de Vară şi cina la Arlene Cullum. Eu o văd doar 
dimineaţa. In restul timpului... — Ştiam ce voia să spună 
înainte spună; expresia era veche. — ... e pe TR. 

— Te-aş putea ajuta să găseşti un au pair, am spus, 
spunându-mi că aş ieşi mult mai ieftin decât cu John Storrow. 
— Nu, au spus atât de la unison, că s-au uitat unul la 
altul şi au râs. Dar, chiar şi când râdea, Mattie părea 

încordată şi nefericită. 

— Nu vom lăsa în urmă hârţoage de care să se fo- 
losească Durgin şi echipa de avocaţi a lui Devore a spus John. 
Cine mă plăteşte pe mine e-un lucru. Cine-i plăteşte lui Mattie 
ajutorul pentru supravegherea copilului e un altul. 

— Pe lângă asta, am acceptat deja destul de la tine, a 
spus Mattie. Mai mult decât să pot dormi cu sufletul împăcat. 
Nu am de gând să mă afund şi mai tare doar pentru o toană. 

A urcat în Scout şi a închis portiera. 

Mi-am aşezat mâinile pe geamul deschis. Acum eram la 
acelaşi nivel şi ne priveam ochi în ochi atât de intens, că era 
deconcertant. 

— Mattie, nu am pe ce altceva să-mi cheltui banii. Sincer. 

— Când vine vorba de onorariul lui John, accept. Fiindcă 
onorariul lui o priveşte pe Ki. — Şi-a aşezat mâna peste a mea 
şi a strâns uşor. — Chestia astalaltă, mă priveşte pe mine. 
Bine? 

— Mda. Dar trebuie să-i spui bonei şi celor care se ocupă 
de chestia asta cu Biblia că ai pe rol un proces de custodie, 
un proces dificil probabil, şi că nu au voie să o lase pe Kyra să 
plece cu nimeni, nici chiar cu cineva cunoscut, fără a primi 
acceptul tău. 

A zâmbit. 

— Deja am aranjat asta. La îndemnul lui John. Păstrăm 
legătura, Mike. 

Mi-a ridicat mâna, a sărutat-o sonor şi din inimă, şi a 


3 'Persoană străină care se ocupă de treburile domestice ale 
unei familii în schimbul unei camere de locuit şi a meselor, 
având ocazia să înveţe limba vorbită de familia respectivă. 


plecat. 

— Ce crezi? l-am întrebat pe John în vreme ce urmăream 
cum Scout- -ul se îndepărtează către noul pod Prouty, care 
trece peste pârâul Castle şi-şi varsă traficul în şoseaua 68. 

— Cred că e minunat că are un binefăcător cu stare şi un 
avocat isteţ, a spus el. A făcut o pauză, apoi a adăugat: Dar îţi 
spun ceva: Mattie, cumva, nu-mi lasă impresia unei persoane 
norocoase. Am un sentiment... nu ştiu... 

— Că o învăluie un nor pe care nu-l poţi vedea foarte 
clar. 

— Poate. Poate că asta e. — Şi-a trecut degetele prin 
hăţişul roşcat al părului său. — Nu ştiu decât că-i ceva trist. 

Ştiam exact despre ce vorbea... doar că eu mai simţeam 
ceva. Voiam să stau în pat cu ea, tristă sau nu, corect sau nu. 
Voiam să-i simt mâinile atingându-mă, trăgându-mă şi 
apăsându-mă, mângâindu-mă şi lovindu-mă. Voiam să-i pot 
mirosi pielea şi să-i simt gustul părului. Voiam să-i simt buzele 
mişcându-se pe urechea mea, respiraţia gâdilându-mi 
perişorii din pavilion când îmi spune să fac ce vreau, orice 
vreau. 


M-am întors la Sara Laughs cu puţin înainte de două şi 
am intrat înăuntru, gândindu-mă la nimic altceva decât la 
biroul meu şi la IBM-ul cu corp de literă Courier. Scriam din 
nou — scriam. Încă de-abia îmi venea să cred. Aveam să 
lucrez (nu că mi s-ar fi părut a fi muncă după patru ani de 
lenevie) până la ora şase, să înot, după care să merg la Vil- 
lage Cafe pentru una dintre specialităţile bogate în colesterol 
ale lui Buddy. 

In clipa în care am călcat pragul, clopoţelul lui Bunter a 
început să sune strident. M-am oprit în foaier, cu mâna 
înţepenită pe clanţă. Casa era încinsă şi puternic luminată, 
nici urmă de umbră nicăieri, însă pielea de găină ce se forma 
pe braţele mele îmi dădea senzaţia că e miezul nopţii. 

— Cine-i acolo? am strigat. 

Clopoţelul a tăcut. A urmat o clipă de linişte şi apoi a 


tipat o femeie. S-a auzit de pretutindeni, a ţâşnit din aerul 
însorit, plin de praf, aşa cum iese transpiraţia din pielea 
încălzită. A fost un țipăt de durere, de furie, de mâhnire... dar, 
cel mai mult, a fost un țipăt de oroare. Şi am răspuns şi eu cu 
un strigăt. Nu m-am putut înfrâna. Fusesem speriat să stau pe 
scările întunecate ale pivniţei, ascultând pumnul nevăzut cum 
loveşte în izolaţie, dar sentimentul de acum era mult mai rău. 

Nu s-a oprit — ţipătul acela. S-a pierdut, aşa cum se 
pierduse şi plânsetul de copil; s-a pierdut ca şi când persoana 
care ţipa era târâtă cu viteză pe un coridor lung, departe de 
mine. 

Într-un sfârşit, a dispărut. 

M-am sprijinit de bibliotecă, cu palma apăsată pe tricou, 
inima galopându-mi sub ea. Mă luptam să respir, iar muşchii 
îmi lăsau senzaţia aceea ciudată de explozie pe care o încerci 
după ce te-ai speriat cum scrie la carte. 

A trecut un minut. Bătăile inimii au încetinit gradual, şi 
respiraţia a încetinit o dată cu ele. M-am îndreptat de spate, 
am făcut un pas împleticit şi, când am văzut că mă ţin 
picioarele, am mai făcut doi. Am rămas în uşa bucătăriei, 
uitându-mă de-a lungul sufrageriei. Deasupra şemineului, ela- 
nul Bunter se uita sticlos înapoi la mine. Clopoţelul din jurul 
gâtului lui atârna nemişcat şi fără să scoată vreun clinchet. O 
rază încinsă de soare strălucea pe-o latură a lui. Singurul 
sunet era al ceasului ăla prostesc cu Pisica Felix din bucătărie. 

Gândul care nu-mi dădea pace nici atunci era acela că 
femeia care ţipase fusese Jo, că Sara Laughs era bântuită de 
soţia mea şi că suferea. Moartă sau nu, soţia mea suferea. 

— Jo? am întrebat încet. Jo, eşti... 

Plânsetul a început din nou — plânsetul unui copil terifiat. 
În aceeaşi clipă, gura şi nasul mi s-au umplut încă o dată cu 
gustul feros de apă de lac. Mi-am dus o mână la gât, speriat şi 
cu gura larg deschisă, apoi m-am aplecat deasupra chiuvetei 
şi am scuipat. S-a întâmplat cum se întâmplase şi înainte — în 
loc să dau afară un şuvoi de apă, n-a ieşit nimic decât puţină 
salivă. Sentimentul de saturație dispăruse, ca şi când nici n-ar 
fi existat vreodată. 


Am rămas în loc, ţinându-mă cu forţă de tejghea, aplecat 
deasupra chiuvetei, semănând probabil cu un beţiv care a 
încheiat petrecerea dând afară aproape tot ce stinsese cu o 
seară în urmă. 

Chiar aşa mă şi simţeam — uluit şi cu privirea 
împăienjenită, prea copleşit de sentimente să-mi dau seama 
ce se întâmpla de fapt. 

Într-un sfârşit, m-am îndreptat iarăşi de spate am luat 
prosopul aşezat pe mânerul maşinii de spălat vase şi mi-am 
şters faţa cu el. Aveam în frigider ceai şi-mi doream în cel mai 
groaznic fel un pahar mare şi gâtuit de gheaţă. Am întins 
mâna după mâner şi am paralizat. Fructele şi legumele din 
magneţi erau iarăşi aranjate în cerc. În mijloc erau acestea: 


ajutor mănec 


Ajunge, mi-am spus. Plec de-aici. Chiar acum. Astăzi. 

Totuşi, o oră mai târziu, mă aflam în biroul năduşitor cu 
un pahar de ceai cu gheaţă aşezat pe masă lângă mine 
(cuburile din el se topiseră demult), îmbrăcat doar în slipul de 
baie şi pierdut în lumea pe care o cream — cea în care un 
detectiv particular pe nume Andy Drake încerca să de- 
monstreze că John Shackleford nu era ucigaşul în serie 
supranumit Şapca de Base-ball. 

Aşa reuşim să mergem mai departe: câte o zi o dată, 
câte o masă o dată, câte o durere o dată, câte o respiraţie o 
dată. Dentiştii merg pe câte un nerv o dată; constructorii de 
vapoare fac câte o carenă o dată. Dacă scrii cărţi, mergi cu 
câte o pagină o dată. Întoarcem spatele tuturor lucrurilor pe 
care le ştim şi tuturor lucrurilor de care ne temem. Analizăm 
oferte comerciale, ne uităm la meciul de fotbal, preferăm 
Sprite în defavoarea AT&T-ului. Numărăm păsările de pe cer 
şi nu vrem să ne întoarcem faţa de la fereastră când auzim 
paşii cuiva în spatele nostru, venind pe coridor înspre noi; 
spunem da, sunt de acord că deseori norii par a lua forma 
altor lucruri — a unui peşte şi a unui unicorn şi a unui călăreț 
—, dar nu sunt de fapt decât nişte nori. Spunem că nu sunt 


decât nişte nori chiar şi atunci când îi luminează fulgerul, şi 
ne întoarcem atenţia la următoarea masă, la următoarea 
durere, la următoarea respiraţie, la următoarea pagină. Aşa 
reuşim să mergem mai departe. 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 


Cartea era serioasă, bine? Cartea era magnifică. 

Mă temeam să mă mut dintr-o cameră într-alta, cu atât 
mai puţin să-mi adun maşina de scris şi manuscrisul subţirel, 
de-abia început, şi să mă întorc la Derry. Acesta ar fi fost un 
gest la fel de periculos ca acela de a scoate un nou-născut 
afară în furtună. Aşa că am rămas, rezervându-mi însă dreptul 
de-a pleca dacă deveneau prea ciudate lucrurile (aşa cum îşi 
rezervă şi fumătorii dreptul de a renunţa la ţigări dacă se 
înrăutăţeşte tusea) şi astfel a trecut o săptămână. S-au 
întâmplat diverse lucruri în acest timp, dar, până să-l 
întâlnesc pe Max Devore pe Stradă în vinerea următoare — 
pe şaptesprezece iulie, trebuie să fi fost —, cel mai important 
lucru a fost acela că am continuat să lucrez la romanul care 
avea să se cheme, dacă-l terminam, Prietenul meu din 
copilărie. Poate că întotdeauna ne spunem că lucrul pe care 
l-am pierdut a fost cel mai bun lucru... sau ar fi fost cel mai 
bun. Nu ştiu sigur. Tot ce ştiu este că adevărata mea viaţă a 
însemnat în acea săptămână Andy Drake, John Shackleford şi 
o siluetă umbrită care stătea undeva departe în fundal. 
Raymond Garraty, prietenul din copilărie al lui John 
Shackleford. Un bărbat care purta uneori o şapcă de 
base-ball. 

In timpul acelei săptămâni, manifestările au continuat în 
casă, dar la un nivel mai scăzut — n-a fost nimic ce să 
semene cu strigătul acela care-mi îngheţase sângele în vene. 
A sunat de câteva ori clopoţelul lui Bunter şi de câteva ori 
fructele şi legumele din magneti s-au repoziţionat în cerc... 
niciodată cu vreun cuvânt în mijloc, însă; nu în acea 
săptămână. Intr-o dimineaţă, m-am trezit şi am văzut că 


recipientul cu zahăr era răsturnat, ducându-mă cu gândul la 
povestea lui Mattie cu făina. Nu era nimic scris în zahărul 
vărsat, însă se vedea o linie şerpuită... 


„„. ca şi când ar fi încercat cineva să scrie şi nu reuşise. 
Dacă acesta era cazul, îl compătimeam. Ştiam cum e să simţi 
asta. 


Depoziţia mea în faţa redutabilului Elmer Durgin avusese 
loc vineri, pe data de zece. Marţea următoare am mers pe 
Stradă până la terenul de softball de la Warrington, sperând 
să-l ginesc pe Max Devore. Era aproape de ora şase când am 
ajuns destul de aproape să aud ţipetele, scandările şi sunetul 
mingilor lovite. O potecă marcată cu simboluri rustice (W-uri 
curbate, săpate în lemnul de stejar al unor săgeți) te ducea 
pe lângă o radă abandonată, două şoproane şi un foişor 
acoperit pe jumătate de cârceii unui mur. Am ajuns într-un 
sfârşit la un teren liber. O grămadă de ambalaje de cartofi 
prăjiţi, de acadele şi de cutii de bere sugerau faptul că, 
uneori, oamenii urmăreau meciurile din acest loc privilegiat. 
Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la Jo şi la prietenul ei 
misterios, tipul în jachetă sport maro, tipul corpolent care-şi 
petrecuse un braţ în jurul mijlocului ei şi care o condusese de 
la meci, râzând, înapoi spre Stradă. De două ori în timpul 
week-end-ului fusese cât pe ce s-o sun pe Bonnie Amudson să 
văd dacă pot cumva să aflu cine era tipul ăla, să-i pot pune un 
nume, şi de fiecare dată dădusem îndărăt. Câini care dorm, 
mi-am spus de fiecare dată. Câini care dorm, Michael. 

Aveam întreaga zonă din spatele terenului numai pentru 
mine în acea seară şi mi se părea a fi la o distanţă potrivită 
de baza principală, având în vedere că bărbatul care-şi parca 
de obicei scaunul cu rotile în spatele ei mă făcuse mincinos şi 
că eu îl invitasem să-şi vâre numărul meu de telefon acolo 
unde lumina soarelui e slabă. 


În orice caz, nu trebuia să-mi fac griji. Devore nu era în 
public, aşa cum nu era nici fermecătoarea Rogette. 

Am observat-o însă pe Mattie în spatele gardului 
protector din plasă cu ochiuri mari de la linia primei baze. 
John Storrow se afla lângă ea, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă 
uşoară, părul lui roşcat ascuns aproape complet sub o şapcă 
purtând emblema celor de la Mets. Au stat pe margine, 
urmărind meciul şi discutând asemenea unor prieteni vechi 
vreme de două reprize, înainte să mă observe — mai mult 
decât de ajuns timp pentru ca eu să mă simt invidios pe 
poziţia lui John, şi chiar puţin gelos. 

Intr-un sfârşit, cineva a aruncat o minge lungă spre 
centru, unde liziera pădurii servea singură de gard. Mijlocaşul 
a început să alerge cu spatele, însă mingea avea să treacă 
mult peste capul lui. Se îndrepta pe direcţia mea, la dreapta. 
M-am îndreptat într-acolo fără să gândesc, sărind prin 
ierburile care creşteau între gazonul tuns al terenului şi 
copaci, sperând că nu alerg prin urzici. Am prins mingea în 
mâna stângă şi am râs când unii dintre spectatori m-au 
ovaţionat. Mijlocaşul m-a aplaudat lovind cu mâna dreaptă 
goală în buzunarul mănuşii din cea stângă. Cel care lovise 
fugea lejer între timp în cerc, trecând pe la toate bazele, 
ştiind că marcase un tur complet, stabilit prin regulament. 

Am aruncat rapid mingea jucătorului şi, în timp ce mă 
întorceam la locul de unde plecasem, între ambalajele de 
acadele şi cutiile de bere, m-am uitat înapoi şi i-am văzut pe 
Mattie şi pe John uitându-se la mine. 

Dacă există vreun lucru care să confirme faptul că nu 
suntem decât o altă specie de animal, una cu un creier puţin 
mai mare şi cu o idee mu/t mai mare despre importanţa 
noastră în schema universală a lucrurilor, acela e dezvoltata 
capacitate de-a ne exprima prin gesturi când suntem nevoiţi 
s-o facem. Mattie şi-a împreunat mâinile la piept, şi-a aplecat 
capul spre stânga, a ridicat din sprâncene — Eroul meu. Eu 
am ridicat mâinile la înălţimea umerilor şi am îndreptat 
palmele către cer — Noroc chior, dom'şoară, n-a-nsemnat 
ni'ca. John şi-a aplecat capul şi şi-a dus degetele la frunte, ca 


şi când l-ar fi durut ceva acolo — Norocos nemernic ce eşti. 

O dată aceste comentarii făcute, am arătat spre locul din 
spatele bazei principale şi-am ridicat din umeri a întrebare. Cu 
o repriză mai târziu, un băieţaş care semăna cu un pistrui 
gigant, gata să explodeze, a fugit spre locul unde mă aflam 
eu, maioul cu Michael Jordan, mult prea mare pentru el, flutu- 
rându-i în jurul gleznelor asemenea unei rochii. 

— Tipu' de acolo mi-o dat cincizăci de cenți să vă zic că 
tre' să-l sunaţi mai târziu la hotelu' la care stă în Rock, a spus, 
arătând cu degetul spre John. A zis să-mi mai daţi cincizăci de 
cenți dacă aveţi v-un răspuns. 

— Spune-i că-l sun pe la nouă şi jumătate, am zis. Numai 
că nu am nimic mărunt la mine. Accepţi un dolar întreg? 

— Hei, mda, super. 

L-a înşfăcat, s-a întors să plece, apoi s-a întors la loc, a 
rânjit, scoțând la iveală o dantură prinsă undeva între Actul | 
şi Actul II. Cu jucătorii de soft-ball în fundal, arăta ca un 
personaj arhetipal de-al lui Norman Rockwell. 

— Tipu' vă mai zice şi că aia o fo' o prindere de tot 
rahatu'. 

— Spune-i că acelaşi lucru-l zicea lumea mereu şi despre 
Willie Mays*. 

— Willie cine? 

Ah, ce tineri. Ah, ce moravuri. 

— Spune-i doar, fiule. Va şti el. 

Am mai stat o repriză, dar meciul începea deja să 
lâncezească, Devore încă nu apăruse, aşa că m-am întors 


3 Norman Rockwell (1894-1978) — ilustrator american ale 
cărui desene, dintre care multe au apărut pe coperta revistei 
Sunday Evening Post, oferă o imagine nostalgică, idealizată a 
vieţii americane de zi cu zi. 

ss Willie Howard Mays Jr (n. 1931) — cunoscut şi sub numele 
de "Say Hey Kid", jucător american de base-ball, excelent 
fundaş, alergător şi marcator în principal pentru echipele New 
York şi San Francisco Giants (1951-1972); a înregistrat 660 de 
tururi complete. 


acasă pe unde venisem. Am întâlnit un pescar care stătea pe 
o stâncă şi doi tineri alergând pe Stradă către Warrington, 
ţinându-se de mână. Mi-au spus bună şi eu le-am răspuns 
bună. Mă simţeam singur şi mulţumit în acelaşi timp. Cred că 
asta e-un fel de fericire destul de rară. 

Când ajung acasă, unii îşi verifică robotul telefonic; în 
vara aceea, eu am verificat mereu uşa frigiderului. 
Eenie-meenie-chili-beanie, cum obişnuia să spună Bullwinkle 
Moose”, spiritele sunt pe cale să vorbească. In seara aceea 
n-au vorbit, chiar dacă fructele şi legumele din magneti se re- 
grupaseră într-o formă sinuoasă asemănătoare cu un şarpe 
sau poate cu litere S trăgând un pui de somn: 


De CI 


Puțin mai târziu, l-am sunat pe John şi l-am întrebat unde 
fusese Devore, iar el a repetat în cuvinte ceea ce îmi spusese 
deja, mult mai pe scurt, prin gesturi. 

— E primul meci de la care lipseşte de când s-a întors, a 
spus. Mattie a încercat să întrebe câţiva oameni dacă se 
simte bine şi opinia generală a părut să fie că da... cel puţin 
din câte ştiau ei. 

— Cum adică a încercat să întrebe câţiva oameni? 

— Adică mai mulţi nici n-au vrut să-i vorbească. "l-au 
servit indiferenţă", ar fi spus cei din generaţia părinţilor mei. 
(Ai grijă, amice, am gândit dar n-am rostit, asta nu-i decât 
cu jumătate de pas mai departe de generația mea) l-a 
vorbit într-un sfârşit una dintre vechile ei prietene, dar s-a 
generalizat o atitudine urâtă faţă de Mattie. Poate că Osgood 
ăla o fi un vânzător de nimic, dar în calitate de domnul Dăbani 
al lui Devore se descurcă de minune să o izoleze pe Mattie de 
ceilalţi oameni din oraş. Este ăsta un oraş, Mike? Incă n-am 
înţeles bine partea asta. 

— Nu-i decât TR-ul, am spus absent. Nu am cum să 
explic altfel. Chiar crezi că Devore îi cumpără pe toti? Asta nu 


3 Personaj de desen animat 


prea susţine vechea idee wordsworthiană cu privire la 
inocenţa şi bunătatea pastorală, nu-i aşa? 

— Cheltuieşte bani şi se foloseşte de Osgood — poate şi 
de Footman — să împrăştie tot soiul de poveşti. lar oamenii 
de pe-aici par cel puţin la fel de oneşti ca şi nişte politicieni 
oneşti. 

— Cei care-şi păstrează valoarea? 

— Mda. O, şi l-am văzut pe unul dintre posibilii martori 
principali ai lui Devore în Cazul Copilului Fugar. Pe Royce 
Merrill. Era la depozitul pentru echipament împreună cu 
câţiva dintre vechii lui prieteni. L-ai observat şi tu cumva? 

l-am spus că nu-l observasem. 

— Tipul trebuie că are o sută treizeci de ani, a spus John. 
Are un baston cu cap de aur de mărimea găurii curului unui 
elefant. 

— Ala-i un baston Boston Post. Cea mai bătrână 
persoană din zonă are dreptul să-l păstreze. 

— Şi nu mă-ndoiesc că l-a primit pe merit. Dacă-l aduc la 
bară avocaţii lui Devore, o să-l dezosez. 

Era ceva cutremurător în încrederea voioasă a lui John. 

— Sunt sigur, am spus. Cum a reacţionat Mattie să fie 
tratată cu indiferenţă de vechii ei prieteni? 

Mi-am adus aminte de ea spunând cât de tare ura serile 
de marţi, că ura să se gândească la meciurile de softball 
desfăşurându-se aşa cum o făcuseră dintotdeauna pe terenul 
pe care îşi întâlnise răposatul soţ. 

— A reacţionat bine, a spus John. Cred că a renunţat deja 
la ei, spunându-şi că sunt o cauză pierdută. 

Aveam motive să mă-ndoiesc de asta — dacă nu mă 
înşel, îmi amintesc că la douăzeci şi unu de ani cauzele 
pierdute sunt un fel de lucruri rare — dar nu am spus nimic. 

— Rezistă. A fost singură şi speriată. Cred că, în sinea ei, 
e posibil să fi început deja să renunţe la Kyra, dar acum şi-a 
recăpătat în totalitate încrederea. În mare parte, datorită 
faptului că te-a cunoscut pe tine. Asta zic şi eu întâmplare 
fantastic de norocoasă. 

Ei bine, poate. Într-o străfulgerare, mi-am amintit că-mi 


spusese cândva fratele lui Jo, Frank, că nu crede că există 
noroc, ci doar soartă şi alegeri inspirate. Apoi mi-am amintit 
imaginea aceea a TR-ului străbătut din toate părţile de cabluri 
invizibile, legături nevăzute, dar la fel de solide ca oţelul. 

— John, am uitat să-ţi pun cea mai importantă întrebare 
dintre toate, ieri, după depoziţia mea. Cazul acesta de 
custodie care ne preocupă pe toţi atât de mult... a fost 
programat pentru sala de judecată? 

— Bună întrebare. Până sâmbătă am verificat de trei ori, 
la fel a făcut şi Bissonette. În cazul în care Devore şi oamenii 
lui nu au pus la cale ceva foarte mârşav, cum ar fi să ceară 
judecarea într-un alt district, nu cred că a fost programat. 

— Au voie să facă asta? Să ceară judecarea într-un alt 
district? 

— Poate. Dar probabil nu fără să aflăm şi noi. 

— Ce-nseamnă asta, atunci? 

— Că Devore e pe cale să renunţe, a spus John cu 
promptitudine. Deocamdată, nu văd cum altfel aş putea 
explica lucrul ăsta. Mă-ntorc la New York mâine la prima oră, 
dar te mai sun. Dacă se întâmplă ceva pe-aici, fă acelaşi 
lucru. 

Am spus că aşa voi face şi m-am dus să mă culc. N-am 
împărţit visele cu nici un musafir feminin. Asta a fost într-un 
fel o uşurare. 


Când am coborât la parter să-mi umplu la loc paharul cu 
ceai rece, târziu în dimineaţa zilei de miercuri, Brenda 
Meserve întinsese pe veranda din spate stativul pentru uscat 
rufe şi tocmai îmi atârna hainele la soare. Făcea lucrul ăsta 
aşa cum, fără îndoială, o învățase mama ei, punând pantalonii 
şi cămăşile pe partea exterioară şi chiloţii în interior, unde să 
nu poată vedea nici un trecător băgăcios ce ai ales să porţi 
cel mai aproape de piele. 

— Le puteţi lua de pe sârmă pe la ora patru, a spus 
doamna M., pregătindu-se să plece. S-a uitat la mine cu 
ochiul scrutător şi cinic al unei femei care s-a "ocupat" de 


bărbaţi cu stare întreaga ei viaţă. — Să nu cumva să uitaţi şi 
să rămână afară toată noaptea — hainele pe care s-a aşezat 
roua nu mai miros a proaspăt până ce nu le speli din nou. 

l-am spus cât am putut de umil că o să-mi amintesc să 
iau hainele de pe sârmă. Am întrebat-o apoi, simtindu-mă ca 
un spion încercând să descoasă un funcţionar al ambasadei, 
dacă îi dădea impresia că totu-i în regulă cu casa. 

— În regulă cum? m-a întrebat, ridicând spre mine o 
sprânceană stufoasă. 

— Păi, am auzit zgomote ciudate de vreo două ori. 
Noaptea. 

A strâmbat din nas. 

— E-o casă din buşteni, nu-aşa? E construită cu schimbu', 
să zic aşa. Se aşază, o aripă s-aşază p-alta. Asta aţi auzit, cel 
mai probabil. 

— Nu-s fantomele, hă? am spus, ca şi când aş fi fost 
dezamăgit. 

— Din câte-am văzut eu, nu, a spus rece ca un contabil, 
dar mama zicea că-s destule pe-acilea. Ea zicea că tot lacu-i 
bântuit. De indienii Micmac ce-au trăit pe-acilea pân-au fost 
goniţi de generalul Wing, de toţi ăi de-au mers să lupte-n 
Războiu' Civil şi-au murit pe front — peste şase sute au mers 
din partea asta de lume, domnule Noonan, şi s-au întors mai 
puţin de o sută cincizeci... cel puţin pe picioarele lor. Mama 
zicea că partea asta de Dark Score e bântuită şi de fantoma 
băiatului ăluia negru ce-a murit acilea, sărmanu' ţânc. Era al 
unuia dintre ăi din Red-Tops, ştiţi. 

— Nu — ştiu despre Sara and the Red-Tops, dar nu şi 
despre asta. 

Am făcut o pauză. 

— S-a înecat? 

— Na, s-a prins într-o cursă pentru animale. S-a zbătut 
acolo aproape ziua-ntreagă, strigând după ajutor. Intr-un 
sfârşit, l-au găsit. l-au salvat picioru', da' n-ar fi trebuit s-o 
facă. l-a intrat infecţia-n sânge şi-a murit. Vara lui nouă sute 
unu era. Din pricina asta au plecat, cred — era prea trist să 
rămână. Da' mama susţinea că micuţu' ăla, e/a rămas. Ea 


zicea că el încă mai e pe TR. 

M-am întrebat ce-ar spune doamna M. dacă i-aş zice că 
micuţu' ăla era foarte probabil că venise să-mi ureze bun 
venit când am ajuns de la Derry şi că, de-atunci, mai venise 
de câteva ori în vizită la mine. 

— A mai fo' apoi şi tata lu' Kenny Auster, Normal, a spus. 
Ştiţi povestea, nu? Oh, e-o poveste groaznică. 

Părea mai degrabă fericită — fie că ştia o poveste atât de 
teribilă, fie că avea ocazia s-o spună cuiva. 

— Nu, am spus. ÎI ştiu pe Kenny, însă. E cel cu ogarul 
irlandez. Afină. 

— Aha. Se-ocupă o ţâră de tâmplărie şi-o ţâră de îngrijitu' 
caselor, aşa cum făcea şi taică-său înaintea lui. Taică-său a 
avut grijă de multe dintre casele astea, ştiţi, şi chiar după ce 
s-a terminat al doilea război mondial, Normal Auster l-a-necat 
pe fratele mai mic al lu' Kenny în curtea din spatele casei lui. 
Asta se-ntâmpla pe când locuiau pe Wasp Hill, acolo unde 
drumu' se-mparte, unu' mergând la vechiu' doc şi celălalt la 
debarcader. Nu l-a-necat pe ţânc în lac, însă. L-a aşezat pe jos 
sub pompa de apă şi l-a ţinut numa' acolo până ce copilu' era 
plin de apă şi mort. 

Am rămas acolo uitându-mă la ea, hainele din spatele 
noastru fluturând pe sârmă. Mi-am adus minte de gustul acela 
mineral, rece, pe care-l avusesem în gură şi în nas şi în gât, 
gust care ar fi putut fi al apei de fântână, la fel ca şi al apei de 
lac; aici, toată apa vine din acelaşi izvor de adâncime. Mi-am 
adus aminte de mesajul de pe frigider: ajutor mânec. 

— L-a lăsat pe copil să zacă chiar acolo sub pompă. Avea 
un Chevrolet nou, s-a urcat în el şi a venit încoa' la Stradela 
Patruzeci şi doi. Şi-a luat cu el şi puşca. 

— Sper că nu vreţi să-mi spuneţi că tatăl lui Kenny Auster 
s-a sinucis în casa mea, aşa-i doamnă Meserve? 

A scuturat din cap. 

— Na. A făcut-o pe estacada dinspre lac a casei familiei 
Brickers. S-a aşezat pe leagănu' lor şi şi-a tras un glonţ în 
blestematu' ăla de cap de ucigaş de copii al lui. 

— Familia Brickers? Nu-i... 


— N-aveţi de unde să-i ştiţi. N-a mai fost nici un Brickers 
la lac din anii şaizeci. Erau din Delaware. Oameni de calitate. 
Îi spuneţi acum casa Warshburn, probabil, deşi nici ei nu mai 
sunt acum. Casa-i goală. Din când în când, Osgood băţosu' 
ăla, prost din naştere, mai aduce pe cineva şi i-o arată, da' 
niciodată n-o s-o vândă la cât cere pe ea. Ascultaţi ce vă zic. 

Pe Washburn-i îi cunoscusem — am jucat bridge cu ei o 
dată sau de două ori. Oameni destul de simpatici, deşi 
probabil nu ceea ce doamna M., datorită snobismului ei ciudat 
de fund de ţară, ar fi numit "de calitate". Casa lor se afla 
poate la un kilometru nord de casa mea, de-a lungul Străzii. 
De acolo, nu mai era cu mult mai departe — coborârea spre 
lac se face brusc, iar pădurea nu mai e decât o adunătură de 
ierburi pitice şi de tufişuri cu mure. Strada continua spre Halo 
Bay la capătul nordic al Dark Score-ului, însă, de-ndată ce 
Stradela Patruzeci şi doi face curbă către şosea, poteca e 
folosită în general doar de echipele de cules mure vara, şi 
toamna de vânători. 

Normal, mi-am spus. Halal nume pentru unul care şi-a 
înecat fiul ce încă nu ştia să umble, sub pompa din curtea din 
spatele casei. 

— A lăsat vreun mesaj? Vreo explicaţie? 

— Na. Dar o s-auziţi de la unii că şi el bântuie lacu'. 
Oraşele mici cică sunt pline de poveşti d-astea, da' eu una nu 
pot spune nici da, nici nu şi nici poate; nu-s genul de om 
sensibil. Tot ce ştiu despre casa dumneavoastră, domnul 
Noonan, e că miroase a umezeală oricât de mult aş încerca 
s-o aerisesc. Cre' că-i din cauza buştenilor. Clădirile din 
buşteni nu se-mpacă bine cu lacurile. Umezeala intră-n lemn. 

Îşi aşezase geanta între tenişii ei Reebok; acum, s-a 
aplecat şi a ridicat-o. Era o geantă de femeie de la ţară, 
neagră, fără stil (cu excepţia inelelor aurii de care erau prinse 
mânerele) şi strict utilitară. Ar fi putut duce un set serios de 
unelte pentru bucătărie în ea dacă ar fi vrut. 

— Da' nu pot sta aci să trăncănesc toată ziua, oricât de 
mult mi-ar plăcea. Mai tre' să merg într-un loc înainte să 
termin pe astăzi. Vara-i cea mai grea perioadă în partea asta 


de lume, să ştiţi. Amintiţi-vă numa' să luaţi hainele de pe 
sârmă înainte să întunece, domnule Noonan. Nu le lăsaţi să le 
prindă rouă. 

— Nu le voi lăsa. 

Şi nu le-am lăsat. Dar, când am ieşit să le iau, îmbrăcat 
în slipul de baie şi acoperit de transpiraţie de la cuptorul în 
care lucram (trebuia să pun să se repare aparatul de aer 
condiţionat, trebuia neapărat), am observat că cineva 
schimbase felul în care întinsese doamna M. hainele. Jeanşii şi 
tricourile atârnau acum lângă băţul de susţinere. Chiloţii şi 
şosetele, care fuseseră bine ascunse când plecase doamna M. 
din parcare în Ford-ul ei, erau acum pe exterior. Era ca şi 
când musafirul meu nevăzut — unul dintre musafirii mei 
nevăzuţi — îmi spunea ha ha ha. 


În ziua următoare m-am dus la bibliotecă şi am făcut din 
reînnoirea abonamentului o prioritate. Lindy Briggs însăşi 
mi-a luat cei patru dolari şi m-a introdus în calculator, 
spunându-mi mai întâi cât de rău îi păruse să audă de 
moartea lui Jo. Şi, ca şi cu Bill, am simţit o anumită undă de 
reproş în vocea ei, ca şi când era vina mea că primeam 
condo-leanţele atât de nefiresc de târziu. Am presupus că aşa 
era. 

— Lindy, aveţi vreo monografie a oraşului? am întrebat 
după ce am încheiat subiectul legat de soţia mea. 

— Avem două, a spus, apoi s-a aplecat spre mine peste 
birou, o femeie mică, îmbrăcată într-o rochie fără mâneci cu 
un desen violent de bogat imprimat pe ea, ochii ei luminoşi 
înotând în spatele lentilelor bifocale. Pe un ton confidenţial, a 
adăugat: Nici una din ele nu-i foarte bună. 

— Care e mai bună dintre ele? am întrebat acelaşi ton ca 
al ei. 

— Probabil cea scrisă de Edward Osteen. A fost un 
rezident de vară până pe la mijlocul anilor cincizeci şi s-a 
mutat aici definitiv după ce-a ieşit la pensie. A scris Zile din 
Dark Score în 1965 sau '66. A tipărit-o pe cheltuiala lui 


fiindcă n-a găsit o editură dispusă să investească în ea. Până 
şi editurile din zonă au refuzat. — A suspinat. — Localnicii au 
cumpărat-o, dar asta nu înseamnă cine ştie ce, nu-i aşa? 

— Nu, presupun că nu, am spus. 

— Pur şi simplu nu prea le avea cu scrisul. Nu le prea 
avea nici cu fotografiatul — instantaneele lui alea alb-negru 
îmi rănesc ochii. Totuşi, spune nişte poveşti tare bune. 
Plecarea indienilor Micmac, calul capcană al generalului Wing, 
tornada din o mie opt sute optzeci, incendiile din o mie nouă 
sute treizeci... 

— Ceva despre Sara and the Red-Tops? 

A dat din cap, zâmbind. 

— Aţi ajuns în sfârşit să vă intereseze istoria casei în care 
locuiţi, nu-i aşa? Mă bucur să aud asta. A găsit o fotografie 
veche de-a lor şi e-n carte. El a crezut că a fost făcută la 
Bâlciul din Fryeburg în 1900. Ed spunea întruna că arda o 
grămadă sa audă un disc înregistrat de oamenii ăia. 

— Şi eu la fel, dar nu s-a înregistrat nici unul niciodată. 

Dintr-o dată, mi-a venit în minte un haiku de-al poetului 
grec Georgios Sefferis: Astea-s vocile prietenilor noştri 
morți/ sau doar gramofonul? 

— A murit cu un an sau doi înainte ca dumneavoastră şi 
Jo să cumpăraţi casa de lângă lac, a spus. Cancer. 

— Aţi spus că sunt două monografii? 

— Pe cealaltă probabil c-o ştiţi — O istorie a districtului 
Castle şi a oraşului Castle Rock. A fost scrisă pentru 
centenarul districtului şi-i seacă precum iasca. Cartea lui 
Eddie Osteen nu-i foarte bine scrisă, dar nu-i nici seacă. 
Măcar asta-i a lui. Trebuie să le găsiţi pe amândouă acolo. — 
A arătat cu degetul spre rafturile deasupra cărora scria 
DESPRE MAINE. — Nu se dau decât la sala de lectură. — Apoi 
s-a luminat la faţă. — Deşi am accepta cu bucurie orice bănuţ 
veţi simţi nevoia să introduceţi în foto-copiator. 

Mattie şedea în celălalt colţ al încăperii, lângă un băiat cu 
şapca de base-ball întoarsă cu cozorocul la spate, arătându-i 
cum să folosească aparatul de citit microfilme. A ridicat 
privirea spre mine, a zâmbit şi a spus pe muţeşte: Frumoasă 


prindere. Referindu-se, probabil, la norocul chior pe care-l 
avusesem la Warrington. Am ridicat modest din umeri înainte 
să mă întorc spre rafturile marcate cu eticheta DESPRE 
MAINE. 

Însă avea dreptate — noroc sau nu, fusese într-adevăr o 
prindere frumoasă. 


— Ce cauţi? 

Eram atât de cufundat în cele două monografii pe care le 
găsisem, că vocea lui Mattie m-a făcut să tresar. M-am întors 
spre ea şi am zâmbit, conştient mai întâi că purta un parfum 
uşor şi plăcut, apoi, că Lindy Briggs se uita la noi de la biroul 
principal, zâmbetul ei primitor fiind pus acum la păstrare. 

— Informaţii din trecut despre zona în care locuiesc, am 
spus. Poveşti vechi. M-a făcut menajera să fiu interesat. 

Apoi, pe o voce mai scăzută: 

— Se uită profesoara la noi. Nu întoarce capul. 

Mattie a părut uimită — şi, mi-am spus, puţin îngrijorată. 
După cum s-a văzut mai târziu, avea motive să fie îngrijorată. 
Pe o voce scăzută şi, totuşi, gândită să ajungă cel puţin până 
la birou, m-a întrebat dacă poate pune la loc în raft vreo 
carte. | le-am dat pe amândouă. Ridicându-le, a spus peo 
voce ca o şoaptă între deţinuţi: 

— Avocatul care te-a reprezentat vinerea trecută i-a găsit 
lui John un detectiv particular. El spune că e posibil să fi 
descoperit ceva interesant despre protectorul ad /item. 

M-am dus împreună cu ea la rafturile DESPRE MAINE, 
sperând să nu-i cauzez probleme, şi am întrebat-o dacă ştie 
ce ar putea fi acel ceva interesant. A scuturat din cap, mi-a 
oferit un zâmbet scurt, profesionist, de bibliotecar, şi a plecat. 

Pe drumul de întoarcere acasă, am încercat să mă 
gândesc la ce citisem, dar nu prea aveam la ce. Osteen era 
un scriitor prost care făcuse fotografii proaste şi, chiar dacă 
povestirile lui erau pline de culoare, erau şi destul de 
nefundamentate. Pomenea de Sara and the Red-Tops, sigur, 
dar se referea la ei ca fiind un "octet Dixie-Land" şi chiar şi eu 


ştiam că asta nu era adevărat. Poate că Red-Tops cântaseră 
puţin dixieland, dar fuseseră în principal un grup de blues (în 
serile de vineri şi sâmbătă) şi un grup de gospel (în dimineţile 
de duminică). Rezumatul de două pagini al lui Osteen cu 
privire la şederea celor de la Red-Tops pe TR spunea cât se 
poate de limpede că nu auzise nici o melodie de-a Sarei 
cântată de-o altă formaţie. 

A confirmat că un băiat murise de septicemie din cauza 
unei răni căpătate după ce călcase într-o capcană pentru 
animale, o poveste care semăna cu cea a Brendei Meserve... 
dar de ce să nu semene? Osteen o auzise mai mult ca sigur 
de la tatăl sau de la bunicul doamnei M. Mai menţiona şi că 
băiatul fusese singurul copil al lui Son Tidwell şi că adevăratul 
nume al chitaristului era Reginald. Familia Tidwell se 
presupunea că venise în nord tocmai din cartierul caselor de 
toleranţă al New Orleans-ului — proverbialele străzi ale 
depravării care erau cunoscute pe la începutul secolului sub 
numele de Storyville. 

Nu exista nici o menţiune despre Sara and the Red-Tops 
în monografia mai formală a Districtului Castle şi în nici una 
nu exista vreo menţiune cu privire la fratele mai mic, înecat, 
al lui Kenny Auster. Nu cu mult înainte să vină Mattie să 
discute cu mine, îmi venise o idee nebunească: anume că Son 
Tidwell şi cu Sara Tidwell erau soţ şi soţie, şi că băieţelul 
(Osteen nu-i dăduse numele) fusese fiul lor. Găsisem 
fotografia de care amintise Lindy şi o studiasem cu atenţie. 
Arăta cel puţin doisprezece negri stând adunaţi într-un grup 
strâns în faţa a ceea ce părea a fi o expoziţie de vite. In 
fundal se vedea o roată Ferris de tip vechi. Putea foarte bine 
să fi fost făcută la Bâlciul din Fryeburg şi, după cât era de 
veche şi de decolorată, avea o forţă simplă şi elementară pe 
care toate fotografiile lui Osteen luate împreună nu o puteau 
atinge. Precis aţi văzut fotografii cu vestul sălbatic, cu bandiți 
din timpul depresiunii economice care lasă aceeaşi impresie 
de stranie veridicitate — feţe aspre deasupra cravatelor 
tepene şi a gulerelor, ochi, nu chiar pierduţi în umbrele 
borurilor unor pălării de epocă. 


Sara stătea în faţă, în mijloc, purtând o rochie neagră şi 
chitara. În fotografia asta nu râdea, însă părea că i se citeşte 
râsetul în ochi, şi m-am gândit că aceştia sunt ca ochii dintr-o 
pictură, aceia care par să te urmărească oriunde te-ai mişca 
în cameră. Am studiat fotografia şi mi-am adus aminte de vo- 
cea ei aproape duşmănoasă din vis: Ce vrei să ştii, dulceaţă? 
Presupun că voiam să ştiu despre ea şi despre ceilalţi — cine 
fuseseră, ce erau unul pentru celălalt când nu cântau, de ce 
plecaseră, unde plecaseră. 

Amândouă mâinile erau la vedere, una aşezată pe corzile 
chitarei, cealaltă pe gâtul ei, unde făcea un acord în sol într-o 
zi de bâlci din octombrie în anul 1900. Asta nu însemna, 
desigur, că ea şi cu Son Tidwell nu erau căsătoriţi şi, chiar 
dacă fuseseră, băieţelul care se prinsese în capcană se 
putuse naşte din flori. Numai că aceeaşi fantomă de zâmbet 
se ascundea şi în ochii lui Son Tidwell. Asemănarea era 
remarcabilă. Am avut o bănuială că ei doi erau frate şi soră, 
nu soţ şi soţie. 

M-am gândit la aceste lucruri pe drumul spre casă şi 
m-am gândit la cabluri, pe care le simţi mai mult decât le 
vezi... dar, în cea mai mare parte, m-am surprins 
gândindu-mă la Lindy Briggs — felul în care-mi zâmbise, felul 
în care, puţin mai târziu, nu mai zâmbise tinerei şi inteligentei 
sale bibliotecare cu diplomă de liceu. Asta mă îngrijora cu 
adevărat. 

Apoi am ajuns acasă şi tot ce m-a mai îngrijorat fost 
povestea mea şi oamenii din ea — mâini de oase care puneau 
zi de zi carne pe ei. 


Michael Noonan, Max Devore şi Rogette Whitmore şi-au 
jucat micuța şi oribila scenetă de comedie în seara zilei de 
vineri. Două alte lucruri care trebuie a fi narate s-au întâmplat 
înainte de asta. 

Primul a fost un telefon de la John Storrow în seara zilei 
de joi. Şedeam în faţa televizorului, în faţa mea derulându-se 
un meci de base-ball fără sonor (butonul MUTE cu care sunt 


echipate cele mai multe dintre telecomenzi ar putea fi cea 
mai bună invenţie a secolului douăzeci). Mă gândeam la Sara 
Tidwell şi la Son Tidwell şi la băieţelul lui Son Tidwell. Mă 
gândeam la Storyville, un nume pe care orice scriitor e obligat 
să-l iubească“. Şi, adânc în străfundul minţii, mă gândeam la 
soţia mea, care murise însărcinată. 

— Alo? am spus. 

— Mike, am nişte veşti minunate, a spus John. Părea că 
stă să explodeze. — Poate că Romeo Bissonette e-un nume 
ciudat, dar nu e nimic ciudat la detectivul ăla pe care mi l-a 
găsit. Numele lui e George Kennedy, ca şi actorul. E priceput 
şi e rapid. Tipul ăsta ar putea lucra la New York. 

— Dacă ăsta-i cel mai mare compliment la care te Poţi 
gândi, trebuie să pleci mai des din oraş. 

A continuat ca şi când nu m-ar fi auzit: 

— Adevărata slujbă a lui Kennedy e la o firmă de 
protecţie şi pază — cealaltă treabă-i strict secundară. Ceea 
ce-i o mare pierdere, crede-mă. A făcut rost de cele mai 
multe informaţii la telefon. Nu-mi vine să cred. 

— Mai precis, ce nu-ţi vine să crezi? 

— Lozul cel mare, iubire. — A vorbit iarăşi pe tonul acela 
de satisfacţie lacomă pe care-l găsesc în acelaşi timp 
deranjant şi încurajator. — Elmer Durgin a făcut următoarele 
lucruri din luna mai trecută: şi-a plătit integral ratele la 
maşină, şi-a plătit integral ratele la cabana de la Rangely 
Lakes, a achitat retroactiv pensia alimentară pentru copii cam 
cât pentru nouăzeci de ani... 

— Nimeni nu plăteşte pensie alimentară pentru copii 
pentru nouăzeci de ani, am spus, dar nu făceam decât să-mi 
las gura să vorbească singură... nu făceam cu adevărat decât 
să dau afară puţin din propriul meu entuziasm crescând. Asta 
nu-i posibil, McGee. 

— Este dacă ai şapte copii, a spus John şi a început să 
râdă în hohote. 

M-am gândit la bărbatul acela grăsuliu, plin de sine, la 


% Storyville — oraşul poveştilor 


gura pungită, la unghiile ce păreau lăcuite, femeieşti. 

— N-au el aşa ceva, am spus. 

— Ba el au, a spus John, încă râzând. 

Părea un nebun irecuperabil — maniac, nu şi depresiv. 

— Chiar au! De la v-v-ârsta de p-p-paişpe la t-t-tre; ani! 
Ce pu-pu-puţulică o-ocupată tre' s-aibă! 

Alte hohote nestăvilite. lar acum hohoteam şi eu cu el — 
mă molipsisem ca de oreion. 

— Urmează să-mi t-t-trimită Kennedy prin f-f-fax 
fotografii cu toată... fam.... naibilia! 

Ne-am pierdut complet cu firea, râzând împreună la 
distanţă. Mi-l închipuiam pe John Storrow şezând singur în 
biroul lui din Park Avenue, hohotind ca un lunatic şi speriind 
femeile care făceau curat. 

— Astea însă nu mai contează, a spus când putu vorbi 
coerent din nou. Vezi ce contează, nu-i aşa? 

— Da, am spus. Cum de poate el fi atât de prost? 

Referindu-mă la Durgin, dar şi la Devore. John a înţeles, 
cred, că discutam despre amândoi de e/ în acelaşi timp. 

— Elmer Durgin e-un avocăţel dintr-un orăşel pierdut prin 
pădurile Maine-ului de vest, asta-i tot. De unde să ştie el că 
va veni un înger păzitor cu destulă putere să-l fumege afară 
din bârlog? Apropo, şi-a mai cumpărat şi o barcă. Acum două 
săptămâni. E una din alea cu punte dublă. Una mare. S-a 
terminat, Mike. Echipa gazdă marchează nouă tururi la finele 
celei de-a noua reprize şi blestematul ăla de fanion e-al 
nostru. 

— Dacă spui tu. 

Dar mâna mi-a pornit în propria ei expediţie, 
transformându-se într-un pumn strâns şi lovind lemnul dur al 
măsuţei pentru cafea. 

— Şi hei, meciul de softball n-a fost un eşec total. 

John încă mai vorbea printre scurte accese de chicoteli 
asemănătoare cu nişte baloane cu heliu. 

— Nu? 

— Mi-a căzut fata cu tronc. 

— Fata? 


— Mattie, a spus răbdător. Mattie Devore. 

O pauză, apoi: 

— Mike? Eşti acolo? 

— Da, am spus. Mi-a scăpat receptorul. Scuze. 

Telefonul nu-mi scăpase nici măcar cu un centimetru, dar 
mi-am spus că îmi ieşise destul de natural. Şi dacă nu fusese 
aşa, ce dacă? Când venea vorba de Mattie, eu — în concepţia 
lui John, cel puţin — nici nu intram la socoteală. Precum 
personalul administrativ de la casa de vacanţă într-un roman 
de Agatha Christie. El avea douăzeci şi opt de ani, poate 
treizeci. Gândul că un bărbat cu doisprezece ani mai bătrân 
ar putea fi atras sexual de Mattie probabil că nici nu-i trecuse 
prin minte... sau poate că numai preţ de o secundă sau două 
acolo, în parc, înainte să-l alunge ca fiind ridicol. Aşa cum 
alungase Mattie însăşi ideea cu Jo şi cu bărbatul îmbrăcat în 
jachetă maro. 

— Nu pot da drumul dansului meu curtenitor când încă o 
reprezint, a spus, n-ar fi etic. Şi nici n-ar fi sigur. Mai târziu, 
însă... nu poţi şti niciodată. 

— Nu, am spus, auzindu-mi vocea aşa cum ţi-o auzi 
uneori în clipe când eşti luat complet prin surprindere, când o 
auzi de parcă vine din partea altcuiva. Cineva de la radio sau 
de la casetofon, poate. Astea-s vocile prietenilor noştri morţi, 
sau doar gramofonul? Mi-am adus aminte de mâinile lui, de 
degetele lui lungi şi subţiri, şi fără vreo verighetă pe ele. 
Precum mâinile Sarei în acea fotografie veche. — Nu, nu poţi 
şti niciodată. 

Ne-am luat rămas bun şi eu am continuat să mă uit la 
meciul de base-ball mut. M-am gândit să mă duc după o bere, 
dar mi se părea prea lung drumul până la frigider — un safari, 
de fapt. Ce simţeam era un fel de amorţire a inimii, urmată 
de-o emoție mai plăcută: o uşurare tristă, cred că i-aţi putea 
spune. Nu era cumva prea bătrân pentru ea? Nu, nu mi se 
narea. Aproape potrivit. Făt Frumos nr. 2, de data aceasta 
într-un costum cu trei piese. S-ar putea ca norocul lui Mattie 
la bărbaţi să se schimbe în sfârşit şi, dacă aşa era, trebuia să 
fiu bucuros. Eram fericit. Şi uşurat. Fiindcă aveam o carte de 


scris, şi dădui uitării tenişii albi sclipind sub o rochie roşie de 
vară în lumina din ce în ce mai difuză, sau tăciunele ţigării ei 
dansând în întuneric. 

Totuşi, mă simţeam pentru prima dată singur de când o 
văzusem pe Kyra marşând pe linia din mijlocul lui Route 68 în 
costumul de baie şi şlapi. 

— Bufon mic ce eşti, spuse Strickland, am rostit în 
încăperea goală. A ieşit înainte să-mi dau seama că vreau să 
spun ceva şi, când am rostit-o, la televizor s-a schimbat 
postul. S-a mutat de la base-ball la o reluare a serialului A// in 
the Family şi apoi la Ren & Stimpy. M-am uitat la teleco- 
mandă. Încă era pe măsuţa pentru cafea, unde o lăsasem. La 
televizor, iarăşi postul s-a schimbat şi, de data aceasta, mă 
uitam la Humphrey Bogart şi la Ingrid Bergman. În fundal se 
vedea un avion şi nu era nevoie să iau telecomanda şi să 
pornesc sonorul ca să ştiu că Humphrey îi spunea lui Ingrid că 
trebuia să se urce în acel avion. Filmul preferat al soţiei mele. 
Plângea în hohote la sfârşitul lui. 

— Jo? am întrebat. Eşti aici? 

Clopoţelul lui Bunter a sunat o dată. Foarte slab. 
Fuseseră mai multe prezenţe în casă, eram sigur de asta... 
dar, astă seară, pentru prima dată, eram convins că alături de 
mine se afla Jo. 

— Cine era bărbatul acela, iubire? am întrebat. Tipul de 
la terenul de softball, cine era? 

Clopoţelul lui Bunter atârna nemişcat şi tăcut. Ea era însă 
în cameră. O simţeam, ceva ca o respiraţie reţinută. 

Mi-am amintit de mesajul acela scurt şi răutăcios, 
dojenitor, de pe uşa frigiderului după cina cu Mattie şi cu Ki: 
trandafir albastru mincinos ha ha 

— Cine era? 

Vocea îmi era puţin nesigură, părând în pragul lacrimilor. 

— Ce căutai aici împreună cu cine ştie ce tip? Mă... 

Dar nu mă puteam convinge s-o întreb dacă mă mintea, 
dacă mă înşela. N-o puteam întreba nici dacă prezenţa pe 
care o simţeam putea exista, s-o spun pe cea dreaptă, doar în 
mintea mea. 


Televizorul s-a mutat de la Casablanca şi uite că a 
apărut avocatul preferat al tuturor, Perry Mason, pe postul 
Nick at Nite. Nemesisul lui Perry, Hamilton Burger, interoga o 
femeie ce părea agitată şi, pe nepusă masă, sunetul s-a 
pornit în forţă, făcându-mă să tresar. 

— Nu sunt o mincinoasă! a strigat cine ştie ce actriţă de 
televiziune din vremuri depărtate. Pentru o clipă, s-a uitat 
direct la mine şi mi s-a tăiat răsuflarea de uimire să văd ochii 
lui Jo Noonan pe faţa aceea alb-negru din anii cincizeci. — 
N-am minţit niciodată, domnule Burger, niciodată! 

— Eu susţin că aţi minţit! a răspuns Burger. S-a apropiat 
de ea, privind-o cu ochii întredeschişi ca un vampir. Susţin că 
aţi... 

Televizorul s-a închis brusc. Clopoţelul lui Bunter a scos 
un singur clinchet cristalin şi apoi, orice ar fi fost cu mine în 
cameră a dispărut. Dar mă simţeam mai bine. Nu sunt o 
mincinoasă... n-am mințit niciodată, niciodată. 

Puteam crede asta dacă aşa voiam. 

Dacă voiam. 

M-am dus la culcare — şi nu am avut nici un vis. 


Începusem să lucrez devreme, înainte să pună stăpânire 
căldura pe birou. Beam mai mult suc, înfulecam nişte pâine 
prăjită, apoi şedeam în faţa IBM-ului până aproape la prânz, 
privind paletele cu fontul Courier dansând şi făcând piruete în 
vreme ce paginile treceau prin maşină şi ieşeau scrise. Ve- 
chiul truc magic, atât de ciudat şi de minunat. Niciodată nu 
mi-a lăsat cu adevărat impresia de muncă, deşi aşa-i 
spuneam; îmi lăsa impresia unei ciudate plase elastice 
mentale pe care tot săream. Plasa aceasta era prinsă cu nişte 
arcuri care puteau răpi întreaga greutate a lumii pentru o 
vreme. 

La prânz, luam o pauză, mergeam cu maşina până la 
grăsimorantul lui Buddy Jellison pentru ceva scârbos, apoi mă 
întorceam şi mai lucram pentru aproximativ o oră. După asta, 
înotam şi trăgeam un pui de somn lung şi fără vise în 


dormitorul din aripa de nord. De-abia dacă-mi vârâsem puţin 
capul în dormitorul principal din partea de sud a casei şi, dacă 
doamnei M. i s-a părut că asta e ceva ciudat, mie nu mi-a 
spus nimic. 

În ziua de vineri, şaptesprezece, m-am oprit la Magazinul 
Universal Lakeview pe drumul de întoarcere spre casă, să fac 
plinul Chevrolet-ului meu. Sunt pompe şi la Garajul Bun la 
Toate, iar esenţa mişcării era cu un penny sau doi mai ieftină 
acolo, însă nu-mi plăceau undele pe care le emana locul 
acela. Astăzi, în timp ce stăteam în faţa magazinului, cu 
pompa comutată pe alimentare automată, uitându-mă în 
depărtare către munţi, Dodge Ram-ul lui Bill Dean a oprit de 
partea cealaltă a insulei de benzinărie. A coborât şi mi-a oferit 
un zâmbet. 

— Cum merg lucrurile, Mike? 

— Destul de bine. 

— Brenda zice că scrii de zor. 

— Chiar aşa, am spus şi mi-a stat pe vârful limbii să-l 
întreb dacă nu mai ştie nimic de piesa pentru aparatul de aer 
condiţionat de la al doilea etaj. 

Şi pe vârful limbii mi-a rămas. Eram încă prea agitat de 
abilitatea mea tocmai redescoperită, ca să-mi doresc să 
schimb ceva în ambientul care făcea lucrurile să funcţioneze. 
Poate-i o prostie, dar uneori, lucrurile funcţionează doar 
pentru că ai tu încredere că funcţionează. Asta-i o definiţie a 
credinţei la fel de bună ca oricare alta. 

— Ei bine, mă bucur s-aud asta. Mă bucur tare. 

Mi s-a părut că e/e cât se poate de sincer, însă, cumva, 
nu mi se părea că vorbeşte ca Bill. Nu cu acel Bill care-mi 
urase bun venit, în orice caz. 

— Am căutat să aflu nişte chestii vechi despre partea 
mea de lac, am spus. _ 

— Sara and the Red-Tops? Intotdeauna te-au interesat 
într-un fel, din câte ţin eu minte. 

— Ei, da, dar nu doar ei. O mulţime de alte chestii vechi. 
Am discutat cu doamna M. şi mi-a povestit de Normal Auster. 
Tatăl lui Kenny. 


Zâmbetul lui Bill a rămas pe poziţie şi nu s-a oprit decât o 
clipă în timp ce deşuruba capacul rezervorului, însă eu tot am 
avut senzaţia, destul de limpede, că îngheţase pe dinăuntru. 

— Doar n-ai de gând să scrii despre aşa ceva, nu, Mike? 
Fiindcă-s o droaie de oameni prin părţile astea care s-ar simţi 
prost şi te-ar înţelege greşit. l-am spus lui Jo acelaşi lucru. 

— Lui Jo? 

Am simţit pornirea de a păşi printre cele două pompe şi 
de a trece peste insula de ciment, ca să-l pot prinde de braţ. 

— Ce-are Jo de-a face cu asta? 

S-a uitat la mine cu atenţie şi prelung. 

— Nu ţi-a zis? 

— Despre ce vorbeşti? 

— S-a gândit să scrie ceva despre Sara and the Red-Tops 
pentru unu' dintre ziarele locale. 

Bill îşi alegea cuvintele foarte încet. Îmi amintesc asta 
foarte limpede, şi-mi amintesc cât era de puternic soarele, 
lovindu-mă peste gât, şi cât erau de ascuţite umbrele noastre 
pe asfalt. A început să-şi alimenteze maşina şi sunetul 
motorului de la pompă era şi el foarte ascuţit. 

— Cred că a pomenit până şi de revista Yankee. S-ar 
putea să mă-nşel cu asta, da' nu cre' că mă-nşel. 

Eram fără grai. De ce să fi păstrat tăcerea despre 
intenţia de a-şi încerca mâna la puţină istorie locală? Fiindcă e 
posibil să-şi fi spus că intră pe teritoriul meu? Asta era un 
lucru ridicol. Ştie că nu sunt aşa... nu? 

— Când aţi purtat discuţia asta, Bill? Îţi mai aminteşti? 

— Sigur că da, a spus. În aceeaşi zi când a ven't să preia 
livrarea bufniţelor ălora de plastic. Doar c-am adus eu vorba, 
fiindcă-mi spuseseră oamenii că punea întrebări pe unde 
apuca. 

— Îşi băga nasul? 

— N-am zis asta, a vorbit el înţepat, tu ai zis-o. 

Adevărat, dar aveam impresia că voise să spună că-şi 
băgase nasul unde nu-i fierbea oala. 

— Continuă. 

— N-am cu ce continua. l-am spus că ici-colo-s tot soiu' 


de bătături în TR, aşa cum sunt oriunde, şi-am rugat-o să nu 
calce pe vreuna dacă poate. Mi-a zis că-nţelege. Poate c-a 
înţeles, poate că nu. Tot ce știu e că că a continuat să 
pună-ntrebări. S-asculte poveşti de la bătrâni cu mai mult 
timp liber decât înţelepciune. 

— Când se-ntâmpla asta? 

— Toamna lu' '93, iarna şi primăvara lui' '94. A umblat 
prin tot oraşu', asta a făcut — a ajuns până şi-n Motton şi 
Harlow —, cu agenda şi casetofonu' ei ăl mic. In orice caz, 
asta-i tot ce ştiu. 

Mi-am dat seama de-un lucru uluitor: Bill minţea. Dacă 
m-ai fi întrebat înainte în ziua aceea, aş fi râs şi v-aş fi spus că 
Bill Dean n-are nici măcar o minciună în el. Şi trebuie că 
oricum nu avea multe, fiindcă minţea foarte prost. 

M-am gândit să-l dau în vileag, dar în ce scop? Trebuia să 
stau pe gânduri, şi nu puteam face asta aici — îmi vâjâia 
mintea. O dată cu timpul, vâjâitul avea să se retragă şi eu 
aveam să-mi dau seama că, de fapt, era o nimica toată, nu 
cine ştie ce, însă aveam nevoie de acel timp. Când începi să 
descoperi lucruri neaşteptate despre o persoană iubită care a 
murit cu ceva timp în urmă, te simţi zdruncinat. Credeţi-mă 
pe cuvânt, aşa se-ntâmplă. 

Ochii lui Bill se mutaseră de la mine, dar acum se 
întoarseră. Părea în acelaşi timp serios şi — aş fi putut jura 
asta — puţin speriat. 

— A-ntrebat de micuţu' Kerry Auster, şi ăsta-i un 
exemplu bun despre ce voiam să zic cu călcatu' pe bătături. 
Ăsta nu-i material pentru o ştire de ziar sau pentru un articol 
de revistă. Normal şi-a pierdut pur şi simplu cumpătul. Nimeni 
n-a ştiut de ce. A fost o tragedie groaznică, fără sens, şi încă 
mai sunt oameni care s-ar putea simţi răniţi din cauza ei. In 
oraşele mici, lucrurile-s într-un fel legate pe dedesubt... 

Da, asemenea unor cabluri pe care nu le poţi vedea prea 
bine. 

— ... şi trecutul moare încet. Sara şi toţi ceilalţi, asta-i o 
poveste puţin mai diferită. Ei nu erau decât... decât nişte 
hoinari... de altundeva. Jo s-ar fi putut opri la ei şi totul ar fi 


fost bine. Hei — din câte ştiu eu, chiar aşa a făcut. Fiindcă 
n-am văzut niciodată vreun cuvânt pe care să-l fi scris. Asta 
dacă într-adevăr a scris ceva. 

În privinţa asta spunea adevărul, aşa am simţit. Dar mai 
ştiam ceva, ştiam la fel de sigur cum ştiusem că Mattie purta 
pantaloni scurţi albi când m-a sunat în ziua ei liberă. Sara şi 
toți ceilalți nu erau decât nişte hoinari de altundeva, 
spusese Bill, însă pregetase în mijlocul gândului, înlocuind cu 
hoinari cuvântul care-i venise de la sine în minte. Negrotei 
era cuvântul pe care nu-l rostise. Sara şi toți ceilalți nu erau 
decât nişte negrotei de altundeva. 

Dintr-o dată, m-am surprins gândindu-mă la o poveste 
mai veche de-a lui Ray Bradbury, "Marte e raiul". Primii 
călători spaţiali pe Marte descoperă acolo Green Town, 
Illinois, şi acolo sunt şi toţi prietenii lor mult-iubiţi şi toate 
rudele. Numai că prietenii şi rudele sunt de fapt monştri 
extratereştri şi, noaptea, când călătorii spaţiali cred că dorm 
în paturile strămoşilor lor morţi demult într-un loc care trebuie 
să fie raiul, sunt măcelăriți până la ultimul. 

— Bill, eşti sigur că Jo a fost aici de câteva ori în afara 
sezonului estival? 

— Aha. Şi nici nu-i vorba de numa' câteva ori. Tre' să fi 
fost de v'o doişpe ori sau mai mult. Vizite scurte, de-o zi, vă 
ZIC. 

— Ai văzut vreodată vreun tip cu ea? Un tip corpolent, cu 
păr negru? 

S-a gândit la asta. Am încercat să nu-mi ţin respiraţia. 
Într-un sfârşit, a scuturat din cap. 

— De puţinele ori când am văzut-o, era singură. Da' n-am 
văzut-o de fiecare dată când a venit. Uneori numa' auzeam 
c-a fost pe TR după ce plecase deja. Am văzut-o în iunie a lu' 
'94, mergea spre Halo Bay în maşinuţa aia a ei. Mi-a făcut cu 
mâna, eu i-am răspuns. Am fost la cabană în seara aia să văd 
dacă n-are nevoie de ceva, da' plecase. De-atunci n-am mai 
văzut-o. 

Când a murit vara trecută, eu şi cu ' Vette am fost foarte 
şocaţi. 


Orice-ar fi căutat, trebuie să nu fi scris niciodată nimic 
pe hârtie. Aş fi găsit manuscrisul. 

Chiar aşa să fie, însă? Făcuse multe excursii încoace fără 
nici o încercare evidentă de a se ascunde, într-una dintre ele 
fusese chiar însoţită de un bărbat ciudat, iar eu n-am aflat 
despre vizitele astea decât din întâmplare. 

— E greu să vorbeşti despre aşa ceva, a spus Bill, dar, 
dacă tot ne-am pornit serios la drum, putem la fel de bine să 
mergem până la capăt. Să trăieşti în TR e ca atunci când 
dormeam câte patru sau chiar cinci într-un pat în ianuarie, 
când era foarte frig. Dacă toţi au un somn liniştit, nu ai 
probleme. Dar, dacă o singură persoană devine agitată, 
nimeni nu poate dormi. Acum, tu eşti persoana aia agitată. 
Aşa vede lumea lucrurile. 

A aşteptat să vadă ce voi spune. Când au trecut aproape 
douăzeci de secunde fără să spun vreun cuvânt (Harold 
Oblowski ar fi fost mândru de mine), şi-a schimbat greutatea 
pe picioare şi a continuat: 

— Sunt unii oameni în oraş neliniştiţi de interesul pe 
care-l arăţi pentru Mattie Devore, de pildă. Acum, nu zic c-ar 
fi ceva între voi doi — chiar dacă-s unii care chiar o spun —, 
da', dacă vrei să rămâi pe TR, îţi îngreunezi singur situaţia. 

— De ce? 

— Ne-ntoarcem la ce-am spus cu o săptămână şi 
jumătate-n urmă. Fata-i aducătoare de probleme. 

— Din câte-mi amintesc, Bill, ai spus că fata are 
probleme. Şi chiar are. Încerc s-o ajut să le rezolve. Nu se 
petrece nimic între noi în afară de asta. 

— Mie mi se pare că ţi-am zis că Max Devore e ţicnit, a 
spus. Dacă-l înfurii, cu toţii o să plătim preţul. 

Pompa a sărit şi Bill a scos-o din gura rezervorului. Apoi a 
suspinat, şi-a ridicat braţele, le-a lăsat să cadă la loc. 

— Crezi că pentru mine-i uşor să-ţi zic asta? 

— Crezi că pentru mine-i uşor să te ascult? 

— Bine, aha, suntem în aceeaşi barcă. Da' Mattie Devore 
nu-i singura persoană de pe TR care trăieşte sub popreală, să 
ştii. Şi-alţii au probleme. Poţi înţelege lucru' ăsta? 


Poate că a văzut că înţeleg prea multe şi prea bine, 
fiindcă i-au căzut umerii. 

— Dacă-mi ceri să stau deoparte şi să-l las pe Devore să-i 
ia lui Mattie copilul fără nici o luptă, poţi să uiţi de asta, am 
spus. Şi sper că nu asta-mi ceri. Fiindcă sunt sigur că ar trebui 
s-o închei definitiv cu persoana care-i cere alteia să facă un 
asemenea lucru. 

— Nu ţi-aş mai putea-o cere acum orice aş face, a spus, 
accentul lui întărindu-se aproape până la dispreţ. Ar fi prea 
târziu pentru aşa ceva, nu-i aşa? 

Apoi, pe neaşteptate, s-a înmuiat: 

— Christoase, omule, îmi fac griji pentru tine. Lasă toate 
celelalte lucruri să plutească singure, bine? Să plutească sus 
acolo unde ciorile să le poată lua-n cioc. 

Mintea din nou, dar de data asta nu mă deranja atât de 
tare, fiindcă am avut impresia că se minte pe el. 

— Da' trebuie să ai grijă. Când am spus că Devore e 
nebun, nu foloseam o expresie. Crezi că o să se încurce cu 
tribunalu' dacă tribunalu' nu-i poate da ce vrea? Au murit 
mulţi oameni în incendiile alea din vara lu' 1933. Oameni 
buni. Unu' care-mi era rudă. A ars aproape o jumătate de 
district şi Max Devore a pornit focu'. Ala a fost cadou' lui de 
despărţire de TR. N-a putut fi niciodată dovedit, da' el făcut-o. 
Pe-atunci era tânăr şi falit, n-avea încă douăzeci de ani şi-n 
buzunare-i bătea vântu'. Acuma ce crezi c-ar face? 

S-a uitat la mine întrebător. N-am spus nimic. 

Bill a dat din cap de parcă aş fi vorbit. 

— Gândeşte-te bine. Şi ţine minte asta, Mike: un om care 
n-ar ţine la tine nu ti-ar fi vorbit atât de direct cum am facut-o 
eu. 

— Cât de direct ai vorbit, Bill? 

Eram vag conştient că un turist venea de la Volvo-ul lui 
spre magazin şi că se uita la noi curios şi, când am reluat 
scena în minte mai târziu, mi-am dat seama că trebuie să fi 
arătat ca doi tipi pe cale de-a se lua la pumni. Mi-amintesc 
că-mi venea să plâng de tristeţe şi de uimire şi de-un 
sentiment nu destul de definit de trădare, însă-mi amintesc şi 


că eram furios pe bătrânul ăsta deşirat — el, cu cămaşa lui de 
bumbac strălucind de curăţenie şi cu gura plină de dinţi falşi. 
Aşa că poate chiar era aproape să ne luăm la pumni şi eu nu 
eram conştient de lucrul ăsta atunci. 

— Atât de direct cât am putut, a spus, şi s-a întors să 
meargă să-şi plătească benzina. 

— Casa mea e bântuită, am spus. 

S-a oprit cu spatele la mine, cu umerii încovoiaţi ca 
pentru a amortiza o lovitură. Apoi, încet, s-a întors spre mine. 

— Sara Laughs a fost întotdeauna bântuită de fantome 
Mike. Le-ai trezit la viaţă. Poate-ar trebui să te-ntorci în Derry 
şi să le laşi să se calmeze. S-ar putea ca ăsta să fie cel mai 
înţelept lucru. 

A făcut o pauză, ca şi când şi-ar fi repetat în gând 
această ultimă replică pentru a vedea dacă e de acord cu ea, 
apoi a aprobat din cap. A aprobat la fel de încet cum s-a 
întors. 

— Aha, s-ar putea ca ăsta să fie cel mai înţelept lucru 
pentru toţi. 


Când m-am întors la Sara, l-am sunat pe Ward Hankins. 
Apoi, în sfârşit i-am dat telefonul acela lui Bonnie Amudson. O 
parte din mine o încuraja să nu fie la agenţia de turism din 
Augusta la care era coproprietar, însă era. Pe la jumătatea 
conversaţiei cu ea, faxul a început să imprime pagini xeroxate 
din agenda de întâlniri a lui Jo. Pe prima, Ward măzgălise: 
"Sper să-ţi fie de folos." 

Nu-mi pregătisem dinainte ce voiam să-i spun lui Bonnie; 
am avut impresia că acesta ar putea fi un bilet pentru un 
dezastru. l-am spus că Jo scria ceva — poate un articol, poate 
o serie de articole — despre comunitatea în care era 
amplasată casa noastră de vară şi că unii dintre localnici se 
pare că fuseseră deranjaţi de curiozitatea ei. Unii încă mai 
erau. Vorbise cu ea despre aşa ceva? Îi arătase poate o 
versiune nefinisată? 

— Nu, ă-ă. — Bonnie părea sincer surprinsă. — Îmi arăta 


fotografiile ei şi mai multe mostre de plante decât aveam eu 
chef să văd, dar nu mi-a arătat niciodată ce scria. De fapt, 
mi-amintesc că mi-a spus odată că se hotărâse să-ţi lase ţie 
scrisul şi că ea... 

— ... se va înfrupta câte puţin din toate celelalte, corect? 

— Da. 

Mi s-a părut că acesta e un moment bun de a încheia 
convorbirea, dar tipii din beci păreau că sunt de altă părere. 

— Se vedea cu cineva, Bonnie? 

Tăcere de la celălalt capăt al firului. Cu o mână care mi 
se părea că e la cel puţin şase kilometri depărtare de braţ, am 
ridicat foile din tăviţa faxului. Erau zece — din noiembrie 1993 
până în august 1994. Însemnări peste tot în scrisul curat al lui 
Jo. Avusesem măcar un fax înainte să moară ea? Nu-mi 
aminteam. Erau atât de a dracu' de multe lucruri pe care nu 
mi le puteam aminti. 

— Bonnie? Dacă ştii ceva, spune-mi, te rog. Jo e moartă, 
însă eu nu. Pot s-o iert dacă trebuie, dar nu pot ierta ceva ce 
nu înţe... 

— Îmi pare rău, a spus şi a izbucnit într-un râset scurt şi 
zbuciumat. Doar că n-am înţeles la-nceput. "Se vedea cu 
cineva", ăsta era un lucru atât de... atât de străin de Jo... de Jo 
pe care o ştiam eu... că nu mi-am dat seama despre ce 
vorbeşti. Am crezut că te referi la un psihoterapeut, dar nu la 
asta te-ai referit, nu? Ai vrut să spui se vedea cu cineva, adică 
se vedea cu un tip. Un iubit. 

— Asta am vrut să spun. 

Frunzăream acum paginile de agendă venite prin fax, 
mâna nu-şi revenise încă la distanţa normală faţă de ochi, dar 
într-acolo mergea, într-acolo. Am simţit o undă de uşurare la 
sincera uluire din vocea lui Bonnie, dar nu atât de multă cât 
mă aşteptam. Fiindcă ştiusem. Nici măcar nu avusesem 
nevoie ca femeia aia din vechiul episod Perry Mason să-şi 
spună păsul, nu chiar. Despre Jo era, totuşi, vorba. Despre Jo. 

— Mike, a spus Bonnie foarte încet, ca şi când puteam fi 
nebun, te-a iubit. Te-a iubit pe tine. 

— Da. Presupun că m-a iubit. 


Paginile de agendă arătau cât de ocupată fusese soţia 
mea. Cât de productivă. S-Ks of Maine... bucătăriile pentru 
supă. WomShel, reţeaua de adăposturi pentru femeile 
maltratate. Teen Shel. Friends of Me. Libes. Participase la câte 
două sau trei întâlniri pe lună — două sau trei pe săptămână 
la un anumit moment — şi eu nici măcar nu observasem. Eu 
fusesem prea ocupat cu femeile mele aflate în pericol. 

— Şi eu am iubit-o, Bonnie, dar punea ceva la cale în 
ultimele zece luni ale vieţii ei. Nu ţi-a dat nici un indiciu cu 
privire la ce-ar fi putut fi când mergeaţi împreună cu maşina 
la întâlnirile consiliul director al Soup Kitchens sau Friends of 
Maine Libraries? 

Tăcere la celălalt capăt al firului. 

— Bonnie? 

Am depărtat receptorul de la ureche să văd dacă se 
aprinsese beculeţul de la BATERIE DESCARCATA şi mi-a 
măcăit numele. L-am dus înapoi la ureche. 

— Ce este, Bonnie? 

— În acele ultime nouă sau zece luni n-am făcut nici un 
drum împreună. Am vorbit la telefon şi-mi amintesc că o dată 
am luat prânzul în Waterville, dar n-am făcut nici un drum 
împreună. Renunţase. 

Am frunzărit iarăşi foile de fax. Însemnări ale întâlnirilor 
peste tot, scrise de mâna sigură a lui Jo, printre ele şi Soup 
Kitchens of Maine. 

— Nu înţeleg. A renunţat la consiliul director de la Soup 
Kitchens? 

O altă clipă de tăcere. Apoi, vorbind cu grija: 

— Nu, Mike. A renunţat la toate. A terminat-o cu Woman 
Shelters şi cu Teen Shelters la sfârşitul lui '93 — atunci i-a 
expirat termenul. Celelalte două, Soup Kitchens şi Friends of 
Maine Libraries... şi-a dat demisia în octombrie sau noiembrie 
1993. 

Însemnări ale întâlnirilor pe toate foile trimise de Ward. 
Zeci de însemnări. Întâlniri în 1993, întâlniri şi în 1994. 
Întâlniri ale consiliilor din care nu mai făcea parte. Venise aici. 
În toate acele zile în care se presupunea că are întâlniri de 


consiliu, Jo se aflase pe TR. Aş fi pariat pe propria mea viaţă 
că aşa a fost. 
Dar de ce? 


CAPITOLUL. ŞAPTESPREZECE 


Devore era nebun, asta-i sigur, nebun de legat, şi nu 
m-ar fi putut surprinde într-un moment mai prost, de-o 
slăbiciune mai mare şi mai terifiat. Şi cred că tot ce-a urmat 
din acel moment încolo a fost aproape prearanjat. De atunci 
şi până la îngrozitoarea furtună despre care încă se mai 
vorbeşte în partea aceea de lume, totul a mers în jos 
asemenea unei alunecări de teren. 

M-am simţit bine în restul după-amiezei — discuţia cu 
Bonnie lăsase o mulţime de întrebări fără răspuns, însă fusese 
chiar şi aşa o discuţie tonifiantă. Am gătit un terci de legume 
(ispăşire a ultimului salt orbesc pe care-l făcusem asupra 
prăjelii de la Village Cafe) şi l-am mâncat în vreme ce-am ur- 
mărit ştirile de seară. De partea cealaltă a lacului, soarele 
cobora uşor dincolo de nori şi-mi inunda sufrageria într-o 
lumină aurie. Când Tom Brokaw şi-a închis dugheana, m-am 
hotărât să fac o plimbare pe Stradă — voi merge cât mai 
departe posibil şi să fiu sigur că mă pot întoarce până la 
lăsarea întunericului şi, pe drum, mă voi gândi la lucrurile pe 
care mi le spuseseră Bill Dean şi Bonnie Amudson. Mă voi 
gândi la ele aşa cum mă plimbam şi mă gândeam uneori la 
problemele de intrigă ale romanului la care lucram atunci. 

Am coborât scările, simţindu-mă absolut bine (confuz, 
dar bine), am pornit de-a lungul Străzii, apoi m-am oprit să 
mă uit la Doamna Verde. Chiar şi cu soarele la apus 
luminând-o puternic, era greu s-o disting în adevărata ei 
natură — doar un mesteacăn cu un pin pe jumătate uscat în 
spate, o creangă a acestuia din urmă formând o mână 
îndreptată în zare. Era ca şi când Doamna Verde ar fi spus 
du-te spre nord, tinere, du-te spre nord. Ei bine, nu eram 
tocmai tânăr, dar puteam merge spre nord, asta puteam face. 


Pentru o vreme, cel puţin. 

Totuşi, am rămas locului încă o clipă, studiind chipul pe 
care-l vedeam în tufişuri, neplăcându-mi felul în care micuțul 
şarpe al brizei părea că face să rânjească şi să zâmbească 
ceea ce aproape că era o gură. Probabil că atunci am început 
să mă simt puţin rău, eram prea preocupat să observ. Am 
pornit spre nord, întrebându-mă ce putuse, mai precis, scrie 
Jo... fiindcă pe atunci începeam deja să cred ca e posibil să fi 
scris ceva, totuşi. Din ce altă cauză să-mi fi găsit maşina de 
scris în studioul ei? Trebuia să caut pe acolo, m-am hotărât. 
Trebuia să caut mai atent şi... 


ajutor mănec 


Vocea s-a auzit din pădure, din apă, din mine. Un val de 
ameţeală mi-a udat gândurile, ridicându-le şi împrăştiindu-le 
asemenea unor frunze în bătaia vântului. M-am oprit. Dintr-o 
dată, m-am simţit mai rău, mai distrus ca oricând în viaţă. Mă 
strângea pieptul. Stomacul mi se chircise aidoma unei flori la 
frig. Ochii mi s-au umplut de-o apă înţepătoare care nu 
semăna deloc cu lacrimile — şi am ştiut ce avea să urmeze. 
Nu, am încercat să spun, dar cuvântul n-a vrut să iasă. 

In schimb, gura mi s-a umplut de gustul rece al apei, de 
toate acele minerale ascunse, şi, brusc, pomii au început 
să-mi licărească în faţa ochilor de parcă mă uitam la ei în sus 
printr-un lichid limpede, iar presiunea din piept s-a localizat 
îngrozitor şi-a luat forma unor mâini. Mă ţineau la adâncime. 
— Când o să-nceteze să facă asta? a întrebat cineva — 
aproape a strigat. Nu era nimeni pe Stradă în afară de mine 
şi, totuşi, am auzit clar vocea aceea. Când o să-nceteze odată 
să facă asta? 

Ce-am auzit apoi n-a fost o voce din afară, ci gânduri 
străine răsunând la mine-n cap. Se zbăteau de pereţii 
craniului asemenea unor fluturi prinşi în abajurul unui bec... 
sau într-un felinar japonez. 

ajutor mă-nec 

ajutor mă-nec 


om cu şapcă albastră spune prins pe mine 
om cu şapcă albastră spune nu lasă să 
hoinăresc 
ajutor mă-nec 
pierdut murele colo pe potecă 
el ține pe mine 
fața el licăre ş-arată rău 
las-mă sus las-mă sus O dulce lisus las-mă sus 
bala portocala ala bala bala portocala TE ROG 
ALA BALA fii cuminte şi-ncetează ALA BALA 
PORTOCALA 
ea strigat numele meu 
ea strigat el atât de TARE 

M-am aplecat înainte cuprins de panică, ţinând gura 
deschisă şi din deschizătura ei încordată a început să curgă 
un şuvoi rece de... 

Absolut nimic. 

Oroarea întâmplării a trecut şi, totuşi, n-a trecut. Încă mă 
mai durea îngrozitor de tare stomacul, de parcă mâncasem 
ceva la care reacţionase violent corpul, un soi de praf 
antifurnici sau poate o ciupercă otrăvitoare, de genul celor 
care apăreau în cărţile despre ciuperci ale lui Jo, în chenare 
roşii. M-am împleticit înainte vreo şase paşi, tuşind uscat 
dintr-un gât care încă avea impresia că e ud. Maiera un 
mesteacăn unde malul cădea abrupt în lac, arcuindu-şi burta 
albă cu graţie deasupra apei ca pentru a-şi vedea reflecţia în 
lumina linguşitoare a serii. M-am apucat de el aşa cum se 
apucă un beţiv de-un stâlp de iluminare stradală. 

Presiunea din piept a început să slăbească, dar mi-a lăsat 
o durere la fel de reală ca ploaia. Stăteam sprijinit de copac, 
inima zvâcnindu-mi, şi-am devenit conştient pe dată că 
duhneşte ceva — un iz rău, poluat, mai urât ca un bazin 
septic înfundat care-a fermentat o vară întreagă sub soarele 
scăpărator. In aceeaşi clipă, am simţit şi prezenţa hidoasă 
care emana odorul acela, ceva care ar fi trebuit să fie mort şi 
nu era. 

Oh, încetează, ala bala bala portocala, fac orice numai 


să-ncetezi, am încercat să spun şi tot n-a ie-Şit nimic. Apoi a 
dispărut. Nu mai simţeam nimic în afară de mirosul lacului şi 
al pădurii... Însă vedeam ceva: un băiat în apa lacului, un 
băieţel negru înecat, plutind pe spate. Obrajii lui erau buhăiţi. 
Gura îi atârna deschisă, inertă. Ochii lui erau la fel de albi ca 
ochii unei statui. 

Gura mi s-a umplut iarăşi de nemilosul gust feros al apei 
de lac. Ajută-mă, las-mă sus, ajutor mă-nec. M-am aplecat, 
ţipând în gând, ţipând la chipul acela mort, şi mi-am dat 
seama că mă uit la mine însumi, că mă uit în sus prin 
tremurul trandafiriu al apei la apus la un bărbat îmbrăcat în 
jeanşi şi-ntr-o cămaşă galbenă, subţire, care se sprijinea 
de-un mesteacăn foşnitor şi încerca să ţipe, faţa lui lichidă 
părând în mişcare, ochii lui fiind pentru moment ascunși de 
trecerea unui biban mic pornit în urmărirea unei insecte 
suculente, însă eram atât băiatul negru, cât şi bărbatul alb, 
înecându-se în apă şi înecându-se pe uscat, chiar aşa să fie, 
chiar asta să se întâmple, bate o dată pentru da, de două 
pentru nu. 

Am vomitat nimic altceva decât un fir de salivă şi, 
incredibil, un peşte a sărit să-l prindă. La apus, sar aproape 
după orice; probabil că-i înnebuneşte ceva la lumina asta 
muribundă. Peştele a aterizat înapoi în apă la vreo două sute 
de metri distanţă de mal, iscând un val circular, argintiu, şi a 
dispărut: gustul din gură, mirosul acela oribil, faţa aceea 
scânteietoare şi moartă a negroteiului — negrotei, aşa trebuie 
să-şi fi spus el în gând — al cărui nume de familie aproape 
sigur că fusese Tidwell. 

M-am uitat la dreapta şi am văzut ceafa cenuşie a unei 
stânci iţindu-se dintre frunzele uscate de pe jos. Mi-am spus: 
Acolo, chiar acolo, şi, ca o confirmare, m-a izbit din nou 
mirosul acela oribil de putrefacție, ieşind parcă din pământ. 

Am închis ochii, ţinându-mă încă disperat de mesteacăn, 
simţindu-mă slăbit şi bolnav, şi-atunci mi-a vorbit din spate 
Max Devore, nebunul. 

— la zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva? 

M-am întors şi l-am văzut acolo, cu Rogette Whitmore 


alături. A fost singura dată când l-am întâlnit, dar mi-a ajuns. 
Credeţi-mă, mi-a ajuns până peste cap. 


De-abia dacă aducea a scaun cu rotile scaunul lui. Arăta 
mai mult ca un ataş de motocicletă corcit cu un modul de 
prospectare a lunii. Pe ambele părţi erau montate vreo şase 
rotiţe cromate. Nişte roţi mai mari — patru la număr, cred — 
erau montate în spate. Nici una nu părea că e la acelaşi nivel 
cu o alta şi am observat că fiecare e prinsă în propriul ei 
locaş. Devore avea parte de călătorii nezdruncinate pe-un 
teren şi mai accidentat de cum era Strada. Deasupra roţilor 
din spate se afla un compartiment închis pentru motor. 
Picioarele lui Devore erau ascunse într-o nacelă din fibră de 
sticlă, neagră cu dungi roşii, care n-ar fi arătat deplasat la o 
maşină de curse. In mijlocul ei era încastrat un obiect care 
semăna cu antena mea parabolică... un soi de ghidare 
computerizată, probabil. Poate chiar un pilot automat. 
Mânerele erau late şi pline de butoane. De partea stângă a a- 
cestei maşinării era agăţat un tub cu oxigen, lung de un 
metru şi douăzeci de centimetri. Un furtun ducea la un tub din 
plastic transparent; acesta ducea la rândul lui la o mască ce 
se odihnea în poala lui Devore. M-a dus cu gândul la 
Stenomask-ul tipului ăluia bătrân. În lumina experienţei pe 
care tocmai o avusesem, aş fi putut zice că vehiculul ăsta 
rupt ca dintr-un roman de Tom Clancy e o halucinație, asta 
dacă n-ar fi fost abţibildul de pe nacelă, de sub radar, AM 
SÂNGE ALBASTRU DE ŞMECHER, spunea. 

În seara aceasta, femeia pe care o văzusem în faţa 
barului Apusul de Soare de pe domeniul Warrington purta o 
bluză albă cu mâneci lungi şi o pereche de pantaloni negri 
atât de subţiri, că-i făceau picioarele să pară nişte săbii 
scoase din teci. Fata îngustă şi obrajii supţi o făceau să 
semene cu pictura tipului care strigă, a lui Edvard Munch, mai 
tare ca niciodată. Părul alb îi atârna în jurul feţei ca o glugă 
plouată. Era rujată pe buze cu un roşu atât de aprins, încât 
părea că-i sângerează gura. 


Era bătrână şi era urâtă, dar era ruptă din soare în 
comparaţie cu socrul lui Mattie. Deşirat, cu buzele vineţii, cu 
pielea din jurul ochilor şi de la colţurile gurii de-un purpuriu 
întunecat, semăna cu ceva ce-ar putea descoperi un arheolog 
într-o cameră de înmormântare dintr-o piramidă, înconjurat 
de soțiile şi de animalele lui preferate mumificate, împodobit 
cu bijuteriile lui favorite. Câteva şuviţe de păr cărunt încă-i 
mai atârnau de pe craniul solzos; alte şuviţe îi ieşeau din 
urechile enorme ce păreau că se topiseră asemenea 
sculpturilor în ceară lăsate în bătaia soarelui. Purta o pereche 
albă de pantaloni din bumbac şi o cămaşă albastră, largă. Cu 
o beretă neagră pe cap ar fi arătat ca un artist francez din 
secolul nouăsprezece, aflat la capătul unei vieţi foarte lungi. 

Ţinea în poală un baston fabricat dintr-un lemn negru. În 
capătul lui era îndesat un manşon de protecţie pentru 
ghidonul de bicicletă. Degetele care-l strângeau păreau destul 
de puternice, însă ajunseseră tot atât de negre ca bastonul 
însuşi. Circulaţia periferică îl lăsa încet şi nu îndrăzneam să-mi 
închipui cum trebuie să-i arate labele picioarelor şi gambele. 

— Curva o fugit şi te-o părăsit, nu-i aşa? 

Am încercat să spun ceva. Mi-a ieşit un croncănit, nimic 
altceva. Incă mă mai sprijineam de mesteacăn. M-am 
desprins de el şi am încercat să mă îndrept de spate, însă 
picioarele îmi erau prea slăbite şi a trebuit să mă sprijin din 
nou. 

A lovit o manetă din argint şi scaunul a venit cu trei metri 
mai aproape, scurtând distanţa dintre noi. Sunetul pe care l-a 
scos a fost ca o şoaptă de catifea; văzându-l cum se mişcă mi 
s-a părut că văd un covor fermecat malefic. Multele lui roţi 
s-au ridicat şi au călcat pământul independent una de cea- 
laltă şi au scânteiat în soarele ce apunea şi care începuse să 
capete o nuanţă roşietică. Şi, apropiindu-se, i-am simţit 
prezenţa. Corpul îi putrezea începând din interior, dar forţa 
care-l înconjura era incontestabilă şi descurajantă, asemeni 
unei furtuni cu trăsnete. Femeia a venit în urma lui, 
uitându-se la mine cu o plăcere tăcută. Ochii ei erau rozalii. 
Am presupus atunci că erau căprui şi că prinseseră puţin din 


irizaţiile apusului, dar acum cred că era de fapt o simplă 
albinoasă. 

— Intotdeauna mi-au plăcut curvele, a spus el. A tras de 
cuvânt, făcându-l să sune cuuuuhve. — Nu-i aşa, Rogette? 

— Da, domnule, a spus aceasta. Aveau locul lor. 

— Uneori, locul lor era pe faţa mea! a strigat într-un fel 
de euforie nebunească, de parcă femeia l-ar fi contrazis. 
Unde-i ea, tinere? Pe faţa cui şede-acu? Mă-ntreb. Pe-a 
avocatului ăluia deştept al tău? Oh, ştiu totu' despre ei, 
începând cu nota scăzută la purtare pe care au primit-o în 
clasa a treia. Să ştiu lucruri e una dintre afacerile mele. Ăsta-i 
secretul afacerilor mele. 

Cu un efort incredibil, m-am îndreptat de spate. 

— Ce cauţi aici? 

— Imi exercit dreptul constituţional, exact ca tine. Nu-i 
nici o lege împotriva asta, nu? Strada aparţine tuturor celor 
care vor s-o folosească. Nu eşti aici de multă vreme, tinere 
codoş, dar eşti cu siguranţă de destulă vreme să ştii asta. E 
versiunea noastră de parc public, unde căţeluşii blânzi şi câi- 
nii răi umblă umăr la umăr. 

Folosindu-şi încă o dată mâna care nu ţinea mânerul 
bastonului, şi-a luat masca de oxigen, a inspirat adânc, apoi a 
lăsat-o la loc în poală. A rânjit — un rânjet indescriptibil de 
complicitate care i-a scos la iveală gingiile de culoarea 
iodului. 

— E pricepută? Cuuuhva aia mică a ta? Trebuie să fie 
destul de pricepută să-l fi ţinut pe fiu' meu prizonier în rulota 
aia în care trăieşte. Şi-apoi uite c-ai apărut tu, înainte ca 
viermii să termine măcar cu ochii băiatului meu. Te suge 
pizda ei? 

— Taci. 

Rogette Whitmore şi-a aruncat capul pe spate şi a râs. 
Sunetul produs a fost asemănător cu cel al unui iepure prins 
în gheare de-o bufniţă şi mi s-a făcut pielea de găină. Am avut 
o bănuială că era la fel de nebună ca şi el. Slavă cerului că 
erau bătrâni. 

— Ai dat de-un punct nevralgic cu asta, Max, a spus. 


— Ce vrei? 

Am tras o gură de aer... şi-am simţit iarăşi mirosul acela 
de putreziciune. Am tuşit. N-am vrut s-o fac, dar nu m-am 
putut abţine. 

Devore s-a îndreptat în scaun şi a inspirat adânc, ca 
pentru a mă ironiza. În acea clipă arăta ca Robert Duvall în 
Apocalipsul acum, alergând împleticit pe plajă şi dând de 
veste lumii cât de mult iubea el mirosul de napalm dimineaţa. 
Rânjetul i s-a întins pe toată faţa. 

— Minunat loc, locu' ăsta de-aci, nu-i aşa? Un loc potrivit 
să te-opreşti şi să stai pe gânduri, nu crezi? (M-am uitat 
împrejur.) Aici s-a întâmplat, sigur că da. Aha. 

— Unde s-a înecat băiatul. 

Mi s-a părut că zâmbetul lui Whitmore s-a schimbat 
pentru moment în nelinişte auzind asta. Devore, însă, nu. Ela 
apucat masca translucidă de oxigen în mâna lui mare de 
bătrân, cu degete care mai degrabă dibuiau decât apucau. 
Am văzut mici picături de mucus lipite pe interiorul ei. A in- 
spirat iarăşi adânc, a aşezat-o iarăşi în poală. 

— Treizeci sau chiar mai mulţi oameni s-au înecat în lacul 
ăsta, iar ăştia-s doar cei despre care se ştie, a spus. Ce 
diferenţă face un băiat, încoace-ncolo? 

— Nu pricep. Aici au murit do; băieţi Tidwell? Cel care a 
făcut septicemie şi cel care... 

— Îţi pasă de sufletul tău, Noonan? De sufletul tău 
nemuritor? De fluturele lui Dumnezeu prins într-un cocon de 
carne ce va puţi curând ca a mea? 

N-am spus nimic. Ciudăţenia celor întâmplate înainte să 
sosească el trecea. Ce-o înlocuia era incredibilul magnetism 
personal al lui Devore. N-am mai simţit niciodată în viaţă o 
forţă atât de crudă. Şi nici nu avea nimic supranatural, iar 
crud e exact cuvântul potrivit. Aş fi putut-o lua la fugă. În alte 
circumstanţe, sunt sigur că aş fi făcut-o. Cu siguranţă că bra- 
vura m-a ţinut pe loc; picioarele încă mi se păreau făcute din 
cauciuc şi mă temeam să nu cad la pământ. 

— O să-ţi ofer o singură ocazie să-ţi salvezi sufletul, a 
spus Devore. A ridicat un deget osos să ilustreze conceptul de 


singularitate. — Pleacă, sincere codoş. Chiar acum, îmbrăcat 
în hainele în care te găseşti. Nu te opri să-ţi faci geanta, nu te 
opri nici măcar să te asiguri c-ai închis gazul. Du-te. Las-o pe 
curvă şi las-o pe curvişoară. 

— Să ţi le las ţie. 

— Aha, mie. O să fac eu ce trebuie făcut. Sufletele sunt 
pentru absolvenţii de arte frumoase, Noonan. Eu am fost 
inginer. 

— Du-te şi ţi-o trage. 

Rogette Whitmore a scos iarăşi sunetul acela ca un țipăt 
de iepure. 

Bătrânul stătea în scaun, cu capul aplecat, rânjind 
bolnăvicios în sus la mine şi semănând cu un cadavru ridicat 
din mormânt. 

— Eşti sigur că tu vrei să fii acela, Noonan? Pentru ea nu 
are vreo importanţă, să ştii — tu sau eu, tot aia e pentru ea. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Am inspirat încă o dată profund şi, de data asta, aerul a 
fost în regulă. 

M-am îndepărtat cu un pas de mesteacăn şi mi-am simţit 
în regulă şi picioarele. 

— Şi nu-mi pasă. N-o să pui niciodată mâna pe Kyra. 
Niciodată în ce ţi-a mai rămas din viaţa ta decrepită. N-o să te 
văd făcând asta vreodată. 

— Amice, o să vezi o groază de lucruri, a spus Devore, 
rânjind şi arătându-mi gingiile lui iodate. Înainte să se termine 
iulie, precis o să vezi atât de multe, c-o să-ţi vină să-ţi smulgi 
ochii din cap în iunie. 

— Plec acasă. Lasă-mă să trec. 

— Du-te acasă, atunci, cu ce te-aş putea împiedica să te 
duci? — a întrebat. Strada e-a tuturor. 

A apucat iarăşi masca de oxigen din poală şi-a mai tras o 
gură sănătoasă din ea. Şi-a aruncat-o în poală şi şi-a aşezat 
mâna stângă pe mânerul scaunului său cu rotile Buck Rogers. 

Am făcut un pas spre el şi, aproape înainte să-mi dau 
seama ce se petrece, s-a avântat cu scaunul asupra mea. 
M-ar fi putut lovi şi răni destul de rău — mi-ar fi putut rupe 


unul sau ambele picioare, nu mă-ndoiesc de asta —, dar s-a 
oprit la mică distanţă de mine. Am făcut un salt în spate, dar 
numai pentru că mi-a dat el voie s-o fac. Eram conştient că 
Whitmore râdea din nou. 

— Care-i problema, Noonan? 

— Dă-te la o parte din drumul meu. Te previn. 

— Curva aia te-a pus pe jar, nu-i aşa? 

Am dat să merg la stânga, voind să-l ocolesc pe acolo, 
dar cât ai clipi a întors scaunul, a ţâşnit şi mi-a tăiat calea. 

— Pleacă de pe TR, Noonan. lţi dau un sfat bu... 

M-am avântat spre dreapta, de data asta pe partea cu 
lacul, şi aş fi reuşit să trec de el destul de uşor dacă n-ar fi 
fost pumnul foarte mic şi tare, care mi-a izbit partea stângă a 
feţei. Căţeaua aia căinţă purta un inel, iar piatra din el mi-a 
făcut o tăietură în spatele urechii. Am simţit usturimea şi 
căldura scurgerii de sânge. Am pivotat, am ridicat ambele 
mâini şi am împins-o. 

A căzut pe covorul din ace de brad de pe cărare cu un 
țipăt strident de mirare ultragiată. În clipa următoare, ceva 
m-a pocnit în spatele capului, o strălucire portocalie de 
moment mi-a aprins vederea. M-am împleticit în spate cu 
mişcări care mi s-au părut date cu încetinitorul, fluturând din 
mâini, iar Devore mi-a apărut iarăşi înainte ochilor. Stătea 
răsucit în scaun, capul lui solzos era aruncat înainte, bastonul 
cu care mă lovise încă era ridicat în aer. Dacă ar fi fost cu 
zece ani mai tânăr, sunt convins că mi-ar fi fracturat craniul în 
loc să dea doar naştere acelei lumini portocalii de moment. 

M-a lovit de prietenul meu vechi, mesteacănul. Mi-am 
dus mâna la ureche şi m-am uitat nevenindu-mi să cred la 
sângele de pe buricele degetelor. Mă durea capul — de la 
lovitura pe care mi-o administrase. 

Whitmore se lupta să se ridice în picioare, scuturându-şi 
acele de pin de pe pantaloni şi uitându-se la mine cu un 
zâmbet furios. Obrajii i se umpluseră de-o roşeaţă uşoară, 
rozalie. Buzele ei prea tare rujate erau trase în spate să-i 
expună dinţii mici. În lumina soarelui la apus, ochii ei păreau 
că ard. 


— Dă-te la o parte din calea mea, am spus, însă vocea mi 
s-a părut înceată şi fără vlagă. 

— Nu, a spus Devore şi şi-a aşezat capătul negru al 
bastonului pe nacela arcuită din partea din faţă a scaunului. 

Acum puteam vedea băieţelul acela hotărât să aibă sania 
indiferent de cât de tare-şi tăia mâinile în sticlă. Îl vedeam 
foarte clar. 

— Nu, femeiuşcă futangie de curve ce eşti. Nu vreau să 
mă dau. 

A împins iarăşi maneta argintie şi scaunul cu rotile s-a 
avântat în tăcere spre mine. Dacă aş fi rămas în loc, m-ar fi 
străpuns cu bastonul la fel de uşor cum orice duce rău e 
străpuns mereu cu sabia într-o poveste de Alexandre Dumas. 
Probabil că şi-ar fi rupt oasele fragile ale mâinii drepte şi şi-ar 
fi dislocat complet braţul drept din cauza coliziunii, însă 
omului ăstuia nu-i păsase niciodată de astfel de lucruri; făcea 
ravagii printre oamenii neînsemnaţi. Dacă aş fi ezitat vreo 
secundă din cauza şocului sau a incredulităţii, m-ar fi omorât, 
sunt foarte sigur de asta. În schimb, m-am rotit spre stânga. 
Tenişii mi-au alunecat pentru o clipă pe terasamentul acoperit 
cu ace. Apoi s-au desprins de pământ şi am căzut. 


Am aterizat strâmb în apă şi mult prea aproape de mal. 
Cu piciorul stâng m-am lovit de-o rădăcină scufundată şi s-a 
răsucit. Durerea a fost cumplită, o senzaţie asemănătoare cu 
sunetul unui trăsnet. Am deschis gura să strig şi apa lacului 
mi-a umplut-o — gustul acela rece, metalic şi întunecat, de 
data aceasta de-adevăratelea. Am eliminat-o tuşind Şi stră- 
nutând şi m-am îndepărtat de locul în care aterizasem, 
spunându-mi: Băiatul, aici e băiatul cel mort, dacă întinde 
mâinile şi mă prinde? 

M-am întors pe spate, încă fluturând disperat din mâini şi 
tuşind, foarte conştient de jeanşii care-mi atârnau pleoştiţi pe 
picioare şi între ele, făcându-mi absurd griji pentru portmoneu 
— nu-mi păsa de cardurile bancare sau de permisul de 
conducere dar aveam înăuntru două instantanee reuşite cu Jo 


şi se puteau distruge. 

Am observat că aproape căzuse şi Devore de pe 
terasament şi, preţ de-o clipă, mi s-a părut că încă mai era 
posibil să cadă. Partea din faţă a scaunului era ieşită în afară 
acolo de unde căzusem eu (vedeam urmele scurte ale 
tenişilor mei chiar la stânga rădăcinilor parţial ieşite din 
pământ ale mesteacănului) şi, chiar dacă roţile din faţă încă 
făceau contact cu solul, pământul sfărâmicios se scurgea de 
sub ele în avalanşe mici şi uscate care se rostogoleau pe 
versant şi se strecurau în apă, dând naştere unor desene 
vălurite întrepătrunse. Whitmore ţinea de spatele scaunului, 
trăgea de el, dar era mult prea greu pentru ea; dacă voia să 
fie salvat, Devore trebuie să se salveze singur. Stând până la 
brâu în apă, cu hainele plutind în jurul meu, mi-am dorit să se 
prăvălească. 

Gheara vineţie care era mâna sa stângă a reuşit să 
repună stăpânire pe maneta argintie după mai multe 
încercări. Un deget a tras-o spre el şi scaunul s-a dat în spate, 
îndepărtându-se de terasament cu o ultimă ploaie de pietre şi 
praf. Whitmore a sărit panicată într-o parte, să n-o calce pe 
picioare. 

Devore a mai apăsat o vreme butoanele, şi-a întors 
scaunul cu faţa către mine, care stăteam în apă la vreo două 
sute de metri distanţă de mesteacănul încovoiat, apoi a 
mişcat scaunul până ce a ajuns pe marginea Străzii, dar la o 
distanţă sigură faţă de povârniş. 

Pe Whitmore nu o mai interesa nici unul dintre noi; se 
afla aplecată la pământ cu fundul îndreptat în direcţia mea. 
Dacă m-am gândit măcar la el, şi nu-mi amintesc s-o fi făcut, 
presupun că mi-am spus că încerca să-şi recapete suflul. 

Dintre noi, Devore părea că e în cea mai bună formă, nici 
măcar nu avea nevoie de-o doză de oxigen de la masca din 
poală. Strălucirea amurgului îi lumina puternic faţa, făcându-l 
să semene cu un bostan de Halloween pe jumătate putred, 
care fusese îmbibat în benzină şi incendiat. 

— Îţi place să te bălăceşti? m-a întrebat şi a râs. 

M-am uitat în jur, sperând să văd un cuplu ieşit la 


plimbare sau poate un pescar căutându-şi un loc unde să mai 
dea o dată cu undiţa înainte să se întunece... şi, totuşi, în 
acelaşi timp, speram să nu văd pe nimeni. Eram furios, rănit 
şi speriat. Mai mult ca orice, eram ruşinat. Fusesem aruncat 
în lac de-un bărbat de optzeci şi cinci de ani... un bărbat care 
dădea toate semnele c-a ieşit să se distreze şi că-i picasem 
eu de prost. 

Am pornit spre dreapta — spre sud, înapoi spre casă. Apa 
îmi ajungea cam până la brâu, era rece şi aproape 
reconfortantă, acum că mă obişnuisem cu ea. Călcam cu 
tenişii pe pietre şi pe crengi de copac scufundate. Incă mă 
durea glezna pe care mi-o răsucisem, dar încă mă tineam pe 
picioare. Dacă o va mai face şi după ce voi ieşi din lac, asta 
era o altă întrebare. 

Devore a mai apăsat câteva butoane. Scaunul a pivotat 
şi a pornit la drum de-a lungul Străzii, ţinând pasul cu mine 
fără nici o problemă. 

— Nu ţi-am făcut cunoştinţă ca lumea cu Rogette, nu-i 
aşa? a spus. La facultate a fost o atletă strălucită, să ştii. 
Softball-ul şi hocheiul de câmp erau specialităţile ei şi şi-a 
păstrat măcar câteva dintre îndemânări. Rogette, arată-i ce 
ştii să faci. 

Whitmore a depăşit prin stânga scaunul acela ce se 
mişca încet. Preţ de o clipă, a fost complet astupată de el. 
Când am putut-o vedea din nou, am văzut şi ce ducea cu ea. 
Nu stătuse aplecată ca să-şi recapete respiraţia. 

Zâmbind, a mers în pas vioi spre marginea 
terasamentului cu braţul stâng îndoit la plex, adăpostind 
pietrele pe care le adunase de pe marginea potecii. Şi-a ales 
o bucată cam de dimensiunea unei mingi de golf, şi-a dus 
mâna până lângă ureche şi-a aruncat-o spre mine. A 
aruncat-o tare. A vâjâit pe lângă tâmpla mea stângă şi a 
căzut în apă, în spatele meu. 

— Hei! am strigat, mai mult mirat decât speriat. Chiar şi 
după evenimentele care-l precedaseră, nu-mi venea să cred 
că se întâmplă un asemenea lucru. 

— Ce-ai păţit, Rogette? a întrebat Devore dojenitor. 


Niciodată n-ai aruncat ca o fată. Dă în el! 

A doua piatră a trecut la cinci centimetri pe deasupra 
capului meu. A treia mi-ar fi putut sparge dinţii. Am respins-o 
cu un țipăt de mânie şi de teamă, dându-mi seama doar mai 
târziu că mi-a învineţit palma. În clipa aceea am fost conştient 
doar de faţa ei plină de ură şi zâmbitoare — faţa unei femei 
care-a pierdut doi dolari la galeria de tir a bâlciului şi e 
hotărâtă să câştige ursul de pluş cel mare, chiar dacă trebuie 
să tragă toată noaptea cu puşca cu aer comprimat. 

Şi arunca repede. Pietrele cădeau în jurul meu, unele 
aterizând în apa rădăcinoasă din dreapta sau din stânga mea, 
dând naştere unor mici gheizere. Am început să merg cu 
spatele, temându-mă să mă întorc şi să plec înot, 
temându-mă că va arunca o piatră cu adevărat mare chiar în 
clipa aceea. Totuşi, trebuia să ies cumva din raza ei de 
acţiune. Devore, între timp, râdea aşa cum râde un bătrân cu 
probleme de respiraţie, jalnica lui faţă fiind suptă asemenea 
feţei unei păpuşi maliţioase construită dintr-un măr. 

Una dintre pietrele ei mi-a aplicat o lovitură puternică şi 
dureroasă în claviculă şi a ricoşat sus în aer. Am tipat şi a 
tipat şi ea: 

— Hai!, precum un karatist ce-a ajuns la o mişcare 
importantă. 

Adio retragere ordonată. M-am întors, am înotat spre o 
apă mai adâncă şi căţeaua mi-a făcut de petrecanie. Primele 
două pietre pe care le-a aruncat după ce am început să înot 
au părut detectoare de distanţă. A avut loc o pauză, în care 
am avut timp să gândesc: /mi reuşeşte, ies din aria ei de..., 
iar apoi m-a lovit ceva în spatele capului. Am simtit-o şi am 
auzit-o în acelaşi timp — a făcut BO/NG!, cum scrie şi în 
benzile desenate cu Batman. 

Suprafaţa lacului s-a schimbat din portocaliu-încins în 
roşu-încins şi în stacojiu-închis. Şters, îl auzeam pe Devore 
strigând aprobator şi pe Whitmore scoțând râsetul ăla ciudat 
al ei. Am luat o altă gură de apă cu gust feros şi eram atât de 
năucit, că a trebuit să-mi amintesc s-o scuip afară, nu s-o în- 
ghit. Picioarele mi se păreau prea grele pentru a înota, iar 


blestemaţii mei de tenişii cântăreau o tonă. l-am dus în jos cu 
gândul să mă ridic în picioare, dar n-am dat de pământ — 
ajunsesem într-un loc mai adânc decât înălţimea mea. M-am 
întors cu faţa către mal. Era ceva spectaculos cum ardea în 
lumina apusului asemenea unui decor de scenă luminat de 
reflectoare portocalii şi roşii. Probabil că mă depărtasem cu 
şase metri de mal acum. Devore şi Whitmore se aflau pe 
marginea Străzii, uitându-se la mine. Semănau cu Tata şi 
Mama dintr-o pictură de Grant Wood“. Devore îşi folosea 
iarăşi masca — dar am observat că rânjea dincolo de ea. 
Whitmore rânjea şi ea. 

Mi-a intrat şi mai multă apă în gură. Am scuipat-o 
aproape pe toată, dar am şi înghiţit puţină, făcându-mă să 
tuşesc şi aproape să vomit. Am început să mă scufund sub 
suprafaţa apei şi m-am luptat să ajung iarăşi sus, nu înotând, 
ci doar dând sălbatic din mâini, consumând de nouă ori 
energia de care aveam nevoie ca să rămân deasupra apei. 
Panica şi-a făcut prima apariţie, croindu-şi drum prin 
dezorientarea mea uluită cu nişte dinţi ascuţiţi şi mici ca de 
şobolan. Mi-am dat seama că aud un zumzet înalt şi suav. 
Câte lovituri încasase sărmanul meu cap? Una de la pumnul 
lui Whitmore... una de la bastonul lui Devore... o piatră... sau 
fuseseră cumva două? Christoase, nu-mi puteam aminti. 

Stăpâneşte-te, pentru numele lui Dumnezeu — n-o să-i 
permiti să te înfrângă în felul ăsta, nu-i aşa? Să te-nece 
cum s-a înecat băieţelul acela? 

Nu, nu şi dacă mă puteam opune. 

Înotând pe loc, mi-am dus mâna stângă la spatele 
capului. Nu foarte departe de ceafă am dat peste un ou de 
gâscă ce încă se mai umfla. Când l-am apăsat, durerea m-a 
făcut să-mi vină să vomit şi să leşin în acelaşi timp. Lacrimile 
mi-au venit în ochi şi mi s-au rostogolit pe obraji. Nu erau 
decât nişte urme de sânge pe buricele degetelor când m-am 


“ Grant Wood (1892-1942) — artist american cunoscut pentru 
tablourile sale inspirate din viaţa locuitorilor din vestul 
mijlociu, mai ales Goticul american (1930). 


uitat la ele, dar era greu să determini gravitatea tăieturilor 
când stăteai în apă. 

— Arăţi ca o marmotă plouată, Noonan! 

Vocea lui mi se părea acum că se rostogoleşte spre locul 
unde mă aflam eu, venind parcă de la o mare distanţă. 

— Să te fut! am strigat. O să te bag la-nchisoare pentru 
asta! 

Bătrânul s-a uitat la Whitmore. S-a uitat înapoi la mine cu 
o expresie identică şi au izbucnit în râs amândoi. Dacă mi-ar fi 
pus cineva un Uzi în mâini atunci, i-aş fi omorât pe amândoi 
fără ezitare şi apoi aş mai fi cerut o cartuşieră ca să pot ciurui 
cadavrele. 

Neavând un Uzi la îndemână, am început să înot câineşte 
spre sud, spre casa mea. Au ţinut pasul cu mine pe Stradă, el 
conducându-şi scaunul cu rotile silențios, ea mergând lângă el 
la fel de solemnă ca şi o călugăriţă şi făcând din când în când 
câte o pauză să ridice o piatră ce-i făcea cu ochiul. 

Nu înotasem destul să fiu obosit, însă eram. În mare 
parte din cauza şocului, presupun. Într-un sfârşit, am încercat 
să inspir când nu trebuia, înghițind şi mai multă apă şi am 
intrat complet în panică. Am început să înot către mal, dorind 
să ajung la un loc unde să pot sta în picioare. Rogette 
Whitmore a început imediat să arunce cu pietre în mine, 
folosindu-le mai întâi pe cele pe care şi le adăpostise între 
braţul stâng şi plexul solar, apoi pe acelea pe care le 
depozitase în poala lui Devore. Se încinsese, nu mai arunca 
precum o fată, iar ţinta ei era mortală. Pietrele împroşcau apa 
peste tot în jurul meu. M-am ferit de una — una mare, care 
cel mai sigur că mi-ar fi tăiat fruntea dacă m-ar fi nimerit —, 
dar următoarea cu care a aruncat m-a atins în biceps şi m-a 
julit rău. Destul. M-am răsucit şi am înotat înapoi dincolo de 
raza ei de acţiune, gâfâind după aer, încercând să-mi ţin 
capul sus în pofida durerii crescânde din ceafa. 

Când am ajuns mai departe, am început să înot pe loc şi 
m-am uitat la ei. Whitmore venise chiar până aproape de 
terasament, vrând să câştige fiecare metru dintre noi pe 
care-l putea câştiga. La naiba, fiecare blestemat de 


centimetru. Devore parcase cu scaunul în spatele ei. Încă 
rânjeau amândoi, iar acum chipurile lor erau la fel de roşii ca 
ale diavolilor din iad. Cerul roşiatic de seară, marinarii cântă 
la chitară. Încă douăzeci de minute şi avea să se întunece. Îmi 
mai puteam ţine capul deasupra apei încă douăzeci de 
minute? Aşa credeam, dacă nu intram iarăşi în panică, dar nu 
pentru multă vreme. M-am gândit la cum ar fi să mă înec în 
lac, să mă uit în sus şi s-o văd pe Venus chiar înainte sa mă 
scufund pentru ultima dată, iar şobolanul panicii şi-a înfipt 
iarăşi dinţii în mine. 

Şobolanul panicii era mai rău ca Rogette şi pietrele ei, cu 
mult mai rău. 

Poate că nu mai rău ca Devore. 

M-am uitat în stânga şi apoi în dreapta pe malul lacului, 
scrutând Strada pe acolo pe unde se vedea printre copaci 
pentru vreo trei sau unsprezece metri. Nu-mi mai păsa dacă 
sunt făcut de ruşine, dar n-am văzut pe nimeni. Bunule 
Dumnezeu, unde era toată lumea? Merseseră la Mountain 
View din Fryeburg să mănânce pizza sau la Village Cafe să 
bea un milkshake? 

— Ce vrei de la mine? am strigat către Devore. Vrei să-ţi 
spun că mă dau la o parte din calea ta? Bine, mă dau! 

A râs. 

Ei bine, nici nu mă aşteptasem să meargă. Nu m-ar fi 
crezut nici dacă aş fi vorbit sincer. 

— Vrem să vedem doar cât de mult poţi înota, a spus 
Whitmore şi-a mai aruncat cu o piatră — o aruncare lungă, 
leneşă, care a depus piatra cu vreun metru şi jumătate 
înainte de locul unde mă aflam eu. 

Au de gând să mă omoare, mi-am spus. Chiar şi-au pus 
asta în gând. 

Da. lar ceea ce era mai neliniştitor era faptul că puteau 
foarte bine să scape basma curată după aceea. O idee 
nebunească, în acelaşi timp plauzibilă şi neplauzibilă, mi-a 
răsărit în minte. O vedeam pe Rogette Whitmore lipind un 
bilet pe afişierul cu TREBURILE COMUNITAŢII din faţa magazi- 
nului general Lakeview. 


MARŢIENILOR DIN TR-90, SALUTĂRI! 

DI MAXWELL DEVORE, Marţianul preferat al 
tuturor va oferi fiecărui locuitor al TR-ului O 
SUTĂ DE DOLARI dacă nu va folosi nimeni 
Strada în SEARA ZILEI DE VINERI, 17 IULIE, între 
orele ŞAPTE şi NOUA. Tineţi-i ocupați şi pe 
"AMICII NOŞTRI DE VARA"! Şi amintiti-vă: 
MARTIENII BUNI se aseamănă cu MAIMUŢELE 
BUNE: nu VAD nimic rău, nu AUD nimic rău şi nu 
VORBESC nimic rău. 


Nu-mi venea să cred asta, nici măcar în situaţia în care 
mă aflam... şi, totuşi, aproape că-mi venea. Trebuia să-i 
recunosc, cel puţin, norocul diavolesc pe care-l avusese. 

Obosit. Tenişii mai grei ca niciodată. Am încercat să mă 
descalţ de unul şi am reuşit doar să mai iau o gură de apă. 
Stăteau şi se uitau la mine, Devore ridicând din când în când 
masca din poală şi trăgând o duşcă de aer revigorant. 

Nu puteam aştepta până se întuneca. Soarele îşi face 
ieşirea în grabă aici, în Maine-ul de vest — aşa cum face, 
bănuiesc, în orice zonă montană —, însă crepusculele sunt 
lungi şi mor greu. Până când să se facă destul de întuneric 
spre vest ca eu să mă pot mişca fără să fiu văzut, luna avea 
să fi răsărit deja la est. 

M-am surprins imaginându-mi necrologul din New York 
Times, titlul spunând SCRIITOR POPULAR DE ROMANE 
ROMANTICE ŞI DE SUSPANS SE ÎNEACĂ ÎN MAINE. Debra 
Weinstock le va oferi fotografia de autor de la viitoarea 
apariţie editorială, Promisiunea lui Helen. Harold Oblowski va 
spune tot ceea ce trebuie şi-şi va aminti şi să dea un anunţ 
modest (dar nu minuscul) la rubrica deceselor din Pub/ishers 
Weekly. Va face cheltuiala pe din două cu cei de la Putnam 
şi... 

M-am scufundat, am mai înghiţit nişte apă, am scuipat-o. 
Am început iarăşi să lovesc apa lacului cu pumnii şi m-am 
forţat să încetez. Dinspre mal, auzeam râsetul piţigăiat al lui 


Rogette Whitmore. Cățea, am gândit. Căţea scheletică ce... 

Mike, a spus Jo. 

Vocea ei mi-a răsunat în minte, însă nu era ceva pe care 
o compun eu când îmi imaginez partea ei de dialog mintal sau 
când mi-e pur şi simplu dor de ea şi simt nevoia s-o invoc 
pentru o vreme. 

Ca pentru a sublinia acest lucru, ceva a împroşcat apa la 
stânga mea, a împroşcat-o tare. Când m-am uitat în direcţia 
aceea, n-am văzut nici un peşte, nici măcar o unduire 
circulară a apei. Ce-am văzut în schimb a fost pluta noastră 
pentru înot, ancorată la vreo nouăzeci de metri de mine în 
apa colorată de lumina apusului. 

— Nu pot înota până acolo, iubire, am croncănit. 

— Ai spus ceva, Noonan? a strigat Devore de pe mal. Şi-a 
dus o mână pâlnie la una dintre urechile lui imense şi 
îndesată cu ceară. — N-am prea priceput! Parcă n-ai avea 
suflu! 

Un alt râset piţigăiat din partea lui Whitmore. El era 
Johnny Carson; ea era Ed McMahon. 

Poţi. Te ajut eu. 

Pluta, mi-am dat seama, putea fi singura mea şansă — 
nu mai era o alta pe partea aceasta a malului şi era cu cel 
puţin nouă metri mai departe de cea mai puternică aruncare 
a lui Whitmore. Am început să înot câineşte în acea direcţie, 
simţindu-mi acum mâinile la fel de plumbuite ca şi picioarele. 
De fiecare dată când îmi simţeam capul pe punctul de-a se 
scufunda, făceam o pauză, înotând pe loc, spunându-mi s-o 
iau încet, că eram într-o formă fizică destul de bună şi că mă 
descurcam bine, spunându-mi că, dacă nu intru în panică, voi 
reuşi. Căţeaua cea bătrână şi bastardul chiar şi mai bătrân au 
reînceput să ţină pasul cu mine, însă au observat încotro mă 
îndreptam şi râsetele s-au oprit. La fel şi zeflemeaua. 

Pentru multă vreme, pluta a părut că nu se apropie 
deloc. Mi-am spus că asta se întâmpla doar pentru că se 
disipa lumina, pentru că se schimba culoarea apei de la roşu 
la purpuriu la o nuanţă aproape de negru, culoarea gingiilor 
lui Devore, dar am reuşit să investesc din ce în ce mai puţină 


încredere în ideea aceasta, pe măsură ce respiraţia mi se tăia 
şi braţele mi se îngreunau. 

Când mai aveam douăzeci şi şapte de metri, o crampă 
mi-a cuprins piciorul stâng. M-am rotit pe o parte ca un vas cu 
pânze înnămolit, încercând să ajung la mușchiul contractat. 
Mi-a curs pe gât în jos şi mai multă apă. Am încercat să 
tuşesc, am râgâit şi m-am scufundat cât stomacul încă mai în- 
cerca să zvâcnească şi degetele încă mai căutau locul acela 
tensionat de deasupra genunchiului. 

Mă-nec de-a binelea, mi-am spus, ciudat de calm, acum 
că se întâmpla cu adevărat. Aşa mi-e scris să mor, acum 
mi-a sunat ceasul. 

Apoi am simţit o mână prinzându-mă de ceafa. Durerea 
de a fi tras de păr m-a făcut să revin la realitate într-o clipă — 
a fost mai eficientă ca o injecție cu epinefrină. Am simţit o 
altă mână strângându-se pe piciorul stâng; am încercat o sen- 
zaţie scurtă, dar înfricoşătoare, de căldură. Crampa m-a lăsat 
şi am ieşit la suprafaţă înotând — înotând cu adevărat de da- 
ta asta, nu doar lipăind câineşte, şi, parcă în doar câteva 
secunde, m-am prins de scara de pe latura plutei, respirând în 
accese violente, aşteptând să văd dacă voi fi bine sau dacă 
mi se va detona inima în piept aidoma unei grenade. Intr-un 
sfârşit, plămânii au început să recupereze deficitul de oxigen 
şi totul a prins a se calma. Am mai aşteptat un minut, apoi am 
ieşit din apă şi am intrat în ceea ce deja era cenuşa 
crepusculului. Am rămas o vreme cu faţa către vest, aplecat 
înainte, sprijinindu-mi palmele pe genunchi. Apoi m-am întors, 
voind de data aceasta să le arunc nu doar o păsărică, ci acel 
fantastic vultur bicefal. Nu aveam cui să-l arunc. Strada era 
goală. Devore şi cu Rogette Whitmore plecaseră. 


Poate că plecaseră. Aş fi făcut bine să ţin minte că erau 
porţiuni mari din Stradă pe care eu nu le puteam vedea. 

Am şezut cu picioarele încrucişate până ce a răsărit luna, 
aşteptând şi pândind orice mişcare. Pentru o jumătate de oră, 
cred. Poate pentru patruzeci şi cinci de minute. M-am uitat la 


ceas, dar nu-mi era de folos; luase nişte apă la bord şi se 
oprise la 19:30. Celorlalte bucurii pe care i le datoram lui 
devore, puteam adăuga acum şi preţul unui Timex Indiglo — 
asta te costă 29,95 de dolari, nemernicule, dă-i încoa'. 

Într-un sfârşit, am coborât iarăşi scara, m-am strecurat în 
apă şi am pornit spre mal cât de repede am putut. Eram 
odihnit, nu mă mai durea capul (deşi cucuiul de deasupra 
cefei încă îmi mai pulsa cu regularitate) şi nu mă mai 
simţeam debusolat şi neîncrezător. În mai multe feluri, asta 
fusese cel mai rău — să încerc să mă obişnuiesc nu doar cu 
arătarea băiatului înecat, cu pietrele aruncate asupra mea şi 
cu lacul, ci şi cu sentimentul că nimic din toate astea nu e 
posibil, că magnatul ăla bătrân şi bogat al programelor de 
calculator nu încerca să înece romancierii ce îi stăteau în faţa 
ochilor. 

Chiar fusese posibilă aventura din seara asta doar 
pentru că mă aflasem în faţa ochilor lui Devore, însă? O 
întâlnire fortuită, nimic altceva de-atât? Nu era mai probabil 
să mă fi pus sub supraveghere chiar din ziua de Patru lulie, 
poate din partea cealaltă de lac, de către oameni echipați cu 
aparatură optică de mare rezoluţie? Rahaturi paranoice, mi-aş 
fi spus... mi-aş fi spus-o cel puţin înainte ca ei doi aproape să 
mă înece în lacul Dark Score precum o bărcuţă din hârtie a 
unui băieţel, într-o baltă. Am ajuns la concluzia că nu-mi păsa 
cine mă supraveghea din partea cealaltă a lacului. Nu-mi 
păsa nici dacă ei doi încă mai pândeau din părţile de Stradă 
astupate de copaci. Am înotat până ce am simţit firele algelor 
gâdilându-mi gleznele şi am văzut semiluna plajei. Apoi m-am 
ridicat în picioare, crispându-mă la atingerea aerului care era 
acum rece. Am şchiopătat spre mal, cu o mână ridicată, 
pentru a mă feri de-o canonadă cu pietre, însă nu m-a atacat 
nici o piatră. Am rămas pentru o clipă pe Stradă, din jeanşii şi 
cămaşa mea de vară picurând apă, uitându-mă întâi într-o 
direcţie, apoi în cealaltă. Părea că sunt singur în partea 
aceasta a lumii. Ultima dată, m-am uitat înapoi spre apă, 
unde lumina slabă a lunii croia o dâră de la fâşia de plajă 
până spre plută. 


— Mulţumesc, Jo, am spus, apoi am început să urc 
traversele de cale ferată către casă. 

Am ajuns cam pe la jumătate, apoi a trebuit să mă o- 
presc şi să mă aşez. Niciodată în viaţă nu mai fusesem atât 
de obosit. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


Am urcat scările spre estacadă în loc să fac ocolul spre 
uşa din faţă, mişcându-mă încă încet şi minunându-mă de 
felul în care mi se părea că picioarele au de două ori 
greutatea lor normală. Când am păşit în sufragerie, m-am 
uitat în jur cu ochii larg deschişi ai cuiva care a fost plecat o 
decadă şi se întoarce să descopere că totul e acolo unde era 
la plecare — elanul Bunter pe perete, revista Boston Globe 
pe canapea, o colecţie de rebusuri Chestii grele pe măsuţa 
de la capătul canapelei, farfuria de pe tejghea cu rămăşiţele 
omletei pe care mi-o făcusem încă în ea. Uitându-mă la 
aceste lucruri, mi-am dat complet seama de ceea ce se 
întâmplase — plecasem la plimbare, lăsând în urmă toată 
harababura asta normală, şi aproape că murisem. Aproape că 
fusesem omorât. 

Am început să tremur. Am intrat în baia din aripa de 
nord, m-am dezbrăcat de hainele ude şi le-am aruncat în cadă 
— fleoşc. Apoi, încă tremurând, m-am întors pe călcâie şi 
m-am uitat fix la mine în oglinda de deasupra chiuvetei. 
Arătam ca unul ce-a ieşit pierzător dintr-un tărăboi de taver- 
nă. Bicepsul unui braţ avea o zgârietură lungă şi încrustată. O 
vânătaie neagră-purpurie îşi desfăcea ceea ce semăna cu 
două aripi umbroase pe clavicula mea stângă. Pe gât şi în 
spatele urechii, acolo unde minunata Rogette mă tăiase cu 
piatra din inel, aveam un rid sângeriu. 

Am luat oglinda pe care o foloseam la bărbierit ca să-mi 
văd şi spatele capului. "Nu-ţi intră odată în capul ăla tare al 
tău?" obişnuia să strige mama la mine şi la Sid când eram 
copii, iar acum i-am mulţumit lui Dumnezeu că mama se pare 


că avusese dreptate cu privire la chestiunea tăriei, cel puţin 
în cazul meu. Locul în care mă lovise Devore cu bastonul 
semăna cu un con al unui vulcan mort de curând. Ochiul de 
taur al lui Whitmore îmi lăsase o rană roşie care urma să aibă 
nevoie de copci dacă voiam să nu rămân cu o cicatrice. 
Sângele ruginiu şi subţire îmi păta ceafa dintr-o parte în 
cealaltă a liniei părului. Numai Dumnezeu ştie cât să fi curs 
din gura aceea roşie, neplăcută la vedere, şi fusese spălat de 
apa lacului. 

Am turnat apă oxigenată în palmele făcute căuş, mi-am 
luat inima în dinţi şi am întins-o pe tăietură ca loţiunea după 
ras. Muşcătura a fost monstruoasă şi a trebuit să strâng din 
buze ca să nu ţip. Când a început să înceteze puţin durerea, 
am mai turnat nişte apă oxigenată peste un tampon din vată 
şi mi-am curăţat şi celelalte răni. 

Am făcut duş, mi-am aruncat un tricou şi o pereche de 
jeanşi pe mine, apoi am mers în hol să-i dau un telefon 
şerifului districtual. Nu aveam nevoie să consult cartea de 
telefon; numărul de la departamentul de poliţie din Castle 
Rock şi cel al şerifului districtual se aflau scrise pe-un bileţel 
ÎN CAZ DE URGENŢĂ lipit pe afişier, alături de numerele de la 
pompieri, ambulanţă şi cel care începe cu 900, la care, contra 
sumei de un dolar şi jumătate, poţi afla rezolvarea la trei 
întrebări din rebusul zilei publicat de revista Times. 

Am format repede primele trei numere, apoi am început 
să încetinesc. Reuşisem să formez 955.960 înainte să mă 
opresc complet. Am rămas acolo în hol cu receptorul dus la 
ureche, vizualizând un alt titlu de primă pagină, de data 
aceasta nu în decenta Times, ci în virulentul New York Post. 
ROMANCIERUL CĂTRE COMPU-KING: "ÎNCĂPĂŢÂNAT BATRAN 
CE EŞTI!" Împreună cu fotografiile de pe-o parte a paginii, cu 
mine, arătând aproximativ de vârsta pe care o am acum, şi cu 
ale lui Max Devore de pe cealaltă parte, arătând aproximativ 
de o sută şase ani, Post se va distra de minune povestindu-le 
cititorilor cum Devore (împreună cu tovarăşa lui, o doamnă în 
vârstă care udă leoarcă ar cântări probabil patruzeci de 
kilograme) pusese la colţ un romancier având jumătate din 


vârsta lui — un tip care arăta, în fotografie cel puţin, suficient 
de bine clădit şi de în formă. 

Telefonul s-a săturat să ţină minte doar şase dintre 
cifrele necesare în creierul lui rudimentar, a scos un clic dublu 
şi m-a abandonat iarăşi tonului de linie liberă. Am luat 
receptorul de la ureche, m-am uitat fix la el pentru o clipă şi 
apoi l-am aşezat înapoi încet în furcă. 

Nu sunt paranoic cu privire la atenţia uneori capricioasă, 
alteori plină de ură a presei, dar sunt prudent, aşa cum aş fi 
dacă m-aş afla lângă un mamifer purtător de blană, iute la 
mânie. America i-a transformat pe cei care au grijă de buna ei 
dispoziţie în nişte ciudate prostituate de mare clasă, iar 
media ia în batjocură orice "stea" care îndrăzneşte să se 
plângă de tratamentul la care este supus(ă). "Termină cu 
jelania!" strigă ziarele şi emisiunile tv cu bârfe (tonul pe care 
sunt rostite aceste cuvinte este unul de triumf amestecat cu 
indignare). "Chiar credeai că-ţi dăm bani căcălău ca să ne 
cânţi un cântec sau ca să dai cu bâta la base-ball? Greşit, 
cretinule? Te plătim ca să ne mirăm de tine când îţi reuşeşte 
treaba — orice se nimereşte să fie "treaba" în cazul tău — dar 
şi pentru că ne unge pe suflet când o dai în bară. Adevărul e 
că eşti o recuzită. Dacă încetezi să ne mai amuzi, nimic nu ne 
opreşte să te omorâm şi să te mâncăm." 

Sigur că nu te pot mânca de-adevăratelea. Pot tipari 
fotografii cu tine la bustul gol şi pot spune că te-ai îngrăşat, 
pot discuta despre cât de mult bei sau despre cât de multe 
pilule iei sau te pot lua la bani mărunți despre o seară când 
ţi-ai tras cine ştie ce starletă în poală la localul Spago şi ai în- 
cercat să-i bagi limba în ureche, dar nu te pot mânca 
de-adevăratelea. Aşadar, nu gândul că mă vor numi cei de la 
Post plângăcios sau că voi face parte din monologul de 
deschidere al emisiunii lui Jay Leno m-a făcut să pun 
receptorul jos; de vină a fost faptul că mi-am dat seama că nu 
am nici o dovadă. Nu ne văzuse nimeni. Şi, mi-am dat eu 
seama, să găsească un alibi pentru el şi pentru asistenta lui 
personală ar fi fost cel mai uşor lucru din lume pentru Max 
Devore. 


Mai era încă un lucru, chiar cireaşă de pe tort; gândul că 
şeriful districtual îl va trimite pe George Footman, alias 
tăticu', să-mi ia declaraţia cu privire la bărbatul cel rău ce îl 
aruncase pe micuţu' Mike în lac. Ce bine s-ar amuza toţi trei 
după aceea! 

L-am sunat pe John Storrow în schimb, vrând să-l aud 
spunându-mi că fac ceea ce trebuie, singurul lucru care avea 
vreun sens. Dorindu-mi ca el să-mi aducă aminte că numai 
oamenii disperaţi ar merge atât de depar-te (aveam să ignor, 
cel puţin pentru moment, felul în care râseseră amândoi, ca şi 
când s-ar fi distrat mai bine ca niciodată în viaţă) şi că nu se 
schimbase nimic cu privire la Ki Devore, că procesul de 
stabilire a custodiei intentat de bunicul ei încă mai lua apă la 
bord. 

Acasă, mi-a răspuns robotul telefonic al lui John şi i-am 
lăsat un mesaj — sună-l doar pe Mike Noonan, nu-i grabă 
mare, dar simte-te liber să-l suni mai târziu. Apoi am încercat 
la birou, conştient fiind de vorbele scripturii după John 
Grisham: avocaţii tineri lucrează până cad sub masă. Am as- 
cultat robotul telefonic al firmei, apoi am urmat instrucţiunile 
şi am format STO pe butoanele aparatului meu, primele trei 
litere ale numelui de familie al lui John. 

S-a auzit un clic şi apoi l-am auzit pe el — o alta versiune 
înregistrată, din nefericire. 

— Bună, sunt John Storrow. Am plecat la Philly pentru 
week-end să-i văd pe mama şi pe tata. Voi fi la birou luni; 
pentru restul săptămânii, voi fi pe teren. De marţi şi până 
vineri veţi avea cel mai mare noroc dacă mă veţi căuta la... 

Numărul pe care mi l-a dat începea cu 207-955, care 
însemna Castle Rock. Probabil că era vorba de hotelul la care 
stătuse şi prima dată, acela frumos de pe View. 

— Mike Noonan sunt, am spus. Sună-mă când poţi. Ti-am 
lăsat un mesaj şi pe aparatul telefonic de-acasă. 

M-am dus în bucătărie să-mi iau o bere, dar n-am făcut 
decât să stau în faţa frigiderului, jucându-mă cu magneţii. 
Codoş, mă numise el. /a zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva? Un 
minut după aceea se oferise să-mi salveze sufletul. Destul de 


comic, de fapt. Aşa cum s-ar oferi un alcoolic să-ţi păzească 
dulăpiorul cu băuturi. A vorbit despre tine cu ceea ce mie mi 
s-a părut a fi o admiraţie sinceră, îmi spusese Mattie. 
Străbunicul tău şi cu străbunicul lui s-au căcat în aceeaşi 
hazna. 

Am plecat de lângă frigider, lăsând înăuntrul lui toată 
berea, m-am întors la telefon şi am sunat-o pe Mattie. 

— Bună, a spus o altă voce evident înregistrată. Norocul 
se ţinea scai de mine. — Eu sunt, dar fie sunt plecată, fie nu 
pot veni să răspund la telefon chiar acum. Lasă-mi un mesaj, 
bine? 

O pauză, microfonul s-a mişcat, o şoaptă depărtată 
şi-apoi Kyra, atât de tare, că aproape mi-a spart timpanul: 

— Laşă un mesaj FELICIT! 

A urmat un râset din partea amândurora, întrerupt de 
bip. 

— Bună, Mattie, sunt Mike Noonan, am spus. Voiam 
doar... 

Nu ştiu cum aş fi terminat propoziţia şi nici n-a trebuit s-o 
fac. S-a auzit un clic şi apoi Mattie însăşi mi-a spus: 

— Salut, Mike. 

Era o diferenţă atât de mare între vocea aceasta sumbră, 
înfrântă şi vocea voioasă din înregistrare că, preţ de-o clipă, 
am rămas tăcut. Apoi am întrebat-o care era problema. 

— Nici una, a spus, apoi a început să plângă Totul. Mi-am 
pierdut slujba. M-a concediat Lindy. 


Desigur, Lindy nu numise concediere gestul acela. ÎI 
numise "strânsul curelei", dar concediere era, sigur că da, iar 
eu ştiam că dacă aruncam o privire peste subvenţiile 
Bibliotecii Celor Patru Lacuri, aveam să descopăr că unul 
dintre principalii susţinători de-a lungul anilor fusese domnul 
Max Devore. Şi urma să continue să fie unul dintre principalii 
susţinători... dacă, precis, Lindy Briggs era de acord să joace 
după cum cânta el. 

— N-ar fi trebuit să discutăm într-un loc unde ne putea 


vedea, am spus, ştiind foarte bine că aş fi putut nici să nu 
merg la bibliotecă şi că Mattie tot ar fi fost concediată. Poate 
că ar fi trebuit să ne aşteptăm la această mişcare. 

— John Storrow chiar a prevăzut-o. 

Încă mai plângea, dar se lupta să-şi recapete controlul. 

— A spus că Max Devore va vrea probabil să se asigure 
că voi fi atât de tare prinsă cu faţa la perete cât poate el să 
mă-mpingă, până la audierile preliminare. A spus că Devore 
va vrea să se asigure că voi răspunde "Sunt şomeră, onorată 
instanţă", atunci când mă va întreba judecătorul unde lucrez. 
l-am spus lui John că doamna Briggs n-ar face niciodată ceva 
atât de josnic, mai ales unei fete care vorbise atât de bine 
despre "Bartleby'-ul lui Melville. Ştii ce mi-a răspuns la asta? 

— Nu. 

— A spus: "Eşti foarte tânără." Asta mi s-a părut o 
dovadă de condescendenţă, dar avea dreptate, nu-i aşa? 

— Mattie... 

— Ce mă voi face, Mike? Ce mă voi face? 

Şobolanul panicii se mutase mai în jos pe Wasp Hill Road, 
aşa mi se părea. 

Mi-am spus, destul de nepăsător: Ce-ar fi să-mi devii 
mie metresă?Vei avea titlul de “asistentă de 
documentare", o meserie perfect credibilă, cel puțin în 
ceea ce-i priveşte pe cei de la fisc. O să-ți cumpăr haine, 
vreo două carduri pentru cumpărături, o casă — să-ți iei 
adio de la rulota dublă plină de rugină de pe Wasp Hill 
Road — şi o vacanţă de două săptămâni: cum îţi sună 
februarie în Maui? Plus şcolarizarea lui Ki, desigur, şi un 
bonus generos la sfârşitul anului. Voi fi şi atent. Atent şi 
discret. O dată sau de două ori pe săptămână, şi niciodată 
până ce fetița nu doarme buştean. Tot ce trebuie să spui e 
da şi să-mi dai o cheie. Tot ce trebuie să faci e să te întinzi 
pe spate atunci când mă întind eu pe burtă. Tot ce trebuie 
să faci e să mă laşi pe mine să fac ce vreau — totul 
pe-ntuneric, toată noaptea, lasă-mă să te-ating unde vreau 
să te ating, lasă-mă să fac ce vreau să fac, să nu spui ni- 
ciodată nu, să nu spui niciodată stop. 


Am închis ochii. 

— Mike? Eşti acolo? 

— Sigur, am spus. Am atins tăietura pulsândă din spatele 
capului şi m-am crispat. — O să te descurci numai bine, 
Mattie. Eşti... 

— Rulota nu e achitată! aproape că s-a jelit ea. Am două 
facturi de te-lefon restante şi mă ameninţă că-mi taie tonul! 
Sistemul de transmisie al jeepului are ceva probleme, la fel şi 
axul din spate! Cred că pot plăti pentru ultima săptămână a 
Şcolii Biblice de Vară a lui Ki — doamna Briggs mi-a dat 
salariul pe trei săptămâni pentru că n-am primit preaviz — 
dar de unde-o să am bani să-i cumpăr papuci? Creşte atât de 
repede... are găuri în aproape toţi pantalonii scurţi şi chiar şi 
în b-b-blestemaţii ăia de chiloţei... 

Incepea iarăşi să lăcrimeze. 

— O să mă ocup eu de voi până să vă puneţi iarăşi pe 
picioare, am spus. 

— Nu, nu te pot lăsa... 

— Poţi. Şi, spre binele lui Kyra, o s-o faci. Mai târziu, dacă 
vei mai vrea, poţi să-mi returnezi banii. O să ţinem evidenţa 
fiecărui dolar şi a fiecărei centime cheltuite, dacă vrei. Dar o 
să am eu grijă de voi. 

Și n-o să trebuiască să-ți dai jos niciodată hainele când 
eşti cu mine. Asta-i o promisiune şi am de gând s-o 
respect. 

— Mike, nu trebuie să faci asta. 

— Poate că da, poate că nu. Dar am s-o fac. Încearcă 
numai să mă opreşti. 

O sunasem cu intenţia de a-i spune ce mi se întâmplase 
— să-i ofer versiunea distractivă a poveştii — însă, acum, 
aceea mi se părea cea mai proastă idee din lume. 

— Chestia asta cu custodia o să se termine înainte să 
apuci să-ţi dai seama şi, dacă tot n-o să poţi găsi pe nimeni 
destul de curajos să te angajeze aici după aceea, o să găsesc 
pe cineva din Derry care s-o facă. Pe lângă asta, spune-mi 
adevărul — nu începi cumva să simţi că s-ar putea să fi sosit 
timpul unei schimbări de decor? 


A reuşit să scoată un râset slab. 

— Cred c-ai putea spune asta. 

— Te-a sunat John astăzi? 

— Că tot veni vorba, da. E plecat în vizită la părinţii lui în 
Philadelphia, dar mi-a dat numărul de acolo. L-am sunat eu. 

Îmi spusese că-i căzuse cu tronc Mattie. Poate că şi ei îi 
căzuse el cu tronc. Mi-am spus că uşoara strângere de inimă 
spinoasă pe care am simţit-o la acest gând nu era decât o 
închipuire. Am încercat să-mi spun asta, cel puţin. 

— Ce-a spus despre cum ţi-ai pierdut slujba? 

— Aceleaşi lucruri pe care le-ai spus şi tu. Numai că nu 
m-a făcut să mă simt în siguranţă. Tu mă faci. Nu ştiu de ce. 

Eu ştiam. Eram un bărbat mai în vârstă, iar asta ne face 
pe noi atractivi, în principal pentru femeile mai tinere: noi le 
putem face să se simtă în siguranţă. 

— Vine iarăşi aici marţi dimineaţa. Am spus că voi lua 
prânzul cu el. 

Cu calm, fără urmă de tremur sau de ezitare în voce, am 
spus: 

— Poate că voi veni şi eu. 

Vocea lui Mattie s-a încălzit la această sugestie; acceptul 
ei grăbit m-a făcut să mă simt, paradoxal, vinovat. 

— Ar fi minunat! Ce-ar fi să-l sun şi să-i propun să veniţi 
amândoi la mine? Aş putea face iarăşi grătare. Poate că n-o 
voi trimite nici pe Ki la ŞBV şi-o să organizăm o masă în patru. 
Speră c-o să mai citeşti o poveste. Chiar i-a plăcut aceea. 

— Sună minunat, am spus şi vorbeam serios. 

Adăugând-o şi pe Kyra la numărătoare făcea ca totul să 
pară mult mai natural, mai puţin o intruziune din partea mea. 
Şi, de asemenea, mai puţin o întâlnire amoroasă din partea 
lor. John nu va putea fi acuzat că a dat dovadă de-un interes 
lipsit de etică faţă de clienta lui. În cele din urmă, probabil 
că-mi va mulţumi pentru asta. 

— Cred că e pregătită Ki să trecem mai departe la 
"Hansel şi Gretel". Tu cum te simţi, Mattie? Eşti mai bine? 

— Mult mai bine decât eram înainte să vorbesc cu tine. 

— Bun. Se vor rezolva toate lucrurile. 


— Promite-mi. 

— Cred că tocmai am făcut-o. 

A urmat o pauză mică. 

— Tu eşti bine, Mike? Păreai că vorbeşti puţin... nu ştiu... 
puţin ciudat. 

— Sunt bine, am spus, şi eram, pentru cineva care fusese 
destul de sigur că va muri înecat cu mai puţin de-o oră în 


urmă. — Îţi pot pune o întrebare înainte să închid? Fiindcă mă 
scoate din minţi lucrul ăsta? 
— Desigur. 


— În seara când am luat cina împreună ai spus că ţi-a 
povestit Devore că străbunicul lui se cunoştea cu al meu. Se 
cunoşteau destul de bine, după spusele lui. 

— A spus că se căcau în aceeaşi hazna. Mi s-a părut o 
exprimare elegantă. ` 

— A mai spus şi altceva? Incearcă să-ți aduci aminte. 

A încercat, dar nu şi-a amintit nimic. l-am spus să mă 
sune dacă-şi va aduce aminte ceva legat de problema 
aceasta, sau dacă se va simţi singură ori speriată, sau dacă 
va începe să-şi facă probleme pentru ceva, orice. Nu-mi 
plăcea să răspândesc prea mult vorba, dar mă hotărâsem 
deja că trebuie să port o discuţie sinceră cu John în legătură 
cu ultima mea aventură. Ar fi fost un lucru prudent ca 
detectivul particular din Lewiston — George Kennedy, ca pe 
actor — să pună un om sau doi pe TR să le ţină pe Mattie şi 
pe Kyra sub supraveghere. Max Devore era nebun, exact aşa 
cum spusese şi îngrijitorul meu. Nu înţelesesem atunci lucrul 
ăsta, dar acum îl înţelegeam perfect. De fiecare dată când 
aveam îndoieli, trebuia doar să duc mâna la spatele capului. 

M-am întors la frigider şi am uitat şi de data asta să-l 
deschid. Mâinile mi s-au dus însă la magneţi şi iarăşi am 
început să-i mişc din loc, urmărind cum se alcătuiesc cuvinte, 
cum se despart, cum evoluează. Era un fel bizar de a scrie..., 
dar era un scris. Imi dădeam seama de asta după felul în care 
începeam să pierd legătura cu realitatea. 

Acea stare pe jumătate hipnotică e o stare pe care o 
cultivi până ce reuşeşti s-o declanşezi şi s-o înlături după 


bunul plac... poţi face asta, cel puţin, atunci când lucrurile 
merg bine. Partea intuitivă a creierului se descuie singură 
atunci când începi să lucrezi şi se ridică la o înălţime de vreun 
metru optzeci (poate la trei metri, în zilele cele bune). O dată 
ajunsă acolo, nu face decât să plutească, trimițând înapoi 
mesaje ca de magie neagră şi imagini luminoase. Pentru a 
aduce echilibru zilei, acea parte e izolată de restul maşinăriei 
şi aproape că uiţi complet de existenţa ei... cu excepţia unor 
dăţi când se declanşează singură şi cazi în transă pe neaş- 
teptate, mintea ta făcând asociaţii care nu au nimic de-a face 
cu gândirea raţională, asociaţii care scânteiază de imagini 
neaşteptate. Aceasta este în unele feluri, partea cea mai 
ciudată a procesului creativ. Muzele sunt nişte fantome, iar 
uneori vin neinvitate. 

Casa mea e bântuită. 

Sara Laughs a fost întotdeauna bântuită... Le-ai trezit 
la viață. 

trezit, am scris pe uşa frigiderului. Dar nu mi se părea că 
arată bine, aşa că am făcut un cerc din fructe şi legume în 
jurul lui. Aşa era mult mai bine. Am rămas nemişcat o clipă, 
cu mâinile încrucişate pe piept aşa cum mi le încrucişam la 
birou când căutam un cuvânt sau o frază potrivită, apoi am 
luat trez şi am scris bântu, ieşindu-mi bântuit. 

— E bântuit în cerc, am spus şi de-abia dacă am auzit 
clinchetul şters al clopoţelului lui Bunter, sunând parcă a 
aprobare. 

Am luat literele de pe uşă şi, făcând asta, m-am surprins 
că mă gândesc la cât e de ciudat să am un avocat pe nume 
Romeo... 

(romeo a apărut în cerc) 

„„„ Şi un detectiv pe nume George Kennedy. 

(george a apărut pe uşa frigiderului) M-am întrebat dacă 
mă poate ajuta oare Kennedy să-l înţeleg pe Andy Drake... 

(drake pe uşa frigiderului) 

să-mi ofere poate nişte informaţii. Nu mai scrisesem 
niciodată înainte despre un detectiv particular şi chestiile 
mici... 


(rake jos, rămâne d, adaug etalii) 

... fac diferenţa. Am întors un 3 cu picioarele în sus şi am 
pus un /sub el, alcătuind o furcă. Diavolul se află în detalii. 

De acolo am ajuns altundeva. Nu ştiu cu precizie unde, 
fiindcă eram în transă, partea aceea intuitivă a minţii mele 
urcase atât de mult, că o întreagă echipă de căutare n-ar fi 
putut-o găsi. Am rămas în faţa frigiderului şi m-am jucat cu 
literele, alcătuind mici frânturi de gând fără ca măcar să le 
conştientizez. Poate că nu vă vine să credeţi că e posibil aşa 
ceva, dar orice scriitor ştie că e. 

M-a adus în simţiri lumina care s-a prelins pe fereastra 
foaierului. Am ridicat privirea şi am văzut silueta unei maşini 
oprind chiar în spatele Chevrolet-ului meu. O crampă de 
groază mi-a cuprins stomacul. Acela a fost un moment când 
aş fi dat tot ce deţineam în schimbul unui pistol cu magazia 
plină. Fiindcă era Footman. El trebuia să fie. In mod sigur îl 
sunase Devore când el şi Whitmore se întorseseră la 
Warrington, îi spusese că Noonan refuzase să fie un marțian 
bun, aşa că du-te acolo şi rezolvă-l imediat. 

Când s-a deschis portiera şoferului şi s-a aprins becul în 
maşina vizitatorului, am inspirat o gură de aer sec de uşurare. 
Nu ştiam cine este individul, dar în mod sigur nu era "tăticu". 
Tipul ăsta nu părea că ar fi în stare nici să omoare o muscă 
folosindu-se de-un ziar rulat... deşi, presupun, mulţi şi-au spus 
acelaşi lucru şi despre Jeffrey Duhmer. 

Deasupra frigiderului se afla o îngrămădeală de tuburi cu 
aerosol, toate vechi şi probabil poluante. Nu-mi puteam da 
seama cum de nu le observase doamna M., dar mă bucuram 
că n-o făcuse. L-am luat pe primul pe care am pus mâna — 
Black Flag, excelentă alegere — i-am scos capacul cu degetul 
mare şi l-am introdus în buzunarul stâng din fată al jeanşilor. 

Apoi m-am întors spre sertarele de lângă chiuvetă. În cel 
de sus se afla argintăria. În al doilea se afla ceea ce Jo numea 
“rahaturile de bucătărie" — totul de la termometru pentru 
gătit păsări la cuptor şi până la instrumentele alea pe care le 
înfigi în ştiuleţii de porumb ca să nu te arzi la degete. In al 
treilea se afla o colecţie generoasă de cuțite pentru friptură, 


desperecheate. Am luat unul, l-am vârât în buzunarul drept 
din faţă al jeanşilor şi m-am dus la uşă. 


Bărbatul de pe verandă a tresărit uşor când am aprins 
lumina de afară, apoi a clipit prin uşă la mine, asemeni unui 
iepure cu vederea proastă. Avea aproximativ un metru şaizeci 
şi doi, era uscăţiv şi palid. Îşi purta părul într-un fel de 
tunsoare cunoscută sub numele de claie în zilele copilăriei 
mele. Avea ochi căprui. Le stătea pavăză o pereche de 
ochelari cu ramă de corn, cu lentile unse. Mâinile îi atârnau pe 
lângă corp. Într-una ţinea o valiză plată din piele, în cealaltă 
un dreptunghi mic şi alb. Nu cred că-mi stătea scris în stele să 
mor ucis de-un bărbat care ţinea într-o mână o carte de vizită, 
aşa că am deschis uşa. 

Tipul a zâmbit, genul acela de zâmbet neliniştit pe care 
se pare că-l afişează totdeauna cei din filmele lui Woody 
Allen. Purta chiar şi un echipament demn de Woody Allen, am 
observat — o cămaşă decolorată, puţin cam prea scurtă la 
mâneci şi pantaloni puţin cam prea largi în zona pelvisului. 
Trebuie să-i fi spus cineva de asemănare, am gândit. Cred 
că asta trebuie să fie. 

— Domnul Noonan? 

— Da? E 

Mi-a întins cartea de vizită, FIRMA IMOBILIARA SECOLUL 
VIITOR, scria pe ea cu litere aurite, în relief. Sub asta, cu un 
negru mai modest, se afla numele vizitatorului meu. 

— Sunt Richard Osgood, a spus, de parcă nu ştiam să 
citesc, şi a întins mâna. Nevoia bărbatului american de-a 
răspunde, în general, acestui gest este adânc inculcată în 
conştiinţa lui, însă în acea seară i-am opus rezistenţă. Şi-a 
mai ţinut lăbuţa roz întinsă încă o clipă, apoi a coborât-o şi 
şi-a şters agitat palma, de pantaloni. 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră. De la domnul 
Devore. 

Am aşteptat. 

— Pot să intru? 


— Nu, am spus. 

A făcut un pas în spate, şi-a şters iar mâna de pantaloni 
şi a părut că-şi recapătă stăpânirea de sine. 

— Nu cred că e nevoie să fim nepoliticoşi, domnule 
Noonan. 

Nu eram nepoliticos. Dacă voiam să fiu nepoliticos, i-aş fi 
făcut un tratament la faţă cu soluţie de omorât insecte. 

— Max Devore şi îngrijitoarea lui au încercat să mă înece 
în lac în seara asta. Dacă vi se pare că manierele mele au 
puţin de suferit, probabil că asta-i cauza. 

Privirea şocată a lui Osgood era adevărată, cred. 

— Probabil că lucraţi prea intens la proiectul de acum, 
domnule Noonan. Max Devore va împlini optzeci şi şase de 
ani la următoarea aniversare — dacă mai trăieşte până 
atunci, lucru care pare acum pus sub semnul întrebării. 
Sărmanul bătrân de-abia dacă mai poate merge de la scaun şi 
până la pat. Cât despre Rogette... 

— Am înţeles unde bateţi, am spus. De fapt, l-am înţeles 
cu douăzeci de minute în urmă, fără vreun ajutor din partea 
dumneavoastră. De-abia îmi vine şi mie să cred, iar eu eram 
acolo. Daţi-mi orice ar fi ce aveţi pentru mine. 

— Bine, a spus pe-o voce înţepată, care spunea: "prea 
binele şi aşa". 

A tras fermoarul unui buzunar aflat în partea din faţă a 
genţii sale din piele şi a scos un plic alb, de dimensiuni 
normale şi sigilat. L-am luat, sperând ca Osgood să nu simtă 
cât de tare-mi bătea inima. Devore se mişca al naibii de 
repede pentru un bărbat care se deplasa cu tubul de oxigen 
după el. Intrebarea era: ce fel de mişcare era asta? 

— Mulţam, am spus, începând să închid uşa. V-aş da cât 
pentru o sticlă de ceva, dar mi-am uitat portmoneul în 
şifonier. 

— Aşteptaţi! Trebuie să-l citiţi şi să-mi daţi un răspuns. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Nu ştiu de unde i-a venit lui Devore ideea că-mi poate 
ordona ce să fac, dar nu am nici o intenţie de-a permite 
ideilor lui să-mi influenţeze comportamentul. Dispari. 


Buzele i s-au întors în jos, creând gropiţe adânci la 
colţurile gurii, şi, dintr-o dată, nu mai arăta deloc ca Woody 
Allen. Arăta ca un agent imobiliar de cincizeci de ani care-şi 
vânduse sufletul diavolului şi care acum nu suporta să vadă 
că-l trage cineva pe şef de coada lui bifurcată. 

— Vă dau un sfat prietenesc, domnule Noonan — aţi face 
bine să aveţi grijă. Max Devore nu-i persoana cu care să te 
pui. 

— Spre norocul meu, nu mă pun cu el. 

Am închis uşa şi am rămas în foaier, ţinând plicul în 
mână şi urmărindu-l pe domnul Agenţia Imobiliară Secolul 
Viitor. Arăta călcat pe bătături şi confuz — nu-i ţinuse nimeni 
piept în ultima vreme, probabil. Poate că-i va prinde bine. li 
va oferi o nouă perspectivă asupra vieţii. Îi va aminti că, Max 
Devore sau nu, Richie Osgood tot nu va avea mai mult de un 
metru şaizeci şi doi de centimetri. Nici chiar încălţat în cizme 
de cowboy. 

— Domnul Devore vrea un răspuns! a strigat prin uşa 
închisă. 

— O să-i dau un telefon, am strigat înapoi, apoi am 
ridicat încet degetele mijlocii formând vulturul bicefal pe care 
voisem să li-l arăt mai devreme lui Max şi lui Rogette. — Intre 
timp, poate că-i poţi transmite asta. 

Aproape că m-am aşteptat să-şi scoată ochelarii şi să se 
frece la ochi. S-a dus înapoi la maşină în schimb, şi-a aruncat 
servieta înăuntru, apoi a intrat şi el. L-am urmărit până ce a 
ajuns cu spatele la stradelă şi am fost sigur că plecase. Apoi 
m-am dus în sufragerie şi am deschis plicul. lnăuntru se afla o 
singură foaie de hârtie, purtând uşorul miros al parfumului pe 
care-l purta mama când eu nu eram decât un copil. White 
Shoulders, mi se pare că se numeşte. In capul paginii — scris 
frumos, femeiesc cu litere uşor ridicate — se afla 


ROGETTE D. WHITMORE 


Sub el se afla mesajul următor, scris de-o mână feminină 
uşor tremurată: 


9:30 PM 

Dragă domnule Noonan, 

Max vrea să vă transmit cât de 
bucuros a fost să vă întâlnească! Simt 
şi eu nevoia să spun acelaşi lucru. 
Sunteţi un individ foarte amuzant şi 
distractiv! Ne-am bucurat de bufoneri- 
ile dumneavoastră chiar şi mai mult. 

Acum, la afaceri. M. vă oferă o 
afacere foarte simplă: dacă promiteți 
să nu mai puneti întrebări despre el şi 
dacă promiteţți să opriți orice proce- 
dură legală — dacă-l lăsaţi să se 
odihnească în pace, ca să spun aşa —, 
atunci domnul Devore promite să nu 
mai încerce să câștige custodia 
nepoatei sale. Dacă vă convine, 
trebuie doar să-i spuneți domnului 
Osgood “sunt de acord". Va aduce el 
mesajul! Max speră să se întoarcă în 
California cu avionul personal foarte 
curând — are treburi care nu mai pot 
fi amânate, deşi s-a simţit bine aici şi 
v-a găsit deosebit de interesant. 

Vrea să vă reamintesc şi că luarea 
în custodie are responsabilitățile ei şi 
vă îndeamnă să nu uitaţi că v-a spus 
asta. 

Rogette 

P.S. Mi-a reamintit că nu i-ati 
răspuns la întrebare: vă suge pizda ei? 
Max e foarte curios de problema asta. 

R. 


Am citit mesajul a doua oară, apoi a treia. Am dat să-l 
aşez pe masă, apoi l-am citit şi a patra oară. Parcă nu 


reuşeam să pricep despre ce vorbea. A trebuit să-mi înfrânez 
pornirea de a zbura spre telefon şi de a o suna cât mai 
degrabă pe Mattie. S-a terminat, Mattie, aş spune. Să-ţi ia 
slujba şi să mă arunce pe mine în lac au fost ultimele două 
gloanţe ale războiului. Renunţă. 

Nu. Nu până ce nu eram absolut sigur. 

Am sunat la domeniul Warrington în schimb, unde mi-a 
răspuns al patrulea robot telefonic din acea seară. Devore şi 
cu Whitmore nu se deranjaseră să înregistreze ceva primitor 
şi vesel; o voce la fel de rece precum aparatul de făcut 
gheaţă de la un motel mi-a spus simplu să las mesajul după 
semnalul sonor. 

— Noonan sunt, am zis. 

Înainte să mai pot spune ceva, s-a auzit un clic când a 
ridicat cineva receptorul. 

— V-a prins bine partida de înot? m-a întrebat Rogette 
Whitmore pe o voce afumată, batjocoritoare. Dacă nu aş fi 
văzut-o în carne şi oase, mi-aş fi imaginat o femeie gen 
Barbara Stanwyck în momentele ei cele mai severe şi mai 
atractive, încolăcită pe o canapea din catifea roşie, îmbrăcată 
într-un capot din mătase de culoarea piersicii, cu telefonul 
într-o mână, în cealaltă având prelungitorul de fildeş pentru 
ţigară. 

— Dacă v-aş fi prins din urmă, doamnă Whitmore, v-aş fi 
făcut să înţelegeţi perfect ceea ce cred. 

— Oooo, a spus ea. Îmi tremură coapsele. 

— Scutiţi-mă, vă rog, de imaginea coapselor dum- 
neavoastră. 

— Bete şi pietre, domnule Noonan, a spus. Cărui motiv 
datorăm plăcerea acestui telefon? 

— L-am trimis pe domnul Osgood fără vreun răspuns. 

— Exact aşa a zis şi Max că veţi face. A spus: "Tânărul 
nostru codoş crede în puterea răspunsului personal. lţi poţi da 
seama de asta doar uitându-te la el." 

— Face urât atunci când pierde, nu-i aşa? 

— Domnul Devore nu pierde. 

Răceala din vocea ei a scăzut cu cel puţin cinci grade, 


scurgându-se în acelaşi timp şi toată buna ei dispoziţie 
batjocoritoare. 

— Poate să-şi schimbe ţelurile, dar nu pierde. 
Dumneavoastră mi-aţi lăsat impresia unui perdant în seara 
asta, domnule Noonan, lipăind şi ţipând acolo în apă. Aţi fost 
speriat, nu-i aşa? 

— Da. Crunt. 

— Aveaţi motive să fiţi. Mă-ntreb dacă ştiţi cât sunteţi de 
norocos? 

— Pot să vă spun ceva? 

— Desigur, Mike — îţi pot spune Mike? 

— De ce nu rămâneţi pur şi simplu la domnul Noonan. 
Acum — mă ascultați? 

— Cu răsuflarea tăiată. 

— Şeful dumneavoastră e bătrân, e cu minţile aiurea şi 
am o bănuială că a trecut de punctul în care să mai poată ţine 
minte scorul unui meci de fotbal, ce să mai spun de-un proces 
de custodie. A fost desfiinţat cu o săptămână în urmă. 

— Aveţi vreo idee clară? 

— Că tot veni vorba, am, aşa că ascultați bine: dacă mai 
încearcă unul dintre voi ceva fie şi numai de departe 
asemănător cu aşa ceva din nou, vin după beşina aia bătrână 
şi-i înfig masca lui de oxigen mânjită cu muci atât de tare-n 
cur, că-şi va putea aera plămânii prin partea de jos. Şi dacă 
vă mai văd pe stradă, doamnă Whitmore, vă voi folosi la 
aruncarea cu ciocanul. Mă înţelegeţi? 

M-am oprit, respirând greu, uimit şi destul de dezgustat 
de mine însumi. Dacă mi-ai fi spus că am în mine un 
asemenea discurs, aş fi pufnit a neîncredere. 

După o tăcere îndelungă, am spus: 

— Doamnă Whitmore? Mai sunteţi acolo? 

— Aici sunt, a spus. 

Voiam s-o înfurii, dar ea părea de fapt amuzată. 

— Cine face urât acum, domnule Noonan? 

— Eu, am spus, şi să nu uiţi asta, căţea aruncătoare de 
pietre ce eşti. 

— Care e răspunsul dumneavoastră pentru domnul 


Devore? 

— Batem palma. Eu îmi ţin gura, avocaţii îşi ţin gura, el 
pleacă din viaţa lui Mattie şi a lui Kyra. Dacă, pe de altă parte, 
continuă să... 

— Ştiu, ştiu, o să-l prinzi şi-o să-i tragi o bătaie bună. 
Mă-ntreb ce-o să spui despre toate astea peste o săptămână, 
creatură arogantă şi proastă ce eşti. 

Inainte să pot răspunde — îmi stătea pe vârful limbii să-i 
spun că, chiar şi atunci când arunca cel mai bine, tot ca o fată 
arunca —, a închis. 

Am rămas acolo cu receptorul în mână preţ de câteva 
secunde, apoi am închis şi eu. Era ăsta cumva un truc? Aşa 
îmi lăsa impresia, dar, în acelaşi timp, nu mi-o lăsa. Trebuia 
să audă şi John de asta. Nu-şi lăsase numărul de la părinţi pe 
robotul telefonic, dar îl avea Mattie. Dacă o sunam înapoi, în- 
să, eram obligat să-i spun ce se întâmplase tocmai acum. Era 
mai bine să amân orice alt telefon până mâine. Să las timpul 
să treacă. 

Mi-am vârât mâna în buzunar şi aproape că mi-am 
străpuns-o în cuțitul pentru friptură de acolo. Uitasem 
complet de el. L-am scos, l-am dus înapoi în bucătărie şi l-am 
pus la loc în sertar. Pe urmă am scos şi tubul cu aerosol, 
m-am întors să-l aşez la loc pe frigider, alături de fraţii lui mai 
în vârstă, apoi m-am oprit. În interiorul cercului de fructe şi 
legume magnetice se afla asta: 


y 
dut e 
r 
19 t 


Să fi făcut chiar eu asta? Să fi fost chiar atât de cufundat 
în reverie, chiar atât de adânc căzut în transă, încât să fi 
alcătuit un minirebus pe uşa frigiderului, de care să nu-mi 
amintesc? Şi dacă era aşa, ce însemna? 

Poate că l-a făcut altcineva, mi-am spus. Unul dintre 
colegii mei de cameră invizibili. 


— Du-te vertical 19, am spus, întinzând mâna şi atingând 
literele. O direcţie în teren? Sau poate că însemna Du-te 19 
vertical. Asta ducea iarăşi cu gândul la rebusuri. Uneori, la un 
rebus primeşti un indiciu care spune simplu Vezi 19 orizontal 
sau Vezi 19 vertical. Dacă acesta era înţelesul aici, ce rebus 
trebuia să verific? 

— Mi-ar prinde bine puţin ajutor, am spus, dar n-a venit 
nici un răspuns — nici din planul astral, nici din interiorul 
minţii mele. 

Am luat în sfârşit cutia de bere pe care mi-o promisesem 
şi am dus-o la sofa. Am ridicat colecţia de rebusuri Chestii 
grele şi m-am uitat la careul pe care încercam acum să-l 
rezolv. "Lichior chior" se numea şi era plin de glumiţele 
stupide pe care doar dependenţii de rebusuri le găsesc amu- 
zante. Actor afumat? Marlon Brandy. Roman sudist afumat? 
Tequila Pasăre Cântătoare. Il duce pe procurorul districtual la 
băut? Dovadă tămâioasă. lar definiţia lui 19 vertical era 
asistentă orientală, care orice amator de cuvinte încrucişate 
din lume ştie că este amah. Nimic din "Lichior chior" nu se 
lega cu ce ea ce se petrecea în viaţa mea, cel puţin din 
câte-mi dădeam eu seama. 

Am frunzărit şi alte câteva rebusuri din culegere 
uitându-mă la rubricile 19 vertical. Unealta muncitorilor în 
marmură (daltă). Crainicul preferat de la CNN, 2 cuv. 
(wolfblitzer). Etanol şi eter dimetil ex. (izomeri). Am aruncat 
cartea deoparte dezgustat. Cine spusese că trebuie să fie 
tocmai culegerea asta, totuşi? Probabil că mai erau cincizeci 
de altele prin casă, patru sau cinci chiar în sertarul măsuţei 
de la capătul sofalei, cea pe care se afla cutia mea de bere. 
M-am întins pe spate pe sofa şi am închis ochii. 

Intotdeauna mi-au plăcut curvele... uneori locul lor era 
pe fața mea. 

Asta-i locul unde cățeluşii blânzi şi câinii răi umblă 
umăr la umăr. 

Nu avem un beţiv notoriu în oraş, facem toţi cu rândul. 

Aici s-a întâmplat, sigur că da. Ahă. 

Am adormit şi m-am trezit după trei ore cu gâtul 


înţepenit şi cu o durere pulsatilă îngrozitoare în spatele 
capului. Tunetul bubuia greoi în depărtare, în Munţii Albi, iar 
aerul din casă părea foarte cald. Când m-am ridicat de pe 
canapea, spatele coapselor mi s-a dezlipit mai mult sau mai 
puţin de pe materialul ei. M-am împleticit spre aripa de vest 
asemenea unui om foarte bătrân, m-am uitat la hainele ude, 
m-am gândit că ar trebui să le duc în camera pentru spălat 
rufe, apoi am ajuns la concluzia că, dacă mă aplec atât de 
tare, s-ar putea să-mi explodeze capul. 

— Aveţi voi grijă de astea, fantomelor, am murmurat. 
Dacă puteţi schimba locul pantalonilor şi al chiloţilor pe sârma 
de afară, puteţi şi să-mi puneţi hainele în coşul de nuiele. 

Am urinat, am înghiţit trei tablete de Tylenol şi m-am dus 
la culcare. La un moment dat, m-am trezit o a doua oară şi 
am auzit plânsetul fantomei de copil. 

— Opreşte-te, i-am spus. Opreşte-te, Ki, n-o sa te ia 
nimeni. Eşti în siguranţă. 

Apoi am adormit iarăşi. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


Suna telefonul. M-am căţărat spre el dintr-un vis în care 
mă înecam, nu puteam respira, ridicându-mă spre lumina 
dimineţii, crispându-mă din cauza durerii din spatele capului, 
coborându-mi picioarele din pat. Telefonul avea să înceteze 
să mai sune înainte să ajung la el, aproape întotdeauna se 
întâmplă asta în situaţii de genul ăsta, după care aveam să 
mă las pe spate şi să petrec zece minute inutile 
întrebându-mă cine fusese, înainte să mă ridic de-a binelea. 

Țâăăr... țâââr... țâââr... 

Erau zece? O duzină? Pierdusem numărătoarea. Cineva 
era chiar hotărât. Speram să nu fie vorba de probleme, dar, 
potrivit experienţei mele, oamenii nu încearcă atât de mult 
atunci când veştile sunt bune. Am atins cu degetele încet 
spatele capului. Durea tare, dar părea că dispăruse durerea 
aceea adâncă, necruțătoare. Şi n-a fost nici un pic de sânge 


pe degete când m-am uitat la ele. 

Am mers târşâit în josul coridorului şi am ridicat 
receptorul. 

— Alo? 

— Ei bine, cel puţin n-o să mai trebuiască să-ţi faci griji 
că trebuie să depui mărturie la audierile pentru atribuirea 
custodiei copilului. 

— Bill? 

— Aha. 

— De unde ai ştiut... 

M-am înclinat spre tejghea şi m-am uitat mijit la 
ceasul-pisică ce-şi legăna supărător coada. Trecuse de şapte 
şi douăzeci de minute şi era deja o căldură infernală. O 
căldură din aceea de ţi se usucă apa-n gură, după cum ne 
place nouă, marţienilor de pe TR, să spunem. 

— De unde ştii că s-a hotărât... 

— N-am habar de treburile lui nici cât negru sub unghie. 
— Bill părea cu spiritul încins. — N-a sunat niciodată să-mi 
ceară sfatu', iar io nu l-am sunat niciodată să i-l dau. 

— Ce s-a întâmplat? Ce se petrece? 

— N-ai deschis încă televizoru'? 

— N-am pus încă nici de cafea. 

Nici o scuză din partea lui Bill; era un tip care credea că 
oamenii care nu se trezesc până la şase dimineaţa merită tot 
ce primesc. Eu eram treaz acum, însă. Şi aveam o bănuială 
destul de bună despre ce urma să aflu. 

— S-a omorât Devore azi-noapte, Mike. A intrat în cada 
plină cu apă rece şi şi-a tras o pungă de plastic peste cap. Nu 
tre' să-i fi luat mult, având plămânii aşa cum îi avea. 

Nu, mi-am spus, probabil că nu-i luase mult. In pofida 
căldurii umezi de vară care deja se instaura în casă, am 
tremurat. 

— Cine l-a găsit? Femeia? 

— Aha, sigur. 

— La ce oră? 

— "Cu puţin înainte de miezul nopţii", au zis la ştirile de 
pe Canalu' 6. 


Chiar atunci când mă trezisem eu pe canapea şi mă 
mutasem amorţit în pat, cu alte cuvinte. 

— E implicată? 

— Dacă a făcut pe doctoru' Kevorkian, adică? Reportaju' 
pe care l-am văzut io n-a spus nimic de aşa ceva. Moara de 
bârfe de la Magazinu' General o să pornească vioaie-acu', da' 
n-am fost pe-acolo încă să-mi iau porţia de tărâţe. Dacă l-a 
ajutat, nu cred c-o să aibă vreodată probleme d-asta, tu ce 
zici? Bătrânu' avea optzeci şi cinci şi nu era deloc sănătos. 

— Ştii cumva dacă va fi înmormântat pe TR? 

— California. Ea a zis că serviciu' funerar o să fie marţi, în 
Palm Springs. 

M-a străbătut o senzaţie copleşitoare de bizar când 
mi-am dat seama că sursa problemelor lui Mattie poate că 
urma să zacă într-o capelă înconjurat de flori, în timp ce 
Prietenii lui Kyra Devore urmau să-şi digere prânzul şi să se 
pregătească să arunce cu Frisbee-ul. O să fie o sărbătoare, 
mi-am spus întrebător. Nu ştiu cum o să se descurce ei în 
Micuța Capelă a Microcipurilor din Palm Springs, dar pe 
Wasp Hill Road, oamenii o să danseze şi o să-şi arunce 
brațele spre cer şi-o să strige Da, Doamne. 

Niciodată în viaţă nu mă bucurasem să aud de moartea 
cuiva, dar eram bucuros acum să aud de moartea lui Devore. 
Bastardul ăla bătrân mă aruncase în lac... dar, înainte să se 
termine ziua, el fusese cel care se înecase. Se înecase într-o 
pungă de plastic, şezând în cada cu apă rece. 

— Ai vreo idee cum de-au pus cei de la tv mâna pe ştire 
atât de repede? 

Nu fuseseră superrapizi, nu, având în vedere că 
trecuseră şapte ore de la descoperirea cadavrului şi până la 
ştirile de la ora şapte, dar reporterii tv au o tendinţă spre 
lenevie. 

— l-a sunat Whitmore. A ţinut o conferinţă de presă chiar 
acolo în ho-lu' de la Warrin'ton la două dimineaţa. A răspuns 
la-ntrebări şezând pe sofaua aia mare şi castanie, din pluş, 
cea despre care Jo spunea mereu că ar trebui să fie-ntr-o 
pictură de salon în ulei, cu o femeie goală care şede pe ea. 


Ţi-aminteşti? 

— Mda. 

— Am văzut doi ajutori de şerif plimbându-se prin fundal, 
plus un tip pe care mi l-am amintit de la Casa de Pompe 
Funebre a lu' Jaquard din Motton. 

— Asta-i ciudat, am spus. 

— Aha, cadavru' era încă la etaj, cât timp îşi răcea 
Whitmore gingiile... da' ea zicea că nu face decât să urmeze 
ordinele şefului. A zis c-a lăsat o casetă pe care zicea c-o 
făcuse vineri noaptea să nu afecteze preţu' de bursă al 
companiei şi că voia ca Rogette să sune la presă imediat şi să 
asigure oamenii că compania-i beton, că-ntre fiu' lui şi Con- 
siliu' Director totu' o să fie dulce ca mierea. Apoi a zis despre 
serviciul funerar din Palm Springs. 

— Se sinucide, după care ţine o conferinţă de presa la 
ora două dimineaţa prin intermediar, ca să-i liniştească pe 
acţionari. 

— Aha. Şi-i chiar stilu' lui. 

Tăcerea a căzut între noi pe fir. Am încercat să mă 
gândesc şi n-am putut. Tot ce ştiam era că voiam să merg la 
etaj şi să lucrez, fie că mă durea capul, fie că nu. Voiam să 
mă realătur lui Andy Drake, lui John Shackleford şi prietenului 
din copilărie al lui Shackleford, groaznicul Ray Garraty Exista 
nebunie în povestea mea, însă era o nebunie pe care o 
înţelegeam. 

— Bill, am spus în sfârşit, suntem în continuare prieteni? 

— Christoase, da, a spus prompt. Da' dacă-s unii prin jur 
care-ţi par că se feresc puţin, atunci o să ştii de ce, nu? 

Sigur că ştiam. Mulţi vor da vina pe mine pentru moartea 
bătrânului. Era o nebunie, având în vedere starea lui de 
sănătate, şi în nici un caz asta nu avea să fie părerea 
majorităţii, dar ideea va dobândi o anumită credibilitate, cel 
puţin pe termen scurt — ştiam asta la fel de bine cum ştiam 
adevărul despre prietenul din copilărie al lui John Shackleford. 

Copilaşi, odată ca niciodată a fost o gâscă ce-a zburat 
înapoi spre micuțul orăşel neîncorporat în care locuise pe 
când nu era decât o gâscuţă neprihănită. A-nceput să depună 


minunate ouă de aur, iar orăşenii s-au adunat cu mic, cu 
mare în jurul ei să se minuneze şi să-şi primească fiecare 
porţia. Ei bine, în orice caz, gâscă aceea a ajuns în sfârşit în 
cuptor şi cineva a trebuit să-şi asume responsabilitatea 
ridicării temperaturii. Eu aveam să primesc o parte, dar 
bucătăria lui Mattie era posibil să se încingă puţin mai tare ca 
a mea; ea avusese temeritatea de a se lupta pentru copilul ei 
în loc să-l ofere ca pe tavă, fără nici un cuvânt. 

— Ţine-ţi capu' în cutie următoarele câteva săptămâni, a 
spus Bill. Ast-ar fi sfatu' meu. De fapt, dacă ai avea treburi 
care să te depărteze de-a dreptu' de pe TR pân' se liniştesc 
apele, ast-ar fi şi mai bine. 

— Apreciez gândul tău bun, dar nu pot. Scriu o carte. 
Dacă-mi adun rahatu' şi mă mut, s-ar putea să-mi moară-n 
braţe. Mi s-a mai întâmplat şi nu vreau s-o mai păţesc o dată. 

— E-o poveste bunicică, nu-i aşa? 

— Nu-i rea, dar nu asta-i important. E... ei bine, hai să 
spunem că asta-i importantă pentru mine din alte motive. 

— N-ar rezista unei călătorii până la Derry? 

— Încerci să scapi de mine, William? 

— Incerc să-ţi fiu de ajutor, atâta tot — treaba mea-i de 
îngrijitor, să ştii. Şi să nu zici că nu te-am prevenit: stupu' o 
să-nceapă să zumzăie. Despre tine circulă două poveşti, Mike. 
Una e că te dai în bărci cu Mattie Devore. Cealaltă-i că te-ai 
întors să scrii ceva crunt pe TR. Să dezgropi toate scheletele 
de care poţi da. 

— Să-nchei ce-a început Jo, cu alte cuvinte. Cine-a 
împrăştiat povestea asta, Bill? 

Tăcere din partea lui Bill. Ne aflam din nou pe-o falie 
seismică şi de data asta falia părea mai nesigură ca niciodată. 

— Cartea la care lucrez e-un roman, am spus. Plasat în 
Florida. 

— Oh, aha? 

Nu ai fi spus că cele trei mici silabe pot conţine atâta 
uşurare. 

— Crezi că poţi răspândi treaba asta? 

— Cre' că pot, a spus. Dacă-i spui Brendei Meserve, 


începe să se-nvârtă chiar şi mai repede şi ajunge chiar şi mai 
departe. 

— Bine, aşa voi face. Cât despre treaba cu Mattie... 

— Mike, nu trebuie să te... 

— Nu mă dau în bărci cu ea. Nu aşa stau lucrurile. 
Lucrurile stau astfel: umblam pe stradă, am dat colţul şi am 
văzut un tip masiv bătându-l pe-unu pirpiriu. — Am făcut o 
pauză. — Ea şi cu avocatul ei plănuiesc un picnic cu grătar la 
rulota ei marţi la prânz. Am de gând să merg şi eu. Crezi că 
c-o să-şi zică oamenii că dansăm pe mormântul lui Devore? 

— Unii, da. Royce Merrill, da. Dickie Brooks, da. 
Doamnele bătrâne în pantaloni, aşa le zice Yvette. 

— Ei bine, dă-i dracului, am spus. Până la ultimul. 

— Inţeleg ce simţi, dar spune-i fetei să nu facă paradă în 
faţa oamenilor, aproape că m-a rugat el. Fă măcar asta, Mike. 
N-o s-o doară mâna să tragă grătaru' ăla în spatele rulotei, 
nu? Cel puţin, cu el acolo, oamenii de la magazin şi de la 
garaj n-o să vadă altceva decât fumu'. 

— O să-i transmit mesajul. lar dacă mă ocup eu de gătit, 
o să pun chiar eu grătarul în spate. 

— Ai face bine să păstrezi distanţa faţă de fata aia şi de 
copilu' ei, a spus Bill. Poţi să-mi zici că nu-i treaba mea, da-ţi 
vorbesc ca un unchi neamţ, îţi zic spre binele tău. 

Am avut atunci o străfulgerare din vis. Strângerea 
alunecoasă şi intensă când am pătruns-o. Sânii aceia mici cu 
sfârcurile lor tari. Vocea ei în întuneric, spunându-mi că pot să 
fac ce vreau. Corpul mi-a răspuns aproape imediat. 

— Ştiu că asta faci, am zis. 

— Bine. 

Părea uşurat că nu am de gând să-l mustru — să-l duc la 
şcoală, s-ar fi exprimat el. 

— Te las să te duci să-ţi iei micu' dejun. 

— Apreciez că m-ai sunat. 

— Aproape că era să n-o fac. M-a convins Yvette. A zis: 
"Ti-a plăcut dintotdeauna de Mike şi de Jo Noonan mai mult 
decât de toţi ăilalţi pentru care lucrai. Să nu-i întorci spatele, 
acuma că s-a-ntors acasă." 


— Spune-i că apreciez gestul, am zis. 

Am închis receptorul şi m-am uitat la el gânditor. Se 
părea că ne înţelegem din nou bine... dar nu mi se părea că 
suntem tocmai prieteni. În mod sigur, nu aşa cum fuseserăm. 
Situaţia se schimbase atunci când îmi dădusem seama că mă 
minţea în privinţa unor lucruri şi că nu-mi spunea nimic de- 
spre altele; se schimbase şi atunci când îmi dădusem seama 
cum aproape că-i numise pe Sara and the Red-Tops. 

Nu poți condamna o persoană pentru ceea ce e posibil 
să fie doar o plăsmuire a imaginației tale. Adevărat, şi 
voiam să încerc să nu fac asta... dar ştiam ce ştiu. 

Am intrat în sufragerie, am deschis televizorul, apoi l-am 
închis la loc. Antena mea parabolică prindea în jur de cincizeci 
sau şaizeci de posturi diferite şi nici unul dintre ele nu era 
local. Aveam, totuşi, un televizor portabil în bucătărie şi, 
dacă-i îndreptam urechile de iepure spre lac, prindeam 
WMTW, postul afiliat ABC-ului, din Maine-ul de vest. 

Am luat biletul lui Rogette, am intrat în bucătărie şi am 
deschis micuțul aparat Sony pus cu grijă sub dulăpioare, 
lângă filtrul de cafea. Bună dimineața, America era în 
desfăşurare, dar urmau să facă o pauză curând pentru ştirile 
locale. Între timp mi-am trecut privirea peste bilet, de data 
asta concentrându-mă asupra felului de exprimare mai mult 
decât asupra mesajului, cel care-mi captase întreaga atenţie 
cu o seară în urmă. 

Max speră să se întoarcă în California cu avionul 
personal foarte curând, scrisese ea. 

Are treburi care nu mai pot fi amânate, scrisese ea. 

Dacă promiteţi să-l lăsaţi să se odihnească în pace, 
scrisese ea. 

Era un blestemat bilet de sinucigaş. 

— Ştiai, am spus, trecându-mi degetul mare peste 
literele ieşite în relief ale numelui ei. Ştiai când ai scris asta şi 
probabil şi atunci când aruncai cu pietre în mine. Dar de ce? 

Custodia are responsabilităţile ei, scrisese ea. Să nu 
uitaţi că v-a spus asta. 

Dar chestiunea custodiei se încheiase, corect? Nici măcar 


un judecător adus pe sus şi plătit n-ar putea acorda custodia 
unuia care e mort. 

BDA a făcut într-un sfârşit loc buletinului de ştiri locale, 
în care sinuciderea lui Max Devore era ştirea de deschidere. 
Imaginea de pe ecranul televizorului era ceţoasă, dar am 
reuşit să văd sofaua castanie de care pomenise Bill şi pe 
Rogette Whitmore şezând pe ea cu mâinile împreunate sobru 
în poala. Mi s-a părut că unul dintre ajutorii de şerif din fundal 
era George Footman, deşi puricii erau prea mulţi ca să fiu 
absolut sigur. 

Domnul Devore îi vorbise frecvent în ultimele opt luni 
despre sinucidere lui Whitmore. Se simţise foarte rău. O 
rugase să iasă cu el în seara precedentă, iar ea îşi dădea 
acum seama că bătrânul voise să vadă un ultim apus de 
soare. Şi fusese unul chiar spectaculos, a adăugat ea. Aş fi 
putut sta de martor pentru asta; îmi aminteam apusul foarte 
limpede, având în vedere faptul că aproape mă înecasem la 
lumina lui. 

Rogette citea declaraţia lui Devore când a sunat din nou 
telefonul. Era Mattie, şi plângea în accese violente. 

— Ştirile, a spus, Mike, ai văzut... ai aflat... 

La început doar atât a reuşit să spună coerent. l-am spus 
că aflasem, că mă sunase Bill Dean şi că apoi prinsesem 
câteva informaţii de la ştirile locale. A încercat să spună şi ea 
ceva şi n-a reuşit să vorbească. Vinovăţie, uşurare, oroare, 
chiar şi ilaritate — am auzit toate lucrurile astea în plânsul ei. 
Am întrebat-o unde e Ki. Puteam înţelege ce simţea Mattie — 
până să vadă ştirile de dimineaţă, crezuse că bătrânul Max 
Devore era duşmanul ei cel mai crunt — dar nu-mi plăcea 
ideea unei fetiţe de trei ani asistând la prăbuşirea psihică a 
mamei sale. 

— În spate, a reuşit. Şi-a luat micul dejun. Acum ţine un 
picnic pentru pă-pă-pă... un picnic pentru păpu-pă-păpu... 

— Un picnic pentru păpuşă. Da. Bine. Dă-i drumul, atunci. 
La tot. Dă-i drumul afară. 

A plâns cel puţin pentru două minute, poate mai mult. 
Am rămas cu telefonul la ureche, transpirând în căldura de 


iulie, încercând să-mi păstrez calmul. 

O să-ți ofer o singură ocazie să-ţi salvezi sufletul, îmi 
spusese Devore, dar în dimineaţa asta el era mort şi sufletul 
lui cine ştie unde se afla. Era mort, Mattie era liberă, eu 
scriam. Viaţa ar fi trebuit să mi se pară minunată, dar nu mi 
se părea. 

Intr-un sfârşit, a început să-şi recapete controlul. 

— Imi cer scuze, n-am mai plâns aşa — să plâng cu 
adevărat — de când a murit Lance. 

— E de înţeles şi ţi se permite. 

— Vino la prânz, a spus. Te rog să vii la prânz, Mike. Ki îşi 
va petrece după-amiaza cu o prietenă pe care şi-a făcut-o la 
Şcoala Biblică de Vară şi putem sta de vorbă. Simt nevoia să 
vorbesc cu cineva... Dumnezeule, mi se învârte capul. Spune, 
te rog, c-o să vii. 

— Mi-ar face plăcere, dar e-o idee proastă. Mai ales 
dacă-i şi Ki plecată. 

l-am oferit versiunea remaniată a discuţiei mele cu Bill 
Dean. M-a ascultat cu atenție. Am crezut că la final mă 
aştepta o răbufnire de furie, dar uitasem un lucru simplu: 
Mattie Stanchfield Devore îşi petrecuse pe-aici toată viata. 
Ştia exact care e mersul lucrurilor. 

— Ştiu şi eu că lucrurile se vor vindeca mai repede 
dacă-mi ţin ochii în pământ, gura închisă şi genunchii unul 
lângă altul, a spus, şi-o să fac tot ce pot să fie bine, dar 
diplomaţia numai până aici ajunge. Bătrânul încerca să-mi ia 
fiica, chiar nu-şi dau seama de lucrul ăsta cei de la bleste- 
matul ăla de magazin general? 

— Eu îmi dau seama. 

— Ştiu. Din cauza asta voiam să discut cu tine. 

— Ce zici dacă luăm o cină ceva mai devreme în parcul 
public din Castle Rock? În acelaşi loc ca şi vineri? Pe la cinci? 

— Va trebui s-o aduc pe Ki... 

— Perfect, am spus. Adu-o. Spune-i că ştiu "Hansel şi 
Gretel" pe de rost şi că-s dispus să i-o spun şi ei. Vrei să-l suni 
tu pe John în Philly? Să-i dai detaliile? 

— Da. Mai aştept cam o oră. Dumnezeule, sunt atât de 


fericită. Ştiu că nu-i bine asta, dar sunt atât de fericită, că-mi 
vine să explodez! 

— Înseamnă că suntem doi. 

A urmat o pauză de partea cealaltă a firului. Am auzit o 
inspiraţie prelungă, lichidă. 

— Mattie? Eşti bine? 

— Da, dar cum îi spui unui copil de trei ani că i-a murit 
bunicul? 

Spune-i că beşina aia bătrână a alunecat şi a căzut cu 
capu-n fată într-o Pungă Glad, mi-am zis, apoi mi-am apăsat 
gura cu dosul palmei să înăbuş o revărsare de chicoteli 
nebuneşti. 

— Nu ştiu, dar va trebui s-o faci imediat ce intră în casă. 

— Da? De ce? 

— Fiindcă o să te vadă. O să-ţi vadă faţa. 


Am rezistat exact două ore în biroul de la etaj, după care 
m-a gonit căldura — termometrul de pe verandă arăta treizeci 
şi cinci de grade la ora zece. Mi-am spus că probabil la al 
doilea etaj e chiar şi mai cald. 

Sperând să nu fac vreo greşeală, am scos din priză 
IBM-ul şi l-am dus la parter. Lucram fără cămaşă şi, 
traversând sufrageria, spatele maşinii de scris a alunecat în 
transpiraţia care-mi acoperea plexul şi aproape că mi-am 
scăpat-o pe expirata aia blestemată pe degetele de la 
picioare. Asta m-a dus cu gândul la gleznă, cea la care mă 
lovisem căzând în lac, şi am aşezat maşina de scris jos să mă 
uit la ea. Pielea era colorată, negru şi purpuriu şi roşiatic pe la 
margini, dar nu era cine ştie cât de umflată. Probabil că o 
ajutase să nu se umfle apa rece în care m-am scufundat. 

Am aşezat maşina de scris pe masa de pe estacadă, am 
tras până acolo prelungitorul care intra în priza de sub ochiul 
vigilent al lui Bunter şi m-am aşezat cu faţa spre suprafaţa 
albastră-cenuşie a lacului. Am aşteptat să mă lovească unul 
dintre vechile mele atacuri de anxietate — stomacul crispat, 
ochii pulsând şi, mai rău ca toate, senzaţia bandelor invizibile 


din oţel strânse în jurul pieptului meu, împiedicându-mă să 
respir. Cuvintele au început să curgă aici la fel de uşor ca şi la 
etaj, iar bustul meu dezgolit se simţea perfect în briza care 
sufla dinspre lac din când în când. Am uitat de Max Devore, 
de Mattie Devore, de Kyra Devore. Am uitat de Jo Noonan şi 
de Sara Tidwell. Am uitat de mine. Preţ de două ore m-am 
aflat înapoi în Florida. Execuţia lui John Shackleford se 
apropia. Andy Drake se afla într-o cursă contra cronometru. 

Telefonul m-a trezit la realitate şi pentru prima dată nu 
mă deranja că mă întrerupe. Dacă nu aş fi fost oprit, aş fi 
continuat să scriu până ce m-aş fi topit pur şi simplu pe 
estacadă într-un maldăr de scursori. 

Era fratele meu. Am discutat despre mama — după 
părerea lui, îi lipsea acum întregul acoperiş şi nu doar câteva 
ţigle — şi despre sora ei, Francine, care-şi rupsese şoldul în 
iunie. Sid voia să ştie cum mă descurc şi i-am spuscă mă 
descurc bine, avusesem nişte probleme să pornesc o nouă 
carte, dar că acum, se părea, îmi reintrasem în mână (în fami- 
lia mea, singura dată când ai voie să discuţi despre probleme 
e după ce au trecut). Şi ce mai făcea Sidster? Beton, a spus 
el, ceea ce am presupus că însemna foarte bine — Siddy are 
un copil de doisprezece ani şi, prin urmare, e mereu la zi cu 
expresiile de argou. Noua afacere de contabilitate începea să 
prindă rădăcini, deşi se temuse o vreme pentru ea (era 
pentru prima dată că auzeam asta, desigur). Nu va putea 
niciodată să-mi mulţumească pentru împrumutul pe care i-l 
dădusem în noiembrie trecut. l-am răspuns că măcar atât 
puteam face şi eu, ceea ce era cât se poate de adevărat, mai 
ales având în vedere cât de mult timp — atât în persoană, cât 
şi la telefon — petrecea cu mama, comparativ cu mine. 

— Ei bine, te las să pleci, mi-a spus Siddy după alte 
câteva amabilităţi — niciodată nu spune pa sau ne auzim 
când vorbeşte la telefon, ci mereu e; bine, te las să pleci, ca 
şi când te-ar fi ţinut ostatic. Ai face bine să stai la rece, Mike 
— Canalul Meteorologic spune că va fi mai cald ca-n iad în 
Noua Anglie în tot sfârşitul de săptămână. 

— Am lacul la-ndemână dacă se înrăutăţeşte situaţia. 


Hei, Sid? 

— Hei ce? 

Ca şi cu Te /as să pleci, Hei ce era o expresie din 
copilărie. Era într-un fel reconfortantă; era într-un fel şi 
înfricoşătoare. 

— Ai noştri se trag toţi din Prout's Neck, corect? Vreau să 
zic din partea lui tata. 

Mama a venit dintr-o lume complet diferită — o lume în 
care bărbaţii poartă tricouri de vară Lacoste, femeile poartă 
mereu combinezoane întregi sub rochii şi toată lumea 
cunoaşte al doilea vers din "Dixie" pe de rost. Îl întâlnise pe 
tata în Portland când participa la un concurs între majorete. 
Materfamilias era de viţă nobilă, din Memphis, iubire, şi nu-ţi 
dădea voie să uiţi lucrul ăsta. 

— Aşa cred, a spus el. Mda. Dar să nu-ncepi să-mi pui tot 
felul de întrebări despre arborele nostru genealogic, Mike — 
încă nu-s prea sigur care-i diferenţa între nepot şi verişor, şi 
acelaşi lucru i l-am spus şi lui Jo. 

— Chiar aşa? 

Totul se redusese la nemişcare în interiorul meu... dar nu 
pot spune că mă luase prin surprindere. Nu mă mai luase. 

— Ahă, sigur că da. 

— Ce a vrut să ştie? 

— Tot ce-i puteam spune. Ceea ce nu-i mult. l-aş fi putut 
spune aproape totul despre stră-străbunicul mamei, cel 
care-a fost omorât de indieni, dar lui Jo nu părea să-i pese de 
vreunul dintre cei din partea mamei. 

— Cam când se întâmpla asta? 

— Are vreo importanţă? 

— S-ar putea. 

— Bine, să vedem. Cred că atunci când a avut Patrick 
operaţia de apendictomie. Mda, sigur a fost aşa. Februarie al 
lui '94. Sau putea să fi fost martie, dar sunt destul de sigur că 
a fost februarie. 

Cu şase luni înainte de parcarea din faţa farmaciei Rite 
Aid, Jo se mişca în umbra propriei sale morţi, asemeni unei 
femei care păşeşte sub umbra unei pancarte. Nu era 


însărcinată, însă, nu încă. Jo făcând excursii de-o zi pe TR, Jo 
punând întrebări, unele de genul celor care-i fac pe oameni să 
se simtă răniţi, potrivit lui Bill Dean... dar continuase chiar şi 
aşa să le pună. Mda. Fiindcă atunci când pornea o treabă, Jo 
era ca un terier cu o bucată de cârpă între fălci. Pusese ea 
întrebări despre bărbatul în veston maro? Cine era bărbatul în 
veston maro? 

— Pat era în spital, sigur. Doctorul Alpert spunea că 
reacţionează bine, dar când a sunat telefonul, am sărit spre el 
— mă aşteptam parcă să fie el, Alpert, să-mi spună că Pat 
suferise o recădere sau ceva. 

— De unde Dumnezeu ai căpătat sentimentul ăsta de 
soartă nemiloasă, Sid? 

— Nu şt'u, amice, da-l am. În orice caz, nu era Alpert, era 
Johanna. Voia să ştie dacă avem vreun strămoş — cu trei, 
poate chiar patru generaţii în urmă — care să fi trăit acolo 
unde eşti tu acum sau într-unul dintre oraşele din împrejurimi. 
l-am spus că nu ştiu, dar că s-ar putea să ştii tu. De strămoşi, 
vreau să zic. A zis că nu vrea să te întrebe, fiindcă era vorba 
de-o surpriză. A fost o surpriză? 

— Una mare de tot, am spus. Tata a fost pescar de 
homari... 

— Muşcă-ţi limba, a fost un artist — "un primitiv de pe 
malul mării". Mama încă-i mai spune aşa. 

Pe Siddy nu-l prea prinsese râsul. 

— Rahat, vindea măsuţe de servit homari şi pescăruşi 
pentru peluză turiştilor atunci când se simţea rea reumatic să 
iasă cu barca în golf şi să ridice capcanele. 

— Eu ştiam lucrurile astea, dar mama şi-a retuşat viaţa 
ca pe-un film adaptat pentru televiziune. 

Cât de adevărat. Propria noastră versiune de Blanche Du 
Bois”. 

— Tata prinde homari în Prout's Neck. El... 

Siddy s-a întrerupt, cântând primul vers din "Pappa Was 


42 Personaj de film, interpretat de Vivien Leigh, care a jucat şi 
rolul lui Scarlett O'Hara în pelicula Pe aripile vântului. 


a Rollin' Stone" pe-o voce falsă de tenor. 

— Haide, e serios ce-ţi zic. A primit prima lui barcă de la 
taică-său, corect? 

— Aşa spune povestea, a fost Sid de acord. Betty cea 
Leneşă a lui Jack Noonan, proprietate iniţială a lui Paul 
Noonan. Tot din Prout's. A avut nevoie de al naibii de multe 
reparaţii după Uraganul Donna, din 1960. Cred că Donna a 
fost. 

La doi ani după ce mă născusem eu. 

— lar tata a scos-o la vânzare în '63. 

— Mda. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu ea, dar a lui Bunicu' 
Paul a fost la-nceput, asta-i sigur. Ţi-aminteşti câtă tocană de 
homar am mâncat în copilărie, Mikey? 

— Chifteluţe de pe malul mării, am spus, de-abia 
gândindu-mă la aşa ceva. Asemenea majorităţii copiilor 
crescuţi pe coasta Maine-ului, nu mă pot închipui comandând 
homar într-un restaurant — asta-i pentru cei din interiorul 
continentului. Mă gândeam la Bunicu' Paul, care se născuse în 
anii 1890. Paul Noonan l-a zămislit pe Jack Noonan, Jack 
Noonan i-a zămislit pe Mike şi pe Sid Noonan, şi asta era tot 
ce ştiam eu cu adevărat, cu excepţia faptului că Noonan-ii 
crescuseră cu toţii foarte departe de locul unde mă aflam eu 
acum şi unde-mi transpirau creierii de căldură. 

S-au căcat în aceeaşi hazna. 

Devore înţelesese greşit, asta era tot — când noi 
Noonan-ii nu purtam cămăşi sport şi când nu eram de viţă 
nobilă din Memphis, eram locuitori ai Prout's Neck-ului. Era 
foarte puţin probabil ca străbunicul lui Devore şi cu 
străbunicul meu să fi avut ceva de-a face unul cu celălalt, 
oricare ar fi fost cazul; babalăâcul avusese de două ori vârsta 
mea, iar asta însemna că generaţiile nu se potriveau deloc. 

Dar, dacă se înşelase complet, ce mai căutase Jo? 

— Mike? m-a întrebat Sid. Eşti acolo? 

— Mda. 

— Eşti bine? Nu pari în ape prea bune, trebuie să-ţi zic. 

— E din cauza căldurii, am spus eu. Ca să nu mai 
pomenesc şi de sentimentul tău al sorții necruțătoare. Mersi 


de telefon, Siddy. 
— Mersi că eşti alături de mine, frate. 
— Beton, am zis. 


M-am dus la bucătărie să-mi iau un pahar cu apă rece. 
Umplându-l, am auzit magneţii de pe uşa frigiderului 
mişcându-se. M-am întors pe călcâie dintr-o mişcare, vărsând 
apă pe picioarele mele goale şi de-abia observând asta. Eram 
la fel de tensionat ca şi un copil care crede că-l poate gini pe 
Moş Crăciun înainte să urce la loc pe horn. 

De-abia dacă am reuşit să văd nouă litere din plastic 
adunându-se în cerc din toate punctele cardinale. 
CARLADEAN, formau ele... dar numai pentru o clipă. Cine ştie 
ce prezenţă, înspăimântătoare dar nevăzută, a trecut pe 
lângă mine. Nici măcar un fir de păr nu mi s-a mişcat, dar am 
încercat totuşi un sentiment puternic că sunt lovit, aşa cum 
eşti lovit de aerul stârnit de-un tren expres dacă stai chiar 
lângă linia galbenă a platformei când trece trenul prin gară. 
Am strigat surprins şi am încercat pe bâjbâite să-mi aşez 
paharul cu apă la loc pe tejghea, vărsându-l. Nu mai simţeam 
nevoia apei reci, fiindcă temperatura din bucătăria Sarei 
Laughs scăzuse simţitor. 

Am expirat şi am văzut aburi, la fel cum vezi într-o zi 
răcoroasă de ianuarie. O suflare, poate două, şi a dispărut — 
dar fusese acolo, sigur că da, iar preţ de poate cinci secunde, 
pelicula de transpiraţie de pe corpul meu s-a transformat în 
ceea ce mi s-a părut a fi o pojghiţă de gheaţă. 

CARLADEAN a explodat în toate direcţiile — parcă aş fi 
urmărit un atom fiind distrus într-un desen animat. Litere, 
fructe şi legume magnetizate au zburat de pe uşa frigiderului 
şi s-au împrăştiat prin bucătărie. Pentru o clipă, furia care a 
alimentat acea împrăştiere s-a materializat în ceva ce aproa- 
pe că am putut vedea, un fel de praf de puşcă. 

Şi ceva a trecut prin faţa ei, suspinând şi şoptind ceva ce 
mai auzisem înainte: 

— Oh, Mike. Oh, Mike. 


Era vocea pe care o prinsesem pe caseta din 
Memo-Scriber şi, chiar dacă atunci nu fusesem sigur, acum 
era — era vocea lui Jo. 

Dar cine putea fi cealaltă prezenţă? De ce oare 
împrăştiase literele? 

Carla Dean. Nu era vorba de soţia lui Bill; ea era Yvette. 
Mama lui să fie? Bunica lui? 

M-am plimbat încet prin bucătărie, adunând magneţii 
pentru frigider precum animalele într-o vânătoare de păsări 
de pradă şi lipindu-le înapoi pe aparatul Kenmore lângă 
mâner. Nu mi le-a smuls nimic din mâini; nimic nu mi-a 
îngheţat transpiraţia de pe gât; clopoţelul lui Bunter n-a su- 
nat. Totuşi, nu eram singur, şi ştiam asta. 

CARLADEAN: voise Jo ca eu să ştiu. 

Altcineva nu voise acest lucru. Altcineva trecuse pe lângă 
mine ca un participant la cursa Wabash Cannonball”, 
încercând să împrăştie literele înainte să le pot citi. 

Jo era aici; tot aici era şi un băiat care plângea noaptea. 

Cine altcineva mai era? 

Cine mai împărțea casa cu mine? 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


Nu le-am văzut de la început, ceea ce nu m-a mirat; se 
părea că jumătate din Castle Rock se afla în parcul public la 
vremea când după-amiaza aceea înăbuşitoare de sâmbătă se 
grăbea spre seară. Aerul sclipea de-o lumină ceţoasă de 
mijloc de vară şi, în ea, copiii forfoteau în jurul aparatelor de 
pe terenul de joacă, câţiva bătrâni în veste de-un roşu-aprins 
— un fel de club, am presupus — jucau şah şi un grup de 
tineri stăteau întinşi pe iarbă şi ascultau un adolescent cu 
banană pe cap cum cântă la chitară şi fredonând un cântec 


% Pistă de agrement pentru motocicliştii amatori şi 
profesionişti, situată în nord-estul statului Ohio şi având o 
lungime de o sută de kilometri. 


pe care mi-l aminteam, de pe un disc vechi cu lan şi Sylvia, o 
melodie veselă care spunea: 


"Ella Speed se iubea de mama focului, cu unu' 
John Martin a-mpuşcat-o pe Ella c-un Colt patruşunu... 


N-am văzut nici un alergător şi nici un câine fugind după 
frisbee. Era mult prea a dracu de cald. 

Mă întorceam să mă uit la estradă, unde o formaţie de 
opt bărbaţi numită The Castle Rockers îşi instala 
instrumentele (aveam o bănuială că mai departe de "In the 
Mood" nu atingeau rock and roll-ul), când m-a lovit o 
persoană mică din spate, prinzându-mă chiar de deasupra 
genunchilor şi aproape aruncându-mă pe iarbă. 

— Te-am plins! a strigat, voioasă, persoana cea mică. 

— Kyra Devore! a strigat Mattie, părând atât amuzată, 
cât şi supărată. O să-l trânteşti la pământ! 

M-am întors, am lăsat să-mi cadă din mână punga 
McDonalds pătată cu ulei pe care o aveam cu mine şi am 
ridicat copila. Mi s-a părut ceva natural şi mi s-a părut ceva 
minunat. Nu-ţi dai seama de greutatea unui copil sănătos 
până ce nu ridici unul în braţe, şi nici nu înţelegi viaţa care-l 
străbate precum un cablu încins. Nu mi s-a pus un nod în gât 
("Nu face pe sensibilu' cu mine, Mike", îmi şoptea uneori 
Siddy la cinema când eram mici şi mi se udau ochii la părţile 
mai triste), dar m-am gândit la Jo, da. Şi la copilul pe care-l 
purta în ea când a căzut în parcarea aia nenorocită, da, şi la 
asta. 

Ki ţipa ascuţit şi râdea, cu braţele desfăcute şi cu părul 
atârnându-i în două şuviţe comice scoase în evidenţă de 
beretele cu Raggedy Arm şi Andy. 

— Nu-l gâdila pe propriul tău fundaş! am tipat, zâmbind 
şi, spre încântarea mea, fetiţa a strigat-o înapoi la mine: 

— Nu-l ghidila pe plopliu tău fundaş! Nu-l ghidila pe 
plopliu tău fundaş! 

Am aşezat-o înapoi în picioare, râzând amândoi. Ki a 


făcut un pas în spate, s-a împiedicat şi a căzut în fund pe 
iarbă, râzând mai tare ca niciodată. Am avut atunci un gând 
nemilos, scurt, dar, oh, atât de limpede: Dacă ar putea măcar 
să vadă şopârloiul ăla bătrân cât de mult îi este simțită lipsa. 
Cât de trişti eram de moartea lui. 

Mattie a venit spre mine şi astă-seară arăta aşa cum mi-o 
imaginasem cu jumătate de minte când o întâlnisem: ca unul 
dintre copiii aceia minunaţi, privilegiați, pe care-i vezi la 
cluburile country, fie prostindu-se cu prietenii lor, fie şezând 
serioşi la cină alături de părinţii lor. Era îmbrăcată într-o ro- 
chie albă, fără mâneci, şi era încălţată în pantofi cu toc jos, 
părul căzându-i liber pe umeri, o atingere de ruj văzându-i-se 
pe buze. Ochii aveau o sclipire în ei care nu mai fusese acolo. 
Când ne-am îmbrăţişat, i-am simţit mirosul parfumului şi 
atingerea sânilor ei mici şi fermi. 

Am sărutat-o pe obraz; ea m-a sărutat în susul 
maxilarului, producând un zgomot puternic în urechea mea, 
pe care l-am simţit pe toată şira spinării. 

— Spune-mi că lucrurile o să fie mai bine acum, mi-a 
şoptit, încă ţinându-mă în braţe. 

— Cu mult mai bine acum, am spus, iar ea m-a 
îmbrăţişat din nou, şi mai tare. Apoi s-a îndepărtat. — Sper că 
ai adus mâncare multă, flăcăule, fiindcă noi suntem femei 
foarte flămânde. Corect, Kyra? 

— Eu ghidil pe plopliu meu fundaş, a spus Ki, apoi s-a 
lăsat pe spate, pe coate, chicotind delicios spre cerul luminos 
şi diafan. 

— Haide, am spus şi am prins-o de mijloc. Am dus-o în 
felul acesta până la masa de picnic cea mai apropiată, Ki 
dând din picioare şi fluturând din braţe şi râzând. Am aşezat-o 
pe bancă; ea s-a strecurat dedesubt, atât de ageră ca un ţipar 
fără oase şi continuând să râdă. 

— Ajunge, Kyra Elizabeth, a spus Mattie. Ridică-te şi 
arată-ne cealaltă latură a ta. 

— Cuminte fetiţă, cuminte fetiţă, a spus ea, căţărându-se 
pe bancă lângă mine. Asta-i ţealaltă latulă a mea, Mike. 

— Sunt sigur, am spus. 


În pungă erau Big Macs şi cartofi prăjiţi pentru Mattie şi 
pentru mine. Pentru Ki era o cutie colorată pe care era 
desenat Ronald McDonald, înconjurat de zburdalnicii lui copii. 

— Mattie, am un Happy Meal! Mike mi-a luat un Happy 
Meal! Sunt jucălii! 

— Păi, uită-te ce ai nimerit. 

Kyra a deschis repede cutia, a căutat cu mâna, apoi a 
zâmbit. | s-a luminat întreaga faţă. A scos ceva care mi s-a 
părut la început că arată ca un ghemotoc de praf mare. 
Pentru o secundă cumplită m-am aflat înapoi în vis, cel cu Jo 
sub pat, cu cartea peste faţă. Dă-mi aia-napoi, şuierase ea ca 
un şarpe. E cartea mea de omorât timpul. Şi încă ceva — 
încă o asociaţie, poate dintr-un alt vis. Nu puteam pune 
punctul pe i. 

— Mike? a întrebat Mattie. 

În vocea ei — curiozitate, şi, poate, o îngrijorare subţire. 

— E-un căţeluş! A spus Ki. Am câştigat un căţeluş în 
Happy Meal! 

Da, desigur. Un căţel. Un căţel mic din pluş. Şi era gri, nu 
negru... deşi habar nu aveam ce importanţă avea pentru mine 
culoarea lui. 

— E-un premiu bunicel, am spus, luându-l în mână. 

Era moale, ceea ce era bine, şi era gri, ceea ce era şi mai 
bine. Cumva, faptul că era gri îl făcea să fie în regulă. 
Nebunesc, dar adevărat. | l-am dat înapoi şi am zâmbit. 

— Cum îl cheamă? a întrebat Ki, făcând căţeluşul să sară 
înainte şi-napoi pe cutia ei de Happy Meal. Cale-i numele 
căţeluşului, Mike? 

Şi, fără să stau pe gânduri, am spus: 

— Strickland. 

Am crezut că va fi încurcată, dar n-a fost. A părut 
încântată. 

— Stricken! a spus, făcând căţeluşul să sară înainte şi 
înapoi în salturi din ce în ce mai înalte pe cutie. Stricken! 
Stricken! Căţelu' meu Stricken! 

— Cine-i tipul ăsta Strickland? m-a întrebat Mattie, 
zâmbind uşor. Începuse să-şi desfacă hamburgerul. 


— Un personaj dintr-o carte pe care am citit-o cândva, 
am spus, uitându-mă la Ki cum se joacă cu căţeluşul cel 
pufos. Nu-i o persoană adevărată. 


— A mulit bunicu' meu, a spus ea cinci minute mai târziu. 

Ne aflam tot la masa de picnic, dar mâncarea se 
terminase aproape toată. Strickland, căţeluşul cel pufos, 
fusese pus de pază la cartofii prăjiţi rămaşi. Eu urmăream 
fluxul şi refluxul oamenilor, întrebându-mă cine era aici din TR 
care să ne observe şi care să ardă pur şi simplu de nerăbdare 
să ducă veştile înapoi acasă. N-am văzut pe nimeni cunoscut, 
dar asta nu însemna cine ştie ce, având în vedere cât de 
multă vreme stătusem departe de bucata asta de lume. 

Mattie şi-a lăsat burger-ul jos şi s-a uitat la Ki cu o urmă 
de anxietate, dar mie mi se părea că fetiţa era bine — ne 
dăduse doar o veste, nu era vorba de o expresie a durerii 
sale. 

— Ştiu asta, am spus. 

— Bunicu a fost gloaznic de bătlân. 

Ki a luat între degetele ei mici şi grăsulii vreo doi cartofi 
prăjiţi. l-a dus la gură, apoi hap, au dispărut. 

— Acum e cu Domnu' nostru lisus. Am volbit totu' despre 
Domnu' nostru lisus la ŞBV. 

Da, Ki, mi-am spus, în momentul de față, bunicu' 
probabil că-l învaţă pe Domnul nostru lisus să folosească 
Pixel Easel şi-l întreabă dacă n-are cumva o curvă 
la-ndemână. 

— Domnu' nostru lisus a umblat pe apă şi a schimbat şi 
vinu' în macaloane. 

— Da, ceva de genul ăsta, am spus. E trist când moare 
cineva, nu-i aşa? 

— Al fi tlist dacă al muli Mattie şi al fi tlist dacă ai muli tu, 
da' bunicu' a fost băt/ân. 

A spus-o ca şi când n-aş fi înţeles prea bine acest 
concept de prima dată. 

— În lai, o să se vindece complet. 


— Ăsta-i un fel frumos de-a vedea lucrurile, iubire, am 
spus. 

Mattie se îngrijea de baretele lui Ki care tot coborau, 
lucrând cu atenţie şi cu un fel de dragoste absentă. Mi se 
părea că străluceşte în lumina de vară, pielea ei fiind într-un 
contrast neted, bronzat, cu rochia albă pe care probabil că 
şi-o cumpărase de la un magazin cu reduceri, şi am înţeles că 
o iubesc. Poate că asta era bine. 

— Mi-e dol de buni a'bă, totuşi, a spus Ki şi, de data asta, 
chiar a părut tristă. 

A luat căţeluşul din pluş, a încercat să-i dea un cartof 
prăjit, apoi l-a aşezat la loc jos. Faţa ei micuță şi frumoasă 
arăta acum gânditoare, şi puteam vedea în ea o idee din 
bunicul ei. Era foarte îndepărtată, dar era acolo, perceptibilă, 
o altă fantomă. 

— Mama spune că buni a'bă s-a dus înapoi în California 
cu lânăşiţele pământeşti ale lui bunicu'. 

— Rămăşițele pământeşti, Ki-iubire, a spus Mattie. Asta 
înseamnă trupul lui neînsufleţit. 

— O să se-ntoalcă buni a'bă să mă vadă, Mike? 

— Nu ştiu. 

— Aveam un joc. Ela cu lime. 

Arăta mai gânditoare ca niciodată. 

— Mi-a spus mama ta de jocul ăsta, am zis. 

— N-o să se întoalcă, a spus Ki, răspunzându-şi singură la 
întrebare. O lacrimă foarte mare i s-a rostogolit pe obrazul 
drept. L-a luat pe "Stricken", l-a aşezat pe picioarele din spate 
pentru o clipă, apoi l-a pus din nou de pază. Mattie îşi petrecu 
un braţ în jurul ei, dar Ki nu păru să observe. — Buni a'bă nu 
m-a plăcut cu adevălat. Se plefăcea numa' că mă place. Asta 
era tleaba ei. 

Mattie şi cu mine am schimbat o privire. 

— Ce te face să spui asta? am întrebat. 

— Nu ştiu, a spus Ki. Acolo unde puştiul acela cânta la 
chitară, începuse să-şi facă spectacolul şi un jongler cu chipul 
vopsit alb, folosindu-se de şase bile colorate. Kyra s-a luminat 
puţin. — Mami-tami, pot melge să-l văd pe omu' ăla alb şi 


comic? 

— Ai terminat de mâncat? 

— Mda, îs plină. 

— Mulţumeşte-i lui Mike. 

— Să nu-ţi ghidili plopliu' fundaş, a spus ea, apoi a râs 
sănătos să-mi arate că nu făcea decât să mă ia peste picior. 
Melsi, Mike. 

— Nici o problemă, am spus şi apoi, fiindcă expresia 
aceea părea puţin demodată: Beton. 

— Poţi merge până lângă copac, nu mai departe, a spus 
Mattie. Şi ştii de ce. 

— Ca să mă poţi vedea. Bine. 

L-a luat pe Strickland şi a dat să fugă, apoi s-a oprit şi s-a 
uitat peste umăr la mine. 

— Cled c-au fost oamenii din fligidol, a spus, apoi s-a 
corectat foarte atentă şi serioasă: Oamenii din fli-gi-del. 

Inima mi-a făcut un dublu salt în piept. 

— Ce au făcut oamenii cu frigiderul, Ki? am întrebat. 

— Ei au spus că buni a'bă nu m-a plăcut cu adevălat. 

Apoi a fugit spre jongler, nepăsându-i de căldură. 

Mattie a urmărit-o cum fuge, apoi s-a întors spre mine. 

— N-am vorbit cu nimeni despre oamenii din frigider ai 
lui Ki. Şi nici ea n-a făcut-o până acum. Nu că ar fi vreun om 
adevărat, dar literele par să se mişte singure. Parcă ar fi o 
tablă Ouija. 

— Dau naştere unor cuvinte? 

Pentru multă vreme, n-a spus nimic. Apoi a aprobat cu o 
mişcare a capului. 

— Nu întotdeauna, dar uneori da. 

O altă pauză. 

— De cele mai multe ori, de fapt. Ki spune că-s scrisori 
de la oamenii din frigider. 

A zâmbit, dar avea ochii puţin speriaţi. 

— Sunt cumva nişte litere magnetice speciale, ce crezi? 
Sau îşi face vreun strigoi de lucru prin preajma lacului? 

— Nu ştiu. Imi pare rău că le-am adus, dacă sunt o 
problemă. 


— Nu fi prostuţ. | le-ai dat ei şi însemni foarte mult 
pentru ea acum. Vorbeşte tot timpul despre tine. A fost mult 
mai interesată să-şi aleagă ceva frumos de îmbrăcat pentru 
seara asta decât a fost de moartea bunicului ei. Şi eu trebuia 
să mă îmbrac cu ceva frumos, a insistat Kyra. De obicei, nu se 
comportă aşa cu oamenii — discută cu ei când sunt de faţă 
şi-i uită imediat ce-au plecat. Asta nu-i un mod prea greşit 
pentru un copil de-a creşte, îmi spun uneori. 

— V-aţi îmbrăcat frumos amândouă, am spus. De atâta 
sunt sigur şi eu. 

— Mulţumesc. 

S-a uitat mândră la Ki, care stătea lângă copac 
uitându-se la jongler. Acesta îşi lăsase deoparte mingile din 
gumă şi trecuse la ciomege indiene. Apoi şi-a întors privirea la 
mine. 

— Ai terminat de mâncat? 

Am aprobat din cap şi Mattie s-a apucat să adune 
rămăşiţele şi să le vâre în punga în care adusesem mâncarea. 
Am ajutat-o şi, când ni s-au atins degetele, m-a prins de mână 
şi m-a strâns. 

— Mulţumesc, a spus. Pentru tot ce ai făcut. Mulţumesc 
atât de a dracu' de mult. 

Am strâns-o şi eu, apoi i-am dat drumul. 

— Să ştii, a spus, că mi-a trecut o clipă prin gând că e 
posibil să mute chiar Kyra literele. Prin forţă mentală. 

— Telechinezie? 

— Cred că ăsta-i termenul ştiinţific. Numai că Ki nu poate 
scrie altceva decât "mama" şi "tata". 

— Ce apare scris pe frigider? 

— Nume, cel mai des. Odată a fost al tău. Odată a fost al 
soţiei tale. 

— Jo? 

— Numele întreg — JOHANNA. Şi NANA. Rogette, 
presupun, JARED apare uneori, şi BRIDGET. Odată a fost şi 
KITO. 

Mi l-a spus pe litere. 

— Kito, am spus şi mi-am spus: Kyra, Kia, Kito. 


Ce-nseamnă asta? — Crezi că-i numele unui băiat? 

— Ştiu sigur că aşa este. In swahili înseamnă copil 
nepreţuit. L-am căutat în cartea mea cu nume pentru copii. 

S-a uitat spre propriul ei copil nepreţuit în timp ce călcam 
iarba spre cel mai apropiat tomberon pentru gunoi. 

— Îţi mai aminteşti vreunul? 

S-a gândit. 

— REG a apărut de vreo două ori. Şi odată a fost şi 
CARLA. Inţelegi că Ki nu poate nici măcar citi numele astea, 
nu? Trebuie să mă întrebe pe mine ce scrie. 

— Ţi-a trecut prin minte că e posibil să le copieze Kyra 
dintr-o carte sau dintr-o revistă? Că învaţă să scrie 
folosindu-se de literele magnetice de pe uşa frigiderului în 
locul hârtiei şi a creionului? 

— Presupun că e posibil... 

Nu părea însă că-i dă crezare. Nu era de mirare. Nici eu 
nu-i dădeam crezare. 

— Vreau să spun că n-ai văzut niciodată literele 
mişcându-se singure pe frigider, nu-i aşa? 

Am sperat să fi sunat atât de lipsit de interes în trebând 
asta, pe cât voiam eu să par. 

A râs puţin agitat. 

— Dumnezeule, nu! 

— Altceva? 

— Uneori, oamenii din frigider lasă mesaje de genul 
BUNA şi PA şi CUMINTE FETIŢA. leri a fost unul pe care mi l-am 
notat să ţi-l arăt. M-a rugat Kyra s-o fac. E cu adevărat ciudat. 

— Ce este? 

— Aş prefera să-ţi arăt, dar am lăsat biletul în torpedoul 
Scout-ului. Să-mi aminteşti de el la plecare. 

Da. Aşa aveam să fac. 

— Asta-i o porcărie înfricoşătoare, señor, a spus ea. Ca şi 
scrisul din făină atunci. 

M-am gândit să-i spun că am şi eu oamenii mei din 
frigider, dar nu i-am spus. Avea şi aşa destule griji... sau aşa 
mi-am spus eu. 

Am rămas umăr la umăr pe iarbă, privind-o pe Ki cum se 


uită la jongler. 

— L-ai sunat pe John? am întrebat-o. 

— Sigur că da. 

— Reacţia lui? 

S-a întors spre mine, râzând cu ochii. 

— Mi-a cântat chiar şi o strofă din "Ding, Dong, the Witch 
is Dead". 

— A greşit sexual, dar a nimerit sentimentul. 

A aprobat din cap, ochii întorcându-i-se la Kyra. M-am 
gândit iarăşi la cât de frumos arăta, cu corpul ei subţire! sub 
rochia aceea albă, cu trăsăturile curate şi perfect croite. 

— A fost supărat că m-am autoinvitat la masa de prânz? 
am întrebat. 

— Mnu, i-a plăcut ideea de-a ţine o petrecere. 

O petrecere. l-a plăcut ideea. Am început să mă simt 
cam mic. 

— A propus să-l invităm chiar şi pe avocatul tău de vineri. 
Pe domnul Bissonette? Plus detectivul particular pe care l-a 
angajat el la recomandarea domnului Bissonette. Tu eşti de 
acord cu asta? 

— Da. Dar tu, Mattie? Te descurci? 

— Mă descurc bine, a fost de acord, întorcându-se spre 
mine. Într-adevăr, am primit ceva mai multe telefoane ca de 
obicei astăzi. Am devenit dintr-o dată cam populară. 

— Ihî. 

— Cele mai multe erau apeluri oarbe, dar un domn şi-a 
făcut timp să-mi spună pizdă şi-a mai fost o doamnă cu un 
puternic accent yankeu care a spus: "Na, curvo, că l-ai 
omorât. leşti mulţămită?" A închis înainte să-i pot spune da, 
foarte mulţămită, mersi. 

Numai că Mattie nu părea mulţumită; părea nefericită şi 
vinovată, ca şi când bătrânul ar fi murit la propriu din dorinţa 
ei. 

— Îmi pare rău. 

— Nu face nimic. Chiar aşa. Kyra şi cu mine stăm singure 


+ Melodie din coloana sonoră a filmului "Vrăjitorul din Oz" 


de multă vreme şi mare parte a timpului eu am fost speriată. 
Acum mi-am făcut câţiva prieteni. Dacă preţul pe care-l am 
de plătit pentru asta sunt câteva telefoane anonime, o să-l 
plătesc. 

Era foarte aproape, se uita în sus la mine, iar eu nu 
m-am putut înfrâna. Am dat vina pe vară, pe parfumul ei şi pe 
patru ani fără o femeie. In ordinea aceasta. Mi-am strecurat 
mâinile în jurul mijlocu lui ei şi-mi amintesc perfect textura 
rochiei sub mâini; umflătura micuță din spate unde stătea as- 
cuns fermoarul în locaşul lui. Îmi amintesc senzaţia pe care 
mi-a dat-o materialul mişcându-se pe pielea goală de sub el. 
Apoi am sărutat-o: foarte încet, dar foarte temeinic — orice 
merită făcut, merită făcut bine — iar ea m-a sărutat înapoi pe 
exact acelaşi ton, gura ei fiind curioasă, dar temătoare. Bu- 
zele ei erau calde şi netede şi purtau un vag gust dulce. De 
piersici, cred. 

Ne-am oprit în acelaşi timp şi ne-am îndepărtat puţin 
unul de celălalt. Mâinile ei erau încă pe umerii mei. Ale mele 
stăteau pe mijlocul ei, chiar deasupra şoldurilor. Chipul ei era 
destul de serios, dar ochii erau mai luminoşi ca niciodată şi în 
obraji avea pete de culoare, care se întindeau de-a lungul 
pomeţilor. 

— Măi, să fie, a spus. Chiar mi-am dorit asta. Mi-am 
dorit-o încă de când te-a gâdilat Ki şi tu ai luat-o în braţe. 

— John n-ar fi fericit să ştie că ne-am sărutat în public, 
am spus. Vocea mea nu era tocmai fără tremur, iar inima mi-o 
luase la goană. Şapte secunde, un sărut şi toate circuitele 
corpului meu se încinseseră ca puse pe foc. — Da fapt, John 
n-ar fi fericit să ştie şi numai că ne-am sărutat. Te place, să 
ştii. 

— Ştiu, dar mie îmi placi tu. 

S-a întors să vadă ce mai face Ki, care încă stătea 
ascultătoare lângă copac, uitându-se la jongler. Cine se putea 
uita la noi? Cineva care a venit din TR într-o seară călduroasă 
de vară să-şi cumpere îngheţată de la Frank's Tas-T-Freeze şi 
să se bucure de puţină muzică şi de puţină companie în 
parcul public? Cineva care-şi cumpăra legumele şi bârfele 


proaspete de la Magazinul General Lakeview? Un client fidel 
al Garajului Bun la Toate? Era o nebunie şi nebunie rămânea 
indiferent de cum o priveai. Mi-am lăsat mâinile să-mi cadă 
de pe mijlocul ei. 

— Mattie, ne-ar putea pune fotografia lângă cuvântul 
"indiscreţie" în dicţionar. 

Şi-a luat mâinile de pe umerii mei şi a făcut un pas în 
spate, dar ochii ei luminoşi nu s-au dezlipit deloc de-ai mei. 

— Ştiu asta. Sunt tânără, nu şi complet proastă. 

— N-am vrut să... 

A ridicat o mână să mă oprească. 

— Ki merge la culcare pe la nouă — se pare că nu poate 
adormi până ce nu se întunecă de-a binelea. Eu rămân trează 
până mai târziu. Vino în vizită dacă vrei. Poţi parca maşina în 
spate. 

A zâmbit uşor. A fost un zâmbet dulce; a fost, de 
asemenea, şi incredibil de sexy. 

— O dată ce a coborât luna, aceea-i o zonă a discreţiei. 

— Mattie, eşti destul de tânără să-mi fii fiică. 

— Poate, dar nu-ţi sunt. lar uneori discreţia le poate 
strica oamenilor. 

Corpul meu ştia foarte clar ce-şi dorea. Dacă ne-am fi 
aflat în clipa aceea în rulota ei, n-aş fi avut bătăi de cap. 
Oricum, nu aveam aproape nici o bătaie de cap. Apoi mi-a 
venit ceva în minte, ceva ce uitasem despre strămoşii lui 
Devore şi ai mei: generaţiile nu se potriveau. Nu cumva se 
aplica acelaşi lucru şi în cazul de faţă? Şi nu cred că oamenii 
au dreptul să-şi ia cât ai clipi ceea ce-şi doresc indiferent de 
cât de tare-şi doresc. Nici măcar setea n-ar trebui potolită. 
Uneori, lucrurile sunt pur şi simplu pe dos — cred că asta 
vreau să spun. Dar nu eram sigur că acesta era un asemenea 
caz şi mi-o doream pe Mattie, sigur că da. Mi-o doream atât 
de mult. Mă gândeam numai la cum alunecase rochia când 
îmi pusesem braţele în jurul mijlocului ei, la căldura pielii ei 
de dedesubt. Şi nu, nu-mi era fiică. 

— Ţi-ai spus mulţumirile, i-am zis pe-o voce uscată. ŞI 
asta ajunge. Sincer. 


— Ai impresia că fac asta din gratitudine? 

A scos un râset scăzut, încordat. 

— Ai patruzeci de ani, Mike, nu optzeci. Nu eşti Harrison 
Ford, dar eşti un bărbat arătos. Eşti talentat şi interesant, pe 
deasupra. Şi te plac al naibii de mult. Vreau să fiu cu tine. Vrei 
să te rog? Bine. Te rog să fii cu mine. 

Da, lucrul ăsta însemna mai mult decât gratitudine — 
presupun că ştiam asta chiar şi atunci când am folosit 
cuvântul. Ştiusem că purta pantaloni scurţi albi şi o bustieră 
când mă sunase la telefon în ziua în care începusem să lucrez 
din nou. Ştiuse oare şi ea cu ce eram îmbrăcat? Visase oare şi 
ea că e în pat cu mine, că ne-o punem amândoi de ne zboară 
creierii, în vreme ce felinarele de petrecere strălucesc şi Sara 
Tidwell cântă versiunea ei a jocului de rime a bunicii albe, 
chestia aia nebunească cu Manderley-nisiderley-puteaderley? 
Visase oare Mattie că-mi spune să fac ce vrea ea? 

Şi mai erau şi oamenii din frigider. Aceştia erau un alt fel 
de lucru comun, de-un fel chiar şi mai înfricoşător. Nu 
avusesem suficientă vână să-i spun lui Mattie şi despre 
oamenii mei, dar e posibil să fi ştiut, totuşi. Adânc în 
străfundul minţii ei. Adânc în străfundul minţii ei, unde tipii în 
salopete se plimbau prin zona inconştientă. Tipii ei şi tipii mei, 
toţi făcând parte din acelaşi sindicat. Şi poate că nu era o 
chestiune de moralitate per se, la urma urmei. Ceva în 
legătură cu asta — în legătură cu noi — pur şi simplu părea 
periculos. 

Şi, oh, atât de atractiv. 

— Am nevoie de timp să mă gândesc, am spus. 

— Asta nu ţine de ce gândeşti. Ce simti pentru mine? 

— Atât de multe, că mă sperie. 

Inainte să mai pot spune ceva, urechile mele au receptat 
o serie de acorduri. M-am întors spre băiatul cu chitara. Îşi 
croise drum printr-un repertoriu compus din piese timpurii 
de-ale lui Dylan, dar acum trecuse la ceva săltăreţ şi alert, 
ceva care te făcea să-ţi vină să zâmbeşti şi să baţi din palme. 


"Vrei să mergi la pescuit 


aici în balta mea? 

Am zis: vrei să prinzi ceva, dulceaţă, 

aici în balta mea? 

De vrei să pescuieşti în ea, dulceaţă, 
Ar fi bine să ai o undiță lungă şi rea." 


"Fishin Blues"%. Scris de Sara Tidwell, cântat pentru 
prima dată de Sara and the Red-Tops Boys, preluat de toată 
lumea de la Ma Rainey şi până la Lovin' Spoonful. Cântecele 
mai deocheate fuseseră specialitatea ei, atât de aluzive că 
puteai citi un ziar prin ele... chiar dacă cititul nu fusese 
îndeletnicirea principală a Sarei, judecând după versurile pe 
care le compunea. 

Înainte să poată continua puştiul cu strofa următoare, 
ceva despre cum începe să ţi se bălăngănească atunci când 
te învârti şi reuşeşti s-o bagi pe aia mare până-n adâncuri, 
The Castle Rockers au scos un ropot de alămuri care spunea: 
"Tăcere, toată lumea, urmăm noi." Puştiul a încetat să mai 
cânte la chitară; jonglerul a început să-şi prindă ciomegele 
indiene şi să le arunce cu dexteritate pe iarbă în linie. 
Formaţia Rockers s-a lansat într-un marş extrem de malefic 
compus de Sousa, o muzică pe care să fie executaţi criminalii 
în serie, iar Kyra a venit înapoi la noi în fugă. 

— A telminat joglolu'. Îmi spui povestea aia, Mike? Hansel 
şi Panzel? 

— E Hansel şi Grete/, am spus, şi aş fi bucuros să ţi-o 
spun. Dar hai să mergem unde-i puţin mai linişte, bine? 
Formaţia asta îmi dă dureri de cap. 

— Te-a lănit la căpşol muzica? 

— Puțin. 

— Melgem lângă maşina lui Mattie, atunci. 

— Bine gândit. 

Kyra a luat-o în faţă să ocupe o bancă din marginea 
parcului. Mattie mi-a oferit o privire prelungă şi caldă, apoi şi 
mâna. Am luat-o. Degetele ni s-au strâns unele pe altele ca şi 


+5 Blues pescăresc 


când făceau asta de ani de zile. Mi-am spus: Mi-ar plăcea să 
fie încet, de-abia dacă să ne mişcăm amânaoi. La început, 
cel puțin. Dacă mi-aş aduce undița cea mai frumoasă şi 
lungă? Cred că pe asta puteai pune pariu. Şi apoi, după 
aceea, vom discuta. Poate până ce vom putea vedea mobila 
în prima lumină a dimineţii. Când eşti în pat cu cineva iubit, în 
special pentru prima dată, ora cinci dimineaţa pare o oră 
aproape sfântă. 

— Ai nevoie să-ţi trimiţi gândurile în vacanţă, a spus 
Mattie. Cred că majoritatea scriitorilor au nevoie de asta din 
când în când. 

— Probabil că ai dreptate. 

— Mi-aş dori să fim acasă, a spus, şi nu mi-am putut da 
seama dacă pasiunea ei era reală sau prefăcută. Te-aş săruta 
până ce toată discuţia asta n-ar mai avea nici un rost. lar 
dacă ai avea reţineri, le-ai avea măcar în patul meu. 

Mi-am întors faţa în lumina roşie a soarelui la apus. 

— Aici sau acolo, la ora asta Ki tot ar fi încă trează. 

— Adevărat, a spus ea, părând neobişnuit de posacă. 
Adevărat. 

Kyra a ajuns la o bancă de lângă un însemn pe care scria 
PARCAREA PARCULUI PUBLIC şi s-a căţărat pe ea, ţinând într-o 
mână căţeluşul din pluş pe care-l găsise în cutia de Happy 
Meal. Am încercat să-mi iau mâna dintr-a ei când ne-am 
apropiat de ea, dar Mattie a ţinut-o cu fermitate. 

— E-n regulă, Mike. La ŞBV se ţin de mână cu prietenii 
oriunde ar merge. Oamenii mari fac din asta cine ştie ce. 

S-a oprit, uitându-se la mine. 

— Vreau să ştii ceva. Poate că pentru tine nu contează 
lucrul ăsta, dar pentru mine contează. N-a existat nimeni 
înainte de Lance şi nimeni după. Dacă ai veni la mine, tu ai fi 
al doilea. Şi nici n-am de gând să-ţi mai vorbesc despre asta 
altă dată. Nu mă deranjează deloc să spun te rog, dar n-am 
de gând să te implor. 

— Eu nu... 

— Lângă scările rulotei se află un vas cu nişte fire de roşii 
plantate în el. O să las cheia sub el. Nu te gândi. Vino doar. 


— Nu în seara asta, Mattie. Nu pot. 

— Poţi, a răspuns ea. 

— Grăbiţi-vă, leneşilor! a strigat Kyra, sărind pe bancă. 

— El se mişcă încet! a strigat Mattie înapoi şi m-a înţepat 
cu degetul în coaste. Apoi, pe o voce mult mai scăzută: ŞI 
chiar asta faci. Şi-a desprins mâna dintr-a mea şi a fugit spre 
fiica ei, picioarele maronii făcând mişcări ca de foarfece sub 
tivul rochiei albe. 


În versiunea mea a lui "Hansel şi Gretel", vrăjitoarea se 
numea Depravia. Kyra s-a uitat fix la mine cu nişte ochi 
imenşi când am ajuns la partea în care Depravia îi cere lui 
Hansel să scoată un deget printre gratii ca să poată vedea ea 
cât de tare s-a îngrăşat. 

— E cumva prea înfricoşătoare? am întrebat. 

Ki a scuturat din cap hotărâtă. M-am uitat la Mattie să 
mă asigur. Ea a aprobat şi a făcut un gest cu mâna să 
continui, aşa că am terminat povestea. Depravia a ajuns în 
cuptor şi Gretel i-a găsit ascunzătoarea secretă cu bilete de 
loterie câştigătoare. Copiii şi-au cumpărat un Jet Ski şi au trăit 
fericiţi până la adânci bătrâneţi pe partea de est a lacului 
Dark Score. La ora aceea, The Castle Rockers măcelăreau o 
piesă de Gershwin şi apusul era puternic. Am dus-o pe Kyra la 
Scoutie şi i-am prins centura de siguranţă. Mi-am amintit de 
prima dată când am ajutat-o pe Mattie să pună copilul în 
scaun şi de atingerea accidentală a sânului ei. 

— Sper să nu-ţi dea vise neplăcute povestea asta, am 
spus. 

Până să-mi iasă din gură, nu mi-am dat seama cât de 
fundamental de groaznică e o asemenea afirmaţie. 

— N-o să am vise rele, a spus Kyra pe-un ton foarte 
natural. Oamenii din fligidol o să le ţină depalte de mine. 

Apoi, cu atenţie, exersându-şi memoria: 

— FIi-gi-del. 

S-a întors spre Mattie. 

— Arată-i lebosul, Mami-tami. 


— Rebus. Dar mersi, aş fi uitat de el. 

A deschis cu degetul mare uşiţa torpedoului şi a scos o 
bucată împăturită de hârtie. 

— A apărut pe frigiderul nostru azi dimineaţă. L-am 
copiat fiindcă a spus Ki că tu o să ştii sigur ce înseamnă. A 
spus că tu rezolvi rebusuri. Ei bine, a spus rebosuri, dar am 
înţeles eu despre ce era vorba. 

Îi spusesem eu Kyrei că rezolv rebusuri? Aproape sigur 
nu. Mă mira că ştia? Chiar deloc. Am luat foaia de hârtie, am 
despăturit-o şi m-am uitat la ce era scris pe ea: 


X y 
dut e 
r 

90 t 2 


— E-un lebos, Mike? a întrebat Kyra. 

— Aşa cred — unul foarte simplu. Dar nu ştiu ce 
înseamnă, dacă Înseamnă ceva. Pot păstra hârtia? 

— Da, a spus Mattie. 

Am însoţit-o pe partea şoferului, prinzând-o iarăşi de 
mână în drum. 

— Dă-mi doar puțin timp. Ştiu că asta ar trebui să fie 
replica fetei, dar... 

— la-ţi cât timp ai nevoie, a spus. Doar să nu fie nevoie 
de prea mult. 

Nu voiam să-mi ia nici un pic; tocmai asta era problema. 
Sexual va fi minunat, ştiam asta. Dar după? 

S-ar putea sa fie un după, însă. Ştiam lucrul ăsta şi-l ştia 
şi ea. Cu Mattie, "după" chiar era o posibilitate. Gândul mi se 
părea puţin înfricoşător, puţin minunat. 

Am sărutat-o pe colţul gurii. A râs şi m-a prins de lobul 
urechii. 

— Ştiu că poţi mai mult, a spus, apoi s-a uitat la Ki, care 
şedea în scaunul ei special şi se uita la noi plină de interes. 
Dar te păsuiesc de data asta. 

— Pup-o pe Ki! a strigat Kyra, întinzând braţele, aşa că 


am făcut ocolul maşinii şi am pupat-o pe Ki. 

Conducând spre casă, cu ochelarii întunecaţi pe nas, să 
mai reducă din strălucirea apusului, mi-a trecut prin gând că 
poate aş putea fi tatăl Kyrei Devore. Ideea aceasta mi s-a 
părut aproape la fel de atractivă ca şi aceea de-a sări în pat 
cu maică-sa, ceea ce era o dovadă a cât de adânc eram impli- 
cat. Şi mă implicam, poate, şi mai adânc. 

Tot mai adânc. 


KKK 


Sara Laughs mi s-a părut foarte goală după ce o ţinusem 
pe Mattie în braţe — un cap care doarme şi nu visează. Am 
verificat literele de pe uşa frigiderului, n-am văzut nimic 
altceva acolo decât amestecul acela normal şi mi-am luat o 
bere. Am ieşit pe estacadă să o beau, uitându-mă la ultimele 
clipe ale apusului. Am încercat să mă gândesc la oamenii din 
frigider şi la rebusurile ce apăruseră pe amândouă frigiderele: 
"du-te vertical nouăsprezece" pe cel de pe Stradela Patruzeci 
şi doi şi "du-te vertical nouăzeci şi doi" pe cel de pe Wasp Hill 
Road. Vectori diferiți dinspre pământ către lac? Locuri diferite 
de pe Stradă? Rahat, cine ştie? 

Am încercat să mă gândesc la John Storrow şi la cât de 
nefericit trebuie că va fi când va afla că — s-o citez pe Sara 
Laughs, care a ticluit versul înaintea lui John Mellencamp — 
alt catâr trage cu copita în staulul lui Mattie Devore. Dar la ce 
mă gândeam eu cel mai mult era la cum fusese să o ţin în 
brațe pentru prima dată, să o sărut pentru prima dată. Nici un 
alt instinct uman nu e mai puternic decât cel sexual când 
acesta e complet excitat, iar imaginile lui de trezie sunt 
tatuaje emoționale care nu ne părăsesc niciodată. Pentru 
mine, era conştientizarea pielii ei goale de la mijloc sub 
rochie. Atingerea alunecoasă a materialului... 

M-am întors brusc şi m-am grăbit prin casă către aripa de 
nord, aproape alergând şi aruncând hainele de pe mine în 
drum. Am deschis apa rece la duş la maximum şi am stat sub 
ea preţ de cinci minute tremurând. Când am ieşit, mă 


simţeam un pic mai mult ca o fiinţă umană şi ceva mai puţin 
ca o adunătură de terminaţii nervoase fremătânde. Şi, pe 
când mă uscam cu prosopul, mi-a mai trecut ceva prin gând. 
Într-o anumită vreme mă gândisem la fratele lui Jo, Frank, îmi 
spusesem că, dacă ar fi altcineva în afară de mine capabil să 
simtă prezenţa lui Jo în Sara Laughs, acesta ar fi el. Nu reuşi- 
sem să-l invit aici încă, iar acum nu eram sigur că mai voiam 
s-o fac. Începusem să mă simt ciudat de posesiv, aproape 
gelos, cu ceea ce se întâmpla aici. Şi, totuşi, Frank trebuia să 
ştie dacă scrisese Jo ceva în tăcere. Desigur, nu-i spusese 
nimic nici de sarcină, dar... _ 

M-am uitat la ceas. Nouă şi un sfert. In rulota de lângă 
intersecţia lui Wasp Hill Road cu Route 68, Kyra probabil că 
deja dormea... iar mama ei trebuie să fi aşezat deja cheia de 
rezervă sub ghiveciul de lângă scări. M-am gândit la ea în 
rochia aceea albă, la relieful şoldurilor ei chiar sub palmele 
mele şi la mirosul parfumului ei, apoi am îndepărtat imaginea. 
Nu-mi puteam petrece toată noaptea făcând duşuri reci. Nouă 
şi un sfert era încă destul de devreme să-l sun pe Frank Arlen. 

A ridicat după al doilea ţârâit, părând atât de fericit să 
mă audă, ca atunci când ar fi băut cu trei sau patru doze de 
bere mai mult decât băusem eu până acum. Am schimbat 
amabilităţile obişnuite — mare parte dintre ale mele complet 
ficționale, am fost uluit să aflu — şi a amintit că un vecin 
celebru de-al meu întorsese copitele în sus, după cum 
spuneau cei de la ştiri. II întâlnisem? Da, am spus, 
amintindu-mi cât se avântase Max Devore cu scaunul spre 
mine. Da, îl întâlnisem. Frank voia să ştie cum fusese. Asta 
era greu de descris, i-am spus. Sărmanul bătrân era imobilizat 
într-un scaun cu rotile şi suferea de emfizem. 

— Destul de şubred, hă? m-a întrebat Frank înţelegător. 

— Mda, am spus. Ascultă, Frank, te-am sunat în legătură 
cu Jo. Am aruncat o privire prin studioul ei şi am dat peste 
maşina mea de scris. De atunci mi-am format o idee că se 
apucase să scrie ceva. E posibil să fi început ca un articol 
scurt despre casa noastră şi apoi să se fi dezvoltat. Cabana e 
numită după Sara Tidwell, ştii? Cântăreaţa de blues. 


O pauză lungă. Apoi, Frank a spus: 

— Ştiu. 

Vocea lui părea grea, gravă. 

— Ce altceva mai ştii, Frank? 

— Că era speriată. Cred că a descoperit ceva ce a 
speriat-o. Cred asta în mare parte pentru că... 

Atunci a fost momentul când mi s-au aprins luminile. 
Poate că ar fi trebuit să-mi dau seama după descrierea făcută 
de Mattie, mi-aş fi dat seama dacă nu aş fi fost atât de 
deranjat. 

— Ai fost aici cu ea, nu-i aşa? În iulie 1994. Aţi fost la 
meciul de softball, apoi v-aţi întors pe Stradă către casă. 

— De unde ştii asta? aproape că a lătrat el. 

— V-a văzut cineva. Un prieten de-al meu. 

Incercam să nu par supărat şi nu reuşeam. Eram 
supărat, dar era o mânie de uşurare, genul acela de mânie pe 
care o simţi când îţi vine copilul acasă cu un rânjet de ruşine 
chiar atunci când te pregăteşti să suni la poliţie. 

— Aproape că ţi-am spus cu o zi sau două înainte să o 
înmormântăm. Eram în localul ăla, ţi-aminteşti? 

Jack's Pub, chiar după ce-l înfrânsese Frank pe directorul 
de ceremonie la preţul sicriului lui Jo. Sigur că-mi aminteam. 
Îmi aminteam chiar şi privirea din ochii lui când i-am spus că 
Jo fusese însărcinată când murise. 

Probabil ca a simţit tăcerea care se aşternea între noi, 
fiindcă a vorbit pe un ton nerăbdător: 

— Mike, sper că nu ţi-ai făcut vreo... 

— Ce? Idee greşită? M-am gândit că poate avea o 
aventură amoroasă, ce zici de asta ca idee greşită? Poţi să-mi 
spui c-a fost o reacţie deplasată dacă doreşti, dar am avut 
motivele mele. Au fost multe lucruri de care nu mi-a spus. Jie 
ce ţi-a spus? 

— Mai nimic. 

— Ştiai că a renunţat la consiliile şi comitetele de 
conducere? Şi-a dat demisia şi nu mi-a spus nici un cuvânt? 

— Nu. 

Cred că minţea. De ce ar fi făcut-o, chiar şi atât de 


târziu? 

— lisuse, Mike, dacă aş fi ştiut că... 

— Ce s-a întâmplat în ziua când ai venit aici? Spune-mi. 

— Eu eram la magazinul foto din Sanford. Jo m-a sunat 
de la... nu-mi amintesc, cred că de la un popas de pe 
autostradă. 

— Între Derry şi TR? 

— Mada. Pornise spre Sara Laughs şi voia să ne întâlnim 
acolo. Mi-a spus să opresc în faţa casei dacă ajungeam 
primul, să nu intru în casă... ceea ce aş fi putut face; ştiam 
unde vă ţineaţi cheia de rezervă. 

Sigur că ştia; într-o cutie de vitamine Sucrets de tinichea 
sub estacadă. Eu însumi îi arătasem locul. 

— Ţi-a spus şi de ce nu voia să intri înăuntru? 

— O să pară o nebunie. 

— Nu, n-o să pară. Crede-mă. 

— A spus că era periculoasă casa. 

Preţ de-o clipă, cuvintele au plutit între noi. Apoi, l-am 
întrebat: 

— Ai ajuns primul aici? 

— Îhî. 

— Şi ai aşteptat afară? 

— Da. 

— Ai văzut sau ai simţit ceva periculos? 

A urmat o pauză lungă. Într-un sfârşit, a spus: 

— Erau o mulţime de oameni pe lac — unii conducând 
bărci cu motor, alţii făcând schi nautic, ştii cum e — însă tot 
zgomotul de motoare şi toate râsetele au părut cumva... că se 
opresc când se apropiau de casă. Ai observat că acolo pare că 
e linişte chiar şi atunci când nu e? 

Sigur că observasem; Sara părea că există în propria ei 
zonă a tăcerii. 

— Ţi s-a părut periculoasă, însă? 

— Nu, a spus, aproape defensiv. Nu mie, în orice caz. Dar 
nici nu mi se părea tocmai goală. Mă simţeam... futu-i, mă 
simţeam privit. Am şezut pe una dintre scările alea făcute din 
traverse de cale ferată şi-am aşteptat-o pe soră-mea. Intr-un 


final, a venit. A parcat în spatele maşinii mele şi m-a îmbrăţi- 
şat... dar nu şi-a luat nici o clipă ochii de la casă. Am întreba- 
t-o ce pune la cale şi mi-a spus că nu-mi poate povesti şi că 
nu am voie să-ţi spun că am fost acolo. A spus ceva de genul: 
"Dacă află singur atunci aşa trebuie să fie. Mai devreme sau 
mai târziu, tot va trebui să-i spun. Dar acum nu pot, fiindcă aş 
avea nevoie de toată atenţia lui. Şi asta n-o pot primi cât timp 
lucrează." 

Am simţit că-mi roşesc obrajii. 

— A spus ea asta, hă? 

— Mda. Apoi a spus că trebuie să intre în casă şi să facă 
ceva. A vrut să o aştept afară. A spus că, dacă mă strigă, 
trebuie să vin în fugă după ea. Altfel, puteam la fel de bine să 
rămân pe loc. 

— Voia să fie cineva acolo în caz că întâmpina probleme. 

— Mda, numai că trebuie să fie cineva care să nu pună 
multe întrebări la care ea să nu vrea să răspundă. Acela eram 
eu. Cred că întotdeauna am fost eu acela. 

— ŞI? 

— A intrat. Eu am şezut pe capota maşinii mele, fumând. 
Pe atunci încă mai fumam. Şi ştii ceva, chiar am început să 
simt atunci ceva ce nu era bine. De parcă era cineva în casă 
care o aşteptase, cineva care nu o plăcea. Poate cineva care 
voia s-o rănească. Probabil că m-am lăsat influenţat de Jo — 
felul în care părea că e cu nervii întinşi la maximum, felul în 
care se tot uita peste umăr la casă chiar şi atunci când mă 
îmbrăţişa —, dar mi se părea că altceva trebuie să fie. Ceva 
ca... nu ştiu... 

— Ca o vibraţie. 

— Da! aproape că a strigat el. O vibraţie. Darnuo 
vibraţie bună ca şi-n piesa celor de la Beach Boys. O vibraţie 
rea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eu am stat şi am aşteptat. Am fumat doar două ţigări, 
aşa că nu cred că a durat mai mult de douăzeci de minute 
sau o jumate de oră, dar mi s-a părut mai mult. Eu mă tot 
miram de cum păreau zgomotele de pe lac că reuşesc să urce 


aproape tot dealul şi apoi într-un fel să... înceteze. Şi de cum 
părea că nu e nici picior de pasăre prin jur, doar undeva în de- 
părtare. 

O dată, a ieşit afară. Am auzit uşa care dă pe estacadă 
lovindu-se şi apoi i-am auzit paşii pe scările din partea aia a 
casei. Am strigat-o, am întrebat-o dacă e bine şi mi-a spus că 
da. Mi-a spus să rămân unde sunt. Părea că avea respiraţia 
uşor tăiată, ca şi când ar fi cărat ceva greu sau ar fi făcut 
ceva obositor. 

— S-a dus la studio sau jos la lac? 

— Nu ştiu. A mai stat vreo cinşpe minute — destul cât să 
mai fumez un cui — şi apoi a ieşit pe uşa din faţă. S-a asigurat 
că e încuiată şi apoi a venit la mine. Arăta mult mai bine. Mai 
eliberată. Aşa cum arată oamenii după ce au făcut în sfârşit o 
treabă urâtă pe care au tot amânat-o. A propus să mergem 
pe poteca pe care ea a numit-o Strada până la staţiunea la 
care duce... 

— La Warrington. 

— Corect, corect. A spus că-mi cumpără o bere şi un 
sandviş. Ceea ce-a şi făcut, la capătul unui doc lung, plutitor. 

Barul Apusului de Soare, unde o văzusem pentru prima 
dată pe Rogette. 

— Apoi aţi mers să vedeţi un pic din meciul de softball. 

— A fost ideea lui Jo. Băuse trei beri, nu una ca mine, şi a 
insistat. A spus c-o să arunce cineva o minge lungă între 
copaci, că pur şi simplu ştia asta. 

Acum aveam o imagine limpede a scenei pe care o 
văzuse Mattie şi de care-mi povestise. Orice ar fi făcut Jo, o 
făcuse să se simtă aproape beată de uşurare. Se aventurase 
în casă, pentru început. Ca să-şi facă lucrul sfidase spiritele şi 
supravieţuise. Băuse trei beri să sărbătorească şi avusese 
scăpări de discreţie... nu că s-ar fi purtat cu mai multă fereală 
în vreuna dintre celelalte excursii pe TR. Frank îşi amintea că-i 
spusese că dacă aveam să descopăr singur, aşa trebuia să fie 
— que seră, será. Aceasta nu era atitudinea cuiva care 
ascunde o aventură amoroasă, şi mi-am dat seama acum că 
întregul ei comportament te ducea cu gândul la o femeie care 


păstra un secret de scurtă durată. Mi-ar fi spus totul când aş fi 
terminat cartea aia prostească, dacă ar fi trăit. Dacă. 

— V-aţi uitat la meci pentru o vreme, apoi v-aţi întors 
înapoi la casă pe Stradă. 

— Da, a spus el. 

— A intrat vreunul dintre voi înăuntru? 

— Nu. Când am ajuns noi acolo, nu mai era atât de 
ameţită şi am lăsat-o să conducă. Când eram la terenul de 
softball, râdea, însă nu mai râdea atunci când ne-am întors la 
casă. S-a uitat la ea şi a spus: "Am terminat cu tine. Nu mai 
intru pe uşa aia niciodată, Frank." 

Pielea mi s-a răcit la început, apoi m-a înţepat. 

— Am întrebat-o care era problema, ce descoperise. 
Ştiam că scrie ceva, asta îmi spusese... 

— Le-a spus-o tuturor, numai mie nu, am zis eu... dar 
fără multă amărăciune. Ştiam cine fusese bărbatul în veston 
maro, iar amărăciunea sau mânia mea — mânie pe Jo, mânie 
pe mine — păliseră în faţa uşurării pe care-o simţeam pentru 
asta. Nu-mi dădusem seama cât de tare mă preocupase tipul 
acela până acum. 

— Probabil că avea motivele ei, a spus Frank. Ştii asta, 
nu? 

— Dar nu ţi-a spus care sunt acestea. 

— Tot ce ştiu este că a început — orice ar fi fost — pe 
când se documenta pentru un articol. Era o diversiune, Jo 
făcea pe Nancy Drew. Sunt destul de sigur că la început, nu 
ţi-a spus doar pentru a păstra surpriza. Citea cărţi, dar cel mai 
mult vorbea cu oamenii — le asculta poveştile din vremuri 
vechi şi-i îndemna să caute scrisori de demult... jurnale... se 
pricepea la partea asta, am impresia. A naibii de pricepută. 
Nu ştii nimic despre asta? 

— Nu, am spus apăsat. 

Jo nu avusese o aventură amoroasă, dar ar fi putut avea 
una, dacă ar fi vrut. Ar fi putut avea o aventură şi cu Tom 
Selleck şi povestea să fi apărut în /nside View, iar eu tot aş fi 
continuat să bat clapele PowerBook-ului meu, învăluit de-o 
necunoaştere extatică. 


— Orice ar fi descoperit, a spus Frank, cred că a dat doar 
din întâmplare peste acel lucru. 

— Şi nu mi-ai spus până acum. Au trecut patru ani şi nu 
mi-ai spus nimic despre asta. 

— Atunci am fost ultima dată cu ea, a spus Frank, iar 
acum n-a mai părut deloc spăşit sau stânjenit. Şi ultimul lucru 
care m-a rugat a fost să nu-ţi spun că ne-am dus la casa de 
lângă lac. A spus c-o să-ţi povestească ea totul când va fi 
pregătită, însă apoi a murit. După aceea n-am crezut că mai 
avea vreo importanţă. Mike, era sora mea. Era sora mea şi 
i-am promis. 

— Bine. Înţeleg. 

Chiar înţelegeam — doar că nu destul. Ce descoperise Jo? 
Că Normal Auster îşi înecase copilul sub pompa manuală? Că 
pe la începutul secolului fusese lăsată o capcană pentru 
animale într-un loc pe unde era posibil să treacă un copil de 
negrotei? Că un alt copil, poate copilul născut din incestul lui 
Son şi al Sarei Tidwell, fusese înecat de mama lui în lac, ea râ- 
zând poate râsetul acela spart, de fumătoare, de lunatic, în 
vreme ce-l ţinea cu capul sub apă? Tre' să-ţi bălăngănească 
atunci când te învârti şi reuşeşti, iubitule, şi ţine-l pe ţâncu' 
ăla adânc sub apă. 

— Dacă vrei să-mi cer scuze faţă de tine, Mike, consideră 
că am făcut-o. 

— Nu vreau. Frank, îţi mai aminteşti ceva ce să fi spus în 
seara aceea Jo? Orice? 

— A spus că ştie cum ai găsit casa. 

— Ce a spus? 

— A spus că atunci când a avut nevoie de tine, te-a 
chemat. 

La început n-am putut răspunde, fiindcă Frank Arlen 
tocmai demolase una dintre presupunerile pe care le făcusem 
eu despre viaţa mea de familie — una dintre cele mai mari, 
una dintre acelea care par atât de elementare, încât nici nu 
simţi nevoia să le pui la îndoială. Magnetismul pământului te 
ţine legat de el. Lumina îţi permite să vezi. Acul compasului 
indică nordul. Lucruri de genul ăsta. 


Presupunerea era aceea că Jo fusese cea care voise să 
cumpărăm Sara Laughs, atunci când văzusem primii bani 
adevăraţi câştigaţi din scris, fiindcă Jo fusese "omul de casă" 
în căsnicia noastră, exact aşa cum eu eram "omul de 
maşină". Jo fusese cea care alesese apartamentele atunci 
când nu ne permiteam să locuim decât într-un apartament, Jo 
agăţase aici un tablou şi mă rugase să pun un raft acolo. Jo 
fusese cea care se îndrăgostise de casa din Derry şi reuşise 
să mă înfrângă într-un sfârşit în încăpăţânarea mea că era o 
casă prea mare, prea aglomerată şi prea stricată s-o 
cumpărăm. Jo fusese cea care construise cuiburi. 

A spus că atunci când a avut nevoie de tine, te-a 
chemat. 

Şi probabil că era adevărat. Nu, puteam face mai mult 
de-atât, dacă eram dispus să las deoparte gândirea lâncedă şi 
memoria selectivă. Era cu siguranță adevărat. Eu fusesem 
cel care marşasem la început pe ideea unei locuinţe în vestul 
Maine-ului. Eu fusesem cel care adunasem munţi întregi de 
broşuri de la firmele imobiliare şi le cărasem acasă. 
Începusem să cumpăr reviste de provincie precum Down East 
şi începeam mereu cu ultimele pagini, unde se aflau 
anunţurile imobiliare. Eu fusesem cel care văzuse pentru 
prima dată o fotografie cu Sara Laughs într-un fluturaş lucios 
numit Locuinţe de vacanță din Maine, şi eu fusesem cel care 
dăduse telefon mai întâi agentului numit în anunţ, apoi lui 
Marie Hingerman, după ce reuşisem să scot numele de la 
funcţionarul firmei imobiliare. 

Şi Johanna fusese fermecată de Sara Laughs — cred că 
oricine ar fi fost fermecat de ea, s-o vadă pentru prima dată 
în lumina soarelui tomnatic, cu copacii scânteind peste tot 
prin jurul ei şi valuri de frunze colorată fiind suflate de vânt pe 
Stradă în sus — însă eu fusesem cel care căutasem de fapt 
casa. 

Numai că era vorba de mai mult decât de o gândire 
lâncedă şi de-o memorie selectivă. Nu-i aşa? Sara mă căutase 
pe mine. 

Atunci cum de nu am ştiut-o până acum? Şi cum de 


am fost adus până aici, plin de-o ignoranță veselă? 

Răspunsul la ambele întrebări era identic. Era, de 
asemenea, şi răspunsul la întrebarea cum reuşise Jo să 
descopere ceva neliniştitor despre casă, despre lac, poate 
despre întregul TR şi apoi să nu-mi spună nimic. Fusesem 
plecat, asta era tot. Fusesem în zonă, în transă, scriindu-mi 
una dintre cărţile mele prosteşti. Fusesem hipnotizat de fan- 
teziile din capul meu, iar un om hipnotizat e uşor de 
manevrat. 

— Mike? Mai eşti acolo? 

— Aici sunt, Frank. Dar blestemat să fiu dacă ştiu ce ar fi 
putut-o speria atât de tare. 

— A pomenit încă un nume pe care mi-l amintesc: Royce 
Merrill. A spus că el îşi amintise cele mai multe lucruri, fiindcă 
era atât de bătrân. Şi a spus: "Nu vreau să vorbească Mike cu 
el. Mă tem că bătrânul ăla ar da drumul porumbelului din cuş- 
că şi i-ar spune mai mult decât ar trebui să ştie el." Ai vreo 
idee despre ce vorbea? 

— Păi... mi-a fost sugerat că o aşchie din bătrânul arbore 
genealogic a ajuns pe-aici, însă familia din partea mamei e 
din Memphis. Noonan.-ii sunt din Maine, dar nu din partea 
asta. 

Totuşi, nu mai credeam nedezminţit asta. 

— Mike, pari aproape bolnav. 

— Sunt bine. Mai bine decât înainte, de fapt. 

— Şi înţelegi de ce nu ţi-am spus până acum lucrurile 
astea? Adică, dacă aş fi ştiut ce gânduri îţi faci... dacă aş fi 
avut vreun indiciu... 

— Cred că înţeleg. Gândurile astea nu-şi aveau locul în 
capul meu încă de la început, dar o dată ce începe să-ţi 
intre-n minte rahat de genul ăsta... 

— Când m-am întors la Sanford în seara aia şi totul se 
terminase, cred că mi-am spus că nu era decât o altă chestie 
de-a lui Jo de genul: "O, futu-i, e-o umbră pe lună, să nu iasă 
nimeni din casă până mâine." A fost mereu superstiţioasă, să 
ştii — bătea în lemn, arunca sare peste umăr dacă vărsa 
puţină din solniţă, cerceii ăia în formă de trifoi cu patru foi pe 


care-i avea... 

— Sau cum nu mai voia să poarte un pulover dacă şi-l 
pusese din greşeală pe dos, am spus. Spunea că s-ar schimba 
totul în ziua aceea dacă ar face-o. 

— Ei bine? Şi nu-i aşa? m-a întrebat Frank şi am auzit un 
zâmbet uşor în vocea lui. 

Dintr-o dată, mi-am amintit perfect de Jo, chiar până la 
scânteierile mici şi aurii din ochiul ei stâng, Şi nu-mi mai 
doream pe nimeni altcineva. Nimeni altcineva n-avea să mă 
mulţumească. 

— Credea că e ceva rău cu casa, a spus Frank. Atâta știu 
Şi eu. 

Am tras o foaie de hârtie şi am notat Kia pe ea. 

— Da. Şi pe-atunci probabil că începuse să creadă că e 
însărcinată. Probabil că se temea de... influenţe. (Erau 
influenţe pe-aici, cum să nu.) Crezi că a aflat aproape toate 
lucrurile astea de la bătrânul Royce Merrill? 

— Nu, acela n-a fost decât un nume pe care l-a adus în 
discuţie. Probabil că a stat de vorbă cu zeci de oameni. 
Cunoşti un tip pe nume Kloster? Gloster? Ceva de genul ăsta? 

— Auster, am spus. 

Sub Kia, creionul meu făcea o serie de bucle grase care 
ar fi putut fi /-uri scrise cursiv sau şuviţe de păr. 

— Kenny Auster. Aşa suna? 

— Sună bine. In orice caz, ştii cum era când se pornea cu 
ceva. 

Da. Ca un terier pe urma unor şobolani. 

— Mike? Să vin acolo? 

7 Nu. Acum eram sigur. Nici Harold Oblowski şi nici Frank. 
In Sara se desfăşura un proces, ceva la fel de delicat şi de 
organic precum pâinea ce creşte într-o cameră caldă. S-ar 
putea ca Frank să întrerupă acest proces... sau să fie rănit de 
el. 

— Nu, nu voiam decât să lămuresc lucrurile. Pe lângă 
asta, scriu. Mi-e greu să scriu atunci când am vizitatori. 

— O să mă suni dacă-ţi pot fi de ajutor? 

— Sigur că da, am spus. 


Am închis telefonul, am frunzărit registrul şi am găsit o 
trimitere la un R. MERRILL de pe Deep Bay Road. Am sunat la 
numărul acela, l-am ascultat sunând de douăsprezece ori, 
apoi am închis. Nici urmă de robot telefonic de ultimă 
generaţie pentru Royce. M-am întrebat pasager unde era 
oare. Nouăzeci şi cinci mi se părea o vârstă puţin cam 
avansată să fi mers să danseze la Country Barn-ul din 
Harrison, mai ales într-o seară închisă ca aceasta. 

M-am uitat la hârtia pe care scria Kia. Sub buclele grase 
în formă de /am scris Kyra şi mi-am amintit acum de prima 
dată când am auzit-o pe Ki spunându-şi numele. Mi se păruse 
că spune "Kia". Sub Kyra am scris Kito, ezitant, apoi am scris 
Carla. Am încadrat numele astea într-un chenar. Sub ele am 
notat Johanna, Bridget şi Jared. Oamenii din frigider. Cei care 
voiau să mă duc în jos pe nouăsprezece şi în jos pe nouăzeci 
şi doi. 

— Du-te-n jos, Moise, Tărâmul Făgăduinţei ţi-e menit, am 
spus casei goale. Doar eu şi cu Bunter şi cu ceasul care dădea 
din coadă... numai că nu era chiar aşa. 

Când a avut nevoie de tine, te-a chemat. 

M-am ridicat să-mi mai iau o bere. Fructele şi legumele 
erau iarăşi într-un cerc. În mijloc, literele formau: 


zaci în pace 


Ca pe unele lespezi funerare vechi — Dea Domnul să 
zacă în pace. M-am uitat la literele astea multă vreme. Apoi 
mi-am amintit că IBM-ul încă era afară pe estacadă. L-am 
adus înăuntru, l-am trântit pe masa din sufragerie şi am 
început să lucrez la ultima mea carte prostească. Cinci- 
sprezece minute şi eram pierdut, doar vag conştient de-un 
tunet pe undeva deasupra lacului, doar vag conştient că 
tremura clopoţelul lui Bunter din vreme în vreme. Când m-am 
dus înapoi la frigider cam cu o oră după aceea să-mi mai iau o 
bere, am văzut că literele din cerc spuneau acum 


zaci doar în pace 


De-abia dacă am observat. În momentul acela nu-mi 
păsa dacă zăceau în pace sau dacă făceau dansul ploii la 
lumina lunii argintii. John Shackleford începuse să-şi 
amintească de trecut şi de copilul al cărui singur prieten 
fusese. Micuţul şi neglijatul Ray Garraty. 

Am scris până s-a făcut miezul nopţii. Până atunci 
tunetele se îndepărtaseră, dar căldura persista, la fel de 
învăluitoare ca o pătură. Am închis IBM-ul şi m-am dus în 
pat... negândindu-mă, din câte-mi amintesc, la absolut nimic 
— nici măcar la Mattie, zăcând în propriul ei pat nu la foarte 
mulţi kilometri depărtare. Scrisul îmi arsese toate gândurile 
legate de lumea reală, cel puţin temporar. Cred că, la urma 
urmei, la asta foloseşte. Bine sau rău, face timpul să treacă. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


Mergeam spre nord pe Stradă. Felinare japoneze se 
întindeau de-o parte şi de alta a ei, însă erau toate stinse, 
fiindcă era zi — o zi luminoasă. Atmosfera umedă şi 
îmbâăcsită a mijlocului de iulie dispăruse; cerul era în nuanţa 
aceea de albastru-safir profund, care aparţine în exclusivitate 
lunii octombrie. Lacul era de-un indigo şi mai profund sub el, 
scânteind în reflexele luminii. Copacii tocmai trecuseră de 
culmea culorii lor tomnatice, arzând asemenea unor torţe. Un 
vânt dinspre sud a suflat pe lângă mine şi a spulberat printre 
picioarele mele frunzele căzute, în rafale foşnitoare şi 
înmiresmate. Felinarele japoneze se legănau ca într-o 
aprobare a anotimpului. În faţă, vag, auzeam muzică. Sara 
and the Red-Tops. Sara se dezlănţuia, debitându-şi versurile 
râzând, cum făcea întotdeauna... doar că, cum de era posibil 
să semene un râset atât de mult cu un mârâit? 

— Albule, niciodată n-aş omori un copil de-al meu. Nici să 
nu-ţi treacă prin gând aşa ceva! 

M-am întors pe călcâie, aşteptându-mă s-o văd chiar în 
spatele meu, dar nu era nimeni acolo. Ei bine... 


Acolo era Doamna Verde, numai că-şi schimbase rochia 
de frunze pentru toamnă şi devenise Doamna Galbenă. 
Creanga de pin dezgolită din spatele ei încă indica drumul de 
urmat: du-te spre nord, tinere, du-te spre nord. Nu cu mult 
mai încolo pe potecă se vedea încă un mesteacăn, cel de care 
mă sprijinisem când mă năpădise din nou senzaţia aceea 
cumplită de înec. 

M-am aşteptat să mă copleşească iarăşi, să mi se umple 
gura şi gâtul de gustul feros al apei de lac, dar nu s-a 
întâmplat. M-am uitat înapoi la Doamna Galbenă, apoi dincolo 
de ea, la Sara Laughs. Casa era acolo, dar cu mult mai mică: 
nici o aripă de nord, nici o aripă de sud, nici un al doilea etaj. 
Nici urmă de studioul lui Jo într-o parte. Nici unul dintre 
lucrurile astea nu fusese construit încă. Doamna-mesteacăn 
călătorise cu mine înapoi în timp din 1998; la fel şi cea care 
atârna deasupra apei. Dincolo de asta... 

— Unde sunt? am întrebat-o pe Doamna Galbenă şi 
felinarele japoneze aprobatoare. Apoi mi-a venit în gând o 
întrebare mai bună: Când sunt? — Nici un răspuns. — E-un 
vis, nu? Sunt în pat şi visez. 

Undeva în năvodul sclipitor, scânteietor-auriu al lacului, 
un cufundar a tipat. De două ori. Cântă o dată pentru da, de 
două pentru nu, mi-am spus. Nu-i un vis, Michael. Nu ştiu 
cu precizie ce-i — călătorie spirituală în timp, poate, dar 
nu-i un vis. 

— Chiar se întâmplă asta? am întrebat ziua şi, de undeva 
dintre copacii din spate, pe unde o cărare ce va ajunge să fie 
cunoscută sub numele de Stradela Patruzeci şi doi ducea la 
un drum prăfuit care va ajunge să fie cunoscut sub numele de 
Route 68, o cioară a croncănit. Numai o singură dată. 

M-am dus la mesteacănul ce atârna deasupra lacului, 
mi-am strecurat un braţ în jurul lui (gestul acesta mi-a adus 
aminte de cum îmi strecurasem braţele în jurul taliei lui 
Mattie, simțind rochia alunecându-i pe piele) şi m-am uitat în 
apă, dorindu-mi pe jumătate să-l văd pe băiatul înecat, pe 
jumătate temându-mă de asta. Nu era nici un băiat acolo, dar 
se afla ceva pe fundul apei, acolo unde fusese el, printre 


pietre şi rădăcini şi alge. Am strâns din ochi şi în clipa aceea 
vântul a murit puţin, împietrind tremurul apei. Era un baston, 
unul cu capul din aur. Un baston Boston Post. Infăşurate în 
jurul lui într-o spirală ascendentă, cu capetele fluturând le- 
neşe, se vedeau ceea ce păreau a fi două panglici — panglici 
albe de-un roşu aprins pe margini. Să-i văd bastonul lui Royce 
împodobit astfel m-a dus cu gândul la petrecerile de absolvire 
a liceului şi la bastonul pe care-l roteşte şeful de promoţie 
când îi duce pe absolvenţii îmbrăcaţi în robe la locurile lor. 
Acum înţelegeam de ce nu-mi răspunsese la telefon jigodia 
aia bătrână. Zilele în care Royce Merrill răspundea la telefon 
se terminaseră. Ştiam asta; mai ştiam şi că ajunsesem într-un 
timp când Royce nici măcar nu se născuse încă. Sara Tidwell 
era aici, o puteam vedea cum cântă, iar când se născuse 
Royce în 1903, Sara plecase deja de doi ani, ea şi întreaga ei 
familie Red-Top. 

— Du-te în jos, Moise, i-am spus bastonului înfăşurat în 
panglici din apă. Tărâmul Făgăduinţei ţi-e menit. 

Am pornit spre sunetul muzicii, înviorat de aerul rece şi 
de vântul întețit. Acum auzeam şi voci, multe voci, discutând 
şi strigând şi râzând. Ridicându-se deasupra lor şi pompând 
ca un piston se auzea strigătul răguşit al unui dughenar: 
"Haideţi înăuntru, oameni buni, reepee-de, reepee- -de, 
ree-pee-de! Toate-s înăuntru, dar tre' să veniţi reepee-de, 
spectacolul următor începe în zece minute! Haideţi s-o vedeţi 
pe Angelina, Femeia-Şarpe, tremură, se cutremură, o să vă 
vrăjească ochiul şi-o să vă fure inima, da' nu v-apropiaţi prea 
mult de ea, fiindcă muşcătura ei e otră-vită! Haideţi să-l 
vedeţi pe Hando, Băiatul cu Faţă de Câine, teroarea Mărilor 
din Sud! Haideţi să vedeţi Scheletul Uman! Să vedeţi Şopârla 
Umană, relicvă a unui timp uitat de Dumnezeu! Veniţi s-o 
vedeţi pe Femeia cu barbă şi pe toţi Marţienii Ucigaşi! Toate-s 
înăuntru, da, dom'le, aşa că veniţi reepee-de, reepee-de, 
ree-pee-de! 

Auzeam flaşneta cu aburi a caruselului şi dangătul 
clopotului din vârful stâlpului când cine ştie ce tăietor de 
lemne câştiga o jucărie din pluş pentru iubita lui. iți puteai da 


seama după strigătele feminine de încântare că dăduse cu 
ciocanul aproape destul de tare să scoată bila de pe şină. A- 
uzeam pocnetele puştilor de calibru 22 de la galeria de tir, 
mugetul sforăitor al vacii câştigate de cine ştie cine... şi acum 
am început să simt aromele pe care le-am asociat cu 
bâlciurile de ţară încă din copilărie: aluat dulce prăjit, ceapă şi 
ardei iuți la grătar, vată pe băț, balegă, fân. Am început să 
umplu mai repede pe măsură ce zdrăngănitul chitarelor şi hu- 
ruitul surd al contrabasurilor creşteau în intensitate. Inima 
mi-a schimbat viteza cu o treaptă mai sus. Urma să-i văd 
cântând, chiar urma să-i văd pe Sara and the Red-Tops 
cântând live pe scenă. lar acesta nici măcar nu era cine ştie 
ce vis nebunesc, febril, în trei părţi. Lucrurile astea se 
întâmplau chiar acum, aşa că hai reepee-de, reepee-de, ree- 
pee-de. 

Casa Washburn (cea care pentru doamna M. va fi mereu 
casa Bricker) nu exista. În spatele locului unde va fi într-un 
sfârşit construită, mergând în sus pe panta abruptă pe partea 
de est a Străzii, se aflau nişte scări late din lemn. Imi 
aminteau de cele care duceau în jos de la parcul de distracţie 
la plaja din Old Orchard. Aici, felinarele japoneze erau aprinse 
în pofida luminii puternice a zilei, iar muzica era mai tare ca 
oriunde. Sara cânta "Jimmy Crack Corn". 

Am urcat scările către râset şi către ţipete, către gălăgia 
celor de la Red-Tops şi a flaşnetei, către mirosul mâncării 
prăjite şi al animalelor de fermă. Deasupra capului scărilor se 
afla o arcadă din lemn pe care scria: 


BUN-VENIT LA BÂLCIUL FRYEBURG 
BUN-VENIT IN SECOLUL XX 


tipărit pe ea. Uitându-mă la ea, un băieţel în pantaloni scurţi 
şi o femeie îmbrăcată într-o bluză cu revere şi într-o fustă din 
pânză până la glezne au trecut pe sub arcadă, venind spre 
mine. Au licărit, au devenit străvezii. Preţ de-o clipă le-am 
putut vedea scheletele şi rânjetele osoase care se ascundeau 
sub feţele lor râzătoare. Încă o clipă, şi au dispărut. Doi 


fermieri — unul purtând o pălărie de pai, celălalt gesticulând 
expansiv cu un fluier făcut dintr-un ştiulete de porumb — au 
apărut pe partea cu Bâlciul a arcadei în exact aceeaşi 
manieră. În felul acesta am înţeles că există o barieră între 
Stradă şi Bâlci. Totuşi, nu credeam că e o barieră care să mă 
afecteze şi pe mine. Eu eram o excepţie. 

— Am dreptate? am întrebat. Pot să intru? 

Clopotul din vârful stâlpului Încearcă-ţi Puterea a scos un 
dangăt puternic şi limpede. Dăngăneşte o dată pentru da, de 
două pentru nu. Am continuat să urc scările. 

Acum puteam vedea roata Ferris rotindu-se pe spectrul 
cerului luminos, acea roată care se văzuse în fundalul 
fotografiei de formaţie din Zile din Dark Score a lui Osteen. 
Cadrul era din metal, dar gondolele vopsite în culori puternice 
erau făcute din lemn. Până la ea, asemeni unui culoar ce duce 
la altar, ducea un drum larg şi presărat cu rumeguș. 
Rumeguşul avea rolul lui; aproape toţi bărbaţii pe care i-am 
văzut mestecau tutun. 

Am făcut o pauză de o clipă în capul scărilor, încă pe 
partea cu lacul a arcadei. Mă temeam de ce mi se putea 
întâmpla dacă treceam pe sub ea. Mă temeam să nu mor sau 
să dispar, da, dar în mare parte mă temeam că nu voi mai 
putea să mă întorc pe unde am intrat, să fiu condamnat să 
petrec o eternitate ca vizitator al Bâlciului Fryeburg de la 
începutul secolului. Şi asta parcă era o poveste de Ray 
Bradbury, acum că mă gândeam mai bine. 

Într-un sfârşit, ceea ce m-a atras în cealaltă lume a fost 
Sara Tidwell. Trebuia s-o văd cu propriii mei ochi. Trebuia s-o 
aud cântând. Trebuia. 

Am simţit o furnicătură când am păşit sub arcadă şi am 
auzit un suspin în urechi, ca de milioane de voci, foarte 
îndepărtat. Un suspin de uşurare? pe consternare? Nu-mi 
dădeam seama. Tot ce ştiam sigur era că a fi de partea 
cealaltă e altfel — ca diferenţa dintre a te uita printr-un geam 
şi chiar a fi dincolo de geam; diferenţa dintre a observa de pe 
margine şi a lua parte la acţiune. 

Culorile au sărit la mine ca nişte soldaţi postați în 


ambuscadă la momentul atacului. Mirosurile care fuseseră 
dulci şi evocatoare şi nostalgice pe partea cu lacul a arcadei 
erau acum dure şi sexy, proză în loc de poezie. Simţeam 
miros de cârnaţi consistenţi şi carne friptă şi aroma 
cuprinzătoare şi ambiguă a ciocolatei fierte. Doi copii care 
mâncau împreună dintr-un cornet din hârtie plin cu vată de 
zahăr au trecut pe lângă mine. Amândoi ţineau strâns în 
pumni batiste înnodate în care se afla puţinul mărunţiş pe 
care-l aveau de cheltuit. 

— Hei, copii! i-a strigat un dughenar îmbrăcat într-o 
cămaşă de-un albastru-închis. Purta jartiere pentru mâneci şi 
zâmbetul lui scotea la iveală un splendid dinte din aur. — 
Dacă răsturnaţi sticlele de lapte, câştigaţi un premiu! N-am 
avut nici un pierzător azi! 

Inainte, Red-Tops au început să cânte "Fishin Blues". Mi 
se păruse că puştiul din parcul din Castle Rock cântase 
binişor, dar versiunea asta îl făcea pe puşti să pară bătrân şi 
încet şi fără habar. Nu era drăguţ, aşa cum e o fotografie de 
epocă în care nişte doamne îşi ţin fustele ridicate până la ge- 
nunchi, dansând o versiune simplificată a dansului căzăcesc, 
văzându-li-se partea de jos a chiloţilor cu mânecuţe. Nu era 
ceva ce Alan Lomax adunase alături de celelalte cântece folk 
ale lui, doar un alt fluture american prăfos dintr-un insectar 
plin de ochi; aceasta era o înjurătură cu destul dichis să nu-i 
bage pe toţi în închisoare. Sara Tidwell cânta despre un dans 
pervers, iar eu mi-am spus că fiecare fermier purtător de 
salopetă, de bocanci grei, de căciulă de pai, mestecător de 
tutun presat, cu bătături în palme, din faţa scenei, visa să şi-o 
tragă cu ea, să i-o tragă acolo jos unde transpiraţia se adună 
în crestătură şi unde căldura devine fierbinţeală şi rozul iese 
licărind la iveală. 

Am pornit în direcţia aceea, conştient de vacile care 
mugeau şi de oile care behăiau din şoproanele-expoziţie — 
versiunea de Bâlci a Fermei Vesele din copilăria mea. Am 
trecut pe lângă galeria de tir şi pe lângă terenul unde se 
aruncă cercuri şi cel unde se dă cu banul; am trecut pe lângă 
o scenă pe care Servitoarele lui Angelina se mişcau într-un 


dans încet, şerpesc, cu mâinile împreunate, în vreme ce un 
tip cu turban pe cap şi cu cremă de ghete pe faţă sufla într-un 
flaut. Imaginea pictată pe pânza întinsă în spate sugera că 
Angelina — care putea fi văzută înăuntru pentru doar o 
zecime de dolar, vecine — le-ar face pe aceste două fete să 
pară nişte cizme vechi. Am trecut pe lângă intrarea în Galeria 
Ororilor, pe lângă groapa pentru prăjit porumb, pe lângă Casa 
Fantomelor, unde alte pânze înfăţişau nişte arătări ieşind prin 
ferestre sparte şi hornuri dărâmate. Totu-i moarte acolo 
înăuntru, mi-am spus... dar dinăuntru auzeam copii cât se 
poate de vii râzând şi ţipând când se loveau de tot soiul de 
lucruri în întuneric. Cei mai în vârstă dintre ei era foarte 
probabil că-şi furau sărutări. Am trecut pe lângă stâlpul 
Încearcă-ţi Puterea, unde gradaţiile care urcau până la 
clopotul de alamă din vârf erau jalonate CU COPILUL ARE 
NEVOIE DE BIBERON, FĂTĂLĂU, MAI ÎNCEARCĂ, FLĂCĂU, 
BĂRBAT ÎN TOATĂ FIREA şi, chiar sub clopotul însuşi, cu litere 
roşii: HERCULE! Stând în mijlocul unei mulţimi mici, un bărbat 
cu părul roşcat îşi scotea cămaşa, arătându-şi pieptul masiv, 
musculos. Un lucrător al bâlciului care fuma un trabuc îi 
întindea un ciocan. Am trecut pe lângă dugheana cu 
mătăsuri, pe lângă un cort în care oamenii şedeau pe nişte 
bănci şi jucau Bingo, pe lângă terenul de aruncat cu mingea 
de base-ball. Am trecut pe lângă toate şi de-abia dacă le-am 
observat. Eram pierdut în zonă, intrasem în transă. "Va 
trebuit să-l chem înapoi", îi spunea uneori Jo lui Harold când 
acesta suna, "Michael se află acum pe Tărâmul Marii 
Făcături". Numai că acum nimic nu mi se părea o invenţie, iar 
singurul lucru care mă interesa era scena de la poalele roții 
Ferris. Pe ea se aflau opt oameni negri, poate zece. In faţa lor, 
cu chitara agăţată de gât, lovind-o cu degetele în timp ce 
cânta, se afla Sara Tidwell. Era în viaţă. Era în floarea vârstei. 
Şi-a aruncat capul pe spate şi a râs spre cerul de octombrie. 

Din starea aceasta de uluire m-a trezit un strigăt din 
spatele meu: 

— Aşteaptă, Mike! Aşteaptă! 

M-am întors şi am văzut-o pe Kyra fugind spre mine, 


ocolindu-i pe cei care se plimbau doar şi pe cei care jucau şi 
pe cei care se opriseră în loc şi se holbau în jur, genunchii ei 
grăsulii pompând. Purta o rochiţă marinărească, cu dungi 
roşii, şi o pălărie de pai pe care era prinsă o panglică de-un 
albastru marin. Într-o mână îl strângea pe Strickland şi, când 
a ajuns aproape de mine, s-a aruncat înainte fără teamă, 
ştiind că o voi prinde şi c-o voi arunca în aer. Aşa am făcut şi, 
când a dat să-i cadă pălăria am prins-o şi i-am aşezat-o la loc 
pe cap. 

— Eu ghidil pe plopliu meu fundaş, a spus şi a râs. Încă o 
dată. 

— Ajunge, am spus. Eşti un adevărat Mean Joe Green. 

Eu purtam o salopetă (un colţ al unei batiste spălăcite 
îmi ieşea din buzunarul de la piept) şi cizme de lucru murdare 
de balegă. M-am uitat la şosetele ei albe şi am observat că 
erau croşetate manual. Nu aveam să găsesc nici o etichetă 
mică şi discretă pe care să scrie Fabricat în Mexic sau 
Fabricat în China nici dacă aveam să-i iau jos pălăria din pai şi 
să mă uit înăuntrul ei. Pălăria asta fusese cel mai probabil 
Fabricată în Motton, de soţia cu mâini arse de soare şi cu 
încheieturi dureroase a cine ştie cărui fermier. 

— Ki, unde-i Mattie? 

— Acasă, cled. N-a putut veni. 

— Tu cum ai ajuns aici? 

— Am ulcat scălile. Au fost multe scăli. Al fi tlebuit să mă 
aştepţi. M-ai fi putut duce-n blaţe, ca înainte. Vleau să aud 
muzica. 

— Şi eu. Ştii cine cântă, Ki? 

— Da, a spus. Mămica lui Kito. Glăbeşte-te, leneşule! 

Am păşit spre scenă, spunându-mi că va trebui să stăm 
în spatele mulţimii, însă oamenii s-au dat la o parte să ne lase 
să trecem atunci când ne-am apropiat, eu ducând-o pe Kyra 
în braţe — simţindui-i greutatea ei minunată şi dulce, o 


% Personaj de desen animat (un bob de fasole), cel mai bun 
jucător în campionatul dintre echipa Legumelor şi cea a 
Morcovilor. 


micuță Fată Gibson“! în rochiţă marinărească şi pălărie de pai 
împodobită cu o panglică. Braţul ei era încolăcit în jurul gâtu- 
lui meu şi oamenii s-au despărţit în faţa noastră lăsându-ne 
să trecem, aşa cum s-a despărţit Marea Roşie în faţa lui 
Moise. 

Şi nici măcar nu s-au întors să ne vadă venind. Băteau 
din palme şi din picioare şi urlau împreună cu muzica, 
complet transfiguraţi. S-au dat la o parte inconştient, de 
parcă se manifestase cine ştie ce reacţie magnetică — al 
nostru pozitiv, al lor negativ. Puținele femei din mulţime 
roşiseră în obraji, dar era limpede că se simțeau bine, una 
râzând atât de tare, că-i curgeau lacrimile în pârâiaşe pe 
obraji. Nu părea că are mai mult de douăzeci şi doi sau trei de 
ani. Kyra a arătat spre ea cu degetul şi a spus fără ocolişuri: 

— O ştii pe şefa lui Mattie de la bibliotecă? Aia-i buni a ei. 

Bunica lui Lindy Briggs, proaspătă ca o margaretă, 
mi-am spus. Sfinte Christoase. 

Cei de la Red-Tops erau împrăştiaţi pe scenă, sub falduri 
roşii, albe şi albastre de material pentru festonare, asemenea 
unei formaţii rock călătoare în timp. l-am recunoscut pe toţi 
din fotografia din cartea lui Edward Osteen. Bărbaţii purtau 
cămăşi albe, jartiere pentru mâneci, veste negre, pantaloni 
negri. Son Tidwell, în spatele scenei, purta melonul din 
fotografie. Sara, însă... 

— De ce-i îmblăcată tanti aia în lochia lui Mattie? m-a 
întrebat Kyra şi a început să tremure. 

— Nu ştiu, iubire. Nu-mi dau seama. 

Şi nici nu puteam bănui — era rochia albă, fără mâneci, 
pe care o purtase Mattie atunci în parc, sigur că era. 

Pe scenă, formaţia făcea ravagii cu o piesă instrumentală 
de recreere. Reginald "Son" Tidwell s-a dus la Sara, păşind 
încet, braţele văzându-i-se ca o ceaţă maro pe corzile şi pe 
gâtul chitarei lui, iar ea s-a întors cu faţa la el. Şi-au sprijinit 


4“ Femeie americană tânără din jurul anilor 1890, idealizată de 
desenatorul american Charles Dana Gibson (1867-1944); stilul 
de îmbrâcăminte al acelor vremuri. 


frunţile una de cealaltă, ea râzând şi el serios; s-au uitat unul 
în ochii celuilalt şi s-au înfruntat în cântat, mulţimea 
ovaţionând şi bătând din palme, ceilalţi din formaţie râzând şi 
cântând la instrumente. Văzându-i împreună în felul acesta, 
mi-am dat seama că avusesem dreptate: erau frate şi soră. 
Asemănarea era prea puternică să n-o observi sau să n-o în- 
ţelegi. Dar mai mult m-am uitat la felul în care şoldurile şi 
fundul ei se mişcau sub rochia aceea albă. Poate că eu şi cu 
Kyra eram îmbrăcaţi în haine de la începutul secolului, însă 
Sara era cât se poate de modernă în vestimentaţie. Nici un 
chilot cu mânecuţe pentru ea, nici un jupon, nici un ciorap din 
bumbac. Nimeni nu părea să observe că purta o rochie care 
se oprea deasupra genunchilor — că era aproape goală, 
judecând după standardele vremii aceleia. Şi sub rochia lui 
Mattie, purta probabil articole de genul celor pe care oamenii 
aceştia nu le văzuseră niciodată: un sutien din lycra şi chiloţi 
tanga din nailon. Dacă mi-aş aşeza palmele pe mijlocul ei, 
rochia ar aluneca nu pe un corset neprimitor, ci pe pielea 
goală şi catifelată. O piele maronie, nu albă. Ce vrei, 
dulceaţă? 

Sara s-a depărtat de Son, scuturând din fundul ei 
neîngrădit, neconstrâns şi râzând. A mers în pas vioi înapoi 
unde era el şi s-a întors spre mulţime când formaţia cânta 
iarăşi tema principală. A cântat următoarea strofa uitându-se 
direct la mine: 


“Înainte să-ncepi să pescuieşti 

ai face bine undița să-ți pregăteşti. 

Am zis: înainte să-ncepi să pescuieşti, dulceaţă, 
ai face bine undița să-ți pregăteşti. 

Eu te trag de a ta, dulceaţă, 

şi-ai face bine să tragi şi tu de a mea." 


Mulțimea a strigat de fericire. În braţele mele, Kyra 
tremura mai tare ca niciodată. 

— Mi-e fiică, Mike, a spus. Nu-mi place de tanti aia. E-o 
tanti fioloasă. l-a fulat lochia lui Mattie. Vleau să melg acasă. 


A fost ca şi când ar fi auzit-o Sara, chiar şi peste larma 
muzicii. Capul i s-a dat pe spate, buzele i s-au tras înapoi şi a 
râs spre cer. Dinţii ei erau mari şi galbeni. Arătau ca dinţii 
unui animal înfometat şi am ajuns la hotărârea că sunt de 
acord cu Kyra: era o tanti fioloasă. 

— Bine, iubire, am murmurat în urechea ei. Plecăm 
de-aici. 

Dar, înainte să mă pot mişca, senzaţia acelei femei — nu 
ştiu cum altfel să mă exprim — m-a năpădit şi m-a ţinut în 
loc. Atunci am înţeles ce trecuse în grabă pe lângă mine în 
bucătărie să împrăştie literele care formau CARLADEAN; era 
acelaşi fior. A fost aproape ca şi când ai identifica o persoană 
după zgomotul paşilor. 

A dus formaţia la tema principală din nou, apoi la o altă 
strofă. Una pe care, însă, n-aveai cum s-o găseşti în vreo 
versiune scrisă a cântecului: 


"N-am s-o rănesc, dulceaţă, 

nici pentru toate comorile din lume. 
Am zis: n-am să-ți rănesc copila, 
nici să-mi dai diamante şi perle. 
Numai un bastard cu suflet negru 
Îndrăzneşte s-atingă fetița asta. " 


Oamenii au strigat ca şi când era cel mai comic lucru pe 
care-l auziseră vreodată, însă Kyra a început să plângă. Sara 
a văzut asta şi şi-a scos sânii în faţă — nişte sâni cu mult mai 
mari ca ai lui Mattie — şi i-a scuturat spre ea, râzând în 
acelaşi timp cu râsetul ei specific. Gestul acesta a avut o 
răceală parodică... dar şi o goliciune. O tristeţe. Şi totuşi, 
n-am simţit nici urmă de compasiune din partea ei. Era ca şi 
când i-ar fi fost scoasă inima din piept cu un fier înroşit în foc, 
iar tristeţea care a rămas nu era decât o altă fantomă, 
amintirea dragostei bântuind oasele urii. 

Şi cât de reci păreau dinţii ei dezgoliţi de râs. 

Sara şi-a ridicat braţele deasupra capului şi, de data 
aceasta, a început să tremure din tot corpul, de parcă mi-ar fi 


citit gândurile şi le-ar fi luat peste picior. Întocmai precum 
jeleul pe-o farfurie, după cum se exprimă un alt cântec vechi. 
Umbra ei s-a unduit pe pânza din spate, care întruchipa 
oraşul Fryeburg şi, uitându-mă la ea, mi-am dat seama că am 
descoperit Arătarea din visele mele cu Manderley. Era Sara. 
Sara era Arătarea şi ea fusese de fiecare dată. 

Nu, Mike. Aproape ai nimerit-o, dar nu-i asta. 

Fie c-o nimerisem, fie că nu, îmi ajunsese. M-am întors, 
aşezându-mi mâna pe spatele capului lui Ki şi presându-i faţa 
pe pieptul meu. Amândouă braţele ei erau acum în jurul 
gâtului meu, strângându-mă cu o forţă panicată. 

Mi-am spus că va trebui să-mi croiesc cu forţa drum prin 
mulţime — mă lăsaseră să intru cât se poate de uşor, dar s-ar 
putea să fie mai puţin dispuşi să mă lase să ies. Nu vă puneţi 
cu mine, băieți, am gândit. Nu-i de bine dacă vreti să faceți 
asta. 

Şi n-au facut-o. Pe scenă, Son Tidwell dusese formaţia de 
la nota mi la sol, cineva a început să scuture o tamburină, iar 
Sara a trecut de la "Fishin Blues" la "Dog My Cats" fără să 
facă vreo pauză. Aici, în faţa scenei şi mai jos de ea, mulţimea 
s-a dat în lături încă o dată dinaintea mea şi a fetiţei, fără să 
se uite la noi şi fără să rateze o bătaie din mâinile lor umflate 
de muncă. Un bărbat cu o pată de culoarea vinului roşu pe-o 
parte a feţei şi-a deschis gura — la vârsta de douăzeci de ani 
îi lipseau deja jumătate dintre dinţi — şi-a urlat "/ii-HA!", pe 
lângă un bol înmuiat de tutun. Era Buddy Jellison de la Village 
Cafe, mi-am dat eu seama... Buddy Jellison cu vârsta redusă 
magic de la şaizeci şi opt la optsprezece ani. Apoi mi-am dat 
seama că părul avea o altă culoare — castaniu deschis în loc 
de negru (deşi se apropia de şaptezeci de ani şi şi-i arăta în 
toate celelalte feluri posibile, Bud nu avea nici măcar un 
singur fir de păr alb în cap). Acesta era bunicul lui Buddy, 
poate chiar străbunicul. Oricum ar fi fost, nu-mi păsa nici cât 
negru sub unghie. Nu voiam decât să plec de-aici. 

— Scuză-mă, am spus, trecând pe lângă el şi atingându-l 
Uşor. 

— Nu avem nici un beţiv notoriu aici, fiu de curvă 


băgăcios ce eşti, a spus, fără să se uite măcar o clipă la mine 
şi fără să înceteze măcar o clipă să bată din palmă. Facem 
toţi cu rândul. 

E totuşi un vis, mi-am spus. E un vis şi asta e dovada. 
Însă mirosul de tutun din respiraţia lui nu era un vis, 
mirosul mulţimii nu era un vis, iar greutatea copilului speriat 
din braţele mele nu era nici ea un vis. Cămaşa mi se încinsese 

şi era udă acolo unde stătea ea cu faţa. Plângea. 

— Hei, irlandezule! a strigat Sara de pe scenă, iar vocea 
ei a semănat atât de tare cu a lui Jo, că aproape am tipat. 
Voia să mă întorc din drum — îi simţeam dorinţa trăgându-mă 
de obraz asemenea unor degete —, dar nu voiam să fac asta. 

Am ocolit trei fermieri care-şi treceau din mână în mână 
o sticlă din ceramică şi apoi am scăpat din mulţime. În faţa 
mea se întindea strada principală, la fel de largă ca Fifth 
Avenue“, şi la capătul ei se aflau arcada, scările, Strada, 
lacul. Casa mea. Dacă reuşeam să ajung la Stradă, eram în 
siguranţa. Eram convins de asta. 

— Aproape c-am terminat, irlandezule! a urlat Sara după 
mine. Părea furioasă, dar nu destul de furioasă să nu râdă. O 
să primeşti ce vrei, dulceaţă, toată alinarea de care ai nevoie, 
dar tre' să mă laşi să-mi termin eu treaba întâi. M-auzi, 
băiete? Păstrează distanţa! Ascultă ce-ţi zic! 

Am început să grăbesc pasul pe unde venisem, 
mângâind-o pe Ki pe cap, ţinându-i încă faţa apăsată pe 
cămaşa mea. Pălăria de pai i-a căzut şi, când am întins mâna 
s-o prind, n-am reuşit s-o apuc decât de panglică, iar aceasta 
s-a desprins de pe bor. Nu conta. Trebuia să plecăm de aici. 

La stânga noastră se afla locul de aruncat cu mingea de 
base-ball şi un băieţel striga "Willy-a aruncat-o dincolo de 
gard, mami! Willy-a aruncat-o dincolo de gard!" cu o 
regularitate monotonă, zgârietoare pe creieri. Am trecut de 
Bingo, unde o femeie a urlat că al ei e curcanul, pe 
Dumnezeu, fiecare număr era acoperit cu un nasture şi 


4 Bulevard care desparte partea de est a Manhattan-ului de 
partea de vest, cunoscut pentru magazinele sale luxoase. 


câştigase curcanul. Deasupra noastră, soarele a intrat după 
un nor şi ziua s-a şters. Umbrele ne-au dispărut. Arcada din 
capătul drumului se apropia de noi cu o încetineală în- 
nebunitoare. 

— N-am ajuns încă acasă? aproape că a plâns Ki. Vleau 
acasă, Mike, du-mă te log acasă la mami. 

— Te duc, am spus. Totul o să fie bine. 

Treceam pe lângă stâlpul Încearcă-ţi Puterea, unde 
tânărul cu păr roşcat îşi îmbrăca la loc cămaşa. S-a uitat la 
mine cu o antipatie indiferentă — cu neîncrederea 
instinctuală a unui nativ faţă de un intrus, poate — şi mi-am 
dat seama că-l cunosc şi pe el. Va avea un nepot pe nume 
Dickie care va deţine, spre sfârşitul secolului în onoarea 
căruia se organizase bâlciul acesta, Garajul Bun la Toate de 
pe Route 68. 

O femeie care ieşea din dugheana mătăsurilor s-a oprit şi 
a arătat cu degetul spre mine. În aceeaşi clipă, buza de sus i 
s-a ridicat într-un mârâit de câine. Cunoşteam şi chipul acela. 
De unde? De undeva din jurul oraşului. Nu avea importanţă, şi 
n-aş fi vrut să ştiu nici măcar dacă ar fi avut vreuna. 

— N-al fi tlebuit să venim aici, s-a plâns Ki. 

— Ştiu ce simţi, am spus. Dar nu cred că am avut de 
ales, iubire. Noi... 

Au ieşit din Galeria Ororilor, de la optsprezece metri 
distanţă, poate. l-am văzut şi m-am oprit. Erau şapte de toţi, 
şapte bărbaţi cu pasul mare îmbrăcaţi în haine de tăietori de 
lemne, însă patru nu meritau puşi la socoteală — aceştia 
arătau şterşi şi albi şi fantomatici. Erau nişte tipi bolnavi, 
poate chiar nişte tipi morţi şi nu erau mai periculoşi ca nişte 
tipi dintr-un daghereotip. Ceilalţi trei, însă, erau reali. La fel 
de reali cât erau şi toate celelalte lucruri de aici, în orice caz. 
Conducătorul era un bărbat bătrân purtând cascheta de-un 
albastru spălăcit de la un costum al Armatei Unioniste. S-a ui- 
tat la mine cu nişte ochi pe care-i cunoşteam. Ochi pe care-i 
văzusem măsurându-mă pe deasupra unei măşti de oxigen. 

— Mike? De ce ne-am oplit? 

— E-n regulă, Ki. Ţine-ţi doar capul jos. Nu-i decât un vis. 


O să te trezeşti dimineaţă la tine-n pat. 

— Bine. 

Indivizii s-au împrăştiat de-a latul drumului, mână lângă 
mână, cizmă lângă cizmă, blocându-ne drumul de întoarcere 
la arcadă şi la Stradă. Bătrânul Caschetă-Albastră era în 
mijloc. Cei de la stânga şi dreapta lui erau mai tineri, unii 
poate chiar de jumătate de secol. Doi dintre cei palizi, cei 
aproape-dar-nu-încă trecuţi de pârleaz, stăteau unul lângă 
celălalt la dreapta bătrânului şi m-am întrebat dacă n-aş 
putea pătrunde prin partea aceasta de cordon uman. Mi-am 
spus că nu sunt făcuţi din mai multă carne ca arătarea care 
bătuse în izolaţia pereţilor din pivniţă... dar dacă mă înşelam? 

— Dă-o-ncoace, fiule, a spus bătrânul. 

Vocea lui era şuierătoare şi implacabilă. A întins mâinile. 
Era Max Devore, se întorsese, căuta să capete custodia chiar 
şi după moarte. Şi totuşi nu era el. Ştiam că nu e. Planurile 
feţei acestui bărbat erau uşor diferite, obrajii erau mai supti, 
ochii de-un albastru mai luminos. 

— Cum rămâne cu mine? am strigat spre el, accentuând 
puternic ultimul cuvânt şi, în faţa dughenei Angelinei, 
bărbatul cu turban (un hindus care probabil că se trăgea din 
Sandusky, Ohio) şi-a lăsat flautul deoparte şi a rămas pur şi 
simplu să se uite. Fetele-şarpe s-au oprit din dans şi s-au uitat 
şi ele, strecurându-şi braţele una după mijlocul celeilalte şi 
trăgându-se la un loc ca pentru a-şi oferi sprijin reciproc. — 
Cum rămâne cu mine, Devore? Dacă străbunicii noştri s-au 
căcat în aceeaşi hazna, atunci cum rămâne cu mine? 

— Nu-s aici să-ţi răspund ţie la-ntrebări. Dă-o-ncoace. 

— O iau eu, Jared, a spus unul dintre bărbaţii tineri, unul 
dintre aceia care erau într-adevăr prezenți. S-a uitat la 
Devore cu un soi de zel linguşitor care m-a îngreţoşat, în 
mare parte pentru că ştiam cine este: tatăl lui Bill Dean. Un 
bărbat care ajunsese să fie unul dintre cei mai respectaţi 
bătrâni din Castle Rock mai lipsea puţin şi-i lingea cizmele lui 
Devore. 

Nu-l judeca prea dur, a şoptit Jo. Nu-/ judeca prea dur 
pe nici unul dintre ei. Erau foarte tineri. 


— Nu tre' să faci nimic, a spus Devore. Vocea lui 
şuierătoare era iritantă; Fred Dean a părut descumpănit. — O 
să mi-o dea singur. Şi dacă n-o s-o facă, o să i-o luăm 
împreună. 

M-am uitat la primul bărbat din partea stângă, al treilea 
dintre cei care păreau complet reali, complet prezenţi. Eu 
eram acela? Nu semăna cu mine. Era ceva ce mi se părea 
familiar la faţa lui, dar... 

— Dă-o-ncoace, irlandezule, a spus Devore. Ultima 
şansă. 

— Nu. 

Devore a aprobat din cap ca şi când exact la asta se 
aşteptase. 

— Atunci o s-o luăm cu forţa. Trebuie să se termine şi 
treaba asta. Haideţi, băieţi. 

Au pornit spre mine şi, făcând asta, mi-am dat seama de 
cine-mi amintea cel din capăt, cel încălţat în cizme bătucite 
de la căţăratul în copaci şi îmbrăcat în pantaloni din flanelă de 
tăietor de lemne: de Kenny Auster, al cărui ciobănesc va 
mânca prăjituri până ce va exploda. Kenny Auster, al cărui 
frate mai mic fusese înecat sub pompă de tatăl lor. 

M-am uitat în urmă. The Red-Tops încă mai cântau. Sara 
râdea, scutura din şolduri cu mâinile ridicate spre cer, iar 
mulţimea încă bloca partea de est a drumului. În direcţia aia 
oricum nu puteam merge. Dacă mergeam într-acolo, 
ajungeam să cresc o fetiţă de unul singur în primii ani ai 
secolului douăzeci, încercând să-mi câştig existenţa scriind 
pamflete şi romane ieftine. Poate că n-ar fi fost chiar atât de 
rău... dar, la kilometri şi ani depărtare de aici, era o femeie 
căreia-i va fi dor de ea. Căreia-i va fi dor, poate, de amândoi. 

M-am întors şi am văzut că urmăritorii aproape mă 
ajunseseră. Unii dintre ei mai prezenţi decât ceilalţi, mai 
însufleţiţi, însă cu toţii morţi. Cu toţii blestemaţi. M-am uitat la 
bărbatul cu păr de câlţi printre ai cărui descendenţi se va 
număra şi Kenny Auster şi l-am întrebat: 

— Ce ai făcut? Pentru numele lui Christos, ce aţi făcut, 
oameni buni? 


A întins mâinile în faţă. 

— Dă-o-ncoace, irlandezule. Asta-i tot ce tu tre' să faci. 
Tu şi cu femeia puteţi avea alţii. Atâţia câţi o să poftiţi. E 
tânără, o să-i scoată din ea ca sâmburii de pepene. 

Eram hipnotizat, şi ne-ar fi prins dacă n-ar fi fost Kyra. 

— Ce se întâmplă? a strigat ea cu gura presată pe 
cămaşa mea. Miloase ceva! Miloase ceva atât de Iu! Oh, 
Mike, fă-l să se-oplească! 

Şi mi-am dat seama că şi eu simt mirosul. Carne stricată 
şi emanaţii de mlaştină. Piele plesnită şi măruntaie fierte. 
Devore era cel mai viu dintre toţi, împrăştiind aceeaşi atracţie 
brută, dar puternică, pe care o simţisem în preajma 
strănepotului său, însă era şi el la fel de mort ca toţi ceilalţi: 
apropiindu-se de mine am văzut insectele minuscule care se 
hrăneau în nările şi la colţurile rozalii ale ochilor lui. 7otu-; 
moarte aici jos, mi-am spus. Nu mi-a spus asta oare chiar 
propria mea soție? 

Şi-au întins mâinile tenebroase înainte, mai întâi s-o 
atingă pe Ki şi apoi s-o ia. Am făcut un pas în spate, m-am 
uitat la dreapta şi am văzut alte fantome — unele ieşind prin 
ferestre sparte, altele alunecând prin hornuri din cărămidă. 
Ţinând-o pe Kyra în braţe, am fugit către Casa Fantomelor. 

— Prindeţi-l! a urlat Jared Devore, uluit. Prindeţi-l, băieţi! 
Prindeţi derbedeu'! Blestemăţie! 

Am urcat în pas alert scările din lemn, vag conştient că 
se freacă ceva moale de obrazul meu — căţeluşul din pluş al 
lui Ki, încă strâns puternic întruna dintre mâinile ei. Am vrut 
să mă uit în spate să văd cât de mult se apropiaseră, dar nu 
am îndrăznit! Dacă mă împiedicam... 

— Hei! a mugit femeia de la ghişeul cu bilete. Avea nori 
de păr ghimbiriu, machiaj ce părea aplicat cu o mistrie de 
grădinărit şi nu semăna, din fericire, cu nimeni cunoscut. Nu 
era decât o lucrătoare la bâlci, aflată doar în trecere prin locul 
ăsta peste care se lăsase noaptea. Ce noroc pe ea. — Hei, 
domnule, tre' să cumpăraţi un bilet! 

N-am timp, doamnă, n-am timp. 

— Opriţi-l! a strigat Devore. E-un derbedeu nenorocit, un 


hoţ! Aia din braţe nu-i copila lui! Opriţi-l! 
Insă nimeni nu m-a oprit şi am intrat într-o grabă cu Ki în 
braţe în întunericul Casei Fantomelor. 


Dincolo de intrare se afla un pasaj de trecere atât de 
îngust, că a trebuit să mă întorc pe-o parte ca sa pot cobori 
prin el. Ochi fosforescenţi sclipeau spre noi din beznă. In faţă 
se auzea din ce în ce mai tare un huruit lemnos, un sunet 
împrăştiat dincolo de care se auzea un zăngănit de lanţ. In 
spatele nostru se auzea tunetul împiedicat al bocancilor cu 
ţinte, de tăietori de lemne, urcând în grabă scările de afară. 
Femeia cu păr ghimbiriu striga la ei acum, le spunea că, dacă 
sparg ceva înăuntru, vor trebui să tragă ponoasele. 

— Auziţi ce vă zic, ţărănoi blestemaţi! a strigat ea. Locu' 
ăla-i pentru copii, nu pentru ăi ca voi! 

Huruitul era chiar înaintea noastră. Se învârtea ceva. La 
început, nu mi-am putut da seama ce era. 

— Lasă-mă jos, Mike! 

Kyra părea profund mişcată. 

— Vleau să melg singulă! 

Am aşezat-o jos, apoi m-am uitat agitat în spate, peste 
umăr. Lumina puternică de la intrare era închisă de corpurile 
lor care încercau să se îndese prin pasaj. 

— Nerozilor! a ţipat Devore. Nu toţi deodată! lisuse 
milostive! 

S-a auzit o trosnitură şi cineva a strigat. M-am uitat în 
faţă chiar la timp s-o văd pe Kyra ţâşnind prin butoiul care se 
rostogolea, ţinându-şi braţele depărtate pentru a-şi păstra 
echilibrul. Incredibil, râdea. 

Am urmat-o, am ajuns până la jumătatea drumului, apoi 
am căzut cu un bufnet. 

— Hopa! a spus Kyra din partea cealaltă, apoi a chicotit 
când am încercat să mă ridic, am căzut din nou şi-am fost 
rostogolit înapoi. Batista mi-a căzut din buzunarul de la piept. 
O pungă de bomboane cu gust de voronic a căzut dintr-altul. 
Am încercat să mă uit în urmă, să văd dacă reușiseră să se 


înţeleagă şi dacă veneau. Când am făcut asta, butoiul m-a 
proiectat într-un alt salt neaşteptat şi periculos. Acum ştiam 
cum se simt hainele într-o maşină de spălat. 

M-am târât până la capătul butoiului, m-am ridicat în 
picioare, am luat-o pe Ki de mână şi am lăsat-o să mă ducă 
mai adânc în Casa Fantomelor. Făcuserăm poate zece paşi 
înainte ca albul să înflorească în jurul ei aidoma unei lalele şi 
ea să ţipe. Un animal — ceva ce semăna cu o pisică imensă — 
a sâsâit puternic. Adrenalina mi s-a vărsat în sânge şi aproape 
că era s-o salt înapoi în braţe când s-a mai auzit o dată 
săâsâitul. Am simţit aerul cald în jurul gleznelor mele, iar 
rochiţa lui Ki s-a umflat în formă de clopot în jurul picioarelor 
ei. De data aceasta a râs în loc să ţipe. 

— Du-te, Ki! am şoptit. Repede. 

Ne-am continuat drumul, lăsând supapa pentru aburi în 
urmă. A urmat un coridor cu oglinzi, în care ne-am reflectat 
mai întâi în chip de pitici îndesaţi şi apoi în chip de ectomorfi 
deşiraţi, cu trăsături lungi şi albe de vampir. A trebuit s-o 
împing iarăşi de la spate pe Kyra; voia să se strâmbe la re- 
flexii. În urma noastră, am auzit tăietorii de lemne cum înjură, 
încercând să se înţeleagă cine să treacă primul prin butoi. II 
auzeam înjurând şi pe Devore, însă el nu mai părea acum atât 
de... ei bine, atât de eminent. 

Am dat de-o prăjină, care ne-a proiectat pe o pernă mare 
din pânză. Aceasta a scos un sunet prelung de beşină când 
am aterizat pe ea, iar Ki a râs până ce noi lacrimi au început 
să-i curgă pe obraji, rostogolindu-se peste tot şi dând din 
picioare de fericire. Am prins-o de la subsuoară şi am 
ridicat-o. 

— Nu-l ghidila pe plopliu tău fundaş, a spus, apoi a râs 
iarăşi. Teama ei părea să fi dispărut în întregime. 

Am mai străbătut un coridor îngust. Mirosea a pin 
proaspăt de la lemnul din care fusese construit. In spatele 
unuia dintre pereţii aceştia, două "fantome" zăngăneau nişte 
lanţuri la fel de mecanic ca şi nişte oameni care lucrează la 
linia de asamblare într-o fabrică de încălţăminte, discutând 
despre un-de-şi vor duce fetele în seara aceea şi cine o să 


aducă nişte "motor cu ochi roşii", orice ar fi însemnat asta. Nu 
mai auzeam pe nimeni în urmă. Kyra conducea încrezătoare, 
una dintre mâinile ei mici ţinând una dintre mâinile mele 
mari, trăgându-mă după ea. Când am ajuns la o uşă pictată 
cu nişte flăcări sclipitoare şi însemnată cu PE AICI SPRE HA- 
DES, am împins-o absolut fără nici o ezitare. Aici, pasajul era 
tapetat cu mică roşie, făcându-l să semene cu o boltă 
cerească, împrăştiind o strălucire roşietică pe care o găseam 
mult prea plăcută pentru Hades. 

Am continuat să mergem foarte multă vreme, iar eu 
mi-am dat seama că nu mai pot auzi flaşneta, bong!'-ul acela 
puternic al clopotului de la Încearcă-ţi Puterea sau pe Sara 
and the Red-Tops. Şi nici nu mă surprindea asta prea tare. 
Trebuie să fi mers o jumătate de kilometru. Cum de putea fi o 
Casă a Fantomelor de bâlci atât de mare? 

Am ajuns atunci la trei uşi, una la stânga, una la dreapta 
şi una plasată la capătul coridorului. Pe una era pictată o 
tricicletă mică şi roşie. Pe uşa din faţa ei se afla o maşină de 
scris IBM verde. Desenul de pe uşa din capăt părea cumva 
mai vechi — şters şi anacronic. Arăta o sanie pentru copii. 
Aia-i a lui Scooter Larribee, mi-am spus. Aia-i cea pe care-a 
furat-o Devore. Pielea de găină mi-a apărut imediat pe braţe 
şi pe spate. 

— Ei, a spus Kyra veselă, aicea-s jucăliile noastle. 

L-a ridicat pe Strickland, probabil ca să poată vedea 
tricicleta roşie. 

— Mda, am spus. Aşa cred. F 

— Mulţumesc că m-ai luat de-acolo, a spus ea. Aia elau 
nişte oameni fioloşi, da' mi-a plăcut casa cu stafii. Somnic 
uşol. Stricken îţi spune somnic uşol și el. 

Şi de data aceasta a părut ceva exotic — și —, ca şi când 
era cuvântul vietnamez pentru fericire sublimă. 

Înainte să pot spune ceva, ea împinsese deja uşa cu 
tricicleta pe ea şi a păşit înăuntru. S-a închis în urma ei şi, în 
acest timp, am văzut panglica de la pălăria ei. Atârna din 
buzunarul de la piept al salopetei pe care o purtam. M-am 
uitat la ea pentru o clipă, apoi am încercat clanţa uşii pe care 


tocmai intrase ea. N-a vrut să se răsucească şi, când am lovit 
cu mâna în lemnul ei, mi s-a părut că lovesc un soi de metal 
dur şi incredibil de dens. Am făcut un pas în spate, apoi 
mi-am întors capul în direcţia din care veniserăm. Nu era 
nimic. Tăcere totală. 

Aicea-i între-timpul, mi-am spus. Când oamenii vorbesc 
despre “scăpatul printre crăpături", la asta se referă. Asta-i 
locul unde se duc de fapt. 

Ai face bine s-o iei şi tu din loc, mi-a spus Jo. Dacă nu 
vrei să te găseşti prins în capcană aici, poate pentru 
totdeauna, ai face bine s-o iei şi tu din loc. 

Am încercat clanţa uşii cu maşina de scris pictată pe ea. 
S-a rotit cu uşurinţă. În spatele ei era un alt coridor îngust — 
alţi pereţi din lemn şi din nou mirosul dulce de pin. Nu voiam 
să intru acolo, ceva legat de el mă făcea să mă gândesc la un 
sicriu lung, dar nu aveam ce altceva să fac, unde altundeva 
să merg. Am intrat şi uşa s-a trântit brusc în urma mea. 

Christoase, mi-am spus. Sunt în întuneric, într-un loc 
închis... e timpul pentru unul dintre atacurile faimoase 
pretutindeni ale lui Michael Noonan. 

Dar nici o chingă nu s-a prins peste pieptul meu şi, chiar 
dacă ritmul cardiac îmi era ridicat şi muşchii încă-mi erau 
stimulaţi de adrenalină, eu deţineam controlul. De asemenea, 
mi-am dat seama, nu era complet întuneric. Vedeam numai 
puţin, dar destul să întrevăd pereţii şi podeaua din scânduri. 
Mi-am înfăşurat la încheietura mâinii panglica de culoare 
albastră-închis de la pălăria lui Ki, am prins un capăt dedesubt 
ca să nu se desfacă. Apoi am pornit la drum. 

Am mers multă vreme, coridorul cotind când la dreapta, 
când la stânga, parcă la întâmplare. Mă simţeam ca un 
microb călătorind prin intestin. Într-un sfârşit, am ajuns la 
două uşi din lemn, arcuite. Am rămas locului în faţa lor, 
întrebându-mă care era alegerea corectă şi mi-am dat seama 
că prin cea din stânga auzeam vag clinchetul clopoţelului lui 
Bunter. Am mers pe acolo şi, avansând, clopoţelul se auzea 
din ce în ce mai tare. La un anumit moment, clinchetului de 
clopoțel i s-a alăturat murmurul tunetului. Răcoarea de 


toamnă dispăruse din aer şi era iarăşi cald — o toropeală. 
M-am uitat în jos şi am văzut că halatul şi cizmele de lucru 
masive dispăruseră. Purtam lenjerie termică şi şosete 
gâdilitoare. 

Am mai ajuns de două ori la câte o răspântie şi de fiecare 
dată am ales intrarea dincolo de care auzeam sunând 
clopoţelul lui Bunter. Stând în faţa celei de-a doua perechi de 
uşi, am auzit o voce venind din întuneric spunând destul de 
inteligibil: "Nu, soţia preşedintelui n-a fost lovită. Pe ciorapi e 
sângele lui." 

Am mers mai departe, apoi m-am oprit, când mi-am dat 
seama că labele picioarelor şi gleznele nu mă mai gâdilau, că 
pulpele nu-mi mai transpirau în izmene. Purtam boxerii în 
care dormeam de obicei. Am ridicat privirea şi am observat că 
mă aflu în sufrageria mea, că-mi croiesc cu grijă drum printre 
mobile, aşa cum faci pe întuneric, când te străduieşti cât de 
tare poţi să nu-ţi loveşti prostul ăla de deget mare. Vedeam 
puţin mai bine; prin ferestre intra o lumină vag lăptoasă. Am 
ajuns la tejgheaua care desparte sufrageria de bucătărie şi 
m-am uitat peste ea la ceasul-pisică. Era cinci şi cinci minute. 

M-am dus la chiuvetă şi am deschis robinetul. Când am 
întins mâna după un pahar, am observat că la încheietura 
mâinii încă mai purtam panglica de la pălăria de pai a lui Ki. 
Am desfăşurat-o şi am aşezat-o pe tejghea între filtrul de 
cafea şi televizorul de bucătărie. 

Apoi mi-am turnat nişte apă rece, am băut-o şi mi-am 
croit cu atenţie drum pe coridorul aripii de nord în strălucirea 
galben-palidă a luminii de veghe din baie. M-am uşurat 
(uuu-linat, am auzit-o pe Kyra spunând), apoi am intrat în 
dormitor. Cearşafurile erau şifonate, însă patul nu avea as- 
pectul orgiastic din dimineaţa de după visul cu Sara, Mattie şi 
Jo. De ce să-l aibă? Coborâsem din el şi făcusem o scurtă 
plimbare prin somn. Un vis extrem de viu cu Bâlciul Fryeburg. 

Numai că asta era o prostie, şi nu doar pentru că aveam 
panglica albastră din mătase de la pălăria lui Ki. Nimic legat 
de el nu avea ceva din senzațiile pe ţi le lasă visele când te 
trezeşti, cele în care ceea ce-a părut plauzibil devine imediat 


ridicol şi toate culorile — atât cele distincte, cât şi cele ubicue 
— dispar pe dată. Mi-am dus mâinile la faţă, mi le-am făcut 
căuş peste nas şi am inspirat adânc. Pin. Când m-am uitat, 
am văzut chiar şi o pată mică de răşină pe unul dintre 
degetele mici. 

M-am aşezat pe pat, m-am gândit să dictez cele ce 
tocmai mi se întâmplaseră, în Memo-Scriber, după care m-am 
aruncat în schimb pe perne. Eram atât de obosit. Tunetul a 
huruit. Am închis ochii, am început să plutesc şi apoi un țipăt 
a străbătut casa. A fost la fel de ascuţit ca şi gâtul unei sticle 
sparte. M-am ridicat în capul oaselor cu un strigăt, prinzân- 
du-mă cu mâinile de piept. 

Jo fusese. N-o auzisem niciodată ţipând în felul acela în 
anii petrecuţi împreună, dar ştiam chiar şi aşa că ea fusese. 

— Nu-i mai face nici un rău! am strigat dintr-o dată în 
întuneric. Oricine ai fi, te rog nu-i mai face nici un rău! 

A strigat din nou, ca şi când cineva cu un cuţit, un cleşte 
sau cu un vătrai încins găsea o plăcere maliţioasă în a nu-mi 
face pe plac. A părut că vine de la distanţă de data aceasta, 
iar al treilea strigăt al ei, chiar dacă la fel de agonic ca şi 
primele două, a venit şi mai de departe. Se estompau, aşa 
cum se estompase şi plânsetul băieţelului. 

A mai răzbătut din întuneric un al patrulea strigăt, apoi 
casa a căzut în tăcere. Fără suflu, casa respira în jurul meu. 
Era vie în căldura înconjurătoare, era conştientă în sunetul 
slab al tunetelor din zori. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


Am reuşit într-un sfârşit să intru în zona de creaţie, dar 
n-am putut face nimic o dată ajuns acolo. Ţin un carneţel 
la-ndemână pentru notițe — liste cu personaje, trimiteri la 
diverse pagini, cronologii — şi mi-am făcut puţin de lucru cu 
el, însă foaia de hârtie din IBM a rămas albă. N-am avut parte 
de bătăi bubuitoare de inimă, de ochi pulsatori sau de defi- 
cienţe respiratorii — n-am avut un atac de panică — altfel 


spus —, dar n-am avut parte nici de scris. Andy Drake, John 
Shackleford, Ray Garraty, frumoasa Regina Whiting... au stat 
toţi cu spatele la mine, refuzând să vorbească sau să se 
mişte. Manuscrisul şedea în locul lui obişnuit la stânga maşinii 
de scris, paginile fiind ţinute în loc de-o bucată frumoasă de 
cuarţ pe care o găsisem pe stradelă, însă nimic nu se 
întâmpla. Zero împuşcat. 

Am recunoscut o ironie în această situaţie, poate chiar o 
morală. Ani la rândul am evitat problemele lumii reale, 
evadând în diferite Narnii“ ale imaginaţiei mele. Acum, lumea 
reală se umpluse de tufişuri uluitoare, în unele dintre ele erau 
tot soiul de arătări cu dinţi, iar şifonierul din spatele meu era 
închis. 

Kyra, scrisesem eu, încadrându-i numele într-un chenar 
ondulat care trebuia să reprezinte un trandafir. Sub el 
desenasem o felie de pâine cu o beretă aşezată strâmb pe 
coaja de sus. Conceptul lui Noonan de pâine prăjită. Literele 
L. B. erau împrejmuite cu bucle. Tricoul avea imprimat pe el o 
rață schematică. Sub aceasta scrisesem MAC MAC. Sub MAC 
MAC scrisesem Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage". 

Într-un alt loc al paginii scrisesem Dean, Auster şi 
Devore. Aceştia erau cei care-mi păruseră cei mai prezenţi, 
cei mai periculoși. Fiindcă aveau descendenţi? Cu siguranţă 
însă că toţi cei şapte trebuie să aibă, nu? In zilele alea 
majoritatea familiilor erau nişte clanuri. Cu mine cum 
rămâne? întrebasem, dar Devore nu voise să-mi spună. 

La ora nouă treizeci într-o dimineaţă ameţitor de caldă 
de duminică, nu mi se mai părea a fi un vis. Lucru care ce 
însemna mai exact? Că fuseseră nişte viziuni? O călătorie în 
timp? Şi dacă o astfel de călătorie avea un scop, care era 
acesta? Care era mesajul şi cine încerca să-l trimită? Mi-am 
amintit cu precizie ce spusesem chiar înainte să trec din visul 
în care umblasem în somn până la studioul lui Jo şi-mi 


% Narnia — lume magică închipuită de scriitorul american C. 
S. Lewis în seria sa de romane fantasy intitulate Cronicile din 
Narnia. 


adusesem maşina de scris în casă: Nu cred minciunile astea. 
Şi nici acum nu le credeam. Până să văd măcar o parte de 
adevăr, poate că era mai sigur să nu cred absolut nimic. 

In capul paginii pe care mâzgăleam, am scris cu litere 
foarte apăsate cuvântul PERICOL!, apoi l-am încercuit. De la 
cerc am tras o săgeată spre numele lui Kyra. De la numele ei 
am tras o săgeată la Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage" 
şi am adăugat MATTIE. 

Sub felia de pâine cu bereta am desenat un telefon 
micuţ. Deasupra lui am făcut o bulă ca-n benzile desenate în 
care am scris T-T-TÂRRRR! Când am terminat de făcut asta, 
telefonul fără fir a sunat. Era aşezat pe balustrada estacadei. 
Am încercuit MATTIE şi am ridicat receptorul. 

— Mike? 

Părea emoţionată. Fericită. Uşurată. 

— Mda, am spus. Cum te simţi? 

— Minunat! a spus, iar eu am încercuit literele L. B. din 
carneţel. 

— M-a sunat Lindy Briggs acum zece minute — tocmai 
acum am terminat de vorbit cu ea. Mike, vrea să-mi dea 
slujba înapoi! Nu-i aşa că-i un lucru minunat? 

Sigur. Şi era minunat cum avea s-o ţină în oraş. Am tăiat 
peste Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage" — ştiind că 
Mattie nu va mai pleca. Nu acum. Şi cum i-aş putea cere aşa 
ceva? Mi-am spus din nou: Dacă aş şti numai puțin mai 
multe... 

— Mike? Eşti... 

— E foarte minunat, am spus. 

Cu ochiul minţii o puteam vedea stând în bucătărie, 
trăgând cordonul încâlcit al telefonului printre degete, 
picioarele ei iţindu-se lungi şi apetisante din pantalonii scurţi 
de jeans. Am văzut tricoul pe care-l purta, unul alb cu o rață 
galbenă lopătând din picioare pe partea din faţă. 

— Sper că Lindy a avut obrazul să pară ruşinată de ceea 
ce-a făcut. 

Am încercuit tricoul pe care-l desenasem. 

— A părut. Şi a fost destul de sinceră, încât să mă... ei 


bine, dezarmeze într-un fel. A spus că a vorbit Whitmore aia 
cu ea la începutul săptămânii trecute. A fost foarte sinceră şi 
la obiect, a zis Lindy. Trebuia să fiu pusă pe liber imediat. 
Dacă se întâmpla asta, banii, echipamentul logistic şi 
programele de calculator pe care le oferea Devore bibliotecii 
aveau să continue să vină. Dacă nu, fluxul de bunuri şi de 
bani avea să se oprească imediat. A spus că a trebuit să pună 
în balanţă binele comunităţii cu ceea ce ea ştia că e greşit... a 
spus că aceea a fost una dintre cele mai grele hotărâri pe 
care a trebuit să le ia vreodată... 

— In. 

Pe carneţel, mâna mi s-a mişcat singură asemenea unei 
planşete alunecând pe o tablă Ouija, imprimând cuvintele TE 
ROG POT SĂ TE ROG. 

— Probabil că e ceva adevăr în asta, dar Mattie... cât 
crezi că face Lindy în fiecare lună? 

— Nu ştiu. 

— Pun pariu că mai mult decât oricare alţi trei 
bibliotecari de orăşel din Maine la un loc. 

În fundal, am auzit-o pe Ki: 

— Pot să volbesc şi eu, Mattie? Pot să volbesc cu Mike? 
Te rog pot să te rog? 

— Într-o clipă, iubire. 

Apoi, către mine: 

— Poate. Tot ce ştiu e că mi-am recăpătat slujba şi sunt 
gata să dau totul uitării. 

Pe hârtie, am desenat o carte. Apoi am desenat o serie 
de cercuri întrepătrunse între ea şi tricoul cu rata. 

— Vrea să vorbească Ki cu tine, a spus Mattie râzând. 
Spune că aţi fost amândoi la Bâlciul Fryeburg azi-noapte. 

— Oau, vrei să spui c-am avut o întâlnire cu o fetiţă 
drăguță şi că am dormit tot timpul? 

— Aşa se pare. Eşti gata să-i ţii piept? 

— Gata. 

S-a auzit un foşnet atunci când a trecut receptorul dintr-o 
mână în alta, apoi am auzit-o la celălalt capăt al firului pe Ki: 

— Te-am ghidilat la Bâlci, Mike! L-am ghidilat pe plopliu 


meu fundaş! 

— Chiar aşa? am întrebat. A fost un vis pe cinste, nu-i 
aşa, Ki? 

A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului. Mi-o 
imaginam pe Mattie întrebându-se ce păţise fetiţa ei 
vorbăreaţă. Intr-un sfârşit, Ki a spus pe-o voce ezitantă: 

— Fost şi tu acolo. 

ȘI. 

— Am văzut doamnele-şalpe... stâlpu' cu clopoțel în 
vâlf... am intrat în casa cu stafii... ai căzut în butoi! N-a fost un 
vis... nu? 

Aş fi putut-o convinge că fusese, dar dintr-o dată, asta mi 
s-a părut o idee proastă, o idee periculoasă în felul ei. Am 
spus: 

— Purtai o pălărie şi o rochiţă frumoasă. 

— Mda! 

Ki părea incredibil de uşurată. 

— lar tu pultai... 

— Kyra, opreşte-te. Ascultă-mă. 

S-a oprit pe dată. 

— E mai bine să nu vorbeşti despre vis prea mult cred. 
Cu mama ta sau cu oricine altcineva în afară de mine. 

— În afală de tine. 

— Da. La fel şi cu oamenii din frigider. Bine? 

— Bine. Mike, a fost o tanti îmblăcată în hainele lui 
Mattie. 

— Ştiu, am spus. 

Era singură în bucătărie, eram sigur de asta, dar am 
întrebat-o totuşi: 

— Unde-i acum Mattie? 

— Udă flolile afală. Avem multe floli, cel puţin un miliald. 
Eu tlebuie să culăţ masa acum. Asta-i tleaba mea. Da' nu mă 
delanjează. Imi place să fac culat. Am mâncat pâine plăjită. 
Intotdeauna mâncăm asta duminica. E delicioasă, mai ales cu 
silop de căpşune. 

— Ştiu, am spus, trăgând o săgeată spre felia de pâine 
care purta beretă. Pâinea prăjită e minunată. Ki, i-ai spus lui 


Mattie de tanti aia îmbrăcată în rochia ei? 

— Nu. Am zis că poate o s-o spelie. 

Şi-a scăzut vocea. 

— Unde-o că vine! 

— Nu face nimic... dar noi doi avem un secret, corect? 

— Da. 

— Pot vorbi acum iarăşi cu Mattie? 

— Bine. 

Vocea i s-a îndepărtat puţin. 

— Mami-tami, Mike vlea să volbească cu tine. 

Apoi a revenit: 

— O să ne faci o vilzită azi? Am putea să mai facem un 
picnic. 

— Nu astăzi, Ki. Am de lucru. 

— Mattie nu lucrează niciodată duminica. 

— Ei bine, când scriu o carte, scriu în fiecare zi. Trebuie 
să fac asta, altfel uit povestea. Poate facem un picnic marţi, 
însă. Un picnic cu grătare la voi acasă. 

— E mult până malţi? 

— Nu foarte mult. E poimâine. 

— Îţi ia mult să sclii o calte? 

— Multişor. 

Am auzit-o pe Mattie spunându-i lui Ki să-i dea 
receptorul. 

— ŢI-l dau, numai o secundă. Mike? 

— Aici sunt, Ki. 

— Te iubesc. 

Am fost în acelaşi timp mişcat şi îngrozit. Pentru o clipă 
am fost sigur că mi se va pune un nod în gât, aşa cum mă 
prindeau de piept chingile când încercam să scriu. Apoi mi s-a 
curăţat şi am spus: 

— Şi eu te iubesc, Ki. 

— i-o dau pe Mattie. 

S-a auzit iar foşnetul receptorului trecând dintr-o mână în 
alta, apoi Mattie a spus: 

— Ţi-a împrospătat asta amintirea întâlnirii pe care ai 
avut-o cu fiica mea, domnule? 


— Păi, am spus, în mod sigur i-a împrospătat-o pe a ei. 

Exista o legătură între Mattie şi mine, dar nu ajungea 
chiar până aici — eram sigur de asta. 

Râdea. Îmi plăcea starea pe care părea că o are în 
dimineaţa aceasta şi nu voiam s-o întristez... 

Însă nu voiam nici ca ea să confunde linia albă din 
mijlocul drumului cu firul de echilibristică. 

— Mattie, trebuie să fii în continuare atentă, bine? Doar 
pentru că ţi-a dat Lindy Briggs slujba înapoi nu înseamnă că 
toţi oamenii din oraş îţi sunt brusc prieteni. 

— Ştiu asta, a spus. 

M-am gândit din nou s-o întreb dacă arvrea să vină cu Ki 
la Derry pentru o vreme — puteau locui în casa mea, puteau 
rămâne toată vara dacă atâta le va lua lucrurilor să se 
întoarcă la normal aici. Ştiam însă că nu avea să fie de acord. 
Când venise vorba să accepte oferta mea cu avocatul bine 
şcolit de la New York, nu avusese de ales. În privinţa asta, 
avea. Sau credea că are, iar eu cum o puteam face să se 
răzgândească? Nu deţineam nimic logic, nimic care să se 
lege; tot ce aveam în momentul de faţă era o siluetă neagră, 
vagă, ceva zăcând la vreo douăzeci şi trei de centimetri sub 
un strat de gheaţă opacizată de zăpadă. 

— Vreau să ai grijă la doi bărbaţi în special, am spus. 
Unul este Bill Dean. Celălalt este Kenny Auster. El e cel... 

— ... cu câinele ăla mare care poartă bandană la gât. El... 

— Ăla-i Afinuţă! a strigat Ki de la o distanţă medie. 
Afinuţă m-a lins pe faţă! 

— Du-te afară şi joacă-te, iubire, a spus Mattie. 

— Culăţ masa. 

— Poţi s-o cureţi mai târziu. Acum du-te afară. 

A urmat o pauză cât a urmărit-o pe Ki ieşind afară, 
luându-l pe Strickland cu ea. Deşi copilul ieşise din rulotă, 
Mattie a vorbit tot pe vocea scăzută a cuiva care nu vrea să 
fie auzit. 

— Încerci să mă sperii? 

— Nu, am răspuns, în timp ce trasam mai multe cercuri 
în jurul cuvântului PERICOL. Dar vreau sa ai mare grijă. S-ar 


putea ca Bill şi Kenny să fi fost în echipa lui Devore, la fel ca 
Footman şi Osgood. Nu mă întreba de ce cred asta, fiindcă nu 
am nici un răspuns satisfăcător. Nu-i decât un sentiment, dar 
de când m-am întors pe TR, sentimentele mele sunt altfel şi 
am început să ţin cont de ele. 

— Ce vrei să spui? 

— Porţi cumva un tricou cu o rață pe el? 

— De unde ştii asta? Ţi-a spus Ki? 

— Şi-a luat cumva cu ea căţeluşul ăla de pluş din Happy 
Meal acum când a plecat? 

O pauză lungă. Intr-un sfârşit, a spus: "Dumnezeule", pe 
o voce atât de joasă, că de-abia am auzit-o. Apoi, din nou: 

— De unde... 

— Nu știu de unde. Nu ştiu dacă mai eşti încă într-o... 
situaţie rea, sau de ce ai mai fi, dar simt că eşti. Simt că 
amândouă sunteţi. 

Aş fi putut spune şi altceva, însă mă temeam că va crede 
că am deraiat complet. 

— E mort! a izbucnit ea. Bătrânul e mort! De ce nu ne 
poate lăsa în pace? 

— Poate că v-a lăsat. Poate că mă înşel în privinţa asta. 
Dar nu strică să ai grijă, nu? 

— Nu, a spus. De obicei, asta-i adevărat. 

— De obicei? 

— De ce nuvii să mă vezi, Mike? Poate că am putea 
merge şi noi la Bâlci împreună. 

— Poate c-o să mergem în toamna asta. Toţi trei. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Intre timp, eu o să mă gândesc la cheie. 

— Gândirea e doar jumătate din problema pe care o ai, 
Mike, a spus ea şi a râs din nou. Un râset plin de regret, mi 
s-a părut mie. Şi am înţeles la ce se referea. Ce nu părea să 
înţeleagă era însă că simţirea e cealaltă jumătate. E-un 
leagăn şi, într-un sfârşit, cred că ne învârte pe aproape toţi 
până la moarte. 


Am muncit pentru o vreme, apoi am dus IBM-ul înapoi în 
casă şi am lăsat manuscrisul pe el. Terminasem cu el, cel 
puţin pentru moment. Gata cu căutatul drumului înapoi spre 
dulap; gata cu Andy Drake şi cu John Shackleford până ce 
terminam cu treaba asta. Şi, îmbrăcându-mă cu pantaloni 
lungi şi cămaşă cu nasturi pentru prima dată în ceea ce mi se 
păreau săptămâni la rând, mi-am dat seama că poate ceva — 
o forţă — încercase să mă sedeze cu povestea pe care o 
spuneam. Cu abilitatea de-a munci din nou. Avea logică; 
munca a fost dintotdeauna drogul meu liber ales, chiar mai 
eficientă ca alcoolul sau pastilele de Mellaril pe care încă le 
mai ţin în dulăpiorul cu medicamente din baie. Sau poate că 
munca n-a fost decât sistemul de livrare, acul hipodermic 
înăuntrul căruia se aflau toate visele visătoare. Poate că 
adevăratul drog era zona. Faptul de-a fi în zonă. Simt energia, 
îi auzi uneori pe jucătorii de baschet spunând. Eram în zonă şi 
simţeam şi eu energia. 

Am apucat cheile Chevrolet-ului de pe tejghea, 
uitându-mă în acelaşi timp la uşa frigiderului. Magneţii erau 
iarăşi în cerc. In mijloc se afla un mesaj pe care-l mai 
văzusem, un mesaj care acum era cât se poate de inteligibil, 
graţie literelor de Magnabet suplimentare: 


ajută mattie 


— Fac tot ce pot, am spus şi am ieşit afară. 

La cinci kilometri nord pe Route 68 — pe acolo te afli 
deja pe partea din ea care era cunoscută sub numele de 
Castle Rock Road — se află o seră care are şi un magazin în 
faţă. Slips 'n Greens se cheamă, iar Jo avea obiceiul să-şi 
petreacă o bună parte de timp acolo, cumpărând provizii de 
grădinărit sau pur şi simplu flecărind cu cele două femei care 
conduceau afacerea. Una dintre ele era Helen Auster, soţia lui 
Kenny. 

Am cotit într-acolo pe la ora zece în acea dimineaţă de 
duminică (era deschis, bineînţeles; în timpul sezonului turistic 
aproape toţi proprietarii de magazine din Maine devin păgâni) 


şi am parcat lângă Beamer-ul cu plăcuţe de înmatriculare de 
New York. Am rămas pe loc destul timp cât să aud prognoza 
meteo de la radio — continua să fie cald şi aer umed pentru 
următoarele patruzeci şi opt de ore cel puţin — şi apoi am 
coborât. O femeie îmbrăcată în costum de baie, eşarfa şi 
pălărie de soare galbenă a ieşit din magazin cu o pungă plină 
cu muşchi de turbă în braţe. Mi-a oferit un zâmbet subţire. 
l-am răspuns cu o dobândă de optsprezece la sută. Era din 
New York, iar asta însemna că nu e o marțiană. 

In magazin era chiar mai cald şi mai umed ca în aerul alb 
de dimineaţă de afară. Lila Proulx, coproprietara, vorbea la 
telefon. Lângă aparatul de marcat era un ventilator mic şi 
femeia stătea chiar în faţa lui, scuturând partea din faţă a 
bluzei ei fără mâneci. M-a observat şi mi-a fluturat degetele 
într-un salut. Eu le-am fluturat pe ale mele, simţindu-mă 
altcineva. Cu sau fără muncă, încă hălăduiam prin zonă. Încă 
simţeam energia. 

Am făcut ocolul magazinului, luând câteva lucruri 
aproape la întâmplare, uitându-mă la Lila cu coada ochiului şi 
aşteptând să termine de vorbit la telefon, ca să pot discuta cu 
ea... şi în tot acest timp, propriul meu hiperdrive continua să 
zumzăie blând. Intr-un sfârşit, a închis receptorul şi a venit la 
tejghea. 

— Michael Noonan, ce încântare eşti pentru ochii trişti! a 
spus şi a început să-mi înregistreze cumpărăturile. Mi-a părut 
îngrozitor de rău să aud de Johanna. Trebuie s-o spun p-aia 
dreaptă. Jo a fost o scumpă. 

— Mulţumesc, Lila. 

— Cu plăcere. Nu tre' să mai spui nici despre asta, dar cu 
un asemenea lucru e mai bine să n-o dai cotită. Întotdeauna 
am crezut asta, întotdeauna o s-o cred. N-o da cotită. Vrei să 
te-ocupi puţin de grădinărit, nu? 

Vei s' t '-ocup- 'uțin de grădin 'rit, no? 

— Dacă se mai răcoreşte puţin. 

— Aha! Nu-i aşa că-i de pomină? 

Şi-a scuturat iarăşi gulerul bluzei să-mi arate cât e de 
pomină, apoi a arătat cu degetul spre una dintre 


cumpărăturile mele. 

— Vrei să-ţi pun asta într-o altă pungă? Mereu precaut, 
niciodată neplăcut, ăsta-i motou' meu. 

Am aprobat din cap, apoi m-am uitat la micuța tablă 
neagră sprijinită de tejghea, AFINE PROASPETE, spunea 
mesajul scris cu creta, A SOSIT RECOLTA! 

— lau şi o jumătate de kilogram de afine, am spus. Atâta 
vreme cât nu-s de vineri. Mă pot lipsi de alea de vineri. 

A aprobat viguros din cap, ca şi când ar fi spus că ştia al 
naibii de bine că mă puteam lipsi. 

— Astea-or fost pe tufiş ieri. Is de-ajuns de proaspete 
pentru tine? 

— Bune ca aurul, am spus. Afină-i numele câinelui lui 
Kenny, nu-i aşa? 

— Nu-i aşa că-i comic? Dumnezeule, ador un câine mare, 
dacă-i bine crescut. 

S-a întors, a luat o jumătate de kilogram de afine din 
frigiderul ei mic şi le-a pus într-o pungă, separat. 

— Unde-i Helen? am întrebat. Are zi liberă? 

— Ea, niciodată, a spus Lila. Dacă-i în oraş, n-o poţi 
scoate din locu' ăsta decât cu ciomagu'. Ea, cu Kenny şi copiii 
s-au dus în Taxachuserts. Ei şi familia fratelui ei se-întâlnesc 
şi închiriază o cabană pe malu' mării pentru două săptămâni 
în fiecare vară. Au mers cu toţii. Bătrânu' Afină, el o să fugă 
după pescăruşi pân-o să cadă de oboseală. 

A râs — a fost un râset puternic şi din suflet. M-a dus cu 
gândul la Sara Tidwell. Sau poate că de vină a fost felul în 
care s-a uitat la mine. Nu era pic de râs în ochii ei. Erau mici 
şi meditativi, de-o curiozitate rece. 

Vrei să-ncetezi, pentru numele lui Christos? mi-am 
spus. N-au cum să fie implicați toți, Mike! 

Chiar nu puteau, însă? Chiar există ceva numit conştiinţă 
comunitară — oricine se-ndoieşte de asta n-a fost niciodată la 
o întâlnire orăşenească în Noua Anglie. Unde există un 
conştient, nu e oare foarte posibil să existe şi un 
subconştient? lar dacă eu şi cu Kyra puteam face vechiul truc 
al minţilor alipite, chiar nu puteau şi alţi oameni din TR-90 s-o 


facă, poate chiar fără s-o ştie? Împărţeam cu toţii acelaşi aer 
şi pământ; împărţeam lacul şi pânza freatică ce zace sub tot 

şi toate, o apă înmormântată ce are gust de roci şi minerale. 

Împărţeam şi Strada, locul acela unde căţeluşii blânzi şi câinii 
răi umblă umăr la umăr. 

Pornind spre ieşire cu marfa cumpărată, aranjată într-o 
plasă din pânză, Lila a spus: 

— Ce păcat de Royce Merrill. Ai auzit? 

— Nu, am spus. 

— A căzut pe scările pivniţei ieri dimineaţă. Ce căuta un 
om de vârsta lui pe nişte scări atât de abrupte mă depăşeşte, 
da' presupun că, o dată ce ajungi la vârsta lui, ai motivele tale 
pentru care faci tot soiul de lucruri. 

E mort? am fost tentat să întreb, apoi am reformulat. Nu 
acesta era felul în care se puneau întrebările pe TR. 

— A trecut? 

— Nu încă. Salvarea din Motton l-a dus la Spitalul General 
al Districtului Castle. E în comă. 

Cumă, a spus ea. 

— Nu cred c-o să-şi revină vreodată, sărmanu' de el. O 
dată cu el moare o bucată de istorie. 

— Bănuiesc că ai dreptate. 

Regulă-n ciuperci, mi-am spus. 

— Are vreun copil? 

— Nu. Au fost Merrill-i pe TR vreme de aproape doua sute 
de ani; unu'a murit la Cemetery Ridge. Da' toate familiile 
vechi încep acum să dispară. Să ai o zi frumoasă, Mike. 

Am urcat în Chevy, am aşezat plasa cu cumpărături în 
scaunul din dreapta, apoi am rămas locului o clipă, dându-i 
timp aerului condiţionat să-mi arunce aer rece pe faţă şi pe 
gât. Kenny Auster era în Taxachusetts. Asta era bine. Era cu 
un pas în direcţia potrivită. 

Dar mai era totuşi îngrijitorul meu. 


— Bill nu-i aici, a spus Yvette. 
Stătea în uşă, blocând-o cât de bine putea (nu ai ce face 


altceva în sensul ăsta când măsori un metru şaizeci şi 
cântăreşti vreo patruzeci şi cinci de kilograme), studiindu-mă 
cu privirea sfredelitoare a unui bodyguard de club de noapte 
care nu-l mai lasă să intre înapoi pe un beţiv care-a mai fost 
deja aruncat o dată în stradă. 

Mă aflam pe veranda casei cu fronton în cel mai pur stil 
Cape Cod care se află pe culmea dealului Peabody cu faţa 
către toată întinderea New Hampshire-ului şi către curtea din 
spate a Vermont-ului. Şoproanele cu unelte ale lui Bill erau 
aliniate la stânga casei, toate vopsite în aceeaşi nuanţă de 
gri, fiecare având propriul lui semn: FIRMA DE ÎNTREŢINERE 
DEAN, Nr. 1, Nr. 2 şi Nr. 3. În faţa lui Nr. 2 era parcat Dodge 
Ram-ul lui Bill. M-am uitat la el, apoi iar la Yvette. Buzele i 
s-au strâns puţin mai tare. Încă un pic şi mi-am spus că vor 
dispărea complet. 

— S-a dus la North Conway cu Butch Wiggins, a spus. 
S-au dus cu maşina lui Butch. Să aducă... 

— Nu-i nevoie să minţi pentru mine, scumpa mea, a spus 
Bill din spatele ei. 

Încă mai era peste o oră până la prânz, şi era şi Ziua 
Domnului pe deasupra, însă niciodată nu auzisem un om care 
să pară mai obosit. S-a împleticit pe coridor şi, când a ieşit 
dintre umbre şi a ajuns la lumină — soarele răzbise în sfârşit 
prin întunecime —, am observat că acum îşi arăta vârsta. Işi 
arăta fiecare an şi poate încă zece pe deasupra. Era îmbrăcat 
în obişnuiţii lui pantaloni şi cămaşă kaki —Bill Dean avea să 
fie până la moarte un purtător de haine de lucru —, însă 
umerii lui păreau căzuţi, aproape dislocaţi, de parcă ar fi cărat 
găleți prea grele pentru el vreme de-o săptămână încheiată. 
Incepuse într-un târziu să-i îmbătrânească şi lui chipul, un 
ceva indefinibil care face ca ochii să arate prea mari, 
maxilarul prea proeminent, gura puţin cam moale. Arăta 
bătrân. Şi nu avea nici un copil care să ducă mai departe 
afacerea de familie; toate familiile vechi încep să dispară, 
spusese Lila Proulx. Şi poate că ăsta era un lucru bun. 

— Bill..., a început ea, dar el a ridicat una dintre mâinile 
lui mari s-o oprească. Vârfurile bătătorite ale degetelor i-au 


tremurat uşor. 

— Du-te-o ţâră-n bucătărie, i-a spus. Tre' să vorbesc cu 
compadre-al meu de-aici. N-o să dureze mult. 

Yvette s-a uitat la el şi, când s-a uitat înapoi la mine, 
chiar ajunsese să nu mai aibă absolut nici urmă de buze. Nu 
mai era decât o linie neagră acolo unde fuseseră ele, 
asemenea unui marcaj făcut cu creionul. Am observat cu o 
limpezime necruțătoare că mă ura. 

— Să nu-l osteneşti, mi-a spus mie. N-a dormit deloc. Din 
cauza căldurii. 

S-a dus pe coridor încolo, cu spatele ţeapăn şi cu umerii 
ridicaţi, dispărând în umbrele care probabil că erau răcoroase. 
Întotdeauna pare că e mai răcoare în casele bătrânilor, aţi 
observat asta? 

Bill a ieşit pe verandă şi şi-a vârât mâinile lui mari în 
buzunarele pantalonilor fără să se arate dispus să ne 
strângem palmele înainte. 

— N-am nimic să-ţi zic. Eu şi cu tine suntem chit. 

— De ce, Bill? De ce suntem chit? 

S-a uitat spre vest, unde dealurile urcau în ceața arzândă 
a verii, dispărând în ea înainte să poată deveni munţi, şi n-a 
spus nimic. 

— Încerc s-o ajut pe femeia aia tânără. 

Mi-a aruncat o privire din coada ochilor, pe care am 
citit-o destul de uşor. 

— Aha. Te-ajuţi să-i intri-n pantaloni. Văd tot soiu' de 
bărbaţi venind aici de la New York şi New Jersey cu fete 
tinere. Pentru un week-end de plajă vara, pentru unul de schi 
iarna, nu contează. Bărbaţii care merg cu fete de vârsta aia 
arată întotdeauna la fel, le iese limba din gură chiar şi-atunci 
când ţin gura închisă. Aşa arăţi şi tu acuma. 

M-am simţit atât furios, cât şi ruşinat, dar am rezistat 
pornirii de-a merge pe acea pantă. Asta-şi dorea el. 

— Ce s-a întâmplat aici? l-am întrebat. Ce i-au făcut taţii 
şi bunicii şi străbunicii voştri lui Sara Tidwell şi familiei ei? Nu 
i-aţi transmutat doar, nu? Spune-mi te rog! 

— N-a fost nevoie, a spus Bill, uitându-se pe lângă mine 


la dealuri. Ochii lui erau aproape umezi de lacrimi, dar 
maxilarul lui era serios şi nemişcat. — S-au mutat singuri. N-a 
existat niciodată un negrotei pe care să nu-l mănânce tălpile, 
aşa obişnuia să spună tata. 

— Cine-a întins cursa care l-a omorât pe fiul lui Son 
Tidwell? Tatăl tău, Bill? Fred? 

Ochii i s-au mişcat; maxilarul nici măcar un milimetru. 

— Nu şt'u despre ce vorbeşti. 

— Il aud mereu plângând în casă. Ai idee cum e să auzi 
un copil mort plângând în casă la tine? Un nemernic l-a prins 
într-o capcană ca pe-o nevăstuică, iar eu îl aud plângând în 
blestemata mea de casă! 

— O să ai nevoie de-un nou îngrijitor, a spus Bill. Nu te 
mai pot servi. Nu mai vreau. Ce vreau e să pleci de pe 
veranda mea. 

— Ce se întâmplă? Ajută-mă, pentru numele lui Christos. 

— O să te-ajut cu vârfu' papucilor dacă nu pleci singur. 

M-am mai uitat la el o clipă, observându-i ochii umezi şi 
maxilarul ferm, natura împărţită care i se citea pe chip. 

— Mi-am pierdut soţia, bastard bătrân ce eşti, am spus. 
Femeia pe care ai pretins că ai iubit-o. 

Acum, maxilarul i s-a mişcat în sfârşit. S-a uitat la mine 
cu mirare şi durere. 

— Aia nu s-a-ntâmplat aici, a spus. Aia n-a avut nimic 
de-a face cu aici. Era plecată de pe TR fiindcă... ei bine, tre! 
să fi avut motivele ei să fie plecată de pe TR... da' n-a avut 
decât o comotie. S-ar fi putut întâmpla oriunde. Oriunde. 

— Nu cred asta. Şi nu cred că tu o crezi. Ceva a urmat-o 
înapoi în Derry, poate pentru că era însărcinată... 

Ochii lui Bill s-au căscat. l-am dat ocazia să spună ceva, 
dar n-a primit-o. 

— ... sau poate doar fiindcă ştia prea multe. 

— A avut o comoţie. 

Vocea lui Bill era destul de stăpânită. 

— Am citit eu însumi necrologu'. A avut o blestemată de 
comoție. 

— Ce-a aflat? Spune-mi, Bill. Te rog. 


A urmat o pauză lungă. Până să se încheie, mi-am permis 
luxul să cred că e posibil să-i fi spart linia de apărare. 

— Nu mai am decât un singur lucru să-ţi zic, Mike: stai 
deoparte. Pentru binele sufletului tău nemuritor, stai deoparte 
şi lasă lucrurile să meargă după placul lor. O s-o facă fie că 
vrei tu, fie că nu. Râu' ăsta aproape c-a ajuns la vărsarea în 
mare; n-o să se lase îndiguit de cei de teapa ta. Stai deoparte. 
Pentru numele lui Christos. 

Îţi pasă de sufletul tău, domnule Noonan? De fluturele 
lui Dumnezeu prins într-un cocon de carne ce va puti 
curând ca a mea? 

Bill s-a întors şi s-a îndreptat spre uşa casei lui, călcâiele 
bocancilor lui de lucru bocănind pe scândurile vopsite. 

— Păstrează distanţa faţă de Mattie şi Ki, a spus. Dacă 
te-apropii numa' de rulota aia... 

S-a întors spre mine şi lumina ceţoasă a soarelui a licărit 
pe ridurile de sub ochii lui. Şi-a scos o batistă din buzunarul 
de la spate şi şi-a şters cu ea obrajii. 

— N-o să ies din casa asta. Imi doresc pe Dumnezeu să 
nu mă fi-ntors deloc din vacanţă, dar am făcut-o — în mare 
datorită ţie, Mike. Alea două de pe Wasp Hill n-au de ce se 
teme de mine. Nu, nu de mine. 

A intrat şi a închis uşa în urma lui. Am rămas acolo 
nemişcat, uitându-mă la ea, simţindu-mă ireal — cu siguranţă 
n-a fost posibil să am o asemenea discuţie cu Bill Dean, nu? 
Cu Bill, cel care îmi reproşase că nu-i lăsasem pe oamenii 
de-aici să împartă cu mine — şi poate să-mi uşureze — 
durerea pierderii lui Jo, cu Bill, cel care mă primise la venire 
cu atâta căldură? 

Apoi am auzit un c!/ic. Poate că nu-şi încuiase uşa 
niciodată în viaţă când era acasă, dar acum o făcuse. Clic-ul 
s-a auzit foarte clar în aerul nemişcat de iulie. Mi-a spus tot ce 
trebuia să ştiu despre lunga mea prietenie cu Bill Dean. M-am 
întors şi am mers înapoi la maşină, ţinându-mi privirea în 
pământ. Şi nu m-am întors nici când am auzit o fereastră ridi- 
cându-se în spatele meu. 

— Să nu te-ntorci niciodată aici, bastard de la oraş ce 


eşti! a strigat Yvette peste curtea sufocată de căldură. l-ai 
frânt inima! Să nu te-ntorci niciodată! Niciodată! Niciodată! 


— Te rog, a spus doamna M. Nu-mi mai pune alte 
întrebări, Mike. Nu-mi permit să ajung pe lista neagră a lui Bill 
Dean, nu mai mult decât îşi permitea mama să ajungă pe alui 
Normal Auster sau a lui Fred Dean. 

Am trecut receptorul la cealaltă ureche. 

— Tot ce vreau să ştiu e... 

— În partea asta de lume, îngrijitorii conduc aproape 
întreg spectacolu'. Dacă ei îi spun unui tip care-şi petrece aici 
vara c-ar trebui s-angajeze tâmplaru' sau electricianu' ăla, 
păi, atunci p-ăla-l angajează. Sau, dacă un îngrijitor zice că 
ăla ar trebui concediat, pentru că nu face treabă bună, ăla-i 
concediat imediat. Sau aia. Fiindcă ce se aplică o dată pentru 
instalatori şi grădinari şi electricieni, întotdeauna se-aplică 
dublu pentru menajere. Dacă vrei să fii recomandată — şi să 
rămâi recomandată — tre' să te vadă cu ochi buni oameni 
precum Fred şi Bill Dean, sau Normal şi Kenny Auster. Nu 
înţelegeţi ce vreau să spun? 

Aproape că mă implora. 

— Când a aflat Bill că v-am zis despre ce i-a făcut Normal 
Auster lu' Kerry, oooo, a fost atât de nervos pe mine. 

— Fratele lui Kenny Auster — cel pe care Normal l-a 
înecat sub pompă —, numele lui era Kerry? 

— Aha. Am cunoscut mulţi oameni care-şi botează copiii 
la fel, li se pare că-i drăguţ. Ei, am fost la şcoală cu un frate 
şi-o soră care se chemau Roland şi Rolanda Therriault, cred 
că Roland e-n Manchester acu', iar Rolanda s-a măritat cu 
băiatu' ăla din... 

— Brenda, răspunde-mi la o singură întrebare. N-o să zic 
nimănui. Te rog? 

Am aşteptat cu respiraţia tăiată să aud clicul atunci când 
va pune receptorul înapoi în furcă. În schimb, a rostit două 
cuvinte pe-o voce moale, aproape plină de regret. 

— Care este? 


— Cine a fost Carla Dean? 

Am mai aşteptat o alta pauză lungă, mâna mea 
jucându-se cu panglica ce se desprinsese din pălăria de pai 
de început de secol a lui Ki. 

— Să nu spuneţi la nimeni că v-am zis ceva, a vorbit ea 
într-un târziu. 

— N-o să spun. 

— Carla a fost sora geamănă a lui Bill Dean. A murit 
acum vreo şaizeci şi cinci de ani, în timpul incendiilor. 

Incendiile despre care Bill susţinuse că fuseseră pornite 
de bunicul lui Ki — cadoul lui de despărţire de TR. 

— Nu ştiu precis cum s-a întâmplat. Bill nu vorbeşte 
niciodată de asta. Dacă-i spuneţi că v-am zis, n-o să mai fac 
niciodată un pat în TR. O să aibă el grijă de asta. 

Apoi, pe-o voce lipsită de speranţă, a spus: 

— S-ar putea să ştie oricum. 

Bazându-mă pe propriile mele experienţe şi presupuneri, 
mi-am spus că s-ar putea să aibă dreptate cu asta. Dar, chiar 
şi dacă avea, va primi un cec de la mine în fiecare lună a 
vieţii ei lucrătoare. N-aveam de gând să-i spun asta la telefon, 
însă în mod sigur i-ar fi speriat sufletul ei de yankeu. În 
schimb, i-am mulţumit, am asigurat-o de discreţia mea şi am 
închis. 

Am rămas aşezat la masă încă o clipă, holbându-mă 
apatic la Bunter, apoi am spus: 

— Cine-i aici? 

Nici un răspuns. 

— Haide, am spus. Nu fi timid. Hai să mergem în jos 
nouăsprezece sau nouăzeci şi doi. Mai bine chiar, hai să 
vorbim. 

Tot nici un răspuns. Nici măcar un tremur al clopoţelului 
din jurul gâtului elanului împăiat. Am tras cu ochiul la notițele 
mâzgălite pe care le-am luat cât vorbisem cu fratele lui Jo şi 
le-am tras spre mine. Pusesem Kia, Kyra, Kito şi Carla într-un 
chenar. Acum am tăiat peste linia de jos a chenarului şi am 
adăugat la listă numele Kerry. Am cunoscut mulți oameni 
care-şi botează copiii la fel, spusese doamna M. Li se pare 


că-i drăguţ. 

Mie nu mi se părea drăguţ; mie mi se părea înfiorător. 

Mi-am dat seama că cel puţin doi dintre aceşti omonimi 
se înecaseră — Kerry Auster sub o pompă, Kia Noonan în 
corpul mamei sale muribunde când nu era mai mare decât o 
sămânță de floarea-soarelui. lar eu văzusem în lac fantoma 
unui al treilea copil înecat. Kito? Kito să fi fost acela? Sau Kito 
era cel care murise de septicemie? 

Îşi botează copiii la fel, şi li se pare ce-i drăguţ. 

Câţi copii cu nume asemănătoare fuseseră la început? 
Câţi mai rămăseseră? Mi-am spus că răspunsul la prima 
întrebare nu contează şi că la a doua îl ştiam deja. Râul ăsta 
aproape c-a ajuns la vărsarea în mare, spusese Bill. 

Carla, Kerry, Kito, Kia... toţi muriseră. Nu mai rămăsese 
decât Kyra Devore. 

M-am ridicat atât de repede şi de brusc, că mi-am 
aruncat scaunul pe spate. Trăncăneala răsunând în linişte m-a 
făcut să ţip. Plecam, şi asta chiar acum. Gata cu telefoanele, 
gata cu joaca de-a Andy Drake, detectivul particular, gata cu 
depoziţiile şi cu peţitul ferit al domniţei cuceritoare. Ar fi 
trebuit să-mi urmez instinctele şi să plec dracului de-aici chiar 
în acea primă noapte. Ei bine, plecam acum, trebuia doar să 
urc în Chevy şi să-mi duc cum' înapoi în Der... 

Clopoţelul lui Bunter a zăngănit furios. M-am întors şi 
l-am văzut săltând în jurul gâtului lui ca şi lovit de-o mână pe 
care n-o puteam vedea. Uşa batantă ce dădea spre estacadă 
a început să se deschidă şi să se trântească la loc precum 
ceva prins de-o pulie. Colecţia de rebusuri Chestii grele de pe 
măsuţa de la capătul sofalei şi ghidul tv s-au deschis, iar pagi- 
nile au început să le fluture. S-au auzit o serie de bocănituri 
pe podea, de parcă ceva enorm s-ar fi târât cu viteză spre 
mine, lovind cu pumnii în drum. 

Un curent de aer — nu răcoros, ci cald, asemenea 
curentului de aer produs de-un metrou într-o seară de vară — 
m-a lovit, trecând pe lângă mine. În el am auzit o voce 
ciudată care părea că spune Pa-PA, pa-Pa, pa-Pa, ca pentru 
a-mi ura drum bun spre casă. Apoi, când am ajuns să-mi dau 


seama că vocea spunea de fapt Ki-Ki, Ki-Ki, Ki-Ki, ceva m-a 
lovit şi m-a împins cu violenţă înainte. Mi s-a părut a fi un 
pumn mare şi moale. M-am apucat energic de masă, 
prizându-mă cu unghiile să rămân în picioare, răsturnând 
stativul cu solniţa şi piperniţa, suportul pentru şerveţele, 
micuța vază pe care doamna M. o umpluse cu margarete. 
Vaza s-a rostogolit de pe masă şi s-a spart. Televizorul din bu- 
cătărie s-a deschis, cine ştie ce politician care discuta despre 
inflaţie avea iarăşi dreptul la cuvânt. S-a pornit CD player-ul, 
înecându-l pe politician; erau cei de la Rolling Stones cântând 
o preluare de-a Sarei Tidwell, "I Regret You, Baby". La etaj, 
s-a declanşat o alarmă antiincendiu, apoi o alta, apoioa 
treia. Li s-a alăturat o clipă mai târziu ţiuitul melodios al 
alarmei de la Chevy. Întreaga lume era o cacofonie de sunete. 

Ceva cald şi moale m-a prins de încheietura mâinii. Mâna 
mi-a fost aruncată în faţă precum un piston şi trântită pe 
carneţel. Am privit-o cum se luptă stângaci să ajungă la o 
pagină albă, apoi cum apucă creionul de lângă. L-am apucat 
ca pe-un pumnal şi apoi cineva a scris cu el, nu con- 
ducându-mi mâna, ci violând-o. Mâna s-a mişcat încet la 
început, aproape orbeşte, apoi a prins viteză, până ce a în- 
ceput să zburde, aproape pătrunzând prin hârtie: 


ajute nw pleca ajut-e 
“ur plon jut-e ajut 
nu nw imbie fe rog nw 


Li U v 
ajwt-r 


Aproape am ajuns la capătul paginii, când s-a coborât 
iarăşi răceala, răceala aceea exterioară care semăna cu 
zloata de ianuarie, încreţindu-mi pielea şi întărindu-mi 
mucozităţile din nas şi scoţându-mi două guri tremurate de 
aburi. Mâna mi s-a strâns şi creionul s-a rupt în două. In 
spatele meu, clopoţelul lui Bunter a mai scos un clinchet 
convulsiv fioros înainte să fie redus la tăcere. Tot din spatele 


meu s-au auzit două pocnete ciudate, ca sunetul dopurilor 
fiind scoase din gâtul sticlelor de şampanie. Apoi s-a terminat. 
Orice ar fi fost sau oricât de mulţi fuseseră e;, se terminase. 
Eram singur din nou. 


Am închis CD player-ul chiar atunci când Mick şi Keith au 
trecut la versiunea unui băiat alb a Lupului Urlător, apoi am 
fugit sus la etaj şi am apăsat repede butoanele de resetare 
ale detectorilor de fum. M-am aplecat, dacă tot eram acolo, 
pe fereastra dormitorului cel mare pentru oaspeţi, am în- 
dreptat apoi telecomanda de pe inelul cu chei spre Chevrolet 
şi am apăsat butonul de pe ea. Alarma s-a oprit imediat. 

Acum că dispăruseră toate zgomotele astea, puteam auzi 
televizorul vorbind de unul singur în bucătărie. Am coborât, 
l-am închis, apoi am înlemnit cu mâna pe butonul OFF, 
uitându-mă la enervantul ceas-pisică al lui Jo. Coada lui 
încetase în sfârşit să se legene, iar ochii lui mari din plastic 
zăceau pe podea. li căzuseră de-a dreptul din cap. 


Am mers să-mi iau cina la Village Cafe, luând ediţia de 
duminică a Te/egram-ului din stativ (MAGNATUL 
CALCULATOARELOR DEVORE A MURIT ÎN ORAŞUL DIN VESTUL 
MAINE-ULUI, ÎN CARE A CRESCUT, spunea titlul de pe prima 
pagină) înainte să mă aşez la tejghea. Fotografia ce însoțea 
articolul era un instantaneu de studio în care Max Devore 
arăta de vreo treizeci de ani. Zâmbea. Mulţi oameni fac lucrul 
ăsta cât se poate de natural. Pe faţa lui Devore, zâmbetul 
părea un soi de îndemânare dobândită. 

Am comandat fasolea care rămăsese de la cina pe bază 
de fasole pe care Buddy Jellison o organiza în fiecare seară de 
sâmbătă. Tata nu se prea dădea în vânt după aforisme — în 
familia mea, responsabilă cu înţelepciunea de viaţă era mama 
—, dar când încălzea în cuptor duminica după-amiaza 
mâncarea rămasă de sâmbătă seara, spunea mereu că 
fasolea şi tocăniţa din carne de vită sunt mai bune a doua zi. 


Cred că era valabilă. O altă bucată de înţelepciune 
părintească pe care-mi amintesc să mi-o fi dat este că trebuie 
să te speli întotdeauna pe mâni după ce te caci într-o staţie 
de autobuz. 

Cât am citit articolul despre Devore, Audrey a venit la 
mine şi mi-a spus că Royce Merrill a murit fără să-şi recapete 
cunoştinţa. Inmormântarea va avea loc marţi după-amiaza la 
Biserica Îndurării Baptiste, a spus ea. Majoritatea localnicilor 
vor fi acolo, cei mai mulţi doar s-o vadă pe lla Meserve 
primind bastonul Boston Post. Credeam că pot veni şi eu? Nu, 
am spus, probabil nu. Mi-am spus că e mai prudent să nu 
adaug că în vreme ce înmormântarea lui Royce se va 
desfăşura puţin mai încolo, cel mai probabil, eu voi participa 
la o petrecere de victorie la rulota lui Mattie Devore. 

Valul obişnuit al clienţilor dintr-o după-amiază târzie de 
duminică a venit şi a plecat cât am mâncat eu, oameni care 
şi-au comandat burgeri, oameni care şi-au comandat fasole, 
oameni care şi-au comandat sandvişuri cu carne de pui, 
oameni care au cumpărat pachete de câte şase doze de bere. 
Unii erau din TR, alţii de altundeva. Pe mulţi nici nu i-am 
observat, şi nimeni nu mi-a vorbit. Nu am habar cine a lăsat 
şerveţelul de pe ziarul meu, dar, când am lăsat jos prima 
secţiune şi am întors paginile să citesc ştirile sportive, era 
acolo. L-am ridicat, vrând să-l pun doar deoparte, şi am 
observat ce era scris pe spate cu litere mari şi întunecate: 
PLEACĂ DIN TR. 

N-am aflat niciodată cine l-a lăsat acolo. Cred că ar fi 
putut fi oricare dintre ei. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


Mohoreala s-a întors şi a transformat amurgul serii 
aceleia de duminică în ceva de-o frumuseţe decadentă. 
Soarele s-a înroşit pe măsură ce a coborât spre dealuri şi i-a 
preluat ceața strălucirea, preschimbând cerul din partea 
vestică într-o sângerare nazală. Am şezut pe estacadă şi am 


privit toate acestea, încercând să rezolv un rebus şi nereuşind 
mare lucru. Atunci când a sunat telefonul, am aruncat 
mormanul de Chestii grele deasupra manuscrisului, 
ducându-mă să răspund. Eram sătul să văd titlul cărţii mele 
de fiecare dată când treceam pe lângă ea. 

— Alo? 

— Ce se petrece acolo? m-a chestionat imediat John 
Storrow. 

Nici măcar nu s-a deranjat să spună bună. Nu părea 
furios, însă; părea complet epuizat. 

— Mi-e dor de blestemata aia de telenovelă! 

— M-am invitat singur la prânzul de marţi, am spus. Sper 
că nu te deranjează. 

— Nu, asta-i bine, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. 

Părea că vorbeşte absolut sincer. 

— Ce mai vară, hă? Ce vară! S-a întâmplat ceva în ultima 
vreme? Cutremure? Vulcani? Sinucideri în masă? 

— Nici o sinucidere în masă, dar a murit bătrânul, am 
spus. 

— Căcat, toată /umea ştie că Max Devore s-a întors cu 
copitele în sus, a spus. Surprinde-mă, Mike! Uimeşte-mă! 
Fă-mă să chiui de plăcere! 

— Nu, cel/ă/alt bătrân. Royce Merrill. 

— Nu ştiu la cine te... oh, stai puţin. Cel cu bastonul de 
aur care părea un exponat din Jurassic Park? 

— Ele. 

— Ghinion. În rest... ? 

— În rest, totu-i sub control, am spus, apoi m-am gândit 
la ochii ieşiţi din orbite ai ceasului-pisică şi aproape că am 
râs. Ce m-a oprit s-o fac a fost un fel de convingere că domnul 
Bună-Dispoziţie nu era decât o prefăcătorie — John sunase de 
fapt să afle ce era, dacă era ceva între mine şi Mattie. Şi ce 
trebuia să-i spun eu? Nimic încă? Un sărut, o erecţie de oţel, 
toate lucrurile la vremea lor? 

Pe John însă îl preocupau alte lucruri. 

— Ascultă, Michael, te-am sunat fiindcă am să-ţi spun 
ceva. Cred c-o să fii atât amuzat, cât şi uimit. 


— Asta-i starea după care tânjim cu toţii, am spus. Dă-i 
bice. 

— M-a sunat Rogette Whitmore şi... nu tu i-ai dat 
numărul de telefon al părinţilor mei, nu? M-am întors la New 
York abia acum, dar ea m-a sunat în Philly. 

— Nu aveam numărul părinţilor tăi. Nu l-ai lăsat 
înregistrat pe roboții telefonici. 

— O, aşa.-i. 

Nici o scuză; părea prea agitat să se gândească la 
asemenea trivialităţi. Am început şi eu să mă simt agitat, iar 
eu nici măcar nu aveam habar ce naiba se întâmpla. 

— l| l-am dat lui Mattie. Crezi că Whitmore asta a sunat-o 
pe Mattie să-l afle? | l-ar fi dat Mattie? 

— Nu-s sigur nici că, dacă ar da Mattie peste Rogette 
arzând în flăcări, s-ar pişa pe ea ca s-o stingă. 

— Eşti vulgar, Michael, tres vu/garino. 

Numai că râdea. 

— Poate că a făcut rost de el cum a făcut Devore de al 
tău. 

— Probabil că da, am spus. Nu ştiu ce se va întâmpla în 
lunile viitoare, dar acum sunt sigur că ea încă mai are acces 
la panoul personal de comandă al lui Max Devore. Şi dacă ştie 
cineva cum să apese butoanele de pe el, probabil că ea este. 
Te-a sunat din Palm Springs? 

— Ihî. A spus că tocmai a încheiat o întâlnire preliminară 
cu avocaţii lui Devore cu privire la testamentul bătrânului. 
După spusele ei, bătrânul i-ar fi lăsat lui Mattie Devore optzeci 
de milioane de dolari moştenire. 

Am fost redus la tăcere. Nu eram încă amuzat, dar cu 
siguranţă eram uimit. 

— Te dă pe spate, nu? a spus John cu voioşie. 

— Vrei să spui că i i-a lăsat Kyrei, am zis într-un târziu. | 
i-a lăsat spre folosinţă Kyrei. 

— Nu, tocmai asta nu a făcut. Am întrebat-o pe Whitmore 
de trei ori, dar a treia oară începeam deja să înţeleg. Nebunia 
lui avea o metodă. Nu cine ştie ce, dar destulă. Vezi tu, există 
o condiţie. Dacă i-ar fi lăsat banii copilului minor şi nu mamei, 


condiţia n-ar fi avut nici o greutate. E ciudat dacă stai să te 
gândeşti că nici Mattie nu a ieşit de multă vreme din statutul 
de minoră. 

— Ciudat, am fost de acord şi m-am gândit la rochia ei 
alunecându-mi printre mâini şi la talia ei fină şi goală. M-am 
gândit şi la Bill Dean spunându-mi că bărbaţii care mergeau 
cu fetele de vârsta ei arătau la fel, că le ieşea limba din gură 
şi dacă şi-o ţineau închisă. 

— Ce condiţie a pus bătrânul? 

— Ca Mattie să rămână pe TR pentru un an după 
moartea lui Devore — până pe 17 iulie 1999. Poate pleca 
pentru o zi, dar trebuie să-şi facă culcuş în patul ei din TR-90 
până la ora nouă în fiecare noapte, altfel pierde moştenirea. 
Ai auzit o prostie mai mare în viaţa ta? Pe lângă unele dintre 
vechile filme cu George Sanders, desigur? 

— Nu, am spus şi mi-am amintit de vizita mea la Bâlciul 
Fryeburg cu Kyra. Caută să capete custodia chiar şi după 
moarte, îmi spusesem şi, desigur, acum se întâmpla acelaşi 
lucru. Le voia aici pe amândouă. Până şi după moarte voia să 
le ţină pe amândouă pe TR. 

— O să ţină? am întrebat. 

— Desigur c-o să ţină. Ţicnitu' ăla blestemat ar fi putut la 
fel de bine să scrie că-i va da optzeci de milioane de dolari 
dacă foloseşte tampoane absorbante albastre vreme de-un 
an. Dar ea-şi va primi cele optzeci de milioane, sigur că da. 
Sunt cât se poate de liniştit de asta. Am discutat deja cu trei 
dintre oamenii noştri care se ocupă cu moştenirile şi... crezi 
c-ar trebui să-l aduc pe unul dintre ei cu mine marţi, ce zici? 
Will Stevenson ar fi omul cheie în faza cu moştenirea, asta în 
cazul în care Mattie e de acord. 

Aproape că se bâlbâia. Nu băuse nici măcar o picătură, 
mi-aş fi pus pielea la bătaie pentru asta, însă toate 
posibilităţile astea îl ameţiseră complet. Din punctul lui de 
vedere, ajunseserăm la partea cu au-trăit-până-la- - 
adânci-bătrâneţi a poveştii; Cenuşăreasa se întoarce de la bal 
printr-o ploaie de bănet. 

— ... sigur că Will e puţin cam bătrân, spunea John, are 


cam vreo trei sute de ani, ceea ce-nseamnă că nu-i tocmai un 
tip distractiv la o petrecere, dar... 

— Lasă-l acasă, ce zici? am spus. Va fi destulă vreme 
după aceea să luăm la bani mărunți testamentul lui Devore. 
Şi, în viitorul apropiat, nu cred că Mattie va avea vreo 
problemă să-şi dea seama cât de prostească e condiţia aia. 
Tocmai şi-a primit înapoi postul la bibliotecă, ţi-aminteşti? 

— Mda, bizonul cel alb cade lat la pământ şi toată ciurda 
se-mprăştie! a exultat John. Uite-i cum se duc! lar noul 
multimilionar se întoarce la îndosariat cărţi şi trimis 
avertismente cititorilor care au uitat să returneze cărţile! 
Bine, marţi o s-o punem doar de-o petrecere. 

— Bine. 

— Petrecem până ne vine rău. 

— Ei bine... poate că noi, ăştia mai bătrâni, o să 
petrecem doar până ce ni se face puţin greață, crezi că-i bine 
aşa? 

— Sigur. Deja l-am sunat pe Romeo Bissonette, iar el o 
să-l aducă şi pe George Kennedy, detectivul particular care-a 
aflat toate chestiile alea ilare despre Durgin. Bissonette spune 
că-i mortal Kennedy după ce-a băgat în el un pahar sau două. 
M-am gândit să aduc nişte friptură de la Peter Luger's, ţi-am 
spus despre asta? 

— Nu cred că mi-ai spus. 

— Cele mai bune fripturi din lume. Michael, îţi dai seama 
ce i s-a întâmplat femeii ăsteia? Optzeci de milioane de 
dolari! 

— O să-l poată înlocui pe Scoutie. 

— Hă? 

— Nimic. O să vii mâine seară sau marţi? 

— Marţi dimineaţă, în jur de zece, la Aeroportul 
Districtului Castle. Cu o cursă New England Air. Mike, te simţi 
bine? Vorbeşti puţin ciudat. 

— Sunt bine. Sunt unde trebuie să fiu. Cred. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Ajunsesem afară, pe estacadă. In depărtare, tunetul a 
huruit. Era mai cald ca-n iad, nu sufla nici un firicel de aer. 


Apusul se împrăştia într-o strălucire palidă, periculoasă. Cerul 
arăta spre vest ca albul unui ochi injectat. 

— Nu ştiu, am spus, dar am impresia că situaţia se va 
clarifica de la sine. Ne întâlnim la aeroport. 

— Bine, a spus, apoi, pe o voce redusă, aproape 
deferentă: Optzeci de milioane de dolari americani 
blestemaţi. 

— E-o grămadă de mălai, am fost de acord şi i-am urat 
noapte bună. 


Am băut cafea neagră şi am mâncat pâine prăjită în 
bucătărie în dimineaţa următoare, uitându-mă la crainicul 
meteo de la televizor. Precum atâţia alţii în zilele noastre, 
avea o mină puţin furioasă, de parcă toate imaginile alea de 
radar îl aduseseră în pragul a ceva. Eu îi spun mina Mileniului 
Jocurilor Video. 

— Ar trebuie să ne zbatem prin supa asta vreme de 
treizeci şi şase de ore, după care va avea loc o schimbare 
majoră, a spus acesta şi a arătat spre un fel de pată de-un 
gri-închis ce pândea în Vestul Mijlociu al continentului 
american. In interiorul ei dansau animate fulgere mici, aidoma 
unor bujii defecte. Dincolo de pată şi de fulgere, America 
părea senină până în ţinutul deşertic, iar temperaturile afişate 
acolo erau cu nouă grade mai mici. — O să avem parte de 
temperaturi variind în jurul a treizeci şi cinci de grade astăzi şi 
nu ne putem aştepta la mai puţin la noapte sau dimineaţă. 
Mâine după-amiază însă, fronturile acestea de furtună vor 
ajunge în vestul Maine-ului, şi cred că veţi vrea cu toţii să fiţi 
ţinuţi la curent asupra stării vremii. Înainte să ne întoarcem la 
o temperatură mai răcoroasă şi la un cer mai luminos 
miercuri, e foarte probabil să avem parte de furtuni violente, 
de ploi torențiale, în unele zone chiar de grindină. Tornadele 
sunt rare în Maine, dar unele oraşe din vestul şi centrul sta- 
tului s-ar putea să sufere din cauza lor mâine. Ai legătura, 
Earl. 

Earl, tipul care prezenta ştirile de dimineaţă, avea 


aspectul inocent- -musculos al unuia recent retras din 
formaţia de striptease Chippendales şi chiar citea de pe 
teleprompter ca unul. 

— Oau, a spus el. Asta da prognoză, Vince. Tornadele, o 
posibilitate. 

— Oau, am spus eu. Spune iarăşi oau, Earl. Fă-o pân' mă 
satisfaci. 

— Măiculiţă, a spus Earl doar să-mi facă în ciudă, şi a 
sunat telefonul. 

M-am dus să răspund, aruncând în drum o privire 
ceasului care dădea din coadă. Fusese o noapte tăcută — nici 
un plânset, nici un strigăt, nici o aventură nocturnă —, însă 
chiar şi aşa, ceasul ăsta mă neliniştea. Atârna acolo pe 
perete, fără ochi şi mort, aidoma unui mesaj conţinând doar 
veşti proaste. 

— Alo? 

— Domnul Noonan? 

Cunoşteam vocea, dar preţ de-o clipă, n-am ştiut de 
unde s-o iau. Şi asta pentru că mi se adresase cu domnul 
Noonan. Pentru Brenda Meserve fusesem Mike de aproape 
cincisprezece ani. 

— Doamnă M.? Brenda? Ce...? 

— Nu mai pot lucra pentru dumneavoastră, a spus într-o 
grabă. Îmi pare rău că nu vă pot da un preaviz — n-am mai 
încetat niciodată să lucrez pentru cineva fără preaviz, nici 
măcar pentru beţivu' ăla bătrân, domnul Croyden — dar nu 
am de ales. Vă rog să mă înţelegeţi. 

— A aflat Bill că te-am sunat? Jur pe Dumnezeu, Brenda, 
n-am suflat nici o vorbă... 

— Nu. N-am vorbit cu el, şi nici el cu mine. Pur şi simplu 
nu mă mai pot întoarce la Sara Laughs. Am avut un vis urât 
azi-noapte. Un vis îngrozitor. Am visat că... cineva-i tare furios 
pe mine. Dacă vin acolo, poate c-o să am un accident. O să 
pară ca un accident, cel puţin, da'... n-o să fie. 

Asta-i o copilărie, doamnă M, am vrut să spun. Cu 
siguranță ai trecut de vârsta la care crezi în poveştile cu 
moroiaşi şi fantomuţțe şi bestioare cu picioare lungi, pe 


care le auzi în jurul focului de tabără. 

Dar, sigur, nu puteam spune aşa ceva. Ce se petrecea în 
casa mea nu era o poveste de spus la focul de tabără. Ştiam 
asta, iar ea ştia că ştiu. 

— Brenda, dacă ţi-am provocat vreun necaz, îmi pare 
sincer rău. 

— Duceţi-vă de aici, domnule Noonan... Mike. Duceţi-vă 
înapoi la Derry şi rămâneţi acolo măcar pentru o vreme. 
Asta-i cel mai bun lucru pe care-l puteţi face acum. 

Am auzit literele alunecând pe frigider şi m-am întors. De 
data asta chiar am văzut fructele şi legumele formând cercul. 
Acesta a rămas deschis în partea de sus destul de mult ca 
literele să poată intra înăuntru. Apoi, o lămâie mică din plastic 
a astupat gaura şi a completat cercul. 


iâmăr, 
au spus literele, apoi şi-au inversat locul, alcătuind 
rămâi. 


Apoi, atât cercul, cât şi literele s-au împrăştiat. 
— Mike, te rog. 
Doamna M. plângea. 
— Înmormântarea lu' Royce are loc mâine. Toţi locuitorii 
din TR care au un cuvânt de spus — bătrânii — or să fie acolo. 
Da, sigur că vor fi. Bătrânii, acele mâini de oase care 
ştiau ce ştiau şi care ţineau totul numai pentru ei. Numai că 
unii dintre ei vorbiseră cu soţia mea. Royce însuşi vorbise cu 
ea. Acum, el era mort. La fel şi ea. 

— Ar fi mai bine dacă n-aţi mai fi pe aici. O puteţi lua, 
poate, cu dumneavoastră şi pe tânăra aia. Pe ea şi pe fetiţă. 

Puteam însă să fac asta? Cumva, nu credeam că pot. 
Credeam că ne vom afla toţi trei pe TR până se încheiau 
conturile... şi începeam să am o bănuială când avea să se 
întâmple asta. Venea furtuna. Poate chiar o tornadă. 

— Brenda, mulţumesc că m-ai sunat. Şi nu te las să pleci. 


Hai să spunem că asta-i doar o învoire, ce zici? 

— Bine... cum vreţi. O să vă gândiţi măcar la ce v-am 
spus? 

— Da. Între timp, eu n-aş spune nimănui că m-ai sunat, 
bine? 

— Nu! a spus, părând şocată. Apoi: Da' o să ştie. Bill şi 
Yvette... Dickie Brooks de la garaj... bătrânu' Anthony 
Weyland şi Buddy Jellison şi toţi ăilalţi... o să ştie. La 
revedere, domnule Noonan. Îmi pare rău. Pentru 
dumneavoastră şi pentru soţia dumneavoastră. Pentru 
sărmana de ea. Îmi pare atât de rău. 

Apoi a închis. 

Am ţinut receptorul în mână multă vreme. Apoi, 
asemenea unui om într-un vis, l-am aşezat la loc în furcă, am 
traversat camera şi am luat ceasul fără ochi de pe perete. 
L-am aruncat în găleata de gunoi şi-am coborât la lac să înot, 
amintindu-mi de povestea aia a lui W. F. Harvey, "Căldură de 
august", cea care se termină cu fraza: "Căldura-i destul de 
mare să-i fure minţile unui om." 


KKK 


Când nu aruncă oamenii cu pietre după mine, nu sunt un 
înotător rău, însă prima tură de la mal la plută şi înapoi pe 
care am făcut-o a fost plină de mişcări ezitate şi lipsite de 
ritm — urâte — fiindcă mă tot aşteptam să se întindă ceva de 
pe fundul lacului şi să mă prindă. Băiatul înecat, poate. A 
doua tură a fost mai bine, iar când pornisem într-a treia mă 
bucuram deja de bătăile viguroase ale inimii şi de răceala 
mătăsoasă a apei mângâindu-mi corpul. Pe la jumătatea turei 
a patra, am urcat scările plutei şi m-am prăbuşit pe scândurile 
ei, simţindu-mă mai bine de când îi întâlnisem pe Devore şi 
pe Rogette Whitmore în seara zilei de vineri. Incă eram în 
zonă şi, pe deasupra, mai simţeam un val puternic de 
adrenalină năpădindu-mă. În starea aceasta, până şi 
consternarea pe care o simţisem când îmi spusese doamna 
M. că renunţă la a mă mai servi se afla în declin. Avea să se 


întoarcă atunci când toată tărăşenia asta se va fi sfârşit; sigur 
c-o va face. Între timp, probabil că era mai bine că plecase. 

Cineva-i tare furios pe mine. Aş putea avea un 
accident. 

Chiar aşa. S-ar putea tăia singură. Ar putea cădea pe 
scările de la pivniţă. Ar putea avea chiar şi o comoţie 
cerebrală în timp ce traversează în fugă o parcare încinsă de 
soare. 

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat la Sara de pe deal, 
estacada ieşind în faţă dincoace de malul abrupt, traversele 
coborând spre apă. Nu eram afară din apă decât de câteva 
minute, dar deja căldura lipicioasă se plia pe corpul meu, 
furându-mi vigoarea. Apa era nemişcată ca o oglindă. Puteam 
vedea casa reflectându-se în ea, iar în reflexie ferestrele Sarei 
erau nişte ochi pânditori. 

Mi-am spus că punctul focal al manifestărilor — 
epicentrul — foarte probabil că era Strada dintre adevărata 
Sara şi imaginea ei înecată. Aici s-a întâmplat, spusese 
Devore. lar bătrânii? Majoritatea dintre ei ştiau exact ce ştiam 
şi eu: că Royce Merrill fusese ucis. Şi nu era oare posibil — nu 
era oare probabil — ca lucrul acela care-l omorâse pe el să 
vină printre ei atunci când vor şedea în strane sau când se 
vor reculege în jurul mormântului? Că le va putea fura o parte 
din forţă — vinovăția lor, amintirile lor, TR-nitatea lor — ca 
să-şi încheie mai uşor conturile? 

Eram foarte bucuros că John avea să fie mâine la rulotă, 
la fel şi Romeo Bissonette, şi George Kennedy, care devenea 
atât de comic după ce lua un pahar sau două la bord. Eram 
bucuros că urma să nu fim doar eu şi Mattie şi Ki când se 
adunau bătrânii să-şi ia rămas bun de la Royce Merrill. Nu-mi 
mai păsa cine ştie cât de ce li se întâmplase celor de la Sara 
and the Red-Top, şi nici măcar cine îmi bântuia casa. Ce-mi 
doream era să trec de ziua de mâine şi-mi doream ca Mattie 
şi Ki să treacă de ziua de mâine. Urma să mâncăm înainte să 
înceapă să plouă şi după aia să lăsăm prezisa furtună să vină. 
Mi-am spus că, dacă le vom putea face faţă acestora, vieţile şi 
viitorul nostru e posibil să se limpezească o dată cu vremea. 


— Chiar aşa să fie? am întrebat. Nu m-am aşteptat la nici 
un răspuns — să vorbesc cu voce tare era un obicei pe care-l 
deprinsesem abia după venirea aici — dar, undeva în pădure 
la est de casă, o bufniţă a ţipat. O singură dată, ca pentru a 
spune că aşa era, treci de ziua de mâine şi lucrurile se vor 
limpezi. Ţipătul aproape că mi-a amintit de altceva, o asociere 
care era mult prea străvezie s-o pot conceptualiza. Am 
încercat o dată sau de două ori, dar singurul lucru care mi-a 
venit în gând a fost titlul unui minunat roman vechi: Am auzit 
bufnița strigându-mă pe nume”. 

M-am rostogolit într-o parte pe plută şi am aterizat în 
apă, strângându-mi genunchii la piept aidoma unui copil 
sărind bombă. Am rămas sub apă cât de mult am putut, până 
ce aerul din plămâni a început să mi se pară că-i un lichid fiert 
şi îmbuteliat, apoi am ieşit la suprafaţă. Am bătut apa pe loc 
vreo douăzeci şi şapte de metri înainte să-mi recapăt ră- 
suflarea, apoi mi-am fixat privirea asupra Doamnei Verzi şi 
am pornit spre mal. 

Am ieşit anevoie, am pornit pe traverse în sus, apoi 
m-am oprit şi m-am întors la Stradă. Am rămas acolo pentru o 
clipă, adunându-mi curajul, apoi am mers spre locul unde 
mesteacănul îşi arcuia grațios pântecele deasupra apei. Am 
apucat curbura aceea albă aşa cum făcusem în seara zilei de 
vineri şi m-am uitat în apă. Eram convins c-o să văd copilul, 
ochii lui morţi uitându-se în sus la mine de pe faţa lui 
maronie, buhăită, şi că gura şi gâtul mi se vor umple din nou 
cu gustul apei de lac: ajutor mă-nec las-mă sus O dulce lisus 
las-mă sus. Însă nu era nimic. Nici urmă de vreun copil mort, 
nici urmă de vreun baston Boston Post înfăşurat în panglică, 
nici urmă de gust de apă sălcie în gură. 

M-am întors şi m-am uitat intens la fruntea cenuşie a 
stâncii ieşind din covorul de frunze şi plante moarte. Mi-am 
spus: Acolo, chiar acolo, însă acesta nu era decât un gând 


5 / Heard the Owl Call My Name (1973) — primul roman al 
scriitoarei americane Margaret Craven, scris la vârsta de 69 
de ani. 


conştient şi lipsit de spontaneitate, mintea mea care dădea 
glas unei amintiri. Mirosul de descompunere şi convingerea 
că în acel loc se întâmplase ceva îngrozitor dispăruseră. 

Când am ajuns înapoi în casă şi m-am dus să-mi iau un 
suc, am descoperit că uşa frigiderului era goală şi curată. 
Fiecare literă magnetică, fiecare fruct şi fiecare legumă 
dispăruse. Nu le-am mai găsit niciodată de atunci. Poate că 
le-aş fi găsit, probabil că le-aş fi găsit, dacă ar mai fi fost timp 
de aşa ceva, dar, în acea dimineaţă de luni, timpul aproape 
că expirase. 


M-am îmbrăcat şi apoi am sunat-o pe Mattie. Am discutat 
despre viitoarea petrecere, despre cât era Ki de emoţionată, 
despre cât era Mattie de agitată că trebuie să se întoarcă la 
lucru vineri — se temea că localnicii se vor purta urât cu ea, 
însă într-un fel ciudat, femeiesc, se temea şi mai tare că 
aceştia vor fi reci cu ea, că o vor trata cu condescendenţă. 
Am discutat despre moştenire, şi mi-am dat seama imediat că 
ea nu crede că aşa ceva ar putea fi adevărat. 

— Lance spunea că tatăl lui e genul de om care i-ar arăta 
o bucată de carne unui câine care moare de foame şi apoi ar 
mânca-o el, a spus Mattie. Dar atâta vreme cât am iarăşi 
unde lucra, n-o să mor de foame şi la fel şi Ki. 

— Dar dacă într-adevăr este adevărat, banii...? 

— Oh, dă-mi-dă-mi-dă-mi, a spus, râzând. Ce crezi că-s 
eu, nebună? 

— Na. Apropo, ce se mai întâmplă cu oamenii din 
fligidolul lui Ki? Mai scriu ceva nou? 

— Asta-i cel mai ciudat lucru, a spus. Au dispărut. 

— Oamenii din fligidol? 

— Nu ştiu nimic de ei, da' literele magnetice pe carei 
le-ai dat tu cu siguranţă au dispărut. Când am întrebat-o pe Ki 
ce a făcut cu ele, a început să plângă şi a spus că le-a luat 
Allamagoosalum. A spus că el le-a mâncat în toiul nopţii, când 
toată lumea dormea, fiindcă-i era foame. 

— Allama-cine-salum? 


— Allamagoosalum, a spus Mattie, părând amuzată 
într-un fel obosit. O altă moştenire micuță de la bunicul ei. E o 
formă alterată a cuvântului pe care-l folosea tribul Micmac 
pentru "omul negru" sau pentru "demon" — i-am căutat 
explicaţia în cărţi, la bibliotecă. Kyra a avut multe coşmaruri 
cu demoni şi cu wendigos şi cu allamagoosalum în iarna şi 
primăvara trecute. 

— Ce bunicuţ dulce-a mai fost şi Devore, am spus 
afectat. 

— Corect, un adevărat scump. Ki s-a simţit groaznic după 
ce şi-a pierdut literele; de-abia am reuşit s-o calmez până să 
vină maşina care o duce la ŞBV. Ki vrea să ştie dacă o să vii la 
Ultimele Exersări vineri după- -amiaza. Ea şi cu prietenul ei 
Billy Turgeon o să interpreteze povestea copilului Moise. 

— N-aş rata-o pentru nimic în lume, am spus..., dar sigur 
că am ratat-o. Am ratat-o cu toţii. 

— Ai vreo idee unde ar fi putut dispărea literele ei, Mike? 

— Nu. 

— Ale tale-s în regulă? 

— Ale mele-s în bună regulă, dar, desigur, ale mele nu 
scriu niciodată nimic, am spus, uitându-mă la uşa goală a 
propriului meu fligidol. Pe frunte aveam broboane de 
transpiraţie. Le simţeam strecurându-se în sprâncene precum 
uleiul. — Ai... nu ştiu... ai simţit ceva? 

— Vrei să spui dacă nu l-am auzit cumva pe hoţul cel rău 
de alfabet când s-a strecurat pe fereastră? 

— Ştii ce-am vrut să spun. 

— Aşa cred. 

O pauză. 

— Mi s-a părut că aud ceva azi noapte, bine? Pe la trei 
dimineaţa, mai exact. M-am ridicat din pat şi am ieşit pe hol. 
Nu era nimic acolo. Dar... ştii cât a fost de cald în ultima 
vreme? 

— Da. 

— Ei bine, nu şi-n rulota mea, nu şi-n noaptea trecută. 
Era frig ca-n congelator. Jur că aproape mi-am putut vedea 
respiraţia. 


Am crezut-o. La urma urmei, eu chiar mi-o văzusem pe-a 
mea. 

— Erau literele atunci pe uşa frigiderului? 

— Nu ştiu. Nu am mers pe hol destul de mult să văd în 
bucătărie. M-am uitat o dată scurt în jur şi am mers înapoi în 
pat. Aproape că am fugit înapoi în pat. Uneori am impresia 
că-n pat sunt în siguranţă, ştii? 

A râs cu nervozitate. 

— E-o chestie copilărească. Plapuma e kryptonita omului 
negru. Doar că, la început, când am intrat sub aşternuturi... 
nu ştiu... mi s-a părut că acolo e deja cineva. De parcă s-ar fi 
ascuns cineva sub pat şi apoi... când m-am dus să verific 
holul... a urcat. Şi nici nu cred că era vorba de cineva cu 
gânduri bune. 

Dă-mi înapoi cartea de omorât timpul, am gândit şi am 
tremurat. 

— Cum? a întrebat Mattie tăios. Ce ai spus? 

— Te-am întrebat cine crezi că a fost? Care a fost primul 
nume care ţi-a venit în gând? 

— Devore, a spus. EL Numai că nu era nimeni acolo. 

O pauză. 

— Imi doresc să fi fost tu acolo. 

— Şi eu îmi doresc asta. 

— Mă bucur. Mike, ai vreo explicaţie pentru toate astea? 
Fiindcă-i foarte înfricoşător. 

— Cred că poate... 

Pentru o secundă am fost pe punctul de a-i spune ce se 
întâmplase cu propriile mele litere. Dar dacă începeam acum 
să vorbesc, unde aveam să mă opresc? Şi cât de multe lucruri 
puteam să mă aştept ca ea să creadă? 

— ... poate că a luat chiar Ki literele. A umblat în somn şi 
le-a azvârlit sub rulotă sau ceva. Crezi că e posibil aşa ceva? 

— Cred că-mi place chiar mai puţin ideea că a umblat 
Kyra în somn decât aceea că nişte fantome cu răsuflări reci 
au luat literele de pe frigider, a spus Mattie. 

— Culc-o în pat cu tine astă-noapte, am spus şi am simţit 
gândul ei întorcându-se spre mine ca o săgeată: Mai degrabă 


te-aş culca pe tine. 

Ce a spus ea, după o pauză scurtă, a fost: 

— Treci pe aici astăzi? 

— Nu cred, am spus. 

Mânca iaurt cu aromă de fructe în tot acest timp, îl 
mânca puţin câte puţin. 

— Ne întâlnim, însă, mâine. La petrecere. 

— Sper să apucăm să mâncăm înainte să vină furtuna. 
Se zice că va fi cruntă. 

— Sunt sigur c-o să apucăm. 

— Şi încă te mai gândeşti? Te întreb doar pentru că, 
atunci când am reuşit în sfârşit să adorm la loc, te-am visat 
pe tine. Am visat că mă sărutai. 

— Încă mă mai gândesc, am spus. Mă gândesc din greu. 

Dar, în realitate, nu-mi amintesc să mă fi gândit la ceva 
foarte tare în acea zi. Ce-mi amintesc e că am pătruns din ce 
în ce mai adânc în acea zonă pe care am explicat-o atât de 
strâmb. Când să se însereze, în pofida căldurii, am pornit 
într-o plimbare lungă — chiar până acolo unde Stradela 
Patruzeci şi doi dă în şosea. Întorcându-mă, m-am oprit la 
marginea Pajiştii Tidwell, uitându-mă cum lumina părăseşte 
cerul şi ascultând tunetul bubuind undeva deasupra New 
Hampshire-ului. M-a încercat încă o dată sentimentul acela că 
realitatea e foarte subţire, nu doar aici, ci pretutindeni; că e 
foarte întinsă, precum pielea peste venele şi țesuturile unui 
corp pe care nu-l putem cunoaşte niciodată cu certitudine în 
viaţa asta. M-am uitat la copaci şi am văzut braţe; m-am uitat 
la tufişuri şi am văzut feţe. Fantome, spusese Mattie. 
Fantome cu răsuflări reci. 

Până şi timpul era subţire, mi se părea. Kyra şi cu mine 
chiar fuseserăm la Bâlciul Fryeburg — la o variantă a lui, în 
orice caz; chiar vizitaserăm anul 1900. lar la poalele pajiştii, 
the Red-Tops aproape că erau acum prezenţi, aşa cum 
fuseseră cândva, când locuiau în cabanele lor micuţe şi 
curate. Aproape că puteam auzi sunetul chitarelor lor, 
murmurul vocilor şi al râsetelor lor; aproape că puteam vedea 
strălucirile lanternelor lor şi aproape că miroseam frigăruile 


lor din carne de porc şi de vită. "Spune-i, iubire, ți-aminteşti 
de mine?" spunea unul dintre cântecele lor. "Pai, nu-ți mai 
sunt iubită cum ţi-am fost." 

Ceva a foşnit în tufişul din stânga mea. M-am întors 
într-acolo, aşteptându-mă s-o văd pe Sara păşind afară din 
pădure îmbrăcată în rochia lui Mattie şi încălţată în tenişii albi 
ai lui Mattie. In întunecime, aceştia vor părea aproape că 
plutesc singuri, până ce ea va ajunge lângă mine... 

Nu era nimeni acolo, desigur. Fără îndoială că nu fusese 
decât Chuck Marmota, ducându-se acasă după o zi grea la 
birou. Eu, însă, nu mai voiam să mă aflu aici afară, urmărind 
cum lumina se scurge din zi şi cum ceața se ridică din 
pământ. M-am întors spre casă. 


În loc să intru în casă, când am ajuns, am pornit pe 
potecă spre studioul lui Jo, unde nu mai fusesem din noaptea 
când, visând, mi-am adus înapoi IBM-ul. Drumul îmi era 
luminat de sclipirile intermitente ale fulgerelor cauzate de 
căldură. 

Aerul din studio era cald, dar nu stătut. Simţeam mirosul 
unei arome piperate care era de-a dreptul plăcută şi m-am 
întrebat dacă sunt cumva unele dintre plantele lui Jo. Era un 
aparat de aer condiţionat şi aici, şi acesta funcţiona — l-am 
pornit şi apoi n-am făcut decât să stau în faţa lui pentru 
scurtă vreme. Atâta aer rece probabil că nu făcea bine 
corpului meu supraîncălzit, dar îi dădea o senzaţie minunată. 

In alte privinţe totuşi nu mă simţeam la fel de minunat. 
M-am uitat în jur cu un sentiment crescând de ceva prea greu 
să fie doar tristeţe; părea a fi disperare. Cred că era cauzată 
de contrastul dintre cât de puţin rămăsese din Jo în Sara 
Laughs şi cât de mult din ea încă mai era aici. Mi-am închipuit 
căsnicia noastră ca un soi de casă de jucărie —şi nu tocmai 
asta înseamnă, într-o mare parte, o căsnicie? să te joci de-a 
casa? — în care numai jumătate dintre lucruri au aderenţă. Au 
aderenţă din cauza unor magneţi mici sau a unor cabluri 
ascunse. Cineva venise şi ne ridicase casa de jucărie de un 


colţ — cel mai uşor lucru din lume şi cred că artrebui să fiu 
recunoscător că nu se hotărâse cineva să-şi ia avânt şi să 
şuteze sărmana căsulie până dincolo de nori. A ridicat-o doar 
de colţul acela, vedeţi voi. Lucrurile mele îşi păstraseră 
aderenţa, dar tot ce-i aparținuse lui Jo alunecase... 

Afară din casă şi aici înăuntru. 

— Jo? am întrebat şi m-am aşezat pe scaun. 

N-am primit nici un răspuns. Nici un bubuit în perete. Nici 
o cioară sau bufniţă care să ţipe din pădure. M-am aşezat 
mâna pe biroul ei, acolo unde fusese maşina de scris, şi i-am 
mângâiat suprafaţa, adunând pe degete o patină de praf. 

— Mi-e dor de tine, iubire, am spus şi am început să 
plâng. 

Când mi-au secat lacrimile — din nou — mi-am şters faţa 
cu poalele tricoului, aşa cum face un copil mic, apoi m-am 
uitat doar prin jur. Pe biroul ei era fotografia aceea cu Sara 
Tidwell şi pe perete era o fotografie de care nu-mi aminteam 
— aceasta din urmă era veche, în tonuri sepia şi lemnoasă. În 
centrul ei se afla o cruce din lemn de mesteacăn de-un stat 
de om, într-un luminiş mic de pe-o pantă de lângă lac. 
Luminişul pierise acum din geografia locului, cel mai probabil, 
fusese demult umplut de copaci. 

M-am uitat la borcanele ei cu ierburi şi cu secţiuni de 
ciuperci, la sertarele ei cu fişe, la bucăţile ei de covoare 
persane. La covorul de iută verde de pe jos. La recipientul cu 
creioane de pe birou, creioanele pe care ea le atinsese şi le 
folosise. Am ţinut unul dintre ele cu vârful deasupra unei pa- 
gini albe de hârtie pentru o clipă sau două, dar nu s-a întâm- 
plat nimic. Simţeam că există viaţă în cameră şi simţeam că 
sunt privit... dar nu simţeam că sunt ajutat. 

— Ştiu o parte din poveste, dar nu destul, am spus. 
Dintre toate lucrurile pe care nu le ştiu, poate cel mai 
important este cine a scris "ajută mattie" pe uşa frigiderului. 
Tu ai scris-o, Jo? 

Nici un răspuns. 

Am mai rămas locului o vreme — sperând împotriva 
oricărei speranţe, presupun — apoi m-am ridicat, am închis 


aparatul de aer condiţionat, am stins becurile şi m-am întors 
la casă, păşind în lumina blândă şi bâlbâită a fulgerelor 
nefocalizate. Am şezut pe estacadă pentru puţin timp, privind 
în noapte. La un anumit moment, mi-am dat seama că sco- 
sesem bucata de panglică albastră din buzunar şi că o 
treceam cu nervozitate printre degete, făcând căuşe mici cât 
pentru o jumătate de fund de pisică. Să fi venit chiar din anul 
1900? Ideea mi se părea absolut nebunească şi, în acelaşi 
timp, absolut normală. Noaptea se întindea încinsă şi tăcută. 
Mi-am închipuit bătrânii de pe tot cuprinsul TR-ului — poate 
chiar şi în Motton şi Harlow — pregătindu-şi hainele de 
înmormântare pentru mâine. În rulota dublă de pe Wasp Hill 
Road, Ki şedea pe podea, urmărind la video caseta cu Cartea 
junglei — Baloo şi Mowgli cântau "The Bare Necessities". 
Mattie stătea întinsă pe canapea cu picioarele sus, citind cel 
mai recent roman semnat Mary Higgins Clark şi cântând o 
dată cu desenul animat. Amândouă purtau pijamale de vară, 
a lui Ki roz, a lui Mattie albă. 

După scurtă vreme, le-am pierdut din simţuri; abilitatea 
aceasta a dispărut aşa cum dispare uneori semnalul radio 
noaptea târziu. M-am dus în dormitorul din aripa de nord, 
m-am dezbrăcat şi m-am târât până în capul patului meu 
nefăcut. Am adormit aproape instantaneu. 

M-am trezit pe la miezul nopţii simțind că-şi trece cineva 
degetul încins în sus şi-n jos pe mijlocul spatelui meu. M-am 
întors pe spate şi, atunci când a fulgerat, am văzut că în pat 
la mine stătea o femeie. Era Sara Tidwell. Rânjea. In ochi nu 
avea pupile. 

— O, dulceaţă, aproape că m-am întors, a şoptit ea în 
întuneric. 

Am simţit că dă să mă atingă din nou, dar când fulgerul a 
luminat încă o dată dormitorul, partea aceea de pat era goală. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 


Inspirația nu-i întotdeauna o chestiune legată de fantome 


care mişcă magneţi pe uşile frigiderelor, iar în dimineaţa zilei 
de marţi am avut o minunăţie de străfulgerare. Mi-a venit 
atunci când mă bărbieream şi nu mă preocupa altceva decât 
să nu uit cumva să cumpăr bere pentru petrecere. Şi precum 
toate inspiraţiile cele mai bune, a răsărit absolut de nicăieri. 

M-am grăbit să ajung în sufragerie, nu tocmai fugind, 
ştergându-mi din mers spuma de ras de pe faţă. Am aruncat o 
privire furtivă la culegerea de rebusuri Chestii grele care 
zăcea peste manuscris. La asta mersesem prima dată să 
descifrez "du-te vertical nouăsprezece" şi "du-te vertical no- 
uăzeci şi doi". E adevărat că nu era un punct de pornire lipsit 
de logică, dar ce avea de-a face Chestii grele cu TR-90? O 
cumpărasem de la librăria Mr Paperback din Derry şi, din cele 
aproximativ treizeci de rebusuri pe care le rezolvasem, toate 
în afară de şase le rezolvasem până acum în Derry. Nici nu 
mă puteam aştepta ca fantomele de pe TR să arate vreun 
interes pentru culegerea mea de rebusuri de la Derry. Cartea 
de telefon, pe de altă parte... 

Am înşfăcat-o de pe masa din sufragerie. Chiar daca 
acoperea întreaga parte sudică a Districtului Castle — Motton, 
Harlow şi Kashwakamak, la fel ca şi TR-ul — era destul de 
subţire. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific 
paginile albe să văd dacă erau măcar nouăzeci şi două. Erau. 
Cei cu Y şi Z se terminau la pagina nouăzeci şi şapte. 

Asta era răspunsul. Trebuia să fie. 

— M-am prins, nu-i aşa? l-am întrebat pe Bunter. Aicea-i. 

Nimic. Nici măcar un clinchet din partea clopoţelului. 

— Să te fut — ce ştie un cap împăiat de elan despre o 
carte de telefon? 

Du-te vertical nouăsprezece. Am întors la pagina 
nouăsprezece, acolo unde litera F era corect scoasă în 
evidenţă. Am început să-mi trec degetul în jos pe prima 
coloană şi, făcând asta, emoţiile nerăbdării mi-au dispărut. Al 
nouăsprezecelea nume de pe pagină era Harold Failles. Nu-mi 
spunea nimic. Mai erau şi nişte Felton-i şi Fenner-i, un Fil- 
kersham şi mai mulţi Finney, şase Flaherty şi mai mulţi 
Fosse-i decât ai putea aduna într-o biserică. Ultimul nume de 


pe pagină era Framingham. Nici ăsta nu-mi spunea nimic, 
dar... 

Framingham, Kenneth P. _ 

M-am holbat la asta pentru o clipă. Incepea să răsară o 
idee. Nu avea nimic de-a face cu mesajele de pe uşa 
frigiderului. 

Nu vezi ce crezi că vezi, mi-am spus. Asta-i ca atunci 
când cumperi un Buick albastru... 

— Vezi Buick-uri albastre peste tot, am spus. Aproape că 
trebuie să-ţi croieşti drum printre ele. 

Dar îmi tremurau mâinile când am întors la pagina 
nouăzeci şi doi. 

Aici se aflau cei cu 7 din sudul Districtului Castle, 
împreună cu câţiva cu U ca Alton Ubeck şi Catherine Udell, 
doar pentru diversitate. Nu m-am obosit să văd care e al 
nouăzeci şi doilea de pe pagină; cartea de telefon nu era, la 
urma urmei, cheia rebusurilor magnetice. Mi-a sugerat totuşi 
ceva de-o importanţă copleşitoare. Am închis cartea, am 
tinut-o doar în mână pentru o clipă (pe copertă, oameni 
fericiţi, cu greble pentru cules afine), apoi am deschis la 
întâmplare, de data asta la cei cu M. Şi, o dată ce ştii ce cauţi, 
îţi sare direct în ochi. 

Atâţia de K! 

O, erau Steven-i şi John-i şi Martha; era un Meserve, G., şi 
un Messier, V, şi un Jayhouse, T. Şi, totuşi, din nou şi din nou, 
am văzut inițiala K acolo unde oamenii îşi exersaseră dreptul 
de a nu-şi lista numele mic. Erau cel puţin douăzeci de iniţiale 
K numai la pagina cincizeci, şi o altă duzină de iniţiale C. Cât 
despre numele însele... 

Erau doisprezece de Kenneth la această pagină aleasă 
aleatoriu din secţiunea M, incluzând şi trei Kenneth Moore şi 
doi Kenneth Munter. Erau patru de Catherine şi două de 
Katherine. Era o Casey, o Kiana şi o Kiefer. 

— Sfinte Christoase, parcă ar fi precipitaţii radioactive, 
am şoptit. 

Am frunzărit paginile, nevenindu-mi să cred ce vedeam 
şi, totuşi, văzându-le. Kenneth, Katherine şi Keith erau peste 


tot. Am văzut şi numele de Kimberly, Kim şi Kym. Mai erau 
Cammie, Kia (da, şi ne crezuserăm atât de originali), Kiah, 
Kendra, Kaela, Keil şi Kyle. Kirby şi Kirk. Era o femeie pe nume 
Kissy Bowden, şi era un bărbat pe nume Kito Rennie — Kito, 
acelaşi nume ca al unuia dintre oamenii din fligidolul lui Kyra. 
Şi pretutindeni, depăşind nişte iniţiale atât de frecvente ca § 
şi T şi E, erau acele iniţiale K. Dansau toate în faţa ochilor 
mei. 

M-am întors să mă uit la ceas — nu voiam să-l fac pe 
John Storrow să aştepte la aeroport, Christoase, nu — şi nu 
era nici un ceas pe perete. Sigur că nu era. Bătrânei Pisici 
Nebune îi zburaseră veghetorii în timpul unei manifestări 
metapsihice. Am articulat un râset puternic, măgăresc, care 
m-a speriat puţin — nu era râsetul unei persoane tocmai 
sănătoase la cap. 

— Stăpâneşte-te, Mike, am spus. Inspiră adânc, fiule. 

Am inspirat. Am ţinut aerul în plămâni. l-am dat drumul. 
M-am uitat la ecranul digital al cuptorului cu microunde. Opt 
şi un sfert. Aveam destul timp până la venirea lui John. M-am 
întors la cartea de telefon şi am început s-o răsfoiesc cu 
viteză. Avusesem o a doua lovitură de inspiraţie — nu o 
străfulgerare copleşitoare ca prima, dar cu mult mai precisă, 
după cum s-a dovedit. 

Maine-ul de vest e-o zonă relativ izolată — seamănă 
puţin cu ţinutul deluros din sud — s-a înregistrat însă mereu o 
migraţiune restrânsă de oameni din alte părţi ("câmpeni" e 
termenul pe care-l folosesc localnicii când se simt animati de 
dispreţ) şi, în ultimul sfert de veac, aceasta a devenit o zonă 
populară pentru bătrânii încă în putere ce vor să pescuiască şi 
să facă schi, acum că au ieşit la pensie. Cartea de telefon te 
ajută destul de mult să-i separi pe nou veniţi de localnicii 
vechi. Babicki-i, Paretti-i, O'Quindlan-i, Donahue-i, Smolnack-i, 
Dvorak-i, Blindermeyer-i — toţi sunt veniţi de altundeva. Toţi 
sunt câmpeni. Jalbert-i, Meserve.-i, Pillsbury, Spruce-i, 
Therriault-i, Perrault-i, Stanchfield-i, Starbird-i, Dubay — toţi 
sunt din Districtul Castle. Înţelegeţi ce vă spun, nu-i aşa? 
Când vezi o coloană întreagă de Bowie la pagina doisprezece, 


ştii că oamenii ăştia sunt pe aici de destulă vreme să apuce 
să se relaxeze şi să-şi împrăştie ca lumea genele lor de 
Bowie. 

Erau puţine iniţiale K şi nume cu K printre Paretti-i şi 
Smolnack-i, dar numai puţine. Concentrările masive erau 
toate legate de familiile care se aflau aici de destulă vreme să 
absoarbă atmosfera locului. Să inspire precipitaţiile 
radioactive. Numai că nu era tocmai vorba de radiaţii, ci de... 

Mi-am închipuit imediat o lespede funerară neagră, mai 
înaltă decât cel mai înalt copac de lângă lac, un monolit 
care-şi arunca umbra peste jumătate din Districtul Castle. 
Imaginea aceasta era atât de limpede şi atât de îngrozitoare, 
că mi-am acoperit ochii, lăsând cartea de telefon să cadă pe 
masă. M-am dat în spate de lângă ea, tremurând. Să-mi 
ascund ochii a părut din contră să limpezească şi mai mult 
imaginea: o lespede atât de enormă, că ascundea vederii 
soarele; TR-90 zăcea la poalele ei asemenea unui buchet de 
flori de înmormântare sau a unui porumbel pentru jertfa ce- 
remonială. Fiul Sarei Tidwell se înecase în lacul Dark Score... 
sau fusese înecat în el. Însă ea lăsase urma trecerii lui prin 
viaţă. O memorializase. M-am întrebat dacă mai observase 
cineva din oraş ceea ce tocmai observasem eu. Nu mi se 
părea că asta era foarte posibil; când deschizi o carte de 
telefon, cel mai adesea cauţi un nume distinct, nu citeşti 
pagini întregi rând cu rând. M-am întrebat dacă /o observase 
lucrul ăsta — dacă ştiuse că aproape fiecare familie cu 
rădăcini în partea asta de lume îşi botezase, într-un fel sau 
altul, cel puţin un copil după numele fiului mort al Sarei 
Tidwell. 

Jo nu fusese proastă. Mi-am spus că probabil observase. 


M-am întors la baie, m-am săpunit din nou şi am făcut 
încă un duş. Când am terminat, m-am întors la telefon şi am 
ridicat receptorul. Am format trei cifre, apoi m-am oprit, 
uitându-mă spre lac. Mattie şi Ki se treziseră şi erau în 
bucătărie, amândouă purtau şorţuri, amândouă debordau de 


nerăbdare. Urma să aibă loc o petrecere! Urmau să poarte 
haine de vară frumoase şi noi, şi muzica se va auzi de la 
combina audio cu CD a lui Mattie! Ki o ajuta pe Mattie să facă 
foile clocante pentru toltu' cu flăguţe şi, cât timp se coceau 
foile, ele vor face salatele. Dacă o sunam pe Mattie şi-i spu- 
neam: Fă-ţi câteva bagaje, tu şi cu Ki o să petreceti o 
săptămână la Disney World cu mine, Mattie va crede că glu- 
mesc, apoi îmi va spune să mă grăbesc şi să termin să mă 
îmbrac, ca să pot fi la aeroport când va ateriza avionul lui 
John. Dacă aş insista, mi-ar reaminti că Lindy Briggs îi oferise 
slujba înapoi, dar că oferta s-ar anula cât ai clipi dacă ea nu 
s-ar prezenta prompt la ora două în după-amiaza zilei de vi- 
neri la bibliotecă. Dacă aş continua să insist, mi-ar spune pur 
şi simplu nu. 

Fiindcă nu doar eu eram în zonă, nu? Nu eram eu 
singurul care simţea energia. 

Am repus receptorul în furca-încărcător, apoi m-am dus 
înapoi în dormitorul din aripa de nord. Când terminam cu 
îmbrăcatul, cămaşa mea cea nouă părea deja udă la 
subsuoară; era la fel de cald în dimineaţa aceea cum fusese şi 
în ultima săptămână, poate chiar mai cald. Insă aveam 
suficient timp să ajung la aeroport. Niciodată nu avusesem 
mai puţin chef de ducă, dar aveam să merg. Mikey la datorie, 
ăsta eram eu. Mikey la blestemata aia de datorie. 


John nu-mi comunicase numărul zborului cu care venea, 
dar, la Aeroportul Districtului Castle, asemenea informaţii 
de-abia dacă sunt necesare. Punctul acesta forfotitor de 
transport e format din trei hangare şi un terminal care era 
înainte staţia de alimentare A — când lumina bate puternic pe 
partea de nord, ruginită, a micuţei clădiri, încă mai poţi vedea 
forma acelui A cu aripi. Nu există pistă de decolare. Paza e 
asigurată de Lassie, bătrâna căţea rasa ciobănesc a lui Breck 
Pellerin, care-şi petrece zilele prăbuşită pe podeaua acoperită 
cu linoleum, ridicând o ureche spre tavan de fiecare dată 
când aterizează sau decolează câte un avion. 


Mi-am vârât capul în biroul lui Pellerin şi l-am întrebat 
dacă avionul de ora zece de la Boston vine la timp. A zis că 
vine, deşi el spera ca amicu' pe care îl aşteptam fie să-şi ia 
zboru' pân' pe la mijlocu' dup-amiezii, fie să rămână peste 
noapte. Vine vreme urâtă, pă bune, da. Venea ceva ce Breck 
Pellerin numea vreme '/e 'trică. Ştiam bine la ce se referea, 
fiindcă, în sistemul meu nervos, electricitatea aceea părea că 
sosise deja. 

M-am dus pe partea cu pista a terminalului şi m-am 
aşezat pe o bancă ce făcea reclamă la magazinul Cormier's 
Market (ZBOARĂ ÎN ALIMENTARA NOASTRĂ PENTRU CEA MAI 
BUNĂ CARNE DIN MAINE). 

Soarele semăna cu un nasture argintiu îndesat pe 
versantul estic al unui cer alb şi încins. Vreme de dureri de 
cap, ar fi numit-o mama mea, însă urma să se schimbe. 
Aveam să mă ţin de speranţa asta cât de tare puteam. 

La zece şi zece, am auzit un zumzet ca de viespe dinspre 
sud. La şi un sfert, un soi de avion de jucărie a coborât dintre 
norii grei, s-a legănat pe pistă şi-a venit să parcheze lângă 
terminal. Nu erau decât patru pasageri, iar John Storrow a fost 
primul care a coborât. Am zâmbit când l-am văzut. A trebuit 
să zâmbesc. Purta un tricou negru cu WE ARE THE 
CHAMPIONS scris pe piept şi o pereche de pantaloni scurţi 
kaki, care scoteau la iveală o pereche perfectă de picioare de 
orăşean: albe şi osoase. Incerca să tragă după el atât o 
geantă frigorifică Styrofoam, cât şi o servietă. Am apucat 
geanta frigorifică, poate cu cinci secunde înainte s-o scape, şi 
am aşezat-o sub braţ. 

— Mike! a strigat, ridicând o mână, cu palma îndreptată 
spre mine. 

— John! am răspuns cam pe aceeaşi notă (idem, e 
cuvântul care-i vine imediat în minte unui împătimit de 
rebusuri) şi i-am lovit palma cu a mea. Faţa lui de-o 
frumuseţe comună s-a despicat într-un zâmbet, iar eu am 
simţit o uşoară împunsătură de vinovăţie. Mattie nu-şi 
exprimase preferința pentru John — ba chiar invers, de fapt 
—, iar el nu-i rezolvase practic nici o problemă; asta o făcuse 


Devore însuşi înainte să apuce John să facă măcar o mişcare 
în apărarea ei. Şi, totuşi, am simţit înţepătura aceea 
neplăcută. 

— Haide, a spus el. Hai să ieşim din zăpuşeala asta. Sper 
că ai aer condiţionat în maşină! 

— Absolut. 

— Dar casetofon? Ai casetofon? Dacă da, o să-ţi pun să 
asculţi ceva ce-o să te facă să juisezi. 

— Nu cred că am mai auzit vreodată cuvântul ăsta folosit 
într-o discuţie, John. 

Zâmbetul s-a arătat din nou, iar eu am observat că e plin 
de pistrui. Era ca băiatul şerifului Andy, Opie, ajuns barman. 

— Sunt avocat. Eu folosesc în discuţii cuvinte care nici 
măcar n-au fost inventate încă. Deci ai casetofon? 

— Sigur că am. 

Am arătat spre geanta frigorifică. 

— Cotlete? , 

— Ba bine că nu. De la Peter Lauge's. Aia-s... 

— ... cei mai buni din lume. Mi-ai spus asta. 

Intrând în terminal, cineva a spus: 

— Michael? 

Era Romeo Bissonette, avocatul care avusese grijă de 
mine la depoziţie. Într-o mână ţinea o cutie înfăşurată în 
hârtie albastră şi legată cu o panglică albă. Lângă el, tocmai 
ridicându-se dintr-unul dintre scaunele acelea deşelate, se 
afla un tip înalt cu un ciuf de păr cărunt. Era îmbrăcat într-un 
costum maro, o cămaşă albastră şi o cravată de cow-boy, cu 
sigla unui club de golf încrustată pe inel. Semăna mai mult cu 
un fermier în ziua licitaţiei decât cu un tip care te-ar face să 
te tăvăleşti pe jos de râs după ce lua la bord unu sau două 
pahare, însă nu aveam nici o îndoială că el era detectivul 
particular. A păşit peste câinele ciobănesc şi mi-a strâns mâ- 
na. 

— Sunt George Kennedy, domnule Noonan. Sunt încântat 
să vă cunosc. Soţia mea a citit fiecare carte pe care aţi scris-o 
până acum. 

— Păi, mulţumeşte-i din partea mea. 


— Aşa voi face. Am una în maşină — o ediţie cu coperte 
cartonate... 

Părea timid, aşa cum par foarte mulţi când ajung la 
momentul când trebuie să ceară ceva. 

— Mă-ntrebam dacă aţi semna-o pentru ea când aveţi 
timp. 

— Aş fi încântat s-o fac, am spus. Chiar acum e mai bine, 
ca să nu uit mai apoi. 

M-am întors spre Romeo. 

— Mă bucur te văd, Romeo. 

— Spune-mi Rommie, a zis el. Şi eu mă bucur să te văd. 

A întins cutia. 

— George şi cu mine am luat asta împreună. Ne-am 
gândit că meriţi ceva frumos pentru că ai ajutat o domniţă la 
ananghie. 

Kennedy chiar semăna acum cu un bărbat care ar putea 
fi distractiv după câteva pahare. Genul acela de om care n-ar 
sta nici o clipă pe gânduri să sară pe cea mai apropiată masă, 
să-şi facă fustă din faţa de pe ea şi apoi să danseze. M-am 
uitat la John, care mi-a răspuns cu ridicarea aceea din umeri 
care înseamnă hei, nu mă-ntreba pe mine. 

Am desfăcut funda din satin, mi-am strecurat degetul 
sub banda scotch care ţinea hârtia laolaltă apoi am ridicat 
privirea. L-am surprins pe Rommie Bissonette chiar când îl 
lovea cu cotul pe Kennedy. Acum rânjeau amândoi. 

— Sper că nu-i ceva înăuntru care-o să sară la mine şi să 
facă buga- -buga, nu, băieţi? am întrebat. 

— Categoric, nu, a spus Rommie, însă rânjetul i s-a lărgit. 

Ei bine, putea fi la fel de şmecher ca şi tipul de lângă el. 
Probabil. Am desfăcut ambalajul, am deschis cutia albă de 
dedesubt, am scos la iveală o bucată pătrată de bumbac, am 
îndepărtat-o. Zâmbisem în tot acest timp, dar acum am simţit 
zâmbetul încovrigându-se şi dispărându-mi de pe buze. Am 
simţit ceva încolăcindu-se în sus şi pe şira spinării şi cred că 
am fost cât pe ce să scap cutia din mâini. 

Era masca de oxigen pe care o ţinuse Devore în poală 
când ne întâlniserăm pe Stradă, cea din care sorbise din când 


în când, în vreme ce el şi cu Rogette ţineau pasul cu mine, 
încercând să mă facă să rămân unde apa era adâncă, destul 
de mult încât să mă înec. Rommie Bissonette şi George 
Kennedy mi-o aduseseră ca pe scalpul unui duşman răpus, iar 
eu trebuia să consider gestul comic... 

— Mike? a întrebat Rommie neliniştit. Mike, te simţi bine? 
N-a fost decât o glumă... 

Am clipit şi am observat că nu era deloc o mască de 
oxigen — pentru numele lui Dumnezeu, cum de putusem fi 
atât de prost? Pentru început, era mai mare ca masca lui 
Devore; apoi, era făcută dintr-un plastic opac, nu transparent. 
Era... 

Am scos o tentativă de chicot. Bissonette părea incredibil 
de uşurat. La fel şi Kennedy. John nu părea decât încurcat. 

— Comic, am spus. Parcă ar fi o fofoloancă din plastic, 
nu? 

Am scos dinăuntrul măştii micuțul microfon şi l-am lăsat 
să se bălăngănească. Se legăna înainte şi înapoi la capătul 
firului, amintindu-mi de coada ceasului-pisică. 

— Ce dracu-i asta? a întrebat John. 

— Avocat de pe Park Avenue, i-a spus Rommie lui 
George, scoțând şi mai tare în evidenţă accentul, aşa că a 
sunat Av 'ca dă pă Paa-aak Avăniu. N-ai văz't niciodată aşa 
ceva, nu, amice? Nu, dom'le, sigur că nu. — Apoi s-a întors la 
vorbirea normală, ceea ce a fost într-un fel o uşurare. Am trăit 
toată viaţa în Maine şi, pentru mine, latura amuzantă a 
accentelor de yankei burleşti s-a cam subţiat. — E o 
Stenomask. Stenograful care întocmea procesul verbal al 
depoziţiei lui Mike purta una de asta. Mike se tot uita la el... 

— Mă scotea din minţi, am spus. Închipuie-ţi un boşorog 
care şede în colţ şi bodogăneşte în Masca lui Zorro. 

— Gerry Bliss sperie o mulţime de oameni, a spus 
Kennedy. 

Vorbea pe-o voce joasă, huruită. 

— El e ultimul de pe-aici care mai poartă aşa ceva. Mai 
are vreo zece sau unsprezece în depozit. Ştiu, fiindcă de la el 
am cumpărat-o pe asta. 


— Sper că ţi-a luat pe ea mai mult decât valorează, am 
spus. 

— Mi s-a părut că ar fi un suvenir frumos, a spus 
Rommie, dar pentru o clipă am crezut că ţi-am dat cutia cu 
mâna retezată — urăsc când încurc în felul ăsta cutiile de 
cadou. Care-i treaba? 

— A fost un iulie lung şi încins, am spus. Să zicem că 
asta-i de vină. 

Am apucat Stenomask-ul cu un deget de curea şi l-am 
legănat. 

— Mattie a spus să fim acolo până la unsprezece, ne-a 
comunicat John. O să bem bere şi-o să aruncăm cu Frisbee-ul. 

— Mă pricep să fac lucrurile astea destul de bine, a spus 
George Kennedy. 

Afară, în parcarea minusculă, George s-a dus la Altima sa 
prăfuită, a scotocit pe bancheta din spate, şi a scos la iveală 
un exemplar muncit din Bărbatul în cămaşă roşie. 

— Frieda m-a făcut s-o aduc pe asta. Le are şi pe alea 
noi, dar asta e preferata ei. Scuze pentru cum arată — a 
citit-o de vreo şase ori. 

— Asta e şi preferata mea, am spus, ceea ce era 
adevărat. Şi-mi place să văd o carte cu mulţi kilometri la bord. 

Şi asta era adevărat. 

Am deschis cartea, m-am uitat aprobator la o pată de 
ciocolată demult uscată de pe supracopertă şi apoi am scris: 
Pentru Frieda Kennedy, al cărei soț mi-a dat o mână de 
ajutor. Mulţumesc că l-ai împărțit cu mine, şi mulțumesc că 
m-ai citit, Mike Noonan. 

Aceasta a fost o dedicație lungă pentru mine — de 
obicei, scriu doar Ce/e mai bune urări sau Mult noroc, însă 
voiam să mă revanşez pentru expresia aceea îmboţită pe 
care mi-o citiseră pe faţă când deschisesem micuțul lor cadou 
surpriză. În vreme ce scriam, George m-a întrebat dacă nu 
lucrez la un nou roman. 

— Nu, am spus. Am pus deocamdată bateriile la 
reîncărcat. 

l-am dat cartea înapoi. 


— N-o să-i placă Friedei să audă asta. 

— Nu. Dar îl are între timp pe Bărbatul în cămaşă roşie. 

— Venim noi după voi, a spus Rommie şi s-a auzit un 
tunet de departe, dinspre vest. Nu a fost mai puternic ca 
tunetele care se auziseră din vreme în vreme în ultima 
săptămână, însă acesta nu fusese un tunet uscat. Ştiam asta 
cu toţii, şi cu toţii ne-am uitat în direcţia aceea. 

— Crezi c-o să apucăm să mâncăm înainte să vină 
furtuna? m-a întrebat George. 

— Mada. Apucăm. 


Am condus până la poarta parcării şi apoi m-am uitat la 
dreapta să văd dacă nu vine cumva vreo maşină. Făcând 
asta, l-am văzut pe John uitându-se gânditor la mine. 

— Ce-i? 

— Mattie a spus că scrii, atâta tot. S-a-ntors cartea cu 
curu' la tine sau ceva? 

Prietenul meu din copilărie era la fel de vie ca 
întotdeauna, de fapt... Însă nu avea niciodată să fie 
terminată. Ştiam lucrul ăsta în dimineaţa aceasta la fel de 
bine cum ştiam că urma să vină ploaia. Băieţii din beci se 
hotărâseră din cine ştie ce motiv să şi-l ia înapoi. Să-i întreb 
de ce, s-ar putea să nu fie o idee atât de bună — răspunsurile 
s-ar putea să fie neplăcute. 

— Ceva. Nu-s sigur încă ce. 

Am intrat pe autostradă, m-am uitat în oglinda 
retrovizoare şi i-am văzut pe Rommie şi pe George venind în 
urma noastră în micuța Altima a lui George. America a 
devenit o ţară plină de oameni mari în maşini mici. 

— Ce vrei să ascult? Dacă-i karaoke făcut de tine, mă 
lipsesc. Ultimul lucru din lume pe care vreau să-l aud eşti tu 
cântând "Bubba Shot the Jukebox Last Night". 

— Oh, e ceva mai bun decât asta, a spus. Cu mult mai 
bun. 

Şi-a deschis servieta, a scotocit prin ea şi a scos o 
carcasă din plastic pentru casete audio. Banda dinăuntru era 


marcată cu 7-20-98 — ieri. 

— Imi place asta, a spus. 

S-a aplecat în faţă, a deschis radioul, apoi a introdus 
caseta în aparat. 

Speram să-mi fi luat porţia de surprize neplăcute pentru 
acea dimineaţă, însă mă înşelam. 

— Scuze, trebuia doar să mai scap de un telefon, a spus 
John din difuzoarele Chevy-ului meu pe vocea lui cea mai 
caldă, cea mai avocăţească. Aş fi pariat un milion de dolari că 
picioarele lui osoase nu erau la vedere când fusese 
înregistrată caseta asta. 

S-a auzit un râset, în acelaşi timp hârşâit şi spart. Mi s-a 
strâns stomacul la auzul lui. Mi-am amintit de ea cum o 
văzusem prima dată, stând afară, în faţa Barului Apusului de 
Soare, purtând pantaloni scurţi negri peste un costum de baie 
negru, întreg. Stând acolo şi semănând cu un refugiat 
dintr-un iad al dietelor severe. 

— Vrei să spui că trebuia să-ţi porneşti aparatul de 
înregistrat, a spus, iar eu mi-am amintit cum mi se păruse 
că-şi schimbă culoarea apa când îmi aplicase ea lovitura 
aceea serioasă în spatele capului. Dintr-un portocaliu-deschis 
într-un stacojiu-întunecat. Şi apoi începusem să înghit apa 
lacului. — Nu face nimic. Înregistrează tot ce vrei. 

John s-a întins brusc şi a scos caseta. 

— Nu e nevoie să auzi asta, a spus. Nu are substanţă. Am 
crezut c-o să te dea pe spate s-o auzi pălăvrăgind, dar... 
omule, arăţi groaznic. Vrei să conduc eu? Eşti alb ca o bucată 
blestemată de var. 

— Pot conduce, am spus. Dă-i drumul, pune caseta. După 
aceea o să-ţi povestesc despre o mică aventură pe care am 
avut-o în seara de vineri... dar o s-o păstrezi doar pentru tine. 
Ei nu trebuie să ştie — mi-am aruncat degetul mare peste 
umăr spre Altima — şi nici Mattie nu trebuie să ştie. Mai cu 
seamă Mattie. 

S-a întins după casetă, apoi a ezitat. 

— Eşti sigur? 

— Mada. De vină a fost doar că am auzit-o vorbind aşa din 


senin. Tonul vocii ei. Christoase, e bună înregistrarea. 

— Doar ce-i mai bun pentru firma Avery, McLain şi 
Bernstein. Avem protocoale foarte stricte despre ce putem 
înregistra, că tot veni vorba. Asta dacă te întrebai cumva. 

— Nu mă întrebam. Îmi închipui că oricum nici una nu e 
admisă ca probă la proces, nu? 

— În unele cazuri rare e posibil ca judecătorul să accepte 
o înregistrare audio, dar nu din cauza asta procedăm aşa. O 
astfel de casetă i-a salvat viaţa unui bărbat în urmă cu patru 
ani, cam pe arunci când m-am alăturat eu firmei. Tipul se află 
acum în Programul de Protecţie a Martorilor. 

— Să ascultăm. 

S-a aplecat înainte şi a apăsat butonul. 


John: "Cum e-n deşert, doamnă Whitmore?" 

Whitmore: "Cald." 

John: "Se desfăşoară bine aranjamentele? Ştiu cât pot fi 
de dificile astfel de momente..." 

Whitmore: "Ştiţi foarte puţin, domnule avocat, ascultați 
la mine. Putem să terminăm cu prostiile?" 

John: "Consideraţi că am terminat." 

Whitmore: "Aţi transmis condiţiile testamentare ale 
domnului Devore nurorii sale?" 

John: "Da, doamnă." 

Whitmore: "Răspunsul ei?" 

John: "Nu am nici unul de transmis. S-ar putea să am 
după ce va fi validat testamentul domnului Devore. Dar sigur 
ştiţi că astfel de codicile sunt rareori acceptate ca parte de 
dosar juridic." 

Whitmore: "Ei bine, dacă domniţa aia pleacă din oraş, 
mai vedem noi, nu-i aşa?" 

John: "Presupun că aşa e." 

Whitmore: "Pe când petrecerea de victorie?" 

John: "Mă scuzaţi?" 

Whitmore: "O, haide. Am şaizeci de întâlniri astăzi, plus 
un şef de îngropat mâine. Te duci acolo să sărbătoreşti cu ea 
şi cu fiica ei, nu-i aşa? Ştiai că l-a invitat şi pe scriitor? Amicu' 


ei de tăvăleală?" 


John s-a întors spre mine plin de veselie. 

— Ai auzit cât pare de nervoasă? Incearcă să se ascundă, 
dar nu poate. O mănâncă pe dinăuntru! 

De-abia dacă l-am auzit. Mă aflam în zonă, alături de 
ceea ce spunea ea 

(scriitorul amicu ei de tăvăleala) 

şi de ceea ce era dincolo de ce spunea ea. O nuanţă din 
spatele cuvintelor. Vrem doar să vedem cât de mult poti 
înota, strigase ea către mine. 


John: "Nu cred că ceea ce facem eu sau prietenii lui 
Mattie vă priveşte, doamnă Whitmore. Pot să vă sugerez 
respectuos să chefuiţi cu prietenii dumneavoastră şi s-o lăsaţi 
pe Mattie Devore să chefuiască alături de ai... 

Whitmore: "Transmite-i lui un mesaj." 


Mie. Vorbea despre mine. Apoi mi-am dat seama că era 
ceva chiar mai personal decât atât — vorbea cu mine. Poate 
că fizic era de cealaltă parte a ţării, dar vocea şi spiritul ei 
pizmaş erau chiar aici în maşină cu noi. 

Şi testamentul lui Max Devore. Nu porcăria aia lipsită de 
sens pe care o aşezaseră avocaţii lui pe hârtie, ci 
testamentul? lui. Bastardul ăla bătrân era la fel de mort ca şi 
Damocles, dar da, în mod sigur încă mai căuta să câştige 
custodia. 


John: "Cui să-i transmit un mesaj, doamnă Whitmore?" 

Whitmore: "Spune-i că nu a răspuns însă întrebării 
domnului Devore." 

John: "La ce întrebare vă referiţi?" 


Te suge pizda ei? 


51 În englezi, "testament" (will) are aceeaşi grafie cu "voinţă". 


Whitmore: "Întreabă-l. O să ştie." 

John: "Dacă vă referiţi la Mike Noonan, îl puteţi întreba 
chiar dumneavoastră. O să-l întâlniți în toamna asta la Curtea 
de Autentificare a Districtului Castle." 

Whitmore: "Nu prea cred. Testamentul domnului Devore 
a fost întocmit şi parafat aici." 

John: "Chiar şi aşa, va fi validat în Maine, acolo unde a 
murit. Sunt convins de asta. Şi când o să pleci data viitoare 
din Districtul Castle, Rogette, o s-o faci posedând mai multe 
cunoştinţe privitoare la procesul legislativ." 


Pentru prima dată, părea furioasă, vocea ei ajungând la 
un croncănit subţire. 


Whitmore: "Dacă crezi..." 
John: "Nu cred. Ştiu. La revedere, doamnă Whitmore." 
Whitmore: "Ai face bine să te ţii departe de..." 


S-a auzit un clic, zumzetul tonului, apoi o voce de robot 
spunând: 

— Nouă patruzeci A.M.... ora Americii... douăsprezece. 

John a apăsat EJECT, şi-a luat caseta şi a depozitat-o la 
loc în servietă. 

— l-am închis în nas. 

Părea că e un om care-ţi povesteşte despre prima lui 
sărire cu paraşuta. 

— Chiar am făcut-o. Era nervoasă, nu-i aşa? N-ai spune 
că era grav scoasă din minţi? 

— Mda. 

Asta era ceea ce voia să audă, dar nu era şi ceea ce 
credeam eu cu adevărat. Scoasă din minţi, da. Grav scoasă 
din minţi? Poate că nu. Fiindcă nu locul şi starea mentală a lui 
Mattie o interesaseră pe ea; Rogette sunase să vorbească cu 
mine. Să-mi spună că se gândeşte la mine. Să-mi trezească 
amintiri despre cum e să baţi apa pe loc în vreme ce-ţi curge 
sângele în valuri de la spatele capului. Să mă sperie. Şi 
reuşise. 


— Care era întrebarea la care n-ai răspuns? m-a întrebat 
John. 

— Nu ştiu la ce se referea, am spus, dar ştiu să-ţi spun 
de ce m-am albit puţin auzindu-i vocea. Asta dacă poţi fi 
discret şi dacă vrei să asculţi. 

— Avem de făcut treizeci de kilometri; spune-mi. 

l-am povestit despre cele întâmplate vineri seara. Nu am 
îngreunat versiunea aceasta cu viziunile şi cu fenomenele 
supranaturale prin care trecusem; nu era decât Michael 
Noonan care ieşise să se plimbe pe Stradă la apus. Stăteam 
lângă un mesteacăn care atârna deasupra apei, urmărind 
soarele roşiatic intrând după munţi, când veniseră ei în 
spatele meu. De la momentul în care Devore se avântase 
asupra mea cu scaunul său cu rotile şi până la punctul când 
am ajuns înapoi pe pământ întreg, am păstrat în mare parte 
adevărul. 

Când am terminat, John a rămas la început într-o tăcere 
perfectă. Aceasta era o dovadă a cât de pe nepregătite îl 
luasem; în condiţii normale era o meliţă la fel de mare ca şi 
Kİ. 

— Ei bine? am întrebat. Comentarii? Întrebări? 

— Ridică-ţi părul să pot vedea în spatele urechii. 

Am făcut ce-mi ceruse, scoțând la iveală un plasture 
Band-Aid şi o umflătură mare. John s-a aplecat spre mine să o 
studieze ca un puşti observând cicatricele de război ale 
prietenului său, în timpul recreaţiei. 

— Sfinte păzeşte, a spus într-un sfârşit. 

A fost rândul meu să nu spun nimic. 

— Puţoii ăia bătrâni au încercat să te înece. 

N-am spus nimic. 

— Au încercat să te înece pentru că o ajutai pe Mattie. 

Acum chiar nu am spus nimic. 

— Şi nu ai depus nici o plângere? 

— Am avut de gând, am spus, dar mi-am dat seama apoi 
că voi părea doar un nemernic plângăcios. Şi un mincinos, cel 
mai probabil. 

— Cât de mult crezi că ştie Osgood despre asta? 


— Despre faptul că au încercat să mă înece? Nimic. El 
nu-i decât un mesager. 

Incă o porţie din tăcerea aceea neobişnuită din partea lui 
John. După câteva secunde, a întins mâna şi a atins umflătura 
din spatele capului meu. 

— Au! 

— Scuze. 

O pauză. 

— lisuse. După aia s-a dus înapoi la Warrington şi-a tras 
cuiul. lisuse. Michael, n-aş fi pus niciodată caseta aia dacă aş 
fi ştiut că... 

— Nu face nimic. Dar să nu-ţi treacă vreodată prin gând 
să-i povesteşti lui Mattie. Doar nu port degeaba părul în felul 
ăsta peste ureche. 

— Crezi că o să-i povesteşti vreodată! 

— Poate. Într-o zi, când el va fi mort de destul de mult 
timp să putem râde că am înotat cu hainele pe mine. 

— S-ar putea să treacă o vreme, a spus. 

— Mda. S-ar putea. 

Ne-am continuat drumul în tăcere. Îl simţeam pe John 
încercând să găsească un fel de-a readuce zilei veselia, şi 
l-am iubit pentru asta. S-a aplecat înainte, a deschis radioul şi 
a găsit ceva zgomotos şi zbuciumat de Guns 'n Roses: bun 
venit în junglă, iubire, ne distrăm şi ne jucăm. 

— Petrecem până ne vine rău, a spus. Corect? 

Am surâs. Nu a fost uşor, cu sunetul vocii bătrânei 
aceleia încă stând agăţat de mine ca un scaiete, dar am 
reuşit. 

— Dacă insişti, am spus. 

— Insist, a spus. Cu siguranţă. 

— John, eşti un tip cumsecade pentru un avocat. 

— Şi tu eşti unul cumsecade pentru un scriitor. 

De data aceasta, surâsul de pe faţa mea mi s-a părut mai 
natural şi s-a păstrat mai multă vreme. Am trecut de semnul 
pe care scria TR-90 şi, făcând asta, soarele a străbătut prin 
negură şi a inundat ziua în lumină. A părut o prevestirea _ 
vremurilor bune ce urmau, asta până să mă uit spre vest. In 


partea aceea, negri în lumina soarelui, am văzut norii de 
furtună adunându-se deasupra crestelor lui White Mountain. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 


Pentru bărbaţi, cred, dragostea e formată din părţi egale 
de poftă carnală şi mirare. Mirarea o înţeleg femeile. Pofta 
carnală cred doar că o înţeleg. Foarte puţine — poate una din 
douăzeci — au vreo idee despre ce înseamnă ea cu adevărat 
sau despre cât de adânc e înrădăcinată. Probabil că e mai 
bine aşa, pentru liniştea somnului şi a sufletului lor. lar eu nu 
vorbesc despre pofta carnală a satirilor sau a violatorilor sau 
a molestatorilor; vorbesc despre pofta carnală a vânzătorilor 
de încălţăminte şi a directorilor de licee. 

Ca să nu mai pomenesc de scriitori şi avocaţi. 

Am intrat în curtea lui Mattie la unsprezece fără zece 
minute şi, parcându-mi Chevy-ul lângă Jeepul ei mâncat de 
rugină, uşa rulotei s-a deschis şi Mattie a apărut pe treapta de 
sus. Mi-am înghiţit respiraţia şi, lângă mine, l-am auzit pe John 
înghiţind-o şi el pe-a lui. 

Era fără îndoială cea mai frumoasă tânără pe care o 
văzusem vreodată în viaţa mea, cum stătea acolo în pantaloni 
scurţi trandafirii şi într-o bluză asortată. Pantalonii nu erau 
atât de scurţi să fie curviştini (cuvântul mamei mele), dar 
erau destul de scurţi să fie provocatori. Bluza era susţinută de 
două bretele petrecute peste umeri şi lăsa vederii destulă 
piele bronzată să te facă să visezi cu ochii deschişi. Părul îi 
cădea peste umeri. Zâmbea şi făcea din mână. Mi-am spus: A 
reuşit — du-o în salonul clubului country chiar acum, 
îmbrăcată chiar aşa cum e, şi le va închide gura tuturor. 

— O, Doamne, a spus John. În voce i se citea o soi de 
tânjire consternată. — Doar asta şi o pungă de cartofi prăjiţi. 

— Mda, am spus. Bagă-ţi ochii înapoi în cap, flăcăule. 

Am schiţat un gest cu mâinile făcute căuş care simboliza 
tocmai acţiunea aceasta. George, între timp, îşi oprise Altima 
lângă noi. 


— Haide, am spus, deschizând portiera. E timpul să 
petrecem. 

— Nu pot s-o ating, Mike, a spus John. O să mă topesc. 

— Haide, nătângule. 

Mattie a coborât scările, trecând pe lângă ghiveciul în 
care era plantată roşia. Ki era în spatele ei, îmbrăcată într-o 
ţinută asemănătoare cu a mamei ei, doar că într-o nuanţă de 
verde-închis. Era iarăşi ruşinoasă, am observat; se ţinea cu o 
mână de piciorul lui Mattie şi avea degetul mare de la cealal- 
tă, în gură. 

— Au sosit băieţii! Au sosit băieţii! a strigat Mattie, 
râzând, şi s-a aruncat în braţele mele. M-a îmbrăţişat strâns şi 
m-a sărutat la colţul gurii. l-am răspuns la îmbrăţişare şi am 
sărutat-o pe obraz. Apoi a trecut la John, a citit mesajul de pe 
tricoul lui, şi-a lovit palmele ca într-un aplaudat şi apoi l-a 
îmbrăţişat. Acesta i-a răspuns cu o îmbrăţişare destul de se- 
rioasă pentru unul care se temea să nu se topească, mi-am 
spus, ridicând-o de pe pământ şi rotind-o prin aer, în vreme 
ce ea se ţinea agăţată de gâtul lui şi râdea. 

— Domniţă bogată, domniţă bogată, domniţă bogată! a 
scandat John, apoi a aşezat-o la loc pe tălpile din plută ale 
papucilor ei albi. 

— Domniţă liberă, domniţă liberă, domniţă liberă! a 
scandat ea în răspuns. La dracu' cu bogăţia! 

Înainte ca el să poată răspunde, ea l-a sărutat apăsat pe 
gură. Braţele lui s-au ridicat s-o prindă de mijloc, însă ea s-a 
dat în spate înainte s-o poată apuca. S-a întors spre Rommie 
şi George, care stăteau umăr lângă umăr şi semănau cu nişte 
tipi dornici să-ţi dea explicaţii amănunțite despre preceptele 
Bisericii Mormonilor. 

Am făcut un pas înainte, dorind să fac prezentările, dar 
mi-a luat-o John înainte, unul dintre braţele lui reuşind să-şi 
îndeplinească în cele din urmă misiunea — i-a încercuit 
mijlocul, conducând-o în faţă către cei doi bărbaţi. 

Între timp, o mână micuță s-a strecurat într-a mea. M-am 
uitat în jos şi am văzut-o pe Ki uitându-se în sus la mine. Faţa 
ei era gravă şi palidă şi la fel de frumoasă în fiecare detaliu ca 


a mamei sale. Părul ei blond, proaspăt spălat şi strălucitor, 
era prins la spate cu o bucată de catifea. 

— Cre' că oamenii din fligidol nu mă plac acum, a spus 
ea. Râsetul şi nonşalanţa ei dispăruseră, cel puţin pentru 
moment. Părea pe punctul de a plânge. — Toate litelele mele 
s-au dus pa-pa. 

Am ridicat-o şi am aşezat-o în leagănul braţului meu, aşa 
cum făcusem în ziua în care o văzusem umblând în mijlocul 
lui Route 68 în costum de baie. Am sărutat-o pe frunte şi apoi 
pe vârful nasului. Pielea ei era o mătase perfectă. 

— Ştiu că s-au dus, am spus. O să-ţi cumpăr altele. 

— Plomiţi? 

Ochii ei albaştri-închis s-au uitat îndoielnici ţintă la mine. 

— Promit. Şi o să te învăţ cuvinte deosebite ca "zigot" şi 
"spongios". Ştiu o mulţime de cuvinte deosebite. 

— Câte? 

— O sută optzeci. 

Tunetul a huruit în vest. N-a părut puternic, însă, cumva, 
era mai concentrat. Ochii lui Ki s-au îndreptat într-acolo, apoi 
s-au întors la mine. 

— Mi-e fiică, Mike. 

— Frică? De ce? 

— De nu ştiu ce. De tanti în lochia lui Mattie. De bălbaţii 
pe cale i-am văzut. 

Apoi s-a uitat peste umărul meu. 

— Uite că vine mami. 

Am auzit o mulţime de actriţe debitând replica Nu în fața 
copiilor pe exact acelaşi ton. Kyra s-a răsucit în cercul 
protector al braţelor mele. 

— Lasă-mă jos. 

Am aşezat-o. Mattie, John, Rommie şi George au venit 
lângă noi. Ki a fugit la Mattie, care a ridicat-o şi apoi ne-a 
aruncat o privire ca un general supraveghindu-şi trupele. 

— Ai adus berea? m-a întrebat. 

— Da, doamnă. O ladă de Bud şi o duzină de sucuri de 
tot soiul. Plus limonade. 

— Minunat. Domnule Kennedy... 


— George, doamnă. 

— George, atunci. Şi dacă-mi mai spui încă o dată 
doamnă, o să te pocnesc în nas. Sunt Mattie. Vrei să mergi 
până la magazinul general Lakeview — a arătat cu degetul 
spre magazinul de pe Route 68, aflat la vreo opt sute de metri 
distanţă de noi — şi să cumperi nişte gheaţă? 

— Sigur că da. 

— Domnul Bissonette... 

— Rommie. 

— În spatele rulotei e-o grădină mică, Rommie. Poţi găsi 
vreo două lăptuci frumoase? 

— Cred că mă descurc. 

— John, hai să punem carnea în frigider. Cât despre tine, 
Michael... 

A arătat spre grătar. 

— Cărbunii sunt d-ăia care se aprind singuri — aruncă 
doar un chibrit între ei şi dă-te mai departe. Fă-ţi datoria. 

— Cum ziceţi, bună doamnă, am spus, şi m-am lăsat în 
genunchi în faţa ei. Gestul ăsta a scos într-un sfârşit un chicot 
de la Ki. 

Râzând, Mattie m-a luat de mână şi m-a ajutat să mă 
ridic în picioare. 

— Haide, sir Galahad, a spus. O să plouă. Vreau să fiu la 
adăpost în casă şi prea sătulă să mai pot sări atunci când o să 
înceapă. 


La oraş, toate petrecerile încep cu salutări la uşă, cu 
strângerea hainelor şi cu acele ciudate sărutări de la distanţă 
(când a început, mai exact, bizareria asta socială?). La ţară, 
acestea încep cu diverse îndatoriri. Aduci, cari, scormoneşti 
după diverse lucruri, cum ar fi cleştii pentru grătar şi mănuşile 
pentru gătit. Gazda pune doi bărbaţi să mişte din loc masa 
pentru picnic, apoi se hotărăşte că a fost de fapt mai bine 
acolo de unde o luaseră şi-i roagă s-o pună la loc. Şi, la un 
moment dat, descoperi că te distrezi. 

Am pus cărbuni unul peste altul până ce au început să 


semene cu piramida de pe săculeţ, apoi i-am atins cu flacăra 
de la un chibrit. S-au aprins destul de satisfăcător şi m-am dat 
în spate, ştergându-mă cu antebraţul la frunte. Poate că urma 
să vină răcoarea şi aerul curat, dar cu siguranţă acestea nu 
erau încă destul de aproape. Soarele răzbătuse printre nori şi 
lumina zilei trecuse de la fadă la orbitoare, şi totuşi înspre 
vest continuau să se adune nori de furtună, negri şi netezi ca 
satinul. Parcă i s-ar fi spart o venă a nopţii în cerul de acolo. 

— Mike? 

M-am uitat în spate la Kyra. 

— Ce e, iubire? 

— O să ai glijă de mine? 

— Da, am spus, absolut fără nici o ezitare. 

Preţ de o clipă, ceva în legătură cu răspunsul meu — 
poate doar viteza cu care a venit — a părut s-o neliniştească 
pe fetiţă. Apoi a zâmbit. 

— Bine, a spus. Uite că vine omu' cu gheaţa! 

George se întorcea de la magazin. A parcat maşina şi a 
coborât. M-am dus într-acolo cu Kyra, ea ţinându-mă de mână 
şi legănând-o posesivă înainte şi înapoi. Rommie a venit cu 
noi, jonglând în mâini trei căpăţâni de lăptuci — nu mi se 
părea că-i o ameninţare prea mare pentru tipul pe care-l 
urmărise Ki cu fascinaţie în parc, sâmbătă seara. 

George a deschis portiera din spate a Altimei şi a scos 
două pungi cu gheaţă. 

— Magazinul era închis, a spus. Semnul spunea 
REDESCHIDEM LA 17. Mi s-a părut că-i cam mult să aştept 
până atunci, aşa că am luat gheaţa şi am vârât banii prin 
deschizătura pentru poştă. 

Închiseseră pentru înmormântarea lui Royce Merrill, 
desigur. Renunţaseră la aproape o zi întreagă de vânzări în 
plin sezon turistic numai ca să-l conducă pe bătrân pe ultimul 
drum. Era într-un fel un gest emoţionat. Mi s-a părut că e în 
acelaşi timp şi un gest înfricoşător. 

— Pot să duc nişte gheaţă? a întrebat Kyra. 

— Cred că da, dar să nu te apuce tremuriciul, a spus 
George şi a aşezat cu grijă o pungă de două kilograme cu 


gheaţă în braţele îndreptate înainte ale lui Ki. 

— Tlemuliciu', a spus Kyra, chicotind. A pornit spre rulotă 
tocmai atunci când Mattie ieşea afară. John era în spatele ei şi 
se uita la ea cu ochii unui câine de vânătoare împuşcat în 
viscere. — Mami, uite! M-a apucat tlemuliciu'! 

Am luat eu cealaltă pungă. 

— Ştiu că-i afară lada cu gheaţă, dar nu o ţin cumva 
închisă cu lacătul? 

— Sunt prieten bun cu cele mai multe lacăte, a spus 
George. 

— Oh. Înţeleg. 

— Mike! Prinde! 

John mi-a aruncat un Frisbee roşu. Acesta a plutit către 
mine, dar prea sus. Am sărit după el, l-am prins şi, dintr-o 
dată, Devore mi-a apărut iarăşi în gând: Ce-a; pățit, Rogette? 
Niciodată n-ai aruncat ca o fată. Dă în el! 

M-am uitat în jos şi am văzut-o pe Ki uitându-se în sus. 

— Nu te gândi la luciluli tliste, a spus. 

l-am zâmbit, apoi i-am aruncat Frisbee-ul. 

— Bine, fără lucruri triste. Haide, scumpete. Aruncă-l lui 
mami. Hai să vedem dacă poţi. 

Mi-a zâmbit înapoi, s-a întors şi a executat o aruncare 
rapidă, perfectă către mama ei — aruncarea a fost atât de 
viguroasă, că Mattie aproape n-a fost în stare să-l prindă. 
Indiferent de ce altceva mai era Kyra Devore, era campioană 
în devenire la Frisbee. 

Mattie i-a aruncat Frisbee-ul lui George, care s-a întors, 
poalele absurdului său veston maroniu fluturând, şi l-a prins 
expert cu spatele. Mattie a râs şi a aplaudat, tivul bluzei 
flirtând cu buricul ei. 

— Te dai în spectacol! a strigat John de pe scări. 

— Gelozia-i un sentiment atât de urât, i-a spus George lui 
Rommie Bissonette, şi i-a aruncat Frisbee-ul. Rommie i l-a 
proiectat înapoi lui John, dar a făcut o burtă mare şi s-a izbit 
sec de peretele rulotei. În timp ce se grăbea John pe scări în 
jos să-l prindă, Mattie s-a întors spre mine. 

— Combina muzicală e pe măsuţa pentru cafea din 


sufragerie, lângă un teanc de CD-uri. Majoritatea dintre ele 
sunt cam vechi, dar cel puţin sunt cu muzică. Vrei să le aduci 
afară? 

— Sigur. 

Am intrat în rulotă, unde era cald în pofida ven- 
tilatoarelor montate strategic, care făceau ore suplimentare. 
M-am uitat la mobila sumbră, de serie, şi la încercarea destul 
de nobilă a lui Mattie de a-i conferi o anume personalitate: 
reproducerea aceea după van Gogh care ar fi trebuit să pară 
nelalocul ei în chicinetă, dar nu părea, stampa lui Edward 
Hopper, Vulturii de noapte, de deasupra sofalei, perdelele 
vopsite în fâşii care ar fi făcut-o pe Jo să râdă. Exista o 
temeritate aici, care m-a făcut din nou să-mi pară rău pentru 
ea şi să fiu iarăşi furios pe Max Devore. Mort sau în viaţă, vo- 
iam să-i trag un şut în fund. 

M-am dus în sufragerie şi am văzut noul roman de Mary 
Higgins Clark pe măsuţa de la capătul sofalei, cu semnul de 
carte care ieşea dintre paginile lui. Zăcând lângă el într-un 
mic morman erau câteva bentiţe de prins părul pentru fetiţe 
— ceva mi se părea familiar la ele, deşi nu-mi aminteam să o 
fi văzut pe Ki purtând vreodată aşa ceva. Am rămas acolo în- 
că o clipă, încruntându-mă, apoi am apucat combina muzicală 
şi CD-urile şi am ieşit afară. 

— Hei, băieţi, am spus. Ce mai aşteptaţi, să pornească 
distracţia. 


Până să danseze ea, am fost bine. Nu ştiu dacă are vreo 
importanţă pentru voi, dar pentru mine are. N-am avut nimic 
până să danseze. După aceea, am fost pierdut. 

Am mers cu Frisbee-ul în spatele casei, în parte pentru a 
nu scoate din sărite vreun localnic pornit spre înmormântare 
cu gălăgia şi buna noastră dispoziţie, în mare parte pentru că 
spatele casei lui Mattie era un loc de joacă mai bun — pământ 
drept şi iarbă joasă. După vreo două prinderi eşuate, Mattie 
şi-a aruncat pantofii de dans, s-a avântat desculţă în casă şi a 
ieşit încălţată în tenişi. După asta, s-a descurcat mult mai 


bine. 

Am aruncat Frisbee-ul, ne-am strigat insulte unul altuia, 
am băut bere, am râs mult. Ki nu s-a prea omorât cu prinsul, 
dar avea un braţ fantastic pentru un copil de trei ani şi a jucat 
cu stil. Rommie pusese combina muzicală pe scările din spate 
ale rulotei şi aceasta emitea o ceaţă de muzică de la sfârşitul 
anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci: U2, Tears for Fears, 
the Eurythmics, Crowded House, A Flock of Seagulls, Ah-Hah, 
the Bangles, Melissa Etheridge, Huey Lewis and the News. Mi 
se părea că ştiu fiecare cântec, fiecare solo de chitară. 

Am transpirat şi am alergat în lumina de după-amiază. 
Am urmărit picioarele lungi şi bronzate ale lui Mattie cum 
aleargă şi am ascultat izbucnirile vesele de râs ale Kyrei. La 
un moment dat, Rommie Bissonette a căzut lat la pământ, tot 
mărunţişul căzându-i din buzunare, iar John a râs până ce a 
trebuit să se aşeze undeva. Lacrimile îi curgeau din ochi. Ki a 
fugit la el şi i-a sărit în poala lipsită de apărare. "Uuuf!" a 
strigat, uitându-se la mine cu nişte ochi sclipitori, răniţi, în 
vreme ce, fără îndoială, boaşele lui lovite încercau să i se 
caţere înapoi în corp. 

— Kyra Devore! a strigat Mattie, uitându-se înţe- 
legătoare la John. 

— L-am ghidilat pe plopliu' meu fundaş, a spus Ki cu 
mândrie. 

John i-a zâmbit şters şi s-a ridicat anevoie în picioare. 

— Da, a spus. Asta ai făcut. lar arbitrul cere o aruncare 
de la unsprezece metri pentru fault. 

— Eşti bine, omule? l-a întrebat George. 

Părea îngrijorat, însă vocea lui zâmbea. 

— Sunt bine, a spus John şi i-a aruncat Frisbee-ul. Acesta 
s-a rotit ezitant de-a lungul curţii. — Haide, aruncă. Hai să 
vedem ce poţi. 

Tunetul a huruit şi mai tare, însă norii negri se aflau încă 
la vest de noi; cerul de deasupra rămânea de-un 
albastru-jilav. Păsările încă mai cântau şi greierii încă mai 
zumzăiau în iarbă. Deasupra grătarului se vedeau valuri de 
căldură şi curând trebuia să punem la prăjit cotletele de New 


York ale lui John. Frisbee-ul încă zbura, roşu pe fundalul verde 
al ierbii şi al copacilor, pe fundalul albastru al cerului. Eu încă 
eram stăpânit de pofta carnală, însă toate celelalte senzaţii 
erau încă normale — bărbaţii sunt stăpâniţi de pofta carnală 
pe tot întinsul lumii şi tot timpul, iar podul de gheaţă tot nu se 
topeşte. Insă ea a dansat, a dansat şi totul s-a schimbat. 

Era o melodie veche de-a lui Don Henley, una 
pigmentată de un solo de chitară cu adevărat nebunesc. 

— O, Doamne, ador piesa asta, a strigat Mattie. 

Frisbee-ul a venit în direcţia ei. L-a prins, l-a lăsat să cadă 
din mână, a păşit pe el ca şi când era un spot de lumină roşie 
încinsă aruncat pe-o scenă de discotecă, şi a început să se 
scuture. Şi-a pus mâinile mai întâi în spatele capului şi apoi 
pe şolduri şi apoi la spate. A dansat stând cu vârful tenişilor 
pe discul de Frisbee. A dansat fără să se mişte. A dansat aşa 
cum se spune în cântecul ăla — ca un val pe un ocean. 


"Guvernul a pus sub supraveghere toaleta bărbaților 
de la discoteca din localitate, 

Și tot ce vrea ea să facă e să danseze, să danseze... 

Să-i facă pe băieți să nu mai vândă 

toate armele ce le cad în mâini, 

Tot ce vrea ea să facă, tot ce vrea ea să facă e să 
danseze." 


Femeile sunt sexy când dansează — incredibil de sexy — 
dar nu la asta am reacţionat eu şi nu din cauza asta am 
reacţionat cum am reacţionat. Cu pofta carnală mă puteam 
descurca, dar asta era mai mult decât o simplă poftă carnală, 
şi cu asta nu mă puteam descurca. Era ceva ce mi-a furat 
aerul din plămâni şi m-a făcut să mă simt complet la voia ei. 
In acea clipă, ea era cea mai frumoasă fiinţă pe care o 
văzusem vreodată, nu doar o femeie frumoasă în pantaloni 
scurţi şi bustieră, care dansa pe loc pe un Frisbee, ci însăşi 
Venus adusă la viaţă. Era tot ce-mi lipsise în ultimii patru ani, 
atunci când fusesem atât de complet de debusolat, că nu-mi 
dădusem seama că-mi lipsea ceva. Mă furase de ultimele 


bariere de apărare pe care le mai avusesem. Diferenţa de 
vârstă nu conta. Dacă aveam să par în ochii oamenilor că-mi 
atârnă limba din gură chiar dacă ţin gura închisă, atunci aşa 
să fie. Dacă-mi pierdeam demnitatea, mândria, conştiinţa de 
sine, atunci aşa să fie. Patru ani de singurătate mă învăţaseră 
că sunt alte lucruri şi mai grave de pierdut. 

Cât de mult a stat acolo, dansând? Nu ştiu. Probabil că 
nu mult, nici măcar un minut, şi apoi şi-a dat seama că ne 
uităm vrăjiţi la ea — fiindcă, la un anumit nivel, toţi au văzut 
ce am văzut eu şi au simţit ce am simţit eu. Pentru acel minut 
sau cât de mult o fi fost, nu cred că vreunul dintre noi am 
consumat prea mult oxigen. 

A coborât de pe discul de Frisbee, râzând şi roşindu-se în 
obraji în acelaşi timp, confuză, dar nu chiar incomodată. 

— Îmi pare rău, a spus. Pur şi simplu... ador piesa asta. 

— Tot ce vrea ea să facă e să danseze, a spus Rommie. 

— Da, uneori asta-i tot ce vrea ea să facă, a spus Mattie, 
şi s-a înroşit şi mai tare în obraji. Vă rog să mă scuzati, 
trebuie să folosesc toaleta. 

Mi-a aruncat Frisbee-ul şi apoi a luat-o la fugă spre 
rulotă. 

Am inspirat adânc, încercând să-mi revin înapoi la 
realitate şi am observat că şi John făcea acelaşi lucru. George 
Kennedy purta o mină uşor uluită, de parcă-i dăduse cineva 
un sedativ uşor şi acesta în sfârşit îşi făcea efectul. 

Tunetul a bubuit. De data aceasta, chiara părut mai 
aproape. 

Am trimis Frisbee-ul spre Rommie. 

— Ce crezi? 

— Cred că-s îndrăgostit, a spus, şi-apoi a părut că-şi 
administrează singur o scuturătură mentală — era un lucru pe 
care i-l puteai citi în ochi. Mai cred şi că ar trebui să ne 
ocupăm de cotletele alea dacă vrem să mâncăm afară. Vrei 
să mă ajuţi? 

— Sigur. 

— Te ajut şi eu, a spus John. 

Ne-am dus înapoi la rulotă, lăsându-i pe George şi pe 


Kyra să se joace singuri. Kyra îl întreba pe George dacă 
prinsese vreodată vreun criminal. În bucătărie, Mattie stătea 
lângă frigiderul deschis şi aşeza cotletele pe-un platou. 

— Slavă Domnului că aţi venit. Tocmai eram pe cale să 
mă abandonez instinctelor şi să înfulec una dintre astea aşa 
cum e. Sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut 
vreodată. 

— Tu eşti cel mai frumos lucru pe care eu l-am văzut 
vreodată, a spus John. 

Era de-o sinceritate desăvârşită, însă zâmbetul pe care i 
l-a oferit ea era distras şi puţin năucit. Mi-am făcut o 
însemnare mentală: să nu complimentezi niciodată o femeie 
pentru frumuseţea ei când are în mâini două bucăţi de cotlet 
crude. Cumva, pur şi simplu nu face moara să producă. 

— Cum te pricepi să prăjeşti carne? m-a întrebat. 
Spune-mi adevărul, fiindcă astea-s mult prea bune să le 
distrugi. 

— Am tactica mea. 

— Bine, eşti angajat. John, tu eşti asistentul. Rommie, 
ajută-mă să fac salatele. 

— Cu plăcere. 

George şi Ki veniseră în faţa rulotei şi şedeau acum în 
şezlonguri ca doi vechi camarazi la clubul lor londonez. 
George îi povestea lui Ki cum îi prinsese pe Rolfe Neadau şi 
pe Adevărata Gaşcă Rea din Lisbon Street în 1993. 

— George, ce ai păţit la nas? a întrebat John. Ţi s-a /ungit 
atât de tare. 

— Vrei să ne laşi? a spus George. Sunt în mijlocul unei 
discuţii. 

— Domnul Kennedy a plins o dloaie de climinali 
peliculoşi, a spus Kyra. A plins Adevălata Gaşcă Lea şi a 
închis-o în magazinul Supelmax. 

— Da, am spus. Domnul Kennedy a câştigat şi premiul 
Oscar pentru rolul principal din Luke, mână rece. 

— Ai absolută dreptate, a spus George. Şi-a ridicat mâna 
dreaptă şi şi-a încrucişat două degete. — Eu şi cu Paul 
Newman. Cât se poate de simplu. 


— Avem sos de pusgete, a spus Ki serioasă, iar asta l-a 
făcut pe John să izbucnească iarăşi în râs. Pe mine nu m-a 
afectat în acelaşi fel, dar râsul e contagios; doar să-l văd pe 
John m-a făcut să izbucnesc şi eu după câteva secunde. 
Hohoteam ca doi nebuni în vreme ce trânteam cotletele pe 
grătar. E-o minune că nu ne-am ars complet mâinile. 

— De ce lâd ei? l-a întrebat Ki pe George. 

— Fiindcă-s nişte nesăbuiţi cu creiere foarte mici, a spus 
George. Ascultă, acum, Ki — i-am prins pe toţi, mai puţin pe 
Nebun. El a sărit în maşina lui şi eu am sărit într-a mea. 
Detaliile acelei curse nu sunt pentru urechile unei fetiţe... 

George a cadorisit-o totuşi cu ele, în vreme ce John şi cu 
mine ne surâdeam unul altuia peste grătarul lui Mattie. 

— E minunat, nu-i aşa? a spus John, iar eu am aprobat cu 
o plecăciune a capului. 

Mattie a ieşit în curte cu nişte porumb înfăşurat în folie 
de aluminiu, urmată de Rommie, care cobora scările ţinând în 
braţe un bol mare cu salată şi făcând fiecare pas cu mare 
grijă, încercând să se uite la scări peste marginea castronului. 

Ne-am aşezat la masa pentru picnic, George şi cu 
Rommie pe o parte, John şi cu mine flancând-o pe Mattie pe 
cealaltă. Ki şedea în capul mesei, călare pe un teanc de 
reviste vechi aşezate pe-un scaun pentru peluză. Mattie i-a 
prins la gât un prosop pentru vase, Ki, indignată, acceptând 
asta doar fiindcă (a) purta haine noi şi (b) prosopul pentru 
vase nu era o baveţică, cel puţin la nivelul aparenţelor. 

Am mâncat enorm de mult — salată, cotlete (John 
avusese dreptate, chiar erau cele mai bune pe care le 
mâncasem vreodată), porumb fript pe cocean, "tolt clocant cu 
flăguţe" la desert. Pe când am ajuns la tort, norii de furtună 
erau vizibil mai aproape şi un vânt cald şi agitat sufla prin 
curte. 

— Mattie, n-o să fiu surprins dacă niciodată în viaţa mea 
n-o să mai mănânc ceva mai bun ca acum, a spus Rommie. 
Mulţumesc infinit că m-ai poftit la masă. 

— Eu îţi mulţumesc, a spus. 

În ochi îi apăruseră lacrimile. Pe o parte m-a prins pe 


mine de mână, pe cealaltă l-a prins pe John. Ne-a strâns pe 
amândoi. 

— Vă mulţumesc tuturor. Dacă aţi şti cum stăteau 
lucrurile pentru Ki şi pentru mine înainte de săptămâna asta... 
A scuturat din cap, ne-a mai strâns mie şi lui John o 

ultimă dată mâinile, şi ne-a dat drumul. 

— Dar s-a terminat cu asta. 

— Uitaţi-vă la copil, a spus George, amuzat. 

Ki se tolănise în scaunul ei şi se uita la noi cu ochi 
scânteietori. Aproape tot părul îi ieşise din bucata de catifea 
şi-i atârna în şuviţe pe obraji. Pe nas avea un puf de frişcă şi 
în mijlocul bărbiei se vedea un bob de porumb. 

— Am aluncat Flisbee-u' de şase mii de oli, a spus ea. A 
vorbit pe-un ton distant, declamator. — Eu obosită. 

Mattie a dat să se ridice. Mi-am pus mâna pe braţul ei. 

— Îmi dai voie mie? 

A aprobat din cap, zâmbind. 

— Dacă vrei. 

Am ridicat-o pe Kyra şi am dus-o către scări. Tunetul a 
bubuit din nou, un sunet prelung, gros, care semăna cu 
mârâitul unui câine uriaş. M-am uitat în sus la norii 
îngrămădliţi şi, făcând asta, am prins cu coada ochiului o 
mişcare. Era o maşină veche, albastră, îndreptându-se spre 
vest pe Wasp Hill Road către lac. Singurul motiv pentru care 
am observat-o a fost pentru că purta unul dintre abţibildurile 
alea prosteşti de la Village Cafe: CLAXON STRICAT — ATENŢIE 
LA DEGET. 

Am urcat scările cu Ki şi am intrat pe uşă, schimbându-i 
poziţia ca să n-o lovesc la cap. 

— Ai glijă de mine, a spus ea în somn. 

Am auzit în vocea ei o tristeţe care m-a crispat. Era ca şi 
când ştia că cere imposibilul. 

— Ai glijă de mine, sunt micuță, mama zice că-s o 
puştoaică mică. 

— O să am grijă de tine, am spus şi am sărutat-o iarăşi în 
locul acela mătăsos dintre ochi. Nu-ţi face griji, Ki, dormi. 

Am dus-o în camera ei şi am aşezat-o pe pat. Până atunci 


dormea deja dusă. l-am şters frişca de pe nas şi i-am luat 
bobul de porumb de pe bărbie. M-am uitat la ceasul de la 
mână şi am văzut că mai erau zece minute până la două. 
Probabil că oamenii se adunau deja la Indurarea Baptistă. Bill 
Dean purta o cravată gri. Buddy Jellison avea o pălărie pe 
cap. Stătea în spatele bisericii cu alţi bărbaţi care fumau 
înainte să intre. 

M-am întors pe călcâie. Mattie era în cadrul uşii. 

— Mike, a spus. Vino aici, te rog. 

M-am dus la ea. Nu era nici un material între mijlocul ei şi 
mâinile mele de data asta. Pielea ei era caldă şi la fel de 
mătăsoasă ca a fiicei ei. S-a uitat în sus la mine, cu buzele 
desfăcute. Şoldurile ei au venit mai aproape de mine şi, când 
a simţit ceea ce era tare acolo jos, s-a apăsat şi mai mult. 

— Mike, a spus din nou. 

Am închis ochii. Mă simţeam ca o persoană care tocmai a 
venit până la intrarea într-o cameră puternic luminată, plină 
de oameni care râd şi vorbesc. Şi dansează. Fiindcă uneori, 
asta este tot ceea ce vrem să facem. 

Vreau să intru, mi-am spus. Asta este ceea ce vreau eu 
să fac, asta e tot ceea ce vreau să fac. Lasă-mă să fac ce 
vreau. Lasă-mă... 

Mi-am dat seama că vorbesc cu voce tare, şoptind 
repede cuvintele în urechea ei în vreme ce o ţineam în braţe 
şi o mângâiam pe spate, degetele simţindu-i coloana 
vertebrală, atingându-i omoplaţii, apoi ajungând în faţă şi 
prinzându-i sânii mici. 

— Da, a spus. Ceea ce vrem amândoi. Da. E bine. 

Incet, şi-a ridicat degetele mari şi a şters locurile ude de 
sub ochii mei. M-am îndepărtat de ea. 

— Cheia... 

A zâmbit uşor. 

— Ştii unde este. 

— Vin la noapte. 

— Bine. 

— M-am simţit... 

A trebuit să-mi curăţ gâtul. M-am uitat la Kyra, care 


dormea profund. 

— M-am simţit singur. Nu cred că mi-am dat seama, dar 
aşa m-am simţit. 

— Şi eu. lar eu mi-am dat seama pentru amândoi. Un 
sărut, te rog. 

Am sărutat-o. Cred că ni s-au întâlnit limbile, dar nu sunt 
sigur. Ce-mi amintesc cel mai limpede e vivacitatea ei. Era ca 
un titirez care se învârtea încet în braţele mele. 

— Hei! a strigat John de afară şi ne-am depărtat unul de 
celălalt cu viteză. Vreţi să ne daţi o mână de ajutor? O să 
plouă! 

— Mulţumesc că te-ai hotărât în sfârşit, mi-a spus pe o 
voce joasă. 

S-a întors şi a mers grăbită înapoi pe coridorul rulotei 
duble. Când mi-a vorbit data următoare, nu cred că ştia cui îi 
vorbeşte sau unde se află. Data următoare când mi-a vorbit, 
era pe moarte. 


— Nu trezi copilul, am auzit-o spunându-i lui John, iar 
răspunsul lui a fost: 

— Oh, scuze, scuze. 

Am rămas în loc încă o clipă, recăpătându-mi răsuflarea, 
apoi am intrat în baie şi mi-am aruncat din abundență apă 
rece pe faţă. Mi-amintesc că, întorcându-mă să iau prosopul 
de pe stativ, am văzut în cadă o balenă din plastic de culoare 
albastră. Mi-amintesc că mi-am spus că probabil suflă baloane 
prin gaura de la ceafă şi-mi amintesc chiar ca am avut o idee 
de-o clipă — o poveste pentru copii despre o balenă. Să-i 
spunem Willie? Na, era prea banal. Wilhelm, însă — ăsta chiar 
avea o sonoritate frumoasă, rotundă, în acelaşi timp măreaţă 
şi amuzantă. Balena Wilhelm. 

Mi-amintesc bubuitul tunetului de deasupra. Mi-amintesc 
cât de fericit eram, acum că luase în sfârşit hotărârea şi că 
de-abia aşteptam să vină noaptea. Mi-amintesc murmurul de 
voci masculine şi murmurul răspunsurilor lui Mattie 
spunându-le unde să pună fiecare lucru. Apoi le-am auzit pe 


toate acestea dispărând din nou. 

M-am uitat în jos la mine şi am văzut că umflătura aceea 
se micşora. Mi-amintesc că mi-am spus că nimic nu are un 
aspect mai absurd decât un bărbat excitat şi că am ştiut că 
mai gândisem asta înainte, poate într-un vis. Am ieşit din 
baie, m-am mai uitat o dată la Kyra — era întoarsă pe-o parte, 
dormind profund — şi apoi am pornit pe coridor spre ieşire. 

Tocmai ajunsesem la sufragerie, când afară au erupt 
focurile de armă. Nici o clipă nu am confundat sunetul acesta 
cu bubuitul tunetelor. A existat un moment în care mintea 
mea a cochetat cu ideea unor bubuituri de ţeava de 
eşapament — cine ştie ce maşină modificată a unui puşti — şi 
apoi am ştiut. O parte din mine se aşteptase să se întâmple 
ceva... dar se aşteptase la fantome mai degrabă decât la 
focuri de armă. O greşeală fatală. 

Era pac! pac! pac!-ul rapid al unei arme automate — un 
Glock de nouă milimetri, după cum s-a dovedit. Mattie a ţipat 
— un strigăt ascuţit, sfredelitor, care mi-a îngheţat sângele. 
L-am auzit pe John strigând de durere şi pe George Kennedy 
urlând: 

— Jos! Jos! Pentru numele lui Christos, trage-o jos! 

Ceva ca o bucată dură de grindină a lovit rulota — un 
ropot de sunete perforante pornind dinspre vest către est. 
Ceva a despicat aerul în faţa ochilor mei — am auzit-o. În jur 
se auzea un spaing aproape muzical, asemănător cu sunetul 
unei corzi de chitară care plesneşte. Pe masa din bucătărie, 
bolul cu salată tocmai adus înăuntru de unul dintre ei s-a 
spart. 

Am fugit către uşă şi aproape că am aterizat cu capul în 
jos pe scările din zgură presată. Am văzut grătarul răsturnat, 
cărbunii scânteietori începând deja să aprindă petice din 
ierburile sălbatice care creşteau în curtea din faţă. L-am văzut 
pe Rommie Bissonette şezând cu piciorul întins, uitându-se 
tâmp la gleznă, care era înmuiată în sânge. Mattie stătea în 
genunchi şi în mâini lângă grătarul răsturnat, cu părul 
atârnându-i în ochi — arăta ca şi când încerca să culeagă 
tăciunii încinşi înainte să apuce să producă daune serioase. 


John s-a împleticit spre mine, întinzând o palmă. Braţul din 
continuarea ei era îmbibat în sânge. 

Şi am văzut maşina pe care o văzusem înainte — maşina 
albastră cu abţibildul acela lipit pe ea. Mersese pe drum în 
sus — bărbaţii dinăuntru trecând prima dată pe lângă noi 
doar ca să ne verifice —, apoi virase şi venise înapoi. 
Trăgătorul încă mai stătea ieşit pe geamul portierei din dreap- 
ta şoferului. Vedeam vârful fumegând al armei din mâinile lui. 
Avea magazie în serie. Trăsăturile lui erau o masă uniformă şi 
albastră, spartă doar de două găvane largi — o mască de 
schi. 

Pe cer, tunetul a bubuit prelung, ameninţător. 

George Kennedy merse către maşină fără a se grăbi, 
lovind cărbunii încinşi din drumul lui, nepăsându-i de pata 
de-un roşu-întunecat ce i se întindea pe pantaloni, pe coapsa 
piciorului drept, ducând mâna la spate, fără să se grăbească 
chiar şi atunci când trăgătorul a intrat la loc în maşină şi a 
strigat "Du-te du-te du-te!" la şofer, care purta şi el o mască 
albastră, George nu se grăbea, nu, nu se grăbea deloc şi, 
chiar înainte să văd pistolul din mâna lui, am ştiut de ce nu-şi 
dăduse jos vestonul ăla absurd Pa Kettle, de ce jucase până şi 
Frisbee îmbrăcat în el. 

Maşina albastră (s-a dovedit a fi un Ford model 1987 
înmatriculat pe numele doamnei Sonia Belliveau din Auburn şi 
declarat furat cu o zi în urmă) trăsese pe marginea drumului 
şi nu se oprise cu adevărat nici o clipă. Acum, a accelerat, a 
scuipat praf maroniu şi uscat de sub roţile din spate, dera- 
pând, doborând de pe stâlpul ei cutia poştală a lui Mattie cu 
inițialele RFD inscripţionate pe ea şi aruncând-o prin aer pe 
drum. 

George tot nu se grăbea. Şi-a împreunat mâinile, ţinând 
pistolul în mâna dreaptă şi susţinându-l cu cea stângă. A tras 
încet cinci gloanţe. Primele două au nimerit în portbagaj — 
am văzut găurile apărând în tabla lui. Al treilea a spulberat 
luneta Ford-ului care se îndepărta şi am auzit pe cineva 
strigând de durere. Al patrulea nu ştiu unde s-a dus. Al 
cincilea a spart cauciucul din spate stânga. Ford-ul a virat în 


acea parte. Şoferul aproape că l-a redresat, apoi a pierdut 
complet controlul. Maşina a plonjat în şanţ la douăzeci şi 
şapte de metri depărtare de rulota lui Mattie şi s-a răsturnat 
într-o rână. S-a auzit un vumpf! Şi partea din spate a fost cu- 
prinsă de flăcări. Unul dintre gloanţele lui George trebuie sa fi 
lovit rezervorul de benzină. Trăgătorul a încercat să iasă pe 
geamul portierei pasagerului. 

— Ki... du-o pe Ki... de aici... 

O voce răguşită, şoptită. 

Mattie se târa spre mine. O parte a capului ei — partea 
dreaptă — încă arăta bine, dar partea stângă era o ruină. Un 
ochi albastru uimit se uita ţintă dintre şuviţe de păr 
însângerat. Bucăţi de craniu îi împodobeau umărul bronzat ca 
nişte bucăţi de biscuit. Cât de mult mi-ar plăcea să vă pot 
spune că nu-mi amintesc nimic despre asta, cât de mult mi-ar 
plăcea să vă poată spune altcineva că Michael Noonan a 
murit înainte să vadă asta, dar nu pot. Va; e cuvântul pentru 
aşa ceva în rebusuri, un cuvânt din trei litere dorind să 
exprime o durere fără margini. 

— KI... Mike, du-o pe Ki... 

Am îngenuncheat şi mi-am petrecut braţele în jurul ei. 
S-a luptat la pieptul meu. Era tânără şi puternică şi, chiar 
dacă materia cenuşie a creierului i se întrevedea prin peretele 
spart al craniului, s-a luptat la pieptul meu, a strigat după 
fiica ei, vrând să ajungă la ea şi s-o protejeze şi s-o ducă 
într-un loc sigur. 

— Mattie, e în regulă, am spus. 

La Biserica Îndurării Baptiste, la celălalt capăt al zonei în 
care mă aflam, oamenii cântau "Blessed Assurance"... Însă 
ochii celor mai mulţi erau la fel de goi ca şi ochii care se uitau 
la mine prin perdeaua de păr însângerat. 

— Mattie, opreşte-te, odihneşte-te, e în regulă. 

— KI... du-o pe Ki... nu-i lăsa... 

— N-o să-i facă nici un rău, Mattie, îţi promit asta. 

Mi-a alunecat în braţe ca un peşte şi a strigat numele 
fiicei sale, ţinând mâinile însângerate întinse către rulotă. 
Pantalonii scurţi trandafirii şi bluza se înroşiseră puternic. 


Sângele împroşca iarba când ea se smucea şi se agita. Din 
josul dealului s-a auzit o bubuitură guturală când a explodat 
rezervorul Ford-ului. Tunetul a huruit prelung şi puternic, ca şi 
când cerul ar fi spus: Vreti gălăgie? Mda? Vă dau eu gălăgie. 

— Spune-mi că-i bine Mattie, Mike! a strigat John cu o 
voce vălurită. Oh, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi 
că... 

S-a prăbuşit în genunchi lângă mine, ochii dându-i-se 
peste cap până ce nu s-a mai văzut altceva decât albul lor. A 
întins mâna după mine, m-a prins de umăr, apoi aproape că 
mi-a sfâşiat jumătate din cămaşă când, pierzând lupta, şi-a 
pierdut cunoştinţa şi a căzut pe-o parte lângă Mattie. O 
materie lăptoasă, închegată, a început să-i bulbucească la 
colţul gurii. Trei metri şi jumătate mai departe, lângă grătarul 
răsturnat, Rommie încerca să se ridice în picioare, strângând 
din dinţi de durere. George stătea în mijlocul lui Wasp Hill 
Road, încărcându-şi pistolul cu gloanţele dintr-un săculeţ pe 
care se pare că-l avusese în buzunarul vestonului şi 
uitându-se cum trăgătorul se muncea să ajungă cât mai de- 
parte de maşina răsturnată înainte s-o fure flăcările. Întregul 
crac stâng al pantalonilor lui George era acum roşu. Poate că 
o să supraviețuiască, dar n-o să mai poarte niciodată 
costumul ăla, mi-am spus. 

Am ţinut-o pe Mattie. Mi-am apropiat faţa de a ei, mi-am 
apropiat gura de urechea care mai era la locul ei şi am spus: 

— Kyra e bine. Doarme. E bine, promit. 

Mattie a părut că înţelege. A încetat să mai strige şi s-a 
prăbuşit pe iarbă, tremurând puternic din tot corpul. 

— Ki...Ki... 

Acestea au fost ultimele ei vorbe. Una dintre mâinile ei 
s-a întins orbeşte, a apucat un smoc de iarbă şi l-a rupt. 

— Aici l-am auzit pe George spunând. Vino aici, în morţii 
mă-tii, nici să nu te gândeşti să-mi întorci spatele. 

— Cât de grav e rănită? a întrebat Rommie. Faţa lui era 
albă ca varul. Şi înainte să-i pot răspunde: Oh, lisuse. Sfântă 
Maria, Mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, 
acum şi-n ora morţii noastre. Binecuvântat fie rodul 


pântecelui tău, lisus. O, Maria, care a născut fără păcat, 
roagă-te pentru noi, cei care ne aflăm în Tine scăparea. Oh, 
nu, oh, Mike, nu. 

A luat-o de la capăt, de data aceasta căzând în franceza 
de stradă din Lewiston, ceea ce bătrânii numesc La Parle. 

— Încetează, am spus, iar el s-a executat. Parca n-ar fi 
aşteptat decât să i se spună. — Du-te înăuntru şi vezi cum e 
Kyra. Poţi face asta? 

— Da. 

A pornit către rulotă, ţinându-şi piciorul cu o mână şi 
înaintând şchiopătat. La fiecare pas scotea câte un ţiuit de 
durere, dar cumva, a continuat să meargă. Simţeam în aer 
mirosul puternic de iarbă arsă. Simţeam mirosul de ploaie cu 
fulgere în vântul întețit. Şi, sub mâini, simţeam uşoara rotaţie 
a titirezului încetinind, pe măsură ce pe Mattie o părăsea 
viaţa. 

Am întors-o invers, am ţinut-o în braţe şi am legănat-o. 
La Îndurarea Baptistă, preotul citea acum Psalmul 139 pentru 
Royce: Dacă voi zice: "Cel puţin întunericul mă va acoperi, şi 
se va face noapte lumina dimprejurul meu!" Preotul citea şi 
marţienii ascultau. Am legănat-o înainte şi înapoi în braţe sub 
norii negri de furtună. Ar fi trebuit să vin la ea în noaptea 
aceea, să folosesc cheia de sub ghiveci şi să vin la ea. 
Dansase cu vârfurile tenişilor ei albi pe Frisbee-ul roşu, 
dansase ca un val pe ocean, iar acum îmi murea în braţe în 
vreme ce iarba ardea pe porţiuni mici şi bărbatul care o 
îndrăgise la fel de mult ca mine zăcea inconştient lângă ea, 
cu braţul drept înroşit de la mâneca scurtă a tricoului cu WE 
ARE THE CHAMPIONS şi până la încheietura lui osoasă şi 
pistruiată. 

— Mattie, am spus. Mattie, Mattie, Mattie. 

Am legănat-o şi am mângâiat-o pe frunte, care era pe 
partea dreaptă ca prin miracol nepătată de sângele ce se 
scursese din corpul ei. Părul îi cădea peste partea stângă a 
feței, cea distrusă. 

— Mattie, am spus. Mattie, Mattie, oh, Mattie. 

Fulgerul a luminat cerul — prima fulgerare pe care o 


vedeam. A luminat cerul dinspre vest într-un arc de-un 
albastru puternic. Mattie a tremurat puternic în braţele mele 
— a tremurat de la gât şi până la degetele de la picioare. 
Buzele i s-au strâns. Sprânceana i s-a crispat, ca şi când s-ar fi 
concentrat. Mâna i s-a ridicat şi a părut că încearcă să mă 
prindă de ceafa, aşa cum încearcă o persoană care cade de 
pe-un pisc de munte să se prindă orbeşte de orice, numai să 
întârzie căderea încă puţin. Apoi a căzut şi a rămas inertă în 
iarbă, cu palma în sus. A mai tremurat o dată — întreaga ei 
greutate delicată a tremurat în braţele mele — şi apoi a 
rămas nemişcată. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 


După aceea, m-am aflat aproape mereu numai în zonă. 
Am ieşit de câteva ori — când a căzut bucăţica aceea cu 
genealogia din unul dintre vechile mele carneţele pentru 
notițe, de exemplu —, însă acele interludii au fost scurte. 
Într-un fel, a fost ca şi visul cu Mattie, Jo şi Sara; într-un fel a 
fost ca starea aceea îngrozitoare de febrilitate din copilărie, 
când aproape era să mor de pojar; în mare parte n-a fost 
nimic altceva decât ceea ce-a fost. Simţeam energia. Imi 
doresc pe Dumnezeu să n-o fi simţit. 

A venit George, împingând de la spate bărbatul cu mască 
albastră. Şchiopăta acum şi şchiopăta rău. Simţeam miros de 
ulei încins şi de benzină şi de cauciucuri arse. 

— A murit? m-a întrebat George. Mattie? 

— Da. 

— John? 

— Nu ştiu, am spus, apoi John a tresărit şi a mormăit. Era 
în viaţă, dar pierduse mult sânge. 

— Mike, ascultă, a început George, dar înainte să poată 
spune altceva, a început un îngrozitor strigăt lichid dinspre 
maşina arzând în şanţ. Era şoferul. Se cocea de viu. Puşcaşul 
a dat să se întoarcă într-acolo, iar George a ridicat pistolul. — 
Fă o mişcare şi te-am omorât. 


— Nu-l poţi lăsa să moară în felul ăla, a spus puşcaşul din 
spatele măştii. N-ai putea lăsa nici un câine să moară aşa. 

— E deja mort, a spus George. Nu te-ai putea apropia nici 
la trei metri de maşina aia decât într-un costum de azbest. 

A sărit pe un picior. Faţa lui era la fel de albă ca şi frişca 
pe care o ştersesem de pe nasul lui Ki. Puşcaşul a schiţat un 
gest c-ar vrea să sară la el, iar George a ridicat pistolul mai 
sus. 

— Data viitoare când faci o mişcare, nu te opri, a spus 
acesta, fiindcă eu n-o să mă opresc. Asta-i garantat. Scoate-ţi, 
acum, masca aia. 

— Nu. 

— N-am de gând să mai stau la taclale cu tine, Jesse. 
Salută-l pe Dumnezeu. 

George a tras cocoşul revolverului. 

Puşcaşul a spus "lisuse Christoase" şi şi-a scos masca. 
Era George Footman. Nu era cine ştie ce surpriză. Din spatele 
lui, şoferul a mai scos un țipăt din Ford-ul transformat într-un 
bulgăre de flăcări şi apoi a tăcut. Fumul se ridica în vălătuci 
negri. A bubuit încă un tunet. 

— Mike, du-te înăuntru şi caută ceva cu care să-l legăm, 
a spus George Kennedy. Il mai pot ţine un minut — două, 
dacă e nevoie —, dar sângerez ca un porc înjunghiat. Caută 
nişte bandă izolantă. Chestia aia l-ar ţine prizonier şi pe 
Houdini. 

Footman a rămas locului, uitându-se de la Kennedy la 
mine şi iarăşi înapoi la Kennedy. Apoi s-a uitat de-a lungul 
şoselei 68, care era ciudat de pustie. Sau poate că, totuşi, nu 
era chiar atât de ciudat — furtunile care veneau fuseseră bine 
prognosticate. Turiştii şi rezidenții de vară erau acum la 
adăpost. Cât despre localnici... 

Localnicii... ascultau, într-un fel. Asta era cel puţin 
aproape de adevăr. Preotul vorbea despre Royce Merrill, o 
viaţă care fusese lungă şi roditoare, un om care-şi servise 
patria în vreme de pace şi de război, însă bătrânii nu-l 
ascultau pe el. Ei ne ascultau pe noi, ne ascultau aşa cum se 
adunau odinioară în jurul butoiului cu murături de la magazi- 


nul general Lakeview şi ascultau la radio meciurile de box 
profesionist pe bani. 

Bill Dean o ţinea de mijloc pe Yvette atât de strâns, că i 
se albiseră unghiile. O rănea... Insă ea nu se plângea. Ea voia 
ca el să se ţină de ea. De ce? 

— Mike! vocea lui George era perceptibil slăbită. Te rog, 
omule, ajută-mă. Tipul ăsta-i periculos. 

— Dă-mi drumu', a spus Footman. Ai face bine, nu crezi? 

— Numa'-n visele tale cele mai ude, nemernicule, a spus 
George. 

M-am ridicat, am trecut pe lângă ghiveciul sub care se 
afla cheia, am urcat scările. Fulgerul a crăpat cerul, urmat de 
o răbufnire a tunetului. 

Înăuntru, Rommie şedea într-un scaun la masa din 
bucătărie. Faţa lui era chiar mai albă ca a lui George. 

— Puştoaica-i bine, a spus, scremând cuvintele. Dar pare 
că e pe cale să se trezească... nu mai pot umbla. Glezna mi-e 
distrusă complet. 

M-am dus spre telefon. 

— Nu te deranja, a spus Rommie. Vocea lui era aspră şi 
tremura. — L-am încercat deja. Mort. Tre' să fi lovit deja 
furtuna celelalte oraşe. Tre' să fi distrus o parte din 
echipament. Christoase, niciodată nu m-a durut ceva atât de 
tare în viaţă. 

M-am dus la sertarele din bucătărie şi am început să le 
scot unul după altul, căutând bandă izolantă, căutând sfoară, 
căutând orice blestemat de lucru. Dacă leşina Kennedy din 
cauza hemoragiei câtă vreme eu eram înăuntru, celălalt 
George îi va lua pistolul, îl va omori şi apoi îl va omori pe John, 
care zăcea inconştient în iarba fumegânadă. O dată ce se va fi 
ocupat de ei, va intra înăuntru şi ne va împuşca, pe Rommie 
şi pe mine. De încheiat, va încheia cu Kyra. 

— Nici pomeneală, am spus. Pe ea o s-o lase în viaţă. 

lar asta s-ar putea să fie chiar mai rău. 

În primul sertar, tacâmurile. În al doilea, pungi pentru 
sandvişuri, saci menajeri şi pungi pentru cumpărături frumos 
aranjate. In al treilea, mănuşi pentru gătit şi funduri de 


lemn... 

— Mike, unde-i Mattie? 

M-am întors, simţindu-mă la fel de vinovat ca o persoană 
surprinsă amestecând droguri ilegale. Kyra stătea la capătul 
dinspre sufragerie al holului, cu părul căzându-i în jurul 
obrajilor umflaţi de somn, bucata de catifea elastică de prins 
părul atârnându-i la încheietura mâinii ca o brățară. Avea 
ochii larg deschişi şi plini de panică. Nu împuşcăturile o 
treziseră, probabil nici chiar strigătele mamei ei. Eu o 
trezisem. Gândurile mele o treziseră. 

În clipa când mi-am dat seama de asta, am încercat să o 
protejez cumva, dar era deja prea târziu. Mă citise despre 
Devore destul de bine să-mi spună să nu mă gândesc la 
lucruri triste, iar acum citise ce i se întâmplase mamei ei 
înainte s-o pot împiedica să-mi pătrundă în minte. 

Gura i s-a deschis. Ochii i s-au căscat. A ţipat ca şi când 
i-ar fi fost prinsă mâna într-o menghină şi a fugit spre uşă. 

— Nu, Kyra, nu! 

Am fugit prin bucătărie, împiedicându-mă de Rommie 
(s-a uitat la mine cu privirea înceţoşată de neînțelegere a 
cuiva care nu mai e în totalitate conştient) şi am prins-o 
tocmai la timp. Făcând asta, l-am văzut pe Buddy Jellison 
ieşind din Îndurarea Baptistă pe o uşă laterală. Doi dintre 
bărbaţii cu care fumase au ieşit o dată cu el. Acum am înţeles 
de ce o ţinea Bill atât de strâns pe Yvette şi l-am iubit pentru 
asta — i-am iubit pe amândoi. Cineva voia ca el să plece 
împreună cu Buddy şi cu ceilalţi... Insă Bill nu s-a lăsat. 

Kyra s-a luptat în braţele mele, făcând salturi mari, 
convulsive, către uşă, trăgând luctuos aer în plămâni şi apoi 
scoţându-l pe tot în ţipete. 

— Dă-mi dlumu', vleau s-o văd pe mami, dă-mi dlumu', 
vleau s-o văd pe mami, dă-mi dlumu.'... 

Am strigat-o pe nume cu singura voce pe care ştiam c-o 
va auzi cu adevărat, cea pe care o puteam folosi doar cu ea. 
S-a relaxat în braţele mele puţin câte puţin, şi s-a întors spre 
mine. Ochii ei erau imenşi şi confuzi şi strălucind de lacrimi. 
S-a uitat la mine încă o clipă şi apoi a părut să înţeleagă că nu 


trebuie să iasă afară. Am aşezat-o jos. A rămas doar acolo 
pentru o clipă, apoi a păşit în spate până ce a dat cu fundul 
de maşina de spălat vase. S-a prelins pe suprafaţa lui albă şi 
netedă până la podea. Apoi a început să jelească — cele mai 
groaznice sunete de durere pe care le-am auzit vreodată 
înţelegea complet, vedeţi voi. A trebuit să-i arăt destul cât s-o 
fac să rămână înăuntru, a trebuit să... şi, fiindcă ne aflam 
împreună în zonă, am putut. Buddy şi prietenii lui se aflau 
într-o camionetă şi se îndreptau încoace, CONSTRUCŢII 
BAMM, scria pe o parte a ei. 

— Mike! a strigat George. Părea panicat. — Trebuie să te 
grăbeşti! 

— Rezistă! am strigat înapoi. Rezistă, George! 

Mattie şi cu ceilalţi începuseră să stivuiască ustensilele 
pentru picnic lângă chiuvetă, dar sunt aproape sigur că 
suprafaţa tejghelei Formica de deasupra sertarelor fusese 
curată şi goală când mă avântasem după Kyra. Nu şi acum. 
Recipientul galben pentru zahăr fusese răsturnat. În zahărul 
împrăştiat stătea scris: 


du-te acum 


— Nu mai spune, am bodogănit, şi am verificat şi 
celelalte sertare. Nici urmă de bandă, nici urmă de sfoară. 
Nici măcar un nenorocit de set de cătuşe şi, în cele mai multe 
bucătării bine utilate, poţi fi sigur că găseşti trei sau patru. 
Apoi mi-a venit o idee şi m-am uitat în sertarul de sub chiu- 
vetă. Când am ieşit înapoi afară, George al nostru se legăna 
pe picior şi Footman se uita la el cu un fel de concentrare 
prădătoare. 

— Ai găsit banda? a întrebat George Kennedy. 

— Nu, altceva mai bun, am răspuns. Spune-mi, Footman, 
cine te-a plătit de fapt? Devore sau Whitmore? Sau nu ştii? 

— Să te fut, a spus. 

Ţineam mâna dreaptă la spate. Acum am arătat în josul 
dealului cu stânga şi m-am străduit să par mirat. 

— Ce dracu caută Osgood aici? Spune-i să plece! 


Footman s-a uitat în direcţia aceea — a fost un gest 
instinctual —, iar eu l-am lovit în moalele capului cu ciocanul 
pe care-l găsisem în cutia cu scule de sub chiuveta lui Mattie. 
Sunetul a fost oribil, ploaia de sânge care a ţâşnit din părul lui 
zburlit a fost oribilă, dar mai crunt ca orice a fost să simt 
craniul lui cum cedează — o cedare spongioasă care s-a 
propagat în sus prin mâner şi mi-a intrat în degete. A căzut la 
pământ ca un sac cu nisip, iar eu am aruncat ciocanul, 
gâfâind. 

— Bun, a spus George. Puțin cam urât, dar probabil cel 
mai bun lucru pe care-l puteai face în aceste...în aceste... 

N-a căzut precum Footman — a fost o cădere mai înceată 
şi mai controlată, aproape graţioasă —, însă era la fel de 
leşinat. Am ridicat revolverul, m-am uitat la el, apoi l-am 
aruncat în pădurea din cealaltă parte a drumului. Nu-mi 
trebuia un pistol acum; nu putea decât să mă vâre în şi mai 
multe belele. 

Vreo doi din ceilalţi bărbaţi părăsiseră şi ei biserica; la fel 
şi o maşină plină de doamne în rochii negre şi văluri. Trebuia 
să mă grăbesc şi mai tare. Am desfăcut catarama pantalonilor 
lui George şi i-am tras jos de pe el. Glonţul care-l nimerise în 
picior îi rămăsese în coapsă, însă rana părea că se încheagă. 
Bratul lui John era însă o cu totul altă poveste — încă mai 
pompa afară sânge în cantităţi înspăimântătoare. l-am 
desfăcut cureaua şi i-am prins-o în jurul braţului cât de strâns 
am putut. Apoi l-am pălmuit peste faţă. | s-au deschis ochii şi 
s-au uitat fix la mine cu o lipsă de recunoaştere sumbră. 

— Deschide gura, John! 

N-a făcut decât să se uite ţintă la mine. M-am aplecat 
până ce aproape că ni se atingeau nasurile şi am ţipat: 

— DESCHIDE GURA! FĂ-O ACUM! 

A deschis-o ca un copil atunci când îi zice asistenta să 
spună aaaa. l-am îndesat capătul curelei între dinţi. 

— Închide! 

A închis-o. 

— Nu-i da drumul, am spus. Chiar dacă leşini, să nu-i dai 
drumul. 


N-am avut timp să văd dacă îmi acordă atenţie. M-am 
ridicat în picioare şi m-am uitat spre cer la cum se transforma 
întreaga lume într-un albastru-lucios. Preţ de-o secundă m-am 
simţit parcă într-un tub cu neon. Deasupra mea se vedea un 
râu negru, suspendat, susurând şi încolăcindu-se asemenea 
unui coş cu şerpi. Niciodată nu mai văzusem un cer atât de 
mânios. 

M-am grăbit pe scări în sus şi am intrat înapoi în rulotă. 
Rommie se prăbuşise în faţă pe masă, cu faţa îngropată în 
braţele încrucişate. Ar fi arătat ca un copil de grădiniţă 
odihnindu-se, dacă n-ar fi fost bolul de salată spart şi bucăţile 
de lăptuci din părul lui. Kyra încă şedea cu spatele rezemat de 
maşina de spălat vase, plângând isteric. 

Am ridicat-o şi mi-am dat seama că se udase. 

— Trebuie să mergem acum, Ki. 

— Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie, 
fă-o să nu mai fie lănită! Fă-o să nu mai fie moaltă! 

M-am grăbit de partea cealaltă a rulotei. In drum spre 
uşă am trecut pe lângă măsuţa de la capătul sofalei pe care 
se afla romanul lui Mary Higgins Clark. Am observat iarăşi 
grămăjoara de panglici pentru păr — panglici care, probabil, 
fuseseră încercate înainte de petrecere şi apoi abandonate în 
favoarea materialului elastic. Erau albe, cu margini de-un 
roşu-intens. Frumoase. Le-am luat fără să mă opresc, le-am 
îndesat în buzunarul de la pantaloni, apoi am mutat-o pe Ki 
pe celălalt braţ. 

— Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie! Fă-o să vină înapoi! 

M-a lovit, încercând să mă facă să mă opresc, apoia 
început iarăşi să se zbată şi să dea din picioare în braţele 
mele. A lovit cu pumnii în obrazul meu. 

— Pune-mă jos! Lasă-mă! Lasă-mă! 

— Nu, Kyra. A 

— Pune-mă jos! Lasă-mă! Lasă-mă! PUNE-MA JOS! 

Îmi scăpa. Apoi, când am ieşit în capul scărilor, a încetat 
brusc să se mai lupte. 

— Dă-mi-l pe Stricken! Îl vleau pe Stricken! 

La început habar n-am avut despre ce vorbeşte, dar, 


când m-am uitat încotro arăta cu degetul, am înţeles. Zăcând 
pe cărare, nu departe de unde se afla ghiveciul sub care era 
cheia, am văzut zăcând jucăria de pluş din Happy Meal-ul lui 
Ki. Strickland petrecuse destul timp de joacă prin curte, după 
cum arăta — blana de-un cenuşiu-deschis era acum de-un 
cenuşiu- 

-închis din cauza prafului —, dar dacă jucăria avea s-o 
calmeze, voiam s-o aibă. Acum chiar nu era momentul să mă 
îngrijoreze mizeria şi microbii. 

— ŢI-I dau pe Strickland dacă promiţi să închizi ochii şi să 
nu-i deschizi până nu-ţi zic eu. Promiţi? 

— Promit, a spus ea. 

Tremura în braţele mele şi lacrimi mari, globulare — de 
genul celor pe care te aştepţi să le vezi în cărţile cu basme, 
niciodată în viaţa de zi cu zi —i-au apărut în ochi şi s-au 
rostogolit pe obraji în jos. Simţeam miros de iarbă arsă şi de 
cotlet de vită carbonizat. Mi-a venit să vomit, dar am reuşit să 
mă stăpânesc. 

Ki şi-a închis ochii. Încă două lacrimi i-au mai curs din ei 
şi au căzut pe braţul meu. Erau calde. A întins o mână, 
dibuind. Am coborât scările, am luat cățelul, apoi am ezitat. 
Mai întâi panglicile, acum cățelul. Panglicile probabil că nu 
însemnau nimic, dar mi se părea un gest greşit să-i dau 
cățelul şi s-o las să-l ia cu ea. Mi se părea un gest greşit, dar... 

E gri, irlandezule, mi-a şoptit vocea aceea extraterestră. 
Nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza cățelului, fiindcă-i 
gri. Jucăria de pluş din visul tău era neagră. 

Nu ştiam bine despre ce vorbea vocea şi nu aveam timp 
să mă dumiresc. Am aşezat cățelul din pluş în mâna întinsă a 
Kyrei. Ea l-a dus la faţă şi i-a sărutat blana prăfoasă, ţinând 
ochii încă închişi. — Poate că Stricken o poate face pe mami 
bine, Mike. Stricken e căţeluş magic. 

— Ţine-ţi doar ochii închişi. Nu-i deschide până nu-ţi zic 
eu. 

Şi-a lipit faţa de gâtul meu. Am dus-o astfel în braţe prin 
curte, până la maşină. Am aşezat-o în scaunul de lângă şofer. 
A rămas acolo cu braţele peste cap, strângând animalul din 


pluş într-o mână grăsulie. l-am spus să stea aşa, întinsă pe 
scaun. N-a schiţat nici un gest că m-ar fi auzit, dar ştiam că 
mă auzise. 

Trebuia să ne grăbim, fiindcă veneau bătrânii. Bătrânii 
voiau să încheie conturile cu afacerea asta, voiau ca râul ăsta 
să se verse în mare. Şi nu era decât un singur loc unde 
puteam merge, numai un singur loc unde să fim în siguranţă, 
iar acesta era Sara Laughs. Însă trebuia să fac ceva înainte. 

In portbagaj ţineam o pătură veche, dar curată. Am 
scos-o de acolo, am străbătut curtea şi am întins-o peste 
Mattie Devore. Umflătura pe care a făcut-o aşezându-se peste 
corpul ei era îngrozitor de mică. M-am uitat în jur şi l-am 
văzut pe John holbându-se la mine. Ochii lui erau sticloşi din 
cauza şocului, dar mi-am spus că poate îşi revine în simţiri. 
Incă ţinea cureaua strâns între dinţi; semăna cu un drogat 
gata să se injecteze. 

— Uu ee oa'e, a spus — Nu se poate. Ştiam cu precizie 
cum se simţea. 

— O să vină ajutoare în doar câteva minute. Rezistă. Eu 
trebuie să plec. 

— Eci u'e? 

Nu i-am răspuns. Nu era timp. M-am oprit şi i-am luat 
pulsul lui George Kennedy. Mic, dar puternic. Lângă el, 
Footman era adânc scufundat în inconştienţă, dar bombănea 
gutural. Nu era nici pe departe mort. Un tati nu moare aşa 
uşor. Vântul agitat sufla fumul maşinii răsturnate în direcţia 
mea şi acum am simţit mirosul de carne prăjită la fel de bine 
ca şi cel al cotletelor la grătar. Stomacul mi s-a crispat din 
nou. 

Am fugit spre Chevy, am sărit în spatele volanului şi am 
ieşit din curte cu spatele. Am mai aruncat o privire — la 
corpul acoperit cu pătură, la cei trei bărbaţi leşinaţi, la rulota 
cu şirul vălurit de găuri de gloanţe pe perete şi la uşa ei 
deschisă. John reuşise să se ridice într-un cot, încă ţinând 
strâns între dinţi capătul curelei, şi se uita la mine cu ochi 
neînţelegători. Fulgerul a scânteiat atât de puternic că am 
încercat să-mi protejez ochii de el, chiar dacă, atunci când 


mâna mi-a ajuns sus, sclipirea lui se stinsese şi ziua era la fel 
de întunecată ca la un amurg târziu. 

— Stai jos, Ki, am spus. Stai exact cum eşti acum. 

— Nu te aud, a spus ea pe o voce atât de răguşită şi de 
gâtuită de lacrimi, că de-abia am înţeles cuvintele. Ki tlage-un 
pui de somn cu Stricken. 

— Bine, am spus. Asta-i bine. 

Am trecut pe lângă Ford-ul arzând şi am coborât spre 
poalele dealului, unde am oprit la semnul ruginit de oprire 
obligatorie plin de găuri de gloanţe. M-am uitat spre dreapta 
şi am văzut camioneta parcată pe marginea drumului, 
CONSTRUCŢII BAMM scria pe-o parte. In cabina ei stăteau 
înghesuiți trei bărbaţi. Se uitau la mine. Cel de lângă geamul 
din dreapta era Buddy Jellison; îl distingeam după pălărie. 
Încet şi calculat, am ridicat mâna dreaptă şi le-am arătat 
degetul mijlociu. Nici unul n-a răspuns, iar feţele lor de piatră 
nu şi-au schimbat expresiile, însă camioneta a început să 
ruleze încet către mine. 

Am virat la stânga pe 68, îndreptându-mă spre Sara 
Laughs sub un cer negru. 

La trei kilometri de locul unde Stradela Patruzeci şi doi se 
naşte din şoseaua principală şi o ia şerpuit înspre vest, către 
lac, se afla un vechi şopron abandonat pe care încă se mai 
puteau distinge nişte litere spălăcite, formând PRODUSE 
LACTATE DONCASTER. Apropiindu-ne de el, întreaga parte 
estică de cer s-a aprins într-o băşică purpurie-albicioasă. Am 
strigat, iar claxonul Chevy-ului a ţipat — singur, sunt aproape 
sigur. Un ghimpe de fulger s-a iscat din josul acelei băşici 
alburii şi a lovit şopronul. Preţ de-o clipă, acesta încă a mai 
fost acolo, strălucind aidoma unui lucru radioactiv, apoi s-a 
spulberat în toate direcţiile. N-am mai văzut niciodată nici pe 
departe ceva asemănător, dincolo de filme. Tunetul care a 
urmat parcă ar fi fost sunetul unei explozii de proporţii. Kyra a 
tipat şi s-a lăsat pe podeaua locului de lângă şofer, 
acoperindu-şi urechile cu mâinile. Într-una dintre ele încă mai 
ţinea strâns cățelul de pluș. 

Un minut mai târziu a trecut peste Sugar Ridge. Stradela 


Patruzeci şi doi o ia la stânga din şosea la poalele pantei de 
nord a deluşorului. Din vârful lui am putut vedea o porţiune 
întinsă din TR-90 — păduri şi câmpii şi şoproane şi ferme, 
până şi o strălucire întunecată dinspre lac. Cerul era negru ca 
praful de cărbuni, era luminat aproape constant de fulgere de 
înălţime. Aerul avea o strălucire distinctă, de culoarea ocru. 
Fiecare gură de aer pe care o luam avea gust de iască. 
Topografia de dincolo de creasta dealului mi se înfăţişa cu o 
limpezime suprareală pe care n-o pot uita. Sentimentul 
misterului îmi învăluia inima şi mintea, senzaţia aceea că lu- 
mea e un tegument subţire acoperind oase şi adâncituri 
neştiute. 

Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am văzut 
că se alăturaseră alte două maşini camionetei, una cu 
numărul de înmatriculare conţinând un V, ceea ce înseamnă 
că autovehiculul e înregistrat pe numele unui veteran de 
război. Când am încetinit eu, au încetinit şi ei. Când am ac- 
celerat, au accelerat şi ei. Mă îndoiam totuşi că ne vor urmări 
în continuare şi după ce urma să întorc pe Stradela Patruzeci 
şi doi. 

— Ki? Te simţi bine? 

— Dolm, a spus ea de pe covoraşul maşinii. 

— Bine, am spus şi am început să cobor panta dealului. 
Cotind pe Patruzeci şi doi, am văzut lumina farurilor 
reflectată ca nişte ochi de pisică în bucăţile de gheaţă atunci 

când a început să plouă cu grindină — calupuri mari şi 
albicioase care cădeau din cer, ropoteau pe capota de sus 
asemenea unor degete grele şi ricoşau în capota de la motor. 
Începeau să se adune în şănţuleţele în care stăteau şter- 
gătoarele de parbriz. 

— Ce se-ntâmplă? a strigat Kyra. 

— Nu-i decât grindină, am spus. Nu ne poate face nimic. 

De-abia mi-au ieşit cuvintele astea pe gură, când o 
bucată de gheaţă de dimensiunea unei lămâi mici a izbit 
partea mea de parbriz şi a ricoşat sus în aer, lăsând o urmă 
albicioasă de la care radiau mai multe crăpături scurte. 
Zăceau cumva John şi cu George neajutoraţi în infernul ăsta? 


Mi-am întors mintea înspre direcţia aceea, dar n-am putut 
vedea nimic. 

Când am cotit la stânga pe Stradela Patruzeci şi doi, 
grindina cădea aproape prea deasă să mai pot vedea ceva. 
Făgaşele croite de roţi în drum erau pline cu gheaţă. Albul 
dispărea, însă, printre copaci. M-am îndreptat în acel refugiu, 
aprinzând farurile. Acestea au brăzdat conuri puternice de lu- 
mină prin căderea de gheaţă. 

Intrând printre copaci, băşica aceea purpurie-albicioasă a 
strălucit din nou, iar oglinda retrovizoare a sclipit prea tare 
s-o pot folosi atunci. S-a auzit un bubuit sfâşietor, pârâitor. 
Kyra a strigat din nou. M-am uitat în jur şi am văzut un molid 
căzând încet de-a curmezişul stradelei, trunchiul lui neregulat 
fiind cuprins de flăcări. În căderea lui, rupea şi firele de elec- 
tricitate. 

Suntem blocați, mi-am spus. La capătul ăsta, probabil 
şi la celălalt. Suntem aici. La bine şi la rău, suntem aici. 

Copacii creşteau într-o boltă deasupra Stradelei Patruzeci 
şi doi, cu excepţia locului unde drumul trecea pe lângă 
Pajiştea Tidwell. Sunetul produs de grindină în pădure era un 
pârâit aşchios incomensurabil. Desigur, copacii chiar se 
rupeau în aşchii; era cea mai dăunătoare grindină ce căzuse 
vreodată în partea asta de lume şi, chiar dacă s-a consumat 
în cincisprezece minute, a fost destul să distrugă toate 
recoltele din acel an. 

Fulgerul a izbucnit deasupra noastră. M-am uitat în sus şi 
am văzut o minge mare de foc portocalie fiind urmărită de o 
minge mai mică. Se mişcau în grabă printre copacii de la 
stânga noastră, aprinzând unele dintre crengile mai înalte. La 
scurt timp am ajuns în luminişul Pajiştii Tidwell şi, chiar 
atunci, grindina s-a transformat într-o ploaie torențială. N-aş 
mai fi putut continua să conduc dacă n-am fi intrat aproape 
imediat înapoi în pădure şi, astfel, bolta de copaci să ne ofere 
suficient adăpost ca să pot avansa anevoie, încovoiat peste 
volan şi uitându-mă cu ochii mijiţi în perdeaua argintie ce 
cădea prin evantaiul farurilor mele. Tunetul bubuia fără 
încetare, iar acum vântul începuse să se înteţească, 


grăbindu-se printre copaci asemenea unei voci neîntrerupte. 
Înainte, o creangă grea de frunze a căzut în mijlocul drumului. 
Am trecut peste ea şi am auzit-o cum plesneşte şi pârâie şi se 
freacă de dedesubtul Chevy-ului. 

Te rog să nu fie ceva mare, mi-am spus... sau poate 
m-am rugat. Te rog, lasă-mă să ajung la casă. Te rog, 
lasă-ne să ajungem la casă. 

Când am ajuns la drumul de acces, vântul şuiera ca un 
uragan. Copacii fremătând şi ploaia biciuitoare făceau 
întreaga lume să pară pe punctul de a se văluri într-o fiertură 
lipsită de substanţă. Panta drumului de acces se transformase 
într-un râu, însă eu am avântat Chevy-ul cu botul înainte fără 
nici o ezitare — nu puteam rămâne aici; dacă pica un copac 
mare pe maşină, ne stâlcea ca pe-o muscă într-un pahar de 
unică folosinţă. 

Ştiam că nu trebuie să folosesc frâna — maşina ar fi 
început să se legene când într-o parte, când în alta, şi poate 
ar fi alunecat pe pantă în jos până în lac, rostogolindu-se tot 
drumul până acolo. În loc de asta, am introdus schimbătorul 
de viteze într-o treaptă mică, am tras frâna de mână cât să 
păcănească de două ori şi i-am dat voie motorului să ne ducă 
în jos, în vreme ce ploaia lovea în rafale năprasnice parbrizul 
şi transforma ghemotocul din lemn al casei într-o fantomă. 
Incredibil, câteva dintre becuri încă erau aprinse, strălucind 
ca hublourile unui batiscaf aflat la trei metri sub apă. 
Funcţiona, deci, generatorul... cel puţin pentru moment. 

Fulgerul a aruncat o lance de lumină deasupra lacului, un 
foc verde- -albăstrui luminând o întindere neagră de apă cu 
suprafaţa brăzdată de valuri mici şi înspumate. Unul dintre 
pinii bătrâni de o sută de ani care se aflase la stânga de 
scările din traverse de cale ferată zăcea acum pe jumătate 
scufundat în apă. Undeva în spatele nostru, un alt copac s-a 
prăbuşit cu un scrâşnet atotcuprinzător. Kyra şi-a acoperit 
urechile. 

— E-n regulă, iubire, am liniştit-o eu. Am ajuns, am 
reuşit. 

Am oprit motorul şi am stins farurile. Fără ele vedeam 


foarte puţin; aproape toată lumina părăsise cerul. Am încercat 
să-mi deschid portiera şi n-am reuşit la început. Am împins 
mai tare şi nu numai că s-a deschis, ci mi-a zburat de-a 
dreptul din mână. Am coborât şi, într-o sclipire puternică de 
fulger, am văzut-o pe Kyra târându-se peste scaun către 
mine, chipul ei fiind alb de panică, ochii, imenşi şi tiviţi de 
teroare. Portiera a dat să se închidă şi m-a lovit în fund destul 
de tare să mă doară. Am ignorat-o, am luat-o pe Ki în braţe şi 
m-am întors pe călcâie. Ploaia rece ne-a udat până la piele. 
Numai că nu mi s-a părut deloc a fi ploaie; parcă aş fi păşit 
sub o cascadă. 

— Căţeluşu' meu! a urlat Ki. Urlet sau nu, de-abia l-am 
auzit. l-am văzut faţa însă şi i-am văzut mâinile goale. — 
Stricken! L-am scăpat pe Stricken! 

M-am uitat în jur şi da, acolo era, plutea în jos pe 
macadamul parcării, pe lângă verandă. Puțin mai departe, 
scurgerea grăbită de apă părăsea pavajul şi o lua în jos pe 
pantă; dacă Strickland era dus de val, probabil că urma să 
ajungă prin pădure pe undeva. Sau chiar până în lac. 

— Stricken! plângea Ki. CĂȚELUȘU' meu! 

Dintr-o dată, nimic nu mai conta pentru nici unul dintre 
noi în afară de jucăria aia prostească din pluş. Am alergat 
după ea în josul parcării cu Ki în braţe, nepăsându-mi de 
ploaie şi de vânt şi de sclipirile puternice ale fulgerelor. Şi, 
totuşi, urma să alunece pe pantă în jos înainte să-l pot prinde 
— apa de care fusese luat curgea mult prea repede să-l pot 
eu prinde din urmă. 

Ce l-a făcut să se oprească la marginea pavajului a fost 
un trio de floarea-soarelui scuturându-se sălbatice în bătaia 
vântului. Semănau cu nişte adulatori furaţi de spiritul lui 
Dumnezeu la o întrunire religioasă: Da, /isuse! Te slăvim, 
Domnul nostru! Mi se păreau, de asemenea, familiare. 
Desigur, era imposibil să fie aceleaşi trei fire de floarea-soare- 
lui care crescuseră prin scândurile verandei în visul meu (şi în 
fotografia pe care o făcuse Bill Dean înainte să mă întorc aici) 
şi totuşi acelea erau; fără urmă de îndoială, acelea erau. Trei 
fire de floarea-soarelui semănând cu cele trei surori bizare din 


Macbeth, trei fire de floarea-soarelui cu feţe ca nişte re- 
flectoare. Mă întorsesem la Sara Laughs; mă aflam în zonă; 
mă întorsesem în vis şi de data aceasta visul mă posedase. 

— Stricken! 

Ki, zvârcolindu-se şi îndoindu-se în braţele mele, amândoi 
fiind prea alunecoşi să ne oferim reciproc siguranţă. 

— Te log, Mike, te /0og!/ 

Tunetul a explodat deasupra capetelor noastre 
asemenea unui coş cu nitroglicerină. Am strigat amândoi. 
M-am lăsat pe un genunchi şi am apucat căţeluşul din pluș. 
Kyra l-a prins cu ambele mâini şi l-a acoperit cu sărutări 
frenetice. M-am opintit în picioare, în vreme ce un alt tunet a 
răsunat, de data aceasta părând că străbate aerul asemenea 
unui nebunesc bici lichid pentru tauri. M-am uitat la firele de 
floarea-soarelui, iar ele au părut că se uită înapoi la mine — 
Salut, irlandezule, a trecut multă vreme, nu crezi? Apoi, 
reaşezând-o pe Ki în braţe cât de bine am putut, m-am întors 
în loc şi am pornit cu paşi grei către casă. Nu era uşor; apa 
din parcare îmi ajungea până la glezne şi era plină cu bucăţi 
de grindină ce se topeau. O creangă de copac a zburat pe 
lângă noi şi a aterizat cam în locul unde îngenuncheasem eu 
să-l iau pe Strickland. S-au auzit un pârâit şi o serie de 
bubuituri când o creangă a lovit acoperişul şi s-a rostogolit pe 
el în jos. 

Am fugit spre veranda din spate, aşteptându-mă parcă 
să iasă Arătarea în fugă dinăuntru, să ne salute, ridicându-şi 
non-braţele buhăite într-un gest oribil de prietenie, însă n-a 
fost nici o Arătare. Nu era decât furtuna, şi asta era de ajuns. 

Ki strângea puternic cățelul la piept, iar eu am observat 
fără urmă de mirare că apa, în combinaţie cu praful acumulat 
de la toate orele acelea de joacă afară, îl înnegrise pe 
Strickland. La urma urmelor, chiar era ceea ce văzusem eu în 
vis. 

Era prea târziu acum. Nu mai aveam unde merge, nu 
aveam alt adăpost în calea furtunii. Am deschis uşa şi am 
dus-o pe Kyra Devore înăuntrul Sarei Laughs. 


Partea principală a Sarei — inima casei — exista de 
aproape o sută de ani şi avusese parte de multe furtuni. 
Poate că aceea care a căzut asupra regiunii lacurilor în 
după-amiaza aceea de iulie a fost cea mai grea dintre toate, 
însă am ştiut imediat ce-am ajuns înăuntru, amândoi gâfâind 
asemeni unor oameni care de-abia au scăpat de la înec, că va 
rezista aproape sigur şi acesteia. Pereţii din buşteni erau atât 
de groşi că aproape am avut impresia că păşesc într-un soi de 
cavou. Zgomotele furtunii au devenit un fel de tărăgăneală 
gălăgioasă, punctată de tunete şi de bufnetul ocazional al 
unei crengi căzând pe acoperiş. Undeva — în beci, bănuiesc 
— se deschisese o uşă şi se tot lovea de canaturi. Semăna cu 
sunetul unui pistol de semnalizare. Fereastra bucătăriei 
fusese spartă de-un copac mic, răsturnat. Vârful lui ca de ac 
se afla deasupra aragazului, legănându-se, aruncându-şi 
umbra pe tejghea şi pe ochiuri. M-am gândit să-l rup şi m-am 
hotărât să nu. Cel puţin astupa gaura din geam. 

Am dus-o pe Ki în sufragerie şi ne-am uitat afară către 
lac, la apa lui neagră cu reflexii ireale, stând sub un cer 
negru. Fulgerul izbucnea aproape constant, scoțând la iveală 
un cerc de pădure care dansa şi se legăna frenetic împrejurul 
lacului. Indiferent de cât era casa de solidă, gemea profund în 
interior când o izbea vântul şi încerca s-o împingă pe deal în 
jos. 

Se auzea un clinchet blând, egal. Kyra şi-a ridicat capul 
de pe umărul meu şi s-a uitat împrejur. 

— Ai un elan, a spus. 

— Da, acela e Bunter. 

— Muşcă? 

— Nu, iubire, nu poate muşca. E un fel de... un fel de 
păpuşă, presupun. 

— De ce-i sună clopoţelul? 

— E bucuros că suntem aici. E bucuros că am reuşit să 
ajungem. 

l-am văzut dorinţa de-a fi fericită, apoi am văzut-o cum 
îşi dă seama că Mattie nu e aici să fie fericită cu ea. Am văzut 


sclipindu-i în minte ideea că Mattie nu va mai fi niciodată aici 
să fie fericită cu ea... şi am simţit cum o îndepărtează. 
Deasupra capetelor noastre, ceva imens s-a prăbuşit pe aco- 
periş, lumina a pâlpâit şi Ki a început din nou să lăcrimeze. 

— Nu, iubire, am spus, şi am început să o plimb în braţe. 
Nu, iubire, nu, Ki, nu face asta. Nu face asta, iubire, n-o face. 

— O vleau pe mami! O v/eau pe Mattie! 

Am plimbat-o aşa cum cred că trebuie plimbaţi copiii 
care fac crize. Înţelegea prea multe pentru un copil de trei 
ani, iar suferinţa prin care trecea era, prin urmare, mai cruntă 
decât trebuie să fie suferinţa oricărui copil de trei ani. Aşa că 
am tinut-o în braţe şi am plimbat-o, simţindu-i în mâini panta- 
lonii scurţi uzi de urină şi apă de ploaie, braţele ei calde ca 
de-o febră ţinându-mă de după gât, obrajii ei fiind mânijiţi de 
mucozităţi şi lacrimi, părul ei — doar un mănunchi de fire ude 
leoarcă de la fuga scurtă prin ploaia torențială —, respiraţia ei 
grea, jucăria — un ghemotoc strangulat care picura apă 
murdară printre degetele ei. Înainte şi-napoi ne-am plimbat 
prin sufrageria Sarei, înainte şi-napoi prin lumina difuză 
aruncată de becul din tavan, singurul. Lumina produsă de 
generator nu e niciodată tocmai uniformă, niciodată tocmai 
stabilă — pare să respire şi să suspine. Inainte şi-napoi prin 
clinchetul slab, neîncetat, al clopoţelului lui Bunter, asemeni 
muzicii venind din acea lume pe care o putem atinge, dar 
niciodată n-o putem vedea cu adevărat. Inainte şi-napoi sub 
sunetul furtunii. Cred că i-am cântat şi ştiu sigur că am atins-o 
cu mintea şi că am pătruns din ce în ce mai adânc în zonă îm- 
preună. Deasupra noastră, norii alergau şi ploaia răpăia, 
stingând focurile pe care le aprinseseră fulgerele în pădure. 
Casa gemea şi aerul dinăuntru se învârtejea din cauza 
rafalelor ce intrau prin fereastra spartă de la bucătărie, dar în 
pofida tuturor acestora, exista un sentiment de siguranţă 
jalnică. Un sentiment de întoarcere acasă. 

Într-un sfârşit, lacrimile ei au început să sece. Şi-a aşezat 
obrazul şi greutatea mare a capului ei pe umărul meu şi, când 
am trecut pe lângă ferestrele ce dau spre lac, i-am văzut ochii 
larg deschişi uitându-se afară în furtuna argintie-întunecată, 


fără să clipească. Cel care o purta în braţe era un bărbat înalt 
cu părul rărit. Mi-am dat seama că pot vedea masa din su- 
fragerie chiar prin noi. Reflexiile noastre deja sunt nişte 
fantome, mi-am spus. 

— Ki? Poţi mânca ceva? 

— Nu foame. 

— Poţi bea un pahar cu lapte? 

— Nu, cacao. Mi-e flig. 

— Da, sigur că ţi-este. Şi am cacao. 

Am încercat s-o aşez jos şi s-a ţinut de mine cu o forţă 
disperată, agăţându-se de mine cu coapsele ei mici şi 
rotofeie. Am aranjat-o la loc în braţe, de data asta proptind-o 
în şold, iar ea s-a potolit. 

— Cine-i aici? a întrebat. Începuse să tremure. — Cine-i 
aici pe lângă noi? 

— Nu ştiu. 

— E-un băiat, a spus. L-am văzut acolo. 

A arătat cu Strickland către uşa glisantă din sticlă ce 
dădea pe estacadă (toate scaunele de acolo de afară fuseseră 
răsturnate şi aruncate în colţuri; unul dintre ele dispăruse, 
fiind aparent aruncat direct peste balustradă). 

— Ela neglu ca-n filmu' ăla comic pe cale-l vedeam cu 
Mattie. Mai sunt şi alţi negii aici. O tanti cu pălălie male. Un 
nene în pantaloni albaştii. Ceilalţi sunt gleu de văzut. Da' ei se 
uită. Se uită la noi. Nu-i vezi? 

— Nu ne pot face nimic. 

— Eşti sigul? Eşti, eşti? 

N-am răspuns. 

Am găsit o cutie de cacao Swiss Miss ascunsă în spatele 
recipientului pentru faină, am desfăcut un pliculeţ şi am 
aruncat conţinutul într-o cană. Tunetul a explodat pe cer. Ki a 
tresărit în braţele mele şi a scos un strigăt prelung, 
plângăcios. Am îmbrăţişat-o, am sărutat-o pe obraz. 

— Nu mă pune jos, Mike, mi-e flică. 

— Stai liniştită, n-o să te pun jos. Tu eşti fetiţa mea cea 
cuminte. 

— Mi-e flică de băiat şi de nenea în pantaloni albaştii şi 


de tanti. Cled că-i tanti cale pulta lochia lui Mattie. Astea-s 
fantomele? 

— Da. 

— Sunt lele, ca oamenii cale au fugit după noi la bâlci? 
Sunt? 

— Nu ştiu precis, Ki, şi nu te mint cu asta. 

— Da' o să aflăm. 

— Hă? 

— La asta te-ai gândit: "Da' o să aflăm." 

— Da, am spus. Cred că la asta mă gândeam. Ceva de 
genul ăsta. 


Cât se încălzea apa în ibric, am dus-o în dormitorul 
principal, spunându-mi că trebuie să fi rămas ceva de la Jo în 
care s-o îmbrac, însă toate sertarele din servanta lui Jo erau 
goale. La fel era şi partea ei de dulap. Am aşezat-o pe Ki pe 
patul mare, dublu, în care nici măcar un pui de somn nu 
trăsesem de când mă întorsesem, am dezbrăcat-o, am dus-o 
în baie şi am înfăşurat-o într-un prosop. Şi l-a strâns în jurul 
corpului, tremurând şi cu buzele albăstrite. Am folosit alt 
prosop să-i şterg părul cât de bine am putut. In tot acest timp, 
ea n-a lăsat din mână nici măcar o clipă cățelul din pluş, care 
începea acum să sângereze vatelină pe la cusături. 

Am deschis dulapul cu medicamente, am scotocit prin el 
şi am găsit ce căutam pe raftul de sus: Benadryl-ul pe care-l 
ţinea Jo pentru alergia ei la plantele de pipirig. M-am gândit 
să verific data de expirare de pe fundul cutiei, apoi aproape 
că am râs cu voce tare. Ce importanţă mai avea asta acum? 
Am aşezat-o pe Ki pe capacul de la toaletă şi am lăsat-o să 
mă ţină pe după gât cât am scuturat eu din recipientul 
protejat împotriva copiilor patru drajeuri mici roz cu alb. Apoi 
am clătit paharul pentru spălatul dinţilor şi l-am umplut cu 
apă rece. Făcând asta, am observat o mişcare în oglinda care 
reflecta uşa băii şi dormitorul principal de dincolo de ea. 
Mi-am spus că nu văd decât umbrele copacilor suflaţi de vânt. 
l-am dat lui Ki drajeurile. 


A întins mâna după ele, apoi a ezitat. 

— Haide, am spus. Sunt medicamente. 

— Ce fel? a întrebat. 

Mâna ei mică era încă deasupra micuţului morman de 
drajeuri. 

— Tablete pentru tristeţe, am spus. Ştii să înghiţi tablete, 
Ki? 

— Sigul. Am învăţat la doi ani. 

A mai ezitat o clipă — uitându-se la mine şi uitându-se în 
mine, cred, asigurându-se că-i spun ceva ce cred cu adevărat. 
Trebuie s-o fi mulţumit ceea ce-a văzut sau simţit, fiindcă a 
luat drajeurile şi le-a pus în gură, unul după altul. Le-a înghiţit 
sorbind ca o păsărică din pahar, apoi a spus: 

— Tot mă simt tlistă, Mike. 

— Au nevoie de-un timp să-şi facă efectul. 

Am scotocit în sertarul cu tricouri şi am găsit unul 
inscripţionat cu Harley-Davidson care intrase la apă. Tot era 
cu mult prea mare pentru ea, dar după ce i-am făcut un nod 
într-o parte, s-a transformat într-un fel de sarong care-i tot 
aluneca de pe un umăr. Aproape că era simpatic. 

În buzunarul de la spate al pantalonilor am totdeauna un 
pieptene. L-am scos şi i-am dat la o parte părul de pe frunte şi 
de pe tâmple. Începea să arate iarăşi normal, însă tot îi mai 
lipsea ceva. Ceva ce în mintea mea era legat de Royce 
Merrill. Asta era o nebunie, însă... nu-i aşa? 

— Mike? Ce baston? La ce baston te gândeşti? 

Apoi mi-am dat seama. 

— Un baston de zahăr, o acadea, am spus. Din aceea cu 
dungi. 

Am scos cele două panglici din buzunar. Marginile lor 
roşii păreau aproape crude în lumina nesigură. 

— Ca astea. 

l-am prins părul la spate în două codițe mici. Acum avea 
şi panglicile; avea şi cățelul negru; firele de floarea-soarelui 
se mutaseră cu câţiva metri mai la nord, însă acolo erau. 
Totul era mai mult sau mai puţin aşa cum trebuia să fie. 

Tunetul a duduit, undeva aproape a căzut un copac şi 


luminile s-au stins. După cinci secunde de umbre 
gri-întunecate, s-au aprins la loc. Am dus-o pe Ki înapoi în 
bucătărie şi, trecând pe lângă uşa pivniţei, cineva a râs în 
spatele ei. Am auzit-o eu; a auzit-o şi Ki. Am văzut asta în 
ochii ei. 

— Ai glijă de mine, a spus. Ai glijă de mine pentlu că nu-s 
decât o puştoaică mică. Ai plomis. 

— Aşa o să fac. 

— Te iubesc, Mike. 

— Şi eu te iubesc, Ki. 

Ibricul şuiera. Am umplut cana până la semnul de mijloc 
cu apă caldă, apoi am completat cu lapte, răcind-o şi 
îmbogăţind-o. Am dus-o pe Kyra înapoi la canapea. Trecând 
pe lângă masa din sufragerie, am aruncat o privire la maşina 
de scris IBM şi la manuscrisul peste care zăcea colecţia de 
rebusuri. Lucrurile astea mi se păreau vag prosteşti şi cumva 
triste, asemenea unor mecanisme care n-au funcţionat 
niciodată foarte bine şi care acum nu mai funcţionează deloc. 

Fulgerul a luminat tot cerul, îmbăind încăperea în lumină 
purpurie. În strălucirea aceasta, copacii agonici au părut nişte 
degete strigând după ajutor şi, când lumina a străbătut uşile 
glisante din sticlă ce dau spre estacadă, am văzut o femeie 
stând în spatele nostru, lângă soba cu lemne. Intr-adevăr 
purta o pălărie de pai cu boruri de dimensiunea unei roţi de 
căruţă. 

— Cum adică, lâul aploape a ajuns să se velse-n male? a 
întrebat Ki. 

M-am aşezat şi i-am dat cana. 

— Bea asta. 

— De ce-au lănit-o oamenii ăia pe mami? Nu voiau să se 
simtă bine? 

— Cred că nu, am spus. 

Am început să plâng. Am ţinut-o în poală, ştergându-mi 
lacrimile cu dosul palmelor. 

— Al fi tlebuit să iei şi tu nişte tablete pentlu tlisteţe, a 
spus Ki. 

Mi-a întins cacaua ei. Panglicile din părul ei, cele pe care 


le legasem în nişte funde mari şi neîndemânatice, au săltat. 

— Aici. Bea un pic. 

Am băut un pic. Din partea de nord a casei s-a mai auzit 
un bubuit pârâit şi scrâşnit. Generatorul s-a bâlbâit şi casa s-a 
cufundat iarăşi în obscuritate. Umbrele fugeau pe chipul mic 
al lui Ki. 

— Rezistă, i-am spus. Încearcă să nu te sperii. Poate c-o 
să revină lumina. 

O clipă mai târziu a revenit, chiar dacă acum auzeam o 
notă răguşită, inegală în huruitul generatorului, iar lumina 
pâlpâia mult mai evident. 

— Spune-mi o poveste, a zis ea. Spune-mi despre 
Cenuşilbeasa. 

— Cenuşăreasa. 

— Mda, ea. 

— Bine, dar cei care spun poveşti trebuie plătiţi. 

Mi-am pungit buzele şi-am făcut un sunet de sorbit. 

A ridicat cana. Cacaua era dulce şi bună. Senzaţia că 
suntem priviţi era puternică şi deloc dulce, însă lasă-i să se 
uite. Lasă-i să se uite cât mai pot. 

— Exista o fetiţă frumoasă pe nume Cenuşăreasa... 

— A fost odată ca niciodată! Aşa începe! Aşa încep toate! 

— Ai dreptate, am uitat. A fost odată ca niciodată o fetiţă 
frumoasă pe nume Cenuşăreasa, care avea două surori 
vitrege rele. Numele lor erau... ţi le aminteşti? 

— Tammy Faye şi Vanna. 

— Mda, reginele Fixativului pentru Păr. Şi o puneau pe 
Cenuşăreasa să facă toate treburile neplăcute, cum ar fi să 
măture în şemineu şi să adune caca de câine din curtea din 
spate. Acum, se face că tocmai urma să susţină un concert la 
palat formaţia rock Oasis şi, chiar dacă fuseseră invitate toate 
fetele... 

Am ajuns doar până la partea în care zâna cea bună 
prinde şoarecii şi-i transformă într-o limuzină Mercedes, 
înainte ca Benadryl-ul să-şi facă efectul. Chiar că era un 
medicament pentru tristeţe; când m-am uitat în jos, Ki 
dormea dusă în leagănul braţului meu, cu cana de cacao 


înclinându-se ameninţător într-o parte. l-am luat-o dintre 
degete şi am aşezat-o pe măsuţa pentru cafea, apoi i-am dat 
la o parte de pe frunte părul aproape uscat. 

— KI? 

Nimic. Se dusese pe tărâmul lui Nuclipeşte-Nimeni. 
Probabil că de vină pentru asta era şi faptul că somnul din 
acea după-amiază se sfârşise aproape înainte să înceapă. 

Am ridicat-o şi am dus-o în dormitorul din aripa de nord, 
picioarele legănându-i-se moi în aer şi poalele tricoului cu 
Harley fluturându-i în jurul genunchilor. Am aşezat-o pe pat şi 
i-am tras cuvertura până sub bărbie. Tunetul a bubuit ca un 
foc de artilerie, însă ea nici măcar nu s-a mişcat. Epuizare, 
mâhnire, Benadryl... o purtaseră toate departe, o purtaseră 
dincolo de fantome şi durere, iar asta era bine. 

M-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz, care începuse în 
sfârşit să se mai răcească. 

— O să am grijă de tine, am spus. Ţi-am promis şi aşa o 
să fac. 

Ca şi când m-ar fi auzit, Ki s-a întors pe-o parte, şi-a 
aşezat sub bărbie mâna în care-l ţinea pe Strickland şi a scos 
un suspin moale. Genele ei erau nişte bucăţi de funingine pe 
obraji, într-un contrast uimitor cu părul deschis la culoare. 
Uitându-mă la ea, m-am simţit năpădit de dragoste, zguduit 
de ea aşa cum e zguduit cineva de-o boală. 

Ai glijă de mine, nu-s decât o puştoaică mică. 

— O să am, Ki-iubire, am spus. 

Am intrat în baie şi am început să umplu cada, aşa cum o 
umplusem cândva în somn. Avea să doarmă tot timpul dacă 
reuşeam să adun destulă apă caldă înainte să cedeze complet 
generatorul. Mi-am dorit să am o jucărie pentru baie pe care 
să i-o dau în caz că se trezeşte, ceva de genul Balenei 
Wilhelm, însă îşi va avea cățelul şi probabil că oricum nu se 
va trezi. Pentru Kyra nu urma un botez sub apa rece a unei 
pompe. Nu eram o persoană crudă şi nu eram nebun. 

Nu aveam decât lame de ras de unică folosinţă în dulapul 
pentru medicamente, nu erau bune pentru cealaltă treabă 
care mă aştepta. Nu erau destul de eficiente. Insă unul dintre 


cuţitele de măcelărie din bucătărie ar fi bun. Dacă umpleam 
chiuveta cu o apă într-adevăr caldă, nici măcar n-aş simţi 
nimic. O literă T pe fiecare mână, linia de sus trasată de-a 
curmezişul încheieturilor... 

Pentru o clipă, am ieşit din zonă. O voce — propria mea 
voce vorbind ca o combinaţie a lui Jo şi Mattie — a strigat: La 
ce te gândeşti? Oh, Mike, pentru numele lui Dumnezeu, la 
ce te gândeşti? 

Apoi a bubuit tunetul, luminile au pâlpâit şi ploaia a 
început iarăşi să cadă, suflată de vânt. M-am dus înapoi în 
locul unde totul era limpede, unde calea pe care o aveam de 
urmat era gata trasată. Fă cumva te rog ca totul să se încheie 
— durerea psihică, cea fizică, teama. Nu mai voiam să mă 
gândesc nici o clipă la cum dansase Mattie cu degetele pe 
frisbee, ca şi când acesta ar fi fost un spot luminos. Nu voiam 
să fiu prezent când se trezea Kyra, nu voiam să văd suferinţa 
umplându-i ochii. Nu voiam să trec prin noaptea care urma, 
prin ziua care venea după ea sau prin ziua care o urma pe 
aceasta. Toate nu erau decât vagoane ale aceluiaşi bătrân 
tren al misterelor. Viaţa era o boală. Urma să-i fac o baie 
frumoasă şi caldă şi s-o vindec de ea. Am ridicat braţele în 
aer. In oglinda de pe dulapul pentru medicamente, o figură 
obscură — o Arătare — şi le ridica şi ea într-un soi de salut 
vesel. Eu eram. Eu fusesem tot timpul, iar asta era bine. Asta 
era cât se poate de bine. 


M-am lăsat pe un genunchi şi am verificat apa. Curgea 
aşa cum trebuia, caldă. Bun. Chiar dacă ceda acum 
generatorul, era bine. Cada era de model vechi, din aceea 
adâncă. Mergând jos la bucătărie să iau un cuţit, m-am gândit 
să intru şi eu în apă cu ea după ce aş fi terminat să-mi tai 
venele în apa mai caldă din chiuvetă. Nu, m-am hotărât. 
Gestul ar putea fi prost interpretat de către oamenii care vor 
veni aici mai târziu, oameni cu minţi perverse şi cu 
presupuneri şi mai perverse. Cei care vor veni când se va opri 
furtuna şi copacii de pe drum vor fi îndepărtați. Nu, după baie 


o voi usca şi-o voi aşeza înapoi în pat cu Strickland în mână. 
Eu voi şedea de partea cealaltă a dormitorului în şezlongul de 
lângă ferestre. Imi voi întinde câteva prosoape în poală 
pentru a opri cât mai mult sânge posibil să se scurgă pe 
pantaloni şi, în cele din urmă, voi adormi şi eu. 

_ Clopoţelul lui Bunter încă mai cânta. Mult mai tare acum. 
Incepea să mă calce pe nervi şi, dacă urma să continue în 
ritmul ăsta, avea să o trezească pe copilă. Am hotărât să-l iau 
de acolo şi să-l reduc la tăcere pentru totdeauna. Am 
traversat încăperea şi, făcând asta, o pală puternică de aera 
trecut pe lângă mine. Nu era un curent venit prin fereastra 
spartă a bucătăriei; acesta a fost iarăşi aerul acela cald de 
metrou. A împrăştiat colecţia de rebusuri Chestii grele pe 
podea, însă press-papier-ul de pe manuscris a împiedicat 
paginile lui să zboare. Când m-am uitat în direcţia aceea, 
clopoţelul lui Bunter a tăcut. 

O voce a suspinat în camera difuză. Cuvinte pe care nu 
le-am putut înţelege. Şi ce importanţă aveau? Ce importanţă 
mai avea încă o manifestare spiritistă — încă un suflu de aer 
cald din Marele Tărâm de Dincolo? 

Tunetul a huruit şi suspinul s-a auzit din nou. De data 
asta, când generatorul a murit şi s-au stins luminile, aruncând 
încăperea într-o umbră cenuşie, am înţeles cu claritate un 
cuvânt: 


Nouăsprezece. 


M-am întors pe călcâie, făcând un cerc aproape complet. 
L-am încheiat uitându-mă de partea cealaltă a camerei 
umbroase la manuscrisul Prietenului meu din copilărie. 
Dintr-o dată, lumina a răzbătut. Înțelegerea a venit. 

Nu colecţia de rebusuri. Şi nici cartea de telefon. 

Ci cartea mea. Manuscrisul meu. 

Am mers până la el, vag conştient că apa a încetat să 
mai curgă în cada din baia din aripa de nord. Când a murit 
generatorul, s-a oprit şi pompa. Nu era nici o problemă, deja 
era suficient de adâncă apa. Şi de caldă. Urma să-i fac Kyrei 


baie, însă mai întâi trebuia să fac altceva. Trebuia să merg pe 
verticală la nouăsprezece şi, după asta, trebuia neapărat să 
merg pe verticală şi la nouăzeci şi doi. Şi puteam face asta. 
Scrisesem cu puţin peste o sută douăzeci de pagini de 
manuscris, aşa că puteam face asta. Am apucat lanterna cu 
baterii de deasupra dulapului în care încă mai tineam câteva 
sute de discuri de vinii adevărate, am aprins-o şi am aşezat-o 
pe masă. Arunca un cerc alb radiant pe manuscris — în 
obscuritatea acelei după-amiezi, era la fel de luminos ca şi 
spotul unui reflector. 

La pagina nouăsprezece a Prietenului meu din copilărie, 
Tiffi Taylor — o damă de companie care se reinventase sub 
numele de Regina Whiting — şedea în studioul ei împreună cu 
Andy Drake, rememorând ziua în care John Sanborn (numele 
sub care se prezentase atunci John Shackleford) i-a salvat 
viaţa fiicei sale de trei ani, Karen. Acesta era pasajul pe care 
l-am citit în timp ce fulgerul duduia şi ploaia răpăia în uşa 
glisantă care se deschidea spre estacadă. 


PRIETENUL, de Noonan/Pag. 19 


ba acolo, eram sigură de asta, spuse ea, 

uitându-se în gol; dar când nu mi-am văzut 

fetiţa nicăieri, m-am îndreptat spre piscina 

nouă. (Trase un fum din ţigară.) 

lar când am văzut ce se întâmplă, am 

tipat — fetiţa mea, Karen, se afla sub apă. 
Era aproape moartă, în aer era mâna ei, iar 

sub apă zăcea corpul ei inert. 

Unghiile erau albastre. Nu-mi amintesc 

bine ce s-a întâmplat după aceea. 

Sanborn, grădinarul, a sărit în bazin, 

trăgând-o pe Karen de braţ şi de 

umăr, până ce a reuşit să o scoată 

din apă. A scos-o din întunecime, 

iar eu stăteam pe margine şi plângeam. 

Oh, Dumnezeule, am crezut că murise. 


Am ştiut pe dată, însă am aşezat carneţelul pentru notițe 
pe marginea stângă a manuscrisului ca să văd mai bine. 
Citind în jos, aşa cum ai citi răspunsul unui rebus vertical, 
prima literă a fiecărui rând alcătuia un mesaj care fusese 
acolo aproape de când am început să scriu cartea: 


bufniţE sUb StudO 
Apoi, făcând micile modificări evidente: 
bufnlţE sUb Studio 


Bill Dean, îngrijitorul meu, şade la volanul camionetei 
lui. Şi-a îndeplinit cele două scopuri pentru care a venit aici 
— să mă salute că m-am întors pe TR şi să mă avertizeze 
în privința lui Mattie Devore. Acum e gata de plecare. Îmi 
zâmbeşte, arătându-mi dinţii ăia mari şi falşi, Roebucker-ii 
ăia. "Dacă ai ocazia, ar trebui să cauti bufnițele ", îmi 
spune. Eu îl întreb la ce i-ar fi trebuit lui Jo două bufnițe din 
plastic şi el imi răspunde că le fac pe ciori să nu se mai 
cace pe podele. Mă mulțumesc cu asta, am alte lucruri la 
care să mă gândesc, însă totuşi... "A fost de parc-ar fi venit 
tocmai pentru-a face treaba asta", spune el. Nici nu mi-a 
trecut prin gând — nu atunci, cel puţin — că, în folclorul 
indian, bufnițele mai au o semnificație: se spune că te 
feresc de spiritele rele. Dacă Jo ştia că bufnițele de plastic 
sperie ciorile, trebuie să fi ştiut şi asta. Pur şi simplu era 
genul de informație pe care o culegea şi o punea la 
păstrare. Soția mea curioasă. Sclipitoarea mea 
dezordonată. 

Tunetul a bubuit. Fulgerul a ros din nori asemenea unei 
vărsări de acid luminos. Am rămas lângă masa din sufragerie 
cu manuscrisul în mâinile care-mi tremurau. 

— Christoase, Jo, am şoptit. Ce ai aflat? 

Și de ce nu mi-ai spus şi mie? 

Dar bănuiam că ştiu răspunsul la întrebarea asta. Nu-mi 


spusese fiindcă, într-un fel, semănam cu Max Devore; 
străbunicul lui şi cu al meu se căcaseră în aceeaşi hazna. Nu 
avea nici o logică, dar asta era. Nu-i spusese nici măcar 
propriului ei frate. Am găsit în asta un soi ciudat de confort. 

Am început să frunzăresc manuscrisul, simţindu-mi 
pielea de găină. 

Andy Drake se încrunta foarte rar în Prietenul meu din 
copilărie al lui Michael Noonan. | se buhăia faţa însă, fiindcă 
în fiecare buhăială există câte o buhă. Inainte să vină în 
Florida, John Shackleford locuise în Studio City, California. 
Prima întâlnire al lui Drake cu Regina Whiting a avut loc în 
studioul ei. Ultima adresă cunoscută a iui Ray Garraty a fost 
cea a Apartamentelor Studio din Key Largo. Cea mai bună 
prietenă a Reginei Whiting era Steffie Underwood. Soţul lui 
Steffie se numea Towle Underwood — asta era o reuşită, două 
la preţul de una. 

Bufniţe sub studio. 

Era peste tot, pe fiecare pagină, exact ca şi numele cu K 
din cartea de telefon. Un soi de monument, numai că acesta 
fusese construit — eram sigur de asta — nu de Sara Tidwell, 
ci de Johanna Arlen Noonan. De soţia mea, care-mi trimitea 
necontenit mesaje prin spatele gardianului, rugându-se din 
toată inima ei mărinimoasă ca eu să le văd şi să le înţeleg. 

La pagina nouăzeci şi doi, Shackleford discuta cu Drake 
în camera pentru vizite de la închisoare — şedea cu 
încheieturile mâinilor între genunchi, uitându-se în jos la 
lanţul dintre gleznele lui, refuzând să se uite în ochii lui 
Drake. 


PRIETENUL, de Noonan/Pag. 92 


baliverne doar. Orice altceva, pe dracu' 
uns, la ce mi-ar fi de 

folos? viaţa-i un joc, un joc 

nenorocit, pe care l-am pierdut. 

lar tu crezi că-s 

ţicnit să spun că am să cred un 


erou sau poate chiar un 
sfânt, venit de 
undeva de departe... 


Textul continua, dar nu mai avea sens să-l citesc. 
Mesajul, bufnițe sub studio, curgea pe marginea paginii 
ăsteia aşa cum se întâmplase şi la nouăsprezece. Aşa cum 
probabil se întâmpla şi pe oricare dintre toate celelalte pagini. 
Îmi amintesc cât de aiuritor de fericit fusesem să descopăr că 
scăpasem de criză şi că puteam scrie din nou. Scăpasem de 
criză, sigur că da, dar nu fiindcă reuşisem în sfârşit s-o înfrâng 
sau găsisem o cale de-a o ocoli. Jo mă scăpase de ea. /0o 
înfrânsese, iar continuarea carierei mele de scriitor de 
thriller-uri de mâna a doua fusese ultimul gând al ei când fă- 
cuse asta. Stând acolo în lumina intermitentă a fulgerelor, 
simțind fantomele nevăzute dându-mi târcoale prin aerul 
agitat, mi-am amintit de doamna Moran, profesoara mea din 
clasa întâi. Când încercările tale de a copia literele alfabetului 
din cartea de citire începeau să nască forme vălurite, ea îşi 
aşeza mâna mare şi sigură peste a ta şi te îndruma. 

Aşa cum mă îndrumase şi Jo. 

Am frunzărit paginile manuscrisului şi am observat 
cuvintele-cheie peste tot, uneori poziţionate în aşa fel încât să 
le poţi citi aglomerate pe diferite rânduri, unul deasupra 
celuilalt. Cât de tare încercase să-mi spună asta... iar eu nu 
aveam nici o intenţie de a mai face ceva până nu aflam care 
fusese motivul. 

Am aruncat manuscrisul înapoi pe masă, dar înainte să 
apuc să-l reasigur cu prespapierul, o suflare furioasă de aer 
îngheţat a trecut pe lângă mine, ridicând paginile şi 
împrăştiindu-le peste tot într-un ciclon. Dacă forţa aceea le-ar 
fi putut rupe în fâşii, sunt convins că asta ar fi făcut. 

Nu! a strigat când am apucat mânerul lanternei. Nu, 
termină-ţți treaba! 

Vântul îmi sufla în faţă în pale răcoroase — era ca şi când 
ar fi stat cineva pe care nu reuşeam să-l văd în faţa mea şi-mi 
respira în nas, retrăgându-se pe măsură ce eu avansam, 


suflând şi tot suflând, asemenea lupului cel mare şi rău din 
faţa caselor celor trei purceluşi. 

Mi-am agăţat lanterna pe braţ, am întins mâinile în faţă 
şi le-am lovit puternic una de cealaltă. Aerul rece care-mi 
suflase în faţă s-a oprit. Nu mai rămăsese acum decât pala 
vârtejită ce intra prin gaura parţial astupată din geamul 
bucătăriei. 

— Ea doarme, am spus prezenţei care ştiam că încă mai 
e acolo, uitându-se în tăcere. Mai e timp. 

Am ieşit în grabă pe uşa din spate şi vântul m-a învăluit 
pe dată, făcându-mă să mă legăn pe picioare, aproape 
trântindu-mă pământ. lar în copacii fremătători am văzut feţe 
verzi, feţele celor morţi. Acolo era şi faţa lui Devore, şi a lui 
Royce, şi a lui Son Tidwell. Cel mai des am văzut faţa Sarei. 

Sara era pretutindeni. 

Nu! Du-te înapoi! N-ai de ce să-ți faci de lucru cu nici o 
bufniță, dulceaţă! Du-te înapoi! Termină-ţi treaba! Fă ceea 
ce ai venit să faci! 

— Nu ştiu ce am venit să fac, am spus. Şi, până nu aflu, 
nu fac nimic. 

Vântul a şuierat ca ofensat şi o creangă imensă s-a rupt 
din pinul de la dreapta casei. A căzut pe capota Chevrolet-ului 
meu într-o împroşcare de apă, îndoind tabla înainte să se 
rostogolească la pământ pe partea şoferului. 

Să bat din palme aici afară mi-ar fi ajutat exact cât i-ar fi 
ajutat regelui Canute dacă ar fi comandat fluxului să se 
retragă. Aceasta era lumea ei, nu a mea... şi nu era decât 
graniţa ei, la o adică. Fiecare pas făcut mai aproape de Stradă 
şi de lac m-ar fi adus mai aproape de inima acelei lumi, unde 
timpul era subţire şi spiritele dominau totul. Oh, scumpule 
Dumnezeu, ce putuse produce asta? 

Poteca spre studioul lui Jo se transformase într-un pârâu. 
Am făcut doisprezece paşi prin el înainte să mi se mişte o 
piatră sub picior şi să cad cu greutate pe-o parte. Fulgerul a 
făcut un zigzag pe cer, s-a auzit zgomotul unei crengi 
rupându-se şi apoi am văzut ceva căzând spre mine. Am ri- 
dicat braţele să-mi protejez faţa şi m-am rostogolit spre 


dreapta, ieşind de pe potecă. Creanga a atins pământul chiar 
în spatele meu, iar eu m-am dat de-a dura pe-o pantă 
alunecoasă din cauza acelor de brad. Am reuşit într-un sfârşit 
să mă ridic în picioare. Creanga de pe potecă era şi mai mare 
decât cea care aterizase pe capota maşinii. Dacă m-ar fi lovit, 
e foarte probabil că mi-ar fi spart capul. 

Du-te înapoi! 

Vântul sâsâit, pizmaş, suflând printre copaci. 

Termină treaba! 

Vocea gâlgâită, guturală a lacului, lovindu-se pe stânci şi 
de terasamentul de la baza Străzii. 

Vezi-ţi de treabă! 

Aceasta a fost chiar casa însăşi, gemând pe fundaţie. 

Vezi-ţi de treabă şi lasă-mă pe mine să-mi văd de-a 
mea! 

Insă Kyra era treaba mea. Kyra era fiica mea. 

Am luat lanterna de jos. Carcasa era crăpată, însă becul 
strălucea puternic şi hotărât — ăsta era un punct marcat 
pentru echipa gazdă. Aplecat înainte împotriva vântului 
şuierător, cu mâna ridicată să mă feresc de alte crengi în 
cădere, am alunecat şi m-am împleticit în josul dealului către 
studioul defunctei mele soţii. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


La început, uşa n-a vrut să se deschidă. Clanţa mi s-a 
răsucit în mână, aşa că am ştiut că nu e încuiată, însă părea 
că ploaia umflase lemnul... sau o proptea cineva de partea 
cealaltă? M-am tras în spate, m-am ghemuit uşor şi am lovit-o 
cu umărul. De data aceasta a cedat puţin. 

Ea era. Sara. Se afla de partea cealaltă a uşii şi încerca 
să mă împiedice s-o deschid. Cum de putea face asta? Cum, 
pentru numele lui Dumnezeu? Era o afurisită de fantomă! 

M-am gândit la camioneta CONSTRUCŢII BAMM... şi, ca şi 
când gândul ar fi invocat-o, aproape că am putut-o vedea 
acolo, la capătul Stradelei Patruzeci şi doi, parcată lângă 


şosea. Maşina doamnelor bătrâne era în spatele ei şi alte trei 
sau patru maşini se aflau acum în spatele lor. Toate cu 
ştergătoarele de parbriz legănându-se stânga-dreapta, cu 
farurile tăind conuri slabe de lumină prin ploaie. Erau aliniate 
pe marginea drumului ca pentru vânzare. Numai că aici nu se 
vindea nimic, nu erau decât nişte bătrâni care şedeau în 
tăcere în maşinile lor. Bătrâni care se aflau în zonă exact ca 
mine. Bătrâni trimițând spre mine tot soiul de vibrații. 

Ea se hrănea cu ei. Fura de la ei. La fel făcuse şi cu 
Devore — şi cu mine, desigur. Multe dintre manifestările 
paranormale pe care le experimentasem de la întoarcere e 
foarte probabil că fuseseră create folosind propria mea 
energie psihică. Era chiar comic dacă stăteai să te gândeşti la 
asta. 

Sau poate că "terifiant" era cuvântul pe care-l căutam de 
fapt. 

— Jo, ajută-mă, am spus în ploaia biciuitoare. 

Fulgerul a luminat cerul, conferind pentru scurtă vreme 
torentelor de apă un argintiu-deschis. 

— Dacă m-ai iubit vreodată, ajută-mă acum. 

M-am dat în spate şi am lovit iarăşi uşa. De data asta 
n-am simţit opoziţia nici unei rezistenţe şi am pătruns 
înăuntru val vârtej, lovindu-mă cu tibia de canat şi căzând în 
genunchi. N-am dat drumul lanternei, însă. 

A urmat o clipă de tăcere. Cât a durat, am simţit forţe şi 
prezenţe adunându-se la un loc. În clipa aceea nimic n-a 
părut să mişte, chiar dacă, în spatele meu, în pădurea în care 
îi plăcea lui Jo să hoinărească — însoţită sau nu de mine —, 
ploaia continua să cadă şi vântul continua să şuiere, un grădi- 
nar nemilos secerând copacii morţi sau aproape morți, făcând 
treaba a zece ani amărâţi într-o singură oră turbulentă. Apoi 
uşa s-a trântit şi a început. Am văzut totul în lumina lanternei, 
pe care o aprinsesem fără să-mi dau seama măcar, însă la în- 
ceput, n-am ştiut cu precizie ce văd, în afară de distrugerea 
de către o forţă nevăzută a manufacturilor şi comorilor 
mult-iubite ale soţiei mele. 

Bucata de covor înrămată s-a smuls singură de pe perete 


şi a zburat dintr-o parte a studioului în cealaltă, cadrul negru 
din lemne de stejar făcându-se bucăţi. Capetele au sărit de pe 
corpurile păpuşilor din aranja-mentul făcut de Jo, asemeni 
unor dopuri de şampanie la o petrecere. Becul din tavan s-a 
făcut ţăndări, presărând deasupra mea bucăţi de sticlă. A 
început să sufle un vânt — unul rece —, căruia i s-a alăturat 
imediat altul mai cald, aproape încins, cu care s-a rotit într-un 
ciclon. S-au învârtit în jurul meu, imitând parcă furtuna mai 
mare de afară. 

Macheta Sarei Laughs din bibliotecă, cea care părea 
construită din scobitori şi bețe de acadele, a explodat într-un 
nor de aşchii. Lopata de caiac sprijinită de perete s-a ridicat în 
aer, a vâslit furioasă în gol, apoi s-a avântat asupra mea 
aidoma unei sulițe. M-am trântit pe burtă pe covorul verde ca 
să mă feresc şi, căzând, am simţit cioburile globului spart 
tăindu-mă în palmă. Am mai simţit încă ceva — o umflătură 
sub covor. Lopata s-a izbit de peretele din spate destul de 
tare să se rupă în două. 

Acum, banjoul la care soţia mea nu reuşise niciodată să 
înveţe să cânte s-a ridicat în aer, s-a rotit de două ori şi a scos 
o serie de note dezacordate, însă totuşi inconfundabile — 
mi-aş dori să fi fost demult, vechile vremuri încă le-ascult. 
Suita s-a încheiat printr-un BLONG! spart, care a rupt toate 
cele cinci corzi. Banjoul s-a mai rotit a treia oară, fierul 
sclipitor de pe gâtul lui aruncând dâre de lumină pe pereţi, 
după care s-a lovit serios de podea, burduful spărgându-se şi 
cheile rupându-se asemenea unor dinţi. 

Sunetul aerului mişcându-se a început iarăşi să —cum 
altfel să exprim asta? — să se focalizeze cumva, până ce n-a 
mai fost sunetul aerului, ci sunet de voci — voci gâfâite, 
nepământene, pline de furie. Ar fi strigat dacă ar fi avut corzi 
vocale cu care să strige. Aerul prăfos se învârtejea în 
fasciculul lanternei mele, alcătuind forme spiralate care 
dansau împreună, apoi se separau din nou. Pentru doar o 
singură clipă, am auzit vocea mărâită, spartă de fumat a 
Sarei: 

— Pleac' d-aci, curvă! Să pleci d-aci! Aiasta nu-i 


treaba... 

Apoi o bufnitură fără substanţă, ciudată, de parcă s-ar fi 
lovit aerul de aer. Aceasta a fost urmată de-un țipăt grăbit ca 
printr-un tunel de vânt pe care l-am recunoscut: îl mai 
auzisem în toiul nopţii. Striga Jo. Sara îi făcea rău, Sara o 
împingea pentru că încerca să intervină, iar Jo striga. 

— Nu! am urlat eu, ridicându-mă în picioare. Las-o în 
pace! Las-o în pace! 

Am înaintat în încăpere, legănând lanterna înaintea 
ochilor, ca şi când aş fi putut-o alunga cu ea. Sticle sigilate au 
început să zboare pe lângă mine — unele conţinând flori 
uscate, unele, ciuperci segmentate cu grijă, unele, plante de 
pădure. S-au spart de peretele din spate cu un sunet fragil de 
xilofon. Nici una nu m-a nimerit; a fost ca şi când o mână 
nevăzută le-ar fi ghidat într-o altă parte. 

Apoi s-a ridicat în aer pupitrul lui Jo. Trebuie să fi cântărit 
cel puţin o sută optzeci de kilograme cu sertarele atât de 
pline cum erau, însă a plutit ca o pană, înclinându-se mai întâi 
într-o parte şi apoi în cealaltă, contra curenților de aer. 

Jo a strigat din nou, de data aceasta de mânie mai 
degrabă decât de durere, iar eu m-am împleticit în spate spre 
uşa închisă, încercat de sentimentul că fusesem golit pe 
dinăuntru. Sara nu era singura care putea fura energia celor 
vii, se părea. O materie albă, spermoasă — ectoplasmă, bă- 
nuiesc — s-a vărsat din sertăraşele pupitrului într-o duzină de 
pârâiaşe mici, iar pupitrul s-a avântat brusc spre celălalt 
capăt al încăperii. A zburat aproape prea repede ca ochii mei 
să-l poată urmări. Oricine ar fi stat în calea lui ar fi fost stâlcit 
de-a binelea. S-a auzit un țipăt pătrunzător de protest şi 
agonie — Sara de data asta, ştiam sigur că ea era — şi apoi 
pupitrul s-a izbit de perete, spărgându-l şi lăsând ploaia şi 
vântul să intre înăuntru. Partea mobilă de deasupra se 
desprinsese din balamale şi atârna asemenea unei limbi 
rupte. Toate sertarele au ţâşnit afară. Mosoare de aţă, scuturi 
cu fire de tors, cărţi de identificare a florei/faunei şi ghiduri 
forestiere, degetare, carneţele, andrele, Magic Markere 
uscate — lânăşiţele pământeşti ale lui Jo, le-ar fi numit Ki. Au 


zburat în toate direcţiile asemeni unor oase şi a unor bucăţi 
de păr împrăştiate cu cruzime dintr-un sicriu deshumat. 
— Opreşte-te, am croncănit. Opriţi-vă amândouă. Ajunge. 
Însă nu era nevoia să le spun asta. Cu excepţia răpăitului 
furios al furtunii, eram singur în ruinele studioului soţiei mele. 
Bătălia se încheiase. Cel puţin pentru moment. 


Am îngenuncheat şi am îndoit în două covorul verde de 
iută, ascunzând cu grijă în pliu cât de mult am putut din 
cioburile becului. Sub el se afla un chepeng ce dădea într-o 
zonă de depozitare triunghiulară creată de terenul ce cobora 
în pantă către lac. Umflătura pe care o simţisem era una 
dintre balamalele chepengului. Ştiam de spaţiul acesta şi 
voisem să caut în el bufniţele. Apoi începuseră lucrurile să 
evolueze şi uitasem. 

În chepeng era montat un inel. L-am apucat, 
aşteptându-mă şi de data asta la o forţă de rezistenţă, însă 
acesta s-a dat cu uşurinţă pe spate. Mirosul care a exalat 
dinăuntru m-a împietrit în mişcare. Nu era miros fetid de 
putrefacție, cel puţin nu la început, ci de Red — parfumul 
preferat al lui Jo. A plutit în jurul meu preţ de-o clipă şi apoi a 
dispărut. Ce l-a înlocuit a fost mirosul de ploaie, de rădăcini şi 
de pământ ud. Nu era plăcut, dar simţisem mirosuri cu mult 
mai rele lângă lac, în apropierea mesteacănului ăluia 
blestemat. 

Am îndreptat fascicolul lanternei în josul celor trei trepte 
abrupte. Am întrevăzut o formă pătrată care s-a dovedit a fi o 
toaletă veche — îmi aminteam vag că Bill şi cu Kenny Auster 
o puseseră acolo jos prin 1990 sau '91. Erau câteva cutii din 
fier — sertare de fişier, de fapt — înfăşurate în folie de plastic 
şi stivuite direct pe podea. Discuri vechi şi hârtii. Un casetofon 
cu opt capete de înregistrare într-o pungă din plastic. Lângă 
el, într-o altă pungă, un aparat video vechi. Şi într-un colţ... 

M-am aşezat jos, mi-am întins picioarele şi am simţit 
ceva atingându-mă la glezna pe care o sucisem în lac. Am 
îndreptat lanterna între genunchi şi, pentru o clipă, am văzut 


un puşti negru. Nu acela care se înecase în lac însă — acesta 
era mai în vârstă şi apreciabil mai înalt. Doisprezece ani, 
poate paisprezece. Băiatul înecat nu avusese mai mult de opt 
ani. 

Acesta şi-a dezgolit spre mine dinţii şi a sâsâit ca o 
pisică. In ochi nu avea pupile; asemeni celor ai băiatului din 
lac, ochii lui erau în întregime albi, aidoma ochilor unei statui. 
Şi scutura din cap. Nu veni aici jos, omule alb. Lasă morții 
să se odihnească în pace. 

— Dar tu nu eşti în pace, am spus şi i-am îndreptat 
lanterna direct spre faţă. Am văzut pentru o clipă o arătare cu 
adevărat hidoasă. Am văzut prin el, dar am putut vedea şi în 
el: rămăşiţele putrede ale limbii în gură, ochii din orbite, 
creierul fermentând asemenea unui ou stricat în coaja 
craniului lui. Apoi a dispărut şi n-a mai rămas altceva decât 
una dintre spiralele acelea de praf stârnit. 

Am coborât, ţinând lanterna ridicată. Sub ea, năvoade de 
umbre se legănau şi păreau că se întind spre mine. 


Spaţiul de depozitare (nu era de fapt decât o strâmtoare 
prin care puteai doar să te târăşti) fusese podit cu bucăţi de 
lemn, doar ca lucrurile să nu stea direct pe pământ. Apa 
curgea acum într-un râu continuu şi se erodase destul pământ 
să facă şi din înaintarea târâş o treabă nesigură. Mirosul de 
parfum dispăruse complet. Ce-l înlocuise era mirosul greu de 
mâl şi — deşi greu de explicat, cred, însă era prezent — izul 
palid, înăbuşit de cenuşă şi foc. Am văzut aproape imediat 
ceea ce căutam. Bufniţele comandate prin poştă de Jo, cele a 
căror livrare o supraveghease ea însăşi în noiembrie a lui 
1993, se aflau în colţul nordic, unde mai erau doar vreo 
şaizeci de centimetri între podea şi tavan. Oribile, da' păreau 
adevărate, spusese Bill, şi chiar aşa era: în lumina sclipitoare 
a lanternei arătau ca nişte păsări mai întâi strânse în cârpe, 
apoi sufocate în pungi de plastic. Ochii lor erau două 
verighete sclipitoare încercuind două pupile mari şi negre. 
Penele lor din plastic erau vopsite în verdele întunecat al 


acelor de pin, pântecele într-o nuanţă de alb-portocaliu 
murdar. M-am târât către ele peste bucăţile de lemn 
lipăitoare, schimbătoare, de pe jos, strălucirea lanternei 
săltând înainte şi înapoi între ele, încercând să nu mă-ntreb 
dacă nu cumva era în spatele meu băiatul, urmărindu-mă 
şontâcăit. Când am ajuns la bufniţe, am ridicat capul fără să 
mă gândesc şi m-am lovit de izolaţia de sub podeaua 
studioului. Bate o dată pentru da, de două ori pentru nu, 
cretinule, mi-am spus. 

Mi-am înfundat degetele în plasticul în care erau 
înfăşurate bufniţele şi le-am tras către mine. Voiam să ies de 
acolo. Senzaţia apei care curgea chiar pe sub mine era bizară 
şi neplăcută. La fel era şi mirosul de foc, care părea acum mai 
puternic, în pofida umezelii. Dacă ardea studioul? Dacă-i 
dăduse Sara cumva foc? Urma să mă prăjesc aici jos chiar în 
vreme ce scurgerea mâloasă a furtunii îmi înmuia picioarele şi 
burta. 

Una dintre bufniţe era pusă pe-un stativ din plastic, am 
observat — ca să o poţi aşeza bine pe estacadă sau pe 
verandă, iubire — dar stativul pe care ar fi trebuit să stea 
cealaltă dispăruse. Am mers cu spatele către chepeng, ţinând 
lanterna într-o mână şi trăgând sacul din plastic cu bufniţe cu 
cealaltă, crispându-mă de fiecare dată când tunetul bubuia 
deasupra mea. Am reuşit să parcurg doar puţin drum înainte 
ca banda adezivă udă să cedeze. Bufnița fără stativ s-a 
înclinat încet către mine, ochii ei negri-aurii uitându-se ţintă, 
voraci, într-ai mei. 

Un vârtej de aer. O suflare vagă, confortantă, de parfum 
Red. Am tras bufnița afară de moţul sub formă de corn ce-i 
creştea din frunte şi am întors-o cu susul în jos. Unde fusese 
cândva lipită de stativul din plastic erau acum doar două icuri 
între care era un spaţiu gol. În gaura aceea se afla o cutie 
mică din tinichea, o cutie pe care am recunoscut-o chiar 
înainte să întind mâna în burta bufniței şi s-o scot afară. Am 
îndreptat lanterna spre capacul ei, ştiind ce urma să văd: 
NIMICURILE LUI JO, imprimat cu un scris învechit, aurit. Găsise 
cutia într-un anticariat de ţară pe undeva. 


M-am uitat la ea, inima bătându-mi tare în piept. Tunetul 
bubuia pe cer. Chepengul stătea deschis, însă uitasem să mai 
urc prin el. Uitasem de toate în afară de cutia din tinichea pe 
care o ţineam în mâini, o cutie cam de mărimea unei cutii 
pentru trabucuri, însă nu chiar atât de adâncă. Mi-am întins 
palma peste capac şi i l-am scos. 

lnăuntru era un amestec de hârtii împăturite deasupra a 
două carneţele de genul celor cu spirală, de care folosesc şi 
eu pentru notițe şi liste cu personaje. Acestea fuseseră 
strânse la un loc cu o bandă elastică. Deasupra de tot se afla 
un pătrat negru, sclipitor. Până să-l ridic şi să-l apropii de 
lanternă, nu mi-am dat seama că e negativul unui instanta- 
neu fotografic. 

Ca o fantomă, inversată şi vag portocalie, am văzut-o pe 
Jo în costumul ei de baie gri din două piese. Stătea pe plută 
cu mâinile după cap. 

— Jo, am spus, şi apoi n-am mai putut spune nimic. Gâtul 
mi se închisese din cauza lacrimilor. Am ţinut negativul în 
mână pentru o clipă, nevrând să pierd contactul cu el, apoi 
l-am aşezat la loc în cutie, alături de hârtii şi de carneţele. Din 
cauza acestor lucruri se întorsese ea la Sara în iulie 1994; să 
le adune la un loc şi să le ascundă cât de bine posibil. Luase 
bufniţele de pe estacadă (Frank auzise uşa de acolo 
lovindu-se de canaturi) şi le adusese aici. Aproape că o 
puteam vedea rupând stativul uneia dintre ele şi îndesându-i 
cutia din tinichea pe curul ei din plastic în sus, înfăşurându-le 
pe amândouă în folie, apoi târându-le aici jos, şi toate astea în 
vreme ce fratele ei o aştepta fumând ţigări Marlboro şi 
simțind vibraţiile. Vibraţiile negative. Mă îndoiam că voi şti 
vreodată toate motivele pentru care făcuse ea asta sau care 
fusese starea ei mentală... Insă aproape sigur crezuse că, în- 
tr-un sfârşit, voi ajunge şi eu aici jos. Altfel de ce să fi lăsat 
negativul? 

Hârtiile erau în mare parte fotocopii ale unor articole din 
Castle Rock Call şi din Weekly News, ziarul care-l precedase 
pe Call. Data era însemnată pe fiecare de mâna fermă şi 
ordonată a soţiei mele. Cel mai vechi articol era din 1865 şi 


purta titlul ÎNCĂ UNUL ÎNTORS CU BINE ACASĂ. Cel care se 
întorsese fusese Jared Devore, în vârstă de treizeci şi doi de 
ani. Am înţeles dintr-o dată unul dintre lucrurile care mă 
neliniştiseră: generaţiile care nu păreau să se potrivească. Un 
cântec de-al Sarei Tidwell mi-a venit în minte pe când 
stăteam acolo pe podea cu lanterna îndreptată înspre 
articolul ăla bătrân. Era cântecelul care spunea: O fac 
bătrânii şi-o fac şi tinerii/ lar bătrânii le-arată tinerilor ce 
trebuie să facă... 

Pe când apăreau Sara and the Red-Tops în Districtul 
Castle şi se stabileau în ceea ce a ajuns să fie cunoscută ca 
Pajiştea Tidwell, Jared Devore trebuie să fi avut şaizeci şi 
şapte sau opt. Bătrân, dar încă în putere. Veteran al 
Războiului Civil. Genul de bătrân de la care tinerii să aibă ce 
învăţa. lar cântecul Sarei avea dreptate — bătrânii le-arată 
tinerilor ce trebuie să facă. 

Ce făcuseră ei, mai exact? 

Articolele despre Sara and the Red-Tops nu spuneau 
nimic. Le-am scanat doar cu privirea, oricum, însă tonul 
general m-a frapat, chiar şi aşa. L-aş descrie ca un inepuizabil 
dispreţ nativ. Cei de la Red-Tops erau "ciorile noastre din 
Sud" şi "negroteii noştri cântători". Sara însăşi era "un 
exemplar minunat de negroteie cu nas lat, buze pline şi 
sprâncene nobile", care îi "fascina pe localnici, bărbaţi şi 
femei deopotrivă, cu buna ei dispoziţie animalică, zâmbetul 
luminos şi râsetul răguşit". 

Acestea erau, Dumnezeu să ne aibă-n pază şi să ne 
salveze, cronici muzicale. Cronici din acelea bune, dacă nu vă 
deranjează să vi se spună că deţineţi un gust artistic prăfuit. 

Le-am frunzărit în grabă, căutând orice despre 
circumstanţele în care plecaseră "ciorile noastre din Sud". Nu 
am găsit nimic. Ce am găsit în schimb a fost un articol din 
Call marcat 19 iulie (du-te în jos la nouăsprezece, mi-am 
spus) 1933. Titlul spunea UN ÎNGRIJITOR ŞI GHID VETERAN NU 
ŞI-A PUTUT SALVA FIICA. Potrivit articolului, Fred Dean se 
lupta cu focurile în partea de est a TR-ului împreună cu alţi 
două sute de bărbaţi când vântul s-a schimbat brusc, 


amenințând capătul nordic al lacului, care fusese până atunci 
considerat dincolo de orice pericol. La vremea aceea, o 
mulţime de localnici întreţineau acolo refugii pentru pescuit şi 
vânat (atâta lucru ştiam şi eu). Aşezarea avea un magazin 
general şi chiar un nume, Halo Bay. Soţia lui Fred, Hilda, se 
afla acolo cu gemenii lor, William şi Carla, în vârstă de trei 
ani, atunci când soţul ei era plecat să înghită fum. Destul de 
multe alte soţii şi copii se mai aflau şi ei în Halo Bay. 

Focul se răspândise repede când se schimbase vântul, 
spunea ziarul — "asemenea unor explozii în lanţ". A trecut de 
singura barieră construită de oameni împotriva lui în direcţia 
aceea şi s-a îndreptat spre capătul celălalt al lacului. In Halo 
Bay nu se afla nici un bărbat care să preia conducerea şi apa- 
rent nici o femeie capabilă sau dornică s-o facă ea. Au intrat 
în panică în schimb, alergând să-şi umple maşinile cu copii şi 
lucruri din case, gâtuind cu maşinile singurul drum de ieşire. 
Într-un târziu, una dintre maşinile sau camionetele vechi s-a 
stricat şi, când focul duduia tot mai aproape, alergând prin 
pădurea ce nu mai văzuse ploaia de la sfârşitul lui aprilie, 
femeile care aşteptaseră descoperiseră că le e blocată calea 
de ieşire. 

Pompierii voluntari veniseră la timp în ajutor, însă când a 
ajuns Fred Dean la soţia sa, care făcea parte dintr-o echipă de 
femei ce încercau să scoată din drum un Ford înţesat ochi cu 
lucruri, a descoperit un lucru îngrozitor. Billy zăcea pe 
podeaua de la picioarele banchetei din spate a maşinii, 
dormea dus, însă Carla lipsea. Hilda îi pusese pe amândoi 
înăuntru, sigur că da — se aflau pe bancheta din spate, 
ţinându-se de mână aşa cum făceau mereu. Dar la un 
moment dat, după ce fratele ei se târâse pe podea şi aţipise, 
şi în vreme ce Hilda mai îndesa câteva lucruri în portbagaj, 
Carla trebuie să-şi fi amintit de o jucărie sau de o păpuşă şi să 
se fi întors la căsuţă să o ia. Atunci când făcea asta, mama 
urcase în bătrânul lor DeSoto şi plecase fără să se mai uite în 
spate la copii. Carla Dean se afla fie încă în căsuţa din Halo 
Bay, fie o luase pe jos de-a lungul drumului. In ambele cazuri, 
focul avea s-o doboare. 


Drumul era prea îngust să întorci maşina şi prea 
aglomerat să pleci la drum cu una dintre cele îndreptate în 
direcţia bună din cauza unor accidente. Aşa că Fred Dean, cât 
era el de erou, a luat-o la fugă spre orizontul înnegrit de fum, 
unde începuseră deja să se întrevadă panglici de-un por- 
tocaliu-luminos. Focul purtat de vânt se opintise şi o luase la 
goană în întâmpinarea lui ca o iubită. 

Am îngenuncheat pe podea, citind acestea la lumina 
lanternei şi, dintr-o dată, mirosul de foc şi de ars s-a 
intensificat. Am tuşit... apoi tusea mi-a fost înecată de gustul 
feros al apei de lac pe care l-am simţit în gură şi în gât. Încă o 
dată, de data aceasta stând îngenuncheat în spaţiul pentru 
depozitare de sub studioul soţiei mele, m-am simţit ca şi când 
tocmai mă înecam. Încă o dată, m-am aplecat înainte şi am 
vomitat, nimic altceva decât puţină salivă. M-am întors şi am 
văzut lacul. Cufundarii ţipau pe suprafaţa lui ceţoasă, 
croindu-şi drum către mine în şir indian, lovind apa cu aripile. 
Albastrul cerului fusese maculat. In aer mirosea a cenuşă şi a 
praf de puşcă. Funinginea începuse să cadă alene din cer. 
Latura estică a lui Dark Score era cuprinsă de flăcări, iar eu 
auzeam din când în când trosnete înfundate când explodau 
copacii putrezi. Sunau ca nişte detonări la adâncime. 

M-am uitat în jos, vrând să scap din viziunea aceasta, 
ştiind că într-o clipă sau două nu va mai fi doar o viziune 
depărtată, ci un lucru real, cum fusese excursia mea cu Kyra 
la Bâlciul Fryeburg. În loc de o bufniţă din plastic cu ochi 
împrejmuiţi de un cerc auriu, mă uitam la o fetiţă cu ochi 
de-un albastru-deschis. Şedea pe o masă pentru picnic, în- 
tinzând braţele ei grăsulii şi plângând. Am văzut-o la fel de 
limpede cum îmi vedeam propria faţă în oglindă, în fiecare 
dimineaţă când mă bărbieream. Am observat că avea cam 

vârsta lui Kyra, dar e mult mai rotofeie, iar părul i-e 
negru în loc de blond. Părul ei are nuanţa pe care o va 
avea părul fratelui ei înainte să înceapă să încărunțească 
în vara imposibil de îndepărtată a anului 1998, un an pe 
care ea nu-l va vedea dacă n-o scoate nimeni din infernul 
ăsta. E îmbrăcată într-o rochiță albă şi poartă şosete roşii 


şi-şi ține braţele ridicate înainte, strigând tati, tati. 

Dau să pornesc spre ea şi mă izbeşte un val compact 
de căldură care mă dezintegrează pentru o clipă — eu sunt 
fantoma aici, îmi dau seama, iar Fred Dean tocmai a fugit 
prin mine. Tati, strigă ea, dar spre el, nu spre mine. Tati! 
şi-l îmbrățişează, nepăsânau-i de funinginea care-i 
murdăreşte rochita şi fata grăsulie atunci când el o sărută 
şi începe să cadă şi mai multă funingine, iar cufundarii îşi 
croiesc drum către mal lovind apa cu aripile, părând că 
plâng într-un țipăt ascuţit de lamentare. 

Tati vine focu'! strigă ea, pe când el o aşază în braţe. 

Ştiu, fii curajoasă, spune el. O să fie bine, scumpete, dar 
trebuie să fii curajoasă. 

Focul nu mai vine; a venit deja. Întreaga parte de est a 
Halo Bay e cuprinsă de flăcări, iar acum acestea se 
îndreptă pe direcţia lor, înghițind una câte una micile 
cabane în care bărbaţilor le plăcea să zacă beți în timpul 
sezonului de vânătoare sau al celui de pescuit. In spatele 
casei lui Al LeRoux, rufele pe care Marguerit le-a atârnat la 
uscat în acea dimineaţă ard în flăcări, pantaloni şi rochii şi 
lenjerie intimă arzând pe fire care ele însele sunt acum 
dâre de foc. Frunze şi bucăți de coajă de copac cad ca o 
ploaie; un tăciune aprins o atinge pe Carla pe gât şi ea 
strigă de durere. Fred îl înlătură cu o lovitură de palmă în 
timp ce o duce în brațe în josul pantei către apă. 

N-o face! strig eu. Ştiu că tot ce se întâmplă e dincolo 
de puterile mele de intervenție, însă eu tot strig la el, tot 
încerc să intervin cumva. Luptă-te cu impulsul! Pentru 
numele lui Christos, luptă-te cu el! 

Tati, cine e nenea? întreabă Carla şi arată spre mine 
chiar atunci când acoperişul cu şindrilă verde al casei Dean 
ia foc. 

Fred se uită spre locul pe care-l arată ea şi pe chipul 
lui citesc un spasm de vinovăție. Ştie ce face, ăsta-i cel 
mai cumplit lucru — adânc înlăuntrul lui ştie cu precizie ce 
are de făcut aici în Halo Bay unde se termină Strada. Știe 
şi se teme că-l va vedea cineva făcând-o. Insă nu observă 


pe nimeni. 

Sau poate că observă? Pentru o clipă, ochii i se lărgesc 
ca şi când chiar întrevede ceva — o spirală dansantă de 
aer, poate. Sau să mă simtă oare? Asta să fie? Simte el 
cumva o boare răcoroasă în toată căldura asta? O boare 
care seamănă cu nişte mâini ce protestează, nişte mâini ce 
l-ar opri dacă ar avea doar substanţă? Apoi întoarce capul; 
apoi intră anevoie în apă lângă ciontul de estacadă al casei 
Dean. 

Fred! strig eu. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, 
uită-te la ea! Crezi că soţia ta a îmbrăcat-o din greşeală într-o 
rochiţă din mătase albă? Ţi se pare că-i o rochie în care-ţi 
trimiţi copilul la joacă? Tati, de ce intlăm în apă? întreabă ea. 

Ca să scăpăm de foc, scumpete. 

Tati, nu ştiu să înot! 

Nici n-o să trebuiască să înoţi, fi răspunde el şi ce mai 
fior mă străbate la auzul acestor vorbe. Fiindcă nu-i o 
minciună — nu va fi nevoie să înoate, nici acum, şi 
niciodată. Şi, într-un sfârşit, metoda lui Fred va fi mult mai 
milostivă decât a lui Normal Auster atunci când îi vine lui 
rândul — mai milostivă decât pompa rapace, decât zecile 
de litri de apă înghețată. 

Rochita albă pluteşte în jurul ei aidoma unei flori de 
crin. Şosetele ei roşii tremură în apă. Se prinde puternic cu 
brațele de gâtul lui şi acum se află între cufundarii puşi pe 
goană; cufundarii plesnesc apa cu aripile lor puternice, 
iscând valuri groase de spumă şi holbându-se la bărbat şi 
la fetiță cu ochii lor roşii, aiuritori. Aerul e plin de fum şi 
cerul nu se mai vede. Mă impleticesc pe urmele lor, păşind 
în lac — simt răceala apei, chiar dacă trecerea mea nu 
ridică nici un val şi nici nu stropesc în jur. Marginile de est 
şi de nord ale lacului sunt acum amândouă cuprinse de foc 
— ne înconjoară acum o semilună arzândă, iar Fred Dean 
calcă mai departe apa împreună cu fiica lui, ducând-o în 
brațe parcă pentru un ritual de botez. Şi totuşi îşi spune că 
încearcă să o salveze, doar să o salveze, exact aşa cum tot 
restul vieţii Hilda îşi va spune că fetița s-a aventurat înapoi 


în cabană să-şi ia o jucărie, că n-a fost lăsată intenţionat în 
urmă, lăsată îmbrăcată în rochita albă şi şosetele roşii să 
fie găsită de tatăl ei, care a făcut cândva ceva abominabil. 
Acesta e trecutul, acesta e Tărâmul de Odinioară, iar aici, 
păcatele taților sunt transmise copiilor, chiar şi până la a 
şaptea generație, care încă n-a sosit. 

O duce la apă şi mai adâncă şi ea începe să strige. 
Strigătele ei se împletesc cu strigătele cufunaarilor până 
ce el le pune capăt cu un sărut pe gura ei înspăimântată. 

Te iubesc, tati o iubeşte pe scumpetea lui, spune el, şi 
apoi o coboară. Este, deci, un botez cu scufundare 
completă, doar că nu se aude nici un cor cântând de pe 
mal "Hai să ne adunăm la rău" şi nimeni nu strigă Aleluia! 
şi el nu-i dă voie să iasă la suprafață. Fetița se luptă furios 
în floarea albă-deschis a rochiței sale de sacrificiu şi, după 
o clipă, el nu mai suportă s-o vadă; se uită de-a lungul 
lacului, în schimb, către vest, acolo unde focul încă n-a 
ajuns (şi nu va ajunge niciodată), către vest, unde cerul 
încă e albastru. Funinginea se cerne în jurul lui asemenea 
unei ploi negre şi lacrimile îi curg din ochi şi, în timp ce ea 
se luptă furios sub apăsarea mâinilor lui, încercând să 
scape de priza lui sufocantă, el îşi spune: A fost un 
accident, doar un accident îngrozitor, am dus-o la lac pentru 
ca era singurul loc unde o puteam duce, singurul loc rămas 
sigur, iar ea a intrat în panică, a început să se agite, era toată 
udă şi alunecoasă şi am scăpat-o şi n-am mai putut-o prinde 
deloc şi apoi... 

Uit că sunt o fantomă. Strig: "Kia! Rezistă, Ki!" şi intru 
sub apă. Mă întind după ea, îi văd fața îngrozită, ochii ei 
albaştri holbați, bobocul ei de gură care lasă să iasă un 
şirag de bule spre suprafaţă, unde Fred stă în apă până la 
gât, ținând-o dedesubt în vreme ce-și spune întruna că în- 
cearcă să o salveze, că e singura cale, că încearcă să o sal- 
veze, că e singura cale. Mă întind după ea, iarăşi şi iarăşi 
mă întind după ea, după copilul meu, după fiica mea, după 
Kia a mea (toți sunt Kia, băieții la fel ca şi fetele, toți sunt 
fiica mea) şi de fiecare dată brațele mele trec prin ea. Mai 


rău — oh, cu mult mai rău — e că acum şi ea se întinde 
către "mine", brațele ei cu pielea încrețită plutind înainte, 
implorând să fie salvată. Mâinile ei apucătoare se topesc 
prin mine. Nu ne putem atinge, fiindcă acum eu sunt 
fantoma. Eu sunt fantoma şi, pe măsură ce zbaterile ei 
slăbesc, îmi dau seama că nu pot nu pot oh nu 

puteam respira — mă înecam. 

M-am îndoit de spate, am deschis gura şi de data 
aceasta a curs un şuvoi mare de apă de lac, îmbăind bufniţele 
din plastic care zăceau pe podea lângă genunchii mei. Am 
strâns cutia cu NIMICURILE LUI JO la piept, nedorind să se ude 
conţinutul ei şi mişcarea mi-a mai declanşat un acces de 
vomă. De data aceasta mi-a curs apă rece şi pe nas, nu 
numai pe gură. Am inspirat o dată profund, apoi am expirat, 
tuşind. 

— Trebuie să se termine odată, am spus, dar desigur că 
acesta era sfârşitul, într-un fel sau altul. Fiindcă Kyra era 
ultima rămasă. 

Am urcat scările către studio şi m-am aşezat pe podeaua 
acoperită cu de toate ca să-mi recapăt suflul. Afară, tunetul a 
bubuit şi ploaia a continuat să cadă, însă eu credeam că 
punctul culminant de furie al furtunii trecuse. Sau poate că nu 
făceam decât să sper asta. 

M-am odihnit cu picioarele atârnând prin gaura 
chepengului — nu mai era nici o fantomă aici care să mă 
atingă pe glezne, nu ştiu de unde ştiam asta, dar o ştiam — şi 
am desfăcut banda elastică ce ţinea carneţelele la un loc. 
L-am deschis pe primul, l-am frunzărit şi am observat că era 
aproape plin cu scrisul de mână al lui Jo şi cu câteva pagini 
dactilografiate împăturite (corp de literă Courier, desigur), la 
un singur spaţiu: roadele tuturor acelor drumuri clandestine 
spre TR între anii 1993 şi 1994. Notaţii fragmentare, în mare 
parte, şi transcrieri de pe nişte casete care s-ar putea să mai 
fie încă pe undeva pe sub mine, în spaţiul pentru depozitare. 
Puse bine la păstrare împreună cu aparatul video sau cu 
casetofonul cu opt capete de înregistrare, poate. Insă nu 
aveam nevoie de ele. Când avea să vină momentul — dacă 


avea să vină momentul — eram convins că voi găsi mare 
parte din poveste în aceste pagini. Ce se întâmplase, cine o 
făcuse, cum fusese muşamalizată. Chiar acum, nu-mi păsa de 
asta. Acum nu voiam decât să mă asigur că Kyra era în 
siguranţă şi că avea să rămână aşa. Şi nu era decât un singur 
fel de-a face asta. 

Zaci în pace. 

Am încercat să pun banda elastică înapoi peste carnetele 
şi acela pe care nu-l inspectasem încă mi-a scăpat din mâna 
udă şi a căzut pe jos. Din el a ieşit o bucată de hârtie verde. 
Am ridicat-o şi am văzut acestea: 


i De em e Me? 
E m, 
Dei Hys i 
n tery daske b. ag 
$ 4 
iz, a PE ersi Acte $ is 
Siimuuttla o Emea Arma me 


DrK? , ua ann SAFET AoE D 


Pentru un moment am ieşit din starea aceea ciudată şi 
ascuțită de conştientizare în care mă aflasem; lumea a căzut 
la loc în matricea ei obişnuită. Însă culorile erau încă tot prea 
puternice, cumva, obiectele erau tot prea apăsat de 
prezente. M-am simțit ca un infanterist, iluminat brusc de-o 
sclipire albă, atotcuprinzătoare, din aceea care scoate totul la 
iveală. 

Strămoşii din partea tatălui se trăgeau din The Neck, 
măcar în privința asta avusesem dreptate; străbunicul, 
potrivit celor scrise aici, era James Noonan şi nu s-a căcat 
niciodată în aceeaşi hazna cu Jared Devore. Max Devore fie 
minţea când i-a spus asta lui Mattie... fie era prost informat... 
fie era pur şi simplu confuz, aşa cum devin deseori confuzi cei 
care ajung să treacă de optzeci de ani. Până şi un tip ca 
Devore, care-şi păstrase în mare parte luciditatea, nu avea de 
ce să fie exceptat din când în când de la această regulă. Şi 


nici măcar nu dăduse cu băţul atât de tare în baltă. Fiindcă, 
potrivit acestei micuţe schiţe, străbunicul meu avusese o soră 
mai în vârstă, Bridget. lar Bridget se căsătorise cu... Benton 
Auster. 

Degetul mi-a coborât cu un rând, la Harry Auster. Născut 
ca fiu al lui Benton şi al lui Bridget Noonan Auster, în anul 
1885. 

— lisuse Christoase, am şoptit. Bunicul lui Kenny Auster a 
fost fiul surorii străbunicului meu. lar el a fost unul dintre ei. 
Orice ar fi făcut ei, Harry Auster a fost unul dintre ei. Asta e 
legătura. 

M-am gândit la Kyra cu o teroare bruscă şi acută. Se afla 
singură în casă de aproape o oră. Cum de putusem fi atât de 
prost? Oricine ar fi putut veni cât am stat eu sub studio. Sara 
s-ar fi putut folosi de oricine să... 

Mi-am dat seama că asta nu era adevărat. Ucigaşii şi 
victimele-copii fuseseră toţi legaţi prin sânge, iar acum acest 
sânge se subţiase, râul acela aproape ajunsese să se verse în 
mare. Mai era Bill Dean, însă el păstra bine distanţa faţă de 
Sara Laughs. Mai era Kenny Auster, însă Kenny plecase 
împreună cu toată familia în Taxachusetts. lar cele mai 
apropiate rude de sânge ale lui Ki — mamă, tată, bunic — 
muriseră toate. 

Numai eu mai rămăsesem. Numai eu eram sânge din 
sângele lor. Numai eu o puteam face. Doar dacă nu cumva... 

M-am avântat înapoi spre casă cât de repede am putut, 
alunecând pe tot parcursul potecii îmbibate cu apă, disperat 
fiind să mă asigur că era bine. Nu credeam că Sara o poate 
răni singură pe Kyra, indiferent de cât de mult absorbise din 
forţa bătrânilor... ce se întâmpla însă dacă mă înşelam? 

Ce se întâmpla dacă mă înşelam? 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT 


Ki dormea profund, aşa cum o lăsasem, pe-o parte, cu 
căţeluşul ei din pluş cuibărit sub bărbie. O pătase pe gât, însă 


eu nu aveam inima să i-l iau. În spatele ei, la stânga, prin uşa 
deschisă de la baie, auzeam pic-poc- -pic-ul egal al apei 
căzând din robinet în cadă. Aerul rece sufla în jurul meu 
într-un vârtej mătăsos, mângâindu-mă pe obraji, iscându-mi 
un fior deloc neplăcut pe şira spinării. În sufragerie, clopoţelul 
lui Bunter a sunat o dată, vag. 

Incă-i caldă apa, dulceaţă, a şoptit Sara. Fii prietenul 
ei, fii tăticul ei. Dă-i drumul, acum. Fă ce vreau să faci. Fă 
ce vrem amândoi să faci. 

Şi chiar voiam s-o fac, ceea ce trebuie să fi fost motivul 
pentru care încercase Jo la început să mă ţină departe de TR 
şi de Sara Laughs. Motivul pentru care făcuse un secret din 
posibila ei sarcină, de asemenea. Era ca şi când aş fi 
descoperit în interiorul meu un vampir, o creatură ce nu 
manifestă absolut nici un interes în ceea ce ea numeşte 
conştiinţă de talk- -show şi moralitate de pagină cu opinii la 
un ziar. O parte care nu voia decât s-o ducă pe Ki în baie şi 
s-o scufunde în cada plină cu apă caldă şi s-o ţină acolo, 
urmărind cum panglicile albe cu margini roşii tremură aşa 
cum tremuraseră sub apă şi rochiţa albă şi şosetele roşii ale 
Carlei Dean, în vreme ce pădurea ardea de jur împrejurul ei şi 
a tatălui ei. O parte din mine ar fi fost foarte fericită să 
plătească şi această ultimă rată a facturii ăsteia vechi. 

— Dumnezeule scump, am murmurat, şi mi-am şters faţa 
cu o mână tremurândă. Ştie atâtea trucuri. Şi e atât dea 
dracu' de puternică. 

Uşa de la baie a încercat să se închidă în faţa mea 
înainte să pot trece prin ea, însă am împins-o de perete 
întâmpinând aproape nici o rezistenţă. Uşa dulapului pentru 
medicamente s-a deschis cu forţă, iar sticla lui s-a spart de 
perete. Lucrurile dinăuntru au început să zboare către mine, 
însă nu era un atac foarte periculos; de data aceasta, pro- 
iectilele consistau în mare parte din tuburi cu pastă de dinţi, 
periuţe pentru dinţi, sticle din plastic şi câteva inhalatoare 
Vick vechi. Vag, foarte vag, o auzeam strigând de frustrare 
când am scos dopul de pe fundul căzii şi am lăsat apa să în- 
ceapă să se scurgă, gâlgâind. Avuseseră loc destule înecuri 


pe TR pentru un singur secol, pentru Dumnezeu. Şi totuşi, 
preţ de-o clipă, am simţit o pornire incredibilă de-a pune 
dopul la loc cât apa era încă destul de adâncă să-mi 
servească scopului. In loc de asta, l-am smuls de pe lanţ şi 
l-am aruncat în josul holului. Uşa dulapului pentru 
medicamente s-a închis la loc şi tot ce mai rămăsese din 
sticlă a căzut la podea. 

— Câţi ai luat? am întrebat-o. Câţi, pe lângă Carla Dean 
şi Kenny Auster şi Kia a noastră? Doi? Trei? Cinci? De câţi ai 
nevoie ca să te simţi împăcată? 

De toți! a ţâşnit răspunsul înapoi. Şi nici nu era doar 
vocea Sarei; era şi vocea mea. Intrase în mine, se furişase 
înăuntru prin beci ca un hoţ... şi deja îmi spuneam că, chiar 
dacă era goală cada şi pompa de apă era pentru moment 
moartă, tot mai aveam la îndemână lacul. 

De toți! a strigat iarăşi vocea. De toți, dulceaţă! 

Desigur — numai toţi i-ar fi ajuns. Până atunci, Sara 
Laughs nu avea să-şi afle pacea. 

— O să te ajut să-ţi găseşti liniştea, am spus. Îţi promit 
asta. 

S-a scurs şi ultima picătură de apă din cadă... Însă mai 
era lacul, lacul era acolo dacă mă răzgândeam. Am ieşit din 
baie şi m-am uitat iarăşi la Ki. Nu se mişcase, sentimentul că 
se afla Sara aici cu mine dispăruse, clopoţelul lui Bunter 
tăcea... şi, totuşi, mă simţeam neliniştit, nu voiam s-o las sin- 
gură. Trebuia s-o fac, însă, dacă voiam să-mi termin treaba, şi 
ar fi fost bine să nu mai preget mult. Într-un sfârşit, aveau să 
ajungă aici şi poliţiştii districtuali şi cei statali, furtună sau nu, 
copaci doborâţi sau nu. 

Da, dar... 

Am intrat pe hol m-am uitat neliniştit în jur. Tunetul a 
bubuit, însă îşi mai pierduse din tonul ultimativ. La fel şi 
vântul. Ce nu se reducea era senzaţia că mă urmăreşte 
cineva, cineva care nu era Sara. Am rămas în loc încă o clipă 
sau două, încercând să-mi spun că nu e altceva decât sfâ- 
râitul creierului meu supraîncins, apoi am păşit pe hol către 
ieşirea din casă. 


Am deschis uşa de la verandă... apoi m-am uitat iarăşi 
atent în jur, ca şi când m-aş fi aşteptat să văd ceva sau pe 
cineva pândind de dincolo de bibliotecă. O Arătare, poate. 
Ceva ce încă-şi voia înapoi cartea de omorât timpul. Insă 
eram ultima Arătare rămasă, cel puţin în partea asta de lume, 
şi singura mişcare pe care am văzut-o a fost a umbrelor vălu- 
rite ale şiroaielor de apă ce se scurgeau pe ferestre. Ploua 
încă destul de tare să mă ude leoarcă din nou când am 
traversat veranda către parcare, însă eu n-am băgat de 
seamă asta. Tocmai fusesem alături de-o fetiţă când aceasta 
se înecase, aproape că mă înecasem şi eu nu cu mult timp în 
urmă, iar ploaia nu avea să mă oprească să fac ce aveam de 
făcut. Am ridicat creanga ce-mi îndoise capota maşinii, am 
aruncat-o, şi am deschis portiera din spate a Chevy-ului. 

Lucrurile pe care le cumpărasem de la Slips 'n Greens se 
aflau încă pe bancheta din spate, se aflau încă în plasa din 
pânză pe care mi-o dăduse Lila Proulx. Mistria şi cuțitul de 
grădinărit erau vizibile, însă al treilea obiect se afla într-o 
pungă din plastic. Vrei să-ţi pun asta într-o altă pungă? mă 
întrebase Lila. Mereu precaut, niciodată neplăcut, ăsta-i 
motou' meu. Şi, mai târziu, pe când dădeam să plec, îmi 
vorbise despre câinele lui Kenny, Afină, care fugea după 
pescăruşi şi izbucnise într-un râset sănătos, din tot sufletul. 
Ochii nu-i râseseră, însă. Poate că aşa-i diferenţiezi pe 
marţieni de pământeni — marţienii nu pot niciodată să râdă 
cu ochii. 

Am văzut cadoul de la Rommie şi George zăcând pe 
scaunul din faţă: Stenomask-ul pe care-l confundasem la 
început cu masca de oxigen a lui Devore. Atunci şi-au deschis 
gurile şi băieţii din subsol — au murmurat, cel puţin — şi 
m-am aplecat înainte să apuc masca de cureluşa ei elastică, 
fără să am cea mai mică idee de ce făceam asta. Am 
aruncat-o în plasă, am trântit portiera, apoi am pornit în jos 
pe scările din traverse de cale ferată către lac. Pe drum, 
m-am oprit să mă uit sub estacadă, unde ţinuserăm mereu 
câteva unelte. Nu era nici un târnăcop, dar am luat o sapă 
care părea în stare să reziste la puţină muncă. Apoi, pentru 


ceea ce am crezut că va fi ultima dată, mi-am urmat cursul vi- 
sului în josul Străzii. Nu aveam nevoie să-mi arate Jo locul; 
Doamna Verde mi-l arătase în tot acest timp. Şi chiar dacă nu 
mi l-ar fi arătat, chiar dacă Sara Tidwell n-ar fi puţit de să-ţi 
cadă nasul, cred că tot aş fi ştiut unde e. Cred că aş fi fost 
condus într-acolo de propria mea inimă bântuită. 


Între mine şi locul unde fruntea cenuşie a stâncii păzea 
poteca se afla un bărbat şi, oprindu-mă pe ultima traversă, 
m-a salutat pe-o voce aspră ce-o cunoşteam mult prea bine. 

— la zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva? 

Stătea pe Stradă în ploaia grea, însă echipamentul lui de 
tăietor de lemne — pantaloni verzi din flanelă, cămaşă 
cadrilată din lână — şi cascheta sa de un albastru-spălăcit de 
la un costum al Armatei Unioniste erau uscate, fiindcă ploaia 
cădea prin el şi nu pe el. Părea consistent, însă nu era mai 
real ca Sara însăşi. Păşind în jos pe potecă să-l înfrunt, mi-am 
reamintit de lucrul asta, însă inima continua să-mi alerge din 
ce în ce mai repede, bubuindu-mi în piept asemeni unui 
ciocan învelit în cârpe. 

Era îmbrăcat în hainele lui Jared Devore, însă nu era 
Jared Devore. Era strănepotul lui Jared, Max, cel care-şi 
începuse cariera furând o sanie şi şi-o sfârşise 
sinucigându-se... dar nu înainte să pună la cale crima nurorii 
sale, cea care avusese temeritatea de a-i refuza ce-şi dorise 
atât de tare. 

Am pornit către el şi el s-a mutat pe mijlocul potecii 
să-mi taie drumul. Simţeam răceala emanând din el. Ştiu 
exact ceea ce spun, exprim cât mai clar posibil ceea ce-mi 
amintesc: simţeam răceala emanând din el. Şi da, era Max 
Devore, sigur că da, dar deghizat parcă în tăietor de lemne, 
participa la o petrecere mascată şi arăta aşa cum trebuie să fi 
arătat când se născuse fiul lui, Lance. Bătrân, dar în puteri. 
Genul acela de bărbat pe care tinerii să-l ia de exemplu. lar 
acum, ca şi când gândul i-ar fi chemat, i-am văzut şi pe 
ceilalţi prinzând viaţă în spatele lui, stând în şir indian de-a 


latul potecii. Aceştia erau cei care-i stătuseră alături lui Jared 
la Bâlciul Fryeburg, iar acum ştiam cine erau unii dintre ei. 
Fred Dean, desigur, în vârstă de doar nouăsprezece ani în '01, 
înecul fiicei lui aflându-se încă la peste treizeci de ani în viitor. 
lar cel care-mi amintise de mine era Harry Auster, primul 
născut al surorii străbunicului meu. Trebuie să fi avut şaispre- 
zece ani, o vârstă la care de-abia dacă putea bea o bere, dar 
destul de mare să lucreze în pădure cu Jared. Destul de mare 
să se cace în aceeaşi hazna cu Jared. Destul de mare să 
creadă că veninul lui Jared e înţelepciune. Unul dintre ceilalţi 
şi-a întors capul şi s-a uitat în acelaşi timp răuvoitor la mine — 
mai văzusem înainte ticul acela. Unde? Apoi mi-am dat 
seama: în Magazinul Universal Lakeview. Tânărul acesta era 
tatăl răposatului Royce Merrill. Pe ceilalţi nu-i cunoşteam. ŞI 
nici nu-mi păsa de ei. 

— De noi n-o să treci, a spus Devore. Şi-a ridicat în aer 
ambele mâini. — Nici să nu te gândeşti să-ncerci. Am 
dreptate, băieţi? 

Au mârâit tăcut ceva aprobator — genul acela de 
murmur pe care-l auzi de la orice bandă de rockeri sau 
punkeri din zilele noastre — îmi închipui —, însă vocile lor 
erau îndepărtate; mai mult triste, de fapt, decât 
amenințătoare. Bărbatul îmbrăcat în hainele lui Jared Devore 
avea oarecare substanţă, poate fiindcă în timpul vieţii fusese 
un bărbat de-o vitalitate incredibilă, poate fiindcă era mort 
atât de recent, însă ceilalţi nu erau mai mult de nişte imagini 
proiectate. 

Am pornit înainte, mişcându-mă prin răceala pe care o 
emana el, mişcându-mă prin mirosul lui — aceleaşi odoruri 
stătute care-l învăluiseră când îl întâlnisem înainte aici. 

— Unde crezi că mergi? a strigat. 

— Într-o plimbare, am spus. Nu mi-o interzice nici o lege. 
Strada-i locul unde căţeluşii blânzi şi câinii răi umblă umăr la 
umăr. Chiar tu ai spus-o. 

— Nu înţelegi, a spus Max-Jared. N-o să înţelegi 
niciodată. Nu aparţii lumii ăleia. Aia a fost lumea noastră. 

M-am oprit, m-am uitat interesat la el. Timpul era scurt, 


voiam să închei cu asta... dar trebuia să ştiu şi mi se părea că 
Devore e pregătit să-mi spună totul. 

— Fă-mă să înţeleg, am spus. Convinge-mă că a fost 
vreo lume a voastră. 

M-am uitat la el, apoi la siluetele pâlpâinde, translucide 
de lângă el, hălci ceţoase de carne îngrămădite pe nişte oase 
strălucitoare. 

— Spune-mi ce aţi făcut. 

— Pe atunci totul era altfel, a spus Devore. Când ai venit 
tu aici, Noonan, puteai merge toţi cei cinci kilometri spre nord 
către Halo Bay şi să vezi doar o duzină de oameni pe Stradă. 
După Ziua Muncii se putea să nici nu vezi pe nimeni. Pe 
partea asta de lac trebuie să mergi prin tufişurile care cresc 
sălbatice şi să ocoleşti copacii căzuţi la pământ — o să fie şi 
mai mulţi după furtuna asta — şi să ai grijă la o alunecare sau 
două de teren, fiindcă în ziua de astăzi, localnicii nu mai sunt 
uniţi să ţină curăţenia cum erau înainte. Dar pe vremea 
noastră...! Pădurea era mai mare pe atunci, Noonan, 
distanţele erau mai lungi şi vecinătatea însemna ceva. Chiar 
şi viaţa însăşi, destul de des. Pe atunci asta chiar era o 
stradă. Inţelegi ce zic? 

Înţelegeam. Dacă mă uitam prin siluetele fantomatice ale 
lui Fred Dean şi Harry Auster şi ale celorlalţi, înţelegeam. 
Aceştia nu erau doar fantome; erau nişte ferestre din sticlă 
semiopacă, ce dau spre o altă epocă. Am văzut 

o după-amiază de vară din anul... 1898? Poate 1902? 
1907? Nu contează. Acum e o perioadă a anului când toate 
timpurile par identice, ca şi când s-ar fi oprit scurgerea 
vremii. Este Tărâmul de Odinioară, împărăția lui 
Când-Eram-Eu-Copil Soarele îmbăiază totul în lumina 
limpede şi aurie a unui infinit sfârşit de iulie; lacul e la fel 
de albastru ca un vis, e brodat cu un bilion de scânteieri 
ale luminii reflectate. lar Strada! larba creşte la fel de egal 
pe ea ca şi pe-o peluză şi e la fel de largă ca şi un 
bulevard. Chiar este un bulevard, observ eu, este un loc 
unde comunitatea are în totalitate conştiinţa propriei 
existente. Este principala cale de comunicare, este cablul 


principal al unei aşezări străbătută în lung şi-n lat de 
cabluri. Am simţit existența acestora încă de la început — 
chiar şi atunci când trăia Jo le-am simţit sub suprafața lu- 
crurilor, iar aici e punctul lor de pornire. Oamenii ies la 
promenadă pe Stradă, se plimbă în susul şi-n josul părţii de 
est a lacului Dark Score în grupuri mici, râzând şi 
conversând sub un cer de vară acoperit de nori, iar aici e 
locul de unde se ramifică toate cablurile. Mă uit şi-mi dau 
seama cât de tare am greşit gândindu-mă la ei ca la nişte 
marţieni, ca la nişte extratereştri cruzi şi reci. La est de 
promenada lor însorită se desfăşoară întunericul pădurii, 
poieni şi luminişuri în care poate să te aştepte orice lucru 
îngrozitor, de la un picior retezat într-un accident forestier 
şi până la o naştere eşuată şi la o mamă tânără, moartă 
înainte ca doctorul să poată ajunge de la Castle Rock în 
teleguța lui. Aceştia sunt oameni care nu au electricitate, 
nu au telefon, nu au echipă de intervenție rapidă, nu au pe 
cine altcineva să se bazeze decât unul pe celălalt şi pe un 
Dumnezeu de care unii dintre ei au început deja să se 
îndoiască. Trăiesc în pădure şi în umbra pădurii, dar în 
după-amiezile frumoase de vară, ies pe marginea lacului. 
les pe Stradă şi se uită unul la celălalt şi râd împreună şi 
apoi sunt cu adevărat pe TR — în ceea ce eu am ajuns să 
numesc zona. Nu sunt marţțieni; sunt nişte ființe mărunte 
care locuiesc la granița întunericului, doar atât. 

Văd câțiva oameni de la Warrington, bărbați îmbrăcați 
în flanele albe, două femei în rochii lungi de tenis ducând 
încă în mână rachetele. Un tip mergând pe-o bicicletă cu 
roata din față enormă face slalom printre ei. Grupul de 
rezidenți din timpul verii s-a oprit să discute cu un grup de 
bărbați din oraş, bărbații de departe vor să ştie dacă pot 
juca în meciul de base-ball al localnicilor de la Warrington 
de marți seara. Ben Merrill, viitorul tată al lui Royce, 
spune: Aha, da' n-o să vă scutim de nimic doar pen'că sunteţi 
de la N'Yawk. Tinerii râd; la fel şi tenismenele. 

Puțin mai departe, doi băieţi se joacă de-a prinsa cu o 
minge de base-ball făcută de ei şi care e cunoscută sub 


numele de legătură. În spatele lor se află o adunare de 
mame tinere, care discută zeloase despre copiii lor, toți 
aşezaţi în siguranţă în cărucioare şi adunaţi în propriul lor 
grup. Bărbații în halate discută despre vreme şi recolte, 
despre politică şi recolte, despre taxe şi recolte. Un 
profesor de la Liceul Unit şade pe fruntea cenuşie de 
stâncă pe care-o cunosc atât de bine, ținânau-i răbdător o 
lecție unui băiat care vrea să se afle altundeva şi să facă 
altceva. Cred că băiatul va ajunge să fie la maturitate tatăl 
lui Buddy Jellison. Claxon stricat — atenţie la deget, îmi 
spun. 

Pe toată lungimea Străzii, oamenii pescuiesc, şi prind 
destul de mult peşte; lacul aproape că forfoteşte de bibani 
şi de păstrăvi şi de ştiuci mici. Un artist — tot un rezident 
de vară, judecând după salopeta şi bereta lui oacheşă — 
şi-a instalat şevaletul şi pictează munții, în vreme ce două 
doamne se uită respectuos la el. Trece pe lângă mine un 
chicotit de fete, vorbind şoptit între ele despre băieți şi 
despre haine şi despre şcoală. Aici se află frumuseţea şi 
pacea. Devore are dreptate să-mi spună că asta e o lume 
pe care n-am cunoscut-o niciodată. Este 

— Frumoasă, am spus, retrăgându-mă cu greutate. Da, 
văd asta. Dar care-i ideea la care baţi? 

— Ideea? 

Devore părea aproape comic surprins. 

— Credea că poate umbla şi ea pe-acolo ca toţi ceilalţi, 
asta-i nenorocita aia de idee! Credea că poate umbla 
pe-acolo ca o puicuţă albă! Ea şi dinţii ei mari şi ţâţele ei mari 
şi privirea ei de mucoasă. Se credea ceva deosebit, dar i-am 
arătat noi. A încercat să mă doboare şi când a văzut că n-o 
poate face, şi-a pus mâinile ei murdare pe mine şi m-a 
aruncat pe spate. Da' asta n-a făcut absolut nimic; am 
învăţat-o noi pe urmă cum tre' să se poarte. Nu-i aşa, băieţi? 

Au mârâit aprobator, dar mie mi se părea că unii dintre ei 
— tânărul Harry Auster, de exemplu — păreau bolnavi. 

— l-am arătat noi unde-i e locul, a spus Devore. l-am 
arătat noi că nu-i decât o 


negresă. Asta-i cuvântul pe care-l foloseşte el mereu şi 
mereu în vara aceea când sunt în pădure, în vara lui 1901, 
vara când Sara and the Red-Tops au devenit cel mai 
celebru grup muzical din această parte de lume. Ea şi 
fratele ei, împreună cu toată familia lor de negri au fost in- 
vitați la Warrington să cânte pentru rezidenții de vară; 
le-au fost servite şampanie şi stradii... sau aşa le spune 
Jared Devore celor care formează această mică şcoală de 
ciraci devotați când ei îşi mănâncă prânzurile lor sărace 
formate din pâine şi carne şi castraveți săraţi, le mănâncă 
direct din gălețile pentru untură pe care le-au primit de la 
mamele lor (nici unul dintre tineri nu e căsătorit, chiar 
dacă Oren Peebles e logodit). 

Totuşi, nu recunoaşterea ei din ce în ce mai largă îl 
deranjează pe Jared Devore. Nu faptul că ea a fost la 
Warrington; nu vede negru în fața ochilor nici pentru că ea 
şi cu fratele ăla al ei au stat de-a dreptul la masă şi au 
mâncat cu oamenii albi, că au luat pâine din acelaşi coş cu 
ei, apucând feliile cu degetele lor de negrotei. Oamenii de 
la Warrington sunt câmpeni, la urma urmei, iar Devore le 
spune tinerilor tăcuţți şi atenti că a auzit el că în oraşe ca 
New York şi Chicago femeile albe chiar se fut uneori cu 
negrotei. 

No! spune Harry Auster, uitându-se agitat în jur, de 
parcă se aşteaptă să iasă tropotind din pădure câteva 
femei albe. Nici o fomeie albă nu s-ar fute c-un negrotei! Pă 
numele mieu! 

Devore nu-i oferă decât o privire grăitoare, de genul 
celor care spun La vârsta mea ştii ce vorbeşti. Pe lângă asta, 
lui nu-i pasă ce se petrece le New York sau la Chicago; a 
văzut câtă câmpie a vrut în timpul Războiului Civil... şi, 
ti-ar spune el, el n-a luptat în războiul ăla ca să elibereze 
blestemații ăia de sclavi. Cât îl priveşte pe Jared Lancelot 
Devore, n-au decât să-i ţină pe sclavi până la capătul 
eternității, acolo jos în ținutul bumbacului. Nu, el a luptat 
în război să-i înveţe pe mincinoşii ăia de fii de curve de la 
sud de Mason şi Dixon că nu te retragi din joc doar fiindcă 


nu-ți plac unele dintre reguli. S-a dus acolo-n sud să-i 
curete lui Johnny Reb scabia de pe nas. Au încercat să 
părăsească Statele Unite ale Americii, ast-au făcut! 
Dumnezeule! 

Nu, lui nu-i pasă de sclavi şi nu-i pasă de ținutul 
bumbacului şi nici de negroteii care cântă cântece 
porcoase şi care apoi sunt tratați cu şampanie şi stradii 
(Jared intotdeauna pronunţă stridii în felul acela sarcastic) 
ca răsplată pentru mizeriile lor. Lui nu-i pasă de nimic 
atâta vreme cât ei stau la locul lor şi-l lasă şi pe el să 
stea-n locul lui. 

Dar ea nu vrea să facă asta. Curva asta înțepată nu 
vrea s-o facă. A fost prevenită să nu calce pe Stradă, dar 
ea pur şi simplu nu vrea să asculte. Ea calcă oricum, se 
plimbă în rochia ei albă ca şi când pe sub ea ar fi o 
persoană albă, se plimbă uneori împreună cu fiul ei, care 
are un nume de negrotei african şi nu are tată — taică-său 
probabil că n-a petrecut decât o noapte cu maică-sa într-o 
căpiță pe-undeva prin Alabama, iar ea acum se plimbă cu 
rodul acelei nopți la fel de îndrăzneață ca o maimuţă cu 
cheie. Se plimbă pe Stradă ca şi când ar avea dreptul s-o 
facă, chiar dacă nici dracu' nu vorbeşte cu ea... 

— Dar asta nu-i adevărat, nu-i aşa? l-am întrebat pe 
Devore. Tocmai asta l-a împuns în guşă pe străbunicuţu', nu-i 
aşa? Oamenii vorbeau cu ea. Avea ceva al ei — râsetul ăla, 
poate. Bărbaţii vorbeau cu ea despre recolte şi femeile îi 
arătau copiii lor. De fapt, îi dădeau copiii să-i ţină în braţe şi, 
când râdea către ei, aceştia râdeau înapoi. Fetele îi cereau 
sfaturi despre băieţi. Băieţii... ei nu făceau decât să se uite. 
Dar cum se mai uitau, hă? Işi umpleau ochii, şi cred că 
majoritatea dintre ei la ea se gândeau când mergeau afară la 
closet şi-şi umpleau palmele. ; 

Devore s-a întunecat la faţă. Imbătrânea în faţa mea, 
ridurile adâncindu-i-se din ce în ce mai tare pe faţă; devenea 
bărbatul care mă aruncase în lac fiindcă nu suporta să fie 
contrazis. Şi pe măsură ce îmbătrânea, imaginea lui începea 
să se şteargă. 


— Asta ura Jared mai mult ca orice, nu-i aşa? Că oamenii 
nu se dădeau la o parte, că nu-i întorceau spatele. Ea se 
plimba pe Stradă şi nimeni n-o trata ca pe-o negresă. O tratau 
ca pe-o vecină. 

Eram în zonă, mai adânc cufundat decât fusesem 
vreodată, până acolo unde inconştientul oraşului curgea 
parcă asemenea unui râu subteran. Puteam să beau apa 
râului atunci când mă aflam în zonă, îmi puteam umple gura 
şi gâtul şi burta cu gustul ei rece, mineral. 

Toată vara aceea, Devore vorbise cu ei. Ei erau mai mult 
decât doar echipa lui, ei erau băieţii lui; Fred şi Harry şi Ben şi 
Oren şi George Armbruster şi Draper Finney, care avea să-şi 
rupă gâtul încercând să sară ca în apă, beat fiind, în puţul 
carierei de piatră Eades. Doar că fusese genul de accident 
care-ntr-un fel e intenţionat. Draper Finney băuse mult între 
iulie a anului 1901 şi august a lui 1902, fiindcă era singurul 
mod în care putea dormi. Singurul mod în care-şi putea 
alunga mâna din minte, mâna aceea ieşind drept din apă, 
încleştându-se şi descleştându-se până ce-ţi venea să strigi: 
Nu încetează, nu încetează odată să facă asta? 

Cât a fost vara de lungă, Jared Devore le-a umplut 
urechile cu curva negroteie şi cu curva înţepată. Cât a fost 
vara de lungă, le-a spus care sunt responsabilităţile lor de 
bărbaţi, că datoria lor este de a păstra comunitatea pură şi că 
trebuie să vadă ce toţi ceilalţi nu văd şi că trebuie să facă ce 
toţi ceilalţi nu vor să facă. 

Era o duminică după-amiaza în luna august, o vreme 
când circulaţia de-a lungul Străzii scădea brusc. Mai târziu, 
cam pe la ora cinci, lucrurile aveau să se accelereze iarăşi şi, 
de la şase până la apus, poteca cea largă de lângă lac avea 
să fie plină ochi. Dar la ora trei după-amiaza era linişte. Meto- 
diştii erau plecaţi în grup la Harlow pentru Serviciul Cântării 
de după-amiază; la Warrington, câmpenii adunaţi în păr 
şedeau la masa lor sabatică, grea, de la jumătatea amiezii, 
constând din pui fript sau şuncă; pe tot cuprinsul oraşului, 
familiile îşi începeau şi ele propriile prânzuri de duminică. Cei 
care terminaseră deja, moţăiau acum în căldura zilei — 


într-un hamac, pe unde dădea Domnul. Sarei îi plăcea 
perioada asta de linişte. O adora, de fapt. Işi petrecuse mare 
parte din viaţă în buricul bâlciurilor şi în spelunci afumate, 
strigându-şi cântecele ca să se facă auzită peste vocile 
băutorilor gălăgioşi cu feţe rumene şi, chiar dacă o parte din 
ea adora distracţiile şi neprevăzutul acelei vieţi, o altă parte 
din ea adora în acelaşi timp calmul acesteia. Pacea acestor 
plimbări. La urma urmei, mai tânără nu devenea; avea un 
copil care lăsase acum în urmă vârsta copilăriei. In acea 
duminică anume trebuie să i se fi părut că Strada e aproape 
prea tăcută. A parcurs aproape un kilometru şi jumătate spre 
sud de pajişte, fără să vadă pe nimeni — chiar şi Kito 
dispăruse pe atunci, rămas în urmă pe undeva să culeagă 
frăguţe. Era ca şi când întregul oraş ar fi fost 

părăsit. Ştie desigur că în Kashwakamak se pregăteşte 
o cină colectivă Eastern Star, a făcut chiar şi o plăcintă cu 
ciuperci pentru asta, fiindcă s-a împrietenit cu câteva 
dintre doamnele din organizația Eastern Star. Toţi trebuie 
să fie acolo, gata să înceapă. Ce nu ştie e că astăzi e şi 
Ziua Comemorativă a noii Biserici a Îndurării Baptiste, 
prima biserică adevărată care se construise vreodată pe 
TR. O ceată de localnici s-a dus acolo, păgâni şi baptişti 
deopotrivă. Vag, venind din cealaltă parte a lacului, îi aude 
pe metodişti cum cântă. Sunetul e dulce şi vag şi frumos; 
distanța şi ecoul a cizelat fiecare voce aspră. 

De bărbați nu ştie — cei mai mulți dintre ei foarte 
tineri, de genul celor care în circumstanțe normale 
îndrăznesc să se uite la ea doar cu coada ochilor — până 
ce nu vorbeşte cel mai bătrân dintre ei. 

— Ei acu”, o curvă neagră într-o rochie albă şi-o curea 
roşie! Blestemat să fiu dacă asta nu-i puțin prea multă 
culoare pentru o plimbare pe malu' lacului. Ce-i cu tine, 
curvă? Nu ştii să pricepi o sugestie? 

Se întoarce către el, temându-se, dar fără s-o arate. 
Se află pe lume de treizeci şi şase de ani, ştie ce are un 
bărbat şi unde vrea să şi-o pună, încă de la unsprezece ani 
şi înțelege că, atunci când bărbații sunt împreună ca acum 


şi au ochii roşii (simte mirosul băuturii), nu mai gândesc 
singuri şi se transformă într-o haită de câini. Dacă dai 
semne de teamă, se năpustesc asupra ta asemeni câinilor 
şi e foarte probabil să te sfâşie asemeni câinilor. 

În plus de asta, o aşteptaseră. Altă explicaţie nu poate 
fi pentru cât de repede au apărut. 

— Ce sugestie-i aia, dulceaţă? întreabă ea, fermă pe 
poziție. 

Unde-i toată lumea? Unde să fie cu toții? Blestemăție! 
Dincolo de lac, metodiştii au trecut la "Crede şi supune-te", 
poate cel mai tărăgănat cântec din toate timpurile. 

— Că n-ai nici un drept să umbli p-unde umblă albii, 
spune Harry Auster. 

Vocea lui de adolescent se sparge la ultimul cuvânt 
într-un soi de chiţăit şi ea râde. Ştie cât de greşit e asta, 
dar nu se poate abtine — niciodată nu s-a putut abtine de 
la râs, aşa cum niciodată bărbații nu se puteau abtine să 
se uite în felul acesta la sânii şi la fundul ei. Dă vina pe 
Dumnezeu. 

— Păi, umblu pe unde vreau, spune ea. Mi s-a spus că 
ăsta-i pământu' tuturor, că nimeni n-are dreptu' să mă 
oprească să umblu pe-aici. Şi nimeni n-afăcut-o. l-ai văzut 
făcând-o? 

— Ne vezi pe noi acum, spune George Armbruster, 
încercând să pară dur. 

Sara se uită la el cu un soi de dispreț blând care-l face 
pe George să tremure pe dinăuntru. Obrajii i se înroşesc 
puternic. 

— Fiule, spune ea, vii doar acum fiindcă toți oamenii 
cuminţi e plecați altundeva. De ce-l laşi pe tipu' ăsta 
bătrân să-ţi zică ce să faci? Fii cuminte şi lasă o doamnă să 
se plimbe. 

Eu văd totul. Pe măsură ce Devore continuă să se 
şteargă, devenind într-un sfârşit nimic altceva decât doi ochi 
sub un chipiu în după-amiaza ploioasă (prin el văd rămăşiţele 
spulberate ale plutei mele lovindu-se de terasament), văd 
totul. O văd pe ea când 


porneşte înainte, păşind direct spre Devore. Dacă 
rămâne pe loc şi se ia în gură cu ei, se va întâmpla ceva 
râu. Simte asta, iar ea nu se îndoieşte niciodată de ceea ce 
simte. Şi dacă merge spre oricare dintre ceilalți, şefu' ăl 
bătrân o s-o atace dintr-o parte, trăgânadu-i după el pe cei- 
lalți. Şefu' ăl bătrân în cascheta aia mică ş-albastră-i 
câinele-şef cel pe care trebuie ea să-l înfrunte. Şi asta 
poate să facă. El e puternic, destul de puternic să-i trans- 
forme pe băieții ăştia într-o singură creatură, în creatura 
lui, cel puțin pentru moment, dar nu are forta ei, hotărârea 
ei, energia ei. Într-un fel, ea se bucură de confruntarea 
asta. Reg o avertizase să aibă grijă, să nu se mişte prea 
repede sau să încerce să-şi facă vreun prieten adevărat 
până ce nu se arată țărănoii (numai că Reggie le spune " 
taurogatori") — cât de mulți şi cât de nebuni —, dar ea 
face cum o taie capul, are încredere în instinctele ei 
profunde. Şi uite-i aici, numa' şapte de toți, şi doar un 
singur taurogator. 

Is mai puternică decât tine, şef bătrân, își spune ea, 
mergând spre el. Îşi fixează ochii asupra ochilor lui şi nu-i 
coboară; ai lui sunt cei care coboară, a lui e gura care 
tremură nesigură la colțuri, a lui e limba care iese la fel de 
repede ca limba unei reptile să-şi umezească buzele, şi 
toa-te astea-s semne bune... dar şi mai bine e când el face 
un pas în spate. Când face asta, ceilalţi se adună în trei 
grupuri de câte trei, şi uite-o c-a apărut, calea ei de 
trecere. Vagi şi dulci sunt metodiştii, muzica evlavioasă 
alunecând peste suprafața nemişcată a lacului. Un imn 
tărăgănat, da, dar dulce auzit de la kilometri depărtare. 

Când umblăm alături de Domnul 

În lumina vorbei Sale, 

ce mai slavă revarsă El în calea noastră... 

Is mai tare ca tine, dulceaţă, trimite ea, îs mai rea ca 
tine, poate că tu eşti tauro-gatorul, da' io-s regina-albină şi, 
dacă nu vrei să te-mpung, ai face bine să-mi eliberezi şi cât 
mai e blocat din cale. 

— Cățea, spune el, dar vocea lui e slabă; deja începe 


să-şi spună că nu asta-i ziua, că e ceva cu ea ce n-a văzut 
până n-a întâlnit-o de-aproape, o vibraţie pe care n-a 
simtit-o până acum, mai bine să aştepte o altă zi, mai 
bine... 

Apoi se împiedică de o rădăcină sau de o piatră (poate 
că e tocmai piatra în spatele căreia va ajunge ea să se 
odihnească în cele din urmă) şi cade la pământ. Cascheta îi 
cade din cap, scoțând la iveală locul mare şi chel din 
creştetul său. Pantalonii i se crapă dintr-o parte în cealaltă 
a cusăturii. lar Sara face o greşeală crucială. Poate că 
subestimează considerabila forță personală a lui Jared 
Devore sau poate că pur şi simplu nu se poate abtine — 
sunetul pantalonilor lui rupându-se seamănă cu o beşină 
puternică. În orice caz, Sara râde — râsetul acela răguşit, 
spart de fumat, care-i e caracteristic. lar râsetul îi 
pecetluieşte soarta. 

Devore nu stă pe gânduri. O loveşte de unde se află, 
picioarele lui mari, încălțate în bocanci tintati de tăietor de 
lemne, țâşnind ca nişte pistoane. O loveşte acolo unde e 
mai slabă şi mai vulnerabilă, în glezne. Sara urlă de durere 
şi mirare când glezna stângă i se rupe; cade la pământ 
dintr-o dată, pierzându-și din mână umbrela pentru soare. 
Trage aer în plămâni să mai strige o dată şi Jared spune de 
unde zace: 

— N-o lăsați! Nu tre! s-o lăsați să urle! 

Ben Merrill cade peste ea cât e de lung, cu toate cele 
optzeci şi şase de kilograme ale lui. Aerul pe care l-a 
inspirat pentru a striga îi iese în schimb din plămâni într-un 
suspin vâjăit, aproape tăcut. Ben, care nici măcar n-a 
dansat vreodată cu o femeie, darămite să mai fi stat peste 
una în felul acesta, e pe dată excitat s-o simtă cum se 
Zvârcoleşte sub el. Se freacă de corpul ei râzând şi, când 
ea-l greblează cu unghiile pe obraz, de-abia dacă simte. 
După cum i se pare lui, întreaga fiinţă i s-a redus la un 
penis lung de-un metru. Când ea încearcă să se 
rostogolească deasupra şi astfel să scape de sub greutatea 
lui, el se rostogoleşte o dată cu ea, o lasă să stea deasupra 


şi rămâne complet surprins când ea-şi avântă fruntea în jos 
spre a lui. Vede stele verzi, însă are optsprezece ani, are 
cea mai mare forță pe care-o va avea vreodată şi nu-şi 
pierde nici conştiinţa, nici erectia. 

Oren Peebles îi sfâşie râzând spatele rochiei. 

— Grămada cere vârf! strigă el într-o şoaptă gâjâită şi 
se aruncă peste ea. 

Acum, el o ciocăneşte sec pe deasupra şi Ben o 
ciocăneşte sec, la fel de entuziasmat, pe dedesubt, o 
ciocăneşte sec ca un tap tânăr, sângele curgându-i pe-o 
parte a fetei de la crăpătura din mijlocul sprâncenei, iar ea 
ştie că, dacă nu reuşeşte să strige, e pierdută. Dacă 
reuşeşte să strige şi o aude Kito, o să fugă şi-o să vină cu 
ajutor, o să fugă şi-o să-l aducă pe Reg... 

Dar înainte să poată încerca din nou, şefu' ăla bătrân 
se lasă pe vine lângă ea şi îi arată un cuţit cu lamă lungă. 

— Scoate-un sunet şi-ţi tai nasu' jos, spune el, şi-n 
momentul acela renunță ea. 

Au reuşit în cele din urmă s-o doboare, în parte pentru 
c-a râs la momentul nepotrivit, dar mai mult dintr-un 
ghinion nenorocit. Acum nu vor mai putea fi opriți, şi-i mai 
bine dacă nu intervine Kito — te rog, Doamne, ține-l acolo 
unde-i, fă să fie-o tufă mare de mure, una care-ar trebui 
să-l țină ocupat o oră sau mai mult. li place să culeagă 
mure, iar oamenilor ăstora n-o să le ia o oră să termine. 
Harry Auster o trage de păr înapoi, îi rupe rochia de pe un 
umăr şi-ncepe s-o molfăie de gât. 

Șefu' ăl bătrân e singuru' care n-a tăbărât pe ea. Şefu' 
ăl bătrân stă la distanţă, se uită-n ambele direcții ale 
Străzii, ochii lui sunt îngustați şi precauti; şefu' ăl bătrân 
arată ca un lup cu blana sură şi roasă care-a terminat de 
mâncat o generație întreagă de pui de casă, după ce-a 
reuşit să evite fiecare cursă şi fiecare lat. 

— Hei, irlandezule, las-o o clipă-n pace, îi spune lui 
Harry, apoi îşi lărgeşte privirea înțeleaptă şi asupra 
celorlalti. Duceţi-o-n boscheți, proşti ce sunteți. Duceţți-o la 
fereală. 


Ei n-o fac. Nu pot. Sunt prea dornici s-o aibă. O trag de 
braţe în spatele fruntii cenuşii de stâncă şi-şi zic că ajunge. 
Ea nu se roagă uşor, dar acum se roagă. Se roagă ca ei s-o 
lase în viaţă. Se roagă să nu vină Kito, să continue să-şi 
umple găletuşa încet, mâncând fiecare al treilea pumn de 
mure. Se roagă ca, dacă el se gândeşte s-o prindă din 
urmă, să vadă ce se întâmplă şi să fugă în direcția opusă 
cât de repede poate, să fugă în tăcere şi să-l aducă pe 
Reg. 

— Bagă asta în gură, gâfâie George Armbruster. Şi să 
nu mă muşti, curvă ce eşti. 

O iau de sus şi de jos, din spate şi din faţă, câte doi şi 
câte trei o dată. O iau acolo unde oricine-ar trece nu are 
cum să nu-i vadă, iar şefu' ăl bătrân păstrează puțin 
distanța; la început se uită la grupul de tineri care gâfâie şi 
stau grupați în jurul ei, îngenuncheați, cu pantalonii traşi în 
vine şi cu coapsele zgâriate de la tufele în care stau 
îngenuncheați, apoi se uită prelung în susul şi-n josul po- 
tecii cu ochii lui sălbatici şi precauți. Incredibil, unul dintre 
ei — e vorba de Fred Dean — spune: "Scuze, doamnă ", 
după ce-a scăpat de povară şi se simte pe la jumătatea 
drumului spre rai. Ca şi când ar fi lovit-o din greşeală în 
bărbie când îşi încrucişa picioarele. 

Dar nu se încheie aici. Are spermă în gât, spermă în 
despicătura fundului, cel mai tânăr dintre ei a muşcat-o 
până la sânge de sânul stâng, dar nu se încheie aici. Sunt 
tineri şi, când a terminat ultimul dintre ei, primul, oh, 
Dumnezeule, primul e deja gata s-o ia de la capăt. Dincolo 
de râu, metodiştii cântă acum "Blessed Assurance, Jesus Is 
Mine" şi, când şefu' ăl bătrân se apropie, ea gândeşte: 
Aproape că s-a terminat, femeie, el îi ultimu', rezistă, nu te 
mişca şi-o să se termine. Bătrânul se uită la roşcatul cel slab 
şi la cel care îşi tot dă ochii peste cap şi le spune să 
vegheze poteca, le spune că i-a venit şi lui rândul, acum că 
negroteia-i spartă. 

Îşi desface cureaua, se descheie la prohab, îşi trage 
chiloţii în jos — de-un negru de mizerie la craci şi de-un 


galben de mizerie în dreptul zonei inghinale — şi, când se 
lasă cu câte un genunchi pe-o parte şi pe cealaltă a ei, ea 
vede că şefu' ăl mic al şefului ăl mare e la fel de filasc ca 
un şarpe cu gâtul frânt şi, înainte să-l poată înfrâna, 
râsetul ăla răguşit izbucneşte din ea absolut pe neaştepta- 
te — chiar şi zăcând aici acoperită cu vâscozităţile calde 
ale violatorilor ei, ea nu se poate abtine să nu vadă partea 
comică a lucrurilor. 

— Taci! mârâie Devore la ea, şi-o izbeşte cu podul unei 
palme peste față, spărgându-i pometele şi nasul. Termină 
cu urletu' ăla! 

— Crezi c-ar fi mai tare de-ar fi aci jos cu gaura rozalie 
a curului ridicată-n aer de unu' din băieții tăi, dulceaţă? 
întreabă ea şi apoi, pentru ultima dată, Sara râde. 

Devore îşi ridică mâna s-o lovească din nou, pelvisul 
lui gol stând lipit de pelvisul ei gol, penisul lui fiind doar un 
vierme flasc între ele. Înainte să poată coborî mâna, o voce 
de copil se auzi strigând: 

— Mami! Ce-ti fac, mami? Daţi-vă jos de pe mama 
mea, bastarzilor! 

Sara se ridică în capul oaselor în pofida greutății lui 
Devore, râsetul murindu-i pe buze, ochii larg deschişi 
căutându-l pe Kito şi găsindu-l, un băiețel subțirel de opt 
ani stând pe Stradă, îmbrăcat în salopetă şi purtând o 
pălărie de pai şi încălțat într-o pereche nou-nouţă de 
papuci din pânză, ducând într-o mână o găletuşă de 
tinichea. Buzele lui sunt albastre de la sucul de mure. Ochii 
lui sunt larg deschişi de zăpăceală şi teamă. 

— Fugi, Kito! strigă ea. Fugi înapoi aca... 

Un foc roşu îi explodează în cap; se prăbuşeşte înapoi 
în tufişuri, auzindu-l pe şefu' ăl bătrân ca de la mare 
depărtare: 

— Prindeți-l. Nu-l lăsați acu' să vă scape. 

Apoi alunecă pe-o pantă lungă şi întunecată, e 
pierdută într-un coridor de Casă a Fantomelor care duce 
doar mai adânc şi mai adânc în propriile ei măruntaie 
îngălate; din locul acela adânc ea-l aude, îl aude pe 


scumpul ei, băiatul 

striga. L-am auzit strigând când am îngenuncheat lângă 
stânca cenuşie cu plasa aşezată lângă mine şi absolut fără 
vreo bănuială cum am ajuns unde mă aflam — în mod sigur 
nu-mi aminteam să fi mers până acolo. Plângeam din cauza 
şocului, a ororii şi a milei. Era nebună? Ei bine, nu-i de mirare. 
Nu-i de-a dracu' de mirare. Ploaia cădea constant, dar nu mai 
era apocaliptică. M-am uitat ţintă pentru puţine clipe la 
mâinile mele albe ca burta unui peşte stând pe stânca 
cenuşie. Devore şi cu ceilalţi dispăruseră. 

Duhoarea coaptă şi gazoasă a descompunerii mi-a 
umplut nările — a fost ca un atac fizic. Am dibuit în plasă, am 
găsit Stenomask-ul pe care mi-l dăduseră Rommie şi cu 
George ca glumă şi l-am pus peste gură şi nas cu nişte degete 
care mi se păreau amorţite şi depărtate. Am respirat slab, de 
încercare. Era mai bine. Nu cu mult, dar destul cât să nu o iau 
la fugă, ceea ce fără îndoială era ce voia Sara să fac. 

— Nu! a strigat de undeva din spatele meu când am 
apucat sapa şi am început să sap. La prima despicătură am 
lăsat în pământ o gură mare şi, cu fiecare nouă lovitură de 
sapă, aceasta s-a adâncit şi s-a lărgit. Pământul era moale şi 
ceda uşor, străbătut de-o împletire de rădăcini subţiri care se 
rupeau cu uşurinţă sub lama tăioasă. 

— Nu! Nici să nu încerci! 

Nu voiam să mă uit înapoi, nu voiam să-i ofer ocazia să 
mă îndepărteze. Era mai puternică aici, poate pentru că aici 
se întâmplase. Era posibil aşa ceva? Nu ştiam şi nu-mi păsa. 
Nu-mi păsa decât să termin treaba asta. Unde erau mai 
groase rădăcinile, le-am tăiat cu cuțitul de grădinărit. 

— Lasă-mă-n pace! 

Acum chiar m-am uitat în spate, am riscat o ocheadă 
rapidă din cauza pârâiturilor nenaturale care-i însoţiseră 
vocea — care acum păreau să fie vocea ei. Doamna Verde 
dispăruse. Mesteacănul devenise cumva Sara Tidwell: din 
crengile zigzagate şi din frunzele lucioase, răsărea faţa Sarei. 
Faţa aceea alunecoasă din cauza apei de ploaie se legăna, se 
dizolva, reapărea, se topea, apărea din nou. Pentru o clipă, 


întregul mister pe care-l simţisem aici a fost scos la iveală. 
Ochii ei uzi, sclipitori, erau incredibil de umani. Se uitau ţintă 
la mine cu ură şi cerere de îndurare. 

— N-am terminat! a strigat pe-o voce spartă, întreruptă. 
El o fo' ăl mai rău, nu-nţelegi? El o fo' ăl mai rău şi-n ea-i 
sângele lui şi io n-o să mă odihnesc până nu L-am curățat 
definitiv! 

S-a auzit un sunet îngrozitor de rupere. Animase 
mesteacănul, îl transformase într-un soi de corp fizic şi 
intenţiona să-l scoată din pământ. Ar fi venit să mă prindă cu 
el dacă ar fi putut; m-ar fi omorât cu el dacă ar fi putut. M-ar 
fi strangulat cu crengile lui mlădioase. Mi-ar fi vărât frunze pe 
gât până ce aş fi arătat ca o decoraţiune pentru pomul de 
Crăciun. 

— Indiferent de cât era el de monstru, Kyra nu are nici o 
legătură cu ce-a făcut el, am spus. Şi n-o să te las s-o ai. 

— Ba o s-o am! a urlat Doamna Verde. 

Sunetele de rupere şi despicare erau mai puternice 
acum. Acestora li s-a alăturat un pârâit şuierat, tremurat. Nu 
m-am mai uitat încă o dată în spate. Nu am mai îndrăznit să 
mă uit în spate. Am săpat mai repede, în schimb. 

— Da, o s-o am! a strigat ea, iar acum vocea se auzea 
mai aproape. Venea după mine, dar eu refuzam s-o văd; când 
vine vorba de copaci şi tufişuri umblătoare, îmi ajunge 
Macbeth, mulţumesc mult. O s-o am! Devore mi l-a luat pe-al 
meu şi eu o s-o iau pe-a lui! 

— Dispari, a spus o voce nouă. 

Mâna mi s-a desprins de pe sapă, care aproape că a 
căzut la pământ. M-am întors şi am văzut-o pe Jo stând mai 
jos de mine, la dreapta. Se uita la Sara, care se materializase 
într-o halucinație de lunatic — o arătare monstruoasă, 
neagră-verzuie, care aluneca la orice pas încerca să facă de-a 
lungul Străzii. Lăsase mesteacănul în urmă şi, totuşi, îşi 
asumase vitalitatea lui cumva — copacul propriu-zis stătea 
chircit în spatele ei, negru şi scofâlcit şi mort. Creatura 
născută din el semăna cu Mireasa lui Frankenstein, aşa cum o 
pictase Picasso. În ea, faţa Sarei apărea şi dispărea, apărea şi 


dispărea neîncetat. 

Arătarea, mi-am spus cu răceală. Întotdeauna a fost 
adevărată... şi, dacă aceasta am fost mereu eu, mereu a 
fost şi ea. 

Jo era îmbrăcată în tricoul alb şi pantalonii galbeni subţiri 
pe care-i avea pe ea în ziua în care murise. Nu puteam vedea 
lacul prin ea aşa cum îl văzusem prin Devore şi prin prietenii 
mai tineri ai lui Devore; se materializase complet. Am încercat 
o ciudată senzaţie de golire în spatele craniului şi am crezut 
că ştiu cum. 

— Pleacă d-aci, curvă! a mârâit arătarea-Sara. Şi-a ridicat 
braţele spre Jo aşa cum şi le ridica spre mine în cele mai 
cumplite coşmaruri. 

— Nici gând. 

Vocea lui Jo a rămasă la fel de calmă. S-a întors către 
mine. 

— Grăbeşte-te, Mike. Trebuie să te mişti repede. Nu mai 
e de fapt ea. A lăsat pe unul dintre Străini s-o posede, iar ei 
sunt foarte periculoşi. 

— Jo, te iubesc. 

— Şi eu te iube... 

Sara a tipat şi apoi a început să se răsucească. Frunzele 
şi crengile s-au amestecat la un loc şi şi-au pierdut coerenţa; 
parcă aş fi urmărit ceva lichefiindu-se într-un mixer. Entitatea 
care nu semănase încă de la început cu o femeie decât foarte 
puţin a renunţat acum complet la mascaradă. Din maelstrom 
a început să se formeze ceva inuman de grotesc. A ţâşnit 
asupra soţiei mele. Când a lovit-o, culoarea şi consistenţa au 
părăsit-o pe Jo ca înlăturate de-o palmă imensă. A devenit o 
fantomă, o fantomă care se lupta cu arătarea ce şuiera şi ţipa 
şi încerca s-o zgârie cu ghearele. 

— Grăbeşte-te, Mike! a strigat ea. Grăbeşte-te! 

Am purces să termin treaba. 

Sapa a lovit ceva ce nu era pământ, nu era stâncă, nu 
era lemn. Am frecat cu lama obiectul, scoțând la iveală o 
bucată murdară de canava brodată pe margini. Acum săpam 
ca un descreierat, vrând să curăţ obiectul îngropat acolo cât 


mai mult puteam, vrând să-mi îmbunătăţesc şansele de 
succes cât mai mult posibil. În spatele meu, Arătarea a strigat 
de furie şi soţia mea a strigat de durere. Sara renunţase la o 
parte din sinele ei acorporal pentru a-şi lua revanşa; lăsase 
s-o posede ceea ce Jo numise un Străin. Habar nu aveam cine 
putea fi acesta şi nici nu voiam să am. Sara era mijlocul lui de 
comunicare, atâta lucru ştiam. lar dacă reuşeam să am grijă 
de ea la timp să... 

Am întins mâinile în groapa precară, curăţând pământul 
ud de pe canavaua ancestrală. Făcând asta, au apărut nişte 
litere subţiri şi şterse: CROITORIA J.M. MCCURDIE. Ştiam că 
afacerea lui McCurdie arsese în incendiul din '33. Văzusem pe 
undeva o fotografie a clădirii arzând în flăcări. Apucând cana- 
vaua, buricele degetelor mele străpungând-o şi lăsând să iasă 
dinăuntru o nouă duhoare verde şi gazoasă, am auzit un 
grohăit. L-am auzit 

pe Devore. Zace peste ea şi grohăie ca un porc. Sara e 
semiconştientă, murmură ceva neinteligibil printre buzele 
umflate, sclipind de sânge. Devore se uită în spate peste 
umăr la Draper Finney şi la Fred Dean. Aceştia alergaseră 
după băiat şi-l aduseseră înapoi, dar băiatul nu voia să 
înceteze cu tipetele, ţipă de acoperă formaţia, ţipă de-i 
trezeşte pe morți, iar dacă ei îi aud pe metodişti cum cântă 
dincolo de lac "How I Love to Tell the Story", atunci şi ei 
trebuie să-l poată auzi pe negroteiul ăsta ţipând de partea 
astalaltă. Devore spune: 

— Băgaţi-l în apă, faceți-l să tacă. 

În clipa în care-o spune, de parcă acestea ar fi nişte 
cuvinte magice, mădularul incepe să i se întărească. 

— Ce vrei să zici? întreabă Ben Merrill. 

— Ştii a dracu' de bine ce, spune Jared. 

Găfâie cuvintele, rotind din şolduri în vreme ce 
vorbeşte. Fundul lui mic sclipeşte în lumina după-amiezii. 

— Puştiu' ne vede! Vrei să-i tai gâtu', să te mânjeşti 
tot de sângele lui? N-am nimic împotrivă. Ţine aici. la 
cuțitu' meu, te rog! 

— N-nu, Jared! strigă Ben de oroare, părând că se 


crispează de-a dreptul la vederea cuțitului. 

În sfârşit, e gata. Îi ia puțin mai mult, atâta tot, nu mai 
e puşti ca ăştialalți. Dar acum...! Lasă naibii gura ei 
spurcată, lasă naibii râsetul ăla insolent, lasă naibii 
întregul oraş. N-au decât să apară toți şi să se uite dacă 
vor. l-o bagă, asta şi-a dorit ea de la început, asta-şi 
doresc toți de soiul ei. l-o bagă şi-o îndeasă adânc. 
Continuă să dea ordine chiar în timp ce o violează. Sus-jos 
se mişcă fundul lui, tic-tac, exact ca şi coada unei pisici. 

— Să se-ocupe cineva de el! Sau vreți să putreziți 
următorii patruzeci de ani în Shawshank din cauza 
trăncănelilor unui pui de negrotei? 

Ben apucă unul dintre brațele lui Kito Tidwell, Oren 
Peebles apucă de celălalt, dar până când au reuşit să-l 
târască până la terasament, şi-au pierdut deja curajul. Să 
violeze o negresă înțepată care-a îndrăznit să râdă de 
Jared că a căzut şi şi-a rupt pantalonii e una. Să înece un 
puşti speriat cum îneci un pui de pisică într-o baltă cu 
noroi... asta-i cu totul alt lucru. 

Îşi slăbesc priza, uitându-se fix unul în ochii speriaţi ai 
celuilalt, iar Kito se eliberează. 

— Fugi, iubire! strigă Sara. Fugi şi-adu-l... 

Jared o prinde cu forță de gâtlej şi începe s-o sufoce. 

Băiatul se împiedică de propria lui găletuşă pentru 
mure şi cade adunat la pământ. Harry şi cu Draper îl 
recapturează cu uşurinţă. 

— Ce-ai de gând să faci? îl întreabă Draper într-un fel 
de scâncet disperat, iar Harry îi răspunde 

— Ce trebuie. 

Asta i-a răspuns el, iar eu acum urma să fac ce trebuia să 
fac — în pofida duhorii, în pofida Sarei, în pofida ţipetelor 
defunctei mele soţii. Am scos sulul de canava din pământ. 
Funiile cu care fusese legată la ambele capete erau întregi, 
dar sulul însuşi s-a rupt pe mijloc cu un sunet hidos de râgâit. 

— Grăbeşte-te! a strigat Jo. N-o mai pot ține multă 
vreme! 

Arătarea a mârâit; a lătrat ca un câine. S-a auzit un 


pârâit lemnos, ca o uşă dată de perete suficient de tare să se 
crape, iar Jo a ţipat amarnic. M-am întins după plasa pe care 
scria Slips 'n Greens şi-am deschis-o în timp ce 

Harry — ceilalţi îi spun irlandezul din cauza părului de 
culoarea morcovului — îl apucă pe puşti într-un fel de 
îmbrățişare de urs şi sare cu el în lac. Puştiul se zbate mai 
tare ca niciodată; pălăria lui din pai îi cade din cap şi 
pluteşte pe apă. 

— la-o! gâfăie Harry. 

Fred Dean ingenunchează şi pescuieşte pălăria udă. 
Ochii lui Fred sunt împăienjeniţi, seamănă cu un boxer 
care mai are o rundă înainte să cadă la podea. In spatele 
lor, Sara Tidwell a inceput să scoată hârâituri profunde din 
piept şi din gât — asemenea imaginii mâinilor încleştate 
ale băiatului, şi sunetele acestea îl vor bântui pe Draper 
Finney până la ultimul lui salt, în cariera de piatră Eades. 
Jared îşi înfige degetele şi mai adânc, pompând şi 
strangulând-o în acelaşi timp, transpirația curgând pe el în 
şiroaie. Oricât de mult le va spăla, hainele pe care le 
poartă acum tot nu vor scăpa de mirosul de transpiratie şi, 
când va începe să se gândească la aceasta ca la o 
"transpiratie a crimei ", ca să scape de ele, le va arde. 

Harry Auster vrea să scape de tot ce se întâmplă — să 
se scape şi să nu-i mai vadă niciodată pe nici unul dintre 
oamenii ăştia, mai cu seamă pe Jared Devore, despre care 
crede acum că e întunecatul Satan în persoană. Harry nu 
se poate duce acasă să dea ochii cu tatăl lui până ce 
coşmarul acesta nu se încheie, până ce nu-l 
înmormântează. lar mama lui! Cum va mai putea da ochii 
cu mama lui mult-iubită, cu Bridget Auster cea cu fața ei 
dulce şi rotundă de irlandeză, cea cu părul încărunțit şi cu 
pieptul considerabil aducător de alinare, cu Bridget care a 
avut întotdeauna un cuvânt de blândeţțe şi o mână 
alinătoare pentru el, cu Bridget Auster cea care a fost 
Salvată, Spălată în Sângele Mielului, cu Bridget Auster care 
serveşte chiar în acest moment plăcinte la picnicul de la 
noua biserică, cu Bridget Auster care este mami; cu ce 


ochi se va mai putea uita la ea vreodată — sau ea la el — 
dacă va trebui să apară la tribunal sub acuzația c-a violat 
şi bătut o femeie, chiar şi o femeie de culoare? 

Aşa că îl apucă zdravăn pe băiatul zbuciumat — Kito îl 
zgârie o dată, doar o urmă slabă pe-o parte a gâtului, iar în 
seara aceea Harry îi va spune mamei sale că o are de la o 
crenguță pe care n-a observat-o şi o va lăsa să i-o sărute 
— şi apoi îl scufundă pe copil sub apă. Kito se uită în sus la 
el cu fața licărind, iar Harry vede un peşte mic trecând pe 
lângă ei. Un biban, crede el. Pentru o clipă, se întreabă ce 
vede copilul uitându-se în sus prin scutul argintiu al apei la 
chipul celui care-l ţine scufundat, la cel care-l îneacă, după 
care Harry înlătură gândul. Numa' un negrotei, îşi 
reaminteşte cu disperare. Numa' asta-i, numa' un negrotei. 
Nu-ţi seamănă defel. 

Bratul lui Kito iese de sub apă — brațul lui ne- 
gru-maroniu de pe care picură apa. Harry se fereşte, 
nedorind să fie zgâriat, dar mâna nu după el se întinde, se 
ridică doar drept spre cer. Degetele se adună într-un 
pumn. Se deschid. Se închid în pumn. Se deschid. Se închid 
în pumn. Zbaterile băiatului încep să înceteze, zbuciumul 
picioarelor începe să slăbească, ochii ce se uită în sus în 
ochii lui Harry prind o privire curios de visătoare, iar brațul 
acela maroniu tot drept spre cer stă, palma continuă să se 
deschidă şi să se închidă, să se deschidă şi să se închidă. 
Draper Finney stă pe mal şi plânge, convins că acum va 
veni cineva, că acum va vedea cineva grozăvia pe care au 
făcut-o — grozăvia pe care, de fapt, încă o mai fac. Fii con- 
vins că păcatul te va da de gol, se spune în Cartea cea 
Sfântă. Deschide gura să-i spună lui Harry să înceteze, că 
poate încă nu-i prea târziu să dea înapoi, să-l lase pe băiat 
să se ridice, să-l lase să trăiască, dar nici un sunet nu iese. 
În spatele lui, Sara moare sugrumată. Înaintea lui, mâna 
fiului ei care se îineca se deschide şi se închide, se 
deschide şi se închide, reflexia ei tremurând pe oglinda 
apei, iar Draper îşi spune: Nu se opreşte, nu se opreşte oda- 
tă să facă asta? Și, ca şi când ar fi fost o rugăciune la care 


cineva răspunde acum, cotul înțepenit al băiatului se 
îndoaie şi brațul începe să intre în apă; degetele încep să 
se închidă iarăşi într-un pumn şi apoi se opresc. Pentru o 
clipă, mâna şovăie şi apoi 

m-am izbit cu podul palmei în mijlocul frunţii să alung 
aceste fantome. În spatele meu s-au auzit un pocnet şi-un 
foşnet frenetice de crengi ude când Jo şi ceea ce reţinea ea 
continuau să se lupte. Am vârât mâinile în crăpătura din 
canava asemenea unui doctor care lărgeşte o rană. Am tras 
cu forţă. S-a auzit un pârâit surd când sulul s-a rupt complet 
dintr-un capăt în altul. 

Înăuntru se aflau rămăşiţele lor — două cranii în- 
gălbenite, frunte lângă frunte ca prinse într-o conversaţie 
intimă, o curea din piele roşie, ştearsă, pentru femei, un 
maldăr de haine putrede... şi un mănunchi de oase. Două cutii 
toracice, una mare şi una mică. Două perechi de picioare, una 
lungă şi alta scurtă. Rămşiţele pământeşti ale Sarei şi ale lui 
Kito Tidwell, îngropate aici lângă lac de aproape o sută de ani. 

Craniul mai mare s-a întors. S-a uitat fix la mine cu 
găvanele lui goale. Dinţii i-au clănţănit ca şi când ar fi vrut să 
mă muşte, iar oasele de sub el au început să tremure agitat, 
tenebros. Unele s-au rupt imediat; toate erau moi şi perforate. 
Cureaua roşie se mişca întruna şi catarama ei ruginită s-a 
ridicat în aer asemenea capului unui şarpe. 

— Mike! a strigat Jo. Repede, repede! 

Am scos punga din plasa pentru cumpărături şi am 
apucat sticla de plastic dinăuntru. Zaci în pace”, spuseseră 
literele Magnabet; încă un joc de cuvinte. Incă un mesaj trimis 
prin spatele gardianului. Sara Tidwell era o creatură 
înfricoşătoare, însă o subestimase pe Jo... şi subestimase şi 
puterea telepatică a asocierilor la distanţă. Mă dusesem la 
Slips 'n Greens, cumpărasem o sticlă de leşie, iar acum am 
deschis-o şi am turnat-o, fumegând, peste oasele Sarei şi ale 
fiului ei. 


“ Lye stille, în original, ortografie viciată de la lie still (= stai 


nemişcat), unde "lye" înseamnă de fapt "leşie". 


S-a auzit un sfârâit aşa cum auzi când deschizi o sticlă de 
bere sau de suc carbogazos. Catarama s-a topit. Oasele s-au 
albit şi s-au scofâlcit asemenea unor lucruri făcute din zahăr 
— am avut o viziune de coşmar cu copii mexicani mâncând 
cadavre din zahăr topit pe băț, de Ziua Morților. Găvanele 
craniului Sarei s-au lărgit când leşia a umplut spaţiul gol şi 
întunecat unde sălăşluise cândva mintea ei, talentul ei 
prodigios şi sufletul ei râzător. A dat naştere unei expresii de 
mirare la început şi apoi de durere. 

Maxilarul i-a căzut; cioturile dinţilor au sfârâit şi au 
dispărut. 

Creştetul craniului s-a năruit înăuntru. 

Falangele împrăştiate au tremurat, iar apoi s-au topit. 

— Ohhhhhh... 

A şoptit printre copacii îmbibaţi cu apă asemenea unui 
vânt întețit... numai că vântul murise atunci când îi furase 
răsuflarea aerul jilav de dinaintea următorului atac. A fost un 
sunet născut dintr-o durere şi-o tânjire şi-un abandon 
inefabile. N-am simţit nici urmă de ură în el; ura ei dispăruse, 
arsese sub atacul corosiv al lichidului pe care-l cumpărasem 
din magazinul lui Helen Auster. Sunetul plecării Sarei a fost 
înlocuit de strigătul tânguitor, aproape uman al unei păsări, 
care m-a trezit din locul unde mă aflasem, m-a scos complet 
şi definitiv din zonă. M-am ridicat tremurat în picioare, m-am 
întors pe călcâie şi m-am uitat la Stradă. 

Jo încă era acolo, o siluetă difuză prin care vedeam acum 
lacul şi norii negri ai următoarei furtuni care veneau de 
dincolo de munţi. Ceva a pâlpâit în spatele ei — pasărea 
aceea, aventurându-se afară din ascunziş pentru a arunca o 
privire rapidă asupra naturii schimbate, poate — dar de-abia 
dacă am băgat de seamă. Pe Jo voiam eu s-o văd, pe Jo care 
venise Dumnezeu ştie de cât de departe şi care suferise 
Dumnezeu ştie cât de mult ca să mă ajute. Părea istovită, 
rănită, într-un anume fel fundamental împuţinată. Dar 
cealaltă prezenţă — Străinul — dispăruse. Jo, stând în cercul 
unor frunze de mesteacăn atât de moarte că păreau 
carbonizate, s-a întors spre mine şi a zâmbit. 


— Jo! Am reuşit s-o facem! 

Buzele i s-au mişcat. Am auzit sunetul, dar cuvintele au 
fost prea îndepărtate să le înţeleg. Stătea chiar acolo lângă 
mine, dar la fel de bine ar fi putut să strige de pe celălalt 
versant al unui canion larg. Şi totuşi am înţeles-o. l-am citit 
cuvintele de pe buze dacă preferaţi explicaţia raţională, i 
le-am citit direct din minte dacă o preferaţi pe cea romantică. 
Eu o prefer pe ultima. Căsătoria e şi ea o zonă, să ştiţi. 
Căsătoria e o zonă. 

"— Atunci, asta-i de bine, nu?" 

Am aruncat o privire în sulul de canava desfăcut şi n-am 
văzut altceva decât nişte cioturi şi nişte aşchii ieşind dintr-o 
materie păstoasă nesănătoasă, neliniştitoare. Am simţit 
respiraţia unui iz, care, chiar şi prin Stenomask, m-a făcut să 
tuşesc şi să mă dau în spate. Nu era miros de descompunere; 
de leşie. Când am întors capul spre Jo, de-abia dacă mai era 
acolo. 

— Jo! Aşteaptă! 

"— Nu te pot ajuta. Nu pot rămâne." 

Cuvinte dintr-un alt sistem stelar, de-abia intuite pe 
buzele ei diafane. Acum nu prea mai era altceva decât nişte 
ochi plutind în după-amiaza întunecată, nişte ochi ce păreau 
făcuţi din lacul din spatele lor. 

"— Grăbeşte-te..." 

A dispărut. Am alunecat şi m-am împiedicat spre locul 
unde fusese ea, călcând peste frunzele moarte de mesteacăn, 
şi-am dat să prind nimicul în braţe. Cât de caraghios trebuie 
să fi arătat, ud până la piele, purtând strâmb peste gură şi 
nas un Stenomask, încercând să îmbrăţişez aerul jilav şi ce- 
nuşiu. 

Am simţit cea mai slabă suflare de parfum Red..., apoi 
am simţit doar mirosul de pământ ud, de apă de lac şi 
duhoarea înţepătoare de leşie care le străbătea pe toate. Cel 
puţin dispăruse mirosul de putrefacție; acela nu fusese mai 
real decât... 

Decât ce? Decât ce? Fie era totul real, fie nimic nu era. 
Dacă nu era nimic real, îmi ieşisem din minţi şi eram numai 


bun pentru Aripa Albastră de la Juniper Hill. M-am uitat spre 
stânca cenuşie şi am văzut mâna de oase pe care o scosesem 
din pământul ud asemenea unui dinte copt. Fuioare leneşe de 
fum încă se mai ridicau dinspre marginile sfâşiate ale ca- 
navalei. Asta măcar ţinea de realitate. La fel şi Doamna 
Verde, care acum era o Doamnă Neagră din cauza funinginii 
— era la fel de moartă ca şi creanga din spatele ei, cea care 
părea că indică o direcţie ca un braţ. 

Nu te pot ajuta... nu pot rămâne... grăbeşte-te. 

Nu mă putea ajuta la ce? La ce-mi mai trebuia ajutor? 
Arătarea dispăruse, nu-i aşa? Sara dispăruse: spiritul ia urma 
oaselor, noapte bună, domniţe scumpe, dea Domnul să zacă 
în pace. 

Şi, totuşi, un fel de teroare duhnitoare, nu foarte diferită 
de mirosul de putrefacție care ieşise din pământ, părea să 
transpire din aer; numele lui Kyra a început să mi se zbată în 
cap, Ki-Ki, Ki-Ki, Ki-Ki, asemenea cântecului unei păsări 
exotice. Am pornit în sus pe scările din traverse de cale ferată 
către casă şi, chiar dacă eram epuizat, când am ajuns la 
jumătatea distanţei începusem deja să fug. 

Am urcat scările spre estacadă şi am intrat pe acolo. 
Casa părea aceeaşi — cu excepţia copacului doborât care 
intrase prin fereastra de la bucătărie, Sara Laughs rezistase 
foarte bine furtunii —, însă ceva nu era bine. Era ceva ce 
aproape că puteam mirosi... şi poate că într-adevăr am mi- 
rosit-o, amară şi ştearsă. Poate că nebunia are propria ei 
aromă sălbatică. Nu-i oricum genul de lucru despre care să 
vreau vreodată să mă documentez. 

M-am oprit în holul din faţă, uitându-mă în jos la 
mormanul de cărţi în ediţie de masă, romane de Elmore 
Leonard şi de Ed McBain, care zăcea pe podea. Ca şi când 
fuseseră doborâte de pe raft de-o mână grăbită. De-o mână 
stângace, poate. Aproape că-mi puteam vedea urma paşilor 
pe acolo, mergând în ambele direcţii. Incepuseră deja să se 
usuce. Ar fi trebuit să fie singurele urme; pe Ki o duceam în 
braţe când am intrat în casă. Aşa ar fi trebuit să fie, dar nu 
erau. Celelalte erau mai mici, dar nu atât de mici, încât să le 


confund cu urmele unor paşi de copil. 

Am fugit de-a lungul coridorului către dormitorul din 
aripa de vest strigându-i numele şi la fel de bine aş fi putut 
striga Mattie sau Jo sau Sara. leşind din gura mea, numele lui 
Kyra părea a fi numele unui cadavru. Cuvertura fusese 
aruncată pe podea. Cu excepţia căţelului negru din pluş, care 
zăcea acolo unde zăcuse şi-n visul meu, patul era gol. lar Ki 
dispăruse. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


M-am întins după Ki cu partea aceea de minte care ştiuse 
în ultimele câteva săptămâni cu ce era îmbrăcată, în care 
încăpere a rulotei se află şi ce făcea acolo. Nu s-a întâmplat 
nimic, desigur — legătura aceea se dizolvase şi ea. 

Am strigat-o pe Jo — cred că am făcut-o —, dar Jo 
dispăruse şi ea. Eram singur. Domnul să m-ajute. Domnul să 
ne-ajute pe amândoi. Am simţit panica încercând să coboare 
asupra mea şi am alungat-o. Trebuia să-mi păstrez mintea 
limpede. Dacă nu puteam gândi, orice şansă ar fi avut Ki s-ar 
fi pierdut. Am străbătut coridorul în grabă, înapoi spre foaier, 
încercând să nu aud vocea bolnăvicioasă din spatele minţii 
mele, cea care spunea că deja era pierdută Ki, că deja era 
moartă. Nu aveam de unde şti un asemenea lucru, nu-l 
puteam şti, acum că se rupsese legătura dintre noi. 

M-am uitat la mormanul de cărţi de pe jos, apoi am 
ridicat ochii spre uşă. Urmele cele noi intraseră pe aici şi 
ieşiseră tot pe aici. Fulgerul a luminat cerul şi tunetul a 
bubuit. Vântul se înteţea din nou. M-am dus spre uşă, am 
întins mâna după clanţă, apoi m-am oprit. Era ceva prins în 
despicătura dintre uşă şi canat, ceva la fel de mătăsos şi de 
unduitor ca şi un fuior de pânză de păianjen. 

Un singur fir de păr cărunt. 

M-am uitat la el cu o lipsă bolnăvicioasă de uimire. Ar fi 
trebuit să ştiu, desigur, şi de n-ar fi fost presiunea sub care 
mă aflasem şi şocurile succesive ale acestei zile îngrozitoare, 


aș fi ştiut. Totul se aflase pe caseta pe care mi-o pusese John 
s-o ascult în acea dimineaţă... un spaţiu temporal care deja 
părea că face parte din viaţa altui om. 

Pentru început, era înregistrarea orei la care îi închisese 
John telefonul. Novă patruzeci A.M., ora Americii, spusese 
vocea de robot, ceea ce însemna că Rogette sunase la ora 
şase patruzeci dimineaţa... asta, desigur, dacă sunase cu 
adevărat din Palm Springs. Asta era cel puţin o posibilitate; 
dacă mi-aş fi dat seama de ciudăţenia acestui lucru atunci 
când conduceam de la aeroport spre rulota lui Mattie, mi-aş fi 
spus că fără-ndoială sunt mulţi insomniaci pe tot cuprinsul 
Californiei care-şi încheiau afacerile de pe Coasta de Est 
înainte ca soarele să apară complet de după linia orizontului, 
şi bravo lor pentru asta. Insă mai era ceva ce nu putea fi ex- 
plicat chiar atât de uşor. 

La un moment dat, John scosese caseta. O făcuse pentru 
că, spusese el, mă albisem ca varul în loc să par amuzat. li 
spusesem să-i dea drumul şi să pună şi restul; pur şi simplu 
mă surprinsese s-o aud vorbind iarăşi. Tonul vocii ei. 
Christoase, e bună înregistrarea. Numai că aceia care reac- 
ţionaseră la caseta lui John fuseseră băieţii din subsol; co-con- 
spiratorii mei din subconştient. Şi nu vocea ei îi speriase 
destul de tare să-mi albească mie faţa. Zumzetul de fundal 
făcuse asta. Zumzetul de fundal caracteristic apelurilor 
telefonice din TR, atât cele pe care le dai, cât şi cele pe care 
le primeşti. 

Rogette Whitmore nu plecase nici o clipă de pe TR-90. 
Dacă faptul că n-am observat asta în acea dimineaţă o 
costase viaţa pe Ki Devore în această după-amiază, nu aveam 
să mă pot ierta toată viaţa. l-am spus asta lui Dumnezeu 
mereu şi mereu în vreme ce am coborât în goană scările din 
traverse de cale ferată, fugind în întâmpinarea unei furtuni 
revitalizate. 


KKK 


Mare minune că, în goana mea, n-am căzut de pe 


terasament. Jumătate din pluta mea se adăpostise acolo şi 
poate că m-aş fi înfipt în scândurile ei rupte şi aş fi murit ca 
un vampir zvârcolindu-se într-o ţeapă. Ce gând plăcut mai era 
şi ăsta. 

Fuga nu face bine oamenilor aproape cuprinşi de panică; 
e ca şi când te-ai freca de o urzică. Când mi-am aruncat 
braţul în jurul unuia dintre pinii de la baza scărilor să-mi 
temperez progresul, eram pe punctul de a-mi pierde orice 
coerenţă a gândurilor. Numele lui Ki mi se zbătea iarăşi în 
minte atât de puternic că nu mai era loc pentru nimic altceva. 

Apoi, la dreapta mea, a ţâşnit o limbă de fulger din cer şi 
a lovit baza trunchiului unui molid imens care probabil că 
exista şi când trăiau Sara şi Kito. Dacă m-aş fi uitat direct spre 
el, aş fi fost orbit; chiar şi cu capul întors pe trei sferturi, 
lovitura de fulger mi-a lăsat în faţa ochilor o imensă pată 
albastră ca de la bliţul unui aparat de fotografiat gigantic. S-a 
auzit un scrâşnet vibrant când şaizeci şi unu de metri de 
molid albastru s-a răsturnat în lac, iscând o perdea prelungă 
de picături, care au părut că plutesc între cerul cenuşiu şi apa 
cenuşie. Buşteanul ardea sub ploaie, ardea precum pălăria 
unei vrăjitoare. 

A avut efectul unei palme peste obraz, limpezidu-mi 
gândurile şi oferindu-mi o ultimă şansă de a-mi folosi creierul. 
Am inspirat şi m-am forţat să fac asta. De ce venisem tocmai 
aici? De ce mă gândisem că Rogette o adusese pe Kyra la lac, 
unde tocmai fusesem, în loc s-o ducă departe de mine, în 
susul drumului de acces către Stradela Patruzeci şi doi? 

Nu fi prost. A venit aici fiindcă Strada duce la 
Warrington, iar la Warrington a stat ea tot timpul, 
singură-singurică, încă de când a trimis cadavrul şefului 
său înapoi în California cu avionul Impersonal. 

Se furişase în casă cât stătusem eu sub studioul lui Jo, 
găsind cutia de tinichea în burta unei bufniţe şi studiind 
bucata de hârtie cu genealogia familiei. Ar fi luat-o atunci pe 
Ki dacă i-aş fi dat ocazia, dar nu i-am dat-o. M-am întors 
degrabă înapoi, temător că ceva era rău, temător că cineva 
s-ar putea să încerce să pună mâna pe copilă... 


O trezise oare Rogette? O văzuse oare Ki şi încercase 
cumva să mă avertizeze înainte să aţipească la loc? Asta mă 
făcuse să merg înapoi atât de grăbit? Poate. Atunci încă mă 
aflam în zonă, atunci încă eram uniţi. Rogette în mod sigur se 
afla în casă atunci când m-am întors eu. S-ar putea să fi fost 
chiar în dulapul dormitorului din aripa de nord, uitându-se pe 
furiş la mine prin crăpătura uşii. O parte din mine chiar ştiuse 
asta. O parte din mine o simţise, simţise ceva ce nu era Sara. 

Apoi plecasem. Apucasem plasa de la Slips 'n Greens şi 
venisem aici. Cotisem la dreapta, cotisem spre nord. Spre 
mesteacăn, spre stâncă, spre mâna de oase. Făcusem ceea 
ce trebuia să fac şi, cât o făcusem, Rogette coborâse cu Kyra 
în braţe scările din traverse de cale ferată prin spatele meu şi 
cotise la stânga spre Stradă. Cotise spre sud către 
Warrington. Cu o senzaţie grea în stomac, mi-am dat seama 
că probabil o auzisem pe Ki... că poate chiar o văzusem. 
Pasărea aceea ieşind timidă din adăpost în timpul acalmiei nu 
fusese o pasăre. Ki era trează atunci, Ki mă văzuse — poate 
că o văzuse şi pe Jo — şi încercase să mă strige. Reuşise să 
scoată doar acel piuit scurt înainte ca Rogette să-i acopere 
gura. 

Cât să fi trecut de atunci? Părea că o eternitate, dar 
aveam o bănuială că nu trecuse deloc mult — poate chiar mai 
puţin de cinci minute. Dar nu-ţi ia mult să îneci un copil. 
Imaginea braţului lui Kito ieşind din apă şi stând ridicat spre 
cer a încercat să-mi revină în minte — palma de la capătul lui 
deschizându-se şi închizându-se, deschizându-se şi în- 
chizându-se, ca şi când ar fi încercat să respire în locul 
plămânilor care n-o puteau face — şi am îndepărtat-o. Am 
reprimat, de asemenea, şi pornirea de a o lua pur şi simplu la 
fugă în direcţia Warrington-ului. Dacă aş fi făcut asta, cu 
siguranţă m-ar fi cuprins panica. 

Niciodată în anii scurşi de la moartea ei nu tânjisem după 
Jo cu intensitatea amară pe care am simţit-o atunci. Insă ea 
dispăruse; nu mai rămăsese din ea nici măcar o şoaptă. 
Neavând pe cine altcineva să mă sprijin decât pe mine, am 
pornit spre sud, de-a lungul Străzii mărginite de copaci, oco- 


lindu-i pe cei doborâţi de furtună când puteam, târându-mă 
pe sub ei dacă-mi barau complet calea, alegând să-i 
escaladez, producând gălăgie de la crengile pe care le 
rupeam, doar într-o ultimă instanţă. Croindu-mi drum, am 
debitat ceea ce cred că au fost toate rugăciunile standard 
pentru o asemenea situaţie, însă nici una dintre ele n-a părut 
să treacă de chipul lui Rogette Whitmore ce se ridica în 
mintea mea. Chipul ei ţipător, nemilos. 


Mi-amintesc că mi-am spus: Asta-i versiunea în aer liber 
a Casei Fantomelor. |n mod sigur, în timp ce mă luptam să 
înaintez, pădurea mi se părea bântuită: copacii doar 
zdruncinaţi puţin de prima mare suflare a furtunii cădeau 
acum pe capete sub această nouă răbufnire de vânt şi ploaie. 
Zgomotul pe care-l făceau se asemăna cu nişte paşi zdrobitori 
şi nu trebuia să-mi fac probleme de sunetele pe care le 
scoteau propriii mei paşi. Când am trecut pe lângă cabana 
Batchelders, o construcţie circulară din prefabricate, aşezată 
pe-o fundaţie de piatră asemenea unei pălării pe-un taburet, 
am observat că întregul acoperiş fusese zdrobit de-un brad 
argintiu. 

La opt sute de metri sud de Sara am văzut una dintre 
panglicile lui Ki zăcând pe potecă. Am ridicat-o, 
minunându-mă cât de tare semăna roşul acela de pe margini 
cu sângele. Apoi am îndesat-o în buzunar şi mi-am continuat 
drumul. 

Cinci minute mai târziu am ajuns lângă un pin cu 
trunchiul acoperit de muşchi, ce căzuse de-a latul potecii; 
încă mai era legat de butucul cu rădăcina printr-o reţea 
întinsă şi îndoită de fibre şi se văita asemenea unor balamale 
ruginite când apa nestatornică îi ridica şi-i cobora la loc ceea 
ce fuseseră cei şase sau şapte metri din tulpina dinspre vârf, 
care plutea acum pe lac. Aveam pe unde să mă târâi pe 
dedesubt şi, când m-am lăsat în genunchi, am văzut alte 
urme lăsate de genunchi, urme ce tocmai începeau să se 
umple cu apă. Şi am mai văzut ceva: a doua panglică pentru 


păr. Am vârât-o în buzunar, alături de prima. 

Eram pe jumătate sub pin când am auzit un alt copac 
cedând, acesta fiind mult mai aproape de mine. Sunetul a fost 
urmat de-un țipăt — nu de durere sau teamă, ci de-o mânie 
neaşteptată. Apoi, chiar şi peste şuieratul ploii şi al vântului, 
am auzit vocea lui Rogette: 

— Vino-napoi! Nu te duce-acolo,-i periculos! 

M-am târât pe sub copac restul drumului, de-abia simțind 
înţepătura unei crengi care mi-a săpat o dâră pe spate, m-am 
ridicat în picioare şi-am pornit în goană pe potecă. Dacă erau 
mici copacii la care ajungeam, săream peste ei fără să 
încetinesc. Dacă erau mai mari, mă căţăram peste ei fără să 
mă gândesc unde mă vor zgâria sau unde mă vor înţepa. 
Tunetul a biciuit. S-a văzut o dâră sclipitoare de fulger şi, la 
lumina ei, am văzut printre copaci scândurile cenușii ale unui 
şopron. În ziua în care o văzusem pentru prima dată pe 
Rogette nu reuşisem să observ decât frânturi din cabana 
Warrington, dar acum pădurea fusese sfâşiată asemenea unei 
haine vechi — zonei ăsteia-i vor trebui ani de zile să-şi revină. 
Jumătatea din spate a cabanei fusese aproape în întregime 
demolată de-o pereche de copaci imenşi care păreau că se 
prăbuşiseră deodată. Se încrucişaseră precum cuțitul cu 
furculita pe farfuria de la cină şi zăceau pe ruine într-un X 
hirsut. 

Vocea lui Ki, ridicându-se deasupra furtunii doar fiindcă 
era ascuţită de teroare: 

— Pleacă! Nu te vleau, buni a'bă! Pleacă! 

Era oribil să auzi teroarea din vocea ei, dar era minunat 
să-i auzi şi numai vocea. 

La vreo doisprezece metri de locul unde mă îngheţase 
strigătul lui Rogette, încă un copac zăcea prăbuşit de-a 
curmezişul poeticii. Rogette însăşi stătea de partea cealaltă a 
lui, ţinând o mână întinsă către Ki. De pe mână-i picura 
sângele, dar de-abia am observat asta. Am observat-o în 
schimb pe Kyra. 

Docul care făcea legătura dintre Stradă şi barul Apusului 
de Soare era lung — douăzeci şi unu de metri cel puţin, poate 


chiar treizeci. Destul de lung ca, într-o seară frumoasă de 
vară, să te poţi plimba pe el mână în mână cu prietena sau cu 
iubita şi să rămâi cu o amintire frumoasă. Furtuna nu îl rupse- 
se — nu încă — însă vântul îl răsucise ca pe-o panglică. Mi-am 
amintit de-un material informativ prezentat la începutul unui 
spectacol duminical de matineu din copilărie, un film despre 
un pod suspendat ce dansa în mijlocul uraganului, şi întocmai 
aşa arăta şi docul dintre Warrington şi barul Apusului de 
Soare. Sălta în sus şi-n jos în apa tălăzuită, tânguindu-se din 
toate încheieturile lui înţepenite asemeni unui acordeon din 
lemn. Avusese şi o balustradă — probabil pentru cei care-l 
străbăteau cu greu înapoi spre mal după o noapte zbuciumată 
—, dar acum dispăruse. Kyra se afla la jumătatea acestei 
punți legănătoare, scufundătoare, din lemn. Puteam vedea 
cel puţin trei dreptunghiuri negre între mal şi locul unde se 
afla ea, locuri de unde se desprinsesem plăcile. De sub doc se 
auzea clung-clung-clung-ul rău-prevestitor al pontoanelor 
goale din oţel care-o susțineau. Mai multe dintre aceste 
pontoane se dezancoraseră şi pluteau în derivă. Ki îşi 
întinsese braţele în lături pentru echilibru, asemenea unui 
circar care umblă pe sârmă. Tricoul negru Harley-Davidson îi 
flutura în jurul genunchilor şi al umerilor arşi de soare. 

— Întoarce-te! a strigat Rogette. Părul ei rar îi zbura în 
jurul capului; impermeabilul negru, lucios, pe care-l purta, se 
ondula. Întindea ambele mâini înainte, una însângerată şi alta 
nu. Aveam o bănuială că e posibil s-o fi muşcat Ki. 

— Nu, buni a 'bă! Ki a scuturat din cap într-o negare 
sălbatică, iar eu mi-am dorit să-i spun nu face asta, Ki-iubire, 
nu scutura din cap în felul ăla, e-o idee proastă. S-a clătinat, 
un braţ arătând în sus către cer şi celălalt în jos către apă, 
astfel încât a semănat pentru o clipă cu un avion în picaj 
brusc. Dacă docul şi-ar fi ales momentul acela să facă un salt 
mare sub ea, Ki ar fi căzut în apă. Şi-a recăpătat în schimb un 
oarecare echilibru precar, chiar dacă mi s-a părut că-i văd 
picioarele goale alunecând puţin pe scândurile ude. P/eacă, 
buni a'bă, nu te vleau! Du-te... du-te să dolmi puțin, pali 
tale obosită! 


Ki nu m-a văzut; întreaga ei atenţie era îndreptată 
asupra lui buni a'bă. Nici buni a'bă nu m-a văzut. M-am lăsat 
pe burtă şi m-am târât sub pom, trăgându-mă cu mâinile 
făcute gheare. Tunetul s-a rostogolit deasupra lacului 
asemenea unei mingi de mahon, sunetul lovindu-se de munţi 
şi stârnind ecouri. Când m-am ridicat iarăşi în genunchi, am 
observat că Rogette înainta încet către capătul dinspre mal al 
docului. Cu fiecare pas pe care-l făcea înainte, Kyra făcea un 
pas tremurat, periculos în spate. Rogette întindea înainte 
mâna cea sănătoasă, chiar dacă, pentru o clipă, mi s-a părut 
că şi aceasta a început să sângereze. Materia care-i curgea 
printre degetele chircite era totuşi prea întunecată să fie 
sânge şi, când a început să vorbească, articulând cuvintele 
pe-o voce hidos de linguşitoare care mi-a făcut pielea de 
găină, mi-am dat seama că era vorba de ciocolată topită. 

— Hai să ne jucăm, Ki-iubire, a gângurit Rogette. Vrei să 
începi tu? 

A făcut un pas. Ki a făcut un pas compensatoriu în spate, 
s-a clătinat, şi şi-a recăpătat echilibrul. Inima mi s-a oprit, 
apoi şi-a reluat cursa. Am scurtat distanţa dintre mine şi 
femeie cât de repede am putut, dar nu am fugit; nu voiam să 
ştie nimic până ce se trezea. Dacă se trezea. Nu-mi păsa 
dac-o făcea sau nu. La dracu', dacă-i puteam sparge craniul 
lui George Footman cu ciocanul, în mod sigur puteam să-i 
produc şi ororii ăsteia ceva pagube. Păşind spre ea, mi-am 
îmbinat mâinile într-un singur pumn mare. 

— Nu? Nu vrei să începi? Eşti prea timidă? 

Rogette a vorbit pe-o voce mieroasă, demnă de 
emisiunea Romper Room, care m-a făcut să-mi vină să 
scrâşnesc din dinţi. 

— Bine-atunci, încep eu. Lăptic! Ce rimează cu lăptic, 
Ki-iubire? Pupic... şi somnic... trăgeai un somnic, nu-i aşa, 
când am venit şi te-am trezit. Şi botic... nu vrei să stai la 
mine-n braţe, Ki-botic? O să ne dăm una alteia ciocolată cum 
făceam înainte... O să-ţi zic un banc nou... 

Incă un pas. Ajunsese la marginea docului. Dacă i-ar fi 
venit ideea, ar fi putut arunca după Kyra cu pietre cum 


aruncase după mine, ar fi aruncat până ar fi nimerit-o şi-ar fi 
făcut-o să cadă în lac. Dar cred că nici nu i-a trecut prin gând 
un asemenea lucru. O dată ce nebunia trece de-un anumit 
punct, te afli pe-o autostradă fără rampe de ieşire. Rogette 
avea alte planuri cu Kyra. 

— Haide, Ki-Ki, joacă-te cu buni a'bă. 

A întins iarăşi ciocolata spre ea, materia vâscoasă a 
batonului Hershey's Kisses picurând prin staniolul mototolit. 
Ochii Kyrei şi-au schimbat traiectoria şi în sfârşit m-a văzut. 
Am scuturat din cap, încercând să-i transmit să nu spună 
nimic, dar spre nici un folos — pe faţă i-a apărut o expresie de 
uşurare voioasă. Mi-a strigat numele şi am văzut umerii lui 
Rogette ridicându-se de mirare. 

Am alergat şi ultimii trei metri şi jumătate, ridicând 
mâinile unite deasupra capului asemenea unei bâte, dar am 
alunecat puţin pe pământul ud la momentul crucial şi Rogette 
a făcut un soi de eschivă ploconită. In loc s-o nimeresc la baza 
gâtului cum voisem, mâinile mele îmbinate au atins-o doar 
uşor peste umăr. S-a clătinat, a căzut pe un genunchi şi s-a ri- 
dicat la loc aproape imediat. Ochii ei semănau cu nişte becuri 
mici şi albastre, hrănindu-se cu furie în loc de electricitate. 

— Tula spus, şuierând cuvântul din vârful limbii, 
transformându-l în sunetul unui blestem străvechi: 7/jiuuuu! 

In spatele nostru, Kyra mi-a strigat numele, dansând 
clătinat pe lemnul ud şi fluturând din braţe în încercarea de-a 
nu cădea în lac. Apa a sărit pe doc şi i-a trecut peste 
picioarele mici şi desculţe. 

— Rezistă, Ki! am strigat eu ca răspuns. 

Rogette a observat că-mi schimb atenţia şi-a profitat de 
ocazie — s-a răsucit pe călcâie şi-a pornit în fugă spre doc. 
M-am întins după ea, prinzând-o de păr, dar am rămas cu el în 
mână. Cu tot părul. Am rămas acolo pe marginea lacului 
agitat cu ciuful ei de păr cărunt legănându-se din pumnul 
meu asemenea unui scalp. 

Rogette s-a uitat peste umăr, mârâind, un gnom 
ancestral chel în ploaie, şi mi-am spus: £/ e, e Devore, n-a 
murit, a reuşit cumva să-şi schimbe identitatea cu femeia, 


ea s-a sinucis, cadavrul ei s-a dus înapoi spre California cu 
avio... 

Chiar atunci când s-a întors înapoi şi a început să fugă 
spre Ki, am ştiut că greşesc. Rogette era, sigur că da, dar 
ajunsese să-i semene atât de hidos fără subterfugii. Orice ar fi 
fost ceea ce nu era sănătos la ea, făcuse mult mai mult decât 
să-i cadă tot părul; o şi îmbătrânise. Şaptezeci de ani, aş fi zis 
eu, însă asta trebuia să fie cu cel puţin zece ani mai mult 
decât adevărata ei vârstă. 

Am cunoscut mulţi oameni care-şi botează copiii la fel, 
îmi spusese doamna M. Li se pare că-i drăguţ. Probabil că şi 
lui Max Devore i se părea aşa, fiindcă-şi numise un fiu Roger 
şi pe fiică Rogette. Poate că ajunsese la Whitmore pe căi 
oneste — e posibil să fi fost căsătorită în tinereţe — dar, o 
dată ce a dispărut peruca, antecedentele ei erau dincolo de 
orice argument. Femeia care se clătina de-a lungul docului să 
termine treaba era mătuşa Kyrei. 


Ki a început să se dea în spate repede, fără nici un pic de 
grijă să ridice picioarele mai sus. Avea să cadă în apă; nu 
avea cum să stea în picioare. Dar înainte să cadă, un val a 
lovit între ele docul într-un loc unde câteva dintre pontoane 
se rupseseră şi unde puntea era deja parţial scufundată. Apa 
înspumată s-a ridicat în aer şi a început să se rotească într-o 
spirală din aceea de care mai văzusem înainte. Rogette s-a 
oprit în apa până la glezne care clipocea peste doc, iar eu 
m-am oprit cam la trei metri în spatele ei. 

Spirala s-a solidificat şi, chiar înainte să pot intui faţa, am 
recunoscut pantalonii scurţi bufanţi cu petele acelea şterse de 
culoare şi bluza largă. Numai la Kmart se vând bluze largi 
de-un amorf atât de perfect; cred că există o lege federală în 
privinţa asta. 

Era Mattie. O Mattie gravă, cenuşie, care se uita la 
Rogette cu nişte ochi gravi, cenușii. Rogette şi-a ridicat 
mâinile, s-a clătinat, a încercat să se întoarcă. In clipa aceea 
un val s-a iscat de sub doc, făcându-l să se ridice şi apoi să 


cadă asemenea unei maşinuţe de la parcul de distracţii. Ro- 
gette a căzut în apă. Dincolo de ea, dincolo de silueta iscată 
sub ploaia de apă, am văzut-o pe Ki căzând lată pe veranda 
barului Apusului de Soare. Acea ultimă ridicare a punţii a 
aruncat-o într-un loc temporar sigur, asemenea unei fise 
umane la jocul de-a aruncă banul. 

Mattie se uita la ea, şoldurile ei mişcându-se, ochii ei 
fixaţi asupra ochilor mei. Putusem intui ce spusese Jo, dar de 
data asta habar nu aveam. Am încercat cu toată forţa, dar nu 
am reuşit să înţeleg. 

— Mami! Mami! 

Silueta nu s-a întors, cât mai degrabă s-a rotit în jurul 
unui ax; nu părea să aibă nimic mai jos de tivul pantalonilor 
scurţi. S-a mişcat de-a lungul docului către bar, unde Ki stătea 
acum în picioare cu braţele întinse înainte. 

Ceva m-a apucat de picior. 

M-am uitat în jos şi am văzut o apariţie înecată în apa 
zbuciumată. Ochi întunecaţi s-au holbat la mine din spatele 
unui craniu chel. Rogette tuşea apă printre buzele la fel de 
vineţii ca prunele. Mâna ei liberă s-a ridicat slabă către mine. 
Degetele s-au desfăcut... şi s-au închis. Desfăcut... şi închis. 
M-am lăsat pe un genunchi şi am apucat-o. S-a închis peste 
mâna mea asemenea unei gheare din oţel şi a smucit, 
încercând să mă tragă în apă după ea. Buzele ei vineţii s-au 
întins peste cioturile galbene de dinţi asemănători cu cei din 
craniul Sarei. Şi da, mi s-a părut că, de data asta, Rogette e 
cea care râde. M-am legănat pe picioare şi am smucit-o în 
sus. Nu m-am gândit la asta; a fost ceva absolut instinctual. O 
depăşeam cu cel puţin patruzeci şi cinci de kilograme şi 
corpul ei a ieşit pe trei sferturi din apă asemenea unui păstrăv 
gigantic, înspăimântător. A strigat, şi-a avântat capul în faţă 
şi şi-a îngropat dinţii în încheietura mâinii mele. Durerea a 
fost urgentă şi enormă. Mi-am smucit mâna chiar şi mai sus şi 
apoi am năpustit-o înapoi jos, negândindu-mă s-o rănesc, 
vrând doar să scap de gura aceea de nevăstuică. Docul pe 
jumătate scufundat a fost lovit de un alt val. Marginea lui 
aşchiată, ridicându-se, i-a străpuns lui Rogette faţa ce cobora. 


Un ochi i-a sărit din orbită; o aşchie galbenă, de pe care pi- 
cura apa, i-a intrat prin nas asemenea unui pumnal; pielea 
subţire de pe frunte i s-a despicat, îndepărtându-se de pe os 
la fel ca două parasolare de geam desfăcute dintr-o dată. 
Apoi lacul a tras-o în larg. l-am mai văzut topografia 
sfărâmată a feţei încă o clipă, plutind în sus către ploaia 
torențială, udă şi palidă, asemenea luminii unui tub cu neon. 
Apoi s-a rostogolit pe burtă, impermeabilul ei negru din vinilin 
înfăşurându-se în jurul ei ca un linţoliu. 

Ce am văzut când m-am uitat înapoi spre barul Apusului 
de Soare a fost o altă imagine de sub pielea acestei lumi, însă 
una cu mult diferită de faţa Sarei în Doamna Verde sau de 
arătarea mârâitoare, pe jumătate întrezărită, a Străinului. 
Kyra se afla pe veranda largă din lemn din faţa barului, în mij- 
locul unui maldăr de mobilă din răchită răsturnată. In faţa ei 
se afla o trâmbă de apă în care încă mai puteam vedea — 
foarte vag — silueta ştearsă a unei femei. Aceasta stătea în 
genunchi, ţinând braţele întinse înainte. 

Au încercat să se îmbrăţişeze. Braţele lui Ki au trecut prin 
Mattie şi au ieşit pe partea cealaltă picurând. 

— Mami, nu te pot plinde! 

Femeia din apă vorbea — îi vedeam buzele mişcându-se. 
Ki se uita vrăjită la ea. Apoi, preţ de numai o clipă, Mattie s-a 
întors către mine. Ochii ni s-au întâlnit, iar ai ei erau alcătuiți 
din lac. Erau Dark Score, care a fost aici cu mult înainte să vin 
eu şi care va rămâne mult după ce eu voi pleca. Mi-am dus 
mâinile la gură, mi-am sărutat palmele şi le-am întins către 
ea. Nişte mâini spectrale s-au ridicat, ca pentru a prinde 
aceste sărutări. 

— Mami, nu pleca! a strigat Kyra şi şi-a aruncat braţele 
în jurul siluetei. A fost imediat udată leoarcă şi s-a retras cu 
ochii închişi, tuşind. Nu mai era nici o femeie alături de ea; nu 
mai era decât apa ce uda scândurile şi se scurgea printre 
îmbinări să reintre în lacul ce izvorăşte de la mare adâncime, 
dintre fisurile stâncilor ce susţin TR-ul şi toată partea asta de 
lume. 

Mişcându-mă cu grijă, căutându-mi la rândul meu 


echilibrul, mi-am croit drum peste docul legănător spre barul 
Apusului de Soare. Când am ajuns acolo, am luat-o pe Kyra în 
braţe. M-a îmbrăţişat cu putere, tremurând crunt din tot 
corpul. li auzeam clănţănitul mărunt al dinţilor şi îi simţeam 
mirosul lacului din păr. 

— A venit Mattie, a spus ea. 

— Ştiu. Am văzut-o. 

— Mattie a făcut-o pe buni a'bă să plece. 

— Am văzut şi asta. Să nu te mişti acum, Ki. Ne 
întoarcem pe pământ stabil, dar să nu te mişti prea mult. 
Dacă faci asta, o s-ajungem în apă. 

A fost cât se poate de cuminte. Când ne-am văzut iarăşi 
pe Stradă şi când am încercat s-o aşez jos, s-a ţinut puternic 
de gâtul meu. Nu mă deranja. M-am gândit s-o duc în cabana 
Warrington, dar n-am făcut-o. lnăuntru erau prosoape, 
probabil şi haine uscate, dar aveam o bănuială că trebuie să 
fie şi o cadă plină cu apă caldă care să ne aştepte. Pe lângă 
asta, ploaia înceta din nou şi de data asta cerul părea mai 
luminos înspre vest. 

— Ce ţi-a spus Mattie, iubire? am întrebat în timp ce 
mergeam spre nod de-a lungul Străzii. Mă lăsa s-o aşez jos ca 
să ne putem târî pe sub copacii doborâţi la care ajungeam, 
dar întindea mâinile s-o iau iarăşi în braţe de fiecare dată 
după ce ajungeam de cealaltă parte. 

— Să fiu fetiţă cuminte şi să nu fiu tlistă. Da' sunt tlistă. 
Sunt foalte tlistă. 

A început să plângă, şi eu am mângâiat-o pe părul ud. 

Până când am ajuns la scările din traverse de cale ferată 
plânsese deja toate lacrimile... şi, deasupra munţilor dinspre 
vest, am văzut o singură bucată mică şi foarte puternică de 
albastru. 

— S-au dălâmat toţi copacii, a spus Ki, uitându-se în jur. 

Ochii ei erau foarte larg deschişi. 

— Ei bine... nu toţi, dar foarte mulţi, cred. 

La jumătatea scărilor m-am oprit, gâfâind şi cu respiraţia 
tăiată. N-am întrebat-o însă pe Ki dac-o pot lăsa jos. Nu voiam 
s-o las jos. Voiam doar să-mi recapăt răsuflarea. 


— Mike? 

— Ce-i, păpuşă? 

— Mattie mi-a mai spus ceva. 

— Ce? 

— Pot şopti? 

— Dacă vrei, sigur. 

Ki s-a aplecat mai aproape, şi-a pus buzele lângă 
urechea mea şi a şoptit. 

Eu am ascultat-o. Când a terminat, am încuviinţat din 
cap, am sărutat-o pe obraz, am mutat-o pe celălalt şold şi am 
dus-o restul drumului până la casă. 


Nu fu furtuna secolului, băiețaş, să n-ai impresia că fu. 
Nu, dom 'le. 

Aşa au spus bătrânii care au stat în faţa cortului mare al 
infirmeriei de campanie care-a ţinut locul Magazinului 
Universal Lakeview în acel sfârşit de vară şi în acea toamnă. 
Un ulm enorm se prăbuşise peste Route 68 şi stâlcise 
magazinul ca pe-o cutie de Saltines. Punând la socoteală şi 
daunele fizice pe lângă cele morale, ulmul trăsese cu el şi 
câteva cabluri de înaltă tensiune. Acestea au aprins propanul 
scurs dintr-un rezervor spart şi întregul edificiu a făcut 
ka-bum. Cortul a fost, însă, un substitut bunicel pentru 
vremea caldă, iar oamenii de pe TR şi-au format un fel de-a 
zice că se duc la MASH după nişte pâine şi câteva beri — asta 
pentru că încă se mai vedea câte o cruce roşie spălăcită pe 
ambele laturi ale acoperişului de la cort. 

Bătrânii au şezut de-a lungul peretelui de pânză groasă 
în scaune pliante, făcându-le cu mâna celorlalţi bătrâni când 
treceau pe acolo cu maşinile lor ruginite, de bătrâni (toţi 
bătrânii cu patalama deţin fie Ford-uri, fie Chevy-uri, aşa că în 
privinţa asta mă aflu pe drumul cel bun), schimbându-şi 
maiourile cu cămăşi de flanelă când zilele au început să se 
răcească spre sezonul cidrului şi al plivitului, privind cum 
comunitatea începe să se reclădească în jurul lor. Şi, în timp 
ce priveau, au discutat despre furtuna cu gheaţă din iarna 


trecută, cea care a rupt cablurile de curent şi a doborât 
milioane de copaci între Kittery şi Fort Kent; au discutat 
despre ciclonii care au apărut în august 1985; au discutat 
apoi despre uraganul cu măzăriche din anul 1927. Ei, fost-au 
nişte furtuni, sigur că da. Fost-av nişte furtuni, pe Dumnezău. 

Sunt convins că au dreptatea lor, şi nu-i contrazic — 
rareori câştigi o controversă cu un yankeu bătrân adevărat, şi 
nu câştigi niciodată dacă-i vorba despre vreme — dar pentru 
mine, furtuna din 21 iulie 1998 va fi întotdeauna Furtuna. Şi 
cunosc o fetiţă care gândeşte la fel. Poate că va trăi până prin 
2100, date fiind beneficiile medicinii moderne, dar cred că 
pentru Kyra Elizabeth Devore aceea va fi întotdeauna 
Furtuna. Cea în care mama ei moartă a venit îmbrăcată în lac 
să-i vorbească. 

Primul vehicul a venit pe drumul de acces spre casă 
numai pe la ora şase. S-a dovedit a fi nu o maşină de patrulă 
a poliţiei districtului Castle, ci o autoutilitară galbenă cu 
lumini galbene montate pe cabină şi cu un tip îmbrăcat în 
salopeta Companiei de Electricitate Central Maine, aflat la co- 
menzi. Tipul din celălalt scaun era un poliţist, însă — era de 
fapt Norris Ridgewick, şeriful districtual în persoană. Şi a venit 
la uşa casei mele, având pistolul scos din toc. 

Schimbarea de vreme promisă de tipul de la televizor 
sosise deja, norii şi centrii furtunii fiind alungaţi spre est de-un 
vânt răcoros suflând puţin mai slab ca pentru o vijelie. Copacii 
continuaseră să cadă în pădurea udă preţ de cel puţin o oră 
după ce se oprise ploaia. In jurul orei cinci am pregătit pentru 
amândoi sandvişuri cu pâine prăjită şi brânză şi supă de ro- 
şii... mâncare amăgitoare, i-ar fi spus Jo. Kyra a mâncat fără 
tragere de inimă, dar a mâncat, şi a băut mult lapte. O 
înfăşurasem într-un alt tricou de-al meu şi ea şi-a prins 
singură părul la spate. l-am oferit panglicile albe, dar a 
scuturat hotărâtă din cap şi a optat în schimb pentru o bandă 
elastică. 

— Nu-mi mai plac panglicuţele alea, a spus. 

Am hotărât că nici mie nu-mi mai plac şi le-am aruncat la 
gunoi. Ki m-a urmărit cum fac asta şi nu s-a opus deloc. Apoi 


am traversat sufrageria către soba cu lemne. 

— Ce faci? 

Şi-a terminat al doilea pahar cu lapte, a coborât anevoie 
din scaun şi a venit la mine. 

— Fac focul. Poate că toate zilele alea călduroase mi-au 
subţiat sângele. Asta ar fi spus mama, în orice caz. 

S-a uitat în tăcere cum scot foaie după foaie dintr-un 
morman de hârtii pe care-l luasem de pe masă, cum le strâng 
în pumn şi le arunc prin uşa sobei. Când mi-am spus că 
pusesem destule, am început să aşez peste ele surcele. 

— Ce sclie pe paginile alea? a întrebat Ki. 

— Nimic important. 

— E-o poveste? 

— Nu chiar. E mai degrabă un fel de... oh, nu ştiu. Un 
rebus. Sau o scrisoare. 

— E-o sclisoale destul de lungă, a spus, apoi şi-a aşezat 
capul pe piciorul meu, ca şi când ar fi fost obosită. 

— Mda, am spus. Aşa-s de obicei scrisorile de dragoste, 
dar nu face bine să le păstrezi. 

— De ce? 

— Fiindcă se... 

Pot întoarce să te bântuie, a fost ce mi-a venit în minte, 
dar nu puteam spune asta. 

— Fiindcă te pot face să-ţi fie ruşine mai târziu. 

— Oh. 

— Pe lângă asta, am spus. Hârtiile astea sunt ca şi 
panglicile tale..., într-un fel. 

— Nu-ţi mai place de ele. 

— Corect. 

Atunci a văzut cutia — cutia din tinichea pe capacul 
căreia scria NIMICURILE LUI JO. Se afla pe tejgheaua dintre 
sufragerie şi chiuvetă, nu departe de locul unde atârnase pe 
perete bătrâna Pisică Nebună. Nu-mi aminteam să fi adus cu 
mine cutia din studio, dar presupun că nu era nevoie s-o fi 
adus; eram destul speriat. Şi mai cred că ar fi putut veni... In- 
tr-un fel şi singură. Acum chiar cred astfel de lucruri; am 
motive s-o fac. 


Ochii Kyrei s-au luminat într-un fel în care nu se mai 
luminaseră de când se trezise din somnul ei scurt să 
descopere că îi murise mama. S-a ridicat pe vârfurile 
degetelor de la picioare să apuce cutia, apoi şi-a trecut 
degetele peste literele încrustate pe capac. M-am gândit ce 
important e pentru un copil să aibă o cutie de tinichea. 
Trebuia să ai una în care să-ţi ţii lucrurile secrete — cea mai 
bună jucărie, cea mai frumoasă bucată de şnur, prima 
bijuterie. Sau o fotografie de-a mamei tale, poate. 

— E atât de... flumoasă, a spus pe-o voce moale, 
admirativă. 

— Poţi s-o păstrezi dacă nu te deranjează că scrie 
NIMICURILE LUI JO pe ea şi nu NIMICURILE LUI KI. Sunt 
înăuntru câteva hârtii pe care vreau să le citesc, dar le pot 
găsi alt loc. 

S-a uitat la mine să vadă dacă nu glumesc, a văzut că nu 
glumesc. 

— Mi-al plăcea, a spus pe acea voce moale, admirativă. 

l-am luat cutia din mâini, am scos dinăuntru carneţelele, 
notițele şi tăieturile din ziare, apoi i-am dat-o înapoi. A 
deschis şi a închis de mai multe ori capacul, ca exerciţiu. 

— Ghici ce-o să pun în ea, a spus. 

— Comori secrete? 

— Da! a spus, şi chiar a râs pentru o clipă. Cine a fost Jo, 
Mike? O cunosc? O cunosc, nu-i aşa? A fost unul dintle 
oamenii din fligidol. 

— Ea... 

Mi-a venit o idee. Am frunzărit printre tăieturile 
îngălbenite din ziare. Nimic. Mi-am spus c-o pierdusem pe 
undeva pe drum, apoi am văzut un colţ din ceea ce căutam 
ieşind din mijlocul unuia dintre carnețele. Am scos-o de acolo 
şi i-am dat-o lui Ki. 

— Ce-i asta? 

— O fotografie pe invers. Ţine-o ridicată spre lumină. 

A făcut asta şi s-a uitat vrăjită la ea preţ de multă vreme. 
Vag, ca-ntr-un vis, am văzut-o pe soţia mea în mâna ei, soţia 
mea stând pe plută în costumul ei de baie din două piese. 


— Ea e Jo, am spus. 

— E flumoasă. Mă bucul să-mi pot ţine luclulile în cutia ei. 
— Şi eu mă bucur, Ki. 

Am sărutat-o pe creştetul capului. 


Când a bătut şeriful Ridgewick în uşă, mi-am spus că e 
mai bine să deschid cu braţele ridicate în aer. Arăta ciudat. 
Ce-a părut să detensioneze situaţia a fost o întrebare simplă, 
nepremeditată. 

— Pe unde stă Alan Pangborn în ultima vreme, domnule 
şerif? 

— E-n New Hampshire, a spus Ridgewick, coborând puţin 
pistolul (după un minut sau două şi l-a pus la loc în toc fără să 
pară că-şi dă seama ce face). El şi cu Polly sunt foarte bine. 
Mai puţin artrita ei. Aia-i nasoală, cred, da' încă mai are zile 
bune. O persoană poa' să reziste destul de mult dacă are 
parte de câte-o zi bună din când în când, aşa cred eu. Dom- 
nule Noonan, am o mulţime de întrebări pentru 
dumneavoastră. Ştiţi asta, nu-i aşa? 

— Da. 

— Prima şi cea mai importantă, e la dumneavoastră 
copilul? Kyra Devore? 

— Da. 

— Unde e? 

— Aş fi bucuros să vă arăt. 

Am străbătut coridorul din aripa de nord a casei şi am 
rămas în faţa uşii dormitorului, uitându-ne înăuntru. 
Cuvertura era trasă până sub bărbia copilei care dormea 
profund. Ţinea câinele din pluş într-o mână — vedeam doar 
coada lui mizerabilă ieşindu-i dintr-un capăt al pumnului şi 
nasul din celălalt. Am rămas acolo multă vreme, fără ca vre- 
unul dintre noi să spună ceva, uitându-ne la ea cum doarme 
în lumina unei seri de vară. În pădure, copacii încetaseră să 
mai cadă, dar vântul încă mai sufla. Pe la streşinile Sarei 
Laughs, acesta scotea un sunet ca o muzică străveche. 


EPILOG 


De Crăciun a nins — un strat politicos de cincisprezece 
centimetri care i-a făcut pe colindătorii ce umblau pe străzile 
Sanford-ului să pară ieşiţi din /t's a Wonderful Life. Când 
m-am întors, după ce am verificat-o pe Kyra pentru a treia 
oară, era unu şi un sfert în dimineaţa zilei de douăzeci şi şase, 
iar ninsoarea se oprise. O lună întârziată, rotofeie, dar palidă, 
se uita pe furiş prin puful compact de nori. 

Îmi făceam iarăşi Crăciunul cu Frank şi numai noi mai 
rămăseserăm treji. Copiii, inclusiv Ki, căzuseră la datorie, 
răpuşi de bacanala anuală a mâncărurilor şi-a cadourilor. 
Frank era la al treilea scotch — dacă exista o poveste demnă 
de al treilea scotch, aceasta fusese, cred —, însă eu de-abia 
sorbisem câteva guri din primul. Cred că m-aş fi avântat mai 
serios asupra sticlei dacă n-ar fi fost Ki. În zilele când sunt cu 
ea nu beau de obicei nici măcar un pahar cu bere. lar s-o am 
în grijă trei zile la rând... dar la dracu', kemo sabe, dacă nici 
Crăciunul nu ţi-l poţi petrece cu copilul tău, la ce dracu' mai e 
bun şi ăsta? 

— Eşti bine? m-a întrebat Frank când m-am aşezat la loc 
şi-am mai sorbit o gură din pahar. 

Am surâs la asta. Nu e bine ea, ci eşti bine tu. Păi, 
nimeni n-a spus vreodată c-ar fi prost Frank. 

— Ar fi trebuit să mă fi văzut când m-a lăsat De- 
partamentul Protecţiei Sociale să am grijă de ea pentru o 
săptămână în luna octombrie. Trebuie s-o fi verificat de 
douăsprezece ori înainte să mă pun în pat... şi apoi tot am 
verificat-o. Mă ridicam şi mă uitam pe furiş la ea, îi ascultam 
răsuflarea. N-am dormit nici o clipă vineri noaptea, iar 
sâmbătă am aţipit poate trei ore. Aşa că acum dau dovadă 
de-un mare pas înainte. Dar dacă sufli o vorbă despre ce 
ţi-am spus, Frank — dacă aud cei de la Protecţie că am 
umplut cada înainte să fie distrus generatorul de furtună — 
pot să-mi iau adio de la şansele pe care le am s-o adopt. 
Probabil că va trebui să completez un formular în trei 


exemplare înainte să-mi dea voie să particip măcar la 
ceremonia ei de absolvire a liceului. 

Nu avusesem de gând să-i spun lui Frank despre partea 
cu umplutul căzii, dar o dată ce-am început să vorbesc, mi-a 
ieşit aproape totul pe gură. Presupun că trebuia să fac asta cu 
cineva dacă voiam să-mi continui vreodată viaţa. Am crezut 
că atunci când avea să vină timpul, John Storrow se va afla de 
partea cealaltă a confesionalului, însă John nu vrea să 
vorbească despre nici unul dintre lucrurile întâmplate atunci 
dacă nu e absolut necesar pentru procesul aflat în derulare, 
care acum o are în cauză în întregime pe Kyra Elizabeth 
Devore. 

— O să-mi ţin gura, nu-ţi face griji. Cum merge lupta aia 
cu adopţia? 

— Incet. Am ajuns să dispreţuiesc sistemul juridic al 
statului Maine, la fel şi DPS-ul. Dacă-i iei separat pe cei care 
lucrează în birocraţiile astea, totu-i bine, dar când îi pui la un 
loc... 

— E rău, hă? 

— Mă simt uneori ca un personaj din B/eak House. Asta-i 
cea în care Dickens spune că nimeni nu câştigă la un proces 
în afară de avocaţi. John îmi spune să am răbdare şi să mă 
consider norocos, că facem progrese uimitoare, având în 
vedere faptul că sunt creatura cea mai de neîncredere, bărbat 
alb necăsătorit de vârstă mijlocie, însă Ki a stat în grija a două 
familii de când a murit Mattie şi... 

— Nu are nici o rudă printr-unul din oraşele învecinate? 

— Mătuşa lui Mattie. N-a vrut să aibă nimic de-a face cu 
Ki când trăia Mattie şi acum manifestă un interes chiar şi mai 
scăzut. Mai cu seamă de când a aflat că... 

— ... Că n-o să fie bogată Ki. 

— Mda. 

— Whitmore a minţit în legătură cu testamentul lui 
Devore. 

— Categoric. A lăsat totul unei fundaţii care trebuie să 
finanţeze răspândirea calculatoarelor la nivel planetar. Cu tot 
respectul pentru măcinătoarele de numere ale lumii, nu-mi 


pot închipui o operă de caritate mai lipsită de inimă. 

— Cum e John? 

— Îşi revine destul de bine, dar n-o să-şi recapete 
niciodată complet funcţiile braţului drept. Aproape că era să 
moară din cauza pierderii de sânge. 

Frank mă îndepărtase de subiectele îngemănate legate 
de Ki şi de custodie destul de bine pentru un om bine intrat în 
al treilea pahar de scotch, iar eu mă arătasem cât se poate de 
dornic să-l urmez. De-abia suportam să mă gândesc la lungile 
zile şi la şi mai lungile nopţi pe care le petrecea în casele alea 
în care-i pune la păstrare Departamentul Protecţiei Sociale pe 
copii aşa cum ai pune-un bibelou pe care nimeni nu-l mai 
vrea. Ki nu trăia, ci doar exista în casele ei, palidă şi apatică, 
asemenea unui iepure bine hrănit, ţinut într-o cuşcă. De 
fiecare dată când îmi vedea maşina oprită în faţa casei re- 
venea la viaţă, fluturând din braţe şi dansând cum dansează 
Snoopy pe cuşcă. Week-endul nostru din octombrie fusese 
minunat (în pofida necesităţii mele obsesive de a o verifica la 
fiecare aproximativ jumătate de oră după ce adormea), iar 
sărbătoarea de Crăciun fusese chiar şi mai bună. Dorinţa ei 
neţărmurită de-a fi cu mine era de folos în sala de judecată 
mai mult ca orice altceva... şi, totuşi, roţile tot încet se 
învârteau. 

Poate la primăvară, Mike, îmi spusese John. Era un alt 
John în zilele de-acum, palid şi serios. Temerarul puţin 
arogant care nu voise altceva decât să se ia în coarne cu 
domnul Maxwell "Bani Căcălău" Devore nu se mai vedea 
nicăieri. John învățase ceva despre moralitate în ziua de 
douăzeci şi unu iulie şi învățase ceva şi despre cruzimea 
idioată a lumii. Bărbatul care se instruise să salute cu mâna 
stângă, nu cu dreapta, nu mai era interesat să petreacă până 
să-i vină rău. Se întâlnea cu o fată din Philly, fiica uneia dintre 
prietenele mamei sale. Habar nu aveam dacă era sau nu ceva 
serios; "Uncu John" a lui Ki îşi ţine gura despre partea asta a 
vieţii lui, dar când un bărbat tânăr acceptă singur şi nesilit de 
nimeni să se întâlnească cu fiica unei prietene de-a mamei 
lui, de obicei e ceva serios. 


Poate la primăvară: asta a fost mantra lui la sfârşitul 
acela de toamnă şi la începutul iernii. Ce nu facem bine? 
l-am întrebat odată — asta se întâmpla chiar după Ziua 
Recunoştinţei şi după o altă amânare la proces. 

Nimic, a replicat. Adopțiile părinților unici merg 
întotdeauna încet, iar când pretendentul la adopție e 
bărbat, merg şi mai rău. În acel moment al discuţiei, John a 
făcut un gest discret şi urât, ridicând indexul de la mâna 
stângă ale cărei celelalte degete erau uşor strânse în pumn. 

Asta-i discriminare sexuală pe față, John. 

Mda, dar de-obicei se justifică. Dă vina pe fiecare 
nemernic dezaxat care-a avut vreodată de gând să-i dea 
jos chiloțeii unui copil, dacă vrei; dă vina pe birocratie, 
dacă vrei; la dracu', dă vina pe razele cosmice, dacă vrei. 
E-un proces lent, dar o să-l câştigi la capăt. Ai un dosar 
curat, o ai pe Kyra care spune: "Vreau să fiu cu Mike" 
fiecărui judecător şi lucrător de la DPS pe care-l întâlneşte, 
ai destui bani să te tii de capul lor indiferent de cât o 
tărăgănează şi indiferent de câte formulare-ţi aruncă sub 
nas... şi, mai mult ca orice, amice, mă ai pe mine. 

Dar mai aveam ceva — ce-mi şoptise Ki în ureche când 
m-am oprit să-mi recapăt suflul pe scări. Nu-i spusesem nimic 
lui John despre aia, şi-a fost unul dintre puţinele lucruri despre 
care nu i-am spus nici lui Frank. 

Mattie spune că-s puştoaica ta cea mică acum, îmi 
şoptise ea. Mattie spune c-o să ai meleu glijă de mine. 

Asta încercam să fac — atât cât mă lăsau nenorociţii ăia 
leneşi de la Protecţia Socială, dar era greu să aştept. 

Frank a ridicat sticla de scotch şi a îndreptat-o spre mine. 
Ki voia neapărat să facă un om de zăpadă, iar eu voiam să 
pot da ochii cu sclipirea soarelui pe zăpadă fără să mă 
deranjeze migrenele. 

— Frank, cât crezi de fapt din tot ce ţi-am povestit până 
acum? 

Şi-a turnat singur în pahar, apoi n-a făcut decât să tacă o 
vreme, uitându-se în jos la masă şi gândindu-se. Când şi-a 
ridicat iarăşi privirea, avea un zâmbet pe faţă. Semăna atât 


de tare cu al lui Jo, că mi-a frânt inima. lar când a vorbit, a 
făcut-o cu obişnuitul lui accent irlandez vag de Boston. 

— Sigur, iar io-s un irlandez pă jumătate bat ce tocma-a 
terminat d-ascultat babacu' tuturor poveştilor cu fantome dă 
noaptea dă Crăciun, a spus. Cred fiecare cuvinţel, fricosule. 

Am râs şi a râs şi el. Am râs amândoi mai mult pe nas, 
aşa cum fac bărbaţii când stau treji până târziu, când poate 
au luat la bord câte ceva, şi nu vor să trezească toată casa. 

— Haide-acu' — cât crezi cu adevărat? 

— Totul, a repetat, renunțând la accent. Fiindcă a crezut 
şi Jo. Şi din cauza ei. (A arătat cu capul în direcţia scărilor, ca 
să ştiu la care se referea ea.) Nu seamănă cu nici o fetiţă pe 
care-am văzut-o vreodată. Sigur, e dulcică, dar are ceva în 
ochi. La început am crezut că-i pentru că şi-a pierdut mama 
aşa cum şi-a pierdut-o, dar nu-i asta. E mai mult de-atât, nu-i 
aşa? 

— Da, am spus. 

— Se simte şi la tine. V-a atins pe amândoi. 

M-am gândit la arătarea urlătoare pe care reuşise Jo s-o 
ţină cât am turnat eu leşie în sulul putred de canava. Un 
Străin, îi spusese ea. Nu reuşisem să mă uit bine la ea, şi 
probabil că asta era bine. Probabil că asta era foarte bine. 

— Mike? 

Frank părea îngrijorat. 

— Tremuri. 

— Sunt bine, am spus. Serios. 

— Cum e acum în casă? m-a întrebat. 

Incă mai locuiam în Sara Laughs. Amânasem plecarea 
până la sfârşitul lui noiembrie, când aveam să scot la vânzare 
casa din Derry. 

— Tăcută. 

— Complet tăcută? 

Am încuviinţat din cap, dar asta nu era în întregime 
adevărat. De vreo două ori mă trezisem stăpânit de senzaţia 
de care pomenise Mattie odată — că mai era cineva în pat cu 
mine. Dar nu era vorba de-o prezenţă periculoasă. De vreo 
două ori simţisem miros (sau crezusem că simt) de parfum 


Red. Şi uneori, chiar şi atunci când nu e absolut nici un curent 
de aer, clopoţelul lui Bunter mai scutură câteva note 
muzicale. E ca şi când cineva care se simte singur vrea să 
spună salut. 

Frank a aruncat o privire asupra ceasului, apoi s-a uitat 
înapoi la mine, cerând parcă îngăduinţă. 

— Mai am câteva întrebări — pot? 

— Dacă nu poţi sta treaz până la cele mai târzii ore 
măcar în dimineaţa Zilei Ochilor Vineţi, am spus, bănuiesc că 
n-o poţi face niciodată. Spune. 

— Ce ai spus poliţiei? 

— N-a trebuit să le spun prea multe lucruri. Footman a 
vorbit destul să le ajungă — prea mult pentru gustul lui Norris 
Ridgewick. Footman a spus că el şi cu Osgood — Osgood 
conducea maşina, agentul comercial de curte al lui Devore — 
au trecut pe acolo pentru că-i ameninţase Devore că vor păţi 
multe rele dacă n-o vor face. Poliţia statală a mai găsit printre 
obiectele personale ale lui Devore de la Warrington şi o copie 
a unei chitanţe. Două milioane de dolari transferați într-un 
cont din Grand Caymans. Numele mâzgălit pe copia după 
chitanţă e Randolph Footman. Randolph e numele mijlociu al 
lui George. Reşedinţa actuală a domnului Footman e 
închisoarea Statală Shawshank. 

— Cu Rogette cum stau lucrurile? 

— Ei bine, Whitmore a fost numele de fată al mamei ei, 
dar cred că nu greşesc dacă spun că sufletul lui Rogette i-a 
aparţinut lui Tati. Suferea de leucemie, a fost diagnosticată în 
1996. La oamenii de vârsta ei — n-a avut decât cincizeci şi 
şapte când a murit, apropo — e o boală fatală în două din 
fiecare trei cazuri, dar făcea chemoterapie. De aici şi peruca. 

— De ce a încercat s-o omoare pe Kyra? Nu înţeleg asta. 
Dacă ai îndepărtat dominaţia pe care Sara Tidwell o exercita 
asupra planului nostru pământesc când i-ai dizolvat oasele, 
blestemul ar fi trebuit să se fi... de ce te uiţi la mine în felul 
ăla? 

— Ai fi înţeles dacă l-ai fi întâlnit măcar o dată pe 
Devore, am spus. Asta-i bărbatul care-a dat foc întregului TR 


ca mod de a-şi lua rămas bun când s-a dus în vest către 
însorita Californie. La el m-am gândit chiar în clipa când i-am 
scos femeii peruca, m-am gândit că au făcut cumva schimb 
de identitate. Apoi mi-am spus: OP, nu, ea e, sigur că da, 
Rogette e, pur şi simplu şi-a pierdut cumva părul. 

— Şi ai avut dreptate. Chemoterapia. 

— Dar mă şi înşelam. Ştiu mai multe despre fantome 
decât ştiam înainte, Frank. Poate că cel mai important lucru e 
că ceea ce vezi prima dată, ceea ce gândeşti prima dată... de 
obicei aia-i adevărat. El a fost în ziua aceea. Devore. A revenit 
la sfârşit. Sunt sigur de asta. La sfârşit n-a mai fost vorba de 
Sara, nu pentru el. La sfârşit n-a mai fost vorba nici de Kyra. 
La sfârşit a fost vorba de sania lui Scooter Larribee. 

Tăcere între noi. Preţ de câteva clipe, a fost atât de 
profundă, că am auzit chiar şi casa cum respiră. Poţi auzi 
asta, să ştiţi. Dacă asculţi cu mare atenţie. Asta-i un alt lucru 
pe care-l ştiu acum. 

— Christoase, a spus într-un sfârşit. 

— Nu cred că Devore a venit spre est din California s-o 
omoare, am spus. Nu ăsta a fost planul original. 

— Atunci care a fost? Să-şi cunoască nepoata? Să-şi 
revadă vecinii? 

— Dumnezeule, nu. Tot nu înţelegi ce-a fost el. 

— Spune-mi tu, atunci. 

— Un monstru uman. A venit înapoi ca s-o cumpere, dar 
Mattie n-a vrut s-o vândă. Apoi, când a pus Sara stăpânire pe 
el, a început să pună la cale moartea lui Ki. Cred că Sara n-a 
putut găsit o unealtă mai potrivită. 

— Câţi a omorât ea în total? a întrebat Frank. 

— Nu ştiu sigur. Cred că nici nu vreau să ştiu. judecând 
după notițele şi tăieturile din ziare ale lui Jo, aş spune că au 
mai fost poate patru alte... crime dirijate, le putem spune 
aşa?... Între anii 1901 şi 1998. Toţi au fost copii, toţi cu nume 
începând cu K, toţi rude foarte apropiate ale celor care i-au 
omorât. 

— Dumnezeule. 

— Nu cred că Dumnezeu a avut prea mult de-a face cu 


asta... dar Sara i-a făcut să plătească, asta-i sigur. 

— Îţi pare rău pentru ea, nu-i aşa? 

— Da. Aş fi sfâşiat-o în bucăţi înainte să-i dau voie să 
pună şi numai un deget pe Ki, dar sigur că-mi pare rău. A fost 
violată şi ucisă. Copilul ei a fost înecat în vreme ce ea însăşi 
trăgea să moară. Dumnezeule, ție nu-ţi pare rău pentru ea? 

— Presupun că da. Mike, ştii cine-a fost celălalt băiat? 
Băiatul care plângea? A fost cel care a murit de septicemie? 

— Majoritatea însemnărilor lui Jo se concentrează pe 
partea asta — de la ea a pornit. Royce Merrill cunoştea bine 
povestea. Copilul care plângea a fost Reg Tidwell junior. 
Trebuie să înţelegi că, până în septembrie 1901, când 
Red-Tops au susţinut ultimul spectacol în Districtul Castle, a- 
proape toţi cei de pe TR ştiau că Sara şi cu băiatul ei fuseseră 
ucişi şi aproape toţi cam bănuiau cine o făcuse. 

Reg Tidwell şi-a petrecut mare parte din luna august 
ţinându-se de capul şerifului districtual Nehemiah 
Bannerman. La început a fost în speranţa de a-i găsi în viaţă 
— Tidwell voia să se organizeze o echipă de căutare — şi apoi 
a fost pentru a le găsi cadavrele, după care a fost pentru a-i 
prinde pe ucigaşi... fiindcă, de-ndată ce-a acceptat ideea că 
muriseră, n-a avut nici urmă de îndoială că fuseseră ucişi. 

Bannerman s-a arătat înţelegător la început. Cu toții s-au 
arătat înţelegători la început. Cei din Red-Tops fuseseră 
trataţi minunat în timpul şederii lor pe TR — asta-l înfuriase 
cel mai tare pe Jared — şi cred că-l putem ierta pe Don 
Tidwell că a făcut o greşeală crucială. 

— Despre ce greşeală vorbeşti? 

Păi, a ajuns la convingerea că Marte e raiul, mi-am 
spus. TR-ul trebuie să li se fi părul raiul, chiar până în clipa 
când Sara şi cu Kito au plecat să facă o plimbare — băiatul 
ducând cu el o găletuşă pentru mure — şi nu s-au mai 
întors. Trebuie să li se fi părut că au găsit în sfârşit un loc 
unde să fie negri şi să li se permită, totuşi, să respire. 

— Să creadă că vor fi trataţi ca nişte oameni normali 
când lucrurile se înrăutăţeau, doar fiindcă fuseseră trataţi 
astfel când lucrurile mergeau bine. In loc de asta, cei de pe 


TR s-au adunat toţi împotriva lor. Nici unul dintre cei care 
bănuiau ce făcuse Jared şi cu protejaţii lui nu le-au /ertat-o 
de-a dreptul, dar când au sărit deja aşchiile.... 

— Le iei apărarea alor tăi, îţi speli rufele murdare cu uşa 
închisă, a murmurat Frank şi şi-a terminat băutura din pahar. 
— Mda. Când cei de la Red-Tops au cântat la Bâlciul 

Districtului Castle, micuța lor comunitate de lângă lac 
începuse deja să se despartă — toate astea, înţelegi, le ştiu 
din însemnările lui Jo; nu se suflă nici o vorbă despre astea în 
nici una dintre monografiile oraşului. 

Până la Ziua Muncii, hărţuirea făţişă începuse — aşa i-a 
spus Royce lui Jo. Cu fiecare zi, situaţia devenea din ce în ce 
mai urâtă — din ce în ce mai înfricoşătoare —, dar Son Tidwell 
era hotărât să nu plece, nu până nu va afla ce li se întâmplase 
surorii şi nepotului lui. Se pare că şi-a ţinut rudele de sânge 
acolo în pajişte, chiar şi după ce toţi ceilalţi plecaseră spre 
nişte locuri mai prietenoase. 

Apoi a întins cineva cursa. Cam la un kilometru şi 
jumătate distanţă de ceea ce acum se cheamă Pajiştea 
Tidwell se afla un luminiş în pădure; în mijlocul lui se afla o 
cruce mare făcută din lemn de mesteacăn. Jo avea în studio o 
fotografie cu ea. Acolo şi-a celebrat comunitatea negrilor 
serviciul religios după ce le-au fost închise uşile bisericilor din 
localitate. Băiatul — Junior — obişnuia să meargă deseori 
acolo să se roage sau doar să şadă şi să mediteze. Erau mulţi 
cei din oraş care-i cunoşteau rutina. Cineva a montat o 
capcană pe micuța potecă din pădure pe care o folosea băia- 
tul. A acoperit-o cu frunze şi cu ace de brad. 

— lisuse, a spus Frank. 

Părea că-i e rău. 

— Probabil că nici n-a făcut-o Jared Devore sau băieţii lui, 
tăietorii de lemne — ei nu mai voiau să aibă de-a face cu 
oamenii Sarei şi-ai lui Son după crime, au păstrat distanţa 
faţă de ei. S-ar putea să nu fi fost nici măcar vreun prieten 
de-al băieţilor ăia. Însă ei nici nu aveau prea mulţi prieteni. 
Dar asta nu schimba faptul că oamenii ăia de lângă lac nu 
stăteau cuminţi la locul lor, că zgândăreau lucruri care-ar fi 


fost mai bine dacă le-ar fi lăsat în pace, că refuzau să accepte 
un răspuns negativ. Aşa că a întins cineva capcana. Nu cred 
c-a existat intenţia de-a omori băiatul, ci doar de a-l schilodi. 
Poate de a-l vedea cu piciorul tăiat, condamnat la o viaţă 
întreagă de mers cu cârje. Cred că e posibil să fi mers atât de 
departe cu gândul. 

În orice caz, a funcţionat. Băiatul a călcat în capcană... şi, 
pentru destul de multă vreme, nimeni nu l-a găsit. Durerea 
trebuie să fi fost îngrozitoare. Apoi septicemia. A murit. Son a 
renunţat. Trebuia să se gândească şi la alţi copii, ca să nu mai 
spun de cei care rămăseseră alături de el. Şi-au împachetat 
hainele şi chitarele şi au plecat. Jo a reuşit să le dea de urmă 
undeva prin Carolina de Nord, unde încă mai trăiesc mulţi 
dintre urmaşii lor. Şi, în timpul incendiului din 1933, cel pornit 
de odată tânărul Max Devore, cabanele lor au ars din temelii. 

— Nu înţeleg de ce n-au fost descoperite cadavrele Sarei 
şi al fiului ei, a spus Frank. Înţeleg că ceea ce ai mirosit tu — 
putrefacţia — nu exista într-un mod fizic. Dar cu siguranţă că 
la vremea aceea... dacă ceea ce numeşti tu Stradă era atât 
de populată... 

— Devore şi cu ceilalţi nu i-au îngropat acolo unde i-am 
găsit eu, nu de la început. Trebuie să fi târât cadavrele adânc 
în pădure întâi — poate chiar în locul unde se află acum aripa 
de nord a Sarei Laughs. Le-au acoperit cu ierburi şi s-au întors 
în acea noapte. Trebuie s-o fi făcut în noaptea aceea; să le fi 
lăsat mai multă vreme, ar fi atras toate animalele carnivore 
din pădure. Le-au dus altundeva şi le-au îngropat în sulul de 
canava. Jo n-a ştiut unde, dar bănuiala mea e Bowie Ridge, 
unde-şi petrecuseră ei majoritatea verii tăind lemne. La 
dracu', Bowie Ridge şi acum e un loc destul de izolat. Au dus 
cadavrele undeva; am putea la fel de bine să spunem doar 
atât. 

— Atunci cum... de ce... 

— Nu numai Draper Finney a fost bântuit de ceea ce 
făcuseră, Frank — cu toții au fost. De-a dreptul bântuiti. Cu 
posibila excepţie a lui Jared Devore, bănuiesc. El a mai trăit 
zece ani şi se pare că n-a ratat nici o masă din cauza greţii. 


Însă băieţii aveau vise urâte, beau prea mult, se luau la harţă 
prea mult, se certau... se zbârleau şi numai dacă pomenea 
cineva de Red-Tops... 

— La fel de bine ar fi putut umbla pe stradă purtând 
pancarte pe care să scrie TRAGEŢI-NE UN ŞUT, SUNTEM 
VINOVAȚI, a adăugat Frank. 

— Da. Probabil că nu-i ajuta cu nimic că majoritatea 
oamenilor de pe TR le ofereau tratamentul tăcerii. Apoi 
Finney a murit la cariera de piatră — s-a sinucis la cariera de 
piatră — cred eu — iar băieţilor tăietori de lemne ai lui Jared 
le-a venit o idee. S-au molipsit de ea ca de-o răceală. Doar c-a 
fost mai degrabă ceva condiţionat. Ideea lor era că, dacă vor 
dezgropa cadavrele şi le vor înmormânta la locul unde 
avusese loc crima, lucrurile vor reveni din nou la normal 
pentru ei. 

— A dat şi Jared curs ideii? 

— Potrivit însemnărilor lui Jo, pe atunci nici nu se mai 
apropiau de el. Au înmormântat mâna de oase — fără ajutorul 
lui Jared Devore — acolo de unde, într-un sfârşit, am 
dezgropat-o eu. Au făcut-o la sfârşitul toamnei sau la 
începutul iernii lui 1902, cred. . 

— Voia să vină înapoi, nu-i aşa? Sara. Inapoi de unde să 
poată să-i lucreze cu adevărat. 

— De unde să lucreze întregul oraş. Da. Aşa credea şi Jo. 
Îndeajuns ca să nu mai vrea să se întoarcă la Sara Laughs o 
dată ce-a descoperit o parte din lucrurile astea. Mai ales când 
a început să creadă că e însărcinată. Cât de tare trebuie s-o fi 
speriat când am început să încercăm să facem un copil şi eu 
am propus numele Kia! lar eu n-am observat nimic. 

— Sara credea că se poate folosi de tine s-o ucidă pe 
Kyra dacă Devore ieşea din joc înainte să poată termina 
treaba — la urma urmei, era bătrân şi avea sănătatea 
şubredă. Jo a pariat pe faptul că, în schimb, tu o vei salva. 
Asta crezi tu, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi a avut dreptate. 

— N-aş fi reuşit singur. Din noaptea când am visat-o pe 


Sara cântând, Jo a fost alături de mine la fiecare pas. Sara n-a 
putut-o face să tacă. 

— Nu, Jo nu se lăsa cu una, cu două, a fost Frank de 
acord, şi s-a şters la un ochi. Ce ştii despre de două ori 
stră-mătuşa ta? Cea care s-a căsătorit cu Auster? 

— Bridget Noonan Auster, am spus. Bridey, pentru 
prietenele ei. Am întrebat-o pe mama şi jură pe tot ce poate 
că nu ştie nimic, că Jo n-a întrebat-o niciodată de Bridey, dar 
cred că e posibil să mintă. Tânăra femeie a fost în mod sigur 
oaia neagră a familiei — îmi dau seama de asta numai după 
sunetul vocii mamei când se pomeneşte numele ei. Habar nu 
am cum de l-a întâlnit pe Benton Auster. Să zicem că venise 
în partea de lume unde se află Prout's Neck să-şi viziteze 
nişte prieteni şi că începuse să flirteze cu ea la un picnic 
public cu scoici prăjite. Asta-i o ipoteză la fel de bună ca 
oricare alta. Se întâmpla în 1884. Ea avea optsprezece ani, el 
douăzeci şi trei. S-au căsătorit, o slujbă din aceea oficiată pe 
fugă. Fiul lor, Harry, cel care l-a înecat de fapt pe Kito Tidwell, 
a venit pe lume şase luni mai târziu. 

— Aşa că el avea doar şaptesprezece ani când s-a 
întâmplat, a spus Frank. Dumnezeule mare. 

— lar pe atunci mama lui devenise mare credincioasă. 
Spaima lui despre ce ar gândi ea dacă ar afla a fost o parte a 
motivului pentru care a făcut-o. Mai ai vreo întrebare, Frank? 
Fiindcă încep să-mi cadă ochii-n gură. 

Mai multe minute, n-a spus nimic — începeam să cred că 
terminase, când a spus: 

— Incă două. Te deranjează? 

— Cred că-i prea târziu să dau acum înapoi. Care-s 
întrebările? 

— Arătarea de care ai vorbit. Străinul. Asta mă 
nedumereşte. 

N-am spus nimic. Şi pe mine mă nedumerea. 

— Crezi că există posibilitatea să se întoarcă? 

— Întotdeauna vine, am spus. Cu riscul de a suna 
pompos, Străinul se întoarce în cele din urmă după fiecare 
dintre noi, nu-i aşa? Fiindcă suntem cu toţii doar nişte mâini 


de oase. lar Străinul... Frank, Străinul vrea să aibă ce-i dincolo 
de oase. 

A reflectat la cuvintele astea, apoi a înghiţit şi restul 
scotch-ului dintr-un singur gât. 

— Mai aveai o întrebare? 

— Da, a spus. Ai început să scrii din nou? 


Câteva minute mai târziu, am urcat scările, am 
verificat-o pe Ki, m-am spălat pe dinţi, am verificat-o iarăşi pe 
Ki, apoi m-am urcat în pat. De unde mă aflam, puteam să mă 
uit prin fereastră la luna palidă care strălucea pe zăpadă. 

Ai început să scrii din nou? 

Nu. În afară de-un eseu cam lunguţ despre cum mi-am 
petrecut vacanţa de vară pe care poate o să i-l arăt Kyrei 
peste câţiva ani, n-am mai scris nimic. Ştiu că Harold e agitat 
şi, mai devreme sau mai târziu, cred că va trebui să-l sun şi 
să-i spun ceea ce deja bănuieşte: că maşina care a funcţionat 
atât de bine atât de multă vreme s-a oprit. Nu e stricată — 
mărturia asta a ieşit fără nici o clipă de respiraţie tăiată şi 
fără vreo pauză în bătăile inimii —, dar, chiar şi aşa, maşina 
s-a oprit. În rezervor este benzină, bujiile scânteiază şi bateria 
dă curent, dar cuvântomotorul nu zice nimic acolo în mijlocul 
inimii mele. L-am acoperit cu o prelată. M-a servit cu 
conştiinciozitate, vedeţi voi, şi nu-mi place gândul că se 
depune praful pe el. 

În parte, de vină e felul în care a murit Mattie. Mi-a trecut 
prin minte cândva în toamna asta că am descris morţi 
asemănătoare în cel puţin două dintre cărţile mele, iar 
literatura populară de ficţiune e plină ochi cu alte exemple ale 
aceluiaşi lucru. Ai ajuns la o dilemă morală pe care nu ştii 
cum s-o rezolvi? E protagonistul atras sexual de o femeie prea 
tânără pentru el, să zicem? Ai nevoie de-o soluţie rapidă? 
Nimic mai uşor. "Când povestea începe să lâncezească, 
scoate-l din dulap pe tipul cu pistolul." Raymond Chandler a 
spus asta, sau ceva de genul ăsta — destul de bine zis, kemo 
sabe. 


Crima e cel mai cumplit fel de pornografie, crima 
înseamnă lasă-mă să fac ce vreau, dus până la extrema 
absolută. Cred că până şi crimele inventate trebuie luate în 
serios; poate că asta-i o altă idee pe care mi-am format-o 
vara trecută. Poate că mi-a venit când se zbătea Mattie în 
braţele mele, sângele curgându-i în valuri din capul spulberat 
şi murind oarbă, continuând să-şi strige fiica şi când părăsea 
lumea asta. Să mă gândesc că e posibil să fi scris o moarte 
atât de malefic de convenabilă într-o carte, indiferent când, 
mă scârbeşte. 

Sau poate că nu-mi doresc decât să mai fi avut puţin 
timp la dispoziţie. 

Mi-amintesc că i-am spus lui Ki că e mai bine să nu 
păstrezi scrisorile de dragoste; ce-am gândit, dar nu am spus, 
e că se pot întoarce să te bântuie. Eu oricum sunt bântuit... 
dar nu vreau să mă bântui cu bună ştiinţă, iar când am închis 
cartea mea cu vise, am făcut-o nesilit de nimeni. Cred că aş fi 
putut turna şi leşie peste visele alea, dar de la asta mi-am 
oprit mâna. 

Am văzut lucruri pe care nu m-am aşteptat niciodată să 
le văd şi am simţit lucruri pe care nu m-am aşteptat niciodată 
să le simt — cel mai puţin neînsemnat fiind ceea ce am simţit 
şi încă mai simt pentru copilul care doarme într-o cameră mai 
în josul coridorului de-a mea. Ea e puştoaica mea cea mică 
acum, iar eu sunt puştiul ei cel mare, şi ăsta e lucrul cel mai 
important. Nimic altceva nu mi se pare că are măcar jumătate 
din importanţa acestuia. 

Thomas Hardy, care se presupune că a spus că cel mai 
meşteşugit trasat personaj dintr-un roman nu e altceva decât 
o mână de oase, n-a mai scris romane după ce-a terminat 
Jude neştiutul, şi asta când se afla în culmea geniului său 
narativ. A continuat să scrie poezie pentru încă douăzeci de 
ani, iar, când l-a întrebat cineva de ce a renunţat la proza de 
ficţiune, a spus că nu poate înţelege nici de ce a tras-o după 
el atât de multă vreme. Privind retrospectiv, i se părea o 
prostie, a spus el. N-avea sens. Inţeleg foarte bine la ce se 
referea. În timpul dintre acum şi oricând îşi aminteşte Străinul 


de mine şi se hotărăşte să se întoarcă, trebuie să fie şi alte 
lucruri de făcut, lucruri care să însemne mai mult decât 
umbrele alea. Cred că aş putea să mă întorc să zdrăngăn din 
lanţuri în spatele peretelui Casei Fantomelor, dar gândul nu 
mă atrage. Mi-am pierdut apetitul pentru sperietori. Îmi place 
să cred că pe Mattie ar duce-o gândul la Bartleby din 
povestea lui Melville. 

Am pus deoparte tocul de scrib. În ultima vreme prefer 
să nu. 

Center Lovell, Maine: 25 mai 1997 — 6 februarie 1998 


NOTA AUTORULUI 


Într-un anumit sens, romanul de faţă pune în discuţie 
aspectele legale ale custodiei copiilor în statul Maine. Pentru 
înţelegerea acestui subiect, am cerut ajutorul prietenului 
meu, Warren Silver, un avocat excelent. Warren m-a călăuzit 
cu grijă şi, de-a lungul drumului, mi-a mai spus şi de existenţa 
unui dispozitiv vechi şi ciudat, numit Stenomask, pe care l-am 
preluat şi modificat imediat, ca să servească ingratelor mele 
scopuri. Dacă am făcut greşeli de procedură în povestea care 
urmează, daţi vina pe mine, nu pe consultantul meu legal. 
Warren m-a rugat — destul de franc — să introduc în carte un 
avocat "bun". Tot ce pot spune e că am făcut ce-am putut în 
privinţa asta. 

li mulţumesc şi fiului meu, Owen, pentru suportul tehnic 
oferit în Woodstock, New York, şi prietenului meu (şi coleg în 
formaţia Rock Bottom Remainder), Ridley Pearson, pentru 
suportul tehnic oferit în Ketchum, Idaho. Îi mulţumesc lui Pam 
Dorman pentru lectura ei înţelegătoare şi pătrunzătoare a 
primei variante a manuscrisului. Îi mulţumesc lui Chuck Verrill 
pentru că a editat cartea într-un fel monumental — numai 
bine, Chuck. li mulţumesc lui Susan Moldow, lui Nan Graham, 
lui Jack Romanos şi lui Carolyn Reidy de la Scribner, pentru 
grija pe care mi-au purtat-o şi pentru încurajare. Şi îi 
mulţumesc lui Tabby, care a fost iarăşi alături de mine când 


am avut greutăţi. Te iubesc, draga mea.