Stephen King — La asfintit

STEPHEN KING 
LA ASFINŢIT 

Stephen Edwin King s-a născut în Portland, Maine, în 1947, al 
doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, 
tatăl său şi-a abandonat familia, iar micul Stephen a avut o copilărie 
grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit 
matineele anilor '50, unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, 
iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă 
decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă poveşti la o maşină de 
scris căreia îi lipsea tasta „N“, pe care o vom întâlni mai târziu în 
Misery. 

intre 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 
1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. In această 
perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale 
povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică 
permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat 
de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

In 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi 
poetă T. King, şi împreună au trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi 
a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de 
engleză la Hampden Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, 
care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, care nu se 
îndoia de talentul lui, a recuperat ma-nu scrisul şi l-a convins să-l ducă 
la bun sfârşit. In 1973 declicul s-a produs: concernul editorial 
Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library 
a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 000 
de dolari. In 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, 
Maine, iar Stephen King a publicat Salem's Lot. De acum înainte îşi va 
consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, 
producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze 
povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de povestiri, a 
doborât toate recordurile de vânzări şi a primit numeroase premii, 
printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în 
Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. 
In 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane de dolari. 


STEPHEN 


KING 


LA ASFINŢIT 


povestiri 
Traducere din limba engleză 
Mircea PricAjan 
NEMIRA 
Coperta colecției: Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU 
Aceasta este o operă de ficţiune. Numele, personajele, locurile şi întâmplările sunt fie produsul 
imaginaţiei autorului, fie sunt folosite în mod ficțional. Orice asemănare cu întâmplări, locuri sau 
persoane reale, în viaţă sau decedate, este pur întâmplătoare. 
Următoarele povestiri au fost publicate anterior: „Willa“ în Playboy; „Fata de turtă dulce“ în 
Esquire; „Visul lui Harvey“ în The New Yorker; „Popas“ în Esquire; „Bicicleta staţionară“ de 
Bordelands Press; „Lucrurile rămase în urma lor“ de Tor Books; „După-amiaza absolvirii“ în 
Postscripts nr. 10; „Pisica diabolică“ de Putnam; „New York Times la ofertă specială“ în The 
Magazine of Fantasy & Science Fiction“; „Mut“ în Playboy; „Ayana“ în The Paris Review; „În mare 
rahat“ în McSweeney's. 
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
KING, STEPHEN 
La asfinţit / Stephen King; trad.: Mircea Pricăjan. - 
Bucuresti: Nemira Publishing House, 2010 
ISBN 978-606-8134-63-5 

|. Pricăjan, Mircea (trad.) 
821.111(73)-31=135.1 
Stephen King 
JUST AFTER SUNSET. STORIES 
O by Stephen King, 2008 
© Nemira, 2010, 
Redactor: loana STANESCU Tehnoredactor: Corneliu 
ALEXANDRESCU 
Tiparul executat de Monitorul Oficial R.A. 
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, 
fără acordul scris al editorului, este strict interzisă şi se 
pedepseşte conform Legii dreptului de autor. 
ISBN 978-606-8134-63-5 
La preţul de vânzare se adaugă 2% reprezentând 
valoarea timbrului literar ce se virează Uniunii 
Scriitorilor din România. 
Pentru Heidi Pitlor 


„Îmi imaginez ce ai văzut. Da, e cât se poate de oribil; dar, la 
urma urmei, e o poveste veche, un vechi mister... Aceste forţe 
nu pot fi numite, nu pot fi rostite, nu pot fi imaginate decât într- 
un mod voalat şi simbolic, un simbol ce pentru majoritatea 
dintre noi pare a fi un moft bizar, poetic, iar pentru ceilalţi o 
poveste ne-ghioabă. Insă tu şi cu mine, în orice caz, am 
cunoscut ceva din teroarea ce poate sălăşlui în locul secret al 
vieţii, făcându-şi simțită prezenţa sub pielea noastră; acel lucru 
amorf ce îşi ia o formă. O, Austin, cum e posibil? Cum se face că 
însăşi lumina soarelui nu se preschimbă în întuneric înaintea 
acestui lucru, că pământul dur nu se topeşte şi nu fierbe sub o 
astfel de greutate?“ 

Arthur Machen 
Marele zeu Pan 


Introducere 

Într-o zi din anul 1972, m-am întors acasă de la serviciu şi am 
găsit-o pe soţia mea la masa din bucătărie, cu o pereche de 
foarfeci de grădină în faţa ei. Zâmbea, iar asta-mi spunea că n-o 
încurcasem prea rău; pe de altă parte, mi-a spus că vrea porto- 
felul meu. Asta nu suna promiţător. 

Cu toate acestea, i l-am dat. A scotocit în el, mi-a scos cardul 
de credit pentru ben-zină oferit de Texaco - pe atunci, acestea 
erau trimise automat tinerilor însurăţei - şi, fără a sta pe 
gânduri, l-a tăiat în trei bucăţi mari. Când am protestat, 
spunându-i că ne fusese de mare ajutor până atunci şi că mereu 
reuşisem să plătim măcar suma minimă la sfârşitul lunii (uneori 
şi mai mult), ea a clătinat doar din cap şi mi-a zis că rata 
dobânzii era prea mare pentru fragilul nostru buget de familie. 

- Mai bine să înlăturăm tentaţia, a spus. Deja l-am tăiat pe al 

meu. 

Şi cu asta, basta. În următorii doi ani, niciunul dintre noi n-a 
mai deţinut un card de credit. 

A avut dreptate să procedeze aşa, a fost o mişcare 
inteligentă, întrucât la vremea aceea abia trecuserăm de 
douăzeci de ani şi aveam doi copii cărora să le purtăm de grijă; 
din punct de vedere financiar, abia reuşeam să ţinem capul 
deasupra apei. Eu predam engleza la un liceu şi lucram la o 
spălătorie industrială pe timpul verii, spălând cearşafuri de hotel 
şi, din când în când, conducând un camion de livrări pe la 


hotelurile în cauză. Tabby se îngrijea de copii, scria poezii când 
aceştia dormeau şi, după ce veneam eu acasă de la şcoală, 
lucra cu normă întreagă la Dunkin' Donuts. Venitul nostru, 
însumat, ajungea pentru plata chiriei, coşul zilnic şi scutecele 
fiului nostru nou-născut, însă nu ne permitea să avem telefon; la 
acesta am renunţat ca şi la cardul Texaco. Ar fi fost prea tentant 
să sunăm pe cineva interurban. Ne rămâneau destui bani ca să 
cumpărăm, sporadic, cărţi - niciunul dintre noi nu voia să 
trăiască fără ele - şi ca să întreţinem năravurile mele proaste 
(bere şi ţigări), însă cam nimic dincolo de asta. În mod sigur, nu 
aveam bani să ne permitem privilegiul de-a deţine acel 
dreptunghi de plastic convenabil, însă la urma urmei periculos. 

Ce ne mai rămânea totuşi din banii câştigaţi se ducea de 
obicei pe lucruri cum ar fi reparaţiile auto, cheltuielile medicale 
ori ceea ce eu şi Tabby numeam „prostiile copiilor“: jucării, un 
ţarc la mâna a doua, câteva din cărţile demenţiale ale lui 
Richard Scarry. lar acest sărac venit suplimentar provenea 
deseori din povestirile pe care eu izbuteam să le vând revistelor 
pentru bărbaţi precum Cavalier, Dude şi Adam. În zilele acestea, 
nu se putea niciodată problema să scriu literatură, iar orice 
discuţie despre „valoarea perenă“ a scrierilor mele ar fi fost un 
lux la fel de mare ca acel card Texaco. Povestirile, când se 
vindeau (nu se întâmpla întotdeauna), reprezentau doar o sumă 
bine-venită de bani căzuţi din cer. Le consideram ca pe o serie 
de piñatas în care loveam nu cu un băț, ci cu imaginaţia mea. 
Uneori se spărgeau şi aruncau peste noi câteva sute de dolari. 
Alteori, nu. 

Spre norocul meu - şi credeţi-mă când spun că am dus o viaţă 
extrem de no-rocoasă, iar asta nu doar pe un singur plan - 
scrisul era pentru mine şi o plăcere. Majoritatea poveştilor 
acelora erau un răsfăţ pentru mine, mă distram de minune scri- 
indu-le. Veneau una după cealaltă, ca hiturile la postul de radio 
AM specializat pe muzică rock care se auzea întotdeauna în 
combinaţia de birou şi spălătorie în care le scriam. 

Le scriam cu frenezie, rareori reluându-le pentru a le revizui, 
şi niciodată nu mi-a trecut prin gând să mă întreb de unde 
veneau sau în ce mod diferă structura unei poveşti bune de cea 
a unui roman, ori cum trebuie abordată problema dezvoltării 
unui personaj, a poveştii de fundal şi a cadrului temporal. 
Simţeam că mă ia valul şi mă bazam doar pe intuiţie şi pe-o 


infantilă încredere de sine. Mă preocupa doar faptul că ele 
veneau. Nu simţeam că trebuie să mă mai preocupe altceva. 
Categoric, ni-ciodată nu m-am gândit că scrierea de proză 
scurtă este un meşteşug fragil, unul ce poate fi uitat dacă nu-l 
exersezi aproape constant. Atunci, mie nu mi se părea fragil. Mi 
se părea că majoritatea acelor povestiri aveau delicateţea unor 
buldozere. 

Mulţi autori de bestsellere din America nu scriu proză scurtă. 
Mă îndoiesc că e o chestiune legată de bani; din punct de 
vedere financiar, scriitorii de succes nu au de ce să se 
gândească la această parte a meseriei. O explicaţie ar putea fi 
aceea că, atunci când lumea unui romancier profesionist se 
reduce sub, să spunem, şaptezeci de mii de cuvinte, se 
instalează un soi de claustrofobie creatoare. Ori poate că iscu- 
sinţa de-a miniaturiza se pierde pe drum. Sunt multe lucruri pe 
lume care seamănă cu mersul pe bicicletă, însă scrisul de proză 
scurtă nu se numără printre ele. Poţi uita cum se face. 

La sfârşitul anilor optzeci şi în cursul anilor nouăzeci, am scris 
din ce în ce mai puţine povestiri, iar cele pe care totuşi le-am 
scris erau tot mai lungi (şi-n cartea de faţă veţi găsi dintre 
acestea). Asta era în regulă. Au fost însă şi povestiri pe care nu 
le-am scris deoarece aveam de terminat un roman sau altul, iar 
asta nu era în regulă - simţeam acele idei, în dosul minţii mele, 
cum cereau cu disperate să fie scrise. Unele au fost, până la 
urmă; altele, mă întristează să o spun, au murit şi s-au pierdut 
ca praful în vânt. 

Cel mai rău, au fost povestiri pe care nu mai ştiam cum să le 
scriu, iar asta era exasperant. Ştiam că le-aş fi putut scrie în 
spălătorie, la micuțul Olivetti portabil al lui Tabby, însă, om mult 
mai în vârstă fiind, chiar şi cunoscând mai bine meşteşugul 
cuvintelor şi având la dispoziţie unelte mult mai scumpe - acest 
Macintosh la care scriu în seara asta, de pildă -, povestirile 
acelea îmi scăpau. Imi amintesc când am dat-o în bară cu una şi 
m-am gândit la un făuritor de săbii bătrân, care se uită 
neputincios la o lamă de cel mai bun oţel de Toledo şi-şi spune 
melancolic: Dar eu ştiam cum se fac treburile astea. 

Apoi, într-o zi, acum trei sau patru ani, am primit o scrisoare 
din partea Kateri-nei Kenison, care edita seria anuală Best 
American Short Stories (între timp a fost înlocuită de Heidi Pitlor, 
căreia îi este dedicată cartea pe care o ţineţi în mână). Doamna 


Kenison întreba dacă aş fi interesat să editez volumul aferent 
anului 2006. N-am avut nevoie de răgazul unei zile ori măcar al 
unei plimbări de după-masă pentru a mă gândi. Am răspuns 
afirmativ imediat, din tot soiul de motive, unele chiar altruiste, 
însă aş fi un mincinos neruşinat dacă n-aş recunoaşte că 
egoismul a jucat şi el un rol. Mi-am făcut socoteala că dacă aş 
citi destule proze scurte, dacă m-aş afunda în ce au de oferit 
cele mai bune reviste americane de literatură, aş putea să 
recâştig o parte din acel firesc care, încet-încet, mă părăsea. Nu 
fiindcă aveam nevoie de cecurile alea - conţinând sume mici, 
însă foarte bine-venite când eşti la începutul drumului - ca să 
cumpăr o tobă de eşapament nouă pentru o maşină veche sau 
un cadou de aniversare pentru soţia mea, ci fiindcă nu 
consideram că pierderea iscusinţei de-a scrie proză scurtă 
reprezenta un schimb corect pentru toate cărţile de credit care 
încap într-un portofel. 

Am citit mii de povestiri în anul în care am fost editor invitat, 
dar nu voi intra în detalii aici; dacă sunteţi interesaţi, cumpăraţi 
cartea şi citiţi introducerea (pe lângă asta, vă veţi alege şi cu 
douăzeci de povestiri minunate, ceea ce nu-i deloc de colea). 
Important în privinţa povestirilor ce urmează este faptul că m- 
am simţit din nou entuziasmat şi că am reînceput să scriu proză 
scurtă cum făcusem odinioară. Dacă asta sperasem să se 
întâmple, totuşi nu cutezasem să cred că se va şi întâmpla. 
Prima dintre acele povestiri „noi“ a fost „Willa“, care este 
totodată prima povestire din cartea de faţă. 

Sunt cât de cât bune aceste povestiri? Eu aşa sper. Vă vor 
ajuta să treacă timpul mai uşor pe durata unui plictisitor zbor cu 
avionul (dacă citiţi) sau a unui drum lung cu maşina (dacă 
ascultați versiunea audio pe CD)? Sper sincer că da, deoarece 
când se întâmplă asta, e ca un fel de vrajă. 

Mi-a plăcut mult să le scriu, asta ştiu. Şi sper că vă va plăcea 
să le citiţi, ştiu şi asta. Sper să vă transpună în lumea lor. Şi 
atâta vreme cât îmi amintesc cum se face asta, mă voi ţine de 
treabă. 

O, şi încă un lucru. Ştiu că unor cititori le place să afle cum 
sau de ce anumite povestiri au ajuns să fie scrise. Dacă vă 
numărați printre ei, veţi găsi „însemnările mele de parcurs“ la 
sfârşitul cărţii. Dar dacă vă duceţi acolo înainte să fi citit 
povestirile înseşi, ruşine să vă fie. 


lar acum, permiteţi-mi să mă trag deoparte. Înainte de asta 
totuşi vreau să vă mulţumesc că sunteţi aici. Oare aş mai face 
ceea ce fac dacă n-aţi fi? Da, categoric aş face. Intrucât mă simt 
fericit când cuvintele se leagă şi se naşte o lume, iar oamenii din 
ea fac lucruri care mă încântă. Dar e mai bine cu voi, Cititorii 
mei Fideli. 
Întotdeauna e mai bine cu voi. 
Sarasota, Florida 25 
februarie 2008 
WILLA 


Nu vezi nici ce ai în faţa ochilor, spusese ea, dar el uneori 
vedea. Bănuia că merita într-o anumită măsură obida ei, însă 
nici complet orb nu era. lar în vreme ce trena amurgului se 
stingea într-un portocaliu mohorât deasupra Wind River Range, 
David se uită în jurul său, în gară, şi băgă de seama că Willa 
dispăruse. Îşi spuse că nu era sigur, dar asta doar la nivel 
cerebral - senzaţia de gol în stomac exprima altceva. 

Se duse să-l găsească pe Lander, care o plăcea puţin pe fată. 
Care-i spusese fâşneaţă atunci când Willa zisese că Amtrak e de 
cacao, cum îi abandonase acolo, ca pe o insulă. Multora dintre 
ei, abandonaţi de Amtrak au ba, nu le plăcea deloc de ea. 

- Miroase a biscuiţi uzi aici! strigă Helen Palmer la el, când 
David trecu pe lângă ea. Femeia se retrăsese pe banca din colţ, 
cum făcea mereu, în cele din urmă. Doamna Rhinehart se ocupa 
acum de ea, dându-i soţului un mic răgaz, şi-i adresă lui David 
un surâs. 

- Aţi văzut-o pe Willa? întrebă David. 

Doamna Rhinehart clătină din cap, continuând să surâdă. 

- Avem peşte la cină! răbufni doamna Palmer cu furie. Un 
mănunchi de vene albăstrii zvâcneau în scobitura tâmplei ei. 
Câţiva întoarseră privirea. Întâi aia, dup’ aia astălaltă! 

- Taci, Helen, zise doamna Rhinehart. Poate numele ei mic era 
Sally, însă David credea că şi-ar fi amintit un asemenea nume; 
erau atât de puţine Sally în zilele astea. Acum, lumea aparţinea 
celor care se numeau Amber, Ashley şi Tiffany. Willa era şi el un 
nume pe cale de dispariţie şi doar gân-dindu-se la asta simţi că i 
se strânge din nou stomacul. 

- Ca biscuiţii! scuipă Hellen. Biscuiţii ăia vechi şi mizerabili din 

tabără! 


Henry Lander şedea pe o bancă sub ceas. O ţinea pe soţia sa 
pe după umeri. Ridică privirea şi clătină din cap înainte ca David 
să apuce să întrebe. 

- Nu-i aici. Scuze. S-a dus în oraş, dacă ai noroc. A şters-o de 

tot, dacă n-ai. 

Şi făcu gestul cu degetul mare ridicat al autostopiştilor. 

David nu credea că logodnica lui ar face autostopul de una 
singură - era o idee deplasată -, credea însă că nu era acolo. 
Ştiuse încă dinainte să se facă numărătoarea, la drept vorbind, 
şi un vers dintr-o carte sau poezie veche despre iarnă îi trecuse 
prin minte: Un strigăt al absenței, absenţă în suflet. 

Gara era o şură îngustă de lemn. De-a lungul ei, oamenii fie 
se plimbau fără ţintă, fie doar şedeau pe bănci în lumina 
fluorescentă. Umerii celor care şedeau aveau acea prăbuşire 
aparte pe care o vezi doar în astfel de locuri, unde oamenii 
aşteaptă îndreptarea situaţiei pentru ca drumul lor întrerupt să 
poată fi reluat. Puţini oameni veneau cu bună ştiinţă în locuri 
precum Crowheart Springs, Wyoming. 

- N-o zbughi după ea, David, zise Ruth Lander. Se face 
întuneric şi mişună multe sălbăticiuni pe-acolo. Şi nu vorbesc 
doar despre coioţi. Vânzătorul ăla ambulant de cărţi şchiop zice 
că a văzut doi lupi de cealaltă parte a şinelor, unde e depoul de 
marfă. 

- Biggers, rosti Henry. Aşa îl cheamă. 

- Nu-mi pasă nici dacă îl cheamă Jack Spintecătorul, zise Ruth. 
Ideea e că nu te mai afli în Kansas, David. 

- Dar dacă s-a dus... 

- Ea s-a dus când încă era lumină, vorbi Henry Lander, ca şi 
când lumina ar împiedica un lup (sau un urs) să atace o femeie 
singură. Din câte ştia David, asta putea fi posibil. El era bancher 
de investiţii, nu zoolog de profesie. Un bancher de investiţii 
tânăr, pe deasupra. 

- Dacă vine trenul şi ea e plecată, îl va pierde. 

Nicicum nu reuşea să-i facă să priceapă asta. Nu băgau la 
scăfârlie, cum ar fi zis în păsăreasca practicată la biroul său din 
Chicago. 

Henry ridică sprâncenele. 

- Vrei să-mi spui că dacă-l pierdeţi amândoi situaţia se va 

schimba cu ceva? 


Dacă-l pierdeau amândoi, aveau fie să ia un autobuz, fie să 
aştepte împreună următorul tren. Nu se putea ca Henry şi Ruth 
Lander să nu înţeleagă asta. Sau se putea. Ce vedea David când 
se uita la ei - ce era chiar în faţa ochilor 

WILLA 
lui - era acea sfârşeală aparte rezervată oamenilor blocaţi 
pentru o vreme la naiba în praznic. Şi cui să-i mai pese de Willa? 
Dacă dispărea din vedere în Marile Câmpii, cine în afară de 
David Sanderson ar mai sta să se gândească la ea? Unii nici nu 
se fereau să-şi arate antipatia faţă de ea. Scorpia aia de Ursula 
Davis îi spusese la un moment dat că dacă mama Willei ar fi 
lăsat deoparte a-ul din numele ei, „ar fi fost aproape perfect“1. 

- Mă duc în oraş să o caut, anunţă el. 

Henry suspină. 

- Fiule, nu-i o decizie prea înţeleaptă. 

- Nu ne putem căsători în San Francisco dacă ea rămâne în 
urmă în Crow-heart Springs, zise el, încercând să facă o glumă. 

Dudley trecea pe lângă el. David nu ştia dacă Dudley era 
numele lui de botez sau cel de familie, ci doar că era director 
executiv la firma de recuzite Staples şi că era în drum spre 
Missoula, la un fel de întâlnire regională. De regulă, era foarte 
tăcut, drept pentru care nechezatul pe care îl scoase în chip de 
râs în umbrele tot mai adânci fu mai mult decât surprinzător; fu 
de-a dreptul şocant. 

- Dacă vine trenul şi-l pierdeţi, zise el, puteţi căuta un ofiţer 
de stare civilă şi să vă căsătoriţi chiar aici. Când vă veţi întoarce 
în Est, le spuneţi prietenilor că aţi avut o nuntă western 
veritabilă. l-ha, camarade. 

- Nu face asta, îl sfătui Henry. Nu mai avem mult de stat. 

- Deci ar trebui să o las aici? E o nebunie. 

Trecu mai departe înainte ca Lander sau soția lui să poată 
răspunde. Georgia Andreeson stătea pe o bancă din apropiere şi 
îşi supraveghea fiica, îmbrăcată într-o rochiţă roşie de drum, în 
timp ce făcea giumbuşlucuri pe gresia murdară de pe jos. 
Pammy Andreeson avea parcă rezerve inepuizabile de energie. 
David încercă să-şi amintească dacă o văzuse dormind de când 
trenul deraiase la nodul feroviar Wind River şi ei ajunseseră 
acolo, aidoma unui colet uitat de cineva la un oficiu poştal 
pustiu. O dată, poate, cu capul în poala mamei ei. Asta putea fi 
totuşi o amintire falsă, născută din credinţa lui că pruncii de 


cinci ani dorm mult. 

Pammy ţopăia de pe o placă de gresie pe alta, 
neastâmpărată, folosind dreptunghiurile de pe jos drept un 
şotron uriaş. Rochiţa ei roşie îi sălta în jurul genunchilor durdulii. 

Will - voinţă, dar şi, prin extensie, încăpățânare (n. tr.). 


- Am cunoscut un om, îl chema Danny, fredona ea cu voce 
stridentă, monotonă. David simţea că-l dor plombele. S-a 
împiedicat şi a căzut, şi-a împrăştiat banii. Am cunoscut un om, 
îl chema David. S-a împiedicat şi a căzut, şi-a împrăştiat bavid. 

Chicoti şi arătă cu degetul spre David. 

- Pammy, termină, zise Georgia Andreeson. 

Îi surâse lui David şi îşi dădu părul de la tâmplă pe spate. El 
găsi gestul teribil de obosit şi îşi spuse că pe femeie o aştepta 
un drum lung alături de Pammy cea veselă, mai ales că nu era 
nici urmă de un domn Andreeson. 

- Aţi văzut-o pe Willa? întrebă el. 

- S-a dus, răspunse ea şi arătă spre uşa deasupra căreia scria 
SPRE AUTOBUZ, SPRE TAXIURI, SUNAŢI ÎNAINTE FOLOSIND 
TELEFONUL PUBLIC PENTRU A VERIFICA DE CAMERE LIBERE LA 
HOTEL. 

Biggers îşi făcu apariţia, şchiopătând în direcţia lui. 

- Eu aş evita să ies în lumea largă. Doar dacă nu eşti înarmat 
cu o puşcă puternică. Sunt lupi. l-am văzut. 

- Am cunoscut o fată, o chema Willa, fredonă Pammy. O durea 
capul şi a luat pilula. 

Se prăbuşi la podea, hohotind de râs. 

Biggers, vânzătorul ambulant, nu aşteptase un răspuns. 
Şchiopăta înapoi de-a lungul gării. Umbra lui se alungi, se scurtă 
în bătaia tuburilor fluorescente din tavan, apoi se alungi din nou. 

Phil Palmer stătea sprijinit în prag, sub anunţul despre 
autobuz şi taxiuri. Era un agent de asigurări ieşit la pensie. El şi 
soţia lui erau în drum spre Portland. Planul era de-a sta o vreme 
cu fiul lor mai mare şi soţia acestuia, însă Palmer le mărturisise 
lui David şi Willei că Helen probabil nu avea să se mai întoarcă 
niciodată în Est. Pe lângă Alzheimer, suferea de cancer. Willa 
numise asta superofertă. Când David îi spusese că era puţin 
cam crudă, Willa îl privise, dăduse să zică ceva, apoi se limitase 
să scuture din cap. 

Acum Palmer întrebă, cum făcea întotdeauna: 


- Hei, ţâcă... ai o pipă? 

La care David răspunse, cum făcea întotdeauna: 

- Nu fumez, domnule Palmer. 

Şi Palmer încheie: 

WILLA 

- Doar te tachinez, puştiule. 

Când David păşi afară pe peronul de beton, unde pasagerii 
care coborau din tren aşteptau autobuzul spre Crowheart 
Springs, Palmer se încruntă. 

- Nu-i o idee bună, tinere prietene. 

Ceva - putea să fie un câine mare, dar probabil nu era - 
scoase un urlet de cealaltă parte a gării, unde salvia şi grozama 
creşteau aproape până la şine. | se alătură un al doilea glas, 
creând armonie. Se stinseră împreună. 

- Vezi ce zic, bombonică? 

Şi Palmer zâmbi ca şi când ar fi invocat urletele acelea doar 
ca să-şi demonstreze ideea. 

David se întoarse, jacheta lui uşoară fâlfâindu-i pe corp în 
bătaia vântului tăios, şi porni pe scări în jos. Se mişcă repede, 
înainte să se poată răzgândi, şi doar prima treaptă fu într-adevăr 
greu de coborât. După aceea se gândi doar la Willa. 

- David, spuse Palmer, acum fără sarcasm, fără glumă. N-o 

face. 

- De ce nu? Ea a făcut-o. Pe deasupra, lupii sunt într-acolo. 
Arătă cu degetul mare peste umăr. Dacă asta or fi. 

- Sigur că asta sunt. Şi nu, probabil că nu te vor ataca - mă 
îndoiesc că sunt foarte înfometați în perioada asta a anului. Nu 
are însă rost să petreceţi amândoi Dumnezeu ştie cât timp în 
mijlocul pustiului doar pentru că ei i s-a făcut dor de luminile 
oraşului. 

- Am impresia că nu înţelegi - e iubita mea. 

- iți voi spune un adevăr dur, prietene: Dacă ea s-ar fi 
considerat cu adevărat iubita ta, n-ar fi făcut ce a făcut. Nu 
crezi? 

La început, David nu spuse nimic, deoarece nu era sigur ce 
credea. Probabil pentru că deseori nu vedea ce era chiar în faţa 
ochilor lui. Aşa spusese Willa. Intr-un târziu, se întoarse cu faţa 
la Phil Palmer, care stătea sprijinit în pragul uşii, deasupra lui. 

- Cred că nu se face să-ţi laşi logodnica în mijlocul pustiului. 

Asta cred. 


Palmer suspină. 

- Mai că-mi vine să sper că o arătanie d-aia se va hotări să te 
muşte de curul tău de orăşean. Poate te-ai mai deştepta puţin la 
cap. Micuţei Willa Stuart nu-i pasă decât de ea, şi toată lumea 
vede asta, mai puţin tu. 

- Dacă trec pe lângă un Nite Owl sau un 7-Eleven, vrei să-ţi 
iau un pachet de ţigări? 


- De ce pizda mă-sii nu? zise Palmer. Apoi, tocmai când David 
trecea peste cuvintele PARCARE INTERZISA ZONA TAXI vopsite 
pe strada goală, fără trotuar: David! 

David se întoarse pe loc. 

- Autobuzul nu mai trece pe aici decât mâine şi sunt cinci 
kilometri până în oraş. Aşa scrie pe peretele din spate al 
ghişeului de informaţii. Asta înseamnă zece kilometri, dus-întors. 
Pe jos. |ţi ia două ore, iar asta fără a pune la so-coteală cât îţi va 
lua ca să o găseşti. 

David ridică mâna în semn că a auzit, dar merse mai departe. 
Vântul bătea dinspre munţi şi era rece, însă lui îi plăcea cum îi 
făcea hainele să fluture şi îi sufla părul pe spate. La început fu 
atent la lupi, scrutând o margine a drumului şi apoi pe cealaltă, 
dar când nu văzu nimic, gândurile i se întoarseră la Willa. Şi într- 
adevăr, mintea nu-i mai hoinărise în altă parte de a doua sau a 
treia oară de când fusese cu ea. 

Incepuseră să-i lipsească luminile oraşului; aproape sigur că 
Palmer avea dreptate în privinţa asta, însă David nu credea că 
Willei nu-i păsa decât de ea însăşi. Adevărul era că pur şi simplu 
se săturase să aştepte cu o ceată de bătrâni posaci care se 
jeleau că vor întârzia ba la asta, ba la aia, ba la ailaltă. Oraşul 
din apropiere probabil că nu era cine ştie ce; totuşi, în mintea ei 
trebuie să fi reprezentat urma unei posibilităţi de amuzament, 
iar asta cântărise mai greu decât posibilitatea ca Amtrak să 
trimită o garnitură specială care să-i ia în lipsa ei. 

Şi unde, mai exact, s-ar fi dus ea în căutare de amuzament? 

El era sigur că nu existau adevărate cluburi de noapte în 
Crowheart Springs, unde gara nu era decât o baracă lungă şi 
verde pe peretele căreia, în roşu, alb şi albastru, scria WYOMING 
Şi „STATUL EGALITAŢII“. Nu erau cluburi de noapte, nu erau 
discoteci, însă fără îndoială erau baruri, iar el credea că ea s-ar 
mulţumi cu aşa ceva. Dacă nu se putea duce să danseze, avea 


să se ducă să asculte muzică la jukebox. 

Noaptea se lăsă şi stelele se răsfirară pe cer de la est la vest 
ca un voal cu paiete. Luna în primul pătrar se ridică între două 
creste şi rămase acolo, aruncând o lumină bolnăvicioasă peste 
porţiunea aceea de şosea şi terenul deschis de-o parte şi 
cealaltă a ei. Vântul şuiera pe la streşinile gării, însă acolo 
producea un vuiet straniu, deschis, aproape ca o vibraţie. ÎI 
ducea cu gândul la cântecelul de şotron al lui Pammy 
Andreeson. 

WILLA 

Merse cu urechile ciulite la sunetul unui eventual tren în 
spatele său. Nu auzi nimic; auzi în schimb, când vântul se potoli, 
un clic-clic-clic slab, dar perfect distinct. Se întoarse şi văzu un 
lup stând cam la douăzeci de paşi în urma sa, pe linia întreruptă 
de demarcare a sensurilor de mers ale Route 26. Era aproape la 
fel de mare ca un vițel, cu blana miţoasă ca o căciulă rusească. 
Sub clarul lunii, aceasta părea neagră, iar ochii de-un galben- 
închis de urină. Văzu că David îl privea şi se opri. Deschise botul 
într-un rânjet şi începu să gâfâie, sunetul unui motor mic. 

Nu era timp să-i fie frică. Făcu un pas spre el, bătu din palme 

şi strigă: 

- Pleacă de aici! Pleacă acum! 

Lupul se întoarse pe loc şi fugi, lăsând după el un morman de 
excremente aburinde pe Route 26. David rânji, izbutind să nu 
râdă cu voce tare; credea că asta ar fi însemnat să-şi forţeze 
norocul. Se simţea deopotrivă speriat şi absurd, complet relaxat. 
Se gândea să-şi schimbe numele din David Sander-son în 
Sperietorul de Lupi. Ar fi fost un nume dat naibii pentru un 
banchet de investiţii. 

Atunci râse puţin - nu se putu controla - şi se întoarse din nou 
spre Crowheart Springs. De data aceasta merse nu doar 
uitându-se de la stânga la dreapta, ci şi peste umăr, însă lupul 
nu se întoarse. |! vizită în schimb o certitudine că va auzi ţipătul 
garniturii speciale venind să-i ia pe ceilalţi; porţiunea din trenul 
lor rămasă pe şine va fi fost dusă de la nodul feroviar şi în scurt 
timp călătorii care aşteptau în staţie îşi vor relua drumul - soţii 
Palmer, soţii Lander, şchiopul Biggers, dănţuitoarea Pammy şi 
toţi ceilalţi. 

Ei, şi ce dacă? Amtrak le va ţine bagajele în San Francisco; 
măcar asta putea avea încredere că o vor face cum se cuvine. El 


şi Willa puteau găsi autogara din localitate. Compania 
Greyhound trebuie să fi descoperit Wyomingul. 

Întâlni în cale o cutie de Budweiser şi merse mai departe o 
vreme lovind-o cu piciorul. Apoi o lovi greşit, trimiţând-o între 
ierburi, şi-n vreme ce cumpănea dacă să se ducă sau nu după 
ea, auzi zvon de muzică: o linie de bas şi ţiuitul unei chitare 
electrice, care lui întotdeauna i se păruse că sună ca nişte 
lacrimi cromate. Chiar şi-n cântecele vesele. 

Ea era acolo, asculta muzica aceea. Nu fiindcă era cel mai 
apropiat loc cu muzică, ci fiindcă era locul potrivit. Ştia asta. Aşa 
că lăsă cutia de bere în pace şi porni spre sunetul chitarei 
electrice, tenişii lui ridicând în aer praf pe 


care vântul îl purta departe. Urmă sunetul unui set de tobe, apoi 
o săgeată roşie de neon sub o firmă pe care scria doar 26. Ei, de 
ce nu? Doar aceasta era Route 26, în definitiv. Era un nume 
perfect logic pentru o tavernă. 

Avea două parcări, una în faţă, pavată şi ticsită de camionete 
şi maşini mici, majoritatea americane şi majoritatea vechi de cel 
puţin cinci ani, şi una în lateral, cu pietriş. În aceea, şiruri de 
semitrailere stăteau sub becuri cu sodiu care împrăştiau o 
lumină alb-albăstrie puternică. David putea deja auzi chitarele 
ritmică şi solo şi citi ce scria pe marchiza de deasupra uşii: 
DOAR ÎN SEARA ACEASTA THE DERAILERS 5 $ INTRARE. 

The Derailers1, gândi el. Ei, da’ chiar că a nimerit formaţia. 

David avea o bancnotă de cinci în portofel, însă foaierul era 
gol. Dincolo de el, un ring mare, din lemn masiv, era doldora de 
cupluri care dansau lent, majoritatea purtând jeanşi şi cizme de 
cowboy şi strângându-se reciproc de fund în vreme ce formaţia 
îşi vedea de treabă cu „Wasted Days and Wasted Nights“. Era o 
interpretare zgomotoasă, lacrimogenă şi - din câte îşi dădea 
seama David Sanderson - perfect armonică. Mirosul de bere, 
transpiratie, aftershave Brut şi parfum de la Wal-Mart îl lovi ca 
un pumn în nas. Râsetele şi conversațiile - până şi un iha! 
dezlănţuit din cealaltă parte a ringului de dans - erau ca nişte 
sunete auzite într-un vis pe care îl ai iar şi iar în anumite 
momente critice ale vieţii: visul că eşti nepregătit la un examen 
important, visul că eşti gol în public, visul că eşti în cădere, visul 
în care te grăbeşti spre un colţ într-un oraş străin, convins că 
soarta ta depinde de asta. 


David se gândi să pună bancnota de cinci dolari înapoi în 
portofel, apoi se aplecă în ghişeul de bilete şi-o lăsă să cadă pe 
masa de acolo, care era goală cu excepţia unui pachet de Lucky 
Strikes aşezat pe un roman de Danielle Steel în ediţie de 
buzunar. După aceea intră în aglomerata sală principală. 

The Derailers atacară ceva alert şi dansatorii mai tineri 
începură să dea din cap ca nişte copii la un concert punk. În 
stânga lui David, două duzini sau mai bine de cupluri vârstnice 
începură să danseze în şiruri. Se uită mai bine şi observă că era 
de fapt un singur rând. Peretele din spate era din oglindă, 
făcând ringul de dans să pară de două ori mai mare decât era în 
realitate. 

Un pahar se sparse. 

Aprox. Deraiaţii (n. tr.). 

WILLA 

- Eşti bun de plată, camarade! strigă vocalistul în vreme The 
Derailers executau porţiunea instrumentală şi dansatorii îi 
aplaudară vorbele, care probabil că păreau relativ spirituale, 
cugetă David, dacă aveai suficientă tequila la bord. 

Barul era în formă de potcoavă şi deasupra lui, în neon, plutea 
o replică a Wind River Range. Era roşu, alb şi albastru; în 
Wyoming, culorile astea păreau a fi la mare preţ. Un panou 
luminos, în aceeaşi gamă de roşu, alb, albastru, proclama TE 
AFLI ÎN ŢARA LUI DUMNEZEU, CAMARADE. Era flancat de logoul 
Budweiser în stânga şi de cel al Coors în dreapta. Mulțimea care 
aştepta să fie servită era aşezată pe patru rânduri. Un trio de 
barmani în cămăşi albe şi veste roşii manevrau shakere de 
cocteil aidoma unor revolvere. 

Localul era mare cât un hambar - probabil că înăuntrul lui, 
zbenguindu-se, erau cinci sute de oameni -, însă el nu-şi făcea 
probleme cu găsitul Willei. Libidoul meu e activat, gândi tăind 
un colţ al ringului de dans, aproape dansând el însuşi în timp ce 
făcea slalom printre diverşi cowboy şi cowgirl rotitori. 

Dincolo de bar şi de ring era un salon întunecat şi mic, cu 
separeuri cu pereţi despărțitori înalţi. Majoritatea erau ocupate 
de grupuri de câte patru, de regulă cu câte o halbă sau două 
care să-i ţină alimentati. Reflexiile în peretele de oglindă 
transformau fiecare grup de patru în opt. Doar un singur 
separeu nu era complet plin. Willa şedea singură, rochia ei cu 
guler înalt şi imprimeuri florale părând nelalocul ei printre toţi 


acei jeanşi Levi's, fuste de dril şi cămăşi cu nasturi perlaţi. Nu-şi 
luase nici ceva de băut, nici de mâncat - masa era goală. 

Nu-l văzu la început. Era cu ochii la dansatori. Era rumenă la 
faţă şi avea gropiţe adânci la colţurile gurii. Părea la kilometri 
distanţă de locul acela, însă el niciodată n-o iubise mai mult. 
Aceasta era Willa în pragul zâmbetului. 

- Bună, David, spuse ea când el se strecură alături. Speram să 
vii. M-am gândit că o vei face. Nu-i aşa că formaţia aia cântă 
foarte bine? Sunt atât de zgomotoşi! 

Aproape trebuia să strige ca să se facă auzită, iar David 
observă că şi asta-i plăcea fetei. Şi după ce-i aruncă o privire 
scurtă, întoarse ochii spre dansatori. 

- Da’ ştiu că le au cu muzica, zise el. Şi le aveau. Simţea că-l 
fură şi pe el, în ciuda anxietăţii care se întorsese. Acum, că o 
găsise, îşi făcea din nou griji că vor pierde trenul ăla nenorocit. 
Vocalistul seamănă la glas cu Buck Owens. 


- Da? Willa se uită la el, zâmbind. Cine-i Buck Owens? 

- N-are importanţă. Ar trebui să ne întoarcem la gară. Doar 
dacă, desigur, nu vrei să mai rămâi abandonată aici o zi. 

- Asta s-ar putea să nu fie atât de trist. Îmi place într-un fel 

lo... uau, ai grijă! 

Un pahar descrise o boltă peste ringul de dans, scânteind 
scurt verde şi auriu în luminile scenei, şi se făcu ţăndări undeva 
afară din câmpul vizual. Se iscară chiote şi câteva aplauze - 
Willa aplauda şi ea -, însă David văzu un cuplu de zdra-honi cu 
tricouri pe care erau imprimate cuvintele SECURITATE şi SERENI- 
TATE apropiindu-se de locul aproximativ din care fusese lansat 
proiectilul. 

- Asta-i genul de loc unde poţi paria că vei vedea patru bătăi 
cu pumnii în parcare înainte de ora unsprezece, zise David, şi 
deseori o cafteală generală înainte de ultima comandă. 

Ea râse, îndreptă degetele arătătoare spre el ca nişte pistoale. 

- Bun aşa! Vreau să văd! 

- lar eu vreau să ne ducem înapoi, spuse el. Dacă vrei să te 
distrezi în tavernele din San Francisco, te duc eu. Promit solemn. 

Ea-şi răsfrânse buza inferioară şi îşi scutură pe spate părul 

blond-nisipiu. 

- N-ar fi la fel. N-ar fi, şi tu ştii asta. În San Francisco, probabil 
că se bea... ştiu şi eu... bere macrobiotică. 


Asta îl făcu să râdă. Asemenea ideii unui bancher de investiţii 
pe nume Sperietorul de Lupi, ideea berii macrobiotice era pur şi 
simplu prea deplasată. Anxietatea însă era prezentă, dincolo de 
râs; de fapt, nu alimenta oare râsul? 

- Vom lua o scurtă pauză şi ne vom întoarce, anunţă 
vocalistul, ştergându-şi fruntea. Beţi mai departe acum, şi ţineţi 
minte: eu sunt Tony Villanueva şi împreună suntem The 
Derailers. 

- Acum e momentul să ne ridicăm şi s-o ştergem, zise David şi 

o luă de mână. 

El se strecură afară din separeu, numai că ea nu veni. Nu îi 
dădu însă nici drumul mâinii şi el se aşeză la loc, simțind un fior 
de panică. Işi spuse că acum ştia cum se simte un peşte când 
înţelege că nu poate scuipa cârligul din gură, că acesta e înfipt 
bine de tot şi că dl Păstrăv va fi scos pe mal, unde se va zbate 
pentru ultima oară în viaţă. Il privea cu aceiaşi ochi albaştri 
criminali şi cu aceleaşi gropiţe adânci: Willa în pragul 
zâmbetului, viitoarea lui soţie, care citea romane dimineaţa şi 
poezie seara şi considera că ştirile de la TV sunt... cum spunea 
ea? Efemeride. 

WILLA 

- Uită-te la noi, rosti ea şi întoarse privirea de la el. 

Se uită şi el spre peretele de oglindă din stânga lor. Acolo, 
văzu un cuplu frumos de tineri de pe Coasta de Est, eşuaţi în 
Wyoming. În rochia înflorată, ea arăta mai bine decât el, însă 
bănuia că lucrul acesta va fi întotdeauna valabil. Se uită de la 
Willa-din-oglindă la cea aievea, cu sprâncenele ridicate. 

- Nu, uită-te din nou, îl îmboldi ea. Gropiţele erau la locul lor, 
doar că acum era serioasă - atât de serioasă pe cât putea fi în 
atmosfera aceea de petrecere, în tot cazul. Şi gândeşte-te la ce 
ţi-am spus. 

li stătea pe limbă să răspundă: Tu mi-ai spus multe lucruri şi 
mă gândesc la toate, însă acesta era răspunsul clasic al 
iubitului, adorabil şi esențialmente fără noimă. Şi fiindcă ştia la 
ce anume se referea ea, se uită din nou fără a scoate o vorbă. 
De data aceasta se uită cu adevărat, şi în oglindă nu era nimeni. 
Privea singurul separeu gol din 26. Se întoarse spre Willa uluit... 
şi totuşi cumva deloc surprins. 

- Te-ai gândit vreodată cum poate o femeie prezentabilă să 
stea aici sin-gură cuc când localul freamătă de energie? întrebă 


ea. 

El clătină din cap. Nu se gândise. La multe lucruri nu se 
gândise, cel puţin până acum. Când mâncase sau băuse ceva 
ultima dată, de pildă. Ori cât era ceasul, ori când fusese ultima 
dată zi. Nu ştia exact nici măcar ce se întâm-plase cu el. Doar că 
Northern Flyer ieşise de pe şine şi acum, printr-o coin-cidenţă 
bizară, ei erau acolo şi ascultau o formaţie country-western 
numită... 

- Am lovit cu piciorul într-o cutie, spuse el. Venind încoace, am 
lovit cu piciorul într-o cutie. 

- Da, zise ea, şi ne-ai văzut în oglindă când te-ai uitat prima 
dată, nu? Per-cepţia nu este totul, însă percepţia şi aşteptările 
împreună?... Făcu un semn cu ochiul, apoi se aplecă spre el. 
Sărutându-l pe obraz, sânul ei se apăsă pe braţul lui şi senzaţia 
fu încântătoare - categoric, senzaţia atingerii unui trup viu. 
Sărmanul de tine, David. Îmi pare rău. Ai fost totuşi curajos să 
vii. Nu credeam că o vei face, ăsta-i adevărul. 

- Trebuie să ne întoarcem şi să le spunem celorlalţi. 

Fata strânse din buze. 

- De ce? 

- Pentru că... 

Doi bărbaţi cu pălării de cowboy conduseră două femei în 
jeanşi, cămăşi stil western şi părul prins în coadă, care râdeau, 
spre separeul lor. Apropiindu-se 


de el, pe chipul lor apăru o expresie identică de nedumerire - nu 
tocmai teamă - şi schimbară direcţia, luând-o către bar. Ne simt 
prezenţa, gândi David. Ca o pală de aer rece care-i îndepărtează 
- asta suntem noi acum. 

- Pentru că asta e corect să facem. 

Willa râse. Un sunet reţinut. 

- Mi-aminteşti de bătrânul care vindea fulgi de ovăz la TV. 

- Scumpa mea, ei cred că aşteaptă să vină un tren care să-i 

ia! 

- Ei, poate că trenul există! Se simţi pe dată înspăimântat de 
neaşteptata ei ferocitate. Poate e cel despre care se tot cântă, 
trenul din cântecelele gospel, trenul către mântuire, cel în care 
nu pot urca jucătorii de noroc şi hoinarii... 

- Nu cred că Amtrak face curse către rai, opină David. Spera 
să o facă să râdă, însă ea cobori privirea spre mâini aproape 


supărată şi el simţi dintr-odată atingerea unei intuiţii. Mai ştii 
ceva? Ceva ce artrebui să le spunem? Ştii, nu-i aşa? 

- Nu ştiu de ce-ar trebui să ne deranjăm, când putem rămâne 
aici, zise ea. Şi oare irascibilitate era ceea ce i se citea în glas? 
El aşa credea. Aceasta era o Willa la care nu s-ar fi aşteptat 
niciodată. Oi fi tu niţel miop, David, dar măcar ai venit. Pentru 
asta te iubesc. 

ŞI-I sărută din nou. 

- Am întâlnit şi un lup, spuse el. Am bătut din palme şi l-am 
speriat. Mă gândeam să-mi schimb numele în Sperietorul de 
Lupi. 

Willa îl privi un moment cu gura deschisă şi David avu timp să 
gân-dească: A trebuit să murim ca să o pot surprinde cu 
adevărat pe femeia pe care o iubesc. Apoi ea se lăsă pe spătarul 
tapiţat al separeului, hohotind de râs. O chelneriţă care trecea 
pe acolo scăpă zgomotos o tavă plină cu beri şi înjură colorat. 

- Sperietorul de Lupi! făcu Willa entuziasmată. Va trebui să-ţi 
spun aşa în pat! „O, o, Sperietorule de Lupi, ce mare eşti! Ce 
mult păr ai!“ 

Chelneriţa se uita la spuma de pe jos, înjurând în continuare 
ca un marinar în permisie pe uscat. Ţinându-se, în acelaşi timp, 
departe de acel singur separeu gol. 

David spuse: 

- Crezi că o mai putem face? Dragoste, adică? 

Willa îşi şterse lacrimile şi rosti: 

WILLA 

- Percepţie şi aşteptări, îţi aminteşti? Împreună pot muta 
munţii din loc. li luă iarăşi mâna. Eu încă te iubesc şi tu încă mă 
iubeşti. Nu? 

- Păi, nu sunt eu Sperietorul de Lupi? întrebă el. 

li dădea mâna să glumească, deoarece simţurile lui nu puteau 
crede că era mort. Se uită pe după ea, în oglindă, şi văzu 
reflexia lor. Apoi doar a lui, mâna sa nemaiţinând nimic. Apoi 
dispărură amândoi. Şi totuşi... el respira, simţea miros de bere şi 
whisky şi parfum. 

Un picolo venise de undeva şi o ajuta pe chelneriţă să strângă 

mizeria. 

- Am avut impresia că leşin, o auzi David spunând. 

Oare acesta era genul de lucruri pe care le auzeai în viaţa de 

apoi? 


- Cred că o să merg înapoi cu tine, zise ea, dar nu rămân în 
gara aia anostă cu oamenii ăia anoşti, când există locul ăsta. 

- Bine, făcu el. 

- Cine-i Buck Owens? 

- O să-ţi spun totul despre el, vorbi David. Şi despre Roy 
Clark. Dar mai întâi îmi spui tu ce mai ştii. 

- De majoritatea dintre ei nici nu-mi pasă, zise ea, dar Henry 
Lander e simpatic. La fel şi soţia lui. 

- Nici Phil Palmer nu-i rău. 

Fata strâmbă din nas. 

- Pilula Phil. 

- Ce ştii, Willa? 

- O să vezi cu ochii tăi, dacă eşti atent. 

- N-ar fi mai simplu dacă... 

Aparent, nu. Fata se ridică până ce atinse marginea mesei cu 
coapsele şi arătă cu degetul. 

- Uite! Revine formaţia! 

Când el şi Willa se întoarseră pe drum, ţinându-se de mână, 
luna era la zenit. David nu înţelegea cum era posibil - stătuseră 
doar la primele două cântece după pauză - însă acolo era, 
plutea în înaltul cerului pe întinde-rea lui întunecată, presărată 
cu stele. Asta era tulburător, totuşi ceva îl tulbura şi mai abitir. 

- Willa, spuse, în ce an suntem? 


Ea căzu pe gânduri. Vântul îi flutura rochia aşa cum ar fi 
fluturat rochia oricărei femei în viaţă. 

- Nu-mi amintesc exact, zise ea într-un târziu. Nu-i aşa că e 

ciudat? 

- Ţinând cont că nu-mi aduc aminte când am mâncat sau 
când am bătut un pahar cu apă ultima dată? Nu e foarte ciudat. 
Dar dacă ar fi să ghiceşti, ce ai spune? Repede, fără să te 
gândeşti. 

- O mie nouă sute... optzeci şi opt? 

David încuviinţă din cap. El, unul, ar fi spus 1987. 

- Era o fată la bar care purta un tricou pe care scria LICEUL 
CROW-HEART SPRINGS, PROMOŢIA '03. Şi dacă avea vârsta 
necesară pentru a intra într-un bar... 

- Atunci '03 trebuie să fi fost acum cel puţin trei ani. 

- Aşa mă gândeam şi eu. Se opri. Nu poate fi 2006, Willa, nu-i 
aşa? Adică, secolul douăzeci şi unu? 


Înainte ca ea să poată răspunde, auziră un clic-clic-clic de 
gheare pe asfalt. De data aceasta nu doar o singură pereche; de 
data aceasta erau patru lupi în urma lor, pe şosea. Cel mai 
mare, stând în faţa celorlalţi, era cel care venise după David, 
când se îndrepta spre Crowheart Springs. Ar fi recunoscut blana 
aceea răpănoasă dintr-o mie. Ochii lui erau mai luminoşi acum. 
O semilună plutea în fiecare ca o lampă scufundată în apă. 

- Ne văd! strigă Willa într-un fel extatic. David, ne văd! Se 
lăsă într-un genunchi pe o linie albă a marcajului întrerupt dintre 
benzile de mers şi întinse mâna dreaptă. Scoase un cloncănit cu 
limba şi spuse: Aici, băiete! Haide! 

- Willa, nu cred că e o idee prea bună. 

Ea nu-i dădu atenţie, lucru perfect specific ei. Willa avea 
propriile idei despre lucruri. Ea voise să meargă de la Chicago la 
San Francisco cu trenul - deoarece, argumentase ea, voia să ştie 
cum e să te fuţi în tren. Mai ales într-unul care gonea cu viteză şi 
se legăna puţin. 

- Haide, băiat mare, hai la mămica ta! 

Fiara cea mare veni, urmată de tovarăşa lui şi de cei doi... se 
numeau oare cârlani?... ai lor. Când lungi botul (şi toţi dinţii 
aceia sclipitori) spre mâna subţire întinsă, luna îi umplu ochii 
perfect un moment, făcându-i argintii. Apoi, chiar înainte ca 
botul lui lung să atingă pielea ei, lupul scoase o serie de 
scâncete ascuţite şi sări înapoi atât de iute, încât pentru un 
moment stătu 

WILLA 
ridicat pe labele din spate, cu cele din faţă lovind aerul şi cu 
blana albă de pe burtă la vedere. Ceilalţi se împrăştiară. Fiara 
cea mare execută o rotire aproape în aer şi o zbughi între 
buruienile din dreapta drumului, continuând să scheaune, cu 
coada între picioare. Ceilalţi îl urmară. 

Willa se ridică şi se uită la David cu o expresie de profundă 
suferinţă, imposibil de îndurat. El cobori privirea în pământ. 

- De asta m-ai adus aici, în întuneric, când eu ascultam 
muzică? îl chestionă ea. Ca să-mi arăţi ce sunt acum? De parcă 
eu n-aş şti! 

- Willa, îmi pare rău. 

- Nu încă, dar îţi va părea. Îl luă iar de mână. Haide, David. 

Acum, el riscă o privire. 

- Nu eşti supărată pe mine? 


- O, puţin... însă doar pe tine te am acum şi nu vreau să te 

pierd. 

La scurt timp după ce văzură lupii, David observă o cutie de 
Budweiser pe marginea drumului. Era aproape sigur că era cea 
pe care o lovise cu piciorul, purtând-o cu el, până când o lovise 
strâmb, trimiţând-o între ierburi. lat-o din nou, în poziţia 
iniţială... întrucât el n-o lovise nicicând cu piciorul, desigur. 
Percepția nu este totul. Willa spusese asta; totuşi, percepţia şi 
aşteptările împreună?... Pune-le laolaltă şi te alegi cu orice-ţi 
doreşte mintea, chiar şi cu o cană cu unt de arahide Reese's. 

Lovi cutia şi o trimise cu piciorul între buruieni, iar după ce 
trecură de locul acela, se uită înapoi şi ea tot acolo era, exact 
unde stătea de când cine ştie ce cowboy - poate în drum spre 
26 - o azvârlise pe geamul camionetei sale. Îşi aminti că în Hee 
Haw - serialul acela vechi în care jucau Buck Owens şi Roy Clark 
- obişnuiau să numească, în glumă, camionetele Cadillacuri 
pentru cowboy. 

- De ce zâmbeşti? îl întrebă Willa. 

- li spun mai târziu. Se pare că vom avea timp berechet. 

Se opriră în faţa gării Crowheart Springs, ţinându-se de mână 
în clarul lunii asemenea lui Hansel şi Gretel în faţa casei de turtă 
dulce. Lui David, vopseaua verde a clădirii lunguieţe i se părea 
că arată cenuşie în lumina lunii şi, chiar dacă ştia că WYOMING 
şi „STATUL EGALITAŢI“ erau vopsite în roşu, alb şi albastru, 
cuvintele puteau fi de absolut orice culoare. Observă o foaie 


de hârtie, protejată de intemperii cu o folie de plastic, capsată 
pe unul dintre stâlpii ce flancau scările largi care duceau la uşile 
duble. Phil Palmer era tot acolo, sprijinit în prag. 

- Hei, ţâcă! strigă Palmer spre ei. Ai o pipă? 

- Scuze, domnule Palmer, zise David. 

- Parcă spuneai că-mi aduci un pachet. 

- N-am întâlnit niciun magazin în drum, se justifică David. 

- Nu aveau ţigări acolo unde-ai fost, păpuşă? întrebă Palmer. 

Era genul de om care le spunea tuturor femeilor de-o anumită 
vârstă păpuşă; îţi dădeai seama de asta doar uitându-te la el, 
aşa cum ştiai şi că dacă s-ar întâmpla să-ţi petreci timpul cu el 
într-o după-amiază zăpuşitoare de august, şi-ar lăsa pălăria pe 
spate ca să-şi şteargă fruntea şi ţi-ar spune că de vină nu era 
căldura, ci umiditatea din aer. 


- Sunt sigură că aveau, răspunse Willa, dar mi-ar fi fost greu 

să le cumpăr. 

- Vrei să-mi spui de ce, dulceaţă? 

- Dumneata de ce crezi? 

Palmer îşi încrucişă însă braţele pe pieptul îngust şi nu spuse 
nimic. De undeva dinăuntru, soţia lui strigă: 

- Avem peşte la cină! Şi zi aşa, cin' să se abţină? Urăsc cum 
miroase locul ăsta! Biscuiţi! 

- Suntem morţi, Phil, zise David. De aia. Fantomele nu pot 

cumpăra ţigări. 

Palmer îl privi preţ de câteva secunde şi, înainte să râdă, 
David văzu nu doar că bărbatul îl credea, ci că ştiuse asta de la 
început. 

- Am auzit multe motive pentru a nu aduce cuiva ceva ce ţi-a 
cerut, rosti el, însă aş zice că ăsta e cel mai cel. 

- Phil... 

Dinăuntru: 

- Peşte la cină! O, mama mă-sii! 

- lertaţi-mă, copii, spuse Palmer. Mă cheamă datoria. 

Şi plecă. David se întoarse spre Willa, gândindu-se că-l va 
întreba la ce altceva se aştepta, însă Willa studia anunţul afişat 
lângă scări. 

- Uită-te la asta, zise ea. Spune-mi ce vezi. 

La început nu văzu nimic, deoarece luna se reflecta în folia de 
plastic protectoare. Făcu un pas înainte, apoi unul la stânga, 
dând-o astfel pe Willa la o parte. 

` WILLA 

- În partea de sus scrie SOLICITAREA INTERZISĂ DIN ORDINUL 
ŞERIFULUI TINUTULUI SUBLETTE, apoi ceva cu litere mici - bla- 
bla-bla - şi-n partea de jos... 

Ea îl înghionti cu cotul. Şi nu blând. 

- Nu te mai prosti şi uită-te bine, David. N-am chef să stau aici 
toată noaptea. 

Nu vezi nici ce ai în faţa ochilor. 

Se întoarse cu spatele la gară şi scrută şinele de cale ferată 
care străluceau în bătaia lunii. Dincolo de ele era un lanţ mare 
de rocă albă, cu partea superioară plată - aia de colea-i o 
terasă, camarade, iegzact ca-n filmele-alea vechi cu John Ford. 

Întoarse privirea spre anunţ şi se întrebă cum de putuse un 
bancher de in-vestiţii baban şi rău ca Sperietorul de Lupi 


Sanderson confunda TRECEREA cu SOLICITAREA. 

- Scrie TRECEREA INTERZISĂ DIN ORDINUL ŞERIFULUI ŢINU - 
TULUI SUBLETTE, citi el. 

- Foarte bine. Şi sub bla-bla-bla, acolo ce scrie? 

La început, nu putu citi nimic din cele două rânduri de jos; la 
început, acele două rânduri cuprinseră doar simboluri 
ininteligibile, posibil fiindcă mintea lui, care refuza să creadă 
toate acestea, nu izbutea să găsească o traducere inofensivă. 
Aşa că se uită din nou spre şinele de cale ferată şi nu fu tocmai 
surprins să vadă că acestea nu mai străluceau în bătaia lunii; 
acum, oţelul era ruginit şi între traverse creşteau buruieni. Când 
întoarse iar capul, gara era o construcţie coşcovită şi părăginită, 
cu geamurile bătute în scânduri şi majoritatea ţiglelor de pe 
acoperiş lipsă. NU PARCAŢI ZONA TAXI dispăruse de pe asfalt, 
care era crăpat şi plin de gropi. Încă se mai putea citit WYOMING 
şi „STATUL EGALITAŢI“ pe peretele clădirii, însă acum cuvintele 
erau nişte fantome. Ca noi, gândi el. 

- Mai departe, zise Willa - Willa care avea propriile idei despre 
lucruri, Willa care vedea ce era în faţa ochilor ei şi voia să vezi şi 
tu, chiar şi atunci când a vedea era un lucru crud. Acesta e 
ultimul tău test. Citeşte ultimele două rânduri de jos şi-apoi vom 
putea să ne vedem de treabă. 

El suspină. , 

- Spune ACEASTĂ PROPRIETATE ESTE SECHESTRATA. Şi mai 
jos DEMOLARE PROGRAMATA ÎN IUNIE 2007. 


- Primeşti nota 10. Acum hai să vedem dacă mai vrea să vină 
cineva în oraş ca să-i ascultăm pe The Derailers. li voi spune lui 
Palmer să privească partea plină a paharului - nu putem 
cumpăra ţigări, dar oamenii ca noi nu trebuie să plătească bilet 
de intrare. 

Doar că nimeni nu voia să vină în oraş. 

- Cum adică suntem morţi? De ce spune aşa o grozăvie? îl 
întrebă Ruth Lander pe David şi ceea ce-l rodea de moarte (un 
fel de a spune) nu era reproşul din vocea ei, ci expresia ochilor 
ei înainte să-şi lipească faţa de umărul sacou-lui reiat al lui 
Henry. Deoarece şi ea ştia. 

- Ruth, spuse el, nu-ţi zic asta ca să te necăjesc... 

- Atunci, termină! strigă ea cu vocea înfundată. 

David văzu că toţi, mai puţin Helen Palmer, se uitau la el cu 


mânie şi ostilitate. Helen mişca afirmativ din cap şi bolborosea 
între soţul ei şi doamna Rhinehart, al cărei nume mic probabil 
era Sally. Stăteau în lumina fluores-centă în grupuleţe... doar că, 
atunci când el clipi, lumina fluorescentă se stinsese. Atunci, 
pasagerii abandonaţi rămaseră doar siluete vagi în lumina 
spartă a lunii ce reuşea să pătrundă printre scândurile cu care 
erau acoperite ferestrele. Soții Lander nu erau pe o bancă; 
şedeau pe o podea prăfuită, lângă o movilă mică de fiole de 
cocaină goale - da, cocaina aparent îşi găsise drumul şi până 
acolo, în ţara lui John Ford - şi se vedea un cerc şters pe un 
perete, nu departe de colţul unde Helen Palmer stătea pe vine şi 
bolborosea. Apoi David clipi din nou şi lumina fluorescentă 
reveni. La fel şi ceasul mare care acoperea cercul acela şters. 

Henry Lander spuse: 

- Cred c-ar fi mai bine să pleci acum, David. 

- Ascultă un minut, Henry, zise Willa. 

Henry întoarse privirea spre ea şi David citi fără probleme 
aversiunea de pe chipul său. Orice fărâmă de simpatie ar fi avut 
Henry pentru Willa Stuart acum dispăruse. 

- Nu vreau să ascult, grăi Henry. O supăraţi pe soţia mea. 

- Da, făcu un bărbat gras cu şapcă Seattle Mariners pe cap. 
David credea că îl chema O'Casey. Ceva specific irlandez, cu 
apostrof, în orice caz. Ciocu' mic, fetiţă! 

WILLA 

Willa se aplecă spre Henry şi Henry se trase puţin în spate, ca 
şi când res-piraţia ei ar fi mirosit urât. 

- Singurul motiv pentru care i-am permis lui David să mă 
tragă înapoi aici este pentru că locul acesta va fi demolat! Ştii 
ce-i aia bilă de demolări, Henry? Sunt sigură că eşti destul de 
deştept ca să te prinzi de conceptul ăsta. 

- Fă-o să înceteze! plânse Ruth, cu vocea înfundată. 

Willa se aplecă şi mai tare; ochii ei ardeau puternic pe faţa 
aceea îngustă, frumuşică. 

- lar când bila de demolări va pleca şi camioanele vor duce de 
aici rahaturile care înainte alcătuiau staţia asta - staţia asta 
veche - voi unde veţi fi? 

- Lasă-ne în pace, te rog, spuse Henry. 

- Henry... îţi spun şi eu ce i-a spus corista arhiepiscopului: 
negarea nu-i un râu care curge în Egiptl. 

Ursula Davis, care o antipatizase pe Willa de la prima privire, 


făcu un pas înainte, cu bărbia ridicată. 

- Dă-te-n pizda mă-tii, jigodie încurcă-lume ce eşti. 

Willa se răsuci. 

- Nu pricepe niciunul dintre voi? Sunteţi morţi, cu toţii suntem 
morţi, şi cu cât stăm mai mult într-un loc, cu atât ne va fi mai 
greu să plecăm altundeva! 

- Are dreptate, admise David. 

- Mda, şi dacă ar spune că luna e-o roată de brânză, tu ai 
spune caşcaval, rosti Ursula. Era o femeie înaltă, incredibil de 
frumoasă, la vreo patruzeci de ani. lartă-mi limbajul, dar ţi-a 
sucit minţile cu pizda ei ceva de speriat. 

Dudley scoase iarăşi nechezatul acela surprinzător şi doamna 
Rhinehart începu să îşi tragă nasul. 

- Voi doi supăraţi pasagerii. 

Acesta era Rattner, conductorul pirpiriu şi amărât. Aproape că 
nu scosese o vorbă până atunci. David clipi, în gară se lăsă din 
nou întunericul străpuns doar de lumina lunii pentru un moment, 
şi văzu că jumătate din capul lui Rattner lipsea. Restul feţei lui 
fusese înnegrită de foc. 

1 Joc de cuvinte intraductibil. Cuvintele denial („negare“) şi 
the Nile („Nilul“) se pronunţă în mod asemănător (n. red.). 


- Vor demola locul ăsta şi voi nu veţi mai putea merge 
nicăieri! strigă Willa. Nicăieri... în pizda măssii! Îşi şterse 
lacrimile de furie de pe obraji cu ambii pumni. De ce nu veniţi în 
oraş cu noi? Vă arătăm noi drumul. Acolo măcar sunt oameni... 
şi lumini... Şi muzică. 

- Mami, eu vreau să aud puţină muzică, zise Pammy 

Andreeson. 

- Linişte, o apostrofă mama ei. 

- Am şti dacă am fi morţi, zise Biggers. 

- Aici te-a luat, fiule, spuse Dudley şi-i făcu un semn cu ochiul 
lui David. Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am ajuns să fim morţi? 

- Nu... nu ştiu, răspunse David. 

Se uită la Willa. Willa ridică din umeri şi clătină din cap. 

- Vezi? făcu Rattner. A fost o deraiere. Se întâmplă... ei, voiam 
să spun tot timpul, dar nu-i aşa, nici chiar aici unde sistemul 
feroviar necesită muncă serioasă de reparaţie, dar din când în 
când, la câte un nod de cale ferată... 

- Am căzut, zise Pammy Andreeson. David se uită la ea, se 


uită cu adevărat şi, pentru un moment, văzu un cadavru cu 
părul ars complet, în zdrenţele putrede ale unei rochiţe. Şi-am 
căzut, şi-am căzut, şi-am căzut. Apoi... 

Scoase un sunet gros, gutural, împreună mâinile mici şi 
murdare, după care le depărtă iute: o explozie, în limbajul 
semnelor folosit de toţi copiii. 

Păru că ar mai vrea să spună ceva, dar înainte să apuce, 
mama ei o plesni pe nepusă masă peste faţă, o plesni atât de 
tare încât dinţişorii ei se văzură o clipă, dez-goliţi într-un rânjet 
involuntar, şi de la colţul gurii îi sări saliva. Pammy se uită un 
moment în sus, şocată, nevenindu-i să creadă, după care 
izbucni într-un vaier strident, pe o singură notă, mult mai 
dureros la auz faţă de cântecelul ei pentru şotron. 

- Ce ştim noi despre minciună, Pamela? ţipă Georgia 
Andreeson, apucând-o pe copilă de braţ. Degetele ei se 
afundară şi aproape dispărură. 

- Nu minte! zise Willa. Am ieşit de pe şine şi am căzut în 
defileu! Acum mi-aduc aminte, şi-ţi aduci aminte şi tu! Aşa-i? 
Aşa-i! Ţi se citeşte pe faţă! Ţi se citeşte pe faţă, futu-i mama ei 
de treabă! 

Fără a se uita în direcţia ei, Georgia Andreeson îi arătă Willei 
degetul mijlociu. Cu cealaltă mână o scutura pe Pammy înainte 
şi înapoi. David văzu un copil mişcându-se într-o direcţie, un 
cadavru carbonizat în cealaltă. Oare ce anume luase foc? Acum 
îşi amintea căderea, însă ce luase foc? Nu-şi aducea aminte; 
poate pentru că refuza să-şi aducă aminte. 

WILLA 

- Ce ştim noi despre minciună? strigă Georgia Andreeson. 

- Că e rea, mami! bolborosi copila. 

Femeia o trase în întuneric, fetiţa continuând să urle în felul 

acela monoton. 

După ele se lăsă un moment de tăcere - toţi ascultau cum 
Pammy era târâtă în exil -, după care Willa se întoarse spre 
David. 

- Îţi ajunge? 

- Da, spuse el. Hai să mergem. 

- Drum bun şi cale bătută, cin' vă prinde să vă fută! le ură 
Biggers cu o exuberanţă dementă şi Dudley izbucni în hohote 
piţigăiate de râs. 

David se lăsă condus de Willa spre uşile duble, unde Phil 


stătea sprijinit de canat, cu braţele încă încrucişate pe piept. 
Acolo, David îşi trase mâna din mâna Willei şi se duse la Helen 
Palmer, care şedea în colţ şi se legăna înainte şi înapoi. Femeia 
ridică spre el doi ochi negri, năuciţi. 

- Avem peşte la cină, zise ea pe un ton ca de şoaptă. 

- De asta nu-s sigur, spuse el, dar aveai dreptate despre 
mirosul locului ăstuia. Biscuiţi vechi şi infecţi. Se uită îndărăt şi-i 
văzu pe ceilalţi cum se holbau la el şi la Willa în semiîntunericul 
clarului de lună care putea fi lumină fluorescentă, dacă-ţi doreai 
asta cu destulă tărie. E mirosul pe care îl capătă locurile când 
stau mult timp închise, presupun, încheie el. 

- Mai bine şterge-o, mucea, zise Phil Palmer. Nimeni nu-i 
interesat de gogoşile tale. 

- Imi dau seama, spuse David şi o urmă pe Willa în întunericul 

gonit de lună. 

In urma sa, ca o şoaptă tristă a vântului, o auzi pe Helen 

Palmer spunând: 

- Intâi aia, dup’ aia astălaltă! 

Cu kilometrii parcurşi înapoi spre 26 se făcură paisprezece şi 
jumătate în total pentru noaptea aceea, însă David nu era câtuşi 
de puţin obosit. Bănuia că fantomele nu obosesc, la fel cum nu li 
se face foame ori sete. Pe lângă asta, era o altă noapte. Luna 
era plină acum, strălucea ca un dolar de argint în mijlocul 
cerului, iar parcarea din faţă de la 26 era goală. În cea cu pietriş 
din lateral, câteva trailere stăteau în pace şi unul huruia 
somnoros cu farurile de poziţie aprinse. Acum, anunţul de pe 
marchiză spunea: ÎN WEEKENDUL ACESTA THE NIGHTHAWKS 
ADU-ŢI IUBITA ŞI SCOATE BANUL NU UITA. 


- Frumos, zise Willa. Mă duci şi pe mine, Sperietorule de Lupi? 
Nu sunt eu oare iubita ta? 

- Eşti şi te duc, răspunse David. Întrebarea e ce facem acum. 
Pentru că taverna e închisă. 

- Intrăm oricum, desigur, spuse ea. 

- Precis e închis. 

- Nu şi dacă noi nu vrem să fie. Percepția, adu-ţi aminte. 
Percepția şi aşteptările. 

El îşi aminti şi, când încercă uşa, aceasta se deschise. 
Mirosurile de birt erau încă prezente, amestecate acum cu izul 
plăcut al soluţiei de curăţat cu aromă de pin. Scena era goală şi 


taburetele erau aşezate pe bar, cu picioarele în sus, însă replica 
din neon a Wind River Range lumina în continuare, fie deoarece 
conducerea o lăsase aprinsă după ora închiderii, fie pentru că 
aşa voiau el şi Willa să fie. Aceasta din urmă părea varianta cea 
mai probabilă. Ringul de dans părea foarte mare acum, că era 
gol, mai ales dublat de peretele-oglindă. Munţii de neon 
pâlpâiau cu susul în jos în adâncimile lui lucioase. 

Willa inspiră adânc. 

- Simt miros de bere şi parfum, spuse ea. Un miros intens. E 

încântător. 

- Tu eşti încântătoare, zise David. 

Ea se întoarse către el. 

- Atunci, sărută-mă, cowboy. 

O sărută acolo, la marginea ringului de dans, şi judecând 
după ce simţea el, faptul de-a face dragoste nu ieşea din 
discuţie. Nicidecum. 

Ea îi sărută ambele colţuri ale gurii, apoi făcu un pas în spate. 

- Pune o monedă în tonomat, vrei? Am chef să dansez. 

David se duse la tonomatul de la capătul barului, introduse o 
monedă şi alese piesa D19 - „Wasted Days and Wasted Nights“, 
versiunea Freddy Fen-der. Afară, în parcare, Chester Dawson, 
care hotărâse să mai întârzie acolo câteva ore înainte să-şi reia 
drumul spre Seattle cu un transport de electronice, ridică 
fruntea, având impresia că auzea muzică, concluzionă că era 
doar parte a unui vis şi adormi la loc. 

David şi Willa se mişcară încet în jurul ringului gol, uneori 
reflectându-se în peretele-oglindă şi alteori nu. 

WILLA 

- Willa... 

- Linişte puţin, David. lubita vrea să danseze. 

David tăcu. Îşi îngropă faţa în părul ei şi se lăsă purtat de 
muzică. Se gândi că vor rămâne acolo mai departe şi că, din 
când în când, oamenii îi vor vedea. 26 putea chiar să capete 
reputaţia că este bântuit, totuşi probabil că nu; oamenii nu se 
gândesc mult la fantome în timp ce beau, decât poate dacă 
beau singuri. Uneori, când aveau să închidă, barmanul şi ultima 
chelneriţă (cea cu vechime mai mare, cea răspunzătoare cu 
împărţitul bacşişurilor) poate vor avea neplăcuta senzaţie că 
sunt priviţi. Uneori vor auzi muzică şi după ce muzica s-a oprit 
sau vor surprinde mişcare în oglinda de lângă ringul de dans sau 


în cea din salon. De regulă, doar cu colţul ochiului. David credea 
că ar fi putut ajunge în locuri mai bune, însă una peste alta, 26 
nu era rău. Până la închidere era populat. lar muzica va cânta 
mereu. 

Se întrebă ce se va alege de ceilalţi când bila de demolări le 
va distruge iluzia - şi asta era inevitabil să se întâmple. Curând. 
Se gândi la Phil Palmer încercând să-şi protejeze soţia îngrozită 
de molozul care n-avea cum să o rănească, întrucât ea, la drept 
vorbind, nici nu era acolo. Se gândi la Pammy Andreeson 
ghemuită în braţele mamei ei, care ţipa. La Rattner, conductorul 
blând la vorbă, spunând: „Rămâneţi calmi, oameni buni“, pe un 
glas ce nu se putea auzi peste huruitul utilajelor uriaşe, galbene. 
Se gândi la vânzătorul ambulant de cărţi, Biggers, încercând să 
alerge cu piciorul lui rănit, şchiopătând şi-n cele din urmă 
căzând la pământ, în vreme ce bila de demolări se avânta şi 
buldozerele mârâiau şi muşcau şi lumea se năruia. 

Îi plăcea să creadă că trenul lor va sosi înainte de asta - că 
forţa aşteptărilor lor, combinate, îl va face să vină - însă nu era 
foarte convins de asta. Luă în calcul chiar şi ideea că şocul i-ar 
putea epuiza şi ei s-ar stinge pur şi simplu ca flacăra lumânării 
într-o pală puternică de vânt, însă nici de asta nu era convins. li 
vedea mult prea clar după plecarea buldozerelor, a camioanelor 
şi a excavatoarelor, stând lângă şinele de cale ferată ruginite, 
scoase din uz, în lumina lunii, în vreme ce vântul sufla dinspre 
poalele munţilor, tânguindu-se pe lângă terasele de stâncă şi 
rostogolind gheme de sorg. Îi vedea ghemuiţi laolaltă sub un 
miliard de stele, în pustiu, aşteptând în continuare venirea 
trenului lor. 

- Ţi-e frig? îl întrebă Willa. 


- Da... de ce? 

- Tremuri. 

- Poate e fiorul morţii, zise el. 

El închise ochii şi dansară mai departe, împreună, pe ringul 
gol. Uneori apăreau în oglindă, dar când dispăreau, rămânea 
doar un cântec country ce răsuna într-o încăpere goală luminată 
de relieful unui lanţ muntos de neon. 

FATA DE TURTĂ DULCE 


1 Doar alergarea de viteză o 


ajuta 

După moartea fetiţei, Emily începu să alerge. La început doar 
până la capătul aleii, unde se oprea aplecată de spate, cu 
mâinile strângându-şi picioarele deasupra genunchilor, apoi 
până la capătul străzii, apoi tot drumul până la Kozy's Qwik-Pik, 
la poalele dealului. De acolo lua pâine sau margarină, poate o 
cutie de prăjituri Ho Ho sau Ring Ding, dacă nu-i venea altceva 
în minte. La început, înapoi venea la pas, însă mai târziu începu 
să alerge şi spre casă. În cele din urmă, renunţă la dulciuri. Fu 
surprinzător de greu. Nu-şi dăduse seama că zahărul alina 
suferinţa. Ori poate că dulciurile deveniseră un fetiş. În orice 
caz, până la urmă le spusese pa pa prăjiturilor Ho Ho. Şi ele 
dispăruseră. Alergarea îi ajungea. Henry spunea că alergarea 
era un fetiş, iar ea presupunea că avea dreptate. 

- Ce părere are doctorul Steiner despre asta? întrebă el. 

- Doctorul Steiner spune să fug cât de mult pot, să pun în 
mişcare en-dorfinele. Nu-i suflase o vorbă despre alergare 
Susanei Steiner, nici măcar n-o mai văzuse de la înmormântarea 
lui Amy. A zis că mi-o va prescrie pe reţetă, dacă vrei. 

Emily reuşise mereu să-l ducă pe Henry de nas. Chiar şi după 
moartea lui Amy. Putem avea alt copil, spusese ea, stând alături 
de Henry în pat, în vreme ce el stătea întins acolo, cu gleznele 
încrucişate şi lacrimi şiroindu-i pe faţă. 

ÎI liniştea şi asta era bine, totuşi nu avea să mai existe 
niciodată un copil, nu când exista riscul de a găsi presupusul 
nou-născut cenușiu şi mort în leagăn. Nu mai voia să treacă prin 
inutilele manevre de resuscitare sau să strige în receptor, 


sunând la 911, şi operatorul să-i spună Coborâţi vocea, doamnă, 
nu înţeleg ce spuneţi. Henry însă nu trebuia să ştie asta şi ea 
era dispusă să-l aline, cel puţin la început. Ea credea că 
alinarea, şi nu pâinea, era sursa vieţii. Poate că până la urmă va 
avea şi ea parte de puţină alinare. Până una-alta, născuse un 
copil defect. Asta era ideea. Nu voia să rişte ca nenorocirea să 
se repete. 

Apoi începuse să sufere de migrene. Din cele crâncene. Aşa 
că se dusese totuşi la un doctor, doar că fusese doctorul 
Mendez, medicul lor de familie, nu Susan Steiner. Mendez îi 
dăduse o reţetă pentru o chestie numită Zomig. La cabinetul lui 
Mendez ajunsese cu autobuzul, iar până la farmacia de unde 


luase medicamentul alergase. După aceea mersese în pas de 
jogging acasă - erau trei kilometri - şi când ajunsese acolo avea 
parcă o tijă de oţel înfiptă în lateral, între coastele de sus şi 
subsuoară. Nu se lăsase descurajată de asta. Era o durere care 
avea să dispară. În plus, era epuizată şi simţea că va putea 
dormi o vreme. 

Şi chiar dormise - toată după-masa. În acelaşi pat în care Amy 
fusese con-cepută şi-n care Henry plânsese. Când se trezise, 
văzuse cercuri fantomatice plutind în aer, semn sigur că o 
pândea una dintre ceea ce ea botezase Celebrele Migrene ale lui 
Em. Luase o pastilă dintre cele noi şi, spre surprinderea ei - 
aproape şoc - migrena făcuse cale întoarsă şi-o zbughise. Mai 
întâi în partea din spate a capului, apoi de tot. Îşi spuse că ar 
trebui să existe o astfel de pastilă pentru moartea unui copil. 

Işi zise că trebuia să-şi exploreze limitele rezistenţei şi bănuia 
că explorarea va fi una lungă. Nu departe de casa ei era un 
teren de sport cu pistă de alergări cu zgură. Începu să meargă 
acolo cu maşina dimineaţa devreme, imediat după ce Henry 
pleca la serviciu. Henry nu înţelegea treaba cu alergatul. 
Joggingul, sigur - multe femei făceau jogging. Să scape de cele 
două kilograme în plus de pe fund, să scape de centimetrul în 
plus de pe talie. insă Em nu avea două kilograme în plus şi, pe 
deasupra, joggingul nu mai ajungea. Trebuia să alerge. Şi încă 
repede. Doar alergarea de viteză o ajuta. 

Parca la pista de alergări şi fugea până nu mai putea, până ce 
tricoul ei FSU fără mâneci era negru de transpiraţie în faţă şi în 
spate şi ea se împleti-cea şi uneori vărsa de oboseală. 

Henry află. O văzuse cineva alergând de una singură la opt 
dimineaţa şi-i spusese. Purtară o discuţie despre asta. Discuţia 
escaladă într-o ceartă ca de sfârşit de căsnicie. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

- E un hobby, zise ea. 

- Jodi Anderson a spus că ai fugit până ai căzut la pământ. S-a 
temut că ai făcut atac de cord. Asta nu-i hobby, Em. Nu-i nici 
măcar fetiş. E obsesie. 

Şi o privi cu reproş. Avea să mai treacă puţin până să ia 
cartea şi să o arunce în el, însă acela fusese momentul de 
cotitură. Privirea aceea acuzatoare. N-o mai putuse îndura. Cu 
faţa lui lungă, era ca şi când ar fi avut o oaie în casă. M-am 
măritat cu o ţurcană, îşi spunea ea, şi acum, toată ziua bună 


ziua, nu aud decât bee-bee-bee. 

încercă totuşi încă o dată să înţeleagă ceva ce ştia în adâncul 
inimii că nu poate fi înţeles. Exista un mod magic de gândire; 
exista totodată un mod magic de acţiune. Alergarea, de pildă. 

- Maratoniştii aleargă până cad la pământ, zise ea. 

- Ai cumva de gând să participi la un maraton? 

- Poate. 

Îşi feri însă privirea. Se uită pe geam, la aleea din faţa casei. 
Aleea o chema. Aleea ducea la trotuar, iar trotuarul ducea la 
lumea largă. 

- Nu, rosti el. Nu vei participa la un maraton. Nu ai de gând să 
participi la un maraton. 

Îi trecu prin gând - cu sentimentul acela de revelaţie 
sclipitoare pe care ţi-l dă evidenţa - că aceasta era esenţa lui 
Henry, apoteoza de căcat a lui Henry. In cursul celor şase ani ai 
căsniciei lor, el fusese perfect conştient ce gândea, simţea, 
plănuia ea. 

Te-am alinat, îşi spuse ea - nu cu furie încă, dar începând să 
fie furioasă. Zăceai acolo în pat, smiorcăindu-te, şi eu te-am 
alinat. 

- Alergatul este clasica reacţie psihologică la durerea pe care 
o simţi, spunea el în acelaşi mod serios al său. Asta se numeşte 
sustragere. Dar, scumpa mea, dacă nu simţi durerea, nu vei 
putea fi niciodată... 

Şi acela fu momentul în care apucă cel mai apropiat obiect, 
care din întâm-plare era un exemplar necartonat al The Memory 
Keeper's Daughter. Aceasta era o carte pe care o încercase şi o 
abandonase, însă pe care o recuperase Henry şi acum era la trei 
sferturi din ea, judecând după semnul de carte. Până şi gusturile 
lui de lectură sunt ale unei ţurcane, gândi ea şi o aruncă spre el. 
Cartea îl lovi în umăr. El o privi cu ochi mari, şocaţi, apoi dădu să 
o prindă. Probabil doar să o îmbrăţişeze, dar cine ştia? Cine să 
mai ştie ceva? 


Dacă s-ar fi întins un moment mai devreme, poate ar fi 
apucat-o de braţ sau de încheietură sau poate doar de spatele 
tricoului. Momentul acela de şoc însă îl descumpăni. Rată şi ea o 
rupse la fugă, încetinind pasul doar cât să înşface borseta de 
prins la şold de pe masa de lângă uşa principală. De-a lungul 
aleii, pe trotuar. Apoi pe deal în jos, unde pentru scurt timp 


împinsese un cărucior împreună cu celelalte mame care acum o 
ocoleau. De data aceasta nu avea deloc intenţia să se oprească 
ori măcar să înceti-nească ritmul. Îmbrăcată doar în pantaloni 
scurţi, tenişi şi un tricou pe care scria SALVEAZA MAJORETA, 
Emily alergă în lumea largă. Se încinse cu borseta la mijloc şi 
închise clema în timp ce se năpustea pe deal în jos. Ce simţea? 

Euforie. Extaz curat. 

Alergă spre centrul oraşului (trei kilometri, douăzeci şi două 
de minute), neoprindu-se nici măcar când semaforul era pe 
roşu; când se întâmpla asta, alerga pe loc. Doi băieţi într-un 
Mustang decapotat - vremea tocmai începea să permită mersul 
cu maşina decapotată - o depăşiră la colţul Main cu Eas-tern. 
Unul fluieră. Em îi arătă degetul mijlociu. El râse şi aplaudă, iar 
Mus-tangul acceleră pe Main în jos. 

Nu avea mulţi bani lichizi, dar avea două cărţi de credit. Cea 
American Express era mai importantă, întrucât cu ea putea 
obţine cecuri de călătorie. 

Înţelese că nu se va întoarce acasă o vreme. lar când 
înţelegerea acestui fapt provocă un sentiment de uşurare - 
poate chiar un freamăt pasager - în loc de tristeţe, bănui că nu 
era o treabă temporară. 

Intră în hotelul Morris cu gândul să folosească telefonul, apoi 
decise pe moment să ia o cameră. Aveau ceva doar pentru o 
noapte? Aveau. li dădu recepţionerului cardul AmEx. 

- Am impresia că nu veţi avea nevoie de hamal, rosti 
recepţionerul, ob-servându-i pantalonii scurţi şi tricoul. 

- Am plecat pe fugă. 

- Inţeleg. 

Vorbise pe un ton care spunea că nu înţelegea deloc. Ea luă 
cheia pe care bărbatul i-o întinse pe masă şi străbătu grăbită 
holul larg către lifturi, împo-trivindu-se impulsului de-a alerga. 

FATA DE TURTĂ DULCE 
2 Am impresia că plângi 

Voia să-şi cumpere nişte haine - vreo două fuste, vreo două 
cămăşi, două perechi de jeanşi, o altă pereche de pantaloni 
scurţi - dar înainte de cumpărături avea de dat telefoane: unul 
lui Henry şi unul tatălui ei. Tatăl ei era în Tallahassee. Decise că 
era mai bine să-l sune întâi pe el. Nu-şi amintea numărul de la 
biroul lui de la parcul auto, însă memorase numărul de mobil. 
Răspunse după primul ţărâit. Ea auzi motoare turate în fundal. 


- Em! Cum eşti? 

Asta ar fi trebuit să fie o întrebare complexă, dar nu era. 

- Sunt bine, tată. Doar că sunt la hotelul Morris. Cred că l-am 
părăsit pe Henry. 

- Pentru totdeauna sau doar aşa, de încercare? 

Nu părea surprins - lua lucrurile uşor; iubea asta la el - numai 
că sunetul de motoare turate mai întâi se estompă, apoi se 
stinse complet. Şi-l imagină intrând în birou, închizând uşa, 
poate luând de pe masa aglomerată fotografia ei. 

- Nu-mi dau seama încă. În momentul de faţă nu arată prea 

bine. 

- Despre ce a fost vorba? 

- Despre alergat. 

- Despre alergat? 

Ea suspină. 

- Nu tocmai. Ştii cum uneori ceva e despre altceva? Sau 
despre o grămadă de alte cevauri? 

- Copilul. 

Tatăl ei nu-i spusese Amy de când fetiţa murise în leagăn. 
Acum era mereu doar copilul. 

- Şi felul cum reacţionez eu la asta. Adică nu aşa cum ar vrea 
Henry. Am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să reacţionez în 
felul meu. 

- Henry e un om bun, spuse tatăl ei, dar are felul lui de-a 
vedea lucrurile. Fără doar şi poate. 

Ea aşteptă. 

- Eu ce pot să fac? 


Îi spuse. El fu de acord. Ea ştia că va fi, însă doar după ce o va 
fi ascultat până la capăt. Partea cu ascultatul era cea mai 
importantă, iar Rusty Jackson era priceput la ea. Nu prin 
neatenţie ajunsese, dintr-unul dintre cei trei mecanici de la 
parcul auto, poate unul dintre cei mai importanţi patru oameni 
din campusul Tallahassee (şi asta nu o auzise din partea lui; el n- 
ar fi spus ni-ciodată aşa ceva în faţa ei sau a oricui altcuiva). 

- O trimit pe Mariette să deretice prin casă, spuse el. 

- Tată, nu e nevoie de asta. Pot face eu curat. 

- Dar vreau eu, insistă el. Era nevoie de mult de-o curăţenie 
generală. Casa aia stă închisă de aproape un an. Nu prea mă 
mai duc în Vermillion de când a murit mama ta. Se pare că 


mereu mai găsesc câte ceva de făcut aici. 

Nici mama lui Em nu mai era Debra pentru el. De la 
înmormântare (cancer ovarian), era doar mama ta. 

Em aproape spuse: Eşti sigur că nu te deranjează?, însă asta 
spuneai doar atunci când un străin se oferea să-ţi facă o 
favoare. Sau un alt fel de tată. 

- Te duci acolo să alergi? întrebă el. Ea auzi zâmbetul din 
vocea lui. Este plajă destulă pe care să alergi. Şi o bună bucată 
de drum, pe deasupra. Cum bine ştii. Şi nu va trebui să-ţi faci loc 
cu coatele prin mulţime. De acum şi până în octombrie, în 
Vermillion e linişte şi pace. 

- Mă duc acolo să gândesc. Şi - cred - să pun capăt doliului. 

- Atunci, e în regulă, zise el. Vrei să-ţi rezerv eu zborul? 

- Mă descurc eu. 

- Sigur că te descurci. Emmy, te simţi bine? 

- Da, răspunse ea. 

- Am impresia că plângi. 

- Puţintel, recunoscu ea şi se şterse pe faţă. Totul s-a 

întâmplat foarte repede. 

Ca moartea lui Amy, ar fi putut adăuga. O făcuse ca o 
veritabilă domniţă; nici măcar un pâs dinspre bebefon. leşi încet, 
nu trânti uşa, spunea deseori mama ei când Em era 
adolescentă. 

- Henry nu va veni acolo la hotel să te deranjeze, aşa-i? 

Em sesiză o uşoară, delicată, ezitare înainte ca tatăl ei să 
aleagă deranjeze, şi surâse în pofida lacrimilor, care oricum se 
cam epuizaseră. 

- Dacă întrebi dacă va veni să mă bată... ăsta nu e stilul lui. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

- Bărbatul uneori dezvoltă un stil diferit când soţia lui îl 
părăseşte - fuge de-a dreptul. 

- Nu Henry, zise ea. Nu e omul care să facă necazuri. 

- Eşti sigură că nu vrei să vii înainte în Tallahassee? 

Ea pregetă. O parte din ea voia, dar... 

- Am nevoie de puţin timp singură. Înainte de orice altceva. Şi 
repetă: Totul s-a întâmplat foarte repede. 

Deşi bănuia că se acumula de un timp bun. Poate se afla chiar 
în ADN-ul căsniciei lor. 

- Prea bine. Te iubesc, Emmy. Ș 

- Şi eu te iubesc, tată. Mulţumesc. (Inghiţi.) Mult de tot. 


Henry nu făcu necazuri. Henry nici măcar nu întrebă de unde 
suna. Henry spuse: 

- Poate nu eşti singura care simte nevoia unei scurte separări. 
Poate aşa e cel mai bine. 

Ea se opuse pornirii - o izbi deopotrivă ca normală şi absurdă 
- de a-i mulţumi. Tăcerea păru a fi alegerea cea mai bună. Ce 
spuse el mai departe o făcu să se bucure că o alesese. 

- Pe cine-ai sunat să te ajute? Pe Regele Parcului Auto? 

De data aceasta, pornirea căreia i se opuse fu de a întreba 
dacă şi-a sunat şi el deja mama. Tactica dinte pentru dinte n-a 
rezolvat niciodată nimic. 

În schimb, spuse - pe un ton neutru, speră: 

- Mă duc în Vermillion Key. La casa tatei de acolo. 

- Bojdeuca de pe plajă. 

Aproape îl auzi cum pufnea. Asemenea prăjiturilor Ho Ho şi-a 
batoane-lor Twinkie, casele cu doar trei camere şi fără garaj nu 
intrau în sistemul ideologic al lui Henry. 

Em spuse: 

- Te sun când ajung acolo. 

O tăcere lungă. ŞIi-l imagină în bucătărie, cu capul lipit de 
perete, strângând receptorul în mână destul de tare cât să i se 
albească încheieturile degetelor, lup-tându-se împotriva furiei. 
Datorită celor şase ani în mare parte buni de când erau 
împreună. Ea spera să izbândească. Dacă asta era într-adevăr 
ce se întâmpla. 


Când el vorbi apoi, părea calm, dar stors de puteri. 

- Ai cărţile de credit? 

- Da. Şi nu voi exagera cu ele. Dar vreau jumătatea mea din... 

Se întrerupse, muşcându-şi buza. Aproape că spusese fetiţei 
lor moarte copil, iar asta nu era bine. Poate era pentru tatăl ei, 
însă nu şi pentru ea. O luă de la capăt. 

- Jumătatea mea din banii pentru colegiu ai lui Amy, spuse. 
Nu sunt mulţi, cred, totuşi... 

- Sunt mai mulţi decât crezi, zise el. 

Începea să pară din nou nervos. Nu se apucaseră de strâns 
bani când se născuse Amy şi nici măcar când Em rămăsese 
gravidă, ci când începuseră să încerce. Încercaseră vreme de 
patru ani, iar pe când Emily în sfârşit zămislise, discutau despre 
tratamente de fertilitate. Sau adopţie. 


- Investiţiile acelea n-au fost doar bune, au fost binecuvântate 
de Dumnezeu - mai ales acţiunile de software. Mort ne-a 
introdus în joc la momentul potrivit şi ne-a scos în clipa de glorie 
absolută. Emmy, doar nu vrei să iei ouăle din cuibarul ăla? 

lată cum îi spunea din nou ce voia ea să facă. 

- Îţi transmit adresa imediat ce o voi avea, zise ea. Fă ce 
doreşti cu jumătatea ta, dar transform-o pe a mea într-un cec. 

- Încă alergi, spuse el, şi chiar dacă tonul acela profesional, 
observaţional, trezea în ea dorinţa ca el să fie acolo, astfel încât 
să poată arunca în el cu altă carte - una cartonată, de această 
dată -, păstră tăcerea. 

Într-un târziu, el suspină. 

- Ascultă, Em, o să lipsesc de acasă câteva ore. Vino şi ia-ţi 
hainele sau ce mai doreşti. Şi-ţi voi lăsa nişte bani pe comodă. 

Un moment, ea se simţi tentată; apoi îi trecu prin gând că 
doar bărbaţii care se duceau la curve lăsau banii pe comodă. 

- Nu, spuse. Vreau să încep de la zero. 

- Em. Urmă o pauză lungă. Bănuia că el se lupta cu 
sentimentele şi gândul acesta o făcu să i se înceţoşeze din nou 
privirea. Aici se sfârşesc lucrurile între noi, puştoaico? 

- Nu ştiu, răspunse ea, străduindu-se să-şi stăpânească 
vocea. E prea devreme să-mi dau seama. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

- Dacă ar fi să ghicesc, rosti el, aş spune că da. Ziua de azi 
dovedeşte două lucruri. Unul e că o femeie sănătoasă poate să 
alerge mult timp. 

- Te sun eu, zise ea. 

- Celălalt e că un copil viu e lipici pentru orice căsnicie. Unul 

mort e acid. 

Lucrul acesta era mai dureros decât orice altceva ar fi putut 
spune, deoarece o reducea pe Amy la o metaforă nesărată. Em 
nu putea face asta. Credea că niciodată nu o va putea face. 

- Te sun eu, repetă şi închise. 

3 Vermillion Key dormita, aproape 
pustie 

Astfel, Emily Owensby alergă la capătul aleii, apoi pe deal în 
jos până la Ko-zy's Qwik-Pik şi apoi la terenul de sport al liceului 
Cleveland South. Alergă la hotelul Morris. Îşi lăsă căsnicia în 
urmă aşa cum o femeie îşi lasă în urmă sandalele când se 
hotărăşte s-o rupă de-adevăratelea la fugă. Apoi alergă (ajutată 


de Southwest Airlines) la Fort Myers, Florida, unde închirie o 
maşină şi conduse la sud spre Naples. Vermillion Key dormita, 
aproape pustie, în lumina toropitoare de iunie. Trei kilometri de 
drum se întindeau de-a lungul plajei Vermillion de la podul 
basculant până la aleea tatălui ei. La capătul aleii se ridica o 
bojdeucă nevopsită, o căscioară sărăcăcioasă cu acoperiş 
albastru şi obloane albastre scorojite pe dinafară, cu aer 
condiţionat şi confortabilă pe dinăuntru. 

După ce opri motorul maşinii Nissan închiriate de la Avis, 
singurele sunete rămase fură valurile care se spărgeau pe plaja 
goală şi, undeva în apropiere, o pasăre panicată care ţipa Uh-oh! 
Uh-oh! iar şi iar. 

Em lipi fruntea de volan şi plânse cinci minute, eliberându-se 
de toată încordarea şi oroarea ultimei jumătăţi de an. Încercând 
s-o facă, măcar. Nu era nimeni în preajmă care să o audă, în 
afară de pasărea uh-oh. Când în sfârşit termină, îşi dădu jos 
tricoul şi şterse totul: mucii, transpiraţia, lacrimile. Se şterse 
până la sutienul cel simplu, gri, sport. Apoi se apropie de casă, 
cu scoici şi bucăţi de coral scrâşnindu-i sub tenişi. Aplecându-se 
să ia cheia din 


cutia de bomboane Sucrets ascunsă sub piticul de grădină 
(simpatic, de altfel) cu pălărioara lui roşu-şters, îşi dădu seama 
că nu mai avusese o migrenă de peste o săptămână. Ceea ce 
era bine, ţinând cont că pastilele ei Zomig erau la mai bine de o 
mie cinci sute de kilometri distanţă. 

Cincisprezece minute mai târziu, îmbrăcată în pantaloni scurţi 
şi o cămaşă veche de-a tatălui ei, alerga pe plajă. 

In următoarele trei săptămâni, viaţa ei deveni de-o simplitate 
desăvârşită. Bău cafea şi suc de portocale la micul dejun, mâncă 
uriaşe salate verzi la prânz şi devoră preparate Stouffer's la 
cină, de regulă macaroane cu brânză sau carne de vită prefiartă 
cu pâine prăjită - ceea ce tatăl ei numea căcat pe băț. Carbo- 
hidraţii îi prinseră bine. Dimineaţa, când era răcoare, alerga 
desculţă pe plajă, aproape de apă, unde nisipul era tasat şi ud şi 
cel mai adesea fără scoici. După-amiaza, când era cald (şi 
deseori ploios), alerga pe drum, care era umbrit în cea mai bună 
parte. Uneori se uda până la piele. În acele rânduri, alerga mai 
departe prin ploaie, adesea surâzând, uneori chiar râzând, iar 
când se întorcea, se dezbrăca în hol şi arunca hainele ude în 


maşina de spălat, aflată - convenabil - la doar trei paşi de duş. 

La început alergă trei kilometri pe plajă şi un kilometru şi 
jumătate pe drum. După trei săptămâni, alerga patru kilometri şi 
jumătate pe plajă şi trei pe drum. Lui Rusty Jackson îi făcea 
mare plăcere să-şi numească ascunzătoa-rea Mica Bojdeucă 
Verde, după un cântec vechi sau altul. Se afla în extremitatea 
nordică şi în tot Vermillionul nu se mai găsea ceva asemănător; 
toate celelalte proprietăţi fuseseră preluate de bogătaşi, de 
superbogătaşi şi, în extremitatea sudică, unde se găseau trei 
McConace, de supermegabogătaşi. Uneori, când alerga pe 
drum, pe Em o depăşeau camionete pline cu ustensile de 
grădinărit şi doar rareori maşini mici. Casele pe lângă care 
trecea erau toate încuiate, cu accesul pe alei ferecat, şi aşa 
aveau să rămână până cel mai devreme în octombrie, când 
proprietarii începeau să-şi facă rând pe rând apariţia. Deprinse 
obiceiul să născocească nume pentru ele: cea cu coloane era 
Tara, cea din spatele gardului înalt de fier forjat era Club Fed, 
cea masivă din spatele zidului urât de beton gri era Cutia de 
Pilule. Singura mai mică, ascunsă în bună parte de palmieri pitici 
şi arborele călătorului, era Casa Trolilor - unde, îşi imagina ea, 
locuitorii din timpul sezonului subzistau cu prăjiturele „Casa 
Trolilor“. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

Pe plajă, vedea uneori voluntari de la Turtle Watch, şi-n scurt 
timp începu să-i salute pe nume. Ei îi răspundeau cu un „Salut, 
Em!“, iar ea alerga mai departe. Rareori mai era altcineva, deşi 
o dată un elicopter o atenţionă sonor. Pasagerul - un tânăr - se 
aplecase afară şi fluturase din mână. Em răspunsese în acelaşi 
fel, cu faţa mascată bine de umbra şepcii FSU 'Noles. 

Îşi făcea cumpărăturile de la Publix, la opt kilometri nord pe 
U.S. 41. Deseori, pe drumul de întoarcere, se oprea la 
anticariatul lui Bobby Trickett, care era mult mai mare decât 
refugiul tatălui ei, însă rămânea totuşi o boj-deucă. De acolo îşi 
cumpăra vechi romane polițiste, în ediţii de buzunar, de 
Raymond Chandler şi Ed McBain, cu paginile maro-închis la 
margine şi galbene în interior, emanând un miros dulce şi la fel 
de nostalgic ca vechiul Ford Caravan cu intarsii de lemn pe care 
îl zărise într-o zi rulând anevoie pe 41, cu două scaune de peluză 
legate pe acoperiş şi o placă de surf ca vai de lume ieşind pe 
trapa din spate. Romane de John D. MacDo-nald nu era nevoie 


să cumpere; tatăl ei avea întreaga colecţie stivuită pe rafturile 
bibliotecii din şipci portocalii. 

La sfârşitul lui iunie alerga zece şi uneori doisprezece 
kilometri pe zi, avea sânii doar cât nişte umflături mici, fundul 
aproape inexistent, şi umpluse două dintre rafturile goale ale 
tatălui ei cu cărţi purtând titluri precum Dead City şi Six Bad 
Things. Nu dădea niciodată drumul la televizor seara, nici măcar 
pentru buletinul meteo. Bătrânul PC al tatei rămânea închis. Nu- 
şi cumpăra niciodată ziare. 

Tatăl ei o suna o dată la două zile, dar încetă să mai întrebe 
dacă nu vrea să „scape din jug“ şi să vină acolo, după ce ea îi 
spuse că-i va da de veste când va fi pregătită să-l vadă. Intre 
timp, zise ea, nu avea porniri sinucigaşe (adevărat), nu era nici 
măcar deprimată (neadevărat) şi mânca. Rusty se mulțumea cu 
atât. Întotdeauna fuseseră sinceri unul cu celălalt. Ea ştia de 
asemenea că vara era o perioadă aglomerată pentru el - tot ce 
nu se putea face când plozii mişunau prin tot campusul (ceea ce 
el numea uzina) trebuia făcut între 15 iunie şi 15 septembrie, 
când nu mai rămâneau pe acolo decât studenţii estivali şi 
puţinele conferinţe academice pe care le putea organiza 
administraţia. 

Totodată, avea o prietenă. Melody, aşa o cheama. Lui Em nu-i 
plăcea să abordeze subiectul - îi trezea un sentiment ciudat -, 
însă ştia că Melody îl făcea 


pe tatăl ei fericit, aşa că mereu se interesa de ea. Bine, 
răspundea invariabil tatăl ei. Mel radiază ca soarele. 

Într-un rând îl sună pe Henry şi într-un alt rând Henry o sună 
pe ea. În seara când o sună el, Em fu mai mult ca sigură că era 
beat. O întrebă din nou dacă s-a terminat totul între ei şi ea îi 
spuse din nou că nu ştie, chiar dacă asta era o minciună. 
Probabil o minciună. 

Noaptea dormea ca o femeie în comă. La început avusese 
vise urâte - retrăia iar şi iar dimineaţa în care o găsiseră pe Amy 
moartă. În unele vise, copilaşul ei se făcuse negru ca o căpşună 
stricată. În altele - acestea erau cele mai rele - o găsea pe Amy 
luptându-se după aer şi o salva făcându-i res-piraţie gură la 
gură. Erau cele mai rele pentru că se trezea şi îşi dădea seama 
că Amy era de fapt moartă ca înainte. Se trezise din unul dintre 
aceste vise în timpul unei furtuni cu fulgere şi se strecurase 


goală din pat pe podea, plângând cu coatele proptite în 
genunchi şi cu palmele împingându-şi obrajii în sus într-un 
zâmbet, în vreme ce fulgerul scăpăra deasupra Golfului şi picta 
trecătoare desene albastre pe perete. 

Pe măsură ce se aşeză - explorând acele iluzorii limite ale 
rezistenţei - visele fie încetară, fie se derulară mult dincolo de 
ochiul memoriei. Începu să se trezească simțindu-se nu atât 
înviorată, cât detensionată până în miezul fiinţei sale. Şi chiar 
dacă fiecare zi era în esenţă la fel ca ziua dinainte, fiecare 
începu să pară ceva nou - un ceva particular - în loc de extensia 
unui lucru vechi. Într-o zi se trezi conştientă că moartea lui Amy 
începuse să fie ceva ce se întâmplase în loc de ceva ce se 
întâmpla. 

Se decise să-i ceară tatălui ei să vină în vizită - şi să o aducă 
şi pe Me-lody, dacă voia. Avea de gând să le pregătească o cină 
frumoasă. Puteau rămâne peste noapte (ce naiba, doar era casa 
lui). Apoi începu să se gân-dească la ce voia să facă în privinţa 
adevăratei sale vieţi, cea pe care avea să o reia în scurt timp de 
cealaltă parte a podului basculant: ce voia să păstreze şi ce voia 
să abandoneze. g 

Avea să-i telefoneze curând, se gândea. Intr-o săptămână. 
Două, cel mult. Încă nu era momentul, dar nu mai era mult până 
atunci. Nu mai era mult. 

FATA DE TURTĂ DULCE 
4 Nu-i un om prea plăcut 

Într-o după-amiază, nu cu mult după ce iulie deveni august, 
Deke Hollis îi zise că are companie pe insulă. El îi spunea insulă, 
niciodată Key. 

Deke era un om muncit de cincizeci de ani - sau poate de 
şaptezeci. Era înalt şi zvelt şi purta o pălărie de pai veche, 
mototolită, care semăna cu un bol de supă întors invers. De la 
şapte dimineaţa şi până la şapte seara, el manevra podul 
basculant dintre Vermillion şi continent. Asta de luni până vineri. 
În weekend, „puştiul“ prelua comanda (puştiul în cauză având în 
jur de treizeci de ani). În unele zile, când Em alerga până la pod 
şi-l vedea pe puşti în locul lui Deke în bătrânul scaun de trestie 
din faţa gheretei, citind Maxim sau Popular Mechanics în loc de 
The New York Times, îşi dădea seama cu uimire că a venit din 
nou ziua de sâmbătă. 

În această după-masă însă, la post era Deke. Canalul dintre 


Vermillion şi continent - pe care Deke îl numea şunt (şanţ, 
bănuia ea) - era pustiu şi întu-necat sub cerul negru. Pe 
balustrada dinspre Golf a podului stătea un bâtlan, care fie 
medita, fie ochea peşti. 

- Companie? întrebă Em. Eu n-am nicio companie. 

- Nu la asta mă refeream. S-a întors Pickering. La 366? A adus 
cu el una dintre „nepoţelele“ lui. 

Deke punctă cuvântul nepoţele dându-şi ochii peste cap, ochi 
de-un albastru atât de şters, încât erau aproape incolori. 

- Eu n-am văzut pe nimeni, zise Em. 

- Nu, încuviinţă el. A traversat pe-aici în M'cedesul ăla mare şi 
roşu al lui acum cam o oră, pe când tu probabil că încă-ţi legai 
şireturile la tenişi. Se aplecă în faţă peste ziar; acesta foşni pe 
pântecele lui plat. Em zări că rezolvase cam jumătate din careul 
de cuvinte încrucişate. Câte-o nepoţică diferită în fiecare vară. 
Mereu tinere. Făcu o pauză. Uneori şi două nepoţele, una în 
august şi una în septembrie. 

- Nu-l cunosc, recunoscu Em. Şi n-am văzut niciun Mercedes 

roşu. 

Şi nu ştia nici care casă avea numărul 366. Casele în sine le 
observase, însă rareori dăduse atenţie cutiilor poştale. Cu 
singura excepţia, desigur, 


a numărului 219. Asta era cea care avea pe ea un şir de păsări 
cioplite. (Casa din spate era, cum altfel, Birdland.) 

- Mai bine aşa, zise Deke. De data aceasta, în loc să-şi dea 
ochii peste cap, lăsă în jos colţurile gurii, ca şi când ar fi simţit 
un gust rău. Le aduce aci cu M'cedesul, apoi le duce-napoi la St 
Petersburg cu barca lui. Un iaht mare şi alb. Playpen îi zice. A 
trecut de dimineaţă. Colţurile gurii lui executară iar mişcarea 
aceea. In depărtare, tunetul bubui. Nepoţelele au parte astfel 
de-un tur al casei, apoi de-o croazieră scurtă de-a lungul coastei 
şi nu-l mai vedem pe Pickering din nou decât în ianuarie, când 
se lasă frigul în Chicagoland. 

Em se gândi că era posibil să fi văzut de pe plajă, în timpul 
alergării ei de dimineaţă, o ambarcaţiune albă de agrement 
acostată, dar nu era sigură. 

- De-acu' într-o zi sau două - poate o săptămână - o să trimită 
doi indivizi şi unu' dintre ei o să ducă M'cedesul înapoi acolo 
unde-l ţine parcat. Aproape de aeroportul particular din Naples, 


îmi imaginez. 

- Trebuie că e foarte bogat, spuse Em. 

Aceasta era cea mai lungă discuţie pe care o purtase până 
acum cu Deke şi era interesantă, însă ea tot începu să fugă pe 
loc. In parte deoarece nu voia să i se relaxeze muşchii, cel mai 
probabil deoarece corpul ei îi dădea ghes să alerge. 

- Bogat ca Scrooge McDuck, totuşi am bănuiala că Pickering 
chiar îşi cheltuieşte banii. Probabil în moduri pe care Unchiul 
Scrooge nu şi le-a ima -ginat nicicând. l-a făcut dintr-o afacere 
cu computere, am auzit. (Ochii peste cap.) Nu aşa-i fac toţi? 

- Presupun, zise ea, continuând să fugă pe loc. 

Tunetul îşi drese glasul cu niţel mai multă autoritate, de data 

aceasta. 

- Sunt sigur că abia aştepţi s-o iei din loc, însă vorbesc cu tine 
despre asta cu un motiv anume, rosti Deke. Îşi împături ziarul, îl 
puse lângă vechiul scaun de trestie şi trânti peste el cana cu 
cafea, în chip de prespapier. De regulă nu vorbesc aşa liber 
despre oamenii de pe insulă - mulţi dintre ei sunt bogaţi şi n-aş 
face mulţi purici dacă aş vorbi -, dar tu-mi placi, Emmy. Tu îţi 
vezi de ale tale şi nu eşti deloc înţepată. Pe deasupra, îmi place 
de tatăl tău. Eu şi cu el mai dăm câte-o bere pe gât, din când în 
când. 

- Mersi, spuse ea. Era mişcată. Şi când îi veni un gând în 
minte, surâse. Ţi-a cerut tata cumva să stai cu un ochi pe mine? 

Deke clătină din cap. , 

FATA DE TURTA DULCE 

- Deloc. N-ar face-o niciodată. Nu e stilul lui R.J. Ți-ar spune 
însă ce-ţi spun şi eu: Jim Pickering nu-i un om prea plăcut. Eu nu 
i-aş tăia calea. Dacă te invită înăuntru la un pahar de ceva ori şi 
numai la o cană de cafea cu el şi noua lui „nepoţică“, eu aş 
refuza. lar de-ar fi să-ţi ceară să mergi cu el într-o croazieră, aş 
refuza categoric. 

- Nu mă interesează niciun fel de croazieră, spuse ea. Ce o 
interesa era să-şi termine treaba la Vermillion Key. Simţea că era 
aproape terminată. Şi-ar fi mai bine să mă întorc înainte să- 
nceapă ploaia. 

- Nu cred că-ncepe până la cinci, cel puţin, opină Deke. Deşi 
dacă mă înşel, cred că oricum n-ai păţi nimic. 

Ea zâmbi din nou. 

- Şi eu cred la fel. Contrar părerii din popor, femeile nu se 


topesc în ploaie. Îi transmit tatei că l-ai salutat. 

- Chiar te rog. Se aplecă să-şi ia ziarul, apoi pregetă, uitându- 
se la ea pe sub pălăria aceea ridicolă. Totuşi, cum te simţi? 

- Mai bine, răspunse ea. Mai bine cu fiecare zi. 

Se întoarse şi începu alergarea pe drum înapoi spre Mica 
Bojdeucă Verde. Ridică mâna din mers şi, când făcu asta, 
bâtlanul care stătuse cocoţat pe balustrada podului fâlfâi din 
aripi pe lângă ea, cu un peşte în ciocul lui lung. 

Trei şaizeci şi şase se dovedi a fi Cutia de Pilule şi pentru 
prima dată de la sosirea ei pe Vermillion, poarta era 
întredeschisă. Sau fusese oare între-deschisă şi atunci când 
trecuse în alergare pe lângă ea, îndreptându-se spre podul 
basculant? Nu-şi amintea - dar, desigur, începuse să poarte 
ceas la mână, un obiect butucănos cu afişaj digital mare, ca să 
se poată cronometra. Probabil că se uita la el în clipa aceea. 

Aproape că trecu fără să încetinească pasul - tunetul era mai 
aproape acum -, însă nu purta tocmai o fustă de velur de o mie 
de dolari de la Jill An-derson, ci un simplu compleu de la Athletic 
Attic: şort şi tricou cu sigla Nike. Pe lângă asta, ce-i spusese lui 
Deke? Femeile nu se topesc în ploaie. Aşa că încetini, se răsuci 
şi trase cu ochiul. Din pură curiozitate. 

Credea că Mercedesul parcat în curte era un 450 SL, întrucât 
tatăl ei avea unul la fel, deşi era destul de vechi acum şi acesta 
părea nou-nouţ. Era roşu 


ca un măr candel şi caroseria lui scânteia, chit că cerul continua 
să se întunece. Portbagajul era deschis. Din el atârna o pleată 
lungă de păr blond. Părul era mânjit de sânge. 

Oare Deke spusese că fata adusă de Pickering era blondă? 
Aceasta fu prima ei întrebare, şi fu atât de şocată, atât de-al 
dracului de uluită, încât nu părea câtuşi de puţin surprinzătoare. 
Părea o întrebare absolut firească, iar răspun-sul era că Deke nu 
spusese asta. Doar că fata era tânără. Şi o nepoţică. Dându-şi 
ochii peste cap. 

Tunetul hurui. Aproape direct deasupra ei, acum. Curtea era 
goală, cu excepţia maşinii (şi-a blondei din portbagaj, să nu uite 
de ea). Casa părea pustie şi ea: sobră şi aducând mai mult ca 
oricând cu o cutie de pastile. Nici palmierii care se clătinau în 
jurul ei n-o puteau umaniza. Era prea mare, prea impunătoare, 
prea cenuşie. Era o casă urâtă. 


Lui Em i se păru că aude un geamăt. Trecu în fugă pe poartă 
şi străbătu curtea spre portbagajul deschis fără să mai stea pe 
gânduri. Se uită înăuntru. Nu fata de acolo gemuse. Ochii îi erau 
deschişi, însă fusese înjunghiată în cel puţin zece locuri şi avea 
gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. 

Em rămase cu privirea aţintită înăuntru, prea şocată pentru a 
se mişca, prea şocată pentru a respira măcar. Apoi îi trecu prin 
gând că aceea era o fată moartă falsă, o recuzită de film. Chiar 
în timp ce raţiunea îi spunea că asta era o bazaconie, acea parte 
a ei specializată în raţionare încuviinţa cu frenezie. Născocea 
chiar şi o poveste care să susţină ideea. Deke nu-l plăcea pe 
Pickering şi nici gusturile lui Pickering în materie de 
companioane? Ei, ghici ce, nici Pickering nu-l plăcea pe Deke! 
Aceasta nu era decât o glumă elabo-rată. Pickering urma să 
treacă podul cu portbagajul intenţionat întredeschis, cu părul 
acela blond fals fluturând şi... 

Insă acum ieşeau mirosuri din portbagaj. Erau mirosuri de 
excremente şi sânge. Em întinse mâna şi atinse obrazul, sub un 
ochi holbat. Era rece, dar era piele veritabilă. O, Doamne, era 
piele de om. 

Se auzi un sunet în spatele ei. Un pas. Dădu să se întoarcă şi 
ceva îi căzu în cap. Nu simţi durere, însă o lumină albă puternică 
păru să brăzdeze lumea. Apoi lumea se cufundă în întuneric. 

FATA DE TURTA DULCE 
5 
| se părea că încerca să se joace cu ea de-a şoarecele 
şi pisica 

Când se trezi, era legată cu bandă adezivă de un scaun într-o 
bucătărie mare plină de teribile obiecte din inox: chiuvetă, 
frigider, maşină de spălat, un aragaz ce părea să-şi aibă locul în 
bucătăria unui restaurant. Din partea din spate a capului veneau 
unde lungi şi lente de durere către partea din faţă, fiecare în 
parte parcă spunând Rezolvă asta! Rezolvă asta! 

La chiuvetă stătea un bărbat înalt şi zvelt, în pantaloni kaki şi 
un tricou Izod vechi, stil golf. Becurile fluorescente din bucătărie 
împrăştiau o lumină nemiloasă şi Em remarcă ridurile adânci, în 
evantai, de la colţurile ochilor lui, firele cărunte de la tâmple, 
deşi omul avea o tunsoare scurtă, cazonă. Estimă vârsta lui la 
cincizeci de ani. Se spăla pe braţ în chiuvetă. Puţin mai jos de 
cot, părea să aibă o înţepătură. 


Bărbatul întoarse iute capul. Repeziciunea lui animalică îi 
produse un gol în stomac. Ochii săi erau de-un albastru mult mai 
viu decât ai lui Deke Hol-lis. Nu văzu în ei nimic ce să aducă a 
echilibru şi inima îi stătu în loc. Pe podea - acelaşi cenuşiu urât 
ca exteriorul casei, doar că era gresie şi nu beton - se vedea o 
dâră închisă la culoare, lucioasă, lată cam de douăzeci de centi- 
metri. Em se gândi că probabil era sânge. li era uşor să-şi 
imagineze părul blond al fetei lăsând urma în vreme ce Pickering 
o târa prin încăpere de picioare, spre o destinaţie necunoscută. 

- Ţi-ai revenit, zise el. Minunat. Straşnic. Crezi c-am vrut s-o 
omor? N-am vrut s-o omor. Avea un cuţit în şosetă, fir-ar mama 
ei! Am ciupit-o de braţ, atâta tot. Păru să se gândească la asta 
şi, în acest timp, îşi tamponă tăietura neagră, plină de sânge, de 
sub cot cu un ghem de prosoape de hârtie. Bine, şi de ţâţă. Dar 
toate fetele se aşteaptă la asta. Sau ar trebui să se aştepte. Se 
cheamă PRE-ludiu. Sau, în cazul de faţă, CURV-ludiu. 

Desenă în aer ghilimelele cu arătătorul şi degetul mijlociu de 
la ambele mâini de fiecare dată. Lui Em i se părea că încerca să 
se joace cu ea de-a şoarecele şi pisica. Pe deasupra, lăsa 
impresia că e dus cu pluta. De fapt, în privinţa sănătăţii lui 
mintale lucrurile erau clare. Tunetul răsună în ceruri, zgomotos 
ca o mobilă 


grea scăpată pe jos. Em tresări - atât cât putea, legată fiind de 
un scaun de bucătărie -, însă bărbatul care stătea lângă 
chiuveta dublă de inox nu ridică ochii la sunet. Era ca şi când 
nici nu l-ar fi auzit. Ţinea buza de jos răsfrântă. 

- Aşa că i l-am luat. Şi atunci mi-am pierdut capul. Recunosc. 
Oamenii cred că sunt calmul întruchipat şi eu încerc să nu-i 
dezamăgesc. Chiar încerc. Încerc să nu-i dezamăgesc. Dar 
uneori îţi mai pierzi capul. Asta nu înţeleg ei. Oricine şi-l pierde. 
Când împrejurările sunt favorabile. 

Ploaia se revărsa peste pământ ca şi când Dumnezeu ar fi tras 
apa în ceruri la WC-ul Său personal. 

- Cine s-ar putea gândi că eşti aici? 

- Mulţi. 

Răspunsul veni fără ezitare. 

Bărbatul străbătu încăperea ca un fulger. Fulger era cuvântul 
potrivit. Într-un moment era lângă chiuvetă, în următorul lângă 
ea şi o plesni peste faţă destul de tare încât s-o facă să vadă o 


explozie de puncte albe în faţa ochilor. Acestea ţâşniră prin 
cameră, trasând dungi luminoase aidoma unor cozi de cometă. 
Capul îi sări într-o parte. Părul îi zbură peste obraz şi, când îi 
plesni buza de jos, simţi că i se umple gura de sânge. Pielea pe 
interior fusese tăiată de dinţi, şi încă adânc. Aproape până pe 
partea cealaltă, aşa i se părea. Afară, ploaia potopea. O să mor 
pe timp de ploaie, gândi Em. Dar nu credea asta. Poate că 
nimeni n-o crede, atunci când cuțitul chiar se apropie de os. 

- Cine ştie! 

Bărbatul stătea aplecat şi îi urla în faţă. 

- Mulţi, repetă ea şi cuvântul ieşi mu'ţi, deoarece buza de jos 
era umflată. Şi simţi că i se revarsă pe bărbie în jos un pârâiaş 
de sânge. Totuşi, mintea nu i se umfla, în ciuda durerii şi-a fricii. 
Ştia că singura şansă de a rămâne în viaţă era să-l convingă pe 
omul acela că va fi prins dacă o va ucide. Sigur, avea să fie prins 
şi dacă îi dădea drumul, însă problema asta Em avea s-o rezolve 
mai târziu. Fiecare coşmar la timpul lui. 

- Muţţi! zise ea din nou, sfidător. 

Bărbatul se duse într-un suflet înapoi la chiuvetă şi când se 
înapoie avea un cuţit în mână. Unul mic. Foarte probabil cel pe 
care fata moartă îl scosese din şosetă. Puse vârful lui pe pleoapa 
inferioară a lui Em şi o trase în jos. În momentul acela, vezica ei 
cedă, dintr-odată, un singur jet. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

O expresie întru câtva afectată de dezgust strânse pe 
moment trăsăturile lui Pickering şi totuşi bărbatul reuşi să pară 
în acelaşi timp desfătat. O parte a minţii lui Em se minună cum 
poate o persoană să întreţină simultan două sentimente atât de 
opuse. Omul făcu jumătate de pas înapoi, însă vârful cuţitului nu 
se clinti. Continuă să-i împungă pielea, trăgându-i în jos pleoapa 
inferioară şi, totodată, împingându-i globul ocular uşor în sus în 
orbită. 

- Frumos, rosti el. Altă mizerie ce trebuie curățată. Nu c-ar fi 
ceva neaştep-tat, totuşi. Nu. Cum se zice-n popor, e mai mult 
loc afară decât este înăuntru. Aşa se zice-n popor. Pickering râse 
de-a dreptul, un scheunat scurt, după care se aplecă în faţă, 
ochii lui albastru-viu sfredelind ochii ei căprui. Spune-mi o 
persoană care ştie că eşti aici. Nu sta pe gânduri. Nu sta pe 
gânduri. Dacă stai pe gânduri, voi şti că inventezi ceva şi-ţi voi 
scoate ochiul din orbită şi-l voi azvârli drept în chiuvetă. Pot face 


asta. Aşa că spune-mi. Acum. 

- Deke Hollis, spuse ea. 

Era un răspuns pripit, foarte pripit, însă ieşi pur şi simplu din 
reflex. Nu voia să-şi piardă ochiul. 

- Cine altcineva? 

Nu-i veni niciun nume - mintea ei era un gol infinit - şi îl 
credea că o ezitare o va costa ochiul stâng. 

- Nimeni, bine? strigă ea. 

Da, sigur că Deke ar fi de ajuns. Sigur că o singură persoană 
ar fi de ajuns, doar dacă omul acela nu era atât de nebun 
încât... 

Bărbatul retrase cuțitul şi, chiar dacă nu reuşi să vadă bine la 
periferia câmpului vizual, Em simţi o perlă mică de sânge 
apărând acolo. Nu-i păsa. Era pur şi simplu bucuroasă că încă 
mai are un câmp vizual. 

- Bine, făcu Pickering. Bine, bine, bun, bine. 

Se duse înapoi la chiuvetă şi aruncă în ea cuţitaşul. Em începu 
să se simtă uşurată. Apoi bărbatul deschise un sertar de lângă 
chiuvetă şi scoase un cuţit mai mare: unul lung, cu vârf ascuţit, 
de măcelar. 

- Bine. 

Se întoarse la ea. Din câte vedea, nu era pic de sânge pe 
Pickering, nici măcar un strop. Cum era posibil? Cât timp fusese 
inconştientă? 

- Bine, bine. Îşi trecu mâna liberă prin tunsoarea scurtă şi 
evident ridicol de scumpă. Firele reveniră ca nişte arcuri în 
poziţia iniţială. Cine-i Deke Hollis? 


- Paznicul de la podul basculant, spuse ea. Vocea îi era 
nesigură, unduitoare. Am vorbit cu el despre tine. De aceea m- 
am oprit să arunc o privire. O vizită o pală neaşteptată de 
inspiraţie. El a văzut-o pe fată! Nepoţica ta, a spus el! 

- Da, da, fetele se întorc întotdeauna cu barca, asta-i tot ce 
ştie. Altceva n-are habar. Ce băgăcioşi sunt oamenii! Unde-i 
maşina ta? Răspunde-mi acum sau te-alegi cu noua specialitate, 
o amputare de sân. O procedură rapidă, dar nu nedureroasă. 

- La Bojdeuca Verde! 

Altceva nu-i veni în gând să spună. 

- Asta ce-i? 

- Căscioara de la capătul insulei. E a tatălui meu. Avu încă o 


pală de in-spiraţie. Şi el ştie că sunt aici! 

- Da, da. Asta nu părea să-l intereseze pe Pickering. Da, bine. 
Sigur, mare brânză. Vrei să spui că aici locuieşti? 

- Da... 

Bărbatul cobori privirea spre pantalonii ei scurţi, acum de-un 
albastru mai închis. 

- Alergătoare, aşa-i? La asta, ea nu răspunse, însă lui 
Pickering nu păru să-i pese. Da, sută-n mie eşti o alergătoare. 
Uite ce picioare ai. 

Incredibil, bărbatul se îndoi de mijloc - ca făcând o reverență 
- şi sărută zgomotos şi lubric coapsa ei stângă, imediat sub tivul 
pantalonilor scurţi. Când se îndreptă de spate, ea observă cu 
strângere de inimă că prohabul pantalonilor lui era împins în 
afară. Nu-i a bună. 

- Alergi încoace, alergi înapoi. 

Descrise iute cu lama cuţitului de măcelar un arc prin aer, ca 
un dirijor cu o baghetă. Era o mişcare hipnotică. Afară, ploaia 
continua să cadă tare. Aşa avea să cadă preţ de patruzeci de 
minute, poate o oră, după care soarele avea să reapară. Em se 
întrebă dacă va mai fi în viaţă să-l vadă. Nu credea că va fi. Şi 
totuşi, asta era greu de crezut. Imposibil, de fapt. 

- Alergi încoace, alergi înapoi. Încoace şi înapoi. Uneori pierzi 
vremea cu bătrânul ăla cu pălărie de pai, dar cu nimeni 
altcineva. Em era speriată, însă nu destul cât să nu-şi dea 
seama că bărbatul nu i se adresa ei. Aşa-i. Cu nimeni altcineva. 
Pentru că nu mai e nimeni pe aici. Dacă vreunul dintre mocofanii 

FATA DE TURTĂ DULCE 
care plantează copaci şi taie iarba pe aici te-a văzut în timpul 
alergărilor tale de după-masă, oare îşi va aminti? Îşi va aminti? 

Lama cuţitului balansa de la stânga la dreapta. El ţinea ochii 
pe vârful de oţel, părând că de asta ar fi depins răspunsul. 

- Nu, rosti el. Nu, şi-ţi spun de ce. Pentru că tu nu eşti decât o 
altă gringa bogată care aleargă să se menţină în formă. De- 
astea sunt peste tot. Le vezi zi de zi. Nebune după o viaţă 
sănătoasă. Tre' să-ţi faci loc cu coatele printre ele. Dacă nu 
aleargă, pedalează. Poartă căşti d-alea tâmpite ca nişte ţucale. 
Bine? Bine. Zi-ţi rugăciunile, don'şoară, da’ zi-le repede. Mă 
grăbesc. Sunt în mare, mare grabă. 

Duse cuțitul la nivelul umărului. Ea îi văzu buzele strângându- 
se, anticipând lovitura ucigaşă. Pentru Em, lumea întreagă se 


clarifică dintr-odată; totul căpătă o luminozitate exclamativă. 
Gândi: Vin, Amy. Şi apoi, absurd, ceva ce probabil auzise cândva 
la ESPN: Ajung imediat, iubito. 

Dar atunci el ezită. Se uită în jur, aşa cum ar fi făcut dacă 

cineva ar fi vorbit. 

- Da, zise el. Apoi: Da? Şi apoi: Da. 

În mijlocul încăperii era o insulă pentru gătit cu tăblie 
laminată. În loc să înfigă cuțitul în Emily, îl lăsă să cadă pe ea, 
zgomotos. 

Spuse: 

- Stai acolo. N-o să te omor. M-am răzgândit. Am voie să mă 
răzgândesc. Nicole doar m-a înţepat în braţ. 

Pe insula pentru gătit era o rolă subţire de bandă adezivă. O 
luă. O clipă mai târziu, era în genunchi în faţa ei, cu spatele 
capului şi ceafa expuse şi vulnerabile. Intr-o lume mai bună - o 
lume mai îngăduitoare - ea şi-ar fi împreu-nat mâinile şi le-ar fi 
avântat spre ceafa aceea expusă, numai că mâinile ei erau 
legate la nivelul încheieturilor de braţele grele de arțar ale 
scaunului. Torsul ei era legat de spetează, corsete groase de 
bandă adezivă strângând-o de mijloc şi sub sâni. Picioarele erau 
legate de picioarele scaunului la nivelul genunchilor, al părţilor 
superioare şi inferioare ale pulpelor şi ale gleznelor. Omul îşi 
făcuse treaba ca la carte. 

Picioarele scaunului erau lipite cu bandă de podea, iar acum 
el aplică straturi noi, întâi în faţa ei, apoi în spate. Când termină, 
rola era goală. Se ridică şi puse cartonul pe insula cu blat 
laminat. 

- Aşa, zise. Nu-i rău. Bine. Pregătit. Aşteaptă aici. 


Probabil găsea ceva comic în asta, deoarece lăsă capul pe 
spate şi eliberă încă un râset din acela ca un scheunat scurt. 

- Să nu te-apuce plictiseala şi să fugi, bine? Trebuie să merg 
să mă ocup de bătrânul tău prieten băgăcios şi vreau s-o fac cât 
încă plouă. 

De data aceasta, se mişcă iute spre o uşă care se dovedi a fi a 
debaralei. Inşfăcă de acolo o pelerină de ploaie galbenă. 

- Ştiam că e aici pe undeva. Toată lumea se încrede într-un 
om cu pele-rină de ploaie. Habar n-am de ce. E pur şi simplu un 
mister nerezolvat. Bine, prieteno, stai cuminte. 

Mai scoase un râset din acela care semăna cu lătratul unui 


pudel furios şi plecă. 

6 Tot 9.15 

Când uşa din faţă se trânti şi Em ştiu că bărbatul într-adevăr 
plecase, acea anormală luminozitate a lumii începu să capete 
tonuri gri şi ea înţelese că era în pragul leşinului. Nu-şi putea 
permite să leşine. Dacă exista o viaţă de apoi şi, în cele din 
urmă, avea să-şi vadă tatăl acolo, cum va putea ea să-i explice 
lui Rusty Jackson că irosise ultimele ei minute pe pământ în 
stare de inconştienţă? L-ar dezamăgi. Chiar dacă l-ar întâlni în 
rai, stând afundaţi în nori până la glezne, în vreme ce îngerii ar 
cânta în jurul lor muzica sferelor (partitura pentru harpă), el s-ar 
arăta dezamăgit de ea fiindcă îşi irosise singura şansă căzută în 
leşin, ca o eroină de roman victorian. 

Cu bună ştiinţă, Em strivi de dinţi interiorul rănit al buzei 
inferioare... apoi o muşcă, scoțând din nou sânge. Lumina îşi 
recăpătă luminozitatea. Sunetul vântului şi al ploii furioase 
crescu aidoma unei muzici stranii. 

Cât timp avea? De la Cutia de Pastile până la pod era 
jumătate de kilometru. Cum bărbatul îşi luase pelerina de ploaie 
şi cum ea nu auzise motorul Mercedesului pornind, concluzia era 
că Pickering avea să străbată distanţa alergând. Ştia că era 
posibil să nu fi auzit motorul din pricina ploii şi-a tunetelor, însă 
pur şi simplu nu credea că el ar fi luat maşina. Deke Hollis 

FATA DE TURTĂ DULCE 
cunoştea Mercedesul roşu şi nu-l plăcea pe bărbatul care îl 
conducea. Mer-cedesul roşu l-ar fi pus în gardă pe Deke. Emily 
credea că Pickering ar şti asta. Pickering era dement - parte din 
timp vorbise singur, însă măcar în câteva rânduri vorbise cu 
cineva pe care doar el îl vedea, un complice invizibil -, dar nu 
era prost. Sigur, nici Deke nu era, doar că el avea să fie singur în 
ghereta lui mică. De asemenea, nu avea să treacă nicio maşină 
şi nici vreo barcă nu avea să aştepte ridicarea podului. Nu pe 
ploaia aceea torențială. 

Plus că era bătrân. 

- Am poate cincisprezece minute, rosti ea în camera goală - 
ori poate i se adresa dârei de sânge de pe podea. 

Măcar nu-i pusese câăluş; de ce să piardă vremea cu asta? 
Nimeni nu avea să-i audă strigătele, nu în fortăreaţa aceea 
urâtă, pătrăţoasă, de ciment. Nici dacă ar fi stat în mijlocul 
drumului şi ar fi strigat din toţi rărunchii n-ar fi auzit-o cineva. 


Acum, până şi îngrijitorii mexicani stăteau la adăpost, în ca- 
binele camionetelor, bând cafea şi fumând ţigări. 

- Cincisprezece minute, cel mult. 

Da. Probabil. Apoi Pickering se va întoarce şi o va viola, cum 
avusese de gând să o violeze pe Nicole. După aceea o va ucide, 
cum deja o ucisese pe Nicole. Pe ea şi pe cine ştie câte alte 
„nepoţele“. Em nu ştia sigur, însă era con-vinsă că acesta nu era 
- cum ar fi spus Rusty Jackson - primul lui rodeo. 

Cincisprezece minute. Poate doar zece. 

Se uită în jos la picioarele ei. Nu erau lipite cu bandă de 
podea, însă picioarele scaunului erau. Totuşi... 

Eşti o alergătoare; da, sută-n mie eşti o alergătoare. Uite ce 

picioare ai. 

Erau picioare bune, categoric, şi nu avea nevoie să i le sărute 
cineva ca să recunoască asta. Mai ales nu un lunatic ca 
Pickering. Nu ştia dacă erau bune în sensul de frumoase sau 
sexy, însă erau foarte bune în ideea utilității. O pur-taseră drum 
lung din dimineaţa în care ea şi Henry o găsiseră pe Amy 
moartă în pătuţ. Pickering era evident foarte încrezător în 
puterile benzii adezive, o văzuse probabil folosită de zeci de 
ucigaşi psihopaţi în zeci de filme, şi niciuna dintre „nepoţelele“ 
lui nu-i dăduse motiv să se îndoiască de eficienţa ei. Poate 
pentru că el nu le dăduse ocazia, poate pentru că ele erau prea 
speriate. Dar poate... mai ales într-o zi umedă, într-o casă 
neaerisită unde umezeala era atât de prezentă încât ea simţea 
miros de mucegai... 


Em se aplecă înainte cât îi permiseră corsetele cu care era 
legată şi începu să flexeze treptat muşchii coapselor şi 
gambelor: muşchii aceia noi de alergătoare pe care lunaticul îi 
admirase atât de mult. Intâi doar o flexiune uşoară, apoi până la 
jumătate. Se apropia de flexiunea completă şi începea să-şi 
piardă speranţa, când auzi un sunet ca de ventuză. Slab la 
început, abia mai mult de-o dorinţă, apoi tot mai tare. Banda 
fusese înfăşurată şi reînfăşurată în straturi încrucişate, era al 
naibii de rezistentă, şi totuşi se desprindea de pe podea. Incet, 
totuşi. Dumnezeule mare, atât de încet. 

Se relaxă, respirând greu, transpiraţia ieşindu-i acum pe 
frunte, la subsuori, între sâni. Voia să facă imediat o nouă 
încercare, însă experienţa  do-bândită alergând pe pista 


Cleveland South îi spunea că trebuie să aştepte şi să permită 
inimii agitate să elimine din muşchi acidul lactic. Următoarea 
încercare avea să genereze mai puţină forţă şi să fie mai puţin 
eficientă dacă nu făcea asta. Insă era greu. Să aştepte era greu. 
Nu avea idee de cât timp era plecat bărbatul. Pe perete era un 
ceas - în chip de explozie solară executată din oţel inoxidabil (ca 
aparent toate celelalte lucruri din încăperea aceea ori-bilă, 
aseptică, cu excepţia scaunului de arțar roşu de care era legată 
ea) - doar că se oprise la 9.15. Probabil era acţionat de baterie 
şi aceasta se terminase. 

Incercă să rămână nemişcată până la treizeci (adăugând câte 
o minunată Maisie după fiecare număr) şi reuşi să se abţină doar 
până la şaptesprezece. Atunci flexă din nou, împingând cu toată 
puterea. De data aceasta, sunetul de ventuză fu imediat şi 
puternic. Simţi că scaunul începea să se ridice. Doar puţin, însă 
categoric se ridica. 

Em se forţă, cu capul aruncat pe spate, cu dinţii dezgoliţi, cu 
sânge proaspăt curgându-i pe bărbie de la buza umflată. Funiile 
gâtului îi ieşeau în relief. Sunetul de ventuză deveni tot mai 
puternic şi acum aproape auzi un sunet slab de ruptură. 

O durere arzătoare înflori brusc în gamba ei dreaptă, 
crispând-o. Un moment, Em aproape continuă să se forţeze - 
miza era mare, în definitiv, miza era viaţa ei - dar apoi se relaxă 
din nou în strânsori, icnind după aer. Şi numărând. 

- Unu, minunată Maisie. Doi, minunată Maisie. Trei... 

Deoarece probabil că putea dezlipi scaunul de pe podea în 
pofida acelei încordări rău-prevestitoare. Era aproape sigură că 
putea. Insă dacă făcea asta cu preţul unui cârcel la gamba 
dreaptă (i se mai puseseră acolo înainte; în A 

FATA DE TURTA DULCE 
vreo două rânduri o cuprinseseră atât de rău, încât simţise 
muşchiul mai mult ca o piatră decât ca o parte din ea), putea 
pierde mai mult timp decât câştiga. Şi tot legată de scaunul ăla 
păcătos avea să fie. Lipită de scaunul ăla păcătos. 

Deşi ştia că ceasul de pe perete era mort, se uită totuşi la el. 
Era un reflex. Tot 9.15. Oare ajunsese el deja la pod? O încercă 
brusc o speranţă sălbatică: Deke va trage semnalul şi-l va 
speria. Se putea întâmpla aşa ceva? Credea că da. Credea că 
Pickering era ca o hienă, periculos doar când era sigur că 
deţinea avantajul. Şi, probabil tot ca o hienă, nu putea concepe 


să nu-l deţină. 

Ascultă. Auzi tunetul şi răpăitul neîncetat al ploii, nu însă şi 
vaierul sirenei cu aer instalate lângă ghereta paznicului de pod. 

Incercă iar să desprindă scaunul de podea şi fu cât pe ce să 
cadă cu faţa în aragaz când acesta se desprinse dintr-odată. Se 
clătină, rămase în echilibru instabil, aproape căzu, după care, 
pentru a se redresa, se retrase cu spatele la insula de gătit din 
mijlocul bucătăriei. Inima îi bătea acum atât de tare, încât nu 
reuşea să dis-tingă bătăile între ele; părea să fie doar un 
murmur continuu în piept şi sus în gât, sub articulațiile 
maxilarului. Dacă ar fi căzut, ar fi rămas ca o broască ţes-toasă 
întoarsă pe spate. N-ar mai fi avut nicio şansă să se ridice 
înapoi. 

Sunt bine, gândi. Nu s-a întâmplat. 

Nu. Se putea vedea totuşi lungită acolo, pe jos, şi asta cu o 
claritate dia-bolică. Intinsă acolo, doar ea şi dâra de sânge 
lăsată de părul lui Nicole. Intinsă acolo, aşteptând să se întoarcă 
Pickering şi să-şi facă de cap cu ea înainte să-i curme viaţa. lar 
el când avea să se întoarcă? În şapte minute? Cinci? Doar trei? 

Se uită la ceas. Era 9.15. 

Se ghemui lângă tejghea, icnind după aer, o femeie căreia îi 
crescuse un scaun din spate. Pe tejghea era cuțitul de măcelar, 
însă nu ajungea la el cu mâinile legate de braţele scaunului. Şi 
dacă îl putea lua, ce va putea face? Să stea acolo, ghe-muită, cu 
el în mână. Nu putea ajunge la nimic cu el, nu putea tăia nimic 
cu el. 

Se uită la aragaz şi se întrebă dacă ar putea aprinde unul 
dintre arzătoare. Dacă reuşea, atunci poate... 

Avu o altă viziune diabolică: încercând să ardă banda şi în 
schimb luându-i foc hainele. Nu voia să rişte. Dacă cineva i-ar fi 
oferit pilule (ori chiar un glonţ în cap) care să o scape de 
posibilitatea violului, a torturii şi a morţii - cel mai probabil, una 
lentă, precedată de inexprimabile mutilări - poate că ar fi 
nesocotit vocea încurajatoare a tatălui ei (Nu renunţa niciodată, 
Emmy, 


lucrurile bune aşteaptă mereu după un colţ sau altul) şi ar fi 
acceptat. Să rişte însă a se alege cu arsuri de gradul trei pe 
toată jumătatea superioară a corpului? Să zacă pe jumătate 
pârlită pe podea, aşteptând să se întoarcă Pickering, rugându-se 


să se întoarcă şi să-i curme chinurile? 

Nu. Refuza să facă asta. Dar ce altă soluţie avea? Simţea cum 
zboară, zboară timpul. Ceasul de pe perete încă indica 9.15, însă 
i se părea că răpăitul ploii se potolise puţin. Ideea o umplu de 
groază. O înlătură. Panica ar împinge-o la moarte. 

Cuţitul ieşea din discuţie fiindcă nu-l putea lua, iar aragazul 
fiindcă nu voia să-l folosească. Ce soluţie rămânea? 

Răspunsul era evident. Rămânea scaunul. Altele nu erau în 
bucătărie, doar trei taburete înalte, ca de bar. Bănuia că pe 
acesta îl importase dintr-o sufragerie pe care spera ca ea să n-o 
vadă niciodată. Oare legase şi alte femei - alte „nepoţele“ - de 
scaune grele de arțar roşu care-şi aveau locul în jurul unei mese 
de sufragerie? Poate chiar de acesta? În adâncul fiinţei sale era 
sigură că da. Şi bărbatul îşi punea încrederea în el, chiar dacă 
era din lemn şi nu din metal. Ce funcţionase o dată trebuia să 
funcţioneze din nou; era con-vinsă că şi-n sensul acesta gândea 
ca o hienă. 

Trebuia să demoleze închisoarea în care se afla. Era singura 
soluţie şi nu avea la dispoziţie decât puţine minute pentru a o 
face. 

7 Probabil că va durea 

Era aproape de insula centrală, însă tăblia ieşea puţin în 
afară, creând un fel de bordură, şi nu se încredea în ea. Nu voia 
să se mişte - nu voia să rişte să cadă şi să devină o ţestoasă - 
dar voia o suprafaţă mai mare decât acea bor-dură de care să se 
lovească. Aşa că porni spre frigider, care era şi el din inox... şi 
era mare. Oferea toată suprafaţa pe care şi-ar fi putut-o dori o 
fată. 

Se împletici cu scaunul legat de spatele şi fundul şi picioarele 
ei. Inainta-rea fu agonic de lentă. Era ca şi când ar fi încercat să 
umble cu un straniu 

FATA DE TURTĂ DULCE 
coşciug croit la comandă legat de spatele ei. Şi aceasta chiar 
avea să-i fie coşciug, dacă pica la pământ. Ori dacă încă mai 
lovea cu el zadarnic de uşa frigiderului KitchenAid când stăpânul 
casei avea să se întoarcă. 

O dată se clătină gata să cadă la podea - în nas - şi izbuti să- 
şi ţină echilibrul parcă doar prin forţa voinţei. Durerea de la 
gambă se întoarce, amenințând iarăşi să devină un cârcel şi să-i 
scoată piciorul drept din uz. Cu ochii închişi, îşi concentră voinţa 


şi-n direcţia aceasta, încercând să-l alunge. Transpiraţia i se 
rostogoli pe faţă, spălând lacrimi uscate pe care nu-şi amintea 
să le fi vărsat. 

Cât de mult timp trecea? Cât de mult? Ploaia se potolise şi 
mai mult. Curând avea să audă picături distincte în locul 
răpăitului. Poate că Deke riposta. Poate avea chiar şi o armă 
într-un sertar al pupitrului bătrân şi aglomerat şi-l împuşcase pe 
Pickering aşa cum ai împuşca un câine turbat. Oare ar auzi ea o 
împuşcătură acolo? Nu credea; vântul continua să sufle destul 
de tare. Cel mai probabil, Pickering - cu douăzeci de ani mai 
tânăr ca Deke şi evident în formă - l-ar dezarma pe Deke de 
orice armă ar scoate la iveală şi ar folosi-o împotriva bătrânului. 

încercă să înlăture toate aceste gânduri, dar era greu. Era 
greu chiar dacă erau gânduri inutile. Se împletici mai departe cu 
ochii încă închişi şi cu faţa palidă - umflată la gură - încordată 
de efort. Un pas de copil, doi paşi de copil. Mai pot face încă 
şase paşi de copil? Da, poţi. Însă la al patrulea, genunchii - 
îndoiţi aproape în mersul piticului - se loviră de uşa frigiderului. 

Em deschise ochii, nevenindu-i să creadă că reuşise cu 
adevărat să ducă la bun sfârşit acel chinuitor safari - o distanţă 
pe care o persoană nelegată ar fi putut-o parcurge din trei paşi 
normali; pentru ea însă, fusese un safari. O adevărată expediţie, 
în mama mă-sii. 

Nu avea timp de pierdut cu felicitări şi asta nu doar pentru că 
putea auzi în orice clipă uşa Cutiei de Pilule deschizându-se. 
Avea alte probleme. Muşchii erau încordaţi şi tremurau din 
cauza încercării de-a merge aproape din şezut; se simţea ca un 
amator sedentar care se străduieşte să execute o poziţie 
extremă de tantra yoga. Dacă nu făcea asta dintr-odată, nu 
avea s-o mai poată face deloc. lar dacă scaunul era atât de 
rezistent pe cât părea... 

Alungă acest gând. 

- Probabil că va durea, gâfâi ea. Ştii asta, nu? 

Ştia, dar credea că Pickering cocea lucruri şi mai rele pentru 

ea. 


- Te rog, zise, întorcându-se cu profilul spre frigider. Dacă asta 
era o rugăminte, bănuia că era adresată fiicei sale moarte. Te 
rog, rosti din nou şi lovi din şolduri într-o parte, izbind parazitul 
din cârca ei de uşa frigiderului. 


Nu fu luată atât de tare prin surprindere ca atunci când 
scaunul se desprinsese de podea dintr-odată, aproape făcând-o 
să plonjeze cu capul înainte în aragaz, dar nici mult nu lipsi. 
Speteaza scaunului scoase un pârâit puternic şi şezutul fugi într- 
o parte de sub fundul ei. Doar trei picioare rămaseră ferm pe 
poziţie. 

- E putred! strigă ea în bucătăria goală. Căcatul ăsta e putred! 

Poate nu de tot, însă - Dumnezeu să binecuvânteze clima din 
Florida - categoric nu era atât de solid pe cât părea. In sfârşit 
puţin noroc... iar dacă bărbatul intra acum pe uşă, tocmai când 
Emily se bucura de el, credea că o va lua razna. 

Cât timp trecuse? De cât timp era plecat? Nu avea idee. 
Mereu avusese un ceas îndeajuns de precis în cap, dar acum era 
la fel de inutil precum cel de pe perete. Era oribil într-un fel 
aparte să fi pierdut complet urma timpului. Işi aminti de ceasul 
ei mare de mână şi cobori privirea, însă ceasul nu mai era. 
Rămăsese doar o porţiune palidă de piele acolo unde fusese. 
Pickering probabil i-l luase. 

Aproape se avântă iarăşi în frigider, când îi veni o idee mai 
bună. Fundul ei scăpase în parte din scaun acum şi asta îi dădea 
libertate de mişcare sporită. Işi încordă spatele aşa cum îşi 
încordase coapsele şi gambele când desprinsese scaunul de 
podea şi de data aceasta, când simţi o durere prevestitoare jos, 
imediat deasupra bazei spinării, nu se relaxă pentru a aştepta 
să-şi reîncarce bateriile. Nu credea că-şi mai putea permite luxul 
aşteptării. II şi vedea venind înapoi, alergând chiar pe mijlocul 
drumului pustiu, picioarele lui împrăştiind apa în lături, pelerina 
galbenă fâlfâind. Şi, într-o mână, ţinând un fel de unealtă. Un 
levier, poate, luat din portbagajul plin de sânge al Mercedesului. 

Em se încordă să se îndrepte de spate. Durerea de la şale se 
accentuă, atinse o intensitate tăioasă. Insă ea auzea din nou 
sunetul acela de rupere când banda adezivă cedă - nu de pe 
scaun, ci de pe ea însăşi. De pe straturile lui suprapuse. 
Slăbindu-se. Slăbirea nu era la fel de bună ca eliberarea, însă 
era bună, totuşi. li lăsa mai multă libertate de mişcare. 

Mişcă şoldurile spre frigider din nou, eliberând un strigăt slab 
de efort. Forţa şocului reverberă în ea. Acum, scaunul nu se 
mişcă. Scaunul rămase 5 

FATA DE TURTA DULCE 
agăţat de ea ca un scai. Mişcă şoldurile iarăşi, mai cu forță, 


strigând mai tare: tantra yoga combinată cu disco sado-maso. 
Se auzi un alt pârâit şi de data aceasta scaunul se mută în 
dreapta, pe spatele şi şoldurile ei. 

Ea lovi iar... şi iar... şi iar, pivotând pe şoldurile tot mai obosite 
şi sfărâ-mând. Pierdu numărătoarea. Plângea din nou. Pantalonii 
scurţi se rupseseră în spate. li alunecaseră în jos pe un şold şi 
şoldul însuşi sângera. Credea că intrase o aşchie în el. 

Inspiră adânc, încercând să-şi calmeze inima agitată (slabe 
şanse) şi se izbi pe sine şi închisoarea sa de lemn în frigider, din 
nou, cât de tare putu. De data aceasta nimeri în sfârşit maneta 
distribuitorului automat de gheaţă, eliberând un jack-pot de 
cuburi pe gresie. Se auzi un nou pârâit, simţi o cedare şi, dintr- 
odată, braţul ei stâng era liber. Se uită în jos la el, uluită, cu o 
privire tâmpă. Braţul scaunului era încă legat de antebraţul ei, 
însă acum corpul scaunului atârna strâmb în acea parte, agăţat 
de ea cu fâşii lungi de bandă adezivă. Era ca şi când ar fi fost 
prinsă într-o pânză de păianjen. Şi sigur că aşa era; des- 
creieratul acela în pantaloni kaki şi tricou Izod era păianjenul. 
Incă nu era liberă, dar acum putea folosi cuțitul. Nu trebuia 
decât să se înapoieze încet la insula centrală şi să-l ia. 

- Nu călca pe cuburi, se avertiză ea pe o voce spartă. Suna - 
în pro-priile-i urechi, cel puţin - ca o studentă maniacă în ultimul 
an care a învăţat până în pragul unei căderi nervoase. Ar fi un 
moment foarte nepotrivit pentru a face patinaj. 

Evită gheaţa, însă când se aplecă după cuţit, spatele ei 
suprasolicitat emise un trosnet urât. Scaunul, mult mai slăbit 
acum, dar încă legat de mijlocul ei cu acele corsete de bandă (şi 
de picioare asemenea), se lovi de marginea insulei. Nu-i dădu 
atenţie. Reuşi să apuce cuțitul cu mâna stângă, proaspăt 
eliberată, şi să-l folosească pentru a tăia banda care-i lega 
braţul drept, respirând sacadat şi aruncând priviri scurte, iuți, 
spre uşa batantă dintre bucătărie şi orice ar fi fost ceea ce se 
afla dincolo - sufrageria şi holul principal, bănuia ea; pe acolo 
plecase el şi probabil că tot pe acolo avea să se întoarcă. După 
ce-şi eli-beră mâna dreaptă, smulse bucata ruptă de scaun încă 
legată de mâna stângă şi o aruncă pe insula centrală. 

- Nu te mai uita după el, îşi spuse în bucătăria cenuşie, 
umbroasă. Fă-ţi doar treaba. 


Era un sfat bun, chiar dacă greu de urmat când ştiai că 


moartea ar putea veni pe uşa aceea, şi curând. 

Tăie breteaua de bandă de sub sâni. Aceasta ar fi trebuit să 
fie o procedură lentă, atentă, dar ea nu-şi permitea să se mişte 
încet şi se ciupi în repetate rânduri cu vârful cuţitului. Simţi cum 
sângele i se întindea pe piele. 

Cuţitul era ascuţit. Partea rea a acestui fapt erau ciupiturile 
acelea repetate de sub sternul ei. Partea bună era că banda 
adezivă se lăsa secţionată fără mari împotriviri, strat după strat. 
In cele din urmă fu tăiată de sus până jos şi scaunul i se mai 
îndepărtă puţin de spate. Incepu să lucreze la breteaua lată de 
bandă din jurul mijlocului. Acum se putea apleca mai mult şi 
munca decurse mai repede, lăsând mai puţine urme asupra 
corpului ei. Tăie până la capăt şi scaunul căzu pe spate. 
Picioarele lui erau însă în continuare legate de picioarele ei şi, 
când căzu scaunul, acestea îşi schimbară brusc poziţia, 
afundându-se adânc sub gambe, acolo unde tendoanele lui Ahile 
ieşeau la suprafaţă aidoma unor cabluri, imediat sub piele. 
Durerea fu insuportabilă şi ea gemu amarnic. 

Em duse mâna stângă înapoi şi trase scaunul înapoi spre 
spatele său, eliminând apăsarea aceea oribilă, insistentă. Era un 
unghi incomod, îi răsucea tare braţul, însă continuă să ţină 
scaunul lipit de ea cât se întoarse împleticit până ce ajunse iar 
cu faţa la aragaz. Apoi se înclină pe spate, folosind insula 
centrală pentru a uşura presiunea. Gâfâind, plângând din nou 
(nu era conştientă de lacrimi), se aplecă în faţă şi începu să taie 
banda cu care îi erau legate gleznele. Mişcările ei slăbiseră 
benzile acelea şi cele care-i legau partea inferioară a corpului de 
scaunul ăla păcătos; astfel, munca decurse mai repede şi se tăie 
mai puţin, deşi reuşi să-şi facă o crestătură bunicică la gamba 
dreaptă - ca şi când o parte nebună din ea ar fi încercat să o 
pedepsească fiindcă se blocase când ea încerca să desprindă 
scaunul de podea. 

Lucra la banda care îi ţinea genunchii - ultima rămasă - când 
auzi uşa din faţă deschizându-se şi închizându-se. 

- Am ajuns acasă, iubito! strigă vesel Pickering. Mi-ai dus 

dorul? 

Em încremeni, aplecată şi cu părul atârnându-i peste faţă, şi-i 
trebui şi ultima fărâmă de voinţă pentru a reîncepe să se mişte. 
Nu era timp acum pentru fineţuri; vâri lama cuţitului de măcelar 
sub centura de bandă gri din jurul genunchiului drept, evită ca 


prin minune să-i înfigă vârful în propria rotulă şi trase în sus cu 
toată forţa. E 
FATA DE TURTA DULCE 

În hol, se auzi un clonc greu şi ea ştiu că bărbatul tocmai 
răsucise o cheie într-o broască - una mare, după sunet. 
Pickering nu voia să fie întrerupt, considera probabil că fusese 
întrerupt destul pentru o singură zi. Porni de-a lungul holului. 
Probabil purta tenişi (Em nu observase înainte), deoarece îi 
auzea lipăind. 

Fluiera „O, Susanna“. 

Banda care îi ţinea genunchiul drept cedă, de jos în sus, şi 
scaunul căzu pe spate în tăblia insulei cu un zdrăngănit 
puternic, legat acum de ea doar la nivelul genunchiului stâng. 
Un moment, paşii dincolo de uşa batantă - foarte aproape acum 
- se opriră, după care începură să alerge. Apoi totul se 
desfăşură foarte, foarte repede. 

Bărbatul lovi uşa cu ambele mâini şi aceasta se lovi de perete 
cu un bufnet puternic; mâinile acelea erau încă întinse când el 
dădu buzna în bucătărie. Erau goale - nici urmă de levierul pe 
care şi-l imaginase ea. Mânecile pelerinei galbene erau ridicate 
la jumătatea braţelor şi Em avu timp să gândească: E prea mică 
pentru tine, jigodie - o soţie ţi-ar spune asta, dar tu n-ai o soţie, 
nu-i aşa? 

Gluga pelerinei era lăsată pe spate. Tunsoarea lui cazonă era 
în sfârşit ciu-fulită - uşor ciufulită; părul era prea scurt pentru 
altceva - şi apă de ploaie curgea pe laturile feţei şi în ochii lui. 
Evaluă situaţia dintr-o privire, părând să înţeleagă totul. 

- O, curvă enervantă ce eşti! urlă el şi alergă pe după insula 
mediană ca să o prindă. 

Ea lovi cu cuțitul de măcelar. Lama fulgeră între degetul 
arătător şi mijlociul palmei lui drepte desfăcute şi săpă adânc în 
carne, în adâncitura V-ului. Sângele se revărsă. Pickering urlă de 
durere şi surprindere - mai mult de surprindere, credea ea. 
Hienele nu se aşteaptă ca victimele lor să se întoarcă împotri... 

Bărbatul întinse mâna stângă, apucă de încheietura ei şi 
răsuci. Ceva scrâşni. Sau poate trosni. In orice caz, durerea 
săgetă pe braţ în sus, vie ca lumina. Ea încercă să nu dea 
drumul cuţitului, dar era imposibil. Acesta zbură până în cealaltă 
parte a camerei şi când el îi eliberă încheietura, mâna ei dreaptă 
căzu moale, cu degetele răşchirate. 


Se apropie de ea şi Em îl împinse înapoi, folosind ambele 
mâini şi ignorând noul urlet de durere al încheieturii sale forţate. 
Fu pur instinct. Partea raţională a minţii i-ar fi spus că un brânci 
nu-l va opri pe omul acela, însă 


partea raţională a minţii stătea acum ghemuită într-un colţ al 
capului ei, neputând face altceva decât să spere la ce e mai 
bine. 

Pickering o depăşea în greutate, dar ea stătea cu fundul lipit 
de bordura cio-bită a insulei centrale. Bărbatul se împletici 
înapoi cu o expresie de năuceală care ar fi fost comică în alte 
împrejurări şi călcă fie pe un cub de gheaţă, fie pe mai multe. 
Un moment, semănă cu un personaj din desene animate - Road 
Runner, poate - care sprintează pe loc încercând să rămână în 
picioare. Apoi călcă pe alte cuburi de gheaţă (ea le văzu cum 
ţâşniră pe podea, rotindu-se şi scânteind), căzu greoi şi se lovi 
cu ceafa de uşa acum plină de adâncituri a frigiderului. 

Ridică mâna însângerată şi se uită la ea. Apoi se uită la Em. 

- M-ai tăiat, zise el. Curvă, curvă proastă, uită-te aici, m-ai 

tăiat. De ce m-ai tăiat? 

Incercă să se ridice împleticit în picioare, dar alte cuburi de 
gheaţă o zbu-ghiră de sub el şi se nărui înapoi la podea. Pivotă 
pe un genunchi, intenţio-nând să se ridice astfel, şi preţ de un 
moment stătu cu spatele la ea. Em apucă braţul stâng rupt al 
scaunului de pe insula mediană. De el încă atârnau fâşii inegale 
de bandă adezivă. Pickering se ridică în picioare şi se întoarse 
către ea. Emily îl aştepta. Avântă braţul spre fruntea lui cu 
ambele mâini - palma dreaptă nu voia să se închidă, însă o 
convinse ea. O parte atavică, orientată spre supravieţuire, din 
ea îşi aminti chiar să scurteze priza pe bucata de arțar roşu, 
ştiind că în felul acesta forţa impactului va fi maximă, iar o forţă 
maximă a impactului era un lucru bun. În definitiv, avea la 
dispoziţie un braţ de scaun, nu o bâtă de baseball. 

Se auzi un bufnet. Nu fu la fel de puternic ca al uşii batante 
când o lovise el intrând, însă tot sunase destul de tare, poate 
fiindcă ploaia aproape încetase. Un moment nu se întâmplă 
nimic altceva, după care sângele începu să curgă din tunsoarea 
lui cazonă şi să se reverse peste frunte. Emily se uită ţintă la el, 
în ochii lui. El se uită înapoi, buimac. 

- Nu, rosti el slab şi întinse o mână să ia braţul de scaun de la 


ea. 

- Ba da, spuse ea şi lovi din nou, de data aceasta dintr-o 
parte: o lovitură cu două mâini, prin secerare, mâna dreaptă 
retrăgându-se în ultimul moment, cea stângă ţinând ferm mai 
departe. Capătul braţului - neuniform acolo unde se rupsese, 
plin de aşchii - intră în contact cu tâmpla dreaptă a lui Pickering. 
Acum, sângele ţâşni dintr-odată şi capul sări într-o parte, se 
întoarse complet spre umărul stâng. Picături aprinse îi curseră 
pe obraz şi căzură pe gresia gri. 

FATA DE TURTA DULCE 

- Opreşte-te, spuse el baritonal, lovind aerul cu o mână. 
Semăna cu un om care stă să se înece şi imploră să fie salvat. 

- Nu, zise ea şi cobori iar braţul spre capul lui. 

Pickering strigă şi se împletici înapoi din faţa ei, cu bărbia în 
piept, încer-când să pună între ei insula centrală. Păşi pe alte 
cuburi de gheaţă şi alunecă, însă acum reuşi să rămână în 
picioare. Doar din noroc, credea ea, deoarece bărbatul abia se 
mai ţinea la verticală. 

Preţ de un moment, aproape îl lăsă în pace, spunându-şi că va 
fugi pe uşa batantă. Ea asta ar fi făcut. Apoi tatăl ei luă 
cuvântul, foarte calm, în mintea ei: Vrea să pună mâna pe cuţit, 
dulceaţă. 

- Nu, zise ea, arătându-şi colții de data aceasta. Nu, nu te las. 

Incercă să alerge de cealaltă parte a insulei şi să i-o ia înainte, 
însă nu putu să alerge, nu trăgând după ea rămăşiţele scaunului 
ca o afurisită de ghiulea - era încă legat cu bandă adezivă de 
genunchiul ei stâng. Se izbi de insulă, o lovi în fund, încercă să-i 
intre între picioare şi să o împiedice. Scaunul părea să fie de 
partea lui şi Em era bucuroasă că îl făcuse ţăndări. 

Pickering ajunse la cuţit - zăcea la baza uşii batante - şi căzu 
peste el ca un înaintaş de fotbal american care protejează o 
minge liberă. Din adâncul gâtului scotea un şuierat gutural. Em 
ajunse acolo tocmai când el dădea să se rotească. Il frăgezi cu 
braţul de scaun iar şi iar, ţipând, conştientă într-o parte a minţii 
că acesta nu era foarte greu şi că ea nu-i imprima nici pe 
departe forţa pe care îşi dorea să o imprime. Işi vedea 
încheietura dreaptă, care înce-pea deja să se umfle, cum încerca 
să se adreseze nenorocirii căreia îi fusese supusă ca şi când s-ar 
fi aşteptat să supravieţuiască acelei zile. 

Pickering se prăbuşi peste cuţit şi rămase nemişcat. Ea se 


trase puţin în spate, gâfâind, cometele acela mici şi albe 
brăzdându-i din nou câmpul vizual. 

În mintea ei, bărbaţi prinseră a vorbi. Nu era ceva neobişnuit 
pentru ea şi nu întotdeauna ceva nedorit. Uneori, dar nu 
întotdeauna. 

Henry: la cuțitul ăla afurisit şi înfige-i-l drept între omoplaţi. 

Rusty: Nu, dulceaţă. Nu te apropia de el. Asta aşteaptă. Face 

pe mortul. A 

Henry: Sau în ceafă. E bine şi acolo. In gâtul ăla împuţit. 

Rusty: Să bagi mâna sub el ar fi ca şi cum ai vâri-o într-o presă 

de balotat, Emmy. Ai două opţiuni. Bate-l de moarte... 

Henry, părând reticent, dar convins: ... sau fugi. 


Ei, poate. Şi poate că nu. ` 

În partea aceea a insulei era un sertar. Îl deschise smucit, 
sperând să dea peste alt cuțit - peste alte multe cuțite: de 
decupat, de filetat, de friptură, de tăiat pâinea, din cele zimţate. 
S-ar fi mulţumit şi cu un afurisit de cuţit pentru întin-sul untului. 
Ce văzu fu, în principal, o gamă de ustensile de gătit din plastic 
negru: două spatule, un polonic şi o lingură din aceea mare 
plină de găuri. Mai erau şi alte nimicuri, însă cel mai 
ameninţător obiect pe care îi căzură ochii era un curăţător de 
cartofi. 

- Ascultă la mine, zise ea. Vocea îi era aspră, aproape 
guturală. Avea gâtul uscat. Nu vreau să te omor, dar o voi face 
dacă mă obligi. Am o furculiţă pentru carne aici. Dacă încerci să 
te întorci, ţi-o înfig în ceafă şi-o împing până iese pe partea 
cealaltă. 

Oare o credea? Asta era o întrebare. Era sigură că Pickering 
înlăturase toate cuţitele cu excepţia celui de sub el, dar putea fi 
oare sigur că înlăturase toate celelalte obiecte ascuţite? 
Majoritatea bărbaţilor nu aveau idee ce conţineau sertarele din 
bucătăria lor - ştia asta din experienţa vieţii cu Henry şi, înainte 
de Henry, cu tatăl ei - dar Pickering nu era ca majoritatea 
bărbaţilor şi aceea nu era orice bucătărie. Trăia cu impresia că 
era mai mult un teatru de operaţii. Totuşi, ţinând cont cât era de 
buimac (era buimac?) şi cum sigur trebuia să fie convins că o 
scăpare de memorie i-ar putea aduce moartea, ea credea că 
bluful avea şanse să treacă. Doar că mai era o întrebare: Oare o 
auzea, măcar? Sau dacă da, o înţelegea? Un bluf nu putea 


funcţiona dacă persoana cu care încer-cai să blufezi nu înţelegea 
miza. 

Numai că ea nu avea de gând să stea acolo în cumpănă. 
Acesta ar fi fost cel mai grav lucru pe care îl putea face. Se 
aplecă, fără a-şi lua ochii de la Pickering, şi agăţă cu degetele 
ultima bucată de bandă care o mai lega de scaun. Degetele de 
la mâna ei dreaptă voiau şi mai puţin să se supună acum, însă 
ea le convinse. Şi pielea ei udă leoarcă de sudoare fu de ajutor. 
Împinse în jos şi banda începu să se des-prindă cu un alt sunet 
nărăvaş de sfâşiere. Bănuia că durea, îi lăsă o dungă roşu-aprins 
pe rotulă (din cine ştie ce motiv, cuvântul Jupiter îi veni 
întâmplător în gând), însă depăşise de mult momentul când mai 
simţea astfel de lucruri. Cedă dintr-odată şi alunecă până la 
gleznă, mototolită şi răsucită şi lipindu-se de sine. Em o scoase 
de pe picior şi se îndreptă de spate, liberă. li bubuia capul; fie 
de la efort, fie de la lovitura primită pe când se uita la fata 
moartă din portbagajul Mercedesului. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

- Nicole, spuse ea. Numele ei era Nicole. 

Rostirea numelui fetei moarte păru să o readucă pe Em puţin 
în simţiri. Acum, ideea de a încerca să ia cuțitul de măcelar de 
sub bărbat părea o nebunie. Partea din ea care uneori vorbea cu 
vocea tatălui ei avea dreptate - şi numai să stea în aceeaşi 
cameră cu Pickering însemna să-şi forţeze norocul. Astfel, 
rămânea să plece. Doar asta. 

- Acum am să plec, spuse ea. Mă auzi? 

Bărbatul nu se mişcă. 

- Am furculiţa pentru carne. Dacă vii după mine, te înjunghii 
cu ea. îţi... Îţi scot ochii cu ea. Ce ai de făcut e să rămâi unde 
eşti. Ai înţeles asta? 

El nu se mişcă. 

Emily se îndepărtă cu spatele de el, apoi se întoarse şi ieşi din 
bucătărie pe uşa din cealaltă parte a încăperii. Incă mai ţinea în 
mână braţul plin de sânge al scaunului. 

8 Era o fotografie pe perete, 
lângă pat 

Dincolo era sufrageria. Acolo era o masă lungă cu tăblie de 
sticlă. În jurul ei erau şapte scaune de artar roşu. Locul unde ar 
fi trebuit să fie al optulea era gol. Sigur că da. In timp ce studia 
locul gol din capătul „mamei“ al mesei, avu o amintire: sângele 


înflorind într-o perlă mică sub ochiul ei în timp ce Pickering 
spunea: Bine, bun, bine. O crezuse când spusese că doar Deke 
ar putea şti că ea se află înăuntrul Cutiei de Pilule, aşa că 
aruncase cuțitul cel mic - cuțitul cel mic al lui Nicole, îşi spusese 
ea atunci - în chiuvetă. _ 

Deci fusese tot timpul un cuţit cu care să-l amenințe. Incă mai 
era. In chiuvetă. Dar acum nu voia să se mai întoarcă acolo. Nici 
vorbă. 

Străbătu încăperea şi merse de-a lungul holului cu cinci uşi, 
două de fiecare latură şi una în capăt. Primele două uşi pe lângă 
care trecu erau deschise, în stânga ei o baie şi în dreapta o 
spălătorie. Maşina de spălat rufe era cu încărcare pe sus şi avea 
uşiţa deschisă. O cutie de Tide stătea pe raft, lângă ea. 


O cămaşă pătată de sânge atârna jumătate înăuntru şi jumătate 
în afara gurii de încărcare. Cămaşa lui Nicole, credea Emily, deşi 
nu avea cum să fie sigură. lar dacă era a ei, de ce voise 
Pickering să o spele? Găurile n-ar fi dispărut prin spălare. Emily 
îşi aminti că-şi spusese că erau zeci la număr, cu toate că asta 
sigur nu era posibil. Nu? 

Credea că era, totuşi: Pickering înnebunit. 

Deschise uşa de după cea a băii şi văzu o cameră de oaspeţi. 
Nu era decât o cutie întunecată şi sterilă conţinând un pat 
matrimonial cu aşternuturile atât de bine întinse, încât fără- 
ndoială puteai face un bănuţ să salte pe ele. Oare o îngri-jitoare 
să-l fi aranjat? Sondajul nostru spune că nu, gândi Em. Sondajul 
nostru spune că nicio îngrijitoare n-a pus vreodată piciorul în 
camera asta. Doar „nepoţele“. 

Uşa de vizavi de camera pentru oaspeţi se deschidea într-un 
birou. Era până în cel mai mic amănunt la fel de steril ca 
încăperea de peste hol. Într-un colţ erau două fişete. Era o masă 
mare, goală, cu excepţia unui PC Dell acoperit cu o husă de 
plastic transparent. Duşumeaua era din scânduri simple de ste- 
jar. Fără covor. Niciun tablou pe perete. Singurul geam mare era 
oblonit, lăsând să pătrundă doar câteva raze palide de lumină. 
Asemenea camerei pentru oaspeţi, locul acela arăta trist şi dat 
uitării. 

N-a lucrat niciodată aici, gândi ea şi ştiu că aşa era. Era un 
simplu platou teatral. Intreaga casă era asta, inclusiv încăperea 
din care fugise ea - încăperea care semăna cu o bucătărie, dar 


care era de fapt un teatru operator, cu tot cu tejghele şi podele 
uşor de curăţat. 

Uşa din celălalt capăt al holului era închisă şi, apropiindu-se 
de ea, Em ştia că va fi încuiată. Se va trezi blocată în capătul 
acela al coridorului, dacă bărba-tul intra din capătul cu 
bucătăria/sufrageria. Blocată şi neavând unde să fugă, iar în 
zilele acestea alergatul era singurul lucru la care se pricepea, 
singurul lucru care i se potrivea. 

Işi trase pantalonii scurţi în sus - avea impresia că plutesc pe 
ea acum, după ce cusătura din spate se desfăcuse - şi apucă 
clanţa. Premoniţia pusese atât de tare stăpânire pe ea încât 
pentru un moment nu-i veni să creadă când clanţa se răsuci în 
mâna ei. Impinse uşa şi păşi în ceea ce trebuia să fie dormitorul 
lui Pickering. Era aproape la fel de steril ca încăperea pentru 
oaspeţi, însă nu întru totul. Pentru început, erau două perne în 
loc de doar una sin-gură, iar cuvertura de pe pat (care părea să 
fie geamănul celui din camera A 

FATA DE TURTA DULCE 
pentru oaspeţi) fusese trasă într-un triunghi precis, pregătită să-l 
primească pe stăpân în confortul cearşafurilor proaspete, după o 
zi de muncă grea. lar pe podea era un covor. Un simplu preş 
ieftin de nailon, dar se întindea dintr-un perete în celălalt. Henry 
fără-ndoială ar fi spus că e modelul special Mamut; se potrivea 
însă cu pereţii şi făcea camera să arate mai puţin scheletică 
decât celelalte. Mai era şi o mescioară de scris - semăna cu un 
pupitru vechi de şcoală - şi un scaun simplu de lemn. Şi chiar 
dacă acestea erau recuzite destul de mici în comparaţie cu 
decorul biroului, cu geamul lui mare (şi din nefericire oblonit) şi 
computerul scump, avea impresia că mescioara aceea fusese 
folosită. Că Pickering şezuse la ea şi scrisese de mână, adus de 
spate ca un copil într-o sală de clasă dintr-o şcoală de la ţară. Ce 
scrisese, la asta ea nu-şi dorea să se gândească. 

Şi geamul de aici era mare. Şi, spre deosebire de geamurile 
din birou şi camera de oaspeţi, nu era oblonit. Inainte ca Em să 
se uite afară şi să vadă ce se afla dincolo, atenţia îi fu atrasă de 
o fotografie de pe perete, lângă pat. Nu era agăţată şi categoric 
nu era înrămată, ci era doar prinsă acolo cu o piuneză. In jurul 
ei, în perete erau alte găuri mici, ca şi când alte poze ar fi fost 
prinse acolo de-a lungul anilor. Acesta era un cadru color cu 
data de 19-4-07 imprimată digital în colţul drept. Fusese făcută 


cu o cameră de modă veche, nu cu una digitală, judecând după 
hârtie, şi nu de către cineva cu mare har pentru arta fotografică. 
Pe de altă parte, poate că fotograful fusese surescitat. Aşa cum 
hienele devin surescitate, bănuia ea, la lăsarea serii, când simt 
miros de pradă proaspătă. Era ceţoasă, luată parcă prin lentile 
transfocatoare, iar subiectul nu era centrat. Subiectul era o 
femeie tânără cu picioare lungi, îmbrăcată în pantaloni scurţi de 
dril şi un tricou strâmt pe care scria BEER O'CLOCK BAR. Pe 
palma stângă ţinea în echilibru o tavă, ca o chelneriţă într-un 
vechi tablou vesel de Norman Rockwell. Râdea. Avea păr blond. 
Em nu putea fi sigură că era vorba de Nicole, nu din poza aceea 
înceţoşată şi după acele câteva clipe şocante când se uitase la 
fata moartă din portbagajul Mercedesului... însă era sigură. 
Inima ei era sigură. 

Rusty: N-are importanţă, dulceaţă. Trebuie să pleci de aici. 
Trebuie să ajungi în câmp liber, unde poţi alerga. 

Ca pentru a dovedi aceasta, uşa dintre bucătărie şi sufragerie 
se trânti de perete - aproape destul de tare cât să zboare din 
ţâţâni, judecând după sunet. 


Nu, gândi ea. O părăsi orice senzaţie de la mijloc în jos. Nu 
credea că se udase din nou, însă nici nu şi-ar fi putut da seama 
dacă o făcuse. Nu, nu se poate. 

- Vrei să jucăm dur? strigă Pickering. Vocea lui părea uluită şi 
voioasă. Bine, pot să joc dur. Sigur. Nicio problemă. Aşa vrei? S-a 
făcut. Tati îţi va face pe plac. 

Venea. Traversa sufrageria. Em auzi un bufnet urmat de un 
trăncănit sec când bărbatul se împiedică în unul dintre celelalte 
scaune (poate cel din capătul „tatei“ al mesei) şi-l împinse 
deoparte. Lumea se îndepărtă în sincope de ea, devenind 
cenuşie chiar dacă încăperea aceea era relativ luminoasă acum, 
că furtuna se împrăştia. 

Îşi muşcă buza spartă. Asta îi trimise un pârâiaş de sânge 
proaspăt pe bărbie în jos, însă readuse şi culoare şi realitate în 
lumea înconjurătoare. Em trânti uşa şi dibui după încuietoare. 
Nu exista o încuietoare. Se uită în jur şi ochii i se opriră la 
scaunul nepretenţios de lemn de la mescioara nepretenţioasă 
de lemn. În timp ce Pickering începea să alerge împleticit, 
trecând de spălătorie şi de birou - şi avea oare cuțitul de 
măcelar strâns într-o mână? Sigur că-l avea - ea apucă scaunul, 


îl aşeză sub clanţă şi-l înclină. După doar o clipă, bărbatul lovi 
uşa cu ambele mâini. 

Ea îşi spuse că dacă şi duşumeaua de acolo ar fi fost din 
scânduri de stejar, scaunul ar fi alunecat ca un puc pe gheaţă. 
Poate că l-ar fi ridicat ea şi l-ar fi ţinut pe Pickering la distanţă cu 
el: Em, Neînfricata Îmblânzitoare de Lei. Puțin probabil. În orice 
caz, acolo era covor pe jos. Un preş ieftin de nailon, însă era 
gros - măcar avea acest atribut. Picioarele înclinate ale 
scaunului se înfipseră şi se înţepeniră, chiar dacă ea văzu 
covorul făcând un val. 

Pickering răcni şi începu să izbească uşa cu pumnii. Em spera 
că ţinea cuțitul în continuare în mână în timp ce făcea asta; 
poate avea din greşeală să-şi taie singur gâtul. 

- Deschide uşa! urlă el. Deschide! Doar îţi complici situaţia! 

De parcă aş putea, gândi Emily, dându-se în spate. Şi uitându- 
se înapoi. Acum ce? Geamul? Ce altceva? Exista doar uşa aceea, 
aşa că doar geamul rămânea. 

- Mă scoţi din minţi, don'şoară! 

Ba nu, tu erai deja ieşit din minţi. Erai nebun de legat! 

Vedea bine că geamul era din acela făcut doar pentru privit, 
nu pentru deschis. Datorită aerului condiţionat. Deci ce urma? 
Să sară pe el aidoma lui Clint Eastwood într-un western 
spaghetti de demult? Suna posibil; era categoric 

FATA DE TURTĂ DULCE 
genul de lucru care-i surâdea în copilărie, însă bănuia că se va 
tăia peste tot dacă ar fi pus cu adevărat planul în practică. Clint 
Eastwood şi The Rock şi Steven Seagal foloseau cascadori când 
venea vorba de secvenţe cu săritul prin vitrina barului. lar 
cascadorii înşişi foloseau sticlă specială. 

Auzi bubuitul rapid al paşilor de dincolo de uşă când bărbatul 
mai întâi se dădu în spate şi apoi se avântă înainte. Uşa era 
grea, însă Pickering nu glumea şi tăblia se cutremură în ramă. 
De această dată scaunul sări înapoi cinci sau şase centimetri 
înainte să se opună. Mai rău, valul acela străbătu iarăşi covorul 
şi Em auzi un pârâit asemănător cu al benzii adezive cedând. 
Pickering era remarcabil de vioi pentru cineva care fusese bătut 
peste cap şi umeri cu o bucată solidă de arțar roşu, doar că - 
desigur - era deopotrivă nebun şi îndeajuns de sănătos la cap ca 
să ştie că dacă ea scăpa, avea să fie prins. Em bănuia că acesta 
era un stimulent puternic. 


Trebuia să-l lovesc dracului cu tot scaunul ăla, gândi ea. 

- Vrei să ne jucăm? gâfâi el. Eu o să mă joc. Sigur. Sută-n mie. 
Dar tu eşti pe terenul meu de joacă, bine? Şi uite... că... vin! 

Lovi uşa din nou. Aceasta se zdruncină în canaturi, acum cu 
ţâţânile slăbite, şi scaunul sări înapoi alţi cinci sau şase 
centimetri. Em vedea găuri întu-necate sub formă de lacrimă 
între picioarele înclinate ale scaunului şi uşă: rupturi în covorul 
ieftin. 

Pe geam, deci. Dacă era să moară sângerând de la Dumnezeu 
ştie cât de multe răni, prefera să şi le facă ea însăşi. Poate... 
dacă se înfăşura în cuvertură... 

Atunci ochii îi căzură pe masa de scris. 

- Domnule Pickering! strigă ea, apucând masa de margini. 
Stai! Vreau să-ţi propun un târg! 

- Nu fac târguri cu curvele, bine? zise el arţăgos, dar se oprise 
un moment - poate ca să-şi recapete suflul - şi asta îi dădu ei 
timp. Doar de timp avea nevoie. Doar timp putea obţine de la el; 
nu avea nevoie să audă din partea lui că nu era omul care face 
târguri cu curvele. Care-i planul tău cel mare? Spune-i lui tăticu'. 

În momentul acela, masa era planul ei. O ridică, aproape 
convinsă că spatele ei suprasolicitat va pocni de-a dreptul ca un 
balon. Însă masa era uşoară şi fu şi mai uşoară când de pe ea 
căzură mai multe teancuri de manuale universitare, după cum 
arătau, legate cu elastic. 


- Ce faci? întrebă el tăios, apoi: Nu face aia! 

Em alergă spre geam, după care se opri brusc şi aruncă masa. 
Sunetul de sticlă spartă fu enorm. Fără să stea să se gândească 
sau să se uite - gânditul n-ar fi ajutat-o cu nimic în clipa aceea, 
iar uitându-se nu putea decât să se sperie dacă distanţa până 
jos era mare - trase cuvertura de pe pat. 

Pickering izbi iarăşi uşa şi chiar dacă scaunul rezistă şi acum 
(ea ştiu asta; dacă ar fi cedat, bărbatul ar fi alergat prin cameră 
dând s-o apuce), ceva scoase un trosnet lemnos puternic. 

Em se înfăşură în cuvertură de la bărbie până la picioare, 
arătând pentru un moment ca o indiancă în viziunea lui N.C. 
Wyeth pe cale să pornească la drum într-o furtună de zăpadă. 
Apoi sări prin gaura zimţată din geam tocmai când uşa se 
deschise forţat în urma ei. Mai multe săgeți de sticlă înţepe-nite 
în ramă răniră cuvertura, dar nici măcar una n-o atinse pe Em. 


- O, curvă tâmpită şi enervantă! strigă Pickering, în urma ei - 

aproape în urma ei - după care ea plonjă prin aer. 
9 Gravitaţia e mama 
tuturor 

Fusese băieţoasă în copilărie, prefera jocurile pentru băieţi 
(cel mai bun se numea simplu Pac-Pac), desfăşurate în pădurea 
din spatele casei lor din suburbiile din Chicago, decât să piardă 
vremea cu Barbie şi Ken pe verandă. Purta jeanşi şi tenişi, îşi 
ţinea părul prins la spate în coadă. Ea şi prietena ei cea mai 
bună, Becka, urmăreau la TV, în loc de filme cu gemenele Olsen, 
filme vechi cu Eastwood şi Schwarzenegger, iar când se uitau la 
Scooby-Doo, se identificau mai degrabă cu cățelul decât cu 
Velma sau Daphne. Vreme de doi ani, în gimnaziu, numiseră 
masa de prânz Scooby Snacks. 

Şi se căţărau în copaci, desigur. Emily parcă îşi amintea că ea 
şi Becka pe-trecuseră o vară întreagă în copaci, fiecare în curtea 
ei. Probabil că aveau nouă ani atunci. În afară de lecţia tatălui ei 
despre cum se cade, singurul lucru pe care Em şi-l amintea clar 
despre vara căţăratului în copaci era mama ei 

FATA DE TURTĂ DULCE 
aplicând o cremă albă pe nasul ei în fiecare dimineaţă şi 
spunându-i: Să nu ţi-o ştergi, Emmy! pe vocea ei impunătoare, 
dacă-nu-mă-asculţi-te-omor. 

Intr-o zi, Becka îşi pierduse echilibrul şi fusese cât pe ce să 
cadă cinci metri pe peluza familiei Jackson (poate doar trei, însă 
la vremea aceea fetelor li se păruse că sunt opt metri... ba chiar 
şaisprezece). Se salvase apucându-se de o cracă, dar apoi 
rămăsese agăţată acolo, strigând după ajutor. 

Rusty tundea peluza. Se apropiase încet - da, încet; întârziase 
chiar şi să oprească maşina de tuns iarba Briggs & Stratton - şi 
întinsese braţele. „Sari“, spusese el, şi Becka, fata care doar de 
doi ani nu mai credea în Moş Crăciun şi care încă arbora o 
încrederea sublimă, sărise. Rusty o prinsese fără probleme, apoi 
îi strigase lui Em să coboare din copac. Le făcuse pe ambele fete 
să şadă la rădăcină. Becka plângea puţin şi Em era speriată - 
mai mult de faptul că de-acum căţăratul în copaci avea să 
devină un lucru interzis, cum era mersul la magazinul de la colţ 
după ora şapte seara. 

Rusty nu le interzisese asta (deşi mama lui Emily ar fi făcut-o, 
dacă s-ar fi uitat pe geamul de la bucătărie), ci le învățase cum 


se cade. Şi apoi ele exer-saseră vreme de aproape o oră. 

Ce zi minunată fusese aceea! 

Când sări pe geam, Emily văzu că distanţa până la patioul din 
lespezi de jos era bunicică. Poate doar trei metri, însă ei i se 
părură că sunt opt în timp ce cădea cu cuvertura în care era 
înfăşurată fluturând în jurul său. Sau şaisprezece. 

Lăsaţi genunchii să se strângă, le spusese Rusty în urmă cu 
şaisprezece sau şaptesprezece ani, în Vara Căţăratului în Copaci, 
cunoscută şi ca Vara Zgomotului Alb. Nu le cereţi să preia şocul. 
O vor face - în nouă din zece cazuri, dacă distanţa nu e prea 
mare, o vor face -, dar v-aţi putea alege cu o ruptură de os. 
Şold, picior sau gleznă. Gleznă, cel mai probabil. Ţineţi minte că 
gravitația e mama tuturor. Lăsaţi-vă în voia ei. Lăsaţi să vă 
îmbrăţişeze. Lăsaţi genunchii să se strângă, apoi ghemuiţi-vă şi 
rostogoliţi-vă. 

Em atinse lespezile roşii, în stil spaniol, şi lăsă genunchii să se 
strângă. În acelaşi timp, răsuci umărul şi îşi aruncă greutatea pe 
partea stângă. Lăsă bărbia în piept şi se rostogoli. Nu simţi deloc 
durere - nu imediat -, însă o străbătu o vibraţie puternică, de 
parcă trupul ei ar fi devenit o ghenă goală şi cineva ar fi aruncat 
pe ea o piesă mare de mobilier. Işi ţinu totuşi capul ferit, să nu 


se lovească de pământ. Şi nu credea că-şi rupsese vreun os, 
deşi doar după ce avea să se ridice în picioare urma să ştie asta. 

Lovi o masă metalică de patio destul de tare ca să o 
răstoarne. Apoi se ridică în picioare, convingându-se că era 
suficient de întreagă la corp să facă asta abia după ce chiar o 
făcu. Se uită în sus şi-l văzu pe Pickering privind pe geamul 
spart. Chipul lui era schimonosit într-o grimasă şi agita cuțitul 
prin aer. 

- Stai aşa! strigă el. Nu fugi şi stai pe loc! 

Vezi să nu, gândi Em. Ultimele vestigii ale ploii din acea după- 
amiază se transformaseră în ceaţă, punctându-i faţa întoarsă 
către cer cu picături de rouă. li dădea un sentiment divin. li 
arătă bărbatului degetul mijlociu, după care îl scutură, ca să fie 
bine înţeleasă. 

Pickering răcni: 

- Nu-ndrăzni tu să-mi arăţi muie, pizdă! 

Şi aruncă spre ea cuțitul. Nici măcar pe aproape. Căzu pe 
piatră cu un zăngănit şi alunecă sub grătarul pe gaz în două 


bucăţi, lama şi plăselele. Când Em ridică iarăşi privirea, în 
spărtura geamului nu mai era nimeni. 

Vocea tatălui ei îi spuse că Pickering venea; Em nu avea însă 
nevoie de această informaţie de ultimă oră. Se duse la marginea 
patioului - călcând fără probleme, fără a şchiopăta, deşi bănuia 
că pentru asta trebuia să mulţumească puseului de adrenalină - 
şi se uită în jos. Trei paşi amărâţi până la nisip şi iarba de 
pampas. Floare la ureche în comparaţie cu căzătura căreia 
tocmai îi su-pravieţuise. Dincolo de patio se întindea plaja, locul 
care găzduise atât de multe alergări de dimineaţă. 

Se uită în cealaltă direcţie, către drum. Nu era bine. Zidul urât 
de beton era prea înalt. Şi Pickering venea. Sigur că venea. 

Puse o mână pe zidăria ornamentală şi sări în nisip. larba de 
pampas îi gâdilă coapsele. Urcă degrabă duna dintre Cutia de 
Pilule şi plajă, sumeţindu-şi pantalonii scurţi distruşi şi uitându- 
se iar şi iar peste umăr. Nimic... încă nimic... şi apoi Pickering 
ieşind valvârtej pe uşa din spate, urlând la ea să rămână 
imediat pe loc. Se descotorosise de pelerina galbenă şi mai 
înşfăcase un obiect ascuţit. Il flutura în mâna stângă în vreme ce 
alerga pe trotuar spre patio. Em nu reuşea să vadă ce era şi nici 
nu voia să reuşească. Nu voia să-l ştie atât de aproape pe 
bărbat. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

Putea să-l lăsase în urmă, alergând. Ceva din pasul lui spunea 
că va prinde viteză scurt timp şi apoi va obosi, indiferent cât de 
tare îl stârneau nebunia şi teama lui de expunere. 

Ea îşi spuse: Parcă pentru asta m-aş fi antrenat de la bun 

început. 

Cu toate acestea, aproape făcu o greşeală capitală când 
ajunse la plajă, aproape se întoarse spre sud. Astfel ar fi ajuns la 
capătul Vermillion Key în mai puţin de o jumătate de kilometru. 
Sigur, s-ar fi putut îndrepta spre ghereta paznicului de pod când 
ajungea acolo (ar fi strigat cât o ţineau bojocii după ajutor, de 
fapt), dar dacă Pickering îi făcuse ceva lui Deke Hollis - şi se 
temea că aşa era - ea s-ar frige. Poate că ar fi trecut vreo barcă 
şi ea ar fi putut striga într-acolo, însă bănuia că Pickering 
depăşise de mult momentul în care ceva l-ar fi putut opri; în 
această clipă, probabil că ar fi fost gata să o înjunghie până la 
moarte şi pe scena Radio City Music Hall sub privirea 
dansatoarelor de la Rockettes. 


Aşa că se întoarse în schimb spre nord, unde aproape trei 
kilometri de plajă goală se întindeau între ea şi Bojdeuca Verde. 
Îşi aruncă tenişii din picioare şi începu să alerge. 

10 Nu se aşteptase în schimb la atâta 
frumuseţe 

Nu era prima oară când alerga pe plajă după una dintre acele 
scurte, dar puternice furtuni de după-amiază şi senzaţia 
umezelii care i se strângea pe faţă şi braţe era familiară. La fel 
erau şi vuietul crescut al valurilor (era la momentul fluxului şi 
plaja se îngustase, devenind o simplă fâşie), şi mirosurile mai 
puternice: sare, alge, flori, ba chiar şi lemn ud. Se aşteptase să 
fie speriată - aşa cum bănuia că erau speriaţi în condiţii de luptă 
oamenii care executau misiuni periculoase care de regulă (dar 
nu întotdeauna) ieşeau bine. Nu se aşteptase în schimb la atâta 
frumuseţe. 

Ceaţa venise dinspre Golf. Apa era o fantomă verde-mat care 
înainta sincopat către țărm, prin alb. Peştii trebuie să fi fost puşi 
pe fugă, deoarece largul mării se transformase într-un bufet cu 
mâncare pe săturate pentru pelicani. 


Pe cei mai mulţi îi vedea ca pe nişte umbre care îşi strângeau 
aripile şi intrau în picaj spre apă. Alţi câţiva săltau pe valuri mai 
aproape, aparent la fel de morţi ca nişte momeli, dar privind-o. 
Departe, în stânga ei, soarele era o monedă mică, oranj- 
galbenă, cu privire obosită. 

Se temea că i se va înţepeni din nou gamba - dacă se 
întâmpla asta, era ter-minată, gata. Aceasta era însă o activitate 
cu care se obişnuise şi, chiar dacă o simţea niţel caldă, era 
totuşi destul de relaxată. Mai mult o îngrijorau şalele, care 
emiteau un junghi la fiecare al treilea sau al patrulea pas şi care 
trimiteau un fulger de durere la fiecare aproximativ o duzină. 
Dar le vorbea în gând, le lua cu binişorul, le promitea băi calde 
şi masaje shiatsu după ce se termina povestea asta şi creatura 
sălbatică ce o urmărea era ferecată bine la închisoa-rea ținutului 
Collier. Părea să funcţioneze. Fie asta, fie alergatul era el însuşi 
un soi de masaj. Avea motive să creadă că aşa era. 

Pickering mai urlă de două ori să se oprească, apoi tăcu, 
păstrându-şi suflul pentru alergat. Ea se uită îndărăt o dată şi 
estimă că bărbatul era la aproximativ şaptezeci de metri 
depărtare, singurul lucru care-l făcea să iasă în evidenţă în 


ceața după-amiezii târzii fiind cămaşa sa Izod roşie. Se uită din 
nou şi-l văzu mai bine; reuşi să-i vadă pantalonii kaki pătaţi de 
sânge. Cincizeci de metri depărtare. Dar gâfâia. Bine. Dacă 
gâfâia era bine. 

Emily sări peste un morman de lemne şi pantalonii scurţi îi 
alunecară în jos, amenințând s-o împiedice. Nu avea timp să se 
oprească şi să-i dea jos, aşa că trase cu sălbăticie de ei în sus, 
dorindu-şi să fi avut un şiret pe care să-l poată strânge, poate 
chiar ţine între dinţi. 

Din spatele ei se auzi un strigăt şi i se păru că aude în el frică 
şi furie deo -potrivă. Suna ca şi când Pickering ar fi înţeles în 
sfârşit că lucrurile s-ar putea să nu meargă după placul lui. Em 
riscă încă o privire înapoi, sperând, iar spe-ranţa ei nu fu 
zadarnică. Bărbatul se împiedicase în mormanul de lemne peste 
care ea sărise şi căzuse în genunchi. Noua lui armă zăcea 
alături, desenând un X în nisip. Foarfecă, deci. Foarfecă de 
bucătărie. Din aceea mare pe care bucătarii o folosesc pentru a 
tăia cartilagii şi oase. Pickering o apucă în mână şi se opinti în 
picioare. 

Emily alergă mai departe, crescând viteza puţin câte puţin. 
Nu se gândise să facă asta, dar nu credea nici că asta-i dictase 
corpul să facă. Exista ceva între corp şi minte, o interfaţă. Aceea 
era partea care voia să deţină controlul acum 

FATA DE TURTĂ DULCE 
şi Em îi îngădui să-l preia. Acea parte voia ca ea să se pornească 
doar puţin câte puţin, aproape cu blândeţe, astfel încât animalul 
din urma sa să nu-şi dea seama ce face. Acea parte voia să-l 
stârnească pe Pickering să crească viteza pentru a se ţine după 
ea, poate chiar să reducă niţel distanţa. Acea parte voia să-l 
epuizeze complet, să-l aducă la capătul puterilor. Acea parte 
voia să-l audă cum gâfâia şi şuiera. Poate chiar cum tuşea, dacă 
era fumător (deşi asta părea o speranţă prea mare). Apoi ea 
avea să intre în acea viteză sporită pe care ştia că o are, dar pe 
care rareori o folosea; acea viteză părea întotdeauna că sfi- 
dează soarta, cumva - ca şi când ţi-ai lua aripi de ceară într-o zi 
însorită. Acum însă nu avea de ales. lar dacă sfidase soarta, o 
făcuse atunci când se răsucise pentru a privi în curtea pavată cu 
piatră a Cutiei de Pilule prima dată. 

Şi ce alegere am avut, odată ce i-am văzut părul? Poate că 
soarta m-a sfidat pe mine. 


Alergă mai departe, lăsând în nisip urmele trecerii ei. Se uită 
iarăşi înapoi şi-l văzu pe Pickering la doar patruzeci de metri 
depărtare, însă patruzeci de metri era bine. Ţinând cont cât de 
roşu şi încordat era la faţă, patruzeci de metri era foarte bine. 

Către vest şi direct deasupra ei, norii se depărtară cu o grabă 
tropicală, luminând pe dată ceața şi transformând-o din cenuşiu 
sumbru în alb orbitor. Pete de soare punctară plaja ca nişte 
reflectoare; Em intră alergând într-una şi apoi ieşi dintr-un singur 
pas, simțind temperatura crescând şi apoi coborând la loc, când 
ceața o îmbrăţişă din nou. Era ca şi când ar fi fugit pe lângă uşa 
deschisă a unei spălătorii într-o zi friguroasă. Inaintea sa, 
albastrul pâ-clos se deschise într-un ochi de pisică lung. Un 
curcubeu dublu ţâşni din el, fiecare culoare arzând distinctă de 
alta. Braţele dinspre vest străbăteau ceața tot mai rară şi 
pătrundeau în apă; cele care se curbau în jos spre continent 
dispăreau între palmieri şi arbuştii de lăuruscă cerată. 

Piciorul drept atinse uşor glezna stângă şi ea se împletici. Un 
moment fu cât pe ce să cadă, după care îşi recăpătă echilibrul. 
Acum însă el era la doar treizeci de metri distanţă, iar treizeci 
erau prea puţini. Gata cu admiratul curcubeielor. Dacă nu-şi 
vedea de treabă, cele dinaintea ei aveau să fie ultimele pe care 
le vedea. 

Ridică din nou ochii în faţă şi acolo era un bărbat. Stătea până 
la glezne în apă şi se uita ţintă la ei. Purta doar o pereche de 
jeanşi tăiaţi scurţi şi o bandană 


roşie la gât. Avea pielea brună; părul şi ochii lui erau închişi la 
culoare. Era scund de statură, însă la corp era în formă maximă. 
Păşi afară din apă şi Em văzu îngrijorarea de pe chipul său. O, 
slavă Domnului, îngrijorare. 

- Ajutor! strigă ea. Ajută-mă! 

Expresia de îngrijorare se adânci. 

- Señora? Qué ha pasado? Que es lo que va mal? 

Ştia puţină spaniolă - o rupea - dar auzindu-l pe el vorbind-o, 
toate cunoştinţele de limbă o părăsiră. Nu avea importanţă. 
Acesta era aproape sigur unul dintre îngrijitorii de la casele mari. 
Profitase de ploaie pentru a se răcori în Golf. Poate că nu avea 
carte verde, însă nici nu avea nevoie de una pentru a-i salva 
viaţa. Era un bărbat, era evident vânjos şi era îngrijorat. | se 
aruncă în braţe şi simţi apa de pe el luându-se pe pielea şi 


tricoul ei. 

- E nebun! îi strigă ea în faţă. Putea face asta deoarece erau 
aproape de aceeaşi înălţime. Şi măcar un cuvânt în spaniolă îi 
veni în minte. Unul valoros, credea ea, în această situaţie. Loco! 
Loco, loco! 

Tipul se întoarse, cu un braţ petrecut ferm pe după ea. Emily 
se uită în direcţia în care se uita el şi-l văzu pe Pickering. 
Pickering surâdea. Era un surâs lejer, întru câtva timid. Până şi 
petele de sânge de pe pantaloni şi faţa umflată nu făceau 
surâsul acela întru totul neconvingător. lar foarfeca nu se vedea 
nicăieri, asta era mai rău. Mâinile lui - cea dreaptă tăiată şi 
acum cu crustă de sânge între arătător şi degetul mijlociu - erau 
goale. 

- Es mi esposa, zise el. Tonul era la fel de timid - şi de 
convingător - ca surâsul. Până şi faptul că gâfâia părea în 
regulă. No te preocupes. Ella tiene... Spaniola fie îl abandonă, fie 
păru să-l abandoneze. Depărtă mâinile, continuând să surâdă. 
Probleme? Are probleme? 

În ochii hispanicului se aprinse lumina înţelegerii şi a uşurării. 

- Problemas? 

- Si, încuviinţă Pickering. Apoi duse o mână la gură şi făcu 
gestul înclinării unei sticle. 

- A! zise hispanicul, mişcând afirmativ din cap. Beut! 

- Nu! strigă Em, simțind că individul urma să o împingă de-a 
dreptul în braţele lui Pickering, dorindu-şi să scape de această 
neaşteptată problema, de această neaşteptată señora. Suflă 
atunci în faţa bărbatului pentru a-i demonstra că nu mirosea a 
băutură. O lovi inspiraţia şi îşi atinse buza umflată. Loco! Ela 
făcut asta! , 

FATA DE TURTA DULCE 

- Nu, şi-a făcut-o singură, colega, spuse Pickering. Bine? 

- Bine, zise hispanicul şi încuviinţă, însă nu o împinse pe Emily 
spre Pickering. Acum părea indecis. Şi un alt cuvânt îi veni lui 
Emily în minte, ceva reţinut dintr-o emisiune educativă pentru 
copii pe care o urmărea - probabil cu loiala Becka - atunci când 
nu urmărea Scooby-Doo. 

- Peligro, spuse ea, forţându-se să nu strige. Doar esposas 
nebune strigă. Îşi aţinti ochii în ochii înotătorului hispanic. 
Peligro. El! Señor Peligro! 

Pickering râse şi întinse mâna către ea. Panicată de 


apropierea lui (era ca şi când unei prese de balotat i-ar fi crescut 
dintr-odată mâini), îl împinse. Bărbatul nu se aştepta la asta şi 
încă avea răsuflarea tăiată. Nu căzu la pământ, dar se împletici 
un pas înapoi, cu ochii larg căscaţi. Şi foarfeca îi căzu dintre 
betelia pantalonilor săi scurţi şi scobitura spatelui, unde o pitise. 
Preţ de un moment, toţi trei se uitară ţintă la X-ul de metal din 
nisip. Valurile vuiau monoton. Păsările strigau din ceața tot mai 
rară. 

11 Apoi se ridică şi-o rupse din nou la 

fugă 

Surâsul lejer al lui Pickering - cel pe care trebuie că-l folosise 
cu atât de multe „nepoţele“ - ieşi din nou la suprafaţă. 

- Pot explica asta, dar n-am destule cuvinte. O explicaţie 
perfect valabilă, bine! Se lovi peste piept ca Tarzan. No Señor 
Loco, no Señor Peligro, bine? Şi poate că ar fi ţinut. Dar apoi, 
zâmbind în continuare, arătând spre Em, spuse: Ella es bobo 
perra. 

Ea habar nu avea ce însemna bobo perra, însă văzu felul în 
care faţa lui Pickering se schimbă când o spuse. Cel mai mare 
efect îl avu buza de sus, care se zbârci şi apoi se ridică, aşa cum 
face botul unui câine când mârâie. Cu o mişcare de braţ, 
hispanicul o împinse pe Em un pas în spate. Nu complet în 
spatele său, dar aproape, iar semnificaţia era clară: protecţie. 
Apoi se aplecă, întinzându-se după X-ul metalic din nisip. 

Dacă s-ar fi întins înainte să o împingă pe Em în spate, 
lucrurile poate că ar fi ieşit totuşi bine. Doar că Pickering văzu 
că dezavantajul înclina de partea sa 


şi sări el însuşi după foarfecă. O înşfăcă primul, căzu în genunchi 
şi înfipse vârfurile în piciorul stâng, plin de nisip, al hispanicului. 
Individul ţipă, deschizând ochii complet, înnebunit de durere. 

Se întinse după Pickering, însă acesta se lăsă întâi pe o parte, 
apoi se ridică (Tot iute e, gândi Em) şi se îndepărtă cu mişcări 
fluide. După care se apropie din nou. Infăşură un braţ pe după 
umerii voinici ai hispanicului într-o îmbrăţişare prietenească şi-i 
înfipse foarfeca în piept. Hispanicul încercă să riposteze, dar 
Pickering îl ţinu bine, înjunghiind şi iar înjunghiind. Nicio 
împunsătură nu era adâncă - Pickering lovea prea repede pentru 
asta -, totuşi sângele curgea peste tot. 

- Nu! strigă Emily. Nu, încetează! 


Pickering se întoarse către ea doar pentru o clipă, cu ochii 
luminoşi şi cumpliţi, apoi îl înjunghie pe hispanic în gură, 
foarfeca intrând destul de adânc încât ochiurile de oţel pentru 
degete să lovească în dinţii omului. 

- Bine? întrebă el. Bine? E bine? Ţi-ajunge aşa, mocofan idiot? 

Emily se uită în jur după ceva, orice, o bucată de lemn cu care 
să-l lo-vească, dar nu era nimic. Când întoarse privirea, foarfeca 
era înfiptă într-un ochi al hispanicului. Bărbatul se prăbuşi încet, 
aproape părând să se îndoaie de mijloc, şi Pickering se aplecă 
odată cu el, încercând să smulgă foarfeca. 

Em se năpusti spre el, strigând. Lăsă umărul jos şi-l lovi în 
pântece, dându-şi seama într-o parte îndepărtată a conştientului 
său că era un pântece moale - o mulţime de mese bune 
fuseseră depozitate acolo. 

Pickering căzu lat pe spate, gâfâind fără aer, aruncându-i 
priviri mânioase. Când ea încercă să se retragă, el o prinse de 
piciorul stâng şi înfipse unghiile în carne. Lângă ea, hispanicul 
zăcea pe-o rână, zvâcnind şi plin de sânge. Singura trăsătură pe 
care o mai putea distinge pe o faţă care fusese frumoasă cu 
treizeci de secunde în urmă era nasul. 

- Vino aici, don'şoară, zise Pickering şi o trase către sine. 
Lasă-mă să te distrez, bine? Eşti de-acord cu distracţia, curvă 
ieftină ce eşti? 

Era puternic şi chiar dacă ea se trăgea în nisip, cu degetele 
făcute gheare, el câştiga. Em îi simţi răsuflarea caldă în talpă şi 
apoi dinţii lui se afundară până la gingii în călcâi. 

Nu simţise nicicând o asemenea durere; făcu fiecare grăunte 
de nisip de pe plajă să iasă perfect în evidenţă în ochii ei larg 
deschişi. Em strigă 

FATA DE TURTĂ DULCE 
şi lovi cu piciorul drept. Mai mult din noroc - nu mai avea de 
mult luxul țintei - îl nimeri, şi încă din plin. Pickering urlă (un 
urlet înfundat) şi agonia înţepătoare din călcâiul ei stâng se opri 
la fel de brusc cum înce-puse, lăsând în urmă doar o durere 
arzătoare. Ceva plesnise în faţa lui Pickering. Ea o simţise şi 
auzise deopotrivă. Credea că era vorba de un pomete. Poate 
nasul. 

Se rostogoli în mâini şi genunchi, încheietura umflată a mâinii 
strigând de durere, o durere care aproape rivaliza cu aceea de la 
picior. Preţ de un moment semănă, chiar şi cu pantalonii scurţi 


rupti coborâţi din nou pe şolduri, ca un alergător în bloc-start, 
aşteptând semnalul de începere. Apoi se ridică şi-o rupse din 
nou la fugă, doar că acum într-un soi de şchiopătat săltat. Se 
duse mai aproape de apă. Capul îi vâjâia de lucruri fără noimă 
(că trebuia să arate ca un ajutor de şerif şchiop într-un vechi 
western TV, de pildă - gândul doar îi fulgeră mintea, apărând şi 
dispărând în neant), însă partea orien-tată spre supravieţuire 
era în continuare destul de lucidă cât să-şi dorească să alerge 
pe nisip tasat. Trase înnebunită de pantaloni şi văzu că avea 
mâinile pline de nisip şi sânge. Cu un suspin, se şterse mai întâi 
cu una şi apoi cu cea-laltă pe tricou. Aruncă o privire îndărăt 
peste umărul drept, sperând cu disperare, însă bărbatul venea 
din nou. 

Se străduia cât putea de tare, alerga cât putea de tare şi 
nisipul - rece şi ud acolo pe unde alerga ea - îi alina puţin focul 
durerii din călcâi, însă tot nu reuşea să atingă ceva ce să aducă 
măcar cu vechiul ei ritm. Se uită înapoi şi îl văzu apropiindu-se, 
punând totul la bătaie în sprintul final. Inaintea ei, curcubeiele 
se stingeau pe măsură ce ziua devenea neîncetat mai 
luminoasă şi mai călduroasă. 

Se străduia cât de tare putea şi ştia că asta nu avea să fie 
destul. Ar fi putut întrece o femeie bătrână, ar fi putut întrece un 
bărbat bătrân, şi-ar fi putut întrece propriul sărman soţ, însă nu-l 
putea întrece pe nenorocitul nebun din spatele ei. Avea să o 
prindă. Se uită după o armă cu care să-l lovească atunci, dar tot 
nimic. Văzu rămăşiţele carbonizate ale unui foc de tabără pe 
plajă, doar că era mult prea departe înainte şi prea departe faţă 
de apă, aproape de locul unde dunele şi iarba de pampas 
puneau stăpânire pe plajă. Ar fi prins-o şi mai repede dacă se 
abătea din drum în direcţia aceea, unde nisipul era moale şi per- 
fid. Lucrurile erau şi aşa destul de rele acolo, lângă apă. Il auzea 
apropiindu-se, 


gâfâind aspru şi trăgând în piept sângele de la nasul spart. 
Auzea chiar şi lipăitul rapid al tenişilor lui pe nisipul ud. Îşi dorea 
atât de tare să mai fie cineva pe plajă încât, pentru un moment, 
avu o halucinație şi văzu un bărbat înalt, cu păr alb şi nas mare 
coroiat şi piele aspră, închisă la culoare. Apoi înţelese că mintea 
sa înflăcărată alcătuise imaginea propriului ei tată - o ultimă 
speranţă - şi iluzia se spulberă. 


El se apropie destul cât să întindă mâna după ea. Îi atinse 
spatele  tricoului, aproape apucă materialul, căzu. Data 
următoare nu avea să mai rateze. Ea schimbă direcţia spre apă, 
intrând întâi până la glezne, apoi până la gambe. Era singurul 
lucru la care se putea gândi, ultimul lucru. Avea o idee - ne- 
formată, nearticulată - fie de-a înota departe de el, fie de a-l 
înfrunta măcar în apă, unde poate că ar fi pe poziţii cât de cât 
egale; dacă nu altceva, apa putea încetini loviturile aprige de 
foarfecă. Asta dacă reuşea să ajungă la o adâncime destul de 
mare. 

Înainte să se poată arunca înainte şi să înceapă să înoate - 
înainte să poată ajunge în apă măcar până la coapse - el o 
apucă de gâtul tricoului şi o trase înapoi, târând-o către mal. 

Em văzu foarfeca apărând deasupra umărului ei stâng şi o 
apucă. Încercă să răsucească, însă degeaba. Pickering se 
proţăpise în apă până la genunchi, cu picioarele depărtate, 
înfipte bine împotriva forţei valurilor care se retrăgeau, răscolind 
nisipul. Se împiedică în unul şi căzu peste el. Se prăbuşiră 
împre-ună în apă. 

Reacţia lui Pickering fu rapidă şi inconfundabilă, până şi în 
haosul acela acvatic: zbateri convulsive, împins şi tras. Adevărul 
se aprinse în mintea ei ca un foc de artificii într-o noapte 
întunecată. Nu ştia să înoate. Picke-ring nu ştia să înoate. Avea o 
casă lângă golful Mexicului, dar nu ştia să înoate. Şi era perfect 
logic. Vizitele lui pe Vermillion Key fuseseră dedicate sporturilor 
de interior. 

Se rostogoli de lângă el şi el nu încercă să o agate. Bărbatul 
stătea  cufundat până la piept în valurile  înspumate, 
rostogolitoare, încă agitate de pe urma furtunii, şi toate 
eforturile lui se concentrau pe încercarea de-a se ridica şi a-şi 
menţine preţioasa respiraţie afară dintr-un mediu în care nu 
învățase niciodată să se descurce. 

FATA DE TURTĂ DULCE 

Em i s-ar fi adresat, dacă şi-ar fi permis să-şi irosească suflul. 
Ar fi spus: Dacă ştiam, puteam termina treaba asta imediat. ŞI 
omul ăla sărman ar fi încă în viaţă. 

În schimb, înaintă prin apă, întinse mâna şi-l apucă. 

- Nu! strigă el. Lovi în ea cu ambele mâini. Erau goale - 
probabil că pierduse foarfeca atunci când căzuse - şi era prea 
speriat şi dezorganizat pentru a strânge pumnii. Nu, n-o face! 


Lasă-mă, curvă! 

Em nu-l lăsă. Îl trase în schimb la apă mai adâncă. El s-ar fi 
putut elibera din strânsoare, şi încă uşor, dacă şi-ar fi putut 
controla panica, însă nu putea. lar ea înţelese că de vină 
probabil era mai mult decât incapacitatea de-a înota; omul 
suferea un soi de reacţie fobică. 

Ce fel de om cu fobie de apă şi-ar cumpăra o casă lângă Golf? 
Ar trebui să fie nebun. 

Asta o făcu de-a dreptul să râdă, deşi el o lovea, mâinile lui 
agitate plesnind-o întâi peste obrazul drept, apoi - tare - peste 
partea stângă a capului. Un jet de apă verde îi intră în gură şi ea 
o scuipă înapoi. ÎI trase mai departe, văzu un val mare venind - 
neted şi sticlos, doar puţină spumă începând să se spargă pe 
creastă - şi-l împinse în el, cu faţa înainte. Strigătele lui deveniră 
gâl-gâieli gâtuite care dispărură când intră sub apă. Bărbatul se 
zbătu şi se cabră şi se răsuci în strânsoarea ei. Valul cel mare 
trecu peste ea şi Em îşi ţinu răsu-flarea. Un moment, fură 
amândoi sub apă şi ea îl văzu, chipul lui contorsionat într-o 
mască palidă a fricii şi a groazei care o făcea inumană, 
transformându-l în ceea ce era el cu adevărat. O galaxie de nisip 
pluti între ei în întinderea verde. Un peştişor zăpăcit înotă cu 
viteză. Ochii lui Pickering se bulbucară în orbite. Frizura lui 
scurtă unduia şi la asta se uita ea. Se uita atent în timp ce un 
lanţ argintiu de bule plutea în sus dinspre nasul ei. lar când 
firele de păr schimbară direcţia, fluturând înspre Texas în loc de 
Florida, îl împinse cu toată puterea şi-i dădu drumul. Apoi înfipse 
picioarele în nisipul de pe fund şi se împinse spre suprafaţă. 

leşi la aer şi lumină, icnind. Trase gură după gură de aer, apoi 
începu să meargă înapoi câte un pas o dată. Era greu să calce, 
chiar şi aproape de mal. Valul în retragere care i se strecura pe 
lângă şolduri şi printre picioare era aproape destul de puternic 
încât să se califice pentru titlul de curent subacvatic. Puțin mai 
în larg, asta şi avea să devină. lar şi mai în larg avea să se 
transforme 


într-o volbură şi acolo până şi cel mai vânjos înotător ar avea 
puţine şanse, doar dacă nu-şi păstra calmul şi nu lovea în 
lateral, brăzdând apa în unghi lung pentru a se întoarce la loc 
sigur. 

Lovi din braţe, îşi pierdu echilibrul, se aşeză şi o acoperi încă 


un val. Era o senzaţie minunată. Rece şi minunată. Pentru prima 
dată de la moartea lui Amy, trăi un moment de bine. Mai mult 
decât bine, de fapt; o dureau toate şi înţelegea că plângea din 
nou şi, cu toate acestea, o încerca un sentiment divin. 

Se ridică anevoie în picioare, cu tricoul ud leoarcă lipit de 
piept. Văzu ceva albastru-pal plutind în larg, se uită în jos la 
sine, se uită înapoi şi îşi dădu seama că îşi pierduse pantalonii 
scurţi. 

- Nu face nimic, oricum erau distruşi, spuse şi începu să râdă 
în timp ce se înapoia spre plajă: acum în apă până la genunchi, 
acum până la glezne, acum doar cu labele picioarelor sub apa 
înspumată. Ar fi putut sta acolo mult timp. Apa rece aproape 
stingea durerea arzătoare de la călcâi şi era sigură că sarea 
făcea bine la rană; nu se spunea oare că gura unui om e locul 
cel mai plin de microbi de pe pământ? Da, zise ea, încă râzând, 
dar cine naiba este în... 

Atunci Pickering ieşi la suprafaţă, strigând. Era acum la 
aproximativ opt metri în larg. Flutura bezmetic din ambele 
mâini. 

- Ajută-mă! striga el. Nu ştiu să înot! 

- Mi-am dat seama, spuse Em. Ridică o mână într-un gest de 
bon voyage şi agită degetele. Şi s-ar putea chiar să întâlneşti un 
rechin. Deke Hollis mi-a spus săptămâna trecută că bântuie pe 
aici. 

- Ajută... Un val îl îngropă. Ea se gândi că nu va mai ieşi la 
suprafaţă, dar ieşi. Era acum la nouă metri distanţă. Cel puţin 
nouă. ...-.mă! Te rog! 

Vitalitatea lui era de-a dreptul uimitoare, mai cu seamă când 
ceea ce făcea - lovea apa cu braţele, în principal, de parcă ar fi 
crezut că-şi va putea lua zborul ca un pescăruş - era 
contraproductiv, însă plutea în derivă tot mai departe şi nu era 
nimeni pe plajă care să-l salveze. 

Nimeni în afară de ea. 

Nu avea absolut nicio şansă să se poată întoarce, Em era 
convinsă de asta, însă tot şontăcăi până la rămăşiţele focului de 
pe plajă şi luă din vatră cel mai mare dintre lemne. Apoi rămase 
acolo cu umbra întinzându-se în urma ei şi cu ochii în patru. 

FATA DE TURTA DULCE 
12 Presupun că prefer să cred 
asta 


Bărbatul rezistă mult timp. Em nu avea idee cât, mai exact, 
deoarece el îi luase ceasul de mână. După o vreme, strigătele lui 
încetară. Apoi fu doar un cerc alb deasupra petei roşu-închis a 
cămăşii Izod şi braţe palide care încer-cau să zboare. După care, 
dintr-odată, dispăru. Ea se gândi că va mai zări o dată un braţ, 
ieşind la suprafaţă ca un periscop şi mişcându-se încet, dar nu 
văzu nimic. Omul pur şi simplu dispăruse. Bâldâbâc. Em era de- 
a dreptul dezamăgită. Mai târziu avea să redevină ea însăşi - o 
persoană mai bună, poate -, însă în clipa aceea voia ca suferinţa 
lui Pickering să continue. Voia ca el să moară în braţele terorii, şi 
încă nu degrabă. Pentru Nicole şi toate celelalte nepoţele care 
trebuie că fuseseră înainte de Nicole. 

Oare acum sunt şi eu o nepoţică? 

Bănuia că într-un fel era. Ultima nepoţică. Cea care fugise cât 
o ţinuseră picioarele. Cea care supravieţuise. Se aşeză lângă 
resturile focului de tabără şi aruncă lemnul ars. Probabil că 
oricum n-ar fi fost o armă foarte bună; probabil că s-ar fi 
sfărâmat ca băţul de cărbune al unui artist când i-ar fi aplicat 
prima lovitură cu el. Soarele era o pată portocaliu-aprins, 
aţâţând linia orizontului dinspre vest. În scurt timp, orizontul 
avea să ia foc. 

Se gândi la Henry. Se gândi la Amy. Nu era nimic acolo, însă 
fusese cândva - ceva la fel de frumos ca un curcubeu dublu 
deasupra plajei - şi asta era plăcut de ştiut, plăcut de amintit. 
Se gândi la tatăl ei. În scurt timp avea să se ridice, să se 
împleticească până la Bojdeuca Verde şi să-l sune. Dar nu încă. 
Peste puţin. Pentru moment, era bine să stea acolo cu picioarele 
înfipte în nisip şi să-şi strângă genunchii traşi la piept cu braţele 
îndurerate. 

Valurile veneau. Nu era niciun semn de pantalonii ei scurţi 
albaştri sau de cămaşa roşie de golf a lui Pickering. Golful le 
înghiţise pe amândouă. Oare se înecase bărbatul? Bănuia că 
asta era cel mai probabil, însă felul în care se dusese la fund 
atât de brusc, fără să-i adreseze măcar o ultimă fluturare de 
mână... 

- Cred că l-a agăţat ceva, rosti ea în lumina crepusculului. 
Presupun că prefer să cred asta. Dumnezeu ştie de ce. 


Pentru că eşti om, dulceaţă, spuse tatăl ei. Doar atât. Şi ea 
bănuia că acesta era adevărul, pur şi simplu. 


Într-un film horror, Pickering ar fi făcut o ultimă sforţare: fie ar 
fi ieşit răcnind din apă, fie ar fi aşteptat-o, ud până la piele, dar 
la fel de ager ca întot-deauna, în şifonierul din dormitor, la 
întoarcerea ei acasă. Aceasta însă nu era un film horror, ci era 
viaţa ei. Viaţa ei neînsemnată. Avea să o trăiască, începând cu 
drumul lung şi anevoios de întoarcere la locul unde erau o casă 
şi o cheie po-trivită pentru ea ascunsă într-o cutie de Sucrets 
sub vechiul pitic urât de grădină cu pălărioară roşu-şters. Avea 
să o folosească şi avea să folosească şi telefonul. Avea să-şi 
sune tatăl. Apoi urma să sune la poliţie. Mai târziu, bănuia, urma 
să-l sune pe Henry. Credea că Henry încă avea dreptul să ştie că 
ea era bine, deşi nu avea să-l aibă mereu. Sau, bănuia ea, nici 
nu voia să-l aibă. 

Deasupra Golfului, trei pelicani coborâră în zbor, atinseră apa, 
după care se ridicară, uitându-se în jos. Ea îi privi, ţinându-şi 
răsuflarea, cum atinseră un punct de echilibru perfect în aerul 
portocaliu. Chipul ei - din fericire, ea nu ştia asta - era acela al 
unui copil care e posibil să fi trăit pentru a se căţăra în copaci. 

Cele trei păsări îşi strânseră aripile şi executară un picaj în 

formaţie. 

Emily aplaudă, deşi o durea încheietura umflată a mâinii 

drepte, şi strigă: 

- Hei, pelicanilor! 

Apoi se şterse la ochi cu antebraţul, îşi dădu părul pe spate, 
se ridică în picioare şi porni la drum spre casă. 

VISUL LUI HARVEY 


Janet se întoarce de la chiuvetă şi, bum, dintr-odată soţul ei 
de aproape treizeci de ani stă la masa din bucătărie într-un 
tricou alb şi o pereche de boxeri Big Dog, uitându-se la ea. 

Din ce în ce mai des l-a găsit pe acest comodor de Wall Street 
exact în locul acela şi îmbrăcat exact în felul acela, în dimineaţa 
zilei de sâmbătă: cu umerii lăsaţi şi ochii goi, cu fire albe iţindu- 
se pe obraji, cu sânii lui de bărbat umflând partea din faţă a 
tricoului, cu părul ridicat la spate ca un Alfalfa din Little Rascals 
îmbătrânit şi ramolit. Janet şi prietena ei Hannah s-au speriat 
reciproc recent (ca două fetiţe care îşi spun poveşti cu fantome 
noaptea) făcând schimb de poveşti despre Alzheimer: cine nu-şi 
mai poate recunoaşte soţia, cine nu-şi mai poate aminti numele 
propriilor copii. 


Ea însă nu crede cu adevărat că aceste apariţii tăcute din 
dimineaţa de sâmbătă au vreo legătură cu instalarea timpurie a 
Alzheimerului; în orice altă dimineaţă din timpul săptămânii, 
Harvey Stevens este pregătit şi nerăbdător să plece la şase 
patruzeci şi cinci, un bărbat de şaizeci de ani care arată de 
cincizeci (mă rog, de cincizeci şi patru), îmbrăcat în unul dintre 
cele două costume bune ale lui, şi care încă poate parafa o 
tranzacţie, cumpăra la limită sau vinde rapid, cot la cot cu cei 
mai buni din branşă. 

Nu, gândeşte ea, asta e doar o repetiţie pentru bătrâneţe, şi 
urăşte asta. Se teme că atunci când el se va pensiona, va fi aşa 
în fiecare dimineaţă, cel puţin până când ea îi va da un pahar de 
suc de portocale şi-l va întreba (cu o iritare crescândă pe care 
nu şi-o va putea reprima) dacă vrea cereale sau doar pâine 
prăjită. Se teme că se va întoarce de la treaba ei şi-l va vedea 
stând acolo într-o jerbă de lumină mult prea puternică, Harvey 
dimineaţa, Harvey în tricou şi boxeri, cu picioarele depărtare, 
astfel încât ea poate vedea umflătura săracă 


a podoabelor sale (de parcă i-ar păsa) şi bătăturile galbene de la 
degetele mari, care o duc mereu cu gândul la Wallace Stevens 
perorând despre Impăratul Ingheţatei. Stând acolo tăcut şi 
tâmp-contemplativ în loc de pregătit şi nerăbdător, adunându-şi 
puterile pentru ziua aceea. Doamne, speră să se înşele. Asta 
face viaţa să pară atât de şubredă, atât de stupidă, cumva. Nu 
poate să nu se întrebe dacă pentru asta s-au zbătut, pentru asta 
au crescut şi şi-au măritat cele trei fete, pentru asta au trecut 
peste inevitabila lui aven-tură de la vârsta de mijloc, pentru asta 
au muncit şi, uneori (să fim sinceri), la asta au năzuit. Dacă 
acesta este locul în care ajungi când ieşi din pădurea cea deasă 
şi întunecată, gândeşte Janet, această... această parcare... 
atunci de ce se mai străduieşte lumea? 

Răspunsul e uşor. Pentru că nimeni nu ştie. Te lepezi de 
majoritatea minciunilor pe parcurs, însă o păstrezi pe cea care 
spune că viaţa contează. Păstrezi un clasor dedicat fetelor şi în 
el sunt încă tinere şi încă interesante, în posi-bilităţile lor: Trisha, 
cea mare, purtând pălărie înaltă şi agitând o baghetă din staniol 
deasupra lui Tim, cocker-spanielul; Jenna, încremenită în salt la 
jumătatea distanţei până la irigatorul de peluză, slăbiciunea ei 
pentru droguri, cărţi de credit şi bărbaţi mai în vârstă situându- 


se încă mult dincolo de orizont; Stephanie, cea mică, la faza 
districtuală a concursului de ortografie, unde cantaloupe se 
dovedise a fi Waterlooul ei. Undeva în majoritatea acestor poze 
(de regulă în fundal) sunt Janet şi bărbatul cu care se măritase, 
mereu zâmbitori, ca şi când ar fi fost împotriva legii să facă 
altceva. 

Apoi într-o zi faci greşeala de-a te uita peste umăr şi 
descoperi că fetele sunt mari şi că bărbatul cu care te-ai luptat 
să rămâi măritată şade cu picioarele depărtate, picioarele lui 
albe ca burta peştelui, uitându-se în gol într-o jerbă de lumină, şi 
Dumnezeu ştie că arăta de cincizeci şi patru de ani într-unul din- 
tre costumele lui bune, dar stând acolo la masa din bucătărie, 
aşa, arată de şap-tezeci. La naiba, de şaptezeci şi cinci. Arată 
precum ceea ce bătăuşii din Clanul Soprano numesc piftie. 

Se întoarce înapoi la chiuvetă şi strănută delicat o dată, de 

două, de trei ori. 

- Cum sunt în dimineaţa asta? întreabă el, referindu-se la 
sinusurile ei, referindu-se la alergiile ei. Răspunsul e „nu foarte 
bine“, dar, ca un sur-prinzător număr de lucruri rele, alergiile ei 
de vară au partea lor bună. Nu mai trebuie să doarmă cu el şi să 
se lupte pentru partea ei de plapumă în toiul 

VISUL LUI HARVEY 
nopţii; nu mai trebuie să audă băşinile înfundate pe care le trage 
Harvey pe când se cufundă tot mai adânc în somn. De cele mai 
multe ori în timpul verii, doarme câte şase, ba chiar şapte ore pe 
noapte, iar asta e mai mult decât suficient. Când vine toamna şi 
el se mută înapoi din camera de oaspeţi, numărul scade la 
patru, iar bună parte din acest timp va fi un chin. 

Intr-un an, ştie, el nu se va muta înapoi. Şi chiar dacă nu i-o 
spune - i-ar răni sentimentele, iar ea încă nu doreşte să-i 
rănească sentimentele; asta se înţelege acum prin iubire între 
ei, cel puţin din partea ei - va fi bucuroasă. 

Suspină şi vâră mâna în oala cu apă din chiuvetă. Dibuie în 

ea. 

- Nu aşa rău, spune ea. 

Şi atunci, tocmai când se gândeşte (şi nu pentru prima dată) 
despre cum viaţa aceasta nu mai rezervă nicio surpriză, nicio 
profunzime maritală nemaiîntâlnită, el spune pe o voce ciudat 
de normală: 

- Bine că n-ai dormit cu mine azi-noapte, Jax. Am avut un vis 


urât. M-am trezit, de fapt, strigând. 

Ea e speriată. Cât timp a trecut de când nu i-a mai spus Jax în 
loc de Janet sau Jan? Cel din urmă e-un diminutiv pe care îl 
urăşte în secret. O duce cu gândul la actriţa aceea numai zahăr 
şi miere din Lassie, când era mică; băieţelul (Timmy, numele lui 
era Timmy) mereu cădea într-un puț sau era muşcat de un şarpe 
sau rămânea blocat sub o stâncă, şi ce fel de părinţi pun viaţa 
copilului lor în mâinile unui collie? 

Se întoarce înapoi spre el, uitând de oala în care a mai rămas 
un ou şi-n care apa e călâie acum, că a fost luată de pe foc de 
ceva vreme. A avut un vis urât? Harvey? Încearcă să-şi aducă 
aminte când i-a mai spus Harvey că a avut un vis, orice fel de 
vis, şi nu reuşeşte. Nu are decât o amintire vagă din perioada în 
care o curta, Harvey spunând ceva de genul „Visez la tine“, ea 
însăşi destul de tânără încât să considere că sunt vorbe 
frumoase şi nu doar siropoase. 

- Ce-ai făcut? 

- M-am trezit strigând, spune el. Nu m-ai auzit? 

- Nu. 

Se uită în continuare la el. Se întreabă dacă n-o ia peste 
picior. Dacă nu-i vreo glumă bizară de dimineaţă. Dar Harvey nu 
e-un om înclinat spre glumă. Ideea lui de umor e să spună 
anecdote la cină despre zilele lui din armată. Ea le-a auzit pe 
toate de cel puţin o sută de ori. 


- Strigam cuvinte, însă nu reuşeam bine să le articulez. Era ca 
şi cum... nu ştiu... nu puteam mişca din gură cum trebuie. 
Vorbeam ca şi când aş fi suferit o comoţie cerebrală. Şi vocea 
mea era mai joasă. Nu semăna deloc cu vocea mea. Face o 
pauză. M-am auzit şi m-am făcut să încetez. Insă tremuram din 
tot corpul şi a trebuit să aprind puţin lumina. Am încercat să uri- 
nez şi n-am putut. În ultima vreme mi se pare că aş putea urina 
oricând - puţintel, oricum -, dar nu şi-n dimineaţa asta la două 
patruzeci şi şapte. 

Face din nou o pauză, stând acolo în jerba lui de lumină. Ea 
vede fire de praf dansând în lumină. Par să deseneze un halo în 
jurul lui. 

- Despre ce ai visat? întreabă ea şi iată un lucru ciudat: 
pentru prima dată în, poate, cinci ani, de când stăteau treji toată 
noaptea discutând dacă să păstreze acţiunile Motorola sau să le 


vândă (le-au vândut până la urmă), o in-teresează ceva ce are el 
de spus. 

- Nu ştiu dacă vreau să-ţi spun, rosteşte el, părând 
necaracteristic de timid. Se întoarce, ia râşniţa de piper şi 
începe să o arunce dintr-o mână în cealaltă. 

- Se spune că dacă-ţi povesteşti visele, ele nu se vor împlini, îi 
zice ea şi iată Lucrul Ciudat Nr. 2: dintr-odată, Harvey pare 
prezent într-un fel în care nu i s-a mai părut de ani de zile. Până 
şi umbra lui pe perete deasupra prăji-torului de pâine pare 
cumva mai prezentă. Ea gândeşte: Arată ca şi când ar conta, şi 
de ce ar fi aşa? De ce când tocmai îmi spuneam că viaţa este 
şubredă, ea trebuie să pară solidă? Aceasta e o dimineaţă de 
vară la sfârşit de iunie. Suntem în Connecticut. Când vine iunie 
suntem întotdeauna în Connecti-cut. În scurt timp, unul dintre 
noi va lua ziarul, care va fi împărţit în trei, asemenea Galiei. 

- Aşa se spune? 

la ideea în calcul, cu sprâncenele ridicate (va trebui să i le 
penseze din nou, încep să aibă iarăşi aspectul acela zburlit, iar 
el nu-şi dă seama nicio-dată), aruncând râşniţa de piper dintr-o 
mână în cealaltă. l-ar plăcea să-i spună să termine cu asta, că o 
enervează (ca negreala exclamativă a umbrei lui pe perete, ca 
propria sa inimă agitată, care a început dintr-odată să 
accelereze ritmul absolut din senin), însă nu vrea să-l distragă 
de la orice-ar fi ceea ce se petrece în mintea lui de sâmbătă 
dimineaţa. Şi atunci el oricum lasă râşniţa de piper jos, lucru 
care ar trebui să fie bun, dar cumva nu este, întrucât are şi ea 
umbra ei - se întinde lungă pe masă ca umbra unei piese 
supradimensionate 

VISUL LUI HARVEY 
de şah, chiar şi firimiturile de pâine prăjită de acolo au umbre, 
iar ea nu are idee de ce asta artrebui să o sperie, însă o sperie. 
Se gândeşte la Pisica de Cheshire spunându-i lui Alice: „Aici, toţi 
suntem nebuni“, şi dintr-odată nu mai vrea să audă visul 
prostesc al lui Harvey, cel din care s-a trezit strigând şi părând 
un om care a suferit un atac cerebral. Dintr-odată nu-şi doreşte 
ca viaţa să fie altfel decât şubredă. Şubredă e bine, şubredă e în 
regulă, doar uită-te la actrițele din filme dacă te îndoieşti de 
asta. 

Nimic nu trebuie să se anunţe, gândeşte ea înfrigurată. Da, 
înfrigurată; e ca şi când ar fi suferit un puseu de căldură, deşi ar 


fi putut jura că toate neplăcerile astea se sfârşiseră acum doi 
sau trei ani. Nimic nu trebuie să se anunţe, e sâmbătă dimineaţă 
şi nimic nu trebuie să se anunţe. 

Deschide gura pentru a-i spune că a înţeles ea pe dos, că ce 
se spune cu adevărat e că dacă-ţi povesteşti visele, ele se vor 
împlini, dar e prea târziu, el vorbeşte deja, iar ei îi trece prin 
gând că aceasta e pedeapsa ei pentru îndrăzneala de-a 
considera viaţa şubredă. Viaţa este de fapt ca o piesă Jethro Tull, 
solidă ca o cărămidă, cum de s-a putut gândi măcar că ar fi 
altfel? 

- Am visat că era dimineaţă şi eu am coborât în bucătărie, 
zice el. Sâmbătă dimineaţă, exact ca acum, doar că tu nu erai 
încă trează. 

- Eu întotdeauna mă trezesc înaintea ta sâmbătă dimineaţă, 

spune ea. 

- Ştiu, dar acesta a fost un vis, zice el răbdător şi ea vede 
firele albe de păr de pe interiorul coapselor lui, acolo unde 
muşchii sunt bătrâni şi vlăguiţi. Odinioară juca tenis, dar zilele 
acelea au apus. Ea gândeşte, cu o rea-voinţă complet 
necaracteristică ei: O să faci atac de cord, albule, asta o să-ți 
pună cruce, şi poate vor sta pe gânduri dacă să-ţi publice 
necrologul în Times, însă dacă o actriţă de serie B din anii 
cincizeci va muri în ziua aceea ori o balerină semifaimoasă din 
anii patruzeci, nu te vei alege nici măcar cu atât. 

- Dar era ca acum, continuă el. Adică, soarele răzbătea 

înăuntru. 

Ridică o mână şi agită firele de praf, făcându-le să se mişte 
vesele în jurul capului său, şi ei îi vine să-i strige să nu facă asta. 

- Îmi vedeam umbra pe podea şi niciodată nu mai păruse atât 
de lumi-noasă sau de solidă. Face o pauză, după care surâde şi 
ea vede cât de crăpate îi sunt buzele. Luminos e-un adjectiv 
ciudat de folosit pe lângă umbră, nu? La fel şi solid. 

- Harvey... 


- Am traversat către geam, zice el, şi m-am uitat afară, şi am 
văzut că era o adâncitură în lateralul Volvoului Friedmanilor şi 
am ştiut - cumva - că Frank a fost plecat la băut şi că adâncitura 
a căpătat-o întorcându-se acasă. 

Pe dată, ea simte că o ia cu leşin. A văzut ea însăşi adâncitura 
din lateralul Volvoului Friedmanilor, când s-a dus la uşă ca să 


vadă dacă n-a venit ziarul (nu venise) şi gândise acelaşi lucru, 
că Frank fusese plecat la Gourd şi lovise ceva în parcare. Oare 
cum arată celălalt tip? a fost exact gândul pe care l-a avut. 

Îi vine ideea că şi Harvey a văzut asta, că o ia peste picior din 
cine ştie ce motiv ciudat. Categoric, este posibil; camera de 
oaspeţi în care doarme el peste vară are vedere pieziş spre 
stradă. Numai că Harvey nu e genul acela de om. „Luatul peste 
picior“ nu stă în caracterul lui Harvey Stevens. 

Are transpiraţie pe obraji şi frunte şi gât, o simte, şi inima ei 
bate mai repede ca oricând. Într-adevăr încearcă o senzaţie rău- 
prevestitoare, şi de ce se întâmplă asta acum? Acum, când e 
linişte în jur, când perspectivele sunt calme? Dacă eu am cerut- 
o, îmi pare rău, gândeşte... sau poate că, de fapt, se roagă. la-o 
înapoi, te rog s-o iei înapoi. 

- M-am dus la frigider, spune Harvey, şi m-am uitat înăuntru şi 
am văzut o farfurie cu ouă umplute acoperite cu o bucată de 
folie. M-am bucurat - voiam să prânzesc la şapte dimineaţa! 

Râde. Janet - Jax, adică - se uită în oala din chiuvetă. La 
singurul ou fiert tare rămas în ea. Celelalte au fost descojite şi 
tăiate perfect în două, cu găl -benuşul scos deoparte. Acestea 
sunt într-un bol, alături de scurgător. Lângă bol este borcanul cu 
maioneză. Avea de gând să servească ouăle umplute la prânz, 
împreună cu o salată verde. 

- Nu vreau să aud restul, zice ea, dar pe o voce atât de 
scăzută, că abia o aude şi ea. Cândva a făcut parte din Clubul 
Dramatic şi acum nu se poate face auzită nici de cealaltă parte 
a bucătăriei. Mugşchii pieptului ei par slăbiţi, aşa cum ar părea 
picioarele lui Harvey, dacă ar încerca să joace tenis din nou. 

- M-am gândit să iau doar unul, zice Harvey, şi apoi mi-am 
spus: Nu, dacă fac asta o să strige la mine. Şi atunci a sunat 
telefonul. Am sărit după el fiindcă nu voiam să te trezească, iar 
aici vine partea  înfricoşătoare. Vrei să auzi partea 
înfricoşătoare? 

Nu, îşi spune ea lângă chiuvetă. Nu vreau să aud partea 
înfricoşătoare. Totuşi, în acelaşi timp vrea să audă partea 
înfricoşătoare, toată lumea vrea să 

VISUL LUI HARVEY 
audă partea aceasta, aici suntem toţi nebuni, iar mama ei într- 
adevăr a spus că dacă-ţi povesteşti visele, ele nu se adeveresc, 
ceea ce însemna că trebuia să povesteşti coşmarurile şi să 


păstrezi visele frumoase pentru tine, să le ascunzi ca un dinte 
sub pernă. Au trei fete. Una dintre ele locuieşte ceva mai încolo 
pe aceeaşi stradă, Jenna, lesbiana divorțată, acelaşi nume ca 
una dintre gemenele Bush, şi cât urăşte Jenna asta; în ultima 
vreme insistă ca oamenii să-i spună Jen. Trei fete, asta însemna 
mulţi dinţi sub multe perne, multe griji pentru străini cu maşina 
oferindu-le bomboane şi o raită, iar asta însemnase multe 
măsuri de precauţie şi o, ce tare speră ca mama ei să fi avut 
dreptate, ca povestitul unui vis urât să fie ca înfiptul unui ţăruş 
în inima unui vampir. 

- Am ridicat receptorul, spune Harvey, şi era Trisha. Trisha 
este fiica lor cea mare, care i-a idolatrizat pe Houdini şi 
Blackstone înainte să descopere băieţii. N-a spus decât un 
singur cuvânt la început, doar „tată“, dar am ştiut că era Trisha. 
Ştii cum ştii întotdeauna? 

Da. Ştia cum ştia întotdeauna. Cum îi recunoşti mereu pe ai 
tăi încă de la primul cuvânt, cel puţin până când cresc şi devin ai 
altora. 

- Am spus „Bună, Trish, de ce suni aşa devreme, scumpo? 
Mama ta e încă în pat.“ Şi la început n-am primit un răspuns. 
Am crezut că s-a întrerupt legătura, după care am auzit nişte 
scâncete şoptite. Nu cuvinte, ci jumătăţi de cuvinte. Ca şi când 
ar fi încercat să vorbească, însă nu ieşea mai nimic fiindcă nu 
izbutea să-şi adune forţele sau să-şi tragă sufletul. Şi atunci a 
început să-mi fie frică. 

Ei, da, e cam încet la cap, nu? Deoarece Janet - care era Jax la 
colegiul Sarah Lawrence, Jax în Clubul Dramatic, Jax care ştia să 
sărute excelent cu limba, Jax care fuma Gitanes şi afirma că-i 
place tequila - Janet e speriată deja de ceva vreme, era speriată 
încă dinainte ca Harvey să amintească de adâncitura din 
lateralul Volvoului Friedmanilor. lar gândul acesta o face să se 
gândească la conversaţia telefonică pe care a avut-o cu prietena 
ei Hannah în urmă cu nici o săptămână, cea care în cele din 
urmă ajunsese la poveşti cu fantome suferinde de Alzheimer. 
Hannah la oraş, Janet ghemuită pe bancheta de la geam din 
living şi uitându-se afară la porţiunea lor de un acru din 
Westport, la toate ierburile frumoase care o fac să strănute şi 
să-i lăcrimeze ochii, şi înainte ca discuţia să ajungă la Alzheimer 
discutaseră întâi despre Lucy Friedman şi apoi despre Frank, şi 
care dintre ele o spusese? Care dintre ele spusese: „Dacă nu ia 


măsuri în privinţa băutului la volan, o să ajungă să omoare pe 
cineva“? 


- Şi atunci Trish a spus ceva care a sunat a „lita“ sau „liţea“, 
dar în vis ştiam că face o... eliziune?... acesta e cuvântul? Elida 
prima silabă, iar ceea ce spunea de fapt era „poliţia“. Am 
întrebat-o ce-i cu poliţia, ce încerca să-mi spună despre poliţie, 
şi m-am aşezat. Chiar acolo. Arată spre scaunul din ceea ce ei 
numesc colţul telefonului. A mai urmat o tăcere, apoi alte câteva 
jumătăţi de cuvânt, acele şoapte trunchiate. Mă enerva atât de 
tare cu asta, că mi-am spus: Face pe preţioasa ca întotdeauna, 
dar apoi a spus „număr“ şi s-a auzit perfect clar. Şi am ştiut - 
aşa cum am ştiut că încerca să spună „poliţia“ - că încerca să- 
mi spună că poliţia a sunat-o pe ea fiindcă nu aveau numărul 
nostru. 

Janet încuviinţează năucă. Au decis să scoată numărul din 
registrul telefonic în urmă cu doi ani, întrucât reporterii îl tot 
sunau pe Harvey în legătură cu dezastrul de la Enron. De regulă 
la ora cinei. Nu fiindcă el ar fi avut pro-priu-zis vreo legătură cu 
Enron, ci fiindcă holdingurile energetice mari erau într-un fel 
specialitatea lui. Făcuse chiar parte dintr-o comisie prezidenţială 
cu câţiva ani în urmă, când Clinton era marele boss şi lumea era 
(după umila ei părere, cel puţin) un loc ceva mai bun, ceva mai 
sigur. Şi, deşi erau multe lucruri care nu-i mai plăceau la Henry, 
un lucru pe care îl ştia foarte bine era acela că el avea mai 
multă integritate la degetul mic decât toţi ţopârlanii de la Enron 
la un loc. Poate că integritatea o plictisea uneori, însă ştia ce 
înseamnă. 

Poliţia nu avea totuşi o modalitate de-a obţine numere de 
telefon nelistate? Ei, poate nu dacă se grăbesc să afle ceva sau 
să comunice cuiva ceva. Plus că visele nu trebuie să fie logice, 
nu? Visele sunt poezii ale subconştientului. 

lar acum, pentru că nu mai suportă să stea locului, se duce la 
uşa bucătăriei şi se uită afară în lumina puternică de iunie, se 
uită spre Sewing Lane, care reprezintă mica lor versiune a ceea 
ce ea presupune că este visul american. Ce linişte în dimineaţa 
aceasta, cu un miliard de picături de rouă încă scânteind în 
iarbă! Şi totuşi inima ei bubuie în piept şi transpiraţia i se 
rostogoleşte pe faţă şi ea vrea să-i spună că trebuie să înceteze, 
trebuie să nu-şi povestească visul, acest vis teribil. Trebuie să-i 


aducă aminte că Jenna locuieşte mai jos de ei - Jen, adică, Jen 
care lucrează la Video Stop în sat şi petrece mult prea multe 
nopţi de weekend bând la Gourd cu cei de teapa lui Frank 
Friedman, care e destul de bătrân ca să-i fie tată. Lucru care, 
indiscutabil, este o parte a atracției. 

- Doar jumătăţi de cuvinte şoptite, spune Harvey. Nu putea să 
articuleze bine. Apoi am auzit „ucis“ şi am ştiut că una dintre 
fete este moartă. Am 

VISUL LUI HARVEY 
ştiut pur şi simplu. Nu Trisha, fiindcă ea era la telefon, dar Jenna 
sau poate Stephanie. Şi am fost atât de speriat! Am rămas acolo 
întrebându-mă chiar care aş vrea să fie, ca-n Alegerea Sophiei, 
mama mă-sii. Am început să strig la ea. „Spune-mi care! Spune- 
mi care! Pentru Dumnezeu, Trish, spune-mi care!“ Doar atunci 
lumea adevărată a început să transpară... presupunând că 
există aşa ceva... 

Harvey scoate un râset scurt şi, în lumina puternică a 
dimineţii, Janet vede că este o pată roşie în mijlocul adânciturii 
de pe lateralul Volvoului lui Frank Friedman, iar în mijlocul petei 
este o urmă închisă la culoare care ar putea fi pământ sau chiar 
păr. Îl şi vede pe Frank trăgând strâmb lângă trotuar la două 
dimineaţa, prea beat pentru a-ncerca măcar să intre pe alee, 
darămite în garaj - poarta e îngustă şi alea-alea. Il şi vede 
împleticindu-se spre casă cu capul în pământ, respirând greu pe 
nas. Tlăiască taulul. 

- Pe-atunci ştiam că sunt în pat, însă auzeam o voce joasă 
care nu semăna deloc cu a mea, suna ca vocea unui străin, şi nu 
reuşea să rotunjească niciun cuvânt. „Une-m ae, une-m ae“, aşa 
suna. „Une-m ae, Ish!“ 

Spune-mi care. Spune-mi care, Trish. 

Harvey tace, căzut pe gânduri. Cumpănind. Firele de praf 
dansează în jurul feţei lui. Soarele îi face tricoul aproape prea 
orbitor să-l poţi privi; e ca un tricou dintr-o reclamă la detergent 
pentru rufe. 

- Am rămas acolo aşteptând să vii în fugă şi să vezi care e 
problema, spune el într-un târziu. Am rămas acolo cu piele de 
găină pe tot corpul şi tremurând, spunându-mi că a fost doar un 
vis, aşa cum faci mereu, sigur, dar spu-nându-mi şi că a fost 
foarte real. De-a dreptul miraculos, într-un fel oribil. 

Se opreşte din nou, gândindu-se cum să spună ce urmează, 


neştiind că soţia lui nu-l mai ascultă. Jax-care-a-fost îşi pune 
acum toate forţele mentale la contribuţie, toată puterea de 
concentrare, pentru a se convinge să creadă că ceea ce vede nu 
este sânge, ci doar stratul protector de vopsea al Volvou-lui, 
scos la iveală de zgârieturi. Strat protector sunt două cuvinte pe 
care sub-conştientul ei abia a aşteptat să le pună pe tapet. 

- E uimitor, nu-i aşa, cât de puternică e imaginaţia? zice el 
până la urmă. Un asemenea vis e modul în care un poet - unul 
foarte bun - trebuie că-şi vede poemul. Fiecare detaliu perfect 
clar şi extrem de luminos. 

Cade în tăcere şi bucătăria aparţine soarelui şi firelor 
dansatoare de praf; afară, lumea îşi ţine răsuflarea. Janet se uită 
la Volvoul de vizavi; pare să pulseze în 


ochii ei, solid ca o cărămidă. Când telefonul sună, ar striga dacă 
ar putea trage aer în piept, şi-ar acoperi urechile dacă ar putea 
ridica mâinile. Îl aude pe Harvey ridicându-se şi traversând spre 
colţul telefonului în vreme ce acesta sună a doua şi apoi a treia 
oară. 

Cineva a greşit numărul, îşi spune ea. Asta trebuie să fie, 
pentru că dacă-ţi povesteşti visele, ele nu se adeveresc. 

Harvey zice: 

- Alo? 
POPAS 


Bănuia că undeva între Jacksonville şi Sarasota executase o 
versiune proprie a vechii scheme cu Clark Kent în cabina de 
telefon, însă nu era sigur exact unde şi cum. Ceea ce sugera că 
nu fusese foarte spectaculos. Avea deci vreo importanţă? 

Uneori îşi spunea că răspunsul la această întrebare era „nu“, 
toată treaba aia cu Rick Hardin/John Dykstra nu era decât un 
construct artificial, pură strategie de presă, cu nimic diferită de 
Archibald Bloggert (sau cum l-o fi chemat cu adevărat) jucând 
sub numele de Cary Grant sau de Evan Hunter (al cărui nume de 
botez fusese de fapt Salvatore cumva) scriind sub numele de Ed 
McBain. Aceştia fuseseră sursa lui de inspiraţie... împreună cu 
Donald E. Westlake, care scrisese romane polițiste amuzante 
sub pseudonimul Richard Star, şi K.C. Constantine, care era de 
fapt... ei bine, nimeni nu ştia cu adevărat, nu-i aşa? La fel ca în 
cazul misteriosului domn B. Traven, care scrisese Comoara din 


Sierra Madre. Nimeni nu ştia cu adevărat, iar asta era bună 
parte din distracţie. 

Nume, nume, ce-i numele? 

Cine, de pildă, era el când făcea drumurile bisăptămânale de 
întoarcere în Sarasota? Era Hardin când pleca de la Pot o' Gold 
din Jax, sigur, fără îndo-ială. Şi Dykstra, categoric, când intra în 
casa lui de pe Macintosh Road, lângă canal. Dar când era pe 
Route 75, trecând dintr-un oraş în altul în luminile puternice ale 
autostrăzii? Hardin? Dykstra? Nimeni? Exista oare un moment 
magic când vârcolacul care aducea purcoiul de bani se 
transforma din nou în inofensivul profesor de engleză a cărui 
specialitate erau poeţii şi romancierii americani ai secolului 
douăzeci? Şi avea vreo importanţă, atâta vreme cât era cinstit 
cu Dumnezeu, Fiscul şi cu fotbaliştii care urmau, din când în 
când, unul dintre cele două cursuri generale ale sale? 


Nimic din toate astea nu contau la sud de Ocala. Ce conta era 
că, oricine ar fi fost, trebuia să se pişe ca un cal de curse. 
Depăşise cu două beri limita lui maximă la Pot o' Gold (poate cu 
trei) şi setase vitezometrul maşinii să nu depăşească o sută de 
kilometri la oră; în seara aceasta nu avea chef să vadă gi- 
rofaruri în oglinda retrovizoare. Poate că plătise maşina cu banii 
câştigaţi pe cărţi scrise sub numele de Hardin, însă cea mai 
mare parte a timpului trăia ca John Andrew Dykstra, şi acesta 
era numele pe care l-ar fi luminat lanterna poliţistului dacă i-ar fi 
cerut permisul de operator. Şi poate că Hardin băuse berile 
acelea la Pot o' Gold, dar dacă un poliţist de circulaţie din 
Florida scotea temutul etilotest în cutiuţa lui de plastic albastru, 
moleculele intoxicate ale lui Dykstra ar fi ajuns în măruntaiele 
isteţului aparat. lar într-o seară de joi din luna iunie, era o pradă 
uşoară indiferent cum îl chema, deoarece toţi navetiştii se 
întorseseră în Michigan şi cam toată Interstatala 75 era doar a 
lui. 

Totuşi, exista o problemă fundamentală legată de bere pe 
care orice student o înţelegea: Nu o puteai cumpăra, ci doar 
închiria. Din fericire, era un popas la doar zece sau unsprezece 
kilometri sud de Ocala şi acolo putea să se uşureze. 

Până una alta însă, cine era el? 

Fără îndoială, venise în Sarasota în urmă cu şaisprezece ani ca 
John Dykstra şi sub acel nume preda engleza la ramura locală a 


Universităţii Statului Florida încă din 1990. Apoi, în 1994, 
hotărâse să nu mai predea cursuri de vară şi să-şi încerce în 
schimb norocul scriind un roman de suspans. Aceasta nu fusese 
ideea lui. Avea un agent în New York, nu unul dintre barosani, 
însă un tip suficient de onest, cu antecedente rezonabile, care 
reuşise să vândă patru dintre povestirile noului său client (sub 
numele Dykstra) mai multor reviste literare care plăteau binişor. 
Numele agentului era Jack Golden şi, în vreme ce nu avea decât 
cuvinte de laudă la adresa povestirilor, considera că cecurile 
rezultate erau „bani de cumpărături“. Jack fusese cel care 
afirmase că toate povestirile publicate de John Dykstra aveau 
„un fir narativ complex“ (ceea ce însemna intrigă în limba 
agenţilor, din câte îşi dădea seama Johnny) şi sugerase că noul 
său client ar putea primi uşor între patruzeci şi cincizeci de mii 
de dolari scriind romane de suspans a câte o sută de mii de 
cuvinte fiecare. 

„Ai putea face asta într-o vară, dacă ai găsi o chichiţă 
interesantă şi te-ai ţine de ea“, îi scrisese lui Dykstra într-o 
scrisoare. (Nu avansaseră încă la a folosi telefonul şi faxul.) „Ar 
însemna de două ori mai mult faţă de cât ai 

POPAS 
face ţinând cursuri în sesiunile din iunie şi august acolo, la 
Şcoala de Maiştri. Dacă ai de gând să încerci, prietene, acum e 
momentul - înainte să te trezeşti cu o nevastă şi doi virgulă cinci 
copii pe cap.“ 

Posibilitatea de-a avea o soţie nu se întrevedea atunci la 
orizont (cum nu se întrevedea nici acum), dar Dykstra prinsese 
ideea lui Jack; să-ţi asumi un risc e tot mai greu pe măsură ce 
înaintezi în vârstă. lar soţia şi copiii nu erau singurele 
responsabilităţi cu care te alegeai odată cu trecerea lentă a 
vremii. Exista oricând ispita cardurilor de credit, de exemplu. 
Cardurile de credit îţi adăugau lest şi te împiedicau. Cardurile de 
credit erau agenţi ai normei şi lucrau în favoarea implacabilului. 

În ianuarie '94, când venise contractul pentru cursurile din 
vară, îl trimisese înapoi nesemnat şefului de departament, cu o 
scurtă notă explicativă: M-am gândit ca în vara asta să-ncerc 
mai bine să scriu un roman. 

Răspunsul lui Eddie Wasserman fusese prietenesc, dar ferm: 
În regulă, Johnny, însă nu pot garanta că postul va mai fi liber 
vara viitoare. Fostul titular are întotdeauna drept de 


preempţiune. 

Dykstra se gândise la asta, dar nu mult timp; pe atunci avea 
deja o idee. Mai mult chiar, avea deja un personaj: Dulău, tatăl 
literar al Jaguarurilor şi caselor de pe Macintosh Road, aştepta 
să se nască, şi Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul de ucigaş. 

Inaintea sa erau săgeata albă de pe indicatorul albastru ce 
sclipea în bătaia farurilor lui şi rampa care cotea spre stânga şi 
tuburile cu sodiu puternice care iluminau pavajul atât de tare, 
încât rampa semăna cu o bucată dintr-un platou de filmare. 
Acţionă semnalizarea, încetini la şaizeci şi cinci şi părăsi 
interstatala. 

La jumătatea distanţei, rampa se ramifica: rulote şi camionete 
la dreapta, Jaguaruri drept în faţă. La cincisprezece metri după 
bifurcaţie era popasul, o clădire joasă din cărămizi bej de zgură 
care, în bătaia luminilor puternice, semăna şi ea cu un platou de 
filmare. Ce-ar fi fost într-un film? Un centru de comandă a 
rachetelor, poate? Sigur, de ce nu. Un centru de comandă a ra- 
chetelor în mijlocul sălbăticiei, iar tipul care conduce 
operaţiunea suferă de-o boală mentală atent mascată (dar 
progresivă). Vede ruşi peste tot, ruşi ieşind naibii din lemnărie... 
sau mai bine terorişti al-Qaeda, asta era probabil mai au 
courant. Ruşii cam ieşeau din discuţie ca potenţiali răufăcătorii 
în zilele acestea, 


doar dacă nu vindeau droguri sau prostituate adolescente. Pe 
deasupra, răufăcătorul nici nu contează, totul e o fantezie, însă 
pe tip oricum îl mănâncă degetul să apese butonul roşu şi... 

Şi simţea nevoia să urineze, aşa că dă imaginaţia la foc mai 
mic o vreme, te rog şi mulţumesc. Pe deasupra, Dulău nu-şi 
găsea locul într-o astfel de poveste. Dulău era mai mult un 
luptător urban, cum spusese la Pot o' Gold mai devreme în 
seara aceea. (Mişto expresie.) Totuşi, ideea unui comandant 
scelerat de bază de rachete avea oarecare putere, nu? Un 
individ chipeş... oamenii îl iubesc... arată perfect normal pe 
dinafară... 

Mai era doar o singură maşină în parcarea cea mare la ora 
aceea, una dintre acele PT Cruiser care îl amuzau de fiecare 
dată - semănau cu nişte jucării care imitau maşinile gangsterilor 
din anii treizeci. 

Parcă la distanţă de patru sau cinci locuri de ea, opri motorul, 


apoi stătu cât să scruteze rapid parcarea goală înainte să 
coboare. Nu era prima oară când oprea la popasul acela 
întorcându-se de la Pot şi odată fusese deopotrivă amuzat şi 
îngrozit să vadă un aligator târându-se peste asfalt spre pinii de 
zahăr din spatele zonei de popas, aducând cumva cu un 
afacerist bătrân şi supraponderal în drum spre o întâlnire. Nu e 
nici picior de aligator astă-seară, aşa că el cobori, întinzând 
cheia peste umăr şi apăsând butonul de închidere centrali-zată. 
Astă-seară erau doar el şi domnul PT Cruiser. jaguarul scoase un 
ciripit ascultător şi, pentru un moment, el îşi văzu umbra în 
pâlpâitul rapid al farurilor maşinii... doar că a cui era umbra? A 
lui Dykstra sau a lui Hardin? 

A lui Johnny Dykstra, decise el. Hardin lipsea acum, rămăsese 
în urmă, la şaizeci şi cinci sau şaptezeci de kilometri depărtare. 
Insă aceasta fusese noaptea lui pentru a ţine scurta (şi mai mult 
comica) prezentare de după cină în faţa celorlalţi Hoţi din Florida 
şi considera că domnul Hardin se achitase binişor de treabă, 
încheind cu promisiunea de a-l trimite pe Dulău pe urmele oricui 
nu contribuia cu generozitate la acţiunea de caritate din acest 
an, care întâmplător se numea Cititorii Soarelui, o organizaţie 
non-profit care punea la dispoziţia învăţăceilor orbi texte şi 
articole în format audio. 

Traversă parcarea spre clădire, călcâiele cizmelor lui de 
cowboy bocănind. John Dykstra n-ar fi purtat nici în ruptul 
capului jeanşi prespălaţi şi cizme de cowboy la o întrevedere 
publică, mai ales când el era vorbitorul principal, însă Hardin era 
un alt soi de barosan. Spre deosebire de Dykstra 

POPAS 
(care putea fi pedant), lui Hardin nu-i păsa cine ştie cât ce 
spunea lumea despre aspectul său. 

Clădirea popasului era împărţită în trei: toaleta pentru femei 
în stânga, toaleta pentru bărbaţi în dreapta şi, în mijloc, un 
portic mare, ca o verandă, de unde puteai lua pliante cu 
diferitele atracţii din centrul şi sudul Floridei. Erau de asemenea 
automate pentru gustări, două automate pentru sucuri şi un 
distribuitor de hărţi care înghiţea un număr scandalos de 
monede de douăzeci şi cinci de cenți. Ambele laturi ale holului 
scurt de la intrare erau acoperite cu afişe dintr-acelea pentru 
găsirea copiilor pierduţi, care lui Dyks-tra întotdeauna îi dădeau 
fiori. Câţi dintre copiii din pozele acelea, se întreba el mereu, 


erau îngropaţi în pământul jilav, nisipos, sau serveau drept 
hrană aligatorilor din Glades? Câţi creşteau cu credinţa că 
navetiştii care-i răpiseră (şi care din când în când îi molestau 
sexual sau îi închiriau pe bani) erau mamele sau taţii lor? Lui 
Dykstra nu-i plăcea să se uite la chipurile lor sincere, 
nevinovate, sau să se gândească la disperarea din spatele 
uriaşelor sume de răscumpărare - 10 000, 20 000, 50 000, într- 
un caz 100 000 de dolari (aceasta din urmă pentru o fetiţă 
surâzătoare cu cap mare, din Fort Myers, care dispăruse în 1980 
şi acum probabil era o femeie la începutul vârstei mijlocii, asta 
dacă mai era în viaţă... şi aproape sigur că nu mai era). Se mai 
aflau acolo un afiş prin care publicul era informat că scormonitul 
în tomberoane este interzis şi încă unul care anunţa că zăbovitul 
mai mult de o oră la acel popas este interzis - POLIŢIA ESTE 
PREGĂTITĂ SĂ INTERVINĂ. 

Cine ar vrea să zăbovească aici? se întrebă Dykstra şi ascultă 
cum vântul de seară şuiera printre palmieri. Un nebun, iată cine. 
O persoană căreia un buton roşu începe să i se pară atractiv pe 
măsură ce lunile şi anii trec în sunet de tiruri la ora unu noaptea. 

Se întoarse spre toaleta bărbaţilor şi încremeni cu piciorul în 
aer, când o voce de femeie, uşor distorsionată de ecou, dar 
surprinzător de aproape, vorbi pe neaşteptate din spatele său. 

- Nu, Lee, spuse ea. Nu, scumpule, n-o face. 

Se auzi o palmă, urmată de un bufnet, un bufnet înfundat şi 
cărnos. Dykstra îşi dădu seama că auzea anodinele sunete ale 
abuzului. Aproape şi vedea urma roşie a mâinii pe obrazul femeii 
şi capul ei săltând, foarte puţin amortizat de păr (blond? 
negru?), în gresia bej de pe perete. Ea începu să plângă. 
Tuburile 


cu sodiu erau destul de puternice pentru că Dykstra să vadă că 
pe braţe i se făcuse pielea de găină. Începu să-şi muşte buza de 
jos. 

- Jâgodie împuţită. 

Vocea lui Lee era plată, declamatoare. Era greu să-ţi dai 
seama imediat că omul era beat, deoarece fiecare cuvânt era 
articulat perfect. Însă ştiai asta, ştiai pentru că mai auziseşi 
bărbaţi vorbind aşa înainte - la stadioane, la carnavaluri, uneori 
prin peretele subţire al unei camere de motel (sau prin tavan) 
noaptea târziu, după ce luna a coborât şi barurile s-au închis. 


Poate că şi jumă -tatea de conversaţie aparţinând femeii - oare 
putea fi numită conversaţie? - avea accente bahice, însă cel mai 
adesea femeia părea speriată. 

Dykstra rămase acolo în antreul mic, cu faţa spre toaleta 
bărbaţilor, cu spatele la cuplul din toaleta femeilor. Era la 
umbră, înconjurat din ambele părţi de poze cu copii dispăruţi, 
hârtiile foşnind încet, asemenea frunzelor de palmier, în briza 
serii. Rămase acolo în aşteptare, sperând ca asta să fie tot. Însă 
nu era, sigur. Cuvintele unui cântăreţ de muzică country îi veniră 
în gând, fără sens şi infatuate: „Pe când am înţeles că nu-s bun 
de nimic, deja eram prea bogat ca să mai renunţ.“ 

Se auziră încă o plesnitură cărnoasă şi încă un strigăt din 
partea femeii. O clipă de tăcere, după care vocea bărbatului se 
făcu auzită din nou, şi înţele-geai pe dată că, pe lângă beat, era 
şi needucat, după felul în care spunea jâgo-die în loc de jigodie. 
Inţelegeai tot soiul de lucruri despre el, de fapt: că la cursurile 
de engleză din liceu stătea în fundul sălii, că bea lapte direct din 
cutie când ajungea acasă de la şcoală, că renunţase la colegiu în 
al doilea sau primul an, că făcea genul de munci pentru care 
trebuie să porţi mănuși şi să ai în buzunarul de la spate un cuţit 
X-Acro pentru decupaje. Nu era corect să faci astfel de 
generalizări - era ca şi când ai spune că toţi afro-americanii au 
ritmul în sânge, că toţi italienii plâng la operă -, dar acolo, în 
întuneric, la ora unsprezece, înconjurat de afişe cu copii 
dispăruţi, cine ştie de ce întot-deauna tipărite pe hârtie roz, de 
parcă aceea ar fi culoarea celor dispăruţi, ştiai că aşa stau 
lucrurile. 

- Jâgodie împuţită ce eşti. 

Are pistrui, gândi Dykstra. Şi îl prinde soarele repede. Arsurile 
astea îl fac să pară că e întotdeauna nervos şi, de regulă, chiar 
este nervos. Bea Kahlua când e-n bani, cum zicem noi, dar cel 
mai adesea bea b... 

POPAS 

- Lee, nu, se auzi vocea femeii. Plângea acum, implora, şi 
Dykstra îşi spuse: Nu face asta, doamnă. Nu ştii că asta doar 
înrăutăţeşte lucrurile? Nu ştii că văzându-ţi mucii cum curg din 
nas se enervează mai tare ca oricând? Nu mă mai lovi, sunt... 

Pam! 

Sunetul fu urmat de o altă bubuitură şi de un strigăt ascuţit 
de durere, aproape ca un scâncet de căţel. Domnul PT Cruiser o 


plesnise iarăşi destul de tare încât femeia să dea cu capul de 
peretele băii, şi care era gluma aia veche? De ce există trei sute 
de mii de cazuri de abuz marital în America în fiecare an? Pentru 
că pur şi simplu... nu vor... să asculte. 

- Jâgodie împuţită. 

Aceasta era scriptura lui Lee astă-seară, scoasă direct din A 
doua epistolă către Beţivani, iar înfricoşător în vocea aceea - 
ceea ce Dykstra găsea extrem de înspăimântător - era lipsa 
emoţiei. Furia ar fi fost mai bună. Furia ar fi fost mai sigură 
pentru femeie. Furia era ca un vapor inflamabil - o scânteie o 
putea aprinde şi arde iute într-o singură văpaie - însă individul 
acesta era doar... conştiincios. Nu avea să o mai lovească o dată 
şi apoi să-şi ceară iertare, poate începând să şi plângă. Poate 
că-n alte seri o făcuse, dar acum era altceva. Acum era pus pe 
fapte mari. Ave Maria, cea plină de har, ajută-mă s-o frăgezesc, 
că nu va fi-n zadar. 

Şi eu ce să fac? Ce rol am în treaba asta? Am vreunul? 

Categoric nu avea să intre la toaleta bărbaţilor şi să savureze 
îndelung plăcerea golirii vezicii, aşa cum plănuise şi abia 
aşteptase să facă; boaşele i se retrăseseră în pântece ca două 
pietricele tari şi presiunea din rinichi se întin-sese atât pe spate 
în sus, cât şi pe picioare în jos. Inima i se grăbea în piept, 
bubuind într-un pas alert ce probabil avea să devină sprint la 
auzul următoa-rei lovituri. Va mai trece cel puţin o oră până va 
putea din nou să se uşureze, oricât de tare simţea nevoia, şi 
atunci urina avea să iasă într-o serie de jeturi scurte, 
nesatisfăcătoare. Şi Doamne, cât îşi dorea ca ora aceea să fi 
trecut deja, să se afle la o sută sau o sută zece kilometri 
depărtare de acolo! 

Ce-o să faci dacă o loveşte din nou? 

li veni în minte o altă întrebare: Ce avea să facă dacă femeia 
o rupea la fugă şi domnul PT Cruiser se lua după ea? Exista o 
singură cale de ieşire din toaleta femeilor, iar John Dykstra 
stătea în mijlocul ei. John Dykstra în cizmele de cowboy pe care 
Rick Hardin le purtase în Jacksonville, unde o dată la 


două săptămâni un grup de scriitori de suspans - mulţi dintre ei 
femei durdulii în taioare pastel - se reunea pentru a discuta 
despre tehnici, agenţi şi vânzări, şi pentru a se bârfi între ei. 

- Lee-Lee, nu mă lovi, bine? Te rog, nu mă lovi. Te rog, nu lovi 


copilul. 

Lee-Lee. lisuse Hristoase. 

O, şi încă una; încă un punct pe panou. Copilul. Te rog, nu lovi 
copilul. Bun venit la Lifetime Channel, în mă-ta. 

Inima agitată a lui Dykstra păru să cadă doi centimetri în 
piept. Avea impresia că stătea în antreul acela mic dintre toaleta 
bărbaţilor şi a femeilor de cel puţin douăzeci de minute, dar 
când se uită la ceasul de la mână, nu fu surprins să vadă că nici 
patruzeci de secunde nu trecuseră de la prima palmă. Acestea 
erau natura subiectivă a timpului şi strania viteză a gândului 
atunci când mintea era pusă dintr-odată sub presiune. Scrisese 
despre amândouă de multe ori. Bănuia că majoritatea, 
ghilimele, scriitorilor de suspans, închis ghilimele, o făcuseră. 
Era materia lor primă, la naiba. Data următoare când îi venea 
rândul să se adreseze Hoţilor din Florida, poate va alege asta ca 
subiect şi va începe povestindu-le despre incidentul acesta. 
Despre cum avusese timp să-şi spună: A doua epistolă către 
Beţivani. Deşi presupunea că ar fi niţel cam prea mult pentru 
întrunirea lor bisăptămânală, niţel prea... 

Un ropot perfect de lovituri îi întrerupse cursul gândurilor. Lee- 
Lee îşi pierduse cumpătul. Dykstra ascultă sunetul aparte al 
acestor lovituri cu năuceala unui om care înţelege că aude ceva 
ce nu va uita niciodată, nu sunete sintetice de pe coloana 
sonoră a unui film, ci sunetul unui pumn lovind o pernă de pene, 
surprinzător de uşor, aproape delicat, la drept vorbind. Femeia 
strigă o dată de surprindere şi o dată de durere. După aceea se 
limită să scoată icnete scurte de durere şi teamă. Afară, în 
întuneric, Dykstra se gândi la toate spoturile pe care le văzuse 
despre preîntâmpinarea violenţei domestice. Acelea nu spuneau 
nimic despre asta, despre cum poţi auzi vântul în palmieri cu o 
ureche (şi foşnetul afişelor cu copii dispăruţi, nu uita asta) şi cu 
cealaltă icnetele sacadate de durere şi teamă. 

Auzi paşi târşâiţi pe gresie şi ştiu că Lee (Lee-Lee, îi spusese 
femeia, ca şi când un nume de alint i-ar putea dezamorsa furia) 
se apropia. Asemenea lui Rick Hardin, Lee purta cizme. Lee-Lee 
ai acestei lumi aveau tendinţa să poarte ghete Georgia Giant. 
Erau fani ai cizmelor Dingo. Femeia purta tenişi. Ştia asta. 

POPAS 

- Curvă, curva mă-tii, te-am văzut vorbind cu iel, frecându-te 

cu ţâţele dă iel, jâgodie împuţită.... 


- Nu, Lee-Lee, eu niciodată... 

Sunetul unei alte lovituri, după care o expectoraţie aspră care 
nu era nici masculină, nici feminină. Vomă. A doua zi, cine făcea 
curăţenie la popas avea să găsească vomă uscată pe podea şi 
pe un perete al toaletei femeilor, însă Lee şi soţia sau iubita lui 
vor fi plecat de mult, iar pentru curăţător nu avea să fie decât 
altă mizerie de strâns, povestea vomei nefiind nici clară, nici in- 
teresantă pentru el. Şi ce era să facă Dykstra? lisuse, avea curaj 
să intre acolo? Dacă n-o făcea, Lee putea să se oprească din 
bătaie, odată satisfăcut de rezultat, însă dacă intervenea un 
străin... 

Ne-ar putea ucide pe amândoi. 

Dar... 

Copilul. Te rog, nu lovi copilul. 

Dykstra încleştă pumnii şi gândi: Fute-m-aş, curat Lifetime 

Channel! 

Femeia continua să vomite. 

- Termină cu asta, Ellen. 

- Nu pot! 

- Nu? Mda, bine. Te ajut eu să termini. Jâgodie... împuţită. 

Un alt pam! sublinie împuţită. Inima lui Dykstra căzu şi mai 
mult. N-ar fi crezut că este posibil. În scurt timp avea să bată în 
pântece. Dacă ar fi putut măcar să intre în mintea lui Dulău! 
Într-o poveste ar funcţiona - chiar se gândise la identitate 
înainte să ia cea mai proastă decizie a serii, cea de-a opri la 
popasul acela, iar dacă asta nu era ceea ce manualele pentru 
scriitori numeau anticipare, atunci ce era? 

Da, se va transforma în personajul său, va da buzna în toaleta 
femeilor, îl va bate măr pe Lee, apoi îşi va vedea de drum. Ca 
Shane în filmul ăla vechi cu Alan Ladd. 

Femeia mai gâjâi o dată, sunetul unui utilaj care transformă 
piatra în pietriş, şi Dykstra ştiu că nu va intra în mintea lui 
Dulău. Dulău era un personaj inventat. Aceasta era realitatea 
care se desfăşura chiar acolo, în faţa lui, ca un beţiv care scoate 
limba. 

- Mai fă-o o dată şi vezi ce te aşteaptă, o invită Lee şi acum 
era ceva criminal în vocea sa. Se pregătea să meargă până la 
capăt. Dykstra era convins de asta. 


Voi depune mărturie la proces. Şi când mă vor întreba ce am 


făcut pentru a pune capăt situaţiei, voi spune că nimic. Voi 
spune că am ascultat. Că mi-am amintit. Că am fost martor. ŞI 
apoi voi zice că asta fac scriitorii atunci când nu stau la masă şi 
scriu. 

Dykstra se gândi să alerge înapoi la Jaguarul lui - fără 
zgomot! - şi să fo-losească telefonul din consola de bord pentru 
a suna poliţia statală. *99, doar de atât era nevoie. Pancartele 
care spuneau asta erau afişate din cincisprezece în 
cincisprezece kilometri sau aşa ceva: ÎN CAZ DE ACCIDENTE 
FORMAŢI *99 PE MOBIL. Doar că niciodată un poliţist nu era în 
apropiere când aveai nevoie de el. În seara aceasta, cel mai 
aproape avea să fie în Bradenton sau poate Ybor City, iar până 
să ajungă acolo, rodeoul acela sângeros se va fi încheiat. 

Din toaleta femeilor veneau acum o serie de sughiţuri groase, 
întrerupte de tuse înfundată. O uşă de cabină se trânti. Femeia 
ştia la fel de bine ca Dykstra că Lee era serios. Nu era nevoie 
decât să vomite iar ca să-l facă să-şi iasă din minţi. Urma să-şi 
verse nervii pe ea şi să termine treaba. Şi dacă era prins? De 
gradul doi. Fără premeditare. In cincisprezece luni avea să fie 
liber şi s-o scoată în oraş pe sora ei mai mică. 

Intoarce-te la maşină, John. Intoarce-te la maşină, urcă la 
volan şi pleacă de aici. Incepe să te convingi că asta nu s-a 
întâmplat niciodată. Şi ai grijă să nu citeşti ziarul şi să nu te uiţi 
la TV în următoarele două zile. Asta ar prinde bine. Fă-o. Fă-o 
acum. Eşti scriitor, nu bătăuş. Ai unu optzeci, cântăreşti 
şaptezeci şi patru de kilograme şi singurul lucru pe care-l poţi 
face aici e să agravezi situaţia. Aşa că urcă în maşină şi spune o 
rugăciune Dumnezeului care le ocroteşte pe femeile ca Ellen. 

Şi chiar se întoarse înainte să-i vină o idee. 

Dulăul nu era real, dar Rick Hardin era. 

Ellen Whitlow din Nokomis căzuse într-o cabină de toaletă şi 
aterizase pe vasul de vece cu picioarele depărtare şi fusta 
ridicată, exact ca o jâgodie ce era, şi Lee porni după ea, vrând s- 
o apuce de urechi şi să-nceapă s-o lovească de podea cu 
căpăţâna aia proastă a ei. li ajunsese până peste cap. Voia să-i 
dea o lecţie pe care să n-o mai uite niciodată. 

Nu că aceste gânduri i-ar fi trecut prin minte într-o manieră 
coerentă. În mintea lui se afla acum în majoritate doar roşu. Sub 
el, peste el, străbătând 

POPAS 


prin el era o voce melodioasă care semăna cu vocea lui Steven 
Tyler de la Aerosmith: Oricum nu-i copilu' meu, nu-i al meu, nu-i 
al meu, nu mi-l pui tu mie-n cârcă, jâgodie împuţită. 

Făcu trei paşi şi atunci un claxon începu să urle ritmic undeva 
în apropiere, scoţându-l din ritm, stricându-i concentrarea, 
smulgându-l din mintea sa, făcându-l să se uite în jur: Tiit! Tiit! 
Tiit! Tiit! 

Alarma maşinii, îşi spuse şi se uită de la intrarea în toaleta 
femeilor înapoi la femeia care şedea în cabină. De la uşă la 
jâgodie. Indecis, începu să încleşteze pumnii. Apoi, imediat, 
îndreptă spre ea arătătorul de la mâna dreaptă. Unghia lui era 
lungă şi murdară. 

- Dacă te mişti eşti moartă, curvă, îi spuse şi o luă spre uşă. 

Buda era puternic luminată şi aproape la fel de luminată era şi 
parcarea popasului, însă antreul dintre cele două aripi ale clădirii 
era întunecat. Un moment fu orb şi în momentul acela îl lovi 
ceva în spate, aproape de umeri, făcându-l să se împleticească 
în faţă doar doi paşi grăbiţi înainte să se împie-dice în altceva - 
un picior - şi să cadă lat la podea. 

Nu urmă nicio pauză, nicio ezitare. O cizmă îl lovi în coapsă, 
îngheţându-i muşchiul mare de acolo, după care în fundul tras în 
jeanşi, sus, aproape de scobitura spatelui. Incepu să se 
târască... 

O voce spuse deasupra lui: 

- Nu te întoarce, Lee. Am un levier în mână. Dacă nu rămâi pe 
burtă îţi fac capul chiseliţă. 

Lee rămase locului cu mâinile întinse înainte, aproape 

mişcător. 

- leşi de acolo, Ellen, spuse bărbatul care-l lovise. N-avem 
timp de prostii. leşi imediat. 

Nu fu nicio pauză. Apoi vocea jâgodiei, tremurată şi groasă: 

- L-ai lovit? Nu-l lovi! 

- N-are nimic, dar dacă nu ieşi imediat, o să-l lovesc rău. Nu 
voi avea încotro. O pauză, după care: Şi va fi vina ta. 

Între timp, claxonul, urlând monoton în noapte: Tiit! Tiit! Tiit! 

Tiit! g 

Lee dădu să întoarcă faţa pe pavaj. IIl durea. Cu ce naiba-l 
lovise cretinul ăla? Zisese cumva levier? Nu-şi amintea. 

Cizma îl nimeri iarăşi în fund. Lee ţipă şi întoarse faţa înapoi la 

pavaj. 


- leşi, femeie, sau îi crăp capul! N-am de ales! 


Când ea vorbi din nou, era mai aproape. Vocea ei era 
nesigură, însă acum avea inflexiuni de revoltă: 

- De ce ai făcut asta? Nu trebuia să faci asta! 

- Am chemat poliţia de pe mobil, zise bărbatul care stătea 
deasupra lui. Era un poliţist de la circulaţie la kilometrul 225. 
Aşa că avem zece minute, poate ceva mai puţin. Domnule Lee- 
Lee, cheile de la maşină sunt la tine sau la ea? 

Lee trebui să se gândească la asta. 

- La ea, răspunse într-un târziu. Zicea că-s prea beat ca să 

conduc. 

- Prea bine. Ellen, du-te şi urcă în PT Cruiserul ăla şi pleacă de 
aici. Mergi până ajungi la Lake City şi, dacă ai minte măcar cât 
Dumnezeu i-a dat unei rațe, nu faci cale întoarsă acolo. 

- Nu-l las cu tine! Părea foarte nervoasă acum. Nu când ai 

chestia aia! 

- Ba-l laşi. Pleacă în clipa asta sau îl bat de nu se vede. 

- Bătăuşule! 

Bărbatul râse şi sunetul îl sperie pe Lee mai mult decât vocea 
normală a individului. 

- Număr până la treizeci. Dacă nu ai plecat spre sud de-aici 
până atunci, îi smulg capul de pe umeri. Îl arunc cât colo, ca pe- 
o minge de golf. 

- Nu poţi... 

- Fă-o, Ellie. Fă-o, iubire. 

- L-ai auzit, spuse bărbatul. lubiţelul tău vrea să pleci. Dacă 
vrei să-l laşi să te bată ca pe un orbete mâine seară - pe tine şi 
pe copil -, n-am nimic împotrivă. Mâine seară nu voi fi prin 
preajmă. Dar acum m-am săturat să mă contrez cu tine, aşa că 
pune-ţi curul ăla prost în mişcare. 

Aceasta era o comandă pe care femeia o înţelegea, o 
comandă într-o limbă familiară ei, şi Lee îi văzu picioarele goale 
şi sandalele mişcându-se prin câmpul lui vizual. Bărbatul care îl 
doborâse la pământ începu să numere cu voce tare: 

- Unu, doi, trei, patru... 

- Grăbeşte-te dracului! strigă Lee şi cizma îl lovi în fund, însă 
mai uşor acum, legănându-l mai mult decât zdruncinându-l. În 
duru, totuşi. Între timp, Tiit! Tiit! Tiit! în noapte. Pune-ţi curul în 
mişcare! 


Acum, sandalele ei începură să alerge. Umbra ei alerga alături 
de el. Bărba-tul ajunsese la douăzeci când motorul mic, care 
torcea ca o maşină de cusut, al PT Cruiserului porni; ajunsese la 
treizeci când Lee văzu stopurile dând 

POPAS 
în marşarier în parcare. Lee aşteptă ca bărbatul să-nceapă să 
lovească şi fu uşurat când n-o făcu. 

Apoi PT Cruiserul porni pe drumul de ieşire şi sunetul 
motorului începu să se stingă, după care bărbatul care stătea 
deasupra lui vorbi cu un soi de nedumerire. 

- Acum, zise omul care-l doborâse la pământ, ce să mă fac eu 

cu tine? 

- Nu mă lovi, spuse Lee. Nu mă lovi, domnule. 

De îndată ce stopurile maşinii dispărură din vedere, Hardin 
mută levierul dintr-o mână în cealaltă. Îi transpiraseră palmele şi 
fu cât pe ce să-l scape. Asta ar fi fost rău. Levierul ar fi zăngănit 
tare pe beton şi Lee ar fi sărit în picioare cât ai clipi. Nu era atât 
de mare pe cât îşi imaginase Dykstra, dar era periculos. Asta o 
dovedise deja. 

Sigur, periculos pentru femeile însărcinate. 

Nu putea însă gândi aşa. Dacă-i permitea lui Lee-Lee să se 
ridice în picioare, jocul ar fi cu totul altul. II simţea pe Dykstra 
încercând să se întoarcă, vrând să discute treaba asta şi poate 
alte câteva lucruri. Hardin îl împinse înapoi. Acum nu era nici 
momentul şi nici locul pentru un profesor de engleză. 

- Acum, ce să mă fac tu tine? întrebă el sincer nedumerit. 

- Nu mă lovi, zise bărbatul de la pământ. Purta ochelari. Asta 
fusese o sur-priză de proporţii. Pentru nimic în lume nu şi-l 
imaginase purtând ochelari. Nici Hardin, nici Dykstra. Nu mă 
lovi, domnule. 

- Mi-a venit o idee. (Dykstra ar fi spus: Am o idee.) Dă-ţi jos 
ochelarii şi pune-i lângă tine. 

- De ce... 

- Nu-ţi răci gura de pomană, fă-o. 

Lee, care purta jeanşi Levi's prespălaţi şi cămaşă în stil 
western (acum ieşită de la spate şi atârnându-i peste fund), 
dădu să-şi scoată ochelarii cu rame subţiri cu mâna dreaptă. 

- Nu, scoate-i cu cealaltă mână. 

- De ce? 

- Nu pune întrebări. Fă-o. Scoate-i cu mâna stângă. 


Lee îşi dădu jos ochelarii fini şi-i aşeză alături de el, pe pavaj. 
Hardin călcă imediat pe ei cu călcâiul cizmei. Se auziră un 
pocnet slab şi scrâşnetul delicios al sticlei. 

- De ce ai făcut asta? se plânse Lee. 


- Tu de ce crezi? Ai vreo armă sau ceva? 

- Nu! lisuse, nu! 

Şi Hardin îl crezu. Dacă ar fi avut una, ar fi fost o puşcă pentru 
aligatori în portbagajul PT Cruiserului. Însă nici asta nu i se 
părea probabil. Stând în faţa toaletei femeilor, Dykstra îşi 
imaginase un muncitor constructor mare cât o huidumă. Tipul 
ăsta semăna a contabil care făcea antrenament de trei ori pe 
săptămână la Gold's Gym. 

- Cred că acum mă voi întoarce la maşina mea, spuse Hardin. 
O să opresc alarma şi o să plec. 

- Da. Da, ce-ar fi să fa... 

Hardin puse din nou cizma prevenitor pe fundul bărbatului, de 
data aceasta mişcând-o înainte şi înapoi ceva mai dur. 

- Ce-ar fi să taci din gură? Ce credeai că faci acolo, înăuntru, 

totuşi? 

- Îi dădeam, în mă-sa, o lec... 

Hardin îl lovi cu piciorul în şold aproape cu toată forţa sa, 
reţinându-se puţin în ultima secundă. Dar numai puţin. Lee 
strigă de durere şi teamă. Hardin era uimit de ce făcuse şi cum 
o făcuse, absolut fără a se gândi. Ce-l uimea şi mai mult era că 
voia s-o facă din nou, şi mai tare. Îi plăcea strigătul acela de 
durere şi teamă, i-ar fi plăcut să-l mai audă o dată. 

Şi-atunci cât de departe era de căcăciosul ăla de Lee, întins 
acolo pe jos cu umbra intrării întinzându-se pe spatele lui, o 
dungă neagră, pe diagonală? Nu foarte departe, se părea. Dar şi 
ce dacă? Era o întrebare banală, o între-bare retorică. li veni în 
gând una mult mai interesantă. Întrebarea era cât de tare îl 
putea lovi pe Lee-Lee în urechea stângă fără a sacrifica precizia 
pentru forţă. Drept în ureche, bum! Se mai întreba şi ce fel de 
sunet ar scoate. Unul satisfăcător, ar fi zis el. Sigur, făcând asta 
l-ar ucide pe om, însă ce pierdere ar fi asta pentru lume? Şi cine 
ar şti? Ellen? Ducă-se în mă-sa. 

- Ai face bine să taci, prietene, îl sfătui Hardin. Asta ar fi cea 
mai bună strategie de moment. Taci şi atât. Şi când ajunge aici 
polițistul de la circulaţie, spune-i ce-ţi trece prin cap. 


- De ce nu pleci? Pleacă doar şi lasă-mă în pace. Mi-ai spart 
ochelarii, nu-ţi ajunge? 

- Nu, spuse cu sinceritate Hardin. Se gândi o secundă. Ştii ce? 

Lee nu-l întrebă ce. 

POPAS 

- O să mă duc încet la maşina mea. Dacă vrei, n-ai decât să 
vii după mine. Rezolvăm problema faţă în faţă. 

- Da, sigur! râse cu lacrimi Lee. Nu văd niciun căcat fără 

ochelari! 

Hardin îşi împinse propriii ochelari pe nas în sus. Nu mai 
simţea nevoia să urineze. Ce ciudat! 

- Uită-te la tine, spuse el. Doar uită-te la tine. 

Probabil că Lee auzise ceva în vocea lui, deoarece Hardin văzu 
în bătaia lunii argintii că începuse să tremure. Dar nu spuse 
nimic, lucru probabil înţelept în situaţia dată. lar bărbatul care 
stătea deasupra lui, care nu fusese niciodată implicat într-o 
bătaie în toată viaţa lui până acum, nici în liceu, nici măcar în 
gimnaziu, înţelese că problema era de fapt rezolvată. Dacă Lee 
avea vreo armă, ar fi încercat să-l împuşte în spate în timp ce el 
se îndepărta. Dar altfel, nu. Lee era... cum se zicea? 

Hăbăucit. 

Bătrânul Lee-Lee era hăbăucit. 

Hardin fu lovit de inspiraţie. 

- Ti-am luat numărul de înmatriculare, zise el. Şi-ţi ştiu 
numele. Pe-al tău şi pe al ei. O să stau cu ochii pe ziare, 
cretinule. 

Nimic din partea lui Lee. Rămase doar pe burtă cu ochelarii 
sparţi scânteind în lumina lunii. 

- Noapte bună, cretinule, îi ură Hardin. Se întoarse la pas în 
parcare, urcă în maşină şi plecă. Shane într-un Jaguar. 

li fu bine zece minute, poate cincisprezece. Destul cât să 
încerce radioul şi să se hotărască în schimb asupra discului 
Lucindei Williams din CD-player. Apoi, dintr-odată, stomacul îi 
urcă în gât, încă plin de puiul şi cartofii pe care îi mâncase la Pot 
o' Gold. 

Trase pe banda de urgenţă, scoase schimbătorul din viteză, 
dădu să coboare şi înţelese că nu era timp pentru asta. Aşa că 
se aplecă doar afară cu centura de siguranţă încă pusă şi vomită 
pe asfalt lângă portiera şoferului. Tremura din toate 
încheieturile. Îi clănţăneau dinţii. 


Faruri apărură şi se apropiară de el. Încetiniră. Primul gând al 
lui Dyks-tra fu că era vorba de un poliţist, în sfârşit un poliţist. 
Întotdeauna apăreau când nu aveai nevoie de ei, când nu îi 
voiai. Al doilea gând - o convingere 


rece - fu că era PT Cruiserul, cu Ellen la volan şi Lee-Lee pe locul 
pasagerului, acum şi el cu un levier în poală. 

Însă nu era decât un Dodge vechi plin de puştani. Unul dintre 
ei - un băiat cu privire tâmpă şi păr roşcat, parcă - scoase faţa 
plină de pistrui pe geam şi strigă: Dă totu’ la raţeeee! Urmară 
râsete şi maşina acceleră mai departe. 

Dykstra închise portiera şoferului, lăsă capul pe spate, strânse 
ochii şi aşteptă să treacă tremuratul. După un timp, trecu, iar 
stomacul se aşeză la locul lui. Îşi dădu seama că simţea iarăşi 
nevoia să urineze şi o luă ca pe un semn bun. 

Se gândi la cum îşi dorise să-l lovească pe Lee-Lee cu piciorul 
în ureche - cât de tare? ce sunet? - şi încercă să-şi ia mintea de 
la asta. Numai gândindu-se că-şi dorise aşa ceva îl făcea să i se 
facă iarăşi rău. 

Mintea (partea ei cea mai ascultătoare) i se duse la 
comandantul postului de lansare a rachetelor staționat în Cioara 
Singuratică, Dakota de Nord (sau poate era Lupul Mort, 
Montana). Cel care îşi pierdea minţile încetul cu înce-tul. Care 
vedea terorişti după fiecare tufiş. Care strângea teancuri de 
pliante prost scrise în dulap, petrecând multe nopţi lungi în faţa 
computerului, explorând  paranoicele alei  lăturalnice ale 
internetului. 

Şi poate Dulău e în drum spre California cu o treabă... cu 
maşina în loc de avion, fiindcă are două arme speciale în 
portbagajul Plymouthului său Road Runner... şi are o problemă la 
motor... 

Sigur. Sigur, suna bine. Sau putea fi bine, dacă se mai gândea 
puţin. Oare chiar crezuse că nu era loc pentru Dulău în inima 
mare şi pustie a Americii? Ce gândire îngustă, nu? Fiindcă în 
împrejurările potrivite, oricine putea ajunge oriunde, făcând 
orice. 

Tremuratul trecuse. Dykstra vâri schimbătorul în viteză şi puse 
Jaguarul în mişcare. La Lake City găsi o benzinărie cu magazin 
deschisă toată noaptea şi acolo se opri pentru a goli vezica şi a 
face plinul (după ce se uită în parcare şi la cele patru insule cu 


pompe după PT Cruiser şi nu-l văzu). Apoi făcu tot drumul până 
acasă, gândindu-şi gândurile de Rick Hardin, şi intră în casa lui 
de John Dykstra de lângă canal. Întotdeauna activa alarma anti- 
furt înainte să plece - aşa era prudent să procedeze - şi o 
dezactiva înainte să o programeze pentru restul nopții. 
BICICLETA STAŢIONARA 


I Muncitorii metabolici 

La o săptămână după controlul medical pe care îl amâna de 
un an (îl amâna de fapt de trei ani, cum ar fi spus răspicat soţia 
sa, dacă ar mai fi fost în viaţă), Richard Sifkitz fu invitat de 
doctorul Brady să vadă şi să discute rezultatele. Cum pacientul 
nu detectă nimic deosebit de rău-prevestitor în vocea docto- 
rului, se duse cât se poate de liniştit. 

Rezultatele erau prezentate sub formă de valori numerice pe 
o foaie de hârtie purtând antetul SPITALULUI METROPOLITAN, 
New York City. Toate numele şi numerele analizelor erau scrise 
cu negru, mai puţin cele de pe un rând. Acestea erau scrise cu 
roşu, iar Sifkitz nu fu foarte surprins să vadă că rândul purta 
numele COLESTEROL. Valoarea, care ieşea bine în evi-denţă aşa, 
în cerneală roşie (lucru evident intenţionat), era 226. 

Sifkitz dădu să întrebe dacă era o valoare rea, apoi se 
chestionă dacă voia să înceapă această întrevedere întrebând 
aşa o prostie. N-ar fi fost scrisă cu roşu, judecă el, dacă era o 
valoare bună. Celelalte erau fără îndo-ială valori bune, ori cel 
puţin acceptabile, motiv pentru care erau scrise cu negru. Însă 
el nu se afla acolo pentru a discuta despre acelea. Doctorii erau 
oameni ocupați, neînclinaţi să piardă timpul cu mângâieri pe 
cap. Aşa că în loc de o prostie, el întrebă cât de gravă era o 
valoare de două sute douăzeci şi şase. 

Doctorul Brady se lăsă pe spate în scaun şi îşi împleti 
degetele pe pieptul extraordinar de slab. 


- Sincer să fiu, zise el, nu e deloc o valoare rea. Ridică un 
deget. Ţinând cont de ce mănânci, vreau să spun. 

- Ştiu că sunt prea gras, rosti umil Sifkitz. Mi-am pus în gând 
să fac ceva în privinţa asta. 

De fapt, nici prin gând nu-i trecuse să facă ceva în privinţa 

asta. 

- Dacă e să fiu sincer mai departe, continuă doctorul Brady, 


nici nu eşti atât de gras. Din nou, ţinând cont de ce mănânci. lar 
acum vreau să asculţi cu mare atenţie, întrucât aceasta e o 
discuţie pe care o port cu pacienţii mei doar o dată. Cu pacienţii 
de sex masculin, adică; când vine vorba de greutate, pacienţii 
de sex feminin ar vorbi la nesfârşit, dacă i-aş lăsa. Eşti pregătit? 

- Da, zise Sifkitz, încercând să-şi împletească şi el degetele pe 
piept şi descoperind că-i este imposibil. Ce descoperi - sau 
redescoperi, mai corect spus - fu că avea o pereche frumuşică 
de sâni. Asta, din câte ştia el, nu făcea parte din dotarea 
standard a bărbaţilor care se apropie de patruzeci de ani. 
Renunţă la încercarea de-a le împleti şi, în schimb, le împreună. 
In poală. Cu cât înce-pea predica mai repede, cu atât mai 
repede se termina. 

- Ai un metru optzeci şi trei înălţime şi treizeci şi opt de ani, 
spuse doctorul Brady. Greutatea ta ar trebui să fie în jur de 
optzeci şi şase de kilo-gramel, iar nivelul colesterolului tot cam 
pe acolo. Odată ca niciodată, în anii şaptezeci, o valoare a 
colesterolului de două sute patruzeci nu era mare scofală, dar 
sigur că-n anii şaptezeci încă se putea fuma în sălile de 
aşteptare ale spitalelor. Clătină din cap. Nu, legătura dintre 
nivelul ridicat de colesterol şi bolile de inimă este pur şi simplu 
prea clară. Prin urmare, valoarea de două sute patruzeci a intrat 
pe lista neagră. 

Tu eşti genul de om binecuvântat cu un metabolism bun. Nu 
unul extraordinar, ţine cont, dar bun. Da. De câte ori mănânci la 
McDonald's sau Wendy's, Richard? De două ori pe săptămână? 

- Poate o dată, spuse Sifkitz. 

Credea că într-o săptămână normală mânca de fapt vreo cinci 
sau şase mese la fast-food. Fără a pune la socoteală mesele 
ocazionale de weekend la Arby's. 

Doctorul Brady ridică mâna ca pentru a spune „fie cum vrei 
tu“... ceea ce, acum că Sifkitz se gândea mai bine, era mottoul 
celor de la Burger King. 

190 livre, respectiv un nivel al colesterolului în jur de 190 (n. 

tr.). 

BICICLETA STAŢIONARĂ 

- Ei bine, nu încape îndoială că mănânci undeva, după cum ne 
spune cântarul. În ziua controlului medical cântăreai o sută unu 
kilograme... repet, şi nu întâmplător, foarte aproape de nivelul 
tău al colesterolului. 


Zâmbi puţin când îl văzu pe Sifkitz că se crispează, însă 
măcar nu era un zâmbet golit de compasiune. 

- lată ce s-a întâmplat până acum în viaţa ta adultă, spuse 
Brady. Ai continuat să mănânci cum făceai în adolescenţă şi 
până în acest moment corpul tău - graţie acestui metabolism, 
chiar şi neextraordinar - a ţinut binişor ritmul. Ajută în acest 
moment să te gândeşti la procesul metabolic ca la o echipă de 
muncitori. Bărbaţi în salopete şi bocanci Doc Martens. 

Te-o fi ajutând pe tine, gândi Sifkitz, dar pe mine mă lasă 
rece. Între timp, ochii lui se întorceau întruna la valoarea aceea 
scrisă cu roşu, la acel 226. 

- Treaba lor este să preia lucrurile pe care le bagi tu pe gură şi 
să le distribuie. Pe unele le trimit la diferite departamente de 
producţie. Pe celelalte le ard. Dacă le trimiţi mai multe decât pot 
ei gestiona, iei în greutate. Lucru care s-a şi întâmplat, însă într- 
un ritm relativ lent. Dar în scurtă vreme, dacă nu faci nişte 
schimbări, vei observa că ritmul va creşte. Există două motive. 
Primul este acela că unităţile de producţie ale corpului tău au 
nevoie de mai puţină materie primă ca odinioară. Al doilea e că 
echipa ta metabolică, băieţii aceia în salopete şi cu braţele 
tatuate nu întineresc. Nu mai sunt la fel de efi-cienţi ca până 
acum. Sunt mai lenți când vine vorba să facă triajul materiei 
care trebuie trimisă mai departe şi care trebuie arsă. Şi uneori 
fac nazuri. 

- Fac nazuri? întrebă Sifkitz. 

Doctorul Brady, cu degetele încă împletite pe pieptul său 
îngust (pieptul unui tuberculos, decise Sifkitz - nicio urmă de 
sâni acolo, categoric), încu-viinţă din capul la fel de îngust. Lui 
Sifkitz i se părea că seamănă cu un cap de nevăstuică, aşa 
neted şi cu ochi tăioşi cum era. 

- Chiar aşa. Spun lucruri de genul: „Nu se mai termină odată 
treaba asta?“ şi „Ce crede că suntem, supereroi din benzile 
desenate Marvel?“ sau „lisuse, nu face şi el o pauză măcar?“ ŞI 
unul dintre ei - chiulangiul, în fiecare echipă este câte unul - 
probabil spune: „Credeţi că-i pasă de noi? Doar el e şeful de sus, 
nu?“ 

223 livre (n. tr.). 


Şi, mai devreme sau mai târziu, vor face ceea ce face orice 
ceată de muncitori dacă sunt forţaţi să muncească prea mult şi 


să facă prea multe, fără a primi măcar un weekend liber, 
darămite un concediu plătit: vor începe să fie neatenţi. Nu le va 
mai păsa şi vor fi delăsători. Într-o zi, unul dintre ei nu va veni 
deloc la slujbă şi-n altă zi - dacă trăieşti destul de mult - unul nu 
va mai putea să vină, deoarece va fi murit acasă de-o comoţie 
cerebrală sau un infarct. 

- Interesant. Poate te lansezi cu treaba asta. Faci un turneu. 
Ajungi chiar şi la Oprah. 

Doctorul Brady îşi despleti degetele şi se aplecă în faţă peste 
masă. Se uită la Richard Sifkitz fără să zâmbească. 

- Tu ai de făcut o alegere şi datoria mea este să te fac 
conştient de ea, atâta tot. Fie îţi schimbi obiceiurile, fie te vei 
trezi de acum în zece ani cu nişte probleme grave - apropiindu- 
te de o sută patruzeci de kilograme, poate, diabet de gradul doi, 
varice, ulcer la stomac şi o valoare a colesterolului de trei sute. 
În acest moment încă îţi poţi reveni fără diete drastice, 
abdominoplastii sau un atac de cord care să-ţi atragă atenţia. 
Mai târziu va fi mai greu să faci asta. Odată trecut de patruzeci 
de ani, e mai greu pe an ce trece. După patruzeci, Richard, 
grăsimea rămâne pe tine aşa cum caca de bebeluş rămâne pe 
peretele dormitorului. 

- Elegant, opină Sifkitz şi izbucni în râs. Nu se putu abţine. 

Brady nu râse, dar surâse, cel puţin, şi se lăsă înapoi pe 

spătarul scaunului. 

- Nu e nimic elegant la locul spre care te îndrepţi. Doctorii de 
regulă nu vorbesc despre asta mai mult decât vorbesc poliţiştii 
despre capul retezat pe care l-au găsit într-un şanţ aproape de 
locul accidentului sau despre copilul carbonizat pe care l-au 
găsit în dulap la o zi după ce casa a luat foc de la bradul de 
Crăciun, însă noi ştim multe despre minunata lume a obezității, 
de la femei cărora le-a apărut mucegai în faldurile din piele 
nespălate cum trebuie cu anii, până la bărbaţi care umblă 
învăluiţi într-un nor puturos fiindcă n-au reuşit să se şteargă ca 
lumea la fund de un deceniu sau mai mult. 

Sifkitz se crispă şi făcu un gest de nepăsare. 

- Nu spun că spre asta te îndrepţi, Richard - majoritatea 
oamenilor n-o păţesc, au un soi de limitator încorporat, se pare 
-, însă există un dram de adevăr în vechea vorbă despre cutare 
care şi-a săpat groapa cu furculiţa şi lingura. Ţine minte asta. 

- O să ţin. 


BICICLETA STAŢIONARĂ 

- Bun. Acesta a fost discursul. Sau predica. Sau ce-o fi fost. 
Nu-ţi voi spune să-ţi vezi de viaţă şi să nu mai păcătuieşti, îţi 
spun doar „legătura la tine“. 

Deşi în ultimii doisprezece ani completase spaţiul pentru 
OCUPAŢIE de pe formularul declaraţiei fiscale cu cuvintele 
ARTIST LIBER-PROFE-SIONIST, Sifkitz nu se considera un om 
deosebit de imaginativ şi nu mai făcuse un tablou (sau măcar un 
desen, la drept vorbind) doar pentru el de când absolvise de la 
DePaul. Făcuse coperte pentru cărţi, afişe de film, o grămadă de 
ilustraţii pentru reviste, uneori câte o copertă pentru vreun 
pliant de prezentare. Făcuse o singură copertă de CD (pentru 
Slobberbone, o formaţie pe care o admira personal), însă n-ar 
mai face una, spunea, fiindcă pe produsul finit detaliile nu se 
văd decât cu lupa. Aceasta era cea mai apropiată manifestare 
din partea lui a aşa-numitului „temperament artistic“. 

Dacă l-ai fi întrebat care era opera lui preferată, cel mai 
probabil s-ar fi uitat în gol. Dacă ai fi insistat, poate ar fi spus că 
era tabloul cu tânăra blondă care alerga prin iarbă pe care îl 
făcuse pentru balsamul de rufe Downy, dar şi asta ar fi fost o 
minciună, un răspuns dat doar pentru a scăpa de întrebare. De 
fapt, el nu era genul de artist care să aibă (sau să simtă nevoia 
de-a avea) preferinţe. Trecuse mult timp de când nu mai luase 
pensula ca să picteze altceva în afară de lucruri pe care era 
plătit să le picteze, de regulă după un memo detaliat de la o 
agenţie de publicitate sau după o fotografie (cum fusese cazul 
cu femeia care alerga prin iarbă, evident fericită la culme că 
reuşise să scape de electrizarea hainelor). 

Dar, la fel de sigur cum inspiraţia îi loveşte pe cei mai buni 
dintre noi - pe cei de rangul lui Picasso, Van Gogh, Salvador Dali 
- la fel trebuie ca până la urmă să ne lovească şi pe ceilalţi, 
chiar şi numai o dată sau de două ori în viaţă. Sifkitz luă 
autobuzul spre casă (nu mai avea maşina lui din colegiu) şi în 
vreme ce şedea şi se uita pe geam (raportul medical cu acel 
singur rând scris cu roşu era împăturit în buzunarul de la spate), 
se trezi că ochii îi cad iar şi iar pe diferitele echipe de muncitori 
şi constructori pe lângă care trecea autobuzul: tipi cu căşti de 
protecţie umblând hotărâți pe şantiere, unii cu găleți, alţii cu 
scânduri aşezate în echilibru pe umăr; lucrători Con Ed jumătate 
înăuntru şi jumătate afară din guri de canal înconjurate de 


bandă galbenă im-primată cu ZONĂ DE LUCRU; trei tipi ridicând 
o schelă în faţa unei vitrine de magazin în vreme ce al patrulea 
vorbea la mobil. 


Puțin câte puţin, înţelese că i se desena o imagine în minte, 
una care-şi cerea locul în lume. Când ajunse înapoi la mansarda 
din SoHo care-i servea drept casă şi studio deopotrivă, se duse 
în colţul aglomerat de sub luminator fără a se sinchisi măcar să- 
şi ia corespondenţa de pe podea. La drept vorbind, îşi aruncă 
jacheta peste ea. 

Se opri doar cât să se uite la un număr de pânze goale 
sprijinite în colţ. Le abandonă. Luă în schimb o bucată de carton 
alb şi începu să lucreze cu cărbune. Telefonul sună de două ori 
în cursul orei următoare. Lăsă robotul să răspundă de ambele 
dăţi. 

In următoarele zece zile, lucră la acest tablou când şi când - 
din ce în ce mai des pe măsură ce timpul trecea şi el începea să 
înţeleagă cât era de bun -, trecând de la carton la o bucată de 
pânză lungă de un metru şi jumate şi lată de un metru atunci 
când i se păru o mişcare naturală. Era cea mai mare su-prafaţă 
pe care lucra de zece ani încoace. 

In tablou apăreau patru bărbaţi - muncitori în jeanşi, jachete 
de poplin şi bocanci de muncă din cei vechi - stând pe marginea 
unui drum de ţară tocmai ieşit dintr-o limbă de pădure deasă (pe 
aceasta o realizase cu tonuri închise de verde şi dungi gri, 
executate într-un stil exuberant, grăbit, la întâmplare). Doi 
dintre ei aveau lopeţi; unul avea câte o găleată în fiecare mână; 
al patrulea era pe cale să-şi împingă şapca de pe frunte într-un 
gest care surprindea perfect oboseala de la sfârşitul unei zile şi 
înţelegerea faptului că nu vor termina niciodată treaba asta; că 
era, de fapt, mai mult de lucru la capătul fiecărei zile decât 
fusese la început. Acest al patrulea individ, cu o şapcă veche, 
mizerabilă şi ruptă purtând cuvântul LIPIDE deasupra cozo- 
rocului, era şeful de echipă. Vorbea cu soţia sa la mobil. Vin 
acasă, draga mea, nu, n-am chef de ieşit în oraş, nu în seara 
asta, vreau să încep devreme mâine dimineaţă. Băieţii au 
strâmbat puţin din nas, da' i-am făcut eu să priceapă. Sifkitz 
habar nu avea de unde ştia toate astea, dar le ştia. Aşa cum ştia 
că bărbatul cu găleţile era Freddy şi că a lui era camioneta cu 
care veniseră toţi la muncă. Era parcată imediat în afara 


imaginii, pe dreapta; se vedea vârful umbrei sale. Unul dintre 
băieţii cu lopeţi, Carlos, suferea cu spatele şi era consultat de un 
chiropractician. 

Nu apărea niciun indiciu al muncii pe care o prestau bărbaţii 
în tablou, asta era puţin dincolo de marginea stângă, dar se 
vedea cât erau de epuizați. J 

BICICLETA STAŢIONARA 
Sifkitz fusese întotdeauna un adept al detaliilor (amalgamul 
acela verde-gri al pădurii era foarte necaracteristic pentru el), 
drept pentru care oboseala acelor oameni se citea în fiecare 
trăsătură a feţelor lor. Se citea chiar şi în petele de sudoare de 
pe gulerele cămăşilor lor. 

Deasupra lor, cerul era de-un roşu-portocaliu ciudat. 

Sigur că ştia ce reprezenta tabloul şi înţelegea perfect acel 
cer straniu. Aceasta era echipa de muncitori despre care vorbise 
doctorul său, toţi odih-nindu-se la capătul zilei de lucru. In lumea 
reală din spatele cerului roşu organic, Richard Sifkitz, 
angajatorul lor, tocmai mâncase gustarea dinaintea culcării (o 
felie de tort rămasă de altă dată, poate, sau o gogoaşă Krispy 
Kreme din rezerva specială) şi pusese capul pe pernă. Ceea ce 
însemna că ei erau în sfârşit liberi să plece acasă. Şi aveau să 
mănânce? Da, dar nu la fel de mult ca el. Erau prea obosiţi ca să 
mănânce cine ştie ce, li se vedea pe feţe. În loc să înfulece o 
masă abundentă, aveau să pună picioarele pe măsuţă, indivizii 
aceştia care lucrau pentru Compania Lipide, şi să se uite puţin la 
TV. Poate să adoarmă în faţa lui şi să se trezească peste vreo 
două ore, după ce programul normal se va fi încheiat şi Ron 
Popeil va fi apărut să-şi arate cea mai re-centă invenţie în faţa 
publicului căzut pe spate din studio. Atunci, îl vor închide de la 
telecomandă şi se vor duce şontâcăind în pat, dezbrăcându-se 
din drum fără a arunca măcar o privire în urmă. 

Toate acestea erau în tablou, deşi nimic din toate acestea nu 
era în tablou. Sifkitz nu era obsedat de el, nu deveni singurul 
său scop în viaţă, însă înţelese că era ceva nou în viaţa sa, ceva 
bun. Nu avea idee ce putea face cu un astfel de lucru odată 
terminat şi nici nu-i prea păsa. Pentru moment, îi plăcea doar să 
se trezească dimineaţa şi să se uite la el cu un ochi deschis în 
vreme ce-şi scotea pânza boxerilor Big Dog din despicătura 
fundului. Bănuia că, după ce-l va fi terminat, va trebui să-i dea 
un titlu. Până acum se gândise şi respinsese „Ora renunţării“, 


„Băieţii încheie lucrul“ şi „Berkowitz încheie lucrul“. Berkowitz 
fiind bossul, şeful de echipă, cel cu mobil Motorola, tipul cu 
şapcă LIPIDE. Niciunul dintre aceste titluri nu se potrivea şi asta 
era în ordine. Va recunoaşte titlul potrivit pentru tablou atunci 
când acesta îi va veni în minte. Va auzi un cling! în gând. Până 
atunci, nu era nicio grabă. Nici măcar nu era sigur dacă tabloul 
era ideea. Pictându-l, pierduse şapte kilograme. Poate asta era 
ideea. 
Sau poate nu. 


II Bicicleta eliptică 

Undeva - poate la capătul aţei unui pliculeţ de ceai Salada - 
citise că, pentru persoana care caută să scadă în greutate, cel 
mai eficient exerciţiu este să se împingă de la masă. Sifkitz nu 
se îndoia de adevărul acestui lucru, însă pe măsură ce trecea 
timpul ajunse să creadă din ce în ce mai tare că scăderea în 
greutate nu era țelul său. Nici să-şi intre în formă nu era telul 
său, deşi ambele puteau fi efecte secundare. Se tot gândea la 
muncitorii metabolici ai doctorului Brady, oameni normali care 
se străduiau să-şi facă treaba cât mai bine, dar nu primeau 
niciun ajutor din partea lui. Nu putea să nu se gândească la ei 
când petrecea o oră sau două zilnic pictându-i pe ei şi lumea lor 
din timpul muncii. 

Îşi lăsa mintea să hoinărească destul de mult în ceea ce-i 
privea. Era Ber-kowitz, şeful de echipă, care aspira să aibă într-o 
zi propria firmă de con-strucţii. Freddy, a căruia era camioneta 
(un Dodge Ram), se considera un tâmplar desăvârşit. Carlos, cel 
care suferea cu spatele. Şi Whelan, care era de fapt puţin 
chiulangiu. Aceştia erau băieţii a căror treabă era să-l ajute să 
nu facă atac de cord sau cerebral. Ei trebuiau să strângă rahatul 
care cădea întruna din cerul acela roşu ciudat, înainte să 
blocheze drumul de intrare în pădure. 

La o săptămână după ce începu tabloul (şi cam cu o 
săptămână înainte să decidă în sfârşit că era terminat), Sifkitz 
se duse la The Fitness Boys de pe 29th Street şi, după ce se 
gândi să ia o bandă de alergat sau un StairMaster (atractive, dar 
prea scumpe), cumpără o bicicletă staţionară. Achită patruzeci 
de dolari în plus pentru a fi asamblată şi livrată la domiciliu. 

- Folosiţi-o zilnic vreme de şase luni şi valoarea colesterolului 
vă va scădea cu treizeci de puncte, spuse vânzătorul, un tânăr 


tuciuriu cu un tricou Fitness Boys. V-o garantez de-a dreptul. 

Beciul clădirii în care locuia Sifkitz era o chestie părăginită cu 
mai multe încăperi, întunecat şi umbros, răsunând de zgomotul 
cazanului şi aglomerat de obiectele chiriaşilor în separeuri 
purtând numărul apartamentului fiecăruia. Cu toate acestea, în 
capăt era un alcov rămas, aproape printr-un miracol, gol. Ca şi 
când doar pe el l-ar fi aşteptat. Sifkitz le ceru celor de la livrări 
să instaleze noul său aparat de exerciţii pe podeaua de beton, 
cu faţa spre un perete bej gol. ; 

BICICLETA STAŢIONARA 

- O să aduceţi jos un televizor? întrebă unul dintre ei. 

- Nu m-am hotărât încă, spuse Sifkitz, deşi se hotărâse. 

Pedală zilnic vreme de aproximativ cincisprezece minute în 
faţa unui perete bej gol, până ce tabloul fu gata, ştiind că 
cincisprezece minute probabil nu era destul (deşi sigur era mai 
bine decât nimic), dar ştiind şi că asta era cam tot ce putea 
îndura pentru moment. Nu fiindcă ar fi obosit; nu obosea el după 
doar cincisprezece minute. Doar că era plictisitor în subsol. 
Murmurul roţilor combinat cu vuietul constant al cazanului îl 
călca repede pe nervi. Era prea conştient de ce făcea, adică, în 
principiu, se îndrepta spre nicăieri într-un subsol sub două becuri 
goale care proiectau două umbre gemene pe perete, în faţa sa. 
Ştia totodată că lucrurile se vor îmbunătăţi odată ce va fi 
terminat tabloul din mansardă şi-l va putea începe pe cel din 
subsol. 

Era acelaşi tablou, dar îl execută mult mai repede. Reuşi să 
facă asta întru-cât în acesta nu mai era nevoie să-i introducă pe 
Berkowitz, Carlos, Freddy şi chiulangiul Whelan. În acesta, ei îşi 
terminaseră lucrul şi el pictă doar drumul de ţară pe peretele 
bej, utilizând tehnica falsei perspective, astfel încât atunci când 
stătea pe bicicletă, drumul părea să se îndepărteze de el, 
sinuos, pierzându-se în amestecul de verde-închis şi gri al 
pădurii. Dintr-odată, exerciţiile pe bicicletă deveniră mai puţin 
plictisitoare, şi totuşi după două sau trei şedinţe înţelese că 
lucrarea încă nu era terminată, deoarece mişcarea pe care o 
făcea era tot doar un exerciţiu. Trebuia să adauge, întâi de 
toate, cerul roşu, dar asta era uşor de făcut, o simplă procedură 
de rutină. Voia să adauge mai multe detalii de-o parte şi de 
cealaltă a drumului „din faţă“, printre care câteva mizerii, însă şi 
asta era uşor (şi distractiv). Adevărata problemă nu avea 


absolut nicio legătură cu tabloul. Cu niciunul dintre tablouri. 
Problema era că-i lipsea țelul, iar asta îl sâcâise întotdeauna la 
un exerciţiu care exista doar de dragul exerciţiului. Poate că 
genul acesta de activitate îţi reda tonusul şi îţi întărea 
sănătatea, însă era în esenţă, cât timp se desfăşura, lipsit de 
sens. Existenţial, chiar. Genul acesta de activitate ţintea doar 
efectul imediat, cum ar fi, de pildă, situaţia în care, la o 
petrecere, o duduie frumoasă de la departamentul artistic al 
unei reviste te aborda şi te întreba dacă ai slăbit. Asta nici nu se 
compara cu o reală motivaţie. Nu era destul de înfumurat (ori 
destul de excitat) ca o astfel de posibilitate să-l anime pe 
termen lung. Până la urmă se plictisea şi recădea pradă 
gogoşilor Krispy Kreme. Nu, trebuia să 


se decidă unde se afla drumul şi încotro se ducea. Abia atunci se 
putea preface că într-acolo mergea. Ideea îl umplea de emoție. 
Poate era o prostie - o ţăcăneală, chiar - dar lui Sifkitz această 
emoție, deşi uşoară, i se părea au-tentică. Şi nici nu trebuia să 
dea socoteală cuiva ce urmărea, nu? Categoric, nu. Putea chiar 
să ia un atlas rutier Rand McNally şi să-şi traseze parcursul zilnic 
pe una dintre hărţi. 

De felul lui, nu era un om înclinat spre introspecţie, dar pe 
când se întor-cea pe jos de la librăria Barnes & Noble cu noul 
său atlas rutier la subsuoară, se trezi întrebându-se ce-l stârnise 
atât de tare. O valoare a colesterolului uşor mărită? Se îndoia. 
Solemna proclamaţie a doctorului Brady că-i va fi mult mai greu 
să poarte această bătăile odată trecut de patruzeci de ani? 
Poate că era şi asta o explicaţie, însă nu cea mai relevantă. Să 
fie oare doar pregătit pentru o schimbare? Parcă asta se mai 
apropia de adevăr. 

Trudy murise de leucemie galopantă şi Sifkitz îi fusese alături, 
în camera de spital, când trecuse în lumea de dincolo. Îşi 
amintea cât de profundă fusese ultima ei respiraţie, cum i se 
ridicase pieptul emaciat când îşi umflase plămânii. Ca şi când ar 
fi ştiut că aceea era răsuflarea finală, ultima în veşnicie. Îşi 
amintea cum o eliberase şi sunetul pe care îl scosese: şşşşaa! Şi 
cum după aceea pieptul ei rămăsese nemişcat. Într-un fel, el 
trăise ultimii patru ani în exact genul acela de pauză de 
respiraţie. Doar acum vântul sufla din nou şi-i umfla velele. 

Şi totuşi mai era ceva, ceva şi mai la obiect: echipa de 


muncitori pe care Brady o invocase şi ai cărei membri Sifkitz 
însuşi îi botezase. Aceştia erau Berkowitz, Whelan, Carlos şi 
Freddy. Doctorul Brady nu intrase în detalii; pentru Brady, echipa 
de muncitori metabolici era doar o metaforă. Datoria lui era să-l 
facă pe Sifkitz să-i pese mai mult de ceea ce se întâmpla în or- 
ganismul său, atâta tot, metafora lui nediferind prea mult de 
„omuleţii“ care, cum le spun mamele copilaşilor lor, lucrează să 
vindece pielea de pe genunchii juliţi. 

Concentrarea lui Sifkitz, însă... 

Nu sunt deloc de capul meu, gândi el, scuturând cheia care 
deschidea uşa antreului. Niciodată n-am fost. Mie mi-a păsat de 
oamenii ăştia, ocupați să curețe întruna. Şi de drum. De ce 
lucrează ei cu atâta sârg să-l curețe? Unde duce drumul? 

BICICLETA STAŢIONARĂ 

Hotări că ducea la Herkimer, un orăşel la graniţa cu Canada. 
Găsi o linie albastră subţire şi nemarcată pe harta rutieră a 
nordului statului New York, care ducea într-acolo de la 
Poughkeepsie, oraş aflat la sud de capitala statului. Trei, poate 
patru sute de kilometri. Işi făcu rost de o hartă mai detaliată a 
nordului statului New York şi însemnă cu o piuneză locul de unde 
înce-pea drumul acesta pe perete, lângă grăbita sa... grăbita sa, 
cum să-i spună? „Pictură murală“ nu se potrivea. Se hotărî 
asupra termenului de „proiecţie“. 

Şi-n ziua aceea, când urcă pe bicicleta staţionară, îşi imagină 
că Poughke-epsie era în urma sa, nu televizorul depozitat de 
locatarul din 2-G, stiva de cufere a locatarului din 3-F, bicicleta 
de teren acoperită cu prelată a locatarului din 4-A, ci bătrânul 
Poughkeepsie. Inaintea lui se întindea drumul de ţară, o simplă 
dâră albăstruie în viziunea lui monsieur Rand McNally, însă Old 
Rhinebeck Road conform hărţii detaliate. Aduse la zero 
odometrul bicicletei, aţinti ochii spre pământul care începea 
acolo unde podeaua de beton se întâlnea cu peretele şi îşi 
spuse: E de-adevăratelea drumul spre sănătate. Dacă ţii mereu 
cont de asta, nu va trebui să-ţi faci probleme că ţi s-au mai 
slăbit nişte şuruburi de când a murit Trudy. 

Inima îi bătea însă niţel cam prea repede (ca şi când ar fi 
început deja să pedaleze) şi se simţea aşa cum bănuia că se 
simt majoritatea oamenilor înainte să pornească la drum spre un 
loc nou, unde poate vor întâlni oameni noi şi chiar noi aventuri. 
Deasupra rudimentarului panou de control al bicicletei era un 


suport pentru pahar şi-n el pusese o cutie de Red Bull, care se 
spunea că este o băutură energizantă. Purta o veche cămaşă 
Oxford peste pantalonii săi de exerciţii, pentru că aceasta avea 
buzunar. În el pusese două fursecuri de ovăz cu stafide. Se 
spunea că ovăzul şi stafidele reduc ambele nivelul de lipide din 
organism. 

Şi, în aceeaşi notă, Compania Lipide încheiase ziua de muncă. 
O, muncitorii erau încă la datorie în tabloul de la etaj - acel 
tablou inutil, imposibil de vândut, atât de necaracteristic lui - 
însă acolo, în subsol, urcaseră în Dod-geul lui Freddy şi o luaseră 
înapoi spre... spre... 

- Înapoi spre Poughkeepsie, rosti el. Ascultă Kateem la WPDH 
şi beau beri din pungi de hârtie. Astăzi au... ce aţi făcut astăzi, 
băieţi? 

Am montat câteva conducte de sifonare, şopti o voce. Ploile 
de primăvară aproape au măturat drumul lângă Priceville. Apoi 
am încheiat lucrul devreme. 


Bun. Asta era bine. Nu avea să trebuiască să coboare de pe 
bicicletă ca să ocolească zonele inundate. 

Richard Sifkitz aţinti ochii spre perete şi începu să pedaleze. 

III Pe drumul spre Herkimer 

Asta era în toamna lui 2002, la un an după ce Turnurile 
Gemene se prăbuşiseră peste străzile din districtul financiar şi 
viaţa în New York City se întorcea la o versiune puţin paranoică 
a normalităţii... doar că în New York, acea versiune era o 
normalitate. 

Richard Sifkitz nu se simţise nicicând mai sănătos la minte 
sau mai fericit. Viaţa lui căpătă o armonie ordonată, în patru 
părţi. Dimineaţa lucra la comenzile care îi permiteau să-şi achite 
chiria şi masa, iar din acestea i se părea că erau mai multe ca 
de obicei. Economia era pe butuci, aşa spuneau ziarele, dar 
pentru Richard  Sifkitz, artist comercial  liber-profesionist, 
economia duduia. 

Continua să mănânce de prânz la Dugan's, pe strada 
alăturată, însă acum de regulă lua o salată în locul unui dublu 
cheeseburger unsuros, iar după-amiaza lucra la un nou tablou 
pentru sine: pentru început, o versiune mai detaliată a proiecției 
de pe peretele din subsol. Tabloul cu Berkowitz şi echipa lui 
fusese pus deoparte şi acoperit cu o bucată veche de cearşaf. 


Terminase cu el. Acum voia o imagine mai bună a ceea ce-i 
folosea atât de bine la subsol, adică drumul spre Herkimer, după 
plecarea echipei de muncitori. Şi de ce să nu fi plecat? Oare nu 
se ocupa el de întreţinerea drumului în ultimele zile? Ba da, şi 
încă se descurca de minune. Se întorsese la Brady la finele lui 
octombrie pentru o nouă analiză de colesterol, iar valoarea, de 
data aceasta, fusese scrisă cu negru în loc de roşu: 179. Brady 
se arătase mai mult decât respectuos; fusese de fapt puţin 
invidios. 

- E-o valoare mai bună decât a mea, spuse el. Chiar mi-ai dat 
ascultare, nu-i aşa? 

- Se pare că da, încuviinţă Sifkitz. 

- lar burtica aproape a dispărut. Ai făcut exerciţii? ` 

BICICLETA STAŢIONARA 

- Cât pot şi eu, aprobă Sifkitz şi nu detalie. Pe atunci, 
exerciţiile sale de-veniseră ciudate. Unii oameni, cel puţin, le-ar 
fi considerat aşa. 5 

- Păi, zise Brady, dacă arăţi bine, arată-te în lume. Asta-i 

sfatul meu. 

Sifkitz râse, însă nu era un sfat pe care să-l urmeze. 

Serile - a patra parte a unei Zile Sifkitz Normale - şi le 
petrecea uitându-se la televizor sau citind o carte, de regulă 
sorbind un suc de roşii sau un suc de legume V-8 în loc de bere, 
simțindu-se obosit, dar mulţumit. Pe lângă asta, se ducea la 
culcare cu o oră mai devreme şi odihna suplimentară îi prindea 
bine. 

Miezul zilei sale era partea a treia, de la patru până la şase. 
Acelea erau cele două ore pe care le petrecea pe bicicleta 
staţionară, călătorind pe dâra albăstrie dintre Poughkeepsie şi 
Herkimer. Pe hărţile detaliate, drumul se schimba din Old 
Rhinebeck Road în Cascade Falls Road în Woods Road; o vreme, 
la nord de Penniston, era chiar şi Dump Road. Îşi amintea cum, 
la început, şi cincisprezece minute pe bicicletă i se păruseră o 
eternitate. Acum trebuia uneori să se forţeze să renunţe după 
două ore. În cele din urmă, îşi luă un ceas deşteptător şi începu 
să-l regleze pentru ora şase. Urletul lui agresiv aproape reuşea 
să-l... ei bine... 

Reuşea să-l trezească. 

Lui Sifkitz îi venea cred să creadă că îl fura somnul jos în alcov 
în vreme ce pedala cu o viteză constantă de douăzeci şi cinci de 


kilometri la oră, însă nu-i surâdea alternativa, anume că o luase 
puţin razna pe drum spre Herkimer. Sau în subsolul său din 
SoHo, dacă asta era mai bine. Că suferea de vedenii. 

Într-o seară, pe când schimba canalele, dădu peste o 
emisiune despre hip-noză pe A&E. Individul care era intervievat, 
un hipnotizator ce-şi dăduse numele de Joe Saturn, spunea că 
toată lumea practică autohipnoza zilnic. Apelăm la ea pentru a 
intra într-o dispoziţie orientată spre lucru dimineaţa; apelăm la 
ea pentru a „intra în poveste“ atunci când citim un roman sau 
urmărim un film; apelăm la ea pentru a adormi noaptea. Acesta 
din urmă era exemplul preferat al lui Joe Saturn şi vorbi pe 
îndelete despre paşii pe care „dormitorii de suc-ces“ îi urmau 
seară de seară: verificarea încuietorilor de la uşi şi geamuri, 
poate umplerea unui pahar cu apă, poate rostirea unei rugăciuni 
scurte ori concentrarea la un subiect de meditaţie. Făcea 
legătura dintre acestea şi ritualul pe care îi parcurge 
hipnotizatorul în faţa subiectului său: numărând invers de la 
zece 


la zero, de pildă, sau asigurându-şi subiectul că „i se face foarte 
somn“. Sifkitz fu receptiv la asta, hotărând pe loc că-şi petrecea 
cele două ore zilnice pe bicicleta staţionară într-o stare de 
uşoară spre medie hipnoză. 

Deoarece, în a treia săptămână în faţa proiecției de pe perete, 
el nu-şi mai petrecea acele două ore într-un colţ de subsol. Deja 
în a treia săptămână şi le petrecea de fapt pe drumul spre 
Herkimer. 

Pedala cât se poate de mulţumit pe drumul de pământ tasat 
care şerpuia prin pădure, mirosind aroma pinilor, auzind 
strigătele corbilor sau foşne-tele frunzelor atunci când trecea cu 
roţile prin mormane strânse de vânt. Bicicleta staţionară deveni 
cursiera Raleigh cu trei viteze pe care o avusese la doisprezece 
ani în suburbia Manchester, New Hampshire. Nici pe departe 
singura bicicletă pe care o avusese înainte să obţină permisul de 
conducere la şaptesprezece ani, însă indiscutabil cea mai bună. 
Suportul de plastic pentru pahar deveni un inel de metal sudat 
manual, prost făcut, dar eficient, montat deasupra coşului, şi în 
locul cutiei de Red Bull acesta conţinea o cutie de ceai Lipton. 
Neîndulcit. 

Pe drumul spre Herkimer era întotdeauna sfârşit de octombrie 


şi până la asfinţit mai era fix o oră. Deşi mergea vreme de două 
ore (ceasul deşteptător şi odometrul bicicletei staţionare 
confirmau amândouă aceasta de fiecare dată când termina), 
soarele nu-şi schimba niciodată poziţia; arunca întotdeauna ace- 
leaşi umbre lungi pe drumul de pământ şi pâlpâia la el printre 
copaci din acelaşi cvadrant al cerului în vreme ce el mergea cu 
vântul creat de înainta-rea sa suflându-i părul de pe frunte. 

Uneori erau indicatoare bătute în cuie pe copaci acolo unde 
alte drumuri se intersectau cu cel pe care se afla el. CASCADE 
ROAD, spunea unul. HERKIMER, 190 KM, spunea altul, acesta 
plin de găuri de gloanțe. Indicatoarele corespundeau 
întotdeauna cu informaţiile de pe harta detaliată agățată acum 
pe peretele beciului. Hotărâse deja că, odată ce va ajunge la 
Herkimer, va continua în pustietăţile Canadei fără a se opri 
măcar cât să cumpere suvenire. Drumul se termina acolo, însă 
asta nu era o problemă; îşi luase deja o carte intitulată Hărţi 
detaliate ale estului Canadei. Avea pur şi simplu să-şi deseneze 
propriile drumuri pe hărţi, folosind un creion albastru cu vârf 
subţire şi trasând multe bucle. Buclele lungeau drumul. 

Astfel, se putea duce până la Cercul Arctic, dacă voia. l 

_ BICICLETA STAŢIONARA 

Intr-o seară, după ce alarma sună şi-l smulse din transă, se 
apropie de pro-iecţie şi se uită la ea mult timp, gânditor, cu 
capul înclinat într-o parte. Oricine altcineva ar fi văzut foarte 
puţine lucruri; aşa de aproape, trucul perspectivei false nu mai 
funcţiona şi pentru un ochi neexersat scena forestieră se năruia 
în simple pete de culoare - maroul-deschis al suprafeţei 
drumului, maroul mai închis care reprezenta un morman de 
frunze, verdele pătruns de albastru şi gri al brazilor, alb- 
gălbuiul-deschis al soarelui la apus în extrema stângă, periculos 
de aproape de uşa încăperii cazanului. Sifkitz însă continua să 
vadă perfect imaginea. Era fixată solid în mintea sa acum şi nu 
se schimba niciodată. Doar dacă nu mergea cu bicicleta, 
desigur, dar şi atunci era conştient de statornicia ei de la bază. 
Lucru bun. Statornicia aceea esenţială era un soi de jalon, un 
mod de-a se asigura că acesta nu era altceva decât un joc 
elaborat al minţii, ceva cuplat la subconştient, ceva ce el putea 
decupla oricând voia. 

Adusese jos o cutie de culori pentru ajustări ocazionale, iar 
acum, fără a sta mult pe gânduri, adăugă mai multe pete 


maronii pe drum, amestecându-le cu negru pentru a le face mai 
întunecate decât mormanele de frunze. Păşi în spate, studie 
noul adaos şi încuviinţă din cap. Era o modificare mică, însă în 
felul ei perfectă. 

In ziua următoare, pe când călărea cursiera Raleigh cu trei 
viteze prin pădure (acum avea mai puţin de o sută de kilometri 
până la Herkimer şi doar o sută treizeci până la graniţa 
canadiană), făcu o curbă şi dădu în mijlocul drumului peste un 
cerb măricel, care se uita la el speriat cu ochi cafeniu-închis. 
Ridică steagul alb al cozii, scăpă un morman de excremente şi o 
zbughi înapoi în pădure. Sifkitz mai văzu o mişcare iute a cozii, 
după care cerbul dispăru. El îşi văzu mai departe de drum, 
ocolind excrementele, nedorind să-i intre în  canelurile 
cauciucurilor. 

In seara aceea reduse la tăcere alarma ceasului şi se apropie 
de imaginea de pe perete, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte 
cu o bandană pe care o scoase din buzunarul de la spate al 
jeanşilor. Privi proiecția cu un ochi critic, cu mâinile în şolduri. 
Apoi, mişcându-se cu obişnuita sa viteză sigură - făcea genul 
acesta de lucru de aproape douăzeci de ani, în definitiv - 
acoperi cu vopsea excrementele, înlocuindu-le cu un morman de 
cutii ruginite de bere, fără-ndoială lăsate în urmă de un vânător 
al locului aflat în căutare de fazani sau curcani. 


- Astea ţi-au scăpat, Berkowitz, spuse în seara aceea în timp 
ce şedea bând o bere în locul sucului V-8. O să le strâng eu 
mâine, dar să nu se mai întâmple. 

Doar că, a doua zi, când se duse la subsol, nu mai era nevoie 
să acopere cu vopsea cutiile de bere; dispăruseră deja. Pentru 
un moment, simţi spaima scormonindu-i stomacul ca un băț 
bont - ce făcuse, coborâse în somn la subsol şi luase cutia de 
terebentină şi o pensulă? -, după care îşi scoase gândul din 
minte. Urcă pe bicicleta staţionară şi porni la drum pe vechea sa 
Raleigh, cu mirosurile curate ale pădurii în nări, lăsându-se 
dezmierdat de vântul care îi sufla părul de pe frunte. Şi totuşi, 
nu aceea fusese ziua în care lucrurile înce-puseră să se 
schimbe? Ziua în care intuise că poate nu era singur pe drumul 
spre Herkimer? Un lucru era incontestabil: ziua de după 
dispariţia cutiilor de bere fusese aceea în care avusese un vis cu 
adevărat teribil şi apoi desenase imaginea garajului lui Carlos. 


IV Om cu puşcă 

Fu cel mai viu vis pe care îl avusese de la paisprezece ani 
încoace, când trei sau patru sclipitoare vise erotice îl făcuseră să 
devină bărbat din punct de vedere fizic. Fu cel mai oribil vis 
dintre toate, fără dubiu, niciunul nu se apropia măcar la o poştă. 
Ce-l făcea oribil era sentimentul amenințării iminente care îl 
străbătea aidoma unui fir roşu. Acest lucru era valabil deşi visul 
fusese ciudat de străveziu: ştia că visează, însă nu izbutea 
nicicum să scape de sub vraja lui. Trăia impresia că fusese 
înfăşurat într-un voal teribil. Ştia că patul său era aproape şi că 
stătea - se zvârcolea - în el, însă îi era imposibil să facă legătura 
cu acel Richard Sifkitz care tremura şi transpira în şortul său Big 
Dog de dormit. 

Văzu o pernă şi un telefon bej cu carcasa crăpată. Apoi un hol 
plin cu fotografii înfăţişându-le, ştia, pe soţia şi cele trei fiice ale 
sale. Apoi o bucătărie, cuptorul cu microunde pe afişajul căruia 
pâlpâia ora: 4.16. Un bol cu banane (acestea îl umplură de 
suferinţă şi groază) pe tejgheaua laminată. Un palier 
intermediar. Şi acolo stătea întins Pepe, cățelul, cu botul pe labe, 
şi Pepe nu p 

BICICLETA STAŢIONARA 
ridică fruntea, ci doar pleoapele, privindu-l în timp ce trecea pe 
lângă el, arătând o semilună oribilă, injectată cu sânge, a albului 
ochiului, şi în acel moment Sifkitz începu să plângă în somn, 
înțelegând că totul era pierdut. 

Acum era în garaj. Simţea miros de ulei. Simţea miros de 
iarbă veche. Maşina de tuns gazonul LawnBoy stătea în colţ ca 
un zeu suburban. Văzu menghina prinsă de bancul de lucru, 
vechi şi înnegrit şi presărat cu aşchii mici de lemn. Alături, o 
debara. Patinele fetelor lui erau grămadă pe podea, cu şireturile 
albe ca îngheţata de vanilie. Uneltele lui atârnau în cuie pe 
pereţi, ordonate, în cea mai mare parte scule de grădină, mare 
pasionat de munca în grădină era 

(Carlos. Eu sunt Carlos.) 

Pe raftul de sus, unde fetele nu puteau ajunge, erau o puşcă 
de calibru 410, nefolosită de ani de zile, aproape uitată, şi o 
cutie de cartuşe atât de înne-grită, încât abia puteai citi 
cuvântul Winchester pe lateralul ei, doar că-l puteai citi, era 
suficient, şi atunci ajunse Sifkitz să înţeleagă că era purtat în 
mintea unui potenţial sinucigaş. Se zbătu furios fie să-l 


împiedice pe Carlos, fie să scape de el, şi nu reuşi nici una, nici 
alta, deşi îşi simţea patul atât de aproape, de cealaltă parte a 
voalului care îl înfăşura din cap până-n picioare. 

Acum era iarăşi la bancul de lucru, iar puşca era prinsă în 
menghină, iar cutia cu cartuşe era pe masă, lângă menghină, şi 
iată un fierăstrău, el tăia ţeava puştii pentru că aşa era mai uşor 
de făcut ceea ce voia el să facă, iar când deschise cutia, 
înăuntru erau două duzini de gloanţe mari şi verzi, cu fund de 
alamă, iar sunetul pe care îl scoase arma când Carlos o închise 
nu fu cling! ci CLAC! şi gustul din gura sa era uleios şi prăfos, 
uleios pe limbă şi prăfos pe interiorul obrajilor şi pe dinţi, şi îl 
durea spatele, îl durea CTD, aşa eti-chetaseră clădirile 
abandonate (şi uneori pe cele neabandonate) când era ado- 
lescent şi juca la echipa Deacons în bătrânul Poughkeepsie, 
însemna CA TOŢI DRACII, şi aşa îl durea pe el spatele, dar acum 
că era pus pe liber beneficiile dispăruseră, Jimmy Berkowitz nu- 
şi mai permitea cheltuiala, astfel încât nici Carlos Martinez nu-şi 
mai permitea medicamentele care-i mai luau din durere, nu-şi 
mai permitea chiropracticianul care îi mai lua din durere, iar 
ratele la casă - ay, caramba, obişnuiau să spună, glumind, dar 
el nu glumea acum, ay, caramba, aveau să piardă casa, 
rămăseseră mai puţin de cinci ani până la termen, dar aveau să 
o piardă, si-si, señor, şi nu era decât vina jigodiei ăleia de Sifkitz, 
cu hobby-ul lui nenorocit pentru întreţinerea drumului, iar 


curbura trăgaciului sub degetul lui era ca o semilună, ca odioasa 
semilună a ochiului scrutător al câinelui său. 

În momentul acela, Sifkitz se trezi, suspinând şi tremurând, cu 
picioarele încă în pat, cu capul aproape atingând podeaua, cu 
părul atârnând. Se târî afară din dormitor şi începu să se târască 
prin camera principală către şevaletul de sub lucarnă. La 
jumătatea distanţei descoperi că putea să umble. 

Tabloul cu drumul pustiu era în continuare pe şevalet, 
versiunea mai bună şi completă a celui de la subsol, de pe 
perete. îl aruncă în lături fără a se uita a doua oară şi puse în 
locul lui o bucată de carton de unu pe unu. Apucă cel mai 
apropiat obiect care putea lăsa urme (acesta se dovedi a fi un 
pix UniBall Vision Elite) şi începu să deseneze. Desenă ore în şir. 
La un moment dat (îşi amintea asta doar vag) îl presă nevoia 
de-a se uşura şi simţi urina curgându-i caldă pe picior. Lacrimile 


nu se opriră până ce desenul nu fu terminat. Apoi, cu ochii în 
sfârşit limpezi, se trase în spate şi studie ce realizase. 

Era garajul lui Carlos într-o după-amiază de octombrie. 
Câinele, Pepe, stătea în faţa lui cu urechile ciulite. Căţelul fusese 
atras de sunetul împuşcăturii. Nu era nici urmă de Carlos în 
imagine, dar Sifkitz ştia exact unde zăcea corpul, în stânga, 
lângă bancul de lucru de marginea căruia era prinsă menghina. 
Dacă soţia lui era acasă, trebuia să fi auzit împuşcătura. Dacă 
era plecată - poate la cumpărături, cel mai probabil la serviciu -, 
aveau să mai treacă o oră sau două până să ajungă acasă şi să-l 
găsească. , 

Sub imagine mâzgălise cuvintele OM CU PUŞCA. Nu-şi 
amintea când o făcuse, însă era scrisul său şi titlul se potrivea 
perfect. Nu apărea niciun om în desen, şi nicio puşcă, însă titlul 
era cel corect. 

Sifkitz se duse la canapea, se aşeză pe ea şi îşi cuprinse capul 
în palme. Mâna dreaptă îl durea crunt de la strânsul obiectului 
de desen nefamiliar şi prea mic. Incercă să-şi spună că tocmai a 
avut un vis urât şi că desenul era rezultatul acelui vis. Nu 
existase niciodată un Carlos, nici Compania Lipide, ambele erau 
plăsmuiri ale imaginaţiei sale, născute din neglijenta metaforă a 
doctorului Brady. 

Visele urâte se ştergeau, însă aceste imagini - telefonul cu 
carcasa bej crăpată, cuptorul cu microunde, bolul cu banane, 
ochiul căţelului - erau la fel de clare ca oricând. Mai clare, chiar. 

Un lucru era sigur, îşi spuse. O terminase cu afurisita aia de 
bicicletă staţionară. Se apropia niţel prea mult de demenţă. 
Dacă o ţinea tot aşa, în curând urma să-şi 

BICICLETA STAŢIONARĂ 
taie urechea şi s-o trimită prin poştă nu iubitei sale (nu avea 
una), ci doctorului Brady, cel care se făcea cu siguranţă 
răspunzător de asta. 

- Gata cu bicicleta, spuse cu capul încă în palme. Poate îmi 
fac abonament la Fitness Boys, ceva de genul acesta, dar am 
terminat-o cu bicicleta aia staţionară nenorocită. 

Doar că nu-şi făcu abonament la The Fitness Boys şi, după o 
săptămână fără exerciţii adevărate (se plimba, însă nu era 
acelaşi lucru - trotuarele erau prea pline de oameni şi el tânjea 
după pacea drumului spre Herkimer), nu mai putu îndura. Era în 
urmă cu cel mai recent proiect, o ilustrație à la Norman Rockwell 


pentru Fritos Corn Chips, şi primise câte un telefon atât de la 
agent, cât şi de la responsabilul cu contul Fritos de la agenţia de 
publicitate. Asta nu i se mai întâmplase niciodată înainte. 

Mai rău era că nu dormea. 

Caracterul ultimativ al visului se estompase puţin şi el ajunse 
la concluzia că doar imaginea garajului lui Carlos, privindu-l 
insistent din colţul camerei, era cea care i-l aducea întruna în 
gând, reîmprospătând visul la fel cum o cană de apă redă 
vigoarea unei plante însetate. Cum nu se putea convinge să 
distrugă desenul (era prea bun, la naiba), îl întoarse cu faţa la 
perete. 

In acea după-masă, luă liftul până la subsol şi urcă iar pe 
bicicleta staţionară. Se transformă în vechea cursieră Raleigh cu 
trei viteze aproape de îndată ce îşi aţinti ochii spre proiecția de 
pe perete şi el îşi reluă drumul spre nord. Incercă să-şi spună că 
senzaţia că este urmărit e falsă, doar o reminiscență a visului şi 
a orelor agitate petrecute la şevalet după aceea. Scurt timp, 
asta chiar avu efect, cu toate că el ştia adevărul. Avea motive să 
o facă să aibă efect. Cele mai importante erau că reîncepuse să 
doarmă noaptea şi reluase lucrul la proiectul curent. 

Termină desenul cu băieţii care împărțeau o pungă de Fritos 
pe o idilic-su-burbană movilă a aruncătorului, pe un teren de 
baseball, o expedie cu poşta rapidă şi-n ziua următoare primi un 
cec de zece mii două sute de dolari însoţit de un mesaj din 
partea lui Barry Casselman, agentul său. M-ai speriat niţel, 
scumpule, spunea mesajul, şi Sifkitz gândi: N-ai fost singurul. 
Scumpule. 

In cursul săptămânii următoare, îi trecu în repetate rânduri 
prin gând că ar trebui să spună cuiva de aventurile sale sub 
cerul roşu şi de fiecare dată alungă ideea. l-ar fi putut spune lui 
Trudy, dar sigur că, dacă Trudy ar fi fost 


în viaţă, lucrurile nici n-ar fi ajuns atât de departe. Ideea de a-i 
spune lui Barry era comică; ideea de a-i spune doctorului Brady 
era, la drept vorbind, puţin înfricoşătoare. Doctorul Brady i-ar fi 
recomandat un psihiatru bun înainte să poată spune Minnesota 
MultiphasticI. 

În seara zilei când îi veni cecul de Fritos, Sifkitz observă o 
modificare la fresca din subsol. Voia să programeze ceasul şi se 
opri. Se apropie de proiecţie - cu cutia de cola dietetică într-o 


mână, cu ceasul deşteptător Brookstone în cea-laltă, cu 
buzunarul cămâăşii plin cu fursecuri de ovăz cu stafide. Ceva era 
cu siguranţă acolo, ceva diferit, dar la început afurisit să fie 
dacă îşi dădu seama ce era. Inchise ochii, numără până la cinci 
(eliberându-şi mintea astfel, un vechi truc), apoi îi redeschise 
atât de larg, încât semănă cu un om care cari-caturizează o 
reacţie de spaimă. De data aceasta observă schimbarea 
imediat. Forma galben-intens ca de marchiză de lângă uşa 
camerei cazanului dispăruse asemenea cutiilor de bere. ŞI 
culoarea cerului de deasupra copacilor era un roşu mai adânc, 
mai închis. Soarele fie apusese, fie nu mai avea mult înainte să 
apună. Pe drumul spre Herkimer se lăsa noaptea. 

Trebuie să termini cu asta, gândi Sifkitz, după care: Mâine. 

Poate mâine. 

Cu aceasta, urcă în şa şi porni la drum. În pădurea din jurul 
său auzi sunetul păsărilor care se pregăteau să înnopteze. 

V Pentru început, era bună 

_ Surubelniţa 

In următoarele cinci sau şase zile, timpul pe care Sifkitz îl 
petrecu pe bicicleta staţionară (şi pe cursiera sa din copilărie) fu 
deopotrivă minunat şi îngrozitor. Minunat deoarece nicicând nu 
se simţise mai bine; corpul său opera la niveluri de performanţă 
maximă pentru un om de vârsta lui, iar el ştia asta. Bănuia că 
erau atleți într-o formă fizică mai bună decât el, însă la treizeci 

1 Minnesota Multiphastic Personality Inventory - test de 
personalitate folosit la determinarea sănătăţii mintale a unui 
pacient (n. tr.). 

BICICLETA STAŢIONARĂ 
şi opt de ani aceştia se apropiau de capătul carierei şi bucuria 
pe care le-o stârnea condiţia fizică bună era categoric ştirbită de 
acest fapt. Sifkitz, pe de altă parte, putea continua să creeze 
artă comercială vreme de alţi patruzeci de ani, dacă dorea. La 
naiba, vreme de alţi cincizeci. Cinci generaţii întregi de fotbalişti 
şi patru de jucători de baseball aveau să se nască şi să dispară 
în timp ce el stătea liniştit la şevalet, pictând coperte pentru 
cărţi, produse auto şi Cinci Logouri Noi pentru Pepsi-Cola. 

Doar că... 

Doar că acesta nu era sfârşitul la care s-ar aştepta cei 
obişnuiţi cu genul acesta de poveste, nu? Şi nici genul de sfârşit 
la care s-ar aştepta el însuşi. 


Sentimentul că este urmărit spori cu fiecare cursă, mai ales 
după ce luă de pe perete ultimele hărţi detaliate ale statului 
New York şi le înlocui cu prima dintre cele canadiene. Folosind 
pixul albastru (acelaşi pe care îl folosise pentru a crea OM CU 
PUŞCĂ), trasă o extensie a drumului către Herkimer pe harta ce 
nu prezenta niciun drum, adăugând multe bucle. De acum 
pedala mai repede, ui-tându-se deseori peste umăr şi încheindu- 
şi cursele lac de sudoare, la început prea istovit ca să se dea jos 
de pe bicicletă şi să întrerupă urletul alarmei. 

Treaba cu uitatul peste umăr - ei, aceea era interesantă. Când 
se uita prima dată zărea colţul de subsol şi uşa care ducea la 
încăperile mai mari ale subsolului, cu separeurile lor de stocare 
dispuse parcă sub forma unui labirint. Vedea lada de portocale 
Pomona de lângă uşă, pe care era ceasul deşteptător 
Brookstone, măsurând minutele între patru şi şase. Apoi un soi 
de pâclă roşie se întindea peste toate şi, când se retrăgea, el 
vedea drumul din spatele său, copacii arămii, de toamnă, de-o 
parte şi de alta a lui (doar că acum nu se vedeau atât de bine, 
cum asfinţitul era aproape) şi cerul roşu, întunecat, de de- 
asupra. Mai târziu, nu vedea deloc subsolul când se uita îndărăt, 
nici măcar un crâmpei din el. Doar drumul care ducea înapoi la 
Herkimer şi, în cele din urmă, la Poughkeepsie. 

Ştia foarte bine după ce anume se uita peste umăr: faruri. 

Farurile Dodge Ramului lui Freddy, dacă voia să fie mai exact. 
Pentru că pentru Berkowitz şi echipa lui, resentimentul năuc 
făcuse loc furiei. Sinuciderea lui Carlos fusese picătura care 
umpluse paharul. Pe el îl învinuiau şi pe el îl căutau. lar când 
aveau să-l prindă, aveau să... 

Ce? Aveau să ce? 


Să mă ucidă, gândi el, pedalând trist în lumina crepusculului. 
N-are rost să fac pe neştiutorul. Dacă mă prind, mă omoară. 
Acum sunt la naiba în praznic, nu apare niciun oraş pe harta aia 
afurisită şi nici măcar vreun sat. Aş putea striga cât mă ţin 
bojocii şi nu m-ar auzi nimeni în afară de fiarele pădurii. Aşa că 
dacă văd farurile alea (sau dacă aud motorul, deoarece Freddy 
ar putea conduce fără faruri), ar fi bine să mă-ntorc naibii în 
SoHo, cu sau fără alarmă. Sunt nebun, oricum, că mă aflu aici. 

Acum însă îi venea greu să se întoarcă. Când alarma se 
declanşa, cursiera rămânea o cursieră vreme de treizeci sau mai 


multe secunde, drumul din faţă rămânea drum în loc să 
redevină pete de culoare pe perete, iar alarma însăşi suna 
departe şi ciudat de plată. Bănuia că până la urmă o va auzi ca 
pe zumzetul unui avion cu reacţie în înaltul cerului, un American 
Airlines 767 plecat de la Kennedy, poate, zburând peste Polul 
Nord spre cealaltă parte a lumii. 

Se oprea, strângea din ochi, apoi îi deschidea repede. Asta 
funcţiona, însă ceva îi spunea că nu va funcţiona multă vreme. 
Şi apoi ce? O noapte lungă petrecută în pădure, uitându-se la 
luna plină care semăna cu un ochi injectat? 

Nu, aveau să-l prindă muncitorii înainte de asta, credea. 
Întrebarea era dacă intenţiona să permită asta. Incredibil, o 
parte din el exact asta voia să facă. O parte din el era furioasă 
pe ei. O parte din el voia să-i înfrunte pe Berko-witz şi pe restul 
membrilor echipei sale, să-i întrebe: Totuşi, ce vă aşteptaţi să 
fac? Să-mi menţin obiceiurile rele, să înfulec gogoşi Krispy 
Kreme, să nu mă intereseze inundaţiile atunci când conductele 
de scurgere se înfundă şi dau pe de lături? Asta voiaţi? 

Mai era însă o parte din el care ştia că înfruntarea ar fi o 
nebunie. Era în formă de zile mari, da, dar tot era vorba de trei 
contra unu, şi cine putea spune că doamna Carlos nu le 
împrumutase băieţilor puşca soţului ei, că nu le spusese da, 
duceţi-vă după ticălos şi aveţi grijă să-i spuneţi că primul glonţ e 
din partea mea şi a fetelor mele. 

Sifkitz avusese un prieten care depăşise o gravă dependenţă 
de cocaină în anii optzeci şi îşi amintea că individul spusese că 
primul lucru pe care îl ai de făcut este să scapi de ea din casă. 
Sigur, puteai oricând cumpăra alta, porcăria aia era peste tot 
acum, la fiecare colţ de stradă, însă asta nu era o scuză pentru a 
o ţine la îndemână, într-un loc de unde s-o poţi lua ori de câte 
ori te lăsa voinţa. Aşa că o strânsese pe toată şi o aruncase la 
toaletă. Şi, odată scăpat de 5 

BICICLETA STAŢIONARA 
ea, îşi aruncase la gunoi şi ustensilele. Acesta nu fusese sfârşitul 
problemei, spusese, însă fusese începutul sfârşitului. 

Într-o seară, Sifkitz intră în subsol aducând cu el o şurubelniţă. 
Avea toate intenţiile de-a demonta bicicleta staţionară, ce dacă 
reglase alarma ceasului pentru ora şase, cum făcea 
întotdeauna, acela era doar un obicei. Ceasul deşteptător (ca 
fursecurile de ovăz cu stafide) era parte a muncii sale, presu- 


punea; paşii hipnotici pe care îi parcurgea, maşinăria visului său. 
Şi odată ce va fi terminat de dezasamblat bicicleta în părţile ei 
componente, va scoate ceasul afară, cu restul gunoiului, aşa 
cum făcuse prietenul său cu pipa pentru cocaină. Va simţi un 
junghi, sigur - solidul orologiu Brookstone sigur nu era de vină 
pentru situaţia idioată în care se băgase singur - dar avea să o 
facă. Fii bărbat, îşi spuneau unii altora în copilărie; nu te mai 
smiorcăi şi fii bărbat. 

Observă că bicicleta era compusă din trei părţi principale şi 
că-i va trebui de asemenea o cheie reglabilă pentru a o demonta 
complet. Era în ordine totuşi; pentru început, era bună 
şurubelniţa. O putea folosi pentru a da jos pedalele. Odată 
treaba asta făcută, va împrumuta cheia reglabilă din trusa cu 
scule a administratorului. 

Se lăsă într-un genunchi, strecură vârful uneltei împrumutate 
în fanta primului şurub şi ezită. Se întrebă dacă prietenul lui 
trăsese un ultim fum înainte să arunce totul la toaletă, doar un 
ultim fum de dragul vremurilor vechi. Punea pariu că o făcuse. 
Puţinul drog luat la bord probabil că înăbuşise pofta, uşurase 
niţel treaba cu înlăturatul cocainei. lar dacă el făcea un ultim 
drum, şi doar apoi se lăsa acolo în genunchi pentru a da jos 
pedalele cu endorfinele la apogeu, nu se va simţi oare mai puţin 
deprimat de lucrul acesta? Mai puţin înclinat să şi-i imagineze pe 
Berkowitz, Freddy şi Whelan retrăgându-se la cel mai apropiat 
bar de pe marginea drumului, unde vor cumpăra întâi o halbă 
de bere Rolling Rock şi apoi alta, toastând în cinstea lor şi-n 
amintirea lui Carlos, felicitându-se reciproc pentru cum l-au 
înfrânt ei pe ticălos? 

- Eşti nebun, murmură el pentru sine şi introduse vârful 
şurubelniţei în canelura şurubului. Fă-o şi termină odată. 

Chiar defiletă şurubul o dată (şi fu uşor; era clar că cel care 
asamblase bicicleta în depozitul de la Fitness Boys nu pusese 
suflet), dar când o făcu, fursecurile i se mişcară puţin în buzunar 
şi el se gândi ce gust bun aveau întotdeauna când mergeai pe 
bicicletă. Luai doar mâna dreaptă de pe ghidon, o băgai în 


buzunar, luai vreo două muşcături şi le urmai cu o înghiţitură de 
ceai. Era com-binaţia perfectă. Pur şi simplu, era o senzaţie atât 
de plăcută să goneşti pe drum, să iei o gustărică din mers, iar 
jigodiile alea infecte voiau să te priveze de asta. 


Încă o duzină de răsuciri ale şurubului, poate mai puţine, şi 
pedala avea să cadă pe betonul cimentului - clunc! Atunci va 
putea trece la cealaltă, după care îşi va putea vedea mai 
departe de viaţă. 

Nu e corect, gândi el. 

O ultimă cursă, doar de dragul vremurilor vechi, gândi. 

Şi, aruncându-şi piciorul peste furcă şi punând fundul (mai 
ferm şi mai tare, de departe, faţă de cum fusese în ziua valorii 
roşii a colesterolului) pe şa, gândi: Aşa merg poveştile de genul 
ăsta, nu? Aşa se încheie întotdeauna, cu sărmanul neghiob 
spunând că e ultima dată, nu va mai face asta niciodată. 

Absolut adevărat, gândi el, dar pun pariu că în viaţa reală, 
oamenilor le iese schema. Pun pariu că le iese schema 
totdeauna. 

O parte din el murmura că viaţa reală nu a fost niciodată aşa, 
că ceea ce făcea el (şi ceea ce trăia) nu avea absolut nicio 
asemănare cu viaţa reală aşa cum o înţelegea el. Îndepărtă 
vocea, îşi închise urechile în calea ei. 

Era o seară minunată pentru o cursă prin pădure. 

VI Deloc sfârşitul aşteptat de toată 
lumea 

Şi totuşi, mai avu o şansă. 

Aceea fu noaptea în care auzi motorul ambalând în spatele 
său clar pentru prima oară şi, chiar înainte ca alarma ceasului să 
se activeze, umbra cursierei pe care o conducea se alungi brusc 
pe drum în faţa sa - genul de umbră ce nu putea fi creată decât 
de faruri. 

Atunci se declanşă alarma, nu un urlet, ci un tors îndepărtat, 
aproape melodic. 

Camioneta se apropia. Nu era nevoie să se întoarcă pentru a 
o vedea (cum nu simţi nevoia să te întorci şi să vezi 
înspăimântătorul diavol care aproape-n 

BICICLETA STAŢIONARĂ 
urma ta păşeşte, îşi spuse Sifkitz mai târziu în noaptea aceea, 
stând treaz în pat şi încă înfăşurat în senzaţia rece şi totuşi 
caldă a dezastrului evitat la milimetru sau secundă). Vedea bine 
umbra care se alungea şi se întuneca. 

__ Grăbiţi-vă, domnilor, vă rog, e timpul, gândi el şi închise ochii. 
Incă auzea alarma, însă aceasta continua nu să fie mai mult 
decât un tors aproape adormitor, sigur nu se auzea mai tare; ce 


se auzea mai tare era motorul, cel de sub capota camionetei lui 
Freddy. Era aproape de el şi dacă băieţii nu voiau să piardă nici 
măcar un minut cu poveşti nemuritoare? Dacă cel aflat acum la 
volan apăsa doar pedala până la podea şi îl călca? Dacă îl făcea 
una cu drumul? 

Nu se sinchisi să deschidă ochii, nu pierdu vremea cu 
confirmarea faptului că era în continuare pe drumul pustiu în 
locul colului de beci. In schimb îi strânse şi mai tare, îşi 
concentră întreaga atenţie asupra sunetului alarmei şi de data 
aceasta transformă vocea politicoasă a barmanului într-un urlet 
urgent: PN 

GRABIŢI-VA VA ROG DOMNILOR E TIMPUL! 

Şi dintr-odată, din fericire, sunetul motorului fu cel care 
începea să se stingă şi sunetul alarmei Brookstone cel care se 
amplifica, adoptând vechiul său urlet familiar care spunea 
imperios  „scularea-scularea-scularea-scularea“. Şi de data 
aceasta când deschise ochii, văzu proiecția drumului în locul 
drumului însuşi. 

Dar acum cerul era negru, roşeaţa lui organică fiind ascunsă 
de căderea nopţii. Drumul era puternic luminat, iar umbra 
bicicletei - o cursieră Raleigh - era o pată întunecată clar 
desenată pe pământul presărat cu frunze. Işi putea spune că se 
dăduse jos de pe bicicleta staţionară şi că pictase aceste 
schimbări cât era în transă, dar ştia că nu era aşa, şi nu doar 
fiindcă nu avea deloc urme de vopsea pe mâini. 

Aceasta e ultima mea şansă, gândi. Ultima şansă de-a evita 
sfârşitul la care se aşteaptă toată lumea în astfel de poveşti. 

Era însă prea obosit, prea zdruncinat pentru a se ocupa acum 
de bicicleta staţionară. Se va ocupa de ea mâine. Mâine 
dimineaţă, de fapt, la prima oră. In momentul de faţă voia doar 
să plece din locul acela îngrozitor unde realitatea se subţiase 
atât de tare. Şi ţinând asta bine în minte, Sifkitz se împle-tici 
spre lada Pomona de lângă intrare (pe picioare ca de gumă, 
acoperit de-o peliculă subţire de transpiraţie - din aceea 
mirositoare pe care o aduce mai degrabă teama decât efortul) şi 
opri alarma. Apoi se duse la etaj şi se întinse în pat. După foarte 
mult timp, veni şi somnul. 


A doua zi dimineaţă cobori scările beciului, ocolind liftul şi 
păşind ferm, cu fruntea sus şi cu buzele strânse tare: un om cu 


o misiune. Se duse direct la bicicleta staţionară, ignorând ceasul 
deşteptător de pe ladă, se lăsă într-un genunchi, luă şurubelniţa 
în mână. O introduse iarăşi în fanta unui şurub, unul dintre cele 
patru care ţineau pedala stângă... 

„„Şi cât ai clipi se văzu gonind din nou vesel de-a lungul 
drumului, cu farurile prinzând putere în jurul său până se simţi 
ca un om pe o scenă întu-necată, cu excepţia unui singur spot 
de reflector. Motorul camionetei era prea zgomotos (maşina 
avea o problemă cu toba de eşapament sau poate cu întreg 
sistemul de eşapament) şi, pe deasupra, era disonant. Se îndoia 
că bătrâ-nul Freddy se sinchisise cu ultima revizie tehnică. Nu, 
când avea de achitat ratele la casă, de cumpărat mâncare, când 
copiii încă aveau nevoie de aparate dentare, iar el nu-şi primea 
plata săptămânală. 

Gândi: Am avut o şansă. Am avut-o aseară şi n-am profitat de 

ea. 

Gândi: De ce am făcut asta? De ce, când ştiam ce înseamnă? 

Gândi: Pentru că m-au convins ei, cumva. Ei m-au împins la 

asta. 

Gândi: Mă vor călca şi voi muri în pădure. 

Dar camioneta nu-l călcă. Il depăşi cu viteză pe drum în 
schimb, roţile de pe partea stângă uruind în şanţul gâtuit de 
frunze, după care frână de-a curmezişul drumului, blocându-l. 

Panicat, Sifkitz uită primul lucru pe care tatăl său îl învățase 
când adusese cursiera acasă: Ca să opreşti, Richie, roteşte 
pedalele în sens invers. Blochează roata din spate a bicicletei în 
acelaşi timp în care strângi maneta de frână ce controlează 
roata din faţă. Altminteri... 

Acum se întâmplă altminteri. În panica sa, făcu ambele mâini 
pumni, strângând frâna de mână din stânga şi blocând roata din 
faţă. Bicicleta îl aruncă din şa şi îl trimise prin aer spre 
camioneta pe care scria COMPANIA LIPIDE. Întinse mâinile în 
faţă şi se lovi cu ele de platforma camionetei destul de tare 
încât să-i amorţească. Apoi se nărui grămadă, întrebându-se 
câte oase îşi rupsese. 

Portierele se deschiseră deasupra sa şi auzi foşnet de frunze 
când bărbaţii în ghete de lucru coborâră. Nu se uită în sus. 
Aşteptă să fie apucat şi săltat în picioare, însă nimeni nu făcu 
asta. Mirosul frunzelor semăna cu al scorţişoarei uscate vechi. 
Paşii trecură pe lângă el, prin ambele părţi, după care foşnetul 


încetă subit. 
BICICLETA STAŢIONARĂ 

Sifkitz se ridică în şezut şi se uită la propriile mâini. Palma 
dreaptă sângera şi încheietura dreaptă începea deja să se 
umfle, însă nu credea că era ruptă. Se uită în jur şi primul lucru 
pe care îl văzu - roşu în lumina stopurilor Dodgeului - era 
cursiera sa Raleigh. Fusese frumoasă când tatăl lui o adusese 
acasă de la magazinul de biciclete, dar acum nu mai era 
frumoasă. Roata din faţă era deformată, iar cauciucul din spate 
ieşise parţial de pe jantă. Pentru prima dată simţi altceva în 
afară de teamă. Această nouă emoție era furie. 

Se ridică nesigur în picioare. Dincolo de cursieră, pe drumul 
pe care venise, era o gaură în realitate. Era în chip straniu 
organică, ca şi când s-ar fi uitat printr-o gaură de la capătul unui 
canal din propriul său organism. Marginile ondulau şi se umflau 
şi se flexau. Dincolo de ea, trei bărbaţi stăteau în jurul bicicletei 
staţionare din colţul subsolului, stăteau în poziţii pe care le 
văzuse la toate echipele de muncitori pe care le întâlnise în 
viaţa sa. Erau oameni care aveau de făcut o treabă. Şi se 
gândeau cum să o facă. 

Şi atunci, cât ai clipi, ştiu de ce-i botezase aşa. Era, de fapt, 
de-o simplitate tâmpită. Cel cu şapcă Lipide, Berkowitz, era 
David Berkowitz, aşa-numitul Fiu al lui Sam, omniprezent în New 
York Post în anul în care Sifkitz se mutase în Manhattan. Freddy 
era Freddy Albemarle, un puşti pe care îl cunoscuse în liceu - 
făcuseră parte împreună dintr-o formaţie şi se împrieteniseră 
dintr-un motiv cât se poate de simplu: amândoi dispreţuiau 
şcoala. Şi Whelan? Un artist pe care îl întâlnise la o conferinţă 
undeva. Michael Whelan? Mitchell Whelan? Sifkitz nu-şi amintea 
bine, însă ştia că individul se specializase în artă fantasy, 
dragoni şi altele asemenea. Petrecuseră o seară în barul hotelu- 
lui, spunându-şi poveşti despre lumea comic-oribilă a artei 
afişelor de film. 

Apoi era Carlos, care se sinucisese în garajul său. Păi, el 
fusese o versiune a lui Carlos Delgado, cunoscut şi drept Cotoiul 
cel Mare. Ani la rând, Sifkitz urmărise soarta echipei Toronto 
Blue Jays, doar fiindcă nu voia să fie ca toţi ceilalţi fani de 
baseball la nivelul Ligii Americane din New York şi să ţină cu 
Yankees. Cotoiul fusese una dintre foarte puţinele vedete din 
Toronto. 


- Eu v-am scornit pe toţi, spuse el cu o voce spartă. V-am 
creat din amintiri şi piese de rezervă. 

Sigur că aşa era. Şi nici nu se întâmpla pentru prima oară. 
Băieţii din reclama la Fritos, cei de pe terenul de baseball ă la 
Norman Rockwell, de pildă - la cererea sa, agenţia de publicitate 
îi găsise fotografii cu patru băieţi de vârsta 


necesară şi Sifkitz nu făcuse decât să-i transpună în pictură. 
Mamele lor semnaseră hârtiile necesare; totul ca pe apă. 

Dacă-l auziseră vorbind, Berkowitz, Freddy şi Whelan nu 
dădură niciun semn. Schimbară între ei câteva cuvinte pe care 
Sifkitz le auzi, dar nu le desluşi; păreau să vină de la mare 
depărtare. Oricare ar fi fost ele, îl făcură pe Whelan să plece din 
colţul acela în vreme ce Berkowitz îngenunche lângă bicicleta 
staţionară, exact cum făcuse Sifkitz însuşi. Berkowitz luă 
şurubelniţa şi, cât ai zice peşte, pedala stângă căzu pe beton - 
clunc! Sifkitz, încă pe drumul pustiu, se uită pe strania gaură 
organică şi văzu cum Berkowitz îi dădu şurubelniţa lui Freddy 
Albemarle - care, împreună cu Richard Sifkitz, cântase prost la 
trompetă în formaţia la fel de proastă a liceului. Cântau mult 
mai bine când se dădeau în spectacol. Undeva în pădurea 
canadiană huhăi o bufniţă, un sunet de-o singurătate 
inexprimabilă. Freddy se apucă să desfacă cealaltă pedală. 
Whelan, între timp, se întoarse cu cheia reglabilă în mână. Sif- 
kitz simţi un junghi la vederea ei. 

Privindu-i, gândul care-i veni în minte lui Sifkitz fu: Dacă vrei o 
treabă făcută bine, apelează la profesionişti. Fără umbră de 
îndoială, Berkowitz şi băieţii lui nu pierdeau vremea. In mai puţin 
de patru minute, bicicleta staţionară se transformă în două roţi 
şi trei porţiuni deconectate de cadru aşezate pe beton, şi atât de 
ordonat încât părţile semănau cu o diagramă din aceea 
intitulată „schemă explodată“. 

Berkowitz lăsă şuruburile să cadă în buzunarul din faţă al 
salopetei sale, făcându-l să se umfle ca un pumn de bani 
mărunți. Îi aruncă lui Sifkitz o privire cu subînţeles, una care îl 
reumplu de furie pe Sifkitz. Pe când echipa de muncitori trecu 
înapoi prin gaura ca de tub (lăsând capetele jos, ca nişte oameni 
care trec printr-o uşă joasă), pumnii lui Sifkitz erau strânşi din 
nou, chiar dacă asta făcea încheietura stângă să pulseze 
înnebunitor. 


- Ştii ce? îl întrebă pe Berkowitz. Nu cred că-mi poţi face rău. 
Nu cred că-mi poţi face rău, fiindcă atunci ce se întâmplă cu 
tine? Tu nu eşti decât un... subcontractor! 

Berkowitz îl privi neabătut pe sub cozorocul îndoit al şepcii 

sale cu LIPIDE. 

- Eu v-am născocit! zise Sifkitz şi îi numără, cu degetul ridicat 
de la mâna dreaptă şi îndreptat spre fiecare în parte ca ţeava 
unui pistol. Tu eşti Fiul lui Sam! Tu nu eşti decât o versiune 
adultă a unui puşti cu care cântam la : 

BICICLETA STAŢIONARA 
trompetă la liceul Sisters of Mercy! Nu reuşeai să scoţi un mi 
bemol nici mort. lar tu eşti un artist specializat în dragoni şi 
domniţe fermecate! 

Ceilalţi membri ai Companiei Lipide erau complet 

neimpresionaţi. 

- Şi asta ce face din tine? întrebă Berkowitz. Te-ai întrebat 
vreo clipă asta? Vrei să-mi spui că s-ar putea să nu existe o 
lume mai mare acolo, undeva? Din câte ştii tu, nu eşti decât un 
gând pasager în mintea unui contabil public şomer care stă pe 
tron, citeşte ziarul şi îşi goleşte intestinele dimineaţa. 

Sifkitz deschise gura să spună că asta era ridicol, dar ceva din 
ochii lui Berkowitz îl făcu să o închidă la loc. Dă-i drumul, 
spuneau ochii aceia. Pune o întrebare. Îţi voi spune mai mult 
decât ai vrut vreodată să ştii. 

Ce spuse Sifkitz în schimb fu: 

- Cine eşti tu să-mi spui că nu-mi pot intra în formă? Vrei să 
mor la cincizeci de ani? lisuse Hristoase, care-i problema ta? 

Freddy spuse: 

- N-oi fi eu filozof, Mac. Tot ce ştiu e că maşina mea are 
nevoie de-o revizie pe care nu mi-o permit. 

- Şi eu am un copil căruia-i trebuie pantofi ortopedici şi altul 
care trebuie să facă şedinţe de logopedie, adăugă Whelan. 

- Băieţii care lucrau la proiectul Big Dig din Boston aveau o 
vorbă, zise Berkowitz. „Nu ucide munca, las-o să moară 
singură.“ Doar asta îţi cerem, Sifkitz. Lasă-ne să ciugulim. Lasă- 
ne să ne câştigăm pâinea. 

- Asta e-o nebunie, murmură Sifkitz. Absolut... 

- Mă doare în cot ce crezi tu despre asta, idiotule! strigă 
Freddy şi Sifkitz înţelese că omul aproape plângea. Confruntarea 
era la fel de solicitantă pentru ei ca şi pentru el. Cumva, 


înţelegerea acestui lucru era cel mai şocant dintre toate. Mă 
doare în cot de tine, eşti un nimic, nu munceşti, doar te fâţâi şi 
faci desenaşe, da' nu cumva să iei pâinea de la gura copilaşilor 
mei, m-auzi? Să nu-ndrăzneşti! 

Porni în faţă, cu pumnii strânşi ridicându-se spre faţă: o 
absurdă postură de box ă la John L. Sullivan. Berkowitz puse o 
mână pe braţul lui şi-l trase înapoi. 

- Nu fi neînţelegător, omule, spuse Whelan. Trăieşte şi lasă-i şi 
pe alţii să trăiască, bine? 

- Lasă-ne să ciugulim, repetă Berkowitz şi sigur că Sifkitz 
recunoscu expresia; citise Naşul şi văzuse toate filmele din 
serie. Putea oare vreunul 


dintre oamenii aceia să folosească un cuvânt sau expresie 
argotică ce să nu se regăsească în propriul lui vocabular? Se 
îndoia. Lasă-ne să ne păstrăm demnitatea, bătrâne. Crezi că noi 
putem munci făcând desene, ca tine? Râse. Da, sigur. Dacă 
desenez o pisică, trebuie să scriu PISICA sub ea ca oamenii să 
ştie ce este. 

- L-ai ucis pe Carlos, spuse Whelan şi, dacă în vocea lui s-ar fi 
simţit o notă acuzatoare, Sifkitz bănuia că s-ar fi înfuriat din nou. 
Insă nu auzi decât tristeţe. Noi i-am spus: „Rezistă, bătrâne, o să 
fie mai bine“, dar el nu era tare. Nu putea niciodată, înţelegi, să 
se uite spre viitor. Şi-a pierdut toată speranţa. Whelan făcu o 
pauză şi ridică ochii spre cerul întunecat. Nu departe, Dodgeul 
lui Freddy huruia aspru. Niciodată n-a avut parte de multe în 
viaţă. Unii oameni nu au, să ştii. 

Sifkitz se întoarse spre Berkowitz. 

- Îngăduie-mi să văd dacă am înţeles bine. Ce vreţi voi... 

- Doar să nu ne ucizi munca, spuse Berkowitz. Altceva nu 
vrem. Lasă munca să moară singură. 

Sifkitz înţelese că probabil putea face ce-i cerea omul acela. 
Poate că avea să fie chiar uşor. Unii oameni, dacă mâncau o 
singură gogoaşă Krispy Kreme, trebuiau să termine toată cutia. 
Dacă el ar fi fost genul acela de om, echipa Lipide ar fi avut o 
problemă serioasă... dar nu era. 

- Bine, spuse. Să facem o încercare. Şi atunci îl fulgeră o idee. 
Crezi că aş putea avea şi eu o şapcă a companiei? 

Arătă spre cea pe care o purta Berkowitz. 

Berkowitz îi adresă un zâmbet. Fu scurt, însă mai sincer decât 


râsul scos atunci când spusese că nu putea desena o pisică fără 
să scrie sub ea ce era. 

- Se poate aranja. 

Sifkitz credea că atunci Berkowitz îi va întinde şapca sa, dar 
Berkowitz n-o făcu. Îl mai măsură o dată din priviri pe Sifkitz pe 
sub cozoroc şi apoi porni spre cabina camionetei. Ceilalţi doi îl 
urmară. 

- Cât va trece până mă voi convinge că nimic din asta nu s-a 
întâmplat? întrebă Sifkitz. Că am demontat eu însumi bicicleta 
staţionară fiindcă... nu ştiu... fiindcă m-am săturat de ea? 

Berkowitz se opri cu mâna pe mânerul portierei şi se uită 

înapoi. 

- Tu cât vrei să treacă? întrebă el. 

- Nu ştiu, spuse Sifkitz. Hei, e frumos aici, nu-i aşa? 5 

BICICLETA STAȚIONARA 

- Întotdeauna a fost, zise Berkowitz. Am păstrat mereu locul 

curat. 

În vocea lui se sesiza un ton defensiv pe care Sifkitz alese să-l 
ignore. Îi trecu prin gând că până şi plăsmuirea imaginaţiei cuiva 
putea avea mândria sa. 

Preţ de câteva momente, stătură acolo, pe drumul pe care 
Sifkitz ajunsese în ultima vreme să-l considere Marea Şosea 
Transcanadiană Pierdută, un nume cam mare pentru un 
drumeag anonim care brăzda o pădure, şi totuşi frumuşel. 
Niciunul nu spuse nimic. Undeva, bufnița huhăi din nou. 

- Sub acoperiş sau sub cerul liber, pentru noi e totuna, rosti 

Berkowitz. 

Apoi deschise portiera şi urcă la volan. 

- Ai grijă de tine, îl sfătui Freddy. 

- Dar nu prea mult, adăugă Whelan. 

Sifkitz rămase locului în vreme ce camioneta execută o 
întoarcere din trei mişcări pe drumul îngust şi plecă înapoi de 
unde venise. Deschiderea ca de tub dispăruse, dar Sifkitz nu-şi 
făcea griji pentru asta. Nu credea că-i va fi greu să se întoarcă la 
momentul cuvenit. Berkowitz nici nu încercă să oco-lească 
bicicleta Raleigh, ci trecu direct peste ea, terminând o treabă 
deja ter-minată. Se auziră pocnete şi vibrații când se rupseră 
spiţele. Stopurile se estompară, apoi dispărură după o curbă. 
Sifkitz mai auzi o vreme uruitul motorului, după care dispăru şi 
acesta. 


Se aşeză în drum, apoi se întinse pe spate, strângându-şi 
încheietura dreaptă la piept. Nu erau stele pe cer. El era foarte 
obosit. Mai bine să nu adormi, se sfătui el, poate să iasă ceva 
din pădure - un urs, poate - şi să te mănânce. Apoi adormi 
oricum. 

Când se trezi, era pe podeaua de beton a pivniţei. Piesele 
demontate ale bicicletei staţionare, acum fără şuruburi, zăceau 
în jurul lui. Ceasul deşteptător Brookstone de pe ladă anunţa ora 
20.43. Unul dintre ei oprise aparent alarma. 

Eu însumi am demontat bicicleta, gândi. Asta-i povestea mea 
şi, dacă o menţin, în scurt timp voi crede în ea. 

Urcă scările spre holul clădirii şi îşi dădu seama că-i era 
foame. Se gândi să meargă la Dugan's şi să-şi ia o felie de 
plăcintă cu mere. Plăcinta cu mere nu era cea mai nesănătoasă 
mâncare din lume, nu? lar când ajunse acolo, hotărî să o 
mănânce cu îngheţată. 

- Ce naiba, îi spuse chelneriţei. O viaţă avem, nu? 

- Păi, răspunse ea, hinduşii cred altceva, dar fie cum zici tu. 


Două luni mai târziu, Sifkitz primi un pachet. 

Il aştepta în holul clădirii când se întoarse de la o cină cu 
agentul său (Sifkitz mâncase peşte şi legume fierte la aburi, însă 
le urmase cu o cremă de zahăr ars). Nu era nicio marcă poştală 
pe el, nici de la Federal Express, nici de la Airborne Express şi 
nici măcar logoul UPS. Doar numele său scris cu litere mari, 
nesigure: RICHARD SIFKITZ. Asta-i sigur mâna unuia care trebuie 
să scrie PISICA sub pisica pe care a desenat-o, îşi spuse şi nu 
avu absolut nicio idee de ce gândise asta. Duse cutia la etaj şi 
folosi un cuţit de decupaj X-Acto de pe masa lui de lucru pentru 
a o desface. lnăuntru, sub un ghem mare de hârtie creponată, 
se afla o şapcă nou-nouţă, de genul celor cu bandă de plastic 
ajustabilă la spate. Pe eticheta ei scria Fabricat în Bangladesh. 
Deasupra cozorocului, cu un roşu-închis care îl duse cu gândul la 
sângele arterial, era un singur cuvânt: LIPIDE. 

- Ce-i asta? întrebă el studioul gol, răsucind şapca în mâini. 
Un soi de componentă a sângelui, nu-i aşa? 

O încercă. La început îi fu prea mică, dar după ce-i ajustă 
banda din spate, i se potrivi perfect. Se privi în oglinda din baie 
şi tot nu-i plăcu. O dădu jos, strânse cozorocul, adâncindu-i 
curbura, şi o încercă din nou. Acum era aproape bine. Avea să 


arate şi mai bine după ce îşi va fi dat jos hainele de ieşit la 
restaurant şi-şi va fi luat pe el jeanşii stropiţi de vopsea. Avea să 
arate ca un muncitor adevărat... ceea ce şi era, indiferent ce 
gândeau unii oameni. 

In cele din urmă, să poarte şapca LIPIDE în timp ce picta 
deveni un obicei, cum era să-şi permită a doua porţie de 
mâncare în zilele de la sfârşitul săptămânii şi să mănânce 
plăcintă cu îngheţată la Dugan's joi seara. Orice-ar fi pretins 
filozofia hindusă, Richard Sifkitz credea că ai o singură viaţă de 
trăit. Şi, astfel stând lucrurile, poate că trebuia să-ţi permiţi câte 
puţin din toate. 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 


Lucrurile despre care vreau să vă povestesc - cele rămase în 
urma lor - au apărut în apartamentul meu în august 2002. Sunt 
sigur de asta, pentru că pe majoritatea le-am găsit nu la mult 
timp după ce am ajutat-o pe Paula Robeson cu aparatul de aer 
condiţionat. Memoria are nevoie întotdeauna de un jalon, şi 
acesta este al meu. Era ilustratoare de cărţi pentru copii, 
frumuşică (la naiba, frumoasă), cu soţul implicat în import- 
export. Un bărbat are un mod de-a ţine minte ocaziile în care a 
putut fi de ajutor unei domniţe frumuşele aflate la ananghie 
(până şi una care îţi repetă întruna că este „foarte căsătorită“); 
aceste ocazii sunt mult prea puţine. În zilele de acum, aspiraţia 
de-a fi un cavaler rătăcitor de regulă doar agravează situaţia. 

Ea era în holul de la intrare, părând frustrată, când am 
coborât la o plimbare de după-masă. Am spus Salve, ce mai faci, 
aşa cum faci cu oamenii cu care împarţi clădirea, şi ea m-a 
întrebat pe un ton exasperat vecin cu arţagul de ce trebuia ca 
îngrijitorul să fie în concediu acum. l-am adus aminte că până şi 
o cowgirl e sentimentală uneori, aşa cum până şi un îngrijitor îşi 
ia uneori concediu; august, mai mult decât atât, era o lună 
extrem de potrivită pentru a pleca undeva. Luna august în New 
York (şi în Paris, mon ami) răreşte mult rândurile psihoanaliştilor, 
ale artiştilor trendy şi ale îngrijitorilor de clădiri. 

Ea n-a zâmbit. Nu sunt nici sigur că a prins aluzia la Tom 
Robbins (discursul ocolit e blestemul clasei cititoare). A spus că 
poate e adevărat că august e o lună bună pentru plecat de 
acasă la Cape sau Fire Island, însă în apartamentul ei, la naiba, 
ardea ca într-un cuptor şi aparatul ăla idiot de aer condiţionat nu 


voia nici măcar să râgâie. Am întrebat-o dacă nu vrea să arunc 
eu o privire şi mi-amintesc privirea pe care mi-a adresat-o - 
ochii aceia gri reci, calculaţi. Mi-amintesc că am gândit că ochi 
precum aceia probabil văzuseră 


multe. Şi mi-amintesc că am zâmbit auzind întrebarea: Mă pot 
încrede în tine? Mi-a adus aminte de filmul acela, nu Lolita (la 
Lolita am început să mă gândesc, uneori la două noaptea, mai 
târziu), ci acela în care Laurence Olivier execută o lucrare 
dentară ad hoc pe Dustin Hoffman, întrebându-l iar şi iar: Mă pot 
încrede în asta? 

Te poţi încrede în mine, am spus. N-am mai atacat o femeie 
de peste un an. Inainte, atacam câte două sau trei pe 
săptămână, dar şedinţele de grup mă ajută. 

O chestie aiurită de spus cu voce tare, însă eu însumi eram 
într-o dis-poziţie destul de aiurită. O dispoziţie de vară. Mi-a 
adresat încă o privire atentă, după care ea a zâmbit. A întins 
mâna. Paula Robeson, s-a prezentat. A întins mâna stângă - un 
lucru ciudat, însă era mâna pe care purta verigheta de aur. Cred 
că a făcut-o intenţionat, nu? Abia mai târziu mi-a spus însă de 
soţul ei, că se ocupă de import-export. In ziua când mi-a venit 
mie rândul să-i cer ajutorul. 

In lift, am prevenit-o să nu se aştepte la cine ştie ce. Ei, dacă 
voia un om care să afle cauzele principale ale revoltelor 
antiînrolare din New York City de la 1863 sau să prezinte câteva 
anecdote amuzante despre crearea vaccinului împotriva variolei, 
ori chiar să dezgroape citate cu privire la ramificaţiile 
sociologice ale telecomenzii TV (cea mai importantă invenţie din 
ultimii cincizeci de ani, după umila mea opinie), se putea baza 
pe mine. 

Cercetarea e specialitatea ta, domnule Staley? a întrebat pe 
când urcam în liftul acela lent şi trăncănitor. 

Am recunoscut că era, deşi n-am adăugat că eram încă destul 
de nou în domeniu. Şi nici nu i-am cerut să-mi spună Scott - 
asta ar fi speriat-o din nou. Şi categoric nu i-am spus că încerc 
să uit tot ce am ştiut cândva despre asi-gurările rurale. Că 
încerc, de fapt, să uit mai multe lucruri, inclusiv vreo două duzini 
de chipuri. 

Vedeţi voi, oi fi încercând eu să uit, însă tot îmi amintesc 
multe. Cred că toţi ne amintim când ne punem mintea la 


contribuţie (şi uneori, mai neplăcut, atunci când nu ne-o 
punem). Mi-amintesc şi ceva ce a spus unul dintre romancierii 
aceia din America de Sud - ştiţi, exponenţii aşa-zisului realism 
magic? Nu ştiu numele insului, acesta nu e important, însă iată 
citatul: În pruncie, înregistrăm prima victorie când strângem în 
mână o bucată din lume, de regulă degetele mamei. Mai târziu 
descoperim că lumea, şi lucrurile din lume, 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 
ne strâng pe noi, şi că asta au făcut de la bun început. Borges? 
Da, e posibil să fi fost Borges. Sau e posibil să fi fost Márquez. 
Asta nu îmi amintesc. Ştiu doar că i-am făcut aparatul de aer 
condiţionat să funcţioneze şi când din convec-tor a început să 
iasă aer rece, femeii i s-a luminat toată faţa. Mai ştiu că e 
adevărat lucrul acela despre cum percepţia se inversează şi noi 
ajungem să pricepem că lucrurile pe care credeam că le 
stăpânim ne stăpânesc de fapt ele pe noi. Ne ţin prizonieri, 
poate - Thoreau ştiu că asta credea -, însă ne ţin şi în loc. 
Acesta e negoţul. Şi indiferent de ce-ar fi crezut Thoreau, eu 
cred că negoţul e în principiu unul onest. Sau credeam atunci; 
acum, nu mai sunt la fel de sigur. 

Şi ştiu că lucrurile acestea s-au întâmplat la finele lui august 
2002, la nici un an după ce o bucată de cer s-a prăbuşit şi totul 
s-a schimbat pentru noi toţi. 

Intr-o după-amiază, la o săptămână după ce Sir Scott Staley a 
îmbrăcat armura bunului samaritean şi a biruit aprigul aparat de 
aer condiţionat, am făcut un drum până la Staples, pe 83rd 
Street, pentru a cumpăra o cutie de discuri Zip şi un top de 
hârtie. Datoram unui ins patruzeci de pagini de in-formaţii 
despre apariția camerei Polaroid (o poveste mult mai 
interesantă decât aţi putea crede). Când m-am înapoiat la 
apartament, era o pereche de ochelari de soare cu rame roşii şi 
lentile foarte aparte pe măsuţa din hol, unde ţin facturi ce 
trebuie achitate, bonuri, înştiinţări de la bibliotecă şi lucruri de 
soiul acesta. Am recunoscut ochelarii imediat şi m-a părăsit 
toată puterea. N-am căzut, dar am scăpat cumpărăturile din 
mână şi m-am sprijinit de lateralul uşii, încercând să-mi recapăt 
sufletul şi uitându-mă fix la ochelarii aceia de soare. Dacă n-aş fi 
avut de ce să mă sprijin, cred că aş fi leşinat ca o domnişoară 
dintr-un roman victorian - unul dintre acelea în care un vampir 
pofticios apare la miez de noapte. 


Două valuri de sentimente înrudite, însă distincte, m-au lovit. 
Primul a fost senzaţia aceea de ruşine groaznică pe care o 
încerci când ştii că vei fi prins făcând ceva ce nu vei reuşi 
niciodată să explici. Amintirea care îmi vine în gând în relaţie cu 
aceasta e a unui lucru care mi s-a întâmplat - sau era cât pe ce 
să mi se întâmple - când aveam şaisprezece ani. 

Mama şi sora mea plecaseră la cumpărături în Portland şi eu 
trebuia să am casa doar pentru mine până la căderea serii. 
Stăteam culcat în pat cu o pereche de chiloţi ai surorii mele 
înfăşurată în jurul mădularului. Pe pat erau 


împrăştiate fotografii pe care le decupasem din reviste găsite în 
fundul garajului - rezerva fostului proprietar de Penthouse şi 
Gallery, cel mai probabil. Am auzit o maşină intrând în scrâşnet 
de roţi pe alee. Sunetul motorului era inconfundabil - erau 
mama şi sora mea. Pe Peg o atacase un soi de virus şi începuse 
să vomite pe geam. Ajunseseră doar până la Poland Springs şi 
făcuseră cale întoarsă. 

M-am uitat la pozele împrăştiate pe pat, la hainele mele 
împrăştiate pe jos şi la zulufii de vâscoză roz din mâna mea 
stângă. Mi-amintesc cum m-au părăsit toate puterile şi că-n 
locul lor s-a instalat o moleşeală teribilă. Mama striga după mine 
- „Scott, Scott, vino jos şi ajută-mă cu sora ta, i-e rău“ - şi mi- 
amintesc că am gândit: „Ce rost are? Sunt prins. Mai bine să 
accept faptul, sunt prins şi acesta e primul lucru pe care îl vor 
gândi când se vor gândi la mine pentru tot restul vieţii mele: 
Scott, maestrul masturbării.“ 

Dar cel mai adesea, în astfel de momente îşi intră în rol un soi 
de instinct al supravieţuirii. Asta mi s-a întâmplat mie. Poate voi 
cădea în dizgrație, mi-am spus, însă n-o voi face fără a încerca 
măcar să-mi salvez demnitatea. Am aruncat pozele şi chiloţii 
sub pat. Apoi am sărit în hainele mele, mişcându-mă cu o viteză 
amorţită, dar precisă, gândindu-mă tot timpul la o emisiune-con- 
curs  aiuristică pe care obişnuiam să o urmăresc, Contra 
cronometru. 

Mi-amintesc cum mama mi-a atins obrajii încinşi când am 
coborât scările, şi îngrijorarea sinceră din ochii ei. 

- Poate te îmbolnăveşti şi tu, a spus. 

- Poate, am zis eu, cât se poate de bucuros. 

Abia după jumătate de oră am descoperit că uitasem să-mi 


trag fermoarul. Din fericire, nici Peg, nici mama n-au observat, 
deşi în orice altă ocazie una sau amândouă m-ar fi întrebat dacă 
am autorizaţie pentru vânzarea de hot-dogi (asta se înţelegea 
prin glumă în casa în care am crescut). În ziua aceea, una dintre 
ele era prea bolnavă şi cealaltă prea îngrijorată pentru a face 
glume. Aşa că am scăpat cu faţa curată. 

Norocul meu. 

Ce-a urmat primului val emoţional în acea zi de august în 
apartamentul meu a fost mult mai simplu: am crezut că-mi pierd 
minţile. Fiindcă ochelarii aceia nu aveau cum să fie acolo. Pur şi 
simplu nu aveau cum. Imposibil. , 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

Atunci am ridicat ochii şi am mai văzut ceva ce absolut sigur 
nu se afla în apartamentul meu când plecasem la Staples în 
urmă cu jumătate de oră (încuind uşa după mine, cum făceam 
întotdeauna). Sprijinită în colţul dintre chicinetă şi living era o 
bâtă de baseball. Hillerich & Bradsby, potrivit in-scripţiei. Şi 
chiar dacă nu vedeam cealaltă parte, ştiam ce era imprimat 
acolo: REGULARIZATOR DE DAUNE. Cuvintele erau pirogravate 
în lemn cu vârful unui pistol de lipit şi apoi colorate într-un 
albastru-închis. 

O altă senzaţie m-a potopit: al treilea val. Aceasta era un soi 
de uimire nemaiîntâlnită. Eu nu cred în fantome, dar sunt sigur 
că în clipa aceea arătam ca şi când aş fi văzut una. 

Aşa mă şi simţeam. Da, într-adevăr. Fiindcă ochelarii aceia de 
soare trebuiau să fi dispărut - dispărut de multişor, cum 
spuneau Dixie Chicks. La fel şi Regularizatorul de Daune al lui 
Cleve Farrell. („Besbollu' fo' voarde-voarde bun pen' mine“, 
spunea uneori Cleve, agitând bâta deasupra capului, aşezat la 
masa lui. „A-ZIG-urarea fo' voarde-voarde lea.“) 

Am făcut singurul lucru care mi-a venit în gând, adică să iau 
ochelarii Sonjei D'Amico şi să mă întorc cu paşi mari la lift cu ei, 
ţinându-i înaintea mea aşa cum ai ţine ceva scârbos găsit pe 
podeaua apartamentului tău după o săptămână cât ai fost 
plecat în concediu - nişte mâncare putrezită sau cadavrul unui 
şoarece otrăvit. M-am trezit că-mi aduc aminte o conversaţie pe 
care o avusesem despre Sonja cu un individ pe nume Warren 
Anderson. Trebuie să fi arătat ca şi când ar fi crezut că va sări 
înapoi în picioare şi va cere cuiva o coca-cola, am gândit când el 
mi-a spus ce văzuse. Asta se întâmpla la Blarney Stone Pub pe 


3rd Avenue, unde beam ceva, cam la şase săptămâni după ce s- 
a prăbuşit cerul. Tocmai toastaserăm în cinstea faptului că nu 
eram morţi. 

Lucrurile de felul acesta au un fel de-a rămâne în minte, că 
vrei ori ba. Ca o bucată de muzică sau refrenul fără sens al unei 
piese pop pe care nu reuşeşti nicicum să ţi-l scoţi din cap. Te 
trezeşti la trei dimineaţa, simțind nevoia de-a urina, şi-n vreme 
ce stai în faţa vasului de veceu, cu mădularul în mână şi mintea 
cam zece la sută trează, îţi revine în gând: Ca şi când ar fi crezut 
că va sări înapoi în picioare. Că va sări înapoi în picioare şi va 
cere cuiva o coca-cola. La un moment dat, în timpul conversaţiei 
Warren mă între -base dacă-mi amintesc ochelarii ei de soare 
comici, iar eu spusesem că da. Sigur că mi-i aminteam. 


Patru etaje mai jos, portarul Pedro stătea la umbra marchizei 
şi vorbea cu Rafe, curierul FedEx. Pedro era un adevărat dur 
când venea vorba să-i lase pe curieri să stea în faţa clădirii - 
avea o regulă de şapte minute, un ceas de buzunar cu care s-o 
aplice şi toţi copoii aprigi la mânie îi erau amici -, însă cu Rafe 
se înţelegea bine şi uneori stăteau împreună acolo vreme de 
douăzeci de minute sau mai mult, umăr la umăr, trăncănind 
verzi şi uscate. Politică? Besboll? Evanghelia după Henry David 
Thoreau? Nu ştiam şi niciodată nu-mi păsase mai puţin ca în 
ziua aceea. Erau acolo când urcasem cu rechizitele şi tot acolo 
erau când un Scott Staley mult mai puţin degajat cobori din nou. 
Un Scott Staley care descoperise o mică, dar vizibilă gaură în 
coloana realităţii. Imi ajungea că erau amândoi acolo. M-am 
apropiat şi am întins mâna dreaptă, cea în care ţineam ochelarii 
de soare, spre Pedro. 

- Tu ce spui că-s ăştia? am întrebat, nederanjându-mă să mă 
scuz sau altceva, sărind doar cu capul înainte. 

Imi aruncă o privire detaşată care spunea „Mă surprinde lipsa 
dumitale de politeţe, domnule Staley, sincer mă surprinde“, apoi 
cobori privirea spre mâna mea. Mult timp nu spuse nimic şi pe 
mine puse stăpânire o idee ori-bilă: nu vedea nimic întrucât nu 
era nimic de văzut. Doar mâna mea întinsă, ca şi când aceasta 
ar fi Marţea Schimbului de Meserii şi mă aşteptam ca el să-mi 
dea bacşiş mie. Mâna mea era goală. Sigur că era, trebuia să fie, 
deoarece ochelarii de soare ai Sonjei D'Amico nu mai existau. 
Ochelarii comici ai Sonjei dispăruseră de mult. 


- Eu spus că sunt ochelari de soare, domnule Staley, rosti 
Pedro într-un târziu. Ce altceva să spun că sunt? Ori asta e 
cumva o întrebare-capcană? 

Rafe, curierul FedEx, evident mai interesat, îi luă de la mine. 
Uşurarea de a-l vedea ţinând şi privind ochelarii, aproape 
studiindu-i, era ca atunci când cineva te scarpină între omoplaţi 
în exact locul care te mănâncă. Păşi afară de sub marchiză şi-i 
ridică la soare, făcând să scânteieze lumina în ambele lentile 
sub formă de inimă. 

- Sunt ca ăia pe care-i purta fetiţa în filmul ăla porno cu 
Jeremy Irons, zise el într-un târziu. 

Am surâs fără să vreau. În New York, până şi curierii sunt 
critici de film. E unul dintre lucrurile adorabile ale oraşului 
astuia. i 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

- Aşa e, Lolita, am spus, luând ochelarii înapoi. Doar că 
ochelarii de soare sub formă de inimă apar în versiunea regizată 
de Stanley Kubrick. Pe-atunci, Jeremy lrons nu era decât un 
ţânc. 

Asta nu avea aproape niciun sens (nici pentru mine), dar nu- 
mi păsa nici cât negru sub unghie. Mă simţeam din nou aiurit... 
însă nu într-un fel bun. Nu de data asta. 

- Cine-a jucat rolul perversului în ăla? a întrebat Rafe. 

Am clătinat din cap. 

- Să fiu orice dacă-mi aduc aminte acum. 

- Dacă-mi permiteţi să vă spun, zise Pedro, păreţi niţel palid, 
domnule Sta-ley. Vă paşte ceva? Gripa, poate? 

Nu, aceea a fost sora mea, m-am gândit să spun. În ziua în 
care douăzeci de secunde au lipsit să fiu prins masturbându-mă 
în chiloţii ei în timp ce mă uitam la o poză cu Miss Aprilie. Nu 
fusesem însă prins. Nici atunci şi nici în 11 septembrie. V-am 
păcălit, am trişat iar timpul. Nu puteam vorbi în numele lui 
Warren Anderson, care îmi spusese în Blarney Stone că se oprise 
la etajul doi în dimineaţa aceea pentru a vorbi despre Yankees 
cu un prieten, însă a nu fi prins devenise o specialitate a mea. 

- Mă simt bine, i-am spus lui Pedro şi, chiar dacă nu era 
adevărat, faptul de-a şti că nu eram singurul care vedea 
ochelarii Sonjei ca obiect palpabil mă făcea, cel puţin, să mă 
simt mai bine. Dacă ochelarii de soare existau pe lume, probabil 
că şi bâta Hillerich & Bradsby a lui Cleve Farrell exista. 


- Ăştia sunt ochelarii aceia? întrebă pe nepregătite Rafe, pe o 
voce plină de respect, gata să se arate uimit. Cei din primul film 
Lolita? 

- Nu, am făcut, împăturind braţele în spatele lentilelor în 
formă de inimă şi, când am făcut asta, mi-am amintit numele 
fetei din versiunea Kubrick a filmului: Sue Lyon. Totuşi, nu-mi 
aminteam cine-l jucase pe pervers. Sunt doar o glumă. 

- Este ceva aparte la ei? întrebă Rafe. De aceea ai venit aici 

într-un suflet? 

- Nu ştiu, am spus. l-a lăsat cineva în apartamentul meu. 

Am urcat la etaj înainte să-mi pună alte întrebări şi m-am 
uitat în jur, sperând să nu mai fie altceva. Dar era. Pe lângă 
ochelarii de soare şi bâta de base-ball pe care era pirogravat 
REGULARIZATOR DE DAUNE, mai erau o pernă care trage pârţuri 
Howie's Laff-Riot, un ghioc, un penny de oţel suspendat 


într-un cub de sticlă şi o ciupercă de ceramică (roşie cu pete 
albe) pe care şedea o Alice din ceramică. Perna care trage 
pârţuri îi aparținuse lui Jimmy Eagleton şi era folosită destul de 
mult la petrecerea de Crăciun. Alice de ce-ramică stătuse pe 
masa lui Maureen Hannon - cadou din partea nepoatei ei, îmi 
spusese odată. Maureen avea cel mai frumos păr cărunt, pe 
care îl purta lung, până la mijloc. Rareori vezi asta într-un 
context de afaceri, însă ea era în companie de aproape 
patruzeci de ani şi considera că-şi putea purta părul cum dorea. 
Mi-amintesc deopotrivă ghiocul şi moneda de oţel, dar nu şi în 
cu-biculul (sau biroul) cui anume fuseseră. Poate că aveam să- 
mi amintesc; poate nu. Fuseseră multe cubicule (şi birouri) la 
Asigurări Light & Bell. 

Ghiocul, ciuperca şi cubul de sticlă erau pe măsuţa pentru 
cafea din li-vingul meu, strânse frumos laolaltă. Perna care 
scoate pârţuri era - absolut corect, mi-am spus - pe rezervorul 
vasului de veceu, lângă numărul curent al Speck's Rural 
Insurance Newsletter. Asigurările rurale obişnuiau să fie 
specialitatea mea, cum cred că v-am spus deja. Ştiam să explic 
orice. 

Asta, în schimb, cum se explica? 

Când ceva merge aiurea în viaţa ta şi simţi nevoia să vorbeşti 
despre asta, cred că primul impuls pentru majoritatea oamenilor 
este să sune un membru al familiei. În cazul meu, opţiunea 


aceasta nu prea exista. Tata îşi luase picioarele la spinare şi o 
ştersese când eu aveam doi ani şi sora mea patru. Mama, fire 
dârză, încasase lovitura şi ne crescuse pe amândoi, conducând 
în acelaşi timp de la domiciliu un serviciu de clearing prin poştă. 
Cred că această afacere a fost inventată chiar de ea, şi îi aducea 
un venit adecvat (doar primul an a fost cu adevărat înfricoşător, 
mi-a spus ea mai târziu). Însă fuma ca turcul, şi a murit de 
cancer la plămâni la vârsta de patruzeci şi opt de ani, cu şase 
sau opt ani înainte ca internetul să o poată transforma într-o 
milionară web. 

Sora mea Peg locuia în prezent în Cleveland, unde îmbrăţişase 
cosmeticele Mary Kay, indienii şi fundamentalismul creştin, nu 
neapărat în această ordine. Dacă o sunam şi-i spuneam despre 
lucrurile pe care le găsisem în apartament, mi-ar fi sugerat să 
mă pun în genunchi şi să-l rog pe lisus să intre în viaţa mea. In 
mod corect sau nu, nu simţeam că lisus mă putea ajuta cu pro- 
blema pe care o aveam acum. 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

Eram dotat cu numărul standard de mătuşi, unchi şi veri, însă 
majoritatea locuiau la vest de Mississippi şi nu-i văzusem de ani 
de zile. Familia Killian (rudele din partea mamei) n-a fost 
niciodată genul care să adore reuniunile. O felicitare de ziua de 
naştere şi alta de Crăciun erau considerate suficiente pentru a 
îndeplini obligaţiile de familie. O felicitare de Ziua Indrăgostiţilor 
sau de Paşti era bonus. Când o sunam pe sora mea de Crăciun 
sau mă suna ea pe mine, bălmăjeam promisiunea standard că 
ne vom vedea „cândva curând“ şi închideam cu ceea ce-mi 
imaginam că era un sentiment reciproc de uşurare. 

Următoarea opţiune la nevoie probabil că ar fi să inviţi un bun 
prieten în oraş la un pahar de tărie, să-i explici situaţia, apoi să-i 
ceri sfatul. Însă eu am fost un băiat timid care a crescut şi a 
devenit un bărbat timid, iar în meseria mea actuală de cercetare 
lucrez singur (aşa am preferat) şi, prin urmare, nu am colegi 
care să-mi devină cu timpul prieteni. Îmi făcusem câţiva la 
ultimul serviciu - Sonja şi Cleve Farrell, ca să amintesc doar doi 
-, însă ei sunt morţi, desigur. 

Mi-am făcut socoteala că, dacă nu ai un prieten cu care să 
vorbeşti, următorul lucru ar fi să închiriezi unul. Categoric îmi 
permiteam puţină terapie şi mi se părea că nişte şedinţe pe 
canapeaua unui psihiatru (patru probabil că era cifra potrivită) 


mi-ar ajunge să explic ce se întâmplase şi să descriu cum mă 
făcuse să mă simt. Cât de mult mă puteau costa patru şedinţe? 
Şase sute de dolari? Poate opt? Mi se părea că este preţul corect 
pentru puţină uşurare. Şi mă gândeam că ar putea apărea un 
bonus. Cineva din afară, dezinteresat, ar putea să vadă o 
explicaţie simplă şi raţională care mie pur şi simplu îmi scăpa. 
Pentru mintea mea, uşa încuiată dintre apartamentul meu şi 
lumea exterioară părea să elimine majoritatea explicaţiilor, însă 
era vorba de mintea mea, în definitiv; nu asta era oare ideea? Și 
poate problema? 

Mi-am plănuit totul. La prima şedinţă voi explica ce s-a 
întâmplat. La a doua voi aduce obiectele în chestiune - ochelarii 
de soare, cubul de sticlă, ghiocul, bâta de baseball, ciuperca de 
ceramică, mereu populara pernă care scoate pârţuri. O mică 
demonstraţie, exact ca-n gimnaziu. Astfel, rămâneam cu două 
şedinţe în care prietenul meu de închiriat şi cu mine puteam să 
aflăm cauza acestei tul-burătoare modificări a axei vieţii mele şi 
să readucem lucrurile pe făgaşul lor. 

O singură după-amiază petrecută frunzărind Paginile Aurii şi 
formând numere la telefon a fost de ajuns să-mi demonstreze că 
ideea ajutorului psihiatric 


era inoperabilă în practică, oricât de bună putea părea ea în 
teorie. Cel mai aproape de stabilirea unei şedinţe am fost când o 
recepţioneră mi-a spus că doctorul Jauss ar putea să-mi facă loc 
în agenda sa cândva în ianuarie anul viitor. Mi-a mărturisit, 
totodată, că pentru asta ar fi nevoie de un noroc chior. Ceilalţi 
nu mi-au dat absolut nicio speranţă. Am încercat la o jumătate 
de duzină de terapeuţi din Newark şi patru din White Plains, 
chiar şi la un hipnotizator din Queens, cu acelaşi rezultat. 
Mohammed Atta şi echipa lui de sinucigaşi or fi avut ei un efect 
voarde-voarde rău asupra oraşului New York (fără a mai aminti 
de afacerea cu a-ZIG-urări), însă mi-a fost clar după acea 
singură după-amiază irosită la telefon că determinaseră o 
creştere pentru profesia psihiatrică, oricât de mult şi-ar fi dorit 
psihiatrii înşişi să fie altminteri. Dacă voiai să stai pe canapeaua 
unui profesionist în vara lui 2002, trebuia să-ţi iei număr de 
ordine şi să aştepţi la rând. 

Am putut dormi cu lucrurile acelea în apartamentul meu, însă 
nu foarte bine. Imi şopteau. Stăteam treaz în pat, uneori până la 


două, gândindu-mă la Maureen Hannon, care simţea că a ajuns 
la o vârstă (ca să nu mai zic de-un nivel de indispensabilitate) la 
care îşi putea purta părul incredibil de lung cum voiau muşchii 
ei. Sau îmi aminteam persoanele care se agitau la petrecerea de 
Crăciun, fluturând în aer faimoasa pernă care scoate pârţuri a lui 
Jimmy Eagleton. Era, cum probabil am spus deja, o piesă de 
rezistenţă de îndată ce oamenii ajungeau cu două sau trei 
pahare mai aproape de Anul Nou. Mi-am amintit de Bruce Mason 
întrebându-mă dacă nu semăna cu o pungă de drenaj pentru elfi 
- aşa a spus el, „elfi“ - şi, printr-un proces de asociere, mi-am 
adus aminte că ghiocul fusese al lui. Sigur că da. Bruce Mason, 
Împăratul Muştelor. Şi, la un pas mai încolo pe lanţul trofic al 
asocierilor, am găsit numele şi chipul lui James Mason, care-l 
jucase pe Humbert Humbert pe când Jeremy Irons nu era decât 
un ţânc. Mintea e o maimuţă sălbatică; uneori ia banana, alteori 
nu, motiv pentru care dusesem ochelarii de soare la parter, deşi 
la momentul acela nu eram conştient de niciun proces deductiv. 
Voisem doar o confirmare. Există o poezie a lui Giorgos Seferis 
în care apare întrebarea: Acestea să fie oare vocile prietenilor 
noştri morţi, sau este doar gramofonul? Uneori e o întrebare 
bună, una pe care trebuie s-o adresezi altcuiva. Sau... ascultați 
aici. 
LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 
Odată, la sfârşitul anilor optzeci, aproape de capătul unei 
aventuri amoroase triste, care durase doi ani, cu alcoolul, m-am 
trezit în biroul meu după ce aţipisem la masa de lucru în toiul 
nopţii. M-am împleticit la baie, unde, întinzându-mă după 
comutator, am văzut pe cineva mişcându-se. M-am gândit 
pasager (aproape convins) că era un hoţ vagabond cu o puşcă 
ieftină, de calibru 32, cumpărată la amanet, în mâna-i nesigură, 
şi mai-mai că mi-a sărit inima din piept. Am aprins lumina cu o 
mână şi am dibuit pe scrin după ceva greu cu cealaltă - orice, 
chiar şi rama argintie în care era fotografia cu mama, ar fi fost 
bun -, când am observat că hoţul sunt eu. Mă uitam cu ochi 
bezmetici la propria-mi reflexie în oglinda din cealaltă parte a 
încăperii, cu cămaşa pe jumătate ieşită din pantaloni şi cu părul 
zburlit la ceafă. Am fost dezgustat de mine, însă am fost şi 
uşurat. 
Voiam ca şi acum să fie aşa. Voiam să fie vorba de oglindă, de 
gramofon, chiar de cineva pus pe-o glumă proastă (poate cineva 


care ştia de ce nu eram la birou în ziua aceea de septembrie). 
Ştiam însă că nu era nimic din toate astea. Perna care scoate 
pârţuri era acolo, oaspete nepoftit în apartamentul meu. Îmi 
puteam plimba degetul mare peste cataramele pantofilor de 
ceramică ai lui Alice, puteam să-i mângâi părul galben de 
ceramică. Puteam citi data de pe moneda din cubul de sticlă. 

Bruce Mason, alias Omul cu Ghiocul, alias Împăratul Muştelor, 
adusese cu el scoica aceea mare şi roz la bairamul organizat de 
companie la Jones Beach în luna iulie şi suflase în ea, chemând 
lumea la un picnic vesel constând din hotdogi şi hamburgeri. 
Apoi încercase să-i arate lui Freddy Lounds cum se face. Freddy 
nu reuşise decât să scoată o serie de gâgâieli slabe ca... ei bine, 
ca perna care trage vânturi a lui Jimmy Eagleton. lată cum se 
leagă toate. În cele din urmă, orice lanţ de asocieri formează un 
colier. 

La sfârşitul lui septembrie m-a trăsnit o idee, una dintr-acelea 
atât de simple, încât nu-ţi vine a crede cum de nu te-ai gândit la 
ea mai devreme. De ce păstram totuşi porcăriile alea nedorite? 
De ce nu mă descotoroseam de ele? Doar nu era ca şi când 
obiectele mi-ar fi fost încredințate spre păstrare; proprietarii lor 
nu aveau să se întoarcă mai târziu şi să-mi ceară să li le 
returnez. Ultima dată văzusem chipul lui Cleve Farrell pe un afiş, 
iar ultimul dintre acestea fusese dat jos până în noiembrie '01. 
Sentimentul general (deşi nerostit) era 
că astfel de omagii artizanale îi întristau pe turiştii care 
reîncepuseră să se întoarcă în Oraşul Distracţiei. Ce se 
întâmplase fusese oribil, aşa credeau majoritatea newyorkezilor, 
însă America supravieţuise, iar Matthew Broderick nu avea să 
joace în The Producers, pe Broadway, la nesfârşit. 

Comandasem mâncare chinezească în seara aceea, de la un 
restaurant care îmi place, aflat la distanţă de două cvartale. 
Planul era să mănânc cum mân-cam de obicei seara, urmărind 
cum Chuck Scarborough îmi explică mersul lumii. Tocmai 
deschideam televizorul, când am avut acea revelaţie. Nu-mi 
erau încredințate spre păstrare, aceste suvenire nedorite din 
ultima zi sigură, cum nu erau nici probe. Avusese loc o 
fărădelege, da - toţi erau de acord cu asta -, însă făptaşii erau 
morţi şi cei care îi programaseră pentru o asemenea nebunie 
erau puşi pe fugă. Poate că, într-un viitor oarecare, aveau să 


urmeze procese, dar Scott Staley nu va fi niciodată chemat la 
bară, iar perna care trage pârţuri a lui Jimmy Eagleton nu va fi 
niciodată etichetată Proba A. 

Am lăsat puiul General Tso pe tejgheaua din bucătărie, cu 
farfuria de aluminiu încă acoperită, am luat un sac de rufe de pe 
raftul de deasupra maşinii de spălat, pe care rareori o foloseam, 
am pus obiectele în el (nu-mi venea să cred cât erau de uşoare 
adunate laolaltă şi nici cât de mult aşteptasem să fac un lucru 
atât de uşor) şi am coborât cu liftul, ţinând sacul între picioare. 
Am mers la colţul lui 75th cu Park, m-am uitat în jur să fiu sigur 
că nu se uita nimeni la mine (Dumnezeu ştie de ce simţeam că 
trebuie să acţionez pe furiş, dar asta simţeam) şi am pus 
gunoiul unde-i era locul. Îndepărtându-mă, am aruncat o privire 
peste umăr. Mânerul bâtei ieşea din coş, ademenitor. Cineva 
avea să treacă pe acolo şi să o ia, nu mă îndoiam. Probabil 
înainte ca Chuck Scarborough să-i facă loc lui John Seigenthaler 
sau cui i-o fi ţinut locul lui Tom Brokaw în seara aceea. 

În drum spre apartament, am intrat la Fun Choy pentru o 
comandă proaspătă de pui General Tso. 

- Celălalt nu bun? m-a întrebat Rose Ming, la casa de marcat. 
În vocea ei se simţea o urmă de nelinişte. Spui la mine de ce. 

- Nu, celălalt a fost foarte bun, am liniştit-o. Doar că în seara 
asta am chef de două porţii. 

A râs ca şi când acesta ar fi fost cel mai nostim lucru pe care-l 
auzise vreodată, şi am râs şi eu. Genul de râs care depăşeşte 
bine simpla veselie. Nu-mi aminteam 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 
când am râs ultima oară aşa, atât de tare şi atât de natural. Cu 
siguranţă nu de când Asigurări Light & Bell se prăbuşise peste 
West Street. 

Am urcat cu liftul la etajul meu şi am făcut cei doisprezece 
paşi până la apartamentul 4-B. Mă simţeam aşa cum trebuie că 
se simt oamenii grav bolnavi când se trezesc într-o zi, se 
analizează la aceeaşi lumină benefică a di-mineţii şi descoperă 
că le-a scăzut febra. Am prins punga cu mâncare la subsuoară 
(o manevră stângace, dar eficientă pe termen scurt) şi am 
descuiat uşa. Am aprins lumina. Acolo, pe măsuţa pe care am 
facturi ce trebuie plătite, bonuri şi informări de la bibliotecă, 
erau ochelarii de soare ai Sonjei D'Amico, cei cu rame roşii şi 
lentile în formă de inimă, ă la Lolita. Sonja D'Amico cea care, 


potrivit lui Warren Anderson (care, din câte ştiam, era singurul 
angajat al biroului central Light & Bell care supravieţuise, în 
afară de mine), sărise de la etajul o sută nouăsprezece al clădirii 
lovite. 

Susţinea că văzuse o fotografie care o surprindea în cădere, 
Sonja cu mâinile ţinându-şi precaută rochia ca să nu i se ridice 
pe coapse, cu părul ridicat drept pe fundalul fumului şi al cerului 
albastru din acea zi, cu poantele pantofilor îndreptate în jos. 
Descrierea mă dusese cu gândul la „Cădere“, poezia pe care o 
scrisese James Dickey despre stewardesa care încearcă să-şi 
îndrepte corpul în cădere către apă, ca şi când apoi ar putea ieşi 
la suprafaţă surâzând, scuturând mărgele de apă din păr şi 
cerând o coca-cola. 

- Am vomitat, mi-a spus Warren în ziua aceea în Blarney 
Stone. Nu vreau să mai văd niciodată o asemenea poză, Scott, 
dar ştiu că nu o voi uita nici -odată. | se vedea faţa şi am 
impresia că ea credea cumva... da, că cine ştie cum totul va fi 
bine. 

N-am strigat niciodată de când sunt adult, însă aproape am 
făcut-o atunci când m-am uitat de la ochelarii de soare ai Sonjei 
la bâta REGULARIZATOR DE DAUNE a lui Cleve Farrell, aceasta 
din nou sprijinită nonşalant în colţ, lângă intrarea în living. O 
parte a minţii mele trebuie să-şi fi amintit că uşa de la intrare 
era deschisă şi că amândoi vecinii mei de palier m-ar auzi dacă 
aş striga; atunci, cum se spune, aş fi avut de dat nişte explicaţii. 

Am pus mâna peste gură ca să ţin strigătul înăuntru. Punga în 
care era puiul General Tso căzu pe parchetul din hol şi se 
sparse. Abia m-am putut convinge să mă uit la mizeria 
rezultată. Bucăţile acelea înnegrite de carne gătită puteau fi 
orice. 


M-am trântit în singurul scaun pe care îl ţin în hol şi mi-am 
îngropat faţa în palme. N-am strigat şi nici n-am plâns şi, după o 
vreme, am fost în stare să strâng mizeria. Mintea mea încerca 
întruna să se întoarcă la lucrurile care ajunseseră înaintea mea 
de la colţul lui 75th cu Park, dar eu nu i-am dat voie. De fiecare 
dată când încerca să o ia în direcţia aceea, o apucam de lesă şi 
o forţam să schimbe traiectoria. 

În acea noapte, întins în pat, am ascultat conversații. Mai întâi 
au vorbit lucrurile (pe voci joase), apoi au răspuns proprietarii 


lor (pe voci puţin mai puternice). Uneori vorbeau despre picnicul 
de la Jones Beach - izul de cocos al loţiunii de bronzat şi Lou 
Bega cântând „Mambo No. 5“ iar şi iar din combina stereo a lui 
Misha Bryzinski. Sau vorbeau despre discuri Frisbee zburând în 
soare şi câini alergând după ele. Alteori discutau despre copiii 
care se jucau pe nisipul ud cu turul pantalonilor scurţi şi slipurile 
de baie atârnând. Mame în costume de baie comandate din 
catalogul Lands' End se plimbau pe lângă ei cu pastă albă pe 
nas. Oare câţi dintre copiii din ziua aceea îşi pierduseră o mamă 
cu privire atentă sau un tată aruncător de Frisbee? Al naibii să 
fiu dacă asta era o problemă de matematică pe care să vreau să 
o rezolv. Insă vocile pe care le auzeam în apartamentul meu 
voiau să facă asta. O făceau iar şi iar. 

Mi l-am amintit pe Bruce Mason suflând în ghiocul său şi 
proclamându-se Împăratul  Mugştelor. Mi-am amintit-o pe 
Maureen Hannon spunându-mi odată (nu la Jones Beach, nu în 
conversaţia aceasta) că Alice în Ţara Minunilor a fost primul 
roman psihedelic. Jimmy Eagleton spunându-mi într-o după- 
masă că fiul lui are, pe lângă bâlbâială, o problemă de învăţare, 
două la preţ de una, şi că băiatul va avea nevoie de un 
meditator la matematică şi încă unul la franceză, dacă voia să 
termine liceul în viitorul apropiat. „Înainte să poată primi 
reducerea pentru pensionari la manuale“, aşa se exprimase 
Jimmy. Avea obrajii palizi şi puţin ţepoşi în lumina lungă a după- 
amiezii, de parcă-n dimineaţa aceea lama de ras ar fi fost cam 
boantă. 

Incepea să mă fure somnul, însă această ultimă conversaţie 
mă trezise complet într-o clipită, fiindcă mi-am dat seama că 
trebuie să fi avut loc nu cu mult înainte de 11 septembrie. Poate 
doar la câteva zile distanţă. Poate chiar în vinerea dinainte, 
adică în ultima zi când aveam să-l mai văd vreodată pe Jimmy în 
viaţă. lar ţâncul bâlbâit şi cu probleme de învăţare: oare numele 
lui să fi fost de fapt Jeremy, ca Jeremy Irons? Sigur nu, sigur asta 
nu era decât 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 
mintea mea (uneori ia banana) care-mi juca feste, însă era ceva 
aproape de asta, pentru Dumnezeu. Jason, poate. Sau Justin. La 
orele mici ale nopţii totul capătă proporţii, şi-mi amintesc că mi- 
am spus că, dacă numele puştiu-lui chiar se dovedea a fi 
Jeremy, probabil c-o voi lua razna. Picătura care a umplut 


paharul, scumpule. 

Cam pe la trei dimineaţa mi-am adus aminte al cui era cubul 
de sticlă cu acel penny de oţel încastrat în el: al lui Roland 
Abelson, de la biroul Pagube. Il numea fondul lui de pensionare. 
Roland era cel care obişnuia să spună „Lucy, ai nişte explicaţii 
de dat“. Intr-o seară, în toamna lui '01, o văzusem pe văduva lui 
la ştirile de la ora şase. Vorbisem cu ea la un picnic organizat de 
companie (foarte probabil cel de la Jones Beach) şi atunci mi se 
păruse frumuşică, însă văduvia rafinase acele trăsături, le 
avansase la stadiul de fru-museţe severă. La ştiri, spunea 
întruna că soţul ei este „dispărut“. Refuza să spună că este 
„mort“. Şi că dacă era în viaţă - dacă apărea cândva - va avea 
nişte explicaţii de dat. Absolut. Desigur însă, şi ea ar avea. O 
femeie care devine din frumuşică de-a dreptul frumoasă ca 
rezultat al unei crime în masă fără îndoială că are nişte explicaţii 
de dat. 

Stând întins în pat şi gândindu-mă la lucrurile acestea - 
amintindu-mi valurile care se spărgeau la Jones Beach şi 
discurile Frisbee zburând pe cer - m-am simţit năpădit de-o 
tristeţe cruntă care s-a golit până la urmă în lacrimi. Trebuie să 
admit totuşi că a fost o experienţă educativă. Aceea a fost 
noaptea când am ajuns să înţeleg că lucrurile - până şi cele 
mici, precum un cub de sticlă - pot câştiga în greutate pe 
măsură ce trece timpul. Insă cum e vorba de o greutate psihică, 
nu există o formulă matematică de calculare a ei, cum sunt cele 
pe care le găseşti în ghidurile unei companii de asigurări, unde 
dobânda de risc a poliţei de asigurare de viaţă creşte cu x la 
sută dacă fumezi, la fel cum prima de asigurare a recoltei creşte 
cu y la sută dacă ferma ta se află într-o zonă cu risc ridicat de 
tornadă. Inţelegeţi ce spun? 

E o greutate psihologică. 

A doua zi dimineaţă am strâns din nou toate obiectele, şi am 
găsit un al şaptelea, sub canapea. Tipul din cubiculul de lângă al 
meu, Misha Bryzinski, ţinea o pereche de păpuşi Punch şi Judy 
pe birou. Cea pe care am zărit-o sub sofaua mea, cu un ochi 
strâns, era Punch. Judy nu era nicăieri, însă mie-mi 


ajungea Punch.  Ochişorii aceia negri, uitându-se dintre 
cocoloaşele de praf, mi-au provocat un teribil sentiment de 
spaimă. Am scos păpuşa, dispreţuind dâra de praf pe care o lăsă 


în urma ei. Orice lasă urme e un lucru real, un lucru cu greutate. 
Nu încape îndoială. 

Am pus păpuşa Punch şi toate celelalte obiecte în debaraua 
mică de lângă chicinetă, şi acolo au rămas. La început n-am 
crezut că o vor face, dar au rămas. 

Mama mi-a spus odată că dacă un bărbat se şterge la fund şi 
vede sânge pe hârtia igienică, reacţia lui e să se uşureze pe 
întuneric în următoarele treizeci de zile şi să spere că-i va trece. 
Folosea acest exemplu pentru a-şi ilustra cre-dinţa că piatra de 
hotar a filozofiei masculine este „Dacă ignori problema, poate o 
să dispară“. 

Am ignorat obiectele găsite în apartamentul meu, sperând la 
mai bine, şi lucrurile chiar s-au îmbunătăţit niţel. Rareori am 
auzit vocile acelea şoptite în debara (mai puţin noaptea târziu), 
cu toate că am început să-mi rezolv munca de documentare din 
ce în ce mai mult afară din casă. La mijlocul lui noiembrie, 
petreceam bună parte a zilei în Biblioteca Publică New York. 
Sunt sigur că leii de ghips se săturaseră să mă vadă acolo cu 
PowerBookul meu. 

Apoi, chiar înainte de Ziua Recunoştinţei, s-a întâmplat să ies 
din clădire într-o zi şi să o întâlnesc pe Paula Robeson - domniţa 
pe care o salvasem apăsând butonul de resetare al aparatului ei 
de aer condiţionat - care intra. 

Fără să fi premeditat în vreun fel mişcarea - dacă aş fi avut 
timp să mă gândesc, sunt convins că n-aş fi scos niciun cuvânt - 
am întrebat-o dacă pot să-i fac cinste cu masa de prânz şi să 
discut cu ea despre ceva. 

- Ideea e, am spus, că am o problemă. Poate tu vei putea să 
apeşi butonul meu de resetare. 

Eram în lobby. Portarul Pedro şedea în colţ, citea The Post (şi 
trăgea cu urechea la fiecare cuvinţel, nu mă îndoiesc - pentru 
Pedro, locatarii erau cea mai interesantă telenovelă din lume). 
Mi-a adresat un zâmbet deopotrivă afabil şi crispat. 

- Presupun că-ţi sunt datoare, a spus, dar... ştii că sunt 

căsătorită, nu? 

- Da, am încuviinţat, fără a mai adăuga că dăduse mâna cu 
mine cu stânga, ca nu cumva să trec cu vederea verigheta. 

A aprobat din cap. 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

- Sigur, trebuie că ne-ai văzut împreună de câteva ori, însă 


era plecat în Europa când am avut problema aia cu aparatul de 
aer condiţionat şi tot acolo e plecat şi acum. Edward, acesta e 
numele lui. În ultimii doi ani a stat în Europa mai mult decât a 
stat aici şi, chiar dacă mie nu-mi convine, rămân totuşi o femeie 
căsătorită. Apoi, ca un gând uitat, a adăugat: Edward lucrează în 
import-export. 

Eu lucram în asigurări, dar într-o zi compania mea a explodat, 
m-am gândit să spun. Într-un final, am debitat ceva puţin mai 
normal. 

- Nu mă interesează o întâlnire amoroasă, doamnă Robeson - 
nu mai mult decât mă interesa să-i spun pe numele de botez, şi 
oare a fost un licăr de dezamăgire ceea ce-am văzut în ochii ei? 
Pentru Dumnezeu, aşa mi s-a părut. Insă măcar am convins-o. 
Însă se putea încrede în mine. 

Şi-a pus mâinile în şolduri şi m-a privit cu falsă exasperare. 
Sau poate nu atât de falsă. 

- Şi-atunci ce te interesează, de fapt? 

- Doar să vorbesc cu cineva. Am încercat la mai mulţi 
psihiatri, dar sunt... ocupați. 

- Toţi? 

- Aşa se pare. 

- Dacă ai probleme cu viaţa sexuală sau simţi nevoia să 
goneşti prin oraş ucigând bărbaţi cu turban, nu vreau să ştiu 
nimic. 

- Nu e nimic de genul ăsta. Şi nu te voi face să roşeşti, îţi 
promit. Ceea ce nu era acelaşi lucru cu a spune Promit să nu te 
şochez sau N-o să crezi că-s nebun. Doar masa de prânz şi un 
mic sfat, doar atât cer. Ce spui? 

Am fost surprins - aproape buimăcit - de propria-mi putere de 
convingere. Dacă mi-aş fi pregătit discursul din timp, aproape 
sigur aş fi făcut-o de oaie. Presupun că era curioasă şi sunt sigur 
că a detectat un grad de sinceritate în vocea mea. E posibil de 
asemenea să-şi fi făcut socoteala că, dacă eram genul de bărbat 
căruia îi plăcea să-şi încerce mâna la agăţat femei, aş fi făcut o 
încercare în ziua aceea de august când fusesem singur cu ea în 
apartamentul ei, iar Edward cel misterios se afla în Franţa sau 
Germania. Şi trebuie să mă întreb cât de tare mi se citea de fapt 
disperarea pe faţă. 

În orice caz, a acceptat să ia prânzul cu mine vineri, la 
Donald's Grill, mai jos pe stradă. Donald's probabil că este cel 


mai puţin romantic restaurant din 


tot Manhattanul - mâncare bună, tuburi fluorescente, chelneri 
care nu se feresc să-ţi dea de înţeles că vor să te grăbeşti. A 
făcut-o cu aerul unei femei care se achită de o datorie veche, de 
care aproape a uitat. Lucrul acesta nu era tocmai măgu-litor, 
însă eu eram mulţumit. La prânz era bine pentru ea, a spus. 
Dacă ne întâl-neam în lobby, puteam face drumul împreună. l- 
am spus că îmi sună bine. 

Seara aceea a fost o seară bună pentru mine. Am adormit 
aproape imediat şi n-am avut vise cu Sonja D'Amico plonjând pe 
lângă clădirea în flăcări cu mâinile pe coapse, ca o stewardesă 
în căutare de apă. 

Pe când mergeam pe 86th Street ziua următoare, am întrebat- 
o pe Paula unde era când a auzit. 

- În San Francisco, răspunse ea. Dormeam buştean într-un 
apartament la hotelul Wradling, cu Edward lângă mine, fără- 
ndoială sforăind, ca de obicei. Eu urma să mă întorc aici pe 12 
septembrie şi Edward mergea mai departe la Los Angeles, la 
nişte întâlniri. Managerul hotelului a tras alarma de incendiu. 

- Trebuie că te-ai speriat de moarte. 

- Da, deşi prima dată m-am gândit nu la incendiu, ci la un 
cutremur. Apoi s-a auzit o voce acorporală din difuzoare şi ne-a 
spus că nu e niciun incendiu în hotel, dar că este unul mare de 
tot la New York. 

- lisuse! 

- Să auzi aşa, în pat, într-o cameră străină... să auzi vestea 
venind din tavan, ca vocea lui Dumnezeu... Clătină din cap. 
Strângea atât de tare din buze, încât rujul aproape dispăruse. 
Asta a fost de-a dreptul înfricoşător. Presupun că înţeleg nevoia 
de-a transmite astfel de veşti cât mai repede, încă tot nu l-am 
iertat complet pe managerul de la Wradling fiindcă a făcut-o în 
felul acela. Nu cred că voi mai sta vreodată la hotelul ăla. 

- Soţul tău a mers la întâlnirile lui? 

- Au fost anulate. Îmi imaginez că multe întâlniri au fost 
anulate în ziua aceea. Am rămas în pat cu televizorul pornit 
până a răsărit soarele, încer-când să ne dumirim ce şi cum. 
Inţelegi ce spun? 

- Da. 

- Am discutat despre cine ar fi putut fi acolo dintre cunoscuţii 


noştri. Presupun că nu eram singurii care făceau asta. 
LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

- V-a venit cineva în gând? 

- Un broker de la Shearson Lehman şi asistentul managerului 
de la librăria Borders din mall, spuse ea. Unul dintre ei n-a păţit 
nimic. Celălalt... ei bine, ştii tu, celălalt a păţit. Dar tu? 

Deci nu trebuia totuşi să abordez subiectul pe furiş. Nici 
măcar nu ajun-seserăm la restaurant şi era pe tapet. 

- Eu aş fi fost acolo, am spus. Eu trebuia să fiu acolo. Acolo 
lucram. La o companie de asigurări de la etajul o sută 
nouăsprezece. 

Ea s-a oprit locului pe trotuar, uitându-se în sus la mine, cu 
ochii larg deschişi. Presupun că pentru oamenii care au trebuit 
să ne ocolească semănam cu doi iubiţi. 

- Scott, nu! 

- Scott, da, am spus. 

Şi în sfârşit am povestit cuiva cum m-am trezit eu în ziua de 
11 septembrie aşteptându-mă să fac tot ceea ce făceam într-o zi 
a săptămânii, de la cana de cafea neagră în timp ce mă 
bărbieream şi până la cana de cacao în faţa retrospectivei 
ştirilor de la miezul nopţii de pe Channel Thirteen. O zi ca 
oricare alta, la asta mă gândeam. Cred că la asta ajunseseră 
americanii să se aştepte ca la un drept al lor. Ei bine, ghici ce? 
lată un avion! Intră drept într-un zgârie-nori! Ha-ha, cretinilor, 
acuma voi sunteţi ciuca bătăii, şi jumătate din lumea asta 
blestemată râde! 

l-am spus cum m-am uitat pe geamul apartamentului şi am 
văzut că cerul, la ora şapte dimineaţa, era perfect senin, genul 
de albastru atât de adânc încât aproape vezi prin el stelele din 
spaţiu. Apoi i-am spus despre voce. Cred că toată lumea are mai 
multe voci în cap, şi ne obişnuim cu ele. La şaisprezece ani, o 
voce s-a făcut auzită şi mi-a spus că ar fi mişto să mă masturbez 
într-o pereche de chiloţi de-ai soră-mii. Are aproape o mie de 
perechi şi sigur n-o să simtă lipsa uneia, “ţelegi, a zis vocea. 
(Paulei Robeson nu i-am  istorisit această aventură 
adolescentină.) Pe aceasta aş numi-o vocea iresponsabilităţii 
maxime, mai bine cunoscută drept Mr. Yow, Git Down. 

- Mr. Yow, Git Down? a întrebat Paula nedumerită. 

- In onoarea lui James Brown, regele muzicii soul. 

- Dacă spui tu. 


Mr. Yow, Git Down avusese din ce în ce mai puţine să-mi 
spună, mai ales de când mă cam lăsasem de băut, şi-n ziua 
aceea s-a trezit din amorţeală 


doar cât să rostească o duzină de cuvinte, însă au fost cuvinte 
care mi-au schimbat viaţa. Cuvinte care mi-au salvat viaţa. 

Primele şase (eu, stând pe marginea patului): Yow, anunţă că 
ţi-e rău, ‘telegi! Următoarele şase (eu, împleticindu-mă spre duş 
şi scărpinându-mi fesa stângă în mers): Yow, pierde ziua în 
Central Park! N-a fost vorba de nicio premoniţie. A fost clar Mr. 
Yow, Git Down, nu vocea lui Dumnezeu. A fost doar o versiune a 
propriei mele voci (toate sunt), cu alte cuvinte, spunându-mi să 
trag chiulul. Fă ceva şi pentru tine, pen' Dumnezeu! Ultima oară 
când îmi aminteam că mai auzisem versiunea asta a vocii mele, 
subiectul era un concurs de ka-raoke la un bar de pe Amsterdam 
Avenue: Yow, cântă şi tu cu Neil Diamond, prostea - urcă pe 
scenă şi arată-le ce ştii! 

- Cred că ştiu ce vrei să spun, a rosti ea, surăzând puţin. 

- Da? 

- Păi... odată mi-am dat jos tricoul într-un bar din Key West şi 
am câştigat zece dolari dansând pe „Honky Tonk Women“. A 
tăcut puţin. Edward nu ştie şi dacă-i spui vreodată, nu voi avea 
încotro decât să-ţi bag în ochi un ac de cravată de-al lui. 

- Yow, aşa te vreau, fată, m-am fandosit şi zâmbetul ei s-a 
transformat într-un surâs melancolic. A făcut-o să pară mai 
tânără. Credeam că treaba asta avea şanse să meargă. 

Am intrat în Donald's. Pe uşă era un curcan de carton şi pe 
faianţa verde de pe peretele din spatele maşinii de gătit erau 
pelerini de carton. 

- l-am dat ascultare lui Mr. Yow, Git Down şi uite-mă aici, am 
spus. Însă aici mai sunt câteva lucruri şi-n privinţa asta el nu mă 
poate ajuta. Sunt lucruri de care nu reuşesc să scap. Despre ele 
vreau să discut de fapt cu tine. 

- Ingăduie-mi să repet că nu sunt psihiatru, a spus ea nu doar 
cu o urmă de nelinişte. Surâsul dispăruse. Am absolvit germana 
şi m-am specializat în istoria Europei. 

Pun pariu că tu şi soţul tău aveţi multe de vorbit, am gândit. 
Ce am spus cu voce tare a fost că nu era musai vorba de ea, că 
putea fi oricine. 

- Bine. Doar să ştii. 


Un chelner ne-a luat comanda, cafea decofeinizată pentru ea, 
normală pentru mine. Odată rămaşi singuri, m-a întrebat despre 
ce lucruri vorbeam. 

- Acesta este unul dintre ele. 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

Am scos din buzunar cubul de sticlă cu moneda de oţel 
suspendată în el şi l-am pus pe masă. Apoi i-am spus de 
celelalte lucruri şi cui aparținuseră. Cleve „Besbollu' fo' voarde- 
voarde bun pen' mine“ Farrell. Maureen Hannon, care-şi purta 
părul lung până la brâu ca semn al indispensabilităţii ei în cadrul 
corporației. Jimmy Eagleton, care avea un nas extraordinar de 
fin pentru cererile de despăgubiri pentru false accidente, un fiu 
cu probleme de învăţare şi o pernă care trage pârţuri pe care o 
ţinea bine ascunsă în birou până ce venea petrecerea de 
Crăciun în fiecare an. Sonja D'Amico, cea mai bună con-tabilă de 
la Light & Bell, care primise ochelarii de soare ă la Lolita ca trist 
cadou de divorţ din partea primului ei soţ. Bruce „Împăratul 
Muştelor“ Mason, care în mintea mea avea să rămână mereu la 
bustul gol, suflând în ghiocul său la Jones Beach în timp ce 
valurile se rostogolesc şi i se preling pe lângă picioarele 
desculţe. În cele din urmă, Misha Bryzinski, cu care mersesem la 
cel puţin o duzină de meciuri ale echipei Mets. l-am povestit 
cum le-am pus pe toate, mai puţin păpuşa Punch a lui Misha, 
într-un tomberon de gunoi la colţul lui Park cu 75th, şi cum, 
ajungând înapoi la apartament, toate mă aşteptau deja acolo, 
probabil fiindcă mă oprisem pentru o a doua porţie de pui 
General Tso. În tot acest timp, cubul de sticlă a stat pe masă, 
între noi. Am izbutit să mâncăm măcar o parte din mâncarea 
comandată, în pofida acestei istorisiri sumbre. 

Când am terminat de vorbit, m-am simţit mai bine decât 
îndrăznisem să sper. Însă din partea ei a mesei venea o tăcere 
care părea groaznic de grea. 

- Deci, am spus, pentru a o sparge. Ce crezi? 

Îşi luă un minut de gândire, şi n-o învinuiam. 

- Cred că nu mai suntem străini ca înainte, zise ea în cele din 
urmă, şi că a-ţi face un nou prieten nu e niciodată un lucru rău. 
Cred că mă bucur că ştiu de Mr. Yow, Git Down şi că ţi-am spus 
ce ţi-am spus. 

- Şi eu mă bucur. 

Aşa era. 


- Acum pot să pun două întrebări? 

- Sigur. 

- Cât de tare te simţi împovărat de ceea ce se numeşte 
„sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului“? 

- Parcă spuneai că nu eşti psihiatru. 


- Nu sunt, dar am citit şi eu unele reviste şi mă mai uit din 
când în când la Oprah. Asta soţul meu ştie, deşi prefer să nu i-o 
amintesc prea des. Deci... cât de tare, Scott? 

M-am gândit la întrebare. Era bine întemeiată - şi, sigur că da, 
era o între-bare pe care mi-o pusesem şi eu nu o singură dată în 
nopţile acelea fără somn. 

- Destul de tare, am recunoscut. La fel cum simt şi o doză 
bună de uşurare, n-am să te mint despre asta. Dacă Mr. Yow, Git 
Down ar fi o persoană în carne şi oase, n-ar mai trebui niciodată 
să-şi achite consumaţia la restaurant. Nu atunci când ar mânca 
împreună cu mine, cel puţin. Am făcut o pauză. Te şochează 
asta? 

S-a întins peste masă şi mi-a atins scurt mâna. 

- Câtuşi de puţin. 

S-o aud spunând asta m-a făcut să mă simt mai bine decât aş 
fi crezut posibil. l-am strâns puţin mâna, apoi i-am dat drumul. 

- Care e cealaltă întrebare? 

- Cât de important e pentru tine dacă eu cred sau nu 
povestea lucrurilor acelora care s-au întors? 

Mi s-a părut o întrebare excelentă, chit că acolo, chiar lângă 
bolul cu zahăr, era cubul de sticlă. Obiectele de felul acesta nu 
sunt tocmai o raritate, la urma urmei. Şi mi-am spus că dacă 
într-adevăr ar fi absolvit psihologia în locul germanei, probabil 
că s-ar fi descurcat de minune. 

- Nu atât de important cât credeam acum o oră, am admis. 
Simplul fapt că ţi-am povestit mi-a fost de ajutor. 

Ea a încuviinţat din cap şi a zâmbit. 

- Bun. Acum iată ce cred eu că se întâmplă: cineva foarte 
probabil îţi joacă o festă. Una nu foarte amuzantă. 

- Mă ia peste picior, am spus. Am încercat să nu las să se 
vadă, dar rareori fusesem atât de dezamăgit. Poate că o 
pojghiţă de neîncredere se aşază peste oameni în astfel de 
împrejurări,  protejându-i. Sau poate - probabil - nu 
transmisesem sentimentul meu că treaba aceasta tocmai... se 


întâmpla. Continua să se întâmple. Ca o avalanșă. 

- Te ia peste picior, a aprobat, după care: Dar tu nu crezi asta. 

Punct în plus pentru puterea ei de observaţie. Am dat 

afirmativ din cap. 

- Am încuiat uşa când am plecat şi era încuiată când m-am 
întors de la Staples. Am auzit declicul yalei când s-a deschis. E- 
un zgomot puternic. Nu-l poţi rata. , 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

- Totuşi... sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului e-un 
lucru ciudat. Şi puternic, cel puţin aşa scrie în reviste. 

- Aici... 

Aici nu-i vorba de sentimentul ăsta intenţionasem să spun, 
însă ar fi fost o greşeală. Aveam atunci, acolo, şanse bune să-mi 
fac un nou prieten, iar a avea un nou prieten era un lucru bun, 
indiferent cum decurgea restul întâlnirii. Aşa că am schimbat 
textul. 

- Nu cred că e vorba de sentimentul de vinovăţie al 
supravieţuitorului. Am arătat spre cubul de sticlă. E chiar aici, 
nu? Ca ochelarii de soare ai Sonjei. II vezi. II văd şi eu. Presupun 
că puteam să-l cumpăr eu însumi, dar... 

Am ridicat din umeri, încercând să transmit ceea ce, fără 
îndoială, ştiam amândoi: orice e posibil. 

- Nu cred că l-ai cumpărat tu. Nu pot însă nici să accept ideea 
că o trapă s-a deschis între realitate şi zona crepusculară şi prin 
ea au căzut lucrurile astea. 

Da, asta era problema. Pentru Paula, ideea potrivit căreia 
cubul de sticlă şi celelalte obiecte care apăruseră în 
apartamentul meu aveau o origine su-pranaturală era din start 
scoasă din discuţie, indiferent cât de tare păreau faptele să o 
susţină. Ce trebuia să fac era să decid dacă nevoia de a-mi 
susţine cauza cântărea mai greu decât nevoia de a-mi face un 
prieten. 

Am decis că nu cântărea. 

- Prea bine, am spus. l-am atras atenţia chelnerului şi am 
făcut în aer un gest de achitare a consumaţiei. Pot accepta 
neputinţa ta de a accepta. 

- Poţi? m-a întrebat ea, privindu-mă atent. 

- Da. Şi credeam că aşa era. Asta doar cu condiţia să mai bem 
o cană de cafea din când în când. Sau să ne salutăm măcar în 
hol. 


- Categoric. 

Însă părea absentă, deloc implicată în discuţie. Se uita la 
cubul de sticlă cu oneda de oţel înăuntru. Apoi a ridicat ochii 
spre mine. Aproape am văzut un bec apărând deasupra capului 
ei, ca într-un desen animat. A întins o mână şi a luat cubul în ea. 
N-aş putea nici în ruptul capului exprima profunzimea spaimei 
pe care am simţit-o când a făcut asta, dar ce puteam spune? 
Eram doi newyorkezi într-un local curat, bine luminat. Din partea 
ei, stabilise deja regulile jocului, iar acestea excludeau destul de 
hotărât 


intruziunea supranaturalului. Supranaturalul depăşea 
convențiile. Orice ajungea acolo îşi pierdea sensul. 

Şi era o lumină în ochii Paulei. Una care sugera că Ms. Yow, Git 
Down era acasă, şi ştiam din experienţă personală că aceea eo 
voce greu de ignorat. 

- Dă-mi-l mie, a propus, zâmbindu-mi în ochi. Când a făcut 
asta am observat - pentru prima dată, sincer - că era nu doar 
frumuşică, ci şi sexy. 

- De ce? 

De parcă n-aş fi ştiut. 

- Să zicem că e plata pentru că ţi-am ascultat povestea. 

- Nu ştiu dacă e o idee atât de... 

- Dar este, a zis. Propria inspiraţie o anima, iar când 
oamenilor li se întâmplă asta, rareori acceptă un refuz. E o idee 
minunată. Voi avea grijă ca măcar suvenirul acesta să nu se mai 
întoarcă la tine, dând din coadă. Avem un seif în apartament. 

Execută o fermecătoare pantomimă a închiderii unei uşi de 
seif, rotind butonul combinatoriu şi apoi aruncând cheia peste 
umăr. 

- Bine, am acceptat. E darul meu pentru tine. 

Şi am simţit ceva ce putea fi bucurie perversă. Spuneţi-i 
vocea lui Mr. Yow, You'll Find Out1. Din câte se părea, totuşi nu 
era de-ajuns să mă descarc spunând povestea. Ea nu mă 
crezuse, şi măcar o parte din mine voia să fiu crezut şi era 
supărată pe Paula fiindcă nu primise ce-şi dorea. Partea aceea 
ştia că a o lăsa să ia cubul de sticlă era o idee de-a dreptul 
oribilă, dar se bucura, chiar şi aşa, s-o vadă punându-l în poşeta 
ei. 

- Poftim, a rostit ea scurt. Mama zice pa-pa, a trecut. Poate 


când nu va reapărea după o săptămână - sau două, cred că 
totul depinde de cât de încăpățânat vrea să fie subconştientul 
tău - poţi începe să dai şi restul obiectelor. 

Şi cuvintele acestea au fost adevăratul dar din partea ei în 
ziua aceea, deşi atunci n-o ştiam. 

- S-ar putea să fie aşa, am spus şi am zâmbit. Un zâmbet larg 
pentru noua mea prietenă. Un zâmbet larg pentru frumuşică. Şi 
tot timpul spunându-mi: O să vezi tu. 

Yow. 

DI Hei, O Să Vezi Tu (n. tr.). 
LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 

Şi a văzut. 

Trei seri mai târziu, pe când îl urmăream pe Chuck 
Scarborough cum explica recentele probleme de trafic ale 
oraşului la ştirile de la ora şase, a sunat soneria de la uşă. Cum 
nu se anunţase nimeni, am bănuit că era un colet, poate chiar 
Rafe cu ceva trimis prin FedEx. Am deschis uşa şi am văzut-o pe 
Paula Robeson. 

Nu era aceeaşi femeie cu care luasem prânzul. Putem numi 
această versiune a Paulei Dra Yow, Da' Nasoală-i Chimioterapia. 
Se dăduse cu puţin ruj, însă nimic altceva ca machiaj, iar tenul 
ei avea o tentă bolnăvicioasă de alb-gălbui. Sub ochi avea 
semicercuri maro-purpurii. Poate că-şi trecuse o dată peria prin 
păr înainte să coboare de la etajul al patrulea, dar n-o ajutase 
prea mult. Semăna cu o claie de fân şi-i stătea ridicat pe lângă 
cap într-un fel care, în alte împrejurări, ar fi fost nostim ca într-o 
bandă desenată. [inea cubul de sticlă în faţa sânilor, 
permiţându-mi să observ că unghiile bine îngrijite de la mâna 
aceea erau ca şi inexistente. Şi le rosese până în carne. ŞI 
primul meu gând, Dumnezeu fie cu mine, a fost: mda, a văzut 
ea. 

Mi l-a întins. 

- la-l înapoi, a zis. 

L-am luat fără un cuvânt. 

- Numele lui era Roland Abelson, a zis. Nu-i aşa? 

- Da. 

- Avea păr roşcat. 

- Da. 

- Nu era căsătorit, dar plătea pensie alimentară unei femei 

din Rahway. 


Asta nu ştiusem - cred că nimeni de la Light & Bell nu ştiuse 
asta -, dar am încuviinţat din nou, şi nu doar pentru a nu-i 
întrerupe discursul. Eram sigur că avea dreptate. 

- Cum o chema, Paula? 

Nu ştiam de ce întrebam, nu încă, ştiam doar că trebuie să 

aflu. 

- Tonya Gregson. 

Parcă era în transă. Era însă ceva în ochii ei, ceva atât de 
teribil încât abia înduram să mă uit. Cu toate acestea, am pus 
numele la păstrare. Tonya Gregson, Rahway. Şi apoi, ca un tip 
care face inventarul: Un cub de sticlă cu un penny înăuntru. 


- A încercat să se ghemuiască sub masă, ştiai asta? Nu, văd 
că nu ştiai. Îi luase foc părul şi striga. Pentru că în clipa aceea a 
înţeles că nu va avea niciodată un catamaran şi că nici măcar 
nu va mai apuca să-şi tundă vreodată peluza. A întins mâna şi a 
pus-o pe obrazul meu, un gest atât de intim încât ar fi fost 
şocant dacă mâna ei n-ar fi fost atât de rece. In ultima clipă, ar 
fi dat toţi banii şi toate acţiunile sale, doar ca să-şi mai poată 
tunde peluza o dată. Îţi vine să crezi? 

- Da. 

- Clădirea era plină de strigăte, simţea miros de kerosen şi a 
înţeles că-i sunase ceasul. Înţelegi asta? Înţelegi enormitatea 
acestui lucru? 

Am aprobat cu o mişcare din cap. Nici cu pistolul la tâmplă n- 
aş fi fost în stare să scot o vorbă. 

- Politicienii vorbesc despre memoriale şi curaj şi războaie 
pentru a pune capăt terorismului, însă părul care arde e apolitic. 
Şi-a dezgolit dinţii într-un surâs indescriptibil. O clipă mai târziu 
zâmbetul dispăruse. Încerca să se ghe-muiască sub masă cu 
părul în flăcări. Sub masa lui era o chestie de plastic, un cum îi 
spune... 

- Covoraş... 

- Da, un covoraş, un covoraş din plastic, şi mâinile lui erau pe 
acela şi simţea adânciturile din plastic şi îşi mirosea propriul păr 
în flăcări. Înţelegi asta? 

Am încuviinţat din cap. Am început să plâng. Era vorba de 
Roland Abel-son, tipul cu care lucram eu. Era la biroul Daune şi 
nu îl cunoscusem foarte bine. Doar ne salutam; de unde era să 
ştiu că avea un copil în Rahway? Şi dacă n-aş fi chiulit în ziua 


aceea, probabil că şi mie mi-ar fi luat foc părul. Nu înţelesesem 
asta înainte. 

- Nu vreau să te mai văd, a spus. Mi-a mai adresat surâsul 
acela amarnic o dată, dar acum plângea şi ea. Nu-mi pasă de 
problemele tale. Nu-mi pasă de rahaturile pe care le-ai găsit. 
Suntem chit. De acum înainte mă laşi în pace. A dat să se 
întoarcă, dar apoi s-a răzgândit. A spus: Au făcut-o în numele lui 
Dumnezeu, însă Dumnezeu nu există. Dacă ar exista Dumnezeu, 
domnule Staley, i-ar fi ucis pe toţi optsprezece în sala de 
îmbarcare, cu tichetele de îmbarcare în mână, dar niciun 
Dumnezeu n-a făcut asta. Pasagerii au fost anunţaţi să se 
îmbarce şi nenorociţii ăia s-au îmbarcat fără probleme. 

Am urmărit-o cu privirea până a ajuns la lift. Spatele ei era 
foarte rigid. Părul îi stătea ridicat în jurul capului, făcând-o să 
semene cu o fată din cele , 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 
mai haioase desene animate de duminică. Nu voia să mă mai 
vadă, şi n-o învinuiam. Am închis uşa şi m-am uitat la moneda 
cu efigia lui Abe Lincoln din cubul de sticlă. M-am uitat la ea 
mult timp. M-am gândit la cum i-ar fi mirosit barba dacă U.S. 
Grant şi-ar fi îndesat în ea unul dintre nemuritoarele lui 
trabucuri. Miasma aceea neplăcută, de pârleală. La televizor, 
cineva anunţa că la Sleepy's era lichidare de stoc la saltele. 
După aceea a apărut Len Berman şi-a vorbit despre echipa Jets. 

In noaptea aceea m-am trezit la ora două şi am auzit şoapta 
vocilor. Nu avusesem vreun vis sau viziune cu oamenii cărora le 
aparținuseră obiectele, nu văzusem pe nimeni cu părul în flăcări 
sau sărind de la geam pentru a scăpa de kerosenul aprins, şi de 
ce să fi avut? Ştiam cine erau şi lucrurile rămase în urma lor 
fuseseră lăsate pentru mine. Fusese o greşeală să-i permit 
Paulei Robeson să ia cubul de sticlă, dar asta numai fiindcă nu 
era persoana potrivită. 

Şi că veni vorba de Paula, una dintre voci era a ei. Poţi începe 
să dai restul obiectelor, spunea. Şi mai spunea: Cred că totul 
depinde de cât de încăpățânat vrea să fie subconştientul tău. 

M-am întins la loc şi după o vreme am reuşit să adorm. Am 
visat că eram în Central Park, hrăneam rațele, când dintr-odată 
s-a auzit un zgomot puternic, ca de bum sonic, şi fumul a 
umplut cerul. In vis, fumul mirosea a păr ars. 

M-am gândit la Tonya Gregson în Rahway - Tonya şi copilul 


care poate avea sau poate nu avea ochii lui Roland Abelson - şi 
mi-am spus că la ea va trebui să ajung la urmă. M-am hotărât să 
încep cu văduva lui Bruce Mason. 

Am luat trenul spre Dobbs Ferry şi am chemat un taxi de la 
gară. Taxi-metristul m-a dus la o casă în stil Cape Cod de pe o 
stradă rezidenţială. l-am dat nişte bani, i-am spus să aştepte - 
nu va dura mult - şi am sunat la sonerie. Aveam o cutie la 
subsuoară. Semăna cu una din cele în care se pun torturile. 

A trebuit să sun doar o dată, fiindcă îmi anunţasem venirea şi 
Janice Mason mă aştepta. Îmi pregătisem cu grijă povestea şi 
am recitat-o cu oarece încredere, ştiind că taxiul care aştepta la 
bordură, cu aparatul de taxat pornit, va preîntâmpina orice 
chestionare detaliată. 

În 7 septembrie, am spus - vinerea dinainte - încercasem să 
scot o notă din ghiocul pe care Bruce îl ţinea pe masa sa, aşa 
cum îl auzisem pe Bruce însuşi 


făcând la picnicul de la Jones Beach. (Janice, doamna Împăratul 
Muştelor, încu-viinţa din cap; şi ea fusese acolo, sigur că da.) Ei 
bine, am spus, scurtând povestea, îl convinsesem pe Bruce să 
mă lase să iau ghiocul peste weekend ca să exersez. Apoi, marţi 
dimineaţă, mă trezisem cu o infecţie cruntă a sinusurilor şi, 
colac peste pupăză, cu o durere de cap îngrozitoare. (Această 
poveste o spusesem deja mai multor oameni.) Beam o cană de 
ceai când am auzit bubuitura şi am văzut fumul ce se ridica spre 
cer. Nu mă mai gândisem la ghioc de atunci, până în săptămâna 
aceasta. Făceam curăţenie în debara şi fir-ar să fie, am dat 
peste el. Şi m-am gândit... păi, nu-i cine ştie ce suvenir, dar m- 
am gândit că ţi-ai dori să... ştii tu... 

Ochii i s-au umplut de lacrimi exact cum se umpluseră ai mei 
când Paula îmi adusese înapoi „fondul de pensionare“ al lui 
Roland Abelson, doar că lacrimile ei nu era însoţite de expresia 
înfricoşată care sunt sigur că mi se citise mie pe faţă când Paula 
stătea acolo cu părul ridicat în jurul capului. Janice mi-a spus că 
primeşte bucuroasă orice suvenir îi aduce aminte de Bruce. 

- Nu pot uita modul în care ne-am luat rămas-bun, a zis, 
ţinând cutia în braţe. Pleca mereu foarte devreme, pentru că lua 
trenul. M-a sărutat pe obraz şi eu am deschis un ochi şi l-am 
rugat să cumpere la întoarcere un litru de lapte bătut. A spus 
„bine“. Acesta e ultimul lucru pe care mi l-a spus. Când m-a 


cerut în căsătorie, m-am simţit ca Elena din Troia - o prostie, dar 
e adevărul adevărat - şi-mi doresc să fi spus ceva mai de 
Doamne-ajută decât „Cumpără când te întorci un litru de lapte 
bătut“. Dar am fost căsătoriţi mult timp şi ziua aceea nu părea 
cu nimic ieşită din comun şi... nu ştim niciodată, nu-i aşa? 

- Nu. 

- Da. Orice despărţire poate fi pentru totdeauna, iar noi nu 
ştim. Îţi mulţumesc, domnule Staley. Pentru că ai venit şi mi-ai 
adus asta. Foarte frumos din partea ta. A surâs puţin, atunci. Ţi- 
aminteşti cum stătea pe bancă fără cămaşă şi sufla în el? 

- Da, am spus şi am studiat felul în care ţinea cutia. Mai 
târziu, avea să stea jos şi să scoată ghiocul şi să-l ţină în poală şi 
să plângă. Ştiam măcar că obiectul acela nu avea să revină 
nicicând în apartamentul meu. Era acasă. 

M-am întors la gară şi am luat trenul înapoi spre New York. 
Vagoanele erau aproape goale în acel moment al zilei, după- 
amiaza devreme, şi am stat 

LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 
la un geam pe care ploaia lăsase urme, uitându-mă la râu şi la 
relieful tot mai apropiat al clădirilor. În zilele ploioase şi înnorate, 
aproape aveai impresia să relieful acela îl creează propria ta 
imaginaţie, puţin câte puţin. 

A doua zi urma să merg la Rahway, cu moneda în cubul de 
sticlă. Poate copilul avea să-l ia în mâinile lui grăsulii şi să-l 
studieze curios. In orice caz, avea să iasă din viaţa mea. Mă 
gândeam că singurul lucru de care-mi va fi greu să scap era 
perna care trage pârţuri a lui Jimmy Eagleton - nu prea puteam 
să-i spun doamnei Eagleton că o luasem acasă peste weekend 
ca să exersez arta pârţâitului, nu? Însă nevoia e mama invenţiei, 
iar eu eram încrezător că până la urmă voi născoci o poveste 
aproape credibilă. 

Mi-a trecut prin gând că, în timp, ar putea apărea alte obiecte. 
Şi aş minţi dacă v-aş spune că această eventualitate mi se 
părea complet neplăcută. Când vine vorba să returnezi lucruri 
pe care oamenii le cred pierdute pe veci, lucruri care au 
greutate, există compensaţii. Chiar dacă sunt doar lucruri mici, 
precum o pereche de ochelari de soare sau un penny de oţel 
într-un cub de sticlă... da. Aş spune că există compensaţii. 


DUPĂ-AMIAZA ABSOLVIRII 


Janice nu s-a hotărât niciodată asupra cuvântului corect 
pentru locul unde locuieşte Buddy. E prea mare pentru a fi numit 
casă, prea mic pentru a fi o proprietate, iar numele de pe stâlpul 
din capul drumului de acces, Luminile Portului, o lasă fără 
cuvinte. Sună ca numele unui restaurant din New London, din 
acela unde specialitatea zilei e întotdeauna un preparat din 
peşte. De regulă, îi spune doar „la tine“, ca de exemplu „Hai să 
mergem la tine şi să jucăm tenis“ sau „Hai să mergem la tine şi 
să înotăm“. 

Cam la fel stau lucrurile şi cu Buddy însuşi, crede ea, privindu- 
| cum umblă greoi pe peluză către strigătele ce se aud din 
cealaltă parte a casei, unde se află piscina. Era aiurea să-i spui 
iubitului tău Buddy, dar când te gândeai că numele lui adevărat 
era Bruce, nu prea aveai de ales. 

Sau exteriorizarea sentimentelor, asta era altă chestie. Ştia că 
el voia să o audă spunând că-l iubeşte, mai ales în ziua absolvirii 
sale - cu siguranţă un cadou mai bun decât medalionul de argint 
pe care i-l dăduse, deşi medalionul o arsese destul de rău la 
buzunar -, dar ea n-o putea face. Nu se putea convinge să 
spună: „le iubesc, Bruce.“ Cel mult reuşea (cu o sforţare 
interioară): „Imi placi îngrozitor de mult, Buddy.“ Şi până şi asta 
suna ca o replică dintr-o comedie muzicală britanică. 

- Doar nu te deranjează ce a spus ea, nu? Aceasta era ultima 
întrebare pe care i-o pusese înainte s-o ia pe peluză ca să se 
schimbe în slipii de baie. Sper că nu de asta rămâi în urmă, nu? 

- Nu, vreau să mai lovesc nişte mingi. Şi să admir priveliştea. 

Casa avea acest avantaj, iar ea nu se mai sătura. Pentru că, 
din lateralul casei, puteai vedea întregul profil al New Yorkului, 
clădiri ca nişte jucării albastre cu soarele strălucind în ferestrele 
superioare. Janice credea că în privinţa 


oraşului New York puteai încerca această delicioasă senzaţie de 
nemişcare doar de la depărtare. Era o minciună care-i pica bine. 

- Fiindcă nu-i decât bunica, urmă el. O cunoşti deja. Ce-i intră 
în cap îi iese pe gură. 

- Ştiu, spuse Janice. 

Şi-i plăcea de bunica lui Buddy, care nu încerca deloc să-şi 
ascundă snobismul. Il afişa cu nonşalanţă, îl purta în paşi de 
dans. Ei erau familia Hope, venită în Connecticut împreună cu 


ceilalţi membri ai Oştii Cereşti, mulţumescu-ţi cu asupra de 
măsură. Ea este Janice Gandolewski, care va avea propria-i zi a 
absolvirii - de la liceul Fairhaven - de acum în două săptămâni, 
după ce Buddy va fi plecat cu cei mai buni trei prieteni ai săi 
într-o drumeţie pe munţii Apalaşi. 

Se întoarce la coşul cu mingi, o fată suplă de înălţime 
bunicică, în pantaloni scurţi de dril, tenişi şi bustieră. Picioarele 
se îndoaie, ridicându-se pe vârfuri la fiecare servă. E frumoasă şi 
o ştie - o ştie într-un fel funcţional, fără tam-tam. E deşteaptă şi 
o ştie. Foarte puţine din fetele de la Fairhaven izbutesc să aibă 
relaţii cu băieţi de la Academie - asta în afară de cele pasagere, 
cu scop precis, scurte, din weekendurile Carnavalului de larnă 
sau ale Aventurii de Primăvară - şi ei i-a reuşit în pofida sufixului 
ski care o urmăreşte oriunde s-ar duce, ca o cutie de conservă 
legată de bara din spate a unei maşini de familie. l-a reuşit 
această prestidigitaţie socială cu Bruce Hope, cunoscut şi drept 
Buddy. 

Şi când urcau din camera media de la subsol după ce jucaseră 
jocuri video - cei mai mulţi dintre ceilalţi rămăseseră acolo, cu 
tichiile încă pe cap, date pe spate - o auziseră din întâmplare pe 
bunica lui, în salon cu ceilalţi adulţi (fiindcă aceasta era de fapt 
petrecerea lor; copiii o vor avea pe-a lor diseară, întâi la Holy 
Now! pe Route 219, care fusese închiriat cu această ocazie de 
tatăl şi mama lui Jimmy Frederick, conform regulii nescrise a 
şoferului desemnat, şi apoi mai târziu, pe plajă, sub clarul lunii 
pline de iunie, cine dă un aragaz, am auzit cumva extaz, are 
cineva extaz la el.) 

- Aia era Janice Nuştiucum, un nume de nepronunţat, spunea 
bunica pe vocea ei piţigăiată, ciudat de afonă, de femeie surdă. 
E foarte frumuşică, nu-i aşa? O orăşeancă. Prietena de acum a 
lui Bruce. 

N-o făcuse pe Janice moftul lui Bruce, dar sigur că asta se 
înţelegea din tonul ei. 

DUPĂ-AMIAZA ABSOLVIRII 

Ea ridică din umeri şi mai loveşte câteva mingi, îndoind 
genunchii, întin-zând racheta. Mingile zboare iute şi sigur 
dincolo de fileu, fiecare nimerind perfect în cutia din cealaltă 
parte. 

Au învăţat de fapt unul de la celălalt, şi ea crede că despre 
asta e vorba în toată treaba asta. Că acesta este rostul ei. lar 


Buddy n-a fost, de fapt, atât de greu de învăţat. O respectase 
din prima - poate niţel prea mult. Ea trebuise să-l dezveţe de 
asta - de partea venerării pe piedestal. Şi consideră că el n-a 
fost un amant atât de rău, ţinând cont de faptul că tinerii n-au 
parte de cele mai bune locuri şi de luxul timpului când vine 
vorba să dea corpurilor lor hrana după care ajung să poftească. 

- Am făcut ce-am ştiut mai bine, spune ea şi se decide să 
meargă să înoate cu ceilalţi, să-i îngăduie să se mai afişeze o 
ultimă oară cu ea. 

El crede că vor avea toată vara la dispoziţie înainte ca el să 
plece la Prin-ceton şi ea la Universitatea de Stat, însă Janice e de 
altă părere; ea crede că, în parte, scopul viitoarei drumeţii pe 
munţii Apalaşi este de a-i separa cât mai blând, dar complet. In 
aceasta, Janice nu simte mâna tatălui pântecos şi inimos ori 
cumva necuprinsul snobism al bunicii - o orăşeancă, prietena de 
acum a lui Bruce -, ci afabilul şi subtitlul simţ practic al mamei, 
a cărei sin-gură temere (la fel de bine îi putea fi scrisă pe neteda 
şi adorata-i frunte) este că orăşeanca aceea cu cutia de 
conserve legată de capătul numelui va rămâne gravidă şi-l va 
prinde pe băiatul ei în capcana unei căsnicii ratate. 

- Şi ar fi o greşeală, într-adevăr, murmură ea, trăgând coşul 
cu mingi în magazie şi închizând ivărul. Prietena ei Marcy o tot 
întreabă ce vede la el - Buddy, mai că nu pufneşte, strâmbând 
din nas. Ce faceţi voi tot weekendul? Mergeţi la petreceri 
domestice? La meciuri de polo? 

De fapt, au fost într-adevăr la vreo două meciuri de polo, 
deoarece Tom Hope încă mai călăreşte - deşi, i-a mărturisit 
Buddy, acesta putea fi ultimul lui an, dacă nu făcea ceva ca să 
slăbească. Au făcut însă şi dragoste, în câteva rânduri chiar 
intens, lăsându-se cu sudori. Uneori, pe deasupra, o face să 
râdă. Mai rar, acum - începe să creadă că puterea lui de-a 
surprinde şi amuza nu e nici pe departe infinită - dar da, încă o 
mai distrează. E-un băiat deşirat şi cu cap mic, care sparge 
regula tocilarului bogat în feluri interesante şi uneori total 
neaşteptate. Pe lângă asta, o preţuieşte mai mult decât orice pe 
lume, iar asta nu face tocmai rău la imaginea de sine a unei 
fete. 


Totuşi, nu crede că el va rezista la nesfârşit chemării naturii 
sale esenţiale. Până la vârsta de aproximativ treizeci şi cinci de 


ani, bănuiala ei este că îşi va fi pierdut bună parte sau tot 
entuziasmul pentru hârjoneală şi va fi mai interesat să 
colecţioneze monede. Sau să restaureze balansoare în stil 
colonial, cum face tatăl lui în - hm - clădirea pentru trăsuri. 

Păşeşte încet pe lungul drum de iarbă verde, uitându-se spre 
jucăriile albastre ale oraşului ce visează în zare. Ceva mai 
aproape, dinspre piscină, se aud strigăte şi clipocit de apă. 
Înăuntru, mama, tatăl, bunica lui Bruce şi prietenii lor cei mai 
apropiaţi îl sărbătoresc în felul propriu, la un ceai formal, pe sin- 
gurul lor odor care a absolvit liceul. Astă-seară copiii vor merge 
să petreacă într-un mod mai direct. Alcool şi nu puţine pastile de 
Ecstasy vor fi înghiţite. Muzică de club va vibra în difuzoare 
mari. Nimeni nu va asculta piesele country cu care Janice a 
crescut, dar asta nu face nimic; ea încă ştie unde să le 
găsească. 

Când va absolvi ea, va avea loc o petrecere mult mai 
restrânsă, probabil la restaurantul mătuşii Kay, şi sigur că pe ea 
o aşteaptă săli de studiu mult mai puţin măreţe sau tradiţionale, 
însă are planuri să meargă mai departe decât crede că Buddy a 
visat vreodată că va merge. Ea va fi jurnalistă. Va începe la 
ziarul campusului şi va vedea unde va ajunge de acolo. Câte un 
pas o dată, aşa trebuie făcut. Sunt mulţi paşi de urmat. Pe lângă 
frumuseţea şi naturala ei încredere de sine, ea mai are şi talent. 
Nu ştie cât, dar va afla. Şi mai e norocul. Da, şi ăsta. Ştie că nu 
trebuie să se bizuie pe el, dar mai ştie şi că acesta le iese de 
obicei în cale tinerilor. 

Ajunse la patioul placat cu lespezi de piatră şi se uită înapoi, 
peste acrul de peluză, către terenul dublu de tenis. Totul emană 
măreție şi bogăţie, un caracter special, însă ea are înţelepciunea 
necesară de-a şti că n-a împlinit decât optsprezece ani. S-ar 
putea să vină o vreme când totul să i se pară cât se poate de 
comun, chiar şi privit prin ochiul memoriei. Cât se poate de mic. 
Acest sentiment al perspectivei dinaintea faptului împlinit este 
ceea ce o îndreptăţeşte să se bucure că este Janice Nuştiucum, 
o orăşeancă, prietena de acum a lui Bruce. Buddy, cu capul său 
mic şi puterea firavă de-a o face să râdă când se aşteaptă mai 
puţin. El nu a făcut-o niciodată să se simtă mică, probabil ştie că 
l-ar părăsi la prima încercare. 

Poate ajunge la piscină şi la cabinele din cealaltă parte 
trecând direct prin casă, însă întâi se întoarce puţin spre stânga, 


pentru a mai arunca o privire la oraş, peste toţi acei kilometri 
care alcătuiesc zarea albastră a după-amiezii. 

DUPA-AMIAZA ABSOLVIRII 
Are timp să gândească: Ar putea fi oraşul meu într-o zi, aş putea 
să-i spun casă, înainte ca o scânteie gigantică să se aprindă 
acolo, de parcă un Dumnezeu aflat adânc în măruntaiele 
maşinăriei şi-ar fi scăpărat dintr-odată bricheta Bic. 

Strânge din ochi la acea lumină orbitoare, care seamănă la 
început cu zigzagul gros şi izolat al unui fulger. Şi atunci întregul 
cer se luminează înspre sud, colorându-se într-un roşu-sângeriu, 
mut. O strălucire stacojie ascunde clădirile. Apoi, preţ de o clipă, 
reapar, însă ca nişte fantome, ca văzute printr-o lentilă. O 
secundă sau o zecime de secundă după aceea dispar pentru 
totdeauna, şi roşul începe să ia forma a o mie de reportaje de 
război, urcând învolburat. 

E tăcere, tăcere. 

Mama lui Bruce iese pe patio şi se opreşte lângă ea, 
umbrindu-şi ochii. Poartă o rochie albastră nouă. O rochie de 
ceai. Umărul ei atinge umărul lui Janice şi se uită împreună la 
ciuperca stacojie care urcă, înghițind văzduhul. Pe la margini 
iese fum - purpuriu-închis în lumina soarelui - şi apoi e resorbit. 
Roşul mingii de foc e prea intens pentru ochi, o va orbi, însă 
Janice nu-şi poate feri privirea. Lacrimile-i curg pe obraji în râuri 
late, calde, iar ea nu-şi poate feri privirea. 

- Ce-i aia? întreabă mama lui Bruce. Dacă-i un fel de acţiune 
publicitară, e de-un gust foarte prost! 

- E o bombă, zise Janice. 

Vocea ei pare să vină din altă parte. Prin transmisiune directă 
din Hartford, poate. Acum, băşici uriaşe şi negre erup din 
ciuperca roşie, dându-i trăsături hidoase care se mişcă şi se 
transformă - acum o pisică, acum un câine, acum Bobo Clovnul 
Demonic -, strâmbându-se peste kilometri distanţă deasupra a 
ceea ce înainte era oraşul New York şi acum este un focar de 
topitorie. 

- O bombă nucleară. Şi încă una mare cât toate zilele. Nu-i un 
model din acela mic, de să-l bagi în rucsac, sau... 

Poc! Un val de căldură i se întinde pe tot lateralul feţei, 
lacrimile îi zboară de la ambii ochi şi capul i se clatină. Mama lui 
Bruce tocmai a pălmuit-o. Tare. 

- Nici să nu glumeşti despre asta! îi porunceşte mama lui 


Bruce. Nu-i nimic nostim în asta! 

Acum, lângă ele pe patio vin alţi oameni, însă nu sunt decât 
nişte siluete palide; vederea lui Janice fie a fost răpită de 
strălucirea mingii de foc, fie norul a acoperit soarele. Poate 
amândouă. 


- Asta-i de-un mare... prost... GUST! 

Fiecare cuvânt pe-un ton mai ridicat. Gust iese sub forma unui 

strigăt. 

Cineva spune: 

- E-un fel de efect special, n-are cum fi altceva, altfel am 

auzi... 

Dar atunci sunetul ajunge la ei. E ca o stâncă ce se 
rostogoleşte pe-un făgaş ne -sfârşit de piatră. Face panourile de 
sticlă de pe partea sudică a casei să se cutremure şi păsările să- 
şi ia zborul din copaci cu zecile. Umple ziua. Şi nu se opreşte. E 
ca un interminabil bum sonic. Janice o vede pe bunica lui Bruce 
că străbate încet, cu mâinile la urechi, poteca ce duce la garajul 
pentru mai multe maşini. Umblă cu capul aplecat şi spatele 
îndoit şi cu fundul scos în afară, ca o bătrânică rămasă fără 
nimic în urma unui război, apucând-o pe lungul drum al 
pribegiei. Ceva atârnă pe spatele rochiei ei, legănându-se dintr-o 
parte în alta, şi Janice nu e surprinsă să observe (cu vederea 
care i-a rămas) că e aparatul ei auditiv. 

- Vreau să mă trezesc, spune un bărbat în spatele lui Janice. 
Vorbeşte pe un ton plângăreţ, iritat. Vreau să mă trezesc. Ce-i 
prea mult e prea mult. 

Acum, norul roşu a atins înălţimea maximă şi stă bolborosind 
triumfal acolo unde, cu nouăzeci de secunde în urmă, era oraşul 
New York, o ciupercă otrăvitoare în tonuri de roşu-închis şi 
vineţiu care a marcat această după-amiază şi toate după- 
amiezile ce vor urma. 

O adiere începe să-şi facă simțită prezenţa. E o adiere de aer 
cald. Îi ridică firele de păr de la tâmple, eliberându-i urechile 
pentru a auzi şi mai bine acel neîncetat bum scrâşnitor. Janice 
rămâne cu ochii pironiţi în depărtare şi se gândeşte la cum 
lovise mingile de tenis, una după alta, toate ajungând atât de 
aproape una de alta încât le-ai fi putut prinde într-o tigaie. Cam 
acesta e stilul în care scrie ea. Acesta e talentul ei. Sau a fost. 

Se gândeşte la drumeţia pe care Bruce şi prietenii lui n-o vor 


mai face. Se gândeşte la petrecerea de la Holy Now! la care nu 
vor mai merge astă-seară. Se gândeşte la discurile lui Jay-Z şi 
Beyonce şi The Fray pe care nu le vor mai asculta - asta nu-i 
mare pierdere. Şi se gândeşte la piesele country pe care le 
ascultă tatăl ei în camionetă când merge şi când vine de la 
serviciu. Asta e mai bine, într-un fel. Se va gândi la Patsy Cline 
sau la Skeeter Davis şi în scurt timp poate că-şi va învăţa ochii 
să nu mai vadă nici puţinul cât îl văd. 

N. 


1 Scrisoarea 
28 mai 2008 

Dragă Charlie, 

Mi se pare deopotrivă straniu şi perfect normal să-ţi spun 
aşa, deşi când te-am văzut ultima oară aveam jumătate din 
vârsta pe care o am acum. Aveam şaisprezece ani şi eram 
îndrăgostită lulea de tine. (Ştiai? Sigur că ştiai.) Acum sunt o 
femeie fericită, căsătorită, am un băieţel şi te văd mereu la 
CNN, unde vorbeşti despre Chestii Medicale. Eşti la fel de 
chipeş acum (ei bine, aproape!) precum erai „în zilele de 
demult“, când mergeam toţi trei la pescuit sau la filme, la The 
Railroad, în Freeport. 

Verile acelea mi se par demult apuse - tu şi Johnny 
inseparabili, eu venind după voi de câte ori mă lăsaţi. Adică 
probabil mai des decât meritam! Totuşi, mesajul tău de 
condoleanţe mi-a trezit toate acele amintiri, şi ce-am mai 
plâns. Nu doar pentru Johnny, ci pentru noi trei. Şi presupun 
pentru cât de simplă şi necomplicată părea viaţa. Cât de tineri 
eram! 

Ai văzut necrologul lui, desigur. „Moarte accidentală“ poate 
acoperi atât de multe păcate, nu-i aşa? La buletinele de ştiri, 
moartea lui Johnny a fost anunţată ca survenind în urma unei 
căzături, şi desigur că într-adevăr a căzut - într-un loc pe care 
l-am ştiut toţi bine, cel de care mă întrebase tocmai de 
Crăciunul trecut -, dar n-a fost un accident. Avea în sânge o 
cantitate sem-nificativă de substanţe sedative. Nici pe 
departe suficientă ca să-l omoare, 


însă, potrivit medicului legist, suficientă ca să-l dezorienteze, 
mai ales dacă s-ar fi uitat peste balustradă. De unde şi 


„moarte accidentală“. 

Eu ştiu însă că a fost sinucidere. 

Nu s-a găsit niciun bilet acasă sau asupra sa, dar poate asta 
era ideea lui Johnny de bunăvoință. lar tu, ca doctor ce eşti, 
ştii că rata sinuciderilor în rândul psihiatrilor este extrem de 
ridicată. E ca şi când problemele pa-cienţilor ar fi un soi de 
acid, care roade barierele psihologice de apărare ale 
terapeuţilor lor. În majoritatea cazurilor, acele bariere sunt 
destul de groase ca să rămână intacte. În cazul lui Johnny? 
Cred că nu... din pricina unui pacient neobişnuit. Şi n-a dormit 
mult în ultimele două sau trei luni ale vieţii; avea nişte 
cearcăne îngrozitor de grele sub ochi! Pe lângă asta, anula 
şedinţe la stânga şi la dreapta. Făcea plimbări lungi cu 
maşina. Refuza să spună unde mergea, dar eu cred că ştiu. 

Asta mă aduce la ce-ţi trimit alăturat şi la care sper să te 
uiţi după ce termini scrisoarea mea. Ştiu că eşti ocupat, dar - 
dacă ţi-e de ajutor! - gândeşte-te la mine ca la fata 
amorezată care am fost, cu părul strâns la spate într-o coadă 
care mereu se desfăcea, fata care se ţinea întotdeauna scai 
de voi! 

Deşi Johnny lucra singur, în ultimii patru ani ai vieţii sale 
stabilise o oarecare afiliere cu alţi doi psihiatri. Dosarele lui de 
caz actuale (nu multe, din cauza reducerii activităţii) au ajuns, 
în urma morţii lui, la unul dintre aceşti doctori. Dosarele 
acestea erau în biroul lui. Dar pe când îi eliberam biroul de 
acasă, am descoperit scurtul manuscris pe care îl alătur aici. 
Sunt note de caz pentru un pacient pe care îl numeşte „N.“, 
însă în câteva rânduri (nu cu intenţie, ci doar pentru că vreun 
dosar se întâmpla să stea deschis pe masa lui de lucru) am 
văzut note de caz mai formale de-ale lui şi ştiu că acestea nu 
seamănă deloc cu ele. Unu la mână, n-au fost luate în biroul 
lui, deoarece foile nu poartă antet, precum celelalte note pe 
care le-am văzut, şi în partea de jos nu apare ştampila roşie 
cu CONFIDENŢIAL. De asemenea, vei observa o vagă linie 
verticală pe pagini. Aşa tipăreşte imprimanta lui de acasă. 

Mai era însă ceva ce vei observa când vei despacheta cutia. 
Pe capac a scris două cuvinte cu litere groase: DA-I FOC. A 
fost cât pe ce să fac asta, fără a mă uita înăuntru. Mi-am 
spus: Dumnezeule, ar putea fi rezerva lui de droguri sau 
fotografii pornografice pescuite de pe internet şi printate. 


În cele din urmă, fiică a Pandorei ce sunt, m-a biruit curiozitatea. 
Mi-aş dori să n-o fi făcut. 

Charlie, cred că fratele meu plănuia poate o carte, ceva de 
popularizare în stilul lui Oliver Sacks. Judecând după acest 
manuscris, subiectul asupra căruia se aplecase iniţial era 
comportamentul obsesiv-compulsiv, dar când adaug la asta 
sinuciderea lui (dacă a fost sinucidere!), mă întreb dacă 
interesul n-a izvorât din vorba aceea veche „Doctore, vindecă-te 
singur!“. 

În orice caz, am găsit tulburătoare povestea lui N. şi notele tot 
mai fragmentare ale fratelui meu. Cât de tulburătoare? Suficient 
cât să trimit manu -scrisul - pe care nu l-am fotocopiat, apropo, 
acesta este singurul exemplar - unui prieten pe care el nu l-a 
mai văzut de zece ani şi eu de paisprezece. La început mi-am 
spus: „Poate că ar putea fi publicat. Ar putea fi un soi de amin- 
tire vie a fratelui meu.“ 

Acum însă nu mai cred asta. Chestia asta, manuscrisul pare 
viu, şi nu într-un fel pozitiv. Cunosc locurile menţionate, înţelegi 
(pun pariu că şi tu le cunoşti pe unele - câmpul de care vorbeşte 
N., cum observă şi Johnny, trebuie să fi fost aproape de locul 
unde am urmat noi şcoala), şi de când am citit paginile, simt o 
dorinţă puternică de a vedea dacă nu-l pot găsi eu însămi. Nu în 
ciuda naturii tulburătoare a manuscrisului, ci datorită ei - iar 
dacă asta nu e un comportament obsesiv, ce să fie?!? 

Nu cred că ar fi o idee bună să-l găsesc. 

Dar moartea lui Johnny mă bântuie, şi nu doar fiindcă mi-a 
fost frate. La fel mă bântuie manuscrisul pe care ţi-l trimit 
alăturat. Eşti dispus să-l citeşti? Să-l citeşti şi să-mi spui ce 
crezi? Mulţumesc, Charlie. Sper că nu am intrat prea tare cu 
bocancii în viaţa ta. Şi... dacă tu hotărăşti să onorezi cererea lui 
Johnny şi să-i dai foc, nu vei auzi niciun murmur de protest din 
partea mea. 

Cu drag, 
Din partea „surioarei“ lui Johnny 
Bonsaint, Sheila Bonsaint LeClaire Lisbon 
Street nr. 964 Lewiston, Maine 04240 
P.S. - Au, ce-mi mai sfârâiau călcâiele după tine! 


2 Notele de caz 
1 iunie 2007 

N. are patruzeci şi opt de ani, e partener la o mare firmă de 
contabilitate din Portland, divorţat, tată a două fiice. Una 
urmează cursuri postuniversitare în California, cealaltă e în 
primul an la colegiu aici, în Maine. Descrie relaţia actuală cu 
fosta lui soţie ca „distantă, dar amiabilă“. 

Spune: „Ştiu că par mai în vârstă de patruzeci şi opt de ani. 
Asta pentru că n-am dormit. Am încercat Ambien şi celelalte 
pastile, cele cu reclama în care apare fluturele verde, dar îmi 
dau doar o stare de ameţeală.“ 

Când întreb de când suferă de insomnie, nu are nevoie de 

timp de gândire. 

„Zece luni.“ 

ÎI întreb dacă din cauza insomniei a venit la mine. Zâmbeşte 
spre tavan. Majoritatea pacienţilor aleg fotoliul, cel puţin la 
prima vizită - o doamnă mi-a spus că dacă se întinde pe 
canapea se va simţi ca o „nevrotică dintr-o bandă desenată din 
New Yorker“ - dar N. s-a dus direct la canapea. Stă întins acolo 
cu mâinile împletite strâns pe piept. 

„Cred că ştim amândoi că nu, doctore Bonsaint“, spune. 

Îl întreb la ce se referă. 

„Dacă voiam doar să scap de pungile de sub ochi, mă duceam 
fie la un chirurg plastician, fie la doctorul meu de familie - care 
te-a recomandat pe tine, apropo, spune că eşti foarte priceput - 
şi ceream ceva mai tare decât Am-bien sau pilulele cu fluturele 
verde. Trebuie să existe chestii mai tari, nu?“ 

Nu spun nimic la aceasta. 

„După cum înţeleg, insomnia e întotdeauna un simptom 

pentru altceva.“ 

Îi spun că nu e o regulă, dar că în majoritatea cazurilor aşa 
este. Şi, adaug, dacă există altă problemă, insomnia este rareori 
singurul simptom. 

„O, am şi altele“, zice. „Cu tonele. De pildă, uită-te la pantofii 

mei.“ 

Mă uit la pantofii lui. Sunt botine cu şireturi. Cel stâng e legat 
sus, dar cel drept a fost legat jos. li spun că asta e foarte 
interesant. 


N. 

„Da“, zice el. „Când eram în liceu, fetele aveau obiceiul să-şi 
lege tenişii jos dacă aveau o relaţie oficială. Sau dacă era un 
băiat pe care îl plăceau şi voiau o relaţie oficială.“ 

ÎI întreb dacă el are o relaţie oficială, spunându-mi că aşa voi 
detensiona crisparea pe care o observ în poziţia sa - 
încheieturile degetelor sale împle-tite sunt albe, ca şi când s-ar 
teme că îşi vor lua zborul dacă nu le strânge bine, ţinându-le în 
loc - dar el nu râde. Nici măcar nu surâde. 

„Am cam depăşit etapa asta a vieţii“, spune, „însă vreau 

totuşi ceva.“ 

Cade pe gânduri. 

„Am încercat să-mi leg ambii pantofi jos. Nu m-a ajutat. Dar 
unul sus şi celălalt jos... asta chiar pare să dea cât de cât 
rezultate.“ Eliberează mâna dreaptă din strânsoarea aprigă a 
celei stângi şi o ridică, ţinând degetul mare şi arătătorul la 
foarte mică distanţă unul de altul. „Cam atât.“ 

ÎI întreb ce vrea. 

„Să fiu din nou întreg la minte. Dar a încerca să-ţi vindeci 
mintea le-gându-ţi şireturile după un cod de comunicare din 
liceul... modificat uşor pentru a se potrivi situaţiei prezente... 
asta e o nebunie, nu crezi? lar nebunii trebuie să caute ajutor. 
Dacă le-a mai rămas un dram de minte - şi eu mă flatez că mi-a 
rămas - ştiu asta. Aşa că iată-mă.“ 

Îşi împreunează iar mâinile şi se uită la mine cu încredere şi 
spaimă. Dar şi, cred, cu o urmă de uşurare. A stat treaz 
încercând să-şi imagineze cum ar fi să-i spună unui psihiatru că 
se teme pentru sănătatea minţii sale, iar când chiar o face, eu 
nici n-o zbughesc urlând din cameră, nici nu chem oamenii în 
halate albe. Unii pacienţi îşi imaginează că am o gaşcă de astfel 
de oameni în camera alăturată, dotați cu plase de prins fluturi şi 
cămâăşi de forţă. 

Îi cer să-mi ofere câteva exemple ale actualei sale instabilităţi 
mentale şi el saltă din umeri. 

„Căcaturile normale care ţin de TOC. Le-ai auzit deja de-o sută 
de ori. Eu am venit aici să rezolv cauza principală. Ce s-a 
întâmplat în luna august a anului trecut. Mă gândeam că poate 
mă poţi hipnotiza ca să mă faci să uit.“ Mă priveşte plin de 
speranţă. 

Îi spun că, deşi nimic nu e imposibil, hipnotismul dă roade mai 


bune când e utilizat ca aide-memoire, nu ca barieră. 


„A“, face el. „Nu ştiam asta. Căcat.“ Ridică iarăşi ochii spre 
tavan. Muşchii maxilarului i se contractă şi mie mi se pare că 
mai are ceva de spus. „Ar putea fi periculos, ştii.“ Se opreşte, 
însă e vorba doar de o pauză; muşchii maxilarului continuă să se 
încordeze. „Problema mea ar putea fi foarte periculoasă.“ Incă o 
pauză. „Pentru mine.“ Încă o pauză. „Posibil şi pentru alţii.“ 

Fiecare şedinţă de terapie reprezintă o serie de alegeri; 
drumuri care se ra-mifică, fără niciun indicator pe margine. Aici 
l-aş putea întreba ce este lucrul despre care vorbeşte - lucrul 
acela periculos -, dar aleg să n-o fac. În schimb, îl întreb la ce fel 
de căcaturi care ţin de TOC face referire. In afară de legatul şire- 
turilor unul sus şi unul jos, care este un exemplu destul de bun. 
(Nu eu spun asta.) 

„Le ştii pe toate“, spune şi-mi adresează o privire timidă, care 
mă stânjeneşte puţin. Nu las să se vadă; nu e primul pacient 
care m-a făcut să mă simt aşa. Psihiatrii sunt de fapt nişte 
speologi, iar orice speolog îţi va spune că peşte-rile sunt pline 
de lilieci şi gândaci. Nu-s frumoşi, dar majoritatea sunt în esenţă 
inofensivi. 

ÎI rog să-mi facă pe plac. Şi să ţină minte că încă abia începem 
să ne cunoaştem unul pe celălalt. 

„Încă nu avem o relaţie oficială, eh?“ 

Nu, îi zic, nu încă. 

„Păi, ar fi bine s-o avem cât de repede“, spune, „pentru că eu 
funcţionez pe Cod Portocaliu, doctore Bonsaint. Incă puţin şi 
intru pe Cod Roşu.“ 

ÎI întreb dacă numără diverse lucruri. 

„Sigur că da“, răspunde. „Numărul de indicii din rebusurile din 
New York Times... şi duminica număr de două ori, pentru că 
rebusurile alea sunt mai mari şi mi se pare în ordine să fac o 
verificare. Mi se pare necesar, de fapt. Imi număr paşii. De câte 
ori ţărâie telefonul când sun pe cineva. Mănânc la Colonial Diner 
de cele mai multe ori în cursul săptămânii, e la trei cvartale de 
birou, şi în drum încolo număr pantofii negri. La întoarcere, îi 
număr pe cei maro. Am încercat o dată cu cei roşii, dar mi s-a 
părut ridicol. Doar femeile poartă pantofi roşii, şi încă nu multe. 
Nu în timpul zilei. Am numărat doar trei perechi, aşa că m-am 
întors la Colonial şi am luat-o de la capăt, doar că a doua oară 


am numărat pantofii maro.“ 

L-am întrebat dacă trebuie să ajungă la un număr anume de 
pantofi ca să se simtă mulţumit. 

N. 

„Treizeci e bine“, spune. „Cincisprezece perechi. În majoritatea 
zilelor, asta nu-i o problemă.“ 

Şi de ce e nevoie să ajungă la un număr anume? 

Stă pe gânduri, apoi se uită la mine. „Dacă spun «ştii tu», îmi 
vei cere să-ţi explic ce ar trebui să ştii? Adică, ai mai întâlnit 
cazuri de TOC şi eu am cercetat afecțiunea - de la un capăt la 
altul - atât cazul meu, cât şi pe internet, aşa că nu putem intra 
direct în pâine?“ 

Îi spun că majoritatea celor care numără simt că atingerea 
unui total anume, cunoscut şi ca „numărul-ţel“, este necesară 
pentru menţinerea ordinii. Pentru a se asigura că globul 
pământesc va continua să se învârtă în jurul propriei axe, ca să 
spun aşa. 

El clatină din cap, satisfăcut, şi ecluza se sparge. 

„Într-o zi, când număram la drumul de întoarcere la birou, am 
trecut pe lângă un bărbat cu un picior tăiat de la genunchi. Se 
sprijinea în cârje şi avea un ciorap tras peste ciot. Dacă ar fi 
purtat un pantof negru, n-ar fi fost o problemă. Pentru că eram 
la drumul de întoarcere, înţelegi. Dar era maro. Asta mi-a stricat 
toată ziua, iar în noaptea aceea n-am putut dormi deloc. Pentru 
că numerele impare sunt rele.“ Se loveşte cu degetul la tâmplă. 
„Cel puţin aici sunt. Partea raţională a minţii mele ştie că eo 
bazaconie, însă mai e o parte care ştie că nici pomeneală de 
asta, şi partea aceasta domină. Ai crede că atunci când nu se 
întâmplă nimic rău - de fapt, în ziua aceea s-a întâmplat ceva 
bun, un audit de la Fisc pentru care ne făceam probleme a fost 
anulat fără absolut niciun motiv - vraja se sparge, dar nu e aşa. 
Numărasem treizeci şi şapte de pantofi în loc de treizeci şi opt, 
şi când n-a venit sfârşitul lumii, partea aceea iraţională a minţii 
mele a spus că asta e fiindcă nu doar depăşisem numărul 
treizeci, ci fiindcă îl depăşisem cu mult. 

Când încarc maşina de spălat vase, număr farfuriile. Dacă 
încap în număr par peste zece, totul e bine. Dacă nu, adaug 
numărul corect de farfurii curate pentru a regla lucrurile. La fel e 
cu furculiţele şi lingurile. Trebuie să fie măcar douăsprezece 
piese în coşuleţul de plastic din faţă. Ceea ce, dat fiind că 


locuiesc singur, de regulă înseamnă că trebuie să adaug din cele 
curate.“ 

Dar cuţitele, întreb, şi el clatină din cap imediat. 

„Cuţitele niciodată. Nu în maşina de spălat vase.“ 

Când întreb de ce nu, el spune că nu ştie. Apoi, după o pauză, 
îmi aruncă o privire piezişă, vinovată. „Cuţitele le spăl 
întotdeauna cu mâna, în chiuvetă.“ 


Punând cuţitele în coşuleţul pentru tacâmuri este afectată 
ordinea lumii, sugerez. 

„Nu!“ exclamă el. „Tu înţelegi, doctore Bonsaint, dar nu 

înţelegi complet.“ 

Atunci trebuie să mă ajuţi, spun. 

„Ordinea lumii este deja deranjată. Eu am deranjat-o vara 
trecută, când m-am dus la Câmpul lui Ackerman. Doar că eu n- 
am înţeles asta. Nu atunci.“ 

Dar acum înţelegi? întreb. 

„Da. Nu totul, dar suficient.“ 

Îl întreb dacă încearcă să îndrepte lucrurile sau doar să 
preîntâmpine agravarea situaţiei. 

O expresie de inexprimabilă uşurare îi umple chipul, relaxând 
toţi muşchii de acolo. Ceva ce tânjea să primească glas a fost în 
sfârşit rostit cu voce tare. Acestea sunt momentele pentru care 
trăiesc. Nu e o vindecare, departe de asta, dar pentru moment 
N. a obţinut o oarecare alinare. Mă îndoiesc că se aştepta. 
Majoritatea pacienţilor n-o fac. 

„Nu le pot îndrepta“, şopteşte. „Dar pot preîntâmpina 
agravarea lucrurilor. Da. Asta fac de atunci.“ 

Am ajuns din nou la un punct de cotitură. L-aş putea întreba 
ce s-a întâm-plat vara trecută - august trecut, presupun - la 
Câmpul lui Ackerman, însă probabil e prea devreme. Mai bine să 
mai slăbim puţin rădăcina dintelui infectat întâi. Şi mă îndoiesc 
sincer că sursa infecţiei poate fi atât de recentă. Cel mai 
probabil, orice i s-a întâmplat vara trecută a fost doar un soi de 
declanşator. 

Îi cer să-mi vorbească despre celelalte simptome ale sale. 

El râde. „Ne-ar lua toată ziua şi nu mai avem decât...“ Aruncă 
o privire la ceasul de la mână. „...douăzeci şi două de minute. 
Douăzeci şi doi e un număr bun, apropo.“ 

Fiindcă e par? întreb. 


Felul în care încuviinţează din cap sugerează că pierd timpul 

cu ce este evident. 

„Simptomele mele, cum le spui... sunt grupate.“ Acum ridică 
ochii spre tavan. „Există trei astfel de grupuri. les din mine... din 
partea mea sănătoasă... ca stâncile... stânci, ştii... o Doamne, 
Dumnezeule... ca stâncile alea futute din câmpul ăla futut...“ 

Lacrimile îi şiroiesc pe obraji. La început nu pare să observe, 
stă doar întins pe canapea cu degetele împletite, uitându-se în 
tavan. Dar atunci se 

N. 
întinde spre masa de lângă el, unde stă ceea ce Sandy, 
recepţionera mea, numeşte Eterna Cutie de Kleenex. la două 
batiste, se şterge cu ele pe obraji, apoi le mototoleşte. Dispar 
complet în împletitura degetelor lui. 

„Există trei grupuri“, reia, vorbind pe o voce nu tocmai sigură. 
„Număratul e primul. E important, dar nu la fel de important ca 
atinsul. Anumite lucruri trebuie să le ating. Ochiurile de la plită, 
de pildă. Înainte să plec de acasă dimineaţa sau când mă duc la 
culcare seara. Chit că văd că sunt stinse - toate butoanele 
indică poziţia de sus, arzătoarele nu sunt roşii -, tot trebuie să le 
ating ca să fiu absolut sigur. Şi sticla uşii de la cuptor, desigur. 
Apoi am început să ating comutatoarele înainte să plec la birou. 
O simplă dublă atingere iute. Înainte să urc în maşină, trebuie să 
lovesc de patru ori în capotă. Şi de şase ori când ajung la 
destinaţie. Patru e un număr bun şi şase e un număr okay, dar 
zece... zece e ca...“ Văd o urmă de lacrimă care i-a scăpat, 
desenează un zigzag de la colţul ochiului drept la lobul urechii. 

Ca o relaţie oficială cu fata visurilor tale? sugerez. 

Zâmbeşte. Are un zâmbet adorabil, ostenit - un zâmbet 
căruia îi vine din ce în ce mai greu să se trezească dimineaţa. 

„Aşa e“, spune. „Şi ea are tenişii legaţi jos, ca toată lumea să 

ştie.“ 

Atingi şi alte lucruri? întreb, ştiind deja răspunsul. Am văzut 
multe cazuri ca N. în cei cinci ani de când practic meseria. Mi-i 
imaginez uneori pe aceşti oameni nefericiţi fiind ciuguliţi până la 
moarte de păsări de pradă. Păsările sunt invizibile - cel puţin 
până când un psihiatru bun, sau norocos, sau amân-două, le 
stropeşte cu versiunea lui de Luminol şi aruncă asupra lor 
lumina po-trivită -, însă cu toate acestea sunt foarte reale. E cu 
atât mai de mirare că atât de mulţi suferinzi de TOC reuşesc să 


ducă o viaţă productivă. Lucrează, mănâncă (deseori nu destul 
sau prea mult, e adevărat), merg la cinema, fac dragoste cu 
iubitul sau iubita lor, cu soţia sau soţul lor... şi tot timpul păsările 
alea sunt prezente, agăţate de ei şi ciugulind bucăţi mici de 
carne. 

„Ating multe lucruri“, spune el şi, din nou, oferă tavanului 
zâmbetul său ostenit, fermecător. „Orice obiect îţi vine în gând, 
eu l-am atins.“ 

Deci număratul este important, spun, dar atinsul e şi mai 
important. Ce e mai presus de atins? 

„Aşezarea“, spune şi dintr-odată începe să tremure din tot 
corpul, ca un câine lăsat afară în ploaia rece. „O, Doamne.“ 


Se ridică brusc în capul oaselor şi îşi trage picioarele peste 
marginea canapelei. Pe măsuţa de lângă el, pe lângă Eterna 
Cutie de Kleenex, e o vază cu flori. Mişcându-se foarte repede, 
schimbă locul cutiei şi vazei astfel încât ambele să formeze o 
diagonală. Apoi ia două lalele din vază şi le aşază tulpină lângă 
tulpină, în aşa fel încât o floare atinge cutia de Kleenex şi 
cealaltă vaza. 

„Aşa e sigur“, spune. Ezită, apoi încuviinţează din cap, ca şi 
când şi-ar fi confirmat mental că ceea ce gândeşte este corect. 
„Păstrează lumea.“ Ezită din nou. „Pentru acum.“ 

Arunc o privire la ceasul de la mână. Timpul a expirat şi am 
rezolvat destul de multe pentru o zi. 

„Săptămâna viitoare“, spun. „Meciul e la aceeaşi oră şi în 
acelaşi loc.“ Uneori transform glumiţa asta într-o întrebare, dar 
nu şi cu N. El are nevoie să se întoarcă, şi o ştie. 

„Nu există un leac miraculos, nu?“ întreabă. De data aceasta 
zâmbetul e aproape prea trist pentru a-l privi. 

li spun că s-ar putea să se simtă mai bine. (Genul acesta de 
sugestionare pozitivă nu strică niciodată, cum bine ştiu toţi 
psihiatrii.) Apoi îi zic să arunce toate pastilele de Ambien şi 
„pilulele cu fluturele verde“ - Lunesta, presupun. Dacă nu-l ajută 
noaptea, nu pot decât să-i facă probleme în timpul orelor de 
trezie. Nu-l ajută cu nimic dacă adoarme la volan, pe autostradă. 

„Nu“, admite el. „Presupun că nu. Doctore, n-am apucat să 
discutăm despre cauza principală. Ştiu care este...“ 

Săptămâna următoare poate vom ajunge la asta, îi spun. Până 
atunci, vreau să ţină un tabel împărţit pe trei secţiuni: numărat, 


atins şi aşezat. Va face asta? 

„Da“, răspunde. 

Îl întreb, aproape degajat, dacă simte porniri sinucigaşe. 

„Mi-a trecut prin cap gândul, dar am prea multe de făcut.“ 

E un răspuns interesant şi, totodată, neliniştitor. 

Îi dau cartea mea de vizită şi-i zic să sune - zi sau noapte - 
dacă ideea sinuciderii începe să i se pară mai atrăgătoare. 
Spune c-o va face. Dar, pe de altă parte, aproape toţi promit 
asta. 

„Între timp“, rostesc la uşă, punând mâna pe umărul lui, 
„continuă-ţi relaţia oficială cu viaţa.“ 

N. 

Se uită la mine, palid şi acum nezâmbitor, un om ciugulit 
bucată cu bucată de păsări invizibile. „Ai citit vreodată «Marele 
Zeu Pan» de Arthur Machen?“ 

Dau negativ din cap. _ 

„E cea mai înfricoşătoare poveste scrisă vreodată“, spune. „In 
ea, un personaj zice «pofta trupului triumfă mereu». Dar nu la 
pofta trupului face trimitere. Se referă de fapt la 
compulsivitate.“ 

Paxil? Poate Prozac. Niciuna însă până nu mă lămuresc mai 
bine ce-i cu pacientul ăsta interesant. 

7 iunie 2007 14 
iunie 2007 28 
iunie 2007 

N. îşi aduce „tema de casă“ la următoarea noastră şedinţă, 
cum mă şi aştep-tam să facă. Sunt multe lucruri pe care nu te 
poţi bizui pe lume, şi mulţi oameni fără de cuvânt, dar cei 
afectaţi de TOC, dacă nu sunt pe moarte, aproape întotdeauna 
se ţin de treabă. 

Într-un fel, tabelele lui sunt comice; într-un altul, triste; în al 
treilea, de-a dreptul oribile. E contabil, la urma urmei, şi 
presupun că a folosit un program de contabilitate ca să creeze 
conţinutul dosarului pe care mi-l înmâ-nează înainte să-şi ia 
locul pe canapea. Sunt fişe de calcul. Doar că în loc de investiţii 
şi venituri, aceste tabele detaliază relieful complet al obsesiilor 
lui N. Primele două tabele poartă titlul NUMARAT; următoarele 
două ATINS; ultimele şase AŞEZAT. Frunzărindu-le, îmi vine greu 
să înţeleg cum de are timp pentru orice altă activitate. Şi totuşi, 
bolnavii de TOC aproape mereu găsesc o cale. Ideea păsărilor 


invizibile îmi revine în gând; le văd cotropindu-l pe N, 
ciugulindu-i carnea în bucățele însângerate. 

Când ridic privirea, el e pe canapea, din nou cu mâinile 
împletite strâns pe piept. Şi a rearanjat vaza şi cutia cu batiste 
astfel încât să fie din nou unite pe diagonală. Astăzi, florile sunt 
crini albi. Văzându-i în felul acesta, puşi pe masă, mă duc cu 
gândul la înmormântări. 

„Te rog nu-mi cere să le pun la loc“, spune, rugător, dar ferm. 
„Mai bine plec decât să fac asta.“ 

li zic că n-am deloc intenţia să-i cer să le pună la loc. Ridic în 
aer fişele de calcul şi-l complimentez pentru aspectul lor 
profesionist. El ridică din umeri. 


Îl întreb atunci dacă ele reprezintă o recapitulare sau dacă 
acoperă doar ultima săptămână. 

„Doar ultima săptămână“, spune. Ca şi când chestiunea nu l- 
ar interesa deloc. Presupun că aşa este. Omul pe care păsările îl 
ciugulesc de moarte nu poate fi interesat cine ştie ce de 
insultele sau rănile de anul trecut, ori chiar de cele de 
săptămâna trecută; mintea-i stă doar la ziua de azi. Şi, Doamne 
ajută.-l, la viitor. 

„Cred că sunt două sau trei sute de puncte aici“, constat. 

„Să le spunem ocurenţe. Eu aşa le spun. Sunt şase sute patru 
ocurenţe la numărări, opt sute şaptezeci şi opt de ocurenţe la 
atins şi două mii două sute patruzeci şi şase de ocurenţe la 
aranjat. Toate numere pare, vei observa. Însumate fac trei mii 
şapte sute douăzeci şi opt, tot un număr par. Dacă aduni cifrele 
din acest total - 3728 - îţi iese douăzeci, tot par. Un număr 
bun.“ Înclină din cap, confirmându-şi parcă asta sieşi. „Dacă 
împarţi 3728 la doi, rezultatul e o mie opt sute şaizeci şi patru. 
Suma cifrelor din 1864 este nouăsprezece, un număr impar 
puternic. Puternic şi rău.“ Chiar se cutremură puţin. 

„Probabil eşti foarte obosit“, zic. 

La aceasta, nu oferă niciun răspuns verbal şi nici nu 
încuviinţează din cap, însă răspunde. Lacrimile îi şiroiesc pe 
obraji spre urechi. Nu-mi place să-i sporesc durerea, dar 
recunosc un fapt: dacă nu începem munca repede - „fără alte 
trăncăneli“, cum ar spune sora mea Sheila - nu va mai fi în stare 
de ni-ciun fel de muncă. Observ deja o deteriorare a aspectului 
său (cămaşă şifonată, ras neglijent, păr lăsat cam mult să 


crească) şi dacă i-aş chestiona colegii în legătură cu el, aproape 
sigur aş vedea schimburile acela iuți de priviri care spun atât de 
mult. Fişele de calcul sunt uimitoare în felul lor, dar pe N. e clar 
că încep să-l lase puterile. Mi se pare că nu avem de ales, 
trebuie să plonjăm spre miezul problemei, şi până nu ajungem la 
acel miez nu vom apela la niciun Paxil sau Prozac sau orice 
altceva. 

Întreb dacă e pregătit să-mi spună ce s-a întâmplat în august 

anul trecut. 

„Da“, răspunde. „Pentru asta am venit aici.“ la câteva batiste 
din Eterna Cutie şi se şterge pe obraji. Istovit. „Dar, doctore... 
eşti sigur?“ 

Niciodată un pacient nu m-a întrebat asta şi nici nu mi-a 
vorbit pe tonul acela de compasiune reticentă. Dar îi spun da, 
sunt sigur. Datoria mea este să-l ajut, însă pentru a face asta, el 
trebuie să fie dispus să mă ajute pe mine. 

N. 

„Chiar dacă te supune riscului de-a ajunge cum sunt eu 
acum? Pentru că s-ar putea întâmpla. Sunt pierdut, dar cred - 
sper - că n-am ajuns la stadiul celui care riscă să se înece şi e 
atât de panicat încât ar fi gata să tragă cu el pe orice ar încerca 
să-l salveze.“ 

Îi spun că nu prea înţeleg. 

„Sunt aici pentru că totul ar putea fi în capul meu“, zice şi se 
loveşte cu încheieturile degetelor peste tâmplă, ca şi când ar 
vrea să se asigure că ştiu unde e capul său. „Sau ar putea să nu 
fie. Nu-mi dau bine seama. La asta mă refer când spun că sunt 
pierdut. Şi dacă nu e de ordin mental - dacă ce am văzut şi am 
simţit pe Câmpul lui Ackerman este real - atunci port un soi de 
infecţie. Pe care ţi-aş putea-o transmite.“ 

Câmpul lui Ackerman. Îmi notez asta, deşi totul va apărea pe 
casete. Când eram mici, eu şi sora mea am urmat şcoala 
Ackerman, în orăşelul numit Har-low, pe malurile râului 
Androscoggin. Care nu e departe de aici; cincizeci de kilometri, 
cel mult. 

Îi spun că-mi asum riscul şi îl asigur că, în cele din urmă - altă 
condiţio-nare pozitivă -, sunt convins că amândoi vom fi bine. 

El scoate un râs găunos, solitar. „Ce frumos ar fi“, zice. 

„Morbeşte-mi despre Câmpul lui Ackerman.“ 

Suspină şi spune: „E în Motton. Pe partea estică a râului 


Androscoggin.“ 

Motton. Următorul oraş după Chester's Mill. Mama noastră 
cumpăra lapte şi ouă de la Boy Hill Farm din Motton. N. vorbeşte 
despre un loc care nu poate fi la mai mult de zece kilometri de 
casa în care am crescut. Aproape spun: Ştiam eu! 

N-o spun, dar el se uită tăios la mine, aproape ca şi când mi- 
ar fi intuit gândul. Poate a făcut-o. Nu cred în percepţie 
extrasenzorială, însă nici n-o scot complet din discuţie. 

„Să nu mergi niciodată acolo, doctore“, zice. „Nici măcar să 
nu cauţi locul. Promite-mi.“ 

Îi promist. De fapt, n-am fost în partea aceea uitată de Maine 
de peste cincisprezece ani. E aproape în kilometri, departe în 
dorinţă. Thomas Wolfe a enunțat un caracteristic adevăr 
universal când şi-a intitulat mag-num opusul Nu te poţi întoarce 
acasă; nu e valabil pentru toată lumea (sora mea Sheila se 
întoarce deseori; e încă apropiată de mai mulţi dintre prietenii 


noştri din copilărie), dar e valabil pentru mine. Deşi eu mi-aş 
intitula cartea Nu vreau să mă întorc acasă. Ce-mi amintesc sunt 
bătăuşi cu tuleie sub nas dominând terenul de joacă, case goale 
cu geamuri fără sticlă, holbate, maşini abandonate şi ceruri care 
mereu păreau albe şi reci şi pline de stoluri de ciori. 

„Bine“, spune N. şi îşi dezgoleşte dinţii un moment spre 
tavan. Nu agresiv; este, sunt cât se poate de sigur, expresia 
unui om care se pregăteşte să ridice ceva greu, ştiind că a doua 
zi îl va durea tot corpul. „Nu ştiu dacă mă voi putea exprima 
foarte bine, dar voi face tot ce pot. Important e să ţii minte că 
până în acea zi de august, singurul gest TOC pe care îl făceam 
era să dau fuga în baie înainte de-a pleca la serviciu ca să fiu 
sigur că mi-am scos toate firele de păr din nas.“ 

Poate e adevărat; cel mai probabil nu e. Nu insist pe subiect. 
În schimb, îi cer să-mi spună ce s-a întâmplat în ziua aceea. Şi el 
îmi povesteşte. 

Pe toată durata următoarelor trei şedinţe, îmi spune. La a 
doua dintre acestea - 15 iunie - îmi aduce un calendar. Acesta 
e, cum se zice, Proba A. 

3 Povestea lui N. 

Ca meserie practic contabilitatea, ca hobby - fotografia. După 
divorţ - şi după ce au crescut copiii, ceea ce e un alt fel de 
divorţ, şi aproape la fel de dureros - mi-am petrecut majoritatea 


weekendurilor hoinărind, luând cadre din natură cu aparatul 
meu Nikon. E-un aparat cu film, nu digital. Spre sfârşitul fiecărui 
an, duceam cele mai bune douăsprezece poze şi le făceam ca- 
lendar. Le imprimam la un atelier mic din Freeport numit The 
Windhover Press. Au preţuri piperate, dar fac lucru de calitate. 
Dădeam calendarele prietenilor şi asociaţilor de afaceri, de 
Crăciun. Şi câtorva clienţi, dar nu multora - clienţii care 
decartează sume din cinci sau şase cifre de regulă apreciază 
ceva placat cu argint. Eu, unul, prefer oricând o fotografie bună 
cu un peisaj din natură. N-am nicio poză cu Câmpul lui 
Ackerman. Am făcut câteva, însă n-a 

N. 
ieşit niciuna. Ceva mai târziu am împrumutat o cameră digitală. 
Nu doar că pozele n-au ieşit, dar am şi pârlit mecanismul 
aparatului. A trebuit să cumpăr una nouă pentru tipul de la care 
o împrumutasem. Ceea ce era în regulă. Pe atunci cred că 
oricum aş fi distrus orice poză aş fi făcut cu locul ăla. Dacă el 
mi-ar fi dat voie, desigur. 

şintreb cine este „el“. N. ignoră întrebarea ca şi când n-ar fi 

auzit-o.ţ 

Am făcut poze peste tot în Maine şi New Hampshire, însă îmi 
place să nu mă prea îndepărtez de zona mea. Locuiesc în Castle 
Rock - sus pe View, de fapt - dar am crescut în Harlow, ca tine. 
Nu te arăta aşa surprins, doctore, te-am căutat pe Google după 
ce mi te-a sugerat doctorul de familie - toţi se caută între ei pe 
Google în zilele astea, nu-i aşa? 

Oricum, în partea aia din mijlocul statului Maine am realizat 
cele mai bune lucrări ale mele: Harlow, Motton, Chester's Mill, St 
Ives, Castle-St-lves, Canton, Lisbon Falls. De-a lungul malurilor 
bravului râu Androscoggin, cu alte cuvinte. Pozele alea par 
mai... reale, cumva. Calendarul pe '05 e-un bun exemplu. O să-ţi 
aduc unul şi o să te convingi cu ochii tăi. lanuarie-aprilie şi 
septem-brie-decembrie au fost făcute toate aproape de casă. 
Mai-august sunt... să vedem... Old Orchard Beach... Pemnaquid 
Point, farul, desigur... Harrison State Park... şi Thunder Hole în 
Bar Harbor. Credeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior la 
Thunder Hole, eram aşa extaziat, însă când am văzut şpalturile, 
mi-a căzut cerul în cap. Era doar un instantaneu turistic. 
Compoziţie bună, dar şi ce dacă, nu? Găseşti o compoziţie bună 
în orice calendar turistic de duzină. 


Vrei să afli părerea mea, ca simplu amator? Consider că 
fotografia e o artă mai artistică decât cred majoritatea 
oamenilor. E logic să crezi asta; dacă ai ochi pentru compoziţie - 
plus oarece abilităţi tehnice pe care le poţi deprinde la orice curs 
de fotografie -, un loc frumos iese în poză la fel de bine ca ori- 
care altul, mai ales dacă te pasionează doar peisajele. Harlow, 
Maine sau Sa-rasota, Florida, trebuie doar să ai filtrul potrivit, 
apoi îndrepţi obiectivul şi pozezi. Doar că nu e aşa. Locul 
contează în fotografie la fel cum contează în pictură sau roman 
sau poezie. Nu ştiu de ce e aşa, dar... 

şUrmează o pauză lungă.ţ 

De fapt, ştiu. Fiindcă un artist, chiar şi un amator ca mine, 
pune suflet în lucrurile pe care le creează. Pentru unii oameni - 
cei cu spirit hoinar, îmi imaginez - sufletul e portabil. Dar al 
meu... niciodată nu mi s-a părut că trece 


măcar de Bar Harbor. Instantaneele pe care le-am făcut de-a 
lungul râului An-droscoggin, totuşi... acelea îmi vorbesc. Şi le 
vorbesc şi altora. Tipul cu care fac afaceri în Windhover a zis că 
probabil aş putea obţine un contract de editare la New York, să 
câştig nişte bani pe calendarele mele decât să plătesc din 
buzunar, însă asta nu m-a interesat niciodată. Mi se pare puţin 
prea... nu ştiu... public? Pre-tenţios? Nu ştiu, ceva de felul ăsta. 
Calendarele sunt lucruri mărunte, doar între prieteni. Pe 
deasupra, am serviciu. Imi place să fac contabilitate. Viaţa însă 
cu siguranţă mi-ar fi fost mai sumbră fără acest hobby. Eram 
bucuros doar să ştiu că o mână de prieteni au calendarele mele 
agăţate în bucătăriile sau livingurile lor. Chiar şi în antreurile lor. 
lronia e că n-am făcut multe poze de când le-am făcut pe cele 
din Câmpul lui Ackerman. Cred că acea etapă din viaţa mea s-a 
încheiat, şi simt un gol. Unul care şuieră în toiul nopţii, de parcă 
ar exista un vânt în adâncuri. Un vânt care încearcă să umple 
ceea ce nu mai este acolo. Uneori mi se pare că viaţa o afacere 
foarte, foarte tristă, doctore. Sincer. 

În timpul unei hoinăreli din august anul trecut, am ajuns la un 
drum de pământ în Motton pe care nu-mi aminteam să-l mai fi 
văzut vreodată. Conduceam fără ţel, ascultam muzică la radio şi 
am pierdut râul din ochi, dar ştiam că nu poate fi departe, 
fiindcă îi simţeam mirosul. E-un miros jilav şi proaspăt în acelaşi 
timp. Ştii despre ce vorbesc, sunt sigur. E un miros vechi. 


Oricum, am intrat pe drumul acela. n 

Era accidentat, aproape întrerupt în câteva locuri. In plus, 
începea să fie târziu. Probabil că era în jur de şapte seara, şi nu 
oprisem nicăieri să cinez. Eram flămând. A fost cât pe ce să fac 
cale întoarsă, dar atunci drumul s-a îndreptat şi, în loc să 
coboare, a început să urce. Totodată, mirosul acela se simţea 
mai tare. Când am închis radioul, am putut să şi aud râul, nu 
doar să-l miros - nu tare, nu aproape, dar se auzea. 

Apoi am întâlnit un copac căzut de-a latul drumului şi aproape 
am întors. Aş fi putut, cu toate că nu era loc de întors. Eram 
doar la aproximativ doi kilometri de Route 117 şi aş fi putut face 
drumul cu spatele în cinci minute. Cred acum că ceva, o forţă 
care există în partea luminoasă a vieţii noastre, mi-a oferit acea 
ocazie. Cred că ultimul an ar fi fost foarte diferit dacă pur şi 
simplu aş fi băgat maneta schimbătorului în marşarier. Dar n-am 
făcut-o. Fiindcă mirosul acela... mi-a amintit întotdeauna de 
copilărie. De asemenea, din creasta dealului vedeam cerul mult 
mai bine. Copacii - câţiva pini, cei mai 

N. 
mulţi mesteceni - se răreau acolo, şi mi-am spus: „Este un 
câmp.“ Mi-a trecut prin gând că, dacă era, probabil dădea spre 
râu. Şi mi-a mai trecut prin gând că s-ar putea să fie un loc bun 
unde să întorc maşina, însă acesta era secundar ideii că aş 
putea face câteva poze cu râul Androscoggin la asfinţit. Nu ştiu 
dacă-ţi aminteşti, dar în august trecut am avut câteva apusuri 
spectaculoase. 

Aşa că am coborât şi am mutat copacul. Era un mesteacăn 
sălbatic, unul atât de putred, încât aproape mi s-a sfărâmat în 
mâini. Dar când am urcat înapoi în maşină, aproape că tot 
înapoi am mers în loc de înainte. Intr-adevăr există o forţă de 
partea luminoasă a lucrurilor; cred asta cu tărie. Mi se părea 
însă că sunetul râului era mai clar odată îndepărtat copacul - o 
prostie, ştiu, dar chiar aşa mi s-a părut - aşa că am băgat 
maneta în viteza întâi şi mi-am condus micuța Toyota 4Runner 
până în vârful coastei. 

Am trecut pe lângă un mic indicator prins în cuie pe un copac: 
CÂMPUL LUI ACKERMAN, VÂNĂTOAREA INTERZISĂ, TRECEREA 
OPRITĂ. Din acel loc copacii se îndepărtau, întâi pe stânga, apoi 
pe dreapta, şi am văzut câmpul. Mi-a tăiat răsuflarea. Nici nu-mi 
amintesc când am oprit motorul şi am coborât, cum nu-mi aduc 


aminte când am luat aparatul foto, dar trebuie s-o fi făcut, 
fiindcă îl aveam în mână când am ajuns la marginea câmpului, 
cu breteaua şi geanta cu lentile lovindu-mi-se de picior. M-a lovit 
drept în inimă, mi-a străpuns inima, m-a scos din normalul vieţii 
mele. 

Realitatea este un mister, doctore Bonsaint, şi țesătura 
cotidiană a lucrurilor este giulgiul pe care îl tragem peste ea 
pentru a-i ascunde întunericul şi lumina. Cred că din acelaşi 
motiv acoperim feţele cadavrelor. Percepem chipurile celor morţi 
ca pe un soi de poartă. E închisă pentru noi... dar ştim că nu va 
fi mereu aşa. Într-o zi se va deschide pentru fiecare dintre noi şi 
fiecare dintre noi îi va trece pragul. 

Sunt însă locuri unde giulgiul se subţiază şi realitatea 
transpare. Chipul de sub el trage cu ochiul... dar nu chipul unui 
cadavru. Aproape ar fi bine să fie aşa. Câmpul lui Ackerman este 
un astfel de loc, şi nu-i câtuşi de puţin de mirare că proprietarul 
a pus un indicator cu TRECEREA OPRITĂ. 

Ziua se sfârşea. Soarele era o minge de gaz roşu, turtită la 
ambii poli, agăţată deasupra liniei vestice a orizontului. Râul era 
un şarpe lung, sângeriu, reflectând lumina, la o distanţă de 
aproximativ cincisprezece kilometri, dar sunetul lui ajungea 
până la mine prin aerul nemişcat de seară. Dincolo de 


el se înălţau pături albastre-cenuşii într-o serie de liziere până 
hăt, la orizont. Nu vedeam nici măcar o casă sau un drum. Nicio 
pasăre nu cânta. Era ca şi când aş fi călătorit patru sute de ani 
în timp. Sau patru milioane. Primele fuioare de ceaţă se ridicau 
din iarba înaltă. Nimeni nu fusese acolo să o co-sească, deşi 
acela era un câmp mare, un loc bun de păşunat. Ceaţa ieşea din 
verdele-închis ca o răsuflare. Ca şi când pământul însuşi ar fi 
fost viu. 

Cred că m-am clătinat puţin pe picioare. Nu din cauza 
frumuseţii, deşi era într-adevăr frumos, ci din cauza faptului că 
tot ce se întindea înaintea mea părea subţire, aproape o 
halucinație. Şi atunci am văzut stâncile alea nenorocite iţindu-se 
din iarba necosită. 

Erau şapte la număr, sau aşa am crezut - cea mai înaltă cam 
de un metru şi jumătate, cea mai scundă doar de unul, iar restul 
între. Mi-amintesc că m-am dus lângă cea mai apropiată, însă e 
ca şi cum ţi-ai aminti un vis după ce începe să se descompună 


în lumina dimineţii - ştii cum se întâmplă? Sigur că ştii, visele 
trebuie să fie o parte însemnată a zilei tale de lucru. Doar că 
acesta nu era un vis. Auzeam iarba cum foşnea, frecându-se de 
pantalonii mei, simţeam pantalonii umezindu-se de la rouă şi 
începând să mi se lipească de piele, sub genunchi. Din când în 
când, un tufiş - smocuri de sumac creşteau ici şi colo - trăgea 
de geanta mea cu lentile în spate şi îi dădea drumul, făcând-o 
să mă lovească în coapsă mai tare ca de obicei. 

Am ajuns la cea mai apropiată stâncă şi m-am oprit. Era una 
dintre cele de un metru şi jumătate. La început am avut 
impresia că sunt feţe cioplite în ea - şi nu feţe omeneşti, ci feţe 
de bestii şi monştri - dar apoi mi-am schimbat puţin poziţia şi 
am văzut că era doar un joc al luminii serii, care adânceşte 
umbrele şi le face să semene cu... ei bine, cu orice. De fapt, 
după ce am stat o vreme în noua mea poziţie, am văzut noi feţe. 
Unele dintre ele păreau omeneşti, însă erau la fel de oribile. Mai 
oribile, de fapt, fiindcă orice e omenesc e întotdeauna mai oribil, 
nu crezi? Fiindcă ce e omenesc cunoaştem, ce e omenesc 
înţelegem. Sau aşa credem. lar acestea păreau fie că strigă, fie 
că râd. Poate amândouă în acelaşi timp. 

Am crezut că asta se datora tăcerii, care îmi încingea 
imaginaţia, şi izolării, şi mărimii locului - o parte atât de mare 
din lume pe care o vedeam întin-zându-se în faţa mea. Şi felului 
în care timpul părea să-şi ţină răsuflarea. Ca şi când totul ar 
putea rămâne aşa la nesfârşit, asfinţitul la nu mai mult de 

N. 
patruzeci de minute distanţă şi soarele atârnând roşu deasupra 
orizontului şi claritatea aceea estompată a aerului. Am crezut că 
toate acestea mă făceau să văd feţe acolo unde nu exista 
altceva decât coincidenţă. Acum cred altceva, dar acum e prea 
târziu. 

Am făcut câteva poze. Cinci, cred. Un număr rău, deşi încă nu 
ştiam asta. Apoi m-am dat înapoi, vrând să le prind pe toate 
şapte în cadru şi când am înca-drat imaginea, am văzut că erau 
de fapt opt, dispuse oarecum în cerc. Se vedea - când te uitai 
atent, adică - că erau parte a unei formaţiuni geologice care fie 
ieşise din pământ cu secole în urmă, fie fusese expusă mai 
recent de inundaţii (terenul era uşor înclinat, aşa că asta mi se 
părea foarte posibil), însă păreau de asemenea plănuite, ca 
stâncile dintr-un cerc al druizilor. Nu era nimic cioplit în ele, însă. 


Cu excepţia urmelor lăsate de elementele naturii. Ştiu asta, 
fiindcă m-am întors pe timp de zi şi m-am convins. Ciobituri şi 
scobituri. Nimic altceva. 

Am mai luat patru cadre - aducând totalul la nouă, alt număr 
rău, deşi ceva mai bun decât cinci - şi când am lăsat camera jos 
şi m-am uitat din nou cu ochiul gol, am văzut feţele, rânjite şi 
strâmbate şi schimonosite. Unele omeneşti, altele bestiale. Şi 
am numărat şapte stânci. 

Dar când m-am uitat iar prin obiectiv, erau opt. 

Am început să mă simt ametit şi speriat. Voiam să plec de 
acolo înainte să se lase de tot întunericul - să las câmpul în 
urmă şi să mă întorc pe Route 117, cu muzică rock-and-roll 
zgomotoasă la radio. Insă nu puteam să plec aşa uşor. Ceva din 
adâncul meu - la fel de adânc ca instinctul care ne face să tra- 
gem aer în plămâni şi să-l dăm afară - a insistat pentru asta. 
Simţeam că dacă plec, ceva teribil se va întâmpla, şi poate nu 
doar mie. Senzaţia aceea de subţirime m-a cotropit din nou, ca 
şi când lumea ar fi fost fragilă în locul acela şi o singură 
persoană ar fi de ajuns să declanşeze un cataclism inimaginabil. 
Dacă nu era foarte, foarte grijulie. 

Atunci au început la mine rahaturile care ţin de TOC. M-am 
dus de la stâncă la stâncă, atingându-le, numărându-le şi 
observându-le dispunerea. Voiam să plec - voiam cu disperare 
să plec -, dar am făcut-o şi n-am fuşerit treaba. Fiindcă trebuia 
să o fac. Ştiam asta aşa cum ştiu că trebuie să respir întruna 
dacă vreau să rămân în viaţă. Pe când am ajuns înapoi de unde 
pornisem, tremuram şi eram lac de sudoare, pe lângă rouă şi 
ceaţă. Deoarece să ating stâncile alea... nu a fost plăcut. A 
trezit... idei. Şi a iscat imagini. Imagini 


urâte. Una mă arăta ciopârţindu-mi fosta soţie cu toporul şi 
râzând în vreme ce ea urla şi ridica mâinile însângerate pentru a 
se apăra de lovituri. 

Insă erau opt. Opt stânci pe Câmpul lui Ackerman. Un număr 
bun. Un număr sigur. Ştiam asta. Şi nu mai conta dacă mă uitam 
la ele prin obiectivul camerei sau cu ochiul gol; după ce le-am 
atins, s-au fixat. Se făcea întu-neric, soarele intrase pe jumătate 
sub linia orizontului (probabil că petrecusem douăzeci de minute 
sau mai mult plimbându-mă pe marginea acelui cerc neuniform, 
care avea un diametru, poate, de patruzeci de metri), vedeam 


însă destul de bine - aerul era straniu de clar. Încă-mi mai era 
teamă - ceva nu era în regulă acolo, totul clama asta, însăşi 
tăcerea păsărilor o clama -, totuşi mă simţeam şi uşurat. Răul 
fusese măcar parţial îndreptat prin atingerea stâncilor... şi 
pentru că mă uitasem din nou la ele. Îmi fixasem în minte locul 
lor pe câmp. Asta era la fel de important ca atingerea lor. 

şO pauză de gândire.ţ 

Ba nu, mai important. Întrucât felul în care vedem lumea este 
ceea ce ţine la respect întunericul de dincolo de lume. ÎI 
împiedică să se reverse şi să ne înece. Cred că ştim cu toţii asta, 
în adâncul nostru. Aşa că m-am întors cu gândul de-a pleca şi 
făcusem deja bună parte de drum înapoi spre maşină - poate 
atingeam chiar şi mânerul portierei -, când ceva m-a făcut să 
mă întorc pe loc. Şi atunci am văzut. 

şpăstrează tăcerea mult timp. Observ că tremură. l-a dat 
transpiraţia. li străluceşte pe frunte ca roua.ţ 

Era ceva în mijlocul stâncilor. În mijlocul cercului pe care îl 
formau - din întâmplare sau intenţionat. Era negru, asemenea 
cerului spre răsărit, şi verde ca iarba. Se răsucea foarte încet, 
însă nu-şi dezlipea nicio clipă ochii de la mine. Fiindcă avea ochi. 
Ochi roz, bolnăvicioşi. Ştiam - mintea mea raţională ştia - că 
vedeam doar o lumină pe cer, dar în acelaşi timp ştiam că era 
mai mult decât atât. Acel ceva se folosea de lumină. Ceva 
folosea asfinţitul pentru a vedea, iar ceea ce vedea eram eu. 

şPlânge din nou. Nu-i ofer cutia de Kleenex, fiindcă nu vreau 
să sparg vraja. Deşi nu sunt sigur dacă i-aş fi putut-o oferi, 
deoarece a aruncat o vrajă şi asupra mea. Ce articulează este o 
fabulaţie, şi o parte din el ştie asta - „umbre care arată a feţe“ 
etc. - dar e foarte puternică, iar fabulaţiile puternice se transmit 
ca microbii răcelii prin strănut.ţ 

N. 

Probabil că am continuat să merg cu spatele. Nu-mi amintesc 
s-o fi făcut; mi-amintesc doar că mă uitam la capul unui monstru 
grotesc din bezna de dincolo de limitele realului. Şi că-mi 
spuneam că acolo unde este unul, trebuie să fie mai mulţi. Opt 
stânci îi pot ţine captivi - cu greu -, dar dacă ar fi doar şapte, ei 
ar da buzna din bezna de la marginea realităţii şi ar cotropi 
lumea. Din câte ştiam, poate mă uitam la cel mai mic dintre ei. 
Din câte ştiam, acel cap turtit de şarpe cu ochi roz şi pene mari 
şi lungi ce-i ieşeau din bot putea fi doar un copil. 


A observat că-l privesc. 

Arătarea dracului a rânjit la mine, iar dinţii lui erau capete. 
Capete de oameni vii. 

Atunci am călcat pe o creangă uscată. S-a rupt cu un sunet ca 
de pocnitoare şi eu am ieşit din paralizie. Nu cred că e imposibil 
ca arătarea aia ce plutea în interiorul cercului de stânci să mă fi 
hipnotizat, aşa cum un şarpe se spune că poate face cu o 
pasăre. 

M-am întors şi am fugit. Geanta cu lentile se tot lovea de 
piciorul meu şi fiecare lovitură părea să spună Trezeşte-te! 
Trezeşte-te! Fugi de aici! Fugi de aici! Am deschis portiera 
Toyotei mele şi am auzit sunetul clopoţelu-lui, acela care te 
anunţă că ai lăsat cheile în contact. M-am gândit la un film vechi 
în care William Powell şi Myrna Loy sunt la recepţia unui hotel 
elegant şi Powell sună clopoţelul să vină cineva. Ciudat ce-ţi 
trece prin minte în astfel de momente, nu? Există o poartă şi-n 
capul nostru - eu asta cred. Una care împiedică nebunia din 
fiecare să se reverse peste intelect. Şi în momentele critice, se 
deschise şi tot soiul de porcării ciudate dau năvală afară. 

Am pornit motorul. Am deschis radioul, am ridicat volumul la 
maximum şi din difuzoare a început să urle muzică rock. Erau 
cei de la The Who, asta mi-amintesc. Şi îmi aduc aminte că am 
aprins farurile. Când am făcut-o, stâncile alea au părut să sară 
către mine. Aproape am strigat. Însă erau opt, le-am numărat, şi 
opt e un număr sigur. 

şAici intervine o nouă pauză lungă. Aproape un minut întreg.ţ 

Următorul lucru pe care mi-l aduc aminte e că mă aflam 
înapoi pe Route 117. Nu ştiu cum am ajuns acolo, dacă am 
întors maşina sau am mers în marşarier. Nu ştiu cât timp mi-a 
luat, dar cântecul formaţiei The Who se 


terminase şi acum ascultam The Doors. Dumnezeule mare, era 
„Break On Through to the Other Side“1. Am închis radioul. 

Nu cred că mai pot povesti, doctore, nu astăzi. Sunt sleit. 

ŞŞi aşa şi arată.ţ 

şUrmătoarea şedinţăţ 

Am crezut că efectul pe care l-a avut locul asupra mea se va 
risipi pe drumul de întoarcere acasă - un simplu moment 
neplăcut în pădure, corect? - şi sigur că pe când mă voi vedea în 
propriu-mi living, cu luminile aprinse şi televizorul deschis, voi fi 


din nou bine. Dar nu am fost. Ba dimpotrivă, sentimentul acela 
de dislocare - că am atins un alt univers inamic universului nos- 
tru - mi s-a părut mai puternic. Am rămas convins că văzusem o 
faţă - mai rău, sugestia unui corp reptilian uriaş - în acel cerc de 
stânci. Mă simţeam... infectat. Infectat de gândurile care îmi 
circulau în cap. Mă simţeam totodată periculos - ca şi când aş fi 
putut invoca arătarea aceea doar gândindu-mă la ea prea mult. 
Şi nu avea să fie singură. Tot acel cosmos străin se va împrăştia 
în lumea noastră, ca voma prin fundul unei pungi de hârtie ude. 

Am dat o tură şi am încuiat toate uşile. Apoi am fost sigur că 
am uitat vreo două, aşa că am mai dat o tură şi le-am verificat 
pe toate. De data aceasta am numărat: uşa din faţă, uşa din 
spate, uşa cămării, uşa podului, uşa de sus a garajului, uşa din 
spate a garajului. Astea erau şase, şi mi-a trecut prin gând că 
şase este un număr bun. Cum şi opt e un număr bun. Sunt 
numere prietenoase. Calde. Nu reci, precum cinci sau... ştii tu, 
şapte. M-am relaxat puţin, însă am mai dat o ultimă tură. Tot 
şase. „Şase-i şase cum e şase“, mi-amintesc că am spus. După 
aceea mă gândeam că voi putea dormi, dar n-am putut. Nici cu 
un Ambien. Vedeam întruna soarele la asfintit deasupra râului 
Androscoggin, transformându-l într-un şarpe roşu. Ceaţa ieşind 
din iarbă ca mii de limbi. Şi arătarea dintre stânci. Aceea, mai 
mult ca orice. 

M-am ridicat şi am numărat toate cărţile din biblioteca din 
dormitor. Erau nouăzeci şi trei. Asta-i un număr rău, şi nu doar 
fiindcă e impar. Dacă împarţi nouăzeci şi trei la trei rezultă 
treizeci şi unu: treisprezece de-a-ndoa-selea. Aşa că am luat o 
carte din biblioteca mică din hol. Nouăzeci şi patru însă nu e 
decât puţin mai bine, fiindcă nouă şi patru, adunate, dau 
treisprezece. 

„Să răzbatem de partea cealaltă“ (n. tr.). 

N. 
Treisprezece apare pretutindeni în lumea asta a noastră, 
doctore. Nici nu ştii. Oricum, am mai adus şase cărţi în 
biblioteca din dormitor. A trebuit să le înghesui, dar le-am făcut 
să încapă. O sută e okay. E bine, chiar. 

Mă întorceam în pat, când am început să mă gândesc la 
biblioteca din hol. Dacă nu cumva, ştii tu, am luat dintr-un sân şi 
am băgat în altul. Aşa că am numărat şi cărţile de acolo, şi 
rezultatul a fost bun: cincizeci şi şase. Suma cifrelor este 


unsprezece, adică un număr impar, dar nu cel mai rău număr 
impar, şi cincizeci şi şase împărţit la doi dă douăzeci şi opt - un 
număr bun. După asta am putut dormi. Cred că am avut vise 
urâte, însă nu mi le aduc aminte. 

Zilele au trecut şi mintea mea a continuat să se întoarcă la 
Câmpul lui Ackerman. Era ca şi când o umbră ar fi căzut peste 
viaţa mea. Număram o mulţime de lucruri pe-atunci, şi 
atingeam lucruri - ca să fiu sigur că le înţeleg locul în lume, în 
lumea reală, lumea mea - şi începusem să şi aşez lucruri. Intot- 
deauna în numere pare şi de regulă în cerc sau pe diagonală. 
Întrucât cercurile şi diagonalele ţin lucrurile afară. 

În general, adică. Şi niciodată permanent. O singur accident 
mic şi paisprezece devine treisprezece, sau opt devine şapte. 

La începutul lui septembrie, fiica mea cea mică a venit în 
vizită şi mi-a atras atenţia cât de obosit arăt. Voia să ştie dacă 
nu lucrez prea mult. A observat de asemenea că toate 
lucruşoarele din living - chestii pe care mama ei nu le luase 
după divorţ - fuseseră aranjate în ceea ce ea a numit „cercuri 
OZN“. A spus: „Începi să te ramoleşti puţin la bătrâneţe, nu-i 
aşa, tati?“ Şi atunci am decis că trebuie să mă întorc la Câmpul 
lui Ackerman, de data aceasta în plină zi. Mi-am spus că, dacă îl 
văd la lumina zilei, dacă văd doar câteva stânci neînsemnate 
împrăştiate pe o pajişte necosită, voi înţelege ce aiurea este 
toată tărăşenia asta şi obsesiile mele se vor împrăştia ca puful 
de păpădie într-o adiere puternică de vânt. Voiam asta. Fiindcă 
număratul, atinsul şi aranjatul - treburile astea înseamnă multă 
muncă. O mare responsabilitate. 

În drum, am oprit la atelierul unde îmi developam filmele şi 
am văzut că pozele făcuse în seara aceea pe Câmpul lui 
Ackerman nu ieşiseră. Erau doar nişte dreptunghiuri gri, ca şi 
când ar fi fost înceţoşate de-o radiaţie puter-nică. Asta m-a făcut 
să ezit, însă nu m-a oprit din drum. Am împrumutat o cameră 
digitală de la un tip din atelier - asta e cea pe care am prăjit-o - 
şi am pornit (cu viteză) spre Motton. Vrei să auzi o chestie 
stupidă? Mă simţeam 


ca un om care s-a urzicat rău şi se duce la farmacie după o 
sticlă de loţiune Calamine. Deoarece cu asta se asemăna 
senzaţia - cu o mâncărime. Număratul şi atinsul şi aranjatul o 
puteau scărpina, însă scărpinatul oferă doar alinare temporară, 


în cel mai bun caz. Cel mai adesea favorizează răspândirea 
sursei mâncărimii. Eu voiam de fapt un leac. Întoarcerea la 
Câmpul lui Ackerman nu era leacul dorit, însă eu de unde să ştiu 
asta, nu? Cum a spus cineva, învăţăm pe pielea noastră. ŞI 
învăţăm şi mai bine dacă încercăm şi nu ne iese. 

Era o zi frumoasă, fără pată de nor pe cer. Frunzele erau încă 
verzi, dar aerul avea acea limpezime strălucitoare de când se 
schimbă anotimpurile. Fosta mea soţie obişnuia să spună că 
aceste zile de toamnă timpurie sunt răsplata pe care o primim 
fiindcă i-am înghiţit trei luni de zile pe turişti şi pe rezidenții de 
vară, stând la rând pe când ei îşi folosesc cardurile de credit ca 
să cumpere bere. Mă simţeam bine, asta îmi amintesc. Mă 
simţeam sigur că voi pune capăt tuturor neroziilor. Ascultam o 
compilaţie greatest hits Queen şi mă gândeam ce bine suna 
Freddie Mercury, ce pur. Cântam odată cu el. Am traversat râul 
Androscoggin în Harlow - apa de ambele părţi ale bătrânului 
Bale Road Bridge strălucea de să-ţi scoată ochii - şi am văzut un 
peşte sărind. M-a făcut să râd tare. Nu mai râsesem aşa din 
seara aceea pe Câmpul lui Ackerman, şi a sunat atât de bine, că 
am mai râs o dată. 

Apoi am urcat Boy Hill - pun pariu că ştii unde e - şi am trecut 
de Sere-nity Ridge Cemetery. Făcusem câteva poze bune acolo, 
deşi n-am pus ni-ciodată una într-un calendar. Am ajuns la 
drumul secundar de pământ nici cinci minute mai târziu. Am dat 
să intru pe el, apoi am acţionat frânele. Şi încă la ţanc. Dacă aş 
fi reacţionat mai lent, aş fi rupt în două grilajul Toyotei mele. 
Drumul era brăzdat de un lanţ şi de lanţ atârna un nou indicator: 
TRECEREA ABSOLUT OPRITA. 

Acum mi-aş fi putut spune că era doar o coincidenţă, că 
proprietarul acelor păduri şi al acelui câmp - nu neapărat un tip 
pe nume Ackerman, dar cine ştie - punea lanţul şi indicatorul 
acela în fiecare toamnă, pentru a-i descuraja pe vânători. Numai 
că sezonul la căprioare nu începea decât la 1 noiembrie. Nici 
măcar sezonul la păsări nu începea decât în octombrie. Cred că 
cineva supraveghea câmpul. Cu un binoclu, poate, sau cu un soi 
mai puţin normal de vedere. Cineva ştia că am fost acolo şi că 
poate aveam să revin. 

N. 

„Las-o baltă, atunci!“ mi-am spus. „Doar dacă nu vrei să rişti 
să fii arestat pentru violare de proprietate, poate să-ţi apară 


poza în Castle Rock Call. Asta chiar te-ar ajuta în afaceri, nu-i 
aşa?“ 

Nici în ruptul capului însă nu voiam să mă opresc, nu dacă 
exista o şansă să pot ajunge la câmp, să văd ceva şi, ca urmare, 
să mă simt mai bine. Fiindcă - fii atent aici - fix în timp ce-mi 
spuneam că dacă cineva voia să nu-i violez proprietatea ar 
trebui să-i respect dorinţa, număram literele de pe indicatorul 
acela şi-mi ieşea douăzeci şi unu, adică un număr îngrozitor, 
mult mai rău decât treisprezece. Ştiam că e-o nebunie să 
gândesc aşa, dar aşa gândeam, şi o parte din mine ştia că nu e 
deloc o nebunie. 

Mi-am ascuns Toyota în parcarea cimitirului Serenity Ridge, 
apoi am parcurs pe jos drumul de pământ cu camera 
împrumutată agăţată de umăr în bor-setuţa ei cu fermoar. Am 
ocolit lanţul - a fost uşor - şi am mers pe drum către câmp. S-a 
dovedit că ar fi trebuit s-o iau la pas şi dacă lanţul n-ar fi fost 
acolo, întrucât acum erau şase copaci căzuţi de-a curmezişul 
drumului, şi nu doar simpli mesteceni putrezi. Cinci erau pini 
măricei şi ultimul era un stejar matur. Şi nici nu căzuseră doar; 
scumpişorii ăia fuseseră tăiaţi cu drujba. Nici măcar nu m-au 
încetinit. M-am căţărat peste pini şi am ocolit stejarul. Apoi am 
fost pe dealul ce urca spre câmp. Celuilalt indicator - CÂMPUL 
LUI ACKERMAN, VÂNĂTOAREA INTERZISĂ, TRECEREA OPRITĂ - 
nu i-am acordat nici măcar o privire. Vedeam copacii cum se 
retrăgeau în creasta dealului, vedeam cum raze prăfoase de 
soare străluceau printre cei aproape de vârf şi vedeam acri şi 
acri întregi de cer albastru, vesel şi optimist. Era în toiul zilei. Nu 
avea să fie niciun gigantic şarpe-râu sângerând în zare, ci doar 
An-droscoggin cu care am crescut şi pe care întotdeauna l-am 
iubit - albastru şi frumos, aşa cum pot fi lucrurile normale atunci 
când le vedem în momentul lor de glorie. Am rupt-o la fugă. 
Sentimentul meu de optimism nebun a durat până în vârf, dar în 
clipa în care am văzut stâncile acelea stând acolo ca nişte colţi, 
starea mea de bine s-a năruit. Ce-a înlocuit-o au fost spaima şi 
oroarea. 

Erau şapte stânci din nou. Doar şapte. Şi în mijlocul lor - nu 
ştiu cum să explic mai bine asta, ca să mă înţelegi - era un loc 
şters. Nu era ca o umbră, nu tocmai, ci mai degrabă ca... ştii 
cum, cu timpul, albastrul jeanşilor tăi preferaţi păleşte? Mai ales 
în punctele de uzură, cum ar fi la genunchi? Aşa era. Culoarea 


ierbii era spălăcită într-un fel de verzuliu unsuros şi, în loc de 
albastru, 


cerul de deasupra acelui cerc de stânci părea cenușiu. Simţeam 
că, dacă aş intra acolo - şi o parte din mine voia asta - aş putea 
lovi cu pumnul şi el ar trece direct prin țesătura realităţii. Şi 
atunci, ceva m-ar prinde de mână. Ceva de cealaltă parte. Eram 
convins de asta. 

Totuşi, ceva din mine voia să o fac. Eu voiam să... nu ştiu... 
termin cu preludiul şi să trec direct la futai. 

Vedeam - sau credeam că văd, încă nu sunt sigur de partea 
asta - locul unde trebuia să fie a patra stâncă şi vedeam acea... 
acea ştersătură... umflându-se către mine, încercând să iasă pe 
acolo pe unde bariera de protecţie a stâncilor era subţire. Am 
fost îngrozit! Deoarece dacă ieşea de acolo, toate lucrurile 
nenumite din cealaltă parte s-ar naşte în lumea noastră. Cerul s- 
ar întuneca şi ar fi plin de noi stele şi constelații bizare. 

Am luat camera de pe umăr, dar am scăpat-o pe jos când am 
încercat să trag fermoarul borsetei în care se găsea. Mâinile îmi 
tremurau de parcă m-ar fi apucat o criză. Am luat borseta de jos 
şi i-am tras fermoarul şi, când m-am uitat din nou la stânci, am 
văzut că spaţiul dinăuntrul lor nu mai era doar şters. Incepea să 
se întunece. Şi vedeam ochi din nou. Uitându-se din întuneric. 
De data asta erau galbeni, cu pupile înguste negre. Ca ochii de 
pisică. Sau ochii de şarpe. 

Am încercat să ridic camera, dar am scăpat-o iar. Şi când m- 
am întins după ea, iarba s-a închis deasupra ei şi a trebuit să o 
trag de acolo. Ba nu, a trebuit să o smulg de acolo. Eram în 
genunchi atunci, smucind de curea cu ambele mâini. Şi o adiere 
a început să sufle din golul unde ar fi trebuit să fie a opta 
stâncă. Mi-a suflat părul de pe frunte. Puţea. Duhnea a stârv. Am 
ridicat camera la ochi, dar la început n-am văzut nimic. Mi-am 
spus: A orbit camera, cine ştie cum a orbit camera, şi atunci mi- 
am amintit că era un Nikon digital şi trebuia deschis. Am făcut-o 
- am auzit bipul - însă tot nu vedeam nimic. 

Adierea se transformase deja în vânt. Făcea iarba să se 
unduiască pe toată lungimea câmpului în valuri mari de umbră. 
Miasma era şi mai rea. Şi ziua se întuneca. Nu era urmă de nor 
pe cer, era de-un albastru pur, dar ziua totuşi se întuneca. De 
parcă o uriaşă planetă invizibilă ar fi eclipsat soarele. 


Ceva a vorbit. Nu în engleză. Ceva care suna a „Cthun, cthun, 
deeyanna, deyanna“. Dar atunci... Hristoase, atunci mi-a rostit 
numele. A spus: „Cthun, N., deeyanna, N.“ Cred că am strigat, 
dar nu sunt sigur, fiindcă vântul devenise o vântoasă care îmi 
şuiera în urechi. Ar fi trebuit să strig. Aveam tot 

N. 
dreptul să strig. Fiindcă îmi ştia numele! Fiinţa aceea grotescă, 
nenumită, îmi ştia numele. Şi atunci... camera... ştii ce am 
observat? 

şi întreb dacă nu cumva uitase capacul pe obiectiv şi el 
scoate un râset ascuţit care îmi zgârie nervii şi mă duce cu 
gândul la şobolani mişunând peste cioburi de sticlă.ţ 

Da! Aşa-i! Capacul obiectivului! Căcatul ăla de capac! L-am 
scos şi am dus camera la ochi - e de mirare că n-am scăpat-o 
din nou, mâinile îmi tremurau atât de tare, şi iarba nu i-ar mai fi 
dat drumul niciodată, nu, niciodată, deoarece a doua oară ar fi 
fost pregătită. Numai că nu am scăpat-o, şi vedeam prin 
obiectiv, şi erau opt stânci. Opt. Opt menţine starea lucrurilor. 
Întunecimea aia încă se-nvârtoşa în mijloc, dar se retrăgea. lar 
vântul care sufla în jurul meu scădea. 

Am lăsat camera jos şi atunci au fost şapte. Ceva se umila în 
întuneric, vrând să iasă, ceva ce nu pot descrie. Il văd - îl văd în 
vise - însă nu există cuvinte pentru o aşa blasfemie. O cască de 
piele fremătătoare, mai bine de atât nu mă pot exprima. Una cu 
ochelari galbeni de fiecare parte. Doar că ochelarii... cred că 
erau ochi, şi ştiu că se uitau la mine. 

Am ridicat iarăşi camera şi am văzut opt stânci. Am făcut şase 
sau opt poze ca pentru a le marca, a le fixa în loc pe veci, dar 
sigur că asta n-a funcţionat, am reuşit doar să prăjesc camera. 
Lentilele văd stâncile alea, doctore - sunt aproape convins că un 
om le poate vedea şi în oglindă, poate chiar printr-o bucată de 
sticlă simplă - însă nu le pot înregistra. Singurul lucru care le 
poate înregistra, care le poate ţine în loc, este mintea 
omenească, memoria. Şi nici aceasta nu e infailibilă, cum am 
descoperit. Număratul, atinsul şi aranjatul funcţionează o vreme 
- e ciudat, când te gândeşti că gesturi pe care le con-siderăm 
nevrotice ţin de fapt lumea ancorată -, dar mai devreme sau 
mai târziu puţina protecţie pe care o oferă slăbeşte. Şi e-atât de 
mult de lucru. 

Al naibii de mult. 


Mă întreb dacă nu putem termina pe ziua de azi. Ştiu că e 
devreme, dar sunt foarte obosit. 

şii spun că-i voi prescrie un sedativ, dacă vrea - uşor, dar mai 
bun decât Ambien sau Lunesta. Va avea efect dacă nu 
exagerează cu el. Îmi oferă un zâmbet recunoscător. 

Asta ar fi bine, foarte bine. Îţi pot cere însă o favoare? 

şii spun că poate, cum să nu.t 

Prescrie-mi douăzeci, patruzeci sau şaizeci. Toate sunt numere 

bune. 


şUrmătoarea şedinţăţ 

şii spun că arată mai bine, deşi asta e departe de adevăr. 
Arată de fapt ca un om care va fi internat curând, dacă nu 
găseşte un mod de-a ajunge înapoi pe a sa personală Route 
117. Să se întoarcă sau să dea cu spatele, nu contează care, dar 
trebuie să se îndepărteze de acel câmp. La fel şi eu, de fapt. Am 
vise cu câmpul lui N., pe care sunt sigur că l-aş putea găsi, dacă 
aş vrea. Nu că aş vrea - asta ar însemna să împărtăşesc fantezia 
pacientului meu -, dar sunt sigur că aş putea să-l găsesc. Intr-o 
noapte în acest weekend (pe când nu reuşeam să adorm), m-am 
gândit că trebuie să fi trecut cu maşina pe lângă el, nu doaro 
dată, ci de sute de ori. Fiindcă am traversat Bale Road Bridge de 
sute de ori, iar pe lângă Serenity Ridge Cemetery am trecut de 
mii de ori; era pe ruta autobuzului şcolar spre James Lo-well 
Elementary, şcoala primară pe care am frecventat-o eu şi 
Sheila. Aşa că sigur, l-aş putea găsi. Dacă aş vrea. Dacă există. 

Îl întreb dacă ce i-am prescris îl ajută, dacă a reuşit să 
doarmă. Cearcănele negre de sub ochii lui îmi spun că n-a 
reuşit, dar sunt curios să văd ce răspunde.ţ 

Mult mai bine. Mersi. Şi TOC-ul e ceva mai bine. 

şCând spune asta, mâinile lui - mai predispuse să spună 
adevărul - aşază agere vaza şi cutia de Kleenex în colţuri opuse 
ale mescioarei de lângă canapea. Astăzi, Sandy a pus trandafiri. 
El îi aranjează astfel încât să unească vaza de cutie. Il întreb ce 
s-a întâmplat după ce s-a dus la Câmpul lui Ackerman cu ca- 
mera împrumutată. El ridică din umeri.ţ 

Nimic. Decât că am plătit pentru Nikonul tipului de la atelierul 
foto, de -sigur. În scurt timp chiar începea sezonul de vânătoare, 
iar pădurile acelea devin periculoase, chit că porţi portocaliul 
reflectorizant din cap până în picioare. Deşi mă cam îndoiesc că 


sunt multe căprioare în zona aceea; îmi imaginez că o ocolesc. 

Căcaturile de TOC s-au mai potolit şi eu am reînceput să dorm 

noaptea. 

Ei bine... în unele nopţi. Am avut vise, desigur. În vise eram 
mereu pe acel câmp, încercând să trag camera din iarbă, dar 
iarba nu voia să-i dea drumul. Intu-necimea se revărsa din cerc 
ca petrolul şi când am ridicat privirea am văzut că cerul se 
despicase de la est la vest şi o teribilă lumină neagră curgea din 
el... o lumină vie. Şi înfometată. Atunci mă trezeam, leoarcă de 
sudoare. Uneori strigând. 

Apoi, la începutul lui decembrie, am primit o scrisoare la 
birou. Era mar-cată PERSONAL şi avea un obiect mic înăuntru. 
Am rupt-o şi ce-a căzut pe 

N. 
biroul meu a fost o cheiţă cu o etichetă ataşată. Pe etichetă 
scria C.A. Am ştiut ce este şi ce însemna. Dacă ar fi fost un bilet 
însoțitor, acesta ar fi spus: „Am încercat să te împiedic să intri. 
Nu-i vina mea, şi poate nici a ta, dar oricum cheia asta, şi tot ce 
deschide ea, e a ta acum. Ai mare grijă de ea.“ 

În weekendul acela m-am dus înapoi în Motton, însă nu m-am 
deranjat să parchez în parcarea cimitirului. Nu mai era nevoie, 
înţelegi. Decoraţiunile de Crăciun erau montate în Portland şi în 
celelalte orăşele prin care am trecut. Era un frig aprig, dar încă 
nu căzuse deloc zăpadă. Ştii cum e mereu mai rece înainte să 
vină zăpada? Aşa era în ziua aceea. Cerul însă era acoperit, şi 
zăpada a venit, un viscol chiar în acea noapte. A fost unul furios. 
Îţi aminteşti? 

şli spun că da. Am motive să-mi amintesc (deşi nu-i spun lui 
asta). Eu şi Sheila am rămas înzăpeziţi la casa părintească, unde 
merseserăm să verificăm nişte reparaţii. Ne-am abţiguit şi am 
dansat pe discuri vechi de Beatles şi Rol-ling Stones. A fost 
plăcut.ţ 

Lanţul era în continuare întins peste drum, dar cheia C.A. s-a 
potrivit în lacăt. lar copacii căzuţi fuseseră traşi deoparte. Cum 
ştiam că vor fi. Nu mai ajuta ca drumul să fie blocat, întrucât 
câmpul acela este acum câmpul meu, stâncile acelea sunt acum 
stâncile mele, şi orice-ar fi ceea ce ţin între ele este 
responsabilitatea mea. 

şil întreb dacă era speriat, sigur că răspunsul trebuie să fie da. 

Dar N. mă surprinde.ţ 


Nu prea, nu. Fiindcă locul era diferit. Am ştiut-o şi din capătul 
drumului, unde se uneşte cu 117 în T. Am simţit-o. Şi auzeam 
ciori cârâind, când am deschis lacătul cu noua mea cheie. De 
obicei, cred că ăsta-i un sunet urât, dar în ziua aceea suna 
foarte frumos. Cu riscul de-a părea pretenţios, suna a mântuire. 

Ştiam că vor fi opt stânci pe Câmpul lui Ackerman, şi am avut 
dreptate. Ştiam că nu vor mai părea dispuse în cerc, şi am avut 
dreptate şi în privinţa asta; arătau din nou a aflorimente 
aleatorii, părţi ale stratului subteran de rocă expuse de-o 
modificare tectonică, ori de un ghețar care se retrăsese cu 
optzeci de mii de ani în urmă, ori de o inundație de dată ceva 
mai recentă. 

Am înţeles şi alte lucruri. Unul era că activasem locul doar 
uitându-mă la el. Ochii omeneşti fac a opta stâncă să dispară. 
Lentilele camerei o pun la loc, însă nu o fixează definitiv acolo. 
Trebuia să reînnoiesc protecţia cu fapte simbolice. 

şFace o pauză, se gândeşte şi când vorbeşte din nou, pare că 

a schimbat subiectul.ţ 


Ştiai că Stonehenge e posibil să fi fost o combinaţie de ceas şi 

calendar? 

şli spun că am citit asta undeva.ţ 

Oamenii care au clădit locul acela, şi altele asemenea, trebuie 
să fi ştiut că pot citi ora doar cu ajutorul unui cadran solar, iar 
cât despre calendar - ştim că oamenii preistorici din Europa şi 
Asia identificau zilele doar făcând urme pe pereţi de rocă, la 
adăpost. Astfel, ce să fie Stonehenge, dacă într-adevăr este un 
uriaş ceas/calendar? Un monument închinat comportamentului 
TOC, asta cred eu - o gigantică nevroză ridicată într-un câmp din 
Salisbury. 

Doar dacă nu protejează ceva, pe lângă a ţine socoteala 
orelor şi lunilor. Dacă nu blochează accesul unui univers 
nebunesc care se întâmplă să se afle chiar alături de universul 
nostru. Am zile - multe, mai ales iarna trecută, când m-am 
simţit din nou cât de cât eu însumi - când sunt sigur că astea-s 
bazaconii, că tot ce am crezut că văd pe Câmpul lui Ackerman a 
fost doar în mintea mea. Că rahaturile astea de TOC sunt doar o 
bâlbâială mentală. 

Apoi am alte zile - au început din nou primăvara asta - când 
sunt sigur că totul este adevărat: că am activat ceva. Şi făcând 


asta, am devenit cel mai recent purtător de ştafetă într-un şir 
foarte, foarte lung de purtători de ştafetă, ce se pierde, poate, în 
vremurile preistorice. Ştiu că sună a nebunie - altfel de ce aş 
mai spune asta unui psihiatru? - şi am zile întregi când sunt 
sigur că este o nebunie... până şi atunci când număr lucruri, 
când fac turul casei noaptea atingând comutatoare şi ochiuri de 
plită, sunt sigur că totul e doar... ştii tu... o reacţie chimică 
greşită a minţii pe care câteva pilule bine alese o pot rezolva. 

Asta am gândit în special iarna trecută, când lucrurile 
mergeau bine. Sau cel puţin mai bine. Apoi, în aprilie anul ăsta, 
lucrurile au reînceput să meargă rău. Număram mai mult, 
atingeam mai mult şi aşezam în cerc sau pe diago-nală aproape 
tot ce nu era bătut în cuie. Fiica mea - cea care merge la şcoală 
aici, în apropiere - şi-a exprimat din nou îngrijorarea faţă de cum 
arătam şi cât de irascibil păream. A întrebat dacă e din vina 
divorţului, şi când am spus că nu, a avut o expresie ca şi când 
nu m-ar fi crezut. A întrebat dacă m-am gândit să „mă consulte 
cineva“, şi pe Dumnezeul meu, iată-mă aici. 

Am reînceput să am coşmaruri. Într-o noapte de la începutul 
lunii mai m-am trezit pe podeaua dormitorului, strigând. În vis 
văzusem o monstruo -zitate gigantică, gri-neagră, o arătare 
înaripată ca un gargui, cu cap perga-mentos, ca o cască. Stătea 
în ruinele oraşului Portland, o vietate înaltă de cel 

N. 
puţin un kilometru - vedeam fuioare de nori plutind în jurul 
braţelor ei argintate. În ghearele ei strânse erau oameni care se 
zbăteau şi urlau. Şi am ştiut - am ştiut de-adevăratelea - că 
evadase dintre stâncile de pe Câmpul lui Ackerman, că era doar 
prima şi cea mai mică dintre abominaţiunile ce fuse-seră 
eliberate din cealaltă lume, şi era doar vina mea. Deoarece nu- 
mi înde-plinisem responsabilităţile. 

M-am împleticit prin casă, aranjând lucruri în cerc şi apoi 
numărându-le, pentru a fi sigur că cercurile conţineau doar 
numere pare, şi mi-a trecut prin gând că nu e prea târziu, că ea 
abia a început să se trezească. 

şii întreb la cine se referă când spune „ea“.ţ 

Forţa! Ţi-aduci aminte de Războiul Stelelor? „Foloseşte forţa, 

Luke“? 

şRâde descătuşat.ţ 

Doar că acum îndemnul sună: „Nu folosi forţa! Opreşte forţa! 


Întemniţează forţa!“ Acel ceva haotic care forţează neîncetat 
locul acela subţire - şi toate locurile subţiri din lume, îmi 
închipui. Uneori cred că există un lanţ întreg de universuri 
ruinate în spatele acestei forţe, întinzându-se înapoi în timp cu 
ere întregi ca nişte monstruoase urme de paşi... 

şSpune ceva în surdină ce nu înţeleg. Il rog să repete, dar el 

clatină din cap.ţ _ 

Dă-mi carneţelul tău, doctore. lţi scriu. Dacă ce-ţi spun e 
adevărat şi nu doar o plăsmuire a capului meu idiot, nu e sigur 
să rostesc numele cu voce tare. 

şScrie CTHUN cu majuscule. Imi arată şi, când încuviinţez din 
cap, rupe foaia în bucăţi, numără bucăţile - ca să fie sigur că 
numărul este par, presupun - după care le depune în coşul de 
gunoi de lângă canapea.ţ 

Cheia, cea primită prin poştă, era în seiful de acasă. Am luat-o 
şi m-am dus în Motton - peste pod, pe lângă cimitir, în sus pe 
drumul ăla nenorocit de pământ. N-am stat pe gânduri, fiindcă 
nu era genul de decizie pe care trebuie să o cântăreşti în gând. 
Ar fi fost ca şi când, întorcându-te acasă şi văzând draperiile din 
living cuprinse de foc, ai sta să decizi dacă să le stingi sau nu. 
Nu - m-am dus şi basta. 

Dar am luat camera foto cu mine. De asta poţi fi sigur. 

Coşmarul mă trezise în jurul orei cinci şi era încă dimineaţa 
devreme când am ajuns la Câmpul lui Ackerman. Râul 
Androscoggin era frumos - arăta ca o lungă oglindă argintie în 
loc de şarpe, cu fuioare fine de ceaţă ridicându-se de pe 
suprafaţa lui şi întinzându-se deasupra lui într-o, nu ştiu, 
oglindire temperată, 


sau ceva. Norul acela simula exact traseul sinuos al râului, astfel 
încât arăta ca un râu-fantomă în văzduh. 

larba reîncepea să crească pe câmp şi majoritatea tufişurilor 
de sumac se înverzeau, însă eu am văzut un lucru înfricoşător. 
Şi oricât de multe din celelalte lucruri ar fi în mintea mea (şi 
sunt perfect dispus să admit că ar putea fi), ăsta e real. Am poze 
care s-o demonstreze. Sunt neclare, dar în vreo două se văd 
mutaţiile tufişurilor de sumac aproape de stânci. Frunzele sunt 
negre în loc de verzi, iar ramurile sunt răsucite... par să formeze 
litere, iar literele par să alcătuiască... ştii tu... numele ăla. 

şGesticulează spre coşul de gunoi în care se află bucăţile de 


hârtie.ţ 

Întunecimea era din nou în mijlocul stâncilor - erau doar şapte 
la număr, desigur, de aceea fusesem atras acolo -, dar n-am 
văzut nicio pereche de ochi. Slavă Domnului, încă mai era timp. 
Apăruse doar întunecimea, învolbu-rându-se întruna, părând să 
sfideze frumuseţea acelei tăcute dimineţi de primăvară, părând 
să exulte în fragilitatea lumii noastre. Vedeam râul An- 
droscoggin prin ea, însă întunecimea - era de proporţii aproape 
biblice, un stâlp de fum - preschimba râul într-o dâră căcănie. 

Am ridicat camera - aveam cureluşa pe după gât, aşa că şi 
dacă o scăpam, nu avea să cadă în strânsoarea ierbii - şi m-am 
uitat prin obiectiv. Opt stânci. Am lăsat-o jos şi erau din nou 
şapte. M-am uitat prin obiectiv şi am văzut opt. A doua oară 
când am lăsat camera jos, au rămas opt. Dar asta nu era de 
ajuns, şi ştiam. Ştiam ce aveam de făcut. 

Cel mai greu lucru pe care l-am făcut de când mă ştiu a fost 
să mă forţez să cobor la cercul acela de stânci. Sunetul ierbii 
frecându-se de manşetele pantalonilor mei era ca o voce - 
joasă, aspră, protestând. Avertizându-mă să păstrez distanţa. 
Aerul a început să aibă gust de boală. Plin de cancer şi lucruri 
poate şi mai rele, microbi ce nu există pe lumea noastră. Pielea 
mea a început să palpite, şi am bănuit - adevărul e că încă 
bănuiesc asta - că dacă aş păşi printre două stânci din acelea, 
intrând în cerc, carnea mi s-ar lichefia şi mi-ar curge de pe oase. 
Auzeam vântul care suflă uneori acolo, învârte-jindu-se în 
propriu-i ciclon. Şi am ştiut că ea vine. Arătarea cu cap-cască. 

şGesticulează iar spre bucăţile de hârtie din coşul de gunoi.ţ 

Venea, şi dacă o vedeam de la acea apropiere, avea să-mi 
fure minţile. Aveam să-mi pun capăt vieţii în acel cerc, făcând 
poze în care n-avea să apară 

N. 
nimic, în afară de nori gri. Ceva însă mă împingea de la spate să 
continui. Şi când am ajuns acolo... 

ŞN. se ridică în picioare şi se plimbă încet în jurul canapelei, 
intenţionat în cerc. Paşii lui - deopotrivă gravi şi jucăuşi, ca paşii 
unui copil care joacă învârtita - sunt teribili, într-un fel. În timp 
ce merge în cerc, întinde mâna pentru a atinge stânci pe care 
eu nu le pot vedea. Una... două... trei... patru... cinci... şase... 
şapte... opt. Pentru că opt menţine starea lucrurilor. Apoi se 
opreşte şi se uită la mine. Am mai avut eu pacienţi în criză - 


mulţi -, dar niciodată n-am văzut o asemenea privire hăituită. 
Văd groază, nu însă şi nebunie; văd claritate mai degrabă decât 
confuzie. Totul trebuie să fie o fantezie, desigur, dar nu încape 
îndoială el că o înţelege perfect. 

Zic: „Când ai ajuns acolo, le-ai atins.“ţ 

Da, le-am atins, una după alta. Şi nu pot spune că am simţit 
lumea devenind un loc mai sigur - mai solid, mai acolo - cu 
fiecare stâncă pe care o atingeam, fiindcă asta n-ar fi adevărat. 
Am  simţit-o cu fiecare două stânci. Doar numerele pare, 
înţelegi? Intunecimea aia învolburată a început să se retragă cu 
fiecare pereche şi pe când am ajuns la opt, dispăruse. larba din 
mijlocul stâncilor era galbenă şi uscată, dar întunecimea 
dispăruse. Şi undeva - foarte departe - am auzit cânt de pasăre. 

Am păşit înapoi. Soarele urcase deja pe cer şi râul-fantomă de 
deasupra celui real dispăruse cu totul. Stâncile aduceau din nou 
a stânci. Opt aflorimente de granit într-un câmp, nici măcar 
aranjate în cerc, decât dacă-ţi puneai mintea la contribuţie 
pentru a vedea asta. Şi eu m-am simţit divizat. O parte a minţii 
mele ştia că toată povestea era doar un produs al imaginaţiei, şi 
că imaginaţia mea suferea de-un soi de boală. Cealaltă parte 
ştia că totul era adevărat. Acea parte chiar înţelegea de ce 
lucrurile se îmbunătăţiseră o vreme. 

E vorba de solstiţiu, înţelegi? Acelaşi tipar apare peste tot în 
lume - nu doar la Stonehenge, dar şi în America de Sud şi Africa, 
ba chiar şi la Polul Nord! ÎI vezi în Midwestul american - fiica 
mea l-a văzut, iar ea nu ştie nimic despre asta! Cercuri OZN, 
spunea ea. Chiar este un calendar - Stonehenge şi toate 
celelalte, ţinând socoteala nu doar a zilelor şi lunilor, ci şi a 
momentelor de pericol mai mare şi mai mic. 

Falia aceasta din mintea mea mă sfâşia. Încă mă sfâşie. Am 
mai fost acolo de-o duzină de ori din ziua aceea, iar pe 21 - ziua 
în care a trebuit să anulez întâlnirea cu tine, ţii minte? 


şii spun că ţin, sigur că ţin. 

Am petrecut toată ziua aceea pe Câmpul lui Ackerman, 
uitându-mă şi numărând. Fiindcă pe 21 a fost solstițiul de vară. 
Ziua cu cel mai mare pericol. Aşa cum solstițiul de iarnă, în 
decembrie, este ziua când pericolul e cel mai redus. A fost anul 
trecut, va fi din nou anul acesta, a fost an de an de la începutul 
timpului încoace. Şi în lunile următoare - până la toamnă, cel 


puţin - ştiu ce am de făcut. Pe 21... nu-ţi pot spune ce îngrozitor 
a fost acolo. Felul în care a opta stâncă pâlpâia la graniţa 
realităţii. Ce greu a fost să o reconcretizez în lumea noastră. 
Felul în care întunecimea se apropia şi se îndepărta... se apropia 
şi se îndepărta... ca un val. O dată am aţipit şi când am ridicat 
privirea am văzut un ochi inuman - un ochi hidos trilobat - care 
mă studia. Am strigat, dar n-am fugit. Deoarece lumea depindea 
de mine. Depindea de mine şi nici măcar n-o ştia. În loc să fug, 
am ridicat camera foto şi m-am uitat prin obiectiv. Opt stânci. 
Niciun ochi. Dar după aceea am stat treaz. 

Până la urmă, cercul s-a stabilizat şi eu am ştiut că pot pleca. 
Măcar în ziua aceea. Pe atunci soarele apunea din nou, cum 
făcuse în prima seară; o minge de foc atârnată deasupra liniei 
orizontului, transformând râul Androscoggin într-un şarpe 
sângeriu. 

Şi doctore - că-i real sau doar o fantezie, munca e la fel de 
grea. Şi responsabilitatea! Sunt atât de obosit. Nu-i uşor să porţi 
greutatea lumii pe umeri... 

şS-a înapoiat pe canapea. E un om masiv, însă acum pare mic 
şi scofâlcit. Atunci zâmbeşte.ţ 

Măcar după ce vine iarna am o vacanţă. Dacă rezist până 
atunci. Şi ştii ce? Cred că am terminat. Noi doi. Cum se spunea 
la radio: „Astfel se încheie programul zilei de azi.“ Deşi... cine 
ştie? S-ar putea să ne revedem. Sau măcar să ne reauzim. 

şii spun că, dimpotrivă, mai avem mult de lucru. Îi spun că 
într-adevăr poartă o greutate; are în cârcă o gorilă invizibilă de 
patru sute de kilograme şi împreună o putem convinge să 
coboare. Îi spun c-o putem face, dar că va dura. Spun toate 
acestea şi-i scriu două reţete, dar în adâncul sufletului mă tem 
că vorbeşte serios; a terminat. Îşi ia reţetele, însă a terminat. 
Poate doar cu mine; poate cu viaţa însăşi. 

Mulţumesc, doctore. Pentru tot. Pentru că ai ascultat. Şi alea? 

şArată spre mescioara de lângă canapea, cu aranjamentul 

atent făcut de pe ea. 
N. 

În locul tău, nu le-aş muta pe alea. 

şii dau un cartonaş cu data următoarei şedinţe şi el îl pune 
grijuliu în buzunar. Şi când mângâie buzunarul cu mâna ca să se 
asigure că e acolo, îmi spun că poate greşesc, şi chiar îl voi 
vedea în 5 iulie. Mi s-a mai întâmplat să mă înşel. A început să- 


mi placă de N. şi nu vreau să intre de-a binelea în cercul acela 
de stânci. Există doar în mintea lui, dar asta nu înseamnă că nu 
e real.ţ 

şSfârşitul ultimei şedinţeţ 

4 Manuscrisul doctorului Bonsaint 
(fragmente) 
5 iulie 2007 

Când am văzut necrologul, l-am sunat acasă. Mi-a răspuns C., 
fiica lui care merge la şcoală aici, în Maine. A fost remarcabil de 
stăpână pe sine, spunând că în adâncul sufletului nu era 
surprinsă. Mi-a spus că ea a fost prima care a ajuns la casa din 
Portland a lui N. (serviciul ei de vară era în Camden, la distanţă 
nu atât de mare), dar auzeam prezenţa altora în casă. Asta e 
bine. Familia există pentru multe motive, însă rolul ei cel mai 
însemnat poate că e de-a se strânge atunci când un membru 
moare, iar asta e cu atât mai important când moartea lui e 
violentă şi neaşteptată - crimă sau sinucidere. 

Ştia cine sunt. A vorbit liber. Da, a fost sinucidere. Maşina lui. 
Garajul. Prosoape întinse de-a lungul crăpăturilor de sub uşi, şi 
sunt sigur că într-un număr par. Zece sau douăzeci; ambele 
numele bune, potrivit lui N. Treizeci nu-i la fel de bun, însă au 
oamenii - mai ales bărbaţii care locuiesc singuri - treizeci de 
prosoape în casă? Sunt aproape sigur că nu. Ştiu că eu n-am. 

Va urma o anchetă, a spus. Îi vor găsi medicamente - cele 
prescrise de mine, nu mă îndoiesc - în organism, însă probabil 
nu în cantităţi letale. Nu că ar conta, presupun; N. e la fel de 
mort, indiferent de cauză. 

M-a întrebat dacă nu vreau să vin la înmormântare. M-am 
simţit mişcat. Emoţionat până la lacrimi, de fapt. Am spus că voi 
veni, dacă familia mă primeşte. Părând surprinsă, ea a spus că 
sigur că mă primeşte... de ce nu? 


„Pentru că, până la urmă, nu l-am putut ajuta“, am spus. 

„Ai încercat“, a zis ea. „Asta e important.“ Şi am simţit din 
nou înţepături în ochi. Bunătatea ei. 

Înainte să închid, am întrebat-o dacă n-a lăsat un bilet. A spus 
că da. Trei cuvinte. Atât de obosit. 

Ar fi trebuit să-şi adauge numele. Astfel, ar fi fost patru. 

7 iulie 2007 
Şi la biserică şi la cimitir, rudele lui N. - mai ales C. - m-au 


luat între ei şi m-au făcut să mă simt bine primit. Miracolul 
familiei, care îşi poate deschide braţele chiar şi în astfel de 
momente critice. Şi pentru a primi un străin. Au fost aproape de 
o sută de oameni, mulţi din familia extinsă a vieţii lui pro- 
fesionale. Am lăcrimat la mormânt. Nu sunt nici surprins, nici 
ruşinat: identificarea între analist şi pacient poate fi un lucru 
puternic. C. m-a luat de mână, m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit 
că am încercat să-i ajut tatăl. l-am spus cu plăcere, dar m-am 
simţit ca un impostor, ca un ratat. 

O zi frumoasă de vară. Ce bătaie de joc! 

Astă-seară am ascultat înregistrările şedinţelor noastre. Cred 
că le voi tran -scrie. Aş putea scoate sigur măcar un articol din 
povestea lui N. - un mic adagiu la studiul tulburărilor obsesiv- 
compulsive - şi poate ceva mai mare. O carte. Totuşi, ezit. Ce 
mă reţine e faptul că ştiu că ar trebui să fac o vizită la acel câmp 
şi să compar fantezia lui N. cu realitatea. Cuvântul lui cu al meu. 
De faptul că acel câmp există sunt absolut sigur. Şi stâncile? Da, 
probabil sunt stânci. Fără altă însemnătate dincolo de cea pe 
care maniile lui le-a atribuit-o. 

Un frumos asfinţit roşu în seara asta. 

17 iulie 2007 

Mi-am luat ziua liberă şi m-am dus în Motton. Mi-a stat în gând 
şi-n cele din urmă n-am văzut de ce să nu merg. „lândăleami“, 
cum ar fi spus mama. Dacă intenţionam să literaturizez cazul lui 
N. trebuia să termin cu tândăleala. Nu aveam scuze. Ajutat de 
elemente pe care mi le aminteam din copilărie - Bale Road 
Bridge (pe care eu şi Sheila obişnuiam să-l numim, dintr-un 
motiv pe care l-am uitat, Fail Road Bridge1), Boy Hill şi mai cu 
seamă Serenity Ridge Cemetery - credeam că voi găsi drumul 
lui N. fără mari dificultăţi, şi 

Podul Calea Bale / Podul Calea Ratării (n. tr.). 

N. 
l-am găsit. Nu putea fi altul, fiindcă era singurul drumeag de 
pământ barat de un lanţ şi un semn pe care scria TRECEREA 
OPRITĂ. 

Am oprit în parcarea cimitirului, cum făcuse şi N. înaintea 
mea. Deşi era o zi luminoasă şi caldă de vară, auzeam doar 
câteva păsări cântând, şi acestea foarte departe. Nicio maşină 
nu trecea pe Route 117, doar un camion supraîncărcat cu 
cherestea care a trecut uruind cu o sută zece kilometri la oră, 


iscând un val năprasnic de aer cald şi eşapament uleios care mi- 
a suflat părul de pe frunte. După aceea am rămas doar eu. M- 
am gândit la copilărie, când veneam la Fail Road Bridge cu mica 
mea undiţă Zebco sprijinită pe umăr precum carabina unui 
soldat. Pe atunci nu-mi era niciodată teamă, şi mi-am spus că nu 
mi-e teamă nici acum. 

Dar îmi era. Şi nici nu pot spune că teama aceea era complet 
iraţională. Niciodată nu e confortabil să refaci la sursă paşii bolii 
mentale de care suferea pacientul tău. 

Ajuns la lanţ, m-am oprit şi m-am întrebat dacă vreau cu 
adevărat să fac asta - dacă vreau să violez nu doar o 
proprietate care nu-mi aparţine, ci şi o fantezie obsesiv- 
compulsivă care cel mai probabil i-a pricinuit moartea pose- 
sorului ei. (Sau - asta probabil e mai exact - posedatului ei.) 
Alegerea nu mi se mai părea la fel de clară ca dimineaţă, când 
mi-am tras jeanşii pe mine şi-am încălţat vechii bocanci roşii de 
drumeţie. Dimineaţă  păruse simplă: „Du-te şi compară 
realitatea cu fantezia lui N., sau abandonează ideea de-a scrie 
articolul (sau cartea).“ Dar ce este realitatea? Cine sunt eu să 
insist că lumea percepută prin intermediul simţurilor doctorului 
B. este mai „reală“ decât aceea pe care a perceput-o răposatul 
contabil N., prin intermediul simţurilor sale? 

Răspunsul la aceasta părea destul de simplu: Doctorul B. este 
un om care nu s-a sinucis, un om care nu numără, atinge sau 
aşază, un om care crede că numerele, fie ele pare sau impare, 
sunt doar numere. Doctorul B. este un om capabil să dea piept 
cu lumea. Pe de altă parte, contabilul N. nu era. Prin urmare, 
percepţia doctorului B. asupra realităţii este mai viabilă decât a 
contabilului N. 

Odată ce am ajuns acolo însă, şi am simţit puterea tăcută a 
locului (chiar şi în capul drumului, încă de cealaltă parte a 
lanţului), mi-am dat seama că alegerea era de fapt mult mai 
simplă: să fac drumul acela pustiu până la Câmpul lui Ackerman 
sau să mă întorc şi să merg înapoi la maşină. Se plec acasă. 


Să uit de posibila carte, să uit de mai probabilul articol. Să uit de 
N. şi să-mi văd mai departe de viaţă. 

Doar că. Doarcă. 

A pleca putea (spun doar putea) însemna că la un anumit 
nivel, unul adânc în subconştientul meu, unde toate vechile 


superstiții continuă să vieţuiască (mergând mână în mână cu 
toate vechile instincte crude), acceptasem convingerea lui N. că 
păşunea aceea, Câmpul lui Ackerman, conţine un loc subţire 
protejat de-un cerc magic format din stânci şi că, dacă ar fi să 
merg acolo, aş putea reactiva cine ştie ce proces teribil, o 
încleştare teribilă, pe care N. a simţit că sinuciderea lui o poate 
opri (măcar temporar). Ar însemna că am acceptat (în partea 
aceea profundă din mine unde cu toţii aproape ne asemănăm cu 
nişte furnici care trebăluiesc într-un cuib subpământean) ideea 
că eu sunt următorul gardian. Că am fost chemat. Şi dacă 
cedam în faţa unor atari noţiuni... 

„Viaţa mea n-ar mai fi niciodată la fel.“ Asta am spus cu voce 
tare. „N-aş mai putea nicicând privi lumea în acelaşi fel.“ 

Dintr-odată, treaba părea foarte serioasă. Uneori alunecăm, 
nu-i aşa? Spre locuri unde alegerile nu mai sunt simple, iar 
consecinţele alegerii variantei greşite devin grave. O 
amenințare, poate, la adresa vieții sau a sănătății mentale. 

Ori... dacă nu sunt deloc alegeri? Dacă doar arată a alegeri? 

Am dat ideea la o parte şi m-am strecurat pe lângă unul 
dintre stâlpii care țineau lanțurile. Mi s-a spus vraci atât de către 
pacienţi, cât şi (în glumă, presupun) de către colegi, însă nu simt 
deloc dorinţa de-a mă considera eu însumi asta; să mă privesc 
în oglinda pentru ras şi să gândesc: lată un om care a fost 
influenţat într-un moment critic nu de propriile-i procese 
mentale, ci de fantezia unui pacient mort. 

Nu era niciun copac dincolo de drum, dar am văzut mai mulţi 
- mesteceni şi pini, în majoritate - căzuţi în şanţ pe partea 
dinspre deal. Era posibil să fi căzut anul acesta şi să fi fost traşi 
deoparte, sau anul trecut, sau acum doi ani. Nu aveam cum să- 
mi dau seama. Nu sunt pădurar de profesie. 

Am ajuns la coasta unui deal şi am văzut că pădurea se 
retrăgea de ambele părţi, deschizându-se spre o porţiune mare 
din cerul canicular al verii. Era ca şi când aş fi umblat în capul lui 
N. M-am oprit la jumătatea dealului, nu fiindcă aş fi rămas fără 
suflu, ci pentru a mă întreba o ultimă oară dacă într-adevăr asta 
voiam. Apoi am mers mai departe. 

N. 

Îmi doresc să n-o fi făcut. 

Câmpul era acolo, iar priveliştea care se deschidea spre vest 
era până în cel mai mic detaliu atât de spectaculoasă cum o 


descrisese N. - îţi tăia răsuflarea, de-a dreptul. Şi cu soarele sus 
pe cer şi galben în loc de roşu, agăţat deasupra liniei orizontului. 
Şi stâncile erau acolo, cam la patruzeci de metri pe pantă în jos. 
Şi da, chiar par să descrie un cerc, deşi nu e în niciun fel vorba 
de unul precum cel de la Stonehenge. Le-am numărat. Erau opt, 
exact cum spusese N. 

(Mai puţin atunci când spunea că erau şapte.) 

larba înăuntrul grupului părea într-adevăr puţin rărită şi 
îngălbenită în comparaţie cu verdele crud al ierbii înalte până la 
brâu din restul câmpului (merge până la o porţiune întinsă 
dominată de stejari, brazi şi mesteceni), însă nu era nici pe 
departe moartă. Ce mi-a atras atenţia în apropiere a fost un pâlc 
mic de tufişuri de sumac. Nici acelea nu erau moarte - cel puţin 
aşa cred, dar frunzele erau negre în loc de verde cu striaţii roşii, 
şi nu aveau nicio formă. Erau nişte chestii deformate, într-un fel 
greu de privit. Incălcau ordinea la care se aştepta ochiul. Mai 
bine de atât nu ştiu să explic. 

Cam la zece metri depărtare de locul unde stăteam, am văzut 
ceva alb agăţat într-un tufiş. M-am dus într-acolo, am observat 
că era un plic şi am ştiut că N. îl lăsase pentru mine. Dacă nu în 
ziua sinuciderii sale, atunci nu cu mult înainte. Am simţit un gol 
teribil în stomac. O senzaţie clară că, hotărând să merg acolo 
(dacă eu luasem acea hotărâre), făcusem alegerea greşită. Că 
fusesem sigur că fac alegerea greşită, de fapt, educat cum eram 
să mă încred în intelect, nu în instincte. 

Prostii. Ştiu că n-ar trebui să gândesc în felul acesta. 

Desigur (iată o idee!), şi N. a ştiut şi totuşi a mers mai 
departe gândind aşa. Fără-ndoială numărând prosoapele chiar în 
timp ce se pregătea pentru propria-i... 

Ca să fie sigur că era un număr par. 

Căcat. Mintea ştie să-ţi joace feste ciudate, nu? Umbrelor le 

apar feţe. 

Plicul era pus într-o pungă de plastic transparent, pentru a nu 
se uda. Scrisul de pe faţa lui era perfect ferm, perfect clar: DR. 
JOHN BONSAINT. 

L-am scos din pungă, după care m-am uitat înapoi pe pantă în 
jos către stânci. Tot opt. Sigur că erau opt. Însă nicio pasăre nu 
cânta, niciun greier nu ţârâia. Ziua îşi ţinea răsuflarea. Fiecare 
umbră era cioplită. Acum ştiu la ce se referea N. când spunea că 
se simţea ca ajuns înapoi în timp. 


Era ceva în plic; simţeam cum se mişcă înainte şi înapoi, şi 
degetele mele l-au recunoscut chiar înainte să rup plicul şi să las 
obiectul să-mi cadă în palmă. O cheie. 

De asemenea, un bilet. Doar două cuvinte. Scuze, doctore. Și 
numele lui, desigur. Doar numele mic. Astea, în total, sunt trei 
cuvinte. Deloc un număr bun. Cel puţin după spusele lui N. 

Am pus cheia în buzunar şi am rămas lângă un tufiş de sumac 
ce nu arăta ca un tufiş de sumac - frunze negre, crenguţe 
răsucite de aproape arătau ca nişte rune, sau litere... 

Nu CTHUNI! 

„„.Şi-am hotărât: E timpul să pleci. Ajunge. Dacă ceva a făcut 
tufişurile să sufere mutații, vreo condiţie de mediu care a otrăvit 
solul, aşa să fie. Nu tufişurile sunt partea importantă a acestui 
peisaj, ci stâncile. Sunt opt. Ai testat lumea şi ai găsit-o aşa cum 
sperai să fie, aşa cum ştiai că va fi, aşa cum a fost mereu. Dacă 
locul ăsta pare prea tăcut - încărcat, cumva -, acesta este 
indubitabil efectul persistent al poveştii lui N. asupra minţii tale. 
Fără a mai aminti de sinuciderea lui. Acum, întoarce-te la viaţa 
ta. Lasă tăcerea sau sentimentul - în mintea ta ca un nor de 
furtună - că ceva stă la pândă în tăcerea aceea. Intoarce-te la 
viaţa ta, doctore B. 

Întoarce-te cât timp mai poţi. 

M-am întors în capul drumului. larba înaltă şi verde frecându- 
se de jeanşii mei şi foşnind ca o voce joasă, aspră. Soarele 
lovindu-mă peste gât şi umeri. 

Simţeam o pornire de-a mă răsuci şi-a mă uita înapoi. O 
pornire puternică. M-am opus ei şi am pierdut. 

Când m-am răsucit, am văzut şapte stânci. Nu opt, ci şapte. 
Le-am numărat de două ori, ca să fiu sigur. Şi chiar părea mai 
întuneric înăuntrul cercului pe care îl formau, ca şi când un nor 
ar fi acoperit soarele. Unul atât de mic încât îşi arunca umbra 
doar în locul acela. Doar că nu semăna cu o umbră. Semăna cu 
o întunecime aparte, una care se mişca peste iarba galbenă şi 
aspră, răsu-cindu-se în sine şi apoi umflându-se din nou către 
golul unde, eram sigur (aproape sigur; asta-i mai rău), o a opta 
stâncă stătea când am sosit eu. 

Mi-am spus: N-am o cameră foto prin care să mă uit şi s-o fac 

să reapară. 

Mi-am spus: Trebuie să pun punct cât timp încă mai pot să-mi 


spun că nu se întâmplă nimic. Corect sau greşit, eram mai puţin 
preocupat de soarta lumii decât de pierderea controlului asupra 
propriilor mele percepții; de pierderea 

N. 
controlului asupra ideii mele de lume. Nu credeam nicio clipă în 
fantasma lui N., însă acea întunecime... 

Nu voiam să capete un punct de sprijin, înţelegeţi? Nici măcar 
cât un vârf de ac. 

Pusesem cheia înapoi în plicul rupt şi îndesasem plicul în 
buzunarul de la şold, dar punguţa încă o aveam în mână. Fără a 
mă gândi la ce făceam, am ridicat-o în faţa ochilor şi m-am uitat 
la stânci prin ea. Erau distorsionate, puţin neclare chiar şi când 
am întins plasticul, însă destul de clare. Erau opt din nou, lucru 
bun, şi întunecimea aceea percepută... 

Acea pâlnie 

Sau tunel 

„dispăruse. (Sigur că nicio clipă nu fusese acolo.) Am lăsat 
punga jos - nu fără un tremur uşor, recunosc - şi m-am uitat la 
stânci direct. Opt. Solide ca fundaţia mausoleului Taj Mahal. Opt. 

Am plecat pe drum înapoi, opunându-mă cu succes pornirii 
de-a mai arunca o privire. De ce să mă uit din nou? Opte opt. 
să ne înţelegem bine. (Glumiţa mea.) 

Am hotărât să nu scriu articolul. Mai bine să las baltă treaba 
asta cu N. Important este că m-am dus acolo şi am dat piept - 
sunt sigur că aşa este - cu nebunia care sălăşluieşte în fiecare 
dintre noi, în toţi doctorii B. din lume şi, deopotrivă, în toţi N-ii. 
Cum i se spunea în Primul Război Mondial? „le duci să vezi 
elefantul.“ Eu m-am dus să văd elefantul, însă asta nu înseamnă 
că trebuie să-l şi desenez. Sau, în cazul meu, să-i fac o 
descriere. 

Şi dacă am crezut că văd şi alţii? Dacă preţ de câteva 

secunde... 

Ei bine, da. Dar stai. Asta doar demonstrează forţa fantasmei 
care a pus stăpânire pe sărmanul N. Explică sinuciderea lui într- 
un fel în care niciun bilet n-ar face-o. Totuşi, unele lucruri e mai 
bine să fie lăsate în pace. Probabil că acesta e exact un astfel de 
caz. Intunecimea aceea... 

Acea pâlnie-tunel, acea percepută... 

_In orice caz, am terminat-o cu N. Nicio carte, niciun articol. 
„intoarce pa-gina.“ Cheia fără îndoială deschide lacătul lanţului 


de la capătul drumului, însă eu n-o voi folosi niciodată. Am 
aruncat-o. 

„Aşa că, la culcare“, cum îi plăcea să spună marelui şi 
regretatului Sammy Pepys. 


Soare roşu astă-seară, apus romantic deasupra acelui câmp. 
Ceaţă ridi-cându-se din iarbă? Poate. Din iarba verde. Nu din cea 
galbenă. 

Androscoggin va fi roşu în seara asta, un şarpe lung 
sângerând într-un col uterin mort. (Frumos!) Mi-ar plăcea să văd 
asta. Cine ştie de ce. Recunosc. 

E vorba doar de oboseală. Mâine dimineaţă va fi dispărut. 
Mâine dimineaţă s-ar putea chiar să mă răzgândesc în privinţa 
articolului. Sau a cărţii. Dar nu în seara asta. 

Aşa că, la culcare. 

18 iulie 2007 

Am pescuit cheia din gunoi în dimineaţa asta şi am pus-o în 
sertarul mesei mele de lucru. S-o arunc mi se pare ca şi când aş 
recunoaşte că ar putea fi ceva. Ştiţi voi. 

Ei. Şi oricum: e doaro cheie. 

27 iulie 2007 

Bine, da, recunosc. Am numărat câteva lucruri şi m-am 
asigurat că sunt numere pare în jurul meu. Agrafe de birou. 
Creioane în borcan. Lucruri de genul ăsta. Activitatea asta are 
un straniu efect liniştitor. Categoric am luat răceala lui N. 
(Glumiţa mea, dar nu e o glumă.) 

Psihiatrul meu mentor este doctorul J. din Augusta, acum şef 
de personal la Serenity Hill. L-am sunat şi am purtat o discuţie 
generală - pe care am ambalat-o ca fiind cercetare pentru o 
lucrare pe care poate o voi prezenta iarna asta la congresul din 
Chicago - o minciună, desigur, dar uneori, ştiţi, e mai uşor să - 
despre natura transmisibilă a simptomelor TOC, de la pacient la 
analist. J. mi-a confirmat propriile cercetări. Fenomenul nu este 
comun, însă nu este nici o raritate completă. 

A spus: „Treaba asta nu te priveşte personal, Johnny, nu-i 

aşa?“ 

Inteligent. Perspicace. Aşa a fost mereu. Şi deţine multe 
informaţii despre subsemnatul! 

„Nu“, am spus. „Doar mă interesează subiectul. De fapt, a 
devenit un fel de obsesie.“ 


Am încheiat discuţia râzând şi apoi m-am dus la măsuţa 
pentru cafea şi am numărat cărţile de acolo. Şase. Asta e bine. 
Şase-i şase cum e şase. (Vorba lui N.) M-am uitat în birou să fiu 
sigur că cheia era acolo şi sigur că era, unde altundeva să fie? O 
singură cheie. Unu este bun sau rău? „Unu-i fără pereche“, ştiţi. 
Probabil nu avea relevanţă, însă era ceva la care să meditez! 

N. 

Am dat să plec din cameră, apoi mi-am amintit că pe măsuţa 
pentru cafea, pe lângă cărţi, erau şi reviste, aşa că le-am 
numărat şi pe ele. Şapte! Am luat revista People cu Brad Pitt pe 
copertă şi am aruncat-o la gunoi. 

Uitaţi, dacă mă face să mă simt mai bine, ce e rău în asta? Şi 
nu era decât Brad Pitt! 

lar dacă lucrurile o iau razna, voi fi sincer cu J. Asta e o 
promisiune pe care mi-o fac mie însumi. 

Cred că o reţetă de Neurontin ar putea ajuta. Deşi, strict 
vorbind, e un medicament anticriză, în cazuri precum al meu s-a 
dovedit că ajută. Sigur... 

3 august 2007 

Pe cine păcălesc? Nu există cazuri ca acesta, iar Neurontinul 
nu ajută. Frecţie la picior de lemn. 

Dar număratul ajută. E, într-un fel ciudat, liniştitor. Şi altceva. 
Cheia era în partea greşită a sertarului în care am pus-o! Asta 
era o intuiţie, însă intuiţia nu trebuie DESCONSIDERATA. Am 
mutat-o. Mai bine. Apoi am pus altă cheie (cutia de valori) de 
partea cealaltă. Pare să dea echilibru. Şase-i şase cum e şase, 
dar doi e doi (glumă). Somn bun azi-noapte. 

Ei, nu. Coşmaruri. Androscoggin la asfinţit. O rană roşie. Un 
col uterin. Dar mort. 

10 august 

2007 

Ceva e greşit acolo. A opta stâncă pierde teren. N-are sens să- 

mi spun 
că nu e aşa, fiindcă fiecare nerv din corpul meu - fiecare celulă 
din pielea mea!! - proclamă că e adevărat. Număratul cărţilor (şi 
pantofilor, da, asta e adevărat, intuiţia lui N. şi nu trebuie 
„desconsiderată“) ajută, însă nu rezolvă PROBLEMA PRINCIPALA. 
Nici măcar Aranjatul pe Diagonală nu ajută mult, deşi 
categoric... 

Firimiturile de pâine prăjită pe tejgheaua din bucătărie, de 


pildă. Le ali-niezi cu lama cuţitului. O linie de zahăr pe masă, 
HA! Dar cine ştie câte firimituri? Câte cristale de zahăr? Prea 
multe ca să le numeri!! 

Asta trebuie să se sfârşească. Plec acolo. 

O să iau un aparat foto. 

11 august 

2007 

Întunecimea. Milostive Hristoase! Era aproape complet. Și 

altceva. 

Întunecimea avea un ochi. 


12 august 
Oare am văzut ceva? Aievea? 
Nu ştiu. Cred că da, dar nu ştiu. 
Sunt 19 cuvinte în însemnarea asta. 
24 e mult mai bine. 
19 august 


Am ridicat receptorul ca să-l sun pe J., să-i spun ce se 
întâmplă cu mine, apoi l-am pus jos. Ce să-i spun? Pe deasupra: 
1-207-555-1863=11. Un număr rău. 

Valiumul ajută mai mult ca Neurontinul. Cred. Atât timp cât nu 
iau prea mult. 

16 sept 

Întors din Motown. Plin de sudoare. Tremurând. Dar opt din 
nou. Am fixat-o. Am! Fixat! O! Slavă Domnului. Dar... 

Dar! 

Nu-mi pot duce viaţa în felul ăsta. g 

Nu, dar - AM AJUNS LA ŢANC. ERA PE CALE SA SCAPE. 
Măsurile de apărare nu rezistă mult şi atunci o vizită la domiciliu 
este necesară! (Glumiţa mea.) 

Am văzut ochiul 3-lobat de care vorbea N. Nu aparţine unei 
vietăţi din lumea sau universul acesta. 

Încearcă să-şi sape drum încoace cu dinţii. 

Doar că eu nu accept asta. Am îngăduit obsesiei lui N. să-şi 
vâre un deget în mintea mea (să mă învârtă niţel pe deget, dacă 
pricepeţi glumiţa mea) şi a continuat să lărgească gaura, 
strecurând al doilea deget, al treilea, toată mâna. Desfăcută. 
Desfăcându-mă. Desfăcând 

Dar... 

Am văzut cu ochii mei. Există o lume dincolo de lumea 


aceasta, plină de monştri 

Zei 

ZEI ODIOŞI! 

Un lucru. Dacă mă sinucid, ce? Dacă nu e real, chinul tot se 
termină. Dacă e real, a opta stâncă de acolo redevine solidă. Cel 
puţin până când alt -cineva - următorul „ÎNGRIJITOR“ - se 
aventurează neghiob pe drumul acela şi vede... 

Face sinuciderea să pară aproape atractivă! 

N. 
9 octombrie 2007 

Mai bine în ultima vreme. Ideile mele par a-mi aparţine mai 
mult. Şi când m-am dus ultima oară pe Câmpul lui Ackerman 
(acum 2 zile), grijile mele au fost de pomană. Erau 8 stânci 
acolo. M-am uitat la ele - solide ca nişte case - şi am văzut o 
cioară pe cer. A schimbat direcţia pentru a evita spaţiul de zbor 
de deasupra stâncilor, „azda aja-i“ (glumă), dar era acolo. Şi-n 
timp ce eu stăteam cu camera agăţată la gât la capătul 
drumului (ciuciu poze în Motton, stâncile alea nu ies în ele, N. 
avea dreptate măcar în privinţa asta asta; probabil emanaţii??), 
m-am întrebat cum de-am crezut vreodată că sunt doar 7. 
Recunosc că mi-am numărat paşii înapoi la maşină (şi apoi am 
făcut câţiva înapoi, când am ajuns la portiera şoferului şi 
numărul era impar), dar lucrurile astea nu dispar aşa, cu una-cu 
două. Sunt CRAMPE ale MINŢII! Totuşi poate... 

Să-ndrăznesc oare a spera că mă fac mai bine? 

10 octombrie 2007 

Sigur că mai există o posibilitate, cât de tare mi-ar displăcea 
mie să recunosc: că N. avea dreptate în privinţa solstiţiilor. Ne 
îndepărtăm de unul şi ne apropiem de celălalt acum. Vara se 
duce; urmează iarna. Ceea ce, dacă e adevărat, este o veste 
bună doar pe termen scurt. Dacă va trebui să am de-a face cu 
astfel de sfâşietoare spasme mentale primăvara viitoare... şi 
primăvara de după aceea... 

N-aş putea, asta-i tot. 

Cât mă bântuie ochiul ăla. Pluteşte în întunecimea tot mai 

densă. 

Alte lucruri îndărătul lui 

CHTUNI! 

_ 16 noiembrie 2007 

Opt. Intotdeauna acolo. Sunt sigur acum. Azi, câmpul era 


tăcut, iarba moartă, copacii de la baza pantei goi, Androscoggin 
gri-metalic sub cerul de fier. Lumea aşteptând zăpada. 

Şi Dumnezeul meu, cel mai bine: o pasăre cuibărindu-se pe 
una dintre stâncile alea! 

O PASĂRE! 

Mi-am dat seama doar când mă întorceam la Lewiston că nu 
m-am sinchisit să-mi număr paşii când m-am înapoiat la maşină. 


lată adevărul. Ceea ce trebuie să fie adevărul. Am luat o 
răceală de la un pacient, dar acum mă însănătoşesc. Tusea a 
trecut, nasul curge mai puţin. 

Glumiţa a fost pe seama mea de la început. 

25 decembrie 2007 

Am împărţit cina de Crăciun şi schimbul ritualic de cadouri cu 
Sheila şi familia ei. Când Don l-a dus pe Seth la biserică, la 
ritualul arderii lumânărilor (sunt sigur că bunii metodişti ar fi 
şocaţi dacă ar afla originile păgâne ale unor astfel de ritualuri), 
Sheila m-a strâns de mână şi a spus: „le-ai întors. Asta e bine. 
Îmi făceam griji.“ 

Ei bine, se pare că nu-i poţi păcăli pe cei cu sânge din sângele 
tău. Poate că doctorul J. doar ar fi bănuit că ceva era în 
neregulă, însă Sheila ştia sigur. Scumpa de Sheila. 

„Am avut un soi de criză astă-vara şi toamnă“, am spus. „O 
criză a spiritului, i-ai putea spune.“ 

Deşi era mai mult o criză a psihicului. Când un om începe să 
creadă că singurul scop al percepţiilor sale este de-a ascunde 
conştientizarea unor teribile alte lumi - aceasta este o criză a 
psihicului. 

Sheila, întotdeauna practică, a spus: „Atât timp cât n-a fost 
cancer, Johnny. Eu de asta mă tem.“ 

Scumpa de Sheila! Am râs şi am îmbrăţişat-o. 

Mai târziu, pe când aranjam ultimele lucruri în bucătărie (şi 
sorbeam lichior de ou), am întrebat-o dacă-şi aduce aminte de 
ce obişnuiam să numim Fail Road Bridge podul acela. Ea a lăsat 
capul pe-o parte şi a râs. 

„Vechiul tău prieten a născocit asta. Cel după care îmi sfârâiau 

mie călcâiele.“ 

„Charlie Keen“, am spus. „Nu l-am mai văzut de un car de ani. 
Decât la TV. Sărmanul om e ca Sanjay Gupta.“1 

M-a lovit peste braţ. „Gelozia nu te prinde, scumpule. Oricum, 


pescuiam de pe pod într-o zi - ştii, cu vergile alea mici ale 
noastre - şi Charlie a tras cu ochiul peste margine şi a spus: 
«Ştii, cine cade de aici nu-şi ratează sinuciderea.» Ni s-a părut 
foarte nostim şi am râs ca nebunii. Nu-ţi aminteşti?“ 

1 Celebru neurochirurg american, cunoscut în principal drept 
corespondent CNN pe teme medicale şi drept gazdă a unei 
emisiuni care îi poartă numele (n. tr.). 

N. 

Dar atunci mi-am amintit. Bale Road Bridge a devenit Fail 
Road Bridge din acea zi încolo. Şi ce spusese bătrânul Charlie 
era cât se poate de adevărat. Pârâul Bale era foarte puţin adânc 
în locul acela. Sigur, se varsă în Andros-coggin (probabil se vede 
locul de întâlnire de pe Câmpul lui Ackerman, deşi eu n-am 
băgat de seamă niciodată), care e mult mai adânc. lar 
Androscoggin se varsă în mare. O lume duce în alta, nu-i aşa? 
Fiecare mai adâncă decât cea-laltă; aceasta e o regulă care se 
afirmă pe tot cuprinsul globului. 

Don şi Seth s-au întors, băiatul cel mare şi băiatul cel mic al 
Sheilei, toţi plini de zăpadă. Ne-am îmbrăţişat în grup, foarte 
New Age, după care m-am dus acasă, ascultând colinde în 
maşină. Sincer fericit pentru prima oară de foarte, foarte mult 
timp. 

Cred că însemnările acestea... acest jurnal... această cronică a 
nebuniei evitate (poate doar la mustață, cred că a fost într- 
adevăr cât pe ce să „sar de pe pod“)... se poate încheia acum. 

Slavă Domnului, şi Crăciun fericit mie. 

1 aprilie 2008 

E Ziua Păcălelilor, iar păcălitul sunt eu. M-am trezit dintr-un 
vis cu Câmpul lui Ackerman. 

In el, cerul era albastru, râul era de-un albastru mai închis în 
vale, zăpada se topea, primele fire de iarbă verde scoteau capul 
prin fâşiile de omăt rămase, şi din nou erau doar şapte stânci. 
Din nou, era întunecime în cerc. Doar o pată pentru moment, 
însă urma să crească, dacă nu aveam eu grijă. 

Am numărat cărţi după ce m-am trezit (şaizeci şi patru, un 
număr bun, par şi divizibil până la 1 - gândiţi-vă la asta), şi când 
asta n-a avut efect, am vărsat cafea pe tejgheaua din bucătărie 
şi am trasat o diagonală. Asta a rezolvat lucrurile - pentru 
moment -, dar va trebui să merg acolo şi mai fac o „vizită la 
domiciliu“. Nu trebuie să tândălesc. 


Fiindcă începe din nou. 

Zăpada aproape a dispărut, solstițiul de vară se apropie (încă 
e după orizont, dar se apropie) şi a început din nou. 

Simt 

Domnul să mă ajute, mă simt ca un bolnav de cancer care a 
trecut printr-o perioadă bună şi se trezeşte într-o dimineaţă cu o 
umflătură mare la subsuoară. 


Nu pot face asta. 
Trebuie să fac asta. 
şMai târziuţ 
Încă mai era zăpadă pe drum, dar am ajuns la „CA“ fără 
probleme. Am lăsat maşina în parcarea cimitirului şi de acolo am 
mers pe jos. Erau într-adevăr doar şapte stânci, ca în visul meu. 
M-am uitat pin obiectivul camerei. 8 din nou. 8 este soartă şi 
tine lumea de toartă. Bună treabă. 
Pentru lume! 
Nu la fel de bună pentru doctorul Bonsaint. 
Căci asta se întâmplă din nou; mintea mea geme în faţa 
perspectivei. 
Te rog, Doamne, fă să nu se întâmple din nou. 
6 aprilie 2008 
A luat mai mult azi să fac 8 din 7, şi ştiu că mă aşteaptă multă 
muncă „la distanţă“, cum ar fi număratul lucrurilor şi trasatul 
diagonalelor şi... nu aranjatul, N. greşea în privinţa asta - ceea 
ce trebuie făcut este să echilibrezi. E ceva simbolic, ca pâinea şi 
vinul la împărtăşanie. 
Sunt obosit, însă. Şi solsticiul e-atât de departe. 
Întunecimea încă-şi adună puterea şi solstiţul e-atât de 
departe. 
Îmi doresc ca N. să fi murit înainte să vină în cabinetul meu. 
Basturdu ăla egoist. 
2 mai 2008 
Am crezut că mă va ucide de data asta. Sau că-mi va sfărâma 
minţile. Sunt minţile mele sfărâmate? Nu există Dumnezeu, nu 
poate exista niciun Dumnezeu în faţa acelei întunecimi, şi-a 
OCHIULUI care priveşte din ea. Şi altceva. _ 
ARĂTAREA CU  CAP-CASCĂ. NĂSCUTĂ DIN NEBUNEASCA 
ÎNTUNECIME VIE. 
Se auzea cânt. Cânt din adâncul inelului de stânci, din 


adâncul întune-cimii. Dar am făcut 8 din 7, din nou, deşi a fost 
nevoie de mult mult mult mut mult timp. Mult uit pin obectiv, 
dar şi făcut cercuri şi numărat paşi, lărgind cercul la 64 paşi şi 
asta a rezolvat, slavă domnului. „Cercul se lărgeşte“ - Yeets! 
Atunci m-am uitat în sus. M-am uitat în jur. Şi i-am văzut numele 
în fiecare tufiş de sumac şi-n fiecare copac de la poalele câm- 
pului ăluia diavolesc: Cthun, Cthun, Cthun, Cthun. Am ridicat 
ochii spre 
N. 

cer, căutând uşure, şi-am văzut bourii descriindu-l pe când 
traversau văzdu-hul: CTHUN pe cer. M-am uitat la râu şi-am 
văzut coturile lui descriind un C uriaş. C de la Cthun. 

Cum pot eu să fiu răspunzător pentru întreaga lume? Cum e 

posibil asta? 


4 mai 2008 
Dacă pot închide uşa sinucigându-mă 
Şi pacea, chiar de este doar picea uiterii 
Mă duc acolo din nou, dar acum nu până la capăt. Doar până 
la Fail Road Bridge. Acolo, apa e mică, matca plină de stânci. 
Până jos trebuie să fie 9 metri. 
Nu cel mai bun număr, dar 
Cine cade de acolo nu-şi ratează 
Nu-mi ratez 
Nu mă pot gândi la altceva decât la ochiul ăla 3-lobat hidos 
La arătarea cu cap-cască 
La feţele din stânci urlând 
La CTHUNI! 
şAici se termină manuscrisul doctorului Bonsaintţ 
5 A doua scrisoare 
8 iunie 2008 

Dragă Charlie, 

N-am primit vorbă de la tine cu privire la manuscrisul lui 
Johnny, iar asta e bine. Te rog ignoră ultima mea scrisoare 
şi, dacă încă mai ai paginile, dă-le foc. Asta a fost dorinţa 
lui Johnny, şi eu trebuia să-i dau curs. 

Mi-am spus că mă duc doar până la Fail Road Bridge - să 
văd locul unde am petrecut toţi momente atât de fericite în 
copilărie, locul unde el şi-a pus capăt zilelor atunci când 
momentele fericite s-au încheiat. Mi-am spus că aşa 


îmi voi găsi pacea (aşa s-ar fi exprimat Johnny). Dar sigur că 
mintea de sub mintea mea - unde, sunt sigur că ar fi susţinut 
Johnny, suntem cu toţii cam la fel - ştia adevărul. Altfel, de ce 
să fi luat cheia? 

Fiindcă era acolo, în biroul lui. Nu în acelaşi sertar în care 
am găsit manuscrisul, ci în cel de sus - cel de deasupra 
spaţiului pentru genunchi. Alături de o altă cheie, pentru 
„echilibru“, exact cum spunea el. 

Ţi-aş fi trimis oare cheia odată cu manuscrisul, dacă le 
găseam pe amân-două în acelaşi loc? Nu ştiu. Sincer. Dar mă 
bucur, una peste alta, de cum au ieşit lucrurile. Pentru că 
poate ai fi fost tentat să te duci acolo. Te-ar fi atras simpla 
curiozitate, ori poate altceva. Ceva mai puternic. 

Sau poate că asta-i cea mai mare prostie. E posibil că am 
găsit cheia, că m-am dus în Motton şi am găsit drumul acela 
doar fiindcă sunt ceea ce spuneam că sunt în prima mea 
scrisoare: fiica Pandorei. De unde să ştiu sigur? N. nu ştia. Nu 
ştia nici fratele meu, nici măcar la sfârşit, şi cum obişnuia el 
să spună: „Sunt profesionist, nu încercaţi asta acasă.“ 

In orice caz, nu-ţi face griji pentru mine. Sunt bine. Şi chiar 
dacă nu sunt, ştiu să socotesc. Sheila LeClaire are 1 soţ şi 1 
copil. Charlie Keen - potrivit informaţiilor din Wikipedia - are 1 
soţie şi 3 copii. Astfel, tu ai mai multe de pierdut. Şi pe 
deasupra, poate că mie n-au încetat niciodată să-mi sfârâie 
călcă-iele după tine. 

Sub nicio formă să nu te întorci aici. Continuă să-ţi faci 
rapoartele asupra obezității şi abuzului de medicamente 
eliberate pe reţetă şi atacurilor cardiace la bărbaţi sub 
cincizeci de ani şi alte astfel de lucruri. Lucruri normale. 

Şi dacă n-ai citit manuscrisul (sper că e aşa, dar mă 
îndoiesc; sunt sigur că Pandora are şi fii), ignoră-l pe acela. 
Pune toate astea pe seama unei femei isterice care şi-a 
pierdut fratele când se aştepta mai puţin. 

Nu e nimic acolo. 

Doar nişte stânci. 

Am văzut cu ochii mei. 

Jur că nu e nimic acolo, aşa că nu veni. 

6 Articolul de ziar 
şDin Chester's Mill Democrat, 1 iunie 20084 


O FEMEIE SARE DE PE POD, IMITÂND MODUL DE 
SINUCIDERE A FRATELUI El 
de Julia Shumway 

MOTTON - După ce reputatul psihiatru John Bonsaint s-a 
sinucis sărind de pe Bale River Bridge în acest orăşel din centrul 
statului Maine, acum puţin peste o lună, prietenii spun că sora 
lui, Sheila LeClaire, a intrat într-o fază de depresie. Soţul ei, 
Donald LeClaire, a spus că era „complet devastată“. Nimeni, a 
urmat el, nu a crezut că se gândea la sinucidere. 

Dar aşa era. 

„Deşi nu a lăsat un bilet“, a declarat Richard Chapman, 
medicul legist al ținutului, „se regăsesc toate indiciile. Maşina ei 
era parcată frumos pe marginea şoselei, de partea dinspre 
Harlow a podului. Fusese încuiată şi poşeta ei era pe locul 
pasagerului, cu permisul ei de conducere deasupra.“ Chapman a 
spus mai departe că pantofii lui LeClaire au fost găsiţi chiar pe 
balustradă, aşezaţi cu grijă unul lângă celălalt. Chapman a 
declarat că doar în urma unei anchete se va vedea dacă s-a 
înecat sau a murit din cauza impactului. 

Pe lângă soţul ei, Sheila LeClaire lasă în urmă un băiat de 
şapte ani. Detaliile serviciului funerar nu au fost încă stabilite. 

7 Mesajul e-mail 
keen1981 
15.44 
5 iunie '08 
Chrissy, 
Te rog, anulează toate consultaţiile pe săptămâna viitoare. Ştiu 
că 
te anunţ târziu, şi ştiu câte vorbe deloc frumoase vei primi, dar 
nu 


se poate altfel. Trebuie să mă ocup de ceva acasă, în Maine. 
Doi prieteni vechi, frate şi soră, s-au sinucis în împrejurări 
stranii... şi în acelaşi loc, f*tu-i! Ţinând cont de extrem de 
ciudatul manuscris pe care sora mi l-a trimis înainte să 
copieze (aparent să copieze) sinuciderea fratelui ei, cred că 
treaba trebuie investigată. Fratele, John Bonsaint, a fost cel 
mai bun prieten al meu în copilărie; ne-am salvat unul pe altul 
din multe bătăi în curtea şcolii! Hayden se poate ocupa de 
materialul despre glicemie. Ştiu că nu se crede în stare, dar e 
în stare. Şi chiar dacă nu e, eu trebuie să plec. Johnny şi 
Sheila îmi erau ca doi fraţi. Şi pe deasupra: n-aş vrea să fiu un 
filistin, dar s-ar putea să scot un reportaj din treaba asta. 
Despre tulburarea obsesiv-compulsivă. Poate că n-o fi un 
subiect la fel de important precum cancerul, însă bolnavii de 
TOC îţi vor spune că este totuşi o chestie al naibii de 
înspăimântătoare. Mersi, Chrissy! Charlie 

PISICA DIABOLICA 


Lui Halston i se părea că bătrânul în scaun cu rotile arăta 
bolnav, îngrozit şi pregătit să moară. Avea experienţă în a vedea 
astfel de lucruri. Moartea era profesia lui Halston; o adusese 
pentru optsprezece bărbaţi şi şase femei de-a lungul carierei 
sale ca ucigaş plătit profesionist. Ştia cum arată chipul morţii. 

In casă - un conac, de fapt - era frig şi linişte. Singurele 
sunete erau trosnetul gros al focului în vatra mare de piatră şi 
şuieratul gros al vântului de noiembrie afară. 

- Vreau să ucizi pe cineva, spuse bătrânul. Vocea-i era 
nesigură şi piţigăiată, iritată. Inţeleg că de asta te ocupi. 

- Cu cine ai vorbit? întrebă Halston. 

- Cu un om pe nume Saul Loggia. Spune că-l cunoşti. 

Halston încuviinţă din cap. Dacă Loggia era omul de legătură, 
atunci totul era în ordine. Şi dacă exista vreun microfon montat 
în cameră, tot ce spunea bătrânul - Drogan - era considerat din 
punct de vedere legal drept întinde-rea unei curse. 

- Pe cine vrei să lichidez? 

Drogan apăsă un buton pe consola încastrată în braţul 
scaunului său cu rotile şi acesta înaintă, băzâind. De aproape, 
Halston simţea izul galben, amestecat, al fricii, vârstei şi urinei. 


Îl dezgustă, însă nu lăsă să se vadă. Chipul lui era de piatră. 

- Victima e chiar în spatele tău, rosti Drogan încet. 

Halston se mişcă iute. De reflexe-i depindea viaţa şi le păstra 
mereu în stare perfectă de funcţionare. Se ridică de pe canapea, 
se lăsă într-un genunchi, se răsuci, cu mâna înăuntrul sacoului 
sport croit special, strângând mânerul 


unui pistol hibrid de calibru 45, cu ţeavă scurtă, care-i atârna la 
subsuoară într-un toc prevăzut cu arc, ce i-l arunca în palmă la o 
atingere. O clipă mai târziu, pistolul era scos şi îndreptat spre... 
o pisică. 

Un moment, Halston şi pisica se sfidară din priviri. Fu un 
moment ciudat pentru Halston, un om lipsit de imaginaţie şi de 
orice superstiție. În acel singur moment cât stătu îngenuncheat 
pe podea cu pistolul aţintit, simţi că pisica-i era cunoscută, deşi 
dacă văzuse vreodată una cu blană atât de neobişnuit colorată, 
fără doar şi poate că şi-ar fi amintit. 

Capul ei era împărţit perfect în două: jumătate negru, 
jumătate alb. Linia de demarcaţie începea din creştetul craniului 
plat şi cobora pe bot până la gură, dreaptă ca o săgeată. Ochii ei 
erau uriaşi în semiîntuneric, şi-n fiecare pupilă neagră aproape 
rotundă licărea reflectat focul din vatră, ca un tăciune încins de 
ură. 

Şi Halston avu un gând: Noi doi ne-am întâlnit înainte. 

Apoi trecu. Puse pistolul la loc şi se ridică în picioare. 

- Ar trebui să te ucid pentru asta, moşule. Nu-mi plac 

glumele. 

- lar eu nu fac glume, spuse Drogan. Stai jos. Uită-te aici. 

Scosese un plic dolofan de sub pătura cu care-i erau acoperite 

picioarele. 

Halston se aşeză. Pisica, care stătuse ghemuită pe spătarul 
sofalei, sări uşor în poalele lui. Se uită în sus la Halston pentru 
un moment, cu ochii aceia negri uriaşi, cu pupilele înconjurate 
de inele subţiri verzi-aurii, după care se aşeză şi începu să 
toarcă. 

Halston îl privi întrebător pe Drogan. 

- E foarte prietenoasă, spuse Drogan. La început. Pisicuţa asta 
simpatică a ucis trei oameni în casa aceasta. Astfel, am rămas 
doar eu. Sunt bătrân, sunt bolnav... dar prefer să mor la timpul 
meu. 


- Nu-mi vine să cred asta, zise Halston. M-ai angajat ca să 

lichidez o pisică? 

- Uită-te în plic, te rog. 

Halston se uită. Era plin cu bancnote de o sută şi cincizeci, 

toate vechi. 

- Câţi sunt? 

- Şase mii de dolari. Vor mai fi şase când îmi vei aduce o 
dovadă că pisica e moartă. Domnul Loggia mi-a spus că 
douăsprezece mii e tariful tău normal. 

Halston aprobă din cap, mângâind din reflex pisica din poala 
sa. Adormise şi torcea în continuare. Lui Halston îi plăceau 
pisicile. Erau singurele animale E 

PISICA DIABOLICA 
care-i plăceau, de fapt. Se descurcau singure. Dumnezeu - dacă 
exista - le făcuse să fie maşini de ucis perfecte, cu sânge rece. 
Pisicile erau asasinii regnului animal, iar Halston le respecta. 

- Nu-ţi datorez explicaţii, dar îţi voi explica, spuse Drogan. 
Paza bună trece primejdia rea, se spune, şi eu nu vreau să iei 
treaba asta cu uşurinţă. Şi mi se pare că e nevoie să mă justific. 
Ca tu să nu crezi că sunt nebun. 

Halston aprobă iar din cap. Hotărâse deja să accepte 
trebuşoara aceasta, nu mai era nevoie de alte explicaţii. Dar 
dacă Drogan voia să vorbească, el avea să-l asculte. 

- Înainte de orice, ştii cine sunt eu? De unde provin banii? 

- Farmaceutice Drogan. 

- Da. Una dintre cele mai mari companii de produse 
farmaceutice din lume. lar piatra de temelie a succesului nostru 
financiar a fost aceasta. Din buzunarul halatului său scoase şi-i 
dădu lui Halston un flacon mic, fără etichetă, de pilule. Tri- 
Formal-fenobarbin, compusul G. Prescris aproape exclusiv pen- 
tru bolnavii terminali. Dă dependenţă, înţelegi. E o combinaţie 
de analgezic, tranchilizant şi halucinogen uşor. Are rezultate 
remarcabile în a-i ajuta pe bolnavii terminali să îşi recunoască 
situaţia şi să o accepte. 

- ÎI iei şi tu? întrebă Halston. 

Drogan ignoră întrebarea. 

- Se prescrie peste tot în lume. E un produs sintetic, a fost 
inventat în anii cincizeci în laboratoarele noastre din New Jersey. 
Testele noastre au fost făcute aproape exclusiv asupra pisicilor, 
datorită naturii unice a sistemului nervos al felinelor. 


- Câte aţi trimis pe lumea cealaltă? 

Drogan se crispă. 

- Aceasta e-o abordare nedreaptă şi păguboasă. 

Halston ridică din umeri. 

- În cei patru ani, cât au durat testările, până când 
Administraţia de Control a Medicamentelor să aprobe Tri- 
Dormal-G-ul, în jur de cincisprezece mii de pisici au... ăă, 
sucombat. 

Halston fluieră. Cam patru mii de pisici pe an. 

- Şi acum crezi că asta a venit să-ţi facă felul, hă? 


- Nu mă simt câtuşi de puţin vinovat, zise Drogan, însă nota 
aceea nesi-gură, iritată, îi revenise în glas. Cincisprezece mii de 
animale de laborator au murit ca sute de mii de oameni să... 

- Lasă asta, făcu Halston. Justificările îl plictiseau. 

- Pisica asta a venit aici acum şapte luni. Nu mi-au plăcut 
niciodată pisicile. Nişte animale scârboase, purtătoare de boli... 
mereu bântuie câmpiile... se târăsc prin hambare... strâng 
Dumnezeu ştie ce microbi în blana lor... mereu încearcă să-ţi 
aducă în casă ceva cu măruntaiele scoase, să vezi şi tu... sora 
mea a vrut s-o ia înăuntru. Ea a găsit-o. Ea a plătit. 

Se uită cu o ură necuprinsă la pisica adormită în poala lui 

Halston. 

- Ai spus că pisica a ucis trei oameni. 

Drogan începu să vorbească. Pisica moţăi şi toarse în poala lui 
Halston, mângâiată şi scărpinată de degetele puternice şi 
experte de ucigaş ale bărba-tului. Din timp în timp, câte un nod 
de pin exploda în vatră, făcând-o să se încordeze ca un ghem de 
arcuri acoperite de muşchi şi piele. Afară, vântul se tânguia pe 
lângă casa mare de piatră, departe în zona rurală a Connecti- 
cutului. Se simţea iarna în vocea vântului. Vocea bătrânului, în 
tot acest timp, turuia monoton. 

În urmă cu şapte luni, erau patru în casă: Drogan, sora lui 
Amanda, care la şaptezeci şi patru de ani era cu doi ani mai în 
vârstă ca Drogan, prietena ei de-o viaţă Carolyn Broadmoor 
(„dintre Broadmoorii din Westchester“, spuse Drogan), care 
suferea grav de emfizem, şi Dick Gage, angajat al familiei 
Drogan de douăzeci ani. Gage, care trecuse şi el de şaizeci de 
ani, conducea uriaşul Lincoln Mark IV, gătea, servea sherryul 
seara. De curăţenie se ocupa o cameristă, dar ea nu locuia cu 


ei. Cei patru trăiau în felul acesta de aproape doi ani, o 
strânsură de bătrâni anoşti şi servitorul lor. Singurele lor plăceri 
erau The Hollywood Squares şi curiozitatea de-a vedea care pe 
care-l va îngropa. 

Atunci apăruse pisica. 

- Gage a văzut-o primul, miorlăind şi fâţâindu-se în jurul casei. 
A încer-cat să o alunge. A dat cu bete şi pietre mici după ea, şi a 
nimerit-o de mai multe ori. Însă nu voia să plece. Simţea miros 
de mâncare, desigur. Era aproape numai piele şi os. La sfârşitul 
verii, oamenii le scot pe marginea drumului şi le lasă să moară, 
ştii. Un lucru teribil, inuman. 

- E mai bine să le omori cu pastile? întrebă Halston. , 

PISICA DIABOLICA 

Drogan ignoră remarca şi merse mai departe. Ura pisicile. 
Întotdeauna le urâse. Când pisica aceasta a refuzat să plece, i-a 
dat ordin lui Gage să lase pentru ea mâncare otrăvită. Farfurii 
mari, ademenitoare, de hrană pentru pisici Calo amestecată cu 
Tri-Dormal-G, mai exact. Pisica a ignorat mâncarea. Pe-atunci, 
Amanda Drogan observase deja pisica şi a insistat să o adopte. 
Drogan s-a opus cu vehemenţă, însă Amanda nu s-a lăsat 
înduplecată. Mereu obținea ce-şi dorea, aparent. 

- Dar a văzut ea, zise Drogan. A adus-o înăuntru ea însăşi, în 
braţe. Torcea, exact ca acum. Refuza totuşi să se apropie de 
mine. Niciodată nu s-a apropiat... încă. l-a turnat o farfurie cu 
lapte. „O, uită-te la sărăcuţa de ea, e moartă de foame“, a uguit 
ea. Ea şi Carolyn au giugiulit-o amândouă. Dezgustător. Sigur că 
ăsta era modul lor de-a se răzbuna pe mine. Ştiau ce părere am 
despre feline încă de la programul de testare a Tri-Dormal-G, 
acum douăzeci de ani. Le plăcea să mă tachineze, să mă 
enerveze. Se uită la Halston cu ochi înneguraţi. Dar au plătit ele. 

La mijlocul lunii mai, Gage se trezise pentru a servi micul 
dejun şi o găsise pe Amanda Drogan întinsă pe jos la baza 
scărilor principale, înconjurată de cioburi de porțelan şi grăunţe 
Little Friskies. Stătea cu ochii niţel holbaţi în tavan. Sângerase 
mult pe gură şi pe nas. Avea şira spinării ruptă, ambele picioare 
rupte şi gâtul îi fusese literalmente spulberat ca sticla. 

- Dormea în camera ei, spuse Drogan. O trata ca pe un copil... 
„Ţi-e fomică, şcumpişol? T'ebuie şă melgi şă faci caca?“ De-a 
dreptul obscen, din partea unei hoaşte bătrâne ca soră-mea. 
Cred că a trezit-o cu mieunatul ei. l-a adus vasul. Obişnuia să 


spună că lui Sam nu-i plăceau grăunţele Friskies decât dacă le 
înmuiai în puţin lapte. Aşa că voia să coboare la parter. Pisica i 
se freca de picioare. Ea era bătrână, nu se ţinea prea bine pe 
picioare. Semiadormită. Au ajuns împreună în capul scărilor şi 
pisica i s-a băgat în faţă... a împiedicat-o... 

Da, era posibil să se fi întâmplat aşa, gândi Halston. Cu ochiul 
minţii o vedea pe bătrână căzând pe scări, prea şocată ca să 
mai strige. Grăunţele Friskies împrăştiindu-se în vreme ce ea se 
ducea de-a dura până jos, bolul spărgându-se. În cele din urmă, 
ea se opreşte la baza scărilor, cu ciolanele bătrâne rupte, cu 
ochii holbaţi, din nas şi urechi şiroind sânge. Şi pisica, torcând, 
începe să coboare scările, crănţănind satisfăcută grăunţe Little 
Friskies... 

- Ce-a spus medicul legist? îl întrebă pe Drogan. 


- Moarte accidentală, desigur. Dar eu ştiam. 

- De ce n-ai scăpat de pisică atunci? După moartea Amandei? 

Deoarece Carolyn Broadmoor ameninţase, din câte se pare, 
că va pleca dacă o va face. Era isterică, obsedată de subiect. 
Era o femeie bolnavă şi spiritualismul îi furase minţile. Un mediu 
din Hartford îi spusese (în schimbul a doar douăzeci de dolari) 
că sufletul Amandei intrase în corpul de felină al lui Sam. Sam 
fusese al Amandei, îi spusese ea lui Drogan, şi dacă Sam pleca, 
pleca şi ea. 

Halston, care devenise într-un fel expert în citirea printre 
rânduri a vieţii oamenilor, bănuia că Drogan şi bătrâna 
păsăruică Broadmoor fuseseră amanți cu mult timp în urmă, şi 
că bătrânul nu voia să se despartă de ea din cauza unei pisici. 

- Ar fi echivalat cu o sinucidere, spuse Drogan. În mintea ei 
era în continuare o femeie bogată, întru totul capabilă să ia 
pisica aia şi să plece la New York sau Londra sau chiar Monte 
Carlo cu ea. De fapt, era ultima dintr-o mare familie, trăia dintr-o 
rentă derizorie ca rezultat al unei serii de investiţii proaste 
făcute în anii şaizeci. Locuia la primul etaj, aici, într-o cameră 
special controlată, superumidificată. Femeia avea şaptezeci de 
ani, domnule Hal-ston. A fumat ca o turcoaică până în ultimii doi 
ani de viaţă, iar emfizemul era în stare foarte gravă. Voiam s-o 
ştiu aici, iar dacă pisica trebuia să rămână... 

Halston încuviinţă din cap, apoi aruncă o privire grăitoare la 

ceasul de la mână. 


- Spre sfârşitul lunii iunie, a murit în timpul nopţii. Am 
impresia că doctorul a considerat moartea ei un lucru normal... 
a venit doar, i-a scris certificatul de deces şi cu asta, basta. Dar 
pisica era în cameră. Mi-a spus Gage. 

- Toţi trebuie să murim cândva, bătrâne, zise Halston. 

- Sigur. Asta a spus şi doctorul. Dar eu ştiam. Mi-am adus 
aminte. Pisicile iau viaţa bebeluşilor şi oamenilor bătrâni în 
somn. Le-o iau răpindu-le răsuflarea. 

- O superstiție veche. 

- Bazată pe fapte, ca multe aşa-zise superstiții, replică 
Drogan. Vezi tu, pisicilor le place să frământe lucruri moi cu 
labele. O pernă, un covor gros... sau o pătură. O pătură din 
leagănul unui bebeluş sau o pătură a unei persoane bătrâne. O 
greutate în plus pe pieptul unei persoane şi aşa slăbite... 

Drogan lăsă fraza neîncheiată şi Halston se gândi la asta. 
Carolyn Broad-moor dormind în camera ei, aerul intrând şi ieşind 
zgomotos din plămânii ei ferfeniţiţi, sunetul aproape acoperit de 
şoapta umidificatoarelor speciale şi-a E 

PISICA DIABOLICA 
aparatelor de control al calităţii aerului. Pisica cu blană ciudat 
împărţită în alb şi negru sare încet pe patul stăpânei şi se uită 
fix la faţa ei bătrână, cu riduri adânc săpate, cu ochii aceia 
jucăuşi, negru-cu-verde. Se furişează pe pieptul ei îngust şi îşi 
aranjează greutatea acolo, torcând... şi respiraţia încetineşte... 
şi pisica toarce în vreme ce bătrâna se sufocă încet sub 
greutatea ei. 

Nu era un om imaginativ, însă Halston se cutremură puţin. 

- Drogan, zise el, continuând să mângâie pisica. De cenuo 
eutanasiezi, pur şi simplu? Un veterinar i-ar da să inhaleze gaz 
pentru douăzeci de dolari. 

Drogan spuse: 

- Înmormântarea a fost la 1 iulie. Am îngropat-o pe Carolyn în 
lotul nostru din cimitir, alături de sora mea. Aşa cum ar fi vrut 
ea. Doar în 3 iulie l-am chemat pe Gage în camera asta şi i-am 
dat un coş de nuiele... ca un coş de picnic. Ştii de care zic? 

Halston aprobă din cap. 

- l-am spus să pună pisica în el şi să o ducă la un veterinar în 
Milford şi acolo să fie eutanasiată. El a spus: „Da, domnule“, a 
luat coşul şi s-a dus. Aşa e el. Nu l-am mai văzut în viaţă de 
atunci. A avut loc un accident pe autostradă. Lincolnul a intrat 


într-un pilon de pod cu mai bine de o sută de kilometri la oră. 
Dick Gage a murit pe loc. Când l-au găsit, avea zgârieturi pe 
faţă. 

Halston păstră tăcerea, în vreme ce imaginea derulării 
evenimentelor se formă din nou în creierul său. Niciun sunet în 
cameră în afară de pocnetul liniştit al focului şi torsul plăcut al 
pisicii din poala sa. El şi pisica împreună în faţa focului ar fi 
format o ilustrație bună pentru acel poem al lui Edgar Guest, cel 
care spune: „Pisica-n poala mea, un foc bun în vatră /...Un om 
ferice, pentru cine-ntreabă.“ 

Dick Cage conducând Lincolnul pe autostradă spre Milford, 
depăşind viteza legală cu, poate, opt kilometri la oră. Coşul de 
nuiele alături - ca un coş de picnic. Şoferul e atent la trafic, 
poate depăşeşte un camion mare şi nu ob-servă strania faţă 
jumătate neagră, jumătate albă care iese dintr-o parte a coşului. 
Partea dinspre şofer. Nu observă deoarece s-a înscris în 
depăşirea camionului şi atunci pisica îi sare în faţă, scuipând şi 
zgâriind, ghearele ei lovindu-l peste un ochi, înţepându-l, 
dezumflându-l, orbindu-l. O sută şi uruitul motorului mare al 
maşinii şi cealaltă labă e agăţată de puntea nasului, îndesând 
ghearele, stârnind o durere luminoasă, aprigă - poate Lincolnul 
începe să vireze la dreapta, în calea camionului, şi claxonul 
acestuia sună de să-ţi 


spargă timpanele, dar Gage nu-l aude, fiindcă pisica chirăie, 
pisica e lăţită pe faţa lui ca un uriaş păianjen negru pufos, cu 
urechile date pe spate, cu ochii verzi scânteind ca nişte faruri 
din iad, cu labele din spate zbătându-se şi înfi-gându-se în 
carnea puhavă de pe gâtul bătrânului. Maşina virează brusc în 
cea-laltă parte. Piciorul de pod prinde contur. Pisica sare jos şi 
Lincolnul, o torpilă neagră sclipitoare, se izbeşte de beton şi sare 
în aer ca o bombă. 

Halston înghiţi greu şi auzi un sunet sec în gât. 

- Şi pisica s-a întors acasă? 

Drogan dădu din cap în sens afirmativ. 

- După o săptămână. In ziua în care Dick Gage a fost 
înmormântat, de fapt. Ca-n cântecelul ăla vechi. Pisica s-a întors 
acasă. 

- A supravieţuit unui accident auto la o sută? Greu de crezut. 

- Se spune că pisicile au câte nouă vieţi. Când s-a întors... 


atunci am început să mă întreb dacă nu poate fi o... o... 

- Pisică diabolică? sugeră Halston încet. 

- Cum nu-mi vine ceva mai bun, da. Un soi de demon trimis... 

- Să te pedepsească. _ 

- Nu ştiu. Dar mă tem de ea. li dau să mănânce, sau mai 
degrabă îi dă femeia care vine să-mi gătească. Nici ea n-o place. 
Spune că faţa aia e-un blestem al lui Dumnezeu. Sigur, ea e 
localnică. Bătrânul încercă să zâmbească şi eşuă. Vreau să o 
omori. Trăiesc cu ea de patru luni. Stă la pândă în umbre. Se uită 
la mine. Pare că... aşteaptă. Mă încui în camera mea noapte de 
noapte şi totuşi mă întreb dacă nu mă voi trezi într-o dimineaţă 
devreme şi-o voi găsi... ghemuită pe pieptul meu... şi torcând. 

Vântul se tânguia amarnic afară şi scotea un sunet ciudat, ca 
de cucuvea, în hornul de piatră. 

- In cele din urmă am luat legătura cu Saul Loggia. El te-a 
recomandat. A spus că eşti un lup, cred. 

- Un lup singuratic. Asta înseamnă că lucrez singur. 

- Da. A spus că n-ai fost prins niciodată, şi nici suspectat. A 
spus că întot-deauna cazi în picioare... ca o pisică. 

Halston se uită la bătrânul în scaunul cu rotile. Şi dintr-odată 
mâinile lui musculoase, cu degete lungi, întârziară chiar 
deasupra gâtului pisicii. E 

- O fac acum, dacă vrei, zise el încet. li rup gâtul. Nici n-o să- 

şi dea seama... , 

PISICA DIABOLICA 

- Nu! strigă Drogan. Inspiră prelung, tremurând. Obrajii supți i 
se um-plură de culoare. Nu... nu aici. Du-o altundeva. 

Halston surâse fără umor. Reîncepu să mângâie foarte încet 
capul şi umerii şi spatele pisicii adormite. 

- Bine, spuse. Accept contractul. Vrei corpul? 

- Nu. Omoar-o. Ingroap-o. Făcu o pauză. Se aplecă în faţă în 
scaunul cu rotile, ca un uliu bătrân. Adu-mi coada ei, zise. Ca să 
pot s-o arunc în foc şi să mă uit la ea cum arde. 

Halston conducea un Plymouth model 1973 cu motor Cyclone 
Spoiler modificat. Maşina avea spatele ridicat şi faţa lăsată, 
astfel încât capota stătea înclinată în unghi de douăzeci de 
grade faţă de drum. Reclădise el însuşi di-ferenţialul şi partea 
din spate. Cutia de viteze era o Pendy, sistemul de transmisie, 
Hearst. Stătea pe pneuri Bobby Unser Wide Ovals şi putea 
atinge o viteză maximă de puţin peste două sute cincizeci de 


kilometri la oră. 

Părăsi domiciliul Drogan puţin după ora 9.30. O semilună 
rece, ca o coajă, apărea şi dispărea după norii răzleţi de 
noiembrie. Conduse cu geamul deschis, însă odoarea aceea 
galbenă de bătrâneţe şi teroare părea că-i intrase în haine şi lui 
nu-i plăcea. Era un frig tăios, glacial, însă era bine. Alunga izul 
acela galben. 

leşi de pe autostradă la Placer's Glen şi străbătu oraşul tăcut, 
păzit de un singur semafor galben intermitent montat la 
intersecţie, cu viteza regula-mentară de şaizeci la oră. Odată 
ieşit din oraş, ajuns pe şoseaua 35, dădu drumul Plymouthului 
puţin, lăsând maşina să prindă viteză. Motorul Spoiler modificat 
torcea cum torsese pisica în poala lui, mai devreme în seara 
aceea. Halston surâse la această asemănare. Se mişcau printre 
câmpuri alb-îngheţate de noiembrie, pline de strujeni scheletici, 
cu puţin peste o sută zece la oră. 

Pisica era într-o pungă de cumpărături rezistentă, legată la 
gură cu sfoară groasă. Punga era în locul pentru picioare al 
pasagerului din dreapta. Pisica era somnoroasă şi torcea când 
Halston o pusese înăuntru, şi torsese tot drumul. Simţea, poate, 
că Halston o plăcea şi că se simţea bine în compania ei. 
Asemenea lui, pisica era o singuratică. 

Ciudat asasinat, gândi Halston, şi fu surprins să descopere că 
îl lua în serios ca asasinat. Poate cel mai ciudat lucru era că îi 
plăcea într-adevăr de pisică, se simţea oarecum înrudit cu ea. 
Dacă reuşise să scape de piftiile alea trei bătrâne, 


bravo ei... mai ales de Gage, care o ducea la Milford la o 
întâlnire fatală cu un veteran chilug mai mult decât bucuros să 
azvârle pisica într-o cameră de gazare cu pereţi de ceramică, nu 
mai mare decât un cuptor cu microunde. Se simţea înrudit cu 
ea, însă nu simţea deloc nevoia de-a refuza asasinatul. Din 
respect, o va ucide repede şi temeinic. Va parca pe marginea 
drumului, lângă un câmp dintr-acela sterp de noiembrie, şi-o va 
scoate din pungă, o va mângâia, după care îi va suci gâtul şi-i va 
tăia coada cu briceagul său. Şi, îşi spuse, corpul îl voi îngropa 
cum se cuvine, ferindu-l de hoitari. Nu-l pot feri de râme, dar îl 
pot feri de viermi. 

La asta se gândea, în timp ce maşina se mişca prin noapte ca 
o fantomă albăstrie şi atunci se întâmplă ca pisica să-i urce în 


faţa ochilor, sus pe bord, cu coada ri-dicată arogant, cu faţa în 
alb şi negru întoarsă către el şi gura părând să rânjească. 

- Şşşş... şuieră Halston. 

Aruncă o privire în dreapta şi zări punga rezistentă de 
cumpărături cu o gaură făcută de dinţi - sau gheare - în ea. Se 
uită din nou în faţă... şi pisica ridică o labă şi lovi în joacă spre 
el. Laba atinse fruntea lui Halston. Bărba-tul se feri şi pneurile 
mari ale Plymouthului scrâşniră pe drum, în vreme ce maşina 
viră bezmetic de pe o parte a fâșiei înguste de asfalt pe cealaltă. 

Halston lovi cu pumnul în pisica de pe bord. li acoperea 
câmpul vizual. Felina îl scuipă, arcuindu-şi spatele, dar nu se 
clinti. Halston lovi din nou şi, în loc să sară într-o parte, cârâind, 
pisica sări spre el. 

Gage, gândi bărbatul. Exact ca Gage... 

Acţionă brusc frâna. Pisica era pe capul lui, blocându-i 
vederea cu pântecele ei pufos, zgâriindu-l, spintecându-l. 
Halston ţinu volanul cu îndârjire. Lovi pisica o dată, de două ori, 
a treia oară. Şi dintr-odată drumul dispăru, Ply-mouthul intră în 
şanţ, ţopăind pe arcuri. Apoi, impactul, aruncându-l înainte în 
centura de siguranţă, şi ultimul sunet pe care îl auzi fu pisica 
urlând inuman, vocea unei femei cuprinse de durere ori pe 
culmile extazului sexual. 

O lovi cu pumnul strâns şi simţi doar contracția elastică a 

muşchilor ei. 

Apoi, al doilea impact. Şi întuneric. 

Luna apusese. Mai era o oră până-n zori. ` 

Plymouthul zăcea într-o râpă în care ceața bolborosea. In 
grilajul ei era încâlcită o bucată de sârmă ghimpată. Capota se 
desfăcuse şi fuioare de abur de la radiatorul spart ieşeau prin 
deschidere, amestecându-se cu ceața. , 

PISICA DIABOLICA 

Nu-şi simțea deloc picioarele. 

Se uită în jos şi văzu că peretele antifoc al maşinii cedase sub 
forţa impactului. Spatele acelui uriaş bloc-motor Cyclone Spoiler 
se lovise de picioarele lui, ţintuindu-le. 

Afară, în depărtare, urletul ameninţător al unei bufniţe 
atacând cine ştie ce animal mic, pus pe fugă. 

Înăuntru, aproape, torsul molcom al pisicii. 

Părea că rânjeşte, ca pisica de Cheshire din Alice în Ţara 

Minunilor. 


Sub privirea lui Halston, animalul se ridică, îşi arcui spatele şi 
se întinse. Dintr-o singură mişcare fluidă, ca o fluturare de 
mătase, îi sări pe umăr. Halston încercă să ridice mâinile şi s-o 
dea jos. 

Braţele nu voiau să se mişte. 

Şoc spinal, gândi el. Paralizat. Poate temporar. Mai probabil 

permanent. 

Pisica îi torcea în ureche ca tunetul. 

- Dă-te jos de pe mine, spuse Halston. Vocea lui era aspră şi 
uscată. Pisica se încordă un moment, după care se linişti. Din 
senin, laba ei lovi obrazul lui Halston, şi de data asta avea 
ghearele scoase. Şiruri de durere încinsă până jos pe gât. ŞI 
sânge cald curgând. 

Durere. 

Senzaţie. 

Îi ordonă capului să se mişte în dreapta şi acesta se execută. 
Un moment, faţa lui fu îngropată în blană netedă, uscată. 
Halston clănţăni din dinţi spre pisică. Speriat şi deranjat, 
animalul scoase un sunet gutural - miaurl! - şi sări pe scaun. De 
acolo, se uită în sus la el furios, cu urechile date pe spate. 

- Nu te aşteptai să fac asta, nu-i aşa? croncăni Halston. 

Pisica deschise gura şi sâsâi la el. Uitându-se la faţa aceea 
stranie, schizo-frenică, Halston înţelegea cum de Drogan 
crezuse că era o pisică diabolică. Era... 

Şirul gândurilor i se întrerupse când deveni conştient de o 
senzaţie surdă, gâdilătoare, la ambele mâini şi antebraţe. 

Senzaţie. Revine. Furnicături. 

Pisica sări spre faţa lui, cu ghearele scoase, stuchind. 

Halston închise ochii şi deschise gura. Dădu să muşte pisica 
de burtă şi nu se alese decât cu blană. Labele din faţă ale felinei 
erau agăţate de urechile sale, 


cu ghearele bine înfipte. Durerea era atroce, sfâşietoare. Halston 
încercă să ridice mâinile. Acestea zvâcniră, dar încă refuzau să i 
se desprindă din poală. 

Lăsă capul în faţă şi începu să-l scuture înainte şi înapoi, ca un 
om care vrea să scape de săpunul din ochi. Şuierând şi 
miorlăind, pisica se ţinu bine. Halston simţea cum îi curgea 
sângele pe obraji. Îi era greu să respire. Pieptul pisicii îl apăsa pe 
nas. Putea trage aer pe gură, dar nu mult. Puţinul pe care îl 


trăgea era filtrat prin blană. Îşi simţea urechile ca şi când ar fi 
fost stropite cu lichid de aprins cărbunii şi apoi li s-ar fi dat foc. 

Trase iute capul pe spate şi strigă în agonie - probabil suferise 
o lovitură la ţeastă la impactul maşinii. Pisica însă nu se aştepta 
la această mişcare şi zbură prin aer. Halston o auzi căzând cu un 
bufnet pe bancheta din spate. ` 

Un firicel de sânge îi curse în ochi. Incercă din nou să-şi mişte 
mâinile, să ridice una şi să şteargă sângele. 

Îi tremurară în poală, însă tot nu reuşi să le mişte. Se gândi la 
pistolul special de calibru 45 din tocul de la subsuoara stângă. 

Dacă pun mâna pe arma mea, pisicuţă, ce ţi-a mai rămas din 
alea nouă vieţi o să se stingă dintr-odată. 

Alte furnicături acum. Zvâcnete surde de durere dinspre 
labele picioarelor, îngropate şi cu siguranţă sfărâmate sub blocul 
motor, urzicături dinspre picioare - o senzaţie ca atunci când un 
membru pe care ai dormit începe să se dezmorţească. In acel 
moment, lui Halston nu-i păsa de picioare. Îi ajungea să ştie că 
şira spinării nu-i era secţionată, că nu va ajunge să trăiască tot 
restul vieţii sub forma unui corp mort ataşat de un cap vorbitor. 

Poate mi-au mai rămas şi mie câteva vieţi. 

Rezolvă pisica. Acesta era primul lucru. Apoi ieşi din epavă - 
poate va veni cineva, asta ar rezolva ambele probleme deodată. 
Puțin probabil la 4.30 dimineaţa pe un drum secundar ca acela, 
dar posibil. Şi... 

Şi ce făcea pisica acolo în spate? 

Nu-i plăcuse s-o aibă cocoţată pe faţă, însă nu-i plăcea nici s-o 
ştie în spatele lui, unde n-o putea vedea. Incercă să se uite în 
oglinda retrovizoare, dar degeaba. In urma accidentului se 
dereglase şi acum reflecta doar râpa buru-ienoasă în care 
ajunsese. 

Un sunet din spatele său, ca de pânză rupându-se. 

Tors. ă 

PISICA DIABOLICA 

Pisică diabolică pe dracu'. A adormit acolo-n spate. 

Şi chiar de n-ar fi fost, chiar dacă ar fi avut cumva de gând să 
ucidă, ce putea să facă? Era o vietate pirpirie, probabil cântărea 
două kilograme udă leoarcă. Şi-n scurt timp... în scurt timp el 
urma să-şi poată mişca mâinile destul cât să ajungă la armă. Era 
sigur de asta. 

Halston rămase în aşteptare. Continuă să-şi recapete simţurile 


în serii de urzicături. În chip absurd (sau poate ca reacţie 
instinctuală la întâlnirea abia evitată cu moartea) avu erecţie 
preţ de aproximativ un minut. Ar fi niţel cam greu să-mi fac laba 
în aceste împrejurări, gândi el. 

Înspre răsărit cerul începea să se lumineze. Undeva, o pasăre 

cânta. 

Halston încercă din nou şi reuşi să mişte mâinile o jumătate 
de centimetru înainte să-i cadă înapoi în poală. 

Nu încă. Dar curând. 

Un bufnet moale pe bancheta din spatele lui. Halston întoarse 
capul şi se uită drept la faţa albă-neagră, la ochii strălucitori cu 
pupilele lor negre uriaşe. 

Halston îi vorbi. 

- N-am ratat niciodată un asasinat odată ce l-am acceptat, 
pisicuţă. Acum s-ar putea să fie o premieră. Incep să-mi simt din 
nou mâinile. Cinci minute, cel mult zece. Vrei un sfat? leşi pe 
geam. Sunt toate deschise. Du-te şi ia şi coada cu tine. 

Pisica se holba la el. 

Halston încercă iarăşi mâinile. Se ridicară, tremurând sălbatic. 
Un centimetru. Doi centimetri. Le lăsă să cadă înapoi flasce. Îi 
alunecară din poală şi aterizară pe scaunul maşinii. Licăriră 
acolo palid, aidoma unor gigantici păianjeni tropicali. 

Pisica rânjea la el. 

Am făcut oare o greşeală? se întrebă el confuz. Era o creatură 
care se baza pe instinct, iar sentimentul că făcuse una era dintr- 
odată copleşitor. Atunci corpul pisicii se încordă şi, chiar în timp 
ce sărea, Halston ştiu ce urma să facă şi deschise gura ca să 
strige. 

Pisica ateriză în poala sa, cu ghearele scoase, săpând. 

În acel moment, Halston îşi dori să fi fost paralizat. Durerea 
era necu-prinsă, teribilă. Nu bănuise niciodată că putea exista o 
atare durere pe lume. Pisica era un arc încolăcit de furie, 
scuipând şi zgâriindu-i boaşele. 


Halston strigă, gura căscându-i-se la maximum, şi-n clipa 
aceea pisica schimbă direcţia şi-i sări pe faţă, îi sări pe gură. ŞI 
în momentul acela, Halston ştiu că era ceva mai mult decât o 
pisică. Era ceva posedat de-o pornire malignă, criminală. 

Zări o ultima dată acea faţă în alb şi negru de sub urechile 
lăsate pe spate, cu ochii ei enormi, plini de-o ură descreierată. 


Se descotorosise de cei trei oameni bătrâni şi acum se 
descotorosea de John Halston. 

| se îndesă în gură, un proiectil de furie. El simţi o senzaţie de 
vomă. Labele ei din faţă se mişcau neîncetat, zdrenţuindu-i 
limba ca o bucată de ficat. Stomacul i se revoltă şi vărsă. Voma 
îi rămase în gât, înfundându-l, şi începu să se sufoce. 

In acel moment extrem, voinţa lui de supravieţuire birui 
paralizia impactului. Ridică mâinile încet, pentru a apuca pisica. 
O Dumnezeule mare, gândi el. 

Pisica se zbătea să-i pătrundă în gură, turtindu-şi corpul, 
zbătându-se, trăgându-se din ce în ce mai înăuntru. Halston 
auzea cum îi trosnesc maxilarele, deschizându-se tot mai mult, 
primind-o. 

Dădu s-o apuce, s-o tragă afară, s-o distrugă... şi mâinile lui 
prinseră doar coada pisicii. 

Cine ştie cum, reuşise să intre cu tot corpul în gura lui. Faţa ei 
ciudată, alb cu negru, trebuia că era îndesată chiar în gât. 

De acolo venea un sunet teribil, gros, de acces de vomă. 
Gâtul însuşi se umfla ca o bucată de furtun flexibil de grădină. 

Corpul lui zvâcnea. Mâinile îi căzură înapoi în poală şi 
degetele începură să bată fără rost pe coapse. Ochii i se 
adumbriră, apoi se înceţoşară. Se uitau goi prin parbrizul 
Plymouthului la zorii ce se iveau. 

Din gura lui deschisă ieşeau cinci centimetri de coadă 
stufoasă... jumătate neagră, jumătate albă. Aceasta lovea leneş 
de la stânga la dreapta. 

Dispăru. 

O pasăre strigă undeva din nou. Şi atunci veniră zorii, într-o 
linişte perfectă, lumina revărsându-se peste câmpurile îngheţate 
ale Connecticutului rural. 

Numele fermierului era Will Reuss. 

Era în drum spre Placer's Glen pentru a-şi reînnoi inspecția 
tehnică la ca-mionetă, când văzu soarele de dimineaţă târzie 
scânteind pe ceva în râpa de 

PISICA DIABOLICĂ 
lângă drum. Trase pe dreapta şi văzu Plymouthul căzut pe-o 
rână, ca un betiv, în şanţ, cu sârmă ghimpată încâlcită în grilajul 
ca o gură de fier rânjită. 

Işi croi drum până jos şi atunci trase brusc aer în piept. 

- Măiculiţă Doamne, murmură el în lumina zilei de noiembrie. 


La volan era un bărbat: drept de spate, cu ochii deschişi 
uitându-se fix şi gol spre eternitate. Organizaţia Roper nu avea 
să-l mai includă niciodată în sondajul de opinie prezidenţial. Faţa 
lui era mânjită de sânge. Încă avea centura de siguranţă pusă. 

Portiera şoferului fusese îndoită, dar Reuss reuşi să o deschidă 
trăgând de ea cu ambele mâini. Se aplecă înăuntru şi desfăcu 
centura de siguranţă, având de gând să verifice actele de 
identitate. Întindea mâna spre haină, când observă că mortul 
purta cămaşă şi cămaşa făcea vălurele, chiar deasupra 
cataramei de la curea. Făcea vălurele... şi se umfla. Pete de 
sânge începură să înflorească acolo aidoma unor trandafiri 
siniştri. 

- Ce Hristos? 

Întinse mâna, prinse de cămaşa mortului şi o trase în sus. 

Will Reuss se uită - şi strigă. 

Deasupra buricului lui Halston, o gaură neregulată fusese 
făcută cu ghearele în carne. Din ea se uita faţa alb cu negru, 
mânjită de sânge, a unei pisici, cu ochi mari şi privire intensă. 

Reuss se împletici în spate, urlând, cu mâinile lipite de faţă. 
Câteva zeci de ciori îşi luară zborul, croncănind, de pe câmpul 
din apropiere. 

Pisica se forţă să iasă şi se întinse cu o nepăsare obscenă. 

Apoi sări pe geamul deschis. Reuss o zări mişcându-se prin 
iarba înaltă şi uscată, după care se făcu nevăzută. 

Părea că se grăbea, îi spuse el mai târziu unui reporter de la 

ziarul local. 

Ca şi când ar fi avut de încheiat nişte socoteli. 


NEW YORK TIMES LA OFERTĂ SPECIALĂ 


Tocmai a ieşit de sub duş când telefonul începe să sune, însă 
deşi casa e plină de rude - îi aude la parter, i se pare că nu se 
vor da duşi niciodată, i se pare că niciodată n-a avut atât de 
multe - nu ridică nimeni. Nu răspunde nici robotul telefonic, aşa 
cum James l-a programat să facă după al cincilea ţârâit. 

Anne se duce la extensia de pe noptieră, înfăşurându-se într- 
un prosop, părul ud plesnind-o neplăcut peste ceafă şi umerii 
goi. Ridică receptorul, spune alo, după care el îşi spune numele. 
E james. Au fost treizeci de ani împreună şi ea nu are nevoie 
decât de un singur cuvânt. El rosteşte Annie ca nimeni altul, aşa 


a fost mereu. 

Preţ de un moment, nu poate vorbi şi nici măcar respira. A 
surprins-o când expira şi îşi simte plămânii plaţi ca două foi de 
hârtie. Apoi, când el îi rosteşte iarăşi numele (părând 
necaracteristic de ezitant şi nesigur pe sine), puterea i se scurge 
din picioare. | se transformă în nisip şi se aşază pe pat, prosopul 
căzând de pe ea, fundul ei ud umezind cearşaful de sub ea. 
Dacă n-ar fi fost patul acolo, ar fi căzut la podea. 

Dinţii îi clănţănesc şi asta o face să respire din nou. 

- James? Unde eşti? Ce s-a întâmplat? 

Pe vocea ei normală, asta ar fi ieşit ca o dojană - o mamă 
care îşi ceartă copilul neascultător de unsprezece ani fiindcă a 
venit iarăşi târziu la cină - dar acum iese într-un soi de mormăit 
îngrozit. Rudele care murmură la parter pun totuşi la cale 
înmormântarea lui. 

James chicoteşte. E un sunet zăpăcit. 

- Păi, sincer să fiu, zice el, nu ştiu exact unde mă aflu. 

Primul ei gând confuz este că el trebuie să fi pierdut avionul în 
Londra, chiar dacă a sunat-o de la Heathrow nu cu mult înainte 
de decolare. Apoi îi 


vine o idee mai clară: deşi deopotrivă în Times şi la ştirile 
televizate se spune că nu au fost supraviețuitori, a fost cel puţin 
unul. Soţul ei s-a târât din epava avionului cuprins de flăcări (şi 
din clădirea cu apartamente cuprinsă de flăcări în care intrase 
avionul, să nu uităm asta, alţi douăzeci şi patru de morţi la sol şi 
numărul e posibil să crească înainte ca lumea să meargă mai 
departe la următoa-rea tragedie) şi de atunci umblă fără ţintă 
prin Brooklyn, în stare de şoc. 

- Jimmy, eşti bine? Eşti... eşti ars? 

Adevărul a ceea ce ar însemna asta se arată după întrebare, 
cu efectul unei cărţi grele scăpate pe piciorul desculţ, şi ea 
începe să plângă. 

- Eşti la spital? 

- Ssst, face el, şi auzind această dovadă a vechii lui bunătăţi - 
şi această veche onomatopee, doar o mică piesă a mobilierului 
căsniciei lor - ea începe să plângă mai tare. Ssst, scumpa mea. 

- Dar nu înţeleg! 

- Sunt bine, spune el. Majoritatea suntem bine. 

- Majoritatea...? Sunt şi alţii? 


- Nu pilotul, răspunde el. El nu e la fel de bine. Sau poate e 
copilotul. El strigă întruna. „Ne prăbuşim, nu avem control, o 
Dumnezeule mare.“ Dar şi: „Nu e vina mea, nu le permiteţi să 
dea vina pe mine.“ Şi asta spune. 

Ea îşi simte tot corpul rece. 

- Cu cine vorbesc, de fapt? De ce faci lucrul ăsta oribil? 
Tocmai mi-am pierdut soţul, cretinule! 

- Scumpa mea... 

- Nu-mi spune aşa! Dintr-o nară îi atârnă un fir transparent de 
mucus. Il şterge cu dosul mâinii şi-l aruncă cât colo, un lucru pe 
care nu l-a mai făcut din copilărie. Ascultă, domnule - o să pun 
convorbirea asta pe steluţă-nouăzeci-nouă şi poliţia va veni şi-ţi 
va face curul arşice... curul ăla ignorant şi nesimţit... 

Nu poate merge mai departe, însă. E vocea lui. Nu o poate 
nega. Felul în care telefonul a tot sunat - nimeni n-a ridicat la 
parter, robotul telefonic nu s-a activat - sugerează că apelul 
acesta era doar pentru ea. ŞI... ssst, scumpa mea. Ca în 
cântecul ăla vechi al lui Carl Perkins. 

El a rămas tăcut, ca şi când ar fi lăsat-o să-şi lămurească 
singură lucrurile acestea. Dar înainte ca ea să poată vorbi din 
nou, se aude un bip pe fir. 

- James? Jimmy? Mai eşti acolo? 

NEW YORK TIMES LA OFERTĂ SPECIALĂ 

- Da, dar nu pot vorbi mult. Am încercat să te sun când ne 
prăbuşeam şi cred că doar datorită acestui fapt am reuşit să 
obţin până la urmă legătura. Au încercat mulţi dintre ceilalţi, 
toată lumea are telefoane mobile, dar fără noroc. Din nou acel 
bip. Doar că acum telefonul meu aproape nu mai are baterie. 

- Jimmy, ştiai? 

Ideea aceasta a fost cea mai grea şi mai teribilă parte pentru 
ea - că era posibil ca el să fi ştiut, fie şi numai preţ de unul sau 
două minute nesfârşite. Alţii poate îşi imaginează corpuri arse 
sau căpăţâni retezate cu dinţi dez-goliţi, chiar primii martori 
care şterpelesc verighete şi cercei cu diamant, însă ce i-a furat 
somnul lui Annie Driscoll este imaginea lui Jimmy uitându-se pe 
geam cum străzile şi maşinile şi clădirile maronii cu 
apartamente din Brooklyn sunt din ce în ce mai aproape. Măştile 
de aer inutile căzând aidoma cadavrelor unor animăluţe 
galbene. Uşile spaţiilor de depozitare de deasupra scaunelor 
deschizându-se, bagajele de mână începând să zboare, maşina 


de ras Norelco a cuiva rostogolindu-se în sus pe intervalul 
înclinat. 

- Ştiai că vă prăbuşiţi? 

- Nu tocmai, spune el. Totul a părut bine până la sfârşit - 
poate ultimele treizeci de secunde. Deşi e greu să ţii socoteala 
timpului în astfel de situaţii, îmi spun mereu. 

Astfel de situaţii. Şi chiar mai grăitor: Îmi spun mereu. Ca şi 
când s-ar fi aflat la bordul a şase aeronave 767 care s-au 
prăbuşit în loc de doar una. 

- În orice caz, continuă el, tocmai sunam să te anunţ că 
aterizăm mai devreme şi să te pun în gardă să-l trimiţi pe tipul 
de la FedEx din pat înainte să ajung eu. 

Atracția ei absurdă faţă de tipul de la FedEx fusese o glumă a 
lor de ani de zile. Începe să plângă din nou. Mobilul lui mai 
scoate un bip, parcă dojenind-o pentru asta. 

- Cred că am murit la doar o secundă sau două înainte să 
sune prima dată. Cred că de aceea am putut lua legătura cu 
tine. Dar drăcia asta o să-şi piardă în scurt timp fantoma. 

Râde înfundat, ca şi când perspectiva aceasta ar fi nostimă. 
Ea bănuieşte că într-un fel chiar este. În cele din urmă, poate că 
şi ea va vedea latura ei comică. Stai numai să treacă vreo zece 
ani, îşi spune. 

Apoi, pe vocea aceea autoreflexivă pe care ea o cunoaşte atât 

de bine: 


- De ce n-am pus drăcia asta nenorocită la încărcat azi- 
noapte? Am uitat, uite de ce. Am uitat. 

- James... scumpule... avionul s-a prăbuşit acum două zile. 

O pauză. Din fericire, fără amestecul vreunui bip. După care: 

- Serios? Doamna Corey a spus că timpul se scurge ciudat. 
Câţiva dintre noi am fost de acord, alţi câţiva n-am fost. Eu m- 
am înscris în a doua tabără, dar se pare că avea dreptate. 

- Inimi? întreabă Annie. 

Se simte acum ca şi când ar pluti afară şi puţin deasupra din 
corpul ei rotofei şi încă umed de femeie la mijlocul vieţii, însă n- 
a uitat vechile obiceiuri ale lui Jimmy. Când îl aştepta un drum 
lung cu avionul, căuta mereu să joace ceva. Se mulțumea cu 
cribbage sau canastă, dar inimi a fost întotdeauna adevărata lui 
iubire. 

- Inimi, aprobă el. 


Telefonul face iarăşi bip, ca pentru a-l secunda. 

- Jimmy... Ezită destul cât să se întrebe dacă aceasta e o 
informaţie pe care şi-o doreşte cu adevărat, după care se aruncă 
orbeşte, fără a aştepta un răspuns. Unde te afli tu, mai exact? 

- Seamănă cu Grand Central Station, spune el. Doar că mai 
mare. Şi mai gol. Ca şi când n-ar fi deloc Grand Central, ci doar... 
mmm... un platou de filmare care imită Grand Central. Ştii ce 
încerc să spun? 

- Aă... cred că da... 

- Ştiu sigur că nu sunt trenuri deloc... şi nu auzim niciunul în 
depărtare... dar sunt uşi care duc peste tot. O, şi este o scară 
rulantă, dar e stricată. Plină de praf, şi câteva trepte sunt rupte. 
Face o pauză şi, când vorbeşte din nou, o face pe o voce mai 
joasă, ca şi când s-ar teme să nu fie auzit: Oamenii pleacă. Unii 
au urcat scara rulantă - i-am văzut -, dar majoritatea ies pe uşi. 
Presupun că va trebui să plec şi eu. Nu e nimic de mâncare, 
pentru început. Este un automat cu bomboane, dar şi acela e 
stricat. 

- Ţi-e... scumpule, ţi-e foame? 

- Puțin. Cel mai mult mi-ar trebui nişte apă. Aş ucide pentru o 
sticlă de Dasani. 

Annie se uită vinovat în jos, la picioarele ei încă împodobite cu 
picături de apă. Şi-l imaginează lingând acele picături şi e 
oripilată când simte un fior sexual. , , 

NEW YORK TIMES LA OFERTA SPECIALA 

- Sunt bine, totuşi, se grăbeşte el să adauge. Pentru moment, 
oricum. N-are însă niciun sens să rămân aici. Doar... 

- Ce? Ce, Jimmy? 

- Nu ştiu pe care uşă să ies. 

Incă un bip. 

- Mi-aş dori să ştiu pe care a ieşit doamna Corey. La ea au 
rămas cărţile mele, fir-ar să fie. 

- Ţi-e... Se şterge pe faţă cu prosopul cu care s-a învelit când 
a ieşit de sub duş; atunci era proaspătă, acum e toată numai 
lacrimi şi muci. Ţi-e teamă? 

- Teamă? întreabă el gânditor. Nu. Sunt puţin îngrijorat, atâta 
tot. Cel mai mult fiindcă nu ştiu pe care uşă să ies. 

Găseşte drumul spre casă, aproape că spune ea. Găseşte uşa 
corectă şi găseşte drumul spre casă. Dar dacă o găseşte, oare 
ea ar vrea să-l vadă? Cu o fantomă s-ar putea împăca, dar dacă 


ar deschide uşa şi ar întâlni un tăciune fumegând cu ochi roşii şi 
jeanşii zdrenţuiţi (întotdeauna călătorea în jeanşi) topiţi pe pi- 
cioare? Şi dacă doamna Corey era cu el, cu pachetul lui pârlit de 
cărţi într-o mână schimonosită? 

Bip. 

- Nu mai trebuie să-ţi spun să ai grijă cu tipul ăla de la FedEx, 
zice el. Dacă ţi-l doreşti cu adevărat, e numai al tău. 

Ea e şocată auzindu-se că râde. 

- Dar voiam să spun că te iubesc... 

- O scumpul meu şi eute iu... 

- „Şi să nu-l laşi pe puştiul McCormack să curețe burlanele 
toamna asta, munceşte din greu, dar e neatent, anul trecut era 
cât pe ce să-şi rupă naibii gâtul. Şi nu te mai duce la brutărie 
duminica. O să se întâmple ceva acolo şi ştiu că se va întâmpla 
într-o duminică, dar nu ştiu în care. Timpul într-adevăr curge 
ciudat aici. 

Puştiul McCormack despre care vorbeşte trebuie că e fiul 
individului care le era îngrijitor în Vermont... doar că au vândut 
casa aceea acum zece ani, iar puştiul trebuie să fi împlinit deja 
douăzeci şi cinci de ani. lar brutăria? Bănuieşte că se referă la 
Zoltan's, dar ce Dumnezeu... 

Bip. 


- Unii dintre cei de aici erau la sol, cred. Asta-i foarte dur, 
fiindcă ei n-au nicio idee cum au ajuns aici. Şi pilotul strigă 
întruna. Sau poate copilotul. Cred că el va fi aici o vreme bună. 
Se plimbă ca un bezmetic. E foarte confuz. 

Bip-urile se aud mai des acum. 

- Trebuie să plec, Annie. Nu pot rămâne aici, iar telefonul o să 
dea ortul popii din clipă în clipă, oricum. Din nou pe vocea aceea 
autodojenitoare (imposibil de crezut că ea n-o va mai auzi 
niciodată; imposibil să nu creadă asta), el murmură: Ce simplu 
ar fi fost pur şi simplu să... ei, nu contează. Te iubesc, scumpa 
mea. 

- Stai! Nu închide! 

- Eu... 

- Şi eu te iubesc! Nu închide! 

Dar a închis deja. În urechea ei a rămas doar o tăcere neagră. 

Şade acolo cu receptorul mort la ureche încă un minut sau 
mai mult, după care întrerupe legătura. Non-legătura. Când 


redeschide linia şi aude tonul perfect normal, formează totuşi 
steluţă-şaizeci-nouă. Potrivit  robotului care corespunde 
numărului ei, ultimul apel primit a fost înregistrat la ora nouă în 
dimineața aceea. Ştie cine a fost: sora ei Nell, care o suna din 
New Mexico. Nell a sunat ca să o anunțe pe Annie că avionul i-a 
fost amânat şi că nu va ajunge decât spre seară. Nell i-a spus să 
fie tare. 

Toate rudele care locuiau la depărtare - ale lui James, ale ei - 
veneau cu avionul. Aparent, credeau că James consumase toate 
Punctele Distructive ale familiei, cel puțin pentru o vreme. 

Nu există nicio înregistrare a unui apel primit - se uită la 
ceasul de pe noptieră şi vede că acum e 3.17 după-amiază - la 
aproximativ trei şi zece, în a treia după-masă a văduwviei sale. 

Cineva bate scurt la uşă şi fratele ei strigă: 

- Anne? Annie? 

- Mă îmbrac! strigă ea înapoi. Vocea ei sună ca şi când ar fi 
plâns, dar, din nefe ricire, nimeni din casa aceea nu va găsi că 
asta e ciudat. Puţină intimitate, te rog! 

- Eşti bine? întreabă el prin uşă. Ni s-a părut că te-am auzit 
vorbind. Şi lui Ellie i s-a părut că te-a auzit strigând. 

- Foarte bine! răspunde ea, apoi se şterge din nou pe faţă cu 
prosopul. Cobor imediat! J 

NEW YORK TIMES LA OFERTĂ SPECIALĂ 

- Bine. Nu te grăbi. (Pauză.) Suntem aici pentru tine. 

Şi paşii se îndepărtează. 

- Bip, şopteşte ea, apoi îşi acoperă gura ca să-şi înăbuşe 
râsetul care exprimă o emotie şi mai complicată decât durerea 
care află singura cale de ieşire po-sibilă. Bip, bip. Bip, bip, bip. 
Se întinde pe pat, râzând şi deasupra mâinilor ei făcute căuş 
ochii sunt mari şi plini de lacrimi care i se revarsă pe obraji şi-i 
curg până la urechi. Bip-futu-i-bipbip-bip. 

Râde timp destul de lung, apoi se îmbracă şi coboară la parter 
pentru a fi cu rudele ei, care au venit să împartă durerea cu ea. 
Doar că ei par altfel decât ea, fiindcă el nu l-a sunat pe niciunul 
dintre ei. El a sunat-o pe ea. La bine sau la rău, a sunat-o pe ea. 

În toamna acelui an, când ruinele înnegrite ale clădirii cu 
apartamente în care s-a prăbuşit avionul încă sunt separate de 
restul lumii de banda galbenă a poliţiei (deşi vagabonzii au fost 
înăuntru, unul lăsând un mesaj scris cu spray-ul care zice 
TÂRÂTOARELE CROCANTE SE OPRESC AICI), Annie primeşte 


genul de e-bombă pe care dependenţilor de computer le place 
s-o trimită unui larg cerc de cunoştinţe. Aceasta vine de la Gert 
Fisher, bibliotecara din Tilton, Vermont. Când Annie şi James îşi 
petreceau verile acolo, Annie obişnuia să se ofere voluntară la 
bibliotecă şi, chiar dacă cele două femei nu s-au înţeles 
niciodată de minune, Gert a inclus-o de atunci pe Annie pe lista 
celor care primesc trimestrial ştiri de la ea. De regulă, nu sunt 
foarte interesante, dar la jumătatea înşiruirii de nunţi, 
înmormântări şi câştigători ai organizaţiei de tineret 4-H din 
acest mesaj, Annie dă peste o ştire care o face să-şi ţină 
răsuflarea. Jason McCormack, fiul bătrânului Hughie McCormack, 
a murit într-un accident de Ziua Muncii. A căzut de pe acoperişul 
unei case de vară pe când curăța jgheaburile şi şi-a rupt gâtul. 

„i făcea doar o favoare tatălui lui, care, cum poate-cţi 
aminteşti, a suferit o comoţie cerebrală acum doi ani“, scria 
Gert înainte să treacă mai departe, povestindu-i cum a plouat în 
timpul vânzărilor cu reduceri organizate de bi-bliotecă la 
sfârşitul verii şi spunându-i ce dezamăgiţi au fost cu toţii. 

Gert n-o spune în compendiul ei de trei pagini conţinând ştiri 
de ultimă oră, dar Annie este cât se poate de sigură că Jason a 
căzut de pe acoperişul fostei lor case. De fapt, e convinsă de 
lucrul acesta. 


La cinci ani după moartea soţului ei (şi moartea lui Jason 
McCormack nu mult după aceea), Annie se recăsătoreşte. ŞI 
chiar dacă se mută în Boca Raton, se întoarce deseori în vechiul 
cartier. Craig, noul soţ, s-a pensionat doar pe jumătate şi odată 
la trei sau patru luni pleacă la New York în interes de serviciu. 
Annie aproape mereu îl însoţeşte, deoarece încă mai are rude în 
Brooklyn şi Long Island. Mai multe decât trebuie, i se pare 
uneori. Dar îi iubeşte cu acea afecţiune exasperată ce pare să 
aparţină, crede ea, doar oamenilor la cincizeci şi şaizeci de ani. 
N-a uitat niciodată cum s-au strâns toţi în jurul ei după 
prăbuşirea avionului lui James, şi cum au protejat-o cum au ştiut 
mai bine. Ca să nu se prăbuşească şi ea. _ 

Când ea şi Craig se întorc la New York, iau avionul. In privinţa 
asta, ea nu are nicio tresărire, însă duminica nu se duce la 
Brutăria de Familie Zoltan's, când e acasă, chiar dacă gogoşile 
lor cu stafide sunt, e sigură, servite în sala de aşteptare a 
raiului. Se duce în schimb la Froger's. Chiar acolo e, cumpărând 


gogoşi (acestea sunt cel puţin acceptabile), când aude explozia. 
O aude clar, chiar dacă Zoltan's e la unsprezece străzi distanţă. 
O explozie a unei conducte de gaz. Patru morţi, inclusiv femeia 
care-i dădea întotdeauna lui Annie gogoşile cu gura pungii 
răsucită, spunând: „[ineţi aşa până ajungeţi acasă, altfel îşi 
pierd prospeţimea.“ 

Oamenii stau pe trotuare, uitându-se la est, spre sunetul 
exploziei şi fumul care se ridică, umbrindu-şi ochii cu palmele. 
Annie se grăbeşte pe lângă ei, fără a se uita. Nu vrea să vadă 
jerba de fum care se ridică după o detunătură puternică; se 
gândeşte şi aşa la James, mai ales în nopţile când nu poate să 
doarmă. Când ajunge acasă, aude telefonul sunând înăuntru. Fie 
au plecat toţi mai încolo pe stradă, unde şcoala locală a 
organizat o vânzare de opere de artă pe trotuar, fie nu aude 
nimeni telefonul sunând. Cu excepţia ei, desigur. lar când 
reuşeşte să rotească cheia în yală, ţârâitul s-a oprit. 

Sarah, singura dintre surori care nu s-a măritat, este acolo, se 
dovedeşte, însă nu e nevoie să o întrebe de ce n-a răspuns la 
telefon; Sarah Bernicke, regină disco cândva, e în bucătărie, 
unde ascultă Village People la maximum şi dansează cu mopul 
O-Cedar într-o mână, semănând cu o gâsculiţă dintr-o reclamă la 
TV. Şi ea a ratat explozia de la brutărie, chiar dacă clădirea lor e 
şi mai aproape de Zoltan's decât Froger's. 

NEW YORK TIMES LA OFERTĂ SPECIALĂ 

Annie verifică robotul telefonic, dar pe afişajul de MESAJE ÎN 
AŞTEP-TARE apare un zero mare şi roşu. Asta nu înseamnă nimic 
în sine, mulţi oameni sună fără a lăsa un mesaj, însă... 

Steluţă-şaizeci-nouă anunţă că ultimul apel a fost primit la opt 
patruzeci seara trecută. Annie formează totuşi numărul, sperând 
în van ca undeva în afara încăperii uriaşe care seamănă cu un 
platou de filmare ce imită Grand Central Station el a găsit un loc 
unde să-şi încarce telefonul. Lui i se putea părea că au vorbit 
ultima dată ieri. Sau doar cu câteva minute în urmă. Timpul 
curge ciudat aici, a spus. Ea a visat acel apel de atâtea ori, încât 
acum aproape i se pare el însuşi un vis, însă nu a spus niciodată 
nimănui despre el. Nici lui Craig, nici măcar mamei ei, acum în 
vârstă de aproape nouăzeci de ani, dar întreagă la minte şi 
crezând puternic în viaţa de apoi. 

In bucătărie, Village People spun că nu ai de ce să te simţi 
trist. Nu are şi nici nu se simte. Cu toate acestea, ţine receptorul 


foarte strâns în timp ce numărul preluat de steluţă-şaizeci-nouă 
sună o dată, apoi de două ori. Annie stă în living cu receptorul la 
ureche şi cu mâna liberă atingând broşa de deasupra sânului 
stâng, ca şi când în felul acesta ar putea linişti inima care-i ga- 
lopează în piept. Atunci ţârâitul se opreşte şi o voce înregistrată 
îi face o ofertă specială unică la un abonament New York Times. 


MUT 


1 

Erau trei confesionale. Becul de deasupra uşii celui din mijloc 
era aprins. Nu aştepta nimeni. Biserica era goală. Pe geamuri 
intra lumină colorată şi desena pătrate pe culoarul central. 
Monette se gândi să plece, dar nu plecă. În schimb, păşi spre 
confesionalul activ şi intră. După ce închise uşa şi se aşeză, 
ferestruica glisantă din dreapta sa se deschise. In faţa lui, prins 
pe perete cu o piuneză albastră, era un cartonaş. Pe el era scris 
CĂCI TOŢI AU PĂCĂTUIT ŞI SUNT LIPSIŢI DE SLAVA LUI 
DUMNEZEU. Trecuse mult timp, însă Monette nu credea că 
aceasta era dotarea standard. Nu credea nici că era conform cu 
Catehismul de la Baltimore. 

Din cealaltă parte a vizierei de plasă, preotul vorbi. 

- Ce faci, fiule? 

Nici asta Monette nu credea că era abordarea standard. Dar 
era cea corectă. Totuşi, la început nu putu răspunde. Niciun 
cuvânt. Şi asta era oarecum nostim, ţinând cont de ce avea de 
spus. 

- Fiule? Ţi-a mâncat pisica limba? 

Tot nimic. Cuvintele erau acolo, însă erau toate blocate. 
Absurd sau nu, Monette avu brusc o imagine a unei toalete 
colmatate. 

Neclaritatea din spatele vizierei îşi schimbă poziţia. 

- A trecut o vreme? 

- Da, zise Monette. Era ceva. 

- Vrei să-ţi dau un indiciu? 

- Nu, îmi amintesc. Binecuvântează-mă, părinte, căci am 

păcătuit. 

- ÎhîÎ, şi cât timp a trecut de la ultima ta spovedanie? 


- Nu-mi amintesc. Mult. Din copilărie. 


- Ei, ia-o uşor... e ca mersul pe bicicletă. 

Pentru un moment însă, tot nu reuşi să spună nimic. Se uită la 
mesajul prins în piuneză şi gâtul i se blocă. Mâinile i se frânseră, 
din ce în ce mai strâns, până când formară un singur pumn 
mare ce se legăna înainte şi înapoi între coapsele sale. 

- Fiule? Trece ziua şi-mi vin oaspeţi la prânz. De fapt, oaspeţii 

aduc prân... 

- Părinte, s-ar putea să fi comis un păcat teribil. 

Acum, preotul tăcu o vreme. Mut, gândi Monette. lată un 
cuvânt alb, dacă a existat vreodată aşa ceva. Dacă-l scrii pe un 
cartonaş, sunt şanse să dispară. 

Când preotul de cealaltă parte a vizierei vorbi din nou, vocea 
lui era tot prietenoasă, însă mai gravă. 

- Care este păcatul tău, fiul meu? 

Şi Monette spuse: 

- Nu ştiu. Va trebui să vă povestesc. 

2 

Începea să plouă când Monette ajunse pe autostradă, venind 
pe rampa de intrare dinspre nord. Valiza lui era în portbagaj şi 
cutiile cu mostre - nişte chestii mari, pătrăţoase, de genul celor 
pe care le folosesc avocaţii când aduc probe în sala de judecată 
- erau pe bancheta din spate. Una era maro, una neagră. 
Ambele erau ştanţate cu logoul Wolfe & Sons: un lup de lemn cu 
o carte în gură. Monette era comis-voiajor. Acoperea tot nordul 
statului New England. Era luni dimineaţă. Fusese un weekend 
rău, foarte rău. Soţia lui se mutase la un motel, unde probabil nu 
era singură. In scurt timp probabil că avea să ajungă la pârnaie. 
Categoric avea să urmeze un scandal, iar infidelitatea avea să 
fie cea mai mică dintre probleme. 

Pe reverul sacoului său, purta o insignă pe care scria 
ÎNTREBAŢI-MĂ DESPRE CEA MAI BUNĂ OFERTĂ DE TOAMNĂ DIN 
TOATE TIMPURILE! 

MUT 

La baza rampei stătea un om. Purta haine vechi şi ţinea 
ridicată o pancartă, văzu Monette pe când se apropia şi ploaia 
se înteţea. Intre picioarele încălţate în tenişi murdari era un 
rucsac maroniu ca vai de el. Banda cu arici a unui tenis se 
desfăcuse şi stătea ridicată ca o limbă strâmbă. Autostopistul nu 
avea căciulă, darămite umbrelă. 

La început, tot ce înţelese Monette din pancartă erau două 


buze roşii desenate stângaci, brăzdate pe diagonală de o dungă 
neagră. Când se apropie, văzu că deasupra gurii barate scria 
SUNT MUT! Sub gura barată scria: MA LUAŢI ŞI PE MINE??? 

Monette acţionă semnalizarea pentru a-şi anunţa intrarea pe 
rampă. Autostopistul întoarse pancarta invers. Pe cealaltă parte 
era o ureche la fel de stângaci desenată, brăzdată şi ea de-o 
linie. Deasupra urechii: SUNT SURD! Sub ea: VA ROG MA LUAŢI 
ŞI PE MINE??? 

Monette condusese milioane de kilometri de când avea 
şaisprezece ani şi până acum, majoritatea în cei doisprezece ani 
de când reprezenta firma Wolfe & Sons, vânzând o cea mai bună 
ofertă de toamnă după alta, şi-n tot acest timp nu luase 
niciodată nici măcar un singur autostopist. Astăzi, trase pe 
marginea rampei fără a ezita şi opri. Medalionul cu Sfântul 
Cristofor legat de oglinda retrovizoare încă se legăna înainte şi 
înapoi când folosi butonul de pe por-tieră pentru a decupla 
încuietorile. Astăzi simţea că nu are nimic de pierdut. 

Autostopistul se strecură înăuntru şi îşi puse rucsacul ponosit 
între tenişii uzi şi murdari. Monette se gândise, uitându-se la el, 
că individul va mirosi urât, şi nu se înşelase. Spuse: 

- Cât de departe mergi? 

Autostopistul ridică din umeri şi arătă pe rampă în sus. Apoi 
se aplecă şi aşeză cu grijă pancarta peste rucsac. Părul lui era 
atos şi subţire. Erau câteva fire cărunte în el. 

- Ştiu încotro, dar... 

Monette înţelese că omul nu-l auzea. Aşteptă să se ridice. O 
maşină îi depăşi, urcând rampa cu viteză, claxonând chiar dacă 
Monette îi lăsase destul loc de trecere. Monette îi arătă degetul 
mijlociu. Asta mai făcuse până atunci, dar niciodată pentru 
asemenea lucruri mărunte. 

Autostopistul îşi puse centura de siguranţă şi se uită la 
Monette, ca pentru a-l întreba ce-l reţine. Faţa lui era brăzdată 
de riduri şi ţepoasă. Monette 


nici nu îndrăznea să-i ghicească vârsta. Undeva între bătrân şi 
ne-bătrân, asta era tot ce ştia. 

- Cât de departe mergi? repetă el, de data aceasta enunţând 
răspicat fiecare cuvânt, şi când individul nu făcu decât să se uite 
la el - înălţime medie, costeliv, nu mai mult de şaptezeci de 
kilograme - spuse: Ştii să citeşti pe buze? Şi îşi atinse buzele. 


Autostopistul clătină din cap şi gesticulă puţin cu mâna. 

Monette ţinea un carneţel în consolă. Cât timp scrise Cât de 
departe? pe el, altă maşină îi depăşi, trăgând acum după sine o 
coadă de umezeală. Mo-nette mergea până la Derry, două sute 
şaizeci de kilometri, şi acestea erau condiţiile de trafic pe care 
de regulă le ura, întrecute doar de ninsoare abun-dentă. Astăzi 
însă se gândea că va fi bine. Astăzi vremea - şi tirurile, trăgând 
după ele furtuni artificiale când îl depăşeau - avea să-l ţină 
ocupat. 

Fără a mai aminti de individul acesta. Noul său pasager. Care 
se uită la cuvintele scrise, după care înapoi la el. Monette se 
gândi mai târziu că poate tipul nu ştia nici să citească - a învăţa 
să citeşti când eşti surdomut trebuia să fie al naibii de greu -, 
dar înţelese semnul întrebării. Bărbatul arătă prin parbriz pe 
rampă în sus. Apoi deschise şi închise mâinile de treisprezece 
ori. Sau poate de cincisprezece. O sută treizeci de kilometri. Sau 
o sută cincizeci. Asta dacă ştia cât de cât. 

- Waterville? ghici Monette. 

Autostopistul se uită la el inexpresiv. 

- Bine, făcu Monette. Cum o fi. Atinge-mă doar pe umăr când 
suntem unde vrei tu să ajungi. 

Autostopistul se uită la el inexpresiv. 

- Ei, presupun că aşa vei face, zise Monette. Presupunând că 
ai o des-tinaţie în gând, desigur. Se uită în oglinda retrovizoare, 
apoi puse maşina în mişcare. Eşti izolat aproape de tot, nu? 

Tipul continua să se uite la el. Ridică din umeri şi puse 
palmele peste urechi. 

- Ştiu, zise Monette şi reintră pe şosea. Izolat aproape de tot. 
Liniile telefonice căzute. Dar azi aproape-mi doresc să fiu în 
locul tău şi tu în al meu. Făcu pauză. Aproape. Te deranjează 
puţină muzică? 

MUT 

Şi când autostopistul doar întoarse capul într-o parte şi se uită 
pe geam, Monette trebui să râdă de sine. Debussy, AC&DC sau 
Rush Limbaugh, pentru individul ăsta era totuna. 

Cumpărase noul CD al lui Josh Ritter pentru fiica sa - era ziua 
ei peste o săptămână -, dar încă nu-şi amintise să i-l trimită. 
Prea multe lucruri se întâmplaseră în ultima vreme. Odată 
trecuţi de Portland, stabili viteza de croazieră, tăie ambalajul cu 
unghia degetului mare şi introduse CD-ul în player. Bănuia că 


acum, teoretic, era un CD folosit, nepotrivit pentru a-l face 
cadou scumpului tău singur copil. Ei bine, putea oricând să 
cumpere altul. Presupunând, desigur, că va mai avea cu ce să-l 
cumpere. 

Josh Ritter se dovedi a fi destul de bun. Un fel de Dylan la 
început, dar cu o atitudine mai pozitivă. Ascultând, gândurile îi 
zburară la bani. Dacă-şi permitea un CD nou pentru aniversarea 
lui Kelsie era cea mai mică dintre problemele sale. Faptul că 
ceea ce-şi dorea ea cu adevărat - şi ce avea nevoie - era un 
laptop nou nu figura nici el în capul listei. Dacă Barb făcuse ceea 
ce spunea că făcuse - ceea ce inspectorul DAS confirmase că 
făcuse - nu ştia cum avea să-şi permită ultimul an la Case 
Western pentru fata lui. Chiar şi presupunând că el, unul, mai 
avea un serviciu. Asta era o problemă. 

Dădu muzica mai tare pentru a îngropa problema şi parţial 
reuşi, dar pe când ajunseră la Gardiner, ultimul acord se 
stinsese. Chipul şi trupul auto -stopistului erau întoarse spre 
geamul pasagerului. Monette vedea doar spatele hainei lui 
pătate şi spălăcite, cu păr mult prea rar căzând peste guler în 
şuviţe. Avea impresia că ceva fusese imprimat pe spatele hainei 
cândva, însă acum era prea şters pentru a mai putea fi citit. 

Asta-i povestea vieţii acestui sărman neghiob, gândi Monette. 

La început, Monette nu se putu decide dacă autostopistul 
moţăia sau admira peisajul. Apoi observă înclinația uşoară a 
capului său şi felul în care res-piraţia lui aburea sticla geamului, 
şi hotărî că cel mai probabil moţăia. Şi de ce nu? Singurul lucru 
mai anost decât autostrada Maine la sud de August era 
autostrada Maine la sud de August într-o ploaie rece de 
primăvară. 

Monette avea alte CD-uri în consola centrală, dar în loc să 
scotocească printre ele, închise sistemul de sunet al maşinii. Și 
după ce trecu de postul de taxare Gardiner - fără a opri, doar 
încetinind, minunile sistemului electronic E-ZPass - începu să 
vorbească. 


3 
Monette se opri din povestit şi se uită la ceasul său de mână. 
Era doisprezece şi un sfert şi preotul spusese că are oaspeţi la 
prânz. Că oaspeţii aduceau, de fapt, prânzul. 
- Părinte, îmi cer scuze că durează atât de mult. Aş grăbi 


povestea dacă aş şti cum, dar nu ştiu. 

- Nu face nimic, fiule. Acum sunt interesat. 

- Oaspeţii tăi... 

- Vor aştepta până termin munca Domnului. Fiule, te-a jefuit 

omul acela? 

- Nu, spuse Monette. Decât dacă discutăm despre liniştea 
mea sufletească. Se pune la socoteală? 

- Absolut. Ce a făcut? 

- Nimic. S-a uitat pe geam. Eu credeam că moţăie, dar mai 
târziu am avut motive să cred că mă înşelam în privinţa asta. 

- Şi tu ce ai făcut? 

- Am vorbit despre soţia mea, zise Monette. Apoi se opri şi 
reconsi-deră. Nu, nu-i aşa. M-am descărcat despre soţia mea. 
Am turuit despre familie. Am debitat totul despre soţia mea. 
Am... înţelegi... Se luptă cu ideea, strângând tare din buze, 
uitându-se în jos la pumnul acela mare şi noduros format din 
mâinile sale, între coapsele sale. În cele din urmă, răbufni: Era 
surdomut, nu înţelegi? Puteam spune orice fără a trebui să-i 
ascult analiza, fără să-şi spună părerea sau să-mi dea un sfat 
înţelept. Era surd, era mut, la naiba, am crezut că doarme şi că 
pot spune orice drăcovenie îmi vine la gură! 

In confesionalul cu cartonaş prins pe perete, Monette se 

crispă. 

- Scuze, părinte. 

- Ce i-ai spus mai exact despre ea? întrebă preotul. 

- l-am spus că avea cincizeci şi patru de ani, rosti Monette. 
Aşa am început. Fiindcă asta era partea... ştii, asta era partea pe 
care n-o puteam înghiţi nicicum. 

MUT 
4 

După punctul de taxare Gardiner, autostrada Maine devine 
din nou un drum liber, străbătând cinci sute de kilometri de tot 
ce vrei şi ce nu vrei: păduri, câmpii, câte o rulotă locuită cu 
antenă satelit pe acoperiş şi camion pe butuci în curtea laterală. 
Cu excepţia verii, e rareori circulată. Fiecare maşină devine 
propria ei lume mică. li trecu prin gând lui Monette chiar atunci 
(poate datorită medalionului cu Sfântul Cristofor care se legăna 
de oglinda retrovizoare, un dar din partea lui Barb în zilele mai 
bune şi mai normale) că era ca şi când ai călători într-un 
confesional pe roţi. Totuşi, începu încet, cum fac mai toţi 


confesorii. 

- Sunt căsătorit, zise el. Eu am cincizeci şi cinci de ani şi soţia 
mea cincizeci şi patru. 

Se gândi la asta în timp ce ştergătoarele oscilau. 

- Cincizeci şi patru, Barbara are cincizeci şi patru. Suntem 
căsătoriţi de douăzeci şi şase de ani. Un copil. O fiică. O 
minunată fiică. Kelsie Ann. Merge la şcoală în Cleveland, şi eu nu 
ştiu cum voi putea continua să o ţin acolo, pentru că acum două 
săptămâni, fără niciun preaviz, soţia mea s-a transformat în 
Muntele Sfânta Elena. Se pare că are un iubit. Are un iubit deja 
de aproape doi ani. E profesor - ei, sigur că e, ce altceva ar 
putea fi? - dar ea îi spune Cowboy Bob. Se pare că în multe 
dintre nopţile când eu credeam că e la Cooperative Extension 
sau la cercul de lectură, ea bea tequila şi dansa trenuleţul cu 
acest Cowboy Bob, fi-i-ar numele al dracu'. 

Era comic. Oricine putea să vadă asta. Era cel mai bun 
material de sit-com scrântit posibil. Ochii însă - deşi 
neînlăcrimaţi - îl înţepau ca şi când ar fi fost frecaţi cu frunze de 
oţetar. Aruncă o privire la dreapta sa, dar auto -stopistul era în 
continuare aproape complet întors cu spatele, iar acum fruntea 
lui stătea sprijinită de sticla geamului. Cu siguranţă dormea. 

Aproape cu siguranţă. 

Monette nu vorbise despre trădarea ei cu voce tare. Kelsie 
încă nu ştia, deşi bula ignoranței ei avea să se spargă în curând. 
Informaţiile începeau să circule - închisese telefonul în nasul a 
trei reporteri înainte să plece acum la drum -, dar încă nu aveau 
ce să tipărească sau să anunţe. Situaţia se va schimba curând, 
deşi Monette voia să se mai eschiveze cât mai mult posibil, 
nefăcând 


comentarii, mai mult pentru a se scuti pe sine de stânjeneală. 
Între timp, însă, comenta din belşug, iar făcând asta simţea o 
mare şi aprigă uşurare. Într-un fel, semăna cu cântatul sub duş. 
Sau cu vomatul acolo. 

- Are cincizeci şi patru, spuse el. Peste asta nu reuşesc să 
trec. Înseamnă că a început-o cu tipul ăsta, al cărui nume real 
este Robert Yandowsky - halal nume de cowboy - când avea 
cincizeci şi doi. Cincizeci şi doi! Ai crede că era suficient de 
matură să ştie ce face, nu, prietene? Suficient de matură să fi 
semănat ogorul cu ovăz sălbatic, apoi să-l fi smuls şi să fi 


plantat o recoltă mai folositoare? Dumnezeule, poartă ochelari 
bifocali! A suferit operaţie de extirpare de vezicii biliare! Şi se dă 
în bărci cu individul ăla! La motelul Grove, unde amândoi şi-au 
stabilit domiciliul! l-am oferit o casă frumoasă în Buxton, cu 
garaj dublu, are un Audi luat pe leasing, iar ea a aruncat totul la 
gunoi ca să se îmbete joi seara în Range Rider, apoi să i-o tragă 
insului ăstuia până la prima lumină a zorilor - sau cât de mult 
sunt în stare - şi are cincizeci şi patru de ani! Ca să nu amintesc 
de Cowboy Bob, care are şaizeci, futu-i mama mă-sii! 

Se auzi cum turuia, îşi spuse să înceteze, văzu că 
autostopistul nu se mişcase (decât poate trăsese ceva mai mult 
gulerul hainei în sus - asta era posibil să se fi întâmplat) şi 
înţelese că nu trebuia să înceteze. Era în maşină. Era pe l-95, 
undeva la est de soare şi la vest de Augusta. Pasagerul lui era 
un surdomut. Putea turui dacă voia să turuie. 

Şi turui. 

- Barb a dat cu mucii în fasole. Nu s-a arătat deranjată de 
asta şi nu s-a arătat nici ruşinată. Părea... senină. Năucă, poate. 
Sau poate încă trăieşte într-o lume feerică. 

Şi spusese că parţial era vina lui. 

- Sunt mult pe drumuri, asta-i adevărat. Peste trei sute de zile 
pe an. Ea rămânea singură - am avut o singură fiică, ştii, iar ea 
a terminat liceul şi-a părăsit cuibul. Aşa că a fost vina mea. 
Cowboy Bob şi tot restul poveştii. 

Îi pulsau tâmplele şi aproape i se înfundase nasul. Trase tare 
aer pe nări, atât de tare încât să-i apară puncte negre în faţa 
ochilor, dar asta nu-l ajută. Nu la nas, oricum. La cap se simţea 
mai bine. Era foarte bucuros că luase autostopistul. Ar fi putut 
rosti toate acestea cu voce tare în maşina goală, dar... 

MUT 
5 

- Dar n-ar fi fost acelaşi lucru, îi spuse el siluetei aflate de 
cealaltă parte a peretelui confesionalului. Se uită drept înainte 
când o spuse, drept la CACI TOŢI AU PACATUIT ŞI SUNT LIPSIŢI 
DE SLAVA LUI DUMNEZEU. Înţelegi asta, părinte? 

- Sigur că da, răspunse preotul - şi încă destul de animat. 
Chiar dacă e limpede că te-ai îndepărtat de Biserica Mamă - cu 
excepţia câtorva superstiții ca medalionul cu Sfântul Cristofor -, 
nici n-ar trebui să întrebi. Spovedania face bine la suflet. Ştim 
asta de două mii de ani. 


Monette începuse să poarte medalionul cu Sfântul Cristofor 
care cândva atârna de oglinda retrovizoare. Poate era doar o 
superstiție, însă condusese milioane de kilometri pe tot felul de 
condiţii meteo de rahat doar în compania acelui medalion şi 
niciodată nu îndoise măcar o bară de protecţie. 

- Fiule, ce altceva a mai făcut soţia ta? Pe lângă că a păcătuit 

cu Cowboy Bob? 

Monette se surprinse râzând. Şi de cealaltă parte a vizierei, 
preotul râse şi el. Diferenţa se regăsea în natura râsului. Al 
preotului era din cel vesel. Monette bănuia că încă încerca să se 
apere de nebunie. 

- Păi, a fost lenjeria intimă, spuse el. 

6 

- A cumpărat lenjerie inimă, îi spuse autostopistului, care 
stătea în continuare aplecat şi aproape complet întors cu 
spatele, cu fruntea lipită de geam şi respiraţia aburind sticla. 
Rucsacul între picioare, pancarta aşezată deasupra cu partea pe 
care scria SUNT MUT! în sus. Mi-a arătat. Erau în dulapul din 
camera pentru oaspeţi. Aproape umpleau dulapul din camera 
pentru oaspeţi. Bustiere şi maiouri şi sutiene şi ciorapi de 
mătase încă în ambalaj, zeci de perechi. Şi o mie de jartiere, mi 
s-a părut. Dar cei mai mulţi erau chiloţei, chiloţei, chiloţei. A 
spus că scumpul ei de Cowboy Bob este un „bărbat nebun după 
chiloţei“. Cred că ar fi continuat, mi-ar fi spus ce înseamnă asta, 
însă am prins ideea. Am prins-o mult mai bine decât mi-aş fi 
dorit. Am spus: 


„Sigur că-i un bărbat nebun după chiloţei, a crescut luându-şi-o 
la labă cu PLAYBOY în faţă, futu-i, doar are şaizeci de ani.“ 

Treceau acum pe lângă indicatorul de Fairfield. Verde şi amorf 
prin parbriz, cu o cioară udă ghemuită deasupra. 

- Şi erau articole de calitate, pe deasupra, spuse Monette. 
Multe erau Vic-toria's Secret, de la mall, însă erau şi de la un 
magazin cu preţuri piperate numit Sweets. Din Boston. Nici 
măcar nu ştiam că există magazine scumpe cu lenjerie intimă, 
dar de atunci m-am mai deşteptat la cap. Trebuie că erau 
articole de mii de dolari aranjate în dulapul ăla. Dar şi pantofi. 
Cu tocuri înalte, cei mai mulţi. Ştii de care, stiletto. O garderobă 
întreagă de bombă-sexy. Deşi îmi imaginez că-şi dădea jos 
bifocalii când lua pe ea sutienul Wonderbra şi furoul. Dar... 


Un semitrailer îi depăşi. Monette avea farurile aprinse şi 
automat făcu semn cu faza lungă după ce maşina reintră pe 
bandă. Şoferul îi făcu semn de mulţumire cu stopurile. Limbajul 
semnelor rutiere. 

- Dar multe nici măcar nu erau purtate. Asta era mai rău. 
Erau doar... doar puse la păstrare. Am întrebat-o de ce naiba şi-a 
luat atâtea, şi ea fie nu ştia, fie nu putea explica. „Ne-a intrat 
doar în obicei“, a spus. „Era un fel de preludiu, cred.“ Fără 
ruşine. Fără reţinere. Ca şi când ar fi gândit: Asta-i doar un vis 
din care mă voi trezi curând. Amândoi stând acolo şi uitându-ne 
la o puzderie de slipi şi chiloţei şi pantofi şi Dumnezeu ştie ce 
altceva, toate aranjate ordonat în spate. Atunci am întrebat-o de 
unde a luat banii - adică, văd chitanţele cardului de credit la 
sfârşitul fiecărei luni şi nu a fost niciuna de la Sweet din Boston - 
şi uite aşa am ajuns la adevărata problemă. Care se numea 
delapidare. 

7 

- Delapidare, zise preotul. 

Monette se întrebă dacă acest cuvânt fusese vreodată rostit în 
acel confesional şi ajunse la concluzia că probabil fusese. Furt cu 
siguranţă. 

- Ea lucra pentru DASM 19, spuse Monette. Asta este 
Districtul Administrativ Şcolar Maine. E unul din cele mari, chiar 
la sud de Portland. Cu 

MUT 
sediul în Dowrie, de fapt, cămin deopotrivă pentru Range Riders 
- spelunca unde se dansează trenuleţul - şi pentru istoricul 
motel Grove, aflat ceva mai încolo. Convenabil. Te-alegi cu dans 
şi cu fut... cu partide de amor în aceeaşi zonă. Păi, nici nu 
trebuie să te urci la volan dacă s-a întâmplat să te abţiguieşti. 
Lucru care, în majoritatea serilor, li se întâmpla. Tequila pentru 
ea, whisky pentru el. Jack Daniels, normal. Mi-a spus ea. Mi-a 
spus ea totul de-a fir a păr. 

- Era profesoară? 

- O, nu - profesorii nu au acces la atâţia bani; n-ar fi putut 
niciodată delapida peste o sută douăzeci de mii de dolari dacă 
era profesoară. Superin-tendentul districtual şi soţia lui au fost 
la noi la cină şi sigur că-l întâlneam la toate picnicurile de sfârşit 
de an şcolar, de regulă la Dowrie Country Club. Victor McCrea. 
Absolvent al Universităţii Maine. Juca fotbal american. Profesor 


de educaţie fizică. Tunsoare scurtă. Probabil trecuse anul doar la 
in-dulgenţa profesorilor, însă era un om simpatic, genul celui 
care ştie cincizeci de glume diferite cu tipul care intră într-un 
bar. Responsabil de-o duzină de şcoli, de la cele cinci 
elementare la liceul Muskie. Un buget anual foarte mare, de 
dimensiunile căruia însă nu era foarte sigur. Barb i-a fost 
secretar executiv vreme de doisprezece ani. 

Monette pregetă. 

- Barb ţinea carnetul cu cecuri. 

8 

Ploaia se înteţea. Acum mai lipsea puţin să se transforme într- 
o aversă. Monette încetini la optzeci fără să se gândească, în 
vreme ce alte maşini îl depăşeau cu viteză pe banda stângă, 
fiecare trăgând după ea câte un nor de apă. N-aveau decât să 
gonească. El, unul, avusese o carieră lungă şi lipsită de ac- 
cidente vânzând cea mai bună ofertă de toamnă din toate 
timpurile (ca să nu amintim de cea mai bună ofertă de 
primăvară din toate timpurile şi câteva oferte cu Surprizele Verii, 
care constau în principal din cărţi de bucate, reţete de slăbit şi 
pastişe după Harry Potter), şi voia ca lucrurile să rămână aşa. 

In dreapta sa, autostopistul se mişcă puţin. 


- Eşti treaz, amice? întrebă Monette. O întrebare inutilă, dar 

normală. 

Autostopistul oferi un comentariu cu acea parte a lui care, 
după toate aparențele, nu era mută: Pââârţ. Mic, politicos şi - 
cel mai bine - inodor. 

- O iau ca răspuns afirmativ, zise Monette, întorcându-şi 
atenţia la condus. Unde rămăsesem? 

La lenjeria intimă, la asta. Incă o vedea, strânsă grămadă în 
dulap ca fantezia erotică a unui adolescent. Apoi zăpăceala cu 
delapidarea: cifra aceea năucitoare. După ce luă în calcul 
posibilitatea ca ea să mintă din cine ştie ce motiv nebunesc (dar 
sigur că totul era o nebunie), o întrebase cât rămăsese, iar ea 
spusese - în acelaşi fel calm şi năuc - că nu mai rămăsese 
nimic, de fapt, deşi bănuia că mai putea face rost de fonduri. 
Pentru o vreme, cel puţin. 

- Dar vor descoperi în curând, a spus. De-ar fi doar sărmanul 
Vic, presupun că aş putea continua la nesfârşit, dar am primit 
săptămâna trecută o vizită din partea inspectorilor fiscali de la 


stat. Au pus prea multe întrebări şi au luat copii ale dosarelor. 
Nu va trece mult timp până să descopere. 

- Aşa că am întrebat-o cum a putut cheltui peste o sută de mii 
de dolari pe chiloţi şi jartiere, îi zise Monette companionului său 
tăcut. Nu simţeam că sunt nervos - cel puţin nu atunci, cred că 
eram prea şocat - însă eram sincer curios. Şi ea a spus - în 
acelaşi fel fără ruşine, fără păsare, ca şi când ar fi fost 
somnambulă: „Păi, am început să jucăm la loto. Cred că ne-am 
gândit că-n felul acesta îi putem recupera.“ 

Monette tăcu. Urmări balansul ştergătoarelor de parbriz. Luă o 
secundă în calcul ideea de-a trage de volan spre dreapta şi de-a 
intra cu maşina într-unul dintre pilonii de susţinere ai şoselei 
suspendate din faţă. Respinse ideea. Mai târziu avea să-i spună 
preotului că o parte a motivului era acea străveche prejudecată 
copilărească legată de sinucidere, dar că-n cea mai mare parte 
se gândea că i-ar plăcea să mai asculte măcar o dată albumul 
lui Josh Ritter înainte să moară. 

Plus că nu mai era singur. 

In loc să se sinucidă (şi să-l ia pe pasager cu sine), trecu pe 
sub şoseaua sus-pendată cu o viteză constantă şi moderată de 
optzeci (preţ de poate două secunde parbrizul fu curat, apoi 
ştergătoarele îşi găsiră din nou de lucru) şi reluă povestea. 

- Trebuie că au cumpărat mai multe bilete de loterie decât 
oricine de-a lungul timpului. Se gândi la asta, apoi clătină din 
cap. Ei... poate nu. Dar au 

MUT 
cumpărat zece mii cu siguranţă. Ea a spus că-n noiembrie trecut 
- eu am fost în New Hampshire şi Massachusetts aproape toată 
luna, plus conferinţa despre vânzări din Delaware - au cumpărat 
peste două mii. Powerball, Mega-bucks, Paycheck, Pick 3, Pick 4, 
Triple Play, n-au ratat nimic. La început au ales ei numerele, dar 
Barb a zis că după un timp asta le lua prea mult şi au apelat la 
varianta EZ Pick. 

Monette arătă spre cutiuţa de plastic alb lipită de parbriz, 
puţin mai jos de braţul oglinzii retrovizoare. 

- Toate drăcoveniile astea grăbesc mersul lumii. Poate-i un 
lucru bun, numai că eu mă cam îndoiesc. A spus: „Am apelat la 
EZ Pick fiindcă oamenii care stau la rând în spatele tău încep să 
se agite dacă-ţi ia prea mult să alegi numerele, mai ales când 
jackpotul e de peste o sută de milioane.“ A spus că, uneori, ea şi 


Yandowsky se despărţeau şi mergeau la agenţii diferite, până şi 
la două duzini pe seară. Şi sigur că se vindeau bilete şi acolo 
unde se duceau să danseze trenuleţul. 

A spus: „Prima oară când a jucat Bob, am câştigat cinci sute 
de dolari la Pick 3. A fost aşa romantic.“ Monette clătină din cap. 
După aceea, romantismul a rămas, dar câştigurile au cam 
dispărut. Asta a spus ea. A spus că într-un rând au câştigat o 
mie, dar pe atunci erau deja cu treizeci de mii în plop. In plop, 
aşa a spus ea. 

Odată - asta era în ianuarie, pe când eu eram pe drum şi 
încercam să recâştig cât dădusem pe haina de caşmir pe care i- 
o făcusem cadou de Crăciun - a spus că s-au dus în Derry şi au 
stat două zile. Nu ştiu dacă au dansat trenuleţul şi acolo, n-am 
verificat, însă în Derry este un salon numit Hollywood Slots. Au 
stat într-un apartament, au mâncat pe îmbuibate - e expresia ei 
- şi s-au scuturat de şapte mii cinci sute de dolari jucând video- 
pocher. Insă, a zis ea, nu le-a prea plăcut asta. Au rămas fideli în 
principal loteriei, decartând din ce în ce mai mulţi verzişori din 
banii DAS, încercând să echilibreze balanţa înainte să vină 
inspectorii fiscali şi să le cadă măgăreaţa în cap. Şi din când în 
când, desigur, îşi mai cumpăra nişte lenjerie intimă nouă. Nu se 
face ca fata să poarte lucruri vechi când se duce să cumpere 
tichete Powerball la magazinul non-stop local. 

Te simţi bine, amice? 

Nu primi răspuns din partea pasagerului - sigur că nu -, aşa 
că Monette întinse mâna şi-l scutură de umăr. Autostopistul 
ridică fruntea de pe geam 


(lăsă o urmă unsuroasă pe sticlă) şi întoarse capul, clipind cu 
ochii înroşiţi ca şi când ar fi dormit. Monette nu credea că 
dormise. Nu ştia de ce, era doar un sentiment. 

li arătă autostopistului gestul cu degetul mare şi arătătorul 
descriind un cerc, apoi ridică din sprâncene. 

Un moment, privirea autostopistului fu goală, dându-i timp lui 
Monette să-şi spună că individul nu era doar surdomut, ci şi 
înapoiat mintal. Apoi omul surâse, încuviinţă din cap şi-i arătă 
acelaşi gest cu degetele. 

- Okay, făcu Monette. Verificam doar. 

Omul îşi sprijini iarăşi fruntea de geam. Intre timp, presupusa 
lui des-tinaţie, Waterville, rămăsese în urma lor, învăluită în 


ploaie. Monette nu băgă de seamă. Continua să trăiască în 
trecut. 

- Dacă ar fi fost vorba doar de lenjerie şi genul de loterie unde 
alegi o serie de numere, paguba ar fi fost limitată, urmă el. 
Fiindcă jocul la loterie în felul ăsta ia timp. Îţi dă timp să-ţi 
recapeţi minţile, presupunând că ai ce minţi să-ţi recapeţi, 
desigur. Trebuie să stai la rând şi să strângi fiţuici şi să le ţii în 
portmoneu. Trebuie să fii atent la televizor sau să cauţi 
rezultatele în ziar. Poate că ar fi fost totuşi okay. Asta, categoric, 
dacă poţi spune că este okay când soţia ta îşi face mendrele cu 
un profesor de istorie prost ca noaptea sau când aruncă pe apa 
sâmbetei patruzeci de mii de dolari din banii districtului şcolar. 
Dar treizeci de mii poate aş fi reuşit să acopăr. Aş fi putut scoate 
a doua ipotecă pe casă. Nu pentru Barb, nici gând, ci pentru 
Kelsie Ann. Un copil care abia îşi începe drumul în viaţă nu are 
nevoie de-un peşte împuţit ca ăsta legat de gât. Restituire se 
cheamă. Aş fi putut restitui banii chiar dacă asta ar fi însemnat 
să locuiesc într-un apartament cu două camere. Înţelegi? 

Autostopistul evident nu înţelegea - nu când era vorba de 
tinere fiice frumoase care abia-şi încep drumul în viaţă, sau de a 
doua ipotecă, sau de restituire. Lui îi era cald şi era la loc uscat, 
în lumea lui tăcută ca un mormânt, şi asta probabil era mai bine. 

Chiar şi aşa, Monette îi dădu drumul mai departe. 

- Chestia e că există moduri mai rapide de-a toca banii, şi 
sunt la fel de legale precum... precum cumpărarea de lenjerie. 

MUT 
9 

- Au trecut la tichete care se răzuiesc, nu-i aşa? întrebă 
preotul. Ceea ce Regia Loteriilor numeşte câştiguri instant. 

- Vorbeşti ca un om care a mai călcat şi el strâmb, zise 

Monette. 

- Din când în când, recunoscu preotul, şi încă într-un fel 
admirabil, fără ezitare. Îmi spun întotdeauna că de-ar fi să 
nimeresc un tichet cu câştig într-adevăr mare, voi dona toţi banii 
bisericii. Dar nu risc niciodată mai mult de cinci dolari pe 
săptămână. (Acum, ezită.) Uneori zece. (O nouă pauză.) Şi odată 
am cumpărat un tichet de douăzeci de dolari, atunci când au 
apărut. Aceea a fost însă o nebunie de moment. N-am mai 
făcut-o niciodată. 

- Cel puţin până acum, completă Monette. 


Preotul râse înfundat. 

- Cuvintele unui om care s-a fript într-adevăr la degete, fiule, 
spuse preotul şi suspină. Mă fascinează povestea ta, dar mă 
interesează dacă ai putea-o grăbi puţin. Oaspeţii mei vor 
aştepta până termin lucrarea Domnului, dar nu vor aştepta la 
infinit. Şi cred că vom mânca salată de pui cu multă maioneză. 
O preferată de-a mea. 

- Nu mai este mult, îl linişti Monette. Dacă ai jucat, ştii care e 
schema. Poţi cumpăra tichete răzuibile din aceleaşi locuri de 
unde poţi cumpăra bilete la Powerball şi Megabucks, însă le mai 
poţi cumpăra dintr-o mulţime de alte locuri, inclusiv de la 
popasurile de pe marginea autostrăzii. Nici nu trebuie să dai 
ochii cu un vânzător; le cumperi de la automat. Automatele sunt 
întotdeauna verzi, culoarea banilor. Când Barb a dat totul pe 
faţă... 

- Când a mărturisit, zise preotul, cu o notă de şiretenie, parcă. 

- Da, când a mărturisit, alegeau aproape exclusiv tichete de 
douăzeci de dolari. Barb a spus că niciodată nu le cumpăra când 
era singură, dar că atunci când era cu Cowboy Bob, cumpărau 
cu toptanul. Sperând la marele câştig, înţelegi. Odată, a spus, 
au cumpărat o sută într-o singură seară. Asta înseamnă că au 
cheltuit două mii de dolari. Au recuperat optzeci. Avea fiecare 
propriul răzuitor de plastic. Semănau cu nişte raclete pentru elfi 
şi pe mânerul lor scria LOTERIA DE STAT MAINE. Sunt verzi, 
asemenea automatelor de vânzare a tichetelor. Mi l-a arătat pe 
al ei - era sub patul din camera pentru 


oaspeţi. Nu se mai vedea decât TERIA pe el. Putea fi vorba de 
VISTIERIA în loc de LOTERIA. Sudoarea palmei ei ştersese restul. 

- Fiule, ai lovit-o? De asta eşti aici? 

- Nu, spuse Monette. Am vrut s-o omor pentru asta - pentru 
bani, nu pentru că m-a înşelat, partea cu înşelatul mi se părea 
doar ireală, chiar şi cu toate că... cu toată lenjeria aia în faţa 
ochilor mei. Dar n-am atins-o nici cu un deget. Fiindcă eram 
prea obosit, cred. Toate informaţiile acelea îmi sleiseră puterile. 
Voiam în schimb să trag un pui de somn. Unul lung. Poate de 
vreo două zile. Ţi se pare ciudat? 

- Nu, răspunse preotul. 

- Am întrebat-o cum a lăsat-o sufletul să-mi facă una ca asta. 
Atât de puţin îi păsa? Şi ea m-a întrebat... 


10 

- M-a întrebat cum de n-am ştiut, îi zise Monette 
autostopistului. Şi înainte să pot spune ceva, şi-a răspuns 
singură, aşa că am impresia c-a fost o, cum îi zice, întrebare 
retorică. A zis: „N-ai ştiut fiindcă nu ţi-a păsat. Erai mereu pe 
drum, iar când nu erai pe drum, voiai să fii pe drum. Au trecut 
zece ani de când nu ţi-a mai păsat ce chiloţi am pe mine - de ce 
să-ţi pese, când nu-ţi pasă de femeia care-i poartă? Dar acum îţi 
pasă, nu-i aşa? Acum îţi pasă.“ 

N-am putut decât să mă uit la ea. Eram prea obosit ca s-o 
omor - sau măcar s-o plesnesc -, însă eram nervos, asta da. 
Deşi şocat, eram nervos. Încerca să dea vina pe mine. Înţelegi 
asta, nu-i aşa? Încerca să dea vina pe serviciul meu, futu-i, de 
parcă aş mai fi găsit vreunul cu un salariu măcar jumătate din 
acesta. Vreau să zic, ce calificare am la vârsta mea? Presupun 
că m-aş putea angaja ca supraveghetor pentru şcolarii care trec 
strada - nu am antecedente în sensul încălcării moralei -, însă 
cam asta e tot. 

Făcu o pauză. Mai departe pe drum, încă ascuns în bună parte 
de pătura schimbătoare a ploii, era un indicator albastru. 

Se gândi, apoi spuse: 

MUT 

- Dar nici măcar asta nu era problema. Vrei să ştii care era 
problema? Problema ei? Eu trebuia să mă simt vinovat fiindcă 
îmi plăcea serviciul meu. Fiindcă nu-mi duceam zilele în spate 
până să găsesc persoana potrivită cu care să-mi pierd dracului 
minţile! 

Autostopistul se mişcă puţin, probabil doar fiindcă trecuseră 
peste o ridicătură (sau peste un animal mort), însă asta îl făcu 
pe Monette să-şi dea seama că striga. lar individul, hei, poate 
nici nu era complet surd. Şi chiar dacă era, poate simţea vibrații 
în oasele feţei odată ce sunetele depăşeau un anumit nivel al 
decibelilor. De unde naiba să ştii? 

- Nu m-am lăsat antrenat în discuţie, zise Monette pe-o voce 
mai joasă. Am refuzat să mă las antrenat în discuţie. Cred că 
ştia că, dacă o făceam, dacă începeam să ne certăm de- 
adevăratelea, se putea întâmpla orice. Voiam să plec de acolo 
cât încă eram în stare de şoc... fiindcă asta o proteja pe ea, 
înţelegi? 

Autostopistul nu spuse nimic, dar Monette înţelegea pentru 


amândoi. 

- Am spus: „Şi acum ce se întâmplă?“, iar ea a spus: 
„Presupun că voi ajunge la pârnaie.“ Şi ştii ce? Dacă atunci ar fi 
podidit-o plânsul, poate aş fi luat-o în braţe. Fiindcă după 
douăzeci şi şase ani de căsnicie, astfel de lucruri îţi intră în 
reflex. Chiar şi atunci când sentimentele au secat aproape de 
tot. Numai că ea n-a plâns, aşa că eu am plecat. M-am întors şi 
am plecat. Şi când m-am întors, mă aştepta un bilet în care scria 
că ea s-a mutat din casă. Asta a fost acum aproape două 
săptămâni, şi de atunci n-am mai văzut-o. Am vorbit cu ea la 
telefon de câteva ori, atâta tot. Am vorbit şi cu un avocat. Am 
blocat toate conturile, nu că asta va ajuta la ceva odată ce 
mecanismul legii se va pune în mişcare. Ceea ce se va întâmpla 
curând. Lucrurile vor căpăta un miros greu, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. Atunci presupun c-o voi revedea. La tribunal. Pe 
ea şi pe Cowboy Bob, fi-i-ar numele de pomină. 

Acum putea citi ce scria pe indicatorul albastru: POPAS 

PITTSFIELD 3 KM. 

- A, la naiba! strigă el. Waterville e douăzeci şi cinci de 
kilometri în urmă, partenere. 

Şi când surdomutul nu se clinti (sigur că nu), Monette îşi dădu 
seama că oricum nu ştia dacă individul mergea la Waterville. Nu 
ştia sigur. In orice caz, era timpul să clarifice lucrurile. Zona de 
popas îl va ajuta la asta, însă pentru încă un minut sau două 
aveau să rămână închişi în acel confesional ambulant, şi simţea 
că mai are un lucru de zis. 


- E adevărat că n-am mai simţit ceva pentru ea de foarte mult 
timp, spuse el. Uneori, dragostea pur şi simplu se epuizează. 
Cum adevărat e şi că nu i-am fost întru totul credincios - din 
când în când, m-am dedat la mici escapade în drumurile mele. 
Dar treaba asta o justifică pe cealaltă? li dă voie unei femei să 
facă terci o viaţă aşa cum un puşti face terci un măr putred cu o 
pocnitoare? 

Trase în zona de popas. Erau cam patru maşini în parcare, 
grupate lângă clădirea maronie în faţa căreia se aflau 
automatele cu alimente şi băuturi. Lui Monette i se părea că 
maşinile seamănă cu nişte copii rebegiţi, lăsaţi afară în ploaie. 
Parcă. Autostopistul se uită la el nedumerit. 

- Încotro te îndrepţi? întrebă Monette, ştiind că era inutil. 


Surdomutul căzu pe gânduri. Se uită în jur şi văzu unde erau. 
Întoarse ochii spre Monette ca pentru a spune: Nu aici. 

Monette arătă spre sud şi ridică din sprâncene. Surdomutul 
clătină din cap, apoi indică spre nord. Deschise şi închise 
pumnii, arătându-şi degetele de zece ori... de treisprezece... de 
cincisprezece. La fel ca înainte, adică. Dar acum Monette 
înţelese. Viaţa ar fi fost mai simplă pentru omul acesta, credea 
el, dacă cineva l-ar fi învăţat semnul optului culcat care 
înseamnă infinit. 

- De fapt, doar hoinăreşti de colo-colo, nu-i aşa? întrebă el. 

Surdomutul îl privi doar. 

- Da, aşa e, zise Monette. Păi, îţi spun cum facem. Tu mi-ai 
ascultat povestea - deşi nu ştiai că o asculţi - şi eu te voi duce 
până la Derry. Îl fulgeră o idee. De fapt, te voi lăsa la Adăpostul 
Derry. Acolo primeşti o masă caldă şi un pat, măcar pentru o 
noapte. Trebuie să mă uşurez. Tu nu ai nevoie? 

Surdomutul îi adresă o privire goală, plină de răbdare. 

- Să te uşurezi, explică Monette. Să te pişi. 

Dădu să arate spre prohabul pantalonilor, îşi dădu seama 
unde se aflau şi decise că un vagabond ar putea crede că i se 
cere o felaţie, chiar acolo, lângă automatele Hav-A-Bite. Arătă în 
schimb spre desenele de pe peretele clădirii - siluetă neagră de 
bărbat, siluetă neagră de femeie. Bărbatul avea picioarele 
depărtate, femeia avea picioarele lipite. Pe scurt, istoria rasei 
umane în limbajul semnelor. 

Asta pasagerul său înţelese. Clătină hotărât din cap, apoi, ca 
bonus, descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul. Ceea ce 
ridica pentru Monette o problemă delicată: să-l lase pe domnul 
Vagabond Tăcut în maşină cât timp 

MUT 
el îşi golea vezica sau să-l scoată afară, în ploaie, să aştepte... 
caz în care individul va şti aproape sigur de ce este scos afară. 

Doar că asta nu era deloc o problemă, concluzionă. Nu avea 
bani în maşină, iar bagajele personale erau încuiate în 
portbagaj. Sigur, pe bancheta din spate erau genţile cu mostre, 
dar se îndoia că omul va fura două genţi de treizeci de 
kilograme şi-o va lua la goană pe rampa de ieşire din popas cu 
ele. Pentru început, cum avea să mai ţină ridicată pancarta cu 
SUNT MUT? 

- Mă întorc imediat, zise Monette şi când autostopistul nu făcu 


decât să se uite la el cu ochii aceia roşii ai lui, Monette arătă 
spre sine, spre desenele de pe peretele toaletei şi înapoi spre 
sine. De data aceasta, autostopistul încu-viinţă din cap şi 
descrise din nou cercul cu degetele. 

Monette se duse la toaletă şi urină preţ de douăzeci de 
minute, după cum i se păru. Incercă o uşurare splendidă. Se 
simţea mai bine ca oricând de când Barb îi aruncase bomba în 
braţe. Îi trecu pentru prima oară prin gând că va răzbi prin toate 
astea. Şi-o va ajuta pe Kelsie să răzbească. Işi aminti un citat 
dintr-un neamţ vechi (sau poate rus, categoric semăna cu 
viziunea ruşilor despre viaţă): „Ce nu mă ucide mă facem mai 
puternic.“ 

Se înapoie la maşină, fluierând. Ba chiar, când trecu pe lângă 
automatul cu bilete de loterie, îi aplică o palmă 
camaraderească. La început crezu că nu-l vede pe pasager 
fiindcă individul se lăsase jos... caz în care Monette va trebui să-i 
facă semn să se ridice ca să poată urca la volan. Numai că 
autostopistul nu stătea întins. Autostopistul plecase. Işi luase 
rucsacul şi pancarta şi o ştersese. 

Monette se uită pe bancheta din spate şi văzu genţile Wolfe & 
Sons nederanjate. Se uită în torpedou şi văzu că borsetuţa 
jerpelită - în care avea talonul de înregistrare, asigurarea, cardul 
de revizie tehnică - era acolo. Doar un miros vag mai rămăsese 
în urma autostopistului, nu întru totul neplăcut: dulce şi cu 
aromă de pin, ca şi când bărbatul ar fi dormit în aer liber. 

Se gândi că-l va vedea la baza rampei, ţinând pancarta 
ridicată şi întor-când-o răbdător de pe o parte pe alta, astfel 
încât eventualii buni samariteni să ia la cunoştinţă toate 
defectele sale. Dacă era aşa, Monette avea de gând să oprească 
şi să-l ia din nou cu el. Cumva, nu simţea că treaba era 
încheiată. După ce-l va lăsa la Adăpostul Derry, abia atunci va 
simţi că treaba era încheiată. Asta ar împlini misiunea. Orice 
alte neajunsuri avea el, îi plăcea să termine o treabă. 


Individul nu era însă la baza rampei; individul dispăruse fără 
urmă. Şi doar după ce Monette trecu de indicatorul DERRY 16 
KM se uită în oglinda retrovizoare şi văzu că medalionul său cu 
Sfântul Cristofor, tovarăş de drum pe atâtea mii de kilometri, 
dispăruse. Surdomutul îl furase. Dar nici măcar asta nu reuşi să-i 
alunge lui Monette optimismul. Poate că surdomutul avea mai 


multă nevoie de el. Monette spera să-i aducă noroc. 

Două zile mai târziu - pe atunci vindea cea mai bună ofertă 
de toamnă din toate timpurile în Presque Isle - primi un telefon 
din partea Poliţiei Statului Maine. Soţia sa şi Bob Yandowsky 
fuseseră omorâţi în bătaie în motelul Grove. Ucigaşul folosise o 
bucată de ţeavă înfăşurată într-un prosop al motelului. 

11 

- Mare... şi slăvite... Dumnezeule! făcu preotul fără suflu. 

- Da, încuviinţă Monette, cam asta mi-am spus şi eu. 

- Fiica ta...? 

- De neconsolat, desigur. E cu mine, acasă. O să trecem noi 
peste asta, părinte. Ea e mai rezistentă ca mine. Şi, sigur, ea nu 
ştie de cealaltă treabă. De delapidare. Cu ceva noroc, nu va şti 
niciodată. Compania de asigurări va avea de decartat o sumă 
foarte mare, ceea ce ei numesc compensație dublă. Ţinând cont 
de ce s-a întâmplat înainte, cred că acum aş avea probleme 
între moderat şi serioase cu poliţia, dacă n-aş avea un alibi de 
neclintit. Şi dacă n-ar fi existat... descoperiri ulterioare. Aşa însă, 
am fost chestionat de mai multe ori. 

- Fiule, doar n-ai plătit pe cineva ca să... 

- M-au întrebat şi asta. Răspunsul e nu. Mi-am deschis 
conturile bancare pentru toţi cei care vor să se convingă. Toţi 
banii, până la ultimul sfanţ, sunt acolo, atât în jumătatea care- 
mi revine mie conform căsătoriei, cât şi a lui Barb. Din punct de 
vedere financiar, era o persoană foarte responsabilă. Cel puţin 
în partea lucidă a vieţii ei. Părinte, poţi deschide uşa de partea 
ta? Vreau să-ţi arăt ceva. 

MUT 

În loc să răspundă, preotul deschise uşa. Monette îşi scoase 
medalionul cu Sfântul Cristofor de la gât, apoi întinse mâna din 
partea sa. Când medalionul şi lănţişorul lui trecură dintr-o mână 
în alta, degetele lor se atinseră scurt. 

Cinci secunde se lăsă tăcerea, timp în care preotul stătu pe 
gânduri. Apoi spuse: 

- Când ţi-a fost returnat? A fost la motelul unde... 

- Nu, zise Monette. Nu la motel. La casa din Buxton. Pe 
comoda din fostul nostru dormitor comun. Alături de fotografia 
noastră de nuntă, de fapt. 

- Dumnezeule mare, spuse preotul. 

- Ar fi putut afla adresa din talonul maşinii, când eram la 


toaletă. 

- Şi sigur că ai menţionat numele motelului... şi oraşul... 

- Dowrie, aprobă Monette. 

Pentru a treia oară, preotul invocă numele şefului său. După 

care spuse: 

- Individul nu era câtuşi de puţin surdomut, nu-i aşa? 

- Sunt aproape sigur că era mut, zise Monette, dar categoric 
nu era surd. Era un bileţel alături de medalion, o bucată de 
hârtie pe care a rupt-o din carneţelul de lângă telefon. Totul 
trebuie să se fi întâmplat în vreme ce eu şi fiica mea eram la 
pompele funebre, când alegeam sicriul. Uşa din spate era 
deschisă, însă nu forţată. Poate că ştia să descuie o încuietoare 
fără cheie, totuşi cred că am uitat pur şi simplu s-o închid când 
am plecat de acasă. 

- Ce scria pe bileţel? 

- „Mulţumesc pentru drum“, rosti Monette. 

- Al naibii să fiu. 

Tăcere grea, apoi o bătaie uşoară în uşa confesionalului în 
care stătea Monette, contemplând CACI TOŢI AU PACATUIT ŞI 
SUNT LIPSIŢI DE SLAVA LUI DUMNEZEU. Monette luă medalionul 
înapoi. 

- Ai spus asta poliţiei? 

- Da, sigur, toată povestea. Ei cred că ştiu cine e individul. 
Cunosc pancarta lui. II cheamă Stanley Doucette. De ani de zile 
hoinăreşte prin New England cu pancarta aia. Cam ca mine, 
acum că mă gândesc la asta. 

- Fapte anterioare de violenţă în cazierul lui? 

- Câteva, zise Monette. Bătăi, cele mai multe. Odată a bătut 
destul de rău un om într-un bar, şi a fost internat în mai multe 
spitale de boli mintale, inclusiv la Serenity Hill, în Augusta. Nu 
cred că poliţia mi-a spus totul. 


- Şi vrei să ştii totul? 

Monette se gândi, apoi răspunse: 

- Nu. 

- Nu l-au prins încă. 

- Ei spun că e doar o chestiune de timp. Ei spun că nu e foarte 
deştept. Dar a fost destul de deştept ca să mă păcălească pe 
mine. 

- Chiar te-a păcălit, fiule? Sau ştiai că vorbeşti unei urechi 


atente? Mi se pare că asta e întrebarea-cheie. 

Monette păstră tăcerea un moment prelung. Nu ştia dacă 
până atunci îşi cercetase sincer sufletul, însă acum simţea că 
asta făcea, şi pe deasupra cu o lanternă puternică. Nu-i plăcea 
tot ce găsea acolo, dar da, cerceta. Fără a ignora ceea ce vedea 
acolo. Cel puţin nu intenţionat. 

- Nu ştiam, răspunse. 

- Şi eşti bucuros că soţia ta şi amantul ei sunt morţi? 

În sinea sa, Monette răspunse imediat da. Cu voce tare spuse: 

- Sunt uşurat. Îmi pare rău că spun asta, părinte, dar având în 
vedere dezastrul pe care l-a făcut ea - şi care se pare că va fi 
deznodământul, fără vreun proces şi cu restituirea pe tăcute a 
banilor din suma încasată pe asigurare - sunt uşurat. E ăsta un 
păcat? 

- Da, fiul meu. Scuze că-ţi dau veste, dar este. 

- Îmi poţi da dezlegarea păcatelor? 

- Zece Tatăl Nostru şi zece Ave Maria, rosti preotul iute. Tatăl 
Nostru pentru lipsa de milostenie - un păcat serios, dar nu 
capital. 

- Şi Ave Maria? 

- Pentru limbaj murdar în confesional. La un moment, 
problema adulterului - al tău, nu al ei - va trebui rezolvată şi ea, 
dar acum... 

- Ai o întâlnire la prânz. Înţeleg. 

- Sincer să fiu, mi-am pierdut pofta de mâncare, deşi 
neîndoielnic trebuie să-mi primesc oaspeţii. Ideea e că acum 
cred că sunt niţel prea... copleşit ca să abordez problema aşa- 
ziselor escapade. 

- Înţeleg. 

- Bun. Acum, fiule? 

- Da? 

MUT 

- Fără nicio rea intenţie, dar eşti sigur că nu i-ai dat omului 
ăstuia permisiunea? Sau că nu l-ai încurajat în vreun fel? Fiindcă 
atunci cred că am discuta despre un păcat capital. Ar trebui să 
mă sfătuiesc cu propriul meu duhovnic ca să fiu sigur, dar... 

- Nu, părinte. Dar crezi că... este posibil ca Dumnezeu să mi-l 
fi scos în cale pe omul acela? 

În sinea lui, preotul spuse imediat da. Cu voce tare spuse: 

- Asta-i o blasfemie bună de încă zece Tatăl Nostru. Nu ştiu de 


când nu te-ai mai apropiat de-o biserică, dar chiar şi tu ar trebui 
să ştii asta. Acum vrei să mai spui ceva şi să-ţi încerci norocul 
pentru alte Ave Maria, sau am terminat? 

- Am terminat, părinte. 

- Atunci, eşti absolvit, cum spunem în branşa noastră. Du-te 
pe drumul tău şi nu mai păcătui. Şi ai grijă de fiica ta, fiule. 
Copiii n-au decât o singură mamă, indiferent cum s-a comportat 
aceasta. 

- Da, părinte. 

În spatele vizierei, silueta îşi schimbă poziţia. 

- Pot să te mai întreb ceva? A 

Monette se lăsă înapoi pe scaun, reticent. Işi dorea să plece. 

- Da. 

- Spui că poliţia crede că-l va prinde. 

- Mi-au spus că e doar o chestiune de timp. 

- Întrebarea mea e: tu vrei ca poliţia să-l prindă pe omul 

acesta? 

Şi fiindcă ceea ce voia cu adevărat era să plece şi să-şi spună 
penitenţa în confesionalul mai intim al maşinii sale, Monette 
răspunse: 

- Sigur că vreau. 

Pe drumul de întoarcere acasă, adăugă două Ave Maria şi alte 
două Tatăl Nostru. 


AYANA 


N-am crezut că voi spune povestea aceasta. Soţia m-a 
îndemnat să n-o fac; a zis că n-o va crede nimeni şi că doar mă 
voi face de ruşine. Voia de fapt să spună că o va face pe ea de 
ruşine. 

- Dar Ralph şi Trudy? am întrebat-o. Ei au fost de faţă. Şi ei au 

văzut. 

- Trudy îi va spune să-şi ţină gura, a zis Ruth, şi fratele tău nu- 

i greu de convins. 

Asta probabil aşa era. La momentul acela, Ralph era 
superintendentul Unității Administrative  Şcolare 43 New 
Hampshire şi ultimul lucru de care are nevoie un birocrat din 
Departamentul de Educaţie dintr-un stat mic este să apară la o 
televiziune de ştiri prin cablu, în spaţiul de la sfârşitul orei re- 
zervate OZN-urilor de deasupra oraşului Phoenix şi coioţilor care 


ştiu să numere până la zece. Pe lângă asta, o poveste cu 
miracole nu înseamnă nimic fără un făcător de miracole, iar 
Ayana nu mai era. 

Dar acum soţia mea e moartă - a suferit un infarct pe când 
zbura la Colorado să dea o mână de ajutor cu primul nostru 
nepot şi a murit aproape pe loc. (Sau aşa au spus cei din 
compania aeriană, însă lor nici bagajele nu le poţi lăsa pe mână 
în zilele acestea.) Şi Ralph, fratele meu, e mort - un atac 
cerebral în timp ce juca într-un campionat de golf pentru 
vârstnici -, iar Trudy s-a ramolit. Tatăl meu a murit de mult; dacă 
ar mai fi în viaţă, ar avea peste o sută de ani. Eu sunt ultimul 
rămas, aşa că voi spune povestea. Este incredibilă, Ruth avea 
dreptate în privinţa asta, şi oricum nu înseamnă nimic - 
miracolele niciodată nu înseamnă, decât pentru acei norocoşi 
lunatici care le văd în tot locul. Dar e interesantă. Şi este 
adevărată. Am văzut-o cu toţii. 

Tata era pe moarte, bolnav de cancer pancreatic. Cred că poţi 
spune multe despre oameni auzind cum vorbesc despre o astfel 
de situaţie (iar faptul că am 


descris cancerul ca „o astfel de situaţie“ probabil vă spune ceva 
şi despre narator, care şi-a petrecut viaţa predând engleza unor 
băieţi şi fete ale căror cele mai grave probleme de sănătate 
erau acneea şi rănile rezultate în urma practicării sporturilor). 

Ralph a spus: 

- Aproape şi-a încheiat călătoria. 

Cumnata mea Trudy a spus: 

- Şi-a încheiat conturile cu viaţa. 

La început, am crezut că a spus „Şi-a încheiat contururile cu 
viaţa“, ceea ce mi s-a părut surprinzător de poetic. Ştiam că nu 
e posibil, nu din partea ei, dar voiam să fie aşa. 

Ruth a spus: 

- l-a sunat ceasul. 

Eu n-am spus „Şi bine a făcut“, dar am gândit-o. Fiindcă a 
suferit. Asta se petrecea cu douăzeci şi cinci de ani în urmă - 
1982 - şi suferinţa era încă o parte acceptată a cancerului în 
fază terminală. Mi-amintesc că am citit după zece sau 
doisprezece ani că majoritatea bolnavilor de cancer se sting în 
tăcere doar fiindcă sunt prea slăbiţi ca să strige. Acest gând mi- 
a adus în minte amintiri atât de vii legate de camera în care a 


bolit tata, încât m-am dus la baie şi am îngenuncheat în faţa 
vasului de toaletă, convins că voi vomita. 

Tata însă a murit de fapt patru ani mai târziu, în 1986. Pe- 
atunci trăia doar asistat de aparate, şi nu cancerul pancreatic a 
fost cel care l-a răpus, până la urmă. A murit sufocat cu o 
bucată de friptură. 

Don „Doc“ Gentry şi soţia lui, Bernadette - mama şi tata -, s- 
au retras la o casă de suburbie din Ford City, nu foarte departe 
de Pittsburgh. După moartea soţiei lui, Doc s-a gândit să se 
mute în Florida, a ajuns la concluzia că nu-şi permite şi a rămas 
în Pennsylvania. Când i-a fost diagnosticat cancerul, a petrecut o 
perioadă scurtă de timp în spital, unde a dat explicaţii în stânga 
şi în dreapta că porecla lui vine din anii când a fost veterinar. 
După ce-a explicat asta tuturor celor dispuşi să asculte, doctorii 
l-au trimis să moară acasă şi membrii de familie rămaşi - Ralph, 
Trudy, Ruth şi eu - au venit în Ford City să-i fie alături în ultimele 
clipe. 

AYANA 

Mi-amintesc foarte bine dormitorul lui din spate. Pe perete era 
o imagine cu Hristos chemându-i pe copii să vină la el. Pe jos era 
un covor de iută făcut de mama mea: tonuri de verde dizgraţios, 
deloc una dintre reuşitele ei. Lângă pat era un suport de 
perfuzie cu un abţibild al Pittsburgh Pirates lipit pe el. În fiecare 
zi mă apropiam de camera aceea cu tot mai mare teamă şi-n 
fiecare zi orele petrecute acolo păreau tot mai lungi. Mi-l 
aminteam pe Doc şezând pe balansoarul din verandă, când noi 
eram mici, în Derby, Connecticut - cu o cutie de bere într-o 
mână, o ţigară în cealaltă, cu mânecile unui tricou alb-orbitor 
mereu răsucite de două ori pentru a-i expune curbura netedă a 
bicepşilor şi trandafirul tatuat ceva mai sus de cotul stâng. 
Făcea parte dintr-o generaţie care nu se simţea ciudat umblând 
peste tot în jeanşi albaştri spălăciţi - şi care numea jeanşii 
„nădragi“. Îşi pieptăna părul ca Elvis şi avea un aspect niţel 
periculos, ca un marinar după două pahare la începutul unei 
permisii la mal care numai bine nu se va sfârşi. Era un om înalt 
care umbla ca o pisică. Şi-mi aminteam un dans de vară, pe 
stradă, în Derby, unde el şi mama opri-seră spectacolul, 
bâţâindu-se pe „Rocket 88“ de Ike Turner and the Kings of 
Rhythm. Ralph avea şaisprezece ani pe-atunci, cred, şi eu 
unsprezece. Ne-am urmărit părinţii cu gurile deschise şi pentru 


prima dată am înţeles că o făceau noaptea, o făceau dezbrăcaţi 
de toate hainele şi fără a se gândi o clipă la noi. 

La optzeci de ani, eliberat din spital, tatăl meu cumva 
periculos de grațios devenise un simplu schelet în pijamale 
(avea logoul Pirates pe ele). Ochii lui pândeau de sub sprâncene 
sălbatice, stufoase. Transpira necontenit în pofida a două 
ventilatoare şi mirosul care i se desprindea de pe pielea jilavă 
îmi amintea de-un tapet vechi într-o casă părăsită. Respirația i 
se înnegrise de parfumul descompunerii. 

Eu şi Ralph nu eram nici de departe bogaţi, dar când am 
strâns nişte bani împreună şi i-am pus alături de economiile lui 
Doc, am avut destul cât să angajăm o infirmieră cu jumătate de 
normă şi o îngrijitoare care venea de cinci ori pe săptămână. S- 
au descurcat bine să-l ţină pe bătrân curat şi schimbat, dar pe 
când cumnata mea a spus că Doc şi-a încheiat contururile cu 
viaţa (prefer în continuare să cred că asta a spus), Incleştarea 
Mirosurilor era aproape încheiată. Rahatul ăla de bătrân 
profesionist era cu mult înaintea nou-venitei pudre pentru copii 
Johnson's; curând, credeam, arbitrul va opri meciul. Doc nu se 
mai putea duce la toaletă (căreia-i spunea invariabil „budă“), 
aşa că 


purta scutece şi pantaloni de continenţă. Era încă destul de lucid 
ca să-şi dea seama şi să se ruşineze. Uneori i se rostogoleau 
lacrimi de la colţurile ochilor şi strigăte semiformate de 
amuzament disperat, dezgustat, ieşeau pe gura care odinioară 
strigase împreună cu Hank Williams „Hey, Good Lookin“. 

S-a instalat durerea, întâi la mijloc şi apoi radiind spre 
exterior, până când a ajuns să se plângă că-l dor şi pleoapele şi 
buricele degetelor. Analgezicele n-au mai fost de ajutor. 
Infirmiera ar fi putut să-i dea mai multe, însă asta-i putea fi fatal 
şi a refuzat. Eu am vrut să-i dăm mai multe chiar dacă-l omorau. 
Şi aş fi făcut-o, dacă aveam sprijinul lui Ruth, dar soţia mea nu 
era genul de om care să ofere un astfel de sprijin. 

- Va şti, a zis Ruth, referindu-se la infirmieră, şi-atunci o să ai 

probleme. 

- E tatăl meu! 

- Asta n-o va împiedica. Ruth a fost genul de persoană care 
vedea întot-deauna jumătatea goală a paharului. Nu fiindcă aşa 
ar fi fost crescută, ci pur şi simplu fiindcă aşa se născuse. O să 


te denunte. O să ajungi la închisoare. 

Aşa că nu l-am ucis. Niciunul dintre noi nu l-a ucis. Ce-am 
făcut a fost să marcăm timpul. l-am citit, neştiind cât înţelege. L- 
am schimbat şi am ţinut la zi tabelul medicaţiei de pe perete. 
Erau zile de-o căldură toropitoare şi noi schimbam periodic locul 
celor două ventilatoare, sperând să creăm niţel vânt. Am 
urmărit meciurile Pirates la un televizoraş color care făcea iarba 
să pară purpurie şi i-am spus că Pirates păreau foarte în formă 
anul acesta. Am discutat între noi pe deasupra profilului său 
mereu schimbător. L-am privit cum suferă şi am aşteptat să 
moară. Şi într-o zi, pe când dormea şi sforăia, am ridicat ochii 
din antologia Cei mai buni poeţi americani ai secolului XX şi am 
văzut o femeie de culoare, înaltă, corpolentă şi o fetiţă de 
culoare cu ochelari fumurii stând în uşa dormitorului. 

Fetiţa aceea... mi-o aduc aminte ca şi când ar fi fost astă- 
dimineaţă. Cred că avea şapte ani, deşi era extrem de mică 
pentru vârsta ei. Mititică, de fapt. Purta o rochiţă roz care i se 
oprea deasupra genunchilor osoşi. Pe o tibie la fel de osoasă era 
lipit un leucoplast imprimat cu personaje de desen animat 
Warner Bros.; mi-l amintesc pe Yosemite Sam, cu mustaţa lui 
roşie lungă şi cu câte un pistol în fiecare mână. Ochelarii fumurii 
semănau cu un premiu de consolare la o vânzare de vechituri. 
Erau mult prea mari şi alunecaseră până pe vârful nasului teşit 
al copilei, lăsând să se vadă doi ochi ficşi, cu pleoape 

AYANA 
grele, acoperiţi de-o peliculă albastru-albicioasă. Avea părul 
împletit pe şiruri. Pe un braţ ţinea o poşetuţă roz de plastic, 
crăpată pe o parte. În picioare avea tenişi murdari. Tenul ei nu 
era de fapt negru, ci gri-cafeniu. Stătea în picioare, dar 
altminteri arăta la fel de bolnavă ca tata. 

Pe femeie mi-o amintesc mai puţin clar, întrucât atenţia mi-a 
fost atrasă atât de tare de copilă. Femeia poate avea cincizeci 
sau şaizeci de ani. Avea o frizură afro scurtă şi un aspect senin. 
Dincolo de asta, nu-mi amintesc nimic - nici măcar culoarea 
rochiei ei, dacă purta rochie. Cred că purta, dar e posibil să fi 
fost pantaloni largi. 

- Cine sunteţi? am întrebat. Vocea îmi suna aiurea, ca şi când 
m-aş fi trezit dintr-un somn superficial, nu din citit - deşi există o 
asemănare. 

Trudy a apărut din spatele lor şi a spus acelaşi lucru. Vocea ei 


era a unei persoane perfect treze. Şi din urma ei, Ruth rosti pe o 
voce deranjată: 

- Probabil că s-a deschis uşa, nu vrea nicicum să stea închisă. 
Trebuie că au intrat de-a dreptul. 

Ralph, stând lângă Trudy, se uită înapoi peste umăr. 

- Acum e închisă. Probabil au închis-o după ele. 

Ca şi când acesta era un punct în favoarea lor. 

- Nu puteţi intra aici, i-a spus Trudy femeii. Suntem ocupați. 
Aici este boală. Nu ştiu ce vreţi, dar trebuie să plecaţi. 

- Nu puteţi intra aşa cum poftiţi într-o casă, să ştiţi, a adăugat 

Ralph. 

Toţi trei erau strânşi laolaltă în pragul camerei de suferinţă. 

Ruth o atinse pe femeie pe umăr, şi nu cu blândeţe. 

- Dacă nu vrei să chemăm poliţia, trebuie să plecaţi. Vrei să 

facem asta? 

Femeia n-o luă în seamă. O împinse pe fetiţă în faţă şi spuse: 

- Drept înainte. Patru paşi. E-un suport, vezi să nu te 
împiedici. Să te aud cum numeri. 

Fetiţa numără astfel: 

- Unu... doi... tri... patru... 

La tri păşi peste piciorul metalic al suportului de perfuzie, fără 
a se uita în jos - sigur fără a se uita prin lentilele murdare ale 
ochelarilor acelora de talcioc. Nu cu ochii ei lăptoşi. Trecu destul 
de aproape de mine ca rochiţa ei să mă atingă pe antebraţ ca 
un gând. Emana un miros murdar, un iz de transpiraţie şi - ca 
Doc - de boală. Pe ambele ei braţe erau urme negre; nu coji, ci 
inflamații. 


- Opreşte-o! mi-a spus fratele meu, dar n-am oprit-o. Totul s-a 
întâmplat foarte repede. Fetiţa s-a aplecat spre scobitura 
tepoasă a obrazului tatălui meu şi l-a sărutat. Un sărut serios, nu 
unul reținut. Un sărut sonor. 

Când a făcut asta, poşetuța ei de plastic s-a atins uşor de 
tâmpla lui şi tata a deschis ochii. Mai târziu, Trudy şi Ruth au 
spus amândoi că de fapt l-a trezit lovitura încasată cu poşeta. 
Ralph nu era aşa sigur, iar eu nu credeam deloc explicaţia asta. 
Nu s-a auzit niciun sunet când l-a atins, nici măcar unul slab. În 
poşetuţa aceea nu se afla nimic, decât poate o batistă de hârtie. 

- Cine eşti, copiliţă? a întrebat tata pe vocea lui aspră, 

pregătită de moarte. 


- Ayana, a spus fetiţa. 

- Eu sunt Doc. 

S-a uitat în sus la ea din acele peşteri întunecate în care trăia 
acum, însă cu mai multă înţelegere decât văzusem la el în cele 
două săptămâni de când ne aflam în Ford City. Ajunsese într-o 
fază în care nici măcar un tur complet în repriza a noua nu-i mai 
putea şterge expresia pierdută de pe chip. 

Trudy şi-a făcut loc pe lângă femeie şi-a dat să-şi facă loc pe 
lângă mine, intenţionând să o înşface pe copila care se 
prezentase pe nepregătite în faţa ochilor muribunzi ai lui Doc. 
Am apucat-o de încheietura mâinii şi am oprit-o. 

- Stai. 

- Cum adică, stai? N-au ce căuta aici! 

- Sunt bolnavă, trebuie să plec, a spus fetiţa. 

Atunci l-a sărutat din nou şi a păşit în spate. De data aceasta 
s-a împiedi-cat în piciorul stativului de perfuzie, aproape 
răsturnându-l şi căzând ea însăşi. Trudy a prins stativul şi eu am 
prins copila. Nu era nimic de ea, doar piele înfăşurată pe o 
structură osoasă complexă. Ochelarii ei mi-au căzut în poală şi, 
preţ de un moment, ochii aceia lăptoşi s-au uitat în ai mei. 

- Tu eşti bine, a zis Ayana şi mi-a atins gura cu palma ei mică. 
M-a ars ca un tăciune, dar nu m-am ferit. Tu eşti bine. 

- Ayana, vino, a spus femeia. Trebuie să-i lăsăm pe oamenii 
aceştia. Doi paşi. Să te aud că numeri. 

- Unu... doi, a rostit Ayana, punându-şi ochelarii şi apoi 
împingându-i pe nas în sus, unde nu aveau să rămână mult 
timp. Femeia o luă de mână. 

- Vă doresc o zi binecuvântată, oameni buni, a spus ea şi s-a 
uitat la mine. Îmi pare rău pentru dumneata, a continuat, dar 
visele copilei ăsteia s-au terminat. 

AYANA 

Au străbătut livingul, femeia ţinând-o pe fetiţă de mână. 
Ralph s-a dus după ele ca un câine ciobănesc, cred că pentru a 
se asigura că nu vor fura nimic. Ruth şi Trudy erau aplecate 
deasupra lui Doc, ai cărui ochi erau în continuare deschişi. 

- Cine-a fost copiliţa aia? a întrebat el. 

- Nu ştiu, tată, a zis Trudy. Nu te preocupa de asta. 

- Vreau să se întoarcă, a spus el. Mai vreau un sărut. 

Ruth s-a întors spre mine, cu buzele răsfrânte în interior. 
Aceasta era o neplăcută expresie pe care o perfecţionase de-a 


lungul anilor. 

- l-a scos perfuzia pe jumătate... sângerează... şi tu ai stat 

acolo ca un tăntălău. 

- l-o pun eu înapoi, m-am oferit şi mi se părea că vorbeşte 
altcineva. Inlăuntrul meu era un om care stătea deoparte, tăcut 
şi uluit. Incă simţeam atingerea caldă a palmei ei pe gura mea. 

- O, nu te deranja! Am pus-o eu deja. 

Ralph s-a întors. 

- Au plecat, a zis. S-au dus către staţia de autobuz. S-a întors 
spre soţia sa. Chiar vrei să sun la poliţie, Ruth? 

- Nu. Ne-am pierde toată ziua completând formulare şi 
răspunzând la întrebări. A ezitat. Poate ne-ar cere chiar să 
depunem mărturie la tribunal. 

- Pentru ce să depunem mărturie? a întrebat Ralph. 

- Nu ştiu pentru ce, de unde să ştiu pentru ce? Aduceţi careva 
banda ade-zivă, ca să ţinem acul ăsta afurisit în loc? E pe 
tejgheaua din bucătărie, cred. 

- Mai vreau un sărut, a spus tata. 

- Mă duc eu, m-am oferit, dar întâi m-am dus la uşa din faţă - 
pe care Ralph nu doar o închisese, ci o şi încuiase - şi m-am 
uitat afară. Adăpostul mic de plastic verde din staţia de autobuz 
era doar la un cvartal distanţă, însă nimeni nu stătea lângă stâlp 
sau sub acoperişul adăpostului. Şi trotuarul era gol. Ayana şi 
femeia - fie ea mamă sau tutore - dispăruseră. Imi rămăsese 
doar atingerea fetei pe gură, caldă încă, dar începând să se 
şteargă. 

Acum vine partea cu miracolul. N-am s-o fuşeresc - dacă e să 
spun povestea asta, voi încerca s-o spun cum trebuie -, dar nici 
n-o voi lungi fără motiv. Poveştile cu miracole sunt întotdeauna 
plăcute, dar rareori interesante, şi asta fiindcă sunt toate la fel. 


Stăteam toţi la unul dintre motelurile de pe drumul principal 
al Ford City, un Ramada Inn cu pereţi subţiri. Ralph o sâcâia pe 
soţia mea numindu-l Rammit Inn. 

- Dacă mai spui asta, o să uiţi până la urmă şi-o vei spune în 
faţa unui străin, l-a avertizat soţia mea. Şi atunci o să te faci 
roşu la faţă. 

Pereţii erau atât de subţiri, încât îi puteam auzi pe Ralph şi 
Trudy cer-tându-se alături despre cât de mult îşi permiteau să 
rămână. „E tatăl meu“, spunea Ralph, la care Trudy răspundea: 


„Încearcă să spui asta firmei de electricitate la scadenta facturii. 
Sau comisarului statal când ţi se termină zilele concediului de 
boală.“ 

Era puţin trecut de şapte într-o seară caniculară de august. În 
scurt timp Ralph avea să plece la tata, unde infirmiera era la 
post până la opt seara. Eu i-am găsit pe Pirates la TV şi am 
ridicat volumul ca să acopere deprimanta şi previzibila ceartă 
aflată în desfăşurare alături. Ruth împăturea haine şi-mi spunea 
că data viitoare când voi mai cumpăra chiloţi ieftini de la 
magazinul cu reduceri, va divorța de mine. Sau mă va împuşca 
fără somaţie. Telefonul a sunat. Era Sora Chloe. (Aşa îşi spunea 
ea, ca în „Mai bea niţel din supica asta pentru Sora Chloe.“) 

N-a pierdut timpul cu amabilităţi. 

- Cred că trebuie să veniţi neîntârziat, a spus. Nu doar Ralph 
pentru schimbul de noapte. Ci toţi. 

- Se stinge? am întrebat. 

Ruth s-a oprit din împăturit şi a venit lângă mine. Mi-a pus o 
mână pe umăr. Ne aşteptam la asta - speram asta, de fapt -, 
dar acum, că momentul sosise, era prea absurd ca să doară. 
Doc mă învățase cum să folosesc o ra-chetă de softball când 
eram un copil nu mai în vârstă decât micuța nepoftită musafiră 
oarbă din ziua aceea. Mă prinsese fumând sub viţa-de-vie şi-mi 
spusese - nu cu nervi, ci cu blândeţe - că era un obicei prostesc 
şi aş face bine să nu-i îngădui să pună stăpânire pe mine. Ideea 
că nu va mai fi în viaţă când avea să vină ziarul de mâine? 
Absurdă. 

- Nu cred, a zise Sora Chloe. Pare mai bine. Făcu o pauză. N- 
am văzut în viaţa mea aşa ceva. 

Aprox. Hanul Îndeas-o Tare (n. tr.). 

AYANA 

Era mai bine. Când am ajuns acolo cincisprezece minute mai 
târziu, şedea pe sofaua din living şi urmărea meciul Pirates la 
televizorul cel mare - nu era o minune tehnologică, însă măcar 
avea culori vii. Sorbea un shake cu proteine cu paiul. Se 
îmbujorase puţin. Obrajii lui păreau mai rotofei, poate fiindcă era 
proaspăt bărbierit. Işi reintrase în ape. Asta am gândit atunci; 
impresia n-a făcut decât să se întărească odată cu trecerea 
timpului. Şi încă ceva, un lucru asupra căruia am fost toţi de 
acord, până şi Toma Necredincioasa cu care eram căsătorit: 
mirosul galben care plutise în jurul lui ca eterul de când doctorii 


îl trimiseseră să moară acasă dispăruse. 

Ne-a salutat pe toţi pe nume şi ne-a spus că Willie Stargell 
tocmai marcase un tur complet pentru Barosani. Eu şi Ralph ne- 
am privit reciproc, ca pentru a ne confirma că eram într-adevăr 
acolo. Trudy s-a aşezat pe canapea - mai degrabă s-a lăsat să 
cadă - lângă Doc. Ruth s-a dus în bucătărie şi şi-a luat o bere. 
Un miracol în sine. 

- Nu m-ar deranja să-mi aduci şi mie una, Ruthie dragă, a zis 
tata, şi apoi... probabil luând drept o expresie de dezaprobare 
faţa mea căzută de năuceală: Mă simt mai bine. Aproape că nu 
mă mai doare burta deloc. 

- Tu n-ai voie bere, cred, a spus Sora Chloe. 

Şedea într-un şezlong de cealaltă parte a camerei şi nu dădea 
niciun semn că şi-ar strânge lucrurile, un ritual care începea de 
regulă cu douăzeci de minute înainte să i se termine schimbul. 
Aerul ei sâcâitor de autoritate mater-nală părea să se fi rarefiat. 

- Când a început asta? am întrebat, nici măcar sigur la ce 
făceam referire prin asta, întrucât schimbările în bine păreau 
atât de... generale. Însă dacă aveam totuşi un lucru anume în 
gând, presupun că era dispariţia mirosului. 

- Se simţea mai bine când am plecat noi după-masă, a spus 
Trudy. Doar că nu-mi venea să cred. 

- Bolşevism, a zis Ruth. 

Acesta era singurul simulacru de înjurătură pe care şi-l 

permitea. 

Trudy nu i-a dat atenţie. 

- Fetiţei ăleia i se datorează, a spus ea. 

- Bolşevism! a strigat Ruth. 

- Ce fetiţă? a întrebat tata. 


Era între reprize. La televizor, un individ fără păr pe cap, 
dinţos şi cu ochi demenţi, ne spunea că Juker's au covoare atât 
de ieftine, încât aproape sunt gratis. Şi, Dumnezeule mare, fără 
dobândă la plata în rate. Înainte ca vreunul dintre noi să-i poată 
răspunde lui Ruth, Doc a întrebat-o pe Sora Chloe dacă poate 
bea jumătate de bere. Ea l-a refuzat. Insă zilele ei de autoritate 
în căscioara aceea erau pe sfârşite, iar în cursul următorilor 
patru ani - înainte ca o bucată de carne mestecată pe jumătate 
să-i rămână în gât - tata a băut multe beri. Şi s-a bucurat de 
fiecare, sper. Berea în sine este şi ea un miracol. 


În noaptea aceea, pe când stăteam întinşi, fără somn, în patul 
nostru tare de la Rammit Inn şi ascultam zăngănitul aparatului 
de aer condiţionat, Ruth mi-a spus să-mi ţin gura despre fetiţa 
oarbă, pe care ea o numea nu Ayana, ci „negresuca magică“, 
vorbind pe un ton sarcastic urât ce n-o prindea defel. 

- Pe deasupra, a spus, nu va dura. Uneori un bec dă o lumină 
puternică înainte să se ardă definitiv. Sunt sigură că asta li se 
întâmplă şi oamenilor. 

Poate, dar miracolul lui Doc Gentry a prins. La sfârşitul 
săptămânii se plimba în curtea din spate susţinut de mine şi de 
Ralph. După aceea, ne-am dus cu toţii la casele noastre. În 
prima seară după întoarcere, am primit un telefon de la Sora 
Chloe. 

- Nu ne ducem înapoi, oricât de bolnav ar fi, a zis Ruth 
semiisterică. Spune-i asta. 

Sora Chloe voia însă doar să ne anunţe că l-a văzut din 
întâmplare pe Doc ieşind din Clinica Veterinară Ford City, unde 
se dusese să se consulte cu tânărul şef de cabinet în legătură cu 
un cal care şchiopăta. Avea bastonul la el, a spus, dar nu-l 
folosea. Sora Chloe a zis că niciodată n-a văzut un om „la anii 
lui“ care să arate atât de bine. 

- Ager şi sprinţar, a spus. Incă nu-mi vine să cred. 

O lună mai târziu, se plimba (fără baston) în jurul cvartalului, 
iar în iarna aceea înota zilnic la clubul sportiv din localitate. 
Arăta ca un om de şaizeci şi cinci de ani. Toţi spuneau asta. 

Imediat după recuperarea sa, am vorbit cu întreaga echipă 
medicală care l-a îngrijit. Am făcut-o fiindcă ceea ce i se 
întâmplase lui îmi amintea de aşa-nu-mitele scenete cu miracole 
care făceau furori în burgurile mici din Europa, 

AYANA 
în perioada medievală. Mi-am spus că, dacă i-aş schimba 
numele tatei (sau dacă i-aş spune poate doar DI G.), ar ieşi un 
articol interesant pentru o revistă de specialitate sau alta. Ar fi 
fost poate chiar adevărat - într-un fel -, însă nu l-am scris 
niciodată. 

Stan Sloan, doctorul de familie al lui Doc, a fost primul care a 
ridicat steguleţul roşu. Il trimisese pe Doc la Institutul Oncologic 
de la Universitatea Pittsburgh şi astfel a putut da vina 
diagnosticului greşit pe doctorii Retif şi Zamachowski, oncologii 
tatălui meu de acolo. Ei, la rândul lor, au aruncat vina pe 


radiologi, pentru radiografiile proaste. Retif a spus că şeful de la 
radiologie era un incompetent care nu ştia să deosebească un 
pancreas de un ficat. A cerut să nu fie citat, dar după douăzeci 
şi cinci de ani, presupun că interdicţia de folosire s-a prescris. 

Doctorul Zamachowski a spus că a fost un simplu caz de 
anomalie a organului. „Nicio clipă nu m-a satisfăcut diagnoza 
iniţială“, a mărturisit el. Cu Retif am vorbit la telefon şi cu 
Zamachowski în persoană. Purta un halat alb de laborator cu un 
tricou roşu pe dedesubt, pe care cred că scria AŞ PREFERA SA 
JOC GOLF. „Am crezut tot timpul că era vorba de boala Von 
Hippel-Lindau.“ 

- Dar n-ar fi fost şi aceasta fatală? am întrebat. 

Zamachowski mi-a oferit zâmbetul misterios pe care doctorii îl 
rezervă instalatorilor, gospodinelor şi profesorilor de engleză 
neştiutori. Apoi a spus că întârzie la o întâlnire. 

Când am discutat cu şeful de la radiologie, el şi-a depărtat 
mâinile. „Aici, noi răspundem de radiografii, nu de interpretarea 
lor“, a spus. „Peste zece ani, vom folosi echipament care va face 
imposibile asemenea greşeli de interpretare. Intre timp, ce-ar fi 
să te bucuri pur şi simplu că tataie e-n viaţă? Preţuieşte-l.“ 

Am făcut tot ce-am putut în privinţa asta. Şi în cursul scurtei 
mele in-vestigaţii, pe care desigur că am numit-o cercetare, am 
aflat un lucru interesant: definiţia medicală a miracolului este 
diagnostic greşit. 

O mie nouă sute optzeci şi trei a fost anul meu sabatic. Aveam 
contract cu o editură academică pentru o carte intitulată A 
preda ce nu se poate preda: Strategii de scriere creativă, însă 
asemenea articolului meu despre scenetele cu miracole, n-am 
scris-o nici în ziua de azi. În iulie, pe când eu şi Ruth făceam 
planuri pentru o excursie cu cortul, urina mea s-a făcut dintr- 
odată roz. Durerea a venit după aceea, întâi în dreptul fesei 
stângi, apoi crescând 


în intensitate pe măsură ce-a migrat spre zona pelviană. Pe 
când am început să urinez de-a dreptul sânge - asta a fost, cred, 
cu patru zile după primele junghiuri şi în perioada în care jucam 
în continuare faimosul joc cunoscut tuturor sub numele de 
„Poate va trece de la sine“ - durerea a făcut saltul de la puternic 
la insuportabil. 

- Sunt sigură că nu e cancer, a zis Ruth, ceea ce, venind din 


partea ei, însemna exact opusul. Privirea din ochii ei era şi mai 
alarmantă. Ar fi negat şi pe patul de moarte - spiritul practic era 
mândria ei - dar sunt sigur că i-a trecut totuşi prin gând că 
necruţătorul cancer care-l ocolise pe tata se abătuse asupra 
mea. 

Nu a fost cancer. Au fost pietre la rinichi. Miracolul meu s-a 
numit lito-tripsie cu undă de şoc extracorporală, care - în 
tandem cu pastile diuretice - le-au dizolvat. l-am mărturisit 
doctorului că în viaţa mea nu am mai simţit o asemenea durere. 

- Mă aştept să nici nu mai simţi vreodată, chiar de vei suferi o 
ocluzie co-ronară, a spus. Femeile care au avut pietre la rinichi 
spun că durerea se com-pară cu durerile naşterii. Ale unei 
naşteri dificile. 

Aveam în continuare dureri mari, totuşi puteam citi o revistă 
în timp ce aşteptam următoarea consultaţie la medic, iar 
aceasta o consideram o mare îmbunătăţire. Cineva s-a aşezat 
lângă mine şi a spus: „Haide, e timpul.“ 

Am ridicat ochii. Nu era femeia care venise în camera de 
suferinţă a tatei; era un bărbat în costum de afaceri maroniu, 
absolut normal. Chiar şi aşa, ştiam de ce era acolo. Nu era loc 
de nicio îndoială. Eram totodată sigur că, dacă nu mă duceam 
cu el, nici toate litotripsiile din lume nu mă vor putea ajuta. 

Am ieşit afară. Recepţionera lipsea de la birou, aşa că n-a 
trebuit să-mi justific fuga. Oricum nu sunt sigur ce aş fi spus. Că 
pelvisul a încetat subit să mă mai frigă? Asta era nu doar 
neadevărat, ci şi absurd. 

Bărbatul în costum era în formă şi părea să aibă vreo treizeci 
şi cinci de ani: fost puşcaş marin, poate, care nu se îndurase să 
se despartă de tunsoarea milităroasă. Nu scotea o vorbă. Am 
tăiat-o pe după centrul medical unde avea cabinet doctorul 
meu, apoi ne-am croit drum pe stradă în jos către spitalul 
Groves of Healing, eu păşind puţin îndoit de durere, care nu mă 
mai chinuia, dar continua să radieze. 

Am urcat la pediatrie şi am străbătut un coridor pe ai cărui 
pereţi erau desenate personaje Disney. Din difuzoarele din tavan 
se auzeau acorduri din „It's a 

AYANA 
Small World“. Fostul puşcaş marin păşea sprinten, cu fruntea 
sus, ca şi când acolo i-ar fi fost locul. Al meu nu era, şi o ştiam. 
Nu mă simţisem niciodată atât de departe de casă şi de viaţa pe 


care o înţelegeam. Dacă m-aş fi desprins de la podea şi aş fi 
plutit spre tavan ca un balon pentru copii pe care scrie 
ÎNSĂNĂTOŞIRE GRABNICĂ, n-aş fi fost deloc surprins. 

La postul central al infirmierelor, fostul puşcaş marin m-a 
strâns de braţ ca să mă opresc până când cei doi lucrători de 
acolo - un bărbat şi o femeie - şi-au găsit ceva de făcut. Atunci 
am traversat spre alt hol, unde o fetiţă cheală care şedea într-un 
scaun cu rotile s-a uitat la noi cu ochi hămesiţi. A întins o mână. 

- Nu, m-a apostrofat fostul puşcaş marin şi m-a tras fără 
explicaţii mai departe. Dar nu înainte să mai zăresc o dată ochii 
aceia luminoşi, muribunzi. 

Ne-a introdus într-o cameră unde un băiat cam de trei ani se 
juca cu cuburi într-un cort de plastic transparent care-i acoperea 
patul ca un clopot. Băiatul ne-a scrutat cu interes viu. Arăta mult 
mai sănătos decât fetiţa în scaun cu rotile - avea capul plin de 
bucle roşcate - însă tenul său era plumburiu, şi când fostul 
puşcaş marin m-a împins în faţă şi apoi a adoptat o poziţie ca de 
pe loc repaus, am simţit că băiatul era într-adevăr grav bolnav. 
Când am tras fermoarul cortului, nebăgând în seamă inscripţia 
de pe perete care anunţa ACESTA ESTE UN MEDIU STERIL, mi- 
am spus că timpul rămas pentru el se putea măsura nu în 
săptămâni, ci în zile. 

M-am întins spre el şi am simţit mirosul de boală al tatei. Izul 
era ceva mai uşor, însă esențialmente la fel. Băiatul a ridicat 
braţele fără fereală. Când l-am sărutat pe colţul gurii, el m-a 
sărutat înapoi cu o dorinţă arzătoare care sugera că nu mai 
fusese atins de mult timp. Cel puţin nu de cineva care să nu-i 
provoace durere. 

N-a intrat nimeni să ne întrebe ce facem, sau să amenințe că 
va chema poliţia, cum făcuse Ruth în ziua aceea, în camera de 
suferinţă a tatei. Am tras înapoi fermoarul. În pragul uşii, m-am 
uitat înapoi şi l-am văzut stând în cortul lui de plastic 
transparent cu un cub în mână. L-a lăsat jos şi mi-a făcut cu 
mâna - un gest copilăresc, deschizând şi închizând palma de 
două ori. l-am făcut şi eu cu mâna înapoi în acelaşi fel. Deja 
arăta mai bine. 

Fostul puşcaş marin m-a strâns din nou de braţ în dreptul 
postului de infirmiere, dar acum am fost observați de bărbat, un 
om cu genul de zâmbet 


dezaprobator pe care şeful catedrei mele de engleză l-a ridicat 
la rang de artă. Ne-a întrebat ce căutăm acolo. 

- Scuze, colega, am greşit etajul, a zis însoţitorul meu. 

Pe scările spitalului, câteva minute mai târziu, a zis: 

- Găseşti singur drumul de întoarcere, nu-i aşa? 

- Sigur, am răspuns, dar va trebui să stabilesc altă 

consultaţie. 

- Da, presupun că va trebui. 

- Te voi mai vedea vreodată? 

- Da, a spus şi a plecat spre parcarea spitalului. Nu s-a uitat 

înapoi. 

A venit din nou în 1987, pe când Ruth era la piaţă şi eu 
tundeam iarba şi speram că pulsaţia surdă din fundul capului nu 
era începutul unei migrene, dar ştiind că asta era. Sufeream de 
migrene de la întâlnirea cu băieţelul de la spitalul Groves of 
Healing. Totuşi, rareori mă gândeam la el când zăceam în 
întuneric, cu o batistă umedă peste ochi. Atunci mă gândeam la 
fetiţă. 

Atunci ne-a dus să vedem o femeie la St Jude's. Când am 
sărutat-o, mi-a luat mâna şi a aşezat-o pe sânul ei stâng. Era 
singurul pe care îl avea; doctorii i-l luaseră deja pe celălalt. 

- Te iubesc, domnule, a spus, plângând. N-am ştiu ce să 
răspund. Fostul puşcaş stătea în pragul uşii, cu picioarele 
depărtate, cu mâinile la spate. Poziţia de pe loc repaus. 

Au trecut ani până să vină din nou: mijlocul lui decembrie 
1997. Aceea a fost ultima dată. Pe atunci problema mea era 
artrita, şi încă este. Ţepii care stăteau drepţi pe capul mare al 
puşcaşului încărunţiseră aproape toţi şi riduri atât de adânci 
încât îl făceau să semene cu păpuşa unui ventriloc i se săpaseră 
pe faţă, de la colţurile buzelor în jos. M-a dus la o rampă de 
ieşire pe l-95, la nord de oraş, unde avusese loc un accident. Un 
camion se lovise de un Ford Escort. Escortul era mototolit bine 
de tot. Paramedicii îl legaseră pe şofer, un bărbat de vârstă 
mijlocie, pe o targă. Poliţiştii vorbeau cu şoferul camionului în 
uniformă, care părea zdruncinat, dar altfel nevătămat. 

Paramedicii au trântit uşile ambulanţei şi fostul puşcaş marin 

a spus: 

- Acum. Mişcă-ţi curul. 

Mi-am mişcat curul vârstnic spre spatele ambulanţei. Fostul 
puşcaş s-a grăbit înainte, arătând cu degetul. 


AYANA 

- Hei! Hei! Aia nu-i cumva o brățară medicală? 

Paramedicii s-au întors să vadă; unul dintre ei şi unul dintre 
poliţiştii care discutau cu şoferul camionului s-au dus la locul 
indicat de însoţitorul meu. Eu am deschis uşa din spate a 
ambulanţei şi m-am furişat la capul şoferului maşinii mici. In 
acelaşi timp am strâns în mână ceasul de buzunar al tatei, pe 
care îl purtam cu mine de când mi-l dăduse ca dar de nuntă. 
Lânţişorul lui fin de aur era legat de o gaică a curelei mele. Nu 
era timp de delicateţuri; l-am smuls. 

Bărbatul de pe targă s-a uitat în sus la mine din semiîntuneric. 
Gâtul lui rupt era umflat la spate. 

- Futu-i, nu-mi pot mişca degetele de la picioare, a rostit. 

L-am sărutat pe colţul gurii (era locul meu special, am 
impresia) şi ieşeam cu spatele, când m-a înşfăcat un paramedic. 

- Ce naiba crezi că faci? a întrebat. 

Am arătat spre ceasul care stătea acum lângă targă. 

- Era în iarbă. M-am gândit că-l va dori. 

Până când şoferul Escortului avea să poată spune cuiva că nu 
era ceasul lui şi că inițialele gravate pe interiorul capacului nu-i 
spuneau nimic, noi aveam să fi plecat. 

- l-aţi găsit brăţara medicală? 

Paramedicul părea dezgustat. 

- Nu era decât o bucată de crom, a zis. Pleacă de aici. Apoi, 
nu tocmai cu duşmănie: Mersi. Ai fi putut să-l păstrezi. 

Era adevărat. lubeam ceasul ăla. Dar... inspiraţia de moment. 

Era tot ce aveam. 

- Ai sânge pe dosul mâinii, mi-a zis fostul puşcaş marin pe 
când ne întor-ceam la mine acasă. Eram în maşina lui, un 
Chevrolet sedan banal. Pe bancheta din spate era o lesă şi de 
oglinda retrovizoare atârna un medalion cu Sfântul Cristofor, cu 
lanţ argintiu. Să te speli când ajungi acasă. 

Am spus că aşa voi face. 

- N-o să ne mai vedem, a spus. 

M-am gândit atunci la ce-i spusese Ayanei femeia aceea de 
culoare. Nu mă mai gândisem la asta de ani de zile. 

- S-au terminat visele mele? am întrebat. 

El a părut nedumerit, apoi a ridicat din umeri. 


- Munca ta ştiu că s-a terminat, a zis. De vise nu ştiu nimic. 


l-am mai pus trei întrebări înainte să mă lase să cobor şi să 
dispară definitiv din viaţa mea. Nu mă aşteptam să-mi 
răspundă, dar a făcut-o. 

- Oamenii pe care i-am sărutat... se vor duce şi la alţi oameni? 
Să le sărute durerile şi să-i scape de ele? 

- Unii, da, a răspuns. Aşa merge treaba. Alţii nu pot. A ridicat 
din umeri. Sau nu vor. A mai ridicat o dată din umeri. E acelaşi 
lucru. 

- Cunoşti o fetiţă pe nume Ayana? Deşi presupun că acum e 
femeie în toată regula. 

- A murit. 

Mi-a stat inima în loc, dar nu mult timp. Presupun că ştiam 
deja. M-am gândit la fetiţa în scaun cu rotile. 

- Ea l-a sărutat pe tatăl meu, am spus. Pe mine doar m-a 
atins. Şi-atunci de ce am fost eu alesul? 

- Fiindcă ai fost, a zis şi a intrat pe aleea casei mele. Am 

ajuns. 

Mi-a venit o idee. Părea una bună, Dumnezeu ştie de ce. 

- Vino de Crăciun, i-am propus. Vino la cina de Crăciun. Avem 
de toate. |i voi spune lui Ruth că eşti vărul meu din New Mexico. 

Întrucât ei nu-i spusesem niciodată de fostul puşcaş marin. Îi 
ajungea să ştie de tata. Era şi aşa prea mult, de fapt. 

Fostul puşcaş a zâmbit. Probabil că nu era prima dată când 
vedeam asta, însă e singura dată pe care o ţin minte. 

- Cred că voi spune pas, colega. Dar îţi mulţumesc. Eu nu 
sărbătoresc Crăciunul. Sunt ateu. 

Cam asta e tot, cred... decât poate că am sărutat-o pe Trudy. 
V-am spus că s-a ramolit, ţineţi minte? Alzheimer. Ralph a făcut 
investiţii bune care i-au adus câştiguri mari, iar copiii s-au 
ocupat să meargă într-un loc frumos atunci când nu mai era în 
regulă să locuiască acasă. Eu şi Ruth ne-am dus s-o vizităm 
împreună, până când Ruth a suferit acel atac de cord în avionul 
care se apropia de aeroportul internaţional Denver. Nu la mult 
timp după aceea m-am dus doar eu la Trudy, fiindcă mă 
simţeam singur şi trist şi voiam o legătură cu zilele de demult. 
Dar văzând-o pe Trudy cum devenise, uitându-se pe geam în loc 
să se uite la mine, morfolindu-şi buza de jos în vreme ce de la 
colţurile gurii 

AYANA 
îi curgea saliva, mi-a făcut doar şi mai mult rău. Ca şi când te-ai 


întoarce în oraşul natal să vezi casa în care ai crescut şi ai 
descoperi un teren vacant. 

Am sărutat-o pe colţul gurii înainte să plec, dar sigur că nu s-a 
întâmplat nimic. Un miracol nu înseamnă nimic fără un făcător 
de miracole, iar zilele mele de făcut miracole au apus. Mai puţin 
noaptea târziu, când nu pot dormi. Atunci pot să cobor la parter 
şi să urmăresc aproape orice film vreau. Chiar şi filme sexy. Am 
antenă parabolică, înţelegeţi, şi ceva numit MaxiCinema. Aş 
putea vedea şi meciuri Pirates, dacă aş vrea să comand 
pachetul MLB. Dar în zilele de acum trăiesc dintr-un venit fix şi, 
deşi mi-e bine, trebuie totuşi să fiu atent cum cheltuiesc banul. 
Pot citi despre Pirates pe internet. Toate filmele alea sunt un 
miracol suficient pentru mine. 


ÎN MARE RAHAT 


Curtis Johnson mergea cu bicicleta câte opt kilometri în 
fiecare dimi-neaţă. Făcuse o scurtă pauză după moartea lui 
Betsy, dar aflase că fără acest exerciţiu de dimineaţă era mai 
trist ca oricând. Aşa că se reapucase. Singura diferenţă era că 
renunţase să mai poarte casca de biciclist. Mergea patru 
kilometri pe Gulf Boulevard, apoi se întorcea şi făcea drumul 
înapoi. Nu ieşea niciodată de pe pista pentru biciclete. Poate nu- 
i păsa dacă trăia sau murea, însă respecta litera legii. 

Gulf Boulevard era singurul drum de pe Turtle Island. Trecea 
prin faţa multor case cu proprietari milionari. Curtis nu le dădea 
nicio atenţie. Pentru început, fiindcă el însuşi era milionar. Işi 
făcuse banii în stil vechi, la bursa de acţiuni. Apoi, nu avea nimic 
împotriva celor care locuiau în casele prin faţa cărora trecea. 
Singurul cu care avea o problemă era Tim Grunwald, alias 
Canalia, iar Grunwald locuia în cealaltă direcţie. Nu ultimul teren 
de pe Turtle Island înainte de Canalul Daylight, ci penultimul. 
Ultimul teren era sursa problemei dintre ei (a uneia dintre 
probleme). Acel teren era cel mai mare, cu cea mai bună 
privelişte spre Golf, şi singurul neocupat de o casă. Era ocupat 
în schimb de buruieni, iarbă de pampas, palmieri pitici şi câţiva 
pini australieni. 

Cel mai plăcut lucru, chiar cel mai plăcut, în privinţa 
plimbărilor lui de dimineaţă era absenţa telefonului. Era oficial 
deconectat. Odată întors acasă, rareori lăsa telefonul din mână, 


mai ales când bursa era deschisă. Era o fire atletică; se plimba 
prin casă cu aparatul fără fir, întorcându-se din când în când în 
birou, unde numerele curgeau pe ecranul computerului. Uneori 
ieşea din casă până la drum şi atunci lua cu el mobilul. De 
regulă se întorcea la dreapta, spre capătul scurt al Gulf 
Boulevard. Spre casa Canaliei. Dar nu mergea atât de departe 
încât Grunwald să-l poată vedea; Curtis refuza să-i dea 


omului această satisfacţie. Se ducea doar până unde se putea 
convinge că Grunwald nu încerca să-l tragă pe sfoară cu terenul 
Vinton. Canalia sigur că nu avea cum să aducă utilaje grele prin 
faţa lui, nici măcar noaptea - Curtis avea somn uşor de când 
Betsy nu mai era lângă el în pat. Însă tot verifica, de obicei 
stând în spatele ultimului palmier dintr-un pâlc umbros de două 
duzini. Doar ca să fie sigur. Fiindcă distrugerea terenurilor 
vacante, îngroparea lor sub tone de ciment, la naiba, asta era 
meseria lui Grunwald. 

Şi Canalia era viclean. 

Până acum totuşi, totul era bine. Dacă Grunwald încerca să-l 
tragă pe sfoară, Curtis era pregătit să lanseze tirul de artilerie 
(legal vorbind). Între timp, Grunwald trebuie să răspundă pentru 
Betsy, şi asta avea să facă. Deşi Curtis îşi pierduse în bună parte 
gustul pentru sfadă (nega asta în sinea sa, dar ştia cum stăteau 
de fapt lucrurile), avea să se îngrijească el ca Grunwald să 
răspundă pentru ea. Canalia avea să descopere că Johnson are 
fălci de oţel... fălci de oţel cromat... şi că atunci când prindea 
ceva între ele, nu-i mai dădea drumul. 

Când ajunse înapoi acasă în această dimineaţă de marţi, cu 
zece minute înaintea clopoţelului de deschidere pe Wall Street, 
Curtis îşi verifică mesajele pe telefonul mobil, cum făcea 
întotdeauna. Astăzi avea două. Unul era de la Circuit City, 
probabil cineva care încerca să-i vândă oarece sub pretextul că 
vrea să se asigure că e mulţumit de televizorul cu ecran plat pe 
care îl cumpărase luna trecută. 

Când dădu în jos la mesajul următor, citi acestea: 383-0810 

CNL. 

Canalia. Până şi aparatul său Nokia ştia cine era Grunwald, 
întrucât Curtis îl învățase să ţină minte. Întrebarea era ce voia 
Canalia de la el într-o marţi dimineaţă, în luna iunie? 

Poate să se împace. În termenii lui Curtis, pe deasupra. 


Îşi îngădui să râdă la această idee, după care ascultă mesajul. 
Fu uimit să audă că exact asta voia Grunwald - sau aparent 
voia. Curtis bănuia că era posibil să fie un şiretlic, însă nu 
înţelegea ce anume putea câştiga Grunwald dintr-un asemenea 
lucru. Şi mai era tonul: greu, măsurat, aproape căznit. Poate nu 
era durere, dar categoric suna a durere. Era felul în care Curtis 
însuşi suna mult prea des la telefon în ultimele zile, de când 
încerca să-şi reintre în formă. 

„Johnson... Curtis“, spunea Grunwald pe vocea lui căznită. 
Vocea înre-gistrată făcu o pauză lungă, cumpănind parcă la 
utilizarea prenumelui lui 

ÎN MARE RAHAT 
Curtis, apoi merse mai departe în acelaşi fel flasc şi anevoios. 
„Nu pot purta un război pe două fronturi. Hai să punem punct. 
Mi-am pierdut apetitul pentru asta. Sunt în mare rahat, vecine.“ 

Suspină. 

„Sunt pregătit să renunţ la teren, şi nu dintr-un considerent 
financiar. Te voi despăgubi, de asemenea, pentru a ta... pentru 
Betsy. Dacă eşti interesat, mă poţi găsi la Durkin Grove Village. 
Voi fi acolo aproape toată ziua.“ O pauză lungă. „Merg acolo des 
în ultima vreme. Într-un fel, încă nu-mi vine să cred că am dat-o 
în bară cu finanţele, dar în alt fel nu mă surprinde deloc.“ Altă 
pauză lungă. „Poate ştii la ce mă refer.“ 

Curtis credea că ştie. Omul părea să-şi fi pierdut instinctul 
pentru bursă. Mai la obiect, nu părea să-i pese. Se surprinse că-l 
încearcă ceva suspicios de asemănător cu sentimentul de 
compasiune faţă de Canalie. Vocea aceea căznită. 

„Înainte eram prieteni“, urmă Grunwald. „Ţi-aduci aminte? Eu, 
da. Nu cred că putem fi prieteni din nou - lucrurile au mers, 
cred, prea departe pentru asta - dar poate vom putea redeveni 
vecini. Vecine.“ O nouă pauză din aceea lungă. „Dacă nu ne vom 
vedea, îi voi spune avocatului meu să cadă la învoială. In 
termenii stabiliţi de tine. Dar...“ 

Tăcere, cu excepţia sunetului respirației Canaliei. Curtis 
aşteptă. Stătea la masa din bucătărie acum. Nu ştia ce simţea. 
Peste puţin poate va şti, dar pentru moment, nu. 

„Dar mi-ar plăcea să-ţi strâng mâna şi să-ţi spun că-mi pare 
rău pentru câinele ăla al tău.“ Se auzi ceva înfundat, care era 
posibil să fie - incredibil - un suspin, după care un clic, urmat de 
robotul telefonic spunându-i că nu mai sunt alte mesaje. 


Curtis rămase unde era pentru încă un moment, într-o rază 
puternică a soarelui de Florida pe care aparatul de aer 
condiţionat nu reuşea să-l răcorească, nici măcar la ora aceea. 
Apoi se duse în birou. Bursa se deschisese; pe monitorul 
computerului, numerele îşi începuseră nesfârşita curgere. şi 
dădu seama că nu însemnau nimic pentru el. Îl lăsă deschis, dar 
scrise un mesaj scurt către doamna Wilson - a trebuit să plec - 
înainte să iasă din casă. 

In garaj, alături de BMW-ul său, era parcat un motoscuter şi, 
dintr-un impuls de moment, se hotărî să-l ia. Va trebui să 
gonească pe şoseaua principală de cealaltă parte a podului, însă 
n-ar fi fost prima dată. 


Simţi un junghi de durere luând cheia scuterului din cui şi 
cealaltă piesă de metal de pe inel zăngăni. Bănuia că 
sentimentul acesta avea să treacă în timp, însă acum era 
aproape bine-venit. Era aproape ca întâmpinarea unui prieten. 

Problemele dintre Curtis şi Tim Grunwald începuseră cu Ricky 
Vinton, care fusese odinioară bătrân şi bogat pentru ca apoi să 
devină bătrân şi senil. Înainte să încrucişeze mâinile pe piept, îşi 
vânduse terenul viran de la capătul lui Turtle Island lui Curtis 
Johnson la preţul de unu virgulă cinci milioane de dolari, luând 
cecul la purtător al lui Curtis pentru o sută cincizeci de mii ca 
avans şi în schimb dându-i lui Curtis o chitanţă de mână pe 
spatele unui pliant publicitar. 

Curtis se simţea puţin ca un neisprăvit fiindcă profitase de 
bătrân, însă nu era ca şi când Vinton - proprietarul firmei Vinton 
Wire & Cable - avea să moară de foame. Şi deşi un milion şi 
jumătate putea fi considerat un preţ ridicol de mic pentru un 
teren de primă mână de lângă Golf, nu era unul nemaiauzit de 
mic, date fiind condiţiile actuale de piaţă. 

Ei... ba da, era, însă el şi bătrânul se plăcuseră unul pe 
celălalt, şi Curtis era un om care credea că totul e permis în 
dragoste şi război, şi că afacerile sunt ceva subsidiar celui din 
urmă. Menajera bătrânului - aceeaşi doamnă Wilson care făcea 
menaj pentru Curtis - fusese martoră la semnarea hărtiilor. 
Privind în urmă, Curtis ştia că ar fi trebuit să fie mai inteligent, 
numai că era surescitat. 

Cam la o lună după ce-i vânduse terenul lui Curtis Johnson, 
Vinton i-l vân-duse şi lui Tim Grunwald, alias Canalia. De data 


aceea, preţul fusese unul mai aproape de adevăr, de cinci 
virgulă şase milioane de dolari, şi atunci Vinton - poate că totuşi 
nu era atât de prost, poate că era de fapt un mişel, chiar dacă 
pe moarte - încasase un avans de-o jumătate de milion. 

La semnarea actului de vânzare către Grunwald fusese martor 
grădinarul Canaliei (care întâmplarea făcea să fie şi grădinarul 
lui Vinton). Tot o decizie îndoielnică, însă Curtis bănuia că 
Grunwald fusese la fel de surescitat ca el. Doar că surescitarea 
lui Curtis izvora din ideea că va putea păstra capătul lui Turtle 
Island curat, neatins şi liniştit. Exact aşa cum îi plăcea lui. 

Grunwald, pe de altă parte, îl vedea ca locul perfect pentru 
dezvoltări imobiliare: un condominiu sau poate două (când 
Curtis se gândea la două, 

ÎN MARE RAHAT 
le spunea în gând Turnurile Gemene ale Canaliei). Curtis mai 
văzuse astfel de proiecte - în Florida răsăreau ca păpădiile pe o 
peluză neglijată - şi ştia pentru cine va lansa Canalia această 
invitaţie: pentru idioţii care luau fondurile de pensie drept chei 
ale împărăției cerurilor. Aveau să urmeze patru ani de 
construcţii, urmaţi de decenii de bătrâni pe biciclete cu pungi 
pentru urină legate de coapsele lor scofâlcite. Şi bătrâne care 
purtau parasolare, fumau ţigări Parliament şi nu culegeau 
excrementele lăsate pe plajă de căţeluşii lor mascotă. Plus, 
desigur, nepoţei răsfăţaţi, mânjiţi toţi de îngheţată, cu nume 
precum Lindsay şi Jayson. Dacă permitea să se întâmple asta, 
credea Curtis, avea să moară cu strigătele lor de nemulţumire - 
Ai spus că azi vom merge la Disney World! - în urechi. 

Nu voia să permită asta. Şi se dovedise a fi uşor. Nu plăcut, şi 
terenul nu-i aparţinea lui, poate că niciodată nu-i va aparţine lui, 
însă măcar nu-i aparţinea nici lui Grunwald. Nu aparţinea nici 
măcar rudelor care apăruseră (asemenea gândacilor într-un 
tomberon de gunoi când se aprinde dintr-odată o lumină 
puternică), contestând semnăturile martorilor de pe ambele 
acte de vânzare. Terenul aparţinea avocaţilor şi sălilor de 
judecată. 

Ceea ce era ca şi cum ai spune că nu aparţinea nimănui. 

Cu asta, Curtis se putea împăca. 

Sfada se derula deja de doi ani şi taxele de judecată ale lui 
Curtis se apropiau de un sfert de milion de dolari. Încerca să 
considere aceşti bani ca o con-tribuţie la o grupare ecologistă - 


Johnsonpeace în loc de Greenpeace -, doar că, sigur, aceste 
contribuţii nu le putea deduce din profit. Pe deasupra, Grunwald 
îl călca pe bătături. Grunwald o lua ca pe ceva personal, parţial 
fiindcă ura să piardă (şi Curtis ura asta, atunci; acum, nu atât de 
tare) şi parţial fiindcă avea probleme personale. 

Soţia divorțase de el; aceasta era Problema Personală 
Numărul Unu. Femeia nu mai era Doamna Canalie. Apoi, 
Problema Personală Numărul Doi, Grunwald necesitase o 
operaţie. Curtis nu ştia sigur dacă era vorba de cancer, ştia doar 
că Domnul Canalie ieşise din spitalul Sarasota Memorial cu zece 
sau douăsprezece kilograme mai puţin, şi în scaun cu rotile. De 
puţin timp renunţase la acesta, dar greutatea nu mai reuşise s-o 
pună pe el. Falduri de piele îi atârnau la gâtul până atunci neted. 

Mai erau şi problemele cu grozav de zdravăna lui companie. 
Curtis văzuse asta cu ochii lui pe şantierul actualului proiect 
imobiliar al Canaliei. Acesta 


era Durkin Grove Village, amplasat pe continent, la treizeci şi doi 
de kilometri est de Turtle Island. Locul era un oraş-fantomă doar 
pe jumătate construit. Curtis parcase pe un dâmb care privea 
spre tăcutul şantier, simțindu-se ca un general care scrutează 
ruinele unei tabere inamice. Simţind că viaţa era, una peste 
alta, un măr roşu strălucitor numai şi numai al lui. 

Betsy schimbase totul. Ea era - fusese - un Lowchen, bătrână, 
dar încă sprintenă. Când Curtis o plimba pe plajă, căţeluşa îşi 
ducea întotdeauna osul mic de cauciuc roşu în gură. Când Curtis 
voia telecomanda de la televizor, trebuia doar să spună „Adu 
bagheta idiotului, Betsy“ şi ea o apuca de pe măsuţa pentru 
cafea şi i-o aducea în gură. Era febleţea ei. Şi a lui, desigur. 
Fusese cel mai bun prieten al lui vreme de şaptesprezece ani. 
De regulă, căţeii-leu francezi nu trăiau mai mult de 
cincisprezece ani. 

Atunci Grunwald  instalase un gard electrificat între 
proprietatea sa şi a lui Curtis. 

Canalia aia! 

Voltajul nu era deosebit de mare, Grunwald a zis că-i poate 
dovedi asta şi Curtis îl credea, însă fusese destul de mare ca să-i 
facă felul unui căţeluş bătrân, niţel supraponderal, cu inima 
slabă. Şi de ce ridicase totuşi gardul electrificat? Canalia 
debitase o grămadă de  bazaconii despre descurajarea 


potenţialilor spărgători de locuinţe - probabil pătrunzând de pe 
proprietatea lui Curtis în cea pe care La Maison Canallie îşi înălța 
capul de stuc purpuriu -, însă Curtis nu credea asta. Spărgătorii 
inveteraţi ar fi venit cu barca, dinspre Golf. Scopul cu care 
credea el că Grunwald, nemulţumit în urma afacerii cu terenul 
Vinton, ridicase gardul electrificat era doar acela de a-l sâcâi pe 
Curtis Johnson. Şi poate de a-i face rău scumpului său căţeluş. 
Cât despre uciderea de-a dreptul a scumpului său căţeluş? 
Curtis credea că aceasta fusese un bonus. 

Din fire nu era un om plângăcios, dar plânsese când, înaintea 
incinerării ei, scosese medalionul lui Betsy de pe zgardă. 

Curtis îl dăduse în judecată pe Canalie pentru preţul căţelului 
- o mie două sute de dolari. Dacă ar fi putut-o face pentru zece 
milioane - cam aceasta era valoarea durerii pe care o simţea 
când se uita la bagheta idiotului care zăcea, fără pic de bale pe 
ea acum şi-n vecii vecilor, pe măsuţa pentru cafea - ar fi făcut-o 
fără a clipi, dar avocatul său îi spusese că durerea şi suferinţa n- 
ar ţine 

ÎN MARE RAHAT 
într-un proces civil. Treburile astea erau pentru divorţuri, nu 
pentru căţei. Trebuia să se mulţumească cu cei o mie două sute, 
şi era hotărât să-i obţină. 

Avocaţii Canaliei argumentaseră că gardul electrificat fusese 
întins la nici mai mult, nici mai puţin de zece metri pe partea de 
proprietate a lui Grunwald şi bătălia - a doua bătălie - începuse. 
Se purta deja de opt luni. Curtis credea că tactica de întârziere 
adoptată de avocaţii Canaliei sugera că erau conştienţi de faptul 
că el, Curtis, avea un caz puternic. Mai credea şi că 
nepropunerea din partea lor a unei înţelegeri, şi faptul că 
Grunwald nu scosese direct cei o mie două sute de dolari 
sugerau că problema devenise la fel de personală pentru 
Grunwald cum era pentru el. Şi aceşti avocaţi îi costau pe 
amândoi destul. Dar, sigur, acum nu mai era o chestiune de 
bani. 

Conducând pe Route 17, prin ceea ce înainte fusese teren 
agricol şi acum era doar un teren năpădit de buruieni (Grunwald 
fusese nebun să construiască aici, gândi el), Curtis îşi dorea 
doar să se simtă ceva mai fericit de această tur-nură a situaţiei. 
O victorie se presupune că-ţi face inima să sară din piept, iar a 
lui nu sărea. Aparent, tot ce-şi dorea era să-l vadă pe Grunwald, 


să audă care era de fapt propunerea lui şi să dea uitării toată 
beleaua asta dintre ei, dacă propunerea nu era prea ridicolă. 
Sigur, probabil asta ar însemna ca terenul Vinton să revină 
rudelor-căpuşă, iar ele puteau foarte bine decide să ridice pro- 
priul condominiu, însă asta chiar avea importanţă? Nu părea să 
aibă. 

Curtis avea problemele lui de care să se ocupe, deşi ale lui 
erau mentale mai degrabă decât maritale (Doamne fereşte), 
financiare sau medicale. Ele începuseră nu cu mult după ce-o 
găsise pe Betsy ţeapănă şi rece în curtea la-terală. Alţii ar fi 
spus că acele probleme erau nevroze, însă Curtis prefera să le 
pună pe seama anxietăţii. 

Actuala lui răcire faţă de bursa de acţiuni, care îl fascinase 
neîncetat de când o descoperise la şaisprezece ani, era cea mai 
evidentă componentă a anxietăţii sale, însă nici pe departe 
singura. Incepuse să-şi ia pulsul şi să numere mişcările periuţei 
de dinţi când se spăla. Nu mai putea să poarte cămăşi negre, 
deoarece suferea de mătreaţă pentru prima dată din gimnaziu 
încoace. Albeaţa aceea moartă îi acoperea scalpul şi-i ningea pe 
umeri. Dacă se scărpina cu dinţii unui pieptene, cădea într-o 
fulguială incredibilă. Ura asta, însă tot se trezea uneori că o face 
pe când şedea la computer sau în timp ce vorbea la telefon. O 
dată sau de două ori se scărpinase până la sânge. 


Se scărpina iar şi iar. Excava albeaţa aceea moartă. Uitându- 
se uneori la bagheta idiotului de pe măsuţa pentru cafea şi 
gândindu-se (desigur) la fericirea lui Betsy atunci când i-o 
aducea. Ochii unui om rareori exprimau atâta fericire, mai ales 
atunci când omul în chestiune executa ceva ce i se ceruse. 

Criza vârstei mijlocii, spunea Sammy (Sammy era masorul la 
care se ducea o dată pe săptămână). Trebuie să ţi-o pui cu 
cineva, spunea Sammy, dar nu-şi oferea propriile servicii, 
observase Curtis. 

Totuşi, termenul părea să se potrivească - se potrivea ca orice 
termen din nouvorba secolului douăzeci şi unu, bănuia el. Nu 
ştia dacă bulibăşeala cu terenul Vinton provocase criza ori dacă 
însăşi criza provocase dezastrul Vinton, dar ştia că în gând îi 
venea cuvântul infarct în loc de indigestie de fiecare dată când 
simţea o durere înţepătoare, trecătoare, în piept, că devenise 
obsedat de ideea că-i vor cădea dinţii (chit că niciodată nu-i 


făcuseră probleme deosebite) şi că, atunci când răcise în aprilie, 
îşi pusese singur diagnosticul că se află în pragul unei căderi 
imunologice complete. 

Plus cealaltă mică problemă. Acea compulsie, de care nu-i 
spusese doctorului său. Ori lui Sammy, iar lui Sammy îi spunea 
totul. 

Îl stăpânea acum, la douăzeci şi cinci de kilometri în interiorul 
continentului, pe rar circulatul Route 17, care nicicând nu fusese 
deosebit de aglomerat şi care acum devenise aproape inutil 
odată cu deschiderea Extensiei 375. Chiar acolo, străjuit în 
ambele laturi de câmpuri buruienoase verzi (omul acela frizase 
demenţa ca să construiască acolo), cu gâzele bâzâind în iarba 
înaltă pe care nicio vacă n-o păscuse de zece ani sau mai mult şi 
cu firele de înaltă tensiune zumzăind şi cu soarele lovindu-l ca o 
măciucă în capul neprotejat de cască. 

Ştia că doar gândindu-se la compulsie o invoca, dar asta nu-l 
ajuta cine ştie cât. Nu-l ajuta deloc, la drept vorbind. 

Trase pe margine acolo unde un drumeag identificat ca 
DURKIN GROVE VILLAGE ROAD vira brusc la stânga (iarba 
creştea acum pe ridicătura dintre făgaşele săpate de roţi, o 
săgeată indicând direcţia spre eşec) şi scoase scuterul Vespa la 
liber. Apoi, în vreme ce acesta torcea mulţumit între picioarele 
sale, depărtă arătătorul şi degetul mijlociu de la mâna dreaptă 
sub formă de V şi le vâri pe gât în jos. După două sau trei luni, 
reflexul său vomitiv slăbise, 

ÎN MARE RAHAT 
astfel încât mâna-i intră aproape până la brăţările sorții de la 
încheietură înainte ca mişcarea să-şi facă efectul. 

Curtis se aplecă într-o parte şi scoase micul dejun pe unde 
intrase. Nu să scape de mâncare îl interesa; avea el multe 
probleme, dar bulimic nu era. Nici măcar vomatul în sine nu-i 
făcea plăcere. Ce-i plăcea era reflexul de-a voma: acea 
puternică încleştare a stomacului, plus căscarea gurii şi lărgitul 
gâtului. Corpul era complet în viteză, hotărât să expulzeze 
intrusul. 

Mirosurile - tufişuri verzi, caprifoi sălbatic - fură dintr-odată 
mai tari. Lumina era mai puternică. Soarele se abătea asupra lui 
mai înfocat ca oricând; măciuca lovea mai zdravăn şi el simţea 
cum pielea de la ceafă începea să sfârâie, celulele de acolo 
luându-şi poate acum lumea în cap şi pornind spre tărâmul 


dezordonat stăpânit de melanom. 

Nu-i păsa. Era în viaţă. Indesă încă o dată degetele depărtate 
pe gât în jos, zgâriind lateralele. Ce mai rămăsese din micul 
dejun urcă în viteză. A treia oară scoase doar fuioare lungi de 
salivă, colorate niţel în roz de sângele din gât. Atunci se simţi 
satisfăcut. Acum putea merge mai departe spre Durkin Grove 
Village, spre propriul proiect Xanadu construit pe jumătate de 
Canalie acolo, în sălbăticiile calme, unde puteai auzi bâzâitul 
albinelor, din Ţinutul Charlotte. 

li trecu prin gând, în vreme ce înainta cu viteză redusă de-a 
lungul drumeagului buruienos, prin făgaşul din dreapta, că 
Grunwald poate nu era singurul aflat în mare rahat în zilele 
acestea. 

Durkin Grove Village era un dezastru. 

Străzile încă nepavate erau pline de băltoace şi gropile pentru 
beci ale clădirilor neterminate (în unele cazuri lipsea chiar şi 
structura de rezistenţă) erau pline de apă. Ce vedea Curtis în 
faţa sa - magazine clădite pe jumătate, câteva utilaje hârbuite 
ici şi colo, bandă galbenă de protecţie lăbărţată - era categoric 
un plan detaliat al unei profunde dificultăţi financiare, poate 
chiar ruină. Curtis nu ştia dacă preocuparea Canaliei pentru 
terenul Vinton - fără a mai pomeni de fuga soţiei, boala sa şi 
problemele legale cu privire la cățelul lui Curtis - fusese sau nu 
cauza actualei subevaluări a cheltuielilor, dar ştia că despre o 
subevaluare era vorba. Ştiu asta chiar înainte să meargă mai 
departe spre poarta deschisă şi să vadă indicatorul instalat 
acolo. 


ACEST ŞANTIER A FOST ÎNCHIS DE CĂTRE 
DEPARTAMENTUL CONSTRUCŢII 
ŞI PLANIFICARE AL ȚINUTULUI CHARLOTTE 
BIROUL DE TAXE ŞI IMPOZITE AL ȚINUTULUI CHARLOTTE 
BIROUL DE TAXE ŞI IMPOZITE FLORIDA 
SERVICIUL VENITURILOR INTERNE AL SUA 
PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE SUNAŢI LA 941-555-1800 
Sub acestea, un glumeţ exuberant scrisese cu vopsea: 
FORMAŢI PREFIX 69 ŞI CEREŢI CU MUISTUL GENERAL! 
După singurele trei clădiri care păreau finalizate (două 
magazine pe o parte a străzii şi o casă-model pe cealaltă) se 
termina asfaltul şi începeau gropile. Casa-model era un fals 


Cape Cod care-i îngheţă sângele în vene lui Curtis. Nu avea 
încredere să meargă cu scuterul pe suprafaţa nepavată, aşa că 
trase lângă un buldoexcavator care arăta ca şi când era parcat 
acolo de un secol sau mai mult - pe fundul cupei lui parţial 
ridicate creştea iarbă -, cobori piciorul de susţinere şi opri 
motorul. 

În spaţiul ocupat până atunci de torsul gros al Vespei se 
revărsă tăcerea. Apoi croncăni o cioară. Alta îi răspunse. Curtis 
ridică privirea şi văzu un trio de ciori aşezate pe o schelă care 
înconjura o clădire de cărămidă parţial terminată. Poate 
destinaţia ei fusese de bancă. Acum e lespedea funerară a lui 
Grunwald, gândi el, însă ideea nu-i aduse nici măcar un zâmbet 
pe buze. Simţea nevoia să-şi vâre iar degetele în gât, dar ceva 
mai departe de-a lungul drumului pustiu de pământ - în celălalt 
capăt, de fapt - văzu un om stând lângă un sedan alb pe care 
era desenat un palmier verde. Deasupra palmierului: 
GRUNWALD. Sub el: CONTRACTORI & CONSTRUCTORI. Omul 
flutura din mână spre el. Grunwald, din cine ştie ce motiv, 
conducea o maşină a companiei astăzi, în locul Porscheului său. 
Curtis bănuia că nu era imposibil ca Grunwald să fi vândut 
Porscheul. Nu era imposibil de crezut că Fiscul i-l luase şi că 
poate urma să pună sechestru şi pe proprietatea Grunwald de 
pe Turtle Island. Atunci, terenul Vinton avea să fie cea mai mică 
dintre grijile lui. 

Sper doar să-i lase destui bani cât să poată plăti pentru 
căţeluşa mea, gândi Curtis. Flutură şi el din mână către 
Grunwald, acţionând butonul roşu de alarmă de sub contact, 
după ce scoase cheia (asta era doar un reflex; nu credea că 
exista 

ÎN MARE RAHAT 
vreun risc ca Vespa să fie furată, nu acolo, dar fusese învăţat să 
aibă grijă de lucrurile sale) şi puse cheia în buzunar, alături de 
telefonul mobil. Apoi porni pe drumul de pământ - Strada 
Principală ce n-a fost niciodată şi, acum părea sigur, niciodată 
nu va fi - pentru a-şi întâlni vecinul şi-a rezolva problema dintre 
ei o dată pentru totdeauna, dacă asta era posibil. Avu grijă să 
ocolească bălțile lăsate în urmă de ploaia din noaptea 
precedentă. 

- Sal'tare, vecine! zise Grunwald când Curtis era aproape. 

Purta pantaloni kaki şi un tricou imprimat cu logoul 


companiei, palmierul verde. Tricoul îi era larg. Cu excepţia 
câtorva pete roşii pe pomeţi şi a cercurilor întunecate - aproape 
negre - de sub ochi, era palid la faţă. Şi chiar dacă părea vesel, 
arăta mai bolnav ca oricând. Indiferent ce-au încercat să-i 
extirpe, gândi Curtis, nu le-a reuşit. Grunwald ţinea o mână la 
spate. Curtis bănuia că o ţinea în buzunar. Se dovedi a nu fi aşa. 

Ceva mai departe pe drumul hărtopit şi plin de bălți era o 
rulotă pe butuci. Biroul de şantier, credea Curtis. Intr-o 
învelitoare de plastic agăţată cu o ventuză de plastic era o 
înştiinţare. Erau multe scrise pe ea, dar Curtis reuşi să citească 
doar (tot ce avea nevoie să citească) cuvintele din partea de 
sus: INTRAREA OPRITA. 

Da, Canalia dăduse de greu. Tony e la strâmtoare, cum ar fi 
spus Evelyn Waugh. 

- Grunwald? 

Era un început suficient de bun; ţinând cont de ce i se 
întâmplase lui Betsy, altceva nu merita Canalia. Curtis se opri 
cam la zece paşi de el, cu picioarele puţin depărtate ca să evite 
o baltă. Şi Grunwald avea picioarele depărtate. Curtis îşi dădu 
seama că aceasta era postura clasică: pistolari pregătiţi să 
încheie conturile pe singura stradă dintr-un oraş-fantomă. 

- Sal'tare, vecine! repetă Grunwald şi de data aceasta chiar 

râse. 

Era ceva familiar la râsul lui. Şi de ce nu? Sigur că-l mai auzise 
pe Canalie râzând înainte. Doar că nu-şi amintea când, dar cu 
siguranţă trebuia să-l fi auzit. 

In spatele lui Grunwald, dincolo de rulotă şi nu departe de 
maşina companiei cu care venise Grunwald, erau patru toalete 
ecologice Port-O-San aşezate în rând. Buruieni şi margarete de 
Singapore care se clătinau în bătaia vântului creşteau în jurul 
lor. Scurgerile din urma frecventelor furtuni de 


iunie (aceste hachiţe de după-masă erau o specialitate a Coastei 
Golfului) săpaseră terenul în faţa lor şi-l transformaseră într-un 
canal. Aproape un pârâu. Era plin cu apă băltită acum, suprafaţa 
ei fiind presărată cu praf şi opacizată de polen, astfel încât 
oferea doar o vagă reflexie albăstrie a cerului. Cvartetul de 
căcăstori stătea înclinat în faţă ca nişte lespezi funerare vechi, 
îngreunate de gheaţă. Trebuie că odinioară fusese acolo o 
echipă mare de muncitori, deoarece mai era o căcăstoare, a 


cincea. Aceea chiar se prăvălise şi zăcea cu uşa în jos în canal. 
Aceasta era tuşa finală, subliniind faptul că acest proiect - 
nebunesc încă de la bun început - era acum mort şi îngropat. 

Una dintre ciori îşi luă zborul de pe schela din jurul băncii 
neterminate şi bătu din aripi pe fundalul cerului albastru-păclos, 
croncănind la cei doi oameni care stăteau faţă în faţă dedesubt. 
Insectele bâzâiau fără încetare în iarba înaltă. Curtis îşi dădu 
seama că simţea mirosul toaletelor; trebuie că nu mai fuseseră 
vidanjate de-o bună bucată de vreme. 

- Grunwald? repetă el. Şi apoi (deoarece acum părea să mai 
fie nevoie de ceva): Cu ce te pot ajuta? Avem ceva de discutat? 

- Păi, vecine, e vorba despre cum te pot ajuta eu pe tine. Doar 
asta a mai rămas. 

Dădu să râdă din nou, dar se opri. Şi Curtis ştiu de ce sunetul 
era familiar. Îl auzise la telefonul mobil, la sfârşitul mesajului 
lăsat de Canalie. Deci nu fusese totuşi un suspin înghiţit. Şi omul 
nu arăta bolnav - sau nu doar bolnav. Arăta nervos. 

Sigur că e nervos. A pierdut totul. Şi tu i-ai permis să te aducă 
aici singur. Deloc o mişcare inteligentă, amice. Nu ai gândit-o 
bine. 

Nu. De la moartea lui Betsy încoace, neglijase să gândească 
bine multe lucruri. Nu părea că ar fi meritat deranjul. De data 
aceasta însă ar fi trebuit să o facă. 

Grunwald surâdea. Sau cel puţin îşi arăta dinţii. 

- Observ că n-ai purtat cască, vecine. 

Clătină din cap, surâzând în continuare în felul acela, ca un 
om bolnav şi vesel. Părul îi flutura în jurul urechilor. Arăta ca şi 
când n-ar fi fost spălat de ceva vreme. 

- Fac prinsoare că o soţie nu ţi-ar fi permis o prostie ca asta, 
dar fac prinsoare şi că tipii ca tine nu au soţii, nu-i aşa? Au în 
schimb căţei. 

ÎN MARE RAHAT 

Stâlci ultimul cuvânt, transformându-l în ceva ca din The 
Dukes of Hazzard: câţeeei. 

- Îmi bag piciorul, am plecat de aici, zise Curtis. 

Inima îi bubuia în piept, dar nu credea că i se simţea în voce. 
Spera să nu se simtă. Dintr-odată, i se părea foarte important ca 
Grunwald să nu ştie că-i era teamă. Dădu să se întoarcă pe loc, 
să plece înapoi pe unde venise. 

- Mă gândeam eu că terenul Vinton te-ar putea convinge să 


vii aici, spuse Grunwald, dar am ştiut că vei veni dacă aş aduce 
vorba şi de căţeaua aia a ta urâtă ca noaptea. Am auzit-o cum 
schelălăia, ştii. Când s-a atins de gard. Căţeaua naibii, care să 
nu ştie să stea acasă! 

Curtis se întoarse, incredul. 

Canalia dădea din cap, părul moale încadrându-i faţa palidă, 

surâzătoare. 

- Da, zise el. M-am dus acolo şi am văzut-o căzută pe-o rână. 
O jigăranie împuţită. A murit sub ochii mei. 

- Spuneai că ai fost plecat, rosti Curtis. Vocea-i suna mică în 
propriile urechi, o voce de copil. 

- Ei, vecine, sigur că asta a fost o minciună. M-am întors mai 
repede de la doctor şi era trist că a trebuit să-l refuz după ce s-a 
străduit din răsputeri să mă convingă să fac chimioterapie, şi 
atunci am văzut-o pe jigărania aia a ta căzută în propria vomă, 
gâfâind, muştele roind în jurul ei, şi m-am înve-selit pe dată. Mi- 
am spus: „Fir-aş al naibii, există dreptate. Există totuşi drep- 
tate.“ Era doar un gard pentru vite, cu voltaj redus - în privinţa 
asta am fost perfect sincer - însă categoric a rezolvat problema, 
nu crezi? 

Curtis Johnson pricepu întregul sens al acestor cuvinte abia 
după un moment de năuceală completă, poate voluntară. Apoi o 
luă înainte, strângând pumnii. Nu mai lovise pe nimeni de când 
se încăierase pe terenul de joacă în clasa a treia, însă acum 
intenţiona să lovească pe cineva. Intenţiona să-l lovească pe 
Canalie. Insectele continuau să zumzăie nepăsătoare în iarbă şi 
soarele continua să dogorească - nimic esenţial nu se 
schimbase pe lume cu excepţia sa. Nepăsarea fadă dispăruse. Îi 
păsa măcar de un lucru: să-l bată pe Grunwald până ce avea să 
plângă şi să sângereze şi să se târască pe jos. Şi credea că o 
putea face. Grunwald era cu douăzeci de ani mai în vârstă, şi nu 
avea o stare bună. lar când Canalia avea să fie la pământ - cu 
nasul proaspăt spart într-o baltă, spera el - Curtis urma să-i 
spună: Asta a fost pentru jigărania mea. Vecine. 


Grunwald făcu, compensator, un pas înapoi. Apoi scoase 
mâna de la spate. In ea avea un pistol mare. 

- Stai pe loc, vecine, sau îţi mai fac o gaură în cap. 

Curtis aproape că nu se opri. Pistolul părea ireal. Moarte, din 
gaura aceea neagră? Imposibil, fără-ndoială. Dar... 


- E un AMT Hardballer calibru 45, explică Grunwald, încărcat 
cu gloanţe cu vârf moale. L-am cumpărat cu ocazia ultimei vizite 
în Vegas. La o de-monstraţie de arme. Imediat după ce-a plecat 
Ginny era asta. M-am gândit că o voi împuşca, dar între timp am 
descoperit că mi-am pierdut tot interesul pentru Ginny. În 
esenţă, e doar o altă pizdă anorexică din Suncoast cu ţâţe de 
polistiren. Tu, însă... tu eşti ceva diferit. Tu eşti pizmaş, Johnson. 
Tu eşti un vrăjitor gay de căcat. 

Curtis se opri. Credea. 

- Dar acum eşti în puterea mea, cum se spune. Canalia râse, 
un râs înfun-dat ce suna, din nou, ca un suspin. Nici măcar nu 
trebuie să te nimeresc din plin. Asta-i o armă puternică, sau aşa 
mi s-a spus. Ai muri şi de la o lovitură în mână, fiindcă ti-ar 
smulge mâna cu totul. lar în mijloc? Maţele ti-ar zbura doişpe 
metri. Vrei deci să încercăm? Te simţi norocos, golanule? 

Curtis nu voia să încerce. Nu se simţea norocos. Adevărul 
venise târziu, dar era evident: fusese ademenit acolo de un 
descreierat dement de-a binelea. 

- Ce vrei? Îţi dau ce vrei. Curtis înghiţi. Se auzi un clic insectil 
în gâtul său. Vrei să anulez procesul pentru Betsy? 

- Nu-i spune Betsy, îl apostrofă Canalia. Avea pistolul - 
Hardballer, ce nume grotesc - îndreptat spre faţa lui Curtis, iar 
acum gaura ţevii părea într-adevăr foarte mare. Curtis înţelese 
că probabil va fi mort înainte să audă detunătura armei, deşi 
poate că ar vedea flama - sau începutul flamei - ieşind din 
țeavă. Mai înţelese şi că era cât pe ce să facă pe el, periculos de 
aproape. Spune-i „căţeaua mea jigărită cu faţă de cur“. 

- Căţeaua mea jigărită cu faţă de cur, repetă Curtis imediat şi 
nu simţi nici cea mai mică zvâăcnire de neloialitate faţă de 
memoria lui Betsy. 

- Acum spune: „Şi ce mult îmi plăcea să-i ling pizda împuţită“, 
îl instrui mai departe Canalia. 

Curtis păstră tăcerea. |! liniştea să descopere că încă existau 
limite. Pe deasupra, dacă spunea asta, Canalia va vrea doar ca 
el să spună altceva. 

ÎN MARE RAHAT 

Grunwald nu părea deosebit de dezamăgit. Flutură arma. 

- Doar glumeam despre asta, oricum. 

Curtis păstră tăcerea. O parte a minţii lui vuia de panică şi 
confuzie, dar altă parte părea mai clară decât fusese de când 


murise Betsy. Poate mai clară decât fusese în ani de zile. Acea 
parte cumpănea la faptul că într-adevăr îşi putea găsi sfârşitul 
acolo. 

Gândi: Dacă nu voi mai mânca nicicând o felie de pâine? şi 
pentru un moment mintea lui se reuni - partea confuză şi partea 
clară - într-o dorinţă de-a trăi atât de puternică, încât era 
teribilă. 

- Ce vrei, Grunwald? 

- Să intri într-o toaletă dintr-aia. Cea din capăt. 

Flutură pistolul din nou, de data aceasta către stânga. 

Curtis se întoarse să se uite, simțind o urmă de speranţă. 
Dacă Grun-wald intenţiona să-l închidă acolo... asta era bine, 
nu? Poate acum, că-l speriase pe Curtis şi se mai răcorise puţin, 
Grunwald voia să-l închidă şi să spele putina. Sau poate se va 
duce acasă şi se va împuşca, gândi Curtis. Va lua acel vechi leac 
pentru cancer numit Hardballer calibru 45. Un bine cunoscut 
remediu din popor. 

Spuse: 

- Bine. Pot face asta. 

- Dar întâi vreau să-ţi goleşti buzunarele. Aruncă totul pe jos. 

Curtis îşi scoase portofelul, apoi, cu reţinere, telefonul mobil. 
Un teanc mic de bancnote prinse cu o clemă. Pieptenele său 
presărat cu mătreaţă. 

- Asta-i tot? 

- Da. 

- Întoarce buzunarele pe dos, scumpule. Vreau să mă 

conving. 

Curtis întoarse pe dos buzunarul stâng, apoi pe cel drept. 
Câteva monede şi cheia motoscuterului căzură la pământ, unde 
scânteiară în arşiţa soarelui. 

- Bun, făcu Grunwald. Acum cele din spate. 

Curtis întoarse pe dos buzunarele din spate. Avea o veche 
listă de cumpărături mâzgălită pe un colţ de hârtie. Nimic 
altceva. 

Grunwald spuse: 

- Împinge mobilul cu piciorul spre mine. 

Curtis încercă şi rată lamentabil. 


- Găozarule, zise Grunwald şi râse. Râsul se sfârşi în acelaşi 
suspin fals, gâtuit, şi pentru prima dată în viaţa sa, Curtis 


înţelese complet ideea de crimă. Partea clară a minţii sale 
desluşi asta ca un lucru minunat, întrucât crima - înainte de 
neconceput pentru el - se dovedea a fi simplă ca extragerea 
fracţiilor. 

- Grăbeşte-te dracului odată, zise Grunwald. Vreau să plec 
acasă şi să intru în jacuzzi. Dă-le naibii de analgezice, jacuzzi ăla 
e singurul care dă roade. Aş trăi în chestia aia, dacă aş putea. 

Însă nu părea deosebit de nerăbdător să plece. Îi scânteiau 

ochii. 

Curtis lovi iar cu piciorul spre telefon şi acum îl nimeri, 
făcându-l să alunece până la picioarele lui Grunwald. 

- Şutează şi marchează! strigă Canalia. Se lăsă într-un 
genunchi, ridică aparatul Nokia (fără a clinti pistolul), apoi se 
îndreptă de şale cu un icnet slab, de efort. Strecură telefonul lui 
Curtis în buzunarul din dreapta al pantalonilor. Apoi îndreptă iute 
ţeava pistolului spre nimicurile de pe drum. Acum ia-ţi celelalte 
gunoaie şi pune-le înapoi în buzunare. la tot mărunţişul. Mai ştii, 
poate dai peste vreun automat cu gustări acolo înăuntru. 

Curtis se execută fără crâcnire, simțind din nou un junghi mic 
când ochii îi căzură pe obiectul de pe inelul cu cheia Vespei. 
Unele lucruri nu se schimbă nici în situaţii extreme, se părea. 

- Ţi-ai uitat lista de cumpărături, tândală. Să n-o uiţi cumva. 
Totul înapoi în buzunare. Cât despre telefon, o să-l pun înapoi în 
încărcătorul lui, în căsuţa ta. După ce voi şterge mesajul pe care 
ţi l-am lăsat, desigur. 

Curtis luă bucata de hârtie de jos - scria OJ, Rolaid, buc peşte, 
brioşe eng - şi o îndesă înapoi într-un buzunar de la spate. 

- Nu poţi face asta, zise el. 

Canalia ridică sprâncenele stufoase, de bătrân. 

- Şi mă rog de ce nu? 

- E activată alarma. Curtis nu-şi amintea dacă o activase sau 
nu. De asemenea, doamna Wilson va fi acolo pe când vei ajunge 
tu înapoi pe Turtle. 

Grunwald îi adresă o privire indulgentă. Faptul că era o 
indulgență dementă o făcea să fie terifiantă în loc de doar 
enervantă. 

- E joi, vecine. Menajera ta vine joia şi vinerea doar după- 
masa. Credeai că nu te-am supravegheat? Exact cum m-ai 
supravegheat tu pe mine? 

- Eu nu... 


ÎN MARE RAHAT 

- O, te-am văzut eu cum trăgeai cu ochiul de după palmierul 
favorit de pe drum - credeai că nu te-am văzut? - dar tu nu m-ai 
văzut niciodată, nu-i aşa? Pentru că eşti leneş. Şi leneşii sunt 
orbi. Leneşii primesc ce merită. Vocea lui adoptă un ton jos, 
confidenţial. Toţi homosexualii sunt leneşi; s-a dovedit ştiinţific. 
Lobbyul homosexualilor încearcă să acopere descoperirea, dar 
studiile se găsesc pe internet. 

Tot mai năucit, Curtis abia dacă observă ultima remarcă. Dacă 
a ţinut graficul doamnei Wilson... Hristoase, oare de cât timp 
coace asta? 

Cel puţin de când Curtis îl dăduse în judecată pentru Betsy. 
Poate chiar dinainte. 

- Cât despre codul sistemului tău de alarmă... Canalia eliberă 
din nou râsul său suspinat. Să-ţi spun un mic secret: sistemul 
tău a fost instalat de Hearn Security, iar eu lucrez cu ei de 
aproape treizeci de ani. Dacă vreau, pot avea codurile de 
securitate de la orice casă pentru care Hearn oferă pază pe 
insula asta. Dar întâmplarea a făcut să-l vreau doar pe al tău. 
Horcăi, scuipă pe jos, apoi tuşi zdravăn, un sunet hârcâit din 
adâncul pieptului. Părea că-l durea (Curtis spera să-l doară), însă 
pistolul nu se mişcă. Şi oricum nu cred că ai activat alarma, 
continuă el. Ţi-era mintea la muie şi alte chestii d-astea. 

- Grunwald, nu putem să... 

- Nu. Nu putem. Meriţi asta. Ţi-ai câştigat-o, ţi-ai plătit-o, e a 
ta. Intră dracului în căcăstoarea aia. 

Curtis o luă spre toaletele Port-O-San, dar se îndreptă către 
cea din dreapta şi nu către cea din stânga. 

- Mnu, mnu, făcu Grunwald. Răbdător, ca şi când s-ar fi 
adresat unui copil. Aia din celălalt capăt. 

- Aia stă prea înclinat, zise Curtis. Dacă intru în ea, s-ar putea 

să cadă. 

- Mnu, făcu iar Grunwald. Chestia aia-i solidă că scumpa ta 
bursă de acţiuni. Are pereţi speciali, de aia. Dar sunt sigur că-ţi 
va plăcea mirosul. Cei ca tine petrec mult timp în haznale, nu se 
poate să nu-ţi placă mirosul. Trebuie că adori mirosul. Pe 
neaşteptate, pistolul îl înghionti pe Curtis în fese. Curtis scoase 
un strigăt mic de surpriză şi Grunwald râse. Canalia aia. Acuma, 
intră acolo înainte să-mi vină-n gând să-ţi lărgesc găozul. 

Curtis trebui să se aplece peste canalul cu apă murdară şi, 


deoarece toaleta era înclinată, uşa ei se deschise dintr-odată şi 
aproape îl lovi în faţă când 


se eliberă închizătoarea. Asta iscă din nou râsul lui Grunwald şi, 
la acel sunet, Curtis fu din nou vizitat de gânduri criminale. 
Chiar şi aşa, era uimitor cât de alert se simţea. Cât de brusc 
iubea mirosul verde al ierbii şi aspectul încins al cerului albastru 
de Florida. Cât de tare tânjea să mănânce un codru de pâine - 
chiar şi o felie de Wonder Bread ar fi fost un festin; ar fi mâncat- 
o cu un şervet în poală şi ar fi ales un vin de soi, complementar, 
din mica sa colecţie. Căpătase o perspectivă complet nouă 
asupra vieţii. Spera doar să apuce să se bucure de ea. lar dacă 
acea Canalie intenţiona doar să-l încuie acolo, poate că avea să 
apuce. 

Gândi (la fel de întâmplător şi fără veste ca gândul care-l 
dusese la pâine): Dacă scap din treaba asta, voi începe să donez 
bani la Salvaţi Copiii. 

- Intră acolo, Johnson. 

- Iţi spun că o să cadă! 

- Cine e constructorul aici? N-o să cadă dacă ai grijă. Intră. 

- Nu înţeleg de ce faci asta! 

Grunwald râse deşănţat. Apoi spuse: 

- Dacă nu-ți bagi curul acolo, ţi-l fac terci, aşa să mă ajute 

Dumnezeu. 

Curtis păşi peste canal şi intră în toaletă. Sub greutatea sa, 
aceasta se clătină înainte alarmant de tare. Curtis scoase un 
strigăt şi se aplecă peste banca în care era încastrat colacul de 
şezut, ţinându-se cu mâinile de peretele din spate. Şi-n vreme 
ce stătea acolo ca un suspect pe cale de-a fi percheziţionat, uşa 
se trânti în spatele său. Lumina soarelui dispăru. Dintr-odată îl 
înconjurară umbre adânci şi fierbinţi. Se uită peste umăr şi 
toaleta se clătină din nou, în echilibru precar. 

Se auzi o bătaie în uşă. Curtis şi-l imagina pe Canalie afară, 
aplecat peste canal, cu o mână pe peretele albastru, cu cealaltă 
făcută pumn, ciocănind. 

- Eşti comod acolo? Ţi-e bine? 

Curtis nu răspunse. Măcar de când Grunwald se sprijinea în 
uşa toaletei, drăcovenia aia stătea locului. 

- Sigur că ţi-e bine. Ca unui popândău în vizuină. 

Se auzi o nouă bufnitură şi toaleta se clătină iarăşi în faţă. 


Grunwald luase mâna de pe ea. Curtis adoptă din nou poziţia 
dinainte, stând pe vârfuri, adu-nându-şi întreaga voinţă pentru a 
ţine cubiculul acela urât mirositor cât de cât în picioare. 
Transpiraţia îi şiroia pe faţă, făcând să-l usture în partea stângă 

ÎN MARE RAHAT 
a maxilarului, unde se tăiase cu lama de ras. Asta îl duse cu 
gândul la propria lui baie, de obicei desconsiderată ca un bun de 
rând, cu o nostalgie candidă. Ar fi dat toţi banii din fondul lui de 
pensie ca să fie acolo, cu lama de ras în mâna dreaptă, privind 
sângele cum curgea prin spuma de ras pe partea stângă, în 
vreme ce o melodie pop cretină se auzea din radioul-ceas de 
lângă pat. Ceva de The Carpenters sau Don Ho. 

Acum o să se răstoarne, o să se răstoarne sigur, ăsta a fost 

planul lui de la început... 

Însă toaleta Port-O-San, în loc să cadă, îşi recăpătă poziţia. Cu 
toate acestea, fusese cât pe ce să se răstoarne, cât pe ce. Curtis 
rămase pe vârfurile picioarelor, cu mâinile pe perete şi îndoit de 
la mijloc peste bancă şi deveni conştient de mirosul greu din 
cabina aceea mică şi încinsă, chit că avea capacul închis. Se 
simţea iz de dezinfectant - din acel albastru trebuia să fie, 
desigur - amestecat cu putoarea dejecţiilor umane intrate în 
putrefacție, şi asta îl făcea cumva să fie şi mai rău. 

Când Grunwald vorbi din nou, vocea lui se auzi de după 
peretele din spate. Păşise peste canal şi dăduse ocol în spatele 
toaletei. Curtis fu atât de surprins, încât aproape se dădu 
îndărăt, dar reuşi să se stăpânească. Totuşi, nu-şi putu reprima o 
tresărire. Mâinile lui depărtate se desprinseră un moment de 
perete. Toaleta se mişcă. Puse înapoi mâinile pe perete, 
aplecându-se în faţă cât de tare putu, şi cabina se echilibră. 

- Cum te simţi, vecine? i 

- Sunt speriat de moarte, mărturisi Curtis. li căzuse părul 
peste frunte, se lipise acolo de sudoare, dar se temea să-l dea 
înapoi. Până şi o mişcare atât de mică putea face toaleta să se 
prăvălească. Dă-mi drumul. Te-ai distrat destul. 

- Dacă tu crezi că mă distrez, te înşeli amarnic, zise Canalia 
pe o voce pe-dantă. Mă gândesc la asta de mult timp, vecine, şi- 
n cele din urmă am decis că este necesar - singura direcţie de 
acţiune. Şi trebuia să fie acum, fiindcă dacă mai aşteptam mult, 
nu aveam să mă mai pot încrede în corpul meu pentru a face 
ceea ce trebuia să facă. 


- Grunwald, putem rezolva asta ca între bărbaţi. Jur că putem. 

- Jură cât pofteşti, n-aş pune niciodată preţ pe cuvântul unui 
om ca tine, zise el pe aceeaşi voce pedantă. Oricine pune preţ 
pe cuvântul unui homalău îşi merită soarta. Şi apoi, ţipând atât 
de tare, că vocea i se făcu ţăândări: VOI VA CREDEŢI AŞA 
DEŞTEPŢI! CÂT DE DEŞTEPT TE SIMŢI ACUM? 


Curtis nu spuse nimic. De fiecare dată când avea impresia că 
înţelege nebunia Canaliei, noi perspective se deschideau 
înaintea sa. 

Într-un final, pe un ton mai calm, Grunwald continuă: 

- Vrei o explicaţie. Crezi că meriţi una. Posibil să fie aşa. 

Undeva, o cioară croncăni. Lui Curtis, în cutiuţa lui încinsă, i 
se păru că sună a râset. 

- Credeai că glumesc când te-am făcut vrăjitor gay? Nu 
glumeam. Înseamnă asta că tu ştii că eşti o, ei bine, forţă 
supranaturală răuvoitoare trimisă să mă pună la încercare? Nu 
ştiu. Chiar nu ştiu. De când soţia mea şi-a luat bijuteriile şi-a 
plecat, am petrecut multe nopţi fără somn gândindu-mă la 
întreba-rea asta - printre altele - şi tot nu ştiu. Nici tu probabil 
nu ştii. 

- Grunwald, te asigur că nu sunt... 

- Tacă-ţi fleanca. Acum vorbesc eu. Şi sigur, asta ai spune 
oricum, nu? Indiferent dacă ai şti sau nu, asta ai spune. Uită-te 
la mărturiile vrăjitoarelor din Salem. Haide, uită-te. Eu am făcut- 
o. Găseşti totul pe internet. Au jurat că nu sunt vrăjitoare, iar 
când au crezut că aşa vor scăpa din anticamera morţii au jurat 
că sunt, dar foarte puţine dintre ele chiar au ştiut sigur asta! 
Vezi asta clar atunci când priveşti problema cu... ştii tu, cu 
mintea... lumi-nată sau cum o fi. Hei, vecine, cum e când fac 
asta? 

Imediat, Canalia - bolnav, dar aparent încă destul de puternic 
- începu să mişte toaleta. Curtis fu aproape aruncat în uşă, ceea 
ce s-ar fi soldat categoric cu un dezastru. 

- Încetează! răcni el. Nu mai face asta! 

Grunwald râse indulgent. Toaleta rămase nemişcată. Curtis 
credea însă că înclinarea podelei era mai pronunţată ca înainte. 

- Ce copil eşti. E solidă ca bursa de acţiuni, îţi spun! 

O pauză. 

- Desigur... mai este asta: toţi homalăii sunt mincinoşi, dar nu 


toţi min-cinoşii sunt homalăi. Nu e-o ecuaţie echilibrată, dacă 
înţelegi ce vreau să zic. E simplu ca bună-ziua, mereu a fost aşa, 
i-aş trage-o Fecioarei Maria şi apoi m-aş duce la un dans în 
bătătură, dar am minţit ca să te aduc aici, recunosc deschis, şi 
poate că mint şi acum. 

Din nou tusea aceea - profundă şi sumbră şi aproape sigur 

dureroasă. 

- Dă-mi drumul, Grunwald. Te implor. Te conjur. 

ÎN MARE RAHAT 

O pauză lungă, ca şi când Canalia s-ar fi gândit la asta. Apoi 

îşi reluă peroraţia. 

- În cele din urmă - când e vorba de vrăjitoare - nu ne putem 
bizui pe mărturisiri, zise el. Nu ne putem bizui nici măcar pe 
depoziţii, fiindcă ar putea fi strâmbe. Când ai de-a face cu 
vrăjitoare, subiectivismul e... e... ştii tu. Ne putem bizui doar pe 
dovezi. Aşa că am cântărit dovezile în cazul meu. Hai să 
analizăm faptele. Întâi, mi-ai tras-o cu terenul Vinton. Ăsta a fost 
primul lucru. 

- Grunwald, niciodată n-am... 

- Gura, vecine. Doar dacă nu vrei să te răstorn cu căscioara ta 
fericită cu tot, desigur. În cazul ăsta, poţi vorbi cât te ţine gura. 
Asta vrei? 

- Nu! 

- Bună alegere. Nu ştiu exact de ce mi-ai tras-o, dar cred că ai 
făcut-o fiindcă te temeai că voi trânti vreo două blocuri acolo, pe 
Turtle Point. În orice caz, dovada - anume, aşa-numitul tău act 
de cumpărare ridicol - indică clar că de futai a fost vorba, pur şi 
simplu. Susţii că Ricky Vinton a vrut să-ţi vândă terenul ăla 
pentru un milion cinci sute de mii de dolari. Acum, vecine, eu te 
întreb. Ar crede asta vreun judecător din lume? 

Curtis nu răspunse. Se temea şi numai să-şi dreagă glasul 
acum, şi nu doar fiindcă l-ar fi putut face pe Canalie să-i sară 
muştarul, ci fiindcă putea face toaleta, şi aşa în echilibru precar, 
să se dea de-a dura. Se temea că ar putea cădea şi numai dacă 
ridica degetul mic de pe peretele din spate. Probabil era aiurea, 
însă poate nu era. 

- Apoi au venit ciopor rudele, complicând o situaţie deja 
destul de com-plicată - prin amestecul tău pidosnic! Şi tu ai fost 
cel care le-a chemat. Tu sau avocatul tău. Asta-i evident, o 
situaţie, ştii, de genul QED. Intrucât ţie-ţi place să rămână 


lucrurile aşa cum sunt. 

Curtis rămase tăcut, alegând să nu-i conteste spusele. 

- Acela a fost momentul când ţi-ai aruncat tu blestemul. 
Trebuie să fi fost. Fiindcă asta spune dovada. „Nu e nevoie să 
vezi planeta Pluto ca să ştii că e acolo.“ Asta a spus-o un om de 
ştiinţă. S-a prins de existenţa planetei Pluto observând 
neregularităţile orbitei altei planete, ştiai asta? Aşa e şi când 
deduci prezenţa vrăjitoriei, Johnson. Trebuie să verifici dovezile 
şi să cauţi neregularităţile orbitei, ştii tu, a ce-o fi. A vieţii. Plus, 
spiritul tău se întu-necă. Se întunecă. Am simţit asta pe pielea 
mea. Ca o eclipsă. E... 


Mai tuşi o dată. Curtis stătea în poziţia „gata de percheziţie“, 
cu fundul în afară, cu stomacul boltit peste banda pe care, 
cândva, tâmplarii lui Grunwald şezuseră ca să-şi rezolve 
treburile presante după ce cafeaua de di-mineaţă îşi făcuse 
efectul. 

- Apoi, Ginny m-a părăsit, spuse Canalia. Acum locuieşte în 
Cape Cod. Spune că e singură acolo, sigur că asta spune, fiindcă 
vrea pensia aia alimen-tară - toate o vor -, dar eu ştiu că nu-i 
aşa. Dacă târfa aia pisăloagă n-are un mădular în care să se 
înfigă de două ori pe zi, ar fi în stare să mănânce trufe cu 
ciocolată uitându-se la American Idol până ar exploda. 

Apoi Fiscul. După aia au venit jigodiile alea, cu laptopurile şi 
întrebările lor. „Aţi făcut asta, aţi făcut aia, unde-s actele pentru 
ailaltă?“ Asta a fost tot vrăjitorie, Johnson? Sau poate doar un alt 
futai, de-un fel, ştiu şi eu, mai comun? Cum ar fi să ridici 
telefonul şi să spui: „Trageţi-i un audit tipului ăstuia, are mai 
multe-n cămară decât lasă să pară.“ 

- Grunwald, n-am sunat niciodată... 

Toaleta se zdruncină. Curtis se legănă în spate, convins că de 

data asta... 

Însă din nou toaleta se stabiliză. Curtis începea să se simtă 
ameţit. Ameţit şi îngreţoşat. Nu doar din cauza mirosului; din 
cauza căldurii. Sau poate din cauza amândurora, laolaltă. 
Simţea că i se lipeşte tricoul de piept. 

- Eu prezint dovezile, zise Grunwald. Tu să taci când eu 
prezint dovezile. Linişte în sala de judecată, futu-i mama mă-sii. 

De ce era aşa cald acolo înăuntru? Curtis ridică privirea şi nu 
văzu niciun loc de aerisire în tavan. Sau... erau, însă fuseseră 


acoperite. Cu o foaie de metal, aparent. Trei sau patru găuri 
fuseseră făcute în ea, prin care intra niscai lumină, dar absolut 
deloc aer. Găurile erau mai mari ca nişte monede de un sfert, 
mai mici decât nişte dolari de argint. Se uită peste umăr şi văzu 
o altă linie de găuri, însă cele două aerisiri din uşă fuseseră şi 
ele aproape complet acoperite. 

- Mi-au îngheţat activele, zise Grunwald pe o voce 
plângăcioasă. Au făcut un audit întâi, au spus că e doar o 
procedură de rutină, dar eu ştiu cu ce se ocupă ei, şi ştiam ce 
urmează. 

Sigur că ştiai, deoarece erai vinovat până peste cap. 

- Dar chiar înainte de audit, mi-a apărut tusea asta. Tot 
lucrătura ta a fost, sunt sigur. M-am dus la doctor. Cancer 
pulmonar, vecine, şi s-a extins la ficat 

ÎN MARE RAHAT 
şi stomac şi dracu’ ştie la ce altceva. La toate părţile moi. Exact 
ce ar urmări o vrăjitoare. Mă surprinde că nu mi-ai pus cancer şi 
la boaşe şi-n cur, deşi sunt sigur că va ajunge şi acolo cu timpul. 
Dacă-i dau voie. Dar n-o voi face. De aia, deşi cred că am 
rezolvat treaba aici, mi-am pus, ştii tu, scutece la cur, nu mai 
contează nici dacă n-o fac. O să-mi trag un glonţ în cap cât de 
curând. Chiar cu pistolul ăsta, vecine. Când voi fi în jacuzzi. 

Suspină melancolic. 

- Acela-i singurul loc în care mai sunt fericit. În jacuzziul meu. 

Curtis înţelese ceva. Poate atunci când îl auzi pe Canalie 
rostind Cred că am rezolvat treaba aici, dar cel mai probabil 
ştiuse deja de ceva timp. Canalia intenţiona să răstoarne toaleta 
Port-O-San. Avea s-o facă dacă el protesta şi implora; avea s-o 
facă dacă el îşi păstra calmul. Nu conta cu adevărat. Dar pentru 
moment, îşi păstră totuşi calmul. Fiindcă voia să rămână la 
verticală cât mai mult timp posibil - da, sigur că da - dar şi dintr- 
o fascinaţie înspăimântătoare. Grunwald nu vorbea metaforic; 
Grunwald chiar credea că vecinul lui, Curtis Johnson, era un fel 
de vrăjitor. Probabil că şi creierul îi era atacat de putreziciune, 
pe lângă celelalte organe. 

- CANCER PULMONAR! proclamă Grunwald în şantierul său 
pustiu - şi atunci reîncepu să tuşească. Ciorile croncăniră a 
protest. Am renunţat la fumat acum treizeci de ani şi fac cancer 
pulmonar ACUM? 

- Eşti nebun, spuse Curtis. 


- Sigur, aşa ar spune lumea. Ăsta era planul, nu-i aşa? Ăsta 
era PLAAAA-NUL, în pizda mă-sii. Şi atunci, colac peste pupăză, 
tu mă dai în judecată pentru câinele ăla afurisit al tău cu faţă de 
cur? Pentru jigodia aia care era pe PROPRIETATEA MEA? Şi în ce 
scop? După ce mi-ai luat terenul, soţia, afacerea şi viaţa, în ce 
scop? Ca să mă umileşti, desigur! Ca să dai în cel căzut la 
pământ! În dorul lelii! Vrăjitorie! Dar ştii ce spune Biblia? Pe 
vrăjitoare să n-o laşi să trăiască! Tot ce mi s-a întâmplat e din 
vina ta, şi pe vrăjitoare să n-o laşi... SĂ TRĂIASCĂ! 

Grunwald împinse toaleta. Probabil că înfipsese umărul în ea, 
deoarece nu fu nici urmă de ezitare acum, cabina nu se clătină 
în nesiguranţă. Curtis, devenit pentru moment imponderal, căzu 
în spate. Incuietoarea ar fi trebuit să se rupă sub greutatea sa, 
dar nu se rupse. Canalia trebuie că meşterise ceva şi la ea. 


Apoi îşi recăpătă greutatea şi căzu tare pe spate, când toaleta 
portabilă atinse pământul cu uşa în jos. Îşi muşcă limba. Spatele 
capului intră în coliziune cu uşa şi văzu stele în faţa ochilor. 
Capacul toaletei se deschise ca o gură. Lichid brun-închis, gros 
ca siropul, vomită din ea. Un excrement putred îi ateriză pe 
vintre. Curtis scoase un strigăt de scârbă, îl lovi cu mâna, apoi 
se şterse pe tricou, lăsând o pată maronie. Din gura căscată a 
toaletei se revărsă un pârâu infect. Se prelinse pe-o parte a 
băncii şi se strânse în jurul tenişilor lui. În balta astfel formată 
ajunse un ambalaj de fursecuri Reese's Pea-nut Butter Cup. Fâşii 
de hârtie igienică atârnau de gura toaletei. Arăta ca Ajunul 
Anului Nou în iad. Treaba asta era imposibil să fie aievea. Era un 
coşmar rămas din copilărie. 

- Acuma cum miroase acolo, vecine? strigă Canalia. Râdea şi 
tuşea. Exact ca acasă, nu-i aşa? Consideră, dacă vrei, că e 
versiunea de secol douăzeci a scaunului de înec pentru 
pidosnici. Nu-ţi mai trebuie decât senatorul ăla homo şi un mor- 
man de chiloţei Victoria's Secret şi ai putea ţine o petrecere în 
lenjerie intimă! 

Curtis era ud şi pe spate. Îşi dădu seama că toaleta probabil 
aterizase în apa din canal sau se făcuse punte peste ea. Prin 
găurile din uşă pătrundea apă. 

- De regulă, toaletele astea portabile sunt făcute doar din 
plastic subţire, turnat - ştii, cele pe care le vezi în parcările 
pentru tiruri sau la popasurile de pe autostradă -, de îţi poţi 


băga pumnul prin pereţi sau acoperiş, dacă eşti hotărât. Pe 
şantiere însă, montăm foi de metal pe pereţi. Armătură, se 
numeşte. Altfel, vin oamenii şi fac găuri în ei cu pumnul. Vandali, 
doar ca să se distreze, sau homalăi ca tine. Fac ceea ce ei 
numesc „găuri de glorie“. O, da, am cunoştinţă de lucrurile 
astea. Am toate informaţiile, vecine. Sau vin puştii şi aruncă 
pietre prin acoperiş, doar ca să vadă cum se aude. E ca un poc- 
net, ca atunci când pocneşti o pungă mare de hârtie. Aşa că 
punem metal şi pe acoperiş. Sigur că aşa e mai cald înăuntru, 
însă asta le sporeşte de fapt efi-cienţa. Nimeni nu are chef să 
stea cincisprezece minute, citind o revistă, într-o căcăstoare în 
care e mai cald decât într-o închisoare turcească. 

Curtis se întoarse pe cealaltă parte. Stătea într-o baltă 
întunecată, urât mirositoare. În jurul încheieturii de la mână 
avea înfăşurată o bucată de hârtie igienică. O înlătură. Văzu pe 
ea o dâră maronie - urma defecării vreunui muncitor constructor 
de mult pus pe liber - şi începu să strige. Zăcea în rahat şi hârtie 
igienică, apa continua să se infiltreze prin uşă, şi nu era deloc un 
vis. 

ÎN MARE RAHAT 
Undeva nu foarte departe, Macintoshul lui rula numere de pe 
Wall Street, iar el zăcea într-o baltă de apă cu pişat, cu un 
cârnat negru şi vechi făcut covrig în colţ şi o gură de toaletă 
căscată nu mult deasupra călcâielor sale, şi nu era deloc un vis. 
Şi-ar fi vândut şi sufletul să se trezească în propriul pat, curat şi 
revigorat. 

- Dă-mi drumul! GRUNWALD, TE ROG! 

- Nu pot. Totul e aranjat, zise Canalia pe o voce sterilă. Ai 
venit aici să te delectezi la vederea unui rahat - să te umfli puţin 
în pene. Ai simţit o chemare a naturii şi ţi-au căzut ochii pe 
buzile astea portabile. Ai intrat în cea din capăt şi s-a răsturnat. 
Sfârşitul poveştii. Când vei fi găsit - când vei fi în sfârşit găsit - 
sticleţii vor vedea că toate stau înclinat, fiindcă ploile de după- 
amiază le-au săpat pe dedesubt. N-au de unde să ştie că sălaşul 
tău actual era puţin mai înclinat decât celelalte. Sau că eu ţi-am 
luat mobilul. Vor presupune doar că l-ai lăsat acasă, fătălău 
uituc ce eşti. Situaţia li se va părea foarte clară. Dovezile, 
înţelegi - întotdeauna lucrurile se reduc la dovezi. 

Râse. Fără a tuşi de data asta, doar râsul cald, mulţumit de 
sine, al unui om care n-a neglijat nimic. Curtis zăcea în apa 


mizeră adâncă acum de cinci centimetri, simţea că i se îmbiba 
în tricou şi pantaloni până la piele, şi-şi dorea să moară Canalia 
pe loc de-un atac cerebral sau infarct. Ducă-se dracului cance- 
rul; să pice chiar acolo, pe strada nepavată a prostescului său 
plan urbanistic înghiţit de faliment. De preferinţă pe spate, ca 
păsările să-i poată ciuguli ochii. 

Dacă se întâmplă asta, aici voi muri. 

Adevărat, dar asta şi plănuise Grunwald de la bun început, 
aşa că ce mai conta? 

- Vor vedea că n-a avut loc un jaf; ai toţi banii în buzunar. La 
fel şi cheia de la motoscuter. Drăciile alea sunt foarte nesigure, 
apropo; aproape la fel de periculoase ca ATV-urile. Şi fără cască! 
Ruşine să-ţi fie, vecine. Am observat că ai activat alarma, totuşi, 
şi asta e bine. Un element favorabil în plus, de fapt. N-ai nici 
măcar un pix cu care să scrii un mesaj pe perete. Dacă ai fi 
avut, ţi l-aş fi luat, dar nu ai. Va lăsa impresia unui accident 
tragic. 

Făcu o pauză. Curtis şi-l imagina acolo afară cu o claritate 
diabolică. Stând acolo în hainele lui prea largi, cu mâinile 
îndesate în buzunare şi cu părul nespălat căzut peste urechi. 
Reflectând. Vorbind cu Curtis, dar totodată vorbind cu el însuşi, 
căutând scăpări chiar şi acum, chiar şi după, probabil, 
săptămâni întregi de nopţi nedormite, petrecute plănuind 
mişcarea aceasta. 


- Sigur, nu te poţi gândi la toate. Întotdeauna sunt cărți- 
surpriză în pachet. Doiari şi valeţi, omul cu toporul, şeptari care 
duc totul. Genul ăsta de lucruri. Dacă sunt şanse să vină cineva 
şi să dea peste tine? Cât încă mai eşti în viaţă, adică? Slabe, aş 
spune. Foarte slabe. Şi eu ce am de pierdut? Râse, aparent 
încântat de sine. Stai în căcat, Johnson? Sper că da. 

Curtis se uită la excrementul încovrigat pe care îl înlăturase 
de pe pantaloni, dar nu spuse nimic. Se auzea un bâzâit slab. 
Mugşte. Doar câteva, însă şi câteva erau prea multe, după opinia 
lui. leşeau din gura căscată a toaletei. Trebuie că fuseseră prinse 
în rezervorul colector ce-ar fi trebuit să se afle sub el în loc să 
stea pe-o rână la picioarele sale. 

- Eu plec acuma, vecine, dar gândeşte-te la asta: înduri o 
adevărată, ştii tu, soartă de vrăjitor. Şi vorba 'ceea: în 
căcăstoare, nimeni nu-ţi aude strigătele. 


Grunwald se îndepărtă. Curtis îşi dădu seama după sunetul 
tot mai slab al râsetului său combinat cu tuse. 

- Grunwald! Grunwald, întoarce-te! 

Grunwald strigă: 

- Acum tu eşti în mare rahat. La propriu în mare rahat. 

Apoi - trebuia să se aştepte la asta, se aşteptase la asta, însă 
tot incredibil i se părea - auzi maşina companiei cu palmierul 
pictat pe portiere pornind. 

- Vino înapoi, Canalie ce eşti! 

Dar acum sunetul maşinii scădea, pe măsură ce Grunwald 
conducea cu viteză pe strada nepavată (Curtis auzea fleşcăitul 
roţilor prin bălți), apoi pe deal în sus, pe lângă locul unde un 
Curtis Johnson cu totul diferit îşi parcase Vespa. Canalie claxonă 
o singură dată - crud şi vesel - după care sunetul motorului se 
făcu una cu sunetul zilei, care nu era decât zumzet de insecte în 
iarbă şi bâzâitul mugştelor scăpate din rezervorul septic şi vuietul 
unui avion îndepărtat în care persoane la clasa întâi poate 
mâncau brânză Brie cu biscuiţi. 

O muscă se aşeză pe braţul lui Curtis. O alungă cu mâna. 
Ateriză pe rahatul încovrigat şi începu să prânzească. Brusc, 
miasma rezervorului septic deranjat păru o fiinţă vie, o mână 
neagră-maronie ce-i intra lui Curtis pe gât în jos. Însă mirosul de 
excremente vechi în descompunere nu era cel mai rău; cel mai 
rău era mirosul de dezinfectant. Era chestia aia albastră. Ştia că 
era chestia aia albastră. 

ÎN MARE RAHAT 

Execută o genuflexiune - avea loc exact pentru atât - şi 
vomită între genunchii depărtaţi, în balta de apă şi fâşii 
plutitoare de hârtie igienică. După isprăvile anterioare într-ale 
regurgitării, nu mai rămăsese decât fiere. Rămase aplecat şi 
gâfâind, cu mâinile în spate, sprijinit în uşa pe care şedea acum, 
tăie-tura de ras de la barbă pulsând şi usturându-l. Apoi 
stomacul i se revoltă din nou, de data aceasta scoțând doar un 
râgâit care semănă cu strigătul unei cicade. 

Şi, cât ar fi părut de ciudat, se simţea mai bine. Cumva sincer. 
Accesul acesta de vomă fusese câştigat. Fără a fi nevoie de 
vârârea degetelor pe gât. Cât despre mătreaţa sa, cine ştia? 
Poate va putea oferi lumii darul unui nou tratament: Soluţia de 
Clătire cu Urină Invechită. Va avea grijă să-şi verifice scalpul 
după urme de îmbunătăţire când va ieşi de acolo. Dacă va ieşi 


de acolo. 

Să şadă drept, cel puţin, nu era o problemă. Era înfiorător de 
cald şi putoarea era teribilă (nu voia să se gândească ce putea 
să se fi răscolit în rezervorul septic şi în acelaşi timp nu putea 
alunga aceste gânduri), dar măcar avea loc de întoarcere. 

- Trebuie să număr avantajele, murmură el. Trebuie să le 
număr cu grijă, mama lor de avantaje. 

Da, şi să pună deoparte. Asta ar fi fost de asemenea bine. 
Nivelul apei în care şedea nu mai creştea, şi acesta probabil era 
un alt avantaj. Nu avea să se înece. Doar dacă, desigur, ploile 
de după-amiază nu se transformau în averse. Mai văzuse el de 
astea. Şi nu ajuta la nimic să-şi spună că va ieşi de acolo până 
după-masă, sigur că va ieşi, fiindcă genul acesta de gândire 
magică era exact intenţia Canaliei. Nu putea să şadă acolo pur 
şi simplu, slavă Domnului că avea măcar loc de întors, şi să 
aştepte să vină salvarea. 

Poate va veni cineva de la Departamentul Construcţii şi 
Planificare al Ţinutului Charlotte. Sau o echipă de vânători de 
capete de la Fisc. 

O imagine frumoasă, însă avea o bănuială că asta nu se va 
întâmpla. Canalia trebuia că luase şi el în considerare aceste 
posibilităţi. Sigur că un birocrat sau o echipă întreagă de 
birocraţi puteau face un ocol neprogramat pe acolo, dar a te 
baza pe asta era o prostie la fel de mare ca speranţa că 
Grunwald îşi va reconsidera atitudinea. lar doamna Wilson avea 
să presupună că el se dusese la un film de după-masă în 
Sarasota, cum făcea deseori. 

Lovi în pereţi, întâi în stângul, apoi în dreptul. De ambele 
laturi simţi metal dur dincolo de plasticul subţire, flexibil. 
Armătură. Se ridică în genunchi şi 


de data aceasta chiar se lovi cu capul, dar nici nu băgă de 
seamă. Ceea ce vedea nu era încurajator: vârfurile boante ale 
şuruburilor care ţineau cabina laolaltă. Capetele erau pe partea 
cealaltă. Aceasta nu era o căcăstoare; era un coşciug. 

Când avu acest gând, momentul lui de claritate şi calm se 
făcu praf şi pulbere. În locul lui se lăsă panica. Începu să 
lovească în pereţii toaletei, strigând să i se dea drumul. Se 
aruncă dintr-o parte în alta, ca un copil care face istericale, 
încercând să rostogolească toaleta, pentru ca astfel să poată 


măcar deschide uşa, dar afurisenia aia nici că se cilinti. 
Afurisenia aia era grea. Armătura cu care era învelită îi dădea 
greutate. 

Grea ca un coşciug! ţipă mintea lui. Cuprins de panică, toate 
celelalte gânduri fuseseră izgonite. Grea ca un coşciug! Ca un 
coşciug! Un coşciug! 

Nu ştia cât continuase în felul acesta, dar la un moment dat 
încercă să se ridice în picioare, ca şi când ar fi putut să iasă, ca 
Superman, prin peretele care stătea acum spre cer. Se lovi iar 
cu capul, acum mult mai tare. Căzu înainte pe burtă. Mâna îi 
intră în ceva vâscos - ceva care mânjea - şi o şterse pe turul 
pantalonilor. Făcu asta fără a se uita. Ţinea ochii strâns închişi. 
De la colţurile lor şiroiau lacrimi. În întunecimea din spatele 
pleoapelor, stele verzi goneau şi explodau. Nu sângera - bănuia 
că asta era bine, încă un avantaj afurisit de trecut pe răboj - 
însă puţin lipsise să-şi piardă cunoştinţa. 

- Calmează-te, zise el. Se ridică iarăşi în genunchi. Ţinea 
bărbia în piept, părul îi atârna, avea ochii închişi. Semăna cu un 
om care se ruga, şi bănuia că asta şi făcea. O muscă execută o 
aterizare cu ridicare imediată pe ceafa sa. Nu te ajută s-o iei 
razna, i-ar face mare plăcere dacă te-ar auzi strigând şi bătând 
câmpii, aşa că potoleşte-te, nu-i da ce i-ar face plăcere, ci doar 
po-toleşte-te şi gândeşte-te la asta. 

La ce să se gândească? Era prins în capcană. 

Curtis se aşeză înapoi pe uşă şi îşi îngropă faţa în palme. 

Timpul se scurse şi lumea merse mai departe. 

Lumea făcu ce ştia ea să facă. 

Pe Route 17, câteva vehicule - majoritatea de povară; 
camionete de fermă îndreptându-se fie spre pieţele din 
Sarasota, fie spre magazinul alimentar din Nokomis, din când în 
când câte un tractor, furgoneta poştaşului cu luminile 

ÎN MARE RAHAT 
ei galbene pe acoperiş - îşi vedeau de drum. Niciuna nu o luă pe 
ieşirea spre Durkin Grove Village. 

Doamna Wilson ajunse la domiciliul lui Curtis, intră folosind 
cheia ei, citi mesajul pe care domnul Johnson îl lăsase pe masa 
din bucătărie şi începu să aspire. Apoi călcă haine urmărind 
telenovelele de după-masă. Pregăti o caserolă cu macaroane, o 
vâri la frigider, apoi mâzgăli câteva instrucţiuni scurte despre 
prepararea ei - Coacere la 175, 45 de minute - şi le lăsă pe 


masă, unde fusese bileţelul lui Curtis. Când tunetul începu să 
bolborosească deasupra Golfului Mexic, plecă mai devreme. 
Deseori făcea aşa când ploua. Nimeni nu ştia acolo cum se 
conduce pe ploaie, tratau fiecare ploiţă ca şi când ar fi fost o 
aversă în Vermont. 

În Miami, agentul de Fisc însărcinat cu cazul Grunwald mâncă 
un sendviş cubanez. In loc de costum purta cămaşă tropicală 
imprimată cu papagali. Şedea sub o umbrelă la un restaurant de 
pe pasarelă. In Miami nu era nici urmă de ploaie. El era în 
vacanţă. Cazul Grunwald avea să fie tot acolo la întoar-cerea sa; 
roţile guvernului se învârt încet, dar extraordinar de bine. 

Grunwald se relaxă în jacuzziul său de pe patio, moţăind, 
până când apropiata furtună de după-amiază îl trezi cu tunetele 
ei. leşi anevoie şi se duse înăuntru. Când închise uşa glisantă de 
sticlă dintre patio şi living, ploaia începu să cadă. Grunwald 
surâse. 

- Asta o să te răcorească niţeluş, vecine, rosti el. 

Ciorile îşi luaseră din nou primire postul pe schela care stătea 
agăţată de banca neterminată pe trei laturi, dar când tunetul 
trosni aproape direct deasupra lor şi ploaia începu să cadă, îşi 
luară zborul şi căutară adăpost în pădure, croncănind supărate 
că au fost deranjate. 

In toaleta Port-O-San - i se părea că era încuiat acolo de cel 
puţin trei ani - Curtis ascultă răpăitul ploii pe acoperişul 
închisorii sale. Acoperişul care fusese peretele din spate până 
când Canalia răsturnase coşmelia. Ploaia răpăi la început, apoi 
lovi, apoi se răsti. In culmea furtunii, era ca şi când s-ar fi aflat 
într-o cabină telefonică tapetată cu difuzoare. Tunetul explodă în 
tăriile cerului. Avu pe moment o viziune în care era lovit de 
fulger şi fript ca un clapon în cuptorul cu microunde. Descoperi 
că asta nu-l deranja cine ştie cât. Măcar ar fi fost rapid, iar ceea 
ce se întâmpla acum era lent. 

Apa reîncepu să urce, dar nu cu repeziciune. Curtis era chiar 
bucuros de asta, acum că stabilise că nu exista de fapt riscul de- 
a se îneca precum un 


şobolan căzut într-un vas de toaletă. Măcar era apă şi lui îi era 
foarte sete. Apropie capul de una dintre găurile din armătura de 
oţel. Prin ea intra apă din canal. Bău ca un cal la jgheab, 
sorbind. Apa era nisipoasă, dar el bău până auzi clipocit în 


stomac, reamintindu-şi constant că era apă, asta era. 

- Poate conţine şi o doză de pişat, însă sunt sigur că doza e 
mică, zise el şi începu să râdă. Râsul se transformă în suspine, 
după care redeveni râs. 

Ploaia se termină în jur de şase seara, cum se întâmpla de 
regulă în acea perioadă a anului. Soarele se limpezi la timp 
pentru a oferi un apus flori-dan de nota zece. Cei câţiva 
rezidenţi de vară de pe Turtle Island se strân-seră pe plajă să-l 
privească, cum făceau de obicei. Nimeni nu observă lipsa lui 
Curtis Johnson. Uneori era acolo, alteori, nu. Tim Grunwald era 
acolo şi mai mulţi privitori ai apusului remarcară că arăta 
excepţional de vesel în seara aceea. Doamna Peebles îi spuse 
soţului ei, pe când se întorceau acasă mână în mână de-a lungul 
plajei, că ea credea că domnul Grunwald în sfârşit începea să 
depăşească şocul pierderii soţiei. Domnul Peebles îi spuse că era 
o romantică. 

- Da, scumpule, zise ea, punând mâna pe umărul lui un 
moment, de aceea m-am măritat cu tine. 

Când Curtis văzu lumina care intra prin găurile din armătură - 
cele câteva care nu erau cu faţa în jos - stingându-se din 
portocaliu în cenuşiu, înţelese că urma într-adevăr să petreacă 
noaptea în acel coşciug împuţit cu cinci centimetri de apă pe 
podea şi o gură de toaletă semiinchisă la picioare. Probabil că 
avea să moară acolo, însă asta părea o observaţie academică. A 
petrece noaptea acolo înăuntru, pe de altă parte - ore peste alte 
ore, mormane de ore aidoma unor cărţi mari şi negre -, asta era 
real şi inevitabil. 

Panica îşi reintră în drepturi. Începu din nou să strige şi să 
lovească în pereţi, de data aceasta pivotând pe genunchi, întâi 
izbindu-se cu umărul drept de un perete şi apoi cu stângul de 
celălalt. Ca o pasăre prinsă în turla unei biserici, gândi, dar nu 
se putu opri. Un picior agitat turti cârnatul scăpat de partea de 
jos a băncii. Îşi rupse pantalonii. Întâi îşi învineţi înche-ieturile 
degetelor, apoi le făcu să plesnească. Într-un târziu se opri, 
plângând şi lingându-şi mâinile. 

Trebuie să încetez. Trebuie să-mi conserv puterile. 

Apoi îşi spuse: Pentru ce? 

ÎN MARE RAHAT 

Până la ora opt, aerul începuse să se răcorească. Până la 
zece, balta în care zăcea Curtis se răcise şi ea - părea rece, de 


fapt - şi el începu să tremure. Se cuprinse cu braţele şi trase 
genunchii la piept. 

Îmi va fi bine atât timp cât nu-mi clănţănesc dinţii, gândi. Nu 
pot îndura să-mi aud dinţii clănţănind. 

La ora unsprezece, Grunwald se duse la culcare. Stătu acolo 
întins în pijama sub ventilatorul care se învârtea, uitându-se în 
întuneric şi zâmbind. Se simţea mai bine decât se simţise de 
luni întregi. Era mulţumit, dar nu surprins. 

- Noapte bună, vecine, spuse şi închise ochii. 

Dormi cât fu noaptea de lungă fără a se trezi pentru prima 

dată în şase luni. 

La miezul nopţii, nu departe de celula lui Curtis, un animal - 
probabil doar un câine sălbatic, însă lui Curtis i se părea că 
scotea sunete de hienă - scoase un urlet prelung, amarnic. Dinţii 
începură să-i clănţănească. Sunetul era pe-atât de înfiorător pe 
cât se temuse că va fi. 

Mai târziu, la un inimaginabil moment, adormi. 

Când se trezi, tremura din toate încheieturile. Până şi 
picioarele îi trepidau, dansând step ca picioarele unui narcoman 
în sevraj. Mă îmbolnăvesc, va trebui să merg naibii la doctor, mă 
dor toate, gândi. Apoi deschise ochii, văzu unde se afla, îşi 
aminti unde se afla, şi scoase un strigăt lung, chinuit: 

- Ooooo... nu! NU! 

Însă realitatea spunea „O, da“. Măcar în toaletă nu mai era 
întuneric deplin. Prin găurile rotunde pătrundea lumină: 
strălucirea palid-trandafirie a di-mineţii. Avea să capete forţă în 
curând, pe măsură ce ziua se lumina şi se încingea. Nu peste 
mult timp avea să fiarbă din nou la aburi. 

Grunwald se va întoarce. A avut toată noaptea să se 
gândească, îşi va da seama ce nebunie e asta şi se va întoarce. 
Mă va lăsa să ies. 

Curtis nu credea asta. Voia să creadă, dar n-o credea. 

Simţea o nevoie presantă să-şi golească vezica, însă afurisit 
să fie dacă avea să urineze în colţ, chiar dacă peste tot erau 
numai excremente şi hârtie igie-nică, de când se răsturnase 
cabina cu o zi în urmă. Simţea într-un fel că, dacă făcea asta - 
un lucru scârbos ca acesta -, ar fi ca şi când şi-ar da un semn că 
a renunţat la speranţă. 

Chiar am renunţat la ea. 


Dar nu era aşa. Nu complet. Oricât de tare suferea de dureri şi 
osteneală, oricât de speriat şi descurajat era, o parte din el încă 
tot nu renunţase la spe-ranţă. Şi exista o parte bună: nu simţea 
nicio nevoie de a-şi vâri degetele pe gât şi nu petrecuse nici 
măcar un minut în noaptea tocmai scursă, aşa aproape o 
eternitate cum fusese, scărmănându-şi scalpul cu pieptenele. 

Şi oricum nu era nevoie să urineze în colţ. Putea doar să ridice 
capacul toaletei cu o mână, să ia ţinta cu cealaltă şi să-i dea 
drumul. Sigur, dată fiind noua configuraţie a cabinei, asta ar fi 
însemnat să urineze pe orizontală, nu într-un unghi descendent. 
Zvâăcnetul pe care îl simţea din direcţia vezicii sugera că asta nu 
va fi absolut deloc o problemă. Fără-ndoială, ultimele două jeturi 
aveau să ajungă probabil pe jos, dar... 

- Dar astea-s vicisitudinile războiului, rosti el şi se surprinse 
cu un râs aspru. Cât despre capacul toaletei... ducă-se dracului, 
nu-l ţin ridicat. Sunt eu în stare de mai mult. 

Nu era el un Hercule, dar atât capacul semiridicat, cât şi 
flanşele care îl ţineau prins de bancă erau din plastic: capacul şi 
colacul negre, flanşele - albe. Toată cabina aia nenorocită era 
doar un prefabricat ieftin de plastic, nu trebuia să fii ditamai 
constructorul ca să vezi asta, şi spre deosebire de pereţi şi uşă, 
colacul şi sistemul lui de prindere nu erau armate. Credea că îl 
va putea smulge destul de uşor, şi dacă aşa era, avea s-o facă - 
fie şi doar pentru a se mai elibera de furie şi teroare. 

Curtis prinse capacul şi-l ridică, intenţionând să apuce de 
colacul de dedesubt şi să-l tragă într-o parte. În schimb, se 
blocă, uitându-se prin gaura circulară în rezervorul de jos, 
încercând să priceapă ce vedea. 

Semăna cu o buză subţire de lumină. 

Se uită la asta cu o perplexitate în care speranţa se infiltra 
încet-încet - nu tocmai ca o revelaţie, ci părând să se ridice prin 
pielea sa transpirată, mânjită cu excremente. La început crezu 
că era fie o dâră de vopsea fos-forescentă, fie de-a dreptul o 
iluzie optică. Această idee din urmă fu întărită când linia de 
lumină începu să se estompeze. Puțin... tot mai puţin... cel mai 
puţin... 

Dar apoi, chiar înainte să dispară complet, reîncepu să capete 
intensitate, o linie de lumină atât de puternică, că o văzu plutind 
în spatele pleoapelor atunci când închise ochii. 

ÎN MARE RAHAT 


Asta-i lumina soarelui. Fundul toaletei - ceea ce a fost fundul 
toaletei înainte ca Grunwald să o răstoarne - e cu faţa spre est, 
unde soarele tocmai a răsărit. 

Şi când se estompase? 

- A intrat soarele după un nor, spuse el şi îşi înlătură de pe 
frunte părul lipit de transpiraţie cu mâna care nu ţinea capacul 
toaletei. Acum a ieşit din nou la iveală. 

Examină această idee în căutarea unui amestec poluant 
mortal al dorinţei deşarte şi nu găsi nimic. Dovada era în faţa 
ochilor săi: lumina soarelui răzbătând printr-o crăpătură subţire 
în fundul rezervorului septic al toaletei Port-O-San. Sau poate 
era o spărtură. Dacă putea intra acolo să lărgească acea 
spărtură, acea deschidere luminoasă spre lumea exterioară... 

Nu te baza pe asta. 

lar pentru a ajunge la ea, ar fi trebuit să... 

Imposibil, gândi. Dacă te gândeşti să te strecori în rezervorul 
septic prin gaura toaletei - ca Alice într-o Ţară a Minunilor 
căcăcioasă - mai gândeşte-te. Poate dacă ai fi puştiul costeliv de 
odinioară, dar puştiul acela dispăruse acum treizeci şi cinci de 
ani. 

Asta aşa era. Însă şi acum era slab - bănuia că plimbările 
zilnice cu bicicleta erau în principal răspunzătoare pentru asta - 
şi chestia era că credea că se poate strecura prin gaura din 
colacul toaletei. Poate că nici nu avea să fie atât de greu. 

Şi cum vei ieşi înapoi? 

Păi... dacă putea face ceva în privinţa buzei aceleia de lumină, 
poate că nu va mai trebui să iasă pe unde a intrat. 

- Presupunând că voi putea intra, zise el. 

Dintr-odată, stomacul i se umplu de fluturi şi pentru prima 
oară de când sosise acolo, la pitorescul Durkin Grove Village, 
simţi dorinţa de a-şi băga degetele în gât. S-ar putea gândi mai 
limpede la asta dacă-şi gâdila puţin gâtul şi... 

- Ba nu, rosti el scurt şi trase capacul şi colacul toaletei într-o 
parte cu mâna stângă. Flanşele scârţâiră, dar nu cedară. Puse şi 
cealaltă mână la lucru. Părul îi căzu înapoi peste frunte şi el 
smuci nervos din cap pentru a-l da deoparte. Trase din nou. 
Capacul şi colacul mai rezistară un moment, apoi se rupseră. 
Unul dintre cele două prizoane de plastic alb căzu în rezervor. 
Celălalt, crăpat pe mijloc, se învârti pe uşa pe care Curtis stătea 
îngenuncheat. 


Aruncă deoparte capacul şi colacul şi se uită în rezervor, 
sprijinindu-se cu mâinile pe bancă. Prima adiere a atmosferei 
infecte de acolo îl făcu să dea înapoi, strâmbându-se. Credea că 
se obişnuise cu mirosul (sau devenise imun la el), însă acum nu 
era cazul, cel puţin nu aşa aproape de sursă. Se întrebă din nou 
când fusese vidanjată ultima dată drăcovenia aia. 

Uită-te la partea plină a paharului; a trecut mult timp şi de 
când n-a mai fost folosită. 

Poate, probabil, dar Curtis nu era sigur că asta îmbunătăţea 
situaţia. Erau totuşi multe materii acolo jos - multe materii 
fecale, plutind în ce mai rămăsese din apa dezinfectată. Aşa 
slabă cum era lumina, era suficient cât să fie sigur de asta. Apoi 
mai era problema întoarcerii. Probabil o putea face - dacă putea 
intra, aproape sigur putea să şi iasă - însă era mult prea uşor 
să-şi imagineze cum va arăta, o creatură puturoasă născută din 
scursori, nu un om de noroi, ci un om de căcat. 

Intrebarea era: Avea oare de ales? 

Păi, da. Putea să stea acolo, încercând să se convingă de 
faptul că salvarea probabil va veni până la urmă. Cavaleria, ca 
în ultima secvenţă dintr-un vechi film western. Deşi credea că 
mai degrabă va veni Canalia, dorind să se asigure că vecinul 
încă era... oare cum spusese? Comod în căscioara lui. Aşa ceva. 

Asta îl făcu să ia o hotărâre. Se uită la gaura din bancă, acea 
gaură neagră din care ieşeau arome pestilenţiale, gaura neagră 
cu buza ei de lumină dătătoare de speranţe. Speranţe la fel de 
plăpânde ca lumina însăşi. Calculă. Întâi braţul drept, apoi capul. 
Braţul stâng lipit pe lângă corp până ce se va fi strecurat până la 
mijloc. Apoi, când braţul drept va fi liber... 

Doar că dacă nu va reuşi să-l elibereze? Se văzu înţepenit, cu 
braţul drept în rezervor, cu braţul stâng de neclintit pe lângă 
corp, pântecele umplând gaura, blocând aerul, iar el murind ca 
un câine, zbătându-se spre dejecţiile de sub el în vreme ce se 
sufoca, ultimul lucru pe care-l vedea fiind tivul luminos, sfidător, 
care îl ademenise înăuntru. 

Văzu pe cineva care-i găsea corpul pe jumătate înfipt în gaura 
toaletei, cu fundul în sus şi picioarele depărtate, cu urme 
maronii de pantofi lăsate pe cabina aia blestemată, de la 
ultimele sale zbateri înaintea morţii. Auzea pe cineva - poate 
agentul acela de Fisc care era sula din coastele Canaliei - 


spunând: „Maică Precistă, trebuie c-a scăpat ceva al naibii de 
valoros acolo înăuntru.“ 
ÎN MARE RAHAT 

Era comic, dar Curtis nu avea chef de râs. 

De când stătea în genunchi acolo, mijind ochii în rezervor? Nu 
ştia - ceasul lui rămăsese în birou, lângă mousepadul 
computerului -, dar judecând după cum îl dureau coapsele, 
bănuia că de-o bună bucată de vreme. lar lumina se 
intensificase considerabil. Probabil că soarele era acum ieşit cu 
totul de după linia orizontului şi-n scurt timp închisoarea lui avea 
să se transforme din nou într-o saună. 

- Trebe s-o fac, zise şi îşi şterse sudoarea de pe obraji cu 
palmele. E singura şansă. 

Pregetă însă din nou, deoarece mai avusese un gând. 

Dacă era un şarpe acolo jos? 

Dacă vecinul lui, Canalia, aşteptându-se ca duşmanul lui 
vrăjitor să încerce exact lucrul acesta, pusese un şarpe acolo 
jos? O viperă, poate, care dormea pentru moment sub un strat 
răcoros de dejecţii umane? O muşcătură de viperă pe braţ şi-l 
aştepta o moarte lentă şi dureroasă, braţul umflându-i-se chiar 
în timp ce temperatura creştea. O muşcătură de cobră regală |- 
ar răpune mai repede, dar şi mai dureros: inima zvâcnind, 
oprindu-se, zvâcnind din nou, apoi oprindu-se definitiv. 

Nu e niciun şarpe acolo. Insecte, poate, dar nu şerpi. L-ai 
văzut, l-ai auzit. Nu se gândea atât de departe. Era prea bolnav, 
prea nebun. 

Poate da, poate nu. Pe nebuni nu-i prea poţi citi, nu-i aşa? 
Erau nişte cărţi surpriză. 

- Doiari şi valeţi, omul cu toporul, şeptari care duc totul, zise 
Curtis. Crezul Canaliei. Tot ce ştia sigur era că, dacă nu încerca 
să coboare, aproape sigur avea să moară acolo sus. Şi în 
definitiv, o muşcătură de şarpe putea însemna o moarte mai 
rapidă şi mai uşor de îndurat. 

- Trebe, zise el, ştergându-se iar pe obraji. Trebe. 

Atât timp cât nu rămânea înţepenit jumătate înăuntru şi 
jumătate afară din gaură. Acela ar fi fost un mod teribil de-a 
muri. 

- N-o să rămân blocat, zise. Uite ce mare este. Treaba aia a 
fost făcută pentru cururi de camionagii de cursă lungă, 
mâncători de gogoşi. 


Asta îl făcu să râdă în barbă. Sunetul conţinea mai multă 
isterie decât umor. Gaura de toaletă nu i se părea mare; i se 
părea mică. Aproape mi-nusculă. Ştia că asta era doar percepţia 
sa distorsionată de agitaţie - la naiba, 


percepţia sa distorsionată de spaimă, distorsionată de-o frică de 
moarte -, totuşi asta nu-l ajuta cine ştie cât. 

- Trebe s-o fac totuşi, spuse. Altă şansă chiar nu există. 

Şi într-un final probabil că va fi în van... dar se îndoia că 
cineva se sinchisise să adauge un strat exterior de oţel 
rezervorului septic, şi asta îi dădu imboldul necesar. 

- Domnul fie cu mine, zise. Era prima lui rugăciune în aproape 
patruzeci de ani. Doamne, rogu-Te, ajută-mă să nu rămân blocat. 

Vâri braţul drept prin gaură, apoi capul (înainte luând o gură 
mare de aer ceva mai curat). Lipi braţul stâng de corp şi se 
strecură în gaură. Umărul stâng se blocă, dar înainte să intre în 
panică şi să dea înapoi - acesta era, o parte din el înţelegea, 
momentul critic, punctul din care orice întoarcere era im-posibilă 
-, îl făcu să intre, mişcându-se ca un om care dansează Watusi. 
Umărul scăpă din strânsoare. Plonjă în rezervorul urât mirositor 
până la mijloc. Cum şoldurile - înguste, dar nu inexistente - 
umpleau gaura, înăuntru se făcu beznă ca-n nucă. Tivul acela de 
lumină părea să plutească sfidător înaintea ochilor săi. Ca un 
miraj. 

O, Doamne, rogu-Te, fă să nu fie un miraj. 

Rezervorul era adânc de, poate, un metru, poate ceva mai 
mult. Mai mare decât portbagajul unei maşini, însă nu - din 
păcate - de dimensiunile platformei unei camionete. Nu avea 
cum fi sigur, însă credea că părul lui atingea apa dezinfectată şi 
că creştetul capului trebuia să fie la câţiva centimetri de zoaiele 
de pe fund. Braţul stâng era în continuare țintuit pe lângă corp. 
Ţin-tuit la nivelul încheieturii, acum. Nu reuşea să-l elibereze. Se 
mişcă dintr-o parte în alta. Braţul rămase unde era. Cel mai 
cumplit coşmar al său: blocat. În cele din urmă, blocat. Blocat cu 
capul în jos în întunericul infect. 

Panica se instală. Întinse mâna liberă fără a sta pe gânduri. 
Un moment, îşi văzu conturul degetelor în lumina precară ce 
venea din fundul rezervorului îndreptat acum nu spre pământ, ci 
spre răsărit. Lumina era chiar acolo, chiar în faţa sa. Dădu s-o 
apuce. Primele trei degete de la mâna zbuciumată erau prea 


groase pentru a intra în spărtura aceea îngustă, dar reuşi să-l 
introducă pe cel mic în crăpătură. Trase, simțind marginea 
neregulată - metal sau plastic, nu ştia ce material era - întâi 
intrându-i în pielea degetului, apoi spărgând-o. Curtis nu dădu 
atenţie. Trase mai tare. 

ÎN MARE RAHAT 

Şoldurile-i intrară prin gaură ca un dop ieşind din gâtul unei 
sticle. Inche-ietura mâinii se eliberă, dar prea târziu ca să poată 
ridica braţul stâng şi să amortizeze căderea. Se prăbuşi cu capul 
înainte în rahat. 

Curtis ieşi la suprafaţă tuşind şi lovind din mâini, cu nasul plin 
de apă pu-turoasă. Scuipă, conştient acum că era în mare rahat, 
o, sigur că da. Crezuse că toaleta era strâmtă? Ridicol. Toaleta 
era câmp deschis. Toaleta era vestul american, sălbăticiile 
australiene, marea nebuloasă Cap de Cal. Şi el renunţase la ea 
ca să se târască într-un pântece întunecat pe jumătate plin cu 
rahat dospit. 

Se şterse pe faţă, apoi întinse mâinile în lateral. Cheaguri de 
materie întu-necată zburară de pe vârfurile degetelor sale. Il 
înţepau ochii, avea vederea înceţoşată. Se şterse la ei întâi cu o 
mână, apoi cu cealaltă. Avea nasul înfun-dat. Vâri degetele mici 
în nări - simţi că-i curgea sânge din cea dreaptă - şi le curăţă 
cât putu mai bine. Scoase destule dejecţii cât să poată respira 
din nou, dar când o făcu, putoarea rezervorului păru să-i sară pe 
gât în jos şi să-şi înfigă ghearele în stomacul său. Tuşi, un sunet 
adânc, gros. 

Revino-ţi. Revino-ţi odată, altfel totul e de prisos. 

Se sprijini cu spatele de peretele mânjit al rezervorului, 
trăgând aer adânc în piept pe gură, dar asta fu aproape la fel de 
rău. Imediat deasupra sa era o perlă mare de lumină ovală. 
Gaura toaletei prin care, în nebunia sa, se strecurase. Tuşi din 
nou. În urechile sale sună ca un dulău irascibil într-o zi ca- 
niculară, încercând să latre aproape strangulat de o zgardă spre 
strâmtă. 

Şi dacă nu mă pot opri? Dacă nu mă pot opri din asta? Voi 
face un atac de apoplexie. 

Era prea înspăimântat şi copleşit ca să gândească, aşa că 
gândi corpul în locul său. Se răsuci pe genunchi, lucru greu de 
făcut - peretele lateral al rezervorului, care acum era podeaua, 
era alunecos -, însă posibil. Lipi gura de crăpătura din podeaua 


rezervorului şi respiră prin ea. Atunci, îşi aminti o poveste pe 
care o auzise sau o citise în clasele primare: indieni care se 
ascundeau de duşmani pe fundul unui iaz puţin adânc. Stând 
acolo şi respirând prin trestii. Puteai face asta. Puteai s-o faci 
dacă-ţi păstrai calmul. 

Inchise ochii. Respiră şi aerul care veni prin crăpătură era 
incredibil de dulce. Puțin câte puţin, goana inimii sale prinse a 
încetini. 

Poţi urca înapoi. Dacă poţi intra, poţi şi ieşi. lar a urca înapoi 
va fi mai uşor, fiindcă acum eşti... 


- Acum sunt slinos, zise el şi izbuti să râdă tremurat... deşi 
sunetul cavernos, în spaţiu închis, al propriei sale voci îl sperie 
din nou. 

Când simţi că-şi recăpătase cât de cât controlul, deschise 
ochii. Se adap-taseră întunericului mai adânc din rezervor. Îşi 
putea vedea braţele mânjite cu rahat şi o bucată udă de hârtie 
igienică atârnând de mâna dreaptă. O culese şi o aruncă. Bănuia 
că începea să se obişnuiască deja cu lucrurile astea. Bănuia că 
oamenii se pot obişnui cu orice, dacă n-au încotro. Acesta nu era 
un gând deosebit de liniştitor. 

Se uită la crăpătură. Se uită la ea ceva timp, încercând să 
desluşească ce anume vedea. Era ca o ruptură de-a lungul 
cusăturii unei haine prost croite. Fiindcă acolo era o îmbinare. 
Rezervorul era făcut totuşi din plastic - un înveliş din plastic -, 
însă nu era o singură bucată; erau două. Şi bucăţile erau 
îmbinate cu un şir de şuruburi care scânteiau în beznă. 
Scânteiau fiindcă erau albe. Curtis încercă să-şi aducă aminte 
dacă mai văzuse vreodată şuruburi albe. Nu reuşi. Mai multe în 
partea de jos a rezervorului se rupseseră, creând despicătura 
aceea. Probabil că apă şi dejecţii se scurgeau în pământul de 
dedesubt de ceva timp. 

Dacă cei de la Agenţia de Protecţia a Mediului ar şti de asta... 
Canalie, ar sta şi ei scai pe capul tău, gândi Curtis. Atinse un 
şurub care încă mai ţinea, cel din stânga locului unde se termina 
crăpătura. Nu putea fi sigur, dar credea că era din plastic dur, 
nu din metal. Acelaşi fel de plastic din care erau făcute flanşele 
colacului de toaletă, probabil. 

Deci. Construit din două bucăţi. Rezervoare asamblate în vreo 
fabrică de toalete portabile din Defiance, Missouri, Magic City, 


Idaho sau - cine ştie? - What Cheer, lowa. Prinse laolaltă cu 
şuruburi de plastic dur, îmbinarea efec-tuată pe fundul 
rezervorului şi pe laturi în sus, ca un zâmbet lătăreţ. Şuru-burile 
strânse cu o şurubelniţă specială, cu tijă lungă, probabil 
acționată cu aer comprimat, ca dispozitivele acelea de la service 
cu care mecanicii desfăceau şuruburile roţilor. Şi de ce capetele 
şuruburilor erau pe interior? Simplu. Pentru ca vreun glumeţ să 
nu vină cu propria şurubelniţă şi să deschidă un rezervor plin din 
exterior, desigur. 

Şuruburile erau dispuse la intervale cam de cinci centimetri 
de-a lungul îmbinării, iar crăpătura era lungă cam de 
cincisprezece centimetri, făcându-l pe Curtis să deducă faptul că 
se rupseseră trei şuruburi de plastic. Materiale proaste sau 
concepţie proastă? Cui să-i pese? Rahat pe băț. 

ÎN MARE RAHAT 

- Ca să folosesc o expresie, zise şi râse din nou. 

Şuruburile care încă ţineau în stânga şi dreapta crăpăturii 
erau puţin ieşite în afară, însă el nu putea nici să le desfacă, nici 
să le rupă aşa cum procedase cu capacul de toaletă. Nu avea 
cum să le apuce. Cel din dreapta era puţin desfăcut şi bănuia 
că, dacă îl mişca, poate că avea să-l desprindă puţin şi apoi să 
deşurubeze de tot. l-ar fi luat ore întregi şi degetele probabil că 
i-ar sângera până să termine treaba, dar probabil se putea face. 
Şi ce va câştiga? Alţi cinci centimetri de spaţiu liber de-a lungul 
îmbinării. Doar atât. 

Celelalte şuruburi păreau strânse bine. 

Curtis nu mai putea sta în genunchi; îl ardeau muşchii 
coapselor. Se aşeză cu spatele lipit de peretele curbat al 
rezervorului, cu antebraţele pe genunchi, cu mâinile murdare 
atârnând. Se uită la ovalul tot mai luminos al găurii toaletei. 
Aceea era lumea supraterană, bănuia, doar că bucata lui din ea 
se făcuse foarte mică. Mirosea mai bine, totuşi, şi când avea să- 
şi recapete puţin forţa în picioare, bănuia că se va căţăra înapoi 
prin gaură. Nu avea de gând să rămână acolo, să şadă în rahat, 
dacă asta nu-i aducea niciun câştig. Şi se părea că nu-i aducea. 

Un gândac uriaş, care prinsese curaj graţie nemişcării lui 
Curtis, îi urcă pe cracul mizer al pantalonului. Flutură din mână 
şi gândacul o şterse. 

- Aşa-i, zise el, fugi. De ce nu te strecori prin gaura aia? Tu 


probabil ai încă pea. Işi înlătură părul din ochi, ştiind că se 


mânjea pe frunte, nepăsându-i însă. Mnu, ţie-ţi place aici. Tu 
probabil crezi că ai murit şi ai ajuns în raiul gândacilor. 

Avea de gând să se odihnească, să le îngăduie picioarelor să 
se calmeze niţel, apoi să iasă din Ţara Minunilor înapoi în bucata 
lui de lume suprate-rană, mare cât o cabină telefonică. Doar o 
scurtă pauză de odihnă; categoric, nu voia să rămână acolo jos 
mai mult decât era nevoie. 

Curtis închise ochii şi încercă să se concentreze. 

Văzu numere curgând pe un monitor de computer. Bursa de 
acţiuni nu era încă deschisă la New York, aşa că numerele 
acelea trebuiau să fie de peste ocean. Probabil bursa Nikkei. 
Majoritatea numerelor erau verzi. Asta era bine. 

- Metale şi industriale, zise el. Şi Takeda Pharmaceutical - de- 
astea trebuie cumpărate. Oricine îşi dă seama... 

Ghemuit lângă perete în poziţie aproape fetală, cu faţa suptă 
mânjită ca de război în dâre maronii, cu fundul scufundat 
aproape până la şolduri în 


zoaie, cu mâinile mizerabile atârnând în continuare de pe 
genunchii traşi la piept, Curtis dormi. Şi visă. 

Betsy era în viaţă şi Curtis se afla în living. Căţeluşa stătea 
întinsă pe o parte, în locul ei obişnuit, între măsuţa pentru cafea 
şi televizor, dormitând cu mingea de tenis roasă pe jumătate la 
îndemână. Sau îndelabă, în cazul lui Betsy. 

- Bets! zise el. Trezeşte-te şi adu bagheta idiotului! 

Ea se ridică greu în picioare - sigur că se ridica greu, era 
bătrână acum - şi, când făcu asta, medalioanele de la zgardă 
zornăiră. 

Medalioanele zornăiră. 

Medalioanele. 

Se trezi icnind, înclinat pe stânga, cu spatele sprijinit de 
fundul soios al rezervorului septic, cu o mână întinsă fie să ia 
telecomanda, fie să o atingă pe căţeluşa sa moartă. 

Lăsă mâna pe genunchi. Nu fu surprins să descopere că 
plângea. Probabil că plângea dinainte ca visul să înceapă să se 
deruleze. Betsy era moartă şi el şedea în rahat. Dacă acesta nu 
era un motiv suficient pentru a plânge, nu ştia care altul era. 

Se uită din nou la ovalul de lumină din faţa şi de deasupra sa 
şi văzu că era mult mai puternic conturat. Greu de crezut că 
dormise mult, dar aşa părea să fie. O oră, cel puţin. Dumnezeu 


ştia câtă otravă respira, însă... 

- Nicio grijă, rezist eu în aer otrăvit, spuse. La urma urmei, 
doar sunt un vrăjitor. 

Şi, aer nesănătos sau nu, visul fusese foarte plăcut. Foarte 
viu. Zornăitul acelor medalioane... 

- Futu-i, şopti el şi mâna-i zbură la buzunar. 

Era convins şi îngrozit că-şi pierduse cheia Vespei în cădere şi 
că va trebui să pipăie în jur după ea, răscolind rahatul doar la 
lumina precară ce intra prin crăpătură şi prin gaura toaletei, însă 
cheia era acolo. La fel şi banii, dar banii nu-l ajutau cu nimic 
acolo jos, şi nici clema cu care erau prinşi nu era bună. Era din 
aur, era valoroasă, dar prea groasă ca să-i slujească drept 
unealtă. La fel şi cheia Vespei. Mai era însă ceva pe inelul de 
chei. Ceva care îl făcea să se simtă simultan rău şi bine de 
fiecare dată când îl vedea - sau când îl auzea zornăind. Era 
medalionul de identificare al lui Betsy. 

ÎN MARE RAHAT 

Căţeluşa purtase două, dar acesta era cel pe care îl scosese 
de pe zgarda ei înainte să-i dea ultima îmbrăţişare de rămas- 
bun şi să-i predea corpul neînsu-fleţit veterinarului. Celălalt, 
impus de lege, certifica faptul că Betsy primise toate vaccinurile 
necesare. Acesta era mai personal. Era dreptunghiular, ca un 
medalion de identificare pentru soldaţi. Pe el erau ştanţate 
acestea 

BETSY 
DACĂ M-AM PIERDUT 
SUNAŢI LA 941-555-1954 
CURTIS JOHNSON 
GULF BOULEVARD NR. 19 
TURTLE ISLAND, FLA. 34274 

Nu era o şurubelniţă, dar era subţire, era fabricat din oţel 
inoxidabil iar Curtis credea că-i va fi numai bun. Mai rosti o 
rugăciune - nu ştia dacă era adevărat ce se spunea, că la greu 
nimeni nu mai e ateu, dar în cazul lui părea a fi adevărat - şi 
introduse un capăt al medalionului lui Betsy în fanta şuru-bului 
din dreapta crăpăturii. A şurubului care era deja uşor slăbit. 

Se aşteptă să întâmpine rezistenţă, dar sub muchia 
medalionului şurubul se roti aproape imediat. Fu atât de 
surprins, că scăpă inelul cu chei şi trebui să pipăie în jur după el. 
Introduse din nou marginea medalionului în capul şurubului şi-l 


răsuci de două ori. Restul reuşi să facă manual. Lucră cu un 
rânjet mare, incredul, pe faţă. 

Înainte să atace şurubul din stânga crăpăturii - o crăpătură 
care acum era cu cinci centimetri mai mare - şterse medalionul 
pe tricou (Îl şterse cât putu mai bine; tricoul era la fel de 
mizerabil ca tot restul corpului său, şi i se lipea de piele) şi îl 
sărută cu tandreţe. 

- Dacă asta merge, te pun în ramă. Ezită, apoi adăugă: Te rog 

să mergi, bine? 

Introduse capătul medalionului în capul şurubului şi roti. 
Acesta era mai strâns decât primul... dar nu foarte strâns. Și 
odată ce începu să se rotească, ieşi cu totul imediat. 

- lisuse, şopti Curtis. Plângea din nou; se transformase într-un 
plângăcios cu acte în regulă. O să ies de aici, Bets? Chiar o să 
ies? 


Se întoarse în dreapta şi începu să lucreze la următorul şurub. 
Continuă în felul acesta, dreapta-stânga, dreapta-stânga, 
dreapta-stânga, odihnindu-se când îi obosea mâna, îndoind-o şi 
scuturând-o până ce i se detensiona din nou. Petrecuse aproape 
douăzeci şi patru de ore acolo; nu voia să se grăbească acum. 
Mai ales nu voia să-şi scape din nou inelul cu chei. Bănuia că-l 
putea găsi, spaţiul era mic, dar tot nu voia să rişte. 

Dreapta-stânga, dreapta-stânga, dreapta-stânga. 

Şi încet, în timp ce dimineaţa trecea şi rezervorul septic se 
încingea, făcând mirosul mai pătrunzător şi mai greu de îndurat, 
crăpătura de pe fundul lui se lărgi. li ieşea schema, se apropia 
de momentul evadării, dar refuza să se grăbească. Era 
important să nu se grăbească, să nu sară din loc ca un cal spe- 
riat. Pentru că o putea da în bară, da, dar şi pentru că mândria şi 
stima sa de sine - esenţialul său simţ de sine - încasaseră o 
lovitură. 

Lăsând deoparte chestiunea stimei de sine, cursa se câştigă 

încet şi temeinic. 

Dreapta-stânga, dreapta-stânga, dreapta-stânga. 

La scurt timp înainte de prânz, îmbinarea de pe fundul mânijit 
cu dejecţii al toaletei se căscă, apoi se închise, apoi se căscă şi 
se închise din nou. Urmă o pauză. După care se crăpă pe-o 
lungime de un metru şi apăru creştetul capului lui Curtis 
Johnson. Se trase înapoi şi se auziră zornăieli şi zgrepţănări când 


reluă lucrul, desfăcând alte şuruburi: trei pe stânga, trei pe 
dreapta. 

Data următoare când crăpătura se căscă, creştetul murdar, 
mânjit cu materii fecale, al capului său continuă să împingă. leşi 
încet, cu obrajii şi gura trase în jos ca de o teribilă forţă 
gravitaţională, cu o ureche zgâriată şi sângerând. Strigă din toţi 
bojocii, împingând cu picioarele, îngrozit că acum chiar va 
rămâne înţepe-nit jumătate înăuntru şi jumătate afară din 
rezervor. Totuşi, deşi speriat, observă dulceaţa aerului: încins şi 
umed, cel mai bun aer pe care îl respirase vreodată. 

După ce ieşi până la umeri, se odihni, gâfâind, uitându-se la 
cutia de bere strivită care sclipea în buruieni la nici zece paşi de 
capul său asudat, însângerat. Arăta ca un miracol. Apoi împinse 
din nou, cu capul ridicat, strâmbând din gură, cu fuioarele 
muşchilor de la gât ieşind în relief. Se auzi un pârâit când 
marginea crăpăturii rezervorului îi rupse tricoul pe spate. Abia 
dacă băgă de seamă. In faţa lui era un pui de pin pitic înalt de 
nu mai mult de un metru. Se întinse, se prinse cu o mână de 
baza trunchiului lui subţire şi răşinos, apoi 

ÎN MARE RAHAT 
cu cealaltă. Se mai odihni un moment, conştient că ambii săi 
omoplaţi erau zgâ-riaţi şi sângerau, apoi se trase de copac şi se 
împinse o ultimă oară cu picioarele. 

Crezuse că va smulge pinul din rădăcini, dar asta nu se 
întâmplă. Simti o durere sfâşietoare la fese când îmbinarea prin 
care se târa afară îi trase pantalonii jos, făcându-i ghem în jurul 
tenişilor. Pentru a ieşi complet afară, trebui să se tragă în 
continuare şi să se răsucească până când tenişii în sfârşit îi 
ieşiră din picioare. lar când rezervorul în sfârşit îi dădu drumul la 
piciorul stâng, găsi aproape imposibil de crezut că era cu 
adevărat liber. 

Se rostogoli pe spate, gol cu excepţia chiloţilor (strâmbi, cu 
elasticul atârnând moale, cu şezutul sfâşiat expunându-i fesele 
care sângerau tare) şi a unei şosete albe. Se uită spre cerul 
albastru cu ochii larg căscaţi. Şi începu să strige. Inainte să-şi 
dea seama că striga cuvinte cu cap şi coadă, aproape răguşise 
complet: Sunt viu! Sunt viu! Sunt viu! Sunt viu! 

Douăzeci de minute mai târziu, se ridică în picioare şi 
şchiopătă până la defuncta rulotă pusă pe butuci, cu o baltă 
mare alimentată de ploaia de ieri ascunsă în umbra ei. Uşa era 


încuiată, dar într-o parte a scărilor de lemn nefinisat erau mai 
multe blocuri de ciment. Unul era crăpat în două. Curtis luă 
bucata mai mică şi lovi cu ea în încuietoare până ce uşa se 
deschise, lăsând să iasă un val de aer cald, stătut. 

Se întoarse înainte să intre şi pentru un moment scrută 
toaletele de cea-laltă parte a drumului, unde apa care umpluse 
gropile reflecta albastrul luminos al cerului aidoma unor cioburi 
de oglindă murdară. Cinci toalete Port-O-San, trei în picioare, 
două cu faţa în jos în canal. El aproape murise în cea din stânga. 
Şi chiar dacă stătea acolo doar într-o pereche de chiloţi 
zdrenţuiţi şi o şosetă, mânjit cu rahat şi sângerând parcă dintr-o 
sută de locuri, ideea aceea deja i se părea ireală. Un vis urât. 

Biroul era parţial gol - sau parţial răscolit, probabil cu doar o 
zi sau două înainte de închiderea proiectului. Nu exista nicio 
partiție; era o singură încăpere lungă cu prima jumătate ocupată 
de o masă, două scaune şi o canapea de la magazinul cu 
reduceri. In jumătatea din spate erau o stivă de cutii pline cu 
hârtii, o maşină de calcul prăfuită aşezată pe podea, un frigider 
scos din priză, un radio şi un scaun rotativ cu un bilet lipit pe 
spătar. ŢINE-L PENTRU JIMMY, scria pe el. 


Mai era o uşă de dulap întredeschisă, dar înainte să verifice, 
Curtis deschise frigiderul mic. Înăuntru erau patru sticle de apă 
plată Zephyr, una dintre ele desfăcută şi goală pe trei sferturi. 
Curtis luă una dintre cele pline şi o bău până la ultima picătură. 
Era caldă, dar avea gustul apei care probabil curgea în râurile 
din rai. Când termină, i se strânse stomacul. Dădu fuga la uşă, 
se ţinu cu mâna de canat, se aplecă afară şi o vomită pe toată 
într-o parte a scărilor. 

- Uite, mamă, nu-i nevoie să bag degetele în gât! strigă el, cu 
lacrimi curgându-i pe faţa mizerabilă. Bănuia că ar fi putut 
vomita apa direct pe podeaua rulotei părăsite, însă nu voia să 
fie în aceeaşi încăpere cu propriile-i dejecţii. Nu după ceea ce se 
întâmplase. 

De fapt, intenţionez să nu mă mai uşurez niciodată, gândi el. 
De acum înainte îmi voi goli maţele conform căii religioase: 
imaculata defecare. 

Bău a doua sticlă de apă mai încet, şi îi rămase în stomac. În 
timp ce sorbea, se uită în dulap. Erau două perechi de pantaloni 
murdari şi nişte cămăşi la fel de murdare îngrămădite într-un 


colţ. Curtis bănuia că la un moment dat fusese o maşină de 
spălat şi uscat haine acolo în spate, unde acum erau stivuite 
cutiile. Sau poate mai fusese o rulotă, una care fusese prinsă pe 
cârlig şi tractată de acolo. Nu-i păsa. li păsa doar de cele două 
perechi de salopete ieftine, una pe un umeraş de sârmă, 
cealaltă agăţată într-un cui pe perete. Perechea din cui părea 
mult prea mare, dar cea de pe umeraş îi putea fi bună. Şi chiar 
era, mai mult sau mai puţin. Trebui să răsucească manşetele de 
două ori şi bănuia că semăna mai mult cu Fermierul John după 
ce-a dat de mâncare la porci decât cu un jucător la bursă de 
succes, dar avea să-i folosească. 

Putea suna la poliţie, dar simţea că avea dreptul la o 
satisfacţie mai mare decât aceea după toate prin câte trecuse. 
Mult mai mare. 

- Vrăjitorii nu sună la poliţie, spuse. Mai ales nu noi, ăştia gay. 

Motoscuterul lui era tot acolo, dar încă nu avea nicio intenţie 
să-l ia şi să plece. Pentru început, prea mulţi oameni l-ar vedea 
pe omul de noroi pe Vespa Granturismo roşie. Nu credea că 
vreunul dintre ei va alerta poliţia... dar toţi vor râde. Curtis nu 
voia să fie observat şi nici nu voia să se râdă de el. Nici măcar 
pe la spate. 

De asemenea, era obosit. Mai obosit decât fusese oricând în 

viaţă. 

Se aşeză pe sofaua ieftină şi îşi puse o pernă sub cap. Lăsase 
uşa rulotei des-chisă şi o briză uşoară pătrundea înăuntru, 
mângâindu-i pielea murdară cu 

ÎN MARE RAHAT 
degete fermecătoare. Nu purta nimic altceva decât salopeta 
acum. Işi dăduse jos chiloţii murdari şi şoseta rămasă înainte să 
o ia peel. 

Nu-mi simt mirosul deloc, gândi. Nu-i aşa că e uimitor? 

Atunci îl fură somnul, un somn adânc şi complet. O visă pe 
Betsy care îi aducea bagheta idiotului, medalioanele de la 
zgarda ei zornăind. Luă telecomanda de la ea şi când o îndreptă 
spre televizor, îl văzu pe Canalie trăgând cu ochiul pe geam. 

Curtis se trezi patru ore mai târziu, transpirat şi rigid şi cu 
usturimi pe tot corpul. Afară, tunetul huruia, semn al apropierii 
furtunii din acea după-masă, conform programului. Cobori 
scările încropite ale rulotei pe o parte, ca un bătrân artritic. Se 
simţea ca un bătrân artritic. Apoi se aşeză, uitându-se când la 


cerul întunecat, când la toaleta portabilă din care evadase. 

Când începu ploaia, el îşi dădu salopeta jos, o aruncă înapoi în 
rulotă ca să nu se ude şi rămase acolo gol în ploaie, cu faţa în 
sus, zâmbind. Zâmbetul acela nu tresări nici când un fulger căzu 
bifurcat de cealaltă parte a Durkin Grove Village, destul de 
aproape ca să umple aerul cu miros de ozon. El se simţea 
perfect, delicios de sigur. 

Ploaia rece îl spălă relativ bine şi când picăturile începură să 
se rărească, el urcă înapoi încet scările rulotei. După ce se uscă, 
îşi luă salopeta pe el. Şi când soarele de sfârşit de zi începu să 
se arate printre norii risipiţi, urcă încet dealul spre locul unde 
era parcată Vespa. Strângea cheia în mâna dreaptă, cu 
medalionul de identificare al lui Betsy, acum ştirbit, strâns între 
degetul arătător şi cel mijlociu. 

Scuterul nu era obişnuit să fie lăsat în ploaie, însă era un 
ponei bun şi porni după doar două cârâieli ale motorului, 
adoptând imediat torsul lui normal, amabil. Curtis urcă în şa, 
descult şi fără cască, un spirit vesel. Conduse înapoi pe Turtle 
Island în felul acesta, cu vântul suflându-i părul mizerabil şi 
umflându-i salopeta în jurul picioarelor. Văzu puţine maşini şi 
străbătu drumul principal fără absolut nicio problemă. 

Işi spuse că i-ar prinde bine două aspirine înainte de-a merge 
la Grunwald, dar altfel niciodată în viaţa sa nu se simţise mai 
bine. 

La ora şapte în seara aceea, ploaia de după-masă era doar o 
amintire. Privitorii apusului de pe Turtle Island aveau să se 
adune pe plajă peste aproximativ 


un ceas pentru obişnuitul spectacol de sfârşit de zi, iar Grunwald 
se aştepta să fie printre ei. Pentru moment totuşi, stătea în 
jacuzziul său de pe patio cu ochii închişi şi un gin slab cu apă 
tonică în apropiere. Luase un Percocet înainte să urce în jacuzzi, 
ştiind că-i va fi de ajutor când venea timpul scurtei plimbări pe 
plajă, însă senzaţia sa de satisfacţie aproape visătoare persista. 
Mai că nu-i mai trebuiau analgezice. Situaţia asta se putea 
schimba, dar acum, nu se mai simţise atât de bine de ani 
întregi. Da, îl pândea ruina financiară, însă avea puşi deoparte 
destui bani cât să-i fie bine în timpul care-i mai rămăsese. Şi mai 
important, se ocupase de homosexualul care se făcuse vinovat 
de toată suferinţa sa. Ding-dong, vrăjitorul cel rău este... 


- Salut, Grunwald. Salut, canalie ce eşti. 

Grunwald deschise ochii imediat. O siluetă întunecată stătea 
între el şi soarele la apus, părând decupată din hârtie neagră. 
Sau crep funerar. Semăna cu Johnson, dar sigur că nu putea fi 
el; Johnson era încuiat într-o toaletă răstur-nată, Johnson era un 
şoarece de hazna fie pe moarte, fie mort de-a binelea. De 
asemenea, un dandy spilcuit ca Johnson n-ar fi fost niciodată 
prins arătând ca un figurant din vechea emisiune Hee-Haw. Era 
un vis, trebuia să fie. Dar... 

- Eşti treaz? Bine. Vreau să fii treaz pentru asta. 

- Johnson? Doar o şoaptă. Doar de atât fu în stare. Nu eşti tu 
cu adevărat, nu-i aşa? Dar acum silueta se mişcă puţin - 
suficient cât să lase soarele de seară să-i lumineze faţa zgâriată 
- şi Grunwald văzu că el era. Şi ce avea el în mână? 

Curtis văzu la ce se uita Canalia şi se mai întoarse puţin, 
astfel încât soarele să lumineze şi obiectul acela. Era un uscător 
de păr, îşi dădu seama Grun-wald. Era un uscător de păr şi el 
stătea în apă până la piept, într-un jacuzzi. 

Se prinse de margini, vrând să se tragă afară, şi Johnson îl 
călcă pe mână. Grunwald strigă şi-şi trase mâna înapoi. Piciorul 
lui Johnson era desculţ, însă îl călcase cu călcâiul, călcase tare. 

- Imi place să te ştiu exact unde eşti, zise Curtis, surâzând. 
Sunt sigur că asta îţi plăcea şi ţie, dar eu am scăpat, nu-i aşa? Și 
ţi-am adus chiar şi un cadou. Am trecut pe acasă după el. Nu-l 
refuza din cauza asta; e doar puţin folosit şi l-am curăţat de 
toată pulberea gay venind încoace. Prin curtea din spate, de 
fapt. E convenabil că nu mai circulă curent prin gardul ăla 
prostesc cu care mi-ai omorât cățelul. Uite aici, ţine. 

Şi aruncă uscătorul de păr în jacuzzi. 

ÎN MARE RAHAT 

Grunwald strigă şi încercă să-l prindă, dar rată. Uscătorul 
împroşcă apa, apoi se scufundă. Un jet de apă îl învâărti iar şi iar 
pe fund. Se lovi de picioarele scheletice ale lui Grunwald şi el se 
feri, strigând în continuare, convins că era electrocutat. 

- Nu te agita, zise Johnson. Continua să surâdă. Îşi desfăcu 
întâi o bretea a salopetei pe care o purta, apoi pe cealaltă. li 
căzură până la glezne. Era gol pe dedesubt, cu urme de mizerie 
din rezervorul septic pe interiorul braţelor şi coapselor. In buric 
avea un bulgăre mic de ceva maro, scârbos. Nu era băgat în 
priză. Nici nu ştiu dacă treaba asta veche cu uscătorul de păr în 


ja-cuzzi funcţionează. Deşi trebuie să recunosc că dacă aveam 
un prelungitor, poate încercam experimentul. 

- Pleacă, lasă-mă în pace, se răsti Grunwald. 

- Mnu, făcu Johnson. Nu prea cred. 

Zâmbind, zâmbind mereu. Grunwald se întrebă dacă omul nu- 
şi pierduse minţile. El şi le-ar fi pierdut în împrejurări 
asemănătoare cu cele în care-l lăsase pe Johnson. Oare cum 
ieşise? Cum, pentru Dumnezeu? 

- Ploaia de după-masă a spălat aproape tot rahatul, dar încă 
sunt destul de murdar. După cum vezi. 

Johnson observă bulgăraşul scârbos din buric, îl scoase cu 
degetul şi-l aruncă degajat în jacuzzi ca pe-un muc. 

Ateriză pe obrazul lui Grunwald. Maro şi împuţit. Începând să 
curgă. Dumnezeule mare, era căcat. Strigă din nou, acum de 
scârbă. 

- Şutează şi marchează, zise Johnson, zâmbind. Nu-i foarte 
plăcut, nu-i aşa? Şi deşi nu-i mai simt bine mirosul, m-am 
săturat până peste cap să mă uit la el. Aşa că fii un bun vecin, te 
rog, şi împarte jacuzziul cu mine. 

- Nu! Nu, nu poţi... 

- Mersi! zise Johnson, zâmbind, şi sări înăuntru. 

Corpul lui despică apa. Grunwald îi simţea mirosul. Puţea 
insuportabil. Grunwald se grăbi spre cealaltă parte a căzii, 
gambele-i uscate ivindu-se albe deasupra apei agitate, bronzul 
picioarelor la fel de uscate semănând cu nişte ciorapi de nailon 
petit-gris. Aruncă un braţ pe după marginea căzii. Atunci 
Johnson îl prinse pe după gât cu un braţ foarte zgâriat, dar oribil 
de puternic şi-l trase înapoi în apă. 


- Nu nu nu nu nu! zise Johnson, surâzând. ÎI trase pe 
Grunwald la pieptul său. Pe suprafaţa apei agitate tresăltau 
bucățele negru-maronii de jeg. Noi, tipii gay, rareori facem baie 
singuri. Nu mă îndoiesc că ai găsit informaţia asta în căutările 
tale pe internet. Cât despre vrăjitorii gay? Niciodată! 

- Dă-mi drumul! 

- Poate. Dar Johnson îl strânse şi mai tare, o îmbrăţişare oribil 
de intimă, încă purtând miasma toaletei Port-O-San. Întâi însă, 
cred că trebuie să faci cunoştinţă cu scaunul ruşinii pentru 
pidosnici. Un fel de botez. Să-ţi speli păcatele. 

Zâmbetul deveni un rânjet, rânjetul un rictus. Grunwald 


înţelese că va muri. Nu în patul său, într-un nesigur viitor 
medical, ci chiar acolo. Johnson urma să-l înece în propriul său 
jacuzzi şi ultimul lucru pe care îl va vedea vor fi bucăţelele de 
jeg plutind în apa până atunci curată. 

Curtis apucă de umerii goi şi osoşi ai lui Grunwald şi-l băgă la 
fund. Grun-wald se zbătu, lovind din picioare, părul lui rar 
plutind, mici bule argintii urcând în zigzag de la nasul lui mare şi 
coroiat. Dorinţa de a-l ţine acolo era puternică... şi Curtis o 
putea face fiindcă el era puternic. Odată ca niciodată, Grunwald 
ar fi fost în stare să-l răpună cu o mână legată la spate, cu tot cu 
diferenţa lor de vârstă, însă acele zile apuseseră. Canalia 
aceasta era bolnavă rău. Motiv pentru care Curtis îi dădu 
drumul. 

Grunwald ieşi repede la suprafaţă, tuşind şi înecându-se. 

- Ai dreptate! strigă Curtis. Jucăria asta este bună la alinat 
dureri! Dar să nu vorbim despre mine; ce-mi poţi spune despre 
tine? Vrei să mai intri o dată la fund? Submersia face bine la 
suflet, aşa spun toate religiile cele mai bune. 

Grunwald clătină agitat din cap. Picături de apă îi zburară din 
părul rar şi din sprâncenele ceva mai dese. 

- Atunci, şezi doar aici, îl îndemnă Curtis. Şezi aici şi ascultă. 
Şi nu cred că ne trebuie ăsta, nu-i aşa? 

Băgă mâna sub piciorul lui Grunwald - bărbatul tresări şi 
scoase un strigăt scurt - şi înşfăcă uscătorul de păr. Curtis îl 
aruncă peste umăr. Alunecă sub scaunul de patio al stăpânului 
casei. 

- O să te las imediat, zise Curtis. Mă întorc acasă la mine. Tu o 
să te poţi duce să admiri apusul, dacă mai vrei. Mai vrei? 

Grunwald clătină din cap. 

ÎN MARE RAHAT 

- Nu? Aşa mă gândeam şi eu. Cred că ai avut parte de ultimul 
tău apus bun, vecine. De fapt, cred că ai avut parte de ultima ta 
zi bună, şi de aceea te las să trăieşti. Şi vrei să ştii care e ironia? 
Dacă m-ai fi lăsat în pace, ai fi obţinut exact ce voiai. Pentru că 
deja eram încuiat în căcăstoare şi nici măcar nu ştiam. Nu ţi se 
pare comic? 

Grunwald nu spuse nimic, ci doar se uită la el cu ochi îngroziţi. 
Cu ochii lui bolnavi şi îngroziţi. Lui Curtis i s-ar fi putut face milă 
de el, dacă amintirea toaletei Port-O-San n-ar fi fost încât atât 
de vie. Capacul toaletei des-chizându-se ca o gură. Cârnatul 


aterizându-i în poală ca un peşte mort. 

- Răspunde, altfel mai primeşti o scufundare de botez. 

- E comic, hârâi Grunwald. Şi apoi începu să tuşească. 

Curtis aşteptă să-i treacă. Nu mai zâmbea. 

- Da, este, zise el. Este comic. Toată tărăşenia este comică, 
dacă o vezi din perspectiva corectă. Şi eu cred că o văd. 

Se săltă afară din jacuzzi, conştient că făcea mişcările cu o 
uşurinţă pe care Canalia nu avea s-o mai egaleze nicicând. Sub 
acoperişul verandei era un dulăpior. In el erau prosoape. Curtis 
luă unul şi începu să se usuce. 

- Uite care-i treaba. Poţi să suni la poliţie şi să le spui că am 
încercat să te înec în propriu-ţi jacuzzi, dar dacă faci asta, toate 
celelalte ies la iveală. Pe lângă toate necazurile tale, îţi vei 
petrece restul vieţii cu un caz penal în cârcă. Dar dacă uiţi asta, 
suntem chit. Resetăm odometrul la zero. Doar că - aici e clenciul 
- eu apuc să te văd cum putrezeşti. Va veni o zi când vei mirosi 
exact ca haznaua în care m-ai încuiat. Când alţii îţi vor simţi 
mirosul ăsta şi când tu însuţi îţi vei simţi mirosul ăsta. 

- Mai bine mă sinucid, hârâi Grunwald. 

Curtis îşi trăgea salopeta înapoi pe el. Ajunsese la concluzia 
că-i plăcea. Putea fi îmbrăcămintea perfectă de purtat în timp ce 
analizezi indicii bursieri la computer, într-un birou mic şi comod. 
Poate că se va duce la Target şi va cumpăra vreo şase perechi. 
Curtis Johnson cel nou şi fără compulsii: un tip pe care îl prinde 
salopeta. 

Se opri în timp ce încheia a doua bretea. 

- Ai putea face asta. Ai pistolul ăla. Hardballer, sau cum îi 
zice. Termină cu catarama, apoi se aplecă spre Grunwald, care 
se marina în continuare în jacuzzi şi se uita temător la el. Şi asta 
ar fi acceptabil. Poate chiar ai curajul 


necesar, deşi, când va veni momentul... poate ţi-l vei pierde. În 
orice caz, voi fi foarte atent să nu ratez pocnetul. 

II lăsă pe Grunwald atunci, dar nu pe unde venise. Dădu ocol 
spre drum. Dacă o lua la stânga ar fi ajuns acasă, dar el o luă la 
dreapta, către plajă. Pentru prima dată de la moartea lui Betsy, 
avea chef să urmărească asfinţitul. 

Două zile mai târziu, pe când stătea la computer (urmărea cu 
deosebit interes evoluţia General Electric), Curtis auzi un pocnet 
puternic de alături. Nu asculta muzică şi sunetul se rostogoli prin 


aerul umed, aproape de iulie, cu o claritate perfectă. Rămase 
unde era, cu capul înclinat, cu urechile încă ciulite. Deşi nu avea 
cum să se audă un al doilea pocnet. 

Noi, vrăjitorii, ştim bine căcaturi de genul ăsta, gândi el. 

Doamna Wilson dădu buzna înăuntru, ţinând un prosop de 

vase într-o mână. 

- A sunat ca o împuşcătură! 

- Probabil doar un rateu, zise el, zâmbind. 

Zâmbea mult de la aventura sa în Durkin Grove Village. 
Credea că nu era acelaşi fel de zâmbet ca acela pe care îl 
purtase în Epoca Betsy, dar orice zâmbet era mai bun decât 
niciunul. Sigur că era adevăratttttttttttttttttt? 

Doamna Wilson îl privea cu îndoială. 

- Păi... presupun că asta a fost. 

Se întoarse ca să plece. 

- Doamnă Wilson? 

Femeia se roti. 

- M-ai lăsa baltă dacă aş lua alt căţel? Un pui? 

- Eu, să vă las din cauza unui pui? E nevoie de mai mult decât 
de-un puiuţ ca să plec eu de undeva. 

- Rod tot ce apucă, să ştiţi. Şi nu întotdeauna... 

Se întrerupse un moment, văzând peisajul întunecat şi 
scârbos al rezervorului septic. Lumea subpământeană. 

Între timp, doamna Wilson îl privea curioasă. 

- Nu întotdeauna folosesc baia, încheie el. 

- Odată învăţaţi, de regulă fac acolo unde trebuie să facă, zise 
ea. Mai ales într-un loc cu climă caldă ca acesta. Şi dumneata ai 
nevoie de tovărăşia 

ÎN MARE RAHAT 
cuiva, domnule Johnson. Am fost... sinceră să fiu, am fost puţin 
îngrijo-rată pentru dumneata. 

El încuviinţă din cap. 

- Da, am cam fost în rahat. Râse, o văzu că-l privea ciudat şi 
se opri. lartă-mă. 

Pentru a arăta că-l iartă, îl lovi cu prosopul de vase. 

- Nu vreau o rasă pură, de data asta. Mă gândeam să merg la 
Adăpostul pentru Animale din Venice. Să iau un pui abandonat 
de cineva. Ceea ce ei numesc căţel salvat. 

- Ar fi foarte frumos, spuse ea. Abia aştept să aud lipăit de 

lăbuţe. 


- Bun. 

- Chiar crezi că acela a fost un rateu? 

Curtis se lăsă pe spate în scaun şi căzu teatral pe gânduri. 

- Probabil... dar ştii că domnul Grunwald de alături e grav 
bolnav de ceva vreme. (Cobori vocea, adoptând un ton de 
şoaptă compătimitoare.) Cancer. 

- O, vai mie, zise doamna Wilson. 

Curtis aprobă din cap. 

- Doar nu crezi că ar...? 

Numerele care mărşăluiau pe monitorul computerului se 
topiră în screen-saver: fotografii aeriene şi imagini cu plaje, 
toate înfăţişând Turtle Island. Curtis se ridică în picioare, se duse 
la doamna Wilson şi-i luă prosopul din mână. î 

- Nu, n-aş zice, dar am putea merge să vedem. In definitiv, la 
ce sunt buni vecinii? 


NOTE LA ASFINŢIT 


Potrivit unei anumite şcoli de gândire, notele precum acestea 
sunt în cel mai bun caz nenecesare şi-n cel mai rău suspecte. 
Argumentul împotrivă este acela că poveştile care necesită 
explicaţii probabil că nu sunt poveşti foarte reuşite. Impărtăşesc 
întru câtva această idee, ceea ce este un motiv în plus să pun o 
scurtă addendă la finele cărţii (plasarea ei aici evită totodată 
exasperantele acuzaţii de divulgare a subiectului, acuzaţii 
lansate cel mai adesea tocmai de curioşii curioşilor). Includ 
totuşi notele din simplul motiv că multor cititori le plac. Ei vor să 
ştie ce a făcut ca o poveste să fie scrisă sau la ce se gândea 
autorul când a scris-o. Autorul de faţă nu ştie bine niciu-nul 
dintre aceste două lucruri, dar poate oferi câteva gânduri 
dezlânate care s-ar putea sau nu să fie de interes cuiva. 

„Willa“ Aceasta probabil că nu este cea mai bună povestire 
din carte, dar eu o iubesc foarte mult, întrucât a prilejuit debutul 
unei noi perioade de creativitate pentru mine - cu privire la 
proza scurtă, cel puţin. Majoritatea povestirilor din La asfinţit au 
fost scrise după „Willa“, şi încă într-o succesiune relativ rapidă 
(într-o perioadă de nici doi ani). Cât despre povestire în sine... 
una dintre caracteristicile minunate ale fanteziei este aceea că 
oferă scriitorilor o şansă de-a explora ce s-ar putea (sau nu s-ar 
putea) întâmpla după ce dăm ortul popii. Se găsesc două 


povestiri despre asta în La asfinţit (cealaltă este „New York 
Times la ofertă specială“). Am fost crescut ca un metodist 
perfect normal şi, chiar dacă am respins de mult ideea de religie 
organizată şi poruncile ei săpate în piatră, cred în ideea 
fundamentală, şi anume că supravieţuim morţii într-un fel sau 
altul. Imi e greu să cred că nişte fiinţe atât de complicate şi 
uneori minunate se risipesc, în cele din urmă, pur şi simplu, 
aruncate ca gunoiul pe marginea drumului. (Probabil doar nu 
vreau să cred asta.) Cum ar arăta însă acea su-pravieţuire... Va 
trebui să aştept ca să aflu. Cred că cel mai probabil suntem 
confuzi 


şi refuzăm să ne acceptăm noua stare. Cred că cel mai probabil 
iubirea supravieţuieşte chiar şi morţii (sunt un romantic, n-aveţi 
decât să mă puneţi la colţ). Dacă aşa este, ar fi vorba de o iubire 
năucă... şi niţel tristă. Când iubirea şi tristeţea îmi vin în gând în 
acelaşi timp, ascult muzică country: interpreţi ca George Strait, 
BR549, Marty Stuart... şi Derailers. Sigur, cei din urmă apar în 
povestirea de faţă şi eu cred că vor avea de respectat un 
contract pe termen foarte lung. 

„Fata de turtă dulce“ Acum, eu şi soţia mea locuim în Florida o 
parte din an, aproape de bariera de insule din largul Golfului 
Mexic. Sunt multe proprietăţi foarte mari acolo - unele vechi şi 
graţioase, altele de soiul celor nouveau umflate cu pompa. Mă 
plimbam cu un prieten pe una dintre aceste insule acum vreo 
doi ani. El a gesticulat spre un şir de McConace din acelea şi a 
spus: „Majoritatea stau goale şase sau şapte luni pe an, îţi vine 
să crezi?“ Imi venea... şi m-am gândit că ar ieşi o poveste mi- 
nunată. A crescut dintr-o premisă foarte simplă: un tip rău 
alergând după o fată pe o plajă pustie. Dar, mi-am spus, ea va 
trebui să fi fugit deja de ceva. O fată de turtă dulce, cu alte 
cuvinte. Doar că mai devreme sau mai târziu şi cei mai rapizi 
alergători trebuie să stea în loc şi să lupte. De asemenea, îmi 
plac poveştile de suspans în care detaliile mărunte fac jocul. 
Aceasta a avut multe astfel de detalii. 

„Visul lui Harvey“ Vă pot spune doar un lucru despre 
povestirea aceasta, fi-indcă este singurul lucru pe care îl ştiu (şi 
probabil singurul care contează): ideea mi-a venit într-un vis. Am 
scris-o dintr-un foc, aproape doar transcriind povestea pe care 
subconştientul mi-o spusese deja. Mai există o povestire 


inspirată de un vis în cartea aceasta, însă despre ea ştiu ceva 
mai multe. 

„Popas“ Acum aproximativ şase ani, într-o seară am ţinut o 
şedinţă de lectură la un colegiu din St Petersburg. Am rămas 
până târziu şi-am ajuns că conduc spre casă pe autostrada 
Florida, după miezul nopţii. La întoarcere, am oprit într-o zonă 
de popas ca să-mi golesc vezica. Dacă aţi citit povestea, ştiţi 
cum arăta locul: un bloc de celule dintr-o închisoare de medie 
securitate. Oricum, m-am oprit în faţa toaletei pentru bărbaţi, 
deoarece un bărbat şi o femeie erau în toaleta pentru femei şi 
se certau la cuțite. Amândoi păreau încordaţi şi cât pe ce să se 
ia la harţă. M-am întrebat ce naiba să fac dacă se va întâmpla 
asta, şi mi-am spus: Va trebui să-l invoc pe Richard Bachman, 
fiindcă el e mai dur ca mine. Cei doi au ieşit fără a ajunge la 
lovituri - deşi doamna 

NOTE LA ASFINŢIT 
în cazul de faţă plângea - şi eu am plecat mai departe acasă 
fără alte incidente. Spre sfârşitul acelei săptămâni am scris 
povestea asta. 

„Bicicleta staţionară“ Dacă aţi pedalat vreodată una, ştiţi cât 
de plictisitor poate fi. lar dacă aţi încercat să reintraţi într-un 
regim zilnic de exerciţii fizice, ştiţi cât de dificil poate fi (mottoul 
meu: „Să mănânci e mai uşor“ - dar da, fac şi exerciţii fizice). 
Povestea aceasta a izvorât din relaţia mea de ură/ură nu doar cu 
bicicletele staţionare, ci cu toate benzile de alergat şi toate 
stepperele pe care am lucrat vreodată. 

„Lucrurile rămase în urma lor“ Ca aproape toţi locuitorii 
Americii, am fost profund şi fundamental afectat de 
evenimentele din 11 septembrie. Asemenea multor scriitori de 
literatură deopotrivă populară şi literară, am simţit o reticenţă 
de-a spune orice despre o întâmplare care a devenit pentru 
America o piatră de hotar la fel de semnificativă precum Pearl 
Harbor sau asasinarea lui John Kennedy. Doar că eu cu scrisul de 
poveşti mă ocup şi ideea acestei poveşti mi-a venit cam la o 
lună după căderea Turnurilor Gemene. Poate că totuşi n-aş fi 
scris-o dacă nu mi-aş fi amintit o conversaţie pe care am avut-o 
cu un editor evreu cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani în 
urmă. Editorul era supărat pe bine pentru o poveste intitulată 
„Un elev capabil“. Nu făcusem bine că scrisesem despre 
lagărele de concentrare, a zis, fiindcă eu nu eram evreu. Am 


răspuns că asta făcea cu atât mai im-portantă scrierea poveştii 
- fiindcă scrisul e un act de înţelegere conştientă. Asemenea tu- 
turor celorlalţi americani care au văzut fum deasupra New 
Yorkului în dimineaţa aceea, am vrut să înţeleg deopotrivă 
evenimentul şi urmele pe care un astfel de eveniment le lasă 
inevitabil în urma sa. Povestirea de faţă este încercarea mea de- 
a face asta. 

„După-amiaza absolvirii“ Ani de zile după un accident din 
1999, am luat un medicament antidepresiv numit Doxepin - nu 
fiindcă aş fi fost deprimat (zise el pe un ton sumbru), ci fiindcă 
se spunea că Doxepin are un efect benefic asupra durerilor 
cronice. A funcţionat, dar în noiembrie 2006, pe când eram la 
Londra pentru a-mi promova romanul Povestea lui Lisey, am 
simţit că a venit vremea să fiu bărbat. Nu am consultat doctorul 
care mi l-a prescris; am intrat direct în sevraj. Efectele se- 
cundare ale bruştei întreruperi au fost... interesante.* Vreme de 
aproximativ o 

* Ştiu sigur că Doxepin a fost de vină pentru asta? Nu ştiu. 
Hei, poate era ceva în apa din Anglia (n.a.). 


săptămână, când închideam ochii noaptea, vedeam vii cadre 
panoramice, ca într-un film - păduri, câmpii, dealuri, râuri, 
garduri, căi ferate, oameni mânuind hârleţe şi lopeţi pe o bucată 
de drum în lucru... şi apoi totul o lua de la capăt până când 
adormeam. Niciodată imaginile nu erau însoţite de o poveste; 
vedeam doar aceste cadre panoramice detaliate, luminoase. Mi- 
a părut cumva rău când au dispărut. Am experimentat, toto- 
dată, o serie de vise vii post-Doxepin. Unul dintre ele - un uriaş 
nor-ciupercă înflorind deasupra New Yorkului - a devenit 
subiectul acestei poveşti. Am scris-o deşi ştiam că imaginea a 
fost folosită în nenumărate filme (fără a aminti de serialul TV 
Jericho), deoarece visul avea un aer firesc, de documentar; m- 
am trezit cu inima bubuind, spu-nându-mi: Asta s-ar putea 
întâmpla. Şi mai devreme sau mai târziu, aproape sigur se va 
întâmpla. Ca şi „Visul lui Harvey“, povestea aceasta este mai 
mult dictare decât ficţiune. 

„N.“ Aceasta e cea mai nouă povestire din carte şi e publicată 
în premieră aici. A fost puternic influenţată de Marele Zeu Pan al 
lui Arthur Machen, o poveste care (precum Dracula lui Bram 
Stoker) depăşeşte calitatea slabă a scriiturii şi îşi croieşte 


neîncetat drum în zona de groază a cititorilor. Oare câte nopţi 
nedormite a pricinuit? Dumnezeu ştie, dar câteva dintre ele au 
fost ale mele. Cred că „Pan“ e cea mai apro-piată reprezentare 
din genul horror a marii balene albe, şi mai devreme sau mai 
târziu fiecare scriitor care îşi ia lucrul în serios trebuie să scrie 
pe această temă: realitatea este subţire şi adevărata realitate 
de dincolo este un abis fără fund plin cu monştri. Ideea mea a 
fost de-a încerca să îmbin tema lui Machen cu ideea de 
tulburare  obse-siv-compulsivă... în parte deoarece cred că 
oricine suferă de TOC într-o anumită măsură (oare nu ne-am 
întors cu toţii măcar o dată din drum ca să verificăm dacă am 
închis aragazul?) şi în parte deoarece obsesia şi compulsia sunt 
aproape întotdeauna couneltitori nepedepsiţi în povestea horror. 
Vă vine în gând o singură poveste de groază cunoscută care să 
nu conţină ideea întoarcerii la ceea ce urâm şi dispreţuim? Cel 
mai bun şi clar exemplu pentru asta s-ar putea să fie „The Yellow 
Wallpaper“, de Charlotte Perkins Gilman. Dacă aţi citit-o 
vreodată în colegiu, vi s-a spus probabil că e o povestire 
feministă. Aşa este, însă în acelaşi timp este povestirea unei 
minţi care se năruie sub greutatea propriului său gând obsesiv. 
Acest element se regăseşte şi în „N.“ 

„Pisica diabolică“ Dacă La asfinţit conţine echivalentul unei 
piese ascunse pe un CD, cred că aceasta ar fi. Şi pentru asta 
trebuie să-i mulţumesc Marshei DerFilippo, vechea mea 
asistentă. Când i-am spus că voi întocmi o antologie, m-a 
întrebat dacă 

NOTE LA ASFINŢIT 
în sfârşit voi include „Pisica diabolică“, o povestire din zilele 
când publicam în reviste pentru bărbaţi. l-am răspuns că fără- 
ndoială am cuprins povestea - care a fost de fapt filmată ca 
parte a Tales from the Darkside: The Movie în 1990 - în una 
dintre celelalte patru colecţii anterioare. Marsha mi-a adus lista 
cuprinsurilor pentru a-mi demon -stra că n-o făcusem. Aşa că 
iat-o aici, în sfârşit între coperte, la peste treizeci de ani după ce 
a văzut întâi lumina tiparului în Cavalier. A luat naştere într-un 
fel amuzant. Editorul de ficţiune de la Cavalier de atunci, un tip 
simpatic pe nume Nye Willden, mi-a trimis o fotografie mărită cu 
un motan care sâsâie. Ce făcea să fie neobişnuită - pe lângă 
furia pisicii - era felul în care faţa ei era delimitată pe mijloc, 
blana pe o parte fiind albă şi pe cealaltă, negru strălucitor. Nye 


voia să organizeze un concurs de proză scurtă. Mi-a propus să 
scriu primele cinci sute de cuvinte dintr-o povestire despre 
pisică; ei aveau să le ceară apoi cititorilor să o ducă la capăt şi 
cel mai reuşit text urma să fie publicat. Am fost de acord, dar 
povestirea m-a prins atât de tare, că am scris-o în întregime. Nu- 
mi amintesc dacă versiunea mea a fost publicată în acelaşi 
număr cu versiunea câştigătorului sau mai târziu, dar de atunci 
a fost antologată de câteva ori. 

„New York Times la ofertă specială“ În vara lui 2007, am 
plecat în Australia, am închiriat o Harley-Davidson şi-am mers cu 
ea de la Brisbane la Perth (ei bine... am urcat motocicleta în 
spatele unei Toyota Land Cruiser pe o bună distanţă din Marele 
Deşert Australian, unde drumuri precum Gunbarrel Highway 
reprezintă imaginea pe care o am despre autostrăzile din iad). A 
fost o excursie plăcută; am trecut prin multe aventuri şi am 
înghiţit mult praf. Dar să depăşeşti efectele diferenţei de fus 
orar după douăzeci şi una de ore în aer e nasol. lar eu nu dorm 
în avion. Pur şi simplu nu pot. Dacă stewardesa apare la scaunul 
meu cu pijamalele alea colorate, îmi fac cruce şi-i spun să plece. 
Când am ajuns în Australia după zborul de la San Francisco la 
Brisbane, am tras jaluzelele, m-am trântit în pat, am dormit zece 
ore şi m-am trezit proaspăt şi gata de drum. Singura problemă 
era că ceasul arăta ora două noaptea, la TV nu era nimic şi eu 
îmi terminasem în avion tot ce-mi luasem de citit. Din fericire, 
aveam un caiet şi am scris povestirea aceasta la măsuţa din 
camera mea de hotel. Până când a urcat soarele pe cer, era 
gata şi eu am mai putut dormi alte două ore. O poveste trebuie 
să-l captiveze şi pe scriitor - asta e părerea mea, sunteţi liberi 
să vi le exprimaţi pe ale dumneavoastră. 

„Mut“ Am citit un articol în ziarul local despre o secretară de 
liceu care delapidase peste şaizeci şi cinci de mii de dolari 
pentru a juca la loterie. Prima mea întrebare a fost 


ce părere are soţul ei despre asta, şi am scris povestirea de faţă 
ca să aflu. Îmi aminteşte de bomboanele otrăvite pe care le 
gustam săptămânal la Alfred Hitchcock Presents. 

„Ayana“ Viaţa de apoi, cum am spus la începutul acestor 
note, a fost întotdeauna teren fertil pentru scriitorii care nu 
ocolesc fantasticul. Dumnezeu - sau oricare dintre presupusele 
Lui forme - este alt subiect pentru care au fost făcute povestirile 


fantastice. Şi când ne punem întrebări despre Dumnezeu, una 
aproape de capul listei este de ce unii oameni trăiesc şi alţii 
mor; de ce unii se însănătoşesc şi alţii nu. Mi-am pus-o eu 
însumi în urma rănilor suferite în 1999, ca rezultat al unui 
accident care mi-ar fi putut uşor lua viaţa dacă poziţia mea era 
diferită cu doar câţiva centimetri (pe de altă parte, dacă poziţia 
mea era diferită cu alţi centimetri, aş fi putut scăpa nevătămat). 
Dacă o persoană trăieşte, spunem „E un miracol“. Dacă moare, 
spunem „A fost voia Domnului“. Nu există un răspuns raţional în 
faţa miracolelor şi nu avem cum înţelege voia Domnului - care, 
dacă există, poate nu manifestă pentru noi un interes mai mare 
decât pentru microbii care trăiesc acum pe pielea mea. Se 
petrec însă miracole, mi se pare mie; fiecare gură de aere un 
alt miracol. Realitatea este subţire, dar nu întotdeauna 
întunecată. N-am vrut să scriu despre răspunsuri, am vrut să 
scriu despre întrebări. Şi să sugerez că miracolele pot fi nu doar 
o binecuvântare, ci şi o povară. Şi poate totul e o bazaconie. 
Povestirea îmi place, totuşi. 

„În mare rahat“ Toată lumea a folosit din când în când 
toaletele acelea portabile de pe marginea drumului, fie şi numai 
la popasurile de pe autostradă, vara, când ad-ministraţia 
drumurilor trebuie să instaleze toalete suplimentare pentru a 
face faţă fluxului tot mai mare de călători (zâmbesc în timp ce 
scriu asta, gândindu-mă la ce mi-nunată imagine de excreţie în 
masă naşte). Doamne, nimic nu se compară cu ce simţi când 
intri într-o cabină din aceea într-o după-amiază toridă de august, 
nu-i aşa? E cald de să te prăjeşti şi mirosul e divin. Sincer să fiu, 
niciodată n-am folosit una fără să mă gândesc la povestirea lui 
Poe, „Îngropat de viu“, şi să mă întreb ce mi s-ar întâmpla dacă 
buda ar cădea cu uşa în jos. Mai ales dacă n-ar fi nimeni în jur ca 
să mă ajute să ies. În cele din urmă, am scris povestirea 
aceasta, din acelaşi motiv pentru care am scris atât de multe 
povestiri destul de neplăcute, dragi Cititori Fideli: să vă pasez 
vouă ceea ce mă înspăimântă pe mine. Şi nu pot încheia fără să 
vă spun ce copilărească bună-dis-poziţie mi-a pricinuit această 
istorisire. M-am scârbit chiar şi pe mine. 

Ei. 

Puțin. 

NOTE LA ASFINŢIT 

Şi cu asta vă urez rămas-bun, cel puţin pentru moment. Dacă 


miracolele vor continua, ne vom reîntâlni. Până atunci, vă 
mulţumesc că mi-aţi citit povestirile. Sper ca măcar una dintre 
ele să vă ţină treji o vreme, după ce se sting luminile. 

Aveţi grijă de voi... Dar staţi! N-aţi lăsat cumva aragazul 
deschis? Sau n-aţi uitat gazul pornit sub grătarul de pe terasă? 
Dar încuietoarea uşii din spate? V-aţi amintit să răsuciţi cheia? E 
atât de uşor să uiţi lucruri de felul ăsta, şi cineva poate se stre- 
coară înăuntru chiar în clipa aceasta. Un descreierat, poate. 
Unul cu un cuţit. Aşa că dă-l naibii de comportament TOC... 

Ar fi bine să mergeţi să verificaţi, nu credeţi? 

Stephen King 
8 martie 2008 


Cuprins 
Introducere sn cat cântată ata tra da ba dit a eta a ua 9 
VIȚEI, co deea la tate lo 0 a 2 Da a aa edr a a aaa 13 
Fata de turtă dulce: sis sasea za aa oaia eco acea atatea 39 
Visul'lui Harvey seic entitate adi ln ne Ce 95 
PODEA Sri ocina E ot fl tata atata a Da 0 a EE 107 
Bicicleta staționară in cca matii rect dee ta tatei 125 
Lucrurile rămase în urma lor .........cee eee 159 
După-amiaza absolvirii ..........c eee en eneee 191 
ÎN etc e bei La rio a tt tt ta ia AEA 199 
Pisica diabolică osie a ici cei ta sea ata 253 
New York Times la ofertă specială ....................... 271 
ÎMI E: sa dat EEE E A E oi 283 
AYANA issa siana an ca a a iei aa it aa aa EE lt 309 
In mare ee La [e RPR ae e e SRO ENE PRR COACERE SRR 329