Stephen Jones — [Antologie] Cartea ororilor 01

Stephen King * Caitlin R. Kiernan * Peter 
Crowther * Angela Slatter * Brian Hodge * 
Dennis Etchison * John Ajvide Lindquist 


- Antologie realizată de — 


Lr. 


* Stephen ones - 


CARTEA ORORILOR 


Antologie realizatá de Stephen Jones 


Traducere din limba englezá 
Adriana Voicu 


Stephen King * Caitlin R. Kiernan * Peter Crowther « 
Angela Slatter + Brian Hodge * Dennis Etchison * John 
Ajvide Lindquist 


Stephen Jones, născut în 1953 la Londra, este editor de 
antologii horror. Printre cele mai cunoscute se numárá Dark 
Terrors, The Mammoth Book of Vampires si The Mammoth 
Book of Zombies, precum si seria Best New Horror. A scris, 
de asemenea, scenarii de filme horror si fantasy si mai 
multe studii si eseuri dedicate literaturii de gen. Este 
cástigátorul unui Premiu Hugo si a fost recompensat de mai 
multe ori cu Bram Stoker Award. 


Introducere 
UNDE A DISPARUT GROAZA? 


Ce naiba s-a întâmplat cu genul horror? 

Ce s-a ales de monştrii amenintátori, de strigoii diabolici, 
de sângeroşii oameni-lupi, de macabrele fantome şi de 
monstruoasele mumii? 

In ultima vreme, vampirii noştri îşi arată mai degrabă 
natura romantică, vârcolacii lucrează pentru organizaţii 
guvernamentale secrete, stafiile sunt detectivi particulari şi 
morţii vii pot fi întâlniți sorbind câte un ceai şi 
amestecându-se printre personajele care alcătuiesc 
societatea bine-crescută din romanele lui Jane Austen. 

Acestea nu sunt figurile iconice ale spaimei si stuporii de 
pe vremea noastră. Nu sunt Fápturile Nopţii care au băgat 
in sperieti nenumárate generatii de-a lungul veacurilor si 
din pricina cárora cei mici ajungeau mai toti sá-si citeascá 
revistele de benzi desenate ascunsi sub cearsaf, la lumina 
lanternei. 

Lumea în care trăim astăzi cunoaşte varianta /ight a 
genului horror. „Horror-lite“, această sintagmă înfiorătoare 
a fost creată de editori pentru a descrie genul de ficţiune 
care se bucură în prezent de un enorm succes şi ale cărui 
subcategorii poartă denumiri precum  „melodramă 
paranormală”, „fantezie urbană”, „colaj literar” sau chiar 
„steampunk”. 

Deşi nu poate fi negat faptul că aceste tipuri de ficţiune 
au publicul lor, cărţile respective, în cea mai mare parte a 
lor, nu se adresează cititorilor de povestiri de groază 
tradiţionale. Consumatorii lor nu sunt tentaţi să guste 
deliciile spaimei provocate de lectură, nici să reflecteze la 
un subiect neobişnuit de răscolitor încă multă vreme după 
ce au terminat povestea respectivă şi au închis cartea. Si 
nici asta nu ar fi o problemă, dacă editorii şi distribuitorii de 
carte nu ar pune în pericol piaţa literaturii horror clasice cu 
o avalanşă de volume de unică folosinţă, adresate 
cititorului obişnuit. 


Ei bine, a venit vremea să revendicám genul horror în 
numele celor care înţeleg şi apreciază valoarea unei poveşti 
de groază şi impresia pe care o lasă. 

Publicând Cartea ororilor, sperăm că am onorat titlul ales 
şi tot ce implică el. 

După cum ştie oricine a citit vreun alt volum din această 
serie, viziunea mea asupra retetei pentru o povestire horror 
de succes este destul de cuprinzătoare. Evident, nu toate 
povestirile incluse vor fi pe gustul tuturor cititorilor; ceea ce 
am încercat eu să fac a fost să aduc o mare varietate de 
povestiri originale, semnate de unii dintre cei mai buni 
scriitori contemporani şi care explorează numeroasele feţe 
monstruoase ale literaturii pe care ne place s-o numim „de 
groază”. 

Asta nu înseamnă că nu rămâne loc si pentru umor - 
vedeţi în acest sens contribuţia lui Ramsey Campbel, 
înfiorător de sinistra A întelege greşit si neliniştitoarea, dar 
amuzanta Alice şi foaia de plastic a lui Robert Shearman; 
celelalte grozávii ale noastre pornesc de la monstrii deja 
tradiţionali (Micul zeu verde al agoniei de Stephen King si 
Fantome cu dinţi de Peter Crowther) şi clasicele povestiri cu 
stafii (Muzica ucigasului Bengt Karlsson de John Ajvide 
Lindqvist si Necaz de copil de Reggie Oliver), continuá cu 
thrillerul supranatural modern (povestirile Omu/ din sant de 
Lisa Tuttle si O chestie tristă, întunecată de Michael 
Marshall Smith) si cu o pereche de creaturi mitologice, 
foarte diferite între ele (în povestirile /ască, fiti/ si cremene 
a lui Caitlin R. Kiernan şi Cu rădăcină cu tot a lui Brian 
Hodge), mergând până la povestiri mai lirice si mai livresti 
(Fiica meşterului de coşciuge de Angela Slatter, Spune-mi 
că te voi revedea, de Dennis Etchison şi remarcabila nuvelă 
a lui Elizabeth Hand, Wear Zennor). Încheiem lista cu 
tulburător de macabra epigramă a lui Richard Christian 
Matheson, inspirat intitulată Ultimele cuvinte. 

O bună parte dintre autorii care au contribuit la acest 
volum experimentează la nivelul formei, structurii şi 
dimensiunii textului, pentru a aduce genul horror în plină 
actualitate, în timp ce alţii continuă o practică veche de 


secole, aceea de a-şi expune demonii în manieră cât mai 
directă şi, prin urmare, cât mai eficace cu putinţă. 

Oricare ar fi spaimele voastre, nădăjduim că le veţi 
întâlni în paginile care urmează. La urma urmei, asta 
înseamnă literatura horror actuală şi, dacă au să vă placă 
povestirile adunate aici, veţi putea spune că aţi fost de faţă 
când a început contraofensiva. 

Bine aţi venit în Cartea ororilor - este vremea să dăm 
drumul coşmarurilor... 


Stephen Jones 
Londra, Anglia lunie 2011 


MICUL ZEU VERDE AL AGONIEI 
Stephen King 


— Am avut un accident, a spus Newsome. 

Katherine MacDonald nu şi-a ridicat privirea. Se aşezase 
lângă patul lui şi îi prindea unul din cele patru aparate TENS 
pe coapsa slăbănoagă, imediat mai jos de cracul şortului de 
baschet, dintre cele pe care le purta acum tot timpul. Era 
atentă ca fata să-i fie lipsită de orice expresie. Era ca o 
piesă umană de mobilier în casa asta mare, în dormitorul 
ăsta mare, unde îşi petrecea mai toate orele de lucru, şi 
chiar asta voia. De obicei era o idee proastă să atragi 
atenţia domnului Newsome asupra ta, ceea ce ştiau toţi 
angajaţii lui. Dar gândurile lui Katherine îşi urmau firul lor. 
Hai, acum spune-le că de fapt tu ai provocat accidentul. 
Fiindcă ţi se pare că asumarea răspunderii te face un erou. 

— De fapt, a adăugat Newsome, chiar eu am provocat 
accidentul. Nu aşa de strâns, Kat, te rog. 

Ar fi putut să-i atragă atenţia, aşa cum făcea la început, 
că aparatele nu au nicio eficacitate dacă nu sunt prinse 
strâns pe nervii lezati a căror suferinţă trebuia s-o aline, dar 
era o persoană care învăţa repede. A slăbit un pic cureluşa 
cu arici, în timp ce rostea în gând: Pilotul te-a avertizat că 
sunt furtuni în zona Omaha. 

— Pilotul m-a avertizat cá sunt furtuni în zonă, a 
continuat. 

Cei doi bărbaţi îl ascultau atent. Jensen mai auzise 
povestea, bineînţeles, dar întotdeauna asculti cu atenţie 
când cel care povesteşte este pe locul şase în topul celor 
mai bogaţi oameni din întreaga lume, nu doar din America. 
Trei din ceilalţi cinci tipi superbogati erau de-ăia cu piele 
măslinie şi îmbrăcaţi în robe, care umblau în Mercedesuri 
blindate. A adăugat în gând: Dar i-am spus că este esenţial 
să ajung la întâlnire. 

— Dar i-am spus cá este esențial să ajung la întâlnire, a 
continuat Newsome. 


Bărbatul care stătea lângă asistentul personal al lui 
Newsome era cel care o interesa - sub aspect antropologic. 
Îl chema Rideout. Era înalt si foarte slab, la vreo şaizeci de 
ani, probabil. Purta nişte pantaloni urâţi, de culoare 
cenuşie, şi o cămaşă albă, încheiată la toţi nasturii, din care 
se ivea gâtul slăbănog şi foarte roşu, semn că exagerase cu 
bărbieritul. Kat a presupus că-şi trăsese zdravăn cu lama pe 
faţă chiar înainte de întâlnirea cu omul aflat pe locul şase în 
topul bogatilor. Sub scaun se afla singurul obiect pe care-l 
adusese cu el, o cutie lungă şi neagră, cu capacul bombat, 
ca să încapă un termos înăuntru. O cutie în genul celor în 
care îşi cară pachetul pentru prânz muncitorii. El însă zicea 
că e preot. Nu scosese până atunci nicio vorbă, dar Kat nu 
trebuia să-şi folosească urechile ca să-şi dea seama ce 
hram poartă. Îi mirosea de la o poştă a şarlatan. În 
cincisprezece ani, de când lucra ca soră medicală 
specializată în tratamentul durerii, văzuse destui de teapa 
lui. Ăsta cel puţin nu se pretindea expert în cristaloterapie. 

Asa, acum spune-le despre revelația ta, l-a îndemnat în 
gând în timp ce îşi muta scaunul de partea cealaltă a 
patului. Era pe rotile, dar lui Newsome îi displăcea zgomotul 
pe care îl făcea atunci când se împingea cu scaunul dintr-o 
parte în alta. Unui alt pacient i-ar fi precizat, poate, că nu 
intra în contract şi căratul scaunului, dar când câştigi cinci 
mii de dolari pe săptămână pentru servicii obişnuite de 
îngrijire a bolnavilor îţi ţii gura şi nu faci pe deşteapta. Nu-i 
spui pacientului nici că nu eşti obligată prin contract să-i 
goleşti şi să-i speli plosca. Dar, cu toate astea, Kat simţea 
cum supuşenia ei tăcută începe să se tocească. La fel ca 
urzeala unei cámási purtate şi spălate prea des. 

Newsome i se adresa în principal tipului în costum de 
ţăran plecat la oras. 

— Cum zăceam acolo, pe pistă, în ploaie, printre 
fragmentele în flăcări ale unei aeronave de paisprezece 
milioane de dolari, cu hainele aproape ferfeniţă - că aşa se 
întâmplă când cazi pe asfalt şi te rostogoleşti cincisprezece- 
douăzeci de metri - am avut o revelaţie. 

Două, de fapt, a completat Kat în sinea ei, când prindea 


un alt aparat TENS pe celălalt picior vătămat, flasc si 
străbătut de cicatrice. 

— Două, de fapt, a continuat Newsome. Prima a fost 
aceea că e foarte bine să fii în viaţă, cu toate că am înţeles 
că fusesem grav rănit înainte chiar ca durerea care de doi 
ani e tovarásul meu nedespártit să înceapă să răzbată prin 
amorteala stării de soc. Cea de a doua a fost că oamenii 
abuzează de cuvântul esential, aşa cum făceam şi eu 
înainte. Există numai două lucruri esenţiale. Unul e viaţa 
însăşi, celălalt absenţa durerii. Nu eşti de acord cu mine, 
domnule reverend Rideout? 

Şi înainte ca Rideout să se declare de acord (căci nici nu 
încăpea vorbă că avea să o facă), Newsome a strigat cu 
glasul ăla de moş ursuz şi despotic: 

— Nu aşa strâns, Kat, ce dracu'! De câte ori să-ţi mai 
spun? 

— Scuze, a murmurat ea, slăbind cureluşa. 

De ce oare mă mai obosesc? 

Melissa, menajera, îmbrăcată îngrijit într-o bluză albă şi 
pantaloni albi cu talie înaltă, a intrat cu tava cu cafele. 
Jensen a acceptat o ceaşcă, cerând şi două pliculeţe cu 
îndulcitor. Cel nou, reverendul lui peşte, ultima gioarsă de 
om, a făcut doar semn din cap că nu vrea. Poate că avea 
cafeaua lui sfinţită în termosul din cutie. Kat nici nu a fost 
poftită. Când bea cafea se ducea la bucătărie, cu restul 
personalului. Sau în pavilionul de vară... Numai că acum nu 
era vară. Era noiembrie, bătea vântul şi ploaia biciuia 
geamurile. 

— Să vă mai stimulez, domnule Newsome, sau preferaţi 
să plec acum? 

De fapt nu voia să plece. Auzise povestea de la un cap la 
altul de multe ori - cum plecase la întâlnirea aceea 
esenţială, cum se ciocniseră, cum fusese catapultat din 
avionul în flăcări, şi apoi partea cu oasele fracturate, 
coloana fisurată şi gâtul dislocat si mai ales cu cele 
douăzeci şi patru de luni de suferinţă neostoită, la care 
avea să ajungă curând şi de care se săturase. Rideout, în 
schimb, o interesa. Aveau să urmeze, desigur, si alti 


sarlatani, acum cá fuseserá epuizate toate tratamentele 
clasice împotriva durerii. Dar Rideout era primul, iar Kat era 
curioasă să vadă cum o să-l facă tipul ăsta cu înfăţişare de 
táránoi pe Andy Newsome să-şi ia adio de la o bună parte 
din bánutii lui. Sau cel puţin cum o să încerce. Newsome nu 
era prost; altfel, n-ar fi reuşit să adune mormanele alea 
obscene de bani; desigur, însă, că nu mai era omul de 
odinioară, oricât de reală i-ar fi fost suferinţa. In privinţa 
asta, Kat avea părerile ei, dar slujba de acum era cea mai 
bună din câte avusese vreodată. Măcar din punctul de 
vedere al banilor. Şi dacă Newsome voia să sufere mai 
departe, nu era dreptul lui? 

— Dă-i drumul, scumpo, stimulează-mă. 

A privit-o făcându-i semne din sprâncene. Pe vremuri 
desfrâul o fi fost real (Kat credea chiar că Melissa ar fi putut 
avea ceva informaţii pe tema asta), dar acum nu rămăsese 
decât o pereche de sprâncene stufoase, puse în mişcare de 
memoria muschilor. 

Kat a conectat cablurile la dispozitivul de comandá si a 
apásat pe comutator. Dacá ar fi fost stránse cum trebuie, 
aparatele ar fi trimis un stimul electric slab cátre muschii lui 
Newsome, o terapie care părea să aducă o oarece 
ameliorare... deşi nimeni nu ştia să spună exact de ce, nici 
dacă nu era cumva doar un fel de placebo. Oricum ar fi stat 
însă lucrurile, în seara asta sigur n-ar fi avut niciun efect 
asupra lui Newsome. Prinse aşa de slab cum erau, puteau 
cel mult să producă nişte vibrații ca acelea ale jucăriei pe 
care o ascunzi în palmă când vrei să le faci o farsă celor cu 
care dai mâna. Doar că erau ceva mai scumpe decât 
jucăria. 

— Vreti sá...? 

— Rămâi! a poruncit el. Continuăm procedurile. 

Stăpânul rănit în luptă dă ordin, şi-a zis Kat, iar eu mă 
supun. 

S-a aplecat să scoată de sub pat cufărul cu bunátáti. Era 
plin cu instrumente pe care mulţi dintre foştii ei clienţi le 
numeau „unelte de tortură”. Jensen şi Rideout nu-i dădeau 
atenţie. Continuau să-l urmărească pe Newsome, care 


poate cá avusese parte de revelatii care îi schimbaserá 
priorităţile şi concepţia de viaţă, dar tot era încântat să aibă 
suita lui de admiratori. 

Le-a povestit cum s-a trezit într-o cuşcă de metal şi 
plasă. Picioarele şi o mână îi erau străpunse de nişte cadre 
metalice numite „fixatori”, ca să-i imobilizeze articulațiile 
reparate cu „circa o sută” de şuruburi de oţel (de fapt 
saptesprezece; Kat văzuse radiografiile). Fixatorii erau 
ancorati în oase frânte si ciobite, în femururi, tibii şi fibule, 
în humerus, radius şi ulna. Spatele îi era încins cu un soi de 
brâu de zale care mergea de la şolduri până la ceafă. Le-a 
vorbit despre nopţile albe, ce păreau să ţină nu ore, ci ani 
întregi. A pomenit de durerile de cap devastatoare. Le-a 
spus cum simplul fapt de a-şi mişca degetele de la picioare 
îl fulgera până în măsele. N-a omis nici durerea agonizantă 
care-şi înfigea colții în picioarele lui atunci când doctorii 
insistau să le mişte, cu fixatori cu tot, ca să nu îşi piardă 
complet funcţia. Le-a zis şi despre escare şi cum îşi încleşta 
dinţii să nu scoată urlete de suferinţă şi indignare când 
asistentele încercau să-l întoarcă pe o parte ca să le 
dezinfecteze. 

— Au urmat mai mult de zece operaţii în ultimii doi ani, a 
rostit el cu un soi de mândrie sinistră. 

Kat ştia că de fapt fuseseră cinci, dintre care două pentru 
scoaterea fixatorilor după ce oasele se vindecaseră destul 
de bine. Asta, desigur, dacă nu puneai la socoteală şi 
procedura minoră de reaşezare a degetelor fracturate. Cu 
ea ar fi fost şase, dar Kat nu numea operaţii manevrele 
chirurgicale care necesitau doar anestezie locală. In cazul 
ăsta putea şi ea să spună că a suferit o duzină de operaţii, 
majoritatea în timp ce asculta muzică de relaxare în 
scaunul dentistului. 

Acum trecem la făgăduielile deşarte, a reluat ea în gând 
în timp ce aseza o pernutá cu gel la îndoitura genunchiului 
drept al lui Newsome şi cuprindea cu mâinile muşchii 
atârnând sub coapsá ca nişte buiote. Asta vine la rând. 

— Doctorii mi-au promis că durerea va ceda, a continuat 
Newsome. Că în şase săptămâni o să am nevoie de 


tranchilizante doar înainte si după şedinţele de terapie cu 
Regina Durerii, aici de faţă. Cá până în vara lui 2010 voi 
putea merge din nou. 

A fácut o pauzá, pentru a spori efectul. 

— Fágáduieli desarte, domnule pastor Rideout. Abia dacá 
pot indoi genunchii, iar durerea din solduri si cea de spate 
sunt de nedescris. Doctorii... Aau! Ahh! Opreste-te, Kat, 
opreste-te! 

li ridicase piciorul drept la zece grade, poate putin mai 
mult. Nici mácar nu era de ajuns ca sá tiná pernuta la locul 
ei. 

— Lasá-l jos! Aşază-l la loc, ce dracu'! 

Kat a slábit stránsoarea si piciorul a revenit pe patul 
asemănător celor de spital. Zece grade. Poate 
douăsprezece. Uraa! Câteodată i-l ridica până la 
cincisprezece grade - iar piciorul stâng, care era ceva mai 
bine, îl îndoia si până la douăzeci de grade - înainte să 
înceapă să urle ca un copil când vede seringa în mâna 
asistentei medicale a şcolii. Doctorii vinovaţi de făgăduieli 
desarte nu se făceau însă vinovaţi si de reclamă falsă; îl 
preveniserá că va avea dureri. Kat fusese de faţă ca un 
martor tăcut la câteva dintre acele consultații. li spuseserá 
că o să treacă prin chinuri până când tendoanele acelea 
atât de importante, scurtate după accident si ținute tepene 
de fixatorii externi, aveau să se întindă si să redeviná 
flexibile. Cá avea să aibă parte de multă suferinţă până 
când va putea să îndoaie din nou genunchii la nouăzeci de 
grade. Până când o să poată şedea pe un scaun sau la 
volanul maşinii, de exemplu. La fel avea să fie şi cu spatele 
şi gâtul. Drumul spre recuperare trecea prin Ţara Durerii. 
Punct. Acestea erau promisiuni cinstite, pe care Andrew 
Newsome preferase să le ignore. Avea convingerea - 
niciodată rostită pe faţă, în cuvinte simple, dar fără îndoială 
una dintre stelele lui călăuzitoare - că omul aflat pe locul 
şase în topul bogatilor lumii nu trebuia să viziteze nicicând 
Tara Durerii, ci doar Costa del Sol a Recuperárii Complete. 
Continuarea logică a fost că a dat vina pe doctori. Si, 
bineînţeles, pe soartă. Astfel de lucruri nu trebuia să li se 


întâmple celor ca el. 

Melissa a revenit cu o tavá cu dulciuri. Newsome a 
fluturat iritat spre ea mâna sucitá şi plină de cicatrice de pe 
urma accidentului. 

— N-are nimeni chef de prájiturele, 'Lissa. 

Încă un lucru pe care îl aflase Kat MacDonald despre 
bogătani, despre îmbuibaţii ăştia care adunaseră averi care 
depăşeau limitele normale ale înţelegerii: toţi vorbeau cu 
multă siguranţă în numele celor prezenţi. Melissa i-a 
aruncat zâmbetul ăla al ei de Mona Lisa, apoi s-a întors, mai 
bine zis a făcut o piruetă, şi a ieşit din încăpere. A plutit 
afară din încăpere. Sigur avea pe puţin patruzeci şi cinci de 
ani, dar arăta mai tânără. Nu era sexy; nici vorbă de ceva 
atât de vulgar. Avea mai degrabă farmecul unei frumuseți 
reci, care lui Kat îi amintea de Ingrid Bergman. Rece sau nu, 
Kat presupunea că bărbaţii se întrebau cum arăta părul ei 
castaniu eliberat din strânsoarea agrafelor şi răsfirat pe 
pernă. Sau cum arăta cu rujul ei coral întins pe dinţi şi pe 
obraz. Kat, care se considera bondoacă, îşi spunea cel puţin 
o dată pe zi că nu o invidiază pentru faţa aia netedă şi rece. 
Sau pentru fundul ăla în formă de inimioară. 

Kat s-a întors pe cealaltă latură a patului şi s-a pregătit 
să ridice de data asta piciorul stâng al lui Newsome până 
când avea să tipe din nou la ea să se oprească, ce dracu', 
voia să-l omoare? 

Dacă ar fi alt pacient în locul tău, i-aş spune eu cum stă 
treaba, a gândit ea. /-as spune: nu mai căuta scurtături, că 
nu există. Nici măcar pentru persoana aflată pe locul şase 
în topul bogatilor lumii. Eu sunt la dispoziția ta - si te-as 
putea ajuta, dacá m-ai lása -, dar, atáta vreme cát continui 
să dai mită ca să ieşi din rahat, eşti pe cont propriu. 

l-a strecurat pernuta sub genunchi. A apucat buiotele 
care până acum ar fi trebuit să redevină muşchi. A început 
să-i îndoaie piciorul. Aştepta să-l audă zbierând să se 
oprească. Şi s-ar fi oprit. Pentru că cinci mii de dolari pe 
săptămână însemnau un total frumuşel de un sfert de 
milion pe an. Era conştient că în banii ăştia intra şi tăcerea 
ei? Cum altfel? Acum spune-le despre doctori - Geneva, 


Londra, Madrid, Mexico City et caetera et caetera. 

— Am umblat prin toatá lumea pe la doctori, le-a spus, 
adresându-se acum în special lui Rideout. 

Cel din urmă încă nu scosese nicio vorbă, stătea acolo cu 
gusa lui roşie, cu gâtul iritat de la bărbierit ieşind din 
gulerul strâns al cămăşii de predicator de ţară. Purta cizme 
de lucru, mari şi galbene. Călcâiul uneia din ele aproape că 
atingea cutia neagră în care îşi ţinea pachetul pentru prânz. 

— E mai simplu să organizezi o teleconferintá, în situaţia 
mea, dar bineînţeles că n-ar folosi la nimic în astfel de 
cazuri. Aşa că m-am dus personal, în ciuda durerilor la care 
eram supus. Am fost peste tot, nu-i aşa, Kat? 

— Chiar aşa e, a răspuns ea continuând să-i flexeze 
foarte încet piciorul. 

Pe care ar fi trebuit să-l folosească deja la mers, dacă nu 
s-ar fi purtat ca un copil în fata durerii. Ca un copil rásfátat. 
In cârje, e adevărat, dar ar fi mers. După încă un an ar fi 
putut să lepede cârjele. Numai că el după încă un an va fi 
tot aici, în patul lui ortopedic de ultimă generaţie, care a 
costat două sute de mii de dolari. Si ea va fi tot aici, în 
slujba lui. Lăsându-se plătită ca să-şi ţină gura. Oare ce 
sumă ar fi potrivită? Două milioane? Acum aşa gândea, deşi 
până nu demult îşi zicea că ar ajunge o jumătate de milion. 
Între timp mai mutase jaloanele. 

Modul ăsta de a câştiga era chiar josnic. 

— M-au consultat specialişti din Mexic, Geneva, Londra, 
Roma, Paris... Unde am mai fost, Kat? 

— La Viena, a răspuns ea. Şi, bineînţeles, la San 
Francisco. 

— Un doctor de acolo mi-a zis că-mi inventez singur 
durerea, a pufnit el. Ca să scap de efortul recuperării. Dar 
era pakistanez. Şi homo. Un homo pakistanez, ce ziceti de 
combinaţia asta? 

A râs scurt, parcă ar fi lătrat, apoi l-a cercetat cu privirea 
pe Rideout. 

— Sper cá nu vă indignez, domnule pastor. 

Rideout şi-a plimbat capul de la stânga la dreapta în 
semn că nu. De două ori. Foarte încet. 


— Bine, bine, ajunge Kat. Opreste-te. 

— Încă puţin, a insistat ea. 

— Am zis să te opresti. Nu mai pot să suport. 

Kat a lăsat piciorul şi a început să-i maseze braţul stâng. 
La asta nu se împotrivea. De multe ori le spunea oamenilor 
că avusese ambele braţe rupte, dar nu era adevărat. Cel 
stâng fusese doar luxat. Mai zicea şi că avusese şansă că 
nu ajunsese într-un scaun cu rotile, dar patul de spital cu 
toate accesoriile şi dotările lui sugera limpede că era o 
şansă de care nu avea să profite în viitorul apropiat. Patul 
de spital superaccesorizat era de fapt scaunul lui cu rotile. 
În el călătorise prin toată lumea. 

Durere neuropatică, a recitat Kat în gând. E un mare 
mister. Unul poate de nerezolvat. Medicamentele nu-şi mai 
fac efectul. 

— Părerea generală este că sufăr de durere neuropatică. 

Si de lasitate. 

— E un mare mister. 

Si, în plus, o scuză foarte bună. 

— Poate de nerezolvat. 

Mai ales dacă nu încerci. 

— Medicamentele nu-şi mai fac efectul, iar doctorii nu mă 
pot ajuta. De aceea te-am adus aici, domnule pastor 
Rideout. Referințele dumitale în materie de... vindecári... 
sunt foarte convingătoare. 

Rideout s-a ridicat de pe scaun. Până atunci Kat nu 
observase cât era de înalt. În spatele lui, umbra îi ajungea 
încă mai sus pe perete, aproape până la tavan. Ochii, 
adânciţi în orbite, îl priveau grav pe Newsome. Avea 
charismă, fără îndoială. Nu era de mirare; şarlatanii acestei 
lumi nu s-ar descurca altfel. Dar nu-şi dăduse seama cât de 
multă sau cât de puternică era până când omul nu s-a 
ridicat în picioare, dominându-i pe toţi. Jensen îşi dăduse 
capul pe spate ca să se uite la el. Cu colţul ochiului, Kat a 
surprins o mişcare. S-a uitat într-acolo şi a zărit-o în uşă pe 
Melissa. Deci acum se adunaseră toţi; nu lipsea decât 
Tonya, bucătăreasa. 

Afară, glasul vântului se prefăcuse într-un țipăt. 


Geamurile ferestrelor zăngăneau. 

— Eu nu mă ocup cu vindecări, a vorbit el în sfârşit. 

Era din Arkansas, parcă - cel puţin acolo trimisese 
Newsome după el avionul personal, un Gulfstream IV dar 
vorbea fără accent. Şi monoton. 

— Nu? 

Newsome părea dezamăgit. lritat. Poate si un pic speriat, 
şi-a zis Kat. 

— Am trimis o echipă de detectivi, care m-au asigurat că 
în multe cazuri... 

— Eu exorcizez. 

Sprâncenele stufoase s-au ridicat. 

— Poftim? 

Rideout s-a apropiat de patul lui şi a rămas acolo 
împreunându-şi mâinile cu degete lungi la nivelul scrotului 
plat. 

— Extermin răul care se hrăneşte din trupurile vătămate, 
aşa cum un exterminator distruge dăunătorii, bunăoară 
termitele, care parazitează casele. 

Am trăit s-o aud şi pe asta! şi-a zis Kat în sinea ei. Dar 
Newsome era fascinat. Era ca un copil care urmărea la 
colţul străzii arta unui specialist în alba-neagra, se gândea 
ea. 

— Domnule, sunteţi posedat. 

— Da, a recunoscut Newsome. Aşa simt şi eu. Mai ales 
noaptea. Nopțile sunt... foarte lungi. 

— Toate femeile şi toţi bărbaţii care îndură dureri sunt 
posedati, dar la unii dintre aceşti nefericiti - printre care si 
dumneavoastră - problema este mult mai profundă. 
Posesia nu e o stare trecătoare, ci una permanentă. Una 
care se agravează. Doctorii nu cred, pentru că sunt oameni 
de ştiinţă. Dar dumneavoastră credeţi, nu-i aşa? Pentru că 
sunteţi cel aflat în suferinţă. 

— Iti dai seama! a gâfâit Newsome. 

Kat, care stătea lângă el pe taburet, a trebuit să facă un 
efort ca să nu-şi dea ochii peste cap. 

— Inlăuntrul acestor fiinţe chinuite, durerea deschide 
drum unui zeu malefic. Este mic, dar primejdios. Se 


hrăneşte dintr-o suferinţă aparte, pe care o încearcă doar 
oameni aparte. 

Genial, şi-a zis Kat. O să-i placă asta la nebunie. 

— Odată ce acest zeu, acest Dumnezeu, îşi face loc în 
trupul tău, durerea devine agonie. Se hrăneşte din tine aşa 
cum se hrănesc termitele cu lemnul. Şi roade până când nu 
mai rămâne nimic din tine. Apoi pleacă mai departe. 

Spre mirarea ei, Kat s-a trezit spunând: 

— Ce fel de Dumnezeu mai e şi ăsta? Desigur, nu cel pe 
care îl slujeşti dumneata. Acela este Dumnezeul iubirii. Sau 
cel puţin în spiritul ăsta am fost eu crescută. 

Jensen o privea încruntat şi clătina din cap. Evident, se 
aştepta la o izbucnire din partea şefului... In loc de asta, pe 
buzele lui Newsome s-a ivit o umbră de zâmbet. 

— Ce zici de asta, dom’ pastor? 

— Zic că există multi dumnezei. Faptul că Domnul nostru, 
Dumnezeul oştirilor, stăpâneşte peste toţi, şi că în ziua 
Judecăţii de Apoi pe toţi îi va nimici, nu schimbă cu nimic 
acest adevăr. La zeii ăştia mărunți s-au închinat neamuri 
străvechi şi popoare ale vremurilor moderne. Au şi ei 
puterile lor, iar Domnul nostru le îngăduie uneori să se 
manifeste. 

Ca să ne încerce, s-a gândit Kat. 

— Ca să ne încerce puterea şi credinţa. 

Apoi s-a întors spre Newsome şi a rostit un lucru care a 
surprins-o şi la fel şi pe Jensen, care a rămas cu gura 
căscată. 

— Dumneavoastră sunteţi un om cu putere multă şi 
credinţă puţină. 

Deşi neobişnuit cu criticile, Newsome a surâs. 

— Din punct de vedere creştin, e drept, nu am prea 
multă credinţă; cred, în schimb, în mine însumi. Şi mai cred 
în bani. Câţi vrei? 

Rideout a zâmbit la rândul lui, dezvelindu-şi dinţii, care 
nu erau decât nişte mici pietre funerare tocite. Dacă fusese 
vreodată la dentist, asta trebuie să se fi întâmplat cu multă 
vreme în urmă. Se vedea, de asemenea, că obişnuieşte să 
mestece tutun. Tatăl lui Kat, care murise de cancer bucal, 


tot aşa avea dinţii, pátati. 

— Cât ati fi dispus să plătiţi ca să scápati de durere, 
domnule? 

— Zece milioane de dolari, a răspuns prompt Newsome. 

Kat a auzit-o pe Melissa icnind. 

— Dar să ştii cá am ajuns unde am ajuns pentru că nu 
mă las fraierit. Dacă îţi faci treaba - alungare, exterminare, 
exorcizare sau cum vrei s-o numeşti - îţi iei banii. Bani 
gheaţă, dacă nu te deranjează să petreci o noapte aici. 
Dacă însă dai greş, nu primeşti nimic - exceptând prima şi 
singura dumitale călătorie dus-întors cu un avion privat. 
Asta nu te va costa nimic. La urma urmei, eu am fost cel 
care te-am căutat. 

— Nu, a răspuns moale Rideout, stând acolo la capul 
patului, suficient de aproape ca ea să simtă mirosul 
naftalinei care îi scăpase de molii probabil singura pereche 
de pantaloni buni (asta, dacă nu cumva mai avea o pereche 
pentru biserică). Simtea şi miros puternic de săpun. 

— Nu? 

Newsome părea sincer şocat. 

— Ai spus „nu“? 

Apoi şi-a reluat zâmbetul. De data asta era zâmbetul 
tăcut şi oarecum respingător pe care îl avea pe faţă când 
discuta la telefon chestiuni de afaceri. 

— Am înţeles. Urmează lovitura cu efect. Mă 
dezamăgeşti, domnule pastor Rideout. Speram din suflet că 
eşti om de nădejde. 

S-a întors spre Kat, făcând-o să se tragă puţin înapoi. 

— Tu, bineînţeles, ai impresia că am înnebunit. Dar cred 
că nu ţi-am povestit despre rapoartele detectivilor. 

— Nu, a recunoscut ea. 

— Nu e nicio lovitură cu efect, a revenit Rideout. N-am 
mai făcut o exterminare de cinci ani. Asta nu se menţiona 
în rapoartele detectivilor? 

Newsome n-a răspuns. Îl privea pe omul slab şi deşirat cu 
oarecare stânjeneală. 

— De ce, ţi-ai pierdut puterile? a intervenit Jensen. 
Atunci, la ce ai mai venit? 


— Puterea e a lui Dumnezeu, domnule, nu a mea, si nu 
am pierdut-o. Exterminárile cer multă energie si multă 
putere. Acum cinci ani am suferit un atac de cord puternic 
la scurt timp dupá ce executasem o expulzare pentru o 
fetiţă care fusese rănită într-un cumplit accident de maşină. 
A fost o reuşită pentru amândoi, dar cardiologul la care m- 
am dus în Jonesboro m-a avertizat că, dacă mă mai supun 
unor astfel de eforturi, s-ar putea să fac din nou atac de 
cord. Şi să nu mai scap cu zile. 

Newsome şi-a ridicat - nu fără efort - o mână şi, tinánd-o 
ca pe un paravan la colţul gurii, li s-a adresat lui Kat şi 
Melissei, chipurile în şoaptă, ca în comedii: 

— Cred că vrea să ceară douăzeci de milioane. 

— Eu, domnule, vreau şapte sute cincizeci de mii. 

Newsome s-a holbat la el fără să zică nimic. Melissa a 
fost cea care a întrebat: 

— De ce? 

— Sunt pastor la o biserică din Titusville. Biserica Sfintei 
Credinte, aşa se cheamă. Doar că biserica propriu-zisă nu 
mai există. Pe la noi a fost secetă astă-vară. S-a pornit un 
incendiu, probabil că de vină au fost nişte turisti. Beti, de 
bună seamă. Aşa se întâmplă de obicei. Din biserica mea 
nu au rămas decât temelia de beton şi câteva bârne 
carbonizate. De atunci eu si enoriaşii ne adunám la 
rugáciune intr-o fostá statie de benziná de pe autostrada 
spre Jonesboro, care servea si ca magazin cu program non- 
stop. Locul e necorespunzător în lunile de iarnă si nu sunt 
nici case destul de mari ca să încăpem toţi. Suntem mulţi, 
dar săraci. 

Kat asculta cu interes. Pentru o înşelătorie, povestea era 
foarte reuşită. Avea ingredientele necesare pentru 
câştigarea simpatiei. 

Jensen, care arăta tot ca un student cu preocupări 
sportive (indeplinea si rolul de bodyguard al lui Newsome) 
şi avea mintea unui absolvent de MBA la Harvard, a 
formulat cea mai logică întrebare: 

— Clădirea nu era asigurată? 

Rideout a clătinat din nou din cap agale: stânga, dreapta, 


stânga, dreapta si înapoi în faţă. Státea încă aplecat 
deasupra patului superaccesorizat al lui Newsome ca un soi 
de înger păzitor de la coada vacii. 

— Nădejdea noastră e la Domnul. 

— În cazul de faţă, vă scoteati mai bine cu societatea de 
asigurări Allstate, s-a băgat în vorbă Melissa. 

Newsome zâmbea. Kat şi-a dat seama după cât de 
teapán îşi tinea corpul că nu îi era deloc bine - trebuia să-şi 
ia medicamentele de o jumătate de oră -, dar ignora chinul 
pentru că era captivat. Faptul că putea uita de durere ea îl 
ştia deja de ceva vreme. Dacă voia, putea să lupte cu ea. 
Avea resurse. Credea că lucrul ăsta o irită, dar acum, 
probabil îndemnată la reflecţie de apariţia şarlatanului din 
Arkansas, şi-a dat seama că de fapt o înfurie de-a dreptul. 
Era asa o risipá! 

— M-am consultat cu un constructor local - nu e dintre 
enoriasii mei, dar e un om cu reputatie buná, care a mai 
lucrat pentru mine si a cerut preturi rezonabile pentru 
reparaţiile făcute; mi-a spus că ar costa cam şase sute 
cincizeci de mii de dolari să reclădească biserica. Am 
îndrăznit să mai adaug o sută de mii, pentru mai multă 
siguranţă. 

Vezi să nu! a comentat Kat pentru sine. 

— Nu dispunem de asemenea resurse financiare, desigur. 
Dar apoi, la mai puţin de o săptămână de la discuţia cu 
domnul Kiernan, am primit scrisoarea dumneavoastră, 
împreună cu DVD-ul. Pe care, fiindcă veni vorba, l-am 
vizionat cu mare interes. 

Cred şi eu, a replicat Kat în gând. Mai ales partea aia în 
care doctorul din San Francisco afirmă cá durerea 
provocată de traumatismele pe care le-a suferit poate fi 
mult uşurată de fizioterapie. Fizioterapie după un program 
foarte riguros. Drept e că pe DVD mai apăreau vreo zece 
doctori, care se declarau depăşiţi de caz, dar Kat credea că 
doctorul Dilawar fusese singurul dintre ei suficient de 
curajos să spună lucrurilor pe nume. Nu i-a venit să creadă 
că Newsome acceptase să se înregistreze pe disc interviul 
cu el, dar, de când cu accidentul, ocupantul locului şase în 


topul celor mai bogati oameni din lume avusese cáteva 
scăpări. 

— O să-mi daţi banii de care am nevoie să-mi reclădesc 
biserica, domnule? 

Newsome l-a cercetat din priviri. Deja îi apăruseră bobite 
de sudoare la rădăcina părului rărit. Avea să-i dea curând 
pastilele, indiferent dacă le cerea sau nu. Suferinta era 
destul de vizibilă, nu era că se preface sau ceva de genul 
ăsta, numai că... 

— Vei fi de acord să nu ceri mai mult? Pe cuvânt de 
onoare. Nu e nevoie de documente semnate. 

— Da, a răspuns fără şovăială Rideout. 

— Deşi, dacă vei reuşi să îndepărtezi durerea - să o 
alungi -, aş putea foarte bine să mai contribui cu o sumă 
oarecare. O sumă considerabilă. Bănuiesc că 
dumneavoastră, preoţii, numiţi asta „o donaţie de suflet”. 

— Veţi face cum veţi crede de cuviinţă, domnule. Putem 
începe? 

— Acum e cel mai bun moment. Să iasă toată lumea? 

Rideout a clătinat din nou din cap: de la stânga la 
dreapta, de la dreapta la stânga şi înapoi în faţă. 

— O să am nevoie de ajutor. 

Sigur, magicienii au întotdeauna nevoie de un ajutor, s-a 
gândit Kat. Face parte din spectacol. 

De afară s-a auzit urletul vântului. S-a potolit, apoi a urlat 
din nou. Luminile au clipit. 

În spatele casei, generatorul (şi el de ultimă generaţie) a 
revenit la viaţă cu o convulsie, pe urmă s-a liniştit. 

Rideout s-a aşezat pe marginea patului. 

— Cred că mă poate ajuta domnul Jensen. Pare puternic 
si iute. 

— Aşa şi este, a confirmat Newsome. A jucat fotbal în 
facultate. Nu şi-a ieşit deloc din formă. 

— Nici chiar aşa, a protestat Jensen cu modestie. 

Rideout s-a aplecat spre Newsome. Ochii lui întunecaţi, 
adànciti în orbite, au cercetat grav fata brăzdată de 
cicatrice a miliardarului. 

— Vreau să pun o întrebare, domnule. Ce culoare are 


durerea dumneavoastrá? 

— Verde, a răspuns Newsome, privind fascinat în ochii 
predicatorului. Durerea mea este verde. 

Rideout a aprobat dând din cap: sus, jos, sus, jos, înapoi 
la mijloc. Fără să-şi desprindă privirile de ale lui Newsome. 
Kat era sigură că ar fi dat din cap cu aceeaşi privire gravă şi 
aprobatoare dacă Newsome ar fi răspuns că durerea lui e 
albastră sau purpurie ca vestitul Căpcăun Purpuriu. Şi-a zis, 
consternată şi în acelaşi timp amuzată de-a dreptul: Acum 
chiar că s-ar putea să-mi ies din fire. Ar fi cea mai 
costisitoare criză de nervi din viața mea, dar zău că s-ar 
putea s-o fac. 

— Şi unde se află? 

— Peste tot. 

A rostit cuvintele aproape gemând. Melissa a făcut un 
pas înainte, aruncând către Jensen o privire îngrijorată. Kat 
l-a văzut clătinând uşor din cap şi făcându-i semn spre 
ieşire. 

— Da, asta e impresia pe care îi place s-o dea, a spus 
Rideout. Dar nu e aşa. Închideţi ochii, domnule, şi 
concentrati-vá. Căutaţi durerea. Priviţi dincolo de tipetele 
false pe care le scoate, nu bágati în seamă trucurile ieftine 
de ventriloc şi încercaţi s-o localizati. Puteţi şi trebuie s-o 
faceţi, dacă vreţi să reuşim. 

Newsome a închis ochii. Preţ de nouăzeci de secunde nu 
s-au auzit decât vântul urlând şi ploaia lovind în geamuri ca 
şi când cineva ar fi azvârlit în ele cu pumni de pietriş 
mărunt. Kat purta la mână un ceas din cele vechi, 
mecanice, dăruit de tatăl ei la absolvirea şcolii de asistente 
medicale; când vântul se domolea, în încăpere se făcea 
atât de linişte, încât îi auzea ticăitul plin de ifose. Şi se mai 
auzea ceva: în celălalt capăt al vastei case, bătrâna Tonya 
Andrews cânta încetişor în timp ce deretica în bucătărie la 
sfârşitul încă unei zile de muncă: Froggy a plecat călare în 
petit, mmm-hm. 

Într-un târziu, Newsome a spus: 

— E în piept. In capul pieptului. Sau undeva jos, pe gât, la 
baza traheii. 


— Puteti s-o vizualizati? Concentrati-và. 

Pe fruntea lui Newsome s-au ivit cute verticale. 
Cicatricele de pe pielea sfâşiată în timpul accidentului jucau 
printre aceste brazde săpate de efortul concentrării. 

— O văd. Pulsează în ritmul bătăilor inimii. 

Buzele i s-au strâns într-o expresie de dezgust. 

— E scârboasă. 

Rideout s-a aplecat mai mult înspre el. 

— E ca un balon? Arată ca un balon, nu-i aşa? Un balon 
verde. 

— Da. Da! Un balonaş verde care pulsează! 

Ca mingea aia de tenis din recuzita ta, dom’ pastor, pe 
care sigur ai dosit-o în mânecă sau în cutia asta neagră în 
care îţi cari prânzul, l-a apostrofat ea în gând. 

Şi, ca şi când mintea ei l-ar fi dirijat (în loc să ghicească 
pur şi simplu încotro se îndrepta melodrama asta ieftină), 
Rideout a spus: 

— Fiţi amabil, domnule Jensen. Sub scaunul pe care am 
stat se află o cutie de transportat prânzul. Aduceti-o aici, 
deschideti-o si rămâneţi lângă mine. Deocamdată asta e tot 
ce trebuie să faceţi. Numai să... 

Nervii lui Kat MacDonald au cedat brusc. În mintea ei s-a 
auzit efectiv un declic. Semăna cu pocnetul din degete cu 
care începea melodia King of the Road a lui Roger Miller. S- 
a apropiat de Rideout şi l-a împins deoparte. A fost uşor. 
Era mai înalt, în schimb, ea era mai puternică, doar 
răsucise şi ridicase pacienţi mai bine de jumătate din viaţă. 

— Deschide ochii, Andy. Deschide-i în clipa asta. Uită-te 
la mine. 

Surprins de-a binelea, Newsome a făcut ce i se 
poruncise. Şi Melissa, şi Jensen (care era acum cu cutia în 
braţe) păreau socati. Una dintre poruncile vieţii lor de 
angajaţi - ca, de altfel, şi a lui Kat, până în acel moment - 
era că şefului nu-i dai ordine. Şi în niciun caz nu-l bagi în 
sperieti. 

Dar Kat nu mai putea suporta si gata. În douăzeci de 
minute avea să orbecáie pe şoseaua biciuită de furtună, 
condusă de lumina farurilor către singurul motel din 


apropiere, un loc care era însăşi întruchiparea unei capcane 
de gândaci, dar nu mai conta. Pur şi simplu se săturase. 

— E o şarlatanie, Andy. Mă auzi? O şarlatanie. 

— Cred că ar fi bine să încetezi chiar acum, i-a răspuns 
Newsome cu un început de zâmbet - avea diferite feluri de 
a zâmbi, iar ăsta de acum nu era dintre cele bune. Asta, 
dacă vrei să-ţi păstrezi slujba. Sunt în Vermont destule 
asistente medicale specializate în fizioterapie. 

S-ar fi oprit, poate, în clipa aceea, dar Rideout a 
intervenit: 

— Lăsaţi-o să vorbească, domnule. 

Blándetea din glasul lui a scos-o din minţi de-a binelea. S- 
a aplecat peste Newsome, iar cuvintele au ţâşnit ca un 
torent. 

— De şaişpe luni, de când aparatul respirator şi-a revenit 
atât cât să permită un program serios de recuperare, mă 
uit la tine cum zaci în nenorocitul ăsta de pat de fiţe şi îţi 
baţi joc de trupul tău. Mi se face silă. Ai idee măcar ce 
noroc ai avut să supravietuiesti, când toti din avionul ăla au 
murit? Ce minune a fost că nu ţi-a fost sectionatá măduva 
spinării, că nu ti s-a infundat teasta în creier, că nu ai avut 
arsuri - mai bine zis, că nu te-ai copt, aşa, ca mărul în 
cuptor - din cap până în picioare? Ai mai fi trăit trei-patru 
zile, poate chiar două săptămâni, trecând prin chinurile 
iadului. In loc de asta, ai fost catapultat şi ai scăpat. Nu ai 
devenit o legumă. Nu eşti paralizat de la gât în jos, deşi te 
porti ca şi când ai fi. Refuzi să muncesti ca să te recuperezi. 
Cauti cái mai uşoare. Vrei să-ţi cumperi vindecarea. Dacă ai 
muri şi ai ajunge în iad, primul lucru pe care l-ai căuta ar fi 
punctul de taxare. 

Jensen şi Melissa se uitau la ea stupefiaţi. Newsome 
rămăsese cu gura căscată. Şi, dacă i se vorbise vreodată 
astfel, asta trebuie să se fi întâmplat cu foarte mult timp în 
urmă. Rideout era singurul care se simţea în largul său. 
Acum era rândul lui să zâmbească. Şi zâmbea ca un părinte 
către ştrengarul lui de patru ani. Asta a înfuriat-o la culme 
pe Kat. 

— Până acum ai fi putut să mergi deja. Dumnezeu mi-e 


martor cá am încercat să te fac să înţelegi, că ţi-am zis de 
zeci de ori ce ai de făcut ca să ajungi să părăseşti patul ăla 
şi să te pui pe picioare. Doctorul Dilawar din San Francisco 
a fost singurul medic care a avut curajul să-ţi spună 
adevărul, iar tu l-ai răsplătit numindu-l „poponar”. 

— Păi, era poponar, a replicat artágos Newsome. 

Mâinile lui  brăzdate de cicatrice s-au  încleştat, 
prefăcându-se în două mingi. 

— Da, te lupti cu durerea. Ştiu asta. Dar ea poate fi ţinută 
în frâu. Am văzut-o ţinută în frâu, şi nu o dată, ci de multe 
ori. Dar nu de bogătani leneşi care încearcă să pună 
privilegiile în locul strădaniei cinstite şi al lacrimilor cu care 
este plătită însănătoşirea. Tu pe astea le refuzi. Am văzut şi 
asta în multe rânduri şi ştiu ce urmează în mod invariabil. 
Apar vracii şi sarlatanii, aşa cum se adună lipitorile când un 
om cu rană la picior intră în apa státutá a unei bălți. Uneori 
vracii au  pomezi-minune. Alteori au  pastile-minune. 
Vindecătorii sosesc cu născociri despre puterea lui 
Dumnezeu, ca ale ăstuia de-aici. De obicei starea victimelor 
se ameliorează. Şi de ce nu? Odată ce suferinţa se află în 
capul lor, inventată de minţi leneşe care nu înţeleg decât că 
e dureros procesul de însănătoşire? 

A ridicat tonul până a ajuns la un tremolo pitigáiat şi s-a 
aplecat şi mai mult deasupra lui. 

— Tati, má doaaa-reee! Dar ameliorarea nu este de 
duratá, pentru cá muschii sunt atrofiati, tendoanele sunt 
încă moi, oasele nu s-au întărit destul ca să susţină 
greutatea corpului. Şi când îl prinzi pe tip la telefon - dacă îl 
mai prinzi - ca să te plângi că durerea a revenit, ştii ce o 
să-ţi spună? Că n-ai avut destulă credinţă. Dacă ţi-ai pune 
mintea la treabă, aşa cum făceai când era vorba de uzine 
sau de tot felul de investiţii, ţi-ai da seama că nu există 
nicio minge de tenis vie care să se ascundă la baza traheii 
tale. Ce dracu', Andy, eşti prea bătrân ca să mai crezi în 
Moş Crăciun! 

Tonya se strecurase şi ea până în pragul uşii, iar acum se 
oprise lângă Melissa şi urmărea scena cu ochii cât cepele şi 
cu o cârpă de praf atârnându-i strâmb într-o mână. 


— Eşti concediată, a anunţat Newsome pe un ton 
aproape vesel. 

— Păi, da, se înţelege, a ripostat Kat. Chestia e cá nu m- 
am simţit niciodată mai bine în ultimul an. 

— Să n-o dai afară, a intervenit Rideout. Dacă o faci, mă 
tem că va trebui să plec şi eu. 

Newsome şi-a rotit ochii înspre pastor. Fruntea i se 
incretise de uluială. A început să se frece cu palmele peste 
şolduri şi coapse, aşa cum făcea când i se administrau cu 
întârziere analgezicele. 

— Trebuie să capete o lecţie, lăudat fie numele 
Domnului! 

Ţinând mâinile la spate, Rideout s-a aplecat deasupra lui 
Newsome. Lui Kat i-a venit în gând o ilustrație dintr-o carte 
de Washington Irving, înfăţişându-l pe învățătorul Ichabod 
Crane. 

— Ea a spus ce a avut de spus. Pot sá fac si eu la fel? 

Newsome asuda din ce în ce mai zdraván, dar îi revenise 
zâmbetul. 

— Zi-i ei, Rideout. Cred că vreau să aud chestia asta. 

Kat s-a întors spre el. Ochii aceia intunecati şi duşi în 
fundul capului erau neliniştitori, dar ea le-a înfruntat 
privirea. 

— Şi eu la fel. 

Cu mâinile încă la spate si teasta rozalie lucind pal 
printre firele rare de păr, cu un aer grav pe faţa lui lungă, 
Rideout a măsurat-o din ochi. Apoi a întrebat: 

— Dumneata, domnişoară, nu ai cunoscut pe propria 
piele suferinţa, nu-i aşa? 

Kat a simţit o pornire să se tragă înapoi, să-şi ferească 
privirea sau şi una, şi alta. S-a stăpânit. 

— Când aveam unsprezece ani am căzut dintr-un copac 
şi mi-am rupt mâna. 

Rideout şi-a rotunjit buzele subţiri şi a scos un fluierat: o 
singură notă, falsă şi aproape inexpresivă. 

— Ţi-ai rupt mâna la unsprezece ani! Da, trebuie să fi 
durut de moarte. 

Kat a roşit. A simţit că i se urcase sângele în obraji şi i-a 


fost ciudă, dar n-a putut să oprească valul de fierbintealá. 

— Poţi să mă iei în râs cât vrei. Ceea ce am zis se 
bazează pe ani de experienţă în lucrul cu pacienţii chinuiti 
de dureri. Am formulat o opinie medicală. 

Acum o să spună că şi el se ocupă cu alungarea 
demonilor, a micilor zei verzi sau ce-or fi fiind de pe vremea 
când eu mă jucam cu lopática în nisip. 

Dar Rideout n-a pomenit nimic de genul ăsta. 

— Nu mă îndoiesc, a rostit împăciuitor. Nu mă îndoiesc că 
iti cunoşti meseria. Nu mă îndoiesc că ai văzut până acum 
destui simulanti si cabotini. Cunosti genul. Si eu îl cunosc 
pe al dumitale, domnişoară, căci am întâlnit de multe ori 
astfel de persoane. De obicei nu sunt la fel de simpatice - 
în sfârşit, un strop de accent: a pronunţat simpatişe -, dar 
au aceeasi atitudine condescendentá ín fata durerii pe care 
n-au cunoscut-o niciodatá, pe care nu si-o pot reprezenta. 
Lucrează în infirmerii, lucrează cu pacienţi aflaţi pe trepte 
diferite ale suferinţei, de la cei cu dureri uşoare până la cei 
care îndură cele mai cumplite şi devastatoare chinuri. lar 
după o vreme suferinţa ajunge să li se pară o exagerare, 
dacă nu chiar curată prefăcătorie, aşa e? 

— Nu e deloc aşa, a protestat Kat. 

Oare ce se întâmpla cu glasul ei? Deodată devenise un 
chiţăit. 

— Nu? Atunci când le flexezi picioarele şi ei încep să tipe 
încă de la cincisprezece grade sau chiar de la zece - nu 
incolteste gândul, mai întâi ascuns într-un colt al minţii, 
apoi din ce în ce mai conştient, cá trag chiulul? Cá nu vor să 
se străduiască? Poate chiar că cerşesc milă? Când intri în 
cameră si îi vezi pălind, nu cumva îţi zici „Of, iar trebuie să 
mă chinui cu leneşul ăsta?“ Oare nu devii dumneata - care 
odată ai căzut din pom şi ţi-ai rupt mâna, deci ştii cum e, ce 
Dumnezeu! - din ce în ce mai dezgustată când ei te roagă 
să-i aşezi la loc în pat şi să le mai administrezi nişte morfină 
sau ce-o mai fi? 

— E foarte nedrept ce spui, a rostit Kat aproape în 
şoaptă. 

— Pe vremuri, când erai încă nouă în meserie, 


recunoşteai de îndată suferinţa, a adăugat Rideout. Pe 
vremuri ai fi crezut ce urmează să vezi peste doar câteva 
minute, pentru că, în adâncul sufletului, ştiai că zeul acela 
perfid şi neluat în seamă există. Vreau să rămâi aici ca să-ţi 
reîmprospătez memoria... şi simţul compasiunii, care s-a 
pierdut undeva pe drum. 

— Unii dintre pacienţii mei sunt nişte mămăligi, a insistat 
Kat privindu-l sfidátor pe Rideout. Bánuiesc că sună crud, 
dar uneori adevărul e crud. Alţii sunt simulanti. Dacă nu ştii 
asta înseamnă că eşti orb. Sau prost. lar eu cred că nu eşti 
nici una, nici alta. 

El s-a înclinat ca şi când îi făcuse un compliment - de 
altfel ea, într-un fel, chiar considera că-l lăudase. 

— Bineînţeles că ştiu. Numai că tu ai ajuns ca, în 
străfundul inimii, să ai impresia că toţi se prefac. Ai devenit 
imună la vederea suferinţei, ca un soldat hârşit în bătălii. 
Domnul Newsome a fost infestat, ascultă ce-ţi spun, trupul 
i-a fost invadat. Demonul care sălăşluieşte în el a devenit 
puternic ca un dumnezeu şi vreau să fii de faţă când iese. 
Cred că îţi va fi de mare ajutor. Şi în mod sigur îţi va 
schimba concepţia despre durere. Apoi l-a întrebat pe 
Newsome: Îi daţi voie să rămână, domnule? 

Newsome a cumpănit cererea. 

— Dacă vrei dumneata. 

— Şi dacă eu prefer să plec? l-a provocat Kat. 

Rideout a zâmbit. 

— Nu te va opri nimeni, domnişoară asistentă. Ca toate 
făpturile lui Dumnezeu, dispui de liberul-arbitru. N-am să le 
cer celorlalţi să se pună în calea voinţei dumitale, aşa cum 
n-am s-o fac nici eu. Dar nu cred că eşti o fricoasă care pur 
şi simplu s-a tăbăcit în meserie. Care s-a abrutizat. 

— Eşti un escroc! i-a tăiat-o Kat furioasă, gata să 
izbucnească în plâns. 

— Nu sunt, a răspuns Rideout recăpătându-şi tonul blând. 
Când vom ieşi din încăperea asta - cu sau fără dumneata -, 
domnul Newsome va fi un om mântuit de chinul care s-a 
hrănit din fiinţa lui. Durerea va rămâne, dar de îndată ce 
agonia va înceta va putea să-i facă faţă. Poate chiar cu 


ajutorul dumitale, don'soará, dacă îţi vei însuşi lecţia de 
modestie de care ai nevoie. Tot mai vrei să pleci? 

— Rămân, a răspuns. Dă încoa' cutia. 

— Dar... a protestat Jensen. 

— Dă-i-o, a încuviinţat Rideout. S-o verifice, dacă vrea. 
Dar acum gata cu vorba. Dacă e să fac treaba asta, e 
vremea să încep. 

Jensen i-a înmânat cutia neagră şi lungă. Kat a deschis-o. 
În compartimentul unde o soţie de muncitor ar fi aşezat 
sendvişurile bărbatului si un vas de plastic cu fructe a găsit 
o sticlă goală, cu gât larg. In locasul din capacul boltit si 
prevăzut cu o închizătoare de sârmă, în care se putea 
prinde un termos, se afla un tub verde cu pulverizator. Nu 
mai era nimic altceva înăuntru. Kat s-a întors întrebătoare 
spre Rideout, care a încuviinţat din cap. A scos tubul şi s-a 
uitat bulversată la etichetă. 

— Spray cu ardei iute? 

— Spray cu ardei iute, a recunoscut Rideout. Nu ştiu dacă 
în Vermont e legal, aş crede mai degrabă că nu, dar pe la 
noi se găseşte în mai toate magazinele de bricolaj. 

S-a întors spre Tonya. 

— Şi dumneavoastră? 

— Sunt Tonya Marsden. Bucătăreasa domnului Newsome. 

— Mă bucur să vă cunosc, doamnă. Până să începem, 
mai am nevoie de un singur lucru. Aveţi vreo bâtă de 
baseball? Sau orice fel de baston? 

Tonya a clătinat din cap. 

A urmat o nouă palá de vânt; luminile au clipit iar si 
generatorul a pârâit în adăpostul lui din spatele casei. 

— Atunci, poate o mătură? 

— Asta da, domnule. 

— Aduceti-o încoace, vă rog. 

Tonya a ieşit. Nu se auzea decât vântul. Kat s-a chinuit să 
găsească ceva de spus, dar n-a reuşit. Stropi de sudoare 
lunecau pe obrajii trasi ai lui Newsome, brázdati şi ei de 
cicatrice după accident. Se tot rostogolise, pe când, în 
spatele lui, rămăşiţele avionului ardeau în bătaia ploii. /V- 
am spus niciodată că nu are dureri, s-a justificat ea faţă de 


sine. Doar că ar putea să le țină în frâu, dacă ar da dovadă 
măcar de jumătate din voința care îl anima în anii când şi-a 
construit imperiul. Dar dacă, totuşi, se înşela? Chiar şi aşa, 
tot nu înseamnă că are în el un soi de minge de tenis vie 
care se hrăneşte din suferinţa lui, aşa cum se hrăneşte un 
vampir cu sânge. Kat ştia că nu există vampiri şi nici zei ai 
agoniei... Dar când vântul sufla cu atâta putere şi casa 
mare se cutremura din toate încheieturile, astfel de idei 
începeau să pară aproape plauzibile. 

Tonya s-a întors cu o mătură cu care n-ai fi zis că se 
strânsese vreodată mai mult de un făraş de gunoi. Avea 
perii din nailon albastru strălucitor. Coada din lemn vopsit 
măsura cam un metru şi un sfert. 

A ridicat-o fără prea mare convingere. 

— Aşa ceva vă trebuie? 

— Cred cá merge, a zis Rideout, dar lui Kat i s-a părut că 
nu e prea convins. 

l-a trecut chiar prin minte că Newsome poate nu era 
singurul din încăpere care începuse să dea rateuri. 

— Mai bine să i-o daţi scepticei noastre infirmiere, a 
continuat el. Nu vă supăraţi, doamnă Marsden, dar tinerii 
au reflexe mai bune. 

Fără să pară câtuşi de puţin supărată, ci, dimpotrivă, 
uşurată, Tonya a întins mátura. Melissa a apucat-o si i-a 
dat-o lui Kat. 

— Ce trebuie să fac, să încalec pe ea? a întrebat ea. 

Rideout a zâmbit, dezvelindu-şi o clipă cioturile dinţilor 
pátati şi mâncaţi. 

— Dacă ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi intre în cameră un 
liliac sau un raton, vei şti, la momentul potrivit, ce ai de 
făcut. Ţine minte atât: întâi te foloseşti de partea cu peri. 
După aceea, de coadă. 

— Ca să-i dau lovitura de graţie, presupun. Apoi o să-l 
bagi în borcan. 

— Cum zici. 

— Şi să-l poţi aşeza undeva, pe o etajeră, alături de 
ceilalţi zei morţi din colecţia ta, probabil. 

A schiţat un zâmbet lipsit de umor. 


— Te rog dá-i tubul de spray domnului Jensen. 

Kat a făcut întocmai. 

— Eu ce să fac? a întrebat Melissa. _ 

— Să priveşti. Şi să te rogi, dacă ştii. In locul meu şi al 
domnului Newsome. Roagă-te ca inima mea să fie tare. 

Kat, care presimtea apropierea unui fals atac de cord, n-a 
scos o vorbă. S-a îndepărtat doar de pat, ţinând coada 
măturii cu ambele mâini. Rideout s-a aşezat lângă 
Newsome, făcând o grimasá. Genunchii i-au pocnit ca nişte 
focuri de armă. 

— Domnule Jensen! 

— Da? 

— Vei avea timp destul, căci demonul va fi buimácit; 
totuşi, să te mişti iute. La fel de iute ca pe vremea când 
erai pe terenul de fotbal, bine? 

— Vrei să-i dau cu spray paralizant? 

Rideout a zâmbit din nou câteva clipe, dar acum avea şi 
el fruntea asudată ca a clientului lui. 

— Nu e spray paralizant - e interzis prin părţile noastre -, 
dar, într-adevăr, cam asta e ideea. Acum vă rog să faceţi 
linişte. 

— Aşteaptă un pic, a cerut Kat. 

A rezemat mátura de pat si i-a pipăit braţele lui Rideout, 
mai întâi pe cel stâng, apoi pe cel drept. Nu se simţea decât 
țesătura de bumbac şi, sub ea, membrele descărnate. 

— N-am nimic în mânecă, don'soará Kat, te asigur. 

— Grăbeşte-te! l-a zorit Newsome. Am dureri mari. Mă 
doare tot timpul, dar când e furtună e mult mai rău. 

— Linişte! a poruncit Rideout. Sá nu mai vorbească 
nimeni! 

Au tăcut. Rideout a închis ochii. Buzele i se mişcau tăcut. 
Douăzeci de secunde au ticăit pe ceasul lui Kat, apoi 
treizeci. Avea palmele ude de transpiraţie. Le-a şters pe 
rând pe pulover, apoi a apucat din nou mătura. Parcă am fi 
strânşi la căpătâiul unui muribund, s-a gândit ea. 

Afară vântul urla prin streşini. 

— Mă rog în numele lui lisus, a început Rideout, apoi a 
deschis ochii şi s-a aplecat deasupra lui Newsome. 


Doamne, în omul acesta zace un duh pribeag si hain. Ajutá- 
mă să-l izgonesc, asa cum fiul Tău a izgonit diavolii din 
trupul posedatului din Gadara. Ajută-mă să dau poruncă în 
numele Tău micului zeu verde al agoniei care se ascunde 
înlăuntrul lui Andrew Newsome. 

S-a apropiat şi mai mult de Newsome. Şi-a încovoiat 
degetele lungi ale mâinii. A întins o mână umflatá de artrită 
şi degetele lungi i-au cuprins gâtul de parcă ar fi vrut să-l 
sugrume. S-a aplecat şi mai mult şi a băgat două degete 
ale celeilalte mâini în gura miliardarului. Le-a îndoit şi i-a 
căscat gura, trăgând în jos maxilarul. 

— leşi! a spus. 

Vorbise de porunci, dar glasul îi era moale. Susurat. 
Aproape îmbietor. Kat a simţit cum i se zbârleşte pielea pe 
spate şi pe mâini. 

— leşi, în numele lui lisus! leşi, în numele tuturor sfinţilor 
şi mucenicilor. leşi, în numele Domnului, care ţi-a îngăduit 
să intri, iar acum îţi porunceşte să ieşi. leşi la lumină. 
Ridică-te de la ospát şi ieşi! 

Dar nu s-a întâmplat nimic. Rideout a luat-o de la capăt. 

— leşi, în numele lui lisus. leşi, în numele tuturor sfinţilor 
şi mucenicilor! 

Mâna i s-a încordat uşor în jurul gâtului lui Newsome, a 
cărui respiraţie s-a prefăcut într-un hârâit. 

— Nu, nu te furişa mai în adânc. Nu te poţi ascunde, 
făptură a întunericului. leşi la lumină. E porunca lui lisus. E 
porunca sfinţilor şi a martirilor. E porunca Domnului, ridică- 
te de la ospát şi ieşi! 

Kat a simţit o mână rece apucându-i braţul şi mai-mai să 
scoată un țipăt. Era Melissa. Avea ochii cât cepele si 
rămăsese cu gura căscată. Şoapta ei i-a zgâriat auzul, 
aspră ca şmirghelul: 

=> Uită-te. 

In gâtlejul lui Newsome apăruse o umflătură ca o guşă, 
chiar mai sus de mâna lui Rideout, care slăbise 
strânsoarea. Înainta încet în sus, spre gură. Kat nu mai 
văzuse în viaţa ei aşa ceva. 

— Aşa, a şoptit Rideout cu o voce aproape cântată. 


Fata îi şiroia de sudoare; gulerul cámásii era ud si 
murdar. 

— leşi de-acolo. leşi la lumină. Te-ai înfruptat destul, 
fiinţă a întunericului. 

Glasul vântului s-a prefăcut în țipăt. Stropii de ploaie, 
amestecați acum cu zăpadă, plesneau în ferestre ca 
schijele. Luminile clipeau şi casa scârţâia din încheieturi. 

— Domnul care ţi-a îngăduit să intri iti porunceşte să 
pleci. lisus fti porunceste să pleci. Toţi sfinţii şi mucenicii... 

A dat drumul fălcii lui Newsome şi şi-a tras mâna cu 
iuteala unuia care atinge un obiect fierbinte. Gura 
exorcizatului însă nu s-a închis la loc; mai mult chiar, a 
început să se lărgească, mai întâi într-un căscat, apoi într- 
un țipăt mut. | se roteau ochii în cap şi începuse să zvârle 
din picioare. S-a scăpat pe el şi în dreptul scrotului 
cearşaful s-a întunecat la culoare ca gulerul lui Rideout. 

— Incetează! a strigat Kat repezindu-se spre el. Face un 
atac. Trebuie să înce... 

Jensen a tras-o înapoi. S-a întors spre el şi i-a văzut faţa, 
de obicei rumenă, acum albă ca un ştergar. Lui Newsome îi 
căzuse falca până în coşul pieptului. Partea de jos a feţei îi 
dispăruse parcă într-un căscat de nestăpânit. Kat i-a auzit 
articulațiile temporo-mandibulare trosnind asa cum îi 
trosneau tendoanele genunchilor în timpul şedinţelor 
solicitante de recuperare: ca nişte balamale neunse. 
Luminile din încăpere continuau să clipească, se stingeau, 
se aprindeau; iar se stingeau, iar se aprindeau. 

— leşi! a strigat Rideout. leşi! 

In întunericul din spatele dinţilor lui Newsome s-a ridicat 
un fel de băşică, aşa cum se formează la gura unei ţevi 
înfundate. Se vedea cum pulsează. Deodată s-a auzit un 
trosnet cumplit şi fereastra de pe peretele opus s-a făcut 
tándári. Nişte ceşti de cafea au căzut pe podea şi s-au 
spart. Au văzut dintr-odată o creangă care pătrunsese în 
încăpere. S-a stins lumina. Apoi generatorul a pornit din 
nou. De data asta fără convulsii, doar cu un uruit constant. 
Când s-a reaprins lumina, Rideout zăcea pe patul 
bolnavului, cu braţele întinse şi faţa lipită de pata umedă 


de pe cearsaf. Din gura cáscatá a lui Newsome se prelingea 
ceva, un corp fárá formá, presárat cu ventuze scurte, si pe 
care dinţii lui Newsome lăsau urme ca nişte şanţuri. Nu 
seamănă cu o minge de tenis, şi-a zis Kat. Mai degrabă cu o 
minge koosh, ghemul ăla din fire de cauciuc cu care se 
joacă copiii. L-a văzut şi Tonya şi imediat a luat-o la goană 
înapoi pe coridor, cu capul înainte, cu degetele încleştate la 
ceafă şi antebratele lipite de urechi. 

Forma aceea verde s-a rostogolit pe pieptul lui Newsome. 

— Foloseşte  spray-ul! i-a strigat Kat lui Jensen. 
Pulverizează, să nu ne scape! 

Da. Apoi au să-l bage în borcan şi au să înfileteze strâns 
capacul. Foarte strâns. 

Ochii lui Jensen erau enormi şi sticloşi. Arăta ca un 
somnambul. Prin rezervă a trecut o pală de vânt care i-a 
răvăşit părul. Un tablou a căzut de pe perete. Jensen a 
întins imediat mâna în care ţinea tubul de spray cu piper şi 
a apăsat pe pulverizator. S-a auzit fâsâitul jetului, apoi 
Jensen a sărit în picioare urlând. A dat să se întoarcă, 
probabil ca s-o ia la goană după Tonya, dar s-a împiedicat şi 
a căzut în genunchi. Deşi Kat era prea uluită ca să facă vreo 
mişcare - chiar şi să mişte o mână -, o parte a creierului 
părea să funcţioneze încă, pentru că şi-a dat seama ce se 
întâmplase. Răsucise tubul. În loc să pulverizeze soluţia cu 
ardei iute peste creatura care acum se prelingea prin părul 
pastorului rămas fără cunoştinţă, Jensen îndreptase jetul 
spre el însuşi. 

— Nu-l lăsaţi să vină spre mine! a zbierat Jensen. A 
început să se târască orbeşte, încercând să se îndepărteze 
de pat. Nu mai văd nimic, nu-l lăsaţi să ajungă la mine! 

A urmat încă o izbucnire de vânt. De pe creanga care 
străpunsese fereastra s-au desprins frunze moarte, care au 
început să se rotească prin încăpere. Ghemul verde a căzut 
de pe ceafa incretitá şi arsă de soare a lui Rideout pe 
podea. Miscándu-se de parcă s-ar fi aflat sub apă, Kat a dat 
să-l lovească cu perii măturii. Nu l-a nimerit. Ghemul a 
dispărut sub pat, nu rostogolindu-se, ci lunecând. Jensen s- 
a tot târât până a lovit cu capul în zidul de lângă cadrul uşii. 


— Unde sunt? Nu vád nimic! 

Stând în capul oaselor, Newsome se uita stupefiat. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? 

A împins cu mâinile capul lui Rideout ca să-l dea la o 
parte de pe el. Pastorul a alunecat moale din pat pe podea. 
Melissa s-a aplecat deasupra lui. 

— Pleacá de-acolo! i-a strigat Kat, dar era prea tárziu. 

Era greu de spus dacá creatura era cu adevárat un zeu 
sau doar un soi de lipitoare ciudată, cert e cá se mişca iute. 
A iesit de sub pat, s-a rostogolit pe umárul lui Rideout, de 
acolo pe mâna Melissei si în sus, pe brat. Melissa a încercat 
s-o îndepărteze scuturând braţul, dar n-a reuşit. Trebuie să 
fie vreo secreție lipicioasă pe ventuzele alea mititele, a 
transmis acea parte a creierului lui Kat care încă funcţiona 
către cealaltă, mult mai mare, care tot refuza să coopereze. 
La fel ca lipiciul de pe picioarele muştelor. Melissa văzuse 
de unde a ieşit creatura şi, cu toată groaza care o 
stăpânea, a avut înţelepciunea să-şi astupe gura cu ambele 
mâini. Creatura s-a cátárat iute pe gâtul ei, a traversat 
obrazul şi s-a cuibărit pe ochiul stâng ca într-un culcuş. 
Vântul a urlat şi Melissa a urlat odată cu el. Era urletul unei 
femei adâncindu-se într-o suferinţă a cărei intensitate nu 
putea fi reprezentată în fişele medicale. Acolo scara durerii 
merge de la unu la zece; suferinţa Melissei se situa mult 
peste sută - asemenea agoniei unui om azvârlit de viu în 
apă clocotită. S-a tras înapoi clătinându-se, cu degetele 
înfipte ca nişte gheare în creatura care îi acoperea ochiul. 

Pulsa mai repede acum şi Kat a auzit un sunet slab şi 
lichid când ciudátenia şi-a reluat ospátul. Era ca un plescăit. 

Nu-i pasă din cine se hrăneşte, s-a gândit ea, ca şi când 
gândul ăsta ar fi avut vreo noimă. S-a trezit că o porneşte 
către femeia care tipa şi bătea aerul cu mâinile, urmărind 
cu interes fenomenul. 

— Nu te mişca! Melissa, NU TE MIŞCA! 

Dar Melissa n-a băgat-o în seamă. Continua să se tragă 
înapoi. S-a lovit de ramura groasă care pátrunsese în 
cameră şi a căzut pe spate. Kat s-a lăsat într-un genunchi 
lângă ea şi a îndreptat cu îndemânare coada măturii spre 


fata Melissei. Spre creatura care se hránea din ochiul ei. 

S-a auzit un pleoscáit şi deodată creatura a luat-o la vale 
pe obrazul infirmierei, lăsând în urmă o dâră umedă si 
vâscoasă. A străbătut podeaua presărată cu frunze, dând 
să se ascundă sub creangă, cum se ascunsese sub pat mai 
devreme. Kat a sărit în picioare si a călcat pe ea. A simtit-o 
pocnind sub talpa groasă a pantofului sport. O zeamă 
verzuie a tásnit de o parte şi de alta a pantofului, de parcă 
ar fi călcat pe un balonaş umplut cu muci. Kat s-a lăsat din 
nou în jos, de data asta pe ambii genunchi, şi a cuprins-o pe 
Melissa în braţe. La început s-a zbătut şi i-a simţit pumnul 
ştergându-i urechea. Apoi s-a potolit, respirând şuierat. 

— A plecat? Spune, Kat, a plecat? 

— Mă simt mai bine, a anunţat Newsome uimit de 
undeva din spate, dintr-o altă lume. 

— Da, a plecat, a liniştit-o Kat. 

S-a uitat atent la faţa Melissei. Ochiul pe care poposise 
creatura era injectat, dar părea nevătămat. 

— Vezi cu ochiul ăla? 

— Da. Incetosat, dar se limpezeste. Kat... durerea... mă 
cuprinsese cu totul. Parcă era sfârşitul lumii. 

— Cineva să-mi clătească ochii cu apă! a tipat Jensen. 

Părea revoltat. 

— Du-te singur şi clăteşte-te, l-a apostrofat vesel 
Newsome. Ai două picioare zdravene, nu? Şi poate că o să 
am şi eu, îndată ce le va pune Kat la treabă. Uitaţi-vă 
careva şi la Rideout. Aş zice că e mort, amărâtul. 

Melissa a ridicat privirea spre Kat; un ochi era albastru, 
celălalt, sângeriu şi plin de lacrimi. 

— Durerea aia... Kat, nici nu ai idee cum durea. 

— Ba da, a răspuns Kat. Să ştii că am. Acum am. 

A lăsat-o pe Melissa stând lângă creanga de copac şi s-a 
îndreptat spre Rideout. A controlat dacă avea puls şi n-a 
simţit nimic; lipsea până şi zbaterea dezordonată a unei 
inimi care încă se luptă din răsputeri. Suferinta pastorului 
părea să fi luat sfârşit. Generatorul s-a oprit. 

— Băga-mi-aş! a izbucnit Newsome aproape la fel de 
binedispus. Am dat şaptezeci de mii de dolari pe porcăria 


asta japonezá. 
— Sá má clătească cineva la ochi! Kat! a rácnit Jensen. 
Kat a deschis gura să-i răspundă, apoi s-a oprit. În 
întuneric i se târa ceva pe dosul mâinii. 


IASCĂ, AMNAR SI CREMENE 
Caitlin R. Kiernan 


Nu stie cum sau unde sau de ce a inceput totul. Nu poate 
să spună nici măcar când a început. Amintirea acestor 
lucruri e la fel de pierdută pentru ea ca şi propriul ei nume. 
Uneori, în orele pustii dintre incendii, născoceşte scenarii, 
elaborate sau simple, uşor neverosimile şi complet bizare, 
pentru a lămuri cum poate o femeie să ajungă moaşă de 
infernuri. Aceste consolări imaginare se numără cu zecile 
de mii, cele mai multe fiind curând uitate. Se ridică din 
fiinţa ei ca bucátelele înnegrite de hârtie, cu marginile 
incandescente, purtate din ce în ce mai sus de suflul 
dorințelor ei fără pereche. Plutesc departe şi se astern pe 
acoperişuri neştiutoare şi pe petice de iarbă uscată şi 
sfárámicioasá sau zac mocnind în tufărişurile de chaparral 
din munţi. Astfel, sunt aidoma cu dorurile tuturor celor 
singuri. 

„Sunt fiica lui Hefaistos şi sunt muritoare”, şopteşte ea în 
urechea întunericului. Sau: „M-am născut în Valea lui Hinom 
şi sunt un copil al Gheenei. Cadavrul mamei mele gravide a 
fost lăsat acolo printre gunoaie şi morţi, dar eu, deşi 
vătămată, am supravieţuit.” Sau se  îmbărbătează 
spunându-şi că a fost doar violată de un dragon catalan ori 
că e o salamandrá scăpată din neatentie de un alchimist 
arab, care a luat apoi formă umană, ca să nu mai fie în veci 
aflată. 

„Am fost concepută în creuzetul luminos unde s-a născut 
Pământul, pe atunci o masă lichidă”, spune ea, o scânteie 
rătăcită şi conştientă, aruncată din acel disc protoplanetar 
care creştea întruna. „Am străbătut înot mări de magmă, 
apoi m-am scufundat şi am dormit milenii întregi sub 
litosfera tot mai rece, aşteptând să mă nasc dintr-o 
convulsie stratovulcanică.” 

Desigur, nu crede în niciuna din propriile poveşti, nici 
măcar o clipă. Sunt plásmuiri, nimic mai mult. Dar fără ele 


ar fi pierdută. Si dacă s-ar pierde ea, cine ar mai rămâne 
martor al incendiilor? 

Pe o întindere pustie de autostradă în Midwest, la 
jumátate de orá dupá miezul noptii, intr-o noapte fierbinte 
de vară, un tânăr o vede în lumina orbitoare a farurilor 
maşinii. Nu face autostopul. Nici măcar nu înaintează, ci stă 
aşa, singură, pe banda de urgenţă, contemplând cerul vast 
şi spuzit de stele. Când el trage pe dreapta, îşi coboară 
privirea, care o întâlneşte pe a lui prin parbriz, şi zâmbeşte. 
E un zâmbet prietenos, dezarmant, şi el o întreabă dacă 
vrea să urce şi adaugă cá merge mai departe pe l-29 până 
la Sioux City, dacă într-acolo se îndreaptă şi ea. 

— Eşti foarte amabil, răspunde ea, iar cuvintele sunt 
rostite cu un accent pe care el nu l-a mai auzit până atunci 
şi pe care şi-l închipuie a fi de pe undeva din Europa. 

Deschide usa din dreapta şi se strecoară lângă el. El îşi 
zice că niciodată n-a mai văzut păr măcar pe jumătate aşa 
de negru, deşi pielea ei e albă ca laptele. Ea râde şi îi 
întinde mâna şi, reflectând luminile de pe bord, ochii ei par 
de un căprui-auriu, străbătut de fire de culoarea 
chihlimbarului. Mai târziu, într-o cameră de motel de la 
periferia oraşului Onawa, el avea să vadă că ochii ei sunt 
doar verzi-căprui. 

Când o întreabă cum o cheamă, alegerea ei se opreşte 
asupra numelui Aiden, pe care nu l-a folosit în ultima vreme 
(deşi Mackenzie, Tandy, de asemenea, şi Blaise i-au venit şi 
ele imediat în minte). Nu se grăbeşte să adauge numele de 
familie, iar tânărul, pe care îl cheamă doar Billy, nu cere să- 
| afle. Observă că unghiile ei nelăcuite sunt roase aproape 
din carne. Când închide portiera şi el bagă în viteză, simte 
un uşor damf de lemn ars. Nu o întreabă de unde vine sau 
încotro se îndreaptă, fiindcă nu e treaba lui; e atent la 
drum, ţine ochii pe linia albă discontinuă care aleargă prin 
stânga lui, în timp ce ea vorbeşte. 

— Tatăl meu este pompier, minte ea, desi asta e o 
minciună veche, deja tocită pe margini. De fapt, nu chiar 
pompier, nu. E expert autorizat în pirogenie. Adică tipul 
care stabileşte dacă focul a fost sau nu pus de cineva şi, 


dacá da, cum au procedat incendiatorii. 

Ea vorbeste si Billy ascultá, iar mirosul difuz de fum care 
pare să fi intrat în maşină odată cu ea apare si dispare. 
Uneori miroase a lemn ars, alteori parcă a sulf, ca atunci 
când tocmai ai scăpărat un chibrit. La răstimpuri îi 
aminteşte de butoiul vechi şi ruginit în care tatăl ei ardea 
gunoiul şi de felul cum mirosea butoiul ăla după câte o 
ploaie zdraváná. Asteaptá ca ea să-şi aprindă o ţigară, dar 
asta nu se întâmplă. 

— Ştiai, îl întreabă ea, că benzina, până să fie folosită 
drept combustibil pentru motoarele cu ardere internă, se 
vindea în sticlute simpatice ca să omoare păduchii? 
Oamenii şi-o pulverizau în păr. 

— Nu, zice el, nu ştiam, şi ea zâmbeşte din nou şi ridică 
privirea spre stele, iar vântul care pătrunde pe geamul 
deschis îi biciuieşte părul de abanos. 

— Pe atunci nu i se spunea „benzină”, continuă ea, ci pur 
şi simplu „petrol”. 

— Dar nu era periculos? se interesează el. 

— Ce? Să i se spună „petrol”, în loc de „benzină”? 

— Nu, răspunde el, simulând exasperarea, să îşi dea 
oamenii cu benzină pe păr. 

Ea râde şi când râde lui i se pare că mirosul de ars 
devine mai intepátor. 

— De ce crezi cá acum nimeni nu mai face asa? intreabá 
ea, dar Billy nu ráspunde. 

Isi vede mai departe de condus, învăluit de această 
noapte din lowa de Vest, iar ea lasă vântul să-i alerge prin 
plete si vorbeşte ca să-l ţină treaz. El nu pomeneşte nimic 
de somn sau de faptul că e pe drum de când s-a crăpat de 
ziuă, dar ea vede destul de limpede oboseala pe faţa lui şi i- 
o aude în glas. El se oferă să pornească radioul, adăugând 
însă că nu prinde nimic, în afară de predici şi de câteva 
posturi cu muzică country, iar ea spune nu, noaptea e 
frumoasă şi fără radio, fără muzică şi glasuri fără trup care 
ne ameninţă cu pucioasă şi osânda veşnică. Nici nu-i trece 
prin minte că lui i s-ar putea părea ciudat faptul că 
subiectul conversatiei (care este de fapt mai mult un 


monolog, fiindcă el vorbeşte foarte puţin) nu se 
îndepărtează deloc de la incendii. Pe ea o preocupă prea 
puţin gândurile altora ca să bănuiască, sau măcar să-i pese, 
ce li s-ar putea părea celorlalţi bizar. Şi, sincer vorbind, el 
este atât de recunoscător că fata asta ciudată îi ţine 
companie, încât ideile ei fixe sunt lesne de trecut cu 
vederea. 

Ea povesteşte miturile triburilor Algonquin, Creek şi 
Ojibwa şi în toate trei un iepure de câmp sau de casă fură 
focul şi-l dăruieşte oamenilor. Vorbeşte despre Prometeu şi 
Cartea lui Enoh şi despre temperaturile relative ale 
diferitelor regiuni şi straturi ale Soarelui. El este nevoit s-o 
întrerupă şi să ceară să-i explice cum e cu gradele Kelvin şi, 
atunci când ea transformă valorile în grade Celsius, trebuie 
să întrebe cât înseamnă pe scara Fahrenheit. 

—5 800 grade Kelvin, explică ea, referindu-se la 
suprafaţa Soarelui, şi vorbind fără urmă de condescendentà 
sau nerăbdare în glas, este aproximativ egal cu 5 526 de 
grade Celsius, ceea ce înseamnă un pic mai mult de 9 980 
de grade Fahrenheit. Dar, dacă pătrunzi mai în adânc, până 
în miezul Soarelui, ajunge foarte aproape de 13 600 000 de 
grade Kelvin, sau aproape 25 de milioane de grade 
Fahrenheit. 

Apoi îl informează că, prin comparaţie, cea mai mare 
temperatură înregistrată vreodată pe suprafaţa Pământului 
a fost de numai 136 de grade Fahrenheit, în deşerturile din 
El Azizia, în Libia, pe 13 septembrie 1922. 

— Asta a fost cu şaizeci de ani înainte de a mă naşte eu, 
remarcă el, şi continuă. Acum Libia e în Africa, nu? 

— Da, răspunde ea, şi acum, şi în 1922. 

Râde, chiar dacă ea nu intentionase să facă o glumă. 

— Deci unde e cel mai cald în America? 

— In America de Nord? întreabă ea. Sau vrei să spui 
Statele Unite ale Americii? 

— Vreau să spun Statele Unite ale Americii. 

Ea cântăreşte întrebarea preţ de doar câteva secunde, 
apoi îi răspunde că, înainte cu şaizeci şi nouă de ani ca el 
să se nască, pe 10 iulie 1913, în Valea Morţii, California, a 


fost înregistrată o temperatură de 134 grade Fahrenheit. 

— De fapt, ín Valea Mortii sunt cele mai mari temperaturi 
din Statele Unite, dar si din întreaga emisferă vestică, cu o 
medie de 98 de grade în timpul verii. 

— 98, repetă el. Nu e aşa de mult. 

— Nu, se învoieşte ea. Chiar că nu este. 

— Toate lucrurile astea le înveţi de la tatăl tău? se miră 
Billy. Un expert autorizat în pirogenie are nevoie să 
cunoască toate legendele despre indieni şi cât de cald este 
pe Soare? 

— Tatăl meu e producător de artificii, precizează ea, 
parcă fără să-şi dea seama sau fără să-i pese că această 
minciună o contrazice pe cea de mai înainte. E specializat 
în artificiile tip buchet sau ploaie. Are fabrici în Taiwan şi 
China. 

Şi apoi, înainte ca Billy să poată obiecta, începe deja să-i 
explice cum diferiţi compuşi chimici produc flăcări de 
diferite culori. 

— Halogenurile de cupru dau culoarea albastră, spune 
ea. Nitratul de sodiu, ei bine, ăsta face un galben frumos. 
Cesiul arde cu flacără indigo. 

Billy a rămas corigent la chimie în clasa a unsprezecea şi 
toate astea nu îi spun mai nimic. O întreabă totuşi cum se 
obţin artificii de culoare roşie. 

— Depinde, oftează ea şi se lasă pe spate în scaun, 
îndepărtând de pe faţă suvite de păr negru rávásite de 
vânt. 

— De ce anume? 

— De ce fel de roşu vrei să obţii. Carbonatul de litiu dă o 
foarte frumoasă nuanţă de roşu stins. Dar, dacă vrei ceva 
mai intens, carbonatul de strontiu este cea mai bună 
soluţie. 

— Şi pentru verde? 

— Compusi de cupru, clorură de bariu. 

— Şi pentru auriu? Ce trebuie să arzi pentru a obţine 
artificii aurii? Astea au fost întotdeauna preferatele mele. În 
special cele ca o ploaie de stele. 

la o mână de pe volan cât să mimeze un proiectil 


explodând si suvoiul poleit de scântei care urmează. Ea 
intoarce capul si fl urmáreste o clipá, apoi spune: 

— Tati foloseste de obicei negru de fum pentru auriu. 

În dreapta lui, un indicator reflectorizant promite o ieşire 
din autostradă, cu moteluri, restaurante şi benzinărie, doar 
la opt kilometri distanţă. Verifică nivelul benzinei şi vede că 
acul roşu al indicatorului e puţin peste zero. 

— Nu vreau să par ignorant, dar habar n-am ce e negrul 
de fum, îi mărturiseşte el femeii care-şi zice Aiden. 

— Sunt mulţi care nu ştiu, răspunde ea şi închide ochii. 
De fapt e doar un cuvânt vechi pentru ,funingine". 
Funinginea ştii ce este? 

— Da, ştiu ce este funinginea. 

— Ei bine, negrul de fum este un fel de funingine foarte 
fină, uneori numit „vacs”, şi care se adună în urma arderii 
incomplete a unor hidrocarburi. A fost folosit ca pigment 
din timpuri preistorice şi este considerat una dintre 
substanţele cel mai puţin reflectorizante cunoscute de om. 

— Îmi propun să te cred pe cuvânt, spune el, iar ea 
zàmbeste din nou cu zâmbetul acela relaxat şi dezarmant si 
deschide ochii care par numai căprui-aurii, cu fire 
sclipitoare de chihlimbar. Am, de asemenea, de gând să 
profit de prima ieşire din autostradă, pentru că ne trebuie 
benzină şi ne-ar prinde bine o cafea. 

— Si eu trebuie să fac pipi, zice ea si un moment regretă 
că nu are o hartă rutieră, deoarece poziţia stelelor şi a 
planetelor deasupra câmpiilor şi lanurilor de porumb nu-i 
poate spune mai mult. 

— Bei cafea? întreabă Billy şi ea dă din cap aprobator. 

— Beau cafea. 

— Bánuiesc că o bei cu lapte, dar fără zahăr. 

— Beau cafea, repetă ea, parcă temându-se că nu s-a 
făcut înţeleasă de prima dată. Deşi nu mi-a plăcut niciodată 
prea mult gustul. E amară şi eu nu mă dau în vânt după 
lucrurile amare. 

Billy se mulţumeşte să dea din cap, fiindcă nici lui nu-i 
place prea mult gustul cafelei. Apoi ajung la banda de 
ieşire, el trage de volan spre dreapta şi părăsesc 


autostrada îndreptându-se spre luminile stridente ale 
magazinelor non-stop şi ale staţiilor de benzină. leşirea 
către Onawa nu se deosebeşte cu nimic de majoritatea 
zonelor de servicii aflate mai la distanţă, e tot o oază de 
lumină, cu automobile parcate şi panouri impozante cu 
reclame la orice, de la bere până la clubul de striptease din 
zonă. Femeia, pe care n-o cheamă Aiden, aşa cum n-o 
cheamă nici McKenzie, observă câteva restaurante fast- 
food: un McDonald's, un Dairy Queen şi un Subway şi, ici- 
colo, câţiva copaci piperniciţi şi stingheri. Zona este 
preponderent agricolă şi ea bănuieşte că localurile fast-food 
sunt mai binevenite decât copacii. Billy trage maşina în 
parcarea unei staţii BP, nu departe de un motel; ambele 
parcări sunt pline-ochi cu TIR-uri şi camionete. 

— Am putea eventual să luăm o cameră, spune el cât 
mai degajat cu putinţă, având în vedere că o cunoaşte doar 
de câteva ore. Am putea să luăm o cameră şi să tragem un 
pui de somn înainte de a porni spre Sioux City. 

— Am putea lua o cameră, zice şi ea, iar cuvintele îi trec 
nepăsător peste buze, aproape ca un ecou. Trebuie să fac 
pipi, repetă, schimbând subiectul ca şi când au căzut deja 
de acord, şi el opreşte maşina lângă pompe, sub strălucirea 
de halogen a copertinei de aluminiu. 

După ce el scoate cheia din contact, ea coboară şi intră 
în benzinărie. WC-urile sunt într-un colţ, în apropierea unei 
vitrine frigorifice pline cu sucuri şi băuturi energizante. 
Toaleta femeilor miroase înfiorător a urină, a produse de 
curăţenie şi a odorizant de toaletă scârbos de dulceag. Dar 
a îndurat ea mirosuri mult, mult mai rele de nenumărate 
ori. lese după ce termină şi îl găseşte închizând portbagajul. 
Deşi nu întreabă nimic, Billy se grăbeşte să-i explice: 

— Se auzea ceva alunecând dintr-o parte în alta. S-a 
dovedit a fi cheia pentru prezoane, care se desprinsese de 
la locul ei. 

E o poveste la fel de bună ca oricare alta, aşa că ea n-o 
contestă. 

— Ai auzit şi tu, nu? o întreabă. 

— Eu nu, îi răspunde şi urcă iar în maşină. 


El iese din benzinărie si mută maşina în parcarea unui 
Motel 6 din apropiere; ea rămâne singură în timp ce el 
merge la recepţie să se înregistreze. Billy se oferă să achite 
camera, fiindcă, la urma urmei, a fost ideea lui, iar ea nu 
are obiecţii. In aşteptare, ea priveşte cerul nopţii prin 
parbriz, încercând să distingă stelele prin aburul portocaliu- 
albicios al poluării luminoase. Dar mai toate au fost şterse 
privirii. Doar cele mai strălucitoare şi mai hotărâte sunt 
vizibile, chiar şi pentru ea, care cunoaşte cerul nopţii, cum 
se spune, ca pe propriul buzunar. Îşi aminteşte, în treacăt, 
că niciunul dintre ei nu a băut cafea la benzinăria BP. 

Billy se întoarce la maşină cu un pliculeţ de hârtie cu 
antetul motelului şi cu un card de plastic din cele cu un fel 
de bandă magnetică pe o parte. 

— Mi-e dor de cheile adevărate, spune ea, vechile chei 
de culoarea alamei, care erau prinse de nişte romburi mari 
de plastic, cu numărul camerei pe ele. Cheile alea puteai să 
le furi şi te făceai cu un suvenir. În schimb, chestiile astea, 
continuă după o scurtă pauză, arătând spre plic, nu prea 
sunt suvenire interesante. 

— De unde eşti? întreabă el pe când strecoară maşina 
într-un loc de parcare mai apropiat de camera lor. Nu 
identific accentul. 

— Chiar are importanţă? întreabă ea. 

In loc de răspuns, el ridică din umeri şi niciunul nu mai 
spune mare lucru. Poate din pricină că au trecut dincolo de 
pragul până la care e necesară conversaţia. Asta ar 
răspunde ea, dacă ar întreba-o cineva. Noaptea a adunat în 
ea suficient elan si nu mai e nevoie de imboldul 
conversatiei. 

* 

Când ajung înăuntru, ea se duce la chiuvetă si îşi 
rácoreste fata si ceafa cu apa rece ca gheata. Billy 
deschide televizorul si prinde un canal care difuzeazá non- 
stop filme vechi, apoi dă sonorul la minimum. Ea nu 
recunoaşte filmul, dar îi convine cá este alb-negru. Asta 
creează un binevenit contrast cu tapetul şi cuvertura, 
tipátoare şi prost asortate, cu covorul urât şi tabloul si mai 


urát care atárná deasupra patului dublu. 

— Aveam numai paisprezece ani când s-a întâmplat 
prima oară, începe el, dar ea îl opreşte punându-i un deget 
umed pe buze. 

— Nu contează, îi spune. Nici pentru mine, nici pentru 
altcineva. 

Atunci el se aşază pe marginea patului şi o priveşte în 
timp ce se dezbracă. E slabă, dar nu aşa de slabă cum 
credea. Are sânii mici şi abdomenul plat. Părul pubian e la 
fel de negru ca pletele, un V întunecat între coapsele 
palide. Îşi împătureşte cu grijă hainele murdare şi prea 
îndelung purtate la drum; asta îl surprinde mai mult decât 
triunghiul stacojiu tatuat între omoplati. O întreabă ce 
reprezintă şi ea îi zice că este simbolul alchimic al focului, 
deşi poate însemna multe alte lucruri. Mai întreabă unde şi 
când şi l-a tatuat, iar ea îi răspunde, sincer de astă dată, că 
nu-şi mai aduce aminte. 

— Dar e foarte mult de atunci, adaugă ea, apoi începe 
să-l dezbrace. 

Îi scoate tricoul, îi desface cureaua, iar de restul se ocupă 
Billy. Patul este moale şi răcoros şi cearşafurile albe miros 
puternic a balsam de rufe cu parfum floral. Când o sărută 
simte gust de tăciune, dar nu spune nimic. Ea îl încalecă, 
iar el o pătrunde fără efort. Ejaculează aproape imediat, dar 
ea nu pare deranjată. li susură în urechea stângă cuvinte 
liniştitoare, în timp ce îşi roteşte apăsat coapsele deasupra 
lui. Atunci îi trece prin minte că s-ar putea să fie doar un 
vis, pentru că totul pare atât de neverosimil, pentru că de 
ani buni îl aduc la orgasm doar propriile mâini şi tubul de 
lubrifiant. Şi pentru că vorbele pe care i le şopteşte se 
contopesc în mintea lui în imagini atât de vii, atât de clare, 
încât nu poate fi întru totul sigur că nu le vede cu adevărat 
prin pleoapele închise. Ea îl călăreşte, dinţii ei şi limba şi 
saliva şi cerul gurii au gust de tăciune, iar viziunile i se 
revarsă fără zăgaz de pe buze - spectre ale holocaustului, 
orbitoare şi intense - şi el ejaculează încă o dată. Deschide 
ochii şi gâfâie zgomotos şi ea zàmbeste şi îl sărută din nou. 

— Închide ochii, îi porunceşte ea pe un ton aproape 


dusmános. Ține-i închişi. Stránge din ochi cât poti. 

Billy se supune si acum înţelege cá viziunile fulgurante 
nu sunt ce vrea ea sá-i arate, ci mai degrabá ceea ce simte 
el nevoia sá vadá. 

— Bravo! fi sopteste ea si fi cuprinde capul in palme. 

Fac dragoste acum cu o cadentá, cu o fortá pe care el o 
va descrie mai târziu, în caietul cu spirală pe care îl 
foloseşte ca jurnal, drept violentă. Aproape că mi se părea 
că mă violează, va scrie el. Dar nu era viol. Nu era câtuşi de 
puțin un viol. Va mai scrie acolo si cât de tăcută era ea, va 
scrie despre tăcerea grea şi deconcertantă a orgasmelor ei, 
dar mai ales va scrie despre incendii. Va scrie mai departe: 
Mă gândesc că poate era hawaiiană. Era o femeie 
hawaiiană a cărei stră-stră-străbunică făcuse dragoste cu 
Zeița Pele. 

Ea îl călăreşte şi limbile de foc îi ling creierul şi dosul 
pleoapelor şi tapetul sordid al camerei de hotel. 

— Acesta e darul meu, îi sopteste. E singurul lucru pe 
care-l am de dăruit. 

Preţ de o clipă, este o altă noapte de vară, 18 iulie, cuo 
mie patruzeci şi cinci de ani înainte de noaptea când o 
găseşte pe marginea drumului, pe o autostradă interstatală 
din lowa. Şi el se află pe o stradă în Roma, în faţa unor 
prăvălii îngrămădite lângă Circus Maximus. De două nopţi 
nu mai e lună plină şi focul a izbucnit deja. Va arde şase zile 
şi şapte nopţi şi Nero va susţine că nişte incendiatori din 
rândul creştinilor au pornit vâlvătaia. 

Billy simte mâinile femeii, unghiile ei scurte înfigându-i-se 
în pielea capului, făcând-o poate să sângereze. Dar nu 
deschide ochii şi nu-i cere să se oprească. 

Frântura aceea de clipă se stinge, luând cu ea Roma, 
ştergând veac după veac, până când se trezeşte pe malul 
râului Sumida, privind către oraşul japonez Edo. Este a 
doua zi a lui martie, anul 1657, şi dinspre nord-est suflă 
vânturi având puterea uraganelor, care aţâţă flăcările ce 
devorează oraşul cu case de lemn şi hârtie, cu bambusul 
uscat precum iasca după seceta din anul anterior. Dar Billy 
nici nu simte vântul. Abia dacă îl atinge. Deasupra capului, 


cerul nu se mai záreste din pricina fumului. Luminate de jos 
de flácárile incendiului, valurile negre-cenusii de fum 
dogoresc la fel ca într-un infern imaginat de Dante sau de 
Milton. În următoarele trei zile vor muri mai mult de o sută 
de mii de oameni. 

lată-l apoi stând într-o tribună de lemn plină de lume, sub 
cupola înaltă a circului Ringling Brothers and Barnum & 
Bailey. E o zi umedă de vară, iulie 1944, şi sus de tot, 
deasupra capului, zburătorii Wallenda tocmai şi-au început 
numărul la trapez. In doar câteva secunde cortul va începe 
să ardă. Pânza a fost impregnată cu un amestec de 
parafină şi petrol. În mai puţin de opt minute, cortul va fi 
distrus de flăcări, iar parafina topită se va scurge ca o 
ploaie de napalm peste capetele a 6 800 de oameni care 
încearcă să scape din incendiu. Spre sfârşit, lui Billy i se 
pare că aude animale sălbatice zbierând, dar nu, spune ea, 
nu, acelea sunt glasuri de oameni. Nici măcar un exemplar 
dintre feline sau elefanţi sau cămile nu a fost ucis în ziua 
aceea. 

— Destul, şopteşte el şi de la ziua respectivă se 
rostogoleşte spre alta. 

Dar nu se rostogoleşte prea departe de data asta. Chiar 
deloc. Doar un pic mai mult de un an şi este în Hiroshima, 
în ziua de 6 august 1945, şi întâmplarea face ca Billy să nu 
se evapore când bomba atomică având numele de cod 
Little Boy detonează la o înălţime de 600 de metri. Mingea 
de foc care urmează exploziei preface nisip şi sticlă în 
báltoace vâscoase care clocotesc, iar totul arde. Unii dintre 
cei 140 000 de oameni care mor sunt de-a dreptul nimiciti, 
în urma lor rămânând doar umbre pe poduri şi pe zidurile 
clădirilor. Din alţii nu rămâne nici atât. 

Şi nu contează de câte ori sau cu câtă disperare îi cere el 
să înceteze. Strigă şi zbiară şi suspină, dar carnagiile care 
se derulează în spatele pleoapelor şi sub teastá continuă 
nemilos. 

— Eu am fost acolo, spune ea. Am fost acolo pentru 
fiecare dintre ei. Eu port în mine amintirile, iar acesta este 
darul meu pentru tine. 


Este 18 aprilie 1906 si ín San Francisco peste 3 000 de 
oameni pier într-un cutremur si în incendiul care urmează. 

Dresda, Germania. La câteva minute după miezul nopţii, 
în dimineaţa zilei de 14 februarie 1945, de sărbătoarea 
numită Miercurea Cenuşii, sute de bombardiere britanice 
lansează sute de tone de explozibil şi de dispozitive 
incendiare asupra oraşului, al şaptelea ca mărime din 
Vaterland. Billy se înghesuie împreună cu alte 60 000 de 
persoane în cel mai mare dintre adăposturile antiaeriene 
publice, aflat sub gara centrală. Aproape toţi vor fi în scurt 
timp morti. Până la răsăritul soarelui, aproape întregul oras 
va cădea pradă unui incendiu ale cărui temperaturi vor 
atinge mai mult de 2 700 de grade Fahrenheit. El priveşte, 
incapabil să întoarcă spatele, şi simte că femeia care îşi 
zice Aiden este undeva pe aproape. Destul de aproape ca el 
să o audă citind cuvintele pe care un supravieţuitor le va 
aşterne într-o zi pe hârtie. 

— Am văzut lucruri îngrozitoare, citeşte ea, adulţi 
calcinati, redusi la dimensiunile unor copilaşi, bucăţi de 
braţe şi picioare, morti, familii întregi arzând ca tortele, 
oameni cuprinşi de flăcări alergând care încotro, autobuze 
arse, pline cu refugiaţi civili, salvatori şi soldaţi morţi. Mulţi 
strigau şi îşi căutau copiii şi familiile şi era foc peste tot, 
pretutindeni foc, şi tot timpul vântul fierbinte al furtunii de 
foc gonea oamenii înapoi în casele în flăcări din care 
încercaseră să se salveze. 

— Nu ştiu de ce îmi arăţi toate astea, strigă el ca să se 
facă auzit în vacarmul de explozii si tipete. 

— Ba da, şopteşte, şi el o aude cât se poate de bine. Ştii 
exact de ce. 

Şi urmează altele, conflagrații fără număr, desi mai târziu 
el va încerca să le aştearnă pe toate pe hârtie: incendierea 
Atlantei, ordonată de generalul unionist William Tecumseh 
Sherman. Pe 8 octombrie 1871, şi în aceeaşi zi cu Marele 
Incendiu din Chicago, arde oraşul Peshtigo, Wisconsin, 
împreună cu oraşele Holland, Manistee şi Port Huron din 
statul Michigan. Sute de suflete mor în Chicago, iar în 
Peshtigo, bărbaţii şi femeile care încearcă să-şi găsească 


salvarea în apele râului care imparte oraşul în două sunt 
fierţi de vii. Furtuna de foc dă naştere unei tornade care 
azvârle în aer case şi vagoane de marfă ca pe nişte jucării 
incandescente... 

— Deschide ochii, spune ea şi el o ascultă. 

Şi rămân doar camera murdară de motel, murmurul 
televizorului şi fata goală de deasupra lui. El suspiná şi ea il 
priveşte cum ai urmări un fenomen bizar, care nu poate fi 
niciodată cu adevărat înţeles. Se dă jos de pe el şi Billy se 
aşază pe marginea patului şi plânge. Trec aproape 
cincisprezece minute până să poată vorbi. 

— Nu mai fac, promit. Să dea dracu' dacă mai fac aşa 
ceva în viaţa mea! 

Şi ea râde, iar râsul îi sună ca aburul care scapă dintr-o 
țeavă perforată. Un râs ca plesnetul unui tunet, ca trásnetul 
când îşi atinge ţinta. 

— Nu am venit să te opresc, Billy. Am venit să mă asigur 
că nu te vei opri niciodată. 

El simte în gură gust de táciune şi când clipeşte şi se 
şterge la ochi prin aer dansează amintirea a mii şi miliarde 
de stropi de jăratic sclipind pe un fundal de infinite ceruri 
fumegânde. 

— Nu credeam că e nevoie să-ţi explic lucrul ăsta, spune 
ea, amintindu-şi de toţi cei care au îngenuncheat şi s-au 
târât la picioarele ei şi, după ce termina cu ei, o implorau să 
le arate mai mult. 

— Aveam doar paisprezece ani prima dată, zice el din 
nou. 

— Ştiu. Te-ai descurcat bine, cred. Vei săvârşi fapte mari 
până la capăt. 

Şi apoi îşi pune hainele, mai puţin pantofii, pe care îi ia în 
mână, şi pleacă lăsându-l singur în cameră. Fără să-şi mai 
spună de acum Aiden, femeia care nu ştie cum, nici unde, 
nici de ce a început totul şi nici măcar când a început, 
străbate parcarea motelului. Trece pe lângă maşina lui şi pe 
lângă bomba artizanală ascunsă în portbagaj, împachetată 
bine şi aşezată sub roata de rezervă în geanta ei de 
aluminiu cu încuietoare. Ea va fi în Sioux City când va 


exploda bomba, desigur. Acum însă simte nevoia să 
meargă pe jos. Spre răsărit orizontul capătă nuanţe de roz 
şi violet pe când lumea se rostogoleşte către o nouă zi. Si, 
până să ajungă la autostrada interstatală, pe sensul care 
duce spre nord, deja începe să-şi spună o poveste nouă, 
despre pasărea Phoenix care putea să-i fie mamă şi despre 
cuibul pe care pasărea aceea fără seamăn l-a construit din 
tămâie şi nuieluşe de mirt cu ajutorul ei. Şi cum a dat foc 
cuibului... 


FANTOME CU DINTI 
Peter Crowther 


Oroarea ororilor! Sá índepártezi oasele, 
lăsându-le pe fete în viaţă! 
Casa groazei de Seabury Quinn 


Bau! 
Fantomita Spooky 


Prolog 


Pe Hugh l-au trezit sunetul sirenelor si o durere intre 
tâmple care, în comparaţie cu o migrená, era ca bomba 
atomică de la Hiroshima pe lângă petardele de la 
sărbătoarea de 4 lulie. Mai întâi a constatat că era o idee 
bună să stea nemişcat - să nu mişte capul, braţele, 
picioarele, fundul, degetul - de ce oare numai la gândul 
acela, de a mişca un singur deget... de ce oare a simțit că-l 
năpădeşte dintr-odată nelinistea? - să nu mişte nimic. Până 
şi respiraţia îi crea probleme, aşa că respira cât putea de 
rar. A închis ochii. Şi asta durea. 

Sirenele maşinilor s-au oprit chiar în fata casei - de fapt, i 
se părea că trăseseră chiar lângă el... Prin urmare, putea să 
se afle în plină stradă. A deschis din nou ochii şi a întors 
încet capul. Nu. Era într-o cameră. Luminile erau aprinse. 
Zăcea pe un covor. Era camera lui, o cameră din casa lui. 

Casa /ui? 

Casa lui şi a lui Angie. 

Deci zăcea cu faţa în jos pe podeaua din sufrageria casei 
lui. Şi-a răsucit capul într-o parte şi a văzut că un scaun şi 
canapeaua erau răsturnate... şi că pe podea era sânge. 
Sângele lui, a presupus. Pentru Dumnezeu, era imposibil să 
ai asemenea dureri fără să fii rănit. A murmurat gemând 
numele soţiei. lisuse, oare ce se întâmpla? 

S-a auzit un tropăit la uşă. 


— Nu má pot mişca, a strigat Hugh, dar vocea îi era slabă 
si răguşită. 

— Poliţia, a anunţat o voce severă. Deschideţi. 

Simţea nevoia să bea. Ceva... 

Pune de cină, zise doica hapsână. Máncám şi-apoi 
plecăm. 

... care să-i alunge senzaţia de uscăciune din gură si din 
gátlej. 

— Intrăm, s-a auzit vocea de afară. 

— Angie, a îngăimat Hugh. 

Şi atunci a început să-şi amintească totul. 


Ziua anterioară. 

Tuboise, statul Maine - şi se pronunţă Tuh-bwah, nu Two 
boys -, nu este un oras, cel puţin nu în sensul obişnuit. E o 
curbă pe şosea; o virgulă între cuvinte, un vânt între două 
scaune... partea a doua a unei trilogii. O distracţie 
nevinovată între treburi serioase, cum sunt Portland şi 
Bangor, ambele aflate la o jumătate de oră de mers cu 
maşina. 

Tuboise: o localitate alcătuită din şaptesprezece case - 
doar patruzeci şi unu de oameni, cam câţi ar putea locui 
într-un cămin aşezată de o parte şi de alta a Autostrăzii 1, 
la o aruncáturá de bát de şoseaua interstatală l-95, pe 
partea dinspre coastă, atât de aproape de Atlantic, că 
uneori poţi să zăreşti talazurile înspumate sau să simţi gust 
de sare când adie briza. 

Dar au parte de ploaie pe-acolo, şi încă zdravăn. 

Hugh Ritter a întors capul către soţia lui, Angie, şi a 
mângâiat-o uşor pe genunchi, singura părticică vizibilă din 
corpul ei, în afară de frunte. 

— Aproape am ajuns, iubito. Mai avem puţin până acasă. 

Angie s-a întins şi a căscat. S-a învelit mai bine după ce 
s-a itit de sub haină şi a privit lung pe fereastră. 

— Hopa! Asta ce mai e? a exclamat Hugh. 

Chiar când să facă dreapta, le-a apărut în faţă silueta 


familiará a ajutorului de serif Maude Angstrom, care punea 
pe sosea o baricadá de lemn pe care scria DRUM INCHIS. 

Hugh a tras de volan si a oprit chiar ín fata panoului, iar 
Maude, ajutorul de serif, s-a ivit îndată la fereastra maşinii, 
înfăşurată în mantaua de ploaie. 

— Bună, Maude, a salutat-o Hugh. Care-i treaba? 

— Bună, Hugh. Bună, Angie. 

— Salut, Maude. Ai de gând să ne colinzi de Halloween? 

Angie se aplecase aşa de mult s-o vadă pe Maude 
Angstrom, încât aproape că ajunsese cu faţa în dreptul 
slitului soţului; a simţit pe dată cum îi urcă sângele în 
obraji. 

— Aş vrea eu! a strigat ajutorul de şerif, încercând să 
acopere zgomotul ploii şi al vântului şi strângând mai bine 
gulerul mantalei de ploaie. Mai în faţă drumul începe să se 
erodeze de la ploaie şi o să ne trezim cu vehiculele în şanţ. 
Frank zice să-i întoarcem pe oameni de aici. Tocmai 
instalez bariera. Tot ce puteţi face este să faceţi cale- 
ntoarsă şi să o luaţi la stânga până la Wheeler's Point. 
Acolo parcati maşina si o luaţi peste câmp, pe terenurile lui 
Archie Goodlowe, şi ieşiţi în oraş. 

— Ei, bravo! a strigat şi Hugh. Avem portbagajul plin de 
geamantane, Maude... Toate hainele... şi alte lucruri. 

— Aţi fost plecaţi undeva, Hugh? 

Hugh a dat din cap că da. 

— Am fost în vizită la Nan, sora lui Angie, şi la băiatul ei, 
mai sus de Boston. Nu prea mă încântă ideea să mă târâi 
doi kilometri şi mai bine cu toate astea în cârcă. Chiar nu se 
poate să ne laşi şi pe noi să trecem şi să pui baricada după 
ce plecăm? 

— Nu ştiu ce să zic, Hugh. Frank a fost destul de 
categoric. 

Maude a ridicat din umeri şi s-a uitat de la Hugh la Angie 
şi înapoi la Hugh. A zâmbit, spre regretul de o clipă al lui 
Hugh. Zâmbetul semăna mai mult a rânjet, cu buza de jos 
dezvelind dinţii pátati la bază şi gingiile de un vinetiu- 
închis. 

— Te rugăm noi mult de tot, Maude, a plusat Angie. 


— Hai, ducá-se! s-a înduplecat Maude Angstrom, ridicând 
de pantaloni prin impermeabil şi apoi ştergându-şi fata fără 
să scoată mănuşa. Ziceam cá de acum nu mai las pe 
nimeni, dar n-o fi foc dacă mai trec doi. 

A tras baricadele la o parte din drum. 

— Hai, treceţi. Şi-aşa n-o să mai plecaţi nicăieri după aia, 
a râs ea încet, scoțând mai degrabă o tuse şuierătoare. 
Vezi, să conduci cu grijă, a mai strigat, pe când Hugh 
închidea fereastra maşinii. 

— N-o să-i spunem nimic lui Frank dacă îl vedem, a 
asigurat-o Hugh. 

— Ah, Frank deja o să ştie, a strigat Maude Angstrom în 
urma lor. Dar eu va trebui oricum să-i spun. 

— Ce ciudat! a zis Hugh după ce trecuseră de maşina de 
poliţie. 

— De ce ciudat? Mi se pare de bun-simt. Si tu las-o mai 
uşor cu pedala aia, că o să ajungem într-un canal şi ne face 
Frank de rahat... şi pe noi, şi pe Maude, că ne-a lăsat să 
trecem. 

— Nu, nu de asta ziceam, a murmurat Hugh, holbându-se 
în oglinda retrovizoare. Unde a dispărut? 

Fără a răspunde, Angie a lăsat şi ea în jos oglinda. Hugh 
avea dreptate. Ajutorul de şerif dispăruse. 

— Probabil că stă aplecată şi vorbeşte cu Frank, să-l 
anunţe că ne-a lăsat să trecem. 

Angie s-a răsucit spre el: 

— Hai, iubitule, doar ştii că nu face nimic fără aprobarea 
lui Frank. Şi apoi a adăugat, mai mult pentru sine decât 
către soţul ei: Nu se poate să fi dispărut. 

Hugh a încetinit brusc. 

— Un lucru e sigur, în maşină nu e. 

A oprit şi a tras frâna de mână. 

Când a ieşit din maşină şi a privit înapoi, Hugh a văzut 
baricadele - toate aliniate ca nişte soldátei, la marele fix - 
şi maşina de poliţie. Dar Maude nu era nicăieri. A auzit 
claxonul în spatele lui. 

— Inchide portiera, iubitule, o să ne inundăm. 

El a închis-o si a pornit într-acolo. 


— Hai, lasá, iubitule. Poate s-a dus la baie, i-a strigat 
Angie din urmá. 

— Adicá sá facá un pipi, dulceatá. Dacá vrei sá spui cá 
face pipi, atunci zi asa. 

Dar, ce-i drept, poate cá asta era. 

Acum, că venise vorba, parcă părea cam încordată. Si 
ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit era să dea Hugh peste 
ea când stătea cu chiloţii în vine. A făcut stânga-împrejur şi 
s-a întors fuga la maşină. 

Câteva secunde mai târziu porniseră la drum... deşi, 
până când au trecut de cotul drumului, Hugh nu şi-a putut 
dezlipi privirea din oglinda retrovizoare, aşteptând parcă să 
apară brusc ceva în spatele lor - chiar şi maşina lui Maude 
Angstrom, de exemplu. 


Când au intrat pe strada principală, Angie a început să 
râdă pe înfundate. 

— Ce este? 

Hugh încetinise ca să ocolească un Lincoln abandonat de 
careva pe marginea drumului - de fapt, uitându-se în spate 
în oglindă, a văzut că roata din faţă era urcată pe bordură. 
Chiar mai rău, era evident că maşina continuase să ruleze 
şi se oprise în zidul vechiului Muzeu Maritim. „Doamne, cum 
sunt unii!” a mormăit el. 

— Trebuie să fi venit una din fiice în vizită la bătrâna 
doamnă Slater. 

— Şi ce e amuzant? 

La radio, o voce de femeie, cu un puternic accent de 
Maine, vorbea despre fantome în cadrul unui program 
special de Halloween. Hugh a întins mâna şi a oprit radioul. 

— Păi, stătea acolo - fiica, nu doamna Slater - aproape 
lipită de fereastră - şi aici Angie şi-a schimbat vocea, 
imitând pe cineva aflat în mod clar la ananghie: „Ajutaţi-mă 
să ies de aici, pentru numele lui Dumnezeu!” 

Hugh a zâmbit. Peste drum, în dreapta lui, autobuzul 
şcolii era oprit în staţie, dar şoferul nu se zărea nicăieri. 


— Dar apoi, a continuat ea, când m-am uitat în urmă, cá 
întorsesem privirea câteva clipe, nu mai era acolo. Şi am 
impresia că s-a ferit când a observat că măuit la ea. 

Soţul ei tocmai se pregătea să remarce că strada era 
incredibil de liniştită pentru ora de vârf, deşi în Tuboise ora 
de vârf nu tinea nici pe departe şaizeci de minute şi nici nu 
reprezenta un vârf de trafic. Realitatea era că nu se zărea 
nimeni pe nicăieri. Una peste alta însă, era la fel de 
adevărat că furtuna care se abătuse prin partea locului 
luase proporţii aproape biblice. 

A aruncat o privire spre ferestrele largi ale farmaciei 
Maxell pe când treceau pe acolo şi a fost surprins nu numai 
de lipsa clienţilor, ci si de absenţa lui Mos Maxell, care 
státea de obicei pe terasa din fatá, pe scaunul lui vechi de 
răchită, indiferent de vreme. 

Hugh a aplecat capul şi a privit cerul prin parbriz. Nu se 
zărea nicio vrăjitoare şi în cel mult o oră avea să fie la 
ordinea zilei colindatul de Halloween; iarna stătea în culise, 
lângă cortină, aşteptând să-şi facă intrarea în scenă. 

S-a concentrat din nou asupra drumului. 

— În casa de lângă cea unde stă Jerry este o femeie care 
se uită afară pe geam. 

— Casa aia scoasă la vânzare de atât timp? 

A simţit că soţia încuviinţează din cap. 

— Credeam că nu locuieşte nimeni acolo. 

Prin urmare, ce sunt fenomenele poltergeist? întreba 
femeia de la radio, adresându-se invitatului ei din studio, 
autor de literatură SF, desigur. 

Hugh s-a încruntat, privind în jos spre radio. 

— Am crezut că l-am oprit, a bombănit. 

Angie s-a răsucit în scaun ca să se mai poată uita spre 
casă. 

— Si eu la fel. Vreau să zic cá şi eu am crezut cá e 
nelocuită. 

Apoi s-a întors la loc privind înainte chiar când au intrat 
pe locul lor de parcare. 

— Ei bine, trebuie să recunosc că mă bucur că s-a 
terminat, a declarat Hugh. A oprit motorul şi a scos faţa 


detasabilá a CD player-ului din locasul ei. 

— Hugh... a murmurat Angie, punând o mână pe mâna 
lui. 

A ridicat privirea şi s-a trezit că o priveşte drept în ochi 
pe Eleanor Ferguson, care îşi lipise faţa de geamul maşinii 
chiar în dreptul lui. 

— lisuse, Ellie, ce... 

— Hugh? Angie? Voi sunteţi? 

El şi-a desfăcut centura de siguranţă si a deschis uşa 
maşinii. Eleanor s-a tras înapoi, ţinând strâns cu mâinile 
gulerul puloverului în jurul gâtului. 

— Ellie, esti...? 

— Au venit, Hugh, l-a întrerupt ea inábusindu-si un suspin 
in gâtlej şi apoi înghiţindu-l iute. 

A întors capul şi a privit peste drum. Joe McHendricks 
stătea pe aleea din faţa casei lui cu o sapă în mână, cu 
mânecile suflecate si cu sapca de baseball purtând 
emblema clubului Red Sox împinsă pe ceafă. Se uita la ei. 
Hugh i-a făcut un scurt semn de salut şi s-a întors spre Ellie, 
dar aceasta plecase de lângă ei, iar acum se îndrepta spre 
plajă păşind prin iarba de pe marginea drumului. Mergea cu 
spatele, tot înfăşurându-se în pulover şi clătinând din cap, 
cu ochii cât cepele şi mutându-şi privirile de la Hugh şi 
Angie la silueta dreaptă a lui Joe McHendricks. A făcut către 
Hugh un semn de reproş cu arătătorul sau poate era o 
ameninţare? Ori un avertisment? 

Peste drum, domnul McHendricks plecase de pe alee şi 
acum se îndrepta spre femeie păşind încrezător, dar fără 
grabă, cu sapa atârnându-i în mână, ca sulița unui luptător. 

— Hai, las-o, iubitule, a şoptit Angie. 

— Toţi! a strigat Eleanor, iar vocea i se pierdea acum în 
bătaia vântului. Sunt toti aici. 

Era de Halloween, într-o după-amiază de sâmbătă a unei 
ierni care promitea deja să fie cea mai umedă din câte se 
abătuseră asupra statului Maine din 1973 încoace. In iarna 
aceea, Atlanticul rupsese zăgazurile de la Sunny Hollow şi 
ajunsese până la şoseaua care merge în paralel cu coasta, 
oprindu-se la câţiva metri de Griggs' Mall. Ploaia bătea 


acum aproape orizontal, iar Hugh si Angie erau uzi până la 
piele, fără să se simtă însă în stare să se mişte din loc. 
Cerul se făcea tot mai întunecat, dar Hugh, oricât era de ud 
şi de îngheţat, nu se împăca deloc cu gândul de a intra în 
casă şi a o lăsa pe bătrână acolo, pe drum. 

— O s-o ajungă din urmă domnul McHendricks, a strigat 
Angie, care ieşise deja din maşină şi pornise spre uşa de la 
intrare. 

— Ce dracu’ face? a bombănit Hugh. L-a apucat 
grădinăritul pe ploaia asta nenorocită? 

Urmărind din spate silueta vecinului de peste drum, care 
înainta cu paşi mari, Hugh şi-a zis că, într-adevăr, cam asta 
urma să se întâmple - McHendricks avea s-o ajungă. Dar 
gândul ăsta nu prea l-a umplut de optimism. 

— Hai să intrăm în casă, l-a îndemnat Angie. 

S-a întors din prag şi s-a uitat spre cer. Hugh s-a tras într- 
o parte să se uite de-a lungul străzii; chiar atunci l-a văzut 
pe domnul McHendricks făcându-i şi el un semn scurt şi 
apoi dispărând pe drumul care ducea de la vechea fabrică 
de cherestea la iaz. A clătinat din cap şi şi-a întors privirile 
către casa lui McHendricks. 

— la stai aşa... 

— Ce este? 

Hugh a arătat spre casa de peste drum. 

— Mi s-a părut... Gata, s-a dus. 

— Cine anume? Hugh, vii odată cu cheia aia? 

— A, da, scuză-mă. 

S-a scotocit şi a scos cheia. A descuiat uşa. 

— Mi s-a părut că-l văd pe McHendricks. Înăuntru, în 
casă. 

— Nu mi se pare nimic ciudat. La urma urmei, e casa lui. 

Angie a deschis usa. In acel moment s-a declanşat 
alarma preliminară, şi ea s-a dus direct la tabloul de control 
şi a introdus codul de dezactivare. 

— Hei, la dormitor! a exclamat deodată Hugh. 

Angie şi-a pus mâna pavăză la ochi să se uite în sus. 

— Fir-ar să fie! Am lăsat iar geamul deschis? 

A ieşit din nou afară şi a văzut că fereastra era bine 


inchisá. L-a cercetat din priviri pe Hugh. 

— Ce e asta, o festá de Halloween sau ceva? 

— Mai degrabă ceva, i-a răspuns. Mi s-a părut că văd pe 
cineva la fereastră. 

Hugh s-a întors şi s-a uitat peste drum la casa lui 
McHendricks. 

— Şi acolo, la el. La McHendricks. Acum nu mai e nimeni. 

— Ti-a jucat o festá lumina. 

— Hm, poate. 

— Si domnul McHendricks unde e? 

— S-a dus dupá Ellie. 

— Deci n-are cum să fie în casă, nu? 

— Hm, poate. 

— Mai ştii să spui şi altceva? 

Hugh s-a întors spre ea şi pe faţă i-a apărut un zâmbet 
larg. 

— Poate. 

Atunci Angie l-a plesnit peste brat. Hugh s-a prefăcut că-l 
doare şi apoi s-a uitat de-a lungul străzii până la drumul 
către fabrica de cherestea şi din nou la casa lor. 

— Îmi explici şi mie ce se întâmplă aici? 

Hugh a ridicat din umeri. 

— Probabil că nimic altceva decât ploaia şi umbrele. 

Angie s-a uitat din nou în sus, spre fereastra dormitorului. 

— Crezi că ar trebui să dăm un telefon? 

Hugh a deschis portbagajul şi a scos cele două 
geamantane. 

— Să dăm un telefon? 

A închis portbagajul, l-a încuiat din telecomandă şi s-a 
aplecat către soţia lui, care îşi întindea gâtul ca să se uite în 
dormitorul de la etaj. 

— La cine, mă rog? 

— Cui? 

Hugh a oftat. 

— Cui, má rog? 

— Serifului, eu aşa má gândeam. Mi-e si frică să intru în 
casă. 

Hugh a clătinat din cap. 


— Dar ai intrat adineauri şi ai oprit alarma. 

Angie a ridicat din umeri. 

— Da, fn fine, stii tu ce vreau sá spun. 

Si chiar stia. Dacá alarma nu detecta prezenta cuiva 
ináuntru... 

— S-ar fi declanşat alarma dacă ar fi intrat cineva, a 
spus, mai mult ca să se încredinţeze pe sine decât pe soţie. 
A fost din cauza ploii, probabil. 

Ea a incuviintat. 

— Da. Si a oboselii. 

Şi-a înclinat capul într-o parte şi l-a privit printre gene. 

— Eşti obosit, nu-i aşa, iubitule? 

— Păi, e un pic de drum. Să traversezi Bostonul şi tot 
restul. 

— Ce zici, să-ţi fac o cafea? 

— Sigur, s-a învoit Hugh. Dar mai întâi mă duc să-mi 
schimb pantalonii. M-am udat fleaşcă... doar venind de la 
maşină până aici. 

— Da, sigur, şi când te-ai dus să vezi dacă Maude face 
pipi - şi adineauri, când stăteai în ploaie şi vorbeai cu Ellie. 
Ce-o fi vrut să spună când a zis că sunt toţi aici? a adăugat. 

El a ridicat din umeri. 

— Oare la cine se referea? 

— Habar n-am. 

Angie s-a instalat pe unul din scaunele din faţa barului şi 
a început să-şi şteargă părul cu un prosop. 

— Cu siguranţă nu părea prea încântată. 

Soneria a răsunat cu un ecou şi Angie nu-şi dădea seama 
dacă asta o făcuse să tresară - faptul că răsunase ca într-o 
casă goală şi - să o ascult, să îi şoptesc, să-i privesc fiecare 
mişcare... - părăsită, sau faptul că nu ştia cine stă afară în 
ploaie şi sună la uşă. 

— Imediat! a strigat. 

— Ce zici? a întrebat Hugh de sus. 

— E cineva la uşă, i-a răspuns soţia lui în timp ce 
deschidea. 

— Da, e ceva la uşă, a imitat-o Frank Gozinsky cu un 
rânjet afectat. 


Si-a scos cascheta si a zàmbit. 

— M-ati cáutat? 

— Cine, noi? 

— Asa zicea Maude. 

— Zău? 

— Cine e, scumpo? 

Frank şi-a îndreptat atenţia asupra scării şi l-a urmărit pe 
Hugh coborând agale în timp ce-şi încheia cămaşa. 

— Salut, Frank. 

Frank a dat din cap, a clipit şi a privit spre Angie cu 
coada ochiului. 

— Salut, Hugh. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Frank credea că l-am căutat, iubitule. Zice cá aşa i-a 
spus Maude. 

— Si aşa e? Adică l-am căutat? Ce ţi-a spus Maude, mai 
exact? 

— Am înţeles eu greşit. Nu-i nicio problemă. 

— Dă-i un telefon, a sugerat Angie. Poate că era vorba de 
altcineva. 

Au aşteptat ca Frank s-o sune pe mobil, dar el nici nu s-a 
clintit. 

— Gata, nu-i nicio problemă, a repetat Frank răsucind 
cascheta în mâini. A fost o neînțelegere din partea mea. 

A aşteptat o clipă şi apoi le-a făcut un semn de reproş cu 
degetul. 

— Dar să ştiţi că mi-a spus că v-a lăsat să treceţi. 
Neascultătoare fată. 

— Da, eu sunt de vină, a admis Hugh. Să nu te superi pe 
ea. 

— M-am supărat deja, a glumit Frank, scoțând un sunet 
care semăna a cloncănit. 

— Noi abia am ajuns acasă, a spus Angie, hotărâtă să 
abată discuţia de la Maude. 

— A, da? a făcut Frank. 

Picăturile de ploaie îi alunecau de pe frunte şi se adunau 
într-o mică băltoacă pe prag. 

— De la Boston, s-a simţit dator să pluseze Hugh. 


— Am fost s-o vedem pe sora mea, a adáugat Angie. 

— Nan, a precizat Hugh. Asa o cheamá. 

— Ei, dar eu o tin minte pe Nan. Ati uitat că trăiesc în 
oraşul ăsta? 

S-a uitat spre Hugh şi a râs. 

— Vorbeşte cu mine de parcă n-aş cunoaste-o pe sorá-sa. 

Hugh a râs şi el, cu o expresie care parcă spunea: Da, 
inchipuie-ti. 

Frank a dat din cap. 

— Zise somnorosul: Haideti la culcare, iar lenesul: ba sá 
mai stám; Pune de ciná, zise doica hapsáná. Máncám si- 
apoi plecám. 

Nimeni n-a scos o vorbă pret de câteva clipe (care lui 
Angie i-au părut veacuri), după care Hugh a întrebat: 

— E o poezie pentru copii? 

Frank a devenit deodată serios. Angie s-a tras înapoi fără 
să-şi dea seama. 

— Nu, a răspuns Frank. Aşa se zice pe Wall Street. 

Hugh s-a încruntat şi a dat să spună ceva, dar Frank n-a 
mai rezistat şi a izbucnit în râs, apoi l-a lovit în joacă pe 
Hugh cu cascheta. 

— Aiurea. Aşa este, e o poezioară pentru copii. De când 
eram mici. 

Au râs cu toţii - Angie şi Hugh mai mult din obligaţie, 
după cum şi-au dat singuri seama - şi apoi ea a zis: 

— Stai aşa. Mai-mai să uit... 

— Zău? Ce să uiţi? 

— Hugh a văzut pe cineva în casă. 

— Când am sosit, a completat soţul ei, încercând să pară 
indiferent. 

— Zău? Şi aţi văzut cine era? 

El a făcut semn din cap că nu şi a fulgerat-o din priviri pe 
soţia lui. 

— Nici măcar nu sunt sigur... În fine, cred că a fost din 
cauza ploii. 

— Adică ploua în casă? 

Zâmbetul lui Frank părea lipsit de umor. A făcut un pas 
înainte. Preţ de câteva secunde, şeriful a rămas aproape 


nas în nas cu Angie, până când ea s-a tras un pas înapoi. E 
ín casá, a soptit un glas abia auzit din stráfundul mintii ei. 
Nu e o idee asa de buná. 

— Poate cá ar fi bine sá...? 

— Nu cred cá e o idee bună, a rostit Angie confuză. 

— Nu e o idee bună să verific casa? Când soţul tău zice 
că a văzut un străin înăuntru? 

— Nu era un străin. 

— Vrei să spui că era cineva care avea voie în casă? 
Şeriful şi-a mutat privirea spre Angie şi apoi din nou spre 
Hugh. 

— E deranj în casă, s-a scuzat Angie. 

Şi-a dat imediat seama cât de penibil sunase explicaţia, 
dar nu-i venise nimic altceva în minte. A schiţat un pas 
înainte. 

— Când ne liniştim puţin, o să ne uităm bine prin toată 
casa... 

— Şi o să-ţi dăm telefon, şi într-un caz şi în altul. 

— In cazul în care mai sunteţi în viaţă, a completat şeriful 
Frank Gozinsky cu o figură impenetrabilă. Apoi a pufnit în 
râs şi l-a plesnit din nou pe Hugh cu cascheta. Hei, mă 
distram şi eu un pic pe seama voastră - zău că trebuie să 
vă mai inveseliti. 

S-a răsucit pe călcâie şi şi-a pus cascheta pe cap. 
Plecând din prag a mai zis: 

— Dar să ştiţi că se întâmplă tot felul de lucruri, a zis el 
fără să se întoarcă. Bunăoară, o femeie - şi se pare că era 
chiar de aici - a fost ţinută prizonieră mai mult de o zi. 
Ucigaşul ei - cunoscut drept Tortionarul - a spintecat-o şi i- 
a scos din máruntaie... le-a pus pe... 

— Frank... a încercat Hugh să-l oprească. 

— lisuse, ce oribil! a şoptit Angie mai mult pentru sine. 

— ... le-a pus pe farfurii chiar în fata ei. Şi i-a imobilizat 
capul şi i-a tăiat pleoapele ca s-o forţeze să privească. 

— Frank! 

— Si zici că femeia era de aici? a întrebat Angie. 

— Înî, a mormăit Frank. 

— Dar n-am văzut nimic despre asta în ziare. Şi nici la 


ştiri n-am auzit. 

— N-a ajuns încă în ziare. Nici la televizor. Dar va ajunge 
sigur. 

— Bine, o să urmărim, a zis Hugh. 

— Inî. Douăşpe ore s-a chinuit până să moară, a adăugat 
şeriful clătinând din cap. 

S-a uitat la cer, cu mâna pavăză la ochi. 

— Mi se pare că nu mai are de gând să stea. 

S-a întors şi a schiţat un salut. 

— Pe curând. 

Şi a plecat alergând prin ploaie până la maşină. 
Urmărindu-l cum se îndepărtează, Angie a simţit deodată 
că ceva nu e în regulă, dar nu-şi dădea seama ce anume. 
Nu mai conta. Oricum era prea târziu. 


Hugh a închis uşa şi a dat să urce din nou la etaj. 

— Unde te duci, iubitule? 

— Mă gândeam să despachetez. 

— Aş putea să mă ocup eu mai târziu... 

Hugh a clătinat din cap. 

— Măcar să încep. 

Când a ajuns pe palierul de sus, după ce urcase şirul mai 
lung de trepte şi mai avea doar câteva, Hugh a simţit 
deodată o undă de nelinişte pe care n-o putea reprima. 

Poate din pricina lui Ellie. Poate din pricina felului cum 
pornise Joe McHendricks pe şosea în urma ei. 

Sau poate... au venit 

... era senzaţia oarecum îngrijorătoare... 

şi-aşa n-o să mai plecați nicăieri după aia 

„că ceva era în neregulă. Că era cineva acolo sus în 
casă... cu el. Poate că ar fi trebuit să-l lase pe şerif să 
arunce o privire. Era singur, la distanţă apreciabilă de 
normalitatea de la parter, de unde se auzeau radioul şi 
zgomotul îndepărtat al uşilor unui bufet. Parcă era altă 
lume, în care nimerise nepoftit şi nedorit. 

S-a oprit o clipă, înclinându-şi capul într-o parte şi privind 


ţintă spre usa dormitorului din faţă. 

De la parter a urcat până la el sunetul radioului. O voce 
de femeie spunea: Nu, nu este adevărat că fantomele sunt 
pur şi simplu puse pe rele, nici pe departe. A urmat un 
cârâit provocat de interferenţă, care, după ce a fost prins 
un alt post, a lăsat locul sonorităţilor bine cunoscute ale 
cântecului Hote/ California al formaţiei Eagles. 

A intrat în dormitor şi a pornit radioul, verificând să fie 
reglat pe postul de ştiri, apoi a deschis larg uşile 
şifonierului. În spatele lui, o voce de bărbat spunea: 
Închipuiți-vă cá ati avea o întreagă familie de fantome 
neastámpárate. Asta sună ca din Casper, stafia 
prietenoasă, a gángurit un glas de femeie. Cu Fantomita 
Spooky, Wendy, zâna cea bună si Trioul Fantomatic si toti, 
mai putin Casper si Wendy, bántuind si speriind oamenii cu 
câte un Bau! 

Publicul a rás. 

Pe când trecea în revistă cámásile înşirate pe umerase, a 
auzit sunetul inconfundabil făcut de cineva care se 
răsuceşte în pat. 

— E cineva acolo? a întrebat Hugh în şoaptă întorcându- 
se într-acolo. 

Nu voia să-l audă Angie. Să fi fost un oftat? 

E un mit, a explicat bărbatul de la radio. fantomele 
jucăuşe nu sunt nişte pisicute ale lumii spectrale, ci mai 
degrabă... A făcut o pauză, în mod evident pentru a încerca 
să găsească termenul corect. 

— E cineva acolo? a şoptit Hugh din nou. 

A ieşit din dormitor şi s-a dus pe palier să se uite de la 
balustradă. N-o vedea pe Angie, dar auzea zăngănit de tigăi 
în bucătărie. 

... Nişte răpitoare, a continuat invitatul. 

Răpitoare? Aşa ca în Jurassic Park? 

Da. Fantome cu dinți. 

Hmm, a făcut femeia, înfricoşător! 

Hugh şi-a dat jos pantalonii şi i-a lăsat pe podea; apoi s-a 
furişat păşind lateral de-a lungul balustradei şi mai departe 
pe lângă peretele alăturat, până la uşa dormitorului din 


faţă. Şi-a întins gâtul ca să vadă mai bine, întâi prin usa 
deschisă - nimic sinistru acolo: şifonierul, fereastra pe care 
se vedea ceasul din turnul bisericii de alături, un mic teanc 
de cărţi şi reviste pe podea - şi apoi pe lângă tocul uşii. Prin 
fanta îngustă nu i se dezvăluia nimic în plus - doar patul 
frumos strâns, nişte cearşafuri curate pe care Angie trebuie 
să le fi pus acolo la îndemână pentru ziua din săptămână 
când se schimbau aşternuturile şi marginea din dreapta a 
ferestrei, la care lui Hugh i se păruse (şi ce prostie i se 
părea acum) că vede silueta vagă a unui intrus care 
supraveghea intrarea, ca şi când el ar fi fost stăpânul casei. 
(Era oare un „el“? Nu era deloc sigur, deşi îşi închipuia că 
este. Sau fusese.) A înaintat cu mai puţină precauţie acum, 
până când s-a aflat chiar în cadrul uşii. 

— Eşti sigur că vrei cafea, şi nu o ceaşcă de ceai? i-a 
strigat deodată Angie de jos. 

Răsucindu-se iar cu faţa spre uşă, el şi-a dus mâna 
dreaptă la inimă expirând profund. 

— Orice. 

— Hai, spune ce preferi. 

— Bine. Atunci, cafea. 

— Cu lapte sau cu frişcă? 

Ce Dumnezeu, Angie? 

— Cu frişcă, s-a hotărât. Să trăim periculos. 

Ea s-a îndepărtat (trebuie să fi fost chiar dedesubt, în hol) 
şi a început să fredoneze o melodie. 

In spatele lui, afară, în stradă, motorul unei maşini scotea 
un zgomot asemănător cu tusea cuiva care expectorează 
ca să-şi curețe gâtlejul. Pret de o clipă, Hugh s-a gândit să 
nu se întoarcă, ci să iasă pur şi simplu din cameră şi apoi s- 
o ia la fugă pe scări, sărind câte două sau chiar trei trepte o 
dată până când avea să ajungă jos, în hol. În loc de asta, şi- 
a ţinut răsuflarea, s-a întors foarte încet, croindu-şi drum 
mai întâi cu ochii şi gata să pună capăt testului dacă 
aceştia i-ar fi dezvăluit ceva neplăcut. Nu era nimeni acolo. 
„Bineînţeles că nu e nimeni acolo”, a zis el, scuipând 
cuvintele de parcă ar fi fost carne putredă. 

Ce spui de toate astea, Hughs? a vrut să ştie femeia de la 


radio. Hugh a simţit o mişcare seismică în epigastru. Însă 
apoi ea a adăugat: Sunt oare şanse să întâlnim fantome, cu 
sau fără dinţi, în noul sezon din serialul House? 

După numai câteva minute, îşi găsise jeanşii preferaţi şi 
un tricou fără guler, într-o nuanţă spălăcită de verde, şi 
cobora în fugă treptele, nebăgând în seamă vântul care se 
înteţise în aşa măsură că lovea în fereastră, făcând-o să 
răsune ca şi când nişte mici (şi frumusele - de unde naiba îi 
venise şi gândul ăsta?) tălpi osoase ar fi tropăit în urma lui. 


IV 


— Deschid eu, a strigat Hugh cu gura plină de alune. 
Poate e tot Frank. 

— Sper cá nu. Si tu ce faci, mănânci? a sărit Angie de la 
celălalt etaj, întinzându-şi gâtul peste balustradă. Diseará 
nu capeti cartofi la cină. 

Hugh a scos limba la ea, mai-mai să scape pe gresia din 
hol bila de alune mestecate pe jumătate, dar Angie se 
întorsese deja la treburile ei. 

A recunoscut silueta lui Gary prin sticla colorată a uşii de 
la intrare. 

— E Gary! a strigat. 

— Dă-mi drumul înăuntru! a implorat Gary. Sunt urmărit. 

Hugh a tras uşa înspre el şi a întins braţele. 

— Intră atunci, drumet ostenit. 

Ajuns în hol, Gary Aaronson a zis cu reproş: 

— În sfârşit! 

— Dar am venit de cum am auzit soneria, a protestat 
Hugh. Vrei cafea? Sau poate o tărie? 

— Cafea mai bine. Dar numai dacă bei şi tu. 

— Noi tocmai ne-am băut cafeaua. Dar o să mai beau 
una dacă insişti. 

— Insist. Ştii cá nu suport să beau singur. 

Hugh a luat-o înainte spre bucătărie. 

— Asta a fost pierzania mea la prea multe petreceri, a zis 
el peste umăr. 

— Poţi să refuzi, să ştii. 


— Da, bine, bine, a ráspuns Hugh, pornind aparatul de 
cafea. Si asta te-ar împiedica să-mi mai torni un pahar de 
vin? 

— Probabil cá nu. Apropo, poate trec pe la magazin în 
drum spre casă si iau câteva sticle - părea pustiu pe-acolo 
şi au o ofertă la vinurile Oyster Bay... reduceri de vreo zece 
dolari. 

— Pare un adevărat chilipir. 

Gary a dat energic din cap. 

— De fapt, a continuat el, mai tot oraşul e pustiu. 

— vremea e de vină. S-au săturat oamenii să iasă şi... 

S-a oprit, amintindu-şi ce zisese Maude: Și-aşa n-o să mai 
plecați nicăieri după aia. 

— Asta e al doilea lucru, a continuat. 

— Al doilea? Cred că am clipit şi mi-a scăpat primul lucru. 

— Maude Angstrom s-a instalat la ieşirea din autostrada 
interstatală 1-95, unde se face şoseaua spre Oguncuit, si 
întoarce maşinile din drum. 

— Zău? 

— Zău. 

— Si de ce e asta un lucru? 

Hugh a clătinat din cap. 

— Fiindcă mi se pare cam exagerat. Cică să nu ajungă 
oamenii cu maşinile în şanţ. 

— Păi, chiar că drumul ăla e o mizerie. 

— De acord, e un drum... 

— Şi se pare că ploaia nu se va opri prea curând, aşa că 
şansele de a derapa şi de a te trezi în şanţ sunt destul de 
mari. 

— Da, mă rog, poate... 

— lar pe tine nu te-a pus să te întorci, nu? 

— Aici nu sunteţi la tribunal, domnule Mason. 

Gary a râs. 

Hugh a luat o gură de cafea. 

— Şi al treilea lucru... 

— Aoleu, dar ştiu că se tin lant /ucrurile astea acuma, nu? 

— ... A Zis ceva. 

— Cine, Angie? 


— Nu, Maude, a sárit Hugh. Fii atent aici, ce naiba? 

— Ce-a zis Maude? 

— A zis: Şi-aşa n-o să mai plecați nicăieri după aia. 

— Asa, şi voi aveati de gând să plecaţi? 

— Nu... nu aveam. Dar... 

— Deci avea dreptate. 

— Da, dar... 

— Dar n-aveati de gând să plecaţi. 

— Nu, n-aveam de gând. 

Hugh a oftat şi s-a frecat pe frunte. 

Dar nu asta a vrut să spună. 

— Ce anume? Că n-aveţi de gând să ieşiţi? 

Hugh a făcut un gest de lehamite. 

— Şi a mai fost şi Ellie Ferguson. 

— Ea ce-a mai făcut? 

— A zis aşa: Au venit... sunt toti aici. 

— Toti cine? Sau e mai corect care toti? 

— Nu mi-a spus. A zis au venit, Hugh... apoi a adáugat cu 
toții... şi la urmă a zis sunt toti aici. 

— Crezi că e cineva care strecoară ouă de extratereştri 
sub paturile oamenilor? 

— Bineînţeles, tipic! Tipic pentru tine, Gary. 

— Ce anume? Ce e tipic pentru mine? 

— Să-i ironizezi pe cei care încearcă să aducă un subiect 
în discuţie. 

— Vrei să ştii ce cred eu, amice? 

— Nu neapărat, dar o să-mi spui oricum. 

— Evident. 

După ce a aşteptat o jumătate de minut, Hugh l-a 
îndemnat: 

— Bine, spune-mi. 

— Mi se pare că ai parte de prea mult sex. 

Lui Hugh nu-i venea să creadă. 

— Ti se pare cá ce? 

— Adicá, dá-o incolo... La urma urmei, de cát timp sunteti 
căsătoriţi? 

— Nu înţeleg. 

— Ce nu înţelegi? Bine, hai să o luăm încet: De. Cât. 


Timp. Sun... 

— Nu, dobitoc ce esti! 

Hugh a scos o cutie cu fursecuri din dulap. 

— Nu înţeleg cum adică am parte de... 

— Uite ce e, amice, esti... 

— Vrei să încetezi? Nu-mi mai zice , amice". 

Gary şi-a înclinat capul într-o parte, coborându-şi 
privirea. 

— Şi încetează şi cu asta! 

— Cu ce? 

— Cu privirea asta rănită. Expresia asta pe care o adopti 
ca să arăţi că te simţi jignit. 

Gary a dus un fursec la gură si a început să-l rontáie. 
Apoi, cu gura încă plină, a zis: 

— V-am văzut, pe tine sau pe Angela. Poate să fi fost 
Angela, dar eu zic că tu erai. 

A mai muşcat o dată şi a mestecat mulţumit, făcându-i 
din nou cu ochiul lui Hugh. 

— Gary, nu ştiu despre ce vorbeşti. M-ai văzut când? 

— Azi-dimineatá. 

— |n Boston? 

— Nu in Boston - hei, stii cá sunt bune astea? 

Gary a mai luat un fursec din cutie si a continuat sá 
rumege. 

— Eu te-am văzut aici, a zis molfáind si arătând cu capul 
în sus. În dormitorul de la stradă. Ăla e cuibusorul vostru de 
nebunii? Ştiu cá tu si Angie dormiti în.. 

— Gary, noi am fost la Boston. Tocmai ne-am întors de la 
Nan. 

— |a zi, ce mai face? 

— Bine. Nan e foarte bine. 

— Minunat! Întotdeauna mi-a plăcut... 

— Când zici că ai trecut pe aici? 

Gary s-a încruntat deodată văzându-i expresia de pe faţă. 

— Pe la nouă, nouă şi jumătate. Tocmai terminasem 
plimbarea cu câinele. 

— Noi ne-am întors abia de o jumătate de oră. 

Gary s-a strâmbat şi a ridicat din umeri. 


— Si mai e un lucru. 

— Doamne sfinte, ce de /ucruri! 

— A trecut seriful pe aici. 

— Dar ce ati fácut? 

— Nimic. 

Gary a fácut o grimasá. 

— Prin urmare a venit fiindcá...? 

— |-a spus Maude cá voiam sá vorbim cu el. 

— Dar voi de fapt nu voiati? 

— Când ne-am întâlnit cu Maude, nu, dar mai apoi, când 
lucrurile au devenit... 

— lar nenorocitele astea de /ucruri! 

Hugh a oftat adânc şi şi-a frecat fruntea. 

— Deci zici că eram în dormitorul de la stradă... sau mai 
exact acea persoană era în dormitorul de la stradă? 

Gary a făcut semn din cap că da şi a zâmbit. 

— Te-ai tras de la geam când ai văzut că mă uit în sus. 

— Gary, eram plecat - PLE-CAT... ce nu înţelegi? 

A ridicat mâinile în semn că se dă bătut. 

— Bine, bine, nu te ambala. Erai plecat, nu erai în casă. 

Hugh l-a privit cu luare-aminte pe prietenul lui. 

— E în regulă, mă bucur pentru tine. 

Câteva minute niciunul nu a scos un cuvânt. 

În sfârşit, Gary a întrebat: 

— Nu vrea şi Angie cafea? 

— Mă îndoiesc. Stai să văd. 

Hugh a traversat din nou salonul şi a ieşit în hol. 

— Doamne, bune mai sunt fursecurile astea! De unde le- 
aţi luat? 

— Angie? Mai vrei o cafea? 

A aşteptat. 

— Zi-i mai bine să se grăbească, dacă vrea să mai apuce 
prăjituri, a strigat Gary din bucătărie. 

Hugh s-a prins cu mâna de stâlpul de susţinere a scării şi 
s-a înclinat ca să privească în sus spre locul unde se apleca 
soţia lui de obicei peste balustradă. 

— Angie? 

Nu a primit niciun răspuns. 


— Are radioul deschis? s-a interesat Gary, făcându-şi 
deodată apariţia în spatele lui Hugh cu ceaşca într-o mână 
şi un fursec cu fulgi de ciocolată în cealaltă. 

Hugh nu i-a răspuns. A urcat pe prima treaptă şi a 
strigat-o din nou. Apoi, neprimind niciun răspuns, a mai 
urcat o treaptă şi încă una. 

— Angela! 

Numele ei de duminică... cel pe care îl folosea mereu în 
rarele ocazii când era supărat pe ea. Sau speriat, i-a şoptit 
o voce în gând. 

— Vrei să urc şi eu? a întrebat Gary. 

N-a zis nimic. Ultimele trepte le-a urcat în fugă, câte 
două o dată. Gary s-a ţinut după el tot timpul. 

— Angie? 

— Angie! a strigat şi Gary - ştia că urăşte această 
degradare a numelui ei şi era sigur că o va provoca să 
comenteze. Dar fără rezultat. 

— Hai, Angie... nu te mai prosti. 

Hugh s-a dus să controleze în baie, apoi în dormitorul lor 
- nimic. In dormitor, un bărbat cu un accent european - să 
fi fost neamt? suedez? Hugh n-a reuşit să-şi dea seama - 
tocmai spunea: De-a lungul anilor au existat multe cazuri 
dovedite de, să zicem, infestare spirituală, dar, în 
majoritatea lor, a fost vorba de o singură fantomă. 
Imaginati-vá că ar putea fi mai mult de una. 

Adică, l-a întrerupt femeia, douá sau chiar trei? 

Aa, mă gândesc la mai mult de atât. La mult mai mult de 
atât. 

Gary a lăsat ceasca pe másuta de lângă sezlong, s-a 
aplecat peste balustrada scării care ducea la ultimul etaj - 
etajul de oaspeţi, cum îl numeau Hugh şi Angie - şi a 
strigat, dar nici de acolo n-a venit niciun răspuns. A alergat 
în sus pe scări şi Hugh l-a auzit trecând dintr-o cameră în 
alta şi strigând-o pe Angie... Acum folosea şi el numele ei 
de duminică. 


V 


Când Gary s-a întors de sus, l-a întrebat: 

— Nu e acolo, nu? 

Gary a clătinat îndelung din cap. 

— Nu. Nu e. 

Hugh s-a răsucit spre uşa dormitorului dinspre stradă. 

— Acolo te-ai uitat? l-a întrebat Gary. 

Cu glasul abia depăşind vibrația aerului care îi ieşea 
printre dinţi, Hugh a recunoscut: 

— N-am curaj. 

Gary a trecut pe lângă prietenul lui şi a intrat în cameră. 
S-a întors imediat. N-a spus nimic despre ce văzuse 
înăuntru; în schimb, a întrebat: 

— Oare să fi ieşit din casă? 

— De ce să fi ieşit? Adică, fără să-mi spună? 

— Nu, a zis, iar cuvântul a sunat şi obosit, şi nepotrivit. 

— Stai aşa, a exclamat Hugh. 

Faţa lui Gary s-a luminat. 

— Trebuie să fi ieşit. 

Gary a dat încurajator din cap, dar zâmbetul cu care se 
pregătea să întâmpine răspunsul - mi-a zis cá dă o fugă 
până la magazin, sau ceva asemănător - se ştergea cu 
repeziciune. 

— Sigur, a zis. 

Apoi a întrebat: 

— Dar ce făcea acolo sus? 

Hugh a ridicat din umeri. Stomacul i se răscolise şi dintr- 
odată i s-a părut că ar fi o idee bună să se ducă la WC şi să- 
| deserte. 

— Fácea curat. Aranja lucrurile... treburi de-astea. 

Gary a aruncat o privire spre usa dormitorului. 

— După cum arată asternutul, s-ar zice că a tras un pui 
de somn. A făcut cu ochiul spre Hugh. Eşti sigur că n-aţi 
fost amândoi aici şi...? 

Hugh n-a mai ascultat până la capăt. A ajuns aproape 
clătinându-se până la dormitor şi de cum a păşit înăuntru a 
încremenit de-a dreptul. Într-adevăr, aşternuturile erau 


sifonate - de fapt erau vraiste. 

— Gary, a spus, aici se întâmplă ceva. 

Folosiţi termenul de infestare referindu-vă la fantome... 

Da, cred că e o descriere justificată. 

Si cum iţi dai seama de infestare? Care ar fi, adică, 
semnele prevestitoare? 

Poate căcărezi de fantomă? a sugerat Hugh Laurie. 

Publicul a izbucnit în râs. 

— Stai să închid radioul ăsta nenorocit, a zis Hugh. 

Şi l-a închis. 

Urmându-l în dormitor, Gary a rămas tăcut, privindu-şi 
mâna în care fulgii de ciocolată i se topiseră între degete. A 
dus fursecul la gură şi şi-a lins degetele pe rând în timp ce 
scruta faţa prietenului său. 

În cele din urmă, a întrebat: 

— Nu v-aţi... nu v-aţi certat, nu-i aşa? 

— Sá ne certám? 

— Stii ce vreau sá spun... o neintelegere, sá zicem. 

A arátat spre asternuturi. 

— Mă întrebi dacă nu cumva a pornit o ceartă de la sex? 

— Ei, nu chiar... 

— Ce Dumnezeu, Gary? 

— Nu, eu... 

— Adică, dă-o-n Dumnezeul mă-sii, Gary! 

Acesta a tăcut. 

Au rămas aşa, fără un cuvânt, parcă pentru o veşnicie. 

— Unde poate fii, Gary? a întrerupt Hugh tăcerea în cele 
din urmă. 

— Nu ştiu. 

— Parcă a dispărut pur şi simplu şi a plesnit din degete: 
Pufff! 

Gary n-a spus nimic. În fond, şi-a zis Hugh, ce-ar fi putut 
să spună? Se holba pur şi simplu la aşternuturi. Apoi a ieşit 
în hol şi s-a dus la telefon. 


VI 


— lată-ne din nou împreună, a spus Frank când Hugh a 


deschis usa. Salut, Gary, a mai zis pe când intra in hol, cu 
cascheta în mână. 

— Hai că ai parte de o zi pe cinste, i s-a adresat Gary. 

Frank a dat din umeri. 

— De obicei nu ne ocupăm de cazurile de persoane 
dispărute decât la douăzeci şi patru de ore de la 
reclamaţie, dar... în împrejurările astea... 

Hugh s-a abținut să întrebe care anume era diferenţa 
faţă de alte reclamaţii privind persoane dispărute, dar şi-a 
zis că n-ar fi constructiv să facă pe grozavul. li cunoştea de 
o viaţă aproape pe Frank şi pe fratele lui, Gordy - acesta 
din urmă comisar districtual de poliţie în Boston - şi ştia 
prea bine cât sunt de serioşi când venea vorba de profesie, 
poate Frank mai mult chiar decât fratele lui, în ciuda 
faptului că Tuboise nu se putea compara cu Boston. 

Gary sunase acasă şi o rugase pe Sarah să vină şi ea 
acolo. Acum ea era în bucătărie, făcând cafea şi tartine cu 
unt de arahide şi gem de căpşune. Lui Hugh numai de 
mâncare nu-i ardea, dar ştia că are nevoie să acumuleze 
ceva energie. Se simţea complet epuizat. 

— E o simplă formalitate, a spus Frank. 

Avea faţa crispată şi, când tăcea, ţinea buzele strâns 
lipite. Atunci când vorbea cu Hugh i se uita fix în ochi, 
citindu-i fiecare reacţie şi fiecare răspuns. 

— Dacă vrei să ştii părerea mea, ce facem noi e o 
pierdere de timp. A zâmbit şi şi-a dat ochii peste cap. De 
cele mai multe ori, a adăugat el cu voce mai scăzută şi 
aruncând o privire spre uşa de după care băgase capul în 
încăpere Sarah, pe femei le apucă aşa, câte o mică criză şi 
pornesc pe străzi fără nicio ţintă. S-ar putea să se întoarcă 
înainte să termin eu de scris raportul. 

— Dar până acum n-a plecat niciodată aşa de acasă. 

— Uneori soțiile se comportă ciudat, a intervenit Gary în 
şoaptă. 

Şeriful a dat aprobator din cap. 

— Să începem. Ce vârstă are soţia ta, Hugh? 

— Patruzeci şi şase. 

— Prenumele complet? 


— Angela Rose. 

— Bun, acum spune-mi despre omul pe care zici că l-ai 
văzut în cameră. 

— Nu prea pot să spun mare lucru. Noi... 

— L-am văzut si eu, a intervenit Gary, reluându-şi locul 
pe scaunul de lângă pian. 

— În aceeaşi cameră? a întrebat Frank indicând cu capul 
spre etajul superior. Tot în dormitorul dinspre stradă? 

— Am crezut că e Hugh, a continuat el. S-a ferit când m-a 
văzut. 

— Deci nu erai tu, Hugh? 

— Nu, noi - Angie şi cu mine - ne întorceam de la Boston. 
Cum ţi-am spus şi mai devreme. 

— Sistem de alarmă aveţi? 

— Da, avem. 

— Mda, mi s-a părut mie că văd o telecomandă în 
bucătărie. 

Frank a mai scris ceva, apoi s-a oprit în mijlocul 
propoziției şi şi-a ridicat privirile. 

— Zău? 

— Ce, nu-i aşa? s-a încruntat Frank. 

— Telecomanda în bucătărie? 

— Da, am văzut-o. 

— Când? 

— Când am văzut telecomanda? 

— Înî. 

— Altă dată, cred. 

Hugh tăcea. 

— Ai o problemă cu asta? 

— Nu, n-am nicio problemă. 

Frank a fluturat din mâini, cu palmele în sus. 

— Dar o spui ca şi când... 

— Nicio problemă, Frank. Doar că nu-mi amintesc când ai 
intrat tu la noi în bucătărie, asta e tot. 

Şeriful a râs şi s-a uitat la Gary, care a râs şi el şi s-a uitat 
la Hugh. Acesta a râs şi a scuturat din cap. 

— Aţi avut vreun necaz cu ea? 

— Cu alarma? 


Frank a incuviintat din cap si Hugh a continuat: 

— Nu, deloc. De câteva ori a fost pană de curent, dar are 
o baterie de rezervă care tine 72 de ore. O singură dată a 
trebuit să-i chemám pe cei de la firmă ca să reseteze tot 
sistemul, dar necazuri propriu-zise nu am avut. 

— Cu toate astea, n-a sunat. Vreau să zic, atunci când ai 
văzut acea persoană la întoarcerea acasă şi - răsucindu-se 
spre Gary - când l-ai văzut tu pe el de dimineaţă. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să mă întrebi, Frank. 

— Vreau să zic, Gary, că alarma nu suna atunci când l-ai 
văzut pe Hugh aici - scuze, când ti s-a părut că-l vezi pe 
Hugh - în dormitor azi-dimineatá. Corect? 

Gary s-a uitat spre Hugh. Îndreptându-şi apoi din nou 
atenţia spre şerif, a răspuns: 

— Da, corect. 

— Adică nu se declanşase alarma. 

— Nu, alarma nu suna. 

— Şi nu suna nici când am ajuns noi acasă, a precizat 
Hugh. 

— Dar fusese activată pe timpul cât aţi lipsit? 

— Da. Mai exact, tot timpul cât am fost plecaţi din oraş. 

— Asta presupune că era activată şi atunci când a văzut 
Gary acea persoană în dormitorul vostru? 

— Da, doar a fost tot atunci. În fine, în aceeaşi sesiune... 
parcă aşa se spune. 

— Dar n-aţi avut niciun fel de probleme cu alarma? 
Bănuiesc că e de la firma SuperSafe, aşa e? 

— Da, e de la SuperSafe. Sunt unii din Boston. 

— Da, ne sunt familiari. 

— Familiari în sensul cá ati avut probleme cu ei până 
acum? 

— Nu, n-am avut probleme, a zis Frank ridicând din 
umeri. Pur şi simplu ştim de ei. 

— Ciudat, totuşi, a murmurat Hugh. 

Frank şi-a mutat privirea de la unul la altul şi înapoi. Şi-a 
tuguiat buzele. 

— Bun, cred că pentru moment cam asta e. Să vedem 
dacă apare Angie şi reluăm atunci. 


Seriful si-a inchis carnetelul si a pus pixul in buzunar. 

— Bine, Frank. O lásám asa deocamdatá, a zis Hugh si l-a 
bátut pe umár. 

— Ai s-o revezi, l-a asigurat Frank. N-ai nicio grijă. 

Hugh şi Gary au rămas în pragul uşii până când maşina 
de poliţie nu s-a mai văzut. În timp ce închidea uşa, Hugh a 
observat: 

— Foarte ciudat ce a spus! 

— Ce anume, că nu trebuie să-ţi faci griji? Nu mi se 
pare... 

— Nu, că o s-o revád pe Angie. 

— Păi, o s-o revezi. 

— Bine, dar unde este, Gary? 


VII 


Gary voia să-l ia pe Hugh la ei acasă, dar el a refuzat. 

— Vreau să fiu aici când se întoarce. 

Sarah a spus că-l înţelege. Dar nu mai aveau cu ce să-l 
ajute, a explicat ea. Ar veni să stea cu el, a adăugat, dar 
aveau invitaţi la cină, pe director şi pe soţia lui. Gary a 
sugerat că ar putea contramanda (deşi privirea pe care 
Hugh a surprins-o în ochii ei părea să indice că nu e o idee 
bună), dar el nici nu a vrut să audă. 

— Mă descurc, i-a asigurat din uşă, pe când seara de 
iarnă îşi făcea simțită prezenţa, sorbind lumina din tării. 

În parcul de peste drum, pâcla venită dinspre mare îşi 
răsfira degetele de abur printre crengile copacilor. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur. 

Privirea fugară pe care au schimbat-o între ei prietenii lui 
ar fi scăpat altcuiva, dar nu şi lui Hugh. Vezi aşa ceva doar 
la oamenii care se cunosc de ani şi se simt bine unul cu 
celălalt. Poate că Sarah a făcut un imperceptibil gest de 
incuviintare sau poate nu, fapt este că s-a întors, a strâns 
din umeri ca să-şi aşeze mai bine haina şi, scoțând din 
buzunar cheile, a anunţat că se duce să pornească maşina. 

— În regulă, a zis Gary. S-a întors spre Hugh şi l-a iscodit 


din priviri. Te simti bine? 

El a dat din cap. 

— Doar ti-am spus. 

— Da, da, ştiu. 

Gary a mijit ochii, încercând parcă să străpungă zidul 
protector pe care îl clădise în jurul său Hugh. Motorul a 
pornit cu un clántánit puternic, dar imediat a început să 
toarcă uşor. 

Pe când privea maşina îndepărtându-se şi asculta 
scrâşnetul roţilor pe pietrişul aleii, Hugh s-a simţit cuprins 
brusc de panică. A vrut să alerge după ei şi să le spună că 
s-a răzgândit... că, da, ar vrea ca ei să rămână şi să facă 
totul să fie ca mai înainte şi să râdă de toate. Poate chiar să 
o aducă înapoi pe Angie, care avusese şi ea „o criză”, cum 
îi plăcea pe vremuri mamei lui să zică. 

A rămas pe loc, dar a surprins privirea de profundă 
tristeţe din ochii lui Gary. Părea însă că Sarah spunea ceva 
ca să-şi înveselească soţul, fiindcă faţa ei zâmbea, scăldată 
în lumina verzuie a instrumentelor de pe bord. În curând 
maşina a fost înghițită de ceaţă, iar el s-a întors cu fata 
spre casă şi, cu inima grea, a făcut primul pas într-acolo. 

Tăcerea care l-a învăluit de cum a încuiat uşa era aşa de 
adâncă, de parcă surzise deodată. De aceea, când a 
început să sune telefonul, zgomotul lui a vibrat strident şi 
aproape palpabil. 

Strâmbându-se şi rugându-se să înceteze, s-a îndreptat 
cu paşi nesiguri către sufragerie. Poate era Angie, care voia 
să-i explice ce se întâmplase şi unde era. Mă tem că am 
simţit nevoia să stau puțin singură, iubitule, îşi imagina el 
că o va auzi rostind în receptor atunci când l-a ridicat din 
furcă şi a spus „alo“. Câteva momente nu s-a auzit decât 
un hârâit, apoi o voce de bărbat a întrebat: 

— Domnul Ritter? 

Semăna puţin la voce cu Gary şi pentru o fracțiune de 
secundă s-a gândit că, poate, ajunşi acasă, Gary şi Sarah 
au găsit-o pe Angie stând pe trepte. Dar nu, n-aveau cum 
să fi ajuns deja - e drept că locuiau la numai un kilometru si 
jumătate distanţă, dar plecaseră doar cu două-trei minute 


inainte. S-a rásucit iute - poate prea iute - si a apucat sá 
záreascá pe cineva stând afară, în fata ferestrelor înalte din 
sufragerie. 

Tocmai se întreba de ce stă acolo şi vorbeşte la telefon - 
în timp ce ceata din spatele ferestrei se îndesise atât de 
tare, încât abia dacă mai zărea gardul viu din faţa casei, 
când şi-a dat seama că era propria lui reflexie. 

— Da, a răspuns în cele din urmă, întrebându-se dacă 
ceața afecta în vreun fel liniile telefonice, făcând vocea să 
sune ciudat de precipitată şi în acelaşi timp încetinită. 

— Domnul Ritter? a întrebat din nou vocea. 

— Da, Hugh Ritter la telefon. 

— V-aţi luat rămas-bun de la prieteni, domnule Ritter? 

— Poftim? 

— Dar de la şerif? V-aţi luat rămas-bun şi de la el? 

— Cine e...? 

— Ei, suntem multi, domnule Ritter, sau as putea sá-ti 
spun Hugh? a intonat deodatá alene glasul serifului. Mai 
întâi suntem asta, a adăugat vocea lui Angie, iar pe urmă 
suntem asta, a continuat vocea lui Gary, după care suntem 
cineva sau ceva cu totul diferit. 

Aceasta din urmă era Sarah Aaronson, care a rostit apoi 
cu O voce spartă, cea a lui Maude Angstrom, presărată cu 
chicote vesele: ,Si o sá ne distrám pe cinste. La urma 
urmei, nu mai plecaţi nicăieri.” Telefonul a amuţit. 

— Alo? 

Telefonul a rămas mut. 

Intotdeauna se întrebase cum s-ar descurca într-o astfel 
de situaţie, într-un moment de haos şi de confuzie totală şi 
de neînțeles. E drept, situaţia la care se gândea de fiecare 
dată era moartea lui Angie. Dar îşi zicea că într-o asemenea 
împrejurare ar avea timp să se obişnuiască cu ideea. Si 
oricât de îngrozitor ar fi fost un astfel de scenariu, cel puţin 
avea o logică. In schimb, întâmplările zilei pe care o trăise 
erau cu totul lipsite de logică. 

A îndepărtat receptorul de la ureche şi l-a privit acuzator; 
imediat s-a înfuriat pe sine că alunecase atât de iute într-un 
asemenea clişeu. Ce rost avea să se uite la receptor? 


Niciunul. Aspectul receptorului nu-i putea oferi o explicatie 
pentru modul cum pusese capát convorbirii interlocutorul 
lui. Sau era mai corect să spună ,interlocutorii"? Era oare 
posibil ca toate vocile acelea să fi fost ale unei singure 
persoane? Dacă da, era o farsă dată dracului. Dar poate că 
nu închisese el. Sau ei. Poate că se întrerupsese pur şi 
simplu convorbirea. Asta părea mult mai verosimil, mai ales 
cu toată ceața aia. Şi-a ridicat privirea spre fereastră şi şi-a 
văzut în geam propria reflexie. Stătea şi se uita la el. | se 
păruse oare sau într-adevăr mâna lui Hugh cel din fereastră 
- cea cu care ţinea receptorul - continuase să se mişte 
chiar şi după ce Hugh cel adevărat încetase să mişte din 
mână? 

Părea absurd. 

— E absurd, a exclamat Hugh. 

S-a uitat din nou la receptor şi a format *69. O voce de 
femeie l-a informat pe un ton cam prea familiar că avusese 
un apel la 7.02 p.m. Singura problemă era că numărul 
indicat de ea era... 

— Dar ăsta e numărul meu, a protestat Hugh. Cum să mă 
sun singur de pe numărul meu? 

A format din nou *69. Acum suna ocupat. Era gata să se 
întrebe cu voce tare cum era posibil să sune ocupat, când 
şi-a dat seama că tonul discontinuu însemna nu că 
persoana apelată era deja angajată într-o altă convorbire, ci 
mai degrabă că cineva ridicase receptorul într-o altă parte 
a casei. A bătut în furcă să capete ton şi a strigat: 

— Alo! 

Poate că era doar vântul bufnind prin streşinile casei şi 
cercetând hornurile, totuşi nu putea alunga senzaţia că 
aude o răsuflare - nu respiraţia regulată a unui om adormit, 
ci veghea reţinută a unuia care stă la pândă. 

— Alo! Cine e acolo? 

S-a auzit un declic, după care telefonul a început din nou 
să sune. 

— Alo! 

— Domnul Ritter? 

— Ce mă-ta mai vrei? 


Persoana de la celálalt capát al firului - un bárbat - a 
părut sincer surprinsă. 

— Poftiti? 

— N-ai sunat acum câteva minute? 

A urmat o scurtă pauză, sugerând că interlocutorul dădea 
din cap că nu; totuşi, pentru mai multă siguranţă, acesta a 
răspuns: 

— Nu, eu acum am sunat. 

— Prima oară? 

— Da, prima oară. 

Hugh a stat câteva secunde să-şi recapete calmul, apoi a 
zis: 

— Îmi cer scuze pentru ieşirea de adineauri. E vorba de 
soția mea. Sunt deja... 

— În legătură cu soţia vă sun si eu, domnule Ritter. 

— Stiti unde se află? 

— Nu e prea târziu, domnule Ritter? Prea târziu să vă 
deranjez, vreau să zic? 

— Cum? Aa, nu... nu e deloc târziu. Cine ziceati... 

— Sunt Shelley Mitford, de la postul de poliție de aici, din 
Tuboise. Mi-a zis seriful să vă sun. 

— În legătură cu soţia mea? 

Cine dracu’ e Shelley Mitford? şi-a zis Hugh. Nu mai 
auzise de el până atunci. 

— Aveţi...? 

— Vă sun în legătură cu alarma, domnule. 

— Cu alarma? 

— Am luat legătura cu cei de la SuperSafe - ştiţi, cei care 
montează alarme. 

— Aşa, şi? 

— Şi şeriful m-a pus să vă întreb dacă n-ar fi posibil să nu 
fi pus alarma când aţi plecat de acasă azi. 

— Sá nu fi pus alarma? 

— Da, domnule. 

— Mă rog, e oricând posibil să uiti, dar... Nu... Când eu şi 
Angie - a simţit deodată nevoia să se aşeze într-un colţ şi 
să plângă -, când ne-am întors acasă, ea a dezactivat 
alarma înainte să intrăm. 


A urmat o pauzá. 

— Cine mai stie codul, domnule? 

— Cine mai stie codul? 

Hugh începea să se simtă ca un papagal. 

— Pái, Gary... Gary Aaronson. Era si el aici cànd a venit 
seriful după-amiază - asta înseamnă, probabil, că îl stie si 
Sarah. Aá... 

— Care Sarah, domnule? 

— Sarah Aaronson. Asta fiind - vreau să spun - Sarah 
este sotia lui Gary. 

— Si altcineva, domnule? 

— Ar mai putea fi prietena lui Angie, cred, a zis Hugh 
după ce s-a gândit un minut. 

— Şi anume cine? 

— Florence. Florence Gilliard. 

— Îmi puteţi dicta pe litere? 

l-a spus numele literă cu literă. 

— Si este de aici, din localitate? 

N-ar prea avea sens să aibă căcatul ăla de cheie, dacă n- 
ar fi din localitate, a zis Hugh în sinea lui. 

— Da, a răspuns şi i-a dat adresa. 

— Vă mulţumesc. 

— Înainte să închideţi... 

— Vă ascult, domnule. 

— Ce au zis? Cei cu alarma, adică. Parcă ziceati că ati 
luat legătura cu ei. 

— Au zis că nu e posibil să fi umblat cineva prin casă în 
condiţiile în care alarma era activată. 

Hugh a aşteptat să continue, dar omul n-a mai adăugat 
nimic. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că în casă se afla cineva care cunoştea 
codul de acces sau... 

— Sau? 

— Sau v-aţi înşelat în una sau mai multe părţi ale 
relatării. 

— M-am înşelat? 

— Da, domnule. 


— Adicá am mintit. 

— Eu n-am spus... 

— Dar asta ati vrut sá spuneti, nu? 

— Trebuie să avem în vedere toate variantele, domnule. 
S-ar putea chiar să fie vorba de un fenomen paranormal. A 
tuşit şi şi-a îndreptat vocea, rostind ceva care suna ca 
fadromecuminti, a adăugat polițistul după câteva secunde. 

— Cum aţi zis? 

— Poftim? Am zis că trebuie avute în vedere toate... 

— Nu, după asta. 

— N-am mai spus nimic după asta, domnule. 

Probabil că ceața afectase liniile telefonice, fiindcă, 
pentru câteva secunde, s-a auzit ca şi când omul se 
străduia să-şi stăpânească râsul. 

— Vă urez noapte bună, domnule. 

Hugh a lăsat jos receptorul. 

S-a dus în bucătărie şi a început să formeze codul de 
activare a alarmei, dar s-a oprit. Dacă se întorcea Angie 
acasă? Ar trebui să aibă cheia... dar dacă n-o are? S-a dus 
să verifice micul panou pentru agăţat cheile. Cheia ei 
lipsea... dar, desigur, asta nu însemna nimic. 

Fantome cu dinţi, a şoptit o voce într-un colt al minţii lui 
Hugh. Aşa a spus tipul atunci, la telefon. Fantome cu dinți. 


VIII 


— A sunat la uşă? 

Gary Aaronson şi-a trântit haina pe masa din bucătărie şi 
a început să se scotocească prin buzunare după cheile 
casei. 

— La ce oră le-ai spus să vină? 

— La opt, a strigat Sarah. Nici focul nu l-am aprins. 

El s-a îndreptat spre usa de la intrare. Prin sticla sablată 
a zărit o singură siluetă care părea prea înaltă ca să fie 
directorul şcolii. 

— Îmi ia mai puţin de un minut, i-a răspuns, strigând la 
rândul lui. 

Silueta din prag era învăluită în umbră şi câteva clipe 


Gary nu şi-a dat seama cine este, desi îi părea cunoscută. 

— Grăbeşte-te şi închide... a mai apucat să spună Sarah, 
repezindu-se pe urmele soţului. Aaa! a exclamat apoi. 

Persoana din prag a înaintat zâmbind. 

— Ai uitat ceva? l-a întrebat Gary pe șerif. 

— Aţi găsit-o? a intervenit Sarah. 

— Hai să închidem usa, nu ziceti? s-a auzit vocea serifului 
şi, imediat ce a intrat în casă, cadrul cu plasă s-a trântit şi 
după el s-a închis uşor şi uşa interioară. 

— Cum... cum ai făcut asta? a murmurat Gary. 

— Hai să vorbim despre fantome, a zis Frank Gozinsky. 

Şi când s-a răsucit, Gary a văzut că în spatele lui mai 
erau şi alţii, dar se ţineau deoparte, aruncând priviri vesele 
pe după umerii lui, ca şi când ar fi vrut să facă o surpriză 
unui copilaş. S-au răsfirat în lateral unul câte unul, până 
când s-au făcut cu toţii văzuţi. Ai fi zis că veniseră să repare 
ceva, fiindcă aveau tot felul de scule: fierăstraie, ciocane şi 
freze, dar şi colaci de funie. 

— Gary? a murmurat Sarah. 

Gary simţea un îndemn aproape indescriptibil de a se 
întoarce şi a o lua la goană... de a ieşi din casă prin vânt şi 
ploaie. Dar imboldul pe care îl simţea nu i se desluşea pe 
faţă şi nici nu se transmitea către mâini şi picioare. Afişa pe 
dinafară o linişte care nu se regăsea şi în interior, unde 
stomacul i se răscolea, iar inima îi bubuia de parcă era un 
cal de curse intrat pe ultima turnantă. 

Deodată a pornit radioul şi o voce a spus: Bună seara, 
Gary şi Sarah. Bun venit la petrecerea de Halloween! 
Oaspetii voştri au venit să vă ínveseleascá. Vă rog să-i 
salutati. 

Gary s-a trezit zâmbind în timp ce schiţa un gest de 
salut. Cu coada ochiului a zărit-o pe Sarah făcând acelaşi 
lucru. A îngăimat „Sarah“, fără să fie sigur că ea îl auzise. 

Erau acum şase persoane înşirate până la uşă. 

El s-a întors cu fata spre Sarah, care a făcut la rândul ei 
acelaşi lucru. Buzele ei i-au rostit numele, dar nu s-a auzit 
niciun sunet. Şi să fi fost oare o lacrimă ivitá în colţul 
ochiului? 


— Hai, oameni buni, salutati-vá oaspeții, fiti politicosi! 

— Buná, a soptit Gary. 

— Buná, a zis si Sarah. 

— Ne asteaptá o noapte lungá, a spus Frank, asa cá ar fi 
mai bine să-i dăm drumul. Ne dati ori nu ne dati? 


IX 


Lui Hugh i s-a părut la început cá aude marea. Visa. Era 
pe o barcă - Angie era si ea acolo, parcă manevránd 
pânzele bărcii cu ajutorul funiilor, şi îi zàmbea. O privea ca 
şi când ar fi urmărit-o într-o filmare. Când a pornit spre ea - 
lucru de care şi-a dat seama când şi-a văzut braţele 
întinzându-se înainte - a observat că plângea. Vai, iubitule, 
a rostit ea. Se vedea cum buzele ei pronunţă cuvintele, dar 
nu se auzea niciun sunet... era doar ecoul lor asa cum il 
recrea creierul lui, la fel cum îi desluşea şi glasul mării care 
se întindea în jur. Îmi pare atât de rău, a continuat Angie. 

De ce îți pare rău? şi-a trimis el gândul către ea. 

Barca despica apa, înălțându-se mândră şi apoi 
afundându-se în valuri. $șșş! foşnea ea. 

Angie s-a întors spre dreapta, cu speranţă, dar şi cu 
teamă, cu ochii larg deschişi, cu buzele întredeschise. Vine, 
a spus. Când a întors capul să se uite într-acolo, ceva foarte 
mare şi foarte negru s-a ridicat înaintea lui ca o cortină 
groasă si un zgomot asurzitor l-a făcut să deschidă ochii. 

Zăcea întins în patul lui - nu, nu în patul lui; în patul pe 
care îl împărțea cu nevasta lui. Patul /or. 

A fost, dar nu mai este, iubitule, au susurat din ce în ce 
mai stins în mintea lui frânturi din glasul lui Angie. 

Şi-a întors privirea spre ceas: 1.37. 

Lumina era încă aprinsă. 

S-a uitat la cămaşa de noapte a lui Angie, care zăcea pe 
pat într-un ghem mototolit; apoi a întins mâna şi a tras-o 
spre el, şi-a îngropat în ea faţa şi a inspirat adânc. 

5555! 

— Cine e? 

Pe palier umbla cineva. Hugh a lásat cámasa de noapte 


sá alunece pe perná si s-a furisat jos din pat. 

— Angie? 

Mişcarea s-a oprit chiar de partea cealaltă a uşii 
dormitorului şi Hugh a simţit un val de energie venind spre 
el, de parcă înfrunta un vânt cu forţă de vijelie. Inima îi 
zvâcnea în piept, dar şi în tâmple... ceea ce într-un fel era 
mai rău, pentru că estompa zgomotele făcute de cine se 
afla dincolo de uşă; le estompa, dar, în adâncul fiinţei lui, 
Hugh le simţea prezenţa. Uşa, care nu fusese bine închisă, 
ci doar apropiată, a început să se mişte înspre el, care o 
urmărea cu un soi de fascinatie detaşată. S-a deschis de un 
lat de palmă, poate puţin mai mult, apoi s-a oprit. Era 
linişte, dar nu o linişte bună, nu o linişte calmă sau blândă. 
Era altceva decât un gol, altceva decât absenţa zgomotului: 
părea o tăcere căreia i se amputase sufletul. 

Hugh ar fi vrut să rostească numele soţiei, să-l spună în 
şoaptă iar şi iar, dar acea primă silabă, An, care se 
prelungea aşa cum ai întinde o bucată de nuga moale - i se 
cuibărise în gâtlej şi nu voia să se mai mişte de acolo. Ce 
dracu' i se întâmpla? se întreba el. 

A străbătut cu paşi mari încăperea şi a dat uşa în lături 
cu putere. 

— Ah, iată-te! a exclamat şeriful Frank Gozinsky. 

— Dar unde credeai că sunt? Doar locuiesc aici. 

— Că bine zici, Hugh. 

— Cum ai intrat? 

— Pe uşa din faţă. Nu te-ai supărat că am dat buzna, nu-i 
aşa, Hugh? 

— Dar am încuiat usa. 

Fruntea serifului s-a umplut de cute pe când făcea 
stânga-împrejur ca s-o pornească pe scări în jos. 

— Nu se poate s-o fi încuiat, Hugh, i-a azvârlit el peste 
umăr, fiindcă, iată, mă aflu înăuntru. 

— Ba am încuiat-o, a repetat Hugh. Si am şi strigat. Dar 
nu mi-ai ráspuns. 

Au coborât treptele încet si în tăcere. 


X 


Când au ajuns la capătul de jos al scării a început să sune 
telefonul. 

— Telefonul, a zis şeriful. 

Hugh a fost cât pe-aci să-i dea o replică sarcastică de 
genul Vai, mersi, nu-l auzisem, dar s-a stăpânit şi a ridicat 
receptorul. 

— Alo? 

— Bună! 

— Tu eşti, Nan? Totul în regulă? 

— Da, toate bune, Hugh. La voi? 

— Nan, e foarte târziu, a spus el uitându-se la ceas. 
Doamne, care târziu?... e aproape două noaptea. Ar trebui 
să fii la culcare. 

— Da. Zise somnorosul: Haideţi la culcare, iar leneşul: ba 
să mai stăm. 

— Poftim? 

— Pune de cină, zise doica hapsână. Máncám şi-apoi 
plecăm. 

Hugh n-a mai zis nimic. Se zgâia prin sufragerie 
încercând să-şi dea seama unde a dispărut şeriful. 

— Aşa îmi spunea ea pe vremuri, Hugh. Doica cea 
hapsână. 

— Nan, sora ta e la tine? De asta mi-ai dat telefon? Angie 
e acolo? 

Cum să fi ajuns acolo, totuşi? Nan locuia la Boston... 

A urmat o scurtă pauză, apoi Nan a continuat: 

— Angie e cu tine. 

— Stii, de fapt... 

— E cu tine, Hugh. 

S-a auzit un zornăit în bucătărie si el s-a lăsat într-o parte 
să se uite, dar n-a văzut nimic. Apoi şeriful a strigat: 

— Unde tii cutitele? Aa, gata... Le-am găsit. 

— Nan, să ştii că Angie... 

— Vrei si tu o portie de ceva, Hugh? a întrebat Nan. 
Vocea îi era parcă mai groasă şi avea un ton amenintátor. 
Amenintátor? Doar vorbea cu sora mai mică a lui Angie. 


Dar ce Dumnezeu fácea - sau, mai bine zis, ce o fácea - 
sá sune la douá noaptea? 

— Zi, vrei? a strigat de aláturi seriful. 

Hugh a soptit cât a putut de încet în receptor: 

— Nan, mai esti acolo? 

Dar Nan închisese deja. A format *69. Asa cum se 
astepta, fusese apelat chiar de pe numárul lui. Ceea ce era, 
desigur, imposibil. 

A format numărul lui Nan Brannigan. S-a îndepărtat de 
usa sufrageriei si a rámas cu receptorul la ureche, 
ascultând. 

— E cam târziu să dai telefoane, nu crezi? a comentat 
şeriful, vorbind ceva mai tare ca înainte. 

Hugh s-a dat încă un pas înapoi şi s-a împiedicat de 
treaptă. Chiar atunci Frank intra cu o ceaşcă de ceai într-o 
mână şi în cealaltă cu telefonul mobil, pe care îl ţinea lipit 
de ureche. 

— Mai ştii, poate că dormeam, a bombănit el în telefon. 

Apoi a pus ceaşca de ceai pe podea lângă Hugh şi s-a dus 
din nou în sufragerie, de unde a întrebat: 

— Avem ceva noutăţi? 

O voce somnoroasă a murmurat în urechea lui Hugh: 

— Alo! Cine sunteţi? 

— Nan? Eu sunt. 

— Hugh? Ce s-a întâmplat, e totul în regulă? Angie e 
bine? E foarte târziu... 

— Ştiu, iartă-mă. 

S-a tras înapoi urcând câteva trepte şi ţinând receptorul 
departe de ureche, ca să-l poată auzi pe poliţist, care 
mormăia prin sufragerie. 

— Angie a dispărut. 

— A dispărut? Cum aşa? 

— Nu ştiu. Ar fi trebuit să te sun mai devreme. 

— V-aţi certat? 

— Nu, nu ne-am certat. 

A aşteptat ca Nan să spună ceva, dar, cum ea tăcea, a 
continuat: 

— Noi nu ne certám niciodată, ştii foarte bine. 


— Nu există să nu te certi niciodată, Hugh. 

— În fine, ştii ce vreau să spun. 

S-a auzit un zornăit în sus pe scări. 

— Ce-a fost asta? 

Hugh şi-a aţintit privirea asupra uşii de la intrare - cineva 
înaintase pe trotuarul din faţa casei şi se făcuse nevăzut 
printre tufe. 

— Ce-a fost asta, Nan? 

— S-a auzit un zgomot, a şoptit ea. Ca şi când s-ar fi 
răsturnat ceva. 

Hugh a auzit în receptor sunetul unei sonerii. La uşa 
surorii lui Angie suna cineva la ora două noaptea. 

— Of, Doamne, e cineva la uşă, a zis Nan. Mă duc să... 

— Nan, s-a repezit Hugh, să nu deschizi! 

— ... deschid. Ce spuneai? 

— Nu te duce la uşă, Nan! 

— Să nu mă duc la uşă? Dar de ce? 

— Este... 

Este ce? Ce anume era? Duhul nopții de Halloween? 
Omul Negru? Sau o creatură nouă, venind dintr-un loc unde 
nu este nici lumină, nici zâmbet, unde nu este dragoste şi 
nici blándete, ci numai durere, întristare şi suspin, jale si 
părere de rău... o creatură care putea să ridice talpa ca 
pentru a face un pas aici, în ploiosul Tuboise, pentru ca, 
înainte să apuci să clipeşti, să pună talpa jos în îndepărtatul 
Boston? Sau care putea fi toate astea la un loc? 

Hugh a auzit-o pe Nan punând receptorul pe másuta ei 
de mahon din hol. 

— Aşteaptă o clipă! a strigat ea apoi. 

Ding dong, a răsunat soneria. 

— Nan! a rácnit Hugh. 

Pe fir s-a auzit vântul suieránd şi după aceea glasul lui 
Nan: „Cine e?“ 

După aceea a urmat vocea îndepărtată a serifului: „la 
ziceti, doamnă, ne dati ori nu ne dati?" 

— Doamne, Nan! a exclamat Hugh. 

Zise somnorosul: Haideti la culcare, iar lenesul... 

Hugh a pus receptorul ín furcá si s-a ridicat in picioare. 


Chiar atunci s-a auzit scârţâind portita grădinii. O siluetă 
neclară a străbătut cărarea, a întins o mână şi a sunat la 
uşă. 

— E cineva la uşă, a strigat şeriful. 

Hugh a coborât fără grabă ultimele trepte, a traversat 
holul şi a deschis uşa. 

— Salut, a rânjit şeriful Gozinsky din faţa uşii. Bau! Sau ar 
trebui să zic Ne dati ori nu ne dati? 

— Ce se întâmplă aici, dom' şerif? Cum ai reuşit să...? 
Cum poţi să fii şi acolo, afară şi - s-a întors şi a arătat spre 
sufragerie şi spre bucătăria aflată dincolo de ea - înăuntru? 
a continuat el. 

— Vrei să zici cum pot să fiu în ambele locuri în acelaşi 
timp? 

Hugh a încuviinţat din cap. 

— Fiindcă sunt serif. Sunt stâlpul legii. Pe faţă i s-a 
asternut un rânjet larg; apoi s-a încruntat, în timp ce-şi 
explora cu limba incisivii innegriti de pe maxilarul inferior. 
Pe unul din ei l-a împins de mai multe ori, pe urmă şi-a 
băgat degetele în gură şi l-a scos pur şi simplu, apoi s-a 
răsucit şi l-a aruncat afară, în curte. 

— Nu ştiu ce se... 

— Petrece aici? a completat Gozinsky, dându-şi teatral 
ochii peste cap, apoi a continuat cu vocea schimbată. Auzi, 
frate... care-i treaba, frate? 

— Farmer? 

— Da, chiar el. Nebunul târgului. Fii atent! 

Şeriful a păşit înăuntru, închizând uşa cu piciorul, după 
care şi-a trecut palma mâinii drepte peste faţă. În 
momentul când palma i-a ajuns la bărbie, nu mai era 
şeriful, ci Moss Farmer, care trăia într-o baracă ce dădea 
spre Angel Rocks. 

— Ráposatul Moss Farmer, care s-a mutat la cele veşnice, 
a murmurat Gozinsky. 

Şi-a scos pălăria şi a luat o figură tristă. 

— Mai bine zis pe care l-am mutat, a adăugat chicotind. 
Şi acum, iată! 

Şi-a plimbat din nou palma peste faţă, apoi a coborât-o în 


dreapta lui... Sau mai bine zis in dreapta ei. 

— Dati-i drumul! Si-asa n-o să mai plecaţi nicăieri după 
aia, a rostit Maude Angstrom cu inconfundabila ei voce 
tărăgănată. 

— Maude? a murmurat Hugh. 

— Eeg-zact, a ráspuns sosia lui Maude. Fii atent, am o 
ghicitoare pentru tine. Şi-a trecut mâna cu oase fine peste 
faţă şi şeriful a reapărut. 

Hugh a aruncat o privire spre uşa închisă. 

— Ştii ce? Las-o baltă! 

A fluturat cuțitul zimtat către Hugh şi a clátinat din cap. 

— Te ajung înainte să apuci să faci doi paşi, a anunţat. 

Şeriful Frank a tras aer în piept şi a zâmbit. Părea obosit. 

— Eu şi prietenii mei suntem un fel de profesori, a vorbit 
el în cele din urmă. Şi pot spune că elevii noştri au fost 
fascinati de ce au avut de învăţat de la noi. 

A dat din cap încântat. 

— Da, zău aşa. Ei, câteodată au fost surprinşi şi... ce să 
Zic, nu de puţine ori s-au simţit cam jenati. Dar, ştii cum e o 
vorbă: Ştiinţa e putere. Şi forţă. 

Şi-a înclinat capul pe o parte. 

— Aşa se spune, nu, Hugh? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti şi nu am nicio... 

— Ştiai cá intestinul subţire are o lungime de şapte 
metri? 

— Ce face? 

— Intestinul subţire, zic. Şapte metri lungime. Nu ştiam 
asta. Şi nici soţia ta nu ştia. Pe cuvânt. Dar, ştii ceva? a 
continuat plesnindu-şi teatral palmele. Arată mortal ca 
material didactic. 

S-a rezemat de perete şi a privit în zare. 

— Mortal... tare cuvânt, nu? Acum nu se mai foloseşte 
aproape deloc. Mi-a părut rău când s-a demodat. 

Hugh s-a uitat în jur căutând ceva ce ar fi putut folosi ca 
armă. 

— Cine eşti? 

— Păi, aş zice că putem porni linistiti cu toţii de la ideea 
că nu sunt şeriful. 


Si-a strápuns palma stángá cu cutitul, a privit-o cu capul 
inclinat pe o parte si apoi a tras afará lama. Nu se vedea 
nici strop de sánge. 

— Esti nebun. Dement. Psihopat, a izbucnit Hugh. Apoi a 
clátinat din cap. De fapt nu, poate cá e vina mea. Poate eu 
sunt cel care... 

— Tu, Hugh, dragă? Vai, dar nu e nimic în neregulă cu 
tine. 

A chicotit si şi-a coborât privirea către cuțitul pe care îl 
tinea în mână. 

— Cel puţin, nu acum. 

A ridicat din umeri şi a clipit repede, de trei ori la rând. 

— Recunosc deschis că e un oarece dezechilibru aici, a 
zis el ciocănindu-şi tâmpla cu încheieturile degetelor, dar aş 
putea pleda pentru acordarea de circumstanţe atenuante. 

— Dar de ce aici? De ce tocmai noi? a protestat Hugh 
aproape în şoaptă. 

Şeriful s-a aşezat pe unul din scaunele din faţa barului şi 
şi-a întins braţele pe masă. 

— Cum se face că toţi pun întrebarea asta, De ce tocmai 
eu? a scâncit el cu glas ascuţit. Ce rău am făcut? 

A arătat spre unul din scaune şi a rostit simplu: 

— Şezi. Sau poate ar trebui să spun Ba să mai stăm? 

Hugh s-a supus, iar când se aşeza şi-a dat seama că nu 
mai era în stare să-şi mişte mâinile şi picioarele. Putea face 
doar acele lucruri pe care i le îngăduia seriful. Frank sau 
cine o fi fost în pielea lui, căci Hugh era acum cu totul 
încredinţat că acea prezenţă din bucătăria lui nu era Frank 
Gozinsky, s-a ridicat în picioare şi a început să cotrobăie 
prin încăpere, deschizând şi închizând uşile dulapurilor şi 
sertarele şi vorbind în tot acest timp. 

— Greseala pe care o faceţi toti este că vă închipuiţi că 
aceste noţiuni, aici şi eu, înglobează nu ştiu ce valoare 
afectivă... că sunt oarecum deosebite. Ei bine, regret să o 
spun, dar nu sunt. Nu eşti cu nimic deosebit, dragă Hugh. 
Aşa cum nu este - sau nu era - nici Maude Angstrom. Nici 
prietenul tău, Gary. Nici soţia lui, Sarah. Nici doamna Slater, 
nici Eleanor, nici Mos Maxell, nici Ellie, nici Joe McHendricks, 


nici Archie Goodlowe, nici Jerry Fettinger, nici Nan, nici - 
Frank i-a enumerat pe degete si apoi, trăgând sertarul 
mare de lângă plita aragazului, a plesnit tare din palme - 
nici măcar minunata ta soţie. 

A întors capul spre Hugh şi i-a zâmbit, după care a 
scotocit în sertar si a scos o mână de cuțite. 

— Uneltele meşteşugului meu, a explicat el, şi a aliniat 
cutitele unul lângă altul. 

Hugh îşi simţea inima zbătându-i-se în piept. Când a vrut 
să inghitá, gâtlejul parcă îi era dat cu smirghel. 

— Ti-e frică, Hugh? 

El a dat din cap cá da. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Încă nu m-am hotărât. 

Falsul Frank a stat pe gânduri câteva clipe, apoi a 
întrebat: 

— Soţia ta era un om maleabil, Hugh? 

— Cum? 

— Fiindcá acum e teapáná. 

A râs. 

— Te-ai prins? Teapánaá? 

— Ce i-ai...? 

— Am omorât-o, Hugh. Si în filmul ăsta n-o să apară nici 
poliţia călare, nici n-o să zăreşti pe fereastră lumina 
lanternelor sau vreun umflat cu o portavoce în mână 
încercând să mă convingă să renunţ, pentru că... 

A imitat cu stângăcie un mers tantos şi şi-a dus la gură 
mâna făcută goarnă: Hai, şerifule, ieşi de acolo, eşti 
înconjurat. A ridicat apoi un deget spre buze, mimând o 
descoperire surprinzătoare: 

— Numai că, hopa, ce să vezi? Eu nu sunt şeriful! 

Hugh îşi privea fix mâna încercând să le poruncească 
degetelor să se mişte. Nu mergea. 

— Si nu reactionez la lucrurile la care te-ai aştepta să 
reacționeze o fiinţă înzestrată cu rațiune şi afectivitate. 
Cum se cheamă asta? Tendinţe sociopate? Ceva de genul 
ăsta, parcă. Ideea este că fac ce fac nu pentru că îmi place 
pur şi simplu - desi, la drept vorbind, îmi place - o fac 


pentru cá trebuie. Are vreo logicá? 

Arătătorul de la mâna stângă a lui Hugh se ridica încet de 
pe genunchi, unde mâinile lui záceau inerte. A făcut semn 
din cap că da, apoi că nu, în timp ce-şi relaxa degetul. 

— Nu... nu, n-are nicio logică. 

— Ei, haide, Hughie, hotărăşte-te. 

Falsul Gozinsky a ridicat un cuţit de tăiat pâinea, cu lamă 
zimtatá, şi s-a îndreptat spre Hugh, încovoindu-se deasupra 
lui. 

— Care-i treaba, încerci să faci mai multe lucruri 
deodată? 

Hugh s-a încruntat. 

— Cum adică...? 

Şeriful s-a uitat la mâinile lui Hugh şi a dat din cap. 

— Încerci să-mi distragi atenţia punându-mă să vorbesc - 
fiindcă îmi place să vorbesc, asta e realitatea -, iar în 
timpul ăsta te chinui să te eliberezi de controlul pe care îl 
exercit asupra ta. 

A rostit ultimele cuvinte cu o voce adâncă şi 
tremurătoare. 

Şeriful a aşezat cuțitul de pâine pe genunchiul lui Hugh, 
chiar lângă mâna stângă. 

— Mă întreb, vezi tu... mă întreb dacă n-ar trebui - şi l-a 
bătut peste deget cu cuțitul - dacă n-ar trebui să-l retezăm 
pur şi simplu, ca să nu ne mai distragă de la mica noastră 
discuţie. Ce părere ai, Hughie? Nu e o idee bună? 

— Nu. 

— Cum? Am impresia că nu te aud prea bine. Ai zis 
cumva „Da, sigur, dă-i drumul, şerifule, retează degetul ăla 
neastâmpărat!” Asta ai zis, Hugh? 

El a scuturat din cap. 

— Hugh, haide să ne închipuim că nu te văd şi nu-mi dau 
seama că scuturi din cap că nu. Să ne închipuim că pot 
doar să-ţi aud vocea... şi că, dacă nu capăt un răspuns bun, 
mă apuc de treabă şi-ţi tai degetul ăla. 

A scos un ft-tt-tt. 

— lar ce ar trebui să te preocupe cu adevărat este unde 
o să mă opresc. Intelegi? 


— Da. Da, inteleg. 

— Pentru cá eu sunt unul dintre Tortionari, Hugh. De fapt, 
sunt însuşi Tortionarul. 

Frank şi-a plesnit palmele una de cealaltă. 

— Ta-taaa! Cu livrare la domiciliu, suferinţe incredibile. 
Dincolo de cea mai aprinsă imaginaţie. 

S-a aplecat mai mult deasupra lui, cu nasul şi cu ochii 
mici şi rotunzi ca de porc chiar lângă faţa lui. 

— Cu asta mă ocup eu, Hugh. Intelegi? E meseria mea. 
Cum spuneau la radio? Fantome cu dinţi? Îmi place cum 
sună. 

A chicotit şi a clătinat din cap. 

— Zău că-mi place! 

— Meseria ta e să provoci durere, a murmurat Hugh. 

Şeriful a aprobat din cap. 

— Să provoc durere, a repetat, fără asprime în glas de 
data asta. Hai să coborâm. Mergem în pivniţă. 

— Să coborâm? 

Frank a dat din cap din nou, numai că acum nu mai era 
Frank. Era Maude Angstrom, care l-a prins de mână pe 
Hugh şi a tras de ea în sus, aşa încât Hugh să vină după 
mână şi să meargă cu ea. 

— Stai un pic, a zis ea pe când aduna toate cutitele. Nu 
trebe să-mi uit sculele. Nu-i chip să-mi fac treaba de nu-mi 
iau sculele. Da, zău, chiar aşa. 

— Nu vreau să merg în pivniţă, s-a opus Hugh. 

Acum Maude era Mos Maxell. 

— La dracu', băiete, îţi dau dreptate, pe legea mea. 
Necazu' e cá nu putem sá facem numa' ce ne e nouá pe 
plac, asa-i? 

— Nu vreau sá merg... 

— Ssst, gata cu vorba! i-a zis blánd Mos Maxell. Má 
zápácesti de nu mai pot judeca limpede. Si io când nu mai 
judec limpede, păi... atunci musai să tai şi să ciopártesc. 
Sau chiar să dau cu ferăstrăul sau cu burghiul... Şi socot că 
nu ne trebe aşa ceva. Nu socoti şi tu la fel? 

Mos Maxell se transformase în Nan, sora lui Angie, şi 
tocmai pusese mâna pe unul dintre telefoanele portabile. 


— O să am nevoie de ăsta, a spus Nan. 

— Nan? 

— Fir-ar să fie... nu, nu sunt eu, Hugh. 

— Ai de gând... ai de gând să má omori? 

— Hai să pornim. Ai grijă la prima treaptă. 

Nan a răsucit comutatorul din capul scării. 

— Aa, nu! s-a împotrivit Hugh. 

— Tine-te de nas, l-a sfătuit creatura din fata lui, acum 
un amestec curios de Maude Angstrom si Mos Maxell, cu 
pielea zbârcindu-se si părul încreţindu-se si formând mici 
onduleuri. 

— Ah, Hristoase, nu! a exclamat Hugh. 

— Ei, nu, flácáule, aici nu e jurisdicţia Lui, a rostit Maude 
cu vocea baritonală a lui Mos Maxell. Asta e teritoriul meu. 

Hugh şi-a acoperit faţa cu o mână, în timp ce cu cealaltă 
se tinea zdraván de mâna lui Mos Maxell. 

— Ce ai făcut? 

— Treabă multă, măi flăcău, a anunţat mândru Moş 
Maxell chiar când au ajuns la ultimele trepte. 

Întreaga măreție în culori tari a pivnitei li se înfăţişa 
acum privirilor. 

Fiecare oaspete avea locul său anume. Unii stăteau pe 
scaune, alţii atârnau - fie spânzurați de gât, fie cu 
picioarele în sus - iar alţii zăceau întinşi pe jos. Hugh a 
observat doi, dintre care unul era sigur Joe McHendricks - 
prefácuti în mormane de carne care fusese curățată parcă 
de pe os. Duhoarea era pestilentialá, un amestec de rahat, 
vomă si mâncare lăsată multă vreme la soare. 

Maude/Mos Maxell redevenise acum şeriful Frank si fi 
zàmbea larg lui Hugh. 

— Bine ai venit, prietene, la spectacolul care nu se 
sfârşeşte niciodată! Am văzut chestia asta odată într-un 
film, a adăugat; a lovit cu mâna abajururile lámpilor din 
tavan şi le-a făcut să se balanseze, scăldând întreaga scenă 
într-un vârtej respingător de lumini şi umbre, în care 
nefericitii păreau că mişcă si sunt vii. Dar nu erau. Nu mai 
erau de mult. Mai lipsea un scártáit de vioară. 

— Angie, a murmurat Hugh. 


Angela Ritter avea pleoapele retezate, iar ochii i se 
cáscau înfiorător. Era legată cu un lant care cobora dintr-o 
grindă a pivnitei. Bratele si picioarele îi fuseseră frânte în 
câteva locuri şi apoi legate de trunchi, în aşa fel încât 
banda adezivă cafenie înfăşurată în jurul capului la nivelul 
gurii îi ţinea tălpile lipite de urechi. Era despuiată. Şeriful 
Frank - cel adevărat - zăcea pe podea într-o băltoacă 
păstoasă. Avea labele picioarelor tăiate şi ochii scoşi. 

Hugh i-a privit pe rând pe ceilalţi - i-a şi recunoscut pe 
câţiva dintre ei - şi apoi a întors capul. 

S-a simţit inundat de o linişte ciudată, ca atunci când îl 
atingea un val în timp ce lipăia cu tălpile goale pe plaja de 
la Oguncuit sau de la Wells. Şi-a ridicat mâinile în dreptul 
ochilor şi le-a privit. Fiecare fibră a fiinţei sale, fiecare 
celulă a creierului îi striga să răzbune moartea acelor 
oameni... doar că el nu putea face nicio mişcare - în orice 
caz, nicio mişcare agresivă. Parcă fusese... paralizat. 

Falsul Frank a întins mâna şi l-a apucat de guler pe 
adevăratul şerif, târându-l după el pe podea. 

— Ai nişte datorii civice de îndeplinit, şerifule, a zis. De 
pildă, să dai un telefon şi să laşi nişte amprente. Dar mai 
înainte trebuie să tragi un foc de armă asupra cuiva. 

A scos pistolul. 

— Întoarce-te cu faţa încoace, i-a poruncit lui Hugh. 

— Dement neno... 

— Întoarce-te, n-auzi? 

Hugh s-a supus. 

Falsul Frank i-a sprijinit ţeava pistolului de tâmplă şi a 
tras. 

Bummmm! 


XI 


Pe Hugh l-au trezit sunetul sirenelor si o durere intre 
tâmple, care, in comparaţie cu o migrená, era ca bomba 
atomică de la Hiroshima pe lângă petardele de la 
sărbătoarea de 4 lulie. Mai întâi a constatat că era o idee 
bună să stea nemişcat - să nu mişte capul, braţele, 


picioarele, fundul, degetul - de ce oare numai la gándul 
acela, de a mişca un singur deget... de ce oare a simțit că-l 
năpădeşte dintr-odată neliniştea? - să nu mişte nimic. Până 
şi respiraţia îi crea probleme, aşa că respira cât putea de 
rar. A închis ochii. Şi asta durea. 

Sirenele maşinilor s-au oprit chiar în fata casei - de fapt, i 
se părea că trăseseră chiar lângă el... Prin urmare, putea să 
se afle în plină stradă. A deschis din nou ochii şi a întors 
încet capul. Nu. Era într-o cameră. Luminile erau aprinse. 
Zăcea pe un covor. Era camera lui, o cameră din casa lui. 

Casa /ui? 

Casa lui şi a lui Angie. 

Deci zăcea cu faţa în jos pe podeaua din sufrageria casei 
lui. Şi-a răsucit capul într-o parte şi a văzut că un scaun şi 
canapeaua erau răsturnate... şi că pe podea era sânge. 
Sângele lui, a presupus. Pentru Dumnezeu, era imposibil să 
ai asemenea dureri fără să fii rănit. A murmurat gemând 
numele soţiei. lisuse, oare ce se întâmpla? S-a auzit un 
tropăit la uşă. 

— Nu mă pot mişca, a strigat Hugh, dar vocea îi era slabă 
şi răguşită. 

— Poliţia, a anunţat o voce severă. Deschideţi. 

Simţea nevoia să bea. Ceva... Pune de cină, zise doica 
hapsână. Máncám  si-apoi plecăm... Care să-i alunge 
senzaţia de uscăciune din gură si din gâtlej. 

— Intrăm, s-a auzit vocea de afară. 

— Angie, a îngăimat Hugh. 

Uşa s-a deschis cu un bufnet şi pe gresia din hol s-au 
imprástiat aşchii de lemn. 

Hugh şi-a simţit capul inundat de o ploaie de ordine date 
cu voce lătrată. 

— Ah, Hristoase, nu! şi-a amintit el că spusese - într-o 
bizară babilonie de cuvinte şi fraze fără înţeles, amestecată 
cu tropăitul paşilor care se îndreptau spre el, înaintând de 
pe pardoseala de gresie pe covorul din sufrageria unde 
zăcea. 

Hugh şi-a tras braţele sub el ca să se sprijine pe ele şi să- 
şi poată ridica trunchiul şi capul, dar o voce puternică... bun 


venit, prietene, la spectacolul care nu se sfârşeşte 
niciodată... a ţipat la el să stea potolit. 

— Nu miscati, domnule! Întindeţi mâinile în faţă. 

Hugh a făcut întocmai; când a întins mâinile, a descoperit 
că avea sub palma dreaptă un cuţit de bucătărie cu lama 
retezată. S-a întrebat ce naiba căuta acolo. 

Pasii au trecut pe lângă el, îndreptându-se spre... angie... 
pivniţă. 

— Nu, a rostit el cu greutate sau poate a crezut doar că 
rosteşte, un singur cuvânt, pierdut în haosul şi confuzia din 
jur. 

A auzit paşi urcând treptele acoperite cu covor dinspre 
hol şi apoi coborând treptele de lemn care duceau... 

Treabă multă, măi, flăcău, care duceau... duceau... 

Undeva s-a auzit sunând un telefon. 

— Hai, să mor eu! a exclamat o voce. 

Altcineva a strigat: 

— Sfinte lisuse Hristoase! 

Paşii au încetinit, dar nu s-au oprit... doar răsunau din ce 
în ce mai stins. 

— Angie, a scâncit Hugh Ritter. 

A auzit glasuri înfundate din capul scării care ducea la 
pivniţă. 

— Câţi sunt? a întrebat cineva. 

— Nenorocitul dracului! s-a auzit un altul. 

Cineva a vomitat cu putere. 

Nişte mâini i-au prins cu brutalitate braţele la spate şi i- 
au pus cătuşe. Apoi aceleaşi mâini l-au săltat în picioare. 
Parcă fusese lovit în cap cu o bâtă de baseball. S-a zărit o 
clipă în oglindă - fruntea îi era o rană sângerie, cu marginile 
negre, iar de la rădăcina părului îi atârna aproape până 
peste ochiul stâng o bucată de piele. 

— Vreau... vreau s-o văd, a mormăit Hugh. 

— Pe cine? Pe cine vrei să vezi, mama má-tii de dement? 
a strigat o voce. 

— Linişteşte-te, Mike, s-a auzit unul din dreapta lui Hugh. 

— Pe soţia mea. Vreau s-o văd pe soţia mea. 

S-a auzit sunând un telefon şi cineva a răspuns imediat. 


— Zece, cincisprezece... nu se stie, a zis altcineva în 
şoaptă. 

— Le-a scos oasele, s-a mai auzit un glas înecat de 
stupefactie. 

— Ei i-a táiat pleoapele. 

Ásta era altul. 

— Toti dintii din gurá... 

Şi încă unul. 

— Unghiile de la mâini şi picioare... 

Avea vederea înceţoşată, dar încetul cu încetul a început 
să distingă formele. Unul din poliţişti îl apucase de braţul 
drept şi-l tot trăgea în sus, aşa că Hugh trebuia să se încline 
spre stânga. Asta trebuie să fie Mike, şi-a zis. 

— Ridică-l! a strigat cealaltă voce. Citeşte-i drepturile. 

Mike s-a întors şi l-a tras spre scară. 

Polițistul l-a săltat mai tare şi l-a împins înainte; s-au 
precipitat în jos pe scară, mai-mai să nimerească într-o 
baltă de vomă care se întindea pe două trepte. 

De sus s-a auzit sunetul soneriei. 

— N-am făcut eu asta, a murmurat Hugh când a cuprins 
cu privirea toată scena din subsol. 

Acum şi-o amintea, îşi amintea că o mai văzuse. 

— N-am făcut nimic din toate astea, a repetat. 

— Bineînţeles că nu, a zis Mike şi o clipă Hugh s-a lăsat 
amăgit de ceva ce suna ca o undă de compătimire... până 
când s-a întors şi a citit pe fata politistului ură şi dezgust. 

Un bărbat îmbrăcat în combinezon alb a bătut din palme 
şi a strigat: 

— Vă rog, toată lumea să urce înapoi. Cine nu e în 
salopetă albă n-are ce căuta aici. 

Mike a dat să-l întoarcă pe Hugh spre scară, însă el s-a 
dezechilibrat şi şi-a eliberat braţul din strânsoare. O văzuse 
pe Angie. Sunetul care i-a scăpat din gâtlej i-a încremenit 
pe toţi şi nici lui Hugh nu-i venea să creadă că pornea de la 
el. Nu putea rosti cuvinte, putea doar să urle de durere. 

— E tare de tot ăsta, a zis unul din ei, strecurându-se pe 
lângă Hugh şi Mike ca să ajungă la scară. 

— Haide! i-a ordonat Mike. 


Hugh s-a întors si gura i s-a căscat într-un tipát mut. Pe 
pardoseală, la baza scării, zăcea şeriful Frank Gozinsky. 
Labele picioarelor îi fuseseră tăiate cu fierăstrăul. Mâna 
dreaptă îi era încleştată încă pe pistol. În mâna stângă ţinea 
receptorul unui telefon. O bucată de lamă zimtatá de cuţit fi 
ieşea din orbita ochiului drept. 

— Nu ştiu cum a reuşit să facă asta, a exclamat un tânăr 
cu un pronunţat accent de Massachusetts. Trebuie să fi fost 
tare de tot tipul. Vă daţi seama? Să fii în stare să dai telefon 
cu un cuţit în ochi. 

Hugh s-a răsucit brusc şi s-a repezit spre tânăr, care s-a 
tras înapoi, vizibil speriat. 

— Nu el a făcut-o, i-a strigat Hugh, că era deja mort. Cel 
care a făcut-o a fost... a fost... 

Cine a fost? s-a întrebat el. Sau mai bine zis, ce a fost cel 
care a săvârşit toate astea? Fuse o arătare de-aia care se 
poate preface în orice vrea, Muskie!, să ştii, a răsunat în 
mintea lui Hugh o voce care semăna cu a lui Deputy Dawg?. 
Fuse un diavol ouat de Talpa-ladului, cu predilecție către 
tortură, iaca ăsta le veni de hac oamenilor ălora. 

Dar i-ar da ei crezare? 

— N-am fost eu, a rostit Hugh, chinuindu-se să-şi 
pástreze vocea calmá si netulburatá. N-am fácut nimic din 
toate astea. Stai, stai, ascultá-má putin, s-a rugat el de 
politistul care fl tára in sus pe scári. Uitá-te... pentru 
Dumnezeu, uitá-te la el! 

Politaiul s-a oprit si s-a uitat in jos, apoi din nou la Hugh. 

— Are un pistol în mână, cel cu care a tras în mine, da? 

Hugh şi-a vârât fata si mai ales fruntea sub nasul 
copoiului Mike. 

— Cam în acelaşi timp - cu câteva clipe înainte sau după 
- eu i-am străpuns un ochi cu cuțitul de pâine şi apoi am 
frânt lama, lăsându-i o parte din ea înfiptă în cap. Apoi am 
ajuns împleticindu-mă până sus - întâmplător, fără să-mi fi 
dus treaba la bun sfârşit şi ţinând încă în mână partea cu 
mânerul - ca apoi să mă prábusesc în salon, tot cu cácatul 


1 Personaj dintr-un desen animat (n. tr.). 
? |dem. 


ăla de cuţit în mână. În tot timpul ăsta, seriful stă cu 
pistolul în mână, ignorând cu bárbátie cuțitul din ochi, 
precum şi faptul că i-am tăiat labele picioarelor cu 
fierăstrăul şi, păstrându-şi calmul, vă sună pe voi acolo în... 
unde anume? 

— În Portland, a răspuns Mike. 

— Vă dă telefon acolo, în Portland, şi pe urmă moare, 
înainte să ajungeţi voi aici. Cam aşa ceva, nu? 

Mike a dat din cap. 

— Presupun că aşa ceva, da. 

Imitându-l, Hugh a început să dea si el din cap. 

Doi dintre tipii în combinezoane au început să care 
cadavrele de lângă scară şi să le înşire sprijinite de peretele 
cel mai îndepărtat. Al treilea vorbea într-un reportofon. 

Hugh a arătat cu cotul spre şerif. 

— Bine, idiotule, şi atunci cum a format numărul? Spune- 
mi şi mie. Uite-l, cu un cuţit în ochi, cu picioarele retezate, 
iar cadavrul are o mână tintuitá pe pistol şi cealaltă pe 
receptor. Cum a format numărul? 

Mike a părut încurcat. 

— Păi, dacă nu s-a întâmplat aşa şi nici n-ai fost tu 
făptaşul, atunci cine a fost, a întrebat el după aceea. 

— V-am mai spus. Mi-a fost destul de greu să explic 
prima oară, acum mi-e şi mai greu să repet. A fost un fel 
de... un fel de entitate care are capacitatea de a... 

Politaiul a scăpat pixul din mână. 

Hugh l-a urmărit căzând. 

Apoi l-a urmărit pe Mike cum îi zâmbeşte, se uită în spate 
să vadă ce fac criminaliştii, după care se apleacă să ridice 
pixul. Înainte însă de a-l lua de jos, a apucat de pistol şi a 
tras cât a putut. La început a mers greu - probabil că 
şerifului îi fusese într-adevăr țintuit în palmă -, dar în cele 
din urmă s-a desprins. Omul legii a ridicat de jos pixul şi s-a 
îndreptat de spate. 

Hugh nu-l scăpa din priviri. 

El a zàmbit si a strecurat pixul în buzunarul vestonului. 

— Bine că l-am găsit, a zis, iar fata i s-a transformat, 
căpătând o clipă trăsăturile familiare ale Angelei Ritter, 


iubitule. 

Hugh s-a dat înapoi clátinándu-se, s-a lovit de trepte si a 
căzut. 

Trăsăturile politistului au revenit si Angie a dispărut din 
nou. 

— Cred că ăsta e unul din jocurile mele preferate, a 
mărturisit el încet, smucind de cătuşele prinse la spatele lui 
Hugh şi răsucindu-l ca să înceapă să urce treptele. Toate 
celelalte - frângerea oaselor, tăiatul pleoapelor, scoaterea 
organelor interne, retezatul mâinilor şi picioarelor - toate 
sunt doar rutină. Vorbim aici de metode de tortură, da? 

Hugh nu i-a răspuns. Se uita în jur căutând o cale de 
ieşire, un om cu care să stea de vorbă, să-i explice... poate 
chiar să formuleze un raţionament. Oare nu exista o 
metodă de a stabili ora morţii examinând cadavrele? În 
felul ăsta s-ar putea demonstra că şeriful nu avea cum să 
dea telefon la poliţie. 

Falsul poliţai încă vorbea când au ajuns în bucătărie. 

— Dar asta este - cum să spun - psihologie. Am auzit cu 
toţii de săpun sau abajururi făcute din trupuri de copilaşi - e 
oribil, desigur. Dar acea cruzime mentală - tortură mentală 
- să ceri victimei să aleagă care dintre copiii săi să aibă 
parte de acest tratament, ei da... iată un lucru deosebit, 
nu? Altceva decât tehnicile de bază... mult mai cerebral. 

Un ofiţer de poliţie mai mare în grad s-a îndreptat spre ei, 
iar Mike politistul-care-nu-era-politist s-a oprit, ţinându-l în 
continuare pe Hugh de cătuşe. 

Hugh s-a lăsat brusc pe o parte şi l-a trântit pe Mike pe 
spate. Şeful poliţiştilor a scos bastonul şi l-a ridicat, gata să 
lovească. 

— Nu-nu-nu-nu-nu-nu, a strigat Hugh, înainte de asta, 
ascultați ce am de spus. 

Încăperea era deja plină de poliţişti; cei trei criminalişti s- 
au ivit şi ei în capul scării care ducea în pivniţă. 

Atunci Hugh le-a povestit despre şerif. 

Şi despre telefon. 

Şi despre pistol. 

Şi despre cuțitul de pâine. 


Le-a spus tot ce s-a întâmplat. 

Şi în sfârşit le-a povestit şi despre Mike, politaiul-care-nu- 
era-politai - cum a desprins pistolul din mâna serifului şi şi- 
a lăsat amprentele pe el. 

— Verificaţi, a insistat Hugh cu glasul aproape răguşit. 
Luaţi-i amprentele şi confruntati-le cu cele de pe pistol. Veţi 
avea dovada. 

— Mike, i s-a adresat şeful lui, aşa ai făcut, cum spune 
el? Ai desprins arma din mâna mortului? 

Mike a dat din cap că da. Avea o figură gravă. 

— Prin urmare, amprentele ar face dovada spuselor lui? 

Aceeaşi mişcare din cap. 

Şeful lui a oftat adânc. 

— Nasol de tot! 

S-a întors spre ceilalţi şi a zâmbit. 

Ceilalţi poliţişti în uniforme şi-au scos bastoanele. 

Mike l-a trântit pe Hugh la pământ şi şi-a fluturat şi el 
bâta. 

— Zise somnorosul, a început Mike. 

— Haideţi la culcare, a preluat şeful. 

— lar leneşul, a continuat altul. 

— Ba să mai stăm, a sărit şi al patrulea. 

— Pune de cină, s-a auzit glasul novicelui din 
Massachusetts. 

— Zise doica hapsână, a adăugat Mike. 

— Máncám şi-apoi plecăm, a încheiat şeful. 

Apoi cineva a stins lumina. 

Şi o voce a strigat „Să înceapă petrecerea!”, iar în 
încăpere s-a revărsat o simfonie de oase sfărâmate. 


FIICA MESTERULUI DE COSCIUGE 
Angela Slatter 


Usa e dintr-un lemn roşu întunecat, bogat sculptată cu 
scene pilduitoare, înfăţişând încercările lui lov. Un cap de 
înger din alamă turnată stă pe post de ciocan; bat cu el în 
poartă şi, când îl las din mână, ochii i se deschid deodată, 
indignati, si mă privesc cu suspiciune. In spatele meu este 
grădina luxuriantá - cascade de flori căţărătoare, colţişoare 
ferite pentru îndrăgostiţi, bănci de citit ascunse printre 
tufişuri - toate astea îi dau casei un aer de huzur şi 
intimitate. 

Uşa o deschide fiica defunctului. _ 

Este ca un trandafir, cu nuanţe de piersică şi caimac. Imi 
vine să-mi plimb limba pe pielea ei, să văd dacă şi la gust e 
la fel de plăcută ca la vedere. 

— Hepsibah Ballantyne! Scárbá ce eşti! Concentreazá-te, 
ai venit aici cu un interes! 

Taică-meu mă altoieşte la fel cum o făcea şi când trăia. 
Acum însă pumnii lui trec prin mine, stârnind doar un fior 
de răceală care mi se scurge prin vene. Nu duc dorul 
vânătăilor. 

Fata nu mă recunoaşte, deşi am lucrat în casa lor 
aproape un an încheiat, dar asta pentru că eu eram cea 
care stătea cu ochii pe ea, nu ea pe mine. Când maică-mea 
a plecat de acasă definitiv, a devenit limpede că nu avea 
să-i mai dăruiască lui Hector alţi copii, cu atât mai puţin un 
fiu care să preia afacerea. Atunci el a hotărât că o să-i învăţ 
eu mestesugul, iar firma de deasupra intrării în atelier a 
fost schimbată - doar cá nu în BALLANTYNE & FIICA, ci în 
BALLANTYNE & ALŢII. 

* 

— Zi ceva, idioato! suierá tata, de parcá ar fi important 
să vorbească în şoaptă. 

Nimeni nu l-a mai auzit pe Hector Ballantyne în ultimele 
opt luni, de când ceea ce păruse o răceală rebelă l-a băgat 


în pământ. 

Ochii aceia albaştri, cu pleoapele înroşite de plâns, ar 
trebui să arate urât pe faţa ei ovală şi drăgălaşă, dar 
suferinţa o prinde pe Lucette D'Aguillar. Totul îi stă bine, de 
la rochia cernită până la pieptănătura severă, cu părul 
strâns la spate, aşa cum poartă femeile îndoliate, şi asta, 
pentru că face parte din categoria rară a celor norocoşi din 
náscare. 

— Da, vă rog? întreabă ea, parcă sugerând că nu am 
niciun drept sá tulbur casa indureratá. 

Îmi dau jos de pe cap basca, simtind în ce hal îmi stă 
părul, si o tin la piept ca pe un scut. Unghiile îmi sunt rupte 
şi mâinile, pline de cicatrice şi pătate de lac si vopsea 
pentru lemn. Îmi strâng degetele, ascunzându-le cât pot de 
mult sub stofa bástii. 

— Am venit în legătură cu sicriul, zic eu. Sunt Hepsibah. 
Hepsibah Ballantyne. 

Privirea ei rămâne la fel de inexpresivă, dar face un pas 
în lături şi îmi dă drumul înăuntru. La drept vorbind, ar fi 
trebuit să intru pe uşa din spate, pe la intrarea servitorilor. 
Hector aşa ar fi făcut - aşa a făcut toată viaţa lui - însă eu 
ofer un serviciu valoros. Dacă se bizuie pe mine să fáuresc 
patul în care morţii lor nepretuiti îşi vor dormi somnul 
veşnic, atunci pot şi să mă primească pe uşa din faţă. Toată 
lumea ştie că a murit cineva - este imposibil să nu se afle 
când e vorba de o casă mare, iar eu n-am de gând să mă 
strecor înăuntru ca şi când m-aş ruşina de menirea mea. La 
început Hector a bombánit când am avut atitudinea asta - 
sau mai degrabă a zbierat, abia mai târziu zbieretele au 
cedat locul bombănelilor - dar, aşa cum i-am spus şi lui, ce 
puteau să facă? 

Sunt singura din oraş care face coşciuge. Aşa că mă lasă 
să intru. 

* 

O urmez pe Lucette într-un salon zugrăvit în nuanţe de 
cenuşiu, alese cu gust, cu perdele albe de dantelă, atât de 
fine, că trebuie să fi fost tesute de păianjeni. Se priveşte în 
oglinda mare de pe polita aflată deasupra căminului. Mama 


ei stă pe o sofa; si ea îşi priveşte imaginea reflectată în 
oglindă, asigurându-se că e încă acolo. Lucette se aşază 
lângă ea şi amândouă mă privesc pieziş. Tata îşi exprimă 
zgomotos dezgustul şi pe bună dreptate. Aici o să stea 
potolit; chiar dacă nu îl pot auzi decât eu, nu îmi va distrage 
atenţia. Nu vrea să tulbure afaceri/e. 

— Oglinda ar trebui acoperită, zic eu şi mă aşez, 
neinvitată, pe un fotoliu care mă imbrátiseazá ca un urs 
blând şi somnoros. 

Îmi aranjez poalele rochiei maro (pentru şedinţele 
funerare) şi îmi sprijin mâinile pe braţele fotoliului, apoi îmi 
amintesc cât de inestetice sunt şi mi le încleştez în poală. 
Doar marginile oglinzii sunt îmbrăcate cu panglici negre, o 
interpretare modernă a obiceiului, dar care nu asigură 
suficientă protecţie. 

— Toate oglinzile. Ca să ne păzim. Până când scoatem 
mortul din casă. 

Schimbă o privire, jignite. g 

— Dumneavoastră hotărâți, desigur. Inteleg cá sunt 
familii încântate să stie că o parte din fiinţa defunctului 
sălăşluieşte în oglinzile lor. Le place sentimentul cá sunt 
vegheati tot timpul. Îi face să se simtă mai puţin singuri. 

Zâmbesc cu prefăcută blàndete. 

— Si ráposatilor pare să le facă plăcere, în special celor 
decedați subit. Fiindcă nu au avut timp să se pregătească, 
tind să se agate de cei pe care i-au iubit. Bánuiati că inima 
soţului era firavă sau a fost o surpriză nefastă? 

Doamna D'Aguillar îi întinde salul lui Lucette, care 
acoperă oglinda şi apoi se aşază iar lângă mama ei. 

— Aţi ţinut trupul acoperit, nu? întreb eu, iar ele dau din 
cap că da. 

Aprob şi eu din cap pentru a le da de înţeles că au făcut 
cât de cât ce trebuia. Că sunt nişte femei nechibzuite şi 
încrezute, pentru care e mai important să se admire în 
oglindă decât să ţină un suflet în trupul lui. 

— Bun. Mai departe cu ce vă pot ajuta? 

Întrebarea asta le descumpăneşte din nou, le aduce la 
mâna mea. Trebuie să mă roage ca să capete ce doresc. 


Amândouă par încurcate si simt un mic fior cât se poate de 
răutăcios văzându-le în starea asta. Le zâmbesc iarăşi: 
Dati-mi voie să vă ajut. 

— Avem nevoie de un coşciug. Altfel, de ce te-ai mai afla 
tu aici? se stropşeşte Madame. 

Lucette pune o mână pe braţul femeii. 

— Avem nevoie de serviciile tale, Hepsibah. 

Inima îmi tresaltă auzindu-mi numele pe buzele ei. 

— Avem nevoie de ajutorul tău. 

Da, aşa e. Au nevoie de un meşter de coşciuge. Au 
nevoie de un pat de veci în care să-l închidă pe defunct, 
pentru a se asigura cá nu le va bântui viaţa pe care vor sá o 
trăiască de acum înainte. Au nevoie de măiestria mea. 

— V-aş recomanda un coşciug din lemn de abanos, cu 
căptuşeală din cea mai fină mătase, umplută cu levánticá, 
pentru odihna sufletului. Armături din aur ca să întărim 
îmbinările. Şi aş monta şi trei lacăte aurite, pentru 
siguranţă. Cu trei e cel mai sigur şi mai rezistent. 

Apoi le spun şi preţul - până la centimă, pentru a face 
socoteala să pară bine cântărită -, o sumă care pe nişte 
femei cinstite le-ar face să se imbátoseze, să zbiere, să mă 
acuze că le jecmănesc. 

În loc de asta, Madame D'Aguillar zice doar: 

— Lucette, condu-o pe domnişoara Ballantyne în birou şi 
plăteşte-i avansul. 

Mamă, cât de nerăbdătoare trebuie să fie să-l vadă sub 
pământ! 

Mă ridic şi schitez o reverență înainte de a porni după 
fustele lui Lucette ce se leagănă grațios spre încăperile din 
spate. 

Îmi întorc privirea politicos în timp ce ea scotoceşte după 
caseta cu bani în al treilea sertar al biroului masiv pe care fl 
folosise până deunăzi tatăl său. Când îmi întinde sáculetul 
de piele cu monedele de aur, degetele ei îmi ating palma şi 
am impresia că zăresc o sclipire în ochi. Cred cá isi dă si ea 
seama şi rosesc de parcă m-aş afla goală în fata ei. Imi mut 
privirea pe portretul preaiubitului defunct, dar ea îmi prinde 
mâna şi o tine strâns. Ah! 


— Te rog, Hepsibah, te rog, fá-i un cosciug trainic. Tine-l 
închis bine sub pământ. lar pe noi - pe mine - tine-má la 
adápost de primejdii. 

Imi sărută apăsat podul palmei; buzele îi sunt umede, 
întredeschise şi atât de moi! Nu pot trage aer în piept, 
plămânii parcă nu mă mai ascultă. Îşi plimbă limba subţire 
şi roz, ca de pisică, de-a lungul liniei vieţii, şi mai departe 
până la încheietura mâinii, unde pulsul îmi bate albástrui şi 
tare şi îmi trădează emoția. De afară, din hol, se aude 
zgomot: paşii grăbiţi ai unei servitoare. Lucette zàmbeste şi 
se trage înapoi, dându-mi drumul la mână cu părere de rău. 

Imi amintesc să respir; îmi plec capul, supusă de dorinţă. 
Hector a rămas tăcut în tot acest timp. Îl văd stând în 
picioare în spatele ei, încercând să-i mângâie gâtul de 
lebădă, dar fără succes, căci degetele noduroase trec prin 
ea. Mă cutremur de mânie, dar mă controlez. Dau iarăşi din 
cap, chinuindu-mă să mă mişc cu dezinvoltură. Ochii mei îi 
întâlnesc pe ai ei, neruşinat de îndrăzneţi. Citesc în ei o 
promisiune. 

— Trebuie să văd cadavrul, să-mi fac măsurătorile, să 
pregătesc toate cele. Am nevoie să rămân singură. 

* 

— Tárfá micá si proastá! 

De când ne-am întors în atelier, Hector a rupt tăcerea în 
nenumărate rânduri şi mai mult decât atât. Nu i-am 
răspuns pentru că simt gelozie în tonul lui. 

— Ce greu trebuie să-ţi vină, tată, să ai tot atâta putere 
cât o băşină, numai aer şi zgomot! 

Dacă ar putea, ar da de pământ cu tot ce ar găsi la 
îndemână, dálti, rindele si tocile, fără să-i pese că strică 
scule prea scumpe ca să fie înlocuite, unelte indispensabile 
mestesugului nostru, moştenite de la strábuni cărora nu li 
se mai stie numárul. Bucátile astea de lemn au fost 
cumpărate cu mare cheltuială si tratate cu grijă 
nepámánteascá pentru a-i tine pe morti dedesubt. 

li ignor toanele si bombánelile si continui munca la 
coşciugul domnului  D'Aguillar. Are acum forma şi 
dimensiunile necesare, e încheiat cu cuie zdravene de fier 


şi cu cleiul acela urât mirositor, făcut din máduvá umană si 
din oase fierte, pe care îl aplic cu grijă la îmbinările 
scândurilor, ca să nu rămână spaţii libere prin care să se 
strecoare ceva de natură efemeră. Pe banca cea mai 
îndepărtată, îndeajuns de departe pentru a fi ferită de pete, 
vopseluri si boieli, stă salteaua de mătase de un liliachiu- 
deschis, pe care am umplut-o cu puf de gâscă şi flori de 
levánticá. În seara asta am să o matlasez cosánd-o cu 
împunsături dese şi precise, iar apoi am s-o potrivesc în 
sicriu, folosind de data asta un lipici plăcut mirositor pentru 
a o fixa şi pentru a acoperi mirosul cleiului de oase. 

Om umfla noi preţurile la servicii, de bună seamă, dar 
meşterii din neamul Ballantyne nu oferă niciodată decât 
lucrări de cea mai bună calitate. 

Dau găurile pentru mânere şi balamale cu ajutorul unui 
burghiu gravat cu inițialele lui Hector - nu cu mult înainte 
să moară, burghiul vechi de aproape o sută de ani, 
transmis din generaţie în generaţie, se stricase. Mânerul se 
crăpase în mâna lui, sfâşiindu-i palma. Făcuse altul la 
comandă, care costase o grămadă de bani. E aproape nou. 
Îmi pot închipui cá sunt inițialele mele, că obiectul acesta 
strălucitor e al meu şi numai al meu. 

— Ai reuşit? întreabă Hector, sătul să tot stea îmbufnat. 

Dau din cap că da în timp ce înşurubez prima balama la 
locul ei; strălucirea aurie mată pare aproape murdară în 
lumina slabă din atelier. Curând o să aprind lămpile ca să 
pot lucra toată noaptea; aşa o să o pot revedea mâine pe 
Lucette fără să par prea nerábdátoare, fără să fie nevoie să 
inventez nu ştiu ce scuză ca să-i trec pragul încă o dată. 

— Stai să văd. g 

Mă îndrept de spate fără pic de gratie si mă întind. In 
buzunarul fustei, lângă un cleste-patent, e o cutie mică de 
tablă, pe care o folosea pe vremuri Hector ca să-şi țină 
mahorca în ea. Zdrángáne când o deschid. Ináuntru, un 
dinte - negru, cariat în mijloc si putind mai rău decât ar fi 
cazul. Încă mai e o bucată bună de gingie prinsă de 
rădăcină, dar dincolo de mirosul putrid se simte un iz 
trădător de digitalis. Stăpânul D'Aguillar se va duce în 


mormânt înainte de vreme, iar eu am un obiect de adăugat 
la colecţia noastră de otrávuri/factori cauzatori de moarte 
ce nu vor fi recunoscute, nici nu vor stârni suspiciuni. 

— Ooo, minunat! exclamă Hector. Si subtil. Ai fi putut să 
înveţi ceva de la ele. Aia cu guturaiul în ceaşca de ceai n-a 
fost o idee prea ingenioasă, nu crezi? Mă aşteptam la o 
moarte mai nobilă, să ştii. 

— Nu a fost niciun guturai, tată. Ridic în aer burghiul cel 
nou. M-am folosit de ăla vechi. Mânerul era impregnat cu 
otravă din seminţe de măr şi am pilit pinionul pentru a-l 
slăbi. N-a mai fost nevoie decât de o mică rană deschisă. Ti 
se pare suficient de ingenios, Hector? 

Pare descumpănit, aşa că se întoarce la tortura lui 
preferată. 

— Fata aia, să ştii că nu te vrea. 

Respir adânc. 

— Faptele par să te contrazică. 

— Neroado! Neroadă mică şi disperată! Cum de am 
crescut un copil aşa de idiot? Nu te-am învăţat eu cum să 
citeşti oamenii? Vede oricine că nu e de nasul tău una ca 
domnişoara Lucette D'Aguillar. Râde. Ai s-o visezi la 
noapte, Hepsibah? 

Arunc cu burghiul în el; trece prin conturul lui subţire şi 
loveşte peretele cu un zgomot puternic, metalic. 

— Am avut grijă să te ţin înfăşurat! Am acoperit oglinzile! 
Ti-am făcut coşciugul cu mâna mea şi l-am încleiat bine - 
cum se face că eşti încă aici? strig eu. 

— Poate că nu sunt. Poate că te simţi atât de singurică, 
fata mea, încât m-ai adus chiar tu înapoi gândindu-te la 
mine. 

— Dacă m-aş simţi aşa de singură, m-aş gândi la o 
companie mai agreabilă. 

Dar s-ar putea să fie un strop de adevăr în spusele lui, 
chiar dacă mă dor. 

— Ei... nimic nu se compară cu familia, cu tăticul tău 
drag, care iubeşte fiecare bucăţică din tine. 

— Când o s-o am pe ea, spun eu cu voce calmă, nu o să 
mai am nevoie de tine. 


Fantomá sau plásmuire a unei imaginatii aprinse, orice ar 
fi, asta fl opreşte - îşi cunoaşte el interesul - şi, negăsind alt 
răspuns, improascá iar cu venin. 

— Cine să te vrea pe tine? 

— Tu m-ai vrut, tată, sau ţi-a întunecat moartea 
memoria? 

Ruşinea îi reduce la tăcere până şi pe morţi, aşa că 
dispare, lăsându-mă în pace cel puţin o vreme. 

Respir adânc, căutând să-mi potolesc tremurul mâinilor şi 
încep să fac másurátoarea, să văd unde montez 
încuietorile. 

* 

— Sicriul este gata, zic eu, ascunzându-mi dezamăgirea 
din voce cát am putut de bine. 

Lucette nu se vede nicáieri. O cameristá mi-a deschis usa 
şi m-a condus si de data asta în salon, unde mă întâmpină 
fără entuziasm văduva. Nici măcar îngerul de la uşă nu a 
mai deschis ochii. 

Doamna încuviinţează înclinând din cap. 

— O să trimit după-amiază grăjdarii cu o căruţă, dacă e 
îndeajuns de încăpătoare. 

Dar nu rosteşte fraza ca pe o întrebare. 

— Este în regulă. Şi plata? 

— Se va face în ziua înmormântării - adică mâine. Treci 
din nou pe aici? 

Zâmbeşte cu acelaşi farmec pe care îl emană rictusul 
morţilor. 

— N-aş vrea să te mai rețin. 

Îi zâmbesc la rândul meu. 

— Clienţii nu au de ales, trebuie să aştepte după mine. 

Mă ridic să plec. 

— Ştiu drumul. Pe mâine. 

leşită afară, sub soarele de prânzişor, încep să cobor 
scara de la intrare, cu trepte dispuse cam la distanţă una 
de cealaltă. În dimineaţa asta m-am pieptănat, mi-am ciupit 
obrajii ca să prindă culoare, m-am dat cu nişte ceară de 
buze colorată, care a fost odată a mamei; m-am ostenit 
degeaba. Chiar când să pun piciorul pe cărarea măturată cu 


grijă, o mână se furiseazá din tufisul din dreapta scării si 
má trage sub crengile plecate, în spatele unui paravan de 
iasomie care te leşină cu parfumul ei. 

Lucette îşi împinge limba între buzele mele, lăsându-mă 
să-i simt gustul, dar se retrage când încerc la rândul meu 
să-i explorez gura asemenea unei peşteri căptuşite cu 
miere. Chicoteşte cu respiraţia tăiată, pieptul i se ridică şi 
coboară ca şi cum toate astea ar fi doar o aventură. Nu se 
cutremură ca mine, e doar o fetiţă aiurită care se joacă de- 
a pasiunea. Ştiu; ştiu, dar asta nu mă face să şovăi. Nu îmi 
ucide speranţele. 

Întind mâinile şi o prind de antebrate, trăgând-o brutal în 
spatele paravanului. Imi cade la piept si îi arăt ce e acela 
un sărut. Ce înseamnă să tânjeşti după cineva. Îmi las 
dorinţa să o ardă, sperând că vârful limbii mele, buricele 
degetelor, sfârcurile mele o vor însemna la fel ca fierul 
înroşit. Va fi a mea aici, sub geamul salonului unde stă şi 
aşteaptă maică-sa. O voi pune la pământ şi îmi voi îngropa 
gura în locul acela care o va face să geamă şi să tremure, 
aici, pe iarbă, unde putem fi descoperite în orice moment. 
Va fi a mea, dacă nu pe altă cale, atunci prin ruşine; 
ruşinea ei ne va uni şi o va face să fie a mea. 

— Curvă ce eşti! îmi şuieră Hector la ureche, făcându-şi 
pentru prima oară apariţia pe ziua de azi. 

Sosit chiar la tanc, îmi înfrânează pornirile şi în acel 
moment de ezitare din partea mea Lucette îşi vine în fire şi 
începe să se zbată. Se retrage din nou, respirând greu, 
râzând, pe când buzele îi schiteazá un zâmbet frânt, 
nesigur. 

— Când va fi sub pământ, rosteşte ea. 

O promisiune, un jurământ, o insinuare, o amăgire. 

— Când va fi sub pământ, repet eu, murmurând cuvintele 
ca pe o rugăciune, apoi îmi îndrept paşii şovăielnici spre 
casă. 

* 

Am stat în dimineaţa asta în cimitir, tupilàndu-má, şi i-am 
privit cum îl coborau în groapă pe stăpânul D'Aguillar. 
Hector a stat lângă mine, în mare măsură din mândrie 


profesională, încuviinţând din cap mai mult decât l-am 
văzut făcând-o pe când era viu, un armistițiu acceptat de 
amândoi pentru moment. 

— Hepsibah, sunt mândru de tine. Ai făcut o treabă 
minunată. 

Asa si era. Lemnul de abanos şi aurul străluceau în soare 
ca înconjurate de o aură de lumină. Nimeni nu s-ar fi putut 
plânge de efectul dramatic adăugat înmormântării. Am 
observat privirile pline de admiraţie ale prietenilor de 
familie, ale vecinilor şi ale cunoştinţelor când s-a deschis 
intrarea în cripta familiei D'Aguillar şi patru slujitori voinici 
au coborât coşciugul în întuneric. 

lar eu în timpul ăsta am privit-o pe Lucette. Am privit-o 
plângând şi sprijinindu-şi mama; le-am privit pe amândouă 
jucându-şi durerea ca doi mimi. Când mulţimea s-a risipit şi 
au rămas doar ele două şi servitorii, au pornit toţi înspre 
caleaşca neagră trasă de patru cai cu panaş. Lucette a 
părut deodată că se simte privită. Ochii ei m-au descoperit 
lângă o cruce din piatră albă, care se lăsase într-o parte din 
pricină că se surpase pământul dedesubt. Ea a schiţat un 
mic zâmbet ciudat şi a înclinat, aşa, din cap. 

— Frumoasă fată! zice Hector pe un ton plin de regret. 

— Da, am răspuns, încordându-mă pentru o nouă 
înfruntare, dar n-a mai urmat nimic. 

Am aşteptat la umbră până ce alaiul funerar s-a 
imprástiat. 

— Când te duci să-ţi primeşti banii? a întrebat. 

— În după-amiaza asta, după parastas. 

A dat din cap şi şi-a ţinut gândurile pentru el. 

* 


Lucette intră chinuindu-se să nu răstoarne tava neagră 
lăcuită, pe care se află un ceainic, două ceşti aşezate pe 
farfuriute, un vas cu frişcă, unul cu zahăr si tacâmuri de 
argint. Mai sunt si doi biscuiţi delicati, cu migdale, cocotati 
pe o farfurie ridicol de mică. Servitoarele au primit liber în 
după-amiaza asta. lar mama ei e sus, se odihneşte. 

— Casa a fost plină-ochi de lume, se plânge ea, lăsând 
tava jos pe másuta cu mozaicuri de lemn care ne desparte. 


Îmi vine să o înşfac, să-mi îngrop degetele în părul ei si 
să o sărut până rămâne fără răsuflare, dar zgomotul de 
porțelan spart nu ar fi cel mai bun început. Îmi tin mâinile în 
poalá. Má intreb dacá observá cá mi-am pilit unghiile si le- 
am curăţat. Că petele de pe piele sunt mai deschise la 
culoare, după ore de frecat cu săpun de lesie. 

Bagă mâna în buzunarul rochiei negre şi scoate un 
sáculet de piele, identic cu cel pe care mi l-a dat în urmă cu 
nici două zile. Mi-l întinde şi zàmbeste. De îndată ce mâna 
mea îl atinge, dă drumul băierilor, în aşa fel încât mâinile 
noastre să nu se întâlnească. 

— Poftim! Cu asta învoiala noastră ia sfârşit. 

Răsuceşte cu o mână ceainicul de cinci ori în sensul 
acelor de ceasornic şi aranjează linguritele pe farfurie până 
stau aşa cum îi place ei. 

— la sfârşit? repet eu. 

Mă priveşte cu milă, apoi râde. 

— Pentru scurtă vreme am crezut că va trebui să te las 
să mă tăvăleşti. La urma urmei, ar fi meritat, numai să-l 
ştiu ajuns cu bine la locul lui. Oftează. Ai făcut o treabă 
minunată, Hepsibah, şi-ţi sunt recunoscătoare. Să nu crezi 
că nu sunt. 

Nu sunt atât de idioată, încât să încep să protestez, să 
plâng, să implor, să o întreb dacă glumeşte, dacă se joacă 
doar cu inima mea. Dar, când îmi întinde ceaşca, îmi 
tremură mâna aşa de tare, că ceaiul se revarsă peste 
margini. O parte din el bălteşte în farfurioară, restul mă 
stropeşte pe mână si mă opăreşte. Reusesc să curát 
mizeria în timp ce ea se agită, strigă după slujnică, apoi îşi 
dă seama că nu are cine să vină. 

— Revin imediat, se scuză ea, şi porneşte spre bucătărie 
după cârpe de şters. 

Îmi şterg mâinile tremurânde pe fustă şi simt o umflătură 
tare. In fundul buzunarului drept se află cutiuta de tablă. 
Face un zgomot trist, dar promiţător când ciocănesc cu 
degetul în capac înainte de a-l deschide. Răstorn conţinutul 
în ceaşca ei goală, apoi torn ceai deasupra, lăsând dintele 
cu otrava să se înmoaie bine, până când o aud forfotind din 


nou pe coridor. Îl pescuiesc cu lingurita, având grijă să nu-l 
ating cu mâna, şi îl pun la loc în cutie. li mai adaug şi un pic 
de frişcă in cescutá. 

Îmi şterge pielea arsă cu o cârpă udă şi răcoroasă, după 
care bandajează mâna cu grijă. Lucette se aşază în faţa 
mea şi eu îi întind cescuta cu ceai şi îi zàmbesc afectuos ei 
şi lui Hector, care apare lângă umărul ei. 

— Mulţumesc, Hepsibah. 

— Cu multă plăcere, domnişoară D'Aguillar. 

O privesc cum duce cescuta de porțelan fin la buzele ei 
de un roz intens şi înghite adânc. 

O să fie de ajuns, va acţiona încet, dar eficient. Casa asta 
va fi în doliu din nou. 

Când voi fi chemată să-mi exercit meseria pentru a doua 
oară voi aduce cu mine şi o oglindă. Rămasă singură cu ea 
în camera liniştită, o voi dezveli pe Lucette, îmi voi plimba 
degetele pe pielea ei şi voi explora toate locurile tainice pe 
care mi le-a refuzat şi va fi a mea şi numai a mea, cu voia 
sau fără voia ei. 

Îmi iau la revedere, urându-i numai bine. 

— Asta se cheamă să-ţi mentii clientela, spune tata cu 
voioşie, călcând în acelaşi pas cu mine. Fără câştiguri prea 
mari, fără să atragem atenţia asupra noastră, dar destul cât 
să mâncăm o pâine. 

Într-o zi sau două voi bate iar la uşa văduvei D'Aguillar. 


CU RÁDÁCINÁ CU TOT 
Brian Hodge 


Drumul până acolo nu mai era asa cum ni-l aminteam 
noi; am parcurs kilometri întregi de la şoseaua principală, 
iar Gina şi cu mine abia dacă aveam împreună jumătate din 
simţul de orientare cu care e înzestrat un om obişnuit. Aveti 
nevoie să vă desenăm o hartă? ne întrebaseră părinţii, şi ai 
ei, şi ai mei, prima oară la capelă şi apoi din nou în timp ce 
luam un mic dejun continental la motel. Wu, nu, nu, am 
refuzat noi. Bineínteles cá ne aducem aminte cum se 
ajunge la bunica. Indignati, aşa cum sunt toti adulţii atunci 
când părinţii îi tratează ca pe nişte plozi de nouă ani. 

După ce am luat-o de trei ori în direcţie greşită şi am 
pierdut încă un sfert de oră bâjbâind, am parcat pe aleea 
din fata casei, cu pietris infundat în ţărâna strámoseascá. 
Ne-am uitat unul la altul, reînviind vechea telepatie care 
funcţiona între noi, verii. 

— Bun, am zis. Să nu mai vorbim despre asta niciodată. 

Insistase să-mi conducă ea maşina, încercând să 
dovedească... nu ştiu ce... A trântit pe masă cheile. 

— Nu vreau să vorbim nici acum. 

Dacă totul ar fi fost la fel ca pe vremuri, poate ne-am fi 
lăsat călăuziţi de repere pe care nici măcar nu eram 
conştienţi că ni le însuşiserăm. Dar nu era la fel şi nu cred 
că evocam eu o versiune idealizată a acestui ţinut din 
nordul statului, care să nu fi existat, de fapt, niciodată. 

Ce îmi aminteam despre drumul încoace era o plictiseală 
chinuitoare, o defilare nesfârşită de câmpuri şi ferme, şi 
lucrul de care mă temeam cel mai mult când eram mic, 
ocaziile când nimeream în urma vreunui tractor care 
huruia, înaintând agale pe un drum prea îngust ca să 
putem depăşi. Dar odată ce ajungeam acolo treaba se 
schimba, fiindcă bunicul ţinea întotdeauna doi-trei câini de 
vânătoare, iar prin preajmă erau atâtea hátisuri şi întinderi 
cu păduri dese, încât până şi cea mai tenace ceată de copii 


abia dacă reusea să le exploreze într-o vară întreagă. 

Acum însă... 

— Drumul până aici, am zis deodată, n-a fost întotdeauna 
aşa deprimant, nu? 

Gina a clătinat din cap. 

— Nici vorbă. 

Mă gândeam la rulotele pe lângă care trecuserăm şi la 
pădurile de gunoaie care răsăriseră în jurul lor; dacă nu 
greşesc, era o vreme când, dacă aveai un vehicul care nu 
mai mergea, îl tineai ascuns într-un hambar, ceva, până îl 
reparai. Nu-l lăsai la vedere ca pe un trofeu. Mă mai 
gândeam şi la cum era când mă plimba bunicul cu maşina 
şi ne încrucişam cu o altă maşină venind din direcţia opusă. 
Şi el, şi celălalt şofer ridicau în acelaşi timp braţul ca să 
salute prietenos. Dacă îl întrebai cine era omul, de cele mai 
multe ori nici nu ştia. Dar se salutau oricum. Vremuri 
apuse, s-ar zice. De data asta fuseserám salutati doar cu 
priviri încruntate. 

Stăteam lângă maşină încercând parcă să ne asigurăm 
că suntem aici. Uite, de exemplu, arțarul ăla de lângă alee, 
sub al cărui umbrar de frunze sângerii am parcat maşina, 
aşa cum făcea mereu bunicul - probabil că mai crescuse, 
dar crescusem şi eu, aşa că nu mi se mai părea, ca 
altădată, cât vrejul de fasole care ajungea la nori. Totuşi, 
trebuia să fie acelaşi copac, fiindcă de ramurile cele mai de 
jos atârnau nişte tártácute vechi şi scofâlcite, toate scobite 
pe dinăuntru prin câte o gaură de mărimea unui dolar de 
argint făcută undeva pe o parte. In spatele casei trebuia să 
mai fie şi altele, deşi n-aveau cum să fie aceleaşi pe care le 
ştiam. Imi plăcea să mi-o imaginez pe bunica Ewie făcând 
asta până aproape de sfârşit, viaţa ei măsurându-se în 
generaţii de tártácute prefăcute în căsuțe pentru păsărele. 
Unul dintre multele moduri de a măsura timpul. 

De când n-am mai fost aici, Gina? 

Pádi... ar fi... acum patru sau cinci tártácute, cel puțin. 

Zău? Atât de mult? 

Da. Să ne fie ruşine. 

Casa cea veche era neschimbată, îmbrăcată în şindrilă, 


vopsită în alb, întotdeauna în alb, întotdeauna cu vopseaua 
cojită. N-am văzut-o niciodată proaspăt vopsită, dar nici cu 
vopseaua cojită până la lemnul gol şi mâncat de vreme. 
Ajungeai să te întrebi dacă nu cumva vopseaua se scorojea 
de cum deschideai cutia. 

Am intrat în casă pe uşa de la bucătărie - nu-mi amintesc 
să fi folosit vreodată usa din faţă - şi a fost ca şi când am fi 
pătruns într-o capsulă a timpului, totul păstrat la fel, chiar şi 
mirosul, un amestec complicat de cafea de dimineaţă şi 
prăjeli delicate. 

Ne-am oprit în salon lângă fotoliul ei, ultimul loc unde 
stătuse. Fotoliul ăla îi aparţinea în asemenea măsură, încât 
şi atunci când eram mici ne sfiam să ne aşezăm în el, cu 
toate că nu ne alungase niciodată de acolo. Nu-i mai ştia 
nimeni numărul anilor, cum se întâmplă cu scaunele 
tapitate, pernele se lăsaseră după ce zeci de ani înduraseră 
apăsarea blândă a trupului, iar braţele erau late cât nişte 
tocătoare de lemn. Acolo cosea, iar acele, cu fire de aţă în 
ele, le ţinea mereu înfipte pe marginea braţelor de lemn. 

— Dacă e să mori, a reflectat Gina, că doar la toţi ne vine 
rândul, nu?, aşa artrebui să se întâmple. 

Fotoliul era tras lângă fereastră, de unde se vedea casa 
celei mai apropiate vecine, care de altfel a fost şi cea care 
a găsit-o. Se pare că citise mai înainte. Cartea stătea 
închisă pe unul dintre braţele fotoliului, ochelarii erau pliati 
şi aşezaţi deasupra şi ea stătea aşezată acolo, cu capul în 
bărbie, dar cu spatele încă drept. Vecina, doamna 
Tepovich, crezuse că doarme. 

. — Ai crede că atunci a hotărât ea cá e timpul, am zis. 
Intelegi? A aşteptat până a terminat cartea, apoi şi-a zis că 
e timpul. 

— Trebuie să fi fost o carte a naibii de bună! Vreau să zic, 
dacă a decis ea că n-o să mai găsească ceva mai bun de 
atât în viaţă. 

Şi a spus-o cu o faţă total inexpresivă. Asta era Gina, n- 
aveai ce-i face. 

Am dat drumul cu întârziere unui hohot de râs. 

— O să ajungi în iad. 


Atunci a devenit serioasă si a îngenuncheat lângă fotoliu, 
plimbându-şi degetele pe țesătura veche şi aspră. 

— Cu ăsta ce o să se întâmple? N-o să-l vrea nimeni. Nici 
nu mai există nimeni pe lume căruia să i se potrivească. 
Era al ei. Dar şi să-l aruncám...? 

Avea dreptate. Nu puteam suporta gândul că ar ajunge la 
groapa de gunoi. 

— Poate că îi e de folos doamnei Tepovich. 

M-am uitat iscoditor pe fereastră către casa ei. 

— Ar trebui să mergem s-o salutăm. Şi să vedem dacă e 
ceva ce şi-ar dori să păstreze. 

Această atitudine de vecin părea pe atât de firească aici, 
pe cât ar fi părut de străină acasă. Bătrâna care stătea în 
casa aceea izolată... N-o mai văzusem de mai bine de zece 
ani. Dar aveam încă senzaţia că o cunosc mai bine decât pe 
oricare din cei douăzeci şi ceva de oameni care locuiau la 
nu mai mult de cinci minute de mers de casa mea. 

Era uşor să uiţi: la urma urmei, eu şi Gina ne aflam la 
doar o generaţie distanţă de locul ăsta, care, direct sau 
indirect, trebuie să fi lăsat îngropate în noi lucruri pe care 
nici nu le bănuiam. 

Dacă ar fi să comparám drumul cu un segment de stradă 
cuprins între două intersecţii, noi am fi pornit de la un 
capăt, în timp ce doamna Tepovich s-ar fi aflat aproape de 
celălalt capăt. Călcam pe unde era mai uşor de mers, în 
bună parte peste un teren despre care n-ai fi zis că fusese 
odată un câmp de căpşune, unde oamenii veneau de la 
kilometri distanţă şi adunau cu kilogramele. 

Măcar doamna Tepovich nu se schimbase sau cel puţin 
nu semnificativ. Arăta bătrână şi înainte, iar acum era doar 
ceva mai bătrână, aşa încât pentru noi revederea a fost un 
şoc mai mic decât a fost pentru ea. Deşi ne văzuse pe când 
eram adolescenţi, tot nu-i venea să creadă cât am crescut; 
poate era doar din pricină că Gina şi cu mine păream a nu 
mai fi suferit de multă vreme de insolatie sau de râie. 

— A ieşit bine înmormântarea? s-a interesat ea. 

— N-am avut reclamaţii, a răspuns Gina. 

— Eu nu m-am mai dus la înmormântări de când l-am 


ingropat pe Dean. 

Soţul ei. Amintirea mea cea mai vie despre el era legată 
de sezonul căpşunelor roşii şi coapte; îmi aminteam de 
răbdarea neomeneascá cu care, în timp ce-şi fuma tigárile 
răsucite cu mâna, învârtea încet manivela unui cilindru 
strălucitor de făcut îngheţată, într-o baie de sare grunjoasă 
şi gheaţă. Cu cât ne rugam mai mult de el, cu atât zâmbea 
mai parşiv şi dădea mai încet la manivelă. 

— Mi-a mai rămas de mers la o singură înmormântare, a 
adăugat doamna Tepovich, aia la care o să fiu dusă pe sus. 

Ar fi trebuit să sune trist: văduva asta mititică şi stafidită, 
cu părul ca lâna albă, care se foia prin casă sau îngrijea 
singură de grădină, tocmai îşi pierduse ultima vecină şi 
prietenă - un reper al vieţii ei, care fusese prezent o 
jumătate de veac, unul dintre ultimii stâlpi de susţinere a 
trecutului ei, acum prăbuşit şi el. 

Ar fi trebuit să fie trist, dar nu era. Avea ochii prea 
strălucitori, prea optimişti, şi mă simţeam mai bine decât în 
toate zilele care se scurseseră de când primisem vestea. 
Aşa a fost şi bunica Evvie, până în ultima clipă. Cum să 
porti doliu după aşa ceva? Ar fi fost mai nimerit să 
sărbătorim. 

Dar nu, a avut parte de obişnuita, tânguioasa ceremonie 
de adio, şi eram tentat să cred că ea ar fi detestat-o. 

— Prin urmare, sunteţi aici să faceţi inventarul casei? a 
întrebat doamna Tepovich. 

— Asta, până când vin părinţii să se ocupe cu adevărat 
de toate, a explicat Gina. Au zis că, dacă vrem ceva din 
lucrurile care au aparţinut bunicii, acum e momentul să le 
alegem. 

— Aşa că vom petrece aici un weekend prelungit, am 
completat eu. 

— Doar voi doi, niciunul dintre ceilalţi? 

Dacă nu mai vin şi alţi veri, asta voia să spună. Eram 
nouă cu toţii. Fuseserăm zece pe vremuri, acum doar nouă, 
şi nu, nu mai venea niciunul din ceilalţi, deşi verişoara 
Lindsay nu s-a jenat să-mi ceară să filmez cu telefonul 
mobil un tur al casei şi să i-l trimit, ca să vadă dacă este 


ceva ce şi-ar dori. Deja plănuiam să-i spun că îmi pare rău, 
dar nu am semnal aici. 

— Ei, voi erati preferatii ei, ştiţi, nu? 

Doamna Tepovich a rămas nemişcată, doar ochii, 
afundati într-o masă de cute, rătăceau departe. 

— Şi Shae, a adăugat în şoaptă. Shae ar fi trebuit să fie 
aici. N-ar fi lipsit în ruptul capului. 

Eu şi Gina am dat aprobator din cap. Avea dreptate în 
ambele privinţe. Erau o mulţime de locuri unde ar fi trebuit 
să fie sora mea în ultimii opt ani, şi nu... acolo. Shae ar fi 
trebuit să fie într-o mulţime de locuri, să fie o mulţime de 
lucruri, în loc să devină o enigmă şi o rană care nu se 
vindecase cu adevărat. 

— Ne întrebam, a continuat Gina, dacă nu e ceva acolo 
ce aţi dori să luaţi. 

— Mi-ar plăcea câţiva dovleci din grădina ei, dacă sunt 
deja buni de cules. Ea creştea cei mai buni dovleci Delicata. 
Áia trebuie consumati repede, fiindcă nu tin la fel de mult 
ca restul soiurilor. 

Ne uitam unii la alţii pe două lungimi de undă diferite. 

— Asa este, nu rezistă, a insistat ea. Au coaja prea 
subţire. 

— Bineînţeles că puteţi lua orice doriţi din grădină, a 
explicat Gina, dar noi nu chiar la asta ne gândeam. 
Credeam că aţi vrea să alegeţi ceva dinăuntru, din casă. 

— Fotoliul, de exemplu, am intervenit şi eu, chipurile în 
ajutorul ei. V-ar plăcea să vă dăm fotoliul bunicii? 

Nici dacă ar fi muşcat din cea mai oribilă lămâie n-ar fi 
putut face doamna Tepovich o figură mai acră. 

— Vechitura aia hidoasă? Ce să fac cu ea? 

A scuturat ferm din cap. 

— Nu. Scoateţi-l afară în curte si dati-i foc, cá asta 
trebuie fácut cu el. Am si eu troacele mele, n-am nevoie sá 
mă cápátuiesc cu ale altora. 

Am mai rámas ceva vreme si tot nu ne venea s-o luám 
din loc. Ne-a fost mai greu nouă decât ei. N-a deranjat-o cá 
plecam, spre deosebire de cei mai mulţi dintre bătrâni, care 
ar fi în stare să ti se agate de picioare ca să te facă să mai 


rămâi câteva minute. Am presupus cá asa stăteau lucrurile 
într-un loc ca acela, unde oamenii aveau tot timpul ceva de 
făcut. Ne-a oprit doar când dădeam să ieşim din casă: 

— Nu ştiu ce alte planuri mai aveţi pentru sederea asta, a 
zis, părând să mi se adreseze mie în special, dar să faceţi 
bine să nu vă bágati nasul pe cine ştie unde, departe de 
şosea. E vorba de drogatii ăia care au făcut ravagii pe aici, 
cică nu e de glumă cu ei. 

Pe aici înserarea venea altfel decât acasă, parcă se ridica 
din pământ şi se revărsa din păduri şi inunda santurile 
săpate de-a lungul drumurilor. Uitasem de asta. Uitasem şi 
cum noaptea părea că se scurge din cotetul găinilor si se 
strecoară de sub hambar şi din băltoaca unde se scăldau 
porcii şi se adună în adăpostul scund, cu acoperiş de tablă, 
care fusese pe vremuri cocina lor şi care, în chip miraculos, 
rămăsese în picioare după atâţia ani în care nu mai fusese 
folosit. Aici noaptea părea că e mereu prezentă. Se 
ascundea doar pentru scurtă vreme şi apoi scăpa iar din 
lanţ. 

Nu-mi aminteam să fi fost vreodată mai bucuros că nu 
sunt singur la căderea nopţii. Am urmărit înnoptarea 
împreună de pe verandă, cu farfuriile în poală, luând o cină 
încropită din ce mai adunaserăm de prin grădină şi din 
resturi găsite în frigider. Când a deschis, în sfârşit, 
subiectul, Gina a sondat terenul cu delicateţe: 

— Apropo de ce zicea doamna Tepovich, dacă mai avem 
alte planuri pentru weekend... se referea la Shae, nu se 
poate să fi vorbit de altceva... Oare e posibil să aibă vreo 
bănuială? Nu te gândeşti la astfel de planuri, Dylan, nu? 

— Nu pot să vin aici şi să nu mă gândesc la asta, am 
recunoscut. Dar să întreprind ceva... asta nu. Ce aş putea 
să fac fără să comit într-un fel sau altul o greşeală? 

Nu că n-ar fi fost tentant, în teorie. Sá pun mâna pe un 
nenorocit din ăia şi să-l strâng puţin cu uşa şi, dacă nu ştia 
nimic, ceea ce era foarte probabil, să-l fac să mă îndrepte 
spre cineva care putea să ştie. 

— Bine, a zis, apoi a aşteptat cât să adune destulă 
mânie. Mânia nu ne părăsise nicio clipă, fiindcă nu avea un 


obiect clar. Dar... si dacá ai face-o, ai sti sá te comporti cum 
trebuie. Doar asta faci în fiecare zi, nu? 

— Da, dar acolo unirea face puterea. Si trăgătorii din 
turnuri, atunci când puşcăriaşii sunt scoşi afară, în curtea 
închisorii. 

S-a uitat spre mine şi a zâmbit, un zâmbet încordat şi 
trist, pometi arcuiţi în locul gropitelor din copilărie. Părul 
avea aceeaşi nuanţă deschisă pe care o căpăta pe vremuri 
de la soarele verii, dar ajutat acum, probabil, de tubul de 
vopsea, iar faţa îi era mai prelungă, obrajii mai traşi. Pe 
vremea când obrajii aceia erau dolofani, Gina a fost prima 
fată pe care am sărutat-o, aşa, stângaci, ca între veri, 
neştiutori în privinţa a ceea ce putea urma. 

Acum însă privirea ei nu mai era neştiutoare, parcă dorea 
să existe mai puţine legi pe lume, măcar de data asta, ca 
să pot să adun o armată a mea, cu care să mă întorc aici şi 
să răscolim ţinutul de la un capăt la altul, până când aveam 
să aflăm ce se întâmplase. 

Shae a fost una dintre acele persoane despre care citeşti 
titluri senzaţionale în presă, dacă dispariţia lor atrage 
atenţia  redactorilor: FATA DATĂ DISPĂRUTĂ A FOST 
VAZUTA LUNI NOAPTE. FAMILIA STUDENTEI DISPĂRUTE 
LANSEAZĂ UN APEL MIŞCATOR. Şi tot aşa, până când una 
dintre echipele de căutare dă de nişte urme sau câinele 
cuiva ieşit să facă jogging se opreşte lângă o tufá de 
buruieni şi nu mai conteneste din lătrat. Numai că, în cazul 
nostru, nu se ajunsese nici măcar la un astfel de rezultat. 
Shae a fost una dintre acele persoane care nu mai sunt 
găsite. Cea mai dulce fiinţă pe care viaţa ţi-o putea scoate 
în cale, la nouăsprezece ani încă îşi vizita bunicuta, ca o 
Scufitá Roşie încredinţată că toti lupii pieriserá, si la sfârşit 
tot ce s-a mai găsit din ea a fost un petic de bluză pătat de 
sânge, atârnând în mărăciniş la vreun kilometru de casa 
unde copilărise mama noastră. Restul, mă temeam eu 
neîncetat, zăcea în adâncul unui put de mină sau scufundat 
într-o baltă cu un bolovan de gât, sau îngropat în 
străfundurile pădurii, fără vreo şansă de a mai fi găsit 
acum. Fusesem înrolat de trei ori, suficient pentru a-mi 


zdruncina încrederea cá mai există omenie pe lume; si dacă 
asta tot nu era destul, postul primit în Administraţia 
Penitenciarelor a distrus şi ce mai rămăsese din ea. În 
privinţa lui Shae, mă temusem tot timpul de ce era mai rău 
şi asta, în cele mai mici detalii, fiindcă ştiam prea bine de 
ce sunt în stare oamenii, până şi tipii de treabă, până şi eu. 

N-am înaintat prea mult cu treburile în acea primă seară, 
lăsându-ne deturnati de la scopurile noastre de nişte 
albume cu fotografii. Apoi, după o conversaţie telefonică 
insufletitá cu cei doi copii ai ei, elevi în cursul primar, Gina 
s-a dus la culcare devreme. Eu însă am stat treaz să-i tin 
tovărăşie nopţii şi să o ascult pe îndelete din fotoliul bunicii 
Ewie, până când nu m-am mai mulţumit doar să o ascult şi 
am ieşit afară să mă contopesc cu ea. Televiziunea prin 
cablu nu ajungea până acolo, iar bunica nu se sinchisise să- 
şi cumpere antenă-satelit, aşa că se descurcase cu antena 
obişnuită, sprijinită pe un zid al casei. Rotorul ei se auzea 
mereu gemând în bătaia vântului, ca o giruetă căreia i se 
dăduse o altă întrebuințare. Zgomotul ajungea până în casă 
şi părea un scrâşnet fantomatic în nopţile cu vânt puternic 
când încercai să adormi. Acum m-am folosit de antenă ca 
de o scară, cátárándu-má pe casă şi înaintând pe solzii de 
şindrilă până am ajuns să încalec coama acoperişului. 

La răstimpuri vedeam în depărtare câte o lumină, când 
vântul de septembrie despártea coroanele copacilor 
îndeajuns ca să zăresc câte un bec care lumina terasa 
vreunui vecin îndepărtat, sau raze de faruri pe drumurile 
aflate la şi mai mare distanţă; oricum, cele mai întunecate 
nopţi din viaţa mea le tráisem aici, singur cu luna şi cu lanul 
nesfârşit de stele. 

Aşa că am ascultat şi m-am deschis. 

Acea amintire nu mă părăsise niciodată, una din cele mai 
limpezi pe care le păstram din zilele de vară când 
petreceam la ţară lungi perioade - două-trei săptămâni sau 
chiar o lună. Dormeam câte patru sau cinci în cameră, 
atunci când verii mei, sora mea şi cu mine ne nimeream 
toţi în acelaşi timp aici, iar bunica ne aşeza la culcare şi ne 
spunea poveşti, uneori despre animale, alteori despre 


indieni sau despre báietei si fetite ca noi. 

Nu-mi amintesc niciuna dintre ele. 

În schimb, era una la care revenea din când în când şi ea 
mi s-a întipărit în minte. 

Celelalte erau simple poveşti, fie născocite pe loc, fie 
rástálmáciri ale unor basme pe care le ştia, şi nu era nimic 
în ele care să mă impresioneze. Ştiam că animalele nu 
vorbesc; bravii indieni îmi erau prea străini şi nu puteam 
intra cu adevărat în pielea lor; cât despre fete şi băieţi 
obişnuiţi, ce treabă aveam cu ei, când aveam şi noi în 
fiecare zi aventurile noastre? 

În schimb, poveştile despre Pădurar... acelea erau altfel. 

Aşa îl numesc eu. La fel îi zicea şi bunica mea, 
recunoştea ea. £F atât de mare si de bătrân, cá nu are 
nume. La fel ca ploaia. Ploaia nu ştie că e ploaie. Ea doar 
cade pe pământ. 

Umbla mereu din loc în loc, ne spunea ea, dintr-un capăt 
în celălalt al ținutului. Nu dormea niciodată, dar uneori se 
întindea la odihnă în păduri sau pe câmp. Putea să fie 
foarte mare, mai zicea ea, aşa de înalt, că i se încurcau 
norii în plete - când vedeai nori alergând pe cer aşa de iute, 
că îi puteai vedea cum înaintează, atunci ştiai că e el - dar 
putea să fie şi foarte mic, atât de mic încât putea să încapă 
într-o ghindă, dacă ghinda avea nevoie să i se arate cum să 
crească. 

Nu aveai cum să-l vezi, chiar dacă te uitai după el în 
fiecare zi o mie de ani, ne asigura ea, dar uneori puteai să 
vezi mărturii ale trecerii lui. Cum ar fi într-o perioadă de 
secetă, când se ridică praful de pe câmpuri - acela era 
Pădurarul, care inspira aerul să vadă dacă era arsita prea 
mare şi trebuia să trimită nişte ploaie - la fel şi în codri, că 
acolo e casa lui adevărată, atunci când copacii se leagănă 
în direcţie inversă celei din care bate vântul. 

Nu, n-aveai cum să-l vezi, dar îl simţeai, undeva 
înlăuntrul tău, atingându-ţi marginile sufletului. Asta nu 
prea se întâmpla în timpul zilei, nu pentru că n-ar fi fost 
acolo, ci pentru că orice om la locul lui, cât e soarele sus, e 
prea ocupat cu o mulţime de lucruri. Prea ocupat să 


muncească, să înveţe sau chiar să se joace, să-şi facă de 
cap sau să se distreze. În timpul nopţii însă era altceva. 
Nopțile erau făcute să te linişteşti. Nopțile erau făcute ca să 
dai atenţie celorlalte lucruri. 

Și ce face Pădurarul? întrebam noi. Care e rostul lui? 

El iubeşte mai toate lucrurile care cresc şi urăşte risipa, 
ne zicea ea, şi cred că se poate spune că ne plăteşte după 
faptele noastre. Şi are grijă să nu ajungem prea uituci şi 
prea íngámfati. 

Fiindcă atunci ce se întâmplă? De fiecare dată unul dintre 
noi punea întrebarea asta. 

Lucruri cumplite, răspundea ea. Lucruri absolut cumplite. 
Ceea ce nu ne mulțumea, fiindcă voiam să aflăm mai mult 
şi ne rugam de ea, dar susţinea că suntem prea mici pentru 
asemenea grozăvii şi promitea să ne povestească atunci 
când vom mai creşte, dar n-a mai făcut-o. 

E vorba de fapt despre Dumnezeu, nu? a întrebat o dată 
unul dintre veri. Spune, nu-i aşa? 

Dar bunica n-a răspuns nici la întrebarea asta sau cel 
puţin nu pe înţelesul copiilor care eram. Privirea, în schimb, 
mi-o amintesc şi acum... Nu spunea chiar nu, dar în mod 
sigur nici da, cu înţelepciunea de a şti că fie vom înţelege 
singuri într-o bună zi, fie nu va fi nevoie să înţelegem 
niciodată. 

Eu l-am văzut o dată pe Pădurar, a susurat Shae pe un 
ton liniştit şi înfiorat. Toamna trecută, într-un weekend. 
Stătea şi se uita la două căprioare moarte. N-am crezut-o 
niciunul din noi, fiindcă în vânători credeam mult mai mult 
decât în ceva ce purta numele de Pădurar. Dar, cât era de 
mică, Shae nu se lăsa. Vânătorii, susţinea ea, nu pun 
căprioarele la loc pe picioare şi le dau drumul înapoi în 
pădure. 

Întâmplarea asta n-am uitat-o niciodată. 

Şi astfel, pe când noaptea năvălea pe aripi de lilieci şi 
cucuvele, eu priveam şi ascultam şi eram cu un mic pas 
mai aproape de a crede. „Oricând”, am şoptit către orice ar 
fi putut să-mi vorbească sau să mi se arate. „Oricând.” 

Laptele se acrise şi nici costita nu mai era bună de 


mâncat, în plus erau si alte lucruri de care aveam nevoie 
peste weekend, aşa că în dimineaţa următoare m-am oferit 
să fac drumul înapoi până la magazinul aflat în apropiere 
de intrarea în şoseaua principală. M-am hotărât să fac un 
ocol şi să pornesc în direcţia opusă, fiindcă de ani buni îmi 
tot propuneam să vizitez ţinutul şi, chiar dacă s-ar fi 
întâmplat să greşesc de mai multe ori drumul, existau 
lucruri mai rele decât acela de a má rătăci într-o dimineaţă 
de sâmbătă, în luna septembrie. Kilometru după kilometru, 
am trecut pe lângă lucruri mult mai rele. 

Nu poţi să evoci imaginea de demult a unui loc ca ăsta, 
nu poţi să-ţi aduci aminte de oamenii care îl numeau cu 
mândrie „acasă” fără să te întrebi ce ar gândi ei despre 
cum a ajuns să arate acum. Oare ei şi-ar fi lăsat casele să 
cadă în paragină cu o asemenea apatie fără de speranţă? 
Ar fi stat ei cu mâinile în sân, privind cum buruienile 
năpădesc câmpurile? Ar fi colindat ei pe două roţi, pe trei, 
pe patru, până când ar fi sfâşiat coamele line ale dealurilor, 
lăsându-le pline de răni şi scobituri? Nu, oamenii pe care 
mi-i aminteam eu n-ar fi făcut aşa ceva. Aveam senzaţia că 
sunt bătrân, nu trupeste, ci sufleteşte, bătrân în acea 
acceptie la care ne gândim când spunem că n-am vrea să 
îmbătrânim. Bătrân ca acei bătrâni de la oraş care ţipă la 
copii să nu mai calce pe iarbă; doar că aici bátránetea nu 
însemna doar să devii o pacoste, ci să ajungi să fii 
disprețuit. Aici, răul făcut era imens. Cálcaserá pe amintiri 
şi tradiţii, urâţiseră atât de mult din ceea ce aveam eu 
convingerea că era bun şi frumos în locul acela, iar unul 
dintre ei, şi asta nu puteam uita nicio clipă, o smulsese pe 
sora mea din această lume. 

Cine erau oare oamenii care trăiau acum aici, mă 
întrebam. Nu se poate să se fi pripăşit toti de prin alte părţi. 
Îmi închipuiam că majoritatea crescuseră în locurile astea şi 
nu le părăsiseră niciodată, ceea ce făcea indiferența lor 
încă mai strigătoare la cer. 

Dar cel mai rău era în partea de vest a ținutului, acolo 
unde se exploata pe vremuri cărbunele. Minele de 
adâncime fuseseră închise de când eram noi copii; tot pe 


atunci am auzit prima oară expresia „minerit în fâşii” fără 
să ştiu ce însemna, nici ca procedeu, nici ca implicaţii. 
Acum însă devenise destul de limpede; resursele de 
cărbune de suprafaţă fuseseră şi ele epuizate, iar în urmă 
rămăseseră întinderi mute de steril, brazde nesfârşite de 
pământ sterp pe care se iveau movile de ţărână fertilă, 
terenuri încă atât de acide, încât nu creştea nimic pe ele. 

Oricât s-ar fi străduit Pădurarul să amintească seminţelor 
cum să răsară. 

Nu eram tocmai în dispoziţia potrivită înainte de a 
încheia ocolul şi de a intra în magazin. Am rămas cu 
ochelarii la ochi, cum făceam chiar şi în zilele înnorate, 
atunci când îi supravegheam pe deţinuţi în curtea închisorii, 
şi din motive identice: îi foloseam ca pe o armură, ca pe 
ceva care ne apăra si pe mine, şi pe ei, pentru cá nu te 
alegeai cu nimic bun dacă îţi încrucişai privirile cu ale 
celorlalţi, dacă îi lăsai să vadă ce crezi despre ce aleseseră 
în viaţă şi ce azvârliseră în urmă. 

În magazin se înghesuiau o mulţime de cumpărători de 
weekend şi pe unde te uitai vedeai numai oameni bolnavi. 
Drogatii ăia care au făcut ravagii pe aici, cică nu e de 
glumă cu ei, aşa ne avertizase doamna Tepovich, şi, după 
cum se vedea, nu era de glumă nici cu metamfetamina. li 
recunoşteam amprenta - unii deţinuţi încă o purtau când 
erau transferați din arestul poliţiei locale în penitenciar - şi, 
chiar dacă nu o regăseam pe toate feţele din supermarket, 
era prezentă îndeajuns ca să-mi justifice temerea că 
lucrurile aveau să meargă din ce în ce mai rău pe aici. Când 
un trup este pe jumătate mâncat de lepră, sunt prea puţine 
speranţe pentru cealaltă jumătate. 

Aceia care arătau cel mai rău se drogau, fără îndoială, de 
ani buni, aveau fete acoperite de cruste şi oase subtiate. Cu 
dinţii ca pietrişul sfărâmicios, arătau de parcă ar fi băut 
energizante pe bază de acid sulfuric, care îi măcina din 
interior. Ceilalţi, agitati şi mereu la pândă ca sobolanii, 
aveau să ajungă la fel. Tot ce trebuia să afle despre ziua de 
mâine era scris pe pielea vecinilor lor. 

Toate astea aveau ca efect surprinzător ştergerea 


diferentelor dintre indivizi. 

Din ce îmi aminteam eu de când eram copil şi veneam pe 
aici în vizite, bărbaţii mureau mai repede decât femeile, 
adesea cu mulţi ani mai devreme. Erau zdraveni ani întregi, 
ca uliii din deşert, apoi îi ajungea câte o boală şi în scurtă 
vreme îi dobora. Lucraseră în mină şi se aleseseră cu pete 
negre pe plămâni sau cu spinările distruse încet, cu fiecare 
zi-lumină petrecută acolo, sau ignoraseră cu încăpățânare 
mici simptome, ajungând la doctor cu zece ani prea târziu. 
In schimb, femeile se tăbăceau ca pieile şi îşi continuau 
viaţa fără ei. Devenise o regulă. Acum lucrurile nu mai 
stăteau aşa. Cursa spre mormânt părea să dea şanse egale 
tuturor. 

La întoarcerea acasă am constatat că aveam un vizitator; 
asta m-a surprins, căci pe alee nu era nicio maşină. Am 
intrat prin bucătărie, iar Gina mi-a azvârlit peste umăr o 
privire gen unde-ai-fost-până-la-ora-asta, pe care parcă o 
furase de la fosta mea nevastă. Erau aşezaţi la masa din 
bucătărie, cu cănile de cafea golite dinainte, iar Gina arăta 
ca şi când ar fi trecut de limita răbdării de vreo douăzeci de 
minute. 

Nu ştiam de unde să-l iau, dar oricine era, cu siguranţă 
că nu arăta la fel când eram noi copii, cu aceeaşi barbă 
neagră, cu mandibulă protuberantă şi burtă uriaşă. 

— ŢI-l amintesti, cred, pe Ray Sinclair, a zis Gina, apoi a 
ciocánit cu degetul in usá si pe datá mi-am amintit: 
stránepotul doamnei Tepovich. 

Venea sá se joace cu noi in rarele ocazii cánd nu era 
ocupat cu treburi si ne fusese buná cáláuzá prin páduri - 
stia unde cresc toate fructele sálbatice si cánd sunt bune 
de cules si cunostea cele mai tari locuri de scáldat, acolo 
unde se lárgea îndeajuns albia pâraielor. Când am dat 
mâna cu el am avut senzaţia că strâng o mánusá de 
baseball. 

— Treceam pe la mătuşa Pol să-i las nişte vânat. Ea mi-a 
spus că sunteţi aici, a explicat el. Condoleante pentru 
pierderea lui Ewie. Mátusa Pol o aprecia foarte mult. 

Am asezat in cámará laptele, costita si celelalte; Gina s-a 


scuzat si a sters-o din încăpere, motivând cá rămăsese în 
urmă cu treburile prin nu ştiu ce cameră sau şifonier, în 
timp ce eu şi Ray ne achitam de obligaţia de a face puţină 
conversaţie. 

— Pe ce ai pus ochii? a întrebat. Aşa, ca amintire, vreau 
să spun. 

— Nu ştiu încă. Poate puşca de vânătoare a bunicului, 
dacă o găsesc. 

— Mergi des la vânătoare? 

— N-am mai fost de pe vremea când mă lua cu el. lar 
după ce m-am întors din armată... să zicem că nu prea am 
mai avut chef să ochesc şi să trag într-o fiinţă vie. 

La slujbă luasem calificative bune în timpul tragerilor, 
numai că acolo erau doar ţinte, care nu zbiară, nu 
sângerează şi nici nu se târăsc pe burtă încercând să scape 
cu viaţă. 

Am reluat, ridicând din umeri: 

— Dar mă gândesc că, dacă aş avea o puşcă veche ca 
aia, cu o istorie a ei, cine ştie... Aş fi putut s-o cer după 
moartea bunicului, dar n-ar fi fost lucrul cel mai bun. Nu că 
se ducea bunica la vânătoare, dar, cum rămăsese singură 
aici, avea mai multă nevoie de ea decât mine. 

A dat aprobator din cap. 

— Mai ales după ce s-a întâmplat cu sora ta. 

L-am privit aparent în treacăt, apoi mi-am dat seama că 
nu-mi scosesem ochelarii de soare, la fel ca la magazin. A; 
fi putut fi chiar tu, am zis în gând. Nu aveam niciun motiv 
să gândesc asta, dar când o moarte rămâne neelucidată, 
când cadavrul nu mai este găsit, nu se poate să nu îţi 
treacă un astfel de gând prin minte când te uiţi la anumiţi 
oameni, cei care locuiau prin apropiere, erau prezenţe 
obişnuite şi ne cunoşteau de mult. Cei despre care nu mai 
ştii de fapt nimic altceva. Dacă Ray ştia pe vremuri unde 
creşteau fructele de pădure, cu siguranţă ar şti şi unde să 
îngroape o fată. 

— Mai ales atunci, am întărit eu. 

— Am spus ceva nepotrivit? a întrebat. Dacă da, îmi cer 
scuze. 


Párea sincer, dar eu de ani buni tot aveam parte de 
sinceritate. Nuu, sefu, nu ştiu cine a ascuns cutitu' ăla în 
patul meu. Nu eu, sefu', n-am eu nicio treabá cu punga aia 
de pruno?. Toti erau sinceri pàná in stráfundul sufletelor lor 
putrede. 

Ceilalţi paznici de închisoare má preveniseră de la 
inceput: O sá viná o vreme cánd o sá bánuiesti cá toatá 
lumea e vinovată de ceva. 

Refuzasem să cred: Nu, eu ştiu cum să las problemele de 
serviciu la serviciu. 

Acum le spuneam şi eu paznicilor începători acelaşi 
lucru. 

Mi-am scos ochelarii. 

— N-ai zis nimic nepotrivit. Peste aşa ceva nu treci 
niciodată definitiv. Timpul nu vindecă rănile, doar îngroaşă 
cicatricele. 

Am deschis uşa cu plasă şi am privit afară, inspirând 
parfumul auriu de frunze încălzite de soarele zilei de 
toamnă. 

— Nu mai e cum era pe vremuri prin părţile astea, nu? 

A ridicat din umeri. 

— Unde mai e ca pe vremuri? 

L-am invitat să mă urmeze pe verandă. M-am întors cu 
faţa spre soare, am închis ochii şi am rămas aşa, ascultând 
sunetul calm şi cuprinzător ce contopea cântece de păsări 
şi vaste spaţii deschise. Măcar sunetele rămăseseră la fel. 

— Azi, la magazin, nu-mi ajungeau degetele de la mâini 
ca să-i număr pe cei pentru care aş pune pariu că se curăţă 
în următorii cinci ani. Cum a început toată treaba asta? 

Ray m-a fixat din priviri. Ştiam asta chiar şi aşa, cu ochii 
închişi. Şi simtisem la fel de clar ca şi când mi-ar fi băgat 
degetele în ochi. Când am deschis pleoapele şi l-am privit, 
arăta exact aşa cum mi-l închipuisem. 

— Acum eşti un soi de ofiţer la Narcotice, nu-i aşa, 
Dylan? a întrebat. 

— Nu, la un penitenciar. Nu bag oamenii în puşcărie, 


3 Vinul închisorii, băutură alcoolică preparată în pungi de 
plastic din fructe, zahăr, pâine şi apă fierbinte (n. tr.). 


incerc doar sá mentin ordinea printre cei care au ajuns deja 
acolo. 

Şi-a îndesat mâinile în buzunare legănându-se înainte si 
înapoi şi privind în depărtări. : 

— Păi... cred cá a început asa cum încep toate. Incetul cu 
incetul. E o chestie legatá mai ales de spatiu. Distantá, 
izolare. Avem din belsug. Si timp. Tot din belsug. 

Unchiului sáu nu-i prisosea timpul, din cáte tineam eu 
minte. Domnul Tepovich abia dacă avea timp să facă toate 
câte le avea de făcut. La fel şi bunicul meu. Mă întrebam de 
unde venise de atunci tot timpul ăsta care trebuia umplut. 

— Oare în câte locuri se face metamfetamină pe aici? 

— Habar n-am. Ştiu doar ce aud de la alţii. Si nu aud prea 
multe. 

N-am cum să vă ajut, sefu'. Nu ştiu nimic despre asta. 

— Dar dacă ai avea norocul să întrebi persoana potrivită, 
a continuat Ray, probabil ţi-ar zice că ăsta e singurul lucru 
pe care a fost în stare să-l facă în viaţă. Singurul care i-a 
reuşit. 

Copacii şopteau şi frunzele se stergeau de tártácutele 
transformate în căsuțe pentru păsări. 

— Ar merge până acolo încât să spună cá e o 
îndeletnicire binecuvântată. 

La asta nu mă aşteptasem. 

— Binecuvântată de cine? 

Aici a şovăit, iar nesiguranța mi s-a părut singura lui 
manifestare sinceră de când porniserăm pe panta asta a 
discuţiei. 

— De forţele care există, presupun. Nu guvernul sau alte 
forţe de genul ăsta. Ceva... superior, vreau să zic. 

A dat capul pe spate, împingându-şi înainte falca masivă 
şi barba tepoasá, şi a privit încruntat spre cer. 

— Să presupunem că există un loc în inima pădurii unde 
e puţin probabil să ajungă cineva din întâmplare. Un loc 
care nu e prea mare, dar nici foarte ferit. Să mai zicem că 
se organizează o echipă de căutare din departamentul 
şerifului. Ajung la cinci-şase metri doar, însă nu văd nimic. 
Să zicem că se întâmplă la fel şi cu un grup de indivizi în 


uniformă pe care scrie DEA". Pur şi simplu trec toti mai 
departe, ca şi când acolo n-ar fi nimic. 

încerca să spună ceva, dar nu ştiam sigur ce anume. 
Poate că nu ştia nici el. 

Se zice că, dacă petreci multă vreme în preajma unei 
închisori, ajungi să vezi lucruri ciudate şi imposibil de 
explicat; eu nu le văzusem, dar auzisem relatări. Poate că şi 
Ray auzise şi căuta să... ce, să se facă înţeles de cineva? 

— Nu ştiu cum s-ar putea descrie aşa ceva, dacă nu ca 
fiind binecuvântat. 

— Pentru o persoană care nu prea aude multe lucruri, ai 
nişte intuiţii surprinzătoare. 

A coborât din nou privirile în pământ, iar pe faţă i s-a 
reaşternut masca dinainte. 

— Poate că ţin urechea lipită de pământ ceva mai mult 
decât las să se înţeleagă. 

S-a strecurat pe lângă mine, îndreptându-se către casa 
mătuşii lui. 

— Te las, Dylan, ai grijă. Şi, încă o dată, condoleanţe 
pentru pierderea lui Ewie. 

— Auzi, Ray? E o întrebare tâmpită, totuşi, ai aflat 
vreodată de la mătuşa ta Polly, de la bunica sau de la 
mama ta, ţi-a povestit careva din ele despre un personaj 
numit Pădurarul? 

A clătinat din cap. 

— Nu. Desi am văzut tot soiul de pádureti. 

S-a mai îndepărtat cu câţiva paşi, apoi s-a oprit din nou, 
ca şi când i-ar fi revenit în minte ceva la care nu se mai 
gândise de douăzeci de ani. 

— Acum că ai adus vorba, îmi amintesc o poveste spusă 
de mătuşa Pol despre unul de-i zicea Oase-de-Lemn. Era 
ceva cam fără noimă. „Înalt până la nori, mic cât o alună”, 
aiureli de genul ăsta. Ştii, babele şi poveştile lor. 

— Aşa e. 

Părea că încearcă să recompună amintiri din fragmente 


4 Agenţie federală subordonată Departamentului Justiţiei, 
însărcinată cu lupta împotriva traficului şi consumului de droguri 
în Statele Unite (n. tr.). 


imprástiate. 

— Era o parte care ne speria cel mai tare si despre care 
ea jura pe toti sfintii cá e adeváratá, de pe vremea cánd era 
ea copil. Zicea că erau unii care aveau o distilerie ilegală si 
care se îmbătaseră cu propriile rezerve de băutură, lăsând 
nesupravegheat un foc de tabără care încă ardea mocnit. 
Au ars câteva hectare de pădure, nişte terenuri cultivate şi 
două-trei case. Mătuşa povestea că au fost găsiţi aşezaţi la 
rând, cu braţele şi picioarele strivite şi străpunse de bete 
rupte din copaci... ca un fel de sperietori. De aici numele de 
Oase-de-Lemn. Intotdeauna am crezut că vrea doar să bage 
frica în noi, ca să nu uităm să ne facem treburile în 
gospodărie. 

— Mie, unul, nu mi-ar fi trebuit mai mult, am recunoscut. 

A râs. 

— Te asigur cá nici pe mine nu trebuia să mă aştepte 
prea mult vacile la mulsul de dimineaţă. 

A redevenit serios. S-a scărpinat în barbă cu mâna lui 
mare. 

— Cum ţi-a venit să întrebi despre aşa ceva? 

Am arătat cu mâna spre casă. 

— Ştii cum este când te apuci să scotocesti aşa printr-o 
casă. Toate lucrurile pe care le mişti din loc dau la iveală 
alte amintiri. 

Mai târziu, m-am tot gândit la ce spusesem când 
intrasem în casă cu Gina şi mă uitasem la fotoliul bunicii: că 
arăta ca şi când terminase de citit cartea, o pusese 
deoparte şi hotărâse împăcată că era bine să moară în acea 
zi. E genul de scenariu care te consoleazá, dar poate chiar 
aşa se întâmplase. Ştia de fiecare dintre noi, nepoţii şi 
stránepotii, deşi eram imprástiati care încotro. Era la curent 
cu faptul că urma să-mi iau o vacanţă, care avea să 
coincidă cu cea a Ginei. lar noi doi eram preferatii ei. O stia 
până şi doamna Tepovich. De aceea sunt ispitit să cred că 
bunica spera că, dacă totul ar fi fost bine potrivit, eu şi Gina 
aveam să fim primii care să scotocim prin casă. N-ar fi vrut 
ca asta s-o facă mama. N-ar fi vrut nici ca tata să urce în 
pod înaintea altora. Unele lucruri sunt prea crude, 


indiferent cátá dragoste zace ín spatele lor. Poate cá se 
gândise cá noi doi eram mai capabili să înţelegem si să 
acceptăm. Fiindcă eram preferatii ei şi, deşi mama crescuse 
aici, la fel ca unchii si mátusile mele, ei erau mai feriti de 
necazuri decât noi, nepoţii ei. 

Liniştea plăcută a după-amiezii de sâmbătă s-a frânt 
brusc, pe când Gina şi cu mine ne aflam în colţuri diferite 
ale casei. Eu eram în cămară, uitându-mă printre 
conservele de anul trecut, şi descoperisem un borcan cu 
filet, plin cu monede când a ajuns până la mine un strigăt 
tremurat. M-am gândit că dăduse peste vreun raton mort 
sau peste vreun cuib cu veverite deja mumificate, genul de 
lucruri pe care le descoperi uneori în podurile caselor de 
ţară. 

Dar când a venit după mine, faţa Ginei era palidă, iar 
glasul îi ajunsese atât de stins, încât abia îl auzeam. Shae, 
spunea glasul, sau cel puţin asta încerca să spună. Shae. 
Incă o dată şi încă o dată, cu mult chin şi cu privirea 
rătăcită. Shae. 

N-am crezut-o. Am urcat treptele scării pliabile care 
ducea la pod. N-am crezut-o nici când călcam pe scândurile 
negeluite care scártáiau sub paşi, încovoindu-mă sub panta 
acoperişului, înconjurat de întuneric şi pânze de păianjen şi 
miros de praf aşternut timp de un veac. Dar după cinci sau 
poate douăzeci de minute de stat acolo în genunchi, a 
trebuit s-o cred, chiar dacă nimic nu mai avea nicio noimă. 

Era lumină, atâta câtă lăsau să pătrundă cele câteva mici 
ferestre triunghiulare de pe creasta acoperişului. Şi era şi 
aer, care se strecura prin nişte grilaje de ventilaţie aflate la 
cele două capete ale podului. lar trupul surorii mele era 
acolo, pe un pat improvizat, între un cufăr vechi şi o stivă 
de cutii de carton, acoperit cu un cearşaf care fusese tras în 
jos, până la piept. Nu era prăfuit, nici decolorat. Era alb, 
curat, spălat de curând. Opt ani spălase giulgiurile nepoatei 
ei moarte - mintea mea nu reuşea să cuprindă gândul ăsta, 
iar inima nu voia decât să stea în loc. 

Incetul cu încetul mi-am dat seama de un lucru: după opt 
ani de la moarte, Shae ar fi trebuit să fie de nerecunoscut. 


În cel mai bun caz, s-ar fi mumificat în căldura uscată a 
podului, s-ar fi zbârcit ca o pástaie. In cazul cel mai rău, n- 
ar fi rămas din ea decât resturi şi oase şi mătasea blond- 
roşcată a părului. Eu însă nu puteam decât să spun că 
părea mult, mult mai slabă; iar când i-am atins obrazul, 
pielea îi era netedă şi rigidă, dar moale, ca lutul proaspăt 
frământat. l-am atins obrazul şi aproape că mă aşteptam să 
deschidă ochii. Avusese nouăsprezece ani atunci, tot 
nouăsprezece avea şi acum. Trecuseră opt ani, şi ea 
rămăsese de nouăsprezece. Nouăsprezece ani şi moartă, 
dar neputrezită. Era întinsă pe o pătură care acoperea o 
saltea de ierburi sălbatice. Cu ierburi dedesubt şi împrejur. 
Un alt cearşaf fusese umplut cu mănunchiuri si rámurele si 
înfăşurat lejer în jurul ei, ca un lintoliu. Mirosul lor, un 
parfum înţepător şi aromat de câmpuri şi copaci, îmi stáruia 
în nări. 

— Crezi că bunica a făcut asta? Gina venise în spatele 
meu şi se lipise de mine. Nu ce vedem aici, că în privinţa 
asta n-am îndoieli. Vreau să zic, crezi că ea a omorât-o? Nu 
intenţionat, desigur, poate a fost un accident şi pe urmă 
pur şi simplu nu a îndrăznit să ne spună nouă, celorlalţi? 

— În momentul ăsta nu ştiu ce să cred. 

Am dat la o parte nişte vechituri ca să fac mai multă 
lumină acolo unde zăcea. Pielea îi era albă ca portelanul si 
mată, lipsită de strălucirea vieţii. Pe celălalt obraz şi pe 
maxilar se vedeau dungi de un vinetiu pal, ca nişte 
zgârieturi care nu se mai vindecaseră. Cu grijă, ca şi când 
aş fi putut să-i mai provoc durere, i-am întors capul dintr-o 
parte în alta, pipăindu-i gâtul şi teasta mai sus de ceafă. Nu 
păreau să existe răni, cu toate că pielea gâtului era de un 
alb mai pătat. 

— Fii bună, am rugat-o, şi controlează şi restul corpului. 

Gina a făcut ochii mari: 

— Eu? De ce eu? Tu eşti paznicul cel dur de la puşcărie. 

Abia atunci mi-am dat seama că totul se întâmpla cu 
adevărat, fiindcă doar când tragedia este reală îţi trec prin 
minte tot felul de prostii la momentul nepotrivit. Ofiter de 
penitenciar, îmi venea să zic. Nu ne place să ni se spună 


paznici. 

— E sora mea. Si e încă adolescentă, am spus, lăsând 
gândul nerostit. Nu se cuvine să... ea nu m-ar lăsa să o fac. 

Gina s-a apropiat şi eu m-am tras într-o parte şi m-am 
întors cu spatele, ascultând foşnetul aşternuturilor de 
bumbac şi trosnetul plantelor uscate. Privirile îmi rătăceau 
în jur şi am zărit capcane pentru şoareci, una pregătită, una 
închisă, şi dacă se vedeau două mai erau, cu siguranţă, şi 
altele. Tot bunica făcea şi asta. Punea capcane ca să se 
apere de şoarecii de câmp. S-a auzit glasul tremurător al 
Ginei. 

— Este, ah... Spatele, fesele, dosul picioarelor, toate sunt 
negre-vinetii. 

— Acolo a báltit sàngele. E normal. 

Cel putin párea cá nu murise de pe urma unei hemoragii. 

— E singurul lucru normal de până acum, am adăugat. 

— Ce anume trebuie să caut, Dylan? 

— Leziuni, răni... Ne putem da seama cum a fost lovită? 

— Are o tăietură la şold, adâncă până la os. Şi picioarele 
sunt pline de zgârieturi. Şi abdomenul. E străbătut de nişte 
dungi care seamănă cu... nu ştiu... rosătura unei funii, 
poate? 

Am simţit cum se încrâncenează carnea pe mine. 

— A fost violată? Cum sunt părţile intime? 

— Mie... mi se par în regulă. 

— Bine. Acoper-o din nou cum se cuvine. 

l-am examinat mâinile şi vârfurile degetelor. Avea câteva 
unghii rupte, cu urme de ţărână. La unghiile de la picioare 
era o nepotrivire: la un picior erau curate, pe când celelalte 
aveau aceeaşi dungă de táráná, ca şi când ar fi pierdut un 
pantof undeva, între viaţă şi moarte. Bunica o curátase, 
asta se vedea, dar nu răzuise suficient de adânc cu vârful 
pilei. Poate că era din pricină că atât o ajutase vederea. 

Am revenit la gât şi la petele alea. Legând între ele 
punctele, puteai să spui că sunt un fel de dungi. Dacă 
pielea nu ar fi fost aşa de cenusie, gâtul ar fi arătat poate 
mai rău, încercuit de contuzii palide. 

— Dacă ar fi să fac o presupunere, aş zice cá a fost 


strangulată. Şi probabil cá nu a fost doar strânsă de gât, ci 
şi de mijloc. Cineva s-a purtat cu ea cum se poartă un piton 
cu prada, înfăşurând-o şi strângând până când nu mai 
poate respira. 

Am aşezat-o frumos pe pat şi am învelit-o cu totul, ca să 
o ferim de praf şi s-o lăsăm să se întoarcă la somnul ei lung 
şi ciudat. 

— Ce ai de gând? a întrebat Gina. 

Cum eu nu am răspuns, a continuat: 

— Cel mai bine ar fi s-o îngropăm noi. Va fi secretul 
nostru. Nu trebuie să mai ştie nimeni. La ce ar folosi, dacă 
ar afla? 

Un minut sau două a părut o idee bună. Dar numai atât. 

— Crezi că bunica nu ştia lucrul ăsta? Nu e că n-ar fi 
putut s-o facă. Dacă avea destulă putere ca să lucreze 
grădina şi s-o urce pe Shae în pod pe scară, atunci era 
destul de puternică să-i sape un mormânt. Si în aceşti opt 
ani n-am auzit-o niciodată spunând ceva ce m-ar fi putut 
face să cred c-a luat-o razna. Tu? 

Gina a clătinat din cap. 

— Nici eu. 

— |nseamná că avea ea un motiv s-o ţină pe Shae aici, 
sus. _ 

Ne-am retras îndreptându-ne spre scară. Incă o noapte, 
încă o zi nu contau pentru Shae. Şi atunci am găsit plicul. 
Probabil că zburase jos când Gina dăduse la o parte prima 
oară cearsaful. 


Felul cum veţi reacţiona la ce am de spus depinde de 
cine va face descoperirea, scrisese bunica Ewie. /n privința 
asta am speranțele mele şi, dacă ele nu se împlinesc, nu 
vreau să-i insult pe ceilalți pomenind nume; dar cred că ştiţi 
şi singuri cine sunteți. 

Mai întâi, ştiu ce impresie poate crea treaba asta, dar 
între impresie şi realitate sunt de multe ori nepotriviri. 

Trebuie să fiti íncredintati de un lucru: viața lui Shae nu a 
fost curmată de mână de om. Cel mai simplu ar fi fost să 
anunț politia şi să-i las pe oameni să creadă cá a fost o 


crimá; apoi să-i fac înmormântarea şi poate să má trezesc 
că se pune totul în cârca vreunui băiat de pe aici, doar 
pentru că şeriful hotărăşte că cineva trebuie să plătească. 
Eu nu vreau să se întâmple aşa. Sunt multe rele de 
pedepsit prin părțile astea şi poate s-ar trăi mai bine, dacă 
unii ar fi bágati la răcoare chiar şi pentru fapte pe care nu 
le-au săvârșit. Dar nu pot să arunc piatra fără să ştiu în 
capul cui va nimeri. 

Dacă v-aş spune că Shae a pierit de mâna celui pe care 
eu l-am numit întotdeauna Pădurarul, unii dintre voi poate 
m-ar crede, iar cei mai multi probabil că nu. Faptul de a 
crede un lucru nu-l face mai adevărat decât este sau mai 
puțin adevărat, doar iţi arată ce ai de făcut mai departe. 
Dacă v-aş spune că ati putea s-o aveți din nou pe Shae 
printre voi, mi-ati da suficientă crezare, încât să încercaţi? 


În acea seară, în bucătărie, peste masa acoperită cu 
muşama roşie, Gina şi cu mine ne-am luat la ceartă. Ne-am 
certat multă vreme. E ceva firesc între fraţi şi surori, dar o 
pot face la fel de bine şi verii între ei. 

Ne-am contrazis în privinţa a ce era adevărat în toată 
povestea. Şi a ceea ce nu putea fi adevărat. Nu era atâto 
împotrivire între noi, cât o neînțelegere a fiecăruia cu sine 
şi cu ceea ce soarta ne trântise în faţă. 

Cel mai mult însă ne-am contrazis în legătură cu cât de 
departe se putea merge de dragul familiei. 


Nu a fost uşor să trăiesc cu taina asta pe suflet. Ce i s-a 
întâmplat lui Shae a fost nedrept. Lumea de prin părțile 
astea ştia odinioară că, orişicum am numi-o, trăieşte cu 
adevărat o ființă vie în păduri si pe câmpuri, bătrână ca 
veacurile şi pe jumătate sălbatică, deşi puţini au fost aceia 
care să aibă norocul sau nefericirea să o vadă vreodată. 
Întotdeauna ştiam că, dacă ne purtăm bine cu acea fiinţă, si 
ea avea să se poarte bine cu noi. Dar sărmana Shae a plătit 
pentru ráutátile altora. 

Avusese intentii bune, stiu. Nu e niciun secret cá locurile 
astea sunt lovite de o nenorocire care bántuie tot tinutul de 


la un capát la altul. Asa cá, atunci cánd Shae a descoperit 
ín pădure o rulotá unde se prepara otrava aia, singurul ei 
gând a fost să deseneze o hartă şi să anunţe politia. 

N-am să uit cât voi trăi acea vară, singura, de altfel, când 
au venit aici toti nepoții, şi noaptea în care micuța Shae a 
mărturisit că l-a văzut pe Pădurar. Nu ştiu de ce i s-a 
îngăduit la vârsta ei de atunci să vadă lucruri pe care cei 
mai multi nu le văd într-o viaţă; dar nicio clipă nu m-am 
îndoit că spune adevărul. Am crezut-o. 

Singurul lucru la care mă duce mintea este că, de îndată 
ce Shae s-a hotărât să anunțe la poliţie prezența rulotei şi 
ce se întâmpla înăuntru, Pădurarul i-a citit în suflet şi a 
hotărât să o abată de la planul ei. 


Duminică am umblat singur jumătate de zi, încercând să 
aflu ce anume descoperise Shae, dar nu mă puteam călăuzi 
decât după harta făcută de ea. Nu aveam de unde să ştiu 
dacă fusese exactă măcar la vremea când o desenase; iar 
pădurile, la fel ca toate lucrurile vii, se schimbă neîncetat în 
timp. Copacii cresc si sunt doboráti, pâraiele îşi schimbă 
cursul, hátisurile închid potecile altădată vizibile ca nişte 
alei. 

lar cine instalase rulota acolo avusese la dispoziţie opt 
ani să o mute în altă parte. Se părea însă că lipsise motivul 
de a o face. 

Aveam cu mine harta, iar în spate duceam un mánunchi 
de bete; si, ca orice vânător, aveam o puşcă - nu pe a 
bunicului, căci aceea încă nu iesise la iveală, şi atunci am 
luat-o pe cea pe care o cáram din obisnuintá în portbagaj, 
în caz cá îmi trebuia la slujbă. Doar cá uneori vânătorii se 
întorc acasă cu mâna goală. 

Cel puţin am revenit cu o idee mai clară despre ce îmi 
mai era necesar înainte de a porni din nou în căutare. 


Nu vreau să spun ce am văzut, dar a fost de ajuns să-mi 
dau seama cá nu era om acela care folosise toate vitele 
alea ca s-o târască spre locul unde fusese băltoaca porcilor, 
prea iute ca să mă pot tine după ei. 


Până când i-am ajuns din urmă, stránsoarea îi curmase 
viața. Nu a făcut-o de dragul de a-i apăra pe oameni. Cred 
că vrea ca blestemul să nu se sfárseascá până când nu-i va 
secera pe toti cei atinşi de el si nu vor rămâne în ținutul 
nostru decât oameni care vor avea din nou respect pentru 
locurile astea. 

Mai nou, umblă zvonul că oamenii care au adus 
nenorocirea se cred la adăpost de brațul legii, fiindcă nu li 
se pot dibui ascunzătorile. Ei bine, eu vă spun că asta e 
numai pentru că Pádurarul are ín plan o pedeapsă mai 
cruntă decât orice om al legii şi de aceea aşterne un văl 
peste ochii celor veniți din afară să cerceteze. 

Dar Shae a văzut întotdeauna pădurile cu alti ochi. 


— Îţi mai aduci aminte cum o numea bunica? m-a 
întrebat Gina. 

Am recunoscut ruşinat că nu. 

— Micul nostru spiriduş al pădurilor. 

Apoi, ca să mă facă să mă simt mai bine, a adăugat: 

— Băieţii nu ţin minte lucruri din astea. E o chestie de 
fete. 

— Poate, m-am învoit eu şi am dat din nou pătura la o 
parte să verific încă o dată faţa surorii mele. 

Petrecusem ultimele ore înspăimântat la gândul că poate 
podul bunicii era vrájit şi, odată ce o scoteam pe Shae în 
lumea de afară, cei opt ani în care descompunerea o 
ocolise aveau s-o ajungă în sfârşit din urmă. În loc de asta 
însă, vraja o însoţise. Sau poate cá Pădurarul, care ne 
spionase de-a lungul celor câtorva kilometri câţi 
străbătuserăm prin pădure cu povara noastră, ştia acum şi 
ce e în sufletele noastre şi ne-a ridicat vălul de pe ochi. 
Oricum ar fi fost, urmasem din nou drumul indicat pe hartă 
şi de data asta cheia se dovedise a fi Shae. 

Incă o dată, n-aveam de unde să ştiu dacă nu cumva era 
adâncită într-un vis. 

— Crezi că funcţionează şi de partea cealaltă? a întrebat 
Gina. 

— Ce vrei să spui? 


— Dacă ne-am ridica în picioare si cei dinăuntru s-ar uita 
afară, oare ne-ar putea vedea acum? Sau s-ar uita fix spre 
noi, dar nu ar vedea decât copaci? 

— Asta chiar că e un lucru pe care nu vreau să-l verific. 

Rulota era destul de mică pentru a fi remorcată de o 
camionetă, dar destul de încăpătoare pentru ca doi sau trei 
oameni să petreacă o zi înăuntru fără să se împiedice prea 
rău unul de altul. Stătea cuibărită într-o scobitură săpată în 
spatele unei ridicături de pământ, vopsită în verde şi maro 
cu un model de camuflaj, acum aproape şters. Pe vremuri, 
ocupanţii ei o îmbrăcaseră într-o plasă de nailon, prin 
ochiurile căreia se petreceau crengi si plante agátátoare, 
dar acum se vedea că nu se mai sinchisise nimeni s-o facă, 
iar plasa era aici lăsată, dincolo căzută cu totul. Rulota era 
dotată cu generator de curent electric şi instalaţie de gaz 
cu propan. Din plafonul rulotei ieşeau nişte ţevi care în tot 
timpul ăsta fumegaseră, zvârlind aburi ce de multă vreme 
nu mai lăsau vegetaţia să crească în imediata apropiere. 

In cele din urmă, aburul n-a mai ieşit şi după câteva 
minute s-a auzit zgomot de încuietori din interiorul rulotei. 
Apoi uşa s-a deschis brusc şi au apărut doi bărbaţi. Au făcut 
câţiva paşi, şi-au scos măştile care le acopereau feţele şi le- 
au atârnat de gât. Păreau bucuroşi să inspire aerul răcoros 
de toamnă. 

l-am şoptit Ginei să rămână pe loc şi să nu se miste, apoi 
am ieşit din ascunzătoare şi m-am îndreptat cu paşi mari 
spre luminişul aflat între noi, şi parcă celor doi le-a luat mai 
mult decât ar fi trebuit să-mi observe prezenţa. Aveau 
amândoi pistoale atârnate la şold, dar părea să le lipsească 
instinctul de a-şi duce mâna la ele. 

Sus, deasupra capetelor noastre, copacii s-au 
cutremurat, desi nu simțeam si nici nu auzeam vreo suflare 
de vânt. 

— Salut, Ray, am strigat, îndreptând spre ei ţeava pustii 
de la nivelul cotului. 

— Dylan, a rostit el cu lehamite amestecată cu dezgust. 
Şi eu, care te-am crezut când ai zis că nu eşti de la 
Narcotice! 


La un moment dat má întrebasem dacă nu cumva 
trecuse pur şi simplu să-şi viziteze mătuşa şi Shae bánuise 
ce era cu el şi îl urmărise până aici, dreaptă şi cutezătoare 
cum ştia ea să fie. 

L-am măsurat din priviri pe tipul deşirat si tuns 
milităreşte care îl însoțea. 

— Cine e tipul de lângă tine? 

— Ăsta? E Andy Ellerby. 

— Mai e cineva înăuntru? 

Barba fioroasă a lui Ray parcă s-a zbârlit deodată. 

— Ştii, probabil, la fel de bine ca mine că nu e nevoie de 
mai mult de două persoane ca să prepari metamfetamină. 

A scurmat în pământ cu pantoful. 

— Hai, Dylan, rădăcinile tale sunt aici. Nu poti să faci asa 
ceva. Hai să ajungem la o înţelegere, ce zici? 

M-am uitat la însoţitorul lui. Ca si Ray, avea de jur 
împrejurul feţei şi la rădăcina părului o dungă roşie, de la 
masca de gaze prinsă prea strâns. S-a holbat duşmănos la 
mine. 

— Andy Ellerby, ne-am cunoscut în copilărie? 

A întors capul într-o parte şi a scuipat. 

— Ce contează dacă ne cunoşteam sau nu, odată ce nu 
mai tineai minte cum mă cheamă? 

— Bine, atunci, am răspuns. Asta simplifică un pic 
lucrurile. 

Am dus iute puşca la umăr şi am constatat că, atunci 
când era vorba de ceva important, ca acum, puteam din 
nou să ochesc o fiinţă vie şi să apăs pe trăgaci. Distanţa era 
suficientă pentru ca încărcătura cartuşului de calibrul 12 să 
se împrăştie pe o suprafaţă de mărimea unei forme de 
prăjitură. Andy a fost lovit în piept şi proiectat în peretele 
rulotei cu atâta forţă, încât s-a îndoit. Incărcasem arma cu 
încă trei cartuşe identice, dar nu am mai avut nevoie de 
ele, aşa că am tras închizătorul ca să eliberez tubul şi apoi 
următoarele trei cartuşe. Ray se uita buimăcit cum cădeau 
pe pământ cartuşele netrase. Mâna i-a tresărit când şi-a 
amintit de tocul prins la brâu, dar între timp eu armam al 
cincilea cartuş, care l-a nimerit chiar sub stern, acolo unde 


începea să se bombeze pântecele. 

A ridicat privirea spre mine, cum zăcea la pământ, 
chinuindu-se să respire cu horcăituri stridente. A pipăit 
locul unde îl nimerisem, fără să înţeleagă cum de palmele 
nu îi erau pătate de sânge. 

— Cartuşe cu bile, i-am explicat eu. Le folosim pentru 
păstrarea ordinii. Nu poţi să măcelăreşti un grup de oameni 
cu cuțite artizanale, chiar dacă e vorba de o adunătură de 
brute. 

Am îngenuncheat lângă el şi i-am smuls pistolul de la 
cingătoare înainte să-şi amintească de el, apoi l-am 
azvârlit. Gina iesise din ascunzătoare, mi se strecurase în 
spate cu braţele înfăşurate în jurul taliei şi ne privea cu cel 
mai cumplit amestec de speranţă şi spaimă pe care îl 
văzusem vreodată. 

— Ştiu că n-ai vrut şi că nici măcar nu ai ştiut că tu ai 
făcut-o, dar din cauza ta sora mea nu a apucat să 
împlinească douăzeci de ani. 

Am oftat, mi-am dat capul puţin într-o parte privind 
lumina care scădea şi am ascultat zvonul a tot ce era viu, 
fie văzut, fie nevăzut. 

— În fine... poate îi va împlini la anul. 

Am scos de la brâu cuțitul de vânătoare când el gâfâia 
îngrozit; am strigat la Gina să-mi aducă legătura cu bete 
cioplite din castan porcesc, pe care bunica le ascutise 
probabil cu mulţi ani în urmă, şi ciocanul cu cap din fontă 
care stătuse agăţat de peretele şopronului. 

Ar fi mers mai uşor cu fierăstrăul bunicului, dar unele 
lucruri nu trebuie dobândite cu uşurinţă, şi sunt împrejurări 
în care vechile metode sunt cele mai bune. 

L-am bătut pe umăr pe Ray şi mi-a venit în minte băiatul 
îndesat care ne arătase cei mai graşi mormoloci pe care-i 
văzuserăm vreodată şi locurile cu cele mai gustoase fructe 
de pădure. 

— Desi nu mai contează, află că speram să nu fii tu cel 
care iese pe uşa aia. 


Dacă vreţi ca Shae să fie înapoiată familiei, trebuie 


făcute câteva lucruri si vă previn cá e o treabă urâtă. 
Dylan, dacă citeşti rândurile astea, află că numai pe tine te- 
am crezut vreodată în stare de acea dragoste şi tărie de 
care e nevoie ca să sávársesti asta fără să dai înapoi. Dacă 
mai ai în tine şi credința semănată în verile petrecute aici, 
asta e altă poveste. Mă gândeam că e un fel de pod pe care 
aveam să-l trecem la vremea potrivită. 

Dar pe urmă tu te-ai întors din război şi nu ştiu ce ai 
văzut sau ai făcut acolo, dar nu erai în firea ta şi mi-am dat 
seama că nu e momentul să iţi cer ce voiam. Nu ştiu cum s- 
a făcut, dar nu era niciodată momentul prielnic. 

Asa că, dacă ar fi să-ţi spun cá mă obisnuisem să o am 
pe Shae în preajmă, chiar în starea în care se afla, poate că 
vei înțelege şi nădăjduiesc că mă vei ierta. 

Fiindcă ea parcă n-a plecat niciodată cu totul. 

Pădurarul nu i-a vătămat trupul atât de rău cât ar fi 
putut, iar sufletul cred că i l-a păstrat. Convingerea mea 
este că nu i-a luat viata de tot, ci doar a vrut s-o ţină la el o 
vreme. 

Fiindcă, altfel, de ce s-ar mai fi obosit Pădurarul s-o 
aducă înapoi acasă? 


Sora mea îl văzuse o dată pe Pădurar, sau cel puţin a 
spus că-l văzuse uitându-se la două căprioare, şi ştiuse că 
nu era vânător, fiindcă vânătorii nu pun pe picioare 
căprioare moarte pentru ca apoi să le dea din nou drumul 
în inima pădurii. 

În viaţă dai şi primeşti. Există un echilibru în toate. Era 
singura lege căreia niciunul dintre noi nu i se putea 
sustrage. Uneori se plătea viaţă pentru viaţă; dar dacă 
Shae chiar văzuse lucrurile de care spunea, mă întrebam ce 
anume nu văzuse - a cui viaţă o luase zálog Pădurarul, în 
schimbul vieţii cáprioarei. 

Pe când duceam la îndeplinire cea mai urâtă sarcină din 
viaţa mea, mă gândeam la contrabandistii ăia din povestea 
pe care doamna Tepovich i-o spusese lui Ray când era copil 
- cum dăduseră foc unei păduri şi unor terenuri cultivate şi 
sfârşitul grotesc de care avuseseră parte. Dar bunica Ewie 


avea, după cum s-a dovedit, o altă explicaţie pentru cele 
întâmplate şi pentru felul cum pădurea şi pământurile 
acelea s-au refăcut aşa de repede după incendiu. 

— Îmi spuneai, Ray, de povestea mătuşii tale Pol despre 
Oase-de-Lemn. În esenţă e adevărată, doar un singur lucru 
ti l-a relatat greşit. Sau poate a vrut să primeşti lecţia, dar 
să fii cruțat de partea cea mai cumplită. Cât despre bucăţile 
de lemn puse în locul oaselor... Pădurarul nu face aşa 
ceva... este darul pe care aşteaptă să i-l facem noi. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus lui 
Ray. 

Indiferent ce era adevăr sau minciună în restul povestii 
bunicii Ewie, eram sigur de un lucru: ea n-ar fi minţit 
niciodată spunând că bunicul luase parte la o astfel de 
judecată cumplită pe vremea când era foarte tânăr, în stare 
să învârtă cu uşurinţă un ciocan de fontă. 

La fel cum trebuie să fi făcut şi el, am tăiat şi am tranşat, 
am bătut şi am împins, grăbindu-mă să isprăvesc înainte să 
se stingă pe cer ultima rază de lumină aurie tomnatică, 
până când am meşterit ceva ca o sperietoare răstignită. 
Sângele lucea şi picura din ea, dar oricât de înfricoşătoare 
era priveliştea, văzusem lucruri încă mai rele în război. 
Când m-am tras înapoi să o privesc, învăluit în vacarmul 
nemărginit al pădurilor mute, mi-am dat seama că 
încrederea bunicii mele în puterea mea de a îndeplini o 
astfel de sarcină nu era tocmai un compliment. 

Gina nu se uitase la ceea ce făceam, nu putuse nici 
măcar să asculte; îi cântase lui Shae, orice cântec care îi 
trecuse prin minte, în timp ce îi pregătea trupul. O culcase 
între rădăcinile unui stejar uriaş, ghemuită pe un pat de 
frunze şi acoperită cu un înveliş de plante târâtoare si 
lăstari. Hotarul dintre ce ştia şi ce simţea că trebuie făcut 
se ştersese, dar totul arăta aşa cum trebuie. Când totul a 
fost gata, s-a înfăşurat tremurând în pătura care fusese a 
lui Shae; iar eu, după ce m-am spălat de sânge în rulotă, 
am tinut-o strâns în braţe si ea a plâns dintr-o sută de 
motive, toate întemeiate. Apoi am aprins un foc şi ne-am 
pus pe aşteptat. 


Ne lăsăm cuprinsi de speranţă, dar în acelaşi timp găsim 
explicaţii. Nu se putea şti de ce mormanul de frunze a 
început să foşnească, de ce a trosnit nuieluşa aceea - 
putea fi orice. Flăcările pâlpâiau şi umbrele dansau pe când 
în noapte ceva ne veghea - ceva îndeajuns de înalt ca săi 
se încurce norii prin plete, îndeajuns de mic să încapă într-o 
ghindă, iar pădurea creştea şi descreştea în ritmul amplu al 
respirației sale adânci şi gânditoare. 

Mai întâi o mână sau poate fusese un picior... ceva s-a 
mişcat, prea voit, prea omenesc pentru a găsi cine ştie ce 
alte explicaţii. Trecuseră opt ani de când nu-i mai auzisem 
vocea, dar am recunoscut-o imediat în tusea care răsuna 
de sub frunziş şi lăstari. Împreună cu Gina am scobit şi am 
tras şi am îndepărtat frunze; în miezul încâlcit al 
mormanului pulsa viaţa, şi era acum un singur motiv pentru 
plâns. Shae a tuşit multă vreme, târându-se îngrozită pe 
podeaua de frunze, cu membrele prea slabe să o susţină, 
glasul prea slab ca să tipe, si mă întrebam dacă retrăia 
acele momente de acum opt ani, simțind din nou cum este 
când mori. 

Am tinut-o amândoi până când, nádájduiam eu, avea să 
creadă că este doar unvis. 

l-am cuprins fata în mâini. Obrajii îi erau încă reci, dar 
focul le dădea îmbujorarea vieţii. 

— Ştii cine sunt? 

Vocea îi era aspră şi şuierătoare. 

— Semeni cu fratele meu... doar că arăţi mai bătrân. 

Mai avea dureros de multe lucruri de aflat. Mă întrebam 
dacă nu cumva cel mai blând lucru ar fi s-o ţinem acolo, 
acasă, până ce vom fi aflat unul de la celălalt tot ce ni se 
întâmplase în ultimii opt ani; şi lucrul la care nu má 
gândisem până acum era dacă nu cumva era ceva în 
neregulă cu ea, ceva ireparabil şi aflat dincolo de hotarele 
răului, şi atunci ar fi fost cel mai bine pentru toţi să o 
trimitem iar înapoi. 

Deocamdată însă eu eram acela care avea de învăţat. 

— Du-o înapoi acasă, am îndemnat-o pe Gina. Vin şi eu 
când o să pot. 


M-au privit de parcă le-aş fi trimis în calea lupilor. Dar 
undeva, cineva aştepta ceea ce tocmai se preparase în 
rulotă. 

— Şi să le spuneţi să nu pună casa în vânzare. O să am 
eu nevoie de ea. 

Shae a fost cea care, cu înţelepciunea morţilor, a intuit 
prima, iar privirea ei întreba: Ce-ai făcut, Dylan, ce-ai făcut? 

Le-am sărutat pe amândouă pe obrajii reci şi m-am întors 
spre rulotă înainte să-mi slăbească voinţa şi să resping 
condiţiile cele mai tiranice ale pactului. 

Fiindcă în viaţă trebuie să dai ca să primeşti. Se cere 
păstrat un echilibru. Şi vine o vreme când ne dăm seama că 
am devenit tocmai ce detestam mai mult. Acum eu eram 
aducătorul nenorocirilor. Nu era altă cale. Şi, cu toate că 
ştiam că avea să fie o îndeletnicire binecuvântată, parcă tot 
nu mureau destul de repede oamenii aceia. 


SPUNE-MI CĂ TE VOI REVEDEA 
Dennis Etchison 


Sá zicem cá s-a întâmplat cam asa: 

Toate peluzele erau uscate şi albicioase în ziua aceea. 
Maşinile stăteau ghemuite pe aleile din faţa caselor sau 
licáreau ca nişte miraje lângă bordura străzilor. Vara 
trecută ei patru încercaseră să prăjească un ou pe trotuar. 
Anul ăsta încercarea ar avea şanse de reuşită. Trecând pe 
lângă tufa de trandafiri a doamnei Shaede, a zărit un 
greiere cocotat pe petalele de un galben decolorat. Când s- 
a oprit să se uite mai bine, insecta a sărit şi i-a căzut la 
picioare. A studiat-o, avea corpul ca de hârtie şi picioare 
subţiri şi articulate, dar nu se mai mişca. Aşa că s-a aplecat, 
a ridicat-o şi a strecurat-o cu grijă în buzunarul cámásii. 

În momentul acela s-a auzit un uruit în depărtare. 

Era un zgomot familiar. Camioneta domnului Donohue 
avea toba spartă. Şi-a ridicat privirea şi a văzut-o dispărând 
la capătul străzii. După câteva secunde o bicicletă a 
traversat în viteză intersecţia, încercând să prindă din urmă 
camioneta. Spitele scânteiau şi roţile serpuiau pe asfaltul 
încins. 

— David! a strigat ea şi i-a făcut semn cu mâna, darela 
pedalat mai departe. 

Zgomotul s-a stins în timp ce camioneta se îndrepta 
către bulevard. Apoi s-a auzit un slab clántánit metalic 
undeva, la o stradă distanţă. Putea fi o bicicletă trântită la 
pământ. 

A pornit în grabă spre colţul străzii. 

Vincent a ieşit din casă cu o cutie de Dr Pepper în mână. 

— Unde te duci? a întrebat-o. 

— Ai auzit şi tu? 

— Ce să aud? 

Acum nu veneau decât bâzâit de albine si lătratul aspru 
al unui câine dintr-o curte vecină. 

— Cred că era David. 


— Ce-i cu el? 

— A pátit ceva, a răspuns ea, continuând să înainteze 
grăbit. 

Vincent s-a ţinut după ea la pas. Când a ajuns-o din 
urmă, ea se uita cu privirile încordate spre intersecţie. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu! 

— Nu-ţi face griji. 

A arătat spre cutia de suc. 

— Vrei şi tu una? Mai am destule în boxă. 

— Acum nu! 

— Hai că n-a pátit nimic. 

— Ba da, uite. 

La câteva zeci de metri depărtare, înainte de intersecţia 
cu Charter Way, bicicleta zăcea răsturnată în iarbă, cu 
roata din faţă ridicată spre cer si spitele încă învârtindu-se. 

David era răsucit sub cadru, cu ghidonul pe piept. 

A parcurs în fugă restul drumului şi s-a oprit apoi lângă 
el, aşteptând să-l vadă mişcând. 

— Nu-i rău, a zis Vincent dând ocol scenei accidentului. 
Are un şapte de la mine. 

— Asta nu mai e joc. 

L-a cercetat din priviri pe băiatul întins la pământ, i-a 
examinat unghiul gâtului. Apoi i-a urmărit pleoapele. 
Rămâneau închise. 

— Ba bine că nu! E jocul de vara trecută. Ti-aduci 
aminte? 

S-a lăsat în genunchi şi şi-a lipit urechea de pieptul lui. 
Nu-i auzea bătăile inimii. Ca să fie sigură, i-a descheiat 
cămaşa. Apoi şi-a plimbat obrazul spre faţa lui, până când 
aproape i-a atins buzele. Nu sufla aer nici pe nas, nici pe 
gură. De data asta chiar cá nu respira deloc. 

— Ajută-mă, i-a cerut ea lui Vincent. 

— Nu văd niciun strop de sânge. 

Aici avea dreptate. lar bicicleta părea şi ea întreagă, ca şi 
când ar fi fost o simplă căzătură. 

— David! Mă auzi? 

— Pare destul de real, totuşi. Până şi felul cum şi-a prins 


pantoful la lant... 

— Ai de gând să mă ajuţi sau nu? 

Vincent a ridicat bicicleta şi în timpul ăsta ea s-a chinuit 
să-i elibereze piciorul. Apoi şi-a strecurat braţul pe sub 
umerii lui David şi a încercat să-l facă să stea în şezut. 

— David, i-a şoptit, spune-mi că n-ai pátit nimic. 

— Bine, bine, s-a înduplecat Vincent, hai că-i dau un opt. 

L-a lăsat din nou jos pe David, şi-a înfipt degetele în părul 
lui şi l-a lovit uşor cu capul de pământ. Apoi din nou, ceva 
mai tare. În sfârşit, toracele i s-a umflat şi a început să 
respire. A deschis pleoapele. 

— Ştiam eu că se preface, a zis Vincent. 

— Tu ia bicicleta, i-a poruncit ea. 

— Totuşi, parcă lui Eric îi reuşea mai bine. 

— Taci odată! 

Vincent a apucat bicicleta de coarne şi a pornit pe lângă 
ea pe trotuar. A trebuit să răsucească de ghidon ca să 
ocolească o moviliţă răsărită în iarbă. 

— Ce dracu' e ăla? s-a mirat el. Un raton mort? 

— Lasă-l în pace! 

— Urásc fiinţele astea. 

Vincent a ridicat piciorul, gata să-l lovească, la fel ca pe o 
minge de fotbal. 

— E un oposum. Ti-am zis să-l laşi în pace. 

A sărit în picioare, s-a dus lângă Vincent, a apucat 
animalul de blană şi l-a lovit şi pe el de pământ. O dată a 
fost de ajuns. Speriată, mica vietate şi-a revenit, s-a zbătut 
până a scăpat din mâinile fetei şi a luat-o la sănătoasa. 

— Prefăcutule! i-a strigat Vincent. 

— la bicicleta, ţi-am spus. Ne vedem la el acasă. 

S-a întors la David şi i-a întins mâna. 

— Haide. Te duc până acasă. 

* 


David a clipit, încercând să se dezmeticeascá. 

— Tata e acasá? 

— Nici nu ştiam cá ai ieşit, s-a mirat de pe verandă 
bunica lui. 

— lartă-mă. 


— Întotdeauna trebuie să spui când pleci. 

— Ştii unde s-a dus tata? 

— Să cumpere o sculă, ceva. 

— Aha. 

— Intră în casă. Nu arăţi prea bine. Poate prietenii tăi vor 
o băutură răcoritoare? 

— Eu nu, s-a repezit Vincent. 

— Nu, mulţumim, a răspuns şi fata. 

— Şi vine înapoi? 

— Dar bineînţeles că vine, Davey. Hai, intră în casă până 
nu faci insolatie. 

— Trebuie sá duc bicicleta la locul ei. 

— Bine, dar sá nu stai mult. 

A deschis usa cu plasá si a dispárut ináuntru. 

— Eu chiar trebuie sá plec, a zis Vincent. 

A pornit-o spre poartă. 

— Nu vreţi să veniţi la mine? a adăugat. 

— Nu chiar acum, a refuzat David. 

— Putem să ne jucăm ce vreţi voi. 

David nu-l mai asculta. Îşi plimba agitat privirea de la 
locul de parcare din faţa casei până la capătul străzii şi 
înapoi. Fata s-a dus lângă el. 

— Poate mai târziu. 

— Bine. Atunci, ne vedem mai încolo. 

După ce a plecat Vincent, fata s-a aşezat pe verandă. 

— Sigur eşti bine? 

— Da. 

— Am crezut că te-a lovit o maşină, ceva. 

— Aaa, nu. 

— Ce-ti mai amintesti? 

— Nimic. 

— Niciodată nu-ţi amintesti. Dar nu-i nimic. O să 
încercăm să ne lămurim. 

Din capul străzii s-a auzit din nou uruitul cunoscut. David 
a ieşit în faţa casei şi a aşteptat până când camioneta a 
virat şi a parcat pe alee. Tatăl lui a coborât cu o sacoşă de 
cumpărături. 

— Salut, voinicule! 


— Unde ai fost? 

— La magazinul de bricolaj. 

— De ce nu m-ai luat şi pe mine? 

— Voiai sá mergi si tu? 

— De fiecare dată vreau să merg. 

— Te iau data viitoare, promit. Aaa, bună! Tu eşti 
Charlene, nu? 

— Sherron. Bună ziua, domnule Donohue. 

— Sherron, desigur. Şi eşti colega lui David. Ce mai faci? 

— Bine. 

— Îl cunoşteai pe Eric, fratele lui David, nu? 

— Da, a răspuns ea în şoaptă. 

— Tată... 

— Am o idee. Ce-ar fi să rămâi la noi la prânz? Ce zici, 
vrei? 

A simţit ceva mişcându-i-se în piept sau cel puţin în 
buzunarul de la piept, ceva ce se zbătea să iasă afară. 
Greierul din tufa de trandafiri înviase. 

— AŞ fi vrut. Adică vreau, dar ar cam trebui să mă duc 
acasă. Mă aşteaptă mama. Găteşte ceva bun azi. 

— Atunci, rămâne pe altă dată. 

— Mă întrebam, a adăugat ea prudent, dacă ar putea să 
meargă şi David cu mine. Mama a zis că e de acord. 

— Ei, asta mi se pare o invitaţie grozavă. Ce zici, băiete? 

David nu se putea hotărî. 

— Pleci din nou? 

— Azi nu. Am mult de lucru în garaj. 

— Hai, te rog, a insistat ea. Am nevoie să mă ajuţi la 
ceva. 

— Nu ştiu... 

— E vorba de proiectul la ştiinţe. E foarte tare. 

— Sunt convins, a intervenit tatăl. Ştii, pe soţia mea o 
interesau mult ştiinţele. Ti-o amintesti pe mama lui David? 

— Da, a răspuns ea privindu-şi vârfurile pantofilor. 

— Eileen se ocupa cu cercetarea când ne-am cunoscut, în 
facultate. Ne-am căsătorit imediat după absolvire. 

— Tată, te rog. 

— Era o doamnă foarte drăguță, a murmurat fata ţinând 


privirile în pământ. 

— Da, aşa e. 

Tatăl lui David a inspirat adânc si a închis ochii o clipă. 

— În fine, distracţie plăcută! Şi mai vino pe la noi, 
Sherron. Te aşteptăm oricând cu plăcere. 

— Mulţumesc, domnule Donohue. 

— Atunci... ne vedem mai târziu, tată. 

Tatăl i-a făcut semn cu ochiul. 

— Negreşit. 

* 

— O să-i spui tatălui meu? 

— Nu-i spun, dacă nu vrei. 

Au dat colţul şi au apucat-o pe strada următoare. Din 
trotuar se ridica miros de asfalt încins. De undeva s-a auzit 
şuieratul unui aspersor, aruncând vapori în aer. In fata 
casei ei câţiva copaci umbreau acoperişul şi ferestrele, aşa 
că, ajunşi înăuntru, preţ de câteva minute n-au văzut nimic 
în jur. Nu era nimeni acasă. Fata a turnat două pahare cu 
ceai îndulcit de la frigider şi l-a condus în camera ei. 

A închis uşa şi îndată a scos greierele din buzunar. Până 
să apuce să facă un salt şi să dispară, fata l-a strecurat într- 
un borcan cu filet. Ináuntru mai erau o lăcustă si un 
gândac, care se târau pe o frunză de pe fundul de sticlă. De 
cum a atins borcanul, insectele au încremenit. A înfiletat la 
loc capacul. 

— Ai tăi te lasă să tii astea? 

— Le-am zis că sunt pentru şcoală. 

— Dar ce faci cu ele? 

— Imi trebuie pentru proiect. Dacă fac rost de un acvariu 
o să pot tine si broaste. Şi unul din ăştia de aici. 

A deschis o carte şi i-a arătat poza unui şarpe mic. 

— De ce? 

— L-am găsit pe Internet. 

— Dar pentru ce? 

A pornit computerul şi i-a arătat o pagină de pe website- 
ul unei universităţi. Continea un articol cu titlul 7hanatosis. 
Modul de supraviețuire al naturii şi era ilustrat cu imagini în 
gros-plan, în care apăreau insecte, un oposum, un rechin- 


leopard si un sarpe Heterodon. Vorbea despre modul cum 
anumite ființe, atunci când sunt speriate, se apără 
prefăcându-se moarte. 

— Crezi că aşa fac şi eu, nu? 

— Încă nu ştiu. Dar o să aflu. 

— Află că te inseli. 

A observat că privirile lui se opriseră pe táblita de lângă 
computer şi pe articolul decupat din ziar pe care îl prinsese 
acolo cu luni în urmă: O FEMEIE ŞI FIUL El, MORŢI ÎN 
ACCIDENT RUTIER URMAT DE EXPLOZIE. A smuls foaia şi a 
băgat-o în sertar. 

— Vai, David, iartă-mă. 

— Trebuie să plec. 

— Dar am nevoie să mă ajuţi. 

— Tu crezi că mă prefac. 

— Nu, nu cred că te prefaci. De data asta am fost de faţă. 

— Atunci, ştii că sunt un ciudat. Ca un animal din alea. 
Ca un gândac. 

— Ba nu esti. 

— Ce má deosebeste de ele? 

— Ele doar... încremenesc când sunt speriate. Dar tu nici 
nu respirai. Ti se oprise inima. 

— Si mie de ce crezi cá imi e fricá? 

— Hai, David, nu e rusine sá recunosti. Te-am vázut 
gonind după camionetă. De câte ori pleacă - ce mai, îţi e 
teamă cá nu se mai întoarce nici el. Asa e? 

A scos un sunet care semăna a râs. 

— Nu ştii nimic. 

— Aşa crezi? 

Râsul a încetat. 

— Dacă nu se mai întoarce înseamnă cá mi s-a mai oferit 
o şansă şi eu am ratat-o. 

— Ce tot spui acolo? 

— Nu înţelegi? Mama trebuia să má ia pe mine cu ea, dar 
eu nu eram acasă, eram cu voi şi jucam jocul ăla tâmpit. Nu 
Eric trebuia să meargă cu ea, ci eu. 

A rămas cu gura căscată, încercând să găsească ceva de 
spus. 


— Acum chiar cá trebuie sá plec, a incheiat el. 

De cum a iesit din umbra copacilor, cerul a redevenit 
tiranic. Frunzele se zgârceau, florile se ascundeau de soare 
şi asfaltul începuse să lucească. Pe trotuar au răsunat paşi 
care nu erau ai lui. 

— Ai dreptate. Nu ştiu nimic. 

— Las-o baltă, Sher! 

Treceau pe lângă tufe de trandafiri cu petalele galbene, 
acum albicioase. Străbătuseră jumătate din distanţa până 
la strada următoare când ea a vorbit din nou. 

— Pot să-ţi pun o întrebare, una singură? Ce simţi atunci? 

— Ti-am spus, nu-mi amintesc. 

— Nu vrei să încerci măcar? 

A mers mai departe, călcând pe crăpăturile din asfalt. 
Aspersorul din grădina doamnei Shaede a pornit deodată şi 
în aer s-a ridicat un abur argintiu. 

— Magazinul lui Wilson, a şoptit el. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. 

— Cel de pe Charter Way? Ce-i cu el? 

— Ne duceam acolo la cumpărături când eram mic. 

— Şi noi. 

— O dată s-a întâmplat ceva, a rostit el rar, pe când se 
apropiau de colţul străzii. Cred că aveam patru sau cinci 
ani. Eric nu se născuse. Mama purta haina ei lungă. 

— Aia cenusie? Mi-o aduc aminte. 

— In fine, ne-am dus ca de obicei, numai noi doi. Am luat 
un cărucior şi ea m-a lăsat pe mine să-l împing, ca s-o ajut, 
ştii tu, să pun laptele şi alimentele în el. M-am oprit să mă 
uit la cereale şi tocmai mă pregáteam să-i spun din care să 
ia, dar când am ridicat privirea ea era departe. Îi vedeam 
din spate haina cenuşie. Şi ştii ceva? Lângă ea era un alt 
cărucior, pe care îl împingea alt băieţel, în timp ce ea fi 
dădea cutiile. Nu înţelegeam. Mi-am zis că au să plece cu 
maşina şi au să mă lase acolo. Aşa că am început să plâng. 
Am tipat: „Mami, uite-mă aici!“ Şi când s-a întors am văzut 
că nu era mama. Era o altă doamnă cu o haină ca a ei. Dar 
până să se întoarcă, exact la fel m-am simţit. Dacă chiar 


vrei să ştii. 

Ochii fetei luceau ca diamantele şi a trebuit să-şi 
ferească privirea. Şi apoi a făcut ceva ce nu mai făcuse 
până atunci. L-a luat de braţ, şi-a petrecut degetele printre 
degetele lui şi l-a strâns tare de mână. Si el a lăsat-o. 

La o vreme a spus: 

— Ştii, la gimnaziu sunt asistente mai bune. Poate or să-ți 
dea nişte pastile şi n-o să te mai simţi aşa. 

— Nu-mi pasă. 

— Îmi pasă mie. 

— Poate chiar eram mort în timpul ăla. Şi ce dacă? Data 
viitoare sper să nu mă mai trezesc. Ce zici de asta? 


Când ea nu răspundea, se uita în jur, căutând-o. 
Dacă nu era acolo, ar fi trebuit să fie. 


Următorul an şcolar a fost infernal, să zicem ca atunci 
când eşti paraşutat în spatele liniilor inamice şi trebuie să 
te bati ca să scapi, iar următorul a fost si mai rău, aşa cá a 
văzut-o încă mai rar, chiar şi înainte ca tatăl lui să afle 
adevărul şi să înceapă să-l ducă la institut pentru 
investigaţii. La vremea aceea nu se întâmpla prea des, dar 
măcar David era împreună cu tatăl lui. Singura dată când 
David a lipsit a fost când inima tatei a cedat brusc. Asta era 
în ultimul an de liceu. 

Ea s-a despărţit de Vincent când s-a mutat cu familia şi 
unii spuneau că a plecat la colegiu să se pregătească 
pentru medicină, dar nimeni nu ştia exact unde. Dacă o 
întâlniți cumva, ati putea să-i spuneţi aşa: că viaţa merge 
înainte şi că proiectul ei - să zicem că se numea David - a 
aflat în cele din urmă că de-a lungul vieţii mori de atâtea 
ori, încât nu mai contează când vine Moartea. 


MUZICA UCIGASULUI BENGT KARLSSON 
John Ajvide Lindqvist 


Mi-e ruşine să recunosc, dar l-am mituit pe fiul meu ca 
să-l fac să se apuce de studiul pianului. 

Ideea mi-a venit într-o noapte, în timp ce-l ascultam cum 
bate de zor în clapele sintetizatorului de jucărie pe care i-l 
dăruisem de ziua lui, cu doi ani înainte. De fapt, luase doar 
o pauză de la jocurile pe calculator - închipuiţi-vă numai. 
Aşa că m-am dus în camera lui şi l-am întrebat dacă nu voia 
să ia lecţii de pian. 

Nu, nu voia. În niciun caz. Am sugerat că eram dispus să- 
i dau mai mulţi bani de buzunar dacă accepta. Optzeci de 
coroane pe săptămână, în loc de cincizeci. Robin trebuie să- 
şi fi dat seama cât de disperat eram, pentru că a refuzat 
până şi să meargă la şcoala populară de artă să vadă 
despre ce era vorba, dacă nu eram de acord să dublez 
suma. O sută de coroane pe săptămână. 

Am cedat. Ce altceva puteam face? Trebuia să se 
schimbe ceva. Fiul meu pierdea contactul cu realitatea şi 
dacă din când în când o oră de pian reuşea să-l aducă întru 
câtva înapoi pe tărâmul ÎVR, atunci o sută de coroane pe 
săptămână nu era un preţ prea mare. 

ÎVR. În viaţa reală. Nu ştiu ce denumire poartă cealaltă, 
dar acolo îşi petrecea Robin aproape toate orele de veghe 
atunci când nu era la şcoală. În reţea. Cu cástile pe urechi 
şi telecomanda în mână, naviga spre un tárm unde nu îl 
mai puteam ajunge. 

Veţi spune că nu e aşa o mare problemă, că e absolut 
normal, că aşa sunt tinerii din ziua de azi ş.a.m.d. Mă rog, 
aşa e. Dar el avea doar unsprezece ani. Nu poate fi sănătos 
la vârsta asta să te izolezi într-o lume a fanteziei 
electronice timp de cinci, şase sau chiar şapte ore pe zi. 
Aşa că l-am mituit. 

Şi ce avea să facă un copil de unsprezece ani cu suta de 
coroane pe săptămână pe care reuşise să o stoarcă de la 


tatăl complet dezorientat? Ce credeţi? Să-și cumpere jocuri 
noi, desigur. Dar nu mi-a dat prin minte ceva mai bun. Mi se 
părea un pas înainte orice îl putea distrage de la 
vânătoarea de monstri si de la conversațiile cu prieteni 
invizibili. 

Acum n-aş mai proceda aşa. Acum regret că n-am dat 
banii ăia pe o conexiune mai rapidă la internet, pe un set 
de căşti wireless, pe un computer nou sau pe orice altceva. 
Poate că atunci n-aş mai fi căzut pradă întunericului. Nu voi 
şti niciodată. 

La început a mers bine. Robin s-a dovedit a avea un 
talent înnăscut pentru pian şi, după ce a petrecut câteva 
săptămâni cântând cu un singur deget Frere Jacques şi 
Mary had a little lamb, a înţeles principiile de bază ale 
notelor şi a reuşit să interpreteze primul lui acord. 

Realizarea a fost cu atât mai demnă de laudă cu cât nu 
avea cum să capete vreun ajutor de la tatăl său. 

Când vine vorba de muzică, eu sunt o cauză pierdută. N- 
am cântat niciodată, nici muzică vocală, nici instrumentală. 
Pesemne că Robin a moştenit gena de la mama lui; ea ar fi 
trebuit să stea acolo, lângă el, pe taburetul din faţa 
pianului. Dar pianul este unul dintre puţinele lucruri care 
ne-au rămas de la ea. Poate că de aceea am insistat ca 
Robin să studieze tocmai acest instrument. Pentru a 
menţine un fel de... contact. 

Atunci când a început Robin lecţiile de pian se făceau 
aproape doi ani de la ziua în care Annelie se urcase în 
maşină şi nu se mai întorsese. Un drum acoperit cu gheaţă, 
un autobuz care venea din direcţia opusă... abia o lună mai 
târziu s-a ridicat o barieră de separare a celor două sensuri. 
La dracu', era şi timpul! Ajunsesem să urăsc bariera aceea, 
țesătura ei de sârmă care îmi rănea câmpul vizual de 
fiecare dată când treceam cu maşina pe lângă ea. Pentru 
că nu fusese acolo atunci. 

La şase luni după moartea lui Annelie ne-am mutat. În 
casa veche erau prea multe încăperi destinate copiilor pe 
care urma să-i mai avem sau războiului ei de ţesut. Încăperi 
stând acolo ca nişte monumente pustii ale unei vieţi care ar 


fi putut să fie. Încăperi care mă puteau tine captiv ore în sir. 
Încăperi care, pe deasupra, alcătuiau o casă mult prea 
mare şi mult prea scumpă pentru a fi întreţinută dintr-un 
singur venit. 

Am hotărât să încerc să mă obişnuiesc cu ideea că toate 
acele visuri au murit. Mi-am luat o slujbă la 300 de kilometri 
depărtare, în Norrtalje. Am părăsit casa din Linkoping 
pentru o baracă de optzeci de metri pătraţi, prin care şuiera 
vântul. Se afla într-o pădure, la cinci kilometri distanţă de 
oraşul unde nu cunoşteam niciun suflet de om. Proprietatea 
era înconjurată pe trei laturi de pădurea de conifere, iar în 
timpul iernii abia dacă zăreai soarele. Dar era ieftină. 
Extrem de ieftină. 

Am dus la bun sfârşit mutarea într-o stare de agitaţie. 
După şase luni în care durerea luase o formă fizică şi în 
fiece noapte mă sugruma, mă înfăşura în aşternuturi şi mă 
azvârlea jos din pat, aveam şansa de a întrezări cel puţin o 
geană de lumină. O voi lua de la capăt într-un loc nou - de 
dragul lui Robin, dacă nu din alt motiv. Nu-i făcea bine să 
trăiască alături de un tată care împărțea patul numai cu 
moartea şi care nu dormea niciodată mai mult de un ceas 
fără întrerupere. 

Aşa că am golit locul. Toate lucrurile care nu ne erau de 
trebuintá în noua noastră viaţă de la marginea pădurii au 
fost încărcate într-un container: hainele lui Annelie, 
covoarele ei tesute de mână si, una după alta, toate piesele 
de mobilier care aparținuseră unei vieţi în doi şi erau 
impregnate de propriile lor amintiri. Afară cu ele. Am 
fărâmat războiul de ţesut cu un topor şi l-am aruncat 
bucată cu bucată. 

Containerul a fost dus de acolo şi în noaptea aceea am 
dormit bine pentru prima oară în şase luni; m-am trezit însă 
într-o teroare absolută. Ce făcusem? 

În avântul meu febril aruncasem nu numai lucruri pe care 
Robin şi cu mine le-am fi putut folosi (deşi nu aş fi putut 
păstra masa de bucătărie la care ea încă stătea cu ceaşca 
de cafea în faţă, sau lampa care încă îi lumina faţa, 
aruncând umbre moarte), dar şi lucruri pe care mi-ar fi 


plácut sá le pástrez. Pernuta pe care o tinea lipitá de 
stomac. Agrafele ei, în care mai erau prinse câteva suvite 
subţiri de păr. Talismanul ei ciudat. Dar toate fuseseră 
făcute zob la groapa de gunoi. 

Singurul lucru rămas era pianul. Băieţii veniţi să ridice 
containerul refuzaseră să se atingă de el, iar eu n-am putut 
să-l târăsc afară singur. Aşa că a rămas unde era, păstrând 
încă pe clape atingerea degetelor ei. 

În dimineaţa aceea... ah, în dimineaţa aceea... Dacă n-ar 
fi fost pianul, mi-aş fi ieşit din minţi de-a binelea, iar lui 
Robin nu i-ar fi rămas decât să cheme serviciul de urgenţă, 
în loc să meargă la şcoală ca să-şi ia rămas-bun de la 
colegi. E un paradox, dar chiar aşa s-a întâmplat: pianul 
acela m-a împiedicat să mă duc la fund. 

Şi aşa s-a făcut că ne-a urmat în noul nostru cămin, iar 
singura încăpere unde am găsit spaţiu suficient pentru el a 
fost dormitorul lui Robin şi aşa s-a făcut că el a început să 
cânte la pian, fiind în stare, după şase săptămâni, să 
încerce primul lui acord şovăielnic. 

Nu pot să spun că exersa mult, dar suficient ca să se 
descurce. Îi plăcea profesorul de pian, un tip cu câţiva ani 
mai tânăr decât mine, dar care deja trecuse la încălțări 
ortopedice şi pulovere încheiate pe piept. Robin voia să-şi 
mulţumească profesorul, aşa că îşi făcea exerciţiile, ceea 
ce însemna cel puţin o oră sau două pe zi departe de 
jocurile pe computer. 

Cum nu aveam nimic de oferit din punct de vedere 
muzical, fiul meu nu voia să stau în cameră când exersa. În 
loc de asta, mă aşezam la masa din bucătărie şi citeam 
ziarul, ascultând cum clámpánelile lui deveneau din ce în ce 
mai sigure de fiecare dată când cânta Twinkle, Twinkle 
Little Star. 

Apoi, când izbucneau iar bubuiturile şi exploziile din jocul 
Halo sau din Gears of War, mă mutam la televizor în 
sufragerie, mulţumit de cum ieşiseră lucrurile, în ciuda 
tuturor celor întâmplate. 

Dacă îmi amintesc bine, s-a întâmplat în săptămâna a 
opta. Tocmai îl adusesem pe Robin acasă cu maşina de la 


lecţia de pian si mă agezasem la masa din bucătărie cu o 
ceascá de cafea si cu ziarul, iar el se apucase sá exerseze 
în camera lui. 

Intrucât má obisnuisem cu liniile melodice, mă puteam 
concentra netulburat asupra lecturii. Dar după un timp, nu 
ştiu din ce motiv, am început să mă simt neliniştit. Mi-am 
luat ochii de la ziar şi am ascultat. 

Robin cânta la pian. Dar ce anume cânta? 

Am ascultat mai atent si am încercat să disting o 
melodie, ceva recognoscibil. La răstimpuri prindeam câte o 
secvenţă de note care, de bine, de rău, putea fi legată de o 
sonoritate cunoscută, pentru ca imediat legătura să se 
destrame. Am presupus că doar se juca pe claviatură şi ar fi 
trebuit să mă bucure că ajunsese la acest nivel. Numai 
dacă n-ar fi fost starea aceea ciudată de nelinişte. 

Nu o pot explica decât spunând că mi se părea că 
recunosc notele, cu toate că nu aveam habar ce cânta, cu 
toate că nu suna ca o melodie. Era ca atunci când ştii că ştii 
un lucru, dar eşti incapabil să-l exprimi. Despre acea 
senzaţie vorbesc. Despre acea stare de nelinişte. 

Am strâns din dinţi, mi-am astupat urechile cu mâinile şi 
am încercat să mă concentrez asupra ziarului. Vreau să 
spun că îmi dădeam seama că ar trebui să fiu mulţumit de 
această evoluţie şi că ar fi fost total greşit să mă duc şi să-i 
cer lui Robin să înceteze. Prin urmare m-am străduit să-mi 
îndrept atenţia asupra unui articol despre expansiunea 
energiei eoliene, dar n-am reuşit să citesc nici măcar un 
cuvânt. Singurul lucru care îmi pătrundea în minte era 
ecoul stins al notelor care vibra prin palmele mele. 

Eram gata să mă ridic şi să bat, totuşi, la uşa lui, când s-a 
făcut deodată linişte; scurtul răgaz a fost urmat de o 
versiune sováielnicá a melodiei Jingle Bells. Am rásuflat din 
rárunchi şi m-am întors la ziarul meu. 

In noaptea aceea am avut un vis înfiorător. Se făcea că 
eram în pădure, o pădure deasă de brazi. Printre 
trunchiurile întunecate abia dacă se strecura o rază de 
lună. Auzeam un cântat venind de undeva şi stăteam 
nemişcat, în timp ce o greutate mă trăgea spre pământ. 


Când m-am uitat în jos am zărit o rangá. O rangá grea, de 
fier, pe care o tineam în mâini. Cântecul s-a preschimbat 
într-un țipăt, iar eu m-am trezit din somn, cu un gust de 
rugină în gură. 

Deşi eram la sfârşitul lui noiembrie, nu avuseserăm încă 
zăpadă. Robin exersa pentru serbarea de Crăciun - cântece 
despre fulguleti veseli de nea şi plimbări cu sănii, în timp ce 
temperatura refuza să coboare sub zero. Dimineţi 
întunecate, cu miros de frunze putrezite în aerul umed, seri 
lungi, în care pinii din jurul casei se legănau şi gemeau în 
bătaia aspră a vântului. 

Într-o seară stăteam la masă, în sufragerie, cu laptopul 
dinainte, străduindu-mă să scriu o solicitare pentru o slujbă. 
Ráspundeam de raionul de legume şi fructe al 
hipermarketului ICA, dar de multă vreme visam să preiau 
un magazin mai mic. Tocmai se ivise un astfel de post. 
Munca în sine era mai variată, plus că naveta zilnică s-ar fi 
scurtat cu cinci kilometri. 

Prin urmare, cizelam formulele standard şi încercam să- 
mi creez o imagine cât mai responsabilă şi creativă, pe 
când vântul urla în antena televizorului, iar Robin începuse 
să cânte la pian. 

Degetele mi s-au oprit în aer deasupra tastelor: răsunau 
din nou notele acelea. Cu tot vântul care făcea ferestrele să 
scártáie şi încheieturile de lemn ale casei să geamá, 
auzeam notele la fel de clar ca şi când pianul s-ar fi aflat în 
aceeaşi încăpere cu mine. 

Dum, di-dum, dum... 

Nu-mi aminteam dacă erau exact aceleaşi sunete ca data 
trecută, dar ştiam tot timpul cu certitudine ce notă va 
urma, chiar dacă nu era nimic recognoscibil sau logic în 
înşiruirea lor. Degetele mi se întindeau şi se mişcau urmând 
linia muzicală, iar gândurile îmi zburau departe. 

M-a trezit semnalul computerului pe cale să se închidă. 
Ceasul arăta că trecuse o jumătate de oră, un răstimp din 
care nu-mi aminteam nimic. 

Robin se oprise din cântat; din camera lui venea 
murmurul scăzut al unei conversații, semn că discuta cu 


vreun prieten pe Skype sau Live. Ca de obicei, m-am 
intrebat despre ce vorbeau de fapt, dat fiind cá lucrul ála 
nu avea nicio legătură cu viaţa adevărată, dacă îmi 
ingáduiti formularea. 

M-am aşezat la masa din bucătărie cu o ceaşcă de cafea 
în faţă şi am rămas privind afară la copacii care se legănau; 
abia distingeam formele în lumina lămpii de la intrare. Nicio 
legătură cu viaţa adevărată. Dar, la urma urmei, despre 
viaţa mea ce ar spune lumea? 

In timpul zilei, regatul meu era un spaţiu care măsura 
vreo două sute de metri pătraţi, unde aveam rolul să 
satisfac nevoia de fructe şi legume a oamenilor într-un mod 
plăcut vederii: rafturi pline, marfă proaspătă în galantar, 
tăvile aranjate în combinaţii stabilite de conducere, 
vânzătorii instruiți de mine în privinţa manipulării 
corespunzătoare a ciupercilor. 

Intr-un rând, când aveam în derulare o promoţie, am 
făcut puţin uz de creativitate şi am pus printre banane o 
maimuţă de jucărie, acționată de baterii. Bineînţeles că un 
copil s-a speriat atât de tare, încât a început să plângă, iar 
eu am primit de sus o mustrare scrisă, în care mi se 
recomanda să mă rezum la manualul redactat de la centru. 
Munca acolo este ca într-o dictatură est-europeană, doar 
ceva mai viu colorată. 

Stăteam la masa din bucătărie şi mă gândeam la toate 
astea, când deodată brazii şi pinii au dispărut. Toate micile 
sunete electronice ale echipamentului aflat în stand-by s-au 
stins, iar casa s-a cufundat într-o linişte totală. 

Pană de curent. Am stat un răstimp în întuneric, 
ascultând tăcerea. Chiar când dădeam să mă ridic ca să 
găsesc nişte lumânări şi lămpi cu gaz, am auzit ceva ce m-a 
încremenit pe loc. 

Curentul era întrerupt şi nimic nu funcţiona. Cum se 
făcea atunci că Robin stătea în continuare de vorbă în 
dormitor? Am întors capul în direcţia vocii lui şi m-am 
străduit să ascult mai atent. Cele auzite mi-au dat fiori. Era 
cu siguranţă doar un fenomen produs de mişcarea vântului 
prin casă şi în jurul ei, totuşi chiar aveam impresia că, pe 


lângă glasul lui, mai aud o voce sau două. Nu prea este de 
datoria unui tatá sá inventeze prieteni imaginari pentru fiul 
sáu, dar eu nu má puteam opri sá stau cu capul aplecat 
într-o parte, încercând să prind ce spuneau vocile. 

Murmure slabe, aproape imperceptibile, urmate de 
replicile lui Robin, pe care de asemenea nu le puteam 
înţelege. Am început să-mi rod unghiile. Fiul meu nu avea 
obiceiul să vorbească singur, din câte ştiam. Atunci poate 
că atipise şi vorbea în somn? Am orbecăit până la celălalt 
capăt al camerei ca să iau lanterna. Chiar când deschideam 
sertarul s-a aprins lumina. Mi-a scăpat un mic strigăt de 
surpriză în momentul când toate obiectele din jur au 
reapărut din întuneric. Glasurile din camera lui Robin au 
tăcut, iar frigiderul a pornit cu un zgâlţâit. 

Când am bătut la uşă, au trecut câteva secunde până să 
aud dinăuntru un „Mda?“ Am băgat capul pe uşă şi l-am 
văzut stând pe taburetul din faţa pianului, dar cu spatele la 
instrument. 

— Bună, am zis. 

Mă aşteptam să văd obişnuita expresie de uimire şi 
nerăbdare stârnită de faptul că îl deranjam din nou, dar 
privirea pe care mi-a aruncat-o era a cuiva care încearcă să 
identifice o faţă vag familiară. 

— Da? a rostit, ca şi când s-ar fi adresat unui străin. 

— S-a întrerupt curentul, m-am trezit spunând, 
neputându-mă stăpâni să nu mă uit în jur ca să-i descopăr 
pe cei pe care îi auzisem vorbind. 

Tapetul uzat şi scorojit pe care nu avusesem nici timp, 
nici energie să-l înlocuiesc, linoleumul cu modelul său 
sumbru, în stilul anilor '70. 

— Da, a replicat Robin, am observat. 

Am dat din cap, pe când privirile îmi fugeau de la pat la 
birou, de acolo la sifonier. Da, sifonierul. 

— Vorbeai cu cineva adineauri? 

Robin a ridicat din umeri. 

— Da, Si ce-i cu asta? Vorbeam pe Skype. 

— Bine, dar... asta se întâmpla când era curentul 
întrerupt. 


— Când era curentul întrerupt? 

Îmi dădeam seama cât de penibil suna. Dar auzisem 
ceva. Privirea îmi era atrasă de şifonier. Era o piesă simplă, 
din PAL alb, recent cumpărată de la IKEA, dar mi se părea 
că în jurul mânerului se văd neobişnuit de multe urme de 
murdărie. 

— Deci nu vorbeai cu nimeni? 

— Nu. 

Fără să mă pot controla, am străbătut din trei paşi 
camera şi am deschis larg uşile şifonierului. Hainele lui 
Robin zăceau aruncate neglijent în coşurile de plasă, tot 
felul de tricouri şi cămăşi pe care nu le ţinea niciodată 
aranjate pe umeraşe. Altceva nu se mai afla înăuntru. 

— Ce faci? m-a întrebat. 

— Verificam dacă... ai tricouri curate şi ce-ţi mai trebuie. 

Nu mi-a dat prin minte niciun răspuns mai bun, deşi chiar 
în după-amiaza aceea împăturisem şi pusesem la locul lor 
rufele curate. Pe când mă prefăceam că verific dacă are 
destulă lenjerie de corp curată, am simţit un curent rece. 
Fereastra era întredeschisă, cu ambele foraibăre date în 
lături. 

— De ce e deschisă fereastra? 

Şi-a dat ochii peste cap. 

— Poate fiindcă am uitat să o închid? 

— Dar de ce a fost nevoie s-o deschizi? Afară bate tare 
vântul. 

S-a întors în lumea lui şi mi-a aruncat o privire care 
însemna: Mai ai şi alte întrebări uimitor de interesante ca 
asta? Nici eu nu înţelegeam unde voiam să ajung, aşa cá 
am închis fereastra cu foraibărele şi am ieşit din cameră. 
Când închideam uşa l-am văzut pornind computerul, iar 
câteva minute mai târziu l-am auzit mormăind de unul 
singur în timp ce conversa pe Skype. Am pus o cratiţă pe 
foc să pregătesc ciocolata caldă pe care o beam înainte de 
culcare. 

Era un obicei prost la care nu mă înduram să renunţ. 
Faptul că Robin petrecea prea mult timp stând pe scaun 
începuse să se vadă după aspectul fizic; deasupra beteliei 


pantalonilor apăruse o burticicá. Totuşi, eu continuam să 
pregătesc în fiecare seară ciocolată caldă, lângă care mai 
mâncam şi câte trei tarte fiecare. 

Fiindcă aşa făceam când era el mic. Devenise ritualul 
nostru din fiecare noapte încă de când avea patru ani: 
înainte de ora lui de culcare, ne adunam toţi trei în jurul 
mesei din bucătărie, beam ciocolată caldă şi stăteam la 
taclale. Nu-mi venea să renunţ la el, deşi acum erau numai 
două ceşti pe masă şi de multe ori ne trezeam că stăm fără 
a schimba o vorbă. Dar măcar stăteam acolo. Când trăia 
Annelie, în mijlocul mesei aşezam o lumânare aprinsă, dar 
am hotărât să sar peste acest mic detaliu după ce l-am 
încercat o singură dată de la moartea ei: avusesem 
sentimentul că priveghem un mort. 

Când a fost gata ciocolata, am pus şase tarte în cuptorul 
cu microunde şi l-am strigat pe Robin. Ne-am ronţăit portia 
de tarte şi am băut ciocolata în tăcere, în vreme ce vântul 
continua să zgâlţâie casa şi îşi făcea loc prin crăpături. 
Adunam fărâmele de zahăr apăsând cu degetul pe ele, 
când Robin a zis deodată: 

— Ştii că în casa asta a trăit un criminal? 

Am rămas cu degetul în aer. 

— Ce tot spui acolo? Un criminal? 

— Da. Dormea acolo unde e acum patul meu. 

— Cine e criminalul ăsta şi pe cine se crede că a omorât? 

— Copii. Omora copii. Şi patul lui era acolo unde este 
acum patul meu. 

— Cine ţi-a spus chestia asta? 

Şi-a golit ceaşca, iar eu m-am simţit cuprins de un val 
nestăpânit de tandrete când am observat că îi rămăsese o 
mustață de ciocolată. l-am făcut semn cu degetul şi, când 
se ştergea, mi-a răspuns: 

— Am auzit şi eu. 

— De la cine? 

A făcut gestul lui obişnuit din umeri; s-a ridicat de la 
masă şi şi-a pus ceaşca în chiuvetă. 

— Stai aşa, l-am oprit eu. Ce vrei să spui cu toate astea? 

— Nimic. Pur şi simplu aşa stau lucrurile. 


— Nu inteleg... vrei sá-ti muti patul sau...? 

Robin a cumpánit ideea încruntând din sprâncene. Apoi a 
răspuns: 

— Nu, nu-i nevoie. Acum e mort. 

Şi a ieşit lăsându-mă singur cu ceaşca goală şi cu vântul. 
Am rămas aşa multă vreme, cu ochii atintiti asupra dârelor 
de ciocolată de pe fundul ceştii, de parcă ar fi fost ceva de 
desluşit din desenul pe care îl formau. 

Omora copii. Şi patul lui era acolo unde este acum patul 
meu. 

Antena televizorului a început să zumzăie, aşa cum se 
întâmplă uneori când vântul bate dintr-o direcţie anume. Se 
auzea de parcă toată casa gemea şi striga după ajutor. 

N-am dormit mai deloc în noaptea aceea. Gemetele 
antenei, combinate cu povestea ciudată a lui Robin, nu-mi 
dădeau pace şi mă tot suceam şi mă răsuceam în patul 
meu îngust. 

Patul dublu pe care-l împărţisem cu Annelie a fost primul 
lucru pe care l-am scos afară din casă când ne-am pregătit 
de mutare. Nopti la rând stătusem treaz în patul acela, 
chinuit de durerile-fantomă ale pierderii, care se cuibăriseră 
chiar sub claviculă, acolo unde ea îşi lipea de mine capul 
când ne culcam. 

Patul cel nou, pentru o singură persoană, mă ajutase 
întru câtva să fac faţă sfâşietoarei sale absente, dar tot mai 
întindeam mâna după ea uneori, pe jumătate adormit, doar 
ca să mă trezesc pipăind spaţiul gol de dincolo de marginea 
patului. 

— Annelie, am şoptit, ce mă fac? 

Niciun răspuns. Dincolo de fereastra dormitorului 
începuse lapovita; împinsă de vânt, lovea în geam cu 
zgomotul unor tălpi mici şi ude. M-am târât jos din pat şi 
mi-am tras halatul pe mine, cu gândul să má asez la 
computer şi să navighez în voie pe internet, până când m- 
ar fi învins oboseala. 

Când am deschis monitorul, am dat cu ochii de 
documentul pe care îl lăsasem neterminat după-amiază. 
Am parcurs lista cu treburile care îmi reveneau în raionul de 


legume şi fructe, descrierea experienţei în negocierea cu 
furnizorii şi controlul calităţii, aptitudinile sociale, când... 

Ce dracu' e asta? 

Nu-mi aduceam deloc aminte să fi scris partea din final, 
care oricum nu se lega cu restul textului, ca să nu spun mai 
mult. 

Am citit încă o dată întregul pasaj. 

Pe parcursul celor trei ani ín care am răspuns de raionul 
de legume şi fructe, aria mea de responsabilități a inclus, 
printre altele, şi pe aceea că morții vorbesc prin intermediul 
notelor, dar cum poate cineva să îndure asta? 

Sufla un curent rece prin toată casa şi tremuram stând 
acolo doar în halatul subţire de casă, fără să-mi iau ochii de 
la cuvintele pe care le scrisesem. Morţii vorbesc prin 
intermediul notelor. Îmi dădeam seama despre ce note e 
vorba, desigur, dar cum îmi venise ideea? 

Încep să-o iau razna. În curând o să zumzăi şi eu odată 
cu antena. 

Mă încerca dorinţa nebună de a da cu computerul de 
pământ, dar mi-am ţinut firea şi, în loc de asta, am şters 
întregul pasaj şi m-am apucat să-l rescriu. 

A venit dimineaţa, iar după-amiaza şi seara dinainte au 
pierit ca un vis urât. Vântul se mai domolise şi soarele se 
itea prin spărturile din perdeaua de nori. L-am dus pe Robin 
cu maşina la şcoală; înainte de a cobori s-a lăsat strâns în 
braţe. În drum spre slujbă am pornit radioul şi am fost 
regalat cu melodia Viva /a vida a grupului Coldplay. Băteam 
ritmul cu degetele pe volan. Am reuşit să mă conving că 
senzaţia că îmi scapă realitatea printre degete se datorează 
doar singurătăţii, suferinţei şi grijilor legate de Robin. Că nu 
trebuia decât să mă adun. Viaţa putea să decurgă normal, 
dacă reuşeam să-mi lepăd pielea cea veche şi să accept 
lucrurile aşa cum erau. De acum înainte aveam să duc o 
viaţă normală. 

Toată dimineaţa am inspectat galantarele cu fructe şi am 
făcut unele modificări în lista cu comenzi pentru joi, după 
care am lipit afişele care anunțau promoţia săptămânii: cu 
cincizeci de coroane puteai umple o găleată de plastic cu 


fructele preferate si pástrai si gáleata. 

Kalle Granqvist de la raionul de delicatese a luat pauza 
de prânz odată cu mine si am stat împreună la masă, în 
sala rezervatá personalului, vorbind de una, de alta. Kalle 
face parte din patrimoniul magazinului; lucreazá aici de la 
deschidere, din '89, si urmeazá sá iasá la pensie la anul. 
Întrucât e si un fel de istoric local, am profitat de ocazie să 
abordez subiectul care mă frământa. Când ne beam 
cafeaua l-am întrebat: 

— la spune, ai idee cine a locuit în casa unde stăm? 
Înaintea noastră, adică. 

Kalle şi-a mângâiat bárbuta sură si a zis: 

— Benke Karlsson. 

— Benke Karlsson? 

— Da. 

A rostit numele aşa cum ai spune „Olof Palme” sau „Jussi 
Bjorling”: o persoană pe care se presupune că o cunoaşte 
toată lumea, fără să mai fie nevoie de alte explicaţii. Kalle 
îşi închipuia că toţi cei de acolo sunt la curent cu istoria 
recentă şi cu personajele din partea locului. 

— Deci ar trebui să fi auzit de Benke Karlsson? l-am 
întrebat, cu un sentiment de uşurare la auzul numelui atât 
de obişnuit. 

— Nu ştiu, a răspuns. Vreau să zic că e ceva vreme de 
când nu-şi mai face de cap. 

— Cum adică de când nu-şi mai face de cap? 

— Ce-ai luat figura aia îngrijorată? Era muzicant. Cânta 
pe la petreceri, chestii de-astea, până când... a rânjit Kalle. 

A făcut de câteva ori cu capul un gest care putea 
însemna aproape orice. 

— Până când ce? 

— Ah, nu cred că e cazul să răscoleşti toate lucrurile 
astea. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Ei bine, i-a murit soţia şi pentru el a fost o lovitură 
prea grea. După câţiva ani s-a sinucis. Asta e tot. 

Kalle şi-a strâns farfuriile, le-a clătit şi le-a băgat în 
maşina de spălat vase. Ştiam că n-ar trebui să întreb şi că 


era, probabil, mai bine sá nu stiu, dar nu m-am putut 
abtine: 

— Cum s-a sinucis? Si unde? 

A oftat si m-a privit cu o faţă mai degrabă tristă. Căuta 
parcă o cale mai blândă de a se exprima, dar a reuşit să 
spună doar atât:  — 

— S-a spânzurat. In casă. 

— |n casa unde locuim noi acum? 

S-a scárpinat în barbă. 

— Da. Bánuiesc că de-aia ai luat-o asa de ieftin. Hai, 
mergem? 

Nu credeam în poveştile cu stafii, ceea ce era foarte bine, 
mi-am zis pe când îmi strângeam farfuriile. Dar o urmă de 
nelinişte tot simţeam, iar mâinile au început să-mi cam 
tremure în timp ce beam un pahar cu apă. Aveam o 
bănuială în privinţa locului pe care îl alesese Benke 
Karlsson pentru a-şi pune capăt zilelor. 

Ceea ce numeam dormitorul meu era de fapt o parte din 
camera de zi. In centrul încăperii era prins de tavan un 
cârlig zdravăn, de care atârnase probabil un lampadar 
greu. Am cercetat în gând tot restul casei, dar n-am mai 
descoperit nimic asemănător suspendat de plafon şi care ar 
fi putut suporta greutatea unui corp omenesc. Benke 
Karlsson se spânzurase la doi metri de locul unde dormeam 
eu. 

Sinucidere, deci. Era suficient de neplăcut. Dar de unde îi 
venise lui Robin ideea că Benke Karlsson fusese şi ucigaş 
de copii? Şi că avusese patul acolo unde era acum patul lui? 

Indiferent de ce credeţi sau nu credeţi, era o imagine 
răscolitoare. Ştersesem amintirile propriului trecut pentru 
ca acum să plonjez drept în istoria întunecată a altcuiva. 
Din fericire, nu există legături directe între prezent şi trecut 
decât în mintea noastră. 

Aşa credeam atunci. Acum nu mai cred la fel. 


Am auzit notele de cum am coborât din maşină. 


Era cinci şi jumătate şi eram epuizat după o zi de lucru în 


care trebuise sá depun mari eforturi ca sá má pot 
concentra asupra muncii şi să-mi strunesc gândurile, care 
tot fugeau spre fostul proprietar al casei noastre. Lumina 
de la intrare era stinsă şi, în afară de fulgerele palide care 
veneau de la computerul pe care Robin se juca în camera 
lui, doar razele lunii mă ajutau să zăresc drumul. 

Am trântit portiera şi sunetul pianului s-a stins. Am rămas 
pe loc, respirând adânc în timp ce ochii mi se obisnuiau cu 
întunericul. Atunci mi-a trecut prin cap să mă duc până la 
magazia de unelte. Trebuia neapărat să verific ceva acolo. 

Pe când orbecăiam către pata mai întunecată care era 
magazia, am prins cu coada ochiului o mişcare. În lumina 
care venea din camera lui Robin se vedea ceva mişcând pe 
jos, în faţa ferestrei lui. Aş fi stat să cercetez, dacă în 
momentul respectiv nu mi s-ar fi părut mai important să 
merg să văd ce era în magazie. 

Dum, di-dum. 

Notele pe care le cântase fiul meu îmi răsunau încă în 
minte când am tras zăvorul de la uşa magaziei, unde nu 
ajunsesem să curát după fostul proprietar. Benke Karlsson. 
Pentru el a fost o lovitură prea grea. 

înăuntru era beznă si nu vedeam nimic. Cu ceva timp 
înainte lăsasem însă o cutie de chibrituri chiar lângă uşă 
pentru astfel de situaţii. Am trecut pragul, am găsit cutia pe 
jumătate plină şi am scăpărat un chibrit. 

Rafturile gemeau de prelungitoare, prelate împăturite, 
şuruburi şi cuie. Era şi un banc de tâmplărie unde îmi 
lásasem si eu sculele la grămadă cu lucruri care erau deja 
acolo când ne-am mutat. Doar că eu căutam altceva. lar 
ceea ce mă interesa era tocmai în fundul magaziei. 

M-am aşezat pe vine, am stins chibritul, care începuse 
să-mi ardă degetele, şi am aprins altul. De perete erau 
sprijinite o cazma cu coadă de lemn şi o rangă groasă de 
fier. Am privit îndelung cele două obiecte. Cazma şi rangă. 
Rangă şi cazma. 

Dum, di-dum, dum. Di-di-dum. 

Până să termin de cercetat magazia îmi mai rămăsese un 
singur chibrit. Am pus cutia la locul ei şi am ieşit în lumina 


palidă a lunii. Când am tras závorul m-am întrebat ce 
căutam în magazie. Aveam o sacoşă plină cu alimente în 
maşină şi mă duceam în casă să pregătesc cina pentru 
mine şi Robin. De ce făcusem oare ocolul ăsta? 

Annelie obişnuia să spună că, dacă există o metodă 
complicată de a face un lucru, eu pe aia o găseam. Mi-a 
venit să zâmbesc, auzindu-i în minte glasul pe când mă 
îndreptam spre maşină. Am băgat cheia în încuietoarea 
portbagajului şi deodată m-am oprit. Chiar îi auzisem 
glasul, nu? Mai înainte, undeva. M-am uitat în jur, de parcă 
mă aşteptam să o văd stând lângă maşină, cu mâinile 
îndesate în buzunarele scurtei de molton pe care o găsise 
la talcioc. Dar băgasem cu mâna mea scurta de molton într- 
un sac şi o aruncasem. Fusese incinerată la vreo groapă de 
gunoi şi nicio Annelie nu avea s-o mai poarte. M-a copleşit 
un sentiment al pierderii atât de puternic şi de fizic, că mi 
s-au înmuiat genunchii şi a trebuit să mă sprijin de 
portbagaj ca să nu cad. De ce oare e întocmită lumea în aşa 
fel încât oamenii să se poată despărţi? 

Am scos apoi sacoşa cu cumpărături şi am intrat în casă 
să pregătesc cina. 

Fierbeam cartofii pentru piure şi prájeam cârnaţii, timp în 
care îl auzeam pe Robin mormăind în cască, pe fondul 
clántánitului de arme futuriste si al gemetelor scoase de 
duşmanii înfrânți în luptă. Mă întrebam ce ar fi spus 
Annelie. Probabil că ar fi găsit un mod de a-i limita timpul 
petrecut cu jocurile pe calculator, s-ar fi gândit la 
alternative. Eu nu eram în stare. Pot oare doi oameni să 
converseze sau să-şi ţină companie, când trăiesc pe 
planete diferite? Eu prăjeam cârnaţi şi puneam nucsoará în 
piure în timp ce Robin lupta împotriva mutantilor cu un 
aruncător de flăcări. Dacă priveşti astfel lucrurile, ajungi să 
te întrebi dacă noi doi chiar ne-am cunoscut vreodată. 

Am bătut la uşa lui şi l-am anunţat că e gata masa. M-a 
rugat să-l mai las cinci minute să termine jocul început. M- 
am aşezat la masa din bucătărie cu mâinile pe genunchi, 
ascultând zgomotele măcelului. Cu ochii la farfuria cu 
cartofi aburinzi, m-am simţit deodată insuportabil de singur. 


Robin şi-a făcut apariţia după cinci minute. În timp ce 
mâncam l-am întrebat cum a fost la şcoală şi mi-a răspuns 
„Bine“, fără să adauge altceva. L-am întrebat cum stătea cu 
jocurile; şi acolo mergea bine. Totul era bine. Piureul de 
cartofi mi se tot umfla în gură şi gâtlejul parcă mi se 
blocase. A trebuit să mă fortez să înghit. 

Când am terminat masa, l-am întrebat ce-ar zice de o 
partidă de Monopoly. M-a privit de parcă aş fi făcut o glumă 
proastă şi a dispărut în camera lui. M-am apucat să spăl 
vasele. Tocmai puneam la scurs ultima farfurie când am 
auzit din nou notele acelea. Mi-am încordat auzul şi mi s-a 
părut că semănau cu nişte voci. Oare má înşelasem 
noaptea trecută, când fusese curentul întrerupt? Poate că 
nu fusese decât sunetul pianului? Era ceva în tonul urcător 
şi apoi coborâtor al notelor care aducea a glasuri omeneşti. 
Glasuri îngrozite. 

Bratele mi-au căzut neputincioase, dar înainte să mă 
prăbuşesc din nou în aceeaşi stare m-am îndreptat hotărât 
spre camera lui Robin si am deschis uşa brusc. El stătea la 
pian şi lacrimile îi şiroiau pe obraji. Peste partitură am văzut 
o bucată de hârtie îngălbenită şi pătată. Ultima notă s-a 
stins şi fiul meu s-a uitat la mine cu ochi mari. 

— Ce faci? l-am întrebat. Ce tot cânţi acolo? 

Privirea îi era atrasă de bucata aia de hârtie, care a prins 
viaţă când o pală de vânt s-a strecurat prin fereastra 
întredeschisă. M-am dus să o închid şi am observat urme de 
táràná pe pervaz. Când eram întors cu spatele, Robin a mai 
apăsat de câteva ori pe clape. 

— Opreşte-te! Nu mai cânta! am strigat. 

Şi-a ridicat degetele de pe claviatură şi atunci eu am 
trântit capacul. A sărit în picioare şi bufnetul violent de 
lemn căzând pe lemn mi-a vibrat în coşul pieptului, a făcut 
să vibreze pereţii. Privirile mi s-au încrucişat cu ale lui 
Robin. Erau priviri de copil, curate şi limpezi. A şoptit: 

— Nu vreau să cânt notele alea, tati. Zău cá nu vreau să 
le cânt. 

M-am lăsat în genunchi, iar el mi s-a prăbuşit în braţe, 
încă suspinând printre lacrimi: 


— Nu vreau să le cânt, tati. Fă ceva să nu le mai cânt. 

Am privit peste umerii lui scuturati de plâns foaia de 
hârtie aşezată pe stativ. Era plină cu note scrise de mână. 
Din loc în loc se vedeau tăieturi, peste care erau făcute 
modificări; unele note deveniseră ilizibile din pricina unor 
pete mari, cafenii, provocate de umezeală. De bună seamă 
că bucata fusese compusă într-un interval de timp destul 
de mare, căci fuseseră folosite diferite unelte de scris: când 
creion, când pix, când stilou. 

L-am mângâiat pe crestet si am stat lângă el până s-a 
liniştit. Apoi i-am cuprins faţa în palme şi l-am privit adânc 
în ochi. 

— Robin, copilaş iubit, de unde ai bucata aia de hârtie? 

Glasul îi suna înfundat de atâta plâns; şi-a îndreptat 
privirea în direcţia patului. 

— Am găsit-o. Era sub tapet. 

Lângă patul lui, tapetul se dezlipise de pe perete şi era 
cojit în câteva locuri; Robin nu făcuse decât să-l strice şi 
mai rău stând pe pat şi trăgând fâşii din el. Am arătat cu 
capul spre bucata desprinsă şi l-am întrebat: 

— Acolo era? 

— Da. El a scris notele. 

— Care el? 

— Ucigaşul. Am putea să bem o ciocolată caldă? 

* 


Nu ne-am mai obosit să facem tarte, fiindcă nu era prea 
mult de când mâncaserăm. Státeam la masă cu cestile 
dinainte, iar privirea lui Robin era mai sinceră decât fusese 
vreodată în ultimele luni. Se uita în ochii mei fără şovăială. 
Era ceva atât de neobişnuit, că nu ştiam ce să spun; în 
ciuda a tot ce se petrecea, eu eram fericit să simt legătura 
dintre noi. Am stat o vreme savurând starea asta, dar până 
la urmă tot trebuia să vorbim despre cele întâmplate. 

— Şi pe ucigaşul de care zici, am reluat, ştii cum îl 
cheamă? 

A dat din cap că nu. 

— Dar de unde ştii că era ucigaş? 

A început să-şi frământe buzele, parcă socotind dacă ce 


voia să spună era îngăduit sau nu. Privind înapoi spre 
camera lui, a şoptit: 

— Mi-au spus copiii. 

— Copiii? Care copii? 

— Cei pe care i-a omorât. 

Atunci ar fi trebuit să întreb „Ce tot zici acolo, eo 
prostie” sau să-i zic „Uite, asta se întâmplă dacă te joci 
prea mult pe computer”; dar n-am făcut aşa pentru că 


Morții vorbesc prin intermediul notelor 


pentru că ştiam că în casa noastră se petrec lucruri 
despre care nu se vorbeşte în manualul Sfaturi bune pentru 
părinți. În schimb, m-am uitat în ochii lui Robin încercând 
să-l conving din priviri că îl iau în serios şi l-am îndemnat: 

— Povesteşte-mi despre copiii ăia. Câţi sunt? 

— Doi. Şi sunt mititei. 

— Cum arată? 

— Nu ştiu. 

— Păi, nu i-ai văzut? 

A negat din nou cu un gest al capului. Atintindu-si 
privirile asupra mesei a adăugat: 

— Nu ai voie să-i priveşti. Dacă o faci, rămâi fără vedere. 

S-a uitat neliniştit spre camera lui. 

— Nu ştiu nici dacă ai voie să le vorbeşti. 

— Dar ei vorbesc cu tine? 

— Înî. Pot să dorm cu tine în cameră în noaptea asta? 

— Bineînţeles. Dar mai înainte avem ceva de făcut. 

Am intrat în camera lui şi am luat de pe pian partitura 
scrisă de mână. După cele spuse de Robin, mi se cuibărise 
în piept un sentiment îngrozitor şi, cum stăteam cu foaia de 
hârtie în mână, am avut impresia că radiază ceva din ea. 
Am cercetat cu privirea hârtia şifonată, cu notele dezlânate 
şi petele de umezeală, şi mi-am dat seama că e ceva 
malefic. 

După cum am spus, nu ştiu să descifrez partituri; prin 
urmare, trebuie să fi fost ceva legat de felul cum erau 
scrise notele, de mâna care tinuse stiloul sau instrumentul 


de scris. Sau poate că există un limbaj care transcende 
barierele raţiunii şi ajunge la noi fără să treacă prin intelect. 

Oricum ar fi stat lucrurile, era un singur lucru raţional de 
făcut. M-am dus cu partitura în bucătărie, am mototolit-o şi 
am aruncat-o în sobă. Robin stătea pe scaun si mă 
urmărea. Am scápárat un bát de chibrit şi l-am apropiat de 
foaia de hârtie. Recunosc că îmi cam tremura mâna. 
Senzatia cá hârtia contine ceva malefic era atât de 
puternică, încât mi se făcuse teamă să nu se întâmple ceva 
cumplit în momentul când aveam să-i dau foc. 

Dar a început să ardă ca orice hârtie. A fost cuprinsă de o 
flăcăruie galbenă, care apoi s-a întețit şi, după zece 
secunde, n-au mai rămas din ea decât nişte fulgi negri, 
spulberati de curentul care şuiera prin horn. 

Am scos un oftat de uşurare şi am clătinat dezaprobator 
din cap la propriile mele plăsmuiri. Oare ce mă asteptasem 
să văd, fulgerări albăstrui, un demon care să tásneascá din 
cămin şi să alerge bezmetic prin bucătărie? Am fluturat din 
mâini ca un magician care demonstrează că un obiect a 
dispărut cu adevărat. 

— Aşa! am exclamat. Acum nu mai trebuie să cânţi 
notele alea! 

M-am uitat la Robin, dar n-am văzut pe faţa lui expresia 
de uşurare pe care o aşteptam. În loc de asta, ochii i s-au 
umplut de lacrimi şi şi-a ciocănit tâmplele cu vârful 
degetelor. 

— Dar le tin minte, tati. Le țin minte. 

Dacă există o expresie pe care n-o suport, aceea este 7ot 
răul e spre bine. Să luăm, de exemplu, moartea lui Annelie. 
Pot să mă gândesc până când îmi ţâşneşte sângele pe 
urechi şi tot n-o să găsesc un singur beneficiu pe care ni l-a 
adus. Sau să luăm bombele atomice care au fost aruncate 
asupra Japoniei. Ele au determinat, printr-un complex de 
relaţii cauzale, supremaţia Japoniei pe piaţa produselor 
electronice, dar explicaţi-le lucrul ăsta celor care au fost 
pulverizati de explozie, agitati lista preţurilor de pe bursă 
sub nasul copiilor mutilati în urma radiaţiilor. Vă doresc 
mult succes. 


Am început să bat câmpii. Ce voiam să spun este cá se 
întâmplă uneori ca o astfel de expresie tâmpită să conţină 
un dram de adevăr. Seara târziu eu şi Robin am ajuns să 
jucăm Monopoly. Nu voia să se întoarcă în camera lui; 
prefera să rămână în cercul protector al luminii aruncate de 
lampa din bucătărie, mutându-şi masinuta pe străzile 
necunoscute din Stockholm. Vântul şuiera în jurul casei, iar 
eu aprinsesem focul. 

Zarurile zornăiau pe tabla de joc, bancnotele uzate 
foşneau trecând de la unul la altul, iar noi murmuram 
comentarii sau  scoteam strigăte de triumf ori de 
dezamăgire. 

Am petrecut ore tihnite, ore plăcute. 

S-a făcut zece şi jumătate până când am fost adus în 
faliment de Robin, cu proprietăţile lui din Centrum and 
Norrmalmstorg şi hotelurile plasate pe ele. In timp ce 
strângeam piesele de plastic şi cartonaşele de tot felul, 
Robin a exclamat cu uimire: 

— A fost foarte distractiv! 

Mi-am înjghebat un culcuş dintr-o saltea asternutá pe 
duşumea şi i-am cedat lui Robin patul meu. Am pus ceasul 
să sune la şapte, ca de obicei, şi am stins toate luminile, în 
afară de lampa cu lavă; am stat multă vreme urmărind 
formele vâscoase care se umflau ca nişte baloane, până ce 
pleoapele au început să mi se îngreuneze. Atunci am auzit 
vocea lui Robin. 

— Tati? 

M-am ridicat in capul oaselor si m-am sprijinit intr-un cot 
ca să-l pot vedea. Era cu ochii deschişi si în lumina slabă si 
roşiatică arăta ca un copil mic. 

— Da, ce este? 

— Eu nu mai vreau să cânt la pian. 

— Bine. Înţeleg. 

— Si nu mai vreau nici să ţinem pianul. 

— În regulă, o să scăpăm de el. 

El a încuviinţat din cap şi s-a ghemuit în asternut, 
închizând ochii. M-am întins si eu pe o parte, cu fata spre 
el. L-am privit si, pentru a doua oară în ziua aceea, m-a 


incercat acelasi sentiment: lucrurile ar putea sá iasá bine, 
în ciuda tuturor celor întâmplate. Totul putea să fie bine. 

Şi sentimentul a rămas la fel de puternic când a deschis 
ochii pe jumătate şi a mormăit somnoros: 

— Putem să jucăm Monopoly, de exemplu. Sau cărţi. Ca 
să nu mai petrec atât de mult timp cu jocurile pe computer. 

— Bineînţeles că putem. Acum culcă-te. 

A murmurat ceva şi după câteva clipe respiraţia i-a 
devenit mai profundă. Stăteam întins şi îl priveam, 
ascultând vântul şi aşteptând să crească în intensitate şi să 
facă antena să zumzăie. S-a întâmplat chiar când părăseam 
starea de veghe şi o notă prelungă m-a urmat adânc în vis. 

Annelie a venit în noaptea aceea la mine. 

Dacă ar fi fost un vis, decorul ar fi trebuit să-l reprezinte 
unul din locurile, multe la număr, unde chiar dormiserám şi 
făcuserăm dragoste. Dar a venit la mine acolo, pe salteaua 
de la picioarele patului. S-a strecurat goală sub pilota 
îngustă pe care o păstram de rezervă; a întins o coapsă 
peste coapsa mea şi şi-a îngropat nasul în adâncitura de la 
baza gâtului meu. l-am adulmecat mireasma părului; a 
şoptit „lartă-mă că am plecat” şi m-a mângâiat pe piept cu 
palma ei uscată. Am tras-o spre mine şi am strâns-o tare în 
braţe. Şi, dacă avusesem îndoieli că toate astea se 
întâmplă cu adevărat, toate s-au risipit când ea a strigat 
„Hei, mai uşor!“, fiindcă o tineam cât puteam de strâns ca 
să n-o las să dispară din nou. 

— Mi-a fost atât de dor de tine! am murmurat, 
eliberându-mi un brat ca să-i mângâi abdomenul, sânii, 
faţa. 

Era cu adevărat Annelie. Unduirea cunoscută a şoldurilor, 
semnul din naştere de sub sânul stâng, toate acele mici 
amănunte care mi se imprimaseră în minte. Abia acum 
intelegeam cât de tare îmi lipsise fizic această femeie a 
cărei piele o cunoşteam mai bine decât pe a mea. 

Şi-a trecut degetele peste buzele mele şi a şoptit: 

— Ştiu. Ştiu. Dar acum sunt aici. 

O parte a trupului meu a recunoscut-o fără putinţă de 
îndoială din clipa când coapsa ei a alunecat peste a mea. 


Eram asa de excitat, cá simteam cá o sá explodez. Am tras- 
o spre mine şi, când am pátruns-o, nu ştiu să spun dacă 
pulsaţiile pe care le simţeam prin mine erau ale mele sau 
ale ei. Am urmat ritmul acelor pulsatii, iar ritmul s-a 
prefăcut în note care, la rândul lor, au devenit o melodie pe 
care am recunoscut-o, şi nu am putut să mă mai controlez. 
Trupul mi s-a contractat într-o convulsie atât de puternică, 
încât am ieşit din ea şi sperma mi s-a împrăştiat într-un 
singur spasm pe toate aşternuturile. 

Am deschis ochii mari. 

Eram singur pe saltea. Penisul îmi era dur şi simţeam 
căldura lipicioasă a ejaculării, aroma abia perceptibilă de 
spermă venind din aşternuturi. Dar asta nu era tot. 
Parfumul lui Annelie persista în încăpere. Şamponul pe care 
îl folosea întotdeauna, balsamul de la Body Shop, cu aromă 
de portocale şi scorţişoară, cel pe care îl numea „balsamul 
de Crăciun”. Şi, pe lângă toate, mireasma trupului ei, pe 
care nu am cuvinte să-l descriu. Erau toate acolo, în 
cameră. Eram atât de adâncit în încercarea de a mă îmbiba 
de acea mireasmă şi de a prelungi acea clipă, încât mi-a 
luat destul timp să-mi dau seama că notele auzite erau 
reale, că cineva le cânta undeva în casă. 

M-am ridicat într-un cot şi am văzut că patul era gol. 
Robin se sculase şi se dusese la pian. 

Vederea mea periferică a înregistrat o mişcare. Uşoară, 
legánatá. Peste parfumul lui Annelie s-a suprapus un miros 
de picioare transpirate. Picioare transpirate, scârboase, 
imputite. Am întors încet capul în acea parte si am văzut la 
doi paşi de mine un picior gol legănându-se într-o parte şi în 
alta. Mi-am înălţat ochii şi am constatat cá piciorul 
aparţinea unui trup, gol şi el. Burdihan păros şi testicule 
flasce. Capul atârnând de gâtul frânt, ochii fixându-i pe ai 
mei. Spânzuratul a deschis gura şi a zis: 

— Fără ea... nimic. Am dreptate, nu? Dar poti s-o capeti 
înapoi. Eu aşa am făcut. Acum sunt fericit. 

Am închis ochii, am strâns pleoapele şi le-am apăsat aşa 
de tare cu dosul mâinii, că globii oculari mi s-au dus în 
fundul capului si am început să văd steluțe colorate. Am 


numărat până la zece; în timp ce număram, sunetele 
pianului au încetat. Am auzit voci venind dinspre camera lui 
Robin. Şi un scârţâit uşor. La câţiva centimetri de nasul 
meu se legăna o unghie lungă şi murdară, iar de deasupra 
am auzit un glas înfundat şi gâlgâit: 

— Uşa e deschisă. Nu trebuie decât să... 

Am simţit un îndemn nestăpânit să mă fac ghem, să-mi 
astup urechile cu palmele şi să stau aşa până când trecea 
nebunia aia. Şi poate că asa aş fi făcut, dacă nu l-as fi auzit 
pe Robin. Striga cu o voce înecată în lacrimi: 

— Nu pot! Nu pot! 

M-am rostogolit pe saltea, îndepărtându-mă de arătarea 
de deasupra capului. Am sărit în picioare şi am alergat spre 
camera lui fără să mai privesc înapoi. 

Fereastra era larg deschisă, iar în încăpere se făcuse un 
frig pătrunzător. Robin era aplecat peste fereastră, 
îmbrăcat numai în şort. Când l-am cuprins cu braţele ca să-l 
trag înăuntru, am zărit ceva mişcându-se pe peluza din 
faţă. Două trupuri mititele si cocoşate, îmbrăcate în 
zdrente, alergau aiurea spre pădure. 

Uşa e deschisă. 

De disperat ce eram, l-am tras prea tare spre mine şi 
Robin s-a dezechilibrat. Eu am căzut pe spate şi el a picat 
peste mine fără să scoată un sunet. 

— Robin! Robin! Ai pátit ceva? 

Cu el în braţe, m-am ridicat în capul oaselor. Avea o 
expresie rătăcită şi nici nu mă vedea. L-am zgâlţâit uşor. 

— Robin, ce s-a întâmplat? 

A clătinat încet din cap. L-am examinat şi am descoperit 
patru zgârieturi lungi pe un antebrat, urme lăsate de 
unghii. 

L-am luat în braţe şi am pornit-o spre bucătărie. Când am 
ajuns în uşa sufrageriei am scos un suspin şi l-am strâns 
mai tare la piept. Am înaintat doi paşi şi am cercetat 
camera din prag. Deasupra saltelei şi a pilotei pătate nu era 
decât un cârlig gol atârnând din tavan. 

— Robin! Gata, totul e în regulă acum. Au plecat. Uşa e 
închisă, am adăugat cu un glas care nu era al meu. 


El nu a reacţionat în niciun fel când l-am aşezat cu grijă 
pe patul meu şi l-am învelit. Ochii larg deschişi fixau 
cârligul. Oare vedea ceva ce eu nu vedeam? Duhoarea 
stătută de picioare nespălate persista în încăpere şi 
alungase cu totul mirosul lui Annelie. Am aruncat spre 
cârlig o privire plină de duşmănie. Tică/osul ăla nu putea să 
facă un duş înainte să se spânzure? 

— Tati... 

L-am mângâiat pe păr si pe obraji. 

— Da, fiule. 

— Tati, scoate-l de aici. Scoate-l afară. 

Am încuviinţat şi mi-am plimbat limba peste buze. Aveau 
un gust acru, ca de picioare nespălate. Când m-am ridicat 
din pat mi-am dat seama că sunt încă dezbrăcat. Mi-am pus 
halatul, m-am dus în bucătărie, am scotocit în sertarul unde 
tineam sculele de care aveam nevoie prin casă şi am dat de 
un cleşte mare. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să deşurubez 
cârligul din tavan. N-aveam idee dacă ajuta la ceva, dar nu 
voiam să mai am blestemátia aia în casă. Când am deschis 
fereastra sufrageriei, Robin a şoptit: 

— Nu, nu, n-o deschide. 

Am azvârlit cârligul cát de departe am putut, apoi am 
închis geamul şi am zis: 

— Acum e în ordine. 

— Scapá de el, tati. Trebuie sá scapi de el. Eu nu pot. 

— Ce vrei sá spui, copile? 

— Pianul. Scapá de el. Eu nu vreau. 

Mă pregăteam să-i explic că trebuie s-o lăsăm pe a doua 
zi, fiindcă nu aveam putere să scot, nici măcar să târăsc 
singur pianul afară din casă; dar apoi mi-am dat seama că 
ar putea exista o soluţie mai simplă. 

În momentul când m-am oprit în faţa capacului deschis al 
pianului şi am privit claviatura, notele deja îmi răsunau în 
memorie. Le auzisem deja de atâtea ori că le ştiam pe de 
rost. Mă simţeam în stare să redau melodia şi, mai mult, 
când am privit clapele, am avut impresia că unele luminau, 
se aprindeau pe măsură ce notele mi se succedau în minte. 


Pot să cânt dacă vreau. Mâinile îmi erau irezistibil atrase 
spre instrument. 

Dum, di-dum, daa. 

O singură dată. Sau de două ori. Sau de câte ori era 
nevoie. 

Când am dus mâna dreaptă spre clape ca să încep să 
cânt, am simţit că mă încurcă ceva. Un cleşte. Tineam un 
cleşte în mână. Un cleşte. Am strâns de mânere şi am văzut 
fălcile ascuţite deschizându-se şi închizându-se. Muscá din 
el. Crant-crant. 

Am strâns din ochi de câteva ori ca să alung din gând 
notele şi m-am concentrat asupra cleştelui. Apoi am 
deschis capacul care acoperea corzile şi am şoptit: „lartă- 
mă, Annelie." 

Mi-a luat zece minute să tai toate corzile dinăuntrul 
pianului; când am apăsat o clapă la întâmplare ca să verific, 
ciocănelul a bătut în gol şi nu s-a auzit nicio notă. Pianul era 
mort. 

La urmă am adus o rolă de bandă adezivă şi am înfăşurat 
foraibărele ferestrei, aşa încât să nu poată fi deschisă fără 
ajutorul sculelor. Când am dat să ies, pianul parcă se holba 
la mine; notele îmi tásneau în minte si mă mâncau 
degetele. 

Am scos un hohot de râs, m-am aşezat la pian şi am 
cântat melodia de la cap la coadă, dar nu se auzea alt 
sunet decât bufnetul înfundat al ciocănelelor. 

— Hai, mai încearcă şi acum, nenorocitule! am exclamat, 
fără să am idee cine era nenorocitul. 

Robin era încă treaz când m-am întors în sufragerie. l-am 
spus ce făcusem şi el a dat aprobator din cap. 

— Dar nu mai vreau să dorm acolo, a zis. 

— Nici nu e nevoie, i-am răspuns întinzându-mă lângă el 
pe patul îngust. Poţi să dormi aici ori de câte ori vrei. 

M-a apucat de mână şi s-a înfăşurat cu braţul meu în 
jurul pieptului. L-am ţinut în braţe şi mi-am rezemat fruntea 
de ceafa lui. Au trecut aşa cinci minute, iar el era tot 
încordat. 

— Nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? 


A mormăit ceva cu nasul infundat în pernă, dar n-am 
înţeles nimic. 

— Cum ai spus? 

A întors puţin capul într-o parte; glasul îi era atât de slab, 
încât a trebuit să-mi lipesc urechea dreaptă de buzele lui ca 
să pot desluşi cuvintele. 

— Au venit iar copiii aceia. Vor să-i găsesc. El i-a omorât. 

Am ridicat privirea spre gaura din tavan şi m-au trecut 
fiorii când m-am gândit la faţa palidă şi diformă pe care o 
văzusem atârnând acolo. Obraji buhăiţi, acoperiţi cu peri 
teposi. 

Nu aveam nicio îndoială cá cel pe care îl văzusem era 
criminalul. Criminalul care stătuse de vorbă cu mine. Bengt 
Karlsson. Pentru el fusese o lovitură prea grea. 

— Nu vreau să fac asta, tati. 

— Bineînţeles că n-ai să faci aşa ceva. Şi cum ai putea? 

— Păi, mi-au spus ei. Unde se află. 

Ţinând cont de nebunia în care fuseserăm târâţi, eu şi fiul 
meu, poate că n-o să sune aşa de ciudat dacă spun că a 
fost o uşurare pentru mine să constat că măcar aici era 
ceva de care mă puteam agăța, ceva ce recunoşteam. 

Când trăia Annelie, urmăriserăm toate filmele din seria 
Emil din Lonneberga. 

Robin se speriase de povestea pe care Krosa-Maja o 
spusese despre acei mylingar, fantome ale unor copii ucişi, 
care nu avuseseră parte de înmormântare creştinească. 
Mylingar. Dacă cineva mi-ar fi zis cu o săptămână înainte... 
dar nu mai contează. Am luat-o în serios. Am acceptat că 
ăsta e fenomenul cu care ne confruntam şi m-am simţit 
uşurat că poartă un nume. Când un lucru are un nume al 
lui, poate fi mai uşor de înfruntat. 

Am întrebat: 

— Şi unde se află, deci? 

Robin a şoptit: 

— În pădure. 

— l-a îngropat în pădure? 

Robin a dat din cap cá nu. 

— Atunci, cum a fácut? 


Dând întruna din cap, Robin şi-a îngropat fata în pernă. L- 
am scuturat uşor de umăr. 

— Robin! Trebuie să-mi spui. N-am idee ce putem face, 
dar... trebuie să-mi spui. Eu te cred. 

S-a făcut deodată ghem, cu fundul în sus, întocmai cum 
făcea după ce adormea pe când era mititel. Apoi a urlat cu 
capul în pernă: 

— E atât de cumplit! 

L-am mángáiat pe spate. 

— Ştiu. Ştiu că e cumplit. 

Robin a scuturat violent din cap strigând: 

— Habar n-ai cât de cumplit este! 

Răsufla cu greutate prin pernă, inspira, expira şi tot 
corpul i se chinuia cu mişcările alea adânci, convulsive, în 
timp ce eu îl tot mângâiam neputincios pe spate. 

Mă temeam că începuse cumva să o ia razna. Si nici n-ar 
prea fi fost de mirare. Eu însumi mă simţeam aproape de 
limita a ceea ce mintea mea putea accepta. 

Deodată trupul i s-a liniştit, iar el s-a rostogolit 
întinzându-se pe spate. Cu o voce stinsă şi inexpresivă, dar 
cât se poate de limpede a început să vorbească spre tavan: 

— Tipul a găsit un pietroi. Un bolovan mare. A săpat o 
mică groapă lângă bolovan. Apoi a legat copilul fedeleş să 
nu se mişte şi l-a dus la groapă. Avea şi o rangă din aia 
mare de fier. A luat-o cu el ca să poată rostogoli bolovanul 
deasupra gropii. Peste copil. Dar capul îi ieşea afară, aşa 
că-l putea auzi tipànd. Şi tipa săracul, că-l durea tare de tot. 
Multe oase i s-au frânt când bolovanul s-a rostogolit peste 
el. Tipul a stat şi l-a ascultat pe copil ţipând. A rămas acolo 
şi a ascultat până când micuțul şi-a dat sufletul. Poate cá a 
durat toată noaptea. Apoi a mai săpat puţin şi a mişcat 
pietroiul, iar copilul a dispărut dedesubt. 

După ce a rostit ultimele cuvinte, Robin şi-a tras pătura 
peste cap şi s-a adăpostit ca larva în coconul ei. Am rămas 
întins lângă el, iar povestea pe care o spusese mi se târa 
prin minte ca un copil schilod. 

Patul lui era acolo unde este acum patul meu. 

Omul care săvârşise toate lucrurile astea dormise în 


camera lui Robin. Oare cum se mai lipea somnul de el? Îşi 
făcea cafeaua pe plita noastră şi o bea în bucătăria noastră. 
Privise pe aceleaşi ferestre, călcase pe aceleaşi podele, 
auzise scártáind aceleaşi scânduri din dusumea, aflate 
imediat la intrare. Şi se spânzurase lângă patul meu. 

Ochii îmi fugeau spre locul acela întunecat de pe tavan 
unde fusese atârnat cârligul. 

Acum sunt fericit. 

Am stat aşa cu ochii la gaura neagră din tavan până când 
a început să capete atributele corespondentului ei 
astronomic. Toate lucrurile din cameră erau atrase spre ea, 
aşteptând să fie înghiţite; gândurile mele orbitau în jurul ei 
ca nişte planete neputincioase, rotindu-se în cercuri tot mai 
mici în drumul spre distrugere. Şi în toată această vreme 
auzeam muzica. Răsuna iar şi iar, douăsprezece note 
alcătuind o melodie şchioapă. 


Șchioapă? 
Dacă fredonezi „Hai la groapa cu furnici, / Ba-i aici, ba 
nu-i...“ şi te opresti, iti dai seama că lipsesc nişte note, 


chiar dacă n-ai mai auzit până atunci cântecul. Tot aşa îmi 
era clar şi mie că lipseau nişte note din melodia care 
devenise în aşa măsură parte din mine, încât nu mi-o mai 
puteam scoate din minte. Stăteam întins în pat, cu privirile 
atintite asupra găurii din tavan, şi încercam să intuiesc 
notele lipsă. 

Mormanul de aşternuturi de lângă mine a început să se 
ridice şi să coboare cu mişcări regulate, în ritmul respirației 
adânci a lui Robin. Am reuşit să-mi eliberez braţul de sub 
capul lui asudat fără să-l trezesc şi l-am învelit cum trebuie. 
Apoi m-am sculat şi m-am îmbrăcat, aproape inconştient de 
ce făceam, căci notele acelea îmi absorbeau întreaga 
atenţie. 

Dum, di-dum, daa. 

M-am aşezat la pian şi am cântat toată melodia. Notele 
îmi răsunau atât de clar în urechea internă, încât am 
cântat-o de două ori la rând până să-mi dau seama că nu 
ieşea niciun sunet. Am bătut tare de tot în câteva clape, ca 
şi când prin violenţă aş fi putut îmbia notele să iasă. Abia 


atunci mi-am amintit. Clestele. Corzile. 

Am cáutat cu privirea prin camerá, fárá sá stiu prea bine 
ce vreau, si am zárit cutia de sub patul lui Robin. Printre 
jucării de plus si figurine din plastic aruncate la grămadă, 
am găsit sintetizatorul Casio de jucărie. Avea numai trei 
octave, dar era de ajuns. Am cántat secventa de 
douásprezece note si m-a cuprins o seninátate sumbrá. Da, 
o seninătate sumbră. Nu găsesc o expresie mai potrivită. 
Era ca atunci când te-au împresurat nisipurile mişcătoare şi 
te afunzi încet. Momentul acela în care devii conştient că e 
inutil să te zbati că nu te mai poate ajuta nimeni si că 
nisipul va învinge. Îmi închipui că ajungi la punctul în care 
te dai bătut şi asta îţi aduce un fel de împăcare. 

Am cântat cele douăsprezece note de multe ori la rând, 
încercând de fiecare dată alt instrument din repertoriul 
sintetizatorului, ca să le fac să sune cât mai bine; în cele 
din urmă m-am oprit la clavecin. Cred că în suedeză se 
cheamă cembalo, iar sunetul lui metalic era imitat foarte 
convingător. 

Dum, di-dum, daa... 

Am ieşit în vestibul, mi-am tras pe mine haina, am găsit 
lanterna frontală, am aprins-o şi mi-am fixat-o pe cap. 
Sintetizatorul avea o curea, ceea ce însemna că puteam să 
mi-l atârn de gât. Astfel echipat, am deschis uşa de la 
intrare şi am pornit spre pădure. 

În aer plutea o ceaţă uşoară şi, cu toate că lanterna era 
puternică, lumina nu bătea mai departe de zece metri. 
Înaintam printre trunchiurile umede ca şi când m-aş fi aflat 
într-o galerie subterană ai cărei stâlpi de susţinere erau 
trunchiurile copacilor, pe când coroanele alcătuiau o unică 
boltă imensă. Nu se auzea alt sunet, în afară de ropotul 
uşor al stropilor de apă care cădeau de pe crengi în iarba 
uscată rămasă din anul trecut. 

Nu mai cântasem melodia de câteva minute şi, când am 
ajuns la locul cu pricina, hotărârea oarbă care mă animase 
până atunci a început să mă părăsească. 

Aici trebuia să fie. Mersesem în linie dreaptă de la casă; 
sau, cine ştie, poate că urmasem chiar o potecă acum 


năpădită de ierburi. Pe drum trecusem pe lângă tot felul de 
pietroaie, dar niciunul nu ar fi fost potrivit pentru scopul 
descris de Robin. 

În faţa mea se înşirau mai multe pietre mari, care 
ţâşneau din întuneric când trecea peste ele fasciculul de 
lumină aruncat de lanternă. Cercetând mai amănunţit zona, 
am descoperit cam cincizeci de blocuri de piatră, mari şi 
mici, transportate de ghețari şi împrăştiate pe un teren 
unde într-o zi aveau să crească pini şi brazi. Nici fără să fi 
ştiut ce ştiam, nu mi-ar fi trebuit prea multă imaginaţie să 
compar locul cu un cimitir. 

Cu doi locatari. Doi copii. Sub pietroaie. 

Am umblat fără rost încoace şi încolo, îndreptând 
fasciculul de lumină al lanternei spre baza bolovanilor, în 
speranţa că voi găsi vreun semn că fuseseră miscati de la 
locul lor. Dar totul era acoperit de vegetaţie şi toţi bolovanii 
semănau între ei. Mi-am înfăşurat braţele în jurul 
trunchiului, cuprins de un fior. Dacă erau oameni morţi, 
copii morţi sub fiecare piatră? Cum puteam şti dacă 
lucrurile aveau să se liniştească odată ce-i găseam pe cei 
doi care îl chemaseră în ajutor pe Robin ca să-i găsească? 

Trebuie să ne mutăm de aici! 

Era un lucru atât de evident, încât nu intelegeam cum de 
nu-mi dăduse prin gând până atunci. Nici pe mine, nici pe 
fiul meu nu ne lega nimic de locul ăsta bântuit, cu pădurea 
lui sumbră de brazi şi stâncile lui amenințătoare. Absolut 
nimic. Nu era datoria mea să alung fantomele faptelor 
crude săvârşite în trecut. 

Am răsuflat din rárunchi şi am stins lanterna, apoi am 
închis ochii si am rămas liniştit, ascultând tăcerea. 
Stătusem aşa o bucată de vreme, când deodată m-a 
încercat o uşoară senzaţie, urmată de certitudinea unei 
prezenţe: în faţa mea şi pieziş, spre stânga. Ceva plutea 
spre mine din acea direcţie, mai slab ca adierea pe care o 
simţi pe piele de la zborul unei muşte şi mai negru ca 
noaptea. Când am deschis ochii, a dispărut. 

Întunericul era aproape solid şi singura lumină venea de 
la dioda care semnala că sintetizatorul atârnat la gâtul meu 


era pornit. Am aprins lanterna si am examinat claviatura. 
Apoi am cântat o notă. Apoi încă una. Cele douăsprezece 
note au reverberat din difuzoarele de plastic şi au fost 
inghitite de întuneric şi ceaţă. Am făcut câţiva paşi înainte 
şi am cântat din nou melodia. 

În faţa mea s-a mişcat ceva şi am zărit o siluetă 
dispărând după un pietroi. M-am dus acolo şi m-am 
rezemat cu spatele de suprafaţa zgrunturoasá; m-am 
aşezat pe vine şi am cântat încă o dată melodia. Când am 
ridicat degetele de pe clape am auzit un râcâit, urmat de 
sunetul unor paşi máruntei alergând iute pe covorul de 
muşchi şi ace de brad de cealaltă parte a bucății de stâncă. 

Nu ai voie să te uiti la ei. Dacă te uiti fti iau vederea. 

Am îndreptat lumina lanternei către trunchiul unui brad 
aflat la cinci metri în faţă şi am rostit în noapte: „Acum sunt 
aici.” Am auzit paşi foşnind prin iarbă, lipăind pe când se 
tot apropiau; apoi un râcâit, ca şi când cineva s-ar fi ţinut 
cu unghiile de pietroiul aflat la mai puţin de un metru; si 
atunci am închis ochii ca să nu fiu ispitit să arunc o privire 
peste umăr. 

— Acum sunt aici. Ce trebuie să fac? am repetat. 

La început am crezut că e un zgomot venind dinspre 
pădure, o creangă frântă scârţâind în bătaia vântului sau 
tipátul îndepărtat al vreunui animal rănit. Era însă un glas. 
Glasul slab şi jalnic al unui bătrân amárát, care nu mai are 
nimic decât amintiri şi care plânge la vederea unei farfurii 
de griş cu lapte fiindcă îi aminteşte de copilărie şi îi vine să 
vorbească cu voce de copil. 

— Găseşte-ne, a murmurat glasul din spatele meu. 

Fără să deschid ochii, am răspuns: 

— V-am găsit. Acum ce am de făcut? 

— Scoate-ne de aici. 

Ghicisem oarecum că aceasta îmi era misiunea de la bun 
început, din clipa când descoperisem cazmaua şi ranga în 
magazie. Să găsesc, să scot la lumină... să duc /a bun 
sfârşit. 

— Dar de ce? am şoptit. De ce v-a făcut asta? 

Mi-a răspuns doar respiraţia domoală a pădurii. Am 


impins pietroiul cu spatele, brusc constient de greutatea si 
de masivitatea lui cumplită. Sá înduri greutatea asta peste 
trupul tău, să fii strivit cu încetul sub apăsarea ei 
nemiloasă. Si să fii doar un copilaş. 

Când s-a auzit din nou glasul, timbrul era diferit; poate că 
nici nu mai era acelaşi. Prin mormăielile bătrânului răzbătea 
ceva ce îmi spunea că e vorba de un copil mai mititel. 

— Bătrânul avea o foaie de hârtie, a şoptit vocea. Scria 
pe ea. 

— Cum adică scria? Când? 

— Pe când eu muream. Tipam întruna. Pentru cá mă 
durea tare de tot. Apoi el scria pe foaia de hârtie. Mi-a spus 
că o să tip multă vreme. Si chiar tipam. Fiindcă mă durea 
tare rău. 

Glasul s-a stins când rostea ultimele cuvinte şi am simţit 
prezenţa din spatele meu îndepărtându-se. Am înclinat 
fruntea ca să îndrept lumina lanternei spre clape. Treizeci şi 
şase de bucăţi nevinovate de plastic alb şi negru. Acum 
intelegeam de ce confundasem notele cu nişte glasuri 
îngrozite. 

Bengt Karlsson, muzicianul pentru care /ovitura fusese 
prea grea, făcuse note muzicale din cele mai îngrozitoare 
sunete care se pot închipui: tipetele de durere ale unui 
copil murind în chinuri. Şi notele acestea... au deschis o 
uşă. 

Cum să înduri aşa ceva? 

M-am chinuit să mă ridic de jos şi mi-am apăsat tâmplele 
cu pumnii în timp ce înaintam clătinându-mă printre 
bucăţile de stâncă. Cum să înduri aşa ceva? Umezeala, 
ceața, trunchiurile întunecate ale copacilor, răul ţesut în 
însăşi urzeala existenţei. Cum? M-am apucat să izbesc cu 
palmele suprafaţa aspră a unei pietre până când a ţâşnit 
sângele. 

Durerea m-a trezit. Mi-am privit palmele sângerânde. 
Apoi am ridicat ochii. Toate pietroaiele arătau la fel şi nu 
mai ştiam unde se află copiii ucişi. Când am apăsat prima 
clapă a sintetizatorului, degetul meu a lăsat o urmă 
întunecată pe plasticul alb. Până am terminat de cântat 


melodia, clapele erau murdare de sânge, iar câteva din ele 
opuneau rezistenţă când le apásam. In curând avea să fie 
imposibil să mai cânt. 

Am găsit butonul pentru înregistrare si am apăsat pe el, 
apoi am cântat din nou melodia până la capăt şi am oprit 
înregistrarea. După aceea am dat PLAY. Am râs în hohote 
ascultând cum sintetizatorul de jucărie cântă melodia încă 
o dată şi încă o dată. 

Dum, di-dum, daa... 

Am răsucit instrumentul sprijinindu-l pe un şold ca să nu 
mă împiedice la mers şi el a tot cântat melodia, în timp ce 
eu mă îndreptam spre casă şi spre magazia cu scule. 

Zorile de un cenuşiu murdar se strecurau şovăielnic 
printre copaci când mi-am isprăvit eu treaba. Sângele din 
palme fusese absorbit de coada de lemn a cazmalei şi 
mânjise fierul întunecat al răngii. Bateriile sintetizatorului 
erau pe sfârşite şi melodia suna tot mai încet când m-am 
întors din pădure, am deschis uşa din faţă şi am intrat în 
vestibul. 

Am luat rola de bandă adezivă care rămăsese pe pian. 
Notele care ieşeau din sintetizator erau acum atât de slabe, 
încât le acoperea şi scârţâitul podelei din bucătărie pe care 
am păşit după ce am trecut pragul. Dar melodia şchioapă 
care răsuna în mintea mea se auzea tot mai tare şi nu m- 
am mirat să-l văd pe Bengt Karlsson şezând la masa din 
bucătărie, cu mâinile aşezate cuminţi una peste cealaltă. 

l-am zărit dunga neagră din jurul gâtului când a dat din 
cap în chip de salut; am făcut şi eu acelaşi gest de 
înţelegere reciprocă. Eram doi bărbaţi care ştiau ce au de 
făcut. El nu fusese în stare să îndure. Acum era rândul meu 
să încerc. 

* 

Robin nu s-a trezit cât i-am legat eu mâinile la spate cu 
bandă adezivă; i-am lipit si peste gură o bucată înainte să 
apuce să strige. Urma, desigur, să i-o dezlipesc mai târziu, 
dar pentru moment ar fi fost o problemă să înceapă să tipe. 
L-am ţinut bine de picioare ca să-i pot lega gleznele, după 
care mi-am trecut braţul pe sub genunchii lui şi l-am săltat 


pe umár. 

Melodia s-a tot auzit cât am traversat bucătăria cu el în 
spate; răsuna încet, încet, ca o şoaptă, iar eu fredonam 
odată cu ea. Trupul mă durea, ardeam de dorinţa de a afla 
notele care lipseau, eram disperat să aud melodia 
terminată. 

Robin se răsucea şi se zbătea pe umărul meu, iar chiloţii i 
se frecau de urechea mea în timp ce străbăteam peluza cu 
el în cârcă. Pielea de pe pulpele goale i se făcuse ca de 
găină în frigul dimineţii de iarnă. Îl auzeam gemând si 
smârcâind în spinarea mea, trăgându-şi mucii, şi după 
sunetele înfundate pe care le scotea mi-am dat seama că 
plânge. Nu mai conta. În curând totul avea să se termine. 
Sá fie dus la bun sfârşit. 

Lumina palidă a zorilor decupa din ceaţă trunchiurile 
copacilor ca pe nişte siluete negre, un grup de spectatori 
urmărind scena în tăcere, fără ştiinţa binelui şi a răului, a 
ce e drept şi ce e nedrept. 

Doar legile oarbe ale naturii şi cercul vieţii şi al morii, al 
morţii care urmează vieţii. 

Si usa care le despártea. 

L-am asezat pe Robin ín mica groapá pe care o sápasem 
lângă unul din pietroaie. Nu mai ştiam dacă muzica pe care 
o auzeam rásuna doar in mintea mea. Robin se zbátea si se 
smucea; pielea lui deschisă la culoare contrasta puternic cu 
pământul negru. Smucea din cap dintr-o parte într-alta şi 
ochii îi erau cáscati. Încerca să tipe, aşa legat la gură cum 
era. 

— Ssst, taci! i-am poruncit. 

l-am dezlipit banda adezivă de pe gură şi, fără să plec 
urechea la rugámintile si plânsetele lui, mi-am îndreptat 
atenţia asupra răngii pe care o înfipsesem în pământ de 
cealaltă parte a pietroiului. Am socotit că ajungea să mă 
opintesc o singură dată zdravăn ca să fac pietroiul să se 
rostogolească peste scobitură. Mi-am frecat mâinile, care 
erau pline de coji de sânge închegat, şi m-am apucat de 
treabă. 

Când să pun mâna pe rangă am prins o mişcare cu coada 


ochiului. Am aruncat instinctiv o privire într-acolo si am 
văzut un copilaş. Era greu de stabilit ce vârstă avea, căci 
fata îi era aşa de trasă încât îi ieşeau pometii în afară. Era 
îmbrăcat în zdrentele unei pijamale roşii de mătase, cu 
ursuleti galbeni şi i se vedea pieptul prin țesătura uzată. 
Avea niscaiva coaste zdrobite, iar aşchiile de oase îi 
străpunseseră pielea în câteva locuri. 

Copilul şi-a acoperit faţa cu mâinile. Unghii lungi şi 
ciuntite de atâta zgâriat în piatră. Şi ascunşi în spatele 
degetelor, ochii. Am privit în ei, dar nici măcar nu erau ochi, 
ci două fântâni negre de ură şi durere. 

Abia atunci mi-am dat seama ce făcusem. 

Până să închid ochii sau să apuc din nou ranga, o altă 
făptură mititică mi s-a cátárat în spinare. M-am aplecat şi 
atunci copilul în pijama a sărit şi m-a cuprins pe după gât, 
îngropându-şi unghiile în carnea mea, chiar deasupra 
omoplatilor. 

Cel care imi sărise în spate şi-a plimbat mâinile peste 
fruntea mea şi am simţit unghii ciobite zgâriindu-mi 
pleoapele. Am zbierat când lamele lor ascuţite mi-au 
străpuns pielea de o parte şi de alta a rădăcinii nasului, iar 
gura mi-a fost inundată de sânge. Copilul a scos doar un 
şuierat ascuţit şi şi-a aruncat brusc braţele înainte. 

Globii oculari mi-au fost smulşi din orbite şi ultimul lucru 
pe care l-am auzit înainte de a-mi pierde cunoştinţa a fost 
sunetul moale şi vâscos al nervilor optici plesnind, apoi 
plescăitul şi grohăielile scoase de cei doi copii pe când îmi 
devorau ochii. 

* 

Nu ştiu cât timp am zăcut fără cunoştinţă. Când mi-am 
revenit nu mai zăream nicio geană de lumină şi nu aveam 
idee cât înaintase soarele pe cer. În teastá aveam două 
găuri în loc de ochi, iar obrajii îmi erau lipicioşi de la 
resturile de pleoape şi nervi. Mă durea de parcă îmi bătea 
cineva cuie în cap. M-am săltat în genunchi. Întuneric 
absolut. Şi tăcere. Sintetizatorul rămăsese fără baterii. 
Pipăind în jur am găsit ranga, apoi am urmat conturul aspru 
al bolovanului până am ajuns la marginea gropii şi am fost 


rásplátit auzind singurul lucru care mai conta acum. 

— Tatá... tatá... 

M-am târât până la Robin. Am rupt cu dinţii banda 
adezivă cu care fl legasem de mâini si de picioare. Mi-am 
smuls de pe mine haina si cámasa si l-am infásurat cu ele. 
Am plâns fără să pot vărsa lacrimi si am bâjbâit prin 
întuneric până când el m-a luat de mână şi m-a condus 
înapoi acasă. 

Apoi Robin a sunat pe cineva. Eu nu puteam folosi 
telefonul şi uitasem toate numerele pe care le ştiam. M-am 
speriat când l-am auzit vorbind cu o persoană a cărei voce 
n-o puteam auzi. M-am dus orbecăind până la pat şi m-am 
ascuns sub aşternuturi. Aşa m-au găsit mai târziu. 

Sunt acum pe cale să mă însănătoşesc sau aşa mi se 
spune. N-o să-mi recapăt niciodată vederea, dar sănătatea 
mintală începe să mi se restabilească. Mi-au zis că o să ies 
de aici. Cá o să învăţ să mă adaptez. 

Robin vine din ce în ce mai rar să mă vadă. Zice cá e 
fericit la familia adoptivă, că sunt oameni cumsecade. Zice 
că în ultima vreme n-a mai petrecut aşa de mult timp 
jucându-se pe computer. Nu mai vorbeşte despre cum va fi 
când voi ieşi eu de aici. 

Şi nu cred că am să mai ies, fiindcă nu vreau să plec. 

Masa la ore fixe şi un pat pe care nu trebuie să-l fac 
singur. Zilnic má misc orbeşte între locurile unde se 
desfăşoară existenţa mea de acum. Am activităţile mele de 
rutină şi zilele trec. Nu, n-ar trebui să-mi dea drumul de 
aici. 

Fiindcă atunci când stau singur în liniştea camerei sau 
când mă întind în pat noaptea, aud notele. Întind mâinile în 
gol şi degetele mi se plimbă pe clape invizibile şi mă visez 
cântând. 

Visez că iau totul de la capăt. Că o fac pe Annelie să mă 
viziteze din nou si cá o imbrátisez în întuneric, fără să-mi 
pese de ce uşi s-au deschis sau de ce poate apărea din 
spatele lor. 

În clădire nu sunt instrumente muzicale.