Stephen King — Anotimpuri diferite

STEPHEN KING 


ANOTIMPURI DIFERITE 


Primăvara 
Speranta nu moare niciodată 


Închisoarea îngerilor 


Cred că în hecare închisoare din America, he ea de stat sau 
federală, găseszti un tip ca ruine — eu sunt omul care-ţi aduce orice, 
Tigări făcute la comandă, un săcotei de marijuana, dacă te dai în 
vânt după aga ceva, o sticlă de brandy, ca să sărbătoregti abzolmrea 
lhceului de către tuca sau ful tău, sau aproape orice altoeva,,. în 
hrmutele rațiunu, vreau să spun. Dar n-a fost întotdeauna aşa. 

Am ajuns la Shawshank când aveam doar douăzeci de aru gi sunt 
unul cduntre puținu cameri din rmica noastră farmlie fericită care e 
dispus să-şi asume ceea ce a făcut. Am comis o crimă, Am făcut o 
poliţă de asigurare babană pe numele soției mele, care era cu trei 
arii mai în vârstă decât mine, după care i-am megternit frânele 
Chevroletului pe care tatăl ei mi-l dăduse ca dar de nuntă. S-a 
întâmplat exact cum am plănuit, atât doar că nu plănuisermn că ea se 
va opri în drum ca să-l ia în magină pe vecină gi pe bebelugul 
acesteia, pe când cobora Castle Hill ca să meargă în oraş, Frânele 
au cedat și maşina s-a prăbuzit prin tuhgunile de la marginea 
izlazului, în plină viteză. Martoru au spus că maşina atinsese cel 
puțini optzeci la ară când s-a lowt de soclul monumentului închinat 
Războiului Camil, fund cuprinsă irnediat de flăcări, 


ÎL aa "1 1] tr solizi re [- ace ari ua +11] RP je =i RET MARIE E PERI e d eta e et aa ee astea LL a 


SIEPHEN KING 


ANOTIMPURI DIFERIIE 


Primavara 
Speranţa nu moare niciodată 


Închisoarea îngerilor 


Cred că în fiecare închisoare din America, fie ea de stat 
sau federală, găseşti un tip ca mine - eu sunt omul care-ţi 
aduce orice. [igări făcute la comandă, un săcotei de 
marijuana, dacă te dai în vânt după aşa ceva, o sticlă de 
brandy, ca să sărbătoreşti absolvirea liceului de către fiica 
sau fiul tău, sau aproape orice altceva... în limitele raţiunii, 
vreau să spun. Dar n-a fost întotdeauna aşa. 

Am ajuns la Shawshank când aveam doar douăzeci de ani 
şi sunt unul dintre puţinii oameni din mica noastră familie 
fericită care e dispus să-şi asume ceea ce a făcut. Am comis 
o crimă. Am făcut o poliţă de asigurare babană pe numele 
soţiei mele, care era cu trei ani mai în vârstă decât mine, 
după care i-am meşterit frânele Chevroletului pe care tatăl 
ei ni-l dăduse ca dar de nuntă. S-a întâmplat exact cum am 
plănuit, atât doar că nu plănuisem că ea se va opri în drum 
ca să-i ia în maşină pe vecină şi pe bebeluşul acesteia, pe 
când cobora Castle Hill ca să meargă în oraş. Frânele au 
cedat şi maşina s-a prăbuşit prin tufişurile de la marginea 


izlazului, în plină viteză. Martorii au spus că maşina 
atinsese cel puţin optzeci la oră când s-a lovit de soclul 
monumentului închinat Războiului Civil, fiind cuprinsă 
imediat de flăcări. 

Aşa cum nici să fiu prins nu plănuisem, dar s-a-ntâmplat. 
Am primit un permis de şedere sezonieră în locul ăsta. În 
Maine nu exista pedeapsa cu moartea, iar procurorul a avut 
grijă să fiu judecat pentru toţi cei trei morţi şi să primesc 
trei condamnări pe viaţă, care urmau să fie executate 
consecutiv. Asta mi-a anulat pentru o lungă perioadă de 
timp orice şansă aş fi avut la eliberare condiţionată. 
Judecătorul a numit ceea ce făcusem „o crimă odioasă şi 
atroce” şi chiar aşa a fost, dar acum ţine de trecut. Poţi să 
citeşti despre ea în paginile îngălbenite ale gazetei Castle 
Rock Caii, în care titlurile de-o şchioapă ce anunțau 
condamnarea mea arată cumva caraghios şi demodat, 
alături de ştirile despre Hitler şi Mussolini şi agenţiile 
„alfabetice” ale lui FDR:L-. 

Mă întrebaţi dacă m-am reabilitat? Nu ştiu ce-nseamnă 
cuvântul ăsta, cel puţin în ceea ce priveşte închisorile şi 
instituţiile corecţionale. Cred că e un cuvânt folosit de 
politicieni. S-ar putea să aibă şi un alt înţeles şi s-ar putea 
să am şansa să-l aflu, dar asta ţine de viitor... ceva la care 
condamnaţii învaţă să nu se gândească. Eram tânăr, chipeş 
şi veneam din cartierul sărac al oraşului. Am lăsat gravidă o 
fată drăguță, morocănoasă şi încăpăţânată, care locuia într- 
una dintre cele mai frumoase case vechi de pe Carbine 
Street. Tatăl ei a fost de acord cu căsătoria, dacă mă 
angajam la compania de aparatură optică pe care o deţinea 
şi „urcam pe scara ierarhică prin muncă”. Am descoperit 
însă că, de fapt, dumnealui avea de gând să mă ţină în casă, 
sub directa lui supraveghere, ca pe un căţeluş obraznic, 
care încă nu s-a învăţat să nu facă mizerie prin casă şi s-ar 
putea să şi muşte. Până la urmă, am strâns în mine destulă 
ură ca să fac ceea ce am făcut. Dacă mi s-ar oferi o a doua 


şansă, n-aş mai face-o, dar nu sunt sigur că asta înseamnă 
că sunt reabilitat. 

În tot cazul, nu despre mine vreau să vă povestesc, ci 
despre un tip pe care-l chema Andy Dufresne. Dar până să 
vă pot povesti despre Andy, trebuie să vă mai explic câteva 
lucruri legate de mine. N-o să dureze mult. 

Cum v-am mai spus, timp de aproape patruzeci de ani, eu 
eram omul care putea să-ţi facă rost de diverse la 
Shawshank. lar asta nu însemna doar lucruri de 
contrabandă, cum ar fi ţigările sau băutura, deşi astea erau 
mereu în fruntea listei. Dar am făcut rost de mii de alte 
lucruri pentru oamenii aflaţi aici, unele dintre ele cât se 
poate de legale, dar greu de obţinut într-un loc în care se 
presupune că ai fost adus ca să fii pedepsit. Era un tip care 
fusese condamnat fiindcă violase o fetiţă şi-şi arătase părţile 
ruşinoase faţă de alte câteva zeci; i-am făcut rost de trei 
bucățele de marmură roz de Vermont, iar el a făcut din ele 
trei sculpturi drăguţe - un prunc, un băieţel de vreo 
doisprezece ani şi un tânăr bărbos. Le-a numit Cele trei 
vârste ale lui lisus, iar acele sculpturi în miniatură se află 
acum în salonul unui fost guvernator al acestui stat. 

Sau iată un nume de care s-ar putea să vă amintiţi dacă 
aţi crescut în nordul statului Massachusetts - Robert Alan 
Cote. În 1951, a încercat să jefuiască First Mercantile Bank 
of Mechanic Falls, iar jaful s-a transformat într-o baie de 
sânge - şase morţi în final, doi dintre ei fiind membri ai 
bandei, trei morţi au fost dintre ostatici şi un tânăr poliţist 
care a scos capul la iveală într-un moment nepotrivit şi s-a 
ales cu un glonţ în ochi. Cote deţinea o colecţie de bănuţi. 
Bineînţeles, n-aveau să-l lase cu ea înăuntru, dar cu puţin 
ajutor din partea maică-sii şi printr-un intermediar care 
conducea camionul spălătoriei, am reuşit să i-o aduc. l-am 
spus, Bobby, trebuie să fii nebun să ţii o colecţie de monede 
într-un hotel din piatră înţesat de hoţi. S-a uitat la mine şi 
mi-a spus zâmbind: Ştiu unde să le ţin. Or să fie în 
siguranţă. Nu-ţi face griji. Şi a avut dreptate. Bobby Cote a 


murit din cauza unei tumori cerebrale în 1967, dar colecţia 
lui de monede n-a fost găsită niciodată. 

Am adus ciocolată pentru bărbaţi de Valentine's Day; am 
adus trei milkshake-uri verzi, din alea care se servesc la 
McDonald's în preajma zilei Sfântului Patrick, pentru un 
nebun de irlandez, pe care-l cheamă O'Malley; chiar am 
aranjat o proiecţie nocturnă a filmelor Deep Throat şi The 
Devil in Miss Jones pentru un grup de douăzeci de inşi, care 
şi-au pus la bătaie economiile pentru închirierea filmelor... 
chiar dacă m-am ales cu o săptămână de carceră pentru 
această mică escapadă. Astea-s riscurile meseriei atunci 
când eşti omul care face rost de orice. 

Am adus cărţi ştiinţifice şi cărţi porno, ultimele noutăţi în 
materie de farse, cum ar fi scuturătoarele sau praful de 
scărpinat şi nu de puţine ori am văzut cum câte-un veteran 
primeşte o pereche de chiloţi de la nevasta sau de la 
prietena lui... şi cred că nu e greu de ghicit ce fac tipii de- 
aici cu asemenea obiecte în nopţile lungi în care timpul se 
târăşte cu viteza melcului. Nu obţin toate lucrurile astea pe 
gratis, şi la unele preţul e destul de piperat. Dar n-o fac 
doar pentru bani; la ce mi-ar sluji banii? N-o să-mi cumpăr 
niciodată un Cadillac şi nici n-o să iau avionul ca să plec în 
Jamaica două săptămâni în februarie. O fac din acelaşi 
motiv pentru care un bun măcelar o să-ţi vândă numai 
carne proaspătă: am o reputaţie pe care vreau să mi-o 
păstrez. Singurele lucruri cu care refuz să am de-a face 
sunt armele şi drogurile tari. N-o să ajut pe nimeni să se 
sinucidă sau să ucidă pe alţii. Am destulă moarte pe suflet 
ca să-mi ajungă pentru o viaţă. 

Sunt un adevărat magazin universal. Aşa se face că, 
atunci când Andy Dufresne a venit la mine în 1949 şi m-a 
întrebat dacă aş putea să i-o aduc în închisoare pe Rita 
Hayworth, i-am spus că n-o să fie nicio problemă. Şi n-a fost. 

Când Andy a venit la Shawshank în 1948, avea treizeci de 
ani. Era un bărbat curăţel şi scund, cu părul de culoarea 
nisipului şi mâini mici, de om deştept. Purta ochelari cu 


rame aurite. Avea unghiile mereu tăiate şi curate. Poate că 
e ciudat să ţii minte un asemenea amănunt despre un om, 
dar mi se pare că-l defineşte pe Andy. Întotdeauna arăta ca 
şi cum ar fi trebuit să poarte cravată, în „libertate” fusese 
vicepreşedinte al departamentului de tutele al unei 
importante bănci din Portland. O mare realizare pentru un 
om atât de tânăr, mai ales dacă ţii cont de cât sunt de 
conservatoare cele mai multe dintre bănci... iar când ajungi 
în New England trebuie să multiplici conservatorismul ăsta 
cu zece, pentru că aici oamenii nu-şi încredinţează banii 
altei persoane decât dacă e cheală, şchioapă şi trage tot 
timpul de pantaloni ca să-şi aranjeze suspensorul. Andy era 
închis pentru că-şi ucisese nevasta şi pe amantul acesteia. 

După cum cred că am mai spus, toţi cei aflaţi în puşcărie 
sunt nevinovaţi. Oh, ei citesc biblia aia aşa cum 
teleevangheliştii citesc Cartea Revelaţiilor. Erau victimele 
unor judecători cu inimi de piatră şi boaşe la fel de tari, sau 
ale unor avocaţi incompetenţi, sau ale unor înscenări ale 
poliţiei, ori ale ghinionului. Citeau ei Sfânta Scriptură, dar 
pe feţele lor se citea o altă scriptură. Majoritatea 
condamnaților sunt oameni de joasă speţă, de niciun folos 
nici pentru ei înşişi, nici pentru oricine altcineva, şi cel mai 
mare ghinion al lor a fost faptul că mamele lor i-au purtat în 
pântece până la soroc. 

În toţi anii pe care i-am petrecut la Shawshank, au fost 
mai puţin de zece inşi pe care i-am crezut când mi-au spus 
că sunt nevinovaţi. Andy Dufresne a fost unul dintre ei, deşi 
m-am convins de nevinovăția lui abia după ce-au trecut 
câţiva ani. Dacă aş fi făcut parte din juriul care i-a judecat 
cazul la Curtea Superioară din Portland, pe parcursul a 
şase săptămâni furtunoase în anii 1947-1948, şi eu l-aş fi 
considerat vinovat. 

A fost un caz al naibii de dificil, fără doar şi poate; unul 
dintr-alea suculente, cu toate elementele potrivite. Pe de o 
parte, aveai o fată frumoasă, cu relaţii în societate (moartă), 
o personalitate sportivă locală (moartă şi ea) şi un tânăr şi 


important om de afaceri, în boxă. Pe lângă asta, tot 
scandalul pe care putea să-l stârnească presa. Acuzarea 
avea un caz simplu şi clar. Procesul s-a prelungit atâta, doar 
pentru că procurorul general intenţiona să candideze 
pentru Camera Reprezentanţilor şi voia ca prostimea să 
aibă prilejul să-şi întipărească bine pe creier moaca lui. A 
fost un minunat prilej de circ juridic, cu spectatori care se 
aşezau la coadă la patru dimineaţa, în ciuda temperaturilor 
negative, ca să-şi asigure un loc. 

Faptele din dosarul procurorului, pe care Andy nu le-a 
contestat niciodată, au fost următoarele: Că avusese o soție, 
Linda Collins Dufresne; că în luna iunie a anului 1947 ea îşi 
exprimase dorinţa de a învăţa să joace golf la Falmouth Hills 
Country Club; că, într-adevăr, ea a luat lecţii vreme de 
patru luni; că instructorul ei a fost jucătorul profesionist de 
golf din Falmouth Hills, Glenn Quentin; că la sfârşitul lui 
august 1947, Andy a aflat că soţia sa şi Quentin deveniseră 
amanți; că Andy şi Linda s-au certat straşnic în după-amiaza 
zilei de 10 septembrie 1947; că subiectul discuţiei lor 
aprinse a fost infidelitatea ei. 

Andy a declarat că Linda ar fi susţinut că era bucuroasă 
că el aflase; devenise stresant, spusese ea, să se tot 
furişeze. I-a comunicat lui Andy că plănuise să obţină un 
divorţ în Reno. Andy i-a spus că o va vedea în iad înainte s-o 
vadă în Reno. Ea a plecat să petreacă noaptea cu Quentin în 
bungalow-ul închiriat de acesta nu departe de terenul de 
golf. A doua zi de dimineaţă, femeia de serviciu i-a găsit pe 
amândoi morţi în pat. Fiecare fusese împuşcat de câte 
patru ori. 

Tocmai acest ultim detaliu i-a fost mai potrivnic lui Andy 
decât oricare altul. Procurorul cu aspirații politice a făcut 
mare caz de el în declaraţia de deschidere şi în sinteza 
finală. Andrew Dufresne, a spus el, n-a fost un bărbat 
înşelat cuprins de patima răzbunării împotriva soţiei sale 
infidele; asta, a spus procurorul, putea fi înţeles, chiar dacă 
nu şi iertat. Dar această răzbunare fusese făcută cu sânge 


rece. Gândiţi-vă! A spus tunător procurorul către juriu. 
Patru şi patru! Nu şase gloanţe, ci opt! A golit 
încărcătorul... după care s-a oprit ca să-l reincarce, în aşa 
fel încât să poată trage din nou în fiecare! PATRU PENTRU 
EL ŞI PATRU PENTRU EA, a titrat cu litere de-o şchioapă 
Portland Sun. Boston Register l-a supranumit Ucigaşul 
Imparţial. 

Un angajat al Casei de Amanet Wise, din Lewiston, a 
declarat că-i vânduse lui Andy Dufresne un revolver de 
calibrul 0,38 cu şase gloanţe, destinat forţelor de poliţie, cu 
doar două zile înainte de dubla crimă. Un barman de la 
barul country clubului a declarat că în seara zilei de 10 
septembrie, Andy intrase în bar pe la şapte, dăduse peste 
cap trei pahare de whisky sec, în decurs de douăzeci de 
minute - când s-a ridicat de pe taburet i-a spus barmanului 
că o să se ducă la locuinţa lui Glenn Quentin şi că el, 
barmanul, va putea „să citească în ziare ce-avea să se 
întâmple”. Un alt vânzător, de data asta de la magazinul 
Handy-Pik, situat la nici doi kilometri de casa lui Quentin, le- 
a spus juraţilor că Dufresne intrase în magazin pe la nouă 
fără un sfert în aceeaşi noapte. Cumpărase ţigări, trei litri 
de bere şi nişte prosoape de bucătărie. Medicul legist al 
districtului a certificat că domnul Quentin şi doamna 
Dufresne au fost ucişi între orele unsprezece seara şi două 
noaptea, în noaptea dinspre de 10 spre 11 septembrie. 
Detectivul de la biroul procurorului general însărcinat cu 
rezolvarea cazului a declarat că la mai puţin de şaizeci de 
metri de bungalow se afla un refugiu stradal şi că, în după- 
amiaza zilei de 11 septembrie, trei elemente incriminante 
fuseseră recuperate din acel refugiu; primul articol, două 
sticle goale de un litru de bere Narragansett (cu 
amprentele acuzatului pe ele); al doilea articol, 
douăsprezece chiştoace de ţigări (toate fiind Kool, marca 
preferată a acuzatului); al treilea articol, un mulaj de ghips 
al urmelor de pneuri (identice cu modelul de pe anvelopele 
maşinii Plymouth 1947 a acuzatului). 


— In living-roomul bungalow-ului lui Quentin, s-au găsit 
pe sofa patru prosoape de bucătărie. Prosoapele aveau 
găuri de la gloanţe şi urme de praf de puşcă. Detectivul a 
formulat (în pofida obiecţiilor amarnice ale avocatului lui 
Andy) teoria conform căreia criminalul înfăşurase cu 
respectivele prosoape ţeava armei, pentru a înăbuşi 
zgomotul împuşcăturilor. 

Andy Dufresne a ieşit la bară pentru a se apăra singur şi 
şi-a relatat povestea calm, detaşat şi fără patimă. A spus că 
începuse să audă zvonuri supărătoare despre soţia lui şi 
Glenn Quentin din ultima săptămână a lui iulie. În august, 
supărarea lui a devenit îndeajuns de mare ca să-l facă să 
investigheze un pic. Într-o seară, când Linda urma, 
chipurile, să se ducă la cumpărături în Portland, după orele 
de tenis, Andy i-a urmărit pe ea şi pe Quentin la locuinţa cu 
un etaj, închiriată de acesta din urmă (botezată, inevitabil, 
de către ziare „cuibuşorul de nebunii”). A parcat în refugiu 
până când Quentin a dus-o cu maşina înapoi la club, unde 
era parcată maşina ei, cam după trei ore. 

— Dumneata vrei să dai de înţeles acestei curţi că soţia 
dumitale nu ţi-a recunoscut sedanul Plymouth nou-nouţ 
parcat în spatele maşinii lui Quentin? L-a întrebat 
procurorul atunci când i-a venit rândul. 

— Am făcut schimb de maşini cu un prieten, în seara aia, 
a spus Andy, şi calmul cu care a recunoscut cât de atent îşi 
plănuise investigația nu i-a făcut bine deloc în ochii juriului. 

După ce a înapoiat maşina prietenului său, s-a dus acasă 
cu propria maşină. Linda stătea în pat, citea o carte. A 
întrebat-o cum a fost drumul la Portland. Ea i-a răspuns că 
fusese distractiv, dar nu găsise nimic care să-i placă într- 
atât încât să-l cumpere. 

— Atunci am ştiut sigur, le-a spus Andy spectatorilor 
rămaşi cu sufletul la gură. Vorbise cu aceeaşi voce calmă şi 
distantă cu care-şi rostise întreaga mărturie. 

— Ce stare de spirit aţi avut în cele şaptesprezece zile 
scurse de atunci şi până-n noaptea în care soţia 


dumneavoastră a fost ucisă? L-a întrebat avocatul lui Andy. 

— Am fost foarte nefericit, a spus Andy calm, cu răceală. 
Ca un om care citeşte o listă de cumpărături, a precizat că 
s-a gândit să se sinucidă, mergând până acolo încât să-şi 
cumpere un pistol din Lewiston, pe 8 septembrie. 

Avocatul l-a invitat apoi să relateze juriului ce s-a 
întâmplat după ce soţia lui a plecat să se întâlnească cu 
Glenn Quentin, în noaptea crimelor. lar Andy le-a zis... şi 
impresia lăsată a fost dintre cele mai rele posibile. 

Îl ştiu de aproape treizeci de ani şi pot să vă spun că era 
omul cu cea mai mare stăpânire de sine pe care l-am 
cunoscut vreodată. Ceea ce era în regulă cu el, te lăsa să 
întrezăreşti puţin câte puţin. Ceea ce nu era în regulă, ţinea 
bine ascuns în sinea lui. Dacă a avut vreodată o noapte 
întunecată a sufletului, cum a zis nu ştiu care scriitor, n-o să 
ştim niciodată. Era genul de om care, dacă ar fi decis să se 
sinucidă, ar fi făcut-o fără să lase vreun bileţel, dar nu 
înainte de a-şi pune toate treburile în ordine. Dacă ar fi 
plâns în boxa martorilor ori dacă vocea i s-ar fi îngroşat şi- 
ar fi devenit ezitantă, chiar dacă ar fi ţipat la procurorul ăla 
cu intenţii serioase de a ajunge la Washington, nu cred că 
ar fi primit condamnarea pe viaţă cu care s-a ales. Şi chiar 
dacă ar fi obținut-o, până în 1954 ar fi fost eliberat 
condiţionat. Dar şi-a spus povestea asemenea unui 
magnetofon, vrând parcă să zică juriului: asta e povestea. 
Ori o acceptaţi, ori o respingeţi. Au respins-o. 

A spus că a fost beat în noaptea aia, că fusese mai tot 
timpul beat începând cu 24 august şi că, în general, nu prea 
rezista la băutură. Bineînţeles că această declaraţie, în sine, 
era greu de înghiţit de orice juriu. Pur şi simplu, ei nu şi-l 
puteau închipui pe acest tânăr rece şi stăpân pe sine, 
îmbrăcat într-un elegant costum din lână, la două rânduri, 
cu vestă, îmbătându-se criţă din pricina unei aventuri 
adultere a nevestei sale cu un amărât de antrenor de golf. 
Eu am crezut-o, pentru că am avut şansa să-l văd pe Andy 


aşa cum cei şase bărbaţi şi cele şase femei n-au avut-o 
niciodată. 

Tot timpul cât l-am cunoscut, Andy Dufresne n-a băut 
decât patru pahare de alcool pe an. Se întâlnea cu mine în 
curtea pentru exerciţii fizice în fiecare an, cam cu o 
săptămână înainte de ziua lui de naştere şi apoi încă o dată, 
cam cu două săptămâni înainte de Crăciun. Cu fiecare 
prilej, cerea să-i aduc o sticlă de Jack Daniels. O cumpăra 
aşa cum majoritatea condamnaților reuşesc să-şi plătească 
mărfurile - cu plata de sclav pe care o primesc aici, la care 
adaugă ceva bani proprii. Până în 1965, primeai ca 
puşcăriaş zece cenți pe oră. În '65, au săltat plata până la 
un sfert de dolar. Comisionul meu pentru băuturi era şi este 
de zece la sută, iar când adaugi asta la preţul unei sticle de 
whisky fin cum e Black Jack, poţi să-ţi faci o idee despre 
câte ore a trebuit să asude Andy Dufresne la spălătoria 
puşcăriei ca să-şi cumpere cele patru pahare de băutură pe 
an. 

În dimineaţa zilei sale de naştere, pe 20 septembrie, îşi 
turna un pahar zdravăn, iar după ce se dădea stingerea mai 
bea unul. A doua zi, îmi înapoia ce mai rămăsese în sticlă, 
iar eu o împărţeam cu cei din jur. Cât despre cealaltă sticlă, 
Andy bea un pahar în noaptea de Crăciun, iar pe celălalt, în 
ajunul Anului Nou. Şi pe aceea mi-o dădea înapoi, cu 
instrucţiuni s-o dau mai departe. Patru pahare pe an - iar 
ăsta e comportamentul unui om care a fost muşcat rău de 
sticlă. Îndeajuns de rău ca să sângereze. 

A povestit juriului că în noaptea de 10 fusese atât de 
beat, încât abia dacă-şi aminteşte ce se întâmplase în 
momente izolate de timp. Se îmbătase în după-amiaza 
aceea - „Am băut ca să-mi fac curaj”, aşa s-a exprimat - 
înainte de a discuta cu Linda. 

După ce aceasta a plecat să se întâlnească cu Quentin, şi- 
a amintit că a hotărât să se confrunte cu ei. În drum spre 
bungalow-ul lui Quentin, s-a oprit la country club ca să mai 
bea două păhărele pe fugă. Nu-şi amintea, a spus, că i-ar fi 


zis barmanului că „o să citească restul în ziare”, sau măcar 
că i-a adresat vreun cuvânt. Şi-a amintit că a cumpărat bere 
la Handy-Pik, dar nu şi prosoapele de bucătărie. 

— De ce să fi cumpărat prosoape de bucătărie? A 
întrebat el, iar într-unui din ziare s-a relatat că trei doamne 
dintre membrele juriului s-au cutremurat. 

Mai târziu, mult mai târziu, mi-a expus speculaţiile sale 
legate de vânzătorul care depusese mărturie cu privire la 
acele prosoape şi cred că merită să menţionez aici ce-a 
spus. 

— Să zicem că, în timp ce căutau de zor martori, mi-a 
spus Andy într-o zi în curtea pentru sport, au dat peste 
individul ăsta care mi-a vândut sticlele de bere în noaptea 
aia. Între timp, trecuseră trei zile. Elementele procesului 
fuseseră descrise în toate ziarele. Poate că s-au repezit în 
haită asupra individului, cinci sau şase poliţai, plus 
detectivul de la biroul procurorului general, plus asistentul 
procurorului districtual. Memoria e o chestie foarte 
subiectivă, Red. Poate că au început cu „Nu-i aşa căe 
posibil ca el să fi cumpărat patru-cinci prosoape de 
bucătărie?” şi şi-au continuat interogatoriul de acolo. Dacă 
îndeajuns de mulţi oameni vor ca tu să-ţi aminteşti ceva, pot 
să aibă o putere de convingere destul de mare. Am fost de 
acord cu el în privinţa asta. 

— Dar există o posibilitate şi mai puternică, a continuat 
Andy pe tonul lui meditativ. Cred că e măcar posibil ca el să 
se fi convins pe sine. S-a aflat în lumina reflectoarelor. 

Reporterii îi puneau întrebări, poza lui era în toate 
ziarele... şi toate astea încununate, fireşte, de apariţia lui ca 
martor la tribunal. Nu spun că şi-a falsificat în mod 
deliberat povestea sau că a comis un sperjur. Cred însă că e 
posibil ca minciuna aia să fi trecut fără probleme testul cu 
detectorul de minciuni sau că omul a jurat pe numele sfânt 
al mamei lui că am cumpărat prosoapele alea. Şi totuşi... 
memoria e o chestie al naibii de subiectivă. Un lucru e 
sigur: chiar dacă şi avocatul meu a crezut că jumătate din 


ce-am declarat au fost minciuni, n-a acceptat nicio clipă 
treaba asta cu prosoapele. Se vede de la o poştă că eo 
nebunie. Eram beat pulbere, prea beat să mă mai fi gândit 
să înăbuş zgomotul împuşcăturilor. Dac-aş fi făcut-o, aş fi 
tras fără milă. 

S-a dus până la refugiul acela şi a parcat acolo. A băut 
bere şi a fumat. S-a uitat cum se sting luminile de la 
parterul locuinţei lui Quentin. A văzut cum la etaj se 
aprinde o singură lumină... pentru ca după un sfert de oră 
să o vadă şi pe aia stingându-se. A spus că restul l-a putut 
ghici. 

— Domnule Dufresne, după aceea v-aţi dus acasă la 
Glenn Quentin şi i-aţi omorât pe cei doi? A întrebat cu glas 
tunător avocatul lui. 

— Nu, nu i-am omorât, a răspuns Andy. Pe la miezul 
nopţii, a spus el, a început să-şi revină din beţie, simțind 
totodată primele semne ale unei mahmureli crâncene. A 
decis să se ducă acasă şi să se culce, ca să poată reflecta cu 
mai multă maturitate la întreaga poveste a doua zi. În acel 
moment, pe când conduceam maşina spre casă, începeam 
să cred că lucrul cel mai înţelept ar fi să o las pur şi simplu 
să plece la Reno şi să-şi obţină divorţul. 

— Vă mulţumesc, domnule Dufresne. 

Procurorul districtual îşi făcu apariţia. 

— Ai divorţat de ea în maniera cea mai rapidă la care te 
puteai gândi, nu-i aşa? Ai divorţat cu ajutorul unui revolver 
de calibrul 0,38, înfăşurat în prosoape de bucătărie, nu? 

— Nu, domnule, n-am făcut aşa ceva, a răspuns Andy 
calm. 

— După care l-ai împuşcat pe amantul ei. 

— Nu, domnule. 

— Vrei să spui că mai întâi l-ai împuşcat pe Quentin? 

— Vreau să spun că n-am împuşcat pe niciunul dintre ei. 
Am băut vreo doi litri de bere şi am fumat atâtea ţigări câte- 
a găsit poliţia la refugiul ăla. După care m-am dus acasă şi 
m-am culcat. 


— Ai spus juriului că între 24 august şi 10 septembrie ai 
avut porniri suicidale. 

— Da, domnule. 

— Îndeajuns de suicidale ca să-ţi cumperi un revolver. 

— Da. 

— Te-ar deranja foarte mult, domnule Dufresne, dacă ţi- 
aş spune că nu-mi pari deloc a fi un tip cu porniri suicidale? 

— Nu, spuse Andy, dar nici dumneata nu-mi laşi impresia 
unui om deosebit de sensibil şi mă îndoiesc foarte mult că, 
dacă aş simţi că-mi vine să mă sinucid, aş veni să mă 
destăinui la dumneata. 

La replica aceasta, în sală s-a auzit un chicotit slab şi 
încordat, dar asta nu l-a făcut să câştige puncte în faţa 
juriului. 

— “Ţi-ai luat asupra ta pistolul în noaptea aceea de 
septembrie? 

— Nu. Aşa cum am declarat deja... 

— Ah, da! Spuse procurorul, zâmbind sarcastic. L-ai 
aruncat în râu, nu? În Royal River. În după-amiaza zilei de 9 
septembrie. 

— Da, domnule. 

— Cu o zi înainte de crime. 

— Da, domnule. 

— E convenabil, nu? 

— Nu-i nici convenabil, nici neconvenabil. E doar 
adevărat. 

— Probabil că aţi ascultat depoziţia locotenentului 
Mincher. Mincher condusese echipa care dragase porţiunea 
de râu din apropiere de Podul Pond, de pe care Andy 
declarase că aruncase pistolul. Poliţia nu-l găsise. 

— Da, domnule. Ştiţi bine că am ascultat-o. 

— Atunci l-ai auzit declarând că nu au găsit niciun pistol, 
deşi operaţiunile de căutare au durat trei zile. Şi acest 
lucru a fost de-a dreptul convenabil, nu? 

— Lăsând deoparte caracterul convenabil, adevărul e că 
n-a fost găsită arma, a răspuns calm Andy. Dar aş dori să 


atrag atenţia, atât dumneavoastră, cât şi juriului, că podul 
rutier Pond e foarte aproape de locul unde Royal River se 
varsă în Golful Yarmouth. Curentul e puternic. Se poate ca 
pistolul să fi fost dus de curent în largul golfului. 

— Şi uite-aşa, nu se mai poate face nicio comparaţie între 
şanţurile imprimate în gloanţele colectate din cadavrele 
însângerate şi canelurile de pe ţeava pistolului dumitale. E 
corectă această afirmaţie, domnule Dufresne? 

— Da. 

— Şi acest lucru e foarte convenabil, nu? 

La asta, conform relatărilor presei, Andy a manifestat una 
dintre puţinele reacţii emoţionale uşoare pe care şi le-a 
îngăduit pe toată perioada celor şase săptămâni cât a durat 
procesul. Un zâmbet firav şi amar i-a traversat fugar faţa. 

— Întrucât sunt nevinovat de această crimă, domnule 
procuror, şi dat fiind că spun adevărul când afirm că am 
aruncat pistolul în râu cu o zi înainte să aibă loc crima, 
atunci mi se pare cu totul neconvenabil că pistolul n-a fost 
găsit niciodată. 

Procurorul l-a bombardat cu întrebări vreme de două 
zile. I-a recitit lui Andy depoziţia vânzătorului de la Handy- 
Pik referitoare la prosoapele de bucătărie. Andy a repetat 
că nu-şi aminteşte să fi cumpărat aşa ceva, dar a admis că, 
în aceeaşi măsură, nu-şi poate aminti să nu le fi cumpărat. 

Era adevărat că Andy şi Linda Dufresne încheiaseră o 
poliţă comună de asigurare la începutul anului 1947? Da, 
era adevărat. Şi, dacă ar fi fost achitat, era adevărat că 
Andy ar fi urmat să primească suma de 50 000 de dolari? 
Adevărat. Şi nu era adevărat că se dusese la locuinţa lui 
Glenn Quentin cu crima în suflet şi nu era Ja fel de adevărat 
că el comisese o dublă crimă? Nu, nu era adevărat. Atunci, 
ce credea el că se întâmplase, pentru că nu exista nicio 
urmă de jaf? 

— N-am de unde să ştiu asta, domnule procuror, a 
răspuns Andy pe un ton potolit. 


Juriul a început deliberările asupra cazului la ora unu, 
într-o după-amiază de iarnă; afară ningea. Cei doisprezece 
membri, bărbaţi şi femei, au revenit în sală la ora trei şi 
jumătate. Aprodul a declarat că s-ar fi întors mai devreme, 
dar mai zăboviseră ca să se bucure de un frumos prânz cu 
carne de pui, la restaurantul Gentlemens, pe cheltuiala 
comitatului. Verdictul a fost vinovat şi, Doamne, dacă în 
Maine ar fi fost în vigoare pedeapsa cu moartea, ar fi făcut 
dansul aerian atârnat de laţ, înainte ca ghioceii de 
primăvară să răsară din pământ. 

Procurorul l-a întrebat ce credea el că se întâmplase, dar 
Andy a sărit peste întrebare - deşi avea o părere despre 
cele petrecute, pe care am smuls-o de la el într-o seară a 
anului 1955. Fusese nevoie să treacă aceşti şapte ani, ca să 
progresăm de la saluturile scurte din cap la starea de 
prietenie apropiată - dar nu m-am simţit cu adevărat 
apropiat de Andy până prin 1960 şi cred că am fost singurul 
care a reuşit să se apropie atât de el. Amândoi având 
pedepse lungi de ispăşit, am fost în acelaşi bloc de celule, 
de la început până la sfârşit, chiar dacă eu stăteam la o 
jumătate de coridor distanţă faţă de el. - Ce cred eu? A râs - 
dar era un râset fără umor. Cred că în noaptea aia a plutit 
în aer ghinion cu duiumul. Mai mult decât ai putea aduna 
vreodată la un loc într-un interval de timp atât de scurt. 
Cred că a fost un necunoscut, care-a trecut prin zonă. O fi 
fost cineva care a făcut o pană de cauciuc pe drumul acela, 
după ce-am plecat acasă. O fi fost vreun hoţ. Sau, poate, un 
psihopat. Ăla i-a omorât, atâta tot. Iar eu sunt aici. 

Simplu ca bună ziua. lar Andy a fost condamnat să-şi 
petreacă restul vieţii la Shawshank - sau cel puţin partea 
care contează. Cinci ani mai târziu, a început să fie audiat 
în vederea eliberării condiţionate, fiind respins cu o 
regularitate de ceasornic, în pofida faptului că era un 
prizonier model. Să obţii un permis de ieşire de la 
Shawshank, când ai avut ştampilat crimă pe biletul de 
intrare, este un proces lent, la fel de lent ca erodarea 


stâncii de către apă. Ai în faţă o comisie alcătuită din şapte 
oameni, cu doi mai mult decât în majoritatea închisorilor de 
stat, şi oricare dintre cei şapte are curul mai dur decât apa 
extrasă dintr-un izvor de apă minerală. Nu poţi să-i cumperi 
pe oamenii ăştia, nu poţi să-i duci de nas cu vorbe 
meşteşugite, nu te-ajută cu nimic să plângi în faţa lor. În 
privinţa comisiei, banii nu aveau nicio putere şi nimeni nu 
pleca de-acolo. În cazul lui Andy, mai erau şi alte motive... 
dar asta o vom lămuri ceva mai încolo. 

Era un deţinut cu comportare bună, pe nume Kendricks, 
care-mi era dator cu bănet serios prin anii cincizeci, şi 
aveau să treacă încă patru ani până când să se achite 
complet de datorie. Cea mai mare parte a dobânzii a plătit- 
o sub forma unor informaţii - în aria mea de activitate, eşti 
mort dacă nu găseşti căile prin care să-ţi ţii urechea lipită 
de pământ. Acest Kendricks, de pildă, avea acces la nişte 
documente pe care eu n-aveam să le văd niciodată, în timp 
ce lucram la presa aia nenorocită din atelierul de ştanţare. 

Kendricks mi-a spus că votul comisiei a fost 7-0 împotriva 
lui Andy Dufresne în 1957, 6-1 în 19586, din nou 7-0 în '59 şi 
5-2 în '60. După asta, nu am mai aflat, dar ştiu că după alţi 
şaisprezece ani era încă în Celula 14 din Blocul 5. La acea 
dată, în 1976, avea cincizeci şi opt de ani. Probabil că 
indivizii din comisie urmau să devină mai generoşi şi să-i 
dea drumul prin 1983. Îţi dau viaţă şi chiar asta e ceea ce-ţi 
iau - în orice caz, toată partea care contează. Se poate să te 
lase liber într-o bună zi, dar... mă rog. Uite, l-am cunoscut 
pe un tip, Sherwood Bolton îl chema, care avea un 
porumbel în celulă. Din 1943 până-n 1953, când l-au 
eliberat, el a avut porumbelul ăla. Nu era câtuşi de puţin 
Păsărarul din Alcatraz;'2- 

Nu avea decât porumbelul ăsta. Jake, aşa-i zicea. I-a dat 
drumul lui Jake cu o zi înainte ca el, Sherwood, adică, să 
plece, iar Jake a zburat de-acolo frumos, aşa cum te-ai fi 
aşteptat. Dar cam la o săptămână după ce Sherwood Bolton 
a părăsit mica noastră familie fericită, un prieten de-al meu 


m-a chemat în colţul vestic al curţii de exerciţii sportive, 
unde obişnuia Sherwood să-şi petreacă timpul, şi acolo 
amicul meu a spus: „Ăla nu e Jake, Red?” El era. Porumbelul 
era mort de-a binelea. 

Îmi amintesc de prima oară când Andy Dufresne a intrat 
în legătură cu mine pentru ceva; îmi amintesc de parc-ar fi 
fost ieri. Totuşi, nu asta a fost ocazia când a vrut-o pe Rita 
Hayworth. Asta s-a întâmplat mai târziu, în vara lui 1948, a 
venit pentru altceva. 

Cele mai multe dintre afacerile mele se fac chiar aici, în 
curtea de sport, şi aici a avut loc şi asta. Curtea noastră e 
mare, mult mai mare decât majoritatea. E un pătrat 
perfect, cu latura de vreo optzeci de metri. Latura nordică e 
un zid exterior, cu câte un foişor de pază la fiecare capăt. 
Gardienii aflaţi acolo sunt echipați cu binocluri şi pistoale. 
Poarta principală se află pe acea parte de nord. Rampele de 
încărcare a camioanelor sunt situate pe partea sudică a 
curţii. Sunt cinci la număr. Shawshank e un loc foarte activ 
în zilele lucrătoare ale săptămânii: camioanele veneau şi 
plecau încărcate. Avem fabrica de plăcuţe de înmatriculare 
auto şi o mare spălătorie industrială, care, pe lângă tot ce 
ţine de închisoare, spală şi rufăria de la spitalul Kittery 
Receiving şi de la Sanatoriul Eliot. Mai avem şi un atelier 
auto spaţios, unde deţinuţii pricepuţi la mecanică repară 
vehiculele închisorii, ale statului şi pe cele municipale - ca 
să nu mai pomenim şi de maşinile gardienilor, ale ofiţerilor 
din administraţie... şi, nu de puţine ori, cele ale membrilor 
din comisia de eliberări condiţionate. 

Latura estică e un zid gros de piatră plin de ferestruici 
înguste. Blocul de celule 5 se află în cealaltă parte a acestui 
zid. Pe latura vestică, avem administraţia şi infirmeria. 
Shawshank n-a fost niciodată la fel de aglomerată ca alte 
puşcării şi demult, în 1948, era ocupată doar la vreo două 
treimi din capacitate, dar în orice moment găseai acolo 
optzeci până la o sută de inşi în curte - aruncându-şi unul 
altuia o minge de fotbal sau de baseball, jucând zaruri, 


flecărind unii cu alţii, punând la cale diverse afaceri. 
Duminica, locul era şi mai aglomerat; duminica, ai fi zis că 
te afli la un picnic la ţară... dacă ar fi fost pe-acolo şi femei. 

Într-o duminică s-a întâmplat ca Andy să vină pentru 
prima oară la mine. locmai terminasem de discutat cu 
Elmore Armitage, un tip care-mi era de multe ori de folos, 
despre un radio, când Andy s-a apropiat. Ştiam cine era, 
fireşte; avea reputaţia de a fi un snob şi un înfumurat. 
Oamenii ziceau că era deja însemnat pentru belele. Unul 
dintre cei care spuneau asta era Bogs Diamond, un tip cu 
care nu prea era indicat să te încurci. Andy nu avea niciun 
coleg de celulă şi am auzit că exact aşa dorise, deşi celulele 
individuale din Blocul 5 erau doar cu puţin mai spaţioase 
decât nişte sicrie. Dar n-am de ce sa aplec urechea la nişte 
zvonuri în privinţa unui om, când pot şi singur să-mi fac o 
părere. 

— Salut, a spus el. Sunt Andy Dufresne. A întins mâna şi i- 
am scuturat-o. Nu era omul care să piardă timpul cu 
politeţuri; trecea direct la subiect. Înţeleg că dumneata eşti 
un om care ştie cum să facă rost de anumite lucruri. 

Am admis că sunt în stare să localizez unele obiecte din 
când în când. 

— Cum reuşeşti? A întrebat Andy. 

— Uneori, am spus, lucrurile par, pur şi simplu, să ajungă 
în mâinile mele. Nu pot să-ţi explic. Doar dacă nu se 
întâmplă aşa pentru că-s irlandez. 

A zâmbit uşor la replica asta. 

— Mă întreb dacă ai putea să-mi faci rost de-un ciocan de 
geolog. 

— Ce e asta şi de ce vrei tu aşa ceva? Andy s-a arătat 
surprins. 

— Faci din motivații o parte a afacerii tale? 

Cu asemenea vorbe, puteam să înţeleg cum se alesese cu 
reputaţia de snob, genul de individ căruia-i place să-şi dea 
aere - dar am sesizat un firicel de umor în întrebarea lui. 


— Păi, să-ţi explic, am spus. Dac-ai fi cerut o pastă de 
dinţi, n-aş fi întrebat nimic. Ţi-aş fi zis doar cât te costă. 
Pentru că, vezi tu, periuţa de dinţi e un fel de armă 
nonletală. 

— Ai simţăminte puternice în privinţa armelor letale? 

— Da. 

O minge de baseball veche şi jerpelită zbură în direcţia 
noastră, iar el se întoarse cu iuţeală şi o prinse din aer. A 
fost o mişcare de care şi Frank Malzone ar fi fost mândru. 
Andy aruncă mingea înapoi de unde venise - cu o mişcare 
rapidă şi lejeră a încheieturii mâinii, dar şi aruncarea aia a 
avut ceva deosebit. Puteam să văd că o mulţime de oameni 
ne urmăreau cu coada ochiului, în timp ce-şi vedeau de 
treburi. Probabil că şi paznicii din foişor ne urmăreau. N-ar 
avea niciun rost să înfloresc lucrurile. În orice închisoare 
există oameni influenţi, poate patru-cinci într-una mică, sau 
două-trei duzini în una mare. La Shawshank, eu eram unul 
dintre cei cu oarecare greutate şi ce părere aveam eu 
despre Andy Dufresne ar fi avut mult de a face cu felul cum 
decurgea timpul petrecut de el acolo. Probabil că şi el ştia 
acest lucru, dar nu se ploconea şi nici nu mă linguşea, fapt 
pentru care l-am respectat. 

— Mi se pare corect. O să-ţi spun ce este şi de ce-l vreau. 
Un ciocan de geolog arată ca un târnăcop în miniatură - 
cam atât de lung. Şi-a ţinut mâinile cam la treizeci de 
centimetri distanţă şi atunci am observat cât de îngrijite-i 
erau unghiile. Are un vârf mic şi ascuţit la un capăt şi un 
cap de ciocan aplatizat la celălalt. Îl vreau pentru că-mi plac 
pietrele. 

— Pietrele, am spus. 

— Ia lasă-te un pic pe vine, m-a îndemnat. 

I-am făcut pe plac. Ne-am lăsat pe vine ca indienii. 

Andy a luat o mână de ţărână de pe jos şi a început să 
cearnă printre degete, formându-se un nor de praf fin. Au 
rămas câteva pietricele, una sau două sclipitoare, restul, 
simple şi neatrăgătoare. Una dintre cele neatrăgătoare era 


din cuarţ, dar era neatrăgătoare doar până ce-o curăţai. 
După care căpăta un frumos luciu lăptos. Andy o curăţă şi o 
aruncă spre mine. Am prins-o şi am denumit-o. 

— Cuarţ, desigur, a spus. Şi, uite. Mică. Marnă, şist de 
granit. Uite-aici o bucată de calcar gradat, de pe vremea 
când au tăiat amplasamentul de-aici într-o coastă de deal. 
Aruncă pietricelele şi-şi scutură mâinile. Sunt un geolog 
amator. Cel puţin... eram geolog amator în vechea mea 
viaţă. Mi-ar plăcea să fiu din nou, la o scară limitată. 

—  Expediţii de duminică în curtea de sport? L-am 
întrebat, ridicându-mă. Era o idee caraghioasă şi totuşi... 
vederea acelei bucățele de cuarţ îmi dăduse un fior ciudat. 
Nu ştiu exact de ce; doar o asociere cu lumea de afară, 
presupun. Nu te gândeşti la astfel de lucruri într-o curte de 
închisoare. Cuarțul era ceva pe care-l găseai într-o albie de 
pârâu iute, de munte. 

— Mai bine să avem expediţii de duminică aici, decât să 
n-avem deloc asemenea expediţii, mi-a spus. 

— Ai putea să-nfigi un ciocănel din ăla în ţeasta cuiva, am 
remarcat eu. 

— Nu am niciun duşman aici, mi-a răspuns liniştit. 

— N-ai? Am zâmbit. Mai aşteaptă un pic. 

— Dac-o să am vreo problemă, mă descurc şi fără un 
ciocănel de geologie. 

— Poate-o să-ncerci să evadezi? Să treci pe sub zid? 
Pentru că dacă... 

A râs politicos. Când am văzut ciocănelul, trei săptămâni 
mai târziu, am înţeles de ce. 

— Să ştii că dacă te vede cineva cu el, or să ţi-lia. Dacă 
te-ar vedea şi cu o lingură, ţi-ar lua-o. Ce-ai să faci, o să stai 
aici în curte şi-o să începi să dai cu ciocanu-n pietre? 

— Oh, cred că m-aş pricepe să fac ceva mai util decât 
asta. 

Am încuviinţat din cap. Oricum, partea asta nu era treaba 
mea. Un om apelează la serviciile mele ca să-i fac rost de 


câte ceva. Dacă poate să-l păstreze sau nu după aia, cred că 
e treaba lui. 

— Cât costă un obiect ca ăsta, în mod normal? L-am 
întrebat, începea să-mi placă stilul lui domol şi discret. Când 
ai petrecut zece ani la mititica, te pot obosi teribil urlătorii, 
lăudăroşii şi toţi ăia cu gura mare. Da, cred că ar fi corect 
să spun că l-am plăcut pe Andy de la bun început. 

— Opt dolari în orice magazin de articole geologice, dar 
îmi dau seama că într-un business ca al tău se lucrează cu o 
anumită marjă de profit... 

— Marja mea normală e de zece la sută, dar pentru 
articole periculoase trebuie să merg ceva mai sus. Pentru 
ceva de genul jucăriei de care mi-ai vorbit, e nevoie de mai 
multă vaselină ca să facem roata să se-nvârtească. Să zicem 
zece dolari. 

— Zece să fie. 

M-am uitat la el, zâmbind uşor: 

— Ai zece dolari? 

— Am, a răspuns calm. 

Multă vreme după aceea, am descoperit că avusese peste 
cinci sute de dolari. Îi adusese în puşcărie cu el. Când te 
controlează la hotelul ăsta, unul dintre băieţii de serviciu e 
nevoit să te pună să te apleci şi să se uite la lucrăturile tale 
ascunse, dar sunt o mulţime de lucrături şi, să nu ne ferim 
s-o spunem, un ins cu adevărat hotărât poate să ascundă 
obiecte destul de voluminoase în locuri îndeajuns de adânci 
ca să fie ferite vederii, afară de cazul în care băiatul pe 
mâinile căruia ai picat e dispus să-şi pună o mănuşă de 
cauciuc şi să facă prospecţiuni. 

— Asta-i bine, am spus. Trebuie să ştii la ce mă aştept 
dacă eşti prins cu chestia de care-o să-ţi fac eu rost. 

— Presupun că aşa trebuie, a spus, şi am putut să-mi dau 
seama după uşoara schimbare din ochii lui cenuşii că ştia 
exact ce aveam să spun. A fost o uşoară iluminare, o sclipire 
datorată umorului său aparte. 


— Dacă vei fi prins, o să spui că l-ai găsit. Cam atât poţi 
să spui, nici mai mult, nici mai puţin. O să te trimită la 
carceră trei-patru săptămâni... în plus, bineînţeles, o să 
rămâi fără jucărie şi-o să primeşti o bilă neagră la dosar. 
Dacă le dai numele meu, noi doi n-o să mai facem niciodată 
afaceri împreună. Nici măcar pentru o pereche de şireturi 
sau o pungă de tutun. Şi-o să trimit nişte amici ca să te 
bumbăcească bine. Nu-mi place violenţa, dar va trebui să- 
mi înţelegi poziţia. Nu pot să permit să se afle că nu-s în 
stare să-mi port de grijă. Asta mi-ar veni de hac. 

— Da. Probabil că aşa s-ar întâmpla. Te-nţeleg şi nu 
trebuie să-ţi faci griji. 

— Eu nu-mi fac griji niciodată, am zis. Într-un loc ca ăsta, 
n-ai nimic de câştigat dacă-ţi faci griji. 

A dat din cap aprobativ şi a plecat. Trei zile mai târziu, s- 
a apropiat de mine în curte, în timpul pauzei de dimineaţă 
de la spălătorie. N-a scos niciun cuvânt, nici măcar nu s-a 
uitat la mine, dar mi-a strecurat în palmă portretul 
onorabilului Alexander Hamiltoni=* cu dexteritatea cu care 
un magician îşi efectuează trucul cu cărţi de joc. Era un om 
care se adapta rapid. l-am făcut rost de ciocanul de geolog. 
L-am avut la mine în celulă timp de o noapte, şi era exact 
aşa cum îl descrisese. Nu era o unealtă cu care să evadezi 
(mi-am făcut socoteala că un om ar avea nevoie de vreo 
şase sute de ani ca să sape cu el un tunel pe sub zidul 
închisorii), dar tot am avut nişte nelinişti. Dacă înfigeai 
pioletul ăla în ţeasta cuiva, cu siguranţa omul ăla n-avea să 
mai asculte vreodată la radio Fibber McGee and Molly. lar 
Andy începuse deja să aibă probleme cu surorile. Am sperat 
că nu pentru ele avea nevoie de ciocanul de geolog. 

În cele din urmă, m-am bizuit pe propria-mi judecată. A 
doua zi dis-de-dimineaţă, cu douăzeci de minute înainte să 
sune deşteptarea, i-am pasat ciocănelul şi un pachet de 
Camei lui Ernie, deţinutul privilegiat, care a măturat 
coridoarele din Blocul 5 până când a fost eliberat în 1956. 
L-a ascuns în tunică fără un cuvânt şi n-am mai văzut 


ciocanul timp de nouăsprezece ani, iar între timp se uzase 
într-atât, încât nu mai rămăsese din el mai nimic. 

În duminica următoare, Andy a venit din nou la mine în 
curtea de sport. Ce pot să vă spun e că în ziua aia era mai 
bine să nu te uiţi la el. Buza de jos se umflase atât de mult, 
că semăna cu un cârnat de vară, ochiul drept abia i se 
vedea din cauza pleoapei umflate şi pe obraz avea o 
zgârietură urâtă. Chiar dacă avea necazuri cu surorile, n-a 
pomenit niciodată de ele. - Mulţumesc pentru unealtă, a 
spus şi a plecat. 

L-am privit cu curiozitate. A făcut câţiva paşi, a văzut 
ceva în pământ, s-a aplecat şi l-a ridicat. Era o pietricică. 
Uniformele de puşcărie, exceptându-le pe cele purtate de 
mecanici când lucrează, nu au buzunare. Dar existau 
modalităţi de a trece peste acest neajuns. Pietricica a 
dispărut pe mâneca lui Andy şi n-a mai căzut jos. Am 
admirat asta... şi l-am admirat şi pe el. În pofida 
problemelor pe care le avea, îşi vedea de viaţa lui. Sunt mii 
de oameni care n-o fac, nu vor sau nu pot s-o facă, şi o mare 
parte dintre ei nu sunt în închisori. Şi am mai remarcat că, 
deşi faţa lui arăta de parcă peste ea tocmai trecuse o 
tornadă, mâinile îi erau îngrijite şi curate, cu unghiile atent 
tăiate. 

Nu prea l-am mai văzut în următoarele şase luni; Andy a 
petrecut o bună parte din acea perioadă în carceră. 

[ 

Câteva cuvinte despre surori. 

În multe închisori, aceştia sunt cunoscuţi ca poponauţi 
sau suzete de puşcărie - abia în ultima vreme, termenul la 
modă fiind „regine ucigaşe”. Dar la Shawshank întotdeauna 
li s-a zis „surorile”. Nu ştiu de ce, dar în afară de nume, 
cred că nu era nicio diferenţă. 

În zilele noastre, prea puţini sunt cei surprinşi de faptul 
că în interiorul zidurilor, actele de sodomie sunt foarte 
frecvente - exceptându-i, poate, pe o parte dintre „răcani”, 


care au ghinionul să fie tineri, zvelţi, arătoşi şi nevigilenţi -, 
dar homosexualitatea, ca şi sexul heterosexual, poate avea 
sute de forme şi manifestări diferite. Unii bărbaţi nu pot să 
reziste fără o formă sau alta de sex şi, ca să nu o ia razna, 
se îndreaptă spre un alt bărbat. De obicei, ceea ce urmează 
este un aranjament între doi bărbaţi fundamental 
heterosexuali, deşi m-am întrebat uneori dacă sunt chiar 
atât de heterosexuali precum credeau că vor fi când se vor 
întoarce la nevestele sau la prietenele lor. 

Mai sunt şi bărbaţii care sunt „deturnaţi” în puşcărie, în 
vocabularul curent, ei „devin gay” sau „ies din 
ascunzătoare”, în cele mai multe situaţii (dar nu mereu), ei 
joacă rolul femeii, iar pentru favorurile lor se dau lupte 
aprige. 

Şi apoi sunt surorile. 

Pentru societatea din penitenciar, aceştia reprezintă ceea 
ce violatorii sunt pentru societatea din afara zidurilor. 

De regulă, sunt condamnaţi pe termen lung, care 
ispăşesc sentinţe grele pentru crime brutale. Prada lor sunt 
cei tineri, cei slabi şi cei lipsiţi de experienţă... sau, ca în 
cazul lui Andy Dufresne, cei ce par a fi slabi. Terenurile lor 
de vânătoare sunt duşurile, zonele strâmte, ca nişte 
tuneluri, din spatele maşinilor industriale de spălat, din 
spălătorie, uneori infirmeria. Nu de puţine ori, violul s-a 
produs în cabina de proiecţie strâmtă, din spatele 
auditoriului. Cel mai adesea, ceea ce surorile iau prin forţă 
ar fi putut obţine fără efort, dacă ar fi vrut-o; cei care au 
fost deturnaţi par să facă întotdeauna „pasiuni” pentru una 
sau alta dintre surori, aşa cum fac adolescentele cu Sinatra, 
Presley sau Redford. Dar pentru surori, bucuria mare a fost 
întotdeauna să ia totul cu forţa... şi cred că aşa va fi mereu. 

Din cauza staturii sale mărunte şi a înfăţişării sale 
arătoase (şi poate şi din pricina acelei stăpâniri de sine pe 
care o admiram), surorile au pus ochii pe Andy din ziua în 
care a apărut acolo. Dacă ăsta ar fi un basm, v-aş spune că 
Andy s-a împotrivit cu străşnicie până când l-au lăsat în 


pace. Aş fi vrut să vă pot spune asta, dar nu am cum. 
Puşcăria nu e o lume de basm. 

Prima oară i s-a întâmplat la duş, la nici trei zile după ce 
s-a alăturat fericitei noastre familii de la Shawshank. Din 
câte-am înţeles, cu acel prilej n-a avut parte decât de nişte 
jocuri amoroase. Le place să te evalueze înainte de atacul 
decisiv, ca nişte şacali care vor să afle dacă prada lor e atât 
de slabă şi de neputincioasă precum pare. 

Andy a replicat cu aceeaşi monedă şi i-a spart buza unei 
surori mătăhăloase pe care-o chema Bogs Diamond - care 
în anii mulţi care-au trecut de-atunci a dispărut Dumnezeu 
ştie pe unde. Un gardian i-a despărţit înainte ca încăierarea 
să degenereze, dar Bogs a promis să-l „facă” - şi s-a ţinut 
de cuvânt. 

A doua oară a fost în spatele maşinilor de spălat. Multe s- 
au întâmplat de-a lungul anilor în spaţiul acela lung, plin de 
praf şi strâmt. Gardienii ştiu despre el şi-l lasă aşa. E 
întunecos şi aglomerat cu saci de detergent şi înălbitor, 
butoaie cu catalizator Hexlite, inofensiv ca sarea dacă aveai 
mâinile uscate, ucigător ca acidul de baterie dacă le-aveai 
umede. Gardienilor nu le place să se ducă acolo. Nu ai 
spaţiu de manevră şi unul din primele lucruri pe care le 
învaţă când ajung să lucreze într-un loc ca ăsta este să nu-i 
lase niciodată pe puşcăriaşi să-i aducă într-un spaţiu de 
unde să nu se poată retrage. 

Bogs n-a fost acolo în ziua aia, dar Henley Backus, care 
era maistru la spălătorie din 1922, mi-a spus că patru 
dintre prietenii lui au fost. Andy i-a ţinut o vreme la distanţă 
cu o scafă de Hexlite, ameninţându-i că o să le-o arunce-n 
ochi dacă se apropie, dar s-a împiedicat pe când încerca să 
se retragă pe după una din maşinile de spălat Washex. Atât 
le-a trebuit, că s-au şi repezit asupra lui. 

Cred că expresia „viol în grup” e una care nu se schimbă 
prea mult de la o generaţie la alta. Asta i-au făcut atunci, 
cele patru surori. L-au pus să stea aplecat deasupra unei 
cutii de viteze şi unul dintre ei i-a ţinut la tâmplă o 


şurubelniţă în timp ce i-o trăgeau. Te cam rupe niţel, dar nu 
aşa rău - dacă vorbesc din proprie experienţă, mă 
întrebaţi? - Tare mi-aş fi dorit să nu... Sângerezi o vreme. 
Ca nu cumva vreun măscărici să te întrebe dacă nu ţi-a 
venit ciclul, improvizezi un tampon din hârtie igienică şi-l ţii 
la spate, în chiloţi, până-ţi trece. Sângerarea cam seamănă 
cu o scurgere menstruală; continuă vreme de două-trei zile, 
ca un firicel lent. După care se opreşte. 

Fără alte consecinţe urâte, doar dacă ţi-au făcut ceva şi 
mai nefiresc. Fără beteşuguri fizice, dar un viol rămâne un 
viol, şi până la urmă vei fi nevoit să-ţi priveşti din nou faţa în 
oglindă şi să te hotărăşti ce vrei să faci cu viaţa ta. 

Andy a trecut prin asta singur, aşa cum a trecut prin 
toate singur, în zilele acelea. Trebuie să fi ajuns la aceeaşi 
concluzie la care ajunseseră şi alţii înaintea lui, şi anume că 
există două câi de a avea de-a face cu surorile: să te baţi cu 
ei şi să fii îngenuncheat sau, pur şi simplu, să te laşi 
îngenuncheat. 

El a decis să se lupte. Când Bogs şi doi dintre ciracii săi 
au venit după el, la vreo săptămână după incidentul de la 
spălătorie („Am auzit că ţi-ai luat-o”, a spus Bogs, conform 
relatării lui Ernie, care de data asta era prin preajmă), 
Andy s-a bătut cu ei în parte. I-a spart nasul unui individ pe 
nume Rooster MacBride, un fermier burduhănos, care 
ajunsese la zdup pentru că-şi omorâse în bătaie fiica 
vitregă. Rooster a murit în puşcărie, am bucuria să 
precizez. 

I-au tras-o toţi trei. Când treaba s-a terminat, Rooster şi 
celălalt ins - se poate să fi fost Pete Verness, dar nu sunt 
întru totul sigur - l-au forţat pe Andy să se lase în genunchi. 
Bogs Diamond s-a postat în faţa lui. În zilele alea, avea un 
brici cu mânerul sidefat, cu cuvintele Diamond Pearl 
imprimate pe ambele părţi ale mânerului. L-a desfăcut şi a 
spus: 

— Acum o să-mi desfac fermoarul, domnu' şef, iartuo să 
înghiţi ce-ţi dau eu să înghiţi. lar când o să termini să mi-o 


sugi pe-a mea, o s-o sugi pe-a lui Rooster. Cred că i-ai spart 
nasul şi mi se pare că are nevoie de o răscumpărare. 

Andy a replicat: 

— Dacă ceva care-ţi aparţine ajunge în gura mea, o să 
rămâi fără acel ceva. 

Bogs se uita la Andy ca la un nebun, a spus Ernie. 

— Nu, i-a spus el lui Andy, vorbindu-i rar, ca unui copil 
cretin. N-ai înţeles ce-am spus. Dacă faci una ca asta, o să-ţi 
înfig douăzeci de centimetri din oţelul ăsta în ureche. Ai 
priceput? 

— Am înţeles ce-ai spus. Dar cred că tu nu m-ai înţeles pe 
mine. O să muşc orice-mi intră în gură. Poţi să-mi înfigi 
briciul ăla în creier, cred, dar ar trebui să ştii că o leziune 
cerebrală gravă provocată pe neaşteptate face ca victima să 
urineze, să defecheze şi... să muşte. 

S-a uitat în sus la Bogs, cu zâmbetul ăla uşor al lui, mi-a 
povestit bătrânul Ernie, de parcă cei trei ar fi discutat cu el 
despre acţiunile de la bursă, nicidecum să arunce asupra lui 
ameninţări aprige. Ca şi cum Andy ar fi fost îmbrăcat cu 
costumul lui elegant de bancher, în loc să stea în genunchi 
pe podeaua unei debarale, cu pantalonii lăsaţi în vine şi 
sângele prelingându-i-se pe partea interioară a coapselor. 

— De fapt, a continuat el, am înţeles că reflexul de a 
muşca e uneori atât de puternic, încât maxilarele victimei 
trebuie descleştate cu un levier sau cu un mâner de cric. 

Bogs nu şi-a mai băgat nimic în gura lui Andy în noaptea 
aceea de la sfârşitul lui februarie 1948, şi nici Rooster 
MacBride, şi, din câte ştiu, nimeni altul n-a făcut-o 
vreodată. Ce au făcut totuşi cei trei a fost să-i tragă lui Andy 
o bătaie soră cu moartea, astfel că toţi patru au ajuns să 
petreacă o perioadă la carceră. Andy şi Rooster MacBride 
au trecut mai întâi pe la infirmerie. 

De câte ori l-au făcut cei patru? Nu ştiu. Cred că Rooster 
şi-a pierdut interesul destul de devreme - când stai cu nasul 
fracturat o lună, rişti să ai o astfel de reacţie -, iar Bogs 
Diamond a plecat din puşcărie în vara aia, dintr-odată. 


Asta a fost o chestie stranie. Bogs a fost găsit în celulă, 
bătut zdravăn, într-o dimineaţă de la începutul lui iunie, 
când n-a mai apărut la numărătoarea de la micul dejun. N-a 
vrut să spună cine fuseseră făptaşii sau cum de ajunseseră 
la el, dar lucrând în branşa în care lucrez, ştiu că un 
gardian poate fi mituit să facă aproape orice în afară de 
aducerea de arme deţinuţilor. Nu primeau salarii mari pe 
atunci, aşa cum nu primesc nici acum. lar în zilele acelea, 
nu existau sisteme de blocare electronică, nici televiziune 
cu circuit închis, nici întrerupătoare generale care să 
controleze arii întregi ale închisorii. În 1948, fiecare bloc de 
celule avea propriul temnicer. Un gardian putea fi mituit 
uşor să lase pe cineva - poate chiar doi sau trei „cineva” - 
să intre în bloc şi, da, chiar şi în celula lui Diamond. 

Bineînţeles, o treabă ca asta ar fi costat o groază de bani. 
Nu după standardele de afară, nu. Economia 
penitenciarelor se desfăşoară la scară mai mică. Când ai 
stat aici o vreme, o bancnotă de un dolar pare în mâna ta ca 
una de douăzeci afară. Bănuiala mea e că, dacă Bogs a fost 
terminat, cineva a fost nevoit să plătească bani serioşi - 
cinşpe dolari, să zicem, pentru temnicer, şi câte doi-trei 
dolari pentru fiecare dintre bătăuşi. 

Nu spun c-ar fi fost Andy Dufresne, dar ştiu că a adus cu 
el cinci sute de dolari şi că, înainte de a fi închis, era 
bancher - un om care înţelege mai bine decât noi, ăştialalţi, 
felul în care banii pot deveni putere. 

Şi mai ştiu ceva: după bătaie - trei coaste rupte, ochiul 
plin de sânge, spatele scrântit şi şoldul dislocat -, Bogs 
Diamond l-a lăsat în pace pe Andy. De fapt, după asta, a cam 
lăsat pe toată lumea în pace. A ajuns să fie ca o furtună vara 
- multă gălăgie, fără efect. La drept vorbind, se poate spune 
că s-a transformat într-o „surioară plăpândă”. 

Ăsta a fost sfârşitul lui Bogs Diamond, un om care, în cele 
din urmă, ar fi putut să-l omoare pe Andy, dacă acesta n-ar 
fi luat măsuri de prevenire (dacă el a fost cel care a luat 
măsurile). Dar necazurile lui Andy cu surorile nu s-au 


încheiat aici. A fost o mică pauză, dar au început din nou, cu 
toate că nu la fel de dur şi nici la fel de des. Şacalilor le plac 
prăzile uşoare, şi existau prin preajmă alegeri mai lipsite de 
riscuri decât Andy Dufresne. 

Întotdeauna s-a bătut cu ei, asta-mi amintesc. Ştia, cred, 
că dacă-i laşi să te facă fie şi o singură dată fără să te 
împotriveşti, rândul următor o să le fie mult mai uşor să-şi 
facă mendrele cu tine fără bătaie. Aşa că Andy apărea din 
când în când cu vânătăi pe faţă şi a mai fost chestia cu cele 
două degete rupte, la şase sau opt luni după bătaia lui 
Diamond. Ei da, şi la un moment dat, spre sfârşitul anului 
1949, omul a ajuns la infirmerie cu un pomet sfărâmat, 
consecinţa probabilă a unei lovituri aplicate cu o bucată 
zdravănă de ţeava înfăşurată într-o cârpă. Întotdeauna se 
lupta şi, ca urmare, ajungea la carceră. Dar nu cred că 
singurătatea din carceră era la fel de grea pentru Andy 
precum era pentru unii dintre deţinuţi. Se înţelegea bine cu 
el însuşi. 

Surorile erau ceva cu care s-a obişnuit până când, 
deodată, în 1950, totul a încetat aproape complet. Asta e o 
parte a istorisirii mele la care voi ajunge la momentul 
potrivit. 

În toamna lui 1948, Andy s-a întâlnit cu mine în curtea de 
sport şi m-a întrebat dacă aş putea să-i fac rost de vreo şase 
păturici de geolog. 

— Ce naiba mai sunt şi alea? L-am întrebat. 

Mi-a spus că aşa le numeau geologii amatori; erau nişte 
cârpe de lustruit cam de mărimea unor prosoape de 
bucătărie. Aveau o căptuşeală groasă, cu o parte mai fină şi 
alta mai rugoasă - partea mai fină era ca glaspapirul fin, iar 
partea rugoasă aproape la fel de abrazivă ca lâna oţelită 
(Andy avea în celulă şi o cutie de aşa ceva, deşi n-a obţinut- 
o prin mine - îmi închipui că a şterpelit-o de la spălătoria 
închisorii). 

I-am spus că putem face un târg şi în privinţa cârpelor 
alea şi i le-am adus de la aceeaşi prăvălie cu articole de 


geologie de unde-i obţinusem şi ciocanul de geolog. De data 
asta, i-am aplicat lui Andy comisionul meu obişnuit de zece 
la sută, niciun bănuţ mai mult. Nu vedeam nimic letal sau 
măcar periculos la o duzină de pătrate de material textil 
căptuşit, cu latura de optsprezece centimetri. Păturici de 
geolog, într-adevăr. 


Cam la cinci luni după asta, m-a întrebat Andy dacă pot 
să i-o aduc pe Rita Hayworth. Conversaţia asta a avut loc în 
auditoriu, în timp ce se proiecta un film. Acum ni se dau 
filme o dată sau de două ori pe săptămână, dar pe atunci 
proiecția de film era un eveniment lunar. De regulă, filmele 
pe care le vedeam aveau un mesaj moralizator înălţător, şi 
nici acesta, Weekendul pierdut, nu făcea excepţie. Morala 
era că e periculos să bei. Era o morală care ne putea aduce 
ceva alinare. 

Andy a aranjat să ajungă lângă mine şi, cam pe la 
jumătatea filmului, s-a apropiat puţin şi m-a întrebat dacă 
pot să i-o aduc pe Rita Hayworth. Ca să fiu sincer, m-am 
simţit oarecum amuzat. De regulă, era detaşat, calm şi 
sigur pe el, dar în noaptea aia era foarte agitat, aproape 
stânjenit, ca şi cum mi-ar fi cerut să-i aduc o cutie cu 
prezervative sau una dintre jucăriile alea căptuşite cu piele 
de oaie, care sunt menite să „iţi sporească plăcerea 
solitară”, cum scrie prin reviste. Părea surescitat, ca unul 
pe punctul să-i plesnească radiatorul. 

— O pot aduce, i-am spus. Nu-ţi face griji, linişteşte-te. 

Îl vrei pe-ăla mare sau pe cel mic? 

La momentul acela, Rita era preferata mea (cu câţiva ani 
în urmă, fusese Betty Grable) şi o aveam la două 
dimensiuni. Pentru un dolar, o primeai pe Rita cea mică. 
Pentru doi dolari şi jumătate, puteai să te bucuri de Rita cea 
mare, înaltă de un metru şi douăzeci şi în toată splendoarea 
ei de femeie. 

— Pe ăla mare, a spus fără să se uite la mine. Vă spun, 
omul era un spectacol pe cinste în seara aia. Se înroşise ca 


un puştan care încearcă să intre la un show de striptease cu 
ordinul de încorporare al fratelui său mai mare. Poţi s-o 
faci? 

— Fii pe pace, sigur că pot. Calule, mănânci ovăz? 
Publicul aplauda şi chiuia de zor în momentul în care 
gândacii ieşeau din pereţi ca să-l atace pe Ray Milland, care 
avea un acces grav de delirium tremens. 

— Cât de repede? 

— O săptămână. Poate mai puţin. 

— Okay. Dar părea dezamăgit, de parcă ar fi sperat ca eu 
să am afişul cu pricina ascuns în pantaloni. Cât mă costă? 

I-am spus preţul de angro. Puteam să-mi permit să i-l dau 
pe ăsta la preţul de achiziţie; fusese un client bun, cu 
ciocănelul şi cârpele lui de geolog. Mai mult, fusese un băiat 
bun - în multe din nopţile când avea necazuri cu Bogs 
Diamonds şi restul găştii, m-am întrebat cât o să mai dureze 
până când o să se folosească de ciocanul ăla ca să crape 
ţeasta cuiva. 

Posterele constituie o parte importantă a afacerii mele, 
imediat după băutură şi ţigări, de regulă cu o jumătate de 
pas înaintea marijuanei. În anii şaizeci, afacerea a explodat 
în toate direcţiile, pentru că o mulţime de oameni voia să 
atârne pe pereţi postere cu inşi precum Jimi Hendrix, Bob 
Dylan sau afişul din filmul Fasy Rider. Dar de cele mai 
multe ori e vorba de fete: una după alta, regine ale afişelor. 

La câteva zile după ce Andy a vorbit cu mine, şoferul de 
pe camionul spălătoriei, cu care făceam afaceri pe atunci, a 
adus peste şaizeci de postere, cele mai multe dintre ele cu 
Rita Hayworth. Poate că vă şi amintiţi imaginea aia; eu sigur 
mi-o amintesc. Rita e îmbrăcată, mai mult sau mai puţin, 
într-un costum de baie, cu o mână dusă la ceafă, ochii pe 
jumătate închişi şi buzele alea, cărnoase şi roşii, uşor 
depărtate. I se spunea Rita Hayworth, dar la fel de bine 
puteau să-i zică Femeia în călduri. 

Administraţia închisorii ştie despre existenţa pieţei 
negre, în caz că vă întrebaţi. Bineînţeles că ştie. Probabil că 


ştie despre afacerile mele la fel de mult cât ştiu eu. Se 
împacă însă cu această situaţie pentru că oamenii aceia 
înţeleg că închisoarea e ca o uriaşă oală sub presiune şi că 
trebuie lăsate nişte supape ca să mai iasă aburul. Mai fac 
din când în când câte-o razie, şi am ajuns la carceră de 
câteva ori de-a lungul anilor, dar când e vorba de postere, 
închid ochii. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască. Iar când 
un afiş mare cu Rita Hayworth ajunge într-o celulă de 
puşcăriaş, se presupune că l-a primit prin poştă de la un 
prieten sau de la o rudă. Bineînţeles că toate pachetele 
primite de la prieteni şi rude sunt desfăcute şi inventariate, 
dar cine să revină asupra foilor de inventar pentru ceva 
atât de inofensiv ca un poster cu Rita Hayworth sau Ava 
Gardner? Când eşti într-o oală sub presiune, înveţi să 
trăieşti şi să-i laşi şi pe ceilalţi să trăiască, altfel cineva o să- 
ţi cioplească o gură nou-nouţă imediat deasupra mărului lui 
Adam. Înveţi să fii îngăduitor. 

Şi de data asta, Ernie a fost cel care a dus posterul la 
celula 14, a lui Andy, de la celula 6, a mea. Ernie a adus 
înapoi şi bileţelul, pe care scria, cu scrisul îngrijit al lui 
Andy, un singur cuvânt: „Mulţumesc”. 

Ceva mai încolo, pe când ne aliniau pentru gustarea de 
dimineaţă, am aruncat o privire în celula lui şi am văzut-o 
pe Rita deasupra patului său, în toată splendoarea 
costumului ei de baie, cu o mână la ceafă, ochii 
întredeschişi şi buzele alea moi, catifelate, uşor depărtate. 
Era deasupra patului, în aşa fel încât să se poată uita la ea 
noaptea, după ce se dădea stingerea, în lumina 
reflectoarelor cu arc din curtea de sport. 

Dar în lumina puternică a soarelui de dimineaţă, faţa ei 
era brăzdată de nişte cicatrice întunecate: umbrele 
gratiilor de la fereastra celulei. 

Acum o să vă povestesc ce s-a petrecut la jumătatea lunii 
mai a anului 1950, întâmplare care a pus capăt perioadei 
de trei ani de încăierări cu surorile. A fost totodată 
incidentul care l-a scos, în final, din spălătorie şi l-a dus în 


bibliotecă, unde şi-a petrecut timpul până când a părăsit 
mica noastră familie la începutul acestui an. 

Poate că aţi observat cât de multe din ceea ce v-am 
relatat deja sunt lucruri auzite de la alţii - cineva a văzut 
ceva, mi-a povestit mie, iar eu v-am spus vouă. Ei bine, în 
unele cazuri, am simplificat relatarea faţă de cum a fost cu 
adevărat şi am repetat (sau voi repeta) informaţii obţinute 
la a patra sau a cincea mână. Aşa se-ntâmplă lucrurile aici. 
Telefonul fără fir e cât se poate de real şi trebuie să te 
foloseşti de el dacă vrei să nu rămâi de căruţă. De 
asemenea, fireşte, trebuie să ştii cum să alegi boabele 
preţioase de adevăr de neghina minciunilor, zvonurilor şi 
închipuirilor. 

Se mai poate să vă închipuiţi că vă descriu o persoană 
care-i mai mult o legendă decât un om adevărat şi va trebui 
să recunosc că e un sâmbure de adevăr în asta. Pentru noi, 
vieţaşii, care l-am cunoscut pe Andy de-a lungul mai multor 
ani, personajul avea ceva fantastic, un aer magic, ca de mit, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Povestea cu felul în care 
Andy a refuzat să i-o ia în gură lui Bogs Diamond face parte 
din acel mit, felul cum a continuat să se lupte cu ei face 
parte din mit, şi tot parte din mit e şi felul cum a obţinut 
postul de bibliotecar... dar cu o diferenţă importantă: am 
fost acolo şi-am văzut ce s-a întâmplat, şi jur pe numele 
mamei mele că totul e adevărat. Poate că jurământul unui 
criminal condamnat nu valorează prea mult, dar, credeţi- 
mă: eu nu mint. 

Pe atunci, eu şi Andy deveniserăm destul de apropiaţi. 
Omul mă fascina. Gândindu-mă la episodul cu posterul, îmi 
dau seama că am neglijat să menţionez un amănunt, şi 
poate că ar trebui să vi-l spun. La cinci săptămâni după cea 
pus-o pe Rita pe perete (uitasem complet de asta între timp, 
căci trecusem la alte „afacerici”) Ernie mi-a întins printre 
gratiile celulei o cutiuţă albă. 

— De la Dufresne, a spus el cu glas scăzut, continuând să 
mânuiască ritmic teul. 


— Mulţam, Ernie, am spus şi i-am strecurat o jumătate de 
pachet de Camei. 

Ce naiba o mai fi şi asta, mă întrebam în timp ce 
desfăceam ambalajul cutiei. Înăuntru era o mulţime de vată 
albă şi sub ea... M-am uitat vreme îndelungată. Timp de 
câteva minute parcă nici nu îndrăzneam să le ating, atât 
erau de frumoase. La pârnaie e o penurie teribilă de lucruri 
frumoase şi cel mai mare păcat e că o mulţime de oameni 
nici măcar nu par să le simtă lipsa. 

Erau două bucățele de cuarţ în cutia aia, amândouă 
lustruite cu mare grijă. Fuseseră cioplite ca să semene cu 
nişte cioturi de lemn. În ele scânteiau grăuncioare de pirită 
de fier, ca nişte fire de aur. Dacă n-ar fi fost atât de grele, ar 
fi fost minunate ca butoni bărbăteşti - atât de bine 
semănau, încât ai fi zis că-s pereche. 

De câtă muncă a fost nevoie ca să creeze cele două 
piese? Ore şi ore după ce se dădea stingerea, ştiam asta. 
Mai întâi cioplirea şi modelarea, iar apoi aproape nesfârşita 
lustruire şi finisare cu acele păturici de geolog. Uitându-mă 
la ele, am simţit căldura pe care orice bărbat sau femeie o 
simte când se uită la ceva frumos, ceva care a fost lucrat şi 
prelucrat - ăsta e şi lucrul care ne separă de animale, cred 
- şi am mai simţit ceva. Un sentiment de admiraţie 
neţărmurită faţă de perseverenţa brută a omului. Dar n- 
aveam să aflu cu adevărat cât de perseverent e Andy 
Dufresne decât mult mai târziu. 

În luna mai a anului 1950, cei aflaţi la conducerea 
puşcăriei au hotărât că acoperişul fabricii de plăcuţe de 
înmatriculare trebuie refăcut cu un nou strat de gudron. 
Voiau ca treaba să fie terminată înainte de a se face prea 
cald acolo sus şi au cerut voluntari pentru această muncă, 
plănuită a dura o săptămână. Peste şaptezeci de oameni s- 
au oferit, pentru că era o muncă de exterior şi pentru că 
mai era o lună foarte potrivită pentru munca de exterior. 
Nouă sau zece nume au fost extrase dintr-o pălărie şi doi 
dintre ei s-a întâmplat să fie Andy şi cu mine. 


În următoarea săptămână, am fost scoşi în pas de marş în 
curtea de sport, după micul dejun, cu doi gardieni în faţă şi 
alţi doi în spate... plus toţi gardienii din turnuri, 
supraveghind cu ochi de şoim tot ce se petrecea, cu 
binoclurile, ca să fie şi mai siguri. 

Patru dintre noi cărau o scară culisantă mare în timpul 
acelor marşuri de dimineaţă - întotdeauna mă amuza felul 
în care Dickie Betts, care lua parte şi el la acţiunea asta, îi 
zicea la scara aia „extensibilă” - şi o propteam de peretele 
clădirii aceleia joase, cu acoperiş plat. După care începeam 
să dăm din mână-n mână găleţile cu smoală fierbinte spre 
acoperiş. Era de-ajuns să verşi un pic din porcăria aia pe 
tine şi ajungeai ţopăind la infirmerie. 

Erau şase paznici alocaţi acestui proiect, toţi aleşi pe 
considerente de vechime în activitate. Pentru ei, era 
aproape la fel de bine ca o vacanţă de o săptămână, pentru 
că, în loc să transpire de zor în spălătorie sau în atelierul de 
plăcuţe, ori să păzească o gaşcă de puşcăriaşi care taie 
copaci sau arbuşti undeva, la dracu-n praznic, ei petreceau 
o adevărată vacanţă de mai la soare, şezând cu spinările 
lipite de parapetul jos, pălăvrăgind vrute şi nevrute. 

Nici măcar nu era nevoie să ne supravegheze prea atent, 
pentru că postul de santinele de pe zidul sudic era 
îndeajuns de aproape ca indivizii de acolo să ne scuipe-n 
creştet, dacă aveau chef. Dacă vreunul din echipa de 
reparare a acoperişului ar fi făcut vreo mişcare mai 
anapoda, ar fi durat fix patru secunde ca să-l reteze în două 
cu gloanţe de mitralieră de calibru 0,45. Aşa că gaborii nu 
făceau decât să şadă şi să lenevească în voie. N-aveau 
nevoie decât de o duzină de sticle de bere îngropate în 
gheaţă ca să se simtă ca nişte lorzi ai întregii creaţii. 

Unul dintre ei era un tip pe nume Byron Hadley, şi, în 
1950, el acumulase la Shawshank o vechime mai mare 
decât mine. La drept vorbind, mai mare decât ultimii doi 
şefi de penitenciar laolaltă. Individul aflat la conducerea 
ostilităţilor în 1950 era un yankeu sclifosit din nord-estul 


Americii pe nume George Dunahy. Avea o licenţă în 
administrare penală. Nu-l plăcea nimeni, din câte mi-am 
putut eu da seama, exceptându-i pe cei care i-au încredinţat 
postul. Am auzit că nu-l interesau decât trei lucruri: 
întocmirea de statistici pentru o carte (pe care ulterior a 
publicat-o la o mică editură din New England, Light Side 
Press, unde probabil că şi-a plătit singur costurile de 
editare), care echipă câştiga campionatul de baseball în 
sală, în fiecare septembrie, şi promulgarea legii privind 
pedeapsa capitală în statul Maine. Un susţinător înfocat al 
pedepsei cu moartea era acest George Dunahy. A fost 
concediat în 1953, când a ieşit la iveală că, în garajul 
închisorii, organizase un atelier de reparaţii auto la preţuri 
preferenţiale, împărțind profiturile cu Byron Hadley şi Greg 
Stammas. Hadley şi Stammas au ieşit din povestea asta 
curaţi - aveau o mare experienţă în a-şi salva pielea -, dar 
Dunahy a trebuit să-şi ia tălpăşiţa. Nimeni nu i-a regretat 
plecarea, dar la fel de adevărat e că nimeni nu s-a bucurat 
să-l vadă pe Greg Stammas luându-i locul. Era un individ 
scund, cu abdomenul plat şi solid şi cei mai reci ochi căprui 
pe care i-ai văzut vreodată, întotdeauna avea un mic rânjet 
chinuit, cu buzele strânse, ca şi cum îi venea să se ducă la 
toaletă, dar nu prea reuşea. În timpul cât Stammas a fost 
director de închisoare, brutalitatea şi-a cam făcut de cap la 
Shawshank şi, cu toate că n-am dovezi, cred că au fost 
poate o jumătate de duzină de înmormântări la lumina lunii 
în pâlcul de arbuşti care se întinde la estul puşcăriei. 
Dunahy fusese rău, dar Greg Stammas a fost un individ 
crud, nenorocit şi insensibil. 

El şi Byron Hadley erau buni prieteni. Ca şef de 
închisoare, George Dunahy nu era decât un om de paie şi 
numai gura era de el. De fapt, Stammas şi, prin el, Hadley, 
erau cei care administrau puşcăria. 

Hadley era un individ înalt, cu un mers târşâit şi cu păr 
roşu, pe cale să se rărească. Avea pielea sensibilă la arsurile 
solare, vorbea tare şi, dacă nu te mişcai îndeajuns de iute, 


te altoia cu bulanul. Într-o zi, cea de-a treia pe care o 
petreceam pe acoperiş, stătea de vorbă cu un alt gardian, 
pe nume Mert Entwhistle. 

Hadley tocmai primise o veste nemaipomenit de bună, 
aşa că tocmai avea de ce să se plângă. Asta-i era stilul - era 
un ins nerecunoscător, care nu era în stare să spună o 
vorbă bună despre nimeni, un om convins că toată lumea 
era împotriva lui. Lumea îl păcălise şi-i furase cei mai 
frumoşi ani din viaţă şi va fi mai mult decât fericită să-i 
răpească şi anii care-i mai rămăseseră de trăit. Am 
cunoscut gardieni pe care i-am considerat aproape nişte 
sfinţi şi cred că ştiu din ce cauză: oamenii ăia erau în stare 
să vadă diferenţa dintre propriile vieţi, amărâte şi chinuite, 
cum or fi fost ele, şi vieţile celor pe care sunt plătiţi de stat 
ca să-i păzească. Gardienii ăştia sunt în stare să formuleze o 
comparaţie legată de suferinţă. Alţii nu pot sau nu vor. 

Pentru Byron Hadley nu exista nicio bază de comparaţie. 
Putea să stea acolo, calm şi în largul lui, sub soarele cald de 
mai, şi să aibă tupeul să-şi jelească norocul, în vreme ce, la 
nici trei metri de el, un grup de oameni munceau şi asudau, 
frigându-şi palmele pe găleţile imense pline cu catran 
clocotit, oameni care trebuiau să trudească atât de amarnic 
în zilele obişnuite, încât munca de-acum putea să li se pară 
un răgaz. Vă amintiţi de vechea întrebare, cea al cărei 
răspuns ar trebui să vă definească perspectiva asupra vieţii. 
Pentru Byron Hadley, răspunsul ar fi întotdeauna pe 
jumătate gol, paharul e pe jumătate gol. Pentru totdeauna şi 
pe veci, amin. Dacă-i dădeai un pahar cu cidru de mere 
rece, se gândea la oţet. Dacă-i spuneai că nevastă-sa îi 
fusese întotdeauna credincioasă, îţi răspundea că se- 
ntâmplase aşa fiindcă era urâtă ca noaptea. 

Aşa că iată-l, sporovăind cu Mert Entwhistle îndeajuns de 
tare ca să auzim şi noi, iar fruntea lui lată şi albă începuse 
deja să se înroşească de la soare. Cu o mână se sprijinea în 
spate de parapetul jos ce împrejmuia clădirea. Cealaltă o 
ţinea pe patul revolverului. 


Cu toţii am aflat amănuntele poveştii împreună cu Mert. 
Se părea că fratele mai mare al lui Hadley plecase în Texas 
cu vreo paisprezece ani în urmă şi de-atunci restul familiei 
nu mai auzise nimic de puiul de lele. Toţi îl crezuseră mort, 
fie-i ţărâna uşoară. Când deodată, cu vreo zece zile în urmă, 
un avocat i-a sunat tocmai din Austin. După toate 
aparențele, fratele lui Hadley murise cu patru luni în urmă 
şi bogat, pe deasupra („E de-a dreptul incredibil cât de 
norocoşi pot să fie unii nemernici”, a rostit pe acoperişul 
atelierului această personificare a recunoştinţei). Banii 
fuseseră câştigaţi de pe urma petrolului şi a concesiunilor 
petroliere şi se adunase în jur de un milion. 

Nu, Hadley nu devenise milionar - asta l-ar fi făcut, 
poate, chiar fericit, cel puţin pentru o vreme -, dar fratele 
lăsase câte o moştenire frumuşică de câte treizeci şi cinci 
de mii de dolari fiecărui membru supravieţuitor al familiei 
sale din Maine, dacă putea fi găsit. Nu era rău deloc. Ca 
atunci când ai noroc şi câştigi la tombolă. 

Dar pentru Byron Hadley, paharul era întotdeauna pe 
jumătate gol. A petrecut cea mai mare parte a dimineţii 
plângându-i-se lui Mert de halca pe care nenorocitul de 
guvern avea să şi-o tragă din pleaşca pe care tocmai o 
primise. 

— Abia dacă o să-mi mai rămână cât să-mi cumpăr o 
maşină nouă, a admis el cu generozitate, şi pe urmă ce-o să 
se-ntâmple? Trebuie să plăteşti taxele pe maşină, 
reparaţiile şi cheltuielile de întreţinere, mai vin şi copiii 
care te bat la cap să-i plimbi cu capota lăsată... 

— Şi chiar s-o conducă, dacă-s destul de mari, spuse 
Mert. Bătrânul Mert Entwhistle ştia pe ce parte era unsă cu 
unt felia lui de pâine şi n-a spus ceea ce trebuie să fi fost 
evident pentru el, ca şi pentru noi toţi ceilalţi: Dacă banii 
ăia te îngrijorează aşa de tare, Byron, băiatule, las' că te 
scutesc eu de grija lor. În definitiv, prietenul la nevoie se 
cunoaşte, nu? 


— Exact, mai vor s-o şi conducă, ba chiar vor să înveţe să 
conducă pe ea, la naiba, zise Byron cutremurându-se. Pe 
urmă, ce se-ntâmplă la sfârşitul anului? Dacă nu ţi-ai 
calculat corect impozitul şi nu ţi-au mai rămas bani destui 
ca să plăteşti descoperirea de cont, trebuie să plăteşti din 
buzunar sau poate chiar să te-mprumuţi de la una din 
firmele alea şmechere de împrumuturi. Şi oricum te 
auditează. N-are-a face. lar când guvernul ajunge să te 
auditeze, întotdeauna îţi ia mai mult. Cine se pune cu 
Unchiul Sam? Îţi bagă mâna în cămaşă şi te strânge de 
sfârc, până ţi-l învineţeşte, şi, în final, tot tu rămâi cu 
ponoasele. Dumnezeule! 

Căzu într-o tăcere morocănoasă, gândindu-se ce ghinion 
teribil avusese să moştenească cei treizeci şi cinci de mii de 
dolari. Andy Dufresne tocmai întindea catranul cu o bidinea 
la nici cinci metri depărtare, iar acum aruncă bidineaua în 
găleată şi se duse spre locul unde stăteau Mert şi Hadley. 

Cu toţii ne-am încordat şi l-am văzut pe unul dintre 
ceilalţi gardieni, Tim Youngblood, ducându-şi mâna la 
cingătoare, unde avea prins pistolul în toc. Unul dintre tipii 
aflaţi în foişorul de gardă îşi atinse partenerul pe braţ şi 
amândoi se întoarseră să vadă ce se-ntâmplă. Pentru o 
clipă, am crezut că Andy o să fie împuşcat sau bătut bine, 
ori poate chiar şi una, şi alta. Şi-atunci l-am auzit spunându- 
i foarte încet lui Hadley: 

— Ai încredere în nevastă? 

Hadley se holba la el. Începea să se roşească la faţă şi 
ştiam că ăsta-i semn rău. În circa trei secunde urma să-şi 
scoată bastonul din dotare şi să-l lovească pe Andy drept în 
plexul solar, acolo unde se află mănunchiul ăla mare de 
nervi. Dacă-i îndeajuns de puternică, lovitura dată acolo te 
poate omori, ceea ce nu-i împiedică s-o aplice. Dacă nu te 
omoară, te paralizează pentru un timp suficient de lung ca 
să uiţi mişcarea aia inteligentă pe care plănuiseşi s-o faci. 

— Băiete, spuse Hadley, o să-ţi ofer o singură şansă să iei 
bidineaua aia din găleată. După care o să zbori de pe 


acoperiş şi-o să aterizezi în cap. 

Andy se mulţumi să se uite la el, foarte calm şi nemişcat. 
Avea nişte ochi ca gheaţa. Ai fi zis că nu auzise ce i se 
spusese. Şi m-am pomenit că-mi doream să-i spun cum 
stăteau lucrurile, să-i predau măcar rezumatul lecţiei. 
Rezumatul zice că niciodată nu trebuie să te dai de golcă ai 
auzit ce vorbesc gardienii, niciodată nu trebuie să te 
amesteci în discuţiile lor decât dacă eşti întrebat (şi atunci 
le spui întotdeauna doar ceea ce ei vor să audă şi apoi taci 
din nou). Că eşti negru ori alb, că eşti piele roşie, că faci 
parte din rasa galbenă, în puşcărie nu contează, pentru că 
noi avem aici marca proprie de egalitate. La pârnaie, orice 
puşcăriaş e un amărât de cioroi, şi trebuie să te obişnuieşti 
cu ideea asta, dacă vrei să supravieţuieşti unor inşi precum 
Hadley şi Greg Stammas, care chiar ar fi în stare să-ţi facă 
de petrecanie, imediat ce s-ar uita la tine. Când eşti la 
bulău, aparţii Statului şi, dacă uiţi asta, ai pus-o. Am 
cunoscut oameni care-au rămas fără ochi, oameni care-au 
rămas fără degete la mâini sau la picioare; am cunoscut un 
tip care-a rămas fără vârful penisului şi s-a considerat 
norocos că n-a pierdut mai mult. Am vrut să-i spun lui Andy 
că deja era prea târziu. Chiar dacă se întorcea la bidineaua 
lui, în noaptea aia tot avea să-l aştepte la duşuri o huidumă 
pregătită să-l dogească, lăsându-l să se zvârcolească pe 
pardoseală. Puteai să „cumperi” un malac din ăştia cu un 
pachet de ţigări sau cu trei batoane de Baby Ruth. Cel mai 
mult şi mai mult voiam să-i spun să nu-şi înrăutăţească şi 
mai tare situaţia. 

Dar ceea ce am făcut a fost să continui să întind catranul 
pe acoperiş, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca oricare 
altul, mai întâi şi mai întâi am avut grijă de pielea mea. 
Eram nevoit. Căci era crăpată deja, iar la Shawshank 
întotdeauna au fost indivizi ca Hadley, dornici să ducă 
treaba până la capăt şi s-o sfâşie. 

Andy spuse: 


— Poate că m-am exprimat greşit. Dacă ai sau nu 
încredere în ea, n-are importanţă. Problema e dacă crezi 
sau nu că vreodată ar putea să te facă pe la spate. 

Hadley se ridică. Mert se ridică. Tim Youngblood se 
ridică. Faţa lui Hadley se înroşise ca un pichet de pompieri. 

— Singura ta problemă, a spus el, o să fie câte oase or să- 
ţi rămână întregi. O să le numeri la infirmerie. Haide, Mert, 
să-l aruncăm pe fraierul ăsta peste parapet. 

Tim Youngblood îşi scoase pistolul din toc. Noi, ceilalţi, 
întindeam catranul pe acoperiş cuprinşi de frenezie. Aveau 
să o facă; Hadley şi Mert aveau să-l arunce pur şi simplu 
peste parapet. Un accident teribil. Dufresne, deţinutul cu 
numărul 81433-SHNK, ducea nişte găleți goale jos şi a 
alunecat pe scară. Ce păcat! 

L-au înşfăcat, Mert de braţul drept, iar Hadley de cel 
stâng. Andy nu s-a împotrivit. Ochii lui nu s-au dezlipit nicio 
clipă de faţa roşie, cabalină a lui Hadley. 

— Dacă o ţii sub papuc, domnule Hadley, spuse el cu 
aceeaşi voce calmă, liniştită, nu există niciun motiv să nu-ţi 
rămână fiecare cent din banii ăia. Scorul final va fi, domnul 
Byron Hadley treizeci şi cinci de mii, Unchiul Sam zero. 

Mert începu să-l târască spre parapet. Hadley rămase pe 
loc. Pentru o clipă, Andy stătea între ei ca o funie la o 
încercare a forţelor. Apoi Hadley zise: 

— Ia stai o clipă, Mert. Ce vrei să spui, băiete? 

— Vreau să spun că dacă o ai pe nevastă sub papuc, poţi 
să-i dai ei banii, răspunse Andy. 

— Băiete, ori începi să vorbeşti clar, ca să pot să te- 
nţeleg, ori îţi iei zborul. 

— Piscul îţi dă voie, o singură dată, să-i faci un cadou 
soţiei, spuse Andy. Valoarea poate să fie de până la şaizeci 
de mii de dolari. 

Hadley se uita acum la Andy de parcă l-ar fi lovit cineva 
cu leuca. 

— Noo, nu se poate, zise el. Fără impozite? 


— Fără impozite, spuse Andy. Fiscul nu se poate atinge de 
niciun bănuţ. 

— Şi de unde ştii tu aşa ceva? Tim Youngblood interveni: 

— A lucrat la o bancă, Byron. O fi ştiind... 

— Tacă-ţi fleanca, Trout, replică Hadley fără să se uite la 
el. Tim Youngblood se făcu roşu la faţă şi tăcu. Unii dintre 
gardieni îi ziceau Trout. Pentru că avea buzele groase şi 
ochii bulbucaţi. Hadley nu-şi dezlipea privirea de Andy. Va 
să zică, tu eşti bancherul ăla şmecher care şi-a împuşcat 
nevasta. De ce-aş avea eu încredere într-un bancher 
şmecher ca tine? Ca să ajung şi eu la pârnaie şi să sparg 
pietre împreună cu tine? Ţi-ar plăcea, nu? 

Andy spuse cu calm: 

— Dacă ai face puşcărie pentru evaziune fiscală, te-ai 
duce la un penitenciar federal, nu la Shawshank. Dar n-o să 
faci. Cadoul scutit de impozite este o portiţă cât se poate de 
legală. Am făcut zeci... nu, sute de astfel de cadouri. E o 
facilitate acordată în principal oamenilor care au firme mici 
şi vor să transmită altora, sau pentru cei cărora, o dată în 
viaţă, le pică o pleaşcă. Precum dumneata. 

— Eu cred că minţi, spuse Hadley, dar nu credea - se 
vedea cu ochiul liber că nu crede. O emoție îi răsărea pe 
faţă, ceva care era aproape grotesc pe înfăţişarea aia 
prelungă şi urâtă şi pe fruntea aia teşită, arsă de soare. O 
emoție care era aproape obscenă atunci când se aşternea 
pe trăsăturile lui Byron Hadley. Era speranţa. 

— Nu, nu mint. Şi nu există niciun motiv pentru care să 
mă crezi pe cuvânt. Angajează un avocat... 

— Nişte labagii, hoţi la drumul mare, hoitari nenorociţi! 
Urlă Hadley. 

Andy ridică din umeri. 

— Atunci, du-te la fisc. Or să-ţi spună acelaşi lucru pe 
gratis. De fapt, nici nu ai nevoie de mine ca să-ţi spun asta. 
Ai fi cercetat chestiunea şi singur. 

— Şi chiar aşa e. N-am nevoie de-un bancher şmecher, 
ucigaş de nevastă, să-mi spună cum se face apa caldă. 


— Bineînţeles că nu, dar tot o să ai nevoie de un avocat 
specializat în impozite sau de un funcţionar de bancă, ca să- 
ţi completeze actele legate de cadoul cu pricina, iar asta o 
să te coste ceva, spuse Andy. Sau... dacă ai fi interesat, aş fi 
bucuros să-ţi fac eu treaba asta aproape gratis. Preţul ar fi 
câte trei beri de căciulă pentru colegii mei... 

— Colegii... spuse Mert şi lăsă să-i scape un hăhăit 
răguşit. Se plesni cu palma pe genunchi. Tare-i mai plăcea 
să-şi plesnească genunchiul cu palma bătrânului Mert, şi 
sper că a murit de cancer intestinal într-o parte a lumii 
unde morfina n-a fost încă descoperită. Auzi la el, „colegii”, 
nu-i aşa că-i simpatic? Colegi! Tu n-ai niciun... 

— la mai taci dracului din gură! Mârâi Hadley, şi Mert nu 
mai crâcni. Hadley se uită din nou la Andy. Ce ziceai?... 

— Ziceam că n-aş cere decât câte trei beri de căciulă 
pentru colegii mei, dacă ţi se pare corect, spuse Andy. Cred 
că un bărbat se simte mai bărbat când lucrează primăvara 
în aer liber dacă poate să bea o bericică. Dar e numai 
părerea mea. Ar aluneca pe gătlej ca unsă şi sunt sigur că 
oamenii-ţi vor fi recunoscători. 

Am stat de vorbă şi cu alţi inşi care au fost acolo, pe 
acoperiş, în ziua aia - Rennie Martin, Logan St. Pierre şi 
Paul Bonsaint erau trei dintre ei - şi cu toţii am văzut atunci 
acelaşi lucru... am simţit acelaşi lucru. Dintr-odată, Andy 
era cel aflat în superioritate. Hadley era cel care avea 
pistolul la şold şi bastonul în mână, Hadley îl avea pe 
prietenul său, Greg Stammas, în spate şi întreaga 
administraţie a închisorii în spatele lui Stammas, întreaga 
putere a Statului în spatele Jor, dar iată că, dintr-odată, în 
soarele acela auriu, nu mai conta şi am simţit că îmi tresare 
inima-n piept cum nu-mi mai tresărise niciodată de când 
camionul ăla m-a adus pe mine şi alţi patru inşi prin poarta 
puşcăriei în 1938 şi am coborât din el direct în curtea de 
sport. 

Andy se uita la Hadley cu ochii ăia reci, limpezi şi calmi şi 
nu era vorba doar de cei treizeci şi cinci de mii de dolari 


atunci, cu toţii am fost de acord asupra acestui lucru. Am 
derulat secvenţa de nenumărate ori în minte şi știu. Era o 
confruntare directă de la bărbat la bărbat, iar Andy pur şi 
simplu l-a forțat, aşa cum un bărbat puternic îl forţează pe 
un altul mai slab să cedeze la o confruntare a muşchilor. 
Pentru că vedeţi, nu exista niciun motiv care să-l reţină pe 
Hadley să-i facă lui Mert un semn din cap chiar în clipa aia 
şi să-l arunce pe Andy peste parapet, şi să profite de sfatul 
dat de Andy. 

Niciun motiv. Dar n-a făcut-o. - Aş putea să vă aduc nişte 
beri, dac-aş vrea, a spus Hadley. Când munceşti, berea are 
într-adevăr un gust bun. 

Colosalul nemernic chiar reuşea să pară mărinimos. 

Ţi-aş da totuşi şi un sfat pe care cei de la fisc nu s-ar 
deranja să ţi-l spună, zise Andy. Ochii lui îi fixau fără să 
clipească pe ai lui Hadley. Fă cadoul ăsta soţiei tale numai 
dacă eşti sigur. Dacă bănuieşti că există şi cea mai mică 
şansă să te înşele sau să-ţi facă vreo fiţă, am putea să găsim 
altă soluţie... 

— Să mă-nşele? Întrebă Hadley cu asprime. Să mă-nşele? 
Domnu' şmecheraş de bancher, dacă ar înghiţi un vagon de 
laxative şi tot n-ar îndrăzni să tragă o băşină până când nu 
i-aş da eu voie. 

Mert, Youngblood şi ceilalţi gabori hăhăiră îndatoritori. 
Andy nici măcar nu zâmbi. 

— O să-ţi completez formularele de care ai nevoie, spuse 
el. Poţi să le iei de la oficiul poştal, iar eu o să ţi le completez 
şi nu mai rămâne decât să le semnezi. 

Asta suna corespunzător de important, făcându-l pe 
Hadley să i se umfle pieptul. După care acesta se uită urât 
la noi şi urlă: 

— Ce beliţi ochii aşa, nătăfleţilor? la mişcaţi-vă curu!'! Se 
uită din nou la Andy. Tu, şmechere, vino cu mine aici. Şi 
ascultă-mă cu mare atenţie: dacă încerci să mă tragi în 
piept cumva, o să te pomeneşti c-o să alergi după propria-ţi 
ţeastă în jurul duşului C până la sfârşitul săptămânii. 


— Da, am înţeles asta, spuse Andy încet. 

Şi chiar înţelesese. Aşa cum avea să iasă la iveală, a 
înţeles mult mai multe decât mine - mai multe decât oricare 
dintre noi. 


Şi uite-aşa, în antepenultima zi de lucru, puşcăriaşii care 
dădeau cu catran pe acoperişul făbricuţei de plăci de 
înmatriculare, în 1950, au ajuns să stea aliniaţi, într-o 
dimineaţă de primăvară, ca să bea berea Black Labei, adusă 
de cel mai al dracului gardian care-a lucrat vreodată la 
închisoarea de Stat Shawshank. Berea era caldă ca pişatu', 
dar şi-aşa a rămas cea mai bună bere pe care-am băut-o 
vreodată. Stăteam jos, beam bere şi simţeam soarele pe 
umeri şi nici măcar expresia pe jumătate amuzată, pe 
jumătate dispreţuitoare de pe faţa lui Hadley - de parcă se 
uita la nişte cimpanzei care beau bere, nu la nişte oameni - 
nu putea să ne indispună. A durat douăzeci de minute, 
pauza aia de bere, şi în timpul acelor douăzeci de minute 
ne-am simţit liberi. Puteam foarte bine să ne gândim că 
bem bere şi dăm cu catran pe acoperişul casei unuia dintre 
noi. 

Numai Andy n-a băut. Deja v-am povestit de obiceiurile 
lui Andy legate de băutură. Şedea pe vine la umbră, cu 
mâinile atârnate între genunchi, uitându-se la noi şi 
zâmbind uşor. E uluitor cât de mulţi şi-l amintesc în felul 
ăsta şi uluitor cât de mulţi oameni au făcut parte din echipa 
aia de lucru când Andy Dufresne l-a îngenuncheat pe Byron 
Hadley. Eu credeam că am fost, cu totul, nouă-zece inşi, dar, 
până în 1955, ne-am înmulţit până la două sute, poate mai 
mulţi... dacă dădeai crezare celor auzite. 

Aşa că, da, dacă-mi cereţi să vă răspund răspicat la 
întrebarea dacă eu încerc să vă vorbesc despre un om sau 
despre o legendă care s-a înfiripat în jurul omului, ca o 
perlă în jurul unui fir de nisip - va trebui să vă spun că 
răspunsul se află undeva la mijloc. Tot ce ştiu cu siguranţă e 
că Andy Dufresne nu semăna cu mine sau cu oricare alt 


individ cunoscut de mine, de când am ajuns aici. A adus cu 
el cinci sute de dolari, pe care i-a avut înghesuiți în holul din 
spate, dar puiul ăla de lele a reuşit să mai aducă înăuntru şi 
altceva. O conştiinţă a propriei valori, poate, sau 
sentimentul că el va fi învingătorul, în final... sau poate că 
era doar un sentiment de libertate, chiar şi înăuntrul 
acestor blestemate ziduri cenuşii. Era un fel de lumină 
lăuntrică pe care o purta cu el. Nu-l ştiu să-şi fi pierdut 
lumina aia decât o singură dată, şi asta face parte din 
povestea de faţă. 


Când a început campionatul naţional de baseball din 
1950 - ăsta a fost anul când Philadelphia Whiz Kids a 
câştigat patru partide la rând, sigur vă aduceţi aminte -, 
Andy nu mai avea necazuri cu surorile. Stammas şi Hadley 
dăduseră de veste: dacă Andy Dufresne venea la vreunul 
dintre ei sau la oricare alt gardian din clica lor şi le arăta fie 
şi o singură picătură de sânge pe chiloţi, în noaptea aia, 
toate surorile din Shawshank se vor duce la culcare cu 
dureri de cap. lar cei vizaţi n-au comentat nimic. Aşa cum 
am arătat deja, întotdeauna se găsea câte-un hoţ de maşini 
de optsprezece ani, ori un piroman, sau câte-un tip căruia-i 
placea să-şi facă mendrele cu copilaşi. După ziua aceea de 
pe acoperişul atelierului, Andy a mers pe drumul lui, iar 
surorile şi-au văzut de drumul lor. 

După aceea, a lucrat în bibliotecă, avându-l şef pe un 
deţinut bătrân şi dur pe nume Brooks Hatlen. Hatlen 
primise postul la sfârşitul anilor douăzeci, pentru că 
terminase colegiul. E drept, diploma lui Brooksie era în 
zootehnie, dar să ai studii postliceale într-o instituţie de 
nivel educaţional mai scăzut precum The Shank era ceva 
atât de rar, încât nu prea mai poţi să faci mofturi. 

În 1952, Brooksie, care îşi ucisese nevasta şi fiica după 
un şir de ghinioane la poker, pe vremea când preşedinte 
era Coolidge, a fost eliberat condiţionat. Aşa cum se 
întâmplă de obicei, Statul, în toată înţelepciunea sa, l-a pus 


în libertate la mult timp după ce orice şansă ar fi avut ca să 
devină un element util al societăţii s-a evaporat. Avea 
şaizeci şi opt de ani şi era bolnav de artrită când a ieşit cu 
paşi nesiguri pe poarta principală, în costumul lui polonez şi 
pantofii franţuzeşti, cu hârtiile de eliberare condiţionată 
într-o mână şi un bilet de autobuz Greyhound în cealaltă. 
Plângea când a plecat. Shawshank fusese lumea lui. Ceea 
ce se întindea dincolo de zidurile ei era pentru Brooks la fel 
de îngrozitor cum fuseseră Mările Vestului pentru 
navigatorii superstiţioşi din secolul al XV-lea. Ca puşcăriaş, 
Brooksie fusese o persoană de o oarecare importanţă. 
Fusese bibliotecarul, un om cu educaţie. Dacă s-ar fi dus la 
biblioteca din Kittery să ceară o slujbă, cei de-acolo nu i-ar 
fi dat nici măcar o legitimaţie de acces. Am auzit că a murit 
într-un cămin pentru bătrânii nevoiaşi din Freeport, în 
1953, şi că a rezistat cam cu şase luni mai mult decât am 
crezut eu c-o să reziste. Mda, cred că Statul s-a răzbunat pe 
Brooksie. L-au pregătit să-i placă la pârnaie şi după aia l-au 
aruncat afară. 

Andy i-a preluat postul lui Brooks şi a rămas bibliotecar 
vreme de douăzeci şi trei de ani. S-a folosit de aceeaşi forţă 
a voinţei pe care l-am văzut folosind-o în confruntarea cu 
Byron Hadley ca să obţină ceea ce dorea pentru bibliotecă 
şi l-am văzut transformând treptat încăperea mică (care 
încă mai mirosea a terebentină, pentru că până în 1922 
fusese o magazie pentru vopsele şi nu fusese niciodată 
aerisită cum se cuvine), cu rafturile pline de cărţile 
rezumate de la Reader's Digest şi de revistele National 
Geographics, în cea mai bună bibliotecă de închisoare din 
New England. 

A făcut-o pas cu pas. A pus o cutie pentru sugestii lângă 
uşă şi a sortat cu răbdare încercările de miştocareli de 
genul „Mai multe cărţi de futai, vă rog” sau „Cum să 
evadezi în 10 lecţii simple”. S-a concentrat pe lucrurile în 
privinţa cărora deţinuţii păreau să aibă intenţii serioase. A 
trimis scrisori la principalele cluburi ale cărţii din New York 


şi le-a convins pe două dintre ele, The Literary Guild şi The 
Book-of-the-Month Club, sa ne trimită ediţii ale tuturor 
selecţiilor lor principale la un preţ special. A descoperit o 
adevărată sete de informare în legătură cu hobby-uri 
mărunte cum ar fi sculptura în săpun, prelucrarea lemnului, 
trucuri cu cărţile de joc şi pasienţele. A făcut tot posibilul să 
obţină cărţi care tratau aceste subiecte. Dar şi nelipsitele, 
din orice închisoare, cărţi scrise de Erle Stanley Gardner şi 
Louis L'Amour. Puşcăriaşii par să nu se mai sature de 
cărţile care tratează desfăşurarea proceselor şi vestul 
sălbatic. Şi, da, ţinea sub birou şi o cutie cu cărticele 
deochiate, pe care le împrumuta cu băgare de seamă şi 
având grijă să fie întotdeauna returnate. Chiar şi aşa, 
fiecare nouă achiziţie de acest tip era citită cu înfocare 
până se făcea ferfeniţă. 

A început să scrie Senatului Statului din Augusta în 1954. 
Pe atunci, Stammas era şeful puşcăriei şi avea obiceiul să 
pretindă că Andy era un fel de mascotă. Mereu îl găseai în 
bibliotecă, pălăvrăgind verzi şi uscate cu Andy şi uneori 
chiar îşi arunca patern braţul peste umerii lui Andy sau îi 
dădea câte-un „avans” peste fund. Dar nu reuşea să 
păcălească pe nimeni. Andy Dufresne nu era mascota 
nimănui. 

Îi spunea lui Andy că o fi fost el bancher în libertate, dar 
partea aia a vieţii lui se pierdea rapid în negura trecutului 
şi că ar face bine să se obişnuiască cu realităţile vieţii de 
puşcăriaş. În ceea ce-i privea pe Rotarienii Republicani plini 
de ei din Augusta, nu existau decât trei tipuri de cheltuieli 
valabile în domeniul închisorilor şi al instituţiilor de 
corecție. La numărul unu se aflau mai multe ziduri, la 
numărul doi, mai multe gratii şi numărul trei era 
reprezentat de mai mulţi gardieni. Din punctul de vedere al 
celor de la Senatul Statului, i-a explicat Stammas, indivizii 
din Thomaston, Shawshank, Pittsfield şi South Portland 
erau drojdia societăţii. Ei se aflau acolo ca să ispăşească 
pedepse aspre şi, pe Dumnezeu şi pe Fiul Său lisus, aspră 


trebuia să le fie şi şederea acolo. Şi dacă mai găseau câte-o 
gărgăriţă în pâine, nu era păcat? 

Afişând zâmbetul lui mic şi liniştit, Andy l-a întrebat pe 
Stammas ce s-ar întâmpla cu un bloc de beton dacă pe elar 
cădea câte-o picătură de apă în fiecare an, vreme de un 
milion de ani. Stammas a râs şi l-a lovit prieteneşte cu 
palma pe spate. - N-ai un milion de ani, bătrâne, dar chiar 
dac-ai avea, cred că ai face-o cu acelaşi rânjet mic pe faţă. 
Hai, apucă-te şi scrie scrisorile alea. [i le pun eu la poştă 
dacă-mi dai bani de timbre. 

Ceea ce Andy a şi făcut. Şi el a fost cel care-a râs la urmă, 
cu toate că Stammas şi Hadley nu mai erau prin preajmă ca 
să vadă. Solicitările de fonduri pentru bibliotecă au fost 
respinse sistematic până în 1960, când a primit un cec de 
două sute de dolari - Senatul i l-a trimis, probabil, cu 
speranţa c-o să-i închidă gura şi-o să-l lase în pace. 
Speranţe deşarte. Andy a simţit că în sfârşit a reuşit să-şi 
vâre piciorul în uşă şi, pur şi simplu, şi-a dublat eforturile, 
începând să trimită câte două scrisori pe săptămână în loc 
de una. În 1962, a primit patru sute de dolari, iar în restul 
deceniului, biblioteca a primit câte şapte sute de dolari pe 
an, cu regularitate de ceasornic. În 1971, suma a urcat la o 
mie de dolari în cap. Probabil că nu e prea mult prin 
comparaţie cu ce primeşte o bibliotecă dintr-un orăşel 
oarecare, dar cu o mie de dolari poţi să cumperi o mulţime 
de cărţi reciclate, din cele avându-i ca eroi pe Perry Mason 
şi Jake Logan. Până când Andy a plecat, te puteai duce la 
bibliotecă (extinsă de la magazia iniţială la trei încăperi) şi 
să găseşti cam tot ce doreai. Şi dacă nu găseai, erau şanse 
mari ca Andy să-ţi facă rost. 

Acum cred că vă întrebaţi dacă toate astea s-au întâmplat 
numai pentru că Andy i-a spus lui Byron Hadley cum să 
scape de taxele legate de moştenirea ce-i picase pleaşcă pe 
cap. Răspunsul e da... şi nu. Probabil că puteţi să vă daţi 
seama şi singuri ce s-a întâmplat. 


S-a răspândit zvonul că Shawshank adăpostea un mic 
geniu financiar. Spre sfârşitul primăverii şi în vara anului 
1950, Andy a înfiinţat două fonduri de tutelă pentru paznicii 
care doreau să asigure o educaţie de colegiu pentru copiii 
lor şi i-a consiliat pe alţi doi care doreau să cumpere acţiuni 
la bursă (şi le-a mers al naibii de bine, după cum a reieşit; 
unul dintre ei s-a descurcat atât de bine, încât a putut să se 
pensioneze înainte de termen), şi să fiu al naibii dacă nu l-a 
sfătuit chiar pe şeful închisorii de-atunci, bătrânul George 
Dunahy „Buze de lămâie”, cum să-şi organizeze finanţele 
astfel încât să aibă de plătit cât mai puţine impozite. Asta a 
fost chiar înainte ca Dunahy să fie pus pe liber şi-mi închipui 
cum trebuie să-şi fi făcut el vise cu toate milioanele pe care 
avea să i le aducă în cont contabilul său. Prin aprilie 1951, 
Andy întocmea declaraţiile fiscale Pentru jumătate din 
gaborii de la Shawshank, iar în 1952 le scria aproape pe 
toate. Era plătit în ceea ce s-ar putea să fie valuta cea mai 
prețioasă într-o puşcărie: simpla bunăvoință. 

Ulterior, după ce Greg Stammas a preluat funcţia de şef 
al penitenciarului, Andy a devenit un om şi mai important, 
dar dacă aş încerca să vă dau mai multe amănunte în 
privinţa asta, aş face doar nişte presupuneri. Ştiu că erau 
unii prizonieri care se bucurau de tot soiul de privilegii - 
radiouri în celulă, drepturi extraordinare legate de vizite, 
lucruri de genul ăsta - şi că existau oameni în afara 
închisorii care plăteau pentru ca ei să aibă acele privilegii. 
Puşcăriaşii îi numesc pe acei oameni „îngeri”. Ca din senin, 
câte-un ins era scutit să lucreze în atelier în dimineţile de 
sâmbătă şi îţi dădeai seama că individul a avut un înger 
care a decartat niscaiva gologani pentru ca acest lucru să 
se întâmple. De regulă, îngerul plăteşte mita vreunui 
gardian de nivel mediu, iar acesta distribuie mălaiul în susul 
şi în josul scării ierarhice. 

Pe urmă, a mai fost şi atelierul de reparaţii auto care i-a 
venit de hac şefului Dunahy. O vreme, s-a mers „pe şipcă”, 
după care a ieşit la iveală mai puternic ca oricând, spre 


sfârşitul anilor cincizeci. lar unii dintre contractorii care 
lucrau la închisoare din când în când plăteau şpăgile 
cuvenite funcţionarilor din administraţie, sunt foarte sigur 
de asta, şi acelaşi lucru era aproape sigur şi cu privire la 
companiile ale căror echipamente erau cumpărate şi 
instalate în spălătorie şi în atelierul de plăcuţe de 
înmatriculare, ca şi în concasorul de minereuri care a fost 
construit în 1963. 

Spre sfârşitul anilor şaizeci, s-a înfiripat şi un comerţ 
înfloritor de pilule şi aceeaşi gaşcă funcţionărească a avut 
de câştigat bani frumoşi din această afacere. Toate astea au 
alcătuit un flux frumuşel de venituri ilicite. Nu se compara 
cu purcoiul de dolari clandestini care circulau prin închisori 
cu adevărat mari precum Attica sau San Quentin, dar nici 
nu erau de neglijat. Iar banii în sine devin o problemă după 
o vreme. Nu poţi să-i îndesi în portofel şi pe urmă să scoţi la 
iveală câteva bancnote mototolite de douăzeci şi altele 
ferfeniţite de zece dolari, când vrei să-ţi faci piscină în 
curtea din spate sau mai vrei să ridici un acaret pe lângă 
casă. După ce-ai depăşit un anumit punct, trebuie să explici 
de unde vin banii ăia... şi dacă explicaţiile nu sunt îndeajuns 
de convingătoare, rişti să ajungi să porţi şi tu un număr de 
puşcăriaş. 

Aşa încât era nevoie de serviciile lui Andy. L-au luat de la 
spălătorie şi l-au instalat în bibliotecă, dar dacă voiai să 
priveşti situaţia dintr-o altă perspectivă, de fapt, nu l-au luat 
deloc de la spălătorie. Pur şi simplu, în loc de cearşafuri 
murdare, l-au pus să spele bani murdari. El îi transforma în 
acţiuni, titluri de rentă, obligaţiuni municipale scutite de 
impozitare, tot ce vrei şi ce nu vrei. 

Mi-a spus odată, cam la zece ani după întâmplarea aceea 
de pe acoperişul atelierului, că simţămintele lui legate de 
ceea ce făcea erau destul de limpezi şi că avea o conştiinţă 
relativ netulburată. Escrocheriile ar fi avut loc cu sau fără 
el. Nu el ceruse să fie trimis la Shawshank, a continuat; era 


un om nevinovat transformat în victimă de un ghinion 
colosal, nu un misionar şi nici un făcător de bine. 

— Şi-apoi, Red, mi-a zis el cu acelaşi zâmbet abia schiţat, 
ce fac eu aici nu e aşa de diferit de ce făceam în viaţa de 
afară. O să-ţi zic acum o axiomă cinică: numărul de experţi 
financiari de care are nevoie o persoană fizică sau o 
companie creşte direct proporţional cu numărul de oameni 
pe care persoana sau firma respectivă îi trage în piept. Cei 
care conduc puşcăria asta sunt, în cea mai mare parte, 
nişte monştri tâmpiţi şi brutali. Şi cei care conduc lumea 
„normală” sunt brutali şi monstruoşi, dar se întâmplă să nu 
fie chiar aşa de tâmpiţi, pentru că acolo standardul de 
competenţă e ceva mai ridicat. Nu cu mult, dare. 

— Dar pilulele, am spus. Nu vreau să te-nvâăţ eu meserie, 
dar pe mine mă ia cu fiori când mă gândesc. Roşii, 
excitante, calmante, Nembutal - acum au apărut şi chestiile 
astea numite Phase Four. N-o să mă ating niciodată de aşa 
ceva. N-am făcut-o niciodată. 

— Nu, a spus Andy. Nici mie nu-mi plac pilulele. Niciodată 
nu mi-au plăcut. Şi nici după ţigări sau băutură nu mă dau 
în vânt. Dar nu eu comercializez pilulele. Nu le aduc 
înăuntru şi nu le vând după ce au ajuns aici. În cea mai 
mare parte, gardienii se ocupă cu asta. 

— Dar... 

— Mda, ştiu. Linia de demarcaţie e subţire. Până la urmă, 
Red, totul se reduce la faptul că unii oameni refuză să se 
murdărească pe mâini. Asta se numeşte sfinţenie, iar 
porumbeii se aşază pe umerii tăi şi se găinăţează pe cămaşa 
ta. Cealaltă extremă e să te bălăceşti în mocirlă şi să 
comercializezi orice lucru nenorocit care aduce bani - 
pistoale, bricege, heroină, ce naiba. A venit vreodată un 
puşcăriaş la tine ca să-ţi ofere un contract? 

Am dat din cap aprobativ. Se întâmplase de o mulţime de 
ori de-a lungul timpului. În definitiv, eşti omul care face rost 
de lucruri. Şi ei se gândesc că, dacă le faci rost de baterii 
pentru aparatele radio sau de cartuşe de ţigări, ori de porţii 


de marijuana, poţi să le faci lipeala şi cu un tip dispus să-şi 
folosească cuțitul. 

— Sigur că da, a fost de acord Andy. Dar tu n-o faci. 

Pentru că oamenii ca noi, Red, ştiu că există şi o a treia 
variantă. O alternativă la a rămâne curat ca lacrima sau la a 
te bălăci în nămol şi mizerie. E alternativa pe care adulţii 
din lumea întreagă o adoptă. Îţi contrabalansezi mersul 
prin mlaştină cu ceea ce îţi aduce asta în materie de 
câştiguri. Dintre două rele, îl alegi pe cel mai mic şi încerci 
să-ţi menţii bunele intenţii în faţa ta. Şi bănuiesc că atunci 
când vrei să analizezi cât de bine o duci, te gândeşti la cât 
de bine ai dormit noaptea... şi la ce vise ai avut. 

— Bunele intenţii, am spus, râzând. Ştiu totul despre ele, 
Andy. Poţi să ajungi direct în iad dacă mergi pe drumul ăla. 

— Să nu crezi aşa ceva, a spus el posomorându-se. Aici 
este iadul. Chiar aici, în Shawshank. Ei vând pilulele, iar eu 
le spun ce să facă cu banii. Dar, în acelaşi timp, am şi 
biblioteca şi cunosc peste două duzini de inşi care, cu 
ajutorul cărţilor de acolo, şi-au luat testele de echivalare a 
liceului. Poate că atunci când or să iasă de aici, or să fie în 
stare să iasă din grămada de rahat. Când am avut nevoie de 
o a doua încăpere pentru bibliotecă, în 1957, am primit-o. 
Pentru că vor ca eu să fiu mulţumit. Lucrez ieftin. Ăsta-i 
târgul. 

— Şi ai şi sediul tău personal. 

— Sigur. Aşa îmi place mie. 

Populaţia penitenciarelor a crescut lent în anii cincizeci şi 
aproape că a explodat în anii şaizeci, când orice tinerel 
american de vârsta colegiului voia să vadă cum e să te 
droghezi, iar pedepsele pentru că te-ai dedulcit la niţică 
„iarbă” erau de-a dreptul ridicole. Dar în tot acest timp, 
Andy n-a avut niciodată un coleg de celulă, în afară de un 
indian corpolent şi tăcut, pe nume Normaden (ca tuturor 
indienilor de la Shank, i se spunea „şefule”), dar nici 
Normaden n-a rezistat mult. O bună parte din ceilalţi vieţaşi 
credeau că lui Andy îi lipseşte o doagă, dar Andy se 


mulțumea să zâmbească. Trăia singur şi îi plăcea aşa... şi, 
după spusele lui, lor le plăcea să-l ştie mulţumit. Pentru că 
lucra ieftin. 

Timpul în puşcărie trece încet, uneori ai impresia că a 
stat în loc, dar trece. Trece. George Dunahy a părăsit scena 
într-un balamuc de titluri de ziar care urlau SCANDAL şi 
VENITURI ILICITE. Stammas i-a succedat şi, în următorii 
şase ani, Shawshank s-a transformat într-un fel de iad pe 
pământ. În timpul domniei lui Greg Stammas, paturile de la 
infirmerie şi celulele din Secţia de Carcere au fost mereu 
pline. 

Într-o zi a anului 1958, mi-am privit faţa într-o oglinjoară 
de bărbierit, pe care o aveam în celulă, şi am văzut uitându- 
se la mine un bărbat de patruzeci de ani. În 1938, venise 
aici un tinerel cu o claie de păr roşu de culoarea 
morcovului, pe jumătate înnebunit de remuşcări, ros de 
gânduri sinucigaşe. Tinerelul acela dispăruse. Părul roşu 
încărunţea şi începea să se rărească. La colţurile ochilor se 
formase laba-gâştei. În ziua aceea, am văzut înăuntrul meu 
un om bătrân, aşteptând momentul să iasă afară. M-am 
speriat. Nimeni nu vrea să-l apuce bătrâneţile la pârnaie. 

Stammas a plecat la începutul anului 1959. Mai mulţi 
reporteri de investigaţie adulmecaseră împrejurimile, iar 
unul dintre ei chiar se lăsase închis vreme de patru luni, 
sub un nume fals, pentru o crimă complet inventată. Tocmai 
se pregăteau să scoată din nou la iveală titlurile SCANDAL 
şi VENITURI ILICITE, dar înainte ca ei să lase ciocanul să 
cadă asupra lui, Stammas a spălat putina. Şi îl înţeleg, 
Doamne, cât îl înţeleg. Dacă ar fi fost judecat şi condamnat, 
ar fi putut să sfârşească chiar aici. Într-o astfel de 
eventualitate, poate că ar fi rezistat în viaţă maximum cinci 
ore. Byron Hadley plecase cu doi ani mai devreme. 
Nemernicul a suferit un atac de cord şi s-a pensionat 
înainte de termen. 

Pe Andy, afacerea Stammas nu l-a afectat câtuşi de puţin. 
La începutul lui 1959, a fost numit un nou director de 


penitenciar şi un nou director adjunct, precum şi un nou şef 
al pazei. În următoarele opt luni şi ceva, Andy a revenit la 
starea de puşcăriaş obişnuit. Asta a fost perioada în care 
Normaden, uriaşul metis Passamagquoddy, a împărţit celula 
cu el. Apoi, totul a luat-o de la capăt. Normaden a fost 
mutat, aşa că Andy a rămas din nou în splendoarea lui 
solitară. Numele din vârful ierarhiei se schimbă, dar 
ierarhiile rămân aceleaşi. 

Am vorbit odată cu Normaden despre Andy: - Şimfatic 
om, a spus Normaden. Era greu să-i desluşeşti spusele, 
pentru că avea buză de iepure şi vălul palatin fisurat; 
cuvintele rostite se auzeau mocirlit. Mi-a plăcut acolo. Nu 
m-a batjocorit niciodată. Dar nu m-a vrut nicio clipă acolo. 
Mi-am dat seama. (A ridicat din umeri.) Am plecat bucuros 
de-acolo. Trăgea rău curentul în celulă. Tot timpul era frig. 
Nu lasă pe nimeni să-i atingă lucrurile. Nu m-a deranjat 
asta. Simfatic om, nu făşea mişto niciodată. Dar curent 
mare. 

Rita Hayworth a stat atârnată în celula lui Andy până în 
1955, dacă-mi amintesc eu bine. Apoi a fost Marilyn 
Monroe, imaginea aceea din $apte ani de căsnicie, când ea 
stă deasupra unui grilaj de aerisire de la metrou şi aerul 
cald de jos îi face fusta să-i fluture. 

Marilyn a rezistat până-n 1960 şi avea marginile cam 
ferfeniţite când Andy a înlocuit-o cu Jayne Mansfield. Jayne 
a fost, iertată-mi fie expresia, un eşec totalit+. După numai 
un an şi ceva, a fost înlocuită de o actriţă din Anglia - se 
poate să fi fost Hazel Court, dar nu sunt sigur. În 1966, şi 
asta a fost dată jos, pentru a fi înlocuită de Raquel Welch, 
care a înregistrat recordul de durată în celula lui Andy: 
şase ani. Ultimul poster de acolo a fost cel al unei cântărețe 
frumuşele de country-rock, Linda Ronstadt. 

L-am întrebat odată ce însemnau pentru el acele afişe, iar 
el s-a uitat la mine ciudat, oarecum surprins. 

— Păi, înseamnă şi pentru mine ceea ce înseamnă pentru 
majoritatea puşcăriaşilor, cred, a spus. Libertate. Ie uiţi la 


femeile alea frumoase şi te simţi ca şi cum... nu întru totul, 
dar ca şi cum... ai păşi prin ea şi ai fi alături de ele. Să fii 
liber. Cred că de-aia mi-a plăcut dintotdeauna cel mai mult 
de Raquel Welch. Nu era vorba doar de ea, ci şi de plaja aia 
pe care se afla. Arăta de parcă s-ar afla pe undeva, prin 
Mexic. Într-un loc paşnic, unde ai putea să te auzi gândind. 
N-ai avut niciodată sentimentul ăsta faţă de o imagine, Red? 
Că ai putea aproape să păşeşti prin ea? 
Am spus că nu m-am gândit niciodată aşa la chestia asta. 

— Poate că-ntr-o zi o să înţelegi ce vreau să spun, a zis şi 
a avut dreptate. Câţiva ani mai târziu, am înţeles exact ce-a 
vrut să spună... iar când am înţeles, primul lucru la care m- 
am gândit a fost Normaden şi la cum se plângea el că în 
celula lui Andy era mereu frig. 

Un lucru îngrozitor i s-a întâmplat lui Andy la sfârşitul lui 
martie sau la începutul lui aprilie, în 1963. V-am spus că el 
avea ceva ce părea să le lipsească mai tuturor puşcăriaşilor, 
inclusiv mie. Să-i spunem echilibru sufletesc sau o stare de 
pace lăuntrică, poate chiar o credinţă constantă şi neclintită 
că într-o bună zi coşmarul cel lung are să se sfârşească. 
Indiferent cum vreţi să-i spuneţi, Andy Dufresne părea să 
fie întotdeauna stăpân pe sine. Nu aveai să desluşeşti la el 
acea disperare mohorâtă ce părea să-i lovească pe toţi 
vieţaşii după o vreme; în preajma lui, nu simţeai niciodată 
mirosul deznădejdii. Până la acel sfârşit de iarnă a lui 1963. 

La acea dată, aveam alt director de închisoare, un ins pe 
nume Samuel Norton. Increase şi Cotton Matheri5: s-ar fi 
simţit în largul lor în preajma lui Sam Norton. Din câte 
cunosc, nimeni nu l-a văzut vreodată schiţând măcar un 
zâmbet. Avea o insignă de membru de treizeci de ani al 
bisericii baptist-adventiste din Eliot. Principala lui inovaţie 
ca lider al familiei noastre fericite a fost să se asigure că 
fiecare prizonier nou-venit primeşte câte un exemplar din 
Noul lestament. Avea pe birou o plachetă pe care scria, cu 
litere aurii gravate în lemn de tec: IISUS E MÂNTUITORUL 
MEU. O broderie pe perete, lucrată de nevastă-sa, pe care 


se putea citi: JUDECATA LUI VINE ŞI ÎNCĂ DEVREME. 
Această ultimă sentinţă n-a avut niciun efect asupra 
majorităţii dintre noi. Noi aveam sentimentul că acea 
judecată venise deja şi eram dispuşi să depunem mărturie 
faţă de cei mai vrednici dintre ei că nici stânca nu ne va 
ascunde, nici copacul uscat n-are să ne ofere adăpost. Avea 
câte-un citat din Biblie pentru orice ocazie, dragul nostru 
Sam Norton, şi ori de câte ori întâlneşti un om ca ăsta, 
sfatul meu călduros e să rânjeşti cu gura până la urechi şi 
să-ţi protejezi boaşele cu amândouă mâinile. 

Au fost mai puţine cazuri de infirmerie decât pe vremea 
lui Greg Stammas şi, din câte ştiu, înmormântările la lumina 
lunii au încetat de-a binelea, ceea ce nu vrea să însemne că 
Norton nu credea în pedeapsă. Carcera era întotdeauna 
bine populată. Oamenii rămâneau fără dinţi nu în urma 
bătăilor, ci din pricina dietei cu pâine şi apă. Carcera a 
început să fie numită grâne şi frâne, ca în „Băieți, m-am 
urcat în trenul de grâne cu frâne al lui Sam Norton”. 

Omul ăsta era cel mai josnic ipocrit pe care l-am văzut 
vreodată ocupând un post important. Escrocheriile de care 
vă vorbeam mai devreme au continuat să înflorească, dar 
Sam Norton şi-a adus propriile elemente de contribuţie 
personală. Andy le cunoştea pe toate şi, dat fiind că între 
timp ne împrietenisem de-a binelea, mi-a destăinuit o parte 
dintre ele. Când Andy vorbea despre ele, o expresie de 
uimire amuzată şi, totodată, dezgustată i se aşternea pe 
chip, ca şi cum mi-ar fi vorbit despre nu ştiu ce specie urâtă 
şi hrăpăreaţă de insectă care, prin însăşi urâţenia şi 
lăcomia ei, era cumva mai mult comică decât îngrozitoare. 
Directorul Norton a fost cel care a instituit programul 
„Dinăuntru-Afară”, de care poate aţi avut prilejul să citiţi în 
urmă cu vreo şaisprezece-şaptesprezece ani; s-a scris chiar 
şi în Newsweek. În articolele de presă, părea să fie un 
progres real în aspectele practice ale corecţiei şi 
reabilitării. Puşcăriaşii erau scoşi din incintă şi lucrau la 
tăierea arborilor pentru fabricarea hârtiei, la repararea 


podurilor şi a şoselelor, sau la construirea pivniţelor pentru 
cartofi. Norton a denumit aceste activităţi „Dinăuntru- 
Afară” şi a fost invitat să explice despre ce e vorba la mai 
toate cluburile Rotary şi Kiwanis din New England, mai ales 
după ce i-a apărut fotografia în Newsweek. Puşcăriaşii 
vorbeau despre „lucrături la drumul mare”, dar până acum, 
din câte ştiu, niciunul dintre ei nu a fost vreodată invitat să- 
şi exprime opiniile în faţa kiwanienilor sau a Ordinului Loial 
al Elanului. 

Norton nu rata nicio operaţiune, cu toată apartenenţa lui 
de treizeci de ani la secta cu pricina; de la tăierea arborilor 
la săparea de rigole şi de şanţuri noi de scurgere lângă 
autostrăzile statale, Norton era nelipsit, luându-şi porţia de 
caimac. Erau sute de modalităţi pentru asta - oameni, 
materiale, tot ce vrei. Dar, pe lângă astea, avea şi altă cale. 
Firmele de construcţii din regiune se temeau ca de moarte 
de programul Dinăuntru-Afară al lui Norton, pentru că forţa 
de muncă din închisori e gratuită, nu poţi concura cu ea. 
Aşa încât Sam Norton, cel cu Noul Testament în braţe şi cu 
insigna de membru al bisericii de treizeci de ani, a primit 
multe plicuri dolofane pe sub masă, în perioada de 
şaisprezece ani cât a fost directorul închisorii Shawshank. 
lar când primea un astfel de plic, el fie supralicita un 
proiect, nu licita deloc sau spunea că toţi oamenii lui erau 
angajaţi în altă parte. Pentru mine, a fost mereu o mare 
uimire că Norton n-a sfârşit în portbagajul unui 
Thunderbird parcat la marginea autostrăzii undeva, prin 
Massachusetts, cu mâinile legate la spate şi cu ţeasta 
doldora de gloanţe. 

În orice caz, cum spune şi vechiul cântec de petrecere; 
Dumnezeule, ce purcoaie de bănet se adunau! De bună 
seamă că Norton era adeptul vechii zicale puritane care 
spune că, dacă vrei să vezi pe cine favorizează Dumnezeu, 
nu trebuie decât să le compari conturile bancare. 

Andy Dufresne era mâna lui dreaptă în toate astea, 
partenerul lui tăcut. Biblioteca închisorii era punctul 


vulnerabil al lui Andy, pe care Norton îl ştia şi se folosea de 
el din plin. Andy mi-a zis că unul dintre aforismele preferate 
ale lui Norton era „o mână spală pe alta”. Aşa că Andy îi 
dădea sfaturi valoroase şi îi făcea sugestii utile. Nu bag 
mâna-n foc că ela pus la cale programul Dinăuntru-Afară al 
lui Norton, dar sunt cât se poate de sigur că el a procesat 
bănetul pentru puiul ăla făţarnic de târfă. Dădea sfaturi 
valoroase, făcea sugestii utile, banii se împrăştiau şi... să 
vezi drăcie! Biblioteca primea un set nou de manuale de 
reparaţii auto, un set proaspăt editat al Enciclopediei 
Grolier, cărţi despre cum să te pregăteşti pentru Testele de 
Evaluare Şcolară. Şi, bineînţeles, noi şi noi titluri de Erle 
Stanley Gardner şi Louis L'Amour. 

Şi sunt convins că lucrurile care s-au întâmplat s-au 
întâmplat pentru că Norton n-a vrut să-şi piardă mâna 
dreaptă cea norocoasă. O să merg şi mai departe: au avut 
loc pentru că s-a speriat de ce s-ar fi putut întâmpla - ce ar 
fi putut Andy să declare împotriva lui - dacă Andy ieşea 
vreodată din închisoarea de Stat Shawshank. 

Am reconstituit povestea bucată cu bucată, pe o perioadă 
de şapte ani, unele fragmente provenind de la Andy, dar nu 
toate. Refuza să vorbească despre partea asta a vieţii lui, şi 
nu-l condamn. Am aflat părţi ale poveştii poate de la vreo 
şase surse diferite. Am spus odată că prizonierii nu-s decât 
nişte sclavi, dar că au obiceiul ăla al sclavilor de a face pe 
proştii şi de a-şi ţine urechile deschise. Am aflat părţi 
disparate, de la final, de la început şi de la mijloc, dar eu o 
să vi le spun în ordine, de la A la Z, şi poate c-o să înțelegeţi 
de ce omul ăsta a petrecut cam zece luni într-o stupoare 
sumbră, depresivă. Vedeţi, eu nu cred c-a ştiut adevărul 
până-n 1963, la cincisprezece ani după ce a ajuns în 
această dulce şi drăguță gură de iad. Până când l-a întâlnit 
pe Tommy Williams, nu cred că a ştiut cât de rău poate să 
fie. 

Tommy Williams s-a alăturat familiei noastre fericite de la 
Shawshank în noiembrie 1962. Tommy se considera a fi 


nativ din Massachusetts, dar nu era mândru de asta; în cei 
douăzeci şi şapte de ani ai săi, făcuse pârnaie pe tot 
teritoriul statului New England. Era un hoţ profesionist şi, 
după cum poate c-aţi ghicit, convingerea mea era că ar fi 
trebuit să-şi aleagă o altă profesie. 

Era căsătorit, iar soţia lui venea să-l vadă cu regularitate, 
în fiecare săptămână. Ei îi intrase în cap că situaţia lui 
Tommy s-ar îmbunătăţi - şi, în consecinţă, şi situaţia ei şi a 
copilului de trei ani pe care-l aveau - dacă îşi lua diploma de 
liceu. L-a convins s-o facă, iar Iommy Williams a început să 
facă vizite regulate la bibliotecă. 

Pentru Andy, lucrul ăsta devenise deja o rutină. A avut 
grijă ca lommy să primească o serie de teste de echivalare 
pentru liceu. lommy a recapitulat subiectele pe care le 
trecuse în liceu - nu erau prea multe - şi apoi a luat testul. 
Andy s-a mai îngrijit ca el să fie înscris la mai multe cursuri 
prin corespondenţă, ce acopereau subiectele pe care le 
picase în liceu, sau pur şi simplu le ratase Pentru că 
abandonase studiile. 

Probabil că n-a fost cel mai bun elev pe care Andy l-a 
trecut peste obstacole şi nici nu ştiu dacă a apucat să-şi ia 
diploma de liceu, dar asta nu face parte din povestea mea. 

Important e că a ajuns să-l placă foarte mult pe Andy 
Dufresne, aşa cum se întâmpla cu majoritatea, după o 
vreme. 

În câteva rânduri, l-a întrebat pe Andy „ce caută un tip 
deştept ca tine în puşcărie” - o întrebare care e 
echivalentul aproximativ al celei care sună aşa: „Ce caută o 
fetiţă drăguță ca tine într-un loc ca ăsta?” Dar Andy nu era 
genul de om care să-i spună; se mulțumea să zâmbească şi 
dirija conversaţia pe un alt făgaş. Normal, Tommy a întrebat 
pe altcineva şi, când în sfârşit a aflat, cred că şi el a suferit 
cel mai mare şoc al vieţii lui tinere. 

Persoana pe care o întrebase era partenerul lui de la 
instalaţia de călcat a spălătoriei. Puşcăriaşii numeau utilajul 
cu pricina „mutilaj”, pentru că asta-ţi făcea dacă nu erai 


atent şi-ţi prindeai cine ştie ce pe-acolo. Partenerul lui era 
Charlie Lathrop, care era deja înăuntru de doisprezece ani 
pentru comiterea unei crime. A fost mai mult decât bucuros 
să-i „reîncălzească” detaliile procesului în care Dufresne 
fusese acuzat de crimă; se mai întrerupea astfel monotonia 
operaţiunii, care presupunea să scoţi din „mutilaj” 
aşternuturile proaspăt călcate şi să le împătureşti pentru a 
le arunca în coş. Tocmai ajunsese la partea cu juriul care a 
aşteptat să ia mai întâi masa de prânz, ca să anunţe abia 
apoi verdictul, când alarma s-a declanşat şi mutilajul s-a 
oprit. La celălalt capăt al maşinii erau introduse 
cearşafurile spălate de la azilul pentru bătrâni din Eliot; 
acestea ieşeau uscate şi frumos călcate la capătul unde se 
aflau Tommy şi Charlie, într-un ritm de unul la fiecare cinci 
secunde. Sarcina lor era să le preia, să le împăturească şi 
să le arunce în cărucior, care deja fusese căptuşit cu hârtie 
maro curată. 

Dar Tommy Williams încremenise acolo, holbându-se la 
Charlie Lathrop, cu falca de jos atârnându-i până la piept. 
Stătea într-un morman de cearşafuri care ieşiseră curate 
din maşină şi acum se îmbibau de mizeria slinoasă de pe 
podea - iar într-o spălătorie industrială slinul se găseşte din 
belşug. 

Aşa că şeful de tură din ziua aia, Homer Jessup, vine în 
graba mare, urlând cât îl ţineau rărunchii şi pus pe scandal. 
Tommy nici nu l-a băgat în seamă. Vorbea cu Charlie ca şi 
cum bătrânul Homer, care spărsese la viaţa lui mai multe 
capete decât ar fi putut să numere, nici nu s-ar fi aflat acolo. 

— Cum ziceai că-l cheamă pe jucătorul ăla de golf? 

— Quentin, i-a răspuns Charlie, care între timp nu mai 
ştia ce să mai creadă. Mai târziu, avea să spună că băiatul 
se albise la faţă ca varul. Glenn Quentin, cred. În orice caz, 
ceva asemănător... 

— Hei, ia ascultați aici! A început să urle Homer Jessup, 
cu gâtul roşu ca o creastă de cocoş. Băgaţi imediat 


cearşafurile în apă rece! Repede! Grăbiţi-vă, fir-ar să fie, 
neno... 

— Glenn Quentin, oh, Doamne, a spus Tommy Williams şi 
atât a mai apucat să spună pentru că Homer Jessup, cel mai 
puţin paşnic dintre oameni, l-a izbit cu bulanul după 
ureche. Tommy a căzut la podea atât de rău, încât şi-a spart 
trei dintre dinţii din faţă. Când s-a trezit, se afla în carceră, 
unde fusese consemnat pentru o săptămână, să se „plimbe” 
cu un vagon de marfă din celebrul tren de grâne cu frâne al 
lui Sam Norton. Plus o bilă neagră în fişa de evaluare. 

Asta se întâmpla la începutul lui februarie, în 1963, iar 
Tommy Williams a mai stat de vorbă cu şase-şapte ani 
vieţaşi, după ce-a ieşit de la carceră, şi i s-a relatat cam 
aceeaşi poveste. Ştiu, pentru că am fost unul dintre ei. Dar 
când l-am întrebat de ce voia să ştie, şi-a pus lacăt la gură. 

După care, într-o zi, s-a dus la bibliotecă şi i-a servit lui 
Andy Dufresne o informaţie de mare valoare. Şi pentru 
prima şi ultima oară, cel puţin din momentul când a venit la 
mine să-mi ceară un poster cu Rita Hayworth, ca un 
adolescent care-şi cumpără primul pachet de prezervative, 
Andy şi-a pierdut cumpătul... doar că de data asta a făcut 
urât de tot. 

L-am văzut mai târziu în ziua aceea, şi arăta ca un ins 
care-a călcat pe greblă şi s-a ales cu o lovitură zdravână de 
coadă drept între ochi. Mâinile-i tremurau şi, când i-am 
vorbit, nu mi-a răspuns. Până să se termine după-amiaza, s- 
a dus la Billy Hanlon, care era gardianul-şef, şi a fixat o 
întrevedere cu directorul Norton pentru a doua zi. Mi-a 
spus ulterior că n-a închis un ochi toată noaptea; a stat şi-a 
ascultat cum urlă vântul rece de iarnă afară, a privit lumina 
reflectoarelor rotindu-se neobosit, aşternând umbre lungi şi 
mişcătoare pe pereţii din ciment ai cuştii căreia-i zicea casă 
încă de pe vremea când Harry Truman era preşedinte, şi a 
încercat să se gândească la toate aspectele problemei. A 
spus că se-ntâmplase ca şi cum Tommy îi dăduse o cheie 
care se potrivea la o cuşcă dintr-un cotlon al minţii lui, o 


cuşcă asemenea propriei celule. Numai că în loc să aibă 
drept chiriaş un om, în cuşca aceea se afla un tigru, iar pe 
tigru îl chema Speranţa. Williams îi oferise cheia cu care 
descuiase cuşca, iar tigrul scăpase afară, vrând-nevrând, ca 
să-i răvăşească mintea. 

Cu patru ani în urmă, lommy Williams fusese arestat în 
Rhode Island, tocmai când se afla la volanul unei maşini 
furate, plină cu marfă furată. Tommy şi-a turnat complicele, 
procurorul a fost de treabă şi astfel Tommy a primit o 
sentinţă mai blândă... doi până la patru ani, cu scăderea 
timpului petrecut în detenţie. La unsprezece luni după ce 
şi-a început perioada de detenţie, vechiul coleg de celulă a 
fost eliberat şi Tommy s-a pricopsit cu unul nou, pe nume 
Elwood Blatch. Blatch fusese arestat pentru jaf armat şi 
avea de ispăşit şase până la doisprezece ani. - N-am văzut 
în viaţa mea un tip mai irascibil, mi-a spus Tommy. Un ins ca 
ăla n-ar trebui niciodată să-şi dorească să fie hoţ, şi mai ales 
să aibă armă asupra lui. Cel mai mic zgomot şi-a şi sărit un 
metru în aer... şi mai mult ca sigur, la coborâre începe să 
tragă. Într-o noapte, n-a lipsit mult să mă stranguleze, 
fiindcă nu ştiu ce individ de mai jos, de pe hol, zdrăngănea 
în gratii cu o cană de tablă. 

Am petrecut şapte luni cu el, până când mi-au dat 
drumul. Mi s-a scăzut din sentinţă timpul petrecut la bulău 
până s-a judecat procesul, mă-nţelegi. N-aş putea spune că 
noi doi am discutat pentru că, ştii, de fapt, nu puteai să 
susţii o conversaţie cu El Blatch. EI] făcea conversaţie cu 
tine. Vorbea întruna. Nu-i tăcea gura nicio clipă. Dacă 
încercai să strecori şi tu câte-un cuvinţel, îşi agita pumnul şi 
dădea ochii peste cap. Mă treceau fiori reci ori de câte ori 
făcea aşa. Era un tip înalt şi solid, aproape chel, cu nişte 
ochi verzi înfundaţi în orbite. Dumnezeule, sper să nu-l mai 
văd în viaţa mea. 

În fiecare noapte, avea câte-un acces de diaree verbală. 
Unde-a crescut, orfelinatele din care fugise, slujbele pe 
care le avusese, femeile pe care le regulase, jocurile de 


barbut la care trişase. Îl lăsam să trăncănească. Nu-s eu 
prea arătos la faţă, dar nici n-am chef să mi-o rearanjeze 
careva. 

După spusele lui, făcuse peste două sute de jafuri. Mie 
îmi venea greu să cred, un tip ca ăsta, care izbucnea ca o 
petardă ori de câte ori cineva trăgea vreo băşină mai 
zgomotoasă, dar el se jura că-i adevărat. Acum... ascultă-mă 
cu atenţie, Red. Ştiu că oamenii mai inventează uneori, 
după ce află un lucru, dar chiar şi până să aflu de 
profesionistul ăsta de golf, Quentin, mi-aduc aminte că-mi 
ziceam că, dacă El Blatch mi-ar fi jefuit vreodată casa şi aş 
fi aflat de asta după aia, m-aş fi considerat cel mai norocos 
prăpădit de pe lume dac-aş fi rămas în viaţă. Poţi să ţi-l 
imaginezi în dormitorul vreunei ţipe, scotocindu-i prin cutia 
cu bijuuri, moment în care ea tuşeşte şi se întoarce rapid 
într-o parte? Pe mine mă ia cu răcori doar când mă gândesc 
la aşa ceva, jur pe numele maică-mii că asta se-ntâmplă. 

Mi-a zis că a şi omorât oameni. Oameni care l-au sictirit. 
Cel puţin, aşa spunea el. Şi l-am crezut. Fără doar şi poate 
că arăta ca unul care nu s-ar da în lături să omoare pe 
cineva. Era tare încordat individul ăsta! Ca un pistol cu 
cuiul percutor retezat. Am cunoscut un tip care avea un 
pistol special Smith and Wesson din dotarea poliţiei, cu 
cuiul percutor retezat. Nu era bun de nimic, doar, eventual, 
ca subiect de pălăvrăgeală. Era atât de sensibil acel pistol, 
încât dacă băiatul ăsta, Johnny Callahan îl chema, şi-ar fi 
dat pick-up ul la maximum şi ar fi pus arma pe unul dintre 
difuzoare, aceasta s-ar fi descărcat. Aşa era El Blatch. Nu 
pot să-l descriu mai bine. Nu m-am îndoit niciodată că a 
făcut de petrecanie la câţiva oameni. 

Aşa că într-o noapte, doar ca să zic şi eu ceva, l-am 
întrebat: „Pe cine-ai omorât?” Mai mult în glumă, ştii iar 
tipul râde şi spune: „E un fraier care face puşcărie în Maine 
pentru oamenii ăştia doi pe care i-am omorât. Era un 
şmecher şi nevasta papagalului care e la pârnaie. Eu m-am 
furişat în casa lor şi individul a început să mă sictirească”. 


Nu-mi amintesc dacă mi-a spus vreodată cum o chema pe 
femeie, a continuat Tommy. Poate că mi-a spus. Dar în New 
England, numele Dufresne e ca Smith sau Jo-nes în restul 
ţării, pentru că sunt foarte mulţi franţuji pe-acolo. Dufresne, 
Lavesque, Ouelette, Poulin, cine poa' să ţină minte numele 
franţujilor? Dar mi-a zis cum îl chema pe tip. A zis că tipul 
era Glenn Quentin şi că era un nemernic, un bogătan 
nemernic, un profesionist de golf. Mi-a zis că s-a gândit că 
poate tipul o avea ceva bani prin casă, poate vreo cinci mii 
de dolari. Asta însemna o groază de bani pe-atunci, mi-a 
spus. Aşa că l-am întrebat: „Păi când s-a-ntâmplat asta?” Iar 
el zice: „După război. Imediat după război”. 

Aşa că s-a dus în casă, ca să-şi facă treaba, iar ăia doi s-au 
trezit şi tipul i-a făcut necazuri. Aşa mi-a zis EI] Blatch. Eu 
spun că poate tipul doar începuse să sforăie. În tot cazul, El 
Blatch mi-a zis că Glenn Quentin era în culcuş cu nevasta 
unui mare şmecher de avocat şi că pe avocatul ăla l-au 
trimis la închisoarea de Stat Shawshank. După care a râs în 
hohote. Sfinte Dumnezeule, n-am fost niciodată mai 
bucuros de ceva ca atunci când mi-am obţinut actele de 
plecare din locul ăla. 

Cred că-nţelegeţi acum de ce Andy a simţit că i se clatină 
pământul sub picioare când Tommy i-a spus povestea asta şi 
de ce a ţinut să-l vadă de îndată pe directorul închisorii. 
Elwood Blatch ispăşea o pedeapsă de şase până la 
doisprezece ani când Tommy îl cunoscuse în urmă cu patru 
ani. Când Andy a auzit de toate astea, în 1963, se poate să fi 
fost aproape de eliberare... sau deja ieşit din puşcărie. Aşa 
că astea erau cele două capete ale frigăruii pe care se 
perpelea Andy: pe de o parte, ideea că Blatch ar mai putea 
fi în puşcărie, iar pe de alta, posibilitatea foarte reală ca el 
să fi scăpat în libertate. 

Erau şi unele inconsecvenţe în povestea lui Tommy, dar 
oare viaţa reală e scutită de aşa ceva? Blatch i-a spus lui 
Tommy că omul care a fost băgat la pârnaie era un şmecher 
de avocat, iar Andy era bancher, dar astea-s două profesii 


pe care oamenii lipsiţi de o educaţie potrivită le pot 
confunda uşor. Şi să nu uităm că trecuseră doisprezece ani 
între momentul în care Blatch citise tăieturile din ziare cu 
privire la proces şi cel în care i-a relatat evenimentele lui 
Tommy Williams. Tot aşa, el i-a spus lui Tommy că a luat 
peste o mie de dolari dintr-un geamantan aflat în debaraua 
lui Quentin, dar poliţiştii au declarat la procesul lui Andy că 
nu găsiseră urme de jaf. În privinţa asta, am câteva idei. 
Mai întâi, dacă hoţul ia banii, iar cel căruia i-au aparţinut e 
mort, de unde să ştie ei că s-a furat ceva, decât dacă apare 
altcineva care să declare că banii fuseseră acolo, nu? În al 
doilea rând, cine poate să bage mâna-n foc că Blatch n-a 
minţit în legătură cu banii? Poate că n-a vrut să admită că 
ucisese doi oameni pe nimic. În al treilea rând, poate că 
urme de jaf fuseseră, dar poliţiştii fie le trecuseră cu 
vederea - poliţaii pot să fie destul de bătuţi în cap -, sau le 
ascunseseră în mod intenţionat ca să nu-i strice 
procurorului cazul. Ţineţi minte că ăla candida pentru o 
funcţie publică şi avea nevoie de condamnări. Un caz 
nerezolvat de jaf şi crimă nu i-ar fi făcut niciun bine. 

Dar dintre cele trei variante, a doua îmi place cel mai 
mult. Am cunoscut câţiva inşi ca Elwood Blatch în timpul 
petrecut la Shawshank - gata oricând să apese pe trăgaci, 
cu ochii răvăşiţi de nebunie. Asemenea indivizi ar vrea ca tu 
să-ţi închipui că, la fiecare lovitură pe care-au dat-o, s-au 
ales cu echivalentul unui Hope Diamond.:%: 

Chiar dacă au fost prinşi cu vreo imitație de Timex de doi 
bani şi cu nouă dolari asupra lor, la spargerea pentru care 
făceau puşcărie. 

Şi mai era un lucru la povestea lui lommy care l-a 
convins pe Andy dincolo de orice îndoială. Blatch nu-l 
jefuise pe Quentin la întâmplare. Îi zisese „un bogătan 
nemernic” şi ştiuse că e un jucător profesionist de golf. Ei 
bine, deja de vreo doi ani, Andy şi soţia lui obişnuiau să se 
ducă la acel country club pentru cină şi câte-un pahar o 
dată sau de două ori pe săptămână, iar după ce aflase de 


aventura  nevesti-sii, Andy  băuse acolo cantităţi 
considerabile de alcool. Clubul acela era dotat cu un 
debarcader de agrement şi, pentru un timp, în 1947, a 
lucrat acolo un mecanic care se ocupa de întreţinerea 
ambarcaţiunilor, care se potrivea descrierii lui Elwood 
Blatch făcute de Tommy. Un tip înalt şi solid, aproape în 
întregime chel, cu ochi verzi înfundaţi în orbite. Avea un fel 
neplăcut de a se uita la tine, de parcă te-ar fi cântărit din 
priviri. N-a lucrat acolo mult, zicea Andy. Ori a plecat el, ori 
Briggs, tipul care se ocupa de debarcader, l-a concediat. 
Dar era un individ greu de uitat. Avea o înfăţişare prea 
izbitoare pentru asta. 

Aşadar, Andy s-a dus să discute cu directorul Norton într- 
o zi ploioasă, cu vânt, cu nori mari şi cenuşii, străbătând cu 
iuţeală cerul pe deasupra zidurilor cenuşii, o zi când 
ultimele urme de zăpadă începeau să se topească, lăsând 
vederii petice lipsite de viaţă, din iarba anului trecut pe 
câmpurile din afara închisorii. 

Directorul avea un cabinet spaţios în Corpul 
Administrativ şi, în spatele biroului se afla o uşă de legătură 
cu cabinetul directorului adjunct. În ziua aceea, adjunctul 
lipsea, dar acolo se afla unul din puşcăriaşii cu privilegii. 
Era un tip semiinvalid, al cărui nume adevărat l-am uitat; 
toţi puşcăriaşii, inclusiv eu, îl numeau Chester, după 
ajutorul şerifului Dilloni?+. Chester avea sarcina să ude 
plantele şi să ceruiască podeaua. Bănuiala mea e că în ziua 
aceea plantele s-au ofilit de sete şi că singura ceruire a 
făcut-o urechea murdară a lui Chester, lipită de gaura cheii 
de la uşa de legătură dintre cabinete. A auzit uşa de intrare 
în cabinetul directorului deschizându-se şi închizându-se şi 
apoi pe Norton zicând: „Bună dimineaţa, Dufresne, cu ce-ţi 
pot fi de folos?” „Domnule director”, a început Andy şi 
bătrânul Chester ne-a mărturisit că recunoscuse cu greu 
vocea lui Andy, atât era de schimbată. „Domnule director... 
e ceva... mi s-a întâmplat ceva care... care €... atât de... că 
nici nu ştiu de unde să-ncep.” 


„Păi, ce-ar fi să începi cu începutul?” a spus directorul, 
probabil cu cea mai mieroasă voce cu care ne zicea să- 
mergem-cu-toţii-la-psalmul-douăzeci-şi-trei-şi-să-ci-tim-la- 
unison. „De regulă, e cea mai bună metodă.” 

lar Andy s-a conformat. A început prin a-i reaminti lui 
Norton detaliile crimei pentru care fusese condamnat la 
închisoare. Apoi i-a relatat cu exactitate cele povestite de 
Tommy Williams. I-a dat totodată şi numele lui lommy, lucru 
pe care l-aţi putea considera nu foarte înţelept, în lumina 
evoluţiilor ulterioare, dar v-aş întreba ce altceva ar fi putut 
să facă, pentru a da mai multă credibilitate poveştii sale. 
Când a terminat, Norton n-a scos nicio vorbuliţă o vreme. 
Parcă-l văd, probabil înclinat în spate în fotoliul de sub 
tabloul guvernatorului Reed atârnat pe perete, cu degetele 
împreunate, buzele vineţii ţuguiate şi fruntea încreţită de 
nişte riduri orizontale adânci, până pe la jumătatea 
distanţei spre creştetul capului şi cu insigna lui de treizeci 
de ani licărind blând. 

— Mda, a spus el în cele din urmă. E cea mai năstruşnică 
poveste pe care-am auzit-o vreodată. Dar o să-ţi spun ce mă 
surprinde cel mai mult, Dufresne. 

— Ce anume, domnu' director? 

— Faptul că te-ai lăsat convins de ea. 

— Domnule director, nu pricep ce vreţi să spuneţi. 

lar Chester ne-a spus că Andy Dufresne, cel care-l 
îngenunchease pe Byron Hadley pe acoperişul atelierului cu 
treisprezece ani în urmă, abia dacă reuşea să lege două 
vorbe. 

— Păi, simplu, a spus Norton. Pentru mine, e evident că 
acest tânăr, Williams, e impresionat de tine. La drept 
vorbind, chiar fermecat de tine. A auzit povestea ta 
nefericită şi e cât se poate de firesc să vrea să... îţi ridice 
moralul, să spunem. Cât se poate de firesc. E tânăr şi nu 
grozav de deştept. Nu mă surprinde că nu şi-a dat seama în 
ce stare o să te aducă. Acum, ce-aş sugera eu ar fi... 


— Nu credeţi că m-am gândit la asta? A întrebat Andy. 
Dar eu nu i-am spus niciodată lui lommy de omul care lucra 
la debarcader. N-am spus niciodată nimănui asta - nici nu 
mi-a trecut vreo clipă prin minte! Dar descrierea făcută de 
Tommy colegului său de celulă şi omul ăla... sunt identice! 

— Ei bine, e foarte posibil să te laşi furat de o anume 
Percepţie selectivă, a spus Norton cu un chicotit. Expresii 
ca acestea - percepţie selectivă - fac parte din cultura 
obligatorie pentru oamenii care lucrează în penologie şi în 
domeniul corecţional, iar aceştia le folosesc în toate 
ocaziile. 

— Nu aşa stau lucrurile, domnule director. 

— Asta e perspectiva ta, a replicat Norton, dar ea diferă 
de a mea. Şi să nu uităm că eu nu am la dispoziţie decât 
afirmaţia ta că un astfel de om ar fi lucrat pe atunci la 
Falmouth Hills Country Club. 

— Nu, domnule director, a intervenit din nou Andy. Nu, 
nu-i adevărat. Pentru că... 

— În orice caz, i-a retezat-o Norton, vorbind relaxat şi cu 
putere, hai să privim problema pe la celălalt capăt al 
telescopului, bine? Să presupunem - doar să presupunem - 
că într-adevăr a existat un ins pe nume Elwood Blotch. 

— Blatch, l-a corectat iritat Andy. 

— Blatch, fie şi-aşa. Şi să mai zicem că a stat în aceeaşi 
celulă cu Thomas Williams la Rhode Island. Sunt şanse cât 
se poate de mari ca el să fi fost eliberat deja. Excelent. Păi, 
noi nu ştim nici măcar ce perioadă a petrecut în detenţie 
înainte să ajungă coleg de celulă cu Williams, nu? Doar că 
executa o pedeapsă de şase până la doisprezece ani. 

— Nu. Nu ştim cât stătuse închis. Dar Tommy zicea că era 
un actor prost, un indisciplinat. Aşa că sunt şanse ca el să se 
mai afle în puşcărie. Şi chiar dac-a fost eliberat, la 
închisoare ar trebui să aibă ultima lui adresă, numele 
rudelor... 

— Şi ambele amănunte ar fi aproape cu certitudine nişte 
drumuri înfundate. 


Andy a rămas tăcut un moment, după care a izbucnit. 

— Dar e o şansă, nu? 

— Da, fireşte că e. Aşadar, pentru o clipă, Dufresne, să 
presupunem că Blatch există şi că el se mai află întemnițat 
la Penitenciarul de Stat din Rhode Island. Acum, ce crezi c-o 
să zică el dacă noi o să punem pe tapet această situaţie 
nasoală? O să cadă în genunchi şi, cu ochii daţi peste cap, o 
să zică: „Eu am făcut-o! Eu am făcut-o! Vă rog să adăugaţi 
şi o condamnare pe viaţă la pedepsele mele!”? 

— Cum puteţi să fiţi atât de obtuz? A spus Andy, cu un 
glas atât de scăzut, încât Chester abia a auzit. Dar l-a auzit 
foarte bine pe director. 

— Cum? Cum mi-ai zis? 

— Obtuz, a ţipat Andy. O faceţi intenţionat? 

— Dufresne, mi-ai răpit cinci minute - nu, chiar şapte - 
din timpul meu preţios, tocmai azi, când aveam un program 
foarte încărcat. Aşa încât cred că o să declarăm închisă 
această întrevedere şi... 

— Cei de la club vor fi păstrat toate fişele de pontaj vechi, 
nu vă daţi seama? A strigat Andy. Aşa cum au păstrat 
formularele de impozitare, formularele W-2 şi cele cu 
contribuţiile la şomaj, toate cu nume trecute pe ele! Ar 
putea fi acolo şi acum angajaţi care erau şi pe atunci, poate 
chiar Briggs! Au trecut cincisprezece ani, nu o veşnicie! Or 
să-şi amintească de el! Or să-şi amintească de Blatch. Dacă 
Tommy o să ajungă să declare ce i-a spus Blatch, iar Briggs 
să confirme că Blatch se afla pe atunci acolo, angajat chiar 
al clubului, aş putea obţine un nou proces! Aş putea... 

— Gardian! Gardian! la-l de-aici pe omul ăsta! 

— Dar de ce nu-nţelegeţi! A spus Andy, iar Chester mi-a 
povestit că în acel moment aproape că ţipa. E viaţa mea, 
şansa mea să scap de-aici, nu pricepeţi? Şi nu vreţi să daţi 
un singur telefon interurban ca măcar să verificaţi povestea 
lui Tommy? Uite, plătesc eu telefonul! Plătesc... 

Pe urmă s-a auzit o vânzoleală, căci gardienii veniseră şi- 
ncepuseră să-l târască afară. - La carceră, a spus sec 


directorul Norton. Probabil că-şi pipăia insigna aniversară 
de la piept, în timp ce-o spunea. Pâine şi apă. 

Aşa încât l-au scos târâş de-acolo pe Andy care, îşi 
pierduse complet stăpânirea de sine şi continua să ţipe la 
director; Chester mi-a zis că puteai să-l auzi şi după ce uşa 
s-a închis. „E viaţa mea! E viaţa mea, nu pricepeţi că e viața 
mea?” 

Douăzeci de zile în trenul de grâne cu frâne a petrecut 
Andy la carceră. A fost a doua perioadă petrecută de el la 
carceră, iar cearta lui cu Norton a însemnat prima lui bilă 
neagră la dosar, de când s-a alăturat micii şi fericitei 
noastre familii. 

Şi pentru că tot am ajuns la acest subiect, să vă spun câte 
ceva despre carcera de la Shawshank. E ca un fel de 
întoarcere în timp la acele zile crâncene de pionierat, de la 
începutul şi mijlocul secolului al XVIII-lea în Maine, în zilele 
acelea, nimeni nu-şi irosea timpul cu chestii precum 
„penologie”, „reabilitare” sau „percepţie selectivă”, în zilele 
acelea, erai tratat în termeni absoluţi de alb şi negru. Ori 
erai vinovat, ori nevinovat. Dacă erai vinovat, erai ori 
spânzurat, ori aruncat în puşcărie. lar dacă erai condamnat 
la puşcărie, nu erai dus într-o instituţie. Nu, îţi săpai 
propria temniţă cu o cazma pusă la dispoziţie de Provincia 
Maine. [i-o săpai cât de largă şi de adâncă reuşeai în 
intervalul dintre răsăritul şi apusul soarelui. Pe urmă, îţi 
dădeau două piei de animal şi o găleată şi coborai în groapa 
săpată. Odată ajuns jos, paznicul punea gratii la gura 
gropii, îţi arunca nişte grăunţe sau câte-o bucată de carne 
cu viermi, o dată sau de două ori pe săptămână, şi uneori 
mai primeai duminica seara câte-un polonic cu supă de orz. 
Te pişai în găleată şi ridicai aceeaşi găleată ca să primeşti 
apă când venea paznicul pe la şase dimineaţa. Când ploua, 
te foloseai de găleată ca să scoţi apa din celulă... asta dacă 
nu voiai să te îneci ca un şobolan într-un butoi cu apă de 
ploaie. 


Nimeni nu petrecea prea mult timp „în groapă”, cum era 
numită; treizeci de luni era un interval neobişnuit de lung 
şi, din câte. Am reuşit să-mi dau seama, cea mai lungă 
perioadă petrecută vreodată acolo după care un puşcăriaş 
Chiar a ieşit viu a fost petrecută de aşa-numitul „Băiat din 
Durham”, un psihopat de paisprezece ani, care-şi castrase 
un coleg de şcoală cu o bucată de metal ruginit. A stat acolo 
şapte ani, dar fireşte că a intrat acolo tânăr şi în putere. 

Nu trebuie să uitaţi că pentru un delict mai grav decât un 
furtişag, o blasfemie, sau dacă uitai să-ţi pui batista în 
buzunar când ieşeai afară de sabat, erai spânzurat. Pentru 
delicte mărunte precum cele pomenite sau pentru altele 
asemănătoare, făceai trei, şase sau nouă luni la groapă şi 
ieşeai de-acolo alb ca varul, ferindu-te cu teamă de spaţiile 
larg deschise, pe jumătate orbit, cu dinţii mişcându-se în 
gingii, din cauza scorbutului şi cu picioarele mâncate de 
ciuperci parazitare. Vechea şi vesela Provincie Maine. lu- 
hu-hu şi-o sticlă de rom! 

Corpul cu carcere de la Shawshank nu era nici pe 
departe la fel de odios... cred. După părerea mea, 
experienţa umană este guvernată de trei grade principale: 
bine, rău Şi groaznic. Şi pe măsură ce te cobori treptat în 
întunericul tot mai adânc către groaznic, devine tot mai 
dificil să realizezi subdiviziuni. 

Ca să ajungi la corpul cu carcere, coborai douăzeci şi trei 
de trepte până la subsol, unde singurul sunet pe care-l 
puteai auzi era un picurat de apă. Singura lumină era dată 
de un şir de becuri de şaizeci de waţi atârnate de tavan. 
Celulele aveau formă de butoiaş, ca acele seifuri îngropate 
în perete, pe care bogătanii şi le ascund uneori în spatele 
câte unui tablou. Ca la un seif, uşile rotunde aveau balamale 
şi erau compacte, în loc să fie din gratii. Primeai aer ventilat 
de deasupra, dar niciun fel de lumină, în afară de propriul 
tău bec de şaizeci de waţi, care era stins de la un 
întrerupător general, fix la orele opt seara, cu o oră înainte 
să se dea stingerea în restul puşcăriei. Senzaţia era că, 


dacă voiai să exişti acolo jos, în întuneric, erai binevenit. Nu 
mulţi erau încântați de idee... dar după opt, fireşte, nu prea 
aveai de ales. Aveai un pat prins cu bolţuri de perete şi o 
toaletă fără scaun. Puteai să-ţi petreci timpul în trei feluri: 
să şezi, să te căci sau să dormi. O largă paletă de opţiuni. 
Douăzeci de zile acolo puteau ajunge să pară un an. 
Treizeci de zile păreau doi ani, iar patruzeci de zile, zece 
ani. Uneori puteai să auzi şobolanii în sistemul de ventilaţie. 
Într-o situaţie ca asta, subdiviziunile groaznicului tind să 
dispară. 

Dacă poate fi spus ceva în favoarea carcerei e doar faptul 
că acolo ai răgazul ca să gândeşti. Andy a avut douăzeci de 
zile pentru gândit, în timp ce se delecta cu grânele şi 
frânele, iar când a ieşit de-acolo, a solicitat o nouă 
întrevedere cu directorul. Cererea i-a fost respinsă. O astfel 
de întrevedere, i-a spus directorul, ar fi fost 
„contraproductivă”. Asta e încă una dintre expresiile alea 
pe care trebuie să le stăpâneşti înainte de a lucra într-o 
închisoare sau o instituţie corecțională. Cu răbdare, Andy 
şi-a reînnoit cererea. A reînnoit-o iar. Apoi a reînnoit-o din 
nou. Se schimbase, Andy Dufresne. Dintr-odată, în timp ce 
primăvara lui 1963 înflorea în jurul nostru, i-au apărut 
riduri pe faţă şi şuviţe de păr cărunt în păr. l-a dispărut 
urma aceea de zâmbet, pe care gura lui părea s-o afişeze 
tot timpul. Ochii lui rămâneau fixaţi în gol mai des şi ajungi 
să ştii că, atunci când un om se uită în felul ăsta, socoteşte 
anii, lunile, săptămânile şi zilele petrecute acolo. 

Şi-a reînnoit cererea iarăşi şi iarăşi. Era un om răbdător. 
Nu avea altceva decât timpul. Se făcuse vară. La 
Washington, preşedintele Kennedy promitea un nou asalt 
asupra sărăciei şi a inegalităţilor cu privire la drepturile 
civile, fără să ştie că mai avea doar o jumătate de an de 
trăit. La Liverpool, un grup muzical numit The Beatles 
apărea ca o forţă demnă de luat în seamă în muzica 
britanică, deşi cred că nimeni nu auzise încă de ei în Statele 
Unite. The Boston Red Sox, aflaţi încă la o distanţă de patru 


ani de ceea ce locuitorii din New England aveau să 
numească Miracolul din '67, se lăfăiau la subsolul Ligii 
Americane. 'Iloate acele lucruri se petreceau în lumea cea 
largă, în care oamenii puteau să se plimbe liberi pe stradă. 

Norton l-a primit spre sfârşitul lui iunie, iar această 
conversaţie mi-a fost relatată chiar de către Andy, după 
vreo şapte ani. 

— Dacă vă temeţi de şantaj, nu trebuie să vă faceţi griji, i- 
a spus Andy cu glas scăzut. Credeţi că m-aş apuca să 
trăncănesc despre asta? Mi-aş tăia singur gâtul. Aş fi la fel 
de condamnabil ca... 

— Destul, l-a întrerupt Norton. Avea faţa lungă şi rece ca 
o lespede funerară. S-a lăsat pe spate în fotoliul lui de 
director, până când ceafa lui aproape că atingea broderia 
pe care scria JUDECATA LUI VINE ŞI ÎNCĂ DEVREME. 

— Dar... 

— Să nu te mai prind că-mi vorbeşti vreodată de bani, a 
spus Norton. Nu în acest birou, nicăieri. Asta dacă nu vrei 
să vezi biblioteca aia transformată din nou în magazie şi 
debara pentru vopsele. Ai înţeles? 

— Nu-ncercam decât să vă liniştesc temerile, atâta tot. 

— Ei, păi când o să am nevoie de-un nemernic jalnic ca 
tine să-mi liniştească temerile, o să mă pensionez. Am 
acceptat această întrevedere pentru că am obosit să fiu 
bătut la cap, Dufresne. Vreau ca toată povestea să înceteze. 
Dacă tu vrei să înghiţi această gogoaşă, n-ai decât. Dar nu 
încerca să mă faci şi pe mine părtaş. Dacă mi-aş pune 
mintea, aş auzi poveşti demente ca a ta de două ori pe 
săptămână. 'Toţi păcătoşii din puşcăria asta m-ar folosi ca 
batistă de şters lacrimile. Aveam mai mult respect pentru 
tine. Dar ăsta e sfârşitul. Sfârşitul. Ne-am înţeles? 

— Da, a răspuns Andy. Dar să ştiţi c-o să-mi angajez un 
avocat. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Cred că putem să reconstituim toată tărăşenia, a spus 
Andy. Cu Tommy Williams şi cu mărturia mea, apoi cu 


mărturiile coroborative de la dosar şi ale angajaţilor de la 
country club, cred că putem face reconstituirea. 

— Tommy Williams nu mai face parte dintre puşcăriaşii 
acestei instituţii. 

— Cum? 

— A fost transferat. 

— Unde-a fost transferat? 

— La Cashman. 

La asta, Andy a rămas tăcut. Era un om inteligent, dar 
trebuia să fii extraordinar de prost ca să nu sesizezi că se 
picase la o anumită înţelegere în acest caz. Cashman era o 
închisoare de minimă securitate situată departe, în nord, în 
Aroostook County. Cei aflaţi în detenţie acolo aveau de cules 
o groază de cartofi, iar asta e muncă grea, însă sunt plătiţi 
rezonabil pentru truda lor şi pot să participe la cursuri la 
CVI, un institut vocaţional-tehnic destul de onorabil, dacă 
doresc asta. Mai important pentru un tip ca lommy, care 
avea o nevastă tânără şi un copil, Cashman avea un 
program de permisii... ceea ce însemna şansa de a duce o 
viaţă de om normal, cel puţin în weekenduri. O şansă să 
construiască un aeroplan de jucărie împreună cu fiul lui, să 
facă amor cu nevasta, poate chiar să meargă la picnic. 

Fără doar şi poate că Norton îl ademenise pe Tommy cu 
toate aceste perspective cu o singură condiţie: să nu mai 
rostească niciun cuvinţel despre Elwood Blatch, nici acum şi 
niciodată. Altfel o să ajungi să ai zile grele la Thomaston, pe 
pitorescul Route 1, alături de nişte indivizi cu adevărat duri, 
şi în loc să faci sex cu nevasta, o s-o arzi cu vreun poponaut 
bătrân. 

— Dar de ce? A spus Andy. De ce să... 

— Ca o favoare pentru tine, i-a răspuns Norton calm. Am 
verificat la Rhode Island. Au avut într-adevăr un deţinut pe 
nume Elwood Blatch. A fost eliberat condiţionat provizoriu, 
încă unul din programele alea liberale nebuneşti, prin care 
criminalii sunt lăsaţi să circule în voie pe străzi. De atunci, a 
dispărut. 


— Directorul de acolo... e cumva prieten cu 
dumneavoastră? A întrebat Andy. 

Sam Norton l-a privit pe Andy cu un zâmbet rece ca 
gheaţa. 

— Ne cunoaştem, a spus el. 

— De ce? A repetat Andy. Puteţi să-mi spuneţi de ce aţi 
făcut-o? Ştiaţi că n-o să vorbesc despre... despre orice aţi fi 
făcut. Ştiaţi asta. Atunci, de ce? 

— Pentru că oamenii ca tine îmi fac greață, a spus apăsat 
Norton. Îmi place să te ştiu acolo unde te afli, domnule 
Dufresne, şi atâta timp cât voi fi directorul închisorii 
Shawshank, vei rămâne aici. Vezi tu, ajunseseşi să crezi că 
eşti mai bun decât oricine altcineva. Mă pricep să desluşesc 
asta foarte bine pe faţa unui om. Am citit-o pe a ta de prima 
oară când am intrat în bibliotecă. Era ca şi cum era scris pe 
fruntea ta cu litere majuscule. Iar privirea aceea a dispărut 
acum, lucru care-mi place foarte mult. Nu e vorba de faptul 
că eşti un vas util, să nu crezi asta. Dar oamenii ca tine 
trebuie să înveţe ce e umilinţa. Păi tu ajunseseşi să umbli 
prin curtea aia de sport ca şi cum te-ai fi aflat într-un living- 
room, la unul din acele cocktailuri, unde păcătoşii se 
preumblă râvnind la nevestele şi soţii altora şi îmbătându-se 
ca porcii. Dar tu nu mai umbli cum umblai altădată. Şi-o să 
te urmăresc ca să văd dac-o să începi din nou să umbli în 
felul ăla. În anii care urmează, o să te urmăresc cu cea mai 
mare plăcere. Acum ieşi dracului de-aici. 

— În regulă. Dar toate activităţile extracuriculare 
încetează în acest moment, Norton. Consilierea 
investiţională,  escrocheriile, sugestiile de evitare a 
impozitării. Totul încetează. Angajează-i pe-ăia de la H&R 
Block să te înveţe cum să-ţi declari veniturile. 

Directorul Norton s-a înroşit la faţă ca sfecla... şi apoi 
brusc toată culoarea i-a dispărut de pe faţă. 

Pentru asta o să te-ntorci la carceră. Treizeci de zile. 
Pâine şi apă. Încă o bilă neagră la dosar. Şi cât stai acolo, 
gândeşte-te la lucrul următor: dacă ceva din ceea ce a 


funcţionat până acum trebuie să se oprească, biblioteca va 
fi aceea. Voi avea grijă personal ca ea să revină la starea în 
care se afla înainte să vii tu aici. Şi o să-ţi fac viaţa... foarte 
grea. Foarte dificilă. O să ai cea mai grea detenţie posibilă. 
Pentru început, o să rămâi fără Hiltonul ăla cu un singur pat 
din Blocul de Celule nr. 5, o să rămâi şi fără pietrele alea de 
pe pervazul ferestrei şi-o să pierzi şi orice formă de 
protecţie pe care ţi-au acordat-o gardienii faţă de sodomiţi. 
Vei... pierde totul. Clar? Cred că a fost îndeajuns de clar. 

Timpul a continuat să curgă - cel mai vechi truc din lume, 
şi poate singurul care e cu adevărat magic. Dar Andy 
Dufresne s-a schimbat. A devenit mai dur. Asta-i singurul fel 
în care pot să descriu ce s-a întâmplat. A continuat să-i facă 
treburile murdare ale directorului Norton şi a continuat să 
se ocupe de bibliotecă, aşa încât pe din afară lucrurile 
păreau neschimbate. A continuat să-şi bea păhărelele 
aniversare şi pe cele din timpul sărbătorilor de iarnă; a 
continuat să împartă celorlalţi ce rămânea în sticle. Din 
când în când, îi făceam rost de cârpele lui de lustruit 
pietrele, iar în 1967 i-am adus un ciocănel nou - cel pe care 
i-l vândusem cu nouăsprezece ani în urmă se uzase 
complet, după cum v-am spus. Nouăsprezece ani! Când 
pronunţi cuvintele astea, ai senzaţia că descui zăvorul unei 
uşi de cavou. Ciocănelul de geolog, care costase la început 
zece dolari, ajunsese în 1967 la douăzeci i doi de dolari. 
Andy şi cu mine zâmbeam cu tristeţe când discutam despre 
asta. 

Andy a continuat să modeleze şi să lustruiască pietrele 
găsite în curtea de sport, dar între timp curtea se 
micşorase. Jumătate din suprafaţa existentă în 1950 fusese 
asfaltată în 1962. Cu toate astea, cred că găsea destule ca 
să-şi facă de lucru. Când termina de lucrat o piatră, o aşeza 
cu grijă pe pervazul ferestrei, care era orientată spre est. 
Mi-a spus că-i plăcea să se uite la ele în soare, la 
fragmentele din planetă, pe care le culesese din ţărână şi le 
modelase. Şisturi, cuarţuri, granituri. Figurine caraghioase 


din mică, lipite cu clei de aeroplan. Diferite conglomerate 
sedimentare, care erau lustruite şi tăiate în aşa manieră, 
încât puteai să-ţi dai seama de ce Andy le numea 
„sandviciuri milenare” - se vedeau straturile de materiale 
diferite care se acumulaseră pe perioade de decenii şi 
secole. 

Din când în când, Andy dăruia din pietricelele şi 
sculpturile sale în piatră, ca să facă loc celor noi. Mie mi-a 
dat cele mai multe, cred - punând la socoteală şi pietrele 
care semănau cu nişte butoni de cămaşă, aveam cinci. Era 
una dintre figurinele din mică despre care v-am vorbit, 
prelucrată minuţios ca să arate ca un aruncător de suliță, şi 
două conglomerate sedimentare, toate nivelurile fiind 
vizibile în secţiunea transversală fin lustruită. Încă le mai 
am şi când şi când îmi place să le privesc, gândin-du-mă la 
ce poate să facă un om, dacă are la dispoziţie timp şi voinţă 
să-l folosească, picătură cu picătură. 

Aşadar, cel puţin la exterior, lucrurile păreau 
neschimbate. Dacă Norton dorise să-l distrugă pe Andy atât 
de rău precum spusese, ar fi trebuit să privească sub 
învelişul exterior, ca să observe schimbarea. Dar dacă ar fi 
văzut cât de mult se schimbase Andy, cred că Norton ar fi 
fost foarte mulţumit de cei patru ani care au urmat ciocnirii 
sale cu Andy. 

Îi reproşase lui Andy că se plimba prin curtea de sport de 
parc-ar fi luat parte la un cocktail party. Eu nu m-aş fi 
exprimat la fel, dar ştiu ce-a vrut să spună. Are legătură cu 
ce spuneam mai demult despre felul cum Andy îşi poartă 
libertatea ca pe o haină invizibilă, despre faptul că nu a 
căpătat niciodată o mentalitate de puşcăriaş. Ochii lui n-au 
fost umbriţi niciodată de acea privire întunecată. N-a ajuns 
niciodată să se molipsească de mersul pe care-l au cei din 
puşcărie, când ziua s-a terminat şi se întorc în celulă pentru 
o nouă noapte nesfârşită - mersul acela ca de suferinzi de 
platfus, cu umerii gârboviţi. Andy păşea cu umerii drepţi şi 
mereu avea pasul uşor, de-ai fi zis că se ducea acasă, unde-l 


aşteptau o masă gustoasă şi o nevastă vrednică, în loc de un 
ghiveci de legume terciuite, un piure de cartofi cu 
cocoloaşe şi o felie-două din chestia aia grasă şi plină de 
zgârciuri, pe care majoritatea puşcăriaşilor o numesc 
„carne misterioasă”... asta şi un afiş cu Raquel Welch pe 
perete. 

Dar în acei patru ani, cu toate că n-a devenit întocmai 
celorlalţi, a devenit taciturn, introspectiv şi posomorât. Şi 
cine-ar fi putut să-i reproşeze ceva? Aşa încât, poate că 
directorul Norton o fi fost mulţumit... cel puţin pentru o 
vreme. 

Dispoziţia lui sumbră s-a întrerupt cam în perioada 
campionatului de baseball World Series, din 1967. A fost un 
an de vis, anul în care cei de la Red Sox au câştigat 
campionatul, în loc să se plaseze pe locul nouă, cum 
preziseseră pariorii din Las Vegas. Atunci când s-a 
întâmplat - când au câştigat campionatul Ligii Americane -, 
întreaga închisoare a fost cuprinsă de un soi de exuberanţă. 
Plutea în aer sentimentul caraghios că dacă Dead Soxi8* au 
putut să revină la viaţă, atunci probabil că oricine ar putea 
s-o facă. Nu pot să explic acest simţământ acum, aşa cum 
presupun că un fost Beatlemaniac n-ar putea să explice 
nebunia de-atunci. Dar a fost ceva real. Toate aparatele de 
radio din zonă erau acordate pe relatările meciurilor, în 
perioada când cei de la Red Sox îşi continuau marşul 
triumfal. S-a aşternut tristeţea când Sox au pierdut două 
meciuri la Cleveland aproape de final şi o bucurie fără 
margini când Rico Petrocelli a reuşit mingea care a limpezit 
apele. Pe urmă, a fost tristeţea care a venit când Lonborg a 
fost înfrânt în al şaptelea joc din World Series, ca să pună 
capăt visului pe cale să se împlinească. Probabil că 
nemernicul de Norton a fost deosebit de încântat. I-ar fi 
plăcut ca puşcăriaşii lui să poarte veşminte din pânză de 
sac şi cenuşă în cap. 

Dar Andy nu s-a mai rostogolit înapoi în tristeţe. Nu era 
aşa de pasionat de jocul de baseball, şi poate că ăsta a fost 


motivul. Cu toate acestea, părea să fi prins curentul de 
bună dispoziţie, iar pentru el acesta nu s-a diminuat după 
ultimul joc din World Series. Îşi scosese din dulap haina 
aceea invizibilă şi o îmbrăcase din nou. 

Îmi amintesc de o zi senină de toamnă, aproape de 
sfârşitul lunii octombrie, la vreo două săptămâni după ce s-a 
terminat World Series. Trebuie să fi fost într-o duminică, 
căci curtea de sport era plină de oameni care făceau 
mişcarea de la finele săptămânii - aruncându-şi discuri 
Frisbee sau câte-o minge de fotbal, ocupându-se cu micile 
trocuri pe care le-aveau de făcut. Alţii se aflau la masa 
lungă din Holul pentru Vizitatori, sub privirile vigilente ale 
gaborilor, discutând cu rudele, fumând câte-o ţigară, 
spunând minciuni sincere, primindu-şi pachetele atent 
controlate. Andy stătea pe vine, în stil indian, rezemat de 
zid, ciocnind uşor între ele două pietre mici, cu faţa întoarsă 
către soare. Era surprinzător de cald soarele ăla, pentru o 
zi de toamnă atât de târzie. 

— Salut, Red, m-a strigat el. Vino aici şi şezi o ţâră. 

M-am dus. 

— Vrei asta? M-a întrebat şi mi-a dat unul dintre acele 
„sandviciuri milenare” atent lustruite despre care tocmai v- 
am povestit. 

— Sigur c-o vreau, am spus. E foarte frumoasă. 
Mulţumesc. 

A ridicat din umeri şi a schimbat subiectul. 

— La anul te aşteaptă marea aniversare. 

Am încuviinţat din cap. Anul următor aveam să împlinesc 
treizeci de ani de puşcărie. Şaizeci la sută din viaţă o 
petrecusem la închisoarea de Stat Shawshank. 

— Crezi c-o să ieşi vreodată de-aici? 

— Bineînţeles. Când o să am o barbă lungă şi albă, iar la 
mansardă o să-mi mai rămână doar vreo trei pietricele care 
să se rostogolească de colo-colo. 

A zâmbit uşor şi şi-a întors din nou faţa către soare, cu 
ochii închişi. 


— Mă face să mă simt bine. 

— Cred că ai mereu senzaţia asta plăcută când ştii că 
blestemata de iarnă e aproape călare pe tine. 

A dat din cap aprobativ şi, o vreme, am tăcut amândoi. 

— Când o să ies de-aici, a spus în cele din urmă Andy, Sa 
mă duc într-un loc unde e cald tot timpul. Vorbea cu o 
siguranţă atât de liniştită, încât ai fi zis că mai avea doar o 
lună-două până la eliberare. Ştii unde-o să mă duc, Red? 

— Habar n-am. 

— Zihuatanejo, a spus, rostind numele localităţii ca pe-o 
melodie. În Mexic. E o localitate mică, la vreo treizeci de 
kilometri de Playa Azul şi de Autostrada 37 din Mexic. E la o 
sută şaizeci de kilometri nord-vest de Acapulco, pe ţărmul 
Oceanului Pacific. Ştii ce spun mexicanii despre Pacific? 

I-am spus că nu ştiu. 

— Spun că n-are memorie. Şi ăla e locul unde vreau să-mi 
sfârşesc viaţa, Red. Într-un loc cald, lipsit de memorie. 

În timp ce vorbea, culesese de pe jos un pumn de 
pietricele; acum le arunca, una câte una, şi le privea cum 
ricoşau şi se rostogoleau pe terenul de baseball, pe care în 
scurt timp avea să se aştearnă o plapumă groasă de 
zăpadă. 

— Zihuatanejo. Acolo o să am un mic hotel. Şase cabane 
de-a lungul plajei şi alte şase ceva mai în spate, cu ieşire la 
autostradă. O să angajez un om care să-mi ducă vizitatorii 
în larg, la pescuit. Cel care o să prindă cel mai mare peşte- 
sabie din sezon o să primească un trofeu, iar poza lui va fi 
afişată în lobby. N-o să fie un loc pentru familişti. O să fie un 
loc pentru oamenii aflaţi în luna de miere... de prima sau de 
a doua varietate. 

— Şi de unde-o să obţii banii ca să cumperi locul ăsta 
fabulos? L-am întrebat. Din contul de economii? 

S-a uitat la mine şi-a zâmbit. 

— Nu eşti aşa de departe de adevăr, a spus. Uneori, mă 
surprinzi, Red. 

— Despre ce vorbeşti? 


— Când vine vorba de necazuri, pe lumea asta există de 
fapt doar două tipuri de oameni, a spus Andy, scăpărând un 
băț de chibrit între palme şi aprinzându-şi o ţigară. Să 
zicem c-ar fi o casă plină cu picturi şi sculpturi rare şi 
antichităţi de mare valoare. Şi să mai presupunem că 
proprietarul acelei case aude că un uragan-monstru se 
îndreaptă chiar către el. Unul dintre cele două tipuri de 
oameni speră că o să fie bine. Uraganul o să-şi schimbe 
cursul, îşi zice el. Niciun uragan întreg la minte n-ar 
îndrăzni vreodată să-mi distrugă Rembrandt-urile, cele 
două Degas-uri sau tablourile de Grant Wood şi Benton. Mai 
mult de-atât, Dumnezeu n-ar îngădui una ca asta. Şi, dacă 
totuşi se întâmplă ce-i mai rău, sunt asigurate. Ăsta e un tip 
de om. Celălalt o să presupună că uraganul o să treacă 
exact prin mijlocul casei sale. Dacă meteorologii anunţă că 
uraganul tocmai şi-a schimbat cursul, individul ăsta o să 
presupună că o să revină la cursul iniţial, tocmai ca să-i 
radă casa de pe faţa pământului. Acest al doilea tip de om 
ştie că nu e rău să speri că va fi bine dacă eşti pregătit 
pentru ce e mai rău. Mi-am aprins şi eu o ţigară. 

— Vrei să spui că eşti pregătit pentru o astfel de 
eventualitate? 

— Da. M-am pregătit pentru uragan. Am ştiut că o să fie 
rău. N-am avut prea mult timp la dispoziţie, dar în timpul 
pe care l-am avut, am acţionat. Aveam un prieten - aş zice 
că singurul care mi-a rămas alături - care lucra la o firmă 
de investiţii din Portland. A murit în urmă cu Şase ani. 

— Îmi pare rău s-aud. 

— Da. Andy îşi mişcă fundul din loc. Linda şi cu mine 
aveam cam paisprezece mii de dolari. Nu cine ştie ce, dar, 
la naiba, eram tineri. Aveam toată viaţa în faţa noastră. A 
făcut o mică grimasă, apoi a râs. Când situaţia a devenit 
albastră, am început să-mi adăpostesc Rembrandt-urile din 
calea uraganului. Mi-am vândut acţiunile şi mi-am plătit 
impozitul pe profitul de capital ca un băieţel cuminte. Am 
declarat totul. N-am făcut nicio şmecherie. 


— Şi nu ţi-au pus sechestru pe moştenire? 

— Am fost acuzat de crimă, Red, nu mort! Nu poţi să 
sechestrezi averea unui om nevinovat, slavă Domnului. Şi a 
trecut un timp până când au îndrăznit să mă acuze de 
crimă. Jim - prietenul meu - şi cu mine am avut la dispoziţie 
ceva timp. A fost o lovitură grea pentru mine, să renunţ aşa 
la tot. Mi-am cam julit nasul. Dar, în acel moment, aveam 
griji mai mari pe cap decât o mică julitură la bursă. 

— Da, aş zice că aveai. 

— Dar când am ajuns la Shawshank, totul era în 
siguranţă. Şi la fel e şi acum. Dincolo de aceste ziduri, Red, 
există un om pe care nimeni nu l-a văzut la faţă. Are carnet 
de Asigurări Sociale şi permis de conducere în statul Maine. 
Are certificat de naştere. Îl cheamă Peter Stevens. Un nume 
drăguţ, care nu bate la ochi, nu? 

— Cine e? Am întrebat. Credeam că ştiu ce avea să-mi 
spună, dar nu puteam să cred. 

— Eu. 

— Doar n-ai să-mi spui acum că ai avut timp să-ţi aranjezi 
o identitate falsă în timp ce ăia puseseră copoii pe tine, am 
spus, sau că ai terminat treaba în timp ce erai judecat 
pentru... 

— Nu, n-am să-ţi spun una ca asta. Prietenul meu, Jim, a 
fost cel care a aranjat chestia cu identitatea falsă. A început 
să lucreze după ce mi-a fost respins apelul, iar piesele 
principale ale identificării erau în mâinile lui, în primăvara 
lui 1950. 

— Trebuie să fi fost un prieten foarte apropiat, am spus. 
Nu eram sigur cât anume credeam din toate astea - puţin, 
mult sau deloc. Dar ziua era caldă, soarele strălucea pe cer, 
iar povestea era cât se poate de reuşită. Toate treburile 
astea sunt sută la sută ilegale, să pui la cale o identitate 
falsă în felul ăsta. 

— Era un prieten apropiat, a spus Andy. Am fost la război 
împreună. În Franţa, în Germania, în ţările ocupate. A fost 
un prieten foarte bun. Ştia că e ceva ilegal, dar mai ştia şi 


că în ţara asta să pui la cale o identitate falsă e foarte 
simplu şi lipsit de riscuri. Mi-a luat banii - banii cu toate 
impozitele plătite, astfel încât fiscul să nu devină prea 
interesat de ei - şi i-a investit în numele lui Peter Stevens. A 
făcut asta în 1950 şi 1951. Astăzi, sumele se ridică la trei 
sute şaptezeci de mii de dolari, plus ceva mărunţiş. 

Cred că falca de jos a scos o mică bufnitură când mi s-a 
lovit de piept, fiindcă l-am văzut zâmbind. 

— Gândeşte-te la toate chestiile în care oamenii şi-ar fi 
dorit să investească în anii 1950 şi două-trei dintre ele vor fi 
lucruri în care a investit Peter Stevens. Dacă n-aş fi ajuns 
aici, probabil că în momentul ăsta aş fi valorat şapte-opt 
milioane de dolari. Aş fi avut un Rolls... şi probabil un ulcer 
mare cât un radio portabil. 

Mâinile lui s-au cufundat în ţărână şi au început să o 
cearnă în căutarea altor pietricele. Se mişcau neobosite, cu 
graţie. 

— N-am făcut altceva decât să sper c-o să fie bine şi să 
mă aştept la ce era mai rău. Numele fals m-a ajutat doar sa 
păstrez neatinsă bruma de capital pe care o aveam. 

A fost ca şi cum aş fi pus la adăpost picturile din calea 
uraganului. Dar n-am avut habar că uraganul... că se poate 
prelungi atât de mult. 

N-am spus nimic o vreme. Cred că încercam să asimilez 
ideea că omuleţul ăsta neînsemnat, îmbrăcat în uniforma 
cenuşie de închisoare, valora mai mulţi bani decât avea să 
câştige directorul Norton în tot restul vieţii lui nenorocite, 
cu toate escrocheriile lui murdare. 

— Când ai spus că ai putea să-ţi angajezi un avocat, de 
bună seamă că nu glumeai, am spus în sfârşit. Pentru tot 
bănetul ăla, ai fi putut să-l angajezi pe Clarence Darrow sau 
pe echivalentul lui din zilele noastre. De ce n-ai făcut-o, 
Andy? Dumnezeule! Ai fi putut să scapi de-aici ca o rachetă. 

A zâmbit. Era acelaşi zâmbet pe care-l avusese pe faţă 
atunci când îmi spusese că el şi soţia lui avuseseră toată 
viaţa înaintea lor. 


— Nu, a spus. 

— Un avocat bun l-ar fi scos pe tinerelul Williams de la 
Cashman, cu sau fără voia lui, am spus. Începuse să mă ia 
valul deja. Ai fi putut să obţii un proces nou, să angajezi 
detectivi particulari care să-l caute pe individul ăsta, Blatch, 
şi pe deasupra să-l şi spulbere pe Norton. De ce n-ai făcut- 
0, Andy? 

— Pentru că am fost mai deştept decât mine însumi. Dacă 
aş încerca vreodată să pun mâna pe banii lui Peter Stevens 
de aici, din închisoare, aş pierde tot, până la ultimul cent. 
Prietenul meu Jim ar fi putut să aranjeze asta, dar Jim a 
murit. Înţelegi care era problema? 

Înţelegeam. La cât i-ar fi putut fi de folos banii ăia lui 
Andy, puteau la fel de bine să aparţină altcuiva. Şi, într-un 
fel, chiar aşa era. lar dacă acţiunile în care erau investiţi se 
devalorizau pe neaşteptate, tot ce putea Andy să facă era să 
privească zi după zi desfăşurarea dezastrului în pagina 
financiară a ziarului Press-Herald. Cred că viaţa-i grea, 
dacă nu te dai bătut. 

— Am să-ţi spun cum stau lucrurile, Red. În oraşul Buxton 
e o pajişte întinsă. Ştii unde e Buxton, nu? 

I-am spus că ştiu. E situat chiar lângă Scarborough. 

— Întocmai. Şi la capătul nordic al acestei pajişti se află 
un zid din piatră, parcă scos dintr-un poem de Robert Frost. 
lar undeva de-a lungul bazei acestui zid se află o piatră 
care n-are ce să caute pe o pajişte din Maine. E o bucată de 
sticlă vulcanică şi până în 1947 servea drept prespapier pe 
biroul meu. Prietenul meu, Jim, a pus-o în zidul acela. Sub 
ea e o cheie. Cheia deschide o casetă de valori de la 
sucursala din Portland a băncii Casco. 

— Cred că ai cam dat de belea, am spus. Când prietenul 
tău, Jim, a murit, cu siguranţă că fiscul a deschis toate 
cutiile de valori aflate pe numele lui. Împreună cu 
executorul lui testamentar, fireşte. 

Andy a zâmbit şi m-a bătut uşurel pe o parte a capului. 


— Nu-i rău deloc. Se vede treaba că ai mansarda mai 
bine mobilată decât s-ar crede. Dar noi am prevăzut 
posibilitatea ca Jim să moară pe când eram în puşcărie. 
Cutia aia e pe numele lui Peter Stevens şi o dată pe an firma 
de avocaţi care acţionează ca executor testamentar al lui 
Jim trimite un cec la Casco, pentru a achita închirierea 
cutiei de valori a lui Stevens. Peter Stevens se află în cutia 
aia, aşteptând cu nerăbdare să iasă de-acolo. Certificatul lui 
de naştere, carnetul de Asigurări Sociale şi permisul de 
conducere. E-adevărat, permisul e expirat de şase ani, 
pentru că Jim a murit în urmă cu şase ani, dar poate fi 
reînnoit fără probleme contra unei taxe de cinci dolari. 
Certificatele lui de la bursă sunt acolo, obligaţiunile 
municipale scutite de impozite şi vreo optsprezece 
obligaţiuni la purtător în valoare de câte zece mii de dolari 
fiecare. Am fluierat. 

— Peter Stevens e încuiat într-o cutie de valori la Casco 
Bank din Portland, iar Andy Dufresne e încuiat într-o cutie 
similară la Shawshank, a spus el. Legea compensaţiei. 

lar cheia care descuie cutia, eliberând banii şi o nouă 
viaţă se află sub bucata aia de sticlă neagră de pe pajiştea 
din Buxton. 'Ţi-am spus atâtea, Red, aşa c-o să-ţi mai spun 
ceva - în ultimii circa douăzeci de ani, am citit ziarele cu un 
interes mai mult decât obişnuit pentru ştiri privind 
proiectele de construcţie din Buxton. Mă tot gândesc că, în 
curând, s-ar putea să citesc că pe-acolo urmează să treacă 
o autostradă sau c-or să construiască un nou spital 
comunitar, ori un centru comercial. Şi astfel, noua mea 
viaţă ar putea ajunge îngropată sub trei metri de beton sau 
aruncată undeva, într-o mlaştină, cu o grămadă mare de 
umplutură. 

Am răbufnit: 

— Dumnezeule mare, Andy, dacă toate astea-s adevărate, 
cum de reuşeşti să n-o iei razna? 

A zâmbit: 

— Până acum, totul e liniştit pe frontul de Vest. 


— Dar ar putea să treacă ani... 

— Or să treacă. Dar poate nu atât de mulţi câţi îşi 
închipuie c-or să treacă statul şi directorul Norton. Pur şi 
simplu, nu-mi pot permite să aştept atât de mult. Mă tot 
gândesc la Zihuatanejo şi la hotelul ăla micuţ. Asta-i tot ce- 
mi doresc de la viaţă, Red, şi nu cred că e o dorinţă 
exagerată. Nu l-am omorât pe Glenn Quentin şi nici pe 
nevastă-mea, iar hotelul ăla... nu e o dorinţă prea mare. Să 
înoţi, să te bronzezi la soare şi să dormi într-o cameră cu 
ferestrele deschise şi spațiu din belşug... nu e ceva 
exagerat. Aruncă pietricelele cât colo. 

— Ştii, Red, a spus cu o voce nonşalantă, pentru un loc ca 
ăla... va trebui să am un om care să se priceapă să facă rost 
de tot felul de lucruri. 

M-am gândit la asta multă vreme. Iar inconvenientul cel 
mai mare nu era nici măcar faptul că vorbeam despre cai 
verzi pe pereţi, în curtea de sport mizerabilă a unei 
închisori, sub privirile vigilente ale gardienilor aflaţi în 
posturile de pază. 

— N-aş putea s-o fac, am spus. Nu m-aş putea descurca 
afară. Sunt, acum, ceea ce se cheamă un om instituţional. 
Aici, înăuntru, eu sunt cel care face rost de lucruri, într- 
adevăr. Dar dincolo de zidurile astea, oricine poate să facă 
asta pentru tine. Afară, dacă vrei postere ori ciocane de 
geolog, sau un anumit disc ori un set de construit o corabie 
într-o sticlă, poţi să foloseşti Pagini Galbene. Aici, eu ţin loc 
de Pagini Galbene. N-aş şti cum să încep. Sau de unde. 

— Te subestimezi, a spus. Eşti un autodidact, un om 
capabil să se realizeze singur. Un om remarcabil, după 
părerea mea. 

— La naiba, n-am nici măcar diplomă de absolvire a 
liceului. 

— Ştiu asta, a spus. Dar o bucată de carton amărâtă nu îi 
face pe om. Aşa cum nici închisoarea nu-l distruge. 

— N-aş putea să mă descurc afară, Andy. Ştiu asta. 


S-a ridicat în picioare. - Tu mai gândeşte-te, a spus el pe 
un ton relaxat, exact and a sunat sirena. Apoi a luat-o din 
loc, de parc-ar fi fost un om liber care tocmai îi făcuse o 
propunere unui alt om liber. Şi pentru o vreme asta a fost 
de ajuns ca să mă facă şi pe mine să mă simt liber. Andy era 
în stare de asta. Reuşea să mă facă să uit pentru o vreme că 
suntem amândoi vieţaşi, la mila unui comitet de eliberare 
condiţionată şi a unui director cântător de psalmi, căruia-i 
plăcea ca Andy să rămână exact acolo unde se afla. În 
definitiv, Andy era un căţeluş de salon, care ştia să 
completeze formularele de returnare a impozitelor. Ce 
animal minunat! Dar până s-a lăsat noaptea, în celula mea, 
m-am simţit din nou prizonier. Întreaga idee mi se părea 
absurdă, iar imaginea aceea mentală a unei ape albastre şi 
a plajelor albe părea mai degrabă crudă decât prostească - 
mă zgâria pe creier mai ceva ca un cârlig de pescar. Pur şi 
simplu, nu eram în stare să port haina aceea invizibilă, aşa 
cum o făcea Andy. În noaptea aceea, am adormit şi am visat 
o piatră mare neagră şi sticloasă în mijlocul unei pajişti; o 
piatră care avea forma unui nicovale de fierărie gigantice. 
Mă chinuiam să ridic piatra ca să scot cheia de sub ea. Nu 
reuşeam s-o clintesc măcar; era mult prea mare. lar pe 
fundal, auzeam lătrăturile copoilor care se apropiau. 

Ceea ce ne aduce, cred, la subiectul evadărilor. Sigur, în 
mica noastră familie fericită, ele se întâmplă din când în 
când. 'Iotuşi, nu te-apuci să sari peste zid, dacă eşti un om 
inteligent, nu la Shawshank. Reflectoarele funcţionează 
toată noaptea, trimiţându-şi degetele lungi şi albe peste 
câmpurile libere care înconjoară închisoarea pe trei laturi şi 
peste mlaştina împuţită de pe cea de-a patra latură. Din 
când în când, se mai întâmplă ca puşcăriaşii să sară peste 
zid, iar luminile reflectoarelor îi prind aproape de fiecare 
dată. Dacă nu, oricum sunt prinşi când încearcă să facă 
autostopul pe Autostrăzile 6 sau 99. Dacă încearcă să o taie 
peste câmp, îi vede vreun fermier şi n-are decât să sune la 
închisoare şi să-i dea în vileag. Puşcăriaşii care sar peste zid 


sunt puşcăriaşi proşti. Shawshank nu e Canon City, dar într- 
o zonă rurală, un individ care umblă de colo-colo într-o 
zeghe cenuşie iese în evidenţă ca un gândac de bucătărie 
pe un tort de nuntă. 

De-a lungul anilor, cei care s-au descurcat cel mai bine - 
în mod ciudat, sau poate că nu chiar aşa de ciudat - sunt 
tipii care-au făcut-o sub impulsul momentului. Unii dintre ei 
au ieşit ascunşi într-o remorcă plină cu cearşafuri; s-ar 
putea spune, un sandvici de puşcăriaş pe fond alb. Când am 
ajuns aici, se întâmplau multe cazuri din astea, dar, cu 
trecerea anilor, au cam reuşit să astupe această fisură. 

Celebrul program  „Dinăuntru-Afară” al directorului 
Norton a contribuit şi el la creşterea numărului de evadați. 
Aceştia erau tipii care decideau că le plăcea mai mult ceea 
ce se afla la dreapta cratimei decât ceea ce se putea citi la 
stânga acesteia. Şi, din nou, în majoritatea cazurilor era o 
chestie cât se poate de relaxată. Îţi lăsai jos grebla de cules 
afine şi te ascundeai în tufişuri în momentul când unul 
dintre gardieni se ducea să bea un pahar de apă la camion 
sau când doi dintre ei erau prea implicaţi într-o dispută pe 
tema paselor date sau primite pe vechiul stadion de fotbal 
al celor de la Boston Patriots. 

În 1969, oamenii incluşi în programul Dinăuntru-Afară 
culegeau cartofi în Sabbatus. Era 3 noiembrie şi treaba era 
pe terminate. Se afla acolo un gardian pe nume Henry High 
- şi, credeţi-mă, nu mai e membru al micii şi fericitei 
noastre familii - care, aşezat pe bara de protecţie din spate 
a camionului pentru cartofi, tocmai îşi lua masa, cu puşca 
aşezată pe genunchi, când, pe neaşteptate, din ceața rece a 
începutului de după-amiază a apărut un minunat cerb de 
zece puncte (sau cel puţin aşa mi s-a spus, dar uneori 
chestiile astea ajung să fie exagerate). Pugh s-a repezit 
după el, având deja în minte cum o să arate trofeul ăla 
atârnat pe un perete în camera lui de odihnă. Numai că, în 
timp ce el era absorbit de asta, trei dintre cei aflaţi în paza 
lui şi-au luat tălpăşiţa. Doi dintre ei au fost recapturaţi într- 


un salon de pinball din Lisbon Falls. Al treilea n-a mai fost 
găsit nici până-n ziua de azi. 

Cel mai cunoscut dintre toate cred că a fost cazul lui Sid 
Nedeau. Asta se întâmpla hăt în 1958 şi am senzaţia că nu 
va fi depăşit niciodată. Sid era afară şi trasa tuşele 
terenului pentru un joc de baseball ce urma să aibă loc 
sâmbătă, când a şuierat sirena internă de ora trei, 
semnalizând schimbarea gărzii la paznici. Parcarea e 
situată imediat dincolo de curtea de sport, de cealaltă parte 
a porţii principale acţionate electric. La trei, poarta se 
deschide şi paznicii care intră în schimb se petrec cu cei 
care şi-au terminat tura. Respectivii se bat prieteneşte pe 
spate, se dondănesc, fac comparații între scorurile de la liga 
de bowling şi-şi spun cam aceleaşi bancuri cu caracter 
etnic. 


lar Sid n-a făcut altceva decât să-şi împingă prin poartă 
maşina de trasat linii, lăsând în urmă o dungă lată de şapte 
centimetri tocmai din colţul terenului din curtea de sport 
până la şanţul de pe cealaltă parte a arterei Route 6, acolo 
unde-a fost găsită maşina, răsturnată într-o grămadă de 
var. Nu mă întrebaţi cum a reuşit. Era îmbrăcat în uniforma 
de puşcăriaş, avea peste un metru optzeci şi cinci şi lăsa în 
urma lui nori de praf de var. Singura explicaţie la care mă 
pot gândi e că, fiind vineri după-amiază, cu tot ce înseamnă 
asta, gardienii care ieşeau din tură erau atât de fericiţi că 
ies din tură, iar cei care intrau în schimb erau atât de 
abătuţi că intră în schimb, încât membrii primului grup au 
rămas cu căpăţânile în nori, iar cei din grupul celălalt au 
rămas cu ochii ţintuiţi în bombeu... aşa că bătrânul Sid 
Nedeau n-a făcut decât să se strecoare printre ei. 

Din câte cunosc, Sid e şi-acum în libertate. De-a lungul 
anilor, Andy Dufresne şi cu mine am râs de multe ori, 
amintindu-ne de marea evadare a lui Sid Nedeau, iar când 
am auzit de deturnarea aia de avion în care se cerea o 
recompensă, aia în care individul s-a paraşutat pe uşa din 
spate a avionului, Andy ar fi băgat mâna-n foc că adevăratul 
nume al lui D.B. Cooper era Sid Nedeau. - Şi probabil că 
avea buzunarul plin de var de tuşe, ca să-i poarte noroc, a 
zis Andy. Al naibii ticălos norocos. 

Dar trebuie să înţelegeţi că un caz precum cel al lui Sid 
Nedeau sau al individului care-a scăpat din echipa 
culegătorilor de cartofi din Sabbatus, ăştia-s nişte inşi care 
câştigă versiunea penitenciară a lozului cel mare de la 
loterie. Efectiv o situaţie în care vreo şase tipuri de noroc se 
contopesc laolaltă în acelaşi moment. Un tip ca Andy putea 
să aştepte şi nouăzeci de ani şi nu apuca o ocazie similară. 

Poate vă mai amintiţi că, la un moment dat, am pomenit 
de un anume Henley Backus, maistru la spălătorie. A venit 
la Shawshank în 1922 şi a murit în infirmeria închisorii 
după treizeci şi unu de ani. Evadările şi tentativele de 
evadare erau un hobby de-al lui, poate pentru Ca niciodată 


nu avea cu adevărat curajul să facă pasul decisiv. Putea să-ţi 
descrie o sută de scheme diferite, toate trăsnite şi toate 
fiind încercate la Shank. Preferata mea era povestea lui 
Beaver Morrison, un tip condamnat pentru jaf prin efracţie, 
care a încercat să construiască de la zero un planor în 
subsolul făbricuţei de plăci de înmatriculare. Planurile pe 
baza cărora lucra erau dintr-o carte de pe la anul 1900, cu 
titlul Ghidul adolescentului modem pentru distracție şi 
aventură. Beaver a reuşit să-l construiască fără să fie 
descoperit sau cel puţin aşa spune povestea doar ca să 
constate că subsolul nu avea nicio uşă îndeajuns de mare ca 
să poată scoate afară blestemăţia. Când Henley relata 
povestea asta, riscai să te prăpădeşti de râs şi omul ştia o 
duzină - ba nu, două duzini - la fel de amuzante. 

Când trebuia să detalieze evadările de la Shawshank, 
Henley cunoştea toate amănuntele, cu precizie. Mi-a spus 
odată că, în timpul şederii lui acolo, avuseseră loc peste 
patru sute de tentative de evadare despre care ştia. 
Gândiţi-vă o clipă la asta, înainte să daţi din cap şi să citiţi 
mai departe. Patru sute de tentative de evadare! Asta 
înseamnă 12,9 tentative pentru fiecare an pe care Henley 
Backus l-a petrecut la Shawshank. Clubul 'Tentativelor de 
Evadare Lunare. Desigur, cele mai multe erau treburi 
făcute de mântuială, genul de întâmplare în care, la final, 
gardianul îl înşfacă de braţ pe amărâtul care încearcă să 
spele putina şi urlă la el: „Unde naiba crezi că te duci, bă, 
căcăciosule?” 

Henley afirma că ar fi clasificat vreo şaizeci dintre ele ca 
fiind tentative serioase şi printre ele includea „marea 
evadare” din 1937, cu un an înainte ca eu să ajung la 
Shank. Noua clădire administrativă se afla în construcţie pe 
atunci şi paisprezece puşcăriaşi au scăpat folosindu-se de 
echipamentul de construcţie dintr-un şopron prost încuiat. 
Toată partea de sud a statului Maine a intrat în panică din 
pricina celor paisprezece „criminali înrăiţi”, dintre care cei 
mai mulţi erau speriaţi de moarte şi nu erau mai lămuriţi în 


ce direcţie s-o apuce mai mult decât un iepure, atunci când 
e surprins pe şosea în lumina farurilor unui camion uriaş. 
Niciunul dintre cei paisprezece nu a scăpat. Doi au murit 
împuşcaţi - de către civili, nu de către poliţişti sau de 
gardieni -, dar niciunul n-a scăpat. 

Câţi reuşiseră să evadeze între 1938, când am ajuns aici, 
şi acea zi din octombrie, când Andy mi-a vorbit pentru 
prima oară de Zihuatanejo? Punând laolaltă informaţiile 
mele cu ale lui Henley, aş zice că zece. Zece reuşiseră să 
evadeze de-a binelea. Şi cu toate că nu e genul de lucru pe 
care să-l ştii cu certitudine, aş zice că cel puţin jumătate din 
acei cinci îşi execută pedeapsa în alte instituţii mai puţin 
elevate decât Shank. Pentru că ajungi până la urmă să fii 
instituţionalizat. Când i-ai luat libertatea unui om şi l-ai 
învăţat să trăiască într-o celulă, se pare că acesta-şi pierde 
capacitatea de a gândi în mai multe dimensiuni. E 
asemenea iepurelui de care-am pomenit, încremenit în 
luminile camionului care se apropie şi care îl va ucide fără 
doar şi poate. Cel mai adesea, un puşcăriaş care tocmai a 
evadat va pune la cale o trebuşoară prostească, pe care n- 
are nicio şansă s-o ducă la bun sfârşit... şi de ce? Pentru că 
aşa va ajunge din nou „înăuntru”. Se va întoarce în locul în 
care pricepe cum merg lucrurile. 

Andy nu era aşa, dar eu eram. Ideea de a vedea Pacificul 
părea interesantă, dar mă temeam că simplul fapt că m-aş fi 
aflat acolo m-ar fi speriat de moarte - era prea mult pentru 
mine. 

In tot cazul, ziua în care am discutat despre Mexic şi 
despre domnul Peter Stevens... aceea a fost ziua în care am 
început să cred că Andy avea o oarecare idee despre cum 
se execută numărul cu dispariţia. Speram din tot sufletul ca 
el să fie cu mare băgare de seamă, dacă avea s-o facă, şi 
totuşi, n-aş fi pariat bani pentru şansele lui de reuşită. 
Pentru că, vedeţi, directorul Norton îl urmărea pe Andy cu 
un ochi vigilent. Pentru Norton, Andy nu era doar un tembel 
oarecare cu număr de identificare; se putea spune că ei doi 


aveau o relaţie de lucru. De asemenea, el avea o minte şi o 
inimă, iar Norton era hotărât să se folosească de prima şi s- 
o zdrobească pe cea din urmă. 

Aşa cum afară există politicieni oneşti - din aceia care se 
lasă mituiţi -, există şi gardieni oneşti, şi dacă te pricepi să 
apreciezi caracterul omului şi ai şi ceva mălai de care să te 
poţi lipsi, atunci poţi să-ţi cumperi îndeajuns „ochii închişi şi 
privirea-n altă parte”, ca să-ţi iei tălpăşiţa. Nu sunt eu omul 
care să vă spună că un asemenea lucru s-a-ntâmplat 
vreodată, dar nici Andy Dufresne nu era omul capabil s-o 
facă. Pentru că, după cum am spus, Norton era cu ochii pe 
el. Andy ştia, şi gardienii ştiau şi ei. 

Nimeni n-avea să-l numească pe Andy pentru programul 
Dinăuntru-Afară, atâta timp cât directorul Norton evalua 
numirile. lar Andy nu era genul de om care să încerce o 
evadare nonşalantă, de tipul Sid Nedeau. 

Dac-aş fi fost în locul lui, gândul la acea cheie m-ar fi 
chinuit fără încetare. Aş fi fost norocos dacă reuşeam să 
aţipesc măcar două ore pe noapte. Buxton era la nici 
cincizeci de kilometri de Shawshank. Atât de aproape şi 
totuşi atât de departe. 

Incă mai credeam că şansa lui cea mai mare era să-şi 
angajeze un avocat şi să ceară o rejudecare a procesului. 
Orice, numai să iasă de sub călcâiul lui Norton. Poate că lui 
Tommy Williams putea să i se închidă gura doar cu un 
program de studii mai lejer, dar nu eram întru totul sigur. 
Poate că un avocat din Mississippi, uns cu toate alifiile, 
putea să-l facă să ciripească... şi poate că avocatul acela nici 
nu era nevoie să se străduiască cine ştie ce. William îl 
plăcuse sincer pe Andy. Când şi când, îi aminteam aceste 
argumente lui Andy, care se mulțumea să zâmbească, 
privind în depărtare, şi să spună că avea să se gândească la 
asta. 

După toate aparențele, s-a gândit, totodată, la o mulţime 
de alte lucruri. 


În 1975, Andy Dufresne a evadat de la Shawshank. Nu a 
fost prins şi nici nu cred că va fi vreodată. De fapt, nici nu 
cred că Andy Dufresne mai există. Dar cred că există un tip 
pe nume Peter Stevens, tocmai în Zihuatanejo, Mexic. 
Conducând, probabil, un mic şi foarte nou hotel în Anul 
Domnului 1976. 

O să vă spun ce ştiu şi ce cred; cam atât pot să fac, nu? 

Pe 12 martie 1975, uşile celulelor din Blocul nr. 5 s-au 
deschis la 6:30 fix, aşa cum se deschid în fiecare dimineaţă 
aici, în afară de duminica. Şi când se deschid în fiecare zi, în 
afară de duminică, ocupanţii respectivelor celule fac un pas 
înainte pe coridor şi formează două şiruri/în timp ce uşile 
celulelor se închid cu zgomot în spatele lor. S-au dus apoi la 
poarta principală a blocului, unde au fost numărați de doi 
gardieni, înainte să fie trimişi la cantină pentru un mic 
dejun alcătuit din terci de 0OVaz, ouă jumări şi şuncă grasă. 

Toate acestea s-au desfăşurat conform rutinei, până la 
numărătoarea de la poarta blocului de celule. Trebuia să fie 
douăzeci şi nouă şi nu ieşeau decât douăzeci şi opt. După ce 
a fost chemat căpitanul gardienilor, puşcăriaşii din Blocul 
de Celule nr. 5 au primit permisiunea să meargă la micul 
dejun. 

Căpitanul gardienilor, un individ nu chiar aşa de 
nemernic, pe nume Richard Gonyar, şi ajutorul său, un 
ticălos jovial, pe nume Dave Burkes, au venit imediat la 
Blocul de Celule nr. 5. Gonyar a redeschis uşile celulelor şi, 
însoţit de Burkes, s-au dus de-a lungul coridorului, 
zdrăngănind cu bastoanele peste zăbrele, cu pistoalele 
pregătite. În cazuri dintr-astea, e vorba de obicei de cineva 
care s-a îmbolnăvit peste noapte, atât de rău, încât nici n-a 
mai putut să iasă din celulă dimineaţă. Mai rar, cineva a 
murit... sau s-a sinucis. 

Dar de data asta, în loc de un bolnav sau de un mort, au 
găsit un mister. N-au găsit niciun fel de om. Erau 
paisprezece celule în Blocul nr. 5, şapte pe fiecare parte, 
toate frumos aranjate - anularea dreptului de a primi vizite 


era pedeapsa pentru o celulă neîngrijita la Shawshank - şi 
toate cât se poate de goale. 

Prima presupunere a lui Gonyar a fost că se greşise la 
numărătoare sau că era vorba de o farsă. Aşa încât, în loc 
să meargă la muncă după micul dejun, ocupanţii Blocului de 
Celule nr. 5 au fost trimişi înapoi în celule, glumind şi 
fericiţi. Orice ieşire din rutina zilnică era întotdeauna 
binevenită. 

Uşile celulelor s-au deschis; puşcăriaşii au intrat în 
celule, apoi uşile s-au închis. Un glumeţ a început să strige: 
- Vreau să-mi vină avocatul, vreau să-mi vină avocatul, vă 
purtaţi cu noi de parc-am fi la închisoare, dar-ar dracii. 

Burkes: - Taci din gură sau te sparg. 

Măscăriciul: - Am spart-o pe nevastă-ta, Burkie. 

Gonyar: - Gura, toată lumea, dacă nu vreţi să staţi cât e 
ziulica de lungă în celulă. 

El şi Burkes au trecut din nou coridorul cu celule, 
numărând împricinaţii. N-au trebuit să ajungă prea 
departe. 

— Cine stă-n celula asta? Îl întrebă Gonyar pe gardianul 
de noapte de pe partea dreaptă. 

— Andrew Dufresne, răspunse acela şi n-a fost nevoie de 
mai mult. Din clipa aceea rutina s-a întrerupt. Balonul a 
zburat în sus. 

În toate filmele cu puşcării pe care le-am văzut, se-aude 
vaietul unei sirene când e câte-o pauză. La Shawshank asta 
nu se întâmplă niciodată. Primul lucru pe care l-a făcut 
Gonyar a fost să ia legătura cu directorul. Al doilea a fost să 
declanşeze o percheziţie în toată închisoarea. Al treilea a 
fost să alerteze Poliţia de Stat din Scarborough cu privire la 
posibilitatea unei evadări. 

Asta era rutina. Şi pentru că rutina nu le cerea să 
percheziţioneze celula presupusului evadat, nimeni n-a 
făcut-o. Nu atunci. De ce-ar fi făcut-o? Totul se putea vedea 
de la prima privire. Era o cămăruţă pătrată, cu gratii la 


fereastră şi zăbrele la uşa culisantă. Un vas de toaletă şi un 
pat gol. Pe pervazul ferestrei, câteva pietre frumoase. 

Şi posterul, desigur. Între timp, pe perete ajunsese Linda 
Ronstadt. Afişul era situat chiar deasupra patului. În exact 
acelaşi loc, în ultimii douăzeci şi şase de ani, acolo fusese 
plasat un poster. lar când, în sfârşit, cineva - Şi a fost însuşi 
directorul Norton, precum s-a dovedit, ca într-un act de 
justiţie poetică - s-a uitat în spatele lui, Şocul receptat a fost 
al naibii de mare. 

Dar asta nu s-a întâmplat decât la orele 6:30 seara, la 
aproape douăsprezece ore după ce s-a raportat dispariţia 
lui Andy şi probabil la douăzeci de ore după ce a evadat 
efectiv. 

Norton a sărit până-n tavan. 

Eu am aflat de la o sursă autorizată - Chester, deţinutul 
cu privilegii, care în ziua aia ceruia podeaua Clădirii 
Administrative. În acea zi nu a fost nevoie să lustruiască 
vreun şild de uşă cu urechea; a spus că-l puteai auzi fără 
probleme pe director tocmai de la Arhivă, în timp ce-i freca 
ridichea lui Rich Gonyar. 

— Cum adică eşti „satisfăcut că nu se află în incinta 
închisorii”? Ce-nseamnă asta? Înseamnă că nu l-ai găsit! Ai 
face bine să-l găseşti! Ai face foarte bine! Pentru că îl vreau! 
M-ai auzit? Îl vreau! 

Gonyar spuse ceva. 

— Nu s-a-ntâmplat pe schimbul tău? Asta o spui tul Din 
câte pot eu să-mi dau seama, nimeni nu ştie când s-a 
întâmplat. Sau cum. Sau dacă s-a întâmplat cu adevărat. 

Acum, îl vreau în biroul meu până la ora trei în după- 
amiaza asta sau or să cadă nişte capete. Asta pot să ţi-o 
promit, iar eu îmi ţin promisiunile întotdeauna. 

Gonyar mai bâigui ceva, care avu darul să-l înfurie şi mai 
mult pe Norton. 

— Nu? Atunci uită-te la asta! Vită-te la asta! O recunoşti? 

E apelul din seara trecută pentru Blocul 5. Toţi deţinuţii 
au fost prezenţi! Dufresne a fost încuiat aseară la nouă şi 


este imposibil ca el să fie dispărut acum! Este imposibil! 

Acum du-te şi găseşte-]! 

Dar la şase în seara aceea, Andy continua să figureze la 
absenţi. Norton însuşi a venit ca vijelia până la Blocul de 
Celule nr. 5, unde noi, ceilalţi, stătuserăm încuiaţi toată 
ziua. Dacă am fost interogaţi? Cea mai mare parte a acelei 
lungi zile am petrecut-o fiind interogaţi de gabori hăituiţi, 
care simțeau în ceafă răsuflarea fierbinte a balaurului. Toţi 
spuneam acelaşi lucru: nu văzuserăm nimic, nu auziserăm 
nimic. Şi din câte ştiu, cu toţii spuneam adevărul. Eu ştiu că 
asta am făcut. Tot ce puteam să spunem era că Andy fusese 
într-adevăr în celula lui, în momentul încuierii uşilor şi când 
s-a dat stingerea, o oră mai târziu. 

Un isteţ a sugerat că Andy s-ar fi prelins afară prin gaura 
cheii, ceea ce i-a asigurat individului patru zile la carceră. 
Tensiunea plutea în aer. 

Aşa încât Norton a coborât ţanţoş, uitându-se la noi urât 
cu ochii lui albaştri, îndeajuns de aprinşi ca să scapere 
scântei din gratiile din oţel călit ale celulelor noastre. Ne 
privea de parc-ar fi crezut că toţi eram complici. Probabil că 
asta şi credea. 

A intrat în celula lui Andy şi s-a uitat în jur. Arăta de 
parcă Andy abia plecase, cearşafurile de pe pat fiind trase 
înapoi, dar fără să pară că dormise cineva în ele. Pietre pe 
pervaz... dar nu toate. Le luase cu el pe cele care-i 
plăcuseră cel mai mult. 

— Pietre, şuieră Norton şi le mătură de pe pervaz. 
Gonyar, care deja îşi depăşise tura cu patru ore, tresări, dar 
nu spuse nimic. 

Ochii lui Norton căzură pe posterul cu Linda Ronstadt. 
Linda se uita înapoi peste umăr, cu mâinile vârâte în 
buzunarele din spate ale unei perechi de pantaloni foarte 
strâmţi, de culoare cafenie. Purta un maiou şi avea un 
foarte pronunţat bronz californian. De bună seamă că 
posterul acela trebuie să-i fi rănit teribil sensibilităţile 
baptiste ale lui Norton. Văzându-l cât de urât se uita la el, 


mi-am amintit ce spusese cândva Andy despre cum avea el 
senzaţia că aproape ar putea să păşească în imaginea aia şi 
să fie împreună cu fata. 

Într-un mod cât se poate de real, exact asta făcuse - ceea 
ce Norton mai avea doar câteva secunde până să 
descopere. 

— Blestemăţia naibii! A mormăit el şi a rupt afişul de pe 
perete cu o singură mişcare a mâinii. 

Şi a scos la iveală gaura mare şi neregulată din beton. 

Gonyar a refuzat să intre. 

Norton i-a ordonat - Dumnezeule, cred că s-a auzit în 
toată închisoarea când Norton i-a ordonat lui Rich Gonyar 
să intre acolo -, iar Gonyar l-a refuzat, pur şi simplu. 

— O să te dau afară pentru asta! A ţipat Norton. Era 
isteric ca o muiere cuprinsă de bufeuri. Îşi pierduse de-a 
dreptul cumpătul. Gâtul i se înroşise, aproape de vineţiu, iar 
pe frunte îi palpitau două vene. Poţi să contezi pe asta... 
franţuzoiule! O să te dau afară şi o să am grijă să nu mai fii 
primit în nicio închisoare din New England! 

Fără să mai spună nimic, Gonyar i-a întins lui Norton 
pistolul de serviciu, cu mânerul înainte. Se săturase, îşi 
depăşise tura cu patru ore, aproape cinci, şi se săturase. 
Era ca şi cum evadarea lui Andy din mica şi fericita noastră 
familie îl făcuse pe Norton să treacă de graniţa unei 
iraţionalităţi intime, care fusese acolo de multă vreme... 
fără doar şi poate că în noaptea aceea a fost nebun. 

Desigur, nu ştiu ce-ar fi putut să fie acea iraţionalitate 
intimă. Dar ştiu că erau acolo douăzeci şi opt de puşcăriaşi 
care ascultau ciorovăiala mică dintre Norton şi Rich Gonyar 
în seara aceea, în timp ce ultimele rămăşiţe de lumină 
păleau de pe cerul întunecat al iernii târzii, noi toţi fiind 
deţinuţi de cursă lungă, îmbătrâniţi în rele, care-i 
văzuseram pe administratori venind şi plecând, şi pe ăi mai 
duri, şi pe ăi mai blânzi, şi toţi ne-am dat seama că 
directorul Samuel Norton tocmai depăşise ceea ce 
inginerilor le place să numească „efortul de rupere”. 


Şi, pe Dumnezeul meu, aproape mi se părea că undeva îl 
puteam auzi pe Andy Dufresne râzând. 

În cele din urmă, Norton a găsit un papiţoi din schimbul 
de noapte care să se bage în gaura descoperită în spatele 
posterului cu Linda Ronstadt al lui Andy. Numele papiţoiului 
era Rory Tremont şi nu se putea spune că scapără de 
inteligenţă. O fi crezut că o să câştige Steaua de Bronz sau 
ceva asemănător. După cum s-a dovedit, a fost un noroc că 
Norton a pus să intre acolo pe cineva cam de înălţimea şi 
statura lui Andy. Dacă ar fi trimis pe unul mai solid - aşa 
cum par să fie cei mai mulţi gardieni -, individul ar fi rămas 
înţepenit acolo la fel de sigur cum e faptul că Dumnezeu a 
făcut iarba verde... şi poate că şi-acum ar fi rămas acolo. 

Tremont a intrat acolo având legată la brâu o frânghie 
din fire de nailon, pe care cineva o găsise în portbagajul 
maşinii, şi o ditamai lanterna cu şase baterii în mână. Între 
timp, Gonyar, care se răzgândise în privinţa demisiei şi 
părea să fie singurul de-acolo capabil să gândească 
limpede, scosese la iveală nişte planuri ale clădirilor. Ştiam 
destul de bine ce se vedea în acele schiţe - un zid care 
arăta, în secţiune transversală, ca un sandvici. Cu totul, 
zidul avea o grosime de trei metri, acţiunea internă şi cea 
externă aveau, fiecare, cam un metru şi douăzeci. Între ele 
era un spaţiu pentru ţevi de vreo şaizeci de centimetri şi 
aproape că voiai să crezi că în asta consta „carnea” 
construcţiei... în toate sensurile. 

Vocea lui Tremont se auzi prin gaură, cavernoasă şi 
lipsită de viaţă. 

— Ceva pute îngrozitor aici, dom' director. 

— Lasă dracului mirosul, mergi mai departe! Gambele lui 
Tremont dispărură în gaură. O clipă mai târziu, şi labele 
picioarelor au dispărut. Lumina  lanternei  brăzda 
întunericul. 

— Domn! director, miroase rău de tot. 

— Am spus să laşi dracului mirosul! [ipă Norton, 
îndurerată, vocea lui Tremont pluti înapoi: 


— Miroase a căcat. O Doamne, asta e, e câăcat, 
Dumnezeule, scoateţi-mă de-aici c-o să borăsc şi sufletul din 
mine, oh, dar-ar dracii, e căcat, o Doaaaamne! 

Deodată se auzi sunetul inconfundabil al lui Rory 
Tremont, golindu-şi măruntaiele de ultimele două mese. 

Ei bine, asta pentru mine a fost factorul declanşator. Nu 
m-am mai putut abţine. Întreaga zi - la naiba, nu, ultimii 
treizeci de ani - toate s-au năpustit asupra mea dintr-odată 
şi m-a apucat un hohot de râs doborâtor, un râs cum n-am 
mai avut încă de pe vremea în care eram în libertate, genul 
de râs de care nu mă aşteptam să am parte între aceste 
ziduri cenuşii. Şi, Doamne, ce bine m-am simţit! 

— Scoateţi-l pe omul ăla de-aici! '[ipa Norton, iar eu 
râdeam cu atâta poftă, încât nu mai ştiam dacă se referea la 
mine sau la Tremont. Am continuat să râd, bătând din 
picioare şi ţinându-mă cu mâinile de burtă. N-aş fi putut să 
mă opresc nici dacă Norton m-ar fi ameninţat că mă 
împuşcă pe loc. Scoateţi-l AFARĂ! 

Ei bine, dragi prieteni şi vecini, eu am fost cel care a 
plecat. Direct la carceră şi acolo am rămas cincisprezece 
zile. O lungă perioadă. Dar când şi când -, îmi aduc aminte 
de bietul Rory Tremont, cel nu prea ager la minte, cum 
striga el de mama focului oh, dar-ar dracii, e că-cat şi-apoi 
mă gândesc la Andy Dufresne îndreptându-se spre sud în 
maşina lui personală, îmbrăcat într-un costum frumos şi nu 
pot decât să râd. Am executat cele cincisprezece zile de 
carceră practic stând în cap. Poate pentru că jumătate din 
mine era cu Andy Dufresne, Andy Dufresne care a înotat 
prin căcat şi a ieşit curat în cealaltă parte, Andy Dufresne în 
drum spre Pacific. 

Am auzit restul celor întâmplate în noaptea aia de la vreo 
şase surse. Oricum, n-a fost aşa mult de povestit. Presupun 
că Rory Tremont şi-a zis că oricum nu prea mai are mult de 
pierdut, după ce-a pierdut şi prânzul şi masa de seară, 
pentru că a mers mai departe. Nu era niciun pericol să cazi 
în puţul pentru ţevi dintre segmentele interior şi cel 


exterior al zidului blocului de celule; era atât de îngust, 
încât Tremont a trebuit să se căznească să înainteze. A 
povestit după aia că nu putea să respire decât pe jumătate 
şi că ştia ce ar însemna să fii îngropat de viu. 

Ajuns la fundul puţului, a găsit o conductă principală de 
scurgere care colecta mizeria de la paisprezece toalete din 
Blocul de Celule 5, o ţeava de porțelan care fusese montată 
acolo cu treizeci şi trei de ani înainte. În ea fusese făcută o 
gaură, iar lângă gaura cu margini neregulate, Tremont a 
găsit ciocanul de geolog al lui Andy. 

Andy evadase, dar nu fusese uşor. 

Conducta era chiar mai îngustă decât puţul pe care 
Tremont tocmai coborâse; avea un diametru interior de 
şaizeci de centimetri. Rory Tremont n-a intrat în conductă 
şi, din câte cunosc, nimeni n-a intrat. Trebuie să fi fost ceva 
cumplit. Un şobolan a sărit din conductă în timp ce Tremont 
cerceta gaura şi ciocanul de geolog, iar mai târziu a jurat că 
vietatea era aproape la fel de mare ca un cocker spaniei. A 
urcat înapoi prin puț, până-n celula lui Andy ca o maimuţă 
pe băț. 

Andy intrase în conducta aia. Poate ştia că se golea într- 
un râu la cinci sute de metri dincolo de închisoare, pe 
partea mlăştinoasă din vest. Cred că ştia. Planurile 
închisorii erau la îndemână, iar Andy ar fi găsit o modalitate 
să se uite la ele. Era un tip foarte metodic. Ar fi ştiut sau ar 
fi aflat că acea conductă care ieşea din Blocul de Celule nr. 
5 era ultima de la Shawshank care nu fusese racordată la 
noua uzină de reciclare a reziduurilor şi ar fi ştiut că 
trebuia s-o facă până la mijlocul lui 1975 sau să n-o mai facă 
niciodată, pentru că în august urma să fim şi noi conectaţi 
la noua instalaţie de reciclare. 

Cinci sute de yarzi. Lungimea a cinci terenuri de fotbal. 
Mai puţin de o jumătate de milă. S-a târât distanţa aceea, 
ţinând poate în mână una dintre lanternele alea mici Penlite 
sau poate doar câteva cutii de chibrituri. S-a târât printr-o 
scârboşenie pe care eu ori nu pot să mi-o imaginez, ori nu 


vreau să mi-o imaginez. Poate că şobolanii au fugit din faţa 
lui, ori poate că l-au atacat, aşa cum se întâmplă uneori cu 
animalele astea când au şansa să le crească norocul în 
întuneric. Trebuie să fi avut suficient spaţiu la umeri ca să 
se poată mişca şi, probabil, a trebuit să se împingă serios în 
locurile unde se îmbinau conductele. Dac-aş fi fost în locul 
lui, claustrofobia m-ar fi înnebunit de zece ori. Dar ela 
reuşit. 

La celălalt capăt al conductei, au găsit câteva urme de 
paşi noroioase ieşind din pârâul leneş şi poluat, în care 
conducta se deversa. La ceva mai mult de trei kilometri de 
acolo, o poteră trimisă în căutarea lui i-a găsit uniforma de 
puşcăriaş - asta s-a întâmplat a doua zi. 

După cum bănuiţi, tărăşenia a ajuns pe prima pagină a 
ziarelor, dar nimeni, pe o rază de douăzeci şi cinci de 
kilometri faţă de închisoare, n-a venit să reclame că i s-a 
furat maşina, că i-au dispărut hainele sau că ar fi văzut un 
bărbat despuiat în lumina lunii. Abia dacă s-au auzit câinii 
lătrând prin curte. A ieşit pe conducta de scurgere şi a 
dispărut ca un fum. 

Dar pot să pun rămăşag că a dispărut înspre Buxton. 

La trei luni după acea zi memorabilă, directorul Norton a 
demisionat. Era un om distrus, şi-mi face o mare plăcere să 
vă spun asta. Primăvara dispăruse din felul cum păşea. În 
ultima zi a ieşit târşâindu-şi picioarele, cu capul plecat ca 
un puşcăriaş ramolit care-şi târâie picioarele la infirmerie, 
ca să-şi ia pastilele de codeină. Gonyar i-a luat locul, ceea ce 
lui Norton trebuie să i se fi părut cea mai nedreaptă dintre 
toate umilinţele. Din câte ştiu, Sam Norton se află acum în 
Eliot, luând parte în fiecare duminică la slujbele bisericii 
baptiste şi întrebându-se cum naiba a reuşit Andy Dufresne 
să-l tragă pe sfoară în halul ăla. 

Eu aş fi putut să-l lămuresc; răspunsul la întrebare este 
simplitatea însăşi. Unora le-a mers, Sam. lar altora, nici nu 
le-a mers, nici n-o să le meargă vreodată. 


Asta e ceea ce ştiu; acum o să vă spun ce cred. S-ar Putea 
să mă înşel în anumite privinţe, dar sunt gata să Pariez pe 
propriul meu ceas, cu lanţ cu tot, că am desluşit binişor 
iţele întâmplării. Pentru că, ţinând cont de felul de om care 
era Andy, nu există decât unul sau două moduri în care e 
posibil să se fi desfăşurat lucrurile. Şi, din când în când, 
atunci când mă gândesc la asta, îmi vine în minte 
Normaden, indianul pe jumătate nebun. „Şimfatic om”, 
spusese Normaden după ce petrecuse vreo şase-opt luni cu 
Andy în celulă. „Am plecat bucuros de-acolo. Tot timpul era 
frig. Şimfatic om, nu făşea mişto niciodată. Dar curent 
mare.” Sărman nebun, Normaden. A ştiut mai multe decât 
noi toţi şi a aflat mai devreme. Şi a trebuit să treacă opt luni 
lungi până când Andy s-a descotorosit de el şi a putut să 
rămână iar singur în celulă. De n-ar fi fost cele opt luni 
petrecute de Normaden cu el, după ce directorul Norton s- 
a instalat la şefia puşcăriei, sunt sigur că Andy ar fi fost 
liber înainte ca Nixon să-şi dea demisia. 

Cred acum că totul a început în 1949, tocmai atunci - şi 
nu cu ciocănelul de geolog, ci cu posterul cu Rita Hayworth. 
V-am spus cât de agitat era când mi-a cerut să i-l aduc, 
agitat şi plin de un entuziasm bine stăpânit. Atunci am 
crezut că era doar un fel de stinghereală, căci Andy era 
genul de om care n-ar fi vrut niciodată ca altcineva să ştie 
că avea picioare de lut şi că-şi dorea o femeie... mai ales că 
era vorba doar de o femeie închipuită. Dar acum cred că m- 
am înşelat. Acum cred că entuziasmul lui Andy era provocat 
de cu totul altceva. 

Ce anume era responsabil pentru gaura pe care 
directorul Norton a găsit-o în cele din urmă în spatele 
posterului unei fete, care nici măcar nu se născuse când 
fusese făcută fotografia Ritei Hayworth? Perseverenţa şi 
truda neostenită a lui Andy Dufresne, e-adevărat - n-am să-i 
ştirbesc în niciun fel meritele. Dar ecuaţia mai conţinea alţi 
doi termeni: noroc cu carul şi betonul WPAU. 


Despre noroc cred că nu e cazul să vă mai vorbesc. lar 
despre betonul WPA m-am informat singur. Am investit ceva 
timp şi vreo două timbre şi am scris mai întâi la Facultatea 
de Istorie a Universităţii Maine, apoi i-am scris tipului a 
cărui adresă mi-au dat-o cei de la facultate. Omul ăsta 
fusese maistru la proiectul WPA care construise aripa de 
maximă securitate de la Shawshank. 

Aripa care conţinea Blocurile de Celule nr. 3, 4 şi 5 a fost 
construită între anii 1934 şi 1937. Acum, cei mai mulţi 
oameni nu se gândesc la ciment şi la beton ca la nişte 
„elemente de progres tehnologic”, aşa cum ne gândim la 
maşini, la rafinăriile de petrol şi la rachetele spaţiale, dar 
chiar sunt. Până în jurul anului 18670, cimentul modern nu 
era cunoscut, iar betonul modern a apărut abia pe la 
începutul secolului douăzeci. Amestecarea betonului e o 
treabă la fel de delicată ca frământarea pâinii. Poţi să-l faci 
ori prea apos, ori prea uscat. Poţi să pui prea mult nisip sau 
prea puţin, şi acelaşi lucru se poate întâmpla cu pietrişul. 
lar în 1934, ştiinţa amestecării materialelor era mult mai 
puţin sofisticată decât astăzi. 

Zidurile Blocului de Celule 5 erau îndeajuns de solide, 
dar nu erau tocmai uscate şi călduroase. La drept vorbind, 
erau şi sunt al naibii de umede şi reci. După o perioadă 
ploioasă mai lungă, se formau broboane de apă pe pereţi, 
iar uneori chiar începeau să se prelingă. Crăpăturile 
apăreau frecvent, unele adânci de două degete, şi erau 
acoperite cu mortar. 

Works Progress Administratori. 

Şi iată-l pe Andy Dufresne apărând în Blocul de Celule nr. 
5. E un absolvent al Facultăţii de Afaceri de la Universitatea 
Maine, dar care a urmat şi vreo două-trei cursuri de 
geologie în timpul studiilor universitare. De fapt, geologia a 
devenit hobby-ul lui principal. Îmi închipui că firea lui 
răbdătoare şi meticuloasă s-a simţit atrasă de geologie. O 
epocă glaciară de zece mii de ani ici. Formarea unui munte 
timp de un milion de ani acolo. Plăcile tectonice frecându-se 


una de cealaltă în adâncul pământului de-a lungul 
mileniilor. Presiune. Andy mi-a spus odată că întreaga 
geologie înseamnă studierea presiunii. 

Şi timpul, fireşte. 

A avut timp să studieze zidurile alea. Timp din belşug. 
Când uşa celulei se închide şi luminile se sting, nu mai ai la 
ce să te uiţi. 

De regulă, puşcăriaşii „boboci” se adaptează greu la viaţa 
de puşcăriaş. Fac „febra de puşcărie” şi trebuie duşi la 
infirmerie şi sedaţi de vreo două ori până să-şi revină. Nu e 
ceva neobişnuit să-l auzi pe câte un membru nou-venit în 
mica noastră familie fericită zângănind zăbrelele celulei şi 
zbierând să fie lăsat să iasă... Înainte ca ţipetele să devină 
supărătoare, începe să se audă o incantaţie prin tot blocul 
de celule: „Peşte proaspăt, hei, peştişorule, peşte proaspăt, 
peşte proaspăt, am primit peşte proaspăt azil” 

Andy n-a făcut o astfel de criză când a venit la Shank în 
1948, ceea ce nu înseamnă că n-a simţit şi el multe din 
aceste lucruri. Poate că n-a lipsit mult să înnebunească; 
sunt unii care o iau razna rău de tot. Viaţa de dinainte 
dispare cât ai clipi din ochi, în faţa ta se întinde un coşmar 
fără sfârşit, un lung anotimp în iad. 

Şi atunci, ce-a făcut el, vă întreb? A căutat aproape cu 
disperare ceva care să-i distragă mintea neliniştită. Ei da, 
sunt o mulţime de căi prin care poţi să-ţi ocupi mintea, 
chiar şi în puşcărie; când vine vorba de diversiune, se pare 
că mintea omenească e plină de un număr infinit de 
posibilităţi. V-am povestit despre sculptor şi Cele trei vârste 
ale lui lisus. Erau colecționari de monede, pe care hoţii îi 
lăsau mereu fără colecţii, colecționari de timbre, unul care 
avea cărţi poştale din treizeci şi cinci de ţări - şi daţi-mi voie 
să vă spun, era în stare să facă moarte de om dacă te 
prindea că-i umbli la cărţile poştale. 

Pe Andy îl interesau pietrele... şi zidurile celulei sale. 

Cred că intenţia lui iniţială o fi fost să-şi cioplească doar 
inițialele în zid, în locul unde avea să atârne în scurtă vreme 


posterul Ritei Hayworth. Iniţialele sau poate câteva versuri 
dintr-un poem. În schimb, a găsit betonul ăla interesant de 
slab. Parcă-l văd, întins pe pat, uitându-se la bucata aia de 
beton, pe care o răsucea între degete. Nu mai contează 
dezastrul din viaţa ta, nu mai contează că ai fost adus în 
locul ăsta de un „mărfar” plin cu ghinion. Să uităm toate 
astea şi să cercetăm bucăţica asta de beton. 

După câteva luni, se poate să fi luat hotărârea că ar fi 
interesant de văzut cât de mult ar putea să disloce din zidul 
ăla. Dar nu poţi să te-apuci să sapi în zidul celulei şi, când 
vine inspecția săptămânală (sau una din inspecţiile 
inopinate, care întotdeauna scoteau la iveală ascunzători cu 
băutură, droguri, poze deocheate şi arme), să-i spui 
gardianului: Asta? Ei, doar săpam o găurică în perete. N-ai 
de ce să-ţi faci griji, bătrâne! 

Nu, n-ar fi putut să facă aşa ceva. Aşa că a venit la mine şi 
m-a întrebat dacă pot să-i fac rost de un poster cu Rita 
Hayworth. Nu unul mic, ci unul mare. 

Şi, desigur, a avut ciocanul de geolog. Îmi amintesc că, 
atunci când i-am făcut rost de obiectul cu pricina, în '48, mă 
gândeam că unui om i-ar trebui şase sute de ani să 
perforeze zidul cu el. Într-adevăr. Dar Andy a trebuit să 
treacă doar prin jumătate din zid - şi cu tot betonul moale, 
tot a fost nevoie de două ciocane de geolog şi de douăzeci şi 
şapte de ani ca să o facă. 

Fireşte, cea mai mare parte a unuia dintre acei ani a 
pierdut-o din pricina lui Normaden şi, oricum, nu putea să 
lucreze decât noaptea, preferabil cât mai târziu, când 
aproape toată lumea doarme - chiar şi gardienii care 
lucrează în schimbul de noapte. Bănuiesc că lucrul care l-a 
încetinit cel mai mult a fost găsirea unei modalităţi prin 
care să scape de porţiunea de zid dislocat. Putea să înăbuşe 
zgomotele activităţii sale nocturne învelind capul ciocanului 
cu cârpe de lustruit pietrele, dar ce să faci cu betonul 
pulverizat şi cu bucăţile care, din când în când, se 
desprindeau întregi. 


Cred că sfărâma bucăţile în pietricele şi... 

Îmi amintesc de duminica de după ce i-am făcut rost de 
ciocan. Mi-aduc aminte că-l vedeam cum străbate terenul 
de sport, cu faţa tumefiată de la ultima încăierare cu 
surorile. L-am văzut aplecându-se, ridicând o piatră... care 
a dispărut imediat pe mânecă. Buzunarul de pe interiorul 
mânecii este un vechi truc de puşcăriaş. Ori pe mânecă, ori 
pe interior, la manşeta pantalonilor. Şi mai am o altă 
amintire, foarte puternică, dar nefocalizată, poate ceva pe 
care l-am văzut de mai multe ori. În această amintire, Andy 
Dufresne străbătea terenul de sport, într-o zi fierbinte de 
vară, când aerul era teribil de nemişcat. Nemişcat, da... în 
afară de vânticelul care părea să răscolească nisipul în jurul 
picioarelor lui Andy Dufresne. 

Aşadar, poate că avea o pereche de hoţoaice pe crăcii 
pantalonilor, mai jos de genunchi. Încărcai hoţoaicele cu ce 
aveai de cărat, după care te plimbai prin zonă cu mâinile în 
buzunare, iar când ţi se părea că nu se uită nimeni la tine şi 
nu rişti nimic, trăgeai uşurel de buzunare. Bineînţeles, 
buzunarele sunt legate printr-un fir de aţă sau printr-un 
şnur rezistent de hoţoaice. În acel moment, umplutura cade 
din crăcii pantalonilor în timpul mersului. Acest şiretlic a 
fost folosit de prizonierii de război din cel de-al Doilea 
Război Mondial, atunci când încercau să sape un tunel ca să 
evadeze. 

Anii au trecut, iar Andy şi-a scos zidul pe terenul de sport 
ceaşcă după ceaşcă. A jucat acelaşi joc administrator după 
administrator, iar aceştia credeau că o făcea pentru că 
dorea să dezvolte tot mai mult biblioteca. Nu mă îndoiesc că 
şi asta făcea parte din plan, dar scopul principal urmărit de 
Andy era ca în celula 14, din Blocul de celule nr. 5, să 
rămână un singur ocupant. 

Mă îndoiesc că a avut cu adevărat planuri sau speranţe 
de evadare, cel puţin la început. Probabil că a presupus că 
zidul avea trei metri grosime şi era construit din beton 
solid, iar dacă reuşea să-l găurească totuşi, ar fi ieşit 


undeva, la circa zece metri deasupra terenului de sport. 
Dar, cum vă ziceam, nu cred că îşi făcea prea multe griji 
despre străpungerea zidului. Supoziţia lui putea să sune 
cam aşa: nu reuşesc să înaintez decât câte treizeci de 
centimetri la fiecare şapte ani; prin urmare, mi-ar trebui 
şaptezeci de ani ca să trec dincolo; adică aş ajunge la vârsta 
de o sută şapte ani. 

lată o a doua supoziţie pe care aş fi făcut-o, dacă aş ti fost 
în locul lui Andy: că, în cele din urmă, aş fi fost Prins şi aş fi 
căpătat o lungă perioadă petrecută la carceră, ca să nu mai 
vorbim de o foarte mare bilă neagră la dosar, în definitiv, 
aveam săptămânal câte-o inspecţie, iar cam la două 
săptămâni câte-o inspecţie-surpriză - care de obicei avea 
loc noaptea. De bună seamă că şi-a zis că lucrurile nu 
puteau continua prea mult. Mai devreme sau mai târziu, 
vreun gardian avea să se uite în spatele posterului, doar ca 
să se asigure că Andy n-avea vreo lingură cu mânerul 
ascuţit sau nişte ţigări de marijuana lipite cu scotch de 
perete. 

lar răspunsul lui la cea de-a doua supoziţie trebuie să fi 
fost la naiba cu toate. Poate că a făcut chiar un joc din toată 
povestea. Cât de departe aş putea să ajung până o să se 
afle? Închisoarea e un loc al dracului de plicticos, iar riscul 
de a fi surprins de o inspecţie inopinată în toiul nopţii, cu 
posterul dezlipit, probabil că i-a făcut viaţa mai palpitantă 
în primii ani. 

Şi chiar cred că i-ar fi fost imposibil să iasă doar bazându- 
se pe un noroc chior. Nu vreme de douăzeci şi şapte de ani. 
Cu toate acestea, trebuie să cred că în primii doi ani - până 
la jumătatea lunii mai a anului 1950, când l-a ajutat pe 
Byron Hadley să şmecherească impozitele pe care-ar fi 
trebuit să le plătească pentru moştenirea primită pe 
neaşteptate - a scăpat tocmai datorită norocului. 

Sau poate că a fost ajutat şi de altceva în afară de norocul 
Chior, chiar şi atunci. Avea bani şi e posibil să fi dat ceva din 
ei altcuiva în fiecare săptămână, ca să fie mai îngăduitor cu 


el. Majoritatea gardienilor acceptă un asemenea târg, dacă 
preţul e corect. Ei se-aleg cu bănişorii în buzunar, iar 
puşcăriaşul rămâne cu fotografiile porcoase sau cu ţigările 
fabricate artizanal. De asemenea, Andy era un deţinut 
model - liniştit, cu o vorbă frumoasă, respectuos, 
nonviolent. Nebunii şi gălăgioşii sunt cei care se aleg cu 
celulele răscolite cel puţin o dată la fiecare şase luni, cu 
saltelele desfăcute, cu pernele tăiate şi cu ţeava de 
scurgere de la toaletă atent verificată. Iar apoi, în 1950, 
Andy a devenit ceva mai mult decât un deţinut model. În 
1950, el a devenit o marfă prețioasă, un criminal care ştia 
să completeze formularele de returnare a impozitelor, 
precum şi declaraţiile fiscale anuale. Făcea gratuit 
consiliere cu privire la investiţiile imobiliare, organiza 
„adăposturi financiare” pentru minimizarea impozitelor, 
completa cererile de împrumuturi (uneori în mod creativ). 
Îmi amintesc cum şedea la biroul lui din bibliotecă şi 
revizuia paragraf cu paragraf un contract de împrumut 
pentru o maşină, împreună cu un gardian care voia să-şi 
cumpere un DeSoto la mâna a doua, spunându-i individului 
care erau părţile bune şi care erau părţile rele ale 
contractului, explicându-i individului că era posibil să faci 
un împrumut şi să nu te frigi aşa de tare, ajutându-l să evite 
companiile financiare care, în vremurile alea, erau uneori 
doar cu puţin mai bune decât cămătarii legalizaţi. Când a 
terminat, gardianul a dat să-i întindă mâna... dar şi-a retras- 
o rapid. Vedeţi, uitase pentru o clipă că avea de a face cu o 
mascotă, nu cu un om. 

Andy era la curent cu legislaţia fiscală şi schimbările de 
pe piaţa acţiunilor, aşa că utilitatea lui nu s-a încheiat după 
ce a stat o vreme la răcoare, aşa cum s-ar fi putut întâmpla. 
A început să primească banii solicitaţi pentru bibliotecă, 
războiul cu surorile a luat sfârşit şi nimeni nu i-a scotocit 
celula cu atenţie exagerată. Era un sclav cumsecade. 

Apoi, într-o zi, după o lungă perioadă de timp - cam prin 
octombrie 1967 -, hobby-ul lui cel vechi s-a transformat 


dintr-odată în altceva. Într-o noapte, în timp ce se afla în 
gaura lui până la brâu, cu Raquel Welch acoperindu-i 
fundul, vârful ciocanului său de geolog trebuie să fi intrat 
până la mâner în beton. 

Ar fi tras înapoi câteva bucăţi de beton, dar poate că a 
auzit cum altele cad în puț, ricoşând în pereţi şi lovindu-se 
de conducta de scurgere. Ştia el deja că o să dea de puţul 
acela sau a fost totalmente surprins? Nu ştiu. Se poate ca 
între timp să fi văzut planurile închisorii ori poate că nu le-a 
văzut. Dacă nu, puteţi să fiţi cât se poate de siguri că, în 
scurt timp, a găsit el o cale să le studieze. 

Dintr-odată trebuie să-şi fi dat seama că, în locul unui 
simplu joc, el juca acum pentru o miză mare... în ceea ce 
priveşte viaţa şi viitorul lui, era miza cea mai mare. Chiar în 
acel moment, n-ar fi avut de unde să ştie sigur, dar ceva- 
ceva trebuie să fi bănuit, pentru că atunci a fost prima oară 
când mi-a vorbit despre Zihuatanejo. Pe nepusă masă, în loc 
să fie doar o jucărie, găuroiul ăla prostesc din perete a 
devenit stăpânul lui - dacă ştia despre conducta de 
scurgere de jos şi că aceasta trecea pe sub zidul exterior, 
aşa s-a întâmplat, oricum. 

Ani de-a rândul şi-a făcut griji pentru cheia ascunsă sub 
acea piatră din Buxton. Acum îşi făcea griji că vreun 
gardian nou şi dornic de afirmare s-ar putea uita în spatele 
posterului şi să dea la iveală toată tărăşenia sau că va primi 
un tovarăş de celulă sau că, după atâţia şi-atâţia ani, va fi 
transferat pe neaşteptate. În următorii şapte ani, a stat cu 
toate lucrurile astea în minte. Tot ce pot să spun e că 
trebuie să fi fost unul dintre cei mai calmi oameni care-au 
trăit vreodată pe pământ. Eu, după o vreme, aş fi înnebunit 
de-a binelea, de-aş fi fost nevoit să trăiesc cu toate 
incertitudinile alea. Dar Andy a continuat să joace jocul. 

A trebuit să poarte povara riscului de a fi descoperit încă 
opt ani - probabilitatea descoperirii, s-ar putea spune, 
pentru că oricât de atent şi-ar fi aranjat cărţile în favoarea 
lui, ca puşcăriaş nu avea chiar aşa multe de aranjat... iar 


zeii fuseseră îngăduitori cu el pentru foarte mult timp; circa 
optsprezece ani. 

Cea mai cruntă ironie la care mă pot gândi ar fi fost săi 
se ofere eliberarea condiţionată. Vă puteţi imagina? Cu trei 
zile înainte ca deţinutul în cauză să fie eliberat propriu-zis, 
este transferat în aripa de minimă securitate, pentru a fi 
supus unei examinări medicale complete şi unei baterii de 
teste vocaţionale. Cât timp se află acolo, vechea lui celulă 
este curățată cu meticulozitate. Şi uite-aşa, în loc de 
eliberare condiţionată, Andy ar fi primit o lungă perioadă la 
parter, la carceră, urmată de o altă perioadă petrecută la 
etaj... dar într-o altă celulă. 

Dacă a descoperit puţul în 1967, cum se face că a evadat 
abia în 1975? 

Nu ştiu sigur, dar pot să formulez câteva supoziţii destul 
de valabile. 

Mai întâi, a devenit mai precaut ca oricând. Era prea 
deştept să-i dea bătaie înainte cu viteză maximă şi să 
încerce să iasă în opt luni sau poate chiar în optsprezece. 
De bună seamă că a continuat să lărgească deschizătura 
puţin câte puţin. O gaură cât o ceaşcă de ceai, când şi-a 
băut tradiționalul păhărel în acel an, în ajun de An Nou. 0 
gaură cât farfuria, când şi-a băut păhărelul aniversar în 
1968. Mare cât o tavă de autoservire, când s-a inaugurat 
sezonul de baseball din 1969. 

O vreme, mi-am zis că ar fi trebuit să meargă mult mai 
repede decât a părut să meargă - adică, după ce a străpuns 
zidul. Mie mi se părea că, în loc să pulverizeze tot acel 
beton şi să-l scoată din celulă cu hoţoaicele pe care le-am 
descris, putea pur şi simplu să-l lase să cadă în puț. Dar 
timpul îndelungat scurs m-a făcut să cred că nu a îndrăznit 
să facă asta. Sau, dacă ştia despre conducta de scurgere, 
aşa cum cred că s-a întâmplat, i-a fost teamă ca nu cumva 
vreuna din bucăţile căzute să o spargă înainte ca el să fie 
gata, ceea ce ar fi blocat sistemul de scurgere al blocului de 


celule şi ar fi dus la o anchetă. lar o anchetă, nu maie 
nevoie s-o spun, ar fi adus dezastrul. 

Cu toate astea, eu aş zice că, în momentul când Nixon a 
depus jurământul pentru al doilea mandat, gaura trebuie să 
fi fost îndeajuns de mare ca el să se poată strecura prin ea... 
şi chiar mai devreme. Andy era un pirpiriu. 

Şi-atunci, de ce n-a fugit? 

Ei, dragii mei, aici mi s-au cam terminat supoziţiile logice; 
din acest punct, ele devin din ce în ce mai iraționale. O 
posibilitate ar fi ca spaţiul prin care s-a târât să fi fost 
înfundat cu rahat, pe care a trebuit să-l degajeze. Dar asta 
n-ar fi explicat tot timpul. Şi-atunci, care era treaba? 

Eu cred că e posibil ca Andy să se fi speriat. 

V-am explicat cât de bine m-am priceput ce înseamnă să 
fii un om instituţionalizat. La început, nu poţi să suporţi cei 
patru pereţi, după care ajungi să te împaci cu ei, apoi îi 
accepţi... şi pe urmă, pe măsură ce trupul, mintea şi spiritul 
tău se adaptează la viaţa dusă la scară miniaturală, ajungi 
să-i îndrăgeşti. Ţi se spune când să mănânci, când ai voie să 
scrii scrisori, când ai voie să fumezi. Dacă lucrezi la 
spălătorie sau la fabrica de plăcuţe de înmatriculare, în 
fiecare oră beneficiezi de o pauză de cinci minute pentru 
necesităţi. Timp de treizeci şi cinci de ani, rândul meu 
venea la douăzeci şi cinci de minute după ora fixă, iar după 
treizeci şi cinci de ani, ăla este singurul moment când am 
simţit nevoia să fac pipi sau caca: la şi douăzeci şi cinci de 
minute. lar dacă din cine ştie ce motiv, nu puteam să mă 
duc atunci la baie, nevoia îmi trecea la şi jumătate, după 
care revenea ora următoare, la douăzeci şi cinci de minute. 

Cred că Andy s-a luptat cu tigrul acela - sindromul 
instituţional - şi, totodată, cu temerile serioase cum că toate 
strădaniile lui s-ar putea să fie fără finalitate. 

Câte nopţi n-o fi stat treaz sub posterul ăla al lui, 
gândindu-se la conducta de scurgere, ştiind că acea unică 
şansă era singura care i se oferea? Poate că aflase 
cercetând planurile cât de mare era diametrul conductei, 


dar nişte planuri nu-i puteau spune cum e să fii înăuntrul 
acelei conducte - dacă ar fi putut să respire fără să se 
sufoce, dacă şobolanii erau îndeajuns de mari şi de răi ca să 
se lupte în loc să fugă... şi, de asemenea, planurile n-ar fi 
putut să-i spună ce-avea să găsească la capătul conductei, 
când şi dacă ar fi ajuns acolo. Asta ar fi fost o glumă şi mai 
tare decât eliberarea condiţionată: Andy pătrunde în 
conductă, se târăşte prin cinci sute de metri de întuneric 
sufocant, cu miasme de excremente, şi la capăt dă de un 
paravan din sârmă oţelită. Ha, ha, foarte amuzant. 

Asta trebuie să fi fost în mintea lui. Şi dacă până la urmă 
toate-i mergeau bine şi reuşea să iasă, ar fi fost în stare să 
facă rost de nişte haine civile şi să plece din vecinătatea 
puşcăriei neobservat? În sfârşit, presupunând că ieşea cu 
bine din conducta aia, pleca din preajma închisorii, înainte 
să se dea alarma, ajungea la Buxton, găsea piatra, o dădea 
la o parte şi... nu mai găsea nimic dedesubt? Nici nu era 
nevoie să se fi întâmplat ceva spectaculos, cum ar fi fost să 
ajungă la locul cu pricina ca să descopere că, între timp, 
acolo se construise un mare bloc de apartamente sau că se 
transformase într-o parcare de supermarket. Era posibil ca 
vreun puşti, căruia-i plăcea pietrele, să fi observat bucata 
aia de sticlă vulcanică, s-o întoarcă, să vadă cheiţa de la 
cutia cu valori şi să le ducă pe amândouă, piatra şi cheiţa, la 
el în cameră, ca suveniruri. La fel cum se putea ca vreun 
vânător de noiembrie să fi dat cu piciorul în piatră, să lase 
la vedere cheia, iar o veveriţă sau o cioară cu preferinţă 
pentru obiectele lucioase s-o culeagă de-acolo. Poate că 
într-un an s-au produs inundaţii primăvara, spărgând zidul, 
apele luând cu ele cheia. Se putea întâmpla orice. 

Aşa că, după părerea mea - presupunere hazardată sau 
nu -, Andy a rămas încremenit pe loc o vreme. În definitiv, 
nu poţi să pierzi dacă nu pariezi. Ce ar fi avut de pierdut, 
asta vă întrebaţi? De exemplu, biblioteca. Apoi, tihna 
otrăvită a vieţii instituţionalizate. Orice şansă viitoare de a- 
şi recăpăta identitatea sigură. 


Dar, în cele din urmă, a făcut-o, exact aşa cum v-am spus. 
A încercat... şi, Doamne! Nu credeţi c-a reuşit într-o 
manieră spectaculoasă? Ba bine că nu! 

[ 

Dar chiar a scăpat, vă întrebaţi? Ce s-a întâmplat după 
aceea? Ce s-a întâmplat când a ajuns pe pajişte, a dat piatra 
la o parte... presupunând că piatra se mai afla acolo? 

Nu pot să vă descriu scena aceea, pentru că persoana 
instituţionalizată care vă vorbeşte se află încă în această 
instituţie şi se aşteaptă să rămână aici şi în anii care 
urmează. 

Dar pot să vă spun asta. Spre sfârşitul verii lui 1975, pe 
15 septembrie mai exact, am primit o carte poştala, care 
fusese expediată din orăşelul McNary din lexas. Orăşelul se 
află în partea americană a graniţei, de partea cealaltă fiind 
localitatea El Porvenir. Partea pentru mesaje a cărţii poştale 
era complet albă. Dar eu ştiu. Ştiu în sufletul meu la fel de 
sigur cum ştiu că, într-o zi, vom muri cu toţii. 

McNary era locul prin care trecuse graniţa. McNary, 
Texas. 

Aşadar, asta-i povestea mea, Jack. Nu mi-am închipuit 
niciodată cât de mult o să-mi ia s-o aştern pe hârtie sau de 
câte pagini o să fie nevoie. Am început să scriu imediat 
după ce-am primit cartea poştală şi iată-mă terminând pe 
14 ianuarie 1976. Am folosit trei creioane până au rămas 
nişte cioturi mici, şi un top întreg de hârtie. Am ţinut 
paginile bine ascunse... nu că ar putea mulţi să-mi 
descifreze mâzgălelile. 

Scrisul mi-a răscolit mai multe amintiri decât aş fi crezut 
vreodată. Să scrii despre tine însuţi e ca şi cum ai băga un 
băț în apa limpede a unui râu şi-ai începe să răscoleşti 
fundul mâlos. 

„Ei bine, n-ai scris despre tine însuţi”, aud zicând pe 
cineva de la balcon. „Ai scris despre Andy Dufresne. Nu eşti 
decât un personaj secundar în propria ta poveste.” Şi cu 


toate astea, nu-i chiar aşa. Iotul e despre mine, fiecare 
cuvinţel din această poveste. Andy a fost acea parte din 
mine pe care n-au putut niciodată s-o încătuşeze, partea din 
mine care se va bucura când, în sfârşit, porţile se vor 
deschide şi pentru mine, iar eu o să ies afară în costumul 
meu ieftin şi având în buzunar cei douăzeci de dolari, banii 
pentru situaţii de urgenţă. Acea parte din mine se va 
bucura oricât de bătrân, de distrus şi de speriat ar fi restul. 
Şi cred că Andy a avut o parte ca asta mai mare decât mine 
şi a folosit-o mai bine. 

Mai sunt şi alţii aici ca mine, alţii care-şi amintesc de 
Andy. Ne bucurăm că a plecat, dar suntem totodată şi un 
pic trişti. Unele păsări nu-s făcute să trăiască în colivie, 
asta-i tot. Au penajul prea strălucitor şi trilurile lor sunt 
prea dulci şi prea neîmblânzite. Aşa că le laşi să plece sau, 
când le deschizi colivia ca să le dai de mâncare, reuşesc să 
zboare pe lângă tine. Iar acea parte din tine care ştie că n-a 
fost bine că le-ai ţinut închise se bucură, şi totuşi, locul în 
care-ţi duci viaţa este cu mult mai trist şi mai pustiu după 
plecarea lor. 

Asta-i povestea şi mă bucur că am spus-o, chiar dacă e 
cam neconvingătoare şi chiar dacă unele dintre amintirile 
pe care creionul le-a scos la iveală (ca băţul care răscoleşte 
nămolul de pe fundul râului) m-au făcut să mă simt puţin 
cam trist şi chiar mai bătrân decât sunt. Vă mulţumesc că 
m-aţi ascultat. Şi, Andy: Dacă într-adevăr te afli acolo, aşa 
cum cred, uită-te la stele pentru mine, de îndată ce apune 
soarele, pipăie nisipul şi intră în apă; simte-te liber. 

Nu m-am aşteptat deloc să reiau această poveste, dar 
iată-mă cu paginile îndoite întinse pe birou, în faţa mea. 
lată-mă adăugând încă trei-patru pagini, pe file dintr-un top 
nou de hârtie. Un top pe care l-am cumpărat de la un 
magazin - am intrat într-o prăvălie de pe Strada 
Congresului din Portland şi l-am cumpărat. 

Gândul că trebuie să scriu finalul poveştii mi-a venit în 
celula închisorii Shawshank, într-o zi mohorâtă de ianuarie 


în 1976. Acum e sfârşitul lui iunie în 1977, iar eu mă aflu 
într-o cameră mică şi ieftină din Hotelul Brewster din 
Portland, scriind paginile de încheiere. 

Fereastra e deschisă, iar zgomotul traficului care 
pătrunde înăuntru pare imens, incitant şi intimidant. 
Trebuie să mă uit mereu la fereastră ca să mă asigur că nu 
are zăbrele. Dorm prost noaptea, pentru că patul de aici, 
deşi e o cameră ieftină, mi se pare prea mare şi prea luxos. 
Mă trezesc tresărind în fiecare dimineaţă fix la şase şi 
jumătate, simţindu-mă dezorientat şi înspăimântat. Visez 
urât. Am o senzaţie aiurea de cădere liberă. Senzaţia e tot 
atât de înfricoşătoare pe cât e de revigorantă. 

Ce s-a mai întâmplat în viaţa mea? Nu ghiciţi? Am fost 
eliberat condiţionat. După treizeci şi opt de ani de audieri 
de rutină şi de respingeri de rutină (în decursul celor 
treizeci şi opt de ani, mi-au murit trei avocaţi), am primit 
eliberarea condiţionată. Probabil că au decis că, la vârsta 
de cincizeci şi opt de ani, am ajuns să fiu îndeajuns de 
epuizat ca să se considere că nu mai sunt un pericol social. 

N-a lipsit mult să dau foc documentului pe care tocmai l- 
aţi citit. Deţinuţii eliberaţi condiţionat sunt percheziţionaţi 
la fel de minuţios precum cei nou-veniţi. Şi pe lângă 
conţinutul de dinamită suficient ca să-mi garanteze o rapidă 
întoarcere din drum şi încă şase până la opt ani petrecuţi 
între ziduri, „memoriile” mele mai conţineau ceva: numele 
oraşului în care credeam că se află Andy Dufresne. Poliţia 
mexicană cooperează bucuroasă cu poliţia americană şi nu 
voiam ca libertatea mea - sau refuzul meu de a renunţa la 
povestea pe care mă chinuisem atât de mult s-o scriu - să-l 
coste pe Andy libertatea. 

Apoi mi-am amintit de felul în care Andy adusese cu el în 
puşcărie cinci sute de dolari în 1948, aşa că am scos afară 
povestea mea despre el în acelaşi mod. Dar pentru mai 
multă siguranţă, am rescris cu mare atenţie fiecare pagină 
în care pomeneam de Zihuatanejo. Dacă foile ar fi fost 
găsite în timpul „percheziţiei de ieşire”, cum era numită la 


Shank, riscam să fiu întors din drum... dar gaborii l-ar fi 
căutat pe Andy într-un orăşel de pe coasta peruviană numit 
Las Intrudres. 

Comisia pentru Eliberări Condiţionate mi-a găsit un post 
de „ajutor de magaziner” la marele FoodWay Market din 
Spruce Mall, aflat în South Portland - ceea ce înseamnă că 
am îngroşat rândurile angajaţilor vârstnici care ajută 
clienţii să-şi pună mărfurile în pungi. Cei care se ocupă cu 
treaba asta în supermarketuri sunt de două categorii: tineri 
şi bătrâni. Nimeni nu se uită vreodată la ei, indiferent din ce 
categorie fac parte. Dacă vă faceţi cumpărăturile la Spruce 
Mall FoodWay, e posibil să vă fi cărat sacoşele până la 
maşină... dar trebuie ca asta să se fi întâmplat între lunile 
martie şi aprilie ale anului 1977, pentru că ăsta a fost 
intervalul în care am lucrat acolo. 

La început, nu credeam c-o să fiu în stare să mă descurc 
„afară”. Am descris societatea din închisoare ca fiind o 
machetă redusă la scară a lumii de afară, dar habar n- 
aveam cât de repede se schimbau lucrurile afară; viteza 
grozavă cu care se deplasează oamenii. Ba chiar şi de 
vorbit, vorbesc mai repede. Şi mai tare. 

A fost cea mai dificilă adaptare pe care-am fost nevoit s-o 
fac vreodată şi încă n-am terminat-o... nici pe departe. 
Femeile, de exemplu. După ce, vreme de patruzeci de ani, 
abia dacă am ştiut că ele constituie jumătate din spiţa 
omenească, dintr-odată m-am pomenit că muncesc într-un 
magazin plin de ele. Femei în vârstă, femei gravide purtând 
tricouri cu săgeți orientate în jos şi un motto imprimat AICI 
BEBELUŞ, femei slăbănoage, cu sfârcurile iţite de sub bluză 
- orice femeie care s-ar fi îmbrăcat aşa când am intrat eu în 
puşcărie ar fi fost arestată şi apoi dusă la un consult 
psihiatric - ce mai, femei de toate formele şi mărimile. M- 
am pomenit că stăteam mai tot timpul cu o semierecţie şi 
mă ocăram că sunt un moş libidinos. 

Mersul la toaletă, asta era altă poveste. Când trebuia să 
mă duc (şi nevoia mă apuca mereu la şi douăzeci şi cinci), 


trebuia să mă lupt mereu cu pornirea copleşitoare de a 
cere voie de la şeful meu. Faptul că ştiam că ăsta era un 
lucru pe care puteam pur şi simplu să merg să-l fac în 
această prea luminoasă lume de afară era un lucru; în 
schimb, adaptarea eului meu interior la această idee, după 
toţi acei ani în care-am cerut voie celui mai apropiat gabor, 
cu riscul de a primi două zile de carceră pentru neglijenţă... 
asta era cu totul altceva. 

Şeful meu nu mă plăcea. Era un tinerel, douăzeci şi şase 
sau douăzeci şi şapte de ani, şi îmi dădeam seama că îl cam 
dezgustam, aşa cum te dezgustă un câine bătrân şi 
slugarnic care se apropie târâş de tine ca să-l mângiăi. 
Dumnezeule, şi pe mine mă dezgustam. Dar... nu mă 
puteam abţine. Aş fi vrut să-i spun: „Asta-ţi face o viaţă 
întreagă petrecută în puşcărie, tinere. Transformă orice om 
aflat într-un post cu autoritate într-un stăpân absolut, iar pe 
tine în câinele tuturor stăpânilor. Poate că-ţi dai seama că ai 
devenit câine, încă din puşcărie, dar pentru că toţi ceilalţi 
îmbrăcaţi în zeghe cenuşii sunt şi ei câini, nu are prea 
multă importanţă. Afara însă, are.” Dar nu puteam să spun 
asta unui tânăr ca el. N-ar fi înţeles niciodată. Nici polițistul 
care mă controla, un tip solid şi cumsecade, fost membru al 
Marinei Militare, cu o barbă roşie uriaşă şi o rezervă 
considerabilă de anecdote cu poloni- Mă vedeam cu el cam 
cinci minute, săptămânal. 

„Rămâi dincolo de gratii, Red?” mă întreba când termina 
de spus glumele cu polonezi. Eu îi spuneam că da, şi aşa se 
termina discuţia, până săptămâna următoare. 

Muzica de la radio. Când m-au dus la puşcărie, big 
bandurile de jazz tocmai începeau să provoace senzaţie. 
Acum toate cântecele parc-ar fi despre futut. Şi foarte 
multe maşini. La început, aveam senzaţia că mă paşte un 
pericol de moarte ori de câte ori traversam strada. 

Şi mai erau şi altele - totul era straniu şi înspăimântător - 
dar cred că v-aţi prins care-i ideea sau măcar o părticică 
din ea. Când eşti eliberat condiţionat, aproape orice îţi 


poate fi de folos. Mi-e ruşine s-o mărturisesc, dar 
începusem să mă gândesc să fur bani sau să şterpelesc 
nişte produse de la FoodWay, orice, numai să ajung înapoi în 
locul unde era linişte şi unde ştiai tot ce avea să se întâmple 
în decursul unei zile. 

Dacă nu l-aş fi cunoscut niciodată pe Andy, probabil că 
aşa aş fi făcut. Dar mă tot gândeam la el, cum şi-a petrecut 
el toţi anii ăia cioplind răbdător cimentul cu ciocanul lui de 
geolog, ca să poată fi liber. Mă gândeam la asta şi mă 
ruşinam, după care renunţam din nou la idee. Ei da, puteţi 
să spuneţi că el avea mai multe motive să fie liber decât 
mine - avea o identitate nouă şi o groază de bani. Dar asta 
nu-i întru totul adevărat, să ştiţi. Pentru că el nu ştia în mod 
cert că noua lui identitate era încă valabilă, iar fără acea 
nouă identitate, n-ar fi putut să ajungă la bani. Nu, el n- 
avea nevoie decât să fie liber, iar dacă eu dădeam cu 
piciorul la ceea ce căpătasem, era ca şi cum aş fi scuipat pe 
tot ceea ce el se străduise cu atâta greutate să 
redobândească. 

Aşa încât, în timpul meu liber, m-am apucat să fac câte o 
excursie cu autostopul până în orăşelul BuxtonAsta era la 
începutul lui aprilie 1977, zăpada tocmai se topea pe 
câmpii, aerul începea să se încălzească, iar echipele de 
baseball veneau în nord ca să înceapă un nou sezon al 
singurului joc cu care sunt sigur că Dumnezeu este de 
acord. Când plecam în aceste excursii, aveam în buzunar o 
busolă Silva. 

În oraşul Buxton e o pajişte întinsă, spusese Andy. Și la 
capătul nordic al acestei pajişti se află un zid, din piatră, 
parcă scos dintr-un poem de Robert Frost. lar undeva de-a 
lungul bazei acestui zid se află o piatră care n-are ce să 
caute pe o pajişte din Maine. 

Acul în carul cu fân, aţi fi tentaţi să spuneţi. Câte pajişti 
sunt într-un orăşel situat într-o zonă rurală, ca Buxton? 
Cincizeci? O sută? Din propria-mi experienţă, aş miza pe un 
număr şi mai mare, dacă pui la socoteală şi câmpurile care 


acum sunt cultivate, dar care se poate să fi fost pajişti la 
vremea când Andy a ajuns la puşcărie. Şi chiar dacă 
dădeam peste acea pajişte, era foarte posibil să nu-mi dau 
seama. Pentru că puteam să nu observ acea bucată de sticlă 
vulcanică de culoare neagră sau, mult mai probabil, Andy o 
vârâse în buzunar şi o luase cu el. 

Aşa că trebuie să fiu de acord cu voi. Fără doar şi poate, 
era ca şi cum aş fi căutat acul în carul cu fân. Mai rău, era o 
activitate periculoasă pentru un om eliberat condiţionat, 
pentru că pe unele din acele câmpuri se vedeau cât se 
poate de clar semnele pe care scria „IRECEREA 
INTERZISĂ”. Şi, după cum v-am spus, sunt foarte bucuroşi 
sa te arunce înapoi la pârnaie dacă ai ieşit din rând. Să 
cauţi acul în carul cu fân... dar la fel de dificil e să ciopleşti 
un zid din beton vreme de douăzeci şi şapte de ani. lar când 
nu mai eşti omul care face rost de tot ce vrei, ci doar un 
bătrân ajutor de vânzător, e plăcut să ai un hobby care să-ţi 
abată gândurile de la noua ta viaţă. lar hobby-ul meu era să 
caut piatra lui Andy. 

Aşa încât făceam autostopul până la Buxton şi băteam 
drumurile. Ascultam păsările, freamătul pârâului prin 
canalele de scurgere, cercetam din priviri sticlele pe care 
topirea zăpezii le scotea la vedere - toate fiind 
nereturnabile, deci, inutile, constat cu părere de rău; de 
când am intrat la pârnaie, lumea pare să fi devenit teribil de 
risipitoare - şi căutam pajişti. 

Cele mai multe puteau fi eliminate din start. Pentru că nu 
aveau ziduri din piatră. Altele aveau ziduri din piatră, dar 
busola îmi spunea că erau orientate aiurea. M-am plimbat 
oricum de-a lungul acestor ziduri. Era un lucru comod de 
făcut şi, în acele ieşiri, mă simţeam cu adevărat liber, 
împăcat. Într-una din sâmbete, m-a însoţit un câine bătrân. 
Iar în altă zi, am văzut o căprioară ieşită slăbită din iarnă. 

Apoi a sosit 23 aprilie, o zi pe care n-am s-o uit chiar dacă 
o să mai trăiesc încă cincizeci şi opt de ani de-acum încolo. 
Era o după-amiază liniştită de sâmbătă, iar eu mergeam pe 


drumul care se numea - aflasem de la un băieţel care 
pescuia de pe un pod - The Old Smith Road. Îmi luasem de 
mâncare într-o pungă maro de la Food-Way şi mâncasem 
şezând pe o piatră de la marginea drumului. Când am 
terminat, mi-am îngropat cu grijă resturile, aşa cum mă 
învățase tatăl meu înainte să moară, pe când eram un 
prichindel nu mai mare decât pescarul care-mi spusese cum 
se cheamă drumul. 

Pe la orele două, am ajuns la un câmp întins, pe partea 
stângă. La capătul celălalt, avea un zid din piatră, orientat 
aproximativ către nord-vest. M-am dus într-acolo, călcând 
pe solul îmbibat de apă, şi am început să păşesc pe zid. O 
veveriţă m-a dojenit dintr-un stejar. 

Parcursesem trei sferturi din lungimea zidului când am 
văzut piatra. N-aveai cum să greşeşti. Sticlă neagră, netedă 
ca mătasea. O piatră care n-avea ce să caute pe o pajişte 
din Maine. Vreme îndelungată, n-am făcut altceva decât să 
mă uit la ea, simțind că eram pe cale să plâng, dintr-un 
motiv oarecare. Veveriţa mă urmase îndeaproape şi 
continua să trăncănească. Inima îmi bătea nebuneşte în 
piept. 

Când am simţit că mi-am recăpătat stăpânirea de sine, m- 
am dus lângă piatră, m-am lăsat pe vine lângă ea - 
articulațiile de la genunchi au trosnit ca o puşcă de 
vânătoare cu ţeava dublă - şi am atins-o cu mâna. Era 
aievea. N-am ridicat-o pentru că mă gândeam că s-ar găsi 
ceva sub ea. Puteam foarte uşor să plec de-acolo fără să 
aflu ce se afla dedesubt. În mod sigur nu plănuiam s-o iau 
cu mine, pentru că nu aveam senzaţia că aveam dreptul s-o 
iau de acolo - aveam sentimentul că luarea acelei pietre de 
pe câmp echivala cu cel mai josnic furt. Nu, am ridicat-o 
doar ca s-o simt mai bine, să-mi fac o idee cât era de grea 
şi, probabil, ca să-mi dovedesc că era reală simţindu-i în 
palme textura mătăsoasă. 

A trebuit să mă uit vreme îndelungată la ceea ce era 
dedesubt. Ochii mei îl vedeau, dar mintea a avut nevoie de 


un răgaz ca să asimileze informaţia. Era un plic, ambalat cu 
grijă într-o pungă de plastic, ca să-l protejeze de umezeală. 
Pe faţa plicului, cu scrisul lui îngrijit, Andy îmi scrisese 
numele. 

Am luat plicul şi am lăsat piatra în locul unde-o lăsase 
Andy şi, înainte de el, prietenul lui Andy. 


Dragă Red, 

Dacă citeşti rândurile astea, înseamnă că ai ieşit, într-un 
fel sau altul, ai ieşit. Şi dacă ai ajuns până aici, s-ar putea să 
fii dispus să mai mergi un pic. Cred că-ţi aduci aminte cum 
se numea orăşelul, nu? Mi-ar trebui un tovarăş de nădejde 
care să mă ajute să-mi pun proiectul pe roate. 

Până atunci, bea un pahar în cinstea mea şi gândeşte-te 
bine. Eu o să te aştept. Adu-ţi aminte că speranţa e un lucru 
bun, Red, poate cel mai bun dintre toate, şi niciun lucru bun 
nu moare vreodată. Eu am să sper că această scrisoare o să 
te găsească şi că tu o să fii bine când o să te găsească. 


Prietenul tău, Peter Stevens 


N-am citit scrisoarea pe câmp. Mă cuprinsese un soi de 
teroare, o nevoie acută să plec de-acolo înainte să mă vadă 
careva. Ca să fac un calambur adecvat situaţiei, eram 
stăpânit de teroarea de a nu fi arestati2:. 

M-am întors în camera mea şi am citit-o acolo, cu mirosul 
mâncărurilor de la cină ale bătrânilor urcând pe casa 
scărilor până în camera mea - Beefaroni, Rice-a-Roni, 
Noodle Roni. Poţi să pariezi că, indiferent ce mănâncă în 
seara asta bătrânii din America, cei cu venituri fixe, 
aproape sigur se termină cu roni. 

Am desfăcut plicul, am citit scrisoarea, după care am pus 
capul în palme şi am plâns. În plic mai erau şi douăzeci de 
bancnote noi de cincizeci de dolari. 

Şi iată-mă în Brewster Hotel, tehnic vorbind, un om care 
fugea din nou de rigorile legii - vinovat de încălcarea 


eliberării condiţionate. Nimeni n-o să pună bariere pe 
şosele ca să prindă un delincvent căutat pentru un astfel de 
delict, cred - şi mă întreb ce să fac acum. 

Am acest manuscris. Am un mic bagaj cam de mărimea 
unei genţi de doctor, în care se află tot ceea ce deţin. Am 
nouăsprezece bancnote de cincizeci, patru de zece, una de 
cinci, trei de un dolar şi nişte mărunţiş. Am schimbat o 
bancnotă de cincizeci ca să cumpăr topul de hârtie şi un 
pachet de ţigări. 

Mă întreb ce să fac. 

Dar, de fapt, problema e inexistentă. Întotdeauna se 
reduce la două alegeri. Ori îţi duci viaţa mai departe, ori 
mori. 

Mai întâi, o să pun manuscrisul la loc în geantă. După 
care o să-i strâng catarama, o să-mi iau pardesiul, mă duc la 
parter şi părăsesc această ploşniţărie. Pe urmă o să merg 
până la un bar din centru, o să pun bancnota de cinci dolari 
pe tejghea, în faţa barmanului, şi-o să-i cer să-mi dea două 
pahare de Jack Daniels curat - unul pentru mine şi unul 
pentru Andy Dufresne. În afară de o bere-două, astea or să 
fie primele pahare de băutură pe care le voi fi băut ca 
cetăţean liber din 1938. Apoi o să-i las barmanului un dolar 
bacşiş şi-o să-i mulţumesc călduros. O să plec din bar Şi-o să 
mă duc pe Spring Street către staţia de autobuze 
Greyhound de-acolo, unde-o să-mi cumpăr un bilet de 
autobuz pentru El Paso, via New York City. Când o să ajung 
la El Paso, o să-mi cumpăr un bilet pentru McNary. lar când 
o să ajung la McNary, cred c-o să am prilejul să aflu dacă un 
bătrân pezevenghi ca mine poate găsi o modalitate să 
treacă peste graniţă în zbor şi să ajungă în Mexic. 

Sigur că-mi amintesc numele. Zihuatanejo. Un nume ca 
ăsta e prea frumos ca să-l uiţi. 

Constat că sunt emoţionat, atât de emoţionat, încât abia 
dacă mai pot să ţin creionul în mâna care-mi tremură. Cred 
că e o emoție pe care numai un om liber o poate simţi, un 


om liber aflat la începutul unui drum lung cu un final 
nesigur. 

Sper că Andy e acolo. 

Sper c-o să reuşesc să trec graniţa. Sper să-mi văd 
prietenul şi să-i strâng mâna. 

Sper că Pacificul e la fel de albastru ca în visele mele. 

Sper. 


Vara depravarii 


Un elev capabili10! 


1 


Arăta ca un puşti american get-beget în timp ce pedala, 
pe bicicleta lui, Schwinn, de douăzeci şi şase de ţoii cu 
coarnele ridicate, pe strada din zona rezidenţială 
suburbană, şi chiar asta era: Todd Bowden, în vârstă de 
treisprezece ani, un metru şaptezeci înălţime şi o greutate 
sănătoasă de şaizeci şi trei de kilograme, părul de culoarea 
grâului copt, ochi albaştri, dinţi albi frumoşi, pielea uşor 
bronzată, neîntinată nici măcar de primele semne ale 
acneei adolescentine. 

Avea lipit pe faţă un zâmbet de vacanţă de vară, în timp 
ce pedala prin soare şi umbre, la trei cvartale de casă. 
Arăta ca un băiat care ar putea avea de dus ziare la 
domiciliu şi, la drept vorbind, chiar avea: livra abonaților 
ziarul Clarion din Santo Donato. Mai arăta şi ca un băiat 
care ar putea vinde felicitări pentru un comision, şi tocmai 
făcuse şi asta. Erau dintr-acelea care veneau cu numele tău 
tipărit la interior - JACK ŞI MARY BURKE, sau DON ŞI 
SALLY, sau FAMILIA MURCHINSON. Arăta ca un băiat care 
fluieră în timp ce munceşte, şi adeseori făcea asta. De fapt, 
fluiera destul de frumos. Tatăl lui era inginer arhitect şi 
câştiga patruzeci de mii de dolari pe an. Mama lui era 
casnică, absolvise şcoala de secretariat (îl cunoscuse pe 
tatăl lui Todd în ziua în care acesta avusese nevoie de o 
secretară din lotul de rezervă), şi dactilografia manuscrise 
în timpul liber. Păstra toate rapoartele şcolare ale lui Todd 
într-un dosar. Preferatul ei era cel de la absolvirea clasei a 
patra, pe care doamna Upshaw scrisese: „lodd este un elev 
extrem de capabil”. Şi, într-adevăr, era. În toţi anii, obținuse 
numai calificativele A şi B. Dacă ar fi avut rezultate şi mai 


bune - de exemplu, numai A -, prietenii lui ar fi putut să-l 
considere un ciudat. 

Acum ajunse cu bicicleta şi opri în faţa casei de la 
numărul 963 de pe Claremont Street şi se dădu jos. Casa 
era un mic bungalow plasat discret mai în spatele terenului. 
Era vopsită în alb, cu jaluzele verzi şi tivită cu verde. Un 
gard viu împrejmuia partea din faţă. Gardul viu era bine 
îngrijit şi udat. 

Tod îşi dădu cu mâna părul la o parte din ochi şi merse pe 
lângă bicicletă, pe aleea de ciment, până la trepte. Continua 
să zâmbească, iar zâmbetul lui era deschis, plin de 
aşteptare şi frumos, o minune a stomatologiei moderne şi a 
îmbogăţirii apei cu fluor. Lăsă în jos cricul bicicletei cu 
vârful pantofilor de sport Nike şi ridică de pe treapta de jos 
ziarul îndoit. Nu era Clarion; era LA. Times. Îl puse la 
subsuoară şi urcă treptele. La capătul lor era o uşă masivă 
din lemn fără geam, în spatele unei uşi-paravan închise cu 
un zăvor. Pe pervazul din dreapta al uşii era o sonerie, iar 
sub ea două mici semne, fiecare bine fixat în lemn cu 
şuruburi şi ambele acoperite cu un plastic protector, în aşa 
fel încât să nu îngălbenească sau să se păteze din pricina 
apei. „Eficienţă germană”, îşi zise Todd şi zâmbetul i se lăţi 
un pic. Era un gând de adult şi întotdeauna se felicita când 
avea un astfel de gând. 

Pe semnul de deasupra scria ARTHUR DENKER. 

Pe cel de jos scria FĂRĂ CERŞETORI, FĂRĂ COMIS- 
VOIAJORI, FĂRĂ AGENŢI COMERCIALI. 

Continuând să zâmbească, Todd apăsă butonul soneriei. 

Abia dacă-i auzea ţârâitul înăbuşit, undeva, departe, 
înăuntrul micii case. Luă degetul de pe sonerie şi-şi lăsă 
uşor într-o parte capul, pândind zgomot de paşi. Nu auzi 
nimic. Se uită la ceasul Timex de la mână (unul din 
cadourile pe care le primise în schimbul vânzării de 
felicitări personalizate) şi văzu că se făcuse zece şi 
douăsprezece minute. Omul trebuia să se fi trezit deja. Todd 


era totdeauna treaz la şapte şi jumătate cel târziu, chiar şi 
în vacanţa de vară. Cine se scoală devreme, ajunge departe. 

Ascultă alte treizeci de secunde şi, văzând că nu se aude 
nimic din casă, rămase cu degetul apăsat pe buton, uitându- 
se totodată la mişcarea secundarului. Ţinuse butonul apăsat 
exact şaptezeci şi una de secunde până când, în sfârşit, auzi 
târşâit de picioare. Papuci, deduse el după fâsâitul moale. 
Todd se dădea în vânt după deducţii. Ambiţia lui curentă 
era să se facă detectiv particular când o creşte mare. 

— Bine, bine! Strigă pe un ton arţăgos omul care 
pretindea c-ar fi Arthur Denker. Vin acum! Las-o! Vin 
imediat! 

Todd încetă să mai apese butonul soneriei. Se uită la 
vârful degetului, unde se formase un cerculeţ roşu. 

Un zăvor cu lanţ zăngăni de partea cealaltă a uşii 
interioare masive. După. Care aceasta se deschise. 

Un bătrân, gârbovit înăuntrul halatului de baie cu care 
era îmbrăcat, privea la el prin uşa-paravan. O ţigară 
fumega între degete. Todd avea impresia că omul arată ca o 
încrucişare între Albert Einstein şi Boris Karloff. Părul lung 
şi alb începea să-i îngălbenească într-un mod neplăcut, care 
aducea mai mult cu nicotină decât cu fildeşul. Avea faţa 
zbârcită, cu pungi sub ochi şi buhăită de somn, iar Todd 
observă cu un oarecare dezgust că nu se bărbierise în 
ultimele zile. Tatălui lui Todd îi plăcea să spună: „Un 
bărbierit dă feţei strălucire dimineaţa”. Tatăl lui Ilodd se 
bărbierea zilnic, indiferent dacă se ducea la lucru sau nu. 

Ochii care priveau spre Todd erau vigilenţi, dar adânc 
înfundaţi în orbite, împăienjeniţi de vinişoare roşii. Todd 
simţi o undă de dezamăgire profundă. Într-adevăr, omul 
arăta un pic ca Albert Einstein şi semăna un pic şi cu Boris 
Karloff, dar mai mult decât orice semăna cu unul dintre 
bătrânii beţivi jerpeliţi care-şi duceau veacul pe lângă 
depoul de cale ferată. 

Dar, bineînţeles, îşi reaminti Todd, omul abia se trezise. 
Todd îl mai văzuse pe Denker de mai multe ori înainte (deşi 


avusese mare grijă să se asigure că Denker nu-l văzuse pe 
el, aşa ceva era exclus) şi, atunci când ieşea în lume, 
Denker arăta foarte spilcuit, ai fi putut spune că arăta ca un 
ofiţer în retragere până-n vârful unghiilor, cu toate că avea 
şaptezeci şi şase de ani, dacă articolele pe care Todd le 
citise la bibliotecă aveau dreptate în privinţa datei sale de 
naştere. În zilele în care Todd îl urmărise îndeaproape la 
Shoprite, unde Denker îşi făcea cumpărăturile, sau la unul 
din cele trei cinematografe de pe traseul autobuzului - 
Denker nu avea maşină -acesta era întotdeauna îmbrăcat în 
unul din cele patru costume îngrijit păstrate, indiferent cât 
de cald era afară. Dacă vremea se arăta amenințătoare, 
purta o umbrelă pliabilă la subsuoară, ca pe o cravaşa. 
Uneori purta o pălărie moale din fetru. lar atunci când 
ieşea în oraş, Denker era întotdeauna bărbierit şi cu 
mustaţa (pe care o purta ca să-i ascundă o buză de iepure 
imperfect corectată) tunsă grijuliu. 

— Un băiat, spuse el acum. Avea vocea răguşită şi 
somnoroasă. Todd observă dezamăgit că halatul individului 
era decolorat şi de proastă calitate. Un capăt rotunjit al 
gulerului stătea ridicat la un unghi nefiresc, împungându-l 
în pielea lăsată a gâtului. Pe reverul stâng, se vedea o pată 
de ceva ce-ar fi putut să fie chili sau poate sos A-l Steak, şi 
omul mirosea a tutun şi băutură răsuflată. 

— Un băiat, repetă el. N-am nevoie de nimic, băiete. 
Citeşte ce scrie acolo. Ştii să citeşti, nu? Bineînţeles că ştii. 
Toţi copiii americani ştiu să citească. Nu fi o pacoste, băiete. 
Bună ziua. 

Uşa începu să se închidă. 

Ar fi putut să renunţe chiar în acel moment, se gândea 
Todd mult mai târziu, într-una din nopţile când îşi găsea cu 
greu somnul. Dezamăgirea provocată de faptul că-l vedea 
pentru prima oară de aproape, cu faţa lui „de societate” 
pusă la păstrare - atârnată în şifonier, ai putea spune, 
alături de umbrelă şi de pălărie - ar fi fost de ajuns. S-ar fi 
putut sfârşi în acel moment, sunetul abia auzit, lipsit de 


importanţă, al zăvorului anulând tot ce s-a întâmplat 
ulterior la fel de curat ca un foarfece. Dar, după cum 
individul observase deja, era un băiat american, care fusese 
învăţat că insistența este o virtute. 

— Să nu vă uitaţi ziarul, domnule Dussander, spuse Todd, 
întinzând politicos Times-ul. 

Uşa încremeni în mişcarea ei, la câţiva centimetri de 
pervaz. O expresie încordată şi precaută trecu peste faţa lui 
Kurt Dussander, dar dispăru de îndată. Se poate să fi fost 
teamă în expresia aceea. Era meritoriu felul cum făcuse să 
dispară acea expresie, dar Todd se simţi dezamăgit pentru 
a treia oară. Căci nu se aşteptase ca Dussander să fie bun; 
el se aşteptase ca Dussander să fie grozav. 

Of, Doamne, îşi zise Todd cu adevărat scârbit. Oh, 
Doamne, Doamne! 

Omul deschise din nou uşa. O mână umflată de artrită 
împinse uşa-paravan doar atât cât să se strecoare prin ea 
ca un păianjen şi să prindă ziarul pe care Todd îl ţinea 
întins. Băiatul remarcă cu dezgust că unghiile bătrânului 
erau lungi, îngălbenite şi cornoase. Era o mână care 
petrecuse cea mai mare parte a orelor de veghe ţinând 
țigară după ţigară. Todd considera că fumatul era un obicei 
dezagreabil şi periculos, unul pe care el însuşi n-avea să-l 
practice niciodată. Chiar era o minune că Dussander trăise 
atâţia ani. 

Bătrânul trase de ziar. 

— Dă-mi ziarul. 

— Sigur, domnu' Dussander. Todd dădu drumul ziarului, 
pe care mâna-de-păianjen îl trase înăuntru. Uşa-paravan se 
închise. 

— Şi mă cheamă Denker, preciza bătrânul. Nu Du-zan- 
der, cum zici tu. Se pare că nu ştii să citeşti, totuşi. Ce 
păcat. Ziua bună. 

Uşa dădu să se închidă iar. lodd rosti repede în 
deschizătura care se micşora: 


— Bergen-Belsen, din ianuarie 1943 până-n iunie 1943, 
Auschwitz, din iunie 1943 până-n iunie 1944, 
Unterkommandant. Patin... 

Uşa se opri din nou. Faţa buhăită şi palidă a bătrânului 
atârna în deschizătură ca un balon dezumflat şi boţit. Todd 
zâmbi. 

___ Ai fugit de la Patin doar cu puţin înainte de sosirea 
ruşilor. Ai ajuns la Buenos Aires. Unii zic că te-ai îmbogăţit 
acolo, investind aurul pe care l-ai scos din Germania în 
comerţul cu droguri. În tot cazul, te-ai aflat în Ciudad de 
Mexico între 1950 şi 1952. Pe urmă... 

— Băiete, eşti nebun de legat. Unul din degetele artritice 
descrise câteva cercuri în jurul unei urechi diforme. Dar 
gura fără dinţi tremura într-un fel infirm, generat de 
panică... 

— Din 1952 până în 1958, nu ştiu, spuse Todd, zâmbind şi 
mai larg. Nimeni nu ştie, cred, sau cel puţin nimeni nu 
spune. Dar un agent israelian te-a văzut în Cuba, unde 
lucrai ca portar, cu puţin înainte de venirea la putere a lui 
Castro. Ţi-au pierdut urma când rebelii au intrat în Havana. 
Ai apărut în Berlinul Occidental în 1965. N-a lipsit mult să 
te prindă. În momentul când pronunţa cuvintele „să te 
prindă”, Todd strânse degetele mâinii într-un pumn mare. 
Ochii lui Dussander căzură pe acele mâini de american bine 
clădit şi bine hrănit, mâini făcute pentru construirea de 
motomodele şi de modele Aurora, de monştri din carton şi 
lipici. 'Todd le făcuse pe amândouă. De fapt, cu un an în 
urmă, el şi tatăl lui construiseră o machetă a vasului Titanic. 
Le luase aproape patru luni, iar tatăl lui Todd o ţinea în 
biroul lui. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Dussander. 

În absenţa dinţilor falşi, cuvintele bătrânului aveau 0 
sonoritate cleioasă, care nu-i plăcea lui Todd. Nu suna... ei 
bine, autentic. Vocea colonelului Klink din Ho-San's Heroes 
semăna mai mult cu a unui nazist decât cea a lui Dussander. 
Dar, la vremea sa, omul trebuie să fi fost un adevărat 


meseriaş. Într-un articol despre lagărele morţii publicat în 
Men's Action, scriitorul îl denumise Criminalul Sângeros de 
la Patin. 

— Pleacă de-aici, băiete, până nu chem poliţia. 

— Tii, cred c-ai face bine să-i chemi pe poliţişti, domnule 
Dussander. Sau Herr Dussander, dacă-ţi place mai mult aşa. 
Continuă să zâmbească, arătându-şi dinţii perfecţi, care 
fuseseră fluoruraţi încă din fragedă pruncie şi spălaţi de 
trei ori pe zi cu pastă Crest în tot acest timp. După 1965, 
nimeni nu te-a mai văzut vreodată... până s-o fac eu, cu 
două luni în urmă, în autobuzul de oraş. 

— Nu eşti în toate minţile. 

— Aşa că dacă vrei să suni la poliţie, spuse Todd zâmbind, 
n-ai decât. O s-aştept pe verandă. Dar dacă nu vrei să suni 
imediat, ce-ar fi să-mi dai voie să intru? Să stăm de vorbă. 

Urmă un lung moment în care bătrânul se uita la băiatul 
zâmbitor. Păsările ciripeau în copaci. În apropiere, se auzea 
o maşină de tuns iarba, iar mai departe, claxoanele îşi 
marcau propriul ritm al vieţii şi al comerţului. 

În ciuda tuturor evidenţelor, Todd simţea cum îl roade 
îndoiala. Doar nu se înşelase, nu? Nu credea aşa ceva, dar 
asta nu era o temă pentru acasă. Era viaţa reală. Aşa că 
simţi un val de uşurare (uşurare moderată, avea să-şi spună 
ulterior) când Dussander spuse: 

— Poţi să intri puţin, dacă vrei. Dar asta doar pentru că 
nu vreau să-ţi creez necazuri, înţelegi? 

— Sigur, domnule Dussander, spuse 'Tlodd. Deschise uşa- 
paravan şi intră în hol. Dussander închise uşa în spatele lui, 
alungând lumina dimineţii. 

Casa mirosea a rânced şi uşor a malţ. Mirosea aşa cum 
mirosea şi casa lui Todd uneori, în dimineţile de după câte o 
petrecere organizată de-ai lui şi înainte ca maică-sa să aibă 
timp să o aerisească. Dar mirosul acesta era mai rău. Era 
impregnat în toate cele. Era băutură, prăjeală, transpiraţie, 
haine vechi şi un miros împuţit de medicament, ca Vicks sau 
Mentholatum. În hol era întuneric, iar Dussander stătea 


prea aproape, cu capul retras în gulerul halatului, precum 
capul unui vultur care aştepta cine ştie ce animal rănit să-şi 
dea duhul. În acel moment, în pofida bărbii nerase şi a pielii 
care atârna, Iodd putea să întrezărească omul care stătuse 
îmbrăcat în uniforma SS mai clar decât îl văzuse vreodată 
pe stradă. Şi deodată simţi un junghi de teamă, ascuţit ca 
un bisturiu, undeva în pântec. O teamă moderată, avea el să 
precizeze ulterior. 

— Trebuie să-ţi spun că dacă mi se întâmplă ceva... 
începu el şi atunci Dussander trecu pe lângă el şi merse în 
living-room, târşâindu-şi papucii pe pardoseală. Dădu din 
mână dispreţuitor către Todd, care simţi cum sângele 
fierbinte îi invadează gâtul şi obrajii. 

Todd îl urmă, zâmbetul ezitând pentru prima oară. Nu-şi 
imaginase că se va întâmpla chiar aşa. Dar situaţia avea să 
se rezolve. Lucrurile se vor clarifica. Bineînţeles că aşa se 
va întâmpla. Întotdeauna se întâmplă aşa. Începu din nou să 
zâmbească în timp ce intra în living. 

Îl aştepta o nouă dezamăgire - şi încă cum! - Dar era una 
pentru care ar fi trebuit să fie pregătit. Fireşte că nu se 
vedea niciun portret în ulei al lui Hitler, cu zuluful 
atârnându-i pe frunte şi ochi care să te urmărească. Nicio 
medalie în casetă, nicio sabie de ceremonie montată pe 
perete, niciun pistol Luger sau PPK Walter pe poliţa 
şemineului (de fapt, nu exista nicio poliţă de şemineu). 
Bineînţeles, îşi zise Todd, omul ar fi trebuit să fie nebun ca 
să pună la vedere oricare dintre aceste lucruri. Iotuşi, era 
greu să-ţi scoţi din cap toate lucrurile pe care le vedeai în 
filme sau la televizor. Arăta ca livingul oricărui bătrân care- 
şi ducea singur traiul, întreţinându-se dintr-o pensie 
neîndestulătoare. Şemineul fals era placat cu cărămizi false. 
Un ceas de perete Westciox era atârnat deasupra. Pe un 
suport, stătea un televizor Motorola alb-negru; vârfurile 
urechilor de iepure fuseseră înfăşurate cu folie de aluminiu 
pentru îmbunătăţirea recepţiei. Podeaua era acoperită cu 
un Covor cenuşiu, cu perii tociţi. Suportul pentru reviste de 


lângă sofa era plin cu exemplare din National Geographic, 
Reader's Digest şi LA. Times. În loc de Hitler sau de sabia 
de ceremonii, pe perete erau atârnate un certificat de 
cetăţenie înrămat şi fotografia unei femei cu o pălărie 
caraghioasă. Dussander avea să-i spună ulterior că genul 
ăla de pălărie se numea cloche şi că fusese foarte populară 
în anii douăzeci şi treizeci. 

— Soţia mea, spuse Dussander pe un ton sentimental. 

A murit în 1955, în urma unei boli de plămâni. Pe atunci 
eram proiectant la Menschler Motor Works, din Essen. 

Am fost distrus. 

Todd continua să zâmbească. Traversă încăperea ca şi 
cum ar fi vrut să se uite mai bine la femeia din imagine. Dar 
în loc să se uite la tablou, pipăi abajurul unei mici veioze. 

— Încetează] rosti cu asprime Dussander. Todd tresări un 
pic. 

— Asta a fost minunat, spuse el cu sinceritate. Un ton cu 
adevărat poruncitor. Parcă lise Koch îşi făcuse abajururi din 
piele de om, nu? Şi tot ea era cea care se folosea de trucul 
cu micile tuburi din sticlă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Dussander. Pe 
televizor era un pachet de Kools, fără filtru. Îi oferi una lui 
Todd. Vrei o ţigară? Întrebă el şi rânji. Avea un rânjet hidos. 

— Nu. Dacă fumezi, te îmbolnăveşti de cancer la plămâni. 
Tata fuma, dar s-a lăsat. S-a dus la Smokenders. 

— Serios? Dussander scoase un chibrit de lemn din 
buzunarul halatului şi-l scapără cu un gest indiferent de 
carcasa din plastic a Motorolei. Pufăind, zise: Poţi să-mi dai 
un singur motiv pentru care n-ar trebui să chem poliţia şi să 
le spun de acuzaţiile monstruoase pe care tocmai mi le-ai 
adus? Un motiv? Vorbeşte repede, băiete. Telefonul e în 
josul holului. Cred că taică-tu o să te bată la popou. O să stai 
pe pernă la cină cam o săptămână, ce zici? 

— Părinţii mei nu cred în educaţia prin bătaie. Pedeapsa 
corporală creează mai multe probleme decât rezolvă. Ochii 


lui Todd scânteiară subit. Ai bătut pe vreuna din ele? Pe 
femei? Le-ai dezbrăcat şi le-ai... 

Cu o exclamaţie înăbuşită, Dussander porni spre telefon. 

Todd spuse cu răceală. 

— Ar fi mai bine să nu faci asta. 

Dussander se întoarse. Pe un ton măsurat, alterat doar 
un pic de faptul că nu-şi pusese proteza, spuse: 

— Îţi spun asta o dată, băiete, o singură dată. Mă numesc 
Arthur Denker. N-am avut niciodată alt nume, nici măcar n- 
a fost americanizat. De fapt, mi s-a dat numele după tatăl 
meu, care admira foarte mult istorisirile lui Arthur Conan 
Doyle. N-am purtat niciodată numele de Duu-Zander, nici 
Himmler, nici Moş Crăciun, în război, am fost locotenent în 
rezervă. N-am fost niciodată membru al partidului nazist. În 
bătălia pentru Berlin, am luptat trei ani. O să recunosc că 
spre sfârşitul anilor treizeci, când am fost căsătorit pentru 
prima oară, l-am susţinut pe Hitler. A pus capăt depresiunii 
economice şi ne-a dat înapoi o parte din mândria pe care o 
pierdusem ca urmare a îngreţoşătorului şi nedreptului 
Tratat de la Versailles. Presupun că l-am sprijinit mai ales 
pentru că am obţinut o slujbă şi a reapărut tutunul pe piaţă, 
aşa că nu mai trebuia să pornesc la vânătoare prin rigole 
când simţeam nevoia să fumez. Credeam, spre sfârşitul 
anilor treizeci, că era un om măreț, în felul lui propriu, 
poate că era. Dar în final a înnebunit, conducând armate 
fantomă după capriciile unui astrolog. Chiar şi lui Blondi, 
câinele său, i-a dat o capsulă a morţii. Gestul unui nebun; la 
final, toţi înnebuniseră, cântând „Horst Wessel Song” în 
timp ce-şi otrăveau copiii. Pe 2 mai 1945, regimentul meu s- 
a predat americanilor. Îmi amintesc că un soldat pe nume 
Hackermeyer mi-a dat un baton de ciocolată. Am plâns. Nu 
mai exista niciun motiv să continuăm lupta. Războiul se 
sfârşise, şi încă din februarie. Am fost închis la Essen şi am 
fost tratat foarte bine. Am ascultat la radio procesele de la 
Nuremberg, iar când Goering s-a sinucis, am dat 
paisprezece ţigări americane contra unei jumătăţi de sticlă 


de Schnaps şi m-am îmbătat. Am fost eliberat în ianuarie 
1946. La Essen Motor Works am montat roţi la automobile 
până în 1963, când m-am pensionat şi am emigrat în Statele 
Unite. Venirea aici a fost împlinirea unei ambiţii de o viaţă. 
În 1967 am primit cetăţenia. Sunt american. Am drept de 
vot. Niciun Buenos Aires. Nu fac afaceri cu droguri. Nu am 
nimic de-a face nici cu Berlinul, nici cu Cuba. lar acum, 
dacă nu pleci, o să dau telefon la poliţie. 

Se uită la Todd care nu făcea nimic. Apoi se duse în hol şi 
ridică receptorul. Todd continua să stea în living-room, 
lângă masa pe care se afla mica veioză. 

Dussander începu să formeze numărul. Todd îl privi, 
bătăile inimii accelerându-se până când începu să-i răpăie 
în piept. După al patrulea număr, Dussander se întoarse şi 
se uită la el. Umerii îi căzură. Puse telefonul jos. 

— Un băiat, rosti el. Un băiat. Todd zâmbi larg, dar fără 
emfază. 

— Cum ai aflat? 

— Cu puţin noroc şi o grămadă de muncă grea, spuse 
Todd. Am un amic, Harold Pegler îl cheamă, dar toţi copiii îi 
zic Foxy. Joacă apărător la baza a doua în echipa noastră. 
Iar taică-su are multe reviste în garaj. Nişte teancuri mari 
de tot. Reviste de război. Sunt vechi. Am căutat unele mai 
noi, dar nenea care are chioşcul de ziare de vizavi de şcoală 
zice că majoritatea lor nu mai apar. În cele mai multe dintre 
ele, apar imagini cu nemţălăi - soldaţi germani, vreau să zic 
- şi japonezi care torturează nişte femei. Şi articole despre 
lagărele de concentrare. Mă dau în vânt după chestiile 
astea cu lagărele de concentrare. 

— Te... dai în vânt? Dussander se uita fix la el, frecându-şi 
cu o mână obrazul, scoțând astfel un foarte slab sunet ca de 
şmirghel. 

— Da, cam aşa ceva. Ştii. Îmi face mare plăcere. Mă 
interesează. 

Îşi amintea de ziua aia din garajul lui Foxy la fel de clar 
ca de orice altceva din viaţa lui - ba chiar mai clar, bănuia 


el. Îşi amintea cum în clasa a patra, înainte de Ziua Carierei 
Profesionale, doamna Anderson (toţi copiii îi ziceau Bugs 
din cauza incisivilor mari) le vorbise despre ceea ce numea 
ea „descoperirea MARELUI INTERES”. 

— Apare pe neaşteptate, rapsodiase Bugs Anderson. Vezi 
ceva pentru prima dată şi imediat îţi dai seama că ţi-ai găsit 
MARELE INTERES. E ca o cheie pe care o răsuceşti în 
broască. Sau când te îndrăgosteşti pentru prima oară. lată 
de ce Ziua Carierei e aşa de importantă, copii - s-ar putea 
să fie ziua în care îţi găseşti MARELE INIERES. Şi a 
continuat să le vorbească despre propriul ei MARE 
INTERES, care nu era deloc să fie învăţătoare la clasa a 
patra, ci să colecţioneze cărţi poştale din secolul al XIX-lea. 

În momentele acelea, Todd crezuse că doamna Anderson 
bătea câmpii, dar în ziua petrecută în garajul lui Foxy, şi-a 
amintit de spusele ei şi s-a întrebat dacă nu cumva avusese 
dreptate. 

În ziua aceea, bătuse vântul Santa Ana, iar către răsărit 
se vedeau incendii de tufişuri. Îşi aminti de mirosul de ars, 
fierbinte şi unsuros. Îşi aminti de tunsoarea perie a lui Foxy 
şi de fulgii de ceară Butch Wax care i se lipeau de breton. 
Îşi amintea totul. 

— Ştiu că trebuie să fie reviste cu benzi desenate pe 
undeva, spusese Foxy. Mama lui avusese o stare proastă pe 
fond de mahmureală şi-i dăduse afară din casă, fiindcă 
făcuseră prea multă gălăgie. Din alea mişto. Cele mai multe- 
s cu cowboy, dar mai sunt şi câteva Turok, Son of Stones şi... 

— Ce-s alea? Întrebase Todd, arătând spre nişte cutii de 
carton umflate, vârâte sub scară. 

— Aa, alea nu-s bune, spusese Foxy. Poveşti de război 
adevărate, mai mult d-astea. Plictisitoare. 

— Pot să mă uit la câteva? 

— Sigur. Între timp le caut p-alea cu desene. 

Dar până să le găsească grăsanul de Foxy Pegler, Todd nu 
mai avea chef de benzi desenate. Era pierdut. Cu totul şi cu 
totul pierdut. 


E ca o cheie pe care o răsuceşti în broască. Sau când te 
îndrăgosteşti pentru prima oară. 

Aşa fusese. Ştiuse despre război, fireşte - nu despre 
războiul prostesc care se desfăşura acum, în care 
americanii şi-au încasat papara de la nişte gălbejiţi 
îmbrăcaţi în pijamale negre - ci despre cel de-al Doilea 
Război Mondial. Ştia că americanii purtaseră căşti rotunde 
cu plasă pe ele şi că nemţălăii avuseseră nişte căşti mai 
pătrăţoase. Ştia că americanii câştigaseră cele mai multe 
dintre bătălii şi că germanii inventaseră rachetele aproape 
de finalul confruntării şi le lansaseră din Germania asupra 
Londrei. Ştia chiar şi câte ceva despre lagărele de 
concentrare. 

Diferenţa dintre toate acestea şi cele găsite în revistele 
de sub scara garajului lui Foxy era ca diferenţa dintre a ţi 
se spune despre microbi şi a-i vedea efectiv la microscop, 
vânzolindu-se de colo-colo şi vii. 

Iat-o pe lise Koch. Iată crematoriile cu uşile deschise, cu 
balamalele acoperite cu un strat de funingine. lată-i pe 
ofiţerii în uniforme SS şi prizonierii în zeghe vărgate. 
Mirosul revistelor vechi, tipărite pe hârtie proastă, semăna 
cu mirosul tufişurilor incendiate, care ardeau fără a mai 
putea fi controlate, la est de Santo Donato, şi simţea cum 
hârtia veche se fărâmiţează sub buricele degetelor, iar el 
dădea foaie după foaie, parcă nemaiaflându-se în garajul lui 
Foxy, ci prins undeva la răscruce de vremuri, încercând să 
asimileze ideea că ei făcuseră cu adevărat acele lucruri, că 
cineva făcuse cu adevărat acele lucruri şi că cineva îi lăsase 
să facă acele lucruri, iar capul începu să-l doară, asaltat de 
un amestec de repulsie şi excitare, ochii îl ardeau, încordaţi, 
dar continuă să citească şi dintr-o coloană tipărită sub o 
fotografie a unor trupuri încâlcite dintr-o localitate numită 
Dachau, numărul acesta îi sări în ochi: 

6 000 000 

Şi îşi zise: Cineva a greşit aici, cineva a adăugat un zero 
sau două, căci asta înseamnă de două ori mai mulţi oameni 


decât sunt în L.A.! Dat, pe urmă, într-o altă revistă (pe 
coperta căreia era o femeie legată cu lanţuri de un zid, în 
vreme ce un tip în uniformă de nazist se apropia de ea cu 
un vătrai în mână şi cu un rânjet pe faţă), văzu din nou: 

6 000 000 

Durerea de cap i se înteţi. Gura i se usca. Vag, de lao 
oarecare depărtare, îl auzi pe Foxy spunând că trebuie să 
se ducă în casă, pentru cină. Todd îl întrebă pe Foxy dacă 
mai putea să rămână în garaj şi să citească în timp ce Foxy 
lua masa. Foxy se uită la el uşor nedumerit, ridică din umeri 
şi zise, sigur că da. lar Todd citi mai departe, aplecat peste 
cutiile pline cu reviste de război vechi, dar adevărate, până 
când mama lui sună ca să întrebe dacă avea de gând să se 
mai întoarcă acasă. 

E ca o cheie pe care o răsuceşti în broască. 

Toate revistele spuneau că lucrurile care se întâmplaseră 
fuseseră rele. Dar toate aceste poveşti erau continuate în 
ultimele pagini ale revistei, iar când dădeai la paginile alea, 
cuvintele care spuneau că fusese rău erau înconjurate de 
reclame, iar reclamele vindeau cuțite, centuri şi căşti 
germane, pe lângă suspensoare şi soluţii garantate pentru 
regenerarea părului. Anunţurile acestea vindeau steaguri 
germane, decorate cu svastici, şi pistoale naziste Luger, 
precum şi un joc numit Panzer Attack, alături de lecţii de 
corespondenţă şi oferte de îmbogăţire prin vânzarea de 
pantofi cu talpă supraînălţată bărbaţilor scunzi. Se spunea 
că fusese rău, dar se părea că erau mulţi dintre aceia 
cărora nu le păsa. 

Ca atunci când te îndrăgosteşti. 

O da, îşi amintea de ziua aceea foarte bine. Îşi amintea 
tot ce era legat de ea - un calendar îngălbenit, pentru un an 
defunct, pe peretele din spate, pata de ulei de pe podeaua 
de ciment, felul cum fuseseră legate revistele cu şnur 
portocaliu. Îşi amintea cum durerea de cap i se înrăutăţea 
câte puţin de fiecare dată când se gândea la acel număr 
incredibil, 


6 000 000 

Îşi amintea că se gândise: Vreau să ştiu tot ce s-a 
întâmplat în locurile alea. Totul. Şi vreau să ştiu ce e mai 
adevărat - cuvintele sau reclamele aşezate alături de 
cuvinte! 

Pe când împingea în sfârşit cutiile la locul lor sub scară, 
îşi amintise de Bugs Anderson şi gândise: A avut dreptate. 
Mi-am găsit MARELE INTERES. 

Dussander se uită la Todd vreme îndelungată. Apoi 
traversă living-roomul şi se lăsă greu în scaunul-balan-soar. 
Se uită din nou la Iodd, incapabil să analizeze expresia uşor 
visătoare, uşor nostalgică de pe faţa băiatului. - Mda. 
Revistele mi-au trezit interesul, dar mi-am dat seama că o 
mare parte din ce se scria acolo erau, ştii, aiureli. Aşa că m- 
am dus la bibliotecă şi am aflat o mulţime de alte chestii. 
Unele dintre ele erau chiar şi mai tari. La început, 
bibliotecara aia jegoasă n-a vrut ca să mă uit la materiale, 
pentru că erau în secţiunea pentru adulţi a bibliotecii, dar i- 
am spus că-mi trebuie pentru şcoală. Dacă zici că e pentru 
şcoală, sunt nevoiţi să-ţi dea materialele. Şi tot l-a sunat pe 
tatăl meu. (lodd ridică ochii dispreţuitor.) De parcă ar fi 
crezut că tata nu ştia ce fac, dacă-ţi dai seama de asta. 

— Şi ştia? 

— Bineînţeles. Tatăl meu consideră că băieţii trebuie să 
afle lucruri legate de viaţă, de îndată ce sunt în stare - şi 
relele şi bunele. Aşa vor fi pregătiţi pentru ea. Zice că viaţa 
e un tigru pe care trebuie să-l apuci de coadă, iar dacă nu 
cunoşti natura fiarei, o să te mănânce. 

— Mmmmm, spuse Dussander. 

— Şi mama e de aceeaşi părere. 

— Mmmmm. Dussander părea buimac, nu prea sigur de 
locul în care se află. 

— În tot cazul, zise Todd, materialele de la bibliotecă au 
fost grozave. Cred că sunt sute de cărţi cu materiale despre 
lagărele de concentrare naziste, numai aici în biblioteca din 
Santo Donato. Cred că o groază de oameni citesc cu plăcere 


chestiile astea. Nu erau la fel de multe imagini ca în 
revistele tatălui lui Foxy, dar celelalte chestii erau cu 
adevărat bengoase. Fotolii cu ţepi care ies prin spătar. Dinţi 
de aur scoşi cu cleştele. Gaze otrăvitoare pulverizate prin 
duşuri. Ilodd clătină din cap. Voi aţi făcut treburile astea cu 
entuziasm, ştii? Chiar v-aţi dat silinţa. 

— Bengoase, rosti apăsat Dussander. 

— Chiar am scris un articol de cercetare şi ştii ce-am 
primit pentru el? Un A plus. Bineînţeles că a trebuit să fiu 
atent. Articolele astea trebuie scrise într-un anumit fel. 
Trebuie să fii atent. 

— Aşa trebuie? Întrebă Dussander. Luă altă ţigară cu o 
mână care-i tremura. 

— Ei da. Toate cărţile alea de la bibliotecă se citesc într- 
un anume fel. Ca şi cum ăia care le-au scris ar fi vomitat de 
greaţa provocată de lucrurile despre care au scris. Todd se 
încruntă, luptându-se cu ideea din minte şi încercând s-o 
exprime. Faptul că tonul, aşa cum se aplică acest termen la 
scris, nu se afla încă în vocabularul lui, făcea situaţia şi mai 
dificilă. Cu toţii scriu de parcă cele descrise le-ar fi provocat 
insomnii. Cum trebuie noi să avem grijă ca astfel de lucruri 
să nu se mai întâmple niciodată. Mi-am scris articolul în 
felul ăsta şi cred că învăţătoarea mi-a dat un A doar pentru 
că am citit materialul-sursă fără să borăsc. 

Din nou, pe chipul lui Todd se aşternu un zâmbet de 
învingător. 

Dussander trase cu sete din ţigara fără filtru. Vârful 
acesteia tremura uşor. În timp ce sufla fumul pe nări, tuşi 
cavernos şi flegmos, o tuse de bătrân. 

— Nu-mi vine să cred că discuţia asta are loc, spuse el. 

Se aplecă în faţă şi îl privi îndeaproape pe Todd. Băiete, 
ştii cuvântul „existenţialism”? 

Todd ignoră întrebarea: 

— Ai întâlnit-o vreodată pe lise Koch? 

— Lise Koch? Aproape imperceptibil, Dussander spuse: 
Da. Am întâlnit-o. 


— Era frumoasă? Întrebă Todd cu aviditate. Adică... 
Mâinile lui descriseră în aer forma unei clepsidre. 

— Cu siguranţă că i-ai văzut fotografia? Întrebă 
Dussander. Un aficionado ca tine? 

— Ce-i aia un af... aff... 

— Un aficionado, spuse Dussander, e un om care se dă în 
vânt după ceva. Unul pe care anumite chestii... îl excită. 

— A, da? Buun. Zâmbetul lui Todd, încurcat şi micşorat 
pentru o clipă, străluci triumfător din nou. Sigur că i-am 
văzut fotografia. Dar ştii cum sunt ele în cărţile alea. Vorbea 
ca şi cum Dussander ar fi avut toate acele cărţi, în alb- 
negru, ceţoase... doar nişte instantanee. Niciunui dintre 
fotografi nu ştia că face poze pentru, ştii, pentru istorie. 
Chiar era bine făcută? 

— Era grasă, bondoacă şi avea un ten urât, replică scurt 
Dussander. Stinse ţigara pe jumătate fumată într-o 
farfurioară plină de chiştoace. 

— Oh. La naiba! Lui Todd îi căzu faţa. 

— Un noroc chior, zise Dussander gânditor, uitându-se la 
Todd. Mi-ai văzut poza într-o revistă de aventuri de război şi 
s-a-ntâmplat să mergi lângă mine în autobuz. Fir-ar să fie! 

Lăsă pumnul să cadă pe braţul fotoliului, dar fără prea 
multă forţă. 

— Nici vorbă, domnule Dussander. A fost mai mult de- 
atât. Mult mai mult, preciza cu zel Todd, aplecându-se în 
faţă. 

— Oh? Serios? Sprâncenele stufoase se ridicară, 
semnalând o neîncredere politicoasă. 

— Bineînţeles. Adică, imaginile cu dumneata din albumul 
meu erau toate vechi de cel puţin treizeci de ani. Vreau să 
spun că, totuşi, suntem în 1974. 

— Ai un... album cu poze? 

— Oh, da, domnule! Şi încă unul bun. Sute de poze. 0 să 
ţi-l arăt odată. O să-ţi placă la nebunie. 

Pe faţa lui Dussander se aşternu o grimasă revoltată, dar 
nu spuse nimic. 


— Primele daţi când te-am văzut, nu eram deloc sigur. 
Până când într-o zi, când ploua, te-ai urcat în autobuz şi erai 
îmbrăcat cu un impermeabil negru lucios... 

— A, ăla, şuieră Dussander. 

__ Sigur. Era o imagine cu dumneata într-un balonzaid ca 
ăla într-o revistă din garajul lui Foxy. La fel, o fotografie cu 
dumneata într-o manta SS cenuşie, într-o carte de la 
bibliotecă. Şi când te-am văzut în ziua aia, mi-am spus: „Ele 
sigur. E Kurt Dussander”. Aşa că am început să te filez... 

— Ce-ai făcut? 

_- Te-am filat. Te-am urmărit. Ambiţia mea e să ajung 
detectiv particular, ca Sam Spade din cărţi sau ca Mannix 
de la televizor. În tot cazul, am fost superatent. Nu voiam să 
te prinzi. Vrei să te uiţi la nişte poze? 

Todd scoase din buzunarul de la spate un plic maro 
îndoit. Plicul se lipise din pricina transpiraţiei. Îl desfăcu 
grijuliu. Ochii îi scânteiau ca ai unui băiat care se gândeşte 
la ziua lui de naştere, sau la Crăciun, sau la petardele pe 
care le va aprinde pe 4 Iulie. 

— Mi-ai făcut fotografii? 

— Oh, cred şi eu. Mi-am luat un aparat foto mic. Un 
Kodak. E subţire şi plat şi se potriveşte la fix în palmă. După 
ce te obişnuieşti cu el, poţi să faci poze ale subiectului doar 
ţinând aparatul în palmă şi desfăcând uşor degetele doar 
atât cât să laşi lumina să ajungă la lentile. Pe urmă, apeşi 
butonul cu degetul mare. Todd râse cu modestie. Eu, până 
m-am obişnuit, mi-am pozat de multe ori degetele. Totuşi, 
nu m-am dat bătut. Cred că un om poate să facă orice dacă 
se străduieşte îndeajuns, ştii asta? E demodată chestia asta, 
dar e-ade-vărată. 

Kurt  Dussander începuse să capete o paloare 
bolnăvicioasă, chircindu-se înăuntrul halatului. 

— la zi, băiete, ai dus pozele astea la un atelier foto, 
Pentru developare? 

— Ce? Todd păru şocat şi surprins, apoi dispreţuitor. 


Nu! Ce, mă crezi chiar prost? laică-miu are o cameră 
obscură. De la nouă ani îmi developez singur pozele. 

Dussander nu spuse nimic, dar se relaxa un pic şi ceva 
culoare îi reveni în obraji. 

Todd îi întinse câteva printuri lucioase, muchiile 
neregulate confirmând că fuseseră developate acasă. 
Dussander le răsfoi, cuprins de o posomoreală tăcută. lată-l 
şezând drept pe un scaun la fereastra autobuzului 
orăşenesc, având în mâini un exemplar din cea mai nouă 
carte a lui James Michener, Centennial. lată-l în staţia de 
autobuz Devon Avenue, cu umbrela la subsuoară şi capul 
lăsat pe spate, la un unghi care amintea de De Gaulle, în 
cea mai imperială postură. Iată-l stând la rând chiar sub 
firma Majestic Theater, drept şi tăcut, ieşind în evidenţă 
printre adolescenţi aplecaţi în faţă şi gospodine cu chipuri 
lipsite de expresie şi cu părul pe moaţe, prin înălţime şi 
prestanţă. În fine, iată-l uitându-se în propria cutie poştală. 

— Mi-a fost frică să nu mă vezi când am făcut-o pe-asta, 
zise Todd. A fost un risc calculat. Eu eram chiar vizavi. O, 
Doamne, ce mi-ar fi plăcut să-mi pot permite o Minolta, cu 
teleobiectiv. Într-o zi... Pe faţa lui Todd se aşternu o expresie 
visătoare. 

— Nu mă-ndoiesc că aveai pregătită o poveste, pentru 
orice eventualitate. 

— Urma să te-ntreb dacă mi-ai văzut câinele. În tot cazul, 
după ce-am developat pozele, le-am comparat cu astea. 

Îi întinse lui Dussander trei fotografii xeroxate. Le văzuse 
pe toate şi înainte, de multe ori. Prima îl arăta în biroul său 
de la tabăra de recolonizare; fusese retuşate astfel încât să 
nu-l mai prezinte decât pe el şi drapelul nazist pe suportul 
de lângă birou. A doua era o fotografie făcută în ziua 
înrolării. Ultima îl arăta strângând mâinile cu Heinrich 
Gluecks, care avusese un singur superior: pe Himmler. 

Am fost destul de sigur atunci, dar nu-mi dădeam seama 
dacă ai buza de iepure din cauza afurisitei de mustăţi. Dar 
trebuia să mă asigur, aşa că am făcut rost de asta. Îi întinse 


ultima filă din plicul cu care venise. Fusese împăturită de 
multe ori. Murdăria se adunase pe la îndoituri. Colţurile 
erau îndoite şi rotunjite, aşa cum se-ntâmplă cu hârtiile 
când petrec vreme îndelungată în buzunarele unor băieţi 
care nu duc lipsă nici de lucruri de făcut, nici de locuri în 
care să se ducă. Era o copie după un afiş israelian în care se 
punea un preţ pe capul lui Kurt Dussander. Ţinând foaia de 
hârtie în mână, Dussander reflectă la cadavrele care nu-şi 
găseau liniştea şi refuzau să rămână îngropate. 

— Ţi-am luat amprentele, spuse Todd, zâmbind. Şi pe 
urmă le-am comparat cu cele de pe foaie. 

Dussander se holbă la el şi mormăi ceva în germană. 

— Nu se poate! 

— Ba se poate! Anul trecut, de Crăciun, am primit de la 
mama şi tata un set de luat amprente. Unul adevărat, nu o 
jucărie. Avea praful necesar şi trei pensule pentru trei 
tipuri de suprafeţe şi o hârtie specială pentru colectarea lor. 
Părinţii mei ştiu că vreau să ajung detectiv când o să mă fac 
mare. Bineînţeles, ei îşi închipuie c-o să-mi treacă cu vârsta. 
(Alungă ideea din minte cu o ridicare şi-o coborâre 
dezinteresate a umerilor.) Cărţulia explică tot Ce trebuie 
despre spirale, suprafeţe şi puncte de similaritate. Acestea 
se numesc comparații. Ca să fie acceptate la tribunal drept 
probe, ai nevoie de opt asemenea comparații. Aşa că, într-o 
zi, când erai plecat la film, am intrat aici şi ţi-am presărat 
praf pentru amprente pe cutia poştală şi pe clanţă şi am 
ridicat toate amprentele pe care le-am putut găsi. 
Deşteaptă treabă, nu? 

Dussander nu spuse nimic. Strângea tare braţele 
fotoliului, iar gura lui fără dinţi, fără vlagă, îi tremura. Lui 
Todd nu-i plăcea asta. Îl făcea să arate ca şi cum era gata- 
gata să plângă. Iar asta, bineînţeles, era ridicol. Criminalul 
Sângeros de la Patin cu ochii în lacrimi? Păi puteai la fel de 
bine să te aştepţi ca Chevrolet să dea faliment sau ca 
McDonald's să renunţe la burgeri şi să înceapă să vândă 
caviar şi trufe. 


— Am obţinut două seturi de amprente, spuse Todd. Unul 
dintre ele nu semăna deloc cu cele de pe afişul cu 
recompensa. M-am gândit că alea erau ale poştaşului. 
Restul erau ale tale. Am găsit mai mult de opt comparații. 
Am găsit paisprezece bune. Rânji. Uite-aşa am făcut. 

— Eşti un mic ticălos, spuse Dussander şi pentru moment 
ochii îi scânteiară ameninţător. Todd simţi un mic fior, ca o 
gâdilătură, la fel cum simţise în hol. Pe urmă, Dussander se 
lăsă din nou moale. 

— Cui i-ai spus? 

— Nimănui. 

— Nici măcar prietenului ăla al tău? Lui Cony Pegler? 

— Foxy. Foxy Pegler. Nooo, e gură spartă. N-am spus 
nimănui. Nu există cineva în care să am atâta încredere. 

— Şi ce vrei de la mine? Bani? N-am niciun sfanţ, ma tem. 
În America de Sud am avut, deşi n-am făcut nimic atât de 
romantic sau periculos precum comerţul cu droguri. Există 
- exista - un fel de „reţea a veteranilor” în Brazilia, 
Paraguay şi Santo Domingo. Fugari din timpul războiului. 
Am intrat în cercul lor şi am făcut o avere în minerale şi 
minereuri - staniu, cupru, bauxită. Pe urmă au intervenit 
schimbările. Naționalismul, antiamericanismul. Poate c-aş fi 
scăpat de aceste schimbări, dar apoi oamenii lui Wiesenthal 
mi-au luat urma. Un ghinion se ţine după altul, băiete, ca un 
câine după o căţea în călduri. De două ori era să mă prindă; 
o dată i-am auzit pe ticăloşii de evrei în camera alăturată. L- 
au spânzurat pe Eichmann, şopti el. Îşi duse o mână la gât, 
iar ochii i se făcură mari şi rotunzi, ca ai unul copil care 
ascultă pasajele cele mai fioroase ale unei poveşti de groază 
- poate Hansel şi Gretel, sau Barbă-Albastră. Era un biet 
bătrân, care nu mai era un pericol pentru nimeni. Era 
apolitic. Şi, cu toate astea, l-au spânzurat. Todd încuviinţă 
din cap. 

— În cele din urmă, m-am dus la singurii oameni care mă 
puteau ajuta. Îi ajutaseră şi pe alţii, iar eu nu mai aveam 
unde să fug. 


— Te-ai dus la Odessa? Întrebă cu mare interes Todd. 

— La sicilieni, replică sec Dussander, iar lui Todd îi căzu 
din nou faţa. S-a aranjat totul. Documente false, un trecut 
fals. Vrei să bei ceva, băiete? 

— Sigur. Ai o Coke? 

— Nu, n-am Coke. (Pronunţă kok.) 

— Lapte? 

— Lapte. 

Dussander trecu pe sub arcadă şi se duse în bucătărie. 
Un tub fluorescent se trezi la viaţă. 

— Trăiesc acum din dividendele pe acţiuni, se auzi glasul 
lui. Acţiuni pe care le-am achiziţionat după război sub un alt 
nume. Prin intermediul unei bănci din statul Maine, dacă 
vrei să ştii. Bancherul care le-a cumpărat pentru mine a 
înfundat puşcăria fiindcă şi-a omorât consoarta la un an 
după tranzacţie... uneori, viaţa e ciudată, băiete, hein! 

O uşă de frigider se deschise şi se închise. 

— Şacalii sicilieni n-au ştiut de acţiunile astea, spuse el. 

Astăzi, sunt peste tot, dar, în zilele acelea, Bostonul era 
locul cel mai nordic unde puteau fi găsiţi. Dacă ar fi ştiut, ar 
fi pus gheara şi pe ele. M-ar fi curăţat de tot şi m-ar fi trimis 
în America să fac foamea din ajutoare sociale şi cupoane de 
alimente. 

Todd auzi uşa bufetului deschizându-se; auzi cum un 
lichid este turnat într-un pahar. 

— Puțin de la General Motors, puţin de la American 
Telephone and Telegraph, o sută cincizeci de acţiuni de la 
Revlon. Toate acestea fiind alegerile bancherului. Dufresne, 
aşa-l chema - ţin minte pentru că seamănă un pic cu 
numele meu. Se pare că n-a fost la fel de dibaci la omorârea 
nevestei cum a fost la alegerea acţiunilor. Crime passionel, 
băiete. Nu dovedeşte altceva decât că toţi bărbaţii sunt 
nişte măgari care ştiu să citească. 

Se întoarse în cameră, însoţit de foşnetul papucilor. 
Aducea cu el două pahare din plastic verde, care arătau 
precum cadourile care se dădeau uneori la inaugurările de 


benzinării. La fiecare plin făcut, primeai un pahar gratuit. 
Dussander îi întinse un pahar lui Todd. 

— În primii cinci ani, am dus un trai onorabil pe baza 
portofoliului de acţiuni pe care Dufresne mi l-a alcătuit. 

Dar pe urmă mi-am vândut acţiunile la Diamond Match 
ca să pot cumpăra casa asta şi o câbănuţă, nu departe de 
Big Sur. Pe urmă, inflaţia. Recesiunea. Am vândut căbănuţă 
şi, una câte una, mi-am vândut şi acţiunile, multe dintre ele 
la nişte profituri fantastice. Ce bine era să fi cumpărat mai 
multe. Dar mi-am zis că eram bine protejat în alte direcţii; 
acţiunile erau, cum  ziceţi voi, americanii, nişte 
„speculaţii”... Scoase un şuierat din gura fără dinţi şi pocni 
din degete. 

Todd se plictisea. Nu venise aici să-l asculte pe Dussander 
văicărindu-se de lipsa banilor sau sporovâind despre 
acţiunile sale. Gândul de a-l şantaja pe Dussander nu-i 
trecuse niciodată prin cap lui Iodd. Bani? Ce să facă cu ei? 
Avea banii de cheltuială asiguraţi, la care se adăugau banii 
de la ziare. lar dacă nevoile lui financiare depăşeau în vreo 
săptămână veniturile mai sus menţionate, oricând se găsea 
cineva care să aibă nevoie să-i fie tunsă peluza. 

Todd duse paharul la buze şi deodată şovăi. Zâmbetul lui 
străluci din nou... un zâmbet admirativ. Îi întinse paharul 
cadou de benzinărie lui Dussander. 

— Ia gustă dumneata din el, spuse el insinuant. 

Dussander se holbă la el o vreme, fără să priceapă, apoi 
îşi dădu peste cap ochii injectaţi. 

— Grilss Gott! Luă paharul, înghiţi de două ori şi i-l dădu 
înapoi. Uite că nu mi s-a tăiat respiraţia, nici nu mi-am 
încleştat degetele pe beregată. Nici pic de miros de migdale 
amare. E lapte, băiete. Lapte. De la Dairylea Farms. 

Pe cutie e o vacă zâmbăreaţă. 

Todd îl privi o clipă cu precauţie, apoi sorbi puţin. Da, 
avea gust de lapte, fără doar şi poate, dar nu ştiu cum 
parcă nu-i mai era la fel de sete ca înainte. Puse paharul pe 
masă. Dussander săltă din umeri, ridică propriul pahar - 


conţinea o doză sănătoasă de whiskey - şi luă o înghiţitură. 
Îşi plescăi buzele de plăcere. 

— Schnaps? Întrebă Todd. 

— Bourbon. Ancient Age. Foarte bun. Şi ieftin. 

Todd îşi plimbă degetele pe tighelul blugilor. 

— Aşadar, zise Dussander, dacă te-ai decis să faci 
propriile tale „speculaţii”, trebuie să ştii dinainte că ai ales 
nişte acţiuni care nu valorează nimic. 

— Ăă? 

— Şantaj, spuse Dussander. Nu aşa îi zice în Mannix şi în 
Hawaii Five-o şi în Barnaby Jones? Extorcare. Dacă asta 
ur... 

Dar lodd începuse să râdă - un râs sănătos de 
adolescent. Clătină din cap, dădu să spună ceva, nu izbuti şi 
continuă să râdă. 

— Nu, spuse Dussander şi dintr-odată se făcu cenuşiu la 
faţă şi mai înspăimântat de cum fusese de când începuse să 
stea de vorbă cu Todd. Luă încă o duşcă zdravănă din 
pahar, se strâmbă şi se cutremură. Văd că nu despre asta e 
vorba... cel puţin, nu e extorcare de bani. Dar, cu toate că 
râzi, simt pe undeva miros de extorcare. Despre ce e vorba? 
De ce vii aici să tulburi un bătrân? Oi fi fost, cum zici, 
cândva un nazist. Poate chiar am făcut parte din Gestapo. 
Dar acum sunt doar un bătrân şi, ca să-mi stimulez tranzitul 
intestinal, trebuie să folosesc supozitoare. Aşadar, ce vrei? 

Todd se făcuse serios între timp. Se uita lung la 
Dussander, cu o francheţe deschisă şi atrăgătoare. 

— Păi... vreau să aud care-a fost treaba. Atâta tot. Asta-i 
tot ce vreau. Pe bune. 

— Să auzi care-a fost treaba? Repetă ca un ecou 
Dussander. Părea de-a dreptul perplex. 

Todd se aplecă în faţă, sprijinindu-şi coatele bronzate pe 
genunchii acoperiţi de materialul blugilor. 

— Bineînţeles. Despre plutoanele de execuţie. Camerele 
de gazare. Cuptoarele. Despre ăia care trebuiau să-şi sape 
singuri mormintele şi pe urmă să stea în picioare la 


capetele acestora ca să cadă direct în ele. Despre... Scoase 
limba şi-şi umezi buzele. Despre examinări. Experimente. 
Totul. Toate chestiile bengoase. 

Dussander se holbă la el cu o detaşare uluită, cam cum s- 
ar holba un veterinar la o mâţă care dă naştere la un şir de 
pisoiaşi bicefali. 

— Eşti un monstru, spuse el încetişor. 

Todd pufni dispreţuitor. 

— După cărţile pe care le-am citit pentru lucrarea mea, 
dumneata eşti un monstru, domnule Dussander. Nu eu. 
Dumneata i-ai trimis la cuptoare, nu eu. Două mii de inşi pe 
zi, la Patin, înainte de sosirea dumitale, trei mii după aceea, 
trei mii cinci sute înainte ca ruşii să sosească şi să te facă să 
te opreşti. Himmler te-a numit expert al eficacităţii şi ţi-a 
dat o medalie. lar acum dumneata îmi zici mie monstru? 
Asta-i bună! 

— Toate astea sunt doar minciuni murdare scornite de 
americani, spuse Dussander înciudat. Lăsă paharul pe masă 
cu greutate, vărsând bourbon pe mână şi pe tăblie. Nu eu 
creasem problema şi nici nu puteam să fiu eu soluţia. Mi s- 
au dat ordine şi directive, pe care le-am respectat. 

Zâmbetul lui Todd se lăţi; acum devenise aproape un 
rânjet de superioritate. 

— Oh, ştiu că americanii au deformat datele, mormăi 
Dussander. Dar pe lângă politicienii voştri, Goebbels al 
nostru pare un copilaş care se joacă cu cărţile de colorat la 
grădiniţă. Ei vorbesc despre moralitate în timp ce aruncă 
flăcări de napalm peste copii şi bătrâne care ţipă disperaţi. 
Cei care se opun înrolării sunt numiţi laşi şi pacifişti. Pentru 
că refuză să se supună ordinelor, sunt aruncaţi în puşcării 
sau alungaţi din ţară. Cei care demonstrează împotriva 
acestei nefericite aventuri asiatice sunt bătuţi cu bâtele pe 
străzi. Soldaţii care omoară oameni nevinovaţi sunt decoraţi 
de preşedintele ţării, primiţi cu onoruri acasă, după ce au 
omorât copii cu baionetele şi au incendiat spitalele. Li se 
oferă mese festive, chei ale oraşelor, bilete gratuite la 


meciurile de fotbal. Ridică paharul în direcţia lui Todd. Doar 
cei care pierd sunt judecaţi drept criminali de război, 
fiindcă au respectat ordinele şi directivele. 

Bău şi avu un acces de tuse, care-i aduse în obraji un 
colorit palid. 

Mai tot timpul acestui discurs, lodd se foi aşa cum făcea 
şi când părinţii lui discutau ce se dăduse la ştiri în seara 
respectivă - bătrânul Walter Klondike, aşa-l numea tatăl lui. 
Nu-i păsa de ideile politice ale lui Dussander mai mult decât 
îi pasase de acţiunile acestuia. Era de părere că oamenii 
născoceau tot felul de idei politice ca să poată face lucruri. 
Ca anul trecut, când şi-a dorit s-o pipăie pe Sharon 
Ackerman pe sub rochie. Sharon i-a spus că nu era bine ca 
el să dorească să facă asta, chiar dacă îşi dădea seama din 
tonul glasului ei că ideea o cam excita. Aşa că i-a spus că 
vrea să se facă doctor când o fi mare şi atunci ea l-a lăsat. 
Asta era politica. El voia să audă despre doctorii germani 
care încercau să împerecheze femeile cu câinii, care 
puneau gemenii în congelatoare ca să vadă dacă or să 
moară în acelaşi moment sau dacă vreunul dintre ei o să 
reziste mai mult, şi despre terapia cu şocuri electrice, şi 
despre operaţiile chirurgicale fără anestezic şi de soldaţii 
germani care violau toate femeile pe care şi le doreau. 
Restul erau nişte aiureli obosite, menite să acopere chestiile 
bengoase după ce cineva a venit şi le-a pus capăt. 

— Dacă n-aş fi ascultat ordinele, aş fi fost mort. 
Dussander respira greu, partea de sus a trupului 
legănându-se înainte şi înapoi în fotoliu, făcând arcurile să 
scârţâie. În jurul lui plutea un norişor de miros de băutură. 
Întotdeauna a existat frontul din Rusia, nicht wabr? 
Conducătorii noştri erau nişte nebuni, de acord, dar poţi să 
te cerţi cu nebunii... mai ales când cel mai nebun dintre ei 
avea norocul Satanei? A scăpat la milimetru dintr-o 
tentativă de asasinat strălucită. Cei care au conspirat au 
fost spânzurați cu corzi de pian, strangulaţi lent. 


Suferințele lor de dinaintea morţii au fost filmate pentru 
edificarea elitei... 

— Daaa! Mişto! 'Țipă Todd impulsiv. Ai văzut filmul ăla? 

— Da. L-am văzut. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat cu 
cei care n-au vrut sau n-au fost în stare să fugă dinaintea 
vântului şi să aştepte să se sfârşească furtuna. Ce am făcut 
atunci a fost ceea ce se cuvenea să facem. Pentru acel 
moment şi pentru acel loc, a fost lucrul cuvenit. Aş face-o 
din nou. Dar... 

Ochii i se lăsară în jos, spre pahar. Era gol. 

-... dar nu vreau să vorbesc despre asta, şi nici măcar să 
mă gândesc. Ce am făcut a fost motivat doar de 
supravieţuire şi nimic din ceea ce e legat de supravieţuire 
nu e frumos. Am avut vise... Cu gesturi lente, luă o ţigară 
din cutia de pe televizor. Da. Ani de-a rândul le-am avut. 
Întuneric şi sunetele din întuneric. Motoare de tractoare. 

Motoare de buldozere. Paturi de armă bubuind în ceea ce 
ar fi putut fi pământ îngheţat sau cranii umane. Fluierături, 
sirene, focuri de pistol, ţipete. Uşile vagoanelor pentru vite 
deschizându-se în după-amiezile reci de iarnă. 

Deodată, în vis, toate zgomotele încetau - şi ochii se 
deschideau în întuneric, sclipind ca ochii animalelor în 
pădurea tropicală. Mulţi ani am trăit la marginea junglei şi 
presupun că ăsta-i motivul pentru care în visele alea am 
simţit mereu miros de junglă. Când mă trezeam din acele 
vise, eram leoarcă de transpiraţie, inima-mi bătea 
nebuneşte în piept, iar mâna îmi acoperea gura ca să 
înăbuşe ţipetele. Şi îmi ziceam: visul e adevărul. Brazilia, 
Paraguay, Cuba... locurile alea sunt visul. În realitate, eu 
sunt încă la Patin. Ruşii sunt mai aproape azi decât ieri. Unii 
dintre ei îşi amintesc că, în 1943, au fost nevoiţi să mănânce 
cadavre de germani îngheţate ca să supravieţuiască. Acum 
ar vrea să bea sânge de neamţ fierbinte. Circulau zvonuri 
conform cărora unii dintre ei chiar asta au făcut când au 
intrat în Germania: au tăiat beregatele câtorva prizonieri şi 
le-au băut sângele dintr-un bocanc de infanterie. Mă 


trezeam şi-mi spuneam: Treaba trebuie să continue, măcar 
ca să nu mai rămână nicio dovadă despre ce-am tăcut noi 
aici sau să rămână atât de puţine dovezi, încât lumea, care 
nu vrea să creadă, să nu fie nevoită să creadă. Îmi ziceam: 
Treaba trebuie să continue dacă vrem să supravieţțuim. 

Spre deosebire de ce se întâmplase înainte, 'Todd 
ascultase de data asta cu mare interes. Era foarte bine ce 
auzea, dar era sigur că în zilele următoare aveau să vină 
chestii şi mai mişto. Dussander n-avea nevoie decât să fie un 
pic îmboldit. La naiba, avea chiar noroc. La vârsta lui, o 
mulţime de inşi erau senili deja. 

Dussander trase cu sete din ţigară. - Mai târziu, după ce 
visele au dispărut, erau zile când mi se părea că am văzut 
pe cineva de la Patin. Niciodată gardieni sau colegi ofiţeri, 
de fiecare dată prizonieri. Îmi amintesc de o după-amiază în 
Germania de Vest, cu zece ani în urmă. Avusese loc un 
accident pe Autobahn. Traficul era paralizat pe toate 
benzile. Stăteam în Morris-ul meu, ascultam radioul şi 
aşteptam să se deblocheze traficul. M-am uitat la dreapta 
mea. Pe banda alăturată era o Simca veche, iar tipul de la 
volan se uita la mine. Avea cam cincizeci de ani şi părea 
bolnav. Avea o cicatrice pe obraz. Părul alb, scurt, tuns 
prost. M-am uitat în altă parte. Minutele au trecut şi 
circulaţia nu s-a reluat. Am început să privesc pe furiş la 
omul din Simca. De fiecare dată, şi el se uita la mine, cu faţa 
inertă ca moartea, ochii îngropaţi în orbite. Am devenit 
convins că fusese la Patin. Fusese acolo şi acum mă 
recunoscuse. Dussander îşi trecu o mână peste ochi. 

— Era iarnă. Omul avea pe el un palton. Dar eram 
convins că dacă m-aş fi dat jos din maşină şi m-aş fi dus la 
el, l-aş fi făcut să-şi dea jos paltonul şi să-şi suflece mânecile 
cămăşii, i-aş fi găsit numărul de pe braţ. În cele din urmă, 
traficul s-a reluat. M-am îndepărtat de Simca. Dacă blocajul 
s-ar fi prelungit încă zece minute, cred că m-aş fi dat jos din 
maşină, l-aş fi dat jos pe bătrân dintr-a lui şi l-aş fi bătut, cu 
sau fără număr. L-aş fi bătut pentru că se uitase la mine în 


felul ăla. La scurt timp după aceea, am părăsit Germania 
pentru totdeauna. 

— Norocul tău, spuse Todd. 

Dussander săltă din umeri. 

— Era acelaşi lucru oriunde. Havana, Ciudad de Mexico, 
Roma. Ştii, la Roma am fost trei ani. Vedeam pe câte unul, 
în câte-o cafenea, cum se uită la mine pe când bea 
cappuccino... o femeie în foaierul unui hotel, care părea mai 
interesată de mine decât de revista pe care o ţinea în faţă... 
un chelner de la un restaurant, care se tot uita la mine 
indiferent pe cine servea. Deveneam convins că oamenii 
ăştia mă studiau, şi în noaptea aceea apărea şi visul - 
zgomotele, jungla, ochii. Dar când am ajuns în America, am 
scos totul din minte. Mă duc la cinematograf. O dată pe 
săptămână mănânc în oraş, mereu la unul dintre localurile 
de fast-food atât de curate şi de bine luminate cu tuburi 
fluorescente. Aici, la mine acasă, rezolv jocuri de puzzle, 
citesc romane - multe dintre ele, proaste - şi mă uit la 
televizor. Noaptea, beau până mă ia somnul. Visele nu mai 
vin. Când văd că cineva se uită la mine la supermarket, la 
bibliotecă sau la tutungerie, mă gândesc că se întâmplă aşa 
poate pentru că semăn cu bunicul lui... sau cu un dascăl de 
demult... sau cu un vecin din oraşul din care a plecat cu 
câţiva ani în urmă. Clătină din cap către 'Ilodd. Orice s-o fi 
întâmplat la Patin s-a întâmplat altcuiva. Nu mie. 

— Excelent! Zise Todd. Vreau să aud totul! Dussander 
strânse pleoapele, apoi le deschise încet. 

— Nu înţelegi. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Şi totuşi, o să vorbeşti. Dacă nu, o să le spun tuturor 
cine eşti. 

Dussander se uită fix la el, pământiu la faţă. 

— Ştiam eu c-o să apară extorcarea mai devreme sau mai 
târziu. 

— Astăzi vreau să aflu despre cuptoarele cu gaz, spuse 
Todd. Cum îi frigeaţi după ce muriseră. Pe faţa lui se 


aşternu un zâmbet larg şi radios. Dar pune-ţi proteza 
înainte să începi. Arăţi mai bine cu dinţii puşi. 

Dussander făcu precum i se spusese. Îi vorbi lui Todd 
despre cuptoarele cu gaz până când băiatul trebui să se 
ducă acasă pentru masa de prânz. Ori de câte ori încerca să 
o dea pe generalităţi, Todd se încrunta cu severitate şi îi 
punea întrebări specifice care să-l readucă la matcă. 
Dussander bea mult în timp ce vorbea. Nu zâmbea deloc. 

Todd zâmbea. Todd zâmbea cât pentru amândoi. 


August, 1974 


Stăteau pe veranda din spate a casei lui Dussander, sub 
un cer fără nori, zâmbitor. Todd purta nişte blugi, pantofi de 
sport Ked şi un tricou de Little League. Dussander era 
îmbrăcat cu o cămaşă cenuşie largă şi nişte pantaloni kaki 
fără formă, susținuți de bretele - pantaloni de beţiv, îşi zise 
Todd cu un dispreţ lăuntric; arătau de parcă fuseseră luaţi 
direct dintr-o ladă din spate de la prăvălia Armatei Salvării 
din oraş. Chiar trebuia să facă ceva în privinţa felului cum 
Dussander se îmbrăca atunci când stătea acasă. Strica o 
parte din distracţie. 


Cei doi mâncau câte un Big Mac - Iodd le adusese în 
coşul bicicletei, pedalând rapid ca să nu se răcească. Todd 
sorbea din paharul de Coca-Cola printr-un pai de plastic. 
Dussander avea un pahar cu bourbon. 

Vocea lui de bătrân se ridica şi cobora, fragilă, 
şovăielnică, uneori abia audibilă. Ochii de culoare albastru 
şters, brăzdaţi de obişnuitele vinişoare roşii, nu aveau pic 
de astâmpăr. Cine i-ar fi văzut, ar fi crezut că sunt bunicul şi 
nepotul, acesta din urmă participând la nu ştiu ce rit de 
trecere sau transmitere a ştafetei. 


— Şi asta-i tot ce-mi amintesc, încheie în scurt timp 
Dussander şi muşcă zdravăn din sandvici. Sosul secret de la 
McDonald's i se prelinse pe bărbie. 

— Poţi mai mult de-atât, spuse Todd încetişor. 

Dussander luă o înghiţitură sănătoasă din pahar. 

— Uniformele erau făcute din hârtie, spuse el în cele din 
urmă, aproape mârâind. Când un deţinut murea, uniforma 
era dată altuia, dacă mai putea fi purtată. Uneori, cu o 
uniformă din hârtie ajungeau să se îmbrace până la 
patruzeci de deţinuţi. Am primit înalte aprecieri pentru 
cumpătarea de care dădeam dovadă. 

— De la Gluecks? 

— De la Himmler. 

— Dar aveaţi o fabrică de îmbrăcăminte la Patin. Mi-ai 
spus asta chiar săptămâna trecută. De ce nu făceaţi 
uniformele acolo? Puteau să le lucreze chiar deţinuţii. 

— Sarcina fabricii din Patin era să facă uniforme pentru 
soldaţii germani. Cât despre noi... Glasul lui Dussander 
ezită o clipă, după care acesta se forţă să continue. Noi nu 
ne ocupam cu reabilitarea, încheie el. 

Todd afişă zâmbetul lui larg. 

— Destul pentru azi? Te rog? Mă ustură gâtul. 

— Atunci, nu mai fuma aşa mult, spuse 'Ilodd, continuând 
să zâmbească. Mai zi-mi despre uniforme. 

— Despre care? Ale deţinuţilor sau ale SS-ului? Întrebă 
Dussander cu voce resemnată. 

Zâmbind, Todd spuse: 

Despre amândouă. 


Septembrie, 1974 


Todd se afla în bucătăria casei sale, preparându-şi un 
sandvici cu unt de arahide şi jeleu. Ajungeai la bucătărie 
după ce urcai şase trepte din lemn de segquoia către o zonă 


suprainălţată, în care mobilierul melaminat şi ornamentele 
cromate sclipeau de curăţenie. Maşina de scris electrică a 
mamei bătuse neîncetat încă de când Todd se înapoiase de 
la şcoală. Mama dactilografia o teză de masterat pentru un 
student masterand. Studentul avea părul scurt, purta 
ochelari cu lentile groase şi arăta ca o vietate din spaţiul 
cosmic, după umila părere a lui lodd. Teza avea ca subiect 
efectul musculiţelor Drosophila în Valea Salinas, după cel 
de-al Doilea Război Mondial sau o chestie nemaipomenită 
asemănătoare. Acum maşina de scris se opri şi mama ieşi 
din biroul ei. 

— Todd-baby, îl întâmpină ea. 

— Monica-baby, replică şi el, destul de afabil. 

După părerea lui Todd, maică-sa nu arăta deloc rău 
pentru treizeci şi şase de ani; păr blond, cu şuviţe cenuşii în 
câteva locuri, înaltă, bine făcută, acum era îmbrăcată într- 
un şort roşu-închis şi o bluză subţire de culoarea whisky- 
ului cald - bluza era încheiată lejer sub sâni, scoţându-i în 
evidenţă talia zveltă. O gumă de dactilografă era agăţată în 
părul prins neglijent la spate cu o clamă turcoaz. 

— Cum a fost la şcoală? Îl întrebă ea, urcând treptele 
către bucătărie. Îi atinse în treacăt buzele cu ale ei şi se 
urcă pe unul din taburetele din faţa tejghelei pentru micul 
dejun. 

— A fost mişto la şcoală. 

— O să apărem din nou pe panoul de onoare? 

— Desigur. De fapt, se gândea că în acest prim trimestru, 
notele lui s-ar putea să fie ceva mai mici. Petrecuse o 
groază de timp cu Dussander, iar când nu se afla efectiv în 
compania bătrânului nemţălău, se gândea la lucrurile pe 
care i le povestise Dussander. O dată sau de două ori visase 
despre lucrurile pe care i le povestise Dussander. Dar nu 
era nimic pe care să nu-l poată controla. 

— Un elev capabil, spuse ea, ciufulindu-i părul blond 
miţos. Cum e sandviciul ăla? 

— E bun, zise el. 


— Vrei să-mi faci şi mie unul şi să mi-l aduci în birou? 

— Nu pot, spuse el, ridicându-se. l-am promis domnului 
Denker că mă duc la el să-i citesc o oră. 

— 'Tot la Robinson Crusoe aţi rămas? 

— Nu. Îi arătă cotorul unei cărţi groase pe care o 
cumpărase cu douăzeci de cenți de la un magazin de 
vechituri. Tom Jones. 

— Pe zei şi peştişori! O să vă ia tot anul şcolar ca să 
terminaţi cărţoiul ăla, lodd-baby. Nu puteai să găseşti 
măcar o ediţie prescurtată, ca la Crusoe? 

— Poate că găseam, dar pe asta a dorit s-o asculte în 
întregime. El a zis aşa. 

— Oh! Ea se uită la băiat o clipă, apoi îl îmbrăţişa. Era un 
lucru rar la ea să se manifeste atât de expansiv, ceea ce-l 
făcu pe Todd să se simtă uşor stingherit. Eşti un dulce că îţi 
răpeşti atât de mult din timpul tău liber ca să-i citeşti. Eu şi 
tatăl tău credem că faci ceva... pur şi simplu excepţional. 

Todd lăsă ochii în jos cu modestie. 

— Şi nici să nu vrei să spui nimănui, spuse ea. Îţi ascunzi 
lumina sub obroc. 

— Oh, băieţii cu care îmi mai petrec timpul or fi zicând 
că-s o ciudăţenie, spuse 'Ilodd, zâmbind cu modestie şi cu 
privirea ţintuită în podea. Toate porcăriile alea mişto. 

— Nu mai vorbi aşa, îl mustră ea absentă. Apoi: Crezi că 
domnul Denker ar accepta să vină într-o seară la noi la 
cină? 

— Posibil, răspunse 'Todd vag. Ascultă, trebuie să-mi iau 
tălpăşiţa. 

— Bine. Cina, la şase şi jumătate. Să nu uiţi. 

— N-o să uit. 

— Tatăl tău are de lucru până mai târziu, aşa că vom fi 
doar eu şi cu tine, bine? 

— Nebunie, iubito! 

Il privi plecând cu un zâmbet tandru, sperând că Tom 
Jones nu conţinea lucruri pe care băiatul n-ar trebui să le 
citească; avea doar treisprezece ani. Nu credea c-ar 


conţine. Copilul creştea într-o societate în care reviste 
precum Penthouse puteau fi cumpărate de oricine cu un 
dolar şi un sfert bucata sau erau accesibile oricărui puşti 
care ajungea la raftul de sus al suportului pentru reviste şi 
putea să arunce rapid un ochi până când vânzătorul striga 
la el s-o pună la loc şi să spele putina. Într-o societate care 
părea să adere la principiul „călăreşte-ţi vecinul”, nu 
credea că într-o carte veche de două sute de ani se pot afla 
prea multe care să-i zăpăcească mintea lui Todd - cu toate 
că bătrânul s-ar putea excita puţin pe seama ei. Şi, aşa cum 
îi plăcea lui Richard să spună, pentru un copil întreaga 
lume e ca un laborator. Trebuie să-l laşi să o testeze. lar 
dacă respectivul copil are o viaţă de familie sănătoasă şi 
nişte părinţi iubitori, o să fie cu atât mai puternic, cu cât îşi 
va fi petrecut timpul prin câteva cotloane mai ciudate. 

Şi iată-l pe cel mai sănătos copil pe care-l cunoştea ea, 
pedalând pe stradă, călare pe bicicleta lui, Schwinn. Ne-am 
descurcat de minune cu puştiul ăsta, îşi zise ea, revenind la 
prepararea sandviciului. Pe bune că ne-am descurcat. 


4 
Octombrie, 1974 


Dussander slăbise. Şedeau în bucătărie, cu exemplarul 
terfelit din Tom Jones între ei, pe masa acoperită cu 
muşama (lodd, care încerca să nu lase să-i scape nimic, 
cumpărase însemnările lui Cliff despre carte cu o parte din 
alocaţia lui şi citise cu atenţie întregul rezumat, ca să 
prevină eventualitatea în care părinţii lui l-ar fi întrebat 
despre subiect). Todd mânca o prăjitură Ring Ding pe care 
şi-o luase de la magazin. Cumpărase una şi pentru 
Dussander, dar acesta nu se atinsese de ea. Doar se uita la 
prăjitură morocănos, din când în când, în timp ce sorbea 
din paharul de bourbon. Todd se oftica să vadă irosindu-se 


bunătăţi precum Ring Ding-urile. Dacă n-o mânca rapid, 
Todd avea de gând să i-o ceară. 

— Deci, cum ajungea marfa la Patin? Îl întrebă el pe 
Dussander. 

— În vagoane de cale ferată, răspunse Dussander. În 
vagoane pe care scria MĂRFURI MEDICALE. Venea în nişte 
lăzi lungi, care semănau cu coşciugele. În mod adecvat, 
presupun. Deţinuţii descărcau lăzile şi le depozitau în 
infirmerie. Ulterior, oamenii noştri le aşezau în nişte 
magazii. Făceau asta noaptea. Magaziile se aflau în spatele 
duşurilor. 

— Mereu era Zyklon-B? 

— Nu. Din când în când ni se trimitea şi altceva. Gaze 
experimentale. Comandamentul Superior era permanent 
interesat de mărirea randamentului. Odată ne-au trimis un 
gaz care purta numele de cod PEGASUS. Un gaz care 
acţiona asupra sistemului nervos. Slavă Domnului că nu l-au 
trimis decât o dată. Nu... Dussander îl văzu pe Todd 
aplecându-se în faţă, îi văzu ochii ascuţindu-se şi se opri 
brusc, gesticulând relaxat cu paharul lui primit ca bonus la 
benzinărie. Nu prea funcţiona bine, spuse el. Era... de-a 
dreptul plictisitor. 

Dar 'Ilodd nu se lăsă păcălit, câtuşi de puţin. 

— Păi, ce făcea? 

— Îi omora - ce crezi că îi făcea să meargă pe apă? i 
omora, atâta tot. 

— Povesteşte-mi. 

Nu, zise Dussander, incapabil acum să-şi ascundă groaza 
pe care o simţea. Nu se mai gândise la PEGASUS de... 

Cât timp? Zece ani? Douăzeci? N-am să-ţi spun! Refuz! 

___ Povesteşte-mi, repetă Todd, lingând glazura de 
ciocolată de pe degete. Povesteşte-mi, că altfel... ştii ce se- 
ntâmplă. 

Da, gândi Dussander, ştiu ce-o să se-ntâmple. Chiar ştiu, 
monstru scârbos ce eşti. 

— Îi făcea să danseze, spuse el cam fără voia lui. 


— Să danseze? 

— La fel ca Zyklon-B, venea prin duzele duşurilor. lar 
ăia... începeau să vomite şi să... să defecheze fără să se 
poată abţine. 

— Mamăăă! Făcu Todd. Se căcau pe ei, da? Arăâtă cu 
degetul spre prăjitura de pe farfuria lui Dussander. Pe-a lui 
o terminase. Ai de gând să mănânci aia? 

Dussander nu-i răspunse. Amintirile îi înceţoşaseră 
privirea. Pe faţa lui se aşternuse o expresie distantă şi rece, 
ca faţa întunecată a unei planete care nu se roteşte. În 
mintea sa simţea cea mai stranie combinaţie între repulsie 
şi - era posibil? - Nostalgie! 

— Începeau să tremure spasmodic şi să scoată pe gât 
nişte sunete ascuţite, stranii. Oamenii mei... îl numiseră 
Gazul Tirolez. În final, se prăbuşeau cu toţii şi rămâneau 
întinşi pe podea, în propria murdărie, zăceau acolo, da, 
zăceau acolo pe beton, ţipând şi scoțând iodlerele alea, cu 
nasul plin de sânge. Dar am minţit, băiete. Gazul nu-i 
ucidea, fie pentru că nu era suficient de puternic, fie pentru 
că nu aveam răbdare să aşteptăm îndeajuns de mult. 

Cred că asta era. Nişte bărbaţi şi femei în starea aia n-ar 
fi putut să trăiască mult. În cele din urmă, am trimis 
înăuntru cinci oameni înarmaţi ca să le pună capăt 
suferințelor. Ar fi arătat rău la dosarul meu dacă ar fi 
apărut, nu mă îndoiesc de asta - ar fi arătat ca o irosire de 
cartuşe într-un moment când Fuhrerul declarase fiecare 
cartuş o resursă naţională. Dar în oamenii ăia cinci aveam 
încredere. Au fost momente, băiete, când credeam că n-o să 
uit niciodată sunetele pe care le scoteau. Acele iodlere. Şi 
râsetele. 

— Da, cred şi eu, spuse Todd. Terminase prâjitura lui 
Dussander din două îmbucături. Nu irosi, ca să ai şi 
altădată, spunea mama lui 'lodd în rarele ocazii în care 
Todd se plângea în privinţa mâncărurilor reîncălzite. Asta a 
fost o poveste interesantă, domnule Dussander. Întotdeauna 
le povesteşti bine. De îndată ce te porneşti. 


Todd îi zâmbi. Şi, incredibil - cu siguranţă nu pentru că 
aşa ar fi vrut -, Dussander se pomeni că-i răspunde cu un 
zâmbet. 


Noiembrie, 1974 


Dick Bowden, tatăl lui Iodd, semăna teribil de mult cu 
actorul de film şi de televiziune Lloyd Bochner. El - Bowden, 
nu Bochner - avea treizeci şi opt de ani. Era un bărbat 
subţire şi suplu, căruia-i plăcea să se îmbrace în cămăşi stil 
Ivy League şi costume în culori uniforme, de regulă, nuanţe 
închise. Când se afla pe un şantier de construcţii, purta 
salopete kaki şi o cască de protecţie, suvenir din zilele când 
făcuse parte din Corpul Păcii, când ajutase la proiectarea şi 
construirea a două diguri în Africa. Când lucra în birouaşul 
lui de-acasă, purta nişte ochelari cu jumătăţi de lentilă, 
care-i alunecau în josul nasului şi-l făceau să semene cu un 
decan de colegiu. Purta aceşti ochelari acum în timp ce 
bătea cu carnetul de note al fiului său în geamul sclipitor de 
pe birou. 

— Un B. Patru C-uri. Un D. Un D, pentru Dumnezeu! 

Todd, maică-ta nu lasă să se vadă, dar e foarte supărată. 

Todd lăsă ochii în jos. Nu zâmbea. Când tatăl lui înjura, 
nu era chiar cea mai bună dintre veşti. 

— Dumnezeule, n-ai avut niciodată nişte note ca astea. 
Un Da Algebra pentru începători? Ce-nseamnă asta? 

— Nu ştiu, tată, zise el, uitându-se cu umilinţă la 
genunchi. 

— Eu şi maică-ta credem că poate ai petrecut cam mult 
timp cu domnul Denker. N-ai prea stat cu burta pe carte. 
Credem că va trebui să te limitezi la weekenduri, bărbate. 
Cel puţin până când vom constata că revii pe calea 
învăţăturii... 


Todd ridică privirea şi, preţ de o secundă, lui Bowden i se 
păru că vede în ochii băiatului o mânie sălbatică şi palidă. 
Propriii săi ochi se măriră, degetele i se încleştară pe 
carnetul de note de culoare bej... şi în clipa următoare nu 
era decât Todd, uitându-se la el cu privirea deschisă, chiar 
dacă destul de nefericită. Oare mânia aceea chiar fusese 
acolo? Cu siguranţă că nu. Dar momentul îl tulburase, 
făcându-l să nu mai ştie cu precizie cum să procedeze în 
continuare. 'lodd nu fusese furios, iar Dick Bowden nu voia 
să-l facă furios. El şi fiul său erau prieteni, întotdeauna 
fuseseră prieteni, iar Dick voia ca lucrurile să rămână aşa. 
Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, absolut niciunul 
(exceptând faptul că, uneori, Dick Bowden îşi înşela nevasta 
cu secretara, dar ăsta nu era tocmai genul de lucruri pe 
care să i-l spui băiatului tău de treisprezece ani, nu-i aşa?... 
şi-apoi, asta nu avea absolut nicio influenţă asupra vieţii 
sale de acasă, a vieţii sale de familie). Aşa se presupunea că 
trebuie să stea lucrurile, aşa trebuia să stea lucrurile într-o 
lume absurdă în care crimele rămâneau nepedepsite, 
liceenii îşi injectau heroină, iar elevii de vârsta lui Todd 
ajungeau la medic cu boli venerice. 

— Nu, tată, te rog să nu faci asta. Vreau să spun, nu-l 
pedepsi pe domnul Denker pentru ceva de care eu sunt 
vinovat. Fără mine, ar fi pierdut. O să învăţ mai bine. Pe 
bune. Algebra aia... mi-a fost mai greu s-o pricep la început. 
Dar m-am dus acasă la Ben Tremaine şi, după ce-am studiat 
împreună câteva zile, am început s-o pricep. Pur şi simplu... 
nu ştiu, parcă m-am sufocat la început. 

— Eu cred că petreci prea mult timp cu el, zise Bowden, 
dar începea să se înmoaie. Era greu să-l refuzi pe Todd, era 
greu să-l dezamăgeşti, iar ce spusese despre pedepsirea 
bătrânului pentru rezultatele proaste ale lui Todd... la 
naiba, chiar era logic. Bătrânul îi aştepta cu multă 
nerăbdare vizitele. 

— Profesorul ăla de algebră, domnul Storrman, e foarte 
dur, spuse Todd. Mulţi copii au primit calificativul D. Trei 


sau patru au primit F. 

Bowden dădu din cap gânditor. 

— N-am să mă mai duc miercurea. Până nu obţin note 
mai bune. Citise privirea tatălui său. Şi în loc să mai ies în 
oraş pentru orice la şcoală, o să rămân după ore în fiecare 
zi şi-o să studiez. Promit. 

— Chiar îţi place de bătrânul ăla aşa de mult? 

— E chiar grozav, răspunse cu sinceritate Todd. 

— Ei bine... fie. O să încercăm să facem ca tine, bărbate. 
Dar vreau să văd un progres substanţial la notele tale în 
ianuarie, m-ai înţeles? Mă gândesc la viitorul tău. Poate 
crezi că e încă prea devreme să începi să te gândeşti la 
asta, dar nu-i aşa. Nici vorbă de aşa ceva. 

Aşa cum mamei sale îi plăcea să spună nu irosi, ca să ai şi 
altădată, lui Dick Bowden îi plăcea să zică nici vorbă de-aşa 
ceva. 

— Înţeleg, tată, spuse Todd pe un ton grav. Era o discuţie 
ca de la bărbat la bărbat. 

— Ei, atunci, du-te de-aici şi ia bagă cărţile alea în draci. 

Îşi împinse ochelarii în sus şi-l bătu prieteneşte pe Todd 
pe umăr. 

Pe faţa băiatului se aşternu un zâmbet larg şi senin. 

— Am înţeles, tată! 

Bowden îl privi pe Todd plecând şi zâmbi cu mândrie. 
Unul dintr-un milion. Şi ce văzuse el pe faţa băiatului nu 
fusese mânie. Cu siguranţă. Iritare, poate... dar nu acea 
emoție de înaltă tensiune pe care i se păruse în primul 
moment că o văzuse acolo. Dacă Todd ar fi fost atât de 
mânios, ar fi ştiut; putea să-l „citească” pe băiatul lui ca pe 
o carte. Întotdeauna fusese aşa. 

Fluierând, eliberat de povara datoriei de părinte, Dick 
Bowden desfăcu un plan de construcţii şi se aplecă asupra 
lui. 


6 


Decembrie, 1974 


Chipul care apăru drept răspuns la apăsarea insistentă a 
butonului soneriei de către Todd era răvăşit şi îngălbenit. 
Părul, care în iulie fusese bogat, acum începuse să se 
rărească pe fruntea osoasă; părea fragil şi lipsit de luciu. 
Trupul lui Dussander, slab încă de la început, era acum 
emaciat... cu toate că, îşi zise Todd, nu era nici pe departe la 
fel de emaciat ca deţinuţii trimişi cândva în grija lui. 

Când Dussander ajunse la uşă, Todd ţinea mâna stângă la 
spate. Apoi o scoase la iveală şi-i întinse bătrânului un 
pachet ambalat. 

— Crăciun fericit! Strigă el. 

Dussander se chirci la vederea cutiei; apoi o luă fără nicio 
expresie de plăcere sau de surprindere. O mânui cu 
prudenţă, ca şi cum s-ar fi temut să nu conţină explozibil. 
Dincolo de verandă, ploua. Plouase cu intermitențe de 
aproape o săptămână, iar 'Iodd purtase cutia la adăpostul 
hainei. Era ambalată în folie viu colorată şi legată cu 
panglică. 

— Ce e? Întrebă Dussander fără entuziasm, în timp ce se 
duceau în bucătărie. 

— Deschide-o şi-ai să vezi. 

Todd scoase o cutie de Coke din buzunarul hainei şi o 
puse pe masa din bucătărie acoperită cu o faţă de masă în 
carouri roşii şi albe. 

— Mai bine să tragem storurile, spuse el pe un ton tainic. 

Neîncrederea se aşternu imediat pe faţa lui Dussander. 

— O, de ce? 

— Păi... nu ştii niciodată cine se uită, spuse lodd 
zâmbind. Nu aşa te-ai descurcat toţi anii ăştia? Văzându-i 
pe oamenii care-ar fi putut să se uite înainte ca ei să te vadă 
pe tine? 

Dussander trase storurile din bucătărie. Apoi îşi turnă un 
pahar de bourbon. După care trase de panglica pachetului. 
Todd îl împachetase aşa cum băieţii procedează adesea cu 


pachetele de Crăciun - băieţi care au în minte lucruri mai 
importante, cum ar fi meciurile de fotbal sau de hochei de 
stradă şi serialul Creatura de vineri noaptea, pe care să-l 
urmăreşti cu un prieten care doarme la tine acasă, amândoi 
înveliţi cu aceeaşi pătură şi înghesuiți pe un capăt al 
canapelei, râzând. Erau o mulţime de colţuri teşite, o 
mulţime de îmbinări inegale, multă bandă scotch. Toate 
astea vorbeau de nerăbdare în privinţa unui lucru atât de 
feminin. 

Fără voia lui, Dussander se simţi uşor mişcat. lar mai 
târziu, când groaza îi mai slăbise un pic, avea să-şi spună: 
Ar fi trebuit să ştiu. 

Era o uniformă. O uniformă SS. Inclusiv cu bocanci. 

Se uită amorţit de la conţinutul cutiei, la ceea ce scria pe 
cutie: LA PETER - COSTUME DE CALITATE - ÎN ACELAŞI 
SEDIU DIN 1951! 

— Nu, spuse el încetişor. N-am s-o îmbrac. Aici se 
sfârşeşte, băiete. O să mor înainte s-o îmbrac. 

— Aminteşte-ţi ce i-au făcut lui Eichmann, spuse pe un 
ton solemn Todd. Era un bătrân, nu mai făcea niciun fel de 
politică. Nu aşa ai spus? Şi-apoi, am economisit toată 
toamna pentru ea. Costă peste optzeci de verzişori, cu 
ghetele la pachet. Iar în 1944, n-ai avut nimic împotrivă s-o 
porţi. Câtuşi de puţin. 

— Ticălosule mic! Dussander ridică un pumn deasupra 
capului. Todd nici nu clipi. Rămase ferm pe poziţie, cu ochii 
strălucind. 

— Daa, zise el molcom. Îndrăzneşte să mă atingi. Nu 
trebuie să mă atingi decât o dată. 

Dussander lăsă mâna jos. Buzele îi tremurau. - Eşti un 
diavol din iad, bombăni el. -- Pune-o pe tine, îl invită Todd. 

Mâinile lui Dussander se duseră la cordonul halatului şi 
se opriră acolo. Ochii lui, docili şi imploratori, se uitară în 
ochii lui Todd. 

— Te rog, spuse el. Sunt un biet bătrân. Ajunge. 


Todd clătină din cap încet, dar ferm. Ochii continuau să-i 
lucească. Îi plăcea când Dussander îl implora. Aşa cum 
probabil că-l rugaseră şi pe el cândva. Deţinuţii de la Patin. 

Dussander lăsă halatul să cadă la podea şi rămase 
dezbrăcat, cu excepţia papucilor şi a boxerilor. Avea pieptul 
scofâlcit, iar burta era uşor umflată. Braţele-i erau sfrijite - 
braţe de bătrân. Dar uniforma, îşi zise Todd. Uniforma va 
face diferenţa. 

Cu gesturi încete, Dussander scoase tunica din cutie şi 
începu s-o îmbrace. 

Zece minute mai târziu, stătea în picioare, complet 
echipat cu uniforma SS. Chipiul stătea niţel strâmb, umerii 
uşor căzuţi, dar însemnele cu cap de mort continuau să se 
vadă cu claritate. Dussander avea o demnitate sumbră - cel 
puţin în ochii lui Ilodd - pe care mai devreme n-o avusese. 
În pofida spatelui gârbovit, în pofida picioarelor prost 
aliniate, Todd era încântat. Pentru prima oară, Dussander 
apărea în faţa lui Todd aşa cum Todd credea c-ar trebui să 
arate. Mai bătrân, da. Înfrânt, cu siguranţă. Dar din nou în 
uniformă. Nu un bătrânel care-şi târăşte anii de la apusul 
vieţii, urmărindu-l pe Lawrence Welk la un televizor alb- 
negru rudimentar, cu staniol pe urechile de iepure, ci Kurt 
Dussander, Criminalul Sângeros de la Patin. 

În ceea ce-l priveşte pe Dussander, acesta simţea scârbă, 
stinghereală, la care se adăuga un uşor şi insinuant 
simţământ de... uşurare. Parţial, dispreţuia această ultimă 
emoție, recunoscând-o ca pe indicatorul cel mai real al 
dominaţiei psihologice pe care băiatul o statornicise asupra 
lui. Era prizonierul băiatului şi de fiecare dată când 
constata că putea să supravieţuiască unei noi jigniri, de 
fiecare dată simţea acea uşurare moderată, puterea 
băiatului creştea. Şi totuşi, se simţea uşurat. Era vorba doar 
de nişte material textil, de nasturi şi de capse... şi mai era şi 
o făcătură, pe deasupra. La prohab avea fermoar, deşi ar fi 
trebuit să se încheie cu nasturi. Însemnele erau greşite, 
croiala neglijentă, ghetele erau făcute dintr-o imitație de 


piele ieftină. La urma urmei, era doar o uniformă de 
butaforie, şi nu se putea spune că-l ucidea, nu? Nu. Dar... 

— Îndreaptă-ţi chipiul! Îi ordonă Todd cu glas sonor. 
Dussander clipi la el, surprins. 

— Îndreaptă-ţi chipiul, soldat! 

Dussander se supuse, dându-i acea mică înclinare 
insolentă care fusese marca distinctivă a Oberleutnanților 
săi - şi, chiar şi aşa greşită cum se afla, aceasta era o 
uniformă de Oberleutnant. 

— Aliniază picioarele alea! 

Făcu întocmai, alăturându-şi călcâiele cu un pocnet vioi, 
făcând ceea ce se cuvenea, aproape fără să se gândească, 
făcând-o ca şi cum anii care trecuseră căzuseră de pe 
umerii lui asemenea halatului. 

— Achtung! 

Luă poziţia de drepţi şi, pentru o clipă, lodd se sperie - 
se sperie cu adevărat. Se simţea precum ucenicul vrăjitor, 
care adusese măturile la viaţă, dar care nu se mai pricepea 
să le oprească din clipa în care se porniseră. Bătrânul care 
trăia din pensie dispăruse. Aici se afla Dussander. 

Apoi, frica-i fu înlocuită de un sentiment plăcut de Putere. 

— Stânga-mprejur! 

Dussander execută întoarcerea corect, uitate fiind şi 
bourbonul şi tortura ultimelor trei luni. Îi auzi călcâiele 
lipindu-se din nou cu un pocnet, în timp ce se întorcea spre 
cuptorul pătat cu grăsime. Dincolo de el, putea să vadă 
terenul de instrucţie prăfuit de la academia militară unde-şi 
perfecţionase deprinderile cazone. - Stânga-mprejur! 

Se întoarse din nou, de data asta nemaiexecutând la fel 
de bine ordinul, pierzându-şi niţel echilibrul. Cândva, 
pentru asta, ar fi primit zece puncte de penalizare şi vârful 
unei cravaşe în burtă, care i-ar fi scos afară din plămâni 
aerul printr-un icnet chinuit şi usturător. În sinea lui, zâmbi 
uşor. Băiatul nu cunoştea toate trucurile. Nu le ştia, într- 
adevăr. 

— Înainte marş ţipă Todd. Avea ochii fierbinţi, strălucitori. 


Fierul dispăru din umerii lui Dussander; se gârbovi din 
nou. 

— Nu, spuse el. Te rog... 

— Înainte marş! Marş, am spus! 

Cu un protest gâtuit, Dussander începu să execute pasul 
de gâscă pe linoleumul şters, întins pe podeaua bucătăriei. 
Făcu la dreapta ca să evite masa; făcu din nou la dreapta 
când se apropie de perete. Îşi ţinea faţa ridicată uşor, lipsită 
de expresie. Picioarele ţâşneau drepte în faţa lui, apoi 
cădeau cu putere la podea, făcând porţelanurile ieftine să 
zăngănească în bufetul de deasupra chiuvetei. Braţele i se 
mişcau în arcuri de cerc scurte. 

Imaginea măturilor umblătoare îi reveni în minte lui 
Todd, readucând cu ea şi teama. 1 se năzări subit că nu voia 
ca Dussander să se bucure de vreo parte a acestui număr şi 
că probabil - doar probabil - dorise să-l facă pe acesta să se 
simtă ridicol chiar mai mult decât dorise să-l facă să pară 
autentic. Dar cumva, în pofida vârstei şi a mobilierului ieftin 
din bucătărie, omul nu părea câtuşi de puţin ridicol. Părea 
înspăimântător. Pentru prima oară, cadavrele din şanţuri şi 
din crematorii păreau să capete propria lor realitate pentru 
Todd. Fotografiile cu încâlcituri de braţe, picioare şi torsuri, 
albicioase în ploile reci de primăvară ale Germaniei, nu 
erau ceva regizat ca o scenă dintr-un film horror - o stivă 
de cadavre creată cu manechinele dintr-un magazin 
universal, să zicem, care urmau să fie adunate de recuzitori 
după filmarea scenei - ci pur şi simplu un fapt real, 
surprinzător, inexplicabil şi extrem de neplăcut. Pentru un 
moment, i se păru că simte duhoarea fetidă, cu o uşoară 
tentă de fum, a descompunerii. 

Teroarea se acumula în el. 

— Stop! Strigă el. 

Dussander continuă să mărşăluiască, cu privirea goală şi 
îndepărtată. Capul i se ridicase şi mai mult, încordându-i 
tendoanele ca de pui sfrijit ale gâtului, înclinându-i bărbia la 


un unghi arogant. Nasul lui, subţire ca lama, se iţea într-un 
mod obscen. 

Todd simţi sudoare la subsuori. 

— Halt! Ţipă el. 

Dussander se opri, cu piciorul drept în faţă, stângul 
apropiindu-se şi coborând lângă dreptul cu o singură 
mişcare ca de piston. Pentru o clipă, lipsa rece de expresie 
zăbovi pe faţa lui - robotică, tâmpă -, fiind apoi înlocuită de 
confuzie. După confuzie, apăru înfrângerea. Se Pleoşti. 

Todd scoase un suspin tăcut de uşurare şi pentru o Cupă 
se simţi furios pe sine însuşi. Cine-i şeful aici, până la urmă? 
Apoi îi reveni încrederea în sine. Fu sunt, bineînţeles. Și-ar 
face bine să nu uite asta. Începu din nou să zâmbească. 

— Binişor. Dar, cu puţin antrenament, cred că o să te 
descurci mult mai bine. 

Dussander rămase mut, cu capul atârnând. 

— Poţi s-o dai jos, adăugă Iodd cu generozitate... şi nu se 
putu abţine să nu se întrebe dacă într-adevăr voia ca 
Dussander s-o mai îmbrace vreodată. Pentru câteva 
secunde... 


Ianuarie, 1975 


Todd plecă de la şcoală singur după ultimul clopoțel, îşi 
luă bicicleta şi pedală spre parc. Găsi o bancă goală, îşi 
ridică bicicleta pe cric şi-şi scoase din buzunarul de la şold 
carnetul de note. Aruncă o privire în jur ca să vadă dacă 
prin zonă se afla vreo persoană cunoscută, dar singurii alţi 
oameni pe care-i vedea erau doi elevi de liceu, care se 
giugiuleau pe malul lacului, şi doi beţivi cu aspect mizerabil, 
care-şi treceau unul altuia o pungă de hârtie. Fir-aţi ai 
dreacului de beţivani, înjură el în gând, dar nu beţivii îl 
supăraseră. Deschise carnetul de note. 


Engleză: C, Istoria Americii: C. Ştiinţa Pământului: D. Tu 
şi comunitatea: B.  Franceză-începători: FE. Algebră 
începători: FE. 

Se holbă la note, nevenindu-i să creadă. Ştiuse c-o să fie 
rău, dar ăsta era deja un dezastru. 

Poate că aşa e mai bine, rosti brusc o voce interioară. 
Poate că ai făcut-o intenţionat, pentru că o parte din tine 
vrea ca povestea să ia sfârșit. Are nevoie ca ea să ia sfârşit. 
Înainte să se întâmple ceva rău. 

Dădu cu brutalitate gândul la o parte. Nimic rău n-avea 
să se întâmple. Îl avea pe Dussander la degetul mic. 
Totalmente. Bătrânul credea că unul dintre prietenii lui 
Todd avea o scrisoare, dar nu ştia care prieten. Dacă i se 
întâmpla ceva lui Todd - orice - scrisoarea aceea avea să 
ajungă la poliţie. Cândva îşi zisese că Dussander ar fi putut 
să încerce oricum. Acum era prea bătrân ca să fugă, chiar 
dacă ar fi pornit primul în cursă, cu avans. 

— E sub control, fir-ar să fie, şopti Todd, apoi îşi lovi 
coapsa îndeajuns de tare ca să provoace o contracție 
musculară. Să vorbeşti cu tine însuţi nu e bine deloc - 
ţăcăniţii vorbesc cu ei înşişi. Căpătase obiceiul ăsta cam în 
ultimele şase săptămâni, şi nu părea în stare să-i pună 
capăt. Surprinsese câţiva inşi care se uitaseră ciudat la el 
din pricina asta. Vreo doi dintre aceştia fuseseră profesori. 
Şi căcănarul ăla de Bernie Everson, care n-avusese de lucru 
decât să-l întrebe pe şleau dacă nu cumva se ţăcănise. Nu 
lipsise decât foarte, foarte puţin ca Todd să-l pocnească pe 
micul papă-lapte drept în bot, iar chestiile de genul ăsta - 
certurile, încăierările, bătăile cu pumnii - nu erau deloc 
bune. Chestiile de acest fel te făceau remarcat în toate 
direcţiile nerecomandate. În regulă, să vorbeşti cu tine 
însuţi era rău, da, dar... 

— Visele sunt şi ele rele, rosti el în şoaptă. De data aceea, 
nu se mai surprinse. 

Doar că în ultima vreme visele fuseseră foarte rele. În 
vise el era întotdeauna echipat în uniformă şi stătea într-un 


Şir de sute de bărbaţi foarte slabi; mirosul de ars se simţea 
w aer şi auzea uruitul întretăiat al motoarelor de buldozer. 
Apoi Dussander apărea la un capăt al şirului, arătând cu 
agerul spre unul sau altul. Aceia erau scutiţi. Ceilalţi erau 
trimişi spre crematorii. Unii dintre ei se zbăteau şi se 
împotriveau, dar cei mai mulţi erau subnutriţi, prea 
epuizați. Apoi Dussander apărea în faţa lui lodd. Ochii lor 
se întâlneau pentru un lung moment paralizant, după care 
Dussander întindea spre Todd o umbrelă decolorată. 

— Duceţi-l pe ăsta la laboratoare, spunea Dussander în 
vis. Buza încreţită îi scotea la iveală dantura falsă. Luaţi-l pe 
acest bâiat american. 

Într-un alt vis, purta o uniformă SS. Cizmele îi fuseseră 
lustruite oglindă. Emblema cu cap de mort şi fulgere 
luminoase scânteiau. Numai că el stătea în mijlocul 
Bulevardului Santo Donato şi toată lumea se uita la el. 
Începeau să-l arate cu degetul. Unii dintre ei începeau să 
râdă. Alţii se uitau şocaţi, mânioşi sau revoltați. În visul 
ăsta, o maşină veche oprea în scrâşnet de roţi şi Dussander 
se uita din maşină la el, un Dussander care părea să aibă 
două sute de ani şi arăta aproape mumificat, cu pielea de 
culoarea pergamentului îngălbenit. 

— "Te cunosc! Proclama cu glas strident Dussander-din- 
vis. Se uita în jur la spectatorii de pe margine şi apoi din 
nou la Todd. Tu erai şeful la Patin! Priviţi, oameni buni! Ăsta 
e Criminalul Sângeros de la Patin! „Expertul în eficienţă” al 
lui Himmler! Te denunţ, ucigaşule! Te denunţ, măcelarule! 
Te denunţ, criminal de copii! 

Te denunţ! 

Într-un alt vis, purta o uniformă în dungi de deţinut şi era 
condus de-a lungul unui coridor cu pereţi din piatră de doi 
gardieni care semănau cu părinţii lui. Amândoi aveau pe 
braţ banderole galbene cu steaua lui David. În spatele lor 
era un preot care citea din Deuteronom. Todd se uita în 
spate peste umăr şi vedea că preotul era Dussander şi că 
acesta purta mantaua neagră a ofiţerilor SS. 


La capătul coridorului din piatră, o uşă dublă se 
deschidea spre o încăpere octogonala cu pereţi din sticlă. În 
mijloc se afla un eşafod. Dincolo de pereţii de sticlă se 
vedeau rânduri de bărbaţi şi femei emaciaţi, toţi în pielea 
goală, toţi având aceeaşi expresie sumbră, lipsită de viaţă. 
Pe fiecare braţ se citea un număr albastru. 

— Totul e în regulă, şopti pentru sine Todd. E în regulă, 
zău, totul e sub control. 

Cei doi adolescenţi care până atunci se giugiuliseră se 
uitau acum la el. Todd le aruncă o privire fioroasă, 
provocându-i să spună ceva. În cele din urmă, cei doi îşi 
întoarseră privirea în altă parte. Parcă băiatul zâmbise? 

Todd se ridică, îşi vâri carnetul de note în buzunarul 
pantalonilor şi se urcă pe bicicletă. Pedală până la un 
drugstore aflat la două străzi mai încolo. De-aici cumpără o 
sticlă de soluţie pentru şters cerneala şi un pix cu cerneală 
albastră. Se întoarse în parc (tinereii plecaseră, dar beţivii 
erau tot acolo, împrăştiind o duhoare neplăcută în jur) şi-şi 
modifică nota la Engleză în B, la Istorie americană în A, la 
Ştiinţele Pământului în B, la Franceză-începători în C, la 
Algebra pentru începători în B. Nota de la Tu şi 
Comunitatea ta o şterse şi o scrise din nou, astfel încât 
carnetul să aibă un aspect uniform. 

Uniforme, corect. 

— N-are-a face, şopti el către sine. Asta o să-i potolească. 
Asta o să-i potolească, cu siguranţă. 

Într-o noapte, spre sfârşitul lunii, undeva după orele 
două, Kurt Dussander se trezi zvârcolindu-se în cearşafuri, 
gâfâind şi gemând, într-un întuneric ce părea prea aPropiat 
şi înspăimântător. Se simţea pe jumătate sufocat, paralizat 
de frică. Era ca şi cum o lespede grea şedea pe pieptul lui, 
şi se întrebă dacă nu cumva suferise un atac de cord. Bâjbâi 
pe întuneric după veioză şi aproape că răsturnă noptiera, 
încercând s-o aprindă. 

„Mă aflu în camera mea”, îşi zise, „în dormitor, aici în 
Santo Donato, în California, în America. Vezi, aceleaşi 


draperii maro trase peste aceeaşi fereastră, aceleaşi rafturi 
umplute cu cărţi ieftine cumpărate din librăriile de pe 
Soren Street, acelaşi covor cenuşiu, acelaşi tapet albastru. 
Nu e niciun atac de cord. Nicio junglă. Niciun ochi.” 

Dar groaza rămânea lipită de el ca o blană împuţită, iar 
inima continua să-i bată nebuneşte. Visul revenise. Ştiuse că 
aşa se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, dacă 
băiatul o va ţine una şi bună. Blestematul de băiat. Se 
gândea că scrisoarea de protecţie a băiatului era doar un 
bluf, şi nici măcar unul foarte reuşit; ceva pe care-l prinsese 
din zbor din filmele cu detectivi. În care amic putea să se 
încreadă băiatul că nu va deschide o scrisoare atât de 
importantă. În niciun amic, ăsta era adevărul. Sau cel puţin 
aşa credea. Dac-ar fi putut să fie sigur... 

Strânse mâinile cu un trosnet artritic, dureros, şi apoi le 
desfăcu lent. 

Luă pachetul de ţigări de pe masă şi aprinse una, 
scăpărând cu indiferenţă chibritul de lemn de tăblia patului. 
Limbile ceasului de perete arătau ora 2:41. În noaptea asta, 
n-avea să se mai lipească somnul de el. Trase fum în piept, 
apoi îl scoase afară tuşind spasmodic. Gata cu somnul, afară 
de cazul în care s-ar fi îndurat să se ducă la parter şi să bea 
un păhărel-două. Sau trei. lar în ultimele circa şase 
săptămâni băuse mult prea mult. Nu mai era la vârsta 
tinereţii, când putea să le dea peste cap unul după altul, aşa 
cum făcuse când plecase în permisie ca ofiţer în Berlinul 
anului 1939, când mireasma victoriei plutea în aer şi 
pretutindeni auzeai vocea Fuhrerului şi-i vedeai ochii 
înflăcăraţi, poruncitori... Băiatul... blestematul de băiat! 

— Fii cinstit, spuse el cu glas tare, iar sunetul propriei 
voci în încăperea liniştită îl făcu să tresară. Nu avea obiceiul 
să vorbească singur, dar nici nu era prima oară când făcea 
lucrul ăsta. Îşi aminti că o mai făcuse când şi când în 
ultimele săptămâni petrecute la Patin, când totul se lăsase 
în jos în jurul urechilor lor, iar înspre răsărit bubuitul 
tunetului rusesc se auzea tot mai tare cu fiecare zi şi apoi 


cu fiecare oră. Atunci, fusese firesc să vorbească cu sine. Se 
aflase sub stres, iar oamenii stresaţi fac adesea lucruri 
stranii - îşi apucă testiculele prin buzunarul pantalonilor, îşi 
clănţăne dinţii... Wolff era renumit pentru felul cum îşi 
clănţănea dinţii. Rânjea în timp ce făcea asta. Huffman 
pocnea din degete şi se bătea cu palma pe coapsă, creând 
ritmuri rapide şi complexe, de care părea că nu are deloc 
habar. El, Kurt Dussander, vorbea uneori cu sine. Dar 
acum... 

— Eşti din nou stresat, spuse el tare. Era conştient că, de 
data asta, vorbise în germană. Trecuseră mulţi ani de când 
nu mai vorbise în germană, dar acum limba i se părea caldă 
şi confortabilă. Îl liniştea, îi alina stresul. Era dulce şi 
întunecoasă. 

— Da. Eşti stresat. Din cauza băiatului. Dar fii cinstit cu 
tine însuţi. E prea devreme în dimineaţa asta ca să spui 
minciuni. Nu ai regretat întru totul faptul că ai vorbit. La 
început ai fost îngrozit că băiatul n-o să poată sau n-o să 
vrea să-şi păstreze secretul. Că va ajunge să-i povestească 
vreunui prieten, care avea să-i spună altui prieten, iar acel 
prieten le va spune altora doi. Dar dacă-l păstrase atât de 
mult timp, îl va păstra în continuare. Dacă eu aş fi arestat, 
el şi-ar pierde... cartea vorbitoare. Asta-s eu pentru el? 
Cred că da. 

Rămase tăcut, dar gândurile îşi continuară şirul. Fusese 
singur - nimeni n-avea să ştie vreodată cât de singur. 
Trecuse prin momente în care se gândise aproape cu 
seriozitate la sinucidere. Nu era bun de pustnic. Vocile pe 
care le auzea veneau de la radio. Singurii oameni care-l 
vizitau se aflau de cealaltă parte a unui pătrat de sticlă 
murdară. Era un om bătrân şi, cu toate că-i era frică de 
moarte, se temea şi mai mult să fie un bătrân singuratic. 

Vezica îi juca feste uneori. N-apuca să ajungă la baie când 
o pată întunecată se lăţea pe pantaloni. Când vremea era 
ploioasă, încheieturile începeau să-i palpite, după care 
începeau să-l chinuiască, şi avusese zile în care ronţăise un 


flacon întreg de pastile contra durerilor artritice, între 
răsăritul şi apusul soarelui... şi cu toate acestea aspirina nu 
reuşea decât să atenueze durerile, astfel încât chiar şi 
gesturi precum luarea unei cărţi din bibliotecă sau rotirea 
comutatorului de canale TV deveneau un experiment 
dureros. Ochii nu prea îl mai ajutau; uneori răsturna 
lucruri, îşi învineţea fluierul piciorului sau se lovea la cap. 
Trăia cu teama de a nu-şi rupe vreun os şi de a nu mai fi 
capabil să se ridice până la telefon şi mai trăia cu teama de 
a fi ajuns acolo şi ca cine ştie ce doctor să-i descopere 
trecutul adevărat în momentul în care devenea suspicios, 
din pricina istoricului medical nonexistent al domnului 
Denker. 

Băiatul mai alinase o parte din aceste lucruri. Când 
băiatul era cu el, putea să-şi readucă în minte vremurile de 
altădată. Amintirile sale despre acele zile erau pervers de 
limpezi; putea să reproducă un catalog aparent nesfârşit de 
nume şi evenimente, chiar şi cum era vremea într-o zi sau 
alta. Şi-l amintea pe soldatul Henreid, care mânuia o 
mitralieră în foişorul de la nord-est şi de umflătura pe care 
soldatul Henreid o avusese între ochi. Unii dintre colegi îi 
ziceau Trei-Ochi sau Bătrânul Ciclop. Şi-l amintea pe Kessel, 
care avea o fotografie cu prietena lui goală, întinsă pe o 
canapea, cu mâinile la ceafă. Kessel le lua bani colegilor 
care voiau să se uite la poză. Îşi amintea numele doctorilor 
şi ale experienţelor lor - praguri ale durerii, undele 
cerebrale ale bărbaţilor şi femeilor muribunde, retardarea 
fiziologică, efecte ale diferitelor tipuri de radiaţii, alte şi alte 
zeci. Şi sute. 

Presupunea că vorbeşte cu băiatul aşa cum vorbesc toţi 
bătrânii, dar bănuia că era mai norocos decât majoritatea 
vârstnicilor, care întâmpină din partea publicului 
nerăbdare, dezinteres sau pur şi simplu grosolănie. Publicul 
lui era permanent fascinat. 

Erau câteva coşmaruri acolo un preţ prea mare de plătit? 


Îşi stinse ţigara şi rămase cu privirea în tavan un 
moment, după care îşi lăsă picioarele pe duşumea. El şi 
băiatul erau dezgustători, presupunea, prin felul cum se 
hrăneau reciproc... cum se devorau unul pe celălalt. Dacă 
uneori îl durea burta din pricina mâncării înfiorătoare, dar 
gustoase pe care o consumau în după-amiezile petrecute în 
bucătărie, cum se simţea băiatul? Oare el dormea bine? 
Probabil că nu. În ultima vreme, lui Dussander i se părea că 
băiatul era cam palid la faţă şi mai slab decât fusese când 
apăruse pentru prima oară în viaţa lui. 

Străbătu dormitorul şi deschise uşa dulapului. Pipăi 
umeraşele spre dreapta, întinse mâna în întuneric şi scoase 
la iveală imitaţia de uniformă. Stătea atârnată în mâna lui 
ca o piele de vultur. O atinse cu cealaltă mână. O atinse... 
apoi o mângâie. 

După un timp foarte lung o duse la parter şi o îmbrăcă 
fără grabă, fără să se uite în oglindă, până când s-a încheiat 
la toţi nasturii şi şi-a prins centura (iar fermoarul fals a fost 
închis şi el). 

Se uită la imaginea lui în oglindă, apoi, şi dădu din cap 
aprobativ. 

Se întoarse în dormitor, se întinse în pat şi fuma încă o 
ţigară. Când o termină, simţi că-i e somn din nou. Stinse 
veioza, nevenindu-i să creadă că putea fi atât de simplu. 
Dar cinci minute mai târziu adormise, iar de data asta avu 
un somn fără vise. 


8 
Februarie, 1975 


După cină, Dick Bowden aduse un coniac pe care 
Dussander îl considera, în sinea lui, oribil. Dar fireşte că 
zâmbi larg şi îl lăudă cu extravaganţă. Soţia lui Bowden îi 
dădu băiatului o ciocolată cu malţ. Băiatul rămăsese 


neobişnuit de tăcut în timpul cinei. Neliniştit? Da. Din cine 
ştie ce motiv, băiatul părea foarte neliniştit. 

Dussander îi fermecase pe Dick şi Monica Bowden din 
clipa în sosise în compania băiatului. Acesta le spusese 
părinţilor săi că vederea domnului Denker era mult mai 
proastă decât era ea în realitate (ceea ce făcea ca bietul 
domn Denker să aibă nevoie de un câine-călăuză, îşi zise cu 
ironie Dussander), pentru că asta explica toate şedinţele de 
lectură pe care se presupunea că le face băiatul. Dussander 
fusese foarte grijuliu în privinţa asta şi credea că nu 
avusese nicio scăpare. 

Se îmbrăcase cu costumul cel mai bun şi, cu toate că 
seara era umedă, artrita fusese remarcabil de blândă - 
doar câte-un junghi, din când în când. Din cine ştie ce motiv 
absurd, băiatul dorise ca el să-şi lase umbrela acasă, dar 
Dussander insistase. Una peste alta, avusese o seară 
plăcută şi destul de interesantă. Cu tot coniacul ăla oribil, 
nu mai luase cine în oraş de nouă ani. 

În timpul mesei, discutase despre Uzinele Mecanice de la 
Essen, despre reconstruirea Germaniei postbelice - 
Bowden pusese câteva întrebări inteligente în privinţa asta 
şi păruse impresionat de răspunsurile lui Dussander - şi 
despre scriitorii germani. Monica Bowden îl întrebase cum 
se făcuse de ajunsese în America la o vârstă atât de 
înaintată, iar Dussander, adoptând o expresie adecvată de 
tristeţe mioapă, îi povestise despre moartea soţiei sale 
imaginare. Monica Bowden se topea de compasiune. 

lar acum, pe când beau coniacul ăla absurd, Dick 
Bowden spunea: 

— Dacă e o întrebare prea intimă, domnule Denker, vă 
rog, nu răspundeţi... dar nu mă pot abţine să mă întreb ce- 
aţi făcut în timpul războiului. 

Băiatul se crispa aproape imperceptibil. 

Dussander zâmbi şi-şi căută bâjbâind ţigările. Le vedea 
cât se poate de bine, dar era important să nu aibă nici cea 
mai mică scăpare. Monica i le puse în palmă. 


— Mulţumesc, scumpă doamnă. Cina a fost superbă. 

Sunteţi o gospodină desăvârşită. Nici soţia mea nu s-ar fi 
descurcat la fel de bine. 

Monica îi mulţumi şi păru tulburată. Todd îi aruncă o 
privire iritată. 

— Nu e câtuşi de puţin intimă, spuse Dussander, 
aprinzându-şi ţigara şi întorcându-se spre Bowden. Am fost 
trecut în rezervă începând cu 1943, aşa cum se întâmpla cu 
toţi bărbaţii valizi, dar prea vârstnici ca să rămână în 
serviciile active. Pe atunci, lucrurile erau clare în privinţa 
celui de-al Treilea Reich şi pentru descreieraţii care-l 
creaseră. Şi îndeosebi pentru unul dintre acei descreieraţi, 
fireşte. 

Suflă în băţul de chibrit şi arboră o expresie solemnă. 

— A fost o mare uşurare când sorții de izbândă s-au 
întors împotriva lui Hitler. O mare uşurare. Bineînţeles, şi 
aici se uită dezarmant la Bowden, ca de la bărbat la bărbat, 
trebuia să ai grijă să nu-ţi exprimi un asemenea sentiment. 
Nu cu glas tare. 

— Bănuiesc că nu, spuse respectuos Dick Bowden. 

— Nu, replică cu gravitate Dussander. Nu cu glas tare. 
Îmi amintesc de o seară când patru sau cinci dintre noi, toţi 
prieteni, ne-am oprit după serviciu la un Ratskeller local, ca 
să bem ceva - pe atunci, nu întotdeauna găseai Schnaps sau 
măcar bere, dar s-a întâmplat ca în seara asta să găsim şi 
una şi alta. Ne ştiam între noi de mai bine de douăzeci de 
ani. Unul dintre noi, Hans Hassler, a pomenit în treacăt că, 
probabil, Fuhrerul fusese prost sfătuit să deschidă un al 
doilea front împotriva ruşilor. Am spus: „Hans, pentru 
Dumnezeu, ai grijă ce spui!” Bietul Hans s-a albit la faţă şi a 
schimbat complet subiectul. Şi totuşi, trei zile mai târziu, a 
dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată şi, din câte ştiu, nu l-a 
mai văzut niciunul dintre cei care au stat la masa noastră în 
acea seară. 

— Ce oribil! Exclamă Monica, aproape uitând să mai 
respire. Mai vreţi nişte coniac, domnule Denker? 


— Nu, mulţumesc, îi răspunse zâmbind. Soţia mea avea o 
vorbă de la mama ei: „Niciodată nu trebuie să exagerezi cu 
ceea ce e sublim”. 

Mica încruntătură de pe fruntea lui 'lodd se adânci uşor. 

— Credeţi că a fost trimis într-unui din lagărele acelea? 
Întrebă Dick. Prietenul Hessler? 

— Hassler, îl corectă cu blândeţe Dussander, devenind 
apoi grav. Mulţi au fost. Lagărele... ele vor rămâne ruşinea 
poporului german pentru următorii o mie de ani. Astea sunt 
adevărata moştenire a lui Hitler. 

— O, cred că e o judecată prea aspră, spuse Bowden, 
aprinzându-şi pipa şi exhalând un norişor înecăcios de 
Cherry Blend. Din câte am citit, cea mai mare parte a 
populaţiei germane n-a avut habar de ceea ce se întâmpla. 
Localnicii din împrejurimile Auschwitzului credeau că e o 
fabrică de cârnaţi. 

— Înh, ce oribil, spuse Monica şi îi adresă soţului ei o 
expresie care spunea „ajunge cu prostiile astea”. După care 
se întoarse zâmbind către Dussander. Îmi place foarte mult 
mirosul de pipă, domnule Denker, dumneavoastră nu? 

— Într-adevăr, îmi place, madam, spuse Dussander. Abia 
scăpase de un acces aproape insurmontabil de strâănut sub 
control. 

Bowden întinse pe neaşteptate mâna peste masă şi-şi 
bătu prieteneşte băiatul pe umăr. Todd tresări. 

— Eşti teribil de tăcut în seara asta, băiete. Te simţi bine? 
Pe faţa lui Todd se aşternu un zâmbet ciudat, ce părea 
divizat între tatăl lui şi Dussander. 

— Foarte bine. Dar, ştii, eu am mai auzit o bună parte din 
poveştile astea. 

— Todd! Interveni Monica. Nu e deloc... 

— Dar băiatul nu e decât sincer, spuse Dussander. E un 
privilegiu al băieţilor la care bărbaţii sunt nevoiţi adesea să 
renunţe. Nu-i aşa, domnule Bowden? 

Dick râse şi încuviinţă din cap. 


— Poate reuşesc să-l conving pe Todd să mă conducă 
până acasă, spuse Dussander. Sunt sigur că are de învăţat. 

— Todd e un elev foarte capabil, spuse Monica, dar 
rostise cuvintele aproape automat, uitându-se la Todd 
foarte nedumerită. De regulă, are numai note de Aşi B.A 
luat şi un C ultimul trimestru, dar a promis să ridice nota la 
un nivel acceptabil în martie. Nu-i aşa, lodd-baby? 

Todd afişă din nou acel zâmbet ciudat şi aprobă din cap: 

— Nu-i nevoie să mergeţi pe jos, spuse Dick. Vă duc 
bucuros cu maşina până acasă. 

— Merg pe jos pentru aerul curat şi ca să mai fac puţină 
mişcare, spuse Dussander. Zău aşa, trebuie să insist... doar 
dacă Todd preferă să nu vină. 

— O, nu, mi-ar plăcea să vin cu dumneavoastră, spuse 
Todd şi părinţii lui îl priviră radioşi. 

Aproape că ajunseseră la colţul străzii lui Dussander, 
când acesta rupse tăcerea. Burniţa, iar bătrânul ţinea 
umbrela deasupra amândurora. Şi totuşi, în continuare, 
artrita lui stătea liniştită, aţipită parcă. Era uimitor. 

— Eşti ca artrita mea, spuse el. Todd ridică privirea: 

— Cum? 

— Niciunul dintre voi nu a avut multe de spus în seara 
asta. Cine ţi-a mâncat limba, băiete? Pisica sau cormoranul? 

— Nimeni, murmură  lodd. Cotiră pe strada lui 
Dussander. 

— Cred că pot să ghicesc, spuse Dussander. Când ai venit 
să mă iei, te temeai că aş putea comite vreo eroare... 

„să laşi pisica să scape din sac”, cum spuneţi voi pe-aici. 

Şi totuşi, erai hotărât să treci prin experienţa cinei, 
pentru că nu mai aveai ce pretexte să invoci ca să-i 
păcăleşti pe părinţii tăi. Acum eşti descumpănit pentru că 
totul a mers bine. Nu-i aşa că ăsta-i adevărul? 

— Cui îi pasă? Spuse Todd şi ridică din umeri posomorât. 

— Şi de ce să nu fi mers bine? Întrebă Dussander. Sunt 
obişnuit cu prefăcătoria de când încă nici nu te născuseşi. 
lar tu, trebuie să recunosc, ştii să ţii un secret foarte bine. 


Îţi recunosc acest merit cu cea mai mare graţie. Dar m-ai 
văzut în seara asta? I-am fermecat. I-am fermecat! 

Todd izbucni pe neaşteptate: 

— Nu trebuia să faci asta! 

Dussander se opri în loc, uitându-se lung la Todd. 

— Să n-o fac? Nu trebuia? Am crezut că asta vrei, băiete! 
Fără doar şi poate că, de-acum, n-o să mai aibă de obiectat 
dacă o să continui să vii la mine ca să-mi „citeşti”. 

— Văd că iei ca de la sine înţelese o mulţime de lucruri! 
Replică aprins Todd. Poate că am obţinut tot ce am vrut de 
la tine. Crezi că mă forțează cineva ca să vin la casa ta 
dezgustătoare şi să mă uit la tine cum tragi la măsea ca 
beţivanii ăia bătrâni care ard gazul pe lângă triajele de cale 
ferată părăsite? Asta crezi? Vocea i se ridicase şi căpătase o 
notă subţire, şovâitoare, aproape isterică. Pentru că nu mă 
forțează nimeni. Dacă vreau să vin, vin, şi dacă nu mai 
vreau, n-o să mai vin. 

— Vorbeşte mai încet. Te-aude lumea. 

— Şi cui îi pasă? Spuse Todd, dar începu să meargă din 
nou. De data asta, ieşi intenţionat din aria de acoperire a 
umbrelei. 

— Nu, nimeni nu te forţează să vii, spuse Dussander. 
Apoi, trimise în mod deliberat un proiectil la întâmplare. 

De fapt, n-ai decât să nu mai vii deloc. Crede-mă, băiete, 
n-am niciun fel de scrupul ca să beau singur. Absolut nici 
unul. 

Todd se uită la el dispreţuitor. 

— 'Ţi-ar plăcea asta, nu-i aşa? 

Dussander se mulţumi să zâmbească evaziv. 

— Ei bine, nu conta pe asta. Ajunseseră la aleea de beton 
ce ducea la veranda lui Dussander. Bătrânul îşi căută în 
buzunar cheia de la zăvor. Artrita semnaliza un roşu aprins 
în articulațiile degetelor, iar apoi scăzu, rămânând în 
aşteptare. Acum lui Dussander i se părea că înţelege ce 
aştepta aceasta: ca el să rămână singur. Atunci putea să 
iasă la iveală. 


— Am să-ţi spun ceva, zise lodd. Vorbea neobişnuit de 
greu, parcă n-avea aer. Dac-ar fi ştiut ce-ai fost, dacă le-aş fi 
spus vreodată, te-ar fi scuipat şi te-ar fi dat afară din casă 
de nu te-ai fi văzut. 

Dussander îl privi pe Todd îndeaproape în întunericul 
umed. Faţa băiatului era întoarsă sfidător spre el, dar pielea 
era palidă, iar găvanele de sub ochi erau întunecate şi uşor 
scobite - culorile de ten ale cuiva care a pierdut nopţi în 
compania gândurilor, în timp ce toată lumea dormea. 

— Sunt convins că n-ar simţi decât repulsie faţă de mine, 
spuse Dussander, deşi în sinea lui era de părere că Bowden 
cel vârstnic şi-ar fi putut înfrâna repulsia ca să-i pună multe 
dintre întrebările pe care fiul său le pusese deja. Nimic în 
afară de repulsie. Dar ce crezi că ar simţi pentru tine, 
băiete, dacă le-aş spune că tu ştiai de mine de opt luni... şi 
n-ai spus nimic? 

Todd se holba la el fără să scoată o vorbă, în întuneric. 

— Vino să mă vezi, dacă vrei, spuse Dussander cu 
indiferenţă, sau rămâi acasă, dacă nu vrei. Noapte bună, 
băiete. 

Se duse pe aleea care ducea la uşa casei sale, lăsându-l 
pe Todd în burniţă şi uitându-se după el cu gura uşor 
întredeschisă. 

e 

A doua zi de dimineaţă, la micul dejun, Monica spuse: 

— Tatălui tău i-a plăcut mult de domnul Denker, Todd. 

A spus că-i aduce aminte de bunicul tău. 

Todd bâigui ceva neinteligibil cu pâinea prăjită la gură. 
Monica se uită la copilul ei şi se întrebă dacă dormise bine. 
Arăta palid. Iar notele lui scăzuseră în mod inexplicabil. 
Todd nu luase niciodată C. 

— Te-ai simţit bine în ultima vreme, Todd? 

El o privi o clipă fără expresie, apoi un zâmbet radios se 
lăţi pe faţa lui, fermecând-o... liniştind-o. Pe bărbia lui se 
scursese o picătură de gem de căpşuni. 


— Sigur, zise el. Excepţional! 
— Todd-baby, spuse ea. 
— Monica-baby, răspunse ea, şi amândoi izbucniră în râs. 


9 
Martie, 1975 


—  Pisi-pisi, spuse Dussander. Vin-aiiici, pisi-pisi. Hai 
pisicuţă! Pisi-pisi? 

Stătea pe veranda din spate, cu un castron roz din plastic 
lângă piciorul drept. Castronul era plin cu lapte. Se făcuse 
unu şi jumătate după-amiază; ziua era ceţoasă Şi fierbinte. 
Tufişurile incendiate spre vest condimentau aerul cu un 
miros autumnal, care contrasta ciudat cu calendarul. Dacă 
avea să vină, băiatul urma să ajungă aici abia peste o oră. 
Dar băiatul nu mai venea mereu acum. În loc de şapte zile 
pe săptămână, venea uneori doar patru sau cinci zile. O 
intuiţie se dezvoltase în el, puţin câte puţin, iar acea intuiţie 
îi spunea că băiatul avea nişte necazuri care erau numai ale 
lui. 

—  Pisi-pisi, îşi continuă Dussander persuasiunea. Pisica 
maidaneză se afla în celălalt capăt al curţii, ascunsă în brâul 
neuniform de buruieni de lângă gardul lui Dussander. Era 
un motan şi arăta la fel de neîngrijit ca şi buruienile între 
care şedea. De fiecare dată când Dussander vorbea, 
motanul ciulea urechile înainte. Ochii felinei nu se dezlipeau 
de castronul roz plin cu lapte. 

„Probabil, îşi zise Dussander, că băiatul are necazuri cu 
şcoala. Sau are vise urâte. Sau ambele.” Ultimul gând îl 
făcu să zâmbească. 

—  Pisi-pisi, strigă el încetişor. Motanul ciuli iar urechile 
înainte. Nu se mişca, nu încă, dar continua să studieze 
laptele. 

Fără doar şi poate că Dussander fusese afectat şi el de 
probleme proprii. De circa trei săptămâni purtase uniforma 


SS la culcare, ca pe o pijama grotescă, iar uniforma îl păzise 
de insomnie şi de vise urâte. La început, dormise buştean, 
ca un tăietor de lemne istovit. Apoi visele îi reveniseră, nu 
puţin câte puţin, ci toate dintr-odată, şi mai rău ca oricând 
înainte. Vise despre fugă, precum şi vise despre ochi. Fuga 
printr-o junglă umedă, nevăzută, cu frunze grele şi plante 
ude îl loveau în faţă, lăsând dâre pe care le simţea ca de 
sevă... sau de sânge. Fugind şi fugind/înconjurat mereu de 
ochi luminoşi, uitându-se fără suflet la el, până când ajunse 
într-un luminiş. Pe întuneric, simţi mai degrabă decât văzu 
panta abruptă care începea în partea cealaltă a luminişului. 
În vârful acelei pante se afla Patin, cu clădirile joase şi 
curţile din ciment înconjurate de garduri de sârmă 
ghimpată şi cabluri electrice, cu foişoarele pentru sentinele 
înălțându-se ca nişte crucişătoare desprinse parcă direct 
din Războiul lumilor. Iar în mijloc, nişte furnale imense 
trimiteau fumul către cer şi sub aceste coloane de cărămidă 
se aflau cuptoarele, alimentate cu combustibil şi gata de 
funcţionare, luminând în noapte precum ochii unor demoni 
fioroşi. Le spuseseră localnicilor că deţinuţii de la Patin 
făceau haine şi lumânări şi, bineînţeles, că localnicii 
crezuseră asta nu mai mult decât cei din jurul 
Auschwitzului că lagărul cu pricina era o fabrică de cârnaţi. 
N-avea importanţă. 

Uitându-se peste umăr, în vis, în cele din urmă el îi vedea 
ieşind din ascunzători, pe morţii fără odihnă, pe Juden, 
târşâindu-şi picioarele către el cu numerele albastre 
strălucind pe pielea lividă a braţelor lor întinse, cu mâinile 
chircite ca nişte gheare, cu feţele care nu mai erau lipsite 
de expresie, ci animate de furie, căci setea de răzbunare le 
înviorase, iar nevoia de a ucide le trezise la viaţă. Pruncii 
alergau alături de mamele lor, iar bunicii erau conduşi de 
copii lor de vârste mijlocii. lar expresia dominantă de pe 
chipurile lor era disperarea. 

Disperare? Da. Pentru că în vise el ştia (şi ştiau şi ei) că 
dacă putea să urce dealul, avea să fie în siguranţă. Aici, în 


ţinuturile astea umede şi mlăştinoase, în această junglă în 
care plantele ce-şi deschideau florile noaptea ejectau sânge 
în loc de sevă, el era un animal hăituit... o pradă. Dar acolo 
sus, el se afla la comandă. Dacă aici era jungla, atunci 
lagărul din vârful dealului era o grădină zoologică, cu toate 
animalele sălbatice vârâte la loc sigur, în cuşti, iar el era 
îngrijitorul-şef a cărui misiune era să decidă care va fi 
hrănit, care va trăi, care va fi încredinţat celor ce efectuau 
vivisecţii şi care va fi dus în vagonul unde se sacrificau 
animalele nedorite. 

Începea să urce dealul în fugă, alergând în toată 
lentoarea coşmarului. Simţea primele mâini scheletice 
strângându-se în jurul gâtului, le simţea răceala şi 
respiraţia împuţită, le mirosea putreziciunea, le auzea 
ţipetele de triumf ca ale unor păsări, în timp ce-l trăgeau în 
jos, pe când salvarea se afla nu doar la vedere, ci aproape 
în vârful degetelor... - Pisi-pisi, strigă Dussander. Lăptic, 
mmm, lăptic bun. 

Motanul veni în sfârşit. Străbătu jumătate din curte şi 
apoi şezu din nou, dar temător, coada fremătându-i de 
îngrijorare. Nu avea încredere în el; nu. Dar Dussander ştia 
că pisica putea să miroasă laptele, aşa încât era optimist. 
Mai devreme sau mai târziu avea să vină. 

La Patin, contrabanda nu constituise niciodată o 
problemă. Unii dintre deţinuţi veneau cu lucrurile valoroase 
vârâte adânc în rect, în punguţe din piele de antilopă (şi cât 
de des acele lucruri valoroase se dovedeau a nu fi deloc 
valoroase - fotografii, bucle de păr, bijuterii false), adesea 
împinse cu băţul până în locuri în care nu puteau ajunge 
nici măcar degetele lungi ale unui deţinut de încredere, 
poreclit Degete-mpuţite. O femeie, îşi aminti el, avusese un 
mic diamant, imperfect, s-a dovedit pe urmă, fără nicio 
valoare - doar că fusese în familia ei de şase generaţii, 
trecut de la mamă la fiica cea mai vârstnică (sau cel puţin 
aşa spunea, dar bineînţeles că era evreică, şi toţi evreii 
minţeau). Îl înghiţise înainte să intre în Patin. Când a ieşit în 


excrementele ei, l-a înghiţit din nou. A tot făcut asta, deşi 
până la urmă diamantul a început să-i zdrelească 
măruntaiele, făcând-o să sângereze. 

Mai erau folosite şi alte vicleşuguri, cu toate că 
majoritatea implicau doar obiecte mărunte, cum ar fi o 
rezervă de tutun sau o bentiţă-două pentru prins părul. Nu 
avea importanţă. În camera pe care Dussander o folosea 
pentru interogarea prizonierilor se găseau o plită şi o masă 
de bucătărie simplă acoperită cu o faţă de masă cu pătrate 
roşii, ce semăna mult cu cea din bucătăria lui de-acum. Pe 
plita aia fierbea bolborosind domol o oală cu tocăniţă de 
miel. Când era suspectat un act de contrabandă (şi când nu 
era...), un membru al clicii bănuite era adus în acea cameră. 
Dussander îl punea să stea lângă plită, în toiul aburilor 
aromaţi de la tocană. Cu blândeţe, îi întreba: Cine. Cine 
ascundea aurul? Cine ascundea bijuteriile? Cine avea 
tutun? Cine îi dăduse femeii numite Givenet pastila pentru 
pruncul ei? Cine? Mâncarea nu era niciodată promisă 
anume; dar de fiecare dată aroma le dezlega în cele din 
urmă limbile. Fireşte, un bulan de cauciuc ar fi avut acelaşi 
efect, sau o ţeava de pistol înfiptă în pântece, dar mâncarea 
era... era elegantă. Da. - Pisi-pisi, strigă Dussander. Motanul 
ciuli urechile în faţă. Se ridică pe jumătate, apoi îşi aminti 
de un şut primit cu mult timp în urmă sau poate de un 
chibrit aprins care-i arsese mustăţile, şi se lăsă din nou pe 
picioarele din spate. Dar curând avea să se pună în mişcare. 

Găsise o cale de a-şi îmblânzi coşmarul. Nu era, într-un 
fel, nimic mai mult decât purtarea uniformei SS... dar 
ridicat la o putere mai mare. Dussander era încântat de 
sine însuşi, doar îi părea rău că nu se gândise la asta mai 
înainte. Presupunea că trebuia să-i mulţumească băiatului 
pentru această nouă metodă de autoliniştire, pentru că-i 
arătase că, pentru a scăpa de terorile trecutului, cheia era 
nu respingerea, ci contemplarea şi chiar ceva asemănător 
cu îmbrăţişarea unui prieten. Era adevărat că înainte de 
sosirea neaşteptată a băiatului din vara trecută nu mai 


avusese vise urâte de multă vreme, dar acum credea că 
atunci ajunsese la un fel de pact laş cu trecutul. Fusese 
obligat să renunţe la o parte din sine. Acum şi-o 
redobândise. 

— Pisi-pisi, strigă Dussander şi un zâmbet i se aşternu pe 
faţă, un zâmbet blând, liniştitor, zâmbetul tuturor bătrânilor 
care parcurseseră cumva cărările crude ale vieţii şi 
ajunseseră într-un loc sigur, rămânând relativ nevătămaţi şi 
cu, măcar, un pic de înţelepciune. 

Motanul se ridică de pe picioarele din spate, şovăi doar o 
clipă, mai lungă, după care străbătu în fugă ce mai 
rămăsese din curte cu graţie şi supleţe. Urcă treptele, îi 
aruncă lui Dussander o ultimă uitătură neîncrezătoare, 
lăsându-şi pe spate urechile zdrenţuite şi acoperite de 
cruste. Apoi începu să bea laptele. 

— Lăptic bunuţ, spuse Dussander, punându-şi mănuşile 
Playtex din cauciuc care stătuseră în poala lui tot timpul. 
Lăptic bunuț pentr-un motan drăguţ. 

Cumpărase mănuşile de la supermarket. Stătuse la coada 
rapidă, iar femeile în vârstă se uitaseră la el aprobativ, ba 
chiar speculativ. Mănuşilor li se făcuse reclamă la televizor. 
Aveau manşete. Erau atât de flexibile, încât puteai să ridici 
de jos o monedă cu ele. 

Mângâie spinarea motanului cu un deget verde şi îi vorbi 
liniştitor. Spatele pisicii începu să se arcuiască în ritmul 
mângâierilor sale. 

Cu puţin înainte de golirea castronului, Dussander 
înşfacă motanul. 

Acesta se trezi electric la viaţă în mâinile încleştate ale 
bătrânului, răsucindu-se şi smucindu-se, încercând să 
apuce cu ghearele de cauciuc. Trupul animalului se 
zvârcolea cu agilitate încolo şi-ncoace, iar Dussander nu se 
îndoia că, dacă ghearele şi colții aceia ajungeau la el, 
motanul ar fi avut câştig de cauză. Era un adevărat veteran 
de război. Trebuie să fii tu însuţi veteran ca să recunoşti un 
coleg de breaslă, gândi Dussander, rânjind. 


Ţinând cu prudenţă motanul departe de el, cu un rânjet 
dureros lipit pe chip, Dussander deschise uşa din spate a 
casei cu piciorul şi se duse în bucătărie. Pisica miorlăia, se 
răsucea şi zgâria mănuşile de cauciuc. Capul său 
triunghiular, de sălbăticiune, se lăsă în jos cu repeziciune şi 
colții se înfipseră într-un deget acoperit de cauciucul verde. 
- Pisică obraznică, dojeni Dussander motanul. 

Uşa cuptorului aştepta deschisă. Dussander aruncă 
motanul înăuntru. Se auzi un zgomot de cauciuc rupt, când 
ghearele se desprinseră de mănuşi. Dussander trânti uşa 
cuptorului cu genunchiul, provocându-şi un junghi artritic 
dureros. Şi totuşi, continua să rânjească. Respirând cu 
greutate, aproape gâfâind, se rezemă de maşina de gătit o 
clipă, cu capul lăsat. Era o maşină de gătit cu gaz. O folosea 
rareori pentru evenimente mai de soi decât cine petrecute 
în faţa televizorului şi pentru omorârea pisicilor 
vagaboande. 

Slab, înălțându-se printre arzătoarele de gaz, auzea 
pisica zgâriind pereţii de tablă şi mieunând să fie lăsată să 
iasă. 

Dussander răsuci butonul de reglaj al cuptorului la 250 
*C. Se auzi un „pop!” când, odată cu luminiţa indicatoare a 
cuptorului, se aprinseră două şiruri de arzătoare prin care 
şuiera gazul. Pisica încetă să miaune şi începu să zbiere. 
Semăna... da... aproape ca un băieţel. Un băieţel supus la o 
suferinţă îngrozitoare. Gândul îl făcu pe Dussander să-şi 
lăţească şi mai mult zâmbetul. Inima îi duduia în piept. 
Pisica zgâria pereţii şi se zvârcolea nebuneşte în cuptor, 
continuând să ţipe. Curând, un miros înţepător de blană 
arsă începu să se prelingă din cuptor în încăpere. 

O jumătate de oră mai târziu, curăţă rămăşiţele pisicii din 
cuptor, folosindu-se de o furculiţă de barbecue pe care o 
cumpărase cu doi dolari şi nouăzeci şi opt de cenți de la 
magazinul Grant's, din centrul comercial situat la nici doi 
kilometri distanţă. 


Carcasa coaptă a motanului ajunse într-un sac de făină 
gol, pe care-l duse în pivniţă. Podeaua pivniţei nu fusese 
niciodată cimentată. În scurt timp, Dussander reveni în 
bucătărie. Pulveriza Glade în încăpere, până când ajunse să 
miroasă îngrozitor a aromă artificială de pin. Deschise toate 
ferestrele. Spălă furculiţa de barbecue şi o atârnă de 
scândura cu cuie. Apoi se aşeză şi aşteptă, ca să vadă dacă 
băiatul avea să vină. Zâmbetul nu-l părăsi nicio clipă. 

Todd veni până la urmă, la vreo cinci minute după ce 
Dussander renunţase să mai creadă c-o să vină în după- 
amiaza aceea. Purta o bluză de trening imprimată în 
culorile şcolii; pe cap avea o şapcă de baseball a echipei 
San Diego Padres. Manualele le ţinea la subsuoară. 

— Pfuii, dar-ar naiba! Spuse el strâmbând din nas când 
ajunse în bucătărie. Ce-i cu mirosul ăsta? E îngrozitor! 

— Am făcut proba la cuptor, spuse Dussander 
aprinzându-şi o ţigară. Mă tem că mi-am ars cina. A trebuit 
s-o arunc. 

Într-o zi, mai pe la sfârşitul lunii, băiatul veni mai 
devreme ca de obicei, cu mult timp înainte de ora obişnuită 
de încheiere a orelor. Dussander stătea în bucătărie, unde- 
şi bea bourbonul Ancient Age dintr-o ceaşcă ciobită şi 
decolorată, pe care se puteau citi de jur-împrejur cuvintele: 
ASTA E CAFEAUA TA! HA! HA! HA! Îşi adusese acum 
fotoliul-balansoar în bucătărie şi nu făcea altceva decât să 
bea şi să se legene, să se legene şi să bea, lovind cu tălpile 
papucilor de linoleumul decolorat. Avea o stare de ameţeală 
plăcută. Nu mai avusese vise urâte exact până noaptea 
trecută. Tocmai de la întâmplarea cu motanul cu urechile 
zdrenţuite. Visul de noaptea trecută fusese totuşi grozav de 
urât. Asta nu se putea nega. Fi îl târâseră în jos după ce 
urcase pe jumătate dealul şi tot ei începuseră să-i facă 
lucruri înfiorătoare până să apuce să se trezească. Şi totuşi, 
după această primă reîntoarcere zdruncinătoare în lumea 
lucrurilor reale, el fusese încrezător. Putea să pună capăt 
viselor oricând dorea. Probabil că o pisică nu va fi de ajuns 


de data asta. Dar avea mereu la dispoziţie adăpostul de 
câini. Da. Mereu adăpostul. 

Todd intră brusc în bucătărie, cu faţa palidă, lucioasă şi 
încordată. Slăbise, fără doar şi poate, îşi zise Dussander. lar 
în ochii lui se vedea o stranie uitătură albă, care nu-i plăcea 
deloc lui Dussander. 

— Va trebui să mă ajuţi, spuse Todd fără introducere şi 
sfidător. 

— Serios? Replică cu blândeţe Dussander, dar o temere 
subită i se cuibări în suflet. Nu-şi lăsă expresia feţei să se 
schimbe, când Todd trânti cărţile pe masă cu o mişcare 
bruscă şi puternică. Una dintre ele se desprinse din teanc 
şi, alunecând pe muşama, ateriza formând un mic cort pe 
podea, lângă piciorul lui Dussander. 

— Da, ai ghicit, dar-ar dracii! Se răţoi strident Todd. Ar fi 
bine s-o crezi! Pentru că e vina ta! Numai vina ta! Pete roşii 
febrile îi apărură pe obraji. Dar va trebui să mă ajuţi să ies 
din rahatul ăsta pentru că te am la mână! Te-am adus exact 
unde am vrut! 

— O să te ajut în toate felurile în care-am să pot, spuse 
Dussander calm. Observă că-şi împreunase mâinile frumos 
în faţă, fără măcar să se gândească la asta - exact aşa cum 
făcea cândva. Se lăsă în faţă în balansoar până când bărbia 
îi ajunse direct deasupra mâinilor împreunate - aşa cum 
făcea altădată. Avea o faţă calmă, prietenoasă şi 
iscoditoare; nimic din temerea lui crescândă nu se observa. 
Stând aşa, aproape că-şi putea imagina o oală cu tocană de 
miel fierbând la foc mic pe maşina de gătit din spatele lui. 
Spune-mi care-i necazul. 

— Uite care-i nenorocitul de necaz! Zise cu răutate Todd 
şi aruncă un dosar înspre Dussander. Acesta ricoşa de 
pieptul lui şi îi ateriza în poală şi pe moment Dussander fu 
surprins de intensitatea mâniei care-l cuprinsese; de 
imboldul de a se ridica şi de a-i arde băiatului un dos de 
palmă. În loc de asta, îşi păstră expresia blândă pe faţă. 


Era carnetul de note al băiatului, observă el, cu toate că 
responsabilii şcolii depuseseră strădanii ridicole ca să 
ascundă acest lucru. În loc de carnet de note sau de situaţia 
la învăţătură, era denumit „Raport privind progresul 
trimestrial”. Bombăni citindu-i titulatura şi deschise 
dosarul. 

O jumătate de foaie de hârtie dactilografiată căzu din 
dosar. Dussander o puse deoparte pentru examinare 
ulterioară şi îşi îndreptă mai întâi atenţia spre notele 
băiatului. 

— Se pare c-ai căzut de pe stânci, băiete, spuse 
Dussander, nu fără oarecare plăcere. Băiatul trecuse doar 
la Engleză şi la Istoria Americii. Toate celelalte note erau F- 
uri. 

— Nu e vina mea, şuieră cu venin lodd. E vina ta. Ioate 
poveştile alea. Am avut coşmaruri din pricina lor, ştiai asta? 
Mă aşez la birou şi-mi deschid cărţile şi încep să mă 
gândesc la ce mi-ai povestit în ziua aia şi deodată, ce să 
vezi, apare maică-mea care-mi spune că e timpul să mă 
culc. Ei bine, asta nu e vina mea! Nu e! Mă auzi? Nu este! 

— "Te aud foarte bine, spuse Dussander şi citi nota 
dactilografiată, care fusese inserată în dosarul lui Todd. 

Dragă domnule şi doamnă Bowden, 

Prin această notă, v-aş sugera să avem împreună o 
şedinţă referitoare la notele din trimestrul al doilea şi al 
treilea ale lui Todd. În lumina activităţii anterioare lăudabile 
a lui Todd în această şcoală, notele lui de acum sugerează o 
problemă specifică ce s-ar putea să-i afecteze defavorabil 
performanţele academice. Adeseori, o astfel de problemă 
poate fi rezolvată printr-o discuţie sinceră şi deschisă. 

Ar trebui să subliniez că, deşi Todd a trecut de jumătatea 
de an, notele lui finale s-ar putea să nu-i asigure trecerea, 
dacă nu-şi îmbunătăţeşte radical activitatea în trimestrul al 
patrulea. Notele insuficiente ar atrage frecventarea 
cursurilor de vară, ca să nu rămână repetent, ceea ce ar 


provoca o problemă serioasă legată de programarea 
cursurilor. 

Mai trebuie să remarc faptul că Todd este înscris în 
divizia de colegiu şi că activitatea lui de până acum este cu 
mult sub nivelurile de acceptabilitate pentru colegiu. De 
asemenea, este sub nivelul de aptitudini academice 
presupus de testele SAT. 

Vă rog să fiţi siguri că sunt gata să găsesc o dată şio oră 
reciproc convenabile la care să ne întâlnim, într-o 
asemenea situaţie, cu cât se acţionează mai devreme, cu 
atât e mai bine. 

Al dumneavoastră, Edward French. 

— Cine e acest Edward French? Întrebă Dussander, 
introducând la loc foaia în dosar (o parte din el continua să 
se minuneze de cât de tare iubeau americanii jargonul; o 
misivă atât de învăluitoare doar ca să-i informeze pe părinţi 
că fiul lor rămăsese corijent!) şi împreunându-şi apoi 
mâinile la loc. Premoniţia lui privind iminenţa unui dezastru 
era mai puternică decât oricând, dar refuza să i se dea 
bătut. Cu un an înainte, ar fi făcut-o; cu un an înainte, 
fusese pregătit pentru dezastru. Acum nu era, dar se părea 
că blestematul de băiat i-l adusese oricum. E cumva 
directorul şcolii? 

— Ed Galoş? La naiba, nu. E consilierul vocaţional. 

— Consilier vocațional? Ce mai e şi asta? 

— Poţi să-ţi dai seama şi singur, spuse lodd, care 
devenise aproape isteric. Citeşte blestemăţia aia de notă! 
Umbla repezit prin încăpere, aruncându-i lui Dussander 
priviri iuți şi tăioase. Ei bine, n-am de gând să las să se 
întâmple niciunul din căcaturile astea. Nu, nu! Nu mă duc 
la nicio şcoală de vară. Vara asta mama şi tata se duc în 
Hawaii, iar eu o să merg cu ei. Arătă către dosarul de pe 
masă. Ştii ce-o să facă tatăl meu dacă vede chestia aia? 

Dussander clătină din cap. 

— O să scoată totul de la mine. 7otul. O să ştie câ tu ai 
fost de vină. Nici n-ar putea să fie altceva, pentru că nimic 


altceva nu s-a schimbat. O să mă iscodească şi-o să mă bată 
la cap până când o să scoată totul de la mine. Şi pe urmă... 
pe urmă... o să dau de belea. Se uită lung la Dussander cu 
Teproş. 

— Or să mă supravegheze. La naiba, s-ar putea să mă 
ducă şi la doctor, nu ştiu. De unde să ştiu eu? Dar n-o să 
intru în belea. Şi n-o să mă duc la nicio blestemată de şcoală 
de vară. 

— Şi nici la şcoala de corecție, spuse Dussander. Rostise 
cuvintele cu glas scăzut. 

Todd îşi întrerupse turele din jurul camerei. Faţa îi 
rămase nemişcată. Obrajii şi fruntea, deja palide, se făcură 
şi mai albe. Se holbă la Dussander şi fu nevoit să încerce de 
două ori înainte să poată vorbi. 

— Ce? Ce ai spus adineauri? 

— Dragul meu băiat, spuse Dussander, adoptând un aer 
de supremă răbdare, în ultimele cinci minute te-am ascultat 
cum te smiorcăi şi te vaieţi, şi toată smiorcăiala şi văitătură 
ta se reduc la asta. Tu eşti la ananghie. Tu s-ar putea să fii 
descoperit. Tu ai putea ajunge în nişte circumstanţe 
adverse. 

Văzând că, în sfârşit, captase întreaga atenţie a băiatului, 
Dussander sorbi gânditor din ceaşcă. 

— Băiete, continuă el, atitudinea ta este una foarte 
periculoasă. Şi e periculoasă pentru mine. Răul potenţial e 
mult mai mare pentru mine. Tu-ţi faci griji pentru carnetul 
tău de note. Pfui! Uite ce fac eu cu carnetul tău de note. 

Cu o simplă mişcare a degetului trânti dosarul de pe 
masă pe podea. 

— Eu îmi fac griji pentru viața mea! 

Todd nu răspunse; continuă să se uite la Dussander cu 
privirea aceea albă, în care se întrezărea nebunia. 

— Israelienii n-or să-şi facă scrupule pentru faptul că am 
şaptezeci şi şase de ani. Pedeapsa capitală continuă să aibă 
mare trecere acolo, ştii, mai ales când persoana în cauză e 


un criminal de război nazist asociat cu lagărele de 
concentrare. 

— Eşti cetăţean american, spuse Todd. America n-o să-i 
lase să te ia. Am citit despre asta. Am... 

— Oi fi citit, dar nu asculți] Nu sunt cetăţean american! 
Documentele mele au fost ticluite de Ja cosa nostra. O să fiu 
deportat, iar agenţii Mossad mă vor aştepta la coborârea 
din avion. 

— Tare mi-ar plăcea să te spânzure! Bâigui Todd, 
strângând pumnii şi lăsând privirea în jos la ei. Am fost 
nebun că m-am băgat în cârd cu tine, aia e! 

— Fără doar şi poate, spuse Dussander, zâmbind subţire. 
Dar tu eşti în acelaşi cârd cu mine. Trebuie să trăim în 
prezent, băiete, nu în trecutul lui „n-ar fi trebuit să”. 
Trebuie să înţelegi că soarta mea şi a ta sunt acum 
îngemănate în mod inseparabil. Dacă „mă dai pe goarnă”, 
cum spun zicătorile voastre, crezi c-o să ezit să te dau la 
rândul meu pe goarnă? Şapte sute de mii au murit la Patin. 
Pentru lumea largă, eu sunt un criminal, un monstru, chiar 
măcelarul pe care şi l-ar dori fiţuicile voastre de scandal. 
lar tu eşti complice la toate acestea, băiete. Ai informaţii 
despre statutul ilegal al unui străin, dar nu ai raportat 
nimănui. lar dacă voi fi prins, voi spune tuturor tot ce ştiu 
despre tine. Când reporterii îmi vor vâri microfoanele în 
faţă, numele tău o să-l repet iar şi iar. lodd Bowden, da, 
aşa-l cheamă... de cât timp? De aproape un an. A vrut să 
afle totul... toate chestiile bengoase. Aşa s-a exprimat, da: 
„Toate chestiile bengoase”. 

Todd încetă să mai respire. Pielea părea să fie 
transparentă. Dussander zâmbi către el. Sorbi din bourbon. 

— Cred c-or să te-arunce în puşcărie. Poate să-i zică 
şcoală de corecție sau instituţie de reformare - s-ar putea 
să existe o denumire pretențioasă pentru ea, la fel ca acest 
„Raport privind progresul trimestrial” - buza i se încreţi -, 
dar oricum i-ar zice, la ferestre o să aibă zăbrele. 

Todd îşi umezi buzele. 


— O să te fac mincinos. O să le spun că am aflat de 
curând. Pe mine-or să mă creadă, nu pe tine. Ai face bine 
să-ţi aduci aminte de asta. 

Zâmbetul subţire zăbovi pe buzele lui Dussander. 

— Parcă ziceai că tatăl tău o să scoată totul de la tine. 
Todd vorbi încet, aşa cum vorbeşte cineva când înţelegerea 
şi verbalizarea au loc simultan. 

— Poate că nu. Poate că de data asta nu. Nu e ca şi cum 
ai sparge un geam cu o piatră. 

Dussander se crispa în sinea lui. Bănuia că judecata 
băiatului era corectă - fiind atât de multe în joc, s-ar putea 
să reuşească să-l convingă pe tatăl său. În definitiv, 
confruntat cu un adevăr atât de neplăcut, care părinte n-ar 
vrea să fie convins. 

— Poate că da. Poate că nu. Dar cum o să explici toate 
cărţile alea pe care a trebuit să mi le citeşti pentru că bietul 
domn Denker e pe jumătate orb? Ochii mei nu mai sunt cum 
erau cândva, dar tot pot să citesc cu ochelarii ce e scris cu 
litere mici. Pot s-o dovedesc. 

— O să spun că m-ai păcălit! 

— Aşa? Şi ce motiv o să oferi pentru faptul că te-am 
păcălit? 

— Pentru... pentru prietenie. Pentru că erai singur. 

Asta, reflectă Dussander, era exact cât trebuia de 
apropiat de adevăr ca să fie credibil. Şi cândva, la început, 
băiatul ar fi putut să reuşească. Dar acum era zdruncinat; 
acum se destrăma ca o haină care a ajuns la sfârşitul 
duratei de folosinţă. Dacă un copil trăgea cu un pistol cu 
capse pe trotuarul de vizavi, băiatul din faţa lui ar fi sărit în 
sus şi-ar fi ţipat ca o fată. 

— Carnetul tău de note îmi va susţine şi el povestea, zise 
Dussander. Doar nu Robinson Crusoe a provocat scăderea 
atât de drastică a notelor tale, nu-i aşa, dragul meu băiat? 

— Taci din gură, nu vrei? Taci din gură şi nu mai vorbi 
despre asta! 


— Nu, spuse Dussander. N-am să tac. Aprinse o ţigară, 
scăpărând băţul din lemn de uşa cuptorului cu gaz. N-am să 
tac până nu te fac să vezi adevărul simplu. Suntem 
împreună în povestea asta, ori înotăm, ori ne înecăm. Se 
uită la Todd prin vălătucii de fum, fără să zâmbească, cu 
faţa lui bătrână, plină de riduri, reptiliana. O să te târăsc 
după mine, băiete. Îţi promit asta. Dacă iese ceva la iveală, 
totul o să iasă la iveală. Asta e promisiunea mea către tine. 

Todd se uită la el posomorât şi nu replică. 

— Acum, spuse Dussander pe un ton energic, cu aerul 
cuiva care tocmai a pus la spate ceva neplăcut, dar necesar, 
întrebarea e, ce-o să facem în legătură cu această situaţie? 
Ai vreo idee? 

— Asta o să rezolve carnetul de note, spuse Todd şi 
scoase din buzunarul hainei o sticluţă nouă cu soluţie de 
şters cerneala. Cât despre nenorocita aia de scrisoare, nu 
ştiu ce să zic. 

Dussander se uită aprobator la sticluţă. La vremea lui, 
falsificase şi el câteva rapoarte. Când cotele urcaseră până 
la niveluri fanteziste... şi mult, mult mai departe. Şi - mai 
asemănător cu situaţia în care se aflau acum - mai fusese 
chestiunea facturilor... acelea care enumerau prăzile de 
război. În fiecare săptămână controla lăzile cu valori, toate 
urmând să fie trimise la Berlin, în vagoane de cale ferată 
speciale, care semănau cu nişte imense seifuri pe roţi. Pe 
partea laterală a fiecărei cutii era un plic mare din hârtie 
maro, iar în plic se găsea un aviz de expediţie verificat, 
privind conţinutul cutiei respective. Atâtea şi-atâtea inele, 
coliere, lanţuri, atât de multe grame de aur. În tot cazul, 
Dussander avea propria sa cutie cu valori - nu foarte 
valoroase, dar nici lipsite de însemnătate. Jaduri. 
Turmaline. Opaluri. Câteva perle cu defecte. Diamante 
industriale. lar când vedea câte-un obiect avizat pentru 
Berlin, care-i atrăgea atenţia sau părea o investiţie bună, îl 
lua, îl înlocuia cu un obiect din cutia lui şi, folosind soluţia 
de şters cerneala, schimba de pe aviz obiectul lor cu al lui. 


Cu timpul, ajunsese un falsificator expert... un talent care 
avea să-i fie de folos nu de puţine ori după terminarea 
războiului. - Bun, îi spuse el lui Iodd. Cât despre chestiunea 
cealaltă... 

Dussander începu din nou să se legene, sorbind din 
ceaşcă. Todd trase un scaun lângă masă şi începu să-şi 
falsifice carnetul de note, pe care-l ridicase fără o vorbă de 
pe podea. Calmul exterior al lui Dussander avusese efect 
asupra lui, făcându-l să lucreze acum în tăcere, cu capul 
aplecat sârguincios deasupra carnetului, ca orice băiat 
american hotărât să facă cea mai bună treabă pe care 
poate s-o facă, fie că e vorba de semănat porumb, de 
aruncat cu măiestrie mingea de baseball într-un meci din 
Little League, ori de falsificat calificativele de pe carnetul 
de note. 

Dussander se uită la ceafa băiatului, uşor bronzată şi 
expusă vederii între bordura părului şi gulerul rotunjit al 
tricoului. Ochii lui alunecară de acolo către sertarul de sus 
al  bufetului unde-şi ţinea cuţitele de măcelar. O 
împunsătură rapidă - ştia unde trebuia aplicată - şi măduva 
spinării băiatului avea să fie retezată. Buzele aveau să-i fie 
pecetluite pe veci. Dussander zâmbi cu regret. Dacă băiatul 
dispărea, aveau să fie puse întrebări. Prea multe. Unele 
adresate lui. Chiar dacă nu exista nicio scrisoare lăsată 
vreunui prieten, o supraveghere atentă era ceva pe care nu 
şi-l putea permite. Păcat. 

— Omul ăsta, French, spuse el bătând cu degetul în 
scrisorică. Îi cunoaşte pe părinţi din perspectivă socială? 

— Ăsta? Todd rosti cuvântul cu dispreţ. Mama şi tatăl 
meu nu se duc nicăieri unde el ar putea să fie lăsat să intre. 

— I-a întâlnit vreodată în calitatea de consilier pe care o 
are? A mai ţinut şedinţe cu ei înainte? 

— Nu. Am fost întotdeauna printre cei mai buni din clasă. 
Până acum. 

— Atunci, ce ştie despre ei? Întrebă Dussander, privind 
visător în ceaşcă, rămasă acum aproape goală. Ei da, te ştie 


pe tine. Fără îndoială că are toate înregistrările despre tine 
pe care le poate folosi. Până la încăierările pe care le-ai avut 
în curtea grădiniţei. Dar ce ştie el despre e:? 

Todd puse deoparte stiloul şi sticluţa cu soluţie de şters 
cerneala. 

— Ei bine, ştie cum îi cheamă. Fireşte. Şi câţi ani au. Ştie 
că suntem cu toţii metodişti. Nu prea ne ducem noi la 
biserică, dar ştie asta pentru că scrie în documentele de 
înscriere. Trebuie să ştie ce ocupaţie are tatăl meu, şi asta e 
în acte. 'Toate formularele alea care trebuie completate în 
fiecare an. Şi sunt aproape sigur că alte lucruri nu prea mai 
ştie. 

— Ar şti dacă părinţii tăi ar avea necazuri acasă? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Dussander dădu de duşcă ultima înghiţitură de bourbon 
din ceaşcă. 

— Certuri. Scandaluri. Tatăl tău dormind pe canapea. 

Maică-ta făcând abuz de alcool. Ochii lui sclipiră. Un 
divorţ plutind în aer. 

Indignat, Todd replică: 

— Nimic din toate astea nu se întâmplă! Nici pomeneală 
de aşa ceva. 

— N-am zis niciodată că aşa ar fi. Dar gândeşte-te, 
băiete. Să presupunem că situaţia de la tine de-acasă e 
„albastră”, cum se spune. 

Todd se mulţumi să se uite la el, încruntat. 

— Ai fi îngrijorat din pricina asta, spuse Dussander. 

Foarte preocupat. [i-ai pierde pofta de mâncare. Ai 
dormi prost. Şi, cel mai trist dintre toate, activitatea ta 
şcolară ar avea de suferit. Adevărat? Foarte trist pentru 
copii, când sunt probleme în familie. 

Înțelegerea răsări în ochii băiatului - înţelegere şi ceva 
asemănător unei recunoştinţe tâmpe. Dussander se simţi 
satisfăcut. 

— Da, e o situaţie nefericită când o familie se clatină la 
marginea distrugerii, spuse  Dussander cu  emfază, 


turnându-şi încă puţin bourbon. Începuse să se îmbete. 
Dramele transmise ziua la televizor fac lucrul ăsta absolut 
clar. 

Au loc certuri înveninate. Bârfe şi minciuni. Mai presus 
de toate, există suferinţă. Suferinţă, băiete. N-ai idee prin 
ce iad trec părinţii tăi. Sunt atât de absorbiți de propriile 
necazuri, încât le rămâne prea puţin timp pentru 
problemele fiului lor. Problemele lui par minore prin 
comparaţie cu ale lor, hein? Într-o zi, când cicatricele vor fi 
început să se vindece, fără doar şi poate că-şi vor recăpăta 
interesul pentru el. Dar acum, singura concesie pe care o 
pot face este să-l trimită la domnul French pe bunicul cel 
cumsecade al băiatului. 

Ochii lui 'lodd se luminară treptat, până căpătară o 
strălucire aproape febrilă. 

— S-ar putea să meargă, bâiguia el. S-ar putea, mda, s-ar 
putea să meargă, s-ar... se întrerupse brusc. Ochii i se 
întunecară din nou. Nu, n-o să meargă. Nu semeni cu mine, 
niciun pic. Ed Galoş n-o să creadă niciodată. 

— Himmel! Got im Himmel! Ţipă Dussander, ridicându-se 
în picioare, traversând bucătăria (uşor şovăielnic), 
deschizând unul dintre dulăpioare şi luând de acolo sticla 
de Ancient Age. Deşurubă capacul şi turnă cu largheţe. 
Pentru un băiat isteţ, eşti aşa de Dummkopf. De când 
seamănă bunicii cu nepoţii? Ai? Eu am părul alb. la zi, tu ai 
părul alb? 

Apropiindu-se din nou de masă, întinse mâna cu o iuţeală 
surprinzătoare şi-l apucă zdravân pe Todd de părul blond, 
trăgând brusc. 

— Termină! Replică Todd, dar zâmbi uşor. 

— Şi-apoi, spuse Dussander, reaşezându-se în balansoar, 
tu ai părul blond şi ochii albaştri. Ochii mei sunt albaştri şi, 
înainte ca părul meu să albească şi să cadă, era blond. Poţi 
să-mi zici toată istoria familiei tale. Mătuşile şi unchii. 
Oamenii cu care lucrează tatăl tău. Micile hobby-uri ale 
mamei tale. O să le ţin minte. O să le învăţ şi-o să le ţin 


minte. Două zile mai târziu, voi uita totul - zilele astea, 
memoria mea e ca un sac de pânză umplut cu apă - dar îmi 
voi aminti atât cât e nevoie. Zâmbi sumbru. La vremea mea, 
am reuşit să scap de Wiesenthal şi l-am păcălit până şi pe 
Himmler. Dacă n-o să fiu în stare să păcălesc un profesoraş 
american de şcoală publică, atunci o să mă-nfăşor în giulgiu 
şi-o să mă târăsc în mormânt. 

— Se poate, spuse Todd încet, iar Dussander îşi dădu 
seama că deja acceptase propunerea. Ochii i se luminaseră 
de uşurare. 

— Nu se poate, ci sigur] strigă Dussander. 

Începu să chicotească de râs, balansoarul scârţâind 
înainte şi înapoi. Todd se uită la el, nedumerit şi uşor 
înspăimântat, dar după puţin începu şi el să râdă. În 
bucătăria lui Dussander, cei doi se puseră pe un râs 
nestăvilit, Dussander lângă fereastra deschisă prin care 
pătrundea vânticelul cald de California, iar Todd se lăsa 
înapoi pe picioarele din spate ale scaunului de bucătărie, 
până se sprijinea cu spătarul de uşa cuptorului, al cărei 
email alb era brăzdat de dârele negre, ca nişte arsuri, 
lăsate de chibriturile de lemn scăpărate de Dussander. 

Ed French, zis şi Galoş (a cărui poreclă, după cum îi 
explicase Todd lui Dussander, se referea la galoşii pe care-i 
purta mereu peste adidaşi, când era vreme ploioasă) era un 
bărbat pirpiriu, care făcea mare caz din faptul că purta 
mereu adidaşi Ked la şcoală. Era o tentă de atitudine 
relaxată, care spera să-l facă îndrăgit de cei o sută şase 
copii cu vârste între doisprezece şi paisprezece ani care îi 
completau norma de consilier. Avea cinci perechi de Keds, 
într-o gamă cromatică ce se întindea de la Albastru Fast 
Track până la Galben 'Ţipător Zonkers, fără să aibă habar 
că, pe la spate, i se spunea nu doar Ed Galoş, ci şi Pete 
Adidas şi Ked Man, ca în The Ked Man Comethiii:. Fusese 
cunoscut în colegiu şi după porecla Puckeri!12+, şi ar fi fost 
cât se poate de umilit dacă ar fi aflat că până şi acest fapt 
ruşinos ieşise cumva la iveală. 


Rareori purta cravată, preferând puloverele pe gât. Le 
purta încă de la începutul anilor şaizeci, când David 
McCallum le popularizase în serialul de spionaj Omul de la 
U.N.C.L.E. Se mai ştia că, în zilele de liceu, colegii lui de 
clasă îl pândeau când traversa careul şi remarcau: „Uite-l 
pe Pucker cu puloverul lui U.N.C.L.E.” Se specializase în 
Psihologie Educaţională şi, în particular, se considera 
singurul consilier vocaţional bun pe care-l cunoscuse 
vreodată. El avea raporturi adevărate cu elevii lui. Putea să 
ajungă la miezul problemei cu ei; putea să stea la taclale cu 
ei şi să fie înţelegător cu ei, în tăcere, dacă trebuiau să urle 
şi să-și dea în petic. Putea să le priceapă inhibiţiile, pentru 
că înţelegea ce naşpa era să ai treisprezece ani când cineva 
face mişto de tine şi tu nu poți să te aduni. 

Treaba era că avea mari dificultăţi în a-şi reaminti el 
însuşi cum era să aibă treisprezece ani. Presupunea că 
acesta era preţul suprem pentru care trebuie să-l plăteşti 
fiindcă te-ai maturizat în anii cincizeci. Asta şi să intri în 
minunata lume nouă a anilor şaizeci având porecla Pucker. 

Acum, când bunicul lui Todd Bowden intra în biroul său, 
închizând cu fermitate uşa din sticlă mată, Ed Galoş se 
ridică respectuos, dar atent să nu ocolească masa de lucru, 
ca să-l întâmpine pe bătrân. Era conştient de adidaşii din 
picioare. Uneori, vârstnicii nu înțelegeau că adidaşii erau 
un ajutor psihologic în interacţiunea cu copiii care aveau 
inhibiţii legate de profesori - sau, cu alte cuvinte, unii dintre 
bătrâni nu agreau ideea de consilier vocaţional în adidaşi. 

„Asta-i un nenişor chipeş”, îşi zise Ed Galoş. Părul alb era 
pieptănat cu grijă pe spate. Costumul cu vestă era deo 
curăţenie desăvârşită. Cravata de culoare gri-pescăruş avea 
un nod impecabil. În mâna stângă ţinea o umbrelă pliantă 
neagră (afară, o burniţă uşoară cădea necontenit încă din 
weekend) într-o manieră aproape cazonă. Cu câţiva ani în 
urmă, Ed Galoş şi soţia lui făcuseră o adevărată manie 
pentru Dorothy Sayers, citind tot ce putuseră găsi scris de 
respectabila doamnă. Îi veni în minte acum ideea că omul 


din faţa lui era întruchiparea personajului ei drag, Lordul 
Peter Wimsey. Era Wimsey la şaptezeci şi cinci de ani, la 
câţiva ani după ce atât Bunter, cât şi Harriet Vane trecuseră 
spre odihna veşnică. Îşi propuse să nu uite să-i vorbească 
Sondrei despre asta când ajungea acasă. 

— Domnule Bowden, spuse el cu respect, întinzând mâna. 

— Ce plăcere, spuse Bowden, şi strânse mâna celuilalt. 
Ed Galoş avu grijă să nu aplice apăsarea fermă şi directă pe 
care o folosea când dădea mâna cu ceilalţi părinţi; era 
evident din maniera delicată în care bătrânelul întinsese 
mâna că avea artrită. 

— Ce plăcere, domnule French, repetă Bowden şi luă loc, 
trăgându-şi grijuliu genunchii pantalonilor. Îşi sprijini 
umbrela între picioare şi se rezemă în ea, arătând ca un 
vultur bătrân, extrem de civilizat, care venise să 
hălăduiască în biroul lui Ed French, zis şi Galoş. Avea o 
uşoară urmă de accent, îşi zise Ed Galoş, dar nu era 
intonaţia ciuntită a unui membru al aristocrației britanice, 
cum s-ar fi auzit la Wimsey; era un accent mai larg, mai 
european, în tot cazul, asemănarea cu Todd era izbitoare. 
Mai ales la nas şi la ochi. 

— Mă bucur că aţi venit, zise Ed Galoş, aşezându-se pe 
scaun, deşi în astfel de situaţii, mama sau tatăl elevului... 

Ăsta era gambitul de deschidere, desigur. Aproape zece 
ani de experienţă în profesia de consilier îl convinseseră că 
atunci când un unchi, o mătuşă sau un bunic se prezenta la 
discuţii, de regulă însemna că în familie erau necazuri - 
genul de necazuri care, invariabil, se dovedeau a fi rădăcina 
problemei. Pentru Ed Galoş, asta veni ca o uşurare. 
Problemele familiale erau neplăcute, dar pentru un băiat cu 
inteligenţa lui Todd, o „excursie” dificilă în lumea drogurilor 
ar fi fost mult, mult mai gravă. 

— Da, desigur, spuse Bowden, reuşind să pară în acelaşi 
timp trist şi supărat. Fiul şi soţia lui m-au rugat să vin să 
discut această tristă problemă cu dumneavoastră, domnule 


French. Todd e un băiat bun, credeţi-mă. Acest necaz cu 
notele e doar temporar. 

— Ei bine, cu toţi sperăm asta, nu-i aşa, domnule 
Bowden? Fumaţi, dacă doriţi. În incinta şcolii ar trebui să 
fie interzis, dar n-o să vă pârăsc! 

— Vă mulţumesc. 

Domnul Bowden scoase din buzunarul de la piept un 
pachet mototolit de Camei, vâri între buze una din ultimele 
două ţigări zigzagate, găsi un chibrit Diamond Blue-Tip, îl 
scapără de tocul negru al pantofului şi-l aprinse. Primul fum 
tras îi provocă o tuse umedă de bătrân, apoi scutură 
chibritul şi puse ciotul înnegrit în scrumiera scoasă la iveală 
de Ed Galoş. Acesta urmări acest ritual, ce părea aproape la 
fel de formal ca pantofii bătrânului, cu fascinaţie sinceră. 

— De unde să încep?, spuse Bowden, chipul lui răvăşit 
privind la Ed Galoş prin rotocoalele agitate de fum de 
țigară. 

— Ei bine, spuse cu amabilitate Ed Galoş, însuşi faptul că 
dumneavoastră vă aflaţi aici în locul părinţilor lui Todd îmi 
spune ceva, să ştiţi. 

— Da, bănuiesc că da. Prea bine. Îşi împreună mâinile. 
Camelul se iţea între degetul arătător şi cel mijlociu al 
mâinii drepte. Îşi îndreptă spatele şi ridică bărbia. Era ceva 
aproape prusac în resemnarea lui mentală, îşi zise Ed 
Galoş, ceva ce-l făcea să se gândească la toate filmele de 
război pe care le văzuse în copilărie. 

— Fiul şi nora mea au probleme în căsnicie, spuse 
Bowden, articulând cu precizie fiecare cuvânt. Probleme 
destul de grave, am impresia. Ochii lui, bătrâni, dar uluitor 
de luminoşi, îl urmăreau pe Ed Galoş deschizând dosarul 
aflat în faţa lui pe sugativa de pe tăblia biroului. În dosar 
erau câteva foi de hârtie, nu multe. 

— Şi sunteţi de părere că aceste probleme afectează 
performanţele la învăţătură ale lui 'Iodd? 

Bowden se aplecă în faţă probabil cincisprezece 
centimetri. Ochii lui albaştri nu se dezlipiră nicio clipă de 


ochii căprui ai lui Ed Galoş. Urmă o pauză încărcată, după 
care Bowden spuse: 

— Mama lui bea. 

Apoi îşi reluă poziţia dreaptă şi ţeapănă de dinainte. 

— Oh, spuse Ed Galoş. 

— Da, replică Bowden, aprobând din cap posomorât. 
Băiatul mi-a spus că a venit acasă în două rânduri şi a găsit- 
o întinsă pe masa din bucătărie. Ştie ce părere are fiul meu 
despre faptul că ea bea, aşa că băiatul a pus singur cina la 
încălzit în acele rânduri şi a pus-o să bea multă cafea, 
pentru ca măcar să fie trează când se întorcea Richard 
acasă. 

— Asta nu e bine, spuse Ed Galol, deşi auzise de situaţii şi 
mai grave - mame dependente de heroină, taţi cărora li s-a 
năzărit dintr-odată să înceapă să-şi reguleze fiicele... sau 
chiar fiii. S-a gândit cumva doamna Bowden să apeleze la 
ajutor profesional pentru problema ei? 

— Băiatul a încercat s-o convingă că ăsta ar fi lucrul cel 
mai bun de făcut. E foarte ruşinată, cred. Dacă i s-ar oferi 
un mic răgaz... Făcu un gest cu ţigara, care descrise în aer 
un inel de fum ce se risipea. Înţelegeţi? 

— Da, fireşte, încuviinţă din cap Ed Galoş, admirând în 
sinea lui gestul care produsese rotocolul de fum. Fiul 
dumneavoastră... tatăl lui Todd... 

— Nici el nu e nevinovat, replică cu asprime Bowden. 
Orele dedicate muncii, mesele de la care lipseşte, nopţile în 
care trebuie să plece pe neaşteptate... vă spun, domnule 
French, e mai căsătorit cu slujba lui decât cu Monica. Eu 
am fost educat în credinţa că familia are prioritate absolută. 
Nu la fel aţi fost crescut şi dumneavoastră? 

— Fără doar şi poate, replică Ed Galoş cu entuziasm. 
Tatăl lui fusese paznic de noapte la un mare magazin 
universal din Los Angeles şi, de fapt, nu-şi văzuse tăticul 
decât în weekenduri şi în vacanțe. 

— Asta-i o altă latură a problemei, spuse Bowden. 

Ed Galoş aprobă din cap şi se gândi o clipă. 


— Ce-mi puteţi spune despre celălalt fiu al 
dumneavoastră, domnule Bowden? Ăă... Aruncă cu ochiul în 
dosar. Harold. Unchiul lui Todd. 

— Harry şi Deborah sunt în Minnesota acum, spuse 
Bowden, cu destulă sinceritate. A obţinut un post acolo, la 
Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii. l-ar fi 
foarte greu să plece şi foarte nedrept să i se ceară acest 
lucru. Faţa lui căpătă o expresie de sinceră responsabilitate. 
Harry şi soţia lui au o căsnicie fericită. 

— Înţeleg. Ed Galoş se mai uită o dată la dosar, după care 
îl închise. Domnule  Bowden, apreciez sinceritatea 
dumneavoastră, aşa că o să fiu la fel de sincer. 

— Vă mulţumesc, spuse cu rigiditate Bowden. 

— Nu putem face atât de mult cât am vrea pentru elevii 
noştri în domeniul consilierii. Suntem şase consilieri aici şi 
avem, fiecare, peste o sută de elevi în grijă. Cel mai nou 
coleg al meu, Hepburn, are o sută cincisprezece. La vârsta 
asta, în societatea noastră, toţi copiii au nevoie de ajutor. 

— Bineînţeles. Bowden zdrobi cu brutalitate chiştocul în 
scrumieră şi-şi împreună din nou mâinile. 

— Uneori, problemele neplăcute ne depăşesc. Mediul 
familial şi drogurile sunt două dintre cele mai răspândite. 
Cel puţin Iodd nu a-nceput să consume speed, mescalină 
sau praful îngerilor. 

— Doamne fereşte! 

— Uneori, continuă Ed Galoş, pur şi simplu nu avem ce 
face. E deprimant, dar e o realitate a vieţii. De obicei, primii 
rejectaţi de maşinăria de a cărei bună funcţionare ne 
ocupăm aici sunt buclucaşii clasei, copiii ursuzi, 
necomunicativi, cei care refuză măcar să încerce. Sunt doar 
nişte simpli anonimi, care aşteaptă ca sistemul să-i treacă 
clasele sau să ajungă la vârsta la care să poată pleca fără 
permisiunea părinţilor şi să se înroleze în armată sau să se 
angajeze la spălătoria de maşini Speedy-Boy, ori să se 
mărite cu prietenii lor. Înţelegeţi? Sunt cam direct aici. 
Sistemul nostru nu e, cum se zice, ceea ce ar vrea să fie. 


— Vă apreciez sinceritatea. 

— Dar te doare când vezi că maşinăria începe să-l 
terciuiască pe unul ca lodd. A avut o medie de 92 anul 
trecut, ceea ce îl aşază în procentajul de nouăzeci şi cinci la 
sută. Mediile la limba engleză sunt chiar mai bune. A 
demonstrat un fler pentru scris, iar asta e ceva deosebit la o 
generaţie de copii care cred că cultura începe în faţa 
televizorului şi se termină la cinematograful de cartier. 
Vorbeam cu profesoara care l-a avut pe Todd la cursul de 
Compoziţie anul trecut. Mi-a spus că Iodd i-a predat cea 
mai reuşită teză pe care o citise în douăzeci de ani de 
profesorat. Era despre lagărele de concentrare germane 
din cel de-al Doilea Război Mondial. I-a dat singurul A-plus 
pe care l-a acordat vreodată unui elev la compoziţie. 

— Am citit-o, spuse Bowden. E foarte reuşită. 

— A mai demonstrat aptitudini peste medie la ştiinţele 
vieţii şi la ştiinţele sociale, şi chiar dacă n-o să fie unul 
dintre marile genii ale matematicii din acest secol, toate 
însemnările pe care le am arată că s-a străduit din plin... 
până în acest an. Până în acest an. Asta-i toată povestea, în 
rezumat. 

— Da. 

— Îmi displace profund să văd că Todd se duce pe 
tobogan în felul ăsta, domnule Bowden. Iar şcoala de vară... 
ei bine, am spus c-o să fiu sincer. Adesea, şcoala de vară le 
face copiilor de teapa lui Todd mai mult rău decât bine. De 
obicei, sesiunea de vară în primele clase de liceu e o 
adevărată grădină zoologică. Toţi maimuţoii şi hienele 
hăhăitoare participă, plus o adunătură completă de păsări 
dodo. Nefericită companie pentru un băiat ca Iodd. 

— Cu siguranţă. 

— Aşa că să trecem la treburile esenţiale, nu? Eu aş 
propune o serie de consultaţii pentru domnul şi doamna 
Bowden la Centrul de Consiliere din centru. Totul în condiţii 
de discreţie maximă. Omul care e şef acolo, Harry 


Ackerman, e un bun prieten de-al meu. Şi nu cred că Todd 
ar trebui să se ducă la ei să le propună această idee; 

Cred că dumneavoastră ar trebui să le spuneţi. Ed Galoş 
zâmbi larg. Poate reuşim să-i aducem pe toţi pe calea cea 
bună până-n iunie. Nu e imposibil. 

Dar Bowden se arătă foarte alarmat de această idee. 

— Cred că nu l-ar vedea cu ochi buni pe băiat dacă m-aş 
duce acum la ei cu această propunere, spuse el. Lucrurile 
sunt foarte delicate. Ar putea să evolueze neprevăzut. 
Băiatul mi-a promis că va învăţa cu mai multă silinţă. E 
foarte alarmat de această scădere a notelor. Zâmbi subţire, 
un zâmbet pe care Ed French nu prea reuşi să-l 
interpreteze. Mai alarmat decât ştiţi dumneavoastră. 

— Dar... 

— Şi nici pe mine nu m-ar vedea cu ochi buni, continuă să 
preseze Bowden. Dumnezeu ştie că aşa va fi. Monica deja 
mă consideră un fel de băgăcios. Eu încerc să nu fiu, dar 
vedeţi care-i situaţia. Am sentimentul că ar fi mai bine să 
lăsăm lucrurile în pace... deocamdată. 

— Am căpătat o mare experienţă în astfel de situaţii, îi 
spuse Ed Galoş lui Bowden. Îşi împreună mâinile pe dosarul 
lui Todd şi se uită cu seriozitate. Cred cu adevărat că se 
impune o consiliere în acest caz. Veţi înţelege că interesul 
meu faţă de problemele conjugale pe care le au fiul şi nora 
dumneavoastră încep şi se sfârşesc cu efectul pe care-l au 
asupra lui Todd... şi în acest moment ele au un efect 
considerabil. 

— Daţi-mi voie să vă fac o contrapropunere, spuse 
Bowden. Aveţi, îmi închipui, un sistem de notare la 
jumătatea fiecărui trimestru? 

— Da, admise cu precauţie Ed Galoş. Carnetele de 
Interpretare a Progresului - Carnetele IP Copiii, fireşte, le 
numesc Carnetele de Corijentă. Le primesc doar dacă 
notele de la un anumit curs sunt mai mici de 78 la 
jumătatea trimestrului. Cu alte cuvinte, noi le dăm 


carnetele IP doar elevilor care primesc un D sau un Fla un 
anumit curs. 

— Foarte bine, spuse Bowden. Atunci, ce propun eu e 
aşa: dacă băiatul primeşte vreunul dintre aceste carnete... 
măcar unu - ridică un deget noduros - atunci le voi spune 
fiului şi nurorii mele despre consiliere. Voi merge chiar mai 
departe. Dacă băiatul primeşte unul dintre carnetele alea 
de corijenţă în aprilie... 

— De fapt, le dăm în prima săptămână din mai. 

— Da? Dacă primeşte vreunul, vă garantez că vor 
accepta propunerea de consiliere. Sunt îngrijoraţi cu 
privire la fiul lor, domnule French. Dar acum sunt atât de 
absorbiți de propria lor problemă, încât... Ridică din umeri. 

— Înţeleg. 

— Aşa încât, eu zic să le acordăm acest răgaz ca să-şi 
rezolve propriile probleme. Să te tragi singur de şireturi şi 
să ieşi din încurcătură... aşa procedează americanii, nu? 

— Da, cred că da, îi spuse Ed Galoş după ce reflectă un 
moment... şi, după o uitătură iute la ceas, care îl anunţa că 
are o altă întâlnire peste cinci minute. Voi accepta 
propunerea dumneavoastră. 

Se ridică, iar Bowden se ridică împreună cu el. Strânseră 
din nou mâinile, Ed Galoş fiind atent să-i menajeze artrita 
bătrânului. 

— Dar, cu toată sinceritatea, trebuie să vă spun că foarte 
puţini elevi pot să recupereze o rămânere în urmă, 
acumulată în optsprezece săptămâni, în doar cinci 
săptămâni de cursuri. Ăsta e un handicap imens de 
recuperat - un handicap imens. Presimt că veţi fi nevoit să 
vă respectaţi garanţia, domnule Bowden. 

Bowden îi adresă din nou zâmbetul acela subţire, 
deconcertant. 

— Sunteţi sigur? Se mulţumi el să spună. 

Ceva îl sâcâise pe Ed Galoş pe parcursul întregii 
întrevederi şi reuşi să identifice acel ceva în timpul mesei 


de la cantină, la mai bine de o oră după ce „Lordul Peter” 
plecase, cu umbrela cuibărită elegant la subsuoară. 

EI şi bunicul lui Todd vorbiseră cel puţin un sfert de oră, 
mai aproape poate de douăzeci, şi Ed nu-şi amintea ca 
bătrânul să se fi referit măcar o singură dată la nepotul său 
zicându-i pe nume. 

Todd pedală cu sufletul la gură pe aleea lui Dussander şi- 
şi parcă bicicleta pe cric. Orele de şcoală se terminaseră cu 
doar cincisprezece minute înainte. Sări peste treptele din 
faţă dintr-un singur salt, deschise cu cheia proprie şi 
străbătu în grabă holul spre bucătăria însorită. Faţa lui era 
ca un peisaj optimist luminat de raze voioase şi presărat ici- 
acolo de nori sumbri. Rămase în uşa bucătăriei un moment, 
cu noduri în stomac şi în corzile vocale, uitându-se la 
Dussander cum se legăna în balansoar, ţinând în poală 
ceaşca plină de bourbon. Acesta rămăsese îmbrăcat în 
costumul cel mai bun, chiar dacă-şi slăbise cravata şi-şi 
desfăcuse nasturele de sus al cămăşii. Se uită la Todd fără 
expresie, cu ochii reptilieni întredeschişi. 

— Ei bine? Reugşi în sfârşit Todd să bâiguie. 

Dussander îl lăsă în suspans încă o clipă, o clipă care lui 
Todd i se păru că durează cel puţin zece ani. Apoi, cu 
gesturi cumpănite, Dussander îşi aşeză ceaşca pe masă 
lângă sticla de Ancient Age şi zise: 

— Idiotul a crezut tot. 

Todd lăsă să-i scape aerul strâns în piept cu un oftat 
şuierător de uşurare. 

Dussander adăugă, până s-apuce inspire din nou. 

— Voia ca bieţii tăi părinţi necăjiţi să facă nişte şedinţe de 
consiliere în oraş, cu un prieten de-al lui. A insistat foarte 
mult. 

— Dumnezeule! Ai... ce ai... cum te-ai descurcat? 

— Am gândit rapid, replică Dussander. Asemenea fetiţei 
din povestirea lui Saki, improvizaţia la repezeală e unul din 
punctele mele tari. l-am promis că părinţii tăi vor participa 


la acele şedinţe dacă tu primeşti vreunul din Carnetele de 
Corijenţă care sunt împărţite în mai. 

Sângele se scurse din faţa lui Todd. 

— Ce-ai făcut?! Aproape că ţipă el. Deja am picat la două 
lucrări de algebră şi la testul de istorie de când a început 
perioada de notare! Avansa în încăpere, faţa palidă 
devenindu-i acum strălucitoare din cauza transpiraţiei, în 
după-amiaza asta ne-au dat lucrare la franceză şi am picat- 
o şi pe-aia... Ştiu că am picat-o. Nu m-am putut gândi decât 
la nenorocitul ăla de Ed Galoş şi dacă tu o să reuşeşti sau 
nu să te descurci cu el. Ei da, ce să spun, l-ai rezolvat de 
minune, termină el cu amărăciune. Să nu iau niciun Carnet 
de Corijenţa? Cred c-o să iau cinci sau şase. 

— A fost cel mai bun răspuns pe care puteam să-l dau 
fără să trezesc suspiciuni, zise Dussander. Acest French, 
aşa idiot cum este, îşi face doar datoria. lar acum tu ţi-o vei 
face pe-a ta. 

— Ce vrea să însemne asta? Faţa lui Todd era urâtă şi 
amenințătoare, iar vocea, agresivă. 

— Vei munci. În următoarele patru săptămâni vei munci 
mai mult decât ai muncit vreodată în viaţa ta. Mai mult, luni 
te vei duce la fiecare dintre profesorii tăi şi-ţi vei cere scuze 
pentru prestaţia ta deplorabilă de până acum. Te vei... 

— E imposibil, replică Todd. Nu pricepi, omule. E 
imposibil. Am rămas în urmă cel puţin cinci săptămâni la 
ştiinţă şi istorie. Iar la algebră, mai mult de zece. 

— Şi ce dacă, zise Dussander, turnându-şi încă o porţie 
de bourbon. 

— Te crezi şmecher, nu? Urlă Todd la el. Ei bine, nu 
primesc ordine de la tine. Zilele în care dădeai ordine au 
apus de mult. Ai priceput? Îşi cobori brusc vocea. Cel mai 
letal lucru pe care-l ai prin casă în zilele astea e banda 
adezivă de omorât insectele Shell. Nu eşti decât un moş 
ramolit, care se băşeşte ouă putrede dacă mănâncă un taco. 
Pariez că te şi pişi noaptea în pat. 


— Ascultă ce-ţi spun, mucosule, zise Dussander cu glas 
molcom. 

Capul lui Todd tresări cu mânie la auzul acestei 
interpelări. 

— Înaintea zilei de azi, rosti cu băgare de seamă 
Dussander, era posibil, cât de cât posibil, ca tu să mă 
denunţi şi să scapi basma curată totodată. Nu cred că ai fi 
putut să duci treaba la capăt, în starea ta nervoasă actuală, 
dar trecem peste asta. Tehnic, ar fi fost posibil. Dar acum 
lucrurile s-au schimbat. Astăzi, l-am întruchipat pe bunicul 
tău, un anume Victor Bowden. Nimeni n-ar putea avea nici 
cea mai mică îndoială că am făcut-o cu... care e cuvântul?... 
Încuviinţarea ta. Dacă acum povestea ar ieşi la iveală, 
băiete, tu ai păţi-o mai rău ca oricând. Şi nu vei avea cum să 
te aperi. Am avut grijă de asta azi. 

— Aş vrea... 

— Ai vrea! Ai vrea! Strigă Dussander. Nu-mi pasă de 
dorinţele tale, dorinţele tale îmi provoacă greață, dorinţele 
tale nu sunt nimic mai mult decât nişte grămăjoare de rahat 
de câine în rigolă! Tot ce vreau de la tine e să ştiu dacă 
înţelegi situaţia în care ne aflăm? 

— O înţeleg, bâigui Todd. Pumnii i se strânseseră când 
Dussander ţipase la el - nu era obişnuit ca oamenii să ţipe 
la el. Acum îşi desfăcuse mâinile şi remarca fără interes că 
unghiile lăsaseră nişte semiluni sângerânde în palme. 
Presupunea că tăieturile ar fi fost mai adânci, dar cam de 
vreo patru luni încoace căpătase obiceiul să-şi roadă 
unghiile. 

— Bun. Atunci o să-ţi prezinţi scuzele mieroase şi-o să te 
pui cu burta pe carte. În timpul tău liber de la şcoală o să 
studiezi. În orele de masă, o să studiezi. După şcoală, o să 
vii aici şi-o să studiezi, iar în weekenduri o să vii aici şi o să 
faci acelaşi lucru. 

— Nu aici, răspunse iute Todd. Acasă. 

— Nu. Acasă o să trândăveşti şi-o să visezi cu ochii 
deschişi, aşa cum ai tot făcut. Dacă eşti aici, pot să stau cu 


ochii pe tine şi să te supraveghez. În felul ăsta, pot să-mi 
protejez propriile interese. Pot să te testez. Pot să te ascult 
la lecţii. 

— Dacă nu vreau să vin aici, nu poţi să mă obligi. 

Dussander bău din pahar. 

— Adevărat. Atunci lucrurile vor continua ca şi până 
acum. Nu vei primi note de trecere. Consilierul ăsta, 
French, se va aştepta ca eu să-mi ţin promisiunea. Dacă n-o 
voi face, îi va suna pe părinţii tăi. Şi atunci vor afla că 
domnul Denker cel cumsecade l-a personificat la cererea ta 
pe bunicul tău. Vor afla despre notele modificate. Vor... 

— Of, termină! O să vin. 

— Deja eşti aici. Începe cu algebra. 

— În niciun cazi E vineri după-amiaza! 

— De-acum o să studiezi în fiecare după-amiază, spuse 
încetişor Dussander. Începi cu algebra. 

Todd se holbă la el - doar o clipă, înainte să-şi lase 
privirea şi să scotocească în geanta de şcoală după 
manualul de algebră - iar Dussander citi „crimă” în ochii 
băiatului. Nu o moarte figurativă, ci una adevărată. 
Trecuseră ani de când nu mai văzuse acea uitătură 
întunecată, arzătoare, speculativă, dar aşa ceva nu se uită 
niciodată. Presupunea că ar fi văzut-o şi în propriii săi ochi 
dacă ar fi avut la îndemână o oglindă în ziua în care se 
uitase la ceafa albă şi lipsită de apărare a băiatului. 

Trebuie să mă protejez, îşi zise el cu oarecare uimire. Cel 
ce subestimează, o face pe propriul său risc. 

Bău din paharul de bourbon, în timp ce se legăna şi-l 
supraveghea pe băiatul care studia. 

Se făcuse aproape cinci când Todd porni pe bicicletă spre 
casă. Se simţea epuizat, cu ochii înfierbântaţi, secătuit, 
cuprins de o mânie neputincioasă. De fiecare dată când 
privirea îi rătăcea de la paginile tipărite - de la lumea 
înnebunitoare,  neinteligibilă şi stupidă a mulțimilor, 
submulţimilor, perechilor ordonate şi a coordonatelor 
carteziene - vocea tăioasă de bătrân a lui Dussander îl 


readucea pe făgaş. În restul timpului, nu scotea niciun 
sunet... exceptând lipăitul papucilor pe podea şi scârţâitul 
balansoarului. Şedea acolo ca un vultur care aşteaptă ca 
prada să-şi dea duhul. De ce naiba intrase în povestea asta? 
Cum de intrase în ea? Era o porcărie, o porcărie teribilă. 
Reuşise să recupereze ceva în după-amiaza asta - ceva 
legat de teoria mulțimilor, care-l pusese într-o mare 
încurcătură chiar înainte de vacanţa de Crăciun şi care 
acum se aşezase la locul său cu un „clic” aproape audibil - 
dar era imposibil să-şi închipuie c-o să reuşească să înveţe 
atât de mult, încât să treacă de testul la algebră de 
săptămâna viitoare măcar cu un D. 

Mai erau patru săptămâni până la sfârşitul lumii. 

La colţ, văzu o gaiţă albastră zăcând pe trotuar, ciocul 
căscându-i-se şi deschizându-i-se încet. Încerca zadarnic să 
se ridice pe picioarele de pasăre şi să plece de-acolo. Una 
dintre aripi îi fusese zdrobită, iar 'lodd presupuse că o 
lovise o maşină din mers şi o azvârlise pe trotuar ca pe 
monedă la jocul de riscă. Unul dintre ochii ca mărgeaua 
privea fix către el. 

Todd se uită la pasăre vreme îndelungată, strângând uşor 
mânerele coarnelor înălțate ale bicicletei. O parte din 
căldura zilei se evaporase şi aerul părea aproape răcoros. 
Probabil că prietenii lui îşi petrecuseră după-amiaza arzând 
gazul pe terenul de baseball Babe Ruth, de pe Walnut 
Street, poate jucând o mică partidă de unu-la-unu, sau mai 
probabil „trei zburătoare şase la sol” sau „bâta enervantă”. 
Era perioada din an când începeai să te antrenezi pentru 
sezonul de baseball. Se vorbea despre participarea echipei 
lor de amatori anul acesta la liga orăşenească neoficială; 
erau destui taţi dispuşi să-i târască de colo-colo la meciuri. 
Todd, bineînţeles, ar fi fost aruncător. Fusese vedeta 
aruncătorilor din Little League până anul trecut, când 
depăşise limita de vârstă pentru Senior Little League. Ar fi 
fost aruncător. 


Şi ce dacă? N-avea decât să le spună nu. Va fi nevoit să le 
spună: Băieți, m-am băgat în cârd cu un criminal de război. 
L-am prins de coiţe şi pe urmă - ha-ha, o să muriţi de râs - 
pe urmă am constatat că şi el mă ţinea la fel de strâns de 
coițe. Am început să am vise naşpa şi transpiraţii reci. 
Notele mele s-au dus la dracu' şi le-am modificat pe 
carnetul de note ca să nu afle părinţii meu, iar acum trebuie 
să tocesc trei cărți cu sârg pentru prima oară în viața mea. 
Totuşi, nu mi-e frică c-o să fiu pedepsit. Dar mi-e frică de 
şcoala de corecție. Și de-aia nu pot să joc cu voi anul ăsta, 
băieți. Asta-i situaţia, băieți. 

Un zâmbet subţire, foarte asemănător cu al lui 
Dussander şi care nu mai amintea deloc de fostul lui zâmbet 
larg, i se aşternu pe buze. Nu era nimic luminos în el; era 
un zâmbet adumbrit. Nu era nici pic de voioşie, nici 
încredere în sine. Nu spunea decât: Asta-i situaţia, băieți. 

Împinse roata bicicletei peste gaița rănită cu o 
încetineală desăvârşită, ascultându-i fojgăitul ca de ziar al 
penelor şi scrâşnetul oaselor goale pe când se fracturau. 
Dădu înapoi, călcând din nou peste pasăre. Încă mai 
zvâcnea. O calcă din nou, o singură pană însângerată lipită 
de roată, ridicându-se şi coborând, ridicându-se şi 
coborând. Dar deja pasărea încetase să se mai mişte, gaița 
dăduse colţul, îşi dăduse duhul, plecase la marea colivie din 
cer, şi totuşi Todd continua să calce cu roata bicicletei peste 
trupul terciuit. Făcu asta aproape cinci minute, până 
zâmbetul cel subţire îi dispăru de pe faţă. Asta-i situaţia, 
băieţi. 

Mepnen Mng 


10 
Aprilie, 1975 


Bătrânul stătea la jumătatea coridorului complexului, 
zâmbind larg, în timp ce Dave Klingerman îi ieşea în 


întâmpinare. Lătrăturile frenetice care umpleau aerul nu 
păreau să-l deranjeze câtuşi de puţin, aşa cum nu-l 
deranjau mirosurile de blană şi de urină, nici sutele de câini 
vagabonzi care schelălăiau şi urlau în cuştile lor, foindu-se 
de colo până dincolo, sărind cu picioarele pe pereţii din 
plasă. Klingerman îl etichetă din start pe bătrân ca fiind un 
mare iubitor de câini. Avea un zâmbet senin şi plăcut. 
Întinse spre Dave cu precauţie mâna umflată şi afectată de 
artrită, iar Klingerman o strânse în acelaşi spirit. 

— Bună ziua, domnule! Spuse el cu glas răsunător. Al 
naibii de zgomotos, nu-i aşa? 

— Nu mă deranjează, spuse bătrânul. Câtuşi de puţin. Mă 
numesc Arthur Denker. 

— Klingerman. Dave Klingerman. 

— Sunt încântat să vă cunosc, domnule. Am citit în ziar - 
şi nu mi-a venit să cred - că aici oferiţi câini pe gratis. Poate 
c-am înţeles greşit. De fapt, cred că trebuie să fi înţeles 
greşit. 

— Nu, aşa e, îi dăm gratis, spuse Dave. Dacă nu reuşim, 
suntem nevoiţi să-i distrugem. Şaizeci de zile, atât ne lasă 
statul să-i ţinem. Păcat. Haideţi la mine în birou. E mai 
linişte. Şi mirosul e mai suportabil. 

În birou, Dave ascultă o poveste cu care era familiarizat 
(şi cu toate acestea, continua să-l afecteze): Arthur Denker 
trecuse de pragul celor şaptezeci de ani. Se mutase în 
California când îi murise soţia. Nu era bogat, dar se îngrijea 
de puţinul pe care-l avea cu mare băgare de seamă. Era 
singur. Singurul lui prieten era băiatul care venea uneori la 
el acasă ca să-i citească. În Germania, avusese un minunat 
Saint Bernard. Acum, în Santo Donato, îşi cumpărase o casă 
cu o curte destul de mare în spate. Curtea era împrejmuită 
cu un gard. Şi citise în ziar... ar fi fost oare posibil să... 

— Ei bine, nu avem aici niciun Bernard, zise Dave. Ăştia 
pleacă repede fiindcă sunt buni cu copiii... 

— Oh, înţeleg. N-am vrut să spun că... 


— ... dar am un pui de ciobănesc mărişor. Credeţi că v-ar 
aranja? 

Ochii domnului Denker deveniră mai strălucitori, ca şi 
cum ar fi fost gata-gata să izbucnească în lacrimi. 

— Perfect, spuse el. Ar fi perfect. 

— Câinele e gratis, dar ar mai fi câteva costuri. 
Vaccinurile pentru gripă şi antirabic. Actele de identitate. 
Toate astea se ridică la circa douăzeci şi cinci de dolari 
pentru cei mai mulţi dintre oameni, dar statul îţi face 
reducere de cincizeci la sută dacă ai peste şaizeci şi cinci de 
ani - face parte din programul de facilităţi pentru persoane 
vârstnice al statului California. 

— Persoană vârstnică... asta sunt eu? Întrebă domnul 
Denker şi râse. Doar pentru o clipă - era caraghios - Dave 
simţi un fel de fior rece. 

— Ăă... cred că da, domnule. 

— E foarte rezonabil. 

— Desigur, şi noi credem la fel. Acelaşi câine v-ar costa o 
sută şi douăzeci şi cinci de dolari la un magazin de animale 
de casă. Dar oamenii tot acolo se duc, în loc să vină aici. Şi 
dau banii pentru un teanc de hârtii, desigur, nu pentru 
câine. Dave clătină din cap. Dacă ar putea să înţeleagă câte 
animale minunate sunt abandonate în fiecare an. 

— Şi dacă nu reuşiţi să găsiţi un adăpost adecvat pentru 
ei în decurs de şaizeci de zile, sunt distruşi? 

— Îi adormim, da. 

— Îi adormiţi? Îmi pare rău, nu prea pricep... 

— E o ordonanţă a primăriei, explică Dave. Nu putem 
avea haite de câini vagabonzi pe străzi. 

— Îi împuşcaţi. 

— Nu, îi gazăm. E foarte uman. Nu simt nimic. 

— Nu, spuse domnul Denker. Sunt sigur că nu simt. 

[ 

Locul lui Todd la Introducere în Algebră era în a patra 

bancă din rândul al doilea. Stătea nemişcat, încercând să-şi 


păstreze faţa lipsită de expresie, când domnul Storrman le 
dădea înapoi lucrările de examinare. Dar unghiile lui roase 
erau din nou înfipte în palme şi întregul lui trup părea 
scăldat într-o sudoare lentă şi caustică. 

N-ai de ce să ai speranţe prea mari. Nu fi aşa fraier. N- 
aveai cum să iei notă de trecere. Ştii că nu L-ai trecut. 

Cu toate acestea, nu-şi putu înăbuşi cu totul speranţa 
prostească. Fusese primul extemporal la algebră din 
ultimele săptămâni care nu i se păruse că e scris în greacă. 
Era sigur că în starea de nervozitate (nervozitate? Nu, mai 
bine zi-i pe şleau: teroare pură) în care se aflase nu reuşise 
să facă o lucrare îndeajuns de bună, dar poate... ei bine, 
dacă ar fi fost oricare alt profesor în afară de Storrman, 
care avea un lacăt Yale în loc de inimă... 

ÎNCETEAZĂ! Îşi porunci în gând şi, pentru o clipă, o clipă 
oribilă înfiorătoare, avu impresia apăsătoare că ţipase 
cuvântul acela în sala de clasă. Ai picat, ştii că ai picat, 
nimic de pe lumea asta n-are cum să-ţi schimbe nota. 

Storrman îi dădu lucrarea fără nicio expresie pe chip şi 
plecă mai departe. Todd o aşeză cu faţa în jos pe pupitrul lui 
plin de iniţiale scrijelite. Un moment, i se păru că n-o să 
aibă suficientă voinţă să întoarcă foaia şi să afle nota. În 
cele din urmă, o întoarse cu o bruscheţe atât de convulsivă, 
încât foaia de hârtie se rupse. Limba i se propti pe vălul 
palatin în timp ce se uita fix la foaie. Inima păru să-i stea în 
loc o clipă. 

Numărul 83 era încadrat cu un cerc în partea de sus a 
foii. Mai jos era scrisă nota: C plus. Sub calificativ citi o 
însemnare succintă: O ameliorare remarcabilă! Cred că 
sunt de două ori mai uşurat decât ar trebui să fii tu. 
Verifică-ţi cu atenție greşelile. Cel puţin trei dintre ele sunt 
aritmetice şi nu conceptuale. 

Inima începu din nou să-i bată cu un puls triplu. Se simţi 
cuprins de o mare uşurare, dar nu-i plăcea - era fierbinte, 
complicată şi stranie. Închise ochii, fără să audă rumoarea 
clasei care comenta extemporalul şi începea lupta 


subînţeleasă pentru câte un punct suplimentar ici sau colo. 
Todd văzu roşu în spatele ochilor. Pulsa precum sângele în 
ritmul bătăilor de inimă. În acel moment, îl urî pe 
Dussander mai mult ca oricând. Strânse pumnii şi îşi dori, 
îşi dori, îşi dori ca gâtul uscăţiv ca de pui al lui Dussander să 
fi fost la îndemână. 

e 

Dick şi Monica Bowden aveau paturi gemene, separate 
de o noptieră pe care trona o drăguță imitație de veioză 
Tiffany. Camera lor era îmbrăcată în lemn de sequoia 
veritabil, iar pereţii erau confortabil căptuşiţi cu cărţi. În 
cealaltă parte a încăperii, cuibărit între două capete de raft 
din fildeş (elefanţi sprijiniți pe picioarele din spate), se afla 
un televizor Sony cu muchii rotunjite. Dick se uita la show- 
ul lui Johnny Carson cu căştile în urechi, în vreme ce 
Monica citea ultimul roman de Michael Crichton care-i 
venise în ziua aceea de la clubul cărţii. 

— Dick? Puse un semn de carte (pe care scria AICI AM 
ADORMIT) în carte şi o închise. 

La televizor, Buddy Hackett tocmai îi făcea pe toţi să 
râdă. Dick zâmbi. 

— Dick? Spuse ea mai tare. 

E îşi trase căştile din urechi. 

— Ce e? 

— Tu crezi că Todd e în regulă? 

El o privi o clipă, încruntat, după care clătină uşor din 
cap. 

— Je ne comprends pas, chirie. 

Franceza lui, care numai cursivă nu se putea numi, era o 
glumă a lor; o cunoscuse în colegiu, pe când pica examenul 
de limbi străine. Tatăl lui îi trimisese un supliment de două 
sute de dolari ca să-şi ia un meditator. O luase pe Monica 
Darrow, alegându-i numele la întâmplare de pe anunţurile 
lipite pe avizier. Pe la Crăciun, ea îi purta insigna... iar el 
obținea un C la franceză. 


— Ei bine... a slăbit. 

— Da, pare un pic cam costeliv, fără doar şi poate, spuse 
Dick. Puse căştile televizorului în poală, de unde emiteau 
nişte sunete stridente. Creşte, Monica. 

— Aşa devreme? Întrebă ea neliniştită. 

EI râse. 

— Aşa devreme. În adolescenţă, am crescut dintr-odată 
optsprezece centimetri - de la o piticanie de un metru 
şaizeci şi cinci, la minunata masă de muşchi de un metru 
optzeci şi trei pe care o ai în faţa ta azi. Mama zicea că, pe 
când aveam paisprezece ani, puteai să mă auzi crescând 
noaptea. 

— Noroc că nu toate părţile din tine au crescut la fel de 
mult. 

— Depinde cum o foloseşti. 

— Şi vrei s-o foloseşti în noaptea asta? 

— Mădularul devine îndrăzneţ, spuse Dick Bowden şi 
aruncă la întâmplare căştile. 

După, pe când el se lăsa furat de somn. 

— Dick, să ştii că are şi vise urâte. 

— Coşmaruri? Bâigui el. 

— Coşmaruri. L-am auzit mormăind în somn de două-trei 
ori, când m-am dus la baie noaptea. N-am vrut să-l trezesc. 
E caraghios, dar bunica mea zicea că poţi să înnebuneşti 
dacă te trezeşte cineva în toiul unui coşmar. 

— Era poloneză, nu-i aşa? 

— Poloneză, da, poloneză. Frumoasă conversaţie! 

— Ştii la ce mă refer. De ce nu foloseşti toaleta de la etaj? 
O instalase chiar el în urmă cu doi ani. 

— Ştii că trasul apei îl trezeşte întotdeauna, spuse ea. 

— Atunci, nu mai trage apa. 

— Dick, asta-i scârbos. 

Dick oftă. 


— Uneori, când mă duc la el, îl găsesc transpirat. Iar 
cearşafurile sunt ude. 

El rânji în întuneric. 

— Cred şi eu. 

— Ce-a fost asta... oh. Îl bătu uşor pe piept. Şi asta e 
scârbos. Şi-apoi, are doar treisprezece ani. 

— Face paisprezece luna viitoare. Nu mai e chiar aşa mic. 
Puțin cam precoce, poate, dar nu e prea mic. 

— Tu câţi ani aveai? 

— Paisprezece sau cincisprezece. Nu-mi amintesc exact. 
Dar îmi amintesc cum m-am trezit crezând că am murit şi- 
am ajuns în rai. 

— Dar erai mai mare decât e Todd acum. 

— 'Toate chestiile astea se întâmplă la vârste tot mai mici. 
O fi de la lapte... sau de la fluor. Ştii că au instalat 
distribuitoare de şerveţele sanitare în toate toaletele pentru 
fete la şcoala pe care-am construit-o anul trecut în Jackson 
Park? Şi e vorba de o școală elementară. Acum, elevii de 
clasa a şasea au, în medie, doar zece ani. Tu câţi ani aveai 
când ţi-a venit prima oară? 

— Nu-mi amintesc, spuse ea. Tot ce ştiu e că visele lui 
Todd nu par să sugereze că... a murit şi-a ajuns în rai. 

— L-ai întrebat despre visele astea? 

— O dată. Cu vreo şase săptămâni în urmă. Tu te duseseşi 
să joci golf cu omul ăla oribil, Ernie Jacobs. 

— Oribilul de Ernie Jacobs o să mă facă partener cu 
drepturi depline până-n 1977, dacă nu cumva 0 s-o 
mierlească pân-atunci în braţele secretarei ăleia blonde şi 
înalte. Şi-apoi, el plăteşte întotdeauna taxa de închiriere a 
terenului. Şi ce-a zis Iodd? 

— Că nu mai ţine minte. Dar un fel de... umbră i-a 
străbătut faţa. Eu cred că, de fapt, şi-a adus aminte. 

— Monica, nu-mi amintesc totul din draga mea tinereţe 
de mult trecută, dar unul mi-l amintesc: visele erotice nu 
sunt întotdeauna plăcute. De fapt, uneori pot fi de-a dreptul 
neplăcute. 


— Cum e posibil? 

— Vinovâţie. De diferite tipuri. O parte provin poate 
tocmai din fragedă pruncie, când i s-a dat de înţeles foarte 
limpede că era foarte grav dacă uda patul. Pe urmă mai e şi 
chestia cu sexul. Cine ştie ce poate să aducă după el un vis 
erotic? Să pipăie vreo fetiţă prin autobuz? Să se uite pe sub 
fusta unei colege în sala de studii? Nu ştiu. Singurul lucru 
de care-mi aduc aminte e că m-am urcat pe cea mai înaltă 
platformă de la piscina YMCA de ziua studentelor şi-am 
rămas fără slip când am ajuns în apă. 

— Şi, te-a excitat treaba asta? Întrebă ea, chicotind uşor. 

— Mda. Aşa că dacă băiatul nu vrea să discute cu tine 
despre problemele legate de John Thomas al lui, nu-l forţa. 

— Am făcut tot ce-am putut ca să-l creştem la adăpost de 
acele vinovâăţii inutile. 

— N-ai cum să scapi de ele. Le aduce de la şcoală ca pe 
răcelile pe care le căpăta în clasa I. De la prieteni, de la 
felul cum profesorii ocolesc anumite subiecte. Probabil că a 
căpătat-o şi el de la taică-miu. „Să n-o atingi noaptea, Todd, 
că o să-ţi crească păr pe mâini şi-o să orbeşti şi-o să te lase 
memoria, iar după o vreme chestia o să ţi se înnegrească şi- 
o să-ţi putrezească. Aşa că, bagă de seamă, Todd.” 

— Dick Bowden! Tatăl tău n-ar fi zis... 

— Zău? Ei bine, să ştii că a zis. Exact aşa cum bunica ta 
poloneză îţi spunea că dacă trezeşti pe cineva în toiul unui 
coşmar, ar putea să-l înnebunească. Tot el mi-a mai zis să 
şterg colacul unei toalete publice înainte să mă aşez ca să 
nu capăt „microbii altora”. Cred că aşa înţelegea el să se 
refere la sifilis. Pariez că şi bunica ta îţi zicea la fel. 

— Nu, maică-mea, răspunse ea absentă. Şi-mi mai zicea 
să nu uit niciodată să trag apa. De-aia mă şi duc la parter. 

— Şi-acum mă trezeşte din somn, mormăi Dick. - Ce? 

— Nimic. 

De data asta, Dick chiar trecuse pe jumătate pragul 
somnului când îi rosti din nou numele. 

— Ce e? Întrebă el, uşor impacientat. 


— Nu crezi că... oh, n-are-a face. Culcă-te. 

— Ei nu, termină ce-ai de spus. M-am trezit. Ce să cred? 

— Bătrânul ăla. Domnul Denker. Nu crezi că Todd stă 
prea mult în preajma lui? Poate că e... o, nu ştiu... poate-i 
bagă în cap lui Todd fel de fel de poveşti. 

— Da, orori de-alea adevărate, replică Dick. Ziua în care 
producţia uzinelor Essen Motor Works a scăzut sub cota de 
avarie, adăugă el pufnind. 

— Era doar o idee, spuse ea, uşor crispată. Cearşafurile 
foşniră când se întoarse pe partea ei de pat. Scuze că te-am 
deranjat. 

Dick puse mâna pe umărul ei gol. 

— Să-ţi spun ceva, iubito, zise el şi se opri o clipă, 
gândindu-se cu atenţie, alegându-şi cuvintele. Şi eu mi-am 
făcut griji pentru Todd, uneori. Nu din aceleaşi motive ca şi 
tine, dar griji mi-am făcut, da? 

Ea se întoarse din nou spre el. 

— Din ce motive? 

— Ei bine, am crescut cu totul altfel decât el. Taică-miu 
avea magazinul. Vie Băcanul, toţi îi ziceau aşa. Avea un 
caiet în care păstra numele oamenilor care-i datorau ceva, 
precum şi sumele datorate. Ştii cum îi zicea la caiet? 

— Nu. 

Dick vorbea rareori despre copilăria lui; ea crezuse 
întotdeauna că era aşa pentru că nu avusese o copilărie 
fericită. Acum îl asculta cu toată atenţia. 

— Îi zicea Caietul de Mâna Stângă. Spunea că mâna 
dreaptă era pentru afaceri, dar dreapta nu trebuia să ştie 
niciodată ce face stânga. Zicea că dacă dreapta ar şti, 
probabil că ar înşfăca un satâr şi ar reteza cât ai clipi mâna 
stângă. 

— Nu mi-ai zis niciodată asta. 

— Ei bine, când ne-am căsătorit, nu-mi plăcea de bătrân 
prea mult şi adevărul e că şi acum, o bună parte din timp, 
nu mi-e prea drag. Nu pricepeam în ruptul capului de ce 
trebuie să port pantaloni de la solduri, în vreme ce madam 


Mazursky putea să ia şuncă pe credit cu aceeaşi poveste 
răsuflată despre cum soţul ei urma să-şi reia munca 
săptămâna următoare. Singura muncă pe care beţivul ăla 
de Bill Mazursky a avut-o vreodată a fost să se ţină de sticla 
de colonie de doişpe cenți ca să nu zboare cât colo. Tot ce- 
mi doream în zilele alea era să-mi iau tălpăşiţa din cartier şi 
să dispar din viaţa tatălui meu. Aşa că am obţinut note bune 
şi am jucat sporturi care nu prea-mi plăceau ca să obţin o 
bursă la UCLA. Şi am făcut tot ce-am putut ca să rămân în 
primii zece la sută din clasa mea, pentru că singurele 
Caiete de Mâna Stângă pe care le ţineau colegiile în zilele 
acelea erau pentru soldaţii care luptau în război. Tatăl meu 
îmi trimitea bani pentru manuale şi cursuri, dar singurii alţi 
bani pe care i-am primit de la el au fost atunci când i-am 
scris cuprins de panică din cauza francezei mele de baltă. 
Te-am cunoscut pe tine. Şi am aflat mai târziu, de la domnul 
Halleck, vecinul, că tata pusese gaj pe maşină ca să poată 
face rost de bani. Iar acum te am pe tine, şi noi doi îl avem 
pe Todd. Întotdeauna am fost de părere că e un băiat foarte 
reuşit Şi am încercat să mă asigur că are întotdeauna 
lucrurile care-i sunt necesare... orice l-ar ajuta să ajungă un 
bărbat minunat. Mereu râdeam de povestea aia cu bărbatul 
care vrea ca fiul lui să o ducă mai bine decât el, dar pe 
măsură ce înaintez în vârstă mi se pare tot mai puţin 
amuzantă şi tot mai adevărată. Am vrut ca niciodată Todd 
să nu fie nevoit să poarte pantaloni de la solduri pentru ca 
nevasta nu ştiu cărui beţivan să poată să-şi ia şuncă pe 
credit. Înţelegi? 

— Da, bineînţeles că înţeleg, răspunse Monica cu glas 
scăzut. 

— Pe urmă, cam cu zece ani în urmă, cu puţin înainte să 
obosească să se mai lupte cu tipii de la sistematizarea 
urbană şi să se pensioneze, a avut un mic accident vascular. 
A stat internat zece zile. lar oamenii din cartier, 
macaronarii şi nemţălăii, ba chiar şi o parte dintre negrii 
care începuseră să se mute în zonă începând cu 1955 -i-au 


plătit spitalizarea. Până la ultimul cent. Nu mi-a venit să 
cred. Ba mai mult, au ţinut şi magazinul deschis. Fiona 
Castellano le-a adus pe patru sau cinci prietene de-ale ei, 
care n-aveau serviciu, să lucreze în schimburi. Când 
bătrânul a revenit acasă, registrele contabile erau în 
perfectă regulă. 

— Uau, spuse Monica, foarte încet. 

— Ştii ce mi-a spus? Bătrânul? Că întotdeauna i-a fost 
frică să îmbătrânească - să rămână singur, speriat şi 
suferind. Să fie nevoit să se interneze la spital şi să nu mai 
reuşească să echilibreze situaţia. Să moară. Mi-a zis că 
după accident nu mai era speriat. Că i se părea c-o să poată 
muri bine. „Vrei să spui c-o să mori fericit, tată?” l-am 
întrebat. „Nu”, mi-a răspuns. „Nu cred că moare cineva 
fericit, Dickie.” Mereu mi-a zis Dickie, şi azi îmi spune la fel, 
şi ăsta-i încă un lucru pe care cred că n-o să reuşesc 
vreodată să-l accept. Mi-a spus că nu crede că moare cineva 
fericit, dar că poţi să mori bine. Asta m-a impresionat. 

Rămase tăcut, pentru un lung moment meditativ. 

— În ultimii cinci-şase ani am reuşit să-mi formez o 
perspectivă asupra tatălui meu. Poate pentru că a rămas 
acolo, în San Remo, şi nu-mi mai stă pe cap. Am început să 
mă gândesc că poate Caietul de Mâna Stângă nu a fost o 
idee aşa de proastă. Asta s-a întâmplat când am început să- 
mi fac griji pentru Todd. Am tot vrut să-i spun că poate viaţa 
mai înseamnă şi altceva decât faptul că eu sunt în stare să 
vă duc pe toţi în Hawaii vreme de o lună sau că sunt în stare 
să-i cumpăr lui 'Iodd pantaloni care nu miros ca granulele 
de naftalină din rafturile de solduri. N-am ştiut cum să-i 
spun lucrurile astea. Dar cred că poate el ştie. Şi asta îmi 
uşurează mintea de o povară. 

— Faptul că-i citeşte domnului Denker, la asta te referi? 

— Da. Nu primeşte nimic pentru asta. Denker nu-i poate 
da bani. Şi uite-l pe bătrânul ăsta, aflat la mii de kilometri 
de orice prieteni sau rude ar mai putea avea în viaţă, uite-l 


pe omul ăsta care reprezintă tot ceea îi provoca teamă 
tatălui meu. Şi iată-l şi pe Todd. 

— Nu m-am gândit la asta aşa. 

— Ai remarcat cum devine Todd când îi vorbeşti despre 
bătrânul ăla? 

— Devine foarte tăcut. 

— Exact. Limba îi amorţeşte şi devine stingherit, de parcă 
ar face ceva nasol. Exact cum făcea taică-miu când cineva 
încerca să-i mulţumească pentru că-i acordase nu ştiu ce 
credit. Noi suntem mâna dreaptă a lui Todd, asta-i tot. Tu, 
eu şi tot restul - casa, excursiile la schi la Tahoe, Fordul 
Thunderbird din garaj, televizorul lui color. Toate sunt mâna 
lui dreaptă. Şi nu vrea ca noi să vedem ce face mâna 
stângă. 

— Prin urmare, nu ţi se pare că petrece prea mult în 
compania lui Denker? 

— lubito, uită-te la notele lui! Dacă astea ar scădea 
alarmant, as fi primul care să spună hei, gata, ajunge, nu 
sări calul. Notele sunt primul loc unde se reflectă 
problemele. Şi cum au fost ele? 

— La fel de bune ca-ntotdeauna, după primul accident. 

— Deci, despre ce vorbim noi aici? Uite, iubito, am o 
şedinţă la nouă. Dacă nu reuşesc să dorm, n-o să fiu în 
formă. 

— Sigur, culcă-te, îl îndemnă ea cu indulgență şi, în timp 
ce el se întorcea pe o parte, îl sărută uşor pe omoplat. Te 
iubesc. 

— Şi eu te iubesc, spuse el uşurat şi închise ochii. Totul e 
bine, Monica. Îţi faci prea multe griji. 

— Ştiu. Noapte bună. 

Adormiră. 

— Nu te mai uita pe geam, zise Dussander. Nu e nimic 
afară care să te intereseze. 

Todd îi aruncă o privire sumbră. Manualul de istorie era 
deschis pe masă, la ilustraţia color care-l prezenta pe Teddy 
Roosevelt urcând pe dealul San Juan. Cubanezii neajutoraţi 


erau împrăştiaţi care-ncotro de copitele cailor lui Teddy. 
Acesta avea pe chip un zâmbet larg, american, zâmbetul 
unui om care ştia că Dumnezeu se află în raiul Lui şi că totul 
era nemaipomenit. Todd Bowden nu zâmbea deloc. 

— Îţi place să faci pe stăpânul de sclavi, nu-i aşa? Întrebă 
el. 

— Îmi place să fiu un om liber, replică Dussander. Învață. 

— la să-mi sugi tu pixul. 

— Când eram copil, zise Dussander, dacă aş fi spus aşa 
ceva, mi-ar fi spălat gura cu săpun din sodă caustică. 

— Ei, vremurile se mai schimbă. 

— Serios? Dussander bău din ceaşca de bourbon. Învață. 
Todd se uită fix la Dussander. 

— Nu eşti decât un nenorocit de beţivan. Ştii asta? 

— Învață. 

— Taci din gură! 'lodd închise cartea brusc. Scoase un 
pocnet ca de puşcă în bucătăria lui Dussander. Şi-aşa n-am 
cum să recuperez. În niciun caz până se dă testul. 

Mai sunt cincizeci de pagini din căcatul ăsta, tocmai până 
la Primul Război Mondial. Maine o să-mi fac o copiuţă în 
Sala de Studii 2. 

Dussander îl mustră cu asprime: 

— N-ai să faci aşa ceva! 

— De ce? Cine-o să mă oprească? Tu? 

— Băiete, tu încă n-ai priceput miza pentru care jucăm. 
Crezi că mie-mi face plăcere să te văd cum stai cu nasul ăla 
mucos de răsfăţat în cărţile alea? Ridică glasul, până deveni 
tăios, poruncitor, autoritar. Crezi că-mi face plăcere să-ţi 
ascult accesele de furie şi înjurăturile de grădiniţă? „Să-mi 
sugi pixul”, îl imită Dussander cu ferocitate cu o voce 
ascuţită, în falsetto, care-l făcu pe Todd să roşească. „Să-mi 
sugi pixul, şi ce dacă, cui îi pasă, am s-o fac mâine, să-mi 
sugi pixul!” 

— Ei bine, îţi place! Urlă la el Todd. Daaa, îţi place! 
Singura dată când nu te simţi ca un zombi e atunci când îmi 
stai în cârcă! Aşa că ia să mă mai laşi în pace! 


— Şi dacă vei fi prins cu copiuţele alea, ce crezi c-o să se 
întâmple? Cine-o să afle primii? 

Todd se uită la degetele cu unghiile roase, neregulate, şi 
nu zise nimic. 

— Cine? 

— Dumnezeule, ştii şi tu. Ed Galoş. Pe urmă, ai mei, cred. 

Dussander încuviinţă din cap. 

— Şi eu cred la fel. Aşa că învaţă. Pune-ţi copiuţele în cap, 
acolo unde le e locul. 

— "Te urăsc, spuse el fără viaţă. Chiar te urăsc. Dar 
deschise din nou cartea şi Teddy Roosevelt rânji către el, 
Teddy galopând în secolul al XX-lea cu sabia în mână, 
cubanezii căzând pe spate, în dezordine înaintea lui - 
posibil doborâţi de forţa rânjetului său americănesc. 

Dussander începu din nou să se legene. Îşi ţinea în mâini 
ceaşca de bourbon. 

— Bun băiat, spuse el aproape cu tandreţe. 

Todd avu prima poluţie nocturnă în ultima noapte de 
aprilie şi se trezi la sunetul ploii care şoptea tainic printre 
frunzele şi crengile copacului din dreptul ferestrei. 

În vis, se afla într-unui din laboratoarele de la Patin, 
Stătea la capătul unei mese lungi şi joase. O tânără 
splendidă, de o frumuseţe uluitoare, fusese prinsă de masă 
cu nişte brățări. Dussander îl asista. Dussander purta un 
şorţ alb de măcelar şi nimic altceva. Când s-a întors ca să 
pornească aparatura de monitorizare, lodd i-a văzut bucile 
slăbănoage, frecându-se una de cealaltă ca nişte pietre albe 
diforme. 

Îi întinse ceva lui Todd, ceva pe care-l recunoscu imediat, 
deşi nu văzuse niciodată unul în realitate. Era un dildo. 
Vârful era din metal lustruit, sclipind în lumina lămpilor 
fluorescente de deasupra precum cromul lipsit de suflet. 
Dildoul era gol pe dinăuntru. Din el ieşea un cablu electric 
negru care se termina cu un bulb roşu din cauciuc. 

— Dă-i bătaie, spuse Dussander. Fuhrerul zice că e în 
regulă. Zice că e răsplata ta pentru învăţătură. 


Todd se uită în jos la el însuşi şi văzu că era dezbrăcat. 
Penisul lui mic era în erecţie, iţindu-se dolofan şi oblic din 
smocul piersiciu de păr pubian. Îşi puse dildoul, care se 
mula strâns, dar era şi nişte lubrifiant acolo. Frecarea era 
plăcută. Nu, era mai mult decât plăcut. Era încântător. 

Se uită în jos la fată şi simţi o schimbare stranie în 
propriile gânduri... ca şi cum acestea ar fi alunecat pe 
canelurile perfecte. Dintr-odată, totul părea la locul lui. 
Uşile fuseseră deschise. Avea să treacă prin ele. Lua bulbul 
roşu în mâna stângă, puse genunchiul pe masă şi se opri 
doar pentru o clipă, evaluând unghiul în vreme ce puţa lui 
de viking se orienta la un unghi ascendent şi iţit din trupul 
lui firav de băiat. 

Slab, în depărtare, îl auzea pe Dussander recitând: 
„lestul numărul optzeci şi patru. Electricitate, stimul 
sexual, metabolism. Bazându-se pe teoriile Thyssen ale 
întăririi negative. Subiectul este o tânără evreică, de 
aproximativ şaisprezece ani, fără cicatrice, fără semne 
particulare, fără dizabilităţi cunoscute...” 

Ea ţipă când vârful dildoului o atinse. Todd găsi plăcut 
ţipătul, aşa cum i se părură zvârcolelile sterile ale fetei, 
care încerca să se elibereze sau măcar să-şi lipească 
picioarele. 

Asta e ceea ce nu pot să arate în revistele acelea despre 
război, îşi zise el, dar, cu toate astea, e aici. 

Împinse brusc, penetrând-o fără pic de eleganţă. Ea ţipă 
ca o sirenă de pompieri. 

După primele smucituri şi încercări de a-l expulza, fata 
rămase perfect nemişcată, îndurând. Interiorul lubrifiat al 
dildoului trase şi alunecă pe erecţia lui Todd. Încântător. 
Divin. Degetele lui se jucau cu bulbul din cauciuc din mâna 
stângă. 

În depărtare, Dussander citea pulsul, tensiunea arterială, 
respiraţia, undele alfa, undele beta, numărul de penetrări. 

Când simţi că se apropie orgasmul, Todd rămase perfect 
nemişcat şi strânse bulbul. Ochii ei, care fuseseră închişi, se 


deschiseră brusc, bulbucaţi. Limba îi flutură în cavitatea roz 
a gurii. Braţele şi picioarele tremurau. Dar adevărata 
acţiune era în torsul ei, care se ridica şi cădea, vibrând, 
fiecare muşchi 

(oh fiecare muşchi fiecare muşchi se mişcă se contractă 
închide fiecare) 

Fiecare muşchi iar senzaţia de climax era 

(extaz) 

Oh era, era 

(sfârşitul lumii bubuia afară) 

Se trezi la acel sunet şi la sunetul ploii. Stătea ghemuit 
pe o parte, părând o minge întunecată, inima îi bătea cu 
iuţeală, în ritmul unui sprinter. Partea de jos a abdomenului 
se acoperise cu un lichid călduţ şi lipicios. Trecu printr-un 
moment de groază panicată când se temu că ar putea avea 
o hemoragie care să-i aducă moartea... şi deodată îşi dădu 
seama ce era cu adevărat şi simţi o scârbă moleşitoare, 
îngreţoşătoare. Lichid seminal. Sperma. Sloboz. Smecleu. 
Cuvinte de pe garduri, din vestiare şi de pe pereţii 
toaletelor de benzinării. Nu era nimic aici pe care să şi-l 
dorească. 

Strânse pumnii neajutorat. Orgasmul său din vis îi reveni 
în minte, palid de data asta, fără sens, înfricoşător. Dar 
terminaţiile nervoase continuau să-l furnice, retrăgându-se 
lent din punctul de maxim. Scena aceea finală, care acum 
îşi pierdea claritatea, era dezgustătoare şi totuşi, cumva, 
compulsivă, ca atunci când, fără să bănuieşti nimic, muşti 
dintr-un fruct tropical care, îţi dai seama (o secundă prea 
târziu), avusese un gust uluitor de dulce doar pentru că 
fusese putred. 

Ideea îi veni în minte. Ce va trebui să facă. 

Era doar o singură cale prin care putea să redevină el 
însuşi. Va trebui să-l ucidă pe Dussander. Era singura cale. 
Jocurile erau făcute; timpul pentru poveşti se terminase. 
Aici era vorba de supravieţuire. 


— Ucide-l şi totul se va termina, şopti el în întuneric, cu 
ploaia din copacul de afară şi sperma uscându-se pe 
pântece. Rostirea în şoaptă făcea ca fraza să pară reală. 

Dussander ţinea mereu trei sau patru sticle de Ancient 
Age pe un raft de deasupra scării abrupte ce cobora în 
pivniţă. Se ducea la uşă, o deschidea (cel mai adesea, beat 
fiind deja) şi cobora două trepte. Apoi se întindea, punea o 
mână pe raft şi apuca sticla nouă de gât cu cealaltă mână. 
Podeaua pivniţei nu era pavată, dar pământul era bine 
bătătorit şi Dussander, cu o eficienţă de maşină, despre 
care acum 'Todd credea că e mai degrabă prusacă decât 
germană, o impregna cu petrol ca să împiedice insectele să 
se înmulțească în pământ. Ciment sau nu, oasele bătrânilor 
se frâng uşor. lar bătrânii suferă accidente. Anunţul post- 
mortem va arăta că „domnul Denker” avusese o groază de 
alcool în sânge când „căzuse”. 

Ce s-a întâmplat, Todd? 

N-a răspuns când am sunat, aşa că am folosit cheia pe 
care mi-a făcut-o. Uneori, il mai ia somnul. M-am dus în 
bucătărie şi-am văzut că uşa de la pivniță era deschisă. Am 
coborât scara şi... L-am... 

Pe urmă, fireşte, lacrimile. 

Totul va merge. 

Va redeveni el însuşi. 

Multă vreme, Todd rămase culcat în întuneric, ascultând 
tunetele care se retrăgeau spre vest, spre Pacific, ascultând 
sunetul tainici al ploii. Credea că va rămâne treaz tot restul 
nopţii, repetând totul în minte, iar şi iar. Dar somnul îl fură 
la doar câteva clipe şi dormi fără vise cu un pumn sub 
bărbie. Se trezi în prima zi a lunii mai pe deplin odihnit 
pentru prima oară în ultimele luni. 


11 
Mai, 1975 


Pentru 'lodd, vinerea aceea de la mijlocul lunii a fost cea 
mai lungă zi din viaţa lui. Stătea în bancă oră după oră, fără 
să audă nimic, aşteptând doar ultimele cinci minute, când 
profesorii scoteau micile teancuri de Carnete de Corijenţa 
şi le împărțeau. De fiecare dată când un profesor se apropia 
de pupitrul lui Todd cu acel teanc de carnete, simţea cum se 
răceşte. Ori de câte ori profesorul trecea de el fără să se 
oprească, simţea un val de ameţeală şi un soi de semi- 
isterie. 

La algebră a fost cel mai rău. Storrman se apropie... 
şovăi... şi tocmai când Todd devenea convins că avea să 
treacă de el, lăsă un Carnet de Corijenţa cu faţa în jos pe 
pupitrul lui Iodd. Todd se uită la el cu răceală, fără niciun 
simţământ. Acum, că se întâmplase, era doar rece. Fi, asta 
e, îşi zise el. Punct, ghem, set şi meci. Doar dacă lui 
Dussander îi vine o altă idee. lar eu am îndoielile mele. 

Fără prea mult interes, întoarse Carnetul cu faţa în sus ca 
să vadă cât îi mai lipsise ca să obţină un C. Probabil că 
fusese pe aproape, dar puteai să te bazezi pe bătrânul 
Stony Storrman că n-o să fie îngăduitor cu nimeni. 

Văzu că spaţiile destinate notelor erau albe - atât cele 
pentru calificative literale, cât şi cele rezervate notelor 
numerice. În secţiunea COMENTARII era scris mesajul: Mă 
bucur foarte mult că nu sunt nevoit să-ţi dau un astfel de 
carnet DE-ADEVĂRATELEA! Chas. Storrman. 

Ameţeala îl cuprinse din nou, mai crunt de data asta, 
uruindu-i prin cap, făcându-l să pară ca un balon umplut cu 
heliu. Strânse marginile pupitrului cât de tare putu, 
agăţându-se de un gând cu o încrâncenare obsesivă: Să nu 
leşini, să nu leşini, să nu leşini. Puțin câte puţin, valurile de 
ameţeală trecură, după care trebui să-şi înfrâneze imboldul 
de a alerga pe culoarul dintre bănci după Storrman, să-l 
întoarcă cu faţa spre el şi să-i scoată ochii din găvane cu 
creionul proaspăt ascuţit pe care-l ţinea în mână. Şi în tot 
acest timp avu grijă ca faţa să-i rămână complet lipsită de 


expresie. Singurul semn că totuşi ceva se petrecea 
înăuntrul lui era un mic tremur la una dintre pleoape. 

Orele din acea săptămână se terminară un sfert de oră 
mai târziu. Todd ocoli agale clădirea spre suporturile 
pentru biciclete, cu capul jos, mâinile înfipte în buzunare, 
cărţile cuibărite în îndoitura braţului drept, fără să ia 
seama la elevii care alergau şi făceau gălăgie. Aruncă 
teancul de cărţi în coşul bicicletei, descuie încuietoarea şi 
porni la drum. Spre locuinţa lui Dussander. 

Astăzi, îşi zise el. Astăzi e ziua ta, moşule. 

— Ei, carevasăzică, spuse Dussander, turnându-şi 
bourbon în ceaşcă în clipa în care Todd intră în bucătărie, 
acuzatul se întoarce din boxă. Care a fost verdictul, deţinut? 
Era îmbrăcat cu halatul de baie şi o pereche de ciorapi din 
lână flocoasă, înalţi până aproape de genunchi. 

Ciorapi ca ăştia, îşi zise Todd, sunt uşor de încălţat. 
Aruncă o privire la sticla de Ancient Age de care se ocupa în 
acel moment Dussander. Mai rămăseseră vreo trei degete 
de băutură. 

— Niciun D, niciun F şi niciun Carnet de Corijenţa, spuse 
Todd. Va trebui totuşi să-mi măresc câteva dintre note în 
iunie, dar poate doar pe-alea medii. Dacă o ţin tot aşa cu 
munca, o să am doar A-uri şi B-uri în trimestrul ăsta. 

— O, o s-o ţii tot aşa, fără doar şi poate, zise Dussander. 
Vom avea grijă de asta. Bău şi-şi mai turnă niţel bourbon în 
ceaşcă. „lrebuie să sărbătorim.” Vorbea uşor împleticit - 
abia dacă ai fi observat, dar Iodd ştia că moşulanul era la 
fel de beat ca oricând. Da, astăzi. Trebuia să fie astăzi. 

Dar îşi păstră calmul. 

— Sărbătorim un căcat, îi zise el lui Dussander. 

— Mă tem că băiatul de la casa de comenzi n-a sosit cu 
beluga şi cu trufele, spuse Dussander ignorându-l. Nu te 
mai poţi bizui pe nimic în zilele noastre. Ce-ai zice de nişte 
biscuiţi Ritz şi puţină brânză Velveeta cât aşteptăm? 

— Bine, spuse 'Todd. Ce mama mă-sii. 


Dussander se ridică (se lovi cu genunchiul de masă şi se 
chirci) şi se duse la frigider. Scoase de-acolo brânza, luă un 
cuţit din sertar şi o farfurie din bufet şi o cutie de biscuiţi 
Ritz din cutia pentru pâine. 

— "Totul a fost atent injectat cu acid prusic, îi spuse el lui 
Todd în timp ce aşeza brânza şi biscuiţii pe masa. Rânji, şi 
Todd observă că nici astăzi nu-şi pusese proteza. Cu toate 
acestea, Todd îi răspunse cu un zâmbet. 

— Eşti atât de tăcut azi! Exclamă Dussander. M-aş fi 
aşteptat să străbaţi holul numai în salturi acrobatice. Goli 
ceaşca de whisky şi plescăi din buze. 

— Cred că încă-s amorţit, spuse Todd. Muşcă din biscuit. 
Încetase să mai refuze mâncarea lui Dussander cu mult 
timp în urmă. Dussander credea că există o scrisoare la 
unul dintre prietenii lui Todd - bineînţeles că nu exista; avea 
el prieteni, dar niciunul în care să aibă atâta încredere. 
Presupunea că Dussander ghicise asta de mult, dar ştia că 
Dussander nu îndrăznea să-şi supună bănuielile la un test 
atât de suprem precum crima. 

— Despre ce vrei să vorbim azi? Întrebă Dussander, dând 
pe gât ultima duşcă. Îţi dau liber de la studiu, ce zici? Ă? Ă? 
Când bea, accentul devenea mai sesizabil. Era un accent pe 
care lodd ajunsese să-l urască. Acum n-avea nimic 
împotriva accentului; n-avea nimic împotriva a nimic. Se 
simţea pe de-a-ntregul relaxat. Se uită la mâini, mâinile 
care aveau să dea brânciul, şi acestea arătau la fel ca 
întotdeauna. Nu tremurau; erau relaxate. 

— Nu-mi pasă, zise el. Facem cum doreşti. 

— Să-ţi spun despre săpunul special pe care-l fabricam? 
Experimentele noastre privind homosexualitatea silită? Sau 
poate vrei să auzi cum am scăpat din Berlin, după ce-am 
fost atât de prost încât să mă întorc acolo. Atunci a fost cât 
pe ce să mă rad, zise el. Apoi mimă gestul cu care ai rade 
un obraz nebărbierit şi râse. 

— Orice, zise Todd. Pe bune. Îl văzu pe Dussander cum 
examinează sticla goală şi se ridică apoi cu ea într-o mână. 


Dussander o duse la coşul de gunoi şi o lăsă să cadă acolo. 

— Nu, nimic din toate astea, cred, zise Dussander. Nu 
pari a fi într-o dispoziţie propice. Rămase reflectând un 
moment lângă coşul de gunoi şi apoi traversă bucătăria 
spre uşa pivniţei. Ciorapii de lână foşneau pe linoleumul cu 
denivelări. Cred că astăzi o să-ţi spun în schimb povestea 
unui bătrân căruia îi era teamă. 

Dussander deschise uşa pivniţei. Spatele lui era acum 
întors către masă. Todd se ridică tăcut în picioare. 

— Îi era teamă, continuă Dussander, de un anumit băiat 
care îi era, într-un mod straniu, prieten. Un băiat deştept. 

Mama lui spunea despre acest băiat că este un „elev 
capabil”, iar bătrânul descoperise deja că este un elev 
capabil... deşi, probabil, nu în direcţia în care se gândea 
maică-sa. 

Dussander  bâjbâi puţin, până reuşi să acţioneze 
întrerupătorul electric vechi din perete, chinuindu-se să-l 
răsucească cu degetele chircite şi neîndemânatice. Todd 
păşi - aproape lunecă - pe linoleum, evitând să calce în 
locurile în care podeaua scârţâia sau pârâia. Acum cunoştea 
bucătăria asta la fel ca pe-a lui. Poate chiar mai bine. 

— La început, băiatul n-a fost prietenul bătrânului, zise 
Dussander. Reuşi în cele din urmă să răsucească 
întrerupătorul. Cobori prima treaptă cu grija unui băutor 
veteran. La început, bătrânului nu-i plăcea deloc de băiat. 
După care a început să... să agreeze compania lui, cu toate 
că stăruia un puternic element de aversiune. Se uita la raft 
acum, dar încă se mai ţinea de balustradă. Todd, calm - nu, 
acum era de-a dreptul rece - păşi în spatele lui şi calculă ce 
şanse ar fi avut un brânci sănătos să-l facă pe Dussander să 
dea drumul balustradei. Decise să aştepte până când 
Dussander se va fi aplecat înainte. 

— O parte din plăcerea bătrânului venea dintr-un 
sentiment de egalitate, continuă cu băgare de seamă 
Dussander. Vezi tu, băiatul şi bătrânul se aveau reciproc la 
mână. Fiecare ştia câte ceva pe care celălalt dorea să-l 


păstreze secret. Pe urmă... ah, pe urmă bătrânului i-a 
devenit clar că lucrurile se schimbau. Da. Strânsoarea lui 
slăbea - parţial sau complet, în funcţie de cât de disperat 
putea fi băiatul şi cât de deştept. Într-o lungă noapte, în 
care somnul refuza să vină, bătrânului i s-a năzărit că ar fi 
bine pentru el dacă ar găsi ceva nou cu care să-l aibă la 
mână pe băiat. Pentru propria sa siguranţă. 

Acum Dussander dădu drumul balustradei şi se aplecă 
peste scara abruptă a pivniţei, dar Todd rămase perfect 
nemişcat. Răceala care-l pătrunsese până la oase începea 
să se topească, făcând loc unui şuvoi rozaliu de mânie şi 
confuzie. Când Dussander apucă noua sticlă de whisky, 
Todd îşi zise cu răutate că bătrânul avea cea mai împuţită 
pivniţă din oraş, cu sau fără petrol. Mirosea ca şi cum ceva 
sau cineva ar fi murit acolo, jos. 

— Aşa că bătrânul s-a dat pe loc jos din pat. Ce înseamnă 
somnul pentru un bătrân? Foarte puţin. Şi şezu la micul său 
birou, gândindu-se la cât de inteligent îl învăluise pe băiat 
în plasa însăşi a crimelor pe care băiatul le ţinea 
ameninţător deasupra capului. Şi se mai gândea la cât de 
silitor muncise băiatul, practic, pe brânci, ca să-şi readucă 
notele de şcoală la nivelul de dinainte. Şi cum, după ce 
acestea vor fi fost mărite, băiatul nu va mai avea nevoie de 
bătrân viu. lar dacă bătrânul murea, băiatul putea fi liber. 

Se întoarse acum cu faţa spre 'lodd, ţinând sticla de 
Ancient Age de gât. 

— Te-am auzit, să ştii, spuse el aproape cu blândeţe. Din 
clipa în care ai împins scaunul în spate şi te-ai ridicat. Nu 
eşti aşa de tăcut precum îţi imaginezi, băiete. Cel puţin, nu 
încă. 

Todd nu zise nimic. 

— Aşadar! Exclamă Dussander, revenind în bucătărie şi 
închizând uşa pivniţei cu o mişcare fermă. Bătrânul a scris 
totul pe hârtie, nicht wahr? De la primul cuvânt până la 
ultimul, a pus totul pe hârtie. Când a terminat, aproape că 
sosiseră zorii zilei, iar mâna îi scârţâia din pricina artritei - 


verdammt de artrită -, dar se simţi bine pentru prima oară 
în ultimele săptămâni. Se simţea în siguranţă. Se culcă din 
nou în pat şi dormi până la jumătatea după-amiezii. De fapt, 
dacă ar fi dormit mai mult, ar fi ratat serialul preferat - 
Spitalul general. 

Se aşeză din nou pe balansoar. Scoase la iveală un 
briceag cu mâner gălbui din fildeş şi începu să taie cu 
meticulozitate sigiliul ce acoperea gura sticlei de bourbon. 

— A doua zi, bătrânul şi-a pus cel mai bun costum şi s-a 
dus la banca unde-şi ţinea micul cont de cheltuieli şi 
economii. Vorbi cu unul dintre funcţionarii de acolo, care 
reuşi să răspundă cât se poate de mulţumitor la toate 
întrebările sale. Închirie o cutie de depozitare a valorilor. 
Funcţionarul de bancă îi explică bătrânului că va primi o 
cheie, iar o cheie identică va rămâne la bancă. Pentru a 
deschide cutia, va fi nevoie de ambele chei. Nimeni în afară 
de bătrânul însuşi nu va putea folosi cheia bătrânului fără o 
scrisoare semnată şi legalizată la notar prin care bătrânul 
însuşi să permită acest lucru. Cu o singură excepţie. 

Dussander zâmbi fără dinţi, drept în faţa albă şi 
încremenită a lui Todd Bowden. 

— Acea excepţie se va face în cazul în care deţinătorul 
cutiei moare, spuse el. Continuând să se uite la Todd, 
continuând să zâmbească, Dussander puse briceagul 
îndărăt în buzunarul halatului, desfăcu capacul sticlei şi-şi 
turnă o doză nouă în ceaşcă. 

— Ce se întâmplă atunci? Întrebă Todd răguşit. 

— Cutia e deschisă în prezenţa unui reprezentant al 
băncii şi a unui reprezentant al fiscului. Conţinutul cutiei 
este inventariat. În acest caz nu vor găsi decât un document 
de douăsprezece pagini. Neimpozabil... dar deosebit de 
interesant. 

Degetele mâinilor lui Todd alunecară unele spre celelalte 
şi se prinseră într-o strânsoare fermă. 

Nu poţi să faci asta, spuse el cu o voce uluită şi 
neîncrezătoare. Era vocea unei persoane care observă o 


altă persoană ce merge pe tavan. Nu poţi... nu poţi să faci 
aşa ceva. 

Băiete, spuse Dussander cu blândeţe. Am făcut-o. 

Dar... eu... tu... Pe neaşteptate, glasul i se ridică la tăria 
unui urlet suferind. Eşti bătrân! Nu ştii că eşti bătrân? Ai 
putea să mori! Ai putea să mori în orice moment! 

Dussander se ridică. Se duse la un dulăpior de bucătărie 
şi luă de acolo un păhărel de sticlă. Cândva, în pahar se 
găsise dulceaţă. Personaje de desene animate dansau pe 
marginea paharului. Todd le recunoscu pe toate - Fred şi 
Wilma Flintstone, Barney şi Betty Rubble, Pebbles şi Bamm- 
Bamm. Crescuse cu ele. Sub privirea lui, Dussander şterse 
acest pahar cu un şervet de bucătărie cu gesturi aproape 
ceremonioase. Sub privirea lui, Dussander îl aşeză pe masă 
în faţa lui. Sub privirea lui, Dussander turnă în el un deget 
de bourbon. 

— Asta pentru ce e? Mormăi Todd. Eu nu beau. Băutura e 
pentru hodorogi băşiţi ca tine. 

— Ridică paharul, băiete. E un prilej deosebit. Astăzi, o să 
bei. 

Todd se uită la el un lung moment, apoi ridică paharul. 
Dussander ciocni energic de pahar ceaşca lui din ceramică 
ieftină. 

— Voi ţine un toast, băiete - viaţă lungă! Viaţă lungă 
pentru amândoi! Prosit! Dădu băutura de duşcă, după care 
începu să râdă. Se legănă înainte şi înapoi, picioarele 
încălţate în ciorapi lovind linoleumul, râzând, iar lui Todd i 
se păru că niciodată nu semânase aşa de mult cu un vultur, 
un vultur în halat de baie, o bestie gălăgioasă mâncătoare 
de hoituri. 

— "Te urăsc, şopti el, şi deodată Dussander începu să se 
înece cu propriul râs. Faţa i se făcu de un cărămiziu închis; 
ai fi zis că tuşeşte, râde, şi se gâtuie, în acelaşi timp. 
Speriat, Todd se ridică iute şi îl pocni pe spinare până când 
accesul de tuse trecu. 


— Danke schon, spuse bătrânul. Bea-ţi paharul. O să-ţi 
facă bine. 

Todd bău. Avea un gust tare neplăcut de medicament 
pentru răceală şi-i aprinse un foc în pântece. 

— Nu pot să cred că bei porcăria asta tot timpul, spuse el 
punând paharul la loc pe masă şi cutremurându-se. Trebuie 
să te laşi. Sa te laşi de băut şi de fumat. 

— Preocuparea ta pentru sănătatea mea este 
înduioşătoare, replică  Dussander. Scoase un pachet 
mototolit de ţigări din acelaşi buzunar al halatului în care 
dispăruse briceagul. Şi, la rândul meu, sunt la fel de 
preocupat de starea ta de bine, băiete. Aproape în fiecare zi 
citesc în ziare de câte un biciclist omorât în cine ştie ce 
intersecţie aglomerată. Ar trebui să te laşi. Să începi să 
mergi pe jos. Sau cu autobuzul, ca mine. 

— Ce-ar fi să începi să ţi-o tragi singur? Izbucni Todd. 

—  Băiete, spuse Dussander, turnându-şi încă puţin 
bourbon şi începând din nou să râdă, noi ne-o tragem unul 
altuia - nu ţi-ai dat seama de asta? 

Într-o zi, cam la o săptămână după asta, Todd şedea pe 
platforma de mesagerie scoasă din uz din vechiul depou. 
Arunca bucăţi de zgură peste şinele năpădite de buruieni, 
una câte una. 

Și de ce să nu-l omor, la urma urmei? 

Pentru că era un băiat logic, răspunsul logic îi veni în 
minte primul. Nu avea absolut niciun motiv. Mai devreme 
sau mai târziu, Dussander avea să moară şi, ţinând cont de 
obiceiurile lui Dussander, probabil că se va întâmpla mai 
devreme. Ori că-l ucidea, ori că murea în cadă, în urma unui 
atac de cord, totul avea să iasă la iveală. Cel puţin putea să 
aibă plăcerea să-i sucească gâtul vulturului bătrân. 

Mai devreme sau mai târziu - fraza aceasta sfida logica. 

Poate că va fi mai târziu, îşi zise Todd. Cu sau fără țigări, 
cu sau fără băutură, e un nemernic bătrân tare ca piatra. A 
rezistat până acum, aşa că... poate-o să fie mai târziu. 

De sub el, se auzi un sforăit incert. 


Todd sări în picioare, scăpând din mână bucăţile de zgură 
pe care le ţinuse. Sforăitul se auzi din nou. 

Se opri, pe punctul de a o rupe la fugă, dar sforăitul nu se 
mai auzi. La aproape nouă sute de metri mai încolo, o 
autostradă cu opt benzi brăzda orizontul pe deasupra 
acestei fundături sufocate de buruieni şi de gunoaie, cu 
clădirile lui părăsite, parapetele ruginite şi platformele 
deformate şi părăginite. Maşinile de pe autostradă 
scânteiau în soare ca nişte cărăbuşi exotici. Opt benzi de 
circulaţie acolo sus, iar aici, jos, nimic în afară de Todd, 
câteva păsărele şi... chestia care scosese sforăitul. 

Cu prudenţă, se aplecă sprijinit pe mâini şi pe genunchi şi 
se uită sub platforma de mesagerie. Printre buruienile 
îngălbenite, cutii de conservă goale şi sticle vechi Prăfuite 
zăcea un beţiv. Era imposibil să-ţi dai seama ce vârstă are; 
Todd îi dădea undeva între treizeci şi patru sute de ani. 
Purta un maiou mânjit cu vomă uscată, pantaloni verzi care 
era mult prea mari pentru el şi nişte pantofi grosolani din 
piele gri crăpaţi în sute de locuri. Crăpăturile se căscau ca 
nişte guri suferinde. Lui lodd i se părea că omul miroase ca 
pivniţa lui Dussander. 

Ochii injectaţi ai beţivului se deschiseră încet şi se zgâiră 
la Todd cu o lipsă de uimire înceţoşată. În timpul ăsta, Todd 
se gândea la briceagul elveţian din buzunar, modelul 
Angler. Îl cumpărase de la un magazin cu produse sportive 
din Redondo Beach, în urmă cu aproape un an. Parcă-l 
auzea în minte pe vânzătorul care îl servise: Nu puteai să 
alegi un briceag mai bun, băiete - briceagul ăsta s-ar putea 
să-ți salveze viața într-o zi. În fiecare an vindem o mie cinci 
sute de bucăți. 

O mie cinci sute pe an. 

Băgă mâna în buzunar şi apucă briceagul. Cu ochii minţii 
văzu cuțitul pliabil al lui Dussander acţionând lent în jurul 
gâtului sticlei de bourbon, desfăcând sigiliul. O clipă mai 
târziu, îşi dădu seama că are o erecţie. 

O teroare rece i se furişă în suflet. 


Beţivul îşi trecu o mână peste buzele crăpate şi apoi le 
linse cu limba pe care nicotină o colorase permanent într- 
un galben întunecat. 

— Ai zece cenți, băiete? 

Todd se uită la el fără expresie. 

— Tre' s-ajung în L.A. Mai am nevoie de zece cenți pentru 
autobuz. Am un enterviu, acolo. Poa' să fac rost de-o slujbă. 
Băiat gigea cum eşti, tre' să ai la tine zece cenți. 

Poate ai chiar un sfert de dolar. 

Da, dom'le, poţi să cureţi un ditamai bibanul cu un cuţit 
ca ăsta... la naiba, ai putea să cureţți chiar şi un peşte-sabie 
cu el, dacă eşti nevoit. 1loate magazinele de articole 
sportive şi cele de surplusuri ale armatei şi marinei militare 
din America le vând şi, dacă te-ai hotărât să-l foloseşti pe 
ăsta ca să cureţi un beţivan bătrân, murdar şi căcăcios, 
nimeni n-ar putea să te descopere pornind de la el, absolut 
NIMENI. 

Glasul  beţivului  scăzu; deveni o şoaptă tainică, 
tenebroasă. - Dacă-mi dai un dolar, ţi-o sug de-o să zici că 
nu-i adevărat. O să te slobozeşti de-o să mori de plăcere, 
puştiule, o să... 

Todd scoase mâna din buzunar. Nu era sigur ce era în ea 
până n-o desfăcu. Două monede de un sfert de dolar. Două 
de cinci cenți. Una de zece cenți. Câţiva penny. Aruncă 
monedele spre beţiv şi o rupse la fugă. 


12 
Iunie, 1975 


Todd Bowden, acum în vârstă de paisprezece ani, urcă 
pedalând aleea lui Dussander şi-şi propti bicicleta pe cric. 
Ziarul L.A. Times era pe treapta de jos; îl ridică. Se uită la 
sonerie, sub care se puteau citi legendele scrise ordonat 
ARTHUR DENKER şi FĂRĂ CERŞETORI, FĂRĂ CO-MIS- 
VOIAJORI, FĂRĂ AGENŢI COMERCIALI îşi păstraseră locul. 


Acum nu se mai încurcă cu soneria, fireşte, pentru că avea 
cheia proprie. 

De undeva, din apropiere, se auzea păcănitul ca un râgâit 
al unei maşini de tuns iarba Lawn Boy. Se uită la iarba lui 
Dussander şi observă că ar fi avut nevoie să fie tunsă; va 
trebui să-i spună moşului să găsească un băiat cu o maşină. 
Dussander începuse să cam uite mărunţişurile astea. Poate 
că era vorba de senilitate; sau poate că era doar efectul 
macerator al bourbonului asupra creierului său. Ăsta era un 
gând cam matur pentru un băiat de paisprezece ani, dar 
astfel de idei nu mai erau izolate pentru Todd. În zilele 
astea, avea multe gânduri de adult. Cele mai multe dintre 
ele nu erau aşa de grozave. 

Intră în casă. 

Trecu prin obişnuitul moment de teroare rece, când intră 
în bucătărie şi-l văzu pe Dussander prăvălit într-o parte în 
balansoar, cu ceaşca pe masă şi o sticlă de bourbon pe 
jumătate goală alături. O ţigară arsese pe toată lungimea, 
transformându-se într-o tijă de scrum cenuşiu dantelat în 
capacul de maioneză în care mai fuseseră stinse şi alte 
chiştoace. Gura lui Dussander atârna deschisă. Faţa lui era 
îngălbenită. Mâinile mari atârnau blegi peste braţele 
balansoarului. Nu părea să respire. 

—  Dussander, spuse el, un pic cam prea aspru. 
Deşteptarea, Dussander. 

Simţi un val de uşurare când bătrânul tresări, clipi şi, în 
cele din urmă, se îndreptă în fotoliu. 

— Tu erai? Şi aşa devreme? 

— Ne-au dat drumul mai devreme în ultima zi de şcoală, 
spuse Todd. Arătă spre restul de ţigară din capacul de 
maioneză. Într-o zi o să dai foc la casă dacă mai faci asta. 

— Posibil, zise Dussander cu indiferenţă. Scotoci după 
țigări, aruncă una afară din pachet (care aproape se 
rostogoli peste marginea mesei, înainte s-apuce Dussander 
s-o prindă) şi în sfârşit o aprinse. Îl cuprinse un acces 
prelungit de tuse şi Todd se înfiora de silă. Când îl apuca 


câte-o tuse din asta, Iodd aproape că se aştepta să-l vadă 
cum scuipă pe masă bucăţi cenuşii-innegrite de ţesut 
pulmonar... şi probabil că ar fi rânjit în timpul ăsta. 

În cele din urmă, tuşea se domoli într-atât, încât 
Dussander să zică: 

— Ce-ai acolo? 

— Carnetul de note. 

Dussander îl luă, îl deschise şi îl ţinu la lungimea braţului 
ca să poată citi. 

— Engleză... A. Istorie americană... A. Ştiinţa 
Pământului... B plus. Tu şi comunitatea... A. Franceză 
(începători)... B minus. Introducere în algebră... B. Puse 
carnetul jos. Foarte bine. Care-i expresia? Împreună am 
reuşit să-ţi salvăm cocoaşa, băiete. Va trebui să schimbi 
vreunul din calificativele astea medii din ultima coloană? 

— La franceză şi algebră, dar nu cu mai mult de opt-nouă 
puncte cu totul. Nu cred că o să iasă ceva la iveală din toate 
astea. Şi cred că ţie-ţi datorez asta. Nu sunt mândru, dar 
ăsta-i adevărul. Aşa încât, mulţumesc. 

— Ce discurs mişcător, spuse Dussander şi începu să 
tuşească din nou. 

— Cred că n-o să te mai văd prea mult de-acum înainte, 
spuse Todd şi Dussander încetă brusc să mai tuşească. 

— Nu? Spuse el destul de politicos. 

— Nu, replică Todd. Ne ducem în Hawaii o lună, începând 
cu 25 iunie. În septembrie, o să merg la şcoala din cealaltă 
parte a oraşului. Chestia cu echilibrul rasial. 

— Oh, da, e vorba de Schwarzen, zise Dussander, privind 
alene o muscă ce-şi croia drum pe şahul alb-roşu al feţei de 
masă. Timp de două decenii, ţara asta şi-a făcut griji şi s-a 
văicărit pentru soarta acestor Schwarzen. Dar noi ştim 
soluţia... nu-i aşa, băiete? Zâmbi fără dinţi la Todd, iar 
acesta se uită în jos, simțind vechea şi îngreţoşătoarea 
mişcare ascendentă din stomac, urmată de o cădere. 
Teroarea, ura şi o dorinţă de a face ceva atât de urât, încât 
nu putea fi contemplat pe deplin decât în vis. 


— Uite, eu am de gând să mă duc la colegiu, în caz că nu 
ştiai, spuse Todd. Ştiu că mai e destul până atunci, dar mă 
gândesc la asta. Ştiu chiar şi în ce vreau să mă specializez, 
în istorie... 

— Admirabil. Cel ce nu învaţă din trecut e... 

— Of, taci din gură, zise Todd. 

Dussander se supuse, cu bunăvoință. Ştia că băiatul nu 
terminase... încă. Stătea cu mâinile împreunate, urmărindu- 
l. 

— Aş putea să recuperez scrisoarea de la prietenul meu, 
lăsă să-i scape dintr-odată lodd. Ştii asta? [i-aş da-o s-o 
citeşti, după care să-i dau foc sub ochii tăi. Dacă... 

-... dacă aş lua un anumit document din cutia mea de 
valori de la bancă. 

— Păi... da. 

Dussander scoase un oftat prelung, fals, plin de regret 
mimat. 

— Dragul meu băiat, spuse el. Tu tot n-ai înţeles situaţia. 
N-ai înţeles-o niciodată, de la bun început. În parte, pentru 
că eşti doar un băiat, dar asta nu e totul... chiar şi atunci, 
chiar şi la început, tu erai un băiat foarte vârstnic. Nu, 
adevărata vină o poartă absurda ta încredere în sine tipică 
americanilor, care nu te-a lăsat nicio clipă să iei în 
considerare consecinţele posibile ale faptelor tale... 

Şi nici acum nu te lasă. 

Todd dădu să vorbească, dar Dussander ridică mâinile 
neclintit, transformat dintr-odată în cel mai bătrân agent de 
circulaţie din lume. 

— Nu, să nu mă contrazici. E-adevărat. Du-te, dacă vrei. 

leşi din casă, pleacă de-aici, să nu te mai întorci 
niciodată. Pot să te opresc? Nu. Fireşte că nu pot. Du-te şi 
distrează-te în Hawaii, în vreme ce eu am să rămân în 
bucătăria asta supraîncălzită, unde miroase a grăsime, şi să 
aştept să văd dacă Schwarzen din Watts or să înceapă şi 
anul ăsta să omoare poliţişti şi să-şi incendieze 
magherniţele mizerabile unde stau cu chirie. Nu pot să te 


opresc aşa cum nu pot să mă opresc să îmbătrânesc cu 
fiecare zi care trece. Se uită fix la Todd, atât de fix încât 
Todd se uită în altă parte. 

— În adâncul sufletului, nu-mi place de tine. Nimic nu m- 
ar putea face să fiu ca tine. le-ai năpustit cu forţa asupra 
mea. Eşti un musafir nepoftit în casa mea. M-ai făcut să 
deschid cripte care poate c-ar fi fost mai bine să fie lăsate 
închise, pentru că am descoperit că unele dintre cadavre 
fuseseră îngropate de vii, iar câteva dintre aceştia încă mai 
au ceva suflu rămas în ele. Tu însuţi ai picat în această 
capcană, dar crezi că te compătimesc pentru asta? Gorr im 
Himmel! Tu singur ţi-ai făcut patul; să te compătimesc 
pentru că dormi prost în el? Nu... nu te compătimesc şi nici 
nu te plac, dar am ajuns să te respect un pic. Aşa că nu-mi 
pune la încercare răbdarea, cerându-mi să-ţi explic asta de 
două ori. Am putea să ne obţinem documentele şi să le 
distrugem aici, în bucătăria mea. Şi tot nu s-ar termina. De 
fapt, n-am ajunge într-o situaţie mai bună decât cea în care 
ne aflăm în acest moment. 

— Nu te înţeleg. 

— Nu, pentru că n-ai stat niciodată să studiezi 
consecinţele a ceea ce ai pus în mişcare. Dar fii atent la 
mine, băiete. Dacă ne-am arde scrisorile aici, în acest capac 
de borcan, de unde-aş putea să ştiu eu că nu ţi-ai făcut o 
copie? Sau două? Sau trei? La bibliotecă au un xerox şi 
pentru câţiva bănuţi oricine poate să facă o fotocopie. 
Pentru un dolar, ai putea să lipeşti câte-o copie a 
condamnării mele la moarte la fiecare colţ de stradă, cale 
de douăzeci de intersecţii. Şase kilometri de condamnări la 
moarte, băiete! la gândeşte-te! Poţi să-mi spui de unde-aş 
putea eu să ştiu că n-ai făcut un astfel de lucru? 

— Păi... dăă... eu... 

Todd îşi dădu seama că se bâlbâie şi se forţă să-şi închidă 
gura. Ca din senin, îşi simţea pielea prea caldă şi, fără 
niciun motiv, se pomeni că-şi aminteşte de ceva care i se 
întâmplase pe când avea şapte sau opt ani. El şi un prieten 


se târâseră printr-o conductă care trecea pe sub vechiul 
Freight Bypass Road chiar la marginea oraşului. Prietenul, 
fiind mai slab decât Todd, nu avusese nicio problemă... dar 
Todd rămăsese înţepenit. Devenise dintr-odată conştient de 
metrii de pământ şi rocă de deasupra capului său, de toată 
greutatea aia neagră, iar când pe-acolo trecu o camionetă 
ce se îndrepta spre L.A., zgâlţâind pământul şi făcând ca 
ţeava să vibreze pe o notă joasă, ne melodioasă şi cumva 
sinistră, începu să strige şi să se zbată prosteşte, 
aruncându-se înainte, pistonând cu picioarele, ţipând după 
ajutor. În cele din urmă, reuşi să se pună din nou în 
mişcare, iar când reuşi în sfârşit să iasă din ţeava, leşină. 

Dussander tocmai îi dăduse o mostră de duplicitate atât 
de fundamentală, încât pur şi simplu nu-i trecuse niciodată 
prin minte. Simţea că pielea i se înfierbântase şi mai mult şi 
îşi zise: N-am să plâng. 

— Şi de unde poţi tu să ştii că eu nu mi-am făcut două 
copii pentru cutia mea de valori... că am ars una şi am 
rămas cu cealaltă? 

Sunt prins în capcană. Sunt prins în capcană exact ca 
atunci, în conductă, şi după cine ai să mai ţipi acum? 

Inima îşi înteţi bătăile în piept. Simţi cum sudoarea 
năvăleşte pe spatele palmelor şi pe ceafă. Îşi aminti cum 
fusese în conducta aia, mirosul de apă stătută, senzaţia 
creată de metalul rece, încreţit, cum se zgâlţâiseră toate 
când trecuse camionul pe deasupra. Îşi aminti cât de 
fierbinţi şi de disperate îi fuseseră lacrimile. 

— Chiar dacă ar exista o terță persoană imparţială la 
care să ne ducem, vor rămâne întotdeauna îndoieli. 
Problema e insolubilă, băiete. Crede-mă. 

Prins. Prins în conductă. Nicio cale de ieşire de data asta. 

Simţi că lumea se face cenuşie. N-am să plâng. N-am să 
leşin. Se forţă să-şi revină. 

Dussander sorbi zdravăn din ceaşcă şi se uită la Todd pe 
deasupra ceştii. 


— Acum 0 să-ţi spun încă două lucruri, băiete. Mai întâi, 
că dacă rolul tău în această treabă iese la iveală, pedeapsa 
ta va fi foarte măruntă. E chiar posibil - nu, mai mult de- 
atât, probabil - să nu apară niciodată în ziare. 

Te-am înfricoşat cu şcoala de corecție cândva, când mi- 
era foarte teamă c-ai putea să cedezi şi să dai pe goarnă 
totul. Dar cred eu asta? Nu. M-am folosit de ameninţare aşa 
cum taţii îşi ameninţă copiii cu „bau-bau”, ca să-i convingă 
să intre în casă înainte să se întunece. Nu cred că te vor 
trimite acolo, nu în această ţară în care ucigaşii sunt bătuţi 
pe umăr şi li se dă drumul pe străzi ca să ucidă din nou, 
după doi ani de uitat la televizoarele color din penitenciare. 
Dar chiar şi aşa ar putea să-ţi distrugă viaţa. Există 
documente scrise... şi oamenii vorbesc, întotdeauna, 
vorbesc. Un scandal atât de suculent nu e lăsat să se stingă; 
este îmbuteliat, ca vinul. Şi, bineînţeles, odată cu trecerea 
anilor, vinovăția ta va creşte împreună cu tine. Tăcerea ta 
va fi şi mai condamnabilă. Dacă adevărul ar ieşi azi la 
iveală, oamenii ar spune: „Dar e doar un copil!”... fără să 
ştie, aşa cum ştiu eu, ce bătrân copil eşti. Dar ce-ar spune, 
băiete, dacă adevărul despre mine, coroborat cu faptul că ai 
ştiut de mine încă din 1974, dar ai tăcut, ar ieşi la lumină 
cât timp ai fi în liceu? Asta ar fi nasol. lar dacă ar ieşi cât 
timp ai fi la facultate ar fi un dezastru. Iar pentru un tânăr 
aflat la începutul carierei profesionale... Armaghedon. Ai 
înţeles acest prim lucru? 

Todd tăcu, dar Dussander păru mulţumit. Încuviinţă din 
cap. 

Continuând să dea aprobativ din cap, zise: 

— În al doilea rând, nu cred că ai o scrisoare. 

Todd se strădui să-şi păstreze faţa imobilă, dar se temea 
teribil că ochii i se măriseră din cauza şocului. Dussander îl 
studia cu aviditate, iar Iodd deveni deodată, fără drept de 
apel, conştient că bătrânul din faţa lui interogase sute, 
poate mii de oameni. Era un expert. lodd avea senzaţia că i 


se transformase craniul într-o vitrină şi toate lucrurile 
dinăuntru luminau cu litere de-o şchioapă. 

— M-am întrebat în cine ai tu atâta încredere. Cine sunt 
prietenii tăi... cu cine îţi petreci timpul? Cine i-ar putea fi 
loial acestui băiat, acestui bâiețel autosuficient, controlat. 
Răspunsul e nimeni. 

Ochii lui Dussander licăriră gălbui. 

— Multe au fost ocaziile în care te-am studiat şi am 
calculat şansele. Te cunosc şi-ţi cunosc o mare parte din 
caracter - nu, nu pe tot, pentru că o făptură omenească nu 
poate şti niciodată tot ce se ascunde în sufletul altei fiinţe 
omeneşti - dar ştiu atât de puţin despre ce faci şi cei cu 
care te vezi în afara acestei case. Aşa că îmi spun: 

„Dussander, sunt şanse să te înşeli. După toţi anii ăştia, 
vrei să fii capturat şi poate ucis, pentru că ai judecat greşit 
un băiat?” Poate când eram tânăr mi-aş fi asumat riscul - 
sorții sunt favorabili, iar şansa e redusă. Mi se pare foarte 
straniu, ştii - cu cât îmbătrâneşti, cu atât mai puţin ai de 
pierdut în chestiunile de viaţă şi de moarte... şi totuşi, devii 
tot mai conservator. 

Se uită cu asprime în faţa lui Todd. 

— Mai am un lucru de spus şi pe urmă poţi să te duci 
unde vrei. Ce am eu de spus e că, deşi eu mă îndoiesc de 
existenţa scrisorii tale, să nu te îndoieşti nicio clipă de 
existenţa scrisorii mele. Documentul pe care ţi L-am descris 
există. Dacă mor azi... mâine... totul va ieşi la iveală. Totul. 

— Atunci, eu n-am niciun interes, spuse 'lodd. Scoase cu 
greutate un mic râs confuz. Nu vezi? 

— Ba ai. Anii vor trece. Odată cu trecerea lor, 
strânsoarea ta asupra mea o să valoreze tot mai puţin, 
fiindcă indiferent cât de importante rămân viaţa şi 
libertatea pentru mine, americanii şi - da, chiar şi israelienii 
- vor fi tot mai puţin interesaţi să mi le răpească. 

— Da? Atunci de ce nu-i dau drumul lui Hess!13+ ăla? 

— Dacă ar fi încăput pe mâna americanilor - americanii 
care-i eliberează pe criminali cu o bătaie prietenească pe 


umăr -, l-ar fi lăsat în libertate, spuse Dussander. Le vor 
permite americanii israelienilor să extrădeze un bătrân de 
nouăzeci de ani, ca să-l poată spânzura aşa cum l-au 
spânzurat pe Eichmann? Cred că nu. Nu într-o ţară în care 
pe primele pagini ale ziarelor municipale apar poze ale 
pompierilor care au salvat pisicuţe din copaci. Nu, 
strânsoarea ta asupra mea va slăbi, chiar dacă a mea 
asupra ta se va întări. Nicio situaţie nu e statică. Şi va veni o 
vreme - dacă voi trăi îndeajuns - când voi decide că 
lucrurile pe care le ştii tu nu mai contează. Atunci voi 
distruge documentul. Dar atât de multe lucruri ţi se pot 
întâmpla până atunci! Accidente, boli... Dussander ridică 
din umeri. 

— „Va fi apă cu voia lui Dumnezeu, şi-o vom găsi, cu voia 
lui Dumnezeu şi o vom bea, cu voia lui Dumnezeu.” Ceea ce 
se întâmplă nu depinde de noi. 

Todd se uită la bătrân vreme îndelungată - foarte 
îndelungată. Argumentaţia lui Dussander avea scăpări - nu 
se putea să nu aibă. O cale de ieşire, o trapă de evadare fie 
pentru amândoi, fie doar pentru 'lodd. O cale de 
retragere... pauză, băieţi, m-am lovit la picior, cine nu-i gata 
îl iau cu lopata. O presimţire sumbră a anilor următori 
tremura undeva în spatele ochilor; o simţea acolo, 
aşteptând să capete substanţă ca gând conştient. Oriunde 
s-ar fi dus, orice ar fi făcut... 

Îi veni în minte un personaj de desen animat cu o 
nicovală suspendată deasupra capului. Când o să termine 
liceul, Dussander o să aibă optzeci de ani, şi acela n-o să fie 
sfârşitul; când o să-şi ia diploma de absolvire a facultăţii, 
Dussander va avea optzeci şi patru de ani şi tot o să simtă 
că n-a îmbătrânit destul; o să-şi termine teza de masterat şi- 
o să absolve studiile în anul în care Dussander o să 
împlinească optzeci şi şase de ani... şi s-ar putea ca nici 
atunci să nu se simtă în siguranţă. 

— Nu, spuse Todd cu glas răguşit. Ce spui tu... nu pot să 
mă împac cu asta. 


— Măi băiete, replică cu blândeţe Dussander, iar Todd 
auzi pentru prima oară, şi cu un început de groază, uşorul 
accent pe care bătrânul îl aşezase pe primul cuvânt. Măi 
băiete... n-ai încotro. 

Todd se holbă la el, simțind cum limba i se umflă şi i se 
îngroaşă în gură, până când avu senzaţia că-i umple gâtul şi 
se sufocă. Deodată, făcu stânga-mprejur şi ieşi împleticindu- 
se din casă. 

Dussander urmări toate acestea fără nicio expresie pe 
faţă, iar când uşa se trânti şi zgomotul paşilor încetă, dând 
de înţeles că băiatul se urcase pe bicicletă, îşi aprinse o 
ţigară. Bineînţeles, nu exista nicio cutie de valori şi niciun 
document. Dar băiatul credea că acele lucruri există; 
credea cu tărie. Era în siguranţă. Se terminase. 

Dar nu se terminase. 

[ 

În noaptea aceea, amândoi visară despre o crimă şi 
amândoi se treziră într-un amestec de teroare şi euforie. 

Todd se trezi cu, de-acum, familiara senzaţie lipicioasă pe 
pântece. Dussander, prea bătrân pentru aşa ceva, îmbrăcă 
uniforma de Gestapo şi apoi se culcă din nou, aşteptând săi 
se mai domolească bătăile inimii. Uniforma era cusută din 
materiale ieftine şi începuse deja să dea semne de oboseală. 

În visul lui, Dussander ajunsese în sfârşit la lagărul de pe 
culmea dealului. Poarta lată se deschise culisând în faţa lui, 
iar după ce pătrunse în incintă, se închise huruind pe şinele 
din oţel. Şi poarta, şi gardul de împrejmuire erau 
electrificate. Urmăritorii lui costelivi şi goi se aruncau 
asupra gardului - val după val; Dussander răsese de ei şi 
păşise ţanţoş încolo şi-ncoace, cu pieptul împins înainte şi 
chipiul înclinat fix la unghiul corect. Mirosul puternic şi 
pătrunzător de carne arsă umplea aerul întunecat, iar el se 
trezise în California de Sud, cu gândul la felinarele din 
dovleci scobiţi şi la noaptea când vampirii pornesc în 
căutarea flăcării albastre. 


Cu două zile înainte ca familia Bowden să plece în 
călătoria planificată în Hawaii, Todd se duse din nou în gara 
părăsită, unde pe vremuri oamenii se urcau în trenurile ce 
mergeau la San Francisco, Seattle şi Las Vegas; sau unde 
alţi oameni, mai vârstnici, se urcau în tramvaiul ce ducea la 
Los Angeles. 

Aproape că se înserase când ajunse acolo. Pe curbura 
autostrăzii, la vreo opt sute de metri depărtare, majoritatea 
maşinilor îşi aprindeau luminile de poziţie. Deşi era cald, 
Todd purta o geacă subţire. La brâu avea un cuţit de 
măcelar, învelit într-un prosop vechi. Cumpărase cuțitul de 
la un magazin universal cu mărfuri la preţ redus, unul 
dintre centrele comerciale mari, înconjurate de hectare de 
locuri de parcare. 

Se uită sub rampa sub care, cu câteva luni mai devreme, 
se aflase beţivanul acela. Mintea lui s-a răscolit şi iar s-a 
răscolit, fără să scoată la iveală nimic; înlăuntrul său, în acel 
moment, totul era alcătuit din nuanţe de negru pe fond 
negru. 

Ce găsi era acelaşi beţiv sau poate altul; toţi arătau cam 
la fel. - Hei! Spuse Todd. Hei! Vrei nişte bani? 

Beţivul se întoarse, clipind. Văzu rânjetul larg şi luminos 
al lui Todd şi începu să zâmbească şi el. O clipă mai târziu, 
cuțitul se abătu asupra lui, şfichiuind aerul cu lama albă 
cromată,  spintecându-i cu uşurinţă obrazul drept 
nebărbierit. Sângele ţâşni. Todd putea să vadă lama în gura 
care tocmai se deschidea a beţivului... şi apoi vârful acesteia 
prins pentru o clipă în colţul din stânga al buzelor victimei, 
deformându-i gura într-un rânjet nebunesc de strâmb. Apoi, 
rânjetul deveni opera cuţitului, care cioplea faţa beţivului 
ca pe un dovleac de Halloween. 

Îl înjunghie pe beţiv de treizeci şi şapte de ori. Ţinu 
socoteala. Treizeci şi şapte de lovituri, punând-o la 
socoteală şi pe prima, care străpunsese obrazul beţivului şi 
apoi îi preschimbase tentativa de zâmbet într-un rânjet larg 
şi înfiorător. Beţivul încetase să mai încerce să ţipe după a 


patra lovitură. Încetă să mai încerce să fugă de Todd după a 
şasea. Todd se strecură apoi de-a buşilea sub platformă ca 
să-şi termine treaba. 

În drum spre casă, azvârli cuțitul în râu. Pantalonii i se 
pătaseră de sânge. Îi aruncă în maşina de spălat pe care o 
regla pe spălare cu apă rece. Când îi scoase, se mai vedeau 
nişte pete vagi, dar asta nu avu darul să-l îngrijoreze pe 
Todd. Aveau să dispară cu timpul. A doua zi, constată că 
abia mai putea să-şi ridice braţul drept la nivelul umărului. 
Îi spuse tatălui său că, probabil, şi-l scrântise în timp ce 
aruncase pietre cu nişte băieţi în parc. - Las' că-ţi trece în 
Hawaii, spuse Dick Bowden, ciufulindu-i părul lui Todd, ceea 
ce se şi întâmplă. Când se întoarseră acasă, îşi simţea braţul 
ca nou. 


13 


Se făcuse iulie din nou. 

Dussander, îmbrăcat grijuliu cu unul dintre cele trei 
costume ale sale (nu cel mai bun), stătea în staţia de 
autobuz şi aştepta ultima cursă locală a zilei care urma să-l 
ducă acasă. Era 10:45 seara. Fusese la film, o comedie 
uşurică şi spumoasă care-i plăcuse tare mult. Fusese în cea 
mai bună dispoziţie încă de la corespondenţa primită de 
dimineaţă. Era o carte poştală de la băiat, o fotografie color 
de pe Waikiki Beach, cu hoteluri înalte şi albicioase pe 
fundal. Pe spate, era un mesaj scurt: 

Dragă domnule Denker, 

Locul ăsta e absolut minunat. Am înotat în fiecare zi. Tata 
a prins un peşte mare, iar mama a prins momentul ca să 
mai citească şi ea ceva (glumă). Mâine mergem să vedem 
un vulcan. O să încerc să nu cad în el! Sper că eşti bine. 

Să fii sănătos, Todd. 

Încă mai zâmbea uşor, gândindu-se la semnificaţia ultimei 
urări când o mână îi atinse cotul. 

— Domnu'? 


— Da? 

Se întoarse, pregătit să riposteze - nici măcar în Santo 
Donato tâlharii nu erau cu totul necunoscuţi -, apoi se 
crispa când simţi aroma. Părea să fie o combinaţie de bere, 
halitoză, transpiraţie uscată şi, posibil, Musterole. Era un 
vagabond în pantaloni burlan. Omul - vietatea - purta o 
bluză din flanel şi nişte pantofi Ked foarte vechi, care în 
prezent erau împiedicaţi să se descompună de nişte lipituri 
făcute cu bandă adezivă. Faţa care se profila deasupra 
acestui costum bălţat arăta precum moartea lui Dumnezeu. 

— Aveţi un bănuţ în plus, domnu'? Io tre s-ajung în L.A. 

Am ocazie d-o slujbă. Îmi mai treb'e un bănuţ pentru 
autobuzul expres. N-aş fi îndrăznit de n-ar fi fost o şansă 
mare pentru mine. 

Dussander dădu să se încrunte, dar apoi zâmbetul i se 
reaşternu pe chip. 

— Chiar asta vrei, un drum cu autobuzul? 

Beţivul zâmbi bolnăvicios, fără să înţeleagă. 

— Să zicem c-ai veni cu autobuzul, cu mine, îi propuse 
Dussander. Pot să-ţi dau ceva de băut, nişte mâncare, o baie 
şi un pat. Tot ce-ţi cer în schimb e puţină conversaţie. Sunt 
un om bătrân. Trăiesc singur. Uneori, compania cuiva e 
foarte binevenită. 

Zâmbetul beţivanului deveni mai sănătos pe măsură ce 
situaţia se clarifica. lată un poponar bătrân şi înstărit, 
căruia-i plăcea să umble prin locurile rău-famate. 

— Şi zici că eşti singur-singurel! Naşpa, nu? 

Dussander răspunse rânjetului larg şi insinuant cu un 
surâs politicos. 

— Nu-ţi cer decât să stai separat de mine în autobuz. Ai 
un miros cam puternic. 

— Ee, păi atunci poate nu vrei să-ţi împuţesc locuinţa, se 
ofuscă beţivanul, cuprins subit de o demnitate cherchelită. 

— Haide, autobuzul o să ajungă în staţie într-un minut. Te 
dai jos la o staţie după mine şi pe urmă te întorci pe jos 


două cvartale. O să te aştept la colţ. Dimineaţa o să văd cu 
ce-o să te omenesc. Poate doi dolari. 

— Poate chiar cinci, zise cu voioşie beţivul. Demnitatea 
lui, cherchelită sau nu, fusese dată uitării. 

— Poate, poate, spuse nerăbdător Dussander. Putea auzi 
huruitul jos de motor diesel al autobuzului care se apropia. 
Puse o monedă de douăzeci şi cinci de cenți, cât costa 
drumul cu autobuzul, în mâna jegoasă a vagabondului şi 
făcu câţiva paşi mai încolo, fără să se uite înapoi. 

Beţivul rămase pe loc indecis, pe când farurile 
autobuzului apărură pe după culme. Încă mai stătea şi se 
uita încruntat la monedă, când bătrânul poponar se urcă în 
autobuz fără să se uite în spate. Vagabondul dădu să se 
îndepărteze şi deodată - în ultima secundă - schimbă 
direcţia şi se urcă în autobuz chiar înainte ca uşile să se 
închidă. Puse moneda în cutia de taxare cu expresia unuia 
care mizează o sută de dolari într-un pariu cu puţine şanse 
de reuşită. Trecu pe lângă Dussander, abia aruncându-i o 
privire în treacăt, şi se aşeză în spatele autobuzului. Aţipi 
puţin, iar când se trezi, poponarul cel bătrân şi înstărit 
dispăruse. Se dădu jos la staţia următoare, fără să ştie dacă 
era cea bună sau nu, dar şi fără să-i pese prea mult. 

Merse înapoi două cvartale şi văzu o siluetă vagă sub un 
stâlp de iluminat. Era bătrânul poponar, chiar el. Poponarul 
îl privea apropiindu-se şi ai fi zis că stă în poziţie de drepţi. 

Preţ de o singură clipă, vagabondul fu cuprins de un fior 
de teamă, de un imbold de a se întoarce şi de a uita 
întreaga tărăşenie. 

Apoi bătrânul îl strânse de braţ... iar strânsoarea acestuia 
era surprinzător de fermă. 

— Bun, zise bătrânul. Sunt foarte bucuros că ai venit. 
Casa mea e chiar aici. Nu e departe. 

— Poate chiar zece, zise beţivul, lăsându-se condus. 

— Poate chiar zece, acceptă bătrânul poponar, după care 
râse. Cine ştie? 


14 


Anul sărbătoririi Bicentenarului 114*sosi. 

Todd trecu pe la Dussander să-l vadă de vreo şase ori, 
între revenirea din Hawaii din vara anului 1975 şi călătoria 
pe care el şi părinţii lui o făcuseră la Roma, în timp ce 
festivitățile cu răpăit de tobe, fluturări de drapele şi 
admirat navele cu catarge înalte se apropiau de punctul 
culminant. 

Vizitele la Dussander erau molcome şi în niciun caz 
neplăcute; cei doi au constatat că puteau să-şi petreacă 
timpul împreună destul de civilizat. Vorbeau mai mult în 
tăceri decât în cuvinte, iar conversațiile lor propriu-zise l-ar 
fi făcut să aţipească pe un eventual agent FBI. Todd i-a 
relatat bătrânului că se vedea când şi când cu o fată pe care 
o chema Angela Farrow. Nu era înnebunit după ea, dar era 
fiica uneia dintre prietenele mamei sale. Bătrânul i-a spus 
lui Todd că se apucase să împletească preşuri, după ce 
citise că o astfel de activitate era bună pentru artrită. Îi 
arătă lui Todd câteva mostre ale noii sale preocupări, iar 
Todd le admiră îndatoritor. 

Băiatul crescuse destul de mult, nu-i aşa? (Ei bine, cam 
cinci centimetri.) Se lăsase Dussander de fumat? (Nu, dar 
fusese obligat să le reducă; îl făceau să tuşească prea mult 
acum.) Cum se desfăşurase activitatea lui şcolară? (Dificilă, 
dar interesantă; obținuse numai A-uri şi B-uri, ajunsese 
până în finala pe stat cu proiectul de ştiinţă, având ca obiect 
energia solară, iar acum se gândea să se specializeze mai 
degrabă în antropologie, şi nu în istorie, când va ajunge la 
colegiu.) Cine îi tundea lui Dussander peluza anul acesta? 
(Randy Chambers de pe stradă, mai jos - băiat bun, dar 
cam gras şi cam leneş.) 

În cursul acelui an, Dussander le venise de hac la trei 
beţivi în bucătăria sa. Fusese interpelat în staţia de autobuz 
din centru de vreo douăzeci de ori şi făcuse oferta 
combinată de băutură-cină-baie-pat de şapte ori. Fusese 


refuzat de două ori, iar în alte două rânduri beţivii 
plecaseră pur şi simplu cu monedele pe care Dussander li le 
dăduse pentru autobuz. După ce analizase situaţia, 
Dussander găsise şi soluţia potrivită: pur şi simplu 
cumpărase un permis de călătorie. Costa doi dolari şi 
cincizeci de cenți, era bun pentru cincisprezece călătorii şi 
nu putea fi negociat la prăvăliile de băuturi. 

Chiar în ultima vreme, în zilele foarte călduroase, 
Dussander observase cum un miros neplăcut se ridica 
dinspre pivniţă. În zilele acelea, îşi ţinea uşile şi ferestrele 
foarte bine închise. 

Todd Bowden găsise un beţiv dormind dus într-un canal 
abandonat în spatele unei parcări pustii de pe Cienaga Way 
- asta se întâmplase în decembrie, în vacanţa de Crăciun. 
Rămăsese acolo o vreme, cu mâinile vârâte în buzunare, 
uitându-se la beţiv şi tremurând. Se întorsese în parcare de 
şase ori de-a lungul unei perioade de cinci săptămâni, 
mereu îmbrăcat cu geaca lui subţire, cu fermoarul tras pe 
jumătate pentru a ascunde ciocanul Craftsman vârât la 
cingătoare. În cele din urmă, se întâlni din nou cu beţivul - 
acelaşi sau altul, dar cine dă o ceapă degerată pe ei - în 
prima zi a lunii martie, începuse cu partea de ciocan a 
sculei şi apoi, la un moment dat (nu-şi mai amintea exact 
când; totul înota într-o ceaţă roşie), trecu pe partea cu 
gheară, distrugând faţa beţivului. 

Pentru Kurt Dussander, beţivii erau o împăcare cu zeii, pe 
jumătate cinică, pe care în sfârşit ajunsese s-o recunoască... 
sau s-o recunoască. lar beţivii erau amuzanţi îl făceau să se 
simtă viu. Începea să aibă senzaţia că anii petrecuţi în 
Santo Donato - anii de dinaintea apariţiei băiatului în 
pragul uşii sale cu ochii lui mari şi albaştri şi cu zâmbetul 
larg tipic american - fuseseră ani pe care-i petrecuse fiind 
bătrân înainte de vreme. Când ajunsese aici n-avea decât 
şaizeci şi opt de ani. lar acum se simţea mult mai tânăr. 

Ideea de a-i împăca pe zei l-ar fi surprins la început pe 
Todd... dar poate că până la urmă ar fi acceptat-o. După ce-l 


înjunghiase pe beţivan sub platforma de tren, se aşteptase 
să i se intensifice coşmarurile... poate chiar să-l ducă la 
nebunie. Se aşteptase la valuri de vinovăţie paralizantă, 
care puteau foarte frumos să-l determine să facă mărturisiri 
sau chiar să-şi ia zilele. 

În loc de oricare dintre aceste consecinţe, el plecase în 
Hawaii împreună cu părinţii şi se bucurase de cea mai 
frumoasă vacanţă din viaţa lui. 

Începuse cursurile de liceu în luna septembrie a anului 
trecut, simțindu-se ciudat de nou şi de proaspăt, ca şi cum o 
altă persoană sărise în pielea lui Todd Bowden. Lucruri care 
nu exercitaseră nicio impresie deosebită asupra lui încă din 
fragedă pruncie - lumina soarelui imediat după venirea 
zorilor, felul cum arăta oceanul în largul Cheiului Peştilor, 
imaginea oamenilor care păşeau grăbiţi pe o stradă din 
centru exact în momentul acela al amurgului când se aprind 
luminile pe stradă - lucrurile acestea se imprimau acum din 
nou în mintea lui, într-o serie de instantanee luminoase, în 
imagini atât de clare, încât păreau galvanizate. Simţea viaţa 
pe limbă ca pe o duşcă de vin trasă direct din sticlă. 

După ce-l văzuse pe beţivanul din canal, coşmarurile 
începură din nou. 

Cel mai frecvent îl avea ca personaj pe beţivul înjunghiat 
în gara părăsită. Întors acasă de la şcoală, dădu buzna în 
casă având pe buze un voios Bună, Monica-baby! Salutul îi 
îngheţă acolo când îl văzu pe beţivul mort în firida înălţată 
destinată micului dejun. Stătea prăvălit peste masa cu 
blocul de lemn pentru măcelărie, îmbrăcat în cămaşa şi 
pantalonii cu miros de vomă. Sângele se prelinsese pe 
gresia deschisă la culoare; se usca pe tejghelele din oţel 
inoxidabil. Se vedeau amprente de sânge pe dulapurile din 
pin natural. 

Prins de avizierul de pe frigider era un mesaj de la mama 
lui. Todd - Am plecat la magazin. Mă întorc pe la 3:30. 
Limbile ceasului ornamental, stilizat ca un soare cu raze, de 
deasupra maşinii de gătit Jenn-Aire, arătau ora 3:20, iar 


beţivul era prăvălit mort acolo, în firidă, ca o relicvă oribilă 
ce se prelinge de sub pivniţa unui magazin de vechituri, cu 
sângele împrăştiat peste tot şi Todd începu să încerce a-l 
curăța, ştergând fiecare suprafaţă aflată la vedere, în tot 
acest timp ţipând la beţivul mort că trebuie să plece, că 
trebuie să-l lase în pace, dar beţivul stătea acolo mort, 
rânjind spre tavan, în vreme ce din rănile de cuţit din 
pielea-i jegoasă se prelingeau firicele de sânge proaspăt. 
Todd înşfacă mopul O-Cedar din debara şi începu să frece 
cu gesturi nebuneşti pardoseala, conştient că nu reuşea să 
îndepărteze cu torul sângele, ci doar să-l dilueze, 
împrăştiindu-l peste tot, dar incapabil să se oprească. Şi 
chiar în clipa când auzi maşina Town and Country cotind pe 
alee, îşi dădu seama că beţivul era Dussander. Se trezea din 
aceste vise transpirat şi gâfâind, cu mâinile încleştate pe 
cearşafuri. 

Dar după ce, în sfârşit, îl găsi din nou pe beţiv în canal - 
acelaşi beţiv sau un altul - şi folosi ciocanul asupra lui, 
visele încetară. Presupuse că s-ar putea să fie nevoie să 
ucidă iar, şi poate nu doar o singură dată. Era păcat, dar 
bineînţeles că timpul în care fuseseră utili ca făpturi umane 
se terminase. Exceptând utilitatea lor pentru Todd, desigur. 
lar lodd, ca orice alta dintre persoanele cunoscute de el, nu 
făcea decât să-şi adapteze stilul de viaţă la propriile nevoi 
particulare, pe măsură ce înainta în vârstă. La drept 
vorbind, nu era prin nimic diferit de oricare altul. Trebuie 
să-ţi croieşti propria cale în lume; dacă tot trebuie să te 
descurci, trebuie s-o faci singur. 


15 


În toamna celui de-al treilea an de liceu, Todd a jucat 
fundaş ofensiv în echipa de fotbal Santo Donato Cougars şi 
a fost desemnat cel mai bun jucător al competiţiei. Iar în al 
doilea trimestru al aceluiaşi an, trimestru care a luat sfârşit 
la finele lui ianuarie 1977, a câştigat Concursul de Eseuri 


Patriotice al Legiunii Americane. La acest concurs putea 
participa orice elev de liceu din oraş care urma cursuri de 
istorie. Lucrarea lui lodd s-a numit „O responsabilitate 
americană”. În timpul sezonului de baseball din acel an 
confuz (şahul Iranului a fost alungat de la putere, iar preţul 
benzinei era din nou în creştere), a fost aruncătorul-vedetă 
al liceului, câştigând patru partide fără să piardă una. 
Punctajul lui mediu a fost de 0,361. La festivitatea de 
premiere din iunie, a fost numit Sportivul Anului, iar 
antrenorul Haines i-a înmânat o plachetă (acelaşi Haines 
care la un moment dat îl luase deoparte ca să-i spună să-şi 
exerseze în continuare lovitura cu efect, „pentru că niciunul 
din negroteii ăştia nu e-n stare să arunce o minge cu efect, 
Bowden, nici unul”.) Monica Bowden a izbucnit în lacrimi 
când Todd a sunat-o de la şcoală ca s-o anunţe că va primi 
premiul. Dick Bowden s-a plimbat ţanţoş prin birou timp de 
două săptămâni după ceremonie, încercând să nu se dea 
mare. În vara aceea au închiriat o cabană în Big Sur şi au 
petrecut acolo două săptămâni, iar Todd a făcut snorkelling 
până la pierderea cunoştinţei. În acelaşi an, Todd a ucis 
patru vagabonzi. Pe doi i-a înjunghiat, iar pe ceilalţi doi i-a 
ucis cu lovituri de ciocan. Căpătase obiceiul să poarte două 
perechi de pantaloni în ceea ce acum ajunsese să considere 
a fi expediţii de vânătoare. Uneori, călătorea cu autobuzele 
orăşeneşti, căutând locuri probabile. Cele mai bune dintre 
ele, a descoperit el, erau Misiunea pentru Nevoiaşi din 
Santo Donato de pe Douglas Street şi după colţ faţă de 
Armata Salvării de pe Euclid. Mergea agale prin ambele 
zone, aşteptând să fie abordat de vreun cerşetor. Când un 
beţiv se apropia de el, Todd îi spunea că el, 'lodd, voia o 
sticlă de whisky şi că dacă beţivul o cumpăra, Iodd ar fi 
împărţit cu el sticla. Ştia un loc, zicea, unde se puteau duce. 
De fiecare dată, locul era diferit, fireşte. A rezistat 
imboldului puternic de a se întoarce ori în gara părăsită, ori 
la canalul din spatele parcării părăsite de pe Cienaga Way. 


Revenirea la locul unei crime anterioare ar fi fost un gest 
lipsit de înţelepciune. 

În acelaşi an, Dussander a fumat moderat, a băut 
bourbon Ancient Age şi s-a uitat la televizor. Todd trecea pe 
la el din când în când, dar conversațiile lor au devenit tot 
mai aride. Se îndepărtau unul de celălalt. Dussander şi-a 
sărbătorit a şaptezeci şi noua aniversare anul acela, care a 
fost totodată anul în care Todd a împlinit şaisprezece ani. 
Dussander a remarcat că al şaisprezecelea an era anul cel 
mai bun din viaţa de adolescent, al patruzeci şi unulea era 
cel mai bun an pentru un bărbat de vârstă mijlocie, iar 
şaptezeci şi nouă, cel mai bun pentru un bătrân. Todd a 
încuviinţat din cap politicos. Dussander se îmbătase de-a 
binelea şi cotcodăcea într-un fel care-l făcea pe Todd să se 
simtă extrem de stingherit. 

Dussander a lichidat doi beţivi în anul şcolar 1976-1977 
al lui Todd. Al doilea fusese mai plin de viaţă decât păruse; 
chiar şi după ce Dussander îl îmbătase criţă, individul se 
clătinase prin bucătărie cu mânerul cuţitului iţindu-se de la 
baza cefei, sângele şiroindu-i pe piepţii cămăşii şi pe podea. 
Beţivul redescoperise holul de la intrare, după două circuite 
împleticite prin bucătărie, şi nu lipsise mult să evadeze din 
casă. 

Dussander rămăsese țintuit în bucătărie, cu ochii măriţi 
de uimire şocată, privind cum beţivul gemea şi pufnea în 
drum spre uşă, izbindu-se când de un perete, când de 
celălalt al holului şi dând jos de pe pereţi reproducerile 
ieftine de litografii Currier & Ives. Paralizia nu s-a 
destrămat până când beţivul nu a început să bâjbâie după 
clanţa uşii. În clipa aceea, Dussander a făcut un salt în 
cealaltă parte a încăperii, a deschis brusc sertarul cu unelte 
şi a scos de-acolo furca de barbecue. A luat-o la fugă pe hol, 
ţinând furca de barbecue în faţă şi înfigând-o în spinarea 
beţivului. 

Dussander a rămas deasupra victimei, gâfâind, cu inima-i 
bătrână duduindu-i într-un ritm înspăimântător... palpitând 


precum inima victimei unui atac de cord din serialul ăla de 
televiziune care se transmitea sâmbătă seara şi care-i 
plăcea, Spitalul de urgenţă. Dar, în cele din urmă, a revenit 
la un ritm normal şi a ştiut că totul va fi în regulă. 

A avut foarte mult sânge de curăţat. 

Asta se întâmplase cu patru luni în urmă şi de-atunci nu- 
şi mai repetase oferta la staţia de autobuz din centru. 

Felul cum fusese gata-gata s-o zbârcească pe ultima îl 
înspăimântase... dar când şi-a amintit modul în care se 
descurcase în ultima clipă, mândria i-a umplut inima. Până 
la urmă, beţivul n-a mai ajuns la uşă şi ăsta era lucrul 
important. 


16 


În toamna lui 1977, în primul trimestru al ultimului său 
an de liceu, Todd s-a înscris la clubul de tir. În iunie 1978, a 
primit calificarea de lunetist. A fost din nou desemnat cel 
mai bun jucător al campionatului de fotbal, a câştigat cinci 
partide şi a pierdut una în timpul sezonului de baseball 
(partida pierdută fiind consecinţa a două erori şi a unui 
punct acordat nemeritat echipei adverse) şi a obţinut al 
treilea punctaj pentru Bursa de Merit din istoria liceului. A 
trimis o cerere de înscriere la Berkeley şi a fost acceptat 
fără întârziere. Prin aprilie ştia deja că în seara absolvirii va 
fi desemnat ori şef de promoţie, urmând să citească 
discursul de rămas-bun, fie adjunct al şefului de promoţie, 
pentru a citi discursul de întâmpinare. Şi-ar fi dorit foarte 
mult să se afle în prima postură. 

În a doua jumătatea a anului terminal de liceu, un impuls 
straniu se abătu asupra lui - unul care îl înspăimânta pe 
Todd întrucât era irațional. Părea să-l ţină clar şi ferm sub 
control, şi măcar acest aspect era liniştitor, dar simplul fapt 
că un asemenea gând apăruse era înfricoşător. El căzuse la 
învoială cu propria-i viaţă. Pusese lucrurile la punct. Viaţa 
lui semăna mult cu bucătăria strălucitoare şi însorită a 


mamei sale, unde toate suprafeţele erau îmbrăcate în crom, 
Formica sau oţel inoxidabil - un loc în care totul funcţiona 
când apăsai butoanele. Fireşte, erau şi dulapuri adânci şi 
întunecoase în bucătăria asta, dar multe lucruri puteau fi 
depozitate în ele şi uşile acestora să rămână închise. 

Acest nou impuls îi amintea de visul în care venise acasă 
ca să-l descopere pe beţivul mort şi sângerând în bucătăria 
curată şi bine luminată a mamei sale. Era ca şi cum, în 
aranjamentul strălucit şi grijuliu pe care-l făcuse, în acea 
bucătărie „loc pentru orice şi toate la locul lor” a minţii sale, 
un intrus sinistru şi sângeros se furişa stângaci, căutând un 
loc în care să moară la vedere... 

La vreo patru sute de metri de locuinţa familiei Bowden, 
se afla autostrada cu opt benzi de circulaţie. Un taluz 
abrupt şi plin de tufişuri ducea până acolo. Pe taluz erau o 
mulţime de locuri unde te puteai ascunde. Tatăl lui îi 
dăruise de Crăciun un o puşcă Winchester de calibru 0,30- 
0,30, care avea o că tare telescopică detaşabilă, în orele de 
vârf ale traficului, când toate cele opt benzi erau 
aglomerate, putea să-şi aleagă un loc de pe acel taluz şi... 
păi, putea cu uşurinţă... 

Să facă ce? 

Să se sinucidă? 

Să distrugă toate lucrurile pentru care muncise în aceşti 
ultimi cinci ani? 

Ce vorbeşti?! 

Nu domnule, nu doamnă, nici nu se pune problema! 

E, cum se spune, de râs. 

Sigur că aşa era... dar impulsul a rămas. 

Într-o sâmbătă, cu câteva săptămâni înainte de absolvirea 
liceului, Todd îşi puse în cutie puşca, după ce goli cu grijă 
încărcătorul. Puse apoi puşca pe bancheta din spate a noii 
jucării a tatălui său - un Porsche second-hand. Merse până 
în locul unde panta acoperită de tufişuri cobora abrupt 
până la autostradă. Părinţii lui luaseră station-wagon-ul şi 
plecaseră la LA în weekend. Dick, devenit între timp 


partener cu drepturi depline la firmă, avea să poarte nişte 
discuţii cu reprezentanţii celor de la Hyatt despre un nou 
hotel din Reno. 

Inima îi bubuia în piept lui Todd şi-şi simţea gura plină de 
o salivă acră, electrică, în timp ce-şi croia drum în josul 
pantei, ţinând în braţe cutia cu puşca. Ajunse la un copac 
prăbuşit şi se aşeză cu picioarele încrucişate îndărătul lui. 
Scoase puşca din cutie şi o aşeză pe trunchiul neted al 
copacului. O cracă iţită la un anumit unghi se transformă 
într-un minunat element de sprijin pentru ţeava. Îşi propti 
patul în scobitura umărului drept şi privi prin cătarea 
telescopică. 

Dobitocule! '[ipă la el propria-i minte. Doamne, ce 
tâmpenie. Dacă te vede careva, nici n-o să mai conteze dacă 
puşca e încărcată sau nu! 0 să intri într-o belea mare de tot, 
poate chiar o să ajungi să traga-n tine vreo zăludă! 

Era pe la jumătatea dimineţii şi traficul de sâmbătă era 
relaxat. Fixă punctul de intersecţie al firelor reticulare ale 
catârii pe o femeie aflată la volanul unei Toyota albastre. 
Geamul de pe partea stângă era pe jumătate coborât, iar 
gulerul rotund al bluzei fără mâneci flutura. Todd centră 
cătarea pe tâmpla femeii şi trase în gol. Nu era bine pentru 
cuiul percutor, dar, la naiba. 

— Poc, şopti el în timp ce 'Toyota dispărea pe sub pasajul 
aflat la vreo opt sute de metri faţă de panta unde se afla 
Todd. Înghiţi un nod, care avu gustul unui ghemotoc de 
monede mici, lipite laolaltă. 

Se apropia un tip aflat la volanul unei camionete Subaru 
Braţ. Bărbatul avea o barbă cenuşie cu aspect neîngrijit şi 
avea pe cap o şapcă de baseball San Diego Padres. 

— Tu eşti... tu eşti şobolanul scârbos... şobolanul scârbos 
care mi-a împuşcat fratili, şopti Todd, chicotind un pic, şi 
trase din nou în gol. 

Trase la fel în alţi cinci inşi, ţăcănitul impotent al 
percutorului destrămând iluzia de la capătul fiecărei 
„ucideri”. Apoi puse din nou puşca în cutie. O cară cu el în 


susul pantei, rămânând aplecat ca să nu fie văzut. Aşeză 
cutia pe bancheta din spate a maşinii. În tâmple simţea 
nişte palpitaţii seci şi fierbinţi. Se duse cu maşina acasă. 
Urcă în camera lui. Se masturba. 


17 


Beţivul purta un pulover cu reni, zdrenţăros şi deşirat, 
care arăta atât de surprinzător, încât părea de-a dreptul 
bizar aici, în sudul Californiei. Mai purta şi nişte blugi 
marinăreşti destrămaţi la genunchi, lăsând să se vadă 
pielea albă şi păroasă şi câţiva solzi de râie care se 
desprindeau. Ridică paharul de jeleu - Fred şi Wilma, 
Barney şi Betty dansau în jurul buzei, în ceea ce ar fi putut 
să fie un grotesc ritual al fertilităţii - şi dădu de duşcă 
înghiţitura de Ancient Age. Plescăi buzele pentru ultima 
oară în lumea aceasta. 

— Dom'le, asta mi-a mers la suflet, nu mi-e ruşine să 
mărturisesc. 

— Întotdeauna îmi place să beau câte-un pahar seara, 
admise Dussander din spatele lui şi apoi înfipse cuțitul de 
măcelărie în ceafa beţivului. Se auzi cum pârâie cartilajul, 
un sunet ca acela scos de un copan rupt cu entuziasm, 
dintr-un pui proaspăt scos din cuptor. Paharul de jeleu căzu 
din mâna beţivului pe masă. Se rostogoli spre margine, 
mişcarea lui accentuând iluzia că personajele de animaţie 
de pe el dansau. 

Beţivul dădu capul pe spate şi încercă să ţipe. Nu se auzi 
nimic în afară de un şuierat înfiorător. Ochii i se făcură 
mari, mari... şi deodată capul îi căzu greu pe muşamaua cu 
carouri albe şi roşii, care acoperea masa din bucătăria lui 
Dussander. Placa de sus a beţivului îi ieşi pe jumătate din 
gură ca un rânjet semidetaşabil. 

Dussander trase cuțitul din ceafa mortului - trebui să se 
folosească de ambele mâini pentru asta - şi se duse la 
chiuveta din bucătărie. Era plină cu apă fierbinte, cu 


detergent Lemon Fresh Joy şi cu vasele murdare de la cină. 
Cuţitul dispăru într-un talaz de spumă mirosind a citrice ca 
un foarte mic avion de vânătoare care pătrunde într-un nor. 

Se duse din nou la masă şi se opri acolo, rezemat cu o 
mână de umărul mortului, scuturat de un spasm de tuse. 
Scoase batista din buzunarul de la spate şi scuipă în ea o 
flegmă gălbui-maronie. În ultima vreme fumase cam mult. 
Mereu făcea asta când se hotăra să mai trimită unul pe 
lumea cealaltă. Dar cu ăsta de-acum lucrurile se 
desfăşuraseră lin; foarte, foarte lin. După dandanaua cu 
ultimul beţiv, se temuse să nu-şi forţeze norocul prea tare 
dacă ar mai fi făcut vreo tentativă. 

Acum, dacă se grăbea, putea să prindă a doua jumătate 
din Lawrence Welk. 

Străbătu grăbit bucătăria, deschise uşa pivniţei şi aprinse 
lumina. Se întoarse la chiuvetă şi luă pachetul de saci de 
gunoi din plastic verde din dulăpiorul de dedesubt. Rupse 
din sul un sac, în timp ce se apropia de beţivul prăvălit pe 
masă. Sângele se împrăştiase pe faţa de masă în toate 
direcţiile. Se strânsese în mici băltoace în poala beţivului şi 
pe linoleumul vălurit. Cu siguranţă că se scursese şi pe 
scaun, dar toate chestiile astea aveau să se curețe. 

Dussander îl înşfacă pe beţiv de păr şi-i trase capul în 
sus. Acesta se ridică cu uşurinţă surprinzătoare şi, o clipă 
mai târziu, beţivul se bălăbănea în spate, ca unul căruia 
tocmai i se aplică un spălat pe cap, înainte de ninsoare. 
Dussander trase sacul de gunoi peste capul mortului, peste 
umeri şi de-a lungul braţelor spre coate. Mai mult nu reuşi 
să-l tragă. Desfăcu centura musafirului şi o scoase din 
găicile deşirate ale pantalonilor. Înfăşură cureaua în jurul 
sacului de gunoi, cam la trei degete deasupra coatelor, şi o 
strânse bine. Plasticul foşni. Dussander începu să fredoneze 
în surdină. 

Beţivul avea în picioare nişte pantofi Hush Puppies 
scâlciaţi şi murdari. Aceştia alcătuiră un V flasc pe podea, 
când Dussander apucă de curea şi târi cadavrul spre uşa 


pivniţei. Ceva alb se rostogoli din sacul de plastic şi căzu pe 
podea. Era placa dentară a beţivului, văzu Dussander. O 
ridică şi o vâri într-unui din buzunarele din faţă ale 
individului. 

Lăsă cadavrul în pragul celulei, capul acestuia atârnând 
în spate acum pe ce-a de-a doua treaptă. Dussander ocoli 
trupul neînsufleţit şi îi dădu trei şuturi zdravene. La primele 
două, cadavrul se mişcă uşor, dar la cel de-al treilea se 
rostogoli şi alunecă pe scări. Pe la jumătatea drumului, 
picioarele ajunseră pe deasupra capului şi trupul execută 
un salt acrobatic. Căzu pe burtă pe pământul bătătorit al 
pivniţei cu un bufnet solid. Un Hush Puppy zbură din picior, 
iar Dussander îşi zise că va trebui să nu uite să-l ia de unde 
căzuse. 

Cobori treptele, ocoli cadavrul şi se apropie de bancul de 
scule. La stânga bancului, o cazma, o greblă şi o sapă 
stăteau rezemate de perete frumos aranjate. Dussander 
alese cazmaua. Puţină mişcare n-are cum să-i strice unui 
om la vârsta lui. Puţină mişcare te poate face să te simţi mai 
tânăr. 

Mirosul din pivniţă nu era deloc agreabil, dar nu-l 
deranja prea mult. Dădea cu var o dată pe lună (şi câte o 
dată la fiecare trei zile, după ce făcea de petrecanie câte 
unui beţiv) şi îşi cumpărase un ventilator pe care-l pornea la 
parter, ca să împiedice mirosul să se impregneze în toată 
casa în zilele de caniculă. Josef Kramer, din câte-şi amintea, 
spunea cu mare plăcere că morţii ne vorbesc, dar noi îi 
auzim cu nasurile. 

Dussander alese un loc în colţul dinspre nord al pivniţei şi 
se apucă de treabă. Dimensiunile mormântului erau de 
şaptezeci şi cinci de centimetri pe un metru optzeci. 
Ajunsese la adâncimea de şaizeci de centimetri, cam 
jumătate din cât ar fi trebuit, când primul junghi paralizant 
de durere îl săgeta în piept ca o salvă de alice. Se îndreptă, 
cu ochii măriţi de spaimă. Apoi durerea îi cobori pe braţ... o 
durere incredibilă, ca şi cum o mână invizibilă i-ar fi apucat 


toate vasele de sânge din interior, iar acum trăgea de ele. 
Văzu cum cazmaua se rostogoleşte într-o parte şi simţi cum 
i se înmoaie genunchii. Timp de un moment îngrozitor, fu 
sigur că are să cadă în mormânt. 

Reuşi cumva să facă înapoi trei paşi împleticiţi şi să se 
aşeze pe bancul de lucru cu un zgomot sec. Pe faţa lui se 
aşternuse o expresie de surprindere tâmpă - o simţea - şi 
îşi închipui că arată ca unul din comicii aceia ai filmului mut, 
după ce a fost lovit de o uşă batantă sau a călcat într-o 
„plăcintă” de vacă. Îşi puse capul între genunchi şi începu 
să gâfâie. 

Trecu un sfert de oră. Durerea începuse să se mai 
domolească, dar nu credea că va fi în stare să se ridice în 
picioare. Pentru prima oară înţelese toate adevărurile 
legate de bătrâneţe, pe care până acum le neglijase. Era 
terifiat până la punctul la care-i venea să se smiorcăie. 
Moartea trecuse la mustață pe lângă el, în pivniţa asta cu 
miros de mucegai; îl atinsese pe Dussander cu tivul mantiei. 
Era posibil să se întoarcă să-l ia. Dar n-avea de gând să 
moară aici, jos. Dacă putea să facă ceva în privinţa asta. 

Se ridică, ţinând încă mâinile încrucişate la piept, de 
parc-ar fi vrut să ţină laolaltă maşinăria fragilă. Traversă 
împleticindu-se spaţiul deschis dintre bancul de lucru şi 
scară. Piciorul lui stâng se împiedică de piciorul crăcănat al 
beţivului mort şi căzu în genunchi cu un mic țipăt. Simţi un 
fulger sumbru de durere în piept. Se uită la scară - la scara 
abruptă, tare abruptă. Douăsprezece trepte. Dreptunghiul 
de lumină din capul scării părea înşelător de îndepărtat. 

— Ein, spuse Kurt Dussander, urcând cu îndârjire pe 
prima treaptă. Zwei. Drei. Vier. 

Avu nevoie de douăzeci de minute ca să ajungă la 
podeaua acoperită cu linoleum a bucătăriei. De două ori, pe 
scări, durerea ameninţase să revină şi în ambele rânduri 
Dussander aşteptase cu ochii închişi să vadă ce-o să se 
întâmple, perfect conştient că, dacă revenea la fel de 
puternic cum se abătuse asupra lui acolo jos, probabil că ar 


fi murit. În amândouă rândurile, durerea se domolise de la 
sine. 

Se târi pe podeaua bucătăriei până la masă, evitând 
băltoacele şi dârele de sânge, care acum se coagulau. 

Ajunse la sticla de Ancient Age, luă o înghiţitură şi închise 
ochii. Ceva ce stătuse ca prins în chingi în pieptul său părea 
să slăbească un pic. Durerea se mai atenuase încă puţin. 
După alte cinci minute, începu să-şi croiască drum încet pe 
hol. “Telefonul lui era aşezat pe o măsuţă, la jumătatea 
holului. 

Se făcuse nouă şi un sfert când telefonul sună în locuinţa 
familiei Bowden. Todd stătea cu picioarele încrucişate pe 
canapea, revăzându-şi notițele pentru examenul final la 
trigonometrie. Pentru el, trigonometria era o mare belea, 
aşa cum era şi probabil avea să fie mereu toată matematica. 
Tatăl lui se afla în cealaltă parte a încăperii, verificând 
cotoarele de la carnetul de cecuri, ţinând în poală un 
calculator portabil şi având pe faţă o expresie de uşoară 
uluială. Monica, cea mai apropiată de telefon, urmărea 
filmul cu James Bond pe care Todd îl înregistrase pe casetă 
de la HBO, cu două seri în urmă. 

— Alo? Ascultă. O vagă încruntare îi atinse faţa când îi 
întinse receptorul lui Todd. E domnul Denker. Părea agitat 
din nu ştiu ce cauză. Sau supărat. 

Inima lui Todd îi sări în piept, dar expresia abia dacă i se 
schimbă. 

— Serios? Se duse spre telefonul şi luă receptorul de la 
maică-sa. Vă salut, domnule Denker. 

Dussander avea vocea răguşită şi întretăiată. 

— Vino până la mine imediat, băiete. Am avut un atac de 
inimă. Şi încă unul destul de grav, cred. 

— Tii, spuse Todd, încercând să-şi adune gândurile care 
zburătăceau în toate direcţiile, să poată vedea dincolo de 
teama care acum se profila imensă în mintea sa. E 
interesant ce spuneţi, într-adevăr, dar e cam târziu şi 
tocmai studiam... 


— Înţeleg că nu poţi să vorbeşti, spuse Dussander cu 
vocea aceea aspră, aproape lătrătoare. Dar poţi să asculţi. 
Nu pot să chem o ambulanţă şi nici să sun la 222, băiete... 
cel puţin, nu încă. E dezordine aici. Am nevoie de ajutor... şi 
asta înseamnă că tu ai nevoie de ajutor. 

— Ei... dacă aşa puneţi problema... pulsul lui lodd 
atinsese o sută şi douăzeci de bătăi pe minut, dar faţa îi 
rămase calmă, aproape senină. Nu ştiuse oare tot timpul că 
o noapte ca asta avea să vină? Ba da, fireşte că ştiuse. 

— Spune-le părinţilor tăi că am primit o scrisoare, zise 
Dussander. O scrisoare importantă. Ai înţeles? 

— Da, bine, spuse Todd. 

— Acum o să vedem, băiete. O să vedem din ce eşti făcut. 

— Bineînţeles, zise Todd. Dintr-odată deveni conştient că 
maică-sa se uita la el în loc să urmărească filmul, aşa că îşi 
lipi pe faţă un zâmbet rigid. La revedere. 

Dussander spunea altceva acum, dar Todd întrerupse 
convorbirea. 

— Mă duc puţin până la domnul Denker, spuse el 
vorbindu-le amândurora, dar uitându-se la mama lui - 
expresia aceea de vagă îngrijorare nu-i dispăruse de pe 
faţă. Să vă iau ceva de la magazin? 

— Curăţătoare de pipă pentru mine şi un pacheţel de 
responsabilitate fiscală pentru mama ta, zise Dick. 

— Foarte amuzant, replică Monica. Todd, e domnul 
Denker... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai cumpărat de la 
Fielding's? O întrerupse Dick. 

— Raftul acela ornamental din debara. Ţi-am spus despre 
el. Nu e nimic în neregulă cu domnul Denker, nu-i aşa, 
Todd? La telefon, mi s-a părut că vorbeşte cam ciudat. 

— Chiar există asemenea rafturi ornamentale? Eu am 
crezut că femeile alea nebune care scriu romane polițiste 
britanice le-au inventat ca să existe întotdeauna un loc în 
care ucigaşul să găsească un obiect contondent. 

— Dick, îmi dai voie să spun şi eu ce am de spus? 


— Sigur. Eşti invitata mea. Dar pentru debara? 

— E bine, cred, spuse Todd. Îşi îmbrăcă geaca de piele şi 
trase fermoarul. Dar era agitat. A primit o scrisoare de la 
un nepot de-al lui din Hamburg, Diisseldorf sau dintr-un loc 
ca ăsta. N-a mai primit vreo veste de la vreuna din rudele 
sale de ani de zile, iar acum a primit scrisoarea asta, iar 
ochii nu-i mai sunt atât de buni ca s-o poată citi. 

— Ăsta da ghinion, spuse Dick. Du-te, Todd. Du-te până 
acolo şi linişteşte-l pe omul ăla. 

— Am crezut că are pe cineva care să-i citească, spuse 
Monica. Un băiat nou. 

— Are, spuse Todd, urând-o subit pe maică-sa, urând 
intuiţia pe jumătate formată pe care o vedea plutind în ochii 
ei. N-o fi fost acasă sau poate n-a putut să vină la el fiindcă-i 
târziu. 

— Oh. Ei bine... du-te, atunci. Dar să ai grijă. 

— O să am. Chiar nu aveţi nevoie de ceva de la magazin? 

— Nu. Cum merge studiul pentru examenul final la 
analiză matematică? 

— E trigonometrie, preciza Todd. E în regulă, cred. 
Tocmai mă pregăteam să mă duc la culcare. Asta chiar era o 
mare minciună. 

— Vrei sa iei Porsche-ul? Întrebă Dick. 

— Nu, mă duc cu bicicleta. Avea nevoie de cele cinci 
minute suplimentare ca să-şi adune gândurile şi să-şi 
recapete stăpânirea de sine - să încerce, măcar. lar în 
starea lui de spirit din acel moment, probabil că ar fi intrat 
cu maşina în primul stâlp de telefon. 

— Să-ţi prinzi la genunchi bandajul reflectorizant, spuse 
Monica, şi salută-l pe domnul Denker din partea noastră. 

— În regulă. 

Îndoiala aceea încă persista în ochii mamei, dar acum era 
mai puţin evidentă. Îi trimise o bezea şi apoi ieşi afară şi se 
duse în garaj unde era adăpostită bicicleta lui - o cursieră 
germană luase locul bicicletei Schwimm. Inima continua să- 
i bată cu putere şi simţi un imbold nebunesc să se întoarcă 


în casă cu carabina şi să-şi împuşte amândoi părinţii, după 
care să se ducă până la panta de deasupra autostrăzii. Să 
nu-şi mai facă griji din pricina lui Dussander. Să nu mai aibă 
vise urâte, să nu mai aibă de-a face cu beţivi. O să tragă şi-o 
să tragă şi-o să tragă, având grijă să păstreze un glonţ 
pentru final. 

Apoi raţiunea puse din nou stăpânire pe el şi merse cu 
bicicleta până la Dussander, bandajul reflectorizant rotindu- 
se în sus şi în jos, chiar deasupra genunchiului, în vreme ce 
pletele-i blonde fluturau înapoi, de pe frunte. 

— Dumnezeule mare şi bun! Aproape că ţipă Todd. 

Stătea în uşa bucătăriei. Dussander stătea rezemat pe 
coate, cu ceaşca de porțelan între acestea. Broboane mari 
de sudoare îi răsăriseră pe frunte. Dar nu la Dussander se 
holba 'Todd, ci la sânge. Părea să fie peste tot - în mici 
băltoace pe masă, pe scaunul de bucătărie liber, pe podea. 

— De unde-ţi curge sânge, strigă Todd, reuşind în sfârşit 
să-şi pună din nou în mişcare picioarele încremenite - i se 
părea că stătuse în pragul bucătăriei cel puţin o mie de ani. 
Asta-i sfârşitul, gândea el. Asta-i sfârşitul absolut al tuturor 
lucrurilor. Balonul urcă sus, iubito, sus, până la cer, iubito, 
şi poți să-ţi iei adio de la el. Totuşi, avu grijă să nu calce în 
vreuna dintre băltoace. 

— Parcă ziceai c-ai avut un atac de inimă, dar-ar dracii! 

— Nu e sângele meu, bâigui Dussander. 

— Ce? Todd se opri. Ce-ai zis? 

— Du-te în pivniţă. O să vezi ce trebuie făcut. 

— Ce mama dracului înseamnă asta? Întrebă Todd. 
Brusc, o idee îngrozitoare îi veni în minte. 

— Nu pierde timpul, băiete. Cred că n-o să fii prea 
surprins de ce-o să găseşti jos. Cred că ai căpătat 
experienţă în chestiuni precum cea din pivniţa mea. 
Experienţă dobândită nemijlocit. 

Todd se uită la el, neîncrezător, încă un minut, după care 
începu să coboare treptele pivniţei două câte două. Prima 
privire aruncată în lumina slabă, gălbuie, răspândită de 


singurul bec din subsol, îl făcu să creadă că Dussander 
târâse acolo jos un sac de gunoi. Apoi văzu picioarele ieşite 
în afară şi mâinile murdare lipite de corp cu cureaua. 

— Dumnezeule mare şi bun, repetă el, dar de data asta 
cuvintele nu mai avură nici pic de vlagă - se auziră ca o 
şoaptă firavă. 

Îşi lipi spatele palmei de buzele uscate precum 
şmirghelul. Închise ochii preţ de o clipă... iar când îi 
deschise din nou, se simţi stăpân pe sine, în sfârşit. 

Todd se puse în mişcare. 

Văzu coada de cazma iţindu-se dintr-o gaură aflată în 
colţul îndepărtat şi înţelese imediat ce făcea Dussander 
când îi stătuse ticăitoarea-n loc. În clipa următoare deveni 
pe deplin conştient de aroma fetidă din pivniţă - un miros 
ca de roşii putrede. Îl mai simţise înainte, dar în bucătărie 
era mult mai slab... şi, desigur, nici nu mai fusese de prea 
multe ori pe-acolo în ultimii doi ani. Acum înţelegea exact 
de unde venea acel miros şi, pentru câteva momente, trebui 
să se lupte cu greaţa. Un şir de sunete gâtuite, înăbuşite de 
palma pe care şi-o lipise peste gură şi nas, se auziră dinspre 
el. 

Puţin câte puţin, îşi recapătă cumpătul. 

Apucă picioarele beţivului şi târî leşul până la marginea 
gropii. Le lăsă să cadă, îşi şterse sudoarea de pe frunte cu 
podul palmei stângi şi rămase absolut nemişcat o clipă, 
gândind mai intens decât o făcuse vreodată în viaţă. 

Apoi luă cazmaua şi începu să adâncească groapa. Când 
atinse adâncimea de un metru şi jumătate, ieşi afară şi 
împinse trupul nenorocitului cu piciorul. Todd rămase la 
marginea mormântului, privind în jos. Blugi zdrenţuiţi. 
Mâini murdare, cu jegul întărit. Era un drojdier, fără doar şi 
poate. Ironia era aproape caraghioasă. Atât de caraghioasă, 
că-ţi venea să râzi isteric. 

Urca în fugă scara spre bucătărie. 

— Cum te simţi? Îl întrebă pe Dussander. 

— O să fiu bine. Ai rezolvat? 


— Mă ocup, bine? 

— Grăbeşte-te. Mai ai de lucru şi aici, sus. 

— Tare mi-ar plăcea să te dau de mâncare la nişte porci, 
spuse Todd, şi se înapoie în pivniţă, înainte ca Dussander să 
poată replica. 

Aproape că terminase de îngropat cadavrul beţivului, 
când începu să se gândească la faptul că ceva era în 
neregulă. Se uită atent în mormânt, apucând coada 
cazmalei cu o mână. Picioarele beţivului ieşeau parţial din 
movila de pământ, la fel ca şi vârfurile picioarelor - un 
pantof vechi, posibil unul marca Hush Puppies, şi o şosetă 
sport murdară, care probabil că fusese albă cam pe vremea 
când Taft fusese preşedinte. 

Un Hush Puppy? Unul singur? 

Todd ocoli aproape în fugă cuptorul ca să ajungă la baza 
scării. Se uită în jur cuprins de disperare. O durere de cap 
începea să-i duduie în tâmple, junghiuri surde care 
încercau să-şi croiască drum spre exterior ca nişte sfredele. 
Zări pantoful vechi la un metru şi jumătate distanţă, 
răsturnat în umbra unui raft părăsit. Todd îl luă de jos, se 
întoarse la mormânt şi-l aruncă înăuntru. Apoi începu din 
nou să sape. Acoperi pantoful, picioarele, totul. 

Când tot pământul ajunse înapoi în groapă, începu să dea 
de mai multe ori cu latul cazmalei, ca să-l bătătorească. 
Apoi luă grebla şi dădu cu ea de vreo câteva ori, încercând 
să mascheze faptul că pământul de aici fusese de curând 
răscolit. Fără prea mult folos; în lipsa unui camuflaj bun, o 
groapă care a fost recent săpată şi apoi umplută arată 
întotdeauna ca o groapă care a fost recent săpată şi 
umplută la loc. Totuşi, nimeni nu ar avea vreun motiv să 
vină aici, nu-i aşa? El şi Dussander vor trebui să spere din 
răsputeri că nu se va întâmpla una ca asta. 

Todd alergă înapoi pe scări. Începuse să gâfâie. 

Coatele lui Dussander se îndepărtaseră unul de celălalt, 
iar capul îi căzuse pe masă. Avea ochii închişi, iar pleoapele 
erau de un purpuriu strălucitor - culoarea astrelor. - 


Dussander! Urlă Todd. Avea în gură un gust iute, suculent - 
gustul fricii amestecate cu adrenalina şi sângele 
înfierbântat care pulsa. Să nu-ndrăzneşti să-mi mori, 
căcănar bătrân! 

— Vorbeşte mai încet, spuse Dussander, fără să deschidă 
ochii. O să ne trezim cu toţi vecinii din cartier peste noi. 

— Unde ţii chestiile de curăţat? Lestoil... Iop Job... ceva 
de genul ăsta. Şi cârpe. Am nevoie de cârpe. 

— Le găseşti sub chiuvetă pe toate. 

O mare parte din sânge se uscase între timp. Dussander 
ridică uşor capul şi se uită cum Iodd se târa pe podea, 
frecând mai întâi băltoaca de pe linoleum, apoi picăturile 
care se prelinseseră pe piciorul scaunului pe care şezuse 
beţivul. Băiatul îşi muşca întruna buzele, mestecându-le, 
cum face un cal cu zăbala. În sfârşit, Todd termină de 
curăţat. Mirosul astringent de detergent umplea încăperea. 

— Vezi că sub scară e o cutie cu cârpe vechi, zise 
Dussander. Pune-le pe alea pline de sânge dedesubt. Nu 
uita să te speli pe mâini. 

— N-am nevoie de sfaturile tale. Tu m-ai băgat în chestia 
asta. 

— Serios? Păi trebuie să spun că ţi-ai intrat în rol foarte 
bine. Pentru o clipă, vechea zeflemea reveni în glasul lui 
Dussander, dar apoi o grimasă de suferinţă îi dădu o nouă 
formă feţei. Grăbeşte-te! 

Todd puse cârpele la locul lor, apoi se duse la scara ce 
dădea în pivniţă pentru ultima oară. Se uită neliniştit în 
josul scării preţ de o clipă, apoi stinse lumina şi închise uşa. 
Se duse la chiuvetă, îşi suflecă mânecile şi se spălă în cea 
mai fierbinte apă pe care o putu suporta. Îşi cufundă 
mâinile în clăbuci... şi scoase la iveală cuțitul de măcelar pe 
care-l folosise Dussander. 

— Tare mi-ar plăcea să-ţi tai gâtul cu ăsta, zise Todd pe 
un ton sumbru. 

— Da, şi pe urmă să mă arunci la porci. Nu mă îndoiesc 
de asta. 


Todd clăti cuțitul, îl şterse şi-l puse deoparte. Spălă 
repede restul vaselor, lăsă apa să se scurgă şi clăti chiuveta. 
Se uită la ceasul de perete, în timp ce se ştergea pe mâini, 
şi văzu că se făcuse zece şi douăzeci de minute. 

Se duse la telefonul din hol, ridică receptorul şi se uită la 
el gânditor. Ideea că uitase ceva - ceva cu un potenţial 
compromiţător la fel de mare ca şi pantoful beţivului - îl 
sâcâia în mod neplăcut. Ce anume? Nu ştia. De nu l-ar fi 
durut aşa de tare capul, poate că ar fi reuşit să-şi dea 
seama. Blestemata de durere triplă de cap. Nu-i stătea în 
fire să uite lucruri, iar asta-l speria. 

Formă numărul 222 şi, după un singur apel, îi răspunse o 
voce: 

— Aici e MED-Q din Santo Donato. Aveţi o problemă 
medicală? 

— Mă numesc Todd Bowden. Sunt la numărul 963 de pe 
Claremont Street. Am nevoie de o ambulanţă. 

— Care-i problema, băiete? 

— E vorba de prietenul meu, domnul D... Îşi muşcă buza 
atât de tare încât ţâşni sângele şi pentru o clipă se simţi 
pierdut, înecat în pulsurile de durere venite din creier. 
Dussander. Nu lipsise mult să-i dea vocii anonime de la 
celălalt capăt al firului numele adevărat al lui Denker. 

— Linişteşte-te, băiete, spuse vocea. la-o uşor şi o să fie 
bine. 

— Prietenul meu, domnul Denker, zise Todd. Cred c-a 
avut un atac de inimă. 

— Ce simptome are? 

Todd începu să le descrie, dar recepţionista consideră că 
auzise destul de îndată ce 'Todd descrise durerea de piept 
care migrase spre braţul stâng. Îi spuse lui Todd că 
ambulanţa o să ajungă în zece până la douăzeci de minute, 
în funcţie de trafic. Todd puse receptorul în furcă şi-şi apăsă 
podurile palmelor pe ochi. 

— Ai chemat-o? Strigă Dussander cu glas slăbit. 


— Da! Ţipă Todd. Da, am chemat-o! Da, dar-ar dracii, da! 
Da, da, da! Numai taci naibii din gură! 

Îşi apăsă şi mai tare palmele pe ochi, creând primele 
fulgere luminoase inconştiente, după care apăru un câmp 
roşu aprins. Pâstrează-ţi cumpătul, Ilodd-baby. Potoleşte-te, 
fii vioi, fii cool. Fii tare. 

Deschise ochii şi ridică din nou receptorul telefonic. 
Acum venea partea mai dificilă. Trebuia să sune acasă. 

— Alo? Auzi vocea catifelată, cultivată a mamei sale. 
Pentru o clipă - doar pentru o clipă - se vizualiza înfigând 
ţeava puştii cu două ţevi în nasul ei şi apăsând pe trăgaci la 
apariţia primului firicel de sânge. 

— Sunt Todd, mămico. Dă-mi-l pe tata la telefon, repede. 
El nu-i mai zicea „mămico” de mult. Ştia că ea va sesiza 
acest amănunt mai iute decât orice altceva, ceea ce se şi 
întâmplă. 

— Dar ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva, lodd? 

— Dă-mi-l te rog la telefon! 

— Dar ce... 

Telefonul zăngăni şi clincăni. O auzi pe maică-sa 
spunându-i ceva tatălui. Todd se pregăti. 

— Todd? Ce s-a întâmplat? 

— E domnul Denker, tăticule. E... a suferit un atac de 
inimă, cred. Sunt aproape sigur că asta s-a întâmplat. 

— Dumnezeule! Vocea tatălui său rămase în aer, pentru o 
clipă, iar Todd îl auzi repetându-i soţiei sale cele aflate de la 
copilul lor. Apoi reveni pe fir. Mai trăieşte? Din câte-ţi poţi 
da seama? 

— E viu. Conştient. 

— În regulă, slavă Domnului că-i aşa. Cheamă o 
ambulanţă. 

— "Tocmai am chemat-o. 

— 222? 

— Da. 

— Bravo. Cât de rău e, poţi să-ţi dai seama? 

(nu suficient de rău, lua-l-ar dracii!) 


— Nu ştiu, tată. Au spus că ambulanţa va fi aici în curând, 
dar... Sunt cam speriat. Poţi să vii până aici şi să aşteptăm 
împreună? 

— Cum să nu? Dă-mi patru minute. 

Todd o auzi pe maică-sa spunând altceva, în timp ce tatăl 
său aşeza receptorul în furcă, întrerupând legătura. La 
rândul său, Todd puse şi el telefonul la locul lui. 

Patru minute. 

Patru minute ca să facă tot ce mai rămăsese nefăcut. 
Patru minute ca să-şi aducă aminte de tot ce uitase. Sau 
oare chiar uitase ceva? Poate că de vină erau doar nervii. 
Doamne, ce bine era să nu-l fi sunat pe taică-su. Dar era 
lucrul firesc de făcut, nu? Bineînţeles. Dar mai era ceva 
firesc pe care nu-l făcuse? Ceva...? 

— Oh, numai căcaţi ai în creierul ăla! Gemu el şi dădu 
buzna în bucătărie. Dussander stătea cu capul pe masă, cu 
ochii pe jumătate deschişi, amorţit. 

— Dussander! Ţipă Todd. Îl zgâlţâi cu brutalitate pe 
Dussander, iar bătrânul gemu. Scoală-te! Scoală-te, ticălos 
bătrân şi împuţit. 

— Ce e? A venit ambulanţa? 

— Scrisoarea! Tatăl meu vine încoace, o să fie aici dintr-o 
clipă-n alta. Unde dracu' e scrisoarea? 

— Ce... ce scrisoare? 

— Mi-ai spus să le spun că ai primit o scrisoare 
importantă. Am spus... Simţi că-i stă inima-n loc. Am spus că 
ţi-a venit o scrisoare de peste ocean... din Germania. 

Dumnezeule! 

Todd îşi trecu degetele prin păr. 

— O scrisoare. Dussander înălţă capul lent, cu dificultate. 
Obrajii lui supţi aveau o culoare nesănătoasă, alb-gălbuie, 
iar buzele i se învineţiseră. De la Willi, cred. 

Willi Frankel. Dragul... dragul Willi. 

Todd se uită la ceasul de la mână şi văzu că trecuseră 
deja două minute de când închisese telefonul. Tatăl lui n- 
avea cum, nu putea să ajungă de la ei de acasă până la 


Dussander în patru minute, dar putea să ajungă al naibii de 
repede cu maşina Porsche. Repede, asta era. Totul se mişca 
prea repede. Şi încă mai era ceva nelalocul lui aici; o 
simţea. Dar nu mai avea timp să se oprească şi să vâneze 
fisura. 

— Da, bun, deci îţi citeam scrisoarea, iar tu te-ai agitat 
prea tare şi ai suferit atacul de cord. Bine. Unde e? 

Dussander se uită la el cu ochii goi. 

— Scrisoarea! Unde e? 

— Ce scrisoare? Întrebă absent Dussander, iar Todd simţi 
că îl mănâncă palmele să-l gâtuie pe monstrul bătrân şi 
beţiv. 

— Aia pe care ţi-o citeam! Cea de la Willi Cum-pa-na-mea- 
îl-cheamă! Unde e? 

Amândoi se uitară la masă, ca şi cum ar fi aşteptat să 
vadă scrisoarea materializându-se acolo. 

— La etaj, spuse Dussander în cele din urmă. Uită-te în 
scrin. Al treilea sertar. La fundul acelui sertar o să vezi o 
cutiuţă de lemn. Va trebui s-o spargi ca s-o deschizi. Am 
pierdut cheiţa mai demult. Acolo sunt câteva scrisori foarte 
vechi de la un prieten de-al meu. Niciuna nu e semnată, şi 
niciuna nu e datată. Totul e scris în germană. O pagină-două 
vor servi la astuparea crăpăturilor, cum aţi spune voi, 
americanii. Dacă dai zor... 

— Ai înnebunit? Urlă "Todd. Nu înţeleg o iotă din 
germană! Cum aş putea să-ţi citesc o scrisoare scrisă în 
germană, idiot bătrân? 

— Păi şi de ce mi-ar fi scris Willi în engleză? Replică 
plictisit Dussander. Dacă mi-ai citi scrisoarea în germană, 
eu aş înţelege chiar dacă tu n-ai pricepe o boabă. 
Bineînţeles, pronunția ar fi infectă, şi totuşi, aş putea... 

Dussander avea dreptate - avea din nou dreptate, iar 
Todd nu mai avu răbdare să asculte şi restul. Iodd alergă 
pe hol până la scară, oprindu-se în dreptul uşii de la intrare, 
doar atât cât să se asigure că maşina tatălui său nu 
ajunsese chiar atunci. Nu ajunsese, dar ceasul lui Todd îi 


spunea cât de strânsă devenea situaţia; trecuseră cinci 
minute deja. 

Urcă treptele două câte două şi năvăli în dormitorul lui 
Dussander. Nu mai fusese niciodată aici, nici măcar nu 
fusese curios, şi pentru o clipă nu făcu decât să se uite în 
jur cu frenezie, la teritoriul nefamiliar. Apoi văzu scrinul, o 
mobilă ieftină făcută într-un stil pe care tatăl său îl numea 
Modern de Prăvălie de Solduri. Se lăsă în genunchi în faţa 
lui şi trase de al treilea sertar. Acesta ieşi pe jumătate, după 
care se propti oblic în fantă şi rămase înţepenit. 

— Fir-ai tu să fii, şopti înciudat către sertar. Faţa îi 
căpătase o paloare cadaverică, exceptând petele de culoare 
sângerie din fiecare obraz şi ochii albaştri, care arătau la fel 
de întunecaţi ca nişte nori de furtună deasupra Atlanticului. 
Fir-ai tu să fii de sertar, ieşi odată afară! 

Smuci cu atâta violenţă, încât întregul scrin se înclină în 
faţă şi aproape căzu peste el, înainte de a se decide să se 
aşeze la loc. Sertarul ieşi cu totul şi-i căzu lui Todd în poală. 
Ciorapii, chiloţii şi batistele lui Dussander se împrăştiară în 
jurul lui. Scotoci printre lucrurile ce rămăseseră în sertar şi 
scoase o cutie cam de douăzeci şi trei de centimetri lungime 
şi adâncă de aproape opt centimetri, încercă să-i deschidă 
capacul. Nu se întâmplă nimic. Era încuiată, exact aşa cum 
spusese Dussander. Nimic nu era gratuit în noaptea asta. 

Îndesă la loc în sertar lucrurile răsturnate şi apoi împinse 
sertarul înapoi în fanta alungită. Din nou se înţepeni. Todd 
se chinui să-l deblocheze, împingându-l înainte şi înapoi, 
sudoarea curgându-i liber pe faţă. În cele din urmă, reuşi 
să-l închidă trântindu-l. Se ridică având în mâini cutia. Oare 
cât timp trecuse? 

Patul lui Dussander era din acela cu stâlpi la picioare, iar 
Todd lovi cât de tare putu partea cu încuietoarea a cutiei de 
unul dintre stâlpi, rânjind din pricina şocului de durere, 
care-i vibra în mâini şi se transmise până-n coate. Se uită la 
încuietoare. Părea puţin îndoită, dar rămăsese intactă. O 
lovi din nou de stâlp, chiar mai tare de data asta, fără să 


mai bage-n seamă durerea. O aşchie de lemn se desprinse 
din stâlpul patului, dar încuietoarea nu cedă. Todd scoase 
un mic țipăt de râs isteric şi duse cutia la celălalt capăt al 
patului. O ridică deasupra capului şi o lăsă în jos cu toată 
forţa. De data asta, încuietoarea se desfăcu. 

Abia apucă să ridice capacul când farurile brăzdară 
fereastra lui Dussander. 

Scotoci frenetic prin cutie. Cărţi poştale. Un pandantiv. O 
poză foarte îndoită a unei femei care, în afară de un 
portjartier negru cu dantelă nu mai purta nimic altceva. Un 
portofel vechi. Mai multe acte de identitate. Un suport din 
piele pentru paşaport, gol. Pe fund, scrisori. 

Luminile deveniră mai puternice şi acum auzi bătaia 
distinctivă a motorului de Porsche. Zgomotul crescu în 
intensitate... şi deodată se încetă. 

Todd înhaţă trei foi de hârtie pentru scrisori de tip air- 
mail, scrise mărunt în germană pe ambele feţe ale filei şi 
ieşi din nou din încăpere. Ajunsese aproape de scară, când 
îşi dădu seama că lăsase cutia cu încuietoarea forţată lângă 
patul lui Dussander. Alergă înapoi, o înşfacă şi deschise al 
treilea sertar al scrinului. 

Acesta se înţepeni din nou, dar de data aceasta cu un 
scrâşnet hotărât al lemnului frecat de lemn. 

În faţa casei, auzi clichetul frânei de mână a maşinii 
tatălui său, deschiderea uşii culisante de pe partea 
şoferului, apoi închiderea ei cu zgomot. 

Slab, Todd se auzi gemând. Puse cutia la loc în sertarul 
înţepenit pieziş, se ridică în picioare şi îl lovi puternic cu 
piciorul. Sertarul se închise cuminte. Se holbă la el clipind 
preţ de o clipă, apoi o luă la fugă pe hol. Cobori în goană 
scara. Pe la jumătatea treptelor, auzi răpăitul grăbit al 
pantofilor tatălui său pe aleea lui Dussander. Todd sări 
peste balustradă, ateriza uşor şi alergă în bucătărie, foile 
de hârtie fluturându-i în mână. 

O bătaie puternică în uşă. 

— Todd? Todd, sunt eu! 


Şi în acelaşi timp se putea auzi în depărtare sirena 
ambulanţei. Dussander alunecase din nou într-o stare de 
semiconştienţă. 

— Imediat, tată! Strigă Todd. 

Puse filele de scrisoare pe masă, răsfirându-le puţin ca şi 
cum fuseseră scăpate acolo într-un gest grăbit, după care 
se înapoie în hol ca să-i deschidă uşa tatălui său. 

— Unde e? Întrebă Dick Bowden, făcându-şi loc pe lângă 
Todd. 

— În bucătărie. 

— Ai făcut totul cum trebuia, Todd, spuse tatăl lui şi îl 
îmbrăţişa într-o manieră aspră, stingherită. 

— Sper că mi-am amintit totul, spuse Todd cu modestie şi 
îl urmă pe tatăl lui pe hol şi în bucătărie. 

În graba de a-l scoate pe Dussander din casă, scrisoarea 
a fost aproape complet ignorată. Tatăl lui Todd o ridică în 
pripă, apoi o aşeză la loc când infirmierii intrară cu 
brancarda. 'lodd şi tatăl lui urmară ambulanţa, iar 
explicaţia sa asupra celor întâmplate fu acceptată fără 
întrebări de către doctorul care prelua cazul Dussander. 
„Domnul Denker” avea, în definitiv, şaptezeci şi nouă de ani 
şi avea nişte obiceiuri deloc sănătoase. Totodată, doctorul îl 
felicită cu stângăcie pe Todd pentru rapiditatea cu care 
gândise şi acţionase. Todd îi mulţumi fără entuziasm, după 
care îl întrebă pe tatăl lui dacă puteau să se întoarcă acasă. 

Pe drumul spre casă, Dick îi spuse din nou cât era de 
mândru de el. Todd abia dacă-l auzi. Se gândea din nou la 
puşca lui cu ţeava dublă. 


18 


Asta s-a întâmplat în aceeaşi zi în care Morris Heisel Şi-a 
rupt spinarea. 

Morris nu intenționase nicio clipă să-şi rupă spatele. Tot 
ce intenționase fusese să bată-n cuie colţul streşinii pe 
partea de vest a casei sale. Ruperea spinării era cel mai 


îndepărtat gând din mintea sa, avusese parte de destulă 
suferinţă în viaţă şi fără asta, mulţumesc frumos. Prima lui 
soţie murise la douăzeci şi cinci de ani, iar ambele lor fiice 
muriseră şi ele. Fratele lui pierise într-un tragic accident 
rutier, nu departe de Disneyland, în 1971. Morris însuşi se 
apropia de şaizeci de ani şi suferea de o artrită care se 
înrăutăţea rapid şi de timpuriu. Mai avea şi negi pe 
amândouă mâinile, negi ce păreau să crească la fel de rapid 
pe cât reuşea doctorul să-i cauterizeze. În acelaşi timp, mai 
era predispus şi la migrene, iar în ultimii ani, acel potzer de 
Rogan, vecinul, căpătase obiceiul să-l strige „Morris 
Motanul”. Morris o întreba cu glas tare pe Lydia, a doua lui 
soţie, cum i-ar plăcea lui Rogan dacă Morris ar începe să-l 
strige „Rogan hemoroidul”. 

— Termină, Morris, spunea Lydia în astfel de prilejuri. 

Nu ştii de glumă, niciodată n-ai ştiut de glumă, uneori mă 
întreb cum am putut să mă mărit cu un ins lipsit complet de 
simţul umorului. Mergem noi la Las Vegas, povestea Lydia, 
adresându-se bucătăriei goale, de parcă acolo s-ar fi aflat o 
hoardă invizibilă de spectatori pe care doar ea putea să-i 
vadă, îl vedem pe Buddy Hackett şi Morris al meu nu râde 
nici măcar o dată. 

Pe lângă artrită, negi şi migrene, Morris o mai avea şi pe 
Lydia, care, Dumnezeu s-o aibă în pază, devenise tare 
cicălitoare în ultimii cinci ani... de la histerectomie. Aşa 
încât avea destule motive de tristeţe şi un noian de 
probleme fără să mai fie nevoie şi de o spinare ruptă. 

— Morris! Ţipă Lydia, ajungând la uşa din spate, 
ştergându-se de clăbucii de pe mâini cu un şervet de vase. 
Morris, te dai jos de pe scara aia imediat! 

— Ce e? Îşi suci capul ca s-o poată vedea. Se afla pe 
penultima treaptă a scării de aluminiu. Pe respectiva 
treaptă era lipit un abţibild pe care se putea citi: PERICOL! 
DEASUPRA ACESTEI  TREPIE ECHILIBRUL ESIE 
PRECAR! Morris îşi pusese şorţul său de dulgher cu 
buzunare late, unul dintre buzunare fiind plin de cuie, iar 


celălalt cu capse de prindere. lerenul de sub scară era uşor 
neregulat, iar scara se legănă puţin când se mişcă. Simţi un 
junghi în ceafă, preludiul uneia dintre migrenele sale. Îşi 
pierdea cumpătul. Ce e? 

— Dă-te jos de-acolo, am spus, până nu-ţi rupi spinarea. 

— Mai am puţin şi termin. 

— Te legeni pe scara aia de parc-ai fi pe vapor, Morris. 
Dă-te jos! 

— Mă dau jos când termin! Se răsti el supărat. Lasă-mă-n 
pace! 

— O să-ţi rupi spinarea, repetă ea cu tristeţe şi se 
întoarse în casă. 

Zece minute mai târziu, pe când Morris bătea ultimul cui 
în streaşină, se lăsă pe spate până aproape de punctul 
pierderii echilibrului, auzi un miorlăit pisicesc urmat de un 
lătrat fioros. 

— Ce mama naibii...? 

Se uită în jur şi scara se legănă alarmant. În acelaşi 
moment, pisica lor - care se numea Lover Boy, nu Morris - 
apăru pe după colţul garajului, cu părul zburilit şi ochii verzi 
aprinşi. Căţelul collie al familiei Rogan îl urmărea 
îndeaproape, cu limba atârnând de-un cot şi târând de lesă. 

Lover Boy, aparent nesuperstiţios, alergă pe sub scară. 
Căţelul, după el. 

— Fii atent, fii atent, javră idioată! Urlă Morris. 

Scara se clătină. Căţelul o lovi cu partea laterală a 
corpului. Scara se răsturnă şi, odată cu ea, se răsturnă şi 
Morris, care scoase un urlet de consternare. Cuiele şi 
capsele zburară cât colo din şorţul de dulgher. Ateriza cu 
jumătate de corp pe aleea betonată, şi o durere uriaşă îi 
fulgeră spatele. Nu auzi când îi trosni şira spinării, cât 
simţi. Apoi, lumea deveni cenuşie pentru o vreme. 

Când îşi reveni în simţiri, era tot întins pe jumătate pe 
alee, pe jumătate în afara ei, într-un talmeş-balmeş de cuie 
şi capse. Lydia îngenunchease deasupra lui, plângând. 
Vecinul Rogan era şi el acolo, cu faţa albă ca varul. 


— Ţi-am spus! Bolborosea Lydia. [i-am spus să te dai jos 
de pe scară! Acum, uite! Uite ce-ai făcut! 

Morris constată că nu avea absolut nicio dorinţă să se 
uite. O bandă sufocantă, palpitândă de durere se strângea 
în jurul mijlocului său ca o centură, iar asta era rău, dar mai 
era ceva mult mai rău: nu mai simţea nimic sub centura aia 
de durere - absolut nimic. 

— Vaită-te mai târziu, spuse el răguşit. Acum, cheamă 
doctorul. 

— Mă duc eu să-l chem, spuse Rogan şi alergă la el acasă. 

— Lydia, spuse Morris, umezindu-şi buzele. 

— Ce e? Ce e, Morris? Se aplecă deasupra lui şi o lacrimă 
pică pe obrazul lui. Era ceva mişcător, presupuse el, dar îl 
făcu să tresară, iar tresăritul îi înteţi durerea. 

— Lydia, m-a mai apucat şi una din migrenele mele. 

— Of, bietul de tine! Bietul Morris! Dar ţi-am spus... 

— Mă doare capul pentru că javra acelui potzer de Rogan 
a lătrat toată noaptea şi nu m-a lăsat să dorm. lar azi, 
aceeaşi potaie îmi aleargă motanul şi îmi răstoarnă scara, şi 
cred că am spatele rupt. 

Lydia scoase un țipăt. Sunetul îi făcu lui Morris capul să 
vibreze. 

— Lydia, spuse el şi-şi umezi iar buzele. 

— Ce e, dragul meu? 

— De mulţi ani, am o bănuială. Acum, sunt sigur. 

— Bietul meu Morris! Ce anume? 

— Nu există Dumnezeu, spuse Morris şi leşină. 

Îl duseră la Santo Donato şi acolo doctorul îl anunţă, cam 
la aceeaşi oră când în mod normal ar fi stat la masă, la una 
dintre cinele nenorocite pregătite de Lydia, că nu va mai 
merge niciodată. Între timp, îl înfăşuraseră în ghips. i 
luaseră probe de sânge şi urină. Dr. Kemmelman se uitase 
atent în ochii lui şi-i lovise genunchii cu un ciocănel de 
cauciuc - dar nicio tresărire reflexă a piciorului nu 
răspunse la acele lovituri. Şi la fiecare cotitură apărea 
Lydia, lacrimile şiroindu-i din ochi, folosind batistă după 


batistă. Lydia, care s-ar fi simţit în largul ei dacă ar fi fost 
măritată cu lov, avea tot timpul, pe unde se ducea, o 
provizie consistentă de  batistuţe  dantelate, pentru 
eventualitatea în care apărea motivul pentru un acces de 
plâns prelungit. O sunase pe maică-sa, care mamă avea să 
fie curând acolo. („Ce drăguţ, Lydia” - deşi, dacă exista vreo 
fiinţă pe pământ pe care Morris s-o deteste sincer, mama 
Lydiei era aceea.) îl sunase şi pe rabin, care şi el avea să 
sosească în scurt timp. („Ce drăguţ, Lydia” - cu toate că nu 
mai pusese piciorul într-o sinagogă de cinci ani şi nici nu 
era sigur cum îl chema pe rabin.) îl sunase şi pe şeful lui, şi 
chiar dacă acesta n-avea să ajungă acolo curând, îi 
transmisese părerile lui de rău şi urările de însănătoşire 
grabnică. („Ce drăguţ, Lydia” - cu toate că, dacă exista o 
persoană în aceeaşi categorie cu mama Lydiei, era tocmai 
acel putz rumegător de trabuce, Frank Haskell.) în cele din 
urmă, îi făcuseră un Valium lui Morris şi o luară pe Lydia de 
lângă el. La scurt timp după aceea, Morris simţi că pluteşte 
spre o stare de inconştienţă - fără griji, fără migrene, fără 
nimic. Dacă mai continuau să-i dea pastilele albastre ca 
astea, fu ultimul lui gând, s-ar fi urcat din nou pe scara aia 
ca să-şi rupă iar spatele. 

Când se trezi - sau, mai aproape de adevăr, îşi recapătă 
cunoştinţa - tocmai veniseră zorile, iar spitalul era liniştit. 
Morris presupunea că mai liniştit de-atât n-avea cum să fie. 
Se simţea foarte calm... aproape senin. Nu simţea nicio 
durere; îşi simţea trupul înfăşat şi lipsit de greutate. Patul 
lui era înconjurat de un soi de mecanism asemănător cu o 
cuşcă de veveriţe - o maşinărie alcătuită din bare din oţel 
inoxidabil, cabluri tensionate şi scripeţi. Picioarele îi erau 
ţinute sus de cabluri ataşate la mecanism. Spinarea părea 
să-i fie încovoiată de ceva aflat dedesubt, dar era greu să-şi 
dea seama - n-avea decât unghiul propriei vederi ca să 
poate judeca. 

Alţii sunt mai amărâţi, îşi zise el. Pe tot cuprinsul lumii, 
alţii sunt mai rău. În Israel, palestinienii ucid autobuze cu 


fermieri, care comit crima politică de a merge la oraş ca să 
vadă un film. Israelienii compensează această nedreptate 
aruncând bombe asupra palestinienilor şi omorând copii, 
laolaltă cu eventualii teroriști care se ascund acolo. Alţii 
sunt mai amărâţi decât mine... ceea ce nu înseamnă că ar fi 
bine, să nu credeți aşa ceva, dar alţii sunt mai amărâți. 

Ridică o mână cu oarecare efort - era durere undeva în 
corpul lui, dar era foarte slabă - şi strânse un pumn slăbit în 
faţa ochilor. Uite. Nu-i nimic nasol cu mâinile. Nu-i nimic 
nasol nici cu braţele. Ei, şi ce dacă nu mai simţea nimic sub 
mijloc? 

In lumea largă sunt atâţia oameni paralizaţi de la gât în 
jos. Sunt oameni bolnavi de lepră. Sunt oameni care mor de 
sifilis. Undeva, în lume, exact în acest moment, s-ar putea să 
fie nişte oameni care se urcă într-un avion care se va 
prăbuşi. Nu, asta nu era bine, dar pe lume erau lucruri mai 
rele. 

Şi, mai demult, fuseseră lucruri mult mai rele în lumea 
asta. 

Ridică braţul stâng. Părea să plutească, destrupat, în faţa 
ochilor - un braţ sfrijit, de bătrân cu muşchii deterioraţi. 
Era îmbrăcat într-o pijama de spital, dar bluza avea mâneci 
scurte şi încă putea să citească numărul de pe antebraţ, 
tatuat acolo cu cerneală albastră ştearsă. P499965214. 
Lucruri mai rele, da, lucruri mai rele decât să cazi de pe o 
scară şi să-ţi rupi spinarea şi să fii dus într-un spital 
metropolitan, curat şi steril, şi să ţi se dea şi un Valium care, 
în mod garantat, îţi alungă necazurile. 

Existau duşurile, alea erau mai rele. Prima lui soţie, Ruth, 
murise în unul dintre duşurile lor murdare. Erau şanţurile 
transformate în morminte - închidea ochii şi încă mai vedea 
bărbaţii aliniaţi de-a lungul burdihanului deschis al şanţului, 
putea să audă răpăitul focurilor de armă, încă-şi mai 
amintea felul cum picau pe spate în şanţ, ca nişte marionete 
prost construite. Erau crematoriile, şi alea erau mai rele, 
crematoriile care umpleau aerul cu mirosul stăruitor al 


evreilor arzând ca nişte torţe, pe care nimeni nu le putea 
vedea. Chipurile crispate de groază ale vechilor prieteni şi 
rude... chipuri care se topeau ca nişte lumânări în sfeşnic, 
chipuri ce păreau a se topi chiar în fața ochilor tăi - subţire, 
mai subţire, cel mai subţire. Apoi, într-o zi, au dispărut. 

Unde? Unde dispare o flacără de torţă atunci când vântul 
rece a stins-0? În rai? În iad? Lumini în întuneric, lumânări 
în vânt. Când lov a cedat în cele din urmă şi a început să 
pună întrebări, Dumnezeu l-a întrebat: Unde erai tu, când 
am întemeiat pământul? Dacă Morris Heisel ar fi fost Iov, ar 
fi răspuns: Unde erai Tu când Ruth a mea a murit, potzer ce 
eşti? Te uitai la meciul dintre Yankees şi Senators? Dacă Tu 
nu poți să fii mai atent la propriile treburi, atunci, dispari 
din faţa mea. 

Da, existau lucruri mai rele decât să-ţi rupi spinarea, nu 
se îndoia de asta. Dar ce fel de Dumnezeu ar fi îngăduit ca 
el să-şi frângă spatele şi să rămână paralizat pe viaţă, după 
ce şi-a văzut soţia murind, şi fiicele, şi prietenii? 

Niciun fel de Dumnezeu, ăsta era răspunsul. 

O lacrimă se prelinse din colţul ochiului şi lunecă lent pe 
tâmplă, până la ureche. În afara salonului de spital, o 
sonerie se auzea încet. O asistentă trecu, tălpile din crep 
ale pantofilor albi scârţâind pe pardoseală. Uşa lui era 
întredeschisă şi, pe peretele de vizavi al coridorului, putea 
citi literele PIE INTENS şi presupuse că pe întregul afiş 
scria TERAPIE INTENSIVĂ. 

În cameră se produse o mişcare - un foşnet de cearşafuri. 

Mişcându-se cu mare băgare de seamă, Morris întoarse 
capul spre dreapta, în cealaltă parte faţă de uşă. Văzu o 
măsuţă lângă el, cu o carafă de apă pe ea. Pe masă se aflau 
două butoane de apel. Dincolo de ea se afla un alt pat, iar în 
pat zăcea un bărbat ce părea chiar mai bătrân şi mai bolnav 
decât se simţea Morris. Nu era prins într-o uriaşă roată 
pentru veveriţe cum era Morris, dar lângă pat se afla un 
suport pentru perfuzii şi, la piciorul patului, se afla un fel de 
consolă de monitorizare. Pielea bărbatului era scofâlcită şi 


gălbejită. Gura şi ochii erau înconjurate de riduri adânci. 
Părul era alb-gălbui, uscat şi lipsit de viaţă. Pleoapele 
străvezii aveau un aspect vineţiu şi lucios, iar pe nasul lui 
mare Morris văzu capilarele sparte ale unui băutor de 
cursă lungă. 

Morris se uită în altă parte... şi apoi privi din nou la 
vecinul de salon. Pe măsură ce lumina zorilor devenea mai 
puternică şi spitalul se trezea, începu să aibă senzaţia 
foarte stranie că îl cunoştea pe acel om. Era posibil? 
Individul părea să aibă undeva între şaptezeci şi cinci şi 
optzeci de ani, iar Morris nu credea că ar cunoaşte pe 
cineva chiar atât de vârstnic - exceptând-o pe mama Lydiei, 
o oroare despre care Morris credea uneori că e mai 
bătrână decât Sfinxul, cu care femeia semăna îndeaproape. 

Poate că omul era cineva pe care-l cunoscuse în trecut, 
poate chiar înainte ca el, Morris, să fi ajuns în America. 
Poate. Dar poate că nu. Şi de ce oare dintr-odată părea să 
conteze? Şi, la fel, de ce toate aceste amintiri din lagăr, de 
la Patin, au revenit ca un torent în seara asta, când el 
încerca întotdeauna - şi de cele mai multe ori reuşea - să 
ţină îngropate toate acele lucruri. 

Brusc, pielea i se făcu ca de găină, de parcă ar fi păşit 
într-o casă bântuită mintal, în care cadavrele vechi erau 
cuprinse de nelinişte, iar vechile fantome umblau de colo- 
colo. Era posibil aşa ceva, chiar aici şi acum, în acest spital 
curat, la treizeci de ani după ce vremurile acelea sumbre se 
sfârşiseră? 

Îşi îndepărtă privirea de la bătrânul din celălalt pat şi 
curând începu să se simtă somnoros. 

Mintea-ţi joacă o festă, făcându-ţi să-ţi pară cunoscut 
omul ăsta. E doar mintea ta, amuzându-te cum poate mai 
bine, amuzându-te aşa cum încerca să te amuze în... 

Dar nu voia să se gândească la asta. Nu voia să-şi 
îngăduie să se gândească la asta. 

Lăsându-se furat de somn, se gândi cum se lăudase el 
faţă de Ruth (dar niciodată faţă de Lydia; n-avea niciun 


farmec să te lauzi faţă de Lydia; nu era ca Ruth, care 
întotdeauna zâmbea cu drăgălăşenie la toate fanfaronadele 
lui): Eu nu uit niciodată o faţă. Şi uite că acum avea prilejul 
să afle dacă acest lucru mai era adevărat. Dacă într-adevăr 
îl cunoscuse pe omul din celălalt pat la un moment dat, 
probabil că-şi va putea aminti când... şi unde. 

Foarte aproape de somn, trecându-i când într-un sens, 
când în celălalt pragul, Morris îşi zise: Cred că lam 
cunoscut în lagăr. 

Asta ar fi fost cu adevărat ironic - ceea ce îndeobşte se 
cheamă „o glumă a lui Dumnezeu”. 

Care Dumnezeu? Se întrebă din nou Morris Heisel şi 
adormi. 


19 


Todd absolvi ca adjunct al şefului de promoţie în clasa sa, 
posibil din cauza notei proaste obţinute la examenul final de 
trigonometrie, pentru care învățase în seara când 
Dussander suferise atacul de cord. Îi scăzuse media finală 
la 91, cu un punct sub media A. 

La o săptămână după absolvire, familia Bowden s-a dus 
să-l viziteze pe domnul Denker la spitalul Santo Donato 
General. Todd se foi pe parcursul celor cincisprezece 
minute de banalităţi şi de mulţumiri şi de „cum vă simţiţi” şi 
fu recunoscător pentru pauza survenită, când omul din 
celălalt pat l-a întrebat dacă poate să vină până la el un 
minut. 

— “Te rog să mă ierţi, spuse omul pe un ton de scuze. Era 
înfăşurat într-un uriaş mulaj de ghips şi, dintr-un motiv 
oarecare, era ataşat la un sistem de cabluri şi scripeţi, fixat 
deasupra patului. Mă numesc Morris Heisel. Mi-am rupt 
spatele. 

— Păcat, zise Todd cu un ton grav. 

— Oi, păcat, zice dumnealui! Dar ştiu că băiatul ăsta se 
pricepe să folosească eufemismele! 


Todd dădu să-şi ceară scuze, dar Heisel ridică mâna, 
zâmbind uşor. Avea faţa palidă şi obosită, faţa unui bătrân 
internat la spital, pe care-l aştepta o viaţă plină de 
schimbări surprinzătoare - şi, fără doar şi poate, puţine 
dintre ele erau în bine. În felul ăsta, îşi zise Todd, el şi 
Dussander erau asemănători. 

— Nu-i nevoie, spuse Morris. Nu-i nevoie să dai răspuns 
la un comentariu grosolan. Eşti un străin. Are nevoie un 
străin să fie afectat de problemele mele? 

— „Niciun om nu e o insulă, de sine stătătoare...”, începu 
Todd, iar Morris râse. 

— Ia te uită, îmi citează din Donne! Deştept băiat! 
Prietenul tău de-acolo, e rău de tot? 

— Păi, doctorii spun că se descurcă bine, având în vedere 
vârsta. Are şaptezeci şi nouă de ani. 

— Aşa bătrân! Exclamă Morris. Ştii, nu prea e vorbăreţ. 
Dar din puţinele vorbe pe care le zice, aş ghici că e 
naturalizat. Ca şi mine. Eu sunt polonez, ştii. Ca origine, 
vreau să zic. Sunt din Radom. 

— Oh? Spuse politicos Todd. 

— Da. Ştii cum se numeşte, în Radom, un capac de gură 
de canal, de culoare portocalie? 

— Nu, spuse 'Todd zâmbind. 

— Howard Johnson's, spuse Morris şi izbucni în râs. Todd 
râse şi el. Dussander le aruncă o privire, surprins de sunet 
şi încruntându-se puţin. Apoi Monica spuse ceva, iar el se 
uită din nou la ea. 

— Şi, ia zi, prietenul tău este naturalizat? 

— Oh, da, răspunse Todd. E din Germania. Essen. Cunoşti 
oraşul ăla? 

— Nu, spuse Morris, dar în Germania am fost doar o 
dată. Mă întreb dacă a fost în război. 

— N-aş şti să vă spun. Ochii lui Todd priveau în gol. 

— Nu? Ei bine, nu contează. Asta a fost cu mult timp în 
urmă, războiul. Peste încă doi ani, or să fie oameni în ţara 
asta care vor fi, din punct de vedere constituţional, eligibili 


pentru funcţia de preşedinte - preşedintele ţării! - Care s- 
au născut abia după ce războiul s-a terminat. Pentru «ei, 
probabil că nu e nicio diferenţă între Miracolul de la 
Dunkerque şi Hannibal trecând peste Alpi cu elefanții. 

— Dumneata ai fost în război? Întrebă Todd. 

— Cred că am fost, într-un fel. Eşti un băiat de treabă 
dacă vii în vizită la un om atât de vârstnic... la doi bătrâni, 
dacă mă socoteşti şi pe mine. 

Todd zâmbi cu modestie. 

— Acum mă simt obosit, spuse Morris. Cred c-am să 
dorm. 

— Sper să vă simţiţi mai bine cât de curând, replică Todd. 

Morris încuviinţă din cap, zâmbi şi închise ochii. Todd se 
întoarse la patul lui Dussander, unde părinţii lui tocmai se 
pregăteau de plecare - tatăl lui se tot uita la ceasul de la 
mână şi exclama cu entuziasm prefăcut cât de târziu se 
făcuse. 

Două zile mai târziu, Todd se întoarse la spital singur. De 
data asta, Morris Heisel, încarcerat în mulajul de ghips, 
dormea profund în celălalt pat. 

— "Te-ai descurcat bine, spuse Dussander cu glas scăzut. 
Te-ai mai dus pe la casă mai târziu? 

— Da. Am pus cutia la loc şi am ars blestemata de 
scrisoare. Nu cred că cineva era prea interesat de 
scrisoarea aia şi m-am temut... nu ştiu. Ridică din umeri, 
nefiind în stare să-i mărturisească lui Dussander că 
scrisoarea aceea îi provocase o teamă aproape 
superstiţioasă - teamă că în casă ar fi putut intra cineva 
care să cunoască germana, cineva care să observe că 
referinţele din scrisoare erau vechi de zece, poate chiar 
douăzeci de ani. 

— Data viitoare, când mai vii, adu-mi şi mie ceva de băut, 
spuse Dussander. Constat că nu simt lipsa ţigărilor, dar... 

— N-o să mai vin, replică Ilodd fără drept de apel. 
Niciodată. E sfârşitul. Suntem chit. 


— Chit. Dussander îşi împreună mâinile pe piept şi zâmbi. 
Nu era un zâmbet amabil... dar probabil că era cea mai 
bună imitație pe care o putea reuşi Dussander. Am crezut 
că asta era previzibil. Or să-mi dea drumul din cimitirul ăsta 
săptămâna viitoare... sau cel puţin aşa au promis. Doctorul 
zice că s-ar putea să mai am de trăit câţiva ani. Când îl 
întreb câţi ani, se mulţumeşte să râdă. Bănuiesc că asta 
înseamnă nu mai mult de trei, şi probabil că nu mai mult de 
doi. Totuşi, s-ar putea să-i fac o surpriză. 

Todd nu zise nimic. 

— Dar, între mine şi tine, băiete, aproape ca am renunţat 
la speranţele de a prinde trecerea în secolul viitor. 

— Vreau să te întreb ceva, spuse Todd, uitându-se fix la 
Dussander. De-aia am venit aici azi. Vreau să te întreb 
despre ceva ce-ai spus cândva. 

Todd se uită peste umăr la bătrânul din celălalt pat şi-şi 
trase scaunul mai aproape de patul lui Dussander. Îi simţea 
mirosul acestuia, la fel de uscat ca o încăpere egipteană 
dintr-un muzeu. 

— Păi, întreabă-mă. 

— Beţivul ăla. Ai spus ceva cum că eu aş avea experienţă. 
Experienţă dobândită nemijlocit. Ce-ai vrut să spui cu asta? 

Zâmbetul lui Dussander se lăţi un pic. 

— Citesc ziarele, băiete. Bătrânii citesc întotdeauna 
ziarele, dar nu aşa cum fac tinerii. Se ştie că vulturii 
şoricari se aduna la capetele anumitor piste de aeroporturi 
din America de Sud, atunci când vânturile piezişe sunt 
înşelătoare, ştiai asta? Aşa citeşte un bătrân ziarul. Cu o 
lună în urmă, în ziarul de duminică a apărut o relatare. Nu 
era un articol de prima pagină, nimănui nu-i pasă atâta de 
vagabonzi şi de alcoolici, încât să-i pună pe prima pagină, 
dar era povestea principală din secţiunea de reportaje, Îl 
HĂITUIEŞTE CINEVA PE AMĂRÂŢII DIN SANTO DONATO? 
- Aşa se intitula articolul. Brutal. Jurnalism de scandal. Voi 
americanii sunteţi vestiți pentru aşa ceva. 


Todd strânse pumnii, ascunzându-şi unghiile măcelărite. 
Nu citea niciodată ziarele de duminică, avea lucruri mai 
bune de făcut cu timpul său. Controlase, fireşte, ziarele 
zilnic pentru cel puţin o săptămână, după fiecare dintre 
micile sale aventuri, şi niciunul dintre drojdierii lui nu 
ajunsese mai în faţă de pagina a treia. Ideea că cineva făcea 
nişte conexiuni pe la spatele lui îl înfuria. 

— Articolul pomenea de mai multe crime, extrem de 
brutale. Înjunghieri, mutilări. „Brutalitate subumană”, aşa 
s-a exprimat autorul articolului, dar ştii cum sunt reporterii. 
Cel care a scris această mizerie lamentabilă recunoştea că 
rata mortalităţii printre aceşti nefericiţi este ridicată şi că 
Santo Donato a avut, de-a lungul anilor, un număr 
important de asemenea nevoiaşi. Oricare ar fi anul luat în 
considerare, nu toţi aceşti oameni mor de moarte naturală 
sau din pricina propriilor obiceiuri nesănătoase. Au loc 
crime frecvente. Dar în majoritatea cazurilor, criminalul 
este unul dintre compatrioţii degeneraţi ai decedaţilor, 
motivele nefiind mai serioase decât o ciorovăială la un joc 
de cărţi cu miză derizorie sau o sticlă de muscatei. De 
regulă, ucigaşul e fericit să facă mărturisiri. Este cuprins de 
remuşcări. 

Dar aceste omucideri recente nu au fost rezolvate. Chiar 
şi mai periculoasă, pentru mintea acestui jurnalist de 
scandal - sau pentru ceea ce-i ţine loc de minte - este rata 
ridicată de dispariţie din ultimii ani. Desigur, recunoaşte el 
din nou, aceşti oameni nu reprezintă mai mult decât nişte 
vagabonzi moderni. Vin şi pleacă. Dar unii dintre ei au 
plecat fără măcar să-şi ridice cecurile de la asistenţa socială 
sau cele pentru zilele lucrate la Speli O'Work, care se 
plătesc doar vineri. Ar putea fi unii dintre aceştia victimele 
Ucigaşului de Beţivi? Se întreabă el. Victime care n-au fost 
găsite? Pfui! 

Dussander flutură mâna în aer, ca şi cum ar fi vrut să 
alunge o iresponsabilitate atât de crasă. 


— Doar _ incitare, fireşte. Dă-le oamenilor o mică 
sperietură confortabilă duminică dimineaţa. Aduce în 
discuţie vechi sperietori, uzate, dar încă utile, Ucigaşul din 
Cleveland, Zodiac, misteriosul Mr. X care a ucis-o pe Black 
Dahlia, Springheel Jack. Ce idioţenie. Dar mă face să mă 
gândesc. Ce are de făcut un bătrân când vechii prieteni nu 
mai vin să-i viziteze. Todd ridică din umeri. 

— Mi-am zis: „Dacă aş fi vrut să-l ajut pe acest odios 
jurnalist de scandal, lucru pe care cu siguranţă nu vreau să- 
l fac, aş putea explica unele dintre dispariţii. Nu cadavrele 
găsite înjunghiate sau mutilate, nu pe alea, Dumnezeu să le 
odihnească sufletele îmbibate de alcool, ci doar unele dintre 
dispariţii. Pentru că cel puţin câţiva dintre vagabonzii 
dispăruţi sunt în pivniţa mea”. 

— Câţi sunt acolo? Întrebă Todd cu glas scăzut. 

— Şase, răspunse Dussander calm. Socotindu-l şi pe cel 
de care m-ai ajutat să scap, şase. 

— Chiar că eşti diliu, zise Todd. Pielea de sub ochii se 
făcuse albă şi lucioasă. La un moment dat, ai luat-o pe 
arătură rău de tot. 

„Am luat-o pe arătură”. Ce expresie încântătoare! 
Poate că ai dreptate. Dar mi-am spus: „Acestui şacal de 
presă i-ar plăcea la nebunie să poată atribui şi crimele şi 
dispariţiile aceleiaşi persoane - ipoteticul său Ucigaş de 
Beţivi. Dar eu cred că nu asta s-a întâmplat”. După care mi- 
am zis: „Cunosc eu pe cineva care-ar putea să facă astfel de 
lucruri? Cineva care s-a aflat sub o presiune la fel de mare 
ca şi mine în ultimii ani? Cineva care, la fel ca mine, a 
ascultat fantomele trecutului zăngănindu-şi lanţurile?” Iar 
răspunsul este da. Te cunosc pe tine, băiete. 

— N-am ucis niciodată pe nimeni. 

Imaginea care-i veni în minte nu era cea a beţivilor; ăia 
nu erau oameni, nu erau cu adevărat oameni, în imaginea 
care-i ocupa mintea se afla el însuşi ghemuit în spatele unui 
copac prăbuşit, uitându-se prin luneta telescopică a puştii 
sale cu ţeava dublă, intersecţia firelor reticulare din vizor 


fiind fixată pe tâmpla individului cu barba murdară, omul 
care conducea o camionetă Subaru. 

— Poate că nu, admise Dussander, îndeajuns de amiabil. 
Şi totuşi, te-ai descurcat foarte bine în noaptea aceea. 
Surprinderea ta a fost provocată mai ales de supărarea de 
a fi pus într-o situaţie atât de periculoasă de infirmitatea 
unui bătrân, cred. Mă înşel? 

— Nu, nu te-nşeli, spuse Iodd. Eram supărat pe tine, şi 
încă mai sunt. Şi te-am acoperit pentru că ai ceva într-o 
cutie de valori, care mi-ar putea distruge viaţa. 

— Nu. Nu am. 

— Cum? Ce tot vorbeşti acolo? 

— A fost o cacealma la fel de mare ca şi „scrisoarea pe 
care i-ai dat-o unui prieten”. N-ai scris niciodată o astfel de 
scrisoare, n-a existat niciodată un astfel de prieten, iar eu n- 
am scris niciodată un singur cuvânt despre... asocierea 
noastră, să-i zic aşa? Acum îmi aşez cărţile pe masă. Mi-ai 
salvat viaţa. N-are importanţă că ai acţionat doar ca să te 
protejezi pe tine; asta nu schimbă nimic din rapiditatea şi 
eficienţa cu care ai acţionat. Nu pot să-ţi fac rău, băiete. Îţi 
spun asta fără reţineri. Am privit moartea în faţă şi mă 
înspăimântă, dar nu la fel de rău cum îmi închipuiam că va 
fi. Nu există niciun document. Acum suntem cum ai zis tu: 
chit. 

Todd zâmbi: o strâmbătură ciudată, îndreptată în sus, a 
buzelor. O lumină stranie, sardonică, dansa şi flutura în 
ochii lui. 

— Herr Dussander, spuse el, bine-ar fi dacă aş putea să 
cred asta. 

Seara, Todd se duse la panta ce domina autostrada, 
cobori până la copacul prăbuşit şi şezu pe acesta. Abia se- 
ntunecase. Seara era caldă. Farurile maşinilor brăzdau 
crepusculul formând ghirlande galbene prelungit. 

Nu există niciun document. 

Nu-şi dăduse seama cât de desăvârşit de ireparabilă era 
întreaga situaţie până la discuţia care a urmat. Dussander i- 


a sugerat lui Todd să caute prin toată casa o cheie de lao 
cutie de valori, iar faptul că n-ar fi găsit-o ar fi dovedit că nu 
există nicio cutie de valori şi, prin urmare, niciun document. 
Dar o cheie poate fi ascunsă oriunde - poate fi pusă într-o 
cutie de Crisco şi apoi îngropată, poate fi pitită într-o cutie 
de Sucrets şi strecurată în spatele vreunei scânduri slăbite 
şi apoi aşezată la loc; s-ar fi putut duce chiar cu autobuzul 
la San Diego şi s-o ascundă în spatele uneia dintre pietrele 
din zidul decorativ din piatră, ce înconjoară arealul biologic 
creat pentru urşi. Tot aşa, continuă Todd raţionamentul, 
Dussander putea foarte bine să arunce cheia. De ce nu? 
Avusese nevoie de ea o singură dată, ca să pună în cutie 
documentul scris. Dacă murea, altcineva avea s-o scoată de- 
acolo. 

Dussander încuviinţă din cap şovăitor la aceste supoziţii, 
dar după ce se gândi o clipă, făcu altă sugestie. Când avea 
să se întremeze suficient ca să meargă acasă, o să-l pună pe 
băiat să sune la toate băncile din Santo Donato. 
Funcţionarilor de bancă o să le spună că sună din partea 
bunicului. Bietul bunic, avea el să spună, în ultimii doi ani s- 
a senilizat îngrozitor, iar acum nu mai ştie unde-a pus 
cheiţa de la cutia de valori. Mai rău chiar, nu-şi mai amintea 
nici la ce bancă se afla acea cutie de valori. Nu s-ar putea să 
verifice dacă au vreo înregistrare pe numele lui Arthur 
Denker, fără iniţială? lar când Todd va obţine rezultate nule 
la toate băncile din oraş... 

Dar Todd deja clătina iarăşi din cap. Mai întâi, o poveste 
ca asta ar fi trezit, aproape garantat, suspiciuni. Era prea 
cusută cu aţă albă. Bancherii vor suspecta probabil o 
escrocherie şi vor lua legătura cu poliţia. Chiar dacă fiecare 
dintre ei ar fi înghiţit găluşca, tot n-ar fi servit la nimic. 
Dacă niciuna dintre cele peste nouăzeci de bănci din Santo 
Donato nu avea o cutie de valori pe numele Denker, nu 
însemna că Dussander nu închinase una în San Diego, L.A. 
sau în orice alt oraş situat între cele două. 

În sfârşit, Dussander se dădu bătut. 


— Ai toate răspunsurile, băiete. Toate, cel puţin, în afară 
de unul. Ce aş câştiga minţindu-te? Am inventat această 
poveste ca să mă apăr de tine - ăsta e un motiv. Acum 
încerc s-o dezinventez. Ce câştig posibil vezi în asta? 

Cu mişcări greoaie, Dussander se ridică într-un cot. 

— "Tot aşa, de ce aş avea mai avea nevoie de un 
document, în acest moment? Aş putea să-ţi distrug viaţa de 
pe acest pat de spital, dacă asta aş vrea. Aş putea deschide 
gura către primul doctor aflat în trecere, toţi sunt evrei, toţi 
ar şti cine sunt, sau măcar cine am fost. Dar de ce aş face 
asta? Eşti un student minunat. le aşteaptă o carieră 
minunată... doar dacă nu devii imprudent cu beţivii ăia ai 
tăi. 

Faţa lui Todd încremeni. 

— Ţi-am spus... 

— Ştiu. N-ai auzit niciodată de ei, nu te-ai atins niciodată 
nici măcar de-un fir de păr de pe scăfâriliile lor pline de 
mătreaţă şi de păduchi, în regulă, bine, perfect. Nu mai 
spun nimic despre asta. Doar atât să-mi spui, băiete: de ce 
te-aş minţi în privinţa asta? Suntem chit, zici tu. 

Dar eu îţi spun că nu putem fi chit decât dacă putem avea 
încredere unul în celălalt. 

Acum, stând în spatele copacului prăbuşit, de pe panta 
care cobora până la autostradă, uitându-se la toate farurile 
anonime cum dispăreau necontenit asemenea unor gloanţe 
trasoare lente, ştia foarte bine de ce-i era frică. 

Dussander vorbind despre încredere. Asta-l făcea să-i fie 
frică. 

Ideea că Dussander ar putea să întreţină, în adâncul 
sufletului, o flacără mică, dar perfectă de ură, şi asta-l făcea 
să-i fie frică. 

O ură pe Todd Bowden, care era tânăr, cu trăsături 
ferme, fără riduri; Todd Bowden, care era un elev eminent 
cu o întreagă viaţă luminoasă în faţa lui. 

Dar lucrul de care se temea cel mai mult era refuzul lui 
Dussander de a-i zice pe nume. 


Todd. Ce era aşa de greu în asta, chiar şi pentru un 
nemţălău ramolit ai cărui dinţi erau, în cea mai mare parte, 
falşi. Todd. O singură silabă. Uşor de pronunţat. Pune-ţi 
limba pe vălul palatin, lasă-ţi dinţii în jos un pic, puneţi 
limba la loc şi gata, sunetul a ieşit. Şi totuşi Dussander îi 
zisese întotdeauna „băiete”. Doar aşa. Dispreţuitor. Anonim. 
Da, asta era, anonim. La fel de anonim ca un număr de 
identificare dintr-un lagăr de concentrare. 

Poate că Dussander spunea adevărul. Nu, nu doar 
„poate”; probabil. Dar rămâneau acele temeri... cea mai rea 
dintre ele fiind provocată de refuzul lui Dussander de a-i 
folosi numele. 

Şi la rădăcina întregii situaţii era propria incapacitate de 
a lua o decizie dură şi definitivă. La rădăcina întregii situaţii 
era un adevăr jalnic: nici după patru ani în care-l vizitase pe 
Dussander, nu ştia ce se petrece în capul bătrânului. Poate 
că, la urma urmei, nu era un elev aşa de capabil. 

Maşini şi maşini, şi iar maşini. Degetele îl mâncau să-şi ia 
puşca. Oare câţi ar putea să doboare? Trei? Şase? Poate 
chiar treisprezece? Şi câte mile sunt până la Babilon? 

Se foi agitat, negăsindu-şi locul. 

Doar moartea lui Dussander va rosti adevărul final, 
presupuse el. La un moment dat, pe parcursul următorilor 
cinci ani, poate chiar mai devreme. Trei până la cinci ani... 
parc-ai fi pronunţat o sentinţă de trimitere la închisoare. 
Todd Bowden, prezenta curte te condamnă la trei până la 
cinci ani de inchisoare pentru asocierea cu un cunoscut 
criminal de război. Trei până la cinci ani de coşmaruri şi 
sudori reci. 

Mai devreme sau mai târziu, Dussander va muri, pur şi 
simplu. Apoi, aşteptarea va începe. Câte-un nod în stomac, 
ori de câte ori telefonul sau soneria de la uşă ar fi sunat. 

Nu era sigur că va putea să suporte. 

Degetele-l mâncau să-şi ia arma, iar Todd le strânse în 
pumni, după care se izbi cu pumnii în zona genitală. O 
durere îngreţoşătoare îi cuprinse pântecele şi zăcu o vreme 


chircit şi zvârcolindu-se pe pământ, cu buzele trase înapoi, 
într-un țipăt tăcut. Durerea era înfiorătoare, dar reuşi să 
anihileze parada nesfârşită de gânduri. 

Cel puţin pentru o vreme. 


20 


Pentru Morris Heisel, duminica aceea a fost o zi a 
miracolelor. 

Atlanta Braves, echipa de baseball cu care ţinea el, a 
reuşit o dublă victorie în faţa înfumuraţilor de la Cincinnati 
Reds, cu scorurile de 7-1 şi 8-0. Lydia, care se lăuda plină 
de ea însăşi că întotdeauna avea grijă de sine şi a cărei 
zicală preferată era „un gram de prevenţie face cât un 
kilogram de tratament”, a alunecat pe pardoseala udă a 
prietenei sale, Janet, şi şi-a luxat şoldul. Acum era acasă, în 
pat. Nu era ceva grav, câtuşi de puţin, şi mulţumesc lui 
Dumnezeu (care Dumnezeu?) pentru asta, dar însemna că 
nu va putea să-l viziteze cel puţin două, poate chiar patru 
zile. 

Patru zile fără Lydia! Patru zile în care nu va fi nevoit s-o 
audă plângându-se că îl prevenise că scara aceea se clătina 
şi cum el, în loc s-o asculte, se urcase şi mai sus pe scară. 
Patru zile în care nu va fi nevoit s-o asculte repetându-i cum 
că ea întotdeauna zisese că potaia Roganilor o să le facă 
necazuri, ţinând cont de faptul că-l aleargă mereu pe Lover 
Boy. Patru zile fără ca Lydia să-l întrebe dacă nu era 
bucuros acum, că se ţinuse de capul lui să trimită cererea 
aia de asigurare, căci dacă n-ar fi insistat ea, acum cu 
siguranţă că aveau să ajungă la azilul săracilor. Patru zile 
fără ca Lydia să-i spună că mulţi oameni duceau o viaţă 
perfect normală - sau aproape normală, în orice caz - 
paralizaţi de la brâu în jos; drept dovadă, toate muzeele şi 
galeriile din oraş au rampe şi scări pentru scaunele cu 
rotile şi existau chiar şi autobuze speciale. După această 


observaţie, Lydia zâmbea cu curaj, după care, inevitabil, 
izbucnea în lacrimi. 

Morris se lăsă mulţumit în braţele unui somn de după- 
amiază. 

Când se trezi, se făcuse cinci şi jumătate. Vecinul de salon 
dormea. Încă nu-l identificase pe Denker, dar cu toate 
acestea era sigur că-l cunoscuse pe om cândva. Începuse 
să-l întrebe pe Denker despre sine însuşi o dată sau de 
două ori, dar de fiecare dată ceva îl împiedicase să 
continue. Acelaşi motiv îl împiedica să discute altceva decât 
banalităţi cu omul acela - despre vreme, despre ultimul 
cutremur, despre următorul cutremur, şi da, în Guide se 
relatează că Myron Floren urmează să revină pentru o 
apariţie specială în acest weekend în programul Weik. 

Morris îşi spunea că motivul care-l reţinea era faptul că, 
în felul ăsta, avea parte de un joc al minţii, iar când eşti în 
ghips de la umeri până la şolduri, jocurile minţii sunt foarte 
binevenite. Dacă în mintea ta se desfăşoară un mic concurs, 
nu mai trebuie să petreci atât de mult timp întrebându-te 
cum o să fie să urinezi prin cateter tot restul vieţii. 

Dacă îşi lua inima-n dinţi şi îl întreba direct pe Denker, 
jocul minţii ar fi cunoscut, probabil, un final rapid şi 
nesatisfăcător. Ei doi şi-ar fi „îngustat” trecutul până la o 
experienţă comună - o călătorie cu trenul, o plimbare cu 
vaporul, poate chiar lagărul. Era posibil ca Denker să fi fost 
la Patin; acolo fuseseră o mulţime de evrei germani. 

Pe de altă parte, una dintre asistente îi spusese că 
Denker avea să plece acasă într-o săptămână sau două. 
Dacă Morris nu reuşea până atunci să găsească soluţia, 
avea să declare, mental, jocul pierdut şi să-l întrebe pe om 
fără ocolişuri: Auzi, am senzaţia că te cunosc... 

Dar nu era doar asta, recunoscu el faţă de sine însuşi. 
Era ceva în sentimentele lui, un soi neplăcut de curent 
submarin, care-l făcea să se gândească la povestirea „Laba 
de maimuţă”, în care fiecare dorinţă era îndeplinită ca o 
consecinţă a unei întâmplări nefericite. Cei doi bătrânei 


care au intrat în posesia talismanului şi-au dorit o sută de 
dolari, pe care i-au primit în chip de „compensaţie”, când 
unicul lor fiu a murit într-un îngrozitor accident la moară. 
Apoi, mama şi-a dorit ca fiul lor să se întoarcă la ei. La scurt 
timp după aceea, au auzit paşi târşâiţi pe alee; apoi 
răsunară nişte bătăi puternice în uşă. Mama, înnebunită de 
bucurie, coboară în grabă scările ca să-i deschidă uşa 
unicului ei copil. Tatăl, înnebunit de teamă, cotrobăia prin 
întuneric după laba de maimuţă şi, după ce-o găsi, îşi dori 
ca fiul lui să moară din nou. O clipă mai târziu, mama 
deschise uşa, dar nu găsi nimic pe verandă decât un vârtej 
al vântului de noapte. 

Într-un fel, Morris simţea că, probabil, ştia unde făcuseră 
cunoştinţă el şi Denker, dar cunoaşterea acestui lucru era 
precum fiul celor doi bătrânei din povestire - întors din 
mormânt, dar nu aşa cum stătuse în memoria mamei sale; 
întors, în schimb, oribil de zdrobit şi mutilat ca urmare a 
căderii în teribila maşinărie de măcinat. Simţea că această 
cunoaştere a lui Denker ar putea fi un lucru subconştient, 
bătând la uşa dintre acea zonă a minţii sale şi cea a 
înţelegerii şi recunoaşterii raţionale, cerând să fie lăsată să 
intre... şi că acea altă parte a lui căuta cu frenezie laba de 
maimuţă sau echivalentul ei psihologic; talismanul care va 
alunga pentru totdeauna acea cunoaştere. 

Acum se uita la Denker, încruntat. 

Denker, Denker. Unde te-am cunoscut eu oare, Denker? 
Să fi fost la Patin? De-aia să nu vreau eu să ştiu? Dar, cu 
siguranță, doi supraviețuitori ai unei orori comune nu au de 
ce să se teamă unul de celălalt. Bineînţeles, afară de cazul 
în care... 

Se încruntă. Se simţea foarte aproape de problemă, 
subit, dar labele picioarelor îl furnicau, împiedicându-l să se 
concentreze, agasându-l. Îl furnicau aşa cum te furnică un 
picior când ai dormit pe el şi revine la circulaţia normală. 
De n-ar fi avut corpul înfăşurat în ghips, s-ar fi putut ridica 


ca să se scarpine pe tălpi până când furnicăturile ar fi 
dispărut. Ar fi putut... 

Morris făcu ochii mari. 

O lungă perioadă de timp stătu perfect nemişcat, uitând 
de Lydia, uitând de Denker, uitând de Patin, uitând de toate, 
în afară de furnicăturile din tălpi. Da, din ambele tălpi, dar 
la piciorul drept erau mai puternice. Când simţi o asemenea 
furnicătură, îţi spui: Piciorul meu s-a dus la culcare. 

Dar, de fapt, ceea ce vrei să spui este, bineînţeles: 
Piciorul meu se trezeşte. 

Morris se repezi să apese butonul de apel. Îl apăsă de 
mai multe ori, până când asistenta sosi. 

[ 

Asistenta încercă să-i spună că nu era nimic - mai 
avusese parte de pacienţi animați de speranţă. Doctorul lui 
nu era în spital, iar asistenta nu voia să-l sune acasă. 
Accesele de furie ale doctorului Kemmelman se bucurau de 
o vastă reputaţie... mai ales când acesta era sunat acasă. 
Dar Morris n-o lăsă să-şi facă numărul. O fi fost el un om 
blând, dar acum era gata să facă mai mult decât o mică 
agitaţie; era gata să facă zarvă, dacă de asta era nevoie. 
Braves câştigaseră două partide. Lydia îşi luxase şoldul. Dar 
lucrurile bune vin câte trei, toată lumea ştie asta. 

În cele din urmă, asistenta reveni cu un medic intern, Dr. 
Timpnell, un tânăr al cărui păr arăta de parcă ar fi fost tuns 
cu o maşină de tuns iarba cu lamele foarte tocite, dr. 
Timpnell scoase din buzunarul pantalonilor săi albi un 
briceag multifuncțional, desfăcu şurubelniţa în cruce şi îi 
plimbă vârful pe talpa dreaptă a lui Morris, de la degete 
până la călcâi. Piciorul nu se contractă, dar degetele se 
Chirciră - o mişcare evidentă, prea clară ca să scape 
neobservată. Morris izbucni în lacrimi. 

Timpnell, mai degrabă nedumerit, se aşeză alături de el 
pe pat şi-l bătu uşor pe mână. 


— Genul ăsta de lucruri se mai întâmplă din când în când, 
spuse el (probabil bazându-se pe vasta sa experienţă 
practică, ce se întindea pe considerabila durată de, să 
zicem, şase luni). Niciun doctor nu-l prezice, dar se mai 
întâmplă. Şi, după toate aparențele, vi s-a întâmplat 
dumneavoastră. 

Morris încuviinţă din cap printre lacrimi. 

— Este evident că nu sunteţi totalmente paralizat. 
Timpnell continua să-l bată uşor pe mână. Dar n-aş îndrăzni 
să prezic dacă recuperarea vă va fi uşoară, parţială sau 
completă. Mă îndoiesc şi că dr. Kemmerman o va face. 
Bănuiesc că va trebui să treceţi prin multe şedinţe de 
terapie fizică şi nu toate vor fi plăcute. Dar va fi mult mai 
plăcut decât... ştiţi dumneavoastră. 

— Da, bâigui Morris printre lacrimi. Ştiu. Mulţumesc lui 
Dumnezeu! Îşi aminti cum îi zisese Lydiei că nu există 
Dumnezeu şi simţi cum obrajii i se umplu de sânge 
fierbinte. 

— O să am grijă ca doctorul Kemmelman să fie informat, 
spuse 'Timpnell, bătându-l pentru ultima oară pe mână şi 
ridicându-se. 

— Aţi putea s-o sunaţi pe soţia mea? Întrebă Morris. 
Pentru că, lăsând la o parte planşetele apocaliptice şi 
frângerile de mâini, simţea ceva pentru ea. Poate că era 
chiar dragoste, o emoție ce părea să aibă prea puţin de-a 
face cu senzaţia pe care o ai când îţi vine să strângi de gât 
pe cineva. 

— Da, o să am grijă de asta. Soră, vrei să...? 

— Desigur, domnule doctor, spuse asistenta, iar Timpnell 
abia îşi putu înăbuşi rânjetul. 

— Vă mulţumesc, spuse Morris, ştergându-şi ochii cu o 
batistă Kleenex, din cutia de pe noptieră. Vă mulţumesc 
foarte mult. 

Timpnell plecă. La un moment dat, în timpul discuţiei, 
domnul Denker se trezise. Morris se gândi să-şi ceară scuze 


pentru toată gălăgia, sau poate pentru lacrimile pe care le 
vărsase, după care îşi zise că nu era nevoie de nicio scuză. 

— Din câte înţeleg, dumneata meriţi să fii felicitat, spuse 
domnul Denker. 

— Om vedea, spuse Morris, dar la fel ca şi Timpnell, abia 
izbuti să-şi înăbuşe rânjetul. Om vedea. 

— Lucrurile au felul lor de a se rezolva, replică vag 
Denker, după care dădu drumul televizorului, folosindu-se 
de telecomandă. Se făcuse între timp şase fără un sfert şi se 
uitară la ultimele secvenţe din serialul Hee-Haw, urmat de 
ştirile de seară. Rata şomajului crescuse. Inflaţia nu era atât 
de rea. Billy Carter se gândea să se apuce de afaceri cu 
bere. Un nou sondaj Gallup arăta că, dacă alegerile s-ar fi 
ţinut în acel moment, existau patru candidaţi republicani 
care l-ar fi putut învinge pe fratele lui Billy, Jimmy. Şi, după 
uciderea unui copil negru în Miami, urmaseră incidente 
rasiale. „O noapte a violenţei”, o denumiseră cei de la 
jurnalul de ştiri. Mai aproape de casă, un bărbat 
neidentificat fusese găsit într-o livadă din apropierea de 
Highway 46, înjunghiat şi mutilat. 

Lydia sună cu puţin înainte de 6:30. Doctorul 
Kemmelman o sunase şi, având în minte raportul tânărului 
intern, fusese de un optimism prudent. Lydia, la rândul ei, 
manifestase o bucurie prudentă. Se jură că o să vină a doua 
zi, chiar dacă ar fi să moară din pricina asta. Morris îi spuse 
că o iubeşte. În seara asta, iubea pe toată lumea - pe Lydia, 
pe doctorul Timpnell cu tunsoarea lui oribilă, pe domnul 
Denker, chiar şi pe tânăra care le aducea tăvile cu masa de 
seară, chiar în momentul în care Morris atârna receptorul 
în furcă. 

La cină aveau hamburgeri, piure de cartofi şi o 
combinaţie de morcovi şi mazăre, precum şi mici pahare cu 
îngheţată la desert. Voluntara care servea cina se numea 
Felice, o blondă sfioasă care avea, probabil, douăzeci de 
ani. Şi ea avea propriile veşti bune: prietenul ei obținuse o 


slujbă de programator software la IBM şi o ceruse oficial de 
nevastă. 

Domnul  Denker, care emana un anumit farmec 
curtenitor, la care reacţionau toate tinerele domnişoare, 
exprimă o mare încântare. 

— Serios? Ce drăguţ! Trebuie să şezi şi să ne spui totul 
despre asta. Să ne spui totul. Să nu omiţi nimic. 

Felice roşi, zâmbi şi spuse că nu putea să facă una ca 
asta. 

— Ştiţi, mai avem restul corpului B şi tot corpul C, după 
aceea. Şi uite, e deja şase şi jumătate. 

— Atunci, mâine seară, fără doar şi poate. Insistăm... nu-i 
aşa, domnule Heisel? 

— Da, într-adevăr, murmură Morris, dar mintea lui se afla 
la un milion de mile depărtare. 

(trebuie să şezi şi să ne spui totul despre asta) 

Cuvintele rostite cu exact acelaşi ton băşcălios. Le mai 
auzise înainte; în privinţa asta nu încăpea nicio îndoială. 
Dar oare tot Denker le rostise? Oare? 

(să ne spui totul) 

Vocea unui om educat. Un om cultivat. Dar în vocea aceea 
se simţea ameninţarea. O mână de oţel într-o mănuşă din 
catifea. Da. 

Unde? 

(să ne spui totul, să nu omiți nimic.) 

(? PATIN?) 

Morris Heisel se uită la cina care-i fusese adusă. Domnul 
Denker se aruncase deja cu hotărâre asupra ei. Întâlnirea 
cu Felice îl lăsase în cea mai bună dispoziţie - la fel cum 
fusese după ce-l vizitase tânărul cu păr blond. 

— O fată drăguță, spuse Denker, vorbele fiindu-i 
înăbuşite de gura plină de morcovi şi mazăre. 

— Oh, da... (trebuie să şezi) 

— Felice, despre ea vorbeşti, nu? E... (şi să ne spui totul 
despre asta) 

-... foarte simpatică. 


(să ne spui totul, să nu omiți nimic.) 

Se uită în jos, la ce primise de mâncare, amintindu-şi 
dintr-odată cum ajungea să fie în lagăr după o vreme. La 
început, ai fi omorât pentru o bucăţică de carne, oricât de 
plină de viermi şi oricât de verde din pricina putrefacţiei. 
Dar după un timp, foamea aceea nebunească dispărea şi îţi 
simţeai stomacul înăuntrul tău ca pe o piatră mică şi 
cenuşie. Aveai senzaţia că n-o să-ţi mai fie foame niciodată. 

Până când cineva îţi arăta ceva de mâncare. 

(„să ne spui totul, prietene, să nu omiți nimic, trebuie să 
şezi şi să ne spui IOOOTULLL despre asta.”) 

Felul principal de pe tava din plastic a lui Morris era 
hamburgerul. De ce să-l fi făcut deodată să se gândească la 
miel? Nu berbec, nu cotlet - berbecul era adesea aţos, iar 
cotletul de multe ori era tare, iar o persoană ai cărei dinţi 
se cariaseră, până când mai rămăseseră doar nişte cioturi, 
poate că n-ar fi fost teribil de tentată de berbec sau de un 
cotlet. Nu, gândul îi zbură la o tocană savuroasă de miel, cu 
mult sos şi plină de legume. Legume moi şi gustoase. De ce 
să se gândească la tocană de miel? Păi, doar dacă... 

Uşa se deschise brusc. Era Lydia, cu faţa rozalie, toată 
numai un zâmbet. Avea proptită la subsuoară o cârjă din 
aluminiu şi mergea precum Chester, prietenul şerifului 
Dillon. 

— Morris? Ciripi ea. 

Pe urmele ei era Emma Rogan, vecina, cuprinsă de 
acelaşi tremur de fericire. 

Surprins, domnul Denker scăpă furculiţa. Înjură încet în 
barbă şi o ridică de jos cu un icnet. 

— E aşa de MINUNAI! Lydia aproape că lătra de 
surescitare. Am sunat-o pe Emma şi am întrebat-o dacă am 
putea veni din seara asta, să nu mai aşteptăm până mâine, 
făcusem deja rost de cârjă şi i-am zis: „Em, dacă nu sunt în 
stare să îndur suferinţa asta pentru Morris, ce fel de soţie îi 
sunt?” Chiar astea au fost spusele mele, nu-i aşa, Emma? 


Emma Rogan, amintindu-şi probabil că o parte dintre 
probleme, cel puţin, fuseseră provocate de căţeluşul «ei, 
încuviinţă energic din cap. 

— Aşa că am sunat la spital, continuă Lydia, dându-şi jos 
haina cu o mişcare a umerilor şi pregătindu-se pentru io 
vizită prelungită, şi âia mi-au zis că orele de vizită 
trecuseră, dar că pentru mine vor face o excepţie, atât doar 
că n-o să putem sta prea mult fiindcă l-am putea deranja pe 
domnul Denker. Dar noi nu vă deranjăm, nu-i aşa, domnule 
Denker? 

— Nu, scumpă doamnă, răspunse resemnat domnul 
Denker. 

— Ia loc, Emma, ia scaunul domnului Denker, că şi-aşa 
nu-l foloseşte. Uite, Morris, termină cu îngheţata, o 
împrăştii pe toată pe tine, ca un bebeluş. Lasă, că ne 
ocupăm noi de tine cât ai zice peşte. O să-ţi dau eu să papi. 
Guu-guu, ga-ga. Guriţa mare... peste dinţi, peste gingii... 
păzea, stomăcelule, că vine!... Nu, să nu scoţi o vorbă, mami 
ştie cel mai bine. Uită-te şi tu la el, Emma, abia dacă i-a mai 
rămas un fir de păr, şi nici nu mă mir, gândindu-se că s-ar 
putea să nu mai umble niciodată pe picioarele lui. E 
milostenia lui Dumnezeu. l-am spus că scara aia se clatină. 
Am zis, „Morris”. Am zis, „Dă-te jos de-acolo până nu...” 

Îi dădu să mănânce îngheţată şi trăncăni vreme de o oră, 
iar când plecă, şchiopătând ostentativ, ajutându-se de cârjă, 
în vreme ce Emma o ţinea de celălalt braţ, gândurile despre 
tocana de miel şi ecouri ale vocilor ce ajungeau până la el, 
prin ani şi ani, au fost ultimele lucruri din mintea lui Morris. 
Era epuizat. Să spui că fusese o zi încărcată era un 
eufemism. Morris căzu într-un somn adânc. 

Se trezi cândva între trei şi patru dimineaţa, cu un țipăt 
încremenit în spatele buzelor. 

Acum ştia. Ştia exact unde şi exact când îl cunoscuse pe 
omul din celălalt pat. Doar că numele lui nu fusese pe- 
atunci Denker. Oh, nu, câtuşi de puţin. 


Se trezise din cel mai îngrozitor coşmar pe care-l avusese 
de când se ştia. Cineva le dăduse lui şi Lydiei o labă de 
maimuţă, iar ei îşi doriseră bani. Apoi, nu se ştie de unde, 
un băiat de la Western Union, îmbrăcat în uniforma 
organizaţiei Hitler-Jugend, apăru în încăperea lor, şi îi dădu 
lui Morris o telegramă în care scria: REGRET SĂ VĂ 
INFORMEZ CĂ AMBELE FIICE SUNT MOARTE STOP 
LAGĂRUL DE CONCENTRARE PATIN STOP REGRETE 
MAXIME PENTRU ACEASTĂ SOLUŢIE FINALĂ STOP 
URMEAZĂ SCRISOARE DE LA COMANDANT STOP VĂ VA 
SPUNE TOIUL ŞI NU VA OMIIE NIMIC SIOP ROG 
ACCEPTIAŢI CECUL NOSTRU DE 100 DE REICHMARKS LA 
BANCA DVS MÂINE STOP SEMNAT ADOLF HITLER 
CANCELAR. 

Un țipăt de durere scos de Lydia şi, deşi nu le văzuse 
niciodată pe fetele lui Morris, ţinu laba de maimuţă sus şi îşi 
puse dorinţa ca acele două copile să se întoarcă la viaţă. În 
cameră se făcu întuneric. Şi deodată, de afară, se auziră 
nişte paşi târşâiţi, şovăielnici. 

Morris se lăsase în mâini şi genunchi, într-un întuneric 
care dintr-odată putea a fum, a gaz şi a moarte. Căuta laba 
de maimuţă. Mai rămăsese o dorinţă. Dacă ar fi găsit laba 
de maimuţă, şi-ar fi pus dorinţa ca acest vis îngrozitor să 
dispară. S-ar fi scutit de vederea fiicelor sale, slabe ca nişte 
sperietori de ciori, ochii ca nişte răni adânci, cu numerele 
de identificare arzând pe pielea străvezie a braţelor. 

Bătând cu putere în uşă. 

În coşmar, căutarea labei de maimuţă deveni tot mai 
frenetică, dar fără niciun rezultat. Părea să continue ani la 
rândul. Şi deodată, în spatele lui, uşa se întredeschise. Nu, 
îşi zise el. N-o să mă uit. O să închid ochii. O să mi-i smulg 
din cap, dacă va fi nevoie, dar n-o să mă uit. 

Şi totuşi, se uită. Trebui să se uite. În vis se făcea că nişte 
mâini uriaşe îi apucaseră capul şi i-l răsuciseră la spate. 

Dar în pragul uşii nu erau fiicele sale, ci Denker. Un 
Denker mult mai tânăr, îmbrăcat în uniformă SS nazistă, 


chipiul cu emblema cu fulgerul fiind lăsat şmechereşte într- 
o parte. Nasturii scânteiau nemilos, iar cizmele îi fuseseră 
lustruite până căpătaseră un luciu ucigător. 

Strângea în mâini o oală imensă în care clocotea molcom 
o tocană de miel. 

lar Denker-cel-din-vis, cu zâmbetul lui sumbru şi suav, 
spuse: 

Trebuie să şezi şi să ne spui totul despre asta - ca de la 
un prieten la altul, hein? Am auzit că s-a ascuns nişte aur. 
Că s-au format rezerve de tutun. Că Schneibel nu a făcut 
toxiinfecţie alimentară acum două seri, ci i s-a tras de la 
sticla pisată pe care i-a strecurat-o cineva în mâncare. Să 
nu ne insulţi inteligenţa pretinzând că nu ştii nimic. Ai ştiut 
TOTUL. Aşa încât să ne spui totul. Să nu omiţi nimic. 

Şi, în întuneric, mirosind aroma înnebunitoare a tocanei, 
le spuse totul. Stomacul lui, care fusese până atunci o piatră 
mică şi cenuşie, se preschimbă într-un tigru dezlănţuit. 
Buzele lăsau să scape, neajutorate, cuvintele. Şuvoiul 
necontrolat de vorbe alcătuiau predica inconştientă a unui 
nebun, în care adevărul şi falsitatea se îngemănau. 

Brodin are verigheta maică-sii lipită cu bandă adezivă 
sub scrot! 

(„trebuie să şezi”) 

Laslo şi Herman Dorsky au vorbit despre luarea cu asalt 
a turnului de pază numărul trei! 

(„şi să ne spui totul!”) 

Soţul lui Rachel Tannenbaum are tutun, din care i-a dat 
gardianului care intră în schimb după Zeickert, cel căruia i 
se spune Papă-muci, fiindcă tot timpul se scobeşte în nas, 
după care-şi suge degetele, Tannenbaum i-a dat nişte tutun 
lui Papă-muci pentru ca acesta să nu-i ia nevestei sale 
cerceii din perle! 

(„oh, asta n-are nicio noimă, nicio noimă, ai încurcat două 
poveşti diferite, cred, dar nu-i nimic, preferăm să incurci 
două poveşti între ele decât să omiţi una complet, nu 
trebuie să omiți NIMICI') 


Există un deținut care şi-a strigat numele fiului său mort 
ca să obțină raţie dublă de mâncare! 

(„spune-ne cum îl cheamă”) 

Nu ştiu cum îl cheamă, dar vi-l pot arăta, vă rog, pot să 
vi-] arăt, vi-l arăt, vi-l arăt vi-l] („spune-ne tot ce ştii”) 

Vi-l arăt, vi-l arăt, vi-l arăt vi-l 

Până când reveni la starea de conştientă cu un țipăt în 
gât, care-l ardea ca o flacără. 

Tremurând incontrolabil, se uită la forma adormită din 
celălalt pat. Se surprinse uitându-se cu mare interes la gura 
zbârcită, prăbuşită înăuntru. Tigru bătrân fără dinţi. 
Elefant antic şi fioros, cu un fildeş dispărut şi cu fildeşul 
rămas atârnând slăbit în locaşul lui. Un monstru senil. - Oh, 
Doamne, şopti Morris Heisel. Vocea lui era înaltă şi slabă, 
doar el putea să şi-o audă. Lacrimile şiroiau pe obraji, 
coborând spre urechi. O, Doamne Dumnezeule, omul care 
mi-a ucis soţia şi fetele doarme în aceeaşi cameră cu mine, 
Dumnezeule, o Doamne Dumnezeule, el se află cu mine 
acum, în această cameră. 

Lacrimile începură să curgă mai repede - lacrimi de furie 
şi groază, fierbinţi, opărite. 

Tremurând, aşteptă dimineaţa, iar dimineaţa nu veni 
decât după o veşnicie. 


21 


A doua zi, luni, lodd era treaz la ora şase dimineaţa şi 
scormonea fără chef cu furculiţa în ouăle jumări, pe care şi 
le pregătise când tatăl lui cobori, îmbrăcat încă în halatul 
său cu monogramă şi papuci. - 'Neaţa, făcu el către Todd, 
trecând pe lângă el în drumul spre frigider, de unde urma 
să-şi ia sucul de portocale. 

Todd mormăi ceva drept răspuns, fără să ridice privirea 
din cartea pe care o citea, un roman poliţist din seria cu 
Secţia de poliţie 87. Avusese norocul să capete o slujbă de 
vară la o firmă de amenajări peisagistice, care opera în 


apropiere de Pasadena. Asta ar fi fost mult prea departe 
pentru o navetă obişnuită, chiar dacă unul dintre părinţi ar 
fi fost dispus să-i împrumute maşina pe timpul verii 
(niciunul n-a fost dispus), dar tatăl lui lucra pe şantier nu 
departe de acel loc şi astfel îl lăsa pe Todd la o staţie de 
autobuz, în drumul spre serviciu, şi-l prelua din acelaşi loc, 
la întoarcere. Todd nu se înnebunea după acest aranjament; 
nu-i plăcea să se întoarcă acasă de la serviciu împreună cu 
tatăl lui şi detesta de-a dreptul să meargă la lucru cu el 
dimineaţa. Tocmai dimineaţa se simţea cel mai expus, când 
zidul dintre ceea ce era şi ceea ce ar fi putut să fie se subţia 
cel mai mult. Era şi mai rău după o noapte de coşmaruri, 
dar, chiar şi în absenţa acestora, tot rău era. Într-o 
dimineaţă îşi dădu seama cu o frică atât de subită, încât ai fi 
zis că-i teroare pură că se gândea cu seriozitate să întindă 
mâna peste servieta tatălui său, să apuce de volanul maşinii 
Porsche şi să provoace o deplasare în spirală a 
automobilului în cele două benzi expres, tăind o alee a 
distrugerii printre navetiştii matinali. 

— Mai vrei un ou, lodd-O? 

— Nu, tată, mulţumesc. Dick Bowden le mânca prăjite. 
Cum o putea cineva să mănânce un ou prăjit? [inut pe 
grătarul aragazului Jenn-Aire două minute, după care 
întors şi ţinut încă un pic. Ce obţineai în farfurie în final 
semăna cu un uriaş ochi mort, acoperit de cataractă, un 
ochii din care se scurgea un lichid portocaliu, când îl înţepai 
cu furculiţa. 

Dădu la o parte farfuria cu ouăle jumări. Abia dacă se 
atinsese de ele. 

Afară, ziarul de dimineaţă se auzi căzând pe trepte. 

Tatăl lui termină de gătit, închise grillul şi veni la masă. 

— Nu ţi-e foame în dimineaţa asta, Todd-O? 

Dacă-mi mai zici o dată aşa, o să-ţi înfig cuțitul drept în 
nară... Dad-O. 

— Cred că n-am poftă de mâncare. 


Dick rânji cu afecţiune către fiul lui; pe ambele urechi ale 
băiatului rămăsese câte-un strop de spumă de ras. 

— Betty Trask ţi-a răpit pofta de mâncare. Eu aşa cred. 

— Da, poate c-aşa o fi. 

Oferi un zâmbet vag, care dispăru de îndată ce tatăl lui 
cobori treptele nişei pentru micul dejun ca să-şi ia ziarul. 
Oare te-ai trezi mai repede dacă ţi-aş spune ce curvuliță e, 
Daă-O0? Ce-ai zice dacă ţi-aş spune: „Oh, apropo, ştiai că 
fata bunului tâu prieten, Ray Trask, este una dintre cele mai 
mari târfe din Santo Donato? Şi-ar săruta şi propria 
fofoloancă, dacă ar avea articulaţie dublă, Dad-O. Ca să-ți 
dai seama cât de mult se gândeşte la asta. Nu-i decât o 
târfulițţă împutțită. Două linii de coca şi e a ta pentru toată 
noaptea. Şi dacă se-ntâmplă să nu ai niciun pic de coca, tot 
e a ta pentru toată noaptea. Și-ar trage-o şi cu un câine, 
dacă nu găseşte un bărbat. Crezi că asta te-ar trezi, Dad-0O? 
Ţi-ar înviora începutul de zi? 

Îşi dădu gândurile la o parte cu înverşunare, ştiind că nu 
se vor lăsa alungate. 

Tatăl lui se întoarse cu ziarul. Todd apucă să vadă titlul de 
pe prima pagină: NAVETA SPAŢIALĂ NU VA ZBURA, SPUN 
EXPERŢII. 

Dick se aşeză. 

— Betty e o fată care arată bine, spuse el. Îmi aminteşte 
de maică-ta, când am cunoscut-o. 

— Serios? 

— Frumuşică... tânără... proaspătă. În ochii lui Dick 
Bowden apăru o privire vagă. Acum reveniră la realitate, 
concentrându-se aproape cu nelinişte asupra fiului său. 
Acum, nu că mama ta nu ar arăta încă bine. Dar la vârsta 
aceea, o fată are o anumită... strălucire, cred că ai putea să 
spui. E acolo o vreme, după care dispare. Ridică din umeri 
şi deschise ziarul. Cest la vie, cred. 

E o cățea în călduri. Poate că asta o face să strălucească. 

— O tratezi cum se cuvine, nu-i aşa, Todd-O? Tatăl lui îşi 
făcea obişnuitul parcurs rapid prin paginile ziarului până 


ajungea la secţiunea dedicată sportului. Nu eşti prea 
îndrăzneţ cu ea? 

— Totul e în regulă, tată. 

(dacă nu se opreşte imediat o să... o să... fac ceva. O să 
țip. O să-i arunc cafeaua în faţă. Ceva.) 

— Ray e de părere că eşti un băiat grozav, spuse absent 
Dick. În sfârşit ajunsese la sport. Deveni absorbit. La masa 
pentru micul dejun se aşternu o linişte binecuvântată. 

Betty 'Trask se dăduse la el încă de prima oară când au 
ieşit în oraş. A dus-o pe aleea îndrăgostiţilor locală, fiindcă 
ştia că asta se aştepta de la el; puteau să facă schimb de 
salivă vreo jumătate de oră şi fiecare să aibă ce povesti 
prietenilor a doua zi. Ea putea să dea ochii peste cap şi să 
spună cum îi respinsese avansurile - băieţii ăştia chiar sunt 
obositori, iar ea oricum nu şi-o trăgea niciodată de la prima 
întâlnire, nu era una din alea. Prietenele ei ar fi aprobat-o şi 
pe urmă toate s-ar fi strâns la toaleta fetelor şi ar fi făcut ce 
fac ele acolo de obicei - se machiază, fumează Tampax, 
naiba ştie. 

lar pentru un băiat... ei bine, trebuia să ţi-o pui. lrebuia 
să ajungi până la a doua bază şi să încerci s-o cucereşti şi 
pe-a treia. Pentru că există reputaţii şi reputaţii. lodd n-ar fi 
ţinut morţiş să capete o reputaţie de „armăsar”; nu-şi dorea 
decât reputaţia de a fi om normal. lar dacă nici măcar nu 
încerci, zvonurile încep să circule. Lumea începe să se 
întrebe dacă totul e în regulă în ceea ce te priveşte. 

Aşa că le ducea pe Jane's Hill, le săruta, le pipăia ţâţele, 
mergea chiar mai departe de atât dacă fetele îi permiteau. 
Şi atât. La un moment dat, fetele îl opreau, el se ciondănea 
fără prea multă convingere cu ele şi pe urmă le ducea 
acasă. Nu trebuia să-şi mai facă griji despre ce avea să se 
vorbească la toaleta fetelor a doua zi. Nicio grijă că ar fi fost 
posibil să creadă cineva că Todd Bowden ar fi altfel decât 
normal. Atât că... 

Atât că Betty Trask era genul de fată care şi-o trăgea de 
la prima întâlnire. La fiecare întâlnire. Şi între întâlniri. 


Prima oară se întâmplase cam cu o lună înainte ca 
nenorocitul ăla de nazist să aibă atacul de inimă, iar lodd 
era de părere că se descurcase binişor pentru un virgin... 
poate din acelaşi motiv pentru care un aruncător de 
baseball tânăr s-ar descurca bine dacă e pus să arunce în 
cel mai important joc al anului, fără să fie prevenit. Nu 
avusese timp să-şi facă griji, să stea încordat din pricina 
asta. 

Înainte, Todd fusese capabil întotdeauna să simtă când o 
fată s-a hotărât că la următoarea întâlnire îşi va îngădui să 
se lase purtată de val. Era conştient că era un băiat 
prezentabil şi că atât înfăţişarea, cât şi perspectivele sale 
erau bune. Genul de băiat pe care mamele lor (nişte japiţe 
şi alea) îl considerau „o partidă bună”. lar când simţea că 
acea capitulare fizică era pe cale să se întâmple, începea să 
se vadă cu altă fată. Şi indiferent ce spunea asta despre 
personalitatea sa, Todd era gata să admită faţă de el însuşi 
că, dacă vreodată ar începe să se întâlnească cu o fată care 
să fie cu adevărat frigidă, probabil că ar fi fericit să se vadă 
cu ea ani de-a rândul. Poate chiar să se însoare cu ea. 

Dar prima oară cu Betty, lucrurile merseseră foarte bine 
- pentru că ea nu era virgină, chiar dacă el era. A fost 
nevoită să-l ajute să-şi introducă mădularul în ea, dar părea 
să considere asta ca pe ceva normal. Şi, pe la jumătatea 
actului, o auzise bolborosind de pe pătura pe care erau 
culcaţi: „Mi-e drag să mă fut!” Era tonul cu care o altă fată 
şi-ar fi exprimat plăcerea de a mânca îngheţată cu căpşuni. 

Întâlnirile ulterioare - cu totul fuseseră cinci (cinci şi 
jumătate, presupunea el, dacă socoteai şi noaptea trecută) - 
nu mai fuseseră la fel de reuşite. De fapt, se înrăutăţiseră 
cu o rată ce părea exponențială... cu toate că nu credea nici 
acum că Betty avusese habar de asta (cel puţin nu până 
noaptea trecută). La drept vorbind, dimpotrivă. După toate 
aparențele, Betty credea că-şi găsise amantul viselor sale. 

Todd nu simţise niciunul dintre lucrurile pe care ar fi 
trebuit să le simtă în asemenea momente. Când îi săruta 


buzele, era ca şi cum ar fi sărutat nişte ficat câlduţ, dar 
crud. Când îi simţea limba în gură, nu se gândea decât la ce 
fel de microbi o fi purtând, iar uneori chiar îi simţea mirosul 
plombelor - un iz metalic neplăcut, asemenea cromului. 
Sânii ei erau ca nişte pungi cu carne. Se săturase. 

Todd mai fusese cu ea de două ori până la atacul de cord 
al lui Dussander. De fiecare dată, erecţia se producea tot 
mai greu. În ambele cazuri, reuşise în cele din urmă 
apelând la o fantezie. Ea stătea goală în faţa tuturor 
prietenilor lor. Plângea. Todd o obliga să se plimbe în sus şi 
în jos printre ei în timp ce urla: Arată-ţi ţâțele! Lasă-i să-ți 
vadă crăpătura, târfă de doi bani! Desfă-ţi bucile! Aşa, 
apleacă-te şi DEPĂRTEAZĂ-le! 


Aprecierea de care se bucura din partea fetei nu era 
deloc surprinzătoare. El era un foarte bun amant, nu în 
ciuda problemelor sale, ci tocmai din cauza lor. Obţinerea 
erecţiei nu era decât primul pas. Odată îndeplinit acest 
obiectiv, trebuia să ai un orgasm. A patra oara când au 
făcut-o - asta a fost la trei zile după atacul de inimă al lui 
Dussander - muncise la ea timp de peste zece minute. Betty 
Trask a crezut că a murit şi a ajuns în rai; a avut trei 
orgasme şi încerca să-l obţină şi pe-al patrulea când Todd 
şi-a amintit o mai veche fantezie... care era, de fapt, Prima 
Fantezie. Fata de pe masă, imobilizată şi neajutorată. 
Dildoul uriaş. Bulbul din cauciuc roşu. Numai că acum, când 
era disperat, asudat şi aproape înnebunit de dorinţa de a-şi 
da drumul şi să termine odată cu această oroare, faţa fetei 
de pe masă deveni faţa lui Betty. Asta-i provocă un spasm 
lipsit de bucurie, anemic, despre care presupunea că era, 
tehnic măcar, un orgasm. O clipă mai târziu, Betty îi şoptea 
în ureche, cu respiraţia caldă şi mirosind violent a gumă de 
mestecat Juicy Fruit: „lubitule, poţi să mă faci oricând 
doreşti. Doar să mă suni”. 

Todd aproape că lăsă să-i scape un geamăt de 
exasperare. 

Esenţa dilemei lui era următoarea: Oare reputaţia sa ar fi 
suferit dacă rupea relaţia cu o fată care era atât de vădit 
dispusă să şi-o tragă cu el? Oare lumea nu s-ar fi întrebat 
de ce? O parte din el era de părere că nu s-ar fi întrebat, îşi 
amintea cum mergea odată pe holul şcolii în spatele a doi 
băieţi mai mari şi l-a auzit pe unul dintre ei spunându-i 
celuilalt că o rupsese cu prietena lui. Celălalt a vrut să ştie 
de ce. „Mi s-a luat s-o mai fut”, replicase primul şi amândoi 
izbucniseră într-un hohot de râs obscen. 

Dacă mă-ntreabă cineva de ce am lăsat-o, am să spun Că 
mi s-a luat să i-o mai trag. Dar dacă ea o să spună că n-am 
făcut-o decât de cinci ori? O fi de ajuns? Cât?... De câte 
ori?... Cine-o să vorbească?... Ce-or să spună? 


Aşa încât mintea lui continuă să se agite, la fel de 
neliniştită ca un şobolan flămând într-un labirint de 
nerezolvat. Era vag conştient că transforma o problemă 
minoră într-una importantă şi că însăşi această incapacitate 
a lui de a rezolva problema spunea ceva despre cât de 
instabil ajunsese. Dar conştientizând asta, nu căpătă şi 
capacitatea proaspătă de a-şi schimba comportamentul şi 
se cufundă într-o depresie neagră. 

Facultatea. Facultatea era răspunsul. Facultatea oferea 
un pretext de a o rupe cu Betty pe care nimeni nu-l putea 
pune în discuţie. Dar septembrie părea tare departe. 

A cincea oară avusese nevoie de aproape douăzeci de 
minute ca să ajungă la erecţie, dar Betty proclamase că 
experienţa meritase aşteptarea cu vârf şi îndesat. Şi apoi, 
noaptea trecută, nu mai fusese în stare să performeze 
deloc. 

— Auzi, îmi spui şi mie ce eşti tu? Îl întrebase Betty 
bosumflată. După douăzeci de minute de manipulare a 
sexului său fleşcăit, era tulburată şi îşi pierduse răbdarea. 

Eşti cumva unul din tipii âia bisexuali? 

N-a lipsit mult s-o stranguleze pe loc. lar dacă ar fi avut 
la îndemână puşca... 

— Ei, fir-aş al naibii! Felicitări, băiete! 

— Hăâ? Făcu lodd şi-şi ridică privirea din cartea pe care o 
studia. 

— Ai fost selecționat pentru reprezentativa liceelor din 
Sudul Californiei! Tatăl lui rânjea de mândrie şi plăcere. 

— Pe bune? Pentru o clipă, abia dacă pricepea ce spune 
tatăl lui; trebui să bâjbâie după înţelesul cuvintelor. A, da, 
antrenorul Haines mi-a zis ceva despre asta la sfârşitul 
anului. Zicea că o să ne promoveze pe mine şi pe Billy 
DelLyons. Dar nu m-am aşteptat să se întâmple ceva. 

— O, Doamne, dar nu pari foarte entuziasmat de idee! 

— Încă încerc... 

(cui îi pasă de căcatul ăsta?) 


-..„, să mă obişnuiesc cu ideea. Cu un efort imens, reuşi să 
arboreze un zâmbet larg. Pot să văd şi eu articolul? 

Tatăl lui îi întinse ziarul peste masă şi se ridică în 
picioare. 

— Mă duc s-o trezesc şi pe Monica. Trebuie să vadă asta 
înainte să plecăm. 

O, nu, Doamne - n-aş suporta să-i văd pe amândoi în 
dimineața asta. 

— O, nu face asta. Ştii că n-o să mai poată adormi la loc 
dac-o scoli acum. Îi lăsăm ziarul pe masă, să-l vadă. 

— Da, cred că putem face asta. Eşti un băiat tare înţelept, 
Todd. Îl bătu pe Todd pe spate, iar Todd închise ochii strâns. 
În acelaşi moment, îşi ridică umerii într-un gest şăgalnic 
care-l făcu pe tatăl lui să râdă. Todd deschise din nou ochii 
şi se uită la ziar. 

PATRU BĂIEŢI NUMIŢI ÎN  REPREZENTATIVA 
CALIFORNIEI DE SUD, scria titlul de-o şchioapă. Dedesubt 
era o poză cu ei în uniforme - prinzătorul şi extrema stângă 
de la Fairview High, negroteiul stoper de la Mount-ford, iar 
Todd în partea dreaptă, rânjind senin către lume de sub 
cozorocul şepcii. Citi articolul şi află că Billy DelLyons 
ajunsese în echipa secundă. Ăsta, măcar, era un motiv 
pentru care să se simtă fericit. Delyons n-avea decât să 
susţină că e metodist până-i cădea limba, dacă asta-l făcea 
să se simtă bine, dar pe Todd nu-l prostea. Ştia cât se poate 
de bine ce era Billy DelLyons. Poate că ar fi trebuit să i-l 
prezinte lui Betty Trask, altă jidancă. Multă vreme îşi 
pusese întrebări în privinţa ei şi noaptea trecută decisese 
că era ceva sigur. Membrii familiei Trask se dădeau drept 
albi. O simplă privire la nasul ei şi la tenul ei măsliniu - tatăl 
ei era şi mai rău - şi-ţi dădeai seama. Ăsta fusese, probabil, 
şi motivul pentru care nu i se sculase. Era simplu: 
mădularul lui îşi dăduse seama de diferenţă înaintea 
creierului. Pe cine credeau ei că păcălesc, zicându-şi Trask? 

— Încă o dată, felicitări, fiule. 


Ridică privirea şi mai întâi văzu mâna întinsă de tatăl său 
şi apoi faţa acestuia, pe care se aşternuse un rânjet stupid. 

Amicul tău Trask e evreu! Se auzi ţipându-i în faţă tatălui 
său. De-aia am fost impotent cu jagardeaua de fie-sa astă- 
noapte! Asta-i motivul! Deodată, imediat după aceste 
gânduri, vocea rece, care apărea uneori în astfel de 
momente, se înălţă din adâncul său, anihilând pornirea 
crescândă de iraţionalitate, ca în 

(PĂSTREAZĂ- ŢI CUMPĂTUL, IMEDIAT!) 

Spatele unor porţi de oţel. 

Luă mâna tatălui său şi o strânse. Zâmbi cu inocenţă 
către faţa mândră a tatălui şi zise: - O, mulţumesc frumos, 
tată. 

Lăsară pagina de ziar la vedere şi un bileţel pentru 
Monica, pe care Dick insistă ca lodd să-l scrie şi să-l 
semneze: Fiul tâu vedetă, 1odd. 


22 


Ed French, zis şi „Pucker” French, zis şi Pete Adidas şi 
Ked Man, de asemenea zis şi Ed „Galoş” French, se afla în 
micul şi fermecătorul oraş San Remo de pe malul mării, 
pentru o convenţie a consilierilor vocaţionali. Era o 
pierdere de timp cum nu se putea mai vădită - singurul 
lucru asupra căruia consilierii vocaţionali puteau să cadă de 
acord era să nu cadă de acord asupra niciunui subiect - şi 
începu să se plictisească de articole, seminarii şi perioadele 
de discuţii după o singură zi. Pe la jumătatea celei de-a 
doua zile, descoperi că şi San Remo îl plictisea, şi că dintre 
adjectivele mic, fermecător şi pe malul mării, termenul 
cheie era mic. Lăsând la o parte panoramele splendide şi 
arborii sequoia, San Remo nu avea un cinematograf măcar 
sau o pistă de bowling, iar Ed nu dorise să intre în singurul 
bar din oraş - avea o parcare din pământ bătătorit plină de 
camionete, iar majoritatea camionetelor aveau pe barele de 
protecţie ruginite şi pe capotele de portbagaj abţibilduri cu 


Reagan. Nu-i era teamă c-o să fie brutalizat, dar nu voia să- 
şi petreacă seara uitându-se la nişte indivizi cu pălării de 
cowboy, care-o ascultau pe Loretta Lynn la tonomat. 

Aşa că iată-l în a treia zi a unei convenţii care se întindea, 
incredibil, de-a lungul a patru zile; iată-l în camera 217 a 
hotelului Holiday Inn, fără soţie şi fără fată, care 
rămăseseră acasă, cu televizorul stricat, şi nevoit să suporte 
mirosul neplăcut din preajma băii. Exista o piscină, dar 
eczema lui era atât de gravă în vara asta, încât nu s-ar fi 
îmbrăcat nici mort în costum de baie. De la tibie în jos arăta 
ca un lepros. Mai avea o oră până la următorul seminar (Să- 
i ajutăm pe copii cu handicap vocal - cu alte cuvinte, să 
facem ceva pentru copiii care se bâlbâiau şi care aveau 
vălul palatin fisurat, dar nu se puteau rosti pe şleau vorbele 
astea, Dumnezeule, cineva ar putea să ne scadă salariile), 
luase masa de prânz la singurul restaurant din San Remo, 
nu-i era somn, iar la singurul post pe care-l prindea 
televizorul se transmitea în reluare un episod din Ce vrăji a 
mai făcut nevasta mea. 

Aşa încât şedea cu cartea de telefon lângă el şi începu să 
o răsfoiască la întâmplare, abia conştient de ceea ce făcea, 
întrebându-se vag dacă ştia pe cineva îndeajuns de 
înnebunit după ceva ce era mic, fermecător sau pe malul 
mării ca să locuiască în San Remo. Ajunse la concluzia că 
ăsta era lucrul pe care ajungeau să-l facă toţi chiriaşii 
plictisiţi din hotelurile Holiday Inn de pe cuprinsul globului 
pământesc - să caute un prieten sau o rudă uitată, căreia 
să-i dea telefon. Aveai de ales între asta, Ce vrăji a mai făcut 
nevasta mea sau Biblia Gideon. Şi dacă se întâmpla totuşi să 
găseşti pe cineva, ce naiba puteai să-i spui? „Frank! Ce 
mama naibii faci? Şi, apropo, cum a fost - mic, fermecător 
sau pe malul mării?” Sigur. Exact. Dă-i omului un trabuc şi 
pe urmă dă-i şi foc. 

Totuşi, cum stătea întins pe pat frunzărind cartea de 
telefoane a orăşelului şi scanând pe jumătate coloanele, i se 
năzări că, într-adevăr, cunoştea pe cineva în San Remo. 


Vreun librar? Unul dintre nepoţii sau nepoatele Sondrei, 
din care puteai să alcătuieşti batalioane în marş? Vreun 
tovarăş de pocher din colegiu? Ruda vreunui elev? Aici 
parcă se aprinse un beculeţ, dar nu putu să-şi regleze mai 
fin aria de căutare. 

Continuă să răsfoiască şi constată că, până la urmă, i se 
făcuse somn. Aproape că aţipise când îşi aminti şi se ridică 
în capul oaselor, cât se poate de treaz. 

Lordul Peter! 

De câtva timp, pe PBS se reluaseră episoadele acelea cu 
Wimsey - Mărturia norilor, Crimă şi publicitate, Cei nouă 
croitori. El şi Sondra erau fascinaţi. Un tip pe care-l chema 
Ian Carmichael îl juca pe Wimsey, iar Sondra era înnebunită 
după el. Atât de înnebunită, de fapt, încât reuşise să-l irite 
pe Ed, căruia nu i se părea că acest Carmichael ar semăna 
vreun pic cu Lordul Peter. 

— Sandy, forma feţei ăstuia nu e aşa cum trebuie. Şi mai 
are şi dantură falsă, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Ha, ha, replica sarcastic Sondra, de pe canapeaua pe 
care şedea ghemuită. Eşti gelos, aia e! E atât de chipeș. 

— 'Taţi e gelos, taţi e gelos, cânta micuța Norma, ţopăind 
prin living-room, în pijamaua ei cu răţuşte. 

— Trebuia să fii în pat deja de o oră, zise Ed, uitându-se 
la fiica lui cu ostilitate. Şi dacă mai observ de câteva ori că 
eşti aici, s-ar putea să-mi amintesc că nu eşti acolo. 

Pe moment, micuța Norma tăcu, ruşinată. Ed se întoarse 
la Sondra. 

— Îmi amintesc de o întâmplare de-acum trei sau patru 
ani. Am avut un elev pe care-l chema Todd Bowden, iar 
bunicul lui a venit pentru o discuţie. Să ştii că omul ăla 
arăta într-adevăr ca Wimsey. Un Wimsey foarte bătrân, dar 
forma feţei era aşa cum trebuia, iar... 

— Uim-zii, Uim-zii, Dim-zii, fim-zii, cânta micuța Norma. 
Uim-zii, Bim-zii, duudl-uudl-duu... 

— Ia mai tăceţi, amândoi, îi dojeni Sondra. Eu cred că e 
cel mai frumos bărbat. 


Enervantă femeie! 

Dar oare nu se retrăsese bunicul lui Todd la San Remo? 
Ba da. Todd fusese unul dintre cei mai deştepţi băieţi din 
clasa a noua, în acel an. Şi pe urmă, dintr-odată, notele lui 
s-au dus pe râpă. Bătrânul venise la el, îi relatase o poveste 
familiară deja, în care era vorba de anumite dificultăţi 
conjugale, şi îl convinsese pe Ed să lase lucrurile aşa pentru 
o vreme şi să vadă dacă nu cumva se vor îndrepta de la 
sine. Părerea lui Ed era că vechiul truc cu Jaissez-faire nu 
funcţiona - dacă-i spuneai unui adolescent să aleagă între a- 
şi purta singur de grijă şi a muri, puştiul de obicei murea. 
Dar bătrânul fusese aproape straniu de persuasiv (probabil 
de vină fusese asemănarea cu Wimsey), iar Ed trebui să 
accepte să-i dea lui Todd un răgaz până la finalul viitoarei 
perioade a Carnetelor de Corijenţa. Şi al naibii să fie dacă 
Todd nu reuşise să se redreseze. Bătrânul trebuie să fi luat 
la trei păzeşte întreaga familie şi să-i pună serios la treabă, 
îşi zise Ed. Arăta ca unul care nu numai că era în stare să 
facă aşa ceva, dar chiar ar putea să simtă un fel de plăcere 
sumbră din asta. Apoi, cu doar două zile în urmă, văzuse 
poza lui 'lodd în ziar - fusese ales în Selecționata de 
baseball a Californiei de Sud. Nu era chiar de colea, dacă 
ţineai cont că în fiecare primăvară erau nominalizați în jur 
de cinci sute de băieţi. Probabil că nu şi-ar fi amintit 
niciodată numele bunicului dacă n-ar fi văzut fotografia. 

Răsfoi paginile cărţii de telefoane cu mai multă aplicaţie 
acum, urmări cu degetul o coloană scrisă cu litere 
minuscule şi iată-l: BOWDEN, VICTOR S. 403 Ridge Lane. 
Ed formă numărul şi sună de mai multe ori la celălalt capăt. 
Tocmai se pregătea să închidă când îi răspunse un bătrân. 

— Alo? 

— Bună ziua, domnule Bowden. Ed French la telefon. De 
la Liceu din Santo Donato. 

— Da? Politicos şi-atât. Niciun semn de recunoaştere. Mă 
rog, bătrânul mai îmbătrânise cu patru ani (ca noi toţi, de 


altfel!) şi fără doar şi poate că mai uita uneori anumite 
lucruri. 

— Vă mai amintiţi de mine, domnule? 

— Ar trebui? Vocea lui Bowden era precaută, iar Ed 
zâmbi. Bătrânul uita lucruri, dar făcea tot posibilul ca nu 
cumva cei din jur să-şi dea seama de asta. Şi tatăl lui fusese 
la fel când începuse să nu mai audă. 

— Am fost consilierul vocaţional al nepotului 
dumneavoastră, Todd, la liceul din Santo Donato. V-am 
sunat ca să vă felicit. Fără doar şi poate că a întrecut toate 
pronosticurile când a ajuns la liceu. lar acum a ajuns şi în 
Selecționata Californiei de Sud. Tare de tot! 

— Todd! Spuse bătrânul, tonul vocii înseninându-i-se 
instantaneu. Da, a făcut o treabă nemaipomenită, nu? Al 
doilea din clasă. Iar fata care a ieşit înaintea lui a urmat 
cursurile de business. O tentă de dispreţ în vocea 
bătrânului. Băiatul meu m-a sunat şi s-a oferit să vină să mă 
ia la festivitatea de înmânare a diplomelor, dar acum sunt în 
scaun de invalid. Mi-am frânt şoldul în ianuarie, anul trecut. 
N-am vrut să apar acolo în scaun cu rotile. Dar poţi să ştii 
că am în hol fotografia lui de la absolvire! Todd i-a făcut 
foarte mândri pe părinţii lui. Şi pe mine, fireşte. 

— Da, cred că am reuşit să-l trecem pârleazul, spuse Ed. 
Zâmbea în timp ce spunea asta, dar zâmbetul lui era uşor 
nedumerit - parcă bunicul lui Todd nu avea acelaşi glas. 
Dar, bineînţeles, totul se întâmplase cu mult timp în urmă. 

— Pârleaz? Ce pârleaz? 

— Mica discuţie pe care-am avut-o. Când Todd a avut 
probleme cu notele. Într-a noua. 

— Nu pricep ce spui, răspunse bătrânul încet. Nu mi-ar fi 
trecut niciodată prin cap să vorbesc pentru băiatul lui 
Richard. Ar provoca necazuri... oho, nici nu ştii ce necazuri 
mari ar provoca. Ai făcut o greşeală, tinere... 

— Dar... 

— Da, o greşeală. M-ai confundat cu un alt elev sau cu un 
alt bunic, îmi închipui. 


Ed era uluit, dar fără să fie dat pe spate. Pentru una din 
rarele ocazii din viaţa sa, nu-i venea în minte niciun cuvânt 
pe care l-ar fi putut spune. Dacă era vorba de confuzie, cu 
siguranţă că nu era din partea lui. 

— Ei bine, spuse Bowden cu îndoială în glas, a fost drăguţ 
din partea dumitale să suni, domnule... 

Ed îşi regăsi glasul. 

— Sunt chiar aici, în oraş, domnule Bowden. E o 
convenţie a consilierilor vocaţionali. O să termin mâine 
dimineaţă, pe la zece, după ce se lecturează articolul final. 
Pot să trec pe la dumneavoastră pe... consultă din nou 
cartea de telefoane... pe Ridge Lane ca să vă văd câteva 
minute? 

— Dar de ce? 

— Din pură curiozitate, cred. Totul ţine de trecut acum. 
Dar în urmă cu patru ani, Iodd a intrat într-o mare belea cu 
notele. Erau atât de proaste, încât am fost nevoit să-i trimit 
acasă o scrisoare cu situaţia lui şcolară, în care solicitam o 
şedinţă cu un părinte sau, în mod ideal, cu amândoi părinţii. 
În schimb, m-am trezit cu bunicul lui, un domn fermecător 
pe nume Victor Bowden. 

— Dar ţi-am spus deja... 

— Da. Ştiu. Şi cu toate acestea, am stat de vorbă cu 
cineva care susţinea că este bunicul lui Iodd. Nu mai 
contează aşa de mult acum, presupun, dar e bine să nu 
crezi decât în ceea ce vezi cu ochii tăi. Nu v-aş răpi decât 
câteva minute din timpul dumneavoastră. Mai mult nici n-aş 
putea, fiindcă sunt aşteptat acasă la ora cinei. 

— Timpul e tot ce am, spuse Bowden, cu o undă de regret 
în glas. O să fiu acasă toată ziua. Eşti binevenit. 

Ed îi mulţumi, îşi luă rămas-bun şi închise. Şezând la o 
margine de pat, se uita lung şi gânditor la telefon. După o 
vreme, se ridică şi luă un pachet de Phillies Cheroots din 
sacoul sport atârnat pe spătarul scaunului de la birou. 
Trebuia să se ducă; avea loc un seminar, iar dacă nu ar fi 
fost prezent, i s-ar fi simţit lipsa. Îşi aprinse un Cheroot cu 


un chibrit Holiday Inn şi lăsă băţul ars într-o scrumieră 
Holiday Inn. Se duse la fereastra Holiday Inn şi privi în gol 
afară, în curtea Holiday Inn. 

Nu mai contează aşa mult acum, îi spusese el lui Bowden, 
dar pentru el conta. Nu era obişnuit să fie tras pe sfoară de 
către unul dintre elevii lui şi această veste neaşteptată îl 
irita. Tehnic vorbind, presupunea că ar putea fi vorba de un 
caz de senilitate, dar Victor Bowden nu-i lăsase impresia 
unui ramolit căruia-i curgeau balele pe bărbie. Şi, la naiba, 
nu părea să fie acelaşi. 

Oare 'lodd Bowden îl trăsese în piept? 

Ajunse la concluzia că era posibil. Teoretic, cel puţin. Mai 
ales în cazul unui băiat inteligent ca Todd. Ar fi putut să 
tragă în piept pe oricine, nu doar pe Ed French. Ar fi putut 
să falsifice semnătura mamei sau a tatălui său pe Carnetele 
de Corijenţa, pe care le primise în perioada sa neagră. O 
mulţime de elevi îşi descoperă talentele latente de 
falsificatori, când primesc Carnetele de Corijenţa. Ar fi 
putut să folosească soluţie Pic ca să şteargă cerneala de pe 
rapoartele şcolare din al doilea şi al treilea trimestru, 
schimbând notele ca să le vadă părinţii şi apoi trecându-le 
din nou pe cele „adevărate”, astfel încât instructorul 
supraveghetor să nu observe nimic ciudat dacă ar fi 
aruncat o privire la rapoarte. Dubla aplicare de Pic ar fi fost 
vizibilă pentru cineva care se uita atent, dar instructorii 
supraveghetori aveau pe cap o medie de şaizeci de 
studenţi. Se puteau considera norocoşi dacă apucau să 
strige întregul catalog înainte de primul clopoțel, darămite 
să mai şi verifice dacă n-au fost cumva falsificate carnetele 
de note returnate. 

Cât despre poziţia finală în clasă a lui Todd, probabil că 
ar fi fost trasă în jos cu nu mai mult de trei puncte - două 
trimestre cu note proaste dintr-un total de douăsprezece. 
Celelalte note ale sale fuseseră asimetric de bune ca să 
compenseze cea mai mare parte a diferenţei. Şi câţi părinţi 
mai trec pe la şcoală ca să cerceteze situaţia şcolară a 


elevilor păstrată de Departamentul pentru Educaţie al 
statului California? Mai ales părinţii unui elev strălucit 
precum Todd Bowden. 

Riduri de încruntare apărură pe fruntea de regulă 
netedă a lui Ed French. 

Nu mai contează aşa mult acum. Ăsta era adevărul 
adevărat. Activitatea din liceu a lui Todd fusese exemplară; 
pentru nimic în lume n-ai fi putut să falsifici o medie de 94. 
Băiatul urma să ajungă la Berkeley, scria în articolul de ziar, 
iar Ed presupunea că părinţii lui erau teribil de mândri - 
aşa cum aveau tot dreptul să fie. Ed era din ce în ce mai 
convins că stilul american de viaţă căpăta un aspect negativ 
vicios, o dâră slinoasă de oportunism, descurcăreală, 
droguri ieftine, sex uşuratic, o moralitate ce devenea tot 
mai ceţoasă cu fiecare an. Când copilul trecea prin şcoală 
cu calificative de excelenţă, părinţii aveau dreptul să fie 
mândri. 

Nu contează acum... dar cine naiba era bunicul lui? 

Întrebarea nu-i ieşea din minte. Cine fusese? Să se fi dus 
Todd Bowden la filiala locală a Ghildei Actorilor de Cinema 
şi să fi lipit un anunţ pe avizier? TÂNĂR INTRAT ÎN BELEA 
CU NOTELE ARE NEVOIE DE UN OM VÂRSTNIC, PREF. 
70-80 ANI, CA SĂ JOACE CU TALENT ROLUL DE BUNIC, 
PLATA LA TARIFELE IMPUSE DE SINDICAT? Nu, nici 
vorbă. Exclus! Şi ce hahaleră de adult ar fi pus botul la o 
asemenea conspirație nebunească, şi pentru ce motiv? 

Ed French, zis şi Pucker, zis şi Ed Galoş, pur şi simplu nu 
ştia. Şi pentru că, de fapt, nu prea conta, strivi Cheroot-ul în 
scrumieră şi se duse la seminar. Dar atenţia lui continua să 
umble hai-hui. 

A doua zi se duse cu maşina la Ridge Lane şi avu o lungă 
discuţie cu Victor Bowden. Vorbiră despre struguri; vorbiră 
despre vânzarea cu amănuntul a produselor de băcănie şi 
cum marile reţele de magazine îi scoteau din joc pe micii 
comercianţi; vorbiră despre climatul politic din sudul 
Californiei. Domnul Bowden îi oferi lui Ed un pahar cu vin. 


Ed îl acceptă cu plăcere. Simţea că are nevoie de un pahar 
cu vin, chiar dacă era doar 10:40 dimineaţa. Victor Bowden 
semăna cu Peter Wimsey cam tot atât cât semăna o 
mitralieră cu o bâtă. Victor Bowden n-avea nici urmă din 
accentul slab de care-şi amintea Ed şi era de-a dreptul gras. 
Bărbatul care pretinsese că este bunicul lui Todd fusese 
slab-aşchie. Înainte să plece, Ed îi spuse: 

— V-aş fi recunoscător dacă n-aţi pomeni nimic din toate 
astea nici domnului, nici doamnei Bowden. S-ar putea să 
existe o explicaţie perfect rezonabilă la toată povestea... şi 
chiar dacă n-ar exista, totul ţine de trecut. 

— Uneori, spuse Bowden ţinând paharul de vin în soare şi 
admirându-i culoarea plăcut-închisă, trecutul nu adoarme 
aşa uşor. Altfel, de ce mai studiază oamenii istoria? 

Ed zâmbi stingherit şi nu zise nimic. 

— Dar nu-ţi face griji. Nu mă amestec niciodată în 
treburile lui Richard. lar Todd e un băiat bun. Al doilea în 
clasă... trebuie să fie un băiat bun. Am dreptate? 

— Fără doar şi poate, spuse cu entuziasm Ed, după care 
mai ceru un pahar de vin. 


23 


Dussander avea un somn agitat; zăcea într-o tranşee de 
coşmaruri. 

Oamenii dărâmau gardul. Frau mii, poate chiar milioane. 
Fugeau din junglă şi se aruncau asupra gardului electrificat 
din sârmă ghimpată, care acum incepea să se aplece 
ameninţător spre interior. Unele dintre sârme cedaseră şi 
acum se incolăceau agitate pe pământul bătătorit de pe 
terenul de paradă, împrăştiind scântei albastre. Şi cu toate 
astea, nu se mai sfârşeau. Fuherul era chiar atât de nebun 
precum afirmase Rommel dacă acum gândea - asta dacă 
gândise vreodată - că ar putea exista o soluţie finală la 
această problemă. Ei erau miliarde; umpleau universul; şi 
toți erau pe urmele lui. 


— Bătrâne. Trezeşte-te, bătrâne. Dussander. Trezeşte-te, 
bătrâne, trezeşte-te. 

La început, crezu că vocea aceasta provenea din vis. 

Vorbea în germană; trebuia să fie parte a acelui vis. 
Desigur, ăsta era motivul pentru care vocea părea atât de 
înspăimântătoare. Dacă se trezea, ar fi scăpat de ea, aşa 
încât înotă spre suprafaţă... 

Bărbatul şedea lângă patul lui pe un scaun întors cu 
spătarul spre pat - un bărbat în carne şi oase. 

— Trezeşte-te, bătrâne, spunea musafirul. 

Era tânăr - nu avea mai mult de treizeci de ani. Avea 
ochii negri şi atenţi în spatele ochelarilor cu rame din oţel. 
Părul castaniu era lung până la guler şi, într-un moment de 
derută, Dussander crezu că era băiatul, deghizat. Dar se 
convinse că ăsta nu era băiatul, văzându-l îmbrăcat într-un 
costum albastru demodat, mult prea călduros pentru clima 
californiană. Pe reverul costumului se vedea o mică insignă 
din argint. Argint, metalul care se folosea la uciderea 
vampirilor şi a vârcolacilor. Era o stea evreiască. 

— Cu mine vorbeşti? Întrebă Dussander în germană. 

— Păi cu cine să vorbesc? Colegul de salon a plecat. 

— Heisel? Da. A plecat acasă ieri. 

— Te-ai trezit acum? 

— Fireşte. Dar se pare că m-ai confundat cu altcineva. Eu 
mă numesc Arthur Denker. Poate că ai intrat în altă cameră. 
— Numele meu e Weiskopf. lar al tău e Kurt Dussander. 

Dussander vru să-şi lingă buzele, dar n-o făcu. Era posibil 
totuşi ca asta să facă parte tot din vis - o nouă fază, nimic 
mai mult. Adu-mi un bețiv şi un cuțit de măcelar, domnule 
Stea-evreiască-in-rever, şi-o să te destram ca pe fum. 

— Nu cunosc niciun Dussander, îi spuse el tânărului. Nu 
te înţeleg. Să sun după soră? 

— Ba înţelegi, spuse Weiskopf. Îşi schimbă uşor poziţia şi 
îşi dădu la o parte de pe frunte o buclă de păr. Banalitatea 
acestui gest risipi şi ultima speranţă a lui Dussander. 

— Heisel, spuse Weiskopf şi arătă spre patul gol. 


— Heisel, Dussander, Weiskopf... niciunul dintre aceste 
nume nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Heisel a căzut de pe scară în timp ce-şi bătea în cuie 
streaşină nouă pe o latura a casei, spuse Weiskopf. Şi-a 
nenorocit şira spinării. S-ar putea să nu mai meargă 
niciodată pe picioarele lui. Din nefericire. Dar asta nu a fost 
singura tragedie a vieţii sale. A fost deţinut la Patin, unde şi- 
a pierdut soţia şi fiicele. Patin, unde tu ai fost comandant. 

— Cred că eşti nebun, spuse Dussander. Numele meu e 
Arthur Denker. Am venit în această ţară când a murit soţia 
mea. Înainte de asta, am fost... 

— Scuteşte-mă de povestea asta, i-o reteză Weiskopf, 
ridicând o mână. Nu ţi-a uitat faţa. Această faţă! 

Weiskopf flutură o fotografie în faţa lui Dussander, ca un 
magician care-şi execută trucul. Era una dintre acelea pe 
care i le arătase băiatul cu ani în urmă. Un Dussander 
tânăr, cu un chipiu lăsat pe o parte şmechereşte, aşezat la 
birou. 

Dussander vorbi lent, în engleză de data asta, 
pronunţând cuvintele cu atenţie. 

— În timpul războiului am fost maşinist în fabrică. Treaba 
mea era să supraveghez fabricarea de diferenţiale şi 
trenuri de transmisie pentru vehiculele blindate şi 
camioane. Mai târziu am ajutat la fabricarea tancurilor 
Tiger. Unitatea mea de rezervişti a fost mobilizată în timpul 
bătăliei pentru Berlin şi acolo am luptat onorabil, chiar dacă 
pentru scurt timp. După război am lucrat în Essen, la 
Menschler Motor Works până când... 

-... până când a devenit necesar ca dumneata să fugi în 
America de Sud. Cu aurul topit din dinţii evreilor şi argintul 
topit din bijuteriile evreilor şi contul numerotat de la o 
bancă elveţiană. Domnul Heisel a plecat acasă fericit, să ştii. 
Oh, a avut un moment oribil când s-a trezit pe întuneric şi 
şi-a dat seama cu cine împarte salonul de spital. Dar acum 
se simte mai bine. Simte că Dumnezeu i-a acordat sublimul 
privilegiu de a-şi frânge spinarea în aşa fel, încât să joace 


un rol esenţial în capturarea unuia dintre cei mai mari 
măcelari de făpturi umane care-au trăit vreodată. 

Dussander vorbi lent, pronunţând cu atenţie: 

— În timpul războiului am fost maşinist în fabrică... 

— Oh, de ce n-o laşi baltă? Documentele dumitale nu 
rezistă la o examinare serioasă. Ştiu asta şi o ştii şi 
dumneata. Eşti descoperit. 

— Treaba mea era să supraveghez fabricarea de... 

— De cadavre! Într-un fel sau altul, vei ajunge în Tel Aviv 
până-n Anul Nou. De data asta, autorităţile colaborează cu 
noi, Dussander. Americanii vor să ne facă fericiţi, iar 
dumneata eşti unul dintre lucrurile care ne vor face fericiţi. 

-... de diferenţiale şi trenuri de transmisie pentru 
vehiculele blindate şi camioane. Mai târziu am ajutat la 
fabricarea tancurilor Tiger. 

— De ce ţii morţiş să fii obositor? De ce tragi de timp? 

— Unitatea mea de rezervişti a fost mobilizată... 

— Prea bine, atunci. O să mă vezi din nou. Curând. 
Weiskopf se ridică. leşi din încăpere. Pentru un moment, 
umbra lui se fâţâi pe perete, după care dispăru şi asta. 
Dussander închise ochii. Se întrebă dacă Weiskopf spusese 
adevărul despre colaborarea americanilor. Cu trei ani în 
urmă, când era penurie de petrol în America, n-ar fi crezut. 
Dar actualele tulburări din Iran s-ar putea să consolideze 
sprijinul american pentru Israel. Era posibil. Într-un fel sau 
altul, legal sau ilegal, Weiskopf şi colegii lui vor punea 
gheara pe el. Când venea vorba de nazişti, erau 
intransigenţi, iar în ceea ce priveşte lagărele de 
concentrare, erau nebuni. 

Îi tremura tot corpul. Dar ştia ce trebuia să facă acum. 


24 


Arhivele şcolare pentru elevii care învăţaseră la Liceul 
Santo Donato erau păstrate într-un depozit vechi şi întins, 
situat în partea de nord a complexului. Nu era departe de 


depoul de cale ferată părăsit. Era întunecos şi sunetele se 
reverberau în incinta care mirosea a ceară şi cremă de 
lustruit şi Detergent Industrial 999 - pentru că era în 
acelaşi timp depozitul de rechizite al departamentului 
şcolar. 

Ed French ajunse acolo în jurul orelor patru după- 
amiaza, cu Norma de mână. Un supraveghetor îi lăsă să 
intre, îi spuse lui Ed că ceea ce căuta se afla la etajul al 
patrulea şi îi conduse la un ascensor lent şi zgomotos, care 
o sperie pe Norma, reducând-o la o tăcere necaracteristică. 

Fetiţa îşi reveni când ajunseră la al patrulea etaj şi începu 
să ţopăie şi să se zbenguie pe culoarele întunecoase 
alcătuite din stive de cutii şi dosare, în vreme ce Ed căuta şi 
în cele din urmă găsi dosarele ce conţineau situaţiile 
şcolare din 1975. Trase afară a doua cutie şi începu să 
răsfoiască la litera B. Bork, Bostwick, Boswell, Bowden, 
Todd. Scoase cartonul, clătină din cap nerăbdător în timp 
ce-l citea pe sărite în lumina obscură şi îl duse aproape de 
una din ferestrele înalte şi prăfuite. 

— Nu mai alerga pe-aici, scumpa mea, strigă el peste 
umăr. 

— De ce, tăticule? 

— Pentru că trolii or să te-nhaţe, spuse el şi ridică la 
lumină situaţia şcolară a lui Iodd. 

Văzu imediat. Situaţia aceasta şcolară, aflată la dosar 
deja de trei ani, fusese falsificată cu mare atenţie, aproape 
profesionist. 

— Dumnezeule mare, bâigui Ed French. 

— Trolii, trolii, trolii! Cânta cu voioşie Norma, în timp ce 
continua să danseze de-a lungul culoarelor. 


25 


Dussander mergea cu băgare de seamă de-a lungul 
coridorului de spital. Mersul îi era încă şovăielnic. Avea pe 
el halatul lui albastru peste pijamaua albă de spital. Se 


făcuse noapte, abia trecuse de ora opt, iar asistentele 
schimbau turele. Următoarea jumătate de oră avea să fie 
confuză - observase că toate schimbările de ture erau 
confuze. Era perioada în care se făcea schimb de notițe, 
schimb de bârfe şi se beau cafele la oficiul asistentelor, care 
era imediat după colţ, de cum treceai de cişmeaua de apă. 

Ce-i trebuia lui se afla chiar vizavi de cişmea. 

Trecu neobservat prin holul larg, care, la această oră, îi 
amintea de o gară lungă şi răsunătoare, înainte de plecarea 
unui tren de pasageri. Răniţii ambulanți se plimbau încolo şi 
încoace, unii îmbrăcaţi în halate, ca şi el, alţii ţinându-şi 
laolaltă părţile pijamalelor de spital. Fragmente muzicale 
disparate se auzeau de la cinci-şase radiouri cu tranzistori 
aflate în cinci-şase saloane diferite. Vizitatorii veneau şi 
plecau. Un bărbat râdea într-un salon, iar altul părea să 
plângă undeva mai încolo, pe hol. Pe lângă el trecu un 
doctor cu nasul într-un roman. 

Dussander ajunse la cişmea, bău puţină apă, se şterse la 
gură cu palma făcută căuş şi se uită la uşa închisă de vizavi. 
Uşa asta era mereu închisă... cel puţin teoretic. Practic, 
observase că uneori rămânea şi  descuiată şi 
nesupravegheată. Cel mai adesea în timpul jumătăţii de oră 
haotice dintre schimburi, când asistentele se adunau toate 
după colţ. Dussander observase toate astea cu ochiul 
experimentat şi precaut al unuia care de multă, multă 
vreme stătea în alertă. Şi-ar fi dorit doar să fi putut observa 
acea uşă anonimă încă vreo săptămână, căutând vreo 
încălcare periculoasă a stereotipurilor - pentru că nu avea 
decât o şansă unică. Dar nu a avut încă o săptămână. Poate 
că statutul lui de „Vârcolac-Rezident” ar mai fi trecut 
neobservat două-trei zile, dar şi mâine se putea întâmpla să 
fie descoperit. Nu avea curajul să aştepte. Când se va afla, 
va fi supravegheat în permanenţă. 

Mai luă o înghiţitură, se şterse iar la gură şi se uită în 
ambele părţi. Apoi, relaxat, fără să încerce să se furişeze, 
traversă holul, răsuci mânerul uşii şi intră în magazia de 


medicamente. Dacă asistenta de serviciu se întâmpla să fie 
deja aşezată la birou, el ar fi fost doar domnul Denker cel 
miop. Îmi cer scuze, scumpă doamnă, am crezut că aici e 
WC-ul. Ce prostie din partea mea! 

Dar magazia de medicamente era pustie. 

Îşi plimbă privirea pe raftul cel mai de sus din stânga sa. 
Doar picături pentru ochi şi picături pentru urechi. Al doilea 
raft: laxative şi supozitoare. Pe al treilea raft văzu Seconal 
şi Veronal. Luă o sticluţă de Seconal şi o vâri în buzunarul 
halatului. Apoi se întoarse la uşă şi ieşi pe hol fără să se uite 
în jur, cu un zâmbet nedumerit pe faţă - aici sigur nu era 
WC-ul, nu? Aa, iată-l, imediat lângă cişmea. Ce prostie din 
partea mea! 

Se duse la uşa pe care scrie BĂRBAŢI, intră şi se spălă pe 
mâini. Apoi se înapoie pe hol la salonul semiprivat, care 
acum rămăsese pe deplin privat după plecarea ilustrului 
domn Heisel. Pe măsuţa dintre paturi se afla un pahar şi o 
carafă din plastic plină cu apă. Păcat că nu avea la 
îndemână şi nişte bourbon; zău că era păcat. Dar pilulele 
aveau să-l poarte spre înălţimi la fel de frumos, indiferent 
de fluidul cu care erau înghiţite. - Morris Heisel, salud, 
spuse el cu un zâmbet slab şi-şi turnă un pahar cu apă. 
După toţi anii aceia în care-i fusese frică şi de propria 
umbră, în care văzuse feţe ce păreau familiare pe băncile 
din parcuri, în restaurante sau în autogări, în cele din urmă 
fusese recunoscut şi dat în vileag de un ins pe care nu l-ar fi 
putut deosebi de Adam. Era aproape amuzant. Abia dacă-l 
învrednicise pe Heisel cu două uitături, Heisel şi spatele lui 
rupt de Dumnezeu. Dacă se gândea mai bine, nu era 
aproape amuzant, era foarte amuzant. 

Puse pe limbă trei pastile, le înghiţi cu apă, mai luă trei, 
după care încă trei. În salonul de vizavi văzu doi bătrâni 
ţâfnoşi, aplecaţi deasupra unei măsuţe, absorbiți de un joc 
de cribbage. Unul dintre ei avea o hernie, Dussander ştia. 
Ce avea celălalt? Pietre la fiere? Pietre la rinichi? Tumoare? 
Prostată? Ororile bătrâneţii. Erau nenumărate. 


Umplu din nou paharul cu apă, dar nu mai luă alte 
pastile. Dacă erau prea multe, puteau să-i zădărnicească 
scopul. Risca să le vomite şi, cu acest prilej, să elimine şi 
reziduurile din stomac, făcându-l să rămână în viaţă pentru 
cine ştie ce insulte ar fi putut să imagineze americanii şi 
israelienii. Nu avea nicio intenţie să încerce a-şi lua viaţa 
într-un mod stupid, ca o Hausfrau cuprinsă de o criză de 
plâns. Când începea să se simtă amorţit de somn, avea să 
mai ia câteva pastile. Aşa era cel mai bine. 

Vocea tremurândă a unuia dintre jucătorii de cribbage 
ajunse până la el, subţire şi triumfătoare: 

— De două ori mi-au intrat trei optari... mi-au ieşit 
cincisprezece şi douăsprezece puncte... şi pe urmă mi-a 
intrat la tanc valetul pentru treisprezece. Ei, acu ce mai zici 
de frumuseţea asta? 

— Lasă, nu-ţi face griji, replică încrezător bătrânul cu 
hernie. Eu sunt primul la numărătoare. O să vezi tu cum 
dau colţui15*. 

A da colţul, îşi zise Dussander, somnoros acum. O 
expresie cât se poate de adecvată - dar americanii au o 
adevărată pasiune pentru expresiile argotice. Nu-mi pasă 
nici cât negrul de sub unghie, plimbă ursul, să ţi-o bagi 
unde n-ajunge soarele, banii vorbesc. Minunate expresii. 

Credeau c-au pus mâna pe el, dar el avea să dea colţul 
chiar sub ochii lor. 

Se pomeni că ar fi vrut, dintre toate lucrurile absurde, să- 
i poată lăsa un bilet băiatului. Ar fi vrut să-i poată spune să 
fie foarte grijuliu. Să asculte de un bătrân care, până la 
urmă, şi-a depăşit limitele. Şi-ar fi dorit să-i spună băiatului 
că în cele din urmă el, Dussander, ajunsese să-l respecte, 
chiar dacă n-o să poată niciodată să-l placă, şi că să stea de 
vorbă cu el a fost mai bine decât să-şi asculte şirul 
neîntrerupt al gândurilor. Dar orice bilet, oricât de inocent, 
ar fi putut să arunce suspiciuni asupra băiatului, iar 
Dussander nu dorea asta. Ei da, va avea o lună-două 
proaste, aşteptând să apară vreun agent guvernamental 


care să-l interogheze cu privire la un document găsit într-o 
cutie de valori închiriată unui anume Kurt Dussander, zis şi 
Arthur Denker... dar, după o vreme, băiatul va ajunge să 
creadă că amicul lui mai vârstnic spusese adevărul. Nu era 
nevoie ca băiatul să fie atins de vreunul din aceste pericole, 
atâta timp cât îşi păstra cumpătul. 

Dussander întinse mâna ce părea să se întindă kilometri 
întregi, luă paharul cu apă şi luă alte trei pastile. Puse 
paharul la loc, închise ochii şi-şi aşeză mai bine capul pe 
perna moale, moale. Nu se simţise niciodată atât de 
somnoros, iar somnul avea să-i fie lung. Lung şi odihnitor. 

Doar dacă nu apăreau vise. 

Ideea avu darul să-l şocheze. Vise? Te rog, Doamne, nu. 
Nu acele vise. Nu pentru eternitate, când toate şansele de a 
mă mai trezi vreodată sunt nule. Nu... 

Cuprins subit de teroare, încercă să se trezească. Avu 
senzaţia că nişte mâini se iţeau nerăbdătoare din pat ca să-l 
înhaţe, mâini subţiri cu degete înfometate. 

(! NU!) 

Gândurile lui se descompuseră într-o spirală tot mai 
abruptă de întuneric, iar el se duse în josul spiralei, ca şi 
cum ar fi alunecat pe o sanie bine unsă, jos, tot mai jos, spre 
visurile care-l aşteptau acolo. 

Supradoza i-a fost descoperită la 1:35 noaptea, iar un 
sfert de oră mai târziu a fost declarat mort. Asistenta de 
serviciu era tânără şi fusese sensibilă la curtenia uşor 
ironică a domnului Denker. O podidi plânsul. Era catolică şi 
nu putea pricepe de ce un bătrân atât de simpatic, care se 
înzdrăvenea cu fiecare zi, de ce a dorit să facă un asemenea 
lucru şi să-şi condamne la iad sufletul nemuritor. 


26 


Sâmbătă dimineaţa, în familia Bowden, nimeni nu se 
trezea mai devreme de nouă. In dimineaţa asta, la 9:30, 
Todd şi tatăl lui citeau la masă, iar Monica, mai somnoroasă 


dimineaţa, le servea ouă jumări, suc de fructe şi cafea fără 
să scoată o vorbă, pe jumătate cufundată în visele ei. Todd 
citea un roman de science-fiction, iar Dick era absorbit în 
lectura revistei Architectural Digest, când ziarul se lovi de 
uşă. 

— Vrei să-l aduc, tată? 

— Las că-l iau eu. 

Dick aduse ziarul, dădu să soarbă din cafea, după care se 
înecă în clipa când ochii îi căzură pe prima pagină. 

— Dick, ce-ai păţit? Întrebă Monica, grăbindu-se să 
ajungă la el. 

Dick expectora cafeaua care o luase pe calea greşită şi, în 
timp ce Todd se uita la el pe deasupra romanului pe care-l 
citea, cuprins de o uimire moderată, Monica începu să-l 
buşească pe spate. La al treilea pumn, privirea ei căzu pe 
titlul de-o şchioapă al ziarului şi se opri cu pumnul în aer, ca 
şi cum s-ar fi jucat de-a statuile vii. Ochii i se măriră până 
când puteai să juri c-or să cadă pe masă. 

— Dumnezeule mare şi bun! Reuşi să îngaime Dick 
Bowden cu vocea înecată. 

— Dar nu e... Nu pot să cred... începu să zică Monica, dar 
se opri brusc. Se uită la Todd. Of, dragule... 

Şi tatăl lui se uita la el. 

De-acum alarmat, 'lodd ocoli masa. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Domnul Denker, spuse Dick... dar mai multe nu reuşi 
să zică. 

Todd citi şi el titlul şi înţelese totul. Cu litere negre scria: 
NAZIST FUGAR SE SINUCIDE ÎN SPITALUL SANTO 
DONATO. Mai jos, două fotografii, una lângă alta. Todd le 
văzuse pe amândouă înainte. Una îl arăta pe Arthur Denker, 
cu şase ani mai tânăr şi mai vioi. Iodd ştia că fusese făcută 
de un fotograf ambulant hipiot şi că bătrânul o cumpărase 
doar ca să se asigure că nu ajungea din întâmplare în 
mâinile cui nu trebuia, în cealaltă poză putea fi admirat un 
ofiţer SS pe nume Kurt Dussander, cu cravaşa ţinută 


elegant la subsuoară (cu aroganță, ar fi putut spune unii), 
cu chipiul lăsat uşor pe o parte. 

Dacă aveau fotografia făcută de hipiot, înseamnă că 
intraseră în casa bătrânului. 

Todd citi pe sărite articolul, cu mintea vâjâind de-atâta 
gânduri. Niciun cuvânt despre beţivi. Dar cadavrele aveau 
să fie găsite, iar când se va întâmpla asta, povestea va 
căpăta proporţii globale. COMANDANTUL DE LA PATIN NU 
ŞI-A PIERDUT INSTINCTELE. OROARE ÎN PIVNIŢA UNUI 
NAZIST. N-A ÎNCETAT SĂ UCIDĂ. 

Todd Bowden se clătină pe picioare. 

Departe, ca un ecou, auzi ţipătul ascuţit al mamei sale: 

— Prinde-l, Dick! A leşinat! 

Cuvântul 

(leşinatleşinatleşinat) 

S-a repetat la nesfârşit. Simţi vag cum tatăl lui îl prinde şi 
apoi, pentru scurt timp, Todd nu simţi nimic, nu auzi absolut 
Nimic. 


27 


Ed French tocmai mânca un pateu Danish, când desfăcea 
ziarul de dimineaţă. Tuşi, scoase nişte sunete stranii, şi 
scuipă, împrăştiind pe toată masa bucățele de pateu. 

— Eddie! Strigă, oarecum alarmată, Sondra French. Ai 
păţit ceva? 

— 'Taţi se-neacă, taţi se-neacă, proclamă micuța Norma 
cu o bună dispoziţie neliniştită, după care începu s-o ajute 
pe maică-sa, cărându-i cu voioşie lui Ed pumni în spinare. 
Acesta abia dacă simţea loviturile. Rămăsese cu ochii 
holbaţi la ziar. 

— Ce s-a întâmplat, Eddie? Întrebă din nou Sondra. 

— E el! E el! Strigă Ed, înfigând degetul în ziar cu atâta 
forţă, încât unghia rupse hârtia până la secţiunea A. Omul 
ăla! Lordul Peter! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce tot v... 


— Ăsta e bunicul lui Todd Bowden. 

— Ce? Criminalul ăla de război? Eddie, asta-i o nebunie. 

— Dar e el, aproape că gemu Ed. lisuse Atotputernic, 
ăsta ed! 

Sondra French se uită la fotografie lung şi fix. 

Nu seamănă deloc cu Peter Wimsey, spuse ea în final. 


28 


Todd, alb la faţă ca varul, şedea pe canapea între mama şi 
tatăl lui. 

În faţa lor se afla un detectiv de poliţie cărunt şi politicos, 
pe care-l chema Richler. Tatăl lui Todd se oferise să sune la 
poliţie, dar Todd o făcu până la urmă, cu vocea oscilând 
între registrele vocale, ca atunci când avea paisprezece ani. 

Îşi termină recitalul. Nu durase mult. Vorbea cu o lipsă de 
tonalitate mecanică, speriind-o de moarte pe Monica. Avea 
aproape optsprezece ani, adevărat, dar în foarte multe 
privinţe rămăsese un adolescent. Chestia asta avea să-l 
traumatizeze pentru totdeauna. 

— l-am citit... oh, nu ştiu. Tom Jones. Moara de pe Floss. 
Asta a fost plictisitoare. Credeam că nu mai ajung s-o 
termin. Câteva povestiri de Hawthorne - îmi amintesc că i- 
au plăcut în mod deosebit „Marele chip de piatră” şi 
„lânărul Goodman Brown”. Am început şi Documentele 
clubului Pickwick, dar nu i-a plăcut. Zicea că Dickens nu 
poate fi amuzant decât atunci când e serios, iar Pickwick 
era doar jucăuşă. Chiar aşa s-a exprimat: jucăuşă. Cel mai 
bine ne-am înţeles cu Tom Jones. Ne-a plăcut la amândoi. 

— lar asta a fost acum patru ani, zise Richler. 

— Da. Am continuat să trec pe la el să-l văd, când mai 
prindeam o ocazie, dar liceul l-am făcut în cealaltă parte a 
oraşului... câţiva colegi au pus la cale o echipă de baseball... 
aveam mai multe teme de făcut acasă... ştiţi- asta era 
situaţia. 

— Aveai mai puţin timp liber. 


— Mai puţin timp, exact! Trebuia să munceşti mult mai 
mult în liceu, ca să obţii notele necesare pentru a intra la 
facultate. 

— Dar Iodd este un elev foarte capabil, zise Monica 
aproape automat. A absolvit al doilea în promoţia lui. Am 
fost tare mândri. 

— Cred şi eu c-aţi fost, spuse Richler cu un zâmbet cald. 
Am şi eu doi băieţi în Fairview, jos, în vale, şi cu chiu cu vai 
reuşesc să-şi păstreze eligibilitatea sportivă. Se întoarse iar 
către 'lodd. Nu i-ai mai citit alte cărţi după ce ai început 
liceul? 

— Nu. Câteodată îi mai citeam ziarul. Mă duceam pe la el 
şi mă întreba care erau titlurile principale. Era interesat de 
Watergate, când au avut loc evenimentele. Şi întotdeauna 
voia să ştie cum merge treaba cu acţiunile de la bursă, iar 
literele mărunte de pe pagina respectivă îl scoteau din 
izmene - scuze, mamă. 

Monica îl bătu uşurel pe mână. 

— Nu ştiu de ce îl interesau acţiunile alea, doar că-l 
interesau. 

— Avea câteva acţiuni, spuse Richler. Aşa îşi ducea traiul. 
Dussander avea ascunse prin casă cinci rânduri diferite de 
documente de identitate. Omul era foarte precaut, fără 
doar şi poate. 

— Presupun că-şi ţinea acţiunile într-o cutie de valori pe 
undeva, remarcă Iodd. 

— Poftim? Replică Richler ridicând din sprâncene. 

— Acţiunile alea, spuse Todd. Tatăl lui, care păruse şi el 
nedumerit, acum dădea din cap aprobativ către Richler. 

— Certificatele de acţiuni erau într-o valiză sub pat, zise 
Richler, împreună cu fotografia aia a lui în calitate de 
„Denker”. A avut o cutie de valori, băiete? A spus vreodată 
c-ar avea aşa ceva? 

Todd se gândi, apoi clătină din cap. 

— Nu, dar mă gândeam că în aşa ceva se ţin acţiunile. Nu 
ştiu. Povestea... povestea asta pur şi simplu... m-a dat peste 


cap. Clătină din cap cu un gest de stupefacţie care era cât 
se poate de real. Pentru că era cu adevărat stupefiat. Totuşi, 
puţin câte puţin, simţi cum instinctul lui de conservare 
răzbeşte la suprafaţă. Simţea o vioiciune crescândă şi 
primele semne de încredere. Dacă Dussander avusese într- 
adevăr o cutie de valori, în care să-şi păstreze documentul 
asigurător, nu şi-ar fi transferat şi acţiunile acolo? Şi 
fotografia aia? 

— Colaborăm cu israelienii la cazul ăsta, spuse Richler. 
Într-o manieră foarte neoficială. V-aş fi recunoscător dacă n- 
aţi pomeni despre asta, dacă vă hotărâți să vorbiţi cu vreun 
ziarist. Sunt nişte profesionişti adevăraţi. Unul dintre ei, îl 
cheamă Weiskopf, ar dori să stea de vorbă cu tine mâine, 
Todd. Dacă nu ai nimic împotrivă şi dacă sunt de acord şi 
părinţii tăi. 

— Cred că n-am nimic împotrivă, spuse Todd, dar simţi un 
fel de groază atavică la gândul că va fi adulmecat de aceiaşi 
copoi care îl urmărise pe Dussander în ultima treime a vieţii 
sale. Dussander nutrise un respect sănătos pentru ei, iar 
Todd ştia că i-ar prinde bine să nu uite lucrul ăsta. 

— Domnule şi doamnă Bowden? Sunteţi de acord ca Ilodd 
să se vadă cu domnul Weiskopt? 

— Sigur, dacă şi Todd e de acord, spuse Dick Bowden. Aş 
dori să fiu prezent, totuşi. Am citit unele lucruri despre 
indivizii ăştia de la Mossad... 

— Weiskopf nu face parte din Mossad. Este ceea ce 
israelienii numesc un agent operativ special. De fapt, el 
predă gramatica idiş - dacă vă vine să credeţi - şi literatura 
engleză. Şi a mai scris şi două romane, completă Richler 
zâmbind. 

Dick ridică o mână, fără să se lase impresionat. 

— Orice-ar fi, n-am să-l las să-l hărţuiască pe Todd. Din ce 
am citit, oamenii ăştia sunt în stare să fie prea profesionişti. 
Poate că el e în regulă. Dar vreau ca dumneata şi acest 
Weiskopf să vă amintiţi că Todd a încercat să-l ajute pe 


bătrânul acela. Nu a avea de unde să ştie că naviga sub un 
drapel fals. 

— Nu-i nicio problemă, tată, spuse 'lodd cu un zâmbet 
lipsit de entuziasm. 

— Vreau doar să ne daţi tot ajutorul pe care puteţi să ni-l 
daţi, replică Richler. Vă apreciez preocuparea, domnule 
Bowden. Cred c-o să constataţi şi singur că Weiskopf e un 
gen de om plăcut şi relaxat. Eu mi-am terminat întrebările, 
dar o să anticipez un pic lucrurile şi-am să vă spun cei 
interesează cel mai mult pe israelieni. lodd era cu 
Dussander când a avut atacul de cord care l-a trimis la 
spital... 

— M-a rugat să mă duc la el să-i citesc o scrisoare, zise 
Todd. 

— Ştim. Richler se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi, 
cravata legănându-i-se în faţă ca să formeze o verticală faţă 
de podea. Israelienii vor să ştie ce era cu scrisoarea aceea. 
Dussander a fost un peşte mare, dar nu era ultimul din iaz - 
sau cel puţin aşa spune Sam Weiskopf, şi-l cred. Ei sunt de 
părere că era posibil ca Dussander să aibă habar de mulţi 
dintre ceilalţi peşti. Majoritatea celor rămaşi încă în viaţă se 
află probabil în America de Sud, dar s-ar putea să mai fie 
răspândiţi în o duzină de ţări... printre care şi Statele Unite. 
Ştiaţi că au înhăţat un om care fusese Unterkommandant la 
Buchenwald, în holul unui hotel din 'Tel Aviv? 

— Serios? Zise Monica, făcând ochii mari. 

— Serios, încuviinţă din cap Richler. Acum doi ani. Ideea 
e tocmai că israelienii consideră că scrisoarea pe care 
Dussander dorea ca Todd să i-o citească era de la unul 
dintre ceilalţi peşti. Poate că au dreptate, poate că se 
înşeală. În oricare dintre cazuri, ei vor să ştie. 

Todd, care se înapoiase acasă la Dussander şi dăduse foc 
scrisorii, spuse: 

— V-aş ajuta - pe dumneavoastră sau pe acest Weiskopf, 
dacă aş putea, domnule locotenent Richler, dar scrisoarea 
era în germană. Chiar mi-a fost greu s-o citesc. Mă simţeam 


ca un papagal. Domnul Denker... Dussander... devenea tot 
mai interesat şi mă ruga să citesc pe litere cuvintele pe care 
nu le pricepea din cauza... ăăâă... pronunţiei mele. Dar cred 
că reuşea până la urmă să înţeleagă. Îmi amintesc că la un 
moment dat a râs şi a zis: „Da, da, chiar aşa ai face, nu?” 

Pe urmă a spus ceva în germană. Asta se întâmpla cu 
două sau trei minute înainte să aibă acel atac de inimă. 
Ceva despre Dummkopf. Asta înseamnă „prost” în germană, 
cred. 

Se uita nesigur la Richler, fiind încântat în sinea lui de 
această minciună. 

Richler încuviinţa din cap. 

— Da, putem să înţelegem că scrisoarea era în germană. 
Doctorul care l-a internat a auzit povestea de la tine şi a 
confirmat-o. Dar scrisoarea propriu-zisă, Todd... Îţi 
aminteşti ce s-a întâmplat cu ea? 

Fe, gata, îşi zise Todd. Punctul crucial. 

— Cred că era încă pe masă când a venit ambulanţa. 

Când am plecat cu toţii. N-aş putea să depun mărturie la 
tribunal, dar... 

— Şi eu cred că era o scrisoare pe masă, zise Dick. Am 
luat ceva de pe masă şi m-am uitat la ea. Era hârtie de scris 
Air-mail, cred, dar n-am remarcat că ar fi scrisă în 
germană. 

— Atunci, ar trebui să fie tot acolo, spuse Richler. Tocmai 
asta nu reuşim să înţelegem. 

— Dar de ce? Spuse Dick. Adică, nu era acolo? 

— Nu era şi nu este. 

— O fi intrat vreun hoţ în casă, prin efracţie, sugeră 
Monica. 

— N-ar fi fost nevoie să intre prin efracție, replică 
Richler. În confuzia care s-a creat când l-au luat la spital, 
casa n-a mai fost încuiată. Se pare că nici Dussander nu s-a 
gândit vreo clipă să roage pe cineva să se ducă să încuie 
uşa. Cheia de la zăvor era încă în buzunarul pantalonilor 
când a murit. Casa lui a rămas neîncuiată din momentul în 


care infirmierii de la ambulanţă l-au scos afară şi până când 
am sigilat-o noi azi-dimineaţă la orele 2:30. 

— Ei bine, asta-i situaţia, spuse Dick. 

— Nu, interveni Todd. Îmi dau seama ce-l frământă pe 
domnul locotenent Richler. Oh, da, îşi dădea seama foarte 
bine. Trebuia să fii orb să nu observi. De ce ar fura un hoţ 
nimic altceva decât o scrisoare? Mai ales una scrisă în 
germană? Nu se potriveşte. Domnul Denker nu avea multe 
lucruri de furat, dar un spărgător de case ar fi putut să 
găsească şi ceva mai bun decât o scrisoare. 

— Te-ai prins, bravo, spuse Richler. Nu-i rău deloc. 

— Când era mic, Todd zicea că vrea să se facă detectiv, 
spuse Monica şi-l ciufuli niţel pe Tod. De când se făcuse 
băiat mare, obişnuia să obiecteze la acest gest, dar acum nu 
părea să-i pese. Doamne, cât ura să-l vadă atât de palid. 
Cred că-n zilele astea şi-a schimbat preferinţele în favoarea 
istoriei. 

— Istoria e un domeniu interesant, spuse Richler. Ai 
putea să devii un istoric de investigaţie. Ai citit vreo carte 
scrisă de Josephine Tey? 

— Nu, domnule. 

— N-are a face. Aş dori doar ca băieţii mei să aibă ambiţii 
mai mari decât să-i vadă pe Angels câştigând campionatul 
anul acesta. 

Todd zâmbi fără prea multă convingere şi nu zise nimic. 
Richler redeveni serios. 

— În orice caz, o să vă spun teoria pe care am adoptat-o. 
Noi credem că cineva, probabil chiar de aici, din Santo 
Donato, ştia cine şi ce fusese Dussander. 

— Serios? Zise Dick. 

— Oh, da. Cineva care ştia adevărul. Poate vreun alt 
fugar. Nazist. Ştiu că sună ca un roman de Robert Ludlum, 
dar cine s-ar fi gândit că ar putea să existe măcar un nazist 
fugar într-o suburbie liniştită ca asta? Iar când Dussander a 
fost dus la spital, credem că acest domn X s-a furişat în casă 
şi a pus mâna pe acea scrisoare incriminantă. Şi că în 


momentul ăsta respectiva scrisoare a ajuns o grămăjoară 
de cenuşă, care pluteşte prin canalizarea oraşului. 

— Nici asta nu prea are noimă, spuse lodd. 

— De ce, lodd? 

— Păi, dacă domnul Denk... dacă Dussander avea un amic 
bătrân din lagăre, sau doar un bătrân amic nazist, de ce s-a 
mai deranjat să mă cheme ca să-i citesc scrisoarea aceea? 
Adică, dacă l-aţi fi auzit cum mă corecta şi chestii din 
astea... cel puţin, acest amic nazist despre care vorbiţi ar fi 
vorbit nemţegşte. 

— Bună observaţia. Afară de cazul în care această 
persoană e într-un scaun de invalizi sau orb. Din câte ştim, 
ar putea fi chiar Bormann în persoană şi nu îndrăzneşte să 
iasă şi să-şi arate faţa. 

— Da, dar un orb sau un invalid în scaun cu rotile nu ar fi 
tocmai persoanele potrivite pentru a se furişa în casă şi a 
şterpeli scrisori, remarcă Todd. 

Richler îl privi din nou cu admiraţie. 

— Adevărat. Dar un orb ar putea să fure o scrisoare, 
chiar dacă n-ar fi în stare s-o citească, totuşi. Sau să 
angajeze pe cineva s-o facă. 

Todd se gândi la aceasta variantă şi încuviinţă din cap - 
dar ridică din umeri în acelaşi timp ca să arate cât de 
absurdă i se părea ideea. Richler depăşise de mult tărâmul 
lui Robert Ludlum şi pătrunsese acum în cel al lui Sax 
Rohmer. Dar cât de absurdă era sau nu era ideea nu conta 
niciun pic, nu-i aşa? Nu, ceea ce conta era că Richler 
continua să adulmece prin preajmă... iar jidanul ăla, 
Weiskopf, adulmeca şi el prin preajmă. Scrisoarea, 
blestemata de scrisoare! Blestemata de idee prostească a 
lui Dussander! Şi dintr-odată se gândi la puşca lui cu două 
ţevi, aşezată în cutia ei la răcoare, în garajul întunecos. O 
îndepărtă rapid din minte. Palmele i se umeziseră. 

— Avea Dussander prieteni de care să ştii? Întrebă 
Richler. 


— Prieteni? Nu. A avut la un moment dat o menajeră, dar 
s-a mutat din oraş şi nu s-a mai ostenit să caute alta. Vara 
mai angaja câte-un băiat să-i tundă peluza, dar nu cred că a 
făcut-o şi anul ăsta. larba a crescut destul de mare, nu? 

— Da. Am bătut la o mulţime de uşi şi se pare câ n-a 
angajat pe nimeni. Primea telefoane? 

— Sigur, spuse fără să stea pe gânduri Todd... care 
întrezărise o geană de lumină, o posibilă trapă de evadare 
care părea relativ sigură. Telefonul lui Dussander sunase, 
de fapt, doar de vreo cinci-şase ori în tot timpul de când 
Todd îl cunoscuse - agenţi de vânzări, o organizaţie de 
sondaj care-l întreba ce mănâncă la micul dejun, restul fiind 
indivizi care formaseră greşit numerele. Ţinea telefonul ăla 
doar pentru cazul când s-ar fi îmbolnăvit... aşa cum se şi 
întâmplase în cele din urmă, fie ca sufletul să-i putrezească 
în iad. În fiecare săptămână cred că primea un telefon sau 
două. 

— Vorbea nemţeşte cu acele prilejuri? Se grăbi să întrebe 
Richler, care păru emoţionat. 

— Nu, zise Todd, dintr-odată precaut. Nu-i plăcea felul 
cum se emoţionase Richler - era ceva nelalocul lui, ceva 
periculos. Era sigur de asta şi dintr-odată Todd se văzu 
nevoit să se străduiască din răsputeri să nu transpire. Nu 
vorbea prea mult. Îmi amintesc că de vreo două ori a spus 
lucruri de genul, „Băiatul care-mi citeşte e aici, chiar acum. 
Te sun eu mai târziu.” 

— Ei, pun pariu că asta e! Spuse Richler, bătându-se pe 
coapse cu palmele. Pun la bătaie salariul meu pe două 
săptămâni că ăsta era omul! Închise carneţelul cu zgomot 
(din câte băgase de seamă Todd, nu făcuse altceva decât să 
mâzgălească la întâmplare prin el) şi se ridică. Vreau să vă 
mulţumesc tuturor pentru timpul acordat. Şi mai ales ţie, 
Todd. Ştiu că toată întâmplarea asta a fost un şoc greu de 
suportat pentru tine, dar o să se termine în scurt timp. O să 
întoarcem casa cu susul în jos în după-amiaza asta - de la 
pivniţă la mansardă şi apoi înapoi la pivniţă. O să aducem 


toate echipele speciale. Poate reuşim să găsim vreo urmă 
de-a partenerului de convorbiri telefonice al lui Dussander. 

— Sper c-o să găsiţi, spuse Todd. 

Richler le strânse mâinile la toţi şi plecă. Dick îl întrebă 
pe Todd dacă ar avea chef să iasă în curtea din spate şi să 
joace nişte badminton până la masă. Todd îi răspunse că nu 
prea are chef nici de badminton, nici de masa de prânz şi 
urcă la el în cameră cu capul plecat şi umerii gârboviţi. 
Părinţii lui schimbară priviri tulburate, pline de 
compasiune. Todd se întinse pe patul lui, privi fix la tavan şi 
se gândi la puşca lui cu ţeava dublă. Cu ochii minţii o vedea 
foarte clar. Se gândi cum ar fi să înfigă ţeava din oţel 
albăstriu în pizdulicea slinoasă a evreicei Betty Trask - 
exact lucrul de care avea nevoie, o sulă care nu se înmuia 
nicicând. Ia zi, Betty, cum iţi place? Se auzi întrebând-o. 
Doar să-mi spui dacă-ţi ajunge, OK? Îşi imagină ţipetele ei. 
Şi, în sfârşit, un zâmbet oribil, lipsit de viaţă, se aşternu pe 
chipul lui. Sigur, doar să-mi spui, curvă ce eşti... OK? OK? 
OR?... 

— Deci, ce părere ai? Îl întrebă Weiskopf pe Richler, când 
acesta se întâlni cu el la o cârciumă aflată la trei intersecţii 
de locuinţa familiei Bowden. 

— O, cred că puştiul e implicat cumva în toată povestea, 
spuse Richler. Cumva, într-un fel anume, într-o oarecare 
măsură. Dar e băiatul ăsta stăpân pe sine? Dacă i-ai fi 
turnat apă clocotită în gură, cred că ar fi scuipat cuburi de 
gheaţă. I-am întins capcane de vreo două ori, dar n-am 
obţinut nimic pe care să-l pot folosi la un eventual proces. 
lar dacă aş fi împins lucrurile mai departe, un avocat 
şmecher ar fi putut să-l scape după un an sau doi de 
detenţie pe motiv ca l-aş fi păcălit cu scopul de a-l prinde în 
capcană, chiar dacă ceva se leagă până la urmă. Adică, 
băiatul e încă minor. Din punct de vedere tehnic, cel puţin. 
În unele privinţe, cred că n-a mai fost cu adevărat minor de 
pe când avea opt ani. le ia cu fiori când îl vezi, omule. 


Richler înfipse o ţigară între buze şi râse - un râs cam 
tremurat. Adică, pe bune că te ia cu fiori. 

— Ce scăpări a avut? 

— Convorbirile telefonice. Asta-i chestia principală. Când 
i-am sugerat ideea, am văzut cum i se aprind ochii ca 
becurile de la jocul de pinball. Richler întoarse la stânga şi 
conduse banalul Chevy Nova de-a lungul rampei de intrare 
pe autostradă. La două sute de metri în dreapta lor erau 
panta şi copacul prăbuşit unde Todd „trăsese” fără gloanţe 
cu puşca către maşinile de pe autostradă într-o dimineaţă 
de duminică, nu cu mult timp în urmă. Parcă-l vedeam cum 
gândeşte: „Poliţaiul ăsta e dus cu capul dacă-şi închipuie că 
Dussander a avut un prieten nazist aici, în oraş, dar dacă 
într-adevăr crede asta, mă scoate pe mine din cercul 
suspecţilor”. Aşa încât zice, da, Dussander primea un 
telefon sau două pe săptămână. Foarte misterioase 
telefoanele alea. „Nu pot vorbi acum, Z-cinci, sun eu mai 
târziu” - genul ăsta de lucruri. Numai că Dussander a 
primit în ultimii şapte ani un tarif special de „telefon tăcut”. 
Aproape niciun fel de activitate şi nicio convorbire 
interurbană. Nu primea deloc un telefon sau două pe 
săptămână. 

— Altceva? 

— A ajuns imediat la concluzia că scrisoarea a dispărut şi 
nimic altceva. Ştia că ăsta era singurul lucru care lipsea 
pentru că el a fost cel care a intrat în casă şi a luat-o. 

Richler strivi ţigara în scrumieră. 

— Noi credem că scrisoarea a fost doar un element de 
recuzită. Credem că Dussander a suferit atacul de cord în 
timp ce încerca să îngroape cadavrul ăla... cel mai nou. 

S-a găsit pământ pe pantofii şi pe manşetele sale şi era 
proaspăt, aşa că supoziţia e justificată. Asta înseamnă că 1- 
a sunat pe băiat după ce a avut atacul de cord, nu înainte. 
Se târăşte până sus în bucătărie şi-l sună pe băiat. 

Băiatul o ia razna - atât cât poate el s-o ia razna - şi 
născoceşte povestea cu scrisoarea sub imboldul 


momentului. Nu-i prea grozavă născocirea asta, dar nici 
chiar aşa de rea nu e... având în vedere circumstanţele. Se 
duce acasă la Dussander şi face curăţenie în urma acestuia. 
Acum puştiul e cuprins de o mare agitaţie. Ambulanţa 
trebuie să vină, tatăl lui mai are puţin să ajungă, iar el are 
nevoie de scrisoarea aia pentru punerea în scenă. Se duce 
la etaj şi sparge cutia aceea... 

— Ai o confirmare în privinţa asta? Întrebă Weiskopf, 
aprinzându-şi şi el o ţigară. Era un Player fără filtru, iar lui 
Richler i se părea că miroase a balegă de cal. Nu-i de 
mirare că Imperiul Britanic s-a prăbuşit, îşi zicea el, dacă 
supuşii lui au început să fumeze asemenea ţigări. 

— Da, avem confirmarea la marele fix, spuse Richler. Pe 
cutie s-au găsit amprente care se potrivesc cu cele din 
dosarul lui de la şcoală. Numai că amprentele lui sunt pe 
aproape toate obiectele din nenorocita aia de casă! 

— Totuşi, dacă-l confrunţi cu toate chestiile astea, poţi să- 
Il zdruncini, spuse Weiskopf. 

— O, stai un pic, nu-l cunoşti pe băiatul ăsta. Când am 
spus că e stăpân pe sine, am vorbit cât se poate de serios. O 
să spună că Dussander l-a rugat să aducă acea cutie o dată 
sau de două ori ca să pună ceva în ea sau să ia ceva de 
acolo. 

— Amprentele lui sunt pe lopată. 

— O să spună că a folosit-o ca să planteze o tufă de 
trandafiri în spatele casei. Richler îşi scoase din buzunar 
pachetul de ţigări, doar ca să constate că e gol. Weiskopf îi 
oferi un Player. Richler trase un fum şi începu să tuşească. 
Gustul e la fel de nasol ca şi mirosul, zise el înecându-se. 

— Ca hamburgerii ăia pe care i-am avut ieri la masa de 
prânz, spuse zâmbind Weiskopf. Mac-Burgerii ăia. 

— Big Mac, îl corectă Richler şi râse. OK. Se vede treaba 
că polenizarea interculturală nu reuşeşte întotdeauna. 
Zâmbetul îi păli. Pare atât de „curat”, nu-i aşa? 

— Da. 


— Ăsta nu-i un delincvent juvenil din Vasco, cu părul pân' 
la cur şi lanţuri pe cizmele de motociclist. 

— Nu. Weiskopf se uita la traficul din jurul lor şi era 
foarte bucuros că nu conducea el. E doar un băiat. Un băiat 
alb dintr-o familie respectabilă. Şi îmi vine greu să cred că... 

— Parcă ştiam că la voi îi pregătiţi să ştie să se folosească 
de arme şi grenade până să împlinească optsprezece ani. În 
Israel. 

— Da. Dar el avea paisprezece ani când au început toate 
astea. De ce s-ar combina un băiat de paisprezece ani cu 
unul de teapa lui Dussander? Am tot încercat să înţeleg 
lucrul ăsta şi nici acum n-am reuşit. 

— Eu mă mulţumesc cu răspunsul la întrebarea „cum”, 
spuse Richler şi aruncă ţigara pe geamul maşinii. Îi dăduse 
o durere de cap. 

— Probabil, dacă într-adevăr s-a întâmplat, a fost vorba 
doar de şansă. O coincidenţă. Există un cuvânt care-mi 
place foarte mult, locotenente - serendipitate. Cred că 
există atât serendipitate neagră, cât şi serendipitate albă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Richler pe un ton 
posac. Tot ce ştiu e că puştiul ăsta mă înfioară mai tare 
decât o gânganie sub o piatră. 

— Ce vreau eu să spun e simplu. Orice alt băiat ar fi fost 
mai mult decât bucuros să le spună părinţilor sau să anunţe 
poliţia. Să poată spune: „Am recunoscut un om urmărit. 
Locuieşte la adresa asta. Da, sunt sigur”. După care să lase 
lucrurile în seama autorităţilor. Ţi se pare că greşesc? 

— Nu, n-aş zice aşa. Băiatul s-ar fi aflat în lumina 
reflectoarelor câteva zile. Cei mai mulţi băieţi ar fi încântați. 
Poze în ziare, un interviu pentru ştirile de seară, poate şi o 
adunare în curtea şcolii pentru recunoaşterea calităţilor lui 
de bun cetăţean. Richler râse. La naiba, probabil că băiatul 
ar fi avut şansa să ajungă la Real People. 

— Aia ce mai e? 

— N-are importanţă, spuse Richler. Se văzu nevoit să-şi 
ridice uşor glasul pentru că Nova tocmai era depăşită pe 


fiecare parte de câte un camion cu zece roţi. Nu vrei să ştii. 
Dar ai dreptate în privinţa majorităţii băieţilor. Majoritatea 
lor. 

— Dar nu şi ăsta, spuse Weiskopf. Probabil numai printr- 
un noroc chior, băiatul străpunge acoperirea lui Dussander. 
Şi totuşi, în loc să se ducă la părinţi sau la autorităţi... se 
duce la Dussander. De ce? Zici că nu-ţi pasă, dar cred că, de 
fapt, îţi place. Cred că te obsedează la fel cum mă 
obsedează pe mine. 

— Nu şantaj, spuse Richler. Asta-i sigur. Băiatul ăsta are 
tot ce-şi poate dori un copil. În garaj am găsit şi un dune 
buggy1%, ca să nu mai vorbim de puşca de vânătoare de pe 
perete. Şi chiar dacă ar fi vrut să-l strângă cu uşa doar aşa, 
de dragul distracţiei, Dussander era, practic, neşantajabil. 
În afară de cele câteva acţiuni, n-avea nici după ce bea apă. 

— Cât de sigur eşti că băiatul nu ştie că ai găsit 
cadavrele? 

— Sunt sigur. Poate mă întorc la el în după-amiaza asta 
şi-l lovesc cu povestea asta. În momentul de faţă, pare a fi 
mutarea noastră cea mai bună. Richler lovi uşor volanul. 
Dacă toate astea ar fi ieşit la iveală cu o zi mai devreme, 
cred că aş fi încercat să obţin un mandat de percheziţie. 

— Hainele pe care le-a purtat băiatul în noaptea aia? 

— Da. Dacă am fi găsit urme de sol pe hainele lui care să 
se potrivească cu pământul din pivniţa lui Dussander, sunt 
aproape convins că am fi putut să-l facem să cedeze. Dar 
probabil că hainele alea au fost spălate între timp de şase 
ori. 

— Şi cum rămâne cu ceilalţi beţivi morţi? Cei pe care 
departamentul de poliţie i-a găsit împrăştiaţi în jurul 
oraşului? 

— Ăia-i aparţin lui Dan Bozeman. Oricum, nu cred că 
există vreo legătură. Pur şi simplu, Dussander nu era 
îndeajuns de puternic... şi, mai la obiect, pusese deja la 
punct o operaţiune care mergea ca unsă. Le promitea că le 
dă de băut şi de mâncat, îi ducea acasă cu autobuzul 


orăşenesc - fir-ar al naibii de autobuz orăşenesc! - Şi îi 
mătrăşea chiar la el în bucătărie. 

Weiskopf spuse cu glas scăzut: 

— Nu la Dussander mă gândeam. 

— Ce vrei să spui cu... începu Richler, şi deodată gura i se 
închise cu un clănţănit. Urmă un lung moment de tăcere 
neîncrezătoare, întreruptă doar de zumzetul monoton al 
traficului din jurul lor. Şi deodată Richler spuse încetişor: 
Hei, dă-o-ncolo de treabă. la mai lasă-mă-n... 

— Ca agent al guvernului meu, Bowden nu mă 
interesează decât prin prisma a ceea ce ar putea să ştie 
despre faptul că Dussander a rămas în contact cu naziştii 
ascunşi. Dar, ca fiinţă omenească, încep să devin tot mai 
interesat de băiatul însuşi. Mi-ar plăcea să ştiu ce-l face să 
vibreze. Vreau să ştiu de ce. Şi pe măsură ce încerc să 
răspund la acea întrebare spre propria mea mulţumire, 
constat că mă întreb tot mai mult ce altceva? 

— Dar... 

— Presupui, mă întreb, că tocmai atrocitățile la care a 
luat parte Dussander au format fundamentul unei anumite 
atracţii între ei doi? Asta-i o idee nelegiuită, îmi zic. Ororile 
care s-au întâmplat în lagărele acelea încă mai au destulă 
forţă ca să facă stomacul să freamăte de greață. Şi eu simt 
la fel, cu toate că singura rudă pe care-am avut-o în lagăr a 
fost bunicul meu, care a murit când aveam trei ani. Dar 
poate că există ceva legat de ceea ce au făcut germanii, 
care exercită o fascinaţie mortală asupra noastră - ceva 
care deschide catacombele imaginaţiei. Poate că groaza şi 
oroarea noastră provin, parţial, de la cunoaşterea tainică a 
ideii că într-un ansamblu potrivit - sau nepotrivit - de 
circumstanţe, noi înşine am fi dispuşi să construim astfel de 
locuri şi să le populăm. Serendipitate neagră. Poate că ştim 
că, în nişte circumstanţe adecvate, chestiile care trăiesc în 
catacombe ar fi bucuroase să se târască afară. Şi cum crezi 
că ar arăta ele? Ca nişte Fuhereri nebuni cu cârlionţi pe 
frunte şi mustăţi false, umblând de colo-colo şi strigând 


întruna help. Ca nişte diavoli roşii, sau demoni sau ca 
dragonul care pluteşte în văzduh cu aripile reptiliene 
împuţite? 

— Nu ştiu, spuse Richler. 

— Eu cred că majoritatea lor ar arăta ca nişte contabili 
banali. Nişte omuleţi înarmaţi cu grafice, diagrame şi 
calculatoare electronice, cu toţii gata să maximizeze viteza 
de ucidere în aşa fel încât data viitoare să putem omori 
douăzeci sau treizeci de milioane în loc de doar şapte, opt 
sau douăsprezece. lar unii dintre ei ar putea să arate chiar 
ca Iodd Bowden. 

— Eşti aproape la fel de înfiorător ca şi el, spuse Richler. 

Weiskopf încuviinţă. 

— Este un subiect înfiorător. Găsirea oamenilor ăia morţi 
şi a animalelor moarte în pivniţa lui Dussander... asta a fost 
înfiorător, nu? Te-ai gândit vreodată că băiatul ăsta poate c- 
a început cu un interes simplu faţă de lagărele de 
concentrare? Un interes nu foarte diferit de interesul 
puştilor care colecţionează monede sau timbre, ori cărora 
le place să citească despre acei desperado din Vestul 
Sălbatic. Şi că s-a dus la Dussander ca să-şi obţină 
informaţiile direct din capul calului? 

— De la botul, îl corectă Richler automat. Dom'le, în 
momentul ăsta aş putea să cred orice. 

— Se poate, mormăi Weiskopf, care se simţea aproape 
pierdut în zgomotul asurzitor al altui camion uriaş care 
trecea pe lângă ei. Pe peretele lateral era printat BUDWEI- 
SER cu litere de aproape doi metri. Ce ţară uluitoare, îşi 
zise Weiskopf şi-şi aprinse o nouă ţigară. Fi nu înțeleg cum 
putem noi să trăim înconjurați de arabi pe jumătate nebuni, 
dar, dacă aş trăi aici doi ani, aş suferi o cădere nervoasă. Se 
poate. Şi poate că nu ai cum să stai în preajma atâtor crime 
fără să fii atins de ele. 


29 


Individul scund care intră în secţia de poliţie lăsa în urmă 
o duhoare aproape vizibilă. Mirosea simultan a banane 
putrede, ulei de păr Wildroot, excremente de gândaci şi 
interiorul unui camion de salubritate la finalul unei dimineţi 
pline. Era înţolit cu nişte pantaloni antici din stofă, o 
cămaşă cenuşie de spital gata sfâşiată şi o bluză de trening 
albastru-şters, la care cea mai mare parte a fermoarului 
atârna ca un şir de dinţi de pigmeu. Căputele pantofilor 
erau lipite de tălpi cu adeziv Krazy Glue. Pe cap avea o 
pălărie pestilenţială. 

— Oh, Dumnezeule, ieşi afară de-aici! Ţipă sergentul de 
serviciu. Nu eşti arestat, Hap! Jur pe ce-am mai sfânt! Jur 
pe numele mamei mele! leşi afară! Vreau să respir din nou! 

— Vreau să vorbesc cu locotenentul Bozeman. 

— A murit, Hap. Ieri s-a întâmplat. Deja suntem daţi 
peste cap din pricina asta. Aşa că ieşi afară şi lasă-ne să-l 
jelim în tihnă. 

— Vreau să vorbesc cu locotenentul Bozeman! Spuse Hap 
mai tare. Din gură se împrăştia în jur un amestec suculent 
de arome: pizza fermentată, dropsuri mentolate Hall's şi vin 
roşu dulce. 

— A trebuit să plece în Siam, să rezolve un caz, Hap. Aşa 
că, ce-ar fi să pleci tu de-aici? Du-te undeva şi haleşte un 
bec electric. 

— Vreau să vorbesc cu locotenentul Bozeman şi nu plec 
d-aici până nu vorbesc! 

Sergentul de serviciu ieşi iute din încăpere. Se întoarse 
după vreo cinci minute însoţit de Bozeman, un ins uscăţiv, 
uşor gârbovit, la vreo cincizeci de ani. 

— Du-l în biroul tău, Dan! Îl imploră sergentul de 
serviciu. Crezi că ar fi posibil? 

— Haide, Hap, spuse Bozeman, iar după un minut se 
aflau în compartimentul cu trei pereţi care constituia biroul 
lui Bozeman. Prudent, acesta deschise singura fereastră şi 
dădu drumul ventilatorului înainte de a se aşeza. Pot să te- 
ajut cu ceva, Hap? 


— Te mai ocupi de crimele alea, dom' locotenent? 

— De amărâţii ăia? Mda, cred că tot ai mei sunt. 

— Ei bine, ştiu cine le-a venit de hac. 

— Serios, Hap? Întrebă Bozeman, care tocmai se chinuia 
să-şi aprindă pipa. Rareori fuma, dar nici ventilatorul, nici 
fereastra deschisă nu reuşeau să dovedească mirosul lui 
Hap. Curând, se temea Bozeman, zugrăveala o să înceapă 
să crape şi să se cojească. Oftă. 

— "Ţii minte că ţi-am zis că Poley vorbea cu un tip chiar cu 
o zi înainte să-l găsească ciopârţit în conducta aia? Ţii minte 
că ţi-am zis asta, dom' locotenent? 

— Mi-aduc aminte. Mai mulţi dintre alcoolicii care-şi 
duceau traiul între Armata Salvării şi cantina situată la 
câteva străzi mai încolo relataseră o poveste similară 
despre doi dintre amărăştenii ucişi, Charles „Sonny” 
Brackett şi Peter „Poley” Smith. Văzuseră un tip care adăsta 
prin împrejurimi, un tip tânăr, şi care stătuse de vorbă cu 
Sonny şi Poley. Nimeni nu ştia sigur dacă Sonny plecase cu 
individul acela, dar Hap şi alţi doi susţinuseră că l-ar fi 
văzut pe Poley Smith plecând cu el. Ăstora le intrase în cap 
ideea că „tipul” era minor şi, ca să facă rost de ceva 
băutură, era dispus să plătească preţul pentru o sticlă de 
colonie de mosc. Mai mulţi alcoolici declaraseră că văzuseră 
prin preajmă un „tip” ca ăsta. Descrierea respectivului „tip” 
era superbă, numai bună de susţinut la tribunal, mai ales că 
venea de la nişte surse atât de credibile. Tânăr, blond şi alb. 
Ce-ţi mai lipsea ca să faci o arestare? 

— Ei bine, astă-noapte eram în parc, spuse Hap, şi tocmai 
s-a-ntâmplat să am teancul ăsta de ziare... 

— Legea interzice vagabondajul în oraşul ăsta, Hap. 

— Da' doar le adunam, spuse plin de îndreptăţire Hap. E 
groaznic ce mizerie fac oamenii. Făceam un serficiu public, 
dom' locotenent. Un serficiu public, fir-ar să fie. Unele din 
ziarele alea erea vechi de o săptămână. 

— Da, Hap, spuse Bozeman. Îşi amintise - vag - că-i 
fusese foarte foame şi că aşteptase cu nerăbdare să meargă 


la masă. Dar acum asta i se părea că fusese cu mult timp în 
urmă. 

— Ei bine, când m-am trezit, unul din ziarele alea mi-a 
zburat în faţă şi aşa se face că mă uitam direct Ja tip. Po' să 
zic că m-a speriat al naibii de tare. Uite. Asta-i tipul. Ăsta 
de-aici. 

Hap scoase din buzunarul bluzei o pagină de ziar boţită, 
îngălbenită şi pătată de apă şi o despături. Bozeman se 
aplecă în faţă, acum cuprins de un interes moderat. Hap 
puse ziarul pe birou, astfel încât să poată citi titlul scris cu 
litere de-o şchioapă: 4 BĂIEŢI NUMIŢI ÎN SELECŢIONATA 
CALIFORNIEI DE SUD. Mai jos erau patru poze. 

— Care dintre ei, Hap? 

Hap puse un deget jegos pe imaginea situată la marginea 
din dreapta. 

— Ele. Zice că-l cheamă Todd Bowden. 

Bozeman se uită de la poză la Hap, întrebându-se câte 
dintre celulele cerebrale ale acestuia rămăseseră ne-arse şi 
într-o stare de oarecare funcţionare, după douăzeci de ani 
în care stătuse îmbibat într-un sos bolborositor de vin ieftin, 
asezonat din când în când cu câte-o doză de alcool 
denaturat Sterno. 

— Cum poţi să fii aşa de sigur, Hap? Uite, în poză poartă 
o şapcă de baseball. Eu nu-mi dau seama dacă are părul 
blond sau nu. 

— Zâmbetul, spuse Hap. E felul cum rânjeşte. Rânjea la 
Poley exact la fel, de parcă i-ar fi zis, ce frumoasă-i viaţa, 
când au plecat împreună. Aş recunoaşte rânjetul ăla şi după 
un milion de ani. Ăsta e, ăsta-i tipul. 

Bozeman abia dacă auzi ultima frază. Se gândea, şi se 
gândea intens. Jodd Bowden. Numele ăsta-i suna familiar. 
Ceva care-l deranja chiar mai mult decât gândul că un erou 
al liceului din localitate ar putea să aibă ca distracţie 
preferată mătrăşirea beţivilor. Se gândi că auzise numele 
ăla chiar în dimineaţa aceea, într-o discuţie. Se încruntă, 
încercând să-şi amintească unde. 


Hap îşi luase tălpăşiţa, iar Dan Bozeman încă se mai 
străduia să-şi aducă aminte când Richler şi Weiskopf intrară 
în secţie... şi tocmai sonoritatea glasurilor lor când îşi 
turnau cafea în pahare îi împrospăta memoria. 

— Sfinte Dumnezeule, spuse locotenentul Bozeman şi se 
ridică grăbit de pe scaun. 

Ambii lui părinţi se oferiseră să-şi anuleze planurile de 
după-amiază - Monica la piaţă, iar Dick se ducea să joace 
golf cu nişte oameni de afaceri - şi să rămână acasă cu el, 
dar 'Todd le spusese că ar prefera să rămână singur. Se 
gândea să-şi curețe puşca şi, cumva, să se gândească la 
întreaga situaţie. Să încerce să-şi lămurească lucrurile 
pentru sine. 

— Todd, spuse Dick şi dintr-odată constată că nu prea 
avea multe de spus. Îşi zicea că, dacă ar fi fost propriul lui 
tată, în acest moment l-ar fi sfătuit să spună rugăciuni. Dar 
generaţiile se schimbaseră, iar membrii familiei Bowden nu 
se mai dădeau în vânt după aşa ceva. Uneori, lucrurile 
astea se întâmplă, încheie el lamentabil, pentru că Todd 
continua să se uite la el. Încearcă să nu laşi gândurile să te 
întristeze. 

— O să-mi fie bine, spuse Todd. 

După ce aceştia plecară, luă nişte cârpe şi o sticlă de ulei 
de puşcă Alpaca şi le duse afară, pe bancă, lângă trandafiri. 
Se duse din nou în garaj şi luă de-acolo puşca cu ţeava 
dublă. O aduse la bancă şi o desfăcu în părţile componente, 
mirosul dulce-prăfuit al florilor stăruindu-i plăcut în nas. 
Curăţă puşca foarte grijuliu, fredonând un cântec, uneori 
fluierând câte-un pasaj printre dinţi. După aceea reasambla 
puşca. Ar fi putut să facă lucrul ăsta cu tot atâta uşurinţă şi 
pe întuneric. Îşi lăsă mintea să rătăcească fără oprelişti. 
Când aceasta reveni, cinci minute mai târziu, Todd observă 
că încărcase puşca. Chiar dacă ideea de a trage la ţintă nu-l 
prea atrăgea azi, totuşi încărcase arma. Îşi zise că nu ştia 
de ce. 


Ba ştii, Todd-baby, cum să nu ştii. Timpul, cum s-ar zice, a 
sosit. 

Chiar atunci Saabul galben-strălucitor coti pe aleea de 
acces. Omul care se dădu jos din maşină îi era vag cunoscut 
lui Todd, dar abia când a trântit portiera şi a început să se 
apropie de el, Todd îi remarcă adidaşii Ked, de culoare bleu. 
Vorbeşti de fantomele trecutului şi te pomeneşti cu ele la 
uşă: iată-l, păşind pe aleea familiei Bowden, Ed French, zis 
şi Ed Galoş, zis şi Ked Man. 

— Bună, Ilodd. Nu ne-am mai văzut de mult. 

Todd rezemă puşca de marginea bancului şi afişă 
zâmbetul lui larg, fermecător. 

— Bună ziua, domnule French. Ce faceţi aici, în zona rău- 
famată a oraşului? 

— Ai tăi sunt acasă? 

— Nu, din păcate. Aveaţi nevoie de ei pentru ceva 
anume? 

— Nu, spuse Ed după o pauză lungă, meditativă. Nu, cred 
că nu. Cred că ar fi mai bine dacă am discuta doar noi doi. 
Pentru început, în tot cazul. S-ar putea să fii în stare să 
oferi o explicaţie perfect raţională pentru toate astea. Deşi, 
Dumnezeu mi-e martor, mă cam îndoiesc. 

Scoase din buzunarul de la şold o tăietură dintr-un ziar. 
Todd ştiu ce era încă înainte ca Ed Galoş să-i dea peticul de 
hârtie, şi pentru a doua oară în cursul acelei zile se uita la 
cele două fotografii alăturate ale lui Dussander. Cea făcută 
de fotograful ambulant fusese încercuită cu negru. Pentru 
Todd, mesajul era limpede - French îl recunoscuse pe 
„bunicul” băiatului. lar acum voia să aducă acest lucru la 
cunoştinţa întregii lumi. Voia să mijlocească aflarea acestei 
veşti minunate. Bunul şi dragul de Ed Galoş, cu jargonul lui 
tembel şi căcăcioşii lui de adidaşi. 

Poliţiştii ar fi fost deosebit de interesaţi - dar, desigur, 
aceştia erau deja interesaţi. Ştia asta acum. Senzaţia de 
pierzanie începuse să-l apese cam la o jumătate de oră 
după plecarea lui Richler. Era ca şi cum ar fi plutit la 


înălţime cu un balon umplut cu gaz ilariant. Deodată, o 
săgeată rece din oţel a străpuns materialul balonului, care 
acum se pierdea în cădere liberă. 

Convorbirile telefonice, aici fusese marea lui gafă. 
Nemernicul de Richler scosese atuul la iveală cu maximă 
măiestrie. Sigur, spusese el, frângându-şi practic gâtul în 
graba lui de a cădea în capcană, în fiecare săptămână 
primea un telefon sau două. Lasă-i să umble brambura prin 
toată California de Sud în căutarea vreunui ex-nazist 
decrepit. Minunat. Afară de cazul în care Ma Bell le-ar fi 
spus o cu totul altă poveste. Todd nu ştia dacă respectiva 
companie de telefonie putea să spună cât de des era folosit 
un post telefonic... dar în ochii lui Richler apăruse o 
privire... 

Pe urmă a fost scrisoarea. Fără voia lui, îi spusese lui 
Richler că locuinţa lui Dussander nu fusese jefuită, iar 
Richler cu siguranţă că mersese mai departe cu 
raţionamentul, deducând că Todd n-ar fi avut de unde să 
ştie acest lucru decât dacă se întorsese acolo... aşa cum şi 
făcuse de altfel, şi nu doar o dată, ci de trei ori, mai întâi ca 
să ia scrisoare şi în alte două rânduri ca să caute orice ar fi 
putut să fie incriminant. Nu găsise nimic; până şi uniforma 
de Gestapo dispăruse, aruncată de către Dussander, cândva 
în ultimii patru ani. 

Şi pe urmă fuseseră cadavrele. Richler nu adusese vorba 
nicio clipă de cadavre. 

La început, lui Todd i se păruse că e bine. Lasă-i să mai 
caute un pic, cât timp îşi punea ordine în gânduri - şi în 
poveste. Nicio teamă în privinţa pământului care i se lipise 
de haine când îngropase cadavrul; toate hainele fuseseră 
spălate în aceeaşi noapte, mai târziu. Avusese el însuşi grijă 
să le treacă prin maşina de spălat, perfect conştient că 
Dussander ar fi putut să moară şi atunci totul ar fi ieşit la 
iveală. Niciodată nu poţi fi îndeajuns de grijuliu, băiete, cum 
ar fi spus Dussander însuşi. 


Apoi, puţin câte puţin, îşi dăduse seama că nu era bine. 
Vremea fusese călduroasă şi întotdeauna o astfel de vreme 
făcea ca pivniţa să miroasă groaznic; ultima oară când se 
dusese acasă la Dussander, duhoarea era o prezenţă 
înfiorătoare. Fără doar şi poate că poliţia ar fi fost 
interesată de mirosul acela şi ar fi încercat să-i descopere 
sursa. Şi atunci, de ce nu-i dezvăluise Richler informaţia? O 
păstra pentru mai târziu? Ca să-i facă o mică surpriză 
nasoală? lar dacă lui Richler îi ardea de mici surprize 
nasoale, asta putea să însemne că bănuia ceva. 

Todd ridică privirea de la tăietura de ziar şi observă că 
Ed Galoş se întorsese pe jumătate faţă de el. Se uita la 
stradă, deşi acolo nu se întâmpla mare lucru. Richler putea 
să bănuiască, dar n-avea cum să obţină mai mult decât o 
bănuială. 

Decât dacă ar exista un fel de dovadă concretă care să-l 
lege pe Todd de bătrân. 

Tocmai genul de dovadă pe care Ed Galoş o putea oferi. 

Un individ ridicol, încălţat în nişte adidaşi ridicoli. Un ins 
atât de ridicol nu merita să trăiască. Todd atinse ţeava 
puştii sale. 

Da, Ed Galoş era veriga care le lipsea. N-ar fi putut 
dovedi niciodată că Todd fusese complice la vreuna din 
crimele lui Dussander. Dar, ajutaţi de mărturia lui Ed, 
puteau să facă dovada unei complicităţi. Şi oare măcar asta 
ar fi însemnat sfârşitul? Oh, nu. În continuare i-ar fi luat 
fotografia de la absolvirea liceului şi ar fi început s-o arate 
drojdierilor din districtul Mission. O manevră cu puţine 
şanse, dar una pe care Richler nu-şi putea permite să n-o 
joace. Dacă nu putem să-i punem în cârcă o gaşcă de beţivi, 
poate reuşim să-l învinuim pentru cealaltă gaşcă. 

Şi, mai departe? Mai departe, tribunalul. 

Tatăl lui o să-i angajeze o minunată gaşcă de avocaţi, 
bineînţeles. Iar avocaţii îl vor scoate basma curată, 
bineînţeles. Prea multe dovezi circumstanţiale. Va face o 
impresie mult prea favorabilă asupra juriului. Numai că, 


între timp, viaţa lui se va fi ruinat oricum. Totul va fi târât 
prin paginile ziarelor, excavat şi scos la lumină, asemenea 
cadavrelor intrate în putrefacție din pivniţa lui Dussander. 

— Omul din fotografie este acelaşi cu domnul care a venit 
la mine în birou când tu erai în clasa a noua, îi spuse 
precipitat Ed, întorcându-se din nou către el. A pretins că ţi- 
ar fi bunic. lar acum se dovedeşte că era un criminal de 
război urmărit. 

— Da, replică Todd. În mod ciudat, de pe faţa lui 
dispăruse orice urmă de expresie. Era faţa unui manechin 
dintr-un magazin de confecţii. loată sănătatea, viaţa şi 
vioiciunea îi dispăruseră din ea. Ceea ce rămăsese era 
înspăimântător prin goliciunea sa tâmpă. 

— Cum s-a întâmplat? Întrebă Ed, şi probabil că 
intenţionase ca întrebarea lui să sune ca o acuzaţie 
răsunătoare, dar tonul cu care a rostit-o era jalnic, 
dezorientat şi oarecum înşelat. Cum s-a întâmplat asta, 
Todd? 

— Eh, un lucru l-a urmat pe celălalt, spuse Todd şi-şi 
ridică puşca. Chiar aşa s-a întâmplat. Un lucru... l-a urmat 
pe celălalt. Împinse cu degetul mare piedica în poziţia de 
repaus şi îndreptă puşca spre Ed Galoş. Oricât de stupid ar 
părea, chiar aşa s-a întâmplat. Asta-i tot ce se poate spune. 

— Todd, zise Ed, cu ochii măriţi. Făcu un pas înapoi. lodd, 
doar nu vrei să... te rog, lodd. Putem discuta treaba asta. 
Putem disc... 

— "Tu şi nenorocitul ăla de nemţălău n-aveţi decât să 
discutaţi în iad, spuse Todd şi apăsă pe trăgaci. 

Sunetul împuşcăturii reverberă în liniştea toridă şi lipsită 
de vânt a după-amiezii. Ed French fu aruncat înapoi, în 
Saab-ul său. Întinse mâna în spate şi smulse un ştergător de 
parbriz. Se uită la el cu o privire tâmpă, în vreme ce 
sângele se împrăştia pe helanca lui albastră, după care-l 
lăsă să cadă şi ridică privirea spre Todd. 

— Norma, şopti el. 


— OK, spuse Todd. Cum zici matale, amice. Mai trase un 
foc spre Ed Galoş, cam jumătate din capul acestuia 
dispărând într-o ploaie de sânge şi aşchii de os. 

Ed se întoarse cu mişcări de om beat şi dădu să se mişte 
spre uşa din stânga a maşinii, rostind iar şi iar numele fiicei 
sale, cu o voce gâtuită şi tot mai pierită. Todd îl mai împuşcă 
o dată, ţintind la baza coloanei vertebrale, iar Ed se 
prăbuşi. Picioarele lui răpăiră scurt pe pietriş, după care 
încremeniră. 

Da' ştiu că greu şi-a mai dat duhul pentru un consilier 
vocaţional, îşi zise 'Todd şi lăsă să-i scape un scurt hohot de 
râs. În acelaşi moment, se simţi săgetat în creier de un 
junghi dureros, care-l făcu să închidă ochii. 

Când îi deschise din nou, se simţea mai bine ca oricând în 
ultimele luni - poate chiar în ultimii ani. Totul era minunat. 
Totul era la locul lui. Lipsa de expresie de pe faţa lui 
dispăru, fiind înlocuită de un fel de frumuseţe sălbatică. 

Se întoarse la garaj şi luă toate gloanţele pe care le avea, 
mai bine de patru sute. Le puse în vechiul lui rucsac, pe 
care-l atârnă de umăr. Când ieşi iar la soare, zâmbea 
entuziast, cu ochii dansând - aşa cum zâmbesc băieţii de 
ziua lor de naştere, de Crăciun, sau de Ziua Independenţei. 
Era un zâmbet care simboliza focuri de artificii, colibe 
construite în copaci, semnale secrete şi locuri de întâlnire 
tainice, momentele imediat următoare marelui meci 
triumfal, când jucătorii sunt purtaţi prin oraş pe umerii 
suporterilor euforici. Zâmbetul extatic al tinerilor cu păr 
blond, plecând la război cu căştile metalice pe cap. - Sunt 
stăpânul lumii! Strigă el din răsputeri către cerul albastru 
de deasupra şi ridică preţ de o clipă arma cu ambele mâini. 
Apoi, trecând-o în mâna dreaptă, porni spre locul de 
deasupra autostrăzii, unde avusese loc o alunecare de teren 
şi unde copacul prăbuşit avea să-i ofere adăpost. 

Abia după cinci ore, şi când aproape se întunecase, au 
reuşit să-l doboare. 


Toamna pierderii inocenţei 


Cadavruli17! 


1 


Cele mai importante lucruri sunt lucrurile cel mai greu 
de rostit. Sunt lucrurile de care ţi-e ruşine, căci cuvintele le 
diminuează - cuvintele reduc lucrurile, care păreau lipsite 
de limite când erau în mintea ta, la dimensiunile reale, când 
sunt dezvăluite. Dar nu e vorba numai de asta, nu? Cele mai 
importante lucruri se află prea aproape de locul secret în 
care este ascunsă inima ta, asemenea reperelor către o 
comoară, pe care duşmanii tăi s-ar da în vânt să ţi-o fure. Şi 
este posibil să faci dezvăluiri care să te coste scump numai 
determinându-i pe oameni să se uite la tine cam pieziş, 
neînţelegând nici pe departe ce ai spus sau de ce ai crezut 
că era atât de important, încât aproape că ai strigat când 
vorbeai. Acesta este lucrul cel mai rău, cred. Când secretul 
rămâne zăvorât în tine, nu din lipsa celui care să-l 
rostească, ci din lipsa unei urechi care să înţeleagă. 

Aveam doisprezece ani, mergând pe treisprezece, când 
am văzut pentru prima oară un om mort. S-a întâmplat în 
1960, cu foarte mult timp în urmă... cu toate că uneori nu 
mi se pare chiar atât de mult. Mai ales în nopţile în care mă 
trezesc din unul dintre visele acelea în care grindina îi cade 
în ochii deschişi. 


2 


Aveam o colibă într-un ulm mare, care se apleca 
deasupra unui teren viran, în Castle Rock. Astăzi, pe 
terenul acela se află o firmă de mutări, iar ulmul a dispărut. 
Progresul. Era un fel de club, cu toate că nu avea vreun 
nume. Eram vreo cinci, poate şase băieţi, care îl frecventam 
permanent şi încă vreo câţiva pierde-vară care atârnau pe 


lângă noi. Îi lăsam să urce când puneam la cale o partidă de 
cărţi şi aveam nevoie de victime proaspete. De obicei, jucam 
„două'ş'unu” pe mărunţiş, maximum cinci cenți. Dar 
câştigai dublu dacă obținea 21 de puncte cu cinci cărţi 
dedesubt... şi triplu la şase cărţi dedesubt, deşi Teddy era 
singurul atât de nebun să meargă pe aşa ceva. 

Laturile colibei erau făcute din scânduri şterpelite din 
grămada de rebuturi, din spate de la Mackey Lumber & 
Building Supply, de pe Carbine Road - pline de crăpături şi 
găuri de noduri, pe care le înfundam ori cu hârtie igienică, 
ori cu şerveţele. Acoperişul era din tablă ondulată, pe care 
o şterpelisem de la groapa de gunoi, trăgând tot timpul cu 
coada ochiului peste umăr, căci umbla vorba că dulăul 
paznicului era un adevărat monstru devorator de copii. 
Găsisem şi o uşă din plasă acolo, în aceeaşi zi. Împiedica 
muştele să intre, însă era ruginită rău de tot - vreau să zic 
că rugina era ajunsă la extrem. Indiferent la ce oră din zi ai 
fi privit prin uşa aia din plasă, aveai impresia că era apusul. 

În afară de partidele de cărţi, clubul era un loc ideal unde 
să te duci să fumezi şi să te uiţi pe cărţi cu femei goale. 
Aveam o jumătate de duzină de scrumiere strâmbate din 
tablă, pe fundul cărora scria Camei, o mulţime de afişe din 
reviste prinse cu ţinte pe pereţii crăpaţi şi vreo douăzeci 
sau treizeci de pachete de cărţi Bike cu colţurile îndoite 
(Teddy le primise de la unchiul său, proprietarul papetăriei 
din Castle Rock - când unchiul lui l-a întrebat ce fel de joc 
de cărţi jucam, Teddy i-a spus că organizam turnee de 
cribbage, iar unchiul lui s-a gândit că era în regulă), un set 
de fise de pocher din plastic şi un teanc de reviste polițiste 
Maşter Detective antice, pe care să le frunzărim când n- 
aveam altceva mai bun de făcut. Ne mai construisem în 
podea şi un compartiment secret de 30 de centimetri pe 25, 
în care să ascundem cea mai mare parte din chestiile astea, 
în rarele ocazii în care tatăl vreunuia dintre noi hotăra că 
era vremea să ne arate ce buni prieteni eram. Când ploua, 


să stai în club echivala cu a te afla în interiorul unei tobe 
jamaicane din oţel... însă în vara aceea nu plouase deloc. 

Fusese cea mai secetoasă şi mai călduroasă vară din 
1907 încoace - sau cel puţin aşa scria în ziare - şi în acea zi 
de vineri de dinaintea weekendului Zilei Muncii şi a 
începutului unui nou an şcolar, până şi sânzienele de pe 
câmpurile şi din canalele din lungul drumurilor lăturalnice 
erau ofilite şi pipernicite. Nicio grădină nu arăta mai de 
Doamne-ajută în vara aceea, iar marile etalaje de mărfuri 
pentru conserve de la Castle Rock Red & White erau tot 
acolo, umplându-se de praf. Nimeni nu avea ce să pună la 
conservă în vara aceea, poate cu excepţia vinului de 
păpădie. 

Teddy, Chris şi cu mine eram sus în club, în ziua aceea de 
vineri, văitându-ne unul altuia că începutul şcolii era atât de 
aproape, jucând cărţi şi spunând aceleaşi glume vechi cu 
comis-voiajorul şi cu francezi. De unde ştii că a trecut un 
francez prin curtea din spatele casei? Tomberoanele de 
gunoi sunt goale şi căţeaua e gravidă. Teddy îşi dădea 
silinţa să pară ofensat, însă el era cel care venea cu glume 
noi, de îndată ce le auzea, înlocuind doar francezul cu 
polonezul. 

Ulmul ne ţinea de umbră, dar ne scoseserăm deja 
cămăşile, să nu le umplem prea rău de transpiraţie. Jucam 
blitz “U%pe trei centime, cel mai plictisitor joc de cărţi 
inventat vreodată, însă era prea cald ca să ne gândim la 
ceva mai complicat. Ne încropiserăm o echipă bunicică de 
fotbal până pe la mijlocul lui august, dar pe urmă o 
grămadă de copii dăduseră bir cu fugiţii. Era prea cald. 

Eram la sfârşitul jocului şi mersesem pe pică. Începusem 
cu treisprezece, mai nimerisem un opt, cu care îmi ieşise 
douăzeci şi unu şi de atunci nu se mai întâmplase nimic. 
Chris a pus jos. Am tras ultima carte şi n-am nimerit nimic 
care să-mi fie de ajutor. 

— Douăj'nouă, a zis Chris, punând pe masă carouri. 

— Douăj'doi, a zis Teddy, părând dezgustat. 


— Pişat în vânt, am zis eu şi am pus cărţile pe masă cu 
faţa în jos. 

— Gordie a ieşit, bătrânul Gordie a dat de fundu' sacului 
şi s-a dus pe uşă, a trâmbiţat Teddy, şi apoi a arătat râsul 
fără grabă dintr-o scândură. 

Era un ciudat, cu toţii o ştiam. La aproape treisprezece 
ani, la fel ca noi ceilalţi, lentilele groase ale ochelarilor şi 
aparatul auditiv îl făceau să arate ca un moş. Puştii tot 
încercau să-l tapeze de ţigări pe stradă, însă umflătura din 
cămaşa lui era bateria aparatului auditiv. 

În ciuda ochelarilor şi a căştii de culoarea pielii, înfipte 
tot timpul în ureche, Teddy nu prea vedea bine şi adeseori 
înţelegea pe dos ce-i spuneau oamenii. La base-ball trebuia 
să-l pui să joace în spate, cât mai departe de Chris, pe 
stânga, şi de Billy Greer, pe dreapta. N-aveai decât să speri 
că nimeni n-o să dea mingea atât de departe, pentru că 
Teddy una-două se ducea după ea îmbufnat, chit că o vedea, 
chit că nu. Când şi când, îl mai nimerea câte o lovitură 
sănătoasă şi odată a leşinat de-a binelea, când a nimerit în 
plină viteză în gardul de lângă coliba din copac. A rămas 
acolo întins pe spate, cu ochii daţi peste cap, aproape cinci 
minute, de m-am şi speriat. Pe urmă s-a trezit şi a început 
să umble de colo-colo cu nasul plin de borş şi o umflătură 
vineţie de mai mare dragul în frunte, încercând să pretindă 
că mingea fusese în aut. 

Avea vederea proastă de la natură, dar ceea ce păţise cu 
auzul nu avea cauze naturale. Pe vremea aia, când era la 
modă să te tunzi, astfel încât urechile să ţi se iţească ca 
toartele cănii, Teddy a fost primul din Castle Rock care şi-a 
tras o tunsoare Beatles - cu patru ani înainte ca în America 
să se pomenească măcar de Beatles. Şi-a ţinut urechile 
acoperite, pentru că arătau ca nişte boţuri de ceară 
înmuiată. 

Într-o zi, când avea opt ani, taică-său s-a înfuriat rău pe 
Teddy, din cauză că spărsese o farfurie. Mama lui muncea la 


o fabrică de pantofi din South Paris când s-a întâmplat, iar 
când a aflat, răul se produsese. 

Taică-său l-a dus pe Teddy la soba mare cu lemne din 
fundul bucătăriei şi l-a pus cu urechea pe ochiul cu inele din 
fontă. L-a ţinut vreo zece secunde. Pe urmă, l-a tras de păr 
şi l-a pus cu partea cealaltă. După care a sunat la Urgenţa 
din Central Maine şi le-a spus să vină să-i ia băiatul. Apoi a 
pus telefonul în furcă, s-a dus la dulap, a scos arma şi s-a 
aşezat să-şi vadă emisiunea la televizor, cu puşca pe 
genunchi. Când a venit vecina, doamna Burroughs, să 
întrebe dacă Teddy era bine - auzise ţipetele - tatăl lui 
Teddy a îndreptat arma spre ea. Doamna Burroughs a 
zbughit-o din casa familiei Duchamp cam cu viteza luminii şi 
a chemat poliţia. Când a sosit ambulanţa, domnul Duchamp 
le-a deschis brancardierilor şi apoi a ieşit pe veranda din 
spate, unde a stat de pază până când l-au dus pe Leddy pe 
targa la bătrâna ambulanţă Buick, care aştepta cu uşile 
deschise. 

Tatăl lui Teddy le-a explicat brancardierilor că, deşi 
grangurii din armată spuseseră că zona era curățată, 
rămăseseră peste tot lunetişti nemți. Unul dintre 
brancardieri l-a întrebat pe tatăl lui Teddy dacă mai putea 
să reziste. Tatăl lui Teddy i-a răspuns brancardierului că 
putea să reziste la nevoie până când iadul ajungea magazin 
de frigidere. Brancardierul l-a salutat milităreşte şi tatăl lui 
Teddy i-a răspuns prompt, la fel. La câteva minute după 
plecarea ambulanţei, a sosit şi poliţia, care l-a lăsat la vatră 
pe Norman Duchamp. 

Făcea tot felul de ciudăţenii, cum ar fi să tragă după pisici 
şi să dea foc cutiilor poştale de mai mult de-un an, iar după 
nenorocirea pe care i-o adusese fiului său, l-au evaluat 
rapid şi l-au trimis la Iogus, care este un spital special al 
veteranilor război. La Togus ajungi dacă eşti declarat inapt 
psihic. Tatăl lui leddy participase la debarcarea din 
Normandia, şi Teddy dădea tot timpul vina pe chestia asta. 
Teddy era foarte mândru de taică-su, deşi îi făcuse ce-i 


făcuse şi se ducea cu maică-sa să-l viziteze, în fiecare 
săptămână. 

Cred că era cel mai tâmpit puşti cu care ne petreceam 
vremea şi era nebun. Risca în cele mai nebuneşti feluri care 
ţi-ar trece prin minte şi de fiecare dată scăpa basma curată. 
Celei mai mari şmecherii a lui îi zicea „fereala de 
camioane”. Se repezea în faţa camioanelor pe 196 şi uneori 
acestea îl ratau la câţiva centimetri. Dumnezeu ştie câte 
atacuri de inimă provocase şi el stătea şi râdea, în timp ce 
curentul camionului în goană îi flutura hainele în părţi. Ne 
speria, pentru că avea vederea foarte proastă. Şi cu, şi fără 
ochelarii cu lentilele cât sticla de Cola. Părea să fie doar o 
chestiune de timp până când ar fi evaluat greşit un camion. 
Şi trebuia să ai mare grijă la ce-l provocai, pentru că Teddy 
accepta orice provocare. 

— Să ţi-o trag, i-am zis eu şi am pus mâna pe un Mașter 
Detective, să citesc până terminau jocul. 

Am dat la „A jucat-o în picioare, până a omorât-o pe 
liceana drăguță într-un lift blocat” şi m-am apucat de citit. 
Teddy a luat cărţile, le-a aruncat o privire şi a zis: 

— Pun jos. 

— Muşuroi de căcat cu patru ochi! A strigat Chris. 

— Mugşuroiul de căcat are o mie de ochi, i-a spus Teddy 
serios, iar eu şi Chris am izbucnit în râs. Teddy ne privea 
uşor încruntat, ca şi cum s-ar fi întrebat ce ne făcuse să 
râdem. Asta era altă ciudăţenie a individului - întotdeauna 
arunca chestii ciudate, cum era şi „Muşuroiul de căcat are o 
mie de ochi” şi niciodată nu-ţi dădeai seama dacă voia să fie 
amuzant sau, pur şi simplu, aşa-i venea să zică. Îi privea pe 
cei care râdeau cu o uşoară încruntare, ca şi cum ar fi vrut 
să zică O, Doamne, acu ce v-a mai venit? 

Teddy avea un treizeci natural - valet, damă şi rege de 
treflă. Chris avea numai şaisprezece şi a pierdut. 

Teddy se apucase de amestecat cărţile în felul lui 
neîndemânatic, iar eu tocmai ajungeam la partea tare a 


povestirii, în care marinarul ţicnit din New Orleans a jucat-o 
în picioare, până a omorât-o pe o liceana de la Bryn Mawr, 
pentru că nu suporta spaţiile închise, când am auzit pe 
cineva urcând în grabă scara bătută în cuie pe trunchiul 
ulmului. Un pumn a bătut în fundul capacului care servea 
drept uşă. 

— Care eşti? A strigat Chris. 

— Vern! S-a auzit o voce agitată şi întretăiată. 

M-am dus la capac şi am tras piedica. Capacul a sărit în 
sus şi Vern Iessio, unul dintre ceilalţi membri obişnuiţi ai 
clubului, s-a căţărat înăuntru. Curgea transpiraţia pe el şi 
părul, pe care de obicei îl avea pieptănat într-o imitație 
perfectă a idolului său rock-and-roll Bobby Rydell, îi era lipit 
în şuviţe şi ghemotoace de capul rotund ca glontele. 

— Uau, băiete, a zis el gâfâind, staţi să auziţi. 

— Ce să auzim? L-am întrebat eu. 

— Stai să-mi trag sufletul. Am venit de-acasă în fugă. 

— Am venit în fugă acasă, a început Teddy să bâiguie, 
imitându-l îngrozitor pe Little Anthony, doar să-ți spun că- 
mi pare râu. 

— Labagiule, i-a zis Vern. 

— Să mori în chinuri, i-a replicat Teddy prompt. 

— Ai venit de-acasă în fugă? L-a întrebat Chris 
neîncrezător. Omule, ai înnebunit! Casa lui Vern era la 
peste trei kilometri, pe Grand Street. Cred că sunt 
trei'j două de grade afară. 

— Merită, a zis Vern. Sfinte Sisoe. N-o să-ţi vină să crezi, 
sincer vă spun. 

Şi-a tras una peste fruntea plină de transpiraţie, ca să ne- 
arate cât de sincer putea să fie. 

— În regulă, care-i treaba? L-a întrebat Chris. 

— Vreţi să dormim afară la noapte? 

Vern se uita la noi cu o privire nerăbdătoare, excitată. 
Avea ochii ca nişte stafide, înconjurați de cercuri întunecate 
de transpiraţie. 


— Adică dacă le spuneţi alor voştri că punem cortul în 
fundul curţii, la mine. 

— Mda, cred că da, a zis Chris, luându-şi cărţile şi 
uitându-se la ele. Însă tata e într-o fază nasoală. Bea, 
înţelegi? 

— Trebuie, omule, a zis Vern. Pe cuvântul meu. N-o să vă 
vină să credeţi. Tu poţi, Gordie? 

— Probabil că da. 

Reuşeam să fac chestii de-astea - de fapt, fusesem un fel 
de Băiatul Invizibil toată vara. În aprilie, fratele meu mai 
mare, Dennis, murise într-un accident de maşină la Fort 
Benning, în Georgia, unde era în perioada de instrucţie, 
împreună cu un alt coleg, se duceau la un magazin militar şi 
au fost loviți de un camion al armatei în plin, dintr-o parte. 
Dennis a murit pe loc, iar pasagerul lui era în comă de- 
atunci. În săptămâna aia, Dennis trebuia să împlinească 
douăzeci şi doi de ani. Îi luasem deja o felicitare de ziua de 
naştere de la Dahlie, din Castle Green. 

Am plâns când am aflat, am plâns şi mai mult la 
înmormântare şi nu mi-a venit să cred că Dennis nu mai 
era, că cineva care mi-a tras castane sau m-a speriat cu un 
păianjen din cauciuc de m-a făcut să plâng sau m-a pupat 
când am căzut şi mi-am zdrelit amândoi genunchii de mi-a 
dat sângele şi mi-a şoptit la ureche: „Hai, nu mai plânge, 
bebeluşule!” - că un om care m-a atins putea să fie mort. M- 
a durut şi m-a îngrozit că era mort... însă parcă le-a uscat 
inimile părinţilor mei. Pentru mine, Dennis era ca un fel de 
cunoştinţă. Era cu zece ani mai mare decât mine, ca să-ţi 
dai seama, şi avea prietenii şi colegii lui. Mâneam împreună 
la aceeaşi masă de ani de zile, uneori era prietenul meu, 
alteori călăul, dar cam tot timpul era doar un tip, înţelegi? 
Când a murit, era plecat de-acasă de un an, cu excepţia 
câtorva permisii. Nici măcar nu semănăm. Mi-a trebuit mult 
timp, după vara aceea, să-mi dau seama că plânsesem de 
mila mamei şi tatei. De parcă le-ar fi fost de vreun folos lor 
sau mie. 


— Ia zi, ce tot scârţâi şi miorlăi, Vern-O? L-a întrebat 
Teddy. 

— Etalez, a zis Chris. 

— Ce! A ţipat Teddy, uitând imediat şi complet de Vern. 
Mincinos împuţit! Nu ai cu ce să etalezi. Nu ţi-am dat cărţi 
să etalezi. 

Chris i-a rânjit în faţă. 

— Hai, trage carte, căcălăule. 

Teddy s-a întins să ia cartea de deasupra din teancul de 
cărţi. Chris s-a întins după pachetul de Winston de pe 
pervazul din spatele lui. Eu m-am aplecat să iau revista cu 
poveşti cu detectivi. 

Vern 'lessio a zis: 

— Băieți, vreţi să mergeţi să vedeţi un mort? 

Ne-am oprit toţi. 


3 


Desigur, auziserăm toţi despre asta la radio. Radioul, un 
Philco cu cutia spartă, care fusese recuperat, de asemenea, 
de la groapa de gunoi, mergea încontinuu. Îl ţineam pe 
WALM Lewiston, care alegea super-hiturile şi melodiile 
vechi: „What în the World's Come Over You” de Jack Scott, 
„This time” de Troy Shondell, „King Creole” a lui Elvis şi 
„Only the Lonely” a lui Roy Orbison. Când urmau ştirile, de 
obicei îi închideam mental sonorul. Ştirile cuprindeau o 
grămadă de rahaturi optimiste despre Kennedy, Nixon, 
Quemoy şi Matsu, despre criza rachetelor şi ce mai rahat se 
dovedea la urma urmelor a fi Castro. Însă ascultaserăm toţi 
reportajul despre Ray Brower cu ceva mai multă atenţie, 
pentru că era un puşti de vârsta noastră. 

Era din Chamberlain, un orăşel situat la vreo şaizeci de 
kilometri est de Castle Rock. Cu trei zile înainte ca Vern să 
dea buzna în club, după o cursă de peste trei kilometri din 
Grand Street, Ray Brower ieşise cu oala maică-sii să adune 
afine. La căderea întunericului încă nu se întorsese, iar 


familia Brower chemase şeriful local şi începuse căutarea - 
la început doar în jurul casei copilului şi apoi s-au extins, 
cuprinzând şi oraşele învecinate, Motton, Durham şi 
Pownal. Toată lumea s-a implicat - poliţiştii, ajutoarele de 
şerif, paznicii de vânătoare, voluntarii, însă trei zile mai 
târziu, puştiul era în continuare dispărut. Ne dăduserăm 
seama, ascultând la radio, că n-or să-l găsească niciodată pe 
amărâtul ăla în viaţă; în cele din urmă, căutările aveau să 
sfârşească fără niciun rezultat. Era posibil să se fi sufocat în 
urma unei alunecări de pietriş sau să se fi înecat în vreun 
pârâu şi peste zece ani, vreun vânător avea să-i descopere 
oasele. Deja începuseră să dragheze eleşteiele din 
Chamberlain şi lacul de acumulare Motton. 

Astăzi nu s-ar putea petrece aşa ceva în sud-estul statului 
Maine; cea mai mare parte a zonei a devenit suburbană şi 
comunităţile-dormitoare din jurul oraşelor Portland şi 
Lewiston s-au întins precum tentaculele unui calmar uriaş. 
Pădurile există în continuare şi devin din ce în ce mai dese, 
pe măsură ce înaintezi spre vest către Munţii Albi, însă în 
zilele noastre, dacă îţi ţii cumpătul suficient de mult ca să 
mergi vreo opt kilometri în aceeaşi direcţie, în mod sigur 
dai peste o şosea asfaltată cu două benzi. Însă în 1960, 
întreaga întindere dintre Chamberlain şi Castle Rock era 
subdezvoltată şi existau locuri din care nici nu se mai 
tăiaseră copaci, de dinainte de al Doilea Război Mondial. În 
zilele acelea, mai era posibil să intri în pădure, să te 
rătăceşti şi să mori acolo. 


4 


Vern 'lessio se băgase sub verandă în dimineaţa aceea şi 
săpa. 

Noi înţelegeam foarte bine lucrul acesta, dar poate că ar 
trebui să mă opresc un minut şi să-ţi explic şi ţie. leddy 
Duchamp era numai pe jumătate întreg la minte, însă nici 
Vern Tessio nu şi-ar fi pierdut vreodată timpul liber uitându- 


se la College Bowl. Încă fratele lui, Billy, era şi mai prost, 
după cum vei vedea. Însă mai întâi trebuie să-ţi spun de ce 
săpa Vern sub verandă. 

Cu patru ani în urmă, când avea opt ani, Vern îngropase 
un borcan cu mărunţiş sub lunga verandă din faţă a casei 
familiei Tessio. Vern îi zicea spaţiului întunecat de sub 
verandă „peştera” lui. Juca un fel de joc cu pirați, iar 
mărunţişul reprezenta comoara ascunsă - atât că, dacă te 
jucai cu Vern, nu puteai să-i zici comoară ascunsă, trebuia 
să-i spui „prada”. Prin urmare, şi-a îngropat adânc borcanul 
cu mărunţiş, a umplut gaura şi a acoperit ţărâna proaspăt 
răscolită cu frunze adunate dedesubt de-a lungul anilor. 
Desenase o hartă a comorii, pe care o ascunsese în camera 
lui, la un loc cu restul nimicurilor sale. Uitase cu totul de ea 
timp de vreo lună. Pe urmă, cum nu-i ajungeau banii să se 
ducă la film sau nu mai ştiu ce, şi-a amintit de mărunţiş şi s- 
a dus să-şi caute harta. Însă maică-sa făcuse curăţenie de 
vreo două-trei ori de-atunci şi adunase toate hârtiile cu 
teme, ambalajele de bomboane, revistele cu benzi desenate 
şi cărţile cu bancuri. Le arsese în sobă într-o dimineaţă, ca 
să aprindă focul în bucătărie şi harta comorii lui Vern se 
dusese fix pe hornul bucătăriei. 

Sau cel puţin asta şi-a imaginat el. 

A încercat să găsească locul din memorie şi a săpat acolo. 
Fără să aibă noroc. La dreapta şi la stânga de locul acela. 
Tot fără să aibă noroc. Renunţase în ziua aceea, dar de- 
atunci încercase în mai multe rânduri. Patru ani, omule. 
Patru ani. Nu-ţi vine să-ţi iei câmpii? Nu ştiai dacă să-ţi vină 
să plângi sau să râzi. 

Pentru el, devenise un fel de obsesie. Veranda din faţă a 
familiei 'Tessio se întindea de-a lungul întregii case, probabil 
vreo doisprezece metri lungime şi ceva mai mult de doi 
metri lăţime. Săpase fiecare centimetru de pe suprafaţa 
asta de două ori, poate chiar de trei ori şi nu dăduse peste 
niciun bănuţ. Numărul bănuţilor începuse să crească în 
mintea lui. Când se întâmplase prima oară, ne spusese mie 


şi lui Chris că erau, poate, vreo trei dolari. Un an mai târziu, 
ajunsese la cinci şi în ultima vreme se învârtea în jurul a 
zece dolari, câţiva bănuţi în plus sau în minus, după cât de 
falit era. 

De fiecare dată încercam să-i spunem ceea ce nouă ne 
era foarte clar - că Billy ştiuse de borcan şi îl scosese el. 
Vern refuza să creadă, cu toate că-l ura pe Billy cum îi urăsc 
arabii pe evrei şi probabil că ar fi votat bucuros pedeapsa 
cu moartea pentru fratele lui, pentru furt din magazin, dacă 
i s-ar fi oferit ocazia. Pe de altă parte, refuza să-l întrebe pe 
Billy în faţă. Probabil se temea că Billy i-ar fi spus Sigur că 
am pus mâna pe ei, fătălău fraier, erau vreo zece dolari în 
mărunţiş, în borcan, şi i-am cheltuit până la ultimul 
nenorocit de cent. În schimb, Vern se apuca să sape după 
mărunţiş de câte ori îi venea (şi de câte ori Billy nu era prin 
preajmă). Întotdeauna se târa afară de sub verandă cu 
blugii murdari, părul plin de frunze şi cu mâna goală, îl 
tachinam în legătură cu asta într-un fel foarte răutăcios şi 
porecla lui era Penny - Penny Iessio. Cred că a venit la club 
cu vestea cât a putut de repede, nu numai ca să o dea pe 
goarnă, ci şi ca să ne arate că, în sfârşit, ieşise şi ceva bun 
de pe urma vânătorii de mărunţiş. 

În ziua aceea se sculase înaintea tuturor, îşi mâncase 
fulgii de porumb şi ieşise pe alee să arunce la coşul vechi 
bătut în cuie pe garaj, fără niciun scop. N-avea cu cine să se 
joace de-a fantoma sau altceva şi hotărâse să sape din nou 
în căutarea banilor. Era sub verandă când deodată, uşa cu 
plasă de deasupra s-a trântit de perete, îngheţase, fără să 
scoată vreun sunet. Dacă era tatăl lui, se târa afară de- 
acolo; dacă era Billy, rămânea locului până când Billy şi 
prietenul lui, delincventul de Charlie Hogan, plecau. 

Două perechi de paşi au traversat veranda şi apoi chiar 
Charlie Hogan a zis, cu o voce tremurătoare, de plângăcios: 
„Lisuse, Billy, ce ne facem?” 

Vern ne-a spus că tocmai faptul că-l auzise pe Charlie 
Hogan vorbind astfel - Charlie care era unul dintre cei mai 


duri puşti din oraş - îl făcuse să ciulească urechile. 

La urma urmelor, Charlie îşi făcea veacul cu Ace Merrill 
şi Eyeball Chambers, iar când îţi pierdeai vremea cu 
asemenea specimene, trebuia să fii un dur. 

— Nimic, a zis Billy. Asta o să facem. Nimic. 

— Trebuie să facem ceva, a spus Charlie şi apoi s-au 
aşezat pe verandă, aproape de locul în care stătea ciucit 
Vern. Nu l-ai văzut? 

Vern a riscat şi s-a apropiat ceva mai mult de treptele 
verandei, practic salivând. În acel moment se gândea că 
poate Charlie şi Billy fuseseră beţi de-a binelea şi călcaseră 
pe cineva cu maşina. Vern era atent să nu strivească nicio 
frunză veche când se mişca. Dacă aceştia doi descopereau 
că el se afla sub verandă şi îi auzise, puteai să îndesi ce mai 
rămânea din el într-o cutie de mâncare de câini Ken-L 
Ration. 

— Pentru noi nu înseamnă nimic, a zis Billy 'Tessio. Puştiul 
e mort, aşa că nici pentru el nu mai înseamnă nimic. Pe cine 
doare la bască dacă-l găsesc vreodată sau nu? Pe mine, 
unul, niciun pic. 

— Era puştiul de care au vorbit la radio, a zis Charlie. Ăla 
era, sunt sigur. Brocker, Brower, Flowers sau cum l-o 
chema. Cred că l-a lovit nenorocitu' ăla de tren. 

— Mda, a zis Billy. 

S-a auzit zgomotul unui chibrit scăpărat. Vern l-a văzut 
aruncat pe pietrişul de pe alee şi a simţit mirosul de ţigară. 

— Sigur a fost aşa. Şi tu ai borât. 

Niciun cuvânt, dar Vern a simţit undele emoţionale de 
ruşine iradiind dinspre Charlie Hogan. 

— Mă rog, fetele nu l-au văzut, a zis Billy după o vreme. 
Norocul nostru. După zgomot, l-a bătut pe Charlie pe spate, 
în semn de încurajare. Altfel, ar fi trăncănit despre asta de 
aici până în Portland. Dar cel puţin am şters-o rapid de- 
acolo. Crezi că şi-au dat seama c-a fost ceva naşpa? 

— Nu, a zis Charlie. Şi-aşa Mărie nu se dă în vânt să o ia 
pe Back Harlow Road, pe lângă cimitir. l-e frică de fantome. 


Pe urmă, a început din nou, cu vocea de copil speriat: 

— Iisuse, nu trebuia să umflam maşina aia aseară! 
Trebuia să ne ducem la spectacol, cum aveam de gând! 

Charlie şi Billy umblau cu două paraşute pe nume Mărie 
Dougherty şi Beverly Thomas; nu vedeai muieri aşa nasoale 
ca ele decât la bâlciuri - pline de coşuri, cu mustăţi, tot 
tacâmul. Uneori, toţi patru - sau poate şase sau opt, dacă 
veneau şi Fuzzy Bracowicz sau Ace Merrill cu gagicile lor - 
şuteau o maşină din parcarea din Lewiston şi făceau o 
plimbare de plăcere la ţară, cu două, trei sticle de vin Wild 
Irish Rose şi un bax de şase beri de ghimbir. Le duceau pe 
fete pe undeva prin Castle View, Harlow sau Shiloh, beau 
Purple Jesus!2 şi şi-o puneau. Pe urmă, părăseau maşina 
pe undeva pe lângă casă. Senzaţii de doi bani în cuşca 
maimuţelor, cum zicea uneori Chris. Nu fuseseră prinşi 
niciodată, dar Vern nu-şi pierduse speranţa. Chiar îl încânta 
ideea să-l viziteze pe Billy duminica la şcoala de corecție. 

— Dacă spuneam la poliţie, ne-ar fi întrebat cum dracu' 
am ajuns până în Harlow, a zis Billy. Nu avem maşină, 
niciunul dintre noi. E mai bine să ne ţinem gurile. În felul 
ăsta n-au cum să se lege de noi. 

— Am putea să dăm un telefon anonim, a zis Charlie. 

— Apelurile astea sunt urmărite, dă-le dracului, a zis Billy 
ameninţător. Am văzut eu la Highway Patrol şi la Dragnet. 

— Da, chiar, a zis Charlie jalnic. lisuse. De-ar fi fost şi Ace 
cu noi. Puteam să spunem la poliţie că eram cu maşina lui. 

— E, uite că n-a fost. 

— Mda, a zis Charlie. A oftat. Cred c-ai dreptate. Pe alee 
a aterizat un chiştoc de ţigară. Ne-a trebuit nouă neapărat 
să ne ducem să ne uşurăm pe şine. Nu puteam să ne ducem 
în partea ailaltă? Am mai şi vomitat pe pantofii mei noi 
Keds. Vocea i-a scăzut puţin. Afurisitu' de puşti era întins fix 
acolo, ştii? L-ai văzut pe nenorocitul ăla, Billy? 

— L-am văzut, a zis Billy şi al doilea chiştoc i s-a alăturat 
primului, pe alee. Hai să vedem dacă s-a trezit Ace. Vreau 
nişte suc. 


— Îi spunem? 

— Charlie, nu spunem nimănui. Nimănui, niciodată. Ai 
priceput? 

— Am priceput, a zis Charlie. lisuse Cristoase, mai bine 
nu uşcheam nenorocitu' ăla de Dodge. 

— Mai taci dracului şi hai să mergem. 

Două perechi de picioare, îmbrăcate în blugi strâmţi, 
spălăciţi, în două perechi de cizme cu catarame pe părţi, au 
coborât scările. Vern a îngheţat în patru labe („Boaşele mi 
s-au căţărat atât de sus, de-am crezut că or să-mi ajungă în 
gât”, ne-a spus el), sigur că frate-său o să-l simtă sub 
verandă, o să-l târască afară şi o să-l ucidă - el şi Charlie 
Hogan i-ar fi scos creierul, şi aşa cam puţintel, pe urechile 
clăpăuge şi apoi l-ar fi jucat în picioare cu cizmele. Dar ei şi- 
au văzut de drum şi când Vern a fost sigur că plecaseră de-a 
binelea, se târâse de sub verandă şi alergase la noi. 


5 


— Ai noroc cu caru', i-am zis eu. Chiarcă te-ar fi omorât. 

Teddy i-a spus: 

— Ştiu Back Harlow Road. Se termină într-o fundătură la 
râu. Ne duceam acolo să pescuim costume de baie. 

Chris a dat din cap. 

— Era un pod acolo, dar l-a luat o viitură. Demult. Acum 
nu mai sunt decât şinele de tren. 

— Putea un puşti să ajungă tocmai din Chamberlain până 
în Harlow? L-am întrebat pe Chris. Sunt vreo treizeci de 
kilometri, dacă nu chiar vreo cincizeci. 

— Cred că da. Probabil că a dat de calea ferată şi a ţinut- 
o pe ea tot drumul. Poate a crezut că or să-l ducă undeva 
sau poate s-a gândit că o să facă semn vreunui tren dacă n- 
avea încotro. Dar acu' nu mai e decât o linie de mărfare - 
GS&WM până la Derry şi Brownsville - şi nici astea nu mai 
sunt aşa de multe. Trebuie că a mers pe jos tocmai până în 


Castle Rock să iasă la drum. După ce s-a făcut noapte, a 
venit în sfârşit şi un tren şi... zbang! 

Chris şi-a lovit cu pumnul drept palma stângă, scoțând un 
zgomot sec. Teddy, veteran al multor confruntări cu 
camioanele pe autostrada 196, părea vag încântat. Mie mi 
s-a făcut puţin rău, imaginându-mi copilul departe de casă, 
speriat de moarte, dar ţinând-o cu încăpățânare pe calea 
ferată GS&WM, mergând probabil pe traverse, din cauza 
zgomotelor nopţii venind din copacii care acopereau calea 
ferată şi din tufişuri... poate chiar şi din şanţul de lângă 
calea ferată. A venit trenul şi poate că farul mare din faţă l- 
a hipnotizat până a fost prea târziu să mai sară. Sau poate 
că zăcea pe şine, leşinat de foame, când a venit trenul. În 
orice caz, oricum s-ar fi întâmplat, Chris avea dreptate: 
rezultatul final al fost zbangul. Puştiul era mort. 

— În sfârşit, vreţi să ne ducem să-l vedem? A întrebat 
Vern. 

Se foia de colo-colo, de parcă ar fi avut nevoie să se ducă 
la budă, aşa era de excitat. Ne-am uitat la el o clipă foarte 
lungă, fără ca vreunul dintre noi să zică ceva. Pe urmă Chris 
şi-a aruncat cărţile şi a zis: 

— Sigur! Şi pun pariu cu tine pe ce vrei, că o să ne 
ajungă poza în ziar! 

— Ît? A făcut Vern. 

— Da? A zis Teddy, afişând rânjetul ţicnit de la corida cu 
camioanele. 

— Fiţi atenţi, a zis Chris, întinzându-se peste masa de joc 
şubredă. Putem să descoperim cadavrul şi să anunţăm 
autorităţile! Ajungem la ştiri! 

— Ştiu şi eu? A zis Vern, evident dezumflat. Billy o să-şi 
dea seama cum am aflat. O să mă bată de-o să-mi sune apa- 
n cap. 

— Ba nu, am zis eu, pentru că noi ăştia o să-l găsim pe 
puşti, nu Billy şi Charlie Hogan, cu o maşină furată. N-or să 
mai aibă de ce să-şi bată capu'. Probabil că ţi-ar da şi o 
medalie, Penny. 


— Da? A rânjit Vern, arătându-şi dinţii stricaţi. Era un 
rânjet perplex, ca şi cum gândul că Billy ar fi fost mulţumit 
de ce ar fi făcut el ar fi avut efectul unei directe în bărbie. 
Da, aşa crezi? 

Teddy rânjea şi el. Pe urmă s-a încruntat şi a zis: 

— Oh, oh. 

— Ce-i? A întrebat Vern. Se foia din nou, temându-se că în 
mintea lui Teddy... sau în ceea ce trecea drept mintea lui 
Teddy se născuse vreo obiecţie fondată la această idee. 

— Părinţii noştri, a zis Teddy. Dacă găsim cadavrul 
puştiului mâine, în South Harlow, or să-şi dea seama că nu 
am dormit în cort pe câmpul din spatele casei lui Vern. 

— Mda, a zis Chris. Or să-şi dea seama că ne-am dus să-l 
căutăm pe puşti. 

— Ba nu, le-am zis eu. Mă simţeam ciudat - şi excitat şi 
speriat, ştiind că puteam să o facem şi în acelaşi timp să 
scăpăm basma curată. Amestecul de senzaţii m-a făcut să 
mă ia leşinul de căldură şi să-mi vâjâie capul. Am luat 
cărţile, ca să fac ceva cu mâinile şi am început să le 
amestec. Numai asta şi să joc cribbage era învăţătura de la 
fratele mai mare, cu care mă alesesem de pe urma lui 
Dennis. Ceilalţi puşti mă invidiau pentru felul cum 
amestecam cărţile şi cred că toţi cei pe care-i ştiam mi-au 
cerut să le arăt cum se face... toţi, cu excepţia lui Chris. 
Cred că numai Chris ştia că a-i arăta cuiva echivala cu a 
renunţa la o parte din Dennis şi că pur şi simplu nu-mi 
rămăseseră prea multe de la el ca să-mi permit să risipesc 
bucățele la dreapta şi la stânga. 

Le-am zis: 

— O să le spunem că ne-am plictisit să stăm în cort pe 
terenul lui Vern, pentru că am mai făcut de multe ori asta. 
Aşa că ne-am hotărât să o luăm pe calea ferată şi să 
înnoptăm în pădure. Pariez că n-o să ne-o luăm pe coajă, 
pentru că toată lumea o să fie foarte interesată de ce-am 
descoperit. 


— Tata o să mi-o tragă pe coajă oricum, a zis Chris. E 
într-o pasă foarte nasoală de data asta. A scuturat din cap 
posac. La dracu', merită o chelfăneală. 

— În regulă, a zis Teddy ridicându-se. Rânjea în 
continuare ca nebunul, gata să izbucnească în orice clipă în 
râsul lui piţigăiat şi gâjâit. Hai să ne întâlnim acasă la Vern 
după masă. Ce le spunem de cină? 

Chris a zis: 

— Tu, cu mine şi cu Gordie putem să zicem că mâncăm la 
Vern. 

— Şi eu o să-i zic mamei că mănânc la Chris, a zis Vern. 

Asta putea să meargă dacă nu apărea vreo situaţie 
neprevăzută pe care n-o puteam controla sau dacă părinţii 
noştri nu se întâlneau. Şi nici părinţii lui Vern, nici ai lui 
Chris nu aveau telefon. Pe vremea aceea existau o mulţime 
de familii care mai considerau telefonul un lux, mai ales 
familiile nevoiaşe. Şi niciunul dintre noi nu era din pătura 
avută. 

Tata era pensionat. Tatăl lui Vern lucra la moară şi avea 
şi-acum un DeSoto din 1952. Mama lui leddy avea o casă 
pe strada Danberry şi primea câte un chiriaş, de câte ori se 
ivea ocazia. În vara aceea nu avea niciunul; anunţul 
CAMERĂ MOBILATĂ DE ÎNCHIRIAT era în fereastra 
sufrageriei din iunie. Iar tatăl lui Chris era mai întotdeauna 
într-o „pasă proastă”; era un beţiv, care mai tot timpul trăia 
de pe urma ajutorului social şi pierdea vremea la Sukey's 
Tavern cu Junior Merrill, bătrânul lui Ace Merrill şi încă 
vreo doi machitori din partea locului. 

Chris nu prea vorbea despre tatăl lui, dar ştiam cu toţii 
că îl ura ca dracul tămâia. Chris era plin de urme cam la 
două săptămâni, cu vânătăi pe obraji şi pe gât sau cu un 
ochi umflat şi colorat ca apusul şi odată chiar a venit la 
şcoală cu un bandaj cam stângaci, la ceafă. Alteori nici nu 
mai venea la şcoală. Mama lui anunţa că e bolnav, pentru că 
era prea ologit ca să vină. Chris era inteligent, cu adevărat 
inteligent, dar chiulea mult şi domnul Halliburton, 


responsabilul cu absenţele din oraş, trecea tot timpul pe la 
Chris pe-acasă, cu Chevrolet-ul lui negru vechi, cu colantul 
FĂRĂ PASAGERI lipit pe colţul parbrizului. 

Dacă Chris trăgea chiulul şi Bertie (cum îi spuneam noi - 
totdeauna pe la spate, desigur) îl prindea, îl ducea pe Chris 
la şcoală şi se ocupa să fie pedepsit o săptămână. Dar dacă 
descoperea că băiatul era acasă din cauză că tatăl lui îl 
bătuse de-l lăsase lat, Bertie pleca imediat şi nu scotea nici 
măcar o şoaptă. Nu mi-a dat niciodată prin minte să mă 
întreb ce era cu genul ăsta de priorităţi, decât după vreo 
douăzeci de ani. 

Cu un an în urmă, Chris fusese eliminat de la şcoală două 
săptămâni. O grămadă de bani pentru lapte dispăruseră 
când venise rândul lui Chris să fie monitorul clasei şi să-i 
adune şi din cauză că era un Chambers din ramura 
Chamberşilor fără căpătâi, a trebuit să-şi ia tălpăşiţa, cu 
toate că jurase tot timpul că nu se atinsese de banii aceia. 
Cu ocazia asta, domnul Chambers l-a băgat o noapte în 
spital; când tatăl lui a auzit că fusese eliminat, i-a spart 
nasul şi i-a fracturat încheietura mâinii drepte. Chris 
provenea dintr-o familie proastă, era lucru ştiut şi toată 
lumea credea că o să o ia şi el razna... inclusiv el însuşi. 
Fraţii lui se ridicaseră admirabil la înălţimea aşteptărilor 
oraşului. Frank, cel mai mare, fugise de acasă la 
şaptesprezece ani, intrase în Marină şi sfârşise cu o 
condamnare lungă la Portsmouth, pentru viol şi atac asupra 
unei persoane. Următorul, Richard (care avea ochiul drept 
cam şpanchiu, motiv pentru care toată lumea îi zicea 
Ochiosul), abandonase liceul în clasa a zecea şi golănea cu 
Charlie şi Billy 'Tessio şi prietenii lor. 

— Cred ca o să meargă, i-am zis lui Chris. Da' ce facem 
cu John şi Marty? 

John şi Marty DeSpain erau alţi doi membri ai găştii 
noastre obişnuite. 

— Sunt tot plecaţi, a zis Chris. Se întorc abia luni. 

— Păcat. 


— Deci, ne-am înţeles? A întrebat Vern, foindu-se în 
continuare. Nu voia să lase discuţia să se abată de la 
subiect nicio secundă. 

— Cred că da, a zis Chris. Cine vrea să mai jucăm blitz? 
Nimeni nu a mai vrut. Eram prea agitaţi să mai jucăm cărţi. 
Am coborât din colibă, am sărit gardul terenului viran şi am 
jucat baseball puţin, cu mingea veche a lui Vern, lipită cu 
bandă izolatoare, dar nici asta nu ni s-a părut amuzant. Ne 
stătea capul numai la puştiul acela, Brower, lovit de tren şi 
cum o să-l vedem sau ce mai rămăsese din el. Pe la zece, am 
plecat toţi acasă, să aranjăm ploile cu părinţii. 


6 


Am ajuns acasă pe la unsprezece fără un sfert, după ce 
am trecut pe la drogherie să mă uit la cărţi. Făceam asta 
din două în două zile, să văd dacă mai apăruse vreo carte 
de John D. MacDonalds. Aveam 25 de cenți şi mă gândeam 
că, dacă apăruse, aş fi cumpărat-o. Dar erau numai cele 
vechi şi majoritatea le citisem de vreo şase ori. 

Când am ajuns acasă, maşina nu era şi mi-am amintit că 
mama, cu câteva din prietenele ei, trebuia să plece la 
Boston, la un concert. Mare pasionată de concerte, mama. 
Şi de ce nu? Singurul ei copil era mort şi trebuia să facă şi 
ea ceva să-şi ia gândul de la asta. Cred că sună destul de 
amar. Şi cred că, dacă ai fi fost de faţă, ai fi înţeles de ce mă 
simţeam astfel. 

Tata era în spatele casei şi stropea cu furtunul grădina 
ajunsă în paragină. Dacă nu ai fi realizat după chipul lui 
posac că era o cauză pierdută, cu siguranţă ţi-ai fi dat 
seama uitându-te la grădină. Pământul era cenuşiu deschis, 
prăfos. Se uscase totul, mai puţin porumbul, căruia nu-i 
dăduse nici măcar un ştiulete. Iata zicea că nu ştiuse 
niciodată să ude grădina; era o treabă pe care ori o făcea 
mama, ori n-o făcea nimeni. Uda prea mult într-un singur 
loc şi îneca plantele. Pe rândul următor, plantele mureau de 


sete. Nu nimerea niciodată calea de mijloc. Însă nu prea 
vorbea despre asta. Rămăsese fără un fiu în aprilie şi fără 
grădină în august. Şi dacă nu voia să vorbească despre nici- 
unul din lucrurile astea, cred că era dreptul lui. Mă deranja 
doar că nu mai vorbea nici despre altele. Chestia asta ducea 
democraţia prea departe, dracului. 

— Bună, tată, i-am zis eu, stând în spatele lui. I-am întins 
pachetul cu bomboane Rollo, pe care îl cumpărasem de la 
drogherie. Vrei şi tu? 

— Salut, Gordon. Nu, mersi. 

A continuat să plimbe jetul fin de apă peste pământul 
cenuşiu, fără scăpare. 

— E în regulă dacă dorm în cort la noapte, pe câmp, în 
spatele casei lui Vern 'Tessio, cu câţiva băieţi? 

— Care băieţi? 

— Vern. Teddy Duchamp. Poate Chris. 

Mă aşteptam să înceapă cu Chris - că Chris nu era o 
companie potrivită, că era un măr stricat de pe fundul 
butoiului, un hoţ, un delincvent juvenil în devenire. Însă ela 
oftat doar şi a zis: 

— Cred că e în regulă. 

— Mişto! Mulţumesc! 

M-am întors să mă duc în casă ca să văd ce era la 
televizor, când m-a oprit zicând: 

— Ăştia sunt singurii oameni cu care vrei să-ţi petreci 
vremea, nu-i aşa, Gordon? 

M-am uitat la el peste umăr, m-am pregătit pentru 
discuţie, dar nu avea niciun chef de discuţie în dimineaţa 
aia. Ar fi fost mai bine dacă ar fi avut, cred. Avea umerii 
căzuţi. Faţa, întoarsă la grădina moartă şi nu către mine, 
ofilită. Avea în ochi o anumită sclipire neobişnuită, care 
putea să fie lacrimi. 

— Hai, tată, sunt de treabă... 

— Sigur că sunt. Un hoţ şi doi debili. Grozavă companie 
pentru fiul meu. 

— Vern 'lessio nu e debil, i-am zis eu. 


Teddy era un exemplu mai greu de combătut. 

— Da, are doisprezece ani şi e tot în clasa a cincea, a zis 
tata. Şi atunci când a dormit la tine, a doua zi dimineaţa 
când a venit ziarul de duminică, a avut nevoie de o oră şi 
jumătate să citească paginile de divertisment. 

Asta m-a înfuriat, pentru că mi s-a părut nedrept. îl 
judeca pe Vern aşa cum îi judeca şi pe ceilalţi prieteni ai 
mei, din ce-i văzuse când şi când, de cele mai multe ori 
intrând sau ieşind din casă. Nu avea dreptate în privinţa lor. 
Şi de fiecare dată când îl făcea pe Chris hoţ, vedeam roşu în 
faţa ochilor, pentru că nu ştia nimic despre Chris. Am vrut 
să-i zic asta, dar dacă-l înfuriam, mă ţinea acasă. Şi oricum, 
nu era furios pe bune, nu cum era uneori la cină, când 
declama cu asemenea patos, de ne tăia la toţi pofta de 
mâncare. Acum era doar trist, obosit şi sfârşit. Avea şaizeci 
şi trei de ani, destul de bătrân ca să-mi fie bunic. 

Mama avea cincizeci şi cinci de ani - nu mai era nici ea 
vreo puştoaică. După ce s-a măritat cu tata, încercaseră să- 
şi întemeieze imediat o familie, mama a rămas gravidă şi a 
pierdut sarcina. A mai pierdut două sarcini şi doctorul i-a 
spus că nu o să poată niciodată să ducă o sarcină la termen. 
Auzeam chestiile astea, cuvânt cu cuvânt, de fiecare dată 
când vreunul dintre ei îmi ţinea câte o morală, înţelegi. 
Voiau să mă facă să cred că eram darul lui Dumnezeu şi nu 
ştiam să preţuiesc norocul pe care-l avusesem să fiu 
conceput când mama avea patruzeci şi doi de ani şi 
începuse să albească. Nu-mi preţuiam norocul şi nu 
preţuiam nici imensele ei dureri şi sacrificii. 

La cinci ani după ce doctorul i-a spus mamei că nu o să 
poată niciodată să facă un copil, a rămas însărcinată cu 
Dennis. A ţinut sarcina opt luni şi pe urmă el practic a 
„căzut”, la alea trei kilograme şi jumătate cât avea - tata 
zicea că dacă l-ar fi născut pe Dennis la termen, ar fi avut 
aproape şapte kilograme. Doctorul i-a spus: Ei, asta e, 
uneori natura ne mai păcăleşte, dar este singurul pe care o 
să-l faci. Mulţumegşte-i lui Dumnezeu pentru el şi bucură-te. 


Zece ani mai târziu, a rămas însărcinată cu mine. Pe mine 
nu numai că m-a dus până la termen, dar doctorul a fost 
obligat să mă scoată afară cu forcepsul. Ai mai pomenit 
familie la fel de ciudată? Am venit pe lume ca fiu al unor 
părinţi care se îndopau cu Geritol, ca să nu mai zic şi 
despre altele, iar singurul meu frate juca deja baseball în 
liga juniorilor, înainte ca eu să ies din scutece. 

În cazul mamei şi tatei, un dar din partea lui Dumnezeu 
ar fi fost suficient. Nu spun că s-au purtat rău cu mine şi, cu 
siguranţă, nu m-au bătut niciodată, dar am fost o surpriză 
al naibii de mare şi cred că după ce treci de patruzeci de 
ani nu prea te mai dai în vânt după surprize ca atunci când 
ai douăzeci. După ce m-am născut eu, mama a făcut 
operaţia aceea căreia prietenele ei îi ziceau „Pansamentul”. 
Cred că a vrut să se asigure sută la sută că nu o să mai 
apară niciun dar de la Dumnezeu. Când am intrat la 
facultate, am descoperit că avusesem mare noroc că nu mă 
născusem retardat... deşi cred că tata avusese unele 
îndoieli când văzuse că prietenul meu, Vern, avusese nevoie 
de zece minute să citească dialogurile din Beetle Bailey. 

Chestia asta că eram ignorat: n-am putut niciodată să o 
identific cu adevărat până nu am făcut la liceu o recenzie la 
un roman intitulat Omul Invizibil. Când am acceptat să o fac 
pentru domnişoara Hardy, am crezut că era vorba despre 
povestea ştiinţifico-fantastică despre un tip înfăşurat în 
bandaje şi Foster Grants - interpretat în film de Claude 
Rains. Când am descoperit că era altă povestire, am 
încercat să dau cartea înapoi, dar domnişoara Hardy n-a 
mai vrut să mă scutească de sarcină. În cele din urmă, am 
fost într-adevăr mulţumit. Acest roman, Omul Invizibil, este 
despre un negru. Nimeni nu-l bagă în seamă cu adevărat 
decât atunci când o dă în bară. Oamenii se uită de-a dreptul 
prin el. Când vorbeşte, nu-i răspunde nimeni. E ca un fel de 
fantomă neagră. Din momentul în care i-am prins firul, am 
devorat-o de parcă ar fi fost una scrisă de John D. 
MacDonald, pentru că autorul, Ralph Ellison, scria despre 


mine. La cină, tot ce se discuta era: Denny, câte puncte ai 
înscris; Denny, cine te-a invitat la balul Sadie Hopkins şi 
Denny, vreau să vorbesc cu tine ca de la bărbat la bărbat 
despre maşina aia la care ne-am uitat. Eu ziceam: „Daţi-mi 
untul” şi tata zicea: Denny, crezi că armata este cu adevărat 
ceea ce-ţi doreşti? Eu ziceam: „îmi dă şi mie cineva untul 
ăla?” şi mama îl întreba pe Denny dacă voia să-i cumpere o 
cămaşă Pendleton la preţ redus din centru, iar eu îmi luam 
singur untul până la urmă. Într-o seară, când aveam nouă 
ani, doar ca să văd ce se întâmplă, am zis: „Vă rog, daţi-mi 
dracului şi mie cartofii ăia prăjiţi.” Şi mama a spus: Denny, 
mătuşa Gracie a sunat azi şi a întrebat de tine şi de Gordon. 

In seara în care Dennis a terminat cu lauri liceul din 
Castle Rock, am făcut-o pe bolnavul şi am rămas acasă. L.- 
am pus pe fratele mai mare al lui Stevie Darabont, Royce, 
să-mi cumpere o sticlă de Wild Irish Rose, am băut jumătate 
şi am vomitat în pat, la miezul nopţii. 

Cu o asemenea situaţie în familie, se presupune fie să-l 
urăşti pe fratele mai mare, fie să-l idolatrizezi fără scăpare 
- cel puţin asta înveţi la psihologie în facultate. Aiureli, nu-i 
aşa? Însă nu pot să spun decât că nu aveam niciuna din 
atitudinile astea faţă de Dennis. Rar ne certam şi nu ne 
luaserăm niciodată la pumni. Ar fi fost ridicol. Ţi-ai imagina 
vreun motiv pentru care un băiat de paisprezece ani să-l ia 
la bătaie pe fratele lui de patru ani? lar părinţii noştri erau 
întotdeauna mult prea impresionați de el ca să-l împovăreze 
cu grija fratelui mai mic, aşa că el nu a avut niciodată ceva 
cu mine, cum au de obicei copiii mai mari cu fraţii lor mici. 
Când Dennis mă lua cu el pe câte undeva, o făcea pentru că 
aşa voia şi acestea s-au numărat printre cele mai fericite 
împrejurări de care-mi amintesc. 

— Hei, Lachance, cine pana mea mai e şi ăsta? 

— E fratele meu mai mic şi ai face bine să-ţi ţii gura, 
Davis. Te bate de-ţi sună apa în cap. Gordie e un dur. 

Se adună în jurul meu o clipă, imenşi, incredibil de înalţi, 
doar un moment de interes, asemenea unei pete de soare. 


Sunt atât de impunători, atât de bătrâni. 

— Hei, puştiule! Mucea ăsta chiar e fratele tău mai mare? 
Eu dau din cap timid. 

— E un nemernic, nu-i aşa, puştiule? 

Eu dau din nou din cap şi toţi, inclusiv Dennis, izbucnesc 
în râs. Pe urmă Dennis îşi pocneşte palmele de două ori, 
energic şi zice: 

— Haideţi, ne antrenăm sau stăm de pomană, ca 0 gaşcă 
de fetițe? 

Aleargă să-şi ocupe posturile, aruncând mingea de la 
unul la altul în teren. 

— Du-te şi stai undeva pe bancă, Gordie. Să taci. Să nu 
deranjezi pe nimeni. 

Eu mă duc şi mă aşez pe bancă. E bine. Mă simt 
incredibil de mic sub norii diafani ai verii. Mă uit la fratele 
meu cum aruncă. Nu deranjez pe nimeni. 

Însă n-au fost prea multe ocazii ca asta. 

Uneori îmi citea la culcare poveşti mai simpatice decât 
mama; poveştile mamei erau despre Omul de Turtă Dulce şi 
Cei trei purceluşi, chestii care erau în regulă, dar ale lui 
Dennis erau despre Barbă-Albastră şi Jack Spintecătorul. 
Mai avea şi o versiune a Morocănosului de Billy Goat, în 
care trolul de sub pod ieşea învingător. Şi, cum am spus 
deja, m-a învăţat cribbage şi cum să amestec cărţile. Nu-i 
mare lucru, dar asta e! În lumea asta, te mulţumeşti şi tu cu 
ce capeţi, nu-i aşa? 

Pe măsură ce am crescut, sentimentele mele de dragoste 
pentru Dennis au fost înlocuite de o venerație aproape 
clinică, cred că genul de venerație pe care o nutresc 
creştinii nu grozav de devotați faţă de Dumnezeu. lar când 
a murit, am fost oarecum şocat şi oarecum trist, aşa cum 
îmi imaginez că au fost aceiaşi creştini când revista Time a 
spus că Dumnezeu a murit. Hai să-ţi explic aşa: am fost la 
fel de trist de moartea lui Dennis, cum am fost când am 
auzit la radio că a murit Dan Blocker. l-am văzut pe 


amândoi la fel de des, iar episoadele cu Dennis n-au fost 
transmise niciodată în reluare. 

A fost înmormântat într-un sicriu închis, cu steagul 
american deasupra (au luat steagul de pe sicriu înainte să-l 
bage în pământ şi l-au împăturit - steagul, nu sicriul - sub 
forma unui tricorn pe care i l-au dat mamei). Părinţii mei au 
fost pur şi simplu distruşi. Şase luni nu le-au ajuns ca să se 
adune; nu ştiam dacă or să mai fie vreodată întregi. Domnul 
şi doamna Dumpty. Camera lui Dennis era în stare de 
animaţie suspendată, următoarea uşă de lângă camera 
mea, animaţie suspendată sau poate blocată într-o buclă 
temporală. Fanioanele echipelor din Ivy League erau la 
locul lor pe pereţi şi fotografiile fetelor cu care se întâlnise 
erau îndesate pe marginea oglinzii, în faţa căreia stătea ore 
în şir, pieptănându-şi părul să-i stea ca o coadă de răţoi, ca 
Elvis. leancul de True şi Sports Illustrated era la locul lui pe 
birou, datele de apariţie părând tot mai antice pe măsura 
trecerii timpului. E genul de chestie pe care o vezi în filmele 
siropos-sentimentale. Dar pentru mine nu era sentimental; 
era îngrozitor. Nu mă duceam în camera lui Dennis decât 
dacă nu aveam încotro, pentru că mă aşteptam să dau peste 
el după uşă, sub pat sau în dulap. Cel mai mult mă obseda 
dulapul şi dacă mama mă trimitea să iau albumul cu 
fotografii sau cutia cu poze a lui Denny, ca să se uite la ele, 
îmi imaginam că o să se deschidă brusc uşa, în timp ce eu 
rămâneam țintuit locului de groază. Mi-l imaginam palid şi 
plin de sânge în întuneric, cu o parte a capului zdrobită, cu 
o crustă de sânge cu urme cenuşii de creier, care i se usca 
pe cămaşă. Mi-l imaginam ridicând braţele, cu degetele 
încleştate, transformându-se în gheare şi croncănindu-mi: 
Trebuia să mori tu, Gordon. Trebuia să mori tu. 


7 


Oraşul Hăândrălăilor de Gordon Lachance. Publicată 
iniţial în Greenspun Quarterly, nr. 45, toamna, 1970. Folosit 


cu acordul autorului. 

Martie. 

Chico stă în picioare la fereastră, cu braţele încrucişate, 
cu coatele pe marginea care desparte ochiul de sus de cel 
de jos, dezbrăcat, uitându-se afară, respiraţia aburind 
geamul. Simţea un curent pe pântec. Ochiul din dreapta jos 
lipseşte. Este înlocuit cu o bucată de carton. 

— Chico. 

Nu se întoarce. Femeia nu mai repetă. Vede fantoma ei în 
sticlă, pe patul lui, în capul oaselor, cu pătura trasă în sus, 
într-o aparentă sfidare a gravitaţiei. Rimelul s-a prelins, 
transformându-se în nişte scobituri adânci sub ochi. 

Chico îşi mută privirea dincolo de fantoma ei, în afara 
casei. Plouă. Pete de zăpadă s-au topit, descoperind 
pământul gol de dedesubt. Vede iarba uscată de anul 
trecut, o jucărie din plastic - a lui Billy - o greblă ruginită. 
Dodge-ul fratelui său e pus pe butuci, roţile fără cauciucuri 
ieşind în afară ca nişte cioturi. Îşi amintea când el şi Johnny 
lucrau la maşină, ascultând super-hiturile şi piese vechi la 
postul WLAM din Lewiston, la tranzistorul lui Johnny - de 
câteva ori, Johnny îi dăduse câte o bere. O să fugă iute, 
Chico, îi spunea Johnny. O să-i lase în urmă pe toți pe 
drumul ăsta de la Gates Falls la Castle Rock. Stai doar să 
punem cutia aia de viteze Hearst pe ea! 

Dar asta fusese atunci, iar acum era acum. 

Dincolo de  Dodge-ul lui Johnny era autostrada. 
Autostrada 14 te ducea în Portland şi New Hampshire, în 
sud, şi tocmai până în Canada, în nord, dacă virai la stânga 
pe autostrada US 1, la Thomaston. 

— Oraşul Hăndrălăilor, zice Chico către geam. Trage din 
ţigară. 

— Poftim? 

— Nimic, iubito. 

— Chico? Fata are vocea încurcată. Chico va trebui să 
schimbe aşternuturile înainte să se întoarcă tata, căci fata 
sângerase. 


— Ce-i? 

— 'Te iubesc, Chico. 

— E-n regulă. 

O lună martie murdară. Curvă bătrână ce-mi eşti, îşi 
spune Chico. O lună martie murdară, bătrână, abia de te 
mai ţii pe picioare, cu ţâţele fleşcăite şi ploaia şiroindu-i pe 
față. 

— Asta era camera lui Johnny, zice el deodată. 

— Cine? 

— Fratele meu. 

— Oh. Unde e? 

— La armată, zice Chico, însă Johnny nu e la armată. 
Lucrase în vara trecută la pista de curse Oxford Plains, o 
maşină scăpase de sub control şi derapase peste spaţiul 
viran câtre zona garajelor, unde Johnny schimba 
cauciucurile din spate ale unei maşini Chevy cu 
supraalimentare. Câţiva au strigat la el să se ferească, dar 
Johnny nici nu-i auzise. Unul dintre tipii care strigaseră era 
fratele lui Johnny, Chico. 

— Nu ţi-e frig? Întreabă ea. 

— Nu. Ei, pe la picioare. Puțin. 

Şi se gândeşte deodată: Dumnezeule. Tot ce i s-a 
întâmplat lui Johnny o să ţi se întâmple şi ție, mai devreme 
sau mai târziu. Vede totul din nou, însă: Fordul Mustang 
care derapa, patina, nodurile coloanei vertebrale a fratelui 
său, ca un şir de umbre pe albul tricoului Hanes; şedea 
aplecat, trăgând de unul din cauciucurile din spate ale 
Chevroletului. Avusese timp să vadă bucăţi de cauciuc 
zburând din anvelopele Mustangului care o luase razna, să-i 
vadă toba de eşapament care scotea scântei, târându-se pe 
spaţiul viran. Îl lovise pe Johnny exact când dădea să se 
ridice. Pe urmă explozia galbenă de flăcări. 

Fi bine, îşi spune Chico, putea să fie lentă, şi se gândeşte 
la bunicul lui. Mirosuri de spital. Asistente tinere şi 
frumuşele cărând ploşti. Ultima suflare abia auzită. Erau 
oare şi moduri „bune” de a muri? 


Se înfioară şi se miră de Dumnezeu. Atinge micul 
medalion de argint cu Sf. Christofor, pe care-l poartă la gât 
pe un lănţişor. Nu e catolic şi cu siguranţă nu e mexican: 
numele lui adevărat e Edward May, iar prietenii îi spun 
Chico pentru că are părul negru, şi-l dă cu Brylcreem şi şi-l 
piaptănă pe spate, poartă cizme cu vârful ascuţit şi tocuri 
cubaneze. Nu e catolic, dar poartă acest medalion. Poate 
dacă şi Johnny ar fi avut unul, Mustangul scăpat de sub 
control l-ar fi ratat. Nu poţi şti. 

Fumează şi se uită pe fereastră, iar în spatele lui fata se 
scoală din pat şi vine la el repede, aproape pe furiş, 
temându-se poate că s-ar fi putut întoarce să se uite la ea. Îi 
pune o mână caldă pe spate. Sânii îl împung pe părţi. Burta 
îi atinge fesa. 

— O. Chiar e frig. 

— Aşa e locul ăsta. 

— Mă iubeşti, Chico? 

— Cred şi eu! Zice el pe negândite şi apoi, mai serios: 
Erai vişinică. 

— Cum adică? 

— Erai virgină. 

Mâna urcă mai sus. Un deget i se plimbă pe pielea de pe 
ceafă. 

— Doar am zis, nu? 

— Ţi-a fost greu? Te-a durut? Ea râde. 

— Nu. Dar eram speriată. 

Se uită la ploaie. Pe Autostrada 14 trece un Oldsmobile, 
împroşcând cu apă. 

— Oraşul Hăndrălăilor, zice Chico. 

— Poftim? 

— Tipul ăla. Se duce în Oraşul Hăndrălăilor. În maşina lui 
nouă, de hăndrălău. 

Ea sărută locul pe care-l atinsese uşor cu degetul şi el se 
scutură ca şi cum l-ar fi bâzâit o muscă. 

— Ce-ai păţit? 


El se întoarce la ea. Ea-şi coboară privirea la penisul lui şi 
apoi şi-o ridică grăbită. Dă să-şi mişte braţele să se acopere 
şi apoi îşi aminteşte că în filme nu se face niciodată aşa şi le 
lasă pe lângă trup. Are părul negru şi pielea de un alb 
hibernal, o culoare ca frişca. Sânii tari, pântecul poate puţin 
prea moale. Un defect care-mi aminteşte, îşi spune Chico, 
că nu suntem în filme. 

— Jane? 

— Ce-i? 

Simte că începe să fie pregătit din nou. Nu că i-ar veni, ci 
că începe să fie pregătit. 

— E-n regulă, zice el. Suntem prieteni. 

O priveşte dinadins, din toate părţile. Când se uită din 
nou la ea, îi vede chipul înroşit. 

— Te deranjează că mă uit la tine? 

— Eu... nu. Nu. Chico. 

Păşeşte în spate, îşi închide ochii, se aşază pe pat şi se 
lasă pe spate, cu picioarele desfăcute. O vede toată. 
Muşchii, muşchii mici din interiorul coapselor... tresar 
necontrolat şi brusc, asta îl excită mai mult decât sânii 
întinşi sau decât perla rozalie a sexului ei. Excitaţia 
trepidează în el, un clovn stupid pe arc. Dragostea o fi ea 
divină, cum spun poeţii, crede el, dar sexul este un clovn 
care ţopăie la capătul unui arc. Cum ar putea o femeie să 
privească un penis erect fără să izbucnească în hohote 
nebune de râs? 

Ploaia răpăie pe acoperiş, în fereastră, în cartonul 
îmbibat care astupă panoul lipsă. Îşi apasă mâna pe piept, 
arătând pentru o clipă ca un roman teatral, pe cale să ţină 
un discurs. Are mâna rece. O lasă să-i cadă în lături. 

— Deschide ochii. Am spus că suntem prieteni. 

Supusă, ea îi deschide. Îl priveşte. Ochii ei par violeţi 
acum. Ploaia care se scurge pe fereastră lasă nişte vălurele 
pe faţa ei, pe gât, pe sâni. Întinsă de-a curmezişul patului, 
are pântecul întins. Este momentul ei de perfecţiune. 

— O, zice ea. O, Chico, este atât de amuzant. 


O străbate un fior. Şi-a încordat involuntar degetele de la 
picioare. El îi vede tălpile. Sunt roz. 

— Chico. Chico. 

El păşeşte către ea. Lui îi tremură trupul, iar ochii ei sunt 
larg deschişi. Ea spune ceva, un cuvânt, dar el nu-şi dă 
seama ce anume. Nu-i momentul să întrebe. O secundă, se 
lasă pe vine pe jumătate în faţa ei, privind podeaua cu o 
concentrare  încruntată, atingându-i picioarele puţin 
deasupra genunchilor. Cântăreşte apogeul din el. Forţa lui e 
necugetată, fantastică. Mai întârzie puţin. 

Singurul zgomot este ticăitul firav al ceasului deşteptător 
de pe noptieră, aşezat stângaci pe un teanc de cărţi cu 
benzi desenate Spiderman. Respirația ei devine din ce în ce 
mai rapidă. Muşchii îi alunecă uşor când se întinde în sus şi 
înainte. Încep. Este mai bine de data asta. Afară, ploaia 
continuă să topească zăpada. 

O jumătate de oră mai târziu, Chico o trezeşte dintr-o 
moţăiala uşoară. 

— Trebuie să plecăm, zice el. Iata şi Virginia ajung acasă 
cât de curând. 

Ea se uită la ceasul de la mână şi se ridică. De această 
dată nu mai face nicio încercare să se acopere. Întreaga ei 
atitudine - limbajul trupului ei - s-a schimbat. Nu s-a 
maturizat (cu toate că ea crede probabil că da), nici nu a 
învăţat altceva mai complex decât să-şi lege şireturile, dar 
cu toate acestea, atitudinea ei s-a schimbat. El dă din cap, 
iar ea îi zâmbeşte şovăielnic. El se întinde după ţigările de 
pe noptieră. În timp ce ea îşi trage chiloţii, el se gândeşte la 
un vers dintr-un cântec vechi: Cântă mai departe până trec 
dincolo, Blue... cântă la didgeridoo!2!. „Leagă-mi cangurul” 
de Rolf Harris. Zâmbeşte. Era un cântec pe care obişnuia 
să-l cânte Johnny. Se sfârşea cu: L-am tăbăcit pielea când a 
murit, Clyde, şi acum stă-ntinsă pe şopron. 

Ea îşi închide sutienul în copci şi începe să încheie 
nasturii bluzei. 

— De ce zâmbeşti, Chico? 


— Nu, nimic. 

— Îmi tragi fermoarul? 

El se duce la ea, în continuare gol şi îi trage fermoarul. O 
sărută pe obraz. 

— Du-te în baie şi machiază-te, dacă vrei, îi spune el. 
Doar să nu dureze prea mult, bine? 

Ea se depărtează pe hol, graţioasă şi Chico o urmăreşte, 
fumând. Este o fată înaltă - mai înaltă decât el - şi trebuie 
să-şi plece puţin capul când intră pe uşa băii. Chico îşi 
găseşte chiloţii sub pat. Îi pune în sacul de rufe murdare, 
atârnat pe uşa dulapului şi ia o pereche curată din comodă. 
Şi-i pune şi apoi, ducându-se înapoi la pat, alunecă şi e cât 
pe ce să cadă într-o pată de udătură pe care a lăsat-o să se 
formeze cartonul din geam. 

— Fir-ar să fie, şopteşte el plin de năduf. 

Se uită în jur în cameră, care a fost a lui Johnny până să 
moară (de ce i-oi fi zis că e în armată, Hristoase! Se 
întreabă el... cam stânjenit). Pereţi din plăci fibrolemnoase, 
atât de subţiri, încât îi aude pe tata şi pe Virginia când se 
pun pe treabă noaptea, şi care nu ajung chiar până la 
tavan. Podeaua e puţin înclinată într-o parte, aşa că uşa nu 
stă deschisă decât dacă o propteşti - dacă uiţi, se închide 
cum te întorci cu spatele la ea. Pe peretele opus e un afiş al 
filmului Fasy Rider - doi bărbaţi porniţi în căutarea 
Americii, pe care nu o găsesc nicăieri. Camera avea mai 
multă viaţă când stătea Johnny în ea. Chico nu ştie cum sau 
de ce, doar că e adevărat. Şi mai ştie încă ceva. Ştie că 
uneori camera asta îl sperie noaptea. Uneori se gândeşte că 
uşa dulapului se va deschide şi va apărea Johnny în 
picioare, cu corpul ars, contorsionat şi înnegrit, iar dantura 
ca nişte dinţi falşi îngălbeniţi, ieşind din ceara topită parţial 
şi reîntărită; iar Johnny o să-i spună: Ieşi din camera mea, 
Chico. Şi dacă pui cumva mâna pe Dodge-ul meu, să ştii că 
te omor. Priceput? 

Priceput, frate, îşi spune Chico. 


O clipă, stă nemişcat, uitându-se la cearşaful mototolit, 
pătat de sângele fetei şi apoi întinde pătura deasupra, cu un 
gest grăbit. Aici. Chiar aici. Ce zici de asta, Virginia? Cum ţi 
se pare? Îşi pune pantalonii, cizmele şi găseşte un pulover. 

Îşi piaptănă părul pe uscat când ea iese din baie. Are stil. 
Cu puloverul pe ea, nu i se mai vede pântecul prea moale. 
Se uită la pat, face vreo câteva chestii şi după asta pare 
făcut, nu doar acoperit. 

— Bravo, zice Chico. 

Ea râde cam jenată şi îşi dă o şuviţă de păr după ureche. 
E un gest evocator, percutant. 

— Să mergem, zice el. 

les afară, luând-o pe hol şi prin sufragerie. Jane se 
opreşte în faţa fotografiei de studio, decolorată, de pe 
televizor, în ea apar tatăl lui şi Virginia, Johnny care era la 
liceu, Chico în clasele primare şi Billy, bebeluş - în 
fotografie, Johnny îl ţine în braţe pe Billy. Toţi au zâmbete 
imobile, împietrite... toţi cu excepţia Virginiei, al cărei chip 
este unic, somnoros şi indescifrabil. Chico îşi aminteşte că 
fotografia aceea fusese făcută la mai puţin de o lună după 
ce tatăl lor se căsătorise cu căzătura. 

— Tatăl şi mama ta? 

— Doar tata, zice Chico. Ea e mama vitregă, Virginia. Hai! 

— E la fel de frumoasă? Întreabă Jane, luându-şi haina şi 
întinzându-i lui Chico geaca. 

— Bag seamă că bătrânu' aşa crede, zice Chico. 

les în şopron. E umezeală şi frig - vâjâie vântul prin 
crăpăturile pereţilor. E o grămadă de cauciucuri tocite, 
fosta bicicletă a lui Johnny, pe care a moştenit-o Chico când 
avea zece ani şi a distrus-o imediat, un teanc de reviste cu 
povestiri polițiste, sticle de Pepsi returnabile, un bloc motor 
plin de unsoare, o ladă portocalie plină cu cărţi, o pictură 
de duzină cu un cal pe o pajişte cu iarba verde-prăfuită. 

Chico o ajută să iasă. Continuă să plouă cu o 
încăpățânare deprimantă. Vechea berlină al lui Chico e într- 
o băltoacă de pe alee şi are un aspect deprimat. Chiar şi pe 


butuci şi cu o bucată de plastic roşu care acoperă locul 
parbrizului, Dodge-ul lui Johnny are mai multă clasă. 
Maşina lui Chico e un Buick. Are vopseaua mâtuită şi 
înflorită de pete de rugină. Canapeaua din faţă a fost 
acoperită cu o pătură cazonă. Pe un buton prins de 
parasolarul din dreptul pasagerului scrie: O VREAU ÎN 
FIECARE ZI. Pe bancheta din spate e un ansamblu demaror 
ruginit; dacă încetează vreodată ploaia, o să-l curețe, îşi 
spune el şi poate o să-l pună la Dodge. Sau poate că nu. 

Buick-ul miroase a mucegai şi demarorul trebuie să 
râşnească îndelung să pornească maşina. 

— De la baterie? Întreabă ea. 

— Cred că de la nenorocita asta de ploaie. 

Iese cu spatele în drum, pornind ştergătoarele de parbriz 
şi oprindu-se o clipă să se uite la casă. Are o culoare 
pastelată cu totul neatrăgătoare. Şopronul iese în afară 
anapoda, stângaci, învelit cu carton asfaltat şi şindrilă 
zdrenţuită. 

Radioul se porneşte singur să zbiere şi Chico îl opreşte 
imediat. Simte în dreptul frunţii începutul durerii de cap de 
duminică după-amiaza. Trec de Sala Grange, de Pompierii 
Voluntari şi de magazinul Brownie. I-Birdul lui Sally 
Morrison e parcat lângă pompa de la Brownie şi Chico 
ridică o mână spre ea în semn de salut, virând pe vechiul 
drum spre Lewiston. 

— Cine e? 

— Sally Morrison. 

— Frumoasă femeie. Foarte neutru. 

Îşi caută ţigările. 

— S-a măritat de două ori şi a divorţat de două ori. Acum 
e târfa oraşului, dacă ai timp să asculţi ce se vorbeşte în 
orăşelul ăsta de tot rahatul. 

— Pare tânără. 

— Este. 

— Tu ai... 

EI îşi strecoară mâna în sus pe piciorul ei şi zâmbeşte. 


— Nu, zice el. Fratele meu, poate, dar eu nu. Dar îmi 
place Sally. Are pensia ei alimentară, maşina asta mare şi 
albă şi nu-i pasă ce zic oamenii despre ea. 

Începe să pară un drum lung. La dreapta, râul 
Androscoggin pare cenuşiu şi sumbru. De-acum, s-a dus de 
tot gheaţa. Jane a devenit tăcută şi gânditoare. Singurul 
zgomot e trosnetul ritmat al ştergătoarelor de parbriz. 
Când maşina trece prin văile de pe drum, se vede ceața 
joasă, care aşteaptă seara să se prelingă din aceste locuri şi 
să pună stăpânire pe întregul River Road. 

Intră pe Auburn, şi Chico o ia pe scurtătură şi apoi 
virează pe Minot Avenue. Cele patru benzi sunt aproape 
pustii şi casele suburbane au un aspect identic. Văd doar un 
băieţel îmbrăcat cu o haină de ploaie galbenă care merge 
pe trotuar, având grijă să calce în toate bălțile. 

— Bravo ţie, omule, zice Chico încet. 

— Poftim? Întreabă Jane. 

— Nimic, iubito. Culcă-te la loc. Ea râde, cam 
neîncrezătoare. 

Chico virează pe Keston Street şi apoi pe aleea uneia 
dintre casele tip. Nu opreşte motorul. 

— Intră, îţi dau prăjituri, zice ea. El dă din cap. 

— Trebuie să mă întorc. 

— Ştiu. 

Ea îl ia în braţe şi îl sărută. 

— Mulţumesc pentru cea mai minunată zi din viaţa mea. 

El zâmbeşte brusc. Chipul îi străluceşte. Este aproape 
magic. 

— Ne vedem luni, Janey-Jane. Mai suntem prieteni, da? 

— Ştii că suntem, zice ea şi îl sărută din nou... dar când el 
îi cuprinde un sân peste pulover, îl respinge. 

— Nu face asta. Poate să ne vadă tata. 

El îi dă drumul, cu numai o umbră de zâmbet. Ea coboară 
repede din maşină şi o ia la fugă prin ploaie spre uşa din 
spate. O secundă mai târziu, a dispărut. Chico mai rămâne 
o clipă, cât îşi aprinde o ţigară şi apoi iese în stradă cu 


spatele. Buick-ul se opreşte şi pare că demarorului îi 
trebuie o veşnicie să pornească din nou motorul. E un drum 
lung până acasă. 

Când ajunge, furgoneta tatălui său este parcată pe alee. 
Trage alături şi opreşte motorul. O clipă, rămâne tăcut în 
maşină, ascultând ploaia. E ca şi cum s-ar afla într-un butoi 
de tablă. 

Înăuntru, Billy se uită la televizor, la Cari Stormer şi ai săi 
Country  Buckaroos. Când intră Chico, Billy sare 
entuziasmat. 

— Eddie, hei, Eddie, ştii ce-a spus unchiul Peter? A zis că 
el şi o mulţime de alţi tipi au scufundat un submarin 
nemţesc în timpul războiului! Mă duci şi pe mine la 
spectacol sâmbăta viitoare? 

— Nu ştiu, zice Chico zâmbind. Poate dacă-mi pupi 
pantofii în fiecare seară înainte de cină, toată săptămâna. 

Îl trage pe Billy de păr. 

Billy ţipă şi râde şi îi trage şuturi în picioare. 

— La terminaţi, zice Sam May, intrând în cameră, la 
terminaţi, amândoi. Ştiţi ce părere are mama voastră de 
gălăgia în casă. 

Şi-a slăbit cravata şi şi-a descheiat nasturele de sus al 
cămăşii. Şi-a luat într-o farfurie trei crenvurşti roşii. 
Crenvurştii sunt înveliţi în pâine albă şi Sam May a pus 
eternul muştar alături. 

— Unde ai fost, Eddie? 

— La Jane. 

Se aude apa trasă în baie. Virginia. Chico se întreabă în 
treacăt dacă Jane a lăsat vreun fir de păr în chiuvetă, un ruj 
sau vreo agrafă de păr. 

— Trebuia să vii cu noi, să-i vezi pe unchiul Pete şi mătuşa 
Ann, zice tatăl lui. 

Înfulecă un crenvurst din trei îmbucături iuți. 

— Ai cam început să fii musafir pe-aici, Eddie. Nu-mi 
place asta. Nu atâta vreme cât noi îţi asigurăm patul şi 
masa. 


— Ce să spun, ce mai pat, zice Chico. Şi ce mai masă. 

Sam se uită în sus brusc, mai întâi jignit, apoi furios. 

Când vorbeşte, Chico vede că are dinţii galbeni de la 
muştarul franțuzesc. Are o senzaţie uşoară de greață. 

— Fleanca. Controlează-ţi fleanca. Încă nu eşti destul de 
mare, mucosule. 

Chico ridică din umeri, rupe o felie din Pâinea Minune de 
pe suportul televizorului, de lângă scaunul tatălui său, şi o 
unge cu ketchup. 

— Oricum, în trei luni o să fiu plecat. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Repar maşina lui Johnny şi plec în California. Să-mi 
caut de muncă. 

— Da, sigur. 

E un bărbat masiv, într-un fel greoi, dar Chico crede că s- 
a făcut mai mic după ce s-a însurat cu Virginia şi încă şi mai 
mic după cea a murit Johnny. Şi se aude în gând spunându-i 
lui Jane: Poate fratele meu. Eu, nu. Şi după aceea: Cântă la 
didgeridoo, Blue. 

— N-o să ajungi cu maşina aia nici până în Castle Rock, 
ce să mai vorbim de California. 

— Crezi? Stai să vezi ce praf las în urmă. 

Un moment, tatăl lui îl priveşte numai şi apoi aruncă în el 
cu chifla pe care o avea în mână. Îl nimereşte pe Chico în 
piept şi îi împrăştie muştar pe pulover şi pe scaun. 

— Mai zi tu o singură dată vorba asta şi te sparg la nas, 
şmechere. 

Chico ia chifla şi se uită la ea. Chiflă ieftină, mânjită cu 
muştar franțuzesc. Un pic de soare, împrăştiat. O aruncă 
înapoi, în tatăl lui. Sam se ridică în picioare, cărămiziu la 
faţă, cu vena de pe mijlocul frunţii pulsându-i. Piciorul îi 
atinge placa turnantă a televizorului şi îl întoarce. Billy stă 
în uşa bucătăriei şi îi priveşte. Şi-a luat o farfurie cu chifle şi 
fasole şi farfuria s-a înclinat, iar sosul de la fasole se scurge 
pe jos. Billy are ochii căscaţi larg şi îi tremură gura. La 


televizor, Cari Stormer şi ai săi Country Buckaroos, îi dau 
înainte cu Lungul văl negru într-un ritm ameţitor. 

— Îi creşti cum poţi mai bine şi ei te scuipă-n faţă, zice 
tatăl lui cu o voce groasă. Aia e. Aşa merg treburile. 

Bâjbâie orbeşte pe fotoliu şi scoate hotdogul mâncat pe 
jumătate. Îl ţine în mână ca pe un falus retezat. Incredibil, 
începe să mănânce din el... În acelaşi timp, Chico vede că a 
început să plângă. 

— Aia e, scuipă pe tine, aşa merg treburile. 

— Atunci de ce dracu' a trebuit să te însori cu ea? 
Izbucneşte el şi apoi trebuie să se abţină să nu spună mai 
departe: Dacă nu te-ai fi însurat cu ea, Johnny ar fi încă în 
viață. 

— Asta nu-i treaba ta! Urlă Sam May printre lacrimi. 
Asta-i treaba mea! 

— Zău? Strigă Chico la el. Chiar aşa? Eu nu sunt obligat 
decât să trăiesc cu ea! Eu şi Billy trebuie să trăim cu ea! Să 
o vedem cum te toacă mărunt! Şi tu nici măcar nu ştii... 

— Ce? Face tatăl lui, iar vocea lui devine brusc joasă şi 
rău-prevestitoare. 

Bucata de hotdog care i-a rămas în pumnul strâns 
seamănă cu o bucată însângerată de os. 

— Ce nu ştiu? 

— Nu ştii ce se întâmplă cu tine, zice el, îngrozit de ce 
era cât pe ce să-i iasă din gură. 

— Încetează în clipa asta, zice tatăl lui. Ori te bat de te 
smintesc, Chico. 

Îi spune aşa numai când e într-adevăr furios la culme. 
Chico se întoarce şi o vede pe Virginia în picioare, în celălalt 
capăt al camerei, aranjându-şi cu minuţiozitate fusta, 
privindu-l cu ochii ei mari, calmi, căprui. Are ochii frumoşi; 
în rest, nu e chiar atât de frumoasă, însă ochii o mai 
salvează încă ani buni, îşi spune Chico şi simte că ura 
bolnăvicioasă creşte din nou în el. Fam tăbăcit pielea când a 
murit, Clyde, şi acum sta-ntinsă pe şopron. 


— Te-a băgat sub papuc şi nu ai sânge în tine să faci 
NIMIC! 

Billy nu mai poate să suporte ţipetele - scoate un strigăt 
de groază, scapă farfuria cu cârnaţi şi fasole şi îşi acoperă 
faţa cu mâinile. Sosul îi împroaşcă pantofii de duminică şi 
sare pe covor. 

Sam face un singur pas înainte şi apoi se opreşte când 
Chico îi face un gest scurt, ca şi cum ar vrea să-i zică: Da, 
hai, hai să ne batem, ce mama dracului ţi-a trebuit atât de 
mult? Rămân ca două statui, până deschide gura Virginia - 
cu voce joasă, la fel de calmă ca ochii ei căprui. 

— Ai adus o fată în camera ta, Ed? Ştii ce părere avem 
tatăl tău şi cu mine în această privinţă. Şi apoi, ca şi cum 
tocmai şi-ar fi adus aminte: A uitat o batistă. 

O priveşte, incapabil într-un mod sălbatic să exprime 
ceea ce simte, cât de murdară este ea, felul în care loveşte 
fără greş pe la spate, felul în care ţi se strecoară pe la spate 
şi îţi retează tendoanele. 

Ai putea să-mi faci rău dacă ai vrea, spun ochii ei căprui 
şi calmi. Ştiu că ştii ce se petrecea înaintea morţii lui. Însă 
acesta este singurul fel în care îmi poți face rău, nu-i aşa, 
Chico? Și asta dacă tatăl tău te-ar crede. lar dacă te-ar 
crede, l-ar omori. 

Tatăl său se năpusteşte pe noua pistă ca un urs. 

— Te-ai regulat în casa mea, ticălos mic? 

— Te rog să-ţi controlezi limbajul, Sam, zice Virginia 
calmă. 

— De-asta n-ai vrut să vii cu noi? Ca să te poţi re... să te 
poţi re... 

— Spune! Suspină Chico. N-o lăsa să ţi-o facă! Spune! 
Spune ce vrei să spui! 

— leşi, zice el încet. Nu te întoarce până nu-ţi ceri iertare 
de la mama ta şi de la mine. 

— Să nu îndrăzneşti! Strigă el. Să nu îndrăzneşti să o faci 
pe căţeaua asta mama mea! le omor! 


— Opreşte-te, Eddie! Strigă Billy. Cuvintele se aud 
înăbuşit, vag, prin mâinile lui, care îi acoperă în continuare 
faţa. Nu mai striga la tata! Opreşte-te, te rog! 

Virginia nu se clinteşte din uşă. Ochii ei calmi îl fixează în 
continuare pe Chico. 

Sam se poticneşte un pas în spate şi ajunge cu genunchii 
pe marginea fotoliului său. Se aşază greu şi îşi ascunde faţa 
cu braţul păros. 

— Nu pot nici să mă uit la tine când îţi ies asemenea 
vorbe din gură, Eddie. Mă faci să mă simt foarte prost. 

— Ea te face să te simţi prost! De ce nu recunoşti? 

Nu-i răspunde. lot fără să se uite la Chico, caută alt 
sandvici pe farfuria de pe masa televizorului. Cotrobăie 
după muştar. Billy plânge în continuare. Cari Stormer şi 
trupa lui, Country Buckaroos, cântă un cântec de 
camionagii. „Camionul meu e vechi, dar asta nu înseamnă 
că e încet”, le spune Cari tuturor spectatorilor săi din 
Maine. 

— Băiatul nu ştie ce spune, Sam, zice Virginia cu 
blândeţe. E greu la vârsta asta. E greu să creşti. 

A pus stăpânire pe el. În mod sigur, ăsta e sfârşitul. 

Se întoarce şi se îndreptă către uşa care dă mai întâi în 
şopron şi pe urmă afară. Deschizând-o, se uită în spate la 
Virginia, iar ea îl priveşte calmă când îi spune pe nume. 

— Ce este, Ed? 

— Aşternuturile sunt pline de sânge. Face o pauză. Am 
dezvirginat-o. 

Crede că în privirea ei a pâlpâit ceva, însă probabil că e 
doar ce şi-ar dori el. 

— Te rog să pleci acum, Ed. Îl sperii pe Billy. 

Pleacă. Buick-ul nu vrea să pornească şi aproape s-a 
resemnat să meargă pe jos prin ploaie, când motorul se 
îndură în sfârşit. Îşi aprinde o ţigară şi iese cu spatele în 
Autostrada 14, bruscând schimbătorul de viteze şi 
ambalând motorul, când începe să se înece şi să 
bolborosească. Becul alternatorului clipeşte răutăcios la el 


de două ori, iar apoi maşina se potoleşte. În sfârşit, a pornit 
la drum, târându-se pe drumul către Gates Falls. 

Aruncă o ultimă privire spre Dodge-ul lui Johnny. 

Johnny ar fi putut să-şi găsească o slujbă permanentă la 
filatura şi ţesătoria Gates, dar numai în schimbul de noapte. 
Munca de noapte nu-l deranja, îi spusese lui Chico, şi 
salariul era mai bun decât la Plains, dar tatăl lor muncea 
ziua şi dacă Johnny ar fi lucrat noaptea la filatură, însemna 
că ziua ar fi rămas acasă cu ea, singuri sau cu Chico în 
camera alăturată... şi pereţii erau foarte subţiri. Eu nu pot 
să mă opresc şi ea nu mă lasă să încerc, îi spusese Johnny. 
Da, ştiu ce-ar însemna pentru el. Dar ea €... nu vrea să se 
oprească şi parcă nici eu nu pot să mă opresc... tot timpul 
se dă la mine, înţelegi ce vreau să spun, ai văzut-o, Billy e 
prea mic să înțeleagă, dar tu ai văzut-o... 

Da. O văzuse. Şi Johnny plecase să muncească la Plains, 
spunându-i tatălui lor că era din cauză că putea să găsească 
mai ieftin piese pentru Dodge. Şi aşa se făcuse că schimba 
un cauciuc când apăruse Mustangul, derapând şi alunecând 
pe terenul viran, cu ţeava de eşapament scoțând scântei; 
aşa se făcuse că mama lor vitregă îl omorâse pe fratele lui, 
aşa că zi-i mai departe până trec dincolo, Blue, că ne ducem 
în Oraşul Hăndrălăilor chiar acum, cu rahatul ăsta de Buick 
şi îşi aminteşte cum mirosea cauciucul şi cum nodurile de 
pe şira spinării lui Johnny formau mici umbre, ca nişte 
semiluni pe albul strălucitor al tricoului său alb, îşi 
aminteşte că-l văzuse pe Johnny ridicându-se pe jumătate 
de pe vine, de cum muncise, când l-a lovit Mustangul, 
strivindu-l între el şi Chevy, se auzise un trosnet puternic 
când Chevrolet-ul căzuse de pe cric şi apoi explozia galbenă 
de flăcări, mirosul puternic de benzină... 

Calcă frâna cu amândouă picioarele, oprind berlina în 
scrâşnet de roţi şi cutremurându-se toată, pe pământul 
îmbibat de apă de pe marginea drumului. Se întinde cât e 
de lung pe banchetă, deschide portiera din dreapta şi 
împroaşcă noroiul şi zăpada cu vomă galbenă. Imaginea 


asta îl face să vomite din nou şi gândul îl face să se sforţeze 
încă o dată, în gol. 

Maşina e cât pe ce să se oprească, dar o prinde exact la 
timp. Becul alternatorului clipeşte reticent când turează 
motorul. Se aşază, lăsând tremurul să-i părăsească corpul. 
O maşină trece în goana mare, un Ford nou, alb, aruncând 
jeturi mizerabile mari de apă şi zloată. 

- Oraşul Hăndrălăilor, zice Chico. În maşina sa cea nouă. 
Mişto. 

Simte gustul de vomă pe limbă, în gât şi în sinusuri. Nu 
vrea o ţigară. Danny Carter o să-l primească să doarmă la el 
peste noapte. Maine o să fie destul timp de luat decizii. 
Intră din nou pe Autostrada 14 şi pleacă mai departe. 


8 


Teribil de melodramatic, nu? 

Lumea a cunoscut o poveste sau două mai bune, ştiu asta 
- una sau două sute de mii mai bune, ar fi mai potrivit. Ar fi 
trebuit să aibă imprimat ACESTIA ESTE UNPRODUS AL 
UNUI ATELIER DE SCRIERE CREATIVĂ PENTRU 
STUDENȚI pe fiecare pagină... pentru că exact asta a fost, 
cel puţin până într-un anumit punct. Acum mi se pare atât 
dureros de imitativă, cât şi dureros de bombastică; stilul lui 
Hemingway (cu excepţia faptului că toată povestea este la 
prezent - ce să spun, al dracului de trendy), tema lui 
Faulkner. Ar putea să existe ceva mai serios! Mai literar? 

Însă nici preţiozitatea ei nu poate ascunde faptul că este 
o poveste extrem de sexuală, scrisă de un tânăr extrem de 
lipsit de experienţă (în vremea când am scris Oraşul 
Hăndrălăilor, fusesem în pat cu două fete şi ejaculasem 
prematur pe una dintre ele - nu aşa cum o făcuse Chico în 
povestea anterioară, părerea mea). Atitudinea lui faţă de 
femei trece dincolo de ostilitate şi ajunge într-un punct la 
limita urâţeniei reale - două din femeile din Oraşul 
Hăândrălăilor sunt prostituate, iar a treia este un simplu 


receptacul care spune lucruri cum ar fi „Le iubesc, Chico” şi 
„Intră, îţi dau prăjituri”. Pe de altă parte, Chico este un 
erou macho fumător, din clasa muncitoare, care pare ieşit 
dintr-un disc al lui Bruce Springsteen - deşi de Springsteen 
încă nu se auzise când am publicat povestirea într-o revistă 
literară de colegiu (unde a fost paginată între o poezie 
intitulată Imagini cu mine şi un eseu pe tema condiţiilor de 
cazare ale studenţilor, scris în întregime doar cu litere 
minuscule într-un chenar din josul paginii). Este lucrarea 
unui tânăr pe cât de nesigur, pe atât de lipsit de experienţă. 

Şi cu toate acestea, a fost prima povestire pe care am 
scris-o şi am simţit-o pe de-a întregul a mea - prima pe care 
am simţit-o cu adevărat întreagă, după cinci ani de 
încercări. Prima care ar putea să stea pe picioarele ei, chiar 
dacă ar fi scoasă din decor. Urâtă, dar vie. Chiar şi acum, 
când o citesc, înăbuşindu-mi un zâmbet la pseudo-duritatea 
şi la pretenţiile ei, văd adevăratul chip al lui Gordon 
Lachance ivindu-se din spatele rândurilor, un Gordon 
Lachance mai tânăr decât cel care trăieşte şi scrie acum, 
unul cu siguranţă mai idealist decât autorul de romane de 
succes, căruia e mai probabil să-i fie analizate contractele 
de drepturi de autor decât cărţile propriu-zise, dar nu atât 
de tânăr precum cel care s-a dus cu prietenii săi, în ziua 
aceea, să vadă cadavrul unui puşti pe nume Ray Brower. Un 
Gordon Lachance aflat la jumătatea procesului de pierdere 
a strălucirii. 

Nu, nu este o povestire prea bună - autorul ei era prea 
preocupat să asculte alte voci ca să o mai asculte aşa cum 
ar fi trebuit pe cea care venea dinlăuntrul său. Însă a fost 
prima oară când am folosit cu adevărat locurile pe care le 
cunoşteam şi lucrurile pe care le simţeam, într-o lucrare de 
ficţiune şi am trăit un fel de exuberanţă îngrozitoare când 
mi-am dat seama că lucruri care mă sâcâiau de ani de zile 
ieşeau sub o formă nouă, o formă asupra căreia eu îmi 
impusesem controlul. 'Trecuseră mulţi ani de când mi-a 
venit acea idee de copil, că Denny era ascuns în dulapul din 


camera sa, conservată în mod straniu; cinstit, aş fi crezut că 
o uitasem. Dar cu toate acestea, iat-o în Orașul 
Hăândrălăilor, uşor schimbată... dar controlată. 

M-am opus impulsului de a o schimba mai mult, de ao 
rescrie, de a o face mai suculentă - şi acest impuls era cât 
se poate de puternic, deoarece acum povestea mi se pare 
de-a dreptul jenantă. Însă mai sunt şi lucruri care-mi plac la 
ea, lucruri care ar fi fost banalizate de schimbările pe care 
le-ar fi făcut acest Lachance de mai târziu, căruia i-au 
apărut primele fire albe în păr. Lucruri cum ar fi acea 
imagine a umbrelor de pe tricoul alb al lui Johnny sau cea 
cu prelingerea dârelor de ploaie pe trupul gol al lui Jane, 
care par mai bune decât ar fi îndreptăţite să fie. 

De asemenea, a fost prima povestire pe care nu i-am 
arătat-o niciodată mamei sau tatălui meu. Era prea mult din 
Denny în ea. Prea mult din Castle Rock. Şi, mai presus de 
orice, era prea din anul 1960. Recunosc întotdeauna 
adevărul, pentru că atunci când te tai pe tine sau pe 
altcineva cu el, sângerezi. 


9 


Camera mea se afla la etajul al doilea şi cred că erau pe 
puţin treizeci şi două de grade înăuntru. Până la amiază, 
putea să ajungă la patruzeci şi trei, chiar dacă deschideam 
ferestrele. Chiar mă bucuram că nu dormeam acolo în 
noaptea aceea, iar gândul la locul unde aveam de gând să 
ne ducem m-a excitat din nou, din creştet până în tălpi. Am 
făcut două pături sul şi le-am legat cu cureaua mea veche. 
Am adunat toţi banii, adică vreo şaizeci şi opt de cenți. Pe 
urmă am fost gata de plecare. 

Am coborât pe scările din spate, ca să evit să dau peste 
tata în faţa casei, dar n-aveam de ce să-mi fac griji; era tot 
în grădină cu furtunul, făcând curcubeie inutile în aer şi 
privind dincolo de ele. 


Am coborât pe strada Summer şi am tăiat drumul pe un 
teren viran până în Carbine - acolo unde se află astăzi 
birourile ziarului Castle Rock Caii. O luasem în sus pe 
Carbine, către club, când o maşină a oprit la trotuar şi din 
ea a coborât Chris. Avea vechiul lui rucsac de cercetaş într- 
o mână şi doua pături rulate şi legate cu nişte zdrenţe în 
cealaltă mână. 

— Mulţumesc, domnule, a spus el, grăbindu-se să ajungă 
lângă mine, în timp ce maşina a demarat. 

Îşi atârnase bidonul de cercetaş în jurul gâtului şi pe sub 
un braţ, aşa că în cele din urmă a ajuns să i se bălăngăne pe 
un şold. Ochii îi scânteiau. 

— Gordie! Vrei să vezi ceva? 

— Sigur, cred că da. Ce? 

— Mai întâi, vino-încoace. 

Mi-a arătat spaţiul îngust dintre restaurantul Blue Point 
şi drogheria Castle Rock. 

— Ce este, Chris? 

— Vino încoace, ţi-am zis! 

A luat-o la fugă pe alee şi după un scurt moment (atât mi- 
a trebuit să las de-o parte judecata), am luat-o la fugă după 
el. Cele două clădiri se apropiau uşor una de cealaltă, în loc 
să fie paralele, aşa că aleea se îngusta pe măsură ce înainta. 
Am trecut prin grămezi de ziare vechi adunate de vânt şi 
am sărit peste grămezi de periculoase de sticle sparte, de 
bere şi de suc. Erau opt sau nouă cazane de gunoi aliniate 
aici şi duhoarea era incredibilă. 

— Pfiu! lisuse! Hai s-o lăsăm baltă! 

— Dă-mi mâna, a zis Chris mecanic. 

— Nu, pe bune, o să vo... 

Cuvintele îmi pier pe buze şi uit cu totul de cazanele 
împuţite de gunoi. Chris şi-a dat jos rucsacul, l-a deschis şi a 
băgat mâna în el. Acum ţine în mână un pistol uriaş cu patul 
din lemn negru. 

— Vrei să fii Lone Ranger sau Cisco Kid? M-a întrebat 
Chris zâmbind. 


— Dumnezeule mare şi bun! De unde-l ai? 

— L-am uşchit din biroul tatei. E calibrul 45. 

— Da, văd asta, am zis eu, deşi putea să fie şi calibrul 
0,38 sau 0,357 în nădejdea mea - în ciuda tuturor cărţilor 
de John D. MacDonald şi Ed McBain pe care le citisem, 
singurul pistol pe care l-am văzut vreodată de aproape era 
cel pe care-l avea ajutorul de şerif Bannerman... şi cu toate 
că toţi copiii îl rugau să-l scoată din teacă, Bannerman n-o 
făcea niciodată. 

— Doamne, taică-tu o să te chelfănească dacă se prinde. 
Ai spus că oricum e în toane periculoase. 

Au început să-i joace ochii în cap. 

— "Tocmai asta e, omule. N-o să se prindă de nimic. 
Împreună cu alţi câţiva tovarăşi de pahar, zac în Harrison, 
în compania a şase sau opt sticle de vin. Nu se întorc o 
săptămână. Fir-ar ai dracului de beţivi. 

I s-au schimonosit buzele. Era singurul din gaşca noastră 
care băuse vreodată, chiar dacă o făcuse doar să 
dovedească că avea coaie, ştii cum e. Zicea că nu avea de 
gând să ajungă un beţivan ca taică-su când s-o face mare. Şi 
odată mi-a spus numai mie - asta s-a întâmplat după ce 
gemenii DeSpain şi-au făcut apariţia cu un pachet de şase 
beri şterpelite de la bătrânul lor şi toată lumea îl tachina pe 
Chris pentru că nu voia să ia o bere şi nici măcar o 
înghiţitură - că era speriat să bea. Mi-a spus că tatăl lui 
ajunsese de nu-şi mai scotea nasul din sticlă, că fratele lui 
mai mare fusese beat mort, când o violase pe fata aia, şi că 
Ochiosul trăgea la măsea pe rupte cocteiluri Purple Jesus 
cu Ace Merrill, Charlie Hogan şi Billy 'lessio. M-a întrebat 
care credeam că erau şansele lui să mai dea drumul sticlei 
dacă ar fi apucat să pună mâna pe ea. Poate ţi se pare 
amuzant un puşti de doisprezece ani care-şi face griji că e 
un beţiv incipient, dar pentru Chris nu era deloc amuzant. 
Absolut deloc. Se gândise foarte mult la posibilitatea asta. 
Avusese şi când. 

— Ai cartuşe pentru el? 


— Nouă - toate câte mai erau în cutie. O să creadă că le-a 
folosit el, să tragă în conserve când era beat. 

— E încărcat? 

— Nu! Hristoase, drept cine mă iei? 

Am pus în sfârşit şi eu mâna pe pistol. Îmi plăcea să-l simt 
greu în palmă. Mă şi vedeam un fel de Steve Carel la de la 
Secţia 87, pe urmele individului ăluia, Ihe Heckler sau 
poate acoperindu-i pe Myer Myer sau Kling, în timp ce 
dădeau buzna în apartamentul mizerabil al unui drogat. Am 
ochit unul din cazanele împuţite de gunoi şi am apăsat 
trăgaciul. 

BUM! 

Arma mi-a tresărit în mână. La capăt a scos o flacără. Am 
avut senzaţia că tocmai ce-mi rupsesem încheietura. Inima 
mi-a sărit în fundul gurii şi mi s-a ascuns acolo, tremurând. 
Pe suprafaţa metalului ruginit al cazanului de gunoi a 
apărut o gaură mare - opera unui magician malefic. 

— Iisuse! Am strigat eu. 

Chris râdea cotcodăcit - cu adevărat amuzat sau isteric 
de frică, nu mi-am dat seama. 

— Ai făcut-o, ai făcut-o! Gordie a făcut-o! Şi-a făcut 
mâinile pâlnie la gură şi a strigat, Hei, Gordon Lachance 
împuşcă tot Castle Rock! 

— Taci din gură! Hai s-o ştergem de aici! Am ţipat eu şi |- 
am înşfăcat de cămaşă. 

Când am luat-o la fugă, uşa din spate de la Blue Point s-a 
dat de perete şi a apărut Francine Tupper, în uniforma ei 
albă de ospătăriţă, din viscoză. 

— Cine a făcut asta? Cine aruncă pocnitori aici? 

Noi alergam de rupeam pământul, tăind-o prin spatele 
drogheriei, a magazinului de fierărie şi pe la Emporium 
Galorium, unde se vindeau antichităţi, prostii şi cărţi de un 
ban. Ne-am căţărat pe un gard, umplându-ne palmele de 
aşchii şi am ajuns, în sfârşit, în strada Curran. Îi aruncasem 
pistolul lui Chris în timp ce alergam; murea de râs, dar l-a 
prins şi a reuşit cumva să-l îndese înapoi în rucsac şi să-i 


închidă una din catarame. Odată ce am dat colţul de pe 
strada Curran şi am ajuns înapoi pe strada Carbine, am 
încetinit şi am luat-o la pas, ca să nu părem suspecti, 
alergând pe căldura aceea. Chris chicotea în continuare. 

—  Omule, trebuia să-ţi vezi faţa. O, Doamne, era 
nemaipomenită. Cu adevărat ca lumea. Să fiu al dracului. A 
scuturat din cap, s-a plesnit peste picior şi a tras un urlet. 

— Ştiai ca e încărcat, nu-i aşa? Jegule! O să dau de necaz. 
Gagica aia, Tupper, m-a văzut. 

— Rahat, a crezut că era o pocnitoare. Şi pe urmă, 
madam Tupper „[âţe Trăsnet” nu vede mai departe de 
vârful nasului, ştii asta. Crede că dacă ar purta ochelari, şi- 
ar distruge fața frumoasă. 

Şi-a pus o mână pe şale şi şi-a unduit şoldurile, după care 
a început din nou să râdă. 

— În sfârşit, nu-mi pasă. A fost o festă ordinară, Chris. 
Zău. 

— Haide, Gordie. Mi-a pus o mână pe umăr. Nu ştiam că e 
încărcat, jur pe Dumnezeu, jur pe mama mea. L-am luat din 
biroul lu' tata. Întotdeauna îl descarcă. Înseamnă că era 
beat rău de tot când l-a pus acolo ultima oară. 

— Pe bune nu l-ai încărcat tu? 

— Pe bune. 

— Juri pe mama ta, chiar dacă e să ajungă în iad din 
cauză că spui o minciună? 

— Jur. 

Şi-a făcut cruce şi a scuipat, cu chipul spăşit ca un băiat 
de cor. Însă când am cotit pe terenul viran unde era casa 
noastră din copac şi i-am văzut pe Vern şi leddy aşezaţi pe 
păturile lor făcute sul, a început din nou să râdă. Le-a spus 
toată povestea şi, după ce s-au săturat de râs, Teddy l-a 
întrebat pe Chris pentru ce credea că aveau nevoie de 
pistol. 

— Pentru nimic, a zis Chris. Cu excepţia faptului că este 
posibil să dăm peste vreun urs. Sau ceva de genul ăsta. În 
plus, e cam înspăimântător să dormi noaptea în pădure. 


La asta, toată lumea a încuviinţat dând din cap. Chris era 
cel mai mare şi mai dur din gaşca noastră şi întotdeauna îi 
mergea să spună chestii de-astea. Teddy, în schimb, s-ar fi 
ales cu fundul făcut arşice dacă ar fi dat măcar de bănuit 
că-i era frică de întuneric. 

— Ţi-ai făcut cortul pe câmp? L-a întrebat Teddy pe Vern. 

— Mda. Şi am lăsat două lanterne aprinse în el, să pară 
că suntem acolo, după ce se lasă întunericul. 

— Tare chestia! Am zis eu, bătându-l pe Vern pe spate. 
Pentru el, asta însemna să judeci cu adevărat. A zâmbit şi a 
roşit. 

— Atunci hai s-o luăm din loc, a zis Teddy. Haideţi, deja e 
aproape douăsprezece. 

Chris s-a ridicat şi ne-am adunat în jurul lui. 

— O luăm peste câmpul lui Beeman şi prin spate, pe la 
chestia aia de mobilă de lângă staţia Texaco a lui Sonny, a 
zis el. Pe urmă o luăm spre calea ferată, pe lângă groapa de 
gunoi, şi nu trebuie decât să traversăm pasarela şi am ajuns 
în Harlow. 

— Cât de departe crezi că e? L-a întrebat Teddy. 

Chris a ridicat din umeri. 

— Harlow e mare. O să mergem cel puţin treizeci de 
kilometri. Ţi se pare în regulă, Gordie? 

— Da. S-ar putea să fie chiar patru's'cinci. 

— Chiar dacă sunt patruzeci şi cinci, ar trebui să 
ajungem până mâine la prânz, dacă nu se blegeşte niciunul 
ca pisica. 

— Nu-i nicio pisică pe-aici, a zis Teddy prompt. Pentru o 
clipă, ne-am uitat unii la alţii. 

— Miau, a făcut Vern şi am râs cu toţii. 

— Haideţi, băieţi, a zis Chris şi şi-a săltat rucsacul pe 
umăr. Am ieşit de pe terenul viran împreună, Chris puţin 
mai în faţă. 


10 


După ce am traversat câmpul lui Beeman şi ne-am chinuit 
să urcăm rambleul de zgură al liniilor Great Southern şi 
Western Maine, ne scoseserăm toţi cămăşile şi ni le 
legaserăm în jurul taliei. Transpiram ca porcii. De sus, de 
pe rambleu, ne-am uitat în jos la şine, către locul în care 
trebuia să ajungem. 

Nu voi uita niciodată acel moment, indiferent cât de mult 
aş îmbătrâni. Eram singurul care avea un ceas - un Timex 
ieftin, pe care-l primisem ca premiu pentru că vândusem 
Cloverine Brand Salve, cu un an în urmă. Limbile lui arătau 
exact miezul zilei, iar soarele arunca asupra întinderii 
uscate, fără strop de umbră, din faţa noastră, o dogoare 
sălbatică. O simţeai cum îşi croieşte drum pe sub ţeastă, să 
ajungă să-ţi prăjească creierul. 

În spatele nostru era Castle Rock, întins pe un deal lung, 
cunoscut drept Castle View, care îi înconjura întinderea 
verde şi umbroasă. Dincolo de Castle River se vedeau 
coşurile filaturii de lână, care aruncau fum spre cerul 
cenuşiu-albăstriu şi vărsa deşeuri în apă. Hala firmei Jolly 
Furniture era la stânga. Şi drept în faţa noastră se 
întindeau şinele de cale ferată, lucioase şi sclipind în soare. 
Erau paralele cu Castle River, care era în stânga noastră. În 
dreapta, era un câmp acoperit de o pădure tânără (este o 
pistă de motociclism acolo astăzi - au curse în fiecare 
duminică după-amiază, la două). La orizont domnea un 
castel de apă părăsit, ruginit şi cam înspăimântător. 

Am rămas acolo în picioare, în acel moment din miezul 
zilei, şi apoi Chris ne-a zis nerăbdător: 

— Hai, s-o luăm din loc. 

Am mers pe lângă calea ferată, prin zgură, ridicând câte 
un norişor de praf negricios la fiecare pas. Şosetele şi 
tenişii ni s-au umplut repede cu pietricele. Vern a început să 
cânte „Răstoarnă-mă în trifoi”, dar a renunţat repede, ceea 
ce a fost o binecuvântare pentru urechile noastre. Numai 
Teddy şi Chris îşi luaseră bidoane cu apă şi le goleam destul 
de repede. 


— Putem să le umplem la loc la cişmeaua de la groapa de 
gunoi, am zis eu. Tata mi-a zis că e un puț sigur. E adânc de 
vreo şaizeci de metri. 

— Bine, a zis Chris, conducătorul dur al plutonului. 
Oricum, o să fie un loc numai bun să facem şi o pauză. 

— Dar cum rămâne cu mâncarea? A întrebat Teddy din 
senin. Pariez că nimeni n-a adus de mâncare. Eu unul, n-am 
adus nimic. 

Chris s-a oprit. 

— Dar-ar dracii! Nici eu. Gordie? 

Am dat din cap că nu, întrebându-mă cum de-am putut să 
fiu atât de prost. 

— Vern? 

— Nici pomeneală, a zis Vern. Îmi pare rău. 

— Păi să vedem câţi bani avem, am zis eu. Mi-am 
dezlegat cămaşa, am întins-o pe zgură şi mi-am aruncat cei 
şaizeci şi opt de cenți pe ea. Monezile sclipeau febril în 
soare. Chris a aruncat un dolar şi doi cenți. leddy avea 
două monede de un sfert de dolar şi două de cinci cenți. 
Vern avea exact şapte cenți. 

— Doi treizeci şi şapte, am zis eu. Nu e rău. La capătul 
drumeagului care duce la groapă e un magazin. Unul dintre 
noi trebuie să se ducă să ia nişte hamburgeri şi apă tonică, 
în timp ce restul o să se odihnească. 

— Cine? A întrebat Vern. 

— O să vedem când ajungem la groapă. Haideţi. Mi-am 
vârât toţi banii în buzunarele pantalonilor şi tocmai îmi 
legam cămaşa în jurul brâului, când Chris a strigat: 

— Trenul! 

Am pus mâna pe una dintre şine să-l simt, cu toate că îl 
auzeam deja. Şina zăngănea nebuneşte; un moment, am 
avut senzaţia că ţineam trenul în mână. 

— Paraşutişti din flanc! A zbierat Vern şi a sărit până la 
jumătatea pantei, dintr-o singură mişcare nebunească şi 
comică. Vern era înnebunit să se joace de-a paraşutiştii 
oriunde terenul era moale - o groapă de pietriş, o şură de 


fân, un rambleu ca acesta. Chris a sărit după el. Trenul se 
auzea tare deja, îndreptându-se probabil, pe aceeaşi parte 
a râului ca şi noi, către Lewiston. În loc să sară, Teddy s-a 
întors în direcţia din care venea. Ochelarii lui cu lentile 
groase sclipeau în soare. Părul lung îi flutura dezordonat 
peste sprâncene, în şuviţe lipite de transpiraţie. 

— Hai, Teddy, i-am spus eu. 

— Nu, nu. O să-l înfrunt. S-a uitat la mine, cu ochii măriţi, 
plini de frenezia excitaţiei. Înfrunt un tren, pricepi? Ce mai 
înseamnă camioanele după ce înfrunţi un nenorocit de 
tren? 

— Eşti nebun, omule. Vrei să mori? 

— Exact ca pe plajele din Normandia! A strigat Teddy şi a 
păşit în mijlocul şinelor. S-a aşezat pe o traversă, abia 
ţinându-şi echilibrul. 

O clipă am fost năuc, incapabil să înţeleg dimensiunile 
unei asemenea idioţenii. Pe urmă l-am înşfăcat, l-am tras cu 
toată împotrivirea şi protestele lui pe rambleu şi l-am 
împins în jos. Am sărit după el şi Teddy mi-a nimerit una 
zdravănă în stomac atunci când eram încă în aer. Plămânii 
mi s-au golit de aer, dar tot am reuşit să îl lovesc în stern cu 
genunchiul şi să-l las lat, înainte să reuşească să se ridice şi 
să se întoarcă sus. Am aterizat icnind şi lungindu-mă, iar 
Teddy m-a apucat de gât. Ne-am rostogolit până la baza 
rambleului, lovindu-ne şi înfigându-ne ghearele unul în 
celălalt, în timp ce Chris şi Vern se uitau la noi, surprinşi 
prosteşte. 

— Ticălosule! Striga Teddy la mine. Nenorocitule! Să nu 
te mai arunci grămadă pe mine! Te omor, căcat cu ochi! 

Începusem să-mi recapăt suflarea şi am reuşit să mă ridic 
în picioare. Mă retrăgeam, în timp ce Teddy înainta, 
ţinându-mi mâinile ridicate să-i resping pumnii, jumătate 
râzând şi jumătate speriat. Nu era de glumă cu Teddy când 
îl apuca vreo criză de urlat. Dacă s-ar lua de un puşti mai 
mare într-o asemenea stare şi puştiul mai mare i-ar rupe 
mâinile, ar fi în stare să-l muşte. 


— Teddy, n-ai decât să înfrunţi ce vrei tu, după ce vedem 
ce-avem de văzut dar... 

Jap în umăr, după ce un pumn repezit cu sălbăticie trece 
pe lângă mine 

„„.„ până atunci nu trebuie să ne vadă nimeni... 

Pleosc una peste obraz şi pe urmă am fi putut să ne 
batem pe bune, dacă Chris şi Vern 

„„. cretin idiot! 

Nu ar fi pus mâinile pe noi şi ne-ar fi despărţit. Deasupra 
noastră, trenul urla într-un tunet prelung de gaze de 
eşapament şi în trosnetele puternice şi grele ale boghiurilor 
vagoanelor. Câteva pietre de zgură s-au rostogolit pe 
rambleu şi cearta s-a sfârşit... cel puţin până reuşeam să ne 
auzim din nou vorbind. 

Era doar un tren scurt, mărfar şi după ce a trecut şi 
vagonul de serviciu, Teddy a zis: 

— O să-l omor. Măcar îi umflu buza. 

S-a zbătut în braţele lui Chris, dar Chris l-a prins şi mai 
strâns. 

— Calmează-te, Teddy, i-a spus Chris încet şi a continuat 
să-i spună, până când Teddy nu s-a mai zbătut şi a rămas 
locului, cu ochelarii atârnându-i într-o parte şi firul 
aparatului auditiv legănându-i-se moale pe piept, coborând 
spre baterie, pe care şi-o îndesase în buzunarul blugilor. 

Când s-a liniştit de tot, Chris s-a întors la mine şi mi-a zis: 

— Pentru ce dracu' te baţi cu el, Gordon? 

— A vrut să înfrunte trenul. M-am gândit că mecanicul o 
să-l vadă şi o să raporteze. Puteau să trimită un poliţist. 

— Aaa, ăla ar fi prea ocupat să facă ciocolată în izmene, a 
zis Teddy, dar nu mai părea furios. 

Furtuna trecuse. 

— Gordie încerca doar să facă ce trebuia, a spus Vern. 
Hai, faceţi pace. 

— Pace, băieţi, a fost de acord şi Chris. 

— Mda, bine, am zis eu şi am întins mâna cu palma în sus. 
Pace, leddy? 


— Puteam să-l înfrunt, mi-a zis. Ştii asta, Gordie? 

— Da, i-am spus, deşi gândul la asta m-a făcut să îngheţ 
pe dinăuntru. Ştiu. 

— În regulă. Pace, atunci. 

— Bateţi palma, a ordonat Chris şi i-a dat drumul lui 
Teddy. 

Teddy mi-a bătut palma destul de tare ca să mă usture şi 
apoi a întors şi el palma. I-am bătut-o şi eu. 

— Lachance, fricos ca o pisicuţă, a zis Teddy. 

— Miau, am zis eu. 

— Haideţi, băieţi, a zis Vern. Să mergem, bine? 

— Du-te unde vrei, da' nu aici, a zis Chris solemn şi Vern 
s-a întors ca şi cum ar fi vrut să-l lovească. 


11 


Am ajuns la groapa de gunoi pe la unu şi jumătate şi Vern 
ne-a luat-o înainte, în jos pe rambleu, cu un Parașutiști pe 
flanc! Am ajuns jos în salturi mari şi am sărit peste firicelul 
negricios de apă, care se scurgea neîncetat din şanţurile 
care brăzdau zgura. Dincolo de această mică suprafaţă 
mlăştinoasă era marginea nisipoasă, acoperită de gunoi, a 
gropii. 

In jurul ei era un gard de siguranţă, înalt de aproape doi 
metri. 'Tot la şapte metri erau indicatoare şterse în timp. Pe 
ele scria: 

GROAPA DE GUNOI CASTLE ROCK 

ORELE 4-8 PM 

ÎNCHIS LUNEA 

ACCESUL NEAUTORIZAT STRICT INTERZIS 

Ne-am căţărat pe gard, ne-am făcut vânt dincolo şi am 
sărit jos. Teddy şi Vern au luat-o înainte spre fântână, care 
se acţiona cu o pompă de modă veche - de genul care 
scoate apa cu trudă. Lângă mânerul pompei era o canistră 
Crisco cu apă şi cel mai mare păcat era să uiţi să o laşi plină 
pentru următorul care trecea pe-acolo. Mânerul din fier 


ieşea în afară înclinat, semănând cu o pasăre cu o singură 
aripă, care încerca să zboare. Cândva fusese verde, dar se 
curăţase aproape toată vopseaua de pe el, în miile de mâini 
care-l manevraseră începând din 1940. 

Groapa de gunoi este una dintre cele mai puternice 
amintiri ale mele din Castle Rock. Îmi aminteşte 
întotdeauna de pictorii suprarealişti, când mă gândesc la ea 
- tipii aceia care pictau întotdeauna tablouri cu cadrane de 
ceasuri care zac inerte în scorburile copacilor, sufragerii 
victoriene în mijlocul Saharei sau locomotive cu aburi ieşind 
din şemineuri. În ochii mei de copil, nimic din ce era în 
groapa de gunoi din Castle Rock nu părea să-şi aibă cu 
adevărat locul acolo. 

Intraserăm prin spate. Dacă veneai din faţă, un drum lat 
nepavat intra pe poartă, se lăţea sub o formă semicirculară, 
care fusese nivelată la fel de bine ca o pistă de aterizare de 
pământ, şi apoi se sfârşea brusc la marginea gropii propriu- 
zise. Pompa (Ieddy şi Vern stăteau lângă ea şi se certau 
care să o amorseze) era în spatele acestei gropi imense. 
Avea poate treizeci de metri adâncime şi era plină cu toate 
chestiile americane care se golesc, se uzează sau nu mai 
funcţionează. Erau atâtea chestii, încât mă dureau ochii, 
privindu-le numai - sau poate creierul mă durea de fapt, 
pentru că pur şi simplu nu se putea hotărî pe ce să pui 
ochii. Pe urmă ochii ţi se opreau totuşi pe lucruri, care 
păreau la fel de nelalocul lor ca şi cadranele de ceas 
înmuiate sau sufrageriile în mijlocul deşertului. Un cap de 
pat din bronz, înclinat beat într-o parte în soare. Păpuşa 
unei fetiţe, care se uita uimită între picioarele ei, în timp ce 
dădea naştere umpluturii din ea. Un Studebaker răsturnat, 
cu botul ca de glonţ cromat, sclipind în soare de parcă ar fi 
fost o rachetă Buck Rogers. O sticlă de apă din acelea 
uriaşe cum sunt în clădirile de birouri, transformată de 
soarele verii într-un safir fierbinte şi aprins. 

Existau acolo şi o sumedenie de vietăţi, deşi nu de genul 
celor pe care le poţi vedea în filmele Walt Disney despre 


natură sau în grădinile zoologice îmblânzite, în care poţi să 
mângâi animalele. Şobolani graşi, rozătoare cu blana 
lucioasă şi greoaie, de la hrana atât de bogată, cum erau 
hamburgerii putreziţi şi legumele pline de viermi, pescăruşi 
cu miile şi întâmplător câte o cioară imensă, păşind 
gânditoare printre pescăruşi, ca un preot interiorizat. Era 
şi locul în care veneau să mănânce câinii vagabonzi ai 
oraşului, când nu găseau vreun tomberon de gunoi pe care 
să-l răstoarne sau vreo căprioară pe care să o fugărească. 
Erau o adunătură jalnică de potăi, cu o dispoziţie 
amenințătoare; jigăriţi şi rânjind feroce, se atacau unii pe 
alţii pentru o bucată de salam plină de muşte sau un 
muşuroi de intestine de pui, care scoteau un miros oribil în 
căldura soarelui. 

Însă câinii aceştia nu-l atacau niciodată pe Milo 
Pressman, paznicul gropii de gunoi, pentru că Milo nu 
umbla niciodată fără să-l aibă la picior pe Chopper. Chopper 
a fost - cel puţin până a turbat câinele lui Joe Camber, Cujo, 
douăzeci de ani mai târziu - cel mai temut şi cel mai rar 
văzut câine din Castle Rock. Era cel mai rău câine pe 
şaizeci de kilometri de jur împrejur (sau cel puţin aşa am 
auzit) şi atât de urât, că oprea ceasurile-n loc. Copiii 
rosteau în şoaptă poveşti despre răutatea lui Chopper. Unii 
spuneau că era jumătate ciobănesc german, alţii ziceau că 
era predominant boxer şi un puşti din Castle View, cu 
nefericitul nume de Harry Horr, susţinea sus şi tare că 
Chopper era un Doberman Pinscher, ale cărui corzi vocale 
fuseseră extirpate chirurgical, ca să nu-l auzi când atacă. 
Mai erau şi puşti care susțineau că Chopper era un copoi 
irlandez maniac şi Milo Pressman îi dădea un amestec 
special de Gaines Meal şi sânge de pui. Aceiaşi puşti 
susțineau că Milo nu îndrăznea să-l scoată pe Chopper din 
cuşcă, dacă nu avea o glugă asemenea şoimilor de 
vânătoare. 

Povestea cel mai des repetată era că Pressman îl dresase 
pe Chopper nu numai să apuce, ci să apuce anumite părți 


ale anatomiei omului. Aşa că puştiul nefericit care ar fi sărit 
ilegal gardul gropii de gunoi în căutare de averi ilicite ar fi 
avut ocazia să-l audă pe Milo Pressman strigând: „Chopper! 
Apucă! Mâna!” Şi Chopper ar fi apucat mâna aceea şi ar fi 
ţinut de ea, sfâşiind pielea şi tendoanele, spulberând oasele 
între fălcile lui pline de bale, până când Milo i-ar fi spus să-i 
dea drumul. Umbla vorba că Chopper putea să apuce o 
ureche, un ochi, laba piciorului sau un picior întreg... şi că 
un al doilea infractor surprins de Milo şi de etern loialul 
Chopper ar fi putut să audă şi strigătul: „Choper! Apucă! 
Boaşele!” Şi Puştiul ar fi rămas soprană pentru tot restul 
vieţii. Milo era considerat mai slab cu duhul şi, prin urmare, 
mai desconsiderat. Era doar un muncitor mai prostănac, 
care îşi completa salariul de la primărie reparând lucruri pe 
care le aruncau oamenii şi vânzându-le prin oraş. 

Astăzi nu era niciun semn de Milo sau Chopper. 

Chris şi cu mine l-am urmărit pe Vern amorsând pompa, 
în timp ce Teddy trăgea cu frenezie de mâner. În cele din 
urmă, a fost răsplătit de sosirea apei proaspete, într-o clipă, 
amândoi îşi băgaseră capetele sub jgheab, Teddy pompând 
în continuare cu doi kilometri pe oră. 

— Teddy e nebun, am zis eu încet. 

— O, da, a zis Chris, ca şi cum era de la sine înţeles. N- 
apucă să împlinească dublul vârstei de acum, pun pariu. 
Taică-su să-i ardă urechile aşa... De la asta i se trage. E 
nebun să se joace în halul ăla cu camioanele. Nu vede nici 
pe naiba, cu ochelari sau fără. 

— Îţi aminteşti atunci, în copac? 

— Mda. 

Cu un an în urmă, Teddy şi Chris se căţărau într-un pin 
din spatele casei mele. Ajunseseră aproape în vârf, când 
Chris a zis că nu se pot căţăra mai departe, pentru că toate 
ramurile de sus de-acolo erau putrede. Teddy a făcut mutra 
aia încăpăţânată la nebunie şi a zis că nu-l interesează 
nimic, era plin de răşină pe mâini şi avea de gând să urce 
până putea să atingă vârful. Chris nu a putut să-l convingă 


să renunţe, indiferent ce i-a zis. Aşa că s-a căţărat şi chiar a 
reuşit - de reţinut că nu cântărea decât vreo treizeci şi 
şapte de kilograme. Stătea acolo, ţinându-se cu o mână 
lipicioasă de la răşină de vârful pinului, strigând că era 
regele lumii sau altceva la fel de tâmpit şi pe urmă s-a auzit 
un trosnet înfiorător, de putregai şi ramura pe care stătea a 
cedat, iar el s-a dus în jos. Ce s-a petrecut pe urmă a fost 
unul din acele lucruri care îţi dau siguranţa că există un 
Dumnezeu. Chris a întins mâna, pur şi simplu dintr-un 
reflex şi a prins tocmai un pumn din părul lui leddy 
Duchamp. Şi cu toate că încheietura i s-a umflat cât toate 
zilele şi nu a putut să-şi folosească mâna dreaptă prea bine 
aproape două săptămâni, Chris l-a ţinut până când Teddy, 
țipând şi blestemând, a pus picioarele pe o ramură 
sănătoasă, suficient de groasă ca să-i suporte greutatea. 
Dacă nu l-ar fi prins Chris, s-ar fi întors şi s-ar fi făcut praf 
până la picioarele copacului, vreo patruzeci de metri mai 
jos. Când au ajuns jos, Chris era cenuşiu la faţă şi nu mai 
avea mult până îl apuca voma de la reacţia de frică. Iar 
Teddy voia să-l ia la bătaie pentru că-l trăsese de păr. 

Şi chiar s-ar fi luat la bătaie, dacă nu aş fi fost eu acolo să 
fac pace între ei. 

— Din când în când visez chestia asta, a zis Chris şi m-a 
privit cu nişte ochi ciudat de lipsiţi de apărare. Numai că în 
visele astea, îl ratez de fiecare dată. N-apuc decât câteva 
fire de păr şi Teddy urlă şi se duce în jos. Ciudat, nu? 

— Ciudat, l-am aprobat eu, şi preţ de o clipă ne-am privit 
unul pe altul în ochi şi am văzut câteva dintre lucrurile 
adevărate care ne făceau prieteni. 

Pe urmă am întors privirile şi ne-am uitat la Teddy şi 
Vern, care se împroşcau unul pe celălalt cu apă, ţipând, 
râzând şi făcându-se „fetiţă” unul pe celălalt. 

— Da, dar nu l-ai ratat, am zis eu. Chris Chambers nu 
ratează niciodată, corect? 

— Nici măcar când doamnele lasă capacul pe veceu, a zis 
el. 


Mi-a făcut cu ochiul, a făcut un O cu degetul mare şi cu 
arătătorul şi a scuipat un proiectil alb prin el. 

— Să mi-o sugi, Chambers, i-am zis eu. 

— Cu un pai parfumat, a zis el şi ne-am zâmbit unul 
altuia. 

Vern a strigat: 

— Veniţi şi luaţi apă, înainte s-o ia înapoi în jos pe ţeava. 

— Hai să ne întrecem, a zis Chris. 

— Pe căldura asta? Nu eşti sănătos la tărtăcuţă. 

— Hai, a zis el, zâmbind în continuare. Când zic start. 

— Bine. 

— Start! 

Ne-am întrecut, tenişii scormonind în praful întărit, ars 
de soare, torsurile aplecate în faţa picioarelor în blugi care 
zburau, pumnii strânşi. Era o căldură de mureai, şi Vern, 
care era de partea lui Chris, şi Teddy, care era de partea 
mea, ridicând degetele mijlocii în sus în acelaşi timp. Ne-am 
prăbuşit râzând, în mirosul stătut, de fum, al locului acela şi 
Chris i-a aruncat bidonul lui Vern. După ce s-a umplut, Chris 
şi cu mine ne-am dus la pompă şi mai întâi Chris a pompat 
pentru mine şi pe urmă am pompat eu pentru el, apa, 
şocant de rece, îndepărtând negreala şi căldura într-o 
clipită, trimiţându-ne căpăţânile îngheţate patru luni 
înainte, în ianuarie. Pe urmă am umplut la loc căldarea şi 
ne-am dus să stăm jos la umbra singurului copac din groapa 
de gunoi, un frasin pipernicit, aflat la numai vreo 
treisprezece metri de baraca din carton asfaltat a lui Milo 
Pressman. Copacul era aplecat puţin spre vest, ca şi cum ar 
fi vrut să-şi ridice rădăcinile aşa cum îşi ridică bătrânelele 
poalele şi să plece naibii din groapa de gunoi. 

— Maxim! A zis Chris râzând, dând la o parte şuviţele de 
păr de pe frunte. 

— Iureş, am zis eu, dând din cap, râzând şi eu în 
continuare. 

— Chiar ne distrăm bine, a zis Vern simplu şi nu vorbea 
doar de faptul că eram în zona interzisă a gropii de gunoi, 


că ne păcăleam părinţii sau că făceam o expediţie pe calea 
ferată până în Harlow; vorbea şi de lucrurile astea, dar 
acum mi se pare că era vorba de mai mult şi că o ştiam cu 
toţii. Totul era acolo şi în jurul nostru. Ştiam exact cine 
eram şi ştiam exact încotro ne îndreptam. Era extraordinar. 

Am stat sub copac o vreme, trăncănind verzi şi uscate, 
cum făceam întotdeauna - care era cea mai bună echipă de 
baseball (tot Yankeii, cu Mantie şi Maris, desigur), care era 
cea mai bună maşină (Thunderbird '55, Teddy susţinând cu 
încăpățânare că era Corvette '58), care era cel mai dur tip 
din Castle Rock, din afara găştii noastre (cu toţi eram de 
acord că ăsta era Jamie Gallant, care i-a arătat doamnei 
Ewing degetul şi pe urmă a plecat la plimbare în timpul orei 
ei, cu mâinile în buzunare, în timp ce ea striga după el), cea 
mai bună emisiune de la televizor (ori Incoruptibilii, ori 
Peter Gunn - şi Robert Stack în rolul lui Elliot Ness, şi Craig 
Steven în rolul lui Gunn, erau mişto), chestii de-astea. 

Teddy a fost primul care a observat că umbra frasinului 
se alungea tot mai mult şi m-a întrebat cât era ceasul. M-am 
uitat la ceas şi am constatat cu surprindere că era două şi 
un sfert. 

— Hei, omule, a zis Vern, cineva trebuie să plece după 
provizii. Groapa se deschide la patru. Nu vreau să mai fiu 
aici când intră-n scenă Milo şi Chopper. 

Până şi Teddy a fost de acord. Nu-i era teamă de Milo, 
care avea ditamai burdihanul şi pe puţin patruzeci de ani, 
însă toţi puştii din Castle Rock îşi strângeau ouşoarele între 
picioare când auzeau de Chopper. 

— Bine, am zis. Se duce care e fără pereche? 

— Ăsta eşti tu, Gordie, a zis Chris zâmbind. 

— La fel şi mă-ta, i-am zis eu şi i-am dat fiecăruia câte un 
ban. Aruncaţi. 

Patru monede s-au învârtit în soare. Patru mâini le-au 
înhăţat din aer. Patru plesnete seci pe patru dosuri de 
palmă murdare. Le-am dat la iveală. Două capete şi două 


pajuri. Am aruncat din nou şi de data asta toate patru au 
căzut pe pajuri. 

— lisuse, mardeală! A exclamat Vern, fără să ne spună 
vreo noutate. 

Patru capete sau o lună, trebuia să însemne un noroc 
extraordinar. Patru pajuri era mardeală şi asta însemna un 
mare ghinion. 

— Lăsaţi-o dracului, a zis Chris. Nu înseamnă nimic. Hai 
încă o dată. 

— Nu, omule, a zis Vern serios. Mardeală e ghinion nasol, 
îţi aminteşti când Clint Bracken şi tipii ăia au fost mătrăşiţi 
pe Sirois Hill, în Durham? Billy mi-a zis că dădeau cu banul 
pentru bere şi le-a ieşit o mardeală exact înainte să urce în 
maşină. Şi trosc! Au mierlit-o toţi. Nu-mi place asta. Zău. 

— Nimeni nu crede în prostiile astea cu lunile şi 
mardelile, a zis Teddy nerăbdător. Chestii de bebeluşi, Vern. 
Aruncaţi sau ce facem? 

Vern a aruncat, dar cu evidentă reticenţă. De data asta, 
el, Chris şi Teddy au avut pajuri. Eu m-am ales cu Thomas 
Jefferson pe un ban de cinci cenți. Şi brusc m-am speriat. 
Am avut senzaţia că o umbră trecuse peste un soare 
interior. Aveau tot mardeală, ei trei, ca şi cum soarta mută i- 
ar fi avertizat a doua oară. Brusc, mi-am amintit de Chris 
când spusese: N-apuc decât câteva fire de pâr şi Teddy urlă 
şi se duce în jos. Ciudat, nu? 

Trei pajuri, un cap. 

Pe urmă Teddy a început să râdă în felul lui prostesc, 
cotcodăcit, arătând spre mine şi senzaţia a dispărut. 

— Am auzit că numai poponarii râd aşa, am zis eu şi i-am 
arătat degetul. 
pocitanie afurisită. 

Nu-mi părea prea rău că mă duceam eu. Mă odihnisem şi 
nu mă deranja să bat drumul până la Florida Market. 

— Nu-mi zice mie cum te alintă mă-ta pe tine, i-am zis lui 
Teddy. 


— Hai, Gordie, a zis Chris. Te aşteptăm dincolo, lângă 
şine. 

— Aţi face bine să nu plecaţi fără mine. 

Vern a râs. 

— Să plecăm fără tine e ca şi cum ne-am alege bere Slitz 
în loc de Budweiser, Gordie. 

— Mai tacă-ţi fleanca. Au scandat împreună: 

— Nu tac, cresc. Şi când mă uit la tine, borăsc. 

— Pe urmă mă-ta se duce după colţ să lingă, am zis eu şi 
mi-am luat tălpăşiţa de-acolo, arătându-le degetul în timp 
ce mă depărtam. 

Mai târziu, nu am mai avut prieteni precum cei de la 
doisprezece ani. lisuse, tu ai mai avut? 


12 


Oameni diferiţi, apucături diferite, se spune acum şi e 
foarte tare. Deci, dacă îţi spun vară, tu înţelegi un set de 
imagini private, personale, complet diferite de ale mele. E o 
chestie tare. Însă pentru mine, vară o să însemne 
întotdeauna să alerg pe drum spre Florida Market cu 
mărunţişul zornăind în buzunar, pe o căldură de treizeci şi 
două de grade, cu picioarele încălţate cu tenişi Ked. 
Cuvântul îmi evocă o imagine a căii ferate GS&WM, 
întinzându-se până într-un punct din depărtare, lucind atât 
de albe în soare, încât după ce închideai ochii tot mai puteai 
să le vezi în întuneric, doar că albastre în loc de albe. 

Însă vara aceea a însemnat mai mult decât excursia 
dincolo de râu, în căutarea lui Ray Brower, cu toate că asta 
este conturată cel mai bine. Crâmpeie din The Fleetwoods 
cu „Come Softly to Me”, Robin Luke cu „Susie Darlin” şi 
Little Anthony cu vocea în „I Ran All Way Home”. Au fost 
toate acestea hituri ale verii lui 1960? Da şi nu. Majoritatea, 
da. În serile purpurii lungi în care rock-and-roll-ul de la 
WLAM trecea lin în meciurile nocturne de baseball de la 


WCOU, timpul se transforma. Cred că totul a fost în 1960 şi 
că vara aceea a continuat pe parcursul mai multor ani, 
păstrată magic de intactă de o reţea de sunete: trilul dulce 
al greierilor, răpăitul ca de mitralieră al cărţilor de joc, 
plesnite de spiţele bicicletei câte unui copil care pedala 
spre casă, pentru o cină târzie cu friptură rece şi ceai la 
gheaţă, vocea monotonă de texan a lui Buddy Knox care 
cânta „Vino şi fii păpuşa mea şi te voi iubi, te voi iubi” şi 
vocea crainicului amestecată cu piesa şi cu mirosul de iarbă 
proaspăt tunsă: scorul este de trei la doi acum. Whitey Ford 
se apleacă... Îşi scutură tălpile lângă semn... acum este 
pregătit... Ford face o pauză... aruncă... şi asta este! 
Williams a valorificat la maximum această lovitură! Adio şi 
n-am cuvinte! RED SOX CONDUCE, TREI LA UNU!” Ted 
Williams mai juca încă la Red Sox în 1960? Poţi să fii sigur 
-.316 pentru omu' meu, Ted. Îmi amintesc cât de poate de 
clar că da. Baseballul a devenit important pentru mine în 
ultimii ani, de când am fost obligat să recunosc că jucătorii 
de baseball sunt făcuţi tot din carne şi sânge, ca şi mine. Am 
conştientizat asta când Roy Campanella s-a dat peste cap cu 
maşina şi ziarele au anunţat ştiri mortale pe prima pagină: 
cariera lui era terminată, o să rămână într-un scaun cu roţi 
pentru tot restul zilelor. Cum mi-am amintit de asta, cu 
aceeaşi bufnitură mortală greţoasă, când m-am aşezat la 
maşina de scris într-o dimineaţă, în urmă cu doi ani, am 
deschis radioul şi am auzit că Thurman Munson a murit, 
încercând să aterizeze cu avionul. 

Puteai să te duci să vezi filme la Gem, care a fost de mult 
dărâmat; filme ştiinţifico-fantastice, cum ar fi Gog, cu 
Richard Egan şi westernuri cu Audie Murphy (leddy a 
văzut de cel puţin trei ori toate filmele pe care le-a făcut 
Audie Murphy) şi filme de război cu John Wayne. Mai erau 
meciurile şi mesele luate mereu pe fugă, peluzele care 
trebuiau tunse, locurile în care trebuia să te duci, zidurile în 
care să arunci cu bănuţi, oamenii care să te bată pe spate. 
lar acum stau aici şi încerc să privesc prin tastatura IBM- 


ului şi să văd vremurile acelea, încercând să-mi amintesc 
ce-a fost mai rău şi mai bun în vara aceea verde şi maronie, 
şi aproape îl simt pe băiatul slăbuţ, plin de bube, îngropat 
încă în trupul acesta care îmbătrâneşte şi aude acele 
sunete. Însă apoteoza amintirilor şi a timpului este Gordon 
Lachance, alergând pe drumul către Florida Market, cu 
mărunţiş în buzunar şi transpiraţia şiroindu-i pe spate. Am 
cerut un kilogram şi jumătate de hamburgeri şi am primit 
câteva chifle, patru sticle de Cola şi o cheie cu care să le 
scot capacele. Proprietarul, un tip pe nume George Dusset, 
a luat carnea şi pe urmă s-a sprijinit de casa de marcat, cu o 
mână grasă înfiptă lângă borcanul cu ouă fierte tari, cu o 
scobitoare între dinţi, cu burdihanul bombat de bere 
umflându-i tricoul ca o pânză de corabie pe un vânt 
favorabil. A stat proţăpit acolo cât am făcut cumpărăturile, 
asigurându-se că nu încerc să palmez nimic. Nu a spus 
niciun cuvânt până a cântărit hamburgerii. 

— "Te cunosc. Eşti fratele lui Denny Lachance. Nu-i aşa? 

Scobitoarea i se plimba dintr-un colţ al gurii în altul, de 
parcă ar fi fost pe rulmenţi. A întins mâna în spatele 
tejghelei, a luat o sticlă de S'OK şi a ghiorţăit din ea. 

— Da, domnule. Dar Denny e... 

— Da, ştiu. E trist, puştiule. În Biblie zice: „în toiul vieţii, 
suntem în moarte”. Ştiai asta? Mdea. Am pierdut un frate în 
Coreea. Semeni foarte bine cu Denny, ţi-a zis cineva 
vreodată? Mdea. Bucăţică ruptă. 

— Da, domnule, uneori, am zis eu posac. 

— Mi-amintesc anul în care juca în All Conference. 
Fundaş ofensiv juca. Mdea. Doamne cum alerga! 
Dumnezeule Tată şi lisuse fiule! Probabil că eşti prea mic 
să-ţi aminteşti. 

Se uita peste capul meu, prin uşa de la intrare, la căldura 
dogoritoare, ca şi cum l-ar fi văzut pe fratele meu. 

— Îmi amintesc. Mmm, domnule Dusset? 

— Ce este, puştiule? 


Avea ochii tulburi de amintiri; scobitoarea îi tremura uşor 
între buze. 

— Aveţi degetul mare pe cântar. 

— Poftim? 

S-a uitat în jos surprins, la locul în care degetul său mare 
cât un cârnat era apăsat ferm pe emailul alb. Dacă nu m-aş 
fi depărtat puţin de el când începuse să vorbească, carnea 
tocată l-ar fi ascuns. 

— Ia te uită, aşa e. Mdea. Cred că m-au năpădit amintirile 
despre fratele tău, iubi-l-ar Dumnezeu. 

George Dusset îşi făcu cruce. Pe urmă luă degetul mare 
de pe cântar, acul întorcându-se vreo 200 de grame. Mai 
puse puţină carne deasupra şi apoi făcu un pachet cu hârtie 
albă de măcelărie. 

— În regulă, a zis el pe lângă scobitoare. Ia să vedem noi 
ce-avem aici. Un kil patru sute de carne, un dolar cincizeci 
şi patru. Chifle pentru hamburgeri, douăzeci şi şapte. Patru 
tonice, patruzeci de cenți. O cheie, doi cenți. În total... a 
făcut adunarea pe punga în care urma să pună marfa. Doi, 
douăzeci şi nouă. 

— Treisprezece, am zis eu. 

S-a uitat la mine foarte încet, încruntându-se. 

— Mmm? 

— Doi şi treisprezece. Aţi adunat greşit. 

— Puştiule, tu... 

— Aţi adunat greşit, am spus eu. Mai întâi aţi pus degetul 
pe cântar şi apoi mi-aţi încărcat socoteala la cumpărături, 
domnule Dusset. Voiam să mai arunc nişte Hostess Twinkies 
peste comanda asta, dar cred că o să renunţ. 

Am lăsat să cadă doi dolari şi treisprezece cenți pe 
şerveţelul din faţa lui. El s-a uitat întâi la bani şi pe urmă la 
mine. Încruntarea era de-acum îngrozitoare, ridurile de pe 
chipul său, adânci ca nişte fisuri. 

— Care-i treaba, puştiule? A zis el cu voce scăzută, 
ameninţător confidențială. O faci cumva pe deşteptul? 


— Nu, domnule, i-am răspuns. Dar n-o să mă jecmăniţi 
fără să zic nimic. Ce-ar spune mama dumneavoastră dacă 
ar şti că jecmăniţi copii mici? 

A înghesuit marfa în punga de hârtie, cu mişcări rapide şi 
ţepene, făcând sticlele de Cola să clincăne unele de altele. 
Mi-a întins punga neglijent, fără să-i pese dacă o scăpăm şi 
spărgeam sticlele de tonic. Chipul său oacheş era roşu şi 
neutru, încruntarea fiind de-acum întipărită pe el. 

— În regulă, puştiule. Poftim. Şi acum ieşi dracului din 
magazinul meu. Să te mai prind eu pe-aici, să vezi ce te 
arunc afară. Mdea. Pui de curvă şmecher. 

— N-am să mai vin, am spus eu, păşind spre uşă şi 
împingând-o s-o deschid. Afară, după-amiaza fierbinte 
zumzăia somnolentă pe calea ei hotărâtă, sunând a verde şi 
maroniu şi plină de lumină mută. Şi nici vreunul dintre 
prietenii mei. Cred că am vreo cincizeci. 

— Frate-tu nu era aşa de şmecher! A strigat George 
Dusset. 

— Să ţi-o trag! Am ţipat eu şi am luat-o la fugă pe drum, 
ca şi cum l-aş fi avut pe Necuratul pe urmele mele. 

Am auzit uşa deschizându-se de perete ca o împuşcătură 
şi mugetul lui de taur m-a ajuns din urmă: Dacă mai vii 
vreodată pe-aici, îți umflu botu", jegule! 

Am alergat până am trecut de primul deal, speriat şi 
râzând de unul singur, cu inima bătându-mi ca un mai în 
piept. Pe urmă am încetinit la pas de mers grăbit, uitându- 
mă din când în când peste umăr, să mă asigur că nu vine 
după mine cu maşina sau mai ştiu eu ce. 

Nu a făcut-o şi cât de curând am ajuns să sar gardul 
gropii de gunoi. Am pus punga în cămaşă, am urcat gardul 
şi m-am lăsat încet în jos pe partea cealaltă. Străbătusem 
jumătate din curtea gropii de gunoi, când am văzut o 
chestie care nu mi-a plăcut - Buick-ul '56 al lui Milo 
Pressman, cu geamurile deschise, parcat în spatele barăcii 
lui din carton asfaltat. Dacă mă vedea Milo, pentru mine ar 
fi însemnat să ajung în lumea suferinţei. Deocamdată, nici el 


şi nici Chopper nu dădeau vreun semn de viaţă, dar 
deodată, gardul legat cu lanţ din spatele gropii de gunoi mi 
s-a părut foarte depărtat. M-am pomenit dorindu-mi să o fi 
ocolit-o pe afară, dar deja ajunsesem prea departe în 
mijlocul gropii, ca să mă mai întorc. Dacă mă vedea Milo 
căţărându-mă pe gardul gropii de gunoi, probabil că aş fi 
dat de dracu' la întoarcerea acasă, însă asta nu mă speria, 
cât mă speria ce-ar fi putut să-i strige Milo lui Chopper să-i 
aducă. 

În cap a început să-mi cânte o muzică înfiorătoare de 
vioară. Am continuat să fac pas după pas, încercând să par 
relaxat, încercând să las impresia că locul meu era acolo, cu 
o pungă de cumpărături ieşindu-mi din cămaşă, 
îndreptându-mă către gardul dintre groapa de gunoi şi 
calea ferată. 

Eram la vreo cincisprezece metri de gard şi tocmai 
începeam să mă gândesc că totul o să fie bine până la urmă, 
când l-am auzit pe Milo strigând: - Hei! Hei, tu! Puştiule! 
Pleacă de la gardul ăla! Pleacă de aici! 

Inteligent era să fiu de acord cu tipul şi să fac stânga- 
mprejur, însă eram prea pornit şi în loc să fac ce era 
inteligent, m-am repezit spre gard cu un urlet sălbatic, 
ridicând praful cu tenişii în urma mea. Vern, Leddy şi Chris 
au ieşit din spatele tufelor de pe cealaltă parte a gardului şi 
se uitau îngrijoraţi prin plasa gardului. 

— Vino înapoi încoace! Urla Milo. Vino înapoi încoace sau 
pun câinele pe tine, fir-ar al dracului să fie! 

Nu mi s-a părut că era tocmai glasul sănătăţii mentale şi 
al concilierii şi am alergat şi mai repede spre gard, dând din 
mâini, cu punga de cumpărături foşnindu-mi pe piele. Teddy 
a început cu râsul lui idiot, cotcodăcit, iiii - îiii - iiii, care 
suna ca un instrument din trestie la care cânta un nebun. 

— Hai, Gordie! Hai! Striga Vern. Şi Milo striga: 

— Pe el, Chopper! Prinde.-l, băiete! 

Am aruncat punga peste gard şi Vern l-a dat la o parte cu 
cotul pe Teddy să o prindă. În spate, îl auzeam pe Chopper 


venind, zguduind pământul, aruncând flăcări pe una din 
nările lui dilatate şi gheaţă pe cealaltă, picurându-i sulf de 
pe fălcile clefăitoare. M-am aruncat până la jumătatea 
gardului dintr-o singură mişcare, ţipând. Am ajuns în vârf în 
mai puţin de trei secunde şi pur şi simplu am sărit - nici nu 
m-am gândit la ce făceam, nici nu m-am uitat să văd pe ce 
puteam să aterizez. Şi aproape c-am aterizat pe leddy, care 
era îndoit de mijloc şi râdea ca un nebun. Ochelarii îi 
căzuseră şi îi curgeau lacrimi din ochi. L-am ratat cu câţiva 
centimetri şi am ajuns pe rambleul de pământ şi pietriş la 
stânga lui. În aceeaşi secundă, Chopper s-a izbit de gardul 
de plasă din spatele meu şi a scos un urlet de durere şi 
dezamăgire. M-am întors, ţinându-mă de un genunchi julit 
şi i-am aruncat prima privire celebrului Chopper - primă 
privire care a fost în acelaşi timp şi prima lecţie în privinţa 
diferenţelor imense dintre mit şi realitate. 

In locul unui dulău infernal imens, cu ochii roşii, sălbatici 
şi colții ieşindu-i din gură ca ţevile de eşapament dintr-o 
maşină tunată, mă uitam la o corcitură obişnuită, obişnuită, 
alb cu petice negre. Lătra şi sărea fără folos, ridicându-se 
pe labele din spate şi încercând să se caţere pe gard. Teddy 
păşea ţanţoş înainte şi înapoi prin faţa gardului, învârtind 
ochelarii în mână şi înfuriindu-l şi mai mult pe Chopper. 

— Să mă pupi în cur, Choppie! Îi zicea Teddy, împroşcând 
cu salivă. Să mă pupi în cur! Ai să muşti un căcat! 

Şi-a lipit fundul de plasa gardului şi Chopper şi-a dat 
toată silinţa să dea curs invitaţiei lui Teddy. Nu s-a ales cu 
nimic în schimbul strădaniilor lui, în afara unei lovituri 
zdravene la bot. 

A început să latre înnebunit, împroşcând spumă de pe 
bot. Teddy a continuat să-şi lipească fundul de gard, şi 
Chopper a continuat să se repeadă la el, ratându-l de 
fiecare dată, nefăcând altceva decât să-şi rănească botul, 
care începuse să sângereze. Teddy a continuat să îl 
provoace, strigându-l pe diminutivul oarecum înfricoşător 


„Choppie”, iar Chris şi Vern se întinseseră fără vlagă pe 
rambleu, râzând atât de tare, încât abia mai respirau. 

Şi iată-l sosind şi pe Milo Pressman, îmbrăcat într-o 
salopetă pătată de transpiraţie şi cu o şapcă New York 
Giants, cu gura contorsionată de nebunia furiei. 

— Gata, gata! Striga el. Băieți, nu mai întărâtaţi câinele! 
Mă auziţi? Încetaţi în clipa asta! 

— Muşcă, Choppie! Striga Teddy, păşind în sus şi în jos 
prin faţa gardului, pe partea noastră, ca un prusac nebun, 
trecându-şi trupele în revistă. Hai, vino şi apucă-mă! Apucă- 
mă! 

Chopper a înnebunit. Vorbesc serios. Alerga într-un cerc 
mare, scheunând, lătrând şi băloşind, ridicând norişori de 
praf cu picioarele din spate. A făcut trei ture, adunându-şi 
curajul cred şi s-a repezit apoi drept în gardul de protecţie. 
Cred că avea patruzeci şi cinci de kilometri pe oră când s-a 
lovit de el, nu glumesc - buzele lui de câine erau întinse în 
spate şi urechile îi fluturau în vânt. Întregul gard a scos un 
zgomot jos, muzical când plasa a fost nu doar împinsă în 
stâlpi, ci şi întinsă pe ei. A fost cam ca o notă de ţiteră - 
immmmmmm. Din gura lui Chopper a ieşit un schelălăit 
strangulat, amândoi ochii i s-au înceţoşat şi a făcut o tumbă 
absolut uimitoare, aterizând pe spate cu o bufnitură care a 
ridicat praful în jurul lui. A rămas zăcând o clipă, şi apoi s-a 
târât de-acolo cu limba atârnându-i într-o poziţie ciudată, în 
stânga botului. 

La asta, Milo însuşi a înnebunit de-a dreptul de furie. 
Pielea i s-a înnegrit, căpătând o culoare înfricoşătoare de 
prună - până şi pielea de pe cap i se înroşise sub ţepii scurţi 
şi zbârliţi ai tunsorii lui plate. Şezând buimac în praf, cu 
amândoi genunchii blugilor sfâşiaţi şi cu inima bătându-mi 
în continuare nebuneşte, în urma evadării pe muchie de 
cuţit, m-am gândit că Milo arăta ca o versiune umană a lui 
Chopper. 

— Te cunosc! Urlă Milo. Eşti Ileddy Duchamp! Vă cunosc 
pe toţi! Vă tăbăcesc fundurile că mi-aţi întărâtat câinele în 


halul ăsta! 

— Aş vrea să te văd încercând! I-a urlat Teddy înapoi. Hai 
să vedem cum te caţeri pe gardul ăsta ca să pui laba pe 
mine, umflatule! 

— CE! CUM MI-AI ZIS? 

— UMFLATULE! A urlat Teddy la el fericit. BUTOI DE 
UNTURĂ! CIMPOIULE! HAI! HAI! Sărea încolo şi încoace, 
cu pumnii strânşi, cu transpiraţia picurându-i din păr. TE- 
NVĂŢ EU SĂ MAI PUI CÂINELE PE OAMENI! HAI VREAU 
SĂ TE VĂD CUM ÎNCERCI! 

— Jigodie mică, pui de ţicnit! O să am grijă ca mă-ta să 
primească o invitaţie să se ducă să vorbească cu 
judecătorul la tribunal, pentru ce i-ai făcut câinelui meu! 

— Cum mi-ai zis? L-a întrebat răguşit Teddy. Încetase să 
mai sară încolo şi încoace. Ochii îi deveniseră imenşi şi 
sticloşi, iar pielea lui se făcuse plumburie. 

Milo îl făcuse pe 'Teddy într-o groază de feluri, însă a 
reuşit să-şi amintească şi să găsească cuvântul care lovise 
ţinta atât de sigur - de atunci am observat în repetate 
rânduri ce talent pot să aibă oamenii la asta... la găsirea 
butonului de nebunie pe care nu pot să-l apese uşor, ci 
trebuie să-i tragă un ciocan. 

— Tatăl tău a fost un nebun, a zis el, rânjind. Nebun 
internat la Togus, asta e. Mai nebun decât un şobolan de 
căcăstoare. Mai nebun decât un ţap lovit de streche. Mai 
ţicnit decât o pisică cu coada lungă, într-o cameră plină de 
balansoare. Scrântit. Nici nu e de mirare că faci cum faci, 
când ai un nebun de tată... 

— MĂ-TA O SUGE LA ŞOBOLANII MORŢI! l-a strigat 
Teddy. ȘI DACĂ-L MAI FACI O DATĂ NEBUN PE TATA, TE 
OMOR, FIR-AIAL DRACULUI DE MUISTI 

— Nebun, a zis Milo încrezut. Găsise butonul, ce să mai! 
Puştiul nebunului, puştiul nebunului, taică-tu are maimuțe 
la cutiuţă, puştiule, foarte nasol. 

Vern şi Chris îşi reveniseră din criza de râs, pregătindu- 
se poate să înţeleagă gravitatea situaţiei şi să-l calmeze pe 


Teddy, dar când Teddy i-a spus lui Milo că mă-sa le-o sugea 
şobolanilor morţi, au început să râdă din nou isteric, întinşi 
pe rambleu, rostogolindu-se dintr-o parte în alta, dând din 
picioare, ţinându-se de burtă. 

— Ajunge, a zis Chris cu glasul slab. Gata, te rog, gata, 
jur pe Dumnezeu că plesnesc! 

Chopper se învârtea năuc într-un opt larg, în spatele lui 
Milo. Arăta ca un boxer care a pierdut meciul la zece 
secunde după ce arbitrul a pus capăt luptei şi l-a declarat 
pe adversarul său învingător prin KO tehnic. Între timp, 
Teddy şi Milo îşi continuau discuţia despre tatăl lui Teddy, 
stând nas în nas, cu gardul de plasă pe care Milo era prea 
bătrân şi prea gras să-l sară, între ei. 

— Să nu mai zici nimic de tata! Iata a atacat plajele din 
Normandia, pişăcios nenorocit! 

— Da, bine, şi unde e acum, scârnăvie cu patru ochi? E la 
Togus, nu-i aşa? E la Iogus pentru că A FOST DECLARAT 
INAPT PE CAZ DE NEBUNIE! 

— În regulă, destul, a zis Teddy. Asta e, ăsta e sfârşitul, te 
omor. 

S-a repezit la gard şi a început să se caţere pe el. 

— Hai şi încearcă, ticălos împuţit. 

Milo se dăduse în spate rânjind şi aştepta. 

— Nu! Am strigat eu. 

Am sărit în picioare, l-am apucat pe Teddy de turul mare 
al blugilor şi l-am tras jos de pe gard. Ne-am împiedicat 
amândoi şi am căzut unul peste altul, cu el deasupra. Mi-a 
strivit destul de serios boaşele şi am icnit. Nimic nu doare 
mai rău decât boaşele strivite, ştii? Dar mi-am ţinut braţele 
încleştate în jurul taliei lui Teddy. 

— Lasă-mă să mă urc! Zicea printre suspine Ileddy, 
smucindu-se în braţele mele. Lasă-mă să mă urc, Gordie! 
Nimeni nu-l face în felul ăsta pe bătrânul meu. LASĂ-MĂ SĂ 
MĂ URC, FIR-AR AL DRACULUII LASĂ-MĂ SĂ MĂ URCI! 

— Exact asta vrea şi el! I-am strigat în ureche. Vrea să te 
prindă acolo, să te bată să te pişi pe tine şi pe urmă să te 


ducă la poliţie. 

— Ai? 

Teddy s-a răsucit să se uite la mine, cu uluirea întipărită 
pe chip. 

— Nu mai face pe şmechera', puştiule! A zis Milo, 
apropiindu-se din nou de gard, cu pumnii strânşi cât nişte 
jamboane. Lasă-l să se apere singur. 

— Sigur, i-am răspuns eu. Nu-l depăşeşti decât cu vreo 
două sute de kile. 

— Te ştiu eu şi pe tine, a zis Milo ameninţător. Te cheamă 
Lachance. A arătat cu degetul spre Vern şi Chris, care în 
sfârşit se adunau şi ei de pe jos, gâfâind încă după cât 
râseseră. Iar ăia sunt Chris Chambers şi unu' din proştii ăia 
de copii ai lui lessio. Toţi taţii voştri o să primească 
telefoane de la mine, mai puţin nebunul de la Togus. O să 
ajungeţi la şcoala de corecție, toţi. Delincvenţi juvenili! 

Stătea înfipt în picioare, cu mâinile mari şi pline de 
pistrui, întinse ca atunci când joci Un cartof, Doi cartofi, 
respirând gâfâit, cu ochii mijiţi, aşteptându-se să plângem 
sau să-i spunem că ne pare rău, ori poate să i-l dăm pe 
Teddy ca să i-l dea de mâncare lui Chopper. 

Chris a făcut un O cu degetul mare şi arătătorul şi a tras 
un scuipat fix prin el. 

Vern îngâna şi se uita la cer. 

Teddy a spus: 

— Hai, Gordie. Hai să plecăm de lângă cretinul acesta, 
înainte să-mi vină să vomit. 

— Oho, să vezi ce ţi-o încasezi tu, stricăciune cu gura 
împuţită. Stai numai, să ajungi la poliţie. 

— Am auzit ce-ai spus de tatăl lui, i-am spus eu. Suntem 
toţi martori. Şi ai pus câinele ăla pe mine. E împotriva legii. 

Milo a părut un pic cam jenat. 

— Încălcai o proprietate privată. 

— Încălcăm pe dracu'! Groapa de gunoi e proprietate 
publică. 

— Ai sărit gardul? 


— Sigur că l-am sărit, dacă ai pus câinele pe mine, i-am 
răspuns eu, sperând că Milo nu-şi va aminti că am sărit 
gardul şi ca să intru. Ce credeai că o să fac? Să stau acolo şi 
să-l las să mă sfâşie bucăţi? Haideţi, băieţi. Să mergem. 
Pute pe-aici. 

— Şcoala de corecție, ne-a promis Milo răguşit, cu vocea 
tremurătoare. Şcoala de corecție pentru voi, şmecherilor. 

— De-abia aştept să le spun poliţiştilor că l-ai făcut pe un 
veteran de război nebun nenorocit, a strigat Chris peste 
umăr, în timp ce ne depărtam. Tu ce-ai făcut în timpul 
războiului, domnule Pressman? 

— NU-I TREABA VOASTRĂ! A strigat strident Milo. L-AȚI 
FĂCUT RĂU CĂINELUI MEU! 

— Scrie o plângere şi dă-o capelanului, i-a strigat Vern, 
iar apoi am urcat din nou rambleul căii ferate. 

— Veniţi înapoi! A strigat Milo, însă vocea îi era mai slabă 
şi părea să-şi fi pierdut interesul. 

În timp ce ne depărtam, Teddy i-a arătat degetul. M-am 
uitat înapoi peste umăr, când am ajuns pe rambleu. Milo 
stătea în picioare, în spatele gardului, o matahală cu o 
şapcă de baseball pe cap şi cu câinele alături. Striga la noi 
cu degetele vârâte în ochiurile plasei gardului şi deodată mi 
s-a făcut milă de el - părea să fie cel mai mare băiat de 
clasa a treia din lume, încuiat pe terenul de joacă din 
greşeală, ţipând ca să vină cineva să-l scoată de-acolo. A 
continuat să mai strige o vreme şi apoi a renunţat sau am 
ieşit noi din raza lui. În ziua aceea, nu l-am mai văzut şi nu |- 
am mai auzit pe Milo Pressman sau pe Chopper. 


13 


Au fost nişte discuţii - pe un ton sincer, care de fapt suna 
cam forţat - despre cum i-am arătat noi târâturii de Milo 
Pressman că nu eram nişte fricoşi. Le-am povestit cum a 
încercat tipul de la Florida Market să ne tragă în piept şi 
apoi ne-a cuprins o tăcere sumbră, în timp ce meditam la 


toate astea. În ceea ce mă priveşte, mă gândeam că până la 
urmă poate era ceva adevăr şi în privinţa chestiei ăleia cu 
mardeala - de fapt, îmi spuneam că poate era mai bine să 
merg mai departe şi să-i cruţ pe ai mei de durerea de a 
avea un fiu la Cimitirul Castle View şi altul la Şcoala de 
corecție pentru băieţi South Windham. N-aveam nicio 
îndoială că Milo o să se ducă la poliţie, de îndată ce o să-i 
treacă prin capul ăla prost semnificaţia faptului că groapa 
de gunoi era închisă în momentul producerii incidentului. 
Când o să se întâmple asta, o să-şi dea seama că eu 
intrasem deja ilegal, indiferent dacă proprietatea era 
publică sau nu. Probabil că asta i-ar fi dat orice drept din 
lume să-şi pună idiotul de câine pe mine. Şi chiar dacă 
Chopper nu era diavolul care se vehicula că ar fi fost, cu 
siguranţă că mi-ar fi zdrenţuit turul pantalonilor dacă nu aş 
fi câştigat cursa până la gard. Toate astea au aruncat o 
umbră mare şi întunecată asupra acelei zile. Şi mai era o 
idee sumbră care mi se învârtea prin minte - ideea că, la 
urma-urmelor, nu era glumă şi că probabil ne meritaserăm 
ghinionul. Poate că însuşi Dumnezeu ne avertiza să ne 
întoarcem acasă. În definitiv, ce treabă aveam noi să ne 
ducem să-l căutăm pe puştiul ăla care se alesese terciuit de 
un mărfar din vina lui? 

Însă o făceam şi niciunul dintre noi nu avea de gând să se 
oprească. 

Aproape ajunsesem la estacada care înălța calea ferată 
peste râu, când Teddy a izbucnit în lacrimi. Parcă un imens 
val ar fi reuşit să răzbată dincolo de o serie de diguri 
mentale foarte atent construite. Fără glumă - atât de brusc 
şi atât de violent a fost. Suspinele îl făceau să se îndoaie din 
mijloc, ca şi cum ar fi fost pumni şi aproape a căzut 
grămadă, mâinile umblându-i de la stomac la resturile 
mutilate de carne care erau rămăşiţele urechilor lui. A 
continuat să plângă în accese puternice şi violente. Niciunul 
dintre noi nu ştiam ce mama naibii să facem. Nu era un 
plâns ca atunci când te alegi plesnit de o lovitură directă, tu 


jucând pe post de stoper sau eşti lovit în cap, când joci 
fotbal sau când cazi de pe bicicletă. Din punct de vedere 
fizic, nu avea nimic. Ne-am depărtat puţin şi ne-am uitat la 
el, cu mâinile în buzunare. - Hei, omule... i-a spus Vern cu 
voce slabă. Chris şi cu mine ne uitam la Vern plini de 
speranţă. „Hei, omule” era întotdeauna un bun început. 
Însă Vern nu mai putea să continue. 

Teddy s-a întins în faţă pe traverse şi şi-a pus o mână la 
ochi. Acum arăta de parcă făcea chestia cu Allah. „Salami, 
salami, baloney”, cum zice Popeye. Doar că nu era amuzant. 

În sfârşit, după ce forţa plânsului s-a mai potolit puţin, 
Chris a fost cel care s-a dus la el. Chris era cel mai dur din 
gaşca noastră (poate chiar mai dur decât Jamie Gallant, mă 
gândeam eu în sinea mea), însă era şi cel care făcea pace 
cel mai bine. Avea un stil să facă această chestie, pe carei l- 
am văzut când s-a aşezat pe o bordură lângă un băieţel cu 
genunchiul julit, un puşti pe care nici măcar nu-l cunoştea şi 
pe care l-a făcut să vorbească despre ceva - despre Circul 
Shrine care venea în oraş sau Dulăul Huckleberry de la 
televizor - până când puştiul a uitat că ar fi trebuit să-l 
doară ceva. Chris era bun la asta. Era suficient de dur ca să 
fie bun la asta. 

— Ascultă, Teddy, ce-ţi pasă ţie ce-a zis o halca împuţită 
de untură despre tatăl tău? Ai? Adică, pe bune! Asta nu 
schimbă nimic, nu? Ce zice o halcă împuţită de untură. 

Ai? Ia zi, schimbă ceva? 

Teddy scutură violent din cap. Nu schimba nimic. Dar să 
audă chestia asta spusă ziua în amiaza mare, un lucru pe 
care probabil că-l analizase în mintea lui de multe ori, când 
stătea întins în pat, fără să-l ia somnul, uitându-se la luna 
descentrată din unul dintre ochiurile ferestrei, un lucru la 
care el se tot gândise, în felul lui greoi şi fragmentat, până 
când i s-a părut aproape sfânt, încercând să găsească o 
explicaţie pentru asta şi pe urmă, să se pomenească 
deodată că toată lumea îl considera pe tatăl lui un simplu 


nebun... chestia asta îl zguduise. Însă nu schimba nimic. 
Nimic. 

— "Tot a luat cu asalt plajele din Normandia, nu? A zis 
Chris. I-a luat lui Teddy o mână transpirată şi murdară şi 1- 
a bătut pe ea. 

Teddy dădea din cap furios, plângând. Îi curgeau mucii 
din nas. 

— Tu crezi că grămada aia de rahat a fost în Normandia? 

Teddy a scuturat din cap violent. 

— N-N-Nu? 

— Crezi că tipul ăsta te cunoaşte? 

— N-N-Nu! Nu, d-d-dar... 

— Sau pe tatăl tău? E vreunul din prietenii tatălui tău? 

— NU! Furios, îngrozit. Gândul. Pieptul lui Teddy s-a 
ridicat şi alte suspine au ieşit din el. Îşi dăduse părul de 
peste urechi şi îi vedeam butonul maroniu, din plastic, al 
aparatului auditiv, în mijlocul urechii drepte. Forma 
aparatului auditiv era mai logică decât forma urechii lui, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Chris i-a spus calm: 

— Vorbele nu costă. 

Teddy a dat din cap, tot fără să privească în sus. 

— Şi indiferent ce e între tine şi bătrânul tău, vorbele nu 
pot să schimbe asta. 

Capul lui Teddy s-a mişcat fără o direcţie anume, nesigur 
dacă era adevărat. Cineva îi redefinise durerea şi o 
redefinise în termeni şocant de obişnuiţi. 

Chestia asta 

(nebun) 

Trebuia verificată 

(inapt pe caz de nebunie) 

Ulterior. În profunzime. În lungi nopţi de nesomn. 

Chris l-a scuturat. 

— Încerca să te provoace, omule, i-a spus el cu o cadență 
liniştitoare, aproape asemănătoare unui cântec de leagăn. 


Încerca să te provoace să sari peste nenorocitul ăla de 
gard, ştii asta? Nu merită să-ţi baţi capul, omule. 

Nu merită nici cât negru sub unghie. Habar n-are de 
bătrânul tău. Nu ştie decât ce-a auzit de la cretinii ăia de la 
Mellow Tiger. E un căcat de câine. Corect, Teddy? Ia zi? 
Corect? 

Plânsul lui Teddy se redusese la un fornăit pe nas. Şi-a 
şters lacrimile, făcându-şi două cercuri spălate de funingine 
în jurul lor şi s-a ridicat. 

— Sunt bine, a spus el şi sunetul propriei sale voci a 
părut să-l convingă. Da, sunt în regulă. S-a ridicat şi şi-a pus 
ochelarii înapoi pe nas - îmbrăcându-şi faţa goală, mi-am 
făcut mie impresia. A râs timid şi şi-a şters cu braţul gol 
mucii de pe buza de sus. Un pârlit de plângăcios, nu-i aşa? 

— Nu, omule, i-a spus Vern stânjenit. Dacă cineva ar 
încerca să facă mişto de tata... 

— Ar trebui să-l omori! A zis Teddy prompt, aproape 
arogant. Ar trebui să-l omori pe nenorocit. Corect, Chris? 

— Corect, a spus Chris împăciuitor şi l-a bătut pe Teddy 
pe spate. 

— Corect, Gordie? 

— Absolut, am spus eu, întrebându-mă cum se făcea că 
lui Teddy îi păsa atât de mult de taică-su, când el aproape 
că-l ucisese şi cum se făcea că nu prea puneam mare preţ, 
din niciun punct de vedere, pe bătrânul meu, când, din câte 
îmi pot aminti, nu m-a lovit niciodată, de când aveam trei 
ani şi am luat nişte decolorant de sub chiuvetă şi am 
început să-l mănânc. 

Am mai mers vreo două sute de metri pe şine şi leddy a 
spus cu o voce mai calmă: 

— Hei, dacă v-am stricat distracţia, îmi cer iertare. Cred 
că a fost o prostie tot ce s-a petrecut acolo, la gard. 

— Nu-s sigur că aş fi vrut să nu fie o distracţie, a spus 
Vern deodată. 

Chris s-a uitat la el. 

— Vrei să spui că vrei să te întorci, omule? 


— Nu, nici vorbă! Chipul lui Vern arăta că era adâncit în 
gânduri. Dar să te duci să vezi un copil mort... nici nu ar 
trebui să fie o distracţie, poate. Vreau să zic, dacă poţi să 
pricepi. Adică... Ne-a privit aproape disperat. Vreau să spun 
că s-ar putea să fiu puţin speriat. Dacă înţelegeţi ce vreau 
să spun. 

Nimeni nu a scos nicio şoaptă şi Vern s-a lansat mai 
departe: 

— Vreau să spun că uneori am coşmaruri. Ca atunci 
când... Voi vă mai amintiţi când Danny Naughton a lăsat o 
grămadă de cărţi ciudate, alea cu vampiri şi cu oameni care 
erau găsiţi tăiaţi şi aşa mai departe? Doamne, mă trezeam 
în miezul nopţii, visând un tip spânzurat într-o casă, cu faţa 
verde sau cam aşa ceva, ştiţi voi, şi mi se părea că e ceva 
sub pat şi că dacă lăsam o mână peste marginea lui, lucrul 
ăla ar fi putut să mă înhaţe, înţelegeţi... 

Am început toţi să dăm din cap. Ştiam cum vine treaba cu 
„schimbul de noapte”!22+ 

„ Atunci aş fi râs, dacă mi-ai fi spus că într-o bună zi, nu 
după mulţi ani, aveam să transform toate temerile alea 
copilăreşti şi transpiraţiile nocturne reci în aproximativ un 
milion de dolari. 

— Şi nu îndrăznesc să zic nimic din cauza nenorocitului 
de frate-miu... Ştiţi cum e Billy... ar afla toată lumea... 

A ridicat nefericit din umeri. Aşa că mi-e frică să mă uit la 
băiatul ăla, că dacă e, ştiţi ce vreau să zic. Dacă e într- 
adevăr râu... 

Am înghiţit şi m-am uitat la Chris. Îl privea grav pe Vern 
şi dădea din cap la el, încurajându-l să continue. 

— Dacă e într-adevăr rău, a zis mai departe Vern, o să am 
coşmaruri cu el şi-o să mă trezesc, crezând că ele sub patul 
meu, ciopârţit şi într-o baltă de sânge, ca şi cum ar fi de- 
abia ieşit dintr-o râzătoare de-aia Saladmaster, de-i face 
reclamă la televizor, numai ochi şi păr, dar mișcându-se 
cumva, dacă puteţi să vă imaginaţi asta, mișcâââăn-du-se 
cumva, ştiţi, şi pregătindu-se să înşface... 


— Iisuse Hristoase, a zis Teddy grăbit. Ce mai poveste de 
culcare. 

— Ce să fac, dacă nu pot să mă abţin, a spus Vern, 
încercând să se apere. Dar am senzaţia că trebe să-l 
vedem, chiar dacă o să am vise rele. Ştiţi? Adică trebe. 
Dar... dar poate că n-ar trebui să fie nicio distracţie. 

— Mda, a spus Chris încet. Poate că n-ar trebui. 

Vern a spus rugător: 

— N-o să le spuneţi celorlalţi, nu-i aşa? Adică nu despre 
coşmaruri, oricine are coşmaruri - vreau să zic de chestia 
că mă trezesc şi mă gândesc că s-ar putea să fie ceva sub 
patul meu. Naibii, sunt prea mare pentru baubau. 

L-am asigurat cu toţii că n-o să povestim şi peste noi s-a 
lăsat din nou o tăcere posacă. Era doar trei fără un sfert, 
dar aveam senzaţia că se făcuse mult mai târziu. Era prea 
cald şi se întâmplaseră prea multe. Nu ajunsesem încă nici 
măcar în Harlow. Trebuia să ne ridicăm fundurile şi le 
punem în mişcare dacă voiam să facem câţiva kilometri 
sănătoşi, înainte de lăsarea întunericului. 

Am trecut de nodul de cale ferată şi de un semnal pus în 
vârful unui stâlp înalt şi ne-am oprit toţi să aruncăm cu 
pietre în paleta de fier din vârf, însă nu l-am nimerit 
niciunul. lar pe la trei şi jumătate, am ajuns la Castle River 
şi la GS& WM, precum şi la pasarela care îl traversa. 


14 


În acel moment, în 1960, râul avea mai bine de o sută de 
metri lăţime; de atunci, m-am mai întors să îl văd şi am 
descoperit că s-a îngustat destul de bine între timp. Mereu 
au de lucru cu râul, încercând să-l facă mai eficient pentru 
filaturi şi au construit atâtea diguri pe el, încât este al naibii 
de bine îmblânzit. Însă în vremea aceea, erau numai trei 
diguri pe toată lungimea râului, al cărui curs se întindea 
prin tot statul New Hampshire şi jumătate din Maine. Castle 
River era în continuare destul de neîngrădit, pe vremea 


aceea, şi în fiecare a treia primăvară, râul se revărsa şi 
acoperea Autostrada 136, fie în Harlow, fie în intersecţia din 
Danvers, fie în ambele locuri. 

Acum, la sfârşitul celei mai uscate veri pe care a 
cunoscut-o vestul statului Maine, de la Marea Recesiune, 
era în continuare lat. De unde stăteam noi, pe malul dinspre 
Castle Rock, pădurea stufoasă de pe partea cu Harlow 
părea pur şi simplu o altă ţară. Pinii şi molizii de pe partea 
cealaltă păreau albăstrui, în irizaţiile căldurii după-amiezii. 
Calea ferată trecea la şaptesprezece metri deasupra apei, 
sprijinită pe o structură de grinzi din lemn date cu gudron 
şi grinzi încrucişate. Apa era atât de mică, încât puteai să te 
uiţi în jos să vezi partea de sus a dopurilor de ciment, care 
fuseseră puse la trei metri adâncime în matca râului, 
pentru a susţine estacada. 

Estacada propriu-zisă era foarte desuetă - şinele se 
întindeau pe o platformă din lemn lungă şi îngustă, de 
căpriori de cincisprezece centimetri pe zece. Între fiecare 
pereche de grinzi, era un spaţiu de zece centimetri, prin 
care te puteai uita până jos, în apă. Pe margini nu erau mai 
mult de patruzeci şi cinci de centimetri, între şină şi 
marginea estacadei. Dacă venea un tren, poate că era 
suficient loc să nu te alegi pulverizat... însă curentul produs 
de un mărfar în viteză cu siguranţă te-ar fi măturat, 
făcându-te să cazi şi să te îndrepţi spre o moarte sigură, pe 
stâncile care se aflau imediat sub suprafaţa apei curgătoare 
puţin adânci. 

Privind estacada, toţi am început să simţim frica 
strecurându-ni-se în stomac... şi amestecându-se neliniştitor 
cu frica, mai era şi excitaţia unei provocări majore, una cu 
adevărat serioasă, una cu care te puteai lăuda săptămâni în 
şir după ce te întorceai acasă... dacă mai ajungeai acasă. În 
ochii lui Teddy, începea din nou să strălucească lumina 
aceea ciudată şi mi-am zis că nici pomeneală să vadă 
estacada trenurilor GS&WM, ci o plajă lungă acoperită de 
nisip, o mie de şalande acostate în valurile înspumate, zece 


mii de soldaţi atacând pe nisip, ghetele de luptă 
scormonind. Săreau rulourile de sârmă ghimpată! Aruncau 
grenade în cazemate! Luau cu asalt cuiburile de mitralieră! 

Stăteam alături de şine, în locul în care zgura cobora 
către malul râului - locul în care se sfârşea rambleul şi 
începe estacada. Uitându-mă în jos, am văzut de unde 
începea să fie mai abruptă panta. Zgura lăsa locul 
tufişurilor încâlcite şi cu aspect fioros şi lespezilor din piatră 
cenuşie. Şi mai jos erau vreo câţiva brazi piperniciţi, cu 
rădăcinile la suprafaţă, contorsionate, în căutarea fisurilor 
din lespezile de stâncă; păreau să privească în jos la 
propriile imagini amărâte, reflectate de apa curgătoare. 

În locul acela, Castle River părea chiar foarte curat; la 
Castle Rock abia intra în centura de filaturi a statului 
Maine. Însă nu se vedea niciun peşte care sa sară, cu toate 
că apa râului era suficient de curată să-i vezi fundul - 
trebuia să mai mergi vreo şaisprezece kilometri în amonte, 
către New Hampshire, ca să vezi vreun peşte în râul acela. 
Nu era niciun peşte, iar de-a lungul malurilor râului se 
vedeau gulere murdare de spumă, în jurul unora dintre 
stânci - spuma era de culoarea fildeşului vechi. Nici mirosul 
râului nu era prea plăcut; mirosea a coş de rufe murdare 
plin de prosoape mucegăite. Libelulele tigheleau suprafaţa 
apei şi depuneau ouă fără frică. Nu era niciun păstrăv care 
să le mănânce. Ca naiba, nu era nici măcar un caras 
argintiu. 

— Omule, a zis Chris încet. 

— Hai, a spus Teddy în stilul lui repezit, arogant. Hai să 
mergem. O pornise deja la drum, păşind pe grinzile de 
cincisprezece centimetri pe zece, dintre şinele lucioase. 

— Auziţi, a spus Vern cam stânjenit, ştie vreunul dintre 
voi când trebuie să treacă următorul tren? 

Am ridicat toţi din umeri. Eu le-am spus: 

— Mai este podul de pe Autostrada 136... 

— Hei, haideţi, daţi-o încolo! A strigat Teddy. Asta 
înseamnă să mergem vreo opt kilometri în jos pe râu, pe 


partea asta şi apoi încă opt kilometri în sus, pe partea 
cealaltă... ne-ar lua până la lăsarea întunericului! Dacă o 
luăm pe estacadă, putem să ajungem dincolo în zece 
minute! 

— Dar dacă vine vreun tren, nu mai avem încotro să ne 
ducem, a spus Vern. Nu se uita la Teddy. Se uita în jos, la 
râul iute, cu suprafaţa liniştită. 

— Pe dracu' nu e! A replicat leddy indignat. S-a lăsat 
peste margine, ţinându-se de unul dintre suporţii de lemn 
aflaţi între şine. Nu ajunsese prea departe - aproape că 
atingea pământul cu tenişii -, însă gândul de a face acelaşi 
lucru deasupra mijlocului râului, cu un gol de 
şaptesprezece metri dedesubt şi un tren mugind chiar pe 
deasupra capului, un tren care probabil că mi-ar fi aruncat 
nişte scântei drăgălaşe în păr şi pe ceafă... nimic din astea 
nu mă prea făcea să mă simt vedetă pentru o zi. 

— Vedeţi ce uşor e? A spus Teddy. Şi-a dat drumul pe 
rambleu, şi-a scuturat palmele şi s-a căţărat la loc, alături 
de noi. 

— Vrei să-mi spui că o să stai atârnat aşa dacă trece un 
tren de marfă cu două sute de vagoane? L-a întrebat Chris. 
O să stai atârnat aşa în mâini cinci sau zece minute? 

— 'Ţi-e frică? A strigat Teddy. 

— Nu, întrebam doar ce-ai face, a spus Chris rânjind. 
Pace, omule. 

— N-aveţi decât să ocoliţi, dacă vreţi! A zbierat Teddy. Cui 
îi pasă? Vă aştept! O să trag un pui de somn! 

— A trecut deja un tren, am spus eu reticent. Şi probabil 
că nu sunt mai mult de unu, două trenuri pe zi, care trec 
prin Harlow. Uitaţi-vă la astea. Am dat cu piciorul în 
buruienile care creşteau printre traverse căii ferate. Pe 
calea ferată dintre Castle Rock şi Lewiston nu era nicio 
buruiană. 

— Aţi văzut? A pus leddy triumfător. 

— Dar există totuşi o posibilitate, am adăugat eu. 


— Mda, a făcut Chris. Se uita numai la mine, cu ochii 
scânteietori. Te provoc, Lachance. 

— Cine provoacă se duce primul. 

— În regulă, a zis Chris. Şi-a mutat privirea să-i cuprindă 
şi pe Teddy şi Vern. E vreun papă-lapte pe-aici? 

— NU! A strigat leddy. 

Vern şi-a dres glasul, a murmurat ceva, şi l-a dres din nou 
şi a spus „nu” cu o voce foarte slabă. A zâmbit slab, bolnav. 

— În regulă, a zis Chris... dar am ezitat un moment, chiar 
şi Teddy, privind cu precauţie calea ferată, în faţă şi în 
spate. Am îngenuncheat şi am pus mâna apăsat pe una din 
şinele de oţel, fără să-mi pese că era suficient de fierbinte 
ca să mă aleg cu băşici pe piele. Şina era mută. 

— In regulă, a spus eu, şi spunând cuvintele acestea, 
cineva a făcut o săritură cu prăjina în stomacul meu. Şi-a 
înfipt prăjina până în boaşele mele, aşa mi s-a părut şi a 
sfârşit călare pe inimă. 

Am pornit-o pe estacadă în şir indian: primul Chris, pe 
urmă Ieddy, apoi Vern şi eu pe post de încheietor de 
coloană, pentru că eu zisesem să meargă primul cel care 
lansase provocarea. Păşeam pe traversele de pe platformă, 
între şine, şi trebuia să te uiţi la picioare, indiferent dacă ţi- 
era sau nu frică de înălţime. Un pas greşit şi o luai în jos 
până la brâu, probabil cu preţul unei glezne fracturate. 

Rambleul cobora tot mai mult sub mine şi fiecare pas 
înainte părea să-mi pecetluiască decizia mai ferm... şi să mă 
facă să o simt şi mai sinucigaş de proastă. Am încetat să mă 
mai uit în jos, când am văzut stâncile ieşind din apă, 
departe sub mine. Chris şi Teddy erau mult înainte, aproape 
trecuţi de mijloc şi Vern bâjbâia încet în urma lor, uitându- 
se foarte atent la picioare. Semăna cu o bătrână încercând 
să meargă pe picioroange, cu capul lăsat în jos, cu spatele 
cocârjat, mâinile întinse în lături ca să-şi ţină echilibrul. M- 
am uitat în urmă peste umăr. Prea departe, omule. Trebuia 
să merg mai departe şi asta nu pentru că ar fi putut să vină 


un tren. Dacă mă întorceam, aş fi rămas un papă-lapte 
pentru tot restul zilelor. 

Aşa că am început din nou să merg. După ce m-am uitat 
în jos, o vreme, la şirul nesfârşit de traverse, văzând printre 
ele şi apa curgând, am început să mă simt ameţit şi 
dezorientat. De fiecare dată când puneam piciorul jos, o 
parte din creier mă asigura că o să scape în gol, chiar dacă 
eu vedeam că nu era aşa. 

Am devenit dureros de conştient de zgomotele din 
interiorul şi din afara mea, ca de o orchestră care îşi 
acordează instrumentele pentru a începe să cânte. Bătăile 
neîncetate ale inimii, pulsul din urechi, care-mi suna ca 
atunci când baţi toba cu perii, scârţâitul tendoanelor, 
precum corzile de chitară întinse la maximum, şuieratul 
permanent al râului, fredonatul fierbinte al unei lăcuste 
săpându-şi drum sub coaja lipită de trunchi, ţipătul 
monoton al unui piţigoi şi undeva, în depărtare, un câine 
care lătra. Chopper, poate. Simţeam puternic în nări 
mirosul de mucegai al lui Castle River. Muşchii lungi ai 
coapselor îmi tremurau. Mă gândeam neîncetat cu cât ar fi 
fost mai sigur dacă mă lăsam în patru labe şi o luam din loc 
în felul ăsta. Dar n-aş fi făcut asta - niciunul dintre noi nu ar 
fi făcut-o. Dacă filmele de la matineele de sâmbăta de la 
Gem ne-au învăţat ceva, a fost că numai rataţii se târăsc. 
Asta era una din învăţăturile fundamentale ale Evangheliei 
după Hollywood. Băieţii buni merg hotărâți şi drepţi, iar 
dacă tendoanele îţi scârţâie asemenea corzilor de vioară 
supraîntinse, din cauza navalei de adrenalină în corpul tău 
şi dacă muşchii lungi ai coapselor îţi tremură din acelaşi 
motiv, n-au decât! 

A trebuit să mă opresc în mijlocul estacadei şi să mă uit la 
cer puţin. Senzaţia de ameţeală devenise tot mai puternică. 
Vedeam traverse fantomă - păreau să plutească drept la 
nasul meu. Pe urmă au dispărut şi am început să mă simt 
bine din nou. M-am uitat înainte şi am văzut că aproape îl 
prinsesem din urmă pe Vern, care se târa mai greu ca 


niciodată. Chris şi Teddy aproape ajunseseră la capătul 
celălalt. 

Şi cu toate că de-atunci am scris şapte cărţi despre 
oameni care pot să facă tot felul de chestii exotice, ca de 
exemplu să citească gândurile şi viitorul, atunci am avut 
prima şi ultima scânteiere paranormală. Sunt sigur că 
despre asta a fost vorba; cum altfel aş putea să o explic? Am 
alunecat şi m-am agăţat cu mâna de şina din stânga. Vibra 
în mâna mea. Vibra atât de tare, că era ca şi cum aş fi 
apucat un snop de şerpi mortali din metal. 

Ai auzit vreodată expresia „să ţi se înmoaie picioarele”? 
Ştiu ce înseamnă expresia asta - ce înseamnă exact. Poate 
că este cea mai exactă expresie născocită vreodată. Am mai 
fost speriat de atunci încoace, dar nu am fost niciodată atât 
de speriat cum am fost în momentul acela, ţinându-mă de 
şina aceea încinsă. Mi s-a părut o clipă că de la gât în jos m- 
am înmuiat tot şi zăceam acolo într-o stare de leşin interior. 
Un fir subţire de urină mi se prelingea nebăgat în seamă pe 
un picior. Mi s-a deschis gura. Nu am deschis-o eu, s-a 
deschis singură, mandibula mi-a căzut ca o trapă căreia i-a 
fost tras brusc zăvorul. Limba mi se lipise de cerul gurii 
sufocându-mă. Toţi muşchii mi-erau înţepeniţi. Asta era cel 
mai rău. Aveam corpul moale, dar muşchii erau într-un fel 
de stare de înţepeneală îngrozitoare şi nu puteam să-i mişc 
deloc. A durat doar o clipă, însă în curgerea subiectivă a 
timpului, mi s-a părut o eternitate. 

Tot ce simţeam era intensificat, ca şi cum s-ar fi produs 
un fel de descărcare electrică în circuitele creierului meu, 
schimbând totul de la o sută zece volţi la două sute 
douăzeci. Auzeam un avion trecând pe cer, pe undeva pe 
aproape şi am avut timp să-mi doresc să fi fost în el, stând la 
geam, cu o Cola în mână, uitându-mă într-o doară în jos, la 
dâra lucioasă a râului, al cărui nume nici să nu-l ştiu. 

Vedeam fiecare aşchie şi crăpătură din traversa dată cu 
catran de care mă lipisem. lar cu coada ochiului vedeam 
şina, cu mâna mea încleştată în continuare pe ea, sclipind 


nebuneşte. Vibraţia şinei îmi pătrundea atât de adânc în 
mână, încât după ce mi-am luat-o de pe ea, vibra în 
continuare, terminaţiile nervoase îmboldindu-se unele pe 
altele încontinuu, gâdilându-mă la fel cum te gâdilă o mână 
sau un picior amorţit când începe să-şi revină. Simţeam 
gustul salivei, brusc foarte electric şi acru şi îngroşată în 
cheaguri pe gingii. Şi ce-i mai rău, pe undeva cel mai rău 
din toate, nu puteam auzi trenul încă, nu puteam să ştiu 
dacă se repezea spre mine din faţă sau din spate, oricât de 
aproape era. Era invizibil. Neanunţat, cu excepţia şinei 
care-mi vibra în mână. Numai asta îi anunţa sosirea 
iminentă. O imagine a lui Ray Brower, mutilat înfiorător şi 
aruncat într-un şanţ pe undeva, asemenea unui sac cu rufe 
sfâşiat, întins în faţa mea. lar noi aveam să ne alăturăm lui, 
ori cel puţin Vern şi cu mine, sau măcar eu. Ne invitaserăm 
pe noi înşine la propriile funeralii. 

Ultimul gând mi-a risipit paralizia şi am sărit în picioare. 
Probabil că oricui s-ar fi uitat i-aş fi părut un fel de Hopa- 
Mitică, însă eu m-am simţit pe mine însumi ca un băiat 
mişcându-se cu încetinitorul sub apă, repezindu-se spre 
suprafaţă nu printr-un metru şi jumătate de aer, ci mai 
curând prin o sută cincizeci de metri de apă, mişcându-mă 
încet, mişcându-mă cu o încetineală îngrozitoare prin apa 
care se desfăcea cam fără chef. 

Însă am ajuns, în sfârşit, la suprafaţă. 

Am ţipat: - TRENUL! 

Ultimele urme ale paraliziei mi-au dispărut când am rupt- 
o la fugă. 

Capul lui Vern se răsuci brusc peste umăr. Surpriza care 
i-a schimonosit faţa era exagerată aproape comic, întipărită 
cu litere mari, ca în cărticelele pentru copii, cu Dick şi Jane. 
M-a văzut rupând-o la fugă stângaci şi târşâit, dansând 
dintr-o traversă oribil de înaltă în alta şi şi-a dat seama că 
nu glumeam. A început şi el să fugă. 

Departe, în faţă, l-am văzut pe Chris sărind de pe 
traverse pe rambleul sigur şi am simţit brusc, faţă de el, o 


ură verde-aprins, la fel de suculentă şi de amară ca seva 
dintr-o frunză de aprilie. Era în siguranţă. Nenorocitul ăla 
era în siguranţă. L-am văzut căzând în genunchi şi apucând 
o şină. 

Piciorul stâng aproape mi-a alunecat în golul de sub 
mine. Am dat din braţe, cu ochii la fel de încinşi ca bilele de 
rulment dintr-o maşinărie aflată în mişcare, mi-am regăsit 
echilibrul şi am fugit mai departe. Eram de-acum exact în 
spatele lui Vern. Trecuserăm de mijlocul podului şi pentru 
prima oară am auzit trenul. Venea din spatele nostru, de pe 
malul dinspre Castle Rock. Era un zgomot jos şi înfundat 
care a început să devină mai înalt şi să se lămurească în 
duduitul de diesel al locomotivei şi zgomotul mai înalt, mai 
sinistru, al roţilor mari rotindu-se greu pe şine. 

— Aleargă, căcăciosule! I-am strigat eu şi l-am înghiontit 
în spate. 

— Nu pot! O să cad! 

— Aleargă mai repede! 

— DAR-AR DRACIIIIII III III! 

Dar a luat-o la fugă mai repede, o sperietoare de ciori 
care abia-şi ţâră picioarele, cu spatele ars de soare şi cu 
gulerul cămăşii legănându-i-se şi atârnându-i mai jos decât 
fundul. Îi vedeam transpiraţia ieşindu-i pe omoplaţii care se 
cojeau, ca nişte mărgele mici şi perfecte. O vedeam tot mai 
fină la baza cefei. Muşchii i se încordau şi i se relaxau, i se 
încordau şi i se relaxau, i se încordau şi i se relaxau. Şira 
spinării îi ieşea în evidenţă ca un şir de noduri, fiecare 
dintre noduri aruncând propria umbră în formă de 
semilună - vedeam umbrele apropiindu-se tot mai mult una 
de alta, pe măsură ce se apropiau de gât. Îşi ţinea încă sulul 
de pături şi eu la fel. Picioarele lui Vern tropâiau pe 
traverse. A fost cât pe ce să o rateze pe una dintre ele, s-a 
întins în faţă cu braţele înainte şi l-am plesnit din nou peste 
spate să-l fac să alerge mai departe. 

— Gordieeee, nu pot! BĂGA-MI-AAAAAAAAAȘȘŞŞI! 


— FUGI MAI REPEDE, SULĂ-NTOARSĂ! Am urlat la el şi 
oare-mi făcea plăcere chestia asta? 

Da - într-un fel anume, autodistructiv, pe care l-am mai 
trăit de-atunci încoace numai când am fost beat criţă, îl 
mânam pe Vern Tessio din spate ca un văcar, care-şi duce o 
vită foarte bună la târg. Şi poate că lui îi făcea plăcere 
propria frică în acelaşi fel, urlând exact ca vita aia, 
vociferând şi transpirând, cu toracele ridicându-i-se şi 
coborând ca foalele fierarului, într-o cursă contra- 
cronometru, abia ţinându-şi echilibrul, repezindu-se înainte. 

Trenul se auzea foarte tare de-acum, zgomotul motorului 
devenind un huruit uniform. A şuierat când a trecut prin 
dreptul nodului de cale ferată unde ne opriserăm să 
aruncăm cu bucăţi de zgură în semnalul din tablă. Că-mi 
convenea sau nu, iată că dădusem şi de dulăul infernal! 
Aşteptam în continuare să simt estacada zguduindu-se sub 
paşii mei. Când avea să se întâmple şi asta, însemna că e fix 
în spatele nostru. 

— MAI REPEDE, VERN! MAI REPEDEEFEEE! 

— Oh, Dumnezeule, Gordie. Oh, Gordie, oh, Dumnezeule. 
DAR-AR DRACIIIIIIIIIIII! 

Sirena electrică a mărfarului a spart brusc văzduhul într- 
o mie de cioburi cu un singur ţiuit sonor, care a făcut ca 
orice ai fi văzut în filme sau în cărţile cu benzi desenate, ori 
într-o bună zi, când visai cu ochii deschişi, să se spulbere, 
anunţându-te ce aud de fapt şi eroii şi laşii când moartea se 
apropie în zbor de ei: 

ŢIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIUUUUUUUUUUI 

Şi atunci Chris era în spatele nostru şi la dreapta, iar 
Teddy era în spatele lui, cu ochelarii săi răsfrângând razele 
soarelui şi amândoi spuneau un singur cuvânt, iar cuvântul 
acela era săriţi!, dar trenul supsese tot sângele din cuvântul 
acela, lăsându-i numai forma în gurile lor. Estacada a 
început să tremure când trenul s-a repezit pe ea. Am sărit. 


Vern a aterizat în praf şi zgură drept pe burtă, iar eu 
exact lângă el, aproape peste el. Nu am văzut trenul acela 
şi nu ştiu nici dacă mecanicul ne-a văzut pe noi - când i-am 
pomenit lui Chris posibilitatea să nu ne fi văzut, câţiva ani 
mai târziu, mi-a spus: „Ăia nu trag semnalul aşa, doar la 
mişto, Gordie”. Dar este posibil; este posibil să fi tras 
semnalul doar aşa, de dragul de a-l trage. Presupun. În 
momentul acela, fineţurile astea nu contau prea mult. Mi- 
am pus palmele peste urechi şi mi-am vârât faţa în ţărână 
cât a trecut mărfarul, fier scrâşnind pe fier, în bătaia 
curentului. N-aveam nicio chemare să mă uit la el. Era un 
mărfar lung, dar nu m-am uitat deloc la el. Înainte să treacă 
de tot, am simţit o mână caldă pe ceafă şi am ştiut că era 
mâna lui Chris. 

După ce s-a dus - când am fost sigur că s-a dus - am 
ridicat capul ca un soldat care iese din locaşul lui individual 
după o zi întreagă de baraj de artilerie. Vern era în 
continuare lipit în ţărână, tremurând. Chris stătea cu 
picioarele încrucişate sub el, între noi, cu o mână pe gâtul 
transpirat al lui Vern şi cu cealaltă în continuare pe mâna 
mea. 

După ce Vern s-a ridicat, într-un târziu, tremurând din 
toate încheieturile şi lingându-şi obsesiv buzele, Chris a zis, 
„Ce-aţi zice, băieţi, să bem Cola aia? Mai are cineva chef în 
afară de mine?” 

Cu toţi ne-am gândit că ne-ar fi prins bine. 


15 


La vreo jumătate de kilometru pe malul unde era Harlow, 
calea ferată GS&WM plonja direct în pădure. Regiunea des 
împădurită cobora într-o zonă mlăştinoasă. Era plin de 
țânțari, aproape la fel de mari ca avioanele de vânătoare, 
dar era răcoare... o binecuvântată răcoare. 

Ne-am aşezat la umbră să ne bem sticlele de Cola. Vern şi 
cu mine ne-am aruncat cămăşile peste umeri să ţinem 


insectele la distanţă, dar Chris şi Teddy au rămas goi până 
la brâu, arătând la fel de calmi şi de stăpâni pe ei ca doi 
eschimoşi într-un iglu. Nu eram acolo de cinci minute, când 
Vern a avut nevoie să se ducă în tufişuri să se uşureze, ceea 
ce a dus la o mulţime de glume şi ghionturi când s-a întors. 

— 'Te-a speriat rău trenul, Vern? 

— Nu, a spus Vern. Aveam de gând să mă duc să mă 
uşurez dinainte să trecem încoace. Trebuia să mă uşurez, 
pricepeţi? 

— Verrrrrrn! Au făcut Chris şi Teddy în cor. 

— Haideţi, băi, am vrut. Zău. 

— Atunci nu te deranjează să aruncăm o privire în 
nădragii tăi să vedem dacă nu cumva ai urme de ciocolată, 
ce zici? L-a întrebat Teddy şi pe urmă Vern a râs, 
înțelegând, în sfârşit, că îl luam la mişto. 

— Să v-o trag. 

Chris s-a întors spre mine. 

— "Te-a speriat trenul ăla, Gordie? 

— Neee, am făcut eu şi am sorbit din Cola. 

— Nu puţin, fraiere. 

Mi-a tras un pumn în braţ. 

— Sincer! Nu m-am speriat deloc. 

— Zău? Nu te-ai speriat? Teddy mă analiza foarte atent. 

— Nu. Era să încremenesc, dracului. 

Asta i-a făcut praf pe toţi, chiar şi pe Vern şi am râs mult 
şi bine. Pe urmă ne-am lăsat pe spate, fără prosteli, ne-am 
băut sucurile şi am rămas tăcuţi. Îmi simţeam corpul 
încălzit, antrenat, împăcat cu el însuşi. Nu era în el nimic 
care să funcţioneze de-a curmezişul faţă de altceva. Eram 
viu şi bucuros că eram viu. lotul părea să se detaşeze cu o 
afecţiune specială şi, cu toate că nu aş fi putut niciodată să 
spun asta în gura mare, nu credeam că ea conta - poate că 
acea senzaţie de afecţiune era ceva ce-mi doream numai 
pentru mine. 

Cred că în ziua aceea am început să înţeleg puţin ce-i 
face pe oameni să devină temerari. Acum câţiva ani, am dat 


douăzeci de dolari să-l văd pe Evel Knievel încercând să 
facă un salt peste Snake River Canyon şi soţia mea a fost 
îngrozită. Mi-a spus că dacă m-aş fi născut roman, aş fi fost 
nelipsit în Colosseum, molfăind struguri şi uitându-mă cum 
leii îi sfâşiau pe creştini. Greşea, cu toate că-mi era greu să 
explic de ce (şi zău, cred că ea îşi închipuia că o făceam 
doar pe grozavul). N-am aruncat ăia douăzeci de dolari să-l 
văd pe omul acela murind la un post de televiziune naţional, 
cu circuit închis, cu toate că eram aproape sigur că exact 
asta avea să se întâmple. M-am dus din cauza umbrelor 
care ne rămân întotdeauna sub pleoape, din cauza a ceea 
ce Bruce Springsteen numeşte întunericul de la capătul 
oraşului, în unul din cântecele lui, şi la un moment dat cred 
că oricine vrea să înfrunte întunericul ăsta, în ciuda 
trupurilor uzate pe care un Dumnezeu glumeţ ni le-a dat 
nouă, fiinţelor omeneşti. Nu... nu în ciuda trupurilor uzate, 
ci datorită lor. 

— Hei, ia spune povestea aia, a spus Chris deodată, 
ridicându-se. 

— Care poveste? Am întrebat, cu toate că bănuiam 
despre care era vorba. 

Întotdeauna mă simţeam jenat când venea vorba despre 
poveştile mele, deşi părea că toate le plăceau - voiau să le 
spun poveşti, voiau chiar să le pun pe hârtie... asta era 
îndeajuns de neobişnuit ca să fii cumva cool, ca şi cum ai 
vrea creşti mare să te faci inspector la canalizare sau 
mecanic de Grand Prix. Richie Jenner, un puşti care stătea 
pe lângă noi până când familia lui s-a mutat în Nebraska în 
1959, a fost primul care a descoperit că voiam să mă fac 
scriitor când o să fiu mare, că voiam să fac treaba asta ca 
slujbă cu normă întreagă. Eram în camera mea, pierdeam 
vremea, iar el a găsit un teanc de foi scrise de mână, sub 
cărţile cu benzi desenate, într-o cutie din dulapul meu. Ce-i 
asta? A întrebat Richie. Nimic, am spus eu, şi am încercat să 
i le smulg înapoi. Richie a ridicat foile să nu ajung la ele... 
Trebuie să recunosc că nici nu am încercat prea hotărât să 


le iau înapoi. Voiam să le citească, dar în acelaşi timp nu 
voiam - un amestec stânjenitor de mândrie şi timiditate, 
care nu s-a schimbat prea mult la mine, când cineva îmi 
cere să vadă. Actul scrisului în sine este comis în secret, ca 
masturbarea - oh, am un prieten care a făcut lucruri, ca de 
exemplu a scris cărţi în vitrina librăriilor şi a magazinelor 
universale, însă omul acesta e de un curaj aproape nebun, 
genul de om pe care ai vrea să-l ai alături dacă ar fi să faci 
un atac de cord, într-un oraş în care nu te-ar cunoaşte 
nimeni. 

La mine, întotdeauna se vrea a fi sex şi niciodată nu 
ajunge să fie - este întotdeauna treaba aia manuală de 
adolescent, în baie, cu uşa încuiată. 

Richie a stat acolo, pe capătul patului meu, aproape toată 
după-amiaza, citind ce scrisesem, în cea mai mare parte 
influenţat de acelaşi gen de carte cu benzi desenate ca şi 
cele care îi provocau coşmaruri lui Vern. lar când a 
terminat, Richie s-a uitat la mine într-un mod nou, foarte 
ciudat, care m-a făcut să mă simt într-un fel foarte special, 
ca şi cum ar fi fost obligat să îmi reconsidere întreaga 
personalitate. Mi-a zis: Eşti foarte bun la asta. De ce nuile 
arăţi lui Chris? l-am spus nu, voiam să fie un secret şi Richie 
mi-a spus: De ce? Nu e o chestie de pămpălăi. Nu eşti vreun 
fătălău, omule. Vreau să zic că nu e poezie. 

Totuşi, l-am făcut să-mi promită că n-o să spună nimănui 
de povestirile mele, dar desigur că el a făcut-o şi s-a dovedit 
că aproape tuturora le-au plăcut chestiile pe care le scriam, 
adică mai ales despre arderea cuiva de viu sau despre 
vreun bandit, care se întoarce din morţi şi îi măcelăreşte pe 
juraţii care l-au condamnat în Douăsprezece Moduri 
Interesante, sau un maniac care a înnebunit şi a ciopârţit o 
droaie de oameni, transformându-i în cotlete de vițel, 
înainte ca eroul, Curt Cannon, „să-l spulbere pe dementul 
subuman, care ţipa ca un descreierat, cu o ploaie de 
cartuşe din pistolul lui semiautomat de calibrul 0,45”. 


În povestirile mele, întotdeauna existau cartuşe, 
niciodată gloanțe. 

Ca o schimbare de ritm, mai erau şi povestirile Le Dio. Le 
Dio era un orăşel din Franţa şi, în 1942, o trupă 
neîndurătoare de  infanterişti americani încerca să-l 
recaptureze de la nazişti (asta a fost cu doi ani înainte să 
descopăr că Aliaţii au debarcat în Franţa abia în 1944). 
Infanteriştii au continuat să încerce să-l recaptureze, 
luptând pentru fiecare stradă, pe parcursul a circa 
patruzeci de povestiri, pe care le-am scris de la nouă până 
la paisprezece ani. Teddy era absolut înnebunit după 
povestirile Le Dio şi cred că le-am scris pe ultimele 
douăsprezece sau cam aşa ceva, numai pentru el - deja mi 
se făcuse silă de Le Dio şi să scriu chestii ca Mon Dieu şi 
Cherchez la Bochel şi Fermez la portei în Le Dio, ţăranii 
francezi le şuierau întotdeauna infanteriştilor americani să 
Fermez la porte! Dar Teddy stătea cocoşat asupra paginilor, 
cu ochii mari, sprâncenele pline de sudoare, chipul 
contorsionat. Erau momente în care aproape că auzeam 
gloanţele mitralierelor Browning răcite cu aer şi 
proiectilele şuierătoare de calibrul 88 zigzagând prin capul 
lui. Felul în care cerea noi povestiri despre Le Dio era atât 
plăcut, cât şi înfricoşător. 

Astăzi, scrisul este meseria mea şi plăcerea s-a mai 
diminuat întru câtva şi din ce în ce mai des, plăcerea 
vinovată, masturbatorie, a ajuns să fie asociată în mintea 
mea cu imagini medicale reci, de inseminare artificială: 
ejaculez potrivit regulilor şi reglementărilor precizate în 
contractul meu de editare. Şi cu toate că nimeni n-o să mă 
numească vreodată Thomas Wolfe al generaţiei mele, 
rareori mă simt impostor: îmi dau drumul cât de bine pot, 
de fiecare nenorocită de dată. În concepţia mea ciudată, să 
fac mai puţin de-atât, ar fi ca şi cum aş deveni poponar - 
sau ce însemna asta pe vremea noastră. Ceea ce mă sperie 
este cât de des mă doare în vremurile astea. Pe atunci, 
eram uneori dezgustat de cât de bine mă simţeam să scriu. 


Acum, mă uit uneori la maşina de scris şi mă întreb când o 
să-şi termine cuvintele bune. Nu vreau să se întâmple asta. 
Ştii, cred că suport durerea câtă vreme nu rămân fără 
cuvinte bune. 

— Ce poveste mai e şi asta? A întrebat Vern. Nu eo 
poveste de groază, nu-i aşa, Gordie? Nu cred că aş vrea să 
mai aud poveşti de groază. Nu sunt pregătit pentru asta, 
omule. 

— Nu, nu e de groază, i-a spus Chris. E chiar amuzantă. 
Scârboasă, dar amuzantă. Hai, Gordie. Bagă! 

— E despre Le Dio? A întrebat Teddy. 

— Nu, nu e despre Le Dio, obsedatule, i-a spus Chris şi l-a 
plesnit după ceafă. E despre un concurs de mâncat 
plăcintă. 

— Hei, dar nici măcar n-am scris-o încă, am spus eu. 

— Bine, dar spune-o. 

— Voi vreţi să o auziţi? 

— Sigur, a spus leddy. Marfă. 

— Păi e despre un oraş inventat, Gretna, i-am zis. Gretna, 
Maine. 

— Gretna? A făcut Vern rânjind. Ce fel de nume mai e şi 
ăsta? Nu există niciun Gretna în Maine. 

— Taci, prostule, i-a spus Chris. Doar ce ţi-a spus că e 
inventat, nu? 

— Da, dar Gretna, sună foarte tâmpit... 

— O mulţime de nume de oraşe reale sună tâmpit, i-a 
spus Chris. Adică ce părere ai de Alfred, Maine? Sau Saco, 
Maine? Sau Jerusalem's Lot? Sau Castle-lua-l-ar-dra-cu- 
Rock? Nu e niciun castel pe-aici. Cele mai multe nume de 
oraşe sunt tâmpite. Doar că nu te gândeşti la asta, pentru 
că eşti obişnuit cu ele. Corect, Gordie? 

— Sigur, am spus eu, dar în mintea mea mi-am zis că 
Vern avea dreptate - Gretna era un nume foarte tâmpit 
pentru un oraş. Dar pur şi simplu n-am putut să născocesc 
altul. În sfârşit, e sărbătoarea anuală Zilele Pionierilor, la fel 
ca în Castle Rock... 


— Da, Zilele Pionierilor, ăsta zic şi eu iureş, a spus Vern 
pe un ton serios. Îmi pun toată familia în puşcăria aia pe 
roţi a lor, chiar şi pe cretinu' de Billy. N-a durat decât juma' 
de oră şi m-a costat toată indemnizaţia, dar a meritat, să 
ştiu şi eu unde era nenorocitul ăla... 

— Taci odată din gură şi-l laşi pe el să spună? I-a strigat 
Teddy. 

Vern a clipit des. 

— Sigur. Da. În regulă. 

— Dă-i drumu', Gordie, a spus Chris. 

— Nu-i cine ştie ce, de fapt. 

— Nici nu ne aşteptăm la mare lucru din partea unui 
pişăcios ca tine, a spus leddy, dar oricum, zi-o. 

Mi-am dres glasul. 

— În sfârşit. Sunt Zilele Pionierilor şi în ultima seară sunt 
programate trei mari evenimente. Un concurs de rostogolit 
oul, pentru copii mici, şi o cursă în sac, pentru copii de opt- 
noua ani, şi un concurs de mâncat plăcinte. Personajul 
principal al povestirii era un puşti gras, pe care nu-l place 
nimeni, pe nume Davie Hogan. 

— Cum ar fi fratele lui Charlie Hogan, dacă ar avea 
vreunul, a sărit Vern şi apoi s-a potolit iar, plesnit din nou 
peste ceafă de Chris. 

— Puştiul ăsta e de vârsta noastră, dar e gras. Cântăreşte 
vreo optzeci de kilograme şi tot timpul o ia pe coajă şi se 
face mişto pe seama lui. Şi toţi copiii, în loc să-i zică Davie, îi 
zic Cur Gras Hogan şi îşi bat joc de el de câte ori au ocazia. 

Ei au dat din cap cu respect, arătând o compasiune 
adecvată faţă de Cur Gras, cu toate că, dacă s-ar fi arătat 
vreodată un asemenea personaj în Castle Rock, ne-am fi 
apucat cu toţii să-l sâcâim şi să facem mişto de el până la 
Dumnezeu. 

— Aşa că s-a hotărât să se răzbune pentru că i s-a cam 
luat, înţelegeţi? Participă numai la concursul de mâncat 
plăcinte, însă ăsta e un fel de evenimentul final al Zilelor 


Pionierilor şi toată lumea e cu ochii pe el. Premiul este de 
cinci dolari... 

— Şi el câştigă şi le arată degetul la toţi! A spus Teddy. 
Marfă! 

— Nu, mai mult de-atât, a spus Chris. Taci naibii şi 
ascultă. 

— Cur Gras se gândeşte el în mintea lui, cinci dolari, 
mare lucru! În două săptămâni de-acum înainte, dacă o să- 
şi mai amintească cineva ceva, o să fie că porcul de Hogan a 
mâncat mai mult decât oricine altcineva, aşa că, îţi dai 
seama, hai la el acasă, să ne batem joc de el, numai că de- 
acum o să-i zicem Cur de Plăcintă în loc de Cur Gras. 

Au mai dat din cap, de acord că Davie Hogan era un 
înţelept. Am început să mă încălzesc cu propria povestire. 

— Dar toată lumea se aşteaptă ca el să intre în concurs, 
ştiţi? Până şi mama şi tatăl lui. Ce să mai, cei cinci dolari 
erau ca şi în buzunarul lui. 

— Da, corect, a spus Chris. 

— Aşa că el se gândeşte la asta şi are pică pe poveste, 
pentru că, de fapt, nu e gras din vina lui. Are nişte glande 
foarte ciudate, ceva, înţelegeţi... 

— Vară-mea e aşa! A spus Vern excitat. Zău! Are aproape 
o sută treizeci şi şase de kilograme! Se crede că e din cauza 
glandei hiboide sau aşa ceva. Nu ştiu care e treaba cu 
glanda ei hiboidă, da' ce mai blindaj are, fără bancuri, arată 
ca un curcan de Ziua Recunoştinţei şi odată... 

— Vrei să taci dracului odată din gură, Vern? A strigat 
Chris violent la el. E ultimul avertisment! Pe cuvântul meu! 
Îşi terminase Cola şi luase sticla verde în formă de clepsidră 
de gât şi o flutura deasupra capului lui Vern. 

— Da, da, bine, îmi pare rău. Continuă, Gordie. E o 
poveste excelentă. 

Am zâmbit. Chiar nu-mi păsa de întreruperile lui Vern, 
dar sigur că nu-i puteam spune asta lui Chris; era 
Protectorul autoinstaurat al Artelor. 


— Aşa că răsuceşte chestia pe toate părţile în mintea lui, 
ştiţi, o săptămână întreagă înainte de concurs. La şcoală, 
copiii vin întruna la el să-l întrebe: Hei, Cur Gras, câte 
plăcinte o să mănânci? O să mănânci zece? Douăzeci? 

Optzeci? Şi Cur Gras le spune: De unde să ştiu, n-am 
habar nici măcar ce fel de plăcinte sunt. Şi există destul 
interes faţă de concurs, deoarece campionul este un adult, 
pe nume, mmm, Bill Traynor, cred. Şi tipul ăsta, Traynor, 
nici măcar nu e gras. De fapt, e o uscătură. Dar poate să 
înfulece plăcinte cât ai clipi, iar cu un an în urmă mâncase 
şase plăcinte în cinci minute. 

— Plăcinte întregi? A întrebat Teddy, cuprins de un 
sentiment de venerație. 

— Exact. Şi Cur Gras e cel mai tânăr concurent care a 
participat vreodată la acest concurs. 

— Hai, Cur Gras! A strigat Teddy entuziasmat. Înfulecă 
nenorocitele alea de plăcinte. 

— Spune-le de ceilalţi din povestire, a spus Chris. 

— În regulă. În afară de Cur Gras Hogan şi Bill Traynor, 
mai este şi Calvin Spier, cel mai gras tip din oraş, 
proprietarul magazinului de bijuterii. 

— Bijuterii Gretna, a spus Vern şi a chicotit. Chris s-a 
uitat urât la el. 

— Pe urmă mai este unul care e disc-jockey la un post 
radio din Lewiston, care nu e chiar gras, ci cam dolofan aşa, 
înţelegeţi. Şi ultimul este Hubert Gretna al Treilea, 
directorul şcolii lui Cur Gras Hogan. 

— Concura împotriva propriului director! A făcut Teddy. 
Chris s-a apucat de genunchi şi a început să se legene vesel, 
înainte şi înapoi. 

— Nu-i mişto? Continuă, Gordie! 

De-acum erau ochi şi urechi la mine. Se aplecaseră toţi în 
faţă. Am avut o senzaţie îmbătătoare de putere. Am aruncat 
sticla de Cola goală în pădure şi m-am foit puţin ca să mă 
aşez bine. Mi-amintesc că am auzit din nou pițigoiul, în 


pădure, mai departe de această dată, înălţându-şi 
chemarea monotonă către cer: di-di-di di. 

— Aşa că-i vine ideea, am spus eu. Cea mai tare idee de 
răzbunare, pe care a avut-o vreodată un puşti. Vine marea 
seară - sfârşitul Zilelor Pionierilor. Concursul de mâncat 
plăcinte e chiar înaintea focului de artificii. Strada 
Principală din Gretna a fost închisă, pentru ca oamenii să se 
poată plimba pe ea şi drept în mijlocul străzii e o platformă 
mare. Steaguri atârnate de ea şi o mare mulţime în faţă. 
Mai e şi un fotograf de la ziar, să facă fotografia 
câştigătorului, cu mutra mânjită de afine, pentru că s-a aflat 
că anul acesta aveau să fie plăcinte cu afine. Şi, aproape am 
uitat să vă spun, trebuiau să mănânce plăcintele cu mâinile 
legate la spate. Aşa că, vă daţi seama, concurenţii urcă pe 
platformă... 


16 


Din Răzbunarea lui Cur Gras Hogan, de Gordon 
Lachance, publicată iniţial în revista Cavalier, în martie 
1975. Fragment folosit cu acordul autorului. 

Au urcat unul câte unul pe platformă şi s-au aşezat în 
picioare, în spatele unei mese lungi pusă pe capre şi 
acoperită cu o pânză de în. Masa era înţesată cu plăcinte şi 
era aşezată la marginea platformei. 

Deasupra ei erau atârnate ghirlande de becuri de 100 de 
waţi, molii şi alte insecte zburătoare nocturne, lovindu-se 
uşor de ele, cu un efect de halou. Deasupra platformei, 
scăldate în lumină, era o reclamă lungă pe care scria: 
MARELE CONCURS DE MÂNCAT PLĂCINTE DIN GRETNA, 
1960! La ambele capete ale acestei reclame erau atârnate 
nişte megafoane ponosite, puse la dispoziţie de Chuck Day, 
de la magazinul Creat Day Appliance. Bill Travis, campionul 
en titre, era vărul lui Chuck. 

Pe măsură ce urca fiecare concurent, cu mâinile legate la 
spate şi cu piepţii cămăşii desfăcuţi, asemenea lui Sidney 


Carton în drum spre ghilotină, primarul Charbonneau îi 
anunţa numele la staţia de amplificare, furnizată tot de 
Chuck şi îi prindea o bavetă albă în jurul gâtului. Calvin 
Spier a primit doar aplauze simbolice; în ciuda burdihanului 
său, care era de dimensiunile unui butoi de apă de 
şaptezeci şi cinci de litri, era considerat abia al doilea după 
puştiul Hogan (Majoritatea îl considerau pe Cur Gras o 
speranţă, dar prea tânăr şi lipsit de experienţă ca să 
reuşească prea mult în acel an). 

După Spier, a fost prezentat Bob Cormier. Cormier era 
disc-jockey şi făcea un program popular de după-amiază, la 
WLAM, Lewiston. A primit aplauze mai serioase, însoţite de 
câteva strigăte venite din partea adolescentelor din public. 
Fetele îl considerau „drăguţ”. Cormier a fost urmat de John 
Wiggins, directorul şcolii generale din Gretna. El s-a 
bucurat de ovaţii entuziaste din partea publicului mai în 
vârstă - şi câteva huiduieli răzlețe din partea unor 
reprezentanţi arţăgoşi ai elevilor şcolii. Wiggins a reuşit, în 
acelaşi timp, să privească patern şi să se încrunte sever la 
public. 

Pe urmă, primarul Charbonneau l-a prezentat pe Cur 
Gras. 

— Un nou participant la Concursul anual de mâncat 
plăcinte din Gretna, dar unul din partea căruia aşteptăm 
lucruri măreţe pe viitor... tânărul domn David Hogan! Cur 
Gras a primit o repriză serioasă de aplauze, în timp ce 
primarul Charbonneau îi lega baveta şi exact în timp ce 
acestea se stingeau, un cor grecesc îndelung repetat, venit 
de dincolo de becurile de o sută de waţi, a strigat într-un 
unison răutăcios: „Arată-le tu lor, Cur Gras!” 

S-au auzit chicote înfundate de râs, paşi în fugă, umbre 
pe care nimeni nu a putut (sau nu a vrut) să le identifice, un 
râs nervos, câteva încruntări critice (cea mai serioasă din 
partea lui Hizzoner  Charbonneau, cel mai vizibil 
reprezentant al autorităţii). În ceea ce-l priveşte pe Cur 
Gras, el a părut că nici măcar nu a băgat de seamă. Un 


zâmbet reţinut, care i-a plutit pe buzele groase şi i-a 
încreţit gura, nu s-a schimbat când primarul, încruntându- 
se în continuare fără ascunzişuri, i-a legat baveta în jurul 
gâtului şi i-a spus să nu acorde atenţie proştilor din public 
(ca şi cum primarul ar fi avut fie şi cea mai mică legătură cu 
ce suferise şi mai avea de suferit Cur Gras Hogan, duduind 
prin viaţă asemenea unui tanc nazist Tiger). Respirația 
primarului era caldă şi mirosea a bere. 

Ultimul concurent care a urcat pe scena decorată cu 
steaguri a provocat cele mai puternice şi mai susţinute 
aplauze; acesta era legendarul Bill Travis, de un metru şi 
nouăzeci şi doi de centimetri înălţime, greoi, vorace. Travis 
era mecanic la staţia de benzină locală Amoco, de lângă 
depoul de vagoane, unul dintre cei mai plăcuţi indivizi care 
a existat vreodată. 

Era de notorietate în oraş că Marele Concurs de Mâncat 
Plăcintă din Gretna presupunea mai mult decât modica 
sumă de cinci dolari - cel puţin în ceea ce-l privea pe Bill 
Travis. Erau două motive pentru asta. În primul rând, 
oamenii se duceau întotdeauna la garaj să-l felicite pe Bill 
după ce câştiga concursul şi aproape toţi cei care veneau 
să-l felicite aşteptau să li se umple şi rezervorul maşinii. lar 
cele două posturi de lucru ale garajului erau uneori 
rezervate pentru o lună întreagă după concurs. Oamenii 
veneau să-şi înlocuiască o tobă de eşapament sau să-şi 
greseze rulmenţii de la roţi şi şedeau pe scaunele de teatru 
înşirate de-a lungul unui perete (Jerry Mating, care era 
proprietarul Amoco, le recuperase de la vechea sală Gem, 
când fusese demolată în 1957), beau Cola şi Moxi de la 
automat şi trăncăneau cu Bill despre concurs, în timp ce el 
schimba bujii sau se târa pe o platformă cu roţi, sub 
furgoneta International Harvest a cuiva, căutând găuri în 
sistemul de eşapament. Bill era întotdeauna dispus să 
vorbească, acesta fiind unul dintre motivele pentru care era 
atât de agreat în Gretna. 


Existau unele discuţii în oraş, dacă Jerry Maling îi dădea 
lui Bill un bonus gras pentru stimularea afacerii pe care o 
provoca isprava lui anuală (sau hrănirea lui anuală, dacă 
vrei) sau se alegea pur şi simplu cu o mărire a salariului. 
Indiferent ce ar fi fost, nu era nicio îndoială că Travis se 
descurca mult mai bine decât majoritatea mânuitorilor de 
chei tubulare din oraşele mici. Avea o casă frumuşică cu 
două etaje pe Sabbatus Road şi anumiţi zeflemitori îi 
spuneau „casa construită din plăcinte”. Probabil că era o 
exagerare, însă lui Bill avea să i se tragă într-alt fel... ceea 
ce ne aduce la al doilea motiv pentru care concursul 
însemna mai mult pentru Bill decât cei cinci dolari. 

Concursul de mâncat plăcinte era un prilej major de 
pariuri în Gretna. Poate că majoritatea oamenilor veneau 
numai să râdă, însă o minoritate bunicică venea şi pentru a- 
şi pune banii la bătaie. Concurenţii erau observați şi 
comentaţi de aceşti pariori, la fel de aprins cum sunt 
observați şi comentaţi caii de rasă pur-sânge de iscoadele 
de la cursele de cai. Pariorii acostau prietenii, rudele şi 
chiar simplele cunoştinţe ale concurenţilor. Smulgeau orice 
detaliu, cât de mic, despre obiceiurile alimentare ale 
concurenţilor, întotdeauna se discuta foarte mult despre 
plăcinta oficială a anului - cea de mere era considerată o 
„plăcintă grea, “ cea de caise era considerată una „uşoară” 
(deşi unul dintre concurenţi a trebuit să se resemneze cu o 
zi sau două la umblătoare, după ce dăduse gata trei sau 
patru plăcinte cu caise). Plăcinta oficială a anului acesta, de 
afine, era clasată pe o fericită poziţie de mijloc. Desigur, 
pariorii erau interesaţi în mod deosebit de apetenţa 
preferatului lor pentru preparatele din afine. Cum se 
descurca cu pandişpanul cu afine? Prefera gemul de afine, 
gemului de căpşuni? Era cunoscut pentru faptul că-şi 
presăra afine pe cereale la micul dejun sau era genul care 
prefera bananele şi frişca? 

Mai erau şi alte întrebări de moment. Era un mâncător 
rapid care încetinea sau un mâncător lent, care accelera 


când situaţia începea să devină serioasă, ori pur şi simplu 
un halitor constant? Câţi crenvurşti era în stare dă dea 
gata, cât se uita la un meci din Liga Babe Ruth, pe terenul 
de base-ball St. Dom? Era mai curând un băutor de bere şi, 
în caz că da, câte sticle dădea pe gât, de obicei, în cursul 
unei seri? Râgâia? Se credea că unul care râgâie bine era 
ceva mai greu de înfrânt pe o perioadă mai mare de timp. 

Toate aceste informaţii, plus altele, erau cernute, se 
stabileau şansele şi se făceau pariurile. Nu am de unde să 
ştiu câţi bani treceau dintr-o mână în alta în săptămâna 
plăcintelor sau în cursul celei care urma, dar dacă mi-ai 
pune pistolul la tâmplă şi m-ai obliga să ghicesc, aş zice că 
aproape de o mie de dolari - probabil că pare o sumă destul 
de neînsemnată, dar era o sumă foarte mare, pentru a fi 
vehiculată într-un orăşel atât de mic, cu cincisprezece ani în 
urmă. 

lar din cauză că acest concurs era cinstit şi se respecta 
limita strictă de zece minute, nimeni nu obiecta dacă un 
concurent paria pe el însuşi, iar Bill Travis aşa făcea în 
fiecare an. Umbla vorba, în timp ce el înclina din cap, 
zâmbind publicului în seara aceea de vară din 1960, că 
pariase din nou pe el însuşi o sumă substanţială şi că, în 
acel an, cota cea mai mare la care ajunsese era de unu la 
cinci. Dacă nu eşti genul care pariază, dă-mi voie să-ţi explic 
astfel: trebuia să pună la bătaie două sute cincizeci de 
dolari, cu riscul de a câştiga numai cincizeci. Nu era o 
afacere bună deloc, însă acesta era preţul succesului - şi 
stând acolo, absorbind aplauzele şi zâmbind afabil, nu 
părea deloc îngrijorat din pricina aceasta. 

— Şi campionul care îşi pune titlul în joc, a trâmbiţat 
primarul Charbonneau, însuşi Bill Travis din Gretna! 

— Hai, Bill! 

— Câte ai de gând să bagi la raft în seara asta, Bill? 

— 'Te bagi la zece, Billy-boy? 

— Am pus doi dolari pe tine, Bill! Nu mă dezamăgi, 
băiete! 


— Păstrează-mi şi mie una din plăcintele alea, Trav! 

Înclinând din cap şi zâmbind cu toată modestia cuvenită, 
Bill Travis l-a lăsat pe primar să-i lege baveta la gât. Pe 
urmă s-a aşezat la capătul din dreapta al mesei, lângă locul 
unde urma să stea primarul Charbonneau în timpul 
concursului. De la dreapta la stânga, pe urmă, mâncătorii 
erau Bill 

Travis, David „Cur Cras” Hogan, Bob Cormier, directorul 
John Wiggins şi Calvin Spier echilibrau extrema stângă. 

Primarul Charbonneau a prezentat-o pe Sylvia Dodge, 
care era un personaj chiar mai reprezentativ al concursului 
decât însuşi Bill Travis. Fusese preşedinta organizaţiei 
Ladies Auxiliary'23* din Gretna atâţia ani, de li se pierduse 
şirul (de la Prima Bătălie de la Manassas:2, potrivit unor 
mucaliţi din oraş) şi ea era cea care supraveghea în fiecare 
an prepararea plăcintelor, supunând-o cu stricteţe, pe 
fiecare în parte, propriului său control de calitate, care 
cuprindea o ceremonie de cântărire, realizată cu cântarul 
de măcelărie al doamnei Bancichek, în Piaţa Libertăţii - 
aceasta pentru a avea certitudinea că fiecare plăcintă nu 
cântărea mai mult de o uncie în plus sau în minus faţă de 
celelalte. 

Sylvia a zâmbit regal mulţimii, părul ei albastru sclipind 
în lumina nemiloasă a becurilor. A ţinut un scurt discurs 
despre cât de bucuroasă era că o parte atât de mare din 
oraş era prezentă pentru celebrarea îndrăzneţilor lor 
strămoşi pionieri, oamenii care au făcut această ţară 
măreaţă, pentru că era măreaţă, nu numai la nivelul local, 
unde primarul Charbonneau avea să-i aducă din nou în 
noiembrie pe republicanii locali pe locurile sacre ale 
guvernului local, ci şi la nivel naţional, unde echipa Nixon şi 
Lodge aveau să preia torţa libertăţii de la Marele şi lubitul 
Nostru General şi să o ţină sus pentru... 

Maţele lui Calvin Spier au chiorăit zgomotos - chiooo- 
oorrrr! S-au auzit râsete şi chiar câteva aplauze. Sylvia 
Dodge, care ştia perfect de bine că Spier era atât democrat, 


cât şi catolic (fiecare defect era scuzabil luat separat, însă 
combinaţia ambelor, niciodată) a reuşit ca, în acelaşi timp, 
să roşească, să zâmbească şi să pară furioasă. Şi-a dres 
glasul şi a mers mai departe, cu un îndemn răsunător 
adresat fiecărui băiat şi fiecărei fete din public, în care le-a 
spus să ţină totdeauna sus culorile roşu, alb, albastru, atât 
în mâinile, cât şi în inimile lor şi să nu uite că fumatul este 
un obicei murdar, satanic, care te face să tuşeşti. 

Băieţii şi fetele din public, din care majoritatea aveau să 
poarte medalioane pentru pace şi să fumeze nu Camei, ci 
marijuana peste numai opt ani, dădeau din picioare şi 
aşteptau să înceapă acţiunea. 

— Mai puţină vorbă şi mai mult mâncat! A strigat cineva 
de pe rândul din spate şi a urmat încă un ropot de aplauze - 
mai entuziaste de această dată. 

Primarul Charbonneau i-a dat Sylviei un cronometru şi 
un fluier de poliţie din argint, cu care să fluiere la finalul 
celor zece minute de mâncat plăcintă. Pe urmă, primarul 
Charbonneau trebuia să iasă în faţă şi să ridice mâna 
învingătorului. 

— Sunteţi gata? A răsunat triumfătoare vocea lui 
Hizzoner în Marea Zi, pe toată strada principală. 

Cei cinci mâncători de plăcintă au spus că erau gata. 

— Sunteţi PREGĂTIŢI? A continuat Hizzoner. 

Mâncătorii au răspuns tunător că erau pregătiţi. Mai 
departe pe stradă, un băiat a aprins o ghirlandă de 
pocnitori. 

Primarul Charbonneau a ridicat o mână durdulie şi apoi a 
lăsat-o să cadă. STARI!!! 

Cinci capete s-au prăvălit în cinci farfurii cu plăcintă. 
Zgomotul a fost acela a cinci copite mari, înfigându-se 
hotărât în noroi. În atmosfera blândă a nopţii, s-a făcut 
auzit zgomotul plescăiturilor umede, care apoi au fost 
estompate când pariorii şi susţinătorii din mulţime au 
început să îşi aclame favoriţii. lar prima plăcintă a fost 
dovedită înainte ca majoritatea oamenilor să-şi dea seama 


că era pe cale să se producă o posibilă răsturnare a 
situaţiei. 

Cur Gras Hogan, un outsider cu şanse de şapte la unu, 
din cauza vârstei şi a lipsei de experienţă, mânca asemenea 
unui posedat. Fălcile lui mitraliau crusta (regulile 
concursului cereau ca numai crusta de deasupra a plăcintei 
să fie mâncată, nu şi fundul) şi după ce aceasta a dispărut, 
dintre buzele lui s-a auzit un puternic zgomot de aspirare. 
Era ca zgomotul produs de un aspirator industrial pus în 
funcţiune. Câteva momente mai târziu, tot capul i-a 
dispărut în farfuria cu plăcintă. Şi l-a ridicat cincisprezece 
secunde mai târziu ca să arate că terminase. Obrajii şi 
fruntea lui erau mânjite cu suc de afine şi arăta ca un 
figurant dintr-un spectacol de menestreli!25*. Terminase - 
terminase înainte ca legendarul Bill Travis să fi terminat 
jumătate din prima sa plăcintă. 

S-au pornit aplauze de surprindere, când primarul a 
examinat farfuria lui Cur Gras şi a declarat-o suficient de 
curată. A pus a doua farfurie în faţa liderului. Cur Cras 
hăpăise o plăcintă regulamentară de concurs în numai 
patruzeci şi două de secunde. Era recordul concursului. 

S-a lansat asupra celei de a doua plăcinte încă şi mai 
furios, capul sărindu-i şi plescăind în umplutura moale de 
afine, iar Bill Travis i-a aruncat o privire îngrijorată pe când 
cerea a doua plăcintă. După cum le-a spus mai târziu 
prietenilor, era pentru prima oară când simţea că lua parte 
la un concurs real din 1957, când George Gamache a 
înfulecat trei plăcinte în patru minute şi apoi a căzut mort. 
Se întreba, spusese el, dacă înfrunta un băiat sau un 
demon. "Ţi-a adus aminte de banii pe care îi investise şi şi-a 
dublat eforturile. 

Dar dacă Travis şi le-a dublat, Cur Gras şi le-a triplat. Din 
a doua plăcintă a lui săreau afinele, pătând faţa de masă în 
jurul lui ca un tablou de Jackson Pollock. Avea afine în păr, 
afine pe bavetă, afine lipite pe frunte, de parcă, într-o 


agonie a concentrării, începuse pur şi simplu să transpire 
afine. 

— Terminat! Strigă el, ridicând capul din a doua farfurie 
cu plăcintă, înainte ca Bill Travis să termine crusta celei de 
a doua plăcinte. 

— Ia-o mai uşurel, băiete, murmură Hizzoner. Şi 
Charbonneau pariase zece dolari pe Bill Travis. Nu te forţa 
prea mult dacă vrei să rezişti. 

A fost ca şi cum Cur Gras nici nu-l auzise. S-a repezit la a 
treia plăcintă cu o viteză nebunească, fălcile mişcându-i-se 
cu o viteză de fulger. Şi apoi... 

Însă trebuie să mă întrerup un moment, ca să vă spun că 
în dulăpiorul de medicamente din casa lui Cur Gras Hogan 
era o sticlă goală. Ceva mai devreme, sticla fusese plină pe 
trei sferturi cu ulei de ricin galben-sidefiu, poate cel mai 
scârbos lichid pe care Dumnezeu din ceruri, în marea sa 
înţelepciune, l-a îngăduit pe faţa pământului. Cur Gras 
golise el însuşi sticla, până la ultima picătură şi apoi îi 
linsese gura, strâmbându-se şi cu stomacul protestând 
îngreţoşat, cu creierul plin de gânduri de dulce răzbunare. 

Şi în timp ce dovedea cu repeziciune a treia plăcintă 
(Calvin Spier, ultimul, aşa cum se prezisese, nu o terminase 
nici pe prima), Cur Gras a început să se tortureze singur cu 
gânduri scârboase. Nu mânca plăcintă; mânca balegi. 
Înfuleca o grămadă imensă de intestine grase şi nespălate 
de popândău. Mânca intestine tocate de marmotă, cu sos de 
afine pus deasupra. Sos de afine rânced. 

A terminat a treia plăcintă şi a cerut-o pe a patra, cuo 
plăcintă întreagă înaintea lui Bill Travis. Mulțimea, 
nestatornică, presimţind un nou şi neaşteptat campion în 
devenire, a început să-l aclame din răsputeri. 

Însă Cur Gras nu avea nicio speranţă şi nicio intenţie să 
câştige. Nu ar fi putut să continue în ritmul pe care îl 
impunea deocamdată, nici dacă ar fi fost să-i salveze 
sufletul propriei mame. Şi, în plus, pentru el victoria ar fi 
fost înfrângere; răzbunarea era singura medalie pe care o 


urmărea. Cu stomacul protestând de la uleiul de ricin, cu 
gâtul deschizându-i-se şi închizându-i-se bolnăvicios, a 
terminat a patra plăcintă şi a cerut-o pe a cincea, Plăcinta 
Supremă - Afinele devenind Electra, ca să spun așa. A 
plonjat cu capul în farfurie, spărgând crusta şi a tras afinele 
pe nas. Afinele i s-au dus în jos pe cămaşă. Conţinutul 
stomacului său părea că, brusc, căpătase greutate. A 
mestecat crusta şi a înghiţit-o. A inhalat afinele. 

Şi, brusc, a sosit şi momentul răzbunării. Stomacul, 
umplut peste măsură, s-a revoltat. S-a strâns ca o mână 
puternică încorsetată într-o mănuşă strâmtă de cauciuc. 
Gâtul i s-a deschis. 

Cur Gras a ridicat capul. 

A rânjit la Bill Travis cu dinţii albăstriţi. 

Voma i-a sărit din gât ca un camion Peterbilt de şase tone 
la ieşirea din tunel. 

A mugit ieşindu-i din gură într-o uriaşă revărsare 
albastru-galbenă, caldă şi aburind vioi. L-a acoperit pe Bill 
Travis, care a avut timp să scoată o singură silabă fără sens 
- Googr, cam aşa a sunat. Femeile din public au ţipat. Calvin 
Spier, care urmărise acest eveniment neaşteptat cu o 
expresie interzisă şi surprinsă întipărită pe chip, s-a aplecat 
peste masă familiar, ca şi cum ar fi vrut să explice publicului 
cu respiraţia tăiată ce se petrecea, şi a vomitat în capul lui 
Marguerite Charbonneau, soţia primarului. Ea a ţipat şi s-a 
tras în spate, dându-şi în zadar cu mâinile prin părul care 
era acoperit deja cu un amestec de afine zdrobite, fasole şi 
crenvurşti parţial digeraţi (ultimele două fiind ingredientele 
cinei lui Cal Spier). S-a întors la cea mai bună prietenă a ei, 
Maria Lavin, şi a vomitat pe piepţii sacoului ei din piele de 
vițel. 

Într-o succesiune rapidă, ca o reluare rapidă a focului de 
artificii: 

Bill 'Travis a aruncat un mare - şi după cât s-a părut, 
supraîncărcat - jet de vomă pe primele două rânduri de 


spectatori, chipul său înmărmurit proclamând pentru toată 
lumea, Doamne, nu-mi vine să cred că fac asta; 

Chuck Day, care primise o porţie generoasă din darul 
surpriză al lui Bill Travis, a vomitat pe pantofii din piele 
întoarsă, şi apoi a clipit la ei întrebător, ştiind prea bine că 
mizeria aia n-o să iasă niciodată de pe ei; 

John Wiggins, directorul şcolii generale din Gretna, a 
deschis gura tivită cu albastru şi a spus mustrător: „Zău, 
asta a... OOAAA!” Aşa cum i se potrivea unuia om cu 
descendența şi poziţia lui, a făcut-o în propria farfurie cu 
plăcintă. 

Hizzoner Charbonneau, care s-a pomenit prezidând ceea 
ce părea să fie mai curând un salon de boli de stomac decât 
un concurs de mâncat plăcintă, a deschis gura să anuleze 
toată povestea şi a vărsat pe microfon. - lisuse, mântuieşte- 
ne! A mormăit Sylvia Dodge şi apoi cina ei scandalizată - 
scoici fripte, salată de varză crudă, porumb fiert cu unt şi 
zahăr (cam doi ştiuleţi) şi o porţie generoasă de tort de 
ciocolată Bosco de la Muriel Harrington - s-a repezit la 
ieşirea de urgenţă şi a aterizat cu un pleoscăit ud pe 
spatele sacoului de mare gală al primarului. Cur Gras 
Hogan, aflat acum la apogeul absolut al tinereţii sale, radia 
fericit deasupra publicului. Voma era pretutindeni. Oamenii 
se împleticeau în cerc ca beţivii, ţinându-se de gât şi 
scoțând icnete slabe. Pechinezul cuiva a luat-o la fugă pe 
lângă scenă, lătrând înnebunit şi un bărbat îmbrăcat în 
blugi şi o cămaşă stil western, din mătase, a vomitat pe el, 
aproape înecându-l. Doamna Brockway, soţia preotului 
metodist, a scos un zgomot prelung şi înfundat, de bas, care 
a fost urmat de o erupție de friptură de vită, piure de 
cartofi şi suc de mere, digerate parţial. Sucul de mere arăta 
ca şi cum ar fi fost bun când se dusese în jos pe gât. Jerry 
Maling, care venise să-şi urmărească mecanicul preferat 
cucerind din nou laurii, a decis cu totul îndreptăţit să plece 
naibii din casa aia de nebuni. A făcut vreo cincisprezece 
metri, după care s-a împiedicat de roaba roşie a unui copil 


şi, dându-şi seama că aterizase într-o băltoacă de fiere 
caldă, Jerry şi-a debordat prăjiturile în propria poală şi mai 
târziu le-a spus celorlalţi că îi mulţumise Providenţei că era 
îmbrăcat în salopetă. lar domnişoara Norman, care preda 
latina şi limba engleză elementară la Liceul Unificat din 
Gretna, a vomitat în propria poşetă, într-o agonie a bunelor 
maniere. 

Cur Gras Hogan privea întreaga scenă cu chipul calm şi 
radios, cu o senzaţie plăcută şi calmă în stomac de la un 
balsam care era posibil să nu mai apară vreodată - 
balsamul acela era sentimentul de satisfacţie completă şi 
deplină. S-a ridicat, a luat microfonul cam lipicios din mâna 
primarului Charbonneau şi a spus... 


17 


„Declar acest concurs remiză.” Pe urmă pune microfonul 
jos, coboară prin spatele platformei şi se duce drept acasă. 
Aici e mama lui, din cauză că nu reuşise să găsească pe 
cineva care să stea cu sora mai mică a lui Cur Gras, care n- 
avea decât doi ani. Şi imediat ce intră, plin de vomă şi suc 
de la plăcintă, având încă baveta la gât, ea îi spune, „Davie, 
ai câştigat?” însă el nu scoate nicio şoaptă, înţelegi? Se 
duce sus în camera lui, încuie uşa şi se întinde pe pat. 

Am dat pe gât ultima picătură din sticla de Cola a lui 
Chris şi am aruncat-o în pădure. 

— Da, e tare, şi ce s-a mai întâmplat pe urmă? A întrebat 
Teddy nerăbdător. 

— Nu ştiu. 

— Cum adică, nu ştii? A întrebat Teddy. 

— Adică ăsta e sfârşitul. Când nu ştii ce s-a mai întâmplat, 
s-a sfârşit. 

— Ceee? A strigat Vern. 1 se citea pe chip o expresie 
nemulțumită, suspicioasă, de parcă ar fi crezut că fusese 
trişat la Bingo pe mărunţiş, la Târgul din Topsham. Ce-i cu 
toată lăbăreala asta? Cum s-a sfârşit? 


— Trebuie să-ţi foloseşti imaginaţia, i-a spus Chris 
răbdător. 

— Ba nu! l-a replicat Vern furios. El trebuie să-şi 
folosească imaginaţia lui! El a născocit nenorocita asta de 
poveste! 

— Da, ce s-a întâmplat cu pisica! A insistat şi Teddy. 
Haide, spune-ne, Gordie. 

— Cred că taică-su a fost la concurs şi când s-a întors 
acasă, l-a bătut pe Cur Gras de i-a sunat apa în cap. 

— Da, sigur, a spus Chris. Cred că exact asta s-a 
întâmplat. 

— Şi, am spus eu, copiii au continuat să-i zică Cur Gras. 
Cu excepţia faptului că, poate, unii dintre ei au început să-i 
spună şi Varsă Maţe. 

— Finalul ăsta e o prostie, a spus Teddy trist. 

— De-asta nici nu vreau să-l spun. 

— Ai putea să faci astfel încât să-l împuşte pe taică-su şi 
să fugă de acasă şi să intre în Texas Rangers, a spus Teddy. 
Ce părere ai de asta? 

Am schimbat o privire cu Chris. Chris a ridicat dintr-un 
umăr, într-un gest abia perceptibil. 

— Cred că da, am spus eu. 

— Hei, mai ai vreo poveste nouă din Le Dio, Gordie? 

— În momentul ăsta, nu. Poate o să mă gândesc la ceva. 
Nu voiam să-l supăr pe Teddy, dar nu mă prea interesa nici 
să văd ce se mai petrecea prin Le Dio. Îmi pare rău că nu v- 
a plăcut mai mult povestirea asta. 

— Nu, a fost bună, a spus Teddy. Până la sfârşit, a fost 
bună. Chestia cu vomitatul a fost mişto de tot. 

— Da, a fost mişto, foarte scârboasă, a fost de acord şi 
Vern. Dar Teddy are dreptate în privinţa finalului. Este o 
păcăleală. 

— Mda, am spus eu şi am oftat. Chris s-a ridicat. 

— la hai să mai mergem noi puţin, a spus el. 

Era încă ziuă, cerul avea culoarea oţelului încins, însă 
umbrele noastre începeau să se cam alungească. Mi- 


amintesc că pe vremea când eram copil, zilele de 
septembrie păreau întotdeauna că se terminau prea 
devreme, luându-mă prin surprindere - era ca şi cum ceva 
din inima mea se aştepta să fie tot timpul iunie, ziua 
întârziind până pe la nouă şi jumătate. 

— Cât e ceasul, Gordie? 

M-am uitat la ceas şi am fost uimit să văd că trecuse de 
cinci. 

— Mda, hai să mergem, a spus Teddy. Dar sa ne facem 
tabăra înainte de căderea nopţii, ca să ne ocupăm să facem 
rost de lemne şi chestii de-astea. Începe să mi se facă şi 
foame. 

— La şase şi jumătate, a promis Chris. Vă convine? 

Ne convenea. Am început din nou să mergem, luând-o 
acum pe zgura de lângă şine. În curând, râul rămăsese atât 
de mult în urma noastră, că nici nu-l mai auzeam. Bâzâiau 
ţânţarii şi am omorât unul pe gât. Vern şi leddy mergeau în 
faţă, punând la cale nu ştiu ce schimb complicat de cărţi cu 
benzi desenate. Chris păşea alături de mine, cu mâinile în 
buzunare, cu cămaşa peste genunchi şi coapse, ca un şorţ. 

— Am nişte Winston, a spus el. Le-am umflat din dulapul 
bătrânului. Câte una de căciulă. După cină. 

— Da? Marfă. 

— Atunci are ţigara gustul cel mai bun, a spus Chris. 
După cină. 

— Adevărat. 

O vreme, am mers în tăcere. 

— E o povestire foarte bună, a spus Chris deodată. Doar 
că sunt prea proşti să o înţeleagă. 

— Nu, nu e chiar atât de tare. E o bâlbâială. 

— Aşa zici de fiecare dată. Nu-mi mai arunca în ochi 
aiureala aia pe care nici tu n-o crezi. Ai de gând să o scrii? 

— Probabil. Dar nu deocamdată. Nu pot să le scriu 
imediat după ce le spun. Mai durează. 

— Din cauza la ce-a zis Vern? Că finalul e o păcăleală? 

— Da? Chris a râs. 


— Viaţa e o păcăleală, nu ştiai? Vreau să zic, uită-te la 
Noi. 

— Nee, noi ne distrăm grozav. 

— Da, sigur, a spus Chris. Tot timpul, pişăciosule. Am râs. 
Şi Chris la fel. 

— les din tine ca bulele din suc, a spus el după un timp. 

— Ce anume? Dar m-am gândit că ştiam ce voia să spună. 

— Povestirile. Asta mă sâcâie cel mai tare, omule. E ca şi 
cum ai putea să spui un milion de poveşti şi totuşi rămâi 
numai la alea de deasupra. O să fii un mare scriitor într-o zi, 
Gordie. 

— Nu, nu cred. 

— Ba da, o să fii. Poate o să scrii chiar şi povestiri despre 
noi, dacă o să intri în criză de material. 

— Ar trebui să fiu într-o criză gravă de tot. Şi i-am tras un 
cot. 

A urmat altă perioadă de tăcere şi pe urmă m-a întrebat 
deodată: 

— Te-ai pregătit de şcoală? 

Am ridicat din umeri. Parcă cine era vreodată pregătit 
pentru şcoală? Erai puţin entuziasmat când te gândeai că 
începe şcoala, că o să-ţi vezi prietenii; erai curios care vor fi 
profesorii noi şi cum or să fie - tineri, ieşiţi din colegiul de 
profesori, pe care puteai să-i mai sâcâi sau vreo băbăciune, 
care fusese acolo încă de la Bătălia de la Alamo. Într-un fel 
foarte ciudat, putea să-ţi fie dor chiar şi de orele lungi şi 
monotone, pentru că, pe măsură ce vacanţa de vară se 
apropia de sfârşit, uneori erai suficient de plictisit ca să 
crezi că mai puteai învăţa ceva. Însă plictiseala de vară nu 
se compara nici pe departe cu plictiseala de şcoală, care se 
instala întotdeauna până la sfârşitul celei de-a doua 
săptămâni, iar pe la începutul celei de a treia săptămâni, 
ajungeai la treburile serioase: puteai să-l nimereşti pe Fiske 
împuţitul în ceafă cu guma de şters, în timp ce profesoara 
scria pe tablă Principalele Materii de Export ale Americii de 
Sud? Câte scârţâituri cu adevărat sonore puteai să scoţi, pe 


suprafaţa lustruită a băncii, dacă aveai palmele transpirate 
ca lumea? Care putea să tragă cele mai gălăgioase vânturi 
în vestiar, când ne schimbam pentru ora de educaţie fizică? 
Câte fete puteai să faci să cânte Who Goosed the Moose în 
ora de masă? Învăţături înalte, puiule. 

— Gimnaziul, a spus Chris. Şi ştii ce, Gordie? Până în 
iunie anul viitor, o să fim care încotro. 

— Ce vrei să spui? De ce s-ar întâmpla aşa ceva? 

— Pentru că nu mai e ca în şcoala primară, de-aia. Tu o 
să-ţi începi cursurile la colegiu. Eu cu Teddy şi cu Vern o să 
fim la cursurile de meserii, o să ne-o frecăm în buzunar cu 
restul retarzilor, făcând scrumiere şi căsuțe pentru păsări. 
E posibil chiar ca Vern să fie obligat să se ducă la şcoala 
specială, pentru copii cu probleme. Tu o să faci cunoştinţă 
cu o grămadă de colegi noi. [ipi deştepţi. Aşa merg 
lucrurile, Gordie. Aşa sunt făcute să meargă. 

— Să fac cunoştinţă cu o mulţime de fraieri, vrei să zici, 
am spus eu. 

M-a apucat de braţ. 

— Nu, omule. Nu spune asta. Nici măcar să nu te 
gândeşti la asta. Or să-ţi „fure” povestirile. Nu ca Vern şi 
Teddy. 

— Dă-le dracului de povestiri. N-o să mă amestec cu toţi 
fraierii. În niciun caz. 

— Dacă nu o faci, atunci eşti un dobitoc. 

— De ce să fii dobitoc dacă vrei să rămâi cu prietenii tăi? 
M-a privit gânditor, ca şi cum nu s-ar fi putut hotărî dacă să- 
mi spună sau nu ceva. Încetinisem pasul; Vern şi Teddy o 
luaseră cu aproape un kilometru înainte. Soarele, mai jos 
acum, ajungea la noi printre copacii cu ramurile 
întrepătrunse, în raze întrerupte, pline de praf, 
transformând totul în aur - dar era un aur ţipător, de 
magazin de doi bani, dacă înţelegi ce vreau să spun. Şinele 
se întindeau înaintea noastră, în amurgul care abia începea 
să se instaleze - păreau aproape să sclipească. Din loc în 
loc, scânteiau ca şi cum vreun bogătaş excentric, făcând-o 


pe muncitorul umil, ar fi hotărât să planteze câte un 
diamant în oţel, la câte şaizeci de metri sau cam aşa. Era în 
continuare foarte cald. Transpiraţia se scurgea pe noi, 
făcându-ne corpurile lucioase. 

— E o tâmpenie ca prietenii să te tragă în jos, a spus 
Chris în cele din urmă. Ştiu cum stau lucrurile cu tine şi cu 
ai tăi. Nu dau doi bani pe tine. Fratele tău mai mare, deel 
le-a păsat. Ca şi tata, când Frank a fost aruncat în puşcăria 
militară din Portsmouth. Atunci a început să fie tot timpul 
nervos pe noi, ceilalţi, şi să ne lovească tot timpul. Taică-tu 
nu te bate, dar poate că e mai rău. le lasă să dormi. Ai 
putea să-i spui că te-ai făcut naibii vânzător şi ştii ce-ar 
face? Ar da pagina ziarului şi ţi-ar spune: Foarte drăguţ, 
Gordon, du-te şi întreab-o pe maică-ta ce avem la cină. Şi 
nu încerca să mă contrazici, că l-am cunoscut. 

N-am încercat să-l contrazic. Este înfiorător să descoperi 
că altcineva, fie el şi un prieten, ştie cum stau lucrurile cu 
tine. 

— Eşti doar un puşti, Gordie... 

— Ce să spun, mersi, tată. 

— Al dracului de tare mi-aş fi dorit să fi fost tatăl tău! A 
spus el furios. N-ai umbla vorbind de tâmpenia asta cu 
cursurile de vânzător, dacă aş fi fost. Dumnezeu ţi-a dat un 
dar, toate povestirile astea pe care poţi să le născoceşti şi ţi- 
a spus, Ăsta e darul nostru pentru tine, puştiule. Încearcă 
să nu-l iroseşti. Însă copiii irosesc totul dacă nu are grijă 
cineva de ei şi dacă părinţii tăi sunt prea duşi cu mintea 
pentru asta, poate ar trebui să o fac eu. 

Faţa lui avea o expresie de parcă s-ar fi aşteptat să-i trag 
un pumn; era resemnat şi nefericit, în lumina verde aurie a 
după-amiezii târzii. Încălcase regula fundamentală a 
copiilor din vremurile acelea. Puteai să-i spui orice unui 
copil, puteai să faci mişto de el în fel şi chip, dar nu puteai 
să-i spui vreodată nici măcar un cuvânt rău despre mama şi 
tatăl său. Acesta era Legendarul Automatism, la fel cum a 
nu-ţi invita prietenii catolici la masă vinerea, dacă nu aveai 


grijă să nu le serveşti carne, era un Legendar Automatism. 
Dacă un copil făcea mişto de mama şi de tatăl tău, trebuia 
să-i serveşti un sandvici cu pumni. 

— Povestirile astea pe care le spui, nu îi sunt de folos 
altcuiva în afară de tine, Gordie. Dacă rămâi cu noi doar din 
cauză că nu vrei să se spargă gaşca, o să ajungi tot un pârlit 
care ia cinciul ca să rămână cu turma. O să ajungi la liceu şi 
o să faci tot cursurile alea practice nenorocite şi o să arunci 
cu guma şi o să te târăşti laolaltă cu restul pârliţilor. O să te 
pomeneşti reţinut la şcoală după cursuri. O să fii dracului 
exmatriculat. Şi după o vreme nu o să te mai intereseze 
altceva decât să pui mâna pe o maşină, ca s-o duci pe vreo 
putoare să vă drogaţi sau la nenorocita aia de tavernă Twin 
Bridges. Pe urmă o laşi gravidă şi-ţi petreci tot restul vieţii 
în filatură sau în vreo nenorocită de fabrică de pantofi din 
Auburn sau poate chiar la Hillcrest, jumulind găinile. Şi n-o 
să apuci niciodată să pui pe hârtie povestirea cu plăcinta. 
N-o să pui nimic pe hârtie. Pentru că n-o să fii decât alt 
şmecher cu rahat în loc de creier. 

Chris Chambers avea doisprezece ani când mi-a spus 
toate astea. Dar în timp ce mi-o spunea, chipul i s-a umplut 
de cute şi s-a transformat în ceva bătrân, foarte bătrân, fără 
vârstă. Vorbea fără ton, fără culoare, dar cu toate acestea, 
ceea ce mi-a spus mi-a vârât frica în oase. Parcă ar fi trăit 
deja toată acea viaţă, acea viaţă în care ţi se spune să ieşi în 
faţă şi să învârti Roata Norocului, iar ea se învârte atât de 
frumos şi tipul pune piciorul pe o pedală şi se opreşte pe 
dublu zero, număr de casă, toată lumea pierde. Îţi dau un 
permis de liberă trecere şi apoi pornesc o maşină de ploaie, 
foarte amuzant, ce să spun, o glumă pe care până şi Vern 
Tessio ar aprecia-o. 

M-a apucat de braţul gol şi a strâns degetele. Mi s-au 
înfipt în carne. Ajungeau până la os. Avea ochii închişi şi 
morţi, atât de morţi, omule, de parcă ar fi căzut din propriul 
COŞCiUg. 


— Ştiu ce cred oamenii din oraşul ăsta despre familia 
mea. Ştiu ce cred despre mine şi la ce se aşteaptă. Nui-a 
trecut nimănui prin minte nici măcar să mă întrebe de banii 
de lapte, atunci. Pur şi simplu m-am ales cu o vacanţă de 
trei zile. 

— Dar iai luat? Am întrebat eu. Nu-l mai întrebasem 
niciodată şi dacă mi-ai fi zis că o să-l întreb vreodată, ţi-aş fi 
spus că eşti nebun. Cuvintele au ieşit ca un mic glonţ uscat. 

— Da, a spus el. Da, i-am luat. A rămas tăcut un moment, 
uitându-se în faţă la Teddy şi la Vern. Ştiai că i-am luat, 
Teddy ştia, toată lumea ştia. Cred că până şi Vern a ştiut. 

Am dat să-l contrazic, şi apoi am închis gura. Avea 
dreptate. Orice le-oi fi spus mamei sau tatălui meu, că omul 
trebuie să fie considerat nevinovat până i se demonstrează 
vinovăția, o ştiusem. 

— Dar pe urmă poate că mi-a părut rău şi am încercat să- 
i dau înapoi, a spus Chris. 

M-am uitat la el, cu ochii tot mai holbaţi. 

— Ai încercat să-i dai înapoi? 

— Am zis doar poate. Şi poate că i-am dus bătrânei 
Simons şi i-am spus, şi poate că banii erau la locul lor, dar 
eu m-am ales oricum cu o vacanţă de trei zile, pentru că 
banii nu au apărut. Şi poate că săptămâna următoare 
bătrâna Simons a venit la şcoală cu o fustă nou-nouţă. 

Mă uitam la Chris, mut de groază. Mi-a zâmbit, dar era 
un zâmbet strâmb, îngrozitor, care nu-i venea din ochi. 

— Doar poate, a spus el, însă mi-am amintit de fusta nouă 
- o stofă paisley maro deschis, destul de groasă. Mi-am 
amintit că mă gândisem că o făcea pe bătrâna Simons să 
pară mai tânără, aproape drăguță. 

— Chris, câţi erau banii ăia de lapte? 

— Aproape şapte dolari. 

— Iisuse, am murmurat eu. 

— Aşa că nu spun decât că eu am furat banii de lapte, dar 
că, pe urmă, bătrâna Simons i-a furat de la mine. Să 


presupunem că spuneam povestea asta. Eu, Chris 
Chambers. 

Fratele mai mic al lui Frank Chambers şi al lui Chambers 
Ochiosul. Crezi că m-ar fi crezut cineva? 

— Nici pomeneală, am şoptit eu. lisuse Hristoase! 

A zâmbit din nou glacial, îngrozitor. 

— Şi crezi că nenorocita aia ar fi îndrăznit să încerce aşa 
ceva dacă ar fi luat banii vreun cretin din ăia care stau în 
Panorama? 

— Nu, am spus eu. 

— Mda. Dacă ar fi fost vreunul dintre ei, Simons ar fi 
spus: Bine, în regulă, să trecem cu vederea de data asta, 
dar o să te batem la palmă la amândouă mâinile. Dar eu... 
mă rog, poate că pusese ochii de mult pe fusta aia. Oricum, 
a văzut că i s-a ivit ocazia şi s-a folosit de ea. Eu am fost 
prost, că mi-a trecut prin minte să dau banii ăia înapoi. Însă 
nu am crezut niciodată... Niciodată nu am crezut că o 
profesoară... oricum, cui îi pasă? Şi ce mi-o fi venit să 
vorbesc despre asta? 

Şi-a trecut furios braţul peste ochi şi mi-am dat seama că 
aproape plângea. 

— Chris, i-am spus eu, de ce nu te duci la un colegiu? Eşti 
destul de deştept. 

— Ei decid chestia asta, în cancelarie. Şi în şedinţele lor 
inteligente. Profesorii; se aşază într-un cerc mare şi nu zic 
decât Da, Da, Exact, Exact. Nu le pasă decât dacă ai fost 
cuminte în şcoala primară şi de ce crede oraşul despre 
familia ta. De fapt, decid dacă îi vei contamina sau nu pe 
nenorociţii ăia care merg la colegiu. Dar poate o să încerc 
să mă îndrept. Nu ştiu dacă aş reuşi, dar s-ar putea să 
încerc. Pentru că aş vrea să plec din Castle Rock şi să mă 
duc la colegiu şi să nu-l mai văd nici pe bătrân şi nici pe 
vreunul dintre fraţii mei, în viaţa mea. Vreau să mă duc 
undeva să nu mă ştie nimeni şi unde să nu am nicio bilă 
neagră înainte să încep. Dar nu ştiu dacă pot să o fac. 

— De ce nu? 


— Oamenii. Oamenii te trag în jos. 

— Cine? Am întrebat eu, gândindu-mă că probabil se 
referea la profesori sau la monştri adulţi precum 
domnişoara Simons, care îşi dorise o fustă nouă sau poate 
la fratele lui, Ochiosul, care-şi pierdea vremea cu Ace şi 
Billy şi Charlie şi restul, ori poate la mama şi la tatăl lui. 

Însă ela spus: 

— Prietenii te trag în jos, Gordie. Nu ştiai asta? Mii-a 
arătat pe Vern şi pe Teddy, care se opriseră şi aşteptau să-i 
prindem din urmă. Râdeau, cine ştie de ce; de fapt, Vern se 
ţinea de burtă. Prietenii te trag în jos. Sunt ca nişte înecaţi 
care se ţin de picioarele tale. Nu-i poţi salva. Nu poţi decât 
să te îneci cu ei. 

— Haideţi, junghiuri puturoase, a strigat Vern, 
continuând să râdă. 

— Da, venim! I-a strigat Chris şi înainte să-i pot spune 
ceva, a rupt-o la fugă. Am rupt-o şi eu la fugă, dar a ajuns la 
ei înainte să-l prind eu pe el din urmă. 


18 


Am mai mers un kilometru şi jumătate şi pe urmă ne-am 
hotărât să facem tabăra pentru noapte. Mai era încă 
lumină, dar nimeni nu voia cu-adevărat să se folosească de 
ea. Eram cu fundul în sus de pe urma scenei de la groapa 
de gunoi şi a spaimei pe care o trăsesem pe estacadă, dar 
asta nu era tot. Eram deja în Harlow, în pădure. Undeva în 
faţa noastră era un puşti mort, probabil ciopârţit şi acoperit 
de muşte. De-acum, probabil şi de viermi. Nimeni nu voia să 
se apropie prea mult de el, mai ales că venea noaptea. Am 
citit undeva - cred că într-o povestire de Algernon 
Blackwood - că sufletul mortului bântuie în jurul cadavrului, 
până când trupul este înmormântat creştineşte şi în niciun 
caz nu voiam să mă trezesc în puterea nopţii şi să dau peste 
fantoma luminoasă, fără trup, a lui Ray Brower, gemând şi 
bolborosind şi bântuind printre pinii întunecaţi şi foşnitori. 


Oprindu-ne acolo, ne-am făcut socoteala că erau peste 
cincisprezece kilometri între noi şi el şi, desigur, toţi patru 
ştiam că nu există fantome, însă cincisprezece kilometri era 
o distanţă suficient de i mare în caz că era greşit ceea ce 
ştia toată lumea. Vern, Chris şi Teddy au adunat lemne şi au 
aprins un foc de tabără mic, pe un strat de zgură. Chris a 
răzuit pământul de jur-împrejurul focului - pădurea era 
uscată ca iasca, aşa că nu voia să rişte nimic. În timp ce ei 
se ocupau cu asta, am ascuţit nişte bețe şi am făcut ceea ce 
fratele meu Denny numea „bețe de tobă de pionieri” - 
boţuri de carne tocată înfipte în capătul betelor verzi. Cei 
trei râdeau şi se contraziceau în privinţa cunoştinţelor de 
supravieţuire în pădure (care erau aproape nule; în Castle 
Rock exista o grupă de Cercetaşi, dar majoritatea puştilor 
care îşi pierdeau vremea în jurul terenului nostru viran 
considerau că era o adunătură formată în mare parte din 
fraieri), certându-se dacă era mai bine să găteşti la flacără 
sau la jar (discuţie inutilă; ne era prea foame să mai 
aşteptăm să se facă jar), dacă mugşchiul uscat era bun la 
aprinsul focului, ce-ar fi făcut dacă ar fi consumat toate 
beţele de chibrit fără să reuşească să facă focul să rămână 
aprins. Teddy susţinea că putea să aprindă focul frecând 
două bețe. Chris i-a replicat că era prost de bubuia. Nu a 
trebuit să încerce; Vern a făcut o grămăjoară de crenguţe şi 
muşchi uscat, ca să se aprindă de la al doilea chibrit. Ziua 
era absolut liniştită şi nu sufla niciun fir de vânt care să 
stingă flăcările. Am făcut cu rândul la foc, alimentând 
flăcările timide, până când au început să devină mai 
viguroase de la bucăţile de lemn groase ca încheietura 
mâinii pe care le adusesem de la un copac bătrân, prăbuşit 
la vreo treizeci de metri în pădure. 

Pe urmă flăcările au început să se mai potolească puţin, 
am înfipt bine în pământ beţele de tobă, înclinate, deasupra 
focului. Ne-am aşezat împrejur, uitându-ne la ele cum 
luceau şi picurau şi în cele din urmă au început să capete o 


culoare maronie. Stomacurile noastre făceau conversaţia 
de dinaintea cinei. 

Cum nu mai puteam să aşteptăm până să se facă bine, am 
luat fiecare câte un băț, l-am vârât în câte o chiflă şi pe 
urmă am smuls beţele încinse din ele. Erau arşi pe afară, 
cruzi în mijloc şi absolut delicioşi. I-am înfulecat şi ne-am 
şters la gură cu braţele goale. Chris şi-a desfăcut rucsacul 
şi a scos o cutie din tablă de bandaje adezive (pistolul era 
tocmai la fundul rucsacului şi pentru că nu le-a spus lui 
Vern şi lui Teddy, am bănuit că rămânea micul nostru 
secret). A deschis-o şi ne-a dat la fiecare câte un Winston 
cam strivit. Le-am aprins cu crenguţe care ardeau în foc şi 
pe urmă ne-am lăsat pe spate, ca oamenii de lume, privind 
fumul de ţigară, împrăştiindu-se în lumina amurgului blajin. 
Nu trăgeam niciunul în piept, pentru că putea să ne apuce 
tuşea şi asta însemna o zi sau două de glume din partea 
celorlalţi. Şi era plăcut doar să tragem şi să suflăm, 
scuipând în foc pentru a auzi sfârâitul (în vara aceea am 
aflat cum poţi să te prinzi dacă o persoană de-abia învaţă să 
fumeze: dacă eşti începător, scuipi în prostie). Ne simţeam 
bine. Am fumat ţigările până la filtru, apoi le-am aruncat în 
foc. 

— Nimic nu se compară cu o ţigară după masă, a spus 
Teddy. 

— A-ntăia, a fost de acord Vern. 

Greierii începuseră să cânte în întunericul verde. M-am 
uitat în sus, la fâşia de cer vizibilă deasupra căii ferate, şi 
am văzut că albastrul începea de-acum să devină purpuriu. 
Vederea vestitorului amurgului m-a făcut să mă simt trist şi 
calm în acelaşi timp, curajos, dar nu viteaz cu adevărat, 
singur într-un mod confortabil. 

Am bătătorit un loc neted în tufişurile de lângă rambleu 
şi ne-am întins păturile. Pe urmă, preţ de vreo oră, am 
întreţinut focul şi am vorbit, genul de discuţie pe care nu ţi- 
o mai aminteşti niciodată prea bine după ce împlineşti 
cincisprezece ani şi descoperi fetele. Am vorbit despre cine 


era cel mai bun vâslaş în Castle Rock, dacă Boston reuşea 
să nu cadă în subsol în anul acela şi despre vara care 
tocmai trecuse. Teddy ne-a povestit de când fusese la 
White's Beach, în Brunswick, şi un copil l-a lovit în cap când 
sărea de pe debarcader şi fusese cât pe ce să se înece. Am 
discutat destul de mult despre meritele profesorilor pe care 
îi avusesem. Am fost de acord că domnul Brooks era cel mai 
mare pămpălău din şcoala primară din Castle Rock - era în 
stare să izbucnească în plâns dacă făceai mişto de el. Pe de 
altă parte, era şi domnişoara Cote (pronunţat Codi) - asta 
era cam cea mai rea gaşperiţă pe care a lăsat-o Dumnezeu 
vreodată pe lume. Vern ne-a spus că auzise că l-a lovit atât 
de tare pe un copil, încât era să-l lase orb. M-am uitat la 
Chris, întrebându-mă dacă o să zică ceva de domnişoara 
Simons, dar el n-a zis nimic şi nici nu m-a văzut uitându-mă 
la el - se uita la Vern şi dădea din cap aprobator şi grav la 
povestea lui. 

Nu am vorbit despre Ray Brower când a început să se 
lase întunericul, însă eu mă gândeam la el. Este ceva 
înfricoşător şi fascinant în venirea întunericului în pădure, 
sosirea lui nefiind îndulcită de luminile farurilor sau 
becurilor de pe stradă sau din case sau a neoanelor. Nu 
vine anunţat de vocile mamelor care-şi strigă copiii să lase 
totul baltă şi să intre înăuntru imediat. Dacă eşti obişnuit cu 
oraşul, sosirea întunericului în pădure ţi se pare mai curând 
un dezastru natural decât un fenomen natural; se înalţă aşa 
cum se înalţă Castle River primăvara. 

Gândindu-mă la cadavrul lui Ray Brower pe lumina asta - 
sau în lipsa asta de lumină -, ceea ce am simţit nu a fost un 
fel de greață sau de frică să nu apară brusc în faţa noastră, 
o zână a morţii, verde şi sporovăitoare, al cărei scop ar fi 
fost să ne alunge înapoi de unde am venit, ca să nu-i stricăm 
tihna, ci un val neaşteptat de milă că o să rămână atât de 
singur şi de lipsit de apărare în întunericul care se lăsa 
acum peste partea noastră de lume. Dacă ar fi vrut ceva să-l 
mănânce, n-ar fi avut decât. Mama lui nu era acolo să 


împiedice să se întâmple asta şi nici tatăl lui, nici lisus 
Hristos, împreună cu toţii sfinţii Lui. Era mort şi singur- 
singurel, aruncat de pe şinele de cale ferată în şanţ şi mi- 
am dat seama că dacă nu încetez să mă gândesc la asta, mă 
apucă plânsul. 

Aşa că am spus o poveste din Le Dio, încropită pe loc şi 
nu prea reuşită, iar când s-a încheiat ca majoritatea 
poveştilor mele din Le Dio, cu declaraţia făcută de un 
infanterist american care mai tuşea o dată şi apoi murea, în 
faţa tristă şi înţeleaptă a sergentului, declaraţie plină de 
patriotism şi de dragoste pentru iubita de acasă, cu ochii 
minţii nu vedeam faţa albă, speriată a vreunuia din Castle 
Rock, ci chipul unui băiat cu mult mai mic, mort cu ochii 
închişi, cu trăsăturile schimbate, cu un fir de sânge, 
curgându-i pe obraz din colţul stâng al gurii. Iar în spatele 
lui, în locul magazinelor şi al bisericilor în ruine din peisajul 
de vis din Le Dio nu vedeam decât pădurea întunecată şi 
calea ferată pe rambleul de zgură, conturat pe cerul plin de 
stele, asemenea unui tumul mortuar preistoric. 


19 


M-am trezit la miezul nopţii, dezorientat, întrebându-mă 
de ce era atât de frig în dormitorul meu şi cine lăsase 
ferestrele deschise. Denny, poate. Îl visasem pe Denny, ceva 
legat de body-surfingi'25* în Harrison State Park. Dar asta se 
întâmplase cu patru ani în urmă. 

Nu era camera mea: eram în altă parte. Cineva mă ţinea 
strâns în braţe. Altcineva mi se lipise de spate şi o a treia 
siluetă ascunsă în întuneric era ghemuită lângă mine, cu 
capul iţit într-o poziţie ca şi cum ar fi ascultat. 

— Ce dracu'! Am făcut eu realmente debusolat. 

Am primit în chip de răspuns un oftat adânc. Părea să fie 
Vern. 

Asta m-a readus la realitate şi mi-am dat seama unde mă 
aflam... dar ce căutau toţi treji, în miezul nopţii? Sau nu 


dormisem decât câteva secunde? Nu, nu se putea, pentru 
că o fâşie subţire de lună plutea drept pe mijlocul cerului ca 
cerneala. 

— Nu-l lăsa să pună mâna pe mine, a bolborosit Vern. 

Jur că o să fiu un băiat cuminte, n-o să fac nimic rău, o să 
ridic colacul înainte să fac pipi, o să... o să... Destul de uimit, 
mi-am dat seama că ascultam o rugăciune - sau cel puţin 
ceea ce pentru Vern Iessio echivala cu o rugăciune. 

Am sărit brusc în picioare, speriat. 

— Chris? 

— Taci, Vern, a spus Chris. El era cel care stătea pe vine 
şi asculta. Nu-i nimic. 

— Ba da, e, a spus leddy ameninţător. E ceva. 

— Ce e? Am întrebat eu. Eram în continuare somnoros şi 
dezorientat, rupt din locul meu din spaţiu şi timp. Mă speria 
gândul că mă trezisem prea târziu pentru orice s-ar fi 
întâmplat - poate prea târziu ca să mă apăr cum trebuie. 

Pe urmă, ca răspuns la întrebarea mea, din pădure s-a 
înălţat fără vlagă un țipăt dogit - genul de țipăt pe care te- 
ai aştepta să-l auzi de la o femeie care moare într-o 
suferinţă teribilă şi o frică extremă. 

— O, lisuse Hristoase! A scâncit Vern, cu voce piţigăiată şi 
încărcată de lacrimi. Mi-a aplicat din nou îmbrăţişarea 
aceea de urs care mă trezise, îngreunându-mi respiraţia şi 
sporindu-mi senzaţia de teroare. M-am eliberat cu sforţări, 
iar el s-a culcuşit alături de mine ca un căţel care nu ştie 
încotro s-o apuce. 

— E puştiul ăla, Bower, a şoptit leddy răguşit. Fantoma 
lui, plecată la plimbare prin pădure. 

— O, Dumnezeule! A ţipat Vern, aparent deloc încântat de 
idee. Promit că n-o să mai şutesc cărţi deochiate de la 
Dahlie! Promit că n-o să mai arunc morcovii la câine. Eu... 
Eu... Eu... aici s-a împotmolit, încercând să-l mituiască pe 
Dumnezeu cu orice, dar în frica lui extremă nefiind capabil 
să se gândească la ceva cu adevărat ca lumea. N-o să mai 


fumez ţigări fără filtru! N-o să mai înjur urât! N-o să-mi mai 
pun guma de mestecat în cutia milei! N-o să mai... 

— Taci din gură, Vern, i-a spus Chris şi în spatele durității 
lui autoritare obişnuite, auzeam dangătul înfundat al 
groazei. Mă întrebam dacă şi el avea pielea găinii pe mâini, 
pe spate şi pe burtă, ca mine, şi dacă părul de pe ceafa lui 
încerca să stea la fel de zburilit ca şi al meu. 

Vocea lui Vern ajunsese doar o şoaptă, el încercând în 
continuare să lărgească aria de cuprindere a reformelor pe 
care plănuia să le aplice, dacă Dumnezeu îl ajuta să treacă 
de noaptea aceea. 

— E o pasăre, nu? L-am întrebat eu pe Chris. 

— Nu. Cel puţin, nu cred. Cred că e o pisică sălbatică. 
Tata zice că urlă de zici că le omoară cineva, când se 
pregătesc să se împerecheze. Parcă ar fi o femeie, nu? 

— Da, am spus eu. În mijlocul cuvântului mi s-a tăiat 
glasul, ca două cuburi de gheaţă zdrobite. 

— Dar o femeie nu ar putea să ţipe atât de tare, a spus 
Chris... şi pe urmă a adăugat neajutorat: Crezi că ar putea, 
Gordie? 

— E fantoma lui, a şoptit din nou Teddy. Lentilele lui 
reflectau lumina lunii în pete slabe şi cumva visătoare. Mă 
duc să o caut. 

Nu cred că vorbea serios, dar nu ne-am asumat riscul. 
Când a dat să se ridice, Chris l-a tras înapoi jos. Probabil că 
eram prea duri cu el, dar muşchii noştri erau ca odgoanele 
din cauza fricii. 

— Daţi-mi drumul, cretinilor! A şuierat Teddy zbătându- 
se. Dacă zic că vreau să mă duc să o caut, o să mă duc săo 
caut! Vreau să o văd! Vreau să văd fantoma! Vreau sa o 
văd... 

Ţipătul sălbatic, plângăcios, s-a făcut din nou auzit în 
noapte, tăind aerul ca un cuţit cu lama de cristal, 
îngheţându-ne cu mâinile pe Teddy - dacă ar fi fost steag, 
am fi semănat cu fotografia puşcaşilor marini care atacau 
Iwo Jima. Ţipătul urca nebuneşte de uşor din octavă în 


octavă, în cele din urmă ajungând la un maxim sticlos, care- 
ţi îngheţa sângele în vine. A rămas suspendat în aer un 
timp, şi apoi a coborât din nou, dispărând într-un imposibil 
registru de başi care vibra ca o albină monstruoasă. Apoi a 
urmat un hohot de râs ca de nebun... după care s-a lăsat din 
nou liniştea. 

— lisuse Hristoase, a murmurat leddy şi nu a mai 
pomenit că avea de gând să se ducă în pădure să vadă ce 
anume scotea zgomotul acela ca un țipăt. Ioţi patru ne-am 
înghesuit unul în altul, iar eu m-am gândit s-o luăm la fugă. 
Mă îndoiesc că am fost singurul. Dacă am fi fost în cort, pe 
terenul lui Vern - unde părinţii noştri credeau că ne aflam - 
probabil că am fi rupt-o la fugă. Însă Castle Rock era prea 
departe şi ideea de a încerca să traversăm estacada aceea 
din nou, pe întuneric, mi-a îngheţat sângele în vine. Să o 
rupem la fugă mai adânc în Harlow şi mai aproape de 
cadavrul lui Ray Brower era tot atât de inimaginabil. Eram 
blocaţi acolo. Dacă era un spirit în pădure - un moroi, cum 
zicea tata - şi ar fi vrut să pună gheara pe noi, probabil că 
ar fi făcut-o. 

Chris a propus să facem de pază şi toţi am fost de acord 
cu asta. Am dat cu banul pentru carturi şi Vern a ieşit 
primul. Eu l-am nimerit ultimul. Vern s-a aşezat cu 
picioarele încrucişate lângă jarul focului de tabără, iar noi, 
ceilalţi, ne-am întins la loc. Ne-am înghesuit unii în alţii, ca 
oile. 

Eram sigur că o să-mi fie imposibil, dar m-a luat somnul - 
un somn uşor, agitat, care scotocea prin subconştient ca un 
submarin cu periscopul ridicat. Visele mele din starea 
aceasta de somn superficial erau populate de ţipete 
sălbatice, care puteau să fie reale sau doar produsul 
imaginaţiei mele. Am văzut - sau am crezut că văd - ceva 
alb şi fără formă furişându-se printre copaci ca un cearşaf 
ambulant şi grotesc. 

În cele din urmă am alunecat în ceva ce ştiam că e vis. 
Chris şi cu mine înotam la White Beach, o groapă de pietriş 


aurifer din Brunswick, care fusese transformată într-un lac 
miniatural, când săpătorii au dat de apă. Acolo l-a văzut 
Teddy pe puştiul care îl lovise în cap şi fusese cât pe ce să se 
înece. 

În visul meu, eram în larg, unde apa ne trecea de cap, 
dând leneş din braţe, sub un soare fierbinte de iulie ce 
dogorea de sus. Din spatele nostru, de pe ponton, se auzeau 
ţipete şi râsete stridente de la puştii care se căţărau şi 
săreau sau se căţărau şi erau împinşi. Auzeam butoaiele de 
kerosen goale, care ţineau pontonul la suprafaţă, zăngănind 
şi ciocnindu-se unele de altele - un zgomot nu prea diferit 
de al clopotelor de la biserică, cu tonul lor profund, atât de 
solemn şi lipsit de miez. Pe plaja de pietriş amestecat cu 
nisip, trupuri date cu ulei stăteau întinse la soare cu faţa în 
jos pe pături, copii mici cu găletuşe stăteau chiar la 
marginea apei, pe vine sau în fund şi îşi puneau nisip ud în 
cap cu lopăţelele din plastic, iar adolescenţii rânjeau, 
adunaţi în grupuri, uitându-se după fetele care se plimbau 
la nesfârşit încolo şi încoace, câte două sau câte trei, 
niciodată singure, cu locurile secrete ale trupurilor lor 
acoperite cu costume de baie Jantzen dintr-o bucată. 
Oamenii păşeau pe nisipul încins aproape pe vârfuri, 
țopăind, până la chioşc. Se întorceau cu chips-uri, eclere 
Devii Dog şi îngheţată pe băț Red Ball. 

Domnişoara Cote a trecut pe lângă noi, pe o saltea 
gonflabilă din cauciuc. Era întinsă pe spate, îmbrăcată în 
uniforma ei tipică din septembrie până în iunie: un deux- 
pieces gri, cu un pulover gros în loc de bluză, pe sub sacou, 
o floare prinsă pe unul dintre sânii aproape inexistenţi, pe 
picioare cu ciorapi  medicinali groşi, de culoarea 
bomboanelor mentolate Canada. Pantofii negri de babe, cu 
tocuri, lăsau dâre în apă, făcând nişte V-uri mici. Avea părul 
nuanţat cu albastru, ca mama, iar părul coafat, cu bucle ca 
arcurile de ceas şi cu miros de medicamente. Ochelarii îi 
luceau brutal în soare. 


— Fiţi atenţi pe unde mergeţi, băieţi, a spus ea. Uitaţi-vă 
pe unde mergeţi sau vă plesnesc aşa de tare de-o să 
rămâneţi orbi. Pot să fac asta; am puterea aceasta de la 
Consiliul şcolii. Şi acum, domnule Chambers, „Mending 
Wall”:27+, te rog. Din memorie. 

— Am încercat să dau banii înapoi, a spus Chris. Bătrâna 
doamnă Simons a spus că e în regulă, dar i-a luat ea Mă 
auziţi? l-a luat ea! Ce-aveţi de gând să faceţi acum în 
privinţa asta? O s-o pocniţi şi pe ea s-o lăsaţi oarbă? 

— „Mending Wall”, domnule Chambers, te rog. Din 
memorie. 

Chris mi-a aruncat o privire disperată care zicea: Nu ţ- 
am zis că aşa o să fie? Şi apoi a început să calce apa. A 
început: „Există ceva care nu iubeşte zidul, care trimite 
talazul îngheţat sub el...” Şi pe urmă capul i-a intrat sub 
apă, gura care recita poezia umplându-se cu apă. A ieşit din 
nou la suprafaţă, strigând: „Ajută-mă, Gordie! Ajută-mă!” 
Apoi a fost tras din nou sub apă. Uitându-mă în apa 
limpede, am văzut două cadavre umflate, nude, care se 
ţineau de gleznele lui. Unul era Vern şi celălalt era Teddy, 
iar ochii lor deschişi erau la fel de maţi şi lipsiţi de pupile ca 
ai statuilor greceşti. Penisurile lor mici, pre-pubere, pluteau 
în sus de sub burţile lor umflate, ca nişte şuviţe albinoase 
de iarbă de mare. Capul lui Chris a ieşit din nou de sub apă. 
Mi-a întins o mână moale şi a scos un țipăt ca de femeie, din 
ce în ce mai ascuţit, bocind în aerul fierbinte şi însorit al 
verii. M-am uitat disperat spre plajă, dar nu auzise nimeni. 
Salvamarul, cu trupul lui bronzat şi atletic, lungit atrăgător 
pe scaunul din vârful turnului său vopsit alb, cu traverse în 
cruce, a continuat să-i zâmbească în jos unei fete într-un 
costum de baie roşu. Ţipătul lui Chris s-a transformat într- 
un gâlgâit înecat de apă, cadavrele trăgându-l din nou în 
jos. Şi în timp ce-l trăgeau în jos în apa neagră, îi vedeam 
ochii care parcă îi unduiau, distorsionaţi, întorşi spre mine, 
într-o agonie rugătoare; îi vedeam mâinile albe, ca stelele 
de mare ridicate neputincios în sus, spre acoperişul lustruit 


de soare al apei. Însă în loc să mă scufund şi să încerc să-l 
salvez, am înotat înnebunit către mal, ori cel puţin către un 
loc în care apa să nu-mi treacă de cap. Înainte să ajung 
acolo - înainte chiar să mă apropii măcar -, am simţit o 
mână moale, putredă, implacabilă, înfăşurându-se în jurul 
gambei mele şi începând să tragă. În piept mi s-a adunat un 
urlet... însă înainte să-i dau drumul, visul s-a spulberat, 
transformându-se într-o copie zgrunţuroasă a realităţii. 
Teddy pusese mâna pe piciorul meu. Mă scutura să mă 
trezească. Era rândul meu. 

În continuare, pe jumătate în vis, aproape vorbind în 
somn, l-am întrebat cu vocea groasă: - Eşti viu, leddy? 

— Nu, sunt mort şi tu eşti un sclav negru, a spusel 
îmbufnat. 

Asta a risipit urmele visului. M-am aşezat în capul oaselor 
lângă focul de tabără şi Teddy s-a întins. 


20 


Ceilalţi au dormit adânc tot restul nopţii. Eu adormeam şi 
mă trezeam, moţăiam, mă trezeam, moţăiam din nou. 
Noaptea nu era nici pe departe tăcută; am auzit un ţipăt- 
cârâit al unei bufniţe răpitoare, ţipătul minuscul al unui 
animal mic, probabil pe cale să fie mâncat, un alt zgomot 
mai puternic poticnindu-se frenetic prin tufişuri. Sub toate 
acestea, pe un ton constant, se auzeau greierii. Nu se mai 
auzeau ţipete. Am moţăit şi m-am trezit, m-am trezit şi am 
moţăit şi cred că, dacă m-ar fi găsit făcând de pază atât de 
neglijent în Le Dio, probabil că m-ar fi expediat la Curtea 
Marţială şi împuşcat. 

Din ultima moţăiala m-am trezit mai bine şi am fost 
conştient că era ceva altfel. Mi-a trebuit un moment să-mi 
dau seama ce anume: cu toate că luna era la apus, îmi 
vedeam mâinile odihnindu-se pe blugi. Ceasul arăta cinci 
fără un sfert. Erau zorii. 


M-am ridicat, auzindu-mi coloana trosnind şi m-am 
depărtat vreo şapte metri de corpurile înghesuite unul în 
altul ale prietenilor mei, ca să urinez într-un pâlc de oţetari. 
Începusem să mă scutur de spaimele nopţii; le simţeam 
depărtându-se. Era o senzaţie plăcută. 

M-am căţărat pe zgură până la şinele de cale ferată şi m- 
am aşezat pe una dintre ele, strângând într-o doară zgură 
între tălpi, fără să mă grăbesc să-i trezesc pe ceilalţi, în 
momentul acela, noua zi părea prea bună ca s-o împart cu 
alţii. 

Dimineaţa a venit în goana mare. Larma greierilor a 
început să dispară, iar umbrele de sub copaci şi din tufişuri 
s-au evaporat ca băltoacele după o ploaie scurtă. Din aer 
lipsea acel gust anume, care prevesteşte ultima zi fierbinte 
dintr-o serie de zile caniculare. Păsările, care se 
ascunseseră probabil toată noaptea, cum tăcuserăm şi noi, 
au început să ciripească pline de importanţă. O pitulice a 
aterizat pe uscătură din care ne luasem lemnul de foc, şi-a 
făcut toaleta de dimineaţă şi şi-a luat zborul. 

Nu ştiu cât am stat acolo pe şină, uitându-mă la purpuriul 
care dispărea de pe cer, la fel de tăcut cum apăruse cu o 
seară înainte. Oricum, suficient de mult ca fundul să 
înceapă să se plângă. Tocmai mă pregăteam să mă ridic, 
când m-ara uitat la dreapta şi am văzut o căprioară pe calea 
ferată, la nici zece metri de mine. 

Mi s-a ridicat inima în gât atât de sus, că dacă mi-aş fi 
băgat mâna în gură, aş fi putut să o ating. Stomacul şi 
boaşele mi s-au umplut cu o senzaţie de excitație fierbinte şi 
uscată. N-am mişcat. N-aş fi putut să mă mişc nici dacă aş fi 
vrut. Nu avea ochii căprui, ci negri, negri prăfuiţi - genul de 
catifea pe care sunt expuse bijuteriile. Urechile ei mici erau 
ca de piele întoarsă roasă. Se uita liniştită la mine, cu capul 
coborât puţin, în ce am considerat a fi un gest de 
curiozitate, la vederea unui copil cu părul numai vârtejuri 
ciufulite ca de sperietoare de ciori şi ţepi ca linşi de vacă, 
îmbrăcat în blugi cu manşete şi o cămaşă maronie-kaki, cu 


coatele cârpite şi gulerul ridicat în sus, cum era moda la zi. 
Ceea ce vedeam era un fel de dar, ceva dat cu o 
înspăimântătoare nepăsare. 

Ne-am uitat unul la altul multă vreme... Cred eu că multă 
vreme. Pe urmă, s-a întors şi s-a depărtat în cealaltă 
direcţie a şinelor, cu codiţa albă al naibii de impasibilă. 

A găsit iarbă şi a început să pască. Nu-mi venea să cred. 
Începuse să pască. Nu s-a uitat în spate la mine şi n-ar fi 
avut de ce; încremenisem de-a binelea. 

Pe urmă şina a început să vibreze sub fundul meu şi la 
câteva secunde, căprioara a ridicat capul, întors spre spate, 
către Castle Rock. Stătea acolo, mângâind aerul cu nasul 
negru ca ramurile copacilor. Pe urmă a dispărut din trei 
salturi stângace, pierzându-se în pădure fără niciun 
zgomot, în afară de cel al unei ramuri uscate, care s-a rupt 
cu un trosnet ca de pistol de start. 

Am stat acolo, uitându-mă fermecat la locul în care 
stătuse, până când zgomotul mărfarului a străpuns liniştea. 
Pe urmă m-am lăsat să alunec înapoi pe rambleu, în locul în 
care dormeau ceilalţi. 

S-au trezit, căscând şi scărpinându-se, la trecerea 
înceată şi zgomotoasă, a mărfarului. Au fost ceva discuţii 
amuzate şi agitate despre „cazul fantomei ţipătoare”, cum i- 
a zis Chris, dar nu atât de multe pe cât ţi-ai imagina. La 
lumina zilei, părea mai curând o prostie decât ceva 
interesant - aproape jenant. Cel mai bine era să fie dată 
uitării. 

Îmi stătea pe vârful limbii să le spun de căprioară, dar în 
cele din urmă nu am făcut-o. A fost un lucru pe care l-am 
păstrat numai pentru mine. Nu am vorbit şi nu am scris 
despre el până acum, astăzi. Şi trebuie să-ţi spun că pare 
ceva mărunt aşa, pus pe hârtie, aproape neînsemnat, însă 
pentru mine a fost partea cea mai frumoasă a acelei 
excursii, partea cea mai curată şi a fost un moment la care 
m-am trezit revenind, aproape negreşit, de câte ori am avut 
necazuri în viaţă - în prima mea zi pe teren în Vietnam, 


când un prieten a venit în luminişul în care ne aflam cu o 
mână peste nas, dar când i-am dat mâna la o parte, nu era 
niciun nas, pentru că-i fusese smuls de un glonţ; în 
momentul în care medicul ne-a spus că exista posibilitatea 
ca fiul nostru cel mic să aibă hidrocefalie (s-a dovedit că el 
doar avea capul mai mare, atâta tot, slavă Domnului); în 
săptămânile lungi şi nebune de dinaintea morţii mamei 
mele. Mă trezeam că gândul mi se întorcea la dimineaţa 
aceea, la pielea întoarsă şi roasă a urechilor ei, la licărirea 
albă a cozii ei. Dar opt sute de milioane de chinezi „roşii” nu 
dau doi bani pe chestia asta, nu? Cele mai importante 
lucruri sunt lucrurile cel mai greu de rostit, căci cuvintele le 
diminuează. Este greu să-l faci pe un străin să-i pese de 
lucrurile bune din viaţa ta. 


21 


Şinele virau acum spre sud-vest şi treceau printr-o 
pepinieră de brazi şi tufişuri dese. Am avut parte de un mic- 
dejun de mure târzii, dintr-unul dintre tufişurile acelea, dar 
murele nu te satură niciodată; stomacul îţi acordă o 
amânare de treizeci de minute şi pe urmă începe să 
chiorăie din nou. Ne-am întors la şine - se făcuse deja în jur 
de opt - şi am luat o pauză. Aveam gurile de o culoare 
purpurie închisă şi busturile goale zgâriate de rugii de 
mure. Vern îşi dorea posac, în gura mare, două ouă prăjite, 
cu bacon alături. 

Aceasta a fost ultima zi de caniculă şi cred că a fost cea 
mai fierbinte dintre toate. Norii fugari de dimineaţă s-au 
topit şi până la nouă, cerul avea culoarea ştearsă a oţelului 
şi te facea să-ţi fie şi mai cald, privindu-l numai. Transpiram 
şi sudoarea ni se scurgea pe obraji şi pe spate, lăsând dâre 
curate pe funinginea şi jegul adunate pe noi. Ţânţarii şi 
muştele negre roiau şi se înghesuiau în jurul capetelor 
noastre în nori tot mai mari. Ştiam că mai aveam de mers 
încă treisprezece, poate chiar şaisprezece kilometri şi asta 


nu ne făcea deloc să ne simţim mai bine. Însă fascinația 
acelui lucru ne atrăgea şi ne făcea să mergem mai repede 
decât ar fi fost cazul pe căldura aceea. Eram toţi înnebuniţi 
să vedem trupul copilului acela - nu pot să spun mai simplu 
sau mai cinstit de-atât. Indiferent dacă era inofensiv sau 
dacă ar fi avut puterea să alunge somnul cu o mie de visuri 
deformate, voiam să-l vedem. Cred că ajunsesem să credem 
că meritam să-l vedem. 

Era cam nouă şi jumătate când Teddy şi Chris au zărit 
apă în faţă - au strigat la mine şi la Vern. Am dat fuga unde 
stăteau ei. Chris râdea, încântat. 

— Uitaţi-vă acolo! Castorii au făcut asta! Ne-a arătat el. 

Era într-adevăr opera castorilor. Pe sub rambleul căii 
ferate, puţin mai în faţă, trecea un canal larg, iar castorii îi 
închiseseră capătul din dreapta cu un dig ordonat şi 
complicat, aşa cum le fac ei - bețe şi ramuri unite între ele 
cu frunze, nuiele şi noroi uscat. Într-adevăr, castorii sunt 
nişte vietăţi mititele al naibii de muncitoare. În spatele 
digului era un iaz cu apa limpede şi lucitoare, oglindind 
strălucitor lumina soarelui. Casele castorilor se ridicau şi 
coborau din apă în mai multe locuri - păreau nişte igluuri 
din lemn. Un pârâiaş se scurgea la capătul depărtat al 
iazului şi copacii care-l mărgineau erau albi ca oasele, roşi 
până la o înălţime de aproape un metru în unele locuri. 

— Cei de la căile ferate or să radă ăsta de-aici cât de 
curând, a spus Chris. 

— De ce? A întrebat Vern. 

— Nu pot să-şi facă un iaz aici, a spus Chris, ar tăia pe 
dedesubt fosta linie de cale ferată. De-aia au făcut canalul 
ăsta, de la bun început. Or să împuşte vreo câţiva castori şi 
or să îi sperie pe restul şi apoi or să le dărâme digul. Pe 
urmă aici o să fie din nou o mlaştină, cum probabil că a fost 
şi înainte. 

— Cred că asta o să le fie soarta, a spus Teddy. 

Chris a ridicat din umeri. 


— Cine să-şi bată capul cu castorii? În niciun caz Great 
Western sau Southern Maine. 

— Crezi că e destul de adânc să înotăm? A întrebat Vern, 
uitându-se lacom la apă. 

— E o singură cale să aflăm, a spus Teddy. 

— Care intră primul? Am întrebat eu. 

— Eu, a spus Chris. A coborât rambleul în fugă, 
aruncându-şi tenişii şi deznodându-şi cămaşa de la şolduri 
cu o smucitură. Şi-a dat jos pantalonii şi chiloţii dintr-o 
singură mişcare, cu degetele mari. A ţopăit întâi într-un 
picior şi pe urmă în celălalt, ca să-şi scoată şosetele. Pe 
urmă s-a aruncat razant, să nu intre prea adânc în apă. A 
ieşit la suprafaţă, scuturând capul ca să-şi scoată părul ud 
din ochi. 

— E al dracului de mişto! A strigat. 

— Cât e de adâncă? L-a întrebat la rândul lui Teddy. Nu 
ştia să înoate. 

Chris s-a aşezat în picioare în apă şi umerii i-au ieşit la 
suprafaţă. Am văzut ceva pe unul din ele - un ceva negru- 
cenuşiu. Am hotărât că era o bucată de noroi şi am uitat-o 
cu totul. Dacă m-aş fi uitat mai atent, m-aş fi scutit de o 
mulţime de coşmaruri de mai târziu. 

— Haideţi în apă, fricoşilor! 

Chris s-a întors cu spatele şi a sprintat de-a curmezişul 
iazului într-un fel de bras neîndemânatic, s-a întors şi a 
venit înapoi. Până atunci, eram toţi dezbrăcaţi. Vern a intrat 
următorul şi apoi eu. 

A fost fantastic când am intrat în apă - limpede şi rece. 
Am înotat până la Chris, delectându-mă cu senzaţia 
mătăsoasă că nu aveam nimic altceva pe mine decât apa. M- 
am aşezat în picioare şi ne-am rânjit unul la celălalt. 

— Marfă! Am zis amândoi în acelaşi timp. 

— Labă tristă ce eşti, a spus el, m-a împroşcat cu apă în 
faţă şi s-a dus înot în celălalt capăt. 

Am tândălit în apă aproape o jumătate de oră, până ne- 
am dat seama că iazul era plin de lipitori. Ne-am scufundat, 


am înotat pe sub apă, ne-am băgat la fund unul pe altul. Nu 
ne-am dat seama de nimic. Pe urmă Vern s-a dus înot până 
în partea mai puţin adâncă, s-a scufundat şi a stat în mâini. 
Când a scos picioarele la suprafaţă, într-un V cam tremurat, 
dar triumfător, am văzut că le avea acoperite de nişte 
umflături negru-cenuşii, la fel ca aceea pe care o văzusem 
pe umărul lui Chris. Erau limacşi - din cei mari. 

Chris a rămas cu gura căscată. lar eu am simţit că 
sângele din mine se face ca gheaţa. Teddy a ţipat, cu o faţă 
de parcă ar fi fost Dale. Pe urmă toţi trei ne-am repezit spre 
mal, grăbindu-ne cât puteam de mult. Acum ştiu mai multe 
despre lipitori decât ştiam pe-atunci, dar faptul că sunt 
aproape inofensive n-a avut nici pe departe darul să-mi 
alunge oroarea aproape dementă faţă de ele, pe care am 
căpătat-o din ziua aceea, din iazul castorilor, în salivă, au un 
anestezic local şi un anticoagulant, ceea ce înseamnă ca 
gazda nu simte nimic când i se lipesc de corp. Dacă nu se 
întâmplă să le vezi, continuă să se hrănească până când 
corpurile lor umflate, dezgustătoare, cad de pe tine sătule, 
ori până când plesnesc pur şi simplu. 

Am ieşit pe mal şi pe Teddy l-a apucat un paroxism isteric, 
uitându-se la corpul lui. Ţipa şi-şi desprindea lipitorile de pe 
trupul gol. 

Vern a ieşit la suprafaţă şi s-a uitat la noi nedumerit. 

— Ce dracu' l-a apu... 

— Lipitori! A ţipat Teddy, smulgând două de pe coapsele 
care-i tremurau şi aruncându-le cât a putut de departe. 

— Mizerabilele şi nenorocitele de lipitorii 

Glasul i-a devenit strident la ultimul cuvânt. 

— Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! 
Plângea Vern. A înotat dintr-un capăt în celălalt al iazului şi 
a ieşit poticnindu-se. 

Mi-era în continuare frig; căldura zilei aceleia era 
suspendată, îmi spuneam încontinuu să mă controlez. Să nu 
mă apuce urlatul. Să nu fiu căcăcios. Am smuls o jumătate 
de duzină de pe braţe şi încă vreo câteva de pe piept. 


Chris mi-a întors spatele. 

— Gordie? Mai sunt? Dă-le jos dacă mai sunt, te rog, 
Gordie! Mai erau încă cinci sau şase, coborând pe spatele 
lui ca nişte nasturi groteşti. Le-am smuls corpurile moi, fără 
oase, de peel. 

Am adunat şi mai multe de pe picioare şi pe urmă l-am 
pus pe Chris să mi le ia de pe spate. 

Începeam să mă mai liniştesc... şi atunci s-a întâmplat să 
mă uit în jos şi să o văd pe bunica tuturor lipitorilor pe 
testiculele mele, cu corpul umflat de patru ori faţă de 
dimensiunile normale. Pielea neagră-cenuşie îi devenise 
roşie-purpurie ca o vânătaie. Atunci am început să-mi pierd 
controlul. Nu pe dinafară, sau cel puţin nu în stil mare, ci pe 
dinăuntru, acolo unde contează. 

Am vrut să-i dau jos de pe mine corpul lunecos şi lipicios, 
cu dosul palmei. A rămas tot acolo. Am vrut să încerc din 
nou, dar pur şi simplu nu am putut să o ating. M-am întors 
la Chris, am încercat să vorbesc, n-am putut, dar în schimb 
i-am arătat. Obrajii lui, deja cenuşii, au devenit şi mai albi. 

— Nu pot s-o dau jos, am spus printre buzele amorţite. 

Tu... poţi să... 

Însă el s-a dat în spate, scuturând din cap, cu gura 
diformă. 

— Nu pot, Gordie, a spus el, neputând să-şi mute 
privirea, îmi pare rău, dar nu pot. Nu. Oh, nu! 

S-a întors cu spatele la mine, s-a aplecat cu o mână pusă 
pe mijloc ca un valet dintr-o comedie muzicală şi a vărsat 
într-un tufiş de ienuperi. 

Trebuie să te controlezi, mi-am spus, uitându-mă la 
lipitoarea care atârna de mine ca o ţăcălie dementă. 

Corpul i se umfla în continuare vizibil. Trebuie să te 
controlezi şi să o dai jos. Fii tare. Este ultima. Ultima. 

Am întins din nou mâna acolo jos, am apucat de ea şi mi 
s-a spart între degete. Propriul meu sânge mi s-a scurs în 
palmă şi pe partea dinăuntru a încheieturii mâinii, într-un 
jet cald. Am început să plâng. 


Plângând, m-am dus la haine şi m-am îmbrăcat. Voiam să 
încetez să mai plâng, dar pur şi simplu nu eram în stare să 
închid zăgazurile lacrimilor. Pe urmă au început şi 
tremurăturile, care au agravat şi mai mult lucrurile. Vern a 
venit la mine în fugă, tot gol. 

— Le-am dat jos, Gordie? Le-am dat jos de pe mine? 

Le-am dat jos de pe mine? 

Se învârtea în jurul meu ca un dansator nebun pe o scenă 
de carnaval. 

— Le-am dat jos? Îm? Îm? Le-am dat jos, Gordie? 

Ochii lui se învârteau de jur împrejur, la fel de holbaţi şi 
de albi ca ai cailor din ipsos ai unui carusel. 

Am dat din cap că le dăduse jos şi am continuat să plâng. 
Mi s-a părut că plânsul avea să-mi fie noua carieră. Mi-am 
băgat cămaşa în pantaloni şi am închis nasturii până sus. 
Mi-am pus ciorapii şi tenişii. Încetul cu încetul, lacrimile au 
început să se mai potolească. În cele din urmă n-au mai 
rămas decât câteva suspine şi gemete, şi apoi au dispărut şi 
ele. 

Chris a venit la mine, ştergându-se la gură cu o mână de 
frunze de ulm. Avea ochii larg deschişi, muţi şi spăşiţi. 

După ce ne-am îmbrăcat toţi, am rămas acolo, uitându-ne 
o clipă unii la ceilalţi şi pe urmă am început să ne căţărăm 
pe rambleul căii ferate. M-am mai uitat o dată în urmă la 
lipitoarea crăpată, care zăcea în tufişurile pe care le 
jucasem în picioare, ţipând şi chinuindu-ne să scăpăm de 
ele. Părea dezumflată... dar tot amenințătoare. 

Paisprezece ani mai târziu, am vândut primul roman şi 
am făcut prima vizită la New York. 

— O să fie o petrecere de trei zile, mi-a spus, la telefon, 
noul meu redactor. Persoanele care au prostii în cap vor fi 
împuşcate pe loc. Însă, bineînţeles, că au fost trei zile de 
prostii fără sfârşit. 

Câtă vreme am stat acolo, am vrut să fac toate lucrurile 
obişnuite pe care le fac vizitatorii unui oraş - să văd un 
spectacol la Radio City Music Hali, să urc la ultimul etaj în 


Empire State Building (dă-l dracului de World Trade 
Center; clădirea pe care s-a cocoţat King Kong în 1933 o să 
fie pentru mine întotdeauna cea mai înaltă clădire din 
lume), să vizitez Times Square noaptea. Keith, redactorul 
meu, a fost peste poate de încântat să-mi prezinte oraşul 
său. Ultima chestie turistică pe care am făcut-o a fost o 
plimbare cu feribotul din Staten Island şi, stând sprijinit de 
balustradă, s-a întâmplat să mă uit în jos şi am văzut o 
mulţime de prezervative folosite plutind pe apa liniştită. Şi 
am avut un moment de retrăire aproape completă - sau 
poate a fost doar un episod de călătorie în timp. În orice 
caz, o secundă m-am aflat literalmente în trecut, oprit la 
jumătatea rambleului şi privind în urmă lipitoarea crăpată: 
moartă, dezumflată... dar tot amenințătoare. 

Keith a văzut probabil ceva pe faţa mea, pentru că mi-a 
spus: 

— Nu e prea plăcut la vedere, nu? 

Am scuturat din cap, vrând să-i spun că nu avea pentru 
ce să se scuze, vrând să-i spun că nu trebuie să vii până la 
Marele Măr şi să te plimbi cu feribotul ca să vezi 
prezervative folosite, vrând să-i spun: Singurul motiv 
pentru care scrie cineva povestiri este că, în acest fel, poate 
să înțeleagă trecutul şi să se pregătească pentru o viitoare 
nemurire; de aceea toate verbele din povestiri sunt la 
timpul trecut, bunul meu Keith, chiar şi cele care se vând în 
milioane de exemplare de buzunar. Singurele două forme 
utile de artă sunt religia şi povestirile. 

Eram destul de beat în noaptea aceea, după cum 
probabil că ţi-ai dat seama. 

Ce am reuşit să-i spun a fost: 

— Mă gândeam la altceva, asta-i tot. 


22 


Cele mai importante lucruri sunt lucrurile cel mai greu 
de spus. 


Am mers mai departe pe şine - nu ştiu cât de departe - şi 
începeam să-mi spun: Bine, în regulă, o să fiu în stare să 
trec peste asta, oricum s-a sfârşit, era doar o mână de 
lipitori, ce naiba; mă gândeam încă la asta când vederea mi- 
a fost acoperită brusc de valuri de albeaţă şi am căzut. 

Cred că am căzut destul de râu, dar aterizarea pe 
traverse a fost ca un plonjon într-un pat moale din fulgi. 
Cineva m-a întors. Atingerea mâinilor a fost slabă şi lipsită 
de importanţă. Chipurile lor erau nişte baloane fără trup, 
privindu-mă de la o înălţime de kilometri întregi. 

Se uitau aşa cum trebuie că se uită arbitrul la un boxer 
care zace la podea, ameţit de loviturile primite, iar acum 
profită de cele zece secunde de odihnă la podea. Cuvintele 
lor ajungeau la mine în oscilaţii blânde, apărând şi 
dispărând. 

-... el? 

-... fie toți... 

-... dacă crezi că soarele... 

— Gordie, eşti... 

Pe urmă probabil că am spus ceva cam fără sens pentru 
că au început să pară cu adevărat neliniştiţi. 

— Mai bine hai să-l ducem înapoi, omule, a spus Teddy şi 
pe urmă albeaţa a acoperit din nou totul. 

După ce s-a risipit, mi s-a părut că mă simţeam bine. 
Chris stătea aplecat deasupra mea. 

— Mă auzi, Gordie? Mă auzi, omule? 

— Da, am spus eu şi m-am ridicat. În faţa ochilor, mi-a 
explodat un furnicar de puncte negre şi am leşinat din nou. 
Am aşteptat să văd dacă punctele alea mai apar şi când nu 
au mai apărut, m-am ridicat în picioare. 

— M-ai speriat de m-am căcat pe mine, Gordie, mi-a spus 
el. Vrei o gură de apă? 

— Da. 

Mi-a dat bidonul lui, pe jumătate plin cu apă şi am dat pe 
gât trei înghiţituri. 

— De ce ai leşinat, Gordie? M-a întrebat Vern agitat. 


— Am făcut marea greşeală să mă uit la faţa ta, i-am spus 
eu. 

— Tiii-iiii-iiii! A cotcodăcit Teddy. Al dracu' Gordie! 
Pişăciosule! 

— Eşti sigur că te simţi bine? A insistat Vern. 

— Da. Sigur. A fost... rău un minut. Mă gândeam la 
lipitorile alea. 

Au încuviinţat din cap cu feţe serioase. Am făcut o pauză 
la umbră şi apoi am plecat mai departe, eu şi Vern peo 
parte a şinelor, Chris şi Teddy pe partea cealaltă. Ne 
gândeam că trebuia să ne apropiem. 


23 


Nu eram atât de aproape pe cât credeam şi dacă am fi 
avut minte să ne uităm o clipă pe harta rutieră, ne-am fi dat 
seama de ce. Ştiam că leşul lui Ray Brower trebuia să fie 
aproape de Back Harlow Road, care se înfundă pe malul lui 
Royal River. O altă estacadă duce calea ferată GS&WM 
dincolo de Royal. Deci iată ce ne-am gândit noi: dacă ne 
apropiam de Royal, ne apropiam de Back Harlow Road, 
unde parcaseră Billy şi Charlie când l-au văzut pe băiat. Şi 
de vreme ce Royal River era la numai şaisprezece kilometri 
de Castle River, ne făcuserăm socoteala că până acolo o s-o 
boierim. 

Dar ăia şaisprezece kilometri erau măsuraţi în linie 
dreaptă, iar calea ferată nu era dreaptă între Castle şi 
Royal. De fapt, făcea un mic ocol ca să evite o regiune 
deluroasă, friabilă, numită Şicana. De fapt, am fi văzut 
ocolul dacă ne-am fi uitat pe o hartă şi ne-am fi dat seama 
că, în loc de şaisprezece kilometri, aveam de mers vreo 
douăzeci şi cinci şi jumătate. 

Chris a început să bănuiască adevărul, când amiaza a 
venit şi a trecut, iar noi încă nu vedeam Royal River. Ne-am 
oprit, iar el s-a căţărat într-un pin înalt şi a aruncat o privire 
de jur-împrejur. A coborât şi ne-a dat un raport cât se poate 


de simplu: se făcea cel puţin patru până ajungeam la Royal 
River şi asta doar dacă o luam repede din loc, fără să mai 
pierdem timpul. 

— Ah, fir-ar al dracului] a strigat Teddy. Şi-acum ce ne 
facem? 

Ne-am uitat unii la alţii, la feţele noastre obosite. Eram 
înfometați şi furioşi. Marea aventură se transformase într-o 
lungă caznă - murdară şi uneori înfricoşătoare. Probabil că 
acasă începuse să ni se simtă deja lipsa şi dacă Milo 
Pressman nu chemase încă poliţia, era posibil să o fi făcut-o 
mecanicul trenului care trecuse pe estacadă. Plănuiserăm 
să facem autostopul la întoarcerea la Castle Rock, însă ora 
patru însemna doar trei ore înainte să se lase întunericul şi 
nimeni nu ar fi luat în maşină patru puşti, pe un drum de 
ţară, după lăsarea întunericului. 

Am încercat să-mi readuc în amintire imaginea calmă a 
căprioarei mele, păscând iarba verde a dimineţii, însă până 
şi ea mi s-a părut prăfuită şi nefolositoare, cu nimic mai 
bună decât imaginea trofeului împăiat de deasupra 
şemineului, din cabana de vânătoare a vreunui tip, cu ochii 
daţi cu spray ca să capete o strălucire falsă de viaţă. 

În cele din urmă, Chris a spus: 

— Oricum, e mai aproape să mergem înainte. Să-i dăm 
drumu'. 

S-a întors şi a pornit-o de-a lungul şinelor cu tenişii lui 
prăfuiţi, cu capul în jos, iar umbra doar cât o băltoacă la 
picioarele lui. După vreun minut, l-am urmat şi noi, ceilalţi, 
unul după altul, în şir indian. 


24 


În anii scurşi între momentul acela şi scrierea acestor 
amintiri, m-am gândit incredibil de puţin la acele două zile 
din septembrie, cel puţin conştient. Asocierile pe care le 
scot la suprafaţă amintirile sunt la fel de neplăcute ca şi 
cadavrele înecate în râu, scoase la suprafaţă de loviturile de 


tun. Ca urmare, nu am pus niciodată cu adevărat la îndoială 
decizia noastră de a merge mai departe pe calea ferată. 
Altfel spus, m-am minunat de multe ori ce am decis să 
facem, dar niciodată de felul în care am făcut-o. 

Însă acum îmi vine în minte un scenariu cu mult mai 
simplu. Sunt convins că, dacă ar fi apărut ideea, ar fi fost 
respinsă - să mergem pe şine ne-ar fi părut mai ca lumea, 
mai marfă, cum ziceam pe-atunci. Poate că Chris, Teddy şi 
Vern mai erau în viaţă şi astăzi. Nu, nu au murit în pădure 
sau pe calea ferată; în povestirea asta nu moare nimeni, cu 
excepţia câtorva lipitori şi a lui Ray Brower şi, dacă vrei să 
fii complet cinstit în această privinţă, el era mort dinainte ca 
povestea să înceapă. Însă este adevărat ca, din cei patru 
care au dat cu banul cine se duce la magazinul Florida să ia 
provizii, numai cel care s-a dus mai este în viaţă. Bătrânul 
Marinar, la treizeci şi patru de ani, cu tine, Bunule Cititor, în 
rol de invitat la nuntă (în acest moment, ar trebui să întorci 
cartea la coperta a patra să vezi dacă ochiul meu te reţine 
cu vraja lui?)... Dacă sesizezi o oarecare frivolitate din 
partea mea, ai dreptate - dar poate că am un motiv. La o 
vârstă la care toţi patru am fi fost consideraţi prea tineri şi 
imaturi să fim preşedinţi, trei dintre noi sunt morţi. lar dacă 
evenimentele mărunte au într-adevăr ecouri din ce în ce 
mai ample de-a lungul timpului, da, dacă am fi făcut ceea ce 
era simplu şi am fi făcut autostopul până în Harlow, ei ar 
mai fi în viaţă astăzi. 

Puteam să facem autostopul pe Route 7, până la biserica 
Shiloh, care se afla la intersecţia autostrăzii cu Back Harlow 
Road (cel puţin până în 1967, când a fost distrusă de un 
incendiu atribuit unui vagabond care a aruncat neglijent un 
muc de ţigară aprins). Cu o doză rezonabilă de noroc, 
puteam să ajungem la locul unde se afla cadavrul până la 
apusul din ziua precedentă, însă ideea nu ar fi avut şanse 
de reuşită. N-ar fi fost desfiinţată cu argumente bine 
întemeiate şi cu retorica unei societăţi de dezbateri, ci cu 
mormăieli înfundate şi priviri încruntate şi băşini şi cu 


arătatul degetului mijlociu. Partea verbală a discuţiilor ar fi 
avansat cu contribuţii tranşante şi scăpărătoare cum ar fi: 
„Nu, fir-ar al dracului”, „E o tâmpenie” şi vechea rezervă de 
nădejde, „Mama ta a avut vreun copil care a supravieţuit?” 

Nespusă - poate că era prea fundamental să fie rostită - 
era ideea că era ceva mare. Nu era vorba de aruncat 
pocnitori aiurea sau de uitat în buda fetelor în Harrison 
State Park, prin găurile nodurilor din scândurile din spate. 
Era ceva de aceeaşi categorie cu prima partidă de sex sau 
cu înrolarea în armată sau cu cumpărarea legală a primei 
sticle de băutură - pur şi simplu să intri în magazin, dacă 
mă înţelegi, să alegi o sticlă de whisky scoţian bun, să-i arăţi 
casierului carnetul de încorporare şi permisul de 
conducere, apoi să ieşi cu un rânjet pe faţă şi cu punga aia 
maro în mână, membru al unui club, cu doar câteva 
drepturi şi privilegii în plus faţă de bătrâna noastră casă din 
copac, cu acoperişul din tablă. 

Toate evenimentele fundamentale au ritualuri complicate, 
ritualurile trecerii, coridorul magic în care se produce 
schimbarea. Să-ţi cumperi prezervative. Să te prezinţi în 
faţa preotului. Să ridici mâna pentru depunerea 
jurământului. Sau, dacă vrei, să te duci pe calea ferată ca 
să-ţi întâmpini un prieten de vârsta ta la jumătatea 
drumului, cum băteam eu jumătate din Grand Street ca să-i 
ies în cale lui Chris când venea la mine acasă sau cum bătea 
Teddy jumătate din Gates Street ca să mă întâmpine pe 
mine, când mă duceam eu acasă la el. Părea că aşa se 
cuvenea să faci, pentru că ritualul trecerii este un coridor 
magic şi, ca atare, întotdeauna avem grijă să existe un 
culoar - locul pe unde mergi când te căsătoreşti, pe unde 
eşti dus când eşti înmormântat. Coridorul nostru era 
reprezentat de perechea aceea de şine şi mergeam drept 
printre ele, îndreptându-ne grăbiţi spre indiferent ce putea 
să însemne asta. Probabil că nu faci autostopul pe un 
asemenea drum. Şi poate ne-am mai gândit şi că aşa 
trebuia să fie, să se dovedească mai greu decât ne 


aşteptam. Evenimentele care ne-au însoţit drumul l-au 
transformat în ceea ce bănuisem tot timpul că era: o treabă 
serioasă. 

Ce nu știam pe când ocoleam Şicana era că Billy Tessio, 
Charlie Hogan, Jack  Mudgett, Norman  „Pufosu” 
Brackowicz, Vince Desjardins, Ochiosul, fratele mai mare al 
lui Chris şi însuşi Ace Merrill erau pe drum să se uite şi ei la 
cadavru - într-un fel ciudat, Ray Brower devenise celebru şi 
secretul nostru se transformase într-un adevărat spectacol 
itinerant. Se înghesuiau în Fordul model '52 al lui Ace, cu 
plafonul coborât şi Studebaker-ul model '54 al lui Vince, 
exact când porneam în ultima etapă a excursiei noastre. 

Billy şi Charlie reuşiseră să păstreze enormul secret doar 
vreo douăzeci şi patru de ore. Pe urmă, Charlie i l-a spus lui 
Ace în timp ce jucau biliard, şi Billy i l-a spus lui Jack 
Mudgett în timp ce umblau după jante pentru maşină, pe 
podul Boom Road. Şi Ace şi Jack au jurat solemn pe numele 
mamelor lor să păstreze secretul şi aşa s-a întâmplat că toţi 
din gaşca lor au aflat secretul până la amiază. Îţi dai seama 
ce părere aveau nenorociţii ăia despre mamele lor. 

S-au adunat toţi la sala de biliard şi Pufosul Brackowicz a 
avansat o teorie (pe care ai auzit-o înainte, Bunule Cititor) 
că puteau să devină eroi cu toţii - ca să nu mai zicem şi 
personalităţi instantanee de radio şi de televiziune - prin 
„descoperirea” cadavrului. Tot ce le trebuia, a susţinut 
Pufosul, erau două maşini cu portbagajele înţesate cu scule 
de pescuit. După ce găseau cadavrul, povestea lor era gata. 
Voiam să scoatem vreo câteva ştiuci din Royal River, 
domnule poliţist. Hi-hi-hi! Şi uite ce-am găsit. 

O forjau pe drumul dinspre Castle Rock către zona Back 
Harlow, exact când am început noi, într-un târziu, să ne 
apropiem. 


25 


Norii au început să se adune pe cer cam în jurul orei 
două, însă niciunul dintre noi nu i-a luat în serios. Nu mai 
plouase de la începutul lui iulie, aşa că de ce ar fi plouat 
tocmai atunci? Însă ei au continuat să se adune la sud faţă 
de noi, cumuluşi sub formă de coloane imense, purpurii ca 
vânătăile şi au început să se îndrepte încet spre noi. l-am 
privit cu atenţie, căutând cu privirea pelicula aceea de sub 
ei, care însemna că ploua deja la treizeci de kilometri de 
locul acela sau la optzeci. Însă deocamdată nu ploua. Doar 
se adunau norii. 

Vern făcuse o băşică la călcâi, aşa că ne-am oprit şi ne-am 
odihnit cât timp el şi-a căptuşit tenisul stâng la călcâi cu 
muşchi luat de pe coaja unui stejar bătrân. 

— O să plouă, Gordie? A întrebat Teddy. 

— Cred că da. 

— Rahat! A zis el şi a oftat. Sfârşit de tot rahatul pentru o 
zi de tot rahatul. 

Am râs şi mi-a făcut cu ochiul. 

Am pornit din nou la drum, acum ceva mai încet, din 
respect pentru piciorul rănit al lui Vern. lar de la două la 
trei, aspectul luminii acelei zile a început să se schimbe şi 
am ştiut sigur că se apropia ploaia. Aerul era la fel de 
fierbinte şi parcă mai umed chiar, dar ştiam. Şi păsările. 
Parcă apăreau de nicăieri şi se năpusteau pe cer, ciripind şi 
răstindu-se strident unele la altele. Şi lumina. De la 
strălucirea uniformă, percutantă, părea să se transforme în 
ceva filtrat, aproape perlat. Umbrele noastre, care 
începuseră din nou să se lungească, deveneau în acelaşi 
timp tulburi şi neclare. Soarele începuse să intre şi să iasă 
din smocurile groase de nori, iar spre sud, cerul căpătase o 
nuanţă  arămie. Ne-am uitat la cumuluşii care se 
îngrămădeau din ce în ce mai aproape, fascinaţi de 
mărimea şi de ameninţarea lor mută. Din când în când, 
părea că filează un bec uriaş în interiorul câte unuia dintre 
ei, transformându-le instantaneu culoarea purpurie, vânătă, 
într-un gri deschis. Am văzut un trident zigzagat de fulger, 


săgetând de dedesubtul norului cel mai apropiat. Atât de 
strălucitor, încât mi-a întipărit un tatuaj albastru pe retine. 
A fost urmat de o salvă de tunete prelungi şi 
cutremurătoare. 

Ne-am văitat puţin că o să ne apuce ploaia, dar numai 
pentru că la asta ne şi aşteptam - sigur că de-abia 
aşteptam. Rece şi reconfortantă... şi fără lipitori. 

Puțin după trei şi jumătate, am văzut o apă curgătoare 
printre nişte copaci. - Ăsta e! A strigat Chris. Ăsta e Royal! 

Am început să mergem mai repede, cu un nou elan. De- 
acum, furtuna începea să se apropie. Aerul a început să se 
agite şi temperatura a părut să scadă cu zece grade în 
câteva secunde. M-am uitat în jos şi am văzut că umbra 
dispăruse cu totul. 

Mergeam din nou câte doi, fiecare pereche cu ochii pe o 
parte a rambleului căii ferate. Aveam gura uscată şi îmi 
zvâcnea de o încordare, care-mi dădea aproape o stare de 
vomă. Soarele a intrat după alţi nori, dar de data aceasta 
nu a mai apărut. O clipă, marginile norilor au părut tivite cu 
aur, ca un nor de pe o ilustrație a Vechiului Testament din 
Biblie, şi apoi pântecul purpuriu al norului care se deplasa 
încet a ascuns orice urmă de soare. Ziua a devenit sumbră - 
norii înghiţeau cu repeziciune ultimele urme de albastru. 
Simţeam mirosul râului atât de lămurit, de parcă am fi fost 
cai - sau poate era mirosul ploii, care se impregnase şi el în 
aer. Deasupra noastră era un ocean, într-un sac subţire, 
care se putea sfâşia în orice secundă, dezlănţuind potopul. 

Am continuat să mă uit în tufăriş, dar ochii îmi erau atraşi 
permanent de cerul clocotitor, agitat; în culorile sale tot mai 
închise puteai să desluşeşti orice pieire ţi-ar fi dat prin 
minte: prin apă, foc, vânt, grindină. Vântul rece a devenit 
tot mai persistent, şuierând printre pini. 

Un fulger apărut brusc, de neimaginat, s-a repezit în jos, 
parcă chiar de deasupra capului, făcându-mă să ţip şi să-mi 
pun mâinile la ochi. Dumnezeu mi-a făcut o fotografie: un 
băieţel, cu cămaşa legată la brâu, cu pielea găinii pe pieptul 


dezgolit şi zgură pe obraji. Am auzit un copac despicat, 
căzând la nici şaizeci de metri. Trosnetul tunetului care a 
urmat m-a făcut să mă încovoi. Îmi doream să fiu acasă, 
citind o carte bună, într-un loc ferit... ca de exemplu jos, în 
pivniţa de cartofi. 

— lisuse! A strigat Vern cu o voce ascuţită, pe care 
pusese stăpânire frica. lisuse Hristoase, uitaţi-vă la asta! 

Am întors privirea în direcţia în care arăta Vern şi am 
văzut o minge de foc albă-albăstrie, rostogolindu-se pe şina 
din stânga a căii ferate GS&WM, pârâind şi şuierând al 
naibii, ca o pisică opărită. A trecut în goană pe lângă noi, 
când ne-am întors s-o vedem, consternaţi, conştienţi pentru 
prima oară că puteau să existe asemenea lucruri. La şapte 
metri de noi a făcut deodată trosc!! Şi a dispărut pur şi 
simplu, lăsând în urmă un miros greţos de ozon. 

— De fapt, ce naiba caut eu aici! A mormăit Teddy. 

— Ce mai ploaie! A exclamat Chris fericit, cu faţa întoarsă 
în sus. O să fie o ploaie cum n-aţi crezut că există. 

Dar eu eram de părerea lui leddy. Priveam în sus la cerul 
acela şi aveam o senzaţie înspăimântătoare de ameţeală. 
Era mai curând ca şi cum m-aş fi uitat într-un tunel profund 
misterios, ca de marmură. Un al trăsnet s-a repezit în jos, 
făcându-ne să ne aplecăm. De această dată, mirosul de ozon 
a fost mai puternic, mai prompt. Tunetul a venit fără o 
pauză premergătoare perceptibilă. 

Îmi mai ţiuiau urechile de la el, când Vern a început să 
orăcăie triumfător: „ACOLO! ACOLO E! CHIAR ACOLO! ÎL 
VĂD!” 

Il şi văd pe Vern, chiar în clipa asta, dacă vreau - nu 
trebuie decât să mă las pe spate o clipă şi să închid ochii. În 
picioare, pe şina din stânga, ca un explorator la prova 
corăbiei sale, cu o mână ferindu-şi ochii de străfulgerarea 
argintie a fulgerului care tocmai s-a descărcat şi cu cealaltă 
întinsă, arătând locul. 

Am dat fuga lângă el şi ne-am uitat. Îmi spuneam: Vern 
pur şi simplu s-a lăsat purtat de imaginaţie şi nimic mai 


mult. Însă era ceva mai mult, cu toate că o fracțiune de 
secundă mi-am dorit să nu fi fost. Lipitorile, căldura, acum 
furtuna... îi joacă feste ochii, asta-i tot. În fracțiunea aceea 
de secundă, am ştiut că nu-mi dorisem niciodată să văd un 
cadavru, nici măcar o cârtiţă călcată de maşină. 

În locul în care ne aflam, ploile timpurii din primăvară 
spălaseră în parte rambleul, lăsând în urma lor o pantă 
nesigură, acoperită cu piatră, de peste un metru. Echipele 
de întreţinere a căii ferate fie nu văzuseră din atelierele lor 
mobile galbene, cu motor diesel, ori se întâmplase foarte de 
curând şi nu se raportase încă. La baza acestui torent era 
un tufăriş mocirlos, mlăştinos, care mirosea urât. lar din 
devălmăşia rugilor de mure ieşea afară o mână albă. 

Mai respira vreunul dintre noi? Eu, unul, nu. 

Briza devenise de-acum vânt în toată puterea cuvântului 
- un vânt aspru, în rafale, care nu părea să vină dintr-o 
direcţie anume, bătându-ne intermitent şi învălmăşindu-se, 
biciuindu-ne pielea transpirată şi porii deschişi. Aproape că 
nu-mi dădeam seama. Cred că o parte din mintea mea se 
aştepta ca leddy să strige Paraşutişti pe flanc! Şi m-am 
gândit că, dacă făcea asta, aş fi putut s-o iau razna. Ar fi fost 
mai bine să vedem tot corpul, deodată, dar nu se vedea 
decât mâna aceea întinsă moale, oribil de albă, cu degetele 
aplecate pieziş, ca mâna unui băiat înecat. Ne arăta 
adevărul despre toată povestea. Explica toate cimitirele din 
întreaga lume. Imaginea mâinii aceleia mi-a revenit în 
minte de fiecare dată când am auzit sau am citit despre o 
atrocitate. Undeva, ataşat de mâna aceea, era şi restul din 
Ray Brower. 

Fulgerele scânteiau şi loveau. Tunetele trosneau după 
fiecare fulger, ca şi cum deasupra capetelor noastre ar fi 
început o cursă de maşini tunate. - C'caaaat... a făcut Chris, 
fără ca sunetele să semene cu o înjurătură, cu versiunea 
ţărănească a cuvântului că-cat, rostit cu un fir subţire de 
iarbă între dinţi, când se strică maşina de balotat - ci o 


singură silabă, lungă şi discordantă, fără nicio semnificaţie; 
un oftat care se întâmplase să treacă printre corzile vocale. 

Vern îşi lingea buzele într-un fel obsesiv, ca şi cum ar fi 
simţit mirosul vreunei noi delicatese necunoscute, a 29-a 
aromă de îngheţată de la Howard Johnson, chifle cu cârnaţi 
tibetani, melci interstelari, ceva atât de ciudat, încât în 
acelaşi timp îl excita şi-l revolta. 

Teddy stătea şi se uita doar. Iar vântul când îi dădea la o 
parte de pe urechi părul slinos, lipit şuviţe, când i-l punea la 
loc. Avea chipul complet lipsit de orice expresie. Aş putea 
spune că am văzut ceva pe acel chip şi probabil că am 
văzut, chiar, dacă mă gândesc în urmă... dar nu atunci. 

Pe mână se plimbau încolo şi încoace furnici negre. 

O şoaptă uriaşă a început să se ridice din pădure, de 
ambele părţi ale căii ferate, de parcă pădurea de-abia 
atunci ne simţise că eram pe-acolo şi comenta asta. 
Începuse să plouă. 

Picături cât un ban de-un cent îmi cădeau pe cap şi pe 
braţe. Loveau rambleul, făcând zgura, pentru o clipă, 
neagră - apoi culoarea schimbându-se la loc, după ce 
uscăciunea lacomă sugea udătura. 

Picăturile acelea mari au căzut vreo cinci secunde poate 
şi apoi s-au oprit. M-am uitat la Chris, iar ela clipit la mine. 

Pe urmă, brusc, a început furtuna, de parcă în cer ar fi 
fost tras un lanţ de duş. Zgomotul ca de şoapte s-a 
transformat într-o ceartă în gura mare. Era ca şi cum am fi 
fost daţi în vileag cu descoperirea noastră şi era 
înspăimântător. Nimeni nu-ţi vorbeşte de „eroarea 
patetică”!2: până ajungi în colegiu... şi am observat că până 
şi atunci nimeni nu credea într-adevăr că este o eroare, cu 
excepţia proştilor iremediabili. 

Chris a sărit peste marginea torentului, cu părul ud şi 
lipit de cap. L-am urmat. Vern şi Teddy au venit imediat 
după mine, dar eu şi Chris am fost primii care am ajuns la 
cadavrul lui Ray Brower. Era cu faţa în jos. Chris s-a uitat în 
ochii mei, cu o expresie calmă şi severă - chipul unui adult. 


Am încuviinţat cu o mişcare scurtă din cap, de parcă mi-ar fi 
vorbit cu voce tare. 

Cred că se afla acolo şi era relativ intact, în loc să se afle 
sus, între şine şi sfârtecat complet pentru că încerca să se 
dea la o parte când l-a lovit trenul, dându-l peste cap. 
Aterizase cu capul în direcţia şinelor, cu braţele deasupra 
capului, ca un scufundător înainte de săritură. Aterizase în 
locul acela mocirlos, care se transforma într-o mică 
mlaştină. Avea părul de culoare roşcat-închis. Umezeala din 
aer îl făcuse să se despice puţin la capete. Era sânge în el, 
dar nu prea mult, nu într-o cantitate mare. Mai scârboase 
erau furnicile. Era îmbrăcat cu un tricou uni verde închis şi 
blugi. Avea picioarele goale şi la câţiva zeci de centimetri de 
el, într-o tufă de rugi de mure, am văzut o pereche de tenişi 
murdari. Am fost descumpănit pentru o clipă - de ce elera 
acolo, iar tenişii dincolo... Pe urmă am înţeles, şi ceea ce am 
înţeles a fost ca o lovitură necinstită sub centură. Soţia, 
copiii, prietenii - toţi cred că e foarte mişto să ai o 
imaginaţie ca a mea; în afara faptului că fac o grămadă de 
bani, pot să-mi fac un mic film în minte, de câte ori lucrurile 
sunt cam neclare, în linii mari, au dreptate. Dar din când în 
când imaginaţia asta se întoarce împotriva ta şi te muşcă de 
nu te vezi, cu nişte dinţi lungi, dinţi care au fost ascuţiţi cu 
pila, ca dinţii canibalilor. Vezi lucruri pe care imediat îţi 
doreşti să nu le fi văzut, lucruri care te ţin treaz până la 
primii zori. Am văzut atunci unul din lucrurile acestea, l-am 
văzut cu o claritate şi o certitudine absolute. Fusese 
aruncat din tenişi. Trenul îi scosese tenişii din picioare, la 
fel cum scosese şi viaţa din trupul lui. 

Chestia asta mi-a lămurit, în sfârşit, absolut totul. Copilul 
era mort. Copilului nu-i era rău, copilul nu dormea. Copilul 
nu avea să se mai trezească niciodată dimineaţa şi nu avea 
să se mai cufurească de la prea multe mere şi nu avea să se 
mai aleagă vreodată cu vreo iritaţie de la iedera otrăvitoare 
şi nici să mai tocească de tot guma din capătul creionului 
Ticonderoga nr. 2 la o lucrare grea la matematică. Copilul 


era mort; mort de-a binelea. Copilul nu avea să se mai ducă 
niciodată primăvara după sticle, cu prietenii, cu un sac 
atârnat pe umăr, să adune sticlele returnabile ieşite la 
iveală de sub zăpada care se topeşte. Copilul nu avea să se 
mai trezească la două dimineaţa, pe întâi noiembrie anul 
acela, să dea fuga la baie şi să vomite o grămadă de 
bomboane ieftine de Halloween. Copilul nu avea să tragă 
vreodată de cozi fetele în clasă. Copilul nu avea să îi dea 
borşul cuiva sau să se trezească cu borşul dat pe nas. 
Copilul nu mai putea, nu mai făcea, nu va mai face, 
niciodată, nu ar fi mai trebuit, nu ar fi mai vrut, nu ar fi mai 
putut. Era la acel capăt al bateriei pe care scria NEGATIV. 
Siguranţa căreia trebuie să-i pui un bănuţ în fund. Coşul de 
gunoi de lângă catedră, care miroase întotdeauna a lemn 
de la ascuţitul creioanelor şi a coji de portocale de la 
gustare. Casa bântuită din afara oraşului, care are 
geamurile sparte, afişul cu INTRAREA INTERZISĂ, smuls 
de vânt şi aruncat pe câmp, podul plin de lilieci, pivniţa 
plină de viermi. Copilul era mort, domnule, doamnă, tinere 
domn, tânără domnişoară. Putea să treacă o zi întreagă şi 
tot nu pricepeam ce era cu distanţa dintre picioarele lui 
goale de pe pământ şi tenişii murdari care atârnau în tufiş. 
Era aproape un metru, era un catralion de ani-lumină. 
Copilul era deconectat de tenişi, fără nicio speranţă de 
reconciliere. Era mort. 

L-am întors cu faţa în sus în ploaia care turna de sus, în 
lumina fulgerelor, în trosnetele continue ale tunetelor. 

Era plin de furnici şi gândaci pe faţă şi pe gât. Îi intrau şi- 
i ieşeau vioaie de sub tricou. Avea ochii deschişi, dar 
înfricoşător de nesimetrici - unul era rostogolit peste cap 
atât de mult, că abia dacă se vedea un arc mic de pupilă; 
celălalt privea direct în furtună. Deasupra gurii şi pe barbă 
avea o urmă de spumă cu sânge uscată - de la sângele care- 
i dăduse pe nas, m-am gândit eu - şi partea dreaptă a feţei 
era sfâşiată şi acoperită de o vânătaie închisă. Cu toate 
acestea, mi-am spus eu, nu arăta chiar rău. 


Am nimerit odată într-o uşă pe care tocmai o deschidea 
fratele meu Denny şi m-am ales cu vânătăi mai urâte decât 
ale copilului, plus borşul dat pe nas şi tot m-am ales cu două 
porţii din fiecare fel la cină, după ce s-a întâmplat asta. 

Teddy şi Vern stăteau în spatele nostru şi dacă acel singur 
ochi, care se uita în sus, ar mai fi putut să vadă ceva, 
presupun că lui Ray Brower i s-ar fi părut că eram nişte 
gropari dintr-un film de groază. 

Din gură i-a ieşit un cărăbuş, a escaladat obrazul lipsit de 
tuleie, a trecut pe o frunză de urzică şi dus a fost. 

— Aţi văzut? A întrebat Teddy cu o voce ascuţită, ciudată, 
întretăiată. Pun pariu că e plin de gândaci! Pun pariu că are 
creierul... 

— Taci, Teddy, i-a spus Chris şi Teddy a tăcut, părând 
uşurat. 

Fulgerele scânteiau albastre pe cer, luminând ochiul 
băiatului. Aproape că ţi-ar fi venit să crezi că se bucura că 
fusese găsit, şi încă de băieţi de vârsta lui. Pieptul i se 
umflase şi emana un miros slab de gaz, ca mirosul băşinilor 
vechi. 

M-am întors într-o parte, sigur că o să-mi vină să vomit, 
însă aveam stomacul uscat, rezistent, calm. Brusc, mi-am 
vârât două degete pe gât, încercând să mă fac să vomit, 
având nevoie de asta, ca şi cum aş fi putut să vomit şi să 
scap de totul. Dar stomacul meu a avut doar o tresărire, iar 
apoi a rămas în continuare liniştit. 

Zgomotul diluviului care se revărsa asupra noastră şi al 
tunetelor care-l însoțeau acopereau complet zgomotul 
maşinilor care se apropiau de-a lungul drumului Back 
Harlow, care era la numai câţiva metri de desişul acela 
mlăştinos. La fel, acoperea şi trosnetele tufişurilor în care 
se poticneau dibuind, venind dinspre fundătura în care 
parcaseră maşinile. 

Şi primul lucru pe care l-am identificat a fost vocea 
răstită a lui Ace Merrill, care acoperea tumultul furtunii, 
spunând: 


— Ia te uită, fir-ar mă-sa a dracului! 
20 


Am sărit cu toţii, de parcă am fi fost ciupiţi de fund şi 
Vern a ţipat ca din gură de şarpe - mai târziu a recunoscut 
că i s-a părut, o secundă, că era vocea băiatului mort. 

La capătul peticului de mlaştină, unde începea din nou 
pădurea, mascând capătul drumului, erau unul lângă altul 
Ace Merrill şi Chambers Ochiosul, pe jumătate ascunşi de 
perdeaua cenuşie de ploaie. Erau îmbrăcaţi amândoi în 
scurte roşii de nailon, genul pe care îl cumperi de la 
secretariat, când eşti student şi acelaşi gen care se dă 
gratuit sportivilor în universităţi. Tunsorile d.a.'2% li se 
lipiseră de cap şi pe obraji li se scurgea un amestec de apă 
de ploaie şi Vitalis, ca nişte lacrimi artificiale. 

— Fir-ar să fie! A spus Ochiosul. Ăla e frate-miu mai mic! 

Chris se uita la Ochios cu gura deschisă. Avea cămaşa 
udă, mototolită şi închisă la culoare, legată în jurul taliei 
subţiri. Rucsacul, pătat în verde închis de la ploaie, îi atârna 
pe omoplaţii goi. 

— Pleacă, Rich, a spus el cu vocea tremurătoare. Noi l-am 
găsit. Piua-ntâi. 

— Piua pe dracu'! Noi o să anunţăm. 

— Ba nu, am spus eu. Brusc, eram furios pe ei, că 
apăruseră în felul acesta, în ultima clipă. Dacă ne-am fi 
gândit la asta, dacă am fi ştiut că o să se întâmple una ca 
asta... dar asta trebuia să fie ocazia în care, cumva, băieţii 
mai mari nu aveau să ne mai fure - să ne ia ceva ce voiau ei, 
ca şi cum ar fi fost dreptul lor divin, ca şi cum calea lor 
uşoară ar fi fost cea bună, singura. Ei veniseră cu maşinile - 
cred că asta mă enerva cel mai mult. Veniseră cu maşinile. 

— Noi suntem patru, Ochiosule. Încearcă numai. 

— Păi o să încercăm, nu-ţi face griji, a spus Ochiosul şi 
copacii au început să se clatine în spatele lui şi al lui Ace. 
Charlie Hogan şi Billy, fratele lui Vern, şi-au făcut apariţia, 


înjurând şi ştergându-şi apa din ochi. Am simţit că-mi cade 
o bilă de plumb în stomac. A devenit din ce în ce mai mare 
când au mai apărut şi Jack Mudgett şi Bracowicz Pufosul în 
spatele lui Charlie şi al lui Billy. 

— Iată-ne, a spus Ace rânjind. Aşa că mai bine... 

— VERN! A urlat Billy Tessio, cu un glas îngrozitor, 
acuzator, de dreptatea-mea-să-se-facă. A strâns pumnii din 
care picura apă. Licălos mic! Erai sub verandă! Labă tristă! 

Vern a tresărit. 

Charlie Hogan a dat înainte cât se poate de liric: 

— Zdreanţă mică, tragi cu ochiul pe gaura cheii, lingăule! 
O să te bat de-o să te căci pe tine! 

— Da? Păi atunci încearcă! A zbierat deodată Teddy. Ochii 
i se aprinseseră ca la nebuni, în spatele lentilelor stropite 
de ploaie. Hai, veniţi încoa' să vă bateţi pentru el! Hai! Hai, 
bărbaţilor! 

Billy şi Charlie nu au avut nevoie de a doua invitaţie. Au 
luat-o înainte amândoi şi Vern a tresărit din nou - fără 
îndoială revăzând fantomele Bătăilor Trecutului şi ale 
Bătăilor Care mai Urmau. A tresărit... dar s-a ţinut tare. Era 
împreună cu prietenii şi trecuserăm prin multe, iar noi nu 
ajunseserăm acolo cu maşinile. 

Însă Ace i-a oprit pe Billy şi Charlie, atingându-i doar pe 
umeri. 

— Ia ascultați, măi băieţi, a spus Ace. Vorbea răbdător, de 
parcă nu ne-ar fi plouat pe toţi cu găleata. Noi suntem mai 
mulţi decât voi. Suntem mai mari. Vă dăm o şansă să 
dispăreţi de-aici. Nu-mi pasă încotro o luaţi. Faceţi ca guma 
şi ştergeţi-o. 

Fratele lui Chris a chicotit şi Pufosul l-a bătut pe Ace pe 
spate, în semn de apreciere a umorului său. Un adevărat 
Sid Caesar! al divertismentului pentru delincvenţii 
juvenili. 

— Pentru că-i al nostru. 

Ace a zâmbit subţire, cum ţi-l puteai imagina zâmbind 
înainte să-i spargă tacul în cap unui golan lipsit de educaţie, 


care face îngrozitoarea greşeală să trăncănească taman 
când Ace îşi pregătea o lovitură la biliard. 

— Dacă plecaţi, e al nostru. Dacă rămâneţi, vă batem de 
vă pişaţi pe voi şi tot al nostru e. În plus, a adăugatel, 
încercând să-şi spoiască tâlhăria cu ceva dreptate, Charlie 
şi Billy l-au găsit, aşa că oricum ei aveau prioritate. 

— Sunt nişte fricoşi nenorociţi! I-a întors-o Teddy. Vern 
ne-a spus tot! Le era o frică de-şi ieşiseră din minţi! Şi-a 
schimonosit faţa, imitându-l pe Charlie Hogan, îngrozit şi 
smiorcăit. „Era mai bine să nu uşchim maşina aia! Era mai 
bine să nu ne ducem pe Back Harlow Road să tragem un 
ciocan! Oh, Billee, ce-o să ne facem? Oh, Billee, cred că mi- 
am umplut nădragii! Oh, Billee...” 

— Ajunge, a spus Charlie, luând-o iar din loc. Avea faţa 
schimonosită de furie şi jenă neiertătoare. Puştiule, oricare 
ar fi numele tău, pregăteşte-te să-ţi bagi mâna pe gât când 
o să vrei să-ţi mai bagi degetul în nas. 

M-am uitat disperat la Ray Brower. El se uita în sus în 
ploaie, cu un singur ochi, sub noi, dar deasupra tuturor. Se 
auzeau în continuare tunete, dar ploaia începuse să se 
liniştească. 

— Ce părere ai, Gordie? A întrebat Ace. Îl ţinea uşor de 
braţ pe Charlie, aşa cum un antrenor experimentat ar 
reţine un câine rău. Ar trebui să ai măcar urme din bunul- 
simţ al fratelui tău. Spune-le ăstora să o lase baltă. Îl las pe 
Charlie să-l caftească puţin pe golanul cu patru ochi şi pe 
urmă fiecare se duce la treaba lui. Ce părere ai? 

A făcut rău că a zis de Denny. Voiam să vorbesc raţional 
cu el, să le amintesc ceea ce Ace ştia prea bine, ca aveam 
tot dreptul să le luăm întâietatea lui Billy şi Charlie, de 
vreme ce Vern îi auzise renunțând la întâietatea asta. Am 
vrut să-i spun că fusese cât pe ce ca Vern şi cu mine să fim 
călcaţi de un tren de marfă, pe estacada de pe Castle River. 
Despre Milo Pressman şi neînfricatul - deşi prost - tovarăş 
Chopper Câinele-Minune. Şi de lipitori. Cred că, de fapt, 
voiam să-i spun: Haide Ace, ce-i corect, e corect. Ştii asta. 


Dar a trebuit să aducă vorba de Denny şi ce-am auzit 
ieşindu-mi pe gură în locul glasului raţiunii a fost propria 
condamnare la moarte. 

— Să mi-o sugi pe umflată, derbedeu de doi bani. 

De surprindere, Ace a rămas cu gura căscată într-un O 
perfect - expresia lui era atât de neaşteptată, că în alte 
împrejurări ar fi stârnit un tăvălug de râsete, ca să zic aşa. 
Ceilalţi - de ambele părţi ale mlaştinii - au rămas uitându-se 
la mine interzişi. 

Pe urmă Teddy a strigat vesel: 

— Bine i-ai zis-o, Gordie! Tare de tot! 

Am rămas nemişcat, nevenindu-mi să cred ce se 
petrecea. Era ca şi cum o dublură cuprinsă brusc de o criză 
de nebunie ar fi ieşit pe scenă în punctul culminant şi ar fi 
început să declame replici care nu erau în piesă. Să-i spui 
unui tip să ţi-o sugă era cea mai gravă înjurătură, în afara 
celor referitoare la maică-sa. Cu coada ochiului, am văzut 
cum Chris îşi dăduse rucsacul jos din spate şi scotocea 
agitat prin el, dar nu am priceput de ce - cel puţin nu 
atunci, pe moment. 

— În regulă, a spus Ace. Hai să punem mâna pe ei. Nu le 
faceţi nimic la niciunu', decât puştiului Lachance. Îi rup 
amândouă mâinile. 

Am rămas înţepenit. N-am făcut pe mine ca atunci, pe 
estacadă, dar asta din cauză că nu era nimic în mine ca să-i 
dau drumul afară. Vorbea serios, înţelegi; anii trecuţi de 
atunci până acum mi-au schimbat opiniile despre o mulţime 
de lucruri, dar nu şi despre asta. Când a zis că avea de 
gând să-mi rupă amândouă mâinile, Ace vorbea absolut 
serios. 

Au început să se apropie de noi prin ploaia care se 
potolea. Jackie Mudgett a scos din buzunar un cuţit cu arc 
şi l-a strâns de partea cromată. Cincisprezece centimetri de 
oţel, cenuşiu ca guguştiucul, au sărit în lumina slabă a 
după-amiezei. Vern şi leddy au luat imediat poziţie de luptă, 


de-o parte şi de alta a mea. Teddy a făcut-o nerăbdător, 
Vern cu o strâmbătură disperată, de om încolţit. 

Băieţii mari înaintau în linie, lipăind cu picioarele prin 
mocirlă, care devenise o baltă noroioasă cât toate zilele de 
la ploaie. Cadavrul lui Ray Brower zăcea la picioarele 
noastre, ca un butoi moale plin cu apă. M-am pregătit de 
bătaie... şi atunci, Chris a tras cu pistolul pe care îl uşchise 
din dulapul bătrânului lui. 

BOOOMI! 

Dumnezeule, ce zgomot minunat! Charlie Hogan a sărit 
în sus. Ace Merrill, care mă privea fix, a tresărit şi şi-a 
mutat privirea la Chris. A rămas din nou cu gura căscată ca 
un O. Ochiosul era complet uluit. 

— Hei, Chris, e al lui tata, a spus el. O să-ţi tăbăcească 
pielea pentru asta... 

— Asta e nimic în comparaţie cu ce-o să păţeşti tu, a spus 
Chris. 

Avea faţa îngrozitor de palidă şi părea că toată viaţa din 
el i se ridicase în sus, în ochi. Îi străluceau pe chip. 

— Gordie are dreptate, nu sunteţi decât o bandă de 
derbedei de doi bani. Vern şi Billy au renunţat la întâietate 
şi o ştiţi cu toţi. Nu am fi venit până aici, la mama dracului, 
dacă ar fi zis că era dreptul lor. S-au dus naiba ştie unde şi 
şi-au dat povestea pe goarnă şi l-au lăsat pe Ace Merrill să 
judece în locul lor. Vocea i se transformase în țipăt. Da' n-o 
să puneţi mâna pe el, aţi auzit? 

— la ascultă aici, a spus Ace. Mai bine lasă pistolul jos 
până nu-ţi găureşti piciorul cu el. N-ai sânge în tine nici cât 
să împuşti o marmotă. A început să înainteze din nou, 
zâmbind blând. Eşti un puţoi căcăcios şi o să-ţi bag pistolul 
ăla pe gât. 

— Ace, dacă nu stai pe loc, te împuşc, jur pe numele lui 
Dumnezeu. 

— Ajungi la puşcăriiee, a croncănit Ace, fără să ezite. 
Zâmbea în continuare. Ceilalţi îl priveau cu o fascinaţie 
îngrozită în priviri... cam la fel cum ne uitam şi noi, Teddy, 


Vern şi cu mine, la Chris. Ace Merrill era cel mai dat 
dracului pe o rază de kilometri întregi şi nu credeam că 
prietenul nostru o să poată să-l păcălească până la capăt. Şi 
la ce ajungeam în felul ăsta? Ace nu credea că un derbedeu 
de doisprezece ani era în stare să tragă în el. Eu credeam 
că greşea; mă gândeam că Chris o să tragă în el, înainte ca 
Ace să apuce să-i ia pistolul tatălui său. În acele câteva 
secunde am fost sigur că o să iasă necazuri, cele mai mari 
pe care le avuseserăm vreodată. Poate chiar o crimă. Şi 
toate astea din cauza că nu ne puteam înţelege cine avea 
întâietate asupra unui cadavru. 

Chris a rostit încet, cu un mare regret: - Unde vrei s-o 
încasezi, Ace? În braţ sau în picior? Mi-e greu să aleg. Alege 
tu în locul meu. 

Şi Ace s-a oprit. 


27 


I-a căzut faţa şi am văzut frica întipărită brusc pe ea. 
Cred că mai curând din cauza tonului lui Chris şi nu din 
cauza cuvintelor; regretul real că situaţia avea să devină, 
din proastă cum era, şi mai proastă. Dacă era un bluf, 
rămâne în continuare cel mai bun din câte am văzut. Ceilalţi 
băieţi mai mari erau întru totul convinşi; aveau feţele 
interzise, ca şi cum cineva tocmai ar fi dat cu chibritul pe 
lângă o petardă cu fitilul scurt. 

Încet, Ace şi-a recăpătat controlul. Muşchii de pe faţă i s- 
au încordat din nou, buzele i s-au lipit una de alta şi se uita 
la mine şi la Chris, ca la cineva care i-ar fi făcut o propunere 
de afaceri serioasă - o fuziune cu compania lui sau 
administrarea liniei sale de credit sau să-i zboare ouăle. Era 
o expresie de expectativă, aproape curioasă, care te anunţa 
fie că teroarea dispăruse, fie că era bine ţinută sub control. 
Ace îşi recalculase şansele de a nu fi împuşcat şi cred că 
hotărâse că nu mai erau atât de mult în favoarea lui, cum 
crezuse. Însă era în continuare periculos - poate mai 


periculos decât înainte. De atunci încoace, m-am tot gândit 
că a fost cea mai adevărată mostră de negociere pe buza 
prăpastiei pe care am văzut-o vreodată. Niciunul dintre ei 
nu glumea; amândoi erau cât se poate de serioşi. 

— În regulă, a spus Ace încet, vorbindu-i lui Chris. Dar 
ştiu cum o să ieşi din rahatul ăsta, avortonule. 

— Ba nu ştii, a spus Chris. 

— Nenorocit mic! A zis Ochiosul cu voce tare. O să ajungi 
olog la spital pentru chestia asta! 

— Să mă pupi, i-a spus Chris. 

Cu un mârâit nearticulat de furie, Ochiosul a luat-o 
înainte şi Chris a tras un glonte în apă, la trei metri în faţa 
lui. A ridicat o arteziană. Ochiosul a sărit înapoi, înjurând. 

— Bine, şi acum? A întrebat Ace. 

— Acum voi vă urcați în maşini şi o ştergeţi repede în 
Castle Rock. Mai departe, nu-mi pasă. Dar nu puneţi mâna 
pe el. L-a atins pe Ray Brower uşor, aproape reverenţios, cu 
vârful unui tenis. Aţi priceput? 

— Da' tot punem mâna pe tine, a spus Ace. Începea să 
zâmbească din nou. Nu ştii asta? 

— O să punem mâna pe tine de n-o să te vezi, a spus Ace 
zâmbind. O să te facem să suferi. Nu-mi vine să cred că nu 
ştii chestia asta. O să vă băgăm pe toţi în spital cu fracturi. 
Zău. 

— Auzi, de ce nu te duci tu acasă să ţi-o mai regulezi pe 
mă-ta? Am auzit că-i place cum i-o pui. 

Lui Ace i-a îngheţat zâmbetul pe faţă. 

— Pentru asta, te distrug. Nimeni nu face mişto de mama. 

— Am auzit că mă-ta se regulează pe bani, l-a informat 
Chris, şi Ace a început să se îngălbenească la faţă, culoarea 
lui începând să se apropie de albeaţa îngrozitoare a lui 
Chris, care a mai adăugat: De fapt, am auzit că ia muie 
pentru fise de tonomat. Am auzit... 

Pe urmă, furtuna a început din nou, dezlănţuită, brusc. 
Numai că de data asta nu mai era ploaie, era grindină, în 
loc să şoptească sau să vorbească, pădurea a părut să fie 


trezită la viaţă de tobele sălbaticilor din junglă, ca-n filmele 
de prost gust - era un zgomot de bucăţi mari de gheaţă 
care  ricoşau din trunchiurile copacilor. Pietricelele 
usturătoare au început să mă lovească pe umeri - părea că 
erau aruncate de o forţă conştientă, malefică. Mai rău chiar, 
au început să lovească şi în chipul întors în sus al lui Ray 
Brower, cu nişte plesnete îngrozitoare, care ne aminteau 
tot timpul de el, de răbdarea lui îngrozitoare şi fără sfârşit. 

Vern s-a pus la adăpost primul, cu un țipăt tânguitor. A 
luat-o la fugă în sus pe rambleu, în salturi mari, greoaie. 
Teddy a mai rezistat o clipă, apoi a fugit după Vern, cu 
mâinile deasupra capului. De partea lor, Vince Desjardins s- 
a căznit să ajungă sub nişte copaci din apropiere şi 
Bracowicz Pufosul i s-a alăturat. Însă ceilalţi au rămas pe 
loc, iar Ace a început să rânjească din nou. 

— Rămâi cu mine, Gordie, a spus Chris cu o voce joacă, 
tremurătoare. Rămâi cu mine, omule. 

— Aici sunt. 

— Dă-i drumul, acum, i-a spus Chris lui Ace, reuşind, ca 
prin vrajă, să-şi alunge tremuratul din glas. Vorbea ca şi 
cum l-ar fi îndrumat pe un copilaş prostănac. 

— Punem noi mâna pe tine, a spus Ace. N-o să uităm, 
dacă asta-ţi închipui. Şi de data asta ai făcut-o lată, puiule. 

— E în regulă. Acum cară-te şi pui tu mâna pe mine altă 
dată. 

— O să te prindem într-o ambuscadă, Chambers. O să... 

— Vă căraţi sau nu? A strigat Chris şi a întins pistolul. Ace 
a dat înapoi un pas. 

L-a mai privit o clipă pe Chris, a dat din cap şi pe urmă s- 
a întors cu spatele. 

— Haideţi, le-a spus celorlalţi. S-a mai uitat o dată peste 
umăr, la Chris şi la mine. Ne mai vedem noi. 

Au intrat la loc în cortina de copaci dintre mlaştină şi 
drum. Chris şi cu mine am rămas nemişcaţi, în ciuda 
grindinei care ne bătea, înroşindu-ne pielea şi adunându-se 
în jurul nostru, zăpadă de vară. Am rămas nemişcaţi şi am 


ascultat şi, peste zgomotul aproape muzical al grindinei 
care lovea trunchiurile copacilor, am auzit două motoare 
pornite. 

— Stai aici, mi-a spus Chris şi a început să traverseze 
mlaştina. 

— Chris, am spus eu, cuprins de panică. 

— Trebuie. Stai aici. 

Mi s-a părut că a lipsit foarte mult timp. Am început să fiu 
convins că ori Ace, ori Ochiosul se ascunseseră în spatele lui 
şi puseseră mâna pe el. Am rămas locului, fără altă 
companie în afara lui Ray Brower şi am aşteptat să se 
întoarcă cineva - oricine. După o vreme, a apărut Chris. 

— Am reuşit, a spus el. Au plecat. 

— Eşti sigur? 

— Da. Amândouă maşinile. Şi-a ridicat mâinile deasupra 
capului, le-a lipit cu pistolul între ele şi a scuturat pumnul 
dublu, imitând un gest crispat de campion. Pe urmă le-a 
lăsat jos şi mi-a zâmbit. Cred că a fost cel mai trist, cel mai 
speriat zâmbet pe care l-am văzut vreodată. 

— „Să mi-o sugi pe umflată” - cine naiba ţi-a zis ţie că oai 
umflată, Lachance? 

— Cea mai mare în patru ţinuturi, am spus eu. Tremuram 
din toate încheieturile. 

Ne-am privit unul pe altul o clipă, călduros, iar apoi, 
jenaţi poate de ceea ce vedeam, am lăsat privirile în jos în 
acelaşi timp. Un fior rău prevestitor de frică m-a 
cutremurat şi pleoscăitul brusc pe care l-a făcut Chris când 
şi-a schimbat poziţia mi-a spus că şi el văzuse. Ochii lui Ray 
Brower erau larg deschişi şi albi, holbaţi şi lipsiţi de pupile, 
ca ochii care te privesc de pe statuile greceşti. A trebuit să 
mă mai uit o dată ca să înţeleg ce se petrecuse, dar faptul 
că am înţeles nu mi-a redus senzaţia de oroare. Ochii i se 
umpluseră cu pietricele rotunde de grindină. Acum se 
topeau şi apa îi curgea pe obraji, ca şi cum şi-ar fi plâns 
poziţia grotescă - un premiu cam jalnic pe care să se 
încaiere două găşti de puşti proşti de provincie. Hainele lui 


erau de asemenea albe de la grindină. Părea să zacă pe 
propriul giulgiu. 

— Oh, Gordie, hei, a spus Chris tremurând. Zi şi tu. Ce 
spectacol de groază pentru el. 

— Nu cred că ştie... 

— Poate că fantoma lui era aia pe care am auzit-o. Poate 
ştia că asta o să se întâmple. Ce mai spectacol de toată 
groaza, îţi spun cinstit. 

În spatele nostru, au trosnit nişte crengi. M-am întors, 
sigur că ne împresuraseră, dar Chris şi-a văzut mai departe 
de contemplarea cadavrului, după ce a aruncat o privire 
scurtă, aproape lipsită de interes. Erau Vern şi leddy, cu 
pantalonii uzi leoarcă şi lipiţi de picioare, amândoi rânjind 
ca două potăi care au supt ouă. 

— Ce facem acum, omule? A întrebat Chris, şi am simţit 
un fior îngheţat străbătându-mă. Poate că vorbea cu mine, 
poate că... însă se uita în continuare în jos la cadavru. 

— Îl ducem înapoi, nu? A întrebat Teddy, încurcat. O să 
fim eroi. Corect? S-a uitat de la Chris la mine şi apoi iar la 
Chris. 

Chris a ridicat privirea ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. 
Buza de jos i s-a răsfrânt. S-a apropiat de Teddy cu paşi 
mari, şi-a pus amândouă mâinile pe pieptul lui şi l-a împins 
violent înapoi. Teddy s-a poticnit, a bătut din braţe ca să-şi 
recapete echilibrul, apoi s-a aşezat cu un plescăit. A clipit în 
sus, către Chris, ca o nutrie surprinsă. Vern îl privea pe 
Chris prudent, ca şi cum s-ar fi temut să nu fi înnebunit. 
Poate că nu era prea departe. 

— Tacă-ţi fleanca, l-a apostrofat Chris pe Teddy. 
„Paraşutişti pe flanc” pe mă-ta. Pămpălău nenorocit. 

— Grindina a fost de vină! A strigat Teddy, furios şi 
ruşinat. Nu bulangii ăia, Chris! Mi-e frică de furtună N-am 
ce face! I-aş fi făcut praf pe toţi deodată, jur pe numele 
mamei! Dar mi-e frică de furtună! La naiba! N-am ce face! 

A început să plângă din nou, aşezat acolo, în apă. 


— Şi tu? A întrebat Chris, întorcându-se spre Vern. Şi ţie 
ţi-e frică de furtună? 

Vern a scuturat din cap fără noimă, impresionat încă de 
furia lui Chris. 

— Hei, omule, am crezut că o luăm cu toţii la fugă. 

— Înseamnă că citeşti gândurile oamenilor, pentru că ai 
fost primul care a rupt-o la fugă. 

Vern a înghiţit de două ori în sec şi nu a mai spus nimic. 

Chris l-a fixat, cu o privire neiertătoare şi sălbatică. 

Pe urmă s-a întors la mine. 

— Îi facem o targa, Gordie. 

— Dacă aşa zici tu, Chris... 

— Sigur! Ca la cercetaşi. Vocea începuse să-i devină tot 
mai ascuţită, atingând un nivel strident. Exact ca la 
cercetaşi, ce pana mea. O targa, prăjini şi legături. Ca la 
carte. Corect, Gordie? 

— Da. Dacă vrei. Dar dacă tipii ăia... 

— Îi dau dracului pe tipii ăia! A urlat el. Sunteţi o 
adunătură de pămpălăi! Ia căraţi-vă de-aci, târâturilor! 

— Chris, ar putea să cheme şeriful. Ca să se răzbune pe 
noi. 

— E al nostru şi noi îl scoatem de-aici! 

— Ăia ar fi în stare să zică orice să ne bage în belea, am 
spus eu. Cuvintele mele au sunat slabe şi stupide, parcă 
bolnave de gripă. Ar fi zis orice şi apoi se sprijină unul pe 
altul. Ştii cum pot unii oameni să-i bage pe alţii în belele 
minţind, omule. Cum a fost şi cu banii de lap... 

— NU-MI PASĂ! A ţipat el şi s-a repezit la mine cu pumnii 
ridicaţi. Însă a lovit toracele lui Ray Brower cu unul dintre 
picioare, cu un bufnet înfundat, făcând corpul să se legene. 
S-a împiedicat şi a căzut cât era de lung şi l-am aşteptat să 
se ridice şi poate să-mi tragă un pumn în gură, însă ela 
rămas unde a căzut, cu capul către rambleu, mâinile întinse 
deasupra capului, ca un scufundător pe cale să sară, exact 
în poziţia în care era Ray Brower când l-am găsit. M-am 
uitat într-o doară la picioarele lui Chris, să mă asigur că mai 


avea tenişii în picioare. Pe urmă a început să plângă şi să 
ţipe, bătând cu pumnii şi smucind din cap într-o parte şi în 
cealaltă. Teddy şi Vern se uitau la el într-o stare de 
aşteptare încordată, pentru că nimeni nu-l văzuse vreodată 
pe Chris Chambers plângând. După câteva clipe, m-am 
întors la rambleu, m-am căţărat pe el şi m-am aşezat pe o 
şină. Teddy şi Vern m-au urmat. Şi am stat acolo, în ploaie, 
fără să vorbim, semănând cu cele trei Maimuţe ale Virtuţii 
care se vând prin magazinele de doi bani şi în magazinele 
acelea ponosite de suveniruri, care arată întotdeauna de 
parcă s-ar afla în pragul falimentului. 


28 


Au trecut douăzeci de minute până când Chris s-a căţărat 
şi el pe rambleu şi s-a aşezat alături de noi. Norii 
începuseră să se împrăştie. Printre spărturi, apăreau ca 
nişte sulițe razele de soare. Tufişurile parcă deveniseră cu 
trei tonuri mai închise la culoare, în ultimele patruzeci şi 
cinci de minute. Era acoperit de noroi până în creştetul 
capului, de-o parte şi de alta. Părul îi stătea zburilit în ţepi 
de noroi. Singurele locuri curate de pe corpul lui erau 
cercurile albe din jurul ochilor. 

— Ai dreptate, Gordie, a spus el. Nimeni nu are vreo 
întâietate. Mardeală de la un capăt la altul, nu-i aşa? 

Am încuviinţat din cap. Au mai trecut cinci minute. Nu am 
scos niciunul nici măcar un cuvânt. Şi s-a întâmplat să-mi 
treacă ceva prin gând... în eventualitatea că ăilalţi s-ar fi 
dus să-l anunţe pe Bannerman. Am coborât rambleul şi m- 
am dus în locul în care stătuse Chris. M-am trântit în 
genunchi şi am început să caut atent cu degetele, sub apă, 
printre buruienile de baltă. 

— Ce faci? M-a întrebat Teddy, venind lângă mine. 

— E la stânga ta, cred, mi-a spus Chris, arătându-mi 
locul. 


Am căutat acolo şi într-un minut sau două, am găsit 
ambele tuburi de cartuş. Luceau în lumina proaspătă a 
soarelui. 1 le-am dat lui Chris. A dat din cap şi le-a îndesat 
într-un buzunar al blugilor. 

— Şi-acum, hai să plecăm, a spus Chris. 

— Ei, ce naiba! A strigat Teddy, suferind cu adevărat. 
Vreau să-l iau! 

— Ascultă, prostule, i-a spus Chris. Dacă-l luăm cu noi, s- 
ar putea să ajungem cu toţi în şcoala de corecție. Aşa e, 
cum zice Gordie. Nenorociţii ăia pot să ticluiască orice. Şi 
dacă zic că noi l-am ucis, ai? Cum ţi-ar plăcea una ca asta? 

— Nu-mi pasă, a spus Teddy ursuz. Pe urmă s-a uitat la 
noi cu o speranţă absurdă. Şi în plus, s-ar putea să ne 
alegem doar cu vreo câteva luni. Complici. Adică, avem 
numai doisprezece ani, ce dracu, n-au cum să ne trimită la 
Shawshank. 

Chris i-a replicat încet: 

— Nu te primesc în armată dacă ai cazier, Teddy. Eram 
absolut sigur că nu era decât o minciună cusută cu aţă albă 
- dar nu mi s-a părut că era tocmai momentul potrivit să 
spun asta. Teddy l-a privit îndelung pe Chris, cu gura 
tremurându-i. În cele din urmă, a reuşit să îngaime: 

— Pe bune? 

— Întreabă-l pe Gordie. 

M-a privit plin de speranţă. 

— Are dreptate, am spus eu, simţindu-mă un mare căcat. 
Are dreptate, Teddy. Primul lucru pe care-l fac când te oferi 
voluntar este să-ţi verifice numele la evidenţa populaţiei.. 

— Fir-ar să fie! 

— O să băgăm mare până la estacadă, a spus Chris. Pe 
urmă, lăsăm calea ferată şi o să intrăm în Castle Rock din 
cealaltă direcţie. Dacă ne întreabă cineva pe unde am fost, 
spunem că ne-am dus cu cortul în Brickyard Hill şi ne-am 
rătăcit. 

— Milo Pressman ştie adevărul, am zis eu. Nenorocitul 
ăla de la magazinul Florida ştie şi el. 


— Păi atunci o să spunem că Milo ne-a speriat şi atunci 
ne-am hotărât să ne ducem sus, pe Brickyard. 

Am încuviinţat din cap. Ar fi putut să meargă. Dacă Vern 
şi Teddy îşi aminteau să ne confirme varianta. 

— Şi dacă se întâlnesc părinţii noştri? A întrebat Vern. 

— N-ai decât să-ţi faci griji în privinţa asta, dacă vrei, i-a 
spus Chris. Tata e tot beat. 

— Atunci, haideţi, a spus Vern, cu ochii pe cortina de 
copaci dintre noi şi Back Harlow Road. Arăta de parcă s-ar 
fi aşteptat să-l vadă pe Bannerman, cu o mulţime de copoi 
după el, făcându-şi apariţia în orice moment. 

— Hai s-o ştergem cât putem. 

Ne ridicaserăm toţi în picioare, gata să pornim la drum. 
Păsările cântau înnebunite, mulţumite de ploaie şi de soare, 
şi de viermi, şi de toate celelalte câte mai sunt pe lume, 
cred. Ne-am întors toţi, de parcă eram înşiraţi pe sfoară, şi 
ne-am uitat la Ray Brower. 

Zăcea acolo, singur din nou. Braţele i se depărtaseră de 
trup când îl întorsesem şi acum era aproape răstignit, ca şi 
cum ar fi primit cu braţele deschise venirea soarelui. Un 
moment, mi s-a părut în regulă, o scenă a morţii mai 
naturală decât oricare din cele construite pentru public de 
antreprenorii de pompe funebre. Pe urmă, vedeai vânătaia, 
sângele închegat de pe barbă şi de sub nas şi felul în care 
începea să se umfle cadavrul. Vedeai că muştele albastre se 
adunau odată cu ieşirea soarelui şi dădeau târcoale bâzâind 
indolent. Îţi aminteai mirosul ca de gaz, scârbos dar uscat, 
asemenea băşinilor, într-o cameră închisă. Era un băiat de 
vârsta noastră, era mort şi am respins ideea că putea să 
existe ceva legat de el care să fie natural; am dat-o la o 
parte cu oroare. - În regulă, a spus Chris, şi ar fi vrut să fie 
energic, dar vocea i-a ieşit din gât ca un pumn de fire de 
păr uscate, dintr-o perie de haine veche. Mişcaţi-vă mai 
repede. 

Am început aproape să alergăm pe drumul pe care 
veniserăm. Nu vorbeam. Nu ştiu ceilalţi ce făceau, dar eu 


eram prea ocupat să mă gândesc, ca să vorbesc. Erau 
lucruri care mă nelinişteau în privinţa lui Ray Brower - mă 
nelinişteau atunci şi mă neliniştesc şi acum. 

O vânătaie urâtă pe o parte a feţei, o rană la cap şi nasul 
plin de sânge. Nimic altceva - cel puţin nimic altceva vizibil. 
Sunt oameni răniţi mai grav după bătăi în baruri şi continuă 
să bea. Şi cu toate acestea, trebuie că l-a lovit trenul; altfel, 
de ce ar fi fost desculţ? Şi cum s-a făcut că mecanicul nu l-a 
văzut? Ar fi fost posibil ca trenul să-l fi lovit suficient de tare 
ca să-l azvârle de pe şine, dar fără să-l omoare? M-ara 
gândit că, în cazul unei combinaţii potrivite de 
circumstanţe, era posibil să se fi întâmplat aşa ceva. Dacă 
trenul îl lovise lateral cu putere, făcându-l să-i clănţăne 
dinţii, în timp ce încerca să se ferească din calea lui? L-a 
lovit şi l-a aruncat rostogolindu-l în aer, peste partea aceea 
de rambleu prăbuşită? Poate că zăcuse treaz şi clănţănind 
din dinţi în întuneric ore în şir, de-acum nu doar rătăcit, ci şi 
dezorientat, rupt de lume? Poate că murise de frică. Odată, 
o pasăre cu penele din coadă tăiate mi-a murit exact la fel 
în mâinile făcute căuş. Corpul îi tremura şi îi vibra uşor, 
ciocul i s-a deschis şi i s-a închis, ochii negri şi strălucitori 
mă fixau. Pe urmă vibrația a dispărut, ciocul a înţepenit 
deschis pe jumătate şi ochii negri au devenit maţi şi 
nepăsători. La fel era posibil să se fi întâmplat şi cu Ray 
Brower. Se putea să fi murit pur şi simplu, pentru că fusese 
prea înspăimântat să mai trăiască. 

Însă mai era ceva şi asta mă neliniştea cel mai mult, cred. 
Se ducea să culeagă fructe de pădure. Îmi făcea impresia 
că la ştiri se spusese că avea la el o găletuşă din tablă. Când 
ne-am întors, m-am dus la bibliotecă şi am căutat în ziare ca 
să fiu sigur şi am avut dreptate. Plecase după fructe de 
pădure şi avusese la el o găletuşă din tablă, însă noi nu am 
găsit-o. L-am găsit pe el şi i-am găsit tenişii. Probabil că o 
aruncase între Chamberlain şi peticul de mlaştină din 
Harlow, unde murise. Probabil că o strânsese din ce în ce 
mai tare în mână ca şi cum ar fi fost legătura lui cu casa şi 


cu siguranţa. Însă pe măsură ce frica a devenit tot mai 
mare şi sub imperiul sentimentului că era absolut singur, 
lipsit de orice şansă de a fi salvat, cu excepţia a ceea ce 
putea face el însuşi, pe măsură ce a fost cuprins de 
adevărata frică îngheţată, probabil că a aruncat-o în 
pădure, de-o parte sau de cealaltă a căii ferate, aproape 
fără să-şi dea seama că rămăsese fără ea. 

M-am gândit să mă întorc şi să o caut - cât de morbid ţi 
se pare lucrul acesta? M-am gândit să mă duc până la 
fundătura de pe Back Harlow Road, cu furgoneta mea Ford 
nou-nouţă şi să mă dau jos din ea într-o dimineaţă însorită 
de vară, singur-singurel, cu soţia şi copiii departe, într-o 
altă lume, în care, dacă apeşi un întrerupător, se aprinde 
lumina în întuneric. M-am gândit cum ar fi. Să-mi scot 
rucsacul din portbagaj şi să-l aşez pe bara din spate a 
furgonetei, în timp ce mi-aş fi scos cu grijă cămaşa şi aş fi 
legat-o în jurul taliei. Să-mi frec pieptul şi umerii cu cremă 
Muskol împotriva ţânţarilor şi apoi să o iau de-a dreptul 
prin pădure, către locul în care se afla petecul acela de 
mlaştină, locul în care l-am găsit. Oare iarba creştea 
galbenă în locul acela, în forma corpului său? Sigur că nu, 
n-ar fi mai existat niciun semn, dar nu te poţi împiedica să 
nu te gândeşti şi îţi dai seama ce peliculă subţire există 
între costumul tău raţional de bărbat - scriitorul cu cotiere 
din piele la sacoul reiat - şi miturile neastâmpărate, cu 
Gorgona, ale copilăriei. Pe urmă să urc pe rambleu, acum 
acoperit de buruieni şi să merg încet, pe lângă şinele 
ruginite şi traversele putrede, spre Chamberlain. 

Fantezii prosteşti. O expediţie în căutarea unei găletuşe 
de mure vechi de paisprezece ani, care probabil fusese 
aruncată departe în pădure sau fusese strivită de un 
buldozer care pregătea o jumătate de acru de teren pentru 
un cartier de locuinţe identice, ori atât de bine acoperită de 
buruieni şi rugi, devenind aproape invizibilă, însă sunt sigur 
că e tot acolo, undeva de-a lungul căii ferate dezafectate 
GS&WM şi uneori nevoia de a pleca să o caut este aproape 


de frenezie. De obicei, apare dimineaţa devreme, când soţia 
mea face duş şi copiii se uită la Batman sau la Scooby-Doo 
pe canalul 38, din afara Bostonului, iar eu mă simt ca un 
Gordon Lachance preadolescent, care odinioară a bătut 
faţa pământului, păşind şi vorbind şi uneori târându-se pe 
burtă ca reptilele. Băiatul acela eram eu, cred. Şi gândul 
care decurge de aici, care mă îngheaţă ca o găleată de apă 
rece, este: La care băiat te gândeşti? 

Sorbind o cană de ceai, privind soarele strecurându-se 
prin ferestrele bucătăriei, auzind televizorul dintr-un capăt 
al casei şi duşul din celălalt, simţindu-mi pulsul în spatele 
ochilor, ceea ce înseamnă că am băut o bere mai mult decât 
ar fi trebuit cu o seară în urmă, sunt sigur că aş putea să o 
găsesc. Aş vedea metalul curat sclipind sub rugină, 
reflectând soarele strălucitor al verii în ochii mei. Aş cobori 
rambleul, aş da la o parte iarba crescută şi împletită strâns 
în jurul toartei şi pe urmă aş... ce? Păi pur şi simplu aş 
smulge-o din timp. Aş suci-o şi aş răsuci-o în mâini, uimit de 
senzaţia pe care mi-ar da-o, minunându-mă de cunoaşterea 
faptului că acela care a atins-o ultimul este de mult în 
mormânt. Şi dacă ar fi un bilet în ea? Ajutor, m-am rătăcit. 
Desigur, nu ar avea cum să fie - băieţii nu se duc să culeagă 
mure cu creion şi hârtie la ei - dar să presupunem. Îmi 
imaginez că uimirea pe care aş simţi-o ar fi la fel de 
întunecată ca o eclipsă. Şi totuşi este vorba mai ales de 
ideea de a ţine găletuşa aceea în mâinile mele, cred - atât 
ca simbol al faptului că eu trăiesc şi el e mort, dovadă că 
ştiu într-adevăr care băiat a fost - care băiat dintre noi, cei 
cinci. Să o ţin în mâini. Să citesc fiecare an în coaja de 
rugină de pe ea şi în mătuirea luciului ei. Să o pipăi, să 
încerc să înţeleg sorii care au strălucit peste ea, ploile care 
au căzut pe ea şi ninsorile care au acoperit-o. Şi să mă 
întreb unde mă aflam eu când i se întâmpla fiecare dintre 
aceste lucruri, în locul ei singuratic, unde eram, ce făceam, 
pe cine iubeam, cum mă descurcam, unde mă aflam. Aş 
ţine-o în mâini, aş citi-o, aş pipăi-o... şi mi-aş privi chipul în 


urmele de luciu care s-ar mai păstra pe ea. Înţelegi ce 
vreau să spun? 


29 


Am ajuns înapoi în Castle Rock puţin după ora cinci, 
duminică dimineaţa, cu o zi înaintea Zilei Muncii. 
Merseserăm toată noaptea. Nimeni nu se plânsese, deşi toţi 
aveam băgşici şi ne era o foame de lupi. Mă chinuia o durere 
de cap ucigaşă şi îmi simţeam picioarele deformate şi 
arzându-mi de oboseală. Trebuise să ne târâm de două ori 
jos de pe rambleu, ca să ne ferim de mărfare. Unul dintre 
ele mergea în direcţia noastră, însă prea repede ca să 
putem sări în el. Începea să se crape de ziuă când am ajuns 
din nou la estacada de pe Castle River. Chris s-a uitat la ea, 
s-a uitat la râu şi s-a uitat din nou la noi. 

— Fir-ar al dracului. Eu mă duc dincolo. Dacă mă loveşte 
vreun tren, nu o să mai trebuiască să mă feresc de 
nenorocitul de Ace Merrill. 

Am traversat-o - ne-am târât ar fi un verb mai potrivit. 
Nu a venit niciun tren. Când am ajuns la groapa de gunoi, 
am sărit gardul (nici pomeneală de Milo şi de Chopper, nu 
atât de devreme într-o dimineaţă de duminică) şi ne-am dus 
direct la pompă. Vern a amorsat-o şi ne-am băgat pe rând 
capul sub jetul ei îngheţat, împroşcându-ne trupurile cu apă 
şi bând până nu a mai încăput în noi. Pe urmă a trebuit să 
ne punem cămăşile, pentru că dimineaţa părea să fie 
răcoroasă. 

Am intrat - şchiopătând - iarăşi în oraş şi ne-am aşezat o 
clipă pe trotuar în faţa terenului viran. Ne-am uitat la casa 
din copac, ca să nu trebuiască să ne uităm unul la celălalt. 

— Ei bine, a spus Teddy într-un târziu, ne vedem la şcoală 
miercuri. Cred că până atunci o să dorm. 

— Şi eu, a spus Vern. Nici să mă cac nu pot de moale ce 
sunt. 

Chris a fluierat aiurea printre dinţi şi nu a zis nimic. 


— Hei, omule, a spus Teddy cam jenat. Fără pică, bine? 

— Fără, a spus Chris şi brusc, chipul lui sobru, obosit, a 
înflorit într-un zâmbet plăcut şi luminos. Am făcut-o, nu-i 
aşa? l-am făcut-o ticălosului. 

— Mda, a spus Vern. Eşti bun de n-am ce zice. Acum o să 
mi-o facă Billy mie. 

— Şi ce? A spus Chris. Richie o să mi-o facă mie şi 
probabil că Ace o să i-o facă lui Gordie şi altul o să i-o facă 
lui Teddy. Dar am reuşit. 

— Exact, a spus Vern. Dar avea totuşi un ton nefericit. 
Chris s-a uitat la mine. 

— Am făcut-o, nu? M-a întrebat încet. A meritat, nu? 

— Asta cu siguranţă, am zis eu. 

— Ia mai daţi-o dracului, a spus Teddy în felul lui de 
oricum-îmi-cam-pierd-interesul. Parcă aţi fi de la întâlnire 
cu presa. Bate palma, omule. Mă furişez pe-acasă, să văd 
dacă mama m-a pus pe lista celor Zece Cei Mai Căutaţi. 

Am râs cu toţi, eddy a făcut faţa lui O-Doam-ne-acum-ce- 
mai-e şi am bătut palmele. Pe urmă, el şi Vern au plecat în 
direcţia lor, iar eu ar fi trebuit să plec într-a mea... dar am 
ezitat o clipă. 

— Vin cu tine, s-a oferit Chris. 

— Sigur, în regulă. 

Am mers preţ de un cvartal fără să vorbim. Castle Rock 
era teribil de liniştit la primii zori şi am avut un fel de 
senzaţie aproape divină de genul îmi-dispare-obosea-la. 
Eram treji şi întreaga lume dormea şi aproape că mă 
aşteptam să dau colţul şi să îmi văd căprioara la celălalt 
capăt alt străzii Carbine, unde calea ferată GS&WM trecea 
prin curtea de încărcare a filaturii. 

În cele din urmă, Chris a deschis gura. 

— Or să vorbească, a zis el. 

— Fii sigur de asta. Dar nu azi sau mâine, dacă asta te 
îngrijorează. Cred că mai durează mult până când or să 
vorbească. Poate ani. 

Chris s-a uitat la mine surprins. 


— Sunt speriaţi, Chris. Mai ales Teddy, că n-or să-l 
primească în armată. Însă şi Vern e speriat. Or să aibă 
insomnii din cauza asta şi or să fie momente în care o să le 
vină până pe vârful limbii să spună cuiva, dar nu cred că o 
vor face. Şi pe urmă... ştii ce? Pare o nebunie curată, dar... 
Cred că aproape or să uite ce s-a întâmplat. 

Chris dădea din cap încet. 

— Nu m-ara gândit că o să fie aşa. Vezi prin oameni, 
Gordie. 

— Mamă, ce n-aş da să fie aşa. 

— Să ştii că totuşi aşa e. 

Am mai mers preţ de un cvartal în tăcere. 

— Nu o să scap niciodată din oraşul ăsta, a spus Chris şi a 
oftat. Când vii de la colegiu în vacanţa de vară, o să ne poţi 
găsi pe mine, pe Vern şi pe Teddy la Sukey, la sfârşitul turei 
de la şapte la trei. Dacă o să vrei. Doar că probabil nu o să 
vrei vreodată. 

A râs într-un fel înfiorător. 

— Termină şi nu o mai tot lăbări, am spus eu, încercând 
să par mai dur decât mă simţeam - îmi aminteam când 
eram în pădure şi Chris îmi spunea: Și poate că i-am dus 
bătrânei Simons şi i-am spus, şi poate că banii erau la locul 
lor, dar eu m-am ales oricum cu o vacanţă de trei zile, 
pentru că banii nu au apărut Şi poate că săptămâna 
următoare bătrâna Simons a venit la şcoală cu o fustă nou- 
nouţă... Privirea. Privirea aceea din ochii lui. 

— Nu e nicio lăbăreală, băiete, a spus Chris. 

Mi-am frecat degetul arătător de degetul mare. 

— Asta e cea mai mică vioară din lume, care cântă „Inima 
îmi pompează pişat purpuriu pentru tine”. 

— A fost al nostru, a spus Chris, cu ochii negri în lumina 
dimineţii. 

Ajunsesem la colţul străzii mele şi ne-am oprit acolo. Era 
şase şi un sfert. În spatele nostru, în oraş, am văzut 
camionul de la ziarul Telegram de duminică, trăgând în faţa 
papetăriei unchiului lui Teddy. Un bărbat îmbrăcat în blugi 


şi tricou a aruncat o legătură de ziare. S-au rostogolit pe 
trotuar, lăsând să se vadă benzile desenate colorate 
reprezentând cuprinsul (întotdeauna Dick Tracy şi Blondie 
pe prima pagină). Pe urmă, camionul a plecat mai departe, 
şoferul fiind hotărât să livreze lumea mare restului de halte 
de pe traseu - Otisfield, Norway-South Paris, Waterford, 
Stoneham. Am vrut să-i mai spun ceva lui Chris, dar n-am 
ştiut cum. 

— Bate palma, omule, a spus el, părând obosit după glas. 

— Chris... 

— Bate. 

Am bătut palma. 

— Ne vedem. A zâmbit - acelaşi zâmbet bun, luminos. 

Nu şi dacă te văd eu primul, nasolule. 

A plecat, râzând în continuare, mişcându-se uşor şi cu 
graţie, de parcă nu l-ar fi durut ca şi pe mine, şi de parcă nu 
ar fi avut băşici ca şi mine, şi de parcă n-ar fi fost plin de 
ciupituri şi umflături de la țânțari şi purici, şi muşte ca şi 
mine. De parcă nu avea nicio grijă pe lume, de parcă se 
îndrepta spre cine ştie ce palat, nu spre casa cu trei camere 
(şopron ar fi fost mai aproape de adevăr), fără instalaţie 
sanitară şi cu ferestre sparte, acoperite cu plastic, şi un 
frate care probabil îl aştepta tolănit în curtea din faţă. Chiar 
dacă aş fi ştiut care era lucrul potrivit pe care să i-l spun, 
probabil că nu aş fi putut să i-l spun. Vorbitul distruge 
funcţiile iubirii, cred - probabil că sună ca dracu' să spună 
asta un scriitor, dar cred că este adevărat. Dacă vorbeşti ca 
să-i spui unei căprioare că nu vrei să-i faci niciun rău, o 
şterge dând o singură dată din coadă. Cuvântul este răul. 
Iubirea nu este ce vor poeţii ăştia de tot rahatul ca McKuen 
să te facă să crezi. lubirea are dinţi; muşcă; rănile nu se 
vindecă niciodată. Niciun cuvânt, nicio combinaţie de 
cuvinte nu poate închide aceste muşcături din iubire. Este 
exact invers, asta-i gluma. Dacă rănile astea se usucă, 
cuvintele mor odată cu ele. Ascultă la mine. Mi-am câştigat 
existenţa din cuvinte şi ştiu că aşa e. 


30 


Uşa din faţă era încuiată, aşa că am scos cheia de rezervă 
de sub preşul de picioare şi am intrat. Bucătăria era goală, 
mută, sinucigaş de curată. Am auzit băzâitul tuburilor de 
neon de deasupra chiuvetei când am apăsat întrerupătorul. 
Trecuseră literalmente ani de zile de când nu mă mai 
trezisem înaintea mamei; nici măcar nu-mi mai amintesc 
când se întâmplase asta ultima oară. 

Mi-am scos cămaşa şi am pus-o în coşul din plastic pentru 
rufe din spatele maşinii de spălat. Am luat o cârpă curată de 
sub chiuvetă şi m-am şters cu ea - pe faţă, pe gât, la 
subţiori, pe burtă. Pe urmă mi-am desfăcut fermoarul de la 
pantaloni şi m-am frecat între picioare - mai ales testiculele 
- până a început să mă usture pielea. Mi se părea că nu 
puteam să mă curâţ destul de bine acolo, cu toate că urma 
roşie lăsată de lipitoare dispărea repede. Încă mai am o 
cicatrice în formă de semilună acolo. Soţia m-a întrebat 
odată ce-i cu ea şi i-am spus o minciună, înainte chiar să-mi 
dau seama că asta voiam să fac. 

Când am terminat cu cârpa, am aruncat-o. Era murdară. 

Am scos o duzină de ouă şi am bătut şase din ele. Când 
erau semi-moi în tigaie, am adăugat o farfurioară de ananas 
zdrobit şi jumătate de litru de lapte. Tocmai mă aşezam să 
mănânc, când a intrat mama, cu părul grizonat, legat într- 
un nod la ceafă. Era îmbrăcată cu un halat de baie roz 
decolorat şi fuma un Camei. 

— Gordon, unde ai fost? 

— Cu cortul, am spus eu şi am început să mănânc. Am 
început din curtea lui Vern şi am ajuns pe dealul Brickyard. 
Mama lui Vern a zis că o să te sune. Nu te-a sunat? 

— Probabil a vorbit cu tatăl tău, a spus ea şi a trecut pe 
lângă mine să se ducă la chiuvetă. Arăta ca o fantomă roz. 
Tuburile fluorescente nu erau prea drăguţe cu faţa ei; îi 
făceau tenul să pară aproape galben. A oftat... aproape a 
suspinat. Cel mai mult mi-e dor de Dennis dimineaţa, a spus 


ea. Întotdeauna mă uit în camera lui şi întotdeauna e goală, 
Gordon. Întotdeauna. 

— Da, al dracului de dureros, am spus eu. 

— Întotdeauna dormea cu ferestrele deschise şi cu 
pătura... Gordon? Ai spus ceva? 

— Nimic important, mamă. 

-... şi pătura trasă până la bărbie, a terminat ea. Pe urmă 
a rămas uitându-se pe fereastră, cu spatele la mine. Am 
continuat să mănânc. Tremuram tot. 


31 


Povestea nu a ieşit niciodată la iveală. 

Oh, nu vreau să spun că n-a fost găsit niciodată cadavrul 
lui Ray Brower; a fost găsit. Dar nici gaşca noastră, şi nici 
gaşca lor nu s-a ales cu acest merit. În cele din urmă, 
trebuie că Ace a hotărât că un telefon anonim ar fi fost 
soluţia cea mai sigură, deoarece aşa a fost anunţată 
localizarea cadavrului. Ce vreau să spun este că niciunul 
dintre părinţii noştri nu a aflat care-a fost isprava noastră 
din weekendul Zilei Muncii. 

Tatăl lui Chris bea în continuare, aşa cum spusese Chris 
că o să se întâmple. Mama lui plecase la Lewiston să stea la 
sora ei, aşa cum făcea aproape de obicei când domnul 
Chambers era cu chef. Plecase şi-l lăsase pe Ochios să aibă 
grijă de cei mici. Ochiosul se achitase de această 
responsabilitate umblând creanga cu Ace şi prietenii lor 
delincvenţi, lăsându-i pe Sheldon, de nouă ani, Emery, de 
cinci ani şi pe Deborah, de doi ani să se descurce după cum 
îi tăia capul. 

Mama lui 'leddy a început să fie îngrijorată din a doua 
noapte şi a sunat-o pe mama lui Vern. Mama lui Vern, care 
nici ea nu avea să ştie vreodată de turneul nostru, i-a spus 
că eram tot în cortul lui Vern. Ştia asta pentru că se uitase 
pe fereastra bucătăriei şi văzuse lumină acolo noaptea 
trecută. Mama lui Teddy a spus că spera să nu dea naiba să 


fumeze vreunul, la care mama lui Vern i-a spus că i se părea 
că era o lanternă şi, pe urmă, era sigură că niciunul dintre 
prietenii lui Vern sau ai lui Billy nu fuma. 

Tata mi-a pus nişte întrebări vagi, părând uşor deranjat 
de răspunsurile mele evazive, mi-a zis că o să mergem 
cândva la pescuit împreună şi asta a fost tot. Dacă părinţii 
noştri s-ar fi întâlnit o săptămână sau două după aceea, s-ar 
fi ales praful de tot... dar nici pomeneală să se întâlnească. 

Milo Pressman nu a scos nici el nicio şoaptă. După 
părerea mea, s-a gândit mai bine că era cuvântul nostru 
împotriva cuvântului lui şi că am fi jurat cu toţii că l-a pus 
pe Chopper pe mine. 

Aşa că povestea nu a ieşit niciodată la iveală - însă nu 
acesta a fost sfârşitul ei. 


32 


Într-o zi aproape de sfârşitul lunii, când mă duceam 
acasă de la şcoală, un Ford 1952 negru s-a repezit în 
trotuar în faţa mea. N-aveam cum să nu recunosc maşina 
aia. Cauciucuri albe pe lateral, ca la maşinile gangsterilor, 
capace de roţi rotative, bare cromate supraînălţate şi un 
mâner din plexiglas cu un trandafir înglobat în el, fixat pe 
volan. Pe capota din spate era pictat un doiar şi un valet 
chior. Sub ele, cu litere romane gotice, erau scris: 
IMPREVIZIBIL. 

Portierele au zburat în lături; au coborât Ace Merrill şi 
Brackowicz Pufosul. 

— Derbedeu de doi bani, ai? A spus Ace cu zâmbetul lui 
moale care voia să spună „Maică-mii îi place cum o regulez, 
nu?” 

— "Te facem zob, puişor, a spus Pufosul. 

Am dat drumul manualelor pe trotuar şi am rupt-o la 
fugă. Alergam de-mi sfârâiau călcâiele, dar m-au prins 
înainte să ajung la prima intersecţie. Ace mi-a tras o 
scatoalcă din zbor şi m-a întins cât eram de lung pe trotuar. 


Mi-am lovit bărbia de ciment, dar nu am văzut stele verzi; 
am văzut constelații întregi, nebuloase întregi. Începusem 
să plâng când m-au ridicat, nu atât din cauza coatelor şi 
genunchilor, pe care le aveam zgâriate şi însângerate toate, 
şi nici măcar din cauza fricii - furia imensă, neputincioasă, 
mă făcea să plâng. Chris avusese dreptate. A fost al nostru. 

M-am smucit şi m-am răsucit şi aproape mă eliberasem. 
Pe urmă Pufosul şi-a proptit genunchiul în boaşele mele. 
Durerea a fost uluitoare, incredibilă, fără seamăn; mi-a 
lărgit orizontul durerii de la vechiul ecran, la dimensiuni de 
Vista Vision. Am început să urlu. Urlatul mi s-a părut a fi cea 
mai bună şansă pe care o aveam. 

Ace mi-a tras doi pumni în faţă, două lovituri lungi şi 
distrugătoare. Primul mi-a închis ochiul stâng; au trecut 
două zile până am reuşit să văd din nou cu ochiul acela. Al 
doilea mi-a spart nasul cu un trosnet cum auzi cerealele 
crocante în cap, când le mesteci. Pe urmă a apărut 
domnişoara Chalmers pe verandă, ţinând strâns în mâna 
contorsionată de artrită bastonul şi o ţigară Herbert 
Tareyton atârnând în colţul gurii. A început să se răstească 
la ei: 

— Hei! Hei, băieţi! Încetaţi! Lăsaţi-l în pace! Daţiii 
drumul! Golanilor! Golanilor! Poliţia! Poliţiaaaaaaa! 

— Să nu te mai văd, căcat cu ochi, mi-a spus Ace 
zâmbind, după care mi-au dat drumul şi s-au dat în spate. 
M-am aşezat în fund şi pe urmă m-am aplecat la loc, 
ţinându-mă de boaşele strivite, absolut sigur că o să vomit şi 
pe urmă o să mor. Şi plângeam în continuare. Dar când 
Pufosul a început să se plimbe în jurul meu, vederea 
cracului blugilor tras peste carâmbul ghetei de motociclist 
mi-a trezit din nou toată furia. L-am apucat şi i-am muşcat 
pulpa prin pantalon. L-am muşcat cât am putut de tare. 
Pufosul a început să ţipe şi el. A început şi să ţopăie într-un 
picior şi, incredibil, mă făcea pe mine parşiv. Mă uitam la el 
cum ţopăia şi atunci Ace m-a călcat pe mâna stângă, 
rupându-mi primele două degete. Le-am auzit rupându-se. 


Nu a fost un sunet ca de cereale crocante. Au sunat a 
covrigei. Pe urmă, Ace şi Pufosul au luat-o spre Fordul '52 al 
lui Ace, el mergând cu mâinile în buzunare ca la plimbare, 
Pufosul ţopăind într-un picior şi aruncându-mi înjurături 
peste umăr. M-am făcut covrig pe trotuar, plângând. Mătuşa 
Ewie Chalmers a venit la mine pe aleea ei, agitând bastonul 
furioasă, din mers. M-a întrebat dacă aveam nevoie de un 
doctor. M-am ridicat în capul oaselor şi am reuşit aproape 
să nu mai plâng. l-am spus că nu. - Prostii! A urlat ea. 
Mătuşa Ewie era surdă şi aşa vorbea ea. Am văzut eu unde 
te-a lovit golanul ăla. Băiete, o să ţi se umfle ouşoarele ca 
borcanele de dulceaţă. 

M-a luat la ea în casă, mi-a dat o cârpă umedă să mă 
şterg la nas - începuse deja să semene cu un dovleac de 
vară - şi o cană mare de cafea cu gust de medicament, care 
m-a calmat puţin. A continuat să urle la mine dacă să cheme 
doctorul şi eu am continuat să-i spun că nu. În cele din 
urmă, a renunţat şi m-am dus acasă pe jos. Foarte încet m- 
am dus acasă pe jos. Ouăle mele încă nu ajunseseră cât 
borcanele de dulceaţă, dar erau pe cale să ajungă. Mama şi 
tata mi-au aruncat o privire şi şi-au ieşit din minţi 
instantaneu - ca să fiu cinstit, am fost destul de surprins că 
au observat. Cine erau băieţii aceia? Puteam să-i recunosc 
dintr-un grup? Asta a venit de la tata, care nu pierdea 
niciun episod din Dreptate cu arma şi Incoruptibilii. Am 
spus că nu credeam că aş fi putut să-i recunosc dintr-un 
grup. Am spus că eram obosit. De fapt, cred că eram într-o 
stare de şoc - şi pilit binişor de la cafeaua mătuşii Ewie, 
care trebuie că avea în ea pe puţin şaizeci la sută coniac 
VSOP Am spus că eu credeam că erau din alt oraş sau din 
„centru” - formulare din care toată lumea înţelegea 
Lewiston-Auburn. 

M-au dus la doctorul Clarkson cu dubita - doctorul 
Clarkson, care mai trăieşte şi astăzi, era şi pe atunci 
suficient de bătrân ca să aibă o relaţie ca de la fotoliu la 
fotoliu cu Dumnezeu. Mi-a oblojit nasul şi degetele şi i-a dat 


mamei reţetă pentru un calmant. Pe urmă i-a scos din 
cabinetul de consultaţii, sub un motiv oarecare şi s-a în tors 
la mine târşâindu-şi picioarele, cu capul aplecat înainte, ca 
Boris Karloff când se apropie de Igor. 

— Cine ţi-a făcut-o, Gordon? 

— Nu ştiu, domnule doctor Cla... 

— Minţi. 

— Nu, domnule. Mmmm. 

Obrajii lui pământii au început să capete culoare. 

— De ce vrei să-i protejezi pe cretinii care au făcut asta? 
Crezi c-or să te respecte? Or să râdă de tine şi or să te facă 
prost! „Hei, “ or să zică, „uite-l şi pe prostul pe care l-am 
bătut de-ai dracului, aşa, ieri. Ha-ha! Ho-ho!” 

— Nu-i cunosc. Zău. 

Am văzut că-l mâncau palmele să mă scuture puţin, dar 
bineînţeles că nu putea să facă asta. Aşa că m-a trimis la 
părinţi, dând din capul alb şi murmurând ceva despre 
delincvenţii juvenili. Fără îndoială, i-a povestit totul 
prietenului său Dumnezeu, în seara aceea, la un trabuc şi 
un păhărel de vişinată. 

Nu-mi păsa dacă Ace şi Pufosul şi restul nenorociţilor mă 
respectau sau mă credeau prost, sau nici nu se gândeau 
vreodată la mine. Dar trebuia să mă gândesc la Chris. 
Fratele lui, Ochiosul, îi făcuse două fracturi la braţ şi faţa lui 
arăta ca un răsărit de soare în Canada. A trebuit să-i fixeze 
fractura de la cot cu un ştift de oţel. Domnişoara McGinn 
din josul străzii l-a văzut pe Chris clătinându-se pe umărul 
care-l durea, sângerând din amândouă urechile şi citind o 
carte de benzi desenate cu Richie Rich. L-a dus la urgenţă 
la CMG, unde Chris i-a spus doctorului că a căzut pe 
întuneric pe scările de la pivniţă. 

— În regulă, a spus doctorul, la fel de dezgustat de Chris, 
pe cât fusese doctorul Clarkson de mine şi pe urmă s-a dus 
să-l caute pe şeriful Bannerman. 

In timp ce el făcea asta în birou, Chris a plecat binişor pe 
hol, ţinându-şi banduliera temporară aproape de piept, să 


nu i se mişte braţul şi să frece oasele rupte unul de altul, a 
băgat un ban în telefon şi a sunat acasă - mai târziu mi-a 
spus că era prima oară când dăduse telefon cu taxă inversă 
şi că era îngrozit de moarte că domnişoara McGinn nu o să 
accepte - dar ea a acceptat. 

— Chris, eşti bine? L-a întrebat ea. 

— Da, vă mulţumesc, i-a spus Chris. 

— Îmi pare rău că nu am putut să rămân cu tine, Chris, 
dar aveam plăcinte în... 

— Nu-i nimic, doamnă McGinn, a spus Chris. Vedeţi 
cumva Buick-ul la uşa noastră? Buick-ul era maşina cu care 
mergea mama lui Chris. Avea zece ani şi când i se încălzea 
motorul, mirosea a pantofi Hush Puppies puşi la prăjit. 

— Da, a spus ea prudentă. Era mai bine să nu se 
amestece prea mult cu familia Chambers. Nişte sărăntoci 
albi; irlandezi zdrenţăroşi. 

— Vreţi să vă duceţi şi să-i spuneţi lu' mama să scoată 
becul din fasungul din pivniţă? 

— Chris, zău, plăcintele... 

— Spuneţi-i, a insistat Chris implacabil, spuneţi-i imediat. 
Asta dacă nu vrea ca frate-miu să ajungă la puşcărie. 

A urmat o pauză lungă, lungă de tot, după care doamna 
McGinn a acceptat. N-a pus nicio întrebare, iar Chris nu i-a 
spus nicio minciună. Şeriful Bannerman a venit într-adevăr 
acasă la familia Chambers, dar Richie Chambers n-a ajuns 
la puşcărie. 

Vern şi Teddy şi-au încasat-o şi ei, chiar dacă nu la fel de 
rău ca mine şi Chris. Billy îl aştepta pe Vern când s-a întors 
acasă. S-a luat după el cu un lemn de foc şi a dat destul de 
tare să-l lase inconştient după patru sau cinci lovituri bune. 
Vern era doar năucit, dar lui Billy i-a fost frică să nu-l 
omoare şi s-a oprit. Trei dintre ei l-au prins pe Teddy când 
se ducea acasă de la locul viran, într-o după-amiază. L-au 
luat la pumni şi i-au spart ochelarii. S-a bătut cu ei, dar n-au 
mai vrut ei să se bată cu el, când şi-au dat seama că bâjbâia 
după ei ca orbul pe întuneric. 


Umblam împreună pe la şcoală, de parcă am fi fost 
resturile unei trupe de desant din Coreea. Nimeni nu ştia 
exact ce se petrecuse, dar toată lumea a înţeles că 
avuseserăm o ciocnire foarte serioasă cu copiii mai mari şi 
că ne purtaserăm ca bărbaţii. Circulau câteva poveşti. Toate 
erau flagrant neadevărate. 

După ce am scăpat de ghipsuri şi ni s-au vindecat 
vânătăile, Vern şi Teddy s-au depărtat pur şi simplu. 
Descoperiseră un grup nou de puşti de aceeaşi vârstă cu ei, 
cu care puteau s-o facă pe şefii cum pofteau. Majoritatea 
erau cu adevărat pişăcioşi - nişte pârliţi amărâţi şi pitici de 
clasa a cincea -, dar Vern şi Teddy îi tot adunau la casa din 
copac, făcând-o pe generalii nazişti cu ei. Chris şi cu mine 
am început să trecem pe-acolo din ce în ce mai rar şi după o 
vreme locul a rămas pe de-a întregul al lor. Îmi amintesc că 
am urcat o dată, în primăvara anului 1961, şi că am 
observat că locul acela mirosea ca un hambar în care era 
un hoit. Nu-mi amintesc să mai fi trecut pe-acolo vreodată. 
Încetul cu încetul, Vern şi Teddy au devenit doi anonimi de 
pe holurile şcolii sau din sala de detenţie după 3:30. 
Dădeam din cap unii la alţii şi ne spuneam bună. Asta era 
tot. Se întâmplă. Prietenii intră şi ies din viaţa ta ca picolii 
într-un restaurant, n-ai observat niciodată asta? Dar când 
mă gândesc la visul acela, cadavrele de sub apă care mă 
trăgeau implacabil de picioare, mi se pare drept să fie aşa. 
Unii oameni se îneacă, asta e. Nu e cinstit, dar se întâmplă. 
Unii oameni se îneacă. 


33 


Vern lessio a murit într-un incendiu, care a distrus 
complet un bloc de locuinţe din Lewiston, în 1966 - în 
Brooklyn şi Bronx, genul ăsta de clădire se numeşte bloc de 
mahala. Pompierii au spus că începuse pe la două dimineaţa 
şi întreaga clădire s-a făcut scrum până în zori. Avusese loc 
o beţie mare; Vern fusese şi el. Cineva adormise într-un 


dormitor cu ţigara aprinsă. Chiar Vern, cine ştie, aţipit, 
visând la borcanul lui cu mărunţiş. L-au identificat pe el şi 
pe ceilalţi patru morţi după dinţi. 

Teddy a murit într-un urât de accident de maşină. Era o 
vorbă când eram mic: „Dacă te duci singur, eşti erou. Mai ia 
pe cineva cu tine şi eşti un pişat de câine”. Teddy, care nu-şi 
dorise nimic altceva decât să intre în armată, de când era 
destul de mare ca să vrea ceva, a fost respins de Forţele 
Aeriene şi clasificat inapt pentru recrutare. Oricine îi 
văzuse ochelarii şi aparatul auditiv ştia că asta o să se 
întâmple - oricine, mai puţin Teddy. În ultimul an de liceu s- 
a ales cu o eliminare de trei zile de la şcoală, pentru că l-a 
făcut pe consilierul vocaţional sac de căcat mincinos. 
Consilierul vocaţional îl observase pe Teddy venind tot 
timpul - practic zilnic - şi verificând avizierul de cariere în 
căutare de literatură nouă pentru domeniul militar. l-a spus 
lui Teddy că poate ar fi trebuit să se gândească la o altă 
carieră şi atunci, lui Teddy i-a sărit capsa. 

A rămas repetent un an pentru absenţe şi întârzieri 
repetate, precum şi cortegiul corespunzător de cursuri 
picate... dar a absolvit. Avea un Chevrolet Bel Air vechi şi 
obişnuia să-şi piardă timpul prin locuri pe unde hălăduiseră 
Ace, Pufosul şi restul, înaintea lui: la sala de biliard, la 
salonul de dans, la taverna Sukey, care este închisă acum şi 
la Mellow Tiger, care nu este. Până la urmă şi-a luat o slujbă 
la Departamentul Lucrărilor Publice din Castle Rock; 
astupa găuri cu asfalt. 

Accidentul de maşină s-a întâmplat în Harlow. Vechiul Bel 
Air al lui leddy era plin cu prietenii lui (doi dintre ei 
făcuseră parte din grupul pe care el şi Vern începuseră să-l 
ia în stăpânire în 1960) şi făceau poştă vreo câteva ţigări de 
iarbă şi nişte sticle de votcă Popov. Au nimerit într-un stâlp 
pe care l-au retezat şi Chevroletul s-a dat peste cap de şase 
ori. O fată a scăpat cu viaţă, din punct de vedere tehnic. A 
zăcut şase luni în ceea ce asistentele şi brancardierii de la 
spitalul Central Maine General numesc secţia V&N - Varză 


şi Napi. Pe urmă, o fantomă milostivă i-a scos aparatul de 
respiraţie artificială din priză. leddy Duchamp a primit 
postum titlul de Pisatul de Câine al anului. 

Chris s-a înscris la cursuri de colegiu în al doilea an de 
şcoală secundară - şi el şi eu ştiam că dacă mai aştepta, ar 
fi fost prea târziu; n-ar fi mai putut recupera niciodată. 
Toată lumea s-a legat de el pe tema asta: părinţii, care au 
crezut că era doar o chestie de dat aere, prietenii, dintre 
care majoritatea l-au categorisit de fătălău, consilierul 
vocaţional, care nu credea că poate face faţă pretențiilor şi 
majoritatea celorlalţi profesori, care nu-i aprobau 
tunsoarea în coadă de răţoi, geaca de piele şi cizmele de 
motociclist, cu care se  materializase, fără vreun 
avertisment, la orele lor. Îţi dai seama că acele cizme şi 
geaca plină de fermoare îi ofensa când erau puse în contact 
cu materii superioare cum erau algebra, latina şi ştiinţele 
naturale; o asemenea ţinută era destinată numai şcolilor 
profesionale. Chris a stat printre băieţii şi fetele vivace, 
veniţi din familiile din clasa de mijloc din Castle Rock şi 
Brickyard Hill ca un Grendel tăcut, care cloceşte el ceva şi 
care putea să se repeadă la ei în orice moment, să scoată 
un urlet înfiorător ca zgomotul tobelor de eşapament 
glasspack şi să-i înfulece, cu tot cu mocasini, gulere Peter 
Pan, cămăşi paisley cu nasturi pentru prins vârfurile 
gulerului, şi ce mai aveau pe ei. 

A fost cât pe ce să renunţe de o duzină de ori în anul 
acela. Mai ales taică-su îl hăituia, acuzându-l pe Chris că se 
credea mai bun decât tatăl care l-a făcut, acuzându-l pe 
Chris că voia să se ducă „hăt, la colegiu, ca să mă laşi pe 
mine falit”. Odată i-a spart o sticlă de Rhinegold în ceafă lui 
Chris, şi Chris a ajuns din nou la spital, la urgenţă, unde a 
avut nevoie de patru copci ca să-i închidă tăietura. Foştii 
prieteni, dintre care majoritatea îşi dădeau licenţa în Zona 
pentru fumători, îl huiduiau pe stradă. Consilierul 
vocaţional îl tot pisa la cap să se înscrie cel puţin la unele 
cursuri practice, ca să n-o dea în bară la toate. Dar cea mai 


rea, desigur, a fost următoarea chestie: îşi bătuse joc de 
primii şapte ani de şcoală de la un capăt la celălalt şi acum 
venise vremea să-şi plătească factura, cu dobândă cu tot. 

Învăţam împreună aproape în fiecare seară, uneori până 
şi şase ore la rând. Întotdeauna terminam şedinţele astea 
epuizat, iar uneori chiar şi înspăimântat - înspăimântat de 
furia lui incredibilă că factura asta era criminal de mare. 
Înainte chiar să înceapă să priceapă elementele 
introductive de algebră, a trebuit să înveţe din nou fracțiile, 
la care, în clasa a cincea, el, Vern şi Teddy şi-o frecaseră 
prin buzunare. Înainte să înceapă să priceapă Pater noster 
qui est în caelis, a trebuit să-i spun ce este substantivul, 
prepoziţia şi subiectul. Pe coperta interioară a manualului 
de gramatică a limbii engleze avea scrise cu o caligrafie 
ordonată, cuvintele LE DAU DRACULUI DE GERUNZII. 
Avea idei bune pentru compuneri şi deloc rău organizate, 
însă folosea o gramatică infectă, iar cu punctuaţia se purta 
foarte urât. 

Şi-a tocit manualul de gramatică şi compunere şi şi-a 
cumpărat altul dintr-o librărie din Portland - a fost prima 
carte cu coperte cartonate, care era într-adevăr a lui şi a 
devenit pentru el, într-un mod straniu, o adevărată Biblie. 

Dar până la sfârşitul primului an de liceu, a fost acceptat. 
Niciunul dintre noi nu ne-am ales cu onoruri, dar eu am 
ieşit al nouălea şi Chris al nouăsprezecelea. Am fost 
acceptaţi amândoi de Universitatea Maine, însă eu am ajuns 
în campusul Orono, în timp ce Chris s-a înscris la campusul 
Portland. Pregătitor pentru drept, îţi dai seama? Şi mai 
multă latină. 

Am avut amândoi iubite în timpul liceului, dar niciodată 
nu ne-am certat din cauza unei fete. Înseamnă că am 
devenit poponari? Pentru majoritatea prietenilor noştri asta 
ar fi însemnat, inclusiv pentru Vern şi leddy. Dar a fost doar 
o chestie de supravieţuire. Ne ţineam unul de celălalt în apa 
mare. Cred că am explicat destul de clar motivele lui Chris; 
motivele pentru care mă ţineam eu strâns de el sunt mai 


greu de definit. Dorinţa lui de a scăpa de Castle Rock şi de 
spectrul filaturii mi se părea a fi partea cea mai bună din 
mine însumi şi nu puteam să-l las pur şi simplu să se înece 
sau să înoate de unul singur. Dacă el s-ar fi înecat, acea 
parte din mine s-ar fi înecat odată cu el. Cred. 

Chris a intrat la un Chicken Delight să ia un meniu Snack 
Bucket de trei porţii. Exact în faţa lui, doi indivizi au început 
să se certe care fusese înainte la coadă. Unul dintre ei a 
scos cuțitul. Chris, care fusese dintotdeauna cel mai bun 
dintre noi la făcut pace, s-a băgat între ei şi a fost înjunghiat 
în gât. Bărbatul cu cuțitul trecuse prin patru instituţii 
corecţionale; fusese eliberat din penitenciarul Shawshank 
cu numai o săptămână în urmă. Chris a murit aproape pe 
loc. 

Terminasem orele când am citit despre asta în ziar - 
Chris îşi termina anul al doilea de studii postuniversitare. 
Eu eram căsătorit de un an şi jumătate şi predam engleza la 
un liceu. Soţia mea era însărcinată şi încercam să scriu o 
carte. Când am citit titlul ştirii - STUDENT ÎNJUNGHIAT 
MORIAL ÎNTR-UN RESTAURANT DIN PORTLAND - i-am 
spus soţiei că mă duc să beau un milk-shake. Am ieşit cu 
maşina din oraş, am parcat şi am plâns pentru el. Cred că 
am plâns vreo jumătate de oră. Nu puteam să fac asta în 
faţa soţiei mele, oricât de mult o iubeam. Aş fi părut slab. 


34 


Eu? 

Acum sunt scriitor, cum am spus. O mulţime de critici 
consideră că lucrurile pe care le scriu sunt de rahat. O 
mare parte din timp, cred că au dreptate... dar tot mă sperii 
când trebuie să  aştern cuvintele astea „scriitor 
independent”, la rubrica Ocupaţie pe formularele pe care 
trebuie să le completezi la birourile de credit şi pe la 
cabinetele medicale. Este al naibii de absurd cât de mult 
seamănă povestea mea cu un basm cu zâne. 


Am vândut cartea şi a fost ecranizată, iar filmul a avut 
critici favorabile şi a mai fost, pe deasupra, şi un succes 
extraordinar. "Toate acestea s-au întâmplat înainte să 
împlinesc douăzeci şi şase de ani. Şi a doua carte a fost 
ecranizată, la fel şi a treia. [i-am spus - este al naibii de 
absurd. Între timp, pe soţia mea nu o deranjează să stau 
acasă şi avem trei copii acum. Toţi mi se par perfecţi, şi cea 
mai mare parte a timpului, sunt fericit. 

Dar nu mai e aşa de uşor sau de plăcut să scriu, cum era 
pe vremuri. Telefonul sună tot timpul. Uneori am dureri de 
cap, foarte puternice şi atunci trebuie să mă duc într-o 
cameră întunecată şi să stau întins până îmi trec. Doctorul 
spune că nu sunt migrene adevărate; le spune „dureri de 
cap de stres” şi mi-a zis să mai reduc ritmul. Uneori îmi fac 
griji în privinţa mea. Prost obicei şi ăsta... şi totuşi s-ar 
părea că nu pot să scap de el. Şimă întreb dacă chiar există 
vreun scop pentru tot ceea ce fac sau ce-ar trebui să pricep 
dintr-o lume în care te poţi îmbolnăvi jucându-te de-a „hai 
să zicem”! 

Dar e amuzant că l-am văzut din nou pe Ace Merrill. 
Prietenii mei sunt morţi, dar Ace trăieşte. L-am văzut ieşind 
din parcarea filaturii, imediat după semnalul de la trei al 
sirenei, ultima oară când mi-am dus copiii acasă, să-l vadă 
pe tata. 

Fordul '52 a devenit o furgonetă Ford '77. Pe bara maşinii 
avea un autocolant decolorat care zicea: REAGAN/BUSH 
1980. Avea părul tuns scurt, milităreşte şi se îngrăşase. 
Trăsăturile clare, chipeşe, pe care mi le aminteam, erau 
îngropate într-o avalanşă de carne. l-am lăsat pe copii cu 
tata, cât m-am dus să iau ziarul din centru. Stăteam în 
colţul dintre Main şi Carbine şi el s-a uitat la mine cât 
aşteptam să traversez. Nu am citit niciun semn că m-ar fi 
recunoscut, pe chipul bătrânului de treizeci şi doi de ani, 
care mi-a spart nasul într-o altă dimensiune a timpului. 

L-am urmărit ducând furgoneta Ford în parcarea pe 
pământ gol de lângă Mellow Tiger, coborând, săltându-şi 


pantalonii şi intrând. Mi-am imaginat tenta scurtă de 
country-western când a deschis uşa, izul acru, de scurtă 
durată de bere Knick & Gansett la halbă, strigătele de bun- 
venit ale celorlalţi clienţi obişnuiţi, când a închis uşa şi şi-a 
pus fundul mare pe acelaşi scaun înalt, care îl suportă zilnic 
cel puţin trei ore din viaţă - cu excepţia duminicilor - de 
când avea douăzeci şi unu de ani. 

Mi-am spus: Deci ăsta este Ace acum. 

M-am uitat la stânga şi, dincolo de filatură, am văzut 
Castle River, nu atât de lat, dar ceva mai curat, curgând în 
continuare pe sub podul dintre Castle Rock şi Harlow. 
Estacada din amonte nu mai e, dar râul există în 
continuare. Şi eu la fel.na 


Poveste de iarna 


Metoda respirației 


I. Clubul 


Recunosc: m-am îmbrăcat ceva mai repede decât în mod 
normal, în acea noapte urâtă, cu ninsoare şi vânt tăios. Era 
pe 23 decembrie 197-, şi bănuiesc că şi alţi membri ai 
clubului procedau la fel. În serile cu vreme urâtă, se ştie 
foarte bine că taxiurile vin cu mare greutate în New York, 
aşa că am chemat un radio-taxi. Am făcut comanda la cinci 
şi jumătate, indicând ca oră de sosire ora opt - soţia mea a 
ridicat o sprânceană, dar n-a comentat. Am ieşit sub tenda 
blocului de apartamente de pe Strada 58 East, unde eu şi 
Ellen locuiam din 1946, încă de la opt fără un sfert, iar când 
taxiul a întârziat cinci minute, m-am pomenit făcând mărunt 
din picioare, neliniştit. 

Taxiul a ajuns la 8:10 şi m-am urcat în el, prea bucuros să 
scap de vânt, ca să mai fiu supărat pe şofer, aşa cum 
probabil că ar fi meritat. Vântul acela, ce făcea parte dintr- 
un front atmosferic rece coborât din Canada cu o zi în 
urmă, era pus pe fapte mari. Şuiera şi gemea pe lângă 
parbrizul taxiului, acoperind când şi când piesa săltăreaţă 
transmisă de radioul maşinii şi legănând pe arcuri maşina 
masivă. Multe prăvălii erau deschise, dar cumpărătorii 
întârziaţi lipseau aproape cu desăvârşire de pe trotuare. 
Cei care se aventuraseră afară arătau stingheri sau chiar 
suferinzi. 

Ninsese în reprize toată ziua, iar acum ninsoarea se 
pornise din nou, căzând mai întâi în membrane subţiri, 
răsucindu-se apoi în forme ciclonice înaintea noastră, pe 
stradă. La revenirea acasă în acea noapte, aveam să mă 
gândesc cu mult mai multă nelinişte la combinaţia dintre 
zăpadă, un taxi şi tot ce înseamnă metropola New York... 
dar în acel moment, bineînţeles că nu ştiam asta. 

La intersecţia dintre Second Avenue şi Strada 40, un 
clopot mare din beteală, din acelea de Crăciun, a pornit să 


plutească prin preajmă asemenea unui spirit. 

— Urâtă noapte, spuse taximetristul. Mâine or să aibă la 
morgă vreo douăzeci de clienţi în plus. Drojdieri îngheţaţi 
pe băț. Plus câteva balabuste fără casă, şi alea degerate. 

— Probabil că da. 

Şoferul reflectă. 

— Ei, să le fie de bine, spuse el în cele din urmă. Mai 
puţine ajutoare sociale de plătit, nu? 

— Spiritul dumitale de Crăciun, am spus, mă uimeşte prin 
largheţea şi profunzimea sa. 

Taximetristul se gândi la răspunsul meu şi zise: 

— Oi fi vreun liberal din ăia slabi de înger? Întrebă el în 
final. 

— Refuz să răspund dat fiind că răspunsul meu s-ar putea 
să mă incrimineze, am spus. 

Taximetristul pufni dispreţuitor, ca şi cum ar fi spus „de 
ce naiba am eu parte mereu de mintoşi din ăştia”, dar tăcu. 

M-a lăsat la intersecţia dintre Second Avenue şi Strada 
35, şi am parcurs pe jos restul distanţei până la club, îndoit 
de mijloc pentru a înfrunta vântul şuierător, ţinându-mi 
pălăria pe cap cu mâna înmănuşată. Aproape instantaneu, 
toată forţa vitală părea să-mi fi fost introdusă în trup, o 
flacără albastră pâlpâitoare, cam de mărimea flăcării de 
veghe dintr-un cuptor de gaz. La şaptezeci şi trei de ani, 
omul simte frigul mai rapid şi mai profund. Omul acela ar 
trebui să şadă acasă, în faţa şemineului... sau cel puţin în 
faţa unui calorifer electric. La şaptezeci şi trei de ani, 
sângele fierbinte nu mai e nici măcar o amintire; e mai mult 
un concept academic. 

Ultima rafală de ninsoare începea să se domolească, dar 
zăpada uscată ca nisipul continua să-mi şfichiuiască faţa. M- 
am bucurat să văd că pe treptele ce urcau la uşa de la 
numărul 249B fusese aruncat nisip - de bună seamă că 
Stevens făcuse asta - Stevens cunoştea prea bine alchimia 
fundamentală a bătrâneţii: nu transformarea plumbului în 
aur, ci a oaselor în sticlă. Când îmi vin în minte asemenea 


lucruri, îmi zic că, probabil, Dumnezeu gândeşte în mare 
măsură asemenea lui Groucho Marx. 

Apoi Stevens şi-a făcut apariţia, ţinând uşa deschisă, şi, o 
clipă mai târziu, eram înăuntru. De-a lungul holului cu 
lambriuri din mahon, prin uşile duble ce stăteau pe trei 
sferturi deschise pe şinele retrase, în biblioteca ce era în 
acelaşi timp şi sală de lectură, şi bar. Era o încăpere 
întunecoasă, în care ici-colo apăreau pete de lumină - 
veiozele de citit. O lumină mai bogată, mai complexă, 
strălucea pe suprafaţa parchetului din stejar şi auzeam 
trosnetul constant al buştenilor de mesteacăn în şemineul 
uriaş. Căldura radia până-n cealaltă parte a camerei - fără 
doar şi poate că, pentru oricine, nu există un bun venit mai 
cald decât un foc în cămin. Un foşnet de ziar - sec, uşor 
nerăbdător. Ăsta trebuia să fie Johanssen, cu Wall Street 
Journal-ul lui. După zece ani, era cu putinţă să-i recunoşti 
prezenţa pur şi simplu după felul cum îşi citea rubrica 
bursieră. Amuzant... şi într-o manieră liniştită, uluitor. 

Stevens m-a ajutat să-mi dezbrac paltonul, murmurând 
că era o noapte câinoasă; la WCBS tocmai se prognozase o 
ninsoare puternică până-n dimineaţă. 

Am fost de acord cu el că era o noapte câinoasă şi m-am 
uitat din nou în acea încăpere mare, cu tavanul înalt. O 
noapte câinoasă, un foc zdravăn... şi o poveste cu fantome. 
Ce ziceam, că la şaptezeci şi trei de ani, sângele fierbinte e 
ceva ce ţine de trecut? Poate că da. Dar gândul acela m-a 
făcut să simt ceva cald în piept... ceva ce nu fusese provocat 
nici de focul din cămin, nici de primirea demnă şi fermă a 
lui Stevens. 

Cred că s-a datorat faptului că venise rândul lui 
McCarron să spună o poveste. 

Veneam de zece ani la clădirea maronie, aflată la nr. 
249B East pe Strada 35 - veneam la intervale care erau 
aproape - dar nu întru totul - regulate. În sinea mea mă 
gândesc la acest loc ca la un „club al gentlemenilor”, acea 
amuzantă antichitate din perioada pre-Gloria Steinemi:!+. 


Dar nici acum nu sunt sigur că asta era cu adevărat sau 
cum a ajuns să fie în primul rând. 

În noaptea în care Emlyn McCarron şi-a spus povestea - 
povestea cu Metoda Respiraţiei - erau probabil 
treisprezece membri cu totul, deşi doar şase dintre noi se 
aventuraseră să iasă din casă în acea noapte amarnică, îmi 
amintesc de anii când poate că nu erau decât opt membri 
„Plini”, şi alţii în care erau cel puţin douăzeci, poate chiar 
mai mulţi. 

Presupun că Stevens ar putea să ştie cum a început totul 
- un lucru de care sunt sigur este că Stevens a fost acolo de 
la început, indiferent cât de îndepărtat în timp ar fi acel 
început... şi mai cred că Stevens e mai bătrân decât pare. 
Mult, mult mai bătrân. Are un uşor accent de Brooklyn, dar 
în pofida acestui amănunt, dă dovadă de aceeaşi 
corectitudine brutală şi minuţiozitate tăioasă ca un valet 
englez din tată-n fiu. Rezervarea lui face parte din farmecul 
lui, adesea înnebunitor, iar micul zâmbet al lui Stevens eo 
uşă încuiată şi zăvorâtă. N-am văzut niciodată documente 
ale clubului - dacă ţine aşa ceva. N-am primit niciodată o 
chitanţă de cotizaţii - nu se plătesc cotizaţii. N-am fost 
niciodată sunat de secretara clubului - nu există secretară, 
iar la adresa Strada 35 nr. 249B East, nu există telefoane. 
Nu există nicio cutie cu pietricele albe şi bile negre. lar 
clubul - dacă este cu adevărat un club - n-a avut niciodată 
un nume. 

Prima oară am ajuns în club (aşa cum sunt nevoit să-l 
denumesc în continuare) ca invitat al lui George 
Waterhouse. Waterhouse conduce firma de avocatură la 
care lucrez încă din 1951. Ascensiunea mea în ierarhia 
firmei - una din cele mai importante trei firme newyorkeze 
- a fost constantă, dar extrem de lentă; eram un truditor, un 
împătimit al muncii, aveam chiar ceva dintr-un deschizător 
de drumuri... dar nu aveam cu adevărat nici fler, nici geniu. 
Am văzut mulţi colegi care au început activitatea în acelaşi 
timp cu mine, au fost promovați în paşi gigantici, în vreme 


ce eu am continuat să înaintez la pas - şi n-am fost cu 
adevărat surprins. 

Waterhouse şi cu mine schimbam amabilităţi, participam 
la dineul obligatoriu, organizat de firmă în fiecare 
octombrie, şi ne-am întâlnit de puţine ori până în toamna 
anului 196-, când, într-o zi de la începutul lui noiembrie, a 
trecut pe la biroul meu. 

Faptul în sine era îndeajuns de neobişnuit ca să mă facă 
să am gânduri negre (concedierea), contrabalansate de 
unele năstruşnice (o promovare neaşteptată). Era o vizită 
misterioasă. Waterhouse sprijinea stâlpul uşii, cheiţa lui de 
la fraternitatea Phi Beta Kappa scânteind blând la vestă, şi 
vorbea generalităţi amabile - nimic din ceea ce spunea 
părând să aibă substanţă sau importanţă. Tot aşteptam să 
încheie cu drăgălăşeniile şi să treacă la chestiune: „Şi- 
acum, să vorbim despre dosarul Casey”, sau „Ni s-a cerut să 
cercetăm condiţiile în care primarul l-a numit pe Salkowitz 
la...” Dar se părea că nu era vorba de nicio chestiune. S-a 
uitat la ceas, a spus că i-a făcut plăcere să discute cu mine, 
dar că trebuie să plece. 

Încă mai clipeam din ochi, buimăcit, când s-a întors şi-a 
spus aşa, într-o doară: 

— Există un loc unde mă duc în majoritatea serilor de joi 
- un fel de club. Cei mai mulţi sunt şarle bătrâne, dar unii 
dintre ei sunt chiar o companie plăcută. Au o vinotecă 
excelentă, dacă ai gusturi rafinate. De asemenea, când şi 
când, cineva spune câte-o poveste interesantă. Ce-ar fi să 
treci pe-acolo într-o seară, David? Ca invitat al meu. 

M-am bâlbâit încercând să dau un răspuns - nici acum nu 
sunt sigur ce-am spus. Eram derutat de ofertă. 

Părea să fie o propunere luată sub impulsul momentului, 
dar nu era nimic impulsiv în privinţa ochilor lui albaştri, de 
o răceală anglo-saxonă, sub convoluţiile albe şi stufoase ale 
sprâncenelor. Şi, dacă nu-mi amintesc exact ce am răspuns, 
e pentru că am fost dintr-odată sigur că această oferă - 


vagă şi derutantă cum era - era exact chestiunea pe care 
mă tot aşteptasem s-o abordeze. 

Reacţia lui Ellen din acea seară a fost una de exasperare 
amuzată. Lucrasem la firma Waterhouse, Carden, Lawton, 
Frasier & Effingham vreme de vreo douăzeci de ani şi era 
cât se poate de clar că nu mă puteam aştepta să urc mult 
peste poziţia mijlocie pe care o deţineam în prezent; a ei a 
fost ideea că această ofertă era un înlocuitor mai ieftin 
pentru un ceas de aur din partea firmei. - Nişte bătrânei 
care spun poveşti de război şi joacă pocher, a zis ea. O 
seară din asta petrecută acolo şi tu ar trebui să stai fericit 
în Biblioteca de Cercetări până când te-or pensiona... ei 
lasă, că-ţi pun două Becks la gheaţă. Şi m-a sărutat cu 
căldură. Probabil că văzuse ceva pe faţa mea - Dumnezeu 
ştie că se pricepe să mă „citească” după toţi anii petrecuţi 
împreună. 

Timp de câteva săptămâni nu s-a întâmplat nimic. Când 
îmi aminteam de ciudata ofertă a lui Waterhouse - cu 
siguranţă ciudată, venind de la un om cu care mă întâlneam 
de nici zece ori pe ani şi alături de care participam la 
evenimente sociale poate de vreo trei ori pe an, inclusiv 
petrecerea companiei din luna octombrie - îmi ziceam că 
mă înşelasem cum privire la expresia din ochii lui, că într- 
adevăr făcuse acea ofertă într-o doară şi că uitase de ea. 
Sau că o regreta - şi mai rău! Apoi, într-o după-amiază 
târzie, s-a apropiat de mine un bărbat la aproape şaptezeci 
de ani, care-şi păstrase umerii laţi şi înfăţişarea atletică. 

Tocmai îmi îmbrăcam paltonul, ţinând servieta între 
genunchi. Mi-a spus: 

— Dacă mai vrei să bei ceva bun la club, ce-ar fi să fii 
diseară? 

— Păi... ăăă... 

— Bun, a zis şi mi-a pus în mână un bilet. Ai aici adresa, 
în seara aceea m-a aşteptat la baza scării, iar Stevens ne-a 
ţinut la amândoi uşa deschisă. Vinul s-a dovedit a fi 
excelent, aşa cum promisese Waterhouse. N-a făcut nicio 


tentativă de „a mă prezenta” celorlalţi - am luat asta drept 
un act de snobism, dar ulterior mi-am reconsiderat poziţia 
-, însă doi sau trei s-au prezentat singuri. Unul dintre cei 
care au procedat astfel a fost Emlyn McCarron, care încă de 
pe atunci trecuse de şaptezeci de ani. A întins mâna şi i-am 
strâns-o scurt. Avea pielea uscată, aspră, dură; aproape ca 
de broască ţestoasă. M-a întrebat dacă joc bridge. l-am 
spus că nu. 

— Asta-i o treabă al naibii de bună, a spus. Jocul ăla 
nenorocit a reuşit în acest secol să ucidă conversaţia 
inteligentă de după masă mai mult decât orice altceva. 

Şi, cu această declaraţie, a plecat în întunericul 
bibliotecii, unde rafturile de cărţi păreau să se 
prelungească la nesfârşit. 

M-am uitat în jur după Waterhouse, dar acesta dispăruse. 
Simţindu-mă un pic stingher şi foarte nelalocul meu, m-am 
apropiat de şemineu. Era, aşa cum cred că am spus deja, 
ceva uriaş - părea deosebit de mare în New York, unde 
locatarii de apartamente ca mine îşi imaginează cu mare 
greutate cum o astfel de binecuvântare ar putea să 
servească la ceva mai mult decât prepararea floricelelor de 
porumb şi a pâinii prăjite. Şemineul de la 249B East de pe 
Strada 35 era atât de mare, că puteai să frigi un bou întreg 
în el. Nu avea poliţă, în schimb, deasupra lui, se înălța o 
arcadă solidă din piatră. Arcada era întreruptă la mijloc de 
o cheie de boltă uşor proeminentă. Era chiar la nivelul 
ochilor mei şi, cu toate că lumina era slabă, puteam citi fără 
probleme legenda gravată pe acea piatră: POVESTEA E 
CEA CARE CONTEAZĂ, NU CEL CARE O SPUNE. 

— Iată-te, David, spuse domnul Waterhouse de lângă 
cotul meu, şi am tresărit. La urma urmelor, nu mă părăsise; 
doar se dusese în cine ştie ce cotlon necunoscut de mine al 
clădirii, ca să aducă băuturi. Martini Bombay e al-tău, nu? 

— Da. Vă mulţumesc. Domnule Waterhouse... 

— George, a spus el. Aici îmi spui doar George. 


— George, atunci, am spus, cu toate că părea uşor 
anapoda să-i spun pe numele mic. Ce e toată... 

— Noroc, a spus el. 

Am băut. Îmi adusese un martini perfect şi, în loc să-mi 
termin întrebarea, am preferat să laud băutura. 

— Stevens are grijă de bar. Prepară nişte băuturi 
minunate, îi place să spună că e o pricepere măruntă, dar 
vitală. 

Băutura a avut darul să-mi mai netezească asperităţile 
senzaţiilor de dezorientare şi de stinghereală (asperităţile, 
dar senzațiile propriu-zise au rămas - petrecusem aproape 
o jumătate de oră zgâindu-mă în şifonier şi întrebându-mă 
cu ce să mă îmbrac; în cele din urmă am ales nişte 
pantaloni maro închis şi un sacou din tweed aspru, aproape 
la aceeaşi culoare cu pantalonii, sperând că nu voi da peste 
un grup de oameni înţoliţi în smoching sau, dimpotrivă, 
purtând blugi şi cămăşi în carouri L.L. Beans... În orice caz, 
se părea că nu greşisem foarte mult în privinţa ţinutei). Un 
loc şi o situaţie noi te fac extrem de conştient de fiecare act 
social, oricât ar fi de mărunt, iar în acel moment, cu paharul 
în mână şi după ce rostisem micul toast obligatoriu, aş fi 
vrut tare mult să mă asigur că nu trecusem cu vederea 
niciuna dintre amabilităţi. 

— Există vreo carte de oaspeţi în care să semnez? Am 
întrebat. Ceva de genul ăsta? 

EI s-a arătat uşor surprins. 

— Nu avem nimic de genul ăsta. Cel puţin, nu cred că 
avem. 

Se uită în jur, prin încăperea întunecoasă şi liniştită. 
Johanssen îşi foşnea de zor Wall Street journal-ul, l-am 
văzut pe Stevens trecând printr-o uşă situată în celălalt 
capăt al camerei, fantomatic în sacoul lui alb. George îşi 
puse paharul pe o măsuţă şi aruncă un buştean nou pe foc. 
Un roi de scântei izbucni şi urcă iute pe beregata neagră a 
şemineului. 


— Ce înseamnă asta? Am întrebat arătând spre inscripţia 
de pe cheia de boltă. Aveţi vreo idee? 

Waterhouse citi cu atenţie, ca şi cum atunci ar fi văzut-o 
prima oară. POVESTEA E CEA CARE CONTEAZĂ, NU CEL 
CARE O SPUNE. 

— Cred că am o idee, a spus el. Şi tu ai putea avea, dac-o 
să te întorci. Da, aş spune că ai putea avea o idee sau două. 
Cu timpul. Simte-te bine, David. 

A plecat. Şi, deşi pare straniu, chiar dacă am fost lăsat să 
mă scufund sau să înot singur într-o situaţie atât de 
nefamiliară, chiar m-am simţit bine. Mai întâi, mi-au plăcut 
întotdeauna cărţile şi aici se găsea o adevărată comoară de 
cărţi interesante, ce puteau fi cercetate. Am păşit agale de- 
a lungul rafturilor, examinând cotoarele cât se putea de 
bine în lumina slabă, trăgând câte unul afară când şi când, 
şi oprindu-mă o dată ca să mă uit afară pe o fereastră 
îngustă la intersecţia cu Second Avenue, aflată mai sus. Am 
stat acolo şi am privit prin sticla glazurată cu chiciură cum 
semaforul din intersecţie îşi schimba culoarea de la roşu, la 
galben, şi-apoi la verde, trecând din nou la roşu, şi, ca din 
senin, m-am simţit cuprins de cel mai ciudat - şi cu toate 
acestea foarte bine-venit - sentiment de tihnă. Nu m-a 
inundat; în schimb, mi s-a părut că a venit pe furiş. „Oh, 
da”, vă aud spunând, „asta e cât se poate de logic; oricine 
se uită la un semafor e cuprins de un sentiment de pace.” 

Aşa este; n-are nicio noimă. Aveţi dreptate. Dar, cu toate 
acestea, sentimentul era acolo. M-a făcut să mă gândesc 
pentru prima oară în atâţia ani la nopţile de iarnă petrecute 
în ferma din Wisconsin, în care am crescut: stând în pat în 
camera friguroasă de la etaj şi constatând contrastul dintre 
şuierul vântului de ianuarie de afară, care împrăştia nămeţii 
de zăpadă uscată ca nisipul de-a lungul kilometrilor de 
garduri antizăpadă, şi căldura pe care corpul meu o crea 
sub cele două plăpumi. 

Erau acolo câteva cărţi de drept, dar de o factură teribil 
de ciudată: Douăzeci de cazuri de dezmembrare şi 


consecinţele lor sub legislaţia britanică este un titlu pe care 
mi-l amintesc. Cazuri cu animale de companie este altul. L.- 
am deschis pe acesta din urmă şi, bineînţeles, era un tom 
juridic erudit, care se ocupa cu felul cum tratează legislaţia 
(cea americană, de data asta) cazurile care aveau legătură 
în anumite aspecte importante cu animalele de companie - 
totul de la pisici care au moştenit mari sume de bani până la 
un ocelot care a rupt lanţul cu care fusese legat şi l-a rănit 
grav pe un poştaş. 

Erau acolo un set de opere de Dickens, un set de Defoe şi 
un set aproape nesfârşit de Trollope; şi mai era un set de 
romane - unsprezece la număr - scrise de un autor numit 
Edward Gray Seville. Erau legate în piele de un verde 
plăcut la vedere, iar numele editurii imprimat cu litere de 
aur pe cotor era Stedham & Son. Nu mai auzisem niciodată 
până atunci nici de Seville, nici de editorii săi. Data 
copyrightului pe prima carte a lui Seville - These Were Our 
Brothers - era 1911. Data ultimului roman, Breakers, era 
1935. 

Cu două rafturi mai jos faţă de romanele lui Seville era 
un volum folio de mari dimensiuni, care conţinea planuri 
pas cu pas, atent întocmite, pentru entuziaştii jocului de 
construcţii Erector Set. Alături, era un alt volum folio care 
prezenta scene celebre din filme celebre. Fiecare dintre 
imagini umplea o pagină întreagă, iar pe pagina de vizavi 
erau tipărite poeme cu rimă albă, fie referitoare la scenele 
cu care făceau pereche, fie inspirate de ele. Conceptul nu 
era remarcabil din calea afară, dar poeţii reprezentaţi acolo 
erau remarcabili - Robert Frost, Marianne Moore, William 
Carlos Williams, Wallace Stevens, Louis Zukofsky şi Erica 
Jong, ca să pomenesc doar câţiva. Pe la jumătatea cărţii, am 
găsit un poem al lui Algernon Williams aşezat pe pagina 
opusa celebrei fotografii care o înfăţişează pe Marilyn 
Monroe stând pe grătarul de ventilaţie al metroului şi 
încercând să-şi împiedice fusta să se ridice din cauza 


curentului de aer. Poemul era intitulat „Clopotul” şi începea 
aşa: 

Forma fustei este 

— Am putea spune - 

Forma unui clopot 

Picioarele sunt limba... 

Şi altele asemenea. Nu era un poem oribil, dar cu 
siguranţă nu era cel mai reuşit poem al lui Williams şi nici 
măcar nu se putea număra printre cele mai bune. Aveam 
sentimentul că pot să susţin o astfel de opinie pentru că 
citisem, de-a lungul anilor, o bună parte din opera lui 
Algernon Williams. În tot cazul, nu-mi puteam aminti 
poemul acesta despre Marilyn Monroe (ceea ce şi este; căci 
poemul anunţă acest lucru, chiar şi atunci când e separat 
de imagine - în finalul lui, Williams scrie: Picioarele îmi bat 
numele: Marilyn, ma belle). De atunci, l-am tot căutat şi nu 
am reuşit să-l găsesc; ceea ce nu înseamnă nimic, desigur. 
Poemele nu sunt ca romanele sau ca opiniile juridice; ele 
sunt mai mult ca frunzele suflate de vânt şi orice volum 
antologic intitulat „Opere complete” sau asemănător 
trebuie cu siguranţă să fie o minciună. Poemele au tendinţa 
de a se rătăci pe sub canapele - face parte din farmecul lor 
şi e unul din motivele pentru care rezistă. Dar... 

La un moment dat, Stevens a venit la mine cu un al doilea 
martini (între timp, mă aşezasem într-un fotoliu cu un 
volum de Ezra Pound). Era perfect, ca şi primul. În timp ce 
îl savuram, am văzut că doi dintre cei prezenţi, George 
Gregson şi Harry Stein (Harry murise de şase ani în 
noaptea în care Emlyn McCarron ne-a spus povestea cu 
Metoda  Respiraţiei), părăseau încăperea printr-o uşă 
ciudată, având mai puţin de nouăzeci de centimetri 
înălţime. Dacă a existat o materializare a imaginii lui Alice 
coborând în vizuina iepurelui, aceasta era. Au lăsat uşa 
deschisă şi, la scurt timp după ieşirea lor neobişnuită din 
bibliotecă, am auzit clicăitul înfundat al unor bile de biliard. 


Stevens trecu prin preajmă şi mă întrebă dacă aş vrea un 
alt martini. Am declinat oferta cu real regret. El a 
încuviinţat din cap: 

— Prea bine, sir. 

Cu toate că faţa lui nu-şi schimba expresia niciodată, am 
avut sentimentul că, într-un fel sau altul, alegerea mea l-a 
încântat. 

Mai târziu, un hohot de râs m-a surprins şi m-a întrerupt 
din lectura cărţii. Cineva aruncase un pachet cu pudră 
chimică în foc şi făcuse ca flăcările să capete culori de 
petrecere. M-am gândit din nou la copilăria mea... dar nu în 
vreo manieră nostalgică, plângăcios-romantică. Simt o mare 
nevoie să subliniez asta, Dumnezeu ştie de ce. M-am gândit 
la vremurile când şi eu făcusem exact acelaşi lucru, copil 
fiind, dar amintirea a fost una puternică, plăcută, neîntinată 
de regrete. 

Am văzut că majoritatea celorlalţi îşi trăseseră scaunele 
într-un semicerc, în jurul căminului. Stevens adusese o tavă 
aburindă şi învârfuită cu cârnaţi fierbinţi, minunat aromaţi. 
Harry Stein s-a întors pe uşa cea micuță şi mi s-a prezentat 
grăbit, dar într-un mod plăcut. Greggson a rămas în sala de 
biliard, exersând diverse lovituri, după cum se auzea. 

După o ezitare vremelnică, m-am alăturat celorlalţi. Era 
relatată o poveste - nu una plăcută. Norman Stett era cel 
care o spunea şi, cu toate că scopul meu nu e s-o 
repovestesc aici, poate că veţi înţelege ce-am avut în minte 
când i-am apreciat calitatea dacă o să vă spun că era 
despre un om care s-a înecat într-o cabină telefonică. 

Când Stett - care şi el a murit între timp - a terminat, 
cineva a spus: 

— Ar fi trebuit s-o păstrezi pentru Crăciun, Norman. 

S-au auzit râsete, pe care, desigur, nu le-am înţeles. 

Cel puţin, nu atunci. 

In continuare, a luat cuvântul Waterhouse, iar la un 
asemenea Waterhouse n-aş fi visat nici într-o mie de ani. 
Absolvent al Universităţii Yale, membru al fraternității Phi 


Beta Kappa, cu părul grizonant, îmbrăcat la patru ace, şef 
al unei firme de avocatură atât de mari, încât era mai mult 
o întreprindere decât o companie - acest Waterhouse a 
spus o poveste în care era vorba de o învăţătoare rămasă 
înţepenită într-o privată. Privata se afla în spatele şcolii cu o 
singură clasă la care preda învăţătoarea, iar ziua în care 
femeia a rămas cu fundul înţepenit într-una din găurile 
privatei a coincis cu ziua în care privata fusese planificată 
să fie luată de acolo ca o contribuţie a Comitatului Anniston 
la expoziţia Viaţa aşa cum a fost în New England, ţinută la 
Prudential Center din Boston, învăţătoarea n-a scos niciun 
sunet cât timp a durat până au încărcat privata pe 
platforma unui camion şi au ancorat-o. Era încremenită de 
jenă şi oroare, relata Waterhouse. Până când uşa privatei s- 
a deschis brusc pe Route 128 în Somerville, la o oră de 
vârf... 

Dar să tragem cortina peste acea povestire, şi peste orice 
altă povestire ar mai fi urmat; ele nu sunt poveştile mele în 
seara asta. La un moment dat, Stevens a adus o sticlă de 
brandy, care era mai mult decât bună; era aproape 
perfectă. Sticla a trecut de la unul la altul, iar Johanssen a 
rostit un toast - toastul, după cum aproape că s-ar putea 
spune: Povestea, nu cel care o spune. 

Am băut pentru asta. 

Nu după mult timp, participanţii au început să plece. Nu 
se făcuse târziu; în orice caz, miezul nopţii încă nu venise; 
dar am remarcat că atunci când cincuagena-rii încep se 
pregătesc să devină sexagenari, „târziu” se face tot mai 
devreme. L-am văzut pe  Waterhouse îmbrăcându-şi 
paltonul, ajutat de Stevens. Mi s-a părut straniu ca 
Waterhouse să-şi ia tălpăşiţa fără să-mi adreseze un 
cuvinţel (şi fără doar şi poate că asta făcea; dacă m-aş fi 
întors din bibliotecă, unde mă dusesem să pun la loc în raft 
cartea lui Pound, cu patruzeci de secunde mai târziu, ar fi 
dispărut), dar nu era cu nimic mai straniu decât majoritatea 
lucrurilor pe care le făcuse în seara aceea. 


Am ieşit chiar în urma lui, iar Waterhouse s-a uitat în jur, 
ca şi cum ar fi fost surprins să mă vadă... şi aproape ca şi 
cum ar fi moţăit şi ceva l-ar fi trezit pe neaşteptate. 

— Luăm un taxi împreună? M-a întrebat, de parcă tocmai 
ne întâlniserăm întâmplător pe strada aceea pustie şi 
bătută de vânturi. 

— Mulţumesc, am spus. Mulţumirile mele se refereau la 
mult mai multe alte lucruri în afară de oferta lui de a 
împărţi un taxi, şi cred că n-aveai cum să nu observi asta în 
tonul meu, dar el a încuviinţat din cap ca şi cum doar la asta 
m-aş fi gândit. Un taxi cu lumina pentru LIBER aprinsă 
tocmai se deplasa agale pe stradă - tipi precum George 
Waterhouse păreau să aibă noroc la taxiuri, chiar şi în acele 
nenorocite nopţi newyorkeze, friguroase şi pline de 
ninsoare, când ai putea să juri că n-ai cum să găseşti niciun 
taxi în toată insula Manhattan - şi-i făcu semn. 

În căldura dătătoare de siguranţă a maşinii, în vreme ce 
aparatul ne jalona călătoria cu clicuri măsurate, i-am spus 
cât de mult mi-a plăcut povestea lui. Nu-mi aminteam să 
mai fi râs atât de tare sau atât de spontan de la vârsta de 
optsprezece ani, i-am zis, şi nu era o linguşeală, ci doar 
purul adevăr. 

— Da? Drăguţ din partea dumitale. Vocea lui era glacial 
de politicoasă. M-am domolit, simțind cum îmi ard obrajii. 

Nu e întotdeauna nevoie să auzi zgomotul ca să-ţi dai 
seama că uşa a fost închisă. 

Când taxiul a tras la trotuar în faţa casei mele, i-am 
mulţumit din nou, iar de data asta a arătat un pic mai multă 
căldură. - Ai făcut bine c-ai venit, deşi ai fost anunţat în 
ultima clipă, a spus. Să mai vii, dacă-ţi place. Nu mai 
aştepta să fii invitat: nu prea punem preţ pe formalităţi, la 
numărul doi-patru-nouă-B. Serile de joi sunt cele mai 
potrivite pentru poveşti, dar clubul e acolo în fiecare seară. 

Atunci, trebuie să presupun că am fost primit ca 
membru? 


Întrebarea îmi stătea pe buze. Am vrut s-o rostesc; părea 
necesar să fie pusă. Tocmai reflectam asupra ei, ascultând-o 
cum sună în gând (în felul meu domol, avocăţesc), ca să-mi 
dau seama dacă frazarea era adecvată - poate că era puţin 
prea din topor -, când Waterhouse i-a cerut şoferului să 
pornească mai departe, în momentul următor, taxiul se 
îndrepta spre Madison. Am rămas pe trotuar un moment, 
tivul pardesiului fluturându-mi pe glezne, în timp ce îmi 
ziceam: Ştia că o să pun întrebarea aia - ştia şi intenționat 
i-a cerut şoferului să plece până s-apuc eu să zic ceva. Apoi 
mi-am zis că o astfel de idee era complet absurdă - chiar 
paranoică. Şi aşa era. Dar în acelaşi timp, era şi adevărată. 
N-aveam decât să pufnesc dispreţuitor cât voiam, pentru că 
o astfel de atitudine nu putea să schimbe acea certitudine 
esenţială. 

M-am îndreptat lent spre uşa clădirii şi am intrat. 

Ellen era cam şaizeci la sută adormită, când m-am aşezat 
pe marginea patului ca să mă descalţ. S-a rostogolit şi a 
scos un sunet interogator neclar, care s-a auzit ca un 
geamăt profund. l-am spus să se culce la loc. 

A scos din nou sunetul acela nedesluşit. De data asta, s-a 
auzit şi o engleză aproximativă: 

— Ccumm fuze? 

Pentru o clipă, am şovăit, cu cămaşa pe jumătate 
descheiată la nasturi. Şi mi-am zis, cu o claritate 
momentană teribilă. Dacă-i spun, n-am să mai văd niciodată 
cealaltă parte a acelei uşi. 

— A fost foarte bine, i-am zis. Nişte bătrânei care 
deapănă poveşti de război. 

— Eu ţi-am zis. 

— Dar n-a fost rău. S-ar putea să mă mai duc. Mi-ar 
putea face bine la firmă. 

— „La firmă”, m-a ironizat ea uşor. Ce mai prostănac 
bătrân eşti şi tu, dragul meu. 

— Cin' se-aseamănă, se-adună, am spus, dar ea deja 
adormise la loc. M-am dezbrăcat, am făcut duş, m-am uscat 


cu prosopul, mi-am pus pijamaua... şi apoi, în loc să mă culc 
în pat, cum ar fi trebuit să fac (tocmai trecuse de unu 
noaptea), mi-am îmbrăcat halatul şi-am mai luat o sticlă de 
Beck's. Am stat la masa din bucătărie, bând berea pe 
îndelete, privind afară pe fereastră la canionul rece care 
era Madison Avenue la ora aceea, reflectând. O uşoară 
ameţeală pusese stăpânire pe mine de la alcoolul consumat 
de cu seară - pentru mine fusese o cantitate neaşteptat de 
mare. Dar senzaţia nu era câtuşi de puţin neplăcută şi nu 
simţeam că m-ar paşte vreo mahmureală. 

Gândul care-mi venise în minte când Ellen mă întrebase 
cum fusese seara era la fel de ridicol ca şi acela care-mi 
trecuse prin cap cu privire la George Waterhouse, când 
taxiul s-a îndepărtat de mine - pentru numele lui 
Dumnezeu, ce putea fi greşit în a-i vorbi soţiei mele despre 
o seară perfect inofensivă petrecută la clubul îmbâcsit al 
şefului meu... şi chiar dacă era greşit să-i vorbesc, cine ar fi 
ştiut c-am făcut-o? Nu, era la fel de ridicol şi de paranoic ca 
şi acele reflecţii de mai devreme... şi, după cum îmi spunea 
inima, la fel de adevărat. 

M-am întâlnit cu George Waterhouse a doua zi, în hol, 
între Contabilitate şi Biblioteca de Lectură. M-am întâlnit... 
„Am trecut pe lângă el” ar descrie mai exact ce s-a 
întâmplat. A dat din cap înspre mine şi şi-a văzut de drum 
fără să-mi vorbească... aşa cum făcuse de ani de zile. 

Toată ziua m-au durut muşchii stomacului. Acesta a fost 
singurul lucru care m-a convins pe deplin că seara fusese 
reală. 

Trei săptămâni au trecut. Patru... cinci. Nicio altă invitaţie 
n-a venit de la Waterhouse. Cumva, pur şi simplu nu 
fusesem adecvat; nu mă potrivisem. Sau cel puţin aşa mi- 
am spus. Era un gând deprimant şi dezamăgitor. M-am 
consolat, zicându-mi că o să înceapă să se domolească şi să- 
şi piardă înţepătura, aşa cum fac în cele din urmă toate 
dezamăgirile. Dar m-am gândit la seara aceea în cele mai 
neobişnuite aspecte: cercurile de lumină izolate ale 


veiozelor de lectură, atât de imobile şi, cumva, civilizate; 
povestea absurdă şi hilară a lui Waterhouse despre 
învăţătoarea înţepenită în privată; mirosul intens de piele 
dintre rafturile înguste. Cel mai mult m-am gândit la cum 
stăteam la fereastra aceea îngustă şi priveam cum cristalele 
de gheaţă îşi schimbau culoarea de la verde la galben şi 
apoi la roşu. M-am gândit la sentimentul de tihnă pe care l- 
am avut. 

În timpul aceleiaşi perioade de cinci săptămâni m-am dus 
la bibliotecă şi am verificat patru volume din poezia lui 
Algernon Williams (alte trei le deţineam eu însumi şi deja le 
controlasem); unul dintre acestea susţinea că ar conţine 
„Poeme complete”. M-am reîntâlnit cu unele dintre 
preferatele mele mai vechi, inclusiv cel care-mi era cel mai 
drag, „Epistolă de lăsat în pământ”. Dar n-am găsit niciunul 
intitulat „Clopotul”, în vreunul dintre volume. 

În cadrul aceluiaşi drum la Biblioteca Publică din New 
York, am căutat în fişierele bibliotecii operele de ficţiune ale 
unui autor numit Edward Gray Seville. Cel mai aproape de 
asta a fost un roman poliţist scris de autoarea Ruth Seville. 

Să mai vii, dacă-ţi place. Nu mai aştepta să fii invitat... 

Dar, bineînţeles, am aşteptat totuşi invitaţia; maică-mea 
m-a învăţat cu mulţi ani în urmă să nu-i cred în mod 
automat pe oamenii care-ţi spun cu uşurinţă „treci pe la 
mine oricând” sau că „uşa mea e deschisă întotdeauna”. Nu 
că aş fi avut nevoie de o invitaţie scrisă adusă la uşa 
apartamentului de un valet în livrea, purtând o tavă aurită, 
nu despre asta e vorba, dar voiam totuşi ceva, chiar dacă ar 
fi fost doar o vorbă aruncată în treacăt: „Treci pe la noi într- 
o seară, David? Sperăm că nu te-am plictisit”. Genul ăsta de 
lucruri. 

Dar când nici măcar asta nu s-a întâmplat, am început să 
mă gândesc mai serios să mă duc totuşi - în definitiv, uneori 
oamenii chiar vor ca tu să treci pe la ei oricând; am 
presupus că, în unele locuri, uşa rămâne tot timpul 
deschisă; şi că mamele nu au întotdeauna dreptate. 


„„„. nu mai aştepta să fii invitat... 

În orice caz, aşa se face că, pe data de 10 decembrie a 
acelui an, m-am pomenit îmbrăcând din nou haina de tweed 
aspru şi pantalonii maro-închis şi căutându-mi cravata roşu- 
închis. Îmi amintesc că, în seara aceea, eram mai conştient 
ca de obicei de felul cum îmi bate inima. 

— În sfârşit, George Waterhouse a cedat şi ţi-a cerut să te 
întorci? A întrebat Ellen. Înapoi în cocină cu restul 
porcuşorilor misogini? 

— Întocmai, am spus, gândindu-mă că trebuie să fi fost 
pentru prima oară în cel puţin o duzină de ani când i-am 
spus o minciună... şi apoi mi-am amintit că, după prima 
întrunire, îi răspunsesem cu o minciună la întrebarea 
despre cum fusese. Nişte bătrânei care deapănă poveşti de 
război, îi spusesem. 

— Ei bine, poate că până la urmă o să ai parte de 
promoţie, a spus ea... deşi fără multă speranţă. Spre cinstea 
ei, a spus-o şi fără multă amărăciune. 

— S-au întâmplat şi lucruri mai neobişnuite, am spus şi 
am sărutat-o de despărţire. 

— Guiţ-guiţ! A spus în timp ce ieşeam pe uşă. Drumul cu 
taxiul mi s-a părut foarte lung în noaptea aceea. O noapte 
rece, liniştită şi înstelată. Taxiul era un Checker şi mă făcea 
să mă simt foarte mic înăuntru, ca un copil care vede 
marele oraş pentru prima oară. Era entuziasm ceea ce 
simţeam, când taxiul a tras în faţa clădirii maronii - un 
simţământ simplu şi totuşi complet. Dar entuziasmul acesta 
simplu pare să fie una dintre calităţile vieţii care se 
strecoară aproape neobservată, iar redescoperirea lui, pe 
măsură ce înaintăm în vârstă, e întotdeauna ceva 
surprinzător, ca atunci când descoperi un fir de păr negru 
în piepten la câţiva ani după ce s-a întâmplat ultima oară să 
găseşti aşa ceva. 

Am plătit cursa, am coborât, am mers către cele patru 
trepte ce duceau la uşă. Pe când le urcam, entuziasmul meu 


s-a coagulat într-o anxietate (un sentiment cu care bătrânii 
sunt mult mai familiarizați). Ce anume căutam eu aici? 

Uşa era din stejar gros, iar pentru ochii mei arăta la fel 
de solidă ca şi uşa unui turn de castel. Nu se vedea nicio 
sonerie, niciun dispozitiv de atenţionare, nicio cameră de 
luat vederi de la vreun circuit închis de televiziune, montată 
discret în umbra vreunei streşini şi, desigur, nu era nici 
Waterhouse, aşteptând să mă ducă înăuntru. M-am oprit în 
capul scărilor şi m-am uitat în jur. Dintr-odată, Strada 35 mi 
s-a părut mai întunecoasă, mai rece şi mai amenințătoare. 
Clădirile placate cu piatră maronie păreau toate cumva 
tainice, de parcă ar fi ascuns nişte mistere pe care era mai 
bine să le laşi necercetate. Ferestrele lor arătau ca nişte 
ochi. 

Undeva, îndărătul uneia dintre acele ferestre, s-ar putea 
să se afle un bărbat sau o femeie care să pună la cale o 
crimă, mi-am zis. Un fior începu să-mi urce pe şira spinării. 
Să o pună la cale... sau să o comită. 

Apoi, brusc, uşa s-a deschis şi Stevens a apărut în prag. 

Am simţit o mare uşurare. Nu am o imaginaţie prea 
bogată, cred - cel puţin nu în circumstanţe obişnuite -, dar 
acest ultim gând avusese întreaga claritate stranie a unei 
profeţii. Poate c-aş fi început să bolborosesc fără noimă 
dacă nu m-aş fi uitat mai întâi la ochii lui Stevens. Ochii lui 
nu mă cunoşteau. Ochii lui nu mă cunoşteau absolut deloc. 

După care a urmat încă un moment din acea claritate 
stranie, profetică; am văzut restul serii mele în detalii 
perfecte. Trei ore într-un bar liniştit. Trei martini (poate 
patru) ca să înec stânjeneala de a fi fost atât de prost, încât 
să mă duc într-un loc unde nu eram dorit. Umilinţa de care 
sfatul mamei mele era menit să mă scutească - aceea pe 
care o simţi când îţi dai seama că ai întrecut măsura. 

M-am vizualizat ducându-mă acasă uşor ameţit, dar nu 
într-o perspectivă favorabilă. M-am văzut şezând inert în 
timpul drumului cu taxiul, fără să o mai trăiesc prin lentilele 
copilăreşti ale entuziasmului şi anticipării. M-am auzit 


spunându-i lui Ellen: După o vreme, treaba se cam 
subțiază... Waterhouse a spus aceeaşi poveste despre cum a 
câştigat el la un joc de pocher o livrare de fripturi pentru 
Batalionul al 3-lea... şi mai şi joacă Hearts pentru un dolar 
punctul, îţi vine să crezi?... dacă mă mai duc?... cred c-aş 
putea s-o fac, dar mă îndoiesc. Şi cu asta, basta. Exceptând, 
probabil, propria umilinţă. 

Am citit toate astea în nimicul din ochii lui Stevens. 
Deodată, ochii s-au umplut de căldură. A zâmbit uşor şi a 
spus: - Domnule Adley! Intraţi. Vă iau eu paltonul. 

Am urcat treptele şi Stevens a închis uşa ferm în urma 
mea. Cât de diferită poate părea o uşă atunci când te afli de 
partea caldă a acesteia! Mi-a luat paltonul şi a dispărut cu 
el. Am rămas în hol un moment, uitându-mă la propria 
reflexie în oglinda mare - un bărbat de şaizeci şi trei de ani, 
a cărui faţă devenea prea rapid uscăţivă ca să arate de 
vârstă mijlocie. Şi totuşi, reflexia m-a încântat. 

M-am dus în bibliotecă. 

Johanssen era acolo, citind, ca de obicei, Wall Street 
Journal. Într-un alt ostrov de lumină, Emlyn McCarron 
şedea aplecat asupra unei table de şah, vizavi de Peter 
Andrews. McCarron a fost şi-a rămas un ins cadaveric, 
posesor al unui nas subţire, ca o lamă de cuţit; Andrews era 
un tip cu o statură uriaşă, cu umerii gârboviţi şi cu un 
temperament coleric. O imensă barbă de culoare gălbui- 
roşcată aproape că-i acoperea vesta. Faţă în faţă, deasupra 
tablei încrustate în tăblia mesei, cu piesele sculptate în 
fildeş şi abanos, arătau ca nişte totemuri indiene: vulturul şi 
ursul. 

Waterhouse era şi el prezent, citind încruntat Times-ul 
din acea zi. A ridicat privirea, a dat din cap către mine, fără 
să se arate surprins, şi s-a cufundat din nou în lectură. 

Stevens mi-a adus un martini Bombay, fără să-i cer. 

Am luat paharul cu mine printre rafturi şi am găsit iarăşi 
setul acela enigmatic şi incitant de volume verzi, în seara 
aceea am început să citesc operele lui Edward Gray Seville. 


Am luat-o de la început, cu These Were Our Brothers. De 
atunci, le-am citit pe toate şi le-am considerat ca fiind 
unsprezece dintre cele mai bune romane ale secolului 
nostru. 

Aproape de finalul serii, s-a spus o poveste - doar una -, 
iar Stevens a adus câte un brandy la toată lumea. După ce 
povestea a fost spusă, oamenii au început să se ridice, 
pregătindu-se să plece. Stevens a vorbit din uşa dublă care 
dădea în hol. Avea o voce joasă şi plăcută, dar care reuşea 
să se facă auzită. 

— Deci, cine ne va aduce o poveste de Crăciun? 

Oamenii s-au oprit din ceea ce făceau şi au privit în jur. S- 
au auzit ceva comentarii bine dispuse, spuse cu glas scăzut, 
şi un hohot de râs. 

Stevens, zâmbitor, dar serios, a bătut din palme de două 
ori, ca un învăţător de şcoală primară care încearcă să-şi 
disciplineze clasa gălăgioasă. 

— Haide, domnilor - cine-o să aducă povestea? 

Peter Andrews, cel cu umerii gârboviţi şi cu barba 
roşcată, şi-a dres glasul. 

— Am ceva la care m-am tot gândit, nu ştiu dacă e chiar 
potrivită; adică, dacă e... 

— O să fie foarte bine, îl întrerupse Stevens, şi se auziră 
şi mai multe hohote de râs. Andrews se pomeni bătut pe 
spate cu voioşie. Curenţi de aer răcoroşi se avântară pe hol 
în timp ce oamenii ieşeau. 

Deodată Stevens apăru acolo, ca printr-un număr minor 
de magie, ţinându-mi paltonul. 

— Seara bună, domnule Adley. Întotdeauna e o plăcere 
pentru mine. 

— Chiar vă întâlniți în noaptea de Crăciun? Am întrebat, 
încheindu-mi nasturii paltonului. Eram uşor dezamăgit că 
aveam să ratez povestea lui Andrews, dar ne făcuserăm 
planuri ferme să mergem cu maşina la Schenectady şi să 
petrecem sărbătorile cu sora lui Ellen. 


Stevens reuşi să se arate atât şocat, cât şi amuzat în 
acelaşi timp. 

— În niciun caz, spuse el. Oamenii trebuie să petreacă 
seara de Crăciun în familie. Mai ales această noapte, dintre 
toate. Nu sunteţi de aceeaşi părere, sir? 

— Ba da, fără doar şi poate. 

— Întotdeauna ne întâlnim joia înainte de Crăciun. De 
fapt, aceea este noaptea din an în care avem asigurat cel 
mai mare număr de participanţi. 

Nu folosise cuvântul membri, am remarcat - doar o 
întâmplare sau evitare pur şi simplu. 

— Multe poveşti au fost depănate în încăperea principală, 
domnule Adley, poveşti de toate felurile, de la comice la 
tragice, de la ironice la sentimentale. Dar în joia dinaintea 
Crăciunului, întotdeauna e o poveste ce ţine de straniu. Aşa 
a fost întotdeauna, cel puţin din câte-mi amintesc eu. 

Asta cel puţin explica un comentariu pe care-l auzisem la 
prima mea vizită, cel în care se spunea că Norman Stett ar 
fi trebuit să-şi păstreze povestirea pentru Crăciun. Şi alte 
întrebări îmi stăteau pe limbă, dar am văzut un avertisment 
reflectat în ochii lui Stevens. Înţelegeţi ce vă spun? Nu era 
un avertisment cum că nu-mi va răspunde la întrebări; era, 
mai degrabă, un avertisment că nici măcar n-ar trebui să le 
pun. 

— Mai era ceva, domnule Adley? 

Rămăseserăm singuri în hol. Toţi ceilalţi plecaseră. Şi 
dintr-odată holul păru mai întunecos, faţa lungă a lui 
Stevens mai palidă, iar buzele, mai roşii. Un nod explodă în 
şemineu şi o lumină roşie se prelinse momentan peste 
parchetul lustruit. Mi s-a părut că aud, de undeva, din 
încăperile acelea din spate rămase neexplorate, un fel de 
bufnet lipicios-alunecos. Nu mi-a plăcut sunetul. Absolut 
deloc. 

— Nu, am spus cu o voce care nu se distingea prin 
fermitate. Cred că nu. 


— Noapte bună atunci, a spus Stevens, iar eu am trecut 
pragul. Am auzit uşa masivă închizându-se în urma mea. Am 
auzit broasca încuindu-se. lar apoi m-am îndreptat spre 
luminile de pe Second Avenue, fără să mă uit înapoi, peste 
umăr, cumva temându-mă să mă uit într-acolo, ca şi cum aş 
fi riscat să văd vreun spirit malefic înfricoşător urmându-mă 
pas cu pas sau să întrezăresc vreun secret care era mai 
bine să rămână neştiut. Am ajuns la colţ, am văzut un taxi 
liber şi i-am făcut semn. 

— Iar poveşti de război? M-a întrebat Ellen în noaptea 
aceea. Era în pat cu Philip Marlowe, singurul amant pe care 
şi l-a luat vreodată. 

— A fost şi o poveste, două de război, am spus în timp ce- 
mi atârnam paltonul în cuier. Dar mai mult am stat şi am 
citit o carte. 

— Atunci când nu guiţai. 

— Da, ai dreptate. Când nu guiţam. 

— Ascultă aici: Prima oară când am pus ochii pe Terry 
Lennox era beat, într-un Rolls-Royce Silver Wraith lângă 
terasa localului The Dancers, citea Ellen. Avea o față 
tânără, dar părul era alb ca zăpada. Îţi dădeai seama după 
ochi că era beat criță, dar altfel arăta ca orice tânăr 
cumsecade îmbrăcat în ţinută de seară, care cheltuise prea 
mulţi bani într-un loc care există numai şi numai pentru 
acel scop. Drăguţ, nu? E din... 

— Un lung rămas-bun, am spus, în timp ce mă descălţam. 
Îmi citeşti acelaşi fragment o dată la fiecare trei ani. Face 
parte din ciclul tău de viaţă. 

Ea îşi încreţi nasul către mine: 

— Guiţ-guiţ! 

— Mulţumesc, am spus. 

S-a întors la cartea ei. M-am dus în bucătărie ca să-mi iau 
o sticlă de Beck's. Când m-am întors, ea lăsase cartea 
deschisă pe plapumă şi se uita la mine cu atenţie. 

— David, ai de gând să te înscrii în clubul ăsta? 


— Cred că aş face-o... dacă mi s-ar cere. Mă simţeam 
jenat. Probabil că-i spusesem încă o minciună. Dacă se 
punea problema de a deveni membru la numărul 249B Est 
de pe Strada 35, eu eram deja membru. 

— Mă bucur, a spus ea. Aveai nevoie de ceva de multă 
vreme. Nu cred că ai ştiut-o, dar aveai. Eu am Comitetul de 
Asistenţă Socială, Comisia pentru Drepturile Femeilor şi 
Societatea de Teatru. Dar tu aveai nevoie de ceva. Oameni 
alături de care să îmbătrâneşti, cred. 

M-am dus în pat, m-ara aşezat lângă ea şi am luat Un 
lung rămas-bun. Era o ediţie necartonată, viu colorată, de 
curând tipărită. Îmi aminteam că-i cumpărasem lui EUen 
ediţia originală cartonată, cadou de ziua ei de naştere. 

— Suntem bătrâni? Am întrebat-o. 

— Bănuiesc că da, a spus şi mi-a zâmbit radios. Am pus 
cartea jos şi i-am atins sânul. 

— Prea bătrâni pentru asta? 

Ea a dat aşternuturile la o parte cu gesturi de mare 
doamnă... şi deodată, chicotind, le împinse cu picioarele pe 
podea. 

— Maestre, bagă mare! A spus Ellen. 

— Guiţ-guiţ, am replicat şi am izbucnit amândoi în râs. 

A venit şi joia de dinainte de Crăciun. Seara aceea a fost 
asemănătoare altora, cu două excepţii remarcabile. Erau 
prezenţi mai mulţi oameni, cam optsprezece. lar în aer 
plutea o senzaţie intensă şi indescriptibilă de agitaţie. 
Johansson a aruncat doar în treacăt o privire la ziarul său 
preferat şi apoi s-a alăturat grupului alcătuit din McCarron, 
Hugh Beagleman şi eu însumi. Şedeam în apropierea 
ferestrelor, vorbind de una, de alta, pentru ca în cele din 
urmă să cădem într-o discuţie pasională - şi adeseori hilară 
- despre automobilele antebelice. 

Şi a mai fost, acum când mă gândesc la asta, o a treia 
diferenţă - Stevens preparase un delicios punci de ouă. Era 
o băutură fină, dar în acelaşi timp foarte tare din cauza 
romului şi a mirodeniilor. Era servit într-un incredibil bol 


Waterford, care arăta ca o sculptură din gheaţă, iar 
zumzetul animat al conversaţiei a sporit în intensitate, pe 
măsură ce nivelul punciului scădea. 

M-am uitat în colţul de lângă uşa minusculă ce ducea la 
sala de biliard şi am văzut cu uimire cum Waterhouse şi 
Norman Stett aruncau cartonaşe de baseball în ceva ce 
părea a fi o pălărie din blană de castor veritabilă. Cei doi 
râdeau de se prăpădeau. 

Grupurile se formau şi se reformau. Orele treceau... şi 
deodată, într-un moment în care, de regulă, oamenii 
începeau să-şi ia tălpăşiţa pe uşa de la intrare, l-am văzut 
pe Peter Andrews şezând în faţa şemineului şi ţinând într-o 
mână un pachet anonim, cam de mărimea unui plic cu 
seminţe. Îl aruncă în foc fără să-l deschidă şi, o clipă mai 
târziu, flăcările începură să danseze în toate culorile 
spectrului - iar unele, aş fi putut să jur, din afara lui - 
înainte de a reveni la culoarea gălbuie. Oamenii au început 
să-şi tragă scaunele în jur. Peste umărul lui Andrews 
vedeam cheia de boltă cu acea omilie gravată: POVESTEA FE 
CEA CARE CONTEAZĂ, NU CEL CARE O SPUNE. 

Stevens trecu printre noi aproape neobservat, luând 
paharele de punci şi înlocuindu-le cu altele pântecoase cu 
brandy. Se auziră murmure de „Crăciun fericit” şi 
„Sărbători fericite, Stevens”, şi pentru prima oară am văzut 
bani trecând dintr-o mână în alta - o bancnotă de zece 
dolari palmată ici, o alta care arăta ca una de cincizeci de 
dolari colo, încă una pe care am văzut-o clar că era deo 
sută dintr-un alt fotoliu. 

— Mulţumesc, domnule McCarron... Domnule 
Johannsen... Domnule Beagleman... 

Un murmur liniştit, de oameni bine-crescuţi. 

Trăiam în New York de suficient timp ca să ştiu că 
sărbătoarea Crăciunului este un carnaval al bacşişurilor; 
ceva pentru măcelar, pentru brutar, pentru fabricantul de 
candelabre - şi să nu-i uităm pe portar, pe administratorul 
clădirii şi pe menajera care vine în zilele de marţi şi de 


vineri. N-am cunoscut pe nimeni din clasa mea socială care 
să considere acest obicei mai mult decât o îndatorire 
agasantă, dar necesară... dar n-am simţit nimic din această 
atitudine refractară în seara aceea. Banii erau daţi de 
bunăvoie, chiar cu entuziasm... şi dintr-odată, fără niciun 
motiv (era modul în care părea să vină gândurile atunci te 
aflai la numărul 249B), m-am gândit la băiatul care strigă la 
Scrooge în dimineaţa londoneză, liniştită şi răcoroasă, a 
zilei de Crăciun: „Cuum? O gâscă mare cât mine?” Iar 
Scrooge, aproape înnebunit de bucurie, chicotind: „Un 
băiat cumsecade! Un băiat minunaţi” Mi-am găsit 
portofelul. În partea din spate, îndărătul pozelor cu Ellen pe 
care le ţin acolo, am întotdeauna o bancnotă de cincizeci de 
dolari pentru situaţii de urgenţă. Când Stevens mi-a dar 
paharul cu brandy, i-am strecurat-o în palmă fără nicio 
ezitare... cu toate că nu-s un om bogat. 

— Crăciun fericit, Stevens, am spus. 

— Mulţumesc, sir. La fel şi dumneavoastră. 

După ce a terminat de împărţit paharele cu brandy şi să- 
şi adune onorariile, s-a retras. M-am uitat în jur o dată, la 
mijlocul poveştii lui Peter Andrews, şi l-am văzut stând în 
preajma uşii duble, o umbră omenească întunecată, 
nemişcată şi tăcută. 

— Sunt avocat acum, aşa cum ştiu cei mai mulţi dintre 
voi, spuse Andrews după ce sorbi din pahar, îşi drese glasul 
şi sorbi din nou. În ultimii douăzeci şi patru de ani, am avut 
birourile pe Park Avenue. Dar înainte de asta, am fost 
asistent juridic la o firmă de avocatură care activa în 
Washington, DC. Într-o seară de iulie am fost solicitat să 
rămân după program ca să termin de indexat nişte citaţii de 
cazuri, dintr-un dosar care n-avea absolut nicio legătură cu 
această istorisire. Dar deodată a intrat un bărbat - un om 
care la acea vreme era unul dintre cei mai cunoscuţi 
senatori de pe Dealul Capitoliului, un om care mai târziu 
aproape că era să ajungă preşedinte. Avea cămaşa năclăită 
de sânge şi ochii bulbucaţi. 


— 'Tre' să vorbesc cu Joe, a spus el. Joe, ca să înţelegeţi, 
era Joseph Woods, şeful firmei la care lucram, unul dintre 
cei mai influenţi avocaţi din sectorul privat de la 
Washington, şi, totodată, prietenul personal apropiat al 
acestui senator. 

— A plecat în urmă cu câteva ore, am spus. Eram teribil 
de înspăimântat, pot să vă spun asta - arăta ca un om care 
tocmai a plecat de la locul unui groaznic accident rutier sau 
poate de la o luptă cu cuţitele. Şi, cumva, uitându-mă la faţa 
pe care o văzusem în ziare şi la emisiunea Am aflat din 
presă - văzând-o mânjită de sânge, cu un obraz cuprins de 
spasme sub ochiul ce privea hăituit în jur... toate astea îmi 
sporeau spaima. Pot să-l sun dacă... Deja întinsesem mâna 
după telefon, cuprins de o nerăbdare nebună să pasez 
altcuiva această neaşteptată responsabilitate. Uitându-mă 
în spatele lui, am văzut urmele însângerate pe care le 
lăsase pe covor. 

— Trebuie să vorbesc cu Joe în clipa asta, a repetat el, de 
parcă nici nu m-ar fi auzit. E ceva în portbagajul maşinii 
mele... ceva pe care l-am găsit în locuinţa din Virginia. Am 
tras cu pistolul, am înfipt cuțitul în el, dar n-am reuşit să-l 
omor. Nu e ceva uman şi nu pot să-l omor. 

A început să chicotească... şi apoi să râdă de-a binelea... 
iar în cele din urmă să ţipe. Şi nu se oprise din ţipat când, în 
sfârşit, l-am prins pe domnul Woods la telefon şi i-am spus 
să vină, pentru numele lui Dumnezeu, să vină cât mai 
repede cu putinţă... 

Nu mi-am propus să redau aici nici povestea lui Peter 
Andrews. La drept vorbind, nu sunt sigur că aş îndrăzni s-o 
relatez. E de ajuns să precizez că era o poveste atât de 
înspăimântătoare, încât am visat la ea câteva săptămâni 
după aceea, iar la un moment dat Ellen s-a uitat la mine 
peste masa pentru micul dejun şi m-a întrebat de ce 
țipasem dintr-odată „Capul lui! Capul lui continuă să 
vorbească din pământ!” în creierii nopţii. 


— Cred c-a fost un vis, am spus. Din alea pe care nu ţi le 
mai poţi aminti a doua zi. 

Dar mi-am lăsat imediat privirea în ceaşca de cafea şi 
cred că, atunci, Ellen şi-a dat seama că o mint. 

Într-o zi de august a anului următor, pe când lucram în 
Biblioteca Cititorilor, am primit un apel pe pager. Era de la 
George Waterhouse. M-a întrebat dacă pot să urc până la 
biroul lui. Când am ajuns acolo, am remarcat că de faţă 
erau şi Robert Carden şi Henry Effingham. Pe moment, aş fi 
băgat mâna-n foc că urma să fiu acuzat de cine ştie ce act 
cu adevărat înspăimântător de prostie sau de nepricepere 
profesională. 

Apoi, Carden a venit în întâmpinarea mea şi a spus: 

— George e de părere că a sosit timpul să te facem 
partener-stagiar, David. Noi, ceilalţi, am fost de acord. 

— O să te simţi cumva precum cel mai vârstnic partener- 
stagiar, a remarcat Effingham rânjind, dar ăsta e canalul 
prin care trebuie să treci, David. Cu puţin noroc, te-am 
putea numi partener plin până la Crăciun. 

În noaptea aceea n-am mai avut vise urâte. Am ieşit cu 
Ellen să luăm masa în oraş, am băut în exces, ne-am dus la 
un local de jazz, unde nu mai fusesem de aproape şase ani 
şi l-am ascultat pe acel uluitor personaj negru, cu ochi 
albaştri, Dexter Gordon, cântând la trompetă până către 
orele două noaptea. Ne-am trezit a doua zi de dimineaţă cu 
fluturi în stomac şi cu dureri de cap, niciunuia dintre noi 
nevenindu-i să creadă ceea ce se întâmplase. lar unul 
dintre lucrurile întâmplate era că salariul meu tocmai 
săltase cu opt mii de dolari pe an, la multă vreme după ce 
speranţele noastre de a obţine o asemenea mărire de venit 
muriseră. 

Firma m-a trimis la Copenhaga vreme de şase săptămâni, 
în toamna aceea, iar la întoarcere am constatat că John 
Hanrahan, unul dintre participanţii regulaţi ai reuniunilor 
de la numărul 249B, murise de cancer. S-a organizat o 
colectă pentru soţia lui, rămasă singură, în circumstanţe 


neplăcute. Am fost însărcinat să strâng banii - toţi au fost 
oferiţi cash - şi să-i transform într-un cec bancar. S-au 
strâns aproape zece mii de dolari. l-am dat cecul lui 
Stevens şi presupun că l-a expediat beneficiarei prin poştă. 

S-a întâmplat că Ariene Hanrahan era membră a 
Societăţii de Teatru a lui Ellen, iar soţia mi-a spus la ceva 
vreme după aceea că Ariene primise un cec anonim în 
valoare de zece mii patru sute de dolari. Pe cotorul cecului 
era scris mesajul scurt şi nelămuritor: Prietenii răposatului 
dvs. soţ, John. 

— Nu ţi se pare că e cel mai uluitor lucru pe care l-ai 
auzit vreodată în viaţa ta? M-a întrebat Ellen. 

— Nu, am spus, dar cu siguranţă că intră în top zece. Mai 
avem căpşuni, Ellen? 

Anii au trecut. La etajul clădirii de la numărul 249B am 
descoperit un labirint de încăperi - o cameră de scris, un 
dormitor, unde musafirii mai rămâneau uneori peste noapte 
(deşi, după acel bufnet lipicios-alunecos pe care-l auzisem - 
sau îmi imaginasem că-l auzisem - eu personal cred că aş fi 
preferat să mă cazez la un hotel bun), o sală de gimnastică 
mică, dar bine echipată şi o sauna. Mai era o încăpere lungă 
şi îngustă, care se întindea pe toată lungimea clădirii şi 
găzduia după piste de bowling. 

În aceiaşi ani am recitit romanele lui Edward Gray Seville 
şi am descoperit un poet absolut uluitor - egalul, poate, al 
lui Ezra Pound şi Wallace Stevens - pe care-l chema 
Norbert Rosen. Conform textului de pe supracoperta unuia 
dintre cele trei volume ale sale aflate pe rafturi, se născuse 
în 1924 şi murise în bătălia de la Anzio. Toate trei volumele 
cu operele sale fuseseră publicate de Stedham & Son, New 
York şi Boston. 

Îmi amintesc că m-am dus din nou la Biblioteca Publică 
din New York, într-o după-amiază senină de primăvară, într- 
unui din acei ani (care anume, nu mai sunt sigur) şi am 
cerut colecţia pe ultimii douăzeci de ani ai revistei Literary 
Market Place. LMP este o publicaţie anuală de dimensiunile 


Paginilor Aurii ale unui oraş mare, iar bibliotecarul din sala 
de referinţe a fost deconcertat de solicitarea mea, mă tem. 
Dar am insistat şi am parcurs fiecare volum cu atenţie. Şi cu 
toate că ar trebui ca LMP să conţină liste cu toţi editorii din 
Statele Unite, fie ei mari sau mici (pe lângă agenţi literari, 
redactori şi membrii cluburilor cărţii), n-am găsit nici urmă 
de Stedham & Son. Un an mai târziu - sau poate c-or fi fost 
doi ani - am intrat într-o discuţie cu un anticar de cărţi şi l- 
am întrebat de editura respectivă. Mi-a spus că nu auzise 
niciodată de ea. 

M-am gândit să-l întreb pe Stevens - am văzut din nou 
sclipirea aceea de avertisment din ochii lui - şi am lăsat 
întrebarea nerostită. 

Şi, în toţi acei ani, au fost povestiri. Poveşti, ca să folosesc 
termenul lui Stevens. Poveşti amuzante, poveşti de dragoste 
găsite şi pierdute, poveşti neliniştitoare. Da, au fost chiar şi 
câteva povestiri de război, deşi niciuna dintr-acelea la care 
probabil că se gândise Ellen atunci când făcuse acea 
sugestie. 

Cel mai clar îmi amintesc povestirea spusă de Gerard 
Tozeman - povestea unei baze de operaţiuni americane, 
care a devenit ţinta unui atac de artilerie german cu patru 
luni înainte de sfârşitului Primului Război Mondial, atac 
care a ucis pe toţi cei de acolo, în afară de 'Tozeman însuşi. 

Lathrop Carruthers, generalul american de care, între 
timp, toată lumea se convinsese că trebuie să fie nebun de 
legat (fusese răspunzător pentru peste optsprezece mii de 
victime până în acel moment - vieţi şi mădulare irosite cu 
aceeaşi uşurinţă cu care oamenii obişnuiţi ar cheltui o fisă 
la tonomat), stătea în faţa unei hărţi a liniilor de front, când 
obuzul a ajuns la ţintă. În acel moment tocmai le explica 
încă o operaţiune nebunească pe flancuri - o operaţiune 
care ar fi avut succes doar la nivelul celorlalte născocite de 
Carruthers: ar fi reuşit de minune să sporească numărul 
văduvelor de război. 


lar când praful s-a mai risipit, Gerard Tozeman, năuc şi 
asurzit, cu sângele prelingându-i-se din nas, urechi şi 
colţurile ochilor, cu testiculele deja umflate de forţa undei 
de şoc, a dat peste cadavrul lui Carruthers, pe când căuta o 
cale de ieşire din abatorul în care se transformase, în doar 
câteva minute, Cartierul General. S-a uitat la trupul 
neînsufleţit al generalului... după care a început să ţipe şi să 
râdă. Sunetele au rămas neauzite de urechile lui vătămate 
de şoc, dar au reuşit să-i anunţe pe infirmieri că mai 
rămăsese cineva în viaţă în acel purcoi de aşchii de lemn. 

Carruthers nu fusese mutilat de explozie... cel puţin, 
după cum spunea lozeman, nu fusese ceea ce soldaţii din 
acel război de demult ajunseseră să creadă că înseamnă 
mutilare: oameni rămaşi fără braţe, fără picioare, fără ochi; 
oameni cărora gazele toxice le contractaseră plămânii. Nu, 
a spus el, nu era nimic de acest gen. Mama generalului l-ar 
fi recunoscut dintr-o privire. Dar harta... 

„.„. harta în faţa căreia Carruthers stătuse cu indicatorul 
lui de măcelar când a explodat obuzul... 

Cumva i se impregnase pe faţă. lozeman s-a pomenit 
holbându-se într-o hidoasă mască a morţii tatuată. lată 
ţărmul stâncos al Bretaniei pe fruntea osoasă a lui Liathrop 
Carruthers. lată Rinul curgând ca o cicatrice albastră pe 
obrazul stâng al generalului. Iată şi câteva din provinciile 
cele mai renumite pentru culturile de viţă de vie cum i se 
prelungeau peste bărbie. lată şi Saarul desenat în jurul 
beregatei, ca un laţ de spânzurătoare... şi iată, imprimat 
peste un glob ocular ieşit în afară, cuvântul VERSAILLES. 

Asta a fost povestea de Crăciun pe care am ascultat-o în 
anul 19 7-. 

Îmi amintesc multe altele, dar nu îşi au locul aici. Propriu- 
zis vorbind, nici a lui Iozeman nu şi-ar fi avut locul... dar a 
fost prima „poveste de Crăciun” pe care am auzit-o la 249B, 
şi n-am rezistat să n-o relatez. Şi apoi, în joia de după 
Sărbătoarea Recunoştinţei din acel an, când Stevens a 
bătut din palme ca să ne facă atenţi şi a întrebat cine-o să 


ne facă plăcerea de a ne spune o poveste de Crăciun, Emlyn 
McCarron a mormăit: - Cred că am ceva care merită 
povestit. Ori o spun acum, ori n-o mai spun niciodată, căci 
Dumnezeu o să-mi închidă gura pentru totdeauna în scurt 
timp. 

În toţi anii de când mă duceam la numărul 249B, nu-l 
auzisem niciodată pe McCarron spunând o poveste. Şi 
poate că tocmai de-aia am chemat taxiul atât de devreme şi 
de-aia, când Stevens ne-a împărţit punciul celor şase dintre 
noi care se aventuraseră să iasă din case în acea noapte 
îngheţată, cu vântul acela furios, mă simţeam atât de 
entuziasmat. Şi nici nu eram singurul în acea stare: am 
văzut acelaşi entuziasm şi pe multe dintre feţele celorlalţi. 

McCarron, bătrân, cu faţa uscată şi scorţoasă, şedea în 
fotoliul imens de lângă şemineu, cu un pachet de pulbere în 
mâinile noduroase. Îl aruncă în foc şi am privit cu toţii cum 
flăcările îşi schimbau culorile cu repeziciune nebunească, 
înainte de a reveni la culoarea gălbuie. Stevens trecu 
printre noi cu paharele de brandy, iar noi i-am dat 
onorariile de Crăciun. Odată, în timpul acelei ceremonii 
anuale, am auzit clinchet de mărunţiş care trecea din mâna 
ofertantului în mâna primitorului; cu altă ocazie, am zărit 
pentru o clipă, în lumina focului, o bancnotă de o mie de 
dolari. În ambele ocazii, murmurul vocii lui Stevens 
rămăsese exact acelaşi: domol, politicos şi întru totul corect. 
Zece ani, cu aproximaţie, trecuseră de la prima mea vizită 
la numărul 249B, alături de George Waterhouse, şi cu toate 
că multe se schimbaseră în lumea de afară, nimic nu se 
schimbase înăuntru. Cât despre Stevens, părea să nu fi 
îmbătrânit nici o lună, ba chiar nici măcar o singură zi. 

S-a strecurat iar în partea umbrită a încăperii şi, pentru o 
clipă, liniştea a fost atât de desăvârşită, încât puteam auzi 
şuieratul sevei încălzite până la fierbere şi scăpate din 
buştenii arzând în cămin. În noaptea aceea, flăcările păreau 
deosebit de nărăvaşe. M-am simţit aproape hipnotizat de 
vederea focului - aşa cum, presupun, strămoşii noştri din 


peşteri erau hipnotizaţi de foc, în vreme ce vânturile îşi 
făceau de cap în preajma peşterilor lor reci, din ţinuturile 
nordice. 

În sfârşit, cu privirea aţintită tot asupra focului, uşor 
aplecat în faţă, astfel încât să-şi poate sprijini antebraţele 
pe coapse şi să-şi ţină mâinile împreunate între genunchi, 
McCarron început să vorbească. 


II. Metoda Respiraţiei 


Am aproape optzeci de ani acum, ceea ce înseamnă că m- 
am născut odată cu secolul. Toată viaţa m-am aflat în 
legătură cu o clădire care se înalţă aproape direct vizavi de 
Madison Square Garden; această clădire, care arată ca o 
închisoare mare şi cenuşie - ceva parcă rupt din Poveste 
despre două oraşe - este de fapt un spital, aşa cum ştiu cei 
mai mulţi dintre voi. Este Spitalul Memorial Harriet White. 
Femeia al cărui nume îl poartă spitalul a fost prima soţie a 
tatălui meu, iar experienţa practică de infirmieră şi-a 
căpătat-o pe vremea când chiar păşteau oi adevărate pe 
Pajiştea Oilor din Central Park. O statuie a respectivei 
doamne (care mi-ar fi fost mamă vitregă, dacă ar mai fi trăit 
când m-am născut) se ridică pe un piedestal aflat într-un 
pavilion în faţa clădirii, iar dacă vreunul dintre voi a văzut-o, 
poate că v-aţi întrebat cum se face că o femeie cu o 
înfăţişare atât de severă şi de hotărâtă a putut să-şi aleagă 
o ocupaţie atât de blândă. Mottoul gravat pe postamentul 
statuii, după ce te debarasezi de ornamentele latine inutile, 
este şi mai puţin liniştitor: Nu există alinare fără durere; 
astfel, definim mântuirea prin suferinţă. Cato, dacă doriţi... 
sau dacă nu doriţi! 

M-am născut în interiorul acelei clădiri din piatră 
cenuşie, pe 20 martie 1900. Am revenit acolo ca medic 
intern în anul 1926. Douăzeci şi şase de ani e o vârstă de 
început în lumea medicinei, dar eu efectuasem un stagiu 
mult mai practic în Franţa, la finele Primului Război 
Mondial, atunci când încercam să reintroduc măruntaie la 
loc în stomacurile care fuseseră spintecate sau să cumpăr 
de pe piaţa neagră morfină, care adeseori era tincturată şi 
uneori periculoasă. 

Cât despre generaţia de medici ce a urmat după al Doilea 
Război Mondial, noi eram un lot de chirurgi cu experienţă 
practică solidă, iar evidenţele principalelor facultăţi de 


medicină prezintă un număr remarcabil de mic de eşecuri 
între anii 1919 şi 1928. Eram mai vârstnici, mai 
experimentați, mai fermi. Eram şi mai înţelepţi? Nu ştiu... 
dar fără doar şi poate că eram mai cinici. Nu se întâmpla 
niciuna dintre prostiile pe care le citiţi în romanele 
medicale populare, chestii despre medici care leşină sau 
vomită la prima lor autopsie. Nu după Belleau Wood, când 
femelele de  şobolani creşteau generaţii de pui în 
intestinele, în care gazul explodase, ale soldaţilor lăsaţi să 
putrezească în ţinutul nimănui. Lăsaserăm în urma noastră 
toate vomele şi leşinurile. 

Spitalul Memorial Harriet White a jucat totodată un rol 
important în ceva ce mi s-a întâmplat la nouă ani după ce 
mi-am început stagiul de intern acolo - şi asta e povestea pe 
care aş vrea să v-o spun în seara asta, domnilor. Nu eo 
poveste de spus de Crăciun (deşi scena ei finală a avut loc 
în Ajunul Crăciunului) şi totuşi, deşi e cu siguranţă oribilă, 
pentru mine pare să exprime toată puterea uluitoare a 
speciei noastre blestemate şi condamnate, în ea văd 
minunea voinţei noastre... şi în acelaşi timp puterea ei 
îngrozitoare şi tenebroasă. 

Pentru mulţi, naşterea este, domnilor, un lucru foarte 
neplăcut; acum este la modă ca taţii să fie de faţă la 
naşterea copiilor lor şi chiar dacă această modă a făcut să 
le inducă multor bărbaţi o vinovăţie, pe care eu sunt de 
părere că nu o merită (este o vinovăţie pe care unele femei 
o folosesc cu bună ştiinţă şi cu o cruzime aproape 
antecunoscătoare), în linii mari pare a fi un obicei sănătos şi 
util. Totuşi, am văzut bărbaţi ieşind din sala de naşteri albi 
la faţă şi clătinându-se pe picioare şi i-am văzut leşinând ca 
nişte fete, copleşiţi de ţipete şi de sânge. Îmi amintesc de un 
tătic care s-a ţinut bine... până când a început să ţipe isteric 
în momentul când fiul său, perfect sănătos, şi-a făcut 
apariţia în lumea aceasta. Ochii pruncului erau deschişi, 
dădeau impresia că se uită în jur... şi deodată ochii 
bebeluşului s-au fixat pe tatăl său. 


Naşterea e minunată, domnilor, dar nu mi s-a părut 
niciodată frumoasă - oricât efort de imaginaţie ai face. Cred 
că e prea brutală ca să fie frumoasă. Uterul femeii e ca un 
motor. În momentul concepţiei, motorul este pornit. La 
început, abia dacă funcţionează în ralanti... dar pe măsură 
ce ciclul creaţiei se apropie de punctul culminant al 
naşterii, motorul accelerează tot mai mult. Şopotul abia 
auzit al ralantiului devine un zumzet constant de 
funcţionare, apoi un uruit şi, în cele din urmă, un urlet 
asurzitor şi înfricoşător. Din momentul în care acel motor 
tăcut a fost pornit, orice viitoare mamă înţelege că viaţa ei e 
în şah. Ori va reuşi să dea naştere bebeluşului şi motorul se 
va opri iar, ori motorul acela va funcţiona tot mai tare şi mai 
zgomotos până când va exploda, ucigând-o în sânge şi 
durere. 

lată povestea unei naşteri, domnilor, în ajunul acelei 
naşteri pe care o sărbătorim de aproape două mii de ani. 

Am început să practic medicina în 1929 - un an prost 
pentru a începe orice. Bunicul meu a putut să-mi 
împrumute o mică sumă de bani, aşa încât am fost mai 
norocos decât mulţi dintre colegi, dar şi aşa am fost nevoit 
să supraviețuiesc în următorii patru ani ajutat mai ales de 
propria-mi inteligenţă. 

Prin 1935, lucrurile se îmbunătăţiseră un pic. Îmi 
formasem o bază solidă de pacienţi stabili şi primeam şi 
câţiva pacienţi recomandaţi de la Spitalul Memorial White. 
În luna aprilie a acelui an, am consultat o nouă pacientă, o 
tânără căreia am să-i spun Sandra Stansfield - un nume 
îndeajuns de asemănător cu numele ei adevărat. Era o 
femeie tânără, albă, care a declarat că are vârsta de 
douăzeci şi opt de ani. După ce-am examinat-o, am 
presupus că, de fapt, era cu trei până la cinci ani mai tânără 
decât declarase. Era blondă, suplă şi înaltă pentru vremea 
aceea - cam un metru şi şaptezeci de centimetri. Era foarte 
frumoasă, dar într-o manieră austeră, care era aproape 
neprietenoasă. Trăsăturile ei erau clare şi regulate, avea 


ochii inteligenţi... şi o gură ce exprima tot atâta 
determinare ca şi gura de piatră a statuii lui Harriet White 
din pavilionul de vizavi de Madison Square Garden. Numele 
pe care l-a trecut în formular nu a fost Sandra Stansfield, ci 
Jane Smith. În urma consultului a reieşit că avea o sarcină 
de două luni. Nu purta verighetă. 

După consultul preliminar - dar înainte să ne parvină 
rezultatele testului de sarcină - asistenta mea, Ella 
Davidson, mi-a spus: - Domnişoara de ieri? Jane Smith? 
Dacă ăsta nu-i un nume de împrumut, înseamnă că eu nu 
ştiu ce-i ăla un nume de împrumut. 

Am fost de acord cu ea. Iotuşi, am admirat-o. Nu s-a 
pretat la obişnuitul comportament lacrimogen, şovăielnic şi 
sfielnic. Fusese cât se poate de directă şi la obiect. Până şi 
alegerea pseudonimului părea să fi fost provocată mai mult 
de pragmatism decât de ruşine. Nu sesizasem nicio 
încercare de a conferi verosimilitate creând o „Betty 
Rucklehouse” sau născocind o „lernina DevVille”. Ai nevoie 
de un nume pentru formularul tău, părea să spună ea, 
pentru că aşa cere legea. Aşa că iată un nume; dar decât să 
am încredere în etica profesională a unui om pe care nu-l 
cunosc, prefer să am încredere în mine. Dacă nu te 
deranjează. 

Ella pufni şi făcu câteva remarci - „fetele din ziua de azi” 
şi „ce tupeu” - dar era o femeie cumsecade, şi nu cred că a 
spus lucrurile alea decât de formă. Ştia la fel de bine ca şi 
mine că, orice ar fi fost noua mea pacientă, nu era o 
femeiuşcă de moravuri uşoare, cu ochi alunecoşi şi rea de 
muscă. Nici vorbă. „Jane Smith” era doar o tânără extrem 
de serioasă şi extrem de hotărâtă - dacă vreuna dintre 
acele calităţi poate fi descrisă de un adverb atât de blând 
precum „doar”. Era o situaţie neplăcută (pe vremuri, se 
spunea „a intra în bucluc”, aşa cum vă mai amintiţi, 
domnilor; în zilele noastre, se pare că multe femei tinere se 
folosesc de bucluc ca să iasă din bucluc), şi era decisă să 


treacă prin ea cu toată graţia şi demnitatea de care era în 
stare. 

La o săptămână după vizita iniţială, a revenit. Era o zi 
minunată - una dintre primele zile de primăvară adevărată. 
Aerul era blând, cerul căpătase o nuanţă diafană şi lăptoasă 
de albastru şi vântul avea un miros - un miros cald, 
nedefinit, care părea să fie semnalul prin care natura ne 
anunţa că intră din nou în propriul ei ciclu natal. Felul acela 
de zi când îţi doreşti să te afli la kilometri întregi de orice 
responsabilitate, să stai faţă-n faţă cu o femeie frumoasă, 
care-ţi aparţine - la Coney Island, poate, sau pe Palisades, 
pe celălalt mal al Hudsonului, cu un coş de picnic şi o faţă 
de masă în carouri, în vreme ce doamna în cauză poartă o 
pălărie mare şi albă şi o rochie fără mâneci, la fel de 
frumoasă ca şi ziua. 

Rochia lui „Jane Smith” avea mâneci, şi totuşi era 
aproape la fel de frumoasă ca şi ziua; din olandă albă, cu tiv 
maro. Purta pantofi cu toc, albi, mănuşi albe şi o pălărie 
cloche uşor demodată - a fost primul semn care-mi dădea 
de înţeles că era departe de a fi o femeie bogată. 

— Eşti însărcinată, am spus. Nu cred că te îndoiai prea 
tare de asta, nu? 

Dacă se vor vărsa lacrimi, mi-am zis, acum vor apărea. 

— Nu, a replicat ea perfect stăpână pe sine. Nici urmă de 
lacrimi în ochii ei, aşa cum nu se vedea nici urmă de nor pe 
cer în ziua aceea. Sunt o femeie foarte obişnuită, ca regulă. 

A urmat o pauză între noi. 

— Când să mă aştept c-o să nasc? A întrebat apoi, cu un 
oftat aproape neauzit. Era cam acelaşi sunet pe care un 
bărbat sau o femeie l-ar scoate înainte de a se apleca ca să 
ridice ceva greu. 

— O să fie un copil „de Crăciun”, am spus. 10 decembrie 
e data pe care aş prognoza-o, dar poate să fie ori mai 
devreme, ori mai târziu cu zece zile. 

— În regulă. A avut o scurtă ezitare, după care s-a 
aruncat înainte. Mă veţi îngriji? Chiar dacă nu-s măritată? 


— Da, am spus. Cu o singură condiţie. 

Ea s-a încruntat şi în acea clipă faţa ei semăna mai mult 
ca oricând cu cea a lui Harriet White, prima soţie a tatălui 
meu. S-ar crede că uitătura încruntată a unei femei de circa 
douăzeci şi trei de ani nu poate fi aşa de formidabilă, dar a 
ei era. Era pe punctul de a pleca, iar faptul că ar fi fost 
nevoită să treacă din nou prin tot acest proces stânjenitor 
cu un alt doctor nu avea s-o abată din drum. 

— Şi care ar fi aceea? A întrebat ea cu o politeţe perfectă, 
incoloră. 

Acum eu am simţit nevoia să-mi cobor privirea de la ochii 
ei căprui şi neclintiţi, dar am rezistat impulsului de moment. 

— Insist să-ţi cunosc numele adevărat. Putem continua 
relaţia noastră profesională pe bază de servicii plătite în 
numerar, iar doamna Davidson va continua să-ţi completeze 
reţetele pe numele Jane Smith, dacă aşa preferi. 

Dar dacă e să călătorim împreună în următoarele şapte 
luni şi ceva, mi-ar plăcea să fiu în măsură să te chem cu 
numele la care răspunzi în viaţa ta de zi cu zi. 

Am încheiat acest mic discurs de o rigiditate absurdă şi 
am văzut că se gândea la spusele mele. Nu ştiu cum, dar 
eram aproape sigur că o să se ridice, o să-mi mulţumească 
pentru timpul acordat şi-o să plece pentru totdeauna. Dacă 
s-ar fi întâmplat asta, aş fi fost dezamăgit, îmi plăcea de ea. 
Mai mult, îmi plăcea felul ei direct de a trata o problemă 
care ar fi redus nouăzeci la sută dintre femei la stadiul de 
mincinoase inepte şi nedemne, îngrozite de ceasul viu din 
pântecele lor şi atât de ruşinate de situaţia lor, încât le era 
cu totul imposibil să conceapă un plan de adaptare la 
respectiva situaţie. 

Presupun că mulţi dintre tinerii de azi ar găsi o asemenea 
mentalitate ridicolă, urâtă, chiar greu de crezut. Oamenii 
au devenit atât de dornici să demonstreze ce minte 
deschisă au, încât o femeie gravidă fără verighetă poate 
ajunge să fie tratată cu o solicitudine dublă faţă de una 
căsătorită. Dumneavoastră, domnilor, vă aduceţi bine 


aminte de vremurile când rectitudinea morală şi ipocrizia 
se combinau, ca să creeze o situaţie teribil de dificilă pentru 
o femeie ajunsă „la ananghie”. În zilele acelea, femeia 
căsătorită şi însărcinată era o femeie radioasă, sigură de 
poziţia ei şi mândră că îndeplinea ceea ce ea considera a fi 
funcţia pentru care Dumnezeu o adusese pe pământ. În 
schimb, femeia nemăritată şi însărcinată era o femeie 
depravată în ochii lumii şi cu tendinţa de a se considera 
astfel ea însăşi. Erau, ca să folosesc termenul Ellei 
Davidson, „uşoare”, iar în lumea aceea şi în acele timpuri, 
uşurătatea era un păcat greu de iertat. Aceste femei se 
ascundeau şi-şi năşteau copiii în alt oraş. Unele luau pastile 
sau se aruncau de pe clădiri înalte. Altele se duceau la 
măcelari insalubri, care provocau avorturi sau încercau să 
şi-l provoace singure; în cursul carierei mele de medic am 
văzut patru femei care au murit din pricina pierderii de 
sânge, ca urmare a perforării uterului - într-unui din cazuri, 
perforarea s-a făcut cu gâtul spart al unei sticle de Dr. 
Pepper care fusese legat de coada unei perii pentru haine. 
Acum este, într-adevăr, greu de crezut că astfel de lucruri s- 
au putut întâmpla, dar să ştiţi că s-au întâmplat, domnilor. 
S-au întâmplat. Era, pur şi simplu, cea mai rea situaţie în 
care se putea afla o femeie tânără şi sănătoasă. 

— În regulă, a spus ea în sfârşit. Mi se pare corect. Mă 
numesc Sandra Stansfield. Şi a întins mâna. Uluit, am întins 
şi eu mâna şi i-am strâns-o. Chiar m-am bucurat că Ella 
Davidson nu m-a văzut făcând acest lucru. N-ar fi comentat, 
dar toată săptămâna următoare aş fi băut cafea amară. 

A zâmbit - îmi imaginez că din pricina expresiei mele 
confuze - şi s-a uitat la mine cu francheţe. 

— Sper că vom putea fi prieteni, domnule doctor 
McCarron. În momentul ăsta, am nevoie de un prieten. Mi-e 
tare frică. 

— Îţi înţeleg starea, domnişoară Stansfield, şi voi încerca 
să-ţi fiu prieten, în măsura posibilităţilor. Pot să fac ceva 
pentru dumneata acum? 


Ea şi-a desfăcut poşeta şi a scos un carneţel şi-un stilou 
ieftin. A deschis carneţelul, şi-a pregătit stiloul şi s-a uitat la 
mine. O clipă, am crezut îngrozit că vrea să-mi ceară 
numele şi adresa unuia dintre cei care provoacă avorturi. În 
schimb, mi-a spus: 

— Aş vrea să ştiu care sunt cele mai bune lucruri de 
mâncat. Pentru bebeluş, vreau să zic. 

Am râs în hohote. Ea m-a privit cu oarecare uimire. 

— Iartă-mă - dar pari atât de serioasă şi de pusă pe 
treabă. 

— Cred că da, a spus. Copilul ăsta e acum treaba mea, 
nu-i aşa, domnule McCarron? 

— Da. Bineînţeles că este. lar eu am un dosar pe care-l 
dau tuturor pacientelor mele însărcinate. Se ocupă de 
regimul de alimentar, de problemele de greutate, de 
consumul de alcool, de fumat şi de o mulţime de alte 
lucruri. Te rog să nu râzi când o să-l citeşti. M-aş simţi rănit 
dacă ai râde, pentru că l-am scris cu mâna mea. 

Şi chiar aşa făcusem - deşi era mai degrabă un articol 
decât un dosar, iar cu timpul a devenit cartea mea, Ghid 
practic pentru sarcină şi naştere. În zilele alea, eram foarte 
interesat de obstetrică şi ginecologie - şi astăzi sunt -, deşi 
nu era un domeniu de specializare potrivit pe atunci, afară 
de cazul în care avea o mulţime de relaţii sus-puse. Şi chiar 
dacă aveai acele relaţii, dura zece până la cincisprezece ani 
ca să-ţi constitui o clientelă solidă. Întrucât îmi începusem 
activitatea la o vârstă destul de coaptă, ca urmare a 
războiului, consideram că nu prea am timp de irosit. M-am 
împăcat cu gândul că, în decursul practicării profesiei de 
medic, voi vedea multe mame însărcinate fericite şi voi 
ajuta la naşterea unui mare număr de prunci. Şi chiar aşa s- 
a întâmplat; la ultima numărătoare am asistat naşterea a 
peste două mii de bebeluşi - destul ca să umpli vreo 
cincizeci de săli de clasă. 

M-am ţinut la curent cu literatura referitoare la sarcină şi 
naşterea copiilor mai abitir decât am făcut-o cu cea legată 


de alte domenii ale medicinei generale. Şi dat fiind că avem 
nişte opinii solide şi entuziaste, mi-am scris propriul articol, 
în loc să mă mulţumesc să dau şi eu mai departe merele 
stricate care, în vremurile acelea, le erau băgate pe gât 
tinerelor mame. N-am să reproduc aici toată lista de 
asemenea „mere” - am sta aici toată noaptea - dar o să 
pomenesc vreo câteva. 

Viitoarele mămici erau îndemnate să stea cât mai puţin în 
picioare şi, sub nicio formă, să nu parcurgă pe jos vreo 
distanţă mai însemnată, pentru că riscau să sufere un avort 
spontan sau o „naştere cu probleme”. Acum, naşterea este 
un proces extrem de solicitant, iar un astfel de sfat ar fi ca 
şi cum i-ai recomanda unui jucător de fotbal să se 
pregătească pentru marele meci şezând sau stând culcat 
cât mai mult posibil, ca să nu se extenueze! Un alt sfat 
nepreţuit, pe care-l dădeau numeroşi doctori, era ca 
viitoarele mămici uşor supraponderale să se apuce de 
fumat... de fumat! Justificarea era exprimată perfect de un 
slogan de reclamă din acele zile: „la un Lucky în loc deo 
bomboană”. Oamenii care îşi închipuie că, odată cu intrarea 
în secolul al XX-lea, am intrat într-o epocă a luminii şi a 
raţiunii în medicină, habar n-au cât de dementă poate fi 
uneori această profesie. Poate că e mai bine aşa, fiindcă 
altfel le-ar albi părul din cap. 

I-am dat domnişoarei Stansfield dosarul meu, iar ea l-a 
studiat cu toată atenţia vreme de vreo cinci minute. l-am 
cerut permisiunea să-mi aprind pipa, iar ea mi-a acordat-o 
absent, fără să ridice privirea. Când s-a uitat la mine, în 
sfârşit, pe buze îi apăruse un mic zâmbet. 

— Sunteţi un radical, domnule doctor? A întrebat. 

— De ce spui asta? Pentru că le sfătuiesc pe viitoarele 
mămici să-şi rezolve treburile mergând pe jos, în loc să 
călătorească într-un metrou plin de fum, care se mai şi 
hurducăie pe deasupra? 

— „Nitamine prenatale”, ce-or mai fi şi astea... Înotul e 
recomandat... şi exerciţiile de respiraţie! Ce exerciţii de 


respiraţie? 

— Asta vine mai târziu şi nu - nu sunt un radical. Departe 
de aşa ceva. În schimb, sunt în întârziere cu cinci minute 
faţă de următoarea mea pacientă. 

— Oh! Îmi pare rău. 

S-a ridicat iute în picioare, vârând în poşetă dosarul gros. 

— Nu e nevoie. 

Şi-a îmbrăcat haina subţire, uitându-se la mine cu ochii ei 
căprui şi direcţi. 

— Nu, a spus. Nici vorbă să fiţi un radical. Bănuiesc, 
chiar, că sunteţi... confortabil? Ăsta e cuvântul pe care-l 
caut? 

— Sper să fie de folos, am spus. E un cuvânt care-mi 
place. Dacă vorbiţi cu doamna Davidson, o să vă facă o 
programare a vizitelor. O să vreau să ne vedem din nou, la 
începutul lunii viitoare. 

— Doamna Davidson nu mă prea are la inimă. 

— Oh, sunt sigur că nu-i câtuşi de puţin adevărat. Dar n- 
am avut niciodată talent la minciuni, aşa încât căldura 
dintre noi s-a risipit subit. N-am condus-o până la uşa 
cabinetului. 

— Domnişoară Stansfield? 

S-a întors spre mine, cu o privire întrebătoare. 

— Intenţionezi să păstrezi copilul? 

Ea m-a cercetat scurt şi a zâmbit - un zâmbet tainic pe 
care sunt convins că doar femeile însărcinate îl cunosc. 

— O, da, a spus şi a ieşit. 

Până la sfârşitul zilei, am tratat doi gemeni identici care 
sufereau de acelaşi tip de urticarie, am operat un furuncul, 
am extras un cârlig metalic din ochiul unui sudor şi i-am dat 
trimitere la White Memorial unuia dintre cei mai vârstnici 
pacienţi ai mei, pentru ceea ce era sigur un cancer. Între 
timp, uitasem cu totul de Sandra Stansfield. Ella Davidson 
mi-a readus-o în minte spunând: 

— Poate că nu-i o târfuliţă, la urma urmelor. 


Mi-am ridicat privirea din fişa ultimului pacient. Mă 
uitasem la fişa cu pricina, cuprins de acel dezgust inutil pe 
care-l simt cei mai mulţi dintre doctori atunci când ştiu că 
sunt complet neputincioşi, şi gândindu-mă că ar fi trebuit să 
am o ştampilă pentru astfel de fişe - numai că în loc să scrie 
SUMA DE PRIMIT sau PLĂTIT INTEGRAL sau PACIENT 
MUTAT, ar fi scris CONDAMNARE LA MOARIE. Probabil cu 
un cap de mort şi nişte oase încrucişate deasupra, ca pe 
sticluţele de otravă. 

— Poftim? 

— Domnişoara Jane Smith a dumitale. După vizita de azi- 
dimineaţă a făcut un lucru cât se poate de neobişnuit. 
Poziţia în care-şi ţinea capul şi felul cum îi stătea gura 
dădeau de înţeles că era genul de lucruri neobişnuite cu 
care doamna Davidson era de acord. 

— Şi care a fost acel lucru? 

— Când i-am dat cartonaşul cu programarea, m-a rugat 
să-i fac calculul cheltuielilor. Al tuturor cheltuielilor. Inclusiv 
al naşterii şi al internării în spital. 

Ăsta era într-adevăr un lucru neobişnuit. Să nu uităm că 
ne aflam în anul 1935, iar domnişoara Stansfield lăsase 
impresia unei femei care se întreţine singură. Era cumva o 
femeie înstărită sau măcar cu venituri confortabile? După 
părerea mea, nu. Rochia, pantofii, mănuşile pe care le purta 
erau îngrijite, dar nu purta nicio bijuterie - nici măcar o 
bijuterie de pus pe costum. Şi mai era şi pălăria, acel cioche 
demodat, fără doar şi poate. 

— Şi, i-ai făcut calculul? Am întrebat. 

Doamna Davidson s-a uitat la mine de parcă s-ar fi temut 
ca nu cumva să-mi fi pierdut minţile. 

— Dacă Lam făcut! Bineinţeles că l-am făcut! Şi mi-a 
plătit suma integral. În numerar. 

Ultimul detaliu, care se pare că o surprinsese cel mai 
mult pe doamna Davidson (într-o manieră extrem de 
plăcută, fireşte), nu m-a surprins deloc. Unul din lucrurile 


pe care acele Jane Smith din lumea-ntreagă nu pot să le 
facă este să semneze cecuri. 

— A scos un carnet de economii din poşetă, l-a deschis şi 
a numărat banii chiar pe biroul meu, a continuat doamna 
Davidson. Apoi a pus chitanţa în locul unde fuseseră banii, a 
pus din nou carnetul în poşetă şi a zis bună ziua. Nu-i deloc 
rău, dacă te gândeşti la felul cum suntem nevoiţi să-i 
hăituim pe unii dintre aceşti  aşa-numiţi oameni 
„respectabili” ca să-i facem să-şi plătească facturile! 

Din nu ştiu ce motiv, mă simţeam întristat. Nu eram deloc 
mulţumit de domnişoara Stansfield pentru că procedase 
astfel, de doamna Davidson fiindcă era aşa de încântată şi 
de satisfăcută de aranjament şi nici de mine, dintr-un motiv 
pe care nu-l puteam defini nici atunci, şi nu pot să-l definesc 
nici acum. Ceva din toată povestea asta mă făcea să mă simt 
Mic. 

— Dar n-avea cum să plătească pentru internarea în 
spital acum, nu? Am întrebat - era un detaliu ridicol de 
mărunt de care să mă leg, dar în acel moment a fost 
singurul lucru pe care l-am găsit potrivit ca să-mi exprim 
ciuda şi frustrarea pe jumătate amuzată. În definitiv, 
niciunul dintre noi nu ştie cât o să fie nevoită să stea acolo. 
Sau ai început să citeşti acum în globul de cristal, Ella? 

— l-am spus exact acelaşi lucru, iar ea m-a întrebat care 
e durata medie de şedere după o naştere lipsită de 
complicaţii. l-am spus că trei zile. A fost corect, domnule 
doctor? 

A trebuit să recunosc că era corect. 

— Atunci a spus că va plăti pentru trei zile, iar dacă va 
dura mai mult, o să plătească diferenţa, iar dacă... 

-... iar dacă va dura mai puţin, am putea să-i dăm banii 
înapoi, am terminat plictisit. Mi-am zis: A naibii femeie, în 
orice caz! - După care am râs. Are tupeu. Nu poţi să negi 
asta. Toate felurile de tupeu. 

Doamna Davidson şi-a îngăduit să zâmbească... iar dacă 
mai sunt uneori ispitit, acum că am ajuns la bătrâneţe, să 


cred că ştiu tot ce e de ştiut despre vreunul dintre semenii 
mei, încerc să-mi amintesc acel zâmbet. Până-n acea zi, aş fi 
pariat pe viaţa mea că n-am s-o văd niciodată pe doamna 
Davidson, una dintre cele mai „corecte” femei pe care am 
cunoscut-o vreodată, zâmbind cu afecţiune în timp ce se 
gândea la o fată însărcinată, fără să fie căsătorită. 

— Tupeu? Nu ştiu, domnu' doctor. Dar fata asta ştie ce 
vrea. Fără doar şi poate. 

A trecut o lună, iar doamna Stansfield a venit fără 
întârziere la consult, apărând pur şi simplu din acel şuvoi 
larg şi uluitor de omenire care era pe atunci New Yorkul şi 
a rămas şi acum. Purta o rochie albastră, ce părea nouă şi 
căreia reuşise să-i confere un aer de originalitate, de 
unicitate, în pofida faptului că fusese în mod vădit luată 
dintr-un şir de câteva zeci de rochii identice. Pantofii nu se 
asortau; erau aceiaşi pantofi maro în care o văzusem ultima 
oară. 

I-am făcut un control atent şi am găsit că e normală în 
toate privinţele. I-am spus asta şi a fost încântată. 

— Am găsit vitaminele prenatale, domnule doctor. 

— Da? E bine. 

În ochi i-a apărut o sclipire poznaşă. 

— Farmacistul m-a sfătuit să nu le iau. 

— Doamne apără-mă de spiţeri, am spus, iar ea a chicotit 
ducând palma la gură - era un gest copilăresc, cuceritor 
prin spontaneitate. N-am întâlnit încă vreun farmacist care 
să nu fie un medic frustrat. Şi republican pe deasupra. 
Vitaminele prenatale sunt nou-apărute, şi de-aia sunt privite 
cu neîncredere. Ai ascultat de sfatul lui? 

— Nu, am ascultat de sfatul doctorului meu. 

— Îţi mulţumesc. 

— Pentru nimic. S-a uitat la mine direct, fără să mai 
chicotească. Domnule doctor, când o să înceapă să se vadă? 

— Abia din august, după toate probabilitățile. Din 
septembrie, dacă-ţi alegi haine mai... voluminoase. 


— Vă mulţumesc. Şi-a luat poşeta, dar nu s-a ridicat 
imediat să plece. Mi-am zis că poate vrea să vorbească... şi 
nu ştie de unde sau cum să înceapă. 

— Eşti o femeie care lucrează, presupun? Ea încuviinţă 
din cap. 

— Da. Lucrez. 

— Pot să te întreb unde? Dacă nu vrei să-mi spui... 

Ea a râs - un râs strident, lipsit de umor, diferit de 
chicotitul anterior ca ziua de noapte. 

— Într-un magazin universal. Unde ar mai putea să 
lucreze o femeie necăsătorită într-un oraş ca ăsta. Vând 
parfumuri cucoanelor grase, care îşi umezesc părul şi apoi 
şi-l ondulează cu degetele! 

— Cât ai de gând să continui? 

— Până când starea mea delicată va fi observată. 
Presupun că atunci o să mi se ceară să plec, ca să n-o 
deranjez pe vreuna din cucoanele alea grase. Şocul pe care 
l-ar suferi dacă ar fi servite de o femeie gravidă fără 
verighetă ar putea să le provoace îndreptarea părului. 

Pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi. Buzele 
începură să-i tremure, iar eu am început să mă caut de o 
batistă. Dar lacrimile nu căzură - nici măcar una singură. 
Ochii i s-au umezit pentru un moment, după care a clipit şi 
s-a potolit. Buzele i s-au strâns... apoi s-au întins la loc. Pur 
şi simplu a decis că nu avea să-şi piardă controlul 
emoţiilor... şi nu l-a pierdut. Era un spectacol grozav de 
urmărit. 

— Îmi pare rău, a spus ea. Aţi fost foarte amabil cu mine. 
N-am să vă răsplătesc bunătatea cu o poveste banală. 

S-a ridicat să plece, iar eu m-am ridicat împreună cu ea. 

— Să ştii că mă pricep să ascult, am spus, şi am şi ceva 
timp la dispoziţie. Pacientul care urma după dumneata şi-a 
anulat consultaţia. 

— Nu, a spus. Mulţumesc, dar nu. 

— În regulă, am răspuns. Dar mai e ceva. 

— Da? 


— Nu obişnuiesc să-i pun pe pacienţii mei - pe niciunul 
dintre pacienţi - să plătească în avans pentru serviciile 
prestate. Sper că dumneata... adică, dacă simţi că ai vrea 
să... sau trebuie să... şi am tăcut, nemaigăsindu-mi 
cuvintele. 

— Stau în New York de patru ani, domnule doctor, şi prin 
firea mea sunt chibzuită. După august - sau septembrie - o 
să fiu nevoită să trăiesc din economii până când o să pot să 
muncesc din nou. Nu am strâns o sumă prea mare şi uneori, 
mai ales noaptea, mă ia spaima. 

S-a uitat la mine lung, cu acei minunaţi ochi căprui. 

— Mi s-a părut mai bine pentru mine - mai sigur - să 
plătesc mai întâi pentru copil. Înainte de toate. Pentru că 
acolo se află copilul în gândurile mele şi pentru că, mai 
târziu, tentaţia de a cheltui acei bani ar putea deveni foarte 
mare. 

— În regulă, am spus. Dar te rog să ţii minte că eu 
consider că banii au fost plătiţi în avans, înainte de 
încheierea socotelilor. Dacă ai nevoie de ei, să-mi spui. 

— Şi să trezesc iar din somn balaurul din doamna 
Davidson? Sclipirea poznaşă i-a reapărut în ochi. Nu cred. 
lar acum, domnule doctor... 

— Ai de gând să lucrezi cât mai mult posibil? Absolut cât 
mai mult posibil? 

— Da. N-am încotro. De ce? 

— Cred că, înainte să pleci, o să te înspăimânt niţel. 

Ochii i s-au mărit uşor. 

— Să nu faceţi asta, a spus. Deja sunt destul de 
înspăimântată. 

— Ăsta fiind exact motivul pentru care am s-o fac. Ia loc, 
domnişoară Stansfield. lar când ea nu s-a mişcat, am 
adăugat: Te rog. 

Ea s-a aşezat. Cam în silă. 

— Te afli într-o postură unică şi de neinvidiat, i-am spus, 
rezemându-mă de masa de examinare. Faci faţă situaţiei cu 
o eleganţă remarcabilă. 


A încercat să spună ceva, dar am ridicat mâna oprind-o. 

— Asta e bine. Ie felicit pentru asta. Dar tare mi-ar 
displăcea să te văd că-i faci rău în vreun fel copilului din 
grijă pentru siguranţa ta financiară. Am avut o pacientă 
care, în pofida sfaturilor mele insistente, a continuat să se 
strângă într-un corset lună după lună, strângându-l tot mai 
tare, pe măsură ce sarcina avansa. Era o femeie orgolioasă, 
stupidă şi obositoare, şi oricum nu cred că-şi dorea cu 
adevărat acel copil. Nu subscriu la vreuna din numeroasele 
teorii privind subconştientul, pe care toată lumea pare să le 
discute în zilele astea la masa de Mah-Jong, dar dacă aş 
face-o, aş spune că ea - sau o anumită parte din ea - 
încerca să ucidă pruncul. 

— Şi a reuşit? A spus cu o faţă foarte imobilă. 

— Nu, câtuşi de puţin. Dar copilul s-a născut retardat. E 
foarte posibil ca acel copil să se fi născut oricum retardat, şi 
nici nu afirm altceva - nu ştim mai nimic despre ce anume 
provoacă asemenea lucruri. Dar e posibil ca ea să-l fi 
provocat. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, a replicat ea cu glas scăzut. 
Nu vreţi ca eu să... mă strâng cu vreun corset ca să mai pot 
lucra o lună sau şase săptămâni. Recunosc că mi-a trecut şi 
gândul ăsta prin minte. Aşa că... mulţumesc pentru spaimă. 

De data asta am condus-o la uşă. Aş fi vrut s-o întreb cât 
de mult - sau cât de puţin - îi mai rămăsese din economiile 
alea şi cât de aproape de limită era. Dar era o întrebare la 
care n-ar fi răspuns; ştiam prea bine acest lucru. Aşa că m- 
am mulţumit să-mi iau la revedere şi să fac o glumă pe 
seama vitaminelor ei. A plecat. În cursul lunii următoare, 
când şi când m-am pomenit gândindu-mă la ea şi... 

În acest moment, Johanssen întrerupse povestea lui 
McCarron. Erau prieteni vechi şi presupun că asta-i dădea 
dreptul să-i pună întrebarea care cu siguranţă ne trecuse 
tuturor prin minte. 

— Ai iubit-o, Emlyn? Despre asta e vorba, când ne 
povesteşti despre ochii şi zâmbetul ei şi despre cum te 


gândeai tu la ea când şi când? 

Am crezut că McCarron o să fie iritat de întrerupere, dar 
n-a fost aşa. 

— Ai dreptul să pui întrebarea asta, a spus şi a făcut o 
pauză, uitându-se la foc. Ai fi zis că era pe cale să aţipească. 

Apoi un nod de lemn uscat a explodat, expediind un 
vârtej de scântei în sus, pe horn, iar McCarron s-a uitat în 
jur, mai întâi la Johanssen şi apoi la noi ceilalţi. - Nu, n-am 
iubit-o. Lucrurile pe care le-am spus despre ea sună ca 
lucrurile pe care le-ar remarca un bărbat îndrăgostit - ochii 
ei, rochiile pe care le purta, felul cum râdea. Îşi aprinse 
pipa cu o brichetă specială în formă de zăvor, pe care o 
avea mereu la el, lăsând flacăra aprinsă până când s-a 
format jar în căuşul pipei. Apoi închise bricheta-zăvor, o vâri 
în buzunarul hainei şi scoase un nor de fum, care i se 
înfăşură în jurul capului ca o membrană aromată. Am 
admirat-o. Atâta tot. lar admiraţia mea creştea cu fiecare 
vizită a ei. Presupun că unii dintre voi receptează asta ca pe 
o poveste de dragoste obstrucţionată de împrejurări. Nimic 
nu poate fi mai departe de adevăr. Povestea ei a s-a desluşit 
puţin câte puţin în următoarele cinci-şase luni, iar când o 
veţi auzi, domnilor, cred că veţi fi de acord că era o poveste 
banală, exact aşa cum a spus ea. A fost atrasă de oraş ca mii 
de alte fete; venise dintr-un orăşel... 

„„. din Iowa sau Nebraska. Sau poate că din Minnesota - 
nu-mi mai amintesc exact. Făcuse multe ore de artă 
dramatică la liceu şi jucase în teatrul din micul ei oraş - cu 
cronici favorabile în săptămânalul local, scrise de un critic 
de teatru cu o licenţă de literatură engleză de la Colegiul 
Cow and Sileage - şi a venit la New York ca să-şi încerce 
norocul într-o carieră de actriţă. 

Până şi în privinţa asta avea o atitudine pragmatică - în 
măsura în care o ambiţie lipsită de pragmatism îţi mai dă 
voie să fii pragmatic. A venit la New York, mi-a spus, pentru 
că nu credea în teza nedeclarată a revistelor de cinema - că 
orice fată care ajungea la Hollywood putea să devină o 


vedetă, că astăzi ar putea să bea un sifon în Schwab's Drug 
Store, iar a doua zi să joace alături de Gabie ori 
MacMurray. A venit la New York, zicea, pentru că s-a gândit 
că s-ar putea să-i fie mai uşor să-şi vâre piciorul în uşa aici... 
şi, cred, pentru că teatrul adevărat o interesa mai mult 
decât industria cinematografică. 

S-a angajat ca vânzătoare de parfumuri la un mare 
magazin universal şi s-a înscris la orele de actorie. Era 
inteligentă şi teribil de hotărâtă, fata asta - voinţa ei era din 
oţel pur, totalmente - dar era la fel de umană ca oricine 
altcineva. Era, totodată, şi singuratică. Singuratică într-un 
fel pe care îl cunosc, probabil, doar fetele singure venite de 
curând dintr-un orăşel din Vestul Mijlociu. Dorul de casă nu 
e întotdeauna doar o emoție vagă, nostalgică, aproape 
frumoasă, deşi se pare că ăsta e modul în care aproape 
întotdeauna îl vizualizăm în mintea noastră. Poate fi o lamă 
teribil de tăioasă, o adevărată boală, nu doar în sens 
metaforic, dar şi în sens practic. Poate modifica felul în care 
cineva vede lumea din jur; feţele pe care acel cineva le vede 
pe stradă par nu doar indiferent, ci chiar urâte... poate 
chiar ticăloase. Dorul de casă este o boală adevărată - 
durerea unei plante dezrădăcinate. 

Domnişoara Stansfield, aşa de admirabilă şi hotărâtă cum 
era, nu era imună. lar restul urmează atât de firesc, încât 
nu are nevoie să mai fie povestit. La clasele de actorie 
venea şi un bărbat tânăr. Cei doi au ieşit în oraş de câteva 
ori. Ea nu-l iubea, dar avea nevoie de un prieten. Până şi-a 
dat seama că el nu-i este şi nici n-o să-i fie vreodată prieten, 
au avut loc două incidente. Incidente sexuale. Ea a 
descoperit că a rămas gravidă. I-a spus tânărului, care i-a 
răspuns că va fi alături de ea şi va face „ceea ce se cuvine 
să facă”. O săptămână mai târziu, el a dispărut de la 
locuinţa lui, fără să lase adresa la care s-a mutat. Acela a 
fost momentul când a venit la mine. 

Când a ajuns în luna a patra, i-am prezentat domnişoarei 
Stansfield Metoda Respiraţiei - ceea ce azi se cheamă 


Metoda Lamaze. În zilele acelea, înţelegeţi, încă nu se 
auzise de domnul Lamaze. 

„în zilele acelea” - observ că expresia a apărut iar şi iar. 
Îmi cer scuze pentru asta, dar nu mă pot abţine - foarte 
multe din ce v-am povestit şi vă voi povesti s-a întâmplat aşa 
pentru că s-a întâmplat „în zilele acelea”. 

Aşadar... „în zilele acelea”, cu peste patruzeci şi cinci de 
ani în urmă, o vizită în sala de naşteri a oricărui mare spital 
din America vi s-ar fi părut că seamănă cu o vizită la 
balamuc. Femei care plângeau nestăpânit, femei ţipând din 
răsputeri că-şi doreau să moară, altele care ţipau că nu pot 
să suporte o asemenea suferinţă, femei care-l implorau pe 
lisus să le ierte pentru păcatele lor, femei care scoteau pe 
gură şiruri de înjurături şi blesteme pe care soţii sau taţii 
lor nici nu şi-ar fi închipuit că le cunosc. Toate acestea erau 
ceva acceptat, în pofida faptului că majoritatea femeilor 
lumii nasc într-o linişte aproape desăvârşită, exceptând 
gemetele pe care le asociem în mod firesc cu orice efort 
fizic. 

Îmi pare rău s-o spun, dar doctorii sunt responsabili 
pentru o parte din această isterie. Poveştile pe care femeile 
însărcinate le aud de la prietenele şi rudele care au trecut 
deja prin travaliul asociat naşterii au avut şi ele contribuţia 
lor. Credeţi-mă: dacă vi se spune că o anumită experienţă 
va fi dureroasă, atunci va fi dureroasă. Durerea se află, în 
cea mai mare parte, în minte, iar când o femeie asimilează 
ideea că naşterea este groaznic de dureroasă - mai ales 
dacă primeşte informaţia de la mama, de la surorile sau de 
la prietenele măritate, şi de la medicul ei - acea femeie este 
pregătită psihic să suporte o mare suferinţă. 

Chiar şi după numai şase ani de practică medicală, mă 
obişnuisem să văd femei care încercau să rezolve o dublă 
problemă: nu doar faptul că erau gravide şi trebuie să facă 
planuri pentru noua sosire pe lume, dar şi faptul - în orice 
caz, ceea ce majoritatea lor considerau a fi un fapt - că 
pătrunseseră în valea umbrelor morţii. Multe dintre ele 


chiar încercau să-şi pună treburile într-o ordine coerentă în 
aşa fel încât, dacă ar fi murit, soţii lor să fie în stare să-şi 
continue viaţa fără ele. 

Nu e nici momentul, nici locul pentru o lecţie de 
obstetrică, dar ar trebui să ştiţi că multă vreme înainte de 
„Zilele acelea”, actul naşterii era într-adevăr extrem de 
periculos în ţările occidentale. O revoluţie în procedura 
medicală, începând cam pe la 1900, a făcut procesul mult 
mai lipsit de pericole, dar un număr absurd de mic de 
doctori s-au deranjat să le spună acest lucru viitoarelor 
mămici. Dumnezeu ştie de ce. Dar, în lumina acestui lucru, 
mai e de mirare că majoritatea sălilor de naşteri arată şi se 
aud ca Salonul Nouă de la Bellevue? Ilată-le pe aceste biete 
femei, cărora le-a venit în sfârşit sorocul, trecând printr-un 
proces care, din pricina regulilor de etichetă aproape 
victoriene ale epocii, le-a fost descris doar în termeni vagi; 
iată-le pe aceste femei trecând prin momentele în care 
motorul naşterii funcţionează la putere maximă. Sunt 
cuprinse brusc de o stare de graţie, pe care o interpretează 
de îndată ca fiind durere insuportabilă, şi majoritatea simt 
că vor muri în scurtă vreme, ca nişte câini. 

În cursul lecturilor mele având ca subiect sarcina la 
femei, am descoperit principiul naşterii tăcute şi ideea cu 
Metoda Respiraţiei. 'Țipetele irosesc o energie care ar fi mai 
bine folosită pentru expulzarea fătului, le provoacă 
hiperventilaţie, iar aceasta induce corpului o stare de 
urgenţă - glandele suprarenale funcţionează la capacitate 
maximă, ritmul respirației şi pulsul cresc - care este cât se 
poate de inutilă. Metoda Respiraţiei era menită să le ajute 
pe mame să-şi concentreze atenţia asupra trebii principale 
pe care o aveau de făcut şi să rezolve problema durerii 
folosind resursele proprii ale corpului. 

În acele vremuri era folosită pe scară largă în India şi 
Africa; în America, indienii Shoshone, Kiowa şi Mic-mac o 
foloseau cu toţii; eschimoşii au folosit-o dintotdeauna; dar, 
după cum puteţi ghici, majoritatea medicilor occidentali 


erau prea puţin interesaţi de ea. Unul dintre colegii mei - 
un om inteligent, de altfel - mi-a returnat dactilograma 
articolului meu privind sarcina, în toamna lui 1931, cu o 
linie roşie trasat peste întreaga secţiune dedicata Metodei 
Respiraţiei. Pe margine, scrisese în grabă că, dacă voia să 
afle despre „superstiţiile negroteilor”, putea foarte bine să 
se oprească la primul chioşc de ziare şi să cumpere un 
exemplar din Poveşti straniii. 

Ei bine, n-am eliminat secţiunea din articol, aşa cum 
sugerase el, dar am avut rezultate diferite în aplicarea 
metodei - ăsta era cel mai bun lucru care se putea spune. 
Au fost femei care au folosit-o cu mare succes. Au fost şi 
altele care părea să priceapă perfect ideea, în principiu, dar 
care-şi pierdeau întreaga disciplină de îndată ce contracţiile 
le deveneau profunde şi grele. În majoritatea cazurilor, am 
descoperit că întreaga idee fusese destabilizată şi 
subminată de prieteni şi rude bine intenţionate, care nu 
auziseră în viaţa lor de asemenea lucruri şi din acest motiv 
nu puteau să creadă că ar putea chiar să funcţioneze. 

Metoda se baza pe ideea că, deşi două travalii nu sunt 
niciodată identice, în general, toate sunt asemănătoare. Se 
disting patru etape: faza contracţiilor, partea centrală a 
travaliului, naşterea şi expulzarea placentei. Contracţiile 
reprezintă o întărire completă a mușchilor abdominali şi 
pelvieni, iar viitoarea mămică constată că acestea încep 
adesea din luna a şasea. Multe femei aflate la prima sarcină 
se aşteaptă la ceva urât de tot, cum ar fi nişte crampe 
intestinale, dar mi s-a relatat că e vorba de ceva mult mai 
curat - o senzaţie fizică puternică, care se poate transforma 
într-o durere asemănătoare celei provocate de un cârcel. 
Femeia care folosea Metoda Respiraţiei începea să respire 
într-o serie de inhalări şi expirări când simţea că apar 
contracţiile. Fiecare respiraţie era scoasă afară printr-o 
suflare scurtă, ca şi când ai sufla în trompetă în maniera lui 
Dizzy Gillespie. 


În partea mijlocie a travaliului, când încep contracţii mai 
dureroase, la intervale de aproximativ cincisprezece 
minute, femeia trecea la inhalări lungi urmate de exalări 
lungi - aşa cum respiră alergătorul de maraton când îşi 
pregăteşte atacul final. Cu cât mai dure contracţiile, cu atât 
mai lungi ciclurile de inhalări-exhalări. În articolul meu, am 
denumit această etapă „călare pe valuri”. 

Etapa finală care ne mai interesează aici se numeşte 
„locomotiva”, iar instructorii care folosesc azi metoda 
Lamaze o denumesc adesea faza „choo-choo” a respirației. 
Travaliul final este însoţit de dureri care cel mai adesea 
sunt descrise ca fiind profunde şi surde. Sunt însoţite de un 
imbold irezistibil din partea mamei să împingă... să 
expulzeze fătul. Acesta este momentul, domnilor, în care 
acel minunat şi înfricoşător motor ajunge la crescendo-ul 
absolut. Cervixul e pe deplin dilatat. Bebeluşul şi-a început 
scurta călătorie prin filiera genitală, iar dacă te-ai uita 
direct între picioarele mamei, ai putea să vezi fontanela 
bebeluşului pulsând la doar câţiva centimetri de aerul 
înconjurător. Mama care foloseşte Metoda Respiraţiei 
începe acum să inspire şi să expire scurt şi sacadat printre 
buze, fără să-şi umple plămânii, fără să ajungă la 
hiperventilaţie, dar aproape gâfâind într-o manieră perfect 
controlată. Este chiar sunetul pe care-l scot copiii când 
imită o locomotivă cu aburi. 

Toate astea au un efect benefic asupra corpului - 
oxigenul mamei este menţinut la cote ridicate, fără ca 
sistemele ei să treacă în regim de urgenţă, iar femeia însăşi 
rămâne conştientă şi ageră, capabilă să pună întrebări şi să 
răspundă la întrebări, aptă să primească instrucţiuni. Dar, 
fireşte, rezultatele mentale ale Metodei Respiraţiei erau şi 
mai importante. Mama simţea că participă activ la naşterea 
pruncului ei - că, într-o oarecare măsură, dirijează 
procesul. Se simţea la comanda experienţei... şi mai presus 
de suferinţă. 


Puteţi înţelege că întregul proces depindea în mod 
esenţial de starea de spirit a pacientului. Metoda 
Respiraţiei era extrem de vulnerabilă, extrem de delicată, 
şi, dacă am avut atât de multe eşecuri, o să le explic în acest 
fel - lucrurile de care pacientul poate fi convins de către 
doctor, îi pot fi scoase din cap de rudele care-şi ridică 
mâinile în sus îngrozite, când aud de o asemenea practică 
barbară. 

Cel puţin din această perspectivă, domnişoara Stansfield 
era pacientul ideal. Nu avea nici prieteni, nici rude care să-i 
zdruncine încrederea în Metoda Respiraţiei (deşi, cu toată 
sinceritatea, trebuie să adaug că mă îndoiesc că ar fi reuşit 
cineva să-i zdruncine încrederea în orice din momentul în 
care ea ar fi luat o decizie asupra respectivului subiect) 
odată ce a ajuns să creadă în ea. Şi chiar ajunsese să 
creadă în această metodă. 

— Seamănă puţin cu autohipnoza, nu? M-a întrebat 
prima oară când am discutat serios. 

Am aprobat-o încântat. 

— Întocmai! Dar asta nu trebuie să te facă să crezi că ar 
fi vorba de un truc sau că te va lăsa baltă atunci când vei fi 
la strâmtoare. 

— Nu cred asta câtuşi de puţin. Vă sunt foarte 
recunoscătoare. O să exersez cu asiduitate, domnule doctor. 

Era tipul de femeie pentru care Metoda Respiraţiei 
fusese inventată, iar când mi-a spus că va exersa, n-a spus 
decât adevărul. N-am văzut pe nimeni care să îmbrăţişeze o 
idee cu atâta entuziasm... dar, desigur, Metoda Respiraţiei 
era extrem de potrivită temperamentului ei. Există pe 
lumea asta bărbaţi şi femei docile cu milioanele, iar unii 
sunt oameni minunaţi. Dar mai sunt şi alţii pe care-i 
mănâncă palmele să-şi ţină frâiele propriilor vieţi, iar 
domnişoara Stansfield era una dintre acestea. 

Când spun că a îmbrăţişat fără rezerve Metoda 
Respiraţiei, chiar aşa s-a întâmplat... şi cred ca povestea 


ultimei sale zile la magazinul universal unde vindea 
parfumuri o dovedeşte. 

Sfârşitul angajării ei lucrative a venit, în sfârşit, la finele 
lui august. Domnişoara Stansfield era o tânără suplă, în 
excelentă condiţie fizică, iar acesta era, bineînţeles, primul 
ei copil. Orice doctor vă va spune că, la o astfel de femeie, 
sarcina poate rămâne „ascunsă” timp de cinci, poate chiar 
şase luni... iar apoi, într-o zi şi dintr-odată, totul va fi vizibil. 

A venit pentru controlul lunar în prima zi de septembrie, 
a râs cu o undă de regret în glas şi mi-a spus că descoperise 
şi o altă întrebuințare pentru Metoda Respiraţiei. 

— Care ar fi acela? Am întrebat-o. 

— E chiar mai bine decât să numeri până la zece când 
eşti furios ca naiba pe cineva, a spus. Ochii ei căprui n- 
aveau linişte. Chiar dacă oamenii se uită la tine ca la un 
nebun când începi să pufneşti şi să sufli. 

Şi imediat mi-a relatat tărăşenia. Lunea trecută s-a dus la 
slujbă, ca de obicei, şi singurul lucru la care mă pot gândi e 
că tranziţia ciudat de abruptă de la o tânără suplă la una 
evident însărcinată - iar tranziţia chiar poate fi la fel de 
rapidă ca trecerea de la zi la noapte în zonele tropicale - se 
petrecuse în weekend. Sau poate că şefa ei hotărâse, în 
sfârşit, că bănuielile ei nu mai erau doar bănuieli. 

— O să vreau să vii la mine în birou, în pauză, i-a spus cu 
răceală femeia aceasta, madam Kelly. Până atunci, fusese 
chiar prietenoasă cu domnişoara Stansfield. Îi arătase poze 
cu cei doi copii ai ei, amândoi la liceu, şi la un moment dat 
chiar făcuseră schimb de reţete. Doamna Kelly o întreba 
mereu dacă nu întâlnise încă „un băiat cumsecade”. Numai 
că acum amabilitatea şi atitudinea prietenoasă dispăruseră. 
lar la pauză, când a intrat în biroul doamnei Kelly, 
domnişoara Stansfield mi-a spus că ştia la ce să se aştepte. 

— Ai dat de belea, a anunţat-o scurt femeia asta cândva 
amabilă. 


— Da, i-a răspuns domnişoara Stansfield. Unii oameni aşa 
îi zic. 

Obrajii doamnei Kelly se făcuseră de culoarea cărămizilor 
vechi. 

— Să nu faci pe deşteaptă cu mine, domnişoară, a spus 
ea. După cum îţi arată pântecele, ţi-ai demonstrat deja 
deşteptăciunea. 

Parcă le vedeam cu ochii minţii în timp ce-mi relata 
povestea - domnişoara Stansfield, cu ochii ei căprui fixaţi 
asupra doamnei Kelly, perfect stăpână pe ea însăşi, 
refuzând să-şi coboare privirea, sau să plângă, sau să 
manifeste ruşine în orice alt fel. Cred că avea o viziune mult 
mai practică asupra buclucului în care se afla decât şefa ei, 
cu cei doi copii aproape adulţi şi soţul ei respectabil, patron 
de frizerie, care vota întotdeauna cu republicanii. 

— Trebuie să-ţi spun că manifeşti o remarcabil de mică 
ruşine vizavi de felul în care m-ai înşelat! A izbucnit cu 
amărăciune doamna Kelly. 

— Nu v-am înşelat niciodată. Până astăzi, nu s-a făcut 
nicio menţiune cu privire la sarcina mea. S-a uitat la 
doamna Kelly aproape cu curiozitate. Cum puteţi să spuneţi 
că v-am înşelat. 

— Te-am adus la mine în casă! A ţipat doamna Kelly. Te- 
am aşezat la masă... cu băieții mei! S-a uitat la domnişoara 
Stansfield cu o scârbă teribilă. 

Acesta a fost momentul în care domnişoara Stansfield a 
început să se mânie. Mai mânioasă, mi-a spus, decât fusese 
vreodată în viaţă. Chiar dacă fusese conştientă de genul de 
reacţie la care se putea aştepta când secretul ei va ieşi la 
lumină, veţi fi de acord, domnilor, că diferenţa dintre teoria 
academică şi aplicaţia practică poate fi uneori şocant de 
mare. 

Încleştându-şi mâinile în poală, domnişoara Stansfield a 
spus: 

— Dacă sugeraţi că am făcut sau că aş face vreodată vreo 
încercare de a vă seduce fiii, ăsta e cel mai murdar, cel mai 


mizerabil lucru pe care l-am auzit în viaţa mea. 

Capul doamnei Kelly se dădu brusc pe spate, de parcă ar 
fi pocnit-o cineva peste faţă. Culoarea cărămizie dispăru din 
obrajii ei, lăsând în urmă doar două mici pete de culoare 
febrilă. Cele două femei s-au privit cu încrâncenare pe 
deasupra biroului plin de eşantioane de parfum, într-o 
încăpere care mirosea vag a flori. A fost un moment, după 
cum mi-a spus domnişoara Stansfield, care părea mult mai 
lung decât ar fi putut să fie de fapt. 

Apoi, doamna Kelly trase de unul dintre sertare şi scoase 
de acolo un cec de culoare bej. De el era ataşat formularul 
roz de concediere. Arătându-şi dinţii, părând că muşcă 
fiecare cuvânt rostit, a spus: 

— Când sute de fete decente caută de lucru în oraşul 
ăsta, nu cred că avem nevoie de o curvuliţă ca tine în slujba 
noastră, drăguță. 

Mi-a spus că tocmai acel „drăguţă” dispreţuitor de la final 
i-a adus dintr-odată mânia pe culmi. O clipă mai târziu, 
doamnei Kelly i-a căzut falca de jos şi ochii i s-au mărit în 
momentul în care domnişoara Stansfield, cu mâinile 
împreunate ca verigile unui lanţ de oţel, atât de strâns, 
încât i-au rămas vânătăi pe mâini (începeau să dispară, dar 
încă erau perfect vizibile când am văzut-o în septembrie), a 
început să facă precum locomotiva printre dinţii încleştaţi. 

Poate că n-a fost o poveste prea hazlie, dar imaginea m-a 
făcut să izbucnesc în râs şi domnişoara Stansfield mi-a ţinut 
hangul. Doamna Davidson a deschis uşa să se uite la noi - 
probabil ca să se asigure că nu inhalasem ceva gaz ilariant 
- şi apoi a închis-o la loc. 

— A fost tot ce mi-a trecut prin cap să fac, a spus 
domnişoara Stansfield, continuând să râdă şi ştergându-şi 
ochii înlăcrimaţi cu batista. Pentru că în acel moment mă 
vedeam  întinzând mâna şi măturând dintr-o mişcare 
sticluţele alea de parfum - toate - de pe birou şi pe podeaua 
din beton, neacoperită de vreun covor. Nu doar că mă 
gândeam s-o fac, dar chiar mă şi vedeam făcând-o! Le 


vedeam izbindu-se de podea şi umplând încăperea cu un 
amestec atât de pestriţ de mirosuri, încât ar fi fost nevoie 
de sosirea fumigatorilor. 

— Chiar aveam de gând s-o fac; nimic n-avea să mă 
oprească. Apoi am început să respir şi totul a fost în ordine. 
Am fost în stare să iau cecul, formularul roz, să mă ridic şi 
să ies. N-am mai putut să-i mulţumesc, fireşte - încă mai 
făceam pe locomotiva. 

Am râs amândoi din nou, după care a devenit serioasă. 

— "Totul a trecut acum, şi chiar sunt în stare să simt 
puţină părere de rău pentru ea - sau asta suna ca o chestie 
teribil de trufaşă? 

— Câtuşi de puţin. Cred că e este o cale admirabilă să fii 
în stare să simţi. 

— Pot să-ţi arăt ce mi-am cumpărat cu ultimul meu 
salariu, domnule doctor? 

— Da, dacă vrei. 

Şi-a deschis poşeta şi a scos o cutiuţă plată. 

— Am cumpărat-o de la o casă de amanet, a spus. A 
costat doi dolari. Şi este singura dată în tot timpul acestui 
coşmar când m-am simţit ruşinată şi murdară. Nu e ciudat? 

A deschis cutiuţa şi a pus-o pe biroul meu, ca să mă pot 
uita înăuntrul. N-am fost surprins de ceea ce am văzut. Era 
o verighetă simplă din aur. 

— O să fac ceea ce este necesar, a spus. Acum locuiesc în 
ceea ce doamna Kelly ar numi, fără îndoială, „o pensiune 
respectabilă”.  Proprietăreasa a fost amabilă şi 
prietenoasă... dar şi doamna Kelly a fost la fel. Cred că s-ar 
putea să-mi ceară să plec în orice moment de acum, şi 
bănuiesc că, dacă o să spun ceva despre banii plătiţi în 
avans pe chirie sau despre garanţia pentru stricăciuni pe 
care am achitat-o când m-am mutat, o să-mi râdă în faţă. 

— Dragă domnişoară, asta ar fi de-a dreptul ilegal. Sunt 
tribunale şi avocaţi care te vor ajuta să răspunzi pe măsură 
la o astfel... 


— Tribunalele sunt cluburi pentru bărbaţi, a replicat ea 
fără ezitare, şi nu sunt dispuse să se abată de la obiceiurile 
lor ca să se împrietenească cu o femeie în postura mea. 
Poate că voi putea să-mi recapăt banii, poate că nu. Oricum 
ar fi, cheltuielile, tevatura şi... situaţia neplăcută... nu 
merită îndurate pentru cei patruzeci şi şapte de dolari. În 
primul rând, că nu am nicio justificare pentru faptul că v-am 
vorbit despre asta. Încă nu s-a întâmplat şi poate că n-o să 
se întâmple. Dar, în orice caz, intenţionez să fiu pragmatică 
de-acum încolo. 

Şi-a ridicat capul, iar ochii ei au fulgerat către ai mei. 

— Am pus ochii pe o cameră în Village - pentru orice 
eventualitate. E la etajul al treilea, dar e curată, iar chiria e 
cu cinci dolari mai mică decât în locul în care stau acum. A 
luat inelul din cutie. L-am purtat când proprietăreasa mi-a 
arătat camera. 

L-a pus pe inelarul mâinii stângi cu o mică grimasă de 
dezgust, de care cred că nu era conştientă. 

— Iată. Acum sunt doamna Stansfield. Soţul meu a fost 
şofer de camion şi a murit în urma unui accident pe ruta 
Pittsburgh-New York. Foarte trist. Dar nu mai sunt curvuliţa 
rea de muscă, iar copilul meu nu mai e un bastard. 

S-a uitat la mine şi lacrimile i-au umplut din nou ochii. 
Sub privirile mele, una dintre ele s-a desprins şi s-a 
rostogolit pe obraz. 

— Te rog, am spus tulburat şi am întins mâna peste birou 
ca să-i prind mâna. Era foarte foarte rece. Nu plânge, 
draga mea. 

Şi-a întors mâna - era mâna stângă - în palma mea şi s-a 
uitat la inel. A zâmbit, iar zâmbetul era amar ca fierea şi 
oţetul, domnilor. O altă lacrimă a căzut - doar aceea. 

— Când o să-i aud pe cinici spunând că zilele magiei şi ale 
miracolelor au rămas undeva în urma noastră, domnule 
doctor, voi şti că se înşeală, nu-i aşa? Când poţi să-ţi 
cumperi o verighetă de la o casă de amanet cu un dolar şi 
jumătate, iar inelul acela te scapă de stigmatul 


nelegitimităţii şi al imoralităţii, cum altfel ai putea numi asta 
decât magie? Magie ieftină. 

— Domnişoară Stansfield... Sandra, dacă-mi permiţi... 
dacă ai nevoie de ajutor, dacă pot să fac ceva... 

Şi-a tras mâna de la mine - dacă în loc de stânga, i-aş fi 
luat mâna dreaptă, poate că nu şi-ar fi retras-o. N-am iubit- 
O, aşa cum v-am spus, dar în momentul acela aş fi putut s-o 
iubesc; a fost cât pe-aici să mă îndrăgostesc de ea. Probabil, 
dacă i-aş fi luat mâna dreaptă în locul celei la care îşi 
pusese verigheta, şi dacă mi-ar fi îngăduit să-i ţin mâna un 
pic mai mult, până când mâna mea s-ar fi încălzit, poate că 
atunci m-aş fi îndrăgostit. 

— Sunteţi un om bun, cumsecade, şi aţi făcut mult pentru 
mine şi copilul meu... iar Metoda Respiraţiei pe care mi-aţi 
recomandat-o este un fel de magie mult mai bun decât 
acest inel oribil. În definitiv, m-a apărat de la a fi aruncată în 
puşcărie pentru distrugere intenţionată, nu-i aşa? 

A plecat curând după asta, iar eu m-am dus la fereastră, 
ca s-o urmăresc cum se îndepărtează pe stradă către 
Madison Avenue. Doamne, am admirat-o, chiar în clipa 
aceea: arăta atât de delicată, atât de tânără şi atât de 
evident însărcinată - şi cu toate astea nu avea niciun pic de 
sfioşenie sau de nesiguranţă. Nu păşea grăbit; mergea ca 
un om care are tot dreptul la locul lui pe trotuar. 

A ieşit din câmpul meu vizual şi m-am întors la biroul 
meu. Pe când făceam asta, o fotografie înrămată, atârnată 
pe perete alături de diploma mea, mi-a atras atenţia şi un 
tremur teribil m-a străbătut. Pielea mea - în întregime, 
chiar şi pielea de pe frunte şi de pe spatele palmelor - s-a 
răcit şi s-a făcut ca de găină. Cea mai sufocantă frică din 
întreaga mea viaţă s-a prăvălit asupra mea ca un giulgiu 
îngrozitor şi m-am pomenit că mi se taie respiraţia. A fost 
un interludiu precognitiv, domnilor. Nu mă angajez în 
controverse pe seama chestiunii dacă astfel de lucruri pot 
avea loc; ştiu că pot, pentru că mi s-a întâmplat mie. Doar 
cu acea ocazie, în acea după-amiază toridă de început de 


septembrie. Mă rog la Dumnezeu să nu mai am parte 
niciodată de aşa ceva. 

Fotografia fusese făcută de mama mea în ziua în care am 
terminat Facultatea de Medicină. În ea, eram eu stând în 
faţa spitalului White Memorial, cu mâinile la spate, rânjind 
ca un adolescent care tocmai căpătase o invitaţie de o zi în 
parcul de distracţie Palisades Park. La stânga mea, poate fi 
văzută statuia lui Harriet White şi, cu toate că fotograful a 
tăiat-o cam pe la jumătatea gambelor, piedestalul şi acea 
inscripţie ciudat de crudă - Nu există alinare fără durere; 
astfel, definim mântuirea prin suferinţă - puteau fi clar 
văzute. Exact la piciorul statuii dedicate primei soţii a 
tatălui meu, direct sub acea inscripţie, Sandra Stansfield 
avea să moară după nici patru luni, într-un accident stupid, 
produs chiar în momentul când sosea la spital ca să-şi nască 
pruncul. 

În toamna aceea, a vădit o anumită temere că nu voi fi 
lângă ea s-o asist în timpul travaliului - că voi fi plecat în 
vacanţa de Crăciun şi nu voi putea fi chemat. Se temea 
puţin şi că va fi asistată de cine ştie ce doctor, care-i va 
ignora dorinţa de a folosi Metoda Respiraţiei şi care putea 
să-i dea, în schimb, să inhaleze gaz sau să-i administreze un 
blocant spinal. 

Am liniştit-o cum m-am priceput mai bine. Nu aveam 
niciun motiv să plec din oraş, nicio familie la care să plec în 
vizită de sărbători. Maică-mea murise cu doi ani în urmă şi 
nu mai aveam pe nimeni în afara unei mătuşi nemăritate în 
California... iar cu trenul nu mă prea împăcăm, i-am spus 
domnişoarei Stansfield. 

— Sunteţi vreodată singur? A întrebat. 

— Uneori. De regulă, sunt prea ocupat să observ. Uite, ia 
asta. Am scris pe un cartonaş numărul meu de telefon de 
acasă şi i l-am dat. Dacă-ţi răspunde robotul când începe 
travaliul, sună-mă la numărul ăsta. 

— Oh, nu, n-aş putea... 


— Vrei să foloseşti Metoda Respiraţiei sau vrei să încapi 
pe mâna unor măcelari care-or să creadă că ai luat-o razna 
şi-or să-ţi pună masca de eter pe faţă, de îndată ce-ai să 
încerci să faci ca „locomotiva”? 

A zâmbit un pic. 

— În regulă, m-aţi convins. 

Dar, pe măsură ce înaintam în toamnă şi măcelarii de pe 
3rd Avenue au început să-şi facă reclamă la preţul per 
kilogram la „curcani tineri şi suculenţi”, a devenit limpede 
că mintea ei nu-şi găsise odihna. Într-adevăr, i se ceruse să 
părăsească camera unde locuise când am întâlnit-o prima 
oară şi se mutase în Village. Dar acest lucru, cel puţin, se 
dovedise benefic pentru ea. Chiar găsise ceva de lucru. O 
femeie oarbă, cu venituri de-a dreptul îndestulătoare, o 
angajase să vină la ea de două ori pe săptămână, să facă 
unele treburi casnice uşoare şi apoi să-i citească din 
operele lui Jean Stratton-Porter şi Pearl Buck. Căpătase 
acea înfăţişare înfloritoare, rozalie, pe care majoritatea 
femeilor sănătoase ajung să o aibă în ultimul trimestru al 
sarcinii. Dar pe faţa ei stăruia o umbră. Îi vorbeam, iar ea 
îmi răspundea cu încetineală... şi odată, când n-a răspuns 
deloc, mi-am ridicat privirea de la însemnările pe care le 
făceam şi am surprins-o uitându-se la fotografia înrămată 
de lângă diploma mea, cu o expresie stranie, visătoare în 
ochi. Am simţit din nou acel fior... iar răspunsul ei, care nu 
avea nimic de-a face cu întrebarea mea, nu m-a făcut deloc 
să mă simt mai în largul meu. 

— Am o presimţire, domnule doctor, şi uneori presimţirea 
e foarte puternică, parcă sunt damnată. 

Un cuvânt caraghios, melodramatic! Şi totuşi, domnilor, 
răspunsul care mi-a stat pe limba a fost: Da, şi eu presimt 
asta. Mi-am muşcat limba, desigur; medicul care ar spune 
una ca asta ar trebui să-şi scoată la vânzare fără întârziere 
instrumentele şi cărţile de medicină şi să-şi sondeze viitorul 
în alte meserii, cum ar fi cea de instalator sau de dulgher. 


I-am spus că nu era prima femeie însărcinată care are 
astfel de simţăminte, şi nici ultima n-o să fie. l-am spus că 
sentimentul era atât de răspândit, încât doctorii îl ştiu după 
numele ironic Sindromul Valea Umbrelor. Deja am pomenit 
de el în seara asta, parcă. 

Domnişoara Stansfield a încuviinţat din cap cu maximă 
seriozitate şi-mi amintesc cât de tânără părea în ziua aceea 
şi cât de mare părea pântecele ei. 

— Ştiu asta, a spus. L-am simţit. Dar e cât se poate de 
separat de acest alt simţământ. Acest alt simţământ e ca... 

Precum ceva care pluteşte ameninţător undeva, 
deasupra. Nu pot să-l descriu mai bine de atât. E caraghios, 
dar nu pot scăpa deel. 

— Trebuie să încerci, am spus. Nu e bine pentru... 

Dar ea s-a îndepărtat de mine. Se uita din nou la 
fotografie. 

— Cine e acolo? 

— Emlyn McCarron, am spus, încercând să fac o glumă. A 
sunat extrem de nepotrivit. Înainte de Războiul Civil, când 
era foarte tânăr. 

— Nu, v-am recunoscut, fireşte, a spus. Femeia. Cine e 
femeia din poză? 

— O cheamă Harriet White, am spus şi mi-am zis: Șialei 
va fi primul chip pe care-l vei vedea când vei sosi să-ți naşti 
copilul. Fiorul a revenit - acel fior înspăimântător, instabil şi 
lipsit de formă. Chipul ei de piatră. 

— Şi ce scrie acolo, pe soclul statuii? A întrebat, cu ochii 
încă visători, aproape în transă. 

— Nu ştiu, am minţit. Nu mă pricep aşa de bine la latină. 

În noaptea aceea, am avut cel mai urât vis din toată viaţa 
mea - m-am trezit din el cuprins de o teroare teribilă şi, 
dacă aş fi fost căsătorit, cred c-aş fi înspăimântat-o de 
moarte pe biata mea soţie. 

În vis, am deschis uşa de la cabinetul meu de consultaţii 
şi am găsit-o înăuntru pe Sandra Stansfield. Purta pantofii 
ei maro cu toc, rochia elegantă din olandă albă, cu tiv maro, 


şi pălăria cloche, uşor demodată. Dar pălăria se afla între 
sâni, deoarece îşi ţinea capul în mâini. Olanda albă era 
pătată şi mânjită de sânge. Sângele îi ţâşnea din beregată şi 
stropea tavanul. 

lar ochii clipiră, deschizându-se - acei minunaţi ochi 
căprui - şi se fixară pe mine. - Damnată, a zis către mine 
capul vorbitor. Damnată. Sunt damnată. Nu există mântuire 
fără suferinţă. E magie ieftină, dar e tot ceea ce avem. 

Atunci m-am trezit ţipând. 

10 decembrie - data când trebuia să nască - a venit şi a 
trecut. Am examinat-o pe 17 decembrie şi i-am sugerat că, 
deşi copilul avea aproape sigur să se nască în 1935, eu nu 
mă mai aşteptam ca pruncul să-şi mai facă apariţia decât 
după Crăciun. Domnişoara Stansfield a acceptat asta cu 
eleganţă. Părea să se fi descotorosit de umbra care 
atârnase deasupra ei toată toamna aceea. Doamna Gibbs, 
femeia nevăzătoare care o angajase să-i citească şi să-i mai 
facă unele treburi prin casă, a fost impresionată de ea - 
îndeajuns de impresionată ca să le povestească prietenelor 
ei despre tânăra şi curajoasa văduvă care, în pofida 
pierderii ireparabile suferite de curând şi a stării ei 
delicate, îşi înfrunta viitorul cu optimism şi hotărâre. Câteva 
dintre prietenele femeii nevăzătoare îşi exprimaseră 
interesul s-o angajeze după ce năştea copilul. 

— O să le accept şi lor ofertele, mi-a spus ea. Pentru copil. 
Dar numai până când mă pun din nou pe picioare şi voi fi în 
stare să-mi găsesc ceva mai stabil. Câteodată mă gândesc 
că partea cea mai rea a tot ceea ce s-a întâmplat este faptul 
că a schimbat felul cum îi văd pe oameni. 

Uneori îmi zic: „Cum poţi să dormi noaptea, ştiind că ai 
înşelat-o pe bătrânica aia adorabilă?”, după care mă 
gândesc: „Dacă ar fi ştiut, ţi-ar fi arătat uşa, la fel ca toate 
celelalte”. Oricum ar fi, e o minciună şi uneori îi simt povara 
apăsându-mi sufletul. 

Înainte să plece în ziua aceea, a scos din poşetă un 
pacheţel cu un ambalaj viu colorat şi l-a împins pe birou 


către mine, cu sfioşenie. 

— Crăciun fericit, domnule doctor. 

— Nu trebuia, am spus, deschizând un sertar şi scoțând, 
la rându-mi, un pachet. Dar pentru că şi eu am făcut-o... 

S-a uitat la mine pentru o clipă, surprinsă... după care am 
râs împreună. Îmi cumpărase un ac de cravată din argint, 
cu simbolul medicinei pe el. Eu i-am luat un album în care 
să păstreze fotografiile copilului ei. Mai am şi acum acul de 
cravată. Ce s-a întâmplat cu albumul, nu pot să vă spun. 

Am condus-o până la uşă şi, când am ajuns acolo, s-a 
întors către mine, şi-a pus palmele pe umerii mei, s-a ridicat 
pe vârfuri şi m-a sărutat pe gură. Avea buzele reci şi ferme. 
N-a fost un sărut pasional, domnilor, dar nici n-a fost genul 
de sărut la care te aştepţi de la o soră sau de la o mătuşă. 

— Încă o dată, vă mulţumesc, domnule doctor, a spus ea 
cu respiraţia uşor întretăiată. Obrajii i se aprinseseră de 
culoare, iar ochii ei căprui aveau un luciu radios. Vă 
mulţumesc pentru tot. 

Am râs - uşor stingherit. 

— Vorbeşti de parcă nu ne vom mai întâlni niciodată, 
Sandra. 

A fost, cred, a doua şi ultima oară când i-am folosit 
numele de botez. 

— Oh, o să ne mai întâlnim, a spus. Nu mă îndoiesc câtuşi 
de puţin. 

Şi a avut dreptate - cu toate că niciunul dintre noi n-ar fi 
putut să prevadă circumstanţele groaznice ale ultimei 
noastre întâlniri. 

Travaliul  Sandrei  Stansfield a început în Ajunul 
Crăciunului, imediat după orele optsprezece. Până la acea 
oră, zăpada care căzuse toată ziua se schimbase în lapoviţă. 
lar când domnişoara Stansfield a intrat în faza mijlocie a 
travaliului, după mai puţin de două ore, străzile oraşului se 
acoperiseră cu o pojghiţă periculoasă de polei. 

Doamna Gibbs, femeia nevăzătoare, avea un apartament 
spaţios, situat la parterul clădirii, iar la ora 18:30, 


domnişoara Stansfield cobora scara cu mare băgare de 
seamă, a bătut la uşa bătrânei, i s-a permis să intre, şi a 
întrebat dacă poate folosi telefonul ca să cheme un taxi. 

— E copilul, draga mea? A întrebat doamna Gibbs, 
cuprinsă deja de emoţii. 

— Da. Travaliul abia a început, dar nu pot să risc cu 
vremea asta. O să dureze mult drumul cu taxiul. 

A chemat taxiul, după care m-a sunat pe mine. La ora 
aceea, 18:40, durerile apăreau la intervale de circa 
douăzeci de minute. Mi-a repetat că începuse totul 
devreme, din pricina vremii oribile. 

— Aş prefera să nu-mi nasc copilul pe bancheta unui taxi, 
a spus. Părea extraordinar de calmă. 

Taxiul a întârziat, iar travaliul domnişoarei Stansfield 
progresa mai rapid decât aş fi prezis - dar, aşa cum am mai 
spus, nu există două travalii care să fie identice în detaliile 
lor specifice. Şoferul, văzând că pasagera lui era pe cale să 
nască, a ajutat-o să coboare treptele  alunecoase, 
îndemnând-o neîncetat „aveţi grijă, doamnă”. Domnişoara 
Stansfield se mulțumea să dea aprobativ din cap, 
preocupată cu inspirările şi expirările ei profunde, căci o 
nouă contracție o cuprinsese. Zloata se prelingea de pe 
stâlpii de iluminat stradal şi capotele maşinilor; se topea în 
picături mari, care se aşezau pe lampa de pe capotă ca 
nişte lentile de mărire. Doamna Gibbs mi-a spus ulterior că 
tânărul şofer era mai emoţionat decât „biata, draga de 
Sandra”, şi că asta a contribuit, probabil, la accident. 

O altă cauză a fost, aproape sigur, însăşi Metoda 
Respiraţiei. 

Şoferul şi-a condus maşina pe străzile alunecoase, 
croindu-şi drumul încet pe lângă maşinile accidentate şi 
străbătând atent intersecțiile aglomerate, apropiindu-se cu 
încetineală de spital. N-a fost grav rănit în accident şi am 
vorbit cu el la spital. A spus că sunetul constant al 
respiraţiilor profunde, venind de pe bancheta din spate, îi 
dăduse o stare de agitaţie. Se tot uita în oglinda 


retrovizoare ca să vadă „de n-o fi murit”. A mai spus că s-ar 
fi simţit mai puţin agitat dacă femeia ar fi dat glas unor 
ţipete sănătoase, aşa cum se presupune că trebuie să facă o 
femeie cuprinsă de durerile naşterii. A întrebat-o o dată sau 
de două ori dacă se simţea bine, iar ea doar a dat din cap, 
continuând să „călărească valurile” prin inspirări şi expirări 
adânci. 

La două-trei cvartale de spital, Sandra trebuie să fi simţit 
declanşarea fazei finale a travaliului. O oră trecuse de când 
se urcase în taxi - aşa de greu se circula pe străzile New 
Yorkului - dar chiar şi aşa era un travaliu neobişnuit de 
rapid pentru o femeie aflată la prima naştere. Şoferul a 
remarcat că-şi schimbase felul de a respira. 

— A-nceput să gâfâie ca un câine într-o zi de arşiţă, 
doctore, mi-a spus omul şi am înţeles din descrierea lui că 
început să facă precum „locomotiva”. 

Aproape în acelaşi timp, şoferul a văzut deschizân-du-se o 
breşă în traficul din intersecţie şi a pornit spre ea. Calea 
spre Spitalul White Memorial era acum deschisă, acesta 
aflându-se la mai puţin de trei intersecţii înainte. 

— Vedeam statuia cu madama aia, mi-a relatat şoferul. 

Dornic să se descotorosească de pasagera lui însărcinată 
şi amarnic gâfâitoare, a apăsat din nou pe acceleraţie, iar 
taxiul a ţâşnit înainte, roţile rotindu-se pe gheaţă cu o forţă 
de tracţiune prea mică sau aproape nulă. 

Eu am ajuns la spital mergând pe jos, iar sosirea mea a 
coincis cu sosirea taxiului, doar pentru că subestimasem cât 
de rele deveniseră condiţiile de trafic. Crezusem că o s-o 
găsesc la etaj, ca pacient internat legal cu toate formularele 
semnate, toate pregătirile făcute, trecând fără probleme 
prin faza mijlocie a travaliului. Tocmai urcam scările când 
am văzut convergenţa bruscă şi acută a două perechi de 
faruri reflectate de peticul de gheaţă, peste care oamenii de 
serviciu nu apucaseră să arunce cenuşă. M-am întors la 
timp ca să văd ce se întâmplă. 


O ambulanţă tocmai părăsea rampa Secţiei de Urgenţe în 
momentul când taxiul domnişoarei Stansfield străbătea 
piaţa, îndreptându-se spre spital. Taxiul se deplasa pur şi 
simplu prea repede ca să se mai poată opri. Cuprins de 
panică, şoferul a călcat pedala de frână în loc să accelereze. 
Maşina a derapat, apoi a început să se întoarcă transversal 
pe sensul de mers. Girofarul ambulanţei arunca panglici 
mişcătoare şi pete de lumină sângerie asupra scenei şi, în 
mod straniu, una dintre acestea a luminat faţa Sandrei 
Stansfield. În acel unic moment a fost chipul din visurile 
mele, acelaşi chip însângerat, cu ochii căscaţi, pe care-l 
văzusem pe capul separat de trup. 

l-am strigat numele, am coborât două trepte, am 
alunecat şi am căzut lat. M-am lovit la cot de-am simţit că 
paralizez, dar nu ştiu cum am reuşit să nu dau drumul 
genţii din piele neagră. Am văzut tot ce s-a mai întâmplat 
din locul în care căzusem, cu capul vâjâind şi cu dureri 
atroce în cot. 

Ambulanţa a frânat, începând totodată să derapeze într-o 
parte şi-n alta. Uşile de la spate s-au deschis brusc. O 
brancardă, din fericire goală, a ţâşnit asemenea unei limbi 
şi s-a prăbuşit cu susul în jos pe stradă, rotilele continuând 
să se rotească. O tânără de pe trotuar a ţipat în momentul 
când a văzut cele două vehicule apropiindu-se unul de 
celălalt şi a încercat să fugă. Picioarele i-au fugit de sub ea 
după doi paşi şi a căzut pe burtă. Poşeta i-a zburat din 
mână pe trotuarul acoperit de polei ca o greutate de la 
jocul de pinball. 

Taxiul s-a rotit cu o sută optzeci de grade, deplasându-se 
acum înapoi, şi-l vedeam pe şofer clar. Rotea nebuneşte de 
volan, ca un puşti la maşinuţele din parcul de distracţii. 
Ambulanţa a ricoşat de statuia doamnei Harriet White la un 
anumit unghi... şi a intrat cu partea laterală în taxi. Taxiul s- 
a rotit o dată într-un cerc strâns şi s-a izbit de soclul statuii 
cu o forţă înfiorătoare. Lumina lui galbenă, pe care încă mai 
licăreau literele APEL RADIO, a explodat ca o bombă. 


Partea stângă a maşinii s-a crâmpoţit de-ai fi zis că e din 
hârtie igienică. O clipă mai târziu am văzut că nu fusese 
lovită doar partea stângă; taxiul se ciocnise de un colţ al 
piedestalului, îndeajuns de tare încât să fie rupt în două. 
Cioburile de sticlă s-au împrăştiat ca diamantele pe gheaţa 
lunecoasă. lar pacienta mea a fost aruncată prin uşa din 
dreapta-spate a maşinii dezmembrate ca o păpuşă de 
cârpe. 

M-am ridicat din nou în picioare fără să-mi dau seama. 
Am coborât în goană treptele gheţoase, am alunecat iar, m- 
am prins de balustradă şi mi-am continuat drumul. Nu 
ştiam decât că domnişoara Stansfield zăcea în umbra 
incertă aruncată de acea hidoasă statuie a lui Harriet 
White, cam la şase metri de locul în care ambulanţa se 
răsturnase pe o parte, girofarul continuând să brăzdeze 
noaptea cu dâre de roşu. Era ceva teribil de nelalocul lui cu 
silueta aceea, dar, sincer, nu cred că am ştiut despre ce e 
vorba până când m-am lovit cu piciorul de ceva îndeajuns 
de tare încât n-a lipsit mult să cad iar lat. Lucrul pe care l- 
am lovit s-a îndepărtat rapid - ca şi poşeta tinerei femei, 
mai degrabă a alunecat decât s-a rostogolit. S-a îndepărtat 
şi doar coama de păr - mânjit de sânge, dar încă puteai să 
vezi că fusese blond, presărat cu cioburi de sticlă - m-a 
făcut să-mi dau seama ce anume era. Fusese decapitată în 
urma accidentului. Lucrul pe care-l lovisem cu piciorul în 
rigola îngheţată fusese capul ei. 

Amorţit de şoc, am ajuns la corpul ei şi l-am răsucit. Cred 
c-am încercat să ţip de îndată ce am făcut asta, de îndată 
ce-am văzut. Dacă am făcut-o, niciun sunet nu s-a auzit; nu 
puteam să scot niciun sunet. Căci, vedeţi dumneavoastră, 
domnilor, femeia continua să respire. Pieptul ei se ridica şi 
cobora în mişcări rapide şi superficiale. Zăpada îngheţată 
se împrăştiase pe haina desfăcută şi pe rochia îmbibată de 
sânge. Şi auzeam un şuierat ascuţit, slab. Se auzea 
şovăielnic, asemenea unui ceainic care nu poate să ajungă 
la punctul de fierbere. Era aerul tras în traheea ei retezată 


şi apoi scos iar afară; mici ţipete pe care le genera aerul 
când trecea prin corzile vocale expuse, lipsite de gura care 
să dea formă sunetelor. 

Voiam să fug, dar nu mai aveam nici pic de vlagă; am 
căzut în genunchi pe gheaţă, alături de ea, acoperindu-mi 
gura cu palma. O clipă mai târziu am remarcat sângele 
prelins prin partea de jos a rochiei - şi ceva mişcându-se 
acolo. Dintr-odată, aproape cu frenezie, am fost convins că 
mai erau şanse să salvăm copilul. 

— Magie ieftină! Am urlat în lapoviţa care cădea şi cred 
că, în momentul când i-am tras rochia în sus pe şolduri, am 
început să râd. Cred că înnebunisem. Avea trupul cald, încă. 
Îmi amintesc asta. Îmi amintesc felul cum se mişca pieptul 
din cauza felului cum respira. Unul dintre infirmierii de pe 
ambulanţă s-a apropiat, clătinându-se ca un beţiv, cu o 
mână lipită de partea laterală a capului. Sângele i se 
prelingea printre degete. 

— Magie ieftină! Am ţipat din nou, râzând în continuare 
şi bâjbâind febril. În cele din urmă, mâinile mele au găsit-o 
complet dilatată. 

Infirmierul se holba la trupul decapitat al Sandrei 
Stansfield. Nu ştiu dacă şi-a dat seama că, într-un fel 
oarecare, trupul continua să respire. O fi crezut că e doar o 
chestie datorată nervilor - un fel de acţiune reflex finală. 
Dacă într-adevăr a crezut un astfel de lucru, nu mai putea 
să lucreze multă vreme pe ambulanţă. Poate că găinile se 
mai zbat o vreme după ce li se taie capetele, dar oamenii 
dacă mai au un spasm, două... şi uneori nici atât. 

— Nu te mai zgâi la ea şi adu o pătură! M-am răstit la el. 

S-a îndepărtat, dar nu înapoi la ambulanţă. S-a îndreptat 
mai mult sau mai puţin către Times Square. Pur şi simplu, s- 
a cărat în noaptea plină de zloată. Habar n-am ce s-a mai 
întâmplat cu el. M-am întors la femeia moartă care nu era 
chiar moartă, am ezitat un moment, după care mi-am dat 
jos paltonul. Apoi i-am ridicat şoldurile ca să-l pot strecura 
sub ea. Aud şi-acum respiraţia ei şuierătoare în timp ce 


trupul ei fără cap efectua respiraţia de „locomotivă”. Uneori 
îl mai aud, domnilor. În vis. 

Vă rog să înţelegeţi că toate astea s-au întâmplat într-un 
timp extrem de scurt - mie mi s-a părut mai lung, dar numai 
pentru că percepțiile mele se acutizaseră până la un vârf 
febril. Oamenii abia începeau să iasă din spital ca să vadă ce 
se-ntâmplase, iar în spatele meu o femeie a început să ţipe 
când a văzut căpăţâna retezată la marginea străzii. 

Mi-am deschis geanta, mulţumindu-i lui Dumnezeu că n-o 
pierdusem când căzusem, şi am scos de-acolo un bisturiu 
scurt. L-am desfăcut şi i-am spintecat lenjeria intimă, între 
timp s-a apropiat de mine şoferul ambulanţei - s-a apropiat 
la vreo patru metri şi ceva de mine şi a încremenit. l-am 
aruncat o privire, căci aveam totuşi nevoie de o pătură. Am 
văzut că n-aveam s-o obţin de la el; se holba la trupul care 
respira, ochii mărindu-i-se până când ai fi zis c-or să-i sară 
din orbite şi-o să-i atârne de nervii optici ca nişte jucării yo- 
yo groteşti. Deodată, s-a lăsat în genunchi şi şi-a ridicat 
mâinile împreunate. Voia să se roage, sunt sigur de asta. 
Poate că infirmierul n-a ştiut că vede o imposibilitate, dar 
omul ăsta, da. În clipa următoare, a leşinat oricum. 

În seara aceea îmi pusesem în geantă şi forcepsul; nu ştiu 
de ce. Nu mai folosisem instrumentul acela de trei ani, de 
când îl văzusem pe un medic, al cărui nume nu vi-l voi 
spune, perforând tâmpla unui nou-născut şi ajungând la 
creierul copilului cu unul dintre acele dispozitive infernale. 
Copilul a murit pe loc. Cadavrul a fost „pierdut”, iar pe 
certificatul de deces s-a scris „născut mort”. Dar, din nu ştiu 
care motiv, îl aveam la mine. 

Corpul domnişoarei Stansfield s-a întărit, pântecele 
contractându-se, transformându-se din carne în piatră. lar 
capul copilului a apărut în deschiderea vaginală. I-am văzut 
creştetul capului doar o clipă, plin de sânge, acoperit de o 
membrană şi pulsând. Pulsând. Era viu, cel puţin în acel 
moment. Fără doar şi poate viu. 


Piatra s-a preschimbat din nou în carne. Creştetul 
bebeluşului a dispărut la loc. lar o voce din spatele meu a 
spus: 

— Cu ce pot să vă ajut, domnule doctor? 

Era o infirmieră de vârstă mijlocie, genul acela de femeie 
care mai tot timpul constituie principalul sprijin al profesiei 
noastre. Era palidă la faţă ca hârtia, dar chiar dacă pe faţa 
ei se citea groaza şi un fel de teamă superstiţioasă în timp 
ce se uita la trupul care respira atât de ciudat, nu se vedea 
nici urmă din şocul acela paralizant care ar fi făcut 
colaborarea cu ea dificilă şi chiar periculoasă. 

— Puteţi să-mi aduceţi o pătură, am spus scurt. Cred că 
încă mai avem o şansă. 

În spatele ei am văzut poate două duzini de oameni 
aşteptând pe trepte, deloc dornici să se apropie. Cât de 
mult sau cât de puţin vedeau? Nu pot decât să presupun. 
Tot ce ştiu e că toţi m-au evitat câteva zile după aceea (iar 
unii dintre ei, pentru totdeauna), şi că nici unul, nici măcar 
acea infirmieră, nu mi-a vorbit vreodată despre asta. 

Infirmiera s-a întors şi a pornit către spital. 

— Soră! Am strigat. Nu e timp pentru asta. la una din 
ambulanţă. Copilul stă să se nască. 

Şi-a schimbat direcţia, patinând şi lunecând pe zăpadă cu 
pantofii ei cu talpă din crep. M-am întors din nou spre 
domnişoara Stansfield. 

În loc să încetinească, respiraţia tip locomotivă a început 
de fapt să se înteţească... după care corpul ei s-a rigidizat 
din nou, încremenit şi încordat. Capul pruncului a ieşit din 
nou la iveală. Am aşteptat să dispară din nou, dar nu s-a mai 
întâmplat; continua să iasă. La urma urmelor, n-a mai fost 
nevoie de forceps. Bebeluşul aproape c-a zburat în mâinile 
mele. Am văzut zăpada umedă prelingându-i-se pe trupul 
lui gol, plin de sânge - căci era un băiat, n-aveai cum să te 
înşeli în privinţa sexului. Am văzut aburul ridicându-se de 
pe el, pe când noaptea neagră, îngheţată, smulgea ultimele 
rămăşiţe de căldură din trupul mamei sale. Pumnişorii lui 


mânjiţi de sânge se agitau fără vlagă; a scos un țipăt slab, 
jalnic. 

— Soră! Am urlat, mişcă-te mai repede, nemernico! Am 
folosit, probabil, un limbaj impardonabil, dar pentru o clipă 
am avut senzaţia că sunt din nou în Franţa, că în câteva 
momente obuzele vor începe să şuiere deasupra capului cu 
un sunet asemănător acelei lapoviţe  neîndurătoare. 
Mitralierele îşi vor începe răpăitul drăcesc; germanii vor 
începe să se materializeze din beznă, alergând, lunecând, 
blestemând şi murind în noroi şi fum. „Magie ieftină”, mi- 
am zis, văzând trupurile contorsionându-se şi prăbuşindu- 
se. 

„Dar ai dreptate, Sandra, e tot ce mai avem.” Atunci m- 
am aflat cel mai aproape de pierderea minţilor, domnilor. 

— SORĂ, PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! 

Copilul se vaită din nou - ce scâncet slăbit, pierit! - După 
care nu se mai vaită deloc. Aburul ce se înălța din pielea lui 
se subţiase în nişte panglici. Mi-am pus gura pe faţa lui, 
simțind mirosul de sânge şi aroma plăcută şi umedă de 
placentă. l-am suflat în gură şi am auzit susurul convulsiv al 
respirației reluate. Apoi a apărut şi infirmiera, cu pătura în 
braţe. Am întins mâna după pătură. Ea a făcut gestul de a 
mi-o întinde, dar deodată a dat înapoi. 

— Doctore... şi dacă e un monstru? Cine ştie ce monstru? 

— Dă-mi pătura aia, am spus. Dă-mi imediat pătura, 
sergent, dacă nu vrei să-ţi trag un şut în cur de să mă 
pomeneşti. 

— Da, dom' doctor, a spus ea cu un calm perfect (trebuie 
să binecuvântăm femeile, domnilor, care înţeleg adesea pur 
şi simplu neîncercând să înţeleagă), şi mi-a dat pătura. Am 
înfăşurat copilul şi i l-am încredinţat. 

— Dacă-l scapi pe jos, sergent, o să te fac să-ţi înghiţi 
tresele de pe umăr. 

— Da, dom' doctor. 

— E o magie ieftină, sergent, dar e tot ce ne-a lăsat 
Dumnezeu. 


— Da, dom' doctor. 

Am urmărit-o cum mai mergea, mai alerga înapoi spre 
spital cu pruncul în braţe şi am văzut mulţimea de pe trepte 
dându-se la o parte ca să-i facă loc. Apoi m-am ridicat în 
picioare şi m-am îndepărtat de cadavru. Respirația 
acestuia, la fel ca şi a bebeluşului, se accelera, se poticnea... 
se oprea... se accelera din nou... se oprea... 

Am început să mă îndepărtez de el. Piciorul meu se lovi 
de ceva. M-am întors. Era capul ei. Şi, supunându-mă unei 
directive primite din afara mea, m-am lăsat într-un 
genunchi şi l-am întors cu faţa spre mine. Ochii erau 
deschişi - acei ochi căprui şi direcţi, care întotdeauna 
fuseseră plini de viaţă şi de hotărâre. Chiar şi acum erau 
plini de hotărâre. Domnilor, ea mă vedea pe mine. 

Dinţii erau încleştaţi, iar buzele, uşor întredeschise. Am 
auzit respiraţia furişându-se rapid înainte şi înapoi printre 
acele buze şi printre dinţii aceia, în timp ce făcea ca 
„locomotiva”. Ochii i se mişcau, se roteau uşor spre stânga 
în găvane ca să mă vadă mai bine. Buzele i s-au depărtat. 
Au articulat trei cuvinte: Mulţumesc, domnule doctor. Şi 
chiar le-am auzit, domnilor, dar nu din gura ei. Ele veneau 
de la şase metri depărtare. De la corzile ei vocale. Şi pentru 
că limba, buzele şi dinţii ei, toate cele pe care le folosim ca 
să dăm formă cuvintelor, erau aici, acele cuvinte s-au auzit 
doar ca nişte modulaţii sonore neformate. Dar au fost opt la 
număr, opt sunete distincte, exact aşa cum au fost opt silabe 
în propoziţia aia, Mulţumesc, domnule doctor. 

— Cu plăcere, domnişoară Stansfield, am spus. E băiat. 
Buzele ei s-au mişcat din nou şi, din spatele meu, firav, 
fantomatic, se auzi sunetul bâiaaaaaaaat... 

Ochii ei şi-au pierdut focalizarea şi determinarea. Păreau 
acum să se uite dincolo de mine, probabil la cerul acela 
negru, de iarnă fleşcăită. Apoi s-au închis. A început din nou 
să respire ca locomotiva... după care pur şi simplu s-a oprit. 
Orice se întâmplase până atunci, acum se terminase. 
Infirmiera văzuse o parte, şoferul de pe ambulanţă văzuse 


poate şi el câte ceva înainte să leşine. Dar acum se 
terminase, fără doar şi poate. Nu mai erau decât rămăşiţele 
unui accident groaznic aici, afară... şi un copil nou-născut 
acolo, înăuntru. 

M-am uitat în sus la statuia lui Harriet White şi am văzut- 
o cum stătea neclintită, privind împietrită în depărtare, spre 
Grădina de vizavi, ca şi cum nu se întâmplase nimic 
remarcabil, ca şi cum o asemenea determinare într-o lume 
atât de dură şi lipsită de simţire cum e asta în care trăim n- 
ar fi însemnat nimic... sau, şi mai rău, că era probabil 
singurul lucru care însemna ceva, singurul care avea vreo 
oarecare însemnătate. 

Din câte-mi amintesc, am îngenuncheat acolo, în zloată, 
lângă capul ei separat de trup, şi-am început să plâng. Din 
câte îmi amintesc, încă mai plângeam când un intern şi 
două infirmiere m-au ajutat să mă ridic în picioare şi m-au 
condus înăuntru. 

Pipa lui McCarron se stinsese. 

A reaprins-o cu bricheta în formă de zăvor, în timp ce noi 
aşteptam într-o linişte desăvârşită, de parcă uitaserăm să 
mai respirăm. Afară, vântul şuiera şi mugea. El şi-a închis 
bricheta şi s-a uitat la noi. Părea uşor surprins că încă nu 
plecaserăm de-acolo. 

— Asta e tot, a spus. Ăsta-i sfârşitul! Ce mai aşteptaţi? 
Care de foc? Pufni dispreţuitor, după care păru să 
reflecteze o clipă. Am plătit cheltuielile de înmormântare 
din buzunarul meu. Vedeţi, nu mai avea pe nimeni. A zâmbit 
puţin. Ei bine... a mai fost şi Ella Davidson, asistenta mea. A 
insistat să contribuie cu douăzeci şi cinci de dolari, pe care 
abia şi-i putea permite. Dar când Davidson insista asupra 
unui lucru... A ridicat din umeri, după care a râs un pic. 

— Sunteţi absolut sigur că n-a fost un reflex? M-am auzit 
întrebând pe neaşteptate. Sunteţi absolut sigur... 

— Absolut sigur, a replicat imperturbabil McCarron. 
Prima contracție, poate. Dar desăvârşirea travaliului ei n-a 
fost o treabă de câteva secunde, ci de câteva minute. Iar eu 


mă gândesc uneori că, dacă ar fi fost necesar, ar fi putut să 
reziste şi mai mult. Slavă Domnului că n-a fost nevoie. 

— Cu copilul ce s-a întâmplat? A întrebat Johanssen. 

McCarron a pufăit din pipă. 

— Adoptat, a spus el. Şi veţi înţelege că, până şi în zilele 
acelea, secretul asupra documentelor de adopţie era 
păstrat cu sfinţenie. 

— Da, dar ce s-a întâmplat cu copilul? A întrebat din nou 
Johanssen, iar McCarron a râs iritat. 

— Nu laşi să-ţi scape nimic, nu-i aşa? L-a întrebat el pe 
Johanssen. 

Acesta a clătinat din cap. 

— Unii oameni au învăţat asta cu preţul tristeţii lor. Ce s- 
a întâmplat cu copilul? 

— Ei bine, dacă m-aţi însoţit până aici, poate că veţi 
înţelege şi că am avut un interes întemeiat ca să ştiu cum 
au decurs lucrurile pentru acel copil. Sau, cel puţin, am 
simţit că aveam. Erau un tânăr şi soţia lui - nu-i chema 
Harrison, dar aveau un nume asemănător. Locuiau în 
Maine. Nu puteau avea copii. Au adoptat copilul şi l-au 
botezat... ei bine, John e de ajuns, da? John vă satisface, 
domnilor, nu-i aşa? 

A pufăit din pipă, dar se stinsese din nou. Eram vag 
conştient că Stevens bântuia în spatele meu şi ştiam că, 
undeva, paltoanele noastre erau pregătite. Curând, aveam 
să le îmbrăcăm din nou... şi să revenim la vieţile noastre. 
Aşa cum spusese McCarron, se mai încheiase un an de 
poveşti. 

— Copilul a cărui naştere am asistat-o în seara aceea este 
acum şeful Departamentului de Engleză la unul dintre cele 
mai respectate două sau trei colegii din ţară, a adăugat 
McCarron. Încă nu a împlinit patruzeci şi cinci de ani. E 
tânăr. E devreme pentru el, dar s-ar putea să vină ziua când 
să ajungă preşedinte al acelei şcoli. Nu mă îndoiesc câtuşi 
de puţin de asta. Este chipeş, inteligent şi fermecător. 


Odată, sub un pretext oarecare, am putut să iau masa cu 
el într-un club privat al profesorilor. Eram patru în seara 
aceea. Am vorbit puţin şi aşa am fost în măsură să-l studiez. 
Avea hotărârea mamei sale, domnilor... şi ochii căprui ai 
acesteia. 


III. Clubul 


Stevens ne-a condus la ieşire, aşa cum făcea mereu, 
ţinându-ne paltoanele, urându-ne cel mai fericit dintre 
Crăciunuri, mulţumindu-ne pentru generozitate. Am reuşit 
să rămân ultimul, iar Stevens m-a privit fără surprindere 
când am spus: 

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare, dacă nu te deranjează. 

A zâmbit uşor. 

— Presupun că n-are de ce să mă deranjeze, a spus. 
Crăciunul e un moment excelent pentru întrebări. 

Undeva, pe holul din stânga noastră - un hol pe care nu 
mă aventurasem niciodată - un ceas de pe vremea 
bunicului ticăia sonor, sunetul unei epoci pe cale să apună. 
Simţeam mirosul de piele veche şi de lemn dat cu ulei şi, 
mult mai slab decât fiecare dintre acestea, mirosul 
aftershave-ului lui Stevens. 

— Dar trebuie să vă avertizez, a adăugat Stevens, în timp 
ce afară vântul se înteţea în rafale, e bine să nu puneţi prea 
multe întrebări. Mai ales dacă vreţi să mai veniţi pe-aici. 

— A fost cineva exclus pentru că a pus prea multe 
întrebări? Exclus nu era tocmai cuvântul pe care l-aş fi 
dorit, dar altul mai potrivit n-am găsit pe moment. 

— Nu, a spus Stevens, cu vocea la fel de scăzută şi de 
politicoasă ca oricând. Pur şi simplu au ales să stea 
deoparte. 

I-am susţinut privirea, simțind un fior rece urcând pe şira 
spinării - era ca şi cum o mână mare, rece şi invizibilă se 
lăsase pe coloana mea. M-am pomenit amintindu-mi de 
bufnetul acela straniu, fluid, pe care l-am auzit la etaj într-o 
noapte şi m-am întrebat (aşa cum mă întrebasem de mai 
multe ori până atunci) câte încăperi erau, de fapt, acolo. 

— Dacă totuşi aveţi vreo întrebare, domnule Adley, poate 
c-ar fi bine s-o formulaţi. Seara e aproape pe terminate... 


— Şi te aşteaptă o lungă călătorie cu trenul? Am întrebat, 
dar Stevens s-a mulţumit să mă privească impasibil. Bine, 
am spus. Sunt nişte cărţi în biblioteca de aici pe care nu le 
pot găsi nicăieri - nici în Biblioteca Publică din New York, 
nici în cataloagele vreunuia dintre anticarii pe care i-am 
întrebat şi, cu siguranţă, nici în Books în Prinţ. Masa de 
biliard din Sala Mică este o Nord. N-am auzit niciodată de 
marca asta, aşa că am sunat la Comisia Internaţională de 
Mărci înregistrate. Au două Nord - una care fabrică schiuri 
de fond, iar cealaltă fabrică accesorii din lemn pentru 
bucătării. În Sala Lungă este un tonomat Seafront. La fel, la 
CIMI au listată marca Seeburg, dar nu Seafront. 

— Care e întrebarea dumneavoastră, domnule Adley? 

Vocea lui era la fel de blândă ca întotdeauna, dar, pe 
neaşteptate, în ochii lui a apărut ceva îngrozitor... nu; dacă 
e să respect adevărul, nu era doar în ochii lui; teroarea pe 
care o simţeam infuzase aerul din jurul meu. Tic-tacul 
ceasului de pe holul din stânga nu mai era pendula unui 
ceas de pe vremea bunicului; era piciorul călăului care 
bătea  nerăbdător în podea privind cum este adus 
condamnatul la eşafod. Mirosurile de ulei şi piele au devenit 
amare şi amenințătoare, iar când vântul s-a întețit într-un 
nou vâjâit sălbatic, am fost pe moment sigur că uşa de la 
intrare se va da de perete brusc, dând la iveală nu Strada 
35, ci un peisaj dement al lui Clark Ashton Smith, în care 
formele tulburătoare ale arborilor contorsionaţi se profilau 
pe fundalul unui orizont steril, sub care sori dubli emiteau o 
lumină roşie înspăimântătoare. 

Oh, ştia ce voisem să întreb; am citit asta în ochii lui 
cenuşii. 

De unde vin toate lucrurile astea? Voisem să întreb. Ob, 
ştiu foarte bine de unde vii tu, Stevens; accentul tău nu e 
din Dimensiunea X, ci din Brooklyn, veritabil. Dar unde te 
duci? Ce anume a pus privirea aia atemporală în ochii tăi şi 
ţi-a lipit-o pe chip? Și, Stevens... unde ne aflăm noi ÎN 
CLIPA ASTA? 


Dar el aştepta întrebarea mea. 

Am deschis gura. Şi întrebarea care s-a auzit a fost: 

— Sunt multe încăperi la etaj? 

— Oh, da, domnule, a spus el, nedezlipindu-şi ochii de ai 
mei. Foarte multe. Poţi să te şi rătăceşti acolo. De fapt, unii 
chiar s-au rătăcit. Uneori, mi se pare că se întinde pe mile 
întregi. Camere şi coridoare. 

— Şi intrări şi ieşiri? 

Sprâncenele i s-au ridicat imperceptibil. 

— Oh, da. Intrări şi ieşiri. 

A mai aşteptat, dar întrebasem destul, mi-am zis - 
ajunsesem foarte aproape de limita a ceva care, probabil, 
m-ar fi înnebunit. 

— Mulţumesc, Stevens. 

— Cu plăcere, sir. Mi-a ţinut paltonul, ajutându-mă să-l 
îmbrac. 

— Vor mai fi poveşti? 

— Aici, sir, întotdeauna sunt alte poveşti. 

A trecut ceva timp de la seara aceea, iar memoria nu mi 
s-a îmbunătăţit în intervalul scurs între atunci şi acum 
(când un om ajunge la vârsta mea, opusul e mult mai 
probabil să fie adevărat), dar îmi amintesc cu claritate, fără 
cusur, fiorul de teamă care m-a străbătut când Stevens a 
deschis larg uşa din stejar - certitudinea rece că voi vedea 
acel peisaj extraterestru, crăpat şi infernal în lumina 
sângerie a sorilor dubli, care puteau să apună şi să aducă 
un întuneric de nedescris lung de o oră sau de zece ore, sau 
de zece mii de ore. Nu pot să vă explic, dar vă spun că 
lumea aceea există - sunt sigur de asta, aşa cum Emlyn 
McCarron era sigur că acel cap separat de trupul Sandrei 
Stansfield a continuat să respire. Am crezut în acea 
secundă atemporală că uşa se va deschide, iar Stevens mă 
va îmbrânci în acea lume, după care voi auzi uşa trântindu- 
se în urma mea... pentru veşnicie. 

În loc de asta, am văzut Strada 35 şi un taxi aşteptând 
lângă trotuar, exhalând norişori de gaze de eşapament. Am 


simţit o profundă uşurare, care aproape că m-a vlăguit. 
— Da, întotdeauna sunt alte poveşti, a repetat Stevens. 
Noapte bună, sir. 
Întotdeauna, alte poveşti. 
Şi într-adevăr au fost. Şi, într-o zi, curând, poate c-am să 
vă mai spun una. 


Postfaţa 


Cu toate că „De unde-ţi iei ideile?” e întrebarea care mi 
se pune cel mai frecvent (e numărul unu cu coroniţă, aţi 
putea spune), locul secund este fără îndoială ocupat de 
aceasta: „Dar tu scrii numai horror?” lar când răspunsul 
meu e nu, mi-e greu să-mi dau seama dacă acela care a pus 
întrebarea pare uşurat sau dezamăgit. 

Cu puţin înainte de publicarea primului meu roman, 
Carrie, am primit o scrisoare de la redactorul meu, Bill 
Thompson, în care-mi sugera că sosise momentul să încep a 
mă gândi la ce vom face pe post de bis (s-ar putea să vi se 
pară puţin ciudat faptul că ne gândeam la următoarea 
carte, înainte ca măcar prima să fie lansată, dar, dat fiind că 
perioada de pre-publicare pentru un roman durează 
aproape tot atât cât faza de post-producţie a unui film, în 
acel moment noi trăiam cu Carrie de o bună bucată de timp 
- de aproape un an). Fără întârziere, i-am trimis lui Bill 
manuscrisele a două romane, unul intitulat Blaze, iar 
celălalt Second Coming. Primul fusese scris imediat după 
Carrie, în timpul perioadei de şase luni în care prima 
versiune a lui Carrie stătea într-un sertar de birou, la 
dospit. Al doilea a fost scris în intervalul de circa un an în 
care Carrie se apropia, cu viteză de melc, tot mai mult de 
publicare. 

Blaze era o melodramă despre un criminal uriaş, aproape 
retardat, care răpeşte un copil, plănuind să le ceară 
părinţilor bogaţi ai acestuia o recompensă... după care se 
îndrăgosteşte de copil. Second Coming era o melodramă 
despre nişte vampiri care pun stăpânire pe un orăşel din 
Maine. Amândouă erau, într-o oarecare măsură, imitații 
literare: Second Coming după Dracula, iar Blaze după 
Oameni şi şoareci de Steinbeck. 


Cred că Bill a fost foarte surprins de aceste două 
manuscrise, care i-au sosit într-un singur pachet mare 
(unele pagini din Blaze fuseseră dactilografiate pe dosul 
unor facturi de lapte, iar manuscrisul lui Second Coming 
putea a bere deoarece, cu trei luni în urmă, cineva vărsase 
o halbă de Black Labei peste el, în timpul unei petreceri de 
revelion) - ca o femeie care-şi doreşte un buchet de flori şi 
descoperă că soţul ei s-a dus şi i-a cumpărat o seră 
întreagă. Cele două manuscrise totalizau cam cinci sute 
cincizeci de pagini dactilografiate la un rând. 

Le-a citit pe amândouă în următoarele două săptămâni - 
sub aparenţa unui redactor de carte, se ascunde de multe 
ori un sfânt -, iar eu am plecat din Maine cu destinaţia New 
York pentru a participa la lansarea romanului Carrie 
(aprilie, 1974, prieteni şi vecini - Lennon era în viaţă, Nixon 
încă mai rezista ca preşedinte la Casa Albă, iar 
subsemnatului încă nu-i apăruse primul fir de păr alb în 
barbă) şi pentru a hotări care dintre cele două cărţi va fi 
următoarea... sau dacă niciuna dintre ele n-ar trebui să fie 
următoarea. 

Mă aflam în oraş de două zile şi am discutat chestiunea 
de trei sau patru ori. Decizia finală s-a luat la o intersecţie 
de străzi - de fapt, Park Avenue cu Strada 44. Bill şi cu mine 
aşteptam acolo culoarea verde a semaforului, privind cum 
taxiurile pătrund în acel tunel modern sau ce-o mai fi şi ăla 
- cel ce pare săpat direct prin Clădirea Pan Am. În clipa 
aceea, Bill a spus: „Cred că ar trebui să fie Second 
Coming”. 

Ei bine, tot pe aia o preferam şi eu - dar era ceva atât de 
straniu în lipsa de entuziasm din vocea lui, încât m-am uitat 
la el cu asprime şi l-am întrebat care era problema. 

— Mi-e teamă că, dacă apari cu o carte cu vampiri după 
una despre o fată care poate muta lucrurile din loc prin 
puterea minţii, vei fi etichetat, a spus el. 

— Etichetat? Am întrebat, pe bună dreptate uluit. Chiar 
nu vedeam nicio similitudine între vampiri şi telekinezie. 


Drept ce? 

— Ca autor de horror, a spus el, în continuare îndărătnic. 

— Oh! Am exclamat, extrem de uşurat. Doar atât? 

— Mai lasă să treacă un număr de ani, a zis, şi să vedem 
dac-o să spui tot „doar atât?” 

— Bill, am zis, amuzat, nimeni nu-şi poate câştiga 
existenţa în America scriind exclusiv horror. Lovecraft a 
făcut foamea în Providence. Bloch a renunţat la horror 
pentru romane de suspans şi parodii polițiste. FExorcistul a 
fost o excepţie. O să vezi. 

Culoarea semaforului s-a schimbat. Bill m-a bătut pe 
umăr. 

— Cred că o să ai un mare succes, mi-a zis, dar nu cred 
că te duce capul în chestii din astea. 

A fost mai aproape de adevăr decât mine. A reieşit că era 
posibil să-ţi câştigi existenţa în America scriind povestiri 
horror. Second Coming, până la urmă redenumita Salem's 
Lot, s-a vândut foarte bine. Când a fost publicată, eu trăiam 
în Colorado cu familia mea şi scriam un roman despre un 
hotel bântuit. Ducându-mă la New York, am stat cu Bill o 
jumătate de noapte într-un bar care se numea Jasper's (în 
care un motan uriaş, de culoarea cetii cenuşii, părea să fi 
pus stăpânire pe tonomat: trebuia să-l ridici, ca să vezi care 
erau melodiile disponibile) şi i-am relatat subiectul. Spre 
final, coatele sale erau propitite de o parte şi de alta a 
paharului de bourbon şi-şi sprijinea capul în mâini, ca un 
om lovit de o migrenă monstruoasă. 

— Nu-ţi place, am spus. 

— Ba-mi place mult, a spus el cu glas nesincer. 

— Atunci, ce nu e în regulă? 

— Mai întâi, fata cu puteri telekinetice, apoi vampirii, 
acum hotelul bântuit şi copilul telepat. O să fii etichetat. 

De data asta, m-am gândit la spusele lui ceva mai serios - 
şi apoi m-am gândit la toţi autorii care au fost etichetaţi 
drept scriitori de horror, şi care mi-au oferit de-a lungul 
anilor atâta plăcere - Lovecraft, Clark Ashton Smith, Frank 


Belknap Long, Fritz Leiber, Robert Bloch, Richard 
Matheson şi Shirley Jackson (da, până şi ea a fost etichetată 
astfel). Şi am hotărât acolo, în barul Jasper's, cu pisoiul 
adormit pe tonomat şi redactorul şezând alături de mine cu 
capul în mâini, că m-aş fi putut afla într-o companie mai 
proastă. De exemplu, aş fi putut fi un scriitor „important” ca 
Joseph Heller şi să public câte un roman la fiecare şapte-opt 
ani, sau un scriitor „strălucit” precum John Gardner şi să 
scriu cărţi obscure pentru universitari deştepţi, care se 
hrănesc cu alimente macrobiotice şi conduc Saab-uri vechi 
cu stickere lipite pe bara de protecţie din spate, decolorate, 
dar pe care încă se mai putea citit GENE MCCARTHY 
PREŞEDINTE. - Nu-i nicio problemă, Bill, am spus. O să fiu 
scriitor de horror, dacă asta vor cititorii. Nu mă deranjează 
cu nimic. 

N-am mai discutat niciodată despre asta. Bill continuă să 
redacteze cărţi, iar eu continui să scriu romane horror, şi 
niciunul dintre noi n-a ajuns la psihanalist. E un aranjament 
convenabil. 

Aşadar, am fost etichetat şi nu mă deranjează prea mult - 
în definitiv, sunt consecvent etichetei aplicate, prin ceea ce 
scriu... cel puţin, în cea mai mare parte a timpului. Dar oare 
scriu numai horror? Dacă aţi citit povestirile precedente, 
ştiţi că nu e aşa... chiar dacă elemente de horror pot fi 
întâlnite în toate povestirile, nu doar în Metoda Respiraţiei - 
treaba aia cu limacşii din Cadavrul e cam înspăimântătoare, 
aşa cum e şi o bună parte din imagistica onirică din. Mai 
devreme sau mai târziu, mintea mea pare să revină 
întotdeauna în acea direcţie, Dumnezeu ştie de ce. 

Fiecare dintre aceste povestiri mai lungi a fost scrisă 
imediat după terminarea câte unui roman - e ca şi cum 
întotdeauna aş fi terminat misiunea principală, rămânându- 
mi destul combustibil în rezervor ca să mai termin şi câte-o 
nuvelă de dimensiuni sănătoase. Cadavrul, cea mai veche 
dintre povestirile din cartea de faţă, a fost scrisă imediat 
după Salem's Lot; Un elev capabil a fost scrisă într-o 


perioadă de două săptămâni, după terminarea romanului 
Shining (iar după Un elev capabil n-am mai scris nimic 
vreme de trei luni - eram epuizat); Inchisoarea ingerilor a 
fost scrisă după terminarea romanului Zona moartă; iar 
Metoda hespiraţiei, cea mai recentă dintre aceste povestiri, 
imediat după Firestarter. 

Niciuna dintre ele n-a fost publicată anterior includerii în 
volumul de faţă; niciuna n-a fost vreodată propusă spre 
publicare. De ce? Pentru că fiecare dintre ele numără 
undeva între 25 000 şi 35 000 de cuvinte - nu chiar exact, 
poate, dar destul de aproape pentru o cifră aproximativă. 
Trebuie să vă spun asta: un număr de cuvinte cuprins între 
25 000 şi 35 000 este capabil să-l facă chiar şi pe cel mai 
tare de înger scriitor de ficţiune să tremure în bocanci. Nu 
există nicio definiţie rigidă privind ceea ce ar trebui să fie 
un roman sau o povestire - cel puţin nu în privinţa 
numărului de cuvinte - şi nici n-ar trebui să existe. Dar când 
un scriitor se apropie de borna celor 20 000 de cuvinte ştie 
că se apropie de ieşirea din ţara povestirilor. 'Tot aşa, când 
trece de borna celor 40 000 de cuvinte, pătrunde în ţara 
romanului. Granițele ţării cuprinse între cele două regiuni 
mai ordonate sunt incerte, dar, la un moment dat, scriitorul 
se trezeşte alarmat şi-şi dă seama că a ajuns sau tocmai 
ajunge într-un loc cu adevărat îngrozitor, o republică 
literară bananieră frământată de anarhie şi denumită 
„nuvelă” (sau, cu o sonoritate prea sentimentală pentru 
gustul meu, „nuveletă”). 

Acum, din punct de vedere artistic, nu e nimic în 
neregulă cu nuvela. Desigur, nici cu împătimiţii circului nu e 
nimic în neregulă, atât doar că rareori îi vede cineva în 
afara circului. Adevărul e că există nuvele excepţionale, dar 
în mod tradiţional se vând doar pe „pieţele de gen” (ăsta 
fiind termenul politicos; termenul nepoliticos, dar mai 
exact, este „pieţele ghetou”). Poţi să vinzi o nuvelă polițistă 
reuşită unor reviste precum fFllery Queen's Mystery 
Magazine sau Mike Shayne's Mystery Magazine, o nuvelă 


de science-fiction reuşită revistelor Amazing sau Analog, 
poate chiar celor de la Omni sau The Magazine of Fantasy 
and Science Fiction. În mod ironic, există pieţe şi pentru 
nuvelele bune de horror: mai sus menţionata F&SF fiind 
una dintre ele; The Twilight Zone este alta şi mai sunt 
diferite antologii de ficţiune „înfiorătoare” originală, cum ar 
fi seria Shadows, publicată de Doubleday şi îngrijită de 
Charles L. Grant. 

Dar pentru nuvelele care pot, la rigoare, fi descrise doar 
cu termenul „mainstream” (un termen aproape la fel de 
deprimant ca „gen”)... o, Doamne, din perspectiva 
vandabilităţii, necazul e pe tine cât casa. Te uiţi consternat 
la manuscrisul tău de 25 000 până la 35 000 de cuvinte, 
desfaci o bere, iar în gând ţi se pare că auzi o voce cu 
accent puternic şi de-a dreptul unsuroasă zicând: „Buenos 
dias, senor! Cum aţi călătorit cu Revolution Airways? Vă 
plaace foarte bine excelent, cred, și? Bun venit în Nuvela, 
senorl O să vă placă aici foarte bine excelent, cred! Serviţi 
un trabuc ieftin! Luaţi şi neşte poze deocheate! Puneţi-vă 
picioarele pe masă, senor, io ere' că povestirea lu' matale o 
să stea aici multă, muuultă vreme... que pasa? Ah-ha-hah- 
hah-hah!” 


Deprimant. 
Cândva, demult (se jeleşte el), chiar exista o piaţă pentru 
astfel de poveşti - erau reviste magice precum The 


Saturday Evening Post, Collier's şi The American Mercu-ry. 
Ficţiunea - atât ficţiunea scurtă, cât şi cea lungă - era 
elementul central pentru astfel de reviste şi pentru altele. 
Şi, dacă povestirea era prea lungă pentru un singur număr, 
era divizată în trei, cinci sau nouă părţi. Ideea toxică de 
„condensare” sau „extragere de fragmente” dintr-un roman 
era încă necunoscută (atât Playboy, cât şi Cosmopolitan au 
perfecţionat această extremă obscenitate până la stadiul de 
ştiinţă toxică: acum poţi citi un roman întreg în douăzeci de 
minute!), poveştii i se oferea spaţiul necesar, şi mă îndoiesc 
că sunt singurul care-şi aminteşte cum îl aştepta toată ziua 


pe poştaş pentru că urma să sosească noul număr din Post, 
care promisese că va publica o nouă povestire de Ray 
Bradbury, sau poate pentru că urma să apară ultimul episod 
din ultimul serial de Clarence Buddington Kelland. 

(Agitaţia făcea din mine o victimă sigură. Când, în sfârşit, 
apărea poştaşul, mergând sprinten cu geanta de piele la 
umăr, îmbrăcat în pantalonii scurţi din uniforma de vară şi 
purtând coiful de protecţie solară din aceeaşi uniformă, îl 
întâmpinam în capul aleii, dansând de pe un picior pe 
celălalt, ca şi cum m-ar fi apăsat o nevoie imperioasă de a 
merge la toaletă; inima-mi stătea în gât. Rânjind cu 
cruzime, individul îmi întindea doar o factură de 
electricitate. Nimic altceva. Inima-mi cade brusc în pantofi. 
În cele din urmă, se îndură şi-mi dă ziarul aşteptat: 
Eisenhower zâmbeşte larg de pe copertă, desenat de 
Norman Rockwell; un articol despre Sophia Loren scris de 
Pete Martin; „Vă spun că e un om minunat”, de Pat Nixon, 
referitor la - da, aţi ghicit - soţul ei, Richard; şi, fireşte, 
povestiri. Lungi, scurte şi ultimul capitol al serialului lui 
Kelland. Slavă Domnului!). 

lar asta nu se întâmpla doar o dată la nu ştiu cât timp; se 
întâmpla în fiecare săptămână, fir-ar să fie! În ziua în care 
sosea Post, cred că eram cel mai fericit băiat de pe întreaga 
coastă de est. 

Sunt şi azi reviste care publică opere de ficţiune lungi - 
Atlantic Monthly şi The New Yorker sunt două publicaţii 
care au privit cu multă compasiune problemele legate de 
publicare ale unui scriitor care a produs (n-o să spunem „a 
conceput” fiindcă ar suna ca o aluzie la „bastard”) o nuvelă 
de 30 000 de cuvinte. Dar niciuna dintre aceste reviste n-a 
fost deosebit de receptivă la producţiile mele, care sunt 
foarte simple, nu au cine ştie ce valoare literară, iar uneori 
(deşi mă doare teribil s-o recunosc) sunt de-a dreptul 
stângace. 

Într-o oarecare măsură, aş îndrăzni să presupun că 
tocmai aceste calităţi - oricât ar fi ele de neadmirat - au fost 


responsabile pentru succesul romanelor mele. Majoritatea 
au fost opere de ficţiune simplă, pentru oameni simpli, 
echivalentul literar al unui Big Mac şi al unei porţii mari de 
cartofi prăjiţi de la McDonald's. Sunt capabil să recunosc o 
proză elegantă şi să reacţionez la ea, dar mi-a fost dificil 
sau imposibil să scriu aşa ceva (cei mai mulţi dintre idolii 
mei din perioada de scriitor în curs de maturizare au fost 
romancieri „cu muşchi”, al căror stil de prozator varia de la 
oribil la inexistent: tipi ca Theodore Dreiser şi Frank 
Norris). Dacă  scazi eleganța din meşteşugul unui 
romancier, te pomeneşti că ai rămas cu doar un singur 
picior solid de sprijin, iar piciorul acela este o greutate 
sănătoasă. În consecinţă, m-am străduit din răsputeri, 
întotdeauna, să ofer o greutate sănătoasă. Altfel spus, dacă 
tu constaţi că nu poţi să alergi ca un pursânge, tot poţi să-ţi 
scoţi creierii afară (o voce se aude de la balcon: „Care 
creieri, King?” Ha-ha, foarte amuzant, amice, poţi să pleci 
acum). 

Consecința tuturor acestor lucruri este că, atunci când a 
fost vorba de nuvelele pe care tocmai le-aţi citit, m-am aflat 
într-o situaţie confuză. Cu romanele mele ajunsesem într-un 
loc în care oamenii ziceau că ar putea să-şi publice şi lista 
de cumpărături, dacă ar dori (şi există unii critici care 
susţin că exact asta am făcut în ultimii opt ani şi ceva), dar 
nu puteam să public aceste poveşti pentru că erau prea 
lungi ca să fie scurte şi prea scurte ca să fie cu adevărat 
lungi. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun. - Si, senor, înţeleg! 
Daţi-vă jos pantofii! Beţi nişte rom ieftin! Curând, Medicore 
Revolucion Steel Bând o să vină să cânte nişte calypso de 
proastă calitate! Vă plaace foarte bine excelent, cred! Şi 
aveţi timp, senorl Aveţi timp pen' că io ere' că povestea lu' 
matale o să... 

„stea aici multă vreme, da, da, minunat, ce-ar fi să te 
duci undeva să  răstorni o  democraţie-marionetă 
imperialistă? 


Aşa încât, în cele din urmă, am hotărât să văd dacă 
Viking, editura care-mi publică hardcoverurile, şi New 
American Library, cei care-mi publică paperback-urile, ar fi 
dispuse să scoată o carte alcătuită din povestiri despre o 
evadare neobişnuită, un bătrân şi un adolescent, încleştaţi 
într-o relaţie înfiorătoare bazată pe parazitism reciproc, un 
cvartet de băieţi de la ţară, angajaţi într-o expediţie de 
descoperire, şi o poveste horror excentrică, despre o tânără 
femeie hotărâtă să-şi nască pruncul orice s-ar întâmpla (sau 
poate că povestea este, de fapt, despre un club care nu e 
club). Editorii au răspuns pozitiv. Şi aşa am reuşit să scot 
aceste patru povestiri lungi din republica bananieră a 
nuvelei. 

Sper că v-au plăcut foarte bine excelent, muchachos şi 
muchachas. 

Oh, şi încă ceva despre atribuirea de etichete, înainte să- 
mi iau rămas-bun. 

Vorbeam cu redactorul meu - nu Bill Thompson, e vorba 
de noul meu redactor, un tip tare de treabă, pe nume Alan 
Williams, deştept, isteţ, capabil, dar de regulă solicitat ca 
jurat în cine ştie ce proces pe undeva în măruntaiele 
statului New Jersey - cam cu un an în urmă. 

— Mi-a plăcut Cujo, spune Alan (munca redacțională la 
respectivul roman, o poveste lungă şi încâlcită, tocmai se 
terminase). Te-ai gândit la ce-ai să faci în continuare? 

Am o senzaţie de deja vu. Mai avusesem discuţia asta o 
dată. 

— Păi, da, spun eu. M-am gândit, ce să zic. 

— Zi-mi şi mie. 

— Ce-ai zice de-o culegere de patru nuvele? Majoritatea 
sau chiar toate să fie poveşti obişnuite. Ce părere ai avea de 
aşa ceva? 

— Nuvele, zice Alan. E un ins cumsecade, dar glasul lui 
îmi dă de înţeles că i-am cam răpit o parte din bucuria zilei 
aceleia; glasul lui spune că are senzaţia că tocmai a câştigat 


două bilete spre nu ştiu care republică bananiera, cu 
compania Revolucion Airways. Vrei să spui, povestiri lungi. 

— Da, exact, spun. Şi-o să-i dăm titlul „Cadavrul”, astfel 
încât cititorii să înţeleagă că nu e cu vampiri şi hoteluri 
bântuite sau ceva de genul ăsta. 

— Dar următoarea o să fie despre vampiri? Întreabă cu 
speranţă în glas Alan. 

— Nu, nu cred. Ce părere ai, Alan? 

— Poate cu un hotel bântuit? 

— Nu, pe-asta am scris-o deja. Cadavrul, Alan. Nu ţi se 
pare că sună drăguţ, ce zici? 

— Da, Steve, sună grozav, zice Alan şi oftează. Este 
oftatul unui ins cumsecade, care tocmai şi-a ocupat locul la 
clasa a treia în cel mai nou avion al companiei Revolucion 
Airways - un Lockheed Tristar - şi a văzut primul gândac 
străbătând aferat tetiera fotoliului din faţa lui. 

— Speram să-ţi placă, spun. 

— Nu cred, zice Alan. Am putea include în ea şi o poveste 
horror? Doar una? Ca un fel de... anotimp similar? 

Am zâmbit un pic - doar un pic -, gândindu-mă la Sandra 
Stansfield şi Metoda Respiraţiei a doctorului McCarron. 

— Probabil c-o să născocesc ceva. 

— Minunat! lar despre noul roman... 

— Ce zici de o maşină bântuită? Spun. 

— Eşti omul meu! Strigă Alan. 

Am sentimentul că-l fac din nou să plece fericit la şedinţa 
lui editorială - sau poate la vreun juriu de tribunal în East 
Rahway. Şi eu sunt fericit - îmi iubesc maşina bântuită şi 
cred c-o să-i facă pe mulţi oameni să se simtă neliniştiţi 
când traversează o stradă aglomerată pe întuneric. 

Dar am fost îndrăgostit şi de fiecare dintre aceste 
povestiri, şi cred că o parte din mine va rămâne mereu 
îndrăgostită de ele. Sper că şi ţie ţi-au plăcut, Cititorule; că 
au făcut pentru tine ceea ce orice povestire bună ar trebui 
să facă: să te facă să uiţi pentru scurtă vreme chestiile 
adevărate care-ţi împovărează mintea şi să te ducă într-un 


loc în care n-ai mai fost. Este cea mai prietenoasă formă de 
magie pe care o ştiu. 

OK, trebuie să ne despărţim. Până la următoarea noastră 
întâlnire, păstrează-ţi mintea limpede, citeşte nişte cărţi 
bune, fii util şi nu te lăsa prostit de nimeni. 

Cu drag şi urări de bine, 

4 ianuarie 1982 

Bangor, Maine 


Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) a fost cel de-al treizeci şi doilea 
preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1933-1945) 

Aluzie la filmul omonim regizat de John Frankenheimer, cu Burt Lancas-ter în 
rolul principal (1962). 

Bancnota de zece dolari are imprimat pe ea portretul lui Alexander Hamilton, 
primul Secretar al Trezoreriei în SUA (între anii 1789-1795). 

în original, a bust, care poate să însemne şi „bust, piept” (aluzie la decolteul 
generos al actriţei), dar şi „un eşec total 

Increase Mather (1639-1723) era tatăl lui Cotton Mather (1663 -1728), 
amândoi fiind preoţi puritani influenţi în New England, implicaţi în Procesul 
Vrăjitoarelor din Salem 

Celebru diamant de 45,52 carate, găzduit actualmente la Muzeul Smithsonian 
din Washington. 

Personaj fictiv care apare în programele de radio şi televiziune Cunsmoke, din 
perioada anilor cincizeci-şaizeci 

Joc de cuvinte: Red Sox = Şosete roşii; Dead Sox = Şosete moarte 

Joc de cuvinte intraductibil; apprehend înseamnă „a aresta”, dar şi a 
inţelege”, „a recunoaşte semnificaţia”. 

Nuvela a fost ecranizată în anul 1998, avându-i în rolurile principale pe lan 
McKellen şi Brad Renfro. La noi, titlul filmului a fost tradus ca „Influență 
nefastă”. 

Expresia consacrată este The Tax Man Cometh, cu referire la apropierea 
momentului când trebuie completate şi depuse declaraţiile fiscale în SUA 
Termen argotic pentru anus, aluzie, probabil, la înclinațiile sexuale ale 
personajului 

Rudolf Hess, adjunct al lui Hitler în ierarhia nazistă, condamnat la închisoare 
pe viaţă şi închis la Spandau, Berlin, unde a murit în 1987 

Sărbătorirea, pe 4 iulie 1976, a două sute de ani de la adoptarea Declaraţiei 
de Independenţă a Statelor Unite ale Americii 

în original, peg out, expresie argotică având sensurile: a muri şi a obţine 
punctajul câştigător la jocul de cribbage 

Vehicul de teren, cu pneuri supradimensionate, adecvat mai ales deplasării pe 
nisip. 

Această nuvelă a stat la baza filmului Stand by Me (Prietenii), din anul 1986. 
(N.r.) 

Joc de cărţi (numit şi scat) cu trageri şi decartări succesive, având drept miză 
acumularea de 31 de puncte sau a unei valori cât mai apropiate de aceasta 
Concursuri de întrebări şi răspunsuri de cultură generală, organizate la nivel 
de universităţi. 

Un fel de carcalete, amestec de băuturi. 

Instrument de suflat al aborigenilor australieni, având forma unui tub lung 
din lemn 

Aluzie la culegerea de proză scurtă horror Night Shift (Schimbul de noapte), 
publicată anterior, în 1978. 

începând din 1914, organizaţia Ladies Auxiliary pentru Veteranii Războaielor 
din Străinătate ale Statelor Unite s-a asigurat că veteranii Americii nu sunt 
uitaţi, iar cei care au nevoie de ajutor îl primesc. Pentru realizarea acestor 
scopuri, în fiecare an se fac donaţii pentru îmbunătăţirea vieţii personalului 
activ din armată, pentru veterani şi familiile lor, precum şi pentru comunităţile 
din America. 


Prima bătălie importantă din Războiul Civil American, care a avut loc pe 21 
iulie 1861 

Minstrel show - era un divertisment american care consta în scheciuri comice, 
numere de varieteu, dans şi muzică, interpretate de albi cu feţele vopsite în 
negru. 

Arta şi sportul de a pluti pe valuri fără ajutorul unui dispozitiv plutitor, cum ar 
fi o placă de surf sau o placă de corp. De regulă, practicanţii acestui sport se 
echipează cu o pereche de labe de înot, pe care le poartă în condiţii de 
turbulenţe, optimizând propulsia. 

Poezie metaforică, scrisă în versuri albe şi publicată, în 1914, de Robert Frost 
(1874-1963) 

Atribuirea de reacţii şi sentimente umane unor animale sau lucruri 
neînsufleţite 

în original, d.a. haircut, duck ass haircut, tunsoare „fund de rață”, tunsoare la 
modă în anii cincizeci, cu părul pieptănat pe spate; la ceafă, părul se adună 
asemănător unui fund de rață. 

Comedian american, unul dintre pionierii show-urilor televizate. 

Activistă politică americană, feministă, implicată în mişcarea pentru 
emanciparea femeilor de la sfârşitul anilor şaizeci din secolul trecut.