Ellen Datlow — Inferno Antologie

K.W. Jeter 

Stephen Gallagher 
Laird Barron 
Nathan Ballingrud 
Elizabeth Bear 
Christopher Fowler 
Mike O'Driscoll 


John Grant 

Mark Samuels 
Joyce Carol Oates 
Lee Thomas 

PD. Cacek 

Paul Finch 


Lucius Shepard 
Simon Bestwick 
Conrad Williams 
Pat Cadigan 
Glen Hirshberg 
Jeffrey Ford 
Terry Dowling 


Antologie coordonată de ELLEN DATLOW 


Ellen Datlow a fost editorul revistei Omni şi Omni Online din 
1981 până în 1998. A încurajat şi a contribuit la dezvoltarea unei 
întregi generaţii de autori de ficţiune şi a publicat multe din 
numele cele mai mari ale genurilor SF, fantasy şi horror. Din 
1998 a fost editor la Event Horizon: Science Fiction, Fantasy & 
Horror, revistă online înfiinţată în septembrie 1998, iar din 2000 
până la sfârşitul anului 2005 a fost editorul revoluţionarei 
publicaţii online Sc; Fiction. | s-au decernat trei premii Hugo, 
două premii Nebula şi World Fantasy Award. Printre distincţiile 
primite de Ellen Datlow se numără şi două premii Bram Stoker 
pentru The Year's Best Fantasy and Horror #13 şi The Year's 
Best Fantasy and Horror #17, Premiul International Horror Guild 
pentru antologia The Dark, Premiul Locus pentru cel mai bun 
editor în 2005, 2006 şi 2007 şi Premiul Hugo pentru cel mai bun 
editor în 2002 şi 2005. La Convenţia Britanică a Literaturii 
Fantasy din 2007 i s-a decernat Premiul Karl Edward Wagner 
pentru „contribuţii remarcabile în domeniu”. 


INFERNO 
despre teroare şi supranatural 


K.W. Jeter * Stephen Gallagher * Laird Barron * Nathan 
Ballingrud * Elizabeth Bear * Christopher Fowler * Mike O'Driscoll 
* John Grant * Mark Samuels * Joyce Carol Oates * Lee Thomas * 
P.D. Cacek * Paul Finch * Lucius Shepard * Simon Bestwick * 
Conrad Williams * Pat Cadigan * Glen Hirshberg * Jeffrey Ford * 
Terry Dowling 


Antologie coordonată de ELLEN DATLOW 


Traducere: Ana-Veronica Mircea, Mircea Pricăjan, Mihai-Dan 
Pavelescu, Silviu Genescu; coordonator: Mihai-Dan Pavelescu 


Introducere 
Ellen Datlow 
New York City, noiembrie 2006 


Îmi plac povestirile şi nuvelele horror. Pentru mine reprezintă 
cele mai intense şi mai importante forme de literatură horror, 
întrucât, de cel puţin două sute de ani, proza scurtă s-a dovedit 
un teren extrem de fertil pentru literatura sumbră care 
explorează profunzimile fricii şi ale răului ce pot sălăşlui în 
sufletele oamenilor. 

Fără îndoială, romanele lui Stephen King şi alte asemenea cărţi 
tenebroase, precum Că/ugărul de Matthew Gregory Lewis, 
Dracula de Bram Stoker, Frankenstein de Mary Shelley şi cele ale 
lui H.P. Lovecraft, sunt foarte populare. Povestirea a fost însă 
forma literară cea mai renumită din istoria genului horror britanic 
şi american. Edgar Allan Poe, Nathaniel Hawthorne, M.R. James, 
Robert Bloch, Robert Aickman, Ray Bradbury, Shirley Jackson, 
Charles Beaumont, Richard Matheson, Ramsey Campbell şi 
Dennis Etchison, pentru a aminti doar câţiva mari scriitori din 
domeniu, se numără printre cei care ne vin în minte când ne 
gândim la autorii care au şlefuit multe dintre povestirile noastre 
favorite de horror şi teroare. 

Eu consider că ficţiunea supranaturalului acţionează mai bine 
în formele literare scurte pentru simplul motiv că acestea se 
pretează cu mare uşurinţă şi flexibilitate la o varietate enormă de 
stiluri şi strategii narative. Deşi pot fi cutremurător de eficiente, 
romanele reprezintă cu totul altceva. Foarte puţine texte lungi au 
cu adevărat forţa necesară pentru a-l sili pe cititor să menţină 
suspendarea neîncrederii necesară pentru efectul paralizant, 
dătător de fiori sau pur şi simplu terifiant, al unei proze scurte 
excelente. 

De-a lungul carierei de editor, am întocmit mai multe antologii 
care s-au focalizat pe texte cu temă comună, de la povestiri de 
horror sexual la povestiri de horror cu pisici, şi de la povestiri 
despre pedeapsă şi răzbunare la povestiri cu stafii. Editarea 
tuturor mi-a făcut plăcere, însă am dorit întotdeauna să realizez 
o antologie horror ne-tematică, alcătuită din texte originale - ca o 


vitrină a nenumăratelor subiecte imaginate de câţiva dintre 
scriitorii mei favoriţi dinăuntrul şi din afara domeniului horror. 

Antologia ne-tematică reprezintă o parte fertilă a tradiţiei 
horror. Serii ca The Pan Book of Horror (preluată de câţiva ani de 
Editura Gollanez şi reintitulată Dark Terrors) realizată de Stephen 
Jones şi David Sutton, Shadows alcătuită de răposatul Charles L. 
Grant, Masques coordonată de răposatul J.N. Williamson şi 
Borderlands realizată de Thomas F. Monteleone sunt exemple 
excelente care au publicat proze scurte originale de foarte bună 
calitate. 

Au existat de asemenea reeditări importante ca The Playboy 
Book of Horror (o antologie care m-a influenţat profund ca editor 
şi cititor), The Arbor House Treasury of Horror and the 
Supernatural alcătuită de Bill Pronzini, Great Tales of Terror and 
the Supernatural realizată de Phyllis Wagner şi Herbert Wise, The 
Dodd, Mead Gallery of Horror realizată de Charles L. Grant, 
Modern Masters of Horror alcătuită de Frank Coffey, The Dark 
Descent coordonată de David G. Hartwell şi The Mammoth Book 
of Terror realizată de Stephen Jones. lar ultimii treizeci de ani au 
cunoscut publicarea de antologii de texte originale. Mă gândesc 
în mod special la succesul enorm al volumului Dark Forces 
realizat de Kirby McCauley, dar şi altele ca The Cutting Edge şi 
Metahorror alcătuite de Dennis Etchinson, Prime Evil şi 
Revelations realizate de Douglas E. Winter şi 999 al lui Al 
Sarantonio. 

Editând antologii ne-tematice de reeditări (două serii OMNI şi 
jumătatea horror din douăzeci de volume The Year's Best 
Fantasy and Horror), am fost de obicei surprinsă să descopăr că 
unele idei sau, dacă doriţi, teme se repetă, iar firul lor comun mi 
se relevă abia după ce este ales cuprinsul şi privesc textele ca pe 
un tot. Temele pe care le descopăr în antologiile acelea sunt însă 
produsul muncii autorilor care scriu pentru alţi editori într-o mare 
varietate de publicaţii, de la reviste de lux la fanzine 
semiprofesioniste, şi de la culegerile de povestiri ale unui singur 
autor până la antologiile tematice realizate de diverşi editori. 

În volumul de faţă însă prezint pentru prima dată povestiri pe 
care le-am ales şi le-am editat numai eu şi care s-au conformat 
standardului meu de succes: să-i provoace cititorului un fior de 
şoc sau un moment de teamă atât de intens, încât să-i cauzeze 
disconfort fizic; sau o senzaţie de frică atât de palpabilă, încât să 


simtă nevoia de a aprinde luminile din toată casa şi de a pune 
muzică ori de a căuta tovărăşia altora pentru a izgoni spaima; 
sau să-i dăinuie în conştiinţă mult timp după ce a citit ultimul 
cuvânt al prozei. Asemenea povestiri sunt cele care mă 
pasionează. Fiindcă teama face parte din viaţă, iar poveştile de 
groază sau oroare au reprezentat dintotdeauna modul cel mai 
sigur pe care omenirea l-a găsit pentru a aborda terorile tangibile 
ale lumii reale. Aşa au stat lucrurile încă de prima dată când 
oamenii au stat în jurul unui foc, înconjurați de beznă şi de 
primejdiile sălbăticiei din afara cercului lor de lumină. Ascultând 
istorii despre fiare terifiante şi alte primejdii naturale, strămoşii 
noştri au folosit naraţiunile pentru a-i ajuta să-şi învingă temerile, 
punându-le în poveşti pe care le creaseră ei înşişi şi în care îşi 
abordau spaimele, numindu-le şi făcându-le astfel cunoscute, 
fiind mai puţin puternice pentru că erau spuse, poveşti care au 
fost transmise din generaţie în generaţie - o unealtă care nu şi-a 
pierdut niciodată puterea şi utilitatea. 

Când am discutat prima dată despre /nferno, Jim Frenkel, 
editorul meu de la Tor Books, mi-a spus că îşi reamintea perfect 
senzaţia de groază cauzată de o povestire pe care o citise când 
avea doisprezece ani. Detaliile i se pierduseră în minte, 
înceţoşându-se de-a lungul deceniilor, dar sentimentele de atunci 
- teama, neliniştea, teroarea - îi rămăseseră vii până în prezent. 
Ba chiar atât de vii, încât simpla menționare a subiectului îl 
inunda imediat cu un potop de senzaţii ce-i cauzau fiori pe care 
nu-i putea suprima. Şi eu am asemenea amintiri, la fel cum au, o 
ştiu, mulţi cărora le place genul horror. 

Există totuşi şi persoane care nu citesc proze horror, indiferent 
dacă acestea sunt scurte ori lungi, şi gusturile personale nu pot fi 
contrazise, în lecturi sau în orice altă privinţă. Persoanele 
respective nu par să înţeleagă că lectura unei opere de ficţiune 
făcută în scopul sperieturii nu este neapărat o ocupaţie frivolă; în 
cazul cel mai bun, poate fi un act de catharsis. Unul ieftin, poate, 
dar perfect real. Când suntem purtaţi din lumea reală într-un loc 
care este accesibil doar prin intermediul unei poveşti, putem fi 
atât de înspăimântați şi de neajutoraţi, pe cât putem suporta. 

Când povestea se termină şi revenim în lumea reală, am 
supravieţuit unui test de curaj, sau de anduranţă, sau oricăror 
altor încercări a ales să ne supună iscusitul autor - sau avatarul 
nostru imaginar, aşa cum a fost el creat în interiorul naraţiunii. 


lar la revenirea în lumea reală, suntem din nou întregi... ba 
adesea, aşa cum cititorii au simţit pe propria lor piele în poveştile 
cele mai de succes, mai întregi decât am fost la început. 
Meşteşugul unui povestitor talentat ne poate înălța, transforma şi 
provoca în moduri care sunt fie improbabile, fie de-a dreptul 
imposibile în lumea reală. 

Este mult mai uşor să supravieţuim aventurilor imaginate de 
teroare decât unora dintre terorile cu care ne confruntăm în viaţa 
reală. Violenţa, violul, pierderea, repulsia; suferinţele mintale, 
emoţionale sau fizice... toate sunt încercări care, în viaţa reală, 
ne pot îndoi şi frânge spiritul. În ficţiune însă le supravieţuim şi 
prin supraviețuirea aceea suntem întăriţi. _ 

lar aceasta este frumuseţea prozelor horror scurte. In formele 
sale mai concise, ficţiunea horror, aşa cum au evidenţiat un 
număr enorm de lucrări intense şi memorabile, continuă să 
reprezinte o modalitate literară care ni se adresează cu putere. 
Dacă doriţi confirmarea acestei aserţiuni, nu trebuie să căutaţi 
mai departe de cinematografie şi televiziune, care au exploatat 
proza scurtă de aproape un secol. Seriale TV ca Zona 
crepusculară, Alfred Hitchcock prezintă şi altele, pe lângă filme 
mult prea numeroase pentru a le menţiona, au adaptat cu succes 
texte horror scurte pentru încântarea înfiorată a generaţii de 
spectatori. 

Urmează aşadar douăzeci de povestiri care sper să vă placă. 
După ce am editat atât de multe cărţi şi reviste, nu sunt atât de 
naivă încât să cred că veţi fi de acord cu absolut toate textele pe 
care le-am ales. Dar chiar şi dacă una singură dintre poveştile din 
antologie va face pentru dumneavoastră ceea ce au făcut toate 
pentru mine, poate că vă veţi alege cu una dintre amintirile 
acelea extraordinare care vă rămân de-a pururi, amintirea a ceva 
sumbru, periculos şi ameninţător. 

O amintire care să vă readucă un fior efemer când o invocaţi. 

Aşadar... ce am descoperit eu în decursul realizării volumului 
Inferno? Am descoperit că, deşi nu există copii demonici, există 
copii dispăruţi, copii abuzaţi şi/sau orfani care au avut parte de 
orori indescriptibile, copii-adulţi furioşi, copii care, fără să vrea, 
cauzează durere celor pe care-i iubesc. Relaţia dintre părinte şi 
copil este primordială şi puternică, iar influenţa ei se manifestă 
toată viaţa. 

Veţi găsi de asemenea povestiri psihologice şi supranaturale 


despre oameni nebuni, despre oameni lipsiţi de putere şi despre 
oameni cu prea multă putere, povestiri despre răzbunare, 
pedeapsă şi pierdere. 

Spre uşoara mea surprindere, am constatat că nu există nicio 
povestire de război. Poate că autorii au înţeles că există destulă 
oroare în războaiele reale pe care le luptăm de atâţia ani. Nu 
există de asemenea nici zombi, vampiri, vrăjitoare (mă rog, 
poate că există una, dacă deformăm niţel definiţia), copii 
diabolici sau vârcolaci. Absența lor nu este deliberată, totuşi nu 
cred că cititorii vor fi dezamăgiţi de lipsa acestor elemente 
fundamentale ale ficţiunii horror. În paginile care urmează există 
destui alţi monştri. 

Sper că întâlnirea cu ei vă va plăcea în aceeaşi măsură în care 
mie mi-a plăcut să vi-i aduc în volumul acesta. 


Traducerea Mihai-Dan Pavelescu 


PE ŞAUA DIN SPATE 
K.W. Jeter 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


K.W. Jeter a scris câteva romane deschizătoare de drumuri, 
printre care se numără Dr. Adder, The Glass Hammer şi Infernal 
Devices. A publicat, de asemenea, şi o serie de povestiri scurte. 
Scrierile lui sfidează orice clasificare. 


Urmau să se mai întâmple multe. 

Avea să stea la bar, o ştia, încătuşat în îmbrăţişarea fostei lui 
iubite. 

— Probabil n-a fost ce-a mai deşteaptă dintre mişcările tale. 

Ernie, barmanul, avea să-şi plimbe cârpa umedă pe suprafaţa 
de lemn, netedă după ce fusese lustruită de coatele mai multor 
generaţii de rataţi. 

— Pare amuzant la-nceput, dar se termină întotdeauna cu 
lacrimi. Crede-mă, ştiu. 

Lui n-avea să-i pese dacă Ernie ştia sau nu. Berea n-avea s- 
ajute nicidecum la amorţirea durerii. Nu durerea de a avea o fată 
moartă, pe care o iubise cândva, drapată pe umeri. Braţul ei 
stâng avea să treacă pe sub al lui, încercuindu-i trupul. Când 
fusese vie, ori de câte ori leşina după prea multe Jager-uri! şi tot 
restul, se înfăşura întotdeauna în jurul lui aşa, din spate. Pe 
vârfurile cizmelor ei pentru petreceri, înceţoşată, dar destul de 
trează ca să-şi încleşteze mâinile deasupra inimii lui. 

El avea să dea peste cap restul berii pe care-o mai avea în 
faţă, amintindu-şi cum o cărase, în atât de multe nopţi, când încă 
mai rămânea în el chef de petrecere. Trimisese o mulţime de 
mingi de biliard ca asta, aplecându-se peste tac cu ea înfăşurată 
astfel în jurul lui, purtându-i greutatea neglijabilă încovrigată în 
partea de sus a spatelui, ca o pisică somnoroasă, cu faţa căzută 


1 Jagermeister, băutură alcoolică nemţească (n. tr.). 


alături de a lui, expirând alcool în timp ce el îşi trimitea lovitura, 
atingând în treacăt bila a opta... 

Respirația ei avea să miroasă a orice altceva în afară de 
formaldehida, sau ce-o fi fost, cu care-o umpluse Edwin, 
pompând-o în ea acolo, în capela funerară. Şi oricum n-avea să 
fie cu adevărat respiraţia ei, fiindcă, în starea aceea, ea n-avea 
să respire. El avea să se uite la neonul pâlpâitor al reclamei cu 
Oly Gold din fereastra ca de buncăr a barului şi să lase o altă 
înghiţitură de bere să-i pătrundă între buze susurând, de parc-ar 
fi fost apă de gură Listerine şi l-ar fi putut scăpa de mirosul slab 
din nări. Morţii nu transpiră, avea să descopere el, dar - dar stai 
prea aproape - emană pur şi simplu o duhoare amestecată, pe 
jumătate de substanţă cu care se spală podelele spitalelor şi pe 
jumătate de păpuşă Barbie din plastic. 

— S-ar părea că astea pot face rosături. 

Ernie, barmanul, avea să-l surprindă smucind de cătuşe, exact 
din locul în care muchia ascuţită de metal i se adâncea în tricou 
şi în pielea de pe coaste. 

— Da, avea să spună el, o cam fac. Ar fi trebuit să te gândeşti 
la asta inainte de a permite să fie legată de tine. ln momentul ăla 
nu raţionam prea clar. 

— Hm? 

Ernie n-avea să-şi ridice privirea spre el, ci avea să continue să 
privească atent halba de bere pe care-o ştergea cu şervetul de la 
bar. 

— Eu dau vina pe Hallowe'en, avea să explice el. 

— Pe Hallowe'en, eh? Ernie avea să arunce o privire la ceasul 
cu sigla berii Hamm de deasupra intrării barului. Asta a fost acum 
mai bine de trei ore. Apoi avea să-şi lângă degetul mare, 
folosindu-l ca să şteargă o pată de grăsime din interiorul halbei. 
Fuse şi se duse, amice. 

— Aici n-ai putea s-o dovedeşti. 

Barul avea să fie decorat în portocaliu şi negru, cu toate 
rahaturile pe care le descărcau în fiecare an: panouri verticale 
ieftine, din carton, înfăţişând vrăjitoare cu picioare lungi şi 
decolteu strâmt, dovleci cu rânjete de beţivi lipiţi cu scotch pe 
perete pe drumul către toaleta bărbaţilor, farfurioare cu pisici 
negre, arcuite precum portiţele de crochet, plase de păianjen 
fluorescente, trasate cu Day-Glo, schelete articulate dansând, cu 
găvanele ochilor goale, care s-ar fi aprins dacă bateriile nu s-ar fi 


descărcat deja de pe 30, totul cu sigle şi mărci şi cu numele 
firmelor. 

— De ce i-ai lăsat să-nşire toate chestiile astea, Ernie? 

— Ce chestii? Barmanul avea să se-apuce de-o altă halbă, 
răzuind cu vârful unghiei o semilună de ruj. Despre ce vorbeşti? 

El avea să renunţe. Era lipsit de sens. Ar fi putut să schimbe 
ceva? Avea s-o salte pe fata moartă de pe umăr ceva mai sus, 
echilibrând-o cu valul de bere de care-avea s-o ia cu sine. 
Combinația dintre băutura cu conţinut redus de alcool şi 
indiferent ce îndesaseră în el tipii de la salvare, când îl luaseră în 
maşina lor, avea să-i înmoaie genunchii. Să se agaţe de 
marginea barului, în loc să încerce să meargă, putea fi singura 
idee bună pe care-o avusese în noaptea aia. 

Şi nu toate ideile, vorbind despre cele bizare, urmau să-i 
aparţină. Avea să mai fie şi întreaga plimbare propusă de ceilalţi 
tipi din bar, legată de motivul pentru care zboară Superman în 
cercuri. 

Dar tot restul - pentru tot restul avea să fie vina Hallowe'en- 
ului. Sau a ceea ce devenise Hallowe'en-ul. Asta le spusese 
motoriştilor, în prima parte a serii. 

Nu - buzele reci aveau să i se frece de ureche. A; înteles totul 
pe dos. 

El avea să-nchidă ochii, ascultând şoaptele ei. 

E vorba de ceea ce ai devenit tu. Sau de ceea ce am devenit 
noi. Asta a făcut-o. 

— Da... El avea să vorbească în şoaptă, pentru sine însuşi, dar 
şi pentru ea, astfel încât nimeni altcineva să nu poată auzi. Ai 
dreptate. 

* 

— Cred că Hallowe'en-ul poartă toată vina. 

— Serios? Tipul tuns perie nici măcar nu-şi ridică ochii de la 
teava de eşapament a micii şi lucioasei motociclete sport. Ce 
legătură are Hallowe'en-ul cu existenţa ta jalnică? 

Nu voise să-i ofere altcuiva un răspuns exact. Nu voise să şi-l 
dea nici măcar lui însuşi, să treacă printr-un calcul precis al 
regretelor, cu toate că ştia deja suma finală. 

— Nu e vorba de mine, în particular, minţi el. Vorbesc despre 
ceea ce-a făcut cu tot restul. E-al naibii de satanic. 

Remarca îi atrase privirea îngrijorată a lui Tuns-Perie. 

— Uhh... nu eşti unul dintre tipii ăia hipercreştini, nu? Potrivi o 


cheie metrică pe unul dintre şuruburile cadrului. N-o să te-apuci 
să-mi înşiri vorbe goale, nu-i aşa? Fiindcă altminteri trebuie să-mi 
mai iau o bere. 

— Stai liniştit. 

Era ceva la care se gândise de multă vreme, şi încă n-ar fi 
putut spune ce era. Ca şi cum ar fi cărat în spate un bufet imens 
şi foarte vechi, cu sertare, încercând să-l scoată pe o uşă prea 
mică şi înţepenindu-se la jumătatea drumului. Putea să-l 
răsucească, aducându-l într-o altă poziţie, cu mânerele împănate 
în partea stângă a cadrului uşii în loc să fie în dreapta, dar avea 
să rămână în continuare blocat. 

— Numai că? 

— Ce? 

El făcu o-ncercare. 

— Îţi aduci aminte cum stăteau lucrurile când erai copil? 

— Vag. Tuns-Perie ridică din umeri. A trecut ceva timp. 

— Nu contează. Dar, în copilăria noastră, Hallowe'en-ul era, 
ştii, pentru puştani. Ei se costumau, în chip de stafii mărunţele, 
vrăjitoare şi alte chestii. Adulții nu se-mpopoţonau. Stăteau acasă 
şi-mpărţeau bomboane. 

— E-adevărat. Şi? 

— Şi ai avut la dispoziţie alte trei sute şaizeci şi cinci de zile, 
inclusiv Crăciunul, în care să te porţi ca o gâscă de două parale 
sau în care să dovedeşti că eşti o pungă de gunoi îmbibată cu 
bere. De ce să te mai prosteşti de pomană cu Hallowe'en-ul? 

— Tipule, n-ar trebui să te mai gândeşti la chestii d-astea. 
Tuns-Perie se apucă din nou să desfacă şuruburile bicicletei. Iți 
face mintea varză. 

El nu putea să nu se mai gândească, dacă imaginile puteau fi 
socotite gânduri. Nici măcar nu trebuia să-nchidă ochii ca să 
vadă pelerinajul distorsionat, înşiruirile şerpuitoare de pirați, şi de 
stafii închipuite din cearşafuri, şi de prințese din basme, şi de 
copii care-ţi stârneau mila, fiindcă purtau costume ieftine, 
cumpărate din magazine, în locul celor făcute de mamele lor. 
Mărşăluiau cu toţii, cu pungile lor maronii de băcănie, sau târând 
feţe de pernă vechi, deja îngreunate de zaharicalele capturate, 
de pe trotuar la sonerie şi din nou afară, pe trotuar, şi către casa 
următoare, atât de mulţi, unul imediat după altul, încât nici 
măcar nu mai avea sens să-nchizi uşa, te mulţumeai să le tot 
întinzi bomboanele din imensul bol de plastic Tupperware de pe 


măsuţa pliantă. lar dacă erai un copil mai mare - prea mare ca să 
mai faci aşa ceva, practic deja un adolescent sarcastic -, stăteai 
în spatele tatălui tău şi te uitai pe lângă el, prin uşa deschisă, pe 
străzile cufundate în frigul şi în întunericul de catifea al nopţii, te 
uitai cu o gheară bizar de stranie în stomac, ca şi cum ai fi-nţeles 
pentru prima oară cu câtă putere şi repeziciune te sălta timpul, 
te rostogolea şi te trântea ca valul unui ocean, te dădea peste 
cap îndepărtându-te de ţărmul unei lumi din care erai surghiunit 
pe veşnicie - te uitai ca şi cum veranda din faţa casei tale ar fi 
fost acum la câţiva kilometri înălţime, în văzduhul înstelat şi 
îngheţat, de unde îi puteai vedea pe toţi copilaşii de pe pământ 
şerpuind de la o uşă la alta, de la un țărm la altul, de la un pol la 
altul, toate fiind staţii ale unei traversări rotitoare... 

Nu-i de mirare că tipii ăştia-şi închipuie c-am creierii varză. 
Reuşise să se sperie singur, să se piardă cu firea, fără ca nici 
măcar să fi încercat. Ca şi cum te-ai prăvăli într-un hău. Îşi lăsă 
capul pe spate, dând pe gât restul de bere, de parcă valul ei 
amar ar fi putut să ia cu sine lumea aceea. 

— Ei, cum îţi merge instalaţia de acid azotos? 

Clipi şi se trase înapoi, în garaj. În jurul lui, pereţii golaşi, 
nevăruiţi, îşi reocupară cu zgomot locurile, rafturile de şaizeci de 
centimetri pe un metru douăzeci şi cinci alunecară de-a 
curmezişul lor ca pe nişte şine invizibile, cu bidoanele cu ulei de 
30 cst? şi cu lichid de frână aliniindu-se acolo unde fuseseră mai 
înainte. 

Se întoarse spre uşa garajului şi-l văzu pe celălalt motorist, cel 
cu părul roşu, care intrase deja cu paşi leneşi, venind din casă, şi 
ciugulea din punga cu cartofi franţuzeşti de Burger King pe care- 
o ţinea în mână. 

— Acid azotos? 

Avu nevoie de două secunde ca să-şi aducă aminte din ce 
lume era. In partea din spate a ţestei sale, şirul de stafii mărunte 
se îndepărta mărşăluind. O uşă încă şi mai mică se închise, 
izolându-l de o lună octombrie pierdută. 

— Da, acidul azotos... Ridică din umeri. Perfect. Aşa cred. 

— Crezi, făcu Tuns-Perie. lisuse Hristoase, pisoiaşule. Nu l-ai 
deschis, ca să poţi să crezi că merge sau nu. Noi l-am instalat, 
aşa că trebuie să-l foloseşti. Măcar din când în când. 


2 Ulei de motor cu vâscozitatea de 30 centistokes (n. tr.). 


— Hei, e OK. Amândoi îl sâcâiseră pe tema asta mai devreme. 
E suficient să ştiu că-l am. Chiar acolo, sub degetul mare. 

Ceea ce era adevărat. Nici măcar atunci când, împreună cu 
motoriştii, instalase kitul cu acid azotos pe 'Bosa nu se gândise 
să-l folosească vreodată. În tot timpul în care montaseră canistra 
cu gaz presurizat pe flancul motocicletei - o canistră serioasă cu 
bate-curu, aşa o numise Tuns-Perie - şi  poziţionaseră 
alimentatorul, cuplându-l la motor - la toţi cei 1 298 de 
centimetri cubi ai lui, râseseră pe înfundate, spunând câtă 
distracţie avea să asigure. 

— E tipul ăla c-un Maserati Quattroporte argintiu, pe care-l vezi 
tot timpul pe lângă Flamingo şi pe lângă Decatur. Se crede-al 
dracului fiindcă maşina lui poate ţine pasul c-o motocicletă cu 
motor de-o mie. 

— La naiba. Roşcatului i se încreţise faţa, într-un rânjet larg, 
batjocoritor. L-am făcut pe nemernic să scoată fum de-o 
grămadă de ori. 

— Nu-i prea simplu. Obiectul ăla poate băga viteză când e cu 
motorul bine reglat şi nu e prea încărcat ca să meargă-n ralanti. 

Tuns-Perie bătuse cu un deget ameninţător în bidonul cu acidul 
azotos, tinc, tinc, tinc, ca o bombă. 

— Dar dacă intră rahatul ăsta în acţiune, domnul Mare Sculă n- 
o să mai vadă decât farul din spate, topindu-se-n depărtare. Işi 
desprinsese privirea de motocicletă şi zâmbise cu răutate. N-ar fi 
o distracţie pe cinste? Pe bune? 

El presupusese că aşa ar fi fost, o spusese cu voce tare, doar 
ca să-i amuţească pe cei doi. Niciunul dintre motorişti, adică 
Tuns-Perie ori Roşcatul, nu ştia nimic despre potenţialităţi. Nu 
ştia cum putea ceva să fie real - mai real decât realitatea - 
atârnând pur şi simplu acolo, într-un nor de încă s-ar mai putea 
întâmpla. Chiar în clipa aceea, ei nu puteau şti că mecanismul 
funcţiona decât fiindcă motoriştii o puseseră pe 'Busa pe 
dinamometrul Piper T & M din spatele garajului lor şi o porniseră 
la manivelă. Cu benzina din rezervor, obţinuseră o valoare de 
referinţă de o sută cincizeci şi cinci virgulă nouă cai-putere. 
Optimizând dispozitivul cu acid azotos prin adăugarea unui ştuţ 
numărul 43, ajunseseră la două sute şaisprezece şi jumătate, cu 
posibilitatea de a atinge şi valori mai mari. 

— Ei, ăsta-i o forţă considerabilă, apreciase satisfăcut Tuns- 
Perie. 


Însă pentru el n-avea nicio importanţă. Era cocoţat la locul lui 
obişnuit, pe bancul de lucru unsuros, acolo unde stătea ori de 
câte ori venea în atelier, adăugându-le uneltelor şi cataloagelor 
de produse împrăştiate pe jos cutii de bere goale şi întrebându-se 
cum lucrau capetele celor doi. 

N-o făceau la fel ca al lui. Şi asta era problema, o ştia. Nimeni 
n-avea un cap care s-o facă precum al lui. Sau al meu nu 
lucrează deloc. Trebuia s-admită că era şi asta o posibilitate. 
Fusese o vreme când lucra - îşi aducea aminte. Când se rotea în 
cercuri din ce în ce mai mici, ca o motocicletă rămasă fără omul 
din şa la ultimul cot al drumului. Fălindu-se cu Hallowe'en-ul şi cu 
butoanele niciodată atinse ale instalaţiei cu acid azotos, şi asta le 
făcea, cumva, să pară mai reale decât fuseseră copiii ăia mici, 
deghizați în stafii... 

În buzunarul interior al hainei, celularul lui începu să toarcă. 
Simţi o uşurare atât de pură, încât ar fi putut izbucni în lacrimi. Işi 
scoase telefonul şi îi săltă clapeta. 

Era Edwin, de la capela funerară. Nu era nevoie să răspundă ca 
s-o afle; recunoscu numărul apărut pe ecranul cât un timbru 
poştal. Şi nu era nevoie să răspundă nici ca să ştie de ce îl suna 
Edwin. El suna întotdeauna dintr-un singur motiv. Ceea ce era 
perfect din punctul lui de vedere, fiindcă avea nevoie de slujbă şi 
de bani. 

— Ne vedem mai târziu, băieţi. Îşi băgă telefonul în buzunar şi 
se lăsă s-alunece de pe bancul de lucru. Mult mai târziu. 

— Da, poate. Tuns-Perie terminase cu motocicleta clientului, se 
îndepărtase de ea făcând câţiva paşi înapoi şi îşi ştergea mâinile 
cu o lavetă. Poate de Hallowe'en-ul următor. 

* 

— Şi care-i marea afacere? 

În spatele lui Edwin, pendulele înalte înşirate de-a lungul 
holului ticăiau ca nişte greieri cu clichet. 

— ÎI iei de aici şi îl duci acolo. Îl descarci. Şi eşti plătit. Mâna 
manichiurată a lui Edwin scoase un portofel din piele de ţipar: un 
deget cu unghia îngrijit tăiată şi strălucitoare răsfoi bancnotele 
din interior lovindu-le uşurel. De ce-ngreunezi singur lucrurile? 

Pendulele înalte - mai înalte decât el şi cu mult mai înalte 
decât Edwin - făceau parte din decorul capelei funerare. 
Fuseseră ale tatălui lui Edwin, pe vremuri, când bătrânul 
conducea afacerea, şi ale bunicului lui Edwin, care o-ncepuse. 


Edwin o moştenise întru totul, inclusiv sicriele din camera de 
prezentare. Pendulele se auzeau pretutindeni, în holul unde te 
sufoca mirosul florilor şi paralel cu murmurul domol al muzicii de 
orgă, repetat la nesfârşit din încăperile de priveghi. Poate le 
reaminteau clienţilor de pe scaunele pliante de eternitate sau de 
numărătoarea inversă, până în clipa în care aveau să zacă într-o 
cutie similară, căptuşită cu catifea. Aşa că preferau să pună 
lucrurile la punct discutând cu organizatorul serviciului funerar în 
drum spre ieşire. 

— Nu ştiu... 

Se uită în lungul coridorului. Lângă biroul lui Edwin era o 
cameră de pregătire, unde nu intra publicul, toată numai oţel 
inoxidabil şi lumină fluorescentă, cu un miros straniu de 
chimicale. Edwin îl luase o dată înăuntru, când era goală, şi i-o 
arătase. Îi arătase inclusiv elevatoarele electrice cu chingi de 
canava, fixate de plafon, instalate de tatăl lui după ce-şi betegise 
spatele întorcând de pe o parte pe alta prea multă greutate rece, 
moartă. 

— De data asta e oarecum diferit... 

— Ce e diferit? 

Faţa lui Edwin era umflată şi lucioasă, ca şi cum de fapt n-ar fi 
înghiţit nimic din tot ce băuse - ţinea încă în mână paharul în 
care se topeau cuburile de gheaţă - şi alcoolul i-ar fi ieşit acum 
prin piele. 

— E la fel ca-nainte. 

— Ei... nu, de fapt nu e. Se simţea uluit fiindcă trebuia să dea 
explicaţii. Înainte era ca un transport cu furgoneta. Cu furgoneta 
ta. Şi eu nu trebuia decât să te-ajut să încarci şi să conduc pe 
urmă până-acolo. 

— Furgoneta e la reparat. 

Asta nu-l surprinse. În privinţa capelei funerare totul se 
dezintegra, treptat, inclusiv Edwin. Obiectele nu mai funcționau, 
sau li se întâmpla altceva, şi se presupunea că trebuiau s-ajungă 
la reparat, dar nici aşa ceva nu se petrecea niciodată. Şi ăsta era 
principalul motiv pentru care toate funeraliile se desfăşurau 
acum într-o clădire mai nouă, din vestul oraşului. Cu o întindere 
vastă, frumoasă, de gazon tuns cu migală şi cu o alee circulară 
pentru maşinile îndoliaţilor, şi cu o copertină ieşind în afara 
clădirii scunde, cu pereţi de sticlă, aşa că sicriul putea fi urcat în 
dric fără să se rupă florile în zilele ploioase. Edwin nu se mai 


alegea decât cu incinerările ocazionale, fiindcă tatăl său instalase 
crematoriul chiar acolo, în clădire, într-o anexă fără ferestre a 
camerei de pregătire. 

Sau se alesese până atunci cu ele - reuşise s-o dea-n bară şi 
cu asta. Ca să-mpiedice banii să scadă prea repede, ceea ce se 
întâmplase după moartea tatălui său, făcuse un contract cu 
adăpostul local de animale, de câini şi de pisici, şi se ocupa de 
cele gazate pentru că, fiind prea urâte, prea bătrâne sau prea 
rele, nu se găsise nimeni care să le adopte în decurs de nouăzeci 
de zile. O îndeletnicire uşoară şi sigură - lumea nu părea să ducă 
niciodată lipsă de micile leşuri ţepene - însă Edwin nu fusese 
suficient de meticulos în privinţa curăţării cenuşii şi a resturilor 
carbonizate, sfărâmicioase, de pe rafturile de răcire. Continua să 
se mai ocupe şi de oameni, de ceea ce mai rămăsese din familiile 
care apelaseră la serviciile tatălui şi ale bunicului său, dar o 
văduvă bătrână deschisese urna în care ar fi trebuit să nu se afle 
nimic altceva în afară de rămăşiţele soţului ei şi dăduse peste 
partea de sus a ţestei înnegrite a unui pisoi, ale cărui orbite goale 
îi întorseseră privirea. Asemenea lucruri nu erau bune pentru 
afaceri, bârfele se răspândeau. Până şi adăpostul de animale 
reziliase contractul cu Edwin, după care statul îi retrăsese licenţa 
de incinerare, aşa că nu mai funcţiona nici crematoriul, sau 
Edwin nu-şi plătise factura la gaze, sau cam aşa ceva. li spusese 
care fusese problema, dar el nu-i dăduse cu adevărat atenţie. 

— Nu pricep. Arătase în lungul holului plin de tic-tacuri, către 
camera de pregătire. Oricum, de ce mai aduc încă pe câte cineva 
aici? 

— Hei. Edwin era sensibil în anumite privinţe. Ştii, asta e încă o 
afacere în plină desfăşurare. Mortenson e uneori prea aglomerat. 
Locul ăla nu e chiar atât de mare. Vorbea despre cealaltă capelă, 
cea frumoasă. Aşa că eu pot primi pe câte cineva, îl pregătesc şi- 
| trimit acolo. Şi împărţim onorariul. Avantajos pentru ei, 
avantajos pentru noi. Aşa ajungi să fii plătit, nu? 

Foarte puțin, se gândi el. Cealaltă capelă nu împărțea câştigul 
pe din două cu Edwin, aşa ceva era greu de crezut, de vreme ce 
ei se ocupau în totalitate de flori, de aranjamentul coşciugului în 
camera de priveghi, de dric şi de amenajarea zonei din jurul 
mormântului. De coborârea efectivă a trupului în pământ. Cât 
puteau să-i plătească lui Edwin fiindcă punea la dispoziţie o 
cameră de aşteptare cu mese de marmură? Nu prea mult. Aşa că 


nu era de mirare că, pentru conducerea furgonetei dus-întors, 
primea de la Edwin cel mult o bancnotă de zece dolari sau două 
de cinci. Numai că de data asta nu exista nicio furgonetă. 

— De fapt, medită el cu voce tare, acum ar trebui să-mi 
plăteşti mai mult. Dac-o s-o fac. Fiindcă eu pun la dispoziţie 
vehiculul. 

— Cum ai făcut calculul ăsta? Nerăbdarea lumina chipul 
dolofan al lui Edwin, făcându-l încă şi mai strălucitor, mai lucios. 
Benzina e mai ieftină pentr-o motocicletă decât pentr-o 
furgonetă. Chiar şi pentru un monstru cu motorul îmbunătăţit, ca 
al tău. 

Dacă în garajul motoriştilor n-ar fi dat gata un bax cu şase cutii 
de bere, poate-ar fi reuşit să vină cu un contraargument. E 
benzina mea, se gândi. Eu am plătit-o. Dar Edwin îl condusese 
deja de-a lungul coridorului, pe lângă pendule, chiar până în uşa 
camerei de pregătire. 

— Tu fă-o, OK? Edwin împinse uşa, deschizând-o, şi căută pe 
bâjbâite întrerupătorul. O să discutăm amănuntele mai târziu. 

Ca să se poată descurca, Edwin se mai ocupa de încă o 
afacere, vindea ţigări în formaldehidă, pe care le ţinea în urcioare 
de câte-un galon. Clienţii de la uşa din spate a capelei mortuare 
erau, cu toţii, adolescenţi care pozau în copii teribili, gârboviţi şi 
vorbind nedesluşit. Mărcile lor preferate păreau să fie Marlboro şi 
American Spirit, chestiile alea ieftine din magazinele 7-Eleven. 
Edwin aprinse una, trase din ea, apoi i-o întinse. 

— Ca să te liniştească. 

Dar avu exact efectul contrar, ca de obicei. Fumul de 
substanţă chimică îi încleştă fălcile cu forţa unei menghine, cu 
marginile lumii contractate arzând roşii. Expiră şi-l urmă pe 
Edwin în camera de pregătire. _ 

— Aş prefera să nu fie adunat în sac. li înapoie lui Edwin ţigara 
murată. Ca tipul lovit de tren. Aia a fost o treabă-mpuţită. 

Detestase întotdeauna tot ce-avea legătură cu o asemenea 
ocupaţie, inclusiv spălarea furgonetei cu furtunul, după ce se 
termina. 

— E dintr-o bucată. Edwin trase cearşaful deoparte. Arată ca şi 
cum ar dormi. 

Se uită în jos, la ceea ce zăcea pe masă, apoi clătină din cap. 

— Nemernicule. Avea pumnul strâns, gata să-l pocnească pe 
Edwin. Nu e corect. 


— Pentru numele lui Hristos! Acum care-i problema? 

— Care-i problema?  Glumeşti? Marginea rece, din oţel 
inoxidabil, a mesei era chiar în dreptul şoldului lui în timp ce 
gesticula. A fost prietena mea. 

— Cât timp? 

El se gândi o clipă. 

— Patru ani. Aproape. 

Edwin trase încă un fum, apoi stinse ţigara murată între 
degetul mare şi arătător. 

— Nu e ca şi cum aţi fi fost căsătoriţi, nu-i aşa? 

— Am locuit împreună. Cel puţin o vreme. 

— Cum spuneam. Haide, să nu complicăm lucrurile. S-o ducem 
la Mortenson, să fim plătiţi, să fii plătit. Să-ncheiem afacerea. 

El se întoarse cu spatele la masă. Măcar era îmbrăcată; ceea 
ce îi aducea o alinare. Purta obişnuiţii ei blugi decoloraţi, cu o 
ruptură de-a latul genunchiului drept, şi un sveter de bumbac, pe 
care-şi amintea că i-l cumpărase, înainte, când fuseseră un 
cuplu. De-a curmezişul sânilor erau scrise inițialele UNLV?. Dintr- 
un anumit motiv, avusese o slăbiciune pentru baschetul jucat de 
echipele facultăţilor, deşi nu se duseseră niciodată la un meci. ŞI 
exista o cutie de carton plină cu alte vechituri marca Rebels, 
svetere sport, tricouri şi şepci, la care ea renunţase când se 
mutase din apartamentul lui. De multe ori, când se întorcea 
acasă beat, singur şi excitat, trăgea cutia din şifonier, 
îngenunchea şi îşi îngropa faţa în conţinutul ei lânos, ridicând 
sveterele încâlcite şi inhalând mirosul slab, un amestec între 
transpiraţia ei şi parfumurile din magazinele de cosmetice 
Nordstrom, pe care i le cumpărase tot el, de obicei în preajma 
Crăciunului. Încă mai păstra în portofel o listă pe care i-o scrisese 
ea, cu lucrurile pe care le purta. Ceea ce însemna că acum, ori de 
câte ori îl deschidea ca să-şi plătească băutura, arunca o privire 
la mica bucată de hârtie împăturită îndesată înăuntru, şi inima lui 
tot atât de zdrenţuită bătea ezitând de două ori, până când 
portofelul ajungea din nou la loc sigur, în buzunarul din spate, iar 
el îşi revenea într-o destul de mare măsură ca să poată bea mai 
departe. Şi asta îl ajuta. De cele mai multe ori. 

Nu trebuia să-ntrebe cum ajunsese ea s-o sfârşească acolo. 
Avusese obiceiuri rele, în primul rând tot băutura, încă de pe 


3 Universitatea Nevada din Las Vegas (n. tr.). 


vremea când erau împreună. Dar auzise că lucrurile se 
înrăutăţiseră după despărţire. În privinţa asta avea sentimente 
amestecate. Pe de-o parte, exista o anumită satisfacţie în a şti că 
era tot atât de răvăşită din cauza lui cum era el din pricina ei. Pe 
de altă parte, o anumită durere năprasnică venea odată cu 
gândul că îşi dăduse ultima suflare de pe urma alcoolului din 
nişte rahaturi ieftine, luate de pe stradă. 

Şi, după toate aparențele, chiar aşa se întâmplase. O putea 
spune. Indiferent ce făcuse Edwin ca pregătire pentru 
înmormântare, nu fusese suficient ca s-ascundă revărsarea 
albăstruie de sub linia maxilarului ei. Avusese prieteni care se 
curăţaseră aşa şi sub pielea tuturor apăruse culoarea aia 
delicată, de ou de Paşti. 

— O s-o faci, da? Nu te purta ca un nemernic. Gândeşte-te la 
ea. Măcar o dată. Dacă n-o duci la Mortenson, o să fiu nevoit s-o 
arunc într-o roabă şi s-o duc eu. 

— Da, ca şi cum ar fi posibil. 

Ştia că aşa ceva n-avea să se-ntâmple: Edwin începea să 
gâfâie chiar şi numai după ce urca la etaj, să-şi mai toarne un 
păhărel. 

— Pentru asta trebuie să-mi plăteşti dublu. 

— Perfect. M-ai prins la strâmtoare. Numai fă-o, OK? 

Îi trecu prin cap că totul ar fi putut fi o farsă bine pusă la punct 
de Edwin. Care-ar fi trebuit să fie poanta? Ea săltându-se în capul 
oaselor pe masă, deschizând ochii şi adresându-i vechiul zâmbet 
răutăcios? 

Aş vrea eu. Nu era decât un alt lucru care n-avea să se- 
ntâmple. 

— Şi cum propui, mai precis, să fac treaba asta? 

Ştia, din alte dăţi, că ea nu mai era ţeapănă. Nici măcar n-avea 
mirosul specific înţepeneilii. 

— Poate-aş reuşi s-o pun în spatele motocicletei şi s-o leg cu 
cordoanele pentru bagaje. Sau poate pe aripa din faţă, ca tipii ăia 
care se duc la vânătoare de cerbi cu camionetele. Dădu din cap. 
Da, o s-o leg chiar acolo. Cine-o să observe? Alcoolul care i se 
afundase în creieri vorbea în locul lui. Poate-i confecţionăm nişte 
coarne de cerb din umeraşe de haine. 

— Uite ce e, zise Edwin, nu e cazul să te enervezi. Eu sunt cel 
care-ţi face o favoare, ai uitat? M-am gândit la tine fiindcă spui 
mereu ce mare nevoie de bani ai. 


Şi chiar ăsta era adevărul. Dădu din nou din cap, dezumflat. 

— Bine. Atunci cum ai de gând să facem? 

Edwin se gândise deja la toate. Scoase cătuşele din buzunarul 
hainei şi i le întinse. 

— Vor rezolva problema. O aşezăm pe motocicletă în spatele 
tău, cu braţele în jurul pieptului tău, îi prindem astea de 
încheieturile mâinilor, şi sunteţi gata. Oricine vă vede vă ia drept 
un alt cuplu plecat la plimbare. Tineri îndrăgostiţi. 

— Nici gând. Nu i-a plăcut niciodată să meargă pe locul din 
spate. 

Descoperise asta după ce scosese deja şaua originară şi 
montase în spate, pentru ea, o şa Corbin. 

— Şi-a dorit întotdeauna un scuter al ei. Ţi-aduci aminte c- 
aveam de gând să-i cumpăr Sportsterul ăla? Ala albastru-cobalt. 

— Da, da, da. Edwin îi aruncă o privire îngrijorată. Dar nu s-ar 
zice că acum se mai poate plânge din cauza asta, nu-i aşa? 

Aici avea dreptate. 

* 

Fusese nevoie de o luptă îndelungată, corp la corp - pentru 
care Edwin nu se dovedise nicidecum de folos - dar în cele din 
urmă ajunsese pe stradă. Cu ea. 

În întuneric, roti manşonul de acceleraţie, trecând de la viteza 
a cincea la a şasea când şoseaua cu o singură bandă pe sens 
deveni dreaptă. Răceala mâinilor ei lipsite de sânge, la fel de 
îngheţate cum erau cătuşele, i se infiltra prin haina de piele, 
pătrunzându-i în inimă. 

Se ferea de Boulder Highway şi de străzile principale, largi şi 
bine luminate, chiar dacă asta însemna să parcurgă câţiva 
kilometri în plus. În stat exista o lege care te obliga să porţi 
cască, dar n-auzise niciodată că poliţaii ar fi încercat s-o impună. 
Sau să treacă în vreun alt mod la acţiune - în oraşul ăla trebuia 
să-l împuşti pe primar ca să fii tras pe dreapta. 

Totuşi, cu norocul lui, vreun tip în uniforma neagră cu alb s-ar 
fi putut trezi chiar atunci, ca să rămână cu ochii pironiţi pe 
cadavrul încălecat pe 'Busa, pe şaua din spate. Deşi ar fi trebuit 
să fie un ticălos plin de cruzime. Chiar şi fără să se uite peste 
umăr, putea să vadă cum flutura părul ei în vânt, o flamură 
încâlcită, de culoarea nopţii. Cu obrazul ei palid lipit de gâtul lui, 
arăta probabil ca şi cum ar fi visat la viteza în stare pură, la 
destinaţia care se grăbea să te întâmpine, alergând cu o iuţeală 


riguros egală cu a ta, rămânând întotdeauna exact la limita până 
la care băteau farurile. 

Şi dacă închidea şi el ochii, ca şi cum ar fi împărţit cu ea 
aceeaşi pernă de vânt năprasnic... 

Nu fusese o idee bună. Nici măcar nu văzu peticul de pietriş, 
căzut pe asfalt din vreun camion cu materiale de construcţie. 
Deschise ochii brusc, exact în clipa în care începea să patineze 
roata din spate, fugind de sub el. Indreptă motocicleta cu o 
zvâcnire, scoţând-o de pe curba pe care o descria, înclinată. O 
simţea încăpăţânată şi mai grea în partea de deasupra, cu 
greutatea moartei cocoţată cu câţiva centimetri mai sus decât el. 
Viră în timpul derapajului, străduindu-se să-şi readucă vehiculul 
sub control, cu genunchiul măturând parapetul de pe marginea 
şoselei în timp ce călca pe frâna roții din spate. 

Totul dură în jur de o secundă. Suficient ca să-i rotească 
pasagerul rece de pe locul din spate. Cătuşele îi ajunseră în 
subţioară, faţa ei cu ochi închişi, somnoroşi, nu mai era lipită de 
urechea lui, ci i se împungea în mâneca din partea opusă a 
hainei, mai jos de umăr. Una dintre ghetele pe care se chinuise 
Edwin să i le pună în picioarele de culoarea fildeşului, cu unghii 
albăstrii, alunecase de pe scara din spate. Piciorul înveşmântat în 
dril i se târa în urma motocicletei, cu tocul alunecându-i pe pavaj. 
Cadavrul se răsuci şi mai mult când apăsă cu putere pe frâna 
roții din faţă. Când se opri 'Busa, fata era într-o poziţie aproape 
perpendiculară pe şaua din spatele lui, cu părul periculos de 
aproape de punctul în care s-ar fi agăţat de axul roții din spate. 

— Dar-ar naiba. 

Edwin şi ideile lui stupide - toată povestea asta începea să fie 
mai agasantă decât merita. Cobori tija de sprijin şi înclină 
motocicleta, sprijinindu-i greutatea pe ea. Fata îl enerva în 
aceeaşi măsură. Dacă ar mai fi fost încă vie, şi-ar fi închipuit c-o 
făcea înadins. Beată şi foindu-se din nou aiurea. Greutatea ei se 
răsturnă peste el când îşi roti propriul picior ca să coboare de pe 
motocicletă. 

Acum era sub el. Ca şi cum l-ar fi trântit la pământ într-o luptă 
corp la corp - pe vremea când locuiseră împreună, o învățase 
câteva mişcări pe care şi le amintea din echipa de juniori de la 
universitate. Deasupra lui, stelele de pe cerul deşertului se rotiră, 
se clătinară, apoi se opriră la locurile lor. Dacă îşi rostogolea ochii 
spre spate, era suficient ca să vadă faţa ei, undeva, în dreptul 


coastelor lui. Dacă ar fi deschis ochii, ar fi văzut şi ea stelele. 

Mănugşile lui subţiri se zgâriară pe pietrele cu muchii ascuţite 
când se rostogoli, ajungând în patru labe şi trăgând-o pe ea 
deasupra lui. Efortul îi tăie răsuflarea. Fata nu era chiar atât de 
grea, dar fiecare parte a ei părea să-şi fi clocit propriul plan de 
evadare, de parcă niciuna nu şi-ar fi dorit să fie aruncată într-o 
altă capelă funerară. Picioarele i se răşchirară de cealaltă parte a 
trupului lui, cu ghetele răsucindu-i gleznele. 

Cătuşele fuseseră o idee încă şi mai tâmpită. Probabil că lui 
Edwin i se păruse oarecum electrizantă. Ar fi mers mai bine dacă 
ar fi scos o rolă de bandă adezivă, cu care s-o fixeze strâns de 
trupul lui. Acum avea suficientă putere asupra lui ca să devină o 
belea. Cam tot aşa cum stătuseră lucrurile şi pe vremea când era 
vie. Căută cheia cătuşelor în buzunarul hainei; nu reuşi s-o 
găsească. Probabil căzuse, era undeva, pe jos. 

Incercă să se ridice, dar nu izbuti. Se rostogoli în faţă şi se 
agăţă de motocicletă ca să nu-şi piardă echilibrul. Ajungând sub 
un unghi aproape vertical, greutatea ei se rostogoli înainte, 
cătuşele alunecară pe omoplat, iar capul ei ajunse să-i atârne în 
faţă. Motocicleta cedă, cu tija de sprijin cosind ţărâna. În cădere, 
motorul încins îi arse genunchiul prin pantaloni. 

Se prăbuşiră toţi trei - cadavrul, motocicleta şi motociclistul -, 
izbindu-se cu putere de marginea drumului. Simţi mirosul 
benzinei care se scurgea prin ştuţul de umplere al rezervorului. 
Lanţurile cătuşelor îi răzuiră mijlocul şirei spinării. Fata era 
sendviş între el şi motocicleta răsturnată, cu faţa-ntoarsă în sus, 
către el, ca şi cum ar fi aşteptat s-o sărute, cu unul dintre 
picioarele ei în pantaloni din dril împănat în încheietura 
picioarelor lui. 

Se împinse, îndepărtându-se de motocicletă şi ridicând 
cadavrul odată cu el. Cătuşele îi alunecară către şale în timp ce 
reuşea în sfârşit să se salte în poziţie verticală. Ceea ce aduse 
fata cu faţa la nivelul curelei lui. 

Ei, asta-mi place. li îndepărtă părul încâlcit şi prăfos de pe 
frunte. Exact ca pe vremuri. Amintirile i se plimbară prin minte, 
destul de puternice ca să-l dea şi mai mult peste cap. 

— Haide, spuse el, cu glas tare. E drăguţ şi tot restul, dar 
trebuie să ne vedem de drum. 

Işi cobori braţele, o apucă de deasupra umerilor şi o ridică. O 
aduse cu doar câţiva centimetri mai sus înainte de a-şi da seama 


că ridica şi pantalonii lui, cu manşetele uzate de dril alunecându-i 
în susul propriilor ghete. 

— Ce nai...? 

Se uită în jos. Ochii i se obişnuiseră cu lumina argintată a lunii 
într-o măsură destul de mare ca să poată vedea că părul ei se 
agăţase în fermoarul pantalonilor lui. 

Probabil se întâmplase în timpul luptei corp la corp cu cadavrul 
de deasupra motocicletei căzute. În noaptea aia se întâmplau 
toate lucrurile stupide şi sâcâitoare cu putinţă. Ceea ce îi trezi de 
asemenea amintiri. 

Chipul rece era înţepenit atât de aproape de el încât nu putea 
nici măcar să-şi strecoare mâinile printre obraji şi partea din faţă 
a propriilor pantaloni. Nu fără să-şi desfacă mai întâi catarama; 
capetele libere ale curelei fâlfâiră, coborând pe lângă umerii ei. 
Işi supse burta şi reuşi - cu chiu, cu vai - să apuce între degete 
clapeta fermoarului. 

— La naiba, bombăni. Mişcă-te, nemernicule! 

Centimetru după centimetru, deopotrivă de îndărătnici, reuşi 
să deschidă fermoarul, cu încheieturile degetelor îngheţându-i, 
lipite de fruntea ei. Lărgiţi, pantalonii îi alunecară ceva mai în 
josul şoldurilor. 

Lumea se lumină. Fasciculele unor faruri îl măturară şi maşina 
apăru de după curbura drumului. Îşi acoperi ochii, ferindu-i de 
strălucirea iscoditoare. Umbrele, a lui şi a ei, căzură asupra 
peisajului pustiu. 

Desluşi siluetele oamenilor din interior. Şoferul, soţia lui alături 
de el, doi copii pe bancheta din spate, cu nasurile turtite de 
geamurile laterale ca să vadă mai bine. Se uită în jos şi îşi dădu 
seama cât de perfect se contura profilul ei în lumina albă, 
mişcătoare. Sau cel puţin acea parte care nu era umbrită de şliţul 
deschis al pantalonilor lui. 

Fasciculele luminoase se rotiră apoi, părăsindu-l şi aşternându- 
se în lungul drumului. Maşina era exact lângă el; ar fi putut să 
dea drumul braţului fetei şi să-şi frece palma de flancul 
vehiculului care trecea în viteză. Destul de aproape ca să nu fie 
nevoie de lumina farurilor pentru ca oamenii dinăuntru să poată 
vedea ce se petrecea, sau să creadă că vedeau. Lumina lunii era 
destul de intensă ca să strălucească pe lanţurile cătuşelor când 
şoferul se uită în oglinda retrovizoare, în vreme ce soţia şi copiii 
lui priveau cu gura căscată pe geamul din spate. 


Viata mea e acum completă. Fusese acolo când nişte ţărănoi 
plecaţi din Idaho în excursie sau nişte localnici idioţi întrezăriseră 
altă lume, în care se întâmplaseră alte lucruri. De parcă 
geamurile închise până sus ale maşinii lor de închiriat ar fi fost 
sticla groasă de doi centimetri şi jumătate a unui acvariu 
întunecat, de care-ţi puteai lipi nasul ca să fii martor la actul 
copulaţiei rechinilor cu meduzele, o imagine ceţoasă, umedă. 
Avea să le ofere ceva despre care să vorbească după întoarcerea 
în Boise, punând accentul pe sărmana fată siluită, încătuşată de 
mijlocul tipului. 

Pe asfalt pulsară două dâre roşii. Maşina frânase. Mai rău: se 
răsuci, se uită peste umăr şi văzu o altă lumină roşie aprinzându- 
se, deasupra maşinii. Pâlpâia şi unduia, azvârlind în ambele părţi 
sclipiri stroboscopice, albastru-alburii. Nu erau turişti din alt stat; 
acum înţelese. Și-au dat seama, îşi spuse, înspăimântat. Urmări 
din priviri o maşină de patrulare a poliţiei Metro făcând o 
întoarcere în U, cu una dintre roţile din faţă scrâşnind pe pietriş, 
apoi împingând în suspensie când se urcă din nou pe asfalt. 

— Rahat. 

Lumina farurilor îl ţintui iarăşi. Îşi coborî privirea şi văzu, ca 
pentru prima oară, cât de luminos de palidă era pielea ei. Una 
era să fii surprins în timpul unei felaţii pe marginea drumului, 
chiar dacă erau implicate cătuşele - se-ntâmpla probabil în tot 
oraşul, în orice clipă, nu merita atenţia poliţiei. Dar cu un cadavru 
- era o infracţiune gravă, sau doar un delict minor? N-avea nicio 
importanţă, el fiind încă eliberat pe cuvânt de onoare, după ce 
fusese condamnat pentru lucruri de care nici măcar nu-şi mai 
aducea aminte când era treaz. 

De data asta smuci mai tare, cu mâinile încleştate de coşul 
pieptului ei, destul de tare ca să-i smulgă o şuviţă de păr, lăsând- 
o încurcată în fermoarul lui. Braţele ei continuau să-l înconjoare, 
ceea ce îl ajută realmente s-o susţină, sprijinindu-şi-o de un şold, 
în vreme ce îşi trăgea pantalonii la loc. Partea cea mai dificilă era 
ridicarea motocicletei, dar reuşi cumva, tocmai când sirenele 
maşinii de patrulare începeau să se-audă mai aproape. 
Rezervorul de benzină şi partea interioară a parbrizului reflectau 
flash-uri roşii în timp ce trase moarta pe locul din spatele lui şi 
cătuşele îi alunecară din nou în josul părţii din faţă a hainei. 

'Busa tuşi şi reveni la viaţă. Când o cuplă în viteza întâi şi 
eliberă ambreiajul, maşina poliţailor întoarse brusc, la un metru 


în faţa lui, împroşcându-i cu pietriş apărătoarea roții din faţă. El 
smuci scurt motocicleta spre dreapta, cu talpa ghetei hârşâind 
pe asfalt, apoi o reîndreptă cu o altă smucitură, accelerând la 
maximum. Ceva desprins - poate o gheată de-a ei - întrerupse 
lumina roşie de poziţie din spatele maşinii când trecu pe lângă 
ea, la mică distanţă. 

Era deja în viteza a patra, cu acul vitezometrului dincolo de 
linia roşie, când auzi sirena apropiindu-se din spatele lui. A 
cincea, şi urletul se estompă pentru o vreme, revenind apoi la 
intensitatea de mai înainte când poliţaiul de la volan călcă pedala 
de acceleraţie. Apăsarea butonului care cupla dispozitivul cu acid 
azotos nu i-ar fi servit la nimic. Drumul era prea drept; dacă s-ar 
fi aflat sus, în munţi, făcând slalom pe un drum cu multe curbe 
strânse, i-ar fi putut lăsa pe poliţai în urmă. Insă acolo, în 
deşertul plat, puteau accelera întruna, pe urmele lui, încă mult 
timp după ce i s-ar fi golit rezervorul de acid azotos, până ce fie 
ar fi cedat sau până ce s-ar fi apropiat prea mult de parapet într- 
o curbă. În primul caz ar fi ajuns la pământ, dar cel puţin ar fi fost 
viu, cu o gheată plasată strategic pe gâtlejul lui şi cu un pistol de 
calibrul patruzeci şi patru, ţinut cu amândouă mâinile, îndreptat 
către un punct dintre ochii lui. În cel de-al doilea, pe pământ ar fi 
rămas probabil două cadavre, unul sângerând de pe urma 
recentului impact. 

Tocmai când intră în viteza a şasea, cu 'Busa urlând, sirena şi 
lumina roşie pâlpâitoare ajunseră dintr-un salt în faţa lui. Cum s- 
a-ntâmplat asta? N-avu timp să se mire. Un zid de un alb 
strălucitor se înălţă în drum. Farul motocicletei trasă un X roşu în 
mijlocul lui. Şi nu mai văzu nimic altceva în timp ce frânele intrau 
în acţiune, prea târziu ca să-mpiedice motocicleta să-l lovească 
în flanc, deşi se prăbuşi. 

* 

— Eşti cu noi, amice? Câte degete vezi? 

El nu era sigur. 

— Două? 

— Eşti destul de-aproape. 

Încercă să se-ntoarcă pe-o parte, dar nu reuşi. Cadavrul era tot 
agăţat de el, încercuindu-l cu braţele pe patul de campanie pe 
care era întins. 

Furgoneta paramedicilor semăna cu interiorul capului său. 
Lumini care îndurerau ochii, miros de chimicale, obiecte 


misterioase, pe care nu le recunoştea. 

— Ne-ai izbit zdravăn. 

Unul dintre medicii de la urgenţă avea părul înnodat într-o 
coadă de cal. Arătă către un punct apropiat de podeaua 
furgonetei. 

— Îndoitura se vede de-aici, dinăuntru. 

— Pot să plătesc. Se ridică sprijinindu-se într-un cot. Nu chiar 
acum, dar... 

— Las-o baltă. 

Celălalt medic, care se uita în spate de pe scaunul şoferului, 
avea tatuaje şi ochi înroşiţi de fum. Întreaga furgonetă duhnea a 
petrecere. 

— Asta nu miroase-a bine. 

— Da, da, ştiu. Smuci de cătuşe, care rămaseră tot încuiate. 
Uitaţi ce e, numai să nu mă daţi pe mâna poliţailor... 

— Poliţai? Care poliţai? Ce-i doi se uitară unul la altul, pe 
deasupra lui. Nu vedem niciun poliţai. 

O mică uşurare, fiindcă era doar stălcit, nu şi urmărit. Probabil 
că mi-am imaginat. Incă un motiv serios ca să nu mai meargă cu 
motocicleta în starea aia - după toată berea şi după şocul în 
urma misiunii pe care i-o dăduse Edwin. 

— O să-mi văd pur şi simplu de drum. Interiorul furgonetei se 
învârti alene şi se înclină când se ridică în capul oaselor, trăgând 
fata după el. Nu trebuie să raportați asta... 

— S-o raportăm? Glumeşti? A fost un nenorocit de deces prin 
accident... 

— Cum? 

Pe urmă înţelese despre ce vorbea tatuatul. 

— Aăă... de fapt, ea era în starea asta dinainte. 

Cei doi nu-l ascultau. 

— Eu nu dau raportul despre asta, spuse Coadă-de-Cal. 
Raportezi tu. 

— Dă-o naibii. Nu mai completez toate hârtiile alea. Am făcut-o 
ultima dată când s-a-ntâmplat. Ţii minte? Atacul coronarian? 


— Băieți... 
— Ei, nu-l putem lăsa să plece pur şi simplu. 
— De ce nu? 


Se uitară amândoi la el, apoi unul la altul, apoi din nou la el. 
Coadă-de-Cal dădu iarăşi din cap. 
— Poate... 


El îşi lăsă greutatea pe piciorul stâng. Fulgerul care-i străbătu 
şira spinării aproape că-i smulse creştetul capului. Căzu pe spate, 
rezemându-se de fata moartă. 

— Nu pleci nicăieri în starea asta, amice. 

Se uită în jos, la sine însuşi, şi văzu în ce hal i se sfâşiaseră 
pantalonii. De-a lungul cracului stâng, toată cusătura era ruptă, 
cu pielea de sub ea învineţită şi roşie, jupuită de alunecarea pe 
asfalt. Dumnezeu ştia în ce stare o fi fost motocicleta. 

— Nu-mi pasă. Strânse marginea patului de campanie cu mâini 
asudate, străduindu-se să nu leşine. Trebuie să plec de-aici. Am 
de făcut o livrare. 

— Ea? Coadă-de-Cal arătă către greutatea încătuşată, cu păr 
lung, negru, şi faţă visătoare. 

— Dă-i ceva, spuse şoferul. Şi lasă-l pe şosea. Atâta vreme cât 
nu trebuie să completez nicio hârtie, e excelent. 

— Corect... 

Coadă-de-Cal încuviinţă cu un gest al capului, în timp ce 
scotocea pe rafturile cu echipament de pe ambele laturi. 
Deschise robinetul unui bidon de crom şi îşi fixă masca de plastic 
pe propriul chip. Inspiră adânc, apoi i-o întinse. 

— Uite, încearcă asta. 

Furgoneta se dilată şi se dizolvă după prima inhalare. Pulsaţiile 
sângelui din piciorul rănit se estompară, odată cu orice altă 
senzaţie creată de existenţa unui trup. Nu mai simţea decât 
îmbrăţişarea ei fără viaţă din jurul pieptului. Impinse masca, 
îndepărtând-o. Furgoneta paramedicilor crescu încet, în clipa 
aceea alcătuită din straturi de gelatină vag transparentă, 
deformându-se sub el şi încovoindu-se la atingerea degetului lui. 

— Acum pleci, amice. 

Coadă-de-Cal îl conduse către uşile deschise ale camionetei, 
manevrându-l ca pe un dirijabil la o paradă. 

— Să ai parte de-o noapte bună. Fereşte-te de belele, OK? 

El se pomeni stând în mijlocul unei şosele pustii, cu picioarele 
nesigure călare pe urma prelungă a unei scrijelituri adâncite în 
pavaj. În capătul acesteia era 'Busa, sprijinită pe tija ei de 
susţinere. Probabil că paramedicii o ridicaseră după ce le izbise 
furgoneta în lateral. Ar fi vrut să le mulţumească, dar plecaseră 
deja. 

Îşi trase pasagera după sine, către motocicletă. Şi ea părea 
lipsită de greutate, cătuşele fiind singurul lucru care o împiedica 


să se îndepărteze, plutind către cerul scânteietor al nopţii. 
Vârfurile ghetelor ei păreau să se târască abia atingând 
suprafaţa pământului. 

— A fost frumos din partea lor. 

Îşi puse mâinile pe rezervor. Simţea miros de benzină, dar 
motocicleta nu părea într-o formă prea rea. Carenajul din partea 
stângă era total distrus; probabil căzuse pe stânga. Pe flancul 
ăla, bolţurile şi porţiuni din motor aveau luciul întrerupt de 
zgârieturi şi se jupuiseră. Probabil că motocicleta putea fi 
folosită, dacă reuşea să găsească un mod de a sta pe ea fără să-l 
ia vântul, ca pe o bucată de hârtie de pe marginea drumului. 

Indiferent ce-i dăduse paramedicul, substanţa continua să-l 
doboare. Valurile chimice din fluxul sângelui lui trebuiau să se 
mai aplatizeze puţin - sau încă foarte mult - înainte de a fi în 
stare să se urce din nou pe 'Busa. Dormi ca să scapi de ele, îşi 
spuse. Oare n-ar fi putut să se facă ghem pe marginea drumului, 
cu moarta înfăşurată strâns în jurul lui, cuibărindu-i-se în căuşul 
trupului, ca pe vremuri... 

Mai bine nu. O voce dulce îi şoptea la ureche. Wu te mai pot 
încălzi. Nu aşa. 

Atunci înţelese cu exactitate cât de dat peste cap era. Şi nu de 
ceea ce continua să i se infiltreze în creier. De aşa ceva puteai să 
scapi. Dar de trecut nu scăpai niciodată. 

Se uită în jur şi observă, dacă nu un refugiu, cel puţin o sală de 
aşteptare. Un loc familiar pentru amândoi. Cum de sfârşise prin a 
ajunge în acea parte a oraşului? 

N-avea importanţă. O prinse de braţe şi o săltă, cu obrazul 
aproape de al lui, şi se împletici către lumina de neon 
bolborositor a barului. 

* 

— Problema nu e Hallowe'en-ul, spuse Ernie. Tu eşti. 

Nu-i da atenție tipului ăstuia. 

Nu ştia dacă barmanul putea s-audă ce spunea ea. Poate că 
morţii vorbeau numai în şoapte confidenţiale. Ca îndrăgostiţii. 
Dădu peste cap ultima bere care-i fusese pusă în faţă. 

— De ce eu? 

Cum ziceam. Vocea ei. Tipul ăsta a-nşirat întotdeauna numai 
rahaturi. 

— Chiar vrei să ştii de ce? 

El ridică din umeri. 


— Am de-ales? 

— Nici măcar nu-ţi doreşti s-alegi. Ernie îşi plimbă şervetul ud 
de-a lungul barului. Uite care-i treaba. Dai vina pe-ntreaga lume 
pentru ceea ce ţi se-ntâmplă ţie. E întru totul de-a-ndoaselea. 

În clipa aceea, lumea era alcătuită din barul în care se afla şi 
din decoraţiunile lui de prost-gust, portocalii cu negru, primite 
prin bunăvoința distribuitorilor de bere. Se uită în jur, la 
vechiturile de carton suspendate, apoi iarăşi la Ernie. 

— Astea nu-s făcute de mine. Arătă către vrăjitoarele cu 
zâmbete largi şi picioare lungi. Nu poţi da vina pe mine. 

Ba da, poate. Aşteaptă şi-o să vezi. 

Barul se golise. El era singurul rămas înăuntru după ce Ernie 
stinsese neonul de-afară. În timp ce supsese el berile înşiruite, 
Ernie începuse să urce scaunele pe mese. Pe urmă revenise în 
spatele barului, să termine de sortat problemele lumii. 

— Ai auzit ce ţi-am spus, zise el. Adică, e mişto că ai venit 
încoace cu bătrânica ta ţeapănă înlănţuită de tine. Demonstrează 
existenţa unui oarecare efort din partea ta. 

— Hei, ne-am despărţit, ai uitat? 

Chiar ne-am despărțit? 

Ignoră şoapta ei. 

— Cu mult timp în urmă, îi spuse barmanului. 

Nu destul de mult. 

— Nu contează. Ernie părea să nu fi auzit nimic din tot ce 
zisese ea. Dar asta nu-i de-ajuns. Trebuie să priveşti în tine 
însuţi. Nu-i vorba de ceea ce ţi-a făcut Hallowe'en-ul. E vorba de 
ceea ce i-ai făcut tu Hallowe'en-ului. 

Îşi dorea ca Ernie să nu fi zis asta. Nu fiindcă se înşela. Fiindcă 
ştia - stând pe marginea unui imens abis întunecat din sine însuşi 
şi privind în adâncul lui - ştia că barmanul ar fi putut avea 
dreptate. Cam prea multă. 

— Nu te poţi aştepta ca lucrurile să rămână la fel, adăugă 
Ernie, şi tu să poţi schimba pur şi simplu tot ce vrei. Ca şi cum 
între chestiile astea două n-ar exista nicio legătură. Desfăcu încă 
o bere şi o puse pe bar. Pentru că există. 

— Şi el o ştie, se amestecă o altă voce. Dar a dat-o deoparte. 
Aşa cum face de obicei. 

Se întoarse şi-l văzu, ceva mai încolo, în lungul tejghelei 
barului, pe Tuns-Perie, sorbind dintr-o sticlă pe jumătate goală. 
Celălalt motorist, Roşcatul, stătea pe taburetul următor, bând şi 


dând aprobator din cap. 

— Ar fi trebuit să-l auzi mai devreme, continuă Tuns-Perie. Cu 
toate acuzaţiile astea pe care i le aduce Hallowe'en-ului. Buu- 
huu-huu. Totul e atât de-al naibii de trist. 

Credea că barul se golise. De unde apăruseră tipii ăia? 

— Trist, chiar aşa. Roşcatul îşi puse sticla jos. Ascultă-l. 

— A venit cu toată chestia asta, înţelegi. Tuns-Perie se străduia 
să-i explice lui Ernie, barmanul. Despre Hallowe'en, cum s-a 
schimbat. Pentru el e cu adevărat important. Sărmanul ticălos 
jalnic. 

— Da, aşa e. L-am auzit. Ernie arătă către decoraţiunile din jur. 
Se aprinde şi când vine vorba despre astea. 

— Stati o clipă. 

Asta-l înfuria, felul în care vorbeau despre el, de parcă n-ar fi 
fost acolo. Când el nici măcar nu era sigur că ei erau acolo, că nu 
erau doar aburii drogului. 

— Numai pentru că voi, băieţi... 

Ca pecete pe sânul tău mă poartă. 

Toată lumea din bar amuţi. Ca şi cum de data asta ar fi putut 
s-o audă cu toţii. 

Pentru o clipă, păru să nu mai fie drapată pe spatele lui, cu 
mâinile palide înlănţuite în faţa lui, pe piept. Stătea chiar lângă 
el, aplecată în faţă, cu mâinile alea înconjurându-i propria bere. 
Se întoarse şi se uită la el, frumoasă şi fără nicio umbră de 
zâmbet, cu părul ei negru ca un văl. 

Poartă-mă pe mâna ta ca pe o brățară, şopti. Că iubirea ca 
moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Luă o 
sorbitură, apoi continuă. Săgețile ei sunt săgeți de foc şi flacăra 
ei ca fulgerul din cer... _ 

— OK, acum sunt înspăimântat de-a binelea. Işi încleştă 
mâinile de tejgheaua barului, silindu-l să devină real, solid. 
Lăsaţi-mă-n pace. 

Ea se aplecă şi-l sărută. De-ar da cineva pentru iubire toate 
comorile casei sale, spuse ea, cu dispreţ ar fi respins acela. Când 
deschise ochii, ea nu mai stătea acolo. Mâinile ei îi apăsau din 
nou inima, braţele ei reci erau înfăşurate în jurul lui. 

Încă plină de surprize, deşi era moartă; trebuia să-i recunoască 
meritul ăsta. Deşi surpriza nu era deplină; venise cu asemenea 
chestii şi când fuseseră pentru prima oară împreună. Din 
copilăria petrecută printre penticostali, aşa cum şi-o petrecuseră 


amândoi. Recunoscuse textul: Cântarea Cântărilor, capitolul 8, 
versetele 6 şi 74. În cartea Bibliei erau câteva pasaje fierbinţi, 
preferatele ei. Deşi pe ăla nu-şi aducea aminte să-l mai fi rostit 
vreodată. 

— Trebuie să te-ntorci. Vocea lui Ernie se strecură printre 
meditaţiile lui. Asta-ncearcă ea să-ţi spună. 

Poate c-o auziseră şi ei. Nu ştia ce semnificaţie avea asta. 

— Unde să mă-ntorc? Am fost deja prin tot oraşul. 

— Nu unde. Când. Trebuie să te-ntorci acolo unde-aţi greşit. 
Amândoi. Şi apoi s-o faci cum trebuie. 

— N-o să reuşească niciodată. 

O altă voce, venind din capătul opus al barului. Se uită şi-l văzu 
acolo pe Edwin, stingând un muc de ţigară într-un pahar înalt, 
golit de whisky. 

— E prea făcut varză. 

— Haida-de. 

Motoriştii săriră în apărarea lui. Tuns-Perie dădu din cap, odată 
cu Roşcatul. 

— O să reuşească. Noi i-am dat tot ce-i trebuie. Cel puţin în 
lumea asta. 

— Nu pot să urmăresc... 

— Fii atent. Ernie se aplecă peste bar, apropiindu-şi faţa de a 
moartei, ca şi cum ar fi fost într-o grămadă, pe terenul de rugby. 
Te-am ascultat mai devreme. Ştiu de unde-ai plecat. Crede-mă, 
am mai auzit asta şi de alţii, de teapa ta. Credeţi că vi s-a 
schimbat lumea sub picioare, că de-asta merg rău lucrurile. Ernie 
îl bătu cu degetul în frunte. Dar e tocmai pe dos. Tu te-ai 
schimbat. Ai renunţat la vechea credinţă. Ai crezut că poţi să dai 
rasol după pofta inimii şi că lumea va continua să fie cum era, 
cum ar trebui să fie, atunci când o să-ţi vii în fire. Nu merge-aşa. 

— Ascultă ce-ţi spune omul! 

Cineva îi strigase asta de la una dintre mesele din colţul 
barului. Aruncă o privire peste umăr şi îi văzu pe paramedici, cu o 
armată de sticle goale în faţa lor. lar în afara barului - acolo 
putea simţi atât patrula Metro, cât şi familia de turişti din Idaho, 
învârtindu-se încet în jurul clădirii. Numai că pe ăştia îi inventase. 


4 Traducerea a fost preluată din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura 
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 
1997 (n. tr.). 


Aşa că măcar ei dispăruseră. 

— E un episod din ăla, din Zona Crepusculară? Se simţea încă 
şi mai bizar decât înainte. Ştiţi, când tipul e mort, dar el se crede 
încă în viaţă? 

— N-ar trebui să ai norocul ăsta, zise Ernie. Nu mai schimba 
vorba. Nu-ncerca să scapi. Vrei să fie lumea aşa cum ar trebui să 
fie? Atunci trebuie să te-ntorci şi să fii aşa cum ar fi trebuit să fii. 
Şi tu, şi ea. Ernie întinse mâna şi mângâie cu tandreţe părul ei 
negru. Voi ar fi trebuit să fiți altfel. Tot acest stil de a pierde 
vremea, de a fi un om de nimic, un nebun - da, e amuzant şi eu 
sunt încântat să v-ajut s-o faceţi, dar nu vă e de folos ca să vă- 
ndepliniţi misiunea. 

— Ce misiune? 

— Ei, haide. Tu şi ea, voi doi trebuia să fiţi oamenii care-mpart 
bomboanele. Copiilor. De Hallowe'en. Trebuia s-aveţi o casă, cu o 
uşă din faţă şi c-un bol plin de bomboane lângă uşă. Asta era 
misiunea voastră. În schimb, voi aţi tăiat frunză la câini. Cu toţii. 
Ernie arătă către pereţii barului. Crezi că tot rahatul ăsta e aici 
fără niciun motiv? E din cauza voastră. A oamenilor ca voi. Care 
nu-şi îndeplinesc misiunea. De-asta a ajuns aici. 

— Da, bine, e într-adevăr nemaipomenit. Faptul că-mi spui 
unde - sau când - trebuie să mă duc şi tot restul. Singura 
problemă e că n-am cum s-ajung acolo. Timpul ăla s-a dus. 

— E o chestiune de natură exclusiv tehnică. Tuns-Perie ridică 
din umeri. Nu trebuie decât să ştii cum. Pentru asta ai prieteni ca 
noi. 

— Care-i problema? Edwin îi adresă genul ăla de rânjet care-i 
scotea la iveală un şir de dinţi îngălbeniţi. N-ai citit benzile 
desenate cu Superman când erai mic? N-ai fost unul dintre 
poponarii ăia morţi după Marvel, nu-i aşa? 

— Ce legătură are Superman cu povestea asta? 

— Nu-ţi aduci aminte? Tuns-Perie îl privi cu milă. Doamne, ce 
copilărie irosită trebuie să fi avut! Nu-i de mirare c-ai luat-o pe 
calea asta! 

— Când trebuia să se-ntoarcă, întrebă Ernie, ţi-aduci aminte 
cum o făcea Superman? 

— Aă, aia era o carte cu benzi desenate! 


> Editură care publică benzi desenate, dar nu şi pe cele cu Superman 
(n. tr.). 


— Nu contează! Ţii minte cum? 

— Se mişca foarte repede. În memorie îi reveni o pagină plină 
de nuanţe strălucitoare de galben, roşu şi albastru. În cerc. Adică 
se-nvârtea. 

— Deplasarea în cerc nu rezolvă problema. Dacă te gândeşti 
bine. Tuns-Perie vorbea ca şi cum ar fi explicat în ce consta 
diferenţa dintre carburatoarele Keihin şi injecţia directă de 
benzină. Viteza face şmecheria. E evident. Dacă mergi destul de 
repede, ajungi oriunde. Sau oricând. Cât despre rotirea în cerc, 
dac-ar fi doar ea, Superman s-ar mai afla încă tot acolo de unde- 
a plecat. Corect? Altminteri s-ar fi întors în timp, dar ar fi rămas 
tot în jurul lui Neptun. Sau al lui Alfa Centauri, sau al altei planete 
de rahat ca astea. 

— Viteza, eh? 

— De-aia le place oamenilor. Le place să meargă cu viteză. 
Chiar dacă n-au unde să se ducă. Chiar şi atunci când se- 
nvârtesc în cerc. Ştiu ei ce fac. Incearcă să se-ntoarcă. Şi ştii ce? 
Tuns-Perie se aplecă spre el, parcă împărtăşindu-i un secret, dar 
vorbind suficient de tare ca să-l audă toată lumea din bar. Uneori 
reuşesc. 

O parte dintre cuvintele lui aveau sens, iar altele nu. 

— N-ar trebui să mergi la fel de repede ca Superman? Ca să 
funcţioneze. Super-repede? 

— La naiba, nu. Asta era doar fiindcă el trebuia să se-ntoarcă 
în Egiptul antic, sau să se ducă să lupte cu dinozauri, sau altceva 
de genul ăsta. Tu nu trebuie s-ajungi atât de departe. 

Roşcatul se amestecă în vorbă. 

— Tu nu trebuie să te-ntorci decât până-acolo unde-ai greşit 
drumul. Şi s-o iei de la-nceput. S-o luaţi amândoi de la-nceput. 
Asta nu e chiar atât de departe. 

Nu e. Şoapta ei. Să mergem. 

— Şi fără cercuri? 

— Ţi-am spus deja. Capul în jos, pieptul pe genunchi, şi 
accelerezi. Toată lumea din bar dădu din cap, aprobându-l pe 
Tuns-Perie. Strict în linie dreaptă. 

— E oarecum dificil să-ţi apropii pieptul de genunchi în spatele 
parbrizului, cu... Îşi înclină capul către al ei. Ştiţi voi... 

— Dă tot ce-ai mai bun în tine, spuse Tuns-Perie. Dac-o faci 
cum trebuie, nici măcar n-o să ieşi din oraş. O să-ţi reuşească 
aici. 


El ştia unde voiau cu toţii s-ajungă. 

— Vorbeşti despre acidul azotos. 

— Păi da, fireşte. L-am pus acolo cu un anumit scop. Acum ştii. 

Du-te. 

Toată lumea se uita la el. Privirile lor i se păreau mai grele 
decât fusese ea vreodată. 

* 

Aveau dreptate. Tuns-Perie şi ceilalți, barmanul Ernie, chiar şi 
Edwin. Aveau dreptate. 

— Totuşi, eu n-o să te plătesc, subliniase cel din urmă. Fiindcă 
acum te-apuci de-o altă afacere. 

Odată ce ajunse din nou pe 'Busa, împreună cu ea, şi porni 
motorul, înţelese cât de multă dreptate aveau. Nu reuşi s-o facă 
între hotarele oraşului. Era afară, din nou în deşertul pustiu, cu 
siluetele zimţate ale munţilor profilate pe cerul nopţii - dar, dacă 
s-ar fi uitat peste umăr, ar fi reuşit încă să zărească mănunchiul 
de neoane al oraşului, ca un singur fascicul alb-albăstrui 
curbându-şi traiectoria deasupra lui. 

Nu era nevoie să privească în urmă. Faţa ei era chiar lângă a 
lui, cu ochii închişi, visând în vânt. 

Lansare în linie dreaptă, în viteza a şasea, cu muchia de cuţit a 
drumului în faţa lor, cu maneta de acceleraţie răsucită la 
maximum. Nu mai rămăsese decât butonul roşu de pe ghidon, pe 
care se sprijinea deja degetul lui mare, acoperit de mănuşa de 
piele. 

Acum e momentul. 

Şoapta ei, un sărut la ureche; îşi întoarse obrazul, apropiindu-l 
de atingerea rece a buzelor ei. Abia reuşea să respire, ea îl ţinea 
atât de strâns. Dacă inima lui ar fi bătut mai tare, ar fi putut rupe 
zalele micului lanţ. 

Haide... 

Sau poate cătuşele pocniseră, desfăcându-se deja - nu mai le 
simţea - acum o înlănţuia de el propria strânsoare. Aşa cum era 
înainte, ochii ei închişi, viteză şi niciun vis. Mâna lui în centrul 
unei mici lumi, tremurând în ritmul pulsului lui şi al pulsului ei, cu 
fiecare mişcare măruntă o nouă posibilitate. 

Butonul se ridică să-i întâlnească degetul. Il apăsă la fel de tare 
cum apăsa ea. 

Pe urmă ştiu de ce aşteptase atât de mult. 

Mai întâi se desprinse carenajul motocicletei, acolo unde se 


fisurase mai înainte, în cădere. Când acidul azotos se scurse în 
motor şi se aprinse, stelele se preschimbară într-o ceaţă 
orizontală. Un zid de aer îl izbi, aproape cojindu-l de pe 
motocicletă. În rafala care îl învălui, văzu, dar nu putu să audă 
crăpătura întinsă de-a lungul flancului stâng căscându-se, mai 
lată decât pumnul lui înmănuşat. Se răsfiră pentru o clipă într-o 
pânză zimţată de păianjen, apoi se spulberă, cu sfărâmăturile 
tăioase ca briciul învârtejindu-i-se în jur şi pierzându-se în siajul 
vijelios al motocicletei. 

Cu acele ţintuite locului, turometrul şi vitezometrul deveniseră 
inutile. Nici măcar nu le mai putea vedea, incapabil să coboare 
privirea, desprinzându-şi-o de orizontul negru ce gonea către el. 

Fă-o, veni de undeva şoapta ei. Mai repede. 

Vântul îi sfâşie haina, transformând-o în zdrenţe, smulgându-i- 
o de pe piept. Mâinile ei se ţineau de el cu putere, cuprinzându-i 
inima în căuşul palmelor. 

Roata din faţă se ridică de pe drum, rotindu-se liberă în aerul 
care-o izbea. Munţii îndepărtați se înclinară când el se răsuci în 
îmbrăţişarea fetei, ajungând cu toată faţa către ea. Dădu drumul 
ghidonului şi o trase pe ea mai aproape, cu genunchii strivindu-i- 
se de şoldurile lui. Sub ei, motocicleta se desfăcu în bucăţi, 
aprinzându-se precum meteorii, o flacără de chibrit izbind 
atmosfera Pământului. Fărâme incandescente de metal 
alunecară de-a lungul drumului, cu dogoarea albă pierindu-le în 
scântei roşii. 

— Nu ne întoarcem. Se răsuci şi o sărută. Suntem deja aici. 

Minciuni şi basme. Nu existase nicio întoarcere, nicicând. 
Fuseseră numai prostii, pe care şi le spusese el însuşi, ca s- 
ajungă în acel punct. 

Vechea lui credinţă ar fi făcut-o fără ele. Dacă îşi ridicau 
privirea spre rana incendiară ce sângera în întuneric, copiii ieşiţi 
în noapte puteau s-o ia drept un semn. 

Chiar înainte de a izbi pământul, ea deschise ochii şi se uită 
într-ai lui. Drumul avea să le desprindă carnea, oasele lor 
împletite carbonizându-se, spre a deveni cenuşă. 

— Grozav. Ea zâmbi. Ca iadul. 


GHINION 
Stephen Gallagher 


Traducere din limba engleză 
Mircea Pricăjan 


Stephen Gallagher s-a născut în Salford, Anglia, în 1954. Este 
autorul a peste o duzină de romane, printre care Nightmare, with 
Angel, Red, Red Robin şi The Spirit Box. A semnat numeroase 
scenarii şi, în 1997, a scris şi a regizat o adaptare pentru 
televiziune a romanului său Oktober. Povestirile sale scurte au 
fost publicate în diverse reviste şi antologii, printre care The 
Magazine of Fantasy & Science Fiction, Asimov's Science Fiction, 
Weird Tales, Shadows şi The Dark; culegerea sa intitulată Out of 
His Mind a câştigat Premiul British Fantasy, în 2004. 

Romanul The Painted Bride a apărut în 2006, iar culegerea de 
povestiri Plots and Misadventures a fost publicată de 
Subterranean Press în 2007. Romanul istoric The Kingdom of 
Bones a fost publicat de Random House sub imprintul lui Shaye 
Areheart, senior editor. 


Patru dintre noi aşteptam în furgoneta parcată lângă un felinar 
de pe pod. Pe sub noi trecea autostrada, un râu de lumină într-o 
vale de oţel, un flux constant de oameni cu destinaţii precise. Pe 
marginea ei se aflau sala de sport şi parcarea care o deservea. 
Bine luminată, dar acum aproape pustie. 

În faţa furgonetei, maistrul se plimba de colo-colo. Avea 
telefonul în mână. Din când în când, arunca o privire la el, 
verificând semnalul. 

— | se spune Şeriful, rosti Vopsitorul Peter. 

Cum nu răspunse nimeni, am făcut-o eu. 

— De ce? 

Peter îşi vâri degetul mic în ureche. ÎI scutură bine producând 
un clipocit şi apoi inspectă rezultatul. 

— O să afli tu, zise el şi se şterse pe salopetă. 

Dacă te-ai fi uitat la noi, ai fi zis că eram o gaşcă de hoţi care 


se pregăteau să dea o lovitură. Eram o mână de indivizi destul de 
neciopliţi şi nimeni nu avea chef de conversaţie. De faţă erau 
Vopsitorul Peter, pe care îl cunoşteam, şi alţi doi pe care nu-i 
cunoşteam. Tipi dezmăţaţi, amândoi. Oameni dezamăgiţi care se 
credeau  croiţi pentru lucruri mai bune. Şedeam cu toţii cât 
puteam mai departe unul de celălalt. Unul dintre ei stătea întins 
pe bancheta din spate cu mâna peste ochi, apărându-şi vederea 
de lumina becurilor. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Peter, aşa că n-am putut să 
nu mă uit. 

— Cred că iese şefu', am zis. 

Parcarea sălii de sport era inundată de lumină, dar aproape 
goală. Ultimul client ieşise cam cu cincisprezece minute în urmă 
şi de atunci plecau încet-încet şi membrii personalului. 

Două persoane ieşeau acum pe uşile de sticlă. În faţa 
furgonetei, maistrul nostru se opri în loc şi îşi duse mâna 
streaşină la ochi, ca să vadă mai bine. În depărtare, cei doi 
păreau să-şi ia rămas-bun. Erau atât de departe, încât numai de- 
ai fi avut vedere de lunetist ai fi putut fi sigur de ceva. 

Ultimul om aşteptă până când celălalt plecă la volanul maşinii 
sale, după care dădu un telefon. Aproape imediat, aparatul 
maistrului nostru cântă o piesă. 

Urmă o convorbire care se încheie după doar câteva secunde. 

— Suntem pe cai, anunţă maistrul, urcând la volan. 

Nu ne luă decât două minute să ajungem acolo. A-i spune sală 
de sport nu-i făceai cinste. Ai fi zis că te uitai mai degrabă la o 
fabrică; era o clădire imensă, deşi scundă, fără ferestre la vedere 
şi cu toate conductele de aerisire pe exterior. Înăuntru se aflau 
terenuri de tenis, de squash, bazine de înot, o saună şi o sală de 
forţă mare cât hangarul unui zepelin. În exterior, un al doilea 
bazin de înot şi o terasă pentru făcut grătare. 

Când am ajuns, la faţa locului se mai aflau două furgonete. 
Spre deosebire de a noastră, acelea erau curate şi aveau toate 
portierele din fabrică şi nu arătau ca şi când ţiganii ar fi ţinut 
căţei în ele. Aveau scări pe plafon şi pe laterale numele unei 
firme de construcţii. Când am pătruns în holul de la intrare al 
clubului pentru a fi informaţi, cei doi bărbaţi care veniseră cu ele 
se ţinură la distanţă de noi, ceilalţi. 

In faţa uşilor, maistrul nostru schimbă câteva vorbe cu 
managerul sălii de sport, după care acesta urcă în maşină şi 


plecă. 

Maistrul intră. 

— Bun, zise el. lată ce avem de făcut. Până la sfârşitul 
săptămânii trebuie să terminăm treaba. Putem lucra doar când 
sala e închisă, ceea ce înseamnă de la zece seara până la şapte 
dimineaţa. 

Se strâmbă, îşi săltă cureaua şi se scărpină la boaşe prin 
pantaloni. 

— În noaptea asta acoperim toate întrerupătoarele şi plintele, 
urmă el. Avem de umplut goluri şi de şmirgheluit. Trebuie să 
golim bazinul şi să-l curăţăm - ia două zile numai golirea lui, aşa 
că-n furgonetă avem cizme pescăreşti. Odată golit, trebuie să 
ştemuim rosturile de dilatare şi să îl umplem la loc. In baia de 
aburi trebuie înlocuite nişte plăci de gresie şi-n vestiare avem 
nişte uşi de pus în balamale. O să fac un tur cu voi şi-o să vă arăt 
unde trebuie lucrat. Întrebări? 

— Camerele de supraveghere? am întrebat. 

— Le-a închis managerul. 

Unul dintre cei pe care nu-i cunoşteam rosti, fără a se adresa 
cuiva în mod special: 

— Presupun că asta-nseamnă că e şi el implicat în poveste. 

— Ajunge cu asta, zise maistrul. Nu te priveşte pe tine. 

Era în jur de zece treizeci. 

Mă-ntrebam de ce oare îi ziceau Şeriful. 

* 


Să nu credeți cumva că o clădire modernă cu toate becurile 
aprinse nu îţi poate da fiori de spaimă. Numai terenurile de tenis 
erau cufundate în întuneric, separate de culoarul principal cu 
plase agăţate de tavan. Totodată, magazinul cu articole sportive 
era închis cu grilaj, iar creşa fusese încuiată. În rest, totul era larg 
deschis şi luminat ca ziua, şi-n timp ce noi ne plimbam pe acolo 
aveam impresia că ne aflam într-un film din-acelea în care 
protagonistul se trezeşte şi îşi dă seama că e ultima persoană 
rămasă pe pământ şi că se poate duce oriunde pofteşte. Lumea e 
terenul lui de joacă, însă lui tot i se pare că încalcă graniţe. 
Cineva făcuse turul înaintea sosirii noastre, însemnând cu săgeți 
albe făcute cu spray fiecare loc în care trebuia intervenit ori, 
dacă nu, marcând zona cu bandă colorată sau cu un bilet. 

Erau, de fapt, doar banale lucrări de întreţinere. Clădirea 
fusese ridicată cu doar cinci ani în urmă şi intervenţiile necesare 


ţineau doar de rutină. Defecţiunile erau minore, însă făceau 
clubul să arate prost. Dacă clubul arăta prost, membrii aveau să- 
şi manifeste nemulţumirea. Majoritatea erau familişti - astfel 
încât aceea nu era o sală de sport pentru boxeri sau un loc de 
antrenament, pe-o stradă lăturalnică, pentru culturişti, unde 
unele porţiuni de perete cu cărămida expusă sau o spărtură în 
acoperiş nu făceau decât să dea o notă suplimentară de 
autenticitate locului. Pe pereţi erau pasteluri şi-n restaurant se 
servea ciabatta, da, absolut. 

Şeriful mă puse să-l ajut pe Peter. Cei doi nou-veniţi, cărora el 
le spunea Geordie şi Jacko, aveau să lucreze pe lângă piscină. 
Trebuiau să dezlipească plăcile de gresie sparte din baia de aburi 
până când apa din bazin avea să scadă destul cât ei să-şi poată 
trage cizmele pescăreşti în picioare şi să se apuce de şmotru. 
Toţi patru am rămas locului urmărindu-l pe Şerif cum îndepărta 
un capac şi deschidea supapa de evacuare a apei. In timp ce el 
făcea asta, l-am auzit pe cel numit Geordie spunând: 

— Hei, ce-a fost aia? 

Se uita spre piscină. După o oră de neutilizare, apa din ea se 
liniştise aproape de tot şi suprafaţa ei era ca o întindere de gel 
albastru. Noi ne aflam în capătul ei adânc, unde fundul părea să 
coboare la nesfârşit. 

— Ce să fie? am întrebat. 

El păru gata să răspundă, dar apoi se răzgândi. 

Vopsitorul Peter mi se adresă pe un ton scăzut, pe când 
păşeam toţi pe marginea piscinei către ieşire. 

— O să fie distractiv, zise el. Nici n-am început încă şi ăla deja 
vede fantome. 

În timp ce ieşeam încolonaţi pe uşă, pentru a ne întoarce în 
antreu, l-am zărit pe Geordie aruncând iarăşi o privire în spate. 
Eu eram ultimul şi nu m-am grăbit. 

Poate că, cine ştie, am văzut şi eu ce-a văzut el. Dar am văzut 
ceva. O formă întunecată în capătul cu apă adâncă, asemenea 
unui peşte mare executând o întoarcere grăbită. Numai 
întoarcerea, totuşi, fiindcă apoi n-a mai fost nimic. 

Ceea ce era perfect logic, dacă te gândeai că scurgerea 
principală se afla chiar jos, în partea cea mai adâncă a piscinei, şi 
că, atunci când supapa de evacuare s-a deschis şi pompa a intrat 
în funcţiune, apa a-nceput să se mişte învârtejit pe fundul 
bazinului. Bine, deci pentru o clipă semănase într-adevăr cu ceva 


negru şi musculos, fără membre şi fără trăsături şi întorcându-se 
ca un ţipar, dispărând la fel de repede cum şi apăruse pe lume. 
Orice vârtej iscat la adâncime într-o cantitate mare de apă 
nemişcată ar reflecta lumina exact în felul acela. 

Şi dacă cineva ar trebui să recunoască o fantomă atunci când 
o vede, acela sunt eu. 

La treisprezece ani, am suferit o căzătură urâtă. M-am lovit la 
cap şi mi s-a spus că mi s-a umflat creierul, că aproape am murit. 
Presupun că de aceea am început să văd diverse lucruri. Totul s- 
a terminat când în sfârşit m-am vindecat, dar cât a durat, a fost o 
experienţă de neuitat. 

S-a întâmplat în timp ce mă jucam cu nişte prieteni în ruinele 
de la Feniscowles Hall. Era o clădire aflată în degradare de 
aproape la fel de mult timp cât se aflase în stadiu de locuinţă. 
Râul poluat alungase familia care stătuse acolo şi, din acelaşi 
motiv, de atunci nimeni nu făcuse nimic cu terenul aferent. In 
anii treizeci, smulseseră toată cheresteaua din clădire şi lăsaseră 
pereţii să se prăbuşească de propria greutate. Totul căzuse 
pradă ierburilor, fostele grădini se transformaseră într-o junglă, 
iar pădurea dimprejur se îndesise şi bloca accesul din toate 
părţile. Proprietatea era înconjurată cu un gard din sârmă 
ghimpată, însă nimeni nu părea să o întreţină. Era un loc de 
joacă mare şi secret şi-n acelaşi timp cel mai rău loc posibil în 
care să ai un accident. 

Când mi-am revenit în simţiri, stăteam întins pe spate şi 
aveam dureri, iar prietenii mei dispăruseră până la ultimul. M-am 
gândit că s-au dus după ajutor, dar mai târziu am aflat că 
fugiseră toţi la casele lor şi-ncercaseră cât mai repede să-şi 
construiască alibiuri. 

N-am fost însă singur, tocmai asta era. Când am izbutit să mă 
ridic în şezut, am văzut oameni mişcându-se prin încăperi şi pe 
uşi care nici măcar nu erau acolo. Şi-am ştiut că numai fantome 
puteau să fie, întrucât erau prea mulţi în acelaşi loc şi-n acelaşi 
timp - se suprapuneau şi treceau unul prin altul, ca şi când aş fi 
asistat la evenimente despărțite de ani buni, dar care acum erau 
în reluare toate deodată. Întreaga clădire era ca o cochilie 
transparentă în faţa mea, zidurile sparte ale ruinei îmbinându-se 
fără cusur în fumul încremenit al liniilor dintâi. 

Am privit un timp, convins că, dacă încercam să mă scol, vraja 
se va spulbera. Şi atunci am încercat să mă ridic, şi vraja nu s-a 


spulberat. Totul s-a clătinat şi s-a modificat niţel, însă imaginea 
principală a rămas aceeaşi. Poate că erau mai puţine straturi 
acum, dar asta era tot. 

Nu ştiam ce să fac. Ştiam că mă lovisem, dar când ai 
treisprezece ani nu te gândeşti la urmări - vrei doar ca durerea 
să înceteze, convins că atunci vei fi ca înainte. Am stat doar 
acolo, privind cu un fel de indiferenţă cum prin faţa mea se 
desfăşura toată acea vânzoleală tăcută, ca într-o căsuţă pentru 
păpuşi. După un timp, am văzut pe cineva apropiindu-se. 

Era cu vreo doi ani mai mare decât mine. Nu-mi amintesc cu 
ce era îmbrăcată. Era destul de frumuşică, dar avea dinţi stricaţi. 
S-a uitat drept la mine şi apoi a pornit într-o altă direcţie. Nu 
înapoi în casă, ci către pădurea din spatele ei. Am însoţit-o cu 
privirea şi, după ce a făcut câţiva metri, s-a întors şi a rămas din 
nou cu ochii la mine. Aşa cum face un căţel. Doar atunci mi-am 
dat seama că, asemenea lui Lassie, fata voia să o urmez. 

M-a dus la o potecă pietruită care urca prin pădure. Pornea în 
sus dintr-un fel de curte aflată în spatele casei şi-mi imaginam că 
pe acolo se făcea aprovizionarea. Era atât de înierbată, încât pe 
alocuri nici nu-ţi dădeai seama că era acolo, şi erau porţiuni 
întregi unde degenerase într-un soi de grădină alpină. 

În ciuda durerii, urcuşul nu mi se părea foarte solicitant. 
Simţeam că printre copaci se aflau şi alte persoane, care mă 
urmăreau cu privirea, însă întreaga atenţie mi-era îndreptată 
spre ghidul meu. Nu cred că fata s-a uitat măcar o dată înapoi la 
mine. 

Îmi dau seama cât de ciudat sună chiar în timp ce vă 
povestesc acestea. Probabil credeţi că deliram sau că visam. Tot 
ce pot spune este că asta am văzut. Dacă închid ochii, văd şi 
acum aproape la fel de clar ca atunci. 

În partea de sus a vechii alei auto se afla o poartă de fermă pe 
care scria ACCESUL INTERZIS, iar eu nu mă aflam de partea care 
trebuia. Pe acolo se intra într-o incintă elegantă cu case mari; 
nimic la fel de grandios precum conacul ruinat de pe fundul văii 
împădurite, dar suficient de mari încât să aibă drumuri de acces 
şi terenuri de tenis şi tot ce mai găseşti în cărţile Agathei 
Christie. Poarta era închisă cu lanţ şi lacăt şi nu ştiu cum am 
trecut de ea, dar am reuşit. 

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că mergeam pe 
unul dintre acele drumuri de acces şi că ghidul meu dispăruse. O 


adolescentă în echipament de călărie a ieşit din casă arătând ca 
şi când ar fi fost pregătită să mă alunge de pe proprietate, şi am 
zărit ostilitatea transformându-se în groază când a apucat să mă 
vadă mai bine. A dat fuga în casă, iar eu m-am prăbuşit pe 
pietriş. Căzând, pietrele m-au înţepat în genunchi şi apoi în mâini 
şi-n cele din urmă în obraz. 

Pământul părea să vibreze, de parcă aş fi auzit pentru întâia 
oară huruitul întregului său angrenaj secret. 

Am dormit, atunci. 

* 

Când am ajuns înapoi în holul de la intrare, am aflat că cei doi 
angajaţi ai firmei de construcţii făcuseră în mijloc un morman din 
scări, cearşafuri, vopsele şi alte unelte, după care plecaseră. 
Puțin probabil să-i mai revedem. Aveau să primească şi ei o parte 
din bani, însă noi, sezonierii, eram cei care făceau toată munca. 

Aşa era aranjamentul. Pe hârtie era o treabă plătită la standard 
de firmă, însă în practică era contractată o a doua echipă de 
muncitori necalificaţi, pentru doar o parte din sumă. Noi primeam 
banii în mână, nu plăteam impozite, nu aveam niciun privilegiu. 
Nu tu asigurare, nu tu siguranţă, nu tu drepturi de orice fel. 
Făcusem doi ani dintr-un curs de colegiu pe care nu-l terminasem 
şi trei ani de armată, iar acum doar asta primeam să muncesc. 
Deşi teoretic o făceam doar până ce aveam să găsesc ceva mai 
bun, adevărul era că renunţasem să mai caut altă slujbă. 

Nu pot spune că mă mulțumea nivelul pe care îl atinsesem în 
viaţă, însă nici nu-l dispreţuiam pe faţă, cum era clar că făceau 
Jacko şi Geordie. Jacko mai mult decât Geordie, dacă îl 
bunghisem eu bine. In timp ce întindeam cearşafurile care 
protejau de praf şi montam scările pe coridorul spre terenul de 
squash, Peter îmi vorbi despre ei. _ 

— Doi escroci desăvârşiţi, îi descrise el. In visurile lor. 

Intraseră în afaceri împreună, însă nu era o afacere adevărată, 
ci mai mult o franciză. Erau intermediari între o companie care 
vindea la suprapreţ un produs şi un grup de cumpărători care 
cheltuiau banii altcuiva. 

— Îţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea, zise Peter, 
când o cutie cu aparate de birou a căror producţie costă doar 
câţiva bănuţi vine taman din America şi e livrată personal din 
portbagajul unui BMW cu număr de înmatriculare şmecher. Tipii 
ca ei au visuri măreţe, care însă sunt întotdeauna irealizabile. 


Schema nu ţine niciodată şi ei sunt mereu luaţi prin surprindere 
când li se trage clapa. 

Clapa le fusese trasă când compania furnizoare a-ncetat să 
mai răspundă la telefoane şi ultimul transport de aparate n-a mai 
ajuns la destinaţie. Pentru a cumpăra franciza, Geordie şi Jacko 
îşi ipotecaseră casele, iar acum rămăseseră şi fără cămaşa de pe 
ei. Au încercat să intre în afacerea cu aer condiţionat şi au 
participat la câteva seminarii de recrutare pentru sistemul 
piramidal de vânzare a produselor de bucătărie, dar finalul era 
deja scris. Întâi au dispărut maşinile cu număr de înmatriculare 
personalizat, apoi costumele. Geordie devenise ursuz şi sarcastic. 
Jacko îşi lăsase barbă. 

În momentul acesta al poveştii veni Şeriful să verifice cum 
stăteam cu lucrul. Văzu încă de pe coridor că pierdeam vremea 
cu vorbe. 

— Haideţi, băieţi, ne îmboldi. Ce vă ţine în loc? 

Peter se uită la mine cu o sprânceană ridicată. 

— Nimic, şefu', răspunse el. 

— V-ajut eu cu asta, îi spuse Şeriful lui Peter. Tu du-te şi pune-l 
pe Jacko ăla cu botul pe labe. Refuză să intre în baia de aburi. 
Vezi ce bai are şi bagă-i minţile în cap. 

— Dar nu eu sunt maistrul, protestă Peter. De ce nu faci tu 
asta? 

— Pen’ că eu m-am săturat să-l tot aud văitându-se, zise el. Mă 
tem că dacă o ia de la capăt, îl pocnesc de nu se vede. 

— Hei, am intervenit. Mă duc eu. 

Ei, pentru mine era un fleac, aşa că m-am şi dus. 

Am urmat indicatoarele SPRE PISCINA, trecând prin 
restaurantul gol şi continuând spre bazinul de înot. Acolo nu se 
aflau doar piscina şi baia de aburi, ci şi solarul şi cele două 
vestiare. Am scurtat drumul prin vestiarul femeilor, doar fiindcă 
puteam. 

Când am ajuns, Jacko şi Geordie se certau pe marginea 
bazinului. În capătul cu apă adâncă, deasupra scurgerii, se 
crease un vârtej şi nivelul apei începuse deja să scadă. 

— Care-i problema? am întrebat şi Jacko a tăcut imediat. 

— Zice că a văzut pe cineva acolo, răspunse Geordie şi Jacko s- 
a inflamat din nou. 

— Ba n-am zis aşa ceva, protestă el. N-am zis de/oc aşa ceva. 

— Ei, l-am potolit, hai să aruncăm o privire. 


Uşa băii de aburi era de fapt un panou de sticlă mată 
ranforsată, iar baia în sine era de doi jumate pe trei jumate, cu o 
bancă de gresie care se întindea pe lungimea a trei pereţi. Deşi 
instalaţia de abur era oprită de mult timp, cea care imita efectul 
de stele pe tavan era pornită, punctişoare luminoase care îşi 
schimbau dispunerea o dată la câteva secunde. 

Am ieşit şi m-am uitat la amândoi. 

— Nu e nimeni acolo şi nici n-ar avea unde să se ascundă, am 
rostit. Ce spui, atunci, că n-ai văzut? 

N-a răspuns niciunul, dar după un timp Geordie a rupt tăcerea: 

— Spune-i, cap-sec. 

— Nimic, zise Jacko. 

— Ai văzut cumva pe cineva prin sticlă, stând nemişcat 
înăuntru? 

Felul în care i s-au căscat ochii a fost un răspuns destul de clar. 

— Probabil că din cauza asta, am zis şi am vârât mâna pe uşa 
deschisă, demonstrând efectul luminii schimbătoare asupra ei. 
Nu aducea deloc cu o persoană care stătea nemişcată acolo şi el 
n-a părut impresionat. 

— Oricum, nu e destulă lumină acolo ca să puteţi lucra, am 
spus. Dă fuga în hol şi adu un reflector şi un prelungitor. Dacă 
stăm şi ne certăm, n-o să ne plătească nimeni. 

Jacko plecă. Işi lăsase nu doar barba să crească, ci şi părul, şi 
asta îl făcea să semene cu un pustnic costeliv. După ce-am 
rămas doar noi, Georgie mărturisi: 

— Mie nu asta mi-a zis. 

— Şi ce anume ţi-a spus? 

— Că a zărit o mogâldeaţă acolo. 

— O mogâldeaţă? am făcut. Tu chiar nu-ţi dai seama când te ia 
cineva peste picior? 

_ o 

In spital, când mi-am revenit în simţiri, mă aflam singur într-un 
salon în imediata vecinătate a secţiei de primire urgenţe. Aveam 
capul bandajat şi-mi fusese pusă o perfuzie, pentru reducerea 
umflăturii. Fusesem totodată îndopat cu analgezice. Nu pot 
spune că mă simţeam bine, dar presupun că eram destul de bine 
apărat de durerea rănilor pe care le aveam. 

Au venit părinţii, au venit mătuşile, şi-n toiul discuţiilor 
îngrijorate s-a adus vorba despre poliţie, cum că aveau să vină şi 
ei. Nu cred însă că cineva avea inimă să mă ia tare. În zilele 


acelea, părinţilor nu le era permis să rămână la spital cu copilul, 
aşa că am petrecut noaptea aceea singur în rezervă. 

Nu ştiu cât era ceasul, dar m-am trezit la un moment dat în 
noapte convins că se afla cineva în încăpere cu mine. Puţina 
lumină de acolo era cenuşie şi granulată şi eu aveam ochii cârpiţi 
de somn, aşa încât mi-a fost greu să văd clar. Persoana era însă 
acolo. O vedeam reliefată pe fundalul jaluzelelor. Şedea. Din 
profil. Gri ca o stâncă ori ca un golem. Maxilar ca lama unei lopeţi 
şi, când s-a întors către mine, ochi care nu erau decât nişte 
crestături. 

Am închis ochii ca să-l fac să dispară şi, când am considerat că 
aşteptasem destul, i-am redeschis cu precauţie. Am constatat 
atunci că străbătuse încăperea şi că mă cerceta îndeaproape. Am 
strâns repede din ochi şi nu i-am mai deschis. Nu m-am relaxat şi 
nici somnul nu mi-a mai venit până la ivirea zorilor, câteva ore 
mai târziu. In dimineaţa aceea au trebuit să-mi schimbe 
aşternuturile. 

În cursul zilei, prietenul meu Malcolm a fost adus în rezervă 
pentru o vizită. Mi-l amintesc stând lângă patul meu, pământiu la 
faţă şi nesigur pe el, ţinând-o de mână pe maică-sa, care a pus 
starea lui pe seama empatiei, deşi eu ştiam că era vorba de 
teroare la ideea posibilei dezvăluiri a vinovăţiei sale. Malcolm era 
cel la care m-aş fi aşteptat cel mai puţin să dea bir cu fugiţii şi să 
mă lase acolo, dar tocmai asta făcuse. Am rămas prieteni pe mai 
departe, însă nu l-am iertat niciodată. Deşi la momentul acela n- 
am stat mult să mă gândesc, îmi dau seama acum că singurii 
care-şi arătaseră grija faţă de mine fuseseră morţii. Cei vii se 
gândiseră doar la ei înşişi, lăsându-mă să mă lupt singur. 

Toţi au părut mulţumiţi de progresul meu în ziua aceea şi mi s- 
a spus că dimineaţă voi fi mutat pe secţie, alături de ceilalţi copii, 
de parcă asta ar fi fost ceva ce trebuia să-mi stârnească 
nerăbdarea. 

Mă simţeam mai în puteri şi-am petrecut cea mai mare parte 
din zi stând în şezut. Astfel, când individul cu maxilar de lopată s- 
a întors în noaptea următoare, am avut puterea să mă dau jos 
din pat şi să fug. 

Nu văzusem până atunci ce se afla dincolo de rezerva mea, 
aşa că nu aveam idee unde mă găseam sau încotro să merg. Am 
fugit orbeşte, convins că năluca se afla imediat în urma mea. Pur 
şi simplu n-am fost pregătit pentru spital. Mi-a lăsat din nou 


impresia unei case de păpuşi bântuite, doar că acum coridoarele 
se înlănţuiau la nesfârşit. 

Fantomele erau cu sutele. Mai mult de o mie, cred. 

Oriunde mă uitam, vedeam năluci. Multe erau foarte bătrâne şi 
majoritatea nu făceau decât să stea în picioare. Întreaga clădire, 
care se înălța pe locul acela de mai bine de o sută de ani, era ca 
o tabără de refugiaţi plină cu imaginile remanente ale celor care 
îşi dăduseră acolo ultima suflare. Am văzut oameni cu răni 
teribile, emaciaţi de suferinţă. Am văzut copii - chilugi şi umflaţi 
de medicamente. Prunci cât pumnul meu plutind ca nişte bule 
prin aer în faţa mea, trăgând după ei cordoanele ombilicale 
însângerate precum cozile unor zmeie. 

Când din spate mi-a căzut o mână pe umăr, am strigat din toţi 
bojocii. 

Nu era însă decât cineva din personalul de îngrijire, care fugise 
după mine ca să mă ducă înapoi în rezervă. 

* 

Jacko nu se mai întoarse. Geordie spuse că se duce să-l caute 
şi nici el nu se mai întoarse. Mi se părea că pentru nişte oameni 
aflaţi la ananghie, se speriau mult prea uşor. 

Erau totodată oameni aflaţi într-o stare de încordare şi aveam 
eu o teorie care spunea că este nevoie de o minte neliniştită ca 
să vezi ceea ce susțineau ei că văzuseră. M-am dus pe marginea 
bazinului şi m-am uitat în vârtejul de deasupra pompei de 
evacuare. N-am văzut decât apa care se învârtea şi semăna cu 
ceva viu. M-am întors şi m-am uitat spre baia de aburi, însă nu se 
mişca nimic îndărătul panoului de sticlă jivrată. Altă dată poate 
că aş fi văzut mai multe, dar în zilele acelea eram vindecat. Nu 
vedeam altceva decât ce vedeau majoritatea celorlalţi oameni. 

Când i-am spus Şerifului că aparent avem doi dezertori, el şi-a 
pus mâinile în cap şi i-a înjurat cu voce tare şi pentru mult timp, 
apoi şi-a scos telefonul şi a dispărut o vreme în căutarea 
semnalului. Până să se întoarcă el, Peter şi cu mine ne-am văzut 
mai departe de pregătirea spaţiului de lucru. 

— In noaptea asta suntem singuri, spuse el. Trebuie să facem 
cât de multe putem. 

In următoarele câteva ore, am pus toţi trei mână de la mână şi 
am început să lucrăm în cât mai multe locuri ne-a fost posibil. A 
doua zi aveau să fie aduse ajutoare noi, însă dat fiind termenul 
strâns de finalizare trebuia să deschidem munca pe cât de multe 


fronturi reuşeam. Peter şi-a continuat pregătirile, Şeriful a 
început să dea jos faianţa cu o daltă şi eu am adus o găleată cu 
chit şi o scară şi m-am apucat să cârpesc crăpăturile acolo unde 
tencuiala căzuse de la îmbinări. 

S-au întâmplat două lucruri stranii. Atunci când am apăsat 
comutatorul greşit în sala de exerciţii cardio şi toate aparatele au 
început să funcţioneze deodată şi Peter care a fost cât pe ce să 
facă în pantaloni. Eu mi-am găsit câteva scuze pentru a revizita 
zona piscinei, dar Şeriful a început să se uite la mine curios, aşa 
că m-am întors la lucru. 

Poate că n-oi mai fi eu capabil să văd fantome, însă asta nu 
însemna că ele nu erau acolo. Prin urmare, mă arătam interesat 
atunci când alţii le vedeau. 

* 

M-au ținut pe secție vreo două zile, după care m-au lăsat să 
plec acasă, cu instrucțiuni stricte că e musai să stau în pat şi să 
nu depun efort fizic. Nu-şi dădeau seama că îmi impuneau un stil 
de viaţă care avea să mă caracterizeze toată adolescenţa. 

Camera mea era în capul scărilor şi a bunicii se afla de cealaltă 
parte a palierului. Locuise cu noi vreme de doi ani şi murise acolo 
cu o vară înainte, pe când eu eram plecat într-o excursie cu 
şcoala. A fost văduvă cam de când o ştiam eu, dar spre sfârşit 
ajunsese să aibă scăpări de memorie şi îşi formase nişte idei 
ciudate. Toate astea însemnau că nu puteai avea încredere că-şi 
putea purta singură de grijă. Nu puteai avea încredere nici că nu- 
şi va goli uneori ţucalul în chiuveta din bucătărie. 

Vreme de trei zile şi trei nopţi după ce ambulanţa mă adusese 
acasă, n-am remarcat nimic nelalocul lui. Cu toate că aveam cărţi 
luate de la bibliotecă şi un radio în camera mea, orele se lungeau 
la nesfârşit şi dacă aş fi avut ceva de remarcat, ar fi fost 
imposibil să-mi scape. Mă întrebam dacă aşa-zisul meu dar nu 
fusese unul de scurtă durată şi apoi, după un timp, am început să 
mă întreb dacă trăisem într-adevăr experienţa aceea. Ce este 
memoria, în definitiv? Simpla convingere că trecutul a fost aşa 
cum ţi-l aminteşti. lar simpla convingere nu este o dovadă 
concretă. 

În a patra zi, când mama a ieşit din casă pentru o oră, m-am 
dus să arunc o privire în fosta cameră a bunicii. 

Patul era tot acolo, deşi salteaua lipsea şi covorul fusese scos, 
iar încăperea era folosită în principal ca depozit pentru valize 


goale şi mobilier stricat, pe care tata îşi spunea că-l va 
recondiţiona într-o bună zi. Tata nu putea niciodată să refuze o 
bucată de lemn aparent folositoare. Poate că niciodată nu era 
foarte sigur la ce-i trebuia, însă ştia mereu că-i putea prinde bine 
cândva. Păstrase cu încăpățânare o bucată de lemn fără utilitate 
cel puţin douăzeci de ani, schimbându-şi domiciliul de trei ori şi 
luând-o de fiecare dată cu el. După ce a murit şi eu a trebuit să 
strâng după el, am pus-o alături de toate celelalte lucruri din 
garaj şi le-am dus la punctul de reciclare din localitate. Trei sau 
patru bătrâni m-au zărit aruncând-o în schip şi înainte să plec l- 
am văzut pe unul dintre ei ducând-o la maşina lui. 

Bunica era lângă pat. Parcă mă aşteptasem la asta. Ce m-a 
surprins a fost lovitura puternică pe care a încasat-o inima mea, 
revăzând-o. Toate celelalte fantome fuseseră ale unor străini şi, 
în naivitatea mea, mă aşteptasem ca şi întâlnirea cu năluca ei să 
aibă acelaşi efect asupra mea. Nu ştiu dacă ea m-a văzut sau 
dacă m-a recunoscut. Nu cred. S-a plimbat prin odaie, cu mâna 
întinsă, dând să atingă obiecte care nu mai erau acolo. Un timp 
am încercat să-mi dau seama de ce îmi amintea acţiunea ei, 
până m-a izbit. Era ca un peştişor singuratic într-un bol, înotând 
în cerc, toate zilele semănând între ele şi peisajul rămânând 
mereu neschimbat. 

Observasem în spital că oamenii aceia rămâneau parcă în 
preajma locului unde muriseră. Ca şi când ar fi fost cumva 
ancoraţi de el, neputându-l părăsi. Repetau acţiuni pe care le 
întreprinseseră în locurile în care le întreprinseseră odinioară, 
niciodată îndepărtându-se prea mult. 

Să fi însemnat asta că nu erau decât nişte imagini remanente 
fără rațiune? Fotografii ale unor acţiuni trecute, estompându-se 
uşor odată cu trecerea timpului? 

Răspunsul la această întrebare părea să fie nu. Altfel, fata 
aceea n-ar fi venit să mă conducă la loc sigur. Morţii aveau 
rațiune. Erau conştienţi de cei vii, dacă nu şi de ei înşişi. 

Bunica m-a văzut şi a surâs. Apoi parcă m-a uitat din nou şi a 
mers mai departe. 

* 

M-am oprit pe marginea bazinului şi m-am uitat spre capătul ei 
adânc. Nivelul scăzuse, deşi cu o viteză de pompare de mai bine 
de optzeci de galoane pe minut ar fi trebuit să scadă mai mult. 

Cizmele pescăreşti erau mai mari cu un număr, dar nu mai 


mult. Aveam să mă descurc. Am luat cangea cea lungă de pe 
perete şi am coborât scările. Coada ei avea vreo patru metri şi 
jumătate şi cârligul dublu din capăt era mic. Cu acela se agăța 
cordeaua colacului de salvare pentru aducerea lui la mal. Am 
păşit uşor pe panta gresiată şi când am ajuns la marginea apei 
am intrat până la mijloc în ea, după care am întins cârligul spre 
capacul scurgerii. 

N-ar fi trebuit să se ridice atât de uşor. Ar fi trebui să fie prins 
în bolţuri, dar nu era. L-am scăpat şi presiunea apei l-a tras la loc, 
dar când l-am prins cu cârligul a doua oară am izbutit să-l înlătur 
complet. Grilajul s-a învârtit în apă şi s-a lăsat pe fund cu un 
zăngănit surd. Am mai înaintat puţin şi am împins cârligul în 
întunericul scurgerii descoperite. 

Am eu o oarecare teorie. Nu cred că fantomele sunt oamenii 
aşa cum au fost. Sunt mai mult învelişul oamenilor, ceea ce 
rămâne în urmă şi nu le mai trebuie morţilor. Se descotorosesc 
de forma lor pământeană aşa cum o reptilă se leapădă de piele. 
Pur şi simplu nu mi se pare firesc să facem pasul în viaţa de apoi, 
aşa cum o fi arătând ea, trăgând după noi tot bagajul de materie 
pe care viaţa ni l-a aruncat în cârcă. Cu toţii ne-am aflat la un 
moment dat în viaţă în faţa cadavrului unei persoane dragi şi am 
ştiut atunci, pe dată, că persoana aceea nu se mai află printre 
noi. Că şi-a abandonat corpul şi şi-a luat zborul. 

Şi totuşi, în cazul fantomelor, o imagine a corpului fizic este 
exact ceea ce vedem. Până la detaliul legat de îmbrăcăminte. Ce 
logică are asta? Unde tragem linie? La podoabe? La mătreaţă? 

Colecţia de lemne aparent folositoare a tatei? 

Acolo jos, în gaura de scurgere, cârligul meu întâmpină 
rezistenţă. Am împins niţel mai tare şi am simţit o moliciune. Era 
ca şi când aş fi împins în ceară călduţă. Am întors cangea în 
mâini şi am încercat să răsucesc cârligul, încercând să agăţ cu el. 

Teoria mea sună aşa: Există o stare care îţi permite să vezi 
lucruri care nu pot fi văzute, dar pe care le-ai sesizat cu alte 
simţuri. Se numeşte sinestezie. Atunci când simţi gustul 
cuvintelor sau percepi textura culorilor ca pipăindu-le. E ceva real 
pentru un simţ, dar se manifestă ca altul. 

Socotesc că trebuie să existe o stare echivalentă care ne 
permite să detectăm prezenţa acelor învelişuri lepădate cu cine 
ştie ce antenă primitivă am uitat că avem şi ceva ne face să 
prezentăm senzaţia sub forma unei experienţe vizuale. Prezenţa 


este reală. Şi noi o vedem de-adevăratelea. Invocăm însă 
imaginea pe baza unor informaţii mai subtile. 

Am auzit uşa băii de aburi. De-acolo a ieşit Şeriful, scuipând 
praf şi înjurând. 

— Blestemăţia dracului! 

N-am ridicat privirea. 

— Ce-i? 

— Mi-a intrat o porcărie în ochi. 

— Trebuia să porţi ochelari de protecţie. 

Presupun că-i o chestie care ţine de creier. Am avut-o din plin 
pentru o vreme şi, când rănile mi s-au vindecat, am pierdut-o. 
Unii oamenii cred că se nasc cu ea. Dar de regulă te alegi cu ea 
atunci când ai ceva la cap. Nu e nevoie să cazi de pe un zid, ca 
mine. Teama, suferinţa pierderii, chinul sufletesc - orice te face 
susceptibil e valabil. 

Invizibilul preschimbat în vizibil. Atât timp cât suferinţa 
persistă. 

Simţeam ceva agăţat în cârlig, aşa că am strâns mai bine 
cangea şi am tras. Nu s-a întâmplat nimic la început, însă eu n- 
am slăbit priza şi atunci, încet, am simţit că ceva începea să 
alunece. Parcă aş fi scos un dop de plută. Presiune, presiune, şi 
apoi a ieşit. 

A erupt din scurgere într-un nor de materie, care s-a răsucit 
imediat şi-a fost absorbit înapoi în gaură ca un spirit într-o lampă. 
Am ieşit cu spatele din apă, trăgând ce aveam agăţat de cârlig 
ca un sac cu midii pe plajă. 

Şeriful a rămas cu gura căscată şi a uitat de aşchia din ochi. 

— Ce dracu-i aia? întrebă el. 

— Cred că era o mogâldeaţă, i-am răspuns. 

Şi norocul meu a fost că ieşisem deja din apă, deoarece Şeriful 
a vomitat în ea. 

* 

Rămân ataşate de locul în care au murit. 

Acesta e un lucru pe care l-am înţeles aproape imediat. Nu ştiu 
pentru cât timp şi nu ştiu de ce, dar asta am observat eu. 

Numele lui era Johnny Jagos şi era dat dispărut de peste un an. 
Îl căutaseră peste tot, numai acolo - nu. De ce să o fi făcut? 
Numai membrii clubului foloseau bazinul. 

Numai că Jaggs şi încă doi se căţăraseră peste gardul terasei 
pentru grătar, într-o zi aglomerată de vară, şi odată intraţi, nu-i 


luase nimeni la întrebări. Jaggs era cel mai tânăr şi cel mai mic 
de statură. Ceilalţi îl aduseseră fiindcă îl credeau suficient de mic 
încât să intre în scurgerea bazinului de înot ca să adune tot 
mărunţişul despre care se convinseseră singuri că se afla acolo. 

Se înşelaseră în privinţa monedelor, dar o nimeriseră cu 
dimensiunea lui. Suficient de mic ca să intre, însă nu suficient de 
vânjos încât să se poată opune curentului şi să iasă de acolo. In 
loc să dea alarma când băiatul n-a mai ieşit la suprafaţă, 
reacţionaseră într-un fel care îmi era mult prea cunoscut. 

Dăduseră fuga acasă şi îşi găsiseră alibiuri. Şi îşi ţinuseră gura 
atunci când începuseră căutările. 

În cele din urmă fusese nevoie de doi psihologi pediatri ca să 
scoată toată povestea de la ei. În timp ce îngrijorările crescuseră, 
preţul mărturiei devenise cu repeziciune prea mare, până când, 
după o vreme, începuseră şi ei să creadă povestea pe care o 
spuneau. 

Am scos doar o parte din el din scurgere. Apa cu clor îi 
mâncase carnea şi restul a fost scos pe bucăţi, ca un avort târziu. 
Blocase doar parţial conducta. Eficienţa pompelor fusese redusă, 
dar nu suficient de mult pentru ca un angajat să nu intre la idei. 
Personalul se roteşte des în stabilimente precum acesta şi e greu 
ca vreunui lucrător să-i pese de ceea ce face. 

Şefii noştri şi-au luat papara fiindcă ne angajaseră la negru, 
dar nu atât cât ar fi meritat. S-a discutat despre punerea mea şi 
a lui Peter sub acuzare pentru neplata contribuţiilor sociale. Nu 
ştiu despre Peter, dar eu încă aştept decizia Curţii. 

N-am spus nimănui ce m-a făcut să verific scurgerea. l-am 
lăsat să creadă că a fost vorba de ritmul lent în care se golea 
bazinul. 

Oricine ar fi cel care bântuie piscina şi baia de aburi, nu cred 
că e vorba de Johnny Jaggs în persoană, ci de ceva ce a lăsat în 
urmă în momentul trecerii sale în neființă, modul în care forma 
lui a umblat pe lumea aceasta, o haină de care s-a dezbrăcat şi a 
lăsat-o să cadă. Aşa e cu toţi. Incompleţi, rejectaţi, abandonaţi. 
Lăsaţi să planeze, să rătăcească şi, până la urmă, să se 
estompeze. Să fie simţiţi şi, atunci când condiţiile sunt prielnice, 
să fie văzuţi. 

Însă orice ar fi ei, că-şi amintesc sau nu ce au fost, nu ştiu dacă 
ne văd şi ei pe noi. Îşi dau seama când ceva nu e în regulă şi 
încearcă să ne atragă atenţia. Îi nelinişteşte, parcă. lar eu dacă 


pot face ceva să le potolesc neliniştea, nu stau pe gânduri. Nu-mi 
pasă dacă îmi pierd serviciul sau dacă intru în încurcături. 

Atunci când ceilalţi dau bir cu fugiţii sau îşi întorc privirea, unul 
dintre ei mi-a fost alături la nevoie. 

Şi ce dacă sunt morţi? Eu le rămân dator cu propria-mi viaţă. 


PĂDUREA 
Laird Barron 


Traducere din limba engleză 
Mircea Pricăjan 


Laird Barron s-a născut în Alaska, unde vreme die mulţi ani a 
fost crescător şi dresor de câini husky. La mijlocul anilor nouăzeci 
s-a mutat în nord-vestul SUA şi a început să se concentreze 
asupra scrisului (poezie şi proză). 

Lucrările sale au apărut în SCI FICTION, The Magazine of 
Fantasy/Science Fiction şi au fost retipărite în The Year's Best 
Fantasy and Horror, Year's Best Fantasy 6 şi Horror: The Best of 
the Year, ediţia 2006. 

În acest moment, Barron locuieşte în Olympia, Washington, 
unde lucrează la o seamă de proiecte. 


Când drumul începu să devină monoton şi lung, Partridge 
închise ochii - şi femeia aştepta. Femeia purta pe chip o mască 
albă şi rece, similară cu cea pe care tăietorii de lemne bengalezi 
o purtau atunci când se aventurau în pădurile de mangrove de-a 
lungul coastei. Tigrii codrilor erau ageri. Tigrii urau să fie priviţi; 
preferau să se apropie pe furiş de pradă din spate, aşa încât 
nativii purtau măştile la ceafă în timp ce adunau lemne. Uneori, 
acestea îi apărau de atacul tigrilor. 

Femeia cu mască albă şi rece vâri mâna în cutia de lemn. Luă 
din ea o tarantulă şi o ţinu la piept ca o garoafă neagră. 
Contrastul era la fel de puternic ca un Monet veritabil, asta dacă 
Monet ar fi pictat vreodată acuarele cu patricieni emaciaţi şi 
păianjenii lor domestici. 

Partridge şedea pe scaunul lui înalt de lemn şi scâncea ca un 
animal înspăimântat. În visările sale era întotdeauna foarte tânăr 
şi neputincios. Femeia înclină capul. Se apropie şi întinse 
tarantula în mâna sa lungă şi negricioasă. 

— Pentru tine, spuse ea. 

Uneori se ţinea mai mult ca Părintele şi rostea cu voce gravă: 


„Poftim sfârşitul spaimei.” Uneori, tarantula era un scarabeu 
săâsâitor de dimensiuni preistorice sau un gândac cu corn. Alteori, 
era o floare neagră, ciudată. În alte rânduri, era un embrion care 
se descolăcea pentru a lua forma miniaturală a unui adult care 
rânjea răutăcios ca o maimuţă. 

Femeia îi oferi un telefon negru. Femeia spuse: 

— Hai să-ţi iei rămas-bun şi să urezi noroc. Hai repede! 

Doar că femeia nu vorbea. Vocea întretăiată a lui Toshi 
sângera prin receptor. Femeia cu mască albă şi rece se lumina 
atunci puţin, ca un tăciune muribund ori ca o bucată de metal 
care se pliază de la căldură. 

Partridge deschise ochii şi îşi lipi fruntea de sticla geamului. 
Era singur cu şoferul. Autobuzul străbătea o pădure, noaptea. 
Arbori negri cufundaţi în ceaţă. Drumeagul negru şi îngust se 
năruia, neîngrijit de zeci de ani. Uneori prin tufăriş şi ferigi se 
zăreau case sărăcăcioase şi garduri, anunțând discret prezenţa 
altora, pierdute în beznă. Sălbăticia se ridicase spre a revendica 
în totalitate ceea ce-i aparţinea. 

Capete incoronate vânau în păduri precum aceasta. Aprinse 
plafoniera şi apoi îşi deschise servieta. Cerbi, mistreți sălbatici, 
vrăjitoare. Ocnaşi. Servieta era aproape goală. Aruncase în ea 
câteva cecuri de călătorie, un roman broşat şi carneţelul cu 
adrese. Nu şi telefonul mobil, deşi lăsase un bilet avocatului său 
şi un mesaj vocal pe robotul telefonic al Kylei, în Malibu, 
spunându-le că s-ar putea să lipsească vreo câteva zile, poate o 
săptămână; că probabil nici nu exista semnal acolo unde se 
ducea. Mai departe, mai departe. Luase o cursă aeriană de 
noapte până la Boston şi, odată ajuns acolo, renunţase la 
confortul închirierii unei maşini sau al angajării unui şofer de 
limuzină. Alesese în schimb relativul anonimat al călătoriei în 
comun. Atracția călătoritului incognito îi copleşea dorinţa 
normală spre cumpătare. Îl aştepta prima aventură în care 
pornea din vremuri imemoriale. Singurătatea îi dădea ocazia să- 
şi pună ordine în gânduri - în scuzele pe care şi le găsea, mai 
degrabă. 

Abandonase cu bucurie obişnuitul său noian de lucruri 
nerezolvate şi potenţialele necazuri pasagere care veneau la 
pachet - o posibilă călătorie în Anzi, dacă filmul unui anumit 
Regizor Celebru primea undă verde şi dacă afirmaţia Celebrului 
Regizor, făcută în prezenţa unui grup eterogen format din 


producători executivi şi diverşi băgători de seamă, la nişte 
costiţe pe grătar şi daiquiri flambate la Monarch Grille, cum că 
Richard Jefferson Partridge era singurul om potrivit pentru postul 
acela însemna o binecuvântare. Mai erau câteva oportunităţi 
mărunte, respectiv un documentar în Los Angeles despre 
straşnica echipă de baschet a unui liceu care apăruse de curând 
pe coperta Sports //lustrated, doar dacă regizorul, un răsfăţat al 
Festivalului de Film de la Cannes, nu se hotăra să apeleze în 
schimb la guvernatorul de California, aşa cum ameninţase în 
repetate rânduri că va face o cruciadă personală, dat fiind că în 
toamna aceea erau alegeri, şi atunci regizorul l-ar folosi cu 
siguranţă pe compatriotul său, cu care era pe aceeaşi lungime de 
undă politică, operatorul de imagine din Franţa. Fusese totodată 
abordat în legătură cu un documentar despre prizonierii şi 
gardienii de la San Quentin. Categoric erau şi alte angajamente, 
mai puţin semnificative, cărora le pierduse socoteala, dar care 
fără-ndoială erau mâzgălite pe diverse fiţuici în biroul său de 
acasă. 

Ştia că ar fi trebuit să-şi angajeze un secretar de încredere. An 
de an exact asta îşi promitea că va face. Era greu. li ducea dorul 
lui jean. Femeia era saşie şi hazlie; făcea cafea proastă şi ţinea 
broaşte pline cu nisip şi petunii de plastic pe birou. Jean îl 
abandonase în favoarea Studiourilor Universal şi apoi avusese un 
accident nautic, lovindu-se de un recif în Maui pe când învăţa să 
facă surf cu noul ei şef. Gândul de a scrie anunţul, de a sorta 
cererile, de a organiza interviurile şi-n cele din urmă de a-i 
permite noii persoane, străinul, să ia locul lui Jean şi să se ocupe 
de hârtiile sale trezea un bâzâit ca de ţânţar în oscioarele din 
spatele urechii lui Partridge. 

Aceste amănunte aveau cu siguranţă să dăinuie, în ciuda 
acceselor de isterie care puteau apărea între timp. Era mai bine, 
mult mai bine să nu îndure băzâitul şi tânguitul şi imprecaţiile şi 
solicitările de-a se întoarce imediat sub ameninţarea încheierii 
subite a carierei sale, la primirea unei misive furioase. 

Nu-şi luase cu el nici camera foto. Era în concediu. Avea să 
memoreze ce vedea şi cu asta, basta. 

Lumina era sărăcăcioasă. Partridge apropie de faţă carnetul cu 
adrese. Mâăzgălise indicaţiile de la o margine la cealaltă, 
desenase grăbit o hartă cu săgeţele şi casete asimetrice şi 
notase inițialele protagoniştilor: dr. Toshi Ryoko, dr. Howard 


Campbell, Beasley şi Nadine. Cum altfel, Nadine - pocnise din 
degete şi el venise fuga-fuguţa, ca un căţeluş ascultător. Drumul 
nu avea borne kilometrice care să-i confirme impresia că se 
apropia de destinaţie. Greutatea din stomac era de-ajuns. Era o 
lespede dolofană care crescuse dintr-o pietricică. 

Instinctele nu-l trădaseră. Cu câteva minute înaintea zorilor, 
pădurea rămase în urmă şi ei intrară în Warrenburgh. Acesta era 
un cătun neprimitor format din prăvălii specifice Noii Anglii, cu 
faţade ursuze, şi din case colţuroase cu pereţii căptuşiţi cu 
scânduri şi acoperişuri de şindrilă, cu uşi înalte şi subţiri şi 
ferestre soioase. De-a lungul străzii principale ardeau felinare. 
Din loc în loc, ca un colier de perle rupt, erau locuri întunecate. 
Strada însăşi era desfundată şi brăzdată de crăpături prost 
umplute cu smoală, ceea ce făcea ca porţiuni întregi să se îmbine 
inegal ca nişte banchize intercalate. Marea se profila în 
apropiere, grea şi materială, sub o cenuşie pătură văluritoare. 

Lui Partridge nu-i plăcu nimic din puţinul pe care îl zări din 
împrejurimi. Cu mult timp în urmă, Toshi, prietenul său, locuise în 
Noul Mexic şi California de Sud, dar cele mai bune lucrări le 
realizase în Polinezia şi în America Centrală. Doctorul era o 
creatură ce emana căldură şi lumină. Revista Rolling Stone îl 
caracterizase drept „o vedetă rock în rândul zoologilor şi drept un 
Jacques Cousteau al junglei”, genul de om care plătea mercenari 
pentru propria sa protecţie, actori pentru animarea vilei sale 
scăldate de soare şi cineaşti pentru a-i consemna isprăvile. 
Peisajul acela temperat, atât de răcoros şi provincial, atât de rupt 
de tot ceea ce însemna Toshi pentru el, părea să conţină o 
multitudine de revelații nedorite. 

Beasley, bătrâna mână dreaptă a excentricului cercetător, 
aştepta la gară. 

— Rich! Mă bucur să văd că nu semeni cu nemernicul notoriu 
pe care îl descriu cei de la Variety. 

Incuviinţă sobru din cap şi îl cuprinse pe Partridge într-o 
îmbrăţişare scurtă cu braţele-i vânjoase. Avu impresia că îl 
călcase o basculantă. Pentru o vreme, după ce părăsise armata şi 
înainte să intre în serviciul lui Toshi, Beasley jucase fotbal 
australian. Avea nasul teşit şi urechi cât nişte conopide. Avea cu 
toate acestea un magnetism personal şi un ceva aparte, ca orice 
actor de personaj. 

— Hei, iau eu alea. 


Îl dădu pe Partridge deoparte şi înşfăcă bagajele pe care 
şoferul le trăsese din pântecele autobuzului. Săltă valizele pe 
platforma unei camionete Ford, model '56. Automobilul era bun 
de pus în muzeu. Era roşu ca o tulumbă de pompieri şi pe antenă 
avea agăţat un steguleţ american. 

O luară hurducăind spre inima ţării. Lumina ruginie scoase 
treptat la iveală straturi variate de câmpii goale şi stâlpi de 
telefon înclinați, uniţi de cabluri groase, de modă veche, care 
făceau burtă. Dintr-o groapă de pe drum se ridicară în zbor rațe, 
împrăştiindu-se cu mişcări unduitoare pe fundalul cerului. 

— Ai fost la vânătoare? 

Partridge indică puşca de calibru 20 care zăngănea încet pe 
rastelul dindărătul capetelor lor. 

— Când nu e atent T. Da, mă vântur puţin prin mlaştini. Tu? 

— Nu. 

— Serios? 

— Nici nu mai ştiu de când. Apar tot felul de lucruri. Viaţa, ştii? 

— O, păi o să ieşim noi într-o zi, săptămâna asta. Doborâm o 
rață sălbatică ori două. Ridicăm praful. 

Partridge se uita atent la peisajul mişcător. Pe Toshi nu-l 
interesa vânatul şi îl considera, în general, o risipă de energie. 
Nadine detesta sportul fără rezerve. Sorbi apă sălcie, cu gust 
metalic de la gamelă. Izul uleiului de armă şi-al fumului de ţigară 
era puternic în cabina maşinii. Mirosul îi amintea de cizme 
pescăreşti, maluri de lut noroios şi de musculiţe, roind cu 
milioanele prin păpuriş, puse pe înţepat. 

— Bine. Mersi. 

— Fii serios, omule. 

Merseră în linişte până când Beasley viră la stânga pe un drum 
de pământ care urma o culme cu muri şi stejari. De partea 
pasagerului, păşuni buruienoase se îndepărtau în vălătuci de 
aburi. Drumul era închis cu o poartă grea de metal, prevăzută cu 
obişnuitele indicatoare murdare. Beasley cobori şi o descuie, 
după care o dădu în lături. Partridge înţelese că acela era, într-un 
fel, acelaşi Beasley charismatic şi voinic şi că avea în plus doar 
nişte fire albe de păr în barbă, iar în minus încordarea ca de arc 
şi damful de whisky. Beasley în stare de calm era o enigmă. 
Poate că de data aceasta renunţase definitiv la băutură. Gândul 
nu era atât de liniştitor cum ar fi trebuit să fie. Dacă şi acest 
adevăr fundamental - Beasley, beţivul cronic, bruta adorabilă, 


dar distrusă - îşi pierduse consistenţa, atunci ce altceva mai 
stătea să iasă la iveală? 

Când începură să se zdruncine de-a lungul drumeagului cu 
hârtoape, Partridge zise: 

— S-a îmbolnăvit cumva T? Cineva - cred că Frank Ledbetter - 
mi-a spus că Ta avut nişte probleme la inimă. Anghină. 

— Frankie... Nu l-am mai văzut de-o veşnicie. Mai lucrează 
pentru Boeing? 

— Pentru Lockheed Martin. 

— Serios? Straşnici ăştia de la L & M. Ei, nicio afacere nu-i mai 
bună ca războiul, afirmă Beasley. Bătrânul e bine. Sigur, a fost de 
rahat pentru un timp după treaba din Noua Guinee, dar am 
depăşit cu toţii momentul. Apă pe gârlă. Din nou, privirea aceea 
piezişă, cu subînţeles. Nu-ţi face griji. l-e dor de tine. Tuturor ne 
este, omule. 

Ferma lui Toshi era mai mult o tabără ridicată pe un câmp 
mare şi denivelat. Drumul se termina într-o parcare de pământ 
bătătorit, mărginită de-o sumedenie de barăci şi bordeie, coteţe 
pentru păsări şi cocini labirintice căzute în ruină. Casa principală, 
o clădire în stil Queen Anne, domina. Era o construcţie cu trei 
niveluri, toată numai turnulețe, frontoane, giruete în mişcare şi 
pogoane de ţiglă. Un monstru arhitectural, care totuşi, cine ştie 
cum, stătea culcat pe labe. Era închis în sine şi ghemuit şi scund 
ca un mausoleu din cărămidă şi cherestea. Garajul detaşat părea 
nou. La fel şi răsadniţele acoperite cu prelate şi folii de plastic, 
gardul electric care împărțea pe sectoare curtea din spate şi 
ansamblul de antene militare de unde scurte, vopsite în culori de 
camuflaj, instalate pe culmea acoperişului hambarului în formă 
de A. Nu se vedea nicio forţă de securitate privată, nici ţipenie de 
mercenari britanici cu mitraliere agăţate de umăr cu bretele sau 
de câini de atac, cu blană scurtă şi cap în formă de glonţ, care să 
patruleze pe proprietate. judecând după toate aparențele, epoca 
de aur apusese. 

— Bun venit pe moşia Moorehead, rosti Beasley, apăsând 
brusc frâna. Camioneta derapă pe-o parte, pneurile ei ridicând 
gheizere de praf. Howard şi Toshi au cumpărat-o de la 
administraţia districtuală acum cincisprezece ani - presupun că 
familia care a ocupat-o s-a stins încet, încet, şi-a schimbat 
numele sau cine ştie ce altceva. Se găseşte pe locul acesta, sub 
o formă sau alta, din 1762. Construcţia iniţială a ars din temelii în 


1886, cam în aceeaşi perioadă în care oraşul - Orren Towne, aflat 
la vreo trei kilometri vest de-aici - a rămas pustiu şi s-a 
desfiinţat. Aşa cum poţi vedea, de-atunci au progresat niţel cu 
punerea la punct a moşiei. 

Partridge, scrutând împrejurimile, fluieră admirativ. 

— De-a dreptul... ăă... primitor. 

În parcare mai erau şi alte maşini: un Bentley, un Cadillac din 
epoca Nixon, un Land Rover arhaic, care era posibil să fi făcut un 
tur al Saharei, două camionete rablagite şi un jeep din surplusul 
armatei. Acestea îi spuneau ceva lui Partridge, dar nu destul ca 
să estimeze numărul oaspeţilor sau natura interesului lui Toshi 
faţă de ei. De după hambar zărise rotorul din coadă al unui 
elicopter. 

Partridge nu-i recunoscu pe niciunul din cei şase bărbaţi 
grizonanţi care ardeau gazul în apropierea dormitoarelor. Aceia 
erau, probabil, argaţi şi tehnicieni. Îşi treceau de la unul la altul 
termosuri cu cafea aburindă. Se prefăceau că nu-l vedeau. 
Beasley descărcă bagajele. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, băiete, de ce n-ai venit cu 
avionul? strigă Toshi de pe o verandă periculos de şubrezită. 

Era un om deşirat, pământiu şi vădit foarte bătrân. Era 
îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci scurte, simplă, încheiată cu 
nasturi, cu două numere mai mare la guler şi veşnica sa eşarfă 
țigănească. Stătea aplecat mult peste balustrada instabilă şi 
fuma o ţigară. Ţigările lui erau, invariabil, ruseşti, din cele livrate 
în cutiuţe de tinichea, împodobite cu logouri exagerat de colorate 
şi purtând reclame englezeşti lapidare precum „Prinţul păcii!” şi 
„Aromă yankee”. 

— Lear-ul e la service. 

Partridge dădu din mână şi porni spre verandă. 

— lar tu nici nu conduci, aşa-i? Toshi descrise un gest 
expeditiv. Haide, atunci. Beasley - în Odaia Grădină, te rog. 

Beasley îl escortă pe Partridge prin labirintul întunecat de săli 
înghesuite şi scări care scârţâiau. Peste tot domnea negrul: de la 
carpetele criptice şi tablourile înfăţişând peisaje din Moorehead 
demult lăsate în stăpânirea prafului până la duşumelele lucioase 
din lemn de nuc care trosneau şi se mişcau la fiecare pas. 

Doamna Grant, noua îngrijitoare, îi dădu lui Partridge o cheie. 
Aceasta era o femeie hotărâtă, solidă, care într-o altă viaţă ar fi 
putut fi mama lui Beasley. Bărbatul îi informă că termenul „nou“ 


era relativ, întrucât femeia se afla în serviciul lui Campbell de 
aproape un deceniu. Venise taman din comitatul Orange County 
şi adusese cu ea trei menajere şi un grădinar - om bun la toate, 
care în prezent îi era şi iubit. 

Odaia Grădină se afla la etajul doi, în aripa de est, într-un loc 
ferit de coridoarele mai circulate. Era o încăpere modestă, în 
formă de L, cu tavan jos, puternic texturat, un dulap pătrăţos 
cioplit dintr-un arbore deosebit, o noptieră în acelaşi ton şi un pat 
mic de alamă, care se încovoia ameninţător. Portretul unei fete 
cu mină solemnă cu o pălărie de grădină pe cap era agăţat în 
centrul spaţiului altminteri gol din faţa patului. Vaze cu flori 
proaspete erau aranjate pe pervazuri. Cineva băgase în priză un 
odorizant cu miros de trandafiri, pentru a acoperi izul statornic de 
tencuială udă şi lemn putred, fără prea mari sorţi de izbândă. Un 
glasvand ducea într-un balcon situat deasupra zidurilor de piatră 
prăvălite ale unei grădini pierdute, dincolo de care se zărea o 
câmpie cu iarbă înaltă până la brâu, de nuanţa răchitei. larba 
curgea spre colinele care formau o linie neclară în pâcla albastră. 

— O casă departe de casă, nu-i aşa? făcu Beasley. 

Işi frământă mâinile, simțindu-se ca un urs într-o cuşcă 
zăvorâtă. 

— Hai să vedem dacă ticăloşii ăia ne-au lăsat vreo firimitură. 

* 

Howard Campbell şi Toshi stăteau la baza scărilor cu alţi doi 
indivizi vârstnici, cu alură de politicieni. Unul, un fals aristocrat cu 
mustață pe oală şi mâini grăsulii, tolănit într-un scaun hidraulic 
cu rotile. Al doilea era şi el un specimen de viță nobilă, îndopat 
cu porumb, proaspăt bărbierit şi tras la un costum de stofă care 
fără umbră de îndoială captase atenţia la balurile din timpul 
mandatului lui Truman. Acest ins se sprijinea cu toată greutatea 
pe un baston din lemn de porumbar incrustat. Din timp în timp îşi 
lipea de gură şi de nas o mască de oxigen, din care inspira 
adânc. Amândoi miroseau puternic a spirt medicinal şi-a vacs. 
Doi bodyguarzi se ţineau aproape. Erau bărbaţi vânjoşi în sacouri 
strâmte. Pe feţele lor brăzdate de cicatrice era întipărită mereu 
încruntarea unui preot de ţară. 

Toshi ţinea un discurs despre aşa-numita supercolonie de 
furnici care se întindea pe şase mii de kilometri, de la munţii din 
nordul Italiei până jos, de-a lungul coastei Franţei şi Spania. 
Potrivit rapoartelor, aceasta era cea mai mare colonie de furnici 


cunoscută, un eveniment istoric pe plan entomologie aflat încă în 
desfăşurare. Se opri din perorat pentru a-i prezenta cu 
indiferenţă pe gentlemenii din Răsărit drept domnul Jackson 
Phillips şi domnul Carrey Montague, după care îl înghionti pe 
Campbell în coaste, spunând: 

— Ce ţi-am zis eu? Rich e la fel de agreabil ca un prinţ italian. 
Slavă Cerului că n-am o fiică pe care să o lase grea. 

Continuă, adresându-i-se lui Partridge: 

— Acum, du-te să mănânci, până nu aruncă bucătarul totul la 
porci. Du-te, du-te! 

Campbell, cel mai înalt şi mai sobru dintre cei aflaţi acolo, îi 
făcu discret lui Partridge cu ochiul. Atunci, individul din scaunul 
cu rotile ridică glasul pentru a întreba de ce-i este irosit timpul 
preţios cu o predică despre furnici. Nu venise să asculte o 
disertaţie, iar Toshi, la naiba, trebuia să ştie asta... Partridge nu 
auzi şi restul, deoarece Beasley îl conduse în bucătărie, în acelaşi 
timp arătându-i pe furiş şi domnului Jackson Phillips degetul 
mijlociu. 

Bucătarul era un ungur impecabil pe nume Gertz, pe care 
Campbell îl ispitise, ori poate îl şantajase, să renunţe la slujba pe 
care o avea într-un restaurant popular din Santa Monica. În tot 
cazul, Gertz ştia ce făcea. 

Partridge se tolăni pe un taburet din lemn la tejgheaua din 
bucătărie. Începu să înfulece ceea ce Gertz, cu regret, numea 
„rămăşiţe”. Acestea includeau vafe din aluat acrişor şi căpşuni, 
omletă, biscuiţi, mere feliate, pepene galben şi lapte rece. 
Cafeaua era un sortiment columbian măcinat manual, suficient 
de tare încât să-ţi ridice părul în cap. Beasley îl lovi cu palma 
peste umăr şi zise ceva despre ce aveau de făcut. 

Partridge îşi sorbea a doua cană de cafea, dreasă din belşug cu 
frişcă şi zahăr, când Nadine se aşeză lângă el. Femeia tuciurie 
radia şi mirosea a iarbă proaspăt cosită şi a piele bine lustruită, 
dulce. Se aplecă şi luă linguriţa din degetele lui brusc crispate. O 
linse, o lăsă apoi să cadă în farfurioară fără nici cel mai mic 
zâmbet. Se uită la el cu ochi metalici care nu exprimau nimic, 
decât promisiunea unui îngheţ. 

— ŞI... acţiune, rosti Nadine cu o voce moale şi totuşi 
rezonantă, care i-ar fi putut asigura un rol principal pe Broadway, 
de şi-ar fi dorit vreodată să locuiască în New York şi să-şi ducă 
traiul de pe urma sex-appealului ei natural. Vorbi fără urmă de 


umor, lucru care oricum nu i-ar fi putut trăda dispoziţia 
sufletească, dat fiind că era o stoică în accepțiunea clasică a 
termenului. Gura ei era generoasă şi adorabilă şi la doar câţiva 
centimetri de cea a lui Partridge. Nu se dăduse cu ruj pe buze. 

— Eşti supărată, observă Partridge. 

Se simţea puţin ameţit. Era conştient de degetele sale 
lipicioase şi de seminţele dintre dinţi. 

— Ai ghicit. 

— Sunt scientolog, gradul doi. La nivelul ăsta ne dezvoltăm 
latura extrasenzorială. Aşa că nu ţine nimic de ghicit. 

— O, te-au păcălit şi pe tine. Păcat. Inevitabil, dar tot e păcat. 

— Glumesc. 

— Cum... nici măcar cultiştii nu te vor? 

— Sunt sigur că-mi vor banii. 

Nadine înclină uşor capul. 

— li datorez lui Beez douăzeci de gologani, că tot veni vorba. 
Ştii de ce? 

— Nu, admise Partridge. Stai. Ai pariat că nu voi veni... 

— ... pentru că eşti un om ocupat... 

— Asta aşa este. Sunt mai ocupat decât un tapetar cu o 
singură mână. 

— Nu mă îndoiesc. Oricum, am pariat că ne vei trage din nou 
clapa. Un contract pentru vreun film, să i-o tragi vreunei starlete 
în sudul Franţei... Ceva trebuia să apară. 

— ... Şi atunci Beasley a spus ceva de genul... 

— Aiurea, băiatu' o să vină!... 

— ... cadă şi cerul peste noi! 

— Cam aşa, da. Crede în tine. 

Partridge se strădui să nu se foiască, deşi privirea ei aprigă îl 
sfredelea. 

— Ei, a fost cât pe ce. Am anulat nişte treburi. Am rupt un 
angajament sau două. 

— Hm. E bine, Rich. Doar ţi-ai promis un concediu, nu? Acum ai 
avut o scuză bună; să te recreezi şi tu puţin, să fii şi tu cu tineo 
dată pentru totdeauna. Face bine la sănătatea minţii. Numai că 
te poţi şterge la bot de asta. 

— Dacă totul merge aşa grozav... ce mai face Coop? 

Observase că femeia nu purta verighetă. Chipeşul soţior Dan 
Cooper reprezenta evident un subiect sensibil, el fiind nefericitul 
director al unei obscure firme contractoare care activa în 


domeniul apărării şi care fusese prinsă cu ocaua mică la o 
anchetă federală. Nu avea să mai gonească la volanul Jaguarului 
său clasic pe autostrăzile sinuoase de coastă în următorii cinci 
sau şapte ani, chiar dacă ieşea mai repede pe motiv de bună 
purtare. Sărmanul Coop era o victimă, ca multe altele, ale 
blestemului gotic proferat de Nadine. 

— Condoleante, evident. N-am trimis o ilustrată pentru că... 

— Dar îi place în închisoarea federală. E ca un club country, de 
fapt şi de drept. Ce mai face căţeaua cu care mi-ai făcut 
cunoştinţă? l-am uitat numele. 

— Rachel. 

— Mda, asta e. Domnița cu machiajul. L-a sulemenit pe 
Thurman ca pe un cadavru în pelicula aia pe care ai filmat-o 
pentru Coppola. 

— Ha, aşa-i. E bine. Suntem prieteni. 

— Întotdeauna prinde bine să ai prieteni. 

Partridge schiţă un zâmbet forţat. 

— Mă văd cu altcineva. 

— Kyla Sherwood - Păpuşa de Peroxid. Tabloidele le ştiu pe 
toate, scumpul meu. 

— Nu-i însă nimic serios. 

— Şi ea ştie? 

Fierbea în suc propriu în sveterul lui şic, numai bun pentru 
Aspen, şi pantalonii cenușii. Sudoarea îi şiroia pe gât în jos şi 
părul de pe coapse îl furnica şi-şi cânta în cor supărarea. Se 
întreba dacă ceea ce îi ciupea pielea între ochi nu era cumva un 
furuncul. În timpul liceului, acolo-i ieşeau mereu cei mai 
îndărătnici. Se umfla atât de tare la faţă, încât oamenii credeau 
că-şi rupsese nasul jucând softball. Ce putea spune, când i se 
acumula o aşa presiune insuportabilă în plămâni? Trecutul lor 
comun ajunsese de dimensiuni epice. Bucătăria era prea mică 
pentru ceva atât de mare. 

— Toshi zicea că e important, grăi el. Să vin la treaba asta... 
Ce-o fi ea. Petrecere? Reuniune? Dumnezeule, ador misterul. 

Nadine adoptă o privire care nu trăda nimic. In cele din urmă, 
se uită la ceas şi se ridică. Se aplecă spre el şi respiraţia ei caldă 
îi atinse urechea. 

— Hm. Uite cât este ora. O încântare să te văd, Rich. Poate mai 
târziu luăm masa împreună. g 

Plecând, el o însoţi cu privirea. In timp ce pulsul îi scădea şi 


începea să-şi recapete răsuflarea, aşteptă să-i treacă erecţia şi 
încercă să-şi dea seama ce-l deranja atât de tare, ce anume 
făcea ca maşinăria de sub pelicula lichidă a creierului său 
împovărat de vină şi suprasaturat de testosteron să se blocheze. 
Nadine îi amintise întotdeauna de o Bettie Page mai oacheşă şi 
mai feroce. Era mai subţire acum şi probabil că încărunţea, în 
ciuda minunilor cosmeticii moderne. Pomeţii ei proeminenţi, 
simetria fragilă a scapulei vizibile prin bluza cu spatele gol, 
acestea îi trecură prin gând în vreme ce îşi revenea în fire cu 
intensitatea amorţită a unui soldat care tocmai ieşise dintr-o 
tranşee în urma unui baraj de mortieră. 

Gertz ieşi din ascunzătoare şi mai turnă nişte cafea în ceaşca 
lui Partridge. Puse şi puţin şnaps dintr-o sticlă plată. 

— Nu te da bătut, prietene, zise el şugubăţ. 

— Tocmai am încasat-o peste cap, răspunse Partridge. 

— Prima rundă, zise Gertz. Trase o duşcă sănătoasă din 
sticloanţă. Ţine-te tare, campionule. 

* 


Partridge se plimbă fără ţintă până îl găsi pe Toshi în 
Laboratorul D. Toshi studia o colonie de gândaci reproducători: 
Periplaneta americana, îi numi el cu un amestec de mândrie şi 
sictir. Laboratorul era, în fapt, o mare magazie de unelte cu 
geamurile acoperite cu vopsea. Acvarii de dimensiuni industriale 
ocupau cea mai mare parte din spaţiu. Aerul căpătase un iz 
straniu, înţepător, ce amintea de alune şi banane fermentate, 
încăperea era luminată cu lămpi cu infraroşu. Partridge nu putea 
să vadă ce se întâmpla în acvarii decât dacă se apropia foarte 
mult de ele. lar asta refuza să facă. Se mulțumea să stea lângă 
Toshi, în vreme ce doi oameni în salopete şi mănuşi de cauciuc 
curăţau un ţarc gol. Indivizii umplură cu substrat saci de gunoi şi 
spălară cu  furtunul containerul, după care aplicară cu 
generozitate chit petrolier pe marginea de care era ataşat 
capacul din plasă. Gândacii, spunea Toshi, erau artişti ai 
evadărilor prin excelenţă. 

— Majoritatea oamenilor se dau peste cap să găsească cel mai 
bun pesticid cu care să stârpească gângăniile astea, iar tu le 
creşti ca un fermier, rosti Partridge. E 

— Gândaci... Puțin îmi pasă mie de gândaci. Asta nu-i nimic 
mai mult decât un efect secundar, obligatoria concesie făcută 
cladisticii, dacă vrei. Gândacii... cărăbuşii... există unele 


asemănări între ei. Sunt insecte care se târăsc şi îşi fac 
adăposturi, ne predatează pe noi, oamenii, cu sute de milioane 
de ani. Totuşi... cărăbuşii sunt infinit mai interesanţi. Cei mai 
buni prieteni ai naturaliştilor. Vezi tu, muzeografii şi taxidermiştii 
îi adoră. Sunt excelenți pentru curăţarea structurilor scheletice, a 
coarnelor de cerb şi altele asemenea. 

— Cei mai eficienţi experţi ai naturii. Care-i cel mai recent 
proiect? 

— Laboratorul A... îţi voi arăta. 

Toshi deveni mai înflăcărat. Îşi îndreptă umerii gârboviţi pentru 
a gesticula. Mâna lui lucea ca un tub luminiscent la un concert 
rock. 

— ingrijesc o duzină de colonii de dermestide. Trebuie să ţin 
cărăbuşii în acvarii de sticlă sau oţel inoxidabil - sunt în stare să 
ronţăie orice. 

Adăpostul acela de gâze fojgăitoare nu avea un efect bun 
asupra nervilor lui Partridge. Se gândi la scaun şi la femeie şi la 
tarantula ei. Îi făcea rău să-şi dea seama că, dacă închidea ochii 
în clipa aceea, străinul avea să-şi dea jos masca şi de sub ea să 
apară chipul Nadinei. Gândindu-se la chipul ei şi la strălucirea lui 
febrilă, spuse: 

— E pe moarte. 

Toshi ridică din umeri. 

— Johns Hopkins... prietenii mei de la Fred Hutch... nimeni nu 
poate face nimic. E-o chestie foarte gravă, foarte rapidă. 

— Cât timp mai are? 

Podeaua ameninţa să alunece de sub picioarele lui Partridge. 
Gândacii fremătau în rumeguşul şi-n ascunzătorile lor; pocnetul 
pe care îl scoteau lovindu-se unul de altul îi pătrundea sub piele. 

— Nu mult. Probabil trei sau patru luni. 

— Bine. 

Partridge simţi în gură gustul acid al micului dejun regurgitat. 

Tehnicienii îşi terminară treaba şi se apucară de măturat. Toshi 
dădu nişte ordine. Lui Partridge îi spuse: 

— Hai să mergem să vedem cărăbuşii. 

Laboratorul A era identic cu laboratorul D, cu excepţia valului 
de putreziciune ca de osuar care îl întâmpină pe Partridge atunci 
când intră. Coloniile de dermestide erau adăpostite în recipiente 
de metal ruginit. Toshi ridică un capac pentru a-i arăta cu câtă 
râvnă curăța un grup de larve carnea grasă de pe un căţeluş 


metis de talie mică. Prin fibre musculare şi petice de blană aspră, 
deschisă la culoare, se întrezăreau oasele albe, curate. 

Partridge izbuti să se împleticească vreo cincisprezece paşi şi 
să vomite într-o chiuvetă de plastic. Toshi închise capacul şi dădu 
din cap, chibzuit. 

— Nişte aer proaspăt, atunci. 

* 

Toshi efectuă un tur grăbit, completându-l cu o litanie gâfâită 
referitoare la coleoptere şi teutologie, cea din urmă fiind una 
dintre numeroasele specializări ale colegului său Howard 
Campbell. Încă de la începutul anilor şaptezeci, Campbell 
susținea că În Scurt Timp cochilia de melc sau o anumită specie 
de meduză va revoluţiona neurologia. Partridge aprobă politicos 
din cap şi continuă să-şi analizeze problemele care îl asaltaseră. 
Îşi simţea stomacul ca şi când un bătăuş l-ar fi folosit ca sac de 
antrenament. Tremura şi era lac de transpiraţii reci. 

Apoi, pe când mergeau agale de-a lungul unui gard care ţinea 
la distanţă sălbăticiile din spatele hambarului, zări un ciorchine 
de trei antene parabolice. Toate erau îndreptate în jos spre o 
apreciabilă depresiune dreptunghiulară, ca boturile unor porci 
termitieri pregătiţi să sifoneze pământul mlăştinos. Erau nişte 
modele de categorie uşoară, niciuna nu avea mai mult de patru 
metri în diametru şi erau poziţionate astfel încât să fie ascunse 
vederii dinspre casa principală. Formele lor trapezoidale nu se 
potriveau cu fotografiile pe care Partridge le văzuse înfăţişând 
dispozitive similare. Obiectele acelea licăreau gri-gălbui ca nişte 
dinţi stricaţi. | se făcu pielea de găină studiindu-le pe ele şi 
peticul de pământ prăbuşit. Depresiunea era adâncă de mai bine 
de treizeci de centimetri şi forma ei nu se deosebea de aceea a 
unui bazin de înot pentru copii. Aspectul general era deplasat şi, 
într-un fel, sinistru. Regretă imediat că-şi lăsase vrednicul Canon 
acasă. Se opri şi arătă cu degetul. 

— Alea ce-s? 

— Radiotelescoape, evident. 

— Mda, dar ce fel de metal e ăla? Nu sunt mai eficiente dacă le 
îndrepţi spre cer? 

— Spre cer. A, da, poate mai târziu. Ai văzut forma lor unică? 
Campbell şi cu mine... le-am inventat. În linii mari. 

— Serios? Interesantă latura asta a investigaţiei entomologice, 
doctore. 


— Vezi ce se întâmplă atunci când te încurci cu NASA? Ideea 
primului contact e-atât de atractivă, încât începi să te molipseşti. 
Mai rău ca drogurile. Sunt pe cale de însănătoşire. 

Partridge nu-şi luă ochii de la parabolicele radio. 

— OZN-uri şi alte năzbăâtii, deci. Visătorule! Când te-ai apucat 
de domeniul ăsta? 

Îl uimea modul în care Toshi Ryoko sărea de la o disciplină la 
alta cu o uşurinţă care-i descumpănea chiar şi pe colegii lui cei 
mai nonconformişti. 

— Categoric nu am migrat spre acel domeniu - totuşi, 
recunosc că, din când în când, cedez tentaţiei. Antenele sunt o 
verigă a lanțului. Avem kilometri de cabluri conductoare 
îngropate pe aici. Totul face parte dintr-un larg complex de 
supraveghere. Monitorizăm tot ce se târăşte, înoată sau zboară. 
Howard şi cu mine ne-am îndrăgostit de astrobiologie, 
criptozoologie, de lumea ocultului. Ţi-aminteşti când am închis 
bodega în California? S-a întâmplat aproape concomitent cu 
ghinionul pe care l-am avut în Noua Guinee şi care a beneficiat, 
lamentabil, de prea multă publicitate. 

— Hmm. 

Partridge auzise că Toshi şi Campbell dispăruseră în inima ţării 
vreme de trei săptămâni după ce pierduseră o duzină de hamali 
şi doi absolvenţi într-un accident pe râu. Se prea putea ca 
alcoolul şi drogurile să fi jucat un rol. Avusese loc o anchetă şi 
toate acuzaţiile fuseseră retrase. Familiile studenţilor intentaseră 
proces după proces, desigur. Partridge ştia că ar fi trebuit să dea 
un telefon, oferindu-şi sprijinul moral. Din nefericire, a se asocia 
cu Toshi în clipele acelea de criză putea fi o mişcare 
neînţeleaptă, aşa că se făcuse că plouă. Numai că nu te poti face 
mereu că plouă, nu-i aşa? z 

— Noua Guinee n-a fost în realitate un dezastru. Intr-adevăr, a 
ajutat la concentrarea atenţiei asupra cercetării noastre, la 
deschiderea de noi uşi... 

Partridge nu ardea de nerăbdare să discute despre Noua 
Guinee. 

— Interesant. Mă bucur că eşti pe cai mari. Mă depăşeşte 
amploarea, dar sunt bucuros. Sincer. 

Câteva ciori descriseră cercuri largi aproape de aparatele 
acelea suspecte. Aproape, dar nu foarte aproape. 

— A, dar asta nu e important. Mă aştept să mori înainte ca 


lucrarea noastră să dea roade. ` 

Toshi zâmbi cu afecțiune, dar evaziv. II mângâie părinteşte pe 
Partridge pe umăr. 

— Tu eşti aici pentru marele adio faţă de Nadine, care va pleca 
de la fermă după acest weekend. Totul e pregătit. Inţelegi acum 
de ce te-am chemat. 

Partridge nu era convins. Lui Nadine nu părea să-i pice bine 
prezenţa sa - ea întotdeauna manifestase faţă de el atitudini 
contradictorii. Oare ce voia Toshi de la el? 

— Absolut, zise el. 

Se întoarseră la casă şi se aşezară pe verandă, în balansoare. 
Gertz le aduse o carafă de ceai cu gheaţă şi pahare aburite pe 
tăvi. Campbell îşi făcu apariţia în costumul lui albastru-oţel, la 
două rânduri, care îl caracteriza, şi cu ochelari cu rame de corn 
pe nas. În cea mai bună parte a ultimelor trei decenii, el jucase 
rolul înţeleptului cumpătat, aflat la polul opus faţă de Toshi, care 
era un iconoclast megaloman. În particular, Campbell era de 
departe partenerul dominant din perechea pe care o formau. Se 
sprijini de un stâlp şi ţinu mâna întinsă până când Toshi îi pasă o 
ţigară aprinsă. 

— Mă bucur că ai aflat, rosti el, fixându-l cu ochii săi întunecaţi 
pe Partridge. N-am avut curajul să-ţi spun eu însumi. 

Partridge se simţea îndurerat, epuizat şi strivit. Schimbă 
subiectul. 

— Deci... indivizii ăia la costum. Montague şi Phillips. De unde 
îi ştii? Bancheri, presupun? 

— Finanţatori, răspunse Campbell. Aşa cum poţi vedea, am 
redus amploarea operaţiunii. E dificil să lucrezi pe speze proprii. 

Legănându-se lângă stâlp, straniu hibrid dintre William 
Burroughs şi Walker Cronkite, radia un farmec câmpenesc care-i 
dilua aproape complet urmele decadenţei. Farmecul acela 
cucerea deseori inimile babetelor fleşcăite şi diletante în 
căutarea unei cauze în care să exceleze. 

— Din fericire, se găsesc mereu persoane interesate cu 
buzunare adânci. 

Partridge chicoti pentru a-şi masca neliniştea. Stomacul îl 
deranja tot mai mult. 

— Toshi a promis că mă va pune la curent cu cea mai recentă 
şi semnificativă contribuţie a ta la lumea ştiinţei. Sau fac bine că 
vreau să ştiu? 


— l-ai arătat telescoapele? Altceva? 

Campbell aruncă o privire spre Toshi şi se încruntă. 

Rânjetul lui Toshi era deopotrivă condescendent şi maniac, îşi 
frecă mâinile fusiforme ca un păianjen care îşi îngrijeşte 
pedipalpele. 

— Howard... nu l-am... n-a fost dus la locul faptei. A făcut 
totuşi o vizită la animăluţele noastre. Apropo, ai grijă la pantofi, 
dacă ţii la ei. 

— Toshi a făcut o pasiune pentru cărăbuşi, zise Campbell. Nu 
ştiu ce vede la ei, sincer să fiu. Tare, tare plictisitor. Scuză-mi 
dispoziţia, am cam tras la măsea nişte Dewar's. Mi se umflă 
încheieturile, din cauza climei de aici, ceva de speriat. O! Ai 
văzut reportaje despre iminentul Dezastru Galben? China va 
despăduri, în următorul deceniu, toată Asia Minor. Îmi imaginez 
că n-ai văzut - tu nu filmezi pelicule horror, nu-i aşa? Cel puţin nu 
literalmente horror. 

Râse, ca pentru a spune: Ñi dai seama că glumesc, aşa-i, țâcă? 
Aici suntem toți prieteni. 

— Omenirii i s-a urât categoric cu binele. Cărăbuşii şi gândacii 
vin imediat pe linia succesiunii. 

— i se face părul măciucă, afirmă Partridge. 

Aşteptă ascultător poanta de final. Cu toate că asociaţiile 
libere erau o altă notă de graţie a lui Campbell şi a lui Toshi. 
Poanta de final putea să nici nu existe. Dacă le acordai treizeci 
de secunde, o puteau lua pe arătură, trăncănind despre 
modificarea genetică a £. coli în scopul efectuării de stupide 
trucuri microscopice, asemenea unor căţei, sau despre ce dor le 
este de prostituatele acelea straşnice din Bangkok. 

Toshi îşi mai aprinse o ţigară şi o flutură nepăsător. 

— Băiatul probabil n-are nici cea mai vagă idee despre 
utilitatea strădaniilor noastre naturaliste. Uite, după cină, vom 
face o demonstraţie. Vom organiza o şedinţă de spiritism. 

— O balegă de cal, Toshi! 

Campbell se încruntă ameninţător. Aceasta era întotdeauna o 
transformare remarcabilă pentru cei neobişnuiţi cu umorile sale. 

— E absolut lipsit de gust, ţinând cont de împrejurări. 

— Ca să nu mai zic că-i prematur, completă Partridge, cu un 
zâmbet amar. 

Se ridică, făcându-şi paharul să se clatine într-un zornăit de 
cuburi aproape topite de gheaţă şi rotocoale fleşcăite de 


portocale, şi cobori cu paşi mari de pe verandă. Îşi feri privirea. 
Din pricina sângelui care îi bubuia în urechi nu fu sigur dacă nu 
cumva Campbell îl strigase. Toshi spuse însă foarte clar: 

— Lasă-l să plece, lasă-l, Howard... Va vorbi ea cu el... 

Se târî până în camera lui, se trânti pe patul prea scurt şi căzu 
în inconştienţă. 

* 

Partridge îi datora mult din succesul său lui Toshi, dar nici 
datoria aceea morală nu era, poate, suficientă pentru a justifica 
odiseea din Noua Anglie. Adevăratul motiv, forţa motrice de sub 
capota lamentabilei crize a vârstei mijlocii a lui Partridge şi 
dorinţa puternică de-a da curs acelui bizar apel telefonic din 
crucea nopţii, era categoric sentimentul său că lăsase lucrurile 
neterminate cu Nadine. Oarecum, şi pentru asta tot lui Toshi 
avea să-i mulţumească. 

Toshi Ryoko imigrase în Marea Britanie şi ulterior în SUA, 
venind din Okinawa, la sfârşitul anilor şaizeci. Asta se întâmpla la 
câţiva ani după ce începuse să atragă atenţia comunităţii 
ştiinţifice internaţionale datorită sclipitoarei sale activităţi în 
domeniul ecologiei comportamentale şi înaintea stratosfericei 
sale creşteri în popularitate graţie excentricităţilor nesăbuite şi a 
unui documentar nominalizat la un premiu al Academiei care 
prezenta chinuitoarea sa expediţie în adâncurile rezervației 
naturale bengaleze. Numele rezervației se traducea liber în 
engleză „Pădurea care Inghite Oameni”. Partridge fusese 
operatorul de imagine, pe atunci în vârstă de douăzeci şi trei de 
ani, adus la faţa locului în ultimul moment posibil pentru a 
înregistra pe peliculă expediţia. Nicio altă persoană calificată nu 
a putut fi găsită într-un timp atât de ridicol de scurt precum acela 
anunţat de Toshi pentru plecare. Regizorul/producătorul nu era 
nimeni altul decât Toshi în persoană. Acela fusese primul şi 
ultimul său film. Ulterior existaseră, desigur, o miriadă de 
pelicule independente, relatări în presa scrisă şi la radio - 
majoritatea publicaţiilor colorate relataseră despre 
controversatele cercetări ale lui Toshi - însă el îşi pierduse 
interesul faţă de cinematografie în urma tam-tamului iniţial şi, în 
cele din urmă, ieşise din atenţia publicului. Probabil că de vină 
era tot mai strânsa lui afiliere cu diverse proiecte 
guvernamentale clandestine ale SUA. Cauza nu avea 
însemnătate. Fascinaţiile lui Toshi erau schimbătoare şi faima se 


dovedise un factor adiacent misiunii sale de descâlcire a 
enigmelor originilor evoluționiste şi a destinaţiei finale. 

Partridge profitase mult de pe urma acelei tumultuoase 
călătorii în infernul lacustru al tigrilor omnivori şi al albinelor 
ucigaşe. leşise din furcile caudine ca o legendă complet formată. 
Procesul lui de geneză se asemăna cu cel al Minervei, acea fiică 
războinică ieşită din ţeasta îndurerată a lui Jupiter. Toţi marii 
regizori îl voiau. Numele lui era fără de preţ - avusese parte doar 
de caviar Beluga şi locuri de onoare la campionatul Rose Bowl, o 
grămadă de actriţe „disponibile” la braţul său, statutul de 
membru executiv în Clubul Ferrari şi case de lux în Malibu şi 
Irlanda. Într-o bună zi aveau să-i agaţe portretul în arhivele 
Societăţii Americane de Cinematografie şi să imprime o stea cu 
numele său pe bulevardul Hollywood. 

Această poveste avea totuşi un cusur: Nadine. Nadine 
Thompson era psihologul educat la Stanford, cu o minte brici, 
care îl însoţise pe Toshi în Bangladesh, în calitate de discipol de 
frunte. Nu era o febleţe a Hollywoodului şi totuşi aparatul de 
filmat o găsea straniu de atrăgătoare, într-un fel deopotrivă 
erotic şi respingător. Publicul nu vedea niciodată un savant 
atunci când obiectivul o urmărea pe Nadine de-a lungul punţii 
mizere a acelei barje. Vedea în schimb o femeie-copil - dată în 
pârg, mlădioasă şi ucigător de carnală. 

Soarta îi fusese pecetluită. Angajamentele veneau şi treceau. 
Unele erau incontestabil valoroase, da. Niciunul însă nu-i pusese 
în valoare educaţia şi talentul înnăscut. Niciunul nu-i deschisese 
drumul spre proiecte măreţe, numiri sau comisioane. Se 
mulţumise până la urmă cu o poziţie funcţionărească la un 
muzeu din Buffalo. Un film de optzeci şi şapte de minute pe 
peliculă de şaisprezece milimetri, super, o aruncase în 
purgatoriul profesional. Poate că ceva din osânda aceasta i se 
transmisese şi lui Partridge. Nadine era excesul de tinereţe pe 
care Hollywoodul nu i-l putea livra, în ciuda excesului de tinere, 
cel după care încă mai tânjea în cursul lungilor şi insipidelor nopţi 
în Malibu. Purta cu sine, totodată, şi povara vinovăţiei pentru 
toată acea poveste. 

Uneori, în anii străini şi sterpi de după lansarea sa pe orbită, de 
după recunoaşterea şi infamia universală, femeia îl prindea pe 
Partridge la înghesuială în cine ştie ce bungalow izolat, ori în vreo 
vilă de la malul mării, refugiu al tinerilor însurăţei, pentru câte un 


weekend cu gin şi bitter şi amor sălbatic. În langoarea de după, 
ea deseori îşi lua o piatră de pe inimă, spunându-i că strălucitul 
său filmuleţ îi distrusese ei cariera. Avea să fie pe veci „femeia 
din filmul ăla“. Purta pe viaţă ştampila de starletă sexoasă cu 
figură aşa-şi-aşa şi fund magnific. ă 

Nadine avea dreptate, ca de obicei. „Pădurea care Inghite 
Oameni” nu-ţi mai dădea niciodată drumul, odată ce-şi înfigea 
colții în tine. 

* 

Visa că mergea cu pluta pe un râu cu apă caldă şi noroioasă. 
Mangrovele îi închideau în coridoare împletite în tonuri de negru 
şi verde. Deasupra cursului sinuos atârnau lujeri şi cârcei. Prin 
paravanul vegetal, lumina palidă pătrundea cu parcimonie, o 
lumină fumurie, slabă, plină de umbre şi nori mişcători de țânțari. 
Păsările susurau şi chirăiau. El stătea ghemuit la coada plutei şi 
se uita ţintă la persoana din faţa lui. Masca de lemn a acelei 
persoane, cu ochii ei morţi şi zâmbet înlemnit, se holba la el, 
legată aşa cum era la ceafa omului. Gura de lemn şopti: 

— Ţi-ai uitat masca. 

Partridge duse mâna în spate şi descoperi, cu groază, că 
teasta sa era într-adevăr goală şi lipsită de apărare. 

— Se apropie. Se apropie. 

Masca rânjea inanimată. 

El inspiră, pregătindu-se să strige, şi se trezi brusc, 
zvârcolindu-se în aşternuturi şi transpirând. Prin draperiile subţiri 
se revărsa o lumină roşiatică. Nadine stătea în umbrele de la 
piciorul patului. Avea părul desfăcut şi pielea ei reflecta lumina 
profirie. El se gândi la zeiţa Kali redusă la dimensiunea unui 
muritor de rând. 

— Nici tu nu ai somnul liniştit, eh, făcu ea. 

— Nu. De atunci, din Bangladesh. 

— Încă de atunci. Hm. 

Partridge se sprijini în cot şi o studie. 

— Mi-am evaluat opţiunile de curând. Mă gândesc că e timpul 
să pun şaua în cui. Să mă duc să locuiesc în Bahamas. 

— Eşti prea tânăr pentru asta, zise ea, pe tonul pe care Îl 
folosea atunci când voia să-l tachineze. 

— Şi tu eşti. 

O vreme, ea nu mai spuse nimic. 

— Rich, ai vreodată sentimentul că se uită cineva la tine? 


— Ca acum, când te-ai furişat aici în timp ce dormeam? Ciudat 
că aminteşti de asta... 


— Rich. 
Observă că ea vorbea serios. 
— Uneori, da. 


— Păi, să ştii că aşa şi este. Mereu. Vreau să ţii minte asta. 

— Bine. Mă va ajuta? 

— Bună întrebare. 

Putin câte puţin, odaia se întuneca. 

— Crezi că ai fi ajuns înapoi la barjă? întrebă el. 

Nu putea uita strigătul ei atunci când căzuse peste bord şi 
aterizase în apă ca un bolovan. Erau crocodili peste tot. Nimeni 
nu se mişcase. Întregul echipaj încremenise în clipa aceea, între 
prostrare şi acţiune. El dăduse aparatul de filmat... Cui? Lui 
Beasley. Făcuse asta, după care sărise după ea şi o adusese 
înapoi. Apa era caldă ca sângele şi maronie de nămol. Nu-şi 
amintea mare lucru din ce se întâmplase după aceea. Aparatul 
surprinsese însă totul. 

— Nu, zise ea. Nicio şansă. _ 

Partridge trecu peste pat şi o îmbrăţişă. Era caldă. Işi îngropă 
faţa în părul ei. Acesta mirosea vag a boală. 

— Futu-i, îmi pare atât de rău, zise el. 

Ea nu zise nimic. Ea îi masă umerii. 

Noaptea aceea fu linişte la moşia Moorehead. Avu loc o cină 
reţinută şi, după, câteva băuturi, toţi sporovăiră despre zilele 
bune de demult. Despre cele reale şi, totodată, despre cele 
imaginare. Phillips şi Montague dispărură devreme şi îşi luară 
gărzile cu ei. Nadine se păstră distantă. Ţinea în mâini o carte 
cartonată - unul dintre tratatele cu tiraj de mult epuizat ale lui 
Toshi despre comportamentul insectelor şi tiparele ecologice. 
Partridge îşi dădea bine seama că doar se prefăcea că se uita la 
ea. 

Mai târziu, după stingere, Partridge se trezi dintr-un vis în care 
se îneca în ceva ce nu era chiar apă. Numele lui se auzi şoptit de 
la piciorul patului. Se ridică anevoie în capul oaselor în întunericul 
zăpuşitor. 

— Nadine? 

Aprinse veioza şi văzu că era singur. 

* 


Dimineaţa plouă. Toshi nu se dădu bătut. Îşi luă o pelerină şi se 


duse cu Land Roverul să mute radiotelescoapele şi celelalte 
echipamente în zone mai izolate. După el plecă şi un camion plin 
cu muncitori zdraveni şi ursuzi. Tehnicienii îşi văzură fără tragere 
de inimă de rutina zilnică, indiferenți la vreme. Campbell dispăru 
cu Phillips şi Montague. Nadine rămase în camera ei. Partridge îşi 
petrecu dimineaţa jucând poker cu Beasley şi cu Gertz, pe 
veranda din spate. Băură whisky - Beasley, cafea - şi priviră 
picuratul apei de la streşini şi rostogolirea norilor de ploaie la 
orizont, trăgând după ei, din timp în timp, câte un fulger care 
răsuna ca o lovitură de bici. Apoi ploaia se opri şi soarele 
transformă peisajul într-o masă de rugină şi sticlă iluminate. 

Partridge se duse să facă o plimbare pe moşie, pentru a-şi 
limpezi mintea şi a savura aerul împrospătat. Soarele se topea 
spre orizont pe când Beasley îl găsi moţăind la umbra unui stejar. 
Era un arbore impunător cu frunze îngălbenite şi rădăcini ieşite 
din pământ. Rădăcinile viermuiau de izopode. Printre căscaturi, 
Partridge observa activitatea insectelor. 

— Haide. Tre' să vezi oraşul-fantomă înainte să se întunece, 
spuse Beasley. 

Partridge nu se sinchisi să protesteze. Nadine aştepta în jeep. 
Purta ochelari de soare cu ramă din baga şi o eşarfă roşie în păr. 
El trase concluzia că femeii îi stătea mai bine cu eşarfă decât îi 
stătuse vreodată lui Toshi, fără umbră de îndoială. Partridge 
deschise gura şi Beasley îi dădu un brânci prietenesc pe locul 
pasagerului, în faţă. _ 

— Bosumflat, mereu bosumflat, râse Nadine de el. In grădină, 
mănânci râme? 

— Pe-aproape, răspunse Partridge şi se ţinu când Beasley 
proiectă jeepul prin spărtura din gard şi demară în trombă pe un 
drumeag buruienos pe care nu-l văzu decât după ce chiar 
ajunseră pe el. Ferma deveni o imagine pe un timbru, după care 
trecură printr-un brâu de mesteceni de hârtie şi arţari roşii. 
Traversară un pod dărăpănat care se arcuia peste un pârâu ca de 
abanos şi pătrunseră într-un luminiş. Beasley schimbă vitezele 
până când ajunseră pe culmea terasată a unui deal. Acolo, 
decuplă motorul şi lăsă maşina să se oprească din inerție, în 
mijlocul unei încâlceli de iarbă şi flori sălbatice. 

— Orren Towne, anunţă el. A murit pe la 1890. 

Mai jos de unde se găseau ei, vestigiile unui sat ocupau 
malurile unei văi secate. Dacă Orren Towne era mort, moartea lui 


era din aceea vie. Câteva zeci de case cu acoperişul în pantă şi 
clădirea tăcută a unei biserici din perioada celui de-al Doilea 
Imperiu aşteptau sobre. Acoperişurile pietrificare erau presărate 
cu umbrele norilor mişcători. Fațadele erau tivite cu lumina 
efemeră a orei magice. Aparatul de emisie-recepţie al lui Beasley 
cârâi şi el se îndepărtă ca să răspundă. 

Nadine cobori o bucată de pantă şi întinse braţele. Muşchii ei 
se reliefară în funii de tendoane şi cartilagii. Se uită peste umăr 
la Partridge. Zâmbetul ei era străin. 

— Nu-ţi doreşti să fi adus aparatul cu tine? 

Creierul este un aparat de filmat. Ce-şi dorea cu adevărat 
Partridge era să se fi dus în camera lui şi să se fi culcat. 
Sentimentele sale erau pe punctul de a o lua razna. Teama 
animalică din visele sale diurne îl copleşise din nou. Simţea 
mirosul de mosc al propriei adrenaline şi sudori. Creierul este un 
aparat de filmat şi, odată ce vede ceea ce vede, nimic nu mai 
poate şterge înregistrarea. Zări încă una dintre bizarele antene 
parabolice ale lui Toshi cocoţate pe o faleză. Era îndreptată spre 
clădirile pustii. 

— Nu-mi place locul ăsta, mărturisi el. 

Ea însă merse mai departe şi el o urmă. Era mai răcoare 
printre case. Pământul devenise tare precum cimentul de la paşii 
care îl bătătoriseră şi era presărat cu minerale. Nu creştea nimic 
organic şi nicio pasăre nu cânta. Clădirile uşor deformate erau 
acoperite cu o răşină transparentă care dădea aşezării aspectul 
unei lucrări de ceară. Bănuia că putea fi vorba de şerlac. 

Umbrele brăzdau drumul lui Partridge. În spatele uşilor 
deschise şi al ferestrelor ca din vată de zahăr domnea 
întunericul. Uşile şi ferestrele acelea erau la fel de neprimitoare 
ca gurile unor puțuri străvechi, ale unor peşteri. Partridge expiră 
greoi. 

— Cum a făcut Toshi asta? De cea făcut-o? 

Nadine râse şi îl luă de mână în joacă. Mâna ei era uscată şi 
prea caldă, ca un portmoneu de piele lăsat în lumina soarelui. 

— Toshi doar l-a descoperit. Chiar crezi că el şi Howard sunt 
capabili să conceapă ceva atât de extraordinar? 

— Nu. 

— In satul acesta şi-au petrecut viaţa destul de mulţi oameni. 
Prin părţile astea se putea cultiva pământul şi vâna destul de 
bine. Familia Moorehead deţinea aproape totul. Aveau o berărie 


şi o moară pe drum mai în jos, aproape de moşia lor. Atâţia 
muncitori făcându-şi treaba cu sârguinţă, ducându-se la biserică 
duminica... Sunt sigură că era ca într-o ilustrată Hallmark clasică. 
Apoi a venit frigul. O iarnă din-aceea lungă, care nu se mai 
sfârşeşte niciodată. Nimic nu mai voia să crească şi vânatul a 
dispărut. Conacul a ars. O tristeţe pentru familia Moorehead. O 
tristeţe şi mai mare pentru oamenii care depindeau de ea. 
Familia a strâns rândurile şi a reconstruit conacul, dar 
comunitatea nu şi-a mai revenit niciodată cu adevărat. Orren 
Towne a existat aici într-o zi şi-n următoarea a dispărut. Cel puţin 
aşa e povestea pe care o auzim de la bătrâni la Cocoşul Nebun, 
la o partidă de cribbage şi o halbă de bere. 

Nadine stătea la umbra bisericii, uitându-se lung în sus, spre 
crucifix. 

— Aşa va fi peste tot într-o bună zi. Clădiri goale. Ceruri goale. 
larba va veni şi va acoperi tot ce am realizat noi vreodată. Apele 
le vor înghiţi pe toate. Îţi spun sincer, asta pune situaţia mea în 
perspectivă. 

— Clădirile astea ar fi trebuit să se năruiască. Cineva a avut 
mult de furcă pentru a păstra totul ca... 

— Un muzeu. Mda, cineva a avut de furcă. Şi ăsta nici nu e 
singurul loc în care s-a făcut asta. 

— Locuri ca acesta? Unde? întrebă Partridge. 

Se apropie mai mult de centrul luminos al pieţei satului. 

— Nu ştiu. Sunt peste tot, dacă ştii ce să cauţi. 

— Nadine, poate că... lisuse! A 

Ea întoarse brusc capul pentru a se uita la o uşă. Intunecimea 
dinăuntru casei părea mai plină şi mai completă. 

— Sunt oameni aici? 

Mintea sa sări la o imagine a mâştilor pe care băştinaşii le 
purtau ca să se apere de tigri. Inghiţi greu. 

— Numai noi, laşii, scumpule. 

O adiere tăioasă veni dinspre nord-vest şi mătură iarba 
dimprejur. Primele frunze ale toamnei alunecară pe acoperişurile 
sticloase şi se învârtiră în curţile pustii. Altele cădeau moarte la 
pământ şi se uscau. Noaptea se apropia cu repeziciune. 

— Sunt agitat... diferenţa de fus orar, probabil. Ce rol au 
chestiile alea ciudate? 

Arătă spre antena de pe deal. 

— Toshi zicea că sunt radiotelescoape inventate de el. 


— A spus că el le-a inventat? Măi, să fie. Mi-e tare drag omul 
ăsta, dar uneori e-un mare nemernic. 

— Mada. Cum funcţionează? 

Nadine ridică din umeri. 

— Citesc frecvenţe în spectrul electromagnetic. 

— Semnale radio de sub pământ. De ce-mi sună total aiurea 
asta? 

— N-am spus nimic despre semnale radio. 

— Atunci, despre ce vorbeai? 

— Când o să ne întoarcem, întreabă-l pe Toshi despre nod. 

— Ce tot zici? 

Atenţia lui Partridge era împărţită între ea şi casele de-un 
grotesc atrăgător şi întunecimea dinlăuntrul lor. 

— O să vezi tu. Cere-i să-ţi arate nodul. Aşa vei pricepe o parte 
din treaba asta cât ai zice peşte. 

Beasley îi strigă. El şi jeepul formau o singură siluetă pe 
fundalul cerului la apus. Flutură cu braţul deasupra capului până 
când Nadine îi strigă că se întorc într-un minut. Îşi scoase 
ochelarii de soare şi întâlni ochii lui Partridge. 

— Eşti bine, Rich? 

El refuză să-i dea drumul mâinii. 

— Tumă întrebi pe mine? 

Femeia îi aruncă încă o privire din aceea de nepătruns. Ridică 
mâna şi îi înlătură o şuviţă rebelă de pe frunte. 

— Nu sunt supărată, în caz că te întrebi. Voiam să mă conduci 
la plecare. Nu că nu ne-ar mai aştepta alte întâlniri de weekend 
între stele. 

— Nu poţi să vorbeşti aşa, o mustră el. 

— Spun doar. 

Îi eliberă mâna şi se îndepărtă. După o vreme, el o urmă. Pe 
când ajunseră în vârf, întunericul acoperise valea. Beasley trebui 
să aprindă farurile ca să găsească drumul de întoarcere. 

* 

Gertz servi creveţi la cină. Mâncară la masa lungă de mahon, 
în sufrageria de protocol. Jackson Phillips se scuză, invocând o 
chestiune urgentă în oraş. Beasley îi însoţi, pe el şi pe unul dintre 
musculoşii lui bodyguarzi, până la elicopter şi îi privi cum 
decolară. Mai rămaseră astfel şase: Toshi, Campbell, Nadine, 
Carrey Montague şi celălalt bodyguard, şi Partridge. Bărbaţii erau 
la costum şi cravată. Nadine purta o rochie de seară din mătase 


crem şi şifon. Erau lumânări şi aranjamente florale elaborate şi 
sticle de vin prăfuite din crama familia Moorehead şi butelii de 
şampanie franţuzească scumpă, de la un importator din Boston 
care îi aproviziona pe cei cu gusturi şi afiliaţii exclusiviste. Toshi 
propuse un toast şi rosti câteva cuvinte în japoneză, după care 
toţi se apucară de mâncat şi de băut. 

Undeva la mijlocul celui de-al treilea sau al patrulea fel, 
Partridge îşi dădu seama că era beat turtă. Paharul i se tot 
umplea şi el îl tot golea. Toshi sau Campbell îl lovea frecvent 
peste spate şi ciocnea cu el şi striga: Sic itur ad astra! şi un alt 
rând apărea ca prin magie. Işi simţea capul mare şi gol ca o 
încăpere cavernoasă. Argintăria sclipitoare şi paharele de vin 
clipocitoare, dinţii dezgoliţi şi râsetele în hohote ajungeau la el ca 
dintr-un ghioc. Nadine se ridică brusc şi fugi, plângând. 

Cina se topi într-un colaj de sens şi haos, de lumină şi 
întuneric, şi el îşi strângea paharul şi clipea tâmp în văpaia 
arzătoare a candelabrului ce atârna jos şi râdea cu poftă. Fără 
nicio tranziţie, cina se încheie şi bărbaţii se retraseră în salon ca 
să se relaxeze la un pahar de Hennessy. Se trântiră în fotolii de 
piele cu spetează înaltă şi divane opulente. Partridge admiră 
tavanul boltit, biblioteca formată din corpuri înalte de stejar 
lăcuit şi colecţia impresionantă de puşti antice şi săbii de 
cavalerie britanice, depozitate în vitrine mari fabricate din lemn 
ciocolatiu şi sticlă modelată discret. Totul era uriaş şi sclipitor şi 
foarte departe. Când fumul de trabuc şi pipă plutea dens şi 
obrajii bărbaţilor luceau rumeni precum cei ai păpuşilor ruseşti, el 
reuşi să spună: 

— Trebuie să te întreb despre nod. 

Campbell schiţă un zâmbet larg şi jovial. 

— Nodul, da. Nodul, desigur, este exact motivul pentru care 
domnii Phillips şi Montague au venit să plătească. Ei speră să-şi 
poată cumpăra intrarea în Rai. 

— Are dreptate, are dreptate, zise domnul Carrey Montague cu 
un aer de veselă indulgență. Jack a avut şansa lui. Nu i-a reuşit 
însă. N-a putut şi şi-a luat tălpăşiţa. 

— Ajungeam şi la asta, rosti Toshi. Într-un mod mai ocolit. 

— Mult prea ocolit, punctă Campbell. 

— Nu voiam să-l bag în sperieţi. E o chestiune delicată. 

— Da, aprobă sec Campbell. 

Pufăi din pipă; ochii lui erau roşii pe margine şi în mijlocul 


pupilelor. 

— O s-o fac eu. Sau vrei oare tu? 

Toshi ridică din umeri, arătându-şi indiferența. 

— Nodul e un dispozitiv de comunicare, grăi Campbell cu gura 
plină de fum. Nefinisat, de fapt. Danforth Moorehead, capul 
familiei Moorehead, a dezvoltat modelul prezent. Sigur, schema i- 
a fost pusă la dispoziţie şi el a efectuat modificările necesare, în 
orice caz. Fără doar şi poate, e o metodă superioară celor 
primitive: cititul în globul de cristal, şedinţele de spiritism, 
drogurile psihedelice, aiureli de genul ăsta. Ca să nu mai 
amintesc şi de obiceiurile revoltătoare pe care le-am descoperit 
în zonele rurale. În comparaţie cu acestea, nodul este de ultimă 
generaţie. E un rezervor care filtrează şi translatează imaginile 
de frecvenţă capturate de radiotelescoapele noastre extrem de 
isteţe. Ne permite să facem schimb de informaţii cu... vecinii 
noştri. 

Partridge simţi vag că ceilalţi îl priveau cu un soi de fascinatie. 
Ochii lor scânteiau prin fum. 

— Cu cine? Nu în... 

— Vecinii noştri, repetă Campbell. 

— O, ce lucruri ne arată! 

Carrey Montague inspiră din masca lui de oxigen până începu 
să semene cu un moroi. 

Partridge îşi întoarse capul pentru a se uita de la un chip la 
altul. Oamenii erau beţi. Oamenii radiau o vioiciune reţinută. 
Nimeni nu părea să glumească. 

— Ei, spune mai departe, atunci, îl îndemnă el ca prin vis. 

Chipul său era făcut din chit. Puncte negre se învârteau 
înaintea sa ca nişte fulgi cerniţi de zăpadă. 

— Ţi-am spus, Richard. Omenirea nu poate continua aşa. 

— Aşa cum? 

Toshi chicoti. 

— Dacă presupunem că nu ne distrugem singuri sau că un 
meteorit nu ne loveşte, aruncându-ne astfel înapoi în Cambrian, 
dacă nu chiar în Criptozoic, planeta asta va dispărea odată cu 
epuizarea lui Sol. Întâi mamiferele, apoi reptilele, şi tot aşa până 
când nu va mai rămâne nimic mai complex ca artropodele: 
cărăbuşii şi gândacii şi rudele lor oceanice, practic vorbind. 
Evoluţia este un cerc - alunecăm înapoi spre marea aceea 
nesfârşită de materie protoplasmatică. 


— Eu pariez pe holocaustul nuclear, opină Campbell. 

Partridge îşi mai vărsă nişte brandy în gură. De mult nu-i mai 
simţea gustul. 

— Mmm, hmm, zise el ininteligibil şi căută din priviri un loc în 
care să-şi abandoneze, pe neobservate, paharul. 

— NASA şi sfântul lor graal - Primul Contact, căutarea formelor 
inteligente de viaţă în univers... toate numai vorbărie goală, 
toate numai minciuni. 

Acela nu era brandy; era bogat şi închis la culoare ca mierea 
văzută la lumina lunii. 

— Rezervă privată, băiete. Bea! 

Partridge bău şi ochii i se inundară şi se înecă. Toshi încuviinţă, 
satisfăcut. 

— Ştim acum ceea ce am bănuit dintotdeauna. Omul este 
absolut singur într-o mare de praf şi fum. Singur şi alunecă 
inevitabil spre extincţie. 

— Nu este chiar singur, contră Campbell. Estimativ, mai există 
între cinci şi opt milioane de specii de insecte încă necunoscute 
şi neclasificate. Al naibii de multe gâze, nu? Dar de ce să ne 
oprim la ele? Numai un neghiob ar presupune că asta e orice, 
numai vârful aisbergului, nu. Când timpul Omului va ajunge la 
sfârşit, atunci va începe timpul /or. Şi fii sigur că aceasta nu este 
o invazie sau o ocupaţie ostilă. Noi vom fi cât se poate de morţi 
cu o eră bună înainte ca ei să iasă pentru a pune stăpânire pe 
suprafaţa solului. Nu vor domni la nesfârşit. Planeta se va răci 
până la urmă şi va deveni neprimitoare pentru orice organism 
viu. Sunt însă încredinţat că dominaţia lor va face epoca 
teribilelor şopârle să pară o simplă clipire din ochi. 

— Vorbeşti despre gândaci, zise Partridge încântat. Despre 
nişte gândaci futuţi. 

Asta era prea amuzant, aşa că trase din licoarea sa 
înţepătoare şi îl cuprinse un acces de tuse. 

— Ba nu despre asta vorbim, zise Campbell. 

— Şi nu vorbim nici despre păianjeni sau cărăbuşi, completă 
Toshi, strângându-l tare pe Partridge de genunchi. Numai gândul 
de a-i compara cu cetăţenii Măreţului Regat... mă face să mă 
cutremur. Totuşi, dacă ar fi să facem o asemenea comparaţie, aş 
spune că inteligenţa asta este strămoşul insectelor care mişună 
în gunoaie. Rasa maternă a unor copii vitregi idioţi. 

Campbell îngenunche înaintea lui pentru a se privi în ochi. 


Chipul bătrânului radia şi era distant ca luna. 

— Aceasta este o descoperire monumentală. Am stabilit 
contactul. Nu noi, de fapt. Se întâmplă de când lumea. Noi 
suntem cei mai recenți... emisari, dacă vrei. Păstrătorii celui mai 
mare secret dintre toate secretele. 

— lha! Băieți, fir-ar să fie. E şi Nadine implicată în asta? 

— E mai bine să vezi cu ochii tăi. Vrei asta, Rich? 

— Hmm, cum zici? 

Partridge nu ştia decât că voia să se oprească odată caruselul 
acela. ` 

Campbell şi Toshi se ridicară. Il luară de braţe şi în clipa 
următoare se trezi afară, în noaptea umedă, înconjurat de 
întuneric din toate părțile. Incercă să păşească, dar picioarele 
refuzau să coopereze. Îl târâră la o uşă metalică abia întrezărită, 
după care fu conştient de un bec rotindu-se în spaţiu şi apoi de 
scări abrupte de ciment, spiralate, şi pereţi de ciment crăpat, 
plini de igrasie. Coborâră şi iar coborâră şi un miros puternic de 
pământ copleşi simţurile lui Partridge. Oamenii îi adresau 
propoziţii încâlcite, fără sens. Cineva îi ciufuli părul şi râse. 
Vederea i se fractură. Zări mâini şi picioare, o parte de maxilar 
iluminată de o lumină fluorescentă pâlpâitoare. Când mâinile nu 
îl mai susţinură, căzu uşor în genunchi. Avu impresia că 
îngenunchea într-o pivniţă. Picura apă şi un lămpaş palid, fixat în 
tavan, zbârnăia ca o viespe într-un borcan. Cu coada ochiului zări 
picioare de masă şi cabluri şi la nas îi ajunse izul acru al soluţiilor 
de curăţat. Bănuia că putea fi vorba de un laborator. 

„Tărăşte-te înainte numai puţin.“ 

Era ciudat ce se afla în faţa sa. Ceva curbat, în formă de 
spirală şi foarte umed. Un corn, un ghioc uriaş - era imposibil să 
fii sigur. Avea o deschidere, ca un orificiu extern al cervixului, 
suficient de mare să-l încapă cât era el de deşirat. Ilnăuntru era 
umed şi întuneric şi zgomotele de afară se auzeau înfundat. 

„Bravo, băiete. Ghemuieşte-te înăuntru. Nu te zbate. Aşa, aşa. 
Cuminte, băiat. Nu durează mult. Deloc. Nu te teme. Asta e doar 
o fereastră, nu o uşă.“ 

Apoi nimic, şi nimic, şi nimic; doar inima lui, respiraţia lui şi 
vuiet static şoptit care putea fi curentul electromagnetic făcându- 
Şi circuitul prin nervii săi. 

Nimicul deveni foarte dens. 

Partridge încercă să ţipe când apa, sau ceva mai vâscos ca 


apa, îi curse peste cap şi îi intră în nări şi în gât. Un bâzâit 
electrostatic jos îi crescu în urechi şi întunecimea abjectă fu 
înlocuită cu scăpărări de imagini albe. Căzu de la o înălţime 
imposibilă. Văzu doar crâmpeie întretăiate cu rapiditate ale lumii 
şi fiecare ricoşa în el şi cădea în hău aproape imediat. Foc şi 
sânge şi talazuri mişcătoare de apă dezlănţuită. Oase de bărbaţi 
şi femei şi oraşe. Oraşe moarte, mumificate, rămase fără locuitori 
de atât timp, încât deveniseră reci şi fragile şi netede ca nişte 
păduri de piatră. Peste tot plutea o linişte care ţinea la pieptu-i 
sterp nenumăratele ţipete şi foşnetul sibilinic al prafului 
învolburat. Nadine stătea goală ca abanosul în mijlocul unei pieţe 
ruinate. Purta o mască albă, însă el o recunoscu imediat, aşa 
cum recunoşti un coşmar. Femeia îşi ridică masca şi se uită la ea. 
Zâmbi şi ridică mâna. Bărbaţi şi femei ieşiră din zgârie-norii frânţi 
şi din buncărele prăbuşite. Erau goi şi palizi şi zâmbitori. În zare, 
soarele se ridică - lent şi roşu. Lumina lui mortală căzu în 
cascadă peste liniile drepte şi curbe ale structurilor ciclopice. 
Acelea erau edificii colosale, inumane, alcătuite din fosile şi 
obsidian şi antracit care clipeau aidoma unor carapace 
giganteşti. El se zvârcoli şi căzu, şi căzu, şi se înecă. 

Nadine îi rosti la ureche: Haide jos. Te iubim. 

Podeaua pivniţei era rece pe obrazul său. Era paralizat şi se 
sufoca. Bărbaţii îi vorbeau cu voci liniştitoare. Cineva îi lipi o 
cârpă umedă pe frunte. 

„Uşurel, fiule. Prima şi a doua călătorie sunt mai grele. Apucă-l 
de cap.“ 

Partridge gemu când gravitația îl strivi de betonul igrasios. 

Cineva murmură. 

„Sunt interesaţi în conservarea aspectelor culturii noastre. De 
unde şi Orren Towne şi alte locuri, locuri ascunse în care 
majoritatea albilor nu vor călca nicicând. Sigur, e un proiect cu 
multe fațete. Conservarea artefactelor, clădirilor, asta nu e nici 
pe departe suficient pentru a satisface un intelect atât de 
avansat...” 

Partridge încercă să vorbească. Maxilarul i se mişcă 
spasmodic. Nu ieşi niciun sunet. Betonul se făcu moale şi totul se 
cufundă brusc în tăcere. 

* 

Partridge se trezi şi se ridică în şezut. Încercă să se dumirească 

în ce mod ajunsese pe veranda din spate, tolănit într-un scaun 


pliant de lemn. Era încă în costumul său, acum ud şi lipit de piele, 
aşa cum se lipesc hainele după ce ai dormit în ele. Lumea stătea 
în echilibru pe piscul nopţii. Părţi din cer erau portocalii ca focul şi 
altele erau acoperite de nori purpurii de ploaie, ca un fum diafan 
de tun. Părul îi stătea, cleios, ridicat în ţepi. Avea gura umflată şi 
uscată. Salivase în lungul său somn. Tot corpul îi era înţepenit ca 
un buştean bătrân. 

Beasley ieşi din casă şi îi dădu un pahar de sifon. 

— Nu mai ţii la tărie? 

Partridge luă paharul cu ambele mâini şi bău cu lăcomie. 

— O, te-ai întors. Tre’ să fi fost o petrecere şi jumătate, rosti el 
într-un târziu. 

Dormise cel puţin şaisprezece ore, conform ceasului de la 
mâna sa. Memoria îi era un vid absolut. 

— Mda, răspunse Beasley. Te simţi bine? 

Partridge nu era prea sigur. 

— Aă, făcu el şi întoarse capul ca să scruteze priveliştea 
crepusculară. Beasley. 

— Da? 

— Toate astea. 

Partridge dădu din mână, cuprinzând grădinile nămoloase şi 
anexele decrepite. 

— Le lasă pe toate în paragină. N-a mai rămas nimeni din zilele 
de demult. 

— Tu şi cu mine. Şi Nadine. 

— Şi după ce nu vom mai fi noi? 

— Cu toţii vom pleca mai devreme sau mai târziu. Doctorii... ei 
nu fac decât ce le stă în puteri. Altceva nu mai este, amice. 

Beasley îi aruncă o privire iscoditoare. Clătină din capu-i hirsut 
şi chicoti. 

— Nu face pe morbidul cu mine, Hollywood. A fost o viaţă 
frumoasă, dacă mă întrebi pe mine. La naiba, poate mai avem 
parte de câţiva ani înainte să fie scos ştecărul. 

— Montague mai e aici? 

— De ce întrebi? 

— Am auzit pe cineva ţipând, înjurând. Mai devreme, în timp 
ce dormeam. 

— Hm. Mda, a avut loc o ceartă scurtă. Bătrânul nu şi-a primit 
biletul de aur. N-a fost dorit. Puţini sunt. S-a cărat. Nu se va mai 
întoarce. 


— Aşa zic şi eu. Ce urmărea? 

— Ceea ce urmăreşte toată lumea, presupun. Oamenii cred că 
Toshi este Diavolul, că le poate da tot ce le doreşte inima dacă 
semnează pe linia punctată. Nu-i atât de simplu. 

Partridge răspunse cu un chicotit sec. 

— Poţi să fii sigur că nu e simplu, partenere. Eu încă îmi mai 
vând sufletul Oraşului de Sclipici. N-are nimeni norocul să i se 
arunce în poală toată pleaşca deodată. 

Partridge fu scuturat de-un fior neaşteptat. Memoria sa suferi 
un Şoc; sări de pe bobină în creierul său şi el nu reuşi să o adune 
destul de repede încât să desluşească ceva logic în cadrele 
disparate pe care le văzuse. _ 

— Doamne, urăsc viaţa la ţară. Intotdeauna am urât-o. Ar 
trebui să plec de aici. Cât mai repede. 

— Sfatul meu e ca, atunci când te vei vedea în autobuzul 
acela, să nu te uiţi înapoi, spuse Beasley. Şi ţine lumina aprinsă 
noaptea. Ai terminat cu aia? 

— Îhî. 

Nu îşi putu aduna destulă energie ca să spună mai mult în 
momentul acela. Forţa şi voinţa îi părăsiseră. Işi puse mâna peste 
ochi şi încercă să se concentreze. _ 

Beasley luă paharul gol şi se duse înapoi în casă. Intunericul 
veni şi lămpile din curte prinseră viaţă, sfârâind. Fluturii de 
noapte fâlfâiră aproape de faţa sa, se loviră de ferestre şi 
Partridge se întrebă de ce asta îi dădea o stare de panică, de ce Îi 
tresărea inima şi unghiile de la mâini se înfigeau în 
rezemătoarele pentru braţ. Pe câmpurile ceţoase, zumzetul 
insectelor nopţii începu. 

Se opinti în cele din urmă în picioare şi merse înăuntru, după 
care străbătu coridoarele slab luminate şi urâte pentru un timp 
interminabil. Se împletici fără ţintă, de parcă încă ar fi fost beat. 
Gândurile lui băzâiau şi se bâlbâiau şi erau incoerente. li găsi pe 
Toshi şi pe Campbell în salon, ghemuiţi ca nişte profanatori de 
morminte peste un teanc de catastife mucede şi scofâlcite, cu 
coperte cusute de mână, şi alte teancuri de plachete fotografice, 
precum acelea luate din aer sau la aparatul de radiografiere al 
unui doctor. În salon era întuneric de mormânt, cu excepţia unei 
singure lămpi slabe de birou. Se clătină în cadrul uşii, ţinându-se 
de canat ca şi când ar fi fost într-o cabină a unui vas. 

— Unde e Nadine? întrebă. 


Bătrânii ridicară privirea din documentele lor şi se uitară cu 
ochii mijiţi la el. Toshi clătină din cap şi îşi supse dinţii. Campbell 
arătă spre tavan. 

— E-n camera ei. Face bagaje. E duminică seară, explică el. Ar 
trebui să te duci la ea. 

— Trebuie să plece, completă Toshi. i 

Partridge făcu stânga împrejur şi plecă. Işi croi drum pe 
impunătoarea scară centrală şi încercă o serie de uşi care duceau 
în odăi prăfoase cu mobila acoperită cu cearşafuri. Pe la un canat 
se scurgea lumină şi el intră fără să bată. 

— Te aşteptam, spuse Nadine. 

Camera ei era mai mică şi mai feminină decât Odaia Grădină. 
Şedea în poziţia lotus pe un pat cu baldachin. Purta o rochie de 
vară simplă, galbenă, şi îşi strânsese părul în coc. Avea faţa 
afectată de oboseală. 

— M-am speriat crezând că nu vei veni să-ţi iei rămas-bun. 

Partridge nu vedea nicio valiză. Un flacon de analgezice stătea, 
aproape gol, pe noptieră lângă verigheta ei şi un medalion de 
argint pe care îl moştenise de la străbunica sa. Luă medalionul şi 
îl lăsă să-i curgă printre degete. Îl legănă înainte şi înapoi între 
mâini. 

— E foarte târziu, zise ea. Vocea nu-i era la fel de obosită ca 
faţa. Vocea îi era sigură şi plină de convingere. Scoate-mă la o 
plimbare. 

— Unde? întrebă el. 

— Pe câmpuri. Încă o plimbare pe câmpuri. 

Îi era teamă, aşa cum îi fusese teamă când fluturii se loviseră 
de el şi de ferestre. Îi era teamă, aşa cum îi fusese când o 
scosese din apă cu atâţia ani în urmă şi apoi zăcuse beat în 
hamac, visând şi visând crocodili şi adâncuri fără fund, calde 
precum cotloanele propriului său corp, şi ea se cutremurase 
lângă el, împletită cu el şi inextricabil legată de el. Nu voia să 
iasă din casă, nu pe timp de noapte. 

— Sigur. Dacă asta vrei. 

Ea se dădu jos din pat şi îl luă de mână. Coborâră scările şi 
traversară casa tăcută. leşiră şi lăsară curtea spectrală în urmă, 
trecând de poartă şi ajungând pe câmp, afundându-se în umbrele 
din ce în ce mai grele. 

Partridge o lăsă pe Nadine să deschidă drumul. El păşea cu 
precauţie. Nu vedea aproape nimic şi îl durea capul. larba udă îi 


mângâia coapsele. Se udă până la piele imediat. O aşchie a lunii 
de fildeş străpunse norii mişcători. Erau câteva stele. Ajunseră la 
o depresiune mică unde iarba fusese călcată ori se scufundase 
sub suprafaţă. Ceva în memoria lui zvâcni şi un teribil nod rece i 
se formă în stomac. Scânci în gât, incomprehensibil, ca un căţel. 

Ea ezită în depresiune şi îşi trase rochia pastel peste cap. 

O aruncă în lături şi rămase goală şi pe jumătate ascunsă în 
ceaţă şi întuneric. El nu avea nevoie să o vadă, memorase totul. 
Femeia se strecură în cercul braţelor lui şi el o îmbrăţişă fără să 
stea pe gânduri. Ea se ridică pe vârfuri şi îl sărută. Gura ei era 
uscată şi înflăcărată. 

— Haide, murmură ea lângă buzele lui. Haide. Ă 

Mâinile ei erau vânjoase ca nişte gheare şi foarte puternice. Il 
prinse de păr şi îl trase către ea şi se lăsară încet pe pământul 
reavăn. Pământul moale fu desfigurat de zvârcolitul lor şi o 
vibraţie profundă, rezonantă, călători prin el şi în ei, unde gemu 
prin sângele şi oasele lor. Ea îl sărută cu ferocitate, viguros, şi 
prinse coapsele peste şoldurile lui şi strânse până când el icni şi o 
sărută din nou. Nu dădu drumul pumnului de păr şi nici nu 
închise ochii. El se uită ţintă în ei şi văzu năluca unei fete pe care 
o cunoştea şi propria sa reflexie alungită, pe care nu o cunoştea 
deloc. Se scufundau. 

Nadine se desprinse de gura lui şi întoarse capul de la 
pământul negru spre iarba înaltă, tremurătoare. Nu adia deloc 
vântul şi noaptea se întindea moartă şi nemişcată. larba suspina 
şi amortiza un sunet venit de departe care lui Partridge i se părea 
că era bâzâitul tuburilor cu neon sau curentul de mare tensiune 
trecând printr-un cablu ori, pe când era deja mai aproape, 
răpăitul de pietricele rostogolindu-se peste gresie. Nadine mări 
strânsoarea şi se uită la el cu o sublimă combinaţie de teroare 
străvezie şi exaltare. 

— Rich... rosti ea. 

larba se scutură violent sub o mână mare, invizibilă, şi un val 
întunecat de ţârâieli, bâzâieli şi pârâituri se revărsă în depresiune 
venind din întinsul păşunii pierdute şi-al sălbăticiei bântuite, din 
umedul pântece abisal care se deschide sub tot şi toate, 
pretutindeni. Zarva era un mârâit tectonic criminal ieşit din 
Pandemoniu, Gheena şi lad; scrâşnetul, vaierul şi urletul 
sfâşietor, ca de abator, al unei legiuni de sfredele însetate de 
sânge şi dinţi de ferăstrău cu foame de carne. Brizantul de 


abanos se precipită peste ei şi îi îngropă şi le înghiţi strigătele 
înainte ca ele să le poată ieşi pe gură. 

După ce întunecimea se retrase şi dispăru, într-un sfârşit, se 
lăsă tăcerea. In final, broaştele orăcăiră timid şi greierii îşi reluară 
treptat cântările singurătăţii şi durerii lor. Luna cobori în şanţul 
de apărare din jurul Pământului. 

El se ridică singur, negru pe negru, din nămol şi porni cu paşi 
târşâiţi înapoi spre casă. 

* 

Partridge şedea, în semiîntunericul albastru-cenuşiu, drept de 
spate şi rigid la masa scrijelită din bucătărie. Pe singura fereastră 
soioasă de deasupra chiuvetei, cerul de dinaintea zorilor 
strălucea în nuanţa aliajului cu plumb. Ochii lui sclipeau şi 
surprindeau lumina palidă şi o reţineau ca ochii unui crap, în 
piaţă, pe patul său de gheaţă. Chipu-i negru picura pe cămaşa 
albă, care era şi ea neagră. Mâinile-i negre zăceau nemişcate pe 
masă. Puţea a cupru şi urină şi rahat. Apa curgea cu picături 
grase din gâtul inoxidabil, ca de gâscă, al robinetului. Un orologiu 
ticăia în hol şi măsura secundele rotației Pământului. Casa se 
aşeza şi gemea spasmodic, un prizonier vinovat cufundat adânc 
în vise. 

Toshi se materializă în umbrele strâmbe de lângă aragaz. Avea 
chipul mascat de umbre. Rosti cu o voce joasă, aspră, care trăda 
prezenţa unei cantităţi de alcool şi lacrimi: 

— Uneori, unuia dintre noi, un voluntar, i se permite să treacă 
dincolo, să îşi abandoneze trupul apetitului coloniei şi să existe 
printre ei într-o stare de conştiinţă pură. Aşa a fost întotdeauna. 
Voluntarii aceştia devin interpreţi, mijlocitorii comunicării între 
speciile noastre. Devin depozitarii nemuritori ai civilizaţiei 
noastre... o civilizaţie care într-o bună zi, foarte curând, va trece 
în istorie. 

Partridge nu spuse nimic. 

Toshi grăi cu vocea sa aspră şi tristă: 

— Ea nu va muri niciodată cu adevărat. Va fi cu ei până când 
locul acesta se va transforma într-un cimitir îngheţat orbitând în 
jurul unui tăciune. Este o onoare. Şi totuşi, ea a aşteptat. Voia să- 
şi ia personal rămas-bun. 

Partridge nu zise nimic. Soarele apăru la buza neagră a 
orizontului. Se ridică purpuriu şi înfierbântat şi o rază de lumină 
sângerie pătrunse pe fereastră şi îi căzu peste mână. 


— O! făcu Toshi şi, deşi gura lui era invizibilă, ochii erau 
luminoşi şi umezi în lumina palidă. Îţi poţi imagina cum ar fi să 
admiri constelaţiile la o sută de milioane de ani după acest 
răsărit? lţi poţi imagina minunea admirării acelor constelații 
pentru o sută de milioane de ochi? O, imaginează-ţi, băiatul 
meu... 

Partridge se ridică şi se duse fără cuvinte, greoi, la fereastră şi 
zăbovi acolo un moment, cu chipul plin de noroi îmbăiat în 
strălucirea sângerie a unei stele muribunde. Absorbi în el 
câmpiile adormite, îndepărtatele păduri înfăşurate în ceaţă, ca şi 
când nicicând nu le-ar mai fi putut privi din nou. Ridică mâna, 
trase jaluzeaua în jos, până la pervaz, şi se făcu întuneric. 


MONŞTRII DIN RAI 
Nathan Ballingrud 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


Nathan Ballingrud s-a născut în anul 1970, în Massachusetts, 
dar a crescut în sudul Statelor Unite. A lucrat ca bucătar pe 
platforme pe foraj maritim, ca barman în New Orleans şi ca 
scriitor liber-profesionist ori de câte ori i s-a ivit ocazia. In prezent 
locuieşte lângă Asheville, Carolina de Nord, împreună cu fiica lui. 

De la debutul său din 1994, Ballingrud n-a publicat decât 
câteva povestiri, dar ultimul lui text fantastic a apărut în SC/ 
FICTION, The 3D Alternative, The Magazine of Fantasy & Science 
Fiction şi în al şaptesprezecelea volum al antologiei anuale The 
Year's Best Fantasy and Horror. 


„Mă întreb cine-o fi inventat inima omenească. Spuneţi-mi, 
apoi arătaţi-mi locul unde-a fost spânzurat.” 


Lawrence Durrell, Justine 


Brian îşi imagină, multă vreme, diverse scenarii ale reîntâlnirii 
cu fiul său. În zilele de la început, toate aceste fantezii erau 
definite de o violenţă spectaculoasă. Il găsea pe tipul care-l 
furase şi-i crăpa capul cu un ciocan cu vârf spintecat. Cu cât 
vărsa mai mult sânge, cu atât era absolvit de o mai mare parte 
de vină. Locul se schimba adesea: o casă de raport bântuită de 
gândaci de bucătărie; un depozit abandonat de pe chei, de pe 
Tehoupitoulas Street; un bungalow din prefabricate, cu steagul 
american în faţă şi cu un break cu două uşi parcat pe alee. i 

Individul locuia uneori singur, alteori îşi avea propria familie. In 
ultimul caz, Brian îşi atribuia rolul unui călău de o înaltă ţinută 
morală, împroşcând pereţii cu sângele răpitorului, dar cruţându-i 
soţia şi copilul - îşi imagina că-i elibera de tirania lui. Indiferent 
de scenariu, Toby era întotdeauna acolo, întotdeauna teafăr; 


Brian îi simţea faţa lipită de umărul lui în timp ce pleca ducându-l 
în braţe, simţea căldura lacrimilor care îi îmbibau cămaşa. Acum 
eşti în siguranţă, îi spunea. Tati te-a găsit. Tati e aici. 

După scurgerea câtorva luni, îi cedă poliţiei rolul grandios. 
Ceea ce reprezenta prima concesie făcută realităţii. Işi petrecea 
timpul trândăvind în camera de zi, bând mai mult, muncind mai 
puţin, până când patronul atelierului auto îi spuse să-şi ia liber, 
să-şi ia o grămadă de timp liber, oricât de mult avea nevoie. 
Brian abia dacă băgă de seamă. Aştepta să apară luminile 
stroboscopice, roşii şi albastre, ale unei maşini de patrulare a 
poliţiei, ca să-i dea nopţii o formă şi o măsură. Aştepta să sune 
telefonul, să fie invitat pe un ton vesel la secţie. Derula scenarii, 
experimenta diverse finalizări, îşi ghicea propriile reacţii. Câştiga 
în greutate şi pierdea timpul. 

Uneori se dădea jos din pat în toiul nopţii, având grijă să nu-şi 
trezească soţia, şi se urca la volan. Străbătea oraşul cu viteze 
periculoase, holbându-se în orbitele goale ale ferestrelor 
întunecate. Cobora din maşină şi stătea în faţa unei astfel de 
case, privind şi ascultând, în căutare de indicii. Poliţia era 
chemată adesea. Când îşi dădeau seama cine era, poliţiştii 
deveneau de obicei pe atât de politicoşi pe cât erau de 
intransigenţi. El se întreba dacă nu cumva le telefonase chiar 
răpitorul. Se imagina reîntorcându-se la casele alea cu o armă. 

* 

Asta se întâmpla în primele zile a ceea ce devenea cunoscut 
drept Văicăreala. În stadiul acela, cei mai mulți dintre oameni nu 
ştiau că se întâmpla ceva neobişnuit. Ceea ce auzeau, dacă 
auzeau ceva, era împănat cu zvonuri şi cu exagerări. O ceață de 
bârfe în baruri şi în biserici. Asta înainte de vărsarea de sânge, 
înainte de a li se încleia în gâtlejuri rugile către Hristos. 

* 


Amy nu-i spunea niciodată lui Brian că-l învinuia. Prefera mai 
degrabă să evite subiectul, precum şi orice întrebare legată de 
neglijenţa soţului ei. Odată ce poliţia îi abandonă, considerându-i 
suspecți, propria lor implicare încetă să mai fie subiect de 
discuţie. Fără s-o ştie, Brian era recunoscător fiindcă, în schimb, 
se putea concentra, menţinându-şi suferinţa. Liniştea se lăsa 
între ei ca un ghețar. Câteva luni mai târziu, treceau zile-ntregi 
fără să-şi spună nimic. 

Într-o asemenea noapte, Amy se rostogoli, lipindu-se de el, şi îl 


sărută pe ceafă. Şi asta îl îngheţă pe Brian, umplându-l cu o 
răbufnire de groază şi de uimire; simţi vinovăția mişcându-i-se 
înlăuntru, imensă, dar parcă îndepărtată, ca o balenă în trecere 
pe sub o barcă. Buzele lui Amy erau fierbinţi pe pielea lui, 
trimițând valuri de căldură ce i se rostogoleau dinspre gât şi 
dinspre umeri către picioare, ca şi cum ea i-ar fi injectat ceva 
delicios. Şi deveni tot mai înfocată, muşcându-l, pătrunzând 
dincolo de reținerea lui. Brian se întoarse şi o sărută. Trăi 
experienţa unei zvâcniri boltite, învigorătoare, a unui impuls 
înfricoşător, violent; se azvârli cu toată greutatea către ea şi îşi 
strivi buzele într-ale ei, cu dinţii frecându-li-se unii de alţii 
scrâşnind. Dar imediat urmă o cascadă de gânduri nepoftite: 
Toby scâncind undeva, în întuneric, aşteptându-şi tatăl să-l 
salveze; Amy, în cămaşă de noapte în miezul zilei, holbându-se 
cu ochi de cadavru în lumina soarelui care pătrundea prin 
ferestre; terenul de joacă şi şirul copiilor de la grădiniţă pierind în 
depărtare. Când îşi întinse mâna sub cearşafuri, ea îl găsi flasc, 
nepregătit. El deschise gura să se scuze, dar ea îşi îndesă limba 
înăuntru, în timp ce mâna ei îl îmboldea cu o grabă brutală, ca şi 
cum ar fi fost mai dependentă de asta decât o ştia. Mai târziu 
avea să afle că era adevărat. Dinţii ei îi despicară buza şi sângele 
i se prelinse în gură. Amy trăgea de el prea tare, începea să fie 
dureros. Se smuci, îndepărtându-se. 

— lisuse, zise, ştergându-şi buza. 

Sângele îi aluneca în fundul gâtului, părând să fie ulei. 

Ea îi întoarse spatele şi îşi vâri faţa în pernă. Pentru o clipă, se 
gândi că plângea. Dar numai pentru o clipă. 

— lubito. Hei. 

Işi puse degetele pe umărul ei. Amy se  rostogoli, 
îndepărtându-se. 

— Culcă-te, spuse ea. 

Brian se holbă la spatele ei gol, palid în lumina străzii 
strecurată printre jaluzele, simțindu-se furios şi înfrânt. 

* 


În dimineața următoare, când intră în bucătărie, Amy se trezise 
deja. Cafeaua era gata, umplând încăperea cu aroma delicată a 
boabelor prăjite, şi ea se sprijinea de masă, cu o ceaşcă în mână, 
îmbrăcată în halatul roz, flauşat. Avea părul negru încă ud după 
duş. li zâmbi şi spuse: 

— Bună dimineaţa. 


— Bună, răspunse el, căutând un motiv al bunei ei dispoziţii. 

Dodger, câinele lui Toby, îi aruncă o privire devastată din locul 
lui obişnuit, de sub masă. Amy voise să scape de el - spunea că 
nu mai suporta să-l vadă - dar Brian nu fusese de acord. Când o 
să se-ntoarcă Toby, se gândise el, o să se-ntrebe de ce-am făcut- 
o. Ce lucru îngrozitor ne-a îndemnat s-o facem. Aşa că Dodger 
rămăsese şi prezenţa lui, încovoiat de tristeţe, îi sfâşia pe 
amândoi ca un animal flămând. 

— Salut, băiete, zise Brian, frecându-i gâtul cu vârful 
pantofului. 

— Azi o să ies, spuse Amy. 

— OK. Unde te duci? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu ştiu. La magazinul cu instalaţii. Poate iau o seră. Vreau 
să-mi găsesc o preocupare. 

Brian o privi. Soarele îi aureola trupul. Acea nouă hotărâre, 
cuplată cu avansurile ei din noaptea precedentă, îl izbi, părându- 
i-se semn bun. 

— OK, încuviinţă. 

Se aşeză la masă. Ziarul fusese pus acolo pentru el, încă 
înconjurat de o banderolă elastică. O rupse cu un pocnet şi îl 
despături, întinzându-şi înaintea ochilor prima pagină. Simţi 
atracţia gravitaţională a sticlei de Jack Daniels din dulap, dar, 
când Amy se aplecă peste umărul lui şi îi puse în faţă cana cu 
cafea, reuşi să ţină piept chemării whisky-ului cu o uşurinţă care-l 
surprinse şi îl încântă. Işi plimbă mâna în susul antebraţului ei, 
împingând pufoasa mânecă roz, şi îi sărută interiorul încheieturii. 
Se simţi cuprins de o speranţă năvalnică, de neînțeles. Trase în 
nări mirosul ei pur, plăcut. Ea rămase aşa o clipă, apoi se 
desprinse cu blândeţe. 

Stătură astfel, în tăcere, o vreme - poate cincisprezece minute, 
sau chiar mai mult - până când Brian găsi în ziar un articol pe 
care dori să i-l împărtăşească. Pe coasta golfului Mexic, în 
Morgan City, fusese găsit ceva descris drept „angelic” - „după 
toate aparențele, nu tocmai un bărbat din specia umană”, scria 
reporterul; emana o lumină palidă, de sub un strat de şaizeci de 
centimetri de apă; indiferent ce-o fi fost, murise la scurt timp 
după ce fusese luat în custodie, în circumstanţe derutante. Brian 
se răsuci în scaun, gata să vorbească, având deja cuvintele pe 
limbă, şi o surprinse uitându-se la el. Avea o privire goală, de 


cadavru, ca şi cum ar fi văzut cel mai cumplit lucru din lume şi ar 
fi murit avându-l sub ochi. Lui Brian îi trecu prin minte că se uita 
aşa la el de câteva minute. Se întoarse din nou spre masă, cu 
stomacul strângându-i-se, şi se holbă la hieroglifele devenite 
brusc indescifrabile din ziar. O clipă mai târziu, simţi mâna lui 
Amy pe ceafă, masându-i-o cu tandrete. Ea ieşi din bucătărie fără 
nicio vorbă. 
* 

lată cum se întâmplase: 

Plecaseră cu Dodger la plimbare. Lui Toby îi plăcea să-l ţină de 
lesă - avea patru ani şi se străduia cu seriozitate să-şi 
dovedească independenţa - şi Brian mergea de cele mai multe 
ori în urma lor, într-un soi de semialergare, cu o mână ridicată 
într-un gest indecis, pentru cazul în care lui Dodger i-ar fi venit 
brusc ideea s-o ia la fugă, târându-l pe băiat după el, ca pe un şir 
de cutii de tablă. in timpul acelor plimbări înjura, probabil, ceva 
mai mult decât atunci când schimba un cauciuc. Aşa cum 
obişnuiau lunea, căra o pătură şi mâncarea pentru picnic. În 
vreme ce Toby şi câinele se jucau, avea să stea la soare, întins 
pe spate, bucurându-se că nu era cocârjat deasupra unui bloc 
motor. La un moment dat, aveau să-şi ia prânzul. Brian credea că 
după-amiezile acelea de camaraderie lejeră urmau să rămână în 
amintirea amândurora în anii ce aveau să vină. Făcuseră acelaşi 
lucru de o sută de ori. 

O sută de ori. 

In ziua aceea, la scurt timp după sosirea lor, apăruse o grupă 
de copii de la grădiniţă. Toby alergase la tatăl lui şi i se agăţase 
cu braţele de gât, speriat de atâta omenire năvălită dintr-odată; 
copiii erau un tumult zgomotos, bolborositor, prăbuşit peste 
leagăne şi peste căţărătoare ca un val de pălăvrăgeli. Brian se 
eliberase desfăcând cu greu braţele lui Toby şi arătase spre ei. 

— Uite, zurliule, nu sunt decât nişte copii. Vezi? Sunt exact ca 
tine. Continuă cu joaca. Distrează-te. 

Dodger se grăbise să-i întâmpine şi fusese primit ca un erou, 
cu strigăte vesele şi degetele dornice să-l prindă. Toby 
remarcase manevra care-ncerca să câştige dragostea câinelui şi 
se hotărâse în sfârşit să intervină. Alergase către copii, strigând: 

— E câinele meu! E câinele meu! 

Brian îl privise îndepărtându-se, întâlnise privirea educatoarei 
şi dăduse din cap către ea, în semn de salut. Femeia îi zâmbise - 


îşi amintea că i se păruse oarecum atrăgătoare şi se întrebase 
câţi ani o fi avut - şi îşi reîndreptase atenţia către copiii ei, care 
zburdau bezmetici prin tot parcul. El se întinsese pe pătură şi se 
uitase cum pluteau norii, ascultând zarva copiilor. Era o zi 
fierbinte, fără vânt. 

Îşi dăduse seama că aţipise abia când puştanii de la grădiniţă, 
strânşi grămadă, ajunseseră la o jumătate de cvartal distanţă, 
luându-şi zarva cu ei. Îl trezise liniştea. 

Se ridicase brusc în capul oaselor şi se uitase în jur. Terenul de 
joacă era pustiu. 

— Toby? Hei, Toby? 

Dodger stătea în mijlocul aleii, cu lesa încolăcită alături. Se 
uitase cu entuziasm la Brian, dând nesigur din coadă. 

— Unde e Toby? întrebase el câinele, ridicându-se în picioare. 

Işi simţise stomacul zvâcnind brusc, îngreţoşător. Se întorsese, 
descriind un cerc grăbit, cu o jumătate de zâmbet pe faţă, pe de- 
a-ntregul sigur că situaţia era imposibilă, că în plină zi nu dispar 
copii, nu dispar dracului chiar de lângă părinţi. Aşa că Toby era 
încă acolo. Bineînţeles că era acolo. Dodger alergase spre el cu 
paşi mărunți şi i se aşezase la picioare, parcă aşteptând să-l 
scoată pe băiat din mânecă, ca şi cum ar fi fost o minge de tenis 
ascunsă. 

Parcul era pustiu. Alergase după şirul de copii care se- 
ndepărta. 

— Hei. Hei! Fiul meu e cu voi? Unde e fiul meu? 

* 

Într-o dimineață, la vreo săptămână după întâmplarea din 
bucătărie, pe Brian îl trezi sunetul telefonului. De fiecare dată 
când i se întâmpla asta avea o tresărire de speranță, deşi cu 
timpul se estompase, devenind chiar înspăimântătoare prin 
predictibilitate. Se trase în sus de pe canapea, aproape 
răsturnând o sticlă de Jack Daniels rămasă jos, alături. Traversă 
camera de zi şi ridică receptorul. 

— Da? 

— Vreau să vorbesc cu Amy. 

Era o voce necunoscută. O voce de bărbat, cu accent țărănesc 
puternic. Genul de voce care inspiră imediat idei preconcepute: 
vocea unui idiot, vocea unui om căruia n-ai dreptul să-i pretinzi 
nimic. 

— Cine e? 


— Nu vreau decât să vorbesc cu Amy. 

— Ce-ai fi să te duci în mă-ta? 

Urmă o pauză, ca şi cum bărbatul de la telefon ar fi evaluat 
obstacolul. Pe urmă spuse, cu o umbră de amuzament în glas: 

— Eşti Brian? 

— Exact. 

— Ascultă, tipule. Du-te şi cheam-o pe nevastă-ta. Dă-mi-o la 
telefon. Fă-o acum, şi n-o să fiu nevoit să vin să-ţi sparg faţa. 

Brian trânti receptorul. Se simţi brusc ametit şi puse mâna pe 
perete, căutându-şi echilibrul, reasigurându-se că zidul era încă 
solid, că el însuşi era încă real. De undeva, de afară, pătrundea 
prin fereastra deschisă răsunetul îndepărtat al strigătelor unor 
copii. 

* 

Era evident că Amy se culca acum cu un alt bărbat. 
Confruntată cu realitatea apelului telefonic, nu recunoscu nimic, 
dar nici nu făcu vreun efort deosebit ca să ofere explicații. Se 
numea Tommy, spuse ea. Îl cunoscuse într-o zi, când ieşise. 
Părea grosolan, dar nu era un om rău. Preferă să nu intre în 
amănunte şi, spre uimirea lui, Brian descoperi că aventura soţiei 
sale îi oferea un soi de alinare jalnică. Îşi pierduse fiul; de ce să 
nu piardă totul? 

Emisiunile de ştiri de la televizor erau pline de creaturile 
descoperite în număr din ce în ce mai mare. Presa începuse să le 
numească îngeri. Unii erau găsiţi vii, deşi toţi păreau să fi trecut 
printr-o experiență violentă. lar o familie îşi  câştigase 
notorietatea fiindcă refuza să lase pe cineva să vadă îngerul pe 
care-l găsise, aşa cum refuza şi să-l lase să iasă din casă. 
Ferestrele locuinţei fuseseră acoperite cu scânduri şi vizitatorii 
erau goniţi cu puşca. 

* 

Brian stătea pe canapea, holbându-se la televizorul căruia îi 
redusese sonorul până la un murmur. Asculta zăngănitul 
estompat, familiar, al dulăpiorului cu medicamente, în vreme ce 
Amy se machia în baie. Pe ecran se derulau ştirile, o cameră 
portabilă pătrundea în casa cuiva, urmată de un reporter de 
teren. Sticla de JD stătea la picioarele lui, goală, şi certitudinea că 
în casă nu mai avea niciun strop îi mocnea în gând. 

Amy apăru din bucătărie cu geanta atârnată de braţ şi se 
îndreptă spre uşă. 


— les, spuse. 

— Unde te duci? 

Ea se opri cu o mână pe mânerul uşii. Ezită, cu machiajul ei 
aplicat cu grijă, cu sutienul elegant. Incercă să-şi aducă aminte 
când o văzuse ultima dată arătând aşa şi eşuă lamentabil. Ceva 
în interiorul ei păru să se prăbuşească - poate o forţă a voinţei, 
sau un obicei de a minţi. 

— Să mă-ntâlnesc cu Tommy, răspunse. 

— Cu ţărănoiul. 

— Da, sigur. Cu ţărănoiul, dacă aşa vrei tu să-i spui. 

— Are importanţă ce vreau eu? 

Ea tăcu o clipă. 

— Nu, răspunse apoi. Cred că nu. 

— Ei, ei. lată adevărul. Păzea. 

Ea se desprinse de uşă, se-ntoarse în camera de zi. Brian fu 
cuprins de o agitaţie neaşteptată; nu era ceea ce-şi imaginase că 
avea să se-ntâmple. Nu urmărise decât să schimbe câteva 
înţepături răutăcioase înainte de plecarea ei, atâta tot. De fapt 
nu-şi dorea să stea de vorbă. 

Amy se aşeză pe balansoarul din faţa canapelei. Alături de ea, 
la televizor, camera se opri asupra unui bărbat obez, în salopetă, 
care zâmbea triumfător, înălţând capul retezat al unui înger. 

Ea îl închise. 

— Vrei să ştii câte ceva despre el? întrebă. 

— Să vedem. E prost şi violent. A sunat la mine-acasă şi m-a 
ameninţat. Se culcă cu nevastă-mea. Ce altceva mai e de ştiut? 

Ea îl măsură o clipă, cântărind consecinţele. 

— Ar mai fi câte ceva, spuse. De exemplu, e foarte bun cu 
mine. Crede că sunt frumoasă. 

Probabil că Brian scoase vreun sunet, pentru că ea adăugă: 

— Ştiu că ţi-e greu s-o crezi, dar o serie de bărbaţi mă mai 
găsesc încă atrăgătoare. Şi asta e important pentru mine, Brian. 
Poţi să-nţelegi? 

El îşi întoarse privirea, umbrindu-şi ochii cu mâna, deşi, fără 
televizor, în cameră era foarte puţină lumină. Fiecare respiraţie 
era încorsetată de durere. 

— Când ne-ntâlnim, stă de vorbă cu mine. Stă cu adevărat de 
vorbă. Ştiu că, după standardele tale, s-ar putea să nu fie foarte 
inteligent, dar ai fi surprins să afli cât de multe-avem să ne 
spunem. Ai fi surprins să afli cât de mult mai înseamnă pentru 


mine viaţa - pe lângă revistele tale cu maşini, pe lângă 
televizorul tău şi pe lângă sticlele tale cu băutură. 

— Termină, spuse Brian. 

— E şi un amant foarte atent. Îşi impune un ritm. De dragul 
meu. Pentru mine. Tu ai făcut vreodată aşa ceva, Brian? Măcar o 
singură dată, dintre toate? 

El îşi simţi lacrimile furişându-se în josul feţei. Hristoase. Când 
începuse povestea asta? 

— Uit de multe când mă culc cu el. Pot uita că... Pot uita totul. 
El îmi îngăduie s-o fac. 

— Căţea frigidă, scrâşni el. 

— Rahat mototol, i-o întoarse ea, cu un venin care-l surprinse. 
Din vina ta s-a-ntâmplat, ştiai? Totul e din vina ta. Tot ce e 
groaznic. 

Se ridică brusc şi se îndreptă spre uşa pe care o trânti în urma 
ei. Cu atâta putere încât zăngăniră ferestrele. După un timp - n- 
avea idee cât de mult trecuse - luă telecomanda şi deschise 
iarăşi televizorul. O fată arăta către norii în mişcare pe o hartă. 

În cele din urmă, Dodger veni şi i se încovrigă la picioare. Brian 
se lăsă să alunece de pe canapea şi se întinse lângă el, 
strângându-l în braţe. Câinele mirosea ca oricare altul, a mosc şi 
a ţărână, şi gemu cu răbdarea supusă a speciei sale. 

x 


Violenţa îi umplu visele. Sfâşia trupuri, vărsa sânge, vopsea 
pereţii folosind membre retezate drept pensule macabre. Se 
întorcea în parc şi mânca toţi copiii, sub privirile educatoarei. O 
dată se trezi, după astfel de vise, cu gura plină de sânge; îşi dădu 
seama că în timpul nopţii îşi muşcase limba. li sângeră şi îl duru 
zile întregi. În el creştea o furie şi nu găsea cum să şi-o reverse. 
Amy îi spuse, într-o noapte, că se simţea îndrăgostindu-se de 
Tommy. El se mulţumi să dea prosteşte din cap şi o privi plecând 
iarăşi. În aceeaşi noapte scoase câinele din casă cu un şut. 
Deschise pur şi simplu uşa şi-i spuse să plece. Când Dodger n-o 
făcu - încercând în schimb să se furişeze, ocolindu-i picioarele, şi 
să intre înapoi - îşi propti talpa în pieptul lui şi îl împinse afară, 
făcându-l să alunece cu fundul înainte. 

— Du-te să-l găseşti! strigă. Du-te să-l găseşti! Du-te şi 
găseşte-l! 

închise uşa şi-l ascultă schelălăind şi zgrepţănând aproape o 
oră. La un moment dat, câinele renunţă şi el adormi. Când se 


trezi ploua. Deschise uşa şi îl strigă. Ploaia îi înghiţi glasul. 

— Oh, nu, spuse, cu voce scăzută, aproape în şoaptă. Intoarce- 
te! Îmi pare rău! Te rog, îmi pare atât de rău! 

Când Dodger se întoarse în cele din urmă, ud şi prăpădit, Brian 
îl îmbrăţişă cu putere, îşi îngropă faţa în blana lui şi plânse de 
bucurie. 

* 

Lui Brian îi plăcea să bea singur. Când o făcea în public, mai 
ales la vechiul lui bar, oamenii încercau să intre în vorbă. Aveau 
impresia că prezenţa lui îi invita să-şi arate compasiunea sau că 
le cerea să-l asculte prieteneşte. Se dovedise prea greu de 
îndurat. Dar în seara aceea se întoarse acolo, suportă privirile 
insistente şi tăcerea stranie şi acceptă berile trimise către el, deşi 
nu-şi dorea nimic din toate astea. Venise pentru Stingătoarea de 
Incendii, şi ea nu-l dezamăgi. 

Pe Stingătoarea de Incendii o cunoştea toată lumea, fireşte; 
dacă avea impresia că n-o cunoşti, se grăbea să se prezinte 
singură, punându-ţi o mână pe umăr şi alta pe interiorul coapsei. 
Următoarea destinaţie a mâinilor ei depindea de o negociere 
rapidă. Era o roşcată cu o personalitate plăcută şi se bucura de 
popularitate printre clienţii fideli, chiar şi printre aceia care nu-i 
cumpărau niciodată serviciile. Pretindea că are douăzeci şi opt de 
ani, dar arăta mai degrabă ca şi cum s-ar fi apropiat de patruzeci. 
Într-o conjunctură nefericită din viaţa ei, reuşise să-şi piardă cea 
mai mare parte a dinţilor din faţă, fie din pricina degradării, fie 
din cauza unui pumn; oricum ar fi fost, toată lumea era de acord 
că oferea cea mai bună felaţie din întreg centrul New Orleans- 
ului. 

Pe vremuri, Brian se amuza auzind astfel de lucruri. Deşi nu 
fusese niciodată interesat de ea, îi plăcea cu siguranţă s-o 
asculte făcându-şi reclamă; femeia devenise un soi de animal de 
casă al barului şi stilul degajat în care-şi aborda viaţa era 
adorabil şi totodată înspăimântător. Golul dintre dinţii ei era din 
cale-afară de perfect şi din cale-afară de ridicol. Insă, oricum, în 
momentul acela tot ce ştia despre ea căpătase o nouă valoare. O 
fixă cu insistenţă, până când femeia îi simţi privirea şi i-o 
întoarse. Îi adresă un zâmbet cochet, cu un efect oribil. El îi spuse 
barmanului să-i trimită ceva de băut. 

— Eşti sigur? N-o să te mai slăbească toată noaptea. 

— La naiba, da, sunt sigur. 


Nu-şi făcea griji pentru toată noaptea. Nu-l îngrijorau decât 
următoarele zece minute, fiindcă atât îşi închipuia că putea să 
cumpere cu zece dolari. După negocierile şi lăudăroşenia de 
rigoare, ieşiră din bar împreună, urmăriţi de fluierături; ea îl luă 
de mână şi-l conduse în spatele clădirii, pe alee. 

Mirosul de gunoi intrat în putrefacție îl izbi, asaltându-l, ca o 
faţă de pernă trasă peste cap. Femeia îl conduse în gura 
întunecată a aleii, cu murdăria mânjind pavajul, cu zgomote 
grăbite, furişate, cu containerul atât de ticsit cu pungi îndesate 
cu gunoi încât părea un soi de monstru fioros, strangulându-şi 
cina. 

— Ei, ştii că sunt o doamnă, spuse, dar uneori trebuie să te 
descurci cu ce-ai la dispoziţie. 

Brian se simţi mişcat fiindcă ea era în stare să râdă astfel de 
sine însăşi şi se simţi inundat de un val de simpatie. Se gândi 
cum ar fi fost să fugă împreună, s-o scoată din mocirla vieţii ei; s- 
o salveze. 

Ea îi trase fermoarul şi-i scoase penisul. 

— Îi dăm drumul, iubitule, asta e. Arăţi grozav. 

După două minute îl eliberă şi se ridică. El se îndesă în 
pantaloni şi îşi ridică fermoarul, temându-se s-o privească în ochi. 

— Poate-ai băut pur şi simplu prea mult, zise ea. 

— Mda. 

— Nu face nimic. 

— Ştiu, spuse el, cu asprime. 

Când femeia nu se clinti, adăugă: 

— N-ai vrea să mă laşi dracului singur? Te rog? 

Din vocea ei dispăruse compătimirea: 

— lubitule, trebuie să-mi primesc totuşi banii. 

El îşi deschise portofelul şi pescui o bancnotă de zece dolari. 
Ea i-o smulse dintre degete şi ieşi de pe alee, îndreptându-se 
spre bar. 

— Să nu fii supărat, îi strigă. Se mai întâmplă şi de-astea, ştii. 

Brian se lăsă să alunece pe lângă perete, până când ajunse cu 
fundul pe pământ. Îşi duse mâna la gură, înăbuşindu-şi un suspin, 
cu ochii strâns închişi. Se izbi încă o dată cu capul de zidul de 
cărămidă şi reconsideră lucrurile. Acolo, jos, duhoarea părea o 
pătură aburindă, atât de cumplită încât era aproape liniştitoare. 
Simţea că merita să se afle în locul ăla, că era drept să doarmă în 
rahat şi în mizerie. Ascultă fojgăitul slab al gândacilor în 


întuneric. 

Se întrebă dacă Toby se afla într-un asemenea loc. 

În josul aleii scânteie ceva. 

Îşi încordă privirea. Era prea strălucitor pentru o simplă 
reflexie. 

Se mişca. 

— Fir-aş al naib... spuse, ridicându-se în picioare. 

Creatura zăcea pe jumătate ascunsă; îşi trăsese câteva pungi 
răzleţite de gunoi deasupra, încercând să-şi mascheze prezenţa, 
dar propria luminiscenţă îi era împotrivă. Brian făcu un salt către 
ea şi smuci de pungi, îndepărtându-le; mâinile cu gheare se 
agăţară de ele, revărsând o cascadă zornăitoare de sticle de bere 
şi de lichior. Se rostogoliră pe alee izbindu-se unele de altele şi 
dând naştere unei melodii găunoase pentru a se opri apoi pe 
rând, în tăcere, până când Brian nu mai auzi decât sunetul 
ascuţit scos de creatură prin minusculul orificiu în formă de O 
despre care presupuse că trecea drept gură. Avea ochii ca două 
pietricele negre. Creatura - îngerul, se gândi el, /; se spune îngeri 
- era înaltă şi subţire, cu prisosinţă de sex masculin, şi emana o 
lumină firavă, care nu reuşea să scoată din întuneric absolut 
niciun obiect din jur. Dacă-/ îmbraci, medită Brian, îi ascunzi fața 
şi îi pui nişte mănuşi, îl poți da drept om. 

Expusă vederii, creatura ridică o mână cu degete lungi, ca şi 
cum ar fi vrut să-l respingă. Era clar că fusese rănită: avea 
picioarele fracturate urât şi respira scurt, superficial. O vânătaie 
întunecată i se întindea, ca mucegaiul, în partea dreaptă a 
pieptului. 

— Uită-te la tine, ei? Eşti făcut zob. 

Simţi o veselie stranie spunând asta; nu reuşi să-şi justifice 
sentimentul şi se grăbi să şi-l mascheze. 

— Da, da, cineva te-a aranjat suficient de bine. 

Creatura reuşi să se rostogolească pe burtă şi se târi în patru 
labe pe pavaj, într-o încercare patetică de salvare. Scoase un 
țipăt subţire, strident. Striga după ajutor? Implora să i se cruţe 
viaţa? 

Imaginea făpturii care se străduia să fugă îi stârni un impuls 
profund, de prădător, şi Brian îşi apăsă talpa pe glezna îngerului, 
oprindu-l cu uşurinţă. 

— Nu, nu pleci. 

Îl prinse de subţiori şi-l săltă de la pământ; era atât de uşor 


încât îl ului. Îngerul îi adresă un scâncet anemic. 

— Taci. Incerc să te-ajut. 

Şi-l potrivi mai bine în braţe, ţinându-l ca pe o iubită, sau ca pe 
o femeie leşinată. Se întoarse cu el la maşină, străduindu-se să 
vadă dacă nu cumva se deschidea în spatele lui uşa barului, să 
audă dacă nu cumva i se revărsau în urmă, pe trotuar, râsete sau 
provocări. Dar uşa rămase închisă. El îşi continuă drumul în 
tăcere. 

* 

Când ajunse acasă, Amy era trează, silueta i se contura în 
cadrul uşii. Brian îl trase pe înger de pe locul pasagerului, şi-l 
ridică la piept. Urmări expresia feţei ei modificându-se subtil, 
văzu un soi de speranţă întunecată târându-i-se pe chip ca o 
insectă şi o zdrobi înainte de a putea face rău cu adevărat. 

— Nu e el, spuse. E altceva. 

Femeia se retrase din uşă şi-l lăsă să intre. 

Dodger, care moţăia pe coridor, se ridică împleticindu-se, 
alunecând pe gheare, şi mârâi înverşunat în direcţia creaturii, 
dezgolindu-şi dinţii. 

— Tu dă-te la o parte, zise Brian. 

Se strecură pe lângă el cu grijă, purtându-şi povara de-a lungul 
culoarului. 

Intinse creatura în patul lui Toby. Rămase lângă ea, împreună 
cu Amy, urmărind-o în timp ce le întorcea privirea cu ochi negri, 
stinşi, cu trupul răsucindu-i-se într-o încercare de a se îndepărta 
de ei, ca şi cum s-ar fi putut plia, retrăgându-se cu totul în altă 
parte. Ingerul îşi înfipse degetele în cearşafurile cu modele 
colorate, înfăşurându-şi goliciunea în ele. Amy se aplecă şi-l ajută 
să se-nvelească. 

— E rănit, spuse ea. 

— Ştiu. Cred că foarte mulţi sunt găsiţi aşa. 

— N-ar trebui să chemăm pe cineva? 

— Vrei să te trezeşti aici cu echipe de televiziune? Ce naiba, 
nu. 

— Bine. E într-adevăr rănit. Trebuie să facem ceva. 

— Mda. Nu ştiu. Cred c-am putea cel puţin să-l spălăm. Amy se 
aşeză pe pat, alături de creatură; aceasta se holbă la ea, cu faţa 
fără nicio expresie. Brian n-ar fi putut spune dacă în spatele 
acelor ochi se derulau gânduri sau dacă imaginile nu trezeau 
decât reflexe. După o clipă îşi întinse una dintre unghiile lungi, 


întunecate, plimbându-şi-o pe braţul lui Amy. Ea tresări violent, 
parcă şocată. 

— lisuse! Ai grijă, spuse Brian. 

— Dacă e el? 

— Cum? Avu nevoie de o clipă ca să-nţeleagă. Oh, Doamne, 
Amy. Nu e el, OK? Nu e el. 

— Dar dacă e? 

— Nu e. l-ai văzut la ştiri, OK. E o creatură. 

— N-ar trebui să-i spui „creatură”. 

— De unde să ştiu cum naiba să-i spun? 

Ea atinse cu degetele obrazul făpturii din pat. Şi făptura îşi 
apăsă faţa în ele, scoțând un sunet firav. 

— De ce m-ai părăsit? întrebă Amy. Erai tot ce-aveam. Brian se 
simţi în pragul leşinului, sub un val de ameţeală. 

Înlăuntrul lui se clintea ceva, prea mare ca să rămână acolo. 

— E un înger, spuse. Nimic altceva decât un înger. Probabil c-o 
să moară la noi, fiindcă s-ar părea c-aşa fac toţi. 

Se sprijini cu mâna de perete până când îi trecu ameteala. Şi o 
înlocui o furie surdă, infiltrată pe nesimţite. 

— În loc să-ţi închipui că e Toby, mai bine l-ai întreba unde e 
Toby. Ce-ar fi să-l convingi să ne explice de ce s-a-ntâmplat? 

Amy se uită la el. 

— S-a-ntâmplat fiindcă ai permis tu să se-ntâmple, spuse ea. 

* 


Dodger se ceru afară. Brian îi deschise uşa şi îl lăsă s-alerge în 
curtea din faţă. Legea cerea să ţii câinii în lesă, dar Dodger le era 
bine cunoscut vecinilor şi cei mai mulţi îi acceptau prezenţa. 
Părăsi casa cu un entuziasm considerabil mai scăzut decât de 
obicei. Îşi săltă la întâmplare piciorul în dreptul unui tufiş, apoi 
ieşi în stradă şi o porni pe trotuar, pătrunzând în inima 
cartierului. Şi nu se mai întoarse. 

* 

În următoarele câteva zile, creatura puse gheara pe ei, luându- 
i bine în stăpânire. Le venea greu s-o lase singură. Carnea ei 
părea să emane un soi de soporific, ca o urmă invizibilă lăsată de 
vânat, şi era mai bun decât băutura - mai bun decât orice 
altceva de care auziseră vreodată. Părea să-i atragă cu tot mai 
multă putere, pe zi ce trecea. Mai ales pe Amy. Femeia nu mai 
pleca nicăieri şi, din motive practice, se mută cu ea, în camera lui 
Toby. Când i se alătura şi Brian, părea să-l suporte cu mare 


greutate. Dacă stătea lângă creatură, îl supraveghea cu 
îngrijorare nemascată, parcă temându-se c-ar fi putut s-o vatăme 
într-un fel sau altul. _ 

lar el realiză că teama nu era nefondată. In prezenţa creaturii, 
în interiorul lui se agita ceva, ceva pe care nu reuşea să-l 
identifice, dar care azvârlea scânteile unor gânduri violente, 
gânduri pe care nu le avusese niciodată înainte de dispariţia lui 
Toby. Era un sentiment puternic, reliefat pe fundalul letargiei 
inspirate de obicei de înger, şi îi amintea de o vreme în care era 
mai tânăr şi priza heroină amestecată cu cocaină. Aşa că nu 
obiectă împotriva eforturilor lui Amy de a-l exclude. 

Cu toate acestea, vigilenţa ei avu în cele din urmă o scăpare. O 
găsi în baie, dormind pe toaletă, cu halatul săltat în jurul 
mijlocului şi cu capul odihnindu-i-se pe chiuvetă. O lăsă acolo şi 
se strecură în camera îngerului. 

Era treaz şi îl urmări cu privirea când traversă încăperea şi se 
aşeză lângă el, pe pat. Respirația îi şuiera uşor ori de câte ori 
trăgea aer prin gura încreţită. Încă mai avea trupul învineţit şi 
curbat, deşi părea să se-nsănătoşească. 

Brian îi atinse pieptul, în locul în care vânătaia părea să-i 
pălească. De ce se învinețeşte? se miră. De ce sângerează, la fel 
cum sângerez şi eu? N-ar trebui să fie făcut din ceva mai bun? Şi 
nici n-avea aripi. Nici măcar unele atrofiate. De ce li se spunea 
îngeri? Din cauza felului în care-i făceau pe oameni să se simtă? 
Creatura semăna mai degrabă a extraterestru decât a făptură 
divină. Are penis, pentru numele lui Dumnezeu. Ce-nseamnă 
asta? Îngerii fac sex? 

Se aplecă asupra lui, la numai câţiva centimetri de faţă, 
aproape atingându-i nasul. Se holbă în ochii lui negri, fără iris, 
căutând un semn de inteligenţă, o dovadă a unei intenţii sau a 
unei emoţii. De la distanţa aceea îi putea mirosi respiraţia; îi 
pătrundea în plămâni, încălzindu-l ca o duşcă de whisky. Ingerul 
îşi săltă capul şi îşi apăsă faţa într-a lui. Brian se retrase cu o 
tresărire şi simţi ceva măturându-i cotul. Se uită în spate şi 
descoperi că îngerul avea o erecţie. 

Se ridică din pat clătinându-se, se poticni în timp ce se grăbea 
spre uşă, se repezi afară şi o trânti în urma lui. Sângele îi cânta. Il 
înălța aidoma valurilor mării, îl umplea cu melodii tumultuoase. 


Căzu în genunchi şi vărsă pe covor. 
* 


Ceva mai târziu, se opri în pragul camerei, uitându-se la Amy, 
care îşi plimba mâinile în josul feţei creaturii. Pe fereastră zări 
noaptea, adunându-se afară, umplând goluri mărunte şi 
înălțându-se spre cer. La vederea îngerului îi sări inima din piept, 
parcă desprinsă de un chei. 

— Amy, trebuie să-ţi vorbesc, spuse. 

Îi venea greu să pronunţe cuvintele cu voce calmă. 

Ea nu-l privi. 

— Ştiu că de fapt nu e el, zise. Nu cu adevărat. 

— Nu. 

— Dar nu crezi că e el, cumva? Într-un fel? 

— Nu. 

Ea îşi lăsă capul pe pernă, lângă înger, cu ochii la chipul lui. 
Brian fu lăsat să se uite la ceafa ei, la părul nespălat, încâlcit, 
casant. Îşi aduse aminte cum îi sprijinea ceafa în căuşul palmei, 
cum îi simţea greutatea şi căldura. Işi aminti trupul ei. 

— Amy. Unde stă? 

— Cine? 

— Tommy. Unde locuieşte? 

Ea se întoarse şi-l privi, cu fruntea uşor încreţită a îngrijorare. 

— De ce vrei să ştii? 

— Spune-mi, şi-atât. Te rog. 

— Brian, nu. 

El izbi cu pumnul în perete, ceea ce îl făcu să tresară. Ţipă la 
ea. 

— Spune-mi unde stă! Fir-ar să fie! 

* 

Tommy deschise uşa casei sale, îmbrăcat doar cu nişte boxeri, 
şi Brian îl întâmpină cu o lovitură de pumn în faţă. Tommy dădu 
Înapoi clătinându-se, mai degrabă din cauza surprizei decât din 
pricina forței izbiturii; piciorul îi alunecă pe covoraş şi căzu pe 
podea. Impactul reverberă în casa de dimensiuni reduse. Brian 
avu la dispoziţie o clipă în care să-i privească trupul voinic şi îşi 
imagină mâinile soţiei sale plimbându-se de-a lungul lui. Inaintă 
cu un pas şi-i trase un şut în vintre. 

Tommy gemu şi păru s-absoarbă lovitura. Se rostogoli şi se 
ridică cu rapiditate. Îşi repezi pumnul spre Brian, care avu parte 
de experienţa unei scurte răbufniri de spaimă înainte de a-i 
exploda capul de durere. Se pomeni în genunchi, holbându-se la 
praful adunat în crăpăturile podelei din lemn de esenţă tare. 


Undeva, în fundal, dintr-un televizor se revărsa o pălăvrăgeala 
insistentă. 

Un picior în coaste îl trimise din nou la pământ. Tommy îl 
încălecă, îşi umplu pumnul cu părul lui şi îl izbi de mai multe ori 
cu faţa de podea. Brian ar fi vrut să ţipe, dar îi era imposibil, n- 
avea destul aer. O să mor, se gândi. Se simţi ridicat şi azvârlit 
într-un perete. | se întunecă vederea; începu să piardă şirul 
evenimentelor. 

Cineva ţipa la el. În faţa lui era un chip, cu dinţii dezgoliţi într- 
un zâmbet sau într-o grimasă de furie. Părea desprins din iad. 

* 

Se trezi simțind răceala ierbii şi a aerului nopţii. Partea dreaptă 
a feţei îi ardea ca o faclă de semnalizare, ochiul stâng refuza să i 
se deschidă. Respirația era dureroasă. Se săltă în coate şi scuipă 
sânge; gura i se umplu la loc în clipa următoare. Înăuntru era 
ceva rău. Se rostogoli pe spate şi zăcu aşa o vreme, aşteptând să 
i se domolească durerea până la un nivel suportabil. Noaptea era 
înaltă, întunecoasă. La un moment dat fu sigur că era ridicat, că 
de acolo, de sus, îl trăgea ceva în hăurile ei pustii. 

* 


Reuşise cumva să conducă până acasă. Nu-şi amintea nimic, 
cu excepţia junghiurilor ocazionale de durere care îl săgetau 
când i se prelingea pe parbriz lumina farurilor de pe sensul opus; 
mai târziu avea să considere că sosirea lui cu bine fusese un soi 
de miracol. Trase maşina pe alee şi apăsă de mai multe ori pe 
claxon, până când ieşi Amy şi îl găsi acolo. ÎI privi cu groază, şi cu 
altceva. 

— Oh, iubitule. Ce ţi-a făcut. Ce ţi-a făcut. 

II conduse în camera îngerului. Brian se opri în cadrul uşii, cu 
inima bătându-i din nou cu putere, şi încercă să-şi tragă 
răsuflarea. | se păru, vag, că avea nasul spart. Amy îl smuci de 
mână, dar el se împotrivi. Faţa ei se zărea în lumina ca un soi de 
val mistic revărsată de lună prin fereastră şi în luminiscenţa 
palidă a îngerului înghesuit în patul fiului lor. Amy se îngrăşase în 
decursul anilor, dintre care ultimul îi luase un bir greu: tenul i se 
ofilise, purta urmele durerii din suflet. Şi, cu toate astea, 
frumuseţea ei îl ului. 

Oare aşa arătase întotdeauna? 

— Vino, spuse ea. Te rog. 

Partea stângă a feţei îi pulsa sub loviturile dure ale durerii; 


cânta ca o tobă a războiului. Ochiul teafăr i se opri asupra 
creaturii din pat: asupra ochilor ei negri, stinşi, asupra curburii 
primejdioase a ghearelor. Amy i se aşeză alături şi îi puse mâna 
pe piept. Îngerul îşi arcui spatele, părând să se răsucească sub 
ea. 

— Vino să te-ntinzi, spuse Amy. El e aici pentru noi. S-a-ntors 
acasă pentru noi. 

Brian făcu un pas în camera lui Toby, apoi încă unul. Ştia că ea 
se înşela; că îngerul nu era acasă, că se rătăcise, venind de 
undeva, de foarte departe. 

Oare Raiul e un loc întunecat? 

Îngerul întinse o mână, curbându-şi ghearele. Cearşafurile i se 
mişcară deasupra pântecului la apropierea lui Brian. Amy luă 
mâinile soţului ei, trăgându-l încet către pat. El o prinse de umeri, 
strângând-o prea tare. 

— Îmi pare rău, zise pe neaşteptate, surprinzându-se pe sine 
însuşi. Îmi pare rău! Îmi pare rău! 

Odată ce începuse, nu se mai putea opri. O spuse iarăşi şi 
iarăşi, de atât de multe ori încât deveni pur şi simplu un sunet, o 
lamentaţie suspinată, şi Amy îşi apăsă palma peste buzele lui, îşi 
împleti degetele în părul lui, spunând „şşşt, şşşt“ şi amuţindu-l în 
cele din urmă cu un sărut. În timp ce se îmbrăţişau, îngerul îşi 
lăsă mâinile să le danseze pe feţe şi pe umeri, atrăgându-i cu 
răsuflarea lui ciudat de subţire şi cu mirosul lui narcotic de mosc. 
Se mângâiară unul pe altul şi îl mângâiară pe înger şi, când îşi 
atinseră buzele de pielea lui, gustul le săgetă trupurile cu şocuri 
de plăcere. Brian simţi dinţii ei pe gât şi muşcă din înger, şi jetul 
neaşteptat de sânge negru îi umplu gura, şi carnea moale, 
palidă, se sfâşie cu uşurinţă, alunecându-i pe gât. Işi sărută soţia 
cu furie şi, când simţi gustul sângelui, ea aproape că-i smulse 
limba; el îi împinse faţa spre trupul îngerului şi văzu sângele 
înflorind sub ea. Ochii îngerului încremeniseră, holbându-se în 
tavan; întinse o mână tremurătoare, cu degetele răsucite şi 
curbate, către posterul cu Omul Păianjen, care împodobea un 
perete. Mâncară până când se simţiră plini. In noaptea aceea, 
îngreunaţi de zaţul extazului, Brian şi Amy făcură dragoste 
pentru prima oară după aproape un an. Fără cuvinte şi cu 
încetineală, o sincronicitate de apăsări şi de familiarităţi tandre. 
Erau ca nişte creaturi rarisime dintr-o specie pe cale de 
dispariţie, fiecare uluită de vederea celeilalte. 


* 


Brian tot aţipeşte şi se tot trezeşte, rând pe rând. Şi are ceea 
ce avea să fie ultimul vis despre fiul lui. Un vis în care e 
dimineaţă, pe marginea unui drum îngust, de ţară. Trebuie să fi 
plouat în timpul nopţii, fiindcă lumea străluceşte cu _ licăriri 
umede. Picăturile de apă s-au lipit, orbitoare, de nasul unui câine 
care se odihneşte alături de drum, la adăpost de trafic, sleit şi 
tâmp, în căldura tot mai dogoritoare. Ar putea fi chiar Dodger. 
Are botul îngreunat de sânge. La o oarecare distanţă de el, Toby 
zace în mijlocul străzii, un mic morman de oase şi de carne 
sfâşiată, scânteind de rouă, prinzând şi împrăştiind lumina 
soarelui ca un maldăr răsfirat de rubine şi de diamante. 

In clipa când se trezeşte, visul a căzut deja în uitare. 


COLIZIUNI NEELASTICE 
Elizabeth Bear 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Elizabeth Bear s-a născut în aceeaşi zi cu Frodo şi Bilbo 
Baggins, şi a fost cât pe ce să fie botezată după Peregrien Took. 
A câştigat premiile John W. Campbell şi Locus şi trăieşte 
actualmente în sudul statului New England, unde este angajată în 
uciderea unor inofensive plante de ghiveci şi scrierea de 
literatură science fiction şi fantasy. 

Cărţile ei cele mai recente sunt romanul SF Dust, romanul 
urban fantasy Hell and Earth şi romanul heroic fantasy de 
inspiraţie nordică By the Mountain Bound. 


Simplu ca bună ziua, dar o fată trebuie să mănânce. 

Tamara făcu o genuflexiune înaintea sferei alb-strălucitor, cu o 
sferă neagră iţindu-se deasupra marginii ei superioare. Se întinse 
aidoma unei jertfe - o metaforă mai degrabă ironică decât 
profetică - peste masa de ardezie îmbrăcată în postav, lăsându-şi 
cămaşa să i se ridice mult pe şira spinării cu vertebrele reliefate. 
Bilele erau rotunde, în afara domeniului ei, însă acesta era un 
detaliu prea insignifiant pentru a-i afecta Tamarei înţelegerea 
relaţiilor geometrice implicate. 

Tot ce conta erau vectorii. 

plictisită, murmură Gretchen, când tacul lunecă fără curbă 
printre degetele  Tamarei. Plictisită  plictisită  plictisită 
plictisită plictisită. 

Vârful tacului izbi bila albă. Bila albă ţâşni înainte, lovi bila a 
opta şi încremeni în clipa transferării energiei ei cinetice. O 
coliziune neelastică. Buf. Clic. Bila a opta lunecă în buzunarul din 
colţ şi Tamara înălţă capul de deasupra mesei, scuturându-şi de 
pe ceafă părul tăiat drept. Îşi arătă dinţii. Surorii ei, nu omului pe 
care-l bătuse. 

Gretchen îşi rezemă coatele pe masa de biliard, cu oscioarele 


alburii întinzându-i superb pielea. Tendoane pocniră când îşi 
flexionă degetele. Forma pe care o purta avea albeaţa aluatului, 
era moale şi lipicioasă, însă foamea o făcea mai subţire. Nu 
suficient de subţire. 

— Ai pierdut, rosti Gretchen către prada Tamarei. 

Masculul puse pe marginea mesei un inel de aur, încă lunecos 
pe dinăuntru de grăsime de la pielea omenească unsuroasă. 
Gretchen strecură o unghie prin cerculeţ şi-l ridică, prinzându-l 
după aceea de margini. Ea însăşi era murdară, bineînţeles, 
murdară într-un corp omenesc murdar. Asta nu făcea ca 
grăsimea omenească să fie mai plăcută la atingere. 

Gretchen vâri inelul în buzunar. Insistă, flămândă. 

Intinzându-se spre cretă, Tamara se opri - şi suspină, deşi nu 
se putea obişnui cu sunetele produse de carne - şi lăsă capătul 
bont al tacului ei să se izbească de podea. 

— Mai joci? o întrebă omul. Aş dori o şansă să-l recâştig. 

Indică din bărbie spre buzunarul lui Gretchen. 

Avea părul negru şi carnea fermă şi musculoasă sub pielea 
unsuroasă de culoarea caramelei. Dezgustător, iar vederea lui n- 
o ajuta pe Tamara să uite că ea însăşi era captivă într-o carcasă 
omenească oleaginoasă, cu o limbă omenească şi oase omeneşti 
unsuroase şi un nume omenesc unsuros. 

Dar o fată trebuie să mănânce. 

— De fapt, spuse ea - şi-şi dezgoli dinţii către om, dorind ca el 
să-i arate colții în acelaşi fel; ba nu, să-i surâdă în acelaşi fel -, ce 
părere ai de cină? 

* 

Gretchen era furioasă. Tamara o simți de la zvâcnetele vârfului 
cozii până la tremurul urechilor ciulite. Cuşca ei omenească nu 
avea niciuna, nici alta, dar ea încă îşi reamintea cum era să fii 
Copoi. Picioarele îngroşate de carne ale lui Gretchen forfecau la 
unghiuri perfecte de nouăzeci de grade. Părul ei tăiat drept 
pocnea în tentacule distincte în urma ei. 

eşti mânioasă, spuse Tamara, în cele din urmă, disperată. 
Era greşit să fie nevoită să întrebe de ce, era greşit să fie nevoită 
să întrebe absolut orice. Între surori, între îngerii teribili, trebuia 
să existe consens. 

Gretchen nu răspunse. 

Seara de mai era înmiresmată. Tamara îşi petrecu degetele în 
jurul umerilor şi le apăsă de muchia osoasă pe care o putea simţi 


prin carnea dezgustătoare. Îşi încordă călcâiele. 

Gretchen merse încă zece paşi şi se opri la fel de brusc de 
parcă cineva i-ar fi smucit lesa. O coliziune neelastică. Pantofii ei 
cu tocuri derapară pe pietrişul din parcare. 

Tamara aşteptă. 

ştiai că mi-era foame, spuse Gretchen. l-ai lăsat să plece. 

nu-i adevărat! 

Dar Gretchen se întoarse către ea, ochii verde-căprui luminoşi 
neclipind deasupra planurilor pomeţilor ei, şi Tamara privi în jos. 
Prost, prost, faptul că nu putea să audă ce gândea sora ei. nu-i 
adevărat, insistă ea. 

i-ai arătat dinţii. 

i-am zâmbit. 

surioară, rosti Gretchen trist, ei pot vedea deosebirea. 

Vândură inelul într-o prăvălie de amanet şi merseră cu banii în 
alt bar. În timp ce Gretchen arunca monede la masa de biliard, 
Tamara îşi făcu griji. Grijile însemnau ceva nou, la fel ca 
depărtarea de sora ei. Exilul pe planeta aceasta rotundă şi 
rotitoare aflată pe orbita ei rotundă şi rotitoare le modifica; 
Tamara învățase să-i numere revoluțiile şi rotaţiile, aşa cum 
făceau oamenii, şi le numea timp acum când nu mai putea 
percepe timpul real, timpul Stăpânului, consumul inexorabil şi 
entropia. 

Ea îi fusese paznic, cândva. Paznicul timpului adevărat, 
imaculat şi perfect, tot atât de îndepărtat de timpul dezordonat, 
improvizat, sideral al marionetelor de carne, pe cât de îndepărtat 
era un cristal de diamant de o bulă de sticlă suflată printr-o 
țeavă. Dar ea şi sora ei nu izbutiseră să aducă în faţa judecății un 
solomonar care tulburase timpul real şi până nu puteau recâştiga 
favoarea Stăpânului, nu aveau să se realăture surorilor lor în 
Paradis. 

Toate curbele dureroase din lumea aceasta - corpurile 
murdare, putride, organice, care rămâneau cărnoase şi fleşcăite 
oricât le-ar fi flămânzit surorile; curburile noduroase ale 
rădăcinilor şi venelor şi petalelor de flori - erau otravă lentă. 

Tamara îşi pierduse căminul. Exilul o costa şi pe sora ei. 

Se gârbovi pe taburetul de la bar - cu ginul cu tonic cuibărit în 
palma dreaptă, ronţăind coaja de lămâie - şi o privi pe Gretchen 
aranjând bilele. Al doilea local era mic şi plin de fum cu muzică 
preînregistrată şi nu prea multă lume. Câţiva masculi oameni 


stăteau la bar, cu beri sau beri cu whisky, iar o femelă al cărei 
tovarăş mascul nu bea freca o farfurie cu aripioare fierbinţi şi un 
cocteil într-un separeu de lângă perete. Gretchen aranjă bilele 
pentru ultima oară şi ridică triunghiul cu vârful degetelor. Mâinile 
unei femele omeneşti ar fi tremurat uşor. Ale lui Gretchen 
rămaseră nemişcate, de parcă ar fi fost din piatră. 

Ea se întoarse ca să atârne triunghiul şi când privi înapoi îşi 
dezgoli dinţii. 

Nu-i păsa ce spunea Gretchen; Tamara nu putea vedea 
deosebirea. Mărunţi coaja de lămâie între dinţi şi-i spălă 
amăreala cu amăreala diferită a ginului cu tonic. Când se ridică 
pentru a merge la Gretchen, îşi lăsă paharul pe bar, astfel încât 
cineva să se poată oferi să-i facă cinste cu un rând. 

Era greu să joci prost. Greu să ratezi, la răstimpuri. Greu să 
pari ca şi cum ai fi încercat cu adevărat, scoțând un vârf ascuţit 
de limbă printre buzele întinse, ochii mijiţi cutând rădăcina 
nasului. Trecând pe lângă ea, Gretchen o bătu uşor pe crupă. 

Tamara îşi supse limba înapoi în gură, zâmbi spre tac şi sparse 
bilele. 

* 

Trebui s-o lase pe Gretchen să câştige două partide înainte să 
intereseze pe cineva. Scârţâitul de cauciuc pe podeaua din lemn 
îi atrase atenția, dar nu înălţă capul până când omul nu-şi drese 
glasul. Se îndreptă şi se întoarse, deja alertată de postura surorii 
ei că era ceva neobişnuit. 

Masculul oprit în faţa ei stătea într-un scaun cu rotile, cu 
mâinile ţinute în poală. Era urât până şi după criteriile oamenilor, 
chel şi tepos, arătând de parcă ar fi fost opărit, cu fălci grele şi 
ochi apoşi care mijeau prin lentile groase, pătate de amprente. 
Arătă spre rackul de tacuri peste umărul lui Gretchen şi rosti: 

— Nu-i decât o masă. Vă deranjează dacă joc cu 
câştigătoarea? 

Glasul îi era tot ce nu era corpul. Bogat şi mângâietor, plin de 
rezonanţe obscure ca ecourile reverberate din plane dure şi 
apropiate. Tamara îl recunoscu: era masculul care fusese cu 
femela cu păr negru care mânca aripioare de pui. Se uită către 
uşă, dar tovarăşa lui părea să fi plecat. El mirosea a apă sărată şi 
bere, nu a grăsime şi carne putredă ca majoritatea oamenilor. 

— Mă numesc Pinky Gilman, spuse el de parcă Tamara i-ar fi 
răspuns deja şi întinse mâna. 


olog, murmură Gretchen. slab. Tamara avu grijă să-şi ţină 
dinţii acoperiţi când zâmbi. pradă, răspunse ea şi o simţi pe 
Gretchen râzând, cu limba atârnându-i, deşi cuşca ei omenească 
rămase impasibilă. 

— Tamara, zise Tamara. 

Se întinse şi strânse uşor degetele omeneşti groase. 

— Gretchen este sora mea. 

— Văd asemănarea, spuse el. Intrerup cumva? 

— Nu. Gretchen se întinse să ia alt tac: Voiam să fac o pauză. 

Tamara îşi desprinse degetele din cele ale marionetei de carne 
şi se retrase. Limba i se lipea de plafonul gurii ei stranii, cu dinţi 
bonţi. 

— Poţi să...? 

— Destul de bine, răspunse el şi acceptă tacul pe care 
Gretchen îl întinse peste masă. 

Gretchen o bătu pe Tamara pe braţ când trecu pe lângă ea. 

— Vrea careva o bere? 

* 

Tamara învăţa multe emoţii noi în cuşca ei şi multe nuanţe ale 
emoţiilor vechi. îngrijorare, nemulțumire, şi acum alta: 
surprindere. 

Fiindcă nu era nevoită să încerce să nu-l bată prea uşor pe 
Pinky Gilman. Dimpotrivă, el o făcea să trudească. 

În primul joc îl lăsă să spargă bilele şi nu-şi frecă niciodată 
tacul cu cretă. Ba chiar, Tamara mânui tacul lui Pinky mai mult 
decât pe al ei, deoarece el i-l întindea să-l ţină în timp ce îşi 
manevra scaunul cu rotile. 

El băgă trei bile când sparse, alese plinele şi începu să curețe 
masa cu eficienţă şi o serie de mici înflorituri, demonstrate în 
principal când îşi rotea scaunul cu rotile, aducându-l pe poziţie. 
Când ajunse însă la a opta bilă, ridică privirea spre ea şi-i făcu cu 
ochiul. 

Gretchen tocmai revenise cu berea. Cu dosul degetelor îşi 
împinse părul înapoia umărului şi-i întinse Tamarei o sticlă. nu 
pot să cred. 

marionetele de carne pot face asta? 

să joace biliard? 

să câştige la biliard. Gretchen se rezemă cu umărul de 
umărul Tamarei, astfel încât oasele îi învineţiră carnea cuştii 
surorii ei. Tamara suspină, alinată. 


aparent, răspunse ea, unii pot. 

Masculul, aplecându-se înainte în scaunul cu rotile pentru a 
privi în lungul tacului său, nu se uită la ele. Ochii i se îngustară 
îndărătul ochelarilor şi tacul îi şfichiui printre degete ca o limbă. 
Lovi bila albă uzată, şi bila albă se rostogoli înainte, ricoşă din 
mantă şi o lovi pieziş pe cea neagră. Clic. Fâş. Plonc. 

Bila a opta în buzunarul din colţ. 

Pinky îşi puse tacul pe masă, învârti roţile scaunului, 
retrăgându-se cu cincisprezece centimetri, şi se întoarse către 
Tamara, ridicând mâna. 

— Rechin, spuse ea şi-i puse berea în palmă în loc să accepte 
strângerea unsuroasă. 

Pinky îi surâse şi bău zdravăn, în timp ce Gretchen îi dădu 
Tamarei altă sticlă. Era însetată. Era întotdeauna însetată. 

— Mai joci? 

Berea îi era amară în gură, rece şi înspumată când îi traversă 
limba. Înghiţi şi frecă limba cuştii ei de cerul gurii pentru textura 
care dăinuia, după care mai înghiţi o dată. Răceala îi lovi dureros 
dinţii cuştii. 

— Gretchen, spuse ea retrăgându-se, joacă tu. 

* 


Gretchen îl bătu, dar la limită, şi numai pentru că ea spărsese. 
El râse ca scurgerea unei chiuvete, când ea băgă bila a opta 
neagră şi lucioasă, şi-şi ridică tacul în mâini, ţinându-l deasupra 
capului ca şi cum ar fi fost o bară la care voia să facă ridicări în 
braţe. Avea unghii boante, îndeajuns de groase pentru ca 
Tamara să poată zări urmele de pilă pe ele, iar tendoanele 
antebraţelor i se conturară când le înălţă. 

— Ce zici, rosti el, de un joc pe miză? 

Gretchen zâmbi şi Tamara putu să vadă deosebirea. 

— La ce te gândeşti? 

Omul cobori tacul şi strânse din umeri. 

— Dacă câştig eu, veniţi la mine acasă şi vă gătesc pentru 
cină. 

Tamara tresări şi el ridică mâna. 

— Nu te teme; nu am planuri necuviincioase. Şi, la urma 
urmelor, voi sunteţi două, iar eu sunt singur. 

Tamara se uită la Gretchen. Gretchen se uită la Tamara, ochii 
ei luminoşi uriaşi, cu pupilele contractate la dimensiunile unor 
gămălii de ac. 


— Ca să nu mai amintesc de scaunul cu rotile, spuse Tamara. 

— Ca să nu mai amintesc de scaunul cu rotile, încuviinţă el. lar 
dacă câştigaţi voi, mi-o puteţi găti voi. 

Lăsă tacul să cadă, astfel încât poposi pe marginea mesei. 

Tamara îi zâmbi. 

* 

Tamara zăbovi în baie, râcâind cu vârfurile degetelor peste 
săpunul alb pişcător pentru a umple spaţiile, astfel încât unghiile 
să-i rămână curate. Prin peretele din rigips putea auzi clinchetele 
farfuriilor şi murmurul vocii omului, ocazionalul ciripit de răspuns 
al lui Gretchen. Deschise apa cu podul unei mâini şi o duse la 
gură în căuşul plin al palmelor. Avea gust slab de săpun Dial şi-i 
trezi durere în dinţii omeneşti bonţi, iar gâtlejul i se întinse şi o 
duru când înghiţi. 

Mirosul de alcool pe care-l turna omul ajunse până la ea din 
bucătărie. Mai înghiţi apă de la robinet, umplând spaţiile goale 
dinăuntrul ei, strângând ochii înaintea durerii salutare ce urmă. 

După aceea îşi îndreptă spinarea, închise apa şi-şi controlă 
unghiile pentru a vedea dacă nu cumva căzuseră semilunile albe 
de săpun. Îi confereau mâinilor aspectul unei manichiuri îngrijite. 
Le vâri în buzunare şi porni spre coridor. 

Mergând pe hol, Tamara o văzu pe Gretchen aplecată 
deasupra mesei pentru micul dejun din bucătărie, cu o dungă de 
piele albă întrezărindu-se între cămaşă şi betelia blugilor. 
Masculul şchiopăta prin bucătărie pe două cârje pe care le 
scosese când Gretchen şi Tamara îl ajutaseră să suie în 
automobilul său. Le spusese că se folosea de scaunul cu rotile 
pentru că nu putea juca biliard dacă ţinea cârjele în mâini. 

Tamara propuse să-l mănânce în parcare, dar Gretchen 
considerase că era mai bine să aştepte. Pentru intimitate, şi lipsă 
de grabă, în care să se bucure de prima lor masă bună după 
multe zile. 

Tamara îşi drese glasul. Şi Gretchen tresări puţin - cu 
vinovăţie? Tamara se înfioră în empatie silenţioasă. Noi nu putem 
trăi aşa. Pur şi simplu nu putem. 

Era un efort să gândească noi, şi asta o mişcă aproape până la 
lacrimi. Era un efort, de asemenea, să-şi reamintească 
divinitatea. Să-şi reamintească certitudinea. Să-şi reamintească 
cum era să fii curat. 

flămândă, spuse ea şi o simţi pe Gretchen întinzându-se 


înăuntrul pieii ei. Gretchen rânji şi-şi trecu limba peste dinţi, ş 
amândouă înaintară. În curând avea să fie sânge şi tendoane, 
oase şi carne - şi chiar dacă nu sfârşitul setei şi foamei, măcar o 
dulce suprimare pentru atât timp cât avea să dureze ospăţul. 

Aerul era răcoros şi plin de mirosuri bogate. Tălpile Tamarei 
erau elastice pe podea. Încă un pas înainte. Încă unul. 

Peste sfârâitul şuncii, fără să se întoarcă, masculul spuse: 

— În locul vostru, m-aş gândi mai bine. 

* 


Gretchen se opri şi Tamara şovăi după încă jumătate de pas. 
Şuieră printre dinţi, când masculul ridică şunca din grăsime 
folosind un cleşte, o aşeză pe un şerveţel de hârtie şi stinse focul 
de sub tigaie. Abia după aceea se întoarse, sprijinindu-se greoi 
pe cârjele proptite sub coate. 

tamara? spuse Gretchen şi respiraţia Tamarei aproape că o 
reteză; numele o izbi ca o bilă de biliard. Surorile nu aveau 
nevoie de nume. Nu între surori. Numele erau ceva omenesc, 
parte din minciună. 

Muşcă sânge din obraz când Gretchen zise, din nou, tamara?! 

Omul mascul spuse: 

— El n-o să vă ia înapoi, o ştiţi. Vă puteţi înfometa până la os, 
înfometa până sunteţi ca lamele, înfometa până vi se opresc 
inimile omeneşti - şi el tot nu vă va ierta niciodată. Timpul nu 
oferă a doua şansă. Istoria nu acordă reluări. Nu contează cât de 
mult vă străduiţi să redeveniţi îngerii entropiei. De acum înainte 
nu veţi mai putea fi decât îngeri căzuţi. 

Scâncetul acela. Fusese ea. Sau fusese Gretchen? 

Masculul - nu un mascul om, nu, fusese păcălită de deghizarea 
lui, dar ştia din cuvintele lui că şi el trebuia să fie un înger, al 
unuia sau altuia dintre Zeii întunecaţi - continuă: 

— Sau puteţi învăţa să trăiţi în lume. 

Ea ar fi trebuit să păşească înainte, să-l deschidă cu unghiile, 
să-l ferfeniţească cu dinţii. Dar putea simţi deja gustul, unsoarea 
cărnii sale, grăsimea şi murdăria. Îşi înfipse din nou unghiile în 
propriile-i palme. Gretchen se ghemui lângă ea. 

— Tu nu eşti al Stăpânului. Nu eşti un Copoi. 

— Nu, spuse masculul sprijinindu-se în cârje, astfel încât 
scârţâiră pe linoleum. Eu am fost născut de Tatăl Broscoilor. Dar 
acum aparţin mie însumi. Ca şi voi. 

— Ai dat greş. Ai căzut. 


— M-am ridicat, îngerii mei. 

Şi asta explica de ce mirosea a aer de mare, nu a carne 
stricată plină de viermi. Spre deosebire de Tamara, care-şi putea 
simţi propria carne putrezind pe oase când răsufla prea adânc. 

Slin. Grăsime. Totul era murdărie. Tamara suspină şi linse 
sânge de pe unghii, simțind gustul săpunului, mai intens ca 
oricând. O parte din el era propriul ei sânge. Îşi dorea ca o parte 
din el să fi fost sângele apos al monstrului aceluia zâmbitor. 

— Eu n-o să fiu murdară. Eu n-o să fiu flămândă, rosti Gretchen 
cu mâinile împreunate pe pardoseală, lăsată într-un genunchi. 
Glasul i se ridică: Eu nu voi fi murdară pe vecie. Nu vo; fi. 

Chipul masculului era blând. Compătimitor. Dezgustător. Lăsă 
capul pe un umăr. 

— Vei fi murdară, rosti el nemilos ca Stăpânul, sau vei fi 
moartă. A fi flămând înseamnă a fi om. Pot ei să suporte mai 
multe decât voi? 

Gretchen tresări. Tamara îşi vâri degetul mare în gură şi supse 
pe limbă semiluna curată de săpun. Înghiţi, apăsat, din nou, şi 
din nou, sugând fiecare deget până fu curat, simțind cum 
săpunul îi ajunge în stomac, cu acidul şi alcoolul sfârâind în jurul 
lui. 

Masculul nu se mai oprea din vorbit. Nu credea că s-ar fi oprit 
dacă ea şi-ar fi vârât degetele în urechi. 

— lar asta-i condiţia umană. Niciunul dintre noi nu poate fi 
curat. Lumea este năclăioasă. 

— Nouă nu trebuie să ne placă. 

— Dar voi nu mai puteţi fi îngeri de acum. Aşa că va trebui să 
învăţaţi să vorbiţi între voi. 

tu nu poţi şti asta 

Tamara nu ştiu dacă vorbise ea, sau Gretchen. Din înălţarea 
umerilor, din privirea aruncată în sus, nici Gretchen nu ştia. 
Sunetul era slab, spart. 

— Eu ştiu, zise Pinky şi ridică o mână urâtă, cu unghii groase, 
pilite, şi încheieturile noduroase ale falangelor. 

Pieliţele care se întindeau între degete erau vestigiale, verzui, 
vasculare pe dedesubtul membranei. Le răşchiră larg. 

— Eu însumi am fost cândva un înger teribil. 

Săpunul, cuvintele, murdăria, sângele. Ceva suia. Ceva. 
Tamara căzu în genunchi lângă Gretchen, izbi pardoseala de 
ardezie (atât de netedă, atât de dură, atât de planară). Vomită. 


Un firicel subţire de bilă înspumată i se scurse printre dinţii 
încleştaţi. O auzi pe Gretchen scâncind. 

Apoi cineva fu lângă ea, ţinând-o, mângâindu-i părul, 
îndepărtându-i din ochi şuviţele ca nişte pene, cu cârjele de 
aluminiu lucios întinse de o parte şi de cealaltă. 

— Şşş, spuse monstrul, îngerul căzut, omul inuman. $şş, spuse 
el şi-i ţinu capul când ea se aplecă din nou şi vomită săpun şi 
alcool pe pardoseala care fusese curată, cu pântecul zgârcit în 
jurul crampelor de agonie. Noi nu mâncăm săpun, spuse el şi o 
mângâie până încetă să mai icnească. Noi nu mâncăm săpun. 
Inger prostuţ. 

* 

Ea înălţă capul, când putu, când balele galbene nu-i mai şiroiră 
pe bărbie. Pinky Gilman se aplecă peste ea, cu gâtul cu piei 
atârnate moale, fragil, atât de aproape de fălcile ei dureroase. Ea 
înălţă capul şi-şi văzu sora privind-o. 

O răsuflare reţinută. O scuturătură iute a capului. Tăcere 
bruscă, atât de dură, încât ar fi putut ricoşa. 

Şi Tamara, uitându-se la Gretchen, auzi răspunsul nu pentru 
că-l ştia, ci deoarece, cândva, l-ar fi ştiut. 


NEPOFTIŢI 
Christopher Fowler 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


Christopher Fowler este autorul, laureat al unor numeroase 
premii, a douăzeci şi şase de romane şi culegeri de povestiri. In 
prezent, scrie romanele polițiste din seria Bryant & May. Ultimul 
său roman este The Victoria Vanishes, iar noua sa culegere de 
povestiri este intitulată O/d Devil Moon. 

Povestirea sa „The Master Builder’ a fost ecranizată de CBS 
într-un film avându-le ca vedete pe Tippi Hedren şi Mary 
Helgemberger, iar Left Hand Drive a câştigat premiul Festivalului 
de Film Scurt din Londra, pentru Cel mai bun scurtmetraj britanic. 

De asemenea, Fowler a scris şi romanul grafic salutat de critică 
Menz Insana, iar în prezent scrie articole în presa cu tiraj naţional 
şi pentru BBC. Locuieşte în Kong's Cross, Londra. 


Porţile sofisticate şi argintii stăteau căscate larg, gata să-i 
primească pe oaspeţi. Desigur, nu putea fi vorba să vii pe jos; nu 
aveai pe unde să mergi, cu excepţia căii de acces, ori prin iarba 
stropită de aspersoare, şi ar fi arătat prost să te îndrepţi spre 
clădire în lumina farurilor invitaţilor care soseau. 

înăuntru, primul lucru văzut de mine fu o alee de palmieri 
foşnitori, trunchiurile lor subţiri se legănau în luminile sclipitoare, 
albe şi albastre, ca nişte uriaşe acadele pe băț. Doi valeţi arătoşi, 
robotizaţi, îmbrăcaţi în fracuri aurii şi stacojii, parcau maşinile, 
majoritatea Mercedesuri, Daimlere şi Volvo strălucitoare. Scara 
era flancată de şase chelneriţe adolescentine, îmbrăcate în 
costume scurte de Crăciuniţe, împărțind cupe delicate de 
şampanie. Casa scăldată în lumină, dreptunghiulară, joasă şi 
foarte albă, era organizată pe două niveluri, între pajişti paralele, 
verzi ca sticla. Puteam auzi hohote înăbuşite, murmure, o 
manifestare delicată a prezenţei oaspeţilor. Am văzut siluete 
trecând pe dinaintea fosforescenţei unduitoare a unei piscine, cu 


globuri translucide săltând în perimetrul ei. Nu era nici urmă de 
amfitrionul nostru, însă în curtea interioară, un majordom, un 
bucătar, barmani şi chelneri luaseră poziţie în spatele unor şiruri 
de cozi cărnoase şi sângerii de homari şi batoane de morcovi. 

In aer se auzea un ritm înfundat, muzica fiind menită să creeze 
ambianța fără a fi recunoscută; piese de-ale Beatlesilor, 
recompuse pentru un trio de jazz. Era pe la sfârşitul anilor 
şaizeci, era Vărsătorului. Smokey Robinson şi Dionne Warwick 
mai erau în clasamente, însă nu mai erau negri, în afară de mine. 

In Los Angeles, petrecerile nu presupuneau părul lăsat vraişte 
şi distracţia. Ele sunt pentru socializare, pentru evaluări, 
târguieli, pentru a fi văzut şi bifat de pe o listă. În acea seară, în 
casă erau două feluri de invitaţi, cei care erau observați prin 
absenţa lor şi cei invitaţi mai mult ca umplutură. Nu mai e nevoie 
să spun că eu mă număram printre cei din ultima categorie. 
Numai Sidney Poitier ar fi intrat în prima. 

Era casa lui Cary Dell, un director de studio de la MGM, cam 
încet la minte, de categorie mijlocie, şi-mi amintesc că vedeam o 
mulţime de feţe familiare: Jacqueline Bisset, Victoria Vetri, Ralph 
Meeker, vreo doi directori de distribuţie, nişte agenţi în costume 
negre, trăgându-se la un loc într-un colţ, urmărind pe toată 
lumea cu privirile lor suspicioase. 

Oamenii importanţi erau aşezaţi într-un salon îngropat, 
semicircular, pierduţi printre pernele purpurii, 
supradimensionate. Zona era atât de exclusivistă, încât ar fi 
putut foarte bine să fie înconjurată de cordoane de catifea. Toţi 
ceilalţi se străduiau din greu să menţină tonul conversaţiei uşor 
şi aerisit, dar nu rezistau să nu se uite peste umăr ca să vadă ce 
se petrecea în adevăratul miez al petrecerii. 

Mai era şi un alt gen de oaspete prezent în acea seară. Dell 
invitase câteva fete frumoase şi tinere. Niciuna de prost-gust - 
nu erau târfe -, ci doar absurd de perfecte, cu talii subţiri şi ochii 
de bazalt. Stăteau împreună, ciocănind cu unghiile lor de un roz 
platinat într-o parte a paharelor de martini, mângâindu-şi părul, 
privind prin jur, aşteptând să le abordeze cineva. 

Petreceri de acest fel se organizau peste tot pe dealurile 
Hollywoodului; cei din vechea şcoală încă mai soseau cu 
smochinguri şi rochii lungi până la podea, însă studiourile tocmai 
redescoperiseră filmul de tineret şi îi curtau, fără nicio jenă, pe 
aceiaşi studenţi antisistem pe care-i ridiculizaseră cu cinci ani în 


urmă. Eu făcusem vreo două rolişoare foarte proaste, despre 
exploatare, de obicei distribuit ca un fel de amic comic, al cărui 
singur scop era să amuze cu negreala lui. Pe atunci, credeam în 
ideea de a fi văzut, cu orice preţ, şi acceptam întotdeauna 
rolurile. 

Aveam senzaţia că fusesem adăugat pe lista cu invitaţi de 
către secretara lui Dell doar ca să fiu la număr şi să-i ofer o 
poleială de sofisticare, pentru că purtam pantaloni din piele 
maro, cu tiv, şi părul îmi era aranjat în stil Afro, şi nu-mi 
pierdusem cu totul accentul din Harlem. În mod sigur, nu mă 
invitase pentru conversaţia mea, de-abia dacă schimbasem mai 
mult de două vorbe cu el. lar dacă acesta era motivul, nu-şi 
dăduse seama că proveneam dintr-o familie din clasa de mijloc. 

Imi amintesc că era o seară rece, spre sfârşitul lui noiembrie. 
Vântul se oprise, iar în aer se simțeau izuri de paciuli$ şi haşiş. 
Petrecerea se mai dezgheţase puţin, iar muzica crescuse în 
volum şi ritm. Câteva dintre fetele acelea frumoase dansau 
aiurea între ele pe covorul alb, circular, din salon. Mai 
participasem la astfel de petreceri şi urmau, întotdeauna, o linie 
asemănătoare, atingând punctul maxim pe la zece jumătate, iar 
curând după aceea, invitaţii cereau să le vină maşinile. Desigur, 
oamenii beau şi conduceau mai mult în acele zile, dar nimeni cât 
de cât important nu zăbovea mai târziu, pentru că munca în 
studiouri începea la patru dimineaţa. Începeam să mă gândesc 
să plec şi eu, înainte să trebuiască să suport jena de a aştepta ca 
Mustangul meu jerpelit să fie adus pe dinaintea tuturor, când, în 
curtea interioară izbucniră glasuri răstite, şi-am văzut pe cineva 
aruncat în piscină, îmbrăcat, un slăbănog de vârstă mijlocie, în 
costum negru. Era dificil să-ţi dai seama ce s-a întâmplat, pentru 
că toată lumea se înghesuia la marginea bazinului. Tot ce ştiu 
este că, atunci când l-au scos din clor, un minut mai târziu, era 
mort. Am citit în LA Times, a doua zi, că-şi rupsese gâtul lovind 
marginea de beton în cădere şi că murise în câteva secunde. | s-a 
acordat un scurt necrolog în Variety, pentru că figurase într-un 
film Disney, jalnic, intitulat Maimutelor, plecaţi acasă! Îmi 
amintesc că mă gândeam că relatările de presă erau neobişnuit 


ê Plantă erbacee labiată din regiunile tropicale, din frunzele căreia se 
extrage un ulei eteric cu parfum puternic (Pagostemon patchouly); p. 
ext. parfum care se fabrică din acest ulei (n. tr.). 


de prudente cu acest deces. Cred că nimeni nu voia să rişte să 
sugereze că Dell nu-şi ţinea casa în ordine, şi n-au existat 
insinuări că ar fi fost altceva decât un accident nefericit. Dell era 
un mare jucător într-un oraş atât de sindicalizat. 

In timp ce conduceam înapoi în vale, în seara aceea, mergând 
pe deasupra reţelei cristaline a oraşului, am trecut de una dintre 
acele fete frumoase care stăteau singure pe partea mea a 
drumului, cu pantofii într-o mână, făcând semn pentru un „ia-mă, 
nene!“, şi-am ştiut că veniseră aici de prin Vestul Mijlociu, 
lăsându-şi în urmă familia şi prietenii, doar ca să poată fi 
angajate ca bibelou, să stea pe la petreceri. Imi amintesc că mă 
gândeam că nimeni nu i-ar duce dorul fetei aceleia dacă ar 
dispărea. Asta m-a întristat, însă n-am oprit pentru ea. Pe atunci, 
negrii nu opreau ca să ia fetele albe, pentru că nu voiau să aibă 
probleme. 

Vreo două luni n-am mai avut de lucru, însă într-o seară de 
februarie, în plină furtună, am fost invitat la o altă petrecere de 
studio, de data asta o afacere mai modestă, în Silverlake, unde 
palmieri singuratici împungeau cerul portocaliu pe crestele 
dealurilor, iar familii hispanice stăteau în pragul uşilor, privind 
cum se jucau copiii lor. Poţi să deosebeşti cartierele mai sărace 
după cantitatea de cabluri spânzurate deasupra caselor lor, iar în 
această zonă erau din belşug. Am tras pe dreapta lângă o 
parcare pustie şi încă mai studiam harta, la lumina stâlpului de 
pe stradă, când am auzit în spatele meu o răbufnire surdă de 
muzică şi mi-am dat seama că petrecerea se ţinea într-o 
mansardă construită din gresie - pe atunci, erau o noutate - aşa 
că am parcat şi am urcat la ultimul etaj. 

Exteriorul clădirii o fi fost el neîngrijit, însă pe dinăuntru era stil 
Cartier. Întregul etaj de sus fusese răzuit până la cărămidă şi 
transformat într-un spaţiu vast şi deschis, pentru că proprietarul 
era un fotograf profesionist, care îl folosea drept studio. Se ocupa 
de fotografiile de pe platou pentru Paramount, şi, printr-o 
întâmplare, îmi făcuse şi mie portretele, cu vreo doi ani în urmă. 
Era măgulitor pentru mine să mă gândesc că nu mă uitase, iar 
petrecerea asta era mult mai prietenească decât ultima. Am 
recunoscut două fete pe care le audiasem cu o lună înainte, şi- 
am început să discutăm, apoi am împărţit o „iarbă“. Muzica era 
Hendrix, cred că Electric Ladyland. Culori cleioase, flegmoase, 
alunecau pe pereţi, iar discuţiile se purtau pe un ton mai ridicat, 


mai ascuţite, dar mediul era încă destul de elevat. 

Era cea de-a treizecea aniversare a fotografului şi invitase 
unele nume destul de importante, dar era tot mai greu să 
deosebeşti vechile figuri de cele noi, pentru că toată lumea era 
îmbrăcată în mărgele şi caftane. Noii producători şi actorii erau 
împrăştiaţi prin fotoliile umplute cu polistiren, de un galben- 
canar, într-o îmbâcseală narcoleptică, în vreme ce greii industriei 
se ţineau de martiniurile lor, la bar. Eu mă simţeam destul de 
bine împreună cu prietenele mele, când i-am văzut din nou. 

Poate pentru că nu mă remarcase nimeni la petrecerea lui 
Dell, eu observasem tot, iar acum i-am recunoscut pe noii sosiți 
când şi-au făcut apariţia. Erau patru, două fete, doi bărbaţi, toţi 
de aproape treizeci de ani, şi mi-am amintit de ei în mod special, 
de la petrecerea de Crăciun de la Dell, pentru că stătuseră ca un 
grup închis, de parcă n-ar mai fi cunoscut pe nimeni altcineva. 
Râdeau împreună şi priveau pe toată lumea, de parcă şi-ar fi 
spus o poantă pe care n-o puteau împărtăşi nimănui. 

Recunosc că eram puţin drogat şi mă simţeam cam dus de val, 
dar era ceva cu ei care m-a neliniştit. Aveam senzaţia că nu 
fuseseră invitaţi şi că erau aici pentru un cu totul alt scop. Erau la 
fel de atenţi ca nişte agenţi federali. Stăteau într-un colţ, privind 
şi şuşotind, iar eu voiam să mă duc la ei, să-i întreb ce făceau, 
însă fetele mă distrăgeau şi ştiţi cum merg lucrurile. 

Am plecat la câteva minute după miezul nopţii, tocmai când 
atmosfera începuse să se încingă. M-am dus cu fetele înapoi la 
hotelul lor. Aveau nevoie de o maşină, iar eu de companie. Când 
m-am trezit, a doua zi dimineaţă, eliberaseră deja camera. Mai 
era doar un mesaj de la ele, scris cu ruj, pe oglinda din baie, plin 
de pupici, însă niciun număr de telefon de contact. Am luat 
cotidienele industriei la un restaurant IHOP din Santa Monica, iar 
acolo, într-o pagină cinci, am dat peste o relatare de la 
petrecerea la care fusesem noaptea trecută. Un cântăreţ din 
înalta societate, pe care mi-l aminteam vag că-l văzusem 
certându-se beat cu prietena lui, căzuse pe scări la plecare, se 
rostogolise de la etaj până pe palierul de dedesubt. Era de 
aşteptat să-şi revină, dar era posibil să-i fi fost afectat creierul. 
Fanii aşteptau cu flori lângă salonul lui de spital. 

Două petreceri, două accidente - se mai întâmplă. Peste tot în 
oraş studiourile organizau chefuri, în fiecare seară din 
săptămână, dar mă simţeam ciudat că participasem la 


amândouă. Bineînţeles, trebuia să fii invitat, însă pe atunci nu 
exista o politică strictă de acces, ca acum. Nici vorbă de agenţi 
de pază, cu căşti în urechi, uneori nici măcar o listă de invitaţi. 
Oamenii soseau şi plecau, şi era dificil de spus cine venea 
nepoftit, amfitrionii presupuneau că, în general, nu îndrăzneai să 
faci asta. Erau rupţi de restul lumii. Îmi amintesc că participasem 
la un chefuleţ în Brentwood, unde toaleta s-a înfundat şi 
conţinutul s-a revărsat prin sufragerie, iar toată lumea s-a purtat 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic pentru că presupuneau că 
menajerele vor curăța mizeria. Aşa era Hollywoodul. 

Poate că puteţi sesiza conturându-se un tipar în această 
poveste, însă atunci eu n-am reuşit să-l descopăr. Eram prea 
ocupat; cu audițiile, cu propria mea carieră, cu distracţiile. Pe 
atunci, în oraş te simţeai altfel, liber ca pasărea cerului şi uşor 
pierdut, prins între realizarea de filme în vechiul stil clasic şi 
curentul neconvențional în ascensiune. Trebuiau să aibă grijă de 
noua generaţie de adolescenţi dezrădăcinaţi, care erau tot mai 
nerăbdători cu lumea dată pe mâna lor. Producătorii voiau să 
facă declaraţii de artă rebelă, însă nu ştiau cum şi nu se puteau 
preda cu totul filmelor trecutului. Oamenii uitau că Hello Dolly! a 
apărut în acelaşi an cu Easy Rider. 

Vremuri ciudate. În Vietnam, plutonul locotenentului William 
Calley, format din soldaţi americani, a masacrat cinci sute de 
vietnamezi neînarmaţi, majoritatea femei şi copii, la May Lai. 
Mulţi dintre noi aveam prieteni printre ei, şi-am auzit relatări 
despre femei aruncate în fântâni, cu grenade azvârlite după ele. 
Cei rămaşi în urmă s-au simţit fără nicio putere, însă exista un 
sentiment de furie în creştere, care se infiltra printre crăpăturile 
din viaţa noastră cotidiană, tulburând ritmul oraşului, statul şi, în 
cele din urmă, întreaga naţiune. Nu văzusem niciodată până 
atunci o demonstraţie de protest pe străzile din L.A., şi auzisem 
că acelaşi lucru se întâmpla la Washington, Chicago, chiar şi în 
Denver. 

Insă nimic nu afecta elita de la Hollywood; lâncezeau, flirtând 
cu subversiunea, când, de fapt, ceea ce voiau era să facă filme 
muzicale. Totuşi, încă mai dădeau petreceri, iar următoarea a 
fost mortală. 

Afacerea adevărată era cam asta, un chef fiţos în Beverly Hills, 
cu participarea unei părţi sesizabile de invitaţi VIP, oferit cu 
scopul de a promova încă un film din seria Planeta Maimuţțelor. 


Continuările îşi cam pierdeau publicul, aşa că unul dintre 
directorii de producţie a oprit stopurile şi şi-a deschis conacul - 
am spus că era al lui, însă cred că fusese construit pentru Louise 
Brooks” - nobilimii de la Hollywood. De data asta, de intrare 
aveau grijă nişte agenţi de pază, verificând numele pe liste, 
punând întrebări tuturor, cu excepţia celor care se aşteptau să 
fie recunoscuţi. Cu siguranţă că-mi amintesc că-l văzusem pe 
Chuck Heston acolo, cu toate că el nu părea prea încântat, n-a 
băut nimic şi nici n-a stat prea mult. Fetele frumoase s-au 
prezentat în forţă, îmbrăcate în minunate fuste mini, acoperite cu 
bijuterii, şi bluze minuscule, cercetând viclene încăperea, în 
căutarea directorilor de producţie, a regizorilor, a oricui care le 
putea pune pe direcţia unei cariere. O gaşcă de băieţi de studio, 
de categoria grea, jucau biliard în bârlogul albăstrit de fum de 
ţigară, în vreme ce femeile lor sorbeau din paharele cu daiquiry 
şi bârfeau. Agenţii actorilor nu veneau niciodată cu nevestele, de 
teamă să nu fie daţi de gol. Fusesem invitat acolo de o 
domnişorică fierbinte, Cheyenne, care ajunsese să primească un 
rol într-un film numai pentru că ştia să călărească, cu toate că, în 
afară de cai, bănuiam că-l călărise pe producător. 

Aşadar, iată-ne, prinşi în această vilă cu stucaturi de un roz 
ţipător, cu scări interioare deopotrivă, tapiserii maronii şi 
dubioase pe pereţi, şi candelabre din fier forjat. Am luat-o pe 
Cheyenne de mână şi ne-am îndreptat spre grădină, unde-am 
inspirat briza mării pe o pajişte ca un covor din ace de smarald. 
Prin apropiere, o falsă orchestră britanică interpreta piese de 
muzică uşoară într-un cort mare, dungat, plin cu statui de bronz 
şi covoare din Santa Fe. Mă uitam după un loc în care să-mi las 
paharul cu băutură, când am dat cu ochii de acelaşi grup de 
nepoftiţi, pe când ieşeau din casă, şi imediat o sonerie de alarmă 
a început să-mi ţârâie prin minte. 

Era o seară caldă de martie, iar majoritatea oamenilor se aflau 
în parcul luminat de felinare. Nepoftiţii - aşa ajunsesem să le 
spun - s-au servit cu cocteiluri şi se îndreptară spre peluza 
aglomerată, iar noi i-am urmat. 

— Îi vezi pe tipii ăia de acolo? i-am zis lui Cheyenne. l-ai mai 
văzut, vreodată, până acum? 

Trebui să-şi găsească ochelarii şi să şi-i pună, apoi îşi scutură 


7 Vedetă a filmului mut american (1906-1985) (n. tr.). 


spre mine părul ei lucios şi negru. 

— Individul cu fălcile pătrate, cel din stânga, seamănă cu un 
actor. Cred că l-am văzut într-un film. Fetele nu prea par să fie de 
pe-aici. 

— Cert este că eu încep să cred că în jurul lor este o karma cu 
adevărat periculoasă. 

l-am povestit de celelalte două petreceri. 

— Asta-i o prostie, râse ea. Tu chiar crezi că ar putea să 
meargă peste tot şi să caute încăierări fără să bage nimeni de 
seamă? 

— Oamenii de aici nu prea bagă multe de seamă, sunt mult 
prea ocupați cu propria lor reprezentare. În afară de asta, nu 
cred că-i vorba de provocarea de încăierări, cât de instaurarea 
unei atmosfere nasoale. Nu ştiu. Hai să ne apropiem puţin. 

Ne-am fofilat pe lângă unul dintre bărbaţi, care-i şoptea ceva 
celei mai scunde şi mai tinere dintre cele două fete. Era arătos 
într-un fel uşuratic, iar ea avea trăsături mici, animalice, şi-am 
încercat să mi-i închipui prima dată ca un cuplu, apoi ca făcând 
parte dintr-un grup, însă n-am izbutit s-o scot la capăt. Tipul cu 
alură de actor era îmbrăcat într-un costum costisitor, un Rodeo 
Drive albastru, iar celălalt era un cowboy urban. Fata scundă 
purta genul de cămaşă ieftină, din bumbac, cu un imprimeu cu 
floarea-soarelui, ca şi cele ştampilate de Fedco$, însă prietena ei 
mai înaltă avea medalioane de aur la gât, care trebuie că valorau 
o avere. 

Acum observasem că purtau cu toţii lanţuri şi medalioane. 
Cowboy-ul avea o coadă de cal băgată cu grijă pe sub gulerul 
cămăşii, ca şi cum ar fi ascuns-o. Aveau ceva care începuse, cu 
adevărat, să nu-mi dea pace şi n-am putut să-mi dau seama de 
ce până când le-am văzut ochii. Erau ceva ce aveau toţi la fel, o 
încremenire comună. Pupilele lor opace priveau fără să mişte şi 
rămâneau reci precum cosmosul chiar şi atunci când râdeau. 
Toată lumea se lăsa, încet, în voia valului, gustând petrecerea, cu 
excepţia celor patru, care priveau şi aşteptau să se întâmple 
ceva. 

— Vrei să spui că nu vezi nimic ciudat la ei? am întrebat-o. 

— Da, dar tu ce crezi că ai observat? 

— Nu ştiu. Cred că poate vin târziu la chefurile astea, 


3 Companie de distribuţie de personal (n. tr.). 


neinvitaţi. Cred că-i urăsc pe cei de aici. 

— Păi, nici eu nu mă dau în vânt după gazdele noastre, zise ea. 
Suntem aici pentru că aşa trebuie. 

— Dar nu şi ei. Doar stau pe aici şi fac să se întâmple chestii 
nasoale, înainte de a-şi vedea de drum, i-am spus lui Cheyenne. 
Nu ştiu cum, sau de ce, dar o fac. 

— Ai idee cât de aiurea sună asta? îmi şuieră ea. Dacă n-au 
fost invitaţi, cum au trecut de pază? 

Se înălţă pe vârfuri şi mă privi drept în ochi. 

— Aşa mă gândeam şi eu, măi, coaie. Fumatul ierbii te face 
paranoic. Nu poţi încerca să te bucuri, pur şi simplu, de viaţă? 

Şi-aşa am şi făcut, însă nu mă puteam împiedica să nu mă 
gândesc la invitatul aflat pe moarte în piscină şi la tipul care 
căzuse pe scări. Am mai rămas încă două ore şi ne gândeam să 
plecăm, când ne-am pomenit din nou lângă Nepoftiţi. Pe terasă 
se adunase o mulţime de lume şi se dansa la greu, însă ei patru, 
îmbrăcaţi atât de diferit încât nici nu-mi puteam imagina că ar fi 
putut fi prieteni, încă mai măsurau totul din priviri, continuând să 
şuşotească între ei. 

— Fă-mi doar acum pe plac, vrei? i-am spus lui Cheyenne. Uită- 
te şi tu la ei, să vezi dacă nu găseşti nimic neobişnuit la tipii 
ăştia. 

Oftă şi mă răsuci în aşa fel încât să se poată uita peste umărul 
meu. 

— Păi, tipul cu bărbia pătrată poartă ceva la gât. De fapt, toţi 
au ceva la gât. Am mai văzut medalionul lui undeva, o secure cu 
tăiş dublu? Înseamnă Doamne, ai milă. Perle argintii de fiecare 
parte, ia uită-te. Poţi vedea câte sunt? 

L-am privit. Tipul se afla într-o conversaţie aprinsă cu fata 
scundă şi nu mă observă. 

— Sunt câte şase pe fiecare parte. Nu, stai puţin, sunt şapte şi 
şase. Să însemne asta ceva? 

— Bineînţeles. Împreună cu securea dublă, înseamnă 
răzmeriţă, prin intermediul celor treisprezece trepte ale 
depravării, conducând, în cele din urmă, spre noua ordine 
mondială, acel Novus Ordor Seclorum. Este un simbol satanic. 
Frate-meu mi-a povestit o mulţime de lucruri despre chestiile 
astea. Într-o vreme, a citit mult despre vrăjitorie, gândindu-se că 
ar putea influenţa cursul evenimentelor, dar apoi mama l-a făcut 
să-şi caute de lucru. 


Făcu un gest discret. 

— Fata cu care discută poartă un ankh, cruciuliţa argintie cu o 
buclă la capăt. Este simbolul egiptean pentru uniunea sexuală. 
Sunt destul de răspândite, le găseşti în majoritatea magazinelor 
de suvenire. Oh, stai aşa. 

Se sprijini de umărul meu, încercând să distingă ceva. 

— Ceilalţi doi? Ea poartă un fel de nod de aur, ca un opt culcat 
într-o parte, cu trei linii deasupra. Asta-i ceva ce ţine de alchimie, 
poate simbolul mercurului negru. Dar el, cowboy-ul, el are cel 
mai puternic simbol. Uită-te şi tu. 

Am aruncat o privire şi am văzut un mic cinci de aur, atârnând 
pe pieptul lui bronzat şi dezgolit. Doar atât că nu era un cinci; 
deasupra lui era o linie încrucişată. 

— Ce-i asta? 

— Este Crucea Haosului, simbolul lui Saturn. Cunoscut şi drept 
Mai Marele Malefic, Aducătorul Necazurilor. Lui Saturn îi trebuie 
douăzeci şi nouă de ani ca să facă o rotaţie completă în jurul 
soarelui, şi, cum o viaţă de om poate fi măsurată doar prin două, 
trei rotații, este de obicei asociat cu adunarea de suflete de către 
hârca cu coasa, cu admiterea faptului că timpul nostru este 
măsurat înainte de moarte, cu orbita vieţii. Oricum, putem 
modifica această orbită, cu alte cuvinte, să scurtăm o viaţă. Este 
simbolul satanic al morţii, foarte potent. 

Atunci am avut o senzaţie bizară, un fior iniţiat pe ceafă, 
coborât apoi de-a lungul braţelor. incă mă holbam la cowboy, 
când şi-a ridicat privirea şi a încrucişat-o cu a mea, şi-atunci am 
văzut incendiul. N-aş fi crezut niciodată că eram vulnerabil la 
astfel de lucruri, dar dintr-odată, cu acea privire, am fost 
convertit. 

încă ne mai holbam unul la celălalt, când Cheyenne mă 
înghionti tare. 

— Nu te mai zgâi la el, vrei să provoci necazuri? 

— Nu, i-am spus, dar se petrece ceva acolo, nu simţi nimic? 
Ceva cu adevărat îngrozitor. 

— Poate că nu le plac tipii de culoare, Julius. Sau poate că sunt 
extratereştri. Acum chiar cred că ar trebui să plecăm. 

Chiar atunci, Nepoftiţii se întoarseră toţi deodată şi o luară 
încet spre cealaltă latură a spaţiului de dans, până când nu i-am 
mai putut vedea cum trebuie. Peste câteva clipe, am auzit că 
începe o încăierare, două glasuri bărbăteşti răstindu-se. Aproape 


că mă aşteptasem să se întâmple, dar când chiar s-a întâmplat, 
tot m-a şocat. 

Avea aproape şaizeci de ani, cu chelie, dar cu părul încă 
zburlit, îmbrăcat cu un tricou galben, pe care scria KEEP ON 
TRUCKIN”, făcut pentru cineva cu numai un sfert din vârsta lui. L- 
am văzut aruncând un pahar de băutură şi agitând un braţ 
grăsuliu, cu pumnul strâns, ratând lovitura de la un kilometru. 
Poate că a fost împins, poate nu, dar l-am văzut cum îşi pierde 
echilibrul şi se prăbuşeşte peste masă, ca şi cum întreaga scenă 
ar fi fost filmată cu încetinitorul. Tăblia de sticlă, de forma unui 
rinichi, explodă şi se sparse în trei bucăţi sub greutatea lui, se 
fragmentă şi pătrunse prin tricoul lui aproape la fel de curat ca 
un scalpel, şi toţi săriră înapoi. Doamne fereşte ca invitaţii să-şi 
distrugă pantofii pe cioburile de sticlă. 

Zăcea la fel de neajutorat ca un bebeluş, incapabil să se ridice. 
Două fete scânceau dezgustate. Când încercă să se ridice singur 
în coate, o dâră lată şi întunecată izbucni pe sub tăietura din 
tricou. Se prăbuşi, zvârcolindu-se, strigând după ajutor în timp ce 
petale de sânge se împrăştiară pe pieptul său. Muzica încetă şi- 
am auzit cum bătea pe podea cu călcâiele ghetelor sale, apoi 
mulţimea, care se retrăgea, îmi blocă câmpul vizual. Nimeni nu 
alergase în ajutorul lui; arătau cu toţii ca şi cum s-ar fi aşteptat 
să le vadă pe servitoarele mexicane făcându-şi apariţia pentru a 
aşeza, discret, o prelată peste întreaga scenă, pentru ca ei să-şi 
poată vedea mai departe de petrecere. 

De ce n-am sărit să-l ajut? Nu am niciun răspuns la această 
întrebare. Poate pentru că, pe atunci, şi eu eram mai la fel cu 
ceilalţi, temându-mă să fiu eu primul care ieşea din linie. Acum 
mă simt altfel. 

Cheyenne mă trăgea de mânecă, încercând să mă convingă să 
plecăm, însă eu îi căutam pe Nepoftiţi. Dacă mai erau încă acolo, 
nu-i puteam vedea. Aduseseră ghinion petrecerii, încă o dată, şi 
se făcuseră nevăzuţi în vânzoleala nopţii din Los Angeles. 

Aşa cum mi se mai întâmplase de două ori, m-am pomenit 
căutând prin ziarele de a doua zi vreo referire la dramă, însă 
orice scandal potenţial fusese muşamalizat în grabă. O vreme, 
am pierdut legătura cu Cheyenne, chiar începusem să cred că-mi 
imaginasem eu totul, pentru că luna următoare, cariera mea a 
demarat şi n-am mai fumat iarbă. Am primit un rol principal într- 
un film nou, despre un detectiv particular de culoare, 


descurcăreţ, poreclit Dynamite Jones, şi trebuia să am mintea 
limpede, pentru că programul de lucru nocturn era crâncen şi nu- 
mi permiteam s-o dau în bară. 

Am terminat filmul într-un timp-record, fără niciun fel de bâlbe 
serioase, iubita mea albă a fost înlocuită cu o fată de culoare, 
după două zile, iar marea noastră scenă de dragoste a fost 
tăiată, pentru a ne asigura că nu vom scandaliza publicul nostru 
de bază. Perry Sapirstein a dat petrecerea de final la casa lui din 
Mulholand, pentru că demontau decorurile şi nu puteam s-o 
ţinem în interiorul studioului. Mi-am închipuit că era momentul 
potrivit să reiau legătura cu Cheyenne - fusese la Chicago şi 
apăruse într-un spectacol antirăzboi, tras apoi pe linie moartă - şi 
voia să se ocupe ceva mai serios de mine, în timp ce aştepta o 
nouă şansă în Vest. 

Mi se părea că-i ştiam pe toţi de acolo, însă tot mai apăreau 
figuri necunoscute, şi, bineînţeles, Fetele Frumoase erau 
prezente în forţă, sperând să fie alese pentru ceva, orice, înainte 
ca inocenţa lor să dispară şi chipurile să li se înăsprească. 
Chefurile de la Hollywood îşi pierdeau strălucirea tocmai când 
începusem să mă obişnuiesc cu ele. Imi dădeam seama că marii 
mahări nu vor fi niciodată tulburaţi de la marile lor haciende. 
Cochetau cu rebeliunea, dar se vor întoarce la conservatorism cu 
prima ocazie, şi toată lumea ştia asta. 

Uitasem cu totul de Nepoftiţi. Oamenii erau atraşi în vâltoarea 
evenimentelor în desfăşurare în Vietnam, iar relatările de ultimă 
oră despre atrocitățile comise de ambele tabere erau susţinute 
de imagini-document şocante, care aduceau războiul în pragul 
caselor tuturor. N-am întâlnit niciodată pe nimeni care să creadă 
că locul nostru era acolo, însă mă aflam în California cea liberală, 
şi trebuia să mai treacă ceva timp până când această viziune 
putea fi adoptată de întreaga naţiune. Senzaţia de haos era una 
palpabilă; hipioţii erau detestaţi şi temuţi, oriunde se duceau, iar 
dincolo de enclavele democrate tinerii erau priviţi cu o asemenea 
suspiciune, încât părea periculos să traversezi graniţele dintre 
state. Oamenii erau înspăimântați de diferenţe şi de schimbări, 
întotdeauna au fost, întotdeauna vor fi, dar pe atunci nu existau 
repere, niciun fel de bariere de siguranţă. Nu era nimeni care să 
ne spună ce era corect, în afară de ce simţeam noi, în sufletul 
nostru. 

Nu eram în stare să vedem cât de mult ne afundam în beznă. 


Chiar şi în cele mai ciudate vremuri, cineva tot continua să dea 
petreceri şi să se poarte ca şi cum nu se întâmpla nimic rău. Aşa 
era şi la Mulholand, unde izvoare de tequila aurie umpleau 
piramidele de pahare sclipitoare, cu sare pe buză, iar chelnerii 
invizibili alunecau printre invitaţi cu stridii aşezate în scoicile 
sidefii. 

Totul era ciudat în acea ultimă seară când am dat cu ochii de 
ei. Ţin minte că eram deranjat de ţipetele isterice, transformate 
în râsete gâjâite, provenite de la etajul întunecat de sus, din 
reşedinţă. Îmi amintesc de privirile încărcate de ură ale unui 
individ morocănos, aplecat pe coridorul de lângă toaletă. Mă 
revăd plecând la bucătărie, să caut nişte gheaţă, şi văzând ceva 
scris cu sirop de arțar pe uşa albă ca un os a frigiderului, literele 
scurgându-se ca un sânge gros şi întunecat. M-am uitat mai 
îndeaproape, încercând să citesc ce scria, aşteptându-mă la ceva 
şocant şi sinistru, numai ca să simt o mare dezamăgire când am 
descifrat cuvântul picurat şi lipicios: SĂNĂTATE. 

Nici vorbă de Lucifer, apărând nepofttit pe la petrecerile de la 
Hollywood. 

Dar chiar în clipa în care am luat ideea în râs, considerând-o 
idioată, umbra grăbită a unui început de teamă a început să-mi 
sâcâie mintea. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai 
mult încăperea, casa şi toţi cei din ea mi se păreau mai în 
nesiguranţă, iar această senzaţie continua să se amplifice, 
înghiţindu-mă. Deodată, mi-am surprins reflexia în sticla de la 
tavan şi până la podea, care despărţea bucătăria de grădina din 
spate, neluminată, şi-am văzut cât de singur eram în încăperea 
goală, strălucitoare. În acest oraş blestemat nu era nimeni căruia 
să-i fi păsat dacă trăiam sau muream. Fără ca măcar să-mi dau 
seama, totul din lumea mea începuse să alunece şi să se scurgă 
într-un abis asurzitor şi gol. Nu existau prieteni, nici loialităţi, nici 
intenţii bune, numai profit şi profitori. 

Nici paradis, nici adăpost, doar noaptea  nesfârşită, 
neiertătoare şi infinită. 

Dacă acesta era efectul renunţării la marijuana, m-am gândit, 
atunci chiar că trebuia să mă apuc din nou de fumat. 

Însă linia de siguranţă era mult mai subţire pe atunci. Ne 
simţeam mult mai aproape de distrugere. In zilele de-atunci, 
trăiam în pericol, ignorând, cu veselie, toate datele. 

Odată, am participat la un curs despre structura miturilor, la 


UCLA?, unde am discutat tema oaspetelui nepoftit, fantoma de la 
petrecere, necuratul din templu, vrăjitoarea prezentă la botez, 
vampirul din prag, cobea de la nuntă, iar toate aceste mituri 
aveau un element comun: cineva trebuia să-i invite prima oară, 
ca să poată începe. Mă întrebam cine făcuse o invitaţie 
neghioabă aici, în California. 

Imi amintesc că în seara aceea, în salon era o femeie drăguță - 
cu toate că am văzut-o doar din spate - cu care toată lumea voia 
să intre în vorbă. Unul dintre prietenii ei, cam afumat, făcea o 
scamatorie cu un cuţit de masă cu aspect foarte periculos, iar eu 
mi-am spus: Și dacă se împiedică? Şi tocmai când mă gândeam 
la asta, am devenit conştient de prezenţa lor, stând chiar în 
preajma mea. M-am întors şi m-am trezit lângă tipul cu bărbia 
pătrată, care semăna cu un actor. Ochii săi cenușii, adânciţi în 
orbite, mă scrutau neclintiţi, înfruntându-mi privirea. În sala 
principală lumina era slabă, fiind iluminată numai de flăcările 
chihlimbarii provenite dintr-un şemineu enorm, sculptat. Am 
văzut semnul Satanei licărind la gâtul său, şi el zâmbi complice, 
iar eu am tresărit. 

— Şi tu cine naiba eşti? am îngăimat, înainte de a-mi regăsi 
calmul. 

— Bobby. 

Întinse mâna. 

— Tu eşti Julius. 

— De unde ştii cine sunt? 

— Am prieteni în branşă. Cunoaştem o mulţime de oameni. 

Nu mi-a plăcut felul în care-a spus-o. 

— Te-am mai văzut şi altă dată, i-am zis. Şi pe prietenii tăi. 

— Da, sunt cu toţii aici. Ne distrăm împreună. Mi-i arătă: Asta-i 
Abby, Susan şi Steve. 

Se uitară toţi spre mine, ca şi cum ar fi auzit că li se rostise 
numele. Efectul mişcării lor, sub imperiul unei minţi unice, 
comune, era înfiorător. Voiam să spun „Pe cine cunoaşteţi aici?“, 
dar în loc de asta am întrebat: 

— De ce sunteţi aici? 

Bobby rămase o clipă tăcut, apoi zâmbi şi mai larg. 

— Cred că ştii şi singur răspunsul la întrebare. Am venit aici ca 
să gustăm moartea. 


? University of California, Los Angeles (n. tr.). 


— Cum adică? 

Îşi aţinti privirile spre foc. 

— Trebuie să ştii cum e să mori înainte de a cunoaşte viaţa, 
Julius. 

— Nu te înţeleg. 

— Vreau să spun că - Bobby se aplecă spre mine, cu ochii 
umplându-i-se de o compasiune morbidă când îi fixă adânc într-ai 
mei - noi conducem venirea la putere. Deja am început uciderile, 
iar acest oraş va deveni un infern al răzbunării. Drumurile vor fi 
inundate de sânge. Pe străzi va fi un nou holocaust, o nouă 
revoluţie, iar omenirea va aparţine celui de-al Cincilea Inger. 

— Omule, eşti dus cu pluta. 

Am clătinat din cap, dintr-odată obosit de acest rahat al 
supremaţiei albe. Tocmai petrecusem două luni pizduind de zor 
într-un rol de băiat de mingi, încredinţat mie de băieţii albi şi 
bogaţi, şi cred că mă cam săturasem. 

— Prostii, i-am spus, dacă lucrul cel mai bun pe care poţi să-l 
faci pentru a începe o revoluţie este să îmbrânceşti câţiva beţivi 
la chef, atunci ai probleme. V-am văzut la casa lui Dell. Ştiu că 
voi l-aţi împins pe tipul din bazin şi i-aţi rupt gâtul. V-am văzut la 
Silverlake, şi la locuinţa de pe Canon Drive, unde l-aţi împins pe 
insul acela pe masă. Ştiu că nu aveţi ce căuta aici, doar ca să 
aduceţi haosul. 

— Ai dreptate, nu avem ce căuta aici mai mult decât tine, zise 
el, cu atenţia distrasă acum de ceva, sau cineva, care-mi trecu 
pe lângă umărul stâng. Frate, între noi nu-i nicio diferenţă. 
Ceilalţi sunt doar nişte purceluşi. 

Schimbă câteva priviri cu ceilalţi, iar cele două fete se 
întoarseră să plece, pierzându-se prin mulţime. Se dădu înapoi, 
pregătindu-se să li se alăture. 

— Stai, am strigat în urma lui, încercând să-l ţin pe loc. Cum aţi 
trecut de pază? 

Bobby privi peste umăr, tăcut şi sumbru. 

— Avem prieteni peste tot în locurile unde nu suntem invitaţi. 

— Nu se va întâmpla nimic în noaptea asta, nu? Trebuie să-mi 
promiţi asta. 

— Nu se va întâmpla nimic, Julius. Plecăm. 

— Nu pricep. 

Vorbeam atât de tare, încât oamenii se întorceau să se holbeze 
la mine. 


— De ce nu şi în noaptea asta? Aţi făcut să se întâmple toate 
astea şi înainte, de ce nu şi acum, chiar în faţa mea? Lasă-mă să 
văd, Bobby, vreau să înţeleg. Crezi că l-ai putea invoca pe diavol? 

Ochii lui erau încă aţintiţi deasupra umărului meu stâng. 

— Diavolul este, deja, aici, prietene. 

M-am răsucit pe călcâie, să văd la cine se uita, dar când am 
revenit, dispăruse. Plecaseră cu toţii. lar zarva petrecerii îmi 
năvăli, din nou, în urechi. O auzeam pe fata blondă râzând când 
bărbatul se încurcă în trucul lui cu cuțitul, iar lama căzu cu vârful 
spre podea, înfingându-se în lemn. 

Când fata se răsuci, am văzut că avea o sarcină avansată, şi- 
am auzit pe cineva spunând: 

— Haide, Sharon, te duc acasă cu maşina, e târziu. Ce faci 
dacă sună Roman deseară? 

Ea locuia pe 10050 Cielo Drive, am auzit-o spunând. Şi trebuia 
să se întoarcă acasă, pentru că în seara următoare aştepta nişte 
prieteni, pe Abby şi pe Jay, şi probabil că vor dori să stea până 
târziu, bând vin. Ea nu bea, din cauza copilului. Nu voia să i se 
întâmple ceva copilului. 

Ziua următoare era 9 august 1969. 

A fost ziua în care lumea noastră strălucitoare a intrat în lunga 
ei eclipsă. 

Pe Charlie şi banda lui i-au prins la ferma Spahn, nu departe de 
Chatsworth, dar era, deja, prea târziu pentru a opri dispariţia 
luminii. Mai erau şi alţii, dezrădăcinaţi şi ascunşi, care n-au fost 
prinşi niciodată. 

Mi-am amintit de acele petreceri de pe dealurile Hollywoodului, 
şi mi-am dat seama că ştiusem din totdeauna de ascensiunea 
Nepoftiţilor. Mult mai târziu, am citit că acoliţii lui Manson 
scriseseră Helter Skelter pe uşa frigiderului victimelor lor, doar că 
greşiseră primul cuvânt, scriindu-l Hea/ther. 

Atunci mi-am dat seama cât de aproape fusesem de atingerea 
răului. 

Lumea este altfel acum. Este împărţită de ziduri înalte, zone de 
interdicţie, statut de securitate, garduri de securitate, aparate cu 
raze X. Porţile rămân închise pentru outsideri, afară doar dacă ai 
vreun permis de intrare. Petrecerile importante şi traiul bun pot 
continua doar în spatele uşilor închise. Cel puţin, asta vor să 
creadă, cu disperare, cei care le organizează. Asta voiam şi eu să 
cred. 


M-am căsătorit cu Cheyenne. Avem două fete şi un băiat. În 
pofida tuturor celor întâmplate, am rămas în California. 

Şi nu mai ştim cum să ne protejăm de cei care sunt, deja, în 
interior. Cred că am pierdut acest drept prima oară când am 
construit ziduri în jurul enclavelor noastre şi-am tipărit invitaţiile. 


ÎN CEASUL AL TREISPREZECELEA 
Mike O'Driscoll 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


Mike O'Driscoll locuieşte în peninsula Gower, în sudul Ţării 
Galilor. Povestirile lui au fost publicate în reviste de gen, printre 
care se numără The 3D Alternative, Crimewave şi Interzone; 
online, pe Gothic.net, pe infiny plus şi pe Eclectica; şi într-o serie 
de antologii, cum ar fi The Year's Best Fantasy and Horror, Best 
New Horror, The Dark, Gathering the Bones, Lethal Kisses, Off 
Limits, Poe Progeny, Draklanas şi Neonlit, volumul |. 

Primul său volum de povestiri, Umbecoming, a fost publicat în 
2006. Scrie cu regularitate o rubrică horror, fantasy şi science 
fiction, Night's Plutonian Shore, în Interzone. Povestirea lui 
„Sounds Like” a fost transformată într-un film de televiziune de o 
oră, regizat de Brad Anderson, inclus în serialul Masters of 
Horror. 


Zilele erau din ce în ce mai lungi. Peste încă două luni avea să 
vină vremea surfului şi a fripturilor la grătar, a berii reci, pe 
punte, ascultându-l pe Bonnie „Prince” Billy. Cântând câteva 
melodii prosteşti la chitară pentru Jack, învăţându-l să ciupească 
primele coarde. Făcând alt soi de muzică pentru Polly. Genul de 
muzică suavă pentru care nopţile în scădere abia dacă mai lăsau 
destul timp. Totuşi, la ora aceea răcoarea continua să atârne în 
aer. Caleb Williams o simţea pe obraji în vreme ce-l urma pe Cyril 
de-a lungul câmpiei în care urca. Se aplecă, apucă terierul corcit, 
în cea mai mare parte negru, şi îl săltă pe marginea canalului cu 
pereţi de piatră. Se urcă şi el şi trecu de partea cealaltă, în timp 
ce câinele, nemulţumit de umilinţa suferită fiindcă trebuise să fie 
ridicat, cobori singur, târâş. 

Traversară aleea nepavată, îndreptându-se spre grădină, unde 
Caleb se opri, rezemându-se de zidul nevopsit, din blocuri de 
piatră. Globul soarelui se scufunda dincolo de Cefn Bryn, 


brăzdând cu roşu cerul mijlocului de aprilie. Aruncându-şi în 
treacăt privirea către casă, simţi o durere neaşteptată, 
inexplicabilă. Neasemuirea amurgului făcea clădirea să pară 
imaterială. Scăpând de neaşteptatul sentiment de izolare cu o 
ridicare din umeri, deschise poarta din spate şi îl lăsă pe Cyril să 
se repeadă înăuntru. Luaseră câinele cu doi ani în urmă, cadou la 
aniversarea lui Jack, dar fie băiatul se săturase de el, fie el se 
săturase de băiat şi sfârşise prin a se ataşa de Caleb. Abia acum 
începea să se obişnuiască cu ideea că era stăpânul unui câine. 

În camera de zi, Polly era încovrigată pe canapea, cu părul de 
un roşu-închis unduindu-i pe umeri şi revărsându-i-se în josul 
bluzei. Când intră el, se uita la televizor, trecând de pe un canal 
pe altul, şi desfăcuse două sticle mici - butucănoase, cum le 
numea ea - de bere San Miguel. 

— Eram în camera lui Jack şi te-am văzut venind, îi spuse, cu o 
strălucire poznaşă în ochii cenuşii. Arătai ca şi cum ai fi avut 
nevoie de una. 

Caleb luă berea şi se aşeză lângă ea. 

— Mi se întâmplă numai mie, zise el, sau urcuşul dinspre golf 
devine mai abrupt? 

Soţia lui îşi roti picioarele, punându-i-le în poală. 

— E decrepitudine, spuse. 

— Bun. Acolo, pentru o clipă, mi-a trecut prin gând că- 
mbătrânesc. 

Îşi ciocni sticla cu a ei şi luă o înghiţitură. 

Ea îi zâmbi preţ de o secundă, apoi expresia i se schimbă. 

— Nu l-ai auzit pe Jack azi-noapte? 

— Nu. Ce e? 

— Am vrut să-ţi spun în dimineaţa asta. A avut un vis urât. Se 
încruntă. Cred că mai mult decât atât. Un coşmar. 

— E vreo diferenţă? 

— Sigur că e, prostule. Îl împunse jucăuşă cu piciorul în 
coapsă. Asta a fost un coşmar. 

— De unde ştii? 

— Vorbesc serios, Cale. Era împietrit de spaimă. Tipa când l- 
am trezit. 

— Pe urmă a fost OK? 

— Da, după o vreme. 

— Ce-a visat? 

— Era singur în casă, noaptea. E destul de înspăimântător, 


pentru mai toţi copiii de opt ani. 

— Bietul Jack. In seara asta cum se simte? 

— Excelent. Aşa cum s-a simţit toată ziua. Mă aşteptam să 
spună ceva, dar n-a pomenit absolut nimic despre vis. Cred c-a şi 
uitat. 

— Bun, spuse Caleb, cu un vag sentiment de vinovăţie. 

Ar fi trebuit să fiu acolo, pentru el, se gândi. 

Polly oftă şi-şi frecă piciorul de burta lui. 

— Ei, ziua ta cum a fost? 

Caleb nu răspunse. Se gândea la coşmarul lui Jack, încercând 
să-şi imagineze ce trebuia să fi simţit. O femeie galbenă traversă 
ecranul televizorului. El se întrebă de unde veneau coşmarurile. 
Ce le provoca? 

Polly îşi legănă vârfurile picioarelor în faţa lui. 

— Ce s-a-ntâmplat? i s-au aprins călcâiele după Madge 
Simpson? 

El râse şi îi prinse laba piciorului. 

— M-a atras părul ei bogat. 

Ea îşi eliberă piciorul. 

— Dă-i înainte, fă-mă geloasă, spuse, alunecând pe canapea. 

El îşi goli sticla şi o trase pe Polly mai aproape. 

— M-am gândit întotdeauna că albastrul ţi se potriveşte, zise, 
înainte de a o săruta. 

Nu se mai gândi la visul lui Jack decât după ce făcură dragoste, 
şi atunci numai pentru scurt timp, înainte de a-l fura somnul. 

* 

Caleb preda un curs despre deprinderile literare de bază, 
având drept elevi delincvenţi tineri, dintre care majoritatea 
fuseseră condamnaţi la muncă în folosul comunității pentru 
infracţiuni legate de consumul de alcool şi de droguri. De două 
ori pe săptămână ţinea câte un curs o oră la închisoarea 
Swansea, pentru deţinuţii care nu săvârşiseră infracţiuni grave. 
Văzuse nenumărate feţe exact ca ale lor când lucrase ca profesor 
de engleză într-o şcoală orăşenească neselectivă!0. Chipurile 
unor băieţi ostili, care nu puseseră niciodată de bunăvoie mâna 
pe o carte, care nu se pierduseră niciodată printre cuvinte. După 
zece ani, plecase. Acum, văzându-i pe acei tineri care începeau 


10 Liceu în care sunt acceptaţi toţi elevii, indiferent de aptitudini (n. 
tr.), 


să descopere plăcerea lecturii, simţea că făcea în sfârşit ceva 
care avea importanţă. 

Aşa că incapacitatea de a înţelege spaima propriului său fiu i 
se părea cu atât mai înnebunitoare. În timp ce trecea de la un 
elev la altul, gândurile i se tot întorceau la Jack. In noaptea 
precedentă avusese un alt coşmar, mai rău decât cel dinainte. 
Polly îl auzise şi îl trezise pe Caleb. Când se dusese în camera 
fiului său, privirea îngrozită a copilului îl şocase. După ce îl 
liniştise şi se întorsese în patul lui, rămăsese treaz ore întregi, 
străduindu-se să-i evalueze amploarea spaimei. Inabilitatea de a 
înţelege visul îl lăsase cu un sentiment de neajutorare, care se 
adăugase celor de confuzie şi de vinovăţie. 

La prânz, o sună pe Polly pe mobil. 

— Bună, Cale, zise ea. Ce s-a-ntâmplat? 

— Eşti ocupată? 

— Sunt în drum spre oraş. Am de lăsat nişte lucrări la Mekays. 
Lucra cu jumătate de normă, auditând firme mici. Pot să mă- 
ntorc cu tine? 

— E OK. Caleb oftă. Mă-ntrebam ce e cu Jack. Cum s-a simţit în 
dimineaţa asta? 

— OK, aşa cred. 

Caleb îi sesiză îndoiala din voce. 

— A visat despre un străin. A, âă... 

— Ce? 

— A spus că străinul se îndrepta spre casa noastră. 

Caleb încercă să-şi imagineze coşmarul fiului său. 

— Am stat de vorbă la micul dejun şi cred că totul e în ordine. 
Sunt convinsă c-a uitat cea mai mare parte a visului. Nu mai era 
ca azi-noapte. E puternic, ştii, nu se dă bătut. 

— Ai dreptate, zise Caleb. Deseară o să stau cu el până- 
adoarme. 

— Cred că i-ar plăcea, Cale. Serios. 

Polly întrerupse legătura. 7 

Sper, se gândi Caleb, închizându-şi telefonul. In ciuda 
reasigurărilor lui Polly, simțea că ar fi trebuit să facă mai mult. 
De exemplu, să fie în stare să-i explice visul lui Jack, să-i 
diminueze puterea prin interpretare. Dacă i s-ar fi luat 
capacitatea de a raţiona, el unul n-ar fi fost mai bun decât cei 
mai ignoranţi şi mai abrutizaţi dintre elevii săi. 

Seara îşi instală fiul în pat şi îi citi un capitol din Vântul prin 


sălcii". Lui Jack îi plăcea când îşi schimba vocea pentru fiecare 
personaj. Subţire şi chiţăită pentru Şoarecele de Apă, greoaie şi 
înceată pentru Sobol. Preferatul lui era Broscoiul. Râdea 
întotdeauna la auzul glasului scrâşnit, exagerat de elegant, al lui 
Caleb, dar în seara aceea nu apăru domnul Broscoi, nu se auziră 
decât notele mai catifelate şi mai joase ale vocilor Şoarecelui şi 
Sobolului, plecaţi de-a lungul râului în căutarea tânărului Portly, 
vidra dispărută. Descoperi că era ciudat de mişcat de căutarea 
alegorică a animalelor, simțind o emoție vecină cu regretul 
chinuitor fiindcă Şoarecele şi Sobolul nu rămâneau cu amintirea 
întâlnirii lor cu Pan. Închise cartea şi se forţă să zâmbească, 
încercând să-şi ascundă starea de spirit, dar melancolia lui se 
oglindea în ochii lui Jack. 

— Ce s-a-ntâmplat, tati? întrebă copilul. 

— Mă gândeam la poveste. 

Jack dădu din cap. 

— Şi eu. La prietenul care i-a ajutat. Se încruntă. De ce l-au 
uitat? 

Caleb nu mai citise cartea din copilărie şi uitase cât de 
misterios şi cât de nepotrivit cu restul poveştii fusese capitolul 
„Piper la Porţile Răsăritului”. 

— Ca să nu se-ntristeze, răspunse, după o vreme. 

— Dar i-a ajutat să-l găsească pe Portly. 

Caleb dădu din cap. 

— Da, dar există anumite lucruri... 

— De ce? 

Caleb se întrebă ce simţise când devenise pentru prima oară 
conştient că el însuşi era muritor. Răspunse alegându-şi cu grijă 
cuvintele: 

— Oamenii ştiu uneori lucruri pe care ar fi mai bine să nu le 
ştie. 

— Lucrurile din vise? 

— Da. 

Ceva rezonă în memoria lui Caleb. Nu reuşea s-o definească, 
dar bănuia că sentimentele lui erau un ecou al empatiei lui Jack 
pentru Şoarece şi pentru Sobol. 

— Îţi aduci aminte ceva despre visul tău de azi-noapte? 

Băiatul clătină din cap. 


11 Carte pentru copii, de Kenneth Grahame (n. tr.). 


— Jack, dacă eşti speriat, dacă te nelinişteşte ceva, vreau să- 
mi spui. 

— Eşti OK, tată? 

Caleb se întrebă de ce-i pusese copilul o asemenea întrebare. 
Se simţi răscolit, dar reuşi să zâmbească: 

— Bineînţeles. 

— Bun, făcu Jack, dar nu-i dispăru îngrijorarea din privire. O să 
spun o rugăciune. 

— De ce? 

— Aşa „trebe“, răspunse băiatul. Domnul Lewis zice că trebe 
să te rogi la lisus, ca să aibă grijă de familia ta. 

Domnul Lewis era învățătorul copilului. Caleb n-avea nimic 
împotriva religiei, dar îşi făcea griji fiindcă Jack o lua prea în 
serios. 

— Nu e necesar să te rogi pentru mine, fiule. Zău că mi-e 
foarte bine. Acum culcă-te, OK? 

— Da, răspunse Jack, închizând ochii. 

* 


Caleb se trezi dintr-un somn agitat, cu frânturi de amintiri 
învârtejindu-i-se în minte. Lumina lunii pătrundea ca o suliță prin 
golul dintre draperii, înveşmântând obiectele familiare în umbre 
stranii, distorsionate, neliniştitoare când era atât de somnoros. 
Se strădui să reţină fragmentele visului care se împrăştia şi 
sunetele care alunecaseră peste graniţele lui. Se scurse un întreg 
minut înainte de a înţelege că le urmase, trezindu-se, că auzea 
aceleaşi ţipete înăbuşite venind de undeva, din casă. Sări din pat 
şi traversă palierul, către camera lui Jack. Fiul lui scâncea 
încetişor, scoțând sunete care nu puteau fi caracterizate drept 
cuvinte. Când se apropie de pat, trupul lui Jack fu zguduit de un 
spasm şi din gâtlej îi ieşi un țipăt înfiorător. Caleb ezită, 
descurajat de intensitatea spaimei băiatului. Il cuprinse cu 
braţele şi simţi rigiditatea de fier a trupului mic şi subţire. La 
parter, Cyril începu să latre. 

— E OK, Jack, şopti el. Sunt aici. 

Ochii copilului se deschiseră şi, dezorientat cum era, se zbătu 
în braţele tatălui tău. Caleb scoase sunete liniştitoare şi îi 
mângâie faţa. Jack încercă să spună ceva, dar tremurul care îi 
stăpânea corpul îl făcea incoerent. 

— Şşşt, zise Caleb. S-a terminat. 

— Îmm-îmm, tati! strigă Jack. 


— Sunt lângă tine, răspunse Caleb. 

Jack respira cu greutate. 

— El... el era aici. Ştia... âă... unde-ai plecat. 

Caleb se cutremură la auzul cuvintelor şi vorbi simţindu-şi lipsa 
de convingere din glas: 

— Nu e nimeni aici, Jack. Doar noi doi. 

Copilul clătină din cap şi se uită dincolo de tatăl lui. 

— A intrat în casă. Era pe scări. 

Caleb îl ridică în faţa lui şi îl privi în ochi. 

— Aici nu e nimeni. A fost un coşmar. Acum te-ai trezit. 

Cyril lătră din nou, ca şi cum ar fi vrut să-l contrazică. 

— Faţa lui... a dispărut, zise Jack, încă dezorientat. 

Era acelaşi coşmar, deduse Caleb, neliniştit. Polly îi povestise 
că băiatul visase un străin nedorit, apărut în casa lor. Cât de 
obişnuite erau visele recurente în cazul unui copil? Se întrebă 
dacă nu reprezentau cumva indiciul unei tulburări mai profunde. 

— Mă duc să verific la parter, îi spuse băiatului, străduindu-se 
să-l liniştească. 

— Te rog, tati, spunea Jack, cu voce firavă, înspăimântată. 
Promite-mi că nu te duci. 

Pe pielea lui Caleb se răspândiră furnicături de gheaţă, 
amorţindu-i creierul. Gândurile i se împleticiră ca la beţie, 
periculos de apropiate de panică. Se întrebă dacă măcar o parte 
din ceea ce simţea era un ecou al spaimei fiului său. Trebuia să 
fie puternic. 

— Bine, Jack. În noaptea asta vii să dormi cu noi, OK? 

Copilul dădu din cap, continuând încă s-arunce priviri 
neliniştite prin încăpere. Caleb îl luă în braţe şi traversă din nou 
palierul. ÎI culcă în mijlocul patului, lângă Polly. Ea se foi şi 
murmură ceva în somn. El îi duse un deget la buze, făcându-i 
semn lui Jack să păstreze tăcerea. Pe urmă ieşi din cameră şi 
cobori în bucătărie. Cyril stătea la uşa din spate, adulmecând. 
Caleb se ghemui lângă el şi îl mângâie câteva clipe. 

— Ce s-a-ntâmplat, băiete? Şi tu visezi urât? 

Cyril îi linse mâna. El arătă către coşul câinelui, se ridică şi se 
uită pe fereastra de deasupra chiuvetei. Lumina lunii arginta 
grădina. Nimic nu era nelalocul lui. Când se întoarse la etaj şi se 
urcă în pat, Jack se întoarse şi se lipi o vreme de el, până când 
oboseala îi slăbi strânsoarea şi somnul îl luă din nou în stăpânire. 

Ecranul cu leduri al aparatului de radio cu ceas pulsa roşu în 


întuneric, parcă acordându-se cu ritmul minţii agitate a lui Caleb. 
Gânduri vag tulburătoare prinseseră rădăcină, dar un sentiment 
nejustificat de vinovăţie nu-i îngăduia să le analizeze. Păreau să 
se fi înfiripat din senin. Întunericul îl jefuia de rațiune, îi făcea 
temerile să pară mai reale decât aveau dreptul să fie. Ce putea 
face pentru Jack? Trebuia să-i explice că toate coşmarurile erau 
produsul spaimelor lui inconştiente. De parcă, în mintea unui 
copil, raţiunea ar fi cântărit vreodată mai mult decât frica. De 
parcă ar fi putut oferi o justificare pentru ceea ce i se părea o 
coincidenţă stranie între visele urâte ale băiatului şi propriile lui 
amintiri fragile. Se simţea neajutorat şi năucit. Deşi credea că nu 
putea face nimic pentru fiul său, era chinuit de o îndoială 
măruntă, dar incontestabilă. Nu putea scăpa de senzaţia că era 
într-un anume fel responsabil pentru spaima lui Jack, care avea o 
legătură cu o anumită slăbiciune din el însuşi. 
* 

Caleb zdrăngănea cu indiferență la chitară, trecând de la un 
acord la altul cu încetineală şi cu stângăcie, ca atunci când 
cântase pentru prima oară. Poate că, odată ce-ai trecut de 
patruzeci de ani, e prea târziu ca s-o mai iei de la Început. Aveai 
degetele prea ţepene şi dorinţa de a te face de râs nu mai era 
atât de puternică precum fusese cândva. Deşi nu avea senzația 
asta în ceea ce-l privea. Când Polly îi cumpărase chitara, cadou 
de ziua lui, spunându-i că era timpul să-nceteze să vorbească şi 
să înceapă să cânte, ideea nu i se păruse chiar atât de 
nebunească. Chiar şi în clipa aceea, după un an, dorinţa de a 
cânta aşa cum se cuvine câteva melodii blues şi country era mai 
puternică decât oricând. Altceva îl distrăgea. 

Sprijini chitara de masă, se ridică şi se apropie de chiuvetă. 
Polly îşi ridică privirea din cartea pe care-o citea. 

— Azi nu merge, ei? 

Caleb ridică din umeri şi-şi privi fiul pe fereastra bucătăriei. 
Jack se juca în grădină, lângă heleşteul abia săpat care-şi mai 
aştepta încă primii crapi ornamentali. Îşi manevra soldaţii de 
jucărie Action Man prin apa puţin adâncă, de parcă s-ar fi aflat 
într-o mlaştină. 

— Eşti OK? 

Caleb se uită la ea. Pusese cartea pe masă şi îl privea cu 
atenţie. El n-avea chef de vorbă. Ştia deja ce urma s-audă. 

— Mă simt excelent, răspunse, întorcându-se din nou spre 


fereastră. 

— Problema e Jack, nu-i aşa? 

Băiatul mânuia doi soldaţi, prinşi într-o luptă. Se opri brusc şi-şi 
lăsă capul pe-o parte, ca şi cum ar fi ascultat ceva. Işi lăsă 
privirea să alunece încet de-a lungul grădinii. Părea nervos, 
îngrijorat dintr-un anumit motiv. După câteva clipe îşi reluă jocul, 
dar cu mai multă prudenţă, ca şi cum ar fi fost conştient că era 
observat. Caleb se simţi neliniştit. Se aplecă mai mult către 
fereastră şi acoperi cu privirea toată grădina, uitându-se apoi 
spre zidul din spate, care ajungea până la alee. Nimic nu părea 
altfel decât de obicei. 

— E OK, Cale, spunea Polly. S-ar descurca şi mai bine dacă nu 
l-ai mai sâcâi. 

— Încercam să-l ajut, se justifică el, continuând să-şi 
urmărească fiul. 

— Interogându-l? 

— Discuţia o să-l ajute. 

Jack îşi umbri ochii, ferindu-şi-i de lumina apoasă a soarelui în 
timp ce se uita spre sud, în direcţia golfului. 

— Expune iraţionalul în lumina rece a zilei şi îşi pierde puterea. 
Făcându-l pe Jake să vorbească despre asta, o să slăbim 
influenţa visului asupra lui. 

— Oh, cum să nu. La urma urmelor, are opt ani. 

Ea nu părea să-nţeleagă. 

— Ce propui să facem? 

— Să ignorăm visele. Se vor estompa de la sine dacă nu mai 
aduci vorba despre ele. lisuse, Cale, toţi copiii au vise urâte într- 
un moment sau altul. 

— Eu n-am avut niciodată. Nu ca ale lui. 

— Toţi avem coşmaruri. De ce-ai fi tu altfel? 

Caleb se uită la ea şi se auzi spunând: 

— Eu n-am avut pur şi simplu niciodată. 

— Sau te-ai silit să le uiţi. 

Poate că ea avea dreptate. Se întoarse din nou spre grădină. 
Jack culcase unul dintre soldaţi cu faţa în jos în apă. Punea bucăţi 
de alge din iaz peste păpuşă. Se opri şi-şi ridică privirea spre 
casă înainte de a-şi îndrepta din nou atenţia către joc. 

Polly veni în spatele lui Caleb şi braţele i se strecurară în jurul 
taliei. 

— Nu trebuie decât să-i dai puţin timp, spuse, apăsându-şi 


buzele pe ceafa lui. 

Cât de mult timp, se întrebă el, simțind o tresărire dureroasă 
de tandreţe în timp ce-l privea pe Jack săltându-se în genunchi. 
Acelaşi coşmar, de patru ori într-o săptămână. Cât de mult timp, 
înainte ca motivul să fie expus drept o minciună găunoasă? N- 
avea să lase să se-ntâmple asta. 

Polly se retrase, parcă simţindu-i izolarea. Era pe punctul să- 
ntindă mâna după ea când văzu ce făcea Jake. Ingenunchease 
lângă iazul pe care plutea soldatul acoperit cu alge. Avea mâinile 
încleştate, capul înclinat cu faţa către cer şi i se mişcau buzele. 
Caleb simţi neliniştea furnicându-i carnea. Ce fel de joc avea 
nevoie de o rugăciune? 

* 

Jack şi Gary pătrunseră printre dune alergând în faţa lui Caleb 
şi Cyril. Dinspre est sufla o briză aspră, traversând golful Oxwich 
şi dezlănţuind valuri mici, cu pete de spumă, care loveau ţărmul. 
Caleb urmă terierul pe panta abruptă şi alunecoasă a dunei. 
Băieţii îl aşteptau pe culmea ierboasă. Jack părea slab şi fragil pe 
lângă prietenul lui cu cincisprezece centimetri mai înalt şi cu 
câteva kilograme mai greu, deşi nu era decât cu o lună mai 
mare. Caleb se temea uneori pentru fiul lui când îi vedea 
încăierându-se în joacă, dar era totodată bucuros fiindcă Jack 
avea un asemenea prieten. Gary i se părea de neînvins şi spera 
că o parte din puterea lui avea să se desprindă, ajungând la Jack. 
Niciun coşmar în noaptea trecută. Trei nopţi la rând fără vise. La 
urma urmelor, poate Polly avusese dreptate. 

— Acum o să ne-ascundem, spuse Jack. Tre' să numeri până la 
o sută. 

Caleb dădu din cap. Îl chemă pe Cyril la el şi îl ţinu pe loc până 
ce se îndepărtară băieţii. Începu să numere cu voce tare, 
privindu-i cum se căţărau prin iarba aspră de pe plajă. Cyril 
schelălăi şi se zbătu ca să plece în urmărirea lor, dar Caleb nu-i 
dădu drumul decât după ce ajunse la cincizeci. Pe urmă, încă 
ţinându-l de zgardă, urcă încet panta şi se uită dincolo de creasta 
dunei. Jack şi Gary erau la vreo şaizeci sau şaptezeci de metri în 
faţa lui, alergând prin mica depresiune către o altă ridicătură. 
Aşteptă până dispărură dincolo de coasta movilei, apoi le strigă 
că venea după ei. Îl lăsă pe Cyril s-alerge în faţa lui şi merse pe 
urmele copiilor înainte de a scurta drumul, urcând pe dună sub 
un unghi abrupt. Odată ajuns pe creastă, se ghemui şi inspecta 


panta lină de sub el, căutând altceva în afară de mişcarea 
imprimată de vânt ferigilor şi ierburilor aspre. Observă un petic 
galben care trecea dincolo de cornetele roz şi albe ale unui copac 
năpădit de rochiţa-rândunicii şi se grăbi să-şi aleagă traseul 
astfel încât s-o ia înaintea celor doi băieţi. 

La scurt timp după aceea, se ridică din spatele unui dâmb 
stufos de iarbă şi vocea lui imită bubuiturile, împuşcându-i cu 
degetele arătătoare. După ce ţipară surprinşi, copiii se lăsară să 
cadă spectaculos în tufăriş. 

Când se ridicară şi începură să numere, Caleb se afunda deja 
între dune. Alergă vreo sută de metri, îşi găsi adăpost într-un 
pâlc de ferigi şi se întinse pe spate, cu ochii la goana norilor 
cirus. Auzea valurile rostogolindu-se peste lunga întindere plată a 
golfului, ţipetele pescăruşilor şi şuierul vântului prin iarba de pe 
dune. Închise o clipă ochii şi desluşi vocile aduse de briză. 
Constată cu surprindere cât de mult distorsionau distanţa şi 
vântul sunetele, făcându-le ininteligibile, greu de recunoscut 
drept omeneşti. Vastitatea cerului de deasupra capului îi insuflă 
un sentiment de izolare, la care se adăuga stranietatea 
glasurilor. În ciuda vântului rece, îşi simţi sudoarea prelingându- 
se pe spate când cuvintele prinseră formă în mintea lui. Ceva 
despre timp. Ascultă cu mai multă atenţie şi desluşi vocea lui 
Jack,  înspăimântată, întrebând ce  se-ntâmplă în al 
treisprezecelea ceas. Îl năpădi un val neaşteptat de panică. Ţâşni 
dintre ferigi şi se răsuci, căutând să ajungă în imediata apropiere 
a băiatului. Niciunul dintre copii nu se zărea. Se pregătea să-i 
strige, când îl auzi pe Jack, din vârful unei dune aflate la vreo 
şaizeci de metri distanţă. Copilul îi făcu cu mâna, apoi cobori 
panta în urma lui Gary şi a câinelui. 

— Trebuia să te-ascunzi, tati, spuse Jack, cu răsuflarea tăiată, 
după ce ajunseră lângă el. 

— Te-am fi găsit oricum, zise Gary. Cyril îţi ştie mirosul. 

Pe chipurile băieţilor nu se zărea nimic care să confirme 
cuvintele auzite de Caleb. Se gândi că şi le imaginase. Din cauza 
vântului şi a îngrijorării lui în privinţa lui Jack. O închipuire 
explicabilă, deşi prostească. Se gândi că băiatul era ceva cam 
palid, dar părea lipsit de orice grijă. 

— OK, spuse. Cred că e timpul să plecăm. 

— Nu încă, răspunse Jack. Ne mai ascundem încă o dată. 

Gary dădu din cap şi o luă la fugă în susul celei mai apropiate 


pante, fără s-aştepte aprobarea lui Caleb. El simţi un val de 
mânie, dar şi-l reprimă. îi făcu semn lui Jack. 

— Dă-i drumul, spuse. Ascunde-te bine. 

Băiatul plecă alergând după prietenul său. Cyril rămase cu 
Caleb de bunăvoie. Se apropia ora şapte şi frigul persista în aerul 
de sfârşit de aprilie. În timp ce privea copiii dispărând dincolo de 
culmea unei dune înalte, regretă că îi lăsase să plece din nou şi 
se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i cheme înapoi. Dar se 
îndepărtară deja şi, în pofida sentimentului său de nelinişte, nu 
voia să le strice distracţia. Numără fără grabă până la cincizeci, 
apoi o porni pe urmele lor. Se urcă pe dună şi inspectă 
adânciturile din jur, căutând orice indiciu care să-i sugereze unde 
erau. 

— Unde s-au dus, băiete? spuse, mai mult pentru sine însuşi 
decât pentru câinele care se oprise să cerceteze câteva 
grămăjoare de rahat de iepure. 

Ridică din umeri şi cobori de pe dună, îndreptându-se către 
poteca de la marginea crângului care despărţea dunele de 
mlaştina de dincolo de ele. O urmări până când se terminară 
copacii, apoi urcă cea mai apropiată pantă, ca să vadă mai bine. 
De pe creastă zări oceanul cenuşiu şi linia subţire de nisip de 
dincolo de întinderea de dune verzi, în cascadă. În timp ce 
cerceta din priviri apa măturată de vânt, în el înflori o spaimă 
neaşteptată, intensă. 

— Jack! strigă. E timpul să plecăm, fiule. 

Nu-i răspunse nicio voce, ci doar murmurul brizei prin iarba 
aspră şi prin buruiana fragilă numită scaiul dracului. Înaintă în 
direcţia țărmului, coborând de pe o dună, căţărându-se pe alta şi 
strigându-şi băiatul pe nume. Simţi un nod strângându-i-se în 
stomac în timp ce se silea să urce panta lină. Urcuşul îl stoarse 
de vlagă şi-i tăie răsuflarea. Ajunse în vârf ameţit şi gâfâind. Cyril 
alergă cât îl ţineau picioarele în susul potecii din spatele lui, cu 
limba atârnându-i. Se opri brusc şi se întoarse, chiar în clipa în 
care dintre tufişuri dădea năvală cineva. 

Gary. Uşurarea lui Caleb se risipi când văzu că era singur. 

— Fir-ar să fie, Gary, se răsti el. Unde naiba e Jack? 

Zâmbetul băiatului dispăru. 

— Îmi... îmi pare rău, Caleb. Noi n-am vrut să... 

Caleb îşi dădu seama că îl speriase fără să fi fost necesar. 

— E-n ordine. Spune-mi doar unde s-a ascuns. 


— N-am văzut, răspunse Gary. 

Teama lui Caleb se accentuă. 

— Încotro s-a dus? întrebă, străduindu-se să-şi păstreze calmul 
vocii. 

Gary se uită în jur, apoi arătă în urmă, către mlaştină. Caleb îl 
luă de mână şi coborâră împreună panta. Sudoarea îi îngheţă 
trupul în timp ce păşea grăbit peste tulpinile de muşcata 
dracului, strigând. Minutele treceau şi dinspre golf începu să se 
apropie amurgul. Spaime vechi i se agăţară cu ghearele de 
marginile destrămate ale minţii şi membrele începură să-i 
tremure de oboseală în vreme ce căuta printre copaci. Ce fusese 
în capul lui, mai ales după toate cele prin care trecuse Jack? Te 
rog, te rog, fă să fie OK. 

Atenţia îi fu atrasă de un şuierat. Se întoarse şi văzu câinele 
alergând înapoi, pe o altă potecă spre dune. 

— Acolo, îi strigă lui Gary, simțind o durere ascuţită 
străpungându-i coastele. 

Se ţinu după băiat şi după câine clătinându-se. Dincolo de ei, 
desluşi o licărire galbenă printre tufe, o pierdu, o zări din nou, 
nemişcată pe pământ, în spatele unui copac pipernicit. Inima îi 
bătea cu furie şi de pe buze stătea să i se desprindă un strigăt de 
disperare când ocoli trunchiul şi aproape că se izbi de Gary, care 
stătea lângă silueta nemişcată. 

Jack rânjea în sus, către ei. 

— De ce ţi-a trebuit atât de mult? întrebă. 

Caleb oscilă o clipă la marginea furiei, apoi căzu în genunchi şi- 
| strânse cu putere la piept. 


Caleb întoarse în parcarea şcolii. Alături de el, Jack se uita 
înainte, fără nicio expresie. Nu scosese nicio vorbă în cele şase 
minute făcute cu maşina de la cabinetul doctorului până la 
şcoală. După o săptămână fără vise, coşmarul se întorsese, 
răvăşindu-l. Caleb îl auzise ţipând la un moment dat după miezul 
nopţii. Alergase în camera lui şi îl găsise stând drept, în capul 
oaselor, privind ţintă în gol. Urme din indiferent ce îi bântuia 
visele îi zăboviseră în ochi şi după ce se trezise, dar nu reuşise să 
i le atribuie vreunei substanţe materiale sau să le dea un înţeles. 
Doctorul n-avusese de spus decât că, fizic, nu era nimic în 
neregulă cu Jack. lisuse Hristoase - la ce s-o fi aşteptat? La oase 
rupte? La o rană căscată? Caleb dorise răspunsuri, nu nişte 


platitudini nenorocite. Voise să i se spună de ce avea Jack 
coşmaruri, ce îl speria. În loc de asta, fusese nevoit să asculte o 
prelegere liniştitoare şi stupidă despre imaginaţia hiperactivă a 
copilului şi i se sugerase să monitorizeze programele de televizor 
la care se uita şi s-o lase mai moale cu poveştile dinainte de 
culcare. Polly avea să se simtă uşurată, deşi ea prezisese mai 
mult sau mai puţin ce avea să spună doctorul. Poate că reacţia 
lui Caleb era exagerată. _ 

Opri motorul, cu trupul încordat de furie şi de îngrijorare. Işi 
privi fiul aşezat pe locul pasagerului. Jack părea atât de fragil, se 
gândi, atât de pierdut în interiorul propriei minţi. Işi dorea cu 
disperare să-l îmbrăţişeze, să-i dea de înţeles că era gata să facă 
orice pentru el, dar se temea că băiatul avea să înţeleagă cumva 
adevărul. 

— Eşti sigur că vrei să mergi la şcoală? îl întrebă. Te pot duce 
acasă, dacă preferi. 

— Sunt OK, răspunse Jack. 

Caleb simţi că i se făcea rău de atâta suferinţă. Nu voia să-şi 
interogheze copilul, dar simţea că n-avea de ales. 

— Jack, ce-ai vrut să spui alaltăieri, când l-ai întrebat pe Gary 
despre ceasul al treisprezecelea? 

— Despre ce? 

Caleb se sili să zâmbească. 

— Când am fost jos, la Oxwich. L-ai întrebat ce se-ntâmplă în 
ceasul al treisprezecelea. 

Băiatul păru derutat. 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui, tati. 

Caleb se întrebă dacă nu era cumva evaziv. 

— Poate simţi, la fel ca Şoarecele şi ca Sobolul, că e bine să 
uiţi anumite lucruri? 

Jack clătină din cap, scoţându-şi clar în evidenţă nesiguranța. 

— N-am auzit niciodată de asta. 

Caleb îl privi. Se aplecă şi-l strânse în braţe, încercând să-i dea 
putere. 

— Te iubesc, Jack. Ştii? 

— Da. 

— O să am grijă să nu te rănească nimic. 

— Tati, spuse Jack, cu vocea înăbuşită la pieptul lui. Nu vreau 
să pleci. 

Caleb îşi reţinu un suspin şi-l bătu pe spate. 


— Am de lucru, Jack. 

Băiatul se desprinse de el. 

— N-am vrut să spun că... 

Se întrerupse, îşi sărută tatăl şi cobori din maşină. Caleb îl 
urmări cu privirea în timp ce traversa în fugă curtea şcolii, dar 
Jack nu se uită înapoi. 

Rămas singur, i se umeziră ochii şi se simţi copleşit. Dragostea 
lui era compromisă de un sentiment de neajutorare, de gândul 
că-şi dezamăgise fiul. În acelaşi timp, se simţea vinovat fiindcă îi 
era teamă, nu pentru Jack, ci pentru sine. Se ruşina de 
slăbiciunea lui şi era furios pe ceea ce considera un eşec al 
raţiunii. Întrezări ceva în oglinda retrovizoare, faţa uluită a unui 
copil speriat, care-l privea de pe bancheta din spate. E Jack, se 
gândi la început, dar, o clipă mai târziu, realiză că era el însuşi, 
aşa cum arătase cu treizeci de ani în urmă. Obrajii erau palizi, 
buzele subţiri şi tremurătoare, ochii bântuiţi. Simţi furnicăturile 
reci ale spaimei. Întinse mâna şi atinse oglinda, vrând să 
stabilească un contact cu copilul abandonat şi îi văzu trăsăturile 
înceţoşându-se şi reasamblându-se sub forma chipului său 
chinuit. 

* 

Sunete discordante înspăimântau nervii lui Caleb şi din capătul 
opus al barului răsuna un cor de glume grosolane. işi dădu 
seama că Polly nu-l asculta cu adevărat. Atenţia ei era în altă 
parte; la meciul de fotbal în plină desfăşurare pe ecranul imens al 
televizorului, sau la oamenii adunaţi în faţa acestuia. Parcă 
simțind c-o studia, Polly îşi îndreptă privirea spre el. 

— Îmi cer scuze, Cale. Numai că mă gândeam că am putea, 
ştii, să discutăm despre altceva. 

— Despre altceva? 

Ea oftă. _ 

— N-avem prea des ocazia să ieşim seara. In ultima vreme am 
fost amândoi foarte solicitaţi, m-am gândit că ne-ar face bine să 
fim numai noi, singuri. 

Caleb se încruntă, frustrat de ceea ce percepea drept o lipsă 
de interes. 

— Nu crezi că-i suntem datori lui Jack... 

— Nu-mi pune mie placa asta cu vinovăția, se răsti ea. 
Bineînţeles că-mi fac griji, dar, lisuse Hristoase, Cale, trebuie s- 
avem pur şi simplu răbdare. 


— Cred c-ar trebui să-l ducem la un specialist. 

— Dac-o să continue coşmarurile, da, poate-ar trebui să 
mergem din nou la doctorul Morgan, ca să-l trimită pe Jack la 
cineva. Dar, numai în seara asta, n-am putea schimba subiectul? 

Era o cerere rezonabilă şi el o ştia. Problema lui Jack îşi luase 
tributul de la ei amândoi. Dar el, unul, se ferea totuşi să-şi 
îndrepte gândurile în altă parte. 

— Bine, acceptă. Dă-mi voie să-ţi spun un singur lucru, şi pe 
urmă vorbim despre orice vrei. 

Polly strânse din buze şi se lăsă pe spătarul scaunului, 
îndepărtându-se de el. 

— Elementul comun e un străin, zise Caleb. Gândeşte-te ce- 
nseamnă. Pentru un copil semnifică pericolul, corect? Ce li se 
spune tot timpul copiilor? Feriţi-vă de străini, şi asta se 
întipăreşte în subconştient. 

Vorbea repede, încercând să-şi clarifice interpretarea încă 
schiţată, să explice cum se manifesta frica lui Jack de străini, 
luând în vise forma cuiva venit să-l răpească. Relatări în ziare şi 
la televizor despre copii răpiți şi ucişi. Fetiţa găsită strangulată în 
pădure, lângă Cardiff, cu două luni în urmă, şi, mai recent, 
adolescentul ucis din bătaie al cărui trup gol fusese descoperit pe 
plajă, în Swansea. Copiii nu erau insensibili la astfel de lucruri, 
spuse el. Făceau legături, chiar dacă nu la nivel conştient. In 
visele urâte, cele mai iraționale lucruri deveneau reale. 

Polly îşi termină sticla de Corona. Incercă să vorbească pe un 
ton rezonabil, dar Caleb îi simţi frustrarea din voce: 

— Nu susţin că tot ce spui nu e plauzibil, Cale. Poate este, nu 
ştiu. O să mă documentez. Dar cred că toată povestea-ncepe să 
te obsedeze. Ce şanse are Jack să-şi uite afurisitele astea de vise, 
dacă tu vorbeşti întruna despre ele? 

— Ignorându-le nu le facem să-nceteze. 

— Am impresia că tu nu vrei să-nceteze. 

— Rahat, Polly, ce vrei să spui? 

Ea se ridică. 

— Vreau să plec, zise. Nu mai pot discuta despre asta. 

Caleb o prinse de braţ. 

— Discutăm despre Jack. 

Ea îşi eliberă braţul. 

— Nu, nu despre el. Despre tine. 

leşi în grabă din bar. 


Caleb mai rămase acolo câteva minute, imobilizat de panică şi 
de spaimă. Cum era posibil să nu simtă Polly ameninţarea la 
adresa fiului lor? Panica i se risipi treptat şi ieşi după ea, pe 
trotuar. O văzu traversând strada principală, către parcare. 
Incepuse o ploaie uşoară şi luminile din Mumbles pâlpâiau în 
golful întunecat ca nişte amintiri firave. Mergând în urma ei, se 
simţi singur, rupt de tot ce-ndrăgea. Cum recapătă un bărbat 
ceea ce a pierdut, se gândi, uimit fiindcă-şi pusese o asemenea 
întrebare. Nici măcar nu ştia sigur ce pierduse. Nişte amintiri sau 
poate o parte dintre propriile convingeri. 

Când ajunseră acasă, Anna, babysitterul, se uita la Rebel în 
California. Jack se simţea foarte bine, spuse ea. Nu scosese nici 
măcar un piuit de la ora nouă, când îl dusese la culcare. Polly îl 
rugă pe Caleb să vadă ce făcea băiatul în timp ce o ducea ea pe 
Anna acasă. 

Rămas singur, el urcă la etaj. Simţi un val de uşurare când îl 
văzu pe Jack dormind profund. li tremurau muşchii picioarelor şi, 
temându-se să nu cadă, se aşeză pe marginea patului fiului său. 
Prin uşa deschisă se strecura în încăpere o lumină palidă, căzând 
pe papucii lui Jack şi pe două console de jocuri video Play Station 
de la picioarele patului. Pe peretele de la capul copilului era un 
poster cu Manchester United, iar un alt poster din încăpere îl 
înfăţişa pe Bart Simpson, precum şi scene din filmele cu Harry 
Potter. Caleb se simţi cuprins de tandreţe. Vederea volumului 
Vântul prin sălcii pe noptieră îl umplu de tristeţe şi de un 
sentiment profund de regret. 

Îmi pare rău, Jack, se gândi, şi se ridică să plece. Băiatul se foi 
şi se rostogoli pe spate. Lui Caleb i se tăie răsuflarea când îi văzu 
pleoapele tremurând nebuneşte. Buzele i se mişcară de parcă ar 
fi încercat să vorbească, dar de pe ele nu se desprinse niciun 
cuvânt, ci doar şuierăturile estompate caracteristice viselor. 

— Jack, spuse Caleb, dar vocea lui nu avu nici măcar puterea 
unei şoapte. _ 

Se întoarse şi văzu un mic fotoliu sub lucarnă. Il trase ceva mai 
aproape de pat şi se aşeză. In pat, Jack continuă să emită sunete 
firave, ininteligibile, cu pumnul mâinii de deasupra aşternuturilor 
încleştându-i-se şi descleştându-i-se. 

Caleb se întrebă ce vedea fiul lui. Incercă să se dorească în 
interiorul minţii copilului, să fie martor la răspândirea treptată a 
spaimei. „Rămâi acolo, Jack“, îşi spuse, în gând. „Fii puternic.” 


Băiatul începu să se zbuciume şi să se răsucească în pat, dând 
când şi când din picioare sub cearşafuri. Vocea îi deveni mai 
puternică, dar Caleb încă nu reuşea să identifice sunetele drept 
cuvinte. Mişcările îi deveniră tot mai agitate, mai violente. Caleb 
se aplecă înainte în scaun, privindu-şi fiul cu atenţie. Anticipa un 
soi de revelaţie, cu condiţia să nu cedeze, lăsându-şi atenţia să 
slăbească. Asta era greşeala pe care o făcuse, realiză, în timp ce 
Jack începu să ţipe. Il trezise pe băiat prea devreme. Trebuia 
lăsat să se-adâncească în vis, să vadă ce era de văzut. Poate aşa 
avea să se termine. Reamintindu-şi-l în lumina zilei, raţiunea lui 
avea  să-nfrângă groaza confuză. Jack începuse să se 
zvârcolească, buzele i se retrăseseră într-un rictus şi ţipetele i se 
rupeau unul după altul din fundul gâtului. Oricât de cumplit ar fi 
fost, Caleb simţi că trebuia să-l lase să continue, pentru binele 
lui, îşi spuse el, cu vederea înceţoşată de lacrimi. 

Singura problemă era Polly, care stătea în cadrul uşii, ţipând la 
el să oprească totul. Incercă să-i explice ce se petrecea, dar nu 
ajunse la niciun rezultat. Ea alergă spre pat, luă copilul în braţe şi 
ieşi cu el din cameră. Caleb rămase locului, îngrozit de ceea ce 
făcuse. De ceea ce nu reuşise să facă. Spaima nu era doar a lui 
Jack, simţea asta. Coşmarul era şi al lui. 

* 


Caleb se luptă pe toată durata zilei cu propriile spaime, abia 
reuşind să le acorde elevilor săi atenţia cuvenită. Cerinţele lor îl 
împovărau, nevoia lor de încurajare îl mistuia. Deveni din ce în ce 
mai susceptibil şi irascibil, aşa că, avertizaţi de elevii de 
dimineaţă, la ultima oră de curs nu apărură decât jumătate din 
cei de după-amiază. Pe urmă stătu de unul singur un ceas întreg 
în biroul lui, străduindu-se să priceapă ce i se întâmpla. 
Persistenţa coşmarului lui Jack îl înfricoşa, iar necesitatea de a-i 
da un sens devenise o obsesie. Ajunsese să se simtă cumva 
interconectat cu visul, să creadă că putea fi descifrat cu o cheie 
aflată undeva, în propriul său trecut. Îşi dragase toată ziua 
amintirile ascunse, dar nu reuşise să scoată nimic la suprafaţă. 
După ora şase, când părăsi clădirea, se întrebă dacă în realitate 
nu se temea cumva să sondeze prea adânc. Poate era vorba de 
ceva cu care nu era pregătit să se confrunte, de un secret despre 
sine însuşi pe care nu voia să-l descopere. În drum spre casă, se 
opri la Joiner's Arms, dar nu găsi nici uşurare, nici plăcere, nici în 
cele două halbe de bere Three Cliffs Gold pe care le bău, nici în 


compania celor câtorva obişnuiţi ai casei care-i remarcară 
prezenţa, dar, găsindu-se faţă în faţă cu evidenta lui dorinţă de 
singurătate, îl lăsară cu propriile reflecţii morocănoase. 

Când ajunse acasă, Jack se uita la televizorul din camera de zi. 
Îi aruncă fiului său o privire, apoi se îndreptă spre uşă şi intră în 
bucătărie. Polly stătea la masă, citind o carte şi sorbind dintr-un 
pahar cu vin roşu. Îşi ridică privirea la apariţia lui şi reuşi să-i 
adreseze un zâmbet fără profunzime. 

— Eşti OK? îl întrebă. 

Caleb ridică din umeri, luă un pahar din dulapul suspendat de 
perete şi îşi turnă vin. 

— Cum se simte? 

— OK, aşa cred. Întreabă întruna de tine. 

— Ce-i asta? întrebă el, referindu-se la carte. 

Ea îi arătă coperta. Se numea Minţile copiilor. 

— Am luat-o azi din oraş. M-am gândit că ne-ar putea ajuta să- 
nţelegem ce se petrece cu Jack. 

— Şi o face? 

— Pe mine mă ajută. 

— Am de gând să stau cu el în noaptea asta, spuse Caleb. Să-l 
urmăresc. O să-ncerc să-l trezesc înainte de a-l lua visul în 
stăpânire. 

Polly se încruntă. 

— Chiar crezi c-o să-l ajute? 

— La fel de mult cât îl ajută cartea asta. 

Ea se ridică de la masă şi îi luă mâna. 

— Caleb, poţi să fii sincer cu mine? 

— Credeam că sunt. 

— În privinţa lui Jack, la asta mă refeream. La motivul din care 
se teme atât pentru tine. 

— Jack nu se teme de mine, zise Caleb, agitat. 

— Nu asta am spus, făcu Polly, confuză. Jack se teme pentru 
tine - nu de tine. De ce? l-ai povestit ceva? Ceva pe care nu mi-l 
dezvălui mie? 

Întrebarea ei îl zgudui, îl umplu de îndoieli. 

— Nu... nu fi proastă. 

— Nu sunt, spuse ea, ridicând tonul. Mă sperie ceea ce se- 
ntâmplă cu fiul nostru şi-mi fac griji pentru tine. Nu mai eşti tu 
însuţi, Caleb. Te mistuie ceva. 

— Te rog, Polly, zise el, încercând să se-adune. Nu-ţi închipui 


că ştii ce se petrece în capul meu. Se poate? Îţi cer prea mult? 

Nu aşteptă niciun răspuns, ci se grăbi să urce la etaj, unde se 
dezbrăcă şi făcu un duş lung, aproape opărindu-se, ca şi cum ar 
fi vrut să ardă stigmatele unui păcat căzut de multă vreme în 
uitare. 

* 

Ceva mai târziu, Caleb îi ceru scuze lui Polly şi-i spuse că 
intenționa să se uite pe cartea cumpărată de ea. Poate-l avea să- 
| ajute să-nţeleagă prin ce trecea Jack. După cină se duse în 
camera fiului său. Copilul era deja în pat şi, în ciuda zâmbetului 
larg care îi traversa faţa, Caleb nu văzu nimic din obişnuita lui 
vitalitate şi din bucuria cu care savura viaţa. 

— Mama spune c-o să stai cu mine. 

El se aşeză pe marginea patului simțind pe neaşteptate 
înţepătura cumplită a unui sentiment de vinovăţie. 

— Aşa e, răspunse. O să ţin visele urâte la distanţă. 

— Îmi citeşti? 

Caleb văzu Vântul prin sălcii pe noptieră. Clătină din cap. 

— În seara asta nu. 

— Tu n-ai citit-o când erai mic? 

— Ba da, dar am uitat cea mai mare parte până când am 
început să ţi-o citesc ţie. 

— Tu-ţi uiţi visele, tati? 

Caleb se holbă la el, nefiind sigur ce ar fi trebuit să-i răspundă. 
Voia să spună ceea ce trebuia, dar nu mai ştia ce trebuia spus. 

— Pe cele mai multe. 

— Ai visat vreodată despre... 

— Ssst, Jack. Culcă-te. 

Băiatul rămase tăcut o clipă, cu o expresie îngrijorată. Apoi 
spuse, ca şi cum şi-ar fi adunat tot curajul: 

— O să mor dacă visez în ceasul al treisprezecelea? 

Caleb se aplecă deasupra patului şi îi luă mâna. 

— Ceasul al treisprezecelea nu există. 

Jack dădu din cap, fără să pară convins. Se întinse şi-şi sărută 
tatăl pe obraz. 

— Sunt OK, tati, serios, îl încredinţă el, dar Caleb îi văzu 
neîncrederea din ochi. 

— Sper, fiule, spuse, eliberându-i mâna. 

Se duse lângă fereastră şi se aşeză în fotoliu, uitându-se la 
Jack, care se întoarse pe-o parte ca să fie cu faţa spre el. Işi 


adusese cartea lui Polly, dar, după ce răsfoi primele câteva 
pagini, o lăsă să cadă pe podea şi-şi concentră atenţia asupra 
fiului său. 

Se trezi în noaptea aceea cu ţipetele încă răsunându-i în 
ţeastă. Un tremur violent îi zguduia trupul şi se ghemui în umbră, 
strângând din dinţi ca să pună capăt clănţănitului lor neîncetat. 
In aer atârna o spaimă bolnăvicioasă, dezgustătoare, şi carnea i 
se retrăgea la atingerea ei. Prin ceața visului care se învolbura în 
jurul minţii sale semiconştiente recunoscu vocea lui Polly, 
subţiată până la o şoaptă anemică, fragilă. 

— Caleb, spunea ea, ce-ai păţit? Unde-ai fost? 

Mirosul greu de spumă din nări, gustul de sare de pe buze. 

— Poll... Polly? gemu el. 

— lisuse, Cale. 

Braţele ei erau în jurul lui şi îi simţea căldura trupului 
infiltrându-se în carnea lui rece, umedă. 

— E OK, ai avut un coşmar. 

El văzu întunericul de dincolo de fereastra bucătăriei. Era 
ghemuit în partea opusă a încăperii, cu dalele de gresie ude sub 
el şi cu zgomotul ritmic al valurilor reverberându-i în cap. Cyril se 
chirci în spatele lui Polly, ca şi cum s-ar fi ferit de el. 

— Cum am ajuns aici? întrebă. 

Polly clătină din cap, cu obrajii văduviţi de culoare sub lumina 
palidă. 

— Ceva m-a trezit, şi tu nu erai acolo. Mă îndreptam spre 
camera lui Jack când te-am auzit ţipând aici, jos. 

— Asta nu se poate-ntâmpla, Polly, zise Caleb. Nu... nu pot 
îngădui să i se-ntâmple lui. 

— Ce nu se poate-ntâmpla, Cale? 

Ochii ei cenuşii îi cercetau faţa. Se simţea despărţit de ea, 
plutind în derivă dincolo de zona familiară soţiei sale. 

— Despre ce vorbeşti? îl întrebă. 

Caleb se miră că ea nu era în stare să distingă formele şi 
umbrele vagi care pluteau în jurul lui. Nimic din ceea ce vedea 
nu-l linişti, nici măcar chipul ei. Buzele ei se mişcau, dar cuvintele 
erau înăbuşite de zgomotul sângelui năvălit în creierul lui. Afară 
fusese cineva, ţinând casa sub observaţie. Era încă acolo, 
aşteptând? Aşteptându-l pe Jack? 

— Ascultă-mă, spuse, încercând s-o avertizeze, dar acolo mai 
era şi altceva, ceva pe care simţea nevoia să-l afle. 


Umbrele de dincolo de Polly se topeau, dispărând în podea. 

— E în ordine, Cale. S-a terminat. 

Ea nu înţelegea. Visul era acolo, se zbătea în mintea lui. Mai 
văzuse totul şi înainte. Cu mulţi ani în urmă, se gândi, când era 
copil. Acelaşi coşmar pe care-l avea Jack. De altundeva, din casă, 
se auzi un țipăt jalnic. 

— Oh, te rog, nu, şopti Polly, ridicându-se în picioare. 

El o prinse instinctiv de mână şi întrebă: 

— Cât e ceasul? 

— E Jack, spuse ea, desprinzându-se de el şi îndreptându-se 
spre scară. 

Caleb înţelese ce auzise ea. Jack ţipa la etaj. Se strădui să se 
ridice de pe podea. Inima îi bătea cu sălbăticie şi se sili să se uite 
la ceas. Era douăsprezece patruzeci şi cinci. În minte i se treziră 
amintiri urâte. 

* 

Prin crăpătura draperiilor, Caleb se uita la luna în al treilea 
pătrar ce atârna deasupra golfului Three Cliffs şi la ceața care 
urca în tăcere de-a lungul câmpului, către Penmaen. Se lăsă pe 
spate în fotoliu. Jack dormea. În dimineața aceea, Polly îi 
telefonase din nou doctorului, îl rugase să-l trimită pe Jake la un 
specialist în psihologie infantilă. Caleb ştia că n-avea să ajute la 
nimic, dar nu o oprise. Ar fi vrut să-i spună că numai el îl putea 
ajuta pe fiul lor, însă un sentiment al propriei slăbiciuni îl 
împiedicase să-şi enunţe clar certitudinea. Ceea ce conta era ora 
la care venea coşmarul lui Jake. Aceeaşi oră la care venea la el 
însuşi, când era un băieţel. În al treisprezecelea ceas. De câte ori 
îi bântuise somnul cu treizeci şi ceva de ani în urmă? Acel 
sentiment de nesiguranţă. Senzaţia de a fi rupt de lume, o izolare 
care-l umpluse de o spaimă absolută. Zăcea noaptea în pat, 
agăţându-se de starea de trezie, luptându-se să ţină la distanţă 
spaima somnului. Cel puţin până ce trecea ceasul, dar 
neîngăduindu-şi nici măcar după aceea să se abandoneze cu 
totul, ancorându-se cu o parâmă de gânduri pe ţărmul raţiunii. 

Coşmarul se ofilise înlăuntrul lui, presupuse el. Se ofilise, dar 
nu murise. Îl îngropase adânc, în cele mai întunecate cotloane 
ale creierului, unde stătuse în aşteptare în toţi acei ani, până 
când simţise apropierea unei minţi inocente. Ideea îl îngrozea. 
Fiecare fibră a raţiunii lui urla, ridicându-se împotriva unei 
asemenea realităţi. Insă nu mai putea nega transmigraţia 


coşmarului din propria copilărie pe terenul fertil al 
subconştientului lui Jake. 

Se gândise toată ziua la coşmar, încercând să-şi colaţioneze 
amintirile nesigure cu frânturile de vis pe care şi le reamintea 
Jack. Amândoi simţiseră o prezenţă în exterior, supraveghind 
casa. Jack îl auzise pe străin strigând, dar spusese că vocea 
venea de foarte departe. Uneori era în interiorul casei, pe coridor 
sau pe scări. Jack nu ajunsese niciodată până la sfârşitul 
coşmarului, iar el, dacă o făcuse cumva vreodată, uitase ce 
văzuse acolo. 

In lumina slabă, Caleb îşi privi ceasul. Unsprezece treizeci. 
Ştiind că Jack avea să-nceapă în curând să viseze, se pregăti să 
se abandoneze ispitei somnului. Chiar în clipa în care îi pătrundea 
în minte, simţi cum i se trezea o spaimă reziduală, îndemnându-l 
să reziste. Pleoapele îi fluturară, deschizându-se pentru o clipă, 
dar întunericul suflă asupra lor, trăgându-le în jos. Parâmele 
raţiunii se întinseră rând pe rând şi se rupseră cu câte un pocnet 
în timp ce el plană o vreme deasupra muchiei conştienţei, înainte 
de a aluneca în derivă dincolo de hotar, în adâncul viselor. 

În cameră nu se clintea nimic. Sub mantia rece a întunericului 
totul părea identic. Caleb rămase nemişcat, aşteptând. Strângea 
braţele fotoliului atât de tare, încât îl dureau mâinile şi fiecare 
nerv din trupul lui se străduia din greu să se relaxeze. Ascultă, 
încercând să-şi amuţească bătăile inimii şi zgomotul alb al 
spaimelor fără nume. Până când, acoperind răsunetul propriilor 
sale gânduri cumplite, auzi din nou paşi înăbuşiţi pe scară. O altă 
clipă de linişte, urmată de mai mulţi paşi, apropiindu-se tot mai 
mult. Se întrebă unde era Cyril. De ce nu lătra? | se făcu pielea ca 
de găină aşteptând să audă mânerul uşii răsucindu-se. Insă paşii 
începură să se-ndepărteze. Expiră încet, scrutând cu atenţie 
întunericul în direcţia în care îşi imagina că se afla uşa. Aprinse 
lampa. Lumina firavă împinse fără vlagă întunericul, abia reuşind 
să dezvăluie uşa deschisă, patul gol. i 

Işi înăbuşi un țipăt şi ieşi în goană pe palier. Incă mai era timp, 
îşi spuse. In aerul rece şi sărat, răsuflarea i se transformă în 
ceaţă. Pe trepte erau urme umede. Cobori lăsându-se călăuzit de 
ele şi simţi frica înfigându-i ghearele în spate, cuprinzându-l în 
îmbrăţişarea ei cleioasă. Urmele ude se întindeau de-a lungul 
coridorului şi străbăteau bucătăria, mergând către uşa deschisă 
din spate. Peste grădină atârna un giulgiu de ceaţă. Caleb ezită, 


proptindu-se cu braţele în cadrul uşii. Fiul lui era acolo, afară. 

— Jack, şopti el, cu disperare. Te rog, Jack, vino acasă. 

Auzi câinele lătrând, tot afară, şi îşi impuse să se mişte, să 
traverseze iarba fragilă, strivind-o sub tălpi. leşi pe poarta din 
fundul grădinii, apoi se întoarse şi văzu casa înălțându-se în 
ceața îngălbenită de lumina lunii. Se simţi cumplit de singur şi se 
stăpâni cu greu să nu alerge către ea. Dar la urechi îi ajunse 
sunetul unei voci catifelate, o auzi strigându-l. Se târî dincolo de 
canal şi o luă la fugă pe câmpul ce cobora în pantă către 
încâlceala pădurii. Nu-l mai auzea pe Cyril în timp ce-şi croia 
drum printre copaci şi tufişuri, alunecând pe pământul moale, 
pentru a ieşi împleticindu-se pe malul noroios al râului Pennard 
Pwll. Îi urmă albia, care străbătea valea şerpuind către golf. Fiul 
său îl striga, cu glasul acoperind susurul undelor. 

Intră nerăbdător în râu, înaintând cu greu prin şuvoiul înalt 
până la genunchi. Se împiedică de o piatră, căzu şi se ridică. 

— Jack! strigă, străduindu-se să se urce pe un banc de nisip. 

În faţa lui, la o oarecare distanţă, văzu cele trei piscuri ca nişte 
pălării de vrăjitoare care dădeau numele golfului înfigându-se 
prin ceaţă în cerul nopţii. Se orientă şi traversă întinderea 
nisipului alergând către mare, învigorat de sângele pompat în 
vene. Ceaţa gălbuie tălăzui în jurul lui când împroşcă apa, intrând 
în valurile mărunte care clipoceau la țărm. Inaintă către larg, 
ignorând curentul care îl smucea insistent de picioare. Izbi ceața 
cu braţele, încercând să creeze un gol prin care să-şi poată zări 
fiul. Marea îl istovea, făcându-l să respire superficial, sacadat. 
Acum i se învârtejea în jurul mijlocului, iar în clipa următoare 
năvălea, izbindu-l în piept. Ceaţa părea să se subţieze şi reuşi să 
desluşească din când în când luna, deasupra culmii Cefn Bryn. Un 
val îl potopi şi îl lăsă în urmă călcând apa. Curentul începu să-l 
tragă în larg. 

— Jack, te rog, strigă, înnebunit, străduindu-se să-şi ţină capul 
deasupra apei. 

Un alt val trecu peste el şi, când ieşi la suprafaţă, putu să vadă 
limpede golful. Marea îşi afundă colții înverşunaţi în carnea lui. 
Acum înota din greu, pur şi simplu ca să se menţină la suprafaţă. 
Se simţea din ce în ce mai slăbit, dar continua totuşi să-şi caute 
fiul, despicând apa argintată de lună şi urmând tot timpul sunetul 
unei voci, al propriei sale voci, îndepărtată şi mai tânără, 
strigându-l dintr-un coşmar de mult uitat. În gură îi intră mai 


multă apă când ajunse din nou sub valuri, încă luptând. Se ridică 
la timp ca să audă clopotul îndepărtat al unei biserici, bătând 
ora. La unu, încă mai exista speranţă. La două începu să 
pălească. Auzi a treisprezecea bătaie ca pe un sunet înăbuşit sub 
suprafaţă, ca pe un ecou straniu al apăsării apei care îi umplea 
plămânii. 

* 

Pare să fie în zori sau poate în amurg. Acum îi e greu să spună 
în ce ceas al zilei se află. Dar continuă să-i aştepte, anticipând 
clipa, imaginându-şi că de data asta va avea un alt sfârşit. Dar 
când îşi fac apariţia în grădină, dorul lui disperat e la fel de 
copleşitor ca întotdeauna. Jack pare mai mare, mai împlinit. 
Trebuie să aibă cel puţin zece ani. Obrajii lui Polly au prins din 
nou culoare şi ridurile mărunte din jurul ochilor ei îi trădează mai 
degrabă resemnarea decât tristeţea. Se întreabă ce semnificaţie 
are asta. Işi pune mâna pe zidul grădinii şi, în momentul acela, 
casa se îndepărtează uşor, parcă ferindu-se de el. Îi strigă pe cei 
doi pe nume şi, preţ de o secundă, Jack se uită drept către el. 

— Jack, strigă din nou Caleb, făcându-i cu mâna. Sunt aici. 

Băiatul continuă să se mai uite spre el preţ de încă o clipă, 
umbrindu-şi ochii cu palma. Însă apoi îi întoarce spatele şi, când 
îşi coboară disperat privirea, Caleb nu vede nicio umbră pe zidul 
grădinii, sunt numai razele soarelui, trecând chiar prin locul unde 
stă el. 


VIEŢI 
John Grant 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


John Grant (pe numele său adevărat Paul Barnett) este autorul 
a peste şaizeci de cărţi, dintre care în jur de o treime sunt 
romane. Dintre scrierile sale, The Encyclopedia of Walt Disney's 
Animated Characters este considerată o lucrare de referinţă în 
domeniul abordat. A primit Premiul Hugo, Premiul World Fantasy 
şi numeroase alte premii internaţionale pentru The Encyclopedia 
of Fantasy, al cărei coeditor este, alături de John Clute. În 2004 a 
primit al doilea Hugo, pentru The Chesley Awards: A 
Retrospective (realizată împreună cu Elizabeth Humphrey şi 
Pamela D. Scoville). In calitate de editor coordonator al 
Encyclopedia of Science Fiction, realizată de Clute/Nicholls, a 
împărţit cu aceştia rar acordatul premiu special al British Science 
Fiction Association. 

Dintre scrierile sale recent publicate fac parte ficţiunea The 
Stardragons [ilustrată de Bob Eggleton), romanul The Dragons of 
Manhattan, cartea pentru copii Life-Size Dragons şi nonficţiunea 
Bogus Science: Or Some People Believe in These Things. 
Culegerea lui de povestiri, Leaving Fortusa, a fost publicată în 
2008. Este editorul recentei antologii New Writtings in the 
Fantastic şi lucrează în prezent la o antologie a filmului noir şi la 
un ciclu de povestiri. 


1 


Aşteptăm să se-ntoarcă acasă Christopher. Sorbind din vin la 
masa din bucătărie, Alice şi cu mine suntem în stadiul în care- 
ncepem să ne-ngrijorăm. N-a păţit nimic, ne spunem din când în 
când unul altuia, trădându-ne teama că s-ar fi putut întâmpla 
ceva rău. N-a păţit nimic: Dick Charters trebuie să-i fi luat fără 


probleme pe Chris şi pe Harry de la repetiţia piesei de teatru de 
după orele de şcoală, fiindcă săptămâna asta e rândul vecinului 
Dick să-i transporte pe cei doi băieţi de nouă ani. Poate traficul e 
infernal. Poate Dick a rămas fără benzină - n-ar fi prima oară 
când i se-ntâmplă - şi poate aşteaptă chiar acum vehiculul 
service-ului auto. 

Totuşi, e trecut de nouă şi Christopher ar fi trebuit s-ajungă 
acasă de la şapte. 

Sună telefonul, şi e Marian Charters, soţia lui Dick, mama lui 
Harry. Avem idee unde sunt cei trei? 

Alice, care-a răspuns la telefon, îi spune lui Marian să vină la 
noi - să ne-ajute să bem vinul în timp ce-i aşteptăm pe 
vagabonzi, de ce n-ar veni? _ 

Marian spune da şi peste zece minute ni se alătură. Inainte de 
sosirea ei, am destupat o altă sticlă de vin şi am dat repede 
peste cap câte un pahar, ca să pretindem că n-a fost neîncepută. 

De obicei mă prefac că nu observ cât de frumoasă e Marian. 
Alice mă urmăreşte, ca să se-asigure că nu observ. 

Douăzeci de minute mai târziu, sună cineva la uşă. 

Ei sunt, anunţă Marian, cu voce uşor tărăgănată. Ingrijorarea a 
ajutat-o să se-ameţească repede. 

Dar nu sunt ei, ci un bărbat şi o femeie în uniforme albastre, cu 
feţe la fel de lungi ca drumurile pustii. 

Un beţiv s-a apucat să-şi conducă SUV-ul pe sensul opus al 
autostrăzii. A dat peste patru autoturisme, peste un alt SUV şi 
peste camioneta unui sudor înainte de a ieşi de pe drum, intrând 
într-un copac. Şapte morţi, inclusiv şoferul beat. Trei dintre 
victime - un adult şi doi copii - sunt în epava arsă a unui Neon 
albastru, înregistrat pe numele lui Richard G. Charters Jr. Poliţiştii 
s-au dus mai întâi acasă la Dick şi la Marian şi au fost trimişi aici 
de un vecin... 

Stăm toţi trei pe canapea, plângând, eu în mijloc, cu braţele în 
jurul umerilor celor două femei, în timp ce poliţiştii fac tot ce pot 
ca să nu-şi încalce codul profesional implicându-se. 

Se aude din nou soneria, şi poliţista şopteşte că deschide ea. 

Câteva clipe mai târziu, conduce un omuleţ palid, ţinându-l de 
mână. 

Christopher. 

Bineînţeles că Alice şi cu mine ne îngrămădim în jurul lui şi 
uităm pentru câteva minute cu totul de Marian, încă pe canapea, 


încă jelindu-şi soţul şi fiul. Poliţista - la naiba cu standardele 
profesiunii - se duce să se-aşeze lângă ea, consolând-o cu 
stângăcia specifică unui străin. Curând plâng amândouă. 
Polițistul nu ştie ce-ar putea face cu propriile emoţii şi stă pur şi 
simplu, dorindu-şi să fi plecat. 

Ce s-a-ntâmplat? îl întrebăm pe Christopher, imediat ce ne 
putem controla gâtlejurile. Ce naiba s-a întâmplat? Cum de nu 
erai în maşină cu...? 

O privire vinovată către canapea şi către Marian, dar faţa ei e 
îngropată în albastrul bluzei poliţistei, aşa că n-aude nimic din ce 
spunem. 

Ceva despre Leul cel Laş, de care n-a fost nevoie la repetiţia 
din seara asta, aşa că, în loc să piardă vremea două ore 
aşteptând să plece cu Harry şi cu domnul Charters, Christopher a 
decis - bizar, aşa cum sunt în stare să se poarte copiii de nouă 
ani - să se-ntoarcă acasă pe jos. 

Pe o distanţă de douăzeci şi doi de kilometri şi jumătate. 

Nu e nimic serios în vorbele lui Alice când îl ceartă fiindcă e 
atât de idiot, doar i s-a spus să nu umble singur pe-afară după 
căderea întunericului, nu-şi dă seama că drumul lui ar fi putut 
trece prin zone periculoase? 

Nu atât de periculoase ca maşina lui Dick Charters pe 
autostradă, nu spun eu. 

E o noapte lungă. Poliţiştii sunt primii care scapă de ea, fireşte, 
urmaţi în curând de Christopher, îndopat cu o pereche de 
sendvişuri liniştitoare, cu îngheţată M&Ms şi cu o cană mare cu 
cacao. Turnăm restul de vin în Marian - nu se pune problema să 
se-ntoarcă în casa ei pustie - şi apoi ne năpustim asupra 
dulapului cu băuturi alcoolice, până nu mai are sens să-ncerce să 
mai vorbească la telefon cu alţi veri şi mătuşi. În cele din urmă 
reuşim s-o cărăm la etaj, în camera de oaspeţi, din care Alice a- 
ndepărtat cu grijă orice aduce aminte de copilărie. Marian sforăie 
ca un canal de scurgere inundat când ieşim în vârful picioarelor, 
îndreptându-ne spre camera noastră ca să vedem dacă reuşim să 
dormim. 

Trece o săptămână înainte de a-l lăsa pe Christopher să se- 
ntoarcă la şcoală şi aproape o lună mai târziu ne ducem să-l 
vedem pe scenă, întruchipându-l pe Leul cel Laş, alături de 
Dorothy şi de ceilalţi, printre care şi un Om de Tinichea care n-a 
fost la repetiţii şi care nu e Harry Charters. 


În timp ce tespienii gălăgioşi se schimbă în hainele lor 
obişnuite, aşteptăm afară, stând de vorbă cu Bill Slocombe, 
profesorul de dramaturgie, spunându-i ce reuşit a fost 
spectacolul, mai ales în circumstanţele date. 

Le mulţumim tuturor zeilor din ceruri, zice Alice, fiindcă la 
repetiţia din seara aia fatidică n-a fost nevoie de Christopher al 
nostru. 

Bill ne priveşte ciudat, nedumerit de spusele ei. 

Vocea lui Alice tremură. În seara, îi reaminteşte ea, când (şi 
nevoia de a găsi un eufemism are câştig de cauză) l-aţi pierdut 
pe Omul de Tinichea. 

El nu zice nimic şi eu descopăr mai târziu de ce. 


2 


Starea naturală a tuturor lucrurilor e imprevizibilă. 

Eu şi Marian, rămasă o dată văduvă, suntem în pat într-o 
dimineaţă de duminică. Impărţim custodia lui Christopher cu Bill 
Slocombe şi cu fosta mea soţie Alice, mama lui Chris, şi ăsta e 
unul dintre weekendurile noastre libere. Când te-ai căsătorit cu 
numai şase luni în urmă, iar timpul scurs de când eşti împreună 
cu soţia, nu e decât cu alte câteva luni mai lung, într-o duminică 
pe care-o aveţi numai pentru voi doi, cel mai bun lucru pe care-l 
puteţi face e să staţi cât mai mult în pat. E ciudat că lui Marian îi 
vine mai greu decât mie să-l vadă pe Christopher plecând la 
cealaltă casă a lui; cred că băiatul a devenit un substitut pentru 
fiul ei Harry, dar n-am îndrăznit niciodată s-o întreb. 

E de aşteptat ca, atunci când pierd un copil, părinţii fie să se 
lege mai tare unul de altul, fie să se despartă. Dar nu e de 
aşteptat să-i despartă moartea prietenului copilului lor. Însă între 
Alice şi Bill Slocombe a licărit ceva în noaptea aceea, după ce-a 
fost dezvăluită prefăcătoria Vrăjitorului. Bineînţeles că astfel de 
lucruri ni se întâmplă destul de des tuturor şi nu schimbă cu 
adevărat scurgerea ordonată al vieţii; dar de data asta a coincis 
cu începutul unui viraj care îndepărta liniile până atunci paralele 
reprezentate de mine şi de Alice, ceea ce ne-a adus în locurile în 
care ne aflăm acum, probabil amândoi fericiţi pentru asta. 

Alice şi cu mine am devenit prieteni mai buni decât am mai 
fost vreodată şi, dacă nostalgia ne face uneori să rătăcim dincolo 
de hotarele prieteniei, ei bine, cine-o să ştie? Probabil că nu 


Marian. Şi cu siguranţă nu Bill. 

Dar acum nu mă gândesc la nimic din toate astea, fiindcă 
Marian e relaxată, cu capul în scobitura umărului meu, şi pe 
fruntea ei sunt broboane de sudoare pe care le ling în pauzele 
dintre frazele moleşite ale unei conversații despre conţinutul 
sărăcăcios al frigiderului şi despre gustarea de la jumătatea 
dimineţii, întrebându-ne cui i-a venit rândul s-o pregătească. Nu 
există niciun alt loc din lume în care aş prefera să mă aflu acum 
şi nu există niciun alt subiect despre care-aş prefera să discut. 

Aşa că, fireşte, telefonul trebuie să dispară. 

Lasă-l să sune, spun. 

Ar putea fi Alice sau Bill, poate în legătură cu Christopher, zice 
ea. 

Se ridică şi se-nfăşoară într-un capot subţire, ca şi cum vreuna 
dintre curbele sânilor sau ale feselor s-ar putea întrezări prin 
telefon. O privesc, aşteptând cu nerăbdare îndepărtarea 
capotului, apoi închid ochii. 

Sunetul îndepărtat al vocii ei, care se înalţă apoi, şi nu mai 
pare să vină de departe. 

Şi ea ţipă. 

Sunt lângă ea, la telefon, cu braţul în jurul mijlocului ei, simțind 
fiori reci acolo unde n-ar trebui. 

Ea nu mai poate vorbi. Gura ei e o simplă scobitură, faţa e una 
dintre pernele mototolite de pe care abia m-am ridicat. Imi 
întinde telefonul de parc-ar fi un şobolan furios, gata să muşte. 

Îl iau. 

Doamna Harbren. Locuieşte ceva mai în josul străzii faţă de 
casa unde stau Alice şi Bill, şi, în weekendul ăsta, şi Christopher. 
Un incendiu. 

Ne îmbrăcăm cumva şi umplem maşina cu miros de sex în 
timp ce trecem peste liniile continui şi pe galben. Pe urmă 
suntem înghiţiţi de mulţimea din jurul locului care miroase a 
cenuşă umedă şi a nenorocire, şi reuşim cumva să ne prezentăm 
unui poliţist, aşa că pătrundem până acolo unde privesc 
pompierii rămăşiţele aburinde ale activităţii lor. Unul dintre 
pereţii bucătăriei e încă în picioare, cu o fereastră care seamănă 
cu zâmbetul unui copil de cinci ani. Un frigider. O maşină de 
gătit. Monitorul de patruzeci şi cinci de centimetri, de care era 
atât de mândru Christopher. Cele trei trupuri carbonizate au fost 
luate de mult, ni se spune în timp ce ne uităm neîncrezători la 


osemintele a trei vieţi; judecând după locul în care au fost găsite 
cadavrele, ne spune un pompier de la care cred că-mi cumpăr 
uneori murăturile, când nu e pompier, toţi trei dormeau când s-a- 
ntâmplat şi n-au simţit absolut nimic. Sufocarea poartă vina, nu 
flăcările. Vâlvătăile au ajuns la ei mai târziu. Un scurtcircuit în 
pivniţă sau în garaj... 

Înapoi în maşină, urmăm drumul pe care l-au luat cei trei. Abia 
dacă văd să conduc. 

Bineînţeles că, odată ajunşi, nimeni nu ne poate spune prea 
multe şi au cu atât mai puţin de gând să ne lase să vedem ce-a 
mai rămas din Alice, Christopher şi Bill. În orice alt moment, am fi 
glumit, probabil, identificându-ne cu a şaptea roată la căruţă şi 
înfrângându-ne astfel senzaţia de inutilitate, dar în situaţia asta 
nu ştim să facem nimic altceva decât să ne agăţăm unul de altul 
şi să ne dorim ca lumea să fi fost un loc cu totul diferit. 

Şi pe urmă în faţa noastră e un doctor, şi nu reuşeşte să ne 
facă să-nţelegem ce ne spune. Are tenul maroniu al oamenilor 
din sudul Asiei şi ochii căprui şi blânzi ai unui îndrăgostit. 

Aşa că în final îl urmăm până în locul în care Christopher 
tocmai dă să se ridice în capul oaselor în pat. Are pe fund o 
arsură care-o să-l supere câteva zile, ne spune doctorul 
Seepersahd, dar, în afară de asta, pare să se simtă excelent, deşi 
paramedicii din ambulanţă nu i-au putut găsi pulsul şi l-au crezut 
mort, deşi aşternuturile patului său erau atât de carbonizate 
încât ajunseseră de nerecunoscut, întocmai ca ale lui Alice şi Bill, 
şi în ciuda faptului că patul lui a căzut prin podeaua dormitorului, 
iar acoperişul s-a prăbuşit peste el. ÎI vor ţine peste noapte, 
spune doctorul Seepersahd, ca să verifice dacă fumul inhalat nu 
i-a afectat cumva plămânii, dar în clipa de faţă pare sănătos tun. 

O salvare norocoasă. 

Un miracol. 

Astfel de lucruri se-ntâmplă, ne asigură Seepersahd, cu acel 
gen de zâmbet pe care-l păstrezi pentru momente în care toate 
celelalte veşti sunt inexplicabil de sumbre, însă unica licărire de 
lumină e orbitor de strălucitoare. 

Marian are mai puţine inhibiţii. O să-şi jelească mai târziu cei 
doi prieteni. Încerc să-i urmez exemplul, de dragul ei şi de al lui 
Christopher, deşi o să dureze o veşnicie până când o să mi se 
domolească durerea din locul în care sălăşluia Alice. 

Christopher se simte destul de bine ca să zâmbească şi ca să 


tuşească nişte cuvinte răguşite. 
Pe moment, e singurul lucru care poate fi lăsat să conteze. 


3 


Auzim pentru prima dată despre dezastrul de la şcoala de vară 
la ştirile din seara aceea, când pe ecran apare o persoană 
cunoscută în timp ce ne mâncăm salatele, aşa că deschidem 
sonorul. E Gene Sendak, unul dintre profesori, şi îşi lasă paloarea 
feţei să vorbească mai mult decât cuvintele în timp ce dezvăluie 
fără să vrea propria sa groază şi modul în care poate o expediţie 
pe cataracte să se transforme într-un dezastru pentru toată 
lumea. Nu dă nume, fiindcă încă n-au fost anunţaţi toţi părinţii, 
ceea ce se referă la noi. 

Intr-un fel, ştiu ce urmează să se-ntâmple, dar, când o spun, n- 
o linişteşte pe Marian şi îmi dau seama că de fapt nu mă 
calmează nici pe mine. Ea se repede la telefon în timp ce eu torn 
scotch pentru noi amândoi, fiind extrem de atent pentru ca nu 
cumva tremurul mâinii mele să spargă cu gâtul sticlei marginea 
paharelor drăguţe, de cristal, pe care le-am cumpărat de undeva, 
de la o vânzare de obiecte dintr-o curte. 

Câteva minute mai târziu, suntem în maşină, cu Marian la 
volan, pentru că eu trebuie să golesc ambele pahare de scotch, 
ca să nu se irosească, şi, în plus, sorb lacom direct din sticlă o 
dată sau de două ori, când ea nu se uită. Până la Canionul 
Harmony sunt o sută cinci kilometri şi ea îi parcurge în mai puţin 
de oră, moment în care simt o nevoie disperată să urinez. Mă 
agăţ de chemarea disperată a vezicii ca de ceva la care să mă 
gândesc, fiindcă mă-mpiedică să-mi las loc în creier şi nu mă pot 
întreba ce urmează s-aflăm. 

Da, aşa cum era de aşteptat, în dimineaţa asta Christopher a 
avut un deranjament stomacal urât, aşa c-a rămas deoparte când 
ceilalţi s-au urcat în barcă. 

Numai că Gene Sendak n-a ştiut asta acum o oră, când a vorbit 
cu Marian la telefon, şi nu pare teribil de fericit fiindcă o ştie 
acum. 

Nu-l învinuiesc. 

Cred că profesorul l-a văzut cu ochii lui pe Christopher 
urcându-se în barcă, că l-a văzut acolo când toţi copiii îi făceau 
cu mâna, luându-şi la revedere în timp ce se îndreptau spre cea 


mai mare aventură din viaţa lor, care s-a dovedit apoi a fi şi 
ultima. 

Cel puţin numărul proceselor din care trebuie să-şi salveze 
Gene Sendak fundul a scăzut cu unul, sau aşa îşi spune probabil 
el, calmându-se. Presupun că ăsta e coşmarul oricărui pedagog - 
un accident fatal întâmplat unui copil al cărui părinte se-ntâmplă 
să fie avocat. 

Christopher însuşi e aproape la fel de palid ca profesorul său 
şi, în maşină, pe toată durata drumului către casă, nu ne 
adresează mai mult de-o jumătate de duzină de cuvinte. Marian 
compensează zgârcenia lui la vorbă, strângând volanul atât de 
tare încât la încheieturile degetelor i se conturează oasele şi 
trăncănind despre uşurarea sufletească, despre noroc, despre 
îngerii păzitori care fac ore suplimentare - înşiruind, fireşte, în 
cea mai mare parte tot felul de rahaturi, numai că în majoritatea 
mesajelor din spatele lor se află un sâmbure de adevăr. 

În seara asta îl instalez pe Christopher în pat - ceea ce n-am 
mai făcut de ceva timp, fiindcă el are treisprezece ani, va împlini 
în curând paisprezece, şi eu ar trebui să-i respect intimitatea de 
tânăr adult, şi tot restul, dar acum pare extrem de necesar s-o 
fac - şi îi cer să-mi spună ce s-a-ntâmplat în realitate. 

Se uită la mine şi în ochi i se citeşte confuzia. Exact aşa cum ti- 
am povestit, tată, îmi spune, cred că puiul fript pe care ni l-au dat 
aseară mi-a făcut-o, m-am tot dus la latrină înainte de răsăritul 
soarelui şi abia pe la jumătatea dimineţii am îndrăznit să mă- 
ndepărtez mai mult de ea. 

Şi eu îl cred, fiindcă n-am de ales. 

De pe coridor, Marian mă aude chestionându-l, şi asta 
deschide o fisură între noi. 


4 


Aerul e ca vinul alb frapat aici, pe panta muntelui, unde îi 
aştept pe Honey şi pe Chris (aşa preferă să i se spună acum, 
pretinzând că e un nume mai „matur”). Încă nu-şi terminaseră 
micul dejun când am plecat spre teleschi, în aparenţă ca să 
verific starea zăpezii de pe culme, însă în realitate fiindcă am 
nevoie de-un timp în care să fiu singur şi să mă gândesc. Honey 
crede că ar trebui să ne căsătorim şi, în vreme ce mi se pare 
perfect posibil ca eu să fiu îndrăgostit de ea, nu sunt chiar atât 


de sigur că pot face faţă unui nou mariaj. Am iubit-o pe Alice şi 
am iubit-o pe Marian, şi m-am însurat cu ele şi, cu toate că încă 
le mai iubesc pe amândouă - la naiba, încă le mai doresc pe 
amândouă - ei bine, uite unde ne-a adus asta. Am împrăştiat 
cenuşa lui Alice de-a lungul țărmului pe care ne-am petrecut luna 
de miere, iar Marian trăieşte cu un agent de bursă, care îi bate 
pe ea şi/sau pe Chris ori de câte ori scade indicele Nasdaq, 
acesta fiind motivul pentru care e el aici, în Elveţia, cu mine şi cu 
Honey, creând complicaţii care ţin deopotrivă de logistică şi de 
starea emoţională. 

Îmi trece prin minte că, peste doi ani, va trebui să am grijă să 
nu-l las prea mult singur cu Honey. Am văzut ce priviri îi aruncă 
el şi cum e cuprinsă ea uneori de o uimire semiconştientă, fiindcă 
nu-şi poate da seama dacă, în relaţia lor, trebuie să reacționeze 
tratându-l ca pe un copil sau ca pe un adult. 

Aici, sus, e o cabană mică, unde se vând şnapsuri ca să-ţi faci 
poftă de mâncare, şi eu mi-am stimulat deja apetitul. Nu mă 
ajută s-ajung la o hotărâre în privinţa dorinţei de a dobândi 
statutul de bărbat căsătorit, dar îmi dă senzaţia că zbuciumul 
meu interior e undeva, departe de mine. 

Distanţa e prea mare ca să văd staţia de teleschi, aflată în 
capătul de jos al cursei, altfel decât ca pe un minuscul punct 
maroniu printre alte puncte maronii, ceva mai mari, care sunt 
clădirile din staţiunea montană, dar îmi imaginez că-i zăresc pe 
Honey şi pe Chris îmbarcându-se, el încă oarecum stângaci, cu 
membre prea lungi, aşa cum sunt băieţii de vârsta lui, ea cu 
câteva şuviţe blonde ieşind în afară, ca nişte fibre optice 
îndărătnice, indiferent cât de tare s-ar strădui să şi le-ndese sub 
căciula de lână. Cabina îşi începe cursa, se clatină urcând către 
mine. Aud mecanismul care mârâie alături, trăgându-şi povara 
către creastă. 

Zgomotul motorului îşi modifică tonalitatea şi-mi dau seama că 
am ştiut tot timpul c-o va face. Excursioniştii din jurul meu încep 
să schimbe priviri îngrijorate, debitând tâmpenii în mai multe 
limbi, dar eu stau absolut nemişcat, posedat de inevitabilitatea 
tragediei care va-ncepe să se desfăşoare în curând. 

Şi bineînţeles c-o face. 

Întreţinere necorespunzătoare? Circumstanţe stranii? 

Un milion de procese vor ajunge la concluzia pe care, în afară 
de mine, o va accepta toată lumea, considerând-o veridică. 


Indiferent care-ar fi cauza, un sunet asemănător cu detunătura 
unei arme se aude, în acelaşi timp, în preajma ambelor mele 
urechi, apoi toţi ceilalţi privitori care aşteaptă neliniştiţi se aruncă 
la pământ când şfichiuie cablul pe deasupra capetelor noastre. 

La ce m-aş obosi să mă ghemuiesc? Ştiu că n-o să păţesc nimic 
- cel puţin nu la modul fizic. 

Aşa că rămân pe loc, cu mâinile încleştate de balustrada din 
faţa mea, privind cabina teleschiului care se-nclină într-o parte, 
ca şi cum şi-ar întinde braţul în căutarea unui sprijin invizibil, 
apoi, părând să se mişte cu încetinitorul, se răstoarnă în faţă, 
începându-şi inexorabilul plonjon către panta stâncoasă aflată cu 
trei sute de metri mai jos, şi, în cădere, din ea se revarsă insecte 
negre. 

Abia peste câteva secunde auzim ţipete firave, ca o melodie 
printre şuierăturile unui disc vechi din vinil. 

Unii dintre noi, printre care şi eu, schiază către locul în care 
zace epava. 

Ceilalţi „salvatori” n-au de examinat decât cadavre şi resturi, 
căutând cu deznădejde cel mai slab semn de viaţă. Eu am de 
recuperat un băiat. 


5 


Aidoma unui alcoolic recidivist, care, după ce a pierdut o altă 
bătălie cu sticla, decide că pe viitor ar face mai bine s-o accepte 
ca mod de viaţă în loc să continue s-o înfrunte, Marian şi cu mine 
suntem din nou împreună. Nici vorbă să ne recăsătorim: amândoi 
am mers prea des pe drumul ăsta înainte. Chris susţine că e de 
acord cu relaţia noastră şi sunt înclinat să-i dau crezare, deşi o 
spune poate puţin cam prea des şi puţin cam prea spontan. 

Bineînţeles că, din punct de vedere financiar, ducem o viaţă 
confortabilă - mai mult decât confortabilă. Activitatea mea de 
avocat a dat roade de-a lungul anilor şi am ajuns acum în stadiul 
în care trebuie să muncesc foarte puţin eu însumi, e suficient să- 
mi fac apariţia, ca om de paie cu o mină solemnă, la întrunirile 
partenerilor sau ca să impresionez clienţii cu mulţi bani. Ultima 
oară am luat parte activă la un proces pentru a obţine de la 
agentul de bursă al lui Marian o compensație bănească a 
abuzurilor la care a supus-o, şi am obținut-o din plin. Inainte de 
asta, m-am ocupat personal de procesul colectiv intentat în urma 


tragediei de la teleschi. 

Ştiu, fireşte, că această stare de lucruri nu poate dura. Marian 
îmi desconsideră temerile, aşa că am renunţat în mare măsură 
să-i mai vorbesc despre ele, dar îmi petrec aproape toată viaţa 
aşteptând să cadă securea. Presupun că, de data asta, ea va 
avea de suferit fiindcă se află în preajma lui Chris, dar ar putea fi, 
la fel de bine, fata cu care se-ntâlneşte el fără întrerupere de un 
an, sau chiar mai demult, pe nume Andrea, o mărunţică 
frumoasă şi, după aprecierea mea, mult mai inteligentă decât i 
se pare că e elegant să dezvăluie. Uneori vine în vacanţă de la 
facultate aducând-o cu el, acasă, iar eu şi Marian demonstrăm 
cât de lipsiţi de prejudecăţi şi de moderni suntem lăsându-i să- 
mpartă camera de oaspeţi. 

Aşa că nu sunt surprins când, într-una din ce în ce mai rarele 
după-amiezi pe care mi le petrec la serviciu, primesc un telefon, 
fiind astfel înștiințat că maşina pe care i-am făcut-o cadou lui 
Chris la a optsprezecea aniversare, cu el la volan, a fost prinsă în 
infernul declanşat pe l-80 când un camion-cisternă cu gaz s-a 
încovoiat în mijlocul drumului, s-a răsturnat şi a explodat, şi alte 
douăzeci şi patru de vehicule s-au îngrămădit în flăcări. 

Ba nu: sunt totuşi surprins. 

Marian era în maşină, ca pasageră, alături de Andrea, aşa c-a 
reuşit să le scoată pe amândouă din joc dintr-o lovitură. 

Când pun jos telefonul observ că nici măcar nu-mi mai tremură 
mâna la primirea unor asemenea veşti. 

Mă duc acasă şi aştept s-apară Chris. Cumva, nu reuşesc să-mi 
invoc interesul faţă de indiferent ce explicaţie o să ofere. 


6 


Ca tânăr profesor asistent dornic să obţină titularizarea, Chris 
se simte în elementul său practicând o distracţie academică 
tradiţională, adică seducând cele mai frumoase şi mai 
impresionabile studente. N-o să ştiu niciodată dacă e sau nu 
conştient că, într-un anumit stadiu al entuziastei sale cariere 
sexuale, a fost infectat cu HIV. Opt dintre fete contractează SIDA 
în toată regula şi în facultate apare cât ai clipi o miniepidemie. 
Există o mulţime de indicii care denotă că sursa e Chris, dar e 
destul de norocos ca să aibă un avocat drept tată, iar eu sunt în 
stare să folosesc un amestec de ameninţări cu deschiderea unui 


litigiu şi de confuzie generalizată ca să mă asigur că nu se vor 
lua, niciodată, niciun fel de măsuri punitive - cu excepţia firească 
a faptului că titularizarea lui nu mai e sigură. 

Bineînţeles că el însuşi nu e câtuşi de puţin afectat de boală şi 
medicii constată cu uimire eficacitatea tratamentelor, care îi 
elimină virusul din sânge. 


7 


La trei zile după dezastrul de la 11 septembrie, Chris iese pe 
propriile picioare dintre ruinele Turnurilor Gemene. Ultima lui 
prietenă, Jennifer, nu e la fel de norocoasă. 

Păcat. Îmi plăcea. 


8 


Nimeni nu poate stabili identitatea organizaţiei care-a plantat o 
bombă la bordul cursei aviatice 063, New York-Paris, ducând, la 
scurt timp după decolare, la moartea tuturor celor 271 de 
pasageri şi a echipajului aeronavei, dar guvernul foloseşte 
evenimentul drept scuză pentru declanşarea unui război-fulger 
împotriva unei naţiuni obscure din Orientul Mijlociu, pe care cei 
mai mulţi dintre noi n-am fi găsit-o până acum pe hartă. Mii de 
morţi de ambele părţi, deşi victimele sunt, în majoritate, 
convenabil din rândurile străinilor, cu pielea întunecată, şi prin 
urmare anonime. 

Chris şi cu mine ne uităm împreună la televizor, la buletinul de 
ştiri despre război. Cu toate că înregistrările companiei aeriene 
susţin, cu obstinaţie, că s-a urcat în avion şi cu toate că o parte 
dintre lucrurile lui au fost găsite printre resturile împrăştiate de-a 
lungul braţului de mare Long Island, în realitate Chris s-a 
răzgândit în ultimul moment, din motive neprecizate, şi nu s-a 
dus să ia avionul. Ştiu că aşa trebuie să fie, pentru c-a fost aici, 
acasă, în dimineaţa fatidică în chestiune, deşi eu nu-mi aduc 
aminte de aşa ceva. Dacă ar şti că e încă în viaţă, federalii ar 
avea fără-ndoială câteva întrebări inchizitoriale pentru el. 

Acum vorbeşte, cred că îmi vorbeşte mie, deşi pare să i se 
adreseze ecranului. Am eu însumi prea multe gânduri ca să simt 
dorinţa de a-l lăsa să mi le tulbure. Până şi frazele lui dispersate, 
care mă săgetează cu viclenie, încercând să-mi străpungă 
carapacea minţii, îmi distrag atenţia suficient de mult. 


— Eu simt într-adevăr lucrurile, ştii, tată? 

şi 

— Nu mă pot opune modului în care sunt plămădit - tu şi 
mama m-aţi făcut aşa. 

Şi 

— Trupul meu face tot ce e necesar pentru supravieţuire. 

şi 

— Mi-aş dori să putem sta de vorbă mai mult unul cu altul, 
tată. 

Şi 

— Aş vrea să pot crede că m-asculţi. 

Gânduri sâcâitoare. Le îndepărtez din reflex, cu o lovitură. 

Timpul trece. 

El amuţeşte. 

Seara se târăşte către noapte. 

Îi privesc pieziş ochii, scânteind în lumina reflectată de 
imaginile în mişcare pe ecranul televizorului şi, văzând cu câtă 
relaxare s-a lăsat să cadă pe canapea, îmi dau seama că nu i-a 
trecut niciodată prin minte să facă o numărătoare indispensabilă. 


9 


Însă eu i-am numărat vieţile. 

Sunt în garaj. Chris s-a dus la culcare de cel puţin o jumătate 
de oră, şi o să-i dau încă o oră, ca să m-asigur că doarme adânc. 
Am scris o scrisoare explicativă şi am lăsat-o, sigilată într-un plic 
alb, inofensiv, pe masa din bucătărie, ca să fie descoperită 
negreşit mâine-dimineaţă. Am verificat ferăstrăul cu lanţ, 
convingându-mă că micul lui rezervor cu combustibil pentru 
motoare diesel e plin şi că motorul e pe de-a-ntregul funcţional. 
M-am convins şi că oribilul revolver minuscul pe care l-am 
cumpărat ieri e încărcat şi că mecanismul îi funcţionează lin. 
Teoretic, numai revolverul ar trebui să fie de-ajuns, dar se ştie că 
o serie de oameni şi-au revenit după împuşcături presupus fatale, 
chiar şi având mai multe gloanţe în creier, şi oricum nu sunt 
destul de sigur de competenţa cu care mă pot asigura că 
împuşcăturile mele vor fi fatale. Însă sper că ferăstrăul cu lanţ 
îmi va garanta eficienţa eforturilor. 

Revolverul ar trebui să fie suficient pentru mine însumi, pe 
urmă. 


În următoarea oră n-am de făcut nimic, în afară de a-mi aduce 
aminte de Alice, şi de Honey, şi de Marian, şi de Andrea, şi de 
Jennifer. 

Şi de Harry. 

De Dick. 

De Bill. 

Oameni pe care i-am iubit, sau care pur şi simplu mi-au plăcut. 

Şi toţi s-au dus. Tuturor li s-a supraviețuit. 

leri am cumpărat şi un pachet de ţigări, nu numai un revolver. 
N-am mai fumat din liceu, fiind în permanenţă speriat şi ţinut 
departe de tutun de toate informările asupra pericolelor în ce 
priveşte sănătatea. Acum asemenea temeri nu-şi mai au rostul. 
Scot o ţigară lovind uşor pachetul, apoi îmi torn un alt scotch 
single-malt, reamintindu-mi că trebuie să rămân destul de treaz 
ca să-mi îndeplinesc cu succes misiunea din noaptea asta. 

Inainte de a se duce la culcare, Chris s-a oprit la baza scării şi, 
măcar o singură dată, m-a privit drept în ochi. 

— Nu sunt singurul care-a supravieţuit, tată, mi-a spus. Există 
zeci de moduri diferite în care pot învăţa oamenii să 
supravieţuiască. Şi tu eşti un supravieţuitor, în felul tău. 

Nu l-am înţeles. 

Şi-a coborât privirea şi mi-a întors spatele. 

Acum stau în faţa bancului de lucru pe care nu m-am gândit 
niciodată să-l folosesc şi mă bucur de un calm desăvârşit privind 
cum se învârtejesc norii cenuşii ai fumului meu de ţigară, 
disipându-se şi pierind cu repeziciune. 


GHORLA 
Mark Samuels 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


Mark Samuels este autorul a patru culegeri de povestiri, The 
White Hands and Other Weird Tales, Black Altars, Glyphotech şi 
The Man Who Collectedmachen And Other Stories. A fost 
nominalizat de două ori pentru British Fantasy Award. 

Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul său www.mark- 
samuels.net. 


Opinia mea este că, în apropierea morții, o conştiinţă 
superioară se prăbuşeşte în ea însăşi intr-o manieră similară cu 
dispariția unei stele masive şi că gândurile muribunadului ating 
durata infinită. Post-mortem, aceste gânduri, dacă sunt animate 
de o voință suficient de puternică, pot face un salt peste un 
orizont al evenimentelor, de natură sinaptică, şi, drept 
consecință, pot apărea într-un alt trup, cu o identitate genetică 
aproape identică. Astfel de „moştenitori” sunt victimele invadării 
minții lor de către idei şi emoții declanşate la morți. Cei în viață 
nu sunt decât nişte vehicule pentru o serie de reacții tulburătoare 
şi incomplete ale unor intruşi pe care-i luăm drept propria 
noastră personalitate. Am acum convingerea că majoritatea 
gândurilor pe care le nutrim provin, de fapt, de la „fantomele” 
strămoşilor, aflaţi în stadii diferite de degradare fizică. Ele sunt 
produsele dezintegrării rămăşițelor, măşti înspăimântătoare, 
neîmpărtăşite. Geografia vieţii de după se poate detecta în 
frecvențele UHF dintre canalele de televiziune, constând din 
imensele stepe de sarcini electrostatice. Este o proiecție în timp, 
alcătuită din antimaterie şi populată cu morți. 


Julius Ghorla, Black Holes (1983) 


Autobuzul de la ora 9.35 dimineaţa se apropia de gara 


Crawborough. Era o dimineaţă umedă şi mizerabilă, de pe la 
sfârşitul lui octombrie. Ploua de trei zile, fără încetare, iar 
prognozele meteo prevedeau că va continua încă o săptămână 
sau chiar mai mult. Toţi turiştii plecaseră de mult de pe acest 
țărm al coastei din Yorkshire; nu mai erau autostopişti, cupluri 
vârstnice sau jegoşii turişti de weekend, folosind autobuzul să 
plece spre nord. Majoritatea timpului, cu excepţia orelor cât 
funcționau şcolile, autobuzul era aproape gol, singurii pasageri 
fiind unul sau doi localnici răzleţi, care-şi cărau plasele grele de la 
supermarket până acasă. Chiar şi ei nu călătoreau mai mult de 
patru, cinci staţii. 

Şoferul autobuzului, un anume Bill Jones, era convins că nu va 
mai trebui să ia alţi pasageri pe această cursă de la Crawborough 
la Banwick. Ploaia neîncetată părea că-i gonise pe toţi de pe 
străzi. Asta-l încânta destul de mult, pentru că însemna că-şi 
putea permite luxul de a fuma în timp ce şofa, în loc să aştepte 
până ajungea la depoul de la Banwick, la mai bine de o oră de 
drum. Nu va mai fi nimeni care să se plângă, sau - mai rău - să-l 
reclame pentru că încălca regulile companiei de autobuze. 

Dar tocmai când se înscrise în viraj în apropierea gării, fu 
neplăcut surprins să vadă o siluetă singuratică aşteptând sub 
refugiul staţiei de autobuz din faţă. Presupusul pasager avea cu 
el o valiză mare, două pungi de plastic şi un coş din răchită 
pentru transportul unui căţeluş sau al unei pisici mai mari. 

Când trase în dreptul refugiului şi deschise uşile, Jones văzu că 
bărbatul îi arunca priviri sugestive spre un ceas de buzunar pe 
care-l scosese din stânga pelerinei sale de ploaie bej, ponosită. 

Jones îşi dădu imediat seama că bărbatul era un pasager dificil. 
Îşi băgă ceasul la loc plescăind zgomotos din buze, ca şi cum ar fi 
insinuat că autobuzul venise cu întârziere. Mai mult, aspectul şi 
atitudinea sa creau impresia generală că se considera un soi de 
excentric. Asta nu-l făcu pe Jones să-l îndrăgească, el 
considerând orice persoană, fie ea doar vag ieşită de pe linie, 
drept foarte suspectă; poate şi numai pentru că venise de la 
Londra. Pasagerul purta o pălărie neagră, cu borul mic, şi afişa o 
cravată pepit, cu nod. Părea să aibă cincizeci şi ceva de ani. Faţa 
lui îngustă era un păienjeniş de cute îngrijorate, de parcă ar fi 
examinat toate problemele lumii şi n-ar fi găsit nicio soluţie 
pentru ele. Era de o paloare bolnăvicioasă, ca de ceară, mai ales 
în zona obrajilor. Avea un nas lung şi coroiat, ochi mici şi 


ameninţători, şi o bărbie mică şi netedă ca o bilă de biliard. 

Pasagerul începu să-şi urce bagajele în autobuz, înghesuindu- 
le în spaţiul de depozitare, înaintea locurilor din rândurile din 
stânga. Jones observă că ambele pungi de plastic erau pline cu 
cărţi broşate. Din cauza vechimii miroseau a mucegai. Când 
pasagerul se întoarse să ia şi coşul de răchită, care fusese lăsat 
la urmă, Jones strigă sub imboldul unei inspiraţii duşmănoase: 

— Grăbiţi-vă, ţineţi autobuzul pe loc. 

Bărbatul îi aruncă o privire rece şi apoi, cu un aer ironic şi 
studiat, începu să se uite de jur împrejur, făcând astfel cunoscut 
că ştia precis că era singurul pasager care urca din această 
staţie. 

— Scumpe domn, răspunse el pe un ton plictisit, încercaţi să 
aveţi bunătatea de a vă abţine să deveniți jenant. 

Era acel gen de voci transmise de-a lungul generaţiilor de 
comentatori ai BBC-ului până în momentul în care, în cele din 
urmă, îşi făcuseră intrarea şi accentele regionale. 

* 


După ce achită costul biletului, pasagerul, al cărui nume era 
Arthur Staines, cără coşul de răchită cu el, până la un loc 
aproape de spatele autobuzului. Voia să se țină cât de departe 
putea de necioplitul şofer. Din interiorul coşului se auzi un 
mieunat prelung, iar Staines ridică imediat capacul ca să-i 
permită motanului său, Edgar, să cerceteze împrejurimile. 
Creatura, un animal gras şi cu o fire imposibilă, cu blana neagră, 
murdară, îşi scoase capul şi privi în jur cu un dispreţ evident. 
Pisica îşi puse o labă pe marginea coşului, înfigându-şi ghearele 
în el. Staines se temea că, în orice clipă, ar fi putut s-o pornească 
înainte legănându-se şi să încerce să-l atace pe şofer, aşa că-l 
convinse pe Edgar să se aşeze la loc, înainte de a fi prea târziu. 

Edgar era singurul companion al lui Staines. Ei doi erau 
împreună de peste zece ani. Odată ce pisica ajunsese la 
maturitate, decisese nu numai că prefera să nu fie niciodată 
lăsată liberă, dar şi că nu mai era pregătită să plece niciunde. Din 
când în când, se mai târa dintr-o parte în alta a camerei, ca să 
mănânce sau să defecheze, dar masivitatea sa însemna că şi 
aceste concesii deveniseră hazardate. 

Afară, ploaia biciuia peisajul de câmpie întinsă şi dealuri. 
Staines privea absent diluviul, mai interesat de şiroaiele de apă 
curgând pe geamurile autobuzului decât de priveliştile învăluite 


de norii cenuşii, joşi. Vehiculul se târa de-a lungul unor 
drumeaguri înguste dintre oraşe şi de-a lungul marginilor văilor, 
ridicând în aer valuri uriaşe de apă, în timp ce străbătea 
băltoacele şi apăraia care se adunase pe drum. 

Scoase o hartă din buzunarul de la piept al pelerinei sale 
jerpelite, o despături şi o aşeză peste genunchi. Destinația lui era 
un vechi sat pescăresc, numit Scarsdale Bay, la sud de Banwick, 
nu departe. Staines încercuise cu grijă, pe hartă, localitatea de 
coastă. 

Pentru un timp, se implicase într-un studiu privind un autor 
obscur care se retrăsese să trăiască în sat în ultimii săi ani de 
viaţă. Acest scriitor, Julius Ghorla (1930-1985), îşi câştigase 
existenţa scriind romane comerciale. Staines plănuia să facă din 
Ghorla subiectul exclusiv al următoarei ediţii (a treia) a revistei 
sale cu tiraj limitat, Atitudini ale Societății Scriitorilor Morți. 

Staines era unul dintre acei bibliofili obsedaţi care sunt 
incapabili să aibă vreun interes în vreo lucrare literară dacă 
autorul ei nu zace în mormânt de o grămadă de timp. Dacă 
Ghorla ar fi fost în viaţă şi ar mai fi scris încă, este cert că Staines 
i-ar fi considerat opera insignifiantă. Mai mult, Staines ignorase 
chiar şi nişte autori prestigioşi, decedați, rezervându-şi ovaţiile 
pentru cei suficient de obscuri, încât scăpaseră aproape în 
totalitate atenţiei criticilor. Era ca şi cum, prin susţinerea acestor 
autori care fuseseră ignoraţi pe nedrept, şi care erau morţi bine 
de tot, ar fi putut astfel obţine pentru el o parte din reputaţia 
refuzată lor. Vanitatea îl transformase într-un şacal al literelor. 
Cărţile lui Ghorla apăruseră numai în timpul perioadei de glorie a 
cărţilor legate în coperte ieftine, niciodată publicat în ediţii 
cartonate, şi numai de către Editura Eclipse Publications Ltd., o 
emblemă a unei firme de proastă reputaţie, al cărei catalog 
consta din romane deocheate sau „condimentate”. 

Staines calculă că nu puteau fi mai mult de patruzeci şi cinci 
de minute de drum de la Crawborough la Scarsdale Bay, în pofida 
rutei întortocheate, urmată de această măruntă firmă de 
transport local. Călătorise peste tot prin ţară, în căutarea unor 
revelații literare ascunse, satisfăcându-şi propriile sale predilecţii, 
cu toate că-şi câştiga traiul sărăcăcios din puţinul jurnalism 
independent pe care-l putea vinde ziarelor locale şi unor reviste 
lunare ilustrate, de nişă, cum ar fi Paranormal şi UFO Times. 

Julius Ghorla fusese scriitorul său favorit încă din momentul în 


care dăduse peste un exemplar cu copertele ferfeniţite al celui 
mai cunoscut (în măsura în care noţiunea de „cel mai cunoscut” 
poate fi aplicată aici) şi ultim volum al lui, în 1984. Cartea era 
lucrarea serializată a lui Ghorla, Black Holes, o serie de povestiri 
adunate pentru a forma un tom cu lungimea rezonabilă de 
cincizeci de mii de cuvinte. Povestirile se concentrau asupra 
trăirilor interioare ale creierilor muribunzi ai diverselor personaje. 
Ghorla venise cu ideea tulburătoare că, în momentul morţii, 
conştiinţa îşi încetineşte funcţionarea într-un asemenea grad 
încât timpul interior nu mai are nicio legătură cu trecerea 
timpului din realitatea exterioară. 

Edgar începu să miaune din nou. Motanul se afla într-o stare 
de agitaţie şi-şi arăta nemulţumirea legănându-se înainte şi- 
napoi în coşul de răchită. Pe moment, Staines nu izbuti să 
descopere cauza, până când surprinse un iz slab a ceea ce părea 
a fi fum de ţigară. Se uită înspre partea din faţă a autobuzului, 
văzând o buclă subţire de fum albastru, de tutun, ieşind alene din 
cabina şoferului. 

Staines nu era un puritan aprig atunci când era vorba de 
fumat, însă efectul pe care-l avea asupra lui Edgar nu era de 
neglijat. Se ridică de pe locul său şi o luă înainte, sperând să-l 
surprindă pe şofer asupra faptului. Oricum, în momentul în care 
se holbă la el prin despărţitura de sticlă, nu mai era nicio urmă 
din ţigara vinovată. Geamul şoferului era uşor deschis şi se părea 
că reuşise să-i dea un bobârnac chiştocului cu câteva clipe 
înainte de investigația lui Staines. 

— Aţi fumat aici? zise Staines, în vreme ce ciocănea în peretele 
despărțitor. 

— Poftim? răspunse el, ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea. 

Pe mâneca uniformei sale erau urme de scrum, care-l trădau. 

— Am să vă reclam, continuă Staines, că, din pricina nepăsării 
dumneavoastră, aţi provocat un disconfort apreciabil pisicii mele. 

— Dacă nu te duci înapoi la locul tău şi dacă nu-ți ţii gura, 
răspunse şoferul ridicând tonul, îţi fac vânt din autobuz, ţie şi 
afurisitei tale de mâţe. 

Staines aruncă o privire rapidă spre ploaia torențială de afară. 
Nu merita să meargă pe jos vreo unsprezece kilometri, cât mai 
rămăseseră până ajungeau la Scarsdale Bay, mai ales pe o 
asemenea vreme. Se îndoia că Edgar ar fi supravieţuit unei 
asemenea traume. Din coşul de răchită se auzeau miorlăituri 


sonore. Nu existau niciun fel de dubii că Edgar se întreba unde 
dispăruse Staines. Bărbatul cobori din autobuz pe vârful colinei 
Scarsdale Bay şi se alătură bagajelor depuse pe trotuar. Îl auzi pe 
şofer mormăind ceva obscen, în vreme ce închidea uşile. 

Ploaia se mai potolise, fiind acum mai mult un fel de burniţă 
sâcâitoare. Staines privi în susul şi-n josul drumeagului pustiu, 
până când dădu cu ochii de un semn indicând faptul că centrul 
localităţii era chiar la dreapta sa, după o cotitură. Deşi nu-şi 
putea vedea, încă, destinaţia, presupunea că nu putea fi decât la 
câteva minute de mers în jos, pe deal. Fixă cele două pungi de 
plastic, cu cărţile, de valiza sa. Aceasta avea un mâner reglabil şi 
nişte roţi mici la bază, aşa că o putea trage după el cu relativă 
uşurinţă. In cealaltă mână căra coşul în care se afla Edgar. Din 
fericire, se părea că motanul adormise, după agitația provocată 
de călătoria cu autobuzul. 

Odată ce depăşi curba, avu parte de prima privelişte asupra 
localităţii Scarsdale Bay. Era situată pe o parte a unui deal abrupt 
şi văzu panorama unui talmeş-balmeş de acoperişuri din ţiglă 
roşie şi hornuri. Casele ţărăneşti se înghesuiau una-n alta într-un 
labirint de trepte înguste şi drumeaguri. Fără îndoială, fusese un 
rai al tâlharilor, cu câteva secole în urmă. Staines străbătu 
drumul în jos, până pe strada mare, Ormsley Parade, trecând de 
o serie de magazine cocoţate pe pantă, porticuri decrepite şi mici 
porţiuni cu trepte, făcute pentru pietoni, care erau menite să 
îndulcească panta extrem de abruptă. Într-adevăr, îşi zise 
Staines, acest locşor ciudat părea să fi fost proiectat de un 
admirator al pictorului Piranesi. Cu siguranţă, era un oraş potrivit 
pentru Julian Ghorla, ales ca loc de reculegere, pentru a-şi putea 
scrie şi celelalte poveşti din serie. 

În anii cincizeci, lângă vatra satului, fusese ridicat un dig solid, 
pentru ca valurile să nu mai măture casele pescarilor în timpul 
furtunilor. Ormsley Parade şerpuia tot drumul până la baza 
dealului. În timpul fluxului, valurile săltau până la jumătatea 
treptelor pietruite, acoperite de ierburi de mare, care duceau 
spre plajă. Când marea era agitată, Staines şi-o putea foarte uşor 
imagina cum se împrăştia pe trepte şi pe Parade, ca un torent 
înspumat. 

Hotelul în care-şi rezervase o cameră se înălța la stânga sa. 
Era singura facilitate de cazare din Scarsdale Bay. Cu toate că 
majoritatea caselor erau închiriate turiştilor, în timpul sezonului 


de vară, o astfel de cheltuială era dincolo de posibilităţile sale 
limitate. Hotelul, numit Shadwell Vistas, era foarte ieftin, mai ales 
în această perioadă a anului, şi presupunea că era improbabil să 
fie deranjat de alţi clienţi. Se opri în faţa clădirii, privind în sus 
spre structura cu o lemnărie într-un fals stil Tudor şi ferestruicile 
ei rotunde, şi doar apoi păşi înăuntru, spre recepţie, trecând de 
uşile duble, lambrisate. g 

Merse pe un covor zdrenţuit. Incăperea era dotată cu o 
canapea, câteva scaune şi nişte fotografii alb-negru, înrămate, 
pe post de ornament. Infăţişau scene din Scarsdale Bay din 
vremurile victoriene. Dintr-o cameră alăturată auzi o ceartă 
punctată de izbucniri de zgomot de fond electrostatic, ca şi cum 
ar fi provenit dintr-un televizor. La recepţie nu era nimeni, aşa că 
Staines sună din clopoțel, pentru a-şi semnala prezenţa. Un 
bărbat cu aspect neîngrijit, de şaizeci şi ceva de ani, ieşi din 
biroul din spate. Fără îndoială, se delectase uitându-se la 
televizorul auzit de Staines. Avea chelie, o mustață subţire, 
orwelliană, şi purta o vestă descheiată şi pantaloni pepit. Staines 
observă că insul nu purta niciun fel de încălţăminte, nici măcar 
ciorapi. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? zise bărbatul, fără niciun pic 
de entuziasm. 

— Am făcut aici o rezervare telefonică. Pe numele Arthur 
Staines. 

Bărbatul păru să verifice o listă pe care o ţinea sub pupitru. 

— Cameră single, pentru o săptămână? Nefumător? 

— Da, asta-i. Mi s-a comunicat un preţ de treizeci şi cinci de 
lire pe noapte. 

— Am rezervarea dumneavoastră aici, domnule Staines. Este 
exact aşa. Apropo, eu sunt Charles Browning, directorul în 
exerciţiu aici, în extrasezon. Dacă pot să vă ajut cu ceva, să nu 
ezitaţi să cereţi. 

Staines semnă în registru şi i se spuse că micul dejun se 
servea între orele şapte şi nouă dimineaţa, apoi i se dădu o cheie 
cu numărul şapte ştanţat pe ea. Tocmai când începuse să urce 
treptele cu bagajele sale, bărbatul plecă de la pupitru şi-l ajunse 
din urmă. 

— Domnule Staines, am uitat să vă spun, zise Browning, aveţi 
o scrisoare aici. A fost adusă ieri. 

Staines părea uluit. Nu aştepta nicio scrisoare. Poate că era de 


la vreun corespondent, unul dintre cei care-i împărtăşeau 
entuziasmul pentru opera lui Julius Ghorla, cu informaţii de ultimă 
oră privind satul. Băgă scrisoarea în buzunar, făcu un semn cu 
capul spre Browning, şi-şi continuă ascensiunea pe scări. Când 
ajunse pe palierul primului etaj, observă că toate uşile aveau şi 
lacăte la exterior, în afară de încuietorile obişnuite. 

* 


Edgar se uită afară din coş şi refuză să-l părăsească: părea 
total nemulţumit de ce vedea în jur. Camera de hotel era 
jerpelită şi mică. Salteaua de pe pat se subţiase sub greutatea a 
sute de turişti. Staines îşi închipuia că numai cineva bolnav la cap 
ar fi putut alege tapetul; era un amestec aiuritor de spire şi 
spirale roşii pe un fond de un galben strident. Se bucură că 
tapetul era atât de vechi, încât culorile se estompaseră. Nou 
fiind, trebuie că-i scosese din minţi pe toţi. 

Îşi desfăcuse bagajul şi acum îşi îndreptă atenţia spre 
scrisoare. Numele lui şi adresa hotelului fuseseră scrise la maşină 
pe plic, aşa că nu avea niciun indiciu referitor la expeditor. Chiar 
şi ştampila poştei era mâzgălită, astfel încât nici originea ei nu 
putea fi determinată. 

Deschise plicul rupându-l şi recunoscu imediat scrisul de mână; 
din măruntaie i se ridică un sentiment ameţitor de spaimă în 
timp ce citea scurta misivă: 


Am aflat de norocul tău uluitor de a o descoperi pe 
necunoscuta, până acum, soră a lui Ghorla, trăitoare în Scarsdale 
Bay. 

Voi veni şi eu cât de repede pot. Să nu faci absolut nimic până 
la sosirea mea. 

Al tău prieten, 
Eric 


Staines mototoli scrisoarea şi o azvărli cât colo în cameră. 
Blestematul acela de Eric Cooper! intotdeauna călcându-i pe 
urme! Cooper, la fel ca şi Staines, era obsedat de Julius Ghorla şi 
desfăşura propriile sale cercetări asupra vieţii şi operei 
scriitorului. Până la sfârşitul săptămânii, va veni şi el în Scarsdale 
Bay, să-l bată la cap pe Staines să-i împărtăşească informaţiile 
adunate, pentru ca apoi să-şi aroge toate meritele pentru tot 
ceea ce se făcuse mai înainte. Ei bine, îşi zise Staines, acest gen 


de acte de trădare nu va funcţiona. Avea un avans şi era hotărât 
să obţină avantaje. Era decis ca, până a doua zi, să o găsească şi 
să-i ia un interviu sorei lui Ghorla. Mai mult, o va preveni, în 
termenii cei mai lipsiţi de echivoc, să nu aibă nimic de-a face cu 
Eric Cooper. La vremea când adversarul său va sosi, va fi prea 
târziu. 

Edgar torcea în coş. Se părea că, în cele din urmă, se 
acomodase cu mediul înconjurător şi era timpul să-i dea masa de 
seară; trei cutii de chiftele suedeze, în sos tomat. Deschise cutiile 
cu briceagul Swiss Army, pe care îl purta întotdeauna la el. La 
vederea acestuia, pisica se trase la adăpost, liniştindu-se numai 
după ce briceagul fu băgat înapoi în buzunarul hainei lui Staines. 

* 


Micul dejun de la hotel consta într-o farfurie de cârnaţi prăjiţi, 
şuncă, ciuperci, ouă şi pâine. Staines reuşi să mănânce 
aproximativ un sfert din el, făcându-l să alunece pe gât cu un 
ceai uleios, iar restul i-l dădu lui Edgar, care pândea din coşul său 
de sub masă. În afară de Staines, în sala de mese nu mai era 
nimeni. Avusese dreptate să presupună că nu vor fi decât foarte 
puţini turişti în hotel, dacă vor fi. Domnul Browning apărea 
periodic, să vadă dacă lui Staines îi mai trebuia ceva. Staines se 
întrebă dacă omul făcea întreaga treabă din hotel, pe durata 
extrasezonului. Părea plauzibil. 

Când Browning reveni să ia vesela şi tacâmurile, Staines îl 
întrebă dacă ştia ceva de „domnişoara Ghorla” şi unde locuia. 
Localitatea era atât de mică şi avea atât de puţini locuitori 
permanenţi, încât părea de neconceput să nu ştie de ea. 

— Oh, da. 

Browning răspunse întrebării lui Staines cu un zâmbet strâmb. 

— Ştiu de ea. Toată lumea ştie. E un soi de celebritate locală. 

Nu-i mai dădu şi alte detalii despre acest subiect, însă îi scrise 
adresa pe un şerveţel de masă şi-i dădu indicaţii cum să ajungă 
acolo. Casa ei se afla la trei sferturi de drum spre coama dealului, 
într-o fundătură. 

— Incă ceva, zise Staines. La ce servesc lacătele de pe uşile 
camerelor din hotel? 

— Oh, asta, răspunse Browning, e doar o eroare. Nu le folosim 
niciodată. Ar fi trebuit să fie montate pe interior. Lăcătuşi care 
lucrează la negru, ştiţi cum e. Încă nu ne-am urnit să le scoatem. 

La douăzeci de minute după ce Staines îşi terminase micul 


dejun, străbătea seriile labirintice de trepte, trotuare înalte şi alei 
acoperite, de la o casă la alta, în căutarea reşedinţei. În cele din 
urmă, găsi o mică cotitură pietruită, terminată într-un zid înalt, 
din cărămidă, unde se afla şi casa. 

Staines bătu de trei ori în uşă şi apoi aşteptă. Într-o mână 
ducea una din plase, plină cu cărţi scrise de fratele ei, pentru a-şi 
dovedi calificarea în calitate de expert în opera lui, iar în cealaltă 
ducea omniprezentul coş în care era pisica lui. Acoperise 
deschizătura coşului cu o bucată de plastic, pentru ca Edgar să 
nu fie udat. Ploaia, cu toate că, uneori, nu mai era aşa de aprigă 
cum fuse cu o zi în urmă, era, totuşi, insistentă. 

Intr-un sfârşit, uşa se deschise şi Staines se pomeni faţă în faţă 
cu una dintre cele mai ciudate femei din câte văzuse vreodată. 
Lucrul care-l frapă imediat fu nefireasca asemănare a membrilor 
familiei Ghorla. Îşi aminti de o fotografie văzută, cândva, de el, a 
lui Franz Kafka, împreună cu sora lui, Ottla; cei doi ar fi putut fi 
gemeni identici. Cazul lui Julius şi al Claudiei Ghorla era cam la 
fel. Totuşi, aspectul însuşi al femeii era unul ieşit din comun, iar 
aceasta era aprecierea făcută de un bărbat care se mândrea cu 
faptul că era considerat de toţi ceilalţi drept excentric sadea. 
Claudia Ghorla purta o perucă blondă, cu un breton lung, o 
coafură sculptată cu grijă, în stilul cocurilor din anii cincizeci. N-ar 
fi putut avea mai puţin de şaptezeci de ani. Chipul său era pătat 
şi veştejit, având o cantitate obscenă de fond de ten, roşu în 
obraji şi ruj. Ochii ei albaştri, aproape ascunşi sub genele false, 
se holbau la Staines cu un dezinteres dispreţuitor. Femeia era 
emaciată. Rochia din catifea neagră atârna pe trupul scheletic, 
de parcă ar fi fost expusă pe un umeraş, în vitrina vreunui 
magazin jerpelit al unei organizaţii de caritate. 

Îl examină din cap până-n picioare. 

— Nu vreau să cumpăr nimic, spuse ea cu un glas gutural, iar 
acum vezi-ţi de drum, piticanie afurisită. 

Staines fu surprins de ideea că ar fi putut fi luat de cineva 
drept un comis-voiajor sau vreun chilipirgiu oarecare. 

— Madam, zise el, ridicând, cu câteva grade, nivelul elitismului 
accentului său prin expresivitate, aţi înţeles greşit motivele 
venirii mele aici. 

— Şi nici nu doresc să fiu deranjată de... ă 
răspunse ea, adoptând un ton îngâmfat, chiar şi 
decât ultimele sale eforturi verbale. 


ă jurnalişti, 


ă.. 
mai muşcător 


Cel de-al doilea atac era mai greu de suportat, din moment ce 
poseda un bob de adevăr. Oricum, Staines încercă să-l ignore. Nu 
făcuse atâta drum doar ca să se înece la mal. Nu cu Eric Cooper 
gonind pe căile ferate, tot mai aproape pe urmele sale. 

Edgar slobozi un mieunat sonor din interiorul coşului. Indurase 
destule, stând afară, în aerul umed, şi-l avertiza pe Staines 
asupra acestui fapt. 

— Ce-ai acolo, înăuntru? făcu ea, iar expresia ei se schimbă 
dintr-una de ostilitate încăpăţânată într-una de interes. 

— Este motanul meu, Edgar, îl iau cu mine oriunde mă duc... 

— Târăşti după tine bietul animal, pe vremea asta rea? Adu-l 
înăuntru, unde-i cald, nenorocitule, înainte să omori biata 
creatură! 

* 

Staines încercase, fără succes, timp de mai bine de trei ore, să 
scoată vreo informaţie despre fratele ei de la Claudia Ghorla. 
Femeia slăbănoagă se învârtea în jurul lui Edgar, concentrându-şi 
atenţia asupra pisicii şi, practic, ignorând toate întrebările puse 
de Staines, legate direct de viaţa şi opera autorului. Era ca şi 
cum ar fi uitat cu totul de existenţa fratelui ei decedat. 

Staines stătea într-un fotoliu în mica ei cameră de zi, sorbind 
dintr-o ceaşcă de ceai călduţ. Pe covor erau teancuri de ediţii de 
buzunar ale cărţilor lui Julius Ghorla. Nu reuşiseră să-i stârnească 
niciun interes. Când i se aduse la cunoştinţă că Staines pregătea 
un număr special în micul său periodic, Atitudini ale Societății 
Scriitorilor Morti, în onoarea fratelui ei, primi vestea doar cu o 
ridicare indiferentă din umeri. Era de o nepăsare fanatică în 
această privinţă. Pomeni şi de cât de lipsit de scrupule putea fi 
rivalul său, Eric Cooper, însă ea întâmpină vestea senină. Nici 
afirmaţia lui Staines, cum că acesta i-ar putea răscoli prin sertare 
şi dulapuri în căutarea unor documente, chiar pe la spatele ei, nu 
reuşi decât s-o facă să-şi arcuiască sprâncenele. 

Cel puţin, reuşise s-o convingă că nu era ziarist în căutarea 
vreunui subiect, ci, pur şi simplu, un literat implicat într-o serie 
de cercetări personale, pentru un mic grup de devotați. Dacă n- 
ar fi izbutit să-şi atingă acest obiectiv imediat, n-avea nicio 
îndoială că Claudia Ghorla nici nu l-ar mai fi luat în seamă, poate 
doar pentru a contacta cea mai apropiată filială a Asociaţiei de 
Protecţie a Animalelor pentru a-l reclama pentru presupuse acte 
de cruzime faţă de pisica sa. 


În sfârşit, ploaia se oprise, iar Staines sugeră, ca o divagaţie, 
că ar putea face o scurtă plimbare, cât timp vremea era bună. 
* 


Cu toate că Staines încă mai era nerăbdător să îndrepte 
discuția spre fratele Claudiei Ghorla, în loc de asta, ea insista să 
vorbească despre absolut tot ce-i trecea ei prin minte. 

Se aşezară pe o bancă veche, de unde puteau admira 
priveliştea întregului golf. Le oferea o panoramă magnifică a 
acoperişurilor înghesuite ale caselor şi cabanelor, a aleilor 
întortocheate şi podurilor. 

Mai jos, valurile furtunoase se spărgeau de dig. Acum era 
fluxul şi nu mai putea fi văzută nicio urmă din plaja înecată în 
iarbă de mare. In spatele băncii se întindea un fost cimitir, 
acaparat de expansiunea zonei împădurite, iar zidurile care-l 
înconjurau erau nişte ruine, printre care-şi făcuseră loc rădăcini 
de copaci şi trunchiuri răsucite. Vântul se abătu dinspre golf şi 
fluieră dincolo de ei. 

— Un loc destul de plăcut. Frumuseţea naturii... hm... şi toate 
astea, remarcă Staines, privind în spatele său, apoi înainte, 
comparând cele două aspecte ale peisajului din jurul lor. 

O spusese din politeţe. De fapt, el era de părere că un peisaj 
de la ţară trebuia să fie ceva verde prin care călătoreai ca să 
ajungi de la un oraş la altul. 

— Lumea modernă... răspunse domnişoara Ghorla. Consider că 
sentimentele sale pentru natură sunt jalnice. Mama Natură! De 
parcă s-ar preocupa de binele fiinţelor umane! Sau pentru oricare 
alte creaturi. Natura este o idioată, o forţă fără minte care 
bântuie pe suprafaţa acestei planete negre. Şi, cu toate astea, 
oamenii proşti o venerează. 

— Este foarte incomodă, uneori. Poate că-i puţin cam prea 
sălbatică... mormăi Staines. 

— Când natura acţionează într-un fel care imită omenirea, 
atunci auzim urlete cum că uraganele, inundaţiile, seceta sunt, 
cumva, nenaturale. In cursul unui singur deceniu, societatea 
susţine că suntem în pragul unei noi ere glaciare, iar în 
următorul, că încălzirea globală ne va termina pe toţi! Toate 
astea sunt consecinţe ale veneraţiei noastre pentru natură! Ne 
gândim la ea ca la o mamă şi nu putem suporta ideea că nu are 
niciun fel de consideraţie, de niciun fel, pentru noi. Ne tot agităm 
şi ne văicărim, căutând semnele nemulțumirii ei, convingându-ne 


că am fi nedreptăţit-o, de parcă, în primul rând, ei i-ar păsa - sau 
măcar ar observa - de existenţa noastră. 

— Mă întreb dacă fratele dumneavoastră vă împărtăşea... zise 
Staines, înainte să-i fie retezate vorbele. 

— Molimele şi cancerul, se stropşi ea, nu fac şi ele parte din 
natură? Şi totuşi, nu ezităm să încercăm să le eradicăm! Mama 
Natură colcăie de boli venerice! 

Edgar începu să miaune din interiorul coşului mare, de răchită, 
pus jos, cu grijă, de Staines, în apropierea băncii. Pisica îşi 
întinsese laba prin grilajul din partea din faţă şi zgâria aerul 
pentru a-i atrage atenţia. Se părea că felina se săturase de 
teoriile domnişoarei Ghorla privitoare la atitudinea omenirii faţă 
de lumea naturală. 

Întreaga poveste era o fundătură, îşi zise Staines. Femeia nu-i 
era de niciun folos. Să-l lase pe Eric Cooper să descopere ce-ar 
putea face el cu ea. Staines înghiţise destule tâmpenii ale 
cotoroanţei. 

— Acum chiar că trebuie să mă întorc la hotel, spuse el. Cina 
se serveşte la şase şi sunt hămesit. 

— Pentru un ziarist, ai fost destul de distractiv, răspunse ea. 
Uite, ia asta. Uită-te peste el, şi-am să trec în seara asta pe la 
tine, la hotel, pe la ora nouă, după ce ai terminat de mâncat. 
Putem discuta atunci, între patru ochi, despre teoriile fratelui 
meu. Poate chiar să şi încercăm să punem în practică unele 
dintre ele. 

Bătrâna scoase din geanta ei un carnet de notite cu foi 
detaşabile şi i-l dădu unui Staines uluit. El îl răsfoi în timp ce ea 
se ridică, îi mai spuse câteva cuvinte, apoi se întoarse pentru a 
dispărea în labirintul de străzi de jos. 

— Am subliniat pentru tine unele pasaje care cred că te vor 
interesa într-un mod special. 

Notiţele erau legate de romanul serializat al lui Julius Ghorla, 
Black Holes. 

x 

La mult timp după plecarea Claudiei Ghorla, Staines încă mai 
putea fi văzut stând pe bancă. Se aplecase asupra carnetului de 
notițe într-o stare de fascinaţie absolută. Numai când se lăsă 
întunericul şi lectura deveni dificilă băgă el de seamă că se 
făcuse seară. Edgar adormise; renunțase să mai încerce să-i 
atragă atenţia lui Staines. Din fericire, apariţia lunii în creştere îi 


oferi lui Staines suficientă lumină ca să continue să citească, 
neîntrerupt, notițele scrise de mână. S-ar putea ca aceasta să fie 
singura lui şansă de a face aşa ceva. Bătrâna era capricioasă şi s- 
ar fi putut răzgândi în privinţa oferirii ulterioare de informaţii 
suplimentare. 

Staines fu surprins să descopere că Claudia Ghorla adăugase 
următoarele comentarii proprii spre sfârşitul carneţelului, făcând 
însemnări cu marker negru pe paginile scrise de fratele ei. 


12 iulie 1985 

Ei bine, s-a întâmplat. Noaptea trecută am respectat instrucţiunile 
lăsate de răposatul meu frate şi-am făcut o gaură în partea din faţă a 
craniului meu. A fost o treabă incredibil de murdară. Nici nu mi-am 
închipuit că ar putea curge atâta sânge. Fâşia groasă de bandaj pe 
care mi-am înfăşurat-o în jurul capului (chiar deasupra sprâncenelor) s- 
a umplut repede de un roşu ca rujul. 

A trebuit să acopăr covoraşul din baie cu o folie de nailon. Oglinzile 
au fost plasate cu precizie, în unghiul corect, în jurul capului meu 
pentru a putea vedea clar evoluţia operaţiei. O injecție de doi 
centimetri cubi de lidocaină în frunte a servit drept anestezic. Am făcut 
o tăietură în V a pielii, am tras-o în spate pentru a descoperi osul de 
dedesubt, apoi am trecut la găurirea osului şi a măduvei. Zgomotul şi 
vibrația au fost îngrozitoare. Procesul a durat o oră. Adesea, a trebuit 
să mă opresc ca să-mi curăţ sângele care-mi curgea pe faţă şi în ochi. 
Mă simţeam de parcă mi s-ar fi crăpat capul în două înainte de a atinge 
suprafaţa creierului şi a crea, în cele din urmă, lăcaşul pentru cel de-al 
Treilea Ochi. 

Cunoşteam consecinţele unei operaţii greşite: posibile afecţiuni 
cerebrale, capabile să provoace paralizie, cretinism sau orbire. Dar 
jurasem să îndeplinesc ultimele dorinţe ale fratelui meu. Chiar dacă 
încercarea de a face exact acelaşi lucru se terminase cu moartea lui. 

Coapsele mele sunt pline de arsuri de ţigară. Adesea, atunci când 
fumez, îmi ridic rochia şi zdrobesc vârful aprins al ţigării pe pielea albă 
şi rece de-acolo. Durerea mă distrage, pe moment, de la durerea 
sufletească simțită din cauza propriei mele neajutorări. Pregătesc acest 
episod autobiografic ieftin pentru a-mi dovedi că orice mincinos bun 
poate scrie convingător. Acum să aştept schimbările prezise de Julius. 


14 iulie 1985 

Ceea ce văd în continuare este aceeaşi femeie slabă, nu neapărat 
dezagreabilă, cu părul argintiu, lung până la umeri: o versiune feminină 
a răposatului meu frate. Corpul său este aproape emaciat, marcat de 


un umblet nesigur. Pielea ei este palidă şi imaculată, iar pomeţii, de o 
eleganţă distinctă. Poate că buzele sunt cu o idee prea subţiri, însă 
simetria perfectă a dinţilor mici dezvăluiţi de ele compensează orice 
altă mică imperfecţiune. Sprâncenele arcuite se curbează deasupra 
unor ochi albaştri, reci şi uluitori. 

În această dimineaţă, acel chip este aproape la fel, cu excepţia rănii 
urâte, suturate, din mijlocul frunţii mele. Intr-un fel, mi-e teamă de 
ceea ce se află sub fâşia aceea de piele cusută. Şi de ceea ce voi fi în 
stare să văd dacă voi îndepărta pleoapa proaspăt făcută. 


20 iulie 1985 

Vara în Anglia: ploaie caldă şi cer plumburiu. Un orăşel de la malul 
mării, în miez de iulie. Din fericire, este situat în afara rutelor turistice 
şi nu are nimic atractiv pentru un turist. Plaja este numai prundiş, 
pietriş fără nisip, şi la kilometri întregi depărtare de cea mai apropiată 
gară sau şosea principală. Localnicii sunt incredibil de banali şi se pierd 
în fundalul de dealuri cenuşii şi Marea Nordului. Nu există biserici, 
debarcadere, monumente străvechi sau galerii cu mijloace de 
distracţii. 

Pe la amiază am plecat la plimbare de-a lungul plajei, într-o 
umiditate deloc confortabilă. Mi-am pus baticul din mătase verde, 
pentru a acoperi rana în formă de V, şi o pelerină trei sferturi. Constat 
că ar fi trebuit să-mi iau şi umbrela. Cerul, ca de obicei, ameninţa cu 
ploaie. In pofida tălpilor de cauciuc ale adidaşilor mei, am alunecat o 
dată sau de două ori pe pietre. Erau încă lunecoase, pentru că fluxul 
tocmai se retrăgea, lăsând spumă şi iarbă de mare în urmă-i. Mama îmi 
spunea adesea că tălpile mele erau prea mici în comparaţie cu 
înălţimea, aşa că nu trebuia să surprindă faptul că eram hărăzită să mă 
tot împiedic în viaţă (metaforic vorbind, dar şi în fapt), în loc să 
avansez neabătută. 

Voiam să găsesc un loc pustiu, undeva, în afara localităţii, unde 
spuma mării se spărgea de stânci, unde puteam fi singură. Atunci, şi 
numai atunci, mi-aş dezvălui noul al Treilea Ochi, privind peste ape şi 
văzând marea aşa cum nu o mai făcusem niciodată. 

Fără îndoială, trebuie că eram o apariţie bizară pentru orice 
observator: o femeie de vârstă mijlocie, rânjind, cu membre subţiri, 
înaintând nebuneşte de-a lungul țărmului. Adevărul era că nu-mi păsa. 
Eram cuprinsă de o mare bucurie. O parte din mine nu ştia sigur dacă 
nu eram doar copleşită de un sentiment de uşurare, pentru că 
supravieţuisem operaţiei. 

Pe coasta dealului, chiar înaintea mea, exista o bordură naturală. Era 
uşor de ajuns acolo dacă te căţărai pe nişte bolovani şi se dovedi a fi 
un punct de observaţie perfect. M-am aşezat pe suprafaţa aspră, 


folosindu-mi pelerina drept pătură pe care să stau. Mi-am smuls baticul 
de pe cap, iar degetele mele au început să lucreze la suturi. Le-am 
tăiat cu o forfecuţă, culegând, nerăbdătoare, firele cu unghiile mele 
lungi şi date cu ojă. Apoi am tras înapoi fâşia de piele în formă de V. 
Făcând asta, mi-am închis ochii cei vechi pentru a vedea lumea numai 
prin cel nou. 

Lumina era atât de intensă, atât de albă, şi, cu toate acestea, atât 
de rece, încât am urlat din cauza şocului. Mi se părea că suprafaţa 
creierului meu îngheţa. 

Cu o clipă mai înainte, marea era o întindere înspumată de valuri 
rostogolindu-se blând. În următoarea, era o masă solidă şi albă de 
gheaţă, întinsă până la orizont, precum pustietăţile arctice, ori 
suprafaţa vreunei luni îngheţate, la marginea sistemului solar. Mi-am 
deschis acum şi ochii cei vechi, însă priveliştea generală a rămas 
neschimbată, ca şi cum, având contribuţia dominantă a celui de-al 
Treilea Ochi în completarea celorlalţi, acum vedeam, pentru prima 
oară, într-o nouă dimensiune. Numai când mi-am acoperit fruntea cu 
palma, marea a devenit, din nou, lichidă, iar valurile ei se spărgeau de 
țărm, mai jos de mine. 

Şi cerul! Inainte, fusese mohorât, acoperit de nori joşi şi cenuşii, 
opresivi, ţinând căldura lipicioasă sub faldurile lor plumburii. Acum era 
de un albastru strălucitor, curat şi viu, un luciu de gaze îngheţate sub 
abisul cosmic. Lumina stelelor lucea direct prin atmosfera subţire, 
îngheţată, chiar şi acum, în timpul zilei. 

Departe, la limita câmpului meu vizual, se afla un mare perete de 
gheaţă. Părea un continent îngheţat, vizibil la marginea orizontului. Era 
doar imaginaţia mea, sau se apropia, cu toate că la modul aproape 
imperceptibil, în timp ce priveam peste întinderea care-l despărţea de 
țărm? Mişcarea sa era precum cea a minutarului unui ceasornic; atât 
de discretă, încât se situa la limita dintre iluzie şi realitate. 

Am tras la loc fâşia de piele în formă de V, închizându-mi cel de-al 
Treilea Ochi, şi ferind, cu baticul, de privirile celor din jur rana mea 
autoprovocată. Lumea nu mai era acoperită de gheaţă. Era, iarăşi, o zi 
mizerabilă de vară englezească, însă puteam simţi prezenţa celui de-al 
Treilea Ochi în orbita creată de mine. Globul ocular se răsucea şi se 
rostogolea nebuneşte sub stratul subţire de piele de pe frunte, care-l 
acoperea. 

Brusc, a devenit vital să revin în locuinţa mea şi să-mi adun toate 
gândurile. Goneau cu o asemenea viteză, încât deveniseră 
înnebunitoare. Ideile se înghionteau să-şi facă loc în mintea mea, dar 
de-abia dacă le puteam înţelege. Erau aleatorii şi ca prin vis, dincolo de 
posibilitatea abilităţilor mele de a le transforma în cuvinte. Aceste 
concepte erau mai mult ca nişte modele sau tipare decât o secvenţă 


liniară de evenimente fictive. Într-una dintre aceste străfulgerări de 
inspiraţie am avut senzaţia că aş putea să descriu oroarea unui cristal 
de gheaţă în degradarea simetriei sale sau să particip la demenţa unei 
reflexii produse de o oglindă făcută ţăndări. 

Fulgii de nea dansau continuu în jurul meu, precum zgomotul de 
fond dintre canalele de televiziune. Acesta-i începutul unei noi Ere 
Glaciare. 

Soarele muribund aruncă umbre peste plaja îngheţată, apunând în 
spatele copacilor şi clădirilor de lângă țărm. Gheaţa este străbătută de 
beznă. Mă gândesc la reflexia propriei mele feţe, văzută în vitrina unui 
magazin: cochilia golită a unui chip, la fel ca a unui manechin 
abandonat în ploaie, machiajul ieftin scurgându-se din ochii lipsiţi de 
viaţă. 

Cel de-al Treilea Ochi al meu este invariabil descoperit. 

Mă întreb dacă nu cumva cei doi ochi originari nu se vor atrofia, ca o 
consecinţă a dominaţiei celui de-al treilea. Poate că vor începe să se 
usuce, dizolvându-se în găvane, precum moluştele asupra cărora s-a 
presărat sare. Ochii sunt oglinda sufletului, însă cel de-al Treilea Ochi 
este holul prin care gândurile fratelui meu vin şi pleacă. Este ochiul 
său, ai mei sunt amândoi albaştri. Ce alte caracteristici fizice de-ale lui 
Julius mi s-ar putea transmite mie? 


Staines ridică privirile de pe notițele aşezate în poala lui. Avu o 
senzaţie de apăsare grea în străfundurile stomacului. Bătrâna 
trebuie că-şi pierduse minţile imediat după moartea fratelui ei. 
Relaţia dintre ei părea să fi fost una anormală, posibil chiar 
incestuoasă. Se întrebă dacă nu făcuseră vreun pact suicidar 
bizar, pe care Claudia nu reuşise să-l ducă la îndeplinire. 

Marea se rostogolea înainte şi înapoi, nu departe de el, dincolo 
de talmeş-balmeşul de acoperişuri scăldate în lumina lunii. 
Deasupra valurilor, pe cerul nopţii, mii de stele străluceau în 
beznă. Se întrebă dacă n-ar putea vedea una dintre ele încetând, 
brusc, să mai existe chiar în timp ce privea, prăbuşindu-se în ea 
însăşi, la fel ca una dintre minţile muribunde descrise de Ghorla. 
Nu avea idee cât timp le trebuia stelelor ca să piară, însă bănuia 
că durata vieţii lor făcea ca existenţa unei fiinţe umane să pară 
insignifiantă. Gândul la durată îi reaminti că habar n-avea cât era 
ora, şi-şi scoase ceasornicul din buzunarul pelerinei. Era exact 
opt şi jumătate. 

Pierduse cina de la hotel şi-şi dădu seama că va trebui să 
încropească o masă din chiftele suedeze din cutie. Dar dacă erau 


destul de bune pentru Edgar, erau şi pentru el. Luă coşul 
(conţinând motanul încă adormit) şi plasa cu cărţile de buzunar şi 
se grăbi să ajungă la hotel prin pasajele întortocheate din 
Scarsdale Bay. Nu voia să întârzie la întâlnirea sa cu Claudia 
Ghorla, de la ora nouă. 

* 

Numai când deschise coşul, odată reîntors în camera sa de 
hotel, Staines descoperi că Edgar era mort. Motanul era 
încovrigat; trupul îi era rigid şi rece, ochii-i erau deschişi şi se 
holbau orbi la el. Nu-l răbdă inima să ia de acolo animalul mort şi 
se aşeză pe marginea patului, încercând să decidă ce trebuia să 
facă în continuare. În cele din urmă, Staines se decise să coboare 
până la salonul barului din hotel şi să bea până nu mai ştia de el. 
Se putea ocupa şi mâine de îngroparea cadavrului lui Edgar. 
Aproape că uitase de întâlnirea lui cu domnişoara Ghorla. 

Chiar atunci cineva bătu în uşa camerei lui. O deschise şi, 
stând în prag, era domnişoara Ghorla. Era îmbrăcată într-o bluză 
jalnică şi o rochie. Avea o expresie solemnă, iar în acel moment 
era ultima persoană pe care şi-ar fi dorit Staines s-o vadă. Era 
incapabil s-o chestioneze îndeaproape, ori să acorde cine ştie ce 
atenţie răspunsurilor ei, chiar dacă ar fi dezvăluit unele aspecte 
din viaţa şi opera fratelui ei. 

— Domnul Browning mi-a spus unde-i camera dumitale, zise 
ea. M-am gândit că ar fi cel mai bine dacă am discuta între patru 
ochi, decât dacă am merge jos, unde am putea fi auziţi. 

— lmi pare rău, domnişoară Ghorla, dar am avut parte de un 
şoc, vedeţi, pisica mea... 

Nedând atenţie împotrivirii lui bolborosite, bătrâna pătrunse în 
încăpere şi aruncă o privire asupra coşului în care se afla 
cadavrul lui Edgar. 

— Te-am avertizat să ai mai multă grijă de biata fiinţă, zise ea 
cu un glas scăzut şi duşmănos. 

Staines simţi cum înlăuntrul său se ridică un val de iritare din 
cauza blestematei neobrăzări şi a lipsei de tact afişate de femeie. 
Era pe cale să dea drumul unui şuvoi de insulte, când remarcă un 
firicel de sânge scurgându-se din mijlocul frunţii ei, de sub 
peruca ei cu coc. 

— Cred că v-aţi lovit la cap... spuse Staines. 

Ea nu-l luă în seamă şi luă caietul de notițe scris de ea şi de 
Julian, lăsat de Staines pe pat. 


— Ei bine, zise ea, acum ştii câte ceva. Dar nu şi de procesul 
similar hipnozei, prin care o minte într-un trup sănătos poate fi şi 
ea făcută să se prăbuşească în ea însăşi... dar îţi pot arăta. M-am 
tot întrebat, câteodată, dacă transferul între materiale genetice 
radical diferite este posibil. 

Un alt firicel de sânge i se scurse pe frunte şi în jurul nasului, 
picurând de-a lungul obrazului ei drept, scofâlcit. Ea ridică o 
mână slabă şi străbătută de vene, înfigându-şi unghiile lungi în 
masa încâlcită de păr care-i acoperea fruntea, desfăcu câteva 
suturi şi-şi dădu la o parte bretonul. 

* 


Eric Cooper îşi lăsă jos sacul de călătorie în faţa pupitrului de la 
recepţie din hotelul Shadwell Vistas. Sună din clopoțel, pentru a 
atrage cuiva atenţia. În cele din urmă, directorul temporar găsi 
de cuviinţă să se extragă din zgomotul de fond dintre canalele de 
televiziune urmărite de el în încăperea din spate şi să se ocupe 
de client. 

— Aveţi nevoie de o cameră, domnule? zise Browning. Avem o 
grămadă disponibile. 

Eric Cooper privi dispreţuitor în jur, prin salonul aflat într-o 
stare jalnică, şi-şi supse buzele gânditor. După ce dădea de 
Staines, avea intenţia de a face o baie şi de a-şi curăța hainele în 
cabana de lux (cu toate dotările) care urma să-i fie baza de 
operaţiuni pe durata şederii sale în Scarsdale Bay. Poate că 
pentru Staines era convenabil să stea în păducherniţa asta 
bătută de Dumnezeu, dar nu şi pentru el. 

— Nu, răspunse el, dar cred că un amic... ăăă... un coleg al 
meu este cazat aici. Numele lui este Arthur Staines. Aş vrea să-i 
fac o surpriză. Mă puteţi conduce în camera lui? 

Browning îi zâmbi vizitatorului bine înţolit. Cooper era un 
bărbat înalt, cu ochelari de vedere rotunzi, îmbrăcat impecabil 
într-un costum la două rânduri, bleumarin, cu dunguliţe, şi o 
cravată în dungi, legată cu un nod Windsor. Singurul lucru 
discutabil al aspectului său era peruca nepotrivită, de o nuanţă 
uşor diferită faţă de părul cărunt, natural, rămas. 

— Domnul Staines al nostru este foarte popular astă-seară, 
spuse Browning. În acest moment se află împreună cu o doamnă, 
una dintre celebrităţile noastre locale. 

— Poftim? se miră Cooper. 

Avea o senzaţie de sfârşeală şi de groază faţă de ceea ce-ar fi 


putut urma. 

— Da, domnişoara Ghorla. A urcat să discute cu el, acum o 
jumătate de oră. 

Cooper îi împinse peste masă o hârtie de zece lire. 

— Mă puteţi conduce sus chiar acum? Aş vrea să-i văd pe 
amândoi, dacă-i posibil. Presupun că aveţi cheia de rezervă. 

Dacă aş putea folosi elementul-surpriză, îşi zise Cooper, nu ar 
fi totul în zadar. Dacă ar pica pe neaşteptate, ar putea întrerupe 
vreo discuţie importantă, legată de Julius Ghorla, pe care altfel n- 
ar putea-o auzi. 

Browning acoperi bancnota cu palma, o trase spre el şi dădu 
din cap. 

— Pe aici, domnule. Vă rog să mă urmaţi. E doar la etajul întâi, 
nu departe. 

Când ajunseră amândoi la uşa camerei lui Staines, Browning 
bătu o dată, de formă, şi o descuie imediat. Se dădu la o parte şi- 
| lăsă pe Cooper să intre primul, şi se trase înapoi discret, păşind 
doar până în spatele holului. 

Camera mică şi ponosită era în semiîntuneric. Mai mult însă, 
era ca şi cum ai fi păşit într-un congelator imens. Temperatura 
din interiorul ei era pe undeva pe la douăzeci de grade sub zero. 
Cooper dădu cu ochii de un pat murdar, care părea potrivit 
numai pentru groapa de gunoi, şi rămase stupefiat la vederea 
celui mai strident tapet de perete întâlnit de el de la mijlocul 
anilor şaptezeci încoace. Ar putea fi chiar o relicvă autentică din 
epocă. Apoi, atenţia-i fu atrasă de un fotoliu aflat în colţul 
încăperii, cufundat în penumbră. Dinspre ocupantul lui venea un 
zgomot ca un gâlgâit ciudat. Iniţial, Cooper crezu că era un 
manechin în mărime naturală, îmbrăcat în haine de căpătat, ceva 
abandonat pe scenă, în urma unei reprezentații. 

Insă îşi dădu seama că, de fapt, era vorba de o femeie foarte 
bătrână sau ceva asemănător. Cu toate că era îmbrăcată cu o 
bluză şi o rochie, aceasta fiind ridicată până peste buricul 
veştejit, ciorapii şi pantalonaşii ei erau lăsaţi pe glezne, iar pe 
coapsa stângă, punctată de arsuri, se iţea o ţigară strivită. Chiar 
deasupra zecilor de arsuri zăcea un penis flasc. Peruca ei cu coc 
era înclinată într-o parte, iar în centrul frunţii ei se vedea un al 
treilea ochi, însângerat, care se holba fără să clipească. 

Chiar înainte ca Eric Cooper să dea înapoi, şocat, un personaj 
până atunci nevăzut ieşi la iveală de lângă o latură a patului. Era 


Arthur Staines, iar bărbatul înnebunit se târa în patru labe, ca un 
animal, cu respiraţia ca un şuvoi de aburi în atmosfera îngheţată. 
Din gât îi ieşi un mieunat grotesc. 

— A rănit omul cel rău biata pisicuţă? Totu-i bine acum, totul e 
iarăşi bine, hârâi personajul din fotoliu. 

Cooper se dădu înapoi cu paşi mari, bătând în retragere spre 
uşa din spatele său, însă domnul Browning deja se folosise, 
discret, de ocazia de a o închide încet, trăgând şi zăvorul de 
afară. 

— N-am vrea s-o vedem necăjită pe domnişoara Ghorla, 
domnule, spuse Browning, prin uşă, aşa că dacă aţi fi atât de 
amabil să-i faceţi pe voie, ar fi mai uşor pentru toată lumea. E 
singurul lucru cu care am fost nevoiţi să ne obişnuim cu toţii pe 
aici, prin Scarsdale Bay. 


FAŢA 
Joyce Carol Oates 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Joyce Carol Oates este în prezent una dintre cele mai prolifice 
şi mai respectate autoare din Statele Unite. A scris ficţiune în 
aproape toate genurile şi mediile. Interesul ei profund faţă de 
literatura gotică şi horrorul psihologic a impulsionat-o să scrie 
romane de suspans sumbre sub pseudonimul Rosamond Smith şi 
suficiente povestiri pentru ca să publice şapte culegeri de 
ficţiune macabră, dintre care cea mai recentă este Give me Your 
Heart: Tales of Mystery and Suspense, şi să editeze American 
Gothic Tales. Romanul ei scurt Zombie a luat Premiul Bram 
Stoker, iar Oates a fost distinsă de către Horror Writers 
Association cu un premiu pentru întreaga activitate. 

Romanele ei cele mai recente sunt My Sister, My Love, Little 
Bird of Heaven şi A Fair Maiden. Din anul 1978, Oates trăieşte în 
Princeton, statul New Jersey, unde predă tehnici creative de scris. 
Împreună cu răposatul ei soţ Raymond J. Smith, a condus revista 
literară de circulaţie restrânsă Ontario Review. 


Ţineţi-vă departe de ea, spuneau. Nici măcar să nu vă uitaţi la 
ea. Să nu vă lăsaţi văzuţi. 

Ea avea o sută de ani. Nimeni nu-şi putea aminti o vreme când 
fusese mai tânără. Din gât îi creştea ceva, umflat ca o guşă şi 
având culoarea strălucitoare a crestei ţanţoşe a unui cocoș. 
Ţineţi-vă departe de ea şi să nu vă lăsaţi văzuţi. Dar copiii se 
ascundeau în iarba înaltă ca de smârcuri de lângă drumeag ca s- 
o pândească, întărâtaţi şi înspăimântați, şi o puteau auzi pe 
bătrână vorbindu-şi sieşi într-un grai pe care ei nu-l puteau 
pricepe; poate că de fapt nici nu era un grai, ci doar sunete 
murmurate rapid şi întrerupte de râsete arţăgoase; puteai să-i 
vezi gâlma care se reliefa, ieşindu-i din gât, pielea întinsă, netedă 
şi lucioasă, părând dogoritoare, care avea altă textură decât 


propria ei piele galben-brună, aidoma unui balon umflat până în 
punctul în care era gata să pocnească. Era începutul unei feţe, 
poate. Nu avea cumva crestăturile minuscule ale viitorilor ochi, o 
adâncitură pentru nas, orificiul unei guri? Prima dată când o 
văzuseră, gâlca avusese mărimea unei piersici, apoi mărimea 
unui măr, apoi mărimea unui cantalup, împingând capul bătrânei 
într-o parte, de parcă şi l-ar fi înclinat pe umăr. 

Spatele îi era de asemenea contorsionat. Şira spinării aproape 
că putea fi văzută, ca un arc, prin hainele scoarță de murdare. 
Când mergea, o făcea iute şi cu paşi mărunți aidoma crabilor şi-i 
puteai auzi răsuflarea gâfâită şi scurtă. 

Prin gropile cu noroi de pe drumeag treceau copiii cu 
bicicletele, prin lanurile neîngrijite de porumb alergau copiii, şi în 
liliecii încâlciţi care creşteau sălbăticiţi printre ruinele vechii 
prese de cidru se ascundeau ei ca să privească la bătrână, când 
trecea bătrâna, şi uneori cutezau să se apropie de casa bătrânei, 
care era o fermă dărăpănată şi nevopsită la capătul drumeagului, 
şi încercau să privească pe ferestre (dar nu izbuteau, fiindcă 
jaluzelele erau întotdeauna lăsate); şi furau roşii din grădina 
năpădită de buruieni a bătrânei şi le mâncau nespălate, cu 
seminţele şi zeama curgându-le pe bărbii; şi uneori aruncau 
roşiile unii în alţii, râzând ascuţit. Numai de-ai naibii, băieţii 
călcau în picioare aracii de fasole ai bătrânei, smulgeau zorelele 
care creşteau prin gard şi sângele-voinicului roz; aruncau bulgări 
de noroi uscat în găinile roşcate, care cârâiau, şi în pisicile cu 
cozi ca de şobolan aciuiate în hambar, care scuipau şi-şi 
dezgoleau colții. Bătrâna se împleticea prin uşa din spate a casei, 
zbierând la ei, ocărându-i: Plecaţi! Plecaţi! Plecaţi, draci 
împieliţaţi! Bătrâna alerga spre ei cu o mătură, cu un mop, cu o 
toporişcă proptită de zidul casei, ameninţa că-l cheamă pe şerif, 
să-i bage pe toţi la închisoare, să-i arunce în iad, draci afurisiţi, 
locul lor era-n iad. 

Dacă puşca n-ar fi fost stricată, spunea bătrâna, i-ar fi trimis ea 
în iad. 

Bătrâna locuia singură în casa aceea, existase un bătrân care 
murise înainte ca vreunul dintre copii să-şi poată reaminti, poate 
doar cel mai mare dintre ei îşi putea reaminti: o sirenă în noapte, 
maşina şerifului cu lumina roşie pâlpâitoare ca fulgerele verii, 
nebunească şi pâlpâitoare prin ferestrele întunecate ale casei 
copiilor, şi după aceea ajutoarele de şerif întrebându-i pe părinţii 


lor, oamenii vorbind mult timp despre asta: De ce? De ce o 
făcuse? Copiii n-ar fi trebuit să ştie, bătrânul se împuşcase cu 
propria-i armă de vânătoare, care avea două ţevi calibrul 18,53 
mm, aşa cum aveau toţi bărbaţii; îşi spulberase aproape toată 
ţeasta cu încărcătura de alice, dar fusese un accident, aşa 
susţinuse bătrâna, nu fusese cu intenţie, nu băuse sau oricum nu 
băuse mult, doar cidru tare, nu whisky; încercase să curețe arma 
care nu trăgea bine, trebuia unsă şi lustruită şi fusese o vreme, 
spusese bătrâna, când el tocmai revenise din Război şi construise 
casa asta şi hambarele şi fusese foarte mândru de armele lui, 
puşca de vânătoare şi o carabină Springfield de 5,58 mm, dar în 
ultima vreme le neglijase, nu se simţise prea bine, şoldul 
fracturat, glezna fracturată de la nenorocitul ăla de cal care-l 
aruncase din şa, şi boala aia despre care el crezuse că era TBC, 
dar nu era decât bronşită, îl ţinuse numai într-o tuse tot anul, aşa 
că în cele din urmă devenise obosit şi neglijent, răutăcios şi 
spurcat la gură, zbierând la vecini să se care de pe proprietatea 
lui, chiar şi când nu stăteau pe proprietatea lui - ci pe izlazul din 
spate al familiei Quick, unde cădeau gardurile -, bătrânul bântuia 
câmpurile, drumeagurile lăturalnice ale vecinilor, apropiindu-se 
mult de hambarele lor, cu barba deloc aranjată aşa cum fusese 
de obicei, ci zbârlită ca un cuib de şobolani, şi pătat în jurul gurii 
şi cu salopeta veche scoarță de jeg şi încheiată neglijent la 
nasturi sau chiar neîncheiată; nimeni nu dorea să-l acuze pe 
bătrân că ar fi furat de la ei, dar cu siguranţă că dacă nu era 
nimeni prin preajmă avea să plece cu obiecte pe care le găsea - 
un ferestrău, o găleată cu vopsea, o roabă lăsată în livada de peri 
a familiei Pinchbeck. Cu ani în urmă, când părinţii copiilor erau ei 
înşişi copii, bătrânul se certase serios cu unul dintre vecini şi 
ceva mai târziu hambarul vecinului arsese. Dar nu se dovedise 
niciodată că el ar fi pus focul. 

Unul dintre băieţii lor murise de peritonită la unsprezece ani, 
fiindcă bătrânul nu vrusese să cheme un doctor, nu vrusese să 
plătească. Era mândria lui, de asemenea, că ei nu aveau telefon 
şi ar fi trebuit să roage un vecin să telefoneze pentru el şi la 
dracu' n-avea să se înjosească să cerşească şi n-avea s-o lase 
nici pe bătrână să cerşească, pe puşti îl durea stomacul, asta era 
tot, probabil c-avea vreun virus, atât doar că nu fusese niciun 
virus, ci apendicită, astfel încât Calvin murise. Părinţii copiilor 
spuseseră după aceea că ar fi plătit ei pentru doctor, pentru 


numele lui Dumnezeu, să laşi un copil să moară aşa, era mai rău 
decât o crimă. Ceilalţi copii din casa aceea erau doi băieţi şi o 
fată şi ei fuseseră mai mari şi plecaseră şi nimeni nu ştia unde 
erau sau măcar dacă mai trăiau, nu era o întrebare pe care s-o 
poţi pune bătrânei, fiindcă nimeni nu vorbea cu bătrâna de ani 
buni. 

Ea avea obiceiul să bântuie drumurile dis-de-dimineaţă, 
căutând obiecte prin groapa de gunoi comunală, în principal 
haine, deşi hainele pe care le purta erau întotdeauna aceleaşi - 
salopete bărbăteşti, pantaloni de lucru bărbăteşti, pulovere largi, 
când vremea era umedă cizme de cauciuc şi vara tenişi cu talpa 
din cauciuc. Purta un hanorac vechi care aparținuse soţului ei, îi 
purta căciula veche croşetată din lână. Nu făcuse de mulţi ani o 
baie, aşa zicea lumea. Nu-şi spălase părul care era probabil plin 
de păduchi, în şuviţele lipicioase, unsuroase, încurcate. Dar 
uneori în groapa de gunoi comunală bătrâna găsea flori de 
plastic sau o floare ornamentală de pe o rochie sau panglici de la 
cadourile de Crăciun şi le purta pe acestea pentru o vreme cu 
salopeta până cădeau şi le găseai pe drumeag, într-o băltoacă 
înnămolită sau în noroi. 

Într-o zi, pe când fata avea nouă ani, mergea pe bicicletă pe 
drumeag când s-a apropiat bătrâna, care umbla cu o cârjă, 
purtând hanoracul împuţit, deşi nu era o zi rece, salopetă şi 
cizme de cauciuc şi o eşarfă din mătase roz-strălucitor, pe care o 
găsise probabil în groapa de gunoi. Când bătrâna i-a vorbit, fata 
a fost prea politicoasă şi prea speriată ca să pedaleze şi să se 
îndepărteze, şi a surprins-o că bătrâna n-a zbierat la ea, nici n-a 
ocărât-o, ci i-a pus întrebări pe care nu le putea înţelege, de 
pildă, dacă era ea fetiţa lui Beth Dorr? - când Beth Dorr era 
bunica fetei, aşa că bătrâna o confunda cu propria ei mamă, şi 
asta a făcut-o pe fată să râdă nervos dorind să creadă că era o 
glumă. Ochii bătrânei erau alb-gălbui şi apoşi parcă încărcaţi cu 
mucozităţi, fata a putut să vadă firişoare roşii subţiri, vinişoare ca 
nişte viermi în ochii ei, pielea feţei atât de bătrână şi ridată şi 
bătucită încât părea ca şi cum oasele ar fi încercat să iasă prin 
ea; avusese grijă să-şi acopere gâlma ca o guşă de pe gât, dar în 
timp ce vorbea cu fata, scuturând din cap, scuturând din cârjă, 
râzând din timp în timp, parcă tot mai mânioasă, eşarfa roz- 
strălucitor s-a desfăcut şi a fost expusă - strălucitoare şi cu 
pielea roşie ca o tumoare, sau o vezică, ceva ce n-ai fi trebuit să 


vezi sau despre care n-ar fi trebuit nici măcar să ştii, atât era de 
dezgustătoare. Şi fata şi-a amintit că i se spusese Jine-te departe 
de ea. Nici măcar să nu te uiţi la ea. Să nu te laşi văzută. Dar 
fetei i-a fost frică să fugă. Ar fi trebuit să-şi lase bicicleta în 
drumeag, era prea nepricepută ca să pedaleze în timp ce bătrâna 
se uita la ea. Bătrâna îi punea întrebări şi ea spunea, nu ştiu, nu 
ştiu; vocea îi era o bâlbâială sfioasă, o încercau mâncărimi 
fierbinţi pe sub haine, se simţea mizerabil şi înspăimântată de 
ceea ce creştea din gâtul bătrânei, nu dorea s-o vadă, însă nu era 
în stare să-şi ferească privirea. Gâlma era mult mai netedă decât 
chipul bătrânei, crescuse la mărimea unui cantalup micuţ, aşa că 
împingea capul bătrânei într-o parte, şi de aceea mergea parcă 
dezechilibrată, în felul acela iute şi cu paşi mărunți aidoma 
crabilor. Nu se zăreau niciun fel de semne ale unei feţe. Bătrâna 
a văzut unde privea ea şi a scos un şuierat furios Şşşş! ca şi cum 
ar fi dojenit o mâţă şi şi-a dezgolit dinţii pătaţi şi crăpaţi într-un 
rânjet răutăcios. Nu eşti o fetiţă drăguță, o să ai necazuri, ca 
mine. Pleoapa de pe un ochi cu vinişoare roşii a coborât şi i-a 
clipit şi fata a simţit că leşină, fiindcă în tot acest timp mirosise 
duhoarea bătrânei, care-i suise prin nări şi-i intrase în creier. 
* 


Bătrâna a murit în iarna aceea, acolo în ferma dărăpănată pe 
care n-o vizita nimeni niciodată, şi s-a spus că medicul legist 
găsise o parte dintr-un pieptene din baga crescut în scalp 
înlăuntrul părului sur încâlcit şi lipicios şi că scalpul îi era înroşit şi 
umflat de sute de muşcături de insecte şi trupul smochinit şi 
atrofiat era acoperit de muşcături de insecte sub o patină de 
murdărie. S-a spus că gâlma de pe gât crescuse atât de mare, 
încât era ca un al doilea cap, avea ochi micuţi ca ai unui peşte 
care începuseră să iasă prin piele, găuri micuţe pentru nări, o 
gură mică şi umedă de mărimea unei cireşe. Bătrâna murise în 
patul ei împuţit şi zăcuse acolo mai bine de două săptămâni până 
o găsise cineva, dar lucrul de pe gâtul ei era încă viu, vibrând, 
pulsând, cald, scoțând un chiţăit slab ca şi cum ar fi implorat să 
fie desprins de corp, astfel încât să poată avea propria sa viaţă. 
Dacă l-au omorât sau dacă a murit mai târziu, n-a fost limpede. 
Fata n-a spus niciodată nimănui despre ziua în care bătrâna o 
oprise pe drumeag, dar multă vreme a visat-o pe bătrână, cu 
nările încreţite înaintea duhorii, şi şi-a atins insistent părul, 
îngrozită să nu simtă că devenise încâlcit şi lipicios; ajungea să 


închidă ochii pentru a vedea faţa care se împingea în afară lângă 
faţa bătrânei, ochişorii care nu clipeau, iar acum, cu aproape 
cincizeci de ani mai târziu şi la sute de kilometri depărtare de 
căminul copilăriei, ea se pomeneşte că-şi pipăie inconştient 
gâtul, vede în suprafaţa sticloasă a ecranului computerului la 
care lucrează, când amurgul pătrunde în odaie şi n-a aprins încă 
nicio lumină, faţa reflectată acolo; nu este o faţă pe care s-o 
cunoască, atât doar că este faţa ei, şi unghiile îi scarpină pielea 
care o mănâncă, rosătura arzătoare, umflătura de tendoane de 
pe gât, chiar la baza gâtului, la claviculă, ascunsă de guler, 
pulsând cu căldură furioasă. 


O PRISACĂ PENTRU ALBINE ALBE 
Lee Thomas 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


Lee Thomas este autorul a zeci de povestiri şi articole 
documentare. În afară de reviste şi media, lucrările sale literare 
au apărut în antologiile A Walk on The Darkside şi Final Flesh. 

Primului său roman, Stained, i s-a decernat Premiul Bram 
Stoker. De asemenea, este şi autorul unei nuvele aclamate de 
critică, Parish Damned, şi al romanelor Damage şi The Dust of 
Wonderland. Povestirile sale sunt adunate în culegerea /n the 
Closet, Under the Bed, apărute în Haworth Press, la începutul 
anului 2008. 

Scriind sub pseudonimul Thomas Pendleton, este coautor 
(împreună cu Stefan Petrucha) al seriei de romane pentru 
adolescenţi Wicked Death, publicate de Harpercollins. Tot sub 
pseudonimul Pendleton a publicat romanele Mason, Shimmer şi 
The Calling. 

În prezent, Thomas locuieşte în Austin, Texas, unde este 
angajat într-o serie de proiecte. 


Oliver Bennett traversă holul Hotelului Cortland, dând din cap 
spre angajaţii săi şi clienţi. Podeaua, un lac din marmură de 
travertin!?, ca un vârtej din vinişoare din piatră colorată în crem 
şi bej, absorbea lumina mohorâtă a unei amiezi furtunoase. După 
recepţie şi salon, uşile cu glasvand ocupau întreaga lungime a 
peretelui dinspre vest; şipcile lor albe parcelau promenada din 
beton, terenul şi peisajul montan, învăluit în nori, de dincolo de 
sticlă într-o reţea precisă. 

Lui Oliver nu-i păsa cine ştie cât de Cortland. Era un obiectiv 
turistic, decorat extravagant şi cu gust, însă fără nicio concesie 


12 Tuf calcaros care se poate lustrui ca marmura şi care se foloseşte 
ca piatră de construcţie (n. tr.). 


făcută căldurii sufleteşti. Soţia sa, Amanda, îl dorise, aşa că-l 
cumpărase, şi locuiau acolo pentru că ea voia şi asta, însă de- 
abia dacă era un cămin. Un cămin ar fi trebuit să fie plin de 
lucruri personale şi de amintiri intime şi fericite. Şi cel puţin o 
persoană din acel loc ar trebui să te iubească. 

Cortlandul era un adăpost potrivit, admise Oliver, oprindu-se 
înaintea uşilor cu glasvand, strângând în palmă o clanţă rece, de 
argint. Privi spre hol, peste umăr, îi cercetă pe clienţi, îmbrăcaţi 
în haine elegante din lână, mătăsuri şi blănuri, mişcându-se cu 
graţie printre angajaţii cu alură ţeapănă, în uniformele lor negre 
şi apretate. Deasupra era atârnat un candelabru Lalique, ca un 
stup imens şi străveziu. 

Oliver nu mai remarcase niciodată această asemănare în 
formă. Centrul umflat. Marginile coniforme. Este un accesoriu cu 
adevărat frumos, îşi zise el. Afară, pe verandă, răcoarea îl făcu 
să-şi încheie haina şi privi spre nord, peste pajişte, spre piscină, 
acum acoperită cu o prelată de culoare azurie. Sezonul de înot se 
încheiase cu mai bine de o lună în urmă, făcând ca devastările 
din jurul bazinului să fie mai puţin o neplăcere, dar nu mai puţin 
insuportabile de privit. 

Solul de dincolo de bazinul sfărâmat era sfârtecat şi scormonit. 
Movile de pământ se ridicau în cerc în spatele unei fâşii de bandă 
galbenă, de avertizare. Un buldozer zăcea pe pajişte. Oliver se 
uită peste umăr, să se asigure că Amanda nu-l ţinea sub priviri, 
dar era doar un reflex. Soţia lui nu-i dădea niciodată atenţie, nu-l 
urmărea. Ştia că nu se deranja să-l ia în seamă pe bărbatul pe 
care, în zilele mai blânde, nu-l considera altceva decât un 
obstacol în drumul spre un cont bancar. Insă asta n-o oprea să se 
plângă de comportamentul lui. Dacă-l prindea aprinzându-şi 
ţigara, se folosea de asta ca de un motiv să-l bodogănească tot 
restul zilei. Dar cum nu o vedea nicăieri, Oliver scoase din haină 
un pachet de ţigări şi-şi aprinse una. Cu plămânii încălziţi de fum, 
traversă pajiştea, îndreptându-se spre gaura din proprietatea sa 
şi spre lucrul minunat din ea. 

Cu două săptămâni în urmă, în vreme ce săpa un şanţ, în 
încercarea de a repara ţevăria spartă a piscinei, echipa de 
lucrători a fost întreruptă de descoperirea unui obstacol din 
cărămidă. Cum excavaţiile continuară, obstacolul se dovedi a fi 
un zid, unul dintre cele patru care au creat o pivniţă îngropată 
adânc în pământ. Oliver se afla acolo în acea zi, stând pe buza 


gropii săpate în pământ, când a fost descoperită uşa. Aşteptările 
sale privind deschiderea ei fuseseră ceva minunat, singurul lucru 
bun simţit de el în ultimii ani. 

În pofida protestelor lui Joe Hopkins, şeful de echipă, Oliver 
insistă să facă parte din primul grup care urma să examineze 
conţinutul ciudatei clădiri din cărămidă. La urma urmei, fusese 
dezgropată pe proprietatea lui. li aparţinea şi avea tot dreptul să 
se numere printre descoperitori. 

Şi ce mai pradă a fost. În interior erau lăzi cu alcool, de la 
podea până-n tavan. Între ele existau culoare înguste, astfel că 
Oliver, Hopkins şi doi dintre oamenii acestuia şi-au putut găsi 
drum pe toată lungimea şi adâncimea încăperii. 

Probabil, au ascuns-o aici în timpul prohibiției, zise Hopkins. 

Și nu şi-a amintit nimeni de ea? 

Se pare că nu. 

Uluitor. 

Oliver făcu un pas înainte, ieşind dintre amintiri, şi trase adânc 
din ţigară. Se aplecă pe sub cordonul benzii avertizoare şi trecu 
pe deasupra cablului gros, electric, care alimenta luminile 
instalate de Hopkins în pivniţă. Se uită prin gaură. Cruste de 
noroi mânjeau peretele de cărămidă şi umpleau crăpăturile din 
scândurile uşii. 

Cu toate că ştia că era proprietatea sa, şi că avea tot dreptul 
de a se afla acolo, Oliver ezită înainte de a călca pe panta 
abruptă care ducea spre uşă. Nu făcea nimic rău, însă se simţea 
aşa, iar senzaţia îi stârni o amintire de demult, care cobori cu 
încă vreo câteva grade răcoarea amiezii. 

Vreau să-ți arăt ceva. 

Unde mergem, Kyle? 

Haide. E-n ordine. Taică-tu mi-a arătat asta. 

Oliver se trase de lângă gaură, doar cu un pas, o concesie 
minoră făcută fricii. Apoi se gândi: Nu, e a mea. Işi aruncă ţigara 
pe mormanul de gazon răscolit şi o luă spre uşă. 

* 


Pe pereţi luminau lămpi pătrăţoase, razele lor scoțând în 
evidenţă textura lăzilor. Mergând pe culoarele înguste, Oliver îşi 
imagină că semăna cu un uriaş care străbătea un oraş de zgârie- 
nori din lemn. Aerul era plin de praf şi iz de lemn putred de brad 
şi stejar. Se opri şi citi etichetele scrise pe laturile cutiilor; unele 
mai erau, încă, lizibile, altele se decoloraseră, devenind doar o 


idee mai mult decât nişte pete. Desigur, numele nu-i spuneau 
cine ştie ce. Nu avea nici informaţiile, nici gusturile unui 
cunoscător. Totuşi, se întrebă cum ar putea fi la gust aceste licori 
vechi, după atâta vreme. Să fi fost timpul generos, conferindu-le 
spirtoaselor cine ştie ce calităţi speciale, sau le golise de esente, 
aşa cum făcea el cu multe? 

Porni în căutare, urmărind vreo indicație pe zidul de cutii, după 
cea care ar fi meritat atenţia sa. Printre etichetele lizibile, găsi 
unele destul de clare - Gin, Scotch Whisky, Bordeaux şi English 
Rum - iar altele nu-i dezvăluiră nimic: Belle of Anderson, Crown 
Prince şi Old Cabin Still. 

Cu cât explora mai mult, cu atât mai mult îl intriga pivniţa, iar 
Oliver credea că putea descifra o anumită rânduială în 
organizarea încăperii. Băuturile banale - whisky-urile, ginurile şi 
romurile - erau în partea din faţă, în vreme ce mijlocul era ocupat 
de băuturi mai exotice: coniacuri, lichioruri şi aperitive. Mai în 
spate, în adâncul labirintului de cutii, vinurile erau stăpâne. Când 
ajunse la peretele din spate, recunoscu blazonul Dom Perignon 
pe două stive, cu toate că literele erau hărăzite indescifrabilului. 
In cele din urmă, dădu peste două lăzi aşezate deoparte, într-un 
colţ, separate de toate celelalte. Acestea-l făcură şi mai curios, 
pentru lipsa lor totală de informaţii lămuritoare. 

Fiecare cutie din încăpere avea o urmă de inscripţie, dar nu şi 
acestea. Pentru Oliver, erau comoara căutată, valoarea fiind 
certificată chiar de anonimatul lor. Folosindu-se de briceagul din 
legătura lui de chei, încercă desfacerea capacului. Lemnul vechi 
şi cuiele gemură sub strădania lui. Muchia lucrată se sfărâmă. 
Infipse din nou lama şi crăpă lemnul suficient cât să arunce o 
privire asupra conţinutului. 

Sticlele păreau galbene, însă era prea întuneric ca să poţi şti 
precis. Aveau o formă deosebită - cu şase laturi - şi aşezate una 
lângă alta, precum un fagure din sticlă. Fiecare era astupată cu 
ceară, scursă în şiroaie pe gât. Stăteau bine, chibzui el, şi se 
apucă să termine operaţiunea de deschidere a capacului cutiei. 

Odată ce scândurile fură date la o parte, se uită în interior. 
Cutia era prevăzută să conţină opt sticle hexagonale, câte trei de 
fiecare parte, cu două în mijloc. Insă cele două sticle centrale 
lipseau, iar în el se cuibări o dezamăgire profundă. Cu toate că, în 
mod sigur, făptaşul fugise cu sticlele aproape cu trei sferturi de 
secol mai înainte, nu se putu opri să se simtă, cumva, agresat. 


Oliver duse una dintre sticlele cu licoarea misterioasă în faţa 
încăperii şi se aşeză pe o ladă. Indepărtă ceara cu briceagul, apoi 
scutură fulgii de culoare crem de pe pantalonii săi. Sub ceară, un 
dop simplu închidea sticla şi-l trase afară cu uşurinţă. Adulmecă 
şi spre nasul lui urcă o boare dulceagă şi, totuşi, amăruie. Oliver 
răsuci lichidul din sticlă şi văzu că, într-adevăr, sticla era galbenă. 
Apoi bău. Lichidul îi răcori gâtlejul în loc să i-l ardă, aşa cum 
ardeau atât de multe spirtoase; îi amorţi limba, stomacul, 
muşchii. 

Se pregăti să se simtă rău, poate chiar otrăvit, însă băutura-i 
însufleţi organismul. Luând încă o înghiţitură, se lăsă cu spatele 
pe cutie şi cercetă pivniţa, găsind-o foarte pe placul său. 

Spre deosebire de Amanda, lui Oliver nu-i trebuia ca totul din 
lumea lui să fie şlefuit şi preţios. Ori de câte ori putea s-o 
şteargă, de unul singur, pentru o săptămână sau două, îl 
atrăgeau locuri mult mai lumeşti. Baruri de prin docuri, unde 
bărbaţii şi femeile erau aspri şi lefteri; galerii video, duhnind a 
mosc, cu labirinturi de pereţi negri, ducând de la o umbră erotică 
la alta; aleile dosnice, împrăştiate ca nişte vene prin vecinătatea 
terminalelor, acestea erau locurile lui. li luau lustrul, iar secretul 
vizitării lor îl făcea să se simtă viu. 

Unde mă duci, Kyle? 

E un loc deosebit. Un secret. 

Ducând din nou sticla la gură, Oliver închise ochii. Amintirea 
din copilărie se redeşteptase, şi, în loc să lupte împotriva ei, îi 
făcu pe plac, amintindu-şi de un tânăr excepţional, admirat 
cândva de el, venerat chiar. 

Kyle era fiul grădinarului care se ocupa de terenul domeniului 
Bennett. Cu doi ani mai mare decât Oliver, Kyle era puternic şi 
bronzat şi încrezător, cu un smoc de păr blond şi braţe 
musculoase, străbătute de vene. Era tot ceea ce nu reuşea Oliver 
să fie, iar pe când era copil, Oliver petrecuse ore întregi la 
ferestre sau prefăcându-se că citea lângă piscină pentru a-şi privi 
eroul lucrând în curte. 

Cedând beţiei, Oliver îşi aminti în special una dintre zile. Avea 
doisprezece ani şi-şi urma eroul, alergând prin zona împădurită 
din spatele reşedinţei tatălui său. Muşchii lui Kyle se încordau 
când băiatul dădea la o parte crengile copacilor şi arbuştii 
înfrunziţi, ademenindu-l pe Oliver de lângă casă. După ce 
străbătuseră pe jos proprietatea, Kyle se opri lângă un şopron 


mare şi deschise uşa. 

Haide. E-n ordine. Taică-tu mi-a arătat asta. 

În mintea lui Oliver răsună un ţiuit. Sunetul se înălţă strident, 
apoi se stinse într-o vibraţie tămăduitoare. Datorită bâzâitului 
monoton rostogolindu-se în spatele ochilor săi, amintirea se 
precipită, devenind ascuţită şi dureroasă. 

Kyle se înfuriase pe el, ţipa. Oliver fugise, buimăcit şi rănit, 
având nevoie de camera sa confortabilă şi familiară. Era disperat 
după ea. Panicat. Fugi printre tufe şi crengile aplecate ale 
copacilor. Apoi se împiedică de o rădăcină. Căzu. 

Capul lui Oliver fu înconjurat de mii de albine. Lumea se sparse 
în zeci de imagini dislocate, stivuite pe dinaintea ochilor săi într- 
un şir tremurător, apoi cuvintele acelea oribile, cuvinte scuipate 
lui de fiul grădinarului, copleşiră băzâitul albinelor agitate, 
pisându-i în creieri acuzaţii îngrozitoare. 

Oliver deschise ochii şi făcu un semn cu mâna prin aer, ca să 
alunge albinele din reveria lui la lumina zilei. Nu-şi putea aminti 
de ce alerga, nu-şi aducea aminte de ce fusese Kyle atât de 
supărat pe el, când Oliver nu făcuse nici mai mult, nici mai puţin 
decât ce-i ceruse eroul lui, dar îşi amintea că fugise. In groaza sa, 
se împiedicase şi căzuse, izbindu-se de un stup agăţat foarte jos. 

De la acea după-amiază trecuseră mai bine de treizeci de ani, 
bătuţi pe muchie, dar acum, aici, în acest loc, simţea fiecare zonă 
unde-l înţepaseră acele creaturi perverse. Un punct, chiar sub 
urechea lui stângă, îi interpreta o partitură dureroasă deosebită. 

In pofida răcorii din încăperea întunecoasă, Oliver transpira, iar 
respiraţia i se poticni rapid. Amintirile cu care se consolase îi 
alimentară un impuls erotic, irațional, dar intens, o presiune 
dureroasă necesitând eliberarea. Oliver lăsă sticla pe lada de 
lângă el. Se duse spre uşa groasă, de lemn, şi-o împinse ca s-o 
închidă, întrerupând pătrunderea luminii cenuşii a amiezii. Cu 
spatele sprijinit de uşă, îşi descheie pantalonii şi-i scoase de tot, 
pentru a-i împiedica să cadă pe cimentul murdar. 

Se simţea din nou ca un băietan, închis în camera lui, baia lui, 
o mică colibă din lemn. Inţepăturile de la gâtul lui înaintau ca un 
sărut, iar stupul din mintea lui plonjă, scurgându-i-se până în 
fundul gâtului, răzuindu-i esofagul şi adunându-i-se în stomac, 
înainte de a se răspândi în organism şi mai departe. Palma de pe 
mădularul său se simţea mai aspră decât a lui, mai 
experimentată. Maneta care-i umplea mâna era neobişnuită; era 


prea groasă, prea vânoasă. 

Închise strâns ochii, pentru a gusta mai bine senzațiile. 

Stupul din vintre se foia febril, căutând o cale de scăpare. 
Inhală, şi buchetul licorii, aroma dulceag-amăruie, îi umplu 
mintea şi-i declanşă un orgasm dureros, dar perfect. Durerea 
pulsatilă a roiului pe fugă izbucni în mădularul său în timp ce-şi 
imagină albinele evadând în încăperea întunecată. Respirația lui 
întretăiată le ademeni afară; ochii-i fură umeziţi de lacrimi. 

O singură insectă-i mai bâzâia în ureche. O clipă mai târziu, o 
durere ascuţită îi aprinse obrazul. Scoase un sunet, aproape ca 
un chicotit, mai mult un gâfâit. Ochii lui Oliver se căscară dintr- 
odată. Sub ei, puncte minuscule, şterse, la fel ca acelea produse 
de bliţul deosebit de puternic al unui aparat de fotografiat, 
umpleau atmosfera sumbră. Pipăi rana de pe obraz, simțind deja 
umflătura  înţepăturii ridicându-se acolo. Simţi puţin fluid 
acoperind gâlca în expansiune, gros şi lipicios la atingere. Căută 
pe haine şi pe podea cadavrul albinei atacatoare, dar nu găsi 
nimic. Când reveni la întunecimea pivniţei, punctele şterse 
dispăruseră. 

Clătină din cap a mirare. Apoi Oliver îşi scoase batista din 
buzunar. 

Du-te şi spală-te pe mâini, băiete. 

* 


În apartamentul împărțit cu nevastă-sa, Oliver se holbă la 
semnul roşiatic de sub ochiul său drept, minunându-se de 
coincidență, că se gândise la albine cu câteva clipe înainte de a fi 
înţepat. Ideea îl amuză. Într-adevăr, se simţise atât de bine, încât 
nu-i mai păsă de privirile acre aruncate de Amanda în timp ce se 
îmbrăca pentru cină. 

— Ce-ai făcut cu faţa ta? întrebă ea, venind brusc lângă el, la 
oglindă. 

Îşi duse la ureche un diamant de forma unei lacrimi, 
scuturându-l pentru a capta lumina. 

— Înţepătură de albină. 

— Nu sunt albine în această perioadă a anului, zise Amanda, 
respingându-i pe loc afirmaţia. 

Se înghesui în el, ca să se poată privi mai bine, iar Oliver se 
îndepărtă. 

— Să sperăm că lucrurile vor reveni la normal până vineri, 
spuse ea. 


— Vineri? făcu el. 

— Idiotule, şopti Amanda, dar suficient cât să audă şi Oliver. 
Sărbătorim descoperirea noastră. Mă aştept să vină toată lumea. 
Va fi adunătura obişnuită, din fiecare an, plus câteva feţe noi. L- 
am invitat şi pe John Hopkins acela pentru că el a găsit locul, şi 
mai vreau să participe şi directorul de licitaţii. 

— Ce licitaţie? 

— Păi, n-o să păstrăm lăzile acelea pentru posteritate, Oliver. 
Casa de licitaţii le va duce de-acolo şi le va evalua. Vom afla 
exact cât valorează, şi n-am chef să te văd pe acolo, bând ce-i 
mai bun, înainte de venirea lor, aşa că, până atunci trebui să-ţi 
găseşti un alt loc în care să te bosumfli. 

* 

Fiul grădinarului îl conduse printre copaci şi tufe. Transpiraţia 
lucea pe spatele lui Kyle, iar Oliver ar fi vrut s-o atingă. Un firicel 
de transpiraţie se scurse pe spinarea băiatului în timp ce dădea 
crengile la o parte şi se apleca în faţă; se adună pe banda 
elastică a chiloţilor săi, absorbită, transformând stofa, la talie, din 
albastru-deschis în bleumarin. Oliver îl urma supus. Era ceva mai 
altfel cu Kyle în ziua aceea: părea cu nervii în piuneze, ca şi cum 
a-l avea pe Oliver lângă el ar fi fost enervant, cu toate că el îi 
făcuse invitaţia. La magazia de unelte, departe, în spatele 
proprietăţii, fiul grădinarului se opri şi-şi puse mâinile în şod. 

Înăuntru. 

Magazia mirosea a iarbă uscată şi benzină, pământ şi vopsea. 
O creangă de salcie se legăna şi acoperea un gemuleţ aflat sus, 
pe peretele dinspre est. 

O mână atinse faţa lui Oliver, iar el respiră în icnete scurte şi 
dureroase. Fiul grădinarului desfăcu centura lui Oliver şi-i dădu 
pantalonii jos. O mână aspră alunecă pe burta lui, sub elasticul 
chiloţilor săi... 

Inspirând adânc, sub un val de emoţii, Oliver ridică recipientul 
cu contur ciudat, privind sticla chihlimbarie. Era ceva cu băutura. 
Un element incredibil din alcool. li ascuţise fanteziile, le dăduse o 
viaţă, făcându-le tangibile şi aţâţătoare. 

Pierdut cu totul în gânduri, Oliver fu luat prin surprindere la 
auzul cuiva care-l striga pe nume. Astupă sticla, o puse pe cutie 
şi ieşi, unde dădu de Abe, îngrijitorul de terenuri. 

— Aveţi nevoie de mine, domnule? întrebă Abe. _ 

Oliver îi spuse de cutiile pe care le voia luate de-acolo. In timp 


ce-i dădea instrucţiunile, chipul bătrân al lui Abe se întunecă de 
îngrijorare. 

— Doamna Bennett a zis... 

— Nu ea te plăteşte, spuse Oliver. Sunt două cutii, am să ţi le 
arăt pe cele pe care le vreau. Le duci sus, la etajul doi. Camera 
206. 

Se va muta în cameră, pentru câteva zile. Amandei n-o să-i 
pese. 

Mai mult ca sigur, făcea curte unui alt amant. Atitudinea ei faţă 
de el se înăcrea întotdeauna când şi-o punea cu altcineva. 
Probabil, numeroşii bărbaţi cu care se afişa îi aminteau faptul că 
se mulţumise cu prea puţine căsătorindu-se. Cu toate că Oliver 
se gândise de nenumărate ori la o despărţire, amândoi 
ajunseseră la concluzia că era neplăcut să fii singur. Amanda 
avea grijă de toate: finanţe, angajamentele sociale, ce haine 
trebuiau cumpărate şi când trebuia el să le poarte. Astfel de 
activităţi erau o povară pentru el şi era mulţumit că le putea lăsa 
în grija ei. Şi mai important, un companion, chiar şi unul atât de 
nepotrivit, îi definea locul în lume şi-i dădea sentimentul de a fi 
necesar. 

De ce-şi dăduse el seama, în acel moment, că a fi trebuincios 
era cu totul altceva decât a fi necesar, n-ar fi putut spune. 

* 

Oliver închise uşa camerei 206 şi o luă spre trepte, mergând 
pe covorul stacojiu. Se opri la capătul scărilor, privind spre salon. 
Candelabrul de cristal îi atrase atenţia. Acum, mai mult ca 
oricând, i se părea ca un stup uriaş, făcut din pietre strălucitoare 
şi nu din pergamentul cenuşiu al stupilor tradiţionali. „Ce fel de 
creaturi minunate ar putea crea un asemenea loc?“ se întrebă el. 
Acest gând bizar îi năpădi mintea, iar imaginaţia lui umplu 
salonul cu un roi de albine. Dansau şi umpleau aerul ca nişte 
aşchii de sticlă zburătoare, urcau peste cristalul candelabrului, 
dispăreau în interior pentru a se încălzi la cele câteva zeci de 
becuri de mică putere. 

Pentru Oliver, care întinse o mână pentru a apuca stâlpul 
balustradei, fantezia era foarte frumoasă. Lumea de jos, oarbă la 
roiul lui imaginar, flecărea şi rătăcea de colo-colo, citea 
prospecte turistice, în vreme ce aerul din jurul lor era luminat de 
mii de luminiţe scânteietoare. 

— Domnul Bennett? 


Oliver tresări, iar magnificul său roi dispăru. Se întoarse 
dinspre salon şi dădu peste Joe Hopkins, care-i zâmbea. 

Şeful de echipă era un bărbat robust, de circa treizeci de ani, 
cu o coamă de păr negru încadrându-i trăsăturile puternice şi 
atrăgătoare. Astăzi nu îmbrăcase obişnuiţii lui blugi şi cămaşa 
cadrilată, în locul lor purtând pantaloni kaki, o cămaşă neagră, 
strâmtă, şi o jachetă de piele. Oliver îi întoarse zâmbetul şi dădu 
din cap. 

— Domnule Hopkins, zise el. 

— Vă supravegheați regatul? 

— Aruncam doar o privire, răspunse Oliver. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

— Păi, m-am gândit că poate v-ar interesa povestea pivniţei 
aceleia de vin, săpată în curtea dumneavoastră din spate. 

Adevărul era că interesul său în încăpere scăzuse considerabil. 
Amanda avusese grijă de asta, punându-l pe ofiţerul de presă al 
hotelului să-i toarne povestea fiecărui reporter din oraş, 
transformând locul într-un adevărat circ. Nu mai era a lui, din 
niciun punct de vedere care ar mai fi contat. Acum, că lădiţele cu 
băutura pe care o voia se aflau depozitate în camera sa, pivniţa- 
cârciumă de-abia dacă mai era o curiozitate. Totuşi, nu voia să 
pară nepoliticos, şi-l considera pe Hopkins un om destul de 
plăcut. Se rezemă din nou de stâlpul balustradei şi zise: 

— Ce-aţi descoperit? 

— Am avut noi dreptate în privinţa chestiei cu prohibiţia. E 
aproape sigur că era o ascunzătoare pentru macheală, spuse 
Hopkins, rânjind încântat de cum o spusese. 

Oliver nu se putu opri să observe muşchii groşi de pe gâtul 
şefului de echipă, pronunţaţi şi încordaţi atunci când zâmbea. 

— David Cortland a pus să fie construită pivniţa, ca să nu-şi 
lase clientela pe uscat, şi a fost săpată adânc. 

— Vreţi să spuneţi că trebuiau să coboare atât de mult de 
fiecare dată când voiau un cocteil? 

— Nu era necesar să coboare. Exista un tunel care lega pivniţa 
de subsolul hotelului. Dacă am fi excavat în partea dinspre est, 
nici n-am fi dat de ea. Oricum, Cortland a pus ca întreaga 
tărăşenie să fie îngropată, înainte de a vinde hotelul. A zidit 
subsolul şi pivnita. După cât se pare, nu i-a vorbit despre ea 
cumpărătorului, iar locul a căzut în uitare. 

— Şi cum aţi aflat toate astea? 


— Genealogia familiei Cortland se află la bibliotecă. Au totul 
băgat în computer, aşa că am folosit doar câteva cuvinte-cheie şi 
jurnalul lui Davis Cortland a şi ieşit la iveală. Hopkins făcu o 
pauză şi-şi trecu degetele prin păr. Pe la sfârşitul perioadei 
petrecute aici, bătrânul Cortland era într-o stare destul de 
proastă. 

— Cum aşa? întrebă Oliver. 

— Păi, ambii lui fii au murit la o lună diferenţă unul de celălalt. 
Amândoi în accidente. Cortland a cedat. L-a găsit pe Dumnezeu 
în propriul său fel şi a ajuns să fie convins că pivniţa lui, aşa-i 
zicea el locului, era blestemată. De fapt, i-a spus dată naibii, dar 
cred că-i cam acelaşi lucru. Doar nebunie. Zicea că băieţii au fost 
păcătoşi, duşi pe calea pierzaniei de o femeie de joasă speţă. 
Oricum, el aşa-i spunea. 

— Interesant, spuse Oliver. 

Insă el deja îşi imaginase efectele negative ale unei astfel de 
descoperiri, iar dezamăgirea se făcu şi ea simțită. In mod sigur, 
jurnaliştii locali vor descoperi şi ei această informaţie, poate chiar 
mai mult. Astfel, devenea doar încă un motiv pentru lamentări, 
încă o ascunzătoare prețioasă, împărţită cu întreaga lume, şi prin 
urmare, fără sens. 

Cu toate că n-ar fi dorit chiar să scape de prezenţa lui Hopkins, 
deveni tot mai agitat pe măsură ce discutau. Insă şeful de echipă 
continua să vorbească, povestindu-i lui Oliver despre familia 
Cortland şi despre nebunia înfloritoare a patriarhului, care 
vânduse hotelul şi înființase o biserică fundamentalistă la 
reşedinţa familială, denunţând decadenţa moravurilor şi opulenţa 
reprezentate, cândva, de hotelul său. Doar când conversaţia 
reveni la chestiunea fiilor lui Cortland, Reginald şi Michael, 
interesul lui Oliver crescu. 

— Cred că-mi dau seama de ce-a văzut bătrânul o pedeapsă 
divină în asta. Vreau să spun că este o coincidenţă destul de 
bizară... să se întâmple de două ori, în părţi diferite ale hotelului. 

— Amândoi băieţii au murit în acelaşi fel? întrebă Oliver. 

Hopkins dădu din cap. 

— Au fost înţepaţi mortal. 

Un fior de exaltare cuprinse partea de mijloc a trupului lui 
Oliver. 

— Probabil că erau nişte băieţi foarte delicaţi ca să moară în 
acest fel, zise el. Erau alergici? 


— N-aş putea spune. Cortland a lăsat impresia că amândoi au 
fost împunşi de nenumărate ori. Probabil că au stârnit vreo doi 
stupi. 

— Uluitor, comentă Oliver. 

— Totu-i chiar fascinant, continuă Hopkins. Atunci când 
doamna Bennett m-a rugat să verific istoria domeniului, m-am 
îngrozit. Nu prea sunt eu şoarece de bibliotecă, dar m-a făcut al 
naibii de curios, încât am tot săpat. 

Bineînţeles, Amanda era şi în spatele acestei chestiuni. 

— Inţeleg. 

— Oh, nu, răspunse Hopkins repede. Expresia de pe faţa 
dumneavoastră îmi spune că ar fi trebuit să-mi ţin gura. 

— Nici vorbă, zise Oliver. 

Întinse mâna şi-l bătu pe umăr pe şeful de echipă. 

— Este vorba doar de o diferenţă de opinie între mine şi soţia 
mea. Consider că percepţia ei este nefericită şi puţin 
întristătoare. Amanda nu vede nicio valoare în ceva, până când 
începe să fie invidiată pentru că deţine acel lucru. 

— lar dumneavoastră doriţi ca totul să fie discret? 

— Pur şi simplu... îmi plac secretele mele. 

* 

În ziua petrecerii oferite de soţia sa, Oliver se aşeză la 
fereastra camerei lui şi urmări echipa de lucrători aflaţi sub 
ochiul vigilent al unui bărbat slab, îmbrăcat în tweed, ducând 
cutiile scoase din pivnita de cărămidă. Bărbatul în tweed, 
asesorul Amandei, scrise ceva pe un clipboard, arătă într-o 
direcţie şi strigă. Citi etichetele de pe cutii, îşi luă şi mai multe 
notițe, arătă din nou. 

Oliver trase draperiile, apoi cobori şi jaluzelele grele. Se duse 
la cutiile din colţul camerei şi scoase una din sticle. Era pe 
jumătate goală. Ultima din cutie. Totuşi, încă mai avea cea de-a 
doua cutie. Încă opt sticle. l-ar fi putut ajunge o săptămână, 
poate două, dacă nu era lacom. Oricum, un junghi de disperare, 
ca şi cum rezerva lui s-ar fi terminat deja, îi împunse pieptul. Se 
luptă să scape din ghearele panicii şi studie conţinutul gălbui al 
sticlei. 

Foarte curând, sala de banchete de jos se va umple cu gloata 
mizerabilă a  privilegiaţilor oraşului. Oliver va trebui să 
zâmbească şi să întreţină conversaţia, prefăcându-se că-l 
interesau vacanţele exotice şi avantajele fiscale oferite de 


achiziţionarea de case mari şi opulente. 

Amintindu-şi ce-i spusese Joe despre familia Cortland, îşi 
imagină că, în decursul anilor, lucrurile se schimbaseră foarte 
puţin. Şi ei, probabil, dădeau astfel de petreceri şi purtau 
asemenea conversații. Oh, inflaţia modificase cifrele despre care 
vorbeau, iar tendinţele schimbaseră moda, însă Oliver nu-şi 
putea imagina că acele discuţii de demult ar mai fi putut fi 
interesante. 

Deschise sticla şi luă un gât zdravăn din lichidul dulceag, 
simţindu-i imediat efectele pe limbă. Oliver puse sticla pe 
noptieră şi se dezbrăcă înainte de a se întinde în pat. Spera să se 
bucure de o scurtă perioadă de beatitudine înainte de a îmbrăca 
veşmintele de gazdă şi a satisface nevoia Amandei de a fi 
sărbătorită. Călători prin amintiri, căutând un moment lubric 
asupra căruia să-şi concentreze atenţia, însă mintea-l refuză. Se 
tot învârtea în jurul numelui Cortland. Oliver mai luă o înghiţitură 
şi se holbă la tavan, care, deja, îşi modifica uşor aspectul din 
cauza beţiei lui în plină evoluţie. 

Cortland avusese doi fii. Ambii au murit din cauza înţepăturilor 
de albină. Pierderea lor l-a înnebunit. Joe îi spusese aceste 
lucruri, însă Oliver nu-şi dorea să şi le amintească. Voia să se 
simtă bine, înainte de a se afunda în celebrările Amandei. 

Dar deja simţea cum alunecă. Intinse mâna şi aproape că dădu 
sticla jos. Odată ce-o prinse bine, o duse la gură şi trase o 
înghiţitură. 

În jurul lui, camera se transformă, se dizolvă. Oliver puse sticla 
la loc, luptându-se cu halucinaţia care-i înflorea în minte, fără să 
reuşească însă. În loc de carne, transpiraţie şi pasiune, îşi 
imagină... 

O cămăruţă mizerabilă, cu pereţii şi tavanul pătate de fumul 
ţigărilor şi de praf. Urme de igrasie, de la conductele crăpate, se 
împrăştiau pe tencuială ca nişte amibe monstruoase. Un pat era 
lipit de peretele din spate; era singura suprafaţă din încăpere 
aranjată corect, cu hârtie fină, cu un motiv floral. lar doi băieţi, 
spre sfârşitul adolescenţei, bronzaţi şi cu o musculatură uşoară, 
zăceau goi pe pat. Unul fuma o ţigară. Celălalt privea spre uşă. 
Acolo, tocmai trecând pragul, o femeie minionă, goală şi drăguță, 
cu părul tuns scurt - o frizură de fetişcană - aruncă o privire 
peste umărul ei alb, neted. În jurul ei roiau albine de culoarea 
perlelor, umplând încăperea cu bâzâitul lor. 


Oliver îşi imagină cu uşurinţă toate acestea, în detalii pictate în 
culori pastelate. Era dezamăgit că pătrunsese în scenă în 
momentele postcoitus, fiindu-i refuzată febra sexului, dar ceva 
din camera aceasta, din acest loc, transmitea atâta tihnă, încât 
reuşi să-şi controleze nemulţumirea şi-şi permise să se scufunde 
şi mai mult în fantezie. 

Ştia că numele ei era Evelyn. Trupul său mărunt se mişca 
grațios în mijlocul roiului ei, care arunca o perdea de umbre vagi, 
făcând ca pielea de pe spatele ei şi curba suplă a feselor să pară 
că se ofilesc şi alunecă. Oliver o urmă peste prag într-o altă 
cameră întunecată, dominată de un singur articol. 

Atârna de tavan, ca un copil durduliu, învelit într-un giulgiu 
murdar. Ştiubeiul era imens şi de culoarea aluatului pentru 
prăjituri. Pe suprafaţa lui fojgăiau sute de albine opalescente. 
Altele ieşeau cu repeziciune din orificiul de la baza lui. Pe podea, 
sub cuib, se afla una dintre sticlele cu formă ciudată. Din gâtul 
sticlei ieşea o pâlnie mare, metalică. Mierea picura din stupul de 
deasupra, lovea pâlnia cu un plesnet sec, alunecând jos. 

Evelyn îşi ridică, încet, braţele, tulburând albinele din jurul ei. 
Făcând un gest uşor, le trimise să se alăture suratelor lor de pe 
stup. În acele câteva clipe, Oliver simţi puterea femeii, controlul 
ei absolut asupra insectelor. De asemenea, mai simţi şi bucuria ei 
la creşterea numărului lor. Se apropie de stup, îi atinse suprafaţa 
cu buricele degetelor, apoi se aplecă până jos, recuperând sticla. 
Evelyn scoase pâlnia şi o aşeză uşor pe podea înainte de a lua 
sticla de acolo. Lângă o cutie fără nicio etichetă, neobservată 
până atunci de Oliver (cum ar fi putut vedea altceva decât acel 
stup minunat?), se aplecă din nou, ridică un dop şi-l înfipse în 
gâtul sticlei, înfundându-l adânc cu o lovitură de palmă. Puse 
sticla, care, mai târziu, va primi capacul ei de ceară, în cutie şi 
ridică una goală de pe podea, de lângă ea. Pe aceasta o aşeză 
sub cavitatea de unde picura, adăugându-i pâlnia. 

Evelyn se întoarse, un zâmbet blând curbându-i în sus colţurile 
gurii. Îşi trecu mâinile peste sâni şi mai jos, pe trup, înainte de a 
le ridica spre păr, pe care-l apăsă cu palma. 

Înapoi în cameră, tânărul îşi terminase ţigara. Stătea într-o 
parte, îmbrăţişat de la spate de companionul său, cu ochii plini 
de plăceri şi vise. Braţul celui de-al doilea tânăr, lăsat peste al 
celuilalt, cu palma mângâind, uşor, pântecul fratelui său. 

Tot aşa cum ştia identitatea femeii, Oliver înţelese că pe aceşti 


doi băieţi atrăgători îi chema Cortland. Reginald Cortland, fratele 
mai mic, părea mulţumit în braţele fratelui său mai mare, 
Michael. Încercară, împreună, s-o atragă pe Evelyn înapoi în pat, 
însă ea era mulţumită să stea deoparte, privindu-i. 

O clipă mai târziu, visul se modifică. Se petrecu atât de 
repede, încât Oliver se simţi ca şi cum ar fi căzut de la etaj. 

Doi bărbaţi solizi, cu trăsături neutre şi bărbi ţepoase pe obraji, 
năvăliră în încăpere. In mâinile lor înmănuşate aveau ţevi scurte, 
din metal. Brutele îi priveau cu dezgust pe cei doi băieţi, în 
vreme ce fraţii goi puşcă scânciră, apoi se rostogoliră. Săriră din 
pat, căutându-şi hainele. In cameră mai intră un bărbat. Era înalt, 
cu spatele drept, purtând o haină din lână fină. Mustaţa era 
cernită cu grijă, deasupra buzelor. Şi el privi cu dezgust în vreme 
ce tinerii se chinuiau să se îmbrace, dar pe chipul său se putea 
citi şi furia. 

Evelyn protestă, cerându-le bărbaţilor să părăsească imediat 
casa ei, refuzând să se acopere, chiar şi după ce una dintre brute 
o lovi crâncen cu dosul palmei, spunându-i „târfă“. 

Să fi fost Oliver singurul conştient de băzâitul, din ce în ce mai 
intens, din încăperea alăturată? Cum se putea ca aceşti derbedei 
să nu-l audă? Era aproape la fel de puternic ca şi zgomotul unei 
motociclete. 

Bărbatul demn (Davis Cortland, ştia el) îşi scoase fiii din 
cameră şi din casă. În urma lui, oamenii lui urlară. 

Cortland se uită înapoi şi văzu aerul plin de ceea ce părea să 
fie zăpadă, dar bărbaţii se ghemuiau sub ea, lovind-o cu palmele 
lor late. Urlau atunci când îi atingea vreun fulg. lar Evelyn, 
frumoasa Evelyn, stătea în mijlocul furtunii, arătând senină, în 
vreme ce bărbaţii cădeau la picioarele ei. 

Scena sări din nou. De data asta, senzaţia de cădere fu şi mai 
atroce şi Oliver aproape că zbură din vis. 

Se afla pe bancheta din spate a unei limuzine imense, privind 
pe geam la casa mistuită de foc. Oliver simţi disperare şi groază, 
ştiind că Evelyn era încă înăuntru, prinsă împreună cu roiul ei de 
albine între ziduri de foc. Davis Cortland stătea lângă maşină, cu 
mâinile încrucişate pe vintre, privind cum ardea casa. 

Oliver se smulse din această fantezie. Emoţiile - ură, frică, 
tristeţea jelirii morţii măreţe a lui Evelyn - îl acoperiră ca un fel 
de sirop gros (precum mierea). Privi spre sticla de pe noptiera de 
lângă el, gândindu-se la licoarea dulce din ea şi la originea ei. 


Se scărpină în cap cu unghiile, scobind atât de tare încât îl 
duru şi pielea de la ceafă i se înfioră. Voia să-şi scoată din minte 
familia Cortland, dar ei nu erau dispuşi să plece. 

Cu toate că nu reveni la episodul copleşitor, Oliver reuşi să mai 
arunce priviri răzlețe, precum amintirile, asupra băieţilor şi 
tatălui lor: Reginald Cortland stând într-un colţ, pe podeaua unei 
camere din hotel, foarte asemănătoare cu cea ocupată în prezent 
de Oliver; bău dintr-una din sticlele hexagonale, cu faţa şiroind 
de lacrimi, în timp ce se masturba cu încrâncenare; bătrânul 
Cortland intră în cameră peste ceva timp pentru a-şi găsi fiul 
mort pe covor, trupul băiatului fiind plin de urme roşii, sticla 
zăcând lângă el; Michael Cortland, băiatul mai mare, se strecură 
până în pivnita ascunsă, deschizând una dintre cutiile oferite în 
dar, lui şi fratelui său, de Evelyn; stătea în tunelul care lega 
ascunzătoarea de hotel, plângând şi el, înconjurat de albinele 
albe. Şi el fu găsit cu pielea înţepată şi rece la atingere. 

Nu le puteau ţine în frâu, îşi zise Oliver. Fără controlul exercitat 
de Evelyn, insectele se dovedeau a fi distructive şi mortale. 

Se uită în colţul întunecat al camerei sale. Cutiile de lemn 
simplu, în care se aflau sticlele hexagonale, erau acolo. Deasupra 
lor, o mişcare precum ceara scurgându-se îi atrase privirea. Se 
uită sus, pe perete, văzând o mişcare asemănătoare şi pe tavan. 
Işi întinse mâna tremurătoare spre sticlă. Se opri. 

Cât despre tată, Cortland credea că băieţii lui fuseseră corupți 
de frumoasa Evelyn (cu toate că Oliver considera actul drept o 
seducere generoasă); bătrânul văzu trupurile fiilor săi, văzu 
sticlele de licoare dulce lângă ele, şi, cu mintea zdruncinată a 
cuiva cu adevărat deznădăjduit, îşi rosti condamnarea împotriva 
tuturor viciilor şi puse ca încăperea cu băuturi să fie închisă. Nu 
va mai încălca legile societăţii, nici nu va mai păcătui împotriva 
celor ale Domnului. Intoarse spatele capitalului şi îmbrăţişă o 
credinţă extremă şi neiertătoare. 

Davis Cortland nu înţelegea. Era un conservator, cu minte 
puţină şi nicio aplecare spre miracole. Oliver cunoştea bine acest 
gen de persoană. 

Jos, Amanda se ocupa de furnizori şi de florari. Trebuia să facă 
un duş şi să pună ceva pe el şi să-şi joace rolul de gazdă 
desăvârşită. Dădeau o petrecere pentru a sărbători deschiderea 
pivniţei lui Cortland. 

Ridică sticla de pe noptieră, o duse la gură şi se holbă, din nou, 


spre colţul camerei, la mişcarea de pe pereţi. Cortland nu putea, 
pur şi simplu, înțelege. Oliver astupă sticla cu dopul şi o puse 
înapoi în cutie. 

* 

Trupa de jazz interpreta o piesă cu un ritm lent. Rochiile de 
banchet se învolburau, iar bărbaţii în smoching zâmbeau. Oliver 
stătea departe de gloată, într-un colț al barului, de unde-o 
urmărea pe Amanda flirtând cu Joe Hopkins. Cu o mână pusă pe 
umărul lui, soția sa râdea exagerat de tare la ceva ce-i spusese 
şeful de echipă şi-şi întoarse rapid capul. Îl văzu pe Oliver, iar 
expresia ei veselă dispăru până când îl privi iarăşi pe Hopkins. 

Oliver sorbi din martiniul său, dar băutura îi arse limba, avea 
un gust rău, ca de otravă. Pe parcursul serii, gustase din 
sendvişurile cu caviar şi delicatesele flambate, plimbate peste tot 
de chelneri, însă îi arseseră şi-i zgâriaseră gura, răzuindu-i cerul 
gurii ca nişte bucăţi de cărbuni încinşi. Puse paharul de martini 
pe tejghea, dorindu-şi să fi strecurat aici, la bal, una dintre 
sticlele sale. În această seară, nimic altceva nu i-ar fi putut fi pe 
plac. 

Amanda mângâie obrazul lui Hopkins. Bărbatul aruncă o privire 
nervoasă spre Oliver, iar femeia râse din nou. Ea-şi strecură 
mâna în cea a lui Hopkins şi-l trase mai adânc în inima petrecerii, 
ieşind din câmpul vizual al lui Oliver. Muzica-i zăngănea în urechi, 
iar foiala oamenilor părea acum amenințătoare, ca şi cum s-ar fi 
distrat până când ar fi venit clipa să se întoarcă spre el şi să-l 
atace. Ca o sâcâială în plus, ochii-i jucau acum feste sau îl lăsau 
cu totul. Sala începu să se amestece într-o singură imagine 
scurgându-se lent. Detaliile se înceţoşară, apoi dispărură. 
Stucatura ornamentală se topea, iar peretele din capătul sălii se 
cutremură, de parcă s-ar fi surpat. În jurul său, chipurile 
zâmbitoare nu mai erau altceva decât nişte pete amenințătoare. 

Trebuia să se salveze. Cu gălăgia stridentă a muzicii înfiptă în 
minte, fugi înapoi în camera sa. 

Odată ce uşa fu încuiată, alergă spre cutiile stivuite în colţ. 
Disperat să-şi scoată muzica din cap şi cuprins de o panică 
paralizantă, apucă una dintre sticle şi-i scoase dopul. Cât mai 
rămăsese acolo nu era suficient ca să-l liniştească. Ultimele 
picături de licoare îi căzură pe limbă, stârnindu-l doar. Oliver 
îndesă dopul şi puse sticla înapoi în cutie, iar pe aceasta o aşeză 
pe podea şi o deschise, febril, pe cea de-a doua. Odată ce şipcile 


capacului fură înlăturate, scoase o altă sticlă şi râcâi sigiliul de 
ceară. Smulse dopul. Apoi îşi turnă lichidul în gură, bând până 
când tulburările din corpul său încetară. 

Întinse o mână pentru a se sprijini şi simţi cum peretele se 
mişcă şi se unduieşte sub palma sa. Oliver îşi retrase palma. 

— Scuze, şopti el, răsucindu-se. 

Potolit, dar încă neliniştit, îşi scoase haina şi cămaşa şifonată. 
Îşi dădu jos pantalonii şi ciorapii, rămânând numai în chiloţi, deja 
simțind nevoia unei alte înghiţituri. 

Îşi plimbă mâna peste burtă şi şi-o mângâie în cercuri mici, 
ademenind fierbinţeala din mintea sa să-i stârnească din nou 
sexul. Gândurile la Amanda şi la Joe Hopkins îl înghiţiră. 

Erau împreună, îşi zise el. Undeva, prin hotelul ăsta blestemat, 
soţia lui zăcea sub Hopkins. Buzele ei erau lipite de pieptul lui, 
gustându-i transpiraţia şi pipăindu-i muşchii şi părul. Îl încuraja 
scoțând sunete pe care Oliver nu le mai auzise de peste zece ani, 
dând glas unor izbucniri pe care nu i le arătase niciodată soţului 
ei, iar lucrătorul, pătrunzând-o adânc, satisfăcând-o într-un fel în 
care el nu reuşise niciodată, se încordă şi se încovoie, arătându-i 
ce putea face un bărbat adevărat. 

Oliver turnă peste aceste gânduri o cantitate apreciabilă din 
licoare. Îi umplea capul cu un puls ca un bâzâit, iar pielea i se 
aprinse, înfiorându-se. 

Imaginea soţiei sale, întinsă pe spate şi deschisă larg înaintea 
lucrătorului, se cristaliză şi o gură o acoperi pe a lui. Gura lui 
Hopkins. Greutatea trupului angajatului îl apăsa, dar simţi şi cum 
sânii Amandei se ridicau sub el. Dualitatea senzaţiilor se 
intensifică până când simţi transpiraţia fierbinte picurând de pe 
el, peste el. 

Închipuirea lui, stârnită de presupuneri şi alimentată de 
licoarea ameţitoare, nu-l plasa între cei doi amanți, însă-i furniză 
senzațiile încercate de amândoi. 

Mădularul i se încălzi, cuprins de pielea umedă în vreme ce se 
înfigea în trupul convulsionat al Amandei, şi simţi penetrarea 
dintre picioarele lui, un mâner gros pătrunzând adânc în trupul 
său, invadându-l printr-un orificiu pe care nu-l avea. Mirosul de 
parfum îi umplu nările şi fu apoi înlocuit de cel de aftershave de 
duzină. Palmele îi mângâiau fundul şi pieptul, spatele şi coapsele, 
şi, pe lângă toate acestea, sexul îi ardea sub albinele adunate. 

O bătaie puternică în uşa lui îl smulse brusc din fantezia lui, 


anulând plăcerea care se acumula şi-i stârnea baza mădularului, 
făcându-l să bată în retragere. In loc să erupă dinspre el, 
ejacularea chinuitoare izbucni înlăuntrul său. Albinele erau 
furioase. Trupurile lor cu perişori, picioruşele lor, subţiri ca un 
filament, aripioarele lor fremătătoare îi gâdilau vintrea, burta şi 
sexul. Se agăţară de membrane şi se luptară pentru spaţiu. Jena 
şi mişcările febrile îl excitară din nou, iar Oliver se întinse după 
sticla de pe noptieră. 

Bătaia insistentă din uşă îi încremeni mâna. Oliver încercă, 
ignorând chemarea, dar se părea că vizitatorul său nu se lăsa 
ignorat. Se rostogoli din pat. Işi trase halatul de pe speteaza unui 
scaun şi traversă camera. ` 

Hopkins stătea în pragul uşii. II salută pe Oliver cu un „bună“, 
într-o tonalitate bogată, marcată de jenă. 

Cu stupul cuibărindu-i-se în burtă şi gura amorţită de licoare, 
Oliver nu spuse nimic, doar se dădu înapoi pentru a-i permite lui 
Hopkins să intre. Părând stânjenit şi străduindu-se să ascundă 
asta, Hopkins îşi făcu de lucru încrucişându-şi braţele. Oliver 
remarcă masivitatea antebraţelor vânoase ale şefului de echipă, 
iar stupul său se aprinse într-un bâzâit furios. Apoi, Hopkins îşi 
desfăcu brațele, băgându-şi mâinile adânc în buzunarele 
pantalonilor. 

— Domnule Bennett, spuse el. Ştiu la ce vă gândiţi, dar vreau 
să vă asigur că nu sunt genul de om care să se amestece cu 
femeile măritate. 

Oliver se holbă la bărbatul arătos şi se gândi la fiul 
grădinarului. Semănau, îşi zise el. Amândoi degajau aceeaşi 
forţă, o putere care emana din pielea lor în valuri fierbinţi. 
Asocierea îi stârni şi mai tare stupul, i-l trimise în zbor în partea 
de jos a pântecului, şi apoi sus, până-n gât. 

— Vreau doar să ştiţi asta, rosti Hopkins. Ultimul lucru de care 
am nevoie în viaţa mea este un soţ gelos. 

Şeful de echipă râse sacadat, împingând sunetele printre buze 
într-o încercare nereuşită de a mai detensiona atmosfera. 

Oliver făcu un pas înainte. 

— N-am fost niciodată gelos din pricina ei, zise el. 

Şeful de echipă părea uluit, însă acest om simplu n-ar putea 
niciodată să priceapă importanţa unei asemenea declaraţii. 

Când Oliver şi-i imagina pe soţia sa şi pe amanţii ei, îi lua locul 
în toate fanteziile, simțind forţa şi mâinile aspre pe corpul său. 


Bărbaţii ei deveneau eroii lui, fiecare dintre ei era fiul 
grădinarului, Kyle al lui, reînchipuit. Cuprinse cu braţul umărul lui 
Hopkins, prinzând gâtul omului în curbura cotului său. 

— Niciodată din cauza ei. 

Se aplecă înainte şi-şi puse buzele pe ale lui Hopkins. Stupul, 
roind în fundul gâtului său şi adânc, în pântece, se agită tot mai 
tare. Buzele lui Hopkins erau calde, dar rigide. Mâini puternice 
împinseră, apoi îl azvârliră. Oliver dădu înapoi clătinându-se, 
aproape căzu, apoi îşi recăpătă echilibrul. 

— Ce-i cu voi, cretinilor? strigă Hopkins. 

Păşi înainte şi-l pocni pe Oliver cu pumnul în falcă. Durerea şi 
şocul loviturii îl surprinseră, dar erau şi excitante. 

Ţi-a plăcut asta? Ciudat nenorocit! Căcat răsfățat ce eşti! 

Kyle îl lovise în toţi aceşti ani care trecuseră. Urlând 
obscenităţi şi acuzaţii, băiatul mai mare îl lovi şi-l izbi, apoi 
scuipă. 

După momentele minunate petrecute împreună, în vreme ce 
ecoul plăcerii întâlnirii lor încă-i mai cânta în trup, Oliver nu putea 
înţelege agresiunea. Uluit, Oliver fugi din magazie. Alergă printre 
copaci şi arbuşti, direct în stupul plin cu albine care-l aştepta. 

Oliver îşi pipăi falca, plimbându-şi mâna peste umflătura ei 
dureroasă. Şi prima dintre albinele albe ieşi în zbor din gura lui. 
Incercă aerul, săltând în sus şi-n jos cu aripioarele ei, invizibile 
din cauza vitezei cu care băteau. Urmă încă una. Hopkins slobozi 
o înjurătură şi se întoarse s-o ia la goană, însă era prea aproape 
de uşă şi se lovi cu fruntea de o balama. Izbitura îl făcu să dea un 
pas înapoi. 

Pe Oliver îl durea gura din cauza pumnului lui Hopkins şi din 
pricina aripioarelor şi trupurilor scrijelitoare ale roiului care ieşea. 
Zeci de albine albe zburau din gura lui pentru a umple 
obscuritatea. In partea cealaltă a camerei, Hopkins îşi lăsă 
fruntea în palme, privind cu o mirare temătoare spre escadrilele 
băzâitoare. Una dintre acele creaturi albe ateriză pe obrazul său. 

ÎI înţepă. 

Ochii lucrătorului se căscară; îşi înăbuşi cuvintele, apoi lovi 
insecta, zdrobind-o şi storcând-o de un lichid care i se împrăştie 
pe obrazul deja umflat. Oliver privi calm, cu trupul şi mintea 
potolite de bătăile ritmice ale miilor de aripioare. Hopkins se 
sprijini de perete, cu mâinile ridicate, acoperindu-şi faţa, în 
vreme ce un mormăit vag, de panică, îi aluneca de pe buze. 


Oliver îşi ridică braţele şi aruncă o privire peste umăr, spre 
colţul cutiilor, fremătând, brusc, de activitate. Un bâzâit tunător 
umplu camera, iar Oliver făcu semn roiului său. 

* 

Oliver se duse Înapoi spre pat, dar mintea-i alerga printre tufe 
şi pete de lumină solară. Chipul îi ardea de înţepăturile albinelor 
şi pulsa din cauza bătăii încasate de la fostul său erou. Aproape 
orbit, traversă curtea clătinându-se, până la uşa bucătăriei, şi se 
împiedică de prag. Izbucni în plâns, apoi urlă. 

O durere proaspătă îi împunse palma şi Oliver privi în jos 
pentru a găsi o albină rătăcită, bălăcindu-se într-o boabă de fluid 
sidefiu. Insecta captivă îşi înfipse acul în carnea de la baza 
degetului mare, protestând faţă de capturarea ei. 

Apăru tatăl lui, înălțându-se deasupra sa, urlând ceva despre 
prostia lui Oliver. Îşi ridică palma, să-i arate tatălui său monstrul 
încă agăţat de el, iar tatăl său tăcu brusc... 

Tatăl tău mi-a arătat asta, ciudat nenorocit. Şi-ţi place? Căcat 
răsfățat ce eşti. Ar trebui să-ți iau gâtul, tie şi poponarului de 
taică-tău. 

Bătrânul privi pe geamul de la bucătărie, dincolo de curte, 
poate chiar până la capătul proprietăţii, acolo unde se afla 
magazia de unelte. Părând buimac, roşu la faţă, îi spuse lui Oliver 
să se spele pe mâini. 

Spală-te pe mâini, băiete. 

Neluând în seamă lacrimile şi rugăminţile fiului său, tatăl lui 
Oliver ieşi pe uşa din spate. Peste câteva clipe apăru o menajeră, 
atrasă de plânsetele băiatului. Nu pierdu vremea şi-l ridică în 
picioare, urcându-l în maşina ei. Îl duse pe Oliver la spital, unde 
el rămase peste noapte, cu dureri, halucinând despre tatăl său, 
Kyle şi albine. 

Când fu externat, în dimineaţa următoare, grădinarul părăsise 
proprietatea împreună cu familia. Oliver nu-l mai văzu niciodată 
pe Kyle. 

* 

Oliver se întinse pe pat, în camera întunecată. Gol, suferind şi 
umflat, lăsă mugetul aripioarelor să-i limpezească gândurile. 
Gâlci dureroase îi acopereau pieptul; mădularul îi era carne vie, 
deformat de atâtea înţepături. O picătură de spermă se scurse de 
pe marginea capului şi atingându-i pântecul se însufleţi cu 
mişcări sălbatice, aripi zbătându-se şi gâdilându-i pielea înainte 


de a se desprinde pentru a se alătura roiului bâzâitor de 
deasupra lui. Albinuţele albe punctau aerul, se înghesuiau pe 
pereţi şi se deplasau de pe tavan pe podea. Aroma lor - de 
miere, amăruie - îi umplea nările. Pe noptiera de lângă el zăcea 
sticla chihlimbarie, goală. 

Îşi răsuci capul, urechea lui umflată îl înţepă când atinse faţa 
de pernă din bumbac moale. Deasupra cutiei cu băutură din 
colţul camerei, tavanul se curba, deja, sub fundaţia unui adăpost 
glorios. Baza striată a stupului avea o circumferință la fel de 
mare ca un platou pentru mâncare şi era la fel de albă ca neaua. 
Albinele lucrătoare fojgăiau peste structura delicată, adăugând 
material nou la cuib. 

Undeva, jos, petrecerea continua. Amanda flirta, probabil, cu 
un alt bărbat, seducându-l cu bogăţia lui Oliver, în timp ce-şi 
jignea soţul cu vorbe aspre. Totuşi, aici, nimic din acestea toate 
nu mai conta, pentru că, în cele din urmă, avea ceva numai al 
său, ceva ce intruziunea tatălui său nu putea pângări, ceva ce 
Amanda nu şi-ar fi putut imagina. Era în întregime al său. Fraţii 
Cortland se dovediseră a fi fost prea slabi pentru o asemenea 
responsabilitate. Dar nu şi Oliver. 

La fel ca şi frumoasa Evelyn, va adăposti şi se va îngriji de 
stupul său. Va fi stăpânul lor, mama lor şi pavăza lor. 

Roiul său va creşte în număr şi forţă, iar până la iarnă, pereţii 
camerei vor lăcrima perle de miere, aşteptând să fie adunată şi 
depozitată. Cele două lăzi de sticle nu vor fi niciodată îndeajuns 
pentru păstrarea licorii minunate. 

— Oh, vă rog, şopti el camerei. 

Şase din lucrătoare se desprinseră din norul de platină pentru 
a se roti deasupra lui. Fiecare bătaie a aripilor lor aducea 
promisiunea plăcerii şi creaţiei. 

— Vă rog, spuse el din nou, iar lucrătoarele albe coborâră să-i 
străpungă pielea cu acele lor. Suferinţa erupse şi fu amorţit 
repede. Urmă euforia, ca un ecou al durerii. 

Sub mâna lui, mădularul neliniştit, îngroşat de împunsături, era 
deja gata să se sloboade. O durere ascuţită izbucni sub urechea 
lui dreaptă. Oliver ţipă, iar numărul albinelor crescu. 


PAZNICUL 
P.D. Cacek 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


P.D. Cacek este licenţiată în compoziţie creativă la 
Universitatea din Long Beach, din 1975, şi de atunci lucrează în 
domeniul ales de ea. 

Pentru povestirile sale scurte a obţinut Bram Stoker Award şi 
Premiul World Fantasy, şi este autoarea a şase romane, trei 
culegeri de povestiri şi a peste o sută de texte; cele mai recente 
povestiri ale sale au fost publicate în antologiile Lords of the 
Razor şi Night Visions 12. 

În prezent, Cacek lucrează la un proiect documentar despre 
pensiunile bântuite, colaborând şi la scrierea unui scenariu de 
film despre Lizzie Borden, pe baza unor noi dovezi. Un pont: Ea a 
făcut-o, însă nu cu un topor. 


Sosi chiar când apunea soarele. 

Vara se terminase şi ultimele frunze de toamnă - cele care, de 
săptămâni, îmi umpleau fereastra dormitorului cu foc şi aur - 
dispăruseră. Mai rămăseseră doar crengile şi crenguţele cenușii, 
şi prima dată printre ele am văzut-o. 

— O verişoară, a explicat Zaideh anul trecut familiei, la 
Hanuka::, fluturând telegrama venită în dimineaţa aceea, şi care 
intrase imediat în centrul atenţiei noastre. 

Aşteptasem întreaga zi şi, de asemenea, toată seara, aşa că 
atunci când, în sfârşit, a luat loc în fotoliul cel mare din camera 
din faţă, curiozitatea se acumulase în noi ca aburii într-o oală. 

— Doar una? întrebă una dintre mătuşile mele. 

lar Zaideh dădu din cap. 

— Mda, numai una. 

Pot să vă spun că n-am fost singura dezamăgită. Noi, copiii, 


13 Sărbătoare evreiască, celebrată timp de opt zile (n. tr.). 


ne-am uitat unul la altul şi-am dat din umeri. Aveam veri, mai 
mulţi decât ştiam noi ce să facem cu ei, uneori, aşa că de ce 
trimisese ea o telegramă? Părea o asemenea risipă, după tot ce 
ne imaginasem ziua întreagă. Însă părinţii noştri au fost mişcaţi 
de veste - unii până la lacrimi, alţii s-au înfuriat, iar restul s-au 
cufundat într-o tăcere care copleşea orice alt sentiment - şi pe 
noi asta ne-a speriat, făcându-ne să ne tragem unul lângă 
celălalt. Micile certuri şi vorbe necugetate, care constituiau 
distracţia noastră zilnică, au fost lăsate deoparte în vreme ce ne 
întrebam şi ne îngrijoram despre această nou-găsită verişoară. 

Ne-am tot frământat timp de un an. 

Am tot scornit poveşti timp de un an. 

Şi, din nou, am rămas dezamăgiţi. 

Din cele câteva fragmente de conversații dintre Zaideh şi 
părinţii mei, auzite de mine - discuţii încheiate întotdeauna când 
mă observau -, mă aşteptasem să fie mai mare, aproape 
adultă... însă era mai mică decât mine. Avea numai nouă ani, mi- 
a spus Mameh în această dimineaţă. 

Și-a trecut... prin clipe grele, aşa că va trebui să fii bună cu ea. 
Ca şi cu o surioară, da? 

Insă eu nu-mi dorisem niciodată o surioară, dar pentru că în 
ochii mamei mele erau lacrimi, am minţit. 

— Da, am zis, bineînţeles că am să mă port frumos cu ea. 

De-abia dacă am mai respirat, până când am văzut-o de la 
fereastra camerei mele... fetiţa ascunsă într-o haină prea mare 
pentru ea. Doar o fetiţă cu pielea palidă, ochi mari şi întunecaţi, 
care cătară în sus şi mă surprinseră holbându-mă printre crengi. 

Doar o fetiţă care nu zâmbi când i-am făcut semn cu mâna. 

Era întuneric atunci când uşa de la intrare se deschise, se 
închise, iar murmurul constant al vocilor joase, care umpluse 
casa încă de la amiază, încetă. Liniştea nu era ceva obişnuit la 
noi în casă... întotdeauna se auzea un zgomot sau altul: zăngănit 
de oale, foşnetul ziarelor tatălui meu, şuieratul pătrunzător şi, 
ocazional, muzica din radioul Philco, despre care bunicul insista 
că suna la fel de bine ca în ziua în care-l cumpărase - iar absenţa 
lor mă determină să-mi lipesc mâinile de burtă. 

Ea făcuse toate astea. Noua şi necunoscuta mea verişoară 
oprise toate zgomotele care dădeau viaţă casei noastre. 

M-am strâns şi mai tare şi-am privit cum apăreau primele 
stele, sperând că bunicul va uita că eram pe-acolo. 


Desigur, nu făcu asta. 

— Sarah. Vino. 

Glasul său reverberă în liniştea ciudată. 

Mătuşile şi unchii mei voiseră să-şi aducă şi copiii, însă Zaideh 
le ceruse să n-o facă. Ea, necunoscuta, va avea timp mai mult 
decât suficient pentru a face cunoştinţă cu ei şi să fie prezentată 
mai târziu... astă-seară, important era să fie determinată să se 
simtă confortabil. Să se simtă ca acasă. 

Eu eram singurul copi/ căruia i se îngăduia s-o vadă în seara 
aceasta. 

— Sarah? Eilt zich! 

Dar nu m-am grăbit deloc. Tot ce-am reuşit să fac a fost un 
mers ţeapăn, încet, care m-a dus din camera mea până-n hol şi, 
în cele din urmă, până în capul treptelor. Mumeh Rebecca a mea 
stătea în capătul scării, plângând încet în batistă, spărgând acea 
linişte teribilă şi nefirească. Inima-mi bătea nebuneşte când am 
ajuns la ea, iar degetele ei, de obicei blânde, mi se înfipseră în 
umăr când mă trase în camera din faţă. 

— Îngrozitor, îngrozitor! Geval/dikeh zach! Cum au putut face 
aşa ceva? Viazoy? Viazoy pentru aşa o fiinţă mică. La kinder? 
Copii. Numai ea a mai rămas. Ver volt das geglaibt? Cine-ar 
putea crede aşa ceva? 

Mumeh Rebecca bombănea în continuare în idiş şi engleză, în 
timp ce mă conducea printr-o mare de craci de pantaloni de serj 
şi rochii din crep negru. Veniseră îmbrăcaţi de parcă s-ar fi 
pregătit să stea la shivah, iar bătăile inimii mele se accelerară. 

Zaideh stătea lângă poliţa şemineului baricadat, dând din cap 
de parcă s-ar fi rugat, şi-mi făcu semn din degete s-o iau înainte. 

— Sarah, aici... kum aher. 

Apoi a întors capul, zâmbindu-i fetiţei care stătea cocoţată pe 
marginea vechiului fotoliu, căptuşit prea generos, pe care nu lăsa 
niciodată să stea nimeni altcineva. 

Cu privirile în jos, mâinile încrucişate în poală, părea şi mai 
mică fără haină, noua mea verişoară; mică şi fragilă, şi mai slabă 
decât ar trebui să fie oricine la vârsta de nouă ani. Pe faţa ei erau 
riduri, la fel ca pe a lui Zaideh. Ale lui, ştiam eu, erau de la 
zâmbetele care întotdeauna-şi găseau calea spre buzele lui, însă 
nu credeam că ridurile ei aveau aceeaşi cauză. 


14 „Grăbeşte-te!“ (n. tr.). 


Era albă ca neaua, iar umbrele de sub ochii ei aveau culoarea 
prunelor de vară, aceeaşi culoare ca şi bluza purtată de ea. 
Cineva, poate Mumeh Rebecca, îi legase la spate, cu o panglică 
roşie, părul de un castaniu noroios; însă arăta prea nouă şi 
strălucitoare, nepotrivită... ca un trandafir lăsat pe un mormânt. 

Am tresărit când Zaideh şi-a dres glasul, dar ea rămase acolo, 
neclintită, ca o piatră. 

— Sarah, ea este verişoara ta, Janna. 

Janna, o cheamă Janna. 

— Bună, Janna. 

Dacă mă auzise sau nu, habar n-aveam. Doar stătea acolo, 
holbându-se la mâinile ei, în vreme ce cutele din jurul gurii i se 
adânceau. M-am uitat în sus, spre bunicul meu, iar el dădu din 
umeri, apoi îngenunche lângă fotoliu şi-i şopti ceva, foarte încet, 
noii mele verişoare. Pentru o clipă, rămase încremenită, apoi, 
foarte încet, dădu din cap şi-şi ridică faţa spre mine. 

Ochii ei aveau culoarea chihlimbarului şi erau atât de goi, încât 
arătau ca ai unei păpuşi. Buzele ei se mişcară, tremurară, apoi se 
strânseră, îndârjindu-se înaintea cutelor de pe obrajii ei. Zaideh 
oftă şi-şi puse o mână peste ale ei. 

— Janna nu ştie engleză, Sarah, zise el. Nu vorbeşte prea mult 
în niciun fel, aşa că va trebui să ai răbdare, da? O s-o ajuţi? 

— Da, Zaideh. 

— Bine. Es iz gantz gut. Va fi bine... ai să vezi. Da? 

Nu eram sigură dacă mi se adresa mie sau ei, dar am dat din 
cap şi asta păru să fie suficient. Îmi zâmbi, dar strânse mâinile ei. 

— Gut. Acum, mâncăm... vino. 

Zâmbetul lui Zaideh stăruia pe buzele sale în timp ce se ridică 
şi arătă spre bucătărie. Mâncarea era legătura strânsă a familiei 
mele. Nu exista niciun necaz sau bucurie atât de mare încât să 
nu poate fi întinsă pe masa mare, de lemn, a bunicii mele, printre 
tăvi, farfurii şi borcane şi să fie examinată. Bunică-mea era 
moartă de aproape tot atâţia ani cât trăisem eu, însă tradiţia se 
păstra. 

Aşa că familia se aşeză, mâncă şi discutară până nu mai 
rămase nimic de spus; dar nici noua mea verişoară, nici eu n-am 
mâncat cine ştie cât. Ea, pentru că totul era prea nou pentru ea, 
eu... pentru că ea era acolo. Ţinea lingura pe care mama i-o 
împinsese în mână, ducând-o spre farfuria plină cu mâncare din 
faţa ei şi apoi la gură, atunci când cineva, de obicei Zaideh, îi 


spunea să mănânce. Atunci când nu zicea nimeni nimic, îşi lăsa 
jos lingura şi se uita... ochii ei de chihlimbar, ca de păpuşă, 
oglindind lumânările despre care mama crezuse că ar aduce o 
tuşă festivă, privirea ei oprindu-se undeva, pe la mijlocul mesei. 

Însă, din când în când, ochii aceia se căscau, iar degetele i se 
încleştau pe mânerul lingurii, iar cutele de pe obrajii ei se 
adânceau. 

Am fost trimise la culcare devreme, ea şi cu mine, dar eu m- 
am dus fără niciun cuvânt de protest. Mă durea stomacul şi nu 
voiam să mai rămân şi să mă uit cum familia se prefăcea că era 
o seară ca oricare alta: mama şi mătuşile mele bârfind în 
bucătărie, unchii şi tata pe verandă, fumându-şi pipele şi 
disputându-şi ultimele scoruri de baseball, Zaideh - fără mine - 
ascultând fie Lux Radio Theatre sau Fibber McGee and Molly, sau 
The Fitch Bandwagon, ori The Lone Ranger. 

Mameh a venit s-o ajute pe noua mea verişoară să se îmbrace 
cu una din cămăşile mele de noapte vechi, apoi se aşeză pe patul 
care, până în acea noapte, fusese numai al meu şi cântă un 
cântec de leagăn pe care aproape că-l uitasem. Era pentru ea, 
bineînţeles, noua mea verișoară. Aveam aproape doisprezece 
ani, prea mare pentru astfel de lucruri, dar am ascultat şi-am 
adormit cu acel cântec în urechi. 

Şi m-au trezit ţipetele. 

Prima dată, m-am gândit că era ea, însă când m-am ridicat, am 
văzut că ţipau copiii. Băieți şi fete, goi... cu pielea şi buzele 
albastre... ochii căscaţi de frică, în timp ce aleargă pe pământul 
îngheţat... urlând şi mai tare pe măsură ce câinii se apropiau tot 
mai mult. Încă mai urlă când câinii îi ajung din urmă. Apoi, 
mamele lor încep să tipe când soldaţi în uniforme întunecate râd 
- întotdeauna râd - şi pariază care dintre câini îşi va termina 
primul masa. Încerc să-mi îngrop faţa sub pături, dar mâini 
puternice îmi despart braţele şi mă scutură ca pe o păpuşă din 
cârpe. 

Nu, nu. Trebuie să priveşti, micuțo. Cum ai să ştii dacă nu te 
uiţi? E la fel ca atunci când mergeai la şcoală. Vezi? Deschide-ti 
ochii... aceasta este o lecţie pe care trebuie s-o înveți. 

Mâinile se încleştează de umerii mei şi mă întorc spre gardul 
de sârmă ghimpată de care spânzura cadavrul unei femei, cu 
capul în jos, ca un pui în vitrina măcelarului... cu gâtul tăiat... 
eviscerată... sângele îngheţat pe pământul de sub ea. 


lar asta-i o altă lecţie. Vrei să mai vezi una? 

Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu nici dacă să răspund sau să-mi ţin 
gura. Uneori, vor să le răspunzi... uneori, tăcerea ucide mai 
repede decât câinii sau cuţitele. Nu ştiu ce vor de această dată. 

Mă auzi, micuţo? Ţi-am pus o întrebare. 

— N... n... Nn... 

N... n... nu? N-ai auzit? Sau ştii deja toate lectiile? Nu... nu cred 
asta. Cred că ai uitat tot ce-am încercat eu să te învăţ. Da? 

Mâinile mi se încleştează pe umeri şi mă trag spre una dintre 
clădiri... iar eu mă întorc... cumva, reuşesc să mă răsucesc şi să 
mă uit în ochii albaştri care se holbau la mine dintr-un craniu alb 
şi rânjit. 

E vremea pentru încă o lecţie, micuţo. 

— MAMEH! 

Capul patului s-a izbit de perete când m-am ridicat... când m- 
am trezit. Scâncind, icnind după aer, am strâns pătura în mâini 
şi-am auzit mormăielile înăbuşite ale tatălui meu şi şoaptele moi 
ale papucilor mamei mele pe covorul din hol şi, dinspre cămăruţa 
de jos, sforăiturile constante ale bunicului meu. Eram trează, de 
data asta eram trează... însă nu ajuta. 

— MAMEH! 

— Da... da, sunt aici, maideleh... şşşşşt, nu-i nimic. ŞS$$Ş, S$$$, 
SESSIE 

In clipa următoare, eram în braţele ei, muşcându-mi interiorul 
obrajilor ca să nu plâng. Aveam aproape doisprezece ani şi nu 
era decât un coşmar... iar dacă aveai aproape doisprezece ani, 
nu plângeai din cauza coşmarurilor. 

Dar tot m-am cuibărit la căldura mamei mele până când m-a 
desprins de ea. 

— Unde-i Janna? 

M-am uitat spre partea ei de pat, a patului meu, şi nu era 
acolo. 

Mâinile mamei mele mi se înfipseră în umeri în acelaşi fel ca şi 
cele ale soldatului-cap-de-mort din coşmarul avut. 

— Unde-i, Sarah, unde-i Janna? Simon! Simon, kum! 

Se aprinse lumina în hol, iar tata năvăli în cameră, bombănind, 
frecându-se la ochi, cu halatul desfăcut. Când, în cele din urmă, 
se uită spre noi, căscă. 

— Ce-i? 

Mama îmi dădu drumul şi se ridică, iar mâinile i se mişcau 


precum păsările în lumina galbenă de pe hol. 

— Janna nu-i aici! Uite! Nu-i în pat! 

Mâinile mamei mele se opriră şi se strânseră în pumni. 

— Simon... unde-ar putea fi? 

Tatăl meu clătină din cap. Părea foarte masiv, cu lumina 
bătându-i din spate. Nu-i puteam vedea faţa. 

— Nu-i aici? Cum ar putea să nu fie aici? Sarah... 

Se răsuci spre mine, dar tot nu-i puteam vedea faţa. 

— ... unde-i verişoara ta? 

Nici n-am avut timp să răspund, să-i spun că nu ştiam. Zaideh 
intră în cameră, pătura croşetată de bunica mea înainte să 
moară era aşezată pe umerii lui, cu picioarele goale sub cămaşa 
de noapte din flanel. 

— Vos tut zich? 

Mama i-a spus, iar lacrimile care i se adunaseră în glas i-au 
făcut ochii să ardă. 

— A plecat? întrebă Zaideh. Unde-a plecat? Unde s-ar fi putut 
duce? 

— Nu ştiu! /ch vais nit! 

— Şşşş, Rachel, gura mai mică. 

Glasul bunicului meu era blând, în timp ce el mângâia obrazul 
mamei mele. 

— Despre ce tot vorbeşti? N-a plecat. Uitaţi... e acolo. 

M-am uitat în direcţia în care făcuse semn cu capul şi-am 
văzut-o... pe verişoara mea. Stătea lângă fereastră, învelită în 
draperie, culoarea galbenă, mohorâtă, de pe hol scăpărând din 
ochii ei. Am privit cum umbra mamei mele goneşte traversând 
camera. 

— Biata copilă. 

Vocea mamei mele era moale, aproape o şoaptă, în vreme ce- 
o ridică pe verişoara mea, ducând-o înapoi în pat. 

— Biata copilă. Te-a speriat Sarah? 

— Eu? N-am făcut nimic. 

Mama clătină din cap şi se strâmbă - la mine - în vreme ce o 
cocoloşea pe verişoară pe sub pături. 

— Bineînţeles că ai făcut, zise ea, ai speriat-o. 

— Am avut... am avut un vis urât. 

— Eşti prea mare ca să ai vise urâte. Acum, amândouă... 
culcaţi-vă. O gute nacht. 

Apoi mama arătă spre mine. 


— Dormi. Acum. 

Când am închis ochii, l-am auzit pe tata şuşotind. 

— Ciudat. M-am gândit că cealaltă ar putea avea vise rele. 

Zaideh îi răspunse ceva, dar se pierdu în zgomotul uşii 
închizându-se. Când în camera mea se lăsă din nou întunericul, 
am deschis ochii şi-am tras cu urechea la sunetul de paşi care se 
îndepărta. Şi trebuie că asculta şi ea, noua mea verişoară... 
pentru că în momentul în care în casă s-a făcut linişte, cobori din 
pat şi se duse înapoi la fereastră. Înfofolită în draperie, stătea 
acolo doar, privind în noapte, printre crengile dezgolite ale 
arţarului. 

M-am uitat la ea timp de câteva minute, apoi m-am întors pe 
partea mea, departe de ea. Era nebună, poate că asta se 
întâmplase cu ea. A înnebunit şi părinţii ei au trimis-o aici pentru 
că n-o mai voiau. Nici nu era de mirare că avusesem un coşmar, 
dacă împărţeam patul cu o nebună. Dimineaţa am să-i spun 
mamei. 

Am adormit gândindu-mă la asta şi n-am mai visat nimic toată 
noaptea. 

* 

N-am avut timp să-i spun mamei nimic dimineaţa. 

— Te-am chemat acum jumătate de oră, de ce ţi-a trebuit atât 
timp? 

De-abia dacă-şi ridică privirile de la oala de terci de ovăz pe 
care-l amesteca. 

— La ce tot mai stai acolo? Grăbeşte-te şi mănâncă, altfel 
întârzii la şcoală. 

Noua mea verişoară era deja la masă, înfulecând terciul de 
ovăz de parcă ar fi fost o jucărie întoarsă cu cheia: băga lingura 
în castron, deschidea gura, lingura în gură, închidea gura, băga 
lingura înapoi în castron... repetând asta iar şi iar, chiar dacă se 
părea că blidul ei nu se golea niciodată. Zaideh privi spre mine 
peste ziarul său, apoi mă muştrului: 

— Ai venit aici să te uiţi? Stai jos şi mănâncă înainte să se 
răcească tot. 

M-am aşezat. 

— De ce mănâncă aşa? 

— Aşa cum? întrebă bunicul. Mănâncă... şi aşa ar trebui să faci 
şi tu. Haide, mănâncă. 

— Dar... 


— Destul cu vorbăria. Umple-ţi gura în loc s-o goleşti. 
Mâncarea-i ca să fie mâncată; cum este ea nu mai contează. Ai 
noroc că o ai, aşa că înghite. 

Mă privi o clipă, ca să pricep că tot ceea ce-mi spusese era 
important, apoi îmi făcu cu ochiul. 

— E bun, da? 

Aşteptă până când am dat din cap, înainte de a-şi canaliza din 
nou atenţia spre ea. Noua mea verişoară. _ 

— Gut, nu? Gut... terci de ovăz, da. Farshtaist? Inţelegi... 
ovăz... numai. Se spune... terci de ovăz. 

Ea-şi ridică privirile, ochii aceia mari şi chihlimbarii holbându- 
se la faţa lui. 

— Zie farshtait ir? Spune-o. 

* 

El ciocăni în blidul ei şi rosti cuvântul din nou, foarte încet. 

— Terci... de ovăăăz. 

Ea-şi coborî privirile spre castron. 

— Kasha? 

Zaideh râse. 

— Nu, nain... nain kasha... terci de ovăz. 

— Ciovăăz? 

Ai fi putut crede că un înger îşi făcuse, brusc, apariţia în 
bucătărie. 

— Da! Zoh, iz gut, pisherkeh! Rachel! Auzi? Janna a zis terci de 
ovăz! A vorbit! 

Mama dădu drumul lingurii de lemn, pentru amestecat, iar 
terciul se împrăştie pe linoleumul verde cu alb. 

— A vorbit! Un miracol... spuneau că s-ar putea ca ea să nu 
mai... niciodată... A vorbit. Un cuvânt adevărat. 

— Bineînţeles că un cuvânt adevărat. Ce altceva să fi spus, un 
cuvânt născocit? Rachel, şşşt. Janna... Janna, mai spune o dată 
„terci de ovăz“. 

— Ciovăăz. 

Zaideh mătură aerul cu mâinile. 

— Vedeţi... auziţi? Janna, uite. Uite. 

Apucă linguriţa de ceai cu care amesteca mierea în ceaiul său. 

— Leffel, yoh... leffel? Linguriţă. 

— Longriţ. 

— Linguriţă! la te uită... ce geniu avem aici. 

Mama a strigat după tata, să vină şi să vadă, să asculte, în 


vreme ce Zaideh arăta spre alte lucruri de pe masă, apoi spre 
bucătărie şi, apoi, spre mine. 

— Janna, spune Sarah. 

Privirile ni se întâlniră şi i-am văzut buzele mişcându-se, dar, 
înainte să poată spune ceva, mama l-a tras pe tata în bucătărie şi 
după aceea n-a mai fost loc şi pentru numele meu. 

* 


Şi-aşa, familia noastră s-a mărit cu încă cineva. 
* 

Timp de aproape trei luni, a fost ca şi cum am fi avut un 
bebeluş acasă. Zi şi noapte, mătuşile mele şi femeile de prin 
vecini găseau motive ca să vină în vizită şi întotdeauna veneau 
cu câte ceva pentru „micuţă”: un batic ţesut de mână, o cutie de 
haine donate, mult prea bune pentru a fi aruncate, vreo jucărie, o 
carte sau, poate, doar o tavă de prăjituri pentru a o „îngrăşa cum 
trebuie”. 

Timp de aproape trei luni, noua mea verişoară a fost buricul 
pământului, apoi noutatea a trecut. Femeile din vecini s-au întors 
la familiile lor, iar mama şi mătuşile au revenit la rutina lor - 
gătit, făcut curăţenie şi asigurarea că nicio bârfuliţă nu rămânea 
neîmpărtăşită. Zaideh şi cu tata au încetat să se mai umfle în 
pene, de parcă ar fi făcut ceva nemaipomenit, şi-au început să 
adoarmă iar înaintea radioului, în fiecare seară, după cină. 

Totul a revenit la normal. 

Pentru toată lumea, în afară de mine. 

Pentru că eram cea mai mică şi „n-aveam nimic important de 
făcut“, a căzut în sarcina mea să am grijă de noua mea 
verişoară. Trebuia să am grijă să mănânce şi să se îmbrace bine, 
să exersez cu ea la engleză în fiecare zi, şi să n-o las niciodată 
singură. Orice jucărie, păpuşă sau carte pe care o aveam trebuia 
s-o împart cu ea. În orice loc voiam eu să merg, trebuia să vină 
cu mine. Prietenii mei urmau să devină şi ai ei... viaţa mea să-i 
fie dedicată ei. 

În orice clipă cât eram în casă trebuia să stau lângă ea... să-i 
vorbesc, să mă joc, să-i citesc şi s-o ajut să uite. 

Însă nu mi s-a spus niciodată ce anume trebuia s-o ajut să uite. 

— Sarah... Janna, plecăm! Veniţi să ne pupaţi. 

Era marţi, seara de canastă. 

Părinţii mei îşi petreceau fiecare seară de marţi jucând 
canastă. Uneori cu vecinii, de cele mai multe ori cu mătuşile şi 


unchii mei; în această seară, cu Mumeh Rose şi Feter Aaron, care 
locuiau într-un apartament frumos, deasupra brutăriei. 

Întotdeauna mergeam cu ei când se duceau la Mumeh Rose şi 
Feter Aaron, dar nu ca să joc şi eu, nici măcar ca să mă uit la 
partida lor de canastă. Mă duceam şi mă aşezam în bucătăria 
care mirosea întotdeauna a vanilie şi mere coapte, mâncând 
prăjituri şi ascultându-l pe Bob Hope în Pepsodent Show. 

Însă nu şi de data asta. 

Tata era deja pe verandă, cu umerii strânşi în haina lui, cu 
pălăria trasă până la urechi, cheile de la maşină zăngănindu-i în 
mână. Mama se ocupa de pălăria ei, înaintea oglinzii, iar haina-i 
atârna încă de cuierul de lângă uşă. 

— Sarah, astă-seară trebuie să ai grijă de Janna. 

— Dar eu... 

— Ne întoarcem devreme. 

— Dar Zaideh... 

M-am oprit când mama s-a întors spre mine. 

— Vreau să stai tu cu Janna. Zaideh a plecat să-l viziteze pe 
domnul Katz, la spital. Bietul om şi-a fracturat şoldul. Eşti destul 
de mare acum ca să rămâi singură şi să ai grijă de Janna. 

Luna asta am fost destul de mare, luna trecută nu? Insă n-am 
întrebat asta cu glas tare. 

— la uite, i se adresă ea oglinzii, când pălăria-i veni perfect, 
vino şi ajut-o pe mama ta să-şi pună haina şi dă-i un pusi. 
Janna... kumt aher, vino aici. 

Am tresărit când a trecut pe lângă umărul meu. Era atât de 
mică şi de tăcută, ca fantoma unui şoarece, uşor de uitat. 

— Ai să fii fetiță cuminte, da? 

Mama ţinu chipul verişoarei mele în mâini. 

— Da... fată bună, da? 

Verişoara mea dădu din cap. 

— Yoh. Dah, fată bună. 

Acum vorbea în engleză. Puțin - nu mult şi nu bine - însă 
fiecare cuvânt era ca o perlă pentru părinţii mei şi pentru 
bunicul. Mama zâmbi. 

— Da! Bună fată! 

Încetă să mai zâmbească atunci când se ridică şi privi spre 
mine. 

— Şi tu să fii cuminte, Sarah. Şi să nu stai până târziu. Până la 
ora nouă şi asigură-te că încui uşa. Ne întoarcem devreme. 


Tata strânse în pumn cheile de la maşină când mama păşi pe 
verandă, trăgând uşa după ea. 

— Imediat, imediat, domnule nerăbdător, vin acum. Să închizi 
uşa, Sarah. 

Paşii lor nu s-au îndepărtat până când nu m-am conformat. 

Era pentru prima dată când mi se îngăduia să rămân mai mult 
sau mai puţin singură acasă. O parte din mine se simţea mândră 
- părinţii mei nu mă mai considerau o copilă - însă cealaltă ar fi 
dorit să nu se întâmple aşa. 

Când m-am întors, verişoara mea stătea la baza scării. 
Privindu-mă. Aşteptând. 

— Ţi-e... foame? Ştii... mâncare. Vrei să mănânci ceva? 

Am arătat spre gura mea apoi spre burtă. Se uită după mâinile 
mele şi clătină din cap. 

— Nu. 

Va fi o noapte lungă. 

— Vrei să-ţi citesc o poveste? Buch, ştii, carte? 

Zaideh îmi corecta mereu exprimarea în idiş, aşa că mi-am 
unit palmele şi le-am deschis la degetul mare al fiecăreia. 

— Carte? 

Ea scutură din cap. 

— Radio? 

Mă privi doar. 

De data asta, eu am dat din cap şi m-am dus în sufragerie. 
Bătrânului Philco i-au trebuit câteva minute ca să se încălzească, 
dar până atunci îşi dăduse ea seama ce-o întrebasem şi merse 
după mine. Eu m-am aşezat în fotoliul lui Zaideh, iar ea pe 
canapea, înghesuindu-se într-un colţ, cu picioarele strânse, în 
timp ce tema muzicală de la Pepsodent Show se răspândea în 
cameră. 

— Bob Hope, i-am explicat. 

Dădu din cap. 

— Hope. 

Adormi înainte de prima reclamă şi dormea când m-am ridicat 
să fac un ceai, după ce Bob Hope spusese noapte bună. Zaideh 
făcea întotdeauna ceai cu miere după terminarea programului, 
iar apoi ne aşezam în bucătărie şi ne spuneam aceleaşi glume pe 
care tocmai le ascultasem. Ştiam că nu va fi şi acum la fel, însă, 


15 „Speranţă” (n. tr.). 


oricum, am făcut ceaiul şi tocmai turnam miere în două ceşti 
când am auzit glasuri în sufragerie. 

Ceasul din bucătărie arăta că era doar nouă şi cinci minute. 
Părinţii mei se întorseseră mai repede decât de obicei, vorbind în 
şoaptă ca să nu-i aud. Am lăsat borcanul cu miere să cadă 
bufnind pe bufet, ca să ştie că-i auzisem. De fapt, nu au avut 
încredere în mine, că pot să am grijă de verişoara mea. 

— Vreţi şi voi ceai? i-am întrebat. Tocmai am făcut... 

Dar, dintr-odată, vocile lor se înteţiră şi-am auzit-o pe mama 
ţipând. Credeam că-i mama, până când am ajuns în sufragerie. 

Ceştile mi-au căzut din mâini şi mierea s-a împrăştiat pe covor 
în timp ce eu am rămas să văd cum doi soldaţi-cap-de-mort târau 
prin cameră o femeie cu ochii de chihlimbar. Figura ei este 
subţire şi are capul ras, însă îi recunosc ochii... o cunosc. N-am 
mai văzut-o niciodată înainte, dar o cunosc. Femeia se uită la 
mine şi mâna ei se întinde chiar când unul dintre soldaţi o 
loveşte peste gură. Curge sânge, lucind în lumina lămpii de citit a 
lui Zaideh, iar când deschide gura, sângele ţâşneşte odată cu 
cuvintele pe care le strigă: 

— Janna! Janna! Esfardrist mir! Janna... gedainkst. Gedainkst! 

Şi le înţeleg. 

Janna. Janna, îmi pare rău, Janna... să-ţi aminteşti. Aminteşte- 
ţi. 

Scot un sunet, doar un sunet firav, când se deschide uşa din 
faţă, dar este suficient ca s-o trezească; iar în momentul în care 
verişoara mea deschide ochii, soldaţii şi femeia care striga se 
topesc în aer, precum ceata. Intră Zaideh, cu faţa roşie de frig. 

— Vos tut zich? Te-am speriat? 

Apoi dădu din cap când văzu ceştile sparte şi mierea 
împrăştiată. 

— Te-am speriat. Haide... hai să curăţăm asta înainte să se 
întoarcă acasă mama ta. Adu o cârpă şi nişte apă. 

Zaideh se duse să-şi agaţe haina, iar verişoara mea se dădu 
jos de pe canapea şi se îndreptă, încet, spre mine. Porţelanul 
spart scoase nişte sunete slabe când adună bucăţelele în palmă. 

— Es fardrist mir, şopti ea - îmi pare rău - şi mi le întinse. Nu 
pot... 
les în fugă din cameră înainte ca ea să termine. Nu voiam să 
ştiu. 

N-am vrut niciodată să ştiu. 


Dar n-am avut de ales. 

* 

S-a îmbolnăvit în prima săptămână de iarnă. 

Doar o mică răceală, spuneau ei, o nimica toată. 

Dar, cu toate întăritoarele preparate în casă şi ceaiurile pe 
care mama şi mătuşile mele i le turnară pe gât, tusea verişoarei 
mele se accentuă, devenind un fel de lătrat umed şi gâlgâit, care 
se înrăutăţi tot mai mult până când, în cele din urmă, scuipă 
sânge. 

Într-o după-amiază, m-am întors de la şcoală tocmai când 
pleca doctorul. Mi-a zâmbit şi m-a mângâiat pe cap, m-a întrebat 
cum stau cu sănătatea şi-a dat din cap fără să mai asculte. 

Mama era în sufragerie, stând lângă pătuţul pe care dormise 
Zaideh în timpul ultimei boli a bunicii mele. Era băgat în colţul cel 
mai apropiat de şemineu, cu cearşafuri şi pături la unul din 
capete, şi o saltea din păr de cal şi o pernă înfăşată în pânză 
albastră, cu dungi, la celălalt. În timp ce priveam, mama s-a 
aplecat şi a atins una din pături. 

— Ar trebui să aduc din acelea noi. Astea n-ar ţine de cald 
niciunui câine. 

— Mameh? 

Când s-a răsucit, pe obrajii ei şi în ochi erau lacrimi... şi-am 
alergat la ea, înspăimântată, cu propriii mei ochi umplându-se de 
lacrimi când i-am simţit mâinile strângându-mă. 

— Mamen, ce-i? Care-i necazul? Ce s-a întâmplat? 

Pentru moment, nu putu răspunde, apoi ne-am aşezat pe 
marginea pătuţului şi-mi spuse. Eram destul de mare ca să ştiu, 
zise ea. Janna era foarte bolnavă şi va trebui să doarmă aici până 
avea să se facă bine. 

— Se va face bine... nu-i trebuie decât puţină odihnă. Ai să 
vezi. Odată ce se odihneşte puţin, va fi... 

Minciuna o sugruma. 

— Mameh? 

Mama rămase tăcută câteva minute, apoi inspiră adânc. 

— Nu se va mai face bine, Sarah. După toate prin care-a 
trecut, să trăiască cu astea... nu se va mai face bine. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ea, Mameh? 

Mama mă trase mai aproape de ea. 

— Nu ştiu. 

Am rămas aşa, una în braţele celeilalte, până când a venit tata 


A 


de la lucru şi a dus-o pe Janna jos, în pat. 

Mai târziu, în seara aceea, când a adormit toată lumea, am 
aflat ce se întâmplase cu ea. La început, mă gândesc că este 
doar o păpuşă - una dintre păpuşile ei noi - care zace arzând în 
şemineu, dar pe măsură ce mă apropii, pot vedea cum carnea 
înnegrită se răsuceşte de pe oasele unei mânuţe şi privesc cum 
arde o feţişoară perfectă. Copilul din foc nu era decât un bebeluş. 

Şi nu-i singurul. 

Sunt sute... bebeluşi, copii, bărbaţi şi femei, goi, stivuiţi ca 
nişte crengi... ca nişte surcele, aşteptând să fie azvârlite în 
flăcări. 

Adormită în pătuţ, Janna scânceşte şi zgomotul focului se 
înteţeşte, iar mirosul cărnii arse se simte tot mai mult. 

Şi atunci ştiu ce se întâmpla... în cele din urmă ştiu. 

Nu numai că le visează, trupurile din foc şi mirosul şi 
zgomotele, dar face ceea ce i-a spus să facă femeia cu ochii 
chihlimbarii... şi le aminteşte. 

Pot auzi pocnetele focului de coşmar, când mă târăsc în pătuţ, 
alături de ea. Trupu-i este fierbinte, cămaşa de noapte din flanel 
în care crescusem cu trei ani în urmă era leoarcă de transpiraţie. 
Geme când o cuprind cu braţele, dar nu se trezeşte, aşa că 
coşmarul continuă. 

Îi vorbesc în şoaptă, încet şi cu blândeţe, la fel ca şi cântecul 
de leagăn pe care i-l cântase mama în prima noapte. 

— Janna, veizen. Arată-mi. 

Trupul i se strânge lângă mine, iar lumina focului din coşmar 
se schimbă într-o strălucire albă, în vreme ce ea stă în aerul 
îngheţat, tremurând, strângând tare o mână, aproape albastră de 
frig. Mâna mamei. Priveşte în sus, iar mama zâmbeşte, însă ochii 
ei chihlimbarii arată spălăciţi în reflectoarele lagărului şi spune 
ceva... dar lumina se modifică din nou şi mama a dispărut şi în 
locul ei este un tunel care duce spre o sală de baie puternic 
luminată. Lângă uşă sunt doi soldaţi. Unul împarte prosoape, 
celălalt săpun. Amândoi zâmbesc. Amândoi au cranii în loc de 
feţe. Amândoi fac semn cu mâna şi... 

Altă mână oferă bomboane. O alta smulge hainele. 

Altă mână. 

Alt chip. 

Alt trup. 

Alt țipăt. 


Janna încetă să mai viseze cu o oră înainte de venirea zorilor, 
iar eu am rămas cu ea până când trupul i s-a răcit. Îmi amintesc 
că zâmbea. Îmi amintesc totul... toate ororile, toate durerile, 
toate amintirile care supurau din pielea ei. 

Mi le-a dat mie să le păstrez. 

Acum e rândul tău. 


Cu mulțumiri lui Naomi Birns 


PĂDUREA LUI BETHANY 
Paul Finch 


Traducere din limba engleză 
Mircea Pricăjan 


Paul Finch, fost poliţist britanic, este acum scriitor cu normă 
întreagă. Activează în principal în televiziune şi în lumea filmului, 
deşi nu este străin de pieţele dedicate prozei scurte. Prima sa 
culegere, After Shocks, publicată în 2001, a fost distinsă cu 
Premiul British Fantasy, în vreme ce romanul scurt Cape Wrath a 
ajuns pe lista scurtă pentru premiile Stoker, în 2002. Povestirile 
sale au fost publicate în antologiile Shadows Over Baker Street, A 
Walk on the Darkside, Quietly Now, Daikaiju! (Giant Monster 
Tales) şi The Mammoth Book of Jacobean Whodunnits. 

Finch scrie periodic pentru The Bill, popularul serial poliţist 
britanic de televiziune, în vreme ce Spirit Trap, un film horror 
pentru adolescenţi, la a cărui scenariu a contribuit, a apărut pe 
ecrane în 2005. Tocmai a încheiat primul său roman, The 
Twisting Flesh, şi lucrează la o adaptare cinematografică după 
Cape Wrath. 

Locuieşte în Lancashire, în nordul Angliei, împreună cu soţia 
sa, Cathy, şi copiii lor, Eleanor şi Harry. 


Straniile arătări care au fost observate plimbându-se în 
Pădurea lui Bethany, pe Bloody bush Edge, duminica trecută, s-ar 
putea explica într-un fel extrem de banal. 

Romanciera de succes Ariadne Jones, proprietara pădurii şi a 
celor peste trei sute de acri de păşune dimprejurul ei, a 
recunoscut că obiectele sunt aproape sigur „opere de artă 
mobile” pe care ea însăşi le-a ridicat în acea zonă cu pădure 
deasă de pini. 

Incidentul a generat o oarece senzaţie săptămâna trecută, 
când nişte excursionişti, care nu şi-au dat seama că au intrat pe 
o proprietate privată, au zărit ceea ce mai târziu au descris ca 
fiind „oribile forme“ mişcându-se printre copaci. Unul dintre ei a 


fost atât de tulburat, încât pretinde că a fugit cinci kilometri până 
la primul pub, unde şi-a spus precipitat povestea în faţa clienților 
uimiţi ai cârciumii. 

Într-o declarație remisă prin agenții ei, Beckwith-Blenkinsop, 
doamna Jones, celebra autoare-pustnică, ce locuieşte chiar pe 
moşie, deşi niciodată n-a primit musafiri acolo şi nici n-a fost 
fotografiată, spune: „Categoric, îmi cer scuze pentru spaima pe 
care se poate să o fi produs. Crearea acestor sculpturi 
mişcătoare este un proiect personal la care lucrez deja de un 
timp. Intenţionez să le expun public, dar nu încă, întrucât mai am 
mult de lucru. 

In acest sens, le cer celor interesați să aibă răbdare şi să nu 
intre neinvitați pe proprietate. Pădurea lui Bethany este un 
mediu ecologic atent controlat şi chiar şi cei mai precauți călători 
pot provoca daune accidentale.“ 


North Cheviot Gazette, 29 august 2005 


Terri suspină şi puse printul jos. De-acum avea colţurile 
răsucite şi era lipicios, de cât îl întorsese în mâini încă de când 
plecase din Londra. Nu descoperise încă în ce mod reuşise Mark 
să găsească ceva atât de obscur ca acel număr on-line din North 
Cheviot Gazette - un ziar gratuit cu public-ţintă rural şi, astfel, 
tiraj minuscul - însă era ceva tipic pentru el. 

Se uită iarăşi la coala de hârtie. Înţelegea într-un fel de ce-i 
atrăsese atenţia, dar sincer... ceva atât de nesigur merita un 
drum neprevăzut de cinci sute de kilometri? Se auzi un bum din 
direcţia pubului; uşa din spate se închisese. Terri se uită prin 
parbrizul Range Roverului. Mark străbătea de-a curmezişul 
parcarea, trăgându-şi pe el jacheta de lac. Pentru începutul lui 
septembrie, era o zi răcoroasă şi cerul era cenuşiu ca ardezia şi 
promitea ploaie, cum părea întotdeauna să facă în regiunea 
aceea uitată de Dumnezeu. Terri se născuse într-un ţinut din 
jurul Londrei, dar călătorise mult. În Europa, ajunsese până 
aproape de Cercul Arctic, în St Petersburg; în America de Nord 
vizitase Vancouverul. Niciodată însă, nici în acele îndepărtate 
zone din nord, nu credea că mai văzuse ceruri atât de 
amenințătoare precum cele care se aplecau deasupra nordului 
Angliei. 

— Ceva de bine? întrebă ea, când el urcă în maşină. 


— Mda, răspunse Mark, vârând cheia în contact. Mai avem 
vreo cinci kilometri. 

— Slavă Domnului! 

Fusese uşor să ajungă la Parcul Naţional Northumberland. 
Trebuiseră doar să o ţină drept spre nord, plecând din Londra, şi 
să se oprească cu puţin înainte de graniţa cu Scoţia. Odată ajunşi 
acolo, însă, totul deveni mai dificil. Aveau cu ei atlasul rutier, 
care conţinea hărţi atât de detaliate încât indicau şi 
spectaculosul nume Bloodybush Edge (un imens ţinut sălbatic 
lipsit de trăsături şi neregulat, în pantă), însă nici pe harta locală 
pe care o cumpăraseră nu figura vreo Pădure a lui Bethany. 
Astfel, trebuiseră să o ia pe bâjbâite, să se oprească la ferme şi 
puburi de ţară precum acela, The High Riding, ca să ceară 
indicaţii. Acum, în sfârşit, păreau să fi prins o urmă. 

— Sper să merite toate necazurile astea, Mark, zise Terri când 
el porni maşina. 

Nu voia să-l sâcâie cu cicăleli superficiale, dar dacă era nevoie 
de o subliniere, ea nu ezita niciodată să o facă. 

Intrară pe drumeagul îngust. De-o parte şi de cealaltă se 
deschideau câmpuri presărate cu bolovani şi iarbă care creştea 
în smocuri; anumite porţiuni erau împrejmuite de ziduri de piatră. 
Din unghiul acela, terenul părea plat, însă asta era ceva 
înşelător. De fapt, unduia. Pe el şerpuiau pâraie, deseori mascate 
de văi mlăştinoase şi adânci. Ici şi colo, pe ridicături de pământ, 
pâlcuri solitare de brazi stăteau ca nişte santinele pe fundalul 
norilor umflaţi de ploaie. 

— Când am pornit azi-dimineaţă, eram nouăzeci şi cinci la sută 
sigur, răspunse el într-un târziu. Acum sunt nouăzeci şi nouă la 
sută. 

— Bine. 

— Tocmai am vorbit cu proprietarul birtului. El zice că a văzut 
sculpturile cu ochii lui. Zice că sunt de-a dreptul, folosind 
expresia lui... „date dracului”. 

— Inţeleg. 

Tonul ei neîncrezător îl făcu să continue explicaţia: 

— Ei bine... exact de asta era pasionată şi Zoe. Realiza figurine 
din acelea de metal. 

— Figurine date dracului? 

— Ştiu ce a vrut el să spună cu asta, adăugă Mark. Vaca aia 
proastă se credea în avangardă. Obiectele pe care le făcea erau 


ca nişte recreeri în mărime naturală a lucrărilor lui Picasso. Ştii 
tu, umanoide, dar distorsionate, impresioniste. Neconforme cu 
realitatea. 

— Date dracului. 

— Mie mi se păreau date dracului, da! 

— Da, dar Mark, diferenţa este că tu le credeai aşa deoarece 
erau făcute de prietena mamei tale, iar tu o urai din toată fiinţa 
ta. Birtaşul ăla le poate considera date dracului fiindcă nu sunt 
decât o grămadă de gunoaie, creaţia unui amator. Eşti sigur că 
nu faci confuzie între cele două? 

Mark păru să cumpănească în timp ce conducea. Terri îl privea 
pe furiş. Era un bărbat chipeş, bine făcut, iar buclele sale negre 
ca smoala şi rebele şi maxilarul colţos şi deseori neras îi dădeau 
un aer aspru, masculin care contrasta cu faptul că era fiul unui 
vicar. Desigur, în momentul acela era palid şi avea faţa trasă. 
Suferinţa sufletească cu care se confrunta în prezent se dovedea 
extrem de stresantă. 

— Mark, zise ea, mai cu blândeţe. Vreau doar să mă asigur că 
nu ne păcălim din nou singuri. 

— Uită-te la celelalte dovezi, replică el. Locul se numeşte 
Pădurea lui Bethany. Numele surorii mele celei mari este 
Bethany. 

— Asta ar putea fi o coincidenţă. 

— Această Ariadne Jones, care zice că a pus figurinele acolo şi 
pe care nu a văzut-o nimeni vreodată... e o autoare de succes. 
Mama mea a fost o autoare de succes. 

— Mama ta scria romane sentimentale. Ariadne Jones e 
celebră pentru non-ficțiune şi se concentrează cu precădere 
asupra filozofilor New Age. 

Mark scutură din cap. 

— Şi mama a început să fie interesată de asta, mai ales când a 
apărut nemernica de Zoe. 

— Da, dar nu din asta îşi câştiga pâinea. Mama ta a avut fără- 
ndoială înţelepciunea necesară de-a fi continuat să scrie ce se 
pricepea. 

— Prea bine, zise el, prea bine... folosesc aceiaşi agenţi literari. 

— Beckwith-Blenkinsop probabil că au sute de scriitori de vârf 
în portofoliu. 

El îi aruncă o privire. 

— De ce mă tachinezi aşa, Terri? Ştii că asta e important 


pentru mine. 

— Ştiu că este. Doar că nu vreau să fii foarte dezamăgit. 

— Adică să accept că mama e moartă? 

— Mi-aş dori să faci asta. 

— Şi să ignor indiciile clare care sugerează contrarul? 

Terri căzu pe gânduri. 

— Nu-s sigur că asta sugerează. 

— Dar dacă ar fi vorba de mama ta, n-ai căuta măcar să vezi 
ce înseamnă? 

O ezitare de un minut, apoi tânăra încuviinţă. 

— Bineînţeles că da. Motiv pentru care n-am încercat să te 
conving să nu venim. Motiv pentru care sunt aici cu tine acum, 
susţinându-te. 

Mark conduse mai departe, vizibil încordat. Ea înţelegea de ce. 
Descoperise dovada aceasta improbabilă cu doar două zile în 
urmă şi de atunci nu făcea altceva decât să planifice călătoria 
aceasta spre nord. In dimineaţa aceea era ca o pisică ce mergea 
pe cărămizi încinse. Drumul în sine, care durase deja cinci ore din 
cauza traficului enervant de sâmbătă, îşi lăsase şi el amprenta 
asupra sa. 

In timp ce străbăteau ţinutul de graniţă sumbru, dar înverzit, 
Terri se gândi la strania familie cu care avea în curând să se 
înrudească. Hagenii erau celebri în prezent pentru Anthony 
Hagen, tatăl lui Mark şi al lui Bethany, preot anglican şi 
tradiţionalist convins, care în scurt timp avea să fie uns episcop 
de Woking. Diane Hagen, răposata lui soţie, fusese renumită la 
rândul ei, însă acum era mai bine-cunoscută datorită felului în 
care murise decât pentru numeroasele cărţi pe care le scrisese: 
maşina în care călătoreau ea şi tânăra ei protejată, Zoe 
Wroxeter, fusese găsită în râul Avon, în care plonjase - aparent - 
după ce trecuse prin gardul de protecţie al podului suspendat 
Clifton. Niciun cadavru nu fusese recuperat, însă toată lumea era 
de părere că niciuna dintre femei nu era posibil să fi supravieţuit 
unui asemenea accident. Asta se întâmpla cu zece ani în urmă, 
totuşi, iar acum Mark însuşi călca pe urmele mamei sale, 
făcându-şi un nume ca romancier, deşi în cazul său era vorba de 
thrillere polițiste. | se publicaseră deja trei, toate bine primite, 
ceea ce nu era rău pentru un tânăr de douăzeci şi trei de ani. 

Şi atunci începuse toată tărăşenia. Devenise deodată convins 
că mama lui era încă în viaţă şi că trăia incognito undeva. Terri 


ştia că Mark avea tendinţa să facă obsesii pentru diverse lucruri, 
însă nu credea că îşi pierduse simţul măsurii. Era convinsă că 
atunci când avea în sfârşit să o întâlnească - dacă asta se va 
întâmpla - pe acea Ariadne Jones şi când avea să vadă cu ochii 
lui că nu era mama sa, va renunţa la toată povestea. 

Ar fi fost mai uşor dacă ar fi urmat procedurile corecte, cu 
toate că Ariadne Jones nu era dispusă să dea interviuri, şi 
categoric n-ar fi făcut-o dacă, printr-un noroc puţin probabil, era 
mama lui Mark. Astea fiind spuse, pe Terri tot nu o bucura 
încăpăţânarea lui Mark de a o vedea pe femeie, chiar dacă asta 
însemna „să intre dracului cu forţa”. Cum îi explicase ea, a intra 
cu forţa pe o proprietate privată nu era de regulă o idee bună; 
majoritatea oamenilor o considerau o ilegalitate. Răspunsul lui 
Mark fusese o tăcere rău prevestitoare. 

* 

Trecu prin fața porții de intrare pe moşie doar o dată, pentru a 
nu atrage atenția, dar Mark nu avea nicio îndoială că ajunseseră 
la locul potrivit. Nu scria nimic pe poartă, însă era înaltă şi făcută 
din fier forjat, cu ţepuşe în partea de sus. Intr-o parte era o cutie 
poştală şi un interfon era încastrat într-un stâlp de cărămidă, în 
vreme ce dintre ramurile de sus ale zadei din apropiere, o 
cameră de supraveghere înregistra în mod silențios. Asemenea 
măsuri de securitate nu o caracterizaseră niciodată pe mama sa, 
în viaţa de dinainte. Chiar şi atunci când ajunse în culmea 
popularității, trăise deschis în casa parohială şi fusese mereu 
dispusă să dea autografe oricui venea la uşa din faţă. Dar apoi, 
bănuia el, dacă trăsese o linie sub existenţa aceea şi începuse 
ceva nou, era posibil ca toate celelalte lucruri să fi suferit 
modificări. 

Continuară de-a lungul unui drum de ţară doar niţel mai 
acătării decât un drumeag de căruţe. Pe ambele părţi se ridicau 
maluri înalte, acoperite cu grozamă şi ferigi, astfel încât nu 
puteai să vezi decât drept în faţă, deşi şi într-acolo priveliştea era 
ascunsă acum de ploaia grea care lovea în parbrizul maşinii de 
zece minute. 

— Doar de curiozitate, întrebă Terri, unde mergem acum? 

— În recunoaştere, răspunse el. 

Făcu tot posibilul ca asta să sune ca şi când ar fi făcut parte 
dintr-un plan, dar adevărul era că improviza din nou. Habar nu 
avea care era dispunerea în teren a proprietăţii Pădurii lui 


Bethany. Spera că îi dădeau ocol şi că în scurt timp vor întâlni un 
punct de acces, dar la fel de probabil era şi că se îndepărtau de 
ea. Putea fi doar o chestiune de timp până când pe Terri avea să 
o cuprindă exasperarea. 

Aruncă o privire piezişă spre ea. Viitoarea lui soţie era 
extraordinar de frumoasă: nasul în vânt, ochii cafenii, cu şuviţele 
brunete strălucitoare curgându-i mai jos de umeri. Până şi în 
hainele lălâi de călătorie - un sveter fără formă şi pantaloni din 
surplusul Armatei, cu buzunare laterale - silueta ei zveltă era 
inconfundabilă. Deloc surprinzător, ţinând cont de faptul că era 
model de meserie. De trei ani erau împreună şi în acest scurt 
răstimp o observase progresând de la o aspirantă tânără şi 
neastâmpărată într-o prinţesă a podiumurilor din Londra şi Paris. 
Deşi avea doar douăzeci de ani, numai în ultimele şase luni 
contractele şi banii curseseră gârlă. Din fericire, aspectele mai 
puţin plăcute ale stilului de viaţă din lumea modei nu o 
influenţaseră încă. Nu lua droguri, de pildă, obişnuia să bea câte 
un pahar de vin doar la evenimente importante şi nu avea timp 
pentru genul de toane în care excelau unele colege de profesie. 

Acum, mai spusese un lucru pertinent: 

— N-am cunoscut-o niciodată pe mama ta, Mark. Dar din câte 
am auzit despre ea, a fosto mamă bună şi o soţie devotată. 

— A fost, răspunse el. Asta obişnuiam să cred, cel puţin. 

— Haide. Aveai treisprezece ani când a murit. De atunci a 
trecut destul timp ca să-ţi poţi forma o impresie despre cum a 
fost cineva. 

Mark nu zise nimic. Ştia unde bătea ea. 

— De ce să te înşele într-un fel atât de nemilos? De ce să te 
facă să treci prin agonia convingerii că este moartă? Şi nu doar 
ţie, ci întregii familii şi tuturor prietenilor ei, din care înţeleg că 
avea mulţi. 

— A avut mulţi până a intrat în scenă Zoe Wroxeter. 

— Să nu schimbăm subiectul. Uite, opreşte maşina. 

Mark încetini şi, când automobilul se opri, trase frâna de mână. 

— Gândeşte-te bine la asta, propuse Terri. Crezi că mama ta 
te-a iubit? 

Mark îşi aminti fericitele seri din copilărie petrecute la lumina 
trandafirie a căminului, şezând pe genunchii mamei sale în timp 
ce ea îi citea basme sau poezioare. Un moment, îi fu dificil să îşi 
reprime lacrimile. Cam pripit, încuviinţă din cap. 


— Aşa că te întreb din nou, spuse Terri. Cum crezi tu că se 
potriveşte asta cu înscenarea propriei sale morţi şi abandonarea 
voastră, a tuturor, şi nu doar cu asta, ci cu abandonarea 
responsabilităţilor ei şi a tuturor celorlalte lucruri din viaţa sa? Nu 
are logică. 

— Era lesbi. 

— O, Mark... 

— Uite, doar fiindcă mama ne iubea pe toţi nu înseamnă că nu 
era confuză în privinţa propriei sexualităţi. 

— Nu spun că nu era, ricană Terri, însă era deja o femeie 
matură când în sfârşit a recunoscut adevărul despre sine. Mi se 
pare extrem de îndoielnic că a fost atât de tare năpădită de pofta 
trupească pentru această Zoe Wroxeter, care, din câte zici tu, a 
fost o creatură mică, simplă şi afabilă... 

— Puțin spus. 

— E îndoielnic că ar fi dat cu piciorul la întreaga sa viaţă doar 
fiindcă era gay. Nu, dacă vă iubea pe toţi. 

— Tocmai fiindcă ne iubea pe toţi. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Ce vrei să spui? întrebă Terri, într-un târziu. 

Mark încercă să explice: 

— Când mama s-a măritat cu tata, nu ştia că va deveni un 
autor de succes. A îmbrăţişat acea căsnicie cu un puternic 
sentiment al datoriei. Chiar şi mai târziu, când ajungea în fruntea 
listei de bestselleruri, a stat alături de el la serbările bisericii, la 
vânzările libere, în vizită la căminele de orfani şi de bătrâni. 

— Nu crezi că asta întăreşte ce spuneam eu? 

— Nu, deloc. Ştia că era de neiertat o aventură a ei cu vulpea 
aceea lesbiană, că asta va pângări totul. Nu pricepi? Tata n-ar fi 
putut îndura. Ar fi fost rău şi numai dacă se vedea cu alt bărbat, 
darămite cu altă femeie! 

Lăsă cuvintele să planeze în aer, apoi adăugă: 

— Înscenându-şi moartea, nu a făcut altceva decât să ne 
protejeze. 

— Şi tu o urăşti pentru asta? 

— Da. Pentru că ne-a protejat de ceva ce ar fi putut totuşi să 
refuze. Ceva ce, dacă era puternică, ar fi putut ignora. 

Terri nu răspunse şi Mark ştia de ce: aceasta era partea de 
discuţie asupra căreia fusese sigur că părerile lor aveau să difere. 
Deşi era o fată cuminte de la ţară şi nu cine ştie ce petrecăreaţă 


înfocată, Terri făcea totuşi parte din tiparul metropolitan şi avea 
o gândire progresistă. Poate că, pentru ea, faptul că mama lui 
Mark îşi găsise în sfârşit împlinirea era o justificare suficientă a 
faptului că întorsese spatele familiei, mai cu seamă că pe-atunci 
ajunseseră toţi la o vârstă la care să se poată descurca singuri. 
Poate că şi el trebuia să gândească aşa, dar nu putea. Oricât de 
mult ar fi încercat, simplul gând la ce bănuia că făcuse mama lui 
îl întrista, îi provoca o durere atât de profundă, încât se 
transforma mult prea uşor în furie. Şi atunci privi pe lângă Terri, 
peste drum, şi zări o spărtură în mal şi, de cealaltă parte, un gard 
scund de plasă, şi furia se aprinse din nou. 

Smulse cheile din contact, le vâri în buzunar şi cobori din 
maşină. Rămase lângă ea. Ploaia încetase, dar aerul era umed şi 
răcoros. Vântul şuiera pe versanţii mustind de apă ai dealurilor. 

— Ce facem acum? auzi întrebarea lui Terri. 

— Hai să mergem pe jos de aici, propuse el cu glas aspru. 

— Dacă vine cineva pe drum şi vrea să treacă mai departe? 

— Cine crezi că va veni într-o seară de sâmbătă? 

Aruncă o privire la ceasul de la mână - trecuse de şase. 

— Nici lucrătorii de la fermă nu muncesc sâmbăta seara şi mă 
îndoiesc că altcineva mai trece pe drumul ăsta. Haide, s-a oprit 
ploaia. 

Cobori şi Terri din maşină, dar fără tragere de inimă, 
aşteptându-se parcă să se ude leoarcă. Imediat ce se dădu jos, 
Mark încuie maşina, apoi o ocoli spre spărtura din mal. larba 
dintre urmele de roţi era înaltă şi bogată, şi plină de urzici, şi îi 
udă jeanşii trecând prin ea. 

— Ştim măcar că asta face parte din moşie? întrebă Terri. 

Tânăra părea îngrijorată. Unul dintre lucrurile asupra cărora 
insistase la plecare din Londra era acela ca Mark să-i garanteze 
că nu venea aici pentru a se răzbuna, că nu vor fi probleme dacă 
afla că Ariadne Jones era mama sa. El promisese că nu vor fi, 
asigurând-o că, deşi fusese atât de parşiv trădat, nu era un 
ucigaş. 

— Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că ai putea fi un ucigaş, 
zisese Terri neliniştită. Doar că nu cred că ar ajuta pe cineva 
dacă ai face o scenă. 

— Păi, există scene şi scene, replicase el enigmatic. 

— Mark! se răstise ea. Nu plecăm, dacă nu te gândeşti decât 
să te iei la harţă. 


Până la urmă, o asigurase că nu se va lua la harţă, că nu voia 
decât nişte răspunsuri. Chiar şi atunci, însă, el ştiuse că ea îi 
cunoştea intenţiile. Şi pe când urcă ridicătura de pământ spre 
gardul scund, o făcu greoi, tropăind cu bocancii lui de drumeţie, 
îngreunaţi de noroi, găsind o plăcere tainică în convingerea că 
retrezea îngrijorările lui Terri de mai devreme. 

Gardul îi ajungea doar până la piept şi era vechi şi şubred; atât 
de şubred, de fapt, încât putea fi uşor culcat la pământ pentru a 
le uşura trecerea. Dincolo, o păşune, sclipind de apa ploii, cobora 
cale de vreo cincizeci de metri înainte să se termine într-un zid 
de conifere. Fără nicio îndoială, aceea era liziera Pădurii lui 
Bethany. Copacii se întindeau de la nord la sud cât vedea Mark 
cu ochii şi creşteau aproape unul de altul. Acela trebuia să fie 
locul. Din câte aflase, Pădurea lui Bethany fusese atent îngrijită şi 
era compusă exclusiv din brazi. Era totodată relativ tânără, 
întrucât niciun copac nu părea să fi crescut mai mult de patru 
metri şi jumătate în înălţime. Se uită atent, încercând să 
străpungă  semiintunericul ubicuu din spatele trunchiurilor 
înguste, şi se întrebă cât de adânc în pădure se afla, de fapt, 
casa. În împrejurări normale, poate dacă ar fi fost mai puţin 
înflăcărat, nu i-ar fi surâs să se aventureze acolo, mai ales dacă 
se gândea la articolul de ziar despre „oribilele forme“ care 
hălăduiau prin zonă, „operele de artă mobile" - orice ar fi 
însemnat asta. 

Era clar că Terri simţea la fel. Se strângea singură în braţe, 
împotriva frigului, şi privea neliniştită zidul de copaci. 

— Nu e nevoie să intri dacă nu vrei, spuse Mark. 

— Doar am spus că vin cu tine, nu? replică ea. Deşi nu ştiu 
cine-i mai maniac, eu sau tu. 

Ridică ochii spre nori. 

— Pot să-mi iau impermeabilul, nu-i aşa? 

— Sigur, zise el şi îi dădu cheia de la maşină. 

Când ea se întoarse la autovehicul, el sări peste gard şi ateriză 
în păşune. Străbătu câţiva metri cu paşi mari, fixând tot timpul 
pădurea cu privirea. În gimnaziu, fusese odată într-o excursie în 
nordul Ţării Galilor şi petrecuse bună parte din ziua aceea 
orientându-se într-o pădure de pini asemănătoare. Fusese mult 
mai dificil decât se aşteptaseră el şi prietenii lui: nu era nicio 
potecă acolo, niciun pârâu şi aproape niciun reper, cu excepţia 
câte unei bariere naturale împotriva incendiilor; doar rând după 


rând de pini identici, cu crengi atât de bogate şi înţepătoare şi 
împletite una cu alta încât era o aventură să înaintezi în orice 
direcţie. Cu acea ocazie, desigur, avusese o hartă şi o busolă, aşa 
încât orice dificultate întâmpinase atunci acum avea să fie 
amplificată de zece ori. 

Mark se gândi să-i spună lui Terri din nou că nu era nevoie să 
vină şi ea mai departe. Ştia însă că nu-l însoțea doar ca să-i ofere 
sprijin; voia să se asigure că nu făcea vreo prostie. 

Atunci, văzu o mişcare. 

La început fu doar un pâlpâit la graniţa câmpului său vizual. 
Întoarse capul spre stânga, uitându-se atent, încercând să-şi 
focalizeze privirea spre spaţiile negre dintre crengile smaraldine, 
încâlcite. Şi da, pentru o secundă meteorică, o siluetă umană fu 
vizibilă, dar se îndepărtă în semiobscuritate, dispărând cu 
rapiditate, aşa cum un corp se scufundă în bezna oceanului. 

Instinctiv, fără a sta pe gânduri, Mark o luă înainte prin iarbă. 

x 


Era prima surpriză adevărată pe care Terri o avusese de la 
începutul relației sale cu Mark: ajunsese înapoi la gard şi nu-l 
găsise acolo. 

Dădu jos gluga impermeabilului şi scrută păşunea cu privirea. 
Sigur nu o luase înainte fără ea? Duse mâna după telefonul mobil 
din buzunar. Asta ar fi făcut dacă se pierdeau cumva la mall sau 
altundeva. Dar acum îşi aminti că, atunci când îşi luase haina din 
maşină, văzuse mobilul lui în torpedou. 

lritată, trecu peste gard şi porni spre pădure. Pământul era 
atât de îmbibat cu apă, încât p/escăia la fiecare pas şi, cum Terri 
nu era încălţată decât cu o pereche de tenişi, se udă la picioare 
în doi timp şi trei mişcări. În cele din urmă ajunse la copaci, însă 
nici acolo nu-l găsi. Se opri, uitându-se cât de departe putea în 
adâncul pădurii. Graţie modului în care fusese cultivată, solul nu 
era acoperit decât cu un strat neted de ace. Partea proastă, 
totuşi, consta în faptul că nici lumină nu era prea multă. 
Adevărat, erau pasaje înguste între şirurile de brazi şi acestea 
porneau de la ea în linii drepte, dar multe se pierdeau repede în 
tufărişuri dense şi umbre dese. Treptat, o lovi enormitatea a ceea 
ce o aştepta, cu sau fără voia ei. Era împotriva oricărei logici să 
umble aiurea într-o zonă împădurită tăcută şi necunoscută, chiar 
dacă iubitul ei era undeva în apropiere. 

Ciuli urechile, în speranţa că îl va auzi, dar singurul sunet era 


şuieratul neîntrerupt al vântului pe crestele îndepărtate ale 
dealurilor. Până şi trilul păsărilor lipsea cu desăvârşire. Terri 
rămase acolo câteva minute, apoi îşi trase gluga pe cap şi o luă 
la pas, sigură, înainte. Aceea era o proprietate privată; cine se 
putea afla acolo care să reprezinte un pericol? Un paznic ar 
însoţi-o doar până la ieşire. Braconierii, mai ales în Anglia, erau 
cunoscuţi mai mult pentru că o rupeau la fugă atunci când erau 
descoperiţi, nu pentru că atacau. Câteva minute mai târziu, 
totuşi, acest raţionament păru deplasat. Ajunsă în adâncul 
pădurii, umbrele se strânseră în jurul ei; se forţă să continue, dar 
curând trebui să se întoarcă pe o parte doar ca să poată înainta 
cât de cât. Şi aerul se schimbase. Afară era proaspăt, revigorant. 
Acolo avea o aromă ciudată - a răşină de la copacii tineri şi a 
mucegai de la stratul de vegetaţie moartă de sub picioare. În 
scurt timp, calea îi era brăzdată de pânze de păianjen sclipind 
pline de picături de ploaie; pe rădăcinile mai expuse creşteau 
mănunchiuri de ciuperci aparent otrăvitoare. Cum vântul nu 
putea să pătrundă foarte departe, tăcerea deveni mormântală. 
Domnea în acelaşi timp pacea: era grea, rău prevestitoare, de 
parcă ti-ar fi interzis să o deranjezi; pacea pe care o întâlneai la 
biserică, gândi ea. 

Atunci, o arătare îi tăie calea. 

Terri încremeni. Pe şira spinării îi urcară fiori reci ca nişte 
impulsuri electrice. 

O arătare destul de neplăcută. 

Pentru început, nu umbla. Cel care anunţase că a văzut fiinţe 
umblând în pădurea aceea se înşelase amarnic. Arătarea aceea 
alunecase, sau poate „plutise” era un cuvânt mai potrivit. 
Traversase cărarea în faţa ei dintr-o singură mişcare lină, fără 
vreo tresăltare ca acelea pe care le asociezi de regulă cu 
animalele cu picioare. Nu că ar fi fost convinsă că fiinţa aceea 
avea măcar picioare. | se păruse că purta un veşmânt zdrenţuit, 
ca o rochie, aproape o togă, cu o porţiune aruncată peste umărul 
stâng, astfel încât nu putuse zări decât partea superioară a 
trunchiului. Dacă puteai numi trunchi aşa ceva. Deoarece era 
scheletic ca un moroi: o cutie îngustă, pusă în picioare, construită 
din metal tubular şi vopsită într-un alb cadaveric. Terri se întrebă 
dacă ar fi strălucit în întuneric, dacă era vopsită într-un alb 
luminos, în timp ce hălăduia prin crângurile acelea profunde şi 
tăcute. In pofida acestui gând aproape sinistru, se împletici în 


faţă până acolo unde văzuse arătarea. 

O zări din nou şi o studie preţ de câteva clipe, înainte ca 
perdeaua de conifere să se închidă la loc şi să o ascundă vederii. 
Terri rămase unde era, gândind cu rapiditate. Avea fără îndoială 
formă umanoidă. Braţul stâng atârna pe lângă corp şi era vizibil o 
proteză - turnată din plastic deschis la culoare, îmbinat la cot cu 
un şurub - genul acela pe care îl găseai în rezerva unui spital. 
Braţul drept însă era îndreptat în faţă şi era mai îngust, mai lung 
şi negru ca smoala, aproape ca un drug de fier ars sau foarte 
ruginit. La capătul lui avea o mănuşă, una de piele. Drugul de fier 
fusese introdus în mănuşă până la degetul arătător; impresia 
astfel creată era că degetul, în mişcare, indica spre în faţă. 

Terri se avântă prin tufăriş. Nu avea de ce să se teamă acolo. 
Obiectul era o operă de artă, o sculptură, nimic mai mult. Se 
chinui să ajungă la loc deschis şi se uită în jur. Ce fel de cap 
avea? Avea impresia că era neted şi oval, de forma unui ou, cu o 
pungă transparentă trasă peste şi legată la gât. In faţă era un soi 
de fotografie sau poate o ilustrație. 

— E cineva? zise ea cu voce tare, dându-şi apoi seama cât de 
absurdă era. 

Operele de artă nu răspundeau la contactul uman. 

Apoi o zări din nou. Sau, cel puţin, spatele ei - la treizeci de 
metri depărtare, îndepărtându-se iarăşi prin arcadele verzi ale 
pădurii. Cotise aparent la dreapta şi, când Terri se luă după ea, 
se întoarse din nou. Acum viră spre stânga destul de brusc, 
luând-o prin surprindere. Deşi nu era foarte departe în faţă, 
această nouă manevră o dezorientă complet. Se întoarse, 
confuză, pe călcâie. Ramurile o împiedicau; acele de pin îi 
înţepau obrajii. Merse anevoie mai departe, dar arătarea nu mai 
era în câmpul ei vizual. Se opri să asculte şi nu auzi altceva decât 
propria-i respiraţie. Nu mai era sigură nici măcar în ce direcţia se 
uita. Dacă se hotăra să se întoarcă la maşină, nu i-ar fi fost uşor 
să găsească drumul. 

— Mark! strigă. 

Deodată, o cuprinse furia. Era udă leoarcă, şi nu doar la 
picioare, ci şi pe tot corpul: pe sub impermeabil era acum lac de 
sudoare. 

— Mark, unde naiba eşti? strigă ea. Fir-ai să fii, asta e ridicol! 

Intră pe un alt culoar drept. Urmând unul dintre pasajele 
acelea avea să ajungă într-un sfârşit înapoi la lumea exterioară, 


deşi nu-şi putea imagina în ce parte a pădurii. 

— Asta e absurd, zise ea, uitându-se la ceas: era aproape 
şapte. 

Ridică privirea. Norii - cei câţiva pe care îi putea vedea printre 
crengile întrepătrunse - se risipiseră. De fapt, erau vârstaţi cu 
albastru, semănând cu nişte scrumbii; era mai mult ca o seară de 
august decât una de septembrie. Diferenţa era aceea că acum se 
răcea simţitor şi apusul avea să vină în scurtă vreme. Asta nu 
însemna nimic; ea trebuia să urmărească pasajul acela până la 
capăt. Întrebarea era dacă să meargă înainte sau înapoi. Se uită 
peste umăr. 

Şi văzu o arătare care, era limpede, de vreo treizeci de 
secunde se apropia de ea. 

Terri nu-şi putu reprima un țipăt. Instinctiv, începu să dea 
înapoi. Arătarea continuă să avanseze către ea de-a lungul 
coridorului de copaci. Venea cu iuţeală, fără preget. La început 
era la douăzeci de metri distanţă, acum la cincisprezece, apoi la 
doisprezece. Ea îşi continuă retragerea, ştiind doar că nu era 
aceeaşi arătare pe care o văzuse înainte. 

Aceasta părea să fi fost asamblată din saci de gunoi umpluţi cu 
paie şi legaţi în formă umană cu frânghii, curele şi chingi, multe 
dintre cele din urmă bătute cu ţinte de fier. Deasupra purta un 
joben şi un frac care avuseseră şi zile mai bune. Din mâneci 
ieşeau gheare de oţel cu trei colţi încovoiaţi şi ascuţiţi. Terri 
observă că şi obiectul acela plana în loc să umble. In picioare 
purta pantofi negri cu toc înalt, însă aceştia erau fixaţi pe o placă 
metalică ce părea să patineze pe podeaua pădurii. Deşi ea se 
retrăgea încontinuu, arătarea era destul de aproape încât să 
identifice imaginea alb-negru lipită pe faţa capului umplut cu 
paie, de momâie. 

Era un chip uman. 

Fără doar şi poate, era chipul e. 

Lui Terri i se opri respiraţia. Murmură ceva ininteligibil, vrând 
să spună că se înşela, că halucina, dar, deşi chipul acela era 
redat în negativ fotografic, cu cât se apropia mai tare, cu atât era 
mai clar. 

Şi dacă asta nu era suficient de înfricoşător, vedea acum că 
ceea ce arătarea avea în chip de mâini se rotea. Braţele ei se 
flexară de la coate, apoi se îndoiră în sus. Antebraţele se ridicară 
şi se depărtară. Era un semn de salut, îşi dădu ea seama cu o 


oroare paralizantă. Geamănul ei demonic voia să o îmbrăţişeze. 

Cu un urlet, Terri se întoarse şi o luă la fugă. 

Făcu slalom orbeşte printre copaci, zgâriindu-se pe faţă şi pe 
corp, dar împleticindu-se mai departe cu capul înainte. Teroarea 
dădea călcâielor ei aripi, însă ea rămânea convinsă că era 
urmărită. Ce auzea era hârâitul respirației în gâtul său sau 
foşnetul frunzişului în vreme ce dublura care o urmărea câştiga 
teren? Putea scăpa de ea, îşi spunea; era în urmă. Putea scăpa 
uşor de ea. Şi atunci se împiedică. 

Se prăvăli în faţă şi simţi că i se răsuceşte glezna. Ceva trosni. 

Terri vru să strige, atât de intensă era durerea. Insă teama de 
ceea ce o urmărea o împiedică. Se târî mai departe în patru labe, 
înfigându-şi unghiile în acele de brad. După vreo zece metri, 
încercă să se ridice în picioare, dar asta fu o greşeală. Prin picior 
o săgetă un foc alb. Se clătină pe o parte şi, căzând pe un 
trunchi, rămase fără aer. Se rostogoli pe pământul jilav, icnind, 
cu ochii plini de lacrimi încinse, astfel încât nu observă la început 
arătarea care se apropiase din lateral şi care acum stătea acolo 
într-o tăcere contemplativă. Işi dădu seama că era acolo doar 
când arătarea se aplecă şi o apucă de umăr. 

* 


Mark credea că înţelesese cum se mişcau momâile. 

Văzuse de-acum mai multe prin pădure, toate urmând căi 
misterioase. După ce se ţinuse după una cale de mai mulţi metri, 
îşi dădu seama în sfârşit că nu aluneca de-a lungul unei bande, 
cum crezuse la început, ci făcea de-a dreptul parte dintr-un uriaş 
sistem de troliu cu lanţ. Odată ce fantoşa pieri din vedere, el 
îndepărtă cu piciorul mizeriile de pe sol şi descoperi un şanţ 
îngust şi superficial, tapetat cu smalţ uns şi cu clape de cauciuc 
moale deasupra, câte una de ambele părţi, pentru a împiedica 
blocarea mecanismului cu resturi vegetale. Un lanț uns foarte 
bine se mişca încontinuu în interiorul său. Evident, cârligele pe 
care erau fixate fantoşele erau plasate la intervale regulate de-a 
lungul lanţului, care probabil şerpuia pe toată întinderea moşiei. 
Mai mult ca sigur era acţionat de un mecanism central, un fel de 
motor, probabil prevăzut cu o roată ai cărei dinţi agăţau verigile 
lanţului în mişcarea ei de rotaţie. Dacă presupunerea aceasta era 
corectă, atât timp cât electricitatea era pornită, făpturile acelea 
stranii aveau să se târască înfricoşător prin Pădurea lui Bethany 
până la sfântu' aşteaptă. In chip straniu, totuşi, Mark bănuia că 


unele dintre ele aveau surse de energie suplimentare, dar 
independente; păreau să fi fost construite pe schelete de oţel 
care, aparent, aveau părţi mobile. Spionându-le, observase 
ocazionale mişcări de braţe şi mâini animatronice, ceea ce 
învestea momâile cu o stranie însuşire vie. 

Acum, obiectivul său era însă nu de a descoperi ce scop slujea 
acea imensă reţea mobilă - deşi l-ar fi fascinat să ştie -, ci să afle 
dacă, aşa cum presupunea, punctul ei central era casa în care 
locuia Ariadne Jones. Păianjenul stă deseori în mijlocul pânzei 
sale, îşi spuse el. Urmărind una dintre momâi şi văzând unde îl 
ducea părea a fi cea mai bună alegere. Cea asupra căreia se 
oprise era lată în umeri şi purta o haină răpciugoasă cu mânecile 
tăiate. Astfel se vedea că în loc de braţe avea arcuri încolăcite şi 
în loc de mâini, lame de hârleţ, care săltau încontinuu în timp ce 
arătarea avansa. O perucă roşcată, ţipătoare, îi curgea pe spate. 
Asta fără-ndoială însemna ceva, însă Mark nu pierdu timpul 
încercând să-şi dea seama ce, deoarece nici nu începuse bine să 
urmărească fantoşa, că o casă şi apăru în faţă. O singură privire 
îi spuse că era cea pe care o căuta. Totuşi, nu era ceea ce se 
aşteptase să fie. 

Nu era bine întreţinută. Deşi în mod evident veche şi 
impozantă, clădirea era o palidă umbră a ceea ce trebuia să fi 
fost cândva. Era o construcţie bine proporţionată cu două caturi, 
clădită din cărămidă rozalie, poroasă, cu ferestre georgiene 
înalte pe toată faţada şi un turn crenelat cu verandă. Multe 
porţiuni din acoperiş erau însă vizibil putrezite sau acoperite cu 
muşchi, iar pe pereţi creşteau smocuri de licheni verzi. 
Jardinierele de la geamuri erau pline de buruieni inestetice şi 
chiar unele dintre geamuri erau crăpate şi acoperite cu hârtie pe 
interior. 

Mark ieşi dintre copaci într-o alee cu pietriş. Se uită, perplex, la 
casă. Mama lui fusese întotdeauna o gospodină desăvârşită. Casa 
parohială în care el îşi petrecuse copilăria fusese mereu foarte 
bine îngrijită, pe dinăuntru şi pe dinafară. Chiar şi atunci când ea 
se apucase serios de scris, întotdeauna îşi găsise timp să se 
ocupe cu pricepere de casă. Sculptura pe care o urmărise 
ajunsese între timp la jumătatea aleii. Rigola - întrucât aşa 
ajunsese Mark să numească şănţuleţul prin care trecea lanţul - 
mergea pe diagonală spre aripa de vest a clădirii. Fantoşa intră 
printr-o arcadă îngustă acoperită, după toate aparențele, cu fâşii 


dreptunghiulare de plastic opac. Mark nu era sigur dacă aceea 
era o intrare în casă sau doar o scurtătură spre una dintre 
anexele de pe cealaltă latură. 

Cercetă casa cu privirea, apoi aleea: la dreapta devenea o 
cărăruie ce dădea ocol clădirii şi în stânga cotea, dispărând din 
vedere, probabil întorcându-se la poarta din faţă. Nu era niciun 
semn că cineva s-ar fi aflat acolo: nu se vedea nimeni la ferestre 
şi nu era niciun vehicul la vedere. Traversă tiptil aleea, încercând 
să nu facă pietrişul să scrâşnească prea tare, şi se apropie de 
intrarea acoperită cu plastic, prin care trecu fără probleme. 
Dincolo de ea se trezi într-un pasaj boltit, care emana un aer 
fetid şi rece. Pe pereţii zugrăviți, igrasia dospea scabros, însă 
podeaua era din beton şi părea măturată recent. Rigola străbătea 
drept pasajul cale de vreo zece metri, apoi trecea prin ceea ce 
aparent erau două draperii roz. Mark merse încet spre ele şi, 
când ajunse acolo, observă că erau din plastic şi aveau o textură 
netedă, alunecoasă. 

Se opri şi ciuli urechile. Se simţea un ecou slab; un sunet ca de 
maşină şi, cine ştie de ce, asta îl nelinişti. Pentru prima oară, 
Mark avu sentimentul că dacă mai înainta acum, dacă trecea prin 
draperiile acelea neinvitat, va comite o fărădelege, va încălca - 
abia acum - intimitatea casei. Cumpăni în sinea lui. Nu era din 
fire un om certat cu legea. Asta contravenea tuturor normelor 
morale pe care tatăl său i le inculcase de-a lungul anilor, dar 
ajunsese până acolo. Era la câţiva centimetri de răspunsul la o 
întrebare care îl măcina de zeci de ani. 

— În mă-sa! zise el şi trecu prin draperii cu pumnii înainte. 

Încăperea aflată de cealaltă parte se putea să fi fost cândva un 
garaj: pe jos era tot din beton şi pereţii erau daţi cu var, în vreme 
ce tavanul era din scânduri vechi. Dar dacă odinioară acolo erau 
adăpostite vehicule, lucrurile se schimbaseră. In aer plutea un iz 
ciudat - înţepător, ameţitor de dulce - şi o lumină slabă, 
roşiatică, emana din nişele pereţilor unde erau lumânări aprinse. 
Pe partea opusă a încăperii, un grilaj ardea portocaliu într-o 
structură neagră ca păcura, care semăna cu un cuptor. Aceasta 
împrăştia însă o lumină atât de săracă, încât Mark rămase locului 
câteva secunde ca să i se obişnuiască ochii cu semiîntunericul. 
Atunci, văzu că rigola vira uşor spre stânga, apoi străbătea odaia, 
trecând peste o lespede alungită încastrată în podea aproape de 
peretele din stânga; din lateralul acesteia ieşea un cablu coaxial 


care şerpuia, dispărând printr-o gaură din plintă. Lespedea aceea 
părea a fi sursa vuietului de joasă intensitate pe care Mark îl 
auzise afară şi deduse că mecanismul cu roată se afla probabil 
acolo. Fără-ndoială, roata în sine era dispusă orizontal, astfel 
încât să poată angrena lanţul fără a interfera cu manechinele în 
timp ce pluteau pe deasupra. Era ingenios, recunoscu în sinea sa. 
Întregul mecanism era ingenios, deşi oarecum inutil. 

Porni să străbată în diagonală încăperea. Erau două uşi 
deschise, una de fiecare parte a cuptorului. Rigola ieşea prin cea 
din stânga. Mark privi după ea şi văzu un pasaj, lung de 
cincisprezece metri, care mergea paralel cu peretele clădirii, apoi 
ieşea printr-o arcadă exterioară. Manechinul cu mâini de lopată 
era acum încadrat în mijlocul ei, îndreptându-se spre un al doilea 
zid de brazi. Il privi până când dispăru, după care se întoarse la 
draperiile de plastic. Nu credea că va trece mult până să apară 
alt manechin. Nu ştia câte erau instalate pe circuit, dar zărise 
deja destule. Atunci mai observă un lucru: un alt fel de sculptură, 
cu toate că aceea era puţin probabil să se poată mişca, din 
pricina formei şi a poziţiei ei improprii. Dacă celelalte stăteau la 
verticală şi erau, în principiu, umanoide, aceasta era întru totul 
impresionistă. Numai cu un neînchipuit efort de imaginaţie 
cineva ar fi putut spune că reprezenta o persoană, însă chiar şi 
aşa picioarele ei erau cioturi groase, pântecele - uriaş, iar umerii, 
ridicol de înguşti. Şi capul avea dimensiunea unei portocale. 
Întregul ansamblu fusese netezit şi rotunjit şi în partea inferioară 
a mijlocului său era prevăzut acum cu un obiect curbat, ca un 
vierme, despre care iniţial Mark crezu că era un simbol falic. 
Inţelese apoi că se voia a fi un şarpe care urca sinuos pe 
pântecele globular al statuii dintr-o zonă ascunsă aflată între 
picioare. Sculptura era cam de înălţimea unui copil bine dezvoltat 
şi era aşezată deasupra cuptorului, pe o platformă din lemn; 
Mark nu o observase înainte, deoarece lumina radiată de grilajul 
cuptorului acţionase ca un scut. Chiar şi acum părea lipsită de 
culoare, deoarece fusese modelată, probabil, din lut, dar observă 
că sfeşnice de argint fuseseră aşezate, cu respect, de o parte şi 
de alta a ei. Era în mod evident un soi de idol. 

In timp ce studia toate acestea, auzi pe cineva apropiindu-se. 
Se duse degrabă în pasajul care ducea înapoi afară şi aşteptă 
acolo. Trecu o secundă, după care paşii intrară. Mark riscă o 
privire. O femeie pătrunse pe uşa din cealaltă parte. Era scundă 


şi îndesată, cu păr negru tuns foarte scurt, şi purta sandale, 
pantaloni largi şi un şort mânjit cu vopsea. Ducea trei boluri, pe 
care le aşeză acum înaintea idolului. Mark era destul de aproape 
ca să vadă că primul conţinea nuci, al doilea mere şi pere, iar al 
treilea ceva ce semăna cu o bucată de friptură aproape arsă. 
Femeia şopti ceva abia audibil, probabil vreun fel de incantaţie. 
Apoi se lăsă pe vine în faţa grilajului de la cuptor, îl deschise, 
aşeză carnea înnegrită pe o tipsie de fier şi o împinse în flăcări. 
După aceasta, se întoarse şi plecă pe uşa pe care venise. 

Mark ieşi din ascunzătoare şi se uită atent la idol. Nu-şi putea 
imagina ce anume reprezenta, asta dacă reprezenta totuşi ceva. 
Aversiunea pe care o simţea deodată pentru el era însă corozivă. 
În clipa următoare sesiză o nouă prezenţă în încăpere. Panicat, se 
întoarse pe călcâie - dar se relaxă imediat. 

Un nou manechin automat pătrunsese prin draperiile de plastic 
roz şi plutea acum înainte. Acesta semăna cu o sperietoare de 
ciori: un crucifix subţire din bare de oţel, trăgând după el ceva 
asemănător unei sutane negre. În chip de cap avea o minge 
găurită, atât de scofâlcită şi de bătută de vreme, încât fața- 
fotografie lipită pe ea era de nerecunoscut. Mark simţi un junghi 
de repulsie, în vreme ce arătarea traversa încet încăperea către 
el, pentru ca doar în ultimul minut să vireze la stânga şi să o ia 
spre ieşire. O urmări cum se îndepărta prin pasaj şi sesiză mişcări 
noi. Braţele din tije de oţel începură să se rotească, apoi se 
îndoiră brusc de la mijloc, unul în sus, celălalt în jos. Bara de oţel 
care îi slujea drept gât avea şi ea o îmbinare, deoarece capul se 
înclină întâi spre dreapta, apoi spre stânga, cu mişcări smucite, 
ca de păpuşă. 

Asta fu ceea ce îl convinse în sfârşit pe Mark că văzuse destul. 
De fapt, văzuse deja destul când o zărise pe femeie executând 
acel ritual pseudopăgân. Nu avea niciun dubiu că era Zoe. Nu îi 
văzuse faţa, iar ea se îngrăşase în mod evident de-a lungul 
anilor, însă postura şi pasul ei erau aceleaşi şi, în orice caz, cine 
altcineva se putea deda unor asemenea fantezii New Age 
juvenile? 

Străbătu odaia cu paşi mari, oprindu-se doar o dată pentru a-şi 
aduna flegma din gât şi a-l scuipa pe idol. După care ieşi pe uşa 
pe care o folosise femeia. Făcea legătura cu un pasaj ce părea să 
ducă spre corpul principal al casei. În foarte scurt timp, Mark 
văzu că interiorul clădirii era la fel de neîntreţinut ca şi exteriorul. 


Pereţii erau doar tencuiți şi, deşi mulţi dintre ei fuseseră ilustraţi 
cu imprimeuri reprezentând flori, arbori şi alte imagini pastorale, 
acum erau cojiţi şi crăpaţi. Holul principal era înalt şi lambrisat cu 
lemn de stejar. Poate că odată fusese impunător, dar lambriurile 
îşi pierduseră luciul, covoarele erau roase şi se simţea un miros 
de jilav. Cele câteva piese de mobilier erau şubrede şi 
desperecheate, împinse cu nepăsare într-o parte. Ici şi colo, Mark 
reuşi să identifice porţiuni pe pereţi unde odinioară probabil 
fuseseră atârnate tablouri. Apoi auzi mişcare în apropiere. Zări 
două uşi duble deschise şi uitându-se prin ele văzu un salon sau 
zonă de repaus mare - cu toate că părea să fi fost transformată 
într-un living multifuncțional şi atelier de lucru. Într-o parte a lui, 
o sofa şi o măsuţă pentru cafea se aflau în faţa unui televizor 
vechi, iar lângă acesta - un şemineu cândva impunător, acum 
prevăzut cu o instalaţie mobilă de încălzire. Într-un plan mai 
central erau două mese mari, ambele pline de obiecte de birou şi 
consumabile pentru computer, dar şi cu hârţoage puse alandala. 
Acelaşi talmeş-balmeş era şi pe podea. Un perete întreg era plin 
cu rafturi prost înjghebate, fără nicio grijă aparentă pentru 
aspect, ticsite de cărţi ferfeniţite. Şi pervazurile erau ocupate de 
stive întregi de cărţi, care blocau în mare măsură accesul luminii 
zilei. In fiecare colţ, parcă, erau stive de cutii ori baloturi de ziare 
şi periodice legate cu sfoară. Deşi ar fi trebuit să fie o odaie 
uriaşă, spațioasă, lăsa impresia că era înghesuită şi sordidă. Ca şi 
până atunci, predomina un miros de umezeală. 

Femeia era acolo, sorta prin vraful de documente de pe masa 
din dreapta. Era cât se poate de clar Zoe. Acum vedea asta bine. 
N-ar fi putut confunda niciodată chipul ei mic şi rotund, care, deşi 
devenise palid şi puhav de-a lungul anilor, rămăsese la fel de fad 
şi de neinteresant ca şi înainte. 

— Deci acum eşti şi secretara mamei, zise el cu voce tare. 

Femeia tresări violent, apoi, şocată şi în acelaşi timp 
înspăimântată, ridică privirea spre el. 

— Tu cine eşti? strigă ea. Cum ai intrat aici? 

Mark pătrunse în încăpere. 

— Nu recunoşti băiatul de treisprezece ani căruia i-ai distrus 
viaţa? 

Se scurseră câteva secunde, timp în care ea păru prea uluită 
ca să poată vorbi. Se holba la el, paralizată. Apoi, brusc, femeia 
lăsă bărbia în pieptul scobit şi clătină din cap, iar Mark văzu, spre 


marea sa uimire, că părea aproape uşurată. 

— Îmi... îmi pare rău, Mark, se bâlbâi ea în cele din urmă. Am 
crezut... 

— Ai crezut că sunt un spărgător? Un violator, poate? Pufni 
dispreţuitor. Nu te flata singură, Zoe. Nu ţi-aş atinge ruşinea nici 
cu o prăjină. i i 

La care ea ridică iute ochii spre el. li căzu falca. In mod 
evident, adolescentul inocent şi tâmp care era întotdeauna tăcut 
şi ascultător în preajma părinţilor, şi atât de politicos cu musafirii, 
se schimbase mult în ultimii zece ani. 

— Cară-te de aici, spuse ea. Cară-te sau chem poliţia. 

— Chiar te rog, răspunse Mark. Înscenarea propriei tale morţi 
pentru banii de asigurare e un delict grav. 

— N-a avut nicio legătură cu banii de asigurare! 

— Şi crezi că poliţiştii or să creadă asta? Vezi să nu, adăugă el, 
uitându-se scârbit în jur. Ba poate că or să creadă. Locul ăsta e-o 
hazna. 

începu să se plimbe de jur împrejurul camerei, luând obiecte în 
mână, examinându-le, punându-le deoparte. Pe unele doar le 
atinse uşor cu degetul, temându-se parcă de vreo infecţie. 

— La ce te aşteptai? întrebă ea agitată. La un palat? 

— Da, la asta. Întotdeauna am crezut că o casă ca aceasta 
este plină de antichităţi şi opere de artă. Opere de artă veritabile, 
apropo. Nu rahaturile alea pe care le-ai pus să se plimbe creanga 
pe afară. 

— Sunt efigii neprelucrate, atâta tot. 

— Nici măcar asta nu sunt. lisuse, nu-mi vine să cred că ne-a 
abandonat pentru asta. 

— Voia o nouă cale. 

— Mda, drept între picioarele tale. 

— Aşa greşit să fie asta? 

— Păi, corect nu este, ricană el. 

— De ce, pentru că nesocoteşte cele Zece Porunci? 

Acum era rândul lui Zoe să pară dispreţuitoare. 

— Nu-mi spune că tu crezi în cele Zece Porunci, Mark. Nici 
măcar Confesiunea Anglicană nu crede în cele Zece Porunci. Cea 
mai mică presiune din partea moderniştilor şi ei sunt gata să 
schimbe totul. 

— A fost greşit din partea cuiva ca mama mea, ripostă el. Eaa 
jurat prin taina căsătoriei că va fi devotată Bisericii - până când 


te-a întâlnit pe tine. Probabil că i-ai spălat creierul, în vreun fel. 

— Ba n-am făcut nimic de felul ăsta! 

Zoe îl urmărea pe Mark în timp ce acesta inspecta încăperea, 
continuând să ia în mână diverse obiecte şi să le lase să cadă. Nu 
părea însă dornică să se apropie. El ştia că o speria - prin tonul 
său, prin respiraţia sa profundă şi furioasă, dintre care niciuna nu 
era doar de faţadă. Ca adolescent, ea nu îl ştiuse niciodată 
capabil de violenţă. Dar sigur că oamenii se mai schimbă. 

— Presupun că pentru tine Biserica creştină nu e decât un 
simplu patriarhat tiranic, spuse el, obsedat cu menţinerea 
femeilor în inferioritate. 

— Şi tu nu crezi asta? 

El se întoarse spre ea atât de repede, încât femeia făcu în 
spate câţiva paşi. 

— Mă doare în cur dacă e sau nu e! lătră el. Dar ştiu că există 
de două mii de ani, iar tu şi ţicneala ta misticoidă nu o veţi 
înlocui foarte curând. 

— Te rog să pleci, Mark. Prezenţa ta aici nu ajută la nimic. 

— Vrei să ştii adevărul, Zoe - nutresc o antipatie viscerală 
pentru oamenii de teapa ta. Toată băţoşenia asta contraculturală 
nu-i decât o faţadă, nu? În adâncul tău te mulţumeşti cu ce 
primeşti, ca toată lumea. 

Femeia clătină din cap, dar Mark turui mai departe: 

— Încă păstrez amintiri vii cu tine infiltrându-te în vieţile 
noastre, întâi prezentându-te ca fan al mamei, apoi ca prietenă, 
apoi ca tovarăşă, până când, într-un final, ne însoţeai peste tot. 
La orice eveniment, tu erai prezentă. Singurul lucru care mă 
împiedică să mă învinovăţesc fiindcă nu mi-am dat seama mai 
devreme ce hram porţi este acela că nici tata, un om înţelept, nu 
şi-a dat seama. Decât atunci când deja era prea târziu... jigodie. 

— Te rog, Mark... 

— Cum spuneam, însă, nu eşti decât tu şi cu tine... un mic 
nimeni  autoamăgit care încearcă să-şi inventeze propria 
realitate, deoarece în lumea adevărată nu-şi găseşte locul. 

— Asta este realitatea noastră, acum. 

— Asta nu e nimic! Este o ascunzătoare pentru rataţii jalnici 
care-şi plâng singuri de milă ca tine... cu operele tale de artă de 
rahat şi salopeta mânjită cu vopsea şi frizurile tale bărbăteşti 
idioate. lisuse, nu-i de mirare că a-i feştelit-o în viaţa reală. 

— A feştelit-o şi mama ta? ripostă ea. A ratat şi ea? 


Mark nu-i răspunse. Sau mai degrabă nu putu să răspundă. 

Deoarece mama lui categoric nu ratase - nici în îndatoririle pe 
care societatea i le atribuise şi nici în cele pe care şi le atribuise 
singură. Încruntându-se, porni iarăşi în jurul camerei, culegând 
diverse obiecte şi azvârlindu-le dezgustat în lături. 

— În orice caz, adăugă femeia, nu ştiu de ce te pretinzi un aşa 
de mare misogin. Fiindcă nu eşti. Ştim asta, ţi-am citit cărţile. 

Remarca îl făcu să se oprească. Se întoarse încet cu o sută 
optzeci de grade. 

— Mi-aţi citit cărţile? 

— Da. Şi ne-au plăcut. Nu eşti o persoană insensibilă, Mark. De 
ce te comporţi de parcă ai fi? 

— Cărţile mele sunt poveşti polițiste, grăi el cu greu. Sunt pline 
de mizerie şi ticăloşie. 

— Au în centrul acţiunii o femeie poliţist, o persoană 
inteligentă, stilată şi descurcăreaţă. 

— Şi în acelaşi timp o plăsmuire a fanteziei masculine, replică 
el. 

Zoe clătină din cap. 

— Doar şi-a croit drum printr-o lume dominată de bărbaţi. 

— Asta pentru că e blondă, frumoasă şi are ţâţe mari. 

— A obţinut succesul în viaţă. 

— Pentru că ştie să flirteze, nu doar să se lupte. 

— Păstrează totuşi controlul, face doar ce vrea... 

— O, pentru numele lui Hristos! strigă Mark. E o ficţiune, futu-i! 
Exact ca toate astea. Apropo, ce mama dracului ar trebui să fie 
aia, mai exact?! 

Arătă cu degetul pe geam, spre locul în care o altă momâie 
automatizată traversa încet aleea către uşa din aripa de vest. 

Şi atunci, preţ de un moment incredibil, probabil fiindcă se uita 
atât de atent la ea, i se păru că o recunoaşte. 

Era ridicol, desigur. Momâia, şi de data aceasta cu constituţie 
scheletică, însă acum înfăşurată cu fâşii alternative de bandaje şi 
folie argintie, şi bine căptuşită astfel încât semăna cu un rugbist, 
nu aducea cu nimic din ce putea exista în afara pretenţioasei 
lumi a artei moderne. Şi totuşi, în mod bizar - posibil datorită 
capului, care era o găleată întoarsă cu gura în jos şi pe care erau 
desenate o mustață mare şi o gură rânjind obscen, şi pe care era 
aşezată o pălărie de fetru - îi amintea de Fred, vărul lui de-al 
doilea, un tip plin de sine care conducea două cluburi de noapte 


în vestul Londrei. 

— Nu se poate, grăi Mark, clătinând din cap. Nu se poate. 

— E un enoriaş, răspunse Zoe. Se duce la templu. 

— La templu? 

— Ai fost şi tu acolo mai devreme. Doar pe acolo ai putut intra 
în casă. 

— O, da, templul. 

Simpla idee îl făcea să râdă. 

— Nu înţelegi că doar despre asta e vorba aici? îl întrebă ea. Ai 
străbătut pădurea. Cu siguranţă ai văzut ce se întâmplă acolo. E 
dansul ritualic. Drumul cercurilor, labirintul etern. 

— Pentru numele lui Hristos... 

— Drumul prin viaţă, adăugă ea, singurul mod veritabil de ao 
găsi pe Zeiţă. 

— E-un hârdău de baliverne! _ 

— Aşa crezi? Vai, dar tu ai profitat de pe urma lor. li aruncă o 
privire aprigă, sfidătoare. Şi tatăl tău la fel. Şi sora ta. 

Mark întoarse privirea către ea. O secundă crezu că auzise 
greşit. 

— Poftim? 

— N-a fost oare tatăl tău numit recent episcop de Woking? 

Preţ de câteva secunde, idei aiuritoare se învârtiră prin capul 
lui Mark, însă el le îndepărtă degrabă. 

— Bine... deci tu şi mama citiţi ziarele. Mare scofală. 

— Datorită mamei tale a primit el numirea, zise Zoe. Datorită 
ei ai ajuns tu scriitor de succes la o vârstă atât de fragedă, iar 
sora ta e deja avocat pledant. 

Mark clătină din cap, nedorind nici să asculte, darămite să 
creadă. 

— Cu ce scop crezi că a construit mama ta toate astea? îl 
chestionă Zoe. Poate că nu mai locuieşte cu voi, dar voi rămâneţi 
familia ei. Vă iubeşte pe toţi foarte mult. 

Mark continua să clatine din cap. Dar cu cât se gândea mai 
mult la asta, cu atât era mai nesigur. 

— Enoriaşul acela, rosti el cu voce tremurată, cel care tocmai a 
trecut. Semăna cu un văr al meu. 

Zoe aprobă din cap. 

— Toți sunt aici. Toate rudele ei. Voi faceţi parte din dansul 
ritualic la fel ca şi ea, probabil chiar mai mult. Şi-n timp ce 
cărările sunt bătute, voi avansați, prosperaţi... 


— Prostii! 

— Îmi dau seama că nu ştiu să explic foarte bine. Nu sunt 
decât o slujitoare. 

— Şi mama ce se presupune că este, futu-i? Marea preoteasă? 
explodă el. 

— Într-un fel, da, răspunse femeia, păstrându-şi calmul, 
evident înțelegând că furia lui izvora din înţelegerea faptului că 
acesta chiar putea fi adevărul. Ea e cea din care radiază 
bunătatea. Bunătate care tu şti; că este reală, întrucât tu însuţi i- 
ai simţit efectele benefice. 

Mark încercă să nu-şi amintească acele minunate seri lângă 
şemineu, şezând în poala mamei. Încercă să nu-şi amintească 
glasul ei blând şi încurajator când el îi citea primele sale lecţii, ori 
mâinile ei catifelate ajutându-l să-şi îmbrace pijamaua. Dar 
probabil din cauza stresului de peste zi şi a şocului descoperirii 
că persoana pe care o iubise şi o venerase în copilărie era încă în 
viaţă, lacrimile începură să-i înceţoşeze vederea. 

— U-unde-i ea? întrebă bâlbâit. _ 

— Se plimbă prin pădure, spuse Zoe. Intotdeauna iese la 
plimbare seara. La răsăritul lunii, Zeița trebuie să-şi facă simțită 
prezenţa... 

— Termină cu bazaconiile! 

— Se întoarce curând. Îţi poate explica ea, personal. E mult 
mai elocventă decât mine. 

— Chiar va trebui să fie, se răsti Mark. La zece minute după ce 
ajung acasă, reporteri din toată lumea vă va călca pragul. 

— Asta vei alege singur, desigur. 

— Adică am dreptul să aleg? În lumea asta dominată de femei? 

— Ştiu că toate astea ţi-au provocat un mare şoc, Mark, spuse 
Zoe, atingându-l uşor pe braţ doar o clipă, dar el se feri imediat. 
De aceea ne-am ascuns de voi toţi. Ariadne îşi dorea din tot 
sufletul să nu rănească... 

— Diane! Numele ei este Diane! 

— Diane, atunci... sau poate Diana. Zeita romană, 
întruchiparea bunătăţii, maestră a vindecării... 

— lisuse, Zoe! Maturizează-te odată, futu-i! 

— Care seamănă foarte mult cu Fecioara Maria, dacă preferi să 
auzi versiunea asta. 

— Să-mi trag una, nu mă interesează! 

Mark îşi şterse lacrimile cu podul palmei, hotărât să-şi recapete 


calmul şi, în acelaşi timp, mândria masculină. Probabil că n-ar fi 
contat mult într-un loc ca acela, dar, la naiba, după cum păreau 
lucrurile, doar asta-i mai rămăsese cu adevărat. 

— Dacă vrei, poţi să aştepţi aici, vine în curând, spuse Zoe, 
îndreptându-se spre uşile duble. lţi pot aduce o băutură? 

— Mada. Să fie una tare. 

— Nu ţinem alcool în casă. Ceaiul e bun? 

— Numai să nu fie o poşircă d-aia cu ierburi. 

Ea încuviinţă şi părăsi încăperea. 

Mark se simţea zgribulit şi singur, şi stânjenit. Era curios ce va 
spune mama lui, odată întoarsă. Era totodată curios să vadă cum 
arăta. În tinereţe fusese o femeie frumoasă, înaltă şi zveltă, cu 
păr bălai lung şi ochi violeţi răpitori. Doar de curând îşi dăduse 
seama, dar pe Laura Prince, poliţista sexy, eroina sa, o modelase 
inconştient după vechi fotografii ale mamei lui. Fusese splendidă, 
lucru care doar îi sporise aerul de mister şi, acum că o 
recunoştea, îi sporea dorinţa de a o revedea. Oarecum egoist, 
înţelese el, descoperi că nădăjduia ca timpul să nu-şi fi lăsat 
amprenta asupra ei; să nu se fi îngrăşat sau să fi slăbit prea tare. 

Atunci auzi un zgomot din hol - declicul unui ivăr. 

Se duse drept într-acolo, aşteptându-se ca acel cineva să intre 
pe uşa din faţă. Nu era însă nimeni în spatele frescei de vitraliu 
din panoul ei central. Fusese doar vântul, îşi dădu el seama. Se 
pornise din nou ploaia; pale de vânt loveau pereţii şi geamurile. 
Mark se relaxă, dar se hotărî că nu va aştepta acolo. Ar fi primul 
lucru pe care mama lui l-ar vedea intrând. Deşi tânjea acum să o 
revadă (nu putea nega asta!), o parte din el încă mai dorea să o 
pedepsească. 

Şi în clipa aceea observă uşa din celălalt capăt al holului. 

Era o uşă simplă, cândva arătoasă, incrustată cu frunze şi 
arbori cu chip uman, acum zgâriată şi mătuită, şi chiar 
vandalizată de cineva care scrisese cu cretă pe ea. Mark se 
apropie încet şi încercă să citească graffitiul. Era şters, abia 
lizibil, însă părea să spună Dezintegrare. 

Curios, apăsă clanţa. Uşa se deschise. Se văzu în faţa a ceea 
ce odinioară se putea să fi fost o mică sală de recepţie, dar care 
acum părea să fie folosită ca groapă de gunoi. Nu că ar fi 
conţinut gunoi de grădină. 

Mai multe portrete erau sprijinite de pereţi. Erau în majoritate 
făcute în ulei şi înfăţişau subiecţi tipic regali: soldaţi britanici, 


cavaleri, domniţe de Curte. Vechi originale, fără îndoială, însă 
toate mizere şi rupte, iar unele tăiate intenţionat. Erau totodată 
mormane de oale sparte de lut şi grămezi de argintării oxidate. 
Chiar în mijloc, însă - şi acesta era lucrul cu adevărat 
surprinzător - se găsea un talmeş-balmeş de arme antice, 
aruncate acolo şi lăsate să se acopere de praf. 

Mark înaintă cu paşi siguri. 

Era o privelişte copleşitoare. Cu atât mai mult atunci când se 
gândi că, dacă obiectele acelea erau veritabile, cu siguranţă erau 
nepreţuite. Şi chiar cópii dacă ar fi fost, păreau atât de vechi 
încât nu puteau fi decât valoroase. Se găseau acolo săbii lungi, 
dar şi scuturi, securi de război, buzdugane. Din secole mai 
recente erau halebarde, platoşe, spade, flinte. Toate erau extrem 
de deteriorate, multe rupte şi mâncate de rugină pe la margini, şi 
zăceau pur şi simplu acolo claie peste grămadă. 

Incet-încet, înţelese. Armele acelea probabil că decoraseră 
odinioară interiorul casei, poate la vremea la care mama lui o 
cumpărase. Fără îndoială, umpluseră holurile şi pasajele, agăţate 
la loc de cinste. Aduceau, incontestabil, o notă de grandoare. În 
lumina a ceea ce aflase în ziua aceea, nu-l surprindea totuşi prea 
mult să le găsească aruncate în felul acela. Chiar şi aşa, îl 
întrista. 

Nu era bine ca toţi oamenii să se adune grămadă sub acelaşi 
stindard pătat de sânge. Adevărat, armele acelea reprezentau o 
soluţie la problemele vieţii, o soluţie specific masculină. Mai 
exact, poate, multe dintre armele acelea datau vizibil din 
perioada cromwelliană, când războiul re/igios ajunsese în cele din 
urmă în Anglia, astfel încât şi Biserica lui Hristos era negată prin 
acel act de nesupunere... însă tocmai aici se găsea adevărata 
ironie. Deoarece de ororile făptuite cândva de armele acelea nu 
se făcuse niciodată vinovat Hristos. lisus le spusese oamenilor 
să-şi iubească duşmanii şi să-i ierte, nu să-i căsăpească. La fel, 
nu toți bărbaţii persecutau femeile: tatăl lui Mark, de pildă. 
Anthony Hagen, nou-numitul episcop de Woking, fusese mereu o 
voce răsunătoare la amvon şi o figură severă chiar şi în casa sa. 
Şi da, susţinea în predici că vechile principii erau cele mai bune, 
condamna ungerea ca preoţi a femeilor, credea că bărbaţii 
trebuiau să muncească şi femeile să rămână acasă şi să aibă 
grijă de familie. Şi da, în ochii unora, poate că aceasta era o 
formă de înrobire a femeii, dar sincer, chiar atât de rău era? Era 


oare corect să-i pui pe cei de seama tatălui lui Mark în aceeaşi 
oală cu violatorii şi vânătorii de vrăjitoare? 

Se auzi un alt zgomot la uşa din faţă. Mark se întoarse, dar 
nimeni nu trecu pragul. Aruncă o privire înapoi prin cameră, 
peste arme, şi zări un bufet înalt. Arăta la fel de neglijat şi 
ponosit ca toate celelalte obiecte de acolo şi, dacă n-ar fi 
observat o substanţă neagră, precum smoala, ce părea să se 
scurgă de pe fundul lui, nici nu s-ar fi oprit cu privirea asupra lui. 
Se gândi iarăşi la cuvântul mâzgălit pe uşă: Dezintegrare. 

Când ceva se dezintegra, era gata, se termina, cale de 
întoarcere nu mai exista. 

Înainte să înţeleagă ce făcea, străbătea deja încăperea. Dădu 
ocol mormanului de arme şi se apropie de bufet. Lichidul forma o 
baltă vâscoasă în care trei cărăbuşi se zbăteau neajutoraţi. 
Înfrigurat, Mark îi privi un moment. Apoi întinse mâna, ridică 
clama şi deschise uşa bufetului. 

Mirosul îl lovi înainte să o facă imaginea: de ars, de scrum, de 
carne stricată, de grăsime umană topită. 

Omul de acolo, oricine ar fi fost el, era gol cu excepţia unei 
curele, care îi fusese înfăşurată în jurul gâtului şi folosită pentru 
a-l suspenda de un umeraş. Avea corpul brăzdat de dungi în 
nenumărate culori, în principal verde, purpuriu şi galben, şi era 
rumen peste tot ca şi când ar fi fost prăjit în unt. Din păr, 
deopotrivă de pe cap şi de pe corp, îi mai rămăseseră doar 
câteva smocuri şi găvanele erau nişte scobituri goale. 

Mark icni, clătinându-se pe picioare. Era gata să cadă, când, în 
ultima secundă, se trase de acolo, împleticindu-se înapoi şi 
prăvălindu-se peste grămada de arme, împrăştiindu-le cu zgomot 
prin toată camera. 

— Ce naiba cauţi aici? strigă o voce din uşă. 

Mark întoarse năucit capul şi o văzu pe Zoe. Ţinea în mâini 
două căni aburinde, însă pe chip avea întipărită o expresie 
nervoasă. Şi atunci zări bufetul deschis, şi fiinţa dinăuntrul lui, şi 
obrajii ei, care se îmbujoraseră pentru scurt timp, se albiră 
deodată. 

— Să te întreb şi eu acelaşi lucru? ripostă Mark, ridicându-se 
nesigur în picioare, dându-şi seama doar atunci ce noroc avusese 
să facă acea descoperire înainte de-a apuca să guste din băutura 
pe care i-o pregătise femeia. 

Aproape fără să conştientizeze, pipăi cu mâna după o armă şi 


găsi mânerul unui buzdugan cu lanţ. 

— Spune-mi, rosti el, arătând spre cadavru, asta-i tot una 
dintre superioarele tale valenţe femeieşti? 

Zoe se uită împietrită cum el ridică arma. O fi fost ea veche, 
dar încă părea rezistentă. Lanţul era prea lung şi la capătul lui se 
legăna o bilă cu ţepi de fier de mărimea unui pumn încleştat. 

— Asta nu-i ce crezi tu, zise ea, ieşind cu spatele în hol. 

— Nu-i ce cred? replică el, urmând-o. Oare nu o bucată din 
sărmanul nenorocit te-am văzut mai devreme vârând în 
pântecele plin de flăcări al obscenităţii ăleia pâlpâitoare? O halcă 
din buca lui, poate? Din interiorul coapsei? 

— Era deja mort... 

— Scroafă maniacă ce eşti! Ce căcat satanist mai e şi ăsta? 

Erau acum în hol şi Mark fandă spre ea. Încercă să o înşface 
mai mult decât să o lovească, dar încă ţinea în mână buzduganul 
cu lanţ. Femeia ţipă şi scăpă cănile, spărgându-le. Reuşi la 
mustață să scape de el. 

— Nu înţelegi, Mark! A încercat să strice enoriașii. 

— Ce, mormanele alea de gunoi umblătoare de afară! A 
cutezat să pună mâinile pe unul şi pentru asta l-aţi ucis? 

— Nu e asta, insistă ea, continuând să se retragă. Nu l-am ucis. 
A fost un accident. Eu doar mă folosesc de ce a rămas. Şi n-am 
făcut-o noi. Mama ta nu ştie nimic despre asta. 

— Nu ştie ce se petrece în propria ei casă? 

— Ea locuieşte acum în mintea sa, Mark. 

Femeia continua să se retragă. 

— Nu o interesează decât scrisul. Eu mă ocup de toate 
celelalte lucruri. 

— Baborniţă lesbiană mincinoasă ce eşti! 

— Ascultă-mă, imploră femeia. Era un vagabond, un hoinar. 
Nici nu ştiu cum a pătruns pe moşie, dar a încercat să strice 
enoriaşii. Şi puterea Zeiţei l-a străbătut. 

— Minţi! strigă Mark. L-aţi ucis voi, nu-i aşa? Căţele păgâne ce 
sunteţi, l-aţi pârjolit, futu-i! 

— Ba nul urlă Zoe. 

Pe obrajii ei apărură lacrimi de frică. 

— L-a ars Zeița. Dar a fost ceva neintenţionat. A încercat să 
doboare un enoriaş şi energia a erupt înăuntrul lui. 

Mark o prinsese acum la strâmtoare, dar deodată cuvintele ei 
atinseră o coardă lăuntrică. Energie - ea folosise cuvântul 


energie. O imagine i se infiltră în minte - cablul coaxial pe care îl 
văzuse şerpuind din mecanismul care acţiona manechinele şi 
intrând în gaura din plintă. 

— Iisuse Hristoase, mare şi drept! Vrei să-mi spui că chestiile 
alea sunt electrificate? Că prin ele trece energie electrică? 

Se gândi la momâile ambulante şi la numeroasele lor părţi din 
metal expus. 

— Dumnezeule mare, sunteţi malefice sau doar ţicnite?! 

— Acesta e un loc sfânt, protestă ea, nimeni nu are voie să 
vină aici! 

— Jigodie proastă! răcni el şi o pălmui tare peste faţă, înainte 
să pornească grăbit înapoi prin pasaj spre templu. Terri era încă 
acolo afară... 

Intră în sanctuar tocmai când pe acolo trecea una dintre efigii. 
Nici nu se uită la ea, ci se îndreptă direct spre lespede. Era grea, 
solidă; dar nu avea să-l oprească. Işi puse toată forţa şi voinţa în 
lovitura aceea, avântând buzduganul cu lanţ într-un arc amplu. 
Se auzi un scrâşnet puternic şi pe suprafaţa lespezii apărură 
crăpături. Mark lovi iar şi iar, eforturile sale fiind susţinute de 
eficienţa brutală a armei, care odată sfărâmase coifuri de oţel şi 
spulberase ţeste de oameni şi cai, deopotrivă. După doar câteva 
secunde, lespedea era fărâme. f 

Zoe se împletici atunci în încăpere, după el. Il imploră să se 
oprească. El o ignoră. 

Sub lespede, aşa cum bănuise, se găsea o roată aşezată pe 
orizontală. Se învârtea acţionând lanţul, ţinând în mişcare toată 
acea pantomimă descreierată. Mănunchiul de fire dezvelite 
intrau însă în contact cu ea, dănţuind înainte şi înapoi pe 
suprafaţa ei de oţel lucitor, scoțând scântei albastre. 
Dumnezeule mare, intenționat fusese instalată aşa; era o 
adevărată capcană mortală. Pentru un minut fu prea şocat ca să 
gândească limpede. Dar într-un târziu ridică privirea şi văzu 
cablul şi locul pe unde acesta intra în perete. Nevrând să rişte 
atingând roata, alese să-şi îndrepte furia spre locul acela. Avântă 
buzduganul din lateral, nimerind zidul exact acolo unde se 
intersecta cu cablul. Un strat subţire de tencuială căzu şi scoase 
la iveală o priză obişnuită, montată profesionist şi izolată cum 
trebuie. Mark o lovi şi pe aceasta, iar şi iar, spărgând-o. Apoi 
prinse cablul şi trase de el. Cu rădăcina acum retezată, cedă fără 
probleme. 


Imediat, totul se opri: roata, lanţul; afară, în pasaj, şi efigia în 
retragere se opri. Firele dezvelite care electrificaseră roata îşi 
încetară dansul şi scânteile se stinseră. 

Trecu o secundă încordată. Apoi, din spate, Mark auzi 
respiraţia grea a Zoei. Se întoarse. Femeia se trase îndărăt, cu 
ochii umezi. 

— Acum eşti mulţumit? spuse ea. 

— Dacă acum ţi se pare rău, replică el, stai să vezi asta. 

Şi se întoarse spre idolul de pe cuptor şi ridică buzduganul. 
Avea să le arate el ce însemna dezintegrare. La această 
ameninţare, totuşi, femeia reveni violent la viaţă. 

— NU! urlă ea, sărindu-i în spinare şi încolăcindu-l cu braţele. 

Se împletici înainte şi căzu în lateral, dar reuşi să se întoarcă 
astfel încât Zoe să suporte forţa impactului. Femeia icni atunci 
când el ateriză peste ea, apoi se rostogoli de lângă el în agonie, 
ţinându-se de coaste. El o urmări în genunchi, aruncând 
buzduganul cu lanţ şi apucând-o cu mâinile de gât. 

— Vrei să te rezolv pe tine în schimb! gâfâi el. Vrei să te fac 
martir! 

Şi începu să strângă. Nu intenţionase să meargă atât de 
departe, dar era palid de furie. Văzu ochii femeii dilatându-se şi 
gura căscându-se imposibil de tare. Ce moi erau țesuturile 
musculare sub mâinile sale; ce uşor le putea îndoi, frământa, 
sugruma. Nu voia să facă asta, îşi spuse, avea nevoie să o facă. 
Trebuia s-o facă. Şi atunci auzi ceva: o voce. 

Incet, năuc, îşi reveni. Mâinile i se desprinseră de pe carnea 
femeii. Şuierând, ea trase aer în plămâni. 

Tremurând, beat de emoție, Mark se ridică şi încercă să 
localizeze direcţia vocii. Era undeva în spatele draperiilor: în 
afara casei. Luă iarăşi buzduganul de jos şi trecu violent prin 
fâşiile de plastic, împleticindu-se de-a lungul tunelului de intrare. 
Cineva categoric vorbea acolo. Semăna cu Terri. 

— ... poate că aş putea înţelege, avu el impresia că spunea ea. 
„„„ asta ar fi cea mai bună ocazie. 

Mark se opri o secundă, dându-şi seama cu cine era posibil să 
vorbească ea. Apoi scoase un strigăt şi străbătu în fugă cei câţiva 
metri de pasaj rămaşi, dând buzna prin fâşiile de plastic, ieşind 
pe alee. _ 

Ploaia se potolise iarăşi şi acum abia stropea. Insă cele două 
femei, care tocmai ieşiseră umăr la umăr dintre copaci, era 


evident că o prinseseră în toi. Impermeabilele lor erau ude 
leoarcă şi picăturile de apă scânteiau pe ele. Una era Terri - şi 
slavă Domnului pentru asta, slavă pururi Domnului. Cealaltă însă 
era mai înaltă şi mai durdulie şi, cum tocmai îşi dăduse gluga jos, 
eliberase bucle lungi de păr încă de-un auriu strălucitor. Aceasta 
ridică privirea pe când Mark înainta grăbit pe alee către ea şi 
chiar de la distanţa aceea - douăzeci de metri, poate - el putu să 
vadă că anii abia o atinseseră. Era la fel de tânără-bătrână ca 
oricând, la fel de frumoasă, la fel de înţeleaptă. Chiar şi aşa, 
prezenţa sa nu părea să aibă vreun efect asupra ei. 

— Mamă? şopti el. Apoi, mai tare: Mamă, sunt eu! 

Se concentra atât de tare asupra femeii, încât la început nu 
observă enoriaşul care stătea neclintit pe alee. Doar când trecu 
pe lângă el, frecându-se de-a dreptul de el, îşi dădu seama ce 
era. Se opri şi se uită neîncrezător în urmă. Deşi purta joben şi 
frac, şi deşi avea tot corpul legat ca pentru o partidă sado-maso, 
imaginea fotografică în negativ folosită în loc de chip nu putea fi 
confundată. Deoarece era Terri. 

Ştiuseră, deci, şi de Terri? 

Atât de bine să îl fi ţinut sub supraveghere? Să-i fi manipulat şi 
cel mai personal aspect al vieţii? Şi dacă da, cât de aproape 
trebuiseră să se apropie şi totuşi să rămână mereu în 
ascunzătoare, să privească din umbră, influenţându-l? Făcând-o 
în sensul bun, probabil, dar totuşi făcând-o - controlându-l, de 
fapt. Mark se trezi că scutura din cap. Nu era corect! Nimic din 
asta nu era. Îşi iubea mama, da, şi asta avea să i-o arate acum, 
că erau din nou împreună, dar era adult, îşi făcea singur regulile 
şi îşi alegea singur femeia, şi nimic din toate astea nu era corect, 
la naiba. Cu un strigăt gâtuit, trase buzduganul în spate. 

— Nu! auzi el pe cineva strigând din casă. Zoe. 

Avântă arma în jos. 

— Nu! auzi din altă direcţie. Terri? Nu conta, muierile aveau să 


plătească. 
Urmară lovituri asurzitoare în timp ce Mark îl căsăpea pe 
enoriaş. Il lovi în faţă şi în spate, în sus şi în jos, aplicându-i 


lovituri năprasnice, sălbatice, ţinând arma cu ambele mâini. Cu 
fiecare lovitură, din manechin zburau bucăţi şi metalul din care 
era făcut zăngănea înfiorător... 

— Nu, se tângui Zoe, prinzându-l de jachetă, încercând să-l 
tragă înapoi. 


El se scutură de atingerea ei, deşi acum abia dacă mai conta. 
Efigia logodnicei sale stătea încă în picioare, dar într-un unghi 
imposibil. Veşmintele ei erau numai zdrenţe, măruntaiele de paie 
erau împrăştiate peste tot pe jos şi, în multe locuri, mădularele ei 
de fier erau vizibil îndoite şi rupte. Mark înţelese însă întreaga 
dimensiune a victoriei sale doar când Terri - adevărata Terri - 
veni spre el. O secundă păru nesigur pe picioare. Apoi sângele 
începu să-i şiroiască de la colţurile gurii şi el observă că mâinile 
tinerei atârnau strâmb la capătul braţelor contorsionate. Înainte 
să poată spune ceva, ea se prăbuşi în genunchi şi, cu pleoapele 
fluturând acum peste ochii tiviţi de lacrimi profirii, se prăvăli pe-o 
parte. 

Mark simţi că începe să se învârtă lumea cu el. Nu-i era clar ce 
se întâmplase. 

Undeva în spatele lui, o auzea pe Zoe suspinând: 

— Ţi-am spus, Mark, că este Zeița... este puterea Zeiţei. 

Pentru el tot nu avea sens. Privirea lui se plimba rapid de la o 
siluetă mutilată la cealaltă. Apoi îl lăsară puterile şi căzu în patru 
labe. Voia să se întindă şi să o atingă pe Terri, dar nu putea. Nu 
mai putea să facă nimic, decât să se uite neputincios în sus la 
mama sa, care acum în sfârşit se apropiase. 

Femeia se uita ţintă în jos la el, dar şi acum părea că nu-l 
recunoştea. Mark se uită în ochii ei violeţi, care îl străpungeau cu 
privirea lor, trecând ca prin ceaţă, şi văzând surâsul senin 
întipărit pe chipul ei, îşi aminti cu o neaşteptată claritate de 
numeroasele lucruri pe care le citise referitor la faptul că aceia 
aflaţi cel mai aproape de zeități sunt cei perfect puri, perfect 
calmi şi perfect fericiţi. Şi îl izbi ca probabil inevitabil, şi poate 
just, că după atâtea secole de tortură şi suferinţă - şi negare - 
Zeița era nebună. 


UŞURINŢA CU CARE AM ELIBERAT FIARA 
Lucius Shepard 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


Lucius Shepard s-a născut la Lynchburg, Virginia, şi a copilărit 
în Daytona Beach, Florida, iar acum trăieşte în Vancouver, statul 
Washington. Povestirile sale i-au adus Premiul Nebula, Premiul 
Hugo, Premiul Internaţional al Scriitorilor de Horror, Premiul 
National Magazine. 

Ultimele sale cărţi reprezintă o lucrare documentară despre 
Honduras, Christmas in Honduras, romanul The Tahorin Scale şi 
culegerea de povestiri V/ator Plus. Sunt aşteptate alte două 
romane, având titlul de lucru The Piercefields şi The End of Life 
as We Know It, şi două romane scurte, Beautiful Blood şi 
Unknown Admirer. 


Molly Bruin şi cu mine stăteam întinşi pe burtă în vârful unei 
coline care domina Droughans Beach, după ce tocmai sfârşisem 
un futai şi zăceam tolăniţi, cu pielea acoperită de bucățele de 
iarbă şi buruieni, ascunzându-ne păcatul, cu feţele în vânt şi cu o 
viaţă de trăit înainte. Neştiind ce să mai spun, m-am repezit 
înainte şi mi-am lăsat capul în jos, ca să văd tot ce era dedesubt. 
Chiar sub margine, o halcă de pământ fusese smulsă de pe 
suprafaţa colinei şi atârna de nişte rădăcini, unele groase cât 
braţul unui copil, din care creştea tufa fusiformă ridicată până 
lângă mine, iar pe crenguţa ei cea mai de sus era o singură 
floare roz, esenţa întregului efort subteran şi chinuitor. Floarea 
aceea mă enerva, şi-am rupt-o, intenţionând s-o strivesc în 
pumn. 

— Pentru mine? întrebă Molly, cu o falsă încântare, ştiind că nu 
avusesem de gând să-i dau o floare. 

Mi-o trase din mână şi se ridică în capul oaselor, prinzându-şi-o 
în păr. Trupul său era ornat cu cerneluri verzi şi albastre. Incâlceli 
de lujeri şi frunze, întretăiate de graţia întâmplătoare a vegetației 


naturale, încovoiată pe lângă sânii ei, împletită peste pântecul ei. 
Cu floarea încununându-i părul buclat, ar fi putut fi o nimfă, 
născută în urma vreunei împreunări mistice, şi nu fata unui beţiv 
şi a unei mizerabile îngrozitoare, soţia acestuia. Chiar şi cele 
câteva coşuri presărate pe obrazul ei păreau plasate acolo cu 
bună intenţie. 

— Ar trebui să coborâm, zise ea. 

— Nu încă. 

Un deal urca molcom de la marginea colinei şi, chiar sub vârful 
lui, cucerită de natură de o încâlceală de tufe şi arbuşti gârboviţi, 
se afla o cabană dărăpănată, cu acoperişul surpat în interior şi o 
intrare căscată, sălaşul şoarecilor şi al păianjenilor, umbrelor şi 
şerpilor. Lăsându-mi privirea liberă, puteam crede că erau 
rămăşiţele pământeşti ale unui soldat, un uriaş căzut în timpul 
unui asalt, cu trupul redus doar la oasele coastelor, afişând 
camuflajul maro şi negru al scândurilor. Pe cer se trăgea o pătură 
de nori moi şi cenuşii. 

— Ar trebui să vedem ce fac şi ceilalţi, spuse Molly. O să se 
întunece curând. 

— Imediat. 

M-am rostogolit înapoi pe burtă. 

— De data asta, m-ai stors de vlagă. 

Mulțumită, se lăsă în jos, lipindu-se de umărul şi de şoldul meu, 
şi se apucă să împletească fire de iarbă. Intinse o mână, 
aşezând-o lângă a mea, de parcă le-ar fi comparat mărimea şi 
paloarea, apoi îşi lăsă capul pe braţ şi rosti: 

— Hai să rămânem aici la noapte. 


— Unde? 

— Am văzut vreo două locuri prin oraş. 

— Prea scump. 

— Nici nu trebuie să găsim un loc, putem sta treji toată 
noaptea. 


Se rostogoli, scoase o pungă din geantă şi mi-o arătă: conţinea 
o anume cantitate de pulbere albă şi, într-o sticluţă din plastic, o 
colecţie de pastile multicolore. 

— Le avem pe astea, spuse ea, scuturând punga, făcând-o să 
foşnească. 

— Mda, totuna-i. Nu-mi pasă. 

Işi îngroşă glasul, imitându-l pe al meu: 

— Mda, totuna-i. Nu-mi pasă. 


— Chiar nu-mi pasă. 

— Totul este atât de deprimant. 

Se aruncă pe jos, în iarbă, şi-şi lipi fruntea de antebraţ, de 
parcă ar fi fost copleşită de brutalitatea întregii lumi. 

— Mda, tot una-i. Nu-mi pasă. 

* 

În acea zi eram cinci şi din câte se părea, în toate zilele. Molly, 
eu, TK, James şi Doria. Ne deplasam cu un modul mic, hodorogit, 
atunci când ne deplasam, şi ne plăcea să ne plimbăm cu 
autobuzele acelea albe, fără şofer, care rulau în sus şi-n jos pe 
coastă, acţionate de celulele electrice înşirate de-a lungul 
drumului. Adesea, ne duceau până la Droughans Beach. Furasem 
o unealtă din trusa unui mecanic, iar asta-mi permitea să desfac 
un panou din podea şi să controlez opririle şi pornirea. Dacă mai 
erau şi alţi pasageri la bord, aceştia cereau să fie lăsaţi să 
coboare, aşa că noi ne puteam întinde peste banchete, 
scrijelindu-ne numele (bineînţeles, nu cele adevărate) şi iubirile 
pe geamuri şi pereţi, urinând pe culoare, ştiind că, atunci când va 
răspunde cineva semnalelor trimise de autobuzul rănit, noi vom fi 
departe, spre următorul capitol al poveştii noastre de vandali. 
Niciunul dintre noi nu împlinise optsprezece ani (eu eram 
aproape de această vârstă definitorie), locuind ilegal în oraş, 
împreună cu vreo şase la fel ca noi, supraviețuind prin furturi, 
prostituție şi cerşit, iar aceste mici excursii reprezentau culmea 
bucuriilor noastre vinovate. Fiecare dintre noi putea spune 
celorlalţi aceleaşi poveşti adevărate despre abuzuri, privaţiuni şi 
violuri, însă nu avea niciun rost, aşa că ne spuneam unii altora 
aceleaşi minciuni, un exerciţiu la fel de inutil şi de lipsit de 
satisfacţii, însă mult mai distractiv. Trăiam ca să minţim, eram 
mincinoşi profesionişti, iar cele mai alese minciuni pe care le 
spuneam erau cele crezute chiar şi de noi. 

Aproape de locul în care stăteam Molly şi cu mine se aflau 
nişte trepte de lemn, ducând spre plajă, coborând în două etape, 
dincolo de cabanele baricadate cu scânduri, dar nu atât de 
dărăpănate ca şi cea din vârful dealului. La lăsarea serii am 
coborât pe scară, o cale destul de precară, din pricina unor trepte 
rupte şi a balustradei şubrede, şi au ajuns pe nisip. Droughans 
Beach avea o lăţime de vreo sută treizeci de metri, când mareea 
era scăzută, întinzându-se pe o lungime de cincisprezece 
kilometri. Nisipul plajei era atât de fin, încât atunci când Molly îşi 


plimbă tălpile goale pe el, a scos o notă muzicală distinctă. În 
faţa treptelor, un fragment fosilizat dintr-un maxilar de uriaş se 
înălța la nouă metri din apa mică, de un cenuşiu-verzui uniform, 
din cauza vechimii; doi colţi tociţi, de aceeaşi culoare, un molar şi 
un canin, se iţeau din valurile limpezi. Zăcea acolo de atâtea 
veacuri, încât se contopise cu peisajul şi ar fi putut fi luat drept o 
formaţiune naturală. La dreapta lui, se găsea o stâncă masivă, de 
peste şaizeci de metri înălţime, cu un contur de parcă ar fi fost 
străvechea magazie de unelte a uriaşului, acoperişul ei ascuţit 
dominând vegetaţia crescută pe stratul gros de rahat de pasăre, 
lăsat acolo de pescăruşii şi papagalii-de-mare care vieţuiau pe 
acolo cu miile. În acea seară, apa mării spumega la baza stâncii, 
iar valurile se spărgeau de laturile ei, împrăştiindu-şi spuma în 
aer; oricum, odată ce se retrăgea un val, puteai păşi până la 
baza ei din apă şi să nu-ţi uzi pantofii. 

Molly o luă la fugă, să-i găsească pe prietenii noştri printre cei 
treizeci sau patruzeci de oameni de pe plajă, iar eu m-am 
ghemuit pe nisip, aproape de limita fluxului. Acolo unde m-am 
aşezat, vântul se simţea ca o adiere, dar pe vârful stâncii bătea 
tare: pescăruşii se dezechilibrau la aterizare, bătând din aripi ca 
să se menţină la acelaşi nivel, punându-şi un picior jos şi 
clătinându-se înainte de a se cocoţa acolo. [ipetele lor 
îndepărtate răsunau ca un lătrat ascuţit al unor căţei mici. Partea 
dinspre uscat a stâncii părea să fi fost frecată până la un strat de 
rocă dură, care se vedea lăţindu-se de la bază; gravată astfel, pe 
un sfert din suprafaţa sa, cu un păienjeniş măreț de linii 
întretăiate, care ar fi putut fi şi el un produs al vântului şi vremii, 
dezvăluia aspectul embrionar al creaturii zidite în stâncă, cu 
secole înainte. M-am gândit la monstruozitatea pe jumătate 
lichefiată, lăsată să se maturizeze în bezna solitară, întrebându- 
mă ce formă luase, şi dacă crescuse până la limitele închisorii 
sale, ori fusese pipernicită şi deformată de întuneric. 

Am rămas acolo timp de aproape o oră, iar gândurile-mi 
plonjau în locuri la fel de întunecate ca şi această închisoare şi 
mă ridicasem, apoi, pe fantezii luminoase, în care Molly şi cu 
mine, TK, James şi Doria, toţi prietenii noştri din oraş, trăiam într- 
o secvenţă de sănătate curată şi mâncare bună şi droguri destule 
cât să nu cunoaştem niciodată vreun sentiment de răzbunare, ori 
vreo dorinţă sângeroasă; iar apoi mă întind pe nisip, nu pentru că 
eram adormit, ci pentru că eram oprimat; era ca şi cum o mână, 


strivitoare prin puterea ei, mă apăsa pe spate, iar eu eram 
copleşit de neajutorare, de înţelegerea faptului că soarta noastră 
fusese decisă deja. Pe cât de sigur puteam urmări acel păienjeniş 
de linii albe, lăsat de străbuni ca avertizare pentru ceea ce era 
zăvorât în interior, am mai văzut şi linii mai discrete, care o 
descriau pe Molly păcălită cu un truc, pe TK răpus de o 
supradoză, James terminat de o boală netratată, Doria sfârşind 
cu gâtul tăiat. Cu toţii încă tineri şi doritori de viaţă. Singura 
moarte pe care n-o puteam vedea era a mea, însă am simţit-o 
apropiindu-se de mine. 

In cele din urmă, am adormit şi când m-am trezit era întuneric. 
Mare parte dintre plimbăreţi şi colecţionarii de scoici plecaseră 
de pe plajă, iar Molly şi ceilalţi, vizibili sub lumina lunii, se 
adunaseră în jurul unui bolovan pe care fluxul, în retragere acum, 
îl dezgolise. Eram furios pe ei pentru că mă lăsaseră să dorm 
atât, şi m-am îndreptat spre ei, scuturându-mi nisipul din haine, 
gândindu-mă cum să-mi arăt iritarea. Vorbeau cu un bătrân cu o 
şapcă pepit şi haine jerpelite. Ţinea o lanternă pe care o tot 
aprindea din când în când, luminând feţele celorlalţi şi pe a sa în 
timp ce o îndrepta spre apă. Mi-am dat seama că făceau mişto 
de el. TK, cu osatura lui plăpândă, cu câteva fire de păr pe buza 
de sus, jucând rolul de mustață, încă un puştan, James, ţâfnos şi 
musculos, totuşi, cu un cap mai scund decât mine, şi Doria, cu 
părul ei parţial blond, parţial albastru, cu un chip amar şi sexy; ei 
toţi, precum şi Molly, adoptaseră o expresie sobră, de parcă s-ar 
fi concentrat la ceea ce le spunea, dar ştiam că-şi ţineau 
miştocăreala în frâu. 

— Pe vremea când nu eram mai în vârstă decât voi, copii, 
zicea el, patrulam pe aici. 

— Adică erati vreun fel de poliţai, nu? întrebă TK. 

— Oh, nu! Făceam parte dintr-o patrulă de mediu. 
Municipalitatea a angajat şapte dintre puşti ca noi, pentru ca să 
se asigure că nimeni nu se băga peste bălțile lăsate de flux. Când 
prindeam pe careva stând pe pietre, aşa cum făceaţi voi, le 
spuneam că şed pe creaturi vii. 

Îşi plimbă raza lanternei peste bolovan. 

— Vedeţi asta? Scoici-ghindă şi scoici tubulare. Anemone. Din 
acelea mici. Dacă vă uitaţi mai cu atenţie, le puteţi vedea cum îşi 
scot limba afară. 

— Pe bune? zise Dory. Stând pe ele, ar putea face o fată să-şi 


ia câmpii. 

— De ce şapte? întrebă James. 

Bătrânul reacţionă confuz; îi aruncă lui James o privire 
neliniştită. 

— De ce angajau tocmai şapte? întrebă James cu o insistenţă 
studiată. Pen' că era un număr magic? 

— A fost doar pe perioada verii, rosti bătrânul cu glas scăzut. 

— Vă spuneaţi cumva? întrebă TK. Aveaţi vreo denumire, 
ceva? Cei Şapte... aşa ceva. Orice. 

— Şefii Plajei, sugeră Molly, făcându-l pe James să râdă. 

— Căcănarii! 

Dory privi spre grup, în aşteptarea unei aprobări, dar nimeni 
nu consideră că remarca ei fusese hazlie. 

— Noi nu eram... 

Bătrânul clipi, îşi umezi buzele. 

— Noi... 

— Şi dacă, să presupunem, vedeaţi pe careva făcând aşa? 

James se avântă pe luciul apei, plescăind prin balta lăsată de 
flux. 

— Ce-aţi fi făcut? Aţi fi sunat din fluieraşele voastre? 

— Probabil, eu te-aş ucide naibii, am zis. 

Bătrânul aţinti lumina lanternei asupra mea. Mi-am ridicat o 
mână, să-mi feresc ochii, şi-am spus: 

— Stinge drăcia aia! 

Dacă te-ai fi luat după reacţia provocată, ai fi crezut că glasul 
meu fusese un răget. Bătrânul scăpă lanterna în balta lăsată de 
flux şi dădu înapoi, împiedicându-se de TK. Mi-am făcut loc pe 
lângă Doria şi i-am zis: 

— Ştii, ăsta-i un loc periculos. Mai ales noaptea. 

Mă privi cu teamă, cu un ochi împăienjenit de vinişoare roşii, 
rostogolindu-se ca la cai, un lucru oribil şi nenorocit, şi i-am spus 
să nu se mai uite la mine. După ce făcu asta, mi-am apropiat 
gura de urechea lui şi i-am zis: 

— Închipuie-ţi că ai fi aici când o ieşi bestia. Te-ar face bucăţi. 

Începu să-şi întoarcă capul, dar i-am zis: 

— Nu te uita la mine! 

l-am pus o mână pe spate - tremura tot - spunându-i să plece. 
Tremuratul i se înteţi şi i-am repetat sfatul: 

— Pleacă acum, i-am spus, altfel nu mai răspund de nimic. 

Făcu un pas nesigur. L-am plesnit peste spatele costeliv, 


trimiţându-l într-o goană împiedicată; ceilalţi huiduiau şi râdeau. 

— Tăceţi dracului din gură! am glăsuit. 

Tăcură, cu excepţia lui James, care rosti: 

— Du-te-n mă-ta! Cin’ te crezi, Dumnezeu? 

— Credeam că am lămurit chestia asta luna trecută, am zis. 
Coastele alea se vindecă bine? Încă te mai deranjează dintele? 

Am câştigat înfruntarea din priviri, iar el, ca să-şi ascundă 
ruşinea, se aplecă să ia lanterna bătrânului. 

— Las-o! i-am cerut. Arată mişto. 

Şi aşa era, făcea ca balta să aibă o aură sacră, verzuie, 
ridicându-se în aer. 

— De ce v-aţi luat de beşinosul ăla bătrân? am întrebat. 

— N-aveam de gând să-i facem nimic, rosti TK. 

— Ştiţi cum se întâmplă. Incepi să ţi-o freci de careva, doar ca 
să te afli în treabă, şi chestia scapă de sub control. Careva o 
încasează şi-atunci începe frenezia îmbuibării. 

M-am aşezat pe bolovan, fără să-mi pese de anemonele 
muribunde. 

— Cu toţii avem toane nasoale şi nu ne trebuie mult până 
explodăm. Aşa ne-o tragem singuri. Corect, James? 

— Consideraţi-o o lecţie, am continuat. De ce să vă risipiţi furia 
asupra cuiva de a cărui durere nu puteţi profita? Trebuie să vă 
conservaţi furia, s-o hrăniţi. La fel ca pe bestie. Imaginaţi-vă cât 
de puternică va fi când va ieşi. Toţi acei ani, petrecuţi fără un loc 
în care să-şi dea frâu liber... cu excepţia asupra sa însăşi. Va fi 
suficient de puternică să spulbere lumea. Voi trebuie să fiţi tot 
atât de puternici. 

Doria scoase un râs nervos. 

— Nu-i distractiv, am glăsuit. 

— Hei! făcu ea. Omule, necazu-i că scoţi pe gură atâtea 
rahaturi. Nici nu pot să te urmăresc. 

— Trebuie să gândiţi, am rostit. Trebuie să vă hotărâți ce vă 
trebuie ca să supravieţuiţi şi să vă folosiţi furia pentru a dobândi 
acel lucru. 

Ascultau, însă am sesizat plictisul de pe feţele lor. Erau prea 
deprinşi cu vorbele mele pentru a le mai auzi. Dintre toţi, doar 
Molly arăta înţelepciunea de a supravieţui, dar chiar şi ea părea 
plictisită. Am continuat cu dădăceala, sperând că repetarea 
aceloraşi lucruri va stopa drumul lor spre autodistrugere. Le-am 
spus să-şi reprime văicărelile, să se dedice strategiilor care le vor 


fi de folos. Şi, cu toate astea, cu cât le spuneam mai mult 
lucrurilor pe nume, cu atât mai mult îi scăpam din mână. 
începuseră să mă privească la fel ca pe oricare altul. Curând, voi 
fi la fel de lipsit de importanţă pentru ei ca şi bătrânul. 

După ce am încetat să mai vorbesc, Molly împărţi din pastile. 
Mie nu-mi oferi niciuna, ştiind că mă voi abţine. Drogurile m-au 
adus periculos de aproape de cauza furiei mele. Ceilalţi s-au dus 
să se plimbe de-a lungul plajei, însă eu am rămas aşezat pe 
bolovan. Lumina din baltă mă făcea să mă simt ca un vrăjitor 
care, prin intermediul unor procese oculte, deschisese un portal 
la picioarele sale într-un continuum submarin, strălucitor, şi, 
după ce se folosise de plăcerile acestei lumi, contempla 
posibilitatea de a plonja în aceste ape necartografiate. Mă 
închipui ca pe o umbră înălţată înaintea strălucirii verzui, un 
personaj demonic în postura lui Buddha. 

Bateria lanternei căzuse într-o adâncitură de pe malul stâncos, 
iar în apropiere zăcea o anemonă care avea aproape mărimea şi 
conturul dreptunghiular ale unui portofel de damă. Era ceva 
drăguţ, de culoarea jadului, cu marginile străjuite de ceea ce 
păreau a fi inflorescențe de un verde-închis. Eram tentat să mă 
aplec şi s-o înşfac, dar mă temeam că va fi neplăcută la atingere, 
ori că s-ar putea să mă înţepe cu acizii ei. Mi-am zis că era cel 
mai bine să mi-o imaginez, doar, ţinând-o în mână. Netedă şi 
tare, o piatră vie. Pe fund, un crab nu mai mare decât nodul 
degetului meu se străduia să urce între două fire de varec! 
năruite. M-am holbat în apa mică, dar cu o asemenea intensitate, 
încât se părea că devenisem locuitor al acelui loc sălbatic şi 
tăcut. 

* 

Pe când aveam vreo paisprezece ani, l-am pocnit pe tata peste 
faţă, punând capăt unui deceniu de tortură psihică şi fizică. 
Lovitura a lăsat un cucui de mărimea unui ou de găină deasupra 
ochiului său drept, umflându-se instantaneu, însă asupra mea a 
avut un efect mult mai îndelungat. Inspăimântat de ceea ce 
făcusem, convins că va chema poliţia, am luat-o la goană spre 
Spetlow Hill şi m-am căţărat în turnul bisericii (pe atunci era în 


16 Numele unor alge brune marine azvârlite de valuri pe țărm, care 
sunt folosite ca îngrăşământ pentru pământurile nisipoase, ca materie 
primă pentru fabricarea sodei, iodului etc. (n. tr.). 


construcţie), şi mi-am petrecut noaptea acolo, ghemuit sub o 
copertină, privind afară printr-un schelet de zidărie şi oţel spre 
acoperişurile turtite ale caselor din oraş şi oceanul indiferent din 
depărtare. Mă gândeam că Dumnezeu mă ştia de acum. 
Incălcasem unul dintre tabuurile Lui şi nu mai conta că fusese un 
act de autoapărare. Ochiul Său nemilos mă remarcase. Totuşi, 
când mi l-am amintit pe tata zăcând în genunchi, ţinându-se de 
locul lovit, am simţit o satisfacţie şi o bucurie perversă. A fost cel 
mai grozav simţământ nutrit vreodată şi mai voiam. Voiam să-L 
enervez pe Dumnezeu, voiam încă o victorie sângeroasă. 
Credeam că dacă m-aş fi întors acasă, El sau el m-ar fi omorât. 
Aşa că, după ce-am furat nişte haine şi ceva bani, am fugit din 
oraş în căutarea acelui sentiment. Nu l-am mai găsit niciodată, 
însă am aflat sentimente mai puţin intense, care-mi erau de 
ajuns. Uluitor cum impotenţa însăşi poate fi făcută neputincioasă 
de sunetul cuiva gemând pe o alee, sau al impactului bocancului 
cu osul. 

Timp de aproape patru ani, m-am bătut şi mi-am făcut loc cu 
pumnii prin viaţă. Şi n-a fost totul un marş de triumf. În multe 
nopţi mi-am găsit culcuşul prin fabrici abandonate, sau prin 
vreun depou de vagoane, bătut şi umilit, înspăimântat de orice 
sunet mărunt, scos de şobolanii cuibăriţi pe-acolo; însă, în cele 
din urmă, am devenit regele propriului meu cuib de şobolani. lar 
acum, simţeam cum lumea mă trăgea departe de copilărie, de 
sinecura mea atât de greu dobândită. Chiar dacă-mi dădăcisem 
fratele şi sora mea şobolani, ştiind că vor suferi fără îndrumările 
mele, eram invidios pe starea lor. Văzându-i cum se jucau pe 
plajă, alergând, căzând în genunchi, borând otrăvurile înghiţite, 
apoi dispărând în beznă, am simţit dragoste pentru ei; însă 
dragostea era o emoție pe care n-o respectau şi, astfel, pentru a 
le onora simţămintele, i-am înlăturat din gândurile mele. 

Fluxul se dusese. M-am îndreptat spre stâncă, căţărându-mă 
pe stratul de piatră dură, şi-am găsit un loc unde să mă pot 
aşeza. Mirosea a ruine, precum o catedrală scufundată de apă, în 
care odăjdiile, lumânările şi tămâia putreziseră. Valurile se 
spărgeau de ea cu mai puţină vigoare decât înainte, dar 
picăturile reci încă mă mai stropeau în izbucniri explozive, iar 
faţa mi-a amorţit din cauza acestui asalt continuu şi zgomotos. 
Şi, cu toate acestea, mă simţeam în siguranţă, adăpostit de 
bezna sa, la fel cum mă simţeam când, după câte-o bătaie, tata 


mă încuia în vreo debara şi uita de mine noaptea întreagă, ori 
chiar mai mult, şi mi-am zis că bestia, chiar şi în disperarea ei, 
trebuie că se simţea la fel de apărată. Am încercat să-i depistez 
izul în mirosul copleşitor al stâncii, duhoarea păsărilor tăcute din 
cuiburile lor negre. 

Molly alergă pe nisip, dincolo de mine, urmărită de o altă 
siluetă, mai puţin clară, amândoi ieşind din câmpul meu vizual 
după ce ajunseseră în spatele stâncii. Vederea lor mi-a îmblânzit 
gândurile, scoțând la iveală o amintire. Furasem o maşină din 
parcarea de la mall, îi spărsesem parbrizul şi făcusem aprinderea 
din sârme, iar noi cinci ne-am avântat pe autostradă. Molly se 
înălţă şi, în timp ce conduceam, se aplecă afară pe geam ţipând, 
cu părul în vânt, arătându-le ţâţele celor din maşinile care rulau 
mai încet. Probabil că semăna cu vreuna dintre figurinele din 
părţile laterale ale unei corăbii, care prinsese viaţă, şi, cu toate 
astea, o priveau cu mutrele lor imobile şi previzibile, de parcă 
fiecare zi din viaţa lor era binecuvântată cu o asemenea 
frumuseţe demenţială, sau poate că era ceva asupra căruia 
fuseseră avertizaţi la televizor şi, astfel, erau gata să facă un 
front solid. Aş fi putut compune cântece despre încremenirea din 
replica lor. 

Se lăsă întunericul, cădea o ploaie uşoară, şi odată ce-am 
părăsit autostrada interstatală intrând pe Autostrada 26, lucrurile 
s-au liniştit în maşină. James, cu un aer paranoid, întrebă unde 
mergeam, iar Doria aprinse o pipă, iar TK se ambala ca un 
dependent de filme când se apucă să discute despre unul văzut 
de noi toţi, scoțând la iveală erorile lui de logică, zicând că 
tripozii de metal sunt îngropaţi în stâncă timp de milioane de ani, 
suportând o presiune de milioane de tone, da? Şi cum se face că 
Tom Cruise poate arunca unul în aer cu o grenadă? 

— Pentru că-i Tom Cruise, băiete, zise Doria, încercând să nu 
respire. 

Vorbitul o făcu să înghită fumul. 

— Rahat! 

Îmi întinse mie pipa, înghiontindu-mă pe umăr, aplecându-se 
atât de mult înainte, încât îi puteam simţi pe gât atingerea 
cozilor ei împletite (între timp, şi-a schimbat coafura). 

Molly îi smulse pipa şi mie îmi convenea aşa. Eu mă drogam cu 
crime şi violenţă. Ori de câte ori vreo maşină gonea spre noi, 
lumina farurilor se împrăştia în picăturile de ploaie care decorau 


parbrizul şi mi se părea că intram în cercuri de lumină fermecată; 
apoi întunericul înghiţea drumul, o şosea cu două benzi, 
strecurându-se printr-o pădure de molizi, iar eu trebuia să-mi 
adaptez ochii ca să pot să conduc. Trebuia să o las mai moale şi 
i-am zis lui Molly să caute un loc de unde puteam cumpăra bere, 
explicându-i că aveam unele dificultăţi. 

— Nu poţi să vezi? 

Râdea fericită, încântată de perspectiva orbirii mele. 

— Vrei să conduc eu? se oferi James. Pot să conduc. 

— Pe naiba, nu! 

Am băgat gaz, accelerând pentru a-l face să tacă. James putea 
fi un adevărat pisălog. Părinţii lui erau nişte habotnici, iar asta 
era cea mai mare problemă. 

Molly porni radioul, găsi un post de muzică rock, îl dădu tare şi 
puse capăt conversaţiei. Işi cobori geamul din dreptul ei şi începu 
să se joace cu vârful limbii, scoţându-l afară printre buze, ca pe o 
mică bulă strălucitoare. 

După vreo treizeci şi doi de kilometri pe şosea, am dat de un 
mic magazin cu sculpturi de vânzare, expuse afară, într-o parte, 
obiecte uriaşe, făcute din cioturi şi trunchiuri de copac, animate 
prin vrăji. Ploaia se oprise. Băltoace, ca nişte ochi negri şi 
strălucitori, împestriţau pietrişul. Am intrat, am cumpărat cutii de 
bere, le-am băgat în maşină, cu excepţia uneia pe care am 
deschis-o şi m-am dus unde se aşezaseră prietenii mei, admirând 
un ciot uriaş de brad, căruia un ţărănoi de necromant îi dăduse 
forma unui trol care mergea în peştera sa, aruncând în urmă-i, 
peste umăr, o privire întunecată, înainte de a închide uşa, apoi 
ieşind pentru a repeta întregul proces. 

— Cine credeţi voi c-o să cumpere căcaturile astea? 

l-am dat trolului o lovitură de karate dintr-o parte, fără a-i 
tulbura nici pe departe mersul, deşi ochii-i scăpărară roşietici. 

— Nimeni, zise TK. 

— Nu ştiu, făcu Molly. Eu cred că-i mişto. 

— Molly crede că-i mişto! 

Doria se miorlăi, afectându-se ca o cunoscătoare. 

— Este atât de... atât de relevant, de... 

— Este absolut relevant, am glăsuit. Ce se petrece astăzi, 
vechiul rahat magic, care reapare... cum sunt sculpturile astea, 
fiara. Şi chestiile noi. Autobuzele albe, oamenii cu maşinării 
înlăuntrul lor. Blestematul de control al minţii, exercitat de 


Canalul Prezidenţial Douăzeci şi Cinci. Toate încep să se întâmple 
dintr-odată. Vrăjitoare, ştiinţa rea, vrăjitoria stupidă. Toate 
lucrurile care erau prevăzute să se întâmple şi s-ar fi putut 
întâmpla sunt acum îndesate în zilele noastre. Un fel de fuziune 
preapocaliptică. Şi va fi tot mai ciudat înainte de a se fi sfârşit. 

Rămăseseră cu gura căscată, aşteptând poanta de încheiere. 

— Totuşi, sunt doar nişte rahaturi, am zis. Nu trebuie să le 
tratăm altfel decât oricare alte chestii. 

Am pus jos cutia de bere şi mi-am scos din teacă cuțitul de 
vânătoare, pe care-l ţineam fixat de gambă, şi-am început să 
cioplesc din trol, tăind bucăţi groase din fruntea lui proeminentă, 
tăind până când ochii-i încetară să mai lucească. Vânzătorul ţipă 
la noi din prag. Am început s-o iau spre el, dar James m-a prins 
din spate şi m-a placat. 

— Doamne! Eşti un sălbatic nenorocit! zise TK în timp ce ne 
înghesuiam în maşină. 

— Aţi văzut mutra tipului? făcu Dory. Se droga. 

Respiram repede, buimac, dar am reuşit să pornesc motorul şi 
apoi l-am turat; am împrăştiat pietrişul în urma noastră, trecând 
de magazin, şi-am luat-o în zigzag spre autostradă. 

— Ar trebui să ieşim de pe drumul ăsta, zise James. 

Am încetinit, am frânat, şi-am efectuat o întoarcere. 

— Ce mă-ta faci? întrebă el. 

— Mi-am lăsat beroasa acolo. 

Molly îşi puse capul pe umărul meu şi îngână un cântecel. 

— Ţărănoi nenorocit! zise TK încântat. 

— Poţi lua asta drept o lecţie, i-am zis lui James. 

— Despre ce tot vorbeşti? întrebă el. Ce fel de lecţie? 

— O lecţie privitoare la controlul riscului, am rostit. Şi de 
conservare a berii. 

* 

Două ore după ce urcasem pe stâncă, am început să simt o 
vibrație pe spinare, la început de-abia sesizabilă, neregulată, 
apoi din ce în ce mai puternică şi mai stabilă. M-am gândit că era 
bătaia inimii mele şi-am ignorat-o, dar s-a oprit după aceea, 
reîncepând peste câteva minute, mai tare de astă dată; 
întâmplându-se la intervale atât de lungi, am ştiut că nu putea fi 
pulsul. Mi-am pus capul pe stâncă şi-am ascultat. In cele din 
urmă, am reuşit să disting prin freamătul valurilor un zgomot 
surd şi slab. 


Fiara încerca să se elibereze - asta era destul de clar - şi 
progresa, deoarece nu mai auzisem acest zgomot înainte. Voiam 
să fiu departe de Droughans Beach dacă reuşea, însă când m-am 
gândit cum să pun la punct fuga noastră, cum să-mi organizez 
prietenii drogaţi într-o forţă eficientă, am început să simt o 
anume afinitate cu ea, un sentiment de cauză comună. Amândoi 
uram lumea şi pe oamenii ei. In fiecare dimineaţă haleau pe 
nemestecate încă o doză de „totu-i bine“, sau orice altă predică 
plicticoasă pe care fuseseră convinşi s-o înghită, apoi se duceau 
la joburile lor imbecilizante, unde scriau hârţogăria despre 
sângele şi oasele vreunui nenorocit; la cluburile de fitness, unde 
credeau că vor putea perfecționa imperfecţionabilul, la filme 
care-i convingeau că o viaţă moartă era de preferat unei 
existenţe în care să îndrăznească să se confrunte cu adevărul 
asupra condiţiei umane; iar în tot acest timp, o maree oribilă urca 
tot mai mult, până când, într-o zi, când se vor uita pe fereastră, 
vor vedea străzile pline de apă înroşită şi de cadavre, şi, luând 
priveliştea drept ceva normal - încă o duminică încremenită într- 
o sufragerie moartă - vor deschide uşa şi se vor îneca. 

Aici şi acum se afla antidotul pentru toate. 

Am avut o revelaţie: am văzut bestia sătulă de atâtea omoruri, 
cu întreaga lume în burdihanul ei, adormind pe nisip, intrând în 
travaliu şi murind la mijlocul naşterii, atacată de uriaşi coborâţi 
de pe dealurile unde stătuseră ascunşi, ca să smulgă fetusul 
afară şi să-l închidă într-o închisoare de piatră, şi-am văzut 
procesul începerii, din nou, a civilizaţiei, cu bunele şi relele ei, 
ducând, în cele din urmă, la un moment ca acesta. Am înţeles că 
era de datoria mea să ajut la naşterea noului ciclu chiar pe 
această plajă primordială, cu lumina vrăjită ridicându-se din 
băltoaca fluxului, fără niciun martor. Am înaintat pe stâncă, puţin 
câte puţin, oprindu-mă, din când în când, ca să ascult. Duduitul 
se auzea tot mai tare şi, în cele din urmă, am dat peste crăpătura 
făcută de fiară. Se deschidea chiar pe partea din faţă, dar nu-i 
puteam vedea capătul sau să apreciez cam cât de adâncă era. 
Mi-am scos cuțitul şi l-am introdus în crăpătură, sondând cu 
vârful, cu tăişul, săpând fărâme de piatră din jurul unui alt obiect 
dur. Făceam asta de multă vreme. Cineva mă strigă pe nume, 
însă eu am continuat să tatonez şi să sap. 

— Hei! Ce faci? 

Venind din spate, Molly îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu, 


după ce nu răspunsesem deloc, şi spuse: 

— TK voia să mă întind cu el. 

Am simţit o tresărire de iritare. 

— Te-ai întins? 

— Nu! Sunt mai... aşa cum ai zis tu. 

— Ce-am spus? 

Mi-am retras cuțitul şi mi-am băgat mâna în crăpătură, 
atingând ceva mult mai rece decât piatra din jur. Un înveliş 
metalic, m-am gândit. Parte dintr-un mecanism masiv. 

— Să mă respect pe mine însămi, spuse Molly. Incercam să am 
mai multă demnitate personală. TK tot voia, aşa că am venit să 
te caut. Ca să mă lase în pace. 

Imi întoarse faţa spre a ei şi mă sărută. 

— Hai să urcăm iarăşi pe colină. 

În lumina lunii, pupilele ei deveniseră enorme, iar expresia i se 
modifica din seducătoare în alienată şi uluită, oglindind acţiunea 
drogurilor ingerate. 

— Mai târziu. 

Am băgat din nou cuțitul în crevasă şi-am încercat metalul, l- 
am simţit mişcându-se cu o idee. 

— Ce faci? 

— Ascultă, i-am spus. 

Ciuli o ureche şi răspunse: 

— Să ascult ce? 

— Încearcă să ignori sunetul valurilor. ÎI poţi auzi. 

Ascultă mai concentrată. 

— Cred că... poate auzi tu ceva. 

Am încurajat-o să-şi pună urechea pe crăpătură. Se apucă să 
asculte iar. 

— Cred că... Da. E un fel de... de... 

— Un duduit. 

— Da! Îl aud! 

Se uită alarmată spre mine. 

— Ce mă-sa? 

— Incearcă să iasă, i-am explicat. 

A rămas siderată, preţ de o clipă sau două, apoi a căscat ochii. 

— Fiara, vrei să spui? Asta nu poate fi... 

Dinspre crăpătură izbucni un sunet sfâşietor şi-am tras-o de- 
acolo, îndepărtându-ne de acea porţiune a stâncii, pentru că de- 
acum partea mea se terminase şi mă temeam să văd rodul 


strădaniei mele. În pofida tuturor lucrurilor, îmi păsa de lumea 
asta şi de valorile ei, mă temeam pentru viaţa mea şi a lui Molly. 
Şi a lui TK. Apăru la vedere, fără îndoială că o căuta pe Molly, şi 
se opri lângă balta lăsată de flux, holbându-se în apa lucitoare. 
Părea să se scobească în nas. 

Duduitul se auzi mai tare, mai insistent, şi, ca şi cum ar fi 
simpatizat cu o asemenea nerăbdare, un val se sparse de capătul 
dinspre mare al stâncii, stropindu-ne cu spumă. Ţipătul lui Molly 
trebuie că acoperise mugetul valurilor, pentru că TK privi spre 
noi, şi chiar în acel moment fiara se eliberă. Mă aşteptasem la o 
revărsare de beznă, să se cutremure peretele de stâncă, să cadă 
o ploaie de fragmente de piatră, însă tot ce-am văzut a fost o 
formă întunecată iţindu-se din crăpătură. Părea că în stâncă se 
spărsese o conductă şi acum curgea petrolul. Totuşi, pe măsură 
ce continua să se scurgă, bestia îşi adună substanţa într-o 
grămadă informă şi mai înspăimântătoare. Era fluidă, ca un fel de 
fum viu, era forţa adaptată la mediul întunecat în care zăcuse. Se 
învolbură într-un nor de trei ori mai mare decât înălţimea 
noastră, apoi se concentră într-o formă nu mai mare decât un 
stat de om. Părea că se întoarce spre Molly şi spre mine, cu toate 
că nu s-a răsucit cu adevărat; şi-a rearanjat părţile componente, 
mişcându-şi faţa spre spate şi aninând un chip în mijlocul 
învolburării sale întunecate, o parodie de mânie, cu colţi 
fantomatici şi ochi ieşind din vâltoarea norului de furtună... apoi 
s-a îndreptat, scurgându-se pe solul accidentat, spre TK. Am rupt- 
o la fugă după ea, strigând un avertisment, dar eram cu câţiva 
paşi în urmă-i, cu o fracțiune de secundă prea târziu. În 
momentul în care m-am lăsat în genunchi lângă el, fiara îşi 
concentrase o porţiune din substanţa sa într-o lamă şi-i tăiase 
beregata. Zăcea cu capul în apă, cu sângele gâlgâind într-un nor 
care înroşise lumina proiectată de lanterna scufundată. 

In mine se amestecaseră durerea, teama şi tensiunile. Fiara se 
amestecase cu noaptea. Nu o mai puteam vedea, cu toate că, 
de-a lungul şirei spinării, îi simţeam prezenţa. l-am strigat lui 
Molly să rămână acolo unde era şi-am alergat pe plajă, privind în 
dreapta şi în stânga. Balta fluxului devenise o stranie revărsare 
de lumină roşie. Stânca deveni o umbră, iar osul maxilarului de 
uriaş dispăru din vedere. După ce am mers cam patru sute de 
metri după estimările mele, am regretat că o lăsasem pe Molly 
singură, însă am decis să continui să mai caut o vreme, iar la 


scurt timp după aceea am zărit două siluete zăcând lungite 
împreună pe nisip. Totuşi, nu dormeau. Una dintre ele legăna un 
braţ, de parcă ar fi descris cercul larg al existenţei sale. Trebuie 
că era James. Deşi se abţinea în prezenţa mea, atunci când se 
credea nevăzut de nimeni, se lansa într-o gesticulaţie dramatică. 

Am luat-o la fugă, iar James se ridică în genunchi, având o 
expresie îngrozită. Probabil că-mi interpretase greşit intenţiile, 
strigasem spre el, încercând să-l calmez. Şi Doria se ridică în 
genunchi şi ţipă când fiara, materializându-se din întuneric, se 
prelinse asupra lor, o fumegare furioasă care-i ascunse privirii. M- 
am aruncat peste ea, lovind şi tăind cu cuțitul, însă era 
impenetrabilă la atacul meu, şi când termină cu ei, mă azvârili cât 
colo, de parcă n-aş fi fost nimic, şi se disipă în vântul nopţii, 
lăsând în urmă resturi omeneşti însângerate. N-am mai zăbovit 
pe lângă trupurile lor, fiecare având zeci de răni, şi oricare dintre 
ele ar fi putut fi lovitura de graţie, scobituri atroce, lăsate de 
colții care prinseseră formă din substanţa imaterială a fiarei, şi 
nu aveam timp de bocete. Mintea-mi era un vălmăşag de roşu şi 
negru, un amestec de presiuni vagi şi temeri, însă ştiam unde se 
dusese bestia. După Molly. Mi-am dat seama că rămăsese lângă 
stâncă, preţ de câteva minute, după care, copleşită de spaimă, a 
luat-o spre treptele de ieşire de pe plajă. 

Am luat-o la fugă, fără să-mi pese de siguranţa mea. Era tot 
ce-mi mai rămăsese, tot ce mai rămăsese din regatul meu jalnic, 
şi-am alergat într-un suflet, sperând s-o mai pot salva. Am simţit 
părţile laterale ale bestiei cum se umflau, scremându-se în 
propria sa umbră, şi mi-am dat seama că era aproape. Când am 
ajuns-o din urmă, Molly începuse să urce al doilea rând de trepte. 
Dând cu ochii de mine, se lăsă pe balustradă zicând, cu un glas 
neajutorat: 

— Oh, nu. 

— Va fi în ordine dacă nu o iei la fugă. 

Zise ceva ce n-am înţeles şi apoi: 

— Doamne! Nu-i posibil aşa ceva. 

M-am apropiat încet, nedorind s-o sperii cu vreo mişcare 
bruscă, dându-mi seama cam ce privelişte ofeream, năclăit de 
sânge, şi că ea, la fel ca James şi Doria, s-ar putea să-mi fi 
răstălmăcit apariţia. 

— Nu-i ceea e crezi, i-am zis. 

— Te-am văzut, spuse ea. Ce i-ai făcut lui TK... 


— Tu de-abia dacă poţi vedea ceva, de cât LSD şi efedrină ai 
băgat în tine, am rostit. Ceea ce-ai văzut eram eu, încercând să-l 
apăr pe TK. Fiara l-a ucis. Dar tu o să fii bine. Mi-e 
recunoscătoare că am eliberat-o. Cel puţin, încă n-a încercat să 
mă lichideze şi pe mine. Atât timp cât ştie că eşti cu mine, n-o 
să-ţi facă nimic. 

Pe faţa ei se văzu un licăr de încredere, însă a fost doar o 
sclipire. 

— Bine, zise ea. 

— Te rog, nu fugi! Inţeleg că eşti speriată, însă nu trebuie să te 
sperii de mine. 

— Bine. 

Am remarcat o anume încordare a trupului său şi-am spus: 

— Stai aşa! 

Ţâşni pe trepte în sus. 

De data asta, n-am mai făcut nicio încercare de a interveni. 

Am coborât treptele în fugă şi-am ajuns pe plajă, urlând de 
durere şi mânie. Mi-am ridicat mâinile, spre luna veselă, făcând 
echilibristică pe vârful închisorii de piatră, rugându-mă pentru o 
ploaie de sânge şi ca totul să înceteze. Am azvârlit cuțitul în 
ocean şi-am căzut pe nisip, unde-am rămas până când pescăruşii 
şi-au început primele lor zboruri în cerc din dimineaţă. Când cerul 
s-a făcut de acel albastru-închis neprihănit, de dinaintea zorilor, 
m-am dus până la marginea apei şi m-am spălat bine. Eram 
aproape golit, fără niciun rost sau direcţie. Şi apoi, privind spre 
uscat, am văzut cum fiara se aduna în forma unui uriaş, luând-o 
la plimbare peste coline, spre munţii de dincolo de ele. Eram 
dezamăgit, sperasem să înceapă distrugerea oraşelor. Munţii 
erau un loc pentru odihnă, o ţară pentru bătrâni. Cu toate astea, 
nu aveam altă opţiune decât să mă supun. 

* 


Este dificil să fii plin de speranță în aceste zile. Mă agăţ de 
viață ca o furnică de frunza purtată printr-un canal de scurgere, 
privind cum lumea se destramă. Acum sunt bătrân, nu atât de 
bătrân şi decrepit ca moşul pe care l-am întâlnit pe plajă, în 
noaptea aceea, dar destul de în vârstă pentru a preţui anumite 
lucruri, considerate de mine, cândva, drept nebuneşti şi inutile. 
Nu ies prea mult, nu am mulţi prieteni. Trăiesc într-un orăşel de 
munte, împreună cu familia mea. Soţia mea, o creatură magică, 
deşi ea neagă stăruitor asta... In fiecare dimineaţă iese pe uşă şi 


dispare. N-am nicio idee ce face cu zilele ei, dar când revine 
acasă, seara, aduce cu ea miresme ca de pe altă lume şi 
descopăr în geanta ei bucățele de hârtie, pe care sunt scrise 
fragmente de vrăji nemernice. Când fac dragoste cu ea, şuieră, 
mormăie într-o limbă necunoscută mie, şi, uneori, încleştează 
dinţii în carnea umărului meu. 

Redactez ziarul săptămânal din oraş, fondat tot de mine. În 
fiecare săptămână scriu un editorial citând câte-un simptom al 
decăderii noastre culturale ca element de predicţie pentru 
distrugere şi nebunie, editoriale care stârnesc un mare 
amuzament printre cititorii mei. Ei trimit prin e-mail prietenilor 
din alte oraşe pasaje din editoriale şi mă etichetează drept 
excentric, cu toate că, în ultima vreme, după câştigarea mai 
multor premii regionale pentru jurnalism, au devenit mai 
respectuoşi. În pofida acestor lucruri, ştiu că premiile mi-au fost 
acordate pentru stilul meu idiosincratic, că de-abia dacă mă 
ascultă careva, că foarte puţini cred în fiare, în apocalipsă; în loc 
de asta, ei cred că vor trece prin zidul negru spre care gonim cu 
toţii, care-i permeabil şi că ar constitui chiar o cale spre o viaţă 
mai bună. De aceea, ziarul nici nu mă mai interesează, şi de ceva 
timp mi-am dedicat mare parte din energiile mele fiului meu, un 
băiat solid, de unsprezece ani. 

Nu înţeleg cu totul ce înseamnă, în firea lucrurilor, ciclul de 
uriaşi şi copii şi fiare, însă bănuiesc că fiul meu va desluşi asta. 
Având în vedere că instruirea tatălui meu a fost făcută la 
întâmplare, zămislită din firea lui necumpătată, a mea este 
gândită cu grijă, planificată cu scrupulozitate. Îl bat pe fiu-meu, îl 
încui undeva. li verific lecturile, îl ţin fără niciun prieten, însă 
toate sunt cu măsură, astfel că aceste chinuri au format o 
legătură între noi. l-am povestit că îl vor întări, iar el a acceptat 
durerea ca făcând parte dintr-o educaţie crucială. Din zi în zi 
devine mai stoic, mai maleabil şi mă aştept ca, în curând, să nu 
mai fie nevoie să fie disciplinat. l-am promis că-i voi da o femeie, 
când va avea doisprezece ani, şi depune toate eforturile pentru a 
atinge acest obiectiv. l-am promis şi alte provocări, plăceri 
criminale, cum ar fi cele gustate prin oraşele din apropiere. Poate 
că, atunci când va deveni bărbat, mă va dobori, dar va avea un 
motiv serios ca să facă asta şi nu va lovi prematur, aşa cum am 
făcut eu. In orice caz, el va acţiona cu o circumspecţie mult mai 
mare. 


l-am spus că fiara pe care o eliberează el va fi mult mai 
puternică decât a mea, că va izbuti să facă lucruri îngrozitoare, 
lucruri minunate. Este intrigat de această posibilitate, dar nu-i 
chiar sigur că i-am spus adevărul. Săptămâna trecută, pe când 
mâncam îngheţată glazurată, în noul Baskin-Robbins din 
Ridgeview, un local pentru elevii din şcoala generală, 
asemănători cu cei pentru care-l pregătisem eu să-i domine, a 
întrebat, pentru cel puţin a suta oară, dacă credeam că fiara 
chiar existase cu adevărat. 

— Bineînţeles că a fost adevărat, i-am zis. 

— Crezi că era, ştii, altfel decât tine? Adică diferită? Sau crezi 
că ţi-a aranjat braţele şi picioarele şi te-a împins să faci unele 
lucruri? 

— Aici... 

M-am ciocănit în piept. 

— Ştiu că era separată de mine. Nu că asta ar conta. 

— Şi unde-i atunci? 

— Pe undeva, prin apropiere. Trăgând un pui de somn prin 
pădure, poate. Sforăind, acoperită de păr cărunt, ca de om 
bătrân. S-a pensionat. Odată ce fiara te părăseşte, şi-a făcut 
datoria. 

Aveam la masă şerveţele care înfăţişau, pe un fond albastru, 
fluturaşi caricaturali, plutind în jurul unei banana split, iar fiul 
meu începu să împungă cu un pix ochii holbaţi şi rotunzi ai 
fluturilor. 

— Eu nu vreau ca fiara mea să plece vreodată, spuse el 
îngândurat. 

— Este menită să plece, în cele din urmă. Dar dacă te ţii de 
treabă... 

— Mă ţin! 

— ... va rămâne cu tine multă vreme. 

Chelneriţa, o brunetă drăguţică, cu brățări tatuate la 
încheieturi, îmi turnă din nou cafea. Se holba la ea şi, după ce se 
întorsese în spatele tejghelei, l-am întrebat: 

— Îţi place de ea? 

Dădu din cap stânjenit. 

— Hm. 

— Tatuajele sunt un semn clar. 

l-am ciufulit părul, rânjind. 

— Ai ochi buni. 


O vreme, ne-am văzut de mâncat, fără să vorbim prea mult, 
apoi mi-a cerut să-i povestesc despre omul pe care l-am întâlnit 
pe plajă, după ce prietenii mei muriseră. 

— Nu mai trebuie să auzi asta încă o dată, i-am răspuns, dar 
mi-a plăcut, pentru că acea parte din povestea mea atingea 
miezul învățăturilor mele. 

— Haide, tati! 

— Okay. 

Am sorbit din cafea. 

— Mă aflam la marginea apei, tocmai mă spălasem de sânge, 
când acest individ, un bărbat masiv, a venit pe plajă. Avea un băț 
de pescuit elegant şi o cutie mare cu unelte pentru pescuit. Cred 
că avea de gând să pescuiască de pe mal. S-a oprit lângă mine, 
holbându-se. Apoi a spus: „Ai o mulţime de sânge pe tine, 
băiete.” „Unde vezi tu sânge?” am întrebat. „Tot părul ţi-e plin. 
Pe-aici, într-o parte.” Mi-am atins părul şi degetele mi-au devenit 
lipicioase din cauza sângelui. Am ştiut imediat că trebuia să-l 
omor. Dacă n-o făceam, chema poliţaii. Însă fiara plecase, îmi 
aruncasem cuțitul, iar bărbatul era imens. Eram speriat, nu eram 
convins că aveam forţa, ori dorinţa de a o face. Şi apoi a întrebat 
al cui sânge era, iar eu am răspuns „al meu”. Încercam să mint 
ca să scap de belea. Sângele era al unor oameni ca mine, oameni 
pe care insul n-ar fi dat nici măcar un scuipat, dacă ar fi murit de 
sete, iar eu vorbeam în numele lor. Nu minţeam. Asta m-a întărit. 
L-am doborât şi l-am izbit în cap până când i-am spart craniul. 
Creierii lui erau pe pantofii mei. După aceea, am borât de nu m- 
am mai văzut, dar făcusem ceea ce trebuia. 

Cu marginea linguriţei, pescui din îngheţată o bucăţică de 
caramel. 

— Nu prea pricep. 

— Ai auzit părţile esenţiale, am rostit. Ce-ţi spun atunci când 
nu pricepi totul dintr-o chestie şi trebuie să te mai gândeşti? 

Îşi ridică imediat privirea, ca un mic soldat, şi zise: 

— Consideră asta o lecţie! 


DORMI ÎN PACE 
Simon Bestwick 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Simon Bestwick locuieşte în fostul oraş minier Swinton din 
Lancashire. Prozele i-au fost publicate în mai multe reviste şi 
antologii, printre care Beneath the Ground şi în premiata 
Acquainted with the Night. Culegerea sa de povestiri A Hazy 
Shade of Winter (2004) a fost finalistă pentru Premiul Stoker, iar 
povestirea care dă titlul volumului a fost retipărită în The Year's 
Best Fantasy and Horror, Eighteenth Annual Collection. 

Câteva dintre scenariile lui radiofonice au fost difuzate în 2005 
şi 2006, iar altele se găsesc în etapele de producţie sau 
pregătire. Ziua lucrează într-un birou; în restul timpului, când nu 
definitivează un portofoliu de povestiri şi nuvele, un roman 
pentru publicare, când nu scrie povestiri sau scenarii noi ori când 
nu se dedă deliciilor vinului (de fapt, bere de tip ale adevărată şi 
single malt whisky), femeilor şi cântului, încearcă, cu succes 
limitat, să recupereze din orele de somn. 

Site-ul său este la http://www.geocities.com/sbestwick2002/. 


Luna martie a început târziu în anul acela, parcă tot aşteptând 
un indiciu care-i scăpase. Trecerea la ora de vară era stabilită 
pentru sfârşitul lunii; zilele erau tot scurte, nopţile, întunecate, 
lungi şi reci. Când ningea, zăpada rămânea zile în şir într-o crustă 
sfărâmicioasă şi la fiecare două dimineţi toate pietrele erau 
acoperite cu modele din chiciură. 

Căutam fără succes să găsesc o slujbă care să nu mă 
înnebunească după numai două săptămâni, şi continuam să mă 
hrănesc numai de la fast-food şi să locuiesc în camera goală a 
prietenului Alan. Deşi atunci când mă mutasem îmi spusese că 
puteam sta cât de mult aş fi avut nevoie, trecuseră deja şase luni 
şi răbdarea începuse să i se destrame; micile obiceiuri ale unuia 
îl iritau din plin pe celălalt. 


_ De aceea mă învăţasem să plec în plimbări lungi prin cartier. 
Imi place să merg pe jos, chiar şi în serile reci pe pavaje 
înşelătoare. 

Am mers pe Bolton Road, până la sensul giratoriu unde se 
întâlnea cu Langworthy Road, apoi am pornit pe Langworthy, 
până am ajuns vizavi de cochilia abandonată a sălii de bingo 
Mecca; mă aflam pe colţul lui Brindleheath Road, care trece pe 
sub un pod, pe lângă marginea platformei industriale şi două 
loturi de teren vacante, pentru ca după aceea să suie până la A6, 
pe lângă biserica Pendleton şi un local chinezesc cu mâncare 
pentru acasă. Am decis să cumpăr nişte chow mein înainte de a 
face cale-ntoarsă. 

Când am ieşit de sub pod, am auzit un copil strigând: 

— Nu! 

Strigătul a fost urmat de un zgomot, ceva între un icnet şi un 
plânset, apoi tăcere. Am simţit cum mi s-a zbârlit pielea; am 
pornit în fugă pe drum. 

l-am văzut dispărând în tufişurile de la marginea unuia dintre 
loturile vacante: o fetiţă în hăinuţă roşie şi o siluetă care mi s-a 
părut la început o umbră mergătoare, până mi-am dat seama că 
era un om îmbrăcat în negru, doar cu albul feţei vizibil. După 
aceea au fost înghiţiţi de întuneric. Nu mă văzuseră. 

M-am repezit într-acolo şi am pătruns în tufişuri, răcnind. În 
amurg se distingeau albi, sau cel puţin corpul fetiţei şi chipul 
bărbatului. Ceva argintiu, mai strălucitor decât răsuflarea, 
scânteind ca particule de sticlă pisată, se revărsa din gura 
căscată a fetiţei în gura lui. Bărbatul a ridicat capul. Chipul îi era 
prelung şi palid: lama subţire a nasului, o sprânceană groasă ca o 
linie trasă pe deasupra. Ochii păreau tot negri. 

Am lovit cu piciorul înspre el, dar deja se rostogolea, 
îndepărtându-se. S-a sculat iute şi a luat-o la fugă, dispărând în 
umbre. Am rămas locului, gâfâind pentru a-mi recăpăta suflul; 
nu-l puteam zări, iar pe terenul accidentat n-aveam să fac 
altceva decât să-mi scrântesc vreo gleznă. In plus, trebuia să mă 
gândesc la fetiţă. 

Bărbatul lucrase iute; ea zăcea cu hainele împrăştiate în jur, 
privind în sus la stelele serii. Pentru o clipă am crezut că era 
moartă, dar apoi am văzut că respira. Mi-am scos jacheta şi am 
acoperit-o; a tresărit sub atingerea mea de parcă o înţepase, 
scâncind ca un animal rănit şi ghemuindu-se pe o parte. N-am 


putut spune dacă frigul sau ura îmi făcuseră degetele atât de 
neîndemânatice, când am scos mobilul şi am format 112. 
* 


Primul atac asupra unui copil din cartier se petrecuse în Higher 
Broughton, chiar înainte de Crăciun, în parcul Albert. Un băieţel 
de şase ani, aproape mort de hipotermie, cu hainele rupte 
împrăştiate în jur. În lunile următoare fuseseră mai mulţi, 
respectând acelaşi şablon: poliţia nu oferise nimic, doar apeluri la 
vigilenţă şi solicitări de informaţii; victimele nu doriseră sau nu 
fuseseră în stare să furnizeze vreo pistă. 

Au dus-o pe fetiţă la spitalul Hope, iar pe mine la secţia de 
poliţie de pe Crescent. Timp de două ore am fost descusut de doi 
detectivi. In prima oră agentul-şef adjunct Poole a fost cel mai 
agresiv, tratându-mă ca suspect. Până la urmă, agentul detectiv 
Hardiman şi-a pus mâna pe braţul lui şi l-a condus afară din 
încăpere. M-au lăsat cu un recorder oprit şi cu o polițistă cu chip 
împietrit; prin peretele din BCA, am auzit voci ridicate. 

Hardiman a preluat după aceea ancheta. Era tânăr, deschis şi 
înţelegător. Poole a rămas tăcut, uitându-se la tăblia zgâriată a 
mesei, cu lumina sclipindu-i pe creştetul pleşuv al capului. Avea 
faţă de băutor, ridată şi congestionată. Faţa lui Hardiman era 
netedă şi albicioasă ca fibra de sticlă. l-am spus tot ce văzusem, 
mai puţin ceea ce zărisem că trecuse din gura fetei în a 
atacatorului. Nu voiam să fiu crezut drept un sonat. 

— O să te rog să-l scuzi pe agentul-şef Poole, a spus Hardiman 
mai târziu pe când priveam cum se contura portretul-robot. Are 
un copil de aceeaşi vârstă. la totul foarte personal. 

— E-n regulă, i-am spus. E 

Nu fusese o afirmaţie doar de complezenţă. In mod obişnuit 
sunt destul de caustic faţă de brutalităţile poliţiei, dar văzând ce i 
se făcuse fetiţei, i-aş fi ţinut cu plăcere haina lui Poole cât timp |- 
ar fi aruncat pe atacator pe scări, de câteva ori. Atâta vreme cât 
era vorba într-adevăr despre vinovat. 

— Nu-i chiar aşa, a zis Hardiman. Nevastă-mea vrea să avem 
copii, dar... a arătat spre portretul-robot pentru a indica tot ce 
reprezenta el. Când intenţionezi să ai copii, n-ar trebui să te 
gândeşti la aşa ceva. 

— Ştiu. 

— Eşti sigur că-i el? 

M-am uitat la portretul terminat şi am încuviinţat încetişor. 


Hardiman şi-a frecat ochii şi şi-a trecut degetele prin părul 
nisipiu. 

— Bine, a spus. Haide. Te duc eu cu maşina acasă. Şi vreau să- 
ţi mulţumesc. Asta-i primul indiciu de orice fel pe care l-am 
obţinut. 

Probabil că era obosit, dacă lăsase să-i scape informaţia aceea. 

Imi notaseră toate datele personale, bineînţeles, dar nu m-au 
mai căutat vreme de două săptămâni. Între timp, am primit veşti 
proaste de alt gen: îmi murise un prieten, Terry Browning. 

Se înecase cu propria-i vomă, aşezat în fotoliul lui din faţa 
ferestrei, cu o sticlă goală de Lone Piper alături, pe podea. Se 
întâmplase în apartamentul său de pe Langworthy Road, la nicio 
sută de metri de locul în care o auzisem ţipând pe fetiţă. 
Funeraliile s-au ţinut la biserica St John, în Height, după vreo 
săptămână. 

Fusese preot, dar părăsise Biserica, pierzându-şi complet 
credinţa, cu un an în urmă; bănuiau poate că era molipsitor, 
deoarece unicul preot prezent a fost cel care a oficiat slujba, 
ceea ce n-a însemnat nimic pentru mine, ori pentru fratele lui 
Terry, celălalt participant, şi probabil că n-ar mai fi însemnat 
oricum nimic nici pentru Terry. Nu eram nici măcar sigur dacă a 
însemnat mare lucru pentru preot, deşi era greu de spus. Vântul 
aspru i-a sfâşiat predica de lângă mormânt în bucăţi, ca pe nişte 
confetti cenuşii. 

După aceea eu şi Rob Browning am mers să bem o halbă la 
Crescent, mai degrabă pentru a alunga frigul, decât din alt motiv. 
Abia dacă am schimbat o duzină de cuvinte. El era elegant, la 
costum, şi avea accent sudic; ştiam că cei doi fraţi nu fuseseră 
apropiaţi. A băut o halbă, apoi a plecat; eu am comandat un 
Jameson dublu şi am ridicat paharul în amintirea unui prieten 
pentru a cărui moarte continuam să simt o oarecare vinovăţie. 

— Te deranjează dacă iau loc? 

Am ridicat ochii şi l-am văzut pe agentul Hardiman stând lângă 
mine cu un Britvic de portocale în mână. 

— De unde ai ştiut că sunt aici? 

— N-am ajuns detectiv doar fiindcă-s frumuşel. 

Am râs. 

— Nici n-o crezusem. 

Mi-a arătat degetul mijlociu şi s-a aşezat. 

— Imi pare rău de amicul tău. 


— Mulţumesc. Se pare că suntem singurii cărora le pare rău. 

Am rămas tăcuţi; l-am aşteptat să întrebe despre Terry, dar n- 
a făcut-o. Până la urmă am început eu să iscodesc. 

— Cum merge ancheta? 

A clătinat din cap. 

— Nimic? 

— Ah, nu. Există ceva. Dar... au apărut complicaţii. 

— Cum adică? 

Nu mi-a răspuns imediat. 

— Te-am căutat prin baza noastră de date. Eşti un tip destul de 
pitoresc. 

— Ăsta a fost un compliment? 

— Spui ce gândeşti şi faci scandal atunci când crezi că ai 
dreptate. 

— O descriere corectă, a trebuit să recunosc. 

— Şi nu crezi că ar trebui să-ţi ţii gura sau să laşi lucrurile-n 
pace atunci când ai putea şucări anumiţi oameni? 

— Te referi la oameni suspuşi sau aşa ceva? 

A aprobat din cap. 

— Cred că trebuie să mă recunosc vinovat. Am sorbit din 
whisky. Încerci să-mi spui ceva? 

Şi-a studiat paharul, rotindu-l într-o parte şi alta ca pe o piatră 
prețioasă multifaţetată. 

— Dovezile pe care le am... mă duc undeva unde ţinerea gurii 
şi lăsarea lucrurilor în pace seamănă foarte mult cu tratamentul 
indicat de doctor. 

Mi s-a părut că totul din jur încremenise. 

— Am cam rămas pe cont propriu în chestia asta, a vorbit el, 
aproape pentru sine, apoi a ridicat privirea. Nici chiar Poole nu-i 
sigur şi crezusem că el vrea să-l prindă pe ticălos mai mult decât 
oricine. 

— Se apropie pensia. 

— Mda. Mă gândisem că... tu o să-nţelegi care-i situaţia mea-n 
clipa asta. 

— O-nţeleg. 

Mi-am examinat propriul pahar timp de un minut, după care 
am ridicat ochii. 

— Ce-o să faci? 

Hardiman şi-a pus paharul pe masă. 

— Fetiţa pe care ai găsit-o se numeşte Ellie Chatham. Am 


vizitat-o ieri. Am vrut să văd dacă şi-a reamintit ceva, sau... nu 
ştiu. E ca o bătrână. N-are decât cinci ani şi e ca o bătrână, îşi 
târşâie picioarele dintr-un loc în altul şi se aşază. Respiră şi se 
uită în gol. Aşteaptă. Nu ştiu ce aşteaptă. Moartea, poate. Ca şi 
cum ceva ar fi dispărut pur şi simplu din ea. 

M-am gândit la scânteierea argintie pe care o văzusem trecând 
din gura ei în cea a atacatorului. 

— Da. 

— lar rapoartele psihiatrice despre ceilalţi copii... Hristoase, nu 
cred că vreunul dintre ei va mai fi vreodată la fel! Nu-i acelaşi 
lucru la toţi, însă... spaimele nocturne, accesele de furie... pe 
unul dintre ei, băiatul pe care l-au găsit în parcul Albert, îl apucă 
crizele de furie de fiecare dată când vede un negru sau un 
asiatic. Nu ştiu de ce, nu există nicio indicație c-ar fi fost 
implicată o persoană de culoare. Ba dimpotrivă, mulţumită ţie, se 
pare că este exact invers. Este ca şi cum ar fi plin de ură şi 
mânie, dar care nu se-ndreaptă încotro ar trebui, ci către 
altcineva, către un ţap ispăşitor. Să-mi bag picioarele dacă ştiu 
de ce! 

— Cândva o să-ţi împrumut una din cărţile mele despre 
capitalism, am spus. S-ar putea să-ţi ofere nişte indicii. 

A pufnit într-un soi de râs. 

— Ar ridica destule sprâncene în cantină. El a luat ceva de la 
toţi puştii ăia, ceva ce nu vor mai redobândi şi care-i va distruge 
pe vecie. Şi nevastă-mea, tot vrea să-ncercăm pentru un copil... 
Eu vreau doar... eu vreau doar să ştiu că copilul meu va fi pe atât 
de ferit de aşa ceva, pe cât voi fi în stare să-l feresc. Dar ar trebui 
să-mi ţin gura şi să privesc în altă parte. Ei bine, mă fut! A ridicat 
paharul. În cinstea tipilor pitoreşti! 

Am ciocnit paharul de al lui. 

— Amin. 

* 

La douăzeci şi patru de ore după întâlnirea aceea, Fordul 
Mondeo al agentului detectiv Hardiman a ieşit de pe şosea între 
Manchester şi Bradford, pe Saddleworth Moor. Era ora două 
noaptea şi nimeni n-a ştiut niciodată ce căutase Hardiman acolo. 
În accident şi-a rupt gâtul. A lăsat în urmă o soţie, Sheila, dar 
niciun copil, născut sau în pântece. 

M-aş fi dus la înmormântare, dar am avut senzaţia clară că n- 
aş fi fost bine primit. Am privit-o de la depărtare, am văzut o 


femeie slabă şi palidă, despre care am presupus că era Sheila 
Hardiman, susţinută de alte două femei - mamă şi soră, aş fi zis. 
Ceilalţi participanţi au fost agentul-şef adjunct Poole, cenuşiu la 
faţă, şi un bărbat trecut de şaizeci de ani, cu chelie în vârful 
capului şi barbişon grizonant. 

Acel ultim personaj a apărut în pragul uşii mele în seara 
următoare, ţinând sub braţ un pachet ambalat în hârtie maronie. 
Primul meu gând atunci când l-am văzut a fost: /isuse, încă se 
mai poartă tweed? 

— Domnul Paul Hearn? a întrebat el. 

— Da. 

— Don Hardiman. A întins mâna: Tatăl lui Alec. 

— Intraţi, vă rog. 

Pachetul stătea pe masă, între noi şi ceştile noastre de cafea. 
Glasul lui Don Hardiman era încet şi modulat, foarte limpede; era 
lector la universitate. Pe o mânecă a sacoului purta o banderolă 
neagră. 

— Cu o zi înaintea morţii, Alec a venit la mine şi mi-a 
încredinţat pachetul acesta, cu numele şi adresa dumitale, şi 
rugămintea de a-l aduce aici. N-am fost prea apropiaţi şi nu sunt 
prima persoană la care să se gândească cineva că s-ar ocupa de 
asemenea... mici testamente. Probabil că tocmai de aceea m-a 
ales Alec. 

Mâna continua să-mi zvâcnească spre pachet, dar continuam 
s-o opresc. 

— Fiul meu n-a fost un paranoic, domnule Hearn... 

— Spune-mi Paul. 

A înclinat din cap. 

— Dar se temea în mod clar de ceva şi considera că nu mai 
poate să aibă încredere în colegii lui. Cred că am idee despre ce 
se află aici şi presupun că şi dumneata. 

Am aprobat. 

— Aşa cred. 

— În acelaşi timp bănuiesc că eu n-ar fi trebuit să ştiu nimic 
despre toate acestea. Alec m-a iubit, în felul lui, şi ar fi dorit să 
mă protejeze. Dar şi eu l-am iubit în felul meu. A fost fiul meu şi 
acum este mort. Aş dori să fiu de ajutor. 

— Don... 

— Te rog. 

— Bine, am încuviinţat din cap. Să vedem ce este înăuntru. 


* 


Timothy era fiul lui Arthur Wadham, un om de afaceri de mare 
succes, cunoscut pentru donațiile generoase făcute în beneficiul 
partidului laburist. Timothy moştenise în mod clar farmecul şi 
cruzimea tatălui său, dar nici trăsăturile arătoase ale acestuia, 
nici abilitatea în business. Se apropia de treizeci de ani şi 
începuse vreo şase afaceri aventuroase de când revenise din 
călătoria în jurul lumii cu toate cheltuielile plătite de bătrân, după 
ce absolvise Cambridge. 

Plătirea tuturor cheltuielilor de către tatăl său părea de fapt o 
temă - ba chiar tema - recurentă în viaţa lui Timothy. Toate cele 
şase afaceri aventuroase se sfârşiseră în dezastru financiar, dar 
Wadham senior fusese întotdeauna în apropiere cu un cec în alb 
pentru următoarea. Poate că era dur, viclean şi lipsit de 
sentimente, însă în mod clar - ca majoritatea părinţilor - avea o 
pată oarbă în privinţa vlăstarului său. In orice alte circumstanţe, 
un bărbat care putea ruina un club de striptease din Romford ar 
fi fost clasificat în categoria „ocoleşte-l pe departe pe cretinu' 
ăla“ şi ar fi fost abandonat acolo. 

Un alt puşti bogat care dezamăgea vesel prin viaţă, liniştit cu 
ştiinţa că babacul va apărea întotdeauna pentru a-l scoate din 
budă. Ceea ce banii nu puteau rezolva direct aveau s-o facă în 
tot cazul conexiunile pe care le puteau cumpăra. 

Am ridicat fotografia lui Timothy Wadham; chipul prelung şi 
nasul subţire şi ascuţit, ochii negri şi linia neîntreruptă a 
sprâncenelor. l-am arătat-o lui Don Hardiman. Adresa lui 
Wadham era scrisă pe spate. 

— Tot mai vrei să fii de ajutor? l-am întrebat după ce terminase 
de citit. 

A ridicat ochii cu un zâmbet glacial. 

— Nu sunt degeaba tatăl fiului meu, a spus. Ce-ţi trebuie? 

* 


— Ce dracu’ crezi că faci, Paul? 

Când reflexia mea nu mi-a răspuns, am tras sertarul cu ciorapi 
şi am scotocit prin el. Am găsit ceea ce căutam şi am desfăcut 
tricoul vechi în care era învelit. 

Luasem Browningul automat de lângă corpul unui bărbat pe 
nume Frankie Hagen, în Ordsall, cu o lună în urmă. Nu-l 
omorâsem eu, tot aşa cum nu aveam habar de ce credeam că aş 
fi avut nevoie de o armă. Am început să mă întreb dacă acum 


ştiam motivul. 

Am descărcat pistolul - în încărcător mai rămăseseră opt 
gloanţe - şi m-am privit în oglinda din dormitor. Eram îmbrăcat 
complet în negru, inclusiv cagula din lână şi mănuşile Thinsulate. 
Mi-am pus mănuşile şi am testat trăgaciul, ţintind în gol. Mănuşile 
nu mă încurcau; asta era tot ce doream să ştiu. 

Am mai respirat de câteva ori adânc, privindu-mă în oglindă, şi 
mi-am pus o altă întrebare: Nu ce faci?, ci de ce o faci? 

O făceam pentru Ellie Chatham, bătrâna de cinci ani, şi pentru 
toţi ceilalţi goi şi tremurând în frig, lipsiţi de părţi ale lor a căror 
absenţă n-aveau s-o compenseze niciodată. Pentru Terry 
Browning, care văzuse realitatea şi refuzase să-i întoarcă spatele, 
deşi ştia că-l va distruge, şi pentru Alec Hardiman care făcuse la 
fel. Cumva poate că aş fi ispăşit pentru Terry, care ar fi putut şi 
ar fi trebuit să fi primit mai multe de la mine, chiar dacă ar fi fost 
vorba numai de a sta cu el câteva nopţi. Oare asta putea să fi 
fost de folos? Acum era prea târziu ca să mai întreb. 

Şi poate că în cea mai mare parte o făceam pentru mine, 
pentru spaima mea de peste treizeci de ani faţă de eşec şi 
beznă, astfel ca la sfârşitul stafidit şi de rahat al vieţii mele să pot 
privi în urmă şi spune măcar asta. Chiar dacă n-o ştie nimeni, 
doar eu, am făcut asta. Chiar dacă n-am început nimic, cel puțin 
am sfârşit ceva care trebuia să fie sfârşit, cel puțin asta. 

Indiferent dacă erau bune sau nu, erau singurele motive pe 
care le aveam şi de aceea trebuia să mă mulţumesc cu ele. 

Am tras perdelele şi m-am uitat pe fereastră. Automobilul 
Vauxhall Astra al lui Don Hardiman staţiona afară. Peste 
cincisprezece minute, el a apărut la volanul unui Volkswagen 
Polo. Asta era pentru mine. Am reîncărcat Browningul şi am ieşit. 

* 

— Crezi că Wadham l-a omorât? a întrebat el. 

— Pe cine? 

— Pe Alec. 

Am strâns din umeri. 

— Bănuiesc că ar fi putut. Dar mai probabil este c-a făcut-o 
cineva care are grijă de el. Care lucrează pentru taică-său ori 
pentru una dintre legăturile lui taică-său. Nu cred că vom şti 
vreodată, nu? 

— Nu, a clătinat el din cap. Şi de fapt nici nu contează, nu-i 
aşa? Efectul este acelaşi. 


— Exact. 

— Baftă, Paul! 

Ne-am strâns mâinile. 

— Şi ţie. 

* 

Don l-a preluat primul pe Wadham, când a ieşit într-un BMW de 
pe aleea garajului său din Sale. Am ținut legătura prin telefonul 
mobil şi l-am urmat la distanţă, trecând în faţă când trebuia. Am 
alternat pozițiile în felul acela aproape o oră, până a ajuns la 
Lower Broughton. 

— A oprit, m-a anunțat Don. Rahat, Paul, coboară din maşină! 
A pornit pe jos pe Broughton Road. Ce să fac? 

— Lasă-mă pe mine, am spus. 

Am fost surprins cât de calm mă simţeam. 

Wadham trecuse de campusul Irwell Valley. Broughton Road 
ajungea în cele din urmă la sensul giratoriu de la Broad Street, la 
o aruncătură de băț de loturile vacante de lângă Brindleheath 
Road. Cât de arogant putea fi nemernicul; atât de aproape de 
locul în care o atacase pe Ellie Chatham! Desigur însă că până 
acolo existau o sumedenie de străzi ce se ramificau în ambele 
părţi. Am oprit maşina în apropierea sensului giratoriu, acolo 
unde Broughton traversa Seaford Road. A trecut pe lângă mine, 
cu capul în pământ; m-am aplecat mult, aproape sub bord, ca să 
nu mă vadă, în eventualitatea în care şi el m-ar fi ţinut minte. 

După ce a dispărut, am coborât din Polo şi l-am urmărit de la 
distanţă, cu mâinile adâncite în buzunare. A continuat peste 
Lower Broughton Road, până a ajuns la blocurile cu puţine etaje 
şi casele de vânzare de pe stânga străzii. Acolo a dispărut pe o 
alee şi s-a pierdut în umbre. 

Am rămas locului, aşteptând lângă un mesteacăn mic pe care 
cineva îl plantase plin de optimism pe peticul verde cât un şorţ 
din faţa casei. M-am gândit că, îmbrăcat în negru aşa cum eram 
şi pândind din umbră, puteam fi confundat cu uşurinţă cu prada 
mea şi am surâs cu amărăciune la gândul acela. Ar fi trebuit oare 
să-l urmăresc? Pe întuneric, aleile erau un labirint... şi dacă 
Wadham ştia că-l filam? Înainte de a fi putut schiţa vreo mişcare, 
el a revenit, ducând de mână un băieţel. 

Băiatul avea poate vreo opt ani, purta pantaloni de trening, 
tricou şi şapcă de baseball, şi era atât de scurt tuns, încât părea 
aproape ras în cap. Puştii din Broughton sunt duri, trebuie să fie 


aşa, dar acesta îl urma pe Wadham supus ca un mieluşel. N-am 
aflat niciodată de ce era pe afară la o oră atât de târzie, sau cum 
îl ademenise Wadham. 

Wadham şi băiatul au traversat strada; se îndreptau către 
parcul Broughton, o zonă mică de verdeață înconjurată de un 
gard multicolor. Wadham a escaladat poarta; băiatul a aşteptat 
răbdător să fie trecut peste ea. 

Am alergat peste stradă, am suit poarta, am aterizat de partea 
cealaltă şi am rămas ghemuit. Nu-i puteam vedea. Apoi s-a auzit 
un plânset scâncit dinspre copil şi sunet de țesătură ruptă. Am 
scos Browningul de sub curea, l-am armat şi am luat-o la fugă. 

M-am poticnit prin tufişuri; băiatul zăcea pe iarbă într-un loc 
deschis. Era în pielea goală, doar cu chiloţii pe el; când am ajuns 
acolo, mâna lui Wadham îi rupea cu un pâărâit final. Buzele lui 
Wadham erau trase mult îndărăt, dezgolindu-i complet dinţii; nu- 
mi puteam da seama dacă era un zâmbet sau mârâitul unui 
prădător pe punctul de a ataca. A întors capul când am ajuns la 
el; ochii ni s-au întâlnit pentru a doua oară. Apoi am ridicat arma 
şi l-am împuşcat în faţă. 

Bubuitura a fost bruscă şi asurzitoare; un fulger şi un cartuş de 
alamă scuipat afară din Browning. Ceva cald şi umed m-a stropit 
pe obraz. Faţa lui Wadham era întunecată de aceeaşi umezeală 
caldă când a căzut pe spate, văslind din braţe, apoi a tresărit o 
dată şi a rămas nemişcat. 

M-am întors spre băiat; se ridicase în capul oaselor şi-şi 
strânsese genunchii la piept. 

— Eşti bine? am întrebat. 

A încuviinţat din cap. Wadham n-avusese timp să-i facă ceea 
ce-i făcuse lui Ellie Chatham şi celorlalţi. 

M-am întors, şi faţa mârâind a lui Wadham aproape că s-a lipit 
de a mea, cu dinţii dezveliţi. Un ochi îi dispăruse, din găvan se 
prelingea negreală pe un pomete alb ca osul. M-a înhăţat de 
beregată; mâna îi era muşcător de rece. l-am proptit Browningul 
în piept şi am tras de două ori, împroşcând negru prin spatele lui; 
s-a îndepărtat şi a căzut într-un genunchi, rotind din braţe, după 
care s-a ridicat şi s-a repezit din nou la mine. 

Am ţinut pistolul cu ambele mâini şi l-am împuşcat în frunte, 
apoi încă o dată în tâmplă, când s-a prăbuşit în genunchi. S-a 
rostogolit pe spate şi am rămas lângă el; acoperit de sânge, 
chipul lucitor îi era o negură, la fel ca tot trupul. În gâtlej i s-a 


auzit un sunet, care era fie o tuse, fie un râset, când a început să 
se scoale. 

L-am împuşcat în faţă, din nou şi din nou: izul de cordită 
duhnea sulfuros în aerul rece al nopţii, şi am simţit cum m-au 
lovit jerbe de sânge şi fragmente de oase. A întins o mână către 
mine când arma s-a golit, trăgaciul clicăind neajutorat când 
apăsam pe el, după care a căzut înapoi, pe spate, şi a rămas 
neclintit. Totuşi îl auzeam că respira, iar după o vreme a început 
să se mişte abia perceptibil. După aceea răsuflarea s-a oprit şi 
membrele i s-au înmuiat. 

Am revenit la băiat. A început să bâjbâie prin iarbă după haine. 

— Haide, i-am spus, să te duc la tine-acasă. 

* 

Încă mai am coşmaruri cu cadavrul lipsit de un ochi al lui 
Timothy Wadham strecurându-se noaptea în dormitorul meu, cu 
chipul distrus rânjind. 

După o săptămână din aprilie, primăvara a început de- 
adevăratelea. Zambilele şi narcisele erau în plină floare. Cerul 
era limpede şi albastru, iar aerul se încălzea. Am deschis 
ferestrele şi am făcut curăţenie prin casă; o primăvară întârziată 
era mai bună decât nimic. Apoi a sunat interfonul. Când am 
răspuns, era agentul-şef adjunct Poole. 

— Cred că ştii de ce sunt aici, a rostit el. 

* 


Nu m-a dus la secţie, ci la pub; mai precis în Mulligan's, în 
centru. Dintotdeauna mă dădusem în vânt după whisky-ul 
irlandez. Am stat de vorbă în faţa paharelor de Black Bush. 

— Partea cea mai proastă, a spus el, este că Alec a venit la 
tine, nu la mine. N-a avut încredere în mine. 

— Nu ştia în cine putea avea încredere, am zis încet. N-a avut 
nimic personal împotriva ta. 

M-a privit încruntat. 

— Crezi că asta m-ajută cu ceva? Am fost partenerul lui. Nu l- 
aş fi lăsat singur. 

Nu eram sigur pe care dintre noi încerca să-l convingă, dar n- 
am insistat. 

— N-am citit nimic despre Wadham în ziare, am rostit în cele 
din urmă. 

Poole a pufnit. 

— Aşa va rămâne. Ne-a telefonat mama băiatului. Sunt şanse 


ca totul să fie dat uitării. Taică-său nu caută răzbunare - cel 
puţin, nu prin intermediul nostru. Băiatul ne-a oferit o descriere a 
celui care l-a salvat. Mai precis, mi-a oferit-o mie. Nimeni altul n- 
o ştie şi n-o va şti. Pornind de acolo, am pus lucrurile cap la cap. 

— Şi Wadham? 

— Crematoriul. M-am ocupat personal. 

S-a jucat cu paharul, apoi a ridicat ochii la mine. 

— Ştii, când am văzut de câte ori îl împuşcaseşi, m-am gândit 
că trebuie să-l fi urât chiar mai mult decât mine. Dar când l-am 
incinerat pe nenorocit, am înţeles motivul. 

Am aşteptat, însă ştiam ce va urma. 

— Bătea în capacul coşciugului, a spus Poole. lar apoi a bătut 
în uşa cuptorului. Tot timpul, până s-a transformat în cenuşă. lar 
cenuşa a fost aruncată în râu. M-am ocupat şi de asta personal. 
Cu toate rahaturile care se-aruncă în lrwell de-atâţia ani, cine o 
să mai observe încă unul? 

— Abia îl curăţaseră, i-am atras atenţia. 

— Ei bine, vor trebui să-l mai curețe o dată. 

Ne-am terminat paharele; Poole a privit spre bar. 

— Ce-i sticla aia? 

M-am uitat. 

— Tot whisky. Midleton. 

— E bun de ceva? 

— Aşa se zice, da’ la zece lire paharul nu-ţi pot confirma. 

Poole s-a întors cu două pahare duble. 

— Pentru Alec, a spus el. 

— Pentru Alec, am încuviinţat şi mi-am atins paharul de al lui. 


POATE CĂ ULTIMA 
Conrad Williams 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


Conrad Williams este un fost beneficiar al Premiului British 
Fantasy. Este şi autorul a trei romane, Head, /njuries, London 
Revenant şi The Umblemished, precum şi al unei culegeri de 
povestiri scurte, Use Once, Then Destroy. În prezent, lucrează la 
un roman desfăşurat în acelaşi cadru ca şi cel al nuvelelor sale 
„Nearly People” şi „The Scalding Room”. 


Garner îşi petrecea zilele privind ceasurile într-o încăpere plină 
de orologii, niciunul neputându-i spune cât îi mai rămăsese din 
schimb. Orele se târau. Prima lună a unei slujbe care l-ar putea 
ţine întreaga viaţă. Poate că, într-o bună zi, îi vor stabili un 
program mai agreabil şi lucrurile o să meargă mai bine, dar până 
atunci, pentru el orele erau un chin, petrecute într-o încăpere 
plină cu relicve ale trecutului, iar Garner nu se simţise niciodată 
atât de mort. 

Se aplecă peste balustradă şi privi în întunecime. Etajul inferior 
al muzeului conţinea instrumente chirurgicale; zeci de incinte 
reproducând scenariile sângeroase ale operaţiilor de dinaintea 
descoperirii sau inventării anestezicelor. Mai erau şi alte secţiuni 
de patrulat: instrumente obscure pentru măsurat distanţa şi 
direcţia; busole şi teodolite, conglomerate de alamă şi sticlă, 
poate de noroc şi rugăciuni. Intotdeauna părea să-şi termine 
rondul în această secţie de la etajul de sus, cea rezervată 
timpului şi eforturilor omeneşti de a-l stăpâni. Considera 
orologiile şi ceasurile reconfortante. 

Muzeul se întindea peste tot în juru-i, un labirint pe care-l 
rezolvase în scurt timp de la numirea lui. Ştia că va găsi gene de 
lumină strecurate printre balamalele strânse ale ieşirii de 
incendiu, de pe peretele din sud. Cea de-a şaptea dintre cele 
douăzeci şi nouă de trepte care duceau la exponatele de la 


primul etaj era uşor curbată, ca şi cum un picior mult prea greu 
pentru a fi susţinut se pogorâse în acel loc. Un automat de 
răcoritoare, aflat lângă intrare, i-ar putea ceda o cutie de coca- 
cola zero dacă ciocăneai cu dibăcie într-un anumit loc. 

Simţea că vine, o deviere ciudată, ca o ameţeală din capul său, 
ca şi cum creierul s-ar fi eliberat din chingile sale şi ar intenţiona 
să facă la stânga în vreme ce el o lua spre dreapta. Incepu să 
respire mult mai profund, încercând să contracareze 
amplificarea, inevitabilă, a senzaţiei de greață. Un glas imaterial, 
o propoziţie trunchiată din mintea sa: ...descoperită într-o navă 
din Bayswater, fără organele interne. Cadavrul nu a fost încă 
identificat. Politia are nevoie de orice... 

În decursul anilor, învățase să se acomodeze cu aceste 
întreruperi ocazionale. Cel puţin, chirurgul îl avertizase că astfel 
de incidente invazive erau de aşteptat. Totuşi, uneori, nu se 
putea abţine să se întrebe dacă nu cumva compunea el aceste 
cuvinte, un creier discret inventând o mică distracţie de-a lui. 
Întreaga sa viaţă era legată de aşteptare şi de privit. Niciodată 
nu părea să facă altceva decât să-şi petreacă viaţa în întuneric, 
scrutând noaptea. O parte din el credea că lăsase în urmă o 
părticică din el în momentul accidentului lui, iar rănile la cap îl 
ţineau captiv în anul 1987: bicicleta sa, un Ford Sierra Ghia, şi 
intersecţia dintre Orford şi Marsh House Lane. Părea că priveşte 
mereu înapoi. Amintindu-şi, ori încercând să-şi amintească. Viaţa 
sa se modificase atât de radical, încât presupunea că semăna, 
puţin, cu moartea. De fapt, moartea era doar o schimbare. 

Muzeul, situat pe South Kensington, era împărţit pe două 
niveluri şi apoi, în lateral, în aripa de est şi cea de vest. Camerele 
video, din sistemul de televiziune cu circuit închis din interior, 
erau deconectate peste noapte, din motive economice. ŞI 
iluminatul era redus cu cincizeci la sută, tot pentru a face 
economie. Numărul de vizitatori ai muzeului se redusese anul 
trecut, o tendinţă care nu părea să fie în schimbare. Muzeul de 
Istorie Naturală şi cel al Ştiinţei se aflau în apropiere şi aruncau 
umbre atât de vaste, încât această clădire părea să fie vizitată 
numai de oameni ajunşi acolo din întâmplare. Expresia patronilor 
săi, venind de pe stradă, era una de dezamăgire solemnă. 

Garner era controlat, din când în când, de Paul Frobisher, care 
era doar ceva mai mult decât un funcţionar cu câte trei trese, 
extravagant lustruite, pe fiecare umăr. Garner încercase să lege 


o conversaţie cu mai tânărul coleg, în cele câteva ocazii când 
Frobisher se arătase, însă fusese redus la tăcere de disprețul 
vizibil al acestuia faţă de gardienii de rang inferior. Îşi petrecea 
mai mult timp studiind bila din vârful pixului său Parker decât 
privind faţa lui Garner. 

În ziua precedentă, Garner întâlnise aici femeia visurilor sale. 
Sau, cel puţin, o zărise. Rita. li dăduse numele după un cântec 
Beatles care-i răsuna în minte când apăruse ea, traversând 
spaţiul strâmt şi depopulat unde se afla cafeneaua, printre 
exponatele de la parter şi holul de la intrare. Era pe la sfârşitul 
zilei; dâre groase de lumină chihlimbarie jucau şotron cu 
gemenele lor mai întunecate. Strângea la piept o eşarfă de lână. 
Sunetul pantofilor ei era ca focurile de armă trase cu amortizorul, 
reverberându-se în marmură. La fel ca podeaua, chipul său era 
străbătut de şuviţe de păr negru. Trecu în pas de defilare de uşă, 
ieşind în stradă, iar soarele se risipi pe la colţul ferestrelor. 

Lui îi plăcea domolirea muzeului, la sosirea întunericului. 
Unghiurile ascuţite erau potolite de umbre. Strălucirea ascuţită a 
luminii pe suprafeţele de sticlă se transforma într-o văpaie 
agreabilă. Credea că o putea auzi, dacă se străduia îndeajuns, 
replicile date de tocurile ei continuând, fie ca nişte fantome prin 
înălțimile muzeului, ori găsindu-l printre betoanele din Brompton 
Road. _ 

Femeia visurilor sale. Se gândi, o vreme, la asta. Iti monopoliza 
fata de care te îndrăgosteai întreaga ta atenţie adormită sau 
exista vreun tipar care preceda acea primă privire asupra ei? 
Făcuse ea parte întotdeauna din gândurile sale, la un nivel subtil, 
numai pentru a aluneca într-o semnificaţie atunci când îşi aţintise 
el ochii asupră-i? Ar fi fost drăguţ s-o poată întreba ce părere 
avea, însă până acum discutase cu ea doar în imaginaţia sa. 

Cum ar fi să şoptească: 

— V-a plăcut vizita aici? 

Şi-o imagina oprindu-se în drumul spre uşă, cântărindu-l cu 
privirea, poate că, în cele din urmă, îşi limpezea faţa de şuviţele 
acelea de păr. Un zâmbet. O sprânceană arcuindu-se. Vocea ei 
ridicându-se sub tavanul curbat ca o desfăşurare de moliciune. O 
floare. Origami. 

— Da. Da, mi-a plăcut, mulţumesc. 

O luă pe culoarele dintre orologii. Cunoştea atât de bine zona 
lui de patrulare; ar fi putut s-o străbată şi pe întuneric, dacă 


contabilii muzeului ar fi decis să meargă până la capăt şi să 
stingă lumina cu totul. In primele câteva nopţi, măsurase la pas 
diferite zone, ca un deţinut care se acomoda cu celula sa. 
Majoritatea  vitrinelor cu exponate erau  împrăştiate, la 
întâmplare, pe tot etajul, altele erau aliniate cu grijă prin jur. Cele 
preferate de el împărțeau timpul în hălci, oferindu-l într-o mare 
varietate de fațete, de la cele ingenios de simple la cele uluitor 
de complicate. Aveau clepsidre chinezeşti de apă, un orologiu 
Congreve, acţionat de o bilă din oţel inoxidabil, care se deplasa 
în zigzag de-a lungul unor caneluri din alamă. Cronometre, 
pendule, cadrane solare şi punți de ancoră”. Cadrane solare de 
buzunar, în frumoase cutii de piele. Mari intersectori din fier, 
încorporând zimţi şi resorturi. Tot felul de angrenaje, de la 
eşapamente cu cursă moartă la detente de recul şi balansiere 
suspendate. Ceasuri cilindrice, ceasuri cu coroană, ceasuri cu 
repetitor. Cutii din lemn căptuşite cu catifea. Ceasuri frumoase 
de masă. Oscilatori, cilindri de răsucire, ancore şi contragreutăţi. 
Intoarcerea cercurilor. Butoane de reglare, care le permiseseră 
celor din era preelectrică să vadă cât e ceasul şi pe întuneric. 
Placă schelet!$, carcase gofrate: argintate sau emailate, 
încastrate sau călite vălurit. Zone şlefuite de mângâierea 
degetelor unor oameni morţi demult. 

Scrâşnirea progresivă a dinţilor. Bruxismul!” timpului. 

Orologiile se aflau la etajul muzeului; aici s-ar putea întâmpla o 
efracţie, nu jos, la parter, unde existau uşi vechi de o sută de ani, 
groase de cinci centimetri. In acest fel, putea justifica timpul în 
plus petrecut acolo. Plimbările pe lângă vitrinele din sticlă pline 
de schije de oase, cuțite pentru amputări şi ferăstraie, îl făceau 
să-i vină rău. Nu-i plăcea să se gândească cum i-ar putea fi 
colorată viaţa de acest arsenal sinistru dacă ar începe să-şi 
petreacă mai multă vreme aruncându-şi umbra asupra lui. 

Străbătu totul la pas. Bău cafea din termosul propriu. Mancă 
sendvişurile sale cu şuncă, banana, bucata lui de plăcintă cu 
fructe. Citi Evening Standard, oprindu-se, vreme îndelungată, 
asupra articolului despre cadavrul găsit cu o noapte în urmă într- 


17 Piesă din componenţa unui mecanism de ceas (n. tr.). 

18 Cadranul sau fundul ceasului permite vizionarea liberă a 
interiorului (n. tr.). 

19 Automatism masticator prin mişcări bruşte, repetate, în cursul 
somnului; bricomanie (n. tr.). 


o ghenă mare, industrială, care aparţinea unui hotel aflat la nici 
patru sute de metri distanţă de muzeu. Poliţia luase măsura 
neobişnuită de a divulga cauza morţii - smulgerea inimii victimei 
- în speranţa că asta ar duce la o arestare rapidă, şi nu la un val 
de crime la indigo. Citi un capitol dintr-un roman. O luă la pas. O 
altă oră fu măsurată de nenumărate ace de ceasornic 
încremenite. : 

Şi-o contură în minte. Îi dădu viaţă. Îi dărui o voce. 

— ÎI cunoaşteţi pe Frank Wittle? 

N-ar conta deloc ce-i spusese ea. Cum plecase de-acolo, cât de 
banal. Felul în care vorbea, îşi imagină el, ar însufleţi şi recitarea 
programului unei biblioteci publice. Ceva adânc, ceva exact cât 
trebuia de profund. 

— Nu personal, zise el. Dar îl cunosc. A dat o mână de ajutor la 
inventarea motorului cu reacţie, nu? 

— Ştiţi ce-a făcut când s-a pensionat? 

— Şi-a scos dopurile din urechi? 

— Şi-a cumpărat o casă la capătul pistei de decolare şi-a 
rămas, cât e ziua de lungă, să privească cum decolează 
avioanele. _ 

Asta ar fi ceva la ea care l-ar excita. Intotdeauna ar apărea cu 
câte-o informaţie bizară. Fleacuri care nu s-ar asemăna cu nimic 
altceva. Ar aduce, constant, discuţiile lor pe făgaşe blestemate, 
surprinzătoare. Putea deduce asta din sclipirea din ochii ei, până 
acum văzuţi numai de la distanţă. 

Nu-l ajuta cu adevărat să mai treacă timpul, şi deveni tot mai 
iritat la gândul că Frobisher l-ar putea descoperi în timp ce făcea 
asta, dar era distractiv să-şi închipuie, prea distractiv ca să se 
mai oprească. Iluzia unei legături între ei era prea seducătoare. 

— Ei bine, n-o să mă vedeţi plecând de la o firmă de 
securitate, spuse el. Indiferent cât o fi de atractivă posibilitatea, 
pentru un om obişnuit. Dar dumneavoastră? Ce-o să faceţi când 
vă pensionaţi? 

— Mult repaus. 

— Cred şi eu. Dar nu prea arătaţi ca şi cum aţi intra în toamna 
senectuţii. 

— Mi-ar plăcea să locuiesc undeva, la mare. Undeva curat. Şi 
rece. Mi-ar plăcea să-mi petrec timpul rămas privind stelele. 

Vocea ei cobori cu o octavă, în tristeţe. N-ar fi putut împiedica 
asta, cu toate că încercase s-o facă să rostească alte cuvinte, 


diverse căi de scăpare. Ea zise: 

— Există unele lucruri pe care nu trebuia să le vedem 
niciodată. Nici să ne fie confirmate. Craniul de sub scalp. 
Cunoaşterea a ceea ce suntem noi cu adevărat, a ceea ce ne 
defineşte. N-ar fi trebuit niciodată să înţelegem asta. 

* 


Întunericul de la ora patru, în noiembrie, pare atât de mulţumit 
de sine, încât ai fi fost iertat pentru gândul că lumina zilei s-ar 
putea să nici nu-şi mai poată croi drum înapoi. Garner se târa 
spre casă de-a lungul unor şosele principale pustii. Mizeria şi 
umbrele care, cândva, uneltiseră să-l scoată din sărite în timpul 
drumului îl interesau acum doar la modul marginal. Cunoştea 
prea bine întunericul. 

Lâncezise la sfârşitul schimbului său, ezitând să ia decizia de a 
pleca acasă şi să lase în urmă-i singurul loc unde zărise femeia. 
Ştia că ea era probabil acasă, dormind, însă persista convingerea 
că, imediat ce şi-ar fi întors spatele, ea ar fi ocolit un colţ, intrând 
chiar pe această stradă. 

Cunoaşterea a ceea ce suntem noi cu adevărat, a ceea ce ne 
defineşte. 

De unde-i venise asta? Îşi încleştă dinţii, frustrat de el însuşi. 
De ce nu putea să încropească un dialog simplu? De ce trebuia el 
întotdeauna să sădească îndoiala în discuţiile lui imaginare? Se 
întrebă dacă tuşa întunecată a conversaţiei lor nu provenea 
dintr-o sursă exterioară, încă un furtişag dintr-o polemică auzită 
pe la radio, însă respinse ideea. Glasul nu se schimbase. Doar 
atât că-i dăduse el cuvintele. 

De obicei, din cauza poluării reduse din centrul oraşului, cerul 
era plin de stele. Stătu locului o vreme, uitându-se la ele. Cu cât 
se holba mai mult, cu atât mai multe i se părea că distinge. 
Porţiuni de cer aparent negru se deschideau pentru a-i dezvălui 
spirale prăfoase de lumină. Iluzia cerului curbat se dezintegra. 
Ceea ce vedea nu mai avea nicio formă. Un adânc fără sfârşit. 
Gândul că mintea lui era prea firavă pentru ceea ce i se arăta Îl 
făcu să se clatine. Pentru o clipă, unică şi de nesuportat, crezu că 
văzuse un anumit tipar acolo. Ceva de-acolo îl făcu să se 
gândească la amprente sau la constelații de mici fibre musculare 
care formau o diafragmă. Se simţi intimidat de acea viziune, aşa 
cum era, şi cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât mai mult 
se trezi îndoindu-se că văzuse ceva. Incă o privire spre cer păru 


să-i confirme asta: erau doar stele, doar bezna. 

Trecu în grabă de doi bărbaţi aflaţi într-o staţie de autobuz, 
gheboşaţi asupra ţigărilor şi secretelor. Voci nu chiar atât de 
scăzute pe care să nu le poată auzi: toate organele “rau 
împrăştiate peste bietul nenorocit... arta lui... blestemata lui de 
artă, dusă... 

Acasă, încercă să facă ceea ce făceau majoritatea celor care 
lucrau în schimburi: să creeze iluzia că durata programului lui era 
la fel ca în orice altă zi. Aşa că făcu o baie, se uită la televizor, îşi 
pregăti ceva de cină şi deschise o sticlă de vin. Pe la şase, cu 
toate că încă nu era lumină, noaptea se domolise cumva. Garner 
o luă spre pat, oprindu-se din mers când un zgomot brusc - un 
eveniment cunoscut şi frecvent - îi sfredeli capul. O cronică de 
film, din câte se părea, a vreunui nou film al unui regizor 
european, Guillame Angiers, pe nume. Încercă să-i găsească 
ecoul cu un radio pe ultrascurte, plasat lângă patul său, dar nu 
găsi nimic care să se potrivească nici măcar pe departe. Adormi 
gândindu-se la Rita şi la natura bolii pe care o inventase pentru 
ea, toată numai cuvinte în paranteză, provenite dintr-o 
transmisiune misterioasă: inimi mistuite... inimi mistuite... 

Îl trezi gălăgia reparațiilor din stradă sau, mai degrabă, 
zgomotul celor care porneau utilajele de spart asfaltul. Uneltele 
mecanice nu-i tulburaseră niciodată somnul, ci vocile ridicate, 
înjurăturile, râsetele, mai ales acel râs forţat al muncitorilor - de 
parcă ar fi fost ceva important, la concurenţă cu sunetele 
ambientului -, întotdeauna îl trezeau. 

Un paralelogram de lumină, plasat în josul peretelui, sugera că 
era cam pe la amiază. Zăcea în pat întrebându-se ce făcea Rita. 
Draga de Rita. Numele i se potrivea. Era, cumva, excitant, dar 
simplu. Fata din vecini, puţin tupeistă. Şi-ar fi dorit s-o fi rugat să- 
| însoţească la o cafea, după lucru. Simţea că o cunoaşte atât de 
bine, încât o astfel de invitaţie ar fi fost un gest firesc. Cunoştea 
un local mic şi superb, al unui cubanez numit Paco, deschis toată 
noaptea. Avea cafea Turquino, atât de bună, încât oferea un sens 
vieţii. 

Era cumva greşit, o agresiune, să fantazeze în legătură cu o 
femeie cu care nu discutase niciodată, aşa că atunci când simţi 
primul impuls al unei erecţii, se ridică şi se băgă sub duş. Işi 
înşfăcă romanul şi aparatul foto digital şi se îndreptă spre râu. 

Nu se putu debarasa de sentimentul încercat de el în noaptea 


A 


precedentă. Cu toate că stelele nu mai erau acum vizibile, în 
se mai simţea în stare să le vadă. Era uşor îngrijorător să ştii c 
erau acolo, pe fondul monoton al cenuşiului apăsător, cu 
miliardele, ca o armată camuflată. 

Garner se îndreptă spre National Film Theatre şi se uită la 
cărţile la mâna a doua de sub podul Waterloo. Găsi un ghid 
cinematografic, scris de Leonard Maltin, şi-l răsfoi, dar nu putu 
găsi nicio referinţă la Guillame Angiers. Și ce dacă, îşi zise el. 
Ghidul e vechi, regizorul nou. Nu totul trebuia să lase o umbră. Îşi 
luă o halbă de bere, se aşeză şi încercă să se cufunde cu totul în 
cartea pe care o citea. Cuvintele nu-l puteau distrage de la el 
însuşi, ceea ce dorise întotdeauna de la un roman. Nu era vina 
autorului. Rita şi ceva inexplicabil ţopăiau la limita raţiunii sale, 
contaminând orice asupra căruia încerca să se concentreze. Se 
întreba ce-ar fi putut fi acel ceva. Poate că era în legătură cu 
lumina aceea stranie. Ori bucăţile de sunete care-i dansau printre 
gânduri, din când în când. Se simţea neliniştit, însă într-o 
manieră amorfă. Era ca şi cum neliniştea ar fi existat doar pentru 
că nu-i putea determina motivul. 

Un bătrân cu o barbă albă, ca vata de zahăr, cânta la vioară în 
faţa meselor cu cărţi, cu mişcări violente de arcuş. Dincolo de el, 
râul de-abia părea că se urneşte, însă-şi sugera forţa prin unduiri 
subtile la suprafaţă. Fotografie, pe ascuns, femeile care treceau 
pe lângă el, întrebându-se ce anume îi atrăsese atenţia. Începea 
să-l sperie gândul că s-ar putea să nu poată aranja niciodată o 
întâlnire între ei. Curând, s-ar putea să fie prea târziu. 

Violonistul se opri din cântat. Nu aplaudă nimeni. Muzicianul nu 
părea afectat. Adună mărunţişul aruncat în cutia viorii şi plecă. 

* 


că 
că 


— Ai mai transmis ceva, în ultima vreme? Pe Radio Garner? 

— Da, spuse el, atingându-şi cu grijă spatele capului. 

Ar fi vrut să nu-i fi spus niciodată Ritei de accidentul său şi de 
placa de metal şi de năvala ocazională de sarcini electrostatice, 
voci sau muzică, traversându-i creierul ca o idee doar pe 
jumătate memorată. 

— Am mai avut o transmisiune noaptea trecută, înainte de a 
mă duce la culcare. 

O văzuse din nou, tocmai când ajunsese şi el la muzeu. Era 
mai mult public acolo, pentru că venise el mai devreme decât de 
obicei, şi băuse o ceaşcă de ceai în timp ce privea vizitatorii 


îndreptându-se spre ieşire. O auzise înainte s-o vadă. Tatuajul 
clar şi măsurat al tocurilor ei pe parchet. Mersul ei hotărât 
contrasta puternic cu preumblarea leneşă a altora. Îi reamintea 
de un film vechi, o poveste despre o evadare dintr-un lagăr de 
prizonieri. Soldaţi care se îmbrăcau în uniforma inamicului, 
mărşăluind pe porţile deschise, sub ochii bărbaţilor înarmaţi. 
Mersul ei era cel al cuiva care se gândea la evadare, sperând să 
nu fie oprită. Faţa ei nu mai era încadrată de părul negru, 
dezvăluindu-şi ovalul palid, plin de unghiuri, umbre, roşu şi 
kohol2. Una din mâini îi era lipită de mijlocul pieptului, ţinând la 
locul lor clapele gulerului pardesiului. Fără să mai respire, privea 
în timp ce crâmpeie din ceea ce se afla dedesubt ieşiră la iveală. 
Silueta ei părea îngrozitor de disponibilă. Închise ochii şi era 
acolo, dezvăluită pentru el, tangibilă şi cedând. 

— Continuă. 

— O cronică de film. Ei, bine, doar o parte dintr-una. Încă mai 
tresar din cauza ei. Trebuie să plec ca să văd dacă nu cumva 
radioul e pornit. Înainte să cred că emite din mine. Sau, mai bine 
zis, prin mine. 

— Despre ce film era vorba? 

— Un film nou, intitulat /nimi mistuite. De un european. 
Guillaume sau aşa ceva. 

— Guillaume Angiers? 

— Ăsta-i. L-ai văzut? 

— Nu. De-abia dacă mai ies la film. Ştii, din când în când, 
vizitez muzeul, îmbibându-mă cu puţină istorie. Petrec o mulţime 
de timp acasă. Singură, cu un pahar de apă minerală, un CD cu 
ceva relaxant şi un atomizor. 

Garner tresări, recunoscător că întunericul o împiedicase să-i 
vadă expresia. Problemele ei de sănătate erau, în mod clar, mult 
mai acute decât crezuse el. Totuşi, vocea ei părea destul de 
fericită. Era ca şi cum ar fi descris ceva ce-şi dorea. Cum ar fi o 
vacanţă, ori vreun bărbat de neatins. Aproape că ar fi putut 
crede că ecourile împrăştiate prin tot muzeul nu erau doar 
scorneala lui. 

— Nu-ţi pierde vremea, îi zise ea. Profită de faptul că eşti în 
mişcare. Că eşti inteligent. Umple-ţi fiecare minut, pentru că îţi 


20 Sulfură de antimoniu, folosită de orientali pentru a sublinia 
strălucirea ochilor şi a feri de oftalmii (n. tr.). 


promit că, dacă n-o faci, o să-ţi pară rău. 

În întuneric, era conştient de mişcările discrete ale unor 
lucruri. Alunecarea lentă a luminii selenare pe perete, 
repoziţionarea, cu o fineţe epică, a dinţilor şi spirelor, depunerea 
anilor în oasele lui. Întotdeauna se gândise la timp ca la ceva 
liniar, un lucru real, care măsura durata vieţii în locul tău, în 
bucăţi accesibile, în timp ce tu bâjbâiai de zor, zi de zi. In miezul 
stilizării sale mecanice de aici, din muzeu, se gândi că timpul 
putea fi mult mai fluid, şi, totuşi, mai greu de înregistrat; ceva ce 
se îndrepta spre mai multe direcţii, nu numai înainte. Ceva 
instantaneu, cu o durată mai scurtă decât cea mai mică dintre 
particulele propriei sale dimensiuni imense. Se gândea la ceva 
născându-se şi murind aproape instantaneu. Se gândea la o lume 
cu o vârstă de 4,5 miliarde de ani şi, cu toate acestea, fără a 
exista dincolo de momentul imediat. 

| se părea ciudat să se gândească la propriul său oraş, la 
strada lui, la acest muzeu, adăpostind oameni din decenii 
diferite, zile diferite. Trebuie că se întâmplase - existau o 
mulţime de dovezi fotografice -, dar încă mai constituia un blocaj 
mental pentru el. Nu mai exista. Era un timp mort. 

În timpul nopţii, de obicei, cam cu două ore înainte de 
terminarea schimbului său, Garner putea auzi mult mai bine 
trecerea clipelor: alunecarea rulmenţilor din orologiul Congreve 
sau ticăitul celor mai noi exponate din vitrină, ceasurile Seiko 
Kinetic, nişte piese proiectate clasic, cu numai câţiva ani în urmă. 
Garner îşi putea imagina generaţiile viitoare căscând ochii la ele, 
în acelaşi fel în care vizitatorii de acum priveau cadranele solare, 
în timp ce acceptau, ca de la sine înţeles, orice tehnologie care 
le-ar fi permis să se ţină de program. Ceva rămase în spatele 
pleoapelor. Ceva i se înfipse în creier. Timpul se deplasa. Sau 
poate că nu. Poate că timpul rămânea static, iar noi ne mişcăm 
prin el. 

Garner închise ochii în faţa acestor raționamente dificile şi 
deveni tot mai conştient de un nou sunet, un alt ticăit, cu toate 
că era neregulat, înăbuşit şi, după cum îşi putea da seama, nu 
aparţinea acestei porţiuni a muzeului. 

— Auzi şi tu asta? o întrebă pe Rita. 

— Da, zise ea, pe un ton egal. Ce-i? 

— Credeam că tu ai putea să-mi explici. 

— E un orologiu, nu? Ceva de genul? 


— Nu ştiu. Aşa sună. 

Garner n-ar fi putut preciza nici în ruptul capului de ce alesese 
muzeul o astfel de moliciune, lipsă de claritate, în acest moment 
al nopţii. Bănuia, din ce în ce mai mult, că, de fapt, era el, 
relaxat, devenind mai atenuat, mai sensibil la plevuşca 
senzorială care plutea în jur. 

Se ridică din scaunul său incomod, turnat în plastic, şi îşi făcu 
obişnuitele deplasări în opturi printre exponate, în caz că o altă 
poziţie prin vechea clădire i-ar putea dezvălui sursa zgomotului. 
Nu se întâmplă asta. Părea să provină de peste tot şi nicăieri. 
Poate că se auzea din propriul său trup. 

— Trebuie să fie încălzirea sau apa din conducte. Ceva 
asemănător, spuse el în cele din urmă. 

— Da, căzu ea de acord. Este o clădire veche. Uneori, nu eşti 
conştient de ea, dar în momentele de linişte te poate surprinde. 
Nu contează cât de mult timp ai petrecut pe aici. Cât de bine 
crezi că ştii acest loc? 

— Cunoşti bine zona? 

Ea oftă, iar sunetul fâlfâi la înălţime, ca o pasăre în colivie. 

— Prea bine, spuse ea. 

Ochii lui erau închişi. Aproape că-şi putea imagina fiorii 
apropierii, mirosul părului ei, respiraţia ei. 

— Ar fi drăguţ să te cunosc mai bine, spuse el sacadat. Aş 
putea să-ţi iau o ceaşcă de... 

— Nu cred, îl întrerupse ea. Nu asta caut. 

Era buimăcit şi rănit de refuzul ei prompt, şi, mai mult, de 
iminenta sa abandonare. Cum de interpretase atât de greşit 
relaţia lor? Cum de se putea el autodistruge în acest fel? Avea o 
asemenea lipsă de încredere, încât nici măcar nu putea fantaza 
mai acătării? Conversaţia lor se legase uşor, a râs la glumele lui, 
era interesat de ea. Ce rău putea face o ceaşcă de cafea? Dar 
ştia ce avea de făcut. Pregătea liniile de apărare împotriva 
chinurilor respingerii. Întreaga lui viaţă se dăduse înapoi din 
calea cuvântului nu. Se ferise de pumni şi de pietre, odată chiar 
şi de un cuţit, însă un glas care-l refuza îi găsea, întotdeauna, 
punctul slab. Repetând momentul, îl durea - chiar dacă se 
prefăcea a crede - că nu era capabil să transforme o situaţie în 
ceva pozitiv, era singura cale de a contracara ameninţarea. 

Îşi reluă rondul, mergând în apropierea balustradei şi privind în 
jos, spre secţia de la etajul de mai jos. In pofida eşecului său, era 


decis s-o urmărească. 

Crezu că văzuse licărul dublu al ochilor ridicaţi spre el, şi 
lunecarea unei umbre, dar ştia că clădirea era pustie. În fiecare 
seară, trebuia să verifice toaletele, ieşirile şi intrările, să 
conecteze alarmele care protejau fiecare prag de uşă din acest 
loc. Cu toate că lucra aici numai de puţină vreme, simţea că era 
pe cale să înţeleagă chichiţele clădirii la fel de bine ca pe ale 
propriei sale locuinţe. Era un bun agent de pază. Ca mai toţi 
singuraticii. Asta avea legătură cu sensibilitatea mai mare faţă de 
încălcarea spaţiului privat. Ceva în legătură cu preferința pentru 
singurătate. 

Dintr-odată, păru că orele nu se mai urneau atât de repede ca 
altă dată. Avea puţine de făcut. Citise ziarul, rezolvase cuvintele 
încrucişate şi Sudoku. Nu mai avea nimic de mâncare prin 
geantă, iar cafeaua din termosul său se răcise. Frustrarea nu i se 
potolise; ce altceva putea face decât să străbată la pas acelaşi 
vechi traseu, în uniforma lui ieftină, din serj? Prin luminatorul 
imens din tavan se putea minuna, din nou, de stelele ca o pudră 
de talc. Işi zise că s-ar putea să le fi descoperit secretul; ceva 
ameninţător, precum furtuna din spatele zidului de nori negri, dar 
apoi dispăru; era demenţial, pentru că tiparul acela rămăsese, la 
fel şi convingerea sa în capacitatea lui de a-l descifra. Aproape că 
o întrebă pe Rita dacă putea vedea şi ea ce vedea el, dar se 
abţinu cu încăpățânare, indiferent cât de mult ar fi avut nevoie 
de ceva sprijin în ceea ce privea lucrurile petrecute departe, 
deasupra lui. li auzi glasul, sau modelul lui pentru el, 
străbătându-i mintea, ca o amintire. Recunoscu ritmurile şi 
melodicitatea vocii, însă nu şi cuvintele. Era ca şi cum ar fi auzit- 
o vorbind printr-un căluş. Aproape că o întrebă ce se întâmplase, 
însă în ultimul moment bănui că îi auzise vocea dintr-o sursă 
diferită. Capul îi ardea de buimăceală; ar fi vrut să strige, s-o 
întrebe ce voia, dar nu putu, pentru că, desigur, ea nu dorea 
nimic. Nu voia decât ce decidea el pentru ea. 

Nu asta caut. 

Dar ce căuta? De ce venea la muzeu şi pleca de fiecare dată 
ca şi când l-ar fi avut pe dracu’ pe urmele ei? 

La sfârşitul schimbului său, aşteptă afară multă vreme, sigur 
că putea auzi ritmul ca de pendulă al pantofilor ei pe ciment, dar 
nu era nicăieri; bănuiala lui, sau necesitatea, îi fusese infestată 
de zgomotele blânde produse în interiorul muzeului, cele făcute 


de vânt sau de greutatea vizitatorilor, apăsând nemiloasă asupra 
duşumelelor şi scaunelor. Verifică ieşirile de incendiu dinspre 
stradă, dar nu erau deschise. larăşi tocurile, lovind pardoseala de 
parcă ar fi vrut să deschidă pământul cu ele. Dintr-odată, fu 
convins că ea era înăuntru, că fusese acolo tot timpul. Cumva, nu 
o văzuse în urma inspecțiilor de la ora închiderii. Reveni în faţa 
clădirii şi încercă intrarea principală. Închisă, bineînţeles. Era un 
bun agent de pază. Totuşi. Directorii muzeului, în înţelepciunea 
lor, decretaseră, după ce pierduseră o mulţime de timp şi bani pe 
studii asupra comportamentului delincvenţilor, că între orele 
patru şi nouă era intervalul cel mai puţin probabil pentru o 
efracţie. Probabil că aşa era, însă pe el îl dezgusta, pentru că 
făcuseră economie acolo unde-l durea pe el. Limitându-i schimbul 
până la ora nouă, nu avea cum să-i prindă pe picior greşit, însă ar 
fi putut să recurgă la regulamentele UE, limita schimburilor. 7otu/ 
este pentru a vă menţine sănătatea, domnule Garner. Un paznic 
potrivit este cel fericit. Furios, o luă apăsat spre cafeneaua lui 
Paco, bău trei ceşti de cappuccino şi trecu cu privirea peste ziarul 
din ziua precedentă, pe care-l recuperase din coş. Încă o oră. Se 
simţea mai bătrân. Se întoarse la muzeu şi văzu luminile aprinse 
într-unul din birourile de la parter. Ciocăni în geam şi o siluetă 
apăru în cadrul pătrat, cu o textură complicată. 

— Cine-i? 

Garner îşi dădu seama, după voce, că era Joyce, femeia de 
serviciu. O rugă să-i dea drumul înăuntru. 

li mulţumi îndatorat, explicându-i că-şi uitase ceasul la muzeu. 

— Caraghios, nu-i aşa? zise el, urcând treptele şi privind în jos, 
spre ea, în holul de la recepţie. Să-mi pierd ceasul într-o încăpere 
plină de ceasuri. 

Ea nu găsi că era amuzant şi, clătinând din cap, se întoarse la 
periile şi la găleţile ei. 

Garner îşi reluă traseul în tihnă, până ajunse, din nou, lângă 
uşa principală, verificând dacă Joyce se închisese în bucătărie. 
Apoi o luă repede spre intrarea în sala de expoziţii de la parter. 
Impinse uşor de uşă, însă era încuiată. Se frecă pe faţă. Trebuia 
să existe o cale de a pătrunde acolo. Nu putea înţelege forţa 
nevoii sale. Voia să creadă că ea era încuiată undeva, în muzeu, 
că se rătăcise, fără a avea această intenţie, pentru că încercase 
să-l găsească. Apoi îşi dădu seama de singurul mod de a intra 
acolo, în afară de spargerea uşii. Se întoarse la trepte şi urcă în 


grabă la etajul unu. Dincolo de ele, un semn cu inscripţia NUMAI 
PENTRU PERSONAL atârna de o sfoară aşezată de-a curmezişul 
unor trepte înguste, care duceau spre acoperişul muzeului. 
Dezactivă alarma şi lovi zăvorul cu podul palmei. Afară, se 
strecură de-a lungul culoarului circular între balustradă, la 
aproape zece metri deasupra solului, şi luminatoarele mari şi 
boltite, înălțate deasupra orologiilor. Putu să deschidă unul dintre 
ele şi să se bage înăuntru. Raza unei lanterne îngălbeni marginea 
uneia dintre vitrinele de sticlă. Ce se petrecea acolo? Raza de 
lumină era neabătută. Probabil că era Frobisher, picat în control 
prin zonă, pentru încă un raport supereficient; nimeni altcineva 
nu mai avea acces în clădire. Garner se întrebă dacă n-ar trebui 
să se prezinte superiorului său sau să-şi vadă mai departe de 
plan şi să spere că nu fusese zărit. Dacă Frobisher era acolo, 
atunci Garner trebuia s-o găsească pe fată înaintea lui. Frobisher 
o va da pe mâna justiţiei fără să stea pe gânduri. Totuşi, era ceva 
cu raza lanternei, ceva legat de faptul că nu se clintea. 

Garner simţi primii fiori de frică, minusculi însă relevanti, 
precum tremuratul neînsemnat al cipului de cuarţ din ceasul său. 
Acolo se întâmplase ceva cât timp îi trebuise lui s-o şteargă, să 
bea câteva ceşti de cafea şi să pătrundă înapoi. Se lipi de 
balustradă şi privi în bezna de la etajul de jos. Nimeni nu intra 
acolo, nu mai intra. Se întrebă dacă nu cumva-şi imaginase 
sunetul paşilor ei, dar asta nu dură decât o clipă: ştia că nu. 

Se apropie de lanternă venind din spate, sperând să-l găsească 
pe Frobisher moţăind, dar superiorul lui nu era acolo. Inşfăcă 
lanterna şi o stinse. Câţiva paşi mai încolo, găsi haina lui 
Frobisher, cu tresele ei incandescente, aruncată pe jos. Asta nu-l 
caracteriza. Şeful nu-şi agăța haina la cuier decât dacă găsea şi 
un umeraş, pentru a-i menţine forma. Lipsa totală a oricărui 
sunet era alarmantă, petrecându-se într-un mediu unde, de 
obicei, se simţea bine. Brusc, pentru el muzeul deveni un loc 
străin. Sentimentul se intensifică atunci când sări peste 
balustradă şi zbură trei metri pe pardoseala sălii de expoziţie. 
Stânjeneala lui fu înlocuită, pentru scurtă vreme, de o frenezie 
neţărmurită. Dacă ea era acolo, atunci se afla mai aproape decât 
oricând de femeia care-l intrigase atât de tare. 

Dar apoi: 

— Unele dintre aceste stele de acolo au murit cu mii de ani 
înainte să te fi născut tu, zise ea. Lumina pe care o vezi este 


străveche, aparţine de ceva ce nu mai există demult. S-ar putea 
să treacă mii de ani după moartea ta până la stingerea ei. Timpul 
se scurge în sine însuşi, după cum pretind unele concepte. şi 
pune toala sa cea mai bună şi flirtează cu camerele de luat 
vederi. Elementele minore, cum ai fi tu, de exemplu, de-abia 
dacă deranjează timpul. 

N-o găsi acolo, însă vocea era a ei. Dar nu era după 
aproximările sale. Nu era vreun glas mieros şi atrăgător. Se 
auzea sacadată şi ascuţită, ceva care încerca să se facă auzit 
într-un tunel aerodinamic. O simţea zbătându-se prin mintea lui, 
ca o râmă tăiată în două. Apăsă cu degetele placa metalică din 
cap, de parcă ar fi fost sigur că i-ar putea simţi conturul acolo. Un 
ticăit uşor: la etaj se aprinse lumina. Privi de jur împrejur, însă 
aici încă era prea întuneric ca să vadă ceva ce ar putea-o face pe 
Rita să i se arate. Nu era nimic aici, doar fantomele urmelor 
paşilor ei, furtuna plecării ei sau intrării ei în muzeu. Nu mai ştia 
ce se aşteptase să găsească. Insă de astă dată era, oricum, pe 
jumătate paralizat de frică. Ar fi vrut să strige după cel care se 
afla la etaj - spera ca acesta să fie Frobisher, revenit de la 
toaletă sau de la ceai -, dar să facă asta ar fi însemnat să se dea 
de gol şi se temea de posibilele consecinţe. Pentru că ştia că 
Frobisher era mort. Haina lui îi spusese asta. Dar una dintre 
vitrinele de acolo arăta că lucrurile o luaseră razna. Era puţin mai 
mare decât oricare alta. Capacul fusese împins înapoi, ceea ce-l 
surprinse, pentru că nu văzuse niciodată vreuna din vitrine 
deschisă, indiferent de motive. In interior se afla o masă de 
operaţii din secolul al XIX-lea, cu sertarul originar pentru 
rumeguş pus dedesubt, pentru absorbirea lichidelor vărsate. Se 
întinse şi atinse lemnul lustruit, cu colecţia de crestături de la 
cuţitele de amputare, săpate în el de-a lungul anilor. Işi retrase 
mâna caldă şi umedă. Ochii i se holbară înaintea inscripţiei 
referitoare la o operaţie care fusese încercată asupra unei sugare 
suferind de o boală îngrozitoare, cunoscută drept ectopia cordis, 
o afecţiune congenitală în urma căreia pacientul se naşte cu 
inima în afara trupului. Copi/ul a supravieţuit, scria acolo, ducând 
o viaţă relativ normală, până când complicațiile survenite i-au 
provocat moartea, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani. 

Garner simţi cum i se încreţeşte pielea de pe dosul palmei. Ştiu 
că Guillaume Angiers nu exista, că era o făcătură, un secret 
alcătuit între ei, o cale pentru ca ea să se poată conecta la 


gândurile şi temerile din mintea lui. O modalitate prin care ea 
putea să simtă cine era el. 

Se urcă, cu prudenţă, pe unul dintre dulapurile cu exponate. 
Trebuia să sară ca să se prindă de balustrada care înconjura 
galeria de deasupra şi să se caţere acolo pe cât de repede-i 
permitea corpul său neantrenat. 

Ea zise: 

— Muzeul unui singur om nu-i decât o altă formă de închisoare. 
Te preocupă atât de mult locul tău în lume, încât ajungi la 
punctul în care asta te consumă. Dar nu iei niciodată în seamă 
posibilitatea că nici n-a existat, vreodată, vreun loc al tău. 

Febril, Garner păşi tiptil printre vitrine, căutând ceva pentru 
care n-avea niciun nume. Acum, că erau aprinse luminile, 
orologiile şi ceasurile păreau cu totul altfel. În faţă, văzu umbre 
alungindu-se pe carpeta deschisă la culoare, apoi retrăgându-se 
în obscuritatea relativă a peretelui pe care erau aliniate pendule. 
Se gândea să se trezească în fiecare zi, să privească în jos şi să 
vadă lucrul acela care te ţinea în viaţă, alimentând dragostea. 
Pentru organul care o susţinea, obsesia pentru viaţă devenea 
inseparabilă de fascinaţie. Erai om şi nu erai. Fiecare clipă, 
fiecare bătaie de inimă, era un memento al mormântului. Pielea 
era întotdeauna îndepărtată. Deveneai propria ta mască a 
groazei. 

Auzi zgomotul sticlei sparte. Capacul vitrinei fusese făcut 
ţăndări. In primul moment se gândi că se întâmplase deoarece 
căzuse ceva din tavan, dar în timp ce se apropia, îşi dădu seama 
că asta era doar o părere. 

Ceva fusese adăugat la colecţie. 

Era deopotrivă minunată şi oribilă. Un ceas de forma unui 
craniu din argint, împroşcat cu sânge, licărind. O propoziţie în 
latină, gravată în metal. Reuşi s-o descifreze, în pofida sângelui 
împrăştiat: ultima forsan. O altă piesă de orologerie, de altă 
natură, fusese zdrobită cu brutalitate de interiorul vitrinei. La fel 
ca şi celelalte, şi aceasta se oprise din ticăit, dar nu mai putea fi 
reparată niciodată. 

Gaura din pieptul ei scotea un hârâit umed, din cauza aerului 
care-i umplea plămânii. Nu putu decât să-i arunce o privire, la 
ghemotocul de carne care se răsucea, agăţat de pieptul ei, 
zbătându-se atât de violent, încât el crezu că se va smulge singur 
de acolo. Panica şi groaza lui erau lucruri grele, atrăgându-i 


privirile spre podea. Ceva ce-ar fi putut fi, cândva, Frobisher, 
zăcea zdrobit acolo. 
— E mai târziu decât crezi, zise ea. 


VIAŢĂ ÎNCREMENITĂ 
Pat Cadigan 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


Pat Cadigan a obţinut de două ori Premiul Arthur C. Clarke 
pentru cel mai bun roman science fiction al anului. Locuieşte în 
impetuoasa zonă urbană din nordul Londrei, împreună cu soţul, 
excentricul Chis Fowler, şi cu fiul ei, (Tăcutul) Rob. 

Deşi e cunoscută în primul rând ca scriitoare de science fiction 
(se numără printre primii autori de cyberpunk), scrie deopotrivă 
şi povestiri fantastice şi horror, reunite în volumele Patterns, 
Dirty Work şi Home by the Sea. 

Romanul ei, Reality Used to Be a Friend of Mine, va apărea în 
curând. 


Imediat ce se încălzeşte vremea, statuile umane îşi fac apariţia 
în cârduri. Mai ales în Covent Garden. Când ieşi din staţia de 
metrou, ia-o la dreapta, coborând către piaţa acoperită numită 
Apple Market, şi-o să le vezi din trei în trei metri, pe o parte şi pe 
alta. Tineri de ambele sexe, vopsiți în alb, sau în argintiu, sau în 
auriu, sau chiar în negru, stând incredibil de neclintiţi, în poziţii 
superbe. Câştigă câţiva bănuţi şi, pe lângă asta, cei mai mulţi 
speră să fie remarcaţi de una dintre acele agenţii care oferă 
distracţii la reuniunile organizate de corporaţii sau la petrecerile 
de gală ale celebrităților. Ambele pot fi profitabile, dar Sophie 
spera mai degrabă să aibă parte de a doua variantă. Reuniunile 
din corporaţii erau angajamente de-o seară bune, sigure, dar o 
singură petrecere de-a celebrităților te putea transforma într-un 
star. Sophie îşi dorea să intre în lumea vedetelor şi nu se obosea 
s-o ascundă. 

Aşa era Sophie - nonconformistă, uneori brutal de sinceră. Eu, 
una, am fost întotdeauna de părere că onestitatea excesivă e 
extrem de supraapreciată, aşa că modul exact în care am ajuns 
să ne împrietenim rămâne pentru mine un mister. Aveam foarte 


puţine în comun - ea era născută-şi-crescută la Londra, eu eram 
o expatriată din Statele Unite; ea avea între douăzeci şi cinci şi 
treizeci de ani, eu mă aflam în bătaia farurilor apropiatei vârste 
de cincizeci; ea era o frumuseţe, un trandafir englezesc clasic, cu 
păr blond, cu ochi luminoşi, cu pielea ca de porțelan... Eu mă 
aflam în bătaia farurilor apropiatei vârste de cincizeci - imaginaţi- 
vă. Consideraţi-o o chestie specific femeiască - relaţia dintre 
două femei care se consideră surori e puternică. 

Oricare ar fi fost legătura noastră, era destul de solidă ca să 
ne-acceptăm reciproc, chiar dacă nu ne înţelegeam întotdeauna 
una pe alta. Vreau să spun că eu n-aş fi încercat niciodată s-o fac 
pe statuia umană pe străzi, nici măcar înainte de a împlini 
douăzeci şi cinci de ani, şi Dumnezeu ştia că pe vremea aia 
încercasem destule. Dar nu mă deranja s-o ajut să se vopsească 
şi să-şi pună la punct costumul şi recuzita când se întâmpla să 
avem liber de la Fresh U în aceeaşi zi. 

Aşa ne-am cunoscut - când am fost angajată eu, ea lucra de 
aproape un an la magazinul cu hrană sănătoasă. Legătura 
noastră s-a format printre produse de natură organică şi 
ciocolate comercializate cu acte-n regulă sau stând alături, 
fiecare la casa ei de înregistrare, şi vânzându-ne marfa 
funcţionarilor preocupați de sănătate, care sperau că 
antioxidanţii din salate puteau contracara efectele cumulate ale 
celor douăzeci de ţigări fumate zilnic. Unii doreau şi să atragă 
atenţia lui Sophie, dar ea le dădea tuturor de înţeles, cât se 
putea de clar, că nu era interesată. 

— Genul ăsta de distracţie nu poate decât să stânjenească 
neclintirea, mi-a spus o dată, când o ajutam să se costumeze în 
zeiţa de alabastru. 

şi punea un veşmânt lung, în stil grecesc, pe care-l 
decolorase, îl apretase, îl vopsise şi îl lăcuise până la punctul în 
care putea sta pur şi simplu în poziţie verticală şi fără ea. Nu-mi 
imaginam cum de tolera pielea ei un asemenea obiect. Pretindea 
că, după ce se acoperea cu mai multe straturi de fard, devenea 
suportabil; eu nu puteam nici măcar să-l ating. Peruca era încă şi 
mai cumplită. 

— Dacă zici tu, i-am răspuns. 

A chicotit şi mi-a întins un tub cu fard alb pentru clovni, ca să-i 
retuşez spatele. 

— Nu mă aştept să-nţelegi, Lee. Tu nu eşti statuie. 


Nici tu nu eşti, am vrut să zic, dar m-am obţinut. Spunându-i 
aşa ceva chiar înainte de a-şi intra în rol aş fi dat-o complet peste 
cap şi i-aş fi stricat întreaga zi - i-aş fi distrus nec/intirea. Ce 
ironie, mă gândeam, că era atât de uşor să stresezi psihic pe 
cineva care lucra ca statuie. 

* 

Pe lângă zeiţa de alabastru, Sophie mai avea încă două 
personaje: amazoana de bronz şi doamna de argint. Pentru 
amazoană, se acoperea mai mult cu fard decât cu haine, aşa că 
n-o întruchipa decât pe vreme foarte călduroasă şi când propriul 
corp îi dădea o senzaţie deosebită de mulţumire. Cât despre 
doamna de argint, în ochii mei de americancă incultă, filistină, 
reprezenta un hibrid între un ornament din faţa unei maşini şi un 
trofeu atletic pentru locul al doilea, ceea ce sugerează ceva mult 
mai de prost-gust decât este în realitate. Doamna de argint n- 
avea nimic ordinar, aşa cum amazoana de bronz n-avea nimic 
şleampăt. Numai că eu n-o puteam lua pe niciuna dintre ele atât 
de în serios cum o luau Sophie şi colegii ei statui şi ajutoarele lor. 

Ţineţi cont de vârsta mea. Pentru mine, toată povestea asta cu 
statuia umană e versiunea din secolul XX a mimilor ambulanti. 
Era mai puţin extenuant şi nu implica existenţa unui clovn care 
să se ţină după tine râzând de stilul în care mergeai, ceea ce era 
evident în avantajul lui. Dar tot ce făceai pentru bani de buzunar 
nu era decât o trudă grea prin care sperai să-ţi atingi scopul, 
nicidecum o meserie. 

Am încercat să vorbesc cu Sophie despre planurile ei de viitor; 
era mai degrabă nehotărâtă, în toate privinţele. Şi presupun că 
asta avea sens. Vreau să spun că munca unei statui umane nu 
sugerează un pas următor specific, aşa cum se întâmplă în cazul 
cântăreților sau al dansatorilor, sau al acrobaţilor care merg pe 
monociclu jonglând cu ferăstraie cu lanţ. 

— Am o voce destul de bună ca să fiu cântăreaţă, a spus ea, 
când am reuşit în sfârşit s-o încolţesc. Ne ocupam de restocarea 
legumelor organice din secţia de producţie. Dar nu ceva special - 
e una dintr-un milion, nu una /a un milion, şi nu sunt suficient de 
flexibilă pentru o adevărată dansatoare. Şi nici suficient de 
coordonată în mişcări ca să-mi permit măcar să mă uit la un 
monociclu. La naiba, am avut nevoie aproape de-o săptămână 
întreagă ca să-nvăţ să merg pe-o bicicletă obişnuită. lar 
jongleriile cu ferăstraie cu lanţ te duc atât de mult cu gândul la 


secolul trecut. 

— Vasăzică eşti statuie umană, deoarece eşti în stare să stai 
nemişcată, într-o anumită poziţie? am întrebat-o eu, studiind, în 
căutare de pete, o căpăţână de lăptucă verde, creaţă. 

— Nu e vorba să stai doar nemișcat. E vorba de neclintire. 
Zâmbea visătoare, distantă. Îmi place neclintirea. Îmi place 
modul în care se-nfiripă, pornind de la un grăunte minuscul 
dinăuntrul meu. Creşte, se răspândeşte în mine, pretutindeni. 
Când reuşesc s-o dobândesc aşa cum trebuie, întreaga lume 
curge în jurul meu, în timp ce eu stau, pur şi simplu. 

— Ca un pietroi într-un râu? 

Sophie clătină din cap. 

— E altfel, mai bine. 

— Sună foarte... stoic. 

— Da, nu-i aşa? M-a privit radioasă. Stoic. E un cuvânt potrivit, 
stoic. Stoic. Puternic. N-o să ne lăsăm cilintiţi. 

Am zâmbit larg. 

— „Şi vezi acolo, în faţa uşii sale, neclintit, un împărat 
îngenuncheat.” 

Ea s-a oprit c-o lăptucă creaţă într-o mână şi cu o radicchio?! 
cât o minge de softball în cealaltă. 

— Vrei să repeţi? 

— E dintr-un poem de Emily Dickinson. „Şi-alege sufletul o 
societate şi altora le-nchide uşa-n nas; şi în divina sa majoritate 
nu mai pătrunzi, căci loc n-a mai rămas.” 

— Îmi place, a zis Sophie. „În divina sa majoritate nu mai 
pătrunzi.” E o mantră bună pentru neclintire. 

— Ei, e oricum o mantră lungă. Am clătinat din cap şi-am pus o 
căpăţână de lăptucă în mormanul celor bune. Neclintirea e un alt 
lucru pe care nu-l înţeleg. Când eram de vârsta ta, nu puteam sta 
locului nici măcar două secunde. 

Sophie şi-a aruncat capul pe spate şi-a râs. 

— Oh, Doamne, ce-i rahatul ăsta cu atunci-când-eram-de- 
vârsta-ta? O spui de parc-ai fi destul de bătrână ca să-mi fii 
mamă, şi sunt destul de sigură că nu eşti. 

— De fapt, cred că sunt, am zis, cu o strâmbătură. 

— Aiurea. 

— Păi, practic, sunt suficient de bătrână pentru asta, deşi nu 


21 Varietate de cicoare roşie (n. tr.). 


suficient de matură. Dacă-nţelegi ce vreau să spun. 

— Da, bine, a cedat ea, copiindu-mi strâmbătura. Uneori, când 
vin aici oameni cu copii mici, îmi trece brusc prin minte că sunt 
destul de bătrână ca să le fiu mamă. O străbătu un tremur uşor. 
Mă tulbură cu adevărat. 

— Dar când eşti statuie? Atunci nu te tulbură? 

— Nu. Statuile nu pot avea copii. S-a uitat în jos, la lada 
aşezată pe podea, între noi. N-au copii şi nu-mbătrânesc. 

Am râs scurt. 

— Tot ce există-mbătrâneşte. Statuile nu fac excepţie. 

Ea a aruncat o masă flască de lăptucă creaţă în coşul cu 
legume stricate. 

— Nu-mbătrânesc la fel ca oamenii. 

— Oh, nu, iubito, am zis, nefericită. Te rog, nu-mi spune că faci 
parte dintre oamenii pentru care „bătrâneţe” e un cuvânt 
murdar. 

— Ei, haide, Lee - doar n-o să zici că n-ai vrea să rămâi tânără, 
dacă s-ar putea. 

— Ai ghicit, draga mea. 

— Aiurea. 

— De ce? De ce nu poţi concepe că există cineva care nu vrea 
să rămână tânăr? 

S-a holbat la mine, nevenindu-i să creadă. 

— Dacă aş avea de-ales, aş opta pentru asta cât ai clipi. Şi n-o 
să mă convingi niciodată că tu n-ai face acelaşi lucru. 

M-am gândit la vorbele ei în timp ce sortam alte legume. Se 
stricaseră alarmant de multe. Fuseseră puse la păstrare prea 
reci. 

— Ţi-a dori să fii din nou la liceu? am întrebat-o, într-un târziu. 
Scuză-mă, la gimnaziu? 

Faţa ei frumoasă, de trandafir englezesc, a căpătat o expresie 
revoltată. 

— Mi-am dat seama ce-ai vrut să spui. Şi răspunsul e un 
răsunător /a naiba, nu, mai bine mor în foc, după un accident de 
maşină, mulțumesc foarte mult. 

— OK, dar ce zici de şcoala elementară? Acolo mai toată lumea 
s-a distrat mult mai bine. 

— Hm-hm, nici acolo. 

— Ei, perfect, am spus. Acum înţelegi ce simt eu. 

Repulsia ei s-a transformat în uimire. 


— În legătură cu ce? 

— Cu rămânerea la vârsta tinereţii. Mă bucur că am fost 
tânără, fireşte. N-am irosit prea mult timp fiind raţională, am 
profitat din plin - am făcut tot felul de lucruri necugetate, 
nebuneşti, şi al naibii de multe greşeli şi, în general, m-am purtat 
ca o tâmpită, cum spuneţi voi, britanicii. Je ne regret rien, scuză- 
mi franceza. 

Sophie a părut îndurerată. 

— Eu ţi-o scuz, dar francezii n-ar face-o. 

— Şi mă bucur că am fost tânără atunci când am fost, am 
adăugat. Oh, ce vremuri, în zilele alea eram giganţi cu toţii bla- 
bla-bla. Dar am trecut de asta. 

Îmi dădeam seama că ea medita la afirmaţiile mele. 

— A rămâne tânăr nu-i totuna cu a te întoarce la şcoală, a zis, 
în cele din urmă. Gândeşte-te mai bine. Adică gândeşte-te cu 
adevărat. Să ai un trup tânăr, mai flexibil, fără atât de multe 
dureri? Fără zbârcituri? Fără păr cărunt? Să nu oboseşti 
niciodată, să ai rezerve nelimitate de energie? Ce zici de toate 
astea? 

Am început să intru ceva mai mult în defensivă. 

— Nu cred că sunt chiar atât de zbârcită. Păr cărunt... Am 
ridicat din umeri. Unii dau bani buni pentru firele astea 
luminoase. Cât despre tot restul, ei bine, nu-mi aduc aminte să fi 
avut rezerve nelimitate de energie şi să nu fi obosit niciodată, 
dar, pe de altă parte, pe-atunci nu eram chiar atât de flexibilă, 
aşa că nici nu mă epuizam făcând gimnastică. 

— Dar cum rămâne cu toate greşelile pe care spui că le-ai 
făcut? Sophie mi-a adresat un zâmbet ironic. Ai avut nevoie de-o 
grămadă de energie pentru ele, nu? 

Am ridicat iarăşi din umeri. 

— Somn toată ziua, petrecere toată noaptea. 

Ea a făcut ochii mari. 

— Hristoase, ce erai, vampir? 

— Bineînţeles că nu. fn ziua de azi ar trebui să fii vampir. Pe- 
atunci era suficient să fii hippy. N-are importanţă, am adăugat, 
ca răspuns la privirea ei nedumerită. Era o altă lume. 

Am aruncat încă o căpăţână de lăptucă ofilită în grămada cu 
legume stricate şi m-am oprit să-mi masez ceafa. 

— Oare spuneam ceva despre dureri? a întrebat glumeaţă 
Sophie, cu ochii la mine. 


— Hei, dacă oamenii de vârsta mea n-ar avea nicio durere, 
producătorii de ibuprofen ar da faliment, ceea ce ar conduce la 
un crah economic mondial şi la depresie. Crezi că vrem s-avem 
asta pe conştiinţă? 

— Foarte amuzant, a zis ea, râzând. Dar, serios... 

— Dar, serios, gândeşte la tine, draga mea prietenă. Dacă 
bătrâneţea se rezumă, în ochii tăi, numai la atât - dureri, păr 
încărunţit şi zbârcituri -, eşti mult mai superficială decât am 
crezut. 

Sophie arăta de parcă aş fi pălmuit-o. 

— Imi pare rău, am adăugat, n-am vrut într-adevăr să spun că 
eşti superficială. Dar îmbătrânirea nu înseamnă numai atât. 

— OK, a admis ea. Atunci spune-mi care sunt lucrurile 
minunate. 

Am ezitat. 

— Uite, tu-mi ceri să spun cât de minunat trebuie să fie şi eu 
pur şi simplu nu pot. E din cauza educaţiei mele catolice - 
modestia mi-a fost imprimată în caracter de o succesiune de 
călugăriţe voinice şi de reguli stufoase. 

Am râs amândouă şi am continuat să sortăm lăptuci în timp ce 
mă întrebam dacă ea ştia în cât de mare măsură mă eschivasem 
cu scuza mea despre modestie. Să-i spun de ce-i atât de grozav 
să-mbătrâneşti. Păi, Sophie, scumpo, în primul rând, eşti încă în 
viaţă. Şi în al doilea rând, eşti, ăă, încă în viaţă. Şi al treilea, ăă... 
ei, vezi tu, dragă prietenă, indiferent ce alte lucruri bune ţi-ar 
aduce bătrâneţea, faptul că încă mai trăieşti triumfă asupra 
tuturor. Ideea e să continui să respiri şi să exişti cât de mult poţi. 

* 


Sophie a demisionat în timp ce eram într-un concediu de boală 
de câteva zile. Şi n-am aflat decât după ce m-am întors şi l-am 
întâlnit pe tipul deşirat, de optsprezece ani, care îi luase locul. 
Abia terminase şcoala, era prietenos, politicos şi de o inteligenţă 
acceptabilă, şi începuse deja să fie pe placul tuturor. M-am simţit 
trădată şi abandonată. 

Când am ieşit din schimb, am pornit-o de-a dreptul către 
Covent Garden. De fapt nu mă aşteptam ca Sophie să-mi 
vorbească, nici despre magazin, nici despre orice altceva. 
Simţeam pur şi simplu nevoia copleşitoare şi mai degrabă 
egoistă de a-i arăta figura mea nefericită. 

Trecuse de ora trei când am ieşit din staţia de metrou şi am 


luat-o în jos, către piaţă. Soarele care apărea cu intermitențe 
tocmai se făcuse nevăzut şi se lăsa o ceaţă uşoară (niciodată să 
nu-i întorci spatele unui petic de cer din Londra, aşa îl auzisem o 
dată spunând unui client), dar pe stradă încă se mai foiau o 
mulţime de oameni. Nu, nu se foiau - se adunaseră laolaltă, se 
uitau la ceva. 

Nu, nu se uitau pur şi simplu - se holbau, concentrați. Ţintuiţi 
locului. 

Pe alee nu se afla decât o singură statuie umană, dar, pentru o 
clipă, n-am fost cu adevărat sigură că era Sophie. O întrupa pe 
amazoana de bronz şi era inconfundabilă - sulița, peruca şi coiful, 
cămaşa scurtată prin rupere, slipul modificat al costumului de 
baie, culoarea perfectă a bronzului care-i acoperea trupul bine 
făcut. Stătea cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor, tocmai 
începând să-nalţe sulița în mâna dreaptă, de parcă ar fi întrezărit 
un pericol încă neclar. Ochii ei nu clipeau niciodată, sau cel puţin 
eu nu-i vedeam clipind, şi nu zăream nimic care să indice că ar fi 
respirat, oricât de superficial. Celălalt braţ îi atârna pe lângă trup, 
uşor îndoit de cot, cu încheietura mâinii gata să se-ndoaie la 
rândul ei, pregătindu-se s-o echilibreze când avea să-şi arunce 
sulița. 

Poate nu vremea fusese aceea care alungase celelalte statui. 
Soldatul de jucărie, clovnul, păpuşa de cârpă, vulpea, Marilyn 
Monroe - mi-i puteam imagina coborând de pe lăzile şi de pe 
taburetele lor, săltându-şi pe umeri sacii de gimnastică şi 
retrăgându-se, înfrânți de puterea Sophiei. Era ceva dincolo de 
ceea ce înţelegeam eu prin nec/intire, cu mult mai presus decât 
ceea ce o văzusem pe ea făcând în trecut. Poate chiar mai 
presus de natura imobilă a unei statui adevărate. 

Fascinată, m-am strecurat treptat prin mulţimea de asemenea 
încremenită şi tăcută - de fapt atât de tăcută încât până şi cea 
mai mică mişcare părea nelalocul ei, dar voiam să ajung cât mai 
aproape cu putinţă. Eram la trei metri distanţă când am zărit 
ceva schimbându-se pe faţa Sophiei. Abia dacă se putea distinge, 
nici măcar cât o licărire prin ceața densă. Dar am ştiut ce 
însemna: mă văzuse. 

Neclintirea nu i s-a fisurat decât după alte zece sau 
cincisprezece secunde, când nu mă mai despărţea de ea decât o 
lungime de braţ. Şi asta a fost exact ceea ce s-a petrecut: s-a 
fisurat. Nu în mod vizibil sau audibil, deşi era, într-un fel - vizibil 


la nivel subliminal, audibil doar pentru subconştient. Câteva clipe 
mai târziu, neclintirea i s-a exfoliat şi a dispărut, şi mulţimea nu 
se mai holba decât la o femeie sumar îmbrăcată, cu trupul 
acoperit de fard de culoarea bronzului. Ceaţa grea s-a 
transformat în ploaie. 

Umbrelele s-au înălţat şi s-au deschis cu zgomot; vocile au 
început să murmure, să se strige, în vreme ce oamenii se 
împrăştiau, părăsind piaţa sau intrând în magazinele şi în barurile 
din apropiere. Eu am rămas locului şi am urmărit-o pe Sophie 
ieşind din postura ei aşa cum te desprinzi dintr-un vis. 

— La naiba, Lee. S-a uitat în jos, la mine, şi i-au căzut umerii. 
Asta-i numai din vina ta. 

— Cum? M-am silit să râd. N-am pornit eu ploaia. 

Ştiam amândouă că se referise la altceva, dar ea a lăsat-o 
baltă pe moment, în vreme ce a coborât de pe piedestal. Un 
piedestal adevărat, sau cel puţin într-o foarte mare măsură. Am 
ciocănit în el cu încheieturile degetelor. 

— De unde-ai făcut rost de ăsta? am întrebat-o. 

— Cine-a mai auzit vreodată de o statuie plasată pe o scară 
pliantă? a spus ea, iritată. 

— Punct lovit, am zis eu. Îți e de folos? Adică, în ceea ce 
priveşte neclintirea. 

— Adevărul e că n-aş putea spune. Mi-a aruncat o privire 
posomorâtă. Dar pot să-ţi spun ce nu mi-e de folos. 

— Îmi pare rău că ţi-am spulberat concentrarea. Serios. N-am 
vrut. 

Sophie n-a spus nimic, şi-a scos sandalele şi s-a îndreptat, în 
picioarele goale, către spaţiul acoperit din faţa unui magazin cu 
îmbrăcăminte, să-şi ia sacul marinăresc. Am fost surprinsă că-l 
lăsase acolo şi încă şi mai surprinsă că nu se închisese Covent 
Garden, pentru ca sacul să fie luat şi detonat de detaşamentul de 
pirotehnişti. 

— Îmi pare rău, am repetat. Am fost pur şi simplu întoarsă pe 
dos când am ajuns azi la lucru şi am descoperit că ţi-ai dat 
demisia. 

Ea şi-a scos oftând coiful şi peruca. 

— Doar nu ţi-ai închipuit cu adevărat c-o să-mi dedic viaţa 
alimentelor naturale, nu-i aşa? Sortării lăptucilor pălite şi a 
merelor pătate? 

Şi-a vârât mâna în sac şi a scos un prosop ca să-şi şteargă 


coiful. 

— Ce-ar fi să-ţi cureţi bronzul şi să mă laşi să-ţi fac cinste c-o 
halbă? i-am propus. Sau chiar cu o cină, deşi nu e încă ora? 

Şi-a muşcat buza, uitându-se la ceva aflat dincolo de umărul 
meu drept. M-am întors să-i urmăresc privirea şi am descoperit, 
uimită, un bărbat rezemat de un stâlp. M-am gândit că se 
furişase probabil în spatele meu, fiindcă nu puteam să cred că 
trecusem pe lângă cineva, la o atât de mică distanţă, fără să-l 
observ. Era cu patru sau cinci centimetri mai scund decât mine, 
purta un amestec vestimentar în care nu găseai nici măcar două 
piese asortate cât de cât una cu alta şi semăna oarecum cu un 
figurant dintr-o versiune a filmului O/iver!, lipsindu-i doar 
elaborata extravaganţă teatrală. Zâmbetul nu-i implica şi ochii. 

— Cum vrei tu, iubire. 

Sophie n-a răspuns. Avea privirea neliniştită a cuiva care se 
teme să nu spună cumva ce n-ar trebui. 

— Ştii că n-am nimic împotrivă dacă mănânci, a adăugat el. 

M-am aplecat spre ea şi mi-am coborât vocea. 

— Cine-i ăsta? Ţi-ai făcut rost de-un impresar? 

— Cam aşa ceva, a răspuns ea, atât de încet încât abia am 
auzit-o. Răsucea între degete şnurul de la gura sacului. Lee eo 
prietenă de la magazin, i-a spus tipului, apoi a adăugat, ca şi cum 
ar fi vrut să se corecteze: E o persoană pe care-o cunosc, cu 
care-am fost colegă. 

El m-a privit încruntându-se, aşa cum faci când evaluezi pe 
cineva. 

— M-a ajutat uneori să mă costumez şi să mă fardez, a 
continuat Sophie, cu o oarecare stăruinţă. Şi m-a şi acoperit la 
magazin, înainte de a demisiona. 

— Ţi-am spus, iubire, n-am nimic împotrivă dacă mănânci. Era 
dintr-odată nas în nas cu ea, înainte ca eu să fi observat măcar 
că se mişcase. 

— Uite, o să am grijă de sacul tău, ca să nu-l târăşti după tine. 
Sophie era puţin mai înaltă decât el, dar părea să se micşoreze 
sub privirea lui. 

— N-o să dureze mult, a spus, pe acelaşi ton insistent, rugător. 
Am simţit un nod strângându-mi-se în piept. Nu l-am văzut pe tip 
dând din cap sau făcând un alt semn, dar, după toate aparențele, 
l-a văzut Sophie. Şi-a strecurat mâna în sac, a scos o rochie largă 
şi şi-a tras-o peste cap. 


— Bun. Să mergem, da? 

Incă mai avea culoarea pronunţată a bronzului. Dacă ei nu-i 
păsa, nu-mi păsa nici mie, dar părea să fi uitat că era desculţă. 
Am arătat spre picioarele ei. Şi-a scos sandalele din sac cu o 
uşoară nervozitate şi şi-a strecurat picioarele în ele înainte de a 
ne îndepărta amândouă. 

* 

Mă gândisem la nişte sendvişuri, dar, de vreme ce impresarul 
ei se deranjase să spună nu numai o singură dată, ci chiar de 
două ori, că n-avea nimic împotriva dacă ea lua masa, am decis 
să-mi arunc bugetul în aer la mica braserie din apropiere. La 
salariul meu, chiar îl aruncam în aer - aveam să trăiesc o vreme 
din alimentele degradate din magazin, dar nu-mi păsa. 

Patroana braseriei nici măcar n-a clipit la vederea fardului de 
pe trupul lui Sophie, deşi a aruncat o privire semnificativă către 
toaletă. Sophie a înţeles aluzia şi s-a scuzat în timp ce patroana 
mă conducea la o masă. In aşteptarea ei, am comandat, pentru 
început, un platou mare cu coji de cartofi? şi două pahare cu vin 
roşu. Când s-a întors, părând mai puţin de bronz, dar încă 
oarecum mânjită, Sophie nu s-a arătat încântată. 

— Azi am poftă de mâncare, am spus, în timp ce se afunda în 
scaun, şi a trecut ceva timp de când nu m-am mai delectat cu o 
mâncare simplă şi savuroasă. Sper că nu te deranjează prea 
mult. 

— Nu mă deranjează dacă te delectezi, a răspuns ea, 
accentuând uşor, dar explicit, cuvântul te. Dar ar fi trebuit să- 
ntrebi înainte de a comanda vin pentru mine. 

— Hei, fac cinste, ai uitat? 

— Nu, şi să nu crezi că nu apreciez asta. O apreciez. Dar am 
renunţat complet la alcool. 

M-am întrebat dacă-şi dădea seama că ţinea paharul cu vin în 
mână şi îl privea lung, cu o poftă vecină cu patima. 

— Un pahar de vin roşu la masă e sănătos, am spus. N-ai citit 
propaganda nutriţionistă de la magazin? 

Ea a chicotit uşor. 

— Vin roşu şi coji de cartofi? Haute cuisine de mare clasă. 

— Nu e decât aperitivul. Uite, vine chelneriţa, să ne ia restul 


2? Felii subţiri de cartof, cu coaja lor pe o parte şi cu şuncă sau 
brânză pe cealaltă (n. tr.). 


comenzii. 

— Nu! 

N-a strigat cuvântul, dar l-a rostit suficient de tare pentru ca 
oamenii din jur să-şi ridice privirile, vrând să vadă dacă cineva 
era pe punctul să facă o scenă. 

— Adică... ei, nu ştiu dacă pot să mănânc mai mult decât avem 
deja, a adăugat ea, pe un ton care aducea oarecum a scuză. Sunt 
o grămadă de coji de cartofi. 

— Aşteaptă până terminăm aperitivul, i-am spus chelneriţei, 
înşfăcând meniul lui Sophie înainte de-a apuca să scape de el. 

Sophie s-a încruntat la mine, supărată, în timp ce chelneriţa se 
îndepărta să ia comanda altcuiva. 

— În caz că ai uitat, nu pot lucra cu stomacul prea plin. 

— Dar suntem la sfârşitul zilei. Doar nu te-ai apucat să lucrezi 
după căderea întunericului, nu? 

A oftat, cu un aer de victimă. 

— Nu ţi-a trecut prin cap că s-ar putea să am un angajament în 
seara asta? 

M-am simţit cu desăvârşire idioată. _ 

— Oh, rahat, Sophie. Nu, nu mi-a dat prin minte. Imi pare atât 
de rău. 

A împins paharul de vin spre mine cu un zâmbet uşor 
răutăcios. 

— Aşa c-o să mă ierţi fiindcă nu beau vinul ăsta bun. Şi acum 
n-o să mă sileşti să mănânc prea mult, nu-i aşa? 

— Nu, sigur că nu. Dar e cu siguranţă nevoie să ai ceva-n 
stomac, ca să-ţi dea vigoare... M-am întrerupt şi mi-am prins 
capul în mâini. Oh, Hristoase! 

— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? 

Părea sincer îngrijorată. 

M-am uitat la ea printre degete. 

— Am vorbit de parc-aş fi fost mama. 

Sophie a-nceput să chicotească din toată inima. 

— Mă bucur că ţi se pare amuzant, am spus, uşurată fiindcă 
încă mai avea simţul umorului. Dar, dacă ai fi cunoscut-o pe 
mama, m-ai fi făcut să umblu-n patru labe ca să fiu iertată. 

— Sună ameninţător. 

— Nu poţi avea idee. Dar, serios, Sophie. Dacă astea - am 
arătat spre cojile de cartofi - sunt o mâncare prea grea pentru 
tine, ce ţi-ar prii în schimb? O salată? Fructe? laurt? 


— Vreo două din astea îmi convin de minune, m-a asigurat ea, 
îmblânzindu-şi expresia feţei. Uite ce e, n-am vrut să fiu 
sâcâitoare. Sunt doar cam nervoasă. E primul meu angajament 
de seară important. 

— Ce este? am întrebat. Vreo petrecere de gală la o 
corporație? Sau ai dat lovitura, mergi la o celebritate? 

Zâmbetul ei a pălit. 

— N-ar trebui să vorbesc despre asta. 

— E strict secret, nu? Atunci e vorba fie de politică, fie de 
familia regală. 

Sophie a râs, stânjenită. 

— Ţi-am spus, nu pot vorbi despre asta. 

— OK, am acceptat eu. Dar nu-nseamnă că nu-mi pot lăsa 
imaginaţia să zboare, nu? 

— Sigur, sigur. A pus una dintre cojile de cartof pe farfurioara 
din faţa ei. Distracţie plăcută. 

* 

Presimțirea că Sophie n-avea să-i reziste aperitivului s-a 
dovedit corectă. In timp ce eu am băut vinul ei şi pe al meu şi, 
dintr-o toană absurdă, de beţiv, am mai comandat un pahar, ea a 
sfârşit prin a mânca jumătate din cojile de cartofi. Odată ce a- 
nghiţit-o pe prima, a apărut să se simtă eliberată; pe urmă a- 
nceput să-ntindă mâna după ele cu nepăsare, fără nicio şovăire. 
Când am ajuns la ultimele două, m-am servit cu una şi am 
împins-o pe cealaltă de pe platou în farfuria ei. 

— Asta-i a ta, am spus, veselă. 

Ea a luat-o, apoi s-a-ncruntat. 

— Oh, fir-ar al naibii, a spus, şi a aruncat-o pur şi simplu. Oh, 
nu... n-am făcut-o. Şi-a pus un braţ peste stomac. Oh, lisuse, am 
făcut-o. Oh, Doamne, sunt atât de proastă. Cum am putut fi atât 
de-al dracului de proastă? 

— Sophie... am început eu, şi m-am oprit. Pe obrajii ei se 
rostogoleau lacrimi. Dumnezeule, scumpo, nu p/ânge. 

— Sunt plină. Nu, e mai rău - sunt îndopată. 

— Sophie, nu... 

— Asta ar fi trebuit să-mi spui înainte, când mă lăcomeam, a 
zis ea, cu aprindere. Sophie, nu. O prietenă adevărată aşa ar fi 
făcut. 

Oamenii de la mesele alăturate se holbau la noi. l-am ignorat. 

— E groaznic să spui aşa ceva. 


— Întreaga lume e în lacrimi. Şi-a îndreptat spatele şi a respirat 
adânc. Bine. Cel puţin ştiu ce trebuie să fac. 

S-a ridicat. 

— Aşteaptă, am spus, întinzând braţul şi prinzând-o de 
încheietura mâinii. Unde te duci? 

Gura i s-a închis, transformându-se într-o linie compactă, 
lipsită de culoare, înainte de a scăpa din strânsoarea mea cu o 
răsucire, pentru a se îndrepta spre toaleta femeilor. Fiindcă eram 
cherchelită, am avut nevoie de ceva timp ca să pricep ce se- 
ntâmpla. Apoi am traversat braseria împleticindu-mă pe urmele 
ei, dar, când am ajuns acolo, tocmai termina. 

— Cum ai putut să faci aşa ceva? am întrebat-o când a ieşit din 
cabină, cu faţa toată roşie, transpirată. 

— Cu-n deget la baza gâtului, cum altfel? a răspuns, răguşită, 
împroşcându-şi faţa cu apă de la chiuvetă. Dă rezultate. 

A sorbit din căuşul palmei, şi-a învărtejit apa în gură şi a 
scuipat-o cu un mormăit. 

— Dar nu eşti o adolescentă, ai... câţi ani, douăzeci şi şapte? 
Douăzeci şi opt? 

— De fapt, douăzeci şi nouă, luna viitoare. 

Şi-a împroşcat faţa cu mai multă apă şi s-a-ndreptat de spate, 
ca să se privească-n oglindă. Avea ochii injectaţi. 

— Sophie, e o vârstă prea înaintată pentru bulimie. 

A-nchis robinetul şi şi-a uscat faţa tamponând-o cu un prosop 
de hârtie. 

— E prea înaintată pentru o grămadă de lucruri, Lee. Mă lupt 
pentru supravieţuire. 

— Dă-i înainte cu rahatul ăsta şi-o să pierzi, i-am spus. 

— Mulţumesc pentru susţinere. A inspirat adânc şi a expirat, 
punându-şi din nou braţul de-a curmezişul stomacului. Gol. E în 
ordine. N-ar fi trebuit să fac niciodată asta, dar o să-mi fie bine. 

— Sophie... 

— Oh, taci, Lee, s-a răstit. Şi-alege sufletul ăsta o societate şi 
tu nu faci parte din ea. Ai priceput? Pătrunde-n sufletul altcuiva şi 
stai dracului departe de mine. 

A deschis uşa cu o smucitură şi a plecat. 

M-am luat după ea, însă patroana mi-a tăiat calea, politicoasă, 
dar fermă, ca să se-asigure că n-aveam de gând s-o şterg fără să 
plătesc. Când am ieşit în stradă, Sophie nu se mai vedea nicăieri. 
M-am întors în locul în care-l lăsaserăm pe impresarul ei, dar n- 


am mai găsit nicio urmă, a niciunuia dintre ei. Dispăruse până şi 
piedestalul. 
* 

Pe urmă m-am ținut departe de Covent Garden mai mult de o 
săptămână. Când am revenit în sfârşit, n-am fost nici măcar 
sigură că Sophie avea să mai fie acolo. Poate ciudatul îi 
împachetase lucrurile în sacul marinăresc şi-o luase cu el. Nu 
eram în stare să decid dacă mă temeam că n-o s-o mai văd 
niciodată sau dacă îmi doream să fie aşa. Dar, când am ieşit din 
staţia de metrou, am ştiu că ea era prezentă chiar înainte de a o 
zări pe amazoana de bronz. Mulțimea părea chiar mai numeroasă 
şi mai tăcută decât înainte. 

De data asta am văzut şi alte câteva statui care încercau să 
atragă atenţia - vremea era frumoasă şi turiştii veniseră în 
număr foarte mare, destul de mare ca să susţină o întreagă 
turmă de statui, de cântăreţi ambulanți, de vânzători de Big 
Issue? şi de simpli cerşetori bătrâni. Dar Sophie lua din nou 
partea leului. 

— Hei. Hei, dumneata. 

Ceva mi-a aterizat pe umăr; era pantoful albastru de balet al 
păpuşii de cârpă Andy, cu piciorul său încă înăuntru. Stătea în 
echilibru pe celălalt picior, pe un butoi vopsit astfel încât să 
semene cu o tobă de jucărie foarte înaltă. Efectul era agreabil. 
Nimeni nu-l privea. A ieşit din postură şi s-a aşezat pe butoi. 

— Dumneata o ajutai pe domnişoara superstar de-acolo. 

A arătat către Sophie cu o zvâcnire a bărbiei. 

— N-o mai ajut. 

Smocul de fire de bumbac a tresăltat când a-ncuwviinţat cu un 
gest al capului. 

— Da, ştiu. N-ai mai fost pe-aici în ultima vreme, şi am 
presupus că prietenia voastră s-a-ncheiat. Nu prea mai ai mare 
trecere pe lângă ea, nu-i aşa? 

Mi-am desfăcut mâinile. 

— De ce? Vrei ceva? 

— Da. Vreau să plece dracului de aici. Asta vrem cu toţii. 

A gesticulat în direcţia celorlalte statui umane. 

Mi-am plimbat privirea de la el la silueta de bronz a Sophiei - 


23 Revistă săptămânală de ştiri şi de cultură vândută pe străzi de 
oameni fără adăpost (n. tr.). 


chiar şi de la distanţă, neclintirea aia era evidentă. 

— Cred că pot să-nţeleg. 

Păpuşa de cârpă Andy a râs scurt, supărător. 

— Crezi că-i din cauză că ia ea toţi banii şi-atrage toată 
atenţia. Dar asta e numai o parte. Nu e totul, nu e nici măcar 
partea cea mai mare. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Atunci ce e? 

— Mai stai pe-aici o vreme, până-şi ia ea pauza. Atunci o să 
vezi. Ei n-or să observe - ăştia care dau banii. Nu ştiu de ce, dar 
ei nu pot. Dar noi, noi vedem. Şi-a fluturat din nou mâna către 
celelalte statui. Fac pariu c-o să vezi şi tu. 

În aparenţă, ideea că un adult costumat în păpuşă de cârpă 
mă putea speria ziua-n amiaza mare stârnea râsul. Dar eu nu 
râdeam, aşa cum nu râdea nici el. Undeva, în adâncul fiinţei 
mele, unde căldura soarelui nu putea ajunge, am simţit un fior 
rece. l-am întors spatele şi am reînceput să merg prin mulţime. 

Nu trebuia s-ajung prea aproape de ea ca să văd că trupul 
Sophiei se transformase din demn de invidiat în realmente 
perfect. Muşchii se conturau mai clar ca niciodată, aşa cum nu-i 
mai văzusem conturându-se la nimeni altcineva. Ceea ce avea şi 
ceva straniu. Era acel gen de reliefare care n-ar trebui să fie 
remarcată dacă ea nu se încorda şi nu rămânea aşa, ca un 
culturist, afişându-şi intenţionat muşchii, şi ştiam că n-o făcea. O 
asemenea postură n-ar fi scos în evidenţă decât un anumit set de 
muşchi - ai braţelor sau ai picioarelor, ai spatelui sau ai 
stomacului. În timp ce întregul ei trup era... ei bine, un instructor 
de gimnastică aerobică ar fi plâns la vederea unui astfel de ideal 
imposibil. 

Am auzit sunetul silențios al deschiderii diafragmei unui aparat 
de fotografiat. Tipul de lângă mine ţinea în mână un aparat 
digital complicat, cu vizare directă prin singurul său obiectiv, la 
fel de alambicat. 

— Scuzaţi-mă, am întrebat, chestia asta apropie imaginea? 

O făcea. A fotografiat-o pe Sophie în prim-plan, după care mi-a 
arătat poza pe un ecran mic, din partea din spate. 

— Nu pot să-i văd detaliile feţei, am spus, pe tonul unei scuze. 
V-ar deranja dacă m-aţi lăsa să mă uit prin obiectiv? 

A ezitat, apoi a decis că n-aveam să-ncerc să fug cu aparatul. 
Mi-a arătat pe ce butoane să apăs şi mi-a trecut cureaua peste 


cap; mi-am lipit ochiul de vizor. 

Imaginea s-a mărit atât de repede încât focalizarea s-a făcut 
abia peste încă o clipă şi, după aceea, n-am mai fost sigură că 
mă uitam la ţinta aleasă. Faţa părea să fie a lui Sophie, dar ochii 
erau goi. Bronz lipsit de expresie. Ca ochii unei statui. 

Şocată, am lăsat aparatul să-mi alunece din mâini; dacă 
proprietarul său n-ar fi fost suficient de prevăzător ca să mi-l 
agaţe de gât, l-aş fi scăpat jos. Nemaiavând încredere în mine 
însămi, i-am făcut semn să şi-l ia înapoi şi el l-a recuperat, 
părând mai mult decât uşor uluit. 

Imediat ce a ajuns să atârne iarăşi de gâtul lui, m-am simţit pe 
de-a-ntregul o dobitoacă. Zărisem chipul lui Sophie pentru nici 
măcar o secundă şi capul ei fusese puţin aplecat înainte. Dacă 
mi-aş fi lăsat ochii de vârstă mijlocie să-şi focalizeze privirea, aş fi 
văzut, cu siguranţă, că nu era nimic în neregulă cu ai ei. Ar fi 
trebuit să urmez impulsul simţit ceva mai devreme şi să plec 
acasă, m-am gândit, în timp ce-mi făceam loc spre partea din 
faţă a mulţimii. Nu era necesar s-ajung aproape şi să văd dacă 
avea sau nu ochii goi. Ştiam deja că nu fusese decât imaginaţia 
mea, dar mi-am continuat oricum drumul. 

De data asta eram la şase metri distanţă când i s-a fisurat 
neclintirea. Am încremenit locului, gândindu-mă că tot eu o 
făcusem. Dar nu, ea lua pur şi simplu o pauză, aşa cum spusese 
Andy, păpuşa de cârpă. 

Sau, mai degrabă, impresarul care-mi dădea fiori îi spunea să 
ia o pauză. l-am zărit mâna aşezându-se pe partea din spate a 
gambei ei stângi, dându-i semnalul ca şi cum ar fi fost un câine 
dresat. M-am simţit inundată de furie fiindcă o trata astfel. 

Sophie a părut să se micşoreze, să se plieze în ea însăşi, 
prăbuşindu-se pur şi simplu când a coborât de pe piedestal şi a 
dispărut dincolo de mulţimea care se împrăştia. Mi s-au aruncat 
nu doar câteva priviri urâte în timp ce-mi croiam drum cu forţa 
printre oamenii care viermuiau în faţa mea. Aveam senzaţia 
stranie că tocmai uitaseră cu toţii că se holbaseră îndelung la 
amazoana de bronz întruchipată de Sophie; ca şi cum ar fi fost 
scoşi din transă poruncindu-li-se să nu-şi aducă aminte nimic. 

Când am ajuns în sfârşit lângă piedestal, m-am gândit că 
Sophie plecase, că impresarul ei o făcuse nevăzută, exact ca în 
noaptea când o dusesem la braserie. Dar era ridicol - nimeni nu 
s-ar fi putut îndepărta atât de repede când toate aleile erau 


blocate de atât de mulţi oameni. M-am dus în locul în care-şi 
lăsase sacul marinăresc ultima dată, apoi la stâlpul unde apăruse 
ca din pământ impresarul ăla înfiorător - nimic. Oamenii în 
trecere se izbeau de mine din toate părţile, mulţimea se îndesea 
şi toţi păreau să se grăbească; am început să mă simt oarecum 
nesigură, ba chiar dezorientată. 

Şi ea a apărut dintr-odată acolo, chiar lângă piedestal. Purta 
rochia cea largă, imprimată cu forme abstracte, în diverse 
nuanţe metalice de maro şi auriu, ce îi completau fardul de pe 
trup astfel încât imaginea ei părea, cumva, neclară. O festă a 
luminii şi a culorii? 

— Sophie! am strigat-o. Ai o clipă liberă? 

l-au căzut umerii şi mi-a întors spatele. 

— Te rog, aşteaptă... 

M-am repezit spre ea şi apoi m-am oprit brusc, nu numai 
fiindcă impresarul care-mi dădea fiori a apărut parcă din pământ, 
ci şi fiindcă i-am văzut faţa de aproape. 

— Sophie? am întrebat, dintr-odată nemaifiind sigură că era 
într-adevăr ea. 

Chipul avea expresia chinuită a unui om care fusese torturat 
ani de-a rândul şi care se năruia acum din cauza încordării. 

— Oh, lisuse, Sophie, am spus. Ce ţi s-a-ntâmplat? 

— Lasă-mă-n pace, a spus, plictisită, alungându-mă cu o 
fluturare a mâinii. 

Am înşfăcat-o de braţ. 

— Nu, Sophie, răspunde-mi! Ce naiba? 

A-ncercat să se elibereze, dar eu m-am agăţat de ea. Braţul ei 
părea să fie într-o stare mult mai proastă decât cea în care se 
vedea că-i era chipul - muşchii erau moi, practic flasci, în timp ce 
osul de sub ei părea bizar de uşor, ca şi cum ar fi fost găunos. 

— Ţi-am zis, lasă-mă-n pace, a mârâit, smulgându-se din mâna 
mea. 

Am reuşit s-o apuc de rochie şi să i-o rup. 

Asta nu poate fi trupul pe care l-am văzut pozând pe piedestal, 
m-am gândit, şocată. Nu mai avea prea multă carne şi cea care-i 
mai rămăsese îi atârna în falduri mărunte. Partea de mijloc 
devenise anormal de concavă, părând să fi fost înlăturată în cea 
mai mare parte, iar picioarele nu erau cu mult mai mult decât 
nişte bețe. Nu, acela nu putea fi trupul pe care-l văzusem pe 
piedestal - şi, mai mult decât atât, aşa ceva nu putea să i se fi 


întâmplat în numai o săptămână. 

— Sophie, ce ţi-ai făcut? Privirea mi s-a mutat de la ea la 
ciudatul care-i stătea alături, cu umbra unui zâmbet pe figura 
funestă. Ce i-ai făcut? 

El i-a înconjurat umerii cu braţul şi i-a strâns rochia în jurul 
trupului. 

— Sophie, te rog, vorbeşte cu mine. 

Am întins din nou mâna după ea, dar bărbatul a reuşit cumva 
s-o treacă-n partea opusă, interpunându-se între noi. 

— Ţi-a spus s-o laşi în pace, mi s-a adresat, cu voce groasă, 
onctuoasă. lar acum ţi-o spun eu. 

Înainte de a-i putea răspunde, a întors-o pe Sophie cu spatele 
la mine, întorcându-se în acelaşi timp şi el şi, în clipa următoare, 
dispăruseră pur şi simplu, topindu-se fără urmă în mulţimea 
turiştilor din Covent Garden. 

M-am uitat în jur şi am văzut că dispăruse şi piedestalul. 

* 


— Anumite lucruri sunt imposibile, a zis Andy, păpuşa de 
cârpă, la o halbă de bere. Asta ţi-o poţi spune. O-nveţi la şcoală, 
sau din experienţă, sau în ambele moduri. Şi lucrurile alea se vor 
întâmpla oricum, şi tu n-o să poţi face nimic în privinţa lor. 

Soldatul de jucărie a toastat în cinstea afirmației lui cu o sticlă 
de bere Beck. 

— Exact. 

Bineînţeles că nu mai erau păpuşa Andy şi soldatul de jucărie. 
Andy, un tip roşcat, cu ochii verzi, pe nume Liam, era, sub fardul 
alb al feţei lui de clovn, cu câţiva ani mai vârstnic decât 
estimasem. Soldatul de jucărie era o femeie foarte înaltă, pe 
nume Pauline, cu trăsături măslinii ciudat de fără vârstă; ar fi 
putut avea, la fel de bine, şaptesprezece sau patruzeci de ani. 
Stăteam cu ei într-o bodegă din apropierea staţiei de metrou. 

— Poate asta-nseamnă de fapt „imposibil”, a adăugat Pauline. 
E imposibil să intervii. 

— Crezi că e imposibil să-mi ajut prietena? am întrebat. 

Liam a râs scurt, dureros. 

— Ai văzut-o. Totul i s-a-ntâmplat într-o săptămână. Poţi să 
crezi, cu toată sinceritatea, că n-a trecut dincolo de orice ajutor? 

— Ce ştiţi despre toată povestea asta? Cuvintele sunau 
defensiv, dar erau, în acelaşi timp, o întrebare în toată regula. Il 
cunoaşteţi pe tipul cu care e ea? Ştiţi ceva despre el? 


— Nu. A sorbit cu lăcomie din bere. Nu cu adevărat. Şi-a întors 
privirea către Pauline, aşezată pe scaunul de lângă el. Ea s-a 
uitat în altă parte. 

M-am îndreptat de spate şi i-am înşfăcat sticla, îndepărtând-o 
de el. 

— Oh! Ce nu ştiţi cu adevărat? 

— Mai nimic, a spus femeia, aruncându-mi o privire îngrozită şi 
mutându-şi berea Beck în cealaltă mână, mai departe de mine. 
Serios. Liam nu-l cunoaşte, aşa cum nu-l cunosc nici eu. 

— Nu-l cunoaşte nimeni, a adăugat Liam, ca răspuns la privirea 
mea sceptică. Nimeni nu ştie cum îl cheamă sau de unde vine, 
pentru cine lucrează, dacă lucrează pentru cineva. Şi nimeni 
dintre cei care ştiu nu vorbeşte. Ca prietena ta. 

S-a întins după sticla lui. Eu am tinut-o departe de el. 

— Când l-ai văzut prima dată? am întrebat. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns, iritat. Văd câteva mii de oameni în 
fiecare zi. După un timp, unele feţe îmi devin familiare, dar nu ți- 
aş putea spune când le-am văzut prima oară pe cele mai multe 
dintre ele. S-a întins încă o dată după sticlă şi eu am refuzat încă 
o dată să i-o dau. Şi dacă ţii captivă ultima mea sticlă n-o să mi 
se-mprospăteze memoria. Pot să-mi cumpăr alta. 

A dat să se ridice. l-am făcut semn să stea jos şi i-am înapoiat- 
O. 

— L-aţi văzut vreodată făcând asta cu altcineva? am întrebat. 

Liam s-a încruntat, dus pe gânduri. 

— Nu. Dar auzi lucruri. 

— Nu, tu auzi lucruri, l-am corectat. Şi ce-ai auzit? 

El s-a uitat din nou la femeie; ea a ridicat din umeri. 

— Era foarte vag. Ceva despre o grădină. 

— Oh. Am izbucnit într-un râs aspru, amar. Aşteaptă, nu-mi 
spune... n-ar fi putut fi, eh, Covent Garden? 

— Nu, de fapt nu, a zis el, cu răceală. E undeva, în partea de 
sud a fluviului. 

— Oh, da. Atunci ar fi New Covent Garden. Mi-am exprimat 
dezgustul printr-un sunet nearticulat. Cu cine crezi că vorbeşti, 
cu un afurisit de turist care n-are habar de nimic? 

S-au uitat unul la altul, apoi s-au ridicat şi s-au îndepărtat. Eu 
m-am prăbuşit, sprijinindu-mă cu cotul de masă şi uitându-mă la 
propria sticlă de-o jumătate de litru, Guinness Extra Gold; nu 
reuşeam să-mi amintesc dacă era a doua sau treia. Sau a patra. 


Le pierdusem şirul şi, dacă mai continuam, aveam să-mi pierd şi 
raţiunea. 

— Nu e nici New Covent Garden. 

Am tresărit când femeia s-a lăsat să cadă cu zgomot pe 
scaunul de lângă mine. 

— Nu e un loc public. E o grădină obişnuită, a continuat ea, 
cum sunt cele din spatele locuinţelor particulare. 

— Asta era? 

Ea şi-a înclinat capul, gânditoare. 

— Am impresia că era vorba despre o grădină mare. O grădină 
mare, în spatele unei case mari. Elegantă, a cuiva plin de bani. 

— Atunci nu-i aparţine cuiva suficient de bine-cunoscut? am 
întrebat. 

Pauline a clipit nedumerită. 

— De ce? 

— Fiindcă aşa par să meargă lucrurile în ţara asta. Dacă eşti 
elegant şi la modă eşti faimos. 

De data asta mi-a adresat un zâmbet slab. 

— Există eleganţă şi eleganță - e prea elegantă pentru ca nişte 
forme de viaţă inferioare, cum suntem noi, să ştie ceva despre 
ea. Tu-i cunoşti pe toţi tipii mari-şi-tari din America, ţi-e 
cunoscută toată elita elevată? 

— Nu, dar ţara asta e mult mai mică. Sunt mai puţini pe care 
să nu-i pierzi din vedere. 

Ea mi-a dat sticla deoparte, înlocuind-o cu altceva. 

— Poftim. Ai nevoie de asta. 

M-am pomenit holbându-mă la o cană mare, cu cafea. Era fără 
lapte, dar am sorbit-o oricum cu lăcomie. 

— Nu te poţi abţine de la alcool, nu-i aşa? 

Am ridicat din umeri. 

— Pe de altă parte, în toată ţara nu găseşti pe nimeni care să 
lase la bar mai puţini bani decât mine. 

— Ceea ce nu-nseamnă decât că bei de una singură. Din 
belşug. 

— Ar fi putea fi adevărat, am spus, cu un alt oftat, dar nu e 
prea amabil din partea ta să scoţi asta în evidenţă. Nu-i aşa? 

Am închis ochii şi am aşteptat răspunsul ei; nimic. 

— Ei, nu-i aşa? 

Am deschis ochii. Pe scaunul de lângă mine nu era nimeni. 

* 


Am reuşit să mă adun într-o destul de mare măsură ca să dau 
peste cap o altă cană cu cafea, deşi ştiam că trezirea-din-beţie- 
cu-o-grămadă-de-cafea nu era decât un mit. Dacă nu reuşeam să 
mă trezesc, aveam să mă mulţumesc să fiu beată fără s-adorm. 
Puteam să câştig timp şi să mă feresc de belele dacă n- 
adormeam în metrou, în drum spre casă. Şi când am ieşit din 
bodegă nu mă gândeam decât să mă duc acasă, era într-adevăr 
singurul meu gând. Pe urmă am văzut mulţimea şi m-am 
îndreptat direct într-acolo. 

Sophie se schimbase, o întruchipa pe doamna de argint şi 
personajul se modificase foarte mult de când îl văzusem ultima 
dată. Costumul era acum tot atât de sumar ca al amazoanei de 
bronz - ba nu, mai sumar. Avea sânii aproape dezgoliţi, şi nu-mi 
dădeam prea bine seama ce-i acoperea partea de jos a corpului, 
dar părea un şerveţel de dantelă modificat - şi încă unul 
minuscul. 

Insă trupul ei se schimbase şi mai mult - adică arăta mai bine, 
dacă mai bine era într-adevăr un cuvânt potrivit pentru a-l 
descrie. Perfecţiunea incredibilă a amazoanei de bronz fusese 
cumva depăşită. Muşchii doamnei de argint erau mai netezi şi 
mai bine conturaţi, iar postura era atât de corectă încât părea 
chiar mai înaltă. Nu, nu doar mai înaltă, ci mai amplă întru totul... 

Asta nu poate fi Sophie, m-am gândit, holbându-mă la ea. 
Semăna foarte bine, dar nu era ea. Trebuia să fie altcineva, o 
femeie mai voinică, întruchipând o variaţiune a doamnei de 
argint a lui Sophie. Ideea ciudăţeniei de impresar, fără-ndoială. 
Probabil că avea un întreg grajd de „clienţi” şi îi punea să-şi 
schimbe tot timpul între ei costumele şi personajele, pur şi 
simplu ca să se-asigure că ştiau cine era şeful. 

După câteva clipe, mi-am dat seama că ea se mişca; îşi 
schimba poziţia, foarte, foarte încet, aproape imperceptibil, ca 
minutarul unui ceas de modă veche. În acelaşi timp, aveam 
impresia clară că figura i se întărea, că semăna din ce în ce mai 
mult cu a unei statui. Mâinile ei, împreunate la nivelul taliei, au 
început să coboare, îndepărtându-se una de alta şi îndreptându- 
se către partea de sus a coapselor; capul i s-a ridicat, i s-a întors 
către mine în vreme ce îşi muta greutatea de pe un picior pe 
altul. 

Ochii ei erau goi. Netezi, inexpresivi, ca ai statuilor. 

Incet, incredibil şi dureros de încet, un braţ a început să i se 


ridice şi centrul de greutate i s-a schimbat din nou în vreme ce şi- 
| întindea înainte. Degetele îi rămăseseră uşor curbate către 
interiorul palmei, aşa că, în realitate, nu arăta în direcţia mea, 
dar, pentru câteva clipe, am fost sigură că avea de gând s-o facă. 
Însă braţul a continuat să i se ridice şi i s-a oprit în cele din urmă 
deasupra capului, de parcă ar fi vrut să cheme jos vreuna dintre 
puterile cerului. Poate doamna de argint era acum o zeiţă. 

Era întruchipată de o altă femeie; era atât de evident. O 
femeie cu câţiva centimetri mai înaltă decât Sophie, şi având cel 
puţin zece kilograme în plus. Nu putea să fie Sophie. 

Insă ştiam că ea era. 

Când doamna de argint şi-a întrerupt neclintirea şi a coborât 
de pe piedestal, se făcuse aproape întuneric. In timpul în care-o 
privisem, stătusem şi eu aproape nemişcată. Acum mă dureau 
picioarele până la şolduri. 

Însă cel puţin mă simţeam cu mult mai trează - destul de 
trează ca să nu-i scap din ochi pe Sophie şi pe ciudatul care-i era 
impresar, în ciuda distanţei şi a şuvoiului de oameni dintre mine 
şi ei. l-am privit când ciudatul a-nfăşurat-o într-o mantie gri- 
argintie, însă apoi a trecut la un soi de inspecţie a trupului ei. A 
pipăit-o cu ambele mâini, prin mantie şi apoi pe sub mantie, de 
parcă ar fi fost un cal de curse. Sophie i s-a supus fără să opună 
nicio rezistenţă pe care s-o pot observa. Indiferent ce-ar fi 
constatat, a părut să-l mulţumească. l-a cuprins umerii cu braţul 
şi a mânat-o de acolo, vorbindu-i concentrat, în vreme ce ea Îi 
sorbea fiecare cuvânt. 

N-am luat hotărârea să-i urmăresc - am făcut-o pur şi simplu. 
Erau atât de absorbiți unul de altul încât nu se oboseau să se uite 
încotro mergeau şi cu atât mai puţin să privească în urmă, ca să 
mă vadă la câţiva metri în spatele lor. Un soi de instinct părea să- 
i călăuzească de-a lungul străzii, făcându-i să grăbească sau să 
încetinească pasul, pe când oamenii treceau pe lângă ei fără să-i 
observe de fapt. La o privire grăbită, păreau un cuplu abia pălit 
de dragoste care îşi savura din plin noua relaţie. Dar expresia pe 
care-am văzut-o pe faţa lui Sophie sugera o mistuire interioară 
similară cu a bolnavilor de cancer, pe când în ochii ciudatului se 
citea mai degrabă lăcomia decât dorinţa. 

* 

În faţa unui teatru de pe Drury Lane, s-au urcat într-un taxi 

negru; eu am pus mâna pe cel din spatele lui, neştiind cum avea 


să reacționeze şoferul la cererea mea de a urmări cealaltă 
maşină. Mi-a adresat o privire vicleană, dar nu mi-a spus să 
cobor. Am inventat o poveste despre o soră cu o moştenire mare 
şi cu un prieten puturos, pe care-l bănuiam că profita de ea. A 
mers atât de bine încât m-am simţit în acelaşi timp uşurată şi 
ruşinată. 

M-am simţit şi mai ruşinată când ne-am oprit în sfârşit, pe o 
încâlceală de străzi de care nu auzisem niciodată, imediat după 
colţ faţă de locul în care coborau Sophie şi ciudatul - călătoria 
costa cu trei lire şi jumătate mai mult decât aveam. l-am cerut 
şoferului numele şi adresa, ca să-i pot trimite diferenţa prin 
poştă; el mi-a lăsat două monede de câte o liră şi a plecat înainte 
de-a apuca să-i iau numărul maşinii. 

Din spatele zidului scund de cărămidă care înconjura curtea 
din faţă a casei de pe colţ, am urmărit-o pe Sophie aşteptând pe 
trotuar în timp ce ciudatul îi plătea şoferului de taxi. Sau se certa 
cu el - de fapt n-aş fi putut spune. Avea loc un soi de discuţie; n- 
auzeam nicio voce ridicată, dar ciudatul se apleca spre 
taximetrist într-un mod care mă făcea să cred că nu era vorba de 
un schimb prietenesc de cuvinte. Poate-încerca să-i plătească 
mai puţin. Sophie a rămas nemişcată, nu atât ca o statuie, ci mai 
degrabă ca un obiect neînsufleţit care aşteaptă să fie ridicat şi 
deplasat. Ca un sac marinăresc. In cele din urmă, ciudatul a făcut 
un pas înapoi, a schiţat cu o mână un gest brusc de concediere şi 
s-a-ntors către Sophie. 

A fost ca şi cum ai fi apăsat pe-un comutator ca s-o porneşti; a 
revenit la viaţă şi a aşteptat în poziţie de drepţi. El i-a pus mâinile 
pe umeri, a răsucit-o şi a condus-o pe trotuar, în direcţia mea. 

M-am ghemuit repede în spatele zidului, aproape tăindu-mă în 
muchia dură a unui indicator de metal uzat şi îndoit, fixat de el 
cu şuruburi: FOXTAIL CLOSE?*. Stând aplecată, am riscat să arunc 
o altă privire exact la timp ca să-i văd pe cei doi urcând treptele 
din faţă ale unei case aflate aproape vizavi de locul în care mă 
ascunsesem. 

N-o remarcasem până atunci; dacă aş fi observat-o, aş fi 
crezut-o părăsită. Era mare şi întunecoasă, retrasă în spatele 
rândului de clădiri întinse de-a lungul cvartalului, pe un petic de 
pământ care nu părea să aibă nimic în comun cu restul străzii. 


24 FUNDĂTURA COADA VULPII (n. tr.). 


Sophie şi ciudatul au intrat fără s-aprindă nicio lumină. Am 
aşteptat, dar casa a rămas în întuneric. 

După o vreme, m-am ridicat şi mi-am scuturat fiecare picior 
până când genunchii au încetat să-mi mai tipe. Şi acum, când 
ştiam unde locuia - sau, oricum, unde-o ţinea ciudatul -, care mă 
gândeam că trebuia să fie următorul pas? Urma să notez adresa 
şi să-i trimit o carte poştală? 

Din întunericul din dreapta casei a apărut pe neaşteptate un 
bărbat uriaş. Şi vreau să spun că era într-adevăr uriaş, era o 
namilă, era genul de gorilă care se ocupă de „securitatea” unui 
club. La început am crezut că, la urma urmelor, ciudatul mă 
văzuse şi-l trimisese să mă facă zob. Dar namila se mulțumea să 
stea pe trotuar, în faţa casei. Purta o cască şi ţinea în mână un 
clipboard. Era într-adevăr o gorilă, mi-am dat eu seama, şi în 
momentul acela se afla la lucru. 

Crezusem că impresarul o dusese pe Sophie la un club, la unul 
dintre cluburile secrete, accesibile numai pentru membri, pe care 
nu le descopereai până ce nu erai invitat... 

Nu, am înţeles apoi, ea nu venise la club să se distreze, ea 
muncea. Asta era angajamentul ei important, de noapte. Ciudatul 
o punea să lucreze toată ziua şi pe urmă toată noaptea. Nu era 
de mirare că arăta ca epava goeletei Hesperus”. 

Un taxi s-a oprit lângă bordură şi au coborât trei persoane. 
Gorila le-a salutat cu familiaritate, dar le-a căutat totuşi pe lista 
de pe clipboard înainte de a le arăta traseul din lateralul clădirii, 
de unde apăruse el. Următorul taxi a sosit peste câteva clipe; un 
altul era chiar în urma lui şi în spatele acestuia s-a oprit un al 
treilea. Gorila părea să cunoască pe toată lumea, dar ţinea 
neapărat să verifice, căutând pe listă. li trimitea pe toţi în 
întunericul din spatele casei, şi toţi se duceau într-acolo fără să 
ezite. Cei mai mulţi erau bine îmbrăcaţi; unii erau extrem de bine 
îmbrăcaţi, iar câţiva, mai degrabă costumaţi decât îmbrăcaţi. N- 
am recunoscut pe nimeni, dar asta nu-nsemna nimic. De fapt, 
majoritatea celebrităților nu sunt uşor de recunoscut când le vezi 
în carne şi oase. Nici dacă-ar fi sosit familia regală n-aş fi fost cu 
adevărat sigură în privinţa asta. 

In cele din urmă, taxiurile au început să se rărească, apoi n-a 


25 „The Wreck of the Hesperus”, poem de Henry Wadsworth 
Longfellow (n. tr.). 


mai apărut niciunul. Am aşteptat ca gorila să-şi pună clipboardul 
sub braţ şi să dispară din nou în beznă, dar a rămas locului. 
Cineva întârzia, probabil, respectând cerinţele modei. 

Oricum, cât de târziu era? N-aveam idee. Destul de târziu ca să 
mă trezesc între timp din beţie. Dar eram încă zdruncinată - 
raţiunea nu mă ajuta şi n-aveam bani de taxi. Chiar dacă 
reuşeam să găsesc o staţie de metrou, la ora aia era probabil 
închisă. 

— Ei? Ai de gând să stai la pândă acolo toată noaptea? 

M-am uita la gorilă, să văd cu cine vorbea, ştiind deja că mi se 
adresa mie. 

— Acum haide. Ai ajuns până aici. Poţi să faci şi restul 
drumului, nu? 

Am înaintat, oprindu-mă la colţ. 

— De când ştii că sunt aici? 

Gorila a râs. 

— Am ştiut-o tot timpul, iubire. Ce ţi-ai închipuit, că paza 
noastră nu e destul de bună? 

Aş putea să fug, m-am gândit. Pe urmă am coborât de pe 
bordură şi m-am îndreptat spre el. 

— Pe aici. 

Şi-a îndesat clipboardul sub braţ. 

— Nu verifici dacă sunt pe listă? l-am întrebat. 

— Nu e necesar. Haide, vino. 

* 

Petrecerea din grădina din spate părea să fi-nceput de ceva 
timp. Stăteam pe scaunul pe care mă lăsase namila; era lângă 
piscină, una dintre chestiile alea prosteşti, în formă de rinichi, 
bună mai degrabă ca să-ți uzi costumul de baie decât ca să-noţi. 
Oricum, părea mult mai adâncă decât se obişnuieşte - chiar şi 
sub lumina strălucitoare, nu-i zăream fundul. Sau poate că apa 
avea o tentă întunecoasă. Poate ca să-i descurajeze pe oaspeţii 
tentaţi să se ia la bătaie şi să-şi dea brânci unul altuia înăuntru? 
Nu păreau un asemenea gen de adunătură, m-am gândit, 
privindu-i pe indivizii bine îmbrăcaţi care se foiau fără ţintă, 
pălăvrăgind între ei şi servindu-se cu răcoritoare de pe o masă 
largă, rotundă. 

Un tip de nedescris, îmbrăcat într-o uniformă de chelner 
indescriptibilă, s-a materializat în faţa mea, cu un platou cu 
aperitive. Mi l-a întins cu un zâmbet firav. M-am împins, săltându- 


mă din scaun, şi m-am îndepărtat. Mâncarea mirosea incredibil 
de bine, aşa cum miroase când îţi dai brusc seama că n-ai 
mâncat toată ziua, dar nu voiam să primesc nimic. În mintea 
mea, a o face ar fi fost totuna cu a accepta ceea ce i se 
întâmplase lui Sophie, cu a-mi da aprobarea. Poate c-or fi avut 
numele meu pe listă, dar eu nu luam parte la petrecerea aia. Nu 
aşa cum o făceau toţi ceilalţi. Indiferent cine-or fi fost. Probabil 
acei oameni eleganţi, fără nume, numiţi de soldatul de jucărie 
elita elevată, şi aşa trăiau ei, o petrecere după alta, zi după zi, 
noapte după noapte. Nu exista un banc vechi, despre oameni 
care s-ar duce la deschiderea unui plic? Acolo nu se vedeau 
plicuri. Poate erau în casă. 

Sau afară, în grădină. 

Ceva despre o grădină. Casă mare, grădină mare. 

M-am uitat în jur, dar luminile erau atât de puternice încât 
oricare dintre ele părea să-mi strălucească direct în ochi. 

— Nu te-ai rătăcit, nu-i aşa? 

Am aruncat mâna ciudatului de pe umărul meu. 

— Unde e grădina? 

A zâmbit. 

— Crezi că acolo e ea? 

— Dacă nu e acolo, atunci unde e? Vreau să-i vorbesc. 

— OK, m-ai convins. A zâmbit cu sfială prefăcută. În grădină. 
Dar n-o să stea de vorbă cu tine. E ocupată. 

— Când ia pauză? 

De data asta ciudatul a mimat surpriza, ca şi cum aş fi puso 
întrebare pe de-a-ntregul absurdă. 

— Pauza ei? Nu ia pauză. 

— O pui să lucreze fără pauze? 

— Am spus că e ocupată. N-am spus că /ucrează. 

N-aveam de gând să mă las atrasă într-un joc al cuvintelor. 

— Spune-mi doar cum o găsesc. Dacă e prea ocupată ca să 
stea de vorbă cu mine, vreau s-o aud de la ea. Să mi-o spună în 
faţă. i 

— Da. In faţă. M-a îndrumat cu un gest. Pe aici. 

M-a condus în jurul piscinei şi în josul unor trepte de piatră, 
către un alt patio unde îşi pierdeau vremea încă şi mai mulţi 
oameni, mâncând cu mâinile şi vorbind despre cine ştie ce, în 
şoapte scăzute. Pe una dintre laturi, zona era mărginită de un 
gard viu înalt, în care se afla o poartă de lemn. Ciudatul s-a oprit 


în faţa ei, s-a răsucit în loc şi a dat să spună ceva. L-am ignorat şi 
am întins mâna spre mânerul porţii; m-a împins înapoi, cu o forţă 
pe care nu i-o bănuisem. 

— Doamnelor şi domnilor, a zis, ridicându-şi vocea ca să se 
adreseze tuturor celor prezenţi. E ceva mai devreme decât 
planificasem iniţial, dar se pare că am subestimat nerăbdarea 
anumitor persoane - s-a uitat la mine - de a vedea ce am făcut 
cu locul recuperat. Aşa că, fără s-o mai amânăm, vă rog să mă 
urmaţi pentru a arunca o primă privire asupra stadiului final... 

M-am repezit pe lângă el şi m-am împins în poartă. 

Mai multe lumini strălucitoare mi-au izbit ochii, însoţite de 
aroma copleşitoare a florilor proaspete în cantităţi masive. 
Frumuseţea intensă, deplină, a mirosurilor era ca un atac cu 
parfumuri. 

În spatele meu, oamenii scoteau ooh-uri şi aah-uri şi îl auzeam 
pe ciudat spunându-le să fie atenţi la zonele accidentate ale 
terenului. 

— Sophie? am strigat, plină de speranţă. 

— ... statuile sunt perfecte, spunea un bărbat, trecând prin 
stânga mea. 

Mi-am ridicat privirea. Da, erau. Şi erau atât de multe. 

Din trei în trei metri, vedeai câte o altă siluetă stând pe un 
piedestal, la vreun metru şi jumătate mai sus de pământ. Bărbaţi 
şi femei, aur, argint, bronz, obsidian, alabastru, chiar şi marmură. 
Războinici, regi şi regine, nimfe, zei şi zeițe, şamani, vrăjitoare, 
extratereştri şi animale hibrid - oameni-câine, oameni-pisică, 
oameni-leu, oameni-şopârlă, oameni-şarpe şi oameni-pasăre. Unii 
goi, alţii aproape goi, nu cu desăvârşire. Cu toţii extrem de 
nemişcaţi, complet înfăşuraţi în neclintire. 

— Sophie! 

Am alergat de-a lungul şirului de statui din dreapta mea, 
uitându-mă la fiecare femeie. 

— Răspunde-mi, Sophie! 

Mă aşteptam ca gorila să se repeadă la mine în orice clipă, dar 
nimeni n-a încercat să mă oprească. Nici măcar nu s-a apropiat 
nimeni de mine - când m-am uitat peste umăr, i-am văzut pe 
ciudat şi pe invitaţii lui stând lângă intrare. Ţinându-se departe 
de nebună. 

Mi-am încetinit paşii şi m-am oprit lângă o femeie care părea 
să fie statuia de marmură a Mariei Antoaneta. 


— Sophie, dar-ar naiba, răspunde-mi, sau încep să distrug tot! 
Jur c-o fac, o să smulg toate florile astea din rădăcini. 

Nimic. M-am întors să văd reacţia ciudatului; nu părea prea 
îngrijorat. 

— Sophie? 

M-am pus din nou în mişcare, aruncând priviri semnificative 
către straturile de flori de pe ambele părţi. In zona aceea erau 
numai lalele, de toate formele şi culorile. 

— Sophie, nu glumesc. Întorc locul ăsta pe dos, chiar o fac. 

Am parcurs alţi şase metri înainte de a mă opri din nou. 

Oricum, cât de mare era curtea aia blestemată? Am încercat 
să văd unde se termina, umbrindu-mi ochii ca să-i feresc de 
lumina puternică de deasupra capului. 

— Sophie? 

Ceilalţi participanţi la petrecere păreau ridicol de departe, ca şi 
cum i-aş fi privit prin capătul greşit al unui telescop. Nu auzeam 
nici murmurul vocilor lor, nici muzica. Am încercat să desluşesc 
zgomotul traficului, foşnetul copacilor, sunetele nopţii din jur, dar 
lipseau cu desăvârşire. Liniştea era deplină. 

— Sophie! 

l-am urlat numele cât mă ţineau plămânii. Tot nimic. 

Mi-am întors privirea spre statuia cea mai apropiată. Un bărbat 
tânăr, care trebuia să fi fost fie Robin Hood, fie Peter Pan. 

— Tu, ăsta cu pălărie dichisită, i-am strigat. Coboară de-acolo 
şi dă-mi o mână de ajutor, sau te trag eu jos. 

Nici măcar n-a tresărit. Mi-am întins braţele şi l-am înşfăcat de 
glezne, cu intenţia de a-l smulge de pe piedestal. Mâinile mi s-au 
închis în jurul pietrei reci şi dure. l-am dat drumul cu un scâncet 
şi m-am retras clătinându-mă şi ştergându-mi palmele de blugi. 
Grozav, nu eram în stare să deosebesc o statuie umană de una 
adevărată. Ciudatul şi invitaţii lui erau, probabil, foarte 
impresionați. Am trecut la statuia următoare: Zorro. Nu m-am 
obosit nici măcar să-l ating - vârtejul biciului său era suspendat 
în aer, aidoma lasoului cowboy-ului de alături. 

Am traversat grădina către latura de vizavi, unde stătea un 
matador de culoarea bronzului, cu capul întors cu aroganță în 
direcţia opusă mie. Îşi ţinea capa foarte jos, cu tivul atingându-i 
labele picioarelor. Am pus mâna pe ea. Am simtit-o dură, rece, 
rigidă. Şi totuşi, ceva din poziţia umerilor lui sugera că era om, că 
nu era din piatră sau din metal. Măcar dacă i-aş putea vedea 


ochii, m-am gândit. 

M-am uitat peste umăr, la celelalte statui. 

Se mişcaseră toate, matadorul, cowboy-ul, Zorro. Nu cu mult - 
aproape imperceptibil - dar puteam spune că o făcuseră. 

— Sophie? 

Groaza urca în mine ca un val de apă rece în timp ce înaintam 
de-a lungul şirului de statui, îndepărtându-mă de casă. 

— Sophie, acum am cu adevărat nevoie de răspunsul tău. Te 
rog. 

O Cleopatră de marmură, cu ochii goi, ţinând un şarpe la sân, 
s-a uitat prin mine. 

— Unde e? am întrebat. 

Alături de ea, un coşar se uita în dreapta mea. l-am urmărit 
privirea, trecând pe lângă o lady din epoca victoriană, pe lângă 
Oscar Wilde, pe lângă un jucător de crichet, pe lângă o madonă, 
pe lângă un pristav, pe lângă un bufon, până în capătul opus al 
grădinii. 

Amazoana de bronz stătea pe un piedestal, în faţa unui alt 
gard viu în care era o poartă. 

Părea impozantă, mult mai mare - dacă n-aş fi ştiut că nu era 
aşa, aş fi jurat că avea peste doi metri, cu muşchii ei perfect 
dăltuiţi proporţionaţi fără cusur. 

— Dac-ar fi fost din metal, obiectul ar fi cântărit câteva sute de 
kilograme, a spus ciudatul, apropiindu-se de ea pe urmele mele. 

— Obiectul? 

M-a ocolit, mergând agale, ca să se aşeze în faţa piedestalului, 
plasându-şi un cot alături de piciorul Sophiei. 

— Un obiect aproape gata pentru grădina următoare, a 
adăugat, aruncând o privire spre poartă. 

— Sophie, coboară, am implorat-o. 

— Nu te aude, a spus el, vesel. Odată ce-ajung în grădina 
următoare, niciunul dintre ei nu mai aude pe cineva ca tine. 

— Dar ea nu e încă în grădina următoare, am spus, venind mai 
aproape. Sophie, mă auzi, ştiu că mă auzi. Te rog, coboară şi 
lasă-mă să te scot de-aici. 

— De ce-ar face-o? Ce-i poţi oferi? Prietenie în monotonia unei 
slujbe de nimic, dintr-o lume în care lucrurile se coc şi apoi 
putrezesc, pentru a fi azvârlite şi date uitării. A râs, cu răutate. 
Acum poţi pleca, nu e interesată s-asculte nimic din tot ce-ai de 
spus. 


— Nu-i adevărat, Sophie, nu-i aşa? Mi-am pus o mână pe 
piciorul ei rece. Te rog, coboară. O să te-ajut. 

— La ce-o s-o ajuţi? Ciudatul m-a îmbrâncit, trimiţându-mă cu 
câţiva paşi înapoi. O s-o ajuţi să putrezească şi să se 
autoconvingă că asta o face fericită? Acum e vedetă, e 
capodopera mea şi o să stea o veşnicie în grădina de alături, 
neclintită şi perfectă. la-ţi carnea stricată din faţa ochilor mei. 
Nici măcar nu mai amuzi pe nimeni. 

A dat să mă-mbrâncească din nou, dar m-am repezit pe lângă 
el şi mi-am aruncat braţele în jurul piedestalului lui Sophie. 

Nu ştiu dac-a fost din cauză că l-a văzut pe ciudat bruscându- 
mă, sau fiindcă activitatea din jur în sine a distras-o, dar ea şi-a 
pierdut neclintirea. 

De data asta, fisurarea a fost aproape audibilă. Din adâncul 
trupului ei a venit sunetul nealterat al unei zdrobiri, al unei 
sfărâmări ireparabile. Corpul i s-a cutremurat şi a început să i se 
surpe în el însuşi, aşa cum se dezumflă un balon. Numai că acum 
pielea nu-i mai atârna - nu-i mai rămăsese destulă substanţă 
pentru asta. Probabil că aşa trebuie s-arate o mumie vie: 
zbârcită, uscată, cu puţin mai mult decât o coajă. A tremurat, 
străduindu-se să-şi ridice trunchiul şi să-şi tragă spre spate 
umerii rotunjiţi, dar fisurarea a continuat, mai zgomotoasă, mai 
intensă. 

Piedestalul s-a spart pe neaşteptate, trântind-o în patru labe în 
iarbă, în faţa ciudatului. 

— Ce-ai făcut? 

Vocea lui era inuman de stridentă, ca o sirenă. Nu-mi dădeam 
seama dacă ţipa la Sophie sau la mine. 

— Ce naiba e asta, puteai să te descurci mai bine, mi-ai spus 
că poţi să te descurci, ce-ai făcut? 

Sophie a-ntins o mână către el; ciudatul a dat înapoi cu un pas, 
revoltat. 

— Acum trebuie s-o iei de la-nceput! a schelălăit el. 

Sophie dădea din cap, încercând să vorbească. Voiam s-o ridic 
în braţe şi să fug, ducând-o departe de el, dar mi-era teamă s-o 
ating, mă temeam c-avea să se spulbere, transformându-se în 
praf în mâinile mele. 

— Numai că n-am un alt piedestal, vacă proastă! a continuat 
el. Toate locurile sunt ocupate! Va trebui s-aştepţi! Va trebui s- 
aştepţi şi n-o să rezişti nici în ruptul capului atât de mult! 


Respirând gâfâit şi şuierat, Sophie încerca să se târască spre 
el. Ciudatul s-a ferit şi s-a întors spre mine, cu faţa aia care-ţi 
dădea fiori plină de furie. 

— E numai din vina ta, căţea! A trebuit să vii aici şi să strici 
totul! Era cea mai bună din câţi am avut vreodată! N-o să mai 
găsesc niciodată pe cineva atât de bun, niciodată! leşi din 
grădina mea înainte de a-i strica pe toţi, pleacă imediat! 

Gorila şi un alt tip la fel de voinic mi s-au materializat alături, 
de o parte şi de alta. Am încercat să mă zbat şi să scap, dar unul 
şi-a înfipt mâna în părul meu şi m-a ţinut zdravăn. Înainte de a fi 
scoasă în grabă din grădină şi azvârlită în beznă, am aruncat o 
ultimă privire rapidă către Sophie, lipită de pământ în timp ce 
ciudatul ţipa la ea. 

* 

Cerul tocmai se lumina când m-a trezit poliţia, în Leicester 
Square. Zăceam pe o bancă din grădină, chiar lângă statuia 
Micului Vagabond?$. 

Am încercat să-l fac să-mi spună ce se-ntâmplase cu Sophie, 
dar nici măcar n-a tresărit. Am crezut că prezenţa poliţiei era de 
vină, dar Chaplin a rămas la fel de mut şi de neclintit şi mai 
târziu, când m-am întors singură. Toate statuile sunt aşa, oriunde 
m-aş duce - în Leicester Square, în Covent Garden, în West End, 
în South Bank. Nu contează nici ce spun, nici cât de tare tip, 
toate sunt neclintite. Ca piatra. 


26 Personaj celebru, interpretat de Charlie Chaplin (n. tr.). 


COPACUL JANUS 
Glen Hirshberg 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


Cel mai recent volum de povestiri al lui Glen Hirshberg, 
American Morons, a fost publicat în 2006. The Two Sams, primul 
volum care reuneşte o serie dintre textele sale, a obţinut Premiul 
International Horror Guild şi a fost selectat de Publishers Weekly 
şi Locus pe lista celor mai bune cărţi din 2003. Hirshberg este de 
asemenea şi autorul romanelor The Snowman's Children şi The 
Book of Bunk. 

Împreună cu Dennis Etchison şi Peter Atkins, a înfiinţat Rolling 
Darkness Revue, o trupă care pune în scenă poveşti cu stafii şi 
face turnee pe Coasta de Vest a Statelor Unite în fiecare an, în 
octombrie. Proza sa de ficţiune a apărut în numeroase reviste şi 
antologii, printre care de mai multe ori în The Year's Best Fantasy 
and Horror şi în The Mamouth Book of Best New Horror, în The 
Drak, Trampoline, Cementery Dance şi Dark Terrors 6, precum şi 
online, pe SCI FICTION. Locuieşte în zona Los Angelesului, 
împreună cu soţia şi copiii. 


„Daţi-i drumul, băieţi şi fete, cu patimă, cu patimă, în sus şi-n 
jos, învârtiţi-vă partenerul iarăşi şi iarăşi, în ritmul bătăilor inimii, 
în răpăitul de tobă al inimilor de sub pielea elastică. Daţi-i drumul 
acum, cât e noaptea încă tânără... tânără... tânără.” 


Myron Brinig, Wide Open Town 


Contează foarte mult când te lupţi. Şi cu cine. De asta depinde 
viaţa ta. E lecţia pe care am învăţat-o maturizându-mă în Silver 
City, Montana, despre care s-a spus, acum o jumătate de secol, 
că e cel mai bogat în ruine de pe Pământ şi că, după două 
generaţii, stafiile încă mai aşteaptă să plece ultimele fiinţe vii 
năucite, ca să se poată stabili pe veşnicie în vilele abandonate şi 


în puţurile de mină năruite. 

Ai într-adevăr posibilitatea de a alege. Poţi duce tratative cu 
compania, care-o să te pună să munceşti din greu pe datorie, sau 
cu vecinul chinez care-o să-ncerce să te lase fără slujbă cerând 
un salariu mult mai mic. Poţi lua poziţie împotriva comuniştilor 
care vor să-ţi ia libertatea, sau împotriva baronilor cuprului, care 
vor să-ţi ia până şi ultima centimă nerevendicată. Poţi lupta 
pentru oraşul pe care-l urăşti, sau pentru pământul secătuit de 
sub picioarele tale. Pentru legile în favoarea eliminării riscurilor 
din minerit, sau pentru Legea Apexului care îţi permite să urmezi 
un filon în afara concesiunii tale subterane, în tunelele altcuiva, 
şi-ţi poţi duce lupta asta în tribunal, cu avocaţi, sau în subteran, 
cu dinamită şi cu furtunuri pentru jet de apă de înaltă presiune. 
Decizia îţi aparţine. 

În momentul în care s-a întâmplat, credeam cu toată 
sinceritatea că mă luptam cu Matt Janus pentru Robert Wysochi, 
pe care nu-l mai puteam ajuta, şi pentru domnul Valway, căruia 
s-ar fi putut să nici nu-i pese, şi pentru Jill Redround, care nu mă 
iubea. Dar o făceam pentru mine însumi. Într-un fel, cred că am 
câştigat. 

Ceea ce îmi aduc aminte e că într-o noapte, în vara de după 
clasa a şasea, mă plimbam cu Robert pe Aluminum Street, pe 
lângă cârciumile întunecoase şi îngrămădite, încă afişând pe 
geamuri anunţuri scrise de mână, vechi de câteva decenii, care 
decretau ACCESUL MINERILOR INTERZIS. Pur şi simplu, 
presupuneam noi, pentru cazul în care angajaţii companiei dintr- 
un alt oraş, în care rămăseseră destui mineri pentru ca să li se 
acorde atenţie, ar fi decis să vină în excursie. Ne-am plimbat pe 
sub o lună ridicolă, strălucind ca focul, de-a lungul şirurilor de 
case ca nişte cutii înghesuite ale companiei, având curţile pline 
de biciclete ruginite, de componente de camionete şi de leagăne 
neclintite, şi pe un vânt care ne trăgea pumni în obraji sau copite 
în spate, în funcţie de direcţia în care mergeam. Loveam 
pământul cu o minge roşie de cauciuc, pe care-o găsiserăm pe 
undeva. Robert îşi purta pelerina neagră, care-i tălăzuia în jurul 
cămâăşii polo de culoarea piersicii şi al şortului galben. Şi avea şi 
rucsacul, fireşte. 

— Lordul Întunecat a apărut la fereastra mea în zori, a spus el. 

— larăşi? am întrebat. 

— N-a mai fost niciodată la fereastra mea. 


Am trecut de case şi vântul a dat să ne salte de la pământ, dar 
ne-am îndesat înainte. In dreapta noastră se conturau, negri şi 
golaşi, munţii brăzdaţi de şanţuri. Băltind în cel mai mare dintre 
puţurile de mină abandonate de acolo, de sus, lumina lunii îl 
făcea să semene mai degrabă cu un ochi decât cu o rană. La est 
şi mai jos de noi se întindeau câmpiile, eliberate de zidul 
munţilor. Robert a scos o ţigară de foi din buzunarul şortului şi s- 
a prefăcut că scapără un chibrit imaginar cu degetele mari. Şi-a 
mişcat buzele ca şi cum ar fi pufăit, şi i-a căzut ţigara. A ridicat-o 
de pe pavaj şi şi-a îndesat-o la loc, în gură. 

— De unde-o ai? l-am întrebat. 

— De la punctul de troc al elfilor. 

Pe limba lui Robert, asta însemna magazinul de pe Magnesium 
Street, aflat în proprietatea femeii din Ţara Galilor şi inclus în 
reţeaua 7-Eleven. Şi însemna că se dusese din nou la furat din 
magazine. La unsprezece ani, fusese deja prins de trei ori. Ultima 
oară, părinţii lui evitaseră trimiterea la şcoala de corecție, fiind 
de acord cu un drum săptămânal de o sută şaptezeci şi şapte de 
kilometri până la Missoula, pentru o vizită la un specialist în 
psihiatrie infantilă căruia Robert îi spunea Delficul. 

Am ajuns în locul în care se întrerupea trotuarul, ca un filon de 
minereu străpuns, şi ne-am continuat drumul pe lângă ultimele 
case, îndreptându-ne către stânca de pe care puteam privi de 
sus Lacul Şarpelui. Robert a arătat în josul dealului de zgură, 
către suprafaţa care, sigur că da, reflecta luna, dar în modul dur 
şi plat în care-o reflectă acoperişurile de tablă. 

— Nou-venite, a spus. 

Avea dreptate. Părea să fie vorba de o întreagă familie. În 
fiecare an, câte-o pereche disperată de rațe care-şi pierduse 
cumva memoria cobora să pescuiască şi să cuibărească acolo, 
jos. Locul era numit lac în glumă, una dintre glumele locale. 
Cândva fusese cel mai mare puț de mină din aer liber al Americii 
de Nord. În ultima vreme începuse să se umple cu un lichid 
metalic, brăzdat cu roşu, care arăta ca apa. Cel puţin în ochii 
celor mai proaste rațe. De obicei le găseam pe acelea care nu se 
duseseră cu ciocul la fund pe ceea ce trecea drept plajă, ţepene, 
ca nişte bărci de hârtie despăturite. 

Robert s-a lăsat în genunchi şi şi-a umplut pumnul cu bucăţi de 
zgură de mărimea unor pietre, a şoptit deasupra lor una dintre 
vrăjile lui şi a executat prima aruncare către lac din noaptea 


aceea. O piatră a căzut realmente destul de aproape de o rață 
moartă ca s-o împroaşte cu nămol. Ceea ce se întâmpla rar, 
fiindcă, în majoritate, proiectilele lui Robert n-ajungeau 
nicidecum aproape de apă. 

— Într-o noapte, a spus el, încântat, când o să fie lună plină şi 
eu o să ţintesc bine... rațele se vor scula din morţi. 

Am aruncat şi eu câteva pietre, am nimerit o pasăre, lovind-o 
chiar în laba plată, şi abia dacă am cilintit-o. Pe urmă m-am 
aplecat să iau în pumn mai multe pietre. 

— Ce-a vrut Lordul Întunecat? 

— M-a invitat la Copacul Janus. 

M-am oprit la jumătatea unei aruncări, m-am răsucit şi m-am 
uitat la el. Stătea pur şi simplu locului, împungându-şi cu vârful 
ghetei rucsacul lăsat la picioare. 

— Matt Janus a venit la fereastra ta? 

— A zis să vin în noaptea asta. Când o să bată ora 
douăsprezece. 

— Părinţii tăi nu-ţi vor da niciodată voie să pleci. 

— Părinţii mei fac libaţii. 

Era prima dată când auzeam că şi mama lui Robert reîncepuse 
să bea. 

— Vin şi eu, am spus. 

— Lordul Întunecat a spus să vin singur. 

— Nu te duce, Robert. Vorbesc serios, nu te duce. 

— Tinere Ted, n-o face pe deşteptul. E Matt. 

— E... 

Dar m-am oprit, neavând idee ce să spun. Adevărul era că nu 
mai vorbisem cu Matt Janus de aproape un an. De când fugise 
tatăl lui, un mare amator de distracții, în America de Sud, sau 
altundeva, Matt încetase să-şi mai piardă vremea cu mine pe 
terenurile de baschet sau să se mai urce în vagoanele vechi unde 
purta bătălii în miniatură cu Robert. Nu-l mai vedeam decât la 
şcoală, unde stătea de obicei ascuns lângă propriul dulap sau 
cocârjat peste bancă, în haina neagră de piele primită de la tatăl 
lui ca dar de despărţire, în timp ce picioarele continuau să-i tot 
crească, mai lungi şi tot mai lungi. Stătea întotdeauna aplecat 
înainte şi asta-l făcea să semene cu o insectă din aia numită 
Călugăriţa, cufundată în rugăciune. 

— Nu mai e acelaşi copil, am mormăit în cele din urmă. 

— Nici eu nu mai sunt, a zis Robert. 


S-a întors în direcţia mea, şi-a îndreptat umerii şi şi-a umflat 
spre mine pieptul concav. 

— Da, OK, Vrăjitorule, am pufnit eu. 

— Sunt Magician. 

— Nu cred c-ar trebui să te duci. Vorbesc serios. Nu s-a-ntors 
tatăl lui de curând acasă? Am auzit că e foarte bolnav şi tu nu... 

Tu nu i-ai plăcut niciodată, avusesem de gând să spun, dar n- 
am spus-o. 

Oricum, Robert nu mă mai asculta. Se uita la aflorimentul care 
domina Silver City, privind-o cu ochii mijiţi pe Madona Cumpenei 
Apelor, luminată în întregime şi strălucind albă în lumina lunii. M- 
am întrebat pentru a o mia oară cine hotărâse să construiască o 
statuie uriaşă a Fecioarei Maria acolo, sus, tocmai când toată 
lumea care avea mijloacele necesare părăsea oraşul. Era ca şi 
cum toţi acei în-curând-foşti locuitori, din toate acele zone 
îndepărtate, neavând efectiv în comun nimic altceva cu excepţia 
afundării lor devastatoare în sărăcie, şi-ar fi construit o mamă 
colectivă, spre care să-şi fluture mâna în semn de rămas-bun. 

— O să-mi iau rucsacul, a zis în cele din urmă Robert. 

Oare Robert Wysocki credea într-adevăr că rucsacul lui era 
vrăjit? N-a mărturisit niciodată aşa ceva, nici măcar mie, acesta 
fiind probabil motivul pentru care copiii îl găseau pe placul lor 
sau îl lăsau în pace. Şi tot ăsta ar putea fi motivul pentru care l- 
am lăsat să se ducă. Robert părea pur şi simplu să fie înconjurat 
de un balon. De o aură, cum i-ar fi spus probabil el. Sau scut de 
nivelul trei, sau cam aşa ceva. Indiferent ce-ar fi fost, mă 
gândesc că eu credeam în existenţa lui. 

Două seri mai târziu - luna dispăruse, norii de furtună se 
conturau departe, în prerie, dar vântul îi îndepărta de oraş - 
Robert şi cu mine am mers cu bicicletele la un meci al echipei 
Silver City Copper Barons de pe stadionul Anaconda, proclamat 
recent, de o revistă sau alta, cea mai groaznică facilitate din liga 
mică de baseball. Ne-am aşezat pe băncile crăpate, fără spătar, 
din tribuna de dincolo de a treia bază, cu câteva rânduri mai 
aproape decât de obicei de fetele de la liceu, cu fustele lor scurte 
şi cu rujurile lor roz, vorbind toate între ele în şoaptă şi atrăgând 
privirile fiecărui jucător care alerga înapoi, spre adăpostul 
echipei. 

În repriza a patra, Robert s-a ridicat, dând peste hotdogul meu 
pe jumătate mâncat şi aruncându-mi-l din mână, şi-a săltat 


rucsacul, i-a desfăcut fermoarul şi l-a întors cu fundul în sus. Pe 
cimentul de la picioarele noastre s-au revărsat un strugurel 
Chapstick cu cireşe şi o singură minifigurină neagră, înfăţişându-l 
pe Darth Vader. Inainte de a apuca să reacţionez, Robert şi-a 
aruncat rucsacul pe teren, unde nu i-a acordat nimeni nicio 
atenţie, s-a căţărat pe zidul de aproape un metru care despărţea 
tribunele de parcare, s-a îndreptat către mormanul de zgură de 
dincolo de gardul din stânga, unde alergau puştanii după mingile 
aruncate la home run, şi s-a apucat să se cocoaţe pe el. În afară 
de mine, nu i-a aruncat nimeni nici măcar o singură privire, până 
când a început să se dezbrace. Pelerina a căzut ultima. Pe urmă, 
gol puşcă, s-a aşezat pe bolovani, şi-a sprijinit faţa în mâinile de 
culoarea albă a oaselor şi a început să plângă. 

A fost nevoie cam de nouăzeci de secunde ca s-apară 
paramedicii şi să-l ia de acolo. Familia Wysocki a plecat în 
noaptea aceea cu avionul la Missoula, apoi la Seattle, apoi şi-a 
pierdut urma undeva, în Canada. Eu am lăsat rucsacul unde îl 
aruncase Robert, fapt pe care l-am regretat întotdeauna. lar pe el 
nu l-am mai revăzut niciodată. 

Apoi, pentru o vreme destul de îndelungată, nu l-am mai văzut 
nici pe Matt Janus, nici pe altcineva. În toamna aceea, în prima 
mea lună în clasa a şaptea, am început să tip la profesori în 
mijlocul orelor de curs, din orice motiv care-mi trecea prin cap, 
sau uneori fără niciun motiv. În timpul celei de-a patra sau a 
cincea mea excursie în biroul directoarei, am îmbrâncit-o, şi asta 
a pus capac. 

Părinţii mei au venit să mă ia, dar, când am văzut maşina lor 
intrând în parcare, am fugit din campus, am alergat prin vecini, 
ocolind motociclete stricate şi căţei albi, care lătrau strident şi 
cărora îmi doream cu disperare să le trag câte-un picior, ceea ce 
aş şi fi făcut dacă aş fi avut timp, şi mi-am pierdut toţi urmăritorii 
pe drumul meu sinuos către Lacul Şarpelui. Cred că aveam de 
gând să m-arunc în el, să iau o înghiţitură zdravănă, să-mi umplu 
gura şi plămânii cu metal. Dar creatura moartă, cocârjată şi 
blănoasă, întinsă pieziş pe pietrele din preajmă - ar fi putut fi o 
cioară, un pui de coiot sau chiar o pisică - m-a oprit. În soarele 
puternic de septembrie, părea gri-roşiatică, oxidată, semăna mai 
degrabă cu o unealtă de minerit aruncată decât a ceva care 
fusese odată viu. Chiar şi la doisprezece ani, am înţeles că, deşi 
compania dispăruse de mult, asta erau toţi locuitorii din Silver 


City: unelte de minerit aruncate. M-am aşezat pe zgură şi m-am 
gândit la Robert şi la pietrele azvârnlite în lac, şi m-am uitat la 
munţi şi statuia Madonei, şi apoi în stânga, unde se zărea 
acoperişul din extremitatea estică a vilei Janus, îngrămădit între 
borduri de stâncă, roşu şi construit cu migală, ca un cuib. La un 
moment dat, am căzut la pământ. Pe urmă am stat pur şi simplu, 
pentru mai mult de douăzeci şi patru de ore, până când m-am 
simţit pe de-a-ntregul bolnav. Apoi m-am întors acasă. 

Părinţii mei au hotărât că aveam să-nvăţ la domiciliu şi, 
cumva, în acea primă lună am luat, probabil, un soi de decizie, 
fiindcă am încetat să mă mai lupt cu ei. Mă sileam toată 
dimineaţa să parcurg matematica şi geologia pe care le 
detestam (deşi îmi plăceau fragmentele despre exact ceea ce îi 
făcuse Compania Anaconda oraşului meu natal). Era amuzant să 
le explic părinţilor mei de ce trebuia să bem apă îmbuteliată şi de 
ce venea lenjeria noastră de la spălătorie presărată cu pete 
portocalii de neînlăturat, care păreau să fie de sânge şi care îi 
îngroziseră pe oaspeţii ocazionali ai celor două moteluri, oameni 
din afara oraşului, dintre care cei mai mulţi veniseră doar ca să 
studieze perspectivele unor afaceri în mallurile cărora le dedicase 
tata toată munca vieţii lui. A 

După-amiaza mă duceam la bibliotecă. In beneficiul lucrărilor 
mele de la engleză şi istorie, începusem să scotocesc pe rafturile 
prăfuite, în căutarea cărţilor şi a periodicelor vechi de mai multe 
decenii. Acolo am învăţat să fac cercetări. In fiecare zi de vineri 
veneam acasă cu lucrarea pe care o scrisesem - cu adnotări de 
subsol în formatul corect - despre lupte de care părinţii mei nu 
auziseră niciodată, deşi locuiseră în Silver City toată viaţa, cum 
era meciul de box din 1889, desfăşurat la hanul din afara 
oraşului, unde un miner pe nume Groeninger îşi rupsese braţul 
stâng în a patruzeci şi opta rundă împotriva unui tâmplar pe 
nume Broad şi continuase lupta până în runda o sută cinci, când 
îşi făcuse knockout adversarul. Broad murise a doua zi, iar 
Groeninger dispăruse din articolele din ziare şi din evidenţele de 
stare civilă, ieşind complet din istorie. 

Oricât de surprinşi ar fi fost părinţii mei fiindcă îmi luasem 
avânt în activitatea şcolară, cred că erau şi mai surprinşi de 
numărul copiilor de care reuşisem cumva să mă-nconjor. Şi aici 
nu era vorba atât de existenţa unui plan conştient, cât de 
descoperirea unuia dintre lucrurile care îi scăpaseră lui Robert, 


sau pe care nu se sinchisise să le afle: că zâmbind pur şi simplu, 
arătându-te interesat şi neaşteptându-te la prea mult îţi puteai 
câştiga o mulţime de prieteni. 

Aşa am ieşit din bibliotecă şi am coborât cu skateboardul 
(lucru pe care-l făceam mizerabil) pe rampa de lângă treptele din 
faţă, fiind urmărit de o mulţime de alţi skateboarderi, băieţi şi 
fete, toţi tunşi perie. De la unul dintre magazinele de vechituri 
triate la modul scandalos din partea de sus a oraşului, unde 
ajunseseră cu o jumătate de secol înainte toate bunurile pe care 
familiile minerilor şi ale şefilor lor nu-şi mai permiseseră să le 
deţină sau să le transporte, mi-am cumpărat un set de tobe 
conga. Una era intactă, dar cea de-a doua avea o ruptură 
crestată ceva mai jos de mijloc, ca o gură cu dinţi. M-am dus, cu 
noile mele tobe, acasă la Kenny Tripton, când el şi recent 
alcătuita lui formaţie de cowpunk îşi făceau repetițiile în subsol, 
ceea ce se întâmpla în toate serile de joi, şi, chiar dacă n-am 
devenit niciodată exact ceea ce se înţelegea printr-un membru al 
formaţiei, mi-au dat după o vreme un taburet şi un microfon şi 
am ajuns să bat într-una dintre tobele mele şi să strig Hei, 
PLEACA, F! ori de câte ori o solicitau cântăreții, ceea ce se 
întâmpla de obicei. Una dintre condiţiile repetiţiilor din casa 
familiei Tripton ne impunea să nu pronunţăm decât „F“-ul. Care a 
devenit emblema formaţiei. 

Nu m-am înscris la cursul de şah pentru juniori desfăşurat la 
bibliotecă în după-amiezile de marţi, dar am tras cu ochiul din 
cadrul uşii, iar la curs participau şapte elevi, aşa că au avut 
nevoie de un al optulea când a sosit momentul să treacă la joc şi, 
în cele din urmă, m-am împrietenit şi cu cei mai mulţi dintre ei. 
M-am furişat pe stadionul Anaconda împreună cu echipa de 
rugbi, într-o noapte cu lapoviţă, şi m-am întors acasă ud leoarcă 
şi cu buza spartă plină de sânge. În mai, părinţii mei i s-au 
adresat doamnei Morbey, directoarea, solicitând reînscrierea 
mea la şcoală, şi au fost primiţi cu entuziasm. 

— Am luat notă de progresele lui Teddy, a bolborosit doamna 
Morbey, în timp ce noi ne foiam pe scaunele tapiţate cu vinil 
verde, crăpat, din partea opusă a biroului ei. E greu să pierzi 
astfel un prieten. Îl înţelegem cu toţii. 

Să pierzi un prieten. Imi doream să sar pe biroul ei. Să dau cu 
piciorul în lămpi. Dar nu mai simţeam cu adevărat nevoia s-o- 
mbrâncesc pe ea. De fapt, aveam deja senzaţia că mă 


despărţisem de mai mulţi ani de Robert. De ciudatul ăla cu 
rucsac cu care-mi pierdeam vremea în şcoala primară. Şi, 
oricum, imediat ce s-a terminat întâlnirea, am plecat la plimbare 
cu Jill Redround. 

Ca să fiu sincer, nu-mi amintesc exact cum a-nceput povestea 
asta. Probabil că la Powwow, întrunirea de primăvară a nativilor 
americani. Când mă uitam la Matt Janus, dacă mă gândesc bine. 
Tatăl lui şi domnul Redround, căpetenia locală a Picioarelor 
Negre, fuseseră ani de-a rândul parteneri de afaceri la cazinou şi 
la proiectele de cluburi de noapte din rezervaţie şi din afara ei, 
iar Matt o cunoştea pe Jill de când se născuse şi, totodată, la 
baschet avea cea mai lină aruncare din salt din Butte, motiv 
pentru care fusese singurul copil alb bine-venit să ia parte la 
meciurile din rezervaţie. În clipa aceea, privindu-l, aveam 
impresia că şira spinării ieşise din el, ca un băț de cort extensibil. 
Capul cu păr blond, ţepos, i se contura la prea mare distanţă de 
trupul extrem de prelung, iar picioarele i se întindeau încă şi mai 
lungi şi mai subţiri. În plus, în părţile laterale ale umerilor i se 
reliefau muşchi bizari, noduroşi şi colţuroşi, de parcă şi-ar fi 
umplut pielea cu zgură. Fusese întotdeauna suficient de palid ca 
să pară albinos, însă în momentul acela avea pe obraji pete 
urâte, umflate, şi adâncituri mărunte, ca un teren minat. 

Domina meciul de baschet. Nu numai că putea să arunce de la 
distanţă, dar toată lumea se ferea din calea lui, de parcă ar fi 
fugit de un urs, când se repezea să dea o contralovitură. A prins 
de două ori privirea lui Jill şi i-a făcut cu mâna. 

O dată, către sfârşit, m-a văzut pe mine, s-a oprit în mijlocul 
unei driblări şi a fost avertizat pentru încălcarea regulii paşilor. A 
ridicat din umeri, i-a aruncat mingea arbitrului şi s-a retras în 
colţul opus al terenului pietruit. 

La un moment dat, Jill a ajuns lângă mine. Cu ocazia powwow- 
ului, îşi pusese o rochie cu mâneci despicate, împodobită cu 
mărgele şi cu franjuri pretutindeni, ţin minte asta, şi nu purta 
pantofi - şi-i punea rar, numai atunci când n-avea încotro - şi 
părul negru i se revărsa, liber, peste omoplaţii puternici şi în josul 
spatelui. 

— Eşti singura persoană pe care o cunosc toate cunoştinţele 
mele, a zis. Ştiai? 

Am zâmbit - zâmbetul pe care-l exersasem tot anul - şi am 
câştigat un surâs drept răspuns. 


— La fel şi tu, am spus. 

— Şi Matt, bineînţeles. 

M-am uitat către teren şi l-am văzut doborând mingea 
aruncată de un adversar cu o săritură, în timp ce ne arunca o 
privire fulgerătoare, indescifrabilă. Sau poate se uita pur şi 
simplu în direcţia noastră. 

— Şi Matt, m-am declarat eu de acord. 

În noaptea aceea, la invitaţia ei, am privit-o executând dansul 
Bătrânului Napi””, după care a urmat prima noastră ascensiune 
pe bolovanii aflorimentelor. Pe urmă am făcut cel puţin una în 
fiecare săptămână şi de obicei mai multe în restul verii. 

Am avut primul şoc în dimineaţa în care m-am întors la şcoala 
obişnuită, înainte de a pleca de-acasă. 

— Ascultă, Teddy, mi-a spus tata, pe deasupra porţiei de 
cereale Grape-Nuts pe care o mânca în fiecare dimineaţă şi al 
cărei miros se rostogolea prin casa noastră din lemn de esenţă 
tare, luminoasă, cu ferestre ornamentale, aidoma unui sol nou, 
importat dintr-un loc mai curat. Mama ta şi cu mine te-am înscris 
în clasa de engleză a lui Valway. 

Am înlemnit cu sucul de roşii la jumătatea drumului către gură, 
holbându-mă la el. Până în momentul acela, mă gândisem cât de 
diferită avea să mi se pară şcoala. Prieteni în fiecare clasă. 
Baschet în pauze, fără să se repeadă Robert în teren, 
binecuvântând mingea. Ascensiuni cu Jill, imediat după sunetul 
clopoţelului; stabiliserăm să ne întâlnim la fântâna Căutătorului 
de Aramă din holul de la intrare. 

Tata avea pe masă câteva schiţe pe jumătate desfăşurate şi le 
studia plin de sine. Era metoda tradiţională, la care apela ori de 
câte ori se alegea cu paiul mai scurt când trăgea la sorţi cu 
mama şi trebuia să-mi spună noutăţile: cu nepăsare, ca şi cum n- 
ar fi avut nicio importanţă. 

— Ştii cum stau lucrurile cu el, am spus, fără grabă. Nu? 

— Ştiu exact cât ştii şi tu. Adică numai câteva poveşti. Nimic. 

— Ţine capcane de şoareci în coşul de hârtii. Pune copiii să-şi 
bage mâna acolo, ca să scoată creioanele scăpate de el dinadins. 
Pur şi simplu ca să vadă ce se-ntâmplă. 

— Dar ai văzut de fapt vreodată pe cineva cu un deget rupt? 


21 Creatorul din mitologia tribului Picioare Negre, o zeitate a luminii 
(n. tr.). 


— Poartă mască de gaze. 

— Are emfizem. 

— Tată, se spune că e cel mai prost profesor din Silver City, de 
ce-aţi făcut aşa ceva? 

— S-ar părea că te-a văzut studiind în bibliotecă, în vara asta. 
S-a dus la doamna Morbey şi a implorat-o să-i permită să te ia în 
clasa lui. Şi pe-aici credem în a doua şansă, nu-i aşa? Tatăl meu 
înnebunit după viaţa sănătoasă mi-a adresat ceea ce, pe faţa lui 
bronzată, întotdeauna zâmbitoare, trecea drept o privire severă. 
Ted, el a scris jumătate dintre articolele şi cel puţin câteva dintre 
cărţile din colţul dedicat istoriei oraşului Silver City, în care te-ai 
îngropat în cea mai mare parte a anului şcolar. 

Remarcasem asta? Probabil că da, dar nu-mi trecuse niciodată 
prin minte că, într-o bună zi, aş fi putut avea de-a face cu el, în 
persoană. Dacă mă gândeam mai bine, el scrisese „Pumnii 
însângeraţi din Valea Dublin”; preferata mea. Şi pe cea despre 
prostituatele pe care obişnuiau baronii cuprului să le trimită la 
minerii celibatari în serile de sâmbătă, când angajații nu 
cheltuiseră destui bani în magazinele companiei sau când 
nevestele lor începeau să devină active în privința noilor legi ale 
muncii, sau când se-ntâmpla ceva similar. Păstrasem articolul ăla 
pentru mine, nu scrisesem niciodată despre el pentru părinții 
mei. 

— OK, am murmurat. 

— Nu e decât un experiment. Dacă nu-ţi place, pleci de-acolo, 
aşa ne-am înţeles cu doamna Morbey. Fără-ntrebări şi fără- 
ntârziere. 

Al doilea şoc a venit peste zece minute, când îmi prindeam 
casca de biciclist pe care aveam să mi-o scot imediat ce nu mai 
puteam fi văzut de la uşa din faţă. 

— Nu-ţi face planuri pentru sâmbătă, a zis tata. Matt Janus 
senior ne-a invitat pe toţi la el, la un grătar dintr-un vânat foarte 
mare. 

De data asta, am scăpat pur şi simplu casca din mâini. A 
aterizat pe partea dură. Dacă te uitai în ea, era ca şi cum ai fi 
privit într-o coajă goală de pepene galben sau într-o tigvă. M-am 
gândit la Robert, gol şi urlând pe mormanul de zgură, şi i-am 
simţit cu putere lipsa, pentru prima oară în atâtea luni. Ultima 
dată când auzisem vorbindu-se despre el, tatăl lui Matt Janus era 
mort. 


— Oricum nu ţi-ai putea face planuri. Vocea tatei mustea de 
amuzament şi de bună dispoziţie. Se pare că toată lumea pe 
care-o cunoşti, inclusiv eu, fiindcă tot veni vorba, o să fie acolo. 
Invitaţia a fost ciudată sau, oricum, ciudată pentru Janus Senior. 
Fără băuturi alcoolice, fără femei pe jumătate dezbrăcate. Am 
primit doar o carte poştală, cu litere aurii în relief, cu baloane şi 
cu o emblemă cu târnăcop şi sapă, o să ţi-o arăt: Petrecere de 
Bun Venit la Întoarcerea lui Matt. Veniti să Sărbătorim Învierea 
Mea. Asta scrie. Un ciudat, acest domn Janus. Ar trebui să fie 
interesant. 

Al treilea şi ultimul şoc a apărut când stăteam îngrămădit într- 
un şir de elevi din clasa a opta, în faţa dulapurilor înguste care 
abia ne fuseseră repartizate. Erau de un verde mat, cu încuietori 
cu cifru demodate şi ruginite. Din când în când se auzeau câte un 
păcănit şi câte un hohot de râs, când un alt elev îşi descuia uşa şi 
sărea în dulapul lui şi pe urmă înapoi, afară, doar ca să 
demonstreze că înăuntru era într-adevăr loc pentru un copil. Şi 
din când în când răsuna câte un zăngănit, când cineva dădea cu 
capul sau cu rucsacul în uşa de metal, exprimându-şi cu veselie o 
frustrare prefăcută. La urma urmelor, aşteptaserăm clipa asta 
vreme de mai mulţi ani. Dulapurile de pe holul din spate, cu 
ferestre către dealul care fusese cândva inima neagră, pulsândă, 
a Silver City, erau marile premii oferite de Şcoala Medie Lower 
Magnesium pentru că ajunseserăm în ultimul an dinainte de 
liceu. Erau recompensele noastre. 

În cele din urmă, am descoperit dulcele loc al propriului meu 
dulap, l-am descuiat cu un pocnet şi am deschis larg uşa, care s- 
a închis apoi trântindu-se şi pocnindu-mă aproape direct în umăr. 
M-am tras înapoi, uimit, şi m-am holbat la Matt Janus, care-şi 
deschidea dulapul dintr-o singură mişcare de răsucire-smucire. 
Deschisă până la capăt, uşa lui bloca pe de-a-ntregul accesul în 
dulapul meu. 

Dar, în anul în care lipsisem, învăţasem ceva despre oameni. 
Credeam cu convingere că aşa era. Am făcut un pas înainte, i-am 
lăsat uşa unde era şi am aşteptat să arunce înăuntru întregul 
conţinut al rucsacului lui albastru. Un rucsac plasat ridicol de sus 
pe umerii lui imenşi, fiindcă avea curele mult prea scurte. 
Semăna cu un gândac în ascensiune pe scoarţa solzoasă a unui 
stejar. 

— Salut, Matt, am spus. Nu ne-am mai văzut de mult. 


| s-a înclinat tot trupul spre stânga, parcă izbit de o rafală de 
vânt. Pe urmă s-a întors spre mine. Avea pupilele ciudat de 
dilatate şi ochii roşii, injectaţi. Petele pe care i le observasem în 
timpul verii i se întinseseră acum pe toată fruntea şi îi coborau în 
josul gâtului pierzându-se, ca un strat de muşchi, sub gulerul 
strâmt al cămăşii lui negre. 

— Nu vorbi cu mine, a spus, şi-a închis uşa cu o lovitură de 
picior şi a plecat. 

În după-amiaza aceea am urmat instrucţiunile de pe fişa cu 
orarul meu, trecând pe lângă dulapurile verzi, coborând o scară 
despre care nu ştiusem că exista, străbătând un coridor fără 
ferestre, cu podeaua din dale de mozaic, care duhnea a clor şi 
care m-a dus cu gândul la fundul unei piscine golite, şi am ajuns 
pentru prima oară în faţa sălii ocupate de domnul Valway. Uşa 
era verde, groasă şi închisă. Mă pregăteam să bat când s-a 
deschis brusc şi o fată cu tenul surprinzător de bronzat, pe care 
n-o mai văzusem niciodată, şi-a împins nasul de pudel într-al meu 
şi a spus: 

— Bau. 

Zâmbetul ei era prea larg, fusta ecosez era tulburător de 
scurtă, părul castaniu, buclat, îi tresălta în jurul urechilor de 
parcă ar fi ţopăit pe o trambulină în loc să stea în faţa mea. Nu s- 
a retras destul de mult ca să mă pot strecura în încăpere şi 
pieptul meu i s-a frecat de un cot şi de sfârcul unui sân. Prima 
mea senzaţie. 

— Whitney, a zis, şi a bătut darabana pe propriile coapse, 
lovind cu palmele pe jumătate în fustă şi pe jumătate în piele. 
Drum?. Sunt nouă aici. 

Atunci i-am remarcat ochii. De un căprui intens, destul de 
frumoşi. Dar foarte roşii în jurul irisurilor. Suficient de drogată. l- 
am adresat oricum zâmbetul meu exersat pe mulţi oameni. 

— Teddy. Ted. 

— Teddy-ted? 

Am roşit, am dat să protestez, am văzut-o pe Jill Redround 
zâmbind larg la masa din fundul sălii şi m-am grăbit să mă- 
ndrept spre ea. 

— Sal', Teddy-ted, mi-a spus. 

— Taci. 


28 Tobă, darabană, în Ib. engleză (n. tr.). 


Mi-am lăsat cărţile să cadă. Sunetul s-a izbit de pereţii golaşi, 
de ciment, reverberând. 

— Teddy şi Reddy?, a spus Jill, arătând către ea, apoi uitându- 
se în jur, strângându-şi părul într-o coadă de cal şi tremurând 
uşor. Eşti gata, Teddy?% Eu nu garantez că sunt. 

M-am aşezat, trecând în revistă încăperea. Era clar că fusese 
cândva laborator ştiinţific. Nu stăteam în bănci, ci la mese lungi, 
negre, toate având câte o chiuvetă specifică laboratoarelor 
chimice, cu câte o duză ascuţită pe fiecare robinet. Şcoala era 
dotată acum cu laboratoare mai noi, mulţumită unei donaţii a 
familiei Janus. Judecând după rugina de pe duze şi după 
furtunurile de cauciuc putrede care atârnau de câteva dintre ele 
precum pielea uscată a vreunei reptile de mină inimaginabile, 
laboratorul în care mă aflam luase probabil fiinţă cu două donaţii 
în urmă. 

— Sunt surprins să te văd aici, i-am şoptit lui Jill, în vreme ce 
Whitney Drum deschidea uşa ca să-ntâmpine două fete blonde, 
palide ca nişte stafii şi cu ochii sticloşi, pe care nu le mai 
văzusem până atunci. Tatăl tău te poate înscrie aproape oriunde, 
nu? 

— Matt Janus a fost azvârlit în clasa asta. Tatăl lui l-a-ntrebat 
pe tata dacă nu i-aş putea ţine companie. 

— Domnul Janus... am început eu, şi Matt a intrat în încăpere 
cu paşi mari. 

A văzut-o pe Jill, apoi m-a văzut pe mine. 

Pe buze i-a fluturat ceva. Poate un zâmbet. Jill a-nceput să-i 
facă semne, arătându-i taburetul din cealaltă parte a ei, dar s-a 
oprit când a auzit-o pe Whitney spunând: 

— Oh, băiatul meu preferat din SMLM. 

Cred că Jill şi-a dat seama în aceeaşi clipă cu mine de unde-şi 
făcuse Whitney rost de iarbă. Matt a urmat-o către rândul de 
mese din faţa noastră şi s-a grăbit să se lase pe taburetul ei când 
a dat ea să-şi ocupe locul, astfel încât fata a sfârşit prin a i se 
aşeza în poală. M-am surprins cu ochii zvâcnind către tivul fustei 
ei, lipit de şoldul lui. S-a răsucit o dată, frecându-se de el, înainte 
de a-l plesni peste blugi şi de a se lăsa să alunece în jos, 


2? Ursuleţul şi Roşcata (n. tr.). 
3 Ready, Teddy? - joc de cuvinte intraductibil, unde ready se 
pronunţă la fel ca reddy (n. tr.). 


ridicându-se apoi. 

În partea din faţă a încăperii, unde tuburile de neon fie se 
arseseră, fie fuseseră deconectate, s-a mişcat ceva. In final, noi, 
toţi cei nouă elevi din cea mai recentă clasă de engleză a 
domnului Valway, ne-am întors în grup către catedra lui. 

Care era ocupată, în întregime, de unul dintre acele imense 
bidoane albastre cu apă plasate de obicei cu gura în jos în 
dozatoare. Acesta se sprijinea pe fundul lui rotunjit, cu partea de 
sus deschisă în aerul stătut. Când domnul Valway, mormăind 
ceva prin masca lui verde de oxigen, a împins cumva obiectul în 
lateral, destul de mult ca să se aplece pe lângă el, privind în 
direcţia noastră, apa a clipocit şi o parte a zburat prin 
deschiderea din partea de sus, plesnind obrajii lui şi tăblia 
catedrei. Până şi Whitney Drum a amuţit. 

Cea mai mare parte a feţei domnului Valway nu era nimic 
altceva decât mască verde şi sprâncene de un gri murdar. Cu 
apa picurând pe ea, semăna cu peretele unei peşteri. Când 
vorbea, nu-şi sălta decât partea de jos a măştii, aşa că n-am 
reuşit niciodată să-i văd bine nasul sau gura. Am petrecut un 
răstimp pe care l-am crezut de câteva minute ascultându-i 
respiraţia hârâită. Ceea ce puteam vedea din trupul lui părea 
zgrunţuros, imens. 

Pe urmă a mormăit din nou. Oare-o fi râs? 

— Ei bine, a spus, cu voce surprinzător de puternică, nu tocmai 
prietenoasă, dar mai clară decât mă aşteptam. Incă ne mai 
aprovizionăm cu apă. Sigur... pe o rază de-o sută de metrinu e 
nicio baie. Aşa că v-aduceţi singuri sticle în care să faceţi pipi. 

Au urmat alte mormăituri. O grămadă. 

În următoarele patruzeci şi cinci de minute, vorbind foarte rar, 
domnul Valway ne-a explicat procedeul de lucru. Niciun fel de 
lecţii; pentru că implicau prea multă vorbărie fără sens. Noi 
aveam să citim ceea ce ne spunea să citim. Aveam să scriem 
lucrări despre subiectele asupra cărora cădeam de acord 
împreună, el şi noi. Lucrările odată terminate, aveam să le 
aducem individual la catedra lui. El avea să-şi spună părerea. Noi 
aveam să-i respectăm instrucţiunile. Dacă ne străduiam din greu, 
aveam să-nvăţăm despre scris mai multe decât orice alt elev din 
Silver City. Dacă nu, nu. Dacă-l deranjam, avea să ne invite să 
pescuim în coşul lui de gunoi. Întrebări? 

Nu erau. Din oră mai rămăseseră zece minute. Cu două minute 


înainte de a suna clopoţelul, când mă gândeam că toată lumea 
îşi dăduse seama că domnul Valway avea într-adevăr ochii închişi 
şi că respiraţia lui prin mască devenise egală şi lentă, Matt Janus 
s-a urcat cu mare grijă pe o masă şi a-ngenuncheat lângă una 
dintre chiuvete. 

Domnul Valway nu s-a clintit. Aşa că Matt a luat furtunul 
putred de cauciuc atârnat de cea mai apropiată duză, l-a 
îndreptat spre profesor şi a scos sunete încete, imitând 
împuşcăturile. Domnul Valway nu s-a clintit. Matt i-a întins mâna 
lui Whitney Drum şi ea i-a sărit alături, râzând. M-am uitat la faţa 
încruntată a lui Jill, trăgând din când în când cu ochiul către 
rotunjimile de deasupra legănării picioarelor bronzate ale lui 
Whitney. Clopoţelul a sunat şi am plecat cu toţii în goană. 

Se întuneca întotdeauna până când reuşeam Jill şi cu mine să 
ajungem la poalele aflorimentului şi nu urcam decât vreo 
jumătate de oră înainte de a ne întoarce. Mi-am dat seama că o 
făceam din ce în ce mai rar. Dac-o mai făceam. Jill avea îndatoriri 
tribale în weekenduri, şi mai erau şi baschetul, şi o mie de 
prieteni, şi, în zilele acelea, şi eu aveam o mie de prieteni. Şi 
amândoi munceam din greu. Şi peste o lună avea să fie iarnă. 

Ea se întorsese către culmea dealului, îndreptându-se spre 
locuinţa tatălui ei, când am întrebat-o dacă nu voia să luăm o 
gustare la punctul de troc al elfilor. 

— Unde? 

— La 7-Eleven, am răspuns eu, cu un zâmbet larg. Scuze. 

— Nu pot. l-am promis lui Matt că-l ajut să se-apuce de bio. La 
bio e într-adevăr slab. 

— Matt, am bombănit eu. 

Nu ştiu ce-o fi văzut ea pe faţa mea, dar s-a răstit la mine 
pentru prima oară în vieţile noastre. 

— De ce te deranjează? El e, probabil, cel mai vechi dintre 
prietenii mei. 

= E... 

Mi-am fluturat mâinile. Dintre toţi cunoscuţii mei, Jill era ultima 
pe care voiam s-o înfurii. 

— Era şi prietenul meu. 

Niciunul dintre noi n-a mai scos vreo vorbă, preţ de câteva 
minute. Dar ea n-a plecat. In cele din urmă, a spus: 

— E într-adevăr năucit, Teddy. Are într-adevăr nevoie de mine. 

Şi, cu asta, a plecat la el. 


În sâmbăta aceea, împreună cu o jumătate din oraş, am 
aruncat prima mea privire asupra a ceea ce mai rămăsese din 
tatăl lui Matt Janus. Dimineaţa, ca şi cum ar fi vrut să- 
mprospăteze memoria oricui uitase cumva că locuia în Montana, 
o furtună capricioasă a suflat peste culmile aflorimentelor şi a 
azvârlit cincisprezece centimetri de zăpadă. La amiază, 
temperatura urcase din nou până la aproape treisprezece grade 
şi de pe stânci şi acoperişuri se desprindeau, alunecând, nămeţi 
noi de zăpadă cenuşie. Familia mea a sosit la faţa locului la timp, 
dar cu mult mai târziu decât majoritatea invitaţilor. In timp ce 
ieşeam din casă, tata i-a spus mamei: 

— Din câte s-ar părea, s-a molipsit de ceea ce-l face să se 
simtă atât de rău când s-a dus în Chile. Cred că, până la urmă, a 
găsit o petrecere căreia nici măcar e/ n-a fost în stare să-i facă 
faţă. 

Părinţii mei au înşfăcat pahare înalte de şampanie de pe una 
dintre zecile de tăvi care circulau şi au dispărut printre adulţi, iar 
eu m-am plimbat prin curtea întinsă pe terase. Proprietatea 
familiei Janus era ca o prăjitură în trepte, cu pajişti croite în pantă 
descendentă presărate cu straturi de rocă distrusă, de culoare 
roşie, care părea lutoasă, foarte aproape de frumuseţe cu zăpada 
topindu-se pe ea, cu lumina soarelui revărsându-se din toate 
părţile şi cu casa imensă, de piatră, cu acoperiş roşu, 
conturându-se deasupra. În jurul nostru se roteau armate de 
chelneriţe, împărțind frigărui cu carne albă, cu gust piperat, 
fantezist. Nu reuşeam să mă mai satur. Nimeni nu reuşea. 

Mi-am petrecut o parte din timp printre băieţi cu 
skateboarduri, care-ncercau să se-nţeleagă în privinţa utilizării 
şanţului de scurgere ce cobora din extremitatea estică a casei 
spre terasele de stâncă şi spre pajişti, pentru a-şi deversa 
conţinutul peste gardul anticiclon, însă eu n-am patinat. O 
căutam pe Jill, dar n-am dat decât de căpetenia Redround, în 
blugi şi cu o cămaşă largă, în stilul Grateful Dead, întreţinându-se 
cu câţiva oameni de afaceri în haine simple, cu cravată, dintre 
care unul semăna vag cu primarul. 

În cele din urmă, la vreo două ore bune după sosire, i-am văzut 
pe Jill şi pe Matt la o distanţă bună în susul dealului, deasupra 
casei, stând împreună la gura vechiului puț de aerisire al minei, 
chiar la rădăcina Copacului Janus. Am simţit aşteptata 
împunsătură a geloziei şi apoi - pe neaşteptate - o revărsare de 


nostalgie. În clasa a treia, Matt, Robert şi cu mine purtaserăm 
acolo cea mai minunată bătălie în miniatură a tuturor timpurilor. 
Se încheiase cu gnomii răi ai lui Matt încercând să iasă din mină 
în spatele unui balrog:!, pe care eu şi Robert îl doborâserăm cu 
săgeți din crengi de pin. De dragul efectului dramatic, Matt se 
învârtise când îi fusese nimerit balrogul, rotise micul monstru 
metalic, înălţându-l, şi îl azvârlise dincolo de muchia verticală a 
stâncii din spatele lui, unde se rostogolise, dispărând din vieţile 
noastre într-o tăcere deplină. 

Fie că Jill şi Matt mă văzuseră, fie că mă simţiseră privindu.-i, 
pentru că Jill şi-a înălţat mâna, chemându-mă cu un gest. Am dat 
să mă supun, şi atunci şi-a ridicat şi Matt mâna. Ca să mă 
oprească sau ca să mă invite? N-aş fi putut spune. Dar nu-mi 
păsa. Treceam prin patio şi pe lângă adulţii care vorbeau în 
şoaptă strânşi laolaltă printre fotoliile împrăştiate, când m-am 
oprit. Capul mi s-a rotit, încet. 

L-am recunoscut într-adevăr. După dinţi. În ciuda a indiferent 
ce se întâmplase, zâmbetul lui continua să radieze o albeaţă 
orbitoare, pe care n-o avuse niciodată zăpada căzută în Silver 
City. Pielea - ceea ce se alesese din ea, i se ţinea de obraji mai 
bronzată şi mai întinsă ca oricând. Dar, pe când pe vremuri 
fusese un bărbat cu obraji rotofei, ochi mari şi de o veselie 
inepuizabilă - autoproclamatul „dovleac petrecăreţ din Montana” 
- Matt Janus Senior semăna acum cu o păpuşă de tinichea marca 
Tinkertoy, cu pielea întinsă cu greutate. Oasele o împingeau în 
toate părţile, în locul muşchilor uluitori de care îmi aduceam 
aminte. Pieptul masiv i se dezumflase cu desăvârşire. Nu mai 
avea păr pe cap. Nici măcar sprâncene. Nimic. 

Mi-am dat seama că toate şoaptele veniseră dinspre el; nimeni 
altcineva nu vorbea. Şi a continuat să murmure în timp ce ochii i 
s-au oprit asupra mea. 

— E o legendă măreaţă, spunea. O poveste istorisită de toată 
lumea cu plăcere. Incaşii, ei bine, pur şi simplu au... A pocnit din 
degete, cu oasele trosnindu-i ca nişte bețe de tobă. Dispărut. Îmi 
spuneţi că putem găsi schelete intacte ale unor trilobiţi de acum 
trei sute cincizeci de milioane de ani - probabil chiar aici, pe 
coasta asta de deal -, dar nu putem localiza nici măcar un singur 


31 Creatură imaginară din Stăpânul Inelelor, romanul lui J.R.R. Tolkien 
(n. tr.). 


indian mort, în ruinele propriului său sat? Ştii cum îl numeau pe 
cel din locul în care s-a mutat Anaconda, nu-i aşa? /ndio Muerto. 

A rostit ultimele cuvinte rar, rotunjindu-şi buzele în jurul „o“- 
urilor, ca şi cum ar fi suflat un nor de fum. 

— Indianul Mort. 

A clipit brusc, şi faţa i s-a aprins recunoscându-mă. 

— Ei, uite. Tânărul Ted. A trecut mult timp. Ai mai primit vreo 
veste despre bietul băiat? Despre Robert? 

Pe urmă capul i-a zvâcnit către deal şi i-a văzut pe Jill şi pe 
Matt. Şi-a arătat dinţii albi, într-o străfulgerare. Zâmbetul lui nu- 
mi plăcuse nici măcar atunci când era ataşat de carne. 

— Matt, a strigat, şi, la treizeci de metri mai sus de noi, fiul lui 
a tresărit, s-a uitat la Jill şi s-a ridicat în picioare. 

In jurul lui Matt Senior, adulţii s-au strâns mai aproape, câţiva 
începând să vorbească între ei, majoritatea însă mulţumindu-se 
să privească în jur ca nişte veverite, adunând pepite de bârfă 
pentru mai târziu. 

Matt a sosit, dominându-şi tatăl cu înălţimea lui. Nelipsita 
jachetă de piele îi atârna, descheiată, dezvăluind o cămaşă 
neagră, cu gulerul răsfrânt şi cu nasturi lucioşi. 

— Frumoasa băştinaşă îţi monopolizează ceva cam mult timp, 
i-a spus domnul Janus. Datoria ta e să radiezi bună dispoziţie. 
Pentru toți oaspeţii noştri. 

Atunci am înţeles de unde luase Matt iarba pe care o vindea în 
toată şcoala. N-ar fi trebuit să mă surprindă. Domnul Janus ne 
dăduse, lui Robert, lui Matt şi mie, nişte sticle mari de bere 
Moose Drool, în pivniţă, când aveam nouă ani. 

Jill stătea lângă copac, şi a rămas acolo multă vreme. M-am 
strecurat în lateralul casei şi am privit-o. 

Copacul ăla. Îl întrebasem pe tata despre el cu mult timp 
înainte, pe când vizitam familia Janus cu regularitate, şi îmi 
spusese că era un ienupăr al aligatorului. Aşa că l-am căutat, dar 
cartea de la bibliotecă spunea că nu poate creşte acolo unde 
locuiam noi. Indiferent ce-ar fi fost, ieşea din stâncă aproape în 
lateralul ei, un pin bondoc, cu trunchiul negru, solzos, care părea 
o săgeată îngropată în coasta muntelui. Singurul copac de pe 
întregul afloriment. În partea din susul pantei, crengile se 
curbaseră una peste alta, se înnodaseră şi muriseră. Insă în 
partea dinspre vale, pe aceleaşi crengi înmuguriseră mănunchiuri 
de frunze de un verde strălucitor, ale căror umbre alunecau 


peste piatră, peste braţele încrucişate ale lui Jill şi peste 
picioarele ei goale. 

Când a coborât în sfârşit, m-am îndreptat către ea, dar tatăl ei 
a condus-o departe de mine, ca să salute oficialităţile oraşului. In 
cele din urmă, Matt Senior a tras-o lângă el, pe fotoliu. l-a dat să 
soarbă şampanie chiar din paharul lui şi şi-a strecurat un braţ 
scheletic, cuprinzându-i umerii ca să-i mângâie pielea în locul în 
care ieşea din rochie şi să se joace cu părul ei, în timp ce tatăl ei 
le stătea alături, râzând. Ridicându-mi pentru o clipă privirea, am 
întâlnit ochii lui Matt Junior, din partea opusă a patioului. Faptul 
că expresia mea era probabil identică m-a descurajat şi m-a 
enervat cumplit. 

In seara aceea, mâncând puiul care părea cu desăvârşise lipsit 
de gust şi flasc în comparaţie cu carnea de la petrecere, am 
întrebat de ce, în primul rând, plecase domnul Janus în America 
de Sud. Mama s-a mulţumit să ridice din umeri. 

— Li se întâmplă oamenilor când n-au de lucru şi le mor 
nevestele, a spus, ca şi cum ar fi avut o grămadă de cunoştinţe 
în aceeaşi situaţie. Cred c-a vrut să vadă pe cine-au jecmănit 
bunicii şi părinţii lui ca să-şi adune banii. Aşa c-a străbătut o 
jumătate de lume ca să găsească un alt munte distrus şi alte 
găuri mari şi otrăvite în pământ. 

— Pe urmă a mai fost şi toată treaba aia cu Ponce de Leon, o 
poveste înfricoşătoare, a zis tata, împingându-şi deoparte puiul 
din care abia dacă gustase. 

— Ponce de Leon a ajuns în Chile? am întrebat eu. Credeam c- 
a fost în Florida, sau cam pe-acolo. 

Mama a clătinat din cap. 

— Unii încearcă să facă aşa ceva, pur şi simplu ca să evite să 
se maturizeze. 

— Mi s-a părut puţin mai... Tata s-a întrerupt, meditând. Poate 
mai înţelept? Mai resemnat? Ceva de genul ăsta. 

Mama şi-a întins buzele într-un zâmbet identic cu al domnului 
Janus. 

— Trebuie să-mbătrâneşti, a şuierat ea, într-o imitație oarecum 
prea apropiată de perfecţiune a noii lui voci zdrenţuite. Toată 
lumea trebuie să-mbătrânească. 

— Hristoase, eşti un pic cam prea bună la asta, a zis tata. 


32? Explorator spaniol (1460-1521) (n. tr.). 


Înspăimântător individ. 

— Era înspăimântător când nu făcea altceva decât să se- 
ndoape cu cocaină, am comentat eu. 

— Nu-i frumos să vorbeşti aşa, s-a răstit mama. 

— S-a dus să vadă pe cine-au... jecmănit părinţii lui? Mama ta 
a vorbit frumos, Ted? 

Până şi ea a râs. 

M-am gândit la Jill şi la Matt în susul dealului, la umbra 
ienupărului de la gura peşterii balrogului, apoi la Matt Senior şi la 
trupul lui micşorat. 

— Şi acum se simte mai bine? am întrebat. Vorbesc despre 
domnul Janus. 

De data asta mama a părut obosită. Tristă şi obosită. 

— E pe moarte, mi-a răspuns. Nu ţi-ai dat seama? 

x 


Vremea s-a răcit şi zilele de şcoală au intrat într-un ritm al lor. 
Cel mai adesea ajungeam la dulapul meu cu mult înaintea lui 
Matt şi nu dădeam ochii cu el până la ora lui Valway, la sfârşitul 
după-amiezii. Dar, ori de câte ori îşi făcea apariţia la dulapul lui în 
vreme ce mă mai aflam încă la al meu, deschidea uşa trântindu- 
mi-o exact în faţă, îşi arunca înăuntru cărţile şi aştepta câteva 
secunde în plus, ca şi cum m-ar fi provocat să spun ceva. Pe 
urmă-şi închidea dulapul cu zgomot şi se îndepărta în pas de 
plimbare. Nu se ostenea niciodată atât de mult încât să-mi 
arunce vreo privire şi nu ne vorbeam niciodată. 

Insă cu şcoala începuse într-adevăr să-mi meargă mai bine. 
Fără Robert, căruia să-i port de grijă, şi cu întregul şir de prieteni 
pe care mi-i făcusem, aveam împreună cu cine să râd în fiecare 
oră şi toate orele erau uşoare. La prânz mâncam în fiecare zi la 
altă masă, şi eram bine-venit la toate. Cel mai mult îmi doream 
să mănânc cu Jill, dar ea, în calitate de preşedintă a Consiliului 
Elevilor, conducea întruniri în fiecare zi, cu excepţia celor de 
vineri, când îşi petrecea majoritatea timpului în bibliotecă, 
lucrând. 

Primul copil brutalizat de Matt Janus a fost un fundaş 
mătăhălos şi prost, care s-a îndreptat tacticos spre el pe terenul 
de atletism, la sfârşitul orei de educaţie fizică, când tremuram cu 
toţii în şorturile noastre şi printre stânci şuiera un vânt aproape 
ca de iarnă. Şi i-a spus: 

— Te crezi un dur, domnule hojmalău în negru? 


Fundaşul a sfârşit-o la infirmerie, cu trei coaste rupte şi un 
maxilar făcut praf, iar Matt a fost exmatriculat pentru o 
săptămână. 

In cazul celui de-al doilea puşti, ar fi putut fi un accident. S-a 
întâmplat în timpul pauzei de masă a unui meci de baschet. 
Puştiul marcase de o grămadă de ori din săritură, dar echipa lui 
Matt continua să conducă şi, din câte ştiam eu, puştiul respectiv 
- mic, din clasa a şaptea, cu ochelari mari şi urechi de elefant 
care păreau să fâlfâie în bătaia vântului - nu schimbase niciodată 
vreo vorbă cu el. Dar l-a fentat de foarte multe ori pe apărătorul 
lui la sfârşitul meciului, a trecut de linia de centru şi s-a îndreptat 
în forţă către coş. Cotul lui Matt l-a izbit sub mărul lui Adam şi a 
părut să i-l împingă până în fundul gurii. Puştiul s-a izbit de 
stâlpul coşului şi a căzut, cu faţa zdrobită şi înghițind întruna în 
sec, ca şi cum ar fi încercat să-şi aducă mărul lui Adam la loc, ca 
să poată lua o gură de aer. 

Matt a fost primul care-a-ngenuncheat alături de el şi a părut 
să plângă când puştiul a fost luat de paramedici. Nimeni n-a 
pretins că totul s-ar fi întâmplat cu intenţie. Dar nimeni n-a mai 
jucat nici baschet, nici altceva, împreună cu Matt. Mânca singur, 
apoi se ducea pe teren, chiar dacă ploua, sau ningea, sau 
vremea era mai ştiu eu cum, şi stătea sub jacheta lui de piele 
descheiată, azvârlind mingea în sus şi în coş, în sus şi în coş, 
până când venea cineva să cumpere de la el. Pe urmă continua 
să arunce la coş de unul singur, până când suna clopoţelul şi noi, 
toţi ceilalţi, intram în clădire. 

La ora lui Valway, eu, unul, stăteam în semiîntunericul 
şuierător şi plin de ecouri şi mă ocupam, alternativ, de lucrările 
date de el şi de bileţelele pentru Jill. Erau bileţele cu glume, cu 
lucruri amuzante spuse de alţi copii, cu fapte petrecute în Butte, 
alese la întâmplare din notițele luate de mine din bibliotecă în 
anul precedent şi cu invitaţii la plimbări. Jill zâmbea din când în 
când la glumele mele, le dădea clasă citatelor mele amuzante 
citându-le pe fetele pe care le cunoştea ea. Para întâmplările 
mele din Montana cu extrase din cunoştinţele tradiţionale ale 
Picioarelor Negre (mi-a dezvăluit că medicamentul ei personal 
era un fluier din os de vultur, pe care-l purta la gât, într-o 
punguţă cu mărgele) şi-mi refuza toate invitaţiile scriind Nu pot şi 
desenând lângă cuvânt o faţă încruntată. Uneori, când îmi 
înapoia hârtia, îmi atingea în treacăt sau chiar îmi strângea 


mâna. 

În timp ce Matt moţăia în banca lui sau degetul lui mare se lua 
la trântă cu al lui Whitney, iar ceilalţi copii îşi făceau restul 
temelor sau aruncau cu guguloaie de scuipat unii în alţii, Jill şi cu 
mine ne luam la întrecere ca să ne terminăm lucrările. La 
sfârşitul lunii octombrie, am început una foarte lungă, despre 
linşarea wobbly-lor:* pe podul de cale ferată din estul oraşului. 
Când am terminat în sfârşit o ciornă şi i-am dus-o domnului 
Valway la catedră, a tresărit în scaun ca şi cum l-aş fi trezit din 
somn - ceea ce e foarte posibil să se fi întâmplat într-adevăr - şi 
şi-a întors pe jumătate spre mine faţa bulboasă, cu vene 
proeminente, aşa că i-am putut vedea umezeala perpetuă 
reflectând lumina fluorescentă. A început să citească fără să-şi 
ridice masca de oxigen şi fără nicio schimbare sesizabilă în 
respiraţia lui lentă, ritmică. 

La fiecare dintre lucrările precedente pe care i le arătasem, 
ajunsese la sfârşit, scuipase cu indiferenţă trei sau patru sugestii 
concise şi îmi spusese să mai fac o încercare. Dar, de data asta, 
după vreo două paragrafe, s-a înclinat brusc în faţă, rămânând 
pe scaun. Respirația nu i s-a modificat, dar şi-a ridicat puţin 
privirea, după care şi-a săltat masca. Prin minte mi-au fulgerat 
idei oribile, stupide - cred că am fost într-adevăr convins că ar fi 
putut azvârli spre mine o limbă lungă, care să mă lingă - şi apoi l- 
am auzit spunând: 

— Dă-mi un pix. 

Urmărindu-i zvâcnirea mâinii, m-am gândit că se referea la 
coşul de gunoi, spre care-am aruncat o privire, cu un tremur 
uşor. Obiectul era un simplu bidon de tablă, dar în el era îndesată 
o pungă verde, supradimensionată, aşa că n-aveai cum să-ţi dai 
seama peste ce ai fi putut da cu mâna. Dar domnul Valway a 
bătut cu pumnul în tăblia catedrei şi am înţeles că vorbea despre 
sertar. L-am deschis şi i-am dat un marker negru, cu vârf foarte 
subţire. 

In următoarea jumătate de oră a stat aplecat asupra lucrării 
mele, scriind pe ea fără încetare. Când a terminat sunase 
clopoţelul şi toţi ceilalţi, în afară de Jill, plecaseră deja. În cele din 
urmă, a lăsat markerul să cadă pe catedră, a împins hârtia către 


33 Membri ai organizaţiei Industrial Workers of the World, Muncitorii 
din Industrie din Intreaga Lume (n. tr.). 


mine, şi-a ridicat încă o dată masca şi a spus: 

— Bine, acum. 

Afară, pe coridor, i-am mulţumit lui Jill fiindcă mă aşteptase, iar 
ea m-a împuns cu un deget în coaste, şi-a aruncat pantofii din 
picioare, fiindcă nimeni nu se mai sinchisea de asta după ultimul 
clopoțel, şi mi-a adresat cel mai strălucitor zâmbet din mai multe 
ere. 

— Scorul după două luni, a zis. Teddy, un „bine, acum”. 
Redround, nimic. Mulțimea intră în delir. 

Am rugat-o să mergem la o plimbare. 

— Hai la Punctul de Troc al Elfilor, mi-a răspuns ea, şi, odată ce 
am ajuns acolo, a cumpărat pentru noi amândoi o pungă de 
Funyun?* şi am stat în cadrul uşii în vreme ce un alt nor de 
furtună al toamnei târzii se târa pe deasupra Madonei Cumpenei 
Apelor. 

În miercurea de dinainte de Thanksgiving, mama m-a oprit 
când mă-ndreptam spre uşă şi mi-a spus că ar fi cazul să-l caut 
pe Matt şi să văd ce-i cu el. Când i-am explicat că nu ne mai 
vorbeam, a ridicat din umeri şi a zis: 

— Tatălui lui îi e tot mai rău. Trage să moară. 

Mergând printr-o ploaie izbită, usturătoare, m-am gândit că 
poate chiar ar fi trebuit să văd ce făcea Matt. Am trecut de colţul 
unde obişnuiam să mă întâlnesc cu Robert şi m-am gândit la 
pelerina şi la rucsacul lui, şi la haina de piele a lui Matt, şi la 
expresia lui încruntată. De fapt, diferenţa nu era prea mare. 

Dar nu era nici la dulapul lui când am ajuns acolo, nici pe 
terenul de baschet în pauza de prânz, nici în clasa lui Valway 
când a sunat clopoţelul. În ziua aceea, în clasa lui Valway nu era 
aproape nimeni. Familia lui Jill plecase în Nord, la Alberta, să-şi 
vadă verii, iar trei dintre ceilalţi şase elevi fuseseră mutaţi de 
părinţii furioşi în alte clase, aşa că în sală nu mai rămăseserăm 
decât eu, fetele blonde, Whitney Drum şi Valway. 

Acesta din urmă arăta deosebit de dezgustător, aplecat într-o 
parte în scaun, cu capul lăsat atât de mult pe spate încât părea 
pe jumătate retezat, cu ochii închişi, cu masca verde fixată pe 
faţă ca un păianjen care se hrăneşte. La fiecare câteva secunde, 
masca părea să se ridice uşor şi scotea câte un şuierat. 

In ultimele cincisprezece minute, mă străduisem să pătrund 


34 Snacksuri cu aromă de ceapă (n. tr.). 


cele mai recente sugestii făcute de Valway în privinţa lucrării 
mele despre wobbly, care se umflase, ajungând la peste 
douăzeci de pagini. Dar, cu Jill plecată şi cu toată şcoala trăgând 
către vacanţă, mi se scursese orice urmă din oricât de puţina 
energie iniţială dedicată muncii. Singura mişcare consecventă din 
încăpere era a blondelor, care îşi tot dădeau una alteia bileţele 
plicticoase. Whitney Drum stătea cu capul pe masă, cu braţele - 
încă miraculos de bronzate, chiar mai întunecate la culoare decât 
ale lui Jill - întinse drept înainte, cu buclele cândva elastice lipite 
de scalp. Puloverul ei alb era prea scurt şi pe alocuri deşirat, şi eu 
priveam firele desprinse din tiv coborându-i în josul şalelor 
dezgolite, în zona unde se curbau, pătrunzându-i în blugi. 

Primul bombardament de pumni care-a izbit uşa ne-a şocat de 

parcă asupra noastră ar fi căzut într-adevăr bombe şi le-a făcut 
pe blonde să-şi mototolească bileţelele şi să se ridice în grabă de 
pe scaunele lor. Whitney şi-a săltat capul, întorcându-l mai 
degrabă spre mine decât spre uşă, şi, văzându-i roşeaţa irisurilor, 
am ştiut că, la urma urmelor, Matt Janus trebuia să fi fost la 
şcoală în ziua aia. Valway nici măcar nu s-a clintit. 
__O altă rafală, mai prelungă, mai sonoră. Ştiam cu toţii cine era. 
In clipa aceea, când Whitney rânjea, iar celelalte fete stăteau cu 
gura căscată, până şi Valway a deschis ochii, uitându-se chiorâş 
de sub fruntea masivă. Pe urmă şi-a săltat masca. 

— Tu. Ted. Lasă-l să intre. Altminteri îl castrez. 

Whitney a chicotit. Eu m-am dus să-i dau drumul lui Matt. Am 
început să-i spun ceva, „Salut“, sau „Îmi pare rău pentru tatăl 
tău“, dar, înainte de a articula primul cuvânt, el a trecut de mine, 
s-a strecurat pe scaunul de lângă Whitney, şi-a lăsat mâna 
imensă, albă, să cadă pe coapsa ei şi a abandonat-o acolo. 

Incăperea a revenit la starea iniţială. Valway şi-a reluat 
somnul. Blondele s-au furişat înapoi, pe taburetele lor, şi după 
câteva secunde în care s-au holbat - împreună cu mine - la mâna 
lui Matt, aşezată pe partea de sus a piciorului lui Whitney, au 
reînceput să scrie bileţele. Eu am bătut cu creionul în hârtie și- 
am încercat să mai revizuiesc puţin lucrarea. lar Whitney s-a lipit 
după câteva secunde de Matt şi şi-a pus capul de braţul lui 
acoperit de mâneca hainei de piele. 

Am stat cu toţii aşa o vreme. La fiecare şaizeci de secunde, 
ceasul de pe perete făcea încă un pas şovăitor, de beţiv, către 
ora trei şi jumătate. 


Eu n-am văzut întâmplându-se asta. Mă gândesc că e posibil să 
fi adormit. Pentru câteva momente nedefinite - gândul mă 
tulbură şi acum, din motive pe care nu voi fi niciodată capabil să 
le explic - Matt Jason trebuie să fi fost singura persoană trează 
din încăpere. Pe urmă mirosul agresiv mi-a inundat nările şi mi- 
am săltat capul cu o zvăcnire, ca s-o văd pe Whitney 
îndreptându-se dintr-un salt în scaun, cu ochii alergându-i de la 
Valway, prăbuşit la catedră, la Matt, cu mininarghileaua aprinsă 
şi bolborosindu-i în căuşul palmelor. 

— Ssst, a spus - probabil adresându-ni-se tuturor - şi a rânjit. 

Obiectul era soios şi hidos, foarte posibil confecţionat prin 
asamblarea unui pahar de laborator furat în ora de chimie cu un 
tub putred de cauciuc din încăperea unde ne aflam. Matt a supt o 
doză imensă, a reţinut fumul între dinţi şi l-a suflat cu putere în 
direcţia catedrei. Fetele din colţ înlemniseră cu desăvârşire. Matt 
s-a uitat spre ele, a ridicat mininarghileaua şi le-a oferit-o. Ele şi- 
au aruncat caietele de notițe în rucsacuri cu o aceeaşi grabă şi 
au părăsit încăperea în fugă. 

Matt a ridicat din umeri şi a săltat narghileaua către Whitney, 
care a prins-o în gură împreună cu degetul lui lung şi alb. El s-a 
crispat în scaun. Ea râdea cu atâta poftă încât abia reuşea să 
tragă fumul printre buze. 

Matt s-a întors spre mine, de parcă ideea i-ar fi venit cu 
întârziere. Ochii lui nu aveau nicio urmă de roşeaţă, fiind aproape 
înspăimântători de limpezi, şi am văzut sau, pentru numai o 
singură secundă, am crezut că vedeam... 

Amândoi ne-am ferit privirea în aceeaşi clipă, el uitându-se în 
podea, eu, către scaunul lui Jill. În cele din urmă, Matt a observat 
încotro mă uitam şi a scos un sforăit. 

— Ce e? a întrebat, fluturând tubul narghilelei. Crezi că ea n-o 
face niciodată? 

Felul în care a spus-o - cu nepăsare, aproape de hotarul 
cruzimii - m-a îndemnat, mai mult decât orice altceva, să-i refuz 
oferta cu o fluturare a mâinii. Whitney i-a smuls tubul din mână 
şi-a tras încă un fum. Ceasul a mai făcut un pas poticnit înainte, 
clopoţelul a sunat, noi ne-am ridicat cu toţii în picioare, iar 
Valway a deschis ochii. 

— Domnule Janus, a spus el, cu voce scăzută. S-ar părea că mi- 
a căzut acul de cravată în coşul de gunoi. Vrei să vii să mi-l dai? 

Whitney şi cu mine îngheţaserăm în clipa în care deschisese 


Valway gura. Am stat pur şi simplu pironiţi locului în vreme ce 
Matt a ridicat mininarghileaua, îndepărtând-o de Whitney, a tras 
din ea fixându-l cu privirea pe domnul Valway, apoi a ocolit fără 
grabă masa şi s-a îndreptat spre partea din faţă a încăperii. 

— Ce ţi-a căzut? a întrebat. Moşule. 

Am observat că picioarele lui nu mai păreau subţiri ca nişte 
bețe. Muşchii disproporţionaţi care i se reliefaseră pe braţe în 
prima parte a anului i se răspândiseră acum pe tot trupul. Privit 
din spate, părea de două ori mai vârstnic şi al naibii de puternic. 

— Acul de cravată, i-a spus Valway. O inimioară metalică. 

Matt nu şi-a luat nicio clipă ochii de la el. S-a aplecat din talie, 
şi-a aşezat cu grijă mininarghileaua pe colţul catedrei, de parcă i- 
ar fi oferit lui Valway un măr, apoi şi-a strecurat mâna printre 
faldurile verzi ale pungii de gunoi, care i s-au strâns în jur aidoma 
gurii unei anemone. Whitney şi cu mine ne-am aplecat încordaţi 
înainte, privind cum îi dispărea mâna până la încheietură, apoi 
dincolo de ea. Valway s-a lăsat din nou pe spate, a închis ochii. S- 
a auzit un pocnet firav. 

Picioarele lui Matt s-au îndreptat, după care a rămas nemişcat 
preţ de o clipă îndelungată. In cele din urmă s-a ridicat. De 
degetul mijlociu şi de inelar i se prinsese o capcană mică pentru 
şoareci, îmbrăcată în cauciuc şi fixată de un suport rectangular 
din lemn. Cu fălcile ei acoperite cu cauciuc, închiderea cursei n-ar 
fi ucis probabil nici măcar o muscă, aşa că nici gând să-i facă 
vreun rău lui Matt. Mişcându-se cu încetinitorul, aproape dus pe 
gânduri, el şi-a smuls capcana de pe degete şi-a azvârlit-o în 
poala lui Valway. Care abia dacă i-a aruncat o privire. Matt rânjea 
când a ieşit din încăpere. 

Inmormântarea domnului Janus a avut loc în duminica aceea. 
Ploaia răscolise pământul scos din groapă, făcându-l să alunece 
în josul pantelor, ca nişte sloiuri de gheaţă murdare. Bulgări 
arămii, cu crustă, împestriţau pajiştea din cimitirul Primii Sfinţi, 
unde generaţiile precedente din familiile Janus, Clark, Heinze, 
precum şi alţi baroni ai cuprului se reîntorseseră în pământul pe 
care-l devastaseră. Tatăl lui Jill a făcut elogiul. La sfârşit, a ridicat 
un săculeţ de piele cu franjuri, plin, a spus el, cu „pulbere 
magică. Un medicament bun“. A fost îngropat împreună cu 
domnul Janus. In drum spre casă, mama şi tata s-au contrazis, 
încercând să decidă dacă glumise sau nu. Niciunul dintre ei n- 
avea dubii în privinţa conţinutului săculeţului. 


Jill s-a întors marţi, dar abia dacă mi-a vorbit. Miercuri i-am 
scris un bilet, întrebând-o ce se-ntâmpla, şi ea s-a încruntat către 
spatele lui Matt şi-a făcut un gest obscen cu degetul mijlociu. 
Dar, când am început să râd, mi-a adresat acelaşi semn şi s-a 
mutat cu câteva taburete mai încolo, la masa de alături. In după- 
amiaza aceea, când ieşeam din curtea şcolii, l-am văzut pe Matt 
îmbrâncind un puşti din clasele primare în noroi şi apoi 
smulgându-i pantofii şi azvârlindu-i la doisprezece metri distanţă, 
în iarba murată în nămol. 

În lunea dinaintea vacanței, am stat în capul scărilor care 
coborau spre clasa domnului Valway, pândind apariţia lui Jill, şi 
am oprit-o. Avea părul negru strâns împletit într-o coadă şi 
îndesat în puloverul ei greu, cenuşiu, iar ochii îi păreau atât de 
goi încât m-am pomenit gândindu-mă la spusele lui Matt din ziua 
cu narghileaua: Crezi că ea n-o face niciodată? 

— Hai la o plimbare, i-am spus. 

Mă aşteptam în mare parte să mă ignore complet, să treacă pe 
lângă mine, intrând în clasă şi aşezându-se la noul ei loc, departe 
de noi toţi. Ea a oftat. 

— O să ningă. 

— Aşa c-o să ne udăm. 

— Mă gândeam mai ales la stâncile alunecoase. 

— Aşa c-o să cădem. 

A zâmbit pe neaşteptate. Cu buzele strânse, scurt, dar, cu 
toate astea, era un zâmbet. 

— În curând, OK? Te rog? 

Ca şi cum ar fi spus, te rog, hai la o plimbare? Te rog, vrei să 
laşi lucrurile-n voia lor? Şi le-am lăsat. Dar, cu vreun minut mai 
târziu, când am urmat-o în josul treptelor şi în clasă, i-am văzut 
hârtiile stivuite pe vechiul loc de lângă al meu, şi pe ea din nou 
pe taburetul obişnuit. La cinci minute după începerea orei, mi-a 
întins un bilet. Desenase o spânzurătoare şi un laţ, şi un şir de 
zece liniuţe dedesubt. Am scris un „S“ şi i-am înapoiat hârtia, iar 
ea a schiţat în laţ un cap. Nu era niciun S. Am încercat şi alte 
litere şi am început să completez pia di Tocmai îl dedusesem, 
ajunsesem la ab _m nab _|,iarjill! desenase un gât, un 
trunchi şi un braţ ale personajului din bețe pe care intenţiona să-l 
spânzure înainte de a completa eu celelalte goluri, când s-a 
deschis uşa clasei. Ne-am ridicat ochii şi am fost uimiţi văzând-o 
pe doamna Morbey, într-un costum roz de femeie de afaceri, 


încadrată de lumina sinistră strecurată pe culoar de pe casa 
scării. 

Privirea mi-a alunecat spre Matt, care bătea darabana pe 
caietul lui închis şi se juca absent cu degetele lui Whitney, şi apoi 
spre Valway, care n-a făcut nicio mişcare ca să se-ndrepte în 
scaun, dar a deschis ochii. 

— Albert, putem sta de vorbă afară un minut? a-ntrebat 
doamna Morbey. 

Ştiam, fireşte, că Valway putea să se mişte. Doar ajungea în 
clasă în fiecare zi, nu-i aşa? Oricum, ne-a uluit scena, modul în 
care s-a săltat în picioare şi şi-a târşâit tălpile în jurul catedrei, 
trăgându-şi rezervorul verde de oxigen pe rotile, ca şi cum şi-ar fi 
plimbat nepoţii în cărucior. Trecând pe lângă mesele noastre, a 
prins privirea lui Matt - sau poate pe-a mea - şi a făcut cu ochiul. 
În timp ce ieşea, i-am privit pântecul imens legănându-se sub 
haina lejeră a costumului cu carouri pe fond galben. 

Oare Matt işi făcuse planuri în aşteptarea unui asemenea 
moment? A fost un simplu impuls? M-am întrebat întotdeauna. N- 
am aflat niciodată. 

S-a ridicat brusc şi-a prins-o pe Whitney Drum de şolduri, 
săltând-o pe masa din faţa lui. Ea a chicotit, în stilul ei de drogat 
în culmea fericirii, l-a pocnit peste umeri şi şi-a aruncat picioarele 
în jurul lui. Fusta ecosez, lungă până la genunchi, îi alunecase în 
susul coapselor când o răsucise Matt cu faţa către el. A sărutat-o 
atât de apăsat încât capul i-a zvâcnit spre spate şi jur că pocnetul 
dinţilor lor izbiţi unii de alţii a făcut să zăngăne picioarele 
taburetului meu. Eram cu gura căscată, iar una dintre fetele din 
colţ a început să râdă - cuprinsă de o panică absolută, aşa cred -, 
apoi s-a auzit un zgomot de pânză sfâşiată şi o bucată din chiloţii 
presăraţi cu inimioare ai lui Whitney a apărut în pumnul lui Matt 
Janus, care a aruncat-o în spatele lui. Pe rucsacul lui Jill. 

În aproape tot restul timpului, m-am uitat la Jill. Dar ea nu şi-a 
dezlipit nicio clipă ochii de ceea ce se-ntâmpla în faţa ei. 
Pantalonii lui Matt coborând către genunchi; mijlocul lui, încolăcit 
de espadrilele albastru-închis ale lui Whitney. Care nu mai râdea. 
Auzeam respiraţia lui Jill, grea şi poticnită printre dinţii încleştaţi, 
îi vedeam umerii crispându-se la fiecare lovitură a trupului lui 
Matt. Whitney a scos un singur gâlgâit straniu, apoi a-nceput să 
plângă. Când mi-am îngăduit să mă uit la ea, i-am văzut ochii 
pironiţi într-ai lui Jill. 


Odată ce a terminat, Matt şi-a ridicat pantalonii, a luat de pe 
masă o altă bucată din chiloţii lui Whitney şi a şters o parte a 
sângelui de pe picioarele ei. A sărutat-o pe obraz, a aşezat-o cu 
delicateţe pe taburetul ei şi a ţinut-o strâns de mână. Valway nu 
s-a mai întors şi, când a sunat clopoţelul, Whitney s-a smucit din 
strânsoarea lui Matt şi a fugit. Jill a alergat după ea, iar eu m-am 
grăbit să ies, m-am strecurat pe uşa din spate a şcolii şi am mers 
până la Lacul Şarpelui, fără nicio carte în afară de caietul meu de 
engleză şi fără haină - totul era în dulapul meu - şi am stat acolo 
unde mă prăbuşisem cu optsprezece luni înainte. Am stat, ca şi 
atunci, legănându-mă pe călcâie şi aplecându-mi faţa în contra 
biciului cu nouă cozi al vântului usturător al iernii. 

In seara aceea am încercat pentru prima oară în viaţa mea să 
sun acasă la familia Redround. De ce n-o mai făcusem până 
atunci? Avusesem sentimentul că n-aş fi fost bine-venit. Şi Jill nu- 
mi ceruse niciodată s-o fac. Când mi-a răspuns Căpetenia în 
persoană, aproape că am închis. Dar în urechi îmi răsunau 
poticnelile apăsate din respiraţia lui Jill în timp ce se uita la Matt 
şi la Whitney - ce îi făcuse Matt lui Whitney? - precum şi vocea 
ei. 

Curând. Te rog? 

— Căpetenie Redround, sunt prietenul lui Jill, Ted. De la... 

— A plecat la Albuquerque, a zis el. 

Am recunoscut imediat dezaprobarea, după ani de convorbiri 
telefonice incoerente cu părinţii lui Robert. 

A plecat. 

— Când... ştiţi când se-ntoarce? 

— Mama zice că niciodată, a răspuns Căpetenia Redround. 

— Vreţi să-i spuneţi... 

Dar am lăsat fraza să se stingă, am închis, m-am dus în 
camera mea şi am încuiat uşa. 

Cu cincisprezece minute înainte de a suna clopoţelul pentru 
vacanţa de iarnă - nici Whitney nu se reîntorsese la şcoală, aşa 
că în clasă nu eram decât eu, fetele blonde şi Matt Janus - acesta 
din urmă s-a ridicat şi a dus o singură foaie de hârtie pe catedră. 
Până şi Valway a deschis ochii şi s-a aplecat înainte în scaun. 
Dacă nu cumva îmi scăpase mie, era pentru prima oară, din 
întregul semestru, când Matt îi dădea ceva de citit lui Valway. 

Profesorul a aruncat o privire către hârtie, respirând prin 
mască. l-a înapoiat-o fără s-o citească. 


— Întoarce-te în banca ta, a spus, cu jumătate din volumul său 
obişnuit. De fapt, Matt, ieşi din clasa mea. 

Cândva, în după-amiaza aceea, în orele dintre momentul golirii 
şcolii pentru vacanţă şi cel în care femeile de serviciu au ajuns să 
coboare în sfârşit scările până pe culoarul ăla ascuns, pentru 
ultima spălare a podelelor din acel an, domnul Valway a murit 
aşezat la catedra lui. 

* 

Zorii zilei de marţi de după Anul Nou erau îngheţaţi, fără 
zăpadă, cenuşii. Stăteam în tăcerea în care îmi făcusem un cocon 
în întreaga vacanţă, scormonind cu lingura într-un castron cu 
cereale Kix, privind bucăţelele de mărimea unor pietricele 
ciocnindu-se unele cu altele şi gândindu-mă la zgura de afară, la 
străzile pustii din oraşul de sus, cu vântul străbătând locurile în 
care mineri velşi, senatori locali, regi ai cuprului născuţi în 
Germania, dansatoare chineze şi armate de copii cu sânge 
amestecat se învârtejiseră cândva, mergând din baruri în saloane 
de keno, în restaurante şi în săli de dans, strigând, cumpărând, 
sărutându-se şi bătându-se. O dată, când hoinăream pe-acolo - 
lui Robert îi plăcea să se furişeze în susul dealului, deşi părinţii lui 
i-o interziceau; el trata întregul loc ca pe un imens joc Dungeon & 
Dragons -, urmăriserăm un zgomot slab, ca un ţiuit, prin întregul 
labirint al străzilor înainte de a ne pomeni la picioarele unui 
catarg de steag. Dar nu era niciun steag, era doar frânghia, 
vâjâia lovindu-se de stâlp şi scotea sunetul ăla. Pe drumul de 
întoarcere, trecuserăm pe lângă o vagaboandă care se muta de 
pe un trotuar pe altul, bombănind: 

— Cineva mi-a tras o palmă. Cineva mi-a tras o palmă. 

Astea erau gândurile care-mi treceau prin cap când mi-a adus 
mama telefonul. Mi l-a întins atingându-mi cu duioşie părul. 
Părinţii nu mă întrebaseră nici măcar o singură dată unde 
plecaseră toţi noii mei prieteni pe durata acelei vacanțe. Şi le 
eram profund recunoscător. 

— Alo? am zis. 

— Mi-a spus tata că ai sunat, a răspuns Jill, iar eu am scăpat 
lingura şi m-am uitat în sus, la mama. 

Zâmbetul cu care mi-a răspuns era atât de plin de speranţă 
încât aproape că m-a făcut să plâng. 

— Jill? E minunat să-ţi aud vocea, unde eşti? 

— Acasă. 


— Aici? 

— Da, aici, acasă, nu aşa am spus? 

M-am ridicat în picioare şi m-am răsucit dinspre mama către 
hol, îndreptându-mă spre ghetele mele de iarnă şi spre haina 
grea. 

— Să mergem la o plimbare. Imediat după ore. Ne întâlnim la 
Fântâna Căutătorului de Aramă. O să fie bine şi-o să simţim 
muşcătura gerului. 

— Mâine, OK? Vocea ei era, dintr-odată, cea cu care-mi vorbise 
când o văzusem ultima oară. Şi respiraţia i se poticnea iarăşi. 
Cred că mă-ntorc mâine. 

— Presupun c-ai auzit despre Valway, nu? În ce clasă de 
engleză te-au pus? 

Tăcere, cu excepţia respirației ei întrerupte, cu sughiţuri. Apoi: 

— Hei, Teddy? 

Am aşteptat, ascultând răsuflarea ei, ţinându-mi-o pe a mea. 

— iți mulţumesc c-ai sunat, a spus, şi a închis. 

In drum spre şcoală, am rederulat toată conversaţia în minte, 
analizând-o. Ziua se dovedea a fi ciudat de lipsită de vânt pentru 
Silver City şi norii plumburii atârnau peste toate, înecând munţii 
şi sufocând întregul oraş. Eram în întârziere, n-am văzut aproape 
nicio maşină şi niciun copil înainte de a da buzna prin intrarea din 
faţă. Tocmai sunase clopoţelul şi zgomotul de uşi trântite şi 
pălăvrăgeala umpleau coridoarele pe măsură ce erau închise 
dulapurile şi copiii se târau către primele ore de clasă din noul 
an. 

Am reuşit s-ajung la locul meu şi am deschis dulapul cu 
stângăcie, tocmai când ieşea Matt Janus din toaletă. A venit 
lângă mine, şi-a deschis uşa dulapului exact în calea mea, cum 
făcea de obicei, şi-a-nceput să răscolească printre propriile cărţi. 
Nu-mi venea să cred, dar părea încă şi mai mare. Abia mai 
încăpea în blugii lui negri şi, când şi-a scos haina neagră de piele 
şi-a agăţat-o în cuierul ei, i s-au văzut braţele caricaturale, 
aproape copilăreşti în ciuda dimensiunilor lor, ca nişte bâte din 
desenele animate cu Familia Flintstone. Şi erau acoperite de pete 
vineţiu-roşietice. vânătăi? 

M-a împins cu cotul încă şi mai în spate, fără să-şi întoarcă nici 
măcar capul, şi-a trântit uşa şi s-a îndepărtat. Pe ambele părţi ale 
coridorului, copiii se grăbeau să i se ferească din drum şi se 
readunau în spatele lui. El nu se uita nici în jur, nici în urmă, aşa 


că n-a observat că una dintre mânecile hainei i se prinsese în uşa 
dulapului, care nu se închisese. 

Mai târziu - mult mai târziu, când am vorbit despre toate astea 
- am povestit că nu luasem o decizie conştientă. Dar am minţit. 
M-am hotărât pe moment, însă era ceva la care mă gândisem pe 
parcurs, tot timpul. 

M-am holbat la dulap. La spatele lui Mark, care se îndepărta. 
Am deschis uşa până la capăt. Nu vedeam faţa lui Robert în 
lacrimi, nici nu auzeam respiraţia lui Jill. Mă gândeam la pantofii 
puştiului de la baschet, căzuţi pieziş în băltoaca unde-i aruncase 
Matt, pe jumătate scufundaţi, ca rațele moarte de lângă Lacul 
Şarpelui. Şi la zâmbetul afectat al domnului Valway, deprimant şi 
sever. 

Haina lui Matt mi s-a părut grea şi imensă când am desprins-o 
din cârlig, mai degrabă ca un leş de câine decât ca o haină. Și 
mirosea urât, ca o alifie stricată. M-am întors, mi-am lăsat 
rucsacul să cadă şi am pornit-o cu haina în josul holului, către 
partea din faţă a şcolii. Către Fântâna Căutătorului de Aramă. 

Primul efect a fost tăcerea care se răspândea. La fiecare pas, 
un alt grup de copii se uita la mine, vedea ce aveam în mâini şi 
amuţea. 

Nu m-am grăbit. M-am uitat în jur. Am zărit trei skateboarderi 
pe care-i cunoşteam şi i-am salutat dând din cap. L-am văzut pe 
basistul din formaţia lui Kenny Tripton şi am întins haina spre el. 
S-a retras dezgustat, de parcă i-aş fi oferit o blană de lup udă 
leoarcă. Dacă pielea n-ar fi fost atât de grea sau dacă ar fi avut 
un miros mai plăcut, m-aş fi îmbrăcat cu haina, ca Hercule cu 
blana leului din Nemeea. Aşa mă simţeam. Imbătat. Aproape 
invincibil. 

M-am dus drept spre fântâna care bolborosea prosteşte în 
bazinul ei de porțelan, de forma unui vas de toaletă. In centru 
stătea un miner bărbos de bronz, cu lopata pentru cupru chiar 
deasupra apei. Am împăturit haina lui Matt cu grijă - mai întâi 
mânecile, fermoarul deasupra - şi am mai ţinut-o câteva clipe pe 
braţele întinse. Pe urmă am afundat-o în apa călduţă, punând-o 
chiar sub lopata pentru cupru şi apăsând-o cu putere la fund, ca 
şi cum aş fi înecat nişte căţeluşi într-un sac. 

Fără să-mi şterg braţele şi fără să privesc înapoi, am lăsat 
haina unde era, am făcut cale-ntoarsă pe lângă şirul de copii 
cufundaţi într-o tăcere de mormânt, mi-am adunat cărţile şi am 


intrat la ora de matematică. 

Vestea că aveam să fiu mort în curând a ajuns la mine în 
timpul pauzei pentru gustare. Dintre toţi oamenii, tocmai 
Whitney Drum a venit în grabă după ora a doua, când ieşeam de 
la biologie, şi m-a tras după colţ, într-un laborator de chimie 
pustiu. Pentru prima oară de când o cunoşteam, avea ochii cu 
desăvârşire limpezi, iar pielea îi lucea ceva mai palidă decât mi-o 
aduceam aminte. Arăta de parcă ar fi fost spălată cu furtunul şi 
părea, cumva, mai fragilă. 

— Are de gând să te ucidă dracului, mi-a spus. 

Partea stranie era că, până în clipa aceea, nu-mi fusese câtuşi 
de puţin frică. De fapt, dădusem pe jumătate uitării ceea ce 
făcusem, rătăcind ameţit de-a lungul dimineţii. Imi aduceam 
aminte de fântână de parcă totul s-ar fi petrecut cu luni în urmă 
şi singurul lucru care-mi reverbera în minte era vocea 
vagaboandei: Cineva mi-a tras o palmă. 

— Poate vrea să mă bată, i-am spus lui Whitney, şi-am încercat 
să zâmbesc. Să-mi rupă degetele. 

— Să-ţi pună capăt vieţii, a zis ea. Să te lase fără suflare. Aşa 
mi-a spus. 

Picioarele mi s-au muiat pur şi simplu, de parcă mi-ar fi fost 
scoase oasele din ele. M-am aşezat pe podea, holbându-mă la 
propriii genunchi. 

— Pleacă de-aici, a murmurat Whitney. Du-te acasă, Teddy. 
lisuse Hristoase, du-te acasă. i 

Plângea, şi a părăsit încăperea în fugă. In tot restul pauzei 
pentru gustare, m-am gândit să fac exact aşa, să aştept sunetul 
următorului clopotel şi să mă strecor afară, profitând de agitaţie. 
Aş fi plecat imediat, numai că n-aveam idee unde se dusese Matt 
Janus în pauză. De fapt, Valway fiind mort, nu mai ştiam unde îl 
purta orarul lui, în tot restul zilei. 

Aşa că am aşteptat. La un moment dat, cu patru minute 
înainte de sfârşitul pauzei, am auzit tropăitul unor bocanci grei, 
apropiindu-se, pe culoar, de încăperea în care mă călăuzise 
Whitney. M-am uitat în jur, cu gândul să sparg un pahar de 
laborator şi să-l ţin în faţa mea. Dar dacă ar fi apărut Matt şi l-aş 
fi tăiat, n-aş fi făcut altceva decât să-l înfurii. N-aveam unde să 
m-ascund. M-am ghemuit alături de geamul uşii, pentru ca măcar 
să nu mă vadă nimeni prin el. Indiferent cine-o fi fost, a trecut 
fără să-şi încetinească paşii. Clopoţelul a sunat. 


În timp ce străbăteam coridorul, n-am putut face nimic mai 
mult decât să m-abţin s-o iau la fugă. Capul îmi zvâcnea întruna 
într-o parte şi într-alta, mă aşteptam să fiu avertizat de mulţimea 
care s-ar fi despicat în două, să văd o siluetă dominatoare 
năpustindu-se. Uşile duble ale sălii de gimnastică erau pe 
jumătate deschise şi, când am trecut prin dreptul lor, una s-a 
trântit cu zgomot şi un uriaş a dat buzna afară, dar nu era decât 
domnul Kellaway, antrenorul de baschet, alergând după o minge. 
M-a zărit sărind înapoi şi dărâmând două fete din spatele meu, s- 
a holbat la mine câteva secunde şi a-nceput să râdă. Mi-am văzut 
de drum ignorându-le pe fete - care îşi dăduseră seama cine 
eram şi se retrăseseră ca nişte crabi, înainte de a se ridica în 
picioare. 

Am desluşit, la nouă metri în faţa mea, lumina cenuşie ca 
piatra care pătrundea prin uşile din faţă. În spatele meu, sunetele 
se subţiau pe măsură ce elevii se împărțeau, intrând în clase, cu 
toţii uitându-se la mine, majoritatea şuşotind. Auzeam paşi 
distincţi, ai fiecărui individ în parte. Unii erau grei. Nu m-am uitat 
în urmă. Am continuat să merg. Patru metri şi jumătate. M-am 
gândit la spaţiul gol, rezervat instalaţiilor, sub podeaua casei 
noastre. Aveam să-mi iau un sendviş cu salam şi o lanternă şi să 
stau acolo, jos, până se întorcea mama de la lucru, sau tata, de 
pe indiferent ce şantier o fi fost. Eram cu mâna întinsă către uşă 
când m-am dus cu gândul la Jill, întrebându-mă în ce spaţiu gol 
din casa ei se strecurase ea. Fără să mă gândesc la ceea ce 
făceam, am luat-o la dreapta, am străbătut holul din faţă pe 
jumătate alergând şi am intrat totuşi la ora de spaniolă. 

Nu-mi aduc aminte nimic din următoarele două ore de curs. 
Nici măcar nu sunt sigur că mi-am scris numele pe chestionarul- 
fulger despre civilizațiile lumii. Nimeni nu vorbea cu mine. Nici 
măcar nu se uita nimeni la mine, deşi aruncau cu toţii din când în 
când priviri în direcţia mea, de parcă aş fi fost deja o stafie, ceva 
pe care-l puteau simti, dar pe care nu-l mai puteau vedea. Când 
am ieşit de la spaniolă, Matt Janus stătea lângă fântână şi se uita 
drept în lungul holului, către mine. A aşteptat până ce a fost sigur 
că îl priveam. Pe urmă şi-a luat haina împăturită de sub lopata 
pentru cupru, a ridicat-o şi, fără niciun cuvânt, fără nicio 
expresie, a îmbrăcat-o. A rămas acolo, picurând de apă şi 
holbându-se. M-am repezit pe un culoar lateral şi am ocolit toată 
şcoala ca s-ajung la bufetul cu autoservire. 


Odată ce m-am văzut înăuntru, am încercat, grăbit, să prind un 
loc în mijlocul cozii, să fiu înconjurat de cât mai mulţi oameni cu 
putinţă, dar pierdusem prea mult timp pe drum şi am sfârşit-o 
numărându-mă printre ultimii. Am inspectat cu frenezie sala 
imensă, plină de ecouri, elevii îngrămădiţi în jurul meselor 
scunde şi dreptunghiulare de lemn, cu scaunele scrâşnind 
înfiorător pe făgaşele din linoleumul tăiat şi crăpat. 

Nici urmă de Matt. 

M-am uitat din nou. Coada a înaintat cu un pas. Încăperea s-a 
umplut de ecouri, scaunele au scârţâit. Am întins mâna spre 
marginea vitrinelor în care era expusă mâncarea şi, luând o 
porţie de budincă, mi-am pus-o pe farfurie exact când în spatele 
meu a înflorit liniştea. 

S-a apropiat ca o undă de radiaţie, pornind de la uşa care 
dădea în coridor şi răspândindu-se în toate direcţiile. Matt n-a 
pierdut timpul. Dacă aş fi încercat să apreciez cât de cât 
lucrurile, mi-aş fi dat seama chiar atunci că se înşelau cu toţii. 
Indiferent ce-ar fi făcut Mark, n-o făcea nici pentru efect, nici ca 
să trimită vreun mesaj. N-a aşteptat să se lase o linişte deplină. 
Nu şi-a făcut apariţia mişcându-se cu încetinitorul. A venit pur şi 
simplu după mine. 

Nu te-ntoarce, îmi şopteam eu în gând. Stupid, într-adevăr. Un 
gând de alpinist, cu desăvârşire nepotrivit. Ca şi cum, în acel caz 
aparte, mi-ar fi fost de ajutor să nu mă uit. Wu te-ntoarce. 

O va face cu mâinile goale? 

A fost gândul care mi-a declanşat în cea mai mare măsură 
reacţia. Mâinile mele strângeau deja tava cu mâncare atât de 
puternic încât aveam senzaţia că-mi puteam simţi vârfurile 
degetelor atingându-se prin plastic. Când am desprins-o brusc de 
pe tejghea, trimițând cupa cu budincă în zbor în lateral, mi s-a 
părut uşoară, atât de patetic de uşoară. Invârtejindu-se şi lovind 
sălbatic, ca un bici, l-a nimerit pe Matt Janus în vârful bărbiei şi l- 
a trântit în genunchi ca pe un copac retezat. 

În jurul nostru, liniştea s-a făcut ţăndări. Toată lumea striga, 
deşi eu nu reuşeam să desluşesc nici măcar un singur cuvânt din 
cauza ţiuitului din urechi. Şi nu puteam nici să clipesc, nu 
reuşeam nici măcar să-mi desprind ochii de locul în care 
îngenunchease Matt, cu bărbia crăpată şi sângerând, cu mâinile 
de gorilă în lateral. După câteva secunde, şi-a ridicat privirea. 
Expresia feţei lui nu era de furie înăbuşită, nu era uimire şi, al 


naibii de sigur, nu era nici frică. A făcut un salt, aruncându-se în 
lateral cu mâinile întinse după mine, şi de data asta nu m-am mai 
oprit, am ieşit pe uşa din faţă, am coborât dealul, am părăsit 
strada intrând printre copaci şi am ajuns acasă. 

Am înşfăcat din garaj una dintre cazmalele argintii de 
ceremonie pe care i le ofereau tatei bancherii ori de câte ori 
lovea pentru prima oară pământul la inaugurarea unui şantier. In 
loc să-mi caut adăpost în spaţiul de sub podea, m-am ghemuit pe 
canapea, lângă fereastra din faţă, iar mai târziu am ieşit din 
casă, ca să pot respira mai bine, şi m-am ascuns în pinul din 
curtea noastră, supraveghind drumul. Bineînţeles că aerul era cel 
din Silver City, probabil mai sărac în oxigen decât atmosfera din 
casă şi, pe măsură ce lumina cenuşie căpăta o nuanţă tot mai 
întunecată, ajungând apoi până la negru, frigul îmi pătrundea în 
haină, apoi în piele, apoi în măruntaie, astfel încât fiecare nouă 
bătaie a inimii îmi trimitea în vene un nou şoc de gheaţă. In cele 
din urmă, m-am întors în casă. 

Avusesem la dispoziţie întreaga după-amiază ca să mă 
gândesc ce să le spun părinţilor mei. In cele din urmă le-am 
explicat că mă simţeam rău, că era posibil să nu mă pot duce la 
şcoală în dimineaţa următoare. N-am specificat ce mă supăra, iar 
ei nu m-au întrebat. Însă au dat căldura mai tare - reacţia 
obişnuită a mamei când se îmbolnăvea cineva - şi, la orele mici 
ale nopţii, am stat la pândă, treaz şi asudat, convins că auzisem 
o zgrepţănare la fereastră. La ce oră spunea Robert că venise 
Lordul Întunecat? 

În zori. Venise după Robert în zori. 

Singurul lucru care-a venit după mine a fost lumina. M-am 
încovrigat, adâncindu-mă în aşternuturi, m-am rostogolit, le-am 
răsucit, am încercat să exersez un geamăt sau două. De obicei 
nu o făceam pe bolnavul şi nu mă aşteptam ca părinţii mei să-mi 
pună întrebări, dar îmi doream să mă creadă. Am reuşit cumva 
să mă amăgesc şi s-adorm din nou, şi m-am trezit când îmi 
punea mama telefonul la ureche. 

— Cum te simţi? m-a întrebat. 

— Nu prea... am început eu, şi din receptor s-a revărsat vocea 
lui Jill. 

— Teddy? 

— Sal. 

M-am ridicat în capul oaselor. 


— Facem plimbarea azi? 

— Vii la şcoală? 

— Ne-ntâlnim la dulapul tău după ultima oră? Indiferent unde o 
s-o am acum? 

— OK. 

Năucit, tăcut, i-am întins mamei telefonul, ignorându-i privirea 
întrebătoare, şi m-am îmbrăcat. ` 

M-am întrebat dacă să iau cu mine cazmaua de ceremonie. In 
timpul mesei, am furat pur şi simplu cuțitul pe care-l punea 
întotdeauna mama pe cutia cu margarină. Aşa că, dacă Matt 
aducea cumva nişte pâine prăjită, puteam s-o ungem cu unt 
înainte de a mă sfâşia. Îmi lăsasem cărțile, rucsacul, ba chiar şi 
haina de iarnă pe podeaua bufetului cu autoservire de la şcoală. 
Poate mi le adunase cineva. 

În final, mi-am pus pur şi simplu un al doilea pulover, mi-am 
sărutat părinţii nedumeriţi şi am ieşit într-un neaşteptat de 
orbitor soare de iarnă. Lumina nu aducea niciun strop de căldură, 
dar cădea pe fărâmele necolectate şi nefolositoare de minereu 
de cupru rămas în stânci, colorând aflorimentele în albastru, 
maro şi portocaliu, de parcă ar fi fost vitralii. Vitralii sparte, dar 
vitralii. Am ajuns la uşile din faţă ale SMLM exact la timp, am 
trecut hotărât printre colegii mei de clasă, care s-au dat la o 
parte din faţa mea şi au amuţit din nou. M-am uitat în toate 
părţile după Jill, dar n-am văzut-o. 

Matt Janus se sprijinea de dulapul meu, îmbrăcat în haina lui 
de piele. 

Aş fi putut să fug. Aş fi putut să mă duc la doamna Morbey şi 
să m-aleg cu o exmatriculare temporară pentru devastarea 
dulapului lui şi pentru că-l trântisem la podea izbindu-l cu tava cu 
mâncare. Aş fi putut cere să vină poliţia, să percheziţioneze 
dulapul şi buzunarele lui Matt în căutarea drogurilor pe care le 
ascundea cu siguranţă acolo. 

În schimb, m-am îndreptat direct către el. O să doară, mi-am 
spus. Şi apoi, într-un fel sau altul, o să se termine. M-am gândit la 
Robert, plângând. Apoi, din nou, la chipul mascat al lui Valway. Şi 
la al său „Bine, acum“. 

Am ajuns la Matt şi m-am oprit în faţa lui. Ne priveau, probabil, 
vreo două sute de copii. Nu eram în stare să-i aud şi abia mă 
puteam convinge că erau de faţă. 

— Presupun că nu se rezolvă dacă spun că-mi pare rău, am zis, 


holbându-mă la claviculele lui, la masa de muşchi care i se 
îngrămădeau pe gât. 

Pe urmă, în sfârşit, m-am convins să-i privesc chipul. 

Expresia feţei era pur şi simplu indescifrabilă. Dar ochii... 

Nu puteam să-nţeleg. Nu încă. Nu pot spune decât la ce m-am 
gândit: Exact în clipa aceea, singurul lucru din ochii lui Matt era 
Matt. 

El a rămas o vreme neclintit. Şi n-a rânjit nici măcar o clipă. 
Ceea ce a făcut, într-un târziu, a fost să se retragă cu un pas şi să 
bată în dulapul meu cu degetele lui lungi şi albe. 

— Ce vrei? am şoptit, abia respirând. Să-l deschid? 

A bătut în uşă din nou. Am răsucit discul ca să formez cifrul, 
am încercat de două ori, stângaci, înainte de a-l nimeri, şi am 
reuşit în cele din urmă să descui. În interior erau rucsacul, haina 
şi cărţile mele, rearanjate cu grijă. Matt m-a împins - uşor - cu 
cotul într-o parte, s-a aplecat şi a scos totul afară într-un singur 
teanc, pe care l-a lăsat să cadă lângă el, pe podea. Pe urmă şi-a 
întins braţul cu o mişcare lentă, graţioasă - dacă n-ar fi existat 
haina de piele şi muşchii lui, şi dacă el n-ar fi fost Matt Jason, ar fi 
putut trece drept un majordom - şi mi-a făcut semn să intru. 

Pentru o clipă lungă, ne-am uitat pur şi simplu unul la altul. Eu 
şi bârlogul din puţul de aerisire abandonat. Prietenul pe care-l 
avusesem cu ani în urmă. 

Am intrat în dulap. Matt a închis uşa, a împins-o până când un 
pocnet i-a spus că era încuiată. A sunat clopoţelul şi pe coridoare 
s-a răspândit un zumzet puternic. Respirația pe care-o auzeam în 
imediata mea apropiere şi greutatea pe care-o simţeam când 
împingeam cu mâinile în partea interioară a uşii îmi dădeau 
senzaţia că Matt era încă acolo. 

La un moment dat, la vreo zece minute după începerea primei 
ore de curs, cu Matt încă sprijinit de dulapul meu, mi-a trecut prin 
gând că nu se terminase nimic. Că atunci, când eram singuri, 
avea să deschidă uşa dintr-o smucitură, ca să mă sfâşie în 
bucăţi. 

Numai că nu ştia cifrul. Mă pusese - intenţionat sau nu - în 
singurul loc din Silver City unde îi era cu adevărat imposibil s- 
ajungă la mine. 

Cândva, în acea învârtejire de gânduri, mi-am dat seama că 
nu-i mai auzeam respiraţia. Că afară nu mai era nimeni. Am 
aşteptat timp de alte câteva minute, am auzit paşi şi am strigat. 


Domnul Kellaway a avut nevoie de patru încercări, cu mine 
repetându-i că trebuia să lovească-n uşă după „38“ ca să se 
deschidă. 

Când am ieşit strângând din pleoape, a izbucnit în râs, a 
clătinat din cap şi a plecat. 

Câteva minute mai târziu, când am intrat la ora de biologie, m- 
au întâmpinat priviri îngrozite, uluite. Dar când am ajuns la 
spaniolă am fost primit cu urale. Am fost mutat în faţă la coada 
de la prânz. Am tot aşteptat să-nflorească brusc tăcerea, să aud 
paşii grei care mi-ar fi spus că apăruseră adevăratele consecinţe. 
Dar n-au apărut. Dacă Matt a fost în bufetul cu autoservire, eu nu 
l-am văzut. 

Cumva, încet, s-au târât şi orele de educaţie fizică şi de 
engleză. Cu cincisprezece minute înainte de a suna clopoţelul, 
mi-am dat seama că, pentru prima oară în ultimele două luni, 
urma să fac o plimbare împreună cu Jill Redround. Imi pusesem 
în gând s-o sărut odată ce ajungeam sus, pe aflorimente. 

A sunat al doilea clopoțel şi am luat-o la fugă spre dulapul 
meu. Unde ştiam că s-ar fi putut să dau de Matt. Nu-mi mai păsa. 
Voiam pur şi simplu să fiu acolo, aşteptând, când avea să apară 
Jill. La început nici n-am observat biletul lipit cu scotch de uşă, 
eram prea ocupat să studiez fiecare chip în trecere. 

Biletul era scris de mână, pe hârtia gălbuie standard pe care-o 
folosea întotdeauna Jill. 

Am plecat la Copacul Janus. Matt m-a implorat. l-am spus că e 
pentru ultima oară. Mă suni deseară? Abia aştept să te văd, 
Teddy. Redround. 

În zori, m-am gândit, cu mâinile tremurându-mi atât de tare 
încât am rupt biletul în două. „Lordul Întunecat m-a invitat la 
Copacul Janus.“ Aşa spusese Robert. Aproape ultimul lucru pe 
care mi-l spusese când era prietenul meu. In noaptea când se 
dusese sus, pe deal. Când văzuse ceea ce văzuse. 

O clipă mai târziu, împingeam elevii la o parte, alergând către 
uşa din faţă şi dincolo de ea, luând-o prin curţi ca s-ajung mai 
repede în partea de sus a oraşului şi pe drumul către casa lui 
Janus. 

Soarele încă mai strălucea, dar zăpada cădea în rafale de 
ghemotoace cenuşii, purtate de vânt ca nişte ciulini. Deasupra 
capului, printre norii repezi, o zăream pe Madona Cumpenei 
Apelor, albă şi misterioasă ca un sfinx, ca un monument al altei 


civilizaţii. Mă gândeam la incaşii dispăruţi, la satul despre care ne 
povestise domnul Janus. /ndio Muerto. li auzeam vocea. /mi 
spuneți că nu putem localiza nici măcar un singur indian mort, în 
ruinele propriului său sat? Mai presus de toate, mă gândeam la 
degetele lui încovoiate, în descompunere, mângâind partea de 
sus a braţului lui Jill Redround, la numai câţiva centimetri de 
proeminenţa sânilor ei. 

Toată lumea trebuie să-mbătrânească, spusese el. Toată 
lumea trebuie să-mbătrânească. 

Dispăruţți. Unde se duseseră? 

Când işi primise Robert invitaţia, domnul Janus abia se 
întorsese din Chile. Probabil abia-ncepuse să testeze ceea ce 
învățase în satul indienilor morti. Poate nici măcar nu era sigur că 
mergea. Sau dacă altcineva putea să observe schimbările, dacă 
se petrecuseră cumva. Oare-l alesese pe Robert fiindcă era 
ciudat, vulnerabil, genul de copil pe care-l aleg întotdeauna 
huliganii? Sau fiindcă se gândise - sperase - că Robert era 
sensibil şi că i-ar fi putut confirma că într-adevăr se-ntâmpla 
ceva? Că i se-ntâmpla ceva lui. Şi fiului lui... 

Am înţeles cu mult înainte de a ajunge acolo. 

În casa lui Janus nu mişca nimic. Nu trebuia să mişte nimic, 
fireşte. De ce nu se-ntrebase nimeni cu cine avea să stea Matt 
acum, când tatăl şi mama lui nu mai erau? Fiindcă toţi ceilalţi 
ştiau deja, cumva, în subconştient. Dar nimeni n-avea s-o spună. 
Şi era prea mult, chiar şi numai ca s-o poţi admite. 

În lumina soarelui roşu-gălbui, i-am zărit prin ninsoare, pe 
coasta dealului. Matt chiar sub copac, care părea o extensie a 
coloanei lui vertebrale, cu crengile moarte în dreapta şi cu cele 
vii în stânga, desfăcându-se în evantai în ambele părţi, ca nişte 
aripi, cu coaja solzoasă semănând atât de bine cu pielea lui 
pătată, descuamată. Şi Jill în genunchi, în faţa lui. Ţipând. 

Am ajuns la numai trei metri de ei înainte de a-mi da seama că 
Matt nu era chiar atât de înalt, că nu putea fi, şi am observat, în 
cele din urmă, roaba în care stătea. 

— Ce naiba? am ţipat. Şi apoi: Jill! 

Matt a împins roaba de sub el cu o lovitură de picior atât de 
puternică încât a făcut-o să se salte în sus, lovind-o pe Jill în 
frunte. Ea a căzut lată pe spate, încă ţipând, ducându-şi mâinile 
la faţă şi cu sângele ţâşnindu-i în ochi. Aşa că numai eu am 
văzut. 


Am văzut picioare lovind. Nu dansând, lovind. Nu izbind aerul, 
ci pocnindu-se unul pe altul. Am văzut mâna dreaptă a lui Matt 
repezindu-se la laţ, şi mâna lui stângă luptându-se cu dreapta, 
trăgând-o de încheietură. Pe urmă din frânghie a alunecat ceva, 
Matt a mai căzut cu cincisprezece centimetri şi pocnetul gâtului 
lui a reverberat de stânci ca o împuşcătură. 

Ambulanţa şi dricul au sosit în acelaşi timp. Am ştiut, chiar în 
timp ce îi sărutam fruntea însângerată, că şi Jill era pierdută 
pentru mine. Trei zile mai târziu, mama ei a mutat-o definitiv la 
Albuquerque. l-am scris. Ea mi-a răspuns uneori. Nu s-a mai 
întors niciodată şi nu m-a invitat niciodată la ea, iar eu nu m-am 
dus acolo niciodată. 

Nu pot. Fiindcă, ori de câte ori mă gândesc la ea sau îi văd 
chipul, văd faţa lui Matt. În laţ, lovind cu picioarele şi luptându-se 
pentru propria viaţă cu tatăl lui, care se strecurase în el. Sau 
lângă dulapul meu, în clipa în care mi-a cerut să intru înăuntru, 
când era doar Matt, care aruncase un balrog de pe o stâncă, 
pierzând o bătălie cu un băiat care păstra magia în sabia laser de 
plastic din rucsacul lui. 


LUMINA DIN DORMITOR 
Jeffrey Ford 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


În 2005 romanul său The Girl in the Glass a câştigat Premiul 
Edgar Allan Poe. Ford a mai fost distins cu şase premii World 
Fantasy, dintre care două în anul 2009: pentru culegerea de 
povestiri The Drowned Life şi pentru romanul The Shadow Year. A 
mai publicat povestiri în antologia The Coyote Road: Trickster 
Tales, în numărul revistei Subterranean editat de Datlow şi în 
antologia The Starry Rift. Una dintre povestirile sale a fost 
retipărită în The Year's Best Fantasy and Horror (Vol. 3). 

Ford locuieşte în New Jersey cu soţia şi doi fii, şi predă 
Literatura şi Arta scrierii la Brookdale Community College. 


Deciseseră, separat, că se vor abţine să discute despre ea în 
seara aceea. Briza toamnei foşnea în copacul de lângă fereastra 
deschisă a bucătăriei şi călătorea prin tot apartamentul de la 
etajul întâi al bătrânei case victoriene. Învolbura planta 
atârnătoare de deasupra chiuvetei, fâlfâia poza veche din revistă 
a Veronicăi Lake prinsă în piuneze de uşa biroului lui, rotea 
clovnul mobil din dormitorul gol şi aducea la viaţă balansoarul din 
răchită de sub el. In dormitorul lor, înclinase abajurul din țesătură 
al lampadarului vechi care stătea în colţul de lângă fereastra din 
faţă. Allison privi reflexia trupurilor lor întinse sub pătură în 
oglinda încastrată în partea de sus a şifonierului, în timp ce Bill 
privi reflexia trupurilor lor în sticla litografiei colorate manual, 
„Lună peste Miami“, care atârna pe perete deasupra femeii. 
Pisica gri uriaşă, Mama, cu burta atingând podeaua, intră 
silenţioasă în odaie şi se furişă prin uşa parţial deschisă a 
şifonierului. 

Bill se rostogoli cu faţa spre Allison şi-şi trecu palma cu 


35 Ed. Nemira, 2010 (n. tr.). 


blândeţe pe toată lungimea braţului ei. 

— Azi, spuse el, pe când scriam, am auzit de jos, prin grătarul 
de sub biroul meu, cum zbiera mama Tanei la ea. 

— Prăsila diavolului? zise Allison. 

El râse încetişor. 

— Da. Încetă să-i mai mângâie braţul. M-am ridicat de pe 
scaun, m-am întins pe podea şi-am pus urechea la grătar. 

Ea zâmbi. 

— Deci mama îi zicea Tanei: „Ba tu să m-asculţi, fiindcă eu 
sunt mama. Eu conduc şi tu o să faci ce zic eu.“ Dup-aia a urmat 
o pauză şi am auzit alt glas. Nenică, nu semăna deloc cu vreun 
glas de copil, totuşi era Tana, şi ea a zis: „Nu, mami, eu conduc şi 
tu o să m-asculţi pe mine.“ 

— Haide, mă laşi? spuse Allison şi-l împinse uşor în piept. 

— Imi dau cuvântul de onoare! Şi dup-aia Cindy a-ncercat, dar 
cam jalnic, să-şi recâştige poziţia. „Eu sunt mami“, a ţipat, însă 
mi-am dat seama că vrusese s-o zică cu mai multă forţă, dar se 
auzise slab şi nesigur. Şi dup-aia iar o pauză şi Tana a spus: 
„Greşeşti, mami. Eu conduc şi tu o să m-asculţi pe mine.“ 

— Ca la nebuni. 

— Dup-aia s-a făcut linişte, aşa că mi-am apropiat şi mai mult 
urechea. Eram cu capul de-a dreptul pe podea. Atunci am auzit-o 
pe Cindy plângând. 

Allison se cutremură, prefăcându-se pe jumătate, şi-i întinse lui 
Bill una dintre pernele ei. El şi-o puse sub cap, peste ale lui. 

— i-am zis ce mi-a spus Phil? întrebă ea. 

— Nu. 

— Dacă o vede pe acelaşi trotuar pe care merge el, 
traversează pe trotuarul de vizavi. 

— Nu-l învinuiesc, izbucni el în râs. 

— Ţi-a spus despre câine, nu? zise ea, trăgându-şi pătura în 
sus peste umăr. 

Bill clătină din cap. 

— Cei care locuiesc în apartamentul de la etajul întâi, imediat 
lângă uşă - tânărul ăla care şchioapătă şi nevastă-sa, Rhoda -, 
au avut un beagle pe care-l ţineau pe balcon în timpul zilei, cât 
erau la serviciu. 

— Aici, spuse el şi arătă spre perete. 

— Da. li lăsau apă şi mâncare, tot ce trebuia, şi avea o lesă 
lungă legată de zgardă. În sfârşit, într-o zi Phil a plecat la Busy 


Bee să-şi ia cafea şi ţigări şi a văzut-o pe Tana stând sub balcon 
şi uitându-se în sus la câine. Vorbea cu el. Phil a spus că beagle- 
ul se iritase, aşa că i-a zis Tanei să-l lase în pace. Ea i-a aruncat o 
privire de genul „nu-ţi băga nasu-n treburile mele“ şi Phil s-a 
temut de cum putea arăta scena, cu el vorbindu-i puştoaicei, aşa 
că şi-a văzut de drum. În după-amiaza aia, câinele a fost găsit 
strangulat, atârnând de lesă din balconul de la etajul întâi. 

— Nu mi-a spus niciodată povestea asta. Căcat! Dacă stau să 
mă gândesc bine, nici eu nu ţi-am spus tie niciodată o chestie... 
leri, pe când scriam în birou, am simţit deodată pe spate aşa 
ceva, ca o furnicătură. M-am întors şi am văzut-o, în pragul uşii 
biroului, ţinând-o pe Mama ca pe o păpuşă şi uitându-se fix la 
mine. Am sărit pur şi simplu din scaun şi-am zis ceva de felul „Nu 
te-am auzit ciocănind la uşă“. Pe cuvânt dacă nu m-am simţit 
niţel speriat, aşa c-am întrebat-o dacă nu vrea o prăjitură. La 
început n-a zis nimic, ci doar s-a uitat la mine cu o faţă... dac-aş 
scrie o povestire despre ea, i-aş descrie faţa ca fiind dură - o faţă 
de bătrână severă, mai puţin ridurile... Dup-aia, fii atentă, mi-a 
zis cu glasul ăla al ei încet şi atonal: „Ştii Lambada?“ 

— Ce pizda mă-sii? spuse Allison şi izbucni în râs. Nu cred c-a 
zis aşa ceva. 

— Ba da, exact asta a spus, m-a-ntrebat dacă ştiu Lambada. ŞI 
oricum, ce dracu-i Lambada? l-am spus că nu ştiu, şi ea s-a-ntors 
şi-a plecat. 

— Cred că Lambaaa..., începu ea după care se opri şi izbucni 
iarăşi în râs. Cred că-i un fel de dans din America de Sud. 

— Şi ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi spus „da“? 

— Lambada, şopti ea clătinând din cap. 

— Strategia lui Phil cu ea e cea mai bună. 

— Totuşi nu-mi place să apară aici în toiul zilei, neinvitată. 

— Va trebui să-ncep să-ncui uşa după ce pleci la serviciu, zise 
Bill. 

— Locul ăsta... are ceva foarte... nu ştiu. Allison oftă. De pildă, 
te-ai rezemat vreodată de-un perete? Cedează cumva, de parc-ar 
fi din carne. 

— Aia-i de la rabiţ... Se desprinde de glet, fiindcă-i o casă atât 
de veche. Ştiu însă la ce te referi, are o netezime de zici că-i 
coajă de ou, dar când îl atingi este elastic... sau aşa, ca buretele, 
ciudat. 

— Vreau să zic c-are ceva sinistru. Carpetele orientale, cada cu 


labe de leu, mobilele vechi şi masive - greutatea trecutului care 
exista aici când ne-am mutat noi. Nu pot să pun exact degetul pe 
rană. La început am zis că-i demodat şi nostim, însă dup-aia mi- 
am dat seama că nu se-oprea acolo. 

— Ca melancolia? întrebă el. 

— Da, exact - un fel de tristeţe. 

— Păi, ia gândeşte-te niţel. Corky şi Cindy trag la măsea 
aproape în fiecare seară şi dup-aia se iau la omor unul pe 
celălalt. Cred că după ultimul weekend trebuie să-şi cumpere un 
set nou de veselă. Dup-aia e puştoaica... da' despre ea am zis 
destule. Ce să mai spui de vecinul ăla de pe partea noastră care- 
şi spală chiloţii direct pe frânghia de rufe, să-mi bag picioarele!, 
cu furtunul? Ala-i un caz clasic de sărit de pe fix. 

— Am uitat de el. 

— Haide să nu uităm de el. Îl privesc de la fereastra bucătăriei. 
Sufrageria lui se vede destul de bine printre ramurile copacului, 
dincolo de curte. Stă acolo-n fiecare noapte, ore-n şir, şi citeşte 
din cartea aia mare şi groasă. 

— L-am văzut şi eu. Uneori când mă trezesc pe la trei noaptea 
şi mă duc în bucătărie să beau un pahar cu apă, îl văd cum 
citeşte. E Biblia? 

— Din partea mea poate fi şi cartea de telefoane, dă-o-n mă- 
sa! 

— Cindy mi-a spus că atunci când i-au dat Tanei căţeluşul ăla... 
Shotzy, Potzy... cum naiba-l cheamă, puştoaica-l plimba pe 
partea aia a casei, pe lângă curtea moşului, şi el a ieşit prin uşa 
din spate şi i-a zbierat: „Dacă-ţi găsesc jigodia-n curte, îi iau 
gâtul!” Ştiu şi eu foarte bine că Tana e prăsila diavolului şi toate- 
alelalte, totuşi nu-i decât o copilă... Cindy nu i-a spus lui Corky, 
fiindcă-i era frică să nu sară-n sus şi să-l ia la omor pe moş. 

— l-auzi, s-o ierte pe ea de data asta? Auzi, nu putem şti, 
poate că moşul încerca pur şi simplu să se-apere de... magia 
animală a Tanei, spuse Bill. Ştiai că Cindy s-a jurat că puştoaica 
a-nviat o pasăre moartă? A strecurat-o aşa, în toiul unei 
conversații nevinovate de genul „ce vreme frumoasă e azi“. 

— Da, am auzit şi eu povestea aia, zise Allison. 

Făcu o pauză. 

— Tu înţelegi însă ce vreau eu să spun de fapt? desfăcu ea larg 
braţele pentru a ilustra dimensiunile conceptului. E ca şi cum am 
vorbi despre un soi de tristeţe negativă, ceva care pluteşte-n aer. 


— Amorfă şi pătrunzătoare. 

— Am simţit-o încă din prima săptămână în care ne-am mutat 
aici. 

— Crezi c-are vreo legătură cu bătrâna care-a răspuns la uşă 
cu chiloţii în jurul gleznelor? 

— Olive Harke? Celebra mamă a lui Corky? 

— Nu uita că Olive a trebuit să fie evacuată de-aici, ca să ne 
mutăm noi. Poate c-a blestemat locul... mai ştii? Poate c-a puso 
Lambada pe el. 

— Nu ea a fost motivul principal, zise Allison. Am simţit-o 
prima dată în ziua în care s-a pişat pisica în zaharniţă. 

El încetă să-i mai maseze fruntea. 

— Chiar în faţa mea - în timp ce mâncam pâinea prăjită. Dacă 
nu-mi bag eu ceva-n pisica aia... 

— Nu mai vorbi aşa despre Mama, spuse ea. 

— Behăie ca o oaie şi mănâncă muşte. O urăsc. 

— E iubitoare. A lipsit trei săptămâni şi tot s-a-ntors, nu? N-ar fi 
trebuit s-o fi aruncat afară. 

— N-am aruncat-o, i-am tras un dropgol. A zburat într-un arc 
perfect peste gardul din spate. Intrebarea însă este, sau cel puţin 
chestia este, dacă te-am înţeles bine, cât de ciudat e că s-a pişat 
drept în zaharniţă - a sărit pe masă, s-a dus glonţ la ea, s-a oprit 
deasupra şi s-a pişat de parcă venise sfârşitul lumii. 

— Exact aici voiam s-ajung, zise Allison. Nu-ndeplinea nicio 
necesitate evolutivă. Era pur şi simplu răutate. 

— Poate că noi suntem de vină, spuse el. Poate că ne 
autobântuim. 

— leri l-am văzut pe Corky săpând o groapă mare în curte. Are 
spatele complet acoperit de tatuaje - un înger care-i sfâşiat de 
demoni... Mă interesa mai degrabă groapa pe care o săpa, 
fiindcă de câteva zile nu l-am mai auzit schelălăind pe Potzy. 

— Nu-ţi face griji, zise el. Sunt pregătit. 

— Cum? 

— Joia trecută, când am ieşit să răscolesc prin gunoaie şi am 
găsit fotografia Veronicăi, am adus acasă o coadă de la o greblă 
ruptă. l-am înfăşurat un capăt cu bandă izolatoare, ca să amo 
priză cât mai bună. E-n bucătărie, în spatele uşii, pentru cazul în 
care Corky se face mangă şi suie scările. O s-o iau şi-i rup curu'. 

— Auzi, spuse ea, tu-l mai ţii minte pe tipu-ăla Keith din 
colegiu? 


— McCuriy, da. Ăla cu dansul mărului. Da’ cum de ţi-ai amintit 
de el? 

Ea încuviinţă din cap. 

— De fiecare dată când flutura din braţe, mărul i se rostogolea 
de pe cap, mai ţii minte? 

— A dansat pe „Fly Like an Eagle“ a lui Steve Miller, zise Bill. 
Ce mai cretinoid! Ţin minte că Oshea mi-a spus c-a ajuns să 
lucreze pentru guvern. 

— Bun, mai ţii minte când ne-a povestit că citea The Amityville 
Horror? 

— Da. 

— McCurly zicea că una dintre dovezile invocate de autor în 
carte pentru a-şi susţine ipoteza casei bântuite a fost un căcat al 
răului pe care-l găsiseră în closet. Mai ţii minte asta? 

— Da. 

— Tu i-ai spus: „Ce-i ăla un căcat a/ răului?” lar McCurly te-a 
privit de parcă nu ţi-ar fi înţeles întrebarea. 

— Da, şi-n cele din urmă a spus: „Era atroce.” L-am întrebat 
dacă putea fi mai explicit şi a zis: „Era cu adevărat dezgustător.” 

Râseră amândoi. 

Ea îi atinse faţa de parcă i-ar fi cerut să tacă şi spuse: 

— Asta-i ideea. Noi pictăm necunoscutul cu căcatul diavolului, 
pentru a-i conferi un sens. 

— Tare, comentă Bill. 

Câteva secunde trecură în tăcere. 

— Este...? spuse Allison. 

— Casa Amityville, zise el, se găsea la vreo două localităţi de 
orăşelul în care am crescut eu. In ea se mutaseră alţi tipi şi totul 
fusese reparat. Eu ieşeam noaptea la o băută cu prietenii. Îi ştii şi 
tu, Callhanii, Wolfy, Angelo, Benny „Ursul”, şi la sfârşitul nopţii 
aveam maşina plină de sticle de bere goale. Cam pe-atunci a fost 
lansat şi filmul Amityville Horror. Am mers să-l vedem şi-am râs 
de ne-am căcat pe noi - haide, băi, Brolin? Steiger, mă laşi? Una 
din chestiile care ne-a terminat, nu alta, era vocea care spunea: 
„Plecaţi! Pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi dracului de-aici!“ 
Nu mai vreau să intru acum în detalii, da’ Steiger şi mugştele... 
fetiţă, meritau din plin preţul biletului. Aşa c-am decis să mergem 
la casa Amityville Horror, să urlăm „plecaţi dracului de-aici!“ şi să 
aruncăm sticlele de bere goale pe peluză. 

— Ca nişte retardaţi. 


— Am făcut-o, dar am continuat s-o mai facem, şi nu doar la 
casa Amityville Horror. De fiecare dată, eu râdeam de mă căcam 
pe mine. Era ceva atât de cretin, încât nu mă puteam opri din 
râs. Plus că eram mangă, rău de tot. Am făcut-o la oameni pe 
care-i cunoşteam şi la alţii pe care nu-i cunoşteam şi-am făcut-o 
de nu ştiu câte ori la profesorii de sport pe care-i avusesem în 
liceu. Era totuşi unul căruia i-am făcut-o cel mai des: Profu' Cap- 
sec. Era tuns periuţă, avea tenul de ziceai că-i cur de copil, ochi 
beliţi şi bancul lui favorit era să zică „Ce chinez e Lu Ngo?“ Era 
antrenorul echipei de fotbal. Un pulărău şi jumate, dar vreo trei 
luni am trecut pe la casa lui în fiecare noapte de weekend, am 
aruncat sticle goale şi-am zbierat „Cap-sec!!!“ şi dup-aia am 
ambalat pe peluza lui. Numeam asta „Deşertarea-n Cap-sec“. 

— Îţi dai seama cât de sictirit ai fi azi, dacă nişte puşti ţi-ar 
face aşa ceva? 

— Da, spuse el, ştiu. Da’ fii atentă. După vreo cinci ani, 
flecăream cu Mike Callahan. Pe-atunci el vindea mobile şi era 
însurat cu fata aia bogată. L-am văzut la înmormântarea maică- 
mii. Mi-a spus c-auzise ulterior de Cap-sec că murise de cancer la 
pancreas. În tot timpu-ăla în care noi făceam Deşertarea-n Cap- 
sec, zbierând în toiul nopţii pe lângă casa lui şi chinuindu-l, 
sărmanul zăcea acolo, în dormitorul lui, şi murea încet-încet. 

— Aia-i bântuire, zise Allison. 

— la povesteşte-mi tu, spuse el şi se rostogoli mai aproape ca 
s-o sărute. 

Se sărutară, apoi rămaseră tăcuţi, ascultând sunetul frunzelor 
purtate de vânt afară. Ea începu să moţăie, dar, înainte ca ochii 
să i se fi închis complet, întrebă: 

— Cine stinge lumina? 

— Tu, rosti Bill. 

— Haide... Mâine-dimineaţă trebuie să mă scol devreme. 

— Niciun „haide“! În ultimele două săptămâni numai eu am 
stins nenorocita aia de lumină în fiecare seară. 

— Asta pentru că-i treaba ta. 

— Mă fut în ea de treabă, zise el, dar dădu să se scoale. 

Exact în clipa aceea lumina se stinse. 

Allison deschise puţin ochii şi zâmbi: 

— Uneori merită să ai o casă bântuită, spuse ea. 

Bill se uită în jurul încăperii întunecate şi rosti, parcă 
adresându-se tuturor în acelaşi timp: 


— Mulţumesc. 

Lumina se aprinse, apoi se stinse. 

— Poate că nu-i bine înşurubat becul, zise el. 

Lumina pâlpâi de câteva ori, aprinzându-se şi stingându-se, 
apoi rămase stinsă. 

— Ciudat, spuse ea, totuşi ciudăţeniile n-aveau s-o oprească să 
adoarmă. 

Ochii i se închiseră uşor şi sforăia încetişor înainte ca Bill s-o fi 
putut săruta din nou pe frunte. 

El rămase perfect treaz pe întuneric, gândindu-se la 
conversaţia lor şi la bec. Se gândi la fantomele în Miami, pe sub 
palmieri legănaţi de vânt, dansând Lambada la lumina lunii. În 
cele din urmă murmură: 

— Lumino, eşti cu-adevărat bântuită? 

Nimic. 

Trecu mult timp, apoi el întrebă: 

— Eşti cumva Olive? 

Lumina rămase stinsă. 

— Eşti Cap-sec? 

Doar beznă. 

— Eşti Tana? spuse el. ` 

Aşteptă un semn, dar nu se întâmplă nimic. In cele din urmă 
închise ochii şi se gândi la serviciu. Lucra la Nescron, o librărie 
aflată la parterul unui antrepozit cu trei etaje care se întindea pe 
toată lungimea unei străzi, construit în anii 1800 din lemn şi 
piatră. Numai cărţi la mâna a doua. Proprietarul, Stan, începuse 
cu decenii în urmă în industria maculaturii şi de-a lungul timpului 
colectase tone de cărţi vechi. Etajele antrepozitului erau pline de 
cutii şi de lăzi nedesfăcute, sosite din toate colţurile lumii. 
Sarcina lui Bill era să se strecoare printre maldărele de cutii, să le 
deschidă şi să scormonească în ele, căutând volume pentru 
secţiunea Literatură a librăriei de la parter. Treceau zile întregi în 
care nu găsea nimic. Pătrunsese atât de profund în mocirla de la 
etajul al doilea, încât uneori se speria, încercând aceeaşi senzaţie 
pe care o avusese când fusese cu Allison în Montana, cu trei luni 
în urmă, în vacanţă, iar când ajunseseră sus pe munte dăduseră 
peste o antilopă recent ucisă şi pe jumătate mâncată lângă o 
adăpătoare. Printre teancurile de cărţi, el simţea pentru a doua 
oară în viaţa lui că era cu adevărat „altundeva”. 

— M-aştept ca-ntr-o bună zi să găsesc la etajul al doilea o ladă 


din lemn de brad cu cadavrul lui Henry Miller, îi spusese lui 
Allison la cină într-o seară. 

— Cine-i Henry Miller? întrebase ea. 

E| găsise tezaure de clasici şi ediţii princeps, ba chiar şi volume 
cu autografe pentru librăria de la parter, şi Stan îi lăudase 
eforturile pentru excavările de la etaj. Odată cu trecerea lunilor, 
Bill îşi pusese deoparte un teanc mic de comori, intenţionând să 
le bage într-o pungă şi să le ia acasă când închidea într-o luni 
seara. O ediţie princeps din traducerea lui Dante făcută de 
Longfellow, un manuscris cu anluminuri cu foiţe de aur, o ediţie 
princeps a Chemării străbunilor cu autograf, o ediţie din 1885 a 
Literei stacojii erau doar câteva dintre comori. 

Recent la serviciu începuse să simtă o senzaţie stranie când se 
afunda în sălbăticia cărţilor, nu obişnuita teamă de singurătate, 
ci contrarul, o absenţă a singurătăţii. De două ori în ultima 
săptămână crezuse că auzise şoapte, iar o dată zgomotul brusc, 
dar slab, al unei avalanşe îndepărtate de cărţi. Se interesase în 
librărie dacă la etajul doi mai lucra cineva şi i se spusese că el 
era singurul. După care, cu numai o zi în urmă, nu-şi mai putuse 
găsi teancul de cărţi rare. Era posibil să fie dezorientat, dar, 
exact în locul în care crezuse că-l lăsase, găsise un singur volum 
înalt şi subţire. Era o carte de basme, ilustrată de un artist pe 
nume Segur. Animalele din ilustraţii umblau în două picioare şi 
aveau personalităţi distincte, iar copiii, în peisaje hibernale cu 
zăpezi bleu-prăfos, înconjurați de şoareci de Crăciun, erau zombi 
palizi, cu ochi holbaţi. Culorile erau bizare, uşor spălăcite, şi 
mărimile creaturilor şi oamenilor erau absolut întâmplătoare. 

Fără să-şi dea seama, Bill adormi şi gândurile despre serviciu i 
se contopiră într-un vis despre scriitorul Henry Miller. Se trezi 
brusc ceva mai târziu, auzind vocea lui Allison în camera tot 
cufundată în beznă. 

— Bill, repetă ea şi-l scutură de umăr, eşti treaz? 

— Da. 

— Am avut un vis, rosti speriată Allison. Of, Doamne 
Dumnezeule... 

— Pare-se c-ar fi fost unul bun, zise el. 

— Poate, poate. 

Bill îşi putea da seama că femeia aştepta s-o întrebe despre ce 
fusese visul. În cele din urmă o făcu: 

— Deci, ce-a fost? 


Ea se trase mai aproape şi el o cuprinse cu braţul. 

— Lothianne, şopti Allison. 

— Lothianne? repetă Bill. 

— O femeie cu trei braţe. Unul îi ieşea din partea de sus a 
spatelui, iar mâna braţului ăluia avea două degete mari, nu un 
deget mare şi unul mic, şi de-aia nu era nici dreptace, nici 
stângace. Cotul se îndoia doar în sus şi în jos, nu dintr-o parte în 
alta. 

— Uau! 

— Avea tenul bleu-deschis şi părul îi era negru şi vâlvoi, dar nu 
lung. Şi purta o rochie cu o deschizătură suplimentară pe 
spinare, pentru braţ. Rochia era simplă, ca de la ţară, cenuşie şi 
lungă până la glezne, şi mi-am amintit de profesoara mea din 
clasa a cincea, doamna Donnelly, o căţea bătrână şi afurisită, 
care purtase o rochie exact la fel în şcoala primară, când am 
petrecut un an întreg citind Ultimele zile ale oraşului Pompei. 

— Femeia cu trei braţe semăna cu profesoara ta? întrebă Bill. 

— Nu, dar era proastă şi rea ca ea. Avea un chip aspru, familiar 
şi-nfricoşător. Oricum, Lothianne hălăduia prin păduri cu o gaiţă 
care zbura deasupra ei şi uneori se aşeza pe părul ăla încâlcit. 
Cred că-i posibil să fi fost o canibală. Locuia sub pământ în ceva 
ca o vizuină de iepure, dar pe mărimea ei. 

— Fermecător, comentă el. 

— Eu eram mică şi alergam împreună cu soră-mea spre o casă 
din depărtare, îndepărtându-ne de pădure, imediat în faţa unui 
val de noapte. Ştiam că trebuia s-ajungem la casă înainte să ne 
copleşească bezna. Gaiţa albastră a coborât în zbor şi, când am 
vrut să-mi trag răsuflarea, m-a scuipat în gură. Scuipatul ăla avea 
gust de foc şi mi s-a răspândit prin braţe şi picioare. Alergarea 
mi-a încetinit ca-n vise şi picioarele mi-au devenit grele ca-n vise. 
Soră-mea a ţipat spre casă. După care, ca un motor vechi şi 
stricat, m-am oprit cu totul şi am căzut. 

— Ştii, spuse el, în China există o supă „Scuipat de Pasăre”... 

— Taci, zise ea. După aceea, parcă brusc, eu şi Lothianne eram 
pe o plută, pe un râu care gonea iute, dar pluta era legată de o 
salcie uriaşă, care creştea drept în mijlocul apei. Lothianne avea 
un felinar într-o mână şi-n mâna cealaltă ţinea capătul unei liane 
lungi care se termina printr-un laţ în jurul gâtului meu. Luna era 
sus pe cer, strălucea printre ramurile subţiri ale sălciei şi se 
reflecta din apa curgătoare, şi eu muream de frică. Ea a zis: „E 


timpul să exersăm înecatul” şi mi-a tras un şut în spate. Am 
căzut în râu. Priveam în sus de sub apă şi lumina lunii îmi 
îngăduia să văd pietrele şi planetele din jur. Pe lângă mine înotau 
nişte peşti pătaţi. Şi când n-am mai avut aproape deloc aer, ea 
m-a tras sus. Asta s-a-ntâmplat de trei ori, iar ultima dată, după 
ce m-a tras sus, Lothianne a dispărut, iar eu zburam peste râu şi 
peste pădurile şi dealurile din preajmă şi vedeam cum creşte 
totul - erau nişte plante uriaşe care semănau cu sparanghelul, 
din care ieşeau frunze şi se răsuceau, se împleteau şi suiau sub 
lumina lunii. Deşi era noapte, totul era perfect clar. 

— lisuse, spuse Bill. _ 

Allison rămase tăcută pentru o vreme. In cele din urmă se 
ridică într-un cot şi zise: 

— Era înfricoşător, totuşi mi s-a părut un vis „creativ” din 
cauza finalului. 

— O femeie cu trei braţe... Rembranat are o gravură a unei 
femei cu trei braţe care face sex cu un bărbat. 

— M-am întrebat dacă laţul din jurul gâtului meu simboliza un 
cordon ombilical... 

El o ţintui cu privirea. 

— De ce? o întrebă în cele din urmă. 

Allison fu pe punctul de a-i răspunde, dar lumina din dormitor 
se aprinse şi se stinse, se aprinse şi se stinse, se aprinse şi se 
stinse, fără încetare, ca un stroboscop, iar de undeva sau de 
peste tot din cameră se auzi un geamăt slab. 

Bill aruncă pătura într-o parte, se ridică pe marginea patului şi 
spuse: 

— Ce pizda mă-sii? 

Cu ochii larg holbaţi, uitându-se speriată ici şi colo, Allison 
spuse: 

— Bill... 

Spectacolul de lumini se încheie în cele din urmă prin beznă, 
însă sunetul deveni mai puternic, mai straniu, ca un mârâit 
ascuţit, ce părea să vibreze sticla ferestrelor. Ea îl prinse pe 
bărbat de umăr şi arătă spre şifonier. El se întoarse şi în clipa 
aceea pisica Mama ţâşni dinăuntru şi uşa se legănă sălbatic. 
Pisica zbieră asurzitor şi se roti în cerc, incredibil de rapid, pe 
covoraşul de lângă pat. 

— lisuse Hristoase! urlă Bill şi-şi ridică picioarele, temându-se 
să nu fie zgâriat. Cară-te dracului de-aici! răcni el. 


Mama se repezi afară din dormitor, continuând să zbiere. 
Allison sări jos din pat şi porni după ea. Bill o urmă, prudent. O 
găsiră pe Mama în baie, pe podea, lângă cada cu labe de leu, 
zvârcolindu-se. 

— la uită-te, rosti Bill privind peste umărul lui Allison, îşi atacă 
propriul cur. Ce dracu’... 

— Haide, băi, spuse Allison. Uită-te şi tu. 

Îi arătă, în timp ce Mama smulse din sine, cu dinţii, un 
ghemotoc lung de blană. 

— Mie nu-mi mai trebuie, spuse el şi se retrase din uşa băii. 

— Bill, uite, încă unul. E viu. 

— Viu? repetă el, aşezându-se pe un scaun în bucătărie. 
Crezusem că era un cârnat din mohair. 

— Nu, idiotule, naşte. Nu-mi dădusem seama că era gravidă. 
Probabil că din cauza şutului ăluia al tău. 

Bill rămase locului, privind silueta lui Allison iluminată de becul 
pe care ea îl aprinsese în baie. 

— E ceva extraordinar! strigă ea peste umăr. Ar trebui să vii să 
vezi! 

— Nu, mersi, răspunse el. 

Se întoarse apoi şi privi prin fereastra deschisă a bucătăriei, 
peste curte, spre casa bătrânului. Pentru prima dată de când 
ținea minte, vecinul nu stătea acolo, citind din cartea cea mare. 
Dreptunghiul obişnuit de lumină era acum un spaţiu întunecat şi 
pustiu. 

Ceva mai târziu o găsi pe Allison în balansoarul de răchită, sub 
clovnul mobil, în dormitorul altfel gol. Lumina era aprinsă şi ea se 
legăna, încet, ţinând în braţe un prosop făcut sul. 

— Vino să vezi, îi spuse zâmbind. Primul s-a născut mort, dar a 
mai fătat unul, care e viu. Este o pisicuţă. 

El n-ar fi vrut, însă ea părea extrem de încântată. Făcu un pas 
mai aproape. Ea ridică un colţ al prosopului şi se zări o feţişoară 
mică şi umedă cu ochi albaştri. 

— Trebuie să ne gândim la un nume, zise ea. 


ARMURILE DE LA AUDERLENE 
Terry Dowling 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


Terry Dowling este unul dintre ce mai premiaţi, aclamaţi şi 
cunoscuţi scriitori australieni de science fiction, fantasy şi horror. 
Povestirile sale au fost publicate în antologiile Dreaming Down 
Under, Centaurus, Gathering the Bones şi The Dark, fiind 
republicate în mai multe ediţii ale Year's Best. Sunt culese şi în 
volumele Rynosseros, Blue Tyson, Twilight Beach, Wormwood, An 
Intimate Knowleage of the Night, Blackwater Days, The Man Who 
Lost Red, Antique Futures: The Best of Terry Dowling şi, cel mai 
recent, Amber jack: Tales of Fear and Wonder. 

Dowling a editat Moetal Fire: Best Australian SF, The Essential 
Ellison şi The Jack Vance Treasury. Este muzician, compozitor şi 
instructor de comunicaţii, cu un doctorat în creative writing, fiind 
autor de recenzii ale genului pentru The Weekend Australian pe 
parcursul ultimilor şaptesprezece ani. 


Pentru Tammy Vance 


O oră petrecută în compania lui Gilly Nescombe, în barul de pe 
Summerton Arms, confirmă tot ceea ce spusese şoferul de 
camion despre meteorit. Articolul meu pentru Cosmos părea mai 
aproape de realitate decât oricând. 

Scoţându-l pe tapet, devenind liric şi gesticulând ca un ţicnit, 
am tot încercat s-o impresionez cu amploarea lucrurilor. 

— Ştii cum funcţionează toate astea, Gilly, am zis. Se fac tot 
mai mari şi mai mari. 

Şi-am demarat, spunându-i, iarăşi, că n-aş fi auzit niciodată de 
Auderlene dacă n-ar fi fost meteoritul numit Pratican Star şi un 
şofer de camion vorbăreţ, care insistase pentru o bere în plus, 
într-o seară la hotelul Three Weeds, din Rozelle, şi povestise de 
el. Şi cercetând mai departe, dacă n-aş fi revenit la jurnalismul 
meu independent şi n-aş fi căutat o urmare potrivită pentru 
articolul meu din Cosmos, n-aş fi făcut niciodată legătura, n-aş fi 
văzut sămânţa unei poveşti când rutieristul ăla a început să-mi 
spună mie, la o băută, cum un fermier beat din Summerton, în 
sud-vestul statului, îi spusese /u; despre vechiul loc Auderlene şi 
de armuri şi de micul secret din acea parte a oraşului. 

Stând vizavi de mine în bar, Gilly doar îmi oferi zâmbetul ei 
atrăgător, într-o parte, acceptând întreaga încărcătură. Era mai 
mult decât doar una din acele femei de la ţară, oţelite de viaţă, a 
căror existenţă pare mereu piezişă faţă de a ta. Cam de vârsta 
mea, de aproape patruzeci de ani, degajată, în bluza ei albă, 
fusta de blugi, pantofii albi de sport, cu ochii ei chihlimbarii şi un 
zâmbet prea ă la Ellen Barkin pentru binele meu, care se tot 
mărea, atunci când am încercat, din nou, să-i reprezint 
magnitudinea a ceea ce mă adusese aici. 

Am reuşit să-mi ţin gura. De data asta, m-am oprit pe la 
jumătatea propoziției, râzând tare, şi-am dat din cap minunându- 
mă. Testarea principalului local din oraş a fost lucrul cel mai 
evident de făcut, dar s-o văd pe Gilly aşa! l-am dorit numai zile 
fericite. 

Da, un meteorit semnificativ, din fier-nichel, căzuse la sol pe 
proprietatea Pratican, în Summerton, într-o noapte de vară din 
1904. Nu, n-a fost niciodată expus, niciodată examinat, ori 


descris, chiar aşa cum spusese camionagiul că insistaseră 
localnicii din Summerton. lar acum era şi barmaniţa asta foarte 
chipeşă care confirma că, da, dacă mai exista, dacă n-a fost 
azvârlit cine ştie unde, sau dat la topit, erau şanse foarte mari să 
mai fie pe undeva prin vechiul teren Pratican, în afara oraşului. 

Venind cu maşina de la Sydney, întrebarea era dacă merita 
deranjul de a verifica întreaga poveste. Jurnalismul ştiinţific, la fel 
ca oricare gen de jurnalism, se putea transforma într-o capcană 
foarte subtilă. Aşa că, adesea îţi conturezi articolul în minte, cu 
mult timp înainte ca substanţa lui să fie acolo, iar uneori unghiul 
şi modul în care aprinde imaginaţia populară sunt mai importante 
decât conţinutul său real. 

Mai precis, într-o lume în care cititorii de articole ştiinţifice se 
aşteptau să fie inundaţi cu ultimele informaţii despre bosoni şi 
Câmpul Higgs, morfologia osoasă a dinozaurilor, sau evenimente 
de extincţie în masă, generate de impactul cu asteroizii, tot mai 
era loc şi pentru puţin romantism ştiinţific, vreo piesă de interes 
uman, cu o tuşă regională. Indiferent ce scriam, Pratican Star va 
fi punctul de interes, unul dintre cei mai mari meteoriți 
necercetaţi căzuţi în Australia de la stabilirea aici a europenilor. 

Făcusem toate cercetările relevante. Majoritatea meteoriţilor 
erau octaedriţi. Din câte spusese Gilly, Pratican Star era din 
varietatea fier-nichel, un ataxit**, cu concentraţii foarte mari din 
cele două minerale Fe-Ni, kamacită şi taenită. Dar şi mai 
important, meteoriţii suficient de mari ca să supravieţuiască 
impactului şi să mai primească şi un nume rareori dispăreau din 
atenţia generală aşa cum o făcuse acesta. Dacă existau cu 
adevărat şi nu erau nişte falsuri ordinare, meteoriţii catalogaţi 
erau ei înşişi, întotdeauna, un subiect de interes, într-un fel sau 
altul, chiar dacă numele lor dispăruse şi nu era păstrat decât în 
folclorul local. 

Asta se întâmplase. Dar acum însemna mai mult decât 
semnătura mea pe un articolaş regional de două mii de cuvinte. 
Acum, cu puţin noroc, va ieşi o poveste tulburătoare de orăşel de 
provincie despre ocaziile pierdute şi un adevăr aşteptând să iasă 


36 Meteorit sideritic cu fier şi mai mult de 10% nichel, în cadrul căruia 
se individualizează lamele microscopice de kamacit (aliaj de Fe-Ni) 
orientate într-o masă de plessit - concreştere cu separaţii poligonale 
(n. tr.). 


la iveală, mai degrabă plină de date exacte decât de vorbărie, cu 
un pic de culoare locală pe post de glazură. 

Ceea ce ridica problema accesului la el, desigur; însă, iarăşi, 
Gilly a uşurat lucrurile. 

— Aşadar, Nev, poţi ori să stai aici, la Arms, ori te pot aranja la 
Sallen. Tu alegi, nu se supără nimeni. 

— N-aş vrea să oblig pe nimeni la nimic. 

— Nicio problemă. Unu: există spaţiu suficient. Sallen se 
transformă, adesea, în casă de oaspeţi. Doi: este aproape de 
Auderlene, următoarea proprietate. Trei: sunt una dintre custozii 
locului. Deţinătoarea cheilor. Te pot duce înăuntru, te pot ajuta 
să găseşti obiectul, dacă mai este acolo. 

Nu-mi venea să cred şi, totuşi, după ce făcusem jurnalism 
independent pentru The Weekend Australian, atunci întâlnirea cu 
un camionagiu care vorbise cu un fermier, iar acesta ştia 
povestea unui meteorit uitat, arăta că era o lume unde orice era 
posibil. 

— Şi patru? 

N-ar fi trebuit să spun asta. Dar eram prea încântat, prea 
uşurat ca să mă fi gândit de două ori. 

Gilly se prefăcu ofensată. 

— la te uită la el! Ar trebui să te cunosc mult mai bine ca să 
putem măcar vorbi despre numărul patru! 

Îmi făcu cu ochiul într-o manieră de o ambiguitate vicleană, 
apoi reveni la amabilitatea ei profesională. 

— Înainte de toate, câteva reguli ale casei, Nev. Nimeni nu 
rămâne peste noapte la Auderlene, aşa că scoate-ţi asta din cap 
chiar acum. Dacă vrei să cauţi un meteorit, facem asta în timpul 
zilei. Bătrâna a tot insistat înainte să moară. Avea un document 
special, ticluit prin 1968, a avut întâlniri cu consiliul local. Şi-a 
pierdut singurul băiat în 1912. Tragic. O ieşire cu ceilalţi copii s-a 
terminat prost. Unii au vorbit despre crimă, alţii despre omor prin 
imprudenţă. Majoritatea afirmă că în acea zi au făcut prea multe 
giumbuşiucuri la stăvilar. În fine, n-a mai rămas nimeni din 
familie. Jeanette Pratican a lăsat casa şi terenurile comunităţii 
locale din Summerton, pentru „recrearea sa şi binele general”, cu 
singura condiţie să fie respectate cele trei cerinţe. Ţi le pot reda 
destul de bine, pentru că au fost notate. Acolo nu trebuie să fie 
„mai puţin de şapte cai pe teren, în orice moment, cărora să li se 
ofere libertatea de a alerga după poftă şi să fie îngrijiţi 


corespunzător”. Casa trebuie să rămână „neînchiriată, nelocuită 
şi fără niciun fel de îmbunătăţiri, în afară de îngrijirea rezonabilă 
a tuturor structurilor existente”. lar ultima, deşi „trebuie să 
servească drept muzeu, spre binele general, în timpul zilei”, în 
niciun caz nu poate rămâne nimeni în ea „între orele şapte seara 
şi şase dimineaţa”. Doamna Pratican a cerut asta în mod expres. 

— A specificat şi motivele? 

— Nu din cele de care să ştiu şi eu. A fost o înţelegere de genul 
accepţi sau nu. A rămas destul din averea Pratican pentru ca 
lucrurile să fie aşa cum le-a vrut ea. Astfel încât vei mai găsi caii 
acolo, pe Harry Barrowman şi băieţii lui făcând tot felul de 
reparaţii mărunte şi pe reprezentanţii societăţii istorice - adică 
Harry, Chris Goodian şi cu mine - asigurându-ne că uşile şi porţile 
se închid întotdeauna la apusul soarelui. 

— Există încăperi pe care publicul nu le poate vizita? 

— Sunt deschise optsprezece din cele douăzeci şi două de 
camere. Restul sunt pentru arhive, spaţiu pentru birouri, lucruri 
din astea. Nu există niciun meteorit la vedere, Nev. Eu n-am 
văzut niciunul şi-am căutat printre lucrurile ei de multe ori. 

— Dar există vitrine? Spaţii de expunere? 

— Sunt. 

— Gilly, când e vorba de aşa ceva, perspectiva ta asupra 
poveștii este aproape la fel de importantă ca şi povestea însăşi... 

Rânjetul era acolo. 

— Ai pomenit de asta. 

Am rânjit şi eu. 

— Cred că da. Doar atât că oamenii nu sunt atât de interesaţi 
în bolovani din spaţiu. Ei sunt interesaţi în bolovani din ceruri 
care par să fi fost dosiţi şi mai au şi o istorie a lor. Te rog, fii 
sinceră. Ce şanse sunt ca povestea cu meteoritul să fie doar o 
făcătură locală? 

Gilly îşi făcu vânt de pe taburetul barului, îşi netezi fusta de 
blugi şi-şi extrase cheile maşinii din poşetă. 

— Tu eşti cel care trebuie să decidă asta. Dă-mi voie să-ţi 
prezint locul. Şi armurile. Aşteaptă până o să le vezi. Minunate 
sau oribile, asta depinde de gusturile tale. la-te după mine cu 
maşina. Eu trebuie să mă întorc şi să lucrez aici până la patru. 
Chris Goodian o să-ţi arate împrejurimile. 

* 


După cinci minute de la ieşirea din oraş, Gilly a folosit claxonul 


Land Roverului ei şi mi-a arătat cu mâna scoasă pe geam casa 
mare din stânga ei. Pe semnul de deasupra porţii de la intrare 
scria SALLEN. Arăta bine. 

Alte treizeci de secunde pe drum şi ajunserăm la Auderlene. 

Tot ce mă făcuseră Gilly, camionagiul şi fermierul acestuia să 
cred era adevărat. Proprietatea era un fel de enclavă de spirit 
englezesc transplantat, semnătura culturală din vremurile de 
glorie ale Imperiului Britanic, şi rezistase ca o admirată valoare 
de referinţă cu şi mai multă vioiciune în lunga amiază a declinului 
său. Găseai proprietăţi similare, enclave similare prin suburbiile, 
cândva elegante, ale  Capetownului, la Stellembosch şi 
Franschoek, în apropierea Parcului Rockciliffe, din Ottawa, sau 
Almonte, în Ontario, în cartierele selecte de prin Christchurch, da, 
şi peste tot, pe subcontinentul indian ca nişte puncte de contact 
abandonate ale dominaţiei britanice: un conac elegant, dar 
modest, din Warwickshire, ridicat pe un teren întins, dar impus, 
ca şi cum o hartă s-ar intersecta cu alta, lăsând stejari intercalaţi 
cu eucalipţi, garduri vii cu arbuşti, ca şi când ar fi fost decupat 
dintr-una din acele picturi coloniale, mereu vii, ale lui John 
Glover. De fapt, dacă eliminai oraşul şi estuarul din portul pictat 
de Glover în tabloul lui din 1832, Oraşul Hobart, pictat din 
grădina unde am locuit, lăsând doar Stanwell Hall, aveai o 
imagine cu Auderlene: un conac elegant, cu două etaje, ridicat 
printre câmpuri şi loturi de teren bine cultivat. 

Şi, aşa cum spusese Gilly, erau şi cai. Toţi şapte ieşiră la trap 
pe poartă când deschise ţarcul şi desprinse lanţul. Şi dădu 
fiecăruia un cub de zahăr, scos dintr-un buzunar al fustei. 

— Chris e prin casă, Nev. Du-te până acolo, şi te va conduce el 
peste tot. Am să încui poarta după tine. Vino la local când ai 
terminat şi spune-mi ce-ai decis în legătură cu Sallen. 

De data asta nu mi-a mai făcut cu ochiul, dar îmi oferi 
zâmbetul acela cuceritor. 

* 

Un bărbat scund şi cu aspect prietenos, de şaizeci şi ceva de 
ani, mă aştepta când mi-am făcut apariția. După ce am parcat, 
mă salută cu căldură, de pe treptele de la intrare. 

— Chris Goodian, spuse el dând mâna. 

— Neville Reid, Chris. Nev. 

— Intră, Nev. A sunat Gilly pe drum şi-a zis să-ți asigur turul. 
Zicea că scrii un articol sau aşa ceva. 


— Aşa sper, Chris. Depinde peste ce dau. 

— Păi, atunci dă-mi voie să fac onorurile. 

Sala lungă, din faţă, dădea spre camere mari şi însorite, pe 
stânga şi pe dreapta, apoi intrarăm în ceea ce fusese, cândva, o 
sală de bal, la fel de lată precum casa. Acum de-abia dacă mai 
avea mobilier, cu doar câteva scaune lipite de pereţi, şi un 
şezlong amplasat înaintea unui covor persan mare, aşezat pe 
mijlocul podelei. Scări identice, impresionante, aflate pe ambele 
părţi, duceau spre camerele de sus; o uşă centrală, dincolo de 
covor, permitea accesul spre ceea ce, fără nicio îndoială, erau 
bucătăria şi camerele de serviciu. 

Insă ceea ce mi-a atras imediat atenţia erau cele cinci armuri 
medievale, aşezate vertical în nişele din peretele dintre cele 
două scări care-l flancau, trei la stânga uşii principale centrale, 
două la dreapta; o a doua nişă pe dreapta era goală. Fiecare nişă 
era situată la treizeci de centimetri înălţime de la podeaua din 
duşumeaua lustruită, fiind suficient de mari şi de adânci - cu o 
singură excepţie - pentru a putea adăposti armura. 

Cu toate că nu erau ele chiar armuri, mi-am dat seama repede 
de asta, nici măcar cópii convingătoare ale unora. Făcusem o 
lucrare despre armurile medievale, în anii de liceu, şi văzusem 
expoziţia Kunz Lochner, din Numberg, dar şi câteva armuri 
frumoase italieneşti din secolul al XV-lea la Milano. O privire mai 
atentă arăta că fiecare armură de aici era, în mod clar, un corp 
compact, dintr-o bucată, o statuie din fier, goală pe dinăuntru, 
sudată, pictată într-un negru mat şi mohorât, care compromitea 
şi mai mult orice şansă de a fi luată drept un lucru real. 
Apărătorile pentru umeri erau bucăţi din fier curbat, prinse şi 
sudate de platoşă şi erau identice, ca şi cum ar fi fost folosit 
mereu acelaşi model, din comoditate. Cele pentru vintre erau 
plăci drepte, funcţionale, curbate şi fixate la locul lor ca şi cum 
creatorul lor ar fi respectat o ilustrație simplistă, găsită într-o 
carte cu poze. Ceea ce-ar fi trebuit să fie platoşele pentru 
antebraţ şi braţ şi pentru pulpe şi picioare nu erau modelate să 
protejeze membrele vreunei fiinţe umane, ci erau, mai degrabă, 
nişte burlane etanşe, înclinate corespunzător. Apărătorile pentru 
încheieturi - cotierele şi genunchierele - erau şi ele nişte făcături, 
decupate şi îndoite, apoi sudate la locul lor, în vreme ce mănuşile 
erau pumni închişi, hărăziţi să nu se deschidă nicicând. Picioarele 
lor, în încălţămintea de fier, erau lipite la călcâie, dar îndoite 


înainte, ca pentru a executa pasul piticului. 

Coifurile care acopereau faţa semănau într-o oarecare măsură 
cu piesele autentice. Arătau ca nişte coifuri adevărate, din Evul 
Mediu timpuriu, în mare parte căşti şi coifuri rotunde, prevăzute 
şi cu fioroase fante înguste pentru ochi, şi perforaţii pentru 
respirat şi văzut, în partea din faţă. De la stânga la dreapta, 
armurile unu, trei şi cinci aveau coifuri măreţe, în stilul „găleată”, 
caracteristic pentru secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, ca nişte piese 
pentru cap ale unor roboţi antici. Armurile doi şi patru aveau 
vizoare ascuţite, stil „rât-de-porc“ de pe la mijlocul anilor 1400, 
care întotdeauna m-au impresionat prin aspectul lor atât de 
bestial şi de tulburător. 

Admiră-le sau urăşte-le, dar erau un spectacol. Comic şi, în 
acelaşi timp, dramatic. 

Şi mai erau şi contradicţiile. În vreme ce era limpede că erau 
făcute artizanal, încheieturile şi apărătorile pe care le puteam 
vedea erau sudate. Nu mai exista niciun fel de sudură în puncte 
în altă parte. 

— Arată destul de bine, nu? spuse Chris Goodian. Acum vezi şi 
tu de ce autocarele cu turişti fac ce fac şi vin până aici. 

— Foarte interesante, am zis, deşi mie mi se părea că arătau 
îngrozitor. Cine altcineva ar mai ceda o sală ca asta pentru o 
asemenea expoziţie năucitoare? 

— Dar seamănă mai mult cu nişte statui. Statui de fier, goale 
pe dinăuntru. Nu le poţi demonta. 

— Nu, nu poţi, spuse Chris, de parcă s-ar fi temut că aş putea 
încerca. 

— Acum fie vorba între noi, tu ce crezi despre ele? 

— Păi, fac parte din acest loc, nu? Bătrâna Nettie Pratican... 

— Neoficial, Chris. Rămâne între noi. 

Chris Goodian chicoti. _ 

— Nişte monstruozităţi, dacă e s-o spun pe şleau. Insă 
doamnei Pratican i-au plăcut destul de mult. 

— l-au plăcut? Chiar aşa? 

— Păi, ea a pus să fie făcute, nu? Le-a aranjat în felul acesta. 
Vreau să spun că i-a pus pe Myron Birch şi pe fiii săi să le aşeze, 
prin 1914. 

— Mai trăieşte vreunul din ei? 

— Ucişi pe Somme, în septembrie 1916, toţi, dacă-ţi vine să 
crezi. Tatăl şi; fiii. O tragedie îngrozitoare. Mama era deja moartă. 


Au făcut toate astea pentru doamna P. înainte să plece. 

— Şi unde-i a şasea? 

— Au fost doar cinci, Nev. 

— Sunt şase firide. 

— Multă lume întreabă de asta, dar au fost confecţionate 
numai cinci armuri. Poate că urma să apară şi o a şasea, însă n-a 
fost terminată niciodată. Alde Birch n-au vorbit niciodată de asta, 
şi niciunul dintre ei nu le prea avea cu scrisul ca să fi lăsat ceva 
însemnări. 

— Doamna Pratican a lăsat vreo specificaţie? Facturi? 
Consemnări zilnice? 

— Noi n-am găsit nimic. Nici vreun meteorit, Nev. Îmi pare rău. 

— Chris, trebuie să întreb. Probabil că trăieşti pe aici de ceva 
vreme. 

— Întreaga mea viaţă, ca băiat şi bărbat. 

— Există vreo posibilitate ca meteoritul despre care se tot 
vorbeşte să fi fost dat la topit şi materialul folosit pentru crearea 
acestor exponate? 

Altcineva poate că s-ar fi arătat surprins faţă de o asemenea 
idee, ori şi-ar fi exprimat curiozitatea privind motivul pentru care 
să fi făcut cineva asta. Nu şi Chris Goodian. 

— Gilly zicea că s-ar putea să scrii ceva despre Star. Păi, atunci 
trebuie să-ţi spun ceva, Nev. Din ce-am auzit eu în copilărie, 
meteoritul acela n-ar fi fost cu mult mai mare decât pumnul meu. 
N-ar fi fost suficient să poţi face ceva cu el. Aceste armuri sunt 
doar tablă de fier prelucrată, de grosimea paişpe sau cinşpe, din 
cât îmi dau eu seama, dar tot e o grămadă de metal acolo. Poţi 
urca şi să arunci şi tu o privire, dacă vrei. la un scaun din spate. 
Ai să vezi că sunt din tablă de fier. 

— Dar n-ar fi putut fi inclus în amestec? A fost făcută, 
vreodată, vreo analiză metalurgică? 

Din nou, Chris Goodian păru îngrijorat. 

— Nu s-ar permite niciodată aşa ceva, Nev. Lucrurile trebuie să 
rămână aşa. 

— Bineînţeles, dar mă gândeam la modul ipotetic. 

— Păi, sigur. Orice e posibil. S-ar fi putut să fie topit chiar 
atunci, când alde Birch lucrau la ele. 

— Unde aveau ei atelierul? 

— Turnătoria era în oraş. Dar dacă te uiţi printre copaci, ai să 
vezi nişte şoproane vechi, chiar la marginea proprietăţii. Au 


instalat un mic cuptor de calcinare chiar acolo şi-şi făceau tot ce 
le trebuia. 

— Pentru păstrarea secretului? 

Acum Chris părea uimit. 

— Eu aş zice că din comoditate. Şopron suficient de mare 
pentru tăiat şi sudat fierul. lar doamna P. putea controla ce 
progrese se făceau. 

Totul părea foarte logic. Probabilitatea de a scrie un articol 
părea să se reducă cu fiecare minut ce trecea. 

— Atunci ce-i cu toate interdicțiile alea, Chris? Să nu i se 
permită nimănui să rămână aici peste noapte? 

— Să mor dacă ştiu, Nev. Totuşi, este una dintre reguli. Uşile 
se închid la cinci sau şase în mai toate zilele. Aşa a vrut ea. 

— Dar de ce? 

— Chiar, de ce? zise Chris. Era o bătrână ciudată. A devenit şi 
mai ciudată după ce-a murit Andrew. 

Apoi oftă şi se bătu pe pulpă, de parcă s-ar fi decis să schimbe 
subiectul. 

— Dar ne-a lăsat Auderlene. Hai să-ţi arăt şi restul. 

* 


Chris Goodian era răbdător şi foarte cooperant. Aşteptă până 
am căutat eu prin dulapuri şi vitrine, am mutat mici piese de 
mobilier, chiar am luat piese de pe rafturi, ca să mă uit dacă nu 
era ceva ascuns în spatele lor. Mă asigură de vreo cinci sau şase 
ori că nu avea nimic mai bun de făcut, că se subinţelegea că 
trebuia să fie cu ochii pe toate. 

— Dar nu-i nimic personal, nu te supăra, continua să tot spună. 

Asta era una dintre reguli. 

Într-adevăr, erau vitrinele şi panopliile de care pomenise Gilly, 
lucruri care, în mod clar, serviseră drept un soi de cabinet de 
curiozităţi unde şi-ar fi găsit locul şi un obiect atât de neobişnuit 
ca un meteorit. Dar nu era nimic care să fi semănat, măcar de 
departe, cu ceva ce-ar fi putut fi Pratican Star. 

Ca măsură de siguranţă, am cercetat tot ce-ar fi putut fi 
fabricat din fierul unui meteorit: statuile de metal şi figurinele, 
suporturile pentru lămpi, cataramele decorative, fleuronii” şi 
încuietorile. Se dovediră cu toate ar fi din bronz, alamă, sau aliaj 


3 Ornament sculptat, în formă de floare sau de frunză stilizată, 
folosit mai ales în arhitectura gotică (n. tr.). 


din cositor, din câte puteam să-mi dau seama, multe cu 
marcajele evidente ale meşterilor, ştanţate pe ele. 

Însă asta ne-a dat prilejul de a discuta o mulţime, mai ales 
despre felul în care astfel de articole ţineau de istoria locului. De 
fapt, lucrurile au devenit atât de fireşti între noi, încât, la o 
ceaşcă de nes, adusă de Chris din bucătărie, am putut aduce în 
discuţie rolul lui Gilly Nescombe în toată tărăşenia. 

— Chris, care-i chestia cu Gilly într-un loc ca ăsta? Nu pare să 
fie o amatoare de istorie. Nu-i nici vreo rudă. 

— Este doar cineva care apreciază ceea ce avem, spuse el, cu 
destulă convingere, din câte se vedea. Dar să ai grijă cu ea, Nev. 
A trecut prin clipe grele, a avut un avort spontan şi apoi un 
divorţ, acum patru ani. Şi altele. 

— Altele? nu m-am putut abţine. 

Chris mai trase puţin hăţurile. Spusese prea multe. 

— O să-ţi povestească ea dacă vrea despre asta. Eu o spun 
doar aşa, prieteneşte, înţelegi tu, dar ia-o uşor. 

* 


Până la urmă, am rămas la Sallen. Gilly m-a instalat într-o 
cameră mare şi aerisită, în aripa dinspre nord a casei, şi i-am 
întâlnit şi pe ceilalţi doi clienţi, obişnuiţii casei, Lorna Gillard şi Jim 
Camberson, la cina cu friptură de pui, pe la şapte seara. 

Dacă poanta ei cu „numărul patru“, de dimineaţă, fusese vreo 
aluzie, acum nu mai era nicio urmă de asta. Probabil că aşa şi 
trebuia; nu-mi mai aminteam când mă mai ambalasem aşa 
ultima oară. Dar în lumina sfaturilor lui Chris Goodian, mi-am 
manifestat interesul, rămânând însă discret şi manierat. 

Totuşi, posibilitatea de a o îndepărta pe Gilly deveni, curând, 
mai mult decât reală. Hotărâsem că trebuia să mai merg o dată 
la Auderlene, că trebuia să intru acolo singur şi - bineînţeles - 
după lăsarea întunericului. Nu era însă vorba de atracţia 
exercitată de vechiul conac, prin fereastra deschisă a camerei 
mele în timp ce despachetam, nimic atât de simplu sau 
melodramatic. Cu toate că-mi doream mult să mă uit peste tot 
fără a fi supravegheat, era, mai degrabă, vorba de a simţi locul în 
toate fazele sale, surprinzând ceva din atmosfera lui reală, chiar 
şi viziunile unor demersuri viitoare pe care le-aş putea încerca. 
Vacanţa mea era aproape pe terminate şi venisem până aici. 
Aveam o aventură. Ar fi fost o greşeală, cu siguranţă, o încălcare 
a încrederii, dar ce rău aş fi putut face? Am să fac pe prostul, am 


s-o fac pe fraierul zelos care nu şi-a închipuit nicio clipă că ar fi 
cine ştie ce treabă. 

Cina a fost urmată de două ore de joc de cărţi şi câteva runde 
de Pictionary, care se dovediră mai distractive decât aş fi 
crezut. 

La ora zece seara, m-am scuzat şi am efectuat o retragere 
strategică, străduindu-mă pe cât posibil să urmez sfatul lui Chris 
Goodian. In camera mea, m-am întins în pat complet îmbrăcat și- 
am aşteptat să se liniştească lucrurile prin casă. 

Acum Auderlene părea că mă cheamă peste câmpurile de 
iarbă uscată şi eucalipţi, nu mai departe de zece minute de 
drum, în miresmele serii de primăvară. Trebuia să văd locul 
noaptea. Incepeam să simt asta ca pe o dorinţă nestăpânită. 

După vreo oră şi ceva de ascultat uşile închizându-se şi cum se 
aşterne liniştea în casă, momentul părea potrivit. Era ora 
unsprezece şi douăzeci. Dacă mă surprindea Gilly ieşind, aveam 
să-i spun că voiam să iau o gură de aer proaspăt şi că prin minte 
îmi duduiau idei şi tot felul de posibilităţi şi că trebuia să mă 
relaxez puţin. 

Din câte-mi dădeam seama, nu mă observase nimeni. 
Zgomotul slab al unui televizor se auzea dintr-una din camerele 
ocupate de turişti, în rest nu se mai clintea nimic. Cheile marcate 
cu i AUDERLENE 2 erau agăţate într-un cârlig de lângă uşa din 
spate. În câteva minute, erau la mine în buzunar, luasem 
lanterna din maşină şi străbăteam proprietatea lui Gilly spre 
limita de sud a Auderlene. 

Mai mult ca oricând, eram profund conştient că-mi 
dezamăgisem noii prieteni într-un mod fundamental. Cu fiecare 
pas făcut, încercam să-mi găsesc justificări faţă de mine însumi, 
repetând scuzele pe care le-aş fi prezentat dacă Gilly m-ar fi 
auzit plecând şi mi-ar fi cerut socoteală mai târziu. Cum ar fi 
povestea că remarcasem ceva la vechiul conac ceva mai 
devreme, în timpul zilei, şi că nu-l întrebasem pe Chris nimic şi 
asta mă preocupa, nu-mi dădea pace. Sau că nu crezusem că 
interdicţia de acces era ceva ce trebuia luat în serios, sub nicio 
formă; n-am vrut să fac niciun rău. Sau, poate, să le spun ce-a 
fost, că asta devenise ceva în sine, de o importanţă vitală într-un 
stil bizar. Trebuia să văd proprietatea Pratican singur şi în timpul 


33 Concurs televizat în SUA, între anii 1997-1998 (n. tr.). 


interdicţiei de intrare. Tocmai o făceam. 

Nicio scuză nu părea să fie suficientă pentru asta, însă faptul 
că eu continuam să încerc să le încropesc spunea totul despre 
felul în care mă simţeam fiind în Summerton. La Sallen. 

Însă, curând am ajuns pe treptele din faţa vechiului conac şi s- 
au ivit alte lucruri la care să mă gândesc. Nu existau niciun fel de 
sisteme de alarmă, din câte văzusem eu, niciun fel de tablou de 
securitate sau semne de avertizare. Auderlene nu era încă 
pregătită în acest fel. La uşile de acces şi la ferestrele de la 
parter erau doar nişte dispozitive de închidere, iar la poarta 
dinspre drum, un lacăt. 

În asemenea circumstanţe, aş fi folosit, mai degrabă, uşa din 
spate, însă, cu toate că cea din faţă dădea, la capătul 
drumeagului, spre autostradă, acesta era singurul mod pe care-l 
ştiam de a mă apropia. 

Erau şase chei în inelul AUDERLENE 2 şi am început să le 
încerc. Cea de-a patra se răsuci uşor în zăvor; uşa principală se 
deschise fără niciun scârţâit. 

În casă era linişte, cu excepţia ticăitului orologiului vechi din 
hol. Am trecut de camerele mari, din faţă, recunoscător că 
draperiile nu fuseseră trase şi că lumina lunii reuşea să pătrundă 
suficient cât să dezvăluie cadrele uşilor şi accesoriile din hol. 
Eram sigur, mai mult ca oricând, că nicio alarmă silenţioasă nu-şi 
făcuse simțită activitatea pe vreun monitor îndepărtat al vreunei 
companii de securitate. Poate peste cinci ani, dar nu acum. 

Curând, am ajuns în sala de bal, uşurat să descopăr că 
draperiile nu fuseseră trase nici aici. Mai târziu, în decursul 
anului, probabil că le trăgeau, pentru a proteja mobilierul de 
soarele dogoritor al verii. 

Orientându-mă, m-am dus până la şezlongul din faţa covorului 
şi m-am aşezat, gândindu-mă cum ar fi cel mai bine să procedez. 
Aprinderea luminilor din casă ieşea din discuţie, iar folosirea 
lanternei pentru explorarea încăperilor de la etaj i-ar face pe 
automobiliştii în trecere să creadă că înăuntru au pătruns hoţii. 

Ceea ce însemna că nu puteam face altceva decât să mă las 
pătruns de atmosfera locului. La Sallen, acesta păruse un motiv 
suficient de solid, dar acum mă întrebam de ce riscasem atât de 
mult insistând asupra unei vizite nocturne. Nici nu-mi venea să 
cred că mi se păruse atât de important. Dar, iată-mă, şi nu era 
nevoie să mă grăbesc. Aveam destul timp să încep să simt locul 


fără ochi iscoditori. 

Cel puţin, nu cu ochi omeneşti. Armurile erau chiar acolo, 
forme mai întunecate în obscuritate, atâtea filoane de cărbune 
de pivniţă la miez de noapte, flancând întunecimea din cadrul 
uşii principale. 

M-am lăsat pe spetează şi-am tras cu urechea. Orologiul ticăia 
pe hol. Zgomotul greierilor venea dinspre iarba uscată din 
grădinile modeste de dincolo de ferestrele încuiate, în rest, nimic 
altceva. Niciun fel de circulaţie pe drumul dinspre oraş, nimic ce- 
aş fi putut auzi. Niciunul dintre zgomotele de fond ale unui mare 
oraş, cu care mă obişnuisem atât de mult. 

Sentimentul că eram privit de armuri era inevitabil, în aceste 
circumstanţe, dar, destul de ciudat, liniştea mă apăsa cel mai 
tare. Era prea multă linişte. Ceea ce, mi-am spus eu, zâmbind 
strâmb, era cu exactitate una dintre tuşele de atmosferă şi 
culoare locală pe care le căutam. Dar, după ce am examinat 
totul, Auderlene rămânea doar o casă mare şi pustie, ca un 
teatru abandonat sau un gimnaziu, după lăsarea întunericului, la 
fel ca oricare alt loc vast şi deschis. 

Curând, liniştea şi-a cerut birul. În afară de orologiu, posibilul 
picurat al unui robinet, departe, în bucătărie, toate sunetele 
veneau de afară, din lumea de dincolo de pereţi, şi mă 
ademeniră. Nu voiam decât să stau aici, o vreme, să ascult şi să 
examinez toate opţiunile, şi apoi să mă întorc. Însă fără să vreau, 
fără măcar să-mi dau seama ce se întâmpla, am aţipit. Eram 
după un drum lung cu maşina şi o zi plină şi afluxul de adrenalină 
din timpul evadării mele de la Sallen. Am alunecat într-o reverie 
care s-a transformat, repede, în altceva. 

Până când m-a trezit ceva. Am activat afişajul ceasului meu şi- 
am constatat că era ora 2.23 dimineaţa. Trecuse o groază de 
vreme. 

Atunci mi-au venit nişte gânduri nebuneşti. Şi dacă Gilly se 
hotărâse să mă testeze? Ce s-ar întâmpla dacă trecuse pe la 
mine, constatase că nu eram în cameră, dându-şi seama unde 
mă dusesem? Gânduri smintite. 

Bineînţeles, nu puteam fi sigur că auzisem ceva, dar înfruntam 
acum şocul de a crede asta. Adevărat sau imaginar, ceva mă 
trezise. Am rămas pe cât de neclintit puteam, ascultând. Nu era 
nimic, doar ceasul care ticăia şi o pasăre nocturnă şi gălăgia 
insectelor, dincolo de ferestre. Doar convingerea că fusese ceva 


care mişcase în casa tăcută şi acum se dăduse la fund iar. 

Dar ce? Ce? 

Şi-atunci a început: prima dată, senzaţia de sunet, mai mult 
simţit decât auzit, ca un ţiuit în urechi, de nivel jos, ceva care te 
face să dai din cap, încercând să scapi de el. Dar, în câteva 
secunde, minute - cât o fi durat - traversă limita dintre ireal şi 
extrem de real, devenind un vaiet înăbuşit în beznă, adunându- 
se într-un geamăt clar şi ciudat. 

Răsuna una dintre armuri. 

Eram absolut sigur de asta. Armura patru sau cinci, nu aveam 
cum să ştiu sigur, dar sunetul provenea de la una dintre firidele 
din dreapta. Mi-am coborât picioarele de pe şezlong, aşezându-le 
încet, ferm şi pe tăcute, pe podea. Vaietul continuă, crescu în 
intensitate, şi, în mod ciudat, era mai uşor de suportat decât 
situaţia „parc-am auzit ceva, sau mi s-a părut doar?“, atât de 
nesigură. 

Am rânjit în beznă. Bineînţeles, Gilly era pe undeva, jucându- 
mi un renghi, stârnind groaza în fraier, dându-mi ce meritam 
pentru că-i înşelasem încrederea. Aşteptase, apoi se luase după 
mine. 

Dar atunci, o armură din partea stângă a aranjamentului 
începu şi ea să facă la fel, scoțând un sunet distinct, pe un ton 
armonic imposibil pentru un om, pentru o singură voce. Şi acesta 
se amplifica în beznă, limpede şi distinct. 

Avea prieteni care o ajutau. Asta era. Ceilalţi custozi ai 
muzeului. Bătrânul Chris Goodian, om de bază, sau Lorna şi Jim 
Camberson. Sau poate că erau nişte difuzoare ascunse. Au mai 
făcut asta şi înainte. Era strategia lor obişnuită pentru cei care 
încălcau interdicţia de intrare. 

Aburindu-mi mintea, Gilly. În mai multe feluri. 

Am zâmbit şi m-am ridicat. Folosindu-mă de noile zgomote 
pentru a mă orienta spre armura unu, am aprins lanterna. Las' să 
vadă localnicii licărind lumina lanternei. Oricum, cine-ar mai ieşi 
din casă la ora asta? Şi alte raționamente mă susțineau: eram 
afară, la o plimbare, când am auzit un zgomot în vechiul conac. 
Chris n-o fi închis cum trebuie uşa din faţă. Tocmai am intrat... 

Conul slab de lumină surprinse armura în licărirea sa. Casca de 
fier luci şi ea, deschizătura pentru ochi părând fioroasă în lumina 
slabă. Era aşa de lesne să-ţi imaginezi sclipirea ochilor în fanta 
îngustă, mult prea uşor de imaginat un biet suflet închis înăuntru, 


plângând în noapte. Unul din cele cinci. 

Am traversat sala de bal fără să fac vreun zgomot pe cât 
posibil, menţinând raza lanternei pe deschizătura pentru ochi din 
coiful îngust, de forma unei găleți. 

Bocetul continuă să crească. Se părea că acum răsunau trei, 
posibil chiar patru dintre armuri, dar cum aş fi putut şti sigur? 
Tonurile erau prea difuze, sursa reală fiind prea dificil de găsit 
într-un spaţiu atât de vast. Am tot dat din cap, ca să mă asigur că 
auzeam asta. Sau eram eu? Puteam fi eu sursa? 

Când prima armură ajunse în raza mea de acţiune, am întins o 
mână, punându-mi degetele pe platoşa neagră, de metal. 

Vibra. Asta era! Vechea fierătanie intrase în rezonanţă, un 
bâzâit profund. M-am simţit atât de uşurat. Deci, nu eram eu. Nu 
era ceva din mintea mea. Ceva în lume, din lume. Am alungat 
teama, panica, aşteptând chiar acolo. Existau răspunsuri. Aşa 
trebuia să fie. Nu-mi trebuia decât lumina zilei, să verific cablurile 
audio şi difuzoarele ascunse. Dacă nu aprindeam luminile din 
casă, n-aveam cum să verific asta acum. 

Pleacă sau rămâi: acestea erau singurele opţiuni. 

M-am urnit de-a lungul şirului, îndreptând raza lanternei pe 
deschizătura pentru ochi a celei de-a doua armuri, când am ajuns 
în dreptul ei, apoi am făcut la fel cu cea de-a treia, atingând, în 
trecere, fiecare formă de fier şi simțind în metal aceeaşi vibraţie 
profundă. 

Până acum era bine. 

Se vedea spaţiul deschis al cadrului uşii principale - o gură 
neagră, căscându-se brusc pe fondul negru - şi ajunsesem la 
armura a patra, întinzând mâna ca să-i ating platoşa. Vibraţia era 
prezentă şi acolo, adâncă şi constantă, rezonând atât de puternic 
încât mi-am retras imediat mâna. 

Continuă să mergi! Continuă să mergi! Mai ai una singură! 

Firida goală era atât de bine-venită cu tăcerea ei, însă n-am 
mai zăbovit. Nu puteam. Aproape că terminasem. M-am dus la 
armura a cincea, mi-am pus degetele pe pieptarul de fier. Și 
iarăşi, am găsit acolo cântecul nocturn, adăugând şi muchia dură 
întregului. 

Toate cinci răsunau. 

O făcusem, m-am străduit să termin, dar mai ales pentru că 
mi-o închipuisem, tot timpul, pe Gilly ascunsă prin apropiere, 
manipulând întreaga scenă. Asta m-a împiedicat să n-o zbughesc 


din casă, alergând înapoi spre Sallen, înapoi în oraş, înapoi la 
Sydney. Simţisem renghiul, absurdul întregii poveşti şi asta 
ţinuse panica la distanţă, aducându-mi o fascinaţie prudentă în 
locul fricii, o hotărâre de a înţelege ce se întâmpla şi cum 
reuşeau s-o facă. 

Reuşisem, reuşeam. 

Cu condiţia să nu zăbovesc prea mult, uitându-mă în 
deschizăturile pentru ochi, nu-mi mai imaginam albul ochilor 
închişi în spatele fantelor şi perforaţiilor întunecate, urmărindu- 
mi fiecare mişcare. 

Erau Gilly şi cu ceilalţi. Asta trebuia să fie. 

lar eu trebuia să rămân raţional şi în deplin control. 

M-am obligat s-o iau înapoi, de-a lungul şirului de armuri, dar 
de data asta într-un tur „ştiinţă-şi-logică“ - aşa mă gândeam eu - 
o tentativă de a afla cum erau obţinute aceste efecte. 

Ajunsesem în dreptul firidei goale, când vaietul a încetat. 

Chiar aşa. Armurile au tăcut. 

Ce lucru simplu, dar câte fuseseră necesare. Știam mai mult ca 
oricând că erau ochi care se holbau, priveau în tăcere. 

În lume, din lume. 

lar asta era mai mult decât puteam eu suporta. Am luat-o la 
fugă prin sala de bal, am gonit prin holul întunecat, spre uşa din 
faţă şi afară, în noapte, imaginându-mi acei ochi fioroşi, neclintiţi, 
aţintiţi asupra mea tot timpul drumului înapoi spre Sallen. 

* 


Gilly se părea că nu observase absența mea. Nu comentă 
nimic de asta la micul dejun din dimineața următoare, iar eu n- 
am detectat semne că relațiile dintre noi s-ar fi schimbat. 

Avea un alt schimb la ora zece la Arms, mi-a spus ea, dar 
preciză că Chris ar fi încântat să mă conducă iar prin Auderlene, 
dacă credeam că asta m-ar ajuta. l-am mulţumit şi aproape că i- 
am pomenit de „distracţia” de la miezul nopţii printr-o observație 
pişicheră: „Cred că trebuie să dau prima rundă echipei din 
Summerton.” Insă m-am decis să n-o fac. Şi dacă mă înşelam? 

După ce-am pălăvrăgit o vreme prin bucătărie, mi-a oferit un 
tur prin Sallen, la lumina zilei. Se termină cu noi aşezaţi în salon, 
rareori folosit în aceste zile, după cum îmi explică ea, devenit un 
spaţiu vast, însorit şi formal, din zilele în care a-ţi conduce vecinii 
în saloane şi servirea cu ceai Devonshire rivaliza cu aducerea lor 
direct în bucătărie, pentru o ceaşcă fără prea multe fasoane. 


Stăteam pe o canapea, lângă fereastra mare din faţă, cu Gilly 
în apropiere, într-un fotoliu de lângă vitrina cu suvenirele familiei 
Nescombe: farfurii cu monede antice, medalii militare, o colecţie 
de sticluţe vechi, de parfum, trupul descăpăţânat al unei păpuşi 
din porțelan. 

— A fost dintotdeauna în mijlocul familiei, spuse Gilly, arătând 
spre vitrină. Ce ciudat, cum păstrăm lucrurile pentru că le-am 
ţinut atât timp. Cum adevăratele motive s-au pierdut. 

Asta mi-a dat un indiciu. 

— Gilly, ce s-a întâmplat cu fiul doamnei Pratican, în 1912? Ştii 
tu, chestia aia de la stăvilar. 

Ochii lui Gilly scăpărară cu un amestec ciudat de emoţii. 
Surpriză? Furie? Uşurare? Indiferent care era valul de sentimente, 
şi-l controlă imediat. 

— Nimeni nu ştie sigur. Andrew era la stăvilar împreună cu 
nişte copii de prin oraş. Se prosteau pe-acolo, ştii, aşa cum fac 
copiii, aruncând cu pietre, împingându-se şi înghiontindu-se. 
Andrew ieşise cu vechiul schif aflat acolo. Cineva a aruncat cu o 
piatră şi l-a lovit în cap. A căzut peste bord. l-au găsit trupul în 
ziua următoare. 

— Şi să nu-mi spui că erau cinci copii cu Andrew în ziua aceea. 

Străfulgerarea emoţională se arătă din nou, dezvăluindu-se 
mai mult prin îngustarea ochilor ei. Îşi mută imediat privirea spre 
cea mai apropiată fereastră deschisă. 

— Patru sau cinci. Cam aşa ceva. 

— Sau şase. 

Îmi întoarse imediat privirea. 

— Ce tot spui acolo, Nev? 

— La Auderlene sunt şase firide, Gilly. 

— Vorbeşti serios sugerând că... 

— Eu doar întreb cât se poate de serios. Ce s-a întâmplat cu 
ceilalţi cinci sau şase copii? 

Încercă să se eschiveze. 

— De unde naiba să ştiu eu? Au crescut. S-au mutat. Au murit. 
Ar putea fi oriunde. Crezi că ţi-au luat ei meteoritul, nu-i aşa? 

Şi mai multe abateri de la direcţie, însă asta nu mă opri. 

— Nici vorbă. Dar i-ai fi dat tu de urmă, mai mult ca sigur. 
Cunoşti familiile din zonă. Ai avut acces la arhivele districtuale, ai 
fi găsit numele, i-ai fi depistat. 

— Nev, ce-i cu chestia asta? Ce-i cu manifestările astea de 


detectiv, aşa, dintr-odată? 

N-am avut nicio ezitare. 

— Am auzit armurile, Gilly. M-am dus la Auderlene azi-noapte 
şi le-am auzit. 

Gilly se prefăcu destul de bine că era scandalizată. Se ridică în 
picioare, chiar îşi puse şi mâinile în şolduri. 

— lar asta-i mulţumirea pentru că am încercat să te ajut. 
Ascultă, Nev... 

— Ştiai că am s-o fac, Gilly. Voiai s-o fac. Ai lăsat cheile la 
vedere. 

— Ce-am făcut? 

— Ştii că armurile încep să facă gălăgie noaptea. 

— O mulţime de oameni de pe-aici ştiu asta. 

— Nu, nu ştiu. Astfel de lucruri s-ar duce mai departe, mai ales 
dacă s-ar putea câştiga uşor un ban. Ar fi tururi pe tema 
fantomelor, vânători de suvenire, toată gaşca. S-ar putea să 
greşesc, dar cred că tu şi Chris şi Harry Barrowman şi restul ţineţi 
asta pe cât puteţi sub obroc. 

— De parcă am putea. i 

— De parcă n-aţi făcut-o. Intrebarea este de ce. Ştiai că voiam 
să merg acolo singur, că probabil aş vrea să văd locul noaptea. 
Nu mi-ai spus de armuri, însă voiai să aflu ce-i cu ele. De asta m- 
ai ales, aluziile de ieri, de la Arms. Voiai să vin aici, la Sallen. 

— Ce mai tâmpenii! Cine dracu crezi că... 

— Gilly, e-n ordine! Sunt de acord că aici sunt anumite reguli. 
Promisiuni de ţinut; lucruri despre care nu poţi vorbi. Dar din 
moment ce tot dăm cărţile pe faţă, lasă-mă să te întreb dacă a 
fost, cu adevărat, vreun meteorit. 

Gilly părea prinsă între uşurarea autentică şi necesitatea de a 
se menţine indignată corespunzător. 

— Bineînţeles că a fost. Sunt scrisori care-l menţionează. A 
căzut pe 24 ianuarie 1904. Doamna P. l-a pus pe Myron Birch să 
sape după el şi să-l aducă la conac cu căruţa lui. Ziarul local a 
scris despre asta; poţi verifica ediţia din săptămâna de după, 
dacă vrei. Probabil, ziarul a fost păstrat, iniţial, la conac. 

— Însă nu-i expus. Oamenii nu menţionează că l-ar fi văzut în 
urma vizitei acolo. 

Părea încă furioasă 

— N-a dispărut, dacă asta vrei să spui. Oamenii încă vorbesc 
despre el. Dar e doar ceva local. Nimic important. Pe cer, aici, 


sunt atât de multe evenimente legate de meteoriți. Tektitele. 
Austroliţii. Vezi lucrurile altfel când trăieşti aici. 

— Dar n-a mai fost văzut niciodată după 1912? După cele 
întâmplate cu Andrew? 

Se aşeză la loc în fotoliu, dar nu se lăsă pe spate, ca şi cum ar 
fi fost pregătită să sară în orice clipă. 

— Ce urmăreşti, Nev? Uite, te-am cam aburit ieri pe tema 
asta... 

— Dar nu-mi spui şi de ce. 

— N-aş putea spune de ce. Ai fost aici. Ai auzit de Pratican 
Star. Ai uşurat lucrurile. 

Deci se cam dusese „numărul patru“, dar n-am mai spus-o. 
Gilly se încruntă, în mod clar deranjată de ceva. 

— Deci, nu-mi poți spune de ce. Ascultă, Gilly... 

Insă mi-a tăiat macaroana, ca şi cum tocmai îi venise o idee. 

— Nev, tu chiar crezi că meteoritul ar putea fi în armurile 
acelea? Topit şi amestecat? L-ai întrebat pe Chris de asta. 

Dar ce mai conta? aş fi vrut să întreb, însă m-am lăsat abătut 
de la direcţie, trebuind să-i cânt lui Gilly în strună, ca să nu-mi 
trântească uşa-n nas şi să mă dea afară. Voia să-mi spună astfel 
unele lucruri pe care nu le putea aborda direct, indiferent care 
erau motivele. 

— Dacă alde Birch au lucrat doar cu materialul existent, doar 
metalul tăiat şi îndoit pe care-l aveau la îndemână, poate că nu. 
Dar dacă au topit minereul de fier chiar ei, la turnătoria lor din 
oraş, atunci da. Ar fi vorba despre mult mai mult de lucru, o 
treabă la o scară total diferită, iar concentraţia ar fi foarte 
redusă, ţinând cont de mărimea Stelei. 

— Ca şi fenomenul de „memorie a apei“ din homeopatie. 

— Cred că da. 

Asta era şansa mea. 

— Şi corectează-mă dacă greşesc, Gilly, dar presupun că eşti 
descendenta unuia dintre cei şase băieţi responsabili de moartea 
lui Andrew Pratican. 

Gilly se uită din nou afară, pe geam, înainte de a reveni cu 
privirea asupra mea. 

— Tot vorbeşti de şase. 

— Sunt şase firide. Doamna Pratican a pus să se facă armurile 
cu un anumit motiv. Da, cred că pe undeva există şi o a şasea. 

— Dar unde? zise Gilly, părând încurajată de propria mea 


certitudine. 

Nu, nu încurajată. Încurajatoare! Şi ea ştia unde se află. N-am 
îndrăznit să spun asta, nici să întreb. Nu încă. 

— Hai să mă ajuţi s-o găsesc. la-ţi liber. 

— Nu pot, Nev. Nu pot pune piciorul pe domeniu. De ce crezi 
că nu te-am condus chiar eu să faci turul? 

— Spune-mi. 

— Mă va răni... ceva. 

Nu ştiam cum să iau asta. Ad litteram? Metaforic? 

— Ceva? 

— Crede-mă. Uite, trebuie să mă întorc la lucru. Putem să 
vorbim despre asta mai târziu. 

— Gilly, trebuie să aflu. Suntem foarte aproape de ceva aici. 
De ce nu poţi să intri la Auderlene? 

— Nu-i vorba doar de casă. Am spus că nu pot să pun piciorul 
pe proprietate! 

— Bine. Nu poţi călca pe-acolo. Ceva îţi face rău. Spune-mi şi 
restul. Te rog. 

Gilly nu scoase niciun cuvânt. Doar mă apucă de mână, mă 
ridică de pe sofa, apoi mă conduse afară din salon şi de-a lungul 
holului, până în camera ei. Gândurile mele s-au împrăştiat într-o 
clipă în toate părţile. Era atât de uşor să interpretezi greşit 
semnalele, şi să iei asta drept vreo reluare, la moment, a flirtului 
nostru modest de la Summerton Arms. Cu atât mai mult, după ce 
închise uşa după noi, pentru că peste câteva clipe îşi descheia 
bluza, dând-o jos, întorcându-se şi deschizându-şi şi dând jos 
fermoarul fustei, lăsând-o să cadă, şi astfel ajunse să stea 
înaintea mea numai în sutien şi chiloţi. Totul s-a întâmplat atât 
de repede, încât aproape că mi-a scăpat ceva stupid înainte să- 
mi dau seama de adevăratul motiv. 

Corpul lui Gilly era plin de cicatrice. Vindecate, miriade de răni 
mici, ca împunsăturile şi tăieturile de pe piept, abdomen şi 
vintre, şi pe spatele ei, când se răsuci ca să-mi arate. Nimic 
deasupra liniei gâtului, sau care să se întindă pe braţe sau pe 
picioare. O mutilare selectivă, ca un stigmat, dar toate vindecate, 
se întindeau pe corp ca zeci de fire de mătase. 

— Gilly, cum Dumnezeu... 

— Nu întreba. Te rog. E suficient să-ţi spun că n-am făcut-o eu, 
OK? Că niciun soţ sau prieten, ori vecin dement n-a făcut-o. 
Niciun drumeţ aflat în trecere. 


Nu te condamn dacă acum dai înapoi, Nev. Dar asta n-a mai 
spus-o, nu mai trebuia s-o spună, deoarece ochii ei o făcuseră, 
rapid şi elocvent. Cuvintele erau acolo în felul în care s-a întins 
după bluză şi fustă. 

— Gilly... 

Am făcut un pas în faţă şi-am îmbrăţişat-o. 

Se agăţă de mine. Era acel gen de gesturi simple, disperat de 
omeneşti, pe care le trăim poate de două, trei ori în viaţă, dacă 
suntem cu adevărat norocoşi, unul necesar să fie cunoscut - ca şi 
cel ce dăruieşte şi primeşte - pentru a ne încheia pe deplin 
ecuaţia noastră de umanism. Fără el, rămânem nişte creaturi 
cărora mereu le lipseşte ceva. 

Scâncetele ei durară câteva clipe. Gilly avea obiceiul de a fi 
puternică în lume, şi-şi reveni rapid, cu toate că nu se desprinse 
din îmbrăţişare. 

— Dacă spun prea multe, încep iarăşi, murmură ea pe umărul 
meu, îngropându-şi cuvintele în cămaşa mea. 

Auderlene se afla la numai zece minute distanţă, ascultând, 
privind. 

— Este un loc bântuit, am zis, pentru că puteam. 

— Am spus prea mult, Nev. 

— Trebuie să mă întorc, Gilly, am rostit, trebuie să mă întorc la 
noapte. 

Răspunsul ei m-a îngheţat prin simplitatea lui: 

— Da. 

* 

Era ciudat să-mi petrec ziua la Auderlene, ştiind că voi fi acolo 
iar, în acea seară, atât de ciudat să văd armurile arătând atât de 
artizanale şi obişnuite, lipsite de orice urmă din puterea lor din 
timpul nopţii. De data asta, am luat un scaun de la bucătărie, aşa 
cum sugerase şi Chris, şi m-am suit pe el ca să verific toate 
armurile. Nu erau niciun fel de difuzoare, nici fire ascunse, doar 
dacă nu cumva fuseseră trase prin tălpile încălţărilor de fier, o 
posibilitate complicată şi improbabilă fără tururi speciale pentru 
amatorii de fantome, care să justifice efortul şi cheltuielile. 

Acum totul era altfel, deşi Chris şi cu mine ne purtam ca şi cum 
nu s-ar fi schimbat nimic. Nu eram sigur cât de multe ştia, dacă 
Gilly îi povestise de vizita mea din noaptea precedentă, aşa că n- 
am spus nici eu nimic de ea. 

Pe parcursul dimineţii, am căutat în pivniţa de vinuri şi prin 


alte clădiri anexă după vreo urmă de Pratican Star, iar el fu la fel 
de răbdător şi îndatoritor ca întotdeauna. La amiază, am urcat în 
pod şi-am petrecut două ore mutând cutii încoace şi-ncolo, 
căutând cu minuţiozitate prin conţinutul fiecăreia. N-am găsit 
nimic care să semene măcar cu un meteorit. 

Am terminat cam pe la patru şi-am coborât din pod anchilozaţi, 
plini de praf şi obosiţi în urma eforturilor noastre. După ce Chris 
dădu cailor să mănânce, am petrecut ultima oră până la 
închidere, stând pe treptele din faţa vechiului conac, bând o 
sticlă de vin roşu, respectabil, din pivniţa Auderlene. N-am prea 
vorbit noi cine ştie cât, doar am privit maşinile care treceau 
ocazional pe autostradă şi cum se ducea lumina spre apus, 
făcând loc vastei tăceri instalate după ea, cum se aprindeau 
luminile la Sallen, peste drum. Articolul pentru Cosmos părea 
acum un vis uitat, parte dintr-o altă realitate, o altă ordine în 
lume. Acum mă puteam gândi numai la cicatricele mătăsoase de 
pe pielea lui Gilly şi cum se agăţase de mine şi cum, cu toate că 
încăperile din urma noastră se cufundau în întuneric, armurile de 
fier din sala de bal erau, deja, ticsite de noapte. 

M-am bucurat când Chris se uită la ceas, puse dopul înapoi în 
sticlă şi se ridică. 

— Hai să mergem, Nev. E vremea să închidem. 

In timp ce ne îndreptam spre poarta din faţă, o nouă pereche 
de faruri apăru pe autostradă şi Land Roverul lui Gilly coti spre 
Sallen. 

* 

De data asta mă privi plecând. La unsprezece şi jumătate 
seara, odată ce Lorna Gillard şi Jim Camberson se cuibăriseră la 
adăpostul camerelor lor, Gilly se sprijini de stâlpul nordic al 
verandei şi mă urmări cum mă îndrept spre Auderlene. 

Primisem un sărut pe gură de la ea - din plin, tare şi scurt, tot 
aşa de uscat şi afumat precum fusese întreaga seară -, dar fără 
alte cuvinte. Ce-ar fi putut spune? Ai grijă? Nu-l lăsa pe baubau 
să pună gheara pe tine? Adesea, în groază exista destul 
caraghioslâc, dacă stăteai să-l cauţi. Aşa mergeau lucrurile. 

Ceea ce-a urmat a fost, în mare parte, o repetare a celor 
întâmplate în noaptea precedentă, însă fără autoacuzări şi 
vinovâăţii. De data asta, aveam permisiunea custodelui - a tuturor 
custozilor, când m-am gândit la asta, în funcţie de cât de mult 
părea că sunt de acord. 


De data asta, aveam cu mine şi una dintre puternicele lanterne 
din casă, dată de Gilly, pentru a-mi lumina calea. La 
cincisprezece minute după ce o lăsasem pe verandă, păşeam pe 
uşa din faţă de la Auderlene şi-i plimbam lumina prin holul de la 
intrare. Alunga bezna mult mai bine decât o făcuse a mea. 

Când am intrat în sala de bal şi mi-am ocupat poziţia în 
şezlong, puternica rază de lumină sublinia calitatea artizanală a 
armurilor, banalitatea lor îngrozitoare. Doar deschizăturile pentru 
ochi - cinci muchii subţiri ca lama, de noapte adâncă - le mai 
mențineau puterea. A fost o uşurare când am stins lanterna şi- 
am redat totul unei bezne egale. 

Prea egală. Prea completă. Draperiile fuseseră trase. 

Numai Chris putuse s-o facă. Trebuie că aşa a fost. Era în acea 
perioadă a anului. Dar asta mai însemna că armurile nu mai erau 
puncte mai adânci de beznă în întuneric. Ferestrele încă mai 
aveau contururi fantomatice, însă contururile de fier erau 
invizibile pentru mine. 

Ceea ce înrăutăţea lucrurile. Totul devenise ca un joc de copii, 
când te strecurai prin spatele cuiva atunci când nu se uita. 
Aveam senzaţia neplăcută că armurile se deplasau spre mine, 
prin întuneric, că vor apărea, brusc, acolo, încremenite, însă tot 
mai aproape, în momentul în care aş aprinde lanterna. Apoi, vor 
veni iar pe picioarele lor ţepene, ca nişte burlane, cu mâini de 
fier întinzându-se... 

Mi-am reprimat panica, uimit că lucrurile se întâmplau în acest 
fel. Prima dată, imboldul de a vizita locul după lăsarea nopţii, iar 
acum această desfăşurare sinistră. Totuşi, în pofida dificultăţilor, 
am izbutit să las lucrurile aşa cum erau. Draperiile puteau fi date 
deoparte destul de uşor, iar lanterna lui Gilly era la-ndemână. 

M-am forţat să mă întind pe şezlong şi să ascult casa. De data 
asta, eu voiam să moţăi, însă era imposibil. Ticăitul orologiului 
venea din holul din spatele meu, ţârâitul greierilor şi sunetele 
păsărilor de noapte încă pătrundeau înăuntru, dar totul părea 
mai tăcut acum. Senzaţia că mă împotmolisem, că nu mai aveam 
nicio legătură cu nimic, era mai puternică decât oricând. 

Am continuat să trec în revistă evenimentele zilei, gândindu- 
mă la acel sărut unic, grăbit, la cicatricele lui Gilly şi la ceea ce 
le-ar fi putut provoca, la cea de-a şasea armură, ascunsă vederii, 
una care nu putea fi pomenită pentru că ar auzi şi-ar răspunde. 
De care nu se putea vorbi, nu se putea gândi despre ea. Unde se 


termina totul? 

Ţinând cont de aventura mea de dinainte, am încercat să nu 
mă gândesc nici la armurile de aici. Când începeau să răsune - 
dacă o vor face - am să repet „inspecţia” mea de noaptea 
trecută, însă cu o diferenţă semnificativă. De data asta n-am să 
mai trec, pur şi simplu, pe lângă firida goală. De astă dată, am să 
mă aplec şi-am să ascult. Un lucru atât de evident, dar n-o 
făcusem. Îi voi oferi armurii lipsă şansa ei. 

Aşteptarea deveni un fel special de infern. Imaginaţia continua 
să-mi joace feste. Nu doar prin armurile care se opinteau să 
meargă înainte prin beznă, scârţâind şi oftând, nu numai prin 
zgomotele casei - uşi deschise, lucruri în mişcare -, dar şi prin 
îndoielile mele. Ce şanse erau ca Gilly şi ceilalţi să mă tragă pe 
sfoară, oferindu-mă acelui lucru aflat în inima proprietăţii lui 
Nettie Pratican? Era o sminteală, însă, deodată, atât de reală. 

Poate că acea a şasea armură era ieşită pe undeva, urnindu-se 
prin întuneric. Poate că se îndrepta chiar în direcţia mea. Ar 
apărea, brusc, în firidă când aş aprinde lanterna. Sau, mai rău, 
poate că cea de-a şasea armură era pentru mine. M-aş putea 
trezi holbându-mă prin deschizătură şi perforaţii, incapabil să mă 
mişc, incapabil să ţip. 

Completând plaja de posibilităţi. Aceasta era nerăbdarea: o 
conjurare! 

Asta schimba totul. Mi-am imaginat celelalte armuri privind 
prin muchiile lor înguste de întuneric. Da! Da! A/ătură-te nouă! 

Într-adevăr, era un infern special, făcut pentru privitorul solitar, 
într-o noapte liniştită de primăvară. M-am simţit uşurat când a 
început cântarea, la ora 1.39. Din nou, am perceput-o ca pe o 
senzaţie din cele mai vagi, la fel ca înainte. Apoi, în câteva 
secunde, minute, o armură din apropiere de centrul prezentării 
începu, în mod categoric, să răsune. 

Am aprins lanterna şi-am plimbat raza puternică de lumină de- 
a lungul şirului, am văzut armurile privind, câte una, câte două, 
întotdeauna având impresia că licăreau nişte ochi când plimbam 
lumina lanternei peste ele. Desigur, apăreau toate trucurile 
jocurilor de umbre şi lumini pâlpâitoare, dar şi un efect optic 
alarmant: deschizături pentru ochi, goale şi încremenite, până în 
clipa în care te uitai; într-acolo, apoi senzaţia că ochii se holbau şi 
ei la tine. 

Am învins! Am învins! 


M-am trezit plimbând raza lanternei înainte şi-napoi, încercând 
să surprind albul acelor ochi imaginari, apoi, cântărind ce 
şocantă ar fi o asemenea revelaţie, m-am oprit imediat. Numai 
gândindu-mă la asta şi mi-a fost îndeajuns. 

Da, imaginaţia era adevăratul meu duşman aici. Imaginaţia şi 
nesiguranța. Cicatricele lui Gilly erau reale, păreau reale. Totuşi, 
ar fi putut fi toate astea o făcătură? Posibilitatea aceasta exista. 

Însă în bezna iluminată de lanternă, cu armurile hăulind, aşa 
cum o făcuseră cu o noapte în urmă, am preferat s-o cred pe 
Gilly şi pe ceilalţi. Contrazicea atâtea lucruri, însă asta 
hotărâsem. 

Menţinând raza lanternei pe cât de fixă puteam, m-am 
apropiat de prima armură şi i-am atins pieptarul. Metalul vibra, 
furnicându-mă la degete mai mult decât îmi puteam aminti. Am 
trecut la cea de-a doua armură, apoi la a treia, atingând-o pe 
fiecare în acelaşi fel. Amândouă răsunau, adăugându-şi 
tonalităţile  înspăimântătoare întregului concert. Atâta fier 
înfuriat. 

Apoi cadrul uşii, o beznă fără fund, cu armura a patra dincolo 
de ea. 

N-am îndrăznit să ezit. Am traversat spaţiul, am atins platoşa, 
luminând doar ceea ce era necesar, neîndrăznind să mă uit după 
ochii care mă scrutau de sus. 

Cântec. Armura cânta. 

Cea de-a cincea firidă era tot goală, slavă Domnului. Nicio 
apariţie nouă. Nu mai era mult. Am continuat, am întins mâna şi- 
am apăsat cu degetele pe ultimul piept metalic. Vibra, 
furnicându-mă la degete, ca şi celelalte. Toate cinci răsunau, un 
sunet ascuţit. Urlând. Asta păreau că fac. Venise vremea să 
închei. M-am întors la firida goală, am făcut acei câţiva paşi 
necesari şi m-am aplecat în deschizătura ei. 

Unghiul capului, al realităţii, era suficient. Un singur cuvânt 
umplu spaţiul, apoi reveni iar şi iar, cu un glas care era un 
scârţâit şi un blestem, un strigăt de disperare şi o acuzaţie, toate 
deodată, care - aidoma unui coridor al şoaptelor spre infinit - 
părea să traverseze un hău imens şi, totuşi, era acolo, intim şi 
aproape. 

Da. 

Acel singur cuvânt. 

Într-un fel sau altul, răspundea la toate întrebările la care 


voiam un răspuns. 

Exista o a şasea armură? 

Da. 

Poate fi găsită? 

Da. 

Este aproape? 

Da. 

Pot s-o salvez? 

Da. 

Apoi, în timp ce mă străduiam să înţeleg acel glas oropsit, 
dureros de disperat, şi singurul lui cuvânt, jelania încetă. 

lar lanterna se stinse. 

In deschizăturile coifului erau ochi acum, eram sigur. Ficşi, 
holbându-se. M-am agitat cu comutatorul lanternei, am tot 
încercat, iar şi iar. Nimic. 

Panica mă cuprinse ca nişte braţe de oţel, încleştându-se 
puternic. Am aruncat lanterna cât colo şi-am luat-o la fugă peste 
covor, am găsit holul, uşa şi noaptea binecuvântată de dincolo de 
ea. In câteva clipe, secunde preţioase, mă adâncisem în cealaltă 
beznă, alergând spre Sallen cu un zâmbet pe faţă. Era uşurare şi 
o păsuire. Aveam răspunsul. Cu adevărat. 

* 


Mi-a rămas mie să-mi storc mintea şi să ghicesc unde ar putea 
fi cea de-a şasea armură Pratican. Nu era chiar atât de dificil, 
odată ce-am admis că ceilalți ştiau, cu toții, însă n-ar fi putut 
spune, nu puteau vorbi despre ea în mod direct. Odată ce-mi 
aminteam indiciile pe care tot încercaseră să mi le strecoare. 

Chris Goodian şi cu mine am verificat anexele oficiale ale 
clădirii, întreţinute prin Carta Auderlene, dar, aşa cum îmi 
spusese şi el în prima zi, mai erau nişte vechi ateliere în afara 
proprietăţii, departe, printre copaci, clădiri pe care alde Birch le 
folosiseră la decuparea, formarea şi asamblarea finală a 
armurilor. 

În afara proprietăţii. 

Ce şanse aveam? 

Gilly dădu din cap când i-am povestit ce intenţionam să fac şi 
m-a surprins spunând că voia să vină şi ea, dar a vorbit foarte 
puţin când şi-a parcat Land Roverul lângă autostradă, dincolo de 
proprietatea Auderlene, şi-am pornit la pas de-a lungul gardului 
din nord, spre colţul din nord-est. 


Acolo, printre eucalipţi se aflau trei structuri, una mare şi două 
mai mici, toate dărăpănate şi vai de ele, construite din acelaşi tip 
de buşteni cenuşii, bătuţi de vreme, şi tablă de fier, ruginită. Fără 
ca Gilly să-mi spună, ştiam că cea mai îndepărtată dintre ele 
conta, am ştiut, pur şi simplu, şi ne-am îndreptat spre uşa ei de 
lemn, deformată. 

— Nu pot intra, Nev, zise ea. 

— Dar e în afara proprietăţii. 

— Armura aceea este de acolo. Este proprietatea. Scopul 
existenţei sale. Intri tu. 

— Acum vorbeşti de astea, Gilly. Credeam că nu poţi. 

— Depinde dacă găseşti ceva. 

— Cum aşa? 

— Se întâmplă la noapte, Nev. Dacă greşeşti, s-ar putea să nu 
supraviețuiesc acestei nopţi. 

— Aăăă... vizitatorul tău vine şi te cheamă? 

— Să spunem, doar că numai prin venirea mea aici, iarăşi, am 
încălcat regulile. 

larăşi. Gilly spusese iar asta. Mai fusese pe aici şi înainte. 

— Gilly... 

— Te rog, Nev. M-am săturat de asta, după toţi aceşti ani. Este 
cealaltă faţetă a poveştii. Du-te şi caută. 

N-am mai spus nimic, doar am împins cât colo uşa veche şi-am 
intrat. Interiorul era plin de bucăţi de lemn, ţevi de irigaţii, 
ruginite, piese ale unor vechi utilaje agricole. Cândva, aici fusese 
un spaţiu întunecat, dar nu mai era cazul. Acoperişul era spart, 
lăsat acolo unde îl loviseră crengile căzute de prin copaci. Pereţii 
erau aplecaţi sub greutatea grinzilor rămase. Lumina fierbinte a 
soarelui pătrundea înăuntru. 

Nu mi-a trebuit mult timp ca s-o găsesc. Armura zăcea căzută 
pe spate, încă o formă pe jumătate ruginită, lângă peretele 
îndepărtat al atelierului, aproape de nerecunoscut printre 
maşinăriile agricole abandonate. Cu adevărat ascunsă de ochii 
tuturor. Şi nu era terminată, sau, mai degrabă, nu era intactă, 
ceea ce ajutase la camuflarea ei. Coiful fusese tăiat cu ferăstrăul 
şi lăsat într-o parte, o cască cilindrică, aidoma unei găleți 
aruncate. 

Am îngenuncheat lângă forma sfărâmată şi m-am uitat în 
cavitatea toracică. Era o gaură cu stalactite şi stalagmite. Spaţiul 
gol era plin de ele, ghimpi amenințând din partea din faţă, din 


spate şi din lateral. Probabil că erau în vintre şi la fel şi în 
picioare. 

Am luat coiful, răsucindu-l, şi m-am uitat înăuntru. Şi mai mulţi 
ghimpi. Întreaga armură era ca interiorul unei Fecioare de Fier”, 
instrumentul de tortură şi moarte din alte vremuri, mai crude. 

Nu, nu mai crude. Nimic nu putea fi mai barbar ca asta: o 
închisoare scobită, dar zăvorâtă, din care era imposibil să scapi, 
dar şi imposibil de locuit, din cauza acelor cuțite. 

Cuţite speciale. Fiecare avea în vârf câte-o bucăţică din 
Pratican Star. Eram sigur de asta. Fier neostoit de departe. Metal 
din altă lume. 

Închide-i şi nu-i mai lăsa niciodată în pace. 

Dar trebuia să mai fie ceva. Vârfurile din meteorit erau pièce 
de résistance a răzbunătoarei, suprema pedeapsă dată de o 
mamă îndurerată celor care fuseseră de faţă la moartea fiului ei. 
Vinovaţi, ori doar martori inocenți, pentru Nettie Pratican nu 
contase, nu reprezentase vreun impediment în planurile mamei. 
O privire prin arhivele oraşului n-ar dezvălui, probabil, nimic 
deosebit, niciun fel de accidente ciudate sau dispariţii. Nettie 
Pratican fusese răbdătoare. Aceasta era o răzbunare lansată 
după moartea lor, mai mult ca sigur şi după a ei. lar unul dintre 
strămoşii lui Gilly - fraţi, surori, verişori, ai bunicilor, cineva din 
istoria familiei - fusese unul dintre privitorii aceia, martori, 
complici. Implicat într-o distracţie terminată rău, într-o hărţuire 
împinsă prea departe. 

Mai multe întrebări pentru Gilly, atunci când va putea 
răspunde, iarăşi, la întrebări. 

Dar mai trebuia să existe ceva de care nu putea pomeni, 
posibil pentru că nici ea nu avea habar de asta: cum îi prinsese 
înăuntru doamna Pratican? 

În atelier încă mai exista un scripete, agăţat de una din grinzile 
acoperişului, lanţuri şi troliuri de pe vremea când astfel de 
materiale erau mutate în mod destul de frecvent. Nu era nicio 
coincidenţă că dispozitivul era poziţionat chiar deasupra armurii, 
acolo unde fusese folosit ultima dată, cu toate că armura trebuie 
să fi fost ridicată de umeri, ca să-i poată fi retezat coiful. Pentru 


3 Instrument medieval de tortură, de forma unui corp omenesc, al 
cărui interior era plin cu ghimpi de oţel, care se înfigeau, lent, în trupul 
celui închis acolo (n. tr.). 


ca orice-ar fi fost înăuntru să poată fi eliberat. 

Trebuia să aflu. Aşezarea lanțurilor în jurul gleznelor şi 
agăţarea la locul potrivit au fost mai uşoare decât mă 
aşteptasem iniţial, datorită jambierelor ascuţite şi pintenilor 
încălţărilor de fier. 

Blocul şi scripetele erau vechi şi ruginite; grinda de susţinere a 
acoperişului era ceva mai puţin decât perfect solidă, însă 
lanţurile se mişcau destul de uşor în sistemul de troliu dublu, iar 
grinzile din jur rezistau. Picioarele se ridicară de pe podeaua din 
pământ, atingând pieptarul într-un anumit unghi. 

Nu era suficient. Dacă era ceva închis în interior, trebuia să 
treacă prin pădurea de ţepi. Aveam îndoieli că acoperişul ar fi 
putut susţine greutatea unei ridicări totale, însă tot ce-mi trebuia 
era un unghi suficient de ascuţit. Am tras de lanţ, ridicând 
picioarele şi mai mult. 

Tocmai când credeam că s-ar putea să fi judecat greşit 
întreaga poveste, ceva a zăngănit în jos, printre ţepi, şi a apărut 
în deschizătura de la gât. Capul unei păpuşi, ponosită şi fără păr. 
Ceva ce aparținuse surorii bunicului lui Gilly, vreunor verişoare 
ale bunicului, cuiva, însă văzusem în vitrina cu suvenire de 
familie, de la Sallen, restul păpuşii rupte. 

Am coborât armura la podea şi m-am dus afară, unde aştepta 
Gilly. Când văzu ce aveam în mână, în ochi îi apărură lacrimi. Mă 
deposedă de micul cap de păpuşă, îl strânse tare în palme şi se 
îndepărtă. Am aşteptat să se întoarcă. 

— Cine a tăiat coiful, Gilly? 

— Camionagiul care ţi-a spus despre Summerton şi de 
meteorit. Acum trei ani. Trecea pe aici şi i-am povestit toată 
tărăşenia, rugându-l să mă ajute. Credeam că deschiderea 
armurii ar fi suficientă. M-a ajutat s-o aduc aici. 

O parte din mine ar fi vrut să întrebe dacă se interesase şi el 
de opţiunea „numărul patru”, dar n-am făcut-o. Nu era treaba 
mea şi totuşi era. Gilly înţelese asta. 

— Doar a încercat să ajute, Nev. Trimiţând pe cineva aici. 
Îngrijindu-mă. N-a văzut niciodată cicatricele. 

Greutatea s-a risipit. 

— Aţi văzut şi voi ţepii? 

— Da. Insă am crezut că asta era tot. Că-l eliberasem. Nu ne- 
am gândit nicio clipă că ar putea i... 

Gilly se strădui să găsească cuvântul potrivit. 


— Ceva-l ţine acolo, am zis. 

— Da. Şi era afurisitul de cap de păpuşă! 

— Şi ţepii, Gilly. Cred că ai să vezi şi tu că erau muiaţi în 
metalul de la Pratican Star. 

Gilly se încruntă, făcu legătura şi dădu din cap. 

— Dar de ce-i supărat pe mine? Suntem rubedenii. De ce eu? 

— Este vechea poveste a duhului prins într-o sticlă. Pentru 
prima mie de ani, jură că-l va răsplăti pe cel care-l eliberează. In 
cea de-a doua mie de ani, jură să-l distrugă pe cine-o va face. 
Poate că familia ta a devenit motivul pentru care-a fost prins 
înăuntru. Poate că orice formă de comunicare a fost dată peste 
cap... 

— Când ai murit. 

— Când ai murit. Inchisoarea s-a deschis, dar tot nu putea 
pleca. Nu cu totul. Imaginează-ţi suferinţa, furia. Cum de-ai ştiut 
că era armura care trebuia deschisă? 

— Ori de câte ori le auzeam răsunând noaptea, de câte ori 
treceam prin apropiere, armura aceea striga un cuvânt. In 
mintea mea. 

— Ce cuvânt? 

— Doar unul singur. Tu. 

— Gilly, presupun că Harry Barrowman şi ceilalţi de care ştii tu 
sunt urmaşii acelor copii aflaţi în acea zi la stăvilar. Sunt aproape 
sigur că şi ei au auzit acelaşi cuvânt în faţa unei anumite armuri, 
nu-i aşa? 

Apăru o undă de zâmbet. Acum putea vorbi despre asta. Ei nu, 
însă ea da. 

— Nu au îndrăznit să deschidă alte armuri după cele ce mi s-au 
întâmplat mie. Au familii de care trebuie să aibă grijă. Eşti bun la 
asta, Nev. 

— Eu sunt în afara poveştii - eram în afara ei. A fost de ajutor. 
Aşa că să le spui ce au de făcut. Să deschidă armurile şi să ia 
dinăuntru orice obiecte au fost folosite ca momeală. 

— Ne impunem propria noastră idee de dreptate asupra 
altcuiva, nu? 

— Acesta-i cuvântul potrivit, Gilly. Dreptate. Nettie Pratican a 
trecut dincolo de ea în clipa în care a pus să i se confecţioneze 
armurile, în clipa în care s-a decis asupra ţepilor şi în ce să-i 
moaie. 

Gilly Nescombe ridică atunci capul păpuşii, ca şi cum ar fi citit 


într-un glob de cristal, ori ar fi admirat un fruct din Grădina 
Edenului. 

— Scârboasa de hoaşcă bătrână. Nici măcar Dumnezeu nu mai 
e atât de răzbunător.