Stephen King — Dintr-un Buick 8

STEPHEN KING 
DINTR-UN BUICK 8 


ACUM: SANDY 


Bziatul lui Curt Vilcox a venit de multe ori pe la cazarmă în anul 
de după ce a murit tacă-său, de foarte multe ori, dar rime nu i-a 
spus vreodată „Dispari de-aici!” sau să-l îi întrebat ce dracu făcea 
acolo din nou. Ho înțelegeam ce tăcea: incerca să-şi păstreze 
amintirea tatălui. Polițistu stiu multe despre psihologia dureru, mulți 
dintre noi gtir mai multe despre asta decât am vrea să stiri. Acela a 
fost ultimul an al lui Hed Vilcox la Liceul Statler. Trebuie să hi 
renunțat la echipa de fotbal, când a verut vremea să se hotărască, a 
ales Detaşamentul D. Ți-e greu să-ți închipu că un bzat ar putea 
face asta, să aleagă să muncească te muri ce tără plată în schimbul 
tuturor acelor meciuri de vineri seara şi a petrecerilor de sâmbătă 
seara, dar asta a făcut, Am impreşia că mei unul dintre noi nu i-a 
vorbit despre alegerea aa, dar l-am respectat pentru c-a făcut-o, Se 
hotărâse c-a sosit timpul ză lase de-o parte jocurile, atâta tot, Deseori, 
cameni în toată hrea nu sunt în stare să ia asemenea hotărâri, Hed g- 
a hotărât la o vârstă care încă nu-i perrmutea nici să-gi cumpere legal o 
băutură alcoolică, Sau un pachet de țigări, dacă tot veni vorba. red 
că taică-său ar îi fost măndru de el. Sunt sigur, de fapt. 

Judecând după cât de mult tirnp îşi petrecea Îslatal pe acala, 
presupun că a fost inevitabil să vadă ce se afla în Magazia B, gi să- 
ntrebe pe cineva despre ce e vorba gi ce caută acolo. Şansele de-a mă 
intreba pe mine erau mari, fundcă eu am fost cel mai apropiat prieten 
al tatălui său. Cel mai apropiat şi care să he în acelazi timp şi polițist, 
cel puţin, Cred că poate am vrut să se întâmple asta. Dacă nu te 
omoară, te lecuegte, obigsnuiau să spună bătrânu, Dă-i pisicu ăleia 
curioasge o doză bună de satisfacție. 


Ce 1 s-a întâmplat lui Curtis Vilcozx e un lucru simplu. Un beţiv de 
țară notoriu, unul pe care însuşi Curtis îl stia bine gi-l arestase de 
zase sau sapte ori, i-a luat wmața. Bețivul, Bradley Roach, nu voia să 
rănească pe nimeni, bețiwu rareori vor asta. Ceea ce, bineînțeles, nu 
te împiedică sa vrei să le tragi una-n curu' ăla al lor armsțit, de să 


STEPHEN KING 


DINTR-UN BUICK 8 


ACUM: SANDY 


Băiatul lui Curt Wilcox a venit de multe ori pe la cazarmă 
în anul de după ce a murit taică-său, de foarte multe ori, dar 
nimeni nu i-a spus vreodată „Dispari de-aici!” sau să-l fi 
întrebat ce dracu făcea acolo din nou. Noi înțelegeam ce făcea: 
încerca să-şi păstreze amintirea tatălui. Poliţiştii ştiu multe 
despre psihologia durerii; mulți dintre noi ştim mai multe 
despre asta decât am vrea să ştim. Acela a fost ultimul an al 
lui Ned Wilcox la Liceul Statler. Trebuie să fi renunţat la 
echipa de fotbal; când a venit vremea să se hotărască, a ales 
Detaşamentul D. Ţi-e greu să-ţi închipui că un băiat ar putea 
face asta, să aleagă să muncească te miri ce fără plată în 
schimbul tuturor acelor meciuri de vineri seara şi a 
petrecerilor de sâmbătă seara, dar asta a făcut. Am impresia 
că nici unul dintre noi nu i-a vorbit despre alegerea aia, dar l- 
am respectat pentru c-a făcut-o. Se hotărâse c-a sosit timpul 
să lase de-o parte jocurile, atâta tot. Deseori, oameni în toată 
firea nu sunt în stare să ia asemenea hotărâri; Ned s-a 
hotărât la o vârstă care încă nu-i permitea nici să-şi cumpere 
legal o băutură alcoolică. Sau un pachet de ţigări, dacă tot 
veni vorba. Cred că taică-său ar fi fost mândru de el. Sunt 
sigur, de fapt. 

Judecând după cât de mult timp îşi petrecea băiatul pe 
acolo, presupun că a fost inevitabil să vadă ce se afla în 
Magazia B, şi să-ntrebe pe cineva despre ce e vorba şi ce caută 
acolo. Şansele de-a mă întreba pe mine erau mari, fiindcă eu 


am fost cel mai apropiat prieten al tatălui său. Cel mai 
apropiat şi care să fie în acelaşi timp şi polițist, cel puţin. Cred 
că poate am vrut să se întâmple asta. Dacă nu te omoară, te 
lecuieşte, obişnuiau să spună bătrânii. Dă-i pisicii ăleia 
curioase o doză bună de satisfacție. 


Ce i s-a întâmplat lui Curtis Wilcox e un lucru simplu. Un 
beţiv de ţară notoriu, unul pe care însuşi Curtis îl ştia bine şi-l 
arestase de şase sau şapte ori, i-a luat viaţa. Beţivul, Bradley 
Roach, nu voia să rănească pe nimeni; beţivii rareori vor asta. 
Ceea ce, bineînţeles, nu te împiedică să vrei să le tragi una-n 
curu! ăla al lor ameţit, de să zboare până-n Rocksburg. 

Spre sfârşitul unei după-amiezi fierbinți de iunie, în anul 
zero-unu, Curtis a oprit unul dintre camioanele alea mari, cu 
şaişpe roți, o matahală pentru transportul interstatal de 
mărfuri care părăsise autostrada principală, fiindcă şoferul ei 
sperase să mănânce ceva gătit de casă şi nu încă o doză din ce 
ofereau fast-food-urile Burger King sau Taco Bell de pe 1-87. 
Curtis era parcat pe pavajul benzinăriei Jenny abandonate, de 
la intersecția lui Pennsylvania State Road 32 cu Humboldt 
Road - cu alte cuvinte, chiar în locul unde apăruse 
blestematul ăla de Buick Roadmaster vechi în partea noastră 
a necunoscutului univers, cu atâţia ani în urmă. Puteţi spune 
c-a fost o coincidenţă, dacă vreţi, dar eu sunt polițist şi nu 
cred în coincidențe, doar în lanțuri de evenimente care se tot 
lungesc şi devin tot mai fragile până ce fie ghinionul, fie pur şi 
simplu vechea rea-intenție omenească le rupe. 

Tatăl lui Ned s-a luat după acea maşină fiindcă avea o 
pană. Când a trecut pe lângă el, a văzut cauciucul 
desfăcându-se de pe una dintre roţile din spate ca aţa de pe- 
un mosor negru şi mare. Mulţi transportatori independenţi 
folosesc cauciucuri reşapate (prețul motorinei fiind atât de 
mare, aproape că nu au de ales) şi uneori se desface peticul. 
Vezi tot timpul fâşii şi bucăți de cauciuc pe interstatală, 
zăcând pe autostradă sau împinse pe rampa de avarie aidoma 
unor piei lepădate de nişte şerpi negri gigantici. E periculos să 
stai în spatele unui camion cu pană, mai ales pe o şosea cu 


două benzi cum e SR 32, un tronson frumos, dar neîngrijit, 
făcând parte din autostrada statală care leagă Rocksburg de 
Statler. O bucată suficient de mare poate sparge parbrizul 
nefericitului şofer din spatele camionului. Şi chiar dacă nu-l 
sparge, îl poate speria pe şofer, care să intre apoi în şanţ sau 
într-un copac, ori chiar să iasă afară de pe şosea, în Râul 
Redfern, care se intersectează cu şoseaua de 32 de ori pe o 
distanță de aproape şase mile. 

Curt şi-a aprins girofarul, iar camionagiul a tras pe dreapta 
ca un băiat bun. Curt a oprit chiar în spatele lui, raportând 
mai întâi prin stație cod 20 şi motivul pentru care a oprit, şi a 
aşteptat ca Shirley să confirme că a recepționat. Astea fiind 
făcute, a ieşit din maşină şi a păşit către camion. 

Dacă s-ar fi dus direct la şoferul care se apleca pe geam 
afară şi se uita în spate la el, e posibil ca astăzi să mai fi fost 
încă pe planeta Pământ. Dar s-a oprit să examineze peticul de 
pe roata exterioară din spate, ba chiar a mai şi tras serios de 
el să vadă dacă nu-l poate dezlipi. Camionagiul a văzut asta şi 
a mărturisit-o în sala de judecată. Faptul că ofițerul Wilcox s- 
a oprit să facă asta a fost penultima verigă din lanţul care l-a 
făcut pe fiu-său să vină la Detaşamentul D şi care, într-un 
sfârşit, l-a făcut o parte din ce suntem noi. Ultima verigă aş 
spune că a fost faptul că Bradley Roach s-a aplecat să mai ia o 
bericică din pachetul de şase cutii care se afla pe podea, în 
locul pentru picioare al pasagerului vechiului său Buick Regal 
(nu acel Buick, dar încă un Buick, da - e ciudat cum, atunci 
când îți aminteşti de dezastre şi aventuri amoroase, lucrurile 
par să se alinieze ca planetele pe-un tabel astrologie). La mai 
puțin de-un minut după aceea, Ned Wilcox şi surorile lui nu 
mai aveau tată, iar Michelle Wilcox nu mai avea soț. 


Nu la multă vreme după înmormântare, băiatul lui Curt a- 
nceput să apară pe la Popota Detaşamentului D. Veneam 
pentru trei-la-unşpe în toamna aia (sau poate numai ca să 
verific cum merg lucrurile; când tu ai cuțitul şi furculița în 
mână, e greu să te ţii departe) şi, cel mai adesea, îl vedeam pe 
băiat înainte să-i văd pe toţi ceilalți. În vreme ce prietenii lui 


erau pe terenul Floyd B. Clouse Field din spatele liceului, 
jucând fotbal şi placând manechinele pentru antrenament şi 
bătându-şi fericiți unii altora palmele, Ned era singur pe 
peluza din fața cazărmii, încotoşmănat în jacheta lui de liceu 
verde cu auriu, făcând mormane mari din frunze căzute, îmi 
făcea cu mâna şi eu îi răspundeam cu acelaşi gest: la fel şi ţie, 
puştiule. Uneori, după ce parcam maşina, venea în față şi 
omoram timpul împreună, îmi povestea, de pildă, ce nerozii 
mai puneau la cale surorile lui în ultima vreme şi râdea, dar 
puteai vedea dragostea pe care le-o purta chiar şi atunci când 
râdea de ele. Uneori, intram doar prin spate şi-o întrebam pe 
Shirley ce se mai petrecea. Sistemul polițienesc din vestul 
statului Pennsylvania s-ar duce de râpă fără Shirley 
Pasternak, ăsta-i un lucru de care puteţi fi siguri. 

La venirea iernii, pe Ned îl găseai cel mai des în spate, în 
parcare, acolo unde ofițerii îşi ţineau autovehiculele personale, 
acționând maşina de împrăştiat zăpada. Perimetrul nostru îl 
au în îngrijire frații Dadier, doi băieți bine dezvoltați din 
localitate, însă Detaşamentul D se află în ţinutul amish, pe 
muchia Dealurilor Scunde şi, când vine vreo furtună 
puternică, vântul suflă zăpada în perimetrul nostru aproape 
imediat ce a curăţat-o plugul. Mormanele alea de zăpadă mi 
se pare că seamănă cu o imensă cutie toracică albă. Ned le 
era, însă, naşul. Acolo îl găseai chiar dacă erau numai opt 
grade! şi vântul continua să viscolească peste dealuri: 
îmbrăcat într-un costum pentru snowmobile, cu jacheta lui 
verde cu auriu trasă pe deasupra, în mâini cu o pereche de 
mănuşi acoperite cu piele, din dotarea poliției, şi cu o mască 
de schi trasă peste față. Îi făceam cu mâna. Îmi răspundea cu 
un la-fel-şi-ție slab, apoi continua să macine mormanele cu 
maşina de împrăştiat zăpada. Mai târziu, venea uneori 
înăuntru pentru o cafea, sau poate pentru o cană de ciocolată 
caldă. Veneau oamenii la el şi-i vorbeau, îl întrebau despre 
şcoală, îl întrebau dacă le ţine la respect pe gemene (fetele 
aveau zece ani în iarna lui zero-unu, cred). Îl întrebau dacă n- 
are nevoie de nimic maică-sa. Uneori, mă prindeam şi eu la 
treaba asta, dacă nu ţipa nimeni prea tare şi dacă n-aveam 


prea multe hârțoage de completat. Nimic din ce vorbeam cu el 
nu se referea la taică-său; toate discuţiile erau despre taică- 
său. Înţelegeţi voi. 

Să grebleze frunzele şi să se asigure că dunele de zăpadă nu 
iau în stăpânire parcarea era de fapt de datoria lui Arky 
Arkanian. Arky era îngrijitorul. Era, însă, şi el unul dintre noi, 
şi niciodată nu i-a sărit capsa şi nici n-a făcut pe posesivul în 
privința slujbei lui. La naiba, când venea vorba de curățatul 
zăpezii, pun pariu că Arky se lăsa de-a dreptul în genunchi şi-i 
mulțumea lui Dumnezeu pentru puştiul ăla. Arky avea şaizeci 
de ani pe atunci, trebuie să fi avut, şi propriile lui zile de jucat 
fotbal erau de mult rămase în urmă. La fel şi acelea când 
putea să stea o oră şi jumate afară în temperaturi de zece 
grade (minus douăzeci şi cinci, dacă luai în calcul şi vântul) şi 
de-abia să-şi dea seama. 

Apoi, puştiul a început s-o abordeze pe Shirley; în limbaj 
tehnic: ofițerul de poliție responsabil cu Comunicaţiile 
Pasternak. Când s-a întors primăvara, Ned petrecea din ce în 
ce mai mult timp cu ea în micuțul ei separeu unde se aflau 
telefoanele, DTS-ul (dispozitivul telefonic pentru surzi), Panoul 
de Localizare a Ofițerilor (cunoscut şi cu numele de harta-D) şi 
consola computerului care reprezintă centrul acelei mici lumi 
aflate sub mare presiune. l-a arătat bancul cu telefoane (cel 
mai important este cel roşu, care reprezintă terminația 
noastră a apelurilor 911). I-a explicat cum trebuie testat o 
dată la săptămână echipamentul de urmărire şi cum se face 
asta, şi cum trebuie să completezi zilnic foaia cu ordinea de 
serviciu, ca să ştii cine a ieşit să patruleze pe străzile din 
Statler, Lassburg şi Pogus City, şi cine trebuie să se prezinte la 
tribunal ori cine are liber. 

— Coşmarul meu e să pierd un ofițer şi să nu ştiu că e 
pierdut, am auzit-o spunându-i lui Ned într-o zi. 

— S-a întâmplat vreodată asta? - a întrebat-o Ned. Pur şi 
simplu... să fie pierdut cineva? 

— O dată, a spus ea. Înainte de mine. Uite-aici, Ned, ţi-am 
făcut o copie a listei cu codurile de apel. Astăzi nu mai trebuie 


să le folosim, dar toţi ofițerii încă le folosesc. Dacă vrei să fii 
dispecer, trebuie să le cunoşti. 

Apoi s-a întors la cele patru elemente de bază ale meseriei, 
recitându-i-le încă o dată: află locul întâmplării, află natura 
incidentului, află care sunt rănile, dacă sunt, şi află care e cea 
mai apropiată patrulă. Locul, incidentul, rănile, CMAP, 
aceasta era mantra el. 

Mi-am spus: Urmează să le recite el. Vrea să-l pună să le 
recite. Nu contează că, dacă intră colonelul Teague sau 
altcineva de la Scranton şi-l vede făcând asta, ea-şi va pierde 
slujba, ea vrea să-l pună să le recite. 

Şi pe bunul Dumnezeu, chiar acolo era o săptămână mai 
târziu, şezând la biroul lui Pasternak din separeul 
dispeceratului, la început doar atunci când ea fugea la toaletă, 
dar apoi pentru perioade din ce în ce mai lungi de timp, când 
ea străbătea încăperea să-şi ia cafea sau chiar afară, în spate, 
să fumeze o ţigară. 

Prima dată când m-a observat băiatul că-l văd stând acolo 
de unul singur, a sărit şi apoi a schițat un zâmbet mare de 
vinovăţie, asemenea unui puşti care e surprins de mamă în 
camera plină de zbucium cât încă-şi ţine mâna pe țâța 
prietenei lui. Am înclinat din cap spre el şi am continuat fără 
alte cuvinte să-mi lustruiesc bocancii cu ceară. Şi n-am avut 
niciodată remuşcări în privința asta. Shirley predase 
dispeceratul Detaşamentului D din Statler unui puşti care 
încă trebuia să se bărbierească doar de trei ori pe săptămână, 
aproape o duzină de ofițeri se aflau la celălalt capăt al 
dispozitivelor din acel separeu, dar eu nici măcar n-am 
încetinit pasul. Vedeţi voi, încă mai discutam despre tatăl lui. 
Shirley şi Arky, la fel ca mine şi alte uniforme alături de care 
Curtis Wilcox şi-a făcut meseria vreme de peste douăzeci de 
ani. Nu discuţi întotdeauna cu gura. Uneori, ce spui cu gura 
de-abia dacă are vreo importanţă. Trebuie să sugerezi. 

Când am ajuns, însă, în afara câmpului său vizual, m-am 
oprit. Am rămas locului. Am ascultat. De cealaltă parte a 
camerei, în fața ferestrelor dinspre autostradă, stătea Shirley 
Pasternak, uitându-se la mine cu o cană de cafea Styrofoam în 


mână. Lângă ea se afla Phil Candleton, care tocmai ieşise din 
tură şi era iarăşi îmbrăcat în civil; şi el se uita țintă în direcția 
mea. În separeul dispeceratului, radioul a pârâit. 

— Statler, aici 12, a spus o voce. 

Erau distorsiuni radio, dar eu tot îmi cunoşteam oamenii. 
Acesta era Eddie Jacubois. 

— Aici Statler, vorbeşte, a răspuns Ned. 

Era cât se poate de calm. Dacă se temea să n-o dea în bară, 
reuşea să n-o arate în voce. 

— Statler, am un Volkswagen Jetta, înmatriculat 14-0-7-3- 
9 Foxtrot, Pennsylvania, oprit pe County Road 99. Am nevoie 
de un 10-28, răspunde! 

Shirley a pornit într-acolo, mişcându-se repede. Puţină 
cafea i s-a vărsat în palmă peste buza ceştii Styrofoam. Am 
apucat-o de cot, oprind-o. Eddie Jacubois era acolo pe-un 
drum de ţară, tocmai oprise o Jetta pentru încălcarea unei legi 
- pentru depăşirea vitezei legale, asta era cea mai logică 
presupunere - şi voia să ştie dacă sunt bulinuţe roşii pe 
plăcuțele de înmatriculare sau pe deținătorul lor. Voia să ştie 
fiindcă urma să coboare din patrulă şi să se apropie de Jetta. 
Voia să ştie fiindcă urma să-şi pună curu' la bătaie, nimic nou 
sub soare. Era furată maşina? Fusese implicată în vreun 
accident cândva în ultimele şase luni? Fusese chemat 
proprietarul ei în sala de judecată pentru violenţă în familie? 
Împuşcase pe cineva? Jefuise sau violase pe cineva? Primise 
vreo amendă mai ieşită din comun pentru parcare 
neregulamentară? 

Eddie avea dreptul să ştie lucrurile astea, dacă ele se aflau 
în banca de date. Dar Eddie avea, de asemenea, dreptul să ştie 
de ce tocmai îi spusese Aici Statler, vorbeşte un puşti de liceu. 
Mi-am spus că e decizia lui Eddie. Dacă răspundea cu Unde 
dracu-i Shirley, îi dădeam drumul la braț. lar dacă Eddie 
mergea mai departe, voiam să văd ce va face puştiul. Cum va 
face puştiul. 

— Patrula 12, aşteaptă răspunsul. 

Dacă începuse să transpire, tot nu se citea în vocea lui. S-a 
întors la monitorul computerului şi a deschis Uniscope-ul, 


motorul de căutare folosit de Poliţia Statului Pennsylvania. A 
lovit butoanele repede, dar fără greş, apoi a apăsat ENTER. 

A urmat un moment de tăcere în care Shirley şi cu mine am 
stat umăr la umăr, tăcând şi sperând într-un unison perfect. 
Sperând ca puştiul să nu se blocheze, sperând să nu împingă 
dintr-o dată scaunul şi s-o tulească spre uşă, sperând mai 
mult ca orice să fi trimis codul potrivit în locul potrivit. A 
părut un moment foarte lung. Mi-amintesc că am auzit o 
pasăre cântând afară şi, foarte îndepărtat, huruitul unui 
avion. Am avut timp să mă gândesc la acele lanțuri de 
evenimente pe care unii insistă să le numească coincidenţe. 
Unul dintre lanţurile astea se rupsese când tatăl lui Ned a 
murit pe Route 32; aici era un altul, care tocmai începea să se 
formeze. Eddie Jacubois - mă tem că niciodată cea mai 
răsărită oaie din turmă - era acum legat de Ned Wilcox. În 
spatele lui, cu o verigă mai jos pe noul lanț, se afla un 
Volkswagen Jetta. Şi oricine ar fi fost cel care-l conducea. 

Apoi: 

— 12, aici Statler. 

— 12. 

— Jetta e înmatriculată pe numele lui William Kirk Frady 
din Pittsburgh. A fost înainte... ă... aşteaptă... 

A fost singura lui pauză, şi am auzit foşnetul grăbit de 
hârtii în vreme ce căuta cartonaşul pe care i-l dăduse Shirley, 
cel cu codurile de apel. L-a găsit, s-a uitat la el, l-a aruncat în 
lături cu un mormăit slab de nerăbdare. În tot acest timp, 
Eddie a aşteptat răbdător în patrula sa aflată cu doişpe mile 
mai spre vest. Probabil că se uita la micile căruţe amish cu un 
singur cal ori la casa unei ferme având perdeaua de la una 
dintre ferestrele din față trasă strâmb, indicând că familia 
amish care locuia înăuntru avea o fiică de vârsta măritişului, 
ori chiar dincolo de dealurile încețoşate, spre Ohio. Numai că 
el nu vedea nici unul dintre lucrurile astea. Singurul lucru pe 
care-l vedea în acel moment - pe care-l vedea limpede - era 
Jetta parcată pe marginea drumului în fața sa, şoferul fiind 
nimic altceva decât o siluetă în spatele volanului. Şi ce era 


acesta, şoferul de acolo? Un om bogat? Un om sărac? Un 
cerşetor? Un hoț? 

În cele din urmă, Ned a spus-o pur şi simplu, ceea ce-a fost 
tocmai alegerea potrivită. 

— 12, Frady a fost de trei ori DUI, recepţionezi? 

Un bețiv, asta era şoferul acelei Jetta. Poate că nu era beat 
chiar acum, dar, dacă mergea cu viteză, probabilitatea era 
mare. 

— Recepţionat, Statler. (De-un laconism perfect.) 

Are respiraţia proaspătă? 

Voia să ştie dacă era valabil permisul de conducere al lui 
Frady. 

—Ă... 

Ned s-a uitat iute cu ochii îngustaţi la literele albe de pe 
ecranul albastru. Chiar în fața ta, băiete, nu vezi? Mi-am ţinut 
răsuflarea. 

Apoi: 

— Afirmativ, 12, şi l-a recăpătat acum trei luni. 

Am dat drumul aerului. Lângă mine, Shirley a făcut şi ea 
acelaşi lucru. Erau veşti bune pentru Eddie. Frady circula 
legal, prin urmare erau mai puţine şanse să fie nebun. Asta 
era regula, în orice caz. 

— Mă apropii de vehicul, a transmis Eddie. 

Recepţionat? 

— Recepţionat, 12, te apropii de vehicul, rămân pe recepție, 
a răspuns Ned. 

Am auzit un clic şi apoi un suspin amplu, tremurat. Am 
înclinat din cap spre Shirley, care a început iarăşi să se mişte. 
Apoi am dus mâna şi mi-am şters fruntea, nu tocmai surprins 
să descopăr că era udă de transpiraţie. 

— Cum merg lucrurile? - a întrebat Shirley. 

Vocea ei egală şi normală spunea că, din punctul ei de 
vedere, totul era liniştit pe frontul de vest. 

— Am vorbit cu Eddie Jacubois, i-a spus Ned. A cerut un 
10-27. 

Asta-nseamnă verificare prin stație, în limba poporului. 
Dacă eşti ofițer de poliție, ştii ca asta presupune, în nouă 


cazuri din zece, şi să soliciți operatorului informaţii cu privire 
la eventualele încălcări ale legii din partea suspectului. Acum, 
Ned nu mai era chiar atât de stăpân pe vocea lui, dar şi ce 
dacă? Acum era în regulă dacă-i tremura puţin. 

— Are un tip într-o Jetta pe Autostrada 99. Am rezolvat-o 
eu. 

— Spune-mi cum, i-a cerut Shirley. Repetă procedura. 
Fiecare pas, Ned. Cât poţi de repede. 

Mi-am văzut mai departe de drum. Phil Candleton m-a oprit 
la uşa biroului meu. A înclinat din cap spre separeul 
dispeceratului. 

— Cum s-o descurcat puştiu'? 

— S-a descurcat bine, am spus, şi am păşit pe lângă el în 
propriul meu separeu. Nu mi-am dat seama că mi se făcuseră 
picioarele ca de gumă până nu m-am aşezat şi le-am simțit 
tremurând. 


Surorile lui, Joan şi Janet, erau identice. Se aveau una pe 
alta, iar mama lor avea puţin din bărbatul ei dispărut în 
amândouă: ochii albaştri, uşor înclinați ai lui Curtis, părul lui 
blond, buzele lui pline (porecla în anuarul de liceu al lui 
Curtis, sub numele lui, fusese „Elvis”). Michelle îşi avea 
bărbatul şi în fiul ei, unde asemănarea era chiar mai izbitoare. 
Dacă-i puneai câteva riduri înjurai ochilor, Ned ar fi putut fi 
propriul lui tată atunci când acesta a intrat în rândul forțelor 
de poliție. Asta aveau ele. Ce avea Ned eram noi. 


Într-o zi din aprilie, a intrat în cazarmă cu un zâmbet mare 
şi luminos pe faţă. Îl făcea să pară mai tânăr şi mai dulce. 
Dar, mi-amintesc că mi-am spus, cu toţii arătăm mai tineri şi 
mai dulci când ne zâmbim zâmbetele adevărate - cele care ne 
vin pe buze atunci când suntem cu adevărat fericiți şi nu 
încercăm doar să jucăm cine ştie ce joc de societate tâmpit. M- 
a izbit puternic în acea zi fiindcă Ned nu zâmbea des. Şi în 
mod sigur nu larg. Nu cred că mi-am dat seama de asta până 
în acea zi, fiindcă el era politicos şi sensibil şi ager la minte. O 
plăcere să-l ai prin preajmă, cu alte cuvinte. Nu-ţi dădeai 


seama cât de grav era până în ziua aceea rară, când îl vedeai 
luminându-se şi sclipind. 

A venit în mijlocul camerei şi discuţiile noastre mărunte au 
încetat. Avea o hârtie în mână. În partea de sus se afla o 
ştampilă aurie, complicată. 

— Pitt! - a spus, ridicând hârtia cu ambele mâini cum ridică 
un arbitru cartonaşul la Jocurile Olimpice. Am intrat la Pitt, 
băieți! Mi-au oferit o bursă! Acoperă aproape toate cheltuielile! 

Toată lumea a aplaudat. Shirley l-a sărutat direct pe gură, 
iar puştiul a roşit până la guler. Huddie Royer, care era liber 
în ziua aceea şi nu făcea decât să-şi piardă vremea pe acolo, 
bolborosind despre un caz în care trebuia să depună mărturie, 
a ieşit afară şi s-a întors cu o pungă de prăjituri Lil Debbie. 
Arky şi-a folosit cheia să deschidă automatul pentru sucuri 
răcoritoare şi am încins o petrecere. O jumătate de oră sau 
cam aşa ceva, nu mai mult, dar ne-am simţit bine. Toţi i-au 
strâns lui Ned mâna, scrisoarea de acceptare la Pitt şi-a croit 
drum în jurul încăperii (de două ori, cred) şi doi poliţişti care 
erau acasă au venit doar ca să vorbească cu el şi să-l felicite. 

Apoi, desigur, lumea reală şi-a reintrat în rol. E linişte aici 
în vestul Pennsylvaniei, dar nu o linişte de mormânt. A fost un 
incendiu la o fermă din Pogus City (care-i oraş cam atât cât 
sunt eu arhiducele Ferdinand) şi o căruță amish răsturnată 
pe Autostrada 20. Populaţia amish e închisă, dar acceptă cu 
bucurie puţin ajutor într-un caz ca ăsta. Calul n-a pățit 
nimic, ceea ce era cel mai important lucru. 

Cele mai groaznice accidente de căruţă se petrec în serile de 
vineri şi sâmbătă, când vlăjganii tineri în negru au tendința 
de-a se îmbăta în spatele grajdului. Uneori, conving un „om de 
lume” să le cumpere o sticlă sau o ladă de bere Iron City, iar 
uneori beau ce produc singuri, o fiertură de porumb cu 
adevărat criminală, pe care n-ai recomanda-o nici celui mai 
mare duşman. Fac parte toate din decor; asta e lumea noastră 
şi, în mare parte, ne place, inclusiv amish-ii cu fermele lor 
mari şi ordonate şi cu triunghiurile portocalii din spatele 
căruțelor lor mici şi ordonate. 


Şi-ntotdeauna sunt hârțoage de completat, obişnuitele 
mormane de duplicate şi triplicate din biroul meu. Cu fiecare 
an, devin tot mai multe. De ce-am vrut să fiu tipul de la 
conducere, mă depăşeşte. Am dat testul care mă califica drept 
sergent-şef atunci când mi-a propus Tony Schoondist s-o fac, 
aşa că atunci trebuie să fi avut vreun motiv, dar în zilele de 
acum îmi scapă asta. 

Pe la şase, am mers în spate să fumez o ţigară. Avem acolo o 
bancă ce stă cu fața la parcare. În spatele ei e-o privelişte 
foarte western. Ned Wilcox şedea pe bancă cu scrisoarea de 
acceptare de la Pitt într-o mână şi cu lacrimile curgându-i pe 
față. S-a uitat în treacăt la mine, apoi şi-a îndreptat privirea 
înspre zare, frecându-şi ochii cu palma. 

M-am aşezat lângă el, m-am gândit să-mi pun braţul pe 
după umerii lui, dar n-am făcut-o. Dacă trebuie să te gândeşti 
să faci aşa ceva, atunci când chiar o faci te simți aiurea. 
Oricum, aşa cred. Nu m-am însurat niciodată, şi ceea ce ştiu 
despre a fi tată puteţi scrie pe vârful unui ac şi încă v-ar mai 
rămâne loc pentru Tatăl Nostru. Am aprins o ţigară şi, o 
vreme, am fumat. 

— E-n regulă, Ned, am spus într-un sfârşit. 

A fost singurul lucru la care m-am putut gândi şi habar n- 
aveam ce însemna. 

— Ştiu, a răspuns el imediat pe-o voce înfundată, de genul 
încerc-să-nu-plâng, şi apoi, de parcă ar fi făcut parte din 
aceeaşi propoziție, o continuare a aceluiaşi gând: Ba nu-i. 

Auzindu-l că foloseşte acele cuvinte, acele ba nu-i, m-a făcut 
să-mi dau seama cât de mult suferea. Ceva i se zvârcolea în 
stomac. Erau genul de cuvinte de care trebuie să se fi dezvățat 
cu mult timp în urmă, doar ca să nu fie pus la grămadă cu 
ceilalți țărănoi din Districtul Statler, zevzecii din oraşe precum 
Patchin şi Pogus City care conduceau camionete şi 
snowmobile. Chiar şi surorile lui, cu opt ani mai tinere ca el, 
probabil renunțaseră deja la ba nu-i, şi cam din aceleaşi 
motive. Să nu spui ba nu-i, c-o să cadă mamă-ta într-un cui 
şi taică-tău o să borască gutui. Mda, care tată? 


Am fumat şi am tăcut. În cealaltă parte a parcării, lângă 
unul dintre mormanele cu sare antiderapantă, erau o serie de 
clădiri din lemn care aveau nevoie fie de-o renovare, fie de-o 
dărâmare. Erau vechile clădiri ale Parcului Auto. Districtul 
Statler îşi mutase, cu zece ani în urmă, plugurile, gredere-le, 
'dozerele şi nivelatoarele de asfalt cu o milă sau aşa ceva mai 
în josul drumului, într-o clădire nouă din cărămidă care arăta 
ca aripa unei închisori. Tot ce mai rămăsese aici era un singur 
morman mare de sare (pe care-l foloseam noi înşine, puţin 
câte puţin - odată ca niciodată, acel morman fusese un 
munte) şi câteva clădiri dărăpănate din lemn. Una dintre ele 
era Magazia B. Literele în vopsea neagră de deasupra uşii - o 
uşă din aceea largă de garaj care se ridică pe şine - erau 
şterse, dar încă lizibile. Oare mă gândeam la Buick 
Roadmaster-ul dinăuntru când şedeam acolo lângă băiatul 
acela care plângea, vrând să-mi pun brațul pe după umerii lui 
şi neştiind cum? Nu ştiu. Cred că e posibil să mă fi gândit, dar 
nu cred că ştim vreodată tot ceea ce gândim. Poate că Freud 
spunea prostii despre multe lucruri, dar nu şi despre asta. Nu 
ştiu cum vine treaba cu subconştientul, dar în capul nostru 
bate un puls, sigur că da, aşa cum bate unul în piept, şi 
acesta poartă gânduri neformate, fără o limbă anume, pe care 
adesea nici măcar nu le putem citi, iar astea sunt cel mai des 
gândurile importante. Ned a scuturat scrisoarea. 

— Lui aş vrea de fapt să-i arăt asta. Ela vrut să meargă la 
Pitt când era mic, dar nu şi-a permis. Din cauza lui m-am 
înscris, pentru numele lui Dumnezeu. 

— O pauză; apoi, aproape prea slab să poată fi auzit: E de 
tot rahatu', Sandy. 

— Ce-a spus mama ta când i-ai arătat-o? 

Asta i-a scos un râset, apos, dar autentic. 

— N-a spus. A strigat ca o domniţă ce-a câştigat o excursie 
în Bermuda la un concurs televizat. 

Apoi a plâns. 

S-a întors spre mine. Lacrimile îi încetaseră, dar avea ochii 
roşii şi umflați. Atunci a arătat cu mult mai tânăr decât 


optşpe ani. Zâmbetul acela dulce a ieşit pentru o clipă iarăşi la 
suprafață. 

— În general, a reacționat minunat. Până şi Micuţele J au 
reacționat minunat. Ca şi voi, băieți. Shirley m-a sărutat... 
Omule, mi s-a făcut pielea de găină. 

Am râs, gândindu-mă că poate şi lui Shirley i se făcuse 
puţin pielea de găină. Îl plăcea, era un puşti chipeş şi trebuie 
să-i fi trecut prin gând că joacă rolul lui Mrs. Robinson. 
Probabil că nu, dar nu era imposibil. Atunci, soțul ei 
dispăruse din peisaj deja de douăzeci de ani. 

Zâmbetul lui Ned s-a ofilit. A scuturat iarăşi scrisoarea de 
admitere. 

— Am ştiut că spune da din clipa când am scos-o din cutia 
poştală. Cumva, mi-am putut da seama pur şi simplu. Şi a 
început să-mi fie iarăşi dor de el. Crunt, adică. 

— Ştiu, am spus, dar sigur că nu ştiam. Tatăl meu încă 
trăia, un bărbat de şaptezeci şi patru de ani, sănătos tun şi 
cârtitor până-n măduva oaselor. La şaptezeci, mama era la fel, 
plus o scrumbie ca desert. 

Ned a suspinat, uitându-se în zare către dealuri. 

— E atât de tâmpit cum a plecat dintre noi, a zis. Nici măcar 
n-o să le pot spune copiilor mei, dacă o să am vreunul, că 
Bunu s-a dus sub o ploaie de gloanţe în timp ce încerca să 
aresteze jefuitorii unei bănci ori tipii dintr-o organizație 
paramilitară care încercau să plaseze o bombă în judecătoria 
districtuală. Nimic de genul ăsta. 

— Nu, am fost de acord, nimic de genul ăsta. 

— Nu pot să le spun nici măcar c-a fost neatent. A fost 
doar... s-a nimerit să treacă pe acolo un beţiv şi pur şi 
simplu... 

S-a aplecat, şuierând ca un bătrân cu crampe la stomac, şi 
de data aceasta mi-am pus cel puţin mâna pe spatele lui. 
Încerca atât de tare să nu plângă; asta m-a atins. Încerca atât 
de tare să fie bărbat, indiferent de ce-nseamnă asta pentru un 
băiat de optşpe ani. 

— Ned. E-n regulă. 

A scuturat puternic din cap. 


— Dacă ar exista un Dumnezeu, ar fi o explicaţie, a spus. 

Se uita în jos la pământ. Mâna mea era încă pe spatele lui, 
şi-l simţea tresăltând, de parcă tocmai ar fi încheiat o cursă. 

— Dacă ar exista un Dumnezeu, ar fi un soi de logică în 
treaba asta. Dar nu există. Din câte-mi dau eu seama, nu 
există. 

— Dac-o să ai copii, Ned, spune-le că bunicul lor a murit la 
datorie. Apoi adu-i aici şi arată-le numele lui pe tabla 
comemorativă, alături de ceilalți. 

N-a părut să mă audă. 

— Am un vis de-o vreme-ncoace. E-un vis rău. - A făcut o 
pauză, gândindu-se cum s-o spună, apoi a trecut pur şi 
simplu la subiect: Visez că totul a fost un vis. Înţelegi ce spun? 

Am încuviințat din cap. 

— Mă trezesc plângând, şi privesc prin cameră, şi e soare 
afară. Păsările cântă. E dimineaţă. Simt miros de cafea venind 
de jos şi-mi spun: „E-n viaţă. 

lisuse şi slavă Domnului, babacu-i în viață.” Nu-l aud 
vorbind sau ceva, dar ştiu că-i bine. Şi-mi zic ce idee 
prostească a fost să meargă el pe lângă hârbu' cine ştie cărui 
individ să-i dea un avertisment pentru o pană de cauciuc şi să 
fie pur şi simplu spulberat de-un beţiv, genul de idee pe care-o 
poţi avea numai într-un vis prostesc, în care totul pare atât de 
real... şi dau să-mi cobor picioarele din pat... uneori îmi văd 
gleznele intrând pe-o bucată luminată de soare... mi se pare 
chiar că-i cald... apoi mă trezesc de-a binelea, şi e-ntuneric, şi 
păturile mă acoperă în întregime, dar tot mi-e frig, tremur şi 
mi-e frig, şi ştiu că visul a fost un vis. 

— E-ngrozitor, am spus, amintindu-mi că, băiat fiind, am 
avut şi eu unele variante ale aceluiaşi vis. Erau în legătură cu 
câinele meu. M-am gândit să-i spun, dar nu i-am spus. 
Durerea e durere, dar un câine nu-i un tată. 

— N-ar fi aşa de rău dacă l-aş avea în fiecare noapte. 
Atunci, cred că aş şti, chiar şi în somn, că nu-i nici un miros 
de cafea, că nici măcar nu-i dimineață. Dar nu vine... nu 
vine... şi apoi, când în sfârşit dispare, mă las păcălit din nou. 
Sunt atât de fericit şi uşurat, mă gândesc chiar şi la ceva 


frumos ce să fac pentru el, cum ar fi să-i cumpăr trusa aia de 
cinci crose pe care şi-o dorea de ziua lui... şi apoi mă trezesc. 
Mă las iarăşi păcălit. 

Poate că din cauza gândului la ziua de naştere a tatălui 
său, nesărbătorită anul acela şi care nu va mai fi sărbătorită 
niciodată, au început să-i curgă lacrimi proaspete pe obraji. 

— Urăsc să fiu păcălit. E ca atunci când a venit domnul 
Jones şi m-a scos de la ora de istorie universală ca să-mi 
spună, ba chiar mai rău. Fiindcă sunt singur când mă trezesc 
în întuneric. Domnul Grenville - psihologul de la şcoală - 
spune că timpul vindecă toate rănile, dar a trecut aproape un 
an şi eu încă am visul ăla. 

Am înclinat din cap. Mi-l aminteam pe Ten-Pound, 
împuşcat în noiembrie de un vânător, înțepenindu-se, când 1- 
am găsit în propriul sânge sub un cer alb. Un cer alb care 
promitea toată zăpada iernii. În visul meu, când mă apropiam, 
era întotdeauna alt câine, nici vorbă de Ten-Pound, şi 
încercam aceeaşi uşurare. Până mă trezeam, cel puţin. Şi 
faptul că m-am gândit la Ten-Pound m-a făcut să mă gândesc 
pentru o clipă la mascota cazărmii noastre din zilele de 
demult. Domnul Dillon, aşa îl chema, după şeriful de la 
televizor jucat de James Arness. Un câine bun. 

— Cunosc sentimentul, Ned. 

— Da? 

S-a uitat plin de speranţe la mine. 

— Da. Şi devine tot mai bun. Crede-mă pe cuvânt, aşa se- 
ntâmplă. Dar el era tatăl tău, nu un coleg de şcoală sau un 
vecin din josul străzii. E posibil să ai visul ăsta şi anul viitor pe 
vremea asta. E posibil să-l ai chiar şi peste zece ani, din când 
în când. 

— E oribil ce spui. 

— Nu, am zis. Aşa sunt amintirile. 

— Dacă ar exista vreo explicaţie. (Se uita serios la mine.) O 
blestemată de explicație. Înţelegi asta? 

— Sigur că da. 

— Crezi că există vreuna? 


M-am gândit să-i spun că nu mă pricep la explicaţii, numai 
la lanţuri - cum se formează, verigă cu verigă, din nimic; cum 
se împletesc ele cu lumea în care trăim. Uneori poţi apuca un 
lanț şi-l poţi folosi să ieşi dintr-un loc întunecat. De cele mai 
multe ori, însă, cred că te încâlceşti în ele. Te agăți doar, dacă 
eşti norocos. Dacă nu eşti, te sugrumi de-a dreptul. 

M-am surprins uitându-mă iarăşi fără ţintă de cealaltă 
parte a parcării, la Magazia B. Uitându-mă la ea, mi-am spus 
că dacă eu mă pot obişnui cu ceea ce e depozitat în interiorul 
ei întunecat, atunci şi Ned Wilcox se poate obişnui să ducă o 
viață fără tată. Oamenii se pot obişnuit cu aproape orice. 
Asta-i partea bună a vieţii, cred. Desigur, asta-i şi partea ei 
oribilă. 

— Sandy? Tu ce crezi? 

— Cred că pui întrebări cui nu trebuie. Mă pricep să lucrez, 
să sper şi să pun nuci deoparte pentru ZAP. 

A rânjit. În Detaşamentul D, toată lumea vorbea foarte 
serios despre ZAP, ca şi când ar fi fost cine ştie ce subdiviziune 
complicată a forțelor de ordine, însemna de fapt „zilele de aur 
ale pensiei”. Cred că Huddie Royer a fost cel care a început să 
vorbească primul despre ZAP. 

— Şi cred că mă pricep şi să păstrez lanţul dovezilor, aşa 
încât nici un deştept de avocat al apărării să nu-mi poată 
reteza picioarele de sub mine în sala de judecată şi să mă facă 
să par un neghiob. Dincolo de asta, nu-s decât un alt 
american de sex masculin confuz. 

— Cel puţin eşti sincer, a spus. 

Dar eram? Sau imploram să mi se pună blestemata aia de 
întrebare? Nu mă simțeam deosebit de sincer în clipa aia; mă 
simțeam ca unul care nu ştie să înoate şi se uită la un băiat 
care se zbate în apă adâncă. Şi, încă o dată, Magazia B mi-a 
reținut atenția. E frig aici? - întrebase tatăl băiatului ăstuia 
atunci, în vremea lui a-fost-odată-ca-niciodată, în ziua aceea. 
E frig aici, sau mi se pare mie? 

Nu, nu i se păruse doar lui. 

— La ce te gândeşti, Sandy? 


— La nimic ce să merite repetat, am spus. Ce faci în vara 
asta? 

— Hă? 

— Ce faci în vara asta? 

Nu era vorba de nişte partide de golf în Maine sau de 
plimbări cu barca pe lacul Tahoe, asta era sigur; cu sau fără 
bursă, lui Ned aveau să-i prindă bine toţi verzişorii foşnitori pe 
care-i putea câştiga. 

— Parcările şi Zonele de Agrement Districtuale, presupun, a 
zis cu o simțitoare lipsă de entuziasm. 

Acolo am lucrat şi vara trecută până să... ştii tu. 

Până să moară taică-său. Am încuviinţat din cap. 

— Am primit săptămâna trecută o scrisoare de la Tom 
McClannahan, în care spunea că-mi ţine un loc liber. Zicea 
ceva de antrenarea echipei de juniori la fotbal, dar asta nu-i 
decât morcovul din vârful bățului. În mare parte, va fi vorba 
de mânuirea hârlețului şi montarea instalațiilor de irigat, ca şi 
anul trecut. Ştiu să mânuiesc un hârleț şi nu mă tem să mă 
murdăresc pe mâini. Dar Tom... 

În loc să încheie, a ridicat din umeri. 

Ştiam ceea ce Ned era prea discret să spună cu voce tare. 
Există două feluri de alcoolici la locul de muncă, cei care-s 
prea a dracu' de răi să cadă la pământ şi cei atât de amabili, 
că oamenii continuă să-i acopere cu mult dincolo de pragul 
nebuniei. Tom era de genul celor răi, ultima ramură dintr-un 
arbore genealogic plin de funcționari durdulii din partea 
districtului, cu rădăcini încă din secolul al nouăşpelea. 
Familia McClannahan dăduse un senator, doi membri în 
Camera Reprezentanţilor, o jumătate de duzină de deputaţi de 
Pennsylvania şi sinecurişti fără număr ai districtului Statler. 
Tom era, din toate punctele de vedere, un şef rău pe care nu-l 
anima deloc ambiția de-a se cățăra pe stâlpul totemic al 
politicii. Ce-i plăcea lui să facă era să le spună puştilor ca Ned, 
cei care au fost învățați de acasă să-şi ţină gura şi să fie 
respectuoşi, unde să stea pe vine şi când să se screamă. Şi, 
desigur, pentru Tom, aceştia nu se lăsau niciodată destul de 
jos şi nici nu se scremeau suficient de tare. 


— Să nu răspunzi încă la scrisoarea aia, am spus. Vreau să 
dau un telefon înainte să faci asta. 

Am crezut că va fi curios, dar el n-a făcut decât să încline 
din cap. M-am uitat la el cum şedea acolo, ţinând scrisoarea 
în poală, şi mi-am spus că arată ca un băiat căruia i s-a 
refuzat un loc la colegiul pe care şi-l alesese, nu ca unuia 
căruia i s-a oferit o bursă grasă, care să-l convingă s-o 
accepte. 

Apoi m-am gândit mai bine. Nu i se refuzase, poate, doar un 
loc la colegiu, ci unul chiar în viață. Asta era adevărat - 
scrisoarea pe care o primise de la Pitt era doar unul dintre 
lucrurile care dovedeau asta -, dar nu mă-ndoiesc că aşa se 
simțea atunci. Nu ştiu de ce reuşitele ne fac deseori să ne 
simțim cu moralul la pământ mai mult ca eşecurile, dar ştiu 
că aşa se întâmplă. Şi amintiţi-vă că nu avea decât optşpe ani, 
o vârstă hamletiană, dacă există aşa ceva. 

M-am uitat iarăşi peste parcare la Magazia B, gândindu-mă 
la ce era înăuntru. Nu că ar fi ştiut vreunul dintre noi ce era 
cu adevărat. 


Telefonul pe care l-am dat în dimineața următoare a fost 
către colonelul Teague în Butler, care este comandamentul 
nostru regional. I-am explicat situația şi am aşteptat cât a dat 
el un telefon, probabil la Scranton, acolo unde îşi agaţă 
pălăriile-n cui băieții importanți. Nu i-a luat mult lui Teague 
să se întoarcă la mine, iar veştile erau bune. Am vorbit apoi cu 
Shirley, deşi asta nu era altceva decât o formalitate; îl plăcuse 
pe tată destul de mult, însă pe fiu de-a dreptul îl adora. 

Când a venit Ned după-amiază, după terminarea orelor, la 
şcoală, l-am întrebat dacă nu i-ar plăcea să-şi petreacă vara 
învățând să fie dispecer - şi să fie plătit pentru asta - în loc să- 
Il asculte pe Tom McClannahan suduind şi jelindu-se la 
Parcuri şi Agrement. Pentru o clipă, a părut uluit... zdrobit, 
aproape. Apoi a declanşat un rânjet enorm de încântare. Am 
crezut că mă va lua în brațe. Dacă mi-aş fi pus într-adevăr 
brațul pe după umerii lui cu o seară înainte, şi nu doar să mă 
gândesc la asta, probabil c-ar fi făcut-o. Astfel stând lucrurile, 


s-a mulțumit să-şi strângă pumnii, să-i ridice de-o parte şi 
alta a feţei şi să şuiere: 

— Daaaa! 

— Shirley a fost de-acord să te ia de ucenic, şi-ai primit 
acceptul oficial de la Butler. Sigur, nu se-aseamănă cu 
mânuirea hârlețului pentru McClannahan, dar... 

De data asta, chiar m-a luat în braţe, râzând în timp ce-o 
făcea, iar mie mi-a convenit de minune. M-aş putea obişnui cu 
aşa ceva. 

Când s-a întors pe călcâie, a văzut-o pe Shirley stând acolo, 
flancată de doi ofițeri: Huddie Royer şi George Stankowski. Toţi 
trei părând în uniformele lor cenuşii la fel de serioşi ca un atac 
de cord. Huddie şi George purtau pe cap caschetele, ceea ce-i 
făcea să pară înalți de aproximativ nouă picioare. 

— Nu te deranjează? - a întrebat-o Ned pe Shirley. Serios? 

— O să te-nvăţ tot ce ştiu, a spus Shirley. 

— Mda? - a întrebat Huddie. Şi ce-o să se facă după prima 
săptămână? 

Shirley i-a expediat un cot; l-a ochit chiar deasupra patului 
pistolul său Beretta şi a nimerit perfect ţinta. Huddie a scos 
un uuf! exagerat şi s-a clătinat pe picioare. 

— Am ceva pentru tine, puştiule, a spus George. A vorbit 
pe-un ton scăzut şi i-a oferit lui Ned cea mai bună privire a sa, 
care spunea „mergeau cu şaizeci în apropierea unui spital”. 

— Ce? - a întrebat Ned, părând puţin agitat în pofida 
evidentei sale bucurii. În spatele lui George, Shirley şi Huddie, 
se adunase o ceată de alți ofițeri din detaşament. 

— Să n-o pierzi niciodată, a spus Huddie; tot pe-un ton 
scăzut şi cu seriozitate. 

— Ce, băieţi, ce? 

Mai nerăbdător ca niciodată. 

Din spatele biroului său, George a scos o cutie albă, mică. I- 
a dat-o băiatului. Ned s-a uitat la ea, s-a uitat la ofițerii 
adunaţi în jurul lui, apoi a deschis cutia. Înăuntru se afla o 
stea mare din plastic pe care erau imprimate cuvintele câne 
ajutor de şerif. 

— Bun venit în Detaşamentul D, Ned, a spus George. 


A încercat să-şi menţină mina solemnă şi n-a putut. A 
început să hohotească de râs, şi, curând, cu toţii râdeau şi se 
îngrămădeau să-i strângă lui Ned mâna. 

— Foarte comic, băieți, a spus el, să mori de râs, nu alta. 

Zâmbea, dar mie mi s-a părut că e în pragul lacrimilor. Nu 
era ceva ce să poți vedea cu ochii, dar era acolo. Cred că a 
simțit-o şi Shirley Pasternak. lar când băiatul s-a scuzat să 
meargă la closet, am bănuit că merge acolo ca să-şi recapete 
stăpânirea de sine, ori ca să se asigure că nu visează, ori 
amândouă. Uneori, când lucrurile merg rău, primim mai mult 
ajutor decât ne-am aşteptat vreodată. Şi uneori tot nu e de- 
ajuns. 


A fost minunat să-l avem pe Ned prin preajmă în vara 
aceea. Toţi l-au plăcut, iar lui i-a plăcut să fie acolo. Îi plăceau 
în mod deosebit orele pe care le petrecea la dispecerat cu 
Shirley. O parte din plăcere era repetarea codurilor, dar mare 
parte era să înveţe răspunsurile corecte şi cum să se descurce 
cu mai multe apeluri. A început repede să se priceapă, 
transmițând unităților de pe teren informaţiile cerute, 
apăsând tastele computerului de parcă ar fi fost un pian 
dintr-o crâşmă, intrând în legătură cu alți ofițeri când era 
nevoie, cum s-a întâmplat după o serie violentă de furtuni cu 
trăsnete care a măturat vestul Pennsylvaniei într-o seară, 
către sfârşitul lui iunie. N-au fost tornade, slavă Domnului, 
dar au fost vânturi puternice, grindină şi fulgere. Singura dată 
când a fost aproape de panică s-a întâmplat o zi sau două mai 
târziu, când un tip adus în fața judecătorului şef al 
districtului Statler a luat-o dintr-o dată razna şi a-nceput să 
fugă de nebun, scoțându-şi hainele şi strigând ceva despre 
lisus Penis. Aşa-l numea tipul ăla; am notat asta undeva într- 
un raport. Vreo patru ofițeri diferiți au luat legătura cu 
dispecerul, doi care se aflau la locul faptei, doi care se dădeau 
de ceasul morţii să ajungă acolo. Cât Ned încerca să-şi dea 
seama cum să rezolve problema, a luat legătura cu el prin 
stație un ofițer din Butler, spunând că se află pe 99, angajat 
într-o urmărire de mare viteză după o... zbang! Legătura s-a 


întrerupt. Ned a presupus că tipul se rostogolise cu maşina şi 
a presupus bine (ofițerul din Butler, unul nou în branşă, n-a 
păţit nimic, dar maşina lui a fost complet distrusă, iar 
suspectul pe care-l urmărea a scăpat). Ned a urlat după 
Shirley, îndepărtându-se de computer, de telefoane şi de 
microfon, ca şi când acestea s-ar fi încins dintr-o dată. Ea a 
preluat repede controlul, dar tot şi-a luat un răgaz să-i ofere o 
îmbrăţişare scurtă şi-un sărut pe obraz înainte să se lase în 
scaunul pe care-l părăsise el. N-a fost nimeni omorât şi nici 
rănit grav, iar domnul lisus Penis a fost dus la spitalul Statler 
Memorial pentru investigaţii. A fost singura dată când l-am 
văzut pe Ned tulburat, dar s-a lepădat repede de starea asta. 
Şi a învățat ceva din ea. 

Luând totul în considerare, am fost impresionat. 

Pe deasupra, şi lui Shirley îi plăcea să-l înveţe. Asta n-a fost 
o surpriză mare; deja dăduse dovadă că e dispusă să-şi rişte 
slujba, învățându-l fără a avea o aprobare oficială. Ştia, sigur 
- ştiam cu toţii - că Ned nu avea nici o intenţie de a face 
carieră în poliție, nu ne-a oferit niciodată nici măcar un 
indiciu în sensul ăsta, dar asta nu avea importanță pentru 
Shirley. lar lui îi plăcea să fie prin preajmă. Şi ştiam şi noi 
asta. Îi plăcea presiunea şi tensiunea, se hrănea cu ele. A fost, 
desigur, cea singură scăpare, însă eu chiar m-am bucurat să 
asist la ea. Era bine să ştii că pentru el nu era totul doar un 
joc pe computer; înțelegea că, de la panoul ăla electric, se pun 
în mişcare oameni adevăraţi. lar dacă treburile nu ieşeau bine 
cu Pitt, cine putea şti? Deja era mai priceput ca Matt Babicki, 
predecesorul lui Shirley. 


La începutul lui iulie - din câte ştiu eu, e posibil să fi fost 
chiar la un an după ziua în care fusese omorât tatăl lui - 
puştiul a venit să discute cu mine despre Magazia B. Am auzit 
o bătaie în canatul uşii, pe care-o las cel mai des deschisă, şi, 
când am ridicat privirea, l-am văzut stând acolo într-un tricou 
Steelers fără mâneci şi o pereche veche de jeanşi, cu câte o 
cârpă de curățat atârnând din ambele buzunare de la spate. 


Am ştiu imediat despre ce era vorba. Poate din cauza cârpelor, 
sau poate datorită privirii din ochii lui. 

— Am crezut că azi e ziua ta liberă, Ned. 

— Mda, a spus, apoi a ridicat din umeri. Mai erau doar 
câteva trebuşoare pe care voiam să le fac. Şi... ei bine... când 
ieşi afară la o ţigară, vreau să te-ntreb ceva. 

Era destul de neliniştit, judecând după felul cum vorbea. 

— Nimic nu se compară cu clipa de-acum, am spus, 
ridicându-mă în picioare. 

— Eşti sigur? Adică, dacă eşti ocupat... 

— Nu-s ocupat, am spus, deşi eram. Hai să mergem. 

Era începutul după-amiezii uneia dintre acele zile obişnuite 
în ţinutul amish al Dealurilor Scunde în toiul verii; mohorâtă 
şi fierbinte, căldura era amplificată de umiditatea siropoasă ce 
aburea orizontul şi făcea partea noastră de lume, care mie mi 
se pare de obicei mare şi generoasă, să arate în schimb mică şi 
ştearsă, ca o fotografie veche din care au pierit aproape toate 
culorile. Dinspre vest, se auzeau tunetele încă neformate. Pe la 
vremea cinei, era posibil să mai vină nişte furtuni - 
avuseserăm parte de ele trei zile pe săptămână, de la mijlocul 
lui iunie încoace, aşa mi se părea -, dar acum nu era decât 
căldura şi umiditatea, care-ţi storceau sudoarea imediat ce 
ieşeai afară de la aerul condiționat. 

În fața Magaziei B, se aflau două găleți din plastic, una cu 
zoaie şi una cu apă de clătit. Dintr-una ieşea coada unui 
mops. Băiatul lui Curt era un muncitor ordonat. Phil 
Candleton şedea pe banca fumătorilor şi, când am trecut pe 
lângă el şi am traversat parcarea, mi-a oferit o privire 
înțeleaptă. 

— Spălam geamurile cazărmii, îmi explica Ned, şi, când am 
terminat, am dus gălețile acolo să le golesc. 

A arătat cu degetul spre groapa de gunoi dintre Magazia B 
şi Magazia C, unde se aflau două lame de plug ruginite, două 
pneuri vechi de tractor şi-o grămadă de buruieni. 

— Apoi mi-am spus ce dracu', să dau o dată repede şi peste 
geamurile de la magazie înainte să arunc apa. Cele de la 


Magazia C erau mizerabile, dar cele de la B erau destul de 
curate. 

Asta nu mă surprindea. Prin geamurile mici de pe partea 
din față a Magaziei B se uitaseră două (poate chiar trei) 
generații de ofițeri de poliție, de la Jackie OHara la Eddie 
Jacubois. Îmi aminteam că stăteau băieții la uşile alea rulante 
ca nişte copii la un spectacol cu monştri de la bâlci. Shirley 
făcuse şi ea lucrul ăsta de câteva ori, aşa cum îl făcuse şi 
predecesorul ei, Matt Babicki; apropiaţi-vă, dragii mei, şi 
uitați-vă la crocodilul viu. Observaţi-i dinţii, vedeți cum 
sclipesc? 

Tatăl lui Ned intrase odată înăuntru cu o frânghie legată de 
mijloc. Şi eu fusesem înăuntru. Şi Huddie, desigur, şi Tony 
Schoondist, vechiul sergent şef. Tony, al cărui nume de familie 
nu-l putea spune nimeni pe litere, datorită felului ciudat cum 
se pronunță (Shane-dinks), stătea deja de patru ani într-o 
instituție de „viață asistată” la vremea când Ned a venit să 
lucreze oficial la cazarmă. Mulţi dintre noi fuseseră în Magazia 
B. Nu fiindcă am vrut asta, ci fiindcă din când în când trebuia 
s-o facem. Curtis Wilcox şi Tony Schoondist şi-au luat licența 
în asta (la Roadmaster în loc de Rhodes), şi Curt a fost cel care 
a atârnat acolo termometrul acela rotund cu cifre mari pe care 
le puteai citi de afară. Ca să-l vezi, tot ce trebuia să faci era 
să-ti apropii fruntea de unul dintre geamurile din partea de 
sus a uşii rulante, aflate la o înălțime de aproximativ cinci 
picioare şi jumătate, apoi să-ţi faci palmele căuş de-o parte şi 
de alta a feței pentru a înlătura lumina. Acela era singurul fel 
de curățare pe care-l primeau geamurile alea înainte să apară 
băiatul lui Curt; ocazionala lustruire oferită de frunțile celor 
care veniseră să vadă crocodilul viu. Sau, dacă vreți să fim 
exacți, silueta acoperită a ceva care aproape că semăna cu un 
Buick cu 8 cilindri. Era acoperită fiindcă aruncaserăm o 
prelată peste ea, aşa cum arunci un cearşaf peste un cadavru. 
Numai că uneori prelata aluneca. Nu exista vreo explicaţie 
pentru lucrul ăsta, dar, din când în când, se întâmpla. Ce- 
aveam acolo înăuntru nu era un cadavru. 


— Uită-te la ea! - a spus Ned când am ajuns acolo. A 
pronunțat cuvintele legat, aşa cum face un copilaş 
entuziasmat. 

— Ce maşină super, hă? E chiar mai faină ca Bel Air-ul lui 
tata! E-un Buick, măcar de atâta-mi dau seama şi eu după 
beculețele ornamentale şi după grilaj. Tre' să fie de la mijlocul 
anilor cincizeci, tu ce zici? 

De fapt, era un model din '54, după spusele lui Tony 
Schoondist, Curtis Wilcox şi Ennis Rafferty. Un fel de model 
54. Când intrai în detaliu, nu era defel un 1954. Sau un 
Buick. Sau chiar o maşină. Era cu totul altceva, cum 
obişnuiam să spunem în zilele tinereții mele irosite. 

Între timp, Ned continua să vorbească, aproape bâlbâindu- 
se. 

— Da-i în condiţii extra, îți poți da seama de asta şi de-aici. 
A fost aşa ciudat, Sandy! M-am uitat înăuntru şi, la-nceput, 
tot ce-am văzut a fost o mogâldeaţă. Fiindcă era acoperită cu 
prelata aia. Am început să spăl geamurile... (Numai că ce-a 
spus el de fapt a fost spăl jamurile, fiindcă aşa pronunțăm noi 
în partea asta de lume, unde supermagazinul Giant Eagle 
devine Jaunt Iggle.)...şi-am auzit un sunet, sau două sunete, 
de fapt, un fâşşş şi-apoi un buf. Prelata a alunecat de pe 
maşină cât eu spălam geamurile! De parc-ar fi vrut ca eu s-o 
văd, sau ceva! Ei, e ciudat sau e ciudat lucrul ăsta? 

— E destul de ciudat, sigur că da, am spus. Mi-am sprijinit 
fruntea de sticlă (aşa cum mai făcusem de multe ori înainte) 
şi-am dus palmele la tâmple, eliminând puţina reflecţie care se 
putea forma în ziua aia murdară. Da, semăna cu un Buick 
vechi, sigur că da, dar era aproape extra, exact cum spusese 
puştiul. Grilajul acela atât de caracteristic Buick-urilor din 
cincizeci, care mie mi se părea că seamănă cu gura unui 
crocodil din crom. Cauciucurile alea albe pe exterior. 
Apărătoarele de la spate - hei, puicuţo, obişnuiam să spunem, 
ia-mă din parcare şi du-mă la plimbare. Văzând-o în 
obscuritatea din Magazia B, probabil c-ai fi spus că-i neagră. 
Avea de fapt un albastru-întunecat. 


Compania Buick chiar a fabricat în 1954 un Roadmaster pe 
albastru-întunecat - Schoondist a verificat -, dar niciodată 
unul de tipul ăstuia. Vopseaua avea un soi de textură cu 
aspect flocos, ca şi cartul împodobit al unui puştan. 

Acolo înăuntru-i ţinutul cutremurelor, a spus Curtis Wilcox. 

Am sărit în spate. Mort sau nu de-un an de zile, Curt mi-a 
vorbit chiar în urechea stângă. El sau altcineva, ori altceva. 

— Care-i problema? - m-a întrebat Ned. Arăţi de parcă ai 
văzut o fantomă. 

Am auzit o fantomă, aproape c-am spus. Ce-am spus de fapt 
a fost: 

— Nimic. 

— Eşti sigur? Ai tresărit. 

— Mi-a călcat o gâscă pe mormânt, cred. Sunt bine. 

— Deci, care-i povestea cu maşina asta? A cui e? Ce mai 
întrebare şi asta! 

— Nu ştiu, am spus. 

— Păi, ce caută acolo-n întuneric? Omule, dac-aş avea o 
frumusețe umblătoare ca aia - şi clasică pe deasupra! - n-aş 
ține-o niciodată într-o magazie murdară şi veche. (Apoi l-a 
lovit o idee.) E cumva maşina unui criminal? Probă „la dosar” 
într-un caz? 

— Zi-i bun sechestrat, dacă vrei. Furt de servicii. 

Aşa i-am fi spus noi. Nu mare lucru, dar, cum a spus Curtis 
însuşi cândva, ca să-ți agăți pălăria nu-ţi trebuie decât un 
singur cui. 

— Ce servicii? 

— Benzină în valoare de şapte dolari. 

N-am reuşit să mă conving să-i spun cine-o pompase în 
rezervor. 

— Şapte dolarii Atâta tot? 

— Păi, am spus, ca să-ți agăți pălăria nu-ţi trebuie decât un 
singur cui. 

S-a uitat încurcat la mine. Eu m-am uitat înapoi la el, 
tăcând. 

— Putem intra? - a întrebat într-un sfârşit. Să ne uităm 
mai de-aproape? 


Mi-am lipit iarăşi fruntea de sticlă şi am citit termometrul 
care atârna de grindă, la fel de rotund şi nepăsător ca fața 
lunii. Tony Schoondist îl cumpărase de la Tru-Value din 
Statler, plătindu-l din propriul buzunar şi nu din mărunțişul 
Detaşamentului D. Iar tatăl lui Ned îl atârnase de grindă. Ca o 
pălărie într-un cui. 

Deşi temperatura de afară, unde ne aflam noi, trebuia să fie 
de cel puţin optzeci şi cinci, şi toată lumea ştie că în magaziile 
şi hambarele slab ventilate căldura creşte chiar mai mult, acul 
mare şi roşu al termometrului stătea cu precizie între cei doi 
cinci din 55. 

— Nu în momentul ăsta, am spus. 

— De ce nu? Apoi, ca şi când şi-ar fi dat seama că păruse 
nepoliticos, poate chiar impertinent: Ce nu-i în regulă cu ea? 

— În momentul ăsta nu-i sigur. 

M-a studiat preţ de mai multe secunde. Interesul şi via 
curiozitate i s-au scurs atunci de pe față, şi a devenit iarăşi 
băiatul pe care-l văzusem atât de des de când începuse să vină 
pe la cazarmă, cel pe care-l văzusem cel mai clar în ziua când 
fusese acceptat la Pitt. Băiatul care şezuse pe banca 
fumătorilor cu lacrimile curgându-i pe obraji, vrând să ştie ce 
vrea să ştie orice copil din lume când este îmbrâncit de pe 
scena vieţii cineva pe care ei îl iubesc: de ce se-ntâmplă asta, 
de ce mi s-a întâmplat mie, există vreo explicaţie sau totul nu- 
i decât o ruletă ce-a luat-o razna? Dacă înseamnă ceva, eu ce 
să fac? Dacă nu-nseamnă nimic, cum s-o pot suporta? 

— Are vreo legătură cu tata? - a întrebat. A fost cumva 
maşina tatei? 

Intuiția lui te speria. Nu, nu fusese maşina lui taică-său... 
cum să poată fi, când nici măcar nu era o maşină”? Da, fusese 
maşina lui taică-său. Şi a mea... şi a lui Huddie Royer... şia 
lui Tony Schoondist... şi a lui Ennis Rafferty. A lui Ennis mai 
mult ca a oricui, poate. A lui Ennis într-un fel pe care noi 
ceilalți n-am putut niciodată să-l egalăm. N-am vrut niciodată 
să-l egalăm. Ned mă întrebase cui îi aparținea maşina, jar eu 
am presupus că adevăratul răspuns era Detaşamentului D, 
Poliția Statului Pennsylvania. Aparținea tuturor ofițerilor de 


poliție, cei din trecut şi cei din prezent, care au ştiut vreodată 
ce ţinem noi în Magazia B. Dar, în majoritatea anilor pe care-i 
petrecuse în custodia noastră, Buick-ul fusese proprietatea de 
suflet a lui Tony şi a tatălui lui Ned. Ei au fost îngrijitorii lui, 
licenţiaţii lui la Roadmaster. 

— Nu tocmai a lui taică-tău, am spus, ştiind c-am ezitat 
prea mult. Dar el ştia de ea. 

— Ce-i de ştiut? Ştia şi mama? 

— Nimeni nu ştie astăzi cu excepţia noastră, am spus. 

— Detaşamentul D, vrei să zici. 

— Da. Şi aşa o să şi rămână. 

Aveam în mână o ţigară pe care de-abia dacă îmi aminteam 
s-o fi aprins. Am aruncat-o pe macadam şi-am stins-o cu 
piciorul. 

— E treaba noastră. 

Am inspirat prelung. 

— Dar dacă vrei într-adevăr să afli, o să-ți spun. 

Acum eşti unul dintre noi... suficient de aproape de 
treburile oficiale, în orice caz. 

Tatăl lui obişnuia să spună şi asta - mereu, iar astfel de 
lucruri au un fel de-a se păstra. 

— Poţi chiar şi să intri şi să te uiţi. 

— Când? 

— Când urcă temperatura. 

— Nu pricep. Ce importanţă are temperatura dinăuntru? 

— Astăzi ies la trei, am spus şi-am arătat cu degetul spre 
bancă. Să ne-ntâlnim acolo, dacă n-o să cadă ploaia. Dacă 
plouă, mergem la etaj sau la Country Way Diner, dacă ţi-e 
foame. Bănuiesc că taică-tău ar vrea să ştii. 

Era adevărat asta? De fapt, habar n-aveam. Şi totuşi, 
imboldul de a-i povesti părea suficient de puternic pentru a se 
califica la postul de intuiție, poate chiar la cel de ordin direct 
venit de pe celălalt tărâm. Nu-s un om religios, dar cam cred 
în astfel de lucruri. Şi m-am gândit la bătrânii care spuneau 
că dacă nu te-omoară, te lecuieşte, dă-i pisicii ăleia curioase o 
doză bună de satisfacţie. 


Faptul că ştii chiar te mulţumeşte? Rareori, după 
experiența mea. Dar nu voiam ca Ned să plece la Pitt în 
septembrie aşa cum era în iulie, firea lui de obicei însorită să 
pâlpâie precum un bec ce nu-i înfiletat până la capăt. 
Credeam că are dreptul la nişte răspunsuri. Uneori ele nu 
există, ştiu asta, dar voiam să încerc. Simţeam că trebuie să 
încerc, în pofida tuturor riscurilor. 

Tinutul cutremurelor, mi-a spus Curtis Wilcox la ureche. 
Acolo înăuntru-i ținutul cutremurelor, aşa că fii cu băgare de 
seamă. 

— lar ţi-a călcat o gâscă pe mormânt, Sandy? - m-a 
întrebat băiatul. 

— Cred că, totuşi, n-a fost vorba de-o gâscă, am spus. Dar 
ceva a fost. 


Ploaia n-a căzut. Când am ieşit să mă alătur lui Ned pe 
banca ce stă cu fața către Magazia B de dincolo de parcare, 
Arky Arkanian era şi el acolo, fumând o ţigară şi vorbind 
despre baseball cu puştiul. Când am apărut eu, Arky a dat să 
plece, dar i-am spus să stea liniştit. 

— O să-i povestesc lui Ned despre Buick-ul pe care-l ţinem 
acolo, am zis, înclinând din cap către magazia din depărtare. 
Dacă se hotărăşte să sune după oamenii-n haine albe fiindcă 
sergentul-şef al Detaşamentului D a luat-o pe răzor, îmi poți 
servi de martor. La urma urmei, ai fost de faţă. 

Zâmbetul lui Arky s-a ofilit. Părul lui cărunt, de culoarea 
fierului, îi flutura în jurul capului suflat de briza moale şi 
caldă ce se iscase. 

— leşti sigur că-i bună ideea, dom' serjent? 

— Curiozitatea a omorât pisica, am spus, dar... 

— ... satisfacția a readus-o la viață, a încheiat Shirley. O 
doză mare şi frumoasă de satisfacție, aşa obişnuia să spună 
ofițerul Curtis Wilcox. Pot sta cu voi? Sau astăzi s-a adunat 
Clubul Băieților? 

— Pe banca fumătorilor nu se fac discriminări sexuale, am 
spus. Stai cu noi, te rog. 


Ca şi mine, Shirley îşi terminase şi ea tura şi Steff Colucci îi 
luase locul la dispecerat. 

S-a aşezat lângă Ned, i-a oferit un zâmbet, şi a scos din 
poşetă un pachet de ţigări Parliament. Era anul doi-zero-zero- 
doi, ştiam cu toţii că nu e bine să fumăm, ştiam de ani de zile, 
şi tot continuam să ne sinucidem. Incredibil. Sau poate, având 
în vedere că trăiam într-o lume în care beţivii puteau zdrobi 
poliţiştii statali de lateralul unui camion cu optşpe roți, iar 
Buick-uri imaginare puteau apărea din când în când la 
benzinării reale, nu era chiar atât de incredibil. În orice caz, 
nu însemna nimic pentru mine în momentul ăla. 

În momentul ăla avem de spus o poveste. 


ATUNCI 


În 1970, benzinăria Jenny de la intersecţia lui SR 32 cu 
Humboldt Road încă era deschisă, dar se clătina puternic; 
OPEC le-a-nghiţit pe toate astea mici pân la urmă. Mecanicul 
şi proprietarul era Herbert „Hugh” Bossey, şi-n acea zi era 
plecat în Lassburg, unde-şi îngrijea dinţii - stătea şi-n cap 
pentru nişte batoane de ciocolată Snickers şi câteva sticle de 
RC Cola, aşa era Hugh Bossey. mecanicu-i liber că-l doare 
dinţii, spunea anunțul lipit în geamul de la intrarea în garaj. 
Băiatul de la pompă era un licean ratat pe nume Bradley 
Roach, de-abia intrat în vârsta majoratului. Individul ăsta, 
având douăjdoi de ani la activ şi cu mii de beri mai târziu, nu 
va fi atent şi-l va omori pe tatăl unui băiat pe atunci încă 
nenăscut, zdrobindu-l cu o latură a cisternei Freuhauf pe 
care-o conducea, răsucindu-l ca pe un fus de tors, învârtindu-l 
ca pe-o morişcă, rostogolindu-l aproape complet jupuit în 
mărăcini şi lăsându-i pe autostradă hainele însângerate 
întoarse pe dos ca după un exercițiu de magie. Dar toate 
astea-s în lumea lui ceea-ce-va-fi. Acum suntem în trecut, în 
tărâmul magic al lui Atunci. 

Cam pe la ora zece într-o dimineaţă din iulie, Brad Roach 
şedea în biroul benzinăriei Jenny cu picioarele ridicate, citind 


Inside View. Pe copertă se afla o fotografie a unei farfurii 
zburătoare plutind ameninţător deasupra Casei Albe. 

Clopoţelul din garaj a scos un clinchet atunci când pneurile 
unui autovehicul au călcat peste furtunul cu aer de pe pavaj. 
Brad a ridicat privirea şi a văzut o maşină - chiar aceea care 
va petrece atâția ani în întunecimea din Magazia B - oprind la 
a doua dintre cele două pompe ale benzinăriei. Aceea era 
etichetată hi test. Era un Buick frumos, albastru miez-de- 
noapte, vechi (avea un grilaj mare şi beculețe pe ambele 
laturi), dar era-n condiții excelente. Vopseaua scânteia, 
parbrizul scânteia, barele cromate instalate pe laturi 
scânteiau şi, chiar înainte ca şoferul să deschidă portiera şi să 
coboare, Bradley Roach a ştiut că era ceva în neregulă cu ea. 
Doar că nu putea spune exact despre ce era vorba. 

A aruncat ziarul pe birou (dacă şeful n-ar fi fost plecat în 
oraş să-şi trateze dințişorul, n-ar fi avut voie nici să-l scoată 
din sertar) şi s-a ridicat exact atunci când, lângă cea mai 
îndepărtată pompă, şoferul Roadmaster-ului a deschis 
portiera şi a coborât. 

Plouase abundent cu o noapte în urmă şi drumurile încă 
erau ude (la naiba, erau încă sub apă în unele locuri joase din 
partea vestică a zonei administrate de Statler), dar ieşise 
soarele pe la opt şi, până la zece, ziua era luminoasă şi caldă 
deopotrivă. Chiar şi aşa, bărbatul care a coborât din maşină 
era îmbrăcat într-un trenci negru şi purta o pălărie neagră 
mare. „Arăta ca un spion dintr-un film vechi”, i-a spus Brad 
lui Ennis Rafferty cu o oră sau aşa ceva mai târziu, lăsându- 
se prins în ceea ce, pentru el, era o aventură cu tuşe poetice. 
Trendul, de fapt, era atât de lung, încât aproape că era târât 
prin bălțile formate pe pavajul din ciment, şi flutura în spatele 
şoferului Buick-ului în timp ce acesta păşea grăbit către 
partea laterală a benzinăriei şi către gâlgâitul râului Redfern, 
care curgea în spatele ei. Acesta se umflase frumuşel în urma 
căderilor de apă din noaptea trecută. 

Brad, presupunând că bărbatul în haină neagră şi pălărie 
neagră fleşcăită se îndrepta spre toaletă, a strigat: 

— E deschis la baie, domnu... cât combustibil d-ăsta vreţi? 


— Fă-i plinu', a spus clientul. 

A vorbit pe-o voce care lui Brad Roach nu i-a prea plăcut. 
Ce le-a spus ofițerilor anchetatori mai târziu a fost că tipul 
părea că vorbeşte cu gura plină de jeleu. Brad era cu 
siguranţă într-o stare poetică. Poate că avea vreo legătură cu 
asta şi faptul că Hugh era plecat în acea zi. 

— Să verific uleiu'? - a întrebat Brad. 

Clientul ajunsese deja la colțul micuței clădiri albe a 
benzinăriei. Judecând după cât de repede se mişca, Brad şi-a 
spus că probabil are de descărcat un transport mare cât mai 
degrabă. 

Tipul s-a oprit, însă, şi s-a întors puțin către Brad. Destul 
încât Brad să vadă o semilună palidă, aproape albă ca ceara 
dintr-un obraz, un ochi întunecat, sub formă de migdală, fără 
vreo porțiune albă vizibilă, şi-o şuviță de păr negru şi rar 
căzând pe lângă o ureche ciudat formată. Cel mai bine şi-a 
amintit Brad urechea, şi-a amintit-o cu mare claritate. Ceva 
legat de ea l-a neliniştit profund, dar nu putea explica ce 
anume. Aici, poezia nu-i mai era de ajutor. Topită, parcă, de 
parc-ar fi ars într-un incendiu - părea să fie cea mai bună 
explicaţie a sa. 

— Uleiu-i bun! - a spus cu vocea lui gâtuită bărbatul în 
haină şi pălărie maro, şi-a dispărut după colț într-o ultimă 
fluturare de pânză neagră, ca un liliac. Pe lângă natura vocii 
lui - acel sunet neplăcut, mucilaginos -, bărbatul avea un 
accent care l-a făcut pe Brad Roach să se gândească la vechea 
emisiune TV Rocky and Bullwinkle la Boris Badinoff 
spunându-i Natashei Tre! şi-i optlim pă elan şi pă viviliță! 

Brad s-a dus la Buick, a mers încet pe partea dinspre 
pompe (şoferul parcase prost, lăsând o grămadă de spaţiu 
între maşină şi insula pompelor), plimbându-şi mâna în acest 
timp de-a lungul ornamentelor cromate şi pe vopseaua netedă. 
Atingerea asta izvora mai degrabă din admiraţie decât din 
obrăznicie, deşi e posibil să fi conţinut şi puţină obrăznicie 
inofensivă; Bradley era atunci un bărbat tânăr, având 
temperamentul vulcanic al unui bărbat tânăr. În spate, 
aplecându-se spre gaura de alimentare, s-a oprit. Gaura de 


alimentare era la locul ei, nu însă şi plăcuța de înmatriculare. 
Nu exista nici măcar vreun suport pentru aşa ceva, sau 
găurile pentru şuruburi acolo unde în mod normal ar fi 
trebuit instalată plăcuţa de înmatriculare. 

Asta l-a făcut pe Bradley să-şi dea seama ce l-a izbit ca fiind 
nelalocul lui încă din clipa când a auzit ding-dong-ul 
clopoțelului şi a ridicat privirea spre maşină pentru prima 
dată. Nu avea abțţibildul de inspecţie tehnică. Ei bine, nu era 
treaba lui dacă nu avea în spate numere de înmatriculare şi 
nici abțibildul de inspecție tehnică pe parbriz, îl vor vedea şi-l 
vor sancţiona pentru asta fie poliţiştii locali, fie cei statali de la 
Detaşamentul D din susul drumului... sau poate nu. În orice 
caz, treaba lui Brad Roach era să pompeze benzină. 

A învârtit manivela de pe lateralul pompei cu benzină hi- 
test pentru a reseta numărătoarea, a introdus muştiucul în 
gaura de alimentare şi-a reglat pe alimentare automată. 
Clopoţelul din pompă a început să clincăie şi, până să termine, 
Brad s-a dus până de partea şoferului, încheind tura. S-a 
uitat din mers prin geamurile din partea stângă şi interiorul 
maşinii l-a izbit ca fiind incredibil de gol pentru ceea ce 
aproape că era o maşină de lux în anii cincizeci. Tapiţeria 
scaunelor era maro ca pana de pitulice, şi la fel era şi 
materialul cu care era drapat plafonul. Bancheta din spate era 
goală, bancheta din față era goală, iar pe podea nu era nimic - 
nici măcar staniolul unei gume de mestecat, ce să mai vorbim 
de-o hartă ori un pachet boțit de ţigări. Volanul părea a fi din 
lemn încrustat. Bradley s-a întrebat dacă aşa erau cele 
montate pe modelul ăsta sau dacă nu era un fel de opțiune 
specială. Părea de calitate. Şi de ce era atât de mare? Dacă ar 
fi avut mânere pe margini, ai fi crezut că e de pe iahtul 
vreunui milionar. Probabil că trebuia să întinzi brațele până la 
nivelul pieptului doar ca să-l apuci. Trebuia să fie vreo 
lucrătură la cerere, iar Brad nu credea că e comod să-l 
manevrezi într-o cursă lungă. Absolut deloc comod. 

De asemenea, era ceva ciudat cu bordul. Părea făcut din 
lemn de nuc tratat special, iar manetele cromate şi micuțele 
cadrane - încălzirea, radioul, ceasul - păreau în bună regulă... 


erau, în orice caz, în locurile potrivite... cheia de contact era şi 
ea în locul potrivit (ce suflet încrezător în bunătatea umană! şi- 
a spus Brad), şi totuşi era ceva cu acest decor care nu părea 
deloc în regulă. Greu, însă, de spus ce anume. 

Brad s-a plimbat înapoi până în fața maşinii, admirând 
grilajul cromat şi rânjit (scria Buick peste tot pe acel grilaj; 
partea aia, cel puţin, făcea toți banii) şi verificând dacă nu e pe 
undeva abțibildul de inspecție tehnică, cel de Pennsylvania sau 
de oriunde altundeva. Pe parbriz nu era nici un fel de abțibild. 
Proprietarul Buick-ului se pare că nu era membru al nici 
unuia dintre cluburile Triplu-A, Elks, Lions sau Kiwanis. Nu 
susținea Universitatea Pitt sau Penn State (cel puţin nu atât 
încât să-şi pună siglă autoadezivă a vreuneia pe geamurile 
Buick-ului), iar maşina nu-i era asigurată nici de Mopar, nici 
de bunul şi bătrânul Rusty Jones. 

O maşină destul de tare, chiar şi aşa... deşi şeful i-ar fi spus 
că treaba lui nu era să admire patru-roţile, ci doar să le facă 
repede plinu'. 

Buick-ul a-nghițit benzină din cea bună în valoare de şapte 
dolari înainte ca alimentatorul să se întrerupă. Asta însemna 
mult în zilele acelea, când un galon de hi-test se cumpăra cu 
şaptezeci de cenți. Fie fusese rezervorul aproape gol când 
bărbatul în haină neagră plecase cu maşina la drum, fie 
condusese o bună bucată de drum fără să alimenteze. 

Apoi, Bradley a ajuns la concluzia că cea de-a doua idee 
trebuie să fie-o bazaconie. Fiindcă drumurile erau încă ude, 
apa încă mai clipocea prin gropile din ele, pentru numele lui 
Dumnezeu, dar nu era nici măcar o dâră ori pată de noroi pe 
blana albastră şi netedă a Buick-ului. Nici urmă de mizerie 
nici pe cauciucurile alea grase şi luxoase, albe pe exterior. lar 
lui Bradley Roach asta i se părea de-a dreptul imposibil. 

Desigur, oricare-ar fi fost explicația, nu-nsemna nimic 
pentru el, dar îi putea spune proprietarului că-i lipseşte 
abțibildul de inspecţie tehnică. Asta-i putea aduce un bacşiş. 
Destul pentru un pachet de şase doze cu bere, poate. Încă mai 
avea şase sau opt luni până să poată cumpăra legal băutură, 
dar există căi şi mijloace dacă te dedici cauzei, şi chiar şi pe 


atunci, la începutul „carierei” sale, Bradley era o persoană 
dedicată cauzei. 

S-a întors în birou, s-a aşezat, a ridicat revista Inside View 
şi l-a aşteptat pe individul în haină neagră să se întoarcă. Era, 
fără îndoială, o zi a naibii de caldă pentru o asemenea haină 
lungă, dar Brad credea deja că reuşise să găsească o explicaţie 
pentru asta. Tipul era un NTH, foarte puţin diferit de cei din 
jurul lui Statler. Făcea aparent parte dintr-o sectă care le 
permitea practicanţilor să conducă maşini. NTH, aşa le 
spuneau Bradley şi prietenii lui celor din comunitatea amish. 
Însemna „nemernici de tot rahatu”. 

Cincisprezece minute mai târziu, când Brad a terminat de 
citit articolul „Am fost vizitaţi!” scris de expertul în OZN-uri 
Richard T. Rumsfeld (ofițer în rezervă) şi-a examinat-o 
îndeaproape pe Blonda de la Pagina Patru, care părea că dă la 
peşti cu muscă artificială într-un pârâu de munte îmbrăcată 
doar în sutien şi chiloței, şi-a dat seama că încă aşteaptă. Se 
părea că tipul nu mersese să-şi depună doar mărunțişul; era 
limpede că tipul era un milionar puturos. 

Chicotind, imaginându-şi-l pe tip stând în poziția 
regulamentară pe bideurile de sub ţevile ruginite, şezând 
acolo-n obscuritate (singurul bec se arsese cu o lună în urmă 
şi nici Bradley, nici Hugh nu se deranjaseră să-l schimbe), cu 
haina aia neagră căzută pe jos în jurul lui şi adunând pe ea 
excremente de şoareci, Brad şi-a ridicat iarăşi ziarul. A întors 
la pagina cu glume, care-i ajungea pentru următoarele zece 
minute (unele glume erau atât de comice, încât Brad le citea 
de trei sau chiar patru ori). A aruncat ziarul la loc pe birou şi 
s-a uitat la ceasul de deasupra uşii. Dincolo de el, la pompe, 
Buick Roadmaster-ul scânteia în lumina soarelui. Trecuse 
aproape o jumătate de oră de când şoferul strigase peste umăr 
„Uleiu-i bun!” cu vocea lui ciudată şi apoi dispăruse pe lângă 
clădire într-o fluturare diafană de pânză neagră. Chiar era un 
NTH? Avea voie vreunul dintre ei să conducă o maşină? Brad 
nu credea. NTH-ii credeau că tot ce are motor este lucrarea lui 
Satan, nu-i aşa? 


Bine, arunci poate că nu era. Dar, orice ar fi fost, de ce nu 
se întorsese? 

Dintr-o dată, imaginea acelui tip stând pe sumbrul şi 
decoloratul tron de acolo din spate, lângă pompa cu motorină, 
nu mai părea atât de amuzantă. Cu ochiul minţii, Brad încă îl 
mai putea vedea şezând acolo cu haina adunată în jurul lui pe 
linoleumul mizer şi cu pantalonii traşi în vine, dar acum îl 
vedea cu capul lăsat în jos, bărbia odihnindu-i-se pe piept, cu 
pălăria cea mare (care nu arăta deloc ca pălăria unui amish) 
coborâtă peste ochi. Nu se mişca. Nu respira. Nu se caca, ci 
era mort. Un atac de cord sau un atac cerebral sau altceva de 
genul ăsta. Era posibil. Dacă până şi afurisitul de Rege al Rock 
and Roll-ului a putut-o mierli în timp ce făcea Treaba Mare, 
oricine putea. 

— No, a spus încet Bradley Roach. No, asta nu-i... n-ar... no! 

A ridicat ziarul, a-ncercat să citească despre farfuriile 
zburătoare care ne ţin permanent sub supraveghere, şi n-a 
reuşit să transforme cuvintele în gânduri coerente. L-a lăsat 
jos şi s-a uitat pe uşă afară. Buick-ul era tot acolo, strălucind 
în bătaia soarelui. 

Nici urmă de şofer. 

O jumătate de oră... nu, treizeci şi cinci de minute acum. 
Doamne sfinte. Au mai trecut cinci minute şi s-a surprins că 
rupe fâşii din ziar şi că le lasă să cadă în coşul de gunoi, unde 
acestea alcătuiau mormane de confeti inegale. 

— Blestemăţie, a spus şi s-a ridicat în picioare. A ieşit pe 
uşă şi a dat colțul micuţei clădiri cubice din cărămidă în care 
lucra de când se lăsase de şcoală. 

Toaletele se aflau în spate, pe partea de est. Brad nu se 
hotărâse dacă să joace pe față - Domnule, sunteți bine? - sau 
s-o dea pe glumă - Hei, domnule, am o pocnitoare, dacă aveți 
nevoie. După cum au ieşit lucrurile, n-a apucat să pronunţe 
nici una dintre aceste două fraze atent ticluite. 

Uşa toaletei pentru bărbaţi avea o clanţă stricată şi, dacă 
nu era încuiată din interior, se putea întâmpla să se deschidă 
la orice suflare de vânt mai puternică, aşa că Brad şi Hugh 
îndesau întotdeauna o bucată de carton în crăpătură pentru a 


o ține închisă atunci când nimeni nu folosea toaleta. Dacă 
fusese acolo bărbatul cu Buick-ul, bucata de carton trebuia să 
se afle fie cu el înăuntru (lăsată probabil lângă unul dintre 
robinetele chiuvetei cât timp îşi vedea bărbatul de treabă), fie 
zăcea pe podeaua din ciment de dincolo de uşă. Aceasta din 
urmă era de obicei varianta valabilă, i-a spus mai târziu Brad 
lui Ennis Rafferty; el şi cu Hugh aşezau mereu bucata aia de 
carton la locul ei după ce plecau clienţii. Cel mai adesea, 
trebuiau să tragă şi apa la closet. Oamenii uită de treaba asta 
atunci când sunt departe de casă. De regulă, oamenii sunt de- 
a dreptul josnici atunci când sunt departe de casă. 

Acum, bucata de carton ieşea din crăpătura dintre uşă şi 
canat, chiar deasupra clanţei, exact acolo unde ținea mai bine. 
Chiar şi aşa, Brad a deschis uşa să verifice, prinzând expert 
bucata de carton în cădere - la fel de expert cum va învăța să 
deschidă o sticlă de bere la mânerul portierei din partea 
şoferului a Buick-ului său în zilele de mai târziu. Îngustul 
separeu era gol, exact aşa cum ştiuse înlăuntrul său că va fi. 
Nici un semn că fusese folosită toaleta, şi nu se auzise nici 
sunetul apei fiind trasă cât stătuse el în birou şi citise ziarul. 
Şi nici vreo picătură de apă pe marginile pătate de rugină ale 
bideului. 

Atunci i-a trecut prin gând lui Brad că tipul nu mersese pe 
lângă benzinărie ca să folosească buda, ci să arunce o privire 
la râul Redfern, care era destul de frumos ca să merite o 
ocheadă (ori chiar un declic al bătrânului aparat Kodak) din 
partea unui trecător, cum curgea el cu Malurile Statler pe 
partea nordică şi toate sălciile alea plângătoare de deasupra 
lor, împrăştiind o mare verde precum părul unei sirene (era un 
poet băiatul ăsta, sigur că da, un adevărat Dylan McYeats). 
Dar nici pe-acolo nu se vedea vreo urmă a şoferului Buick- 
ului, numai bucăți de maşină aruncate şi două axe străvechi 
de tractor zăcând în buruieni asemenea unor oase ruginii. 

Râul bolborosea din toți rărunchii, curgând larg şi 
înspumat. Umflarea lui avea să fie, desigur, ceva temporar - 
inundațiile sunt, ca regulă, evenimente primăvăratice în vestul 


Pennsylvaniei -, dar, în acea zi, de obicei adormitul Redfern era 
un adevărat torent. 

Văzând cât de mare e apa, în mintea lui Bradley Roach a 
apărut o ipoteză oribilă. A măsurat din priviri panta abruptă 
care cobora până la apă. Iarba era încă udă din cauza ploii şi 
probabil a naibii de alunecoasă, mai ales dacă un nesăbuit de 
NTH s-ar preumbla din stânga-n dreapta încălțat în pantofi cu 
tălpi alunecoase din piele. Gândindu-se la asta, ipoteza 
devenea tot mai mult o certitudine în mintea lui. Nimic altceva 
nu explica buda nefolosită şi maşina care încă aştepta lângă 
pompa hi-test cu rezervorul plin şi gata de drum, cu cheia 
încă atârnând în contact. Bătrânul domn Buick Roadmaster 
se dusese în spate ca s-arunce o privire Redfernului, se 
apropiase nesăbuit de mult de malul abrupt pentru a avea o 
imagine mai clară... şi-apoi hopa, s-a zis cu tine. 

Bradley şi-a croit şi el drum în jos spre cursul apei, 
alunecând de câteva ori, în pofida bocancilor săi Georgia 
Giants, dar reuşind să nu cadă, păstrându-se mereu în 
apropierea vreunei bucăți de reziduu de care să se prindă în 
caz că-şi pierdea într-adevăr aderenţa. Nu era nici urmă de 
acel bărbat la marginea apei, dar, când s-a uitat în aval, a 
văzut ceva prins la adăpostul unui mesteacăn doborât la 
pământ la vreo două sute de yarzi de locul unde stătea el. 
Săltând, sus-jos. Ceva negru. Era posibil să fie haina domnul 
Buick Roadmaster. 

— Ah, căcat, a spus el, şi s-a grăbit înapoi la birou să sune 
la Detaşamentul D, care se afla cu cel puţin două mile mai 
aproape de unde era el decât secția locală de poliție. Şi uite- 
aşa... 


ACUM: SANDY 


„„„ am ajuns noi să ne implicăm, am spus. Predecesorul lui 
Shirley a fost un tip pe nume Matt Babicki. El a luat legătura 
prin stație cu Ennis Raftferty... 

— De ce Ennis, Ned? - a întrebat Shirley. Repede. 

— CMAP, a spus imediat. Cea mai apropiată patrulă. 


Dar nu-i stătea gândul la asta, şi nici nu s-a uitat la ea. 
Avea ochii ațintiți asupra mea. 

— Ennis avea 55 de ani şi aştepta cu nerăbdare o pensie de 
care n-a apucat să se bucure, am spus. 

— Iar tata era cu el, nu-i aşa? - Erau parteneri. 

— Da, am spus. 

Mai aveam multe de povestit, dar înainte trebuia ca el să 
treacă de această primă parte. Am tăcut, lăsându-l să se 
obişnuiască cu ideea că tatăl său şi Roach, cel care-l omorâse, 
stătuseră cândva față-n față şi discutaseră ca doi oameni 
normali. Acolo fusese Curtis, ascultându-l pe Bradley Roach 
cum vorbeşte,  deschizându-şi  carnețelul, începând să 
alcătuiască o succesiune a evenimentelor. Ned cunoştea deja 
care sunt procedurile, cum lucrăm noi la un caz nou. 

Aveam impresia că asta va rămâne în amintirea puştiului 
indiferent ce mai aveam să-i povestesc, indiferent cât de 
sălbatică şi de confuză ar deveni povestea. Imaginea 
ucigaşului şi a victimei sale stând împreună la depărtare de 
nici măcar o aruncătură de băț de locul unde vieţile lor se vor 
ciocni din nou, de data aceasta cu o bubuitură mortală, 
douăzeci şi doi de ani mai târziu. 

— Câţi ani avea? - aproape că a şoptit Ned. Tata, câţi ani 
avea în ziua despre care-mi vorbeşti? 

Şi-ar fi putut da seama singur, presupun, însă era pur şi 
simplu prea uluit. 

— Douăzeci şi patru, am spus. 

A fost uşor. Vieţile scurte se calculează simplu. 

— Era în poliție de aproximativ un an. Şi atunci era ca 
acum, doi ofițeri pe patrulă doar în tura de la unşpe la şapte, 
începătorii făcând excepţie de la regulă. Iar tatăl tău era încă 
un începător. Aşa că uneori era cuplat cu Ennis. 

— Ned, eşti bine? - a întrebat Shirley. 

A fost o întrebare corectă. Toată culoarea se scursese 
treptat de pe chipul puştiului. 

— Da, doamnă, a spus. S-a uitat la ea, apoi la Arky, apoi la 
Phil Candleton. Aceeaşi privire s-a plimbat pe la toţi trei, 


jumătate uluită şi jumătate acuzatoare. - Cât ştiați voi din 
povestea asta? 

— Toată, a spus Arky. Avea în voce un uşor ritm vioi, 
nordic, care întotdeauna m-a dus cu gândul la Lawrence Welk 
când spunea: ei-unu şi ei-doi, acu' v-ofer p-adorabilele Lennon 
Sisters, nu-aşa c-arată dulci. - N-o fo' un secret. Tac-tu şi 
Bradley Roach se-nțălegeau bine p-atunci. Chiar ş-apoi. 
Curtis l-a arestat de trei-patru ori în anii optzăci... 

— La naiba, de cinci sau şase, a bodogănit Phil. Ştii, a 
făcut-o întotdeauna el. Cinci sau şase cel puţin. Odată, l-a 
dus cu maşina pe zevzecu' ăla direct la o-ntâlnire a asociaţiei 
AA şi l-a convins să rămână, dar nu i-a ajutat la nimic. 

— Slujba lu' taic-to era să fie polițai statal, a spus Arky, şi, 
pe la mijlocu' anilor optzăci, slujba lu' Brad - slujba lui cu 
normă-ntreagă - era băutu'. D-obicei, pe când conducea pă 
drumurile lăturalnice, îi plăcea să fac-aia. La atât dă mulţi le 
place. (Arky a suspinat.) Oricum, dac-au două slujbe, băiete, 
aproape sigur le dau cap în cap din când în când. 

— Din când în când, a repetat Ned fascinat. Era de parcă 
ideea de timp câştigase o nouă dimensiune pentru el. 

— Da' toate-alea ţineau strict de-afaceri. Cu ix-cepţia poate- 
a Buick-ului ăluia. L-or avut p-ăsta-ntre ei toți anii dup-aia. 
(A înclinat din cap pe direcția Magaziei B.) Buick-u' ăla 
atârna-ntre ei ca o cârpă pă funie. Şi nimeni n-a ţinut Buick- 
u' ăla-n secret - nu iexact - da' ere' c-aşa ceva-i, oricum. 

Shirley dădea din cap. S-a întins şi l-a luat pe Ned de mână, 
iar ela lăsat-o să oia. 

— Oamenii o ignoră, de obicei, a spus ea, aşa cum ignoră 
întotdeauna lucrurile pe care nu le-nţeleg... atâta timp cât pot 
s-o facă, oricum. 

— Uneori nu ne permitem s-o ignorăm, a spus Phil. Am 
ştiut asta încă de când... păi, să-ți spună Sandy. 

S-a uitat înapoi spre mine. Cu toţii s-au uitat. Privirea lui 
Ned era cea mai sclipitoare. Am aprins o ţigară şi am început 
iarăşi să vorbesc. 


ATUNCI 


Ennis Rafferty şi-a găsit binoclul în trusa de scule, care îl 
însoțea dintr-o maşină-ntr-alta în timpul sezonului de 
pescuit. O dată ce-l avea, el şi Curt Wilcox au coborât la râul 
Redfern din acelaşi motiv pentru care ursul trece muntele: să 
vadă ce pot vedea. 

— Şi io ce vreţi să fac? - a-ntrebat Brad când ei se- 
ndepărtau de el. 

— Păzeşte maşina şi gândeşte-te la ce poveste o să ne spui, 
a zis Ennis. 

— Poveste? De ce să-mi trebuiasc-o poveste? 

Părea puţin agitat din pricina asta. Nici Ennis, nici Curt nu 
i-au răspuns. 

Coborând încet panta aceea plină de buruieni, fiecare dintre 
ei gata să se apuce de celălalt dacă aluneca, Ennis a spus: 

— Cu maşina aia nu-i în regulă ceva. O ştie chiar şi Bradley 
Roach, iar el stă cam prost la departamentul IQ. 

Curt încuviința din cap încă dinainte ca bătrânul să 
termine de vorbit. 

— Seamănă cu o poză dintr-o carte de exerciţii pe care-o 
aveam în copilărie, GASITI ZECE LUCRURI CARE N-AU CE 
CĂUTA ÎN POZA ACEASTA. 

— Dumnezeule, aşa-i cum zici! 

Ennis a fost izbit de ideea aceasta. Îi plăcea de tânărul cu 
care era cuplat, şi credea că o să iasă un polițist bun din el o 
dată ce va aduna puţină sare pe piele. 

Ajunseseră deja la marginea apei. Ennis a apucat binoclul, 
pe care-l atârnase la gât. 

— N-are abţibild de inspecţie tehnică. N-are afurisitele de 
plăcuțe de înmatriculare. lar volanul! 

Curtis, ai văzut cât de mare-i chestia aia? 

Curt a aprobat din cap. 

— N-are antenă radio, a continuat Ennis, şi nici urmă de 
noroi pe caroserie. Cum a mers pe Route 32 fără să se 
murdărească de puţin noroi? Noi aruncam apa din bălți la tot 
pasul. Avem jeg până şi pe parbriz. 

— Nu ştiu. Ai văzut beculeţele ornamentale? 

— Hă? Sigur, da' toate Buick-urile vechi au beculeţe d-alea. 


— Mda, dar ceva nu-i în regulă cu astea. Sunt patru pe 
partea dreaptă şi numai trei pe partea stângă. Chiar crezi că 
Buick a scos din fabrică vreun model cu un număr inegal de 
beculețe? Că io nu cred. 

Ennis i-a oferit partenerului său o privire confuză, apoi a 
ridicat binoclul şi s-a uitat în aval. A reperat repede şi şi-a 
reglat focusul pe lucrul acela negru, săltător, care-l făcuse pe 
Brad să fugă la telefon. 

— Despre ce-i vorba? E-o haină? - Curt îşi făcea umbră la 
ochi cu palma, care erau nespus mai buni decât ochii lui 
Bradley Roach. - Aşa-i că nu-i? 

— Mnu, a spus Ennis, continuând să se uite atent. 
Seamănă cu... un tomberon pentru gunoi. Unu' din-ăla din 
plastic negru cum se vând la Tru-Value în oraş. Sau poate-mi 
joacă feste ochii. Poftim. Uită-te şi tu. 

I-a dat binoclul lui Curt, şi nu, nu-i jucau feste ochii. Ce-a 
văzut Curtis a fost într-adevăr un tomberon din plastic negru, 
probabil luat de apă din parcarea pentru rulote de pe Maluri 
în toiul furtunii din noaptea precedentă. Nu era o haină 
neagră şi nu s-a găsit niciodată vreo haină neagră, şi nici 
pălăria neagră, şi nici bărbatul cu chipul alb şi şuvița de păr 
negru, rar, atârnând pe lângă o ureche ciudat formată. 
Poliţiştii statali e posibil chiar să se fi îndoit că existase 
vreodată un astfel de bărbat - mai târziu, Ennis Rafferty a 
observat fără greş exemplarul din revista Inside View de pe 
masa de lucru, atunci când l-a dus pe domnul Roach în birou 
să-i pună întrebări -, însă exista Buick-ul. Buick-ul ăla 
bătrân era o prezență de necontestat. Făcea parte din 
blestematul ăla de decor, cum stătea el aşa lângă pompe. Doar 
că, pe când a venit maşina de remorcat a municipalității să-l 
ducă de acolo, nici Ennis Rafferty, nici Curtis Wilcox nu mai 
credeau câtuşi de puţin că era vorba de-un Buick. 

Pe atunci, habar nu aveau ce era. 


Poliţiştii mai în vârstă au dreptul să aibă intuiţii, iar Ennis 
a avut una în timp ce se-ntorcea împreună cu tânărul său 
partener la Brad Roach. Brad stătea lângă Roadmaster-ul cu 


cele trei beculete frumos cromate pe o parte şi cu patru pe 
cealaltă. Intuiţia lui Ennis a fost că ciudățeniile pe care le 
observaseră până atunci nu erau decât cireaşă de pe tort. 
Dacă aşa stăteau lucrurile, cu cât vedea acum mai puţine 
lucruri domnul Roach, cu atât avea apoi mai puţin de 
discutat. Motiv pentru care, deşi Ennis era extrem de curios în 
privința maşinii ăleia abandonate şi tânjea după o doză bună 
de satisfacție, i-a predat-o lui Curt, iar el l-a însoțit pe Bradley 
în birou. O dată ajunşi acolo, Ennis a sunat după un 
remorcher ca să ducă Buick-ul la Detaşamentul D, unde-l 
puteau lăsa în parcarea din spate, cel puţin pentru moment. 
Voia, de asemenea, să-l interogheze pe Bradley cât amintirile îi 
erau încă relativ proaspete. Se aştepta să aibă la rândul lui 
ocazia de-a se uita mai bine la ciudata lor captură, şi încă pe- 
ndelete, mai târziu. 

„A modificat-o cineva puţin, cred c-asta-i tot”, i-a spus lui 
Curt înainte să-l ducă pe Bradley în birou. Curt părea 
neîncrezător. S-o modifici era un lucru, dar asta era o 
nebunie. Să elimini un bec cro-mat, apoi să cizelezi suprafața 
aşa încât să nici nu se vadă urma? Să înlocuieşti obişnuitul 
volan de Buick cu ceva care părea că-şi are locul într-o cabină 
de iaht? Astea erau modificări? 

— Aă, ţine-un ochi pe ea cât eu văd de nişte treburi, a spus 
Ennis. 

— Pot să verific hardughia? 

— În ce mă priveşte... Numa' să n-atingi volanul, ca să luăm 
nişte amprente dacă ne trebe. Şi fii cu băgare de seamă. 
Încearcă să nu laşi urme în ea. 

Ajunseseră din nou la pompe. Brad Roach se uita cu 
nerăbdare la cei doi poliţişti, cel pe care-l va omori în secolul 
XXI şi cel care va dispărea fără nici o urmă chiar în seara 
aceea. 

— Ce credeţi? - a întrebat Brad. E mort acolo-n râu? 
Înecat? Aşa-i că-i? 

— Numai dacă nu s-a vârât şi s-a înecat în tomberonu' care 
se-nvârte sub copacu' ăla căzut, a spus Ennis. 

Lui Brad i-a căzut fața. 


— O, căcat. Asta-i tot? 

— Mă tem că da. Şi-ar fi-un loc destul de strâmt pentru un 
om matur. Ofițer Wilcox? Ai vreo-ntrebare pentru tânăru' de- 
aici? 

Fiindcă el încă era elevul, iar Ennis încă profesorul, Curtis a 
pus într-adevăr câteva întrebări, cele mai multe ca să se 
asigure că Bradley nu e beat şi că e sănătos la minte. Apoi a 
înclinat din cap spre Ennis, care l-a lovit peste umăr pe 
Bradley, de parcă ar fi fost vechi amici. 

— Hai cu mine-năuntru, ce zici? - a propus Ennis. Toarnă- 
mi o cană de cafea şi hai să vedem dacă reuşim să-i dă de cap 
poveştii ăsteia. 

Şi l-a condus pe Brad de lângă maşină. Braţul prietenos 
petrecut pe după umerii lui Bradley Roach era foarte puternic, 
şi a continuat să-l împingă pe Brad către birou, în tot acest 
timp ofițerul Rafferty vorbind ca o moară stricată. 


Cât despre ofițerul Wilcox, a avut la dispoziție aproximativ 
trei sferturi de oră să studieze Buick-ul înainte să apară 
remorcherul municipalităţii cu girofarul lui portocaliu pornit. 
Patruzeci şi cinci de minute nu-i un timp lung, dar a fost 
suficient pentru a-l transforma pe Curtis într-un licențiat 
Roadmaster get-beget. Dragostea adevărată se spune că se 
vede întotdeauna de la prima întâlnire. 

Întorcându-se la Detaşamentul D, Ennis a condus în 
spatele camionetei tractoare şi a Buick-ului, care rula cu 
botul ridicat pe rampă şi cu bara de protecţie din spate 
aproape târându-se pe şosea. Curt era în dreapta, fâțâindu-se 
puţin din cauza agitaţiei, ca un puştiulică ce trebuie să facă 
pipi. Între ei, radioul de poliție Motorola, zgâriat şi îndoit, 
victima a Dumnezeu ştie câte vărsări de cafea şi cola, dar încă 
sănătos tun, boscorodea de unul singur pe canalul 23, Matt 
Babicki şi ofițerii de pe teren comunicând lacunar informaţiile 
de rutină care le umpleau constant orele lucrătoare asemenea 
unei muzici de fundal. Acolo era, dar nici Ennis şi nici Curt n- 
o mai auzeau decât atunci când era rostit propriul lor număr 
de identificare. 


— Primul lucru-i motorul, a spus Curt. Nu, presupun că 
primul lucru-i încuietoarea capotei. E mai mult pe partea 
şoferului şi trebuie s-o împingi, nu s-o tragi afară... 

— N-am mai auzit d-aşa ceva înainte, a mormăit Ennis. 

— Aşteaptă numai, aşteaptă, a spus tânărul său partener. 
Am găsit-o, oricum, şi am ridicat capota. Motorul... Omule, 
motorul ăla... 

Ennis s-a uitat la el cu expresia unuia care tocmai a avut o 
idee prea oribil de plauzibilă ca să fie negată. Strălucirea 
portocalie a girofarului de pe cabina remorcherului pulsa pe 
fața lui, făcându-l să pară bolnav de icter. 

— Să nu-ndrăzneşti să-mi zici că n-are motor, a spus. Să 
nu-ndrăzneşti să-mi zici că n-are altceva decât un cristal 
radioactiv ori vreo blestemăţie d-aia ca-n parascoveniile alea 
de farfurii zburătoare. 

Curtis a râs. Sunetul a fost vesel şi sălbatic deopotrivă. 

— Nu, nu, are motor, da-i complet greşit. Pe ambele laturi 
ale blocului motor scrie cu litere cromate mari BUICK 8, de 
parcă cei care l-au construit se temeau să nu uite ce era 
nerozia aia. Sunt opt bujii, câte patru pe o parte, iar asta-i 
corect - opt cilindri, opt bujii -, dar nu-i nici urmă de capac de 
distribuitor şi nici chiar de distribuitor, asta din câte-am 
putut eu vedea. Şi n-am văzut nici generator, nici alternator. 

— Fugi d-aici! 

— Ennis, să mor dacă mint. 

— Unde duceau firele de la bujii? 

— Din câte mi-am dat eu seama, fiecare făcea câte-o buclă 
mare şi se ducea direct înapoi în blocul motor. 

— Asta-i o nebunie! 

— Da! Dar ascultă, Ennis, ascultă bine! 

Cu alte cuvinte: nu mă mai întrerupe şi lasă-mă să vorbesc. 
Curtis Wilcox se fâțâia în scaun, dar nu-şi dezlipea ochii de la 
Buick-ul ce era tractat în faţa lui. 

— Bine, Curt. Te-ascult. 

— Are radiator, dar, din câte mi-am dat eu seama, nu are 
nimic în el. Nici apă şi nici antigel. Nu are curea pentru 


ventilator, ceea ce-are într-un fel logică, fiindcă nu există 
ventilator. 

— Uleiul? 

— Are carter şi tijă de sondare, dar tija n-are gradaţii. Are 
baterie, o Delco, dar, Ennis, fii atent, nu-i conectată la nimic. 
Nu are cabluri de baterie. 

— Tu-mi descrii o maşină care n-are cum să funcționeze, a 
spus Ennis fără ocolişuri. 

— Mie-mi spui?! Am scos cheia din contact. E-un lanţ 
obişnuit, dar numa' atâta este: un lanț. Nici un breloc cu 
inițiale, nimic. 

— Alte chei? 

— Nu. lar cheia de contact nu-i cu adevărat o cheie. E 
numa! o bucată de metal, cam atât de lungă. 

Curt şi-a depărtat degetul mare şi indexul la lungimea unei 
chei. 

— O cheie brută, despre aşa ceva vorbeşti? Cum sunt cheile 
unui lăcătuş? 

— Nu. Nu seamănă deloc cu o cheie. Nu-i decât un beţişor 
din oțel. 

— Ai încercat-o? 

Curt, care vorbise aproape fără să respire, n-a răspuns 
imediat. 

— ZIi-i, a vorbit Ennis. Sunt partenerul tău, pentru numele 
lui Christos. N-o să te muşc. 

— Bine, da, am încercat-o. Am vrut să văd dacă 
funcționează motorul ăla ireal. 

— Sigur că funcționează. Doar a venit cineva cu ea la 
benzinărie, nu? 

— Aşa spune Roach, dar, când m-am uitat mai bine sub 
capotă, m-am întrebat dacă nu minte sau dacă n-a fost poate 
hipnotizat. Oricum, asta încă rămâne o-ntrebare fără 
răspuns. Chestia aia ca o cheie n-a vrut să se răsucească. De 
parc-ar fi fost blocat contactul. 

— Unde-i acum cheia? 

— Am pus-o la loc în contact. 

Ennis a înclinat din cap. 


— Bun. Când ai deschis portiera, s-a aprins plafoniera? Sau 
nu există aşa ceva? 

Curtis a făcut o pauză, amintindu-şi. 

— Mda. Avea plafonieră şi s-a aprins. Ar fi trebuit să observ 
asta. Totuşi, cum de s-a aprins? Cum, când nici măcar nu era 
cuplată bateria? 

— Din câte mă pricep, s-ar putea să fi fost alimentată de la 
două baterii de tip C. (Dar i se citea limpede în voce îndoiala.) 
Ce altceva? 

— Am păstrat ce-i mai bun pentru sfârşit, i-a spus Curtis. 
A trebuit să ating ceva înăuntru, dar am folosit batista şi ştiu 
unde-am atins, aşa că nu-mi scoate ochii. 

Ennis n-a spus nimic cu voce tare, dar i-a aruncat 
tânărului o privire care spunea că-i va scoate ochii dacă va 
merita asta. 

— Butoanele de la bord sunt toate false, sunt lipite acolo 
doar de fațadă. Butoanele radioului nu se rotesc, la fel nici 
butonul de control al radiatorului. 

Maneta pe care-o mişti să cuplezi pe dezaburire nu se 
mişcă. Lasă impresia unui stâlp băgat în ciment. 

Ennis a urmat apoi îndeaproape remorcherul pe drumul de 
acces care ducea spre capetele clădirii Detaşamentului D. 

— Ce altceva? Mai era ceva? 

— Toate erau. Toată maşina-i o ciudăţenie futută rău de 
tot. 

Asta l-a impresionat pe Ennis, deoarece Curt nu era de 
obicei un om vulgar. 

— Ştii volanul ăla mare? Cred că şi-ăla-i posibil să fie fals. 
L-am scuturat - doar cu laturile palmelor, te rog să nu faci un 
atac de apoplexie - şi se răsuceşte puţin, la dreapta şi la 
stânga, dar numa' puţin. Poate-i doar blocat, ca şi contactul, 
dar... 

— Da' nu prea crezi. 

— Nu. Nu cred. 

Remorcherul a parcat în fața Magaziei B. S-a auzit un 
geamăt hidraulic şi Buick-ul şi-a revenit din poziția aceea cu 
botul-sus, coada-jos, aşezându-se la loc pe cauciucurile lui cu 


exteriorul alb. Şoferul remorcherului, bătrânul Johnny Parker, 
a venit să-l desfacă din legături, sorbind anevoie din ţigara Pall 
Mall pe care-o avea vârâtă în cioc. Ennis şi Curt au rămas în 
acest timp în Patrula D-19, uitându-se unul la celălalt. 

— Ce dracu' avem aici? - a întrebat Ennis într-un sfârşit. O 
maşină care nu poate rula şi nici vira intră la benzinăria 
Jenny de pe Route 32 şi se-opreşte direct la pompa cu benzină 
hi-test. N-are plăcuţe de înmatriculare. N-are abțibild... (îl lovi 
o idee.) Certificatul de înmatriculare? L-ai căutat? 

— Pe suportul volanului nu era, a spus Curt, deschizând 
portiera, nerăbdător să coboare. Nici în torpedo nu era, fiindcă 
nu era nici un torpedo. Există un mâner şi-un buton de 
deschidere, dar butonul nu se poate apăsa, mânerul nu se 
poate trage, iar uşița nu se deschide. Nu-i decât de decor, ca 
toate celelalte de pe bord. Bordul însuşi e-o nerozie. În anii '50, 
maşinile n-aveau borduri din lemn. Nu cele americane, cel 
puţin. 

Au coborât şi-au rămas locului, uitându-se la puntea din 
spate a Buick-ului rămas orfan. 

— Portbagajul? - a întrebat Ennis. Ala se deschide? 

— Mda. Nu-i încuiat. Apeşi butonul şi sare ca portbagajul 
oricărei alte maşini. Dar miroase îngrozitor. 

— Îngrozitor cum? 

— Mlăştinos. 

— Vreun cadavru înăuntru? 

— Nici un cadavru, nimic. 

— Nici un cauciuc de rezervă? Nici măcar un cric? 

Curtis a scuturat din cap. Johnny Parker a venit spre ei, 
scoțându-şi mănugşile de lucru. 

— Altceva, oameni buni? 

Ennis şi Curt au scuturat din cap. Johnny a dat să plece, 
apoi s-a oprit. 

— Ce dracu-i aia, că tot veni vorba? E gluma cuiva? 

— Încă nu ştim, i-a spus Ennis. 

Johnny a dat din cap. 

— Păi, dacă aflaţi, spuneți-mi şi mie. Curiozitatea a omorât 
pisica, satisfacția a-nviat-o. Ştiţi voi! 


— Satisfacție cu caru', a spus automat Curt. 

Treaba cu pisica şi curiozitatea făcea parte din viața 
Detaşamentului D, nu chiar o glumă cu circuit închis, doar 
ceva care se furişase în vocabularul de zi cu zi al meseriei. 
Ennis şi Curt l-au privit pe bătrân cum pleacă. 

— Mai vrei să-mi spui ceva înainte să vorbim cu sergentul 
Schoondist? - a întrebat Ennis. 

— Mda, a zis Curtis. Acolo înăuntru-i ținutul cutremurelor. 

— Ținutul cutremurelor? Ce dracu' mai înseamnă şi asta? 

Aşa că i-a povestit lui Ennis despre o emisiune pe care-o 
văzuse la postul TV PBS din Pittsburgh cu o săptămână în 
urmă. Se apropiaseră deja câţiva oameni. Printre ei se 
numărau Phil Candleton, Arky Arkanian, Sandy Dearborn şi 
însuşi sergentul Schoondist. 

Emisiunea fusese despre prezicerea cutremurelor. Oamenii 
de ştiinţă mai aveau mult până să dezvolte un procedeu 
imbatabil de prezicere, le-a spus Curtis, dar majoritatea dintre 
ei credeau că, în timp, asta se poate realiza. Fiindcă existau 
semne prevestitoare. Subvibraţii. Le simțeau animalele şi 
destul de adesea le simțeau şi oamenii. Câinii deveneau fără 
stare şi lătrau să fie lăsaţi afară. Vitele alergau prin staule 
sau dărâmau gardurile locurilor de păşunat. Puii închişi în 
cuşcă dădeau uneori din aripi atât de tare, că şi le rupeau. 
Unii oameni au pretins că au auzit un murmur puternic 
venind din pământ cu cincisprezece sau douăzeci de minute 
înaintea unui cutremur serios (şi dacă oamenii auzeau aşa 
ceva, era la mintea cocoşului că majoritatea animalelor îl 
auzeau chiar şi mai limpede). De asemenea, se făcea mai rece. 
Nu toată lumea simțea aceste bucle de răceală dinaintea 
cutremurului, dar destul de mulți le simțeau. Existau multe 
informaţii meteorologice care susțineau aceste mărturii 
subiective. 

— Îţi baţi joc de mine? - l-a întrebat Tony Schoondist. 

Câtuşi de puţin, a răspuns Curtis. Cu două ore înainte de 
marele cutremur din 1906, temperatura scăzuse în San 
Francisco cu până la şapte grade; ăsta era un lucru dovedit. Şi 


asta în timp ce toate celelalte condiții meteorologice s-au 
păstrat constante. 

— Fascinant, a spus Ennis, da' ce legătură are cu Buick-u' 
ăla? 

Erau deja destui ofițeri de față să formeze un cerc de 
ascultători. Curtis s-a uitat în jur la ei, ştiind că era posibil 
să-şi petreacă următoarele şase luni sau aşa ceva răspunzând 
apelativului de Puştiu” Cutremurelor în timpul transmisiilor 
radio, dar era prea surescitat să-i mai pese. A spus că, în timp 
ce Ennis a stat în birou interogându-l pe Bradley Roach, el a 
stat în spatele volanului ăluia mare, având grijă să nu atingă 
ceva decât cu laturile palmelor. Şi, şezând acolo, a început să 
audă un murmur, un sunet foarte puternic. Le-a spus că l-a 
şi simțit. 

— A venit din neant murmura' ăsta puternic şi egal. Îl 
simțeam bâzâindu-mi în plombe. Cred că, dac-ar fi fost mai 
puternic, mi-ar fi făcut să zornăie chiar şi mărunțişul din 
buzunar. Este-un cuvânt pentru aşa ceva, l-am învăţat la 
fizică, cred, da' nu reuşesc să-mi amintesc pentru nimic în 
lume care-i. 

— Oscilaţie armonică, a spus Tony. Apare atunci când două 
lucruri încep să vibreze laolaltă, aşa cum ar fi diapazoanele 
sau paharele pentru vin. 

Curtis aproba din cap. 

— Mda, asta-i. Nu ştiu ce-o produce, da-i foarte puternică. 
Mi s-a părut că se cuibăreşte chiar în mijlocul capului meu, 
aşa cum face sunetul liniilor de înaltă tensiune de pe Maluri 
atunci când stai chiar sub ele. O să vi se pară o nebunie, dar, 
dup-un minut sau aşa ceva, murmurul ăla aproape c-a părut 
că vorbeşte. 

— l-am pus-o la o fată o dată acolo pă Malurile alea, a spus 
sentimental Arky, semănând mai tare ca niciodată cu 
Lawrence Welk. Şi-a fost dăstul d-armonic, da. Bâzz, bâzz, 
bâzz. 

— Ţine-ţi amintirile pentru tine, gogomanule, a spus Tony. 
Continuă, Curtis. 


— La-nceput am crezut că radioul e de vină, a spus Curt, 
fiindcă şi suna puțin ca unu": un radio vechi cu tub electronic 
cu vid, deschis şi potrivit la o muzică ce vine de foarte departe. 
Aşa c-am luat batista şi m-am întins să-l opresc. Atunci am 
aflat că nu se mişcă butoanele, nici unul dintre ele. Nu-i un 
radio mai adevărat decât... păi, decât e Phil Candleton un 
adevărat polițist statal. 

— Foarte nostim, puştiu”, a spus Phil. La fel de nostim ca şi- 
un pui de gumă, cred, sau... 

— Taci, vreau s-aud asta, a spus Tony. Continuă, Curtis. Şi 
lasă poantele de-o parte. 

— Da, domnule. Când am încercat butoanele radioului, mi- 
am dat seama că era frig înăuntru. E-o zi caldă şi maşina se 
afla la soare, dar înăuntru era frig. Era rece şi umed. Atunci 
m-am gândit la emisiunea despre cutremure. (Curt a scuturat 
încet din cap de la stânga la dreapta.) M-a încercat un 
sentiment că trebuie să cobor din maşină şi că trebuie s-o fac 
repede. Murmurul se domolea deja, dar era mai frig ca înainte. 
Parcă eram într-o cutie frigorifică. 

Tony Schoondist, pe atunci sergentul-şef al Detaşamentului 
D, s-a dus către Buick. Nu l-a atins, s-a aplecat doar prin 
geam. A rămas aşa o bună parte dintr-un minut, aplecându- 
se în albastrul întunecat al maşinii, cu spatele înclinat, dar 
perfect drept, cu mâinile prinse la spate. În spatele lui stătea 
Ennis. Ceilalți ofițeri s-au adunat în jurul lui Curtis, 
aşteptând ca Tony să termine cu orice-ar fi fost ceea ce făcea. 
Pentru majoritatea dintre ei, Tony Schoondist era cel mai bun 
sergent-şef pe care-l vor avea cât vor purta uniforma cenuşie a 
Poliției Statului Pennsylvania. Era dur, curajos, corect, 
îndemânatic atunci când trebuia. Pe când ajungea un ofițer de 
poliție la gradul de sergent-şef, politica îşi intra în drepturi. 
Întâlnirile lunare. Telefoanele de la Scranton. Gradul de 
sergent-şef era departe de a fi cea mai înaltă treaptă a scării, 
dar era destul de important ca porcăriile birocratice să se 
ambaleze în jurul lui. Schoondist îşi juca rolul destul de bine 
să-şi păstreze locul, dar el ştia, şi ştiau şi oamenii lui, că nu 
va ajunge niciodată mai sus de atât. Dar nici nu-şi dorea asta. 


Fiindcă pentru Tony cei mai importanţi erau băieţii lui... iar 
când Shirley l-a înlocuit pe Matt Babicki, cei mai importanți 
erau băieții şi fata lui. Detaşamentul lui, cu alte cuvinte. 
Detaşamentul D. Ei ştiau asta nu fiindcă ar fi spus el ceva, ci 
fiindcă ştia cum să-i ia. Într-un sfârşit, s-a întors acolo unde-l 
aşteptau oamenii lui. Şi-a scos pălăria, şi-a trecut mâna prin 
țepii părului tuns soldățeşte, apoi şi-a pus pălăria la loc pe 
cap. Cu chinga la spate, cum spunea regulamentul de vară. 
Iarna, chinga era petrecută chiar pe după vârful bărbiei. Asta 
era tradiția şi, ca în orice organizație, exista de multă vreme; 
erau multe tradiții în PSP, Până în 1962, de pildă, ofițerii 
aveau nevoie de permisiunea sergentului-şef pentru a se 
însura [iar sergenții şefi se foloseau de puterea asta pentru a 
scăpa de toți începătorii şi ofițerii tineri pe care-i considerau 
nepotriviți pentru acel post). 

— Nici un murmur, a spus Tony. De asemenea, aş zice că 
temperatura înăuntru e cam aceea care-ar trebui să fie. Poate 
puțin mai scăzută ca asta de afară, dar... 

A ridicat din umeri. 

Obrajii lui Curtis s-au făcut de-un roz-intens. 

— Domnule sergent, jur că... 

— Nu mă îndoiesc de tine, a spus Tony. Daca spui că 
murmura ca un diapazon, te cred. De unde crezi tu că venea 
murmurul ăsta? De la motor? Curtis a scuturat din cap. 

— Din zona portbagajului? A mai scuturat o dată. 

— De dedesubt? 

O a treia scuturare de cap şi acum, în loc de roz, obrajii, 
gâtul şi fruntea lui Curt erau de-un roşu-aprins. 

— De unde, atunci? 

— Din aer, a spus Curt cu fereală. Ştiu că sună nebunesc, 
dar... mda. Chiar din aer. 

S-a uitat în jur, ca şi când s-ar fi aşteptat ca ceilalți să 
râdă. Nici unul n-a râs. 

Chiar atunci s-a alăturat grupului şi Orville Garrett. 
Fusese la granița districtului, la locul unei construcții unde 
mai multe bucăţi de echipament greu fuseseră vandalizate cu 
o noapte în urmă. În urma lui venea agale Domnul Dillon, 


mascota Detaşamentului D. Era un ciobănesc german cu 
puţină sămânță de ciobănesc scoțian la origini. Orville şi 
Huddie Royer îl găsiseră de pui, dând din lăbuţe într-un puț 
cu apă mică de la o fermă abandonată de pe Sawmill Road. 
Era posibil ca puiul să fi căzut acolo dintr-un accident, însă 
era mai probabil că fusese aruncat. 

Domnul D nu era un căţel K-9 dresat, dar numai pentru că 
nimeni nu-l antrenase să devină aşa ceva. Era deştept peste 
măsură şi era şi foarte săritor la nevoie. Dacă ridica vocea 
vreun băiat rău şi-ncepea să scuture din deget spre un ofițer 
din Detaşamentul D cât era prin preajmă Domnul Dillon, tipul 
ăla se expunea riscului de-a se scărpina în nas cu vârful unui 
creion pentru tot restul vieții. 

— Care-i mişcarea, băieţi? - a întrebat Orville, dar înainte 
să-i poată răspunde cineva, Domnul Dillon a început să urle. 
Sandy Dearborn, care se întâmpla să se afle chiar lângă el, nu 
mai auzise niciodată asemenea urlete în toată viața lui. 
Domnul D s-a dat în spate cu un pas şi apoi s-a lăsat pe 
picioarele din spate cu faţa către Buick. Îşi ţinea capul ridicat. 
Arăta aşa cum arată câinii când se uşurează - cu excepţia 
blănii. 1 se ridicase pe tot corpul fiecare fir, stând drept ca la 
apel. Lui Sandy i s-a răcit pielea. 

— Sfinte Doamne, ce-a păţit? - a întrebat Phil cu o voce 
scăzută de uimire şi apoi Domnul D a mai scos un urlet 
prelung, tremurat. A făcut trei sau patru paşi mici către 
Buick, fără a-şi părăsi poziția aceea adunată, cocoşată, de 
câine care se uşurează, tot timpul cu botul îndreptat spre cer. 
Oferea o privelişte îngrozitoare. A mai făcut două sau trei 
mişcări din-acelea stângace, apoi a căzut lat pe macadam, 
gâfâind şi scâncind. 

— Ce dracu'? -a spus Orv. 

— Pune-i lesa, i-a spus Tony. Du-l înăuntru. 

Orv a făcut ce i-a spus Tony, fugind chiar să aducă lesa 
Domnului Dillon. Phil Candleton, care avusese întotdeauna o 
slăbiciune deosebită pentru căţel, s-a dus cu Orv de-ndată ce 
i-a fost pusă lesa, umblând pe lângă Domnul D, aplecându-se 
din când în când pentru a-i oferi o mângâiere de alinare şi un 


cuvânt blând. Mai târziu, le-a spus celorlalți că Domnul D 
tremurase din toate mădularele. 

Nimeni n-a spus nimic. Nimeni nu trebuia să spună ceva. 
Toţi gândeau acelaşi lucru: că Domnul Dillon dovedise în linii 
mari teoria lui Curtis. Nu se cutremura pământul şi Tony nu 
auzise nimic atunci când îşi vârâse capul prin geamul Buick- 
ului, dar ceva nu era în regulă cu el, sigur că da. Ceva cu mult 
dincolo de dimensiunea volanului sau ciudata cheie de contact 
fără crestături. Ceva mai rău. 


În anii '70 şi '80, anchetatorii judiciari din cadrul Poliţiei 
Statului Pennsylvania erau bunuri de împrumut, făcând 
naveta de la cartierul general al districtului pe la diferitele 
detaşamente dintr-o zonă anume. În cazul Detaşamentului D, 
cartierul general era în Butler. Nu existau dube speciale 
pentru anchetatori; se visa la aceste obiecte de lux din oraşele 
mari, însă ele nu aveau să sosească în zonele rurale ale 
statului Pennsylvania decât aproape de sfârşitul secolului. 
Tipii de la judiciar mergeau în maşini de poliție nemarcate, 
ducându-şi echipamentul în portbagaje şi pe banchetele din 
spate, cărându-le la locul faptei în genţi mari din pânză 
agățate de umăr, pe care era imprimat logo-ul PSP. 
Majoritatea echipelor de anchetatori judiciari erau alcătuite 
din trei indivizi: şeful şi doi tehnicieni. Uneori mai era şi un 
ucenic. Cei mai mulți dintre aceştia arătau prea tineri să-şi 
poată cumpăra singuri băutura într-un bar. 

O astfel de echipă a apărut la Detaşamentul D în acea 
după-amiază. Venise din Shippenville, la cererea specială a lui 
Tony Schoondist. A fost o vizită neoficială distractivă, o 
examinare de autovehicul nu tocmai cum scria în regulament. 
Şeful de echipă era Bibi Roth, unul dintre seniori (oamenii 
glumeau că Bibi învățase meseria la poalele lui Sherlock 
Holmes şi ale doctorului Watson). El şi cu Tony Schoondist s- 
au înțeles bine, iar pe Bibi nu l-a deranjat să-i dea o mână de 
ajutor sergentului-şef al Detaşamentului D. Nu-l deranja 
deloc, atâta timp cât povestea rămânea doar între ei. 


ACUM: SANDY 


În acest moment al poveştii, Ned m-a oprit să mă întrebe de 
ce a fost făcută investigarea judiciară a Buick-ului într-un 
mod atât de (pentru el, cel puţin) neprofesionist. 

— Fiindcă, i-am spus, singura plângere de natură criminală 
la care ne-am putut gândi cu toţii în această problemă a fost 
aceea de furt de servicii - benzină hi-test în valoare de şapte 
dolari. Ăsta-i un delict minor, care nu merita atenţia unei 
echipe de anchetatori judiciari. 

— Tre' să fi ars cel puţin la fel de multă benzină venind dă la 
Shippenville încoace, a arătat Arky. 

— Ca să nu mai vorbim de orele de lucru, a adăugat Phil. 

Am spus: 

— Tony nu voia să înceapă să lase hârtii în urmă. 

Aminteşte-ţi că nu exista nici o hârtie oficială la momentul 
respectiv. Tot ce avea era o maşină. O maşină ciudată, 
recunosc asta, o maşină fără plăcuţe de înmatriculare, fără 
certificat de înmatriculare şi - Bibi Roth a confirmat lucrul 
ăsta - fără serie de identificare. 

— Dar Roach avea motive să creadă că proprietarul se 
înecase în râul din spatele benzinăriei! 

— Puf, a spus Shirley. Haina şoferului s-a dovedit a fi un 
tomberon din plastic pentru gunoi. S-a zis cu supoziţiile lui 
Bradley Roach. 

— Plus că - a adăugat Phil - Ennis şi taică-tău n-au văzut 
urme care să meargă în jos pe panta din spatele benzinăriei, 
iar iarba era încă udă. Dacă s-ar fi dus tipul acolo jos, ar fi 
lăsat vreo urmă. 

— Mai mult ca orice, Tony voia să țină povestea în familie, a 
spus Shirley. Nu crezi că-i un mod potrivit de-a pune 
lucrurile-n cuvinte, Sandy? 

— Da. Buick-ul în sine era ciudat, dar modul nostru de-a 
ne ocupa de el n-a fost prea diferit de cel pe care l-am fi aplicat 
dacă ne-am fi confruntat cu orice altceva ieşit din comun: un 
ofițer căzut la datorie - cum ar fi tatăl tău, anul trecut - sau 
unul care s-a folosit de arma din dotare, sau un accident, cum 


s-a întâmplat când a plecat George Morgan în urmărirea 
nemernicului ăluia nebun care-şi răpise copiii. 

Am tăcut cu toţii pentru o clipă. Poliţiştii au coşmaruri, 
asta v-ar spune soția oricăruia dintre noi, iar la 
departamentul vise-rele, cel cu George Morgan, era cel mai 
rău. Mergea cu nouăzeci de mile la oră, apropiindu-se de 
nemernicul ăla nebun, care avea obiceiul să-i bată pe copiii pe 
care-i răpise şi pe care pretindea că-i iubeşte, când s-a 
întâmplat nenorocirea. 

George aproape că-l prinsese din urmă, când, dintr-o dată, 
a apărut de nicăieri o doamnă în vârstă care traversa strada: 
şaptezeci de ani, mai înceată ca un afurisit de melc şi oarbă cu 
toate actele în regulă. Dacă ar fi început să traverseze cu trei 
secunde mai devreme, nemernicul ar fi fost cel care s-o 
lovească, dar n-a făcut asta. Nu, nemernicul a trecut chiar pe 
lângă ea, oglinda retrovizoare din partea dreaptă trecând atât 
de aproape de ea, că n-a lipsit mult să-i ia nasul de pe faţă. În 
urma lui venea George şi kabum! Avea în spate doisprezece ani 
imaculați în rândurile Poliției Statale, două medalii pentru 
curajul demonstrat şi nenumărate premii pentru serviciul 
adus în slujba comunităţii. Era un tată bun, un soţ bun şi 
toate astea şi-au aflat sfârşitul când o femeie din Lassburg 
Cut a încercat să treacă drumul la momentul nepotrivit şi el a 
omorât-o cu patrula D-27 aparținând PSP-ului. George a fost 
exonerat de către Comisia Statală de Disciplină şi a revenit la 
o slujbă de birou la Detaşament, cu calificativul IPU - 
însărcinare permanent uşoară - la propria cerere. Din punct 
de vedere legal, ar fi putut să se întoarcă la vechile atribuţii, 
dar era o problemă: George Morgan nu mai putea conduce o 
maşină. Nici măcar maşina personală până la piaţă. Începea 
să tremure de fiecare dată când se aşeza în spatele volanului. 
Ochii îi lăcrimau până începea să sufere de un soi de orbire pe 
bază nervoasă. Vara aceea a lucrat noaptea la dispecerat. 
După-amiezile antrena echipa de juniori sponsorizată de 
Detaşamentul D până a adus-o la campionatul statal. Când s- 
a încheiat acesta, le-a dat copiilor trofeele şi insignele, le-a 
spus că este foarte mândru de ei, apoi a plecat acasă [l-a dus 


cu maşina mama unuia dintre copii), a băut două beri şi şi-a 
zburat creierii în garaj. N-a lăsat nici un bilet; poliţiştii nu fac 
asta decât rareori. La aflarea veştii, am scris un comunicat de 
presă. Dacă l-aţi citi, nu v-aţi da seama că l-am scris cu 
lacrimi în ochi. Şi mi s-a părut dintr-o dată foarte important 
să-i spun băiatului lui Curtis Wilcox unele dintre motivele 
apariției acelor lacrimi. 

— Suntem o familie, am spus. Ştiu că sună aiurea, dar e 
adevărat. Chiar şi Domnul Dillon ştia atâta lucru, şi ştii şi tu. 
Nu-i aşa? 

Puştiu' a confirmat din cap. Sigur că ştia. În anul de după 
moartea tatălui său, noi am fost familia care a contat cel mai 
mult pentru el, cea pe care o căuta şi cea care-i oferea ceea ce- 
i trebuia lui ca să continue să-şi trăiască viața. Mama şi 
surorile lui îl iubeau, iar el le iubea pe ele, dar ele continuau 
să-şi trăiască viața într-un fel imposibil pentru el... cel puţin 
până acum. În parte, acest lucru se datora faptului că el era 
băiat, nu fată. În parte, fiindcă avea optşpe ani. Şi în parte, 
din cauza acelor întrebări începând cu de ce, care nu voiau să 
dispară. 

Am spus: 

— Ce se spune într-o familie şi cum se comportă familiile 
când sunt înăuntru' casei lor cu uşile închise şi ce se spune şi 
cum se comportă ele în fața casei, pe peluză, când uşile sunt 
deschise... astea pot însemna lucruri cu totul şi cu totul 
diferite. Ennis ştia că Buick-ul nu-i a bună, tatăl tău ştia, 
Tony ştia, eu ştiam. Domnul D aproape sigur ştia şi el. 

Felul cum uriaşe câinele ăla... 

Am tăcut pentru un moment. Am auzit urletul ăla în vise. 
Apoi m-am străduit să continuu. 

— Dar, din punct de vedere legal, nu era decât un obiect - 
un bun, cum spun avocaţii - care nu avea nici o vină. Nu 
puteam considera Buick-ul răspunzător pentru furt de servicii, 
nu-i aşa? lar bărbatul care comandase benzina ce intrase în 
rezervorul lui dispăruse de mult şi era greu de găsit. Cel mult 
puteam s-o considerăm drept bun luat sub sechestru. Ned 
purta pe chip încruntarea cuiva care nu înțelege ce aude. 


Înţelegeam asta. Nu fusesem atât de limpede pe cât voisem. 
Ori poate că nu făceam decât să joc jocul ăla vechi, cel numit 
N-a Fost Vina Noastră. 

— Ascultă, a spus Shirley. Să presupunem că s-ar opri o 
femeie să folosească toaleta de la benzinărie şi şi-ar uita pe 
polița chiuvetei inelul de logodnă cu diamant, iar Bradley 
Roach l-ar găsi. Bine? 

— Bine... a spus Ned. Încă încruntându-se. 

— Şi să spunem că Roach, în loc să-l vâre în buzunar şi să-l 
ducă apoi la o casă de amanet din Butler, l-ar aduce la noi. 
Am scrie un raport, am transmite probabil numele şi modelul 
maşinii acelei femei ofițerilor de pe teren, dacă ni le-ar putea 
spune Roach... dar n-am lua inelul. Nu-i aşa, Sandy? 

— Nu, am spus. L-am sfătui pe Roach să dea un anunț la 
ziar - Găsit inel femeiesc, dacă credeți că vă aparține, sunaţi la 
numărul de mai jos şi descrieţi-l. Moment în care Roach ar 
începe să se văicărească de costul unui astfel de anunț - trei 
dolari mari şi lați. 

— Apoi, noi i-am reaminti că oamenii care găsesc obiecte de 
preț primesc deseori recompense, a spus Phil, iar el s-ar hotări 
că, la urma urmei, poate-o să găsească trei gologani. 

— Dar dacă femeia n-ar suna şi nici nu s-ar întoarce 
vreodată, am zis, inelul ar intra în proprietatea lui Roach. 
Asta-i una dintre cele mai vechi legi din istorie: ce-am găsit să 
fie-al meu. 

— Aşa că Ennis şi cu tata au luat Buick-ul. 

— Nu, am spus. Detaşamentul l-a luat. 

— Şi cum a rămas cu furtul de servicii? A fost raportat 
vreodată? 

— O, păi, am spus cu un rânjet palid de disconfort. Pentru 
şapte dolari nici nu merita să scrii atâtea hârțoage. Nu-i aşa, 
Phil? 

— Aha, a spus Phil. Dar am încheiat noi conturile cu Hugh 
Bossey. 

Pe chipul lui Ned răsărea o geană de lumină. 

— Aţi plătit benzina cu banii pentru cheltuieli mărunte. 

Phil părea şocat şi amuzat deopotrivă. 


— Nici vorbă, băiete! Aia-s şi ei bani de la contribuabili. 

— Am făcut chetă, am zis. Fiecare dintre cei de-acolo a dat 
câte puţin. A fost uşor. 

— Dac-ar fi găsit Roach un inel şi nu l-ar fi pretins nimeni, 
al lui ar fi fost, a spus Ned. Aşa că n-ar fi trebuit şi Buick-ul 
să fie al lui? 

— Poate, dacă l-ar fi păstrat, am zis. Da ni l-a predat nouă, 
nu? Şi, în ceea ce l-a privit pe el, ăla a fost sfârşitul poveştii. 

Arky şi-a lovit fruntea cu degetele şi i-a oferit lui Ned o 
privire înțeleaptă. 

— N-avea nimic la mansardă tipu, a spus. 

Preţ de-o clipă, am crezut că Ned se va pune cu tunurile pe 
tânărul care ajunsese la maturitate să-l omoare pe taică-său, 
dar s-a scuturat de acest impuls. Aproape că l-am văzut cum 
face asta. 

— Continuă, mi-a spus. Ce s-a întâmplat apoi? 

Măi, să fie! Se poate oare opune cineva la asta? 


ATUNCI 


Lui Bibi Roth şi copiilor lui (aşa-i numea) le-au luat doar 
patruzeci şi cinci de minute să verifice Buick-ul din cap până- 
n picioare, tinerii suflând praf şi măturându-l în căutare de 
amprente şi făcând fotografii, Bibi plimbându-se prin jur cu o 
mapă în mână şi uneori arătând fără rost cu pixul spre te miri 
ce. 

La douăzeci de minute după ce începuseră, Orv Garrett a 
ieşit afară însoțit de Domnul Dillon. Câinele era în lesă, lucru 
rar la cazarmă. Sandy s-a dus către ei. Câinele nu striga, 
încetase să mai tremure şi şedea cu pămătuful lui de coadă 
încolăcită atent peste labe, însă ochii lui mari şi negri stăteau 
fixați asupra Buick-ului şi nu se mişcau deloc. Din străfundul 
pieptului, aproape prea încet să se audă, se auzea un mârâit 
constant, asemenea huruitului unui motor puternic. 

— Pentru numele lui Christos, Orvie, du-l înapoi înăuntru, 
a spus Sandy Dearborn. 


— Bine. Credeam că i-o trecut deja. - A făcut o pauză, apoi 
a spus: Am auzit c-aşa se comportă uneori copoii când găsesc 
câte-un cadavru. Ştiu că nu-i nici un cadavru, da' crezi că-i 
posibil să fi murit cineva acolo? 

— Din câte ştim noi, nu. 

Sandy îl privea pe Tony Schoondist ieşind pe uşa laterală a 
cazărmii şi mergând agale către Bibi Roth. Ennis era cu el. 
Curt Wilcox era iarăşi pe teren, în pofida dorinței sale. Sandy 
credea că nici măcar nişte fete frumoase nu-l vor putea 
convinge în acea după-amiază să le dea avertismente şi nu 
amenzi. Curt voise să stea la cazarmă, să-l urmărească pe 
Bibi şi echipa lui la lucru, nu afară pe şosea; dacă nu putea 
face asta, cei care încălcau legea în vestul Pennsylvaniei 
trebuiau să plătească prețul. 

Domnul Dillon şi-a deschis gura şi-a scos un schelălăit 
prelung şi jos, de parcă-l durea ceva înăuntrul corpului. 
Orville l-a dus înăuntru. Cinci minute mai târziu, şi Sandy se 
afla pe drum, împreună cu Steve Devoe, către locul unei 
tamponări în care erau implicate două maşini pe Autostrada 
6. 


Bibi Roth şi-a prezentat raportul în fața lui Tony şi Ennis, 
în timp ce echipa lui (erau trei în acea zi) şedea la o masă de 
picnic la umbra Magaziei B, mâncând sandvişuri şi bând 
ceaiul cu gheaţă pe care le făcuse Matt Babicki. 

— Apreciez că ţi-ai rupt timpul să faci asta, a spus Tony. 

— Iţi accept aprecierile, a spus Bibi, şi sper să se încheie 
aici. Nu vreau să predau nici o hârtie oficială în cazul ăsta, 
Tony. Nimeni n-ar mai avea încredere în mine vreodată. (S-a 
uitat la echipa lui şi-a bătut din palme ca Miss Frances în 
serialul Ding-Dong School.) Avem nevoie de hârțoage pentru 
treaba asta, copii? 

Unul dintre „copiii” care au dat o mână de ajutor în ziua 
aceea a fost numit în 1993 Examinator Medical-Şef al statului 
Pennsylvania. 

S-au uitat la el: trei tineri, doi băieți şi o fată de-o 
frumusețe extraordinară. Au ridicat sandvişurile, şi-au unit 


frunțile. Nici unul nu ştia care e răspunsul potrivit. 

— Nu, Bibi! - i-a ajutat el. 

— Nu, Bibi, au spus ei ascultători în cor. 

— Nu ce? - a întrebat Bibi. 

— Fără hârțoage, a spus tânărul numărul unu. 

— Fără copii de dosar, a spus tânărul numărul doi. 

— Fără duplicate sau triplicate, a spus tânăra femeie de-o 
frumusețe extraordinară. Nici măcar vreun singlicat. 

— Bun! - a spus el. Şi cu cine vom discuta despre asta, 
Kinder? 

De data asta, n-au avut nevoie de nici un ajutor. 

— Cu nimeni, Bibi! 

— Exact, a fost de acord Bibi. Sunt mândru de voi. 

— Tre' să fie-o glumă, oricum, a spus unul dintre tinerii 
bărbaţi. Cineva-ţi joacă feste, dom! sergent. 

— Ţin cont şi de asta, a spus Tony, întrebându-se ce ar fi 
spus vreunul dintre ei dacă l-ar fi auzit pe Domnul Dillon 
urlând şi dacă i-ar fi văzut încercările de a înainta precum o 
creatură schiloadă. Domnul D nu jucase feste nimănui. 

„Copiii” s-au întors la mestecat şi sorbit şi la discuţiile 
dintre ei. Bibi, între timp, se uita la Tony şi Ennis Rafferty cu 
un zâmbet subțire, strâmb. 

— Ei văd lucrurile din fața ochilor lor cu minunata claritate 
oferită de tinerețe şi, în acelaşi timp, nu văd nimic, a spus el. 
Tinerii sunt nişte idioţi atât de minunați. Ce e, totuşi, chestia 
aia, Tony? Ai vreo idee? De la martori, poate? 

— Nu. 

Bibi şi-a întors atenţia la Ennis, care poate s-a gândit 
pentru o clipă să-i spună ce ştie despre povestea Buick-ului, 
dar în cele din urmă s-a hotărât să nu-i spună. Bibi era un 
om bun... dar nu purta uniforma cenuşie. 

— Nu-i un automobil, asta-i sigur, a spus Bibi. Daro 
glumă? Nu, nici asta nu cred că-i. 

— Sunt urme de sânge? - a întrebat Tony, neştiind dacă 
vrea sau nu să fie. 

— Numai o examinare la microscop a mostrelor pe care le- 
am luat poate spune asta sigur, dar nu cred. Cu siguranţă, 


dacă există ceva, nu sunt decât nişte urme infinitezimale. 

— Ce-ai spus? 

— Într-un cuvânt, nimic. N-am prelevat mostre de pe 
cauciucuri, fiindcă n-am găsit nici o urmă de mizerie sau 
noroi sau pietricele sau sticlă sau altceva pe ele. Aş fi spus că 
asta-i imposibil. Henry, băiatul de colo - a arătat cu degetul 
spre tânărul numărul unu - a-ncercat să vâre o pietricică 
între striaţiile unuia şi pietricica a ieşit singură. Ei, ce să cred 
din asta? De ce s-a-ntâmplat asta? Şi-ai putea patenta o 
astfel de invenţie? Dacă da, Tony, ai putea ieşi liniştit la pensie 
înainte de vreme. 

Tony îşi freca obrazul cu vârfurile degetelor, gestul unui om 
dezorientat. 

— Ascultă aici, a spus Bibi. Vorbim despre covoraşele de 
interior. Ca regulă, astea-s nişte depozite mici de pământ 
extraordinare. Fiecare poate oferi nişte informaţii geologice. De 
obicei. Nu şi-n cazul ăsta însă. Câteva pete de praf, o tulpină 
de păpădie. Atâta tot. (S-a uitat la Ennis.) De la pantofii 
partenerului tău, bănuiesc. Ai zis că s-a urcat la volan? 

— Da. 

— Locaşul pentru picioare din partea şoferului. Şi chiar 
acolo am găsit noi urmele astea. 

Bibi şi-a lovit palmele una de alta, ca pentru a spune QED. 

— Aţi găsit vreo amprentă? - a întrebat Tony. 

— Trei urme diferite. O să am nevoie de mostrele 
amprentelor celor doi ofițeri ai tăi şi ale băiatului de la pompă 
pentru a le putea compara. Cele prelevate de pe duza de 
alimentare aparţin cu siguranţă benzinarului. Eşti de-acord? 

— Cel mai probabil, a spus Tony. O să verifici amprentele în 
timpul liber? 

— Categoric, cu plăcere. La fel şi mostrele de fibre. Dar să 
nu mă baţi la cap cerându-mi să fac ceva ce implică folosirea 
cromatografului pentru benzină din Pittsburgh, ştiu că eşti 
băiat bun. O să fac tot ce mă ajută să fac echipamentul din 
pivnița casei mele. Şi-asta o să fie destul de mult. 

— Eşti un tip de treabă, Bibi. 


— Da, dar chiar şi cel mai de treabă tip din lume ar accepta 
din când în când câte o cină gratis, dacă i-o oferă un prieten. 

— Şi-o să i-o ofere. Între timp, spune-mi: ai mai găsit ceva? 

— Sticla-i sticlă. Lemnu-i lemn... dar un bord din lemn la o 
maşină de generația ăsteia - de generaţia presupusă a ăsteia - 
e complet aiurea. Fratele meu mai mare avea un Buick de la 
sfârşitul anilor '50, un Limited. Pe ea am învățat să conduc şi 
mi-o amintesc bine. Cu teamă şi afecţiune. Bordul era tras în 
vinilin. Aş zice că husele ăsteia pe care o aveţi voi sunt din 
vinilin, ceea ce cred că e normal pentru modelul şi tipul ăsta 
de maşină; o să sun la General Motors să mă conving. 
Contorul kilometric... foarte amuzant. L-ai observat? Ennis a 
scuturat din cap. Părea hipnotizat. 

— Totu-i pe zero. Ceea ce presupun că se potriveşte. Maşina 
aia - presupusa maşină - n-are cum să meargă. 

Ochii i s-au plimbat de la Ennis la Tony şi apoi înapoi la 
Ennis. 

— Spune-mi că n-ai văzut-o mergând. N-ai văzut-o 
mişcându-se din forță proprie nici măcar un inci. 

— Nu, chiar nu am văzut-o, a spus Ennis. 

Ceea ce era adevărat. Nu era nevoie să adauge că Bradley 
Roach pretindea c-a văzut-o mişcându-se din forță proprie, şi 
că Ennis, un veteran într-ale interogatoriilor, îl credea. 

— Bun. - Bibi a părut uşurat. A bătut din palme, semănând 
încă o dată cu Miss Frances. - E vremea să plecăm, copii! 
Spuneți frumos mulțumim! 

— Mulţumim, dom! sergent, au spus ei în cor. 

Tânăra femeie de o frumuseţe extraordinară şi-a terminat 
ceaiul cu gheaţă, a râgâit, şi şi-a urmat colegii în haine albe 
înapoi la maşina cu care veniseră. Pe Tony l-a fascinat să 
observe că nici unul dintre cei trei n-a aruncat măcar o privire 
spre Buick. Pentru ei, acum era un caz clasat, iar înainte îi 
aşteptau alte cazuri. Pentru ei, Buick-ul nu era decât o 
maşină veche, bătrână, care îmbătrânea sub soarele verii cu 
fiecare clipă care trecea. Şi ce dacă pietricelele cădeau când 
încercai să le vâri în striaţiile cauciucului, chiar şi atunci când 
le vârai atât de sus pe curbura roții, când şi numai gravitația 


ar fi trebuit să le ţină în loc? Şi ce dacă erau trei becuri 
cromate pe-o parte a maşinii în loc de patru? 

Ei văd lucrurile şi în acelaşi timp nu le văd, spusese Bibi. 
Tinerii sunt nişte idioţi atât de minunaţi. 

Bibi şi-a urmat minunațţii idioţi către propria sa maşină (lui 
Bibi îi plăcea să meargă la locul crimei, oricând era posibil, în 
braţele suave ale singurătăţii), apoi s-a oprit. 

— Am spus că lemnu-i lemn, că vinilinu-i vinilin şi că sticla- 
i sticlă. M-aţi auzit spunând asta? 

Tony şi Ennis au înclinat din cap. 

— Mi se pare că şi sistemul de eşapament al maşinii ăsteia 
presupuse e făcut din sticlă. Sigur, m-am uitat dedesubt 
numai dintr-o parte, dar am folosit lanterna. Şi încă una 
destul de puternică. 

Preţ de câteva clipe, n-a făcut decât să stea acolo uitându- 
se țintă la Buick-ul parcat în fața Magaziei B cu mâinile în 
buzunare şi legănându-se pe picioare. 

— N-am auzit niciodată să existe vreo maşină cu sistem de 
eşapament din sticlă, a spus într-un sfârşit, şi-apoi a păşit 
către maşină. 

O clipă mai târziu, el şi copiii lui plecaseră. 


Pe Tony îl neliniştea să vadă maşina acolo unde era, afară, 
nu doar datorită posibilelor furtuni, ci pentru că o putea vedea 
oricine se întâmpla să vină în spatele cazărmii. La vizitatori îi 
stătea lui gândul, la domnul şi doamna Cutare. Poliţia Statală 
se afla în slujba domnului Cutare şi a familiei sale atât cât îi 
stătea în puteri, în unele cazuri chiar şi cu prețul vieţii. 
Totuşi, nu avea întru totul încredere în ei. Familia domnului 
Cutare nu era familia Detaşamentului D. Eventualitatea ca 
vorba să răzbată în afară - mai rău, ca zvonul să iasă în afară 
- îl făcea pe sergentul Schoondist să stea ca pe ace. 

Pe la trei fără un sfert a mers abătut la micuțul birou al lui 
Johnny Parker (Parcul Auto Districtual se afla încă pe atunci 
vizavi) şi l-a convins cu vorba bună pe Johnny să scoată 
plugurile din Magazia B şi să pună în locul lor Buick-ul. 
Afacerea a fost pecetluită cu o halbă de whisky, iar Buick-ul a 


fost remorcat în întunericul mirosind a ulei de motor care i-a 
devenit casă. Magazia B avea uşi de garaj la ambele capete, iar 
Johnny a tras Buick-ul înăuntru prin cea din spate. Prin 
urmare, în toți anii şederii lui, acesta a stat cu fața către 
cazarma Detaşamentului D. Era un lucru de care majoritatea 
ofițerilor de poliție au devenit conştienţi o dată cu trecerea 
timpului. Nu ceva care să le stea pe cap, nici pe departe un 
gând limpede, ci unul care le plutea în spatele minţii, 
niciodată complet format şi niciodată complet dispărut: 
apăsarea rânjetului său cromat. 


În 1979, Detaşamentul D era alcătuit din optsprezece ofițeri 
care se roteau conform obişnuitelor schimburi de lucru: de la 
şapte la trei, de la trei la unsprezece şi schimbul de noapte, 
când mergeau câte doi pe patrulă. Vinerea şi sâmbăta, 
schimbul de la unsprezece la şapte era numit între ei Patrula 
Borâturii. 

Până la ora patru a zilei în care a sosit Buick-ul, 
majoritatea ofițerilor care aveau liber auziseră de el şi au venit 
să-l vadă. Sandy Dearborn, întors de la accidentul de pe 
Autostrada 6 şi bătând la maşină raportul, i-a văzut mergând 
acolo în grupuri şuşotitoare de câte trei şi patru, aproape ca 
nişte grupuri de turişti. Curt Wilcox ieşise deja din tură şi 
multe dintre aceste grupuri le-a condus chiar el, arătându-le 
numărul inegal de becuri cromate şi volanul cel mare, 
ridicând capota ca ei să se poată minuna la vederea ciudatelor 
angrenaje şi a acelui BUICK 8 imprimat pe ambele laturi ale 
blocului motor. 

Alte tururi au fost conduse de Orv Garrett, care le spunea 
fără încetare povestea reacției Domnului D. Sergentul 
Schoondist, deja fascinat de ciudățenia aceea (o fascinaţie care 
nu-l va părăsi niciodată complet până când boala Alzheimer îi 
va şterge memoria), mergea acolo cât de des putea. Sandy şi-l 
amintea stând odată chiar în fața uşii deschise de la Magazia 
B, cu un picior aşezat pe scândurile din spatele lui şi cu 
braţele încrucişate pe piept. Lângă el se afla Ennis, fumând 
una dintre acele mici Tiparillos care-i plăceau lui şi vorbind, în 


timp ce Tony încuviința din cap. Era trecut de ora trei şi Ennis 
se schimbase în jeanşi şi o cămaşă albă, simplă. După trei, 
atât a putut spune Sandy mai târziu. Îşi dorea să spună mai 
multe, dar nu putea. 

Au venit cei de la poliția locală, s-au uitat la motor (capota 
stătea deja permanent deschisă, căscată precum o gură), s-au 
ciucit să se uite la exoticul sistem de eşapament din sticlă. S- 
au uitat peste tot, n-au pus mâna niciunde. Domnul Cutare şi 
familia lui n-ar fi ştiut să-şi țină chioambele acasă, dar 
poliţiştii ăştia ştiau. Au înţeles că, deşi atunci Buick-ul nu era 
un bun, mai târziu situaţia era posibil să se schimbe. Mai cu 
seamă dacă se-ntâmpla ca tipul care-l părăsise la benzinăria 
Jenny să fie găsit mort. 

— Dacă nu se-ntâmplă asta şi dacă nu apare altceva pe 
tapet, intenţionez să țin maşina aici, le-a spus Tony la un 
moment dat lui Matt Babicki şi lui Phil Candleton. 

Era deja ora cinci sau aşa ceva, toți trei ieşiseră oficial din 
tură de două ore, iar Tony se gândea în sfârşit să meargă 
acasă. Sandy plecase şi el pe la patru, fiindcă voia să tundă 
iarba din fața casei înainte să se aşeze la masa de cină. 

— De ce aici? - a întrebat Matt. Ce-i aşa de mare lucru cu 
ea, dom! sergent? 

Tony i-a întrebat pe Matt şi Phil dacă ştiu despre Uriaşul 
din Cardiff. Au spus că nu ştiu, aşa că Tony le-a spus 
povestea. Uriaşul fusese „descoperit” în nordul statului New 
York, în Valea Onondaga. Se presupunea că e cadavrul 
fosilizat al unui umanoid gigantic, ceva poate dintr-o altă 
lume sau veriga lipsă dintre om şi maimuţă. S-a dovedit că nu 
e altceva decât o farsă pusă la cale de un producător de 
trabucuri din Binghamton, pe nume George Hull. 

— Dar înainte să iasă Huli la iveală, a spus Tony, aproape 
toată lumea din lumea largă - inclusiv P. T. Barnum - a venit 
acolo să arunce o privire. Lanurile de cereale ale fermelor din 
împrejurimi au fost făcute terci. S-au înregistrat spargeri de 
case. Un nemernic de domn Cutare instalat cu cortul în 
pădure a pornit un incendiu. Oamenii au continuat să vină 
chiar şi după ce Huli a recunoscut că a comandat cuiva din 


Chicago să i-l cioplească pe „omul pietrificat” şi că acesta i-a 
fost trimis în nordul statului New York cu un tren al 
companiei Railway Express. Refuzau să creadă că Uriaşul nu 
era adevărat. Aţi auzit zicala „În fiecare minut se naşte câte- 
un fraier”? A fost inventată în 1869, făcând trimitere la 
Uriaşul din Cardiff. 

— Ce vrei să spui? - a întrebat Phil. 

Tony i-a oferit o privire nerăbdătoare. 

— Ce vreau să spun? Vreau să spun că nu-mi trebuie nici 
un Afurisit de Uriaş din Cardiff cât sunt la cârmă. Dacă pot 
face să nu-l am, nu-l vreau. Şi, în privinţa asta, nu-mi trebuie 
nici măcar blestematul de Buick din Turin. 

Ducându-se înapoi spre cazarmă, li s-a alăturat Huddie 
Royer (cu Domnul Dillon la picior, mergând acum la fel de 
cuminte ca şi-un pudel la expoziția canină). A prins propoziția 
cu Buick-ul din Turin şi a chicotit. Tony i-a aruncat o privire 
aspră. 

— Nu-i nici un Uriaş din Cardiff în vestul Pennsylvaniei; 
ascultați, băieți, ce vă zic şi dați vorba mai departe. Fiindcă o 
să facem totul de la om la om, prin vorbe - n-o să lipesc nici un 
bilețel pe afişier. Ştiu c-o să se nască nişte bârfe, dar o să 
moară cu vremea. N-o să permit ca o duzină de ferme amish 
să fie călcate în picioare de venetici cu pitici la mansardă chiar 
în toiul anotimpului de creştere, aţi înțeles? 

Înţeleseseră. 

Până la şapte seara, lucrurile se întorseseră la un fel de 
normalitate. Sandy Dearborn aflase singur asta, fiindcă se 
întorsese după cină să arunce şi el o a doua privire maşinii. A 
găsit doar trei ofițeri - doi ieşiţi din tură şi unul în uniformă - 
care se plimbau în jurul Buick-ului. Buck Flanders, unul 
dintre cei doi ieşiţi din tură, făcea poze cu aparatul său Kodak. 
Asta l-a făcut pe Sandy să se simtă puţin neliniştit, însă ce 
avea să apară în ele? Un Buick, atâta tot, unul încă nu destul 
de vechi să fie considerat oficial o antichitate. 

S-a lăsat în mâini şi genunchi şi s-a uitat sub maşină, 
folosind o lanternă uitată în apropiere (de cineva care o 
folosise, probabil, exact în acelaşi scop). S-a holbat bine la 


sistemul de evacuare a gazelor. Lui i se părea că seamănă cu 
sticla Pyrex. S-a aplecat prin geamul şoferului pentru o vreme 
(nici un murmur, nici o undă de răceală), apoi s-a întors la 
cazarmă să piardă vremea cu Brian Cole, care ocupa în 
schimbul acela locul de sergent-şef. Au început amândoi să 
discute despre Buick, au trecut apoi la familiile lor şi tocmai 
începuseră cu baseball-ul, când Orville Garrett şi-a vârât 
capul în cadrul uşii. 

— L-aţi văzut careva pe Ennis? Îl caută Balauru' la telefon 
şi nu pare deloc fericită doamna. 

Balaurul era Edith Hyams, surora lui Ennis. Era cu opt sau 
nouă ani mai mare ca Ennis, o domnişoară văduvă cu 
vechime. Erau voci în Detaşamentul D care credeau că-şi 
omorâse soțul, că-l trimisese pur şi simplu în mormânt cu 
cicălelile ei. „Ce-are ea-n gură nu-i limbă, îi un cuţit Ginsu, a 
remarcat odată Dicky-Duck Eliot. Curt, care se întâlnea cu 
domnişoara mai des ca şi ceilalți ofițeri (de obicei, Ennis era 
partenerul lui; se înțelegeau bine în pofida diferenței de 
vârstă), era de părere că Edith era motivul pentru care ofițerul 
Rafferty nu se însurase niciodată. „Cred că, în adâncul ființei 
lui, se teme că toate sunt ca ea”, i-a spus el cândva lui Sandy. 

Niciodată nu-i o idee bună să te întorci la serviciu după ce 
ai ieşit din tură, şi-a spus Sandy după ce a petrecut zece 
minute lungi la telefon cu Balaurul. Unde-i, mi-a promis că se 
întoarce cel târziu până la şase treizeci, am luat carnea de 
friptură pe care-o voia de la Pepper's, optzeci şi nouă de cenți 
poundul, acuma-i tare ca şi-o cizmă veche, neagră ca apa după 
spălat (numai că, desigur, ce-a spus doamna a fost apa după 
spălat), spune-mi chiar acu, Sandy, dacă-i la The Country Way 
sau la The Tap, ca să-l sun şi să-i spun v-o două. L-a mai 
informat pe Sandy şi că i s-au terminat pastilele de hidratare 
şi că Ennis trebuia să-i aducă o cutie nouă. Aşa că unde 
dracu' stă? Face ore suplimentare? N-ar fi nici o problemă cu 
asta, a adăugat ea, Dumnezeu ştie că le-ar prinde bine banii, 
numai c-ar fi trebuit să dea un telefon. Sau bea pe undeva? 
Chiar dacă n-a ajuns s-o spună cu voce tare, Sandy îşi dădea 
seama că Balaurul pe asta-şi punea toţi banii. 


Sandy şedea la biroul dispecerului cu o mână aşezată peste 
ochi, încercând să strecoare şi el câte-un cuvânt, când a 
apărut Curtis Wilcox îmbrăcat în civil şi arborând un aer 
sportiv din cap până-n picioare. Asemenea lui Sandy, şi el 
venise să mai arunce o privire Roadmaster-ului. 

— Aşteaptă, Edith, aşteaptă numai o secundă, a spus 
Sandy şi şi-a lipit receptorul de piept. Dă-mi o mână de ajutor, 
băiete. Ştii cumva unde s-a dus Ennis când a plecat de-aici? 

— A plecat? 

— Mda, da' se pare că n-a mers acasă. 

Sandy a arătat către receptor, pe care încă-l ţinea lipit de 
piept. 

— Îl caută soră-sa la telefon. 

— Dac-a plecat, cum de încă-i aici maşina lui? - a întrebat 
Curt. 

Sandy s-a uitat la el. Curtis a întors privirea. Şi apoi, fără 
să rostească vreun cuvânt, amândoi au tras ca Jack şi Jill 
aceeaşi concluzie. 


Sandy a expediat-o pe Edith - i-a spus c-o sună mai târziu 
sau că-l pune pe Ennis s-o sune, dacă era pe-acolo. O dată 
asta rezolvată, Sandy a ieşit în spate însoțit de Curt. 

Nu aveai cum să confunzi maşina lui Ennis cu o alta, acel 
Gremlin de la American Motors pe seama căruia făceau cu 
toții glume. Nu se afla departe de plugul pe care Johnny 
Parker îl scosese - din Magazia B pentru a face loc Buick-ului. 
Umbrele maşinii şi-ale plugului se alungeau mult în lumina 
din ce în ce mai slabă a acelei seri de vară, imprimate pe 
pământ aidoma unor tatuaje. 

S-au uitat în interiorul Gremlin-ului şi n-au văzut decât 
obişnuitele mizerii: ambalaje de hamburgeri, doze de suc, cutii 
de Tiparillo, vreo două hărți, o cămaşă de rezervă pentru 
uniformă atârnată de mânerul din spate, un manual al 
infracțiunilor pe bordul prăfuit, câteva unelte de pescuit. 
După goliciunea sterilă a Buick-ului, harababura asta lor li se 
părea mai degrabă confortabilă. Să-l vadă pe Ennis în spatele 
volanului, sforăind cu vechea lui şapcă purtând emblema 


echipei Pirates înclinată peste ochi ar fi fost chiar mai 
confortabil, dar nu era nici urmă de el. 

Curt s-a întors pe călcâie şi a pornit înapoi spre clădirea 
cazărmii. Sandy a trebuit să grăbească pasul pentru a-l putea 
prinde din urmă şi să-l apuce de braț. 

— Unde crezi că mergi? - l-a întrebat. 

— Să-l sun pe Tony. 

— Nu încă, a spus Sandy. Lasă-l să cineze în pace. Îl sunăm 
mai târziu, dacă trebuie. Sper din tot sufletul să nu 
trebuiască. 


Înainte să verifice altceva, chiar şi camera de odihnă de la 
etaj, Curt şi Sandy au verificat Magazia B. S-au plimbat în 
jurul maşinii, s-au uitat înăuntrul maşinii, s-au uitat 
dedesubtul maşinii. În nici unul dintre locurile astea nu era 
vreo urmă de Ennis - cel puţin din câte au putut vedea cei. 
Desigur, să caute semne înăuntrul şi în jurul Buick-ului în 
seara aceea era ca şi cum ai căuta urmele unui cal anume 
după ce-a trecut pe acolo o herghelie întreagă. Nu era nici o 
urmă de Ennis în special, dar... 

— E frig aici, sau mi se pare mie? - a întrebat Curt. 

Erau aproape gata să se întoarcă la cazarmă. 

Curt stătuse în genunchi cu capul înclinat, aruncând o 
ultimă privire sub maşină. Acum se ridică în picioare şi se 
scutură pe genunchi. 

— Adică, ştiu că nu-i frig de să-ţi îngheţe oasele sau ceva, 
da-i mai frig de cum ar trebui, nu crezi? 

Lui Sandy îi era de fapt prea cald - îi curgea transpiraţia pe 
față -, dar asta era posibil să fie din cauza agitaţiei şi nu a 
temperaturii din magazie. Credea că răceala pe care o simţea 
Curt e doar o rămăşiţă a ceea ce simțise, sau crezuse că 
simțise, pe când se afla la benzinăria Jenny. Curt i-a citit cu 
uşurinţă gândul ăsta pe față. 

— Poate că-i frig. Poate că doar mie mi-e frig. Futu-i, nici 
măcar eu nu-mi dau seama. Hai să verificăm în cazarmă. 
Poate că moțăie în magazia din beci. N-ar fi prima oară. 


Cei doi nu intraseră în Magazia B prin nici una dintre uşile 
rulante, cu deschidere mecanică, ci printr-o uşă simplă cu 
clanță, dispusă lateral. Curt, în loc să iasă prin ea, s-a oprit în 
cadrul ei, uitându-se în spate peste umăr la Buick. 

Privirea pe care o aruncă de acolo de unde se afla, lângă 
peretele pe care atârnau ciocane, cleşti, greble, lopeţi şi un 
țăruş de dat găuri în pământ (cele două litere AA roşii de pe 
mâner nu erau un acronim pentru Alcoolicii Anonimi, ci 
pentru Arky Arkanian) era una de mânie. Aproape otrăvită. 

— Nu mi s-a părut doar mie, a spus, mai mult sieşi decât 
lui Sandy. A fost frig. Acum nu mai e, dar a fost. 

Sandy n-a spus nimic. 

— Să-ţi zic un lucru, a vorbit Curt. Dacă blestemăţia aia de 
maşină o să mai stea aici mult timp, cumpăr un termometru 
să-l atârnăm de grindă. Îl plătesc din buzunarul meu dacă 
trebuie. Ia uită-te! 

A lăsat cineva portbagajul deschis. Mă-ntreb cine... 

S-a oprit. Ochii li s-au întâlnit, şi între ei a apărut pentru 
scurtă vreme un singur gând: Ce mai poliţişti de elită suntem 
şi noi. 

Se uitaseră înăuntrul Buick-ului, se uitaseră şi dedesubt, 
dar ignoraseră tocmai locul acela care era - conform filmelor, 
cel puţin - locul preferat de criminalii ageamii şi profesionişti 
deopotrivă pentru depozitarea temporară a cadavrelor. 

Au mers amândoi până lângă Buick şi s-au oprit lângă 
puntea din spate, uitându-se atenţi la dunga de întuneric de 
acolo unde era întredeschis portbagajul. 

— Fă-o tu, Sandy, a spus Curt. 

A vorbit pe o voce joasă, cu puţin mai mult de-o şoaptă. 

Sandy nu voia s-o facă, dar şi-a spus că trebuie - Curt era, 
la urma urmei, doar un începător. A inspirat profund şi a 
ridicat capacul portbagajului. S-a deschis mai repede decât se 
aşteptase. S-a auzit un clanc atunci când a ajuns la capătul 
aperturii, destul de puternic să-i facă pe amândoi să tresară. 
Curt l-a apucat pe Sandy cu o mână; avea degetele atât de 
reci, că Sandy aproape a strigat. 


Mintea e-o maşinărie puternică, în care deseori nu te poţi 
încrede. Sandy era atât de sigur că-l vor descoperi pe Ennis 
Rafferty în portbagajul Buick-ului, că, preţ de-o clipă, chiar a 
văzut cadavrul: o siluetă adunată în poziție fetală îmbrăcată 
în jeanşi şi o cămaşă albă, semănând cu ceea ce un lichidator 
al Mafiei ar lăsa în portbagajul unui Lincoln furat. 

Însă cei doi ofițeri de poliție au văzut doar nişte umbre 
suprapuse. Portbagajul Buick-ului era gol. Nu era altceva 
înăuntru decât covoraşul maro pe care nu se afla nici o 
unealtă şi nici măcar o pată de ulei. Au stat în tăcere preţ de-o 
clipă sau două, apoi Curt a scos un sunet cu răsuflarea 
tăiată, fie un chicot, fie un sforăit de exasperare. 

— Haide, a spus. Să ieşim de-aici. Şi-nchide bine 
portbagajul ăla de data asta. Era să mă sperie de moarte. 

— Şi pe mine, a spus Sandy, şi-a trântit cu forță capacul 
portbagajului. L-a urmat pe Sandy spre uşa din spatele 
zidului cu panoplia de unelte. Curtis se uita iarăşi în urmă. 

— E-o adevărată drăcovenie chestia aia, a spus el încet. 

— Da, a fost de acord Sandy. 

— E dată naibii, nu crezi? 

— Cred, bibane, chiar cred, dar partenerul tău nu-i în ea. Şi 
nici pe-aici prin preajmă. Atâta măcar e sigur. 

Pe Curt nu l-a deranjat cuvântul biban. Zilele lui de bibănie 
erau aproape gata şi ştiau amândoi asta. Încă se mai uita la 
maşină, atât de lucioasă şi de rece şi de prezentă. Îşi ţinea 
ochii îngustaţi, arătând doar două linii subțiri de albastru. 

— Aproape că parcă ne vorbeşte. Adică, sunt sigur că-i doar 
închipuirea mea... 

— Ne îngână, asta face. 

— ... da' aproape c-o aud. Tot bombăne-bombăne-bombăne. 

— Termină înainte să-mi dai fiori. 

— Adică nu-i simţi deja? 

Sandy a ales să nu răspundă la asta. 

— Hai să plecăm, vrei? 

Au plecat, Curt aruncând o ultimă privire în urmă înainte 
să închidă uşa. 


Au verificat amândoi la etaj, în cazarmă, unde se afla o 
cameră de recreere şi, în spatele unei perdele albastre, simple, 
un dormitor ca de cămin în care se aflau patru paturi de 
campanie. Andy Colucci se uita la televizor la un serial de 
comedie şi doi ofițeri din schimbul de noapte sforăiau; Sandy 
le auzea sforăiturile. A tras perdeaua să verifice. Erau doi, da, 
unul scoțând pe nas un fărr-fârr - politicos - şi celălalt scoțând 
pe gura deschisă un hărr-hârr-hârr - mare şi grosolan. Nici 
unul nu era Ennis. Oricum, nu se aşteptaseră să dea acolo 
peste el; când moţăia Ennis, o făcea cel mai adesea în magazia 
din pivniţă, tolănit într-un vechi scaun rotitor, frate bun cu 
biroul metalic din perioada celui de-al doilea război mondial de 
acolo, radioul bătrân şi zgâriat de pe raft cântând încet 
muzica unei formaţii de dans. Nu era în camera depozitului în 
seara aceea. Radioul era închis şi scaunul rotativ cu pernă pe 
şezut era liber. Nu era nici în vreunul din locaşele pentru 
depozitare, slab luminate şi aproape la fel de înfiorătoare 
precum celulele dintr-o carceră subterană. 

În clădire se găseau în total patru toalete, dacă puneai la 
socoteală şi modelul din oţel inoxidabil fără capac din Colţul 
Băieţilor Răi. Ennis nu se ascundea în nici una dintre cele cu 
uşă. Şi nici în chicinetă, nici în dispecerat, nici în biroul 
sergentului-şef, care era pentru moment gol, cu uşile deschise 
şi becurile stinse. 

Pe atunci, lui Sandy şi Curt li se alăturase şi Huddie Royer. 
Orville Garrett plecase acasă (temându-se probabil să nu 
apară surora lui Ennis în carne şi oase), şi-l lăsase pe Domnul 
Dillon în grija lui Huddie, aşa că era şi câinele cu el. Curt i-a 
explicat ce făceau şi de ce. Huddie a priceput imediat despre ce 
era vorba. Avea o față mare, de fermier muncit, însă nu era 
nici pe departe prost. L-a dus pe Domnul D la dulăpiorul lui 
Ennis şi l-a lăsat să miroasă înăuntru, ceea ce câinele a făcut 
cu mare interes. În acel moment, li s-au alăturat Andy Colucci 
şi doi ofițeri ieşiţi din tură care veniseră să arunce pe furiş o 
privire Buick-ului. Au ieşit afară, s-au împărțit în două 
grupuri, şi-au dat ocol clădirii pe direcții diferite, strigând 


numele lui Ennis. Încă era destulă lumină pe cer, dar începuse 
să se înroşească. 

Curt, Huddie, Domnul D şi Sandy făceau parte dintr-un 
grup. Domnul Dillon mergea încet, mirosind totul, dar singura 
dată când chiar a muşinat ceva şi s-a întors, mirosul pe care l- 
a prins l-a dus aţă la Gremlin-ul lui Ennis. Nu era nimic 
acolo. 

La început, li s-a părut aiurea să strige numele lui Ennis, 
dar, pe când au renunțat şi s-au întors înapoi în cazarmă, nu 
li se mai părea deloc aşa. Asta era partea înfricoşătoare: cât de 
repede a încetat să li se mai pară prostesc să-l strige şi cât de 
repede a început să li se pară un lucru serios. 

— Să-l ducem pe Domnul D în magazie şi să vedem ce 
miroase acolo, a propus Curt. 

— Nici gând, a spus Huddie. Nu-i place maşina aia. 

— Haide, omule, Ennie-i partenerul meu. Pe de altă parte, 
poate că bătrânu' D are acum alte sentimente pentru maşina 
aia. 

Dar bătrânu' D avea exact aceleaşi sentimente. N-a avut 
nimic în fața magaziei, de fapt a început chiar şi să tragă de 
lesă când ofițerii s-au apropiat de uşa laterală. Îşi ţinea capul 
jos, aproape frecând cu nasul de macadam. A părut şi mai 
interesat atunci când chiar au ajuns la uşă. Bărbaţii nu 
aveau absolut nici o îndoială că prinsese mirosul lui Ennis, 
limpede şi puternic. 

Apoi, Curtis a deschis uşa şi Domnul Dillon a uitat complet 
de ceea ce-o fi mirosit înainte. A început imediat să urle şi s-a 
lăsat iarăşi pe picioarele din spate, ca şi când l-ar fi prins nişte 
crampe cumplite. Blana i s-a zbârlit ca penele unui păun şi-a 
stropit cu urină pragul uşii şi podeaua de ciment a magaziei. 
O clipă mai târziu, smucea lesa pe care o ţinea Huddie, 
continuând să urle, continuând să încerce într-un fel 
nebunesc şi şovăielnic să intre înăuntru. Ura şi se temea de 
maşină, asta se citea în fiecare mişcare a corpului său - şi în 
ochii lui sălbatici -, dar tot încerca să sară asupra ei. 

— Ăă, las-o baltă! Scoate-l de-aici! a strigat Curt. 


Până atunci se stăpânise foarte bine, dar fusese o zi lungă şi 
stresantă pentru el şi ajungea în sfârşit la limita rezistentei. 

— Nu-i vina lui, a spus Huddie şi, înainte să mai spună 
ceva, Domnul Dillon şi-a ridicat botul şi-a urlat iarăşi... 
numai că lui Sandy i s-a părut că e mai mult un țipăt decât 
un urlet. A mai făcut un pas şovăitor, împiedicat, în față, 
făcând braţul lui Huddie să se întindă precum un steag 
umflat de-un vânt puternic. Acum era înăuntru, urlând şi 
scâncind, opintindu-se să înainteze şi urinând peste tot ca un 
puişor. Urinând de groază. 

— Ştiu că nu-i! - a spus Curt. Ai avut de la început 
dreptate, o să-ți dau scuzele şi-n scris dacă vrei, da' scoate-l 
dracului de-aici! 

Huddie a încercat să-l tragă de lesă pe Domnul D, dar era 
un câine mare, de vreo nouăzeci de pfunzi, şi se mai şi opunea. 
A trebuit să tragă şi Curt ca să-l convingă pe câine să meargă 
în direcţia bună. Într-un sfârşit, l-au tras afară pe uşa 
laterală, în tot acest timp D împotrivindu-se şi urlând şi 
muşcând aerul între dinţi. Era ca şi când am fi tras de-un sac 
plin cu dihori, avea să spună Sandy mai târziu. 

Când au reuşit într-un sfârşit să scoată câinele afară, 
Curtis a trântit uşa. În secunda aceea, Domnul Dillon s-a 
relaxat şi a încetat să se mai împotrivească. A fost ca şi când i- 
ar fi răsucit cineva un buton din minte. A continuat să stea pe 
rână un minut sau două, recăpătându-şi răsuflarea, apoi a 
sărit în picioare. Le-a oferit poliţiştilor o privire uluită, care 
părea că spune: „Ce s-a-ntâmplat, băieți? N-aveam nici pe 
naiba, şi-apoi parc-aş fi leşinat.” 

— Măiculiţa... mea... futu-i, a spus Huddie pe-o voce joasă. 

— Du-l înapoi în cazarmă, a zis Curt. Am greşit cerându-ţi 
să-l laşi înăuntru, da-s al naibii de îngrijorat pentru Ennis. 

Huddie a dus câinele înapoi în cazarmă, Domnul D fiind 
iarăşi liniştit ca o piftie înghețată, oprindu-se doar să muşine 
pantofii ofițerilor care ajutaseră la cercetarea perimetrului. 
Acestora li se alăturaseră alții care-l auziseră pe Domnul D 
făcând tărăboi şi veniseră să vadă despre ce era vorba. 


— Mergeţi înăuntru, băieţi, a spus Sandy, apoi a adăugat 
ceea ce le spunea curioşilor care se adunau întotdeauna la 
locul accidentelor: „Spectacolul s-a încheiat.” 

Au mers înăuntru. Curt şi Sandy i-au urmărit din priviri, 
stând acolo lângă uşa închisă a magaziei. După o vreme, 
Huddie s-a întors fără Domnul D. Sandy l-a privit pe Curt 
cum întinde mâna către clanţă şi a simţit o urmă de teamă şi 
tensiune ridicându-i-se ca un val în cap. Era pentru prima 
dată când Magazia B îl făcea să simtă asta, însă nu şi ultima, 
în cei douăzeci de ani bătuți pe muchie care i-au urmat acelei 
zile, avea să intre de zeci de ori în Magazia B, însă niciodată 
fără să simtă că-l năpădeşte acel val mental întunecat, 
niciodată fără să aibă intuiţia unor orori şi abominații 
aproape văzute cu colțul ochiului. 

Nu că ar fi trecut neobservate toate ororile. La urma urmei, 
au văzut destule. 


Au intrat toţi trei înăuntru, pantofii bocănindu-le pe 
cimentul murdar. Sandy a apăsat comutatoarele de lumină de 
lângă uşă şi, în strălucirea becurilor fără abajur, Buick-ul li s- 
a părut că seamănă cu o ustensilă rămasă singură într-un 
garaj gol, sau cu un exponat de artă dintr-o galerie decorată 
pentru expoziție sub forma unui garaj. Cum să-i spui unui 
astfel de lucru? - s-a întrebat Sandy. Dintr-un Buick 8 i-a 
trecut lui prin minte, probabil fiindcă exista un cântec de-al 
lui Bob Dylan cu un titlu asemănător. Cum stăteau acolo, în 
mintea lui a auzit refrenul, părând să amplifice sentimentul 
acela de teamă: Păi, dacă la pământ eu o să cad lat, ştii bine 
că ea o să-mi pună pătura pe pat. 

Stătea acolo, cu farurile lui de Buick holbate şi cu grilajul 
lui de Buick rânjit. Stătea acolo pe cauciucurile lui grase şi 
luxoase, albe pe laturi, şi înăuntru se afla un bord plin de-o 
mulțime de butoane false şi-un volan destul de mare să 
cârmească până şi o corabie de pirați. Înăuntru se afla ceva 
care-l făcea pe câinele cazărmii să urle de groază şi, în acelaşi 
timp, să sară în faţă ca sub atracţia unui magnetism extatic. 
Dacă fusese frig acolo înăuntru înainte, acum nu mai era; 


Sandy vedea transpiraţia sclipind pe fețele celorlalți doi 
bărbați şi o simțea pe cea de pe fața lui. 

Huddie a fost cel care, în cele din urmă, a spus-o cu voce 
tare, iar Sandy s-a bucurat pentru asta. Ştia şi el, îl simțea, 
dar n-ar fi putut niciodată pune în cuvinte gândul acela; era 
prea ieşit din comun. 

— Porcăria aia l-a-nghiţit, a spus Huddie cu o siguranță 
categorică. Nu ştiu cum se poate aşa ceva, da' cred c-a venit 
aici singur să mai arunce o privire şi maşina... cumva... pur şi 
simplu... la-nghiţit. 

Curt a spus: 

— Se uită la noi. Simţiţi şi voi asta? 

Sandy s-a uitat la ochii de sticlă ai farurilor. La gura cu 
colțurile lăsate, rânjită, plină de dinţi din crom. La liniile 
decorative de pe laturi, care aproape că puteau fi luate drept 
două şuvițe lucioase de păr uns. Simțea ceva, sigur că da. 
Poate că nu era altceva decât groaza copilărească în fața 
necunoscutului, teroarea pe care o simt copiii când stau în 
fața caselor despre care inimile le spun că sunt bântuite. Sau 
poate că era într-adevăr ceea ce spusese Curt. Poate că se uita 
la ei. Măsura distanţa dintre ei. 

Se uitau la ea; de-abia dacă respirau. Stătea acolo, aşa cum 
avea să stea în toţii anii care urmau, în timp ce preşedinţii vor 
veni şi vor pleca, în timp ce discurile de vinilin vor fi înlocuite 
de CD-uri, în timp ce bursa de valori va urca şi doi zgârie-nori 
vor fi doborâţi, în timp ce vedetele de cinema vor trăi şi vor 
muri, iar ofițerii vor veni şi vor pleca din cazarma D. Stătea 
acolo la fel de reală ca pietrele într-un râu. Şi, într-o anumită 
măsură, cu toții au simțit ceea ce simţise Domnul Dillon: 
atracția ei. În lunile care au urmat, a devenit o privelişte 
obişnuită cea a poliţiştilor stând umăr la umăr în fața 
Magaziei B. Vor sta cu palmele lipite de tâmple pentru a 
împiedica lumina să se reflecte, uitându-se cu atenție prin 
geamurile care împânzeau uşa din față, mare ca de garaj. Se 
uitau aşa cum se uită de pe trotuar şeful de echipă la clădirea 
în construcție. Uneori intrau şi înăuntru, dar totuşi, niciodată 
singuri; când venea vorba de Magazia B, amiciţia era la mare 


preț şi întotdeauna păreau mai tineri atunci, asemenea unor 
copii care se furişează în cimitirul din localitate pentru a-şi 
dovedi curajul. 

Curt şi-a dres vocea. Sunetul i-a făcut pe ceilalți să tresară, 
apoi au râs cu nervozitate. 

— Haideţi să mergem înăuntru şi să-l sunăm pe dom' 
sergent, a spus el, şi de data asta. 


ACUM: SANDY 


— ... şi de data aia n-am zis nimic. Am mers în cazarmă ca 
un băiat cuminte. 

Gâtul îmi era uscat ca iasca. M-am uitat la ceasul de la 
mână şi n-am fost deloc surprins să văd că trecuse mai bine 
de o oră. Ei bine, n-avea nimic; ieşisem din tură. Cerul era mai 
întunecat ca niciodată, însă bolborositul slab al tunetului se 
mutase mai la sud de noi. 

— Zilele bune de demult, a spus cineva, părând trist şi 
amuzat în acelaşi timp - asta-i o şmecherie pe care numai 
evreii şi irlandezii par s-o poată face cu grație. Credeam să 
suntem nemuritori, nu-i aşa? 

M-am uitat înjur şi l-am văzut pe Huddie Royer, îmbrăcat 
acum în civil, şezând la stânga lui Ned. Nu ştiu când ni s-a 
alăturat. Avea aceeaşi față cinstită de fermier muncit pe care o 
arborase prin lume în '79, numai că acum ridurile îi puneau 
buzele în paranteze, părul îi era aproape complet încărunțţit şi 
chelia îi avansase către creştetul capului, scoțând la iveală o 
frunte lată şi luminoasă. Avea, am estimat, cam aceeaşi 
vârstă pe care o avusese Ennis atunci când dispăruse precum 
judecătorul Crater?. Planurile lui Huddie pentru pensie erau 
de a-şi cumpăra o rulotă Winnebago şi de a-şi vizita copiii şi 
nepoții. Avea din-ăştia peste tot, din câte reuşisem eu să-mi 
dau seama, inclusiv în provincia Manitoba. Dacă-l întrebai - şi 
chiar dacă nu - îți arăta o hartă a Statelor Unite conținând, 
marcate în roşu, toate rutele pe care voia el să meargă. 

— Mda, am spus. Aşa credeam. Când ai venit, Huddie? 


— O, treceam doar pe aici şi v-am auzit discutând despre 
Domnul Dillon. A fost un căţel de milioane, nu-i aşa? V- 
amintiți cum se rostogolea pe spate dacă-i spunea cineva: 
„Eşti arestat”? 

— Mda, am spus şi am zâmbit unul către celălalt, aşa cum 
fac bărbaţii când vorbesc despre dragoste sau istorie. 

— Ce s-a întâmplat cu el? - a întrebat Ned. 

— A dat colțu', a spus Huddie. Eddie Jacubois şi cu mine |- 
am îngropat acolo. - A arătat cu degetul spre terenul acoperit 
cu arbuşti pitici care alcătuia panta unui deal la nord de 
cazarmă. - Tre' să fi fost cu cinşpe ani în urmă. Nu-i aşa, 
Sandy? 

Am încuviințat din cap. Erau de fapt paişpe ani, aproape 
încheiați. 

— Cre' c-a fost bătrân, nu? - a întrebat Ned. Phil Candleton 
a spus: 

— Era pe-aproape, da, dar... 

— A fost otrăvit, a spus Huddie pe o voce hârşâită de furie şi 
apoi a tăcut. 

— Dacă vrei să auzi restul poveştii... am început. 

— Vreau, a răspuns Ned imediat. 

— ... atunci tre' să-mi ung gâtlejul. 

Am dat să mă ridic tocmai atunci când Shirley a ieşit cu o 
tavă în mâini. Pe ea se afla un platou cu sandvişuri groase - 
şuncă şi brânză, friptură de vacă, pui - şi-o carafă mare de 
ceai cu gheață Red Zinger. 

— Aşează-te la loc, Sandy, a spus. M-am ocupat eu de asta. 

— Ce, ştii cumva să citeşti gândurile? 

Când a aşezat tava pe bancă, a zâmbit. 

— Mnu. Dar ştiu că bărbaților li se face sete când discută şi 
că bărbaților le e-ntotdeauna foame. Până şi doamnelor li se 
face foame şi sete din când în când, dacă-ţi vine să crezi. 
Mâncaţi, băieţi, şi m-aştept să topeşti două dintre sandvişurile 
astea şi tu, Ned Wilcox. Eşti al naibii de slab. 

Văzând tava aia plină, gândul mi-a zburat la Bibi Roth, 
cum discuta el cu Tony şi Ennis, în timp ce echipa lui - copiii 
lui, nu cu mult mai mari de cum era Ned acum - beau ceai cu 


gheață şi înfulecau sandvişuri pregătite în aceeaşi chicinetă, 
cu nimic altceva mai diferită acum față de atunci decât că 
gresia de pe pereţi are acum altă culoare şi că avem un cuptor 
cu microunde. Cred că şi asta e ţinută laolaltă de lanţuri. 

— Da, doamnă, bine. 

I-a oferit un zâmbet, dar mi s-a părut c-o face mai degrabă 
din datorie, decât din spontaneitate; continua să se uite la 
Magazia B. Era prins acum de vraja maşinii, aşa cum mulți 
oameni au fost prinşi de-a lungul anilor. Ca să nu mai vorbim 
şi de-un câine ascultător. Şi, în timp ce mi-am băut primul 
pahar de ceai cu gheaţă, rece şi bun cum îmi curgea pe 
gâtlejul uscat, îndulcit cu zahăr adevărat şi nu cu porcăria 
aia artificială fără gust, am avut timp să mă întreb dacă-i 
făceam vreun serviciu lui Ned Wilcox. Ori dacă va crede măcar 
restul poveştii. Era posibil să se ridice pur şi simplu în picioare 
şi să plece țeapăn şi mânios, crezând că mi-am bătut joc de el 
şi de durerea lui. Era posibil. Huddie, Arky şi Phil mi-ar fi 
susținut povestea - la fel şi Shirley, dacă tot veni vorba. Ea n-a 
fost pe aici când a venit Buick-ul, dar a văzut destule - şi a 
făcut destule - de când a preluat funcția de dispecer la mijlocul 
anilor optzeci. Era posibil, însă, ca puştiul tot să nu mă 
creadă. Era o poveste al naibii de greu de înghiţit. Prea târziu, 
totuşi, să dau în spate acum. 

— Ce s-a-ntâmplat în privința ofițerului Rafferty? - a 
întrebat Ned. 

— Nimic, a spus Huddie. Nu i-au pus nici măcar mutra pe 
cutiile cu lapte. 

Ned s-a uitat nesigur la el, neştiind dacă Huddie glumea 
sau nu. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, a repetat Huddie, de data asta 
mai încet. Asta-i partea rea a unei dispariţii, fiule. Ce-a păţit 
taică-tău a fost îngrozitor şi n-o să-ncerc să te conving de 
altceva. Da' cel puţin tu Ştii. E ceva şi asta, nu? Ai un loc unde 
te poţi duce să-i faci o vizită, ai unde să-i pui flori. Sau unde 
să-i duci scrisoarea de accept la colegiu. 

— Despre ce vorbeşti nu-i decât un mormânt, a spus Ned. A 
vorbit cu o răbdare ciudată, care pe mine m-a neliniştit. - E-o 


bucată de pământ şi e-o cutie sub ea, şi-n cutie e ceva 
îmbrăcat în uniforma tatei, da' nu-i tata. 

— Da' tu ştii ce i s-a întâmplat, a insistat Huddie. 

Cu Ennis... 

Şi-a depărtat braţele cu palmele în jos, apoi le-a răsucit ca 
un magician la sfârşitul unui truc reuşit. 

Arky intrase înăuntru probabil pentru a se uşura. Acum a 
revenit şi s-a aşezat jos. 

— Totu-i bine? - am întrebat. 

— Păi, da şi nu, dom' sergent. Steff mi-a zis să vă zic că iar 
aude bârâiturile alea la staţie, alea scurte. Ştii ce zic. Şi DSS- 
u' îi mort. La televizor nu-i decât semnu' ăla care zice 
„aşteptaţi căutăm rețeaua”. 

Steff era Stephanie Colucci, înlocuitoarea la dispecerat 
pentru schimbul doi şi nepoata bătrânului Andy Colucci. DSS 
era micuța noastră antenă parabolică, pe care am plătit-o din 
propriile noastre buzunare, ca şi aparatele de exerciţii din 
colțul de la etaj (cu un an sau doi în urmă, cineva lipise un 
poster pe perete lângă gantere, înfățişând nişte motociclişti 
musculoşi şi pletoşi făcând exerciții de forță în curtea 
închisorii din Shabene — „nu-şi iau nici o zi liberă”, era 
poanta de dedesubt). 

Arky şi cu mine am schimbat o privire, apoi ne-am uitat 
către Magazia B. Dacă n-o luase încă razna cuptorul cu 
microunde din chicinetă, curând avea s-o ia. Era posibil să 
pierdem şi curentul şi semnalul telefonic, deşi trecuse o bună 
bucată de vreme de când se mai întâmplase asta. 

— Am făcut o colectă pentru curva aia nenorocită cu care 
era însurat, a spus Huddie. A fost un gest mare din partea 
Detaşamentului D, aşa-l văd eu. 

— Am crezut c-am făcut-o să-i închidem gura, a spus Phil. 

— Nimic nu-i putea închide gura, a zis Huddie. Voia să-şi 
spună păsul. Toţi care-o întâlniseră ştiau asta. 

— N-a fost tocmai o colectă şi n-a fost însurat cu ea, am 
spus. Femeia aia era sora lui. Am crezut c-am fost limpede. 

— Era însurat cu ea, a insistat Huddie. Se comportau ca 
orice cuplu cu vechime, întruna pălăvrăgeau şi se îngânau, şi- 


şi ştiau toate punctele slabe. Făceau tot ce fac oamenii 
căsătoriți, mai puţin să se hâțâne, şi din câte ştiu eu... 

— Hei, hei, las-o moartă, a spus Shirley cu blândeţe. 

— Mda, a zis Huddie. Ar cam trebui. 

— Tony a trecut căciula pe la fiecare şi toți am zvârlit în ea 
cât am putut, i-am spus lui Ned. Apoi fratele lui Buck 
Flanders - e agent de bursă în Pittsburgh - a investit banii în 
numele ei. A fost ideea lui Tony să procedăm aşa, nu să-i 
punem doar cecul în mână. 

Huddie aproba din cap. 

— l-a venit la întâlnirea aia pe care a convocat-o, aia ţinută 
în camera din spate de la The Country Way. Să avem grijă de 
Balaur a fost aproape ultimul lucru de pe agenda întâlnirii. 

Huddie s-a întors direct spre Ned. 

— Ştiam deja că nimeni nu-l va găsi pe Ennis, şi că nu se va 
întâmpla ca Ennis să intre pur şi simplu într-o secție de poliție 
de undeva din Bakersfield, California, sau Nome, Alaska, 
afectat de-o amnezie căpătată în urma unei lovituri la cap. 

Dispăruse, plecase poate în acelaşi loc unde plecase tipu' cu 
haină neagră şi pălărie sau poate altundeva, dar dispăruse. 
Nu exista un cadavru, nu existau urme de violență, nici măcar 
vreo haină - Ennis dispăruse. (Huddie a râs. A fost un sunet 
supărător.) O, curva aia rea până-n măduva oaselor era atât 
de sălbatică. Sigur, a fost pe jumătate nebună încă de la 
început... 

— Mai mult de juma', a spus Arky satisfăcut şi s-a servit cu 
un sandviş cu şuncă şi brânză. Suna tot timpu”, de trei-patru 
ori pe zi, şi aproape că-l făcea pă Matt Babicki de la dispecerat 
să-şi smulgă păru' din cap. Ai putea să-i mulțămeşti Cerului 
c-o murit, Shirley. Edith Hyams! Ce mai lucrătură dă om! 

— Ea ce-a crezut că s-a întâmplat? - a întrebat Ned. 

— Cine ştie? - am spus. Poate că l-am omorât din cauza 
datoriilor de la pocher şi că l-am îngropat în pivniță. 

— Jucaţi pocher în cazarmă pe atunci? (Ned arăta fascinat 
şi îngrozit în acelaşi timp.) Juca şi tata? 

— O, te rog, am spus. Tony ar fi scalpat pe oricine ar fi prins 
jucând pocher în cazarmă, chiar şi numai pe chibrituri. Şi eu 


aş face exact la fel. Glumeam. 

— Nu suntem pompieri, băiete, a spus Huddie cu un aşa 
dispreț, că a trebuit să râd. Apoi s-a întors la subiectul de pe 
tapet: Femeia aia bătrână credea că avem vreo legătură cu 
treaba asta fiindcă ne ura. Ar fi urât pe oricine i-ar fi distras 
lui Ennis atenţia de la ea. Ura-i un cuvânt prea dur, dom! 
sergent? 

— Nu, am spus. 

Huddie s-a întors iarăşi spre Ned. 

— Noi îi ocupam timpul şi noi îi furam energia. 

Şi cred că cea mai bună parte din viaţă Ennis şi-a petrecut- 
o aici sau în maşina lui de patrulă. Ea ştia şi ura asta - 
„Meseria, meseria, meseria”, spunea ea. „Numai de asta-i 
pasă, de blestemata aia de meserie a lui.” În ce-o privea pe ea, 
noi trebuie să-i fi luat şi viața. Nu noi îi luam şi toate celelalte? 

Ned părea uluit, poate fiindcă ura față de meserie nu făcuse 
niciodată parte din viața sa de familie. Nu din câte văzuse el, 
oricum. Shirley şi-a aşezat blând mâna pe genunchiul lui. 

— Trebuia să urască pe cineva, înţelegi? Trebuia să dea 
vina pe cineva. 

Am spus: 

— Edith ne suna, Edith ne teroriza, Edith trimitea scrisori 
congresmanului ei şi Avocatului General al Statului, cerând o 
anchetă amănunţită. Cred că Tony ştia că toate astea n-au 
nici o şansă de reuşită, dar tot a ţinut să organizeze întâlnirea 
pe care am ţinut-o cu câteva nopţi mai târziu, şi tot a propus 
să avem grijă de ea. Dacă nu făceam asta, a spus el, nimeni n- 
o va face. Ennis nu lăsase mare lucru în urmă şi, fără ajutorul 
nostru, mai avea puțin şi ajungea pe drumuri. Ennis avusese 
asigurare pe viață şi putea primi şi pensie de urmaş - probabil 
optzeci la sută din salariul lui de bază -, dar nu avea să vadă 
nici un sfanț din banii ăştia o bună bucată de vreme. 
Fiindcă... 

— ... el doar dispăruse, a spus Ned. 

— Corect. Aşa că am strâns un ajutor pentru Balaur. Vreo 
două sute de dolari, nici mai mult, nici mai puţin, la care au 
contribuit până şi ofițeri precum Lawrence, Beaver şi Mercer. 


Fratele lui Buck Flanders i-a investit în acţiuni pe piața 
computerelor, care erau nou-nouţe pe atunci, şi-a ajuns să 
facă o mică avere. 

Cât despre Ennis, a-nceput să circule o poveste printre 
ofițerii de poliție din vestul Pennsylvaniei cum că ar fi fugit în 
Mexic. Mereu vorbea despre Mexic şi citea articolele din ziare 
care vorbeau despre Mexic. Foarte repede, ideea se 
transformase în cuvânt de Evanghelie: Ennis fugise de sora lui 
înainte ca ea să apuce să-l felieze cu limba aia ca un cuțit 
Ginsu pe care o avea. Chiar şi cei care ştiau adevărul - sau ar 
fi trebuit să-l ştie - au început în scurtă vreme să spună 
povestea asta, cei care se aflau în camera din spate de la The 
Country Way atunci când Tony Schoondist a spus-o clar, cu 
voce tare, că el crede că Buick-ul din Magazia B are ceva de-a 
face cu dispariţia lui Ennis. 

— S-a oprit chiar înainte să-l numească unitate de 
transport de pe Planeta X, a zis Huddie. 

— Dom! serjent a fost foarte convingător în sară aia, a spus 
Arky, semănând atât de tare la voce cu Lawrence Welk - Amu, 
uite-o aci pa draga de Alice -, că a trebuit să duc mâna la gură 
ca să-mi acopăr zâmbetul. 

— Când i-a scris congresmanului ei, cred că nu i-a spus de 
ceea ce-aveaţi voi acolo în Zona Crepusculară, nu-i aşa? -a 
întrebat Ned. 

— Cum să-i fi scris? - am întrebat. Nu ştia nimic. Ăsta a 
fost principalul motiv pentru care sergentul Schoondist a 
convocat întâlnirea aia. Ca să ne amintească mai mult ca 
orice că gura slobodă scapă că... 

— Ce-i aia? - a întrebat Ned, ridicându-se pe jumătate de pe 
bancă. 

Nici măcar nu trebuia să mă ridic de jos ca să ştiu ce vedea, 
dar sigur că m-am uitat şi eu. La fel a făcut şi Shirley, Arky şi 
Huddie. Nu puteai să nu te uiţi, nu puteai să nu fii fascinat. 
Nici unul dintre noi nu se uşurase şi nu uriaşe la Roadmaster 
cum făcuse sărmanul şi bătrânul Domn D, dar eu ţipasem de 
cel puțin două ori. O, da. Strigasem de era cât pe ce să-mi 


sară ochii din orbite. lar coşmarurile de după aia... Măiculiță, 
Doamne. 

Furtuna se îndepărtase la sud de noi, doar că într-un fel n-o 
făcuse. Într-un fel, furtuna fusese închisă înăuntru' Magaziei 
B. De la banca fumătorilor unde ne aflam noi puteam vedea 
explozii puternice şi surde de lumină declanşându-se 
înăuntru. Şirul de geamuri din uşa rulantă, negre ca smoala, 
deveneau apoi de-un albastru-albicios. Şi la fiecare fulgerare, 
ştiam bine, stația radio de la dispecerat scuipa câte o repriză 
nouă de zbârnâieli. În loc să arate 5:18 PM, ceasul de pe 
cuptorul cu microunde arăta ERROR. 

Dar, pe de-a întregul, asta nu era una dintre cele rele. 
Fulgerele de lumină lăsau în urmă imagini reziduale - pătrate 
verzui care-ţi pluteau înaintea ochilor -, dar te puteai uita. 
Primele trei sau patru ori când se întâmplase o astfel de 
furtună în pahar, era imposibil să ne uităm - ne-ar fi fript 
ochii exact acolo-n cap unde se aflau. 

— Sfinte Doamne, a şoptit Ned. 

Avea chipul lung de mirare... 

Nu, e-o exprimare prea blândă. Şocul, în după-amiaza aia 
am văzut pe chipul lui şocul. Şi nici măcar nu avea să se 
termine aici. Când i s-au limpezit puţin ochii, am văzut 
aceeaşi privire de fascinaţie pe care-o văzusem în ochii tatălui 
său. Şi în ochii lui Tony. Şi ai lui Huddie. Şi-n ai lui Matt 
Babicki şi Phil Candleton. Şi n-o simțisem oare chiar şi-n 
propriii mei ochi? Aşa arătăm, cred, cel mai adesea când 
înfruntăm necunoscutul cel mai profund şi mai veritabil - 
când observăm locul acela unde universul nostru familiar 
încetează şi unde începe adevărata întunecime. Ned s-a întors 
spre mine. 

— Sandy, lisuse Christoase, ce-i aia? Ce-i aia? 

— Dacă trebuie neapărat să-i spui cumva, spune-i 
cutremur de lumină. Unul uşor. În zilele de acum, majoritatea 
lor sunt uşoare. Vrei s-arunci o privire mai de aproape? 

Nu m-a întrebat dacă nu-i periculos, nu m-a întrebat dacă 
nu-i va exploda în față sau dacă nu-i va pârli bătrâna fabrică 
de spermă de mai jos. A spus doar: 


— Da! 

Ceea ce nu m-a surprins câtuşi de puţin. 

Ne-am apropiat, eu şi cu Ned în față, ceilalți nu foarte în 
urmă. Străfulgerările neregulate erau foarte bine vizibile în 
întunecimea sfârşitului de zi, dar se puteau vedea cu ochiul 
liber chiar şi în plină zi. Şi, când am intrat în posesia lui (dacă 
stau bine să mă gândesc, asta se întâmpla chiar pe atunci 
când uzina nucleară de la Three-Mile Island aproape c-a sărit 
în aer), mai lipsea puţin ca unul dintre spectacolele de lumini 
ale Buick Roadmaster-ului să strălucească mai tare ca 
soarele. 

— N-am nevoie de ochelari de soare? - a întrebat Ned când 
ne apropiam de uşa magaziei. 

Puteam auzi deja murmurul de dinăuntru - acelaşi 
murmur pe care-l observase tatăl lui Ned când stătuse la 
volanul supradimensionat al Buick-ului, în fața benzinăriei 
Jenny. 

— No, strânge numa' din ochi, a spus Huddie. Da' ţi-ar fi 
trebuit ochelari în '79, asta-ți pot zice sigur. 

— Ba bine că nu, a spus Arky, şi Ned îşi apropie fața de 
unul dintre geamuri, strângând din ochi şi străduindu-se să 
vadă înăuntru. 

M-am introdus şi eu lângă Ned, fascinat ca-ntotdeauna. 
Apropiaţi-vă să vedeţi crocodilul viu. 

Roadmaster-ul era complet la vedere, prelata de care se 
descotorosise cumva zăcând mototolită de partea şoferului. 
Mie mi se părea că seamănă mai mult ca niciodată cu un objet 
d'art - dinozaurul ăla autopropulsat mare şi bătrân cu liniile 
lui curbate şi cu aspectul lui de decapotabilă, cu roţile lui 
mari şi grilajul ca o gură rânjită. Bun venit, doamnelor şi 
domnilor! Bun venit la reprezentația din seara asta a 
spectacolului Dintr-un Buick 8! Doar să păstraţi o distanță 
rezonabilă, fiindcă avem de-a face cu un obiect de artă care 
muşcă. 

Stătea acolo imobil şi mort... imobil şi mort... apoi interiorul 
lui s-a umplut de-o lumină purpurie sclipitoare. Volanul 
supradimensionat şi oglinda retrovizoare au ieşit în evidență 


cu o limpezime întunecată absolută, aidoma unor obiecte la 
orizont în timpul unui foc de baraj al artileriei. Ned a icnit şi-a 
ridicat o mână ca să-şi apere fața. 

A fulgerat iar şi iar, fiecare detonare tăcută imprimându-şi 
umbrele săltărețe de-a lungul podelei din ciment şi pe peretele 
din scânduri, unde încă mai atârnau în cuie câteva unelte. 
Acum era foarte limpede murmurul. Mi-am îndreptat privirea 
spre termometrul circular care atârna de grinda de deasupra 
Buick-ului şi, când a înflorit iarăşi lumina, am reuşit să citesc 
temperatura fără nici o problemă: cincizeci şi patru de grade 
Fahrenheit. Nu cine ştie ce, dar nici de toată ruşinea. Cel mai 
adesea trebuia să-ţi faci griji atunci când temperatura cobora 
în Magazia B sub cincizeci; cincizeci şi cinci nu era deloc o 
cifră rea. Totuşi, era mai bine să jucăm fără riscuri. 
Trăseserăm câteva concluzii în privința Buick-ului de-a lungul 
anilor - stabiliserăm câteva reguli -, dar ştiam bine că nu 
trebuie să ne încredem foarte tare în ele. 

S-a mai declanşat un fulger surd şi luminos înăuntru! 
Buick-ului, apoi nu s-a mai întâmplat nimic preţ de aproape 
un minut întreg. Ned nu s-a clintit deloc. Nu-s sigur nici 
măcar că respira. 

— S-a terminat? - a întrebat într-un sfârşit. 

— Aşteaptă, am spus. 

I-am mai acordat încă două minute şi, când am văzut că tot 
nu se întâmplă nimic, am deschis gura să spun c-am putea 
acum să ne întoarcem şi să ne aşezăm, că Buick-ul şi-a 
epuizat rezerva de artificii din seara aia. Înainte să pot vorbi, 
s-a mai văzut o ultimă străfulgerare monstruoasă. Un 
tentacul ondulator de lumină, asemenea unei scântei dintr-un 
ciclotron gigantic, a țâşnit afară şi în sus de pe geamul din 
spate al Buick-ului. S-a înălțat pe o diagonală zigzagată către 
colțul din spate al magaziei, unde se afla un stativ înalt plin de 
cutii vechi, majoritatea umplute cu nimicuri mecanice. 
Acestea s-au luminat de-un galben palid, cumva 
supranatural, de parcă înăuntrul cutiilor s-ar fi aflat 
lumânări aprinse, şi nu piulițe desperecheate, bolțuri, 
şurubelnițe şi arcuri. Murmurul s-a intensificat, făcându-mi 


dinţii să clănțănească şi chiar să mi se pară că-mi vibrează 
de-a lungul punţii nasului. Apoi a încetat. La fel a făcut şi 
lumina. În ochii noştri orbiţi, interiorul magaziei arăta acum 
întunecat ca-n nucă, şi nu doar întunecos. Buick-ul era doar 
un morman cu colțuri rotunde şi licăriri furtive care marcau 
suprafețele cromate din jurul farurilor. 

Shirley a expirat într-un suspin prelung şi s-a dat cu un 
pas în spate de lângă fereastra prin care se uitase. Tremura. 
Arky şi-a petrecut un braț pe după umerii ei şi i-a oferit o 
îmbrățişare de alinare. 

Phil, care se uitase prin geamul din dreapta mea, a spus: 

— Indiferent de câte ori văd chestia asta, şefu, tot nu 
reuşesc să mă obişnuiesc cu ea. 

— Ce-i asta? - a întrebat Ned. 

Teama lui admirativă părea să-i fi şters zece sau doişpe ani 
de pe chip şi să-l fi transformat într-un copil mai mic decât 
surorile lui. 

— De ce se-ntâmplă asta? 

— Nu ştim, am spus. 

— Cine mai ştie de asta? 

— Toţi ofițerii care-au lucrat în Detaşamentul D în ultimii 
douăzeci şi ceva de ani. Ştiu şi câţiva dintre tipii de la Parcul 
Auto. Comisarul de la Drumuri Districtuale, cred... 

— Jamieson? - a spus Huddie. Mda, ştie. 

— ... ştie şi şeful poliţiei din Statler, Sid Brownell. În afară 
de ei, puţini mai ştiu. 

Acum ne îndreptam înapoi spre bancă, majoritatea dintre 
noi aprinzându-ne ţigările. Ned arăta ca şi când i-ar fi prins şi 
lui bine o ţigară. Sau ceva. O duşcă sănătoasă de whisky, 
poate. În cazarmă, lucrurile trebuia că se întorceau la normal. 
Steff Colucci trebuia să observe deja o îmbunătățire a recepției 
radio şi, curând, farfuria DSS de pe acoperiş avea să prindă 
iarăşi semnal - toate filmele, toate ştirile, plus şase posturi de 
cumpărături prin comandă telefonică. Dacă asta nu te putea 
face să uiţi de gaura din stratul de ozon, atunci, pentru 
numele lui Dumnezeu, nimic nu te putea face. 


— Cum se poate ca oamenii să nu ştie? - a întrebat Ned. 
Cum e posibil să nu se afle de ceva atât de mare? 

— Nu-i cine ştie ce mare lucru, a spus Phil. Adică, nu-i 
decât un Buick, fiule. Un Cadillac, ei bine... ăsta ar fi ceva. 

— Unele familii nu pot ţine un secret şi altele pot, am spus. 
A noastră poate. Tony Schoondist a convocat întâlnirea de la 
The Country Way, la două nopţi după ce a fost adus Buick-ul 
şi a dispărut Ennis, mai mult ca să se asigure că-l vom păstra. 
Tony ne-a vorbit despre tot soiul de lucruri în seara aia. 
Despre sora lui Ennis, desigur - cum o să avem noi grijă de ea 
şi cum ne vom comporta cu ea până ce se va linişti... 

— Dacă s-a liniştit cândva, eu nu mi-am dat seama, a spus 
Huddie. 

— ... şi despre cum să ne purtăm cu reporterii, dacă femeia 
le vindea pontul. 

Fuseseră doişpe ofițeri de poliție acolo în seara aia şi, cu 
ajutorul lui Huddie şi Phil, am reuşit să-i numesc pe toți. Ned 
nu avea cum să-i fi întâlnit pe toţi față în față, dar probabil că 
le auzise numele la masa de seară, dacă taică-său vorbea din 
când în când despre serviciu. Majoritatea ofițerilor de poliție 
fac asta. Nu despre chestiile urâte, sigur, nu în fața familiilor 
lor - despre scuipături şi înjurături şi despre accidentele 
sângeroase de pe autostradă -, da' sunt şi chestii haioase, cum 
s-a întâmplat atunci când am fost chemaţi fiindcă un puşti 
amish patina pe rotile prin suburbia Statler-ului, ţinându-se 
de coada unui cal în galop şi râzând ca un descreierat. Sau 
când a trebuit să vorbim cu tipul de pe Culverton Road care 
făcuse o sculptură din zăpadă înfățişând un bărbat şi o 
femeie, goi amândoi, stând într-o poziție explicit sexuală. Da-i 
artă! striga el întruna. Am încercat să-i explicăm că pentru 
vecini nu era artă; erau scandalizaţi. De n-ar fi venit un val de 
căldură şi o ploaie furtunoasă, probabil c-am fi ajuns cu 
treaba aia în sala de judecată. 

I-am spus lui Ned cum am tras noi mesele într-o încăpere 
pătrată, mare şi goală fără să ne spună nimeni să facem asta, 
şi cum Brian Cole şi Dicky-Duck Eliot le-a condus pe 
chelnerițe afară şi a închis uşile în urma lor. Ne-am servit 


singuri cu mâncare din recipientele cu aburi amplasate în 
partea din față a camerei. Mai târziu s-a băut bere, ofițerii 
ieşiţi din tură turnându-şi singuri în halbe şi achitând 
consumația ca de obicei, iar fumul albastru de ţigară 
ridicându-se către tavan. Peter Quinland, care era pe atunci 
proprietarul restaurantului, îl iubea pe „Preşedintele 
Consiliului de Administraţie” şi, cât am mâncat şi am băut şi 
am fumat şi am discutat, un şuvoi constant de cântece ale lui 
Frank Sinatra a curs peste noi din difuzoare: „Luck Be a 
Lady”, „Summer Wind”, „New York, New York” şi, desigur, „My 
Way”, poate cele mai aiurea cântece pop din secolul XX. Nici 
astăzi nu-l pot asculta - aşa cum, de fapt, nu pot asculta nici 
un alt cântec al lui Sinatra - fără să mă gândesc la The 
Country Way şi la Buick-ul din Magazia B. 

În privinţa şoferului lipsă al Buick-ului, trebuia să spunem 
că nu deținem nici un nume, nici o descriere şi că nu avem 
nici un motiv să credem că individul făcuse ceva împotriva 
legii. Nici o vorbă despre furtul de servicii, cu alte cuvinte. 
Întrebările referitoare la Ennis trebuiau luate în serios şi 
tratate cu sinceritate - până la un anumit punct, în orice caz. 
Da, eram cu toții încurcaţi. Da, eram cu toţii îngrijoraţi. Da, 
trimisesem comunicate de căutare şi chemare - ceea ce noi 
numeam C2. Da, era posibil ca Ennis să-şi fi făcut doar 
socotelile şi să fi mers mai departe. De fapt, eram instruiți să 
spunem, totul e posibil, iar Detaşamentul D făcea tot ce putea 
pentru a avea grijă de sora ofițerului Rafferty, o scumpă 
doamnă care era atât de profund afectată, că era în stare să 
spună orice. 

— Cât despre Buick, dacă întreabă cineva de el, spuneţi-i 
că-i luat sub sechestru, zisese Tony. Nimic altceva decât asta. 
Dacă spune vreunul dintre voi mai mult de atât, o să aflu care 
a fost şi-o să-l strivesc sub picior ca pe-o ţigară. 

S-a uitat de jur împrejur; oamenii lui s-au uitat înapoi la el 
şi nimeni n-a fost atât de prost să zâmbească. Erau în 
preajma lui dom' sergent de destulă vreme ca să ştie că, atunci 
când arăta aşa cum arăta atunci, nu glumea deloc. 


— Ne-am înţeles pe subiectul ăsta? Toată lumea a prins 
ideea? 

Un murmur general de aprobare l-a acoperit pentru o vreme 
pe preşedintele Consiliului de Administraţie, care cânta „It 
Was a Very Good Year”. Prinseserăm ideea, ba bine că nu. 


Ned a ridicat o mână şi eu m-am oprit din vorbit, lucru care 
mi-a făcut chiar plăcere. De la început nu-mi dorisem prea 
mult să retrăiesc întâlnirea aia demult încheiată. 

— Ce s-a ales de testele pe care le-a făcut tipu ăla, Bibi 
Roth? 

— Toate au fost neconcludente, am spus. Chestia aia care 
semăna cu vinilinul nu era tocmai vinilin - era pe aproape, dar 
numai atât. Mostrele de vopsea nu se potriveau cu nici o altă 
mostră pe care o avea Bibi. Lemnul era lemn. „Cel mai 
probabil stejar”, mi-a spus Bibi, da' asta a fost numai ce a vrut 
să-mi spună, indiferent cât de tare l-a presat Tony. Ceva îl 
deranja cu privire la maşina aia, dar nu voia să spună ce 
anume. 

— Poate că nu putea, a zis Shirley. Poate că nu ştia. 

Am înclinat din cap. 

— Sticla din geamuri şi din parbriz nu-i decât simplă sticlă 
securit, dar n-are un producător precis. N-a fost instalată pe 
nici una din liniile de asamblare de la Detroit, cu alte cuvinte. 

— Amprentele? 

I-am numărat pe degete. 

— Ennis. Taică-tău. Bradley Roach. Şi atât. Nici o amprentă 
a tipului în trenci negru. 

— Probabil că purta mănuşi, a spus Ned. 

— Aşa ai zice, da. Brad nu putea fi sigur, da' credea că-şi 
aminteşte să-i fi văzut mâinile tipului şi să-şi fi spus că erau 
la fel de albe ca şi fața. 

— Numai că, după o vreme, oamenii inventează uneori 
astfel de detalii, a comentat Huddie. Martorii oculari nu-s 
chiar atât de încredere pe cât ne-ar plăcea nouă să fie. 

— Ai terminat cu filozofia? - am întrebat. Huddie mi-a oferit 
o fluturare amplă din mână. 


— Continuă. 

— Bibi n-a găsit nici o urmă de sânge în maşină, dar 
mostrele de textile prelevate dinăuntru' portbagajului au scos 
la iveală urme microscopice de materie organică. Bibi n-a 
reuşit să identifice nici una şi toate - le spunea „zoaie” - s-au 
dezintegrat. Toate lamelele s-au curățat într-o săptămână. N- 
a mai rămas pe ele decât agentul colorant pe care l-a folosit. 

Huddie a ridicat mâna ca un şcolar. Am înclinat din cap 
spre el. 

— După o săptămână nu se mai vedeau locurile unde au 
cioplit tipii ăia bordul şi roata ca să ia mostre. Lemnul a 
crescut la loc aşa cum creşte coaja pe strugure. La fel şi 
materialul din portbagaj. Dacă zgâriai o apărătoare cu 
briceagul sau cu o cheie, şase sau şapte ore mai târziu, 
zgârietura dispărea. 

— Se vindecă singură? - a spus Ned. Poate face asta? 

— Da, a spus Shirley. Îşi aprinsese o altă ţigară Parliament 
şi o fuma cu pufăituri mici şi dese de agitaţie. - Taică-tău m-a 
forțat să particip odată la unul dintre experimentele lui - m-a 
pus să mânuiesc camera video. A tras o zgârietură lungă pe 
uşa şoferului, chiar sub bara cromată, şi-am lăsat aparatul să 
meargă, întorcându-ne la fiecare cinşpe minute. N-a fost ceva 
spectaculos, aşa cum vezi în filme, da' a fost destul de-al naibii 
de uimitor. Zgârietura a devenit mai superficială şi a început 
să se întunece pe la margini, de parcă se străduia să copieze 
culoarea vopselei. Şi-ntr-un sfârşit, pur şi simplu a dispărut. 
N-a mai rămas nici o urmă. 

— La fel şi cauciucurile, a spus Phil Candleton, preluând 
ştafeta. Înfigeai o şurubelniţă într-unui şi aerul începea să 
iasă vâjâind afară, aşa cum era de aşteptat. Numai că apoi 
vâjâitul se subția într-un fluierat şi, câteva secunde mai 
târziu, fluieratul se oprea. Apoi, şurubelnița cădea pe podea. 
(Phil şi-a pungit buzele şi a scos unffpp) Ca atunci când scuipi 
un sâmbure de pepene. 

— E vie? - m-a întrebat Ned. Vocea îi era atât de joasă, că 
de-abia i-am auzit-o. - Adică, dacă se poate vindeca singură... 


— Tony spunea mereu că nu e, am zis. Era foarte pornit pe 
ideea asta. „Nu-i decât un dispozitiv mecanic”, spunea el. 
„Numa! un fel de blestemat de truc magic ieftin pe care nu-l 
înțelegem.” Taică-tău credea exact contrariul şi, către sfârşit, 
era la fel de pornit cât fusese şi Tony. Dacă ar fi trăit Curtis... 

— Ce? Dacă ar fi trăit, ce? 

— Nu ştiu, am spus. 

Dintr-o dată, m-am simțit insensibil şi prost. Mai aveam o 
grămadă de povestit, dar brusc nu mai voiam să spun nimic. 
Nu mă simțeam în stare s-o fac şi inima îmi era grea din 
această perspectivă, aşa cum ţi se îngreunează de obicei când 
ai de făcut ceva absolut de trebuinţă, dar greu şi stupid - 
rădăcini de scos înainte de lăsatul soarelui, fân de adunat în 
snopi în hambar înainte de ploaia de după-amiază. 

— Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit, şi ăsta-i 
adevărul adevărat, Domnul ştie. 

Huddie mi-a venit în ajutor. 

— Taică-tău era nebun după maşina aia, Ned. Vreau să zic, 
nebun de legat. Era acolo lângă ea în fiecare minut liber, îi 
dădea târcoale, îi făcea fotografii... O atingea. Asta făcea cel 
mai des. O tot atingea şi atingea, ca pentru a se asigura că-i 
adevărată. 

— Dom! serjent făcea acelaşi lucru, a contribuit şi Arky. 

Nu tocmai, mi-am spus, dar nu am rostit cu voce tare. 
Pentru Curt fusese altfel. În cele din urmă, Buick-ul fusese al 
lui într-un fel în care nu fusese niciodată al lui Tony. lar Tony 
ştiuse asta. 

— Cum rămâne cu ofițerul Rafferty, Sandy? 

Crezi că Buick-ul...? 

— L-a înghițit, a spus Huddie. A vorbit cu o siguranţă rece. 
- Asta am crezut atunci şi asta-i ceea ce cred acum. E ceea ce- 
a crezut şi taică-tău. 

— Chiar aşa? - m-a întrebat Ned. 

— Păi, da. L-a înghițit sau l-a dus departe într-un alt loc. 

Iarăşi, imaginea unei munci prosteşti m-a năpădit - rânduri 
întregi de paturi de primenit, rafturi de farfurii de spălat, acri 
de fân de cosit şi adus acasă. 


— Ce-mi spui, a rostit Ned, e că nici unui om de ştiinţă nui 
s-a permis niciodată să studieze drăcovenia aia de când 
ofițerul Rafferty şi tata au descoperit-o? Niciodată? Nici unui 
fizician, nici unui chimist? Nimeni n-a făcut o analiză la 
spectrograf? 

— Bibi s-a întors cel puţin o dată, cred, a zis Phil, părând 
defensiv doar cât un vârf de ac. Singur, însă, fără copiii ăia cu 
care obişnuia să călătorească. EI, cu Tony şi taică-tău au dus 
acolo înăuntru o maşinărie mare... poate că era un 
spectrograf, dar nu ştiu ce-a arătat. Tu ştii, Sandy? 

Am scuturat din cap a negare. Nu avea cine altcineva să 
răspundă la întrebarea asta. Sau la o mulțime de altele. Bibi 
Roth a murit de cancer în 1998. Curtis Wilcox, care deseori 
umbla în jurul Buick-ului cu un carnețel Spiral în mână, 
notând tot felul de lucruri (şi uneori făcând schițe), a murit şi 
el. Tony Schoondist, alias bătrânu' dom sergent, era încă în 
viață, dar avea acum aproape optzeci de ani şi era pierdut în 
acel confuz purgatoriu crepuscular rezervat oamenilor cu 
boala Alzheimer. Mi-am amintit că am mers să-l vizitez, 
împreună cu Arky Arkanian, la azilul unde locuieşte. Chiar 
înainte de Crăciun se întâmpla asta. Arky şi cu mine i-am dus 
un medalion cu Sf. Cristofor, pe care-l cumpărasem din banii 
strânşi de câţiva dintre noi prin chetă. Mi s-a părut că 
bătrânu' dom' sergent avea una dintre zilele lui bune. A 
deschis pachetul fără cine ştie ce probleme şi a părut încântat 
de medalion. A desfăcut singur chiar şi clema, deşi a trebuit 
să-l ajute Arky s-o închidă la loc după ce şi l-a petrecut pe 
după cap. Când în sfârşit operaţiunea s-a încheiat, Tony s-a 
uitat îndeaproape la mine cu sprâncenele unite întruna, ochii 
lui cețoşi reflectând o parodie a vechii sale priviri 
pătrunzătoare. A fost o clipă în care chiar a părut că e el. Apoi 
i s-au umplut ochii de lacrimi şi iluzia s-a spulberat. „Cine 
sunteți voi, băieți?” - întrebase. „Aproape că-mi amintesc de 
voi.” Apoi, la fel de nepăsător ca un tip prezentând vremea: 
„Sunt în iad, să ştiţi. Asta-i iadu'.” 

— Ned, ascultă, am spus. Întâlnirea aia din The Country 
Way poate fi redusă doar la un singur lucru. Poliţiştii din 


California au lucrul ăsta scris pe laturile maşinilor de patrulă, 
poate fiindcă uneori le joacă memoria feste şi trebuie să-l 
noteze undeva. Noi nu trebuie să facem asta. Ştii despre ce 
vorbesc aici? 

— Să slujim şi să protejăm, a spus Ned. 

— Asta e. Tony credea că drăcovenia aia ne-a căzut în braţe 
aproape ca rezultat al voinței Domnului. Nu spunea direct 
asta, dar noi o înțelegeam. lar taică-tău credea acelaşi lucru. 

Îi spuneam lui Ned Wilcox ce credeam că avea nevoie să 
audă. Ce nu i-am spus a fost despre lumina din ochii lui Tony 
şi despre cea din ochii tatălui său. Tony putea ţine predici 
despre datoria noastră de a sluji şi proteja; ne putea spune 
cum cei din Detaşamentul D sunt cel mai bine echipați să aibă 
grijă de un bun atât de periculos; putea chiar să ne spună cât 
de târziu vom preda ciudățenia unei echipe de cercetători 
atent alese, poate una condusă de Bibi Roth. Ne putea debita 
toate poveştile astea, şi chiar o făcea. Nici una nu făcea o para 
chioară. Tony şi Curt voiau Buick-ul fiindcă pur şi simplu nu 
se puteau îndura să-l dea altcuiva. Acela era tortul, şi tot 
restul nu era decât glazura. Roadmasterul era ciudat şi exotic, 
unic, şi era al lor. Nu se puteau îndura să-l cedeze altora. 

— Ned, am întrebat, ştii cumva dacă a lăsat vreun carneţțel 
tatăl tău? Marca Spiral trebuie să fi fost, de genul celor pe 
care le duc copiii la şcoală. 

La aceste cuvinte, buzele lui Ned au tresărit. Şi-a lăsat 
capul în pământ şi a vorbit către un loc aflat undeva între 
genunchii săi. 

— Mda, carnețele de tot felu', de fapt. Mama a spus că 
probabil erau jurnale. Oricum, în testament a cerut ca mama 
să-i ardă toate hârtiile, şi asta a şi făcut. 

— Cred că are sens ce spui, a zis Huddie. Se potriveşte, cel 
puțin, cu ceea ce ştiu eu despre Curt şi bătrânu' dom! sergent. 

Ned a ridicat ochii spre el. Huddie s-a explicat: 

— Tipii ăştia doi n-aveau încredere în oamenii de ştiinţă. 
Ştii cum le spunea Tony? Avioanele morţii de împrăştiat 
pesticide. Spunea că marea lor misiune în viață era să 
împrăştie otravă pretutindeni, spunându-le oamenilor să 


continue să mănânce tot ce vor, că era fapt dovedit ştiinţific şi 
că nu le va face rău - că-i va elibera. (A făcut o pauză.) Mai era 
o problemă. 

— Ce problemă? - a întrebat Ned. 

— Discreţia, a spus Huddie. Poliţiştii pot păstra secretele, 
dar Curt şi Tony credeau că oamenii de ştiinţă nu pot. „Uite 
cât de repede au împrăştiat bomba atomică peste tot în lume”, 
l-am auzit odată pe Tony spunând. „l-am pârlit pe Rosenbergi 
pentru ea, da' oricine cu juma! de creier ştie că ruşii oricum ar 
fi avut bomba în doi ani. De ce? Fiindcă oamenilor de ştiinţă le 
place să stea la palavre. S-ar putea să nu fie echivalentul unei 
bombe atomice chestia aia pe care-o avem noi în Magazia B, 
dar la fel de bine s-ar putea să fie. Un lucru-i sigur, nu-i 
bomba atomică a nimănui atâta timp cât stă acolo sub o 
bucată de pânză.” 

Eu credeam că asta-i numai o parte din adevăr. M-am 
întrebat din când în când dacă Tony şi tatăl lui Ned într- 
adevăr aveau nevoie vreodată să vorbească despre ea - vreau 
să zic că în unele seri târzii din timpul săptămânii, când 
timpul curgea cel mai lent la cazarmă, când unii moțăiau la 
etaj, iar alții se uitau la un film la aparatul video şi mâncau 
floricele de porumb făcute la cuptorul cu microunde, numai ei 
doi se aflau la parter, departe de toate astea, stând în biroul 
lui Tony cu uşa închisă. Nu vorbesc de poate sau cam sau 
într-un fel. Mă întreb dacă-şi spuneau sau nu vreodată 
adevărul pe față: Niciunde nu-i un lucru ca ăsta, iar noi suntem 
cei care-l au. Nu cred. Fiindcă tot ce trebuiau să facă, de fapt, 
era să se uite unul în ochii celuilalt. Să vadă aceeaşi 
înflăcărare - dorința de-a o atinge şi de a o cunoaşte în toate 
amănuntele. La dracu', şi numai de-a se plimba în jurul ei. 
Era un lucru secret, un mister, un miracol. Dar nu ştiam dacă 
putea accepta băiatul un asemenea lucru. Ştiam că nu-i era 
doar dor de taică-său; era furios pe el că murise. În starea 
asta, era posibil să vadă ce făceau ei ca fiind furt, şi nici ăsta 
nu era adevărul. Cel puţin, nu tot adevărul. 

— Pe atunci ştiam deja de cutremurele de lumină, am spus. 
Tony le numea „evenimente disparate”. Credea că Buick-ul se 


descotoroseşte de ceva, eliminându-l sub formă de electricitate 
statică. Lăsând la o parte problema discreţiei şi a îngrijirii, 
către sfârşitul anilor '70 oamenii din Pennsylvania - nu doar 
noi, ci toată lumea - aveau un motiv mare şi tare dea nu se 
încrede în oamenii de ştiinţă şi în electronişti. 

— Three-Mile, a spus Ned. 

— Da. Plus că maşina aia face mai mult decât doar să se 
vindece singură şi să țină praful la depărtare. Face mult mai 
multe. 

M-am oprit. Mi se părea prea greu, prea mult. 

— Haide, zi-i, a spus Arky. Părea aproape furios, un şef de 
formație muzicală călcat pe bătături, aflat la capătul carierei. 
- l-ai zis toate ăştia ce nici pă dracu' nu-nsamnă, zi-i amu' şi 
restu. (S-a uitat la Huddi, apoi la Shirley.) Chiar şi din 1988. 
Mda, chiar şi partea aia. (A făcut o pauză, a suspinat, s-a 
uitat la Magazia B.) Prea târzâu să te-opreşti amu'”, dom' 
serjent. 

M-am ridicat în picioare şi am pornit să traversez parcarea. 
În urma mea, l-am auzit pe Phil spunând: 

— Nu, ă-ă. Lasă-l să meargă, băiete, o să se-ntoarcă. 

Ăsta-i unul dintre avantajele faptului că stai în scaunul ăl 
mare; oamenii pot spune asta şi aproape tot timpul să aibă 
dreptate. Cu excepția atacurilor cerebrale, atacurilor de cord 
şi a şoferilor beţi, cred. Cu excepţia voinței a ceea ce noi, 
muritorii, credem că e Dumnezeu. Oamenii care stau în 
scaunul cel mare - care au muncit să ajungă acolo şi muncesc 
să rămână pe el - nu spun niciodată „O, futu-i, plec la 
pescuit”. Nu. Noi, oamenii din scaunele mari, continuăm să 
facem paturile, să spălăm vasele şi să strângem fânul în 
căpițe, încercând să le facem cât mai bine. A, omule, ce ne-am 
face fără tine? - spun oamenii. Răspunsul e că majoritatea 
dintre ei ar continua să facă tot ceea ce le place, la fel ca- 
ntotdeauna. Să plece în iad în aceeaşi nemuritoare corfiță. 

Am stat în fața uşii rulante a Magaziei B, uitându-mă la 
termometru printr-una dintre ferestre. Scăzuse la cincizeci şi 
doi. Tot nu era rău încă - nu era înspăimântător, în orice caz -, 
dar era suficient de rece să mai ofere o zvâcnire sau două 


înainte să se liniştească de tot pentru seara aceea. Nu avea 
rost, atunci, s-o acoperim iarăşi cu prelata; era foarte posibil 
să trebuiască s-o facem din nou mai târziu. 

Se destinde: aceasta era ideea acceptată unanim cu privire 
la Roadmaster, Evanghelia după  Schoondist şi Wilcox. 
Încetineşte ca un ceas cu arcul netras, gâfâie ca o mocăniță 
obosită, bipăie ca un detector de fum care nu-şi mai poate da 
seama ce înseamnă încins. Alegeţi-vă metafora care vă place. 
ŞI poate că aşa era. Dar, iarăşi, poate că nu. Nu ştiam nimic 
despre ea, nu cu adevărat. Să ne spunem că ştim era doar o 
strategie pe care o foloseam fiindcă ne ajuta să locuim vizavi 
de ea fără prea multe vise rele. 

Am mers înapoi la bancă, mi-am aprins încă o ţigară şi m- 
am aşezat între Shirley şi Ned. Am spus: 

— Vrei să auzi despre prima dată când am văzut ce-am 
văzut în seara asta? 

Înflăcărarea pe care i-am citit-o pe față a făcut să-mi fie 
puţin mai uşor să continuu. 


ATUNCI 


Sandy era acolo când a început, singurul care a fost. În anii 
de mai târziu va spune - pe jumătate glumind - că a fost 
singura lui pretenţie la celebritate. Ceilalţi au sosit imediat la 
locul faptei, însă chiar de la început a fost prezent doar Sander 
Freemont Dearborn, care stătea lângă pompa de benzină cu 
gura căscată şi ochii îngustați, convins că în numai câteva 
secunde toți colegii lui, ca să nu mai vorbim de fermierii amish 
şi cei câţiva ne-amish din zonă, nu vor fi altceva decât praf 
radioactiv purtat de vânt. 

S-a întâmplat la două săptămâni după ce Detaşamentul D 
a intrat în posesia Buick-ului, în jur de întâi august în anul 
1979. Pe atunci, interesul ziariştilor pentru dispariţia lui 
Ennis Rafferty se cam risipea. Majoritatea poveştilor despre 
ofițerul de poliție statală dispărut apăruseră în ziarul 
districtului Statler American, însă Pittsburgh Post Gazette a 
publicat un articol de fond pe prima pagină a ediției sale de 


duminică, la sfârşitul lunii iulie. SORA POLIȚISTULUI 
DISPĂRUT RĂMÂNE CU MULTE SEMNE DE ÎNTREBARE, 
spunea titlul, şi dedesubt: Edith Hyams cere o anchetă 
AMĂNUNȚITĂ. 

În general, povestea a ieşit exact aşa cum sperase Tony 
Schoondist să iasă. Edith credea că oamenii din Detaşamentul 
D ştiau mai multe despre dispariţia fratelui ei decât spuneau; 
a fost citată cu asta în ambele ziare. Ce a rămas printre 
rânduri a fost că sărmana femeie îşi pierduse pe jumătate 
minţile de durere (ca să nu mai pomenim de furie) şi că voia să 
dea vina pe cineva pentru ceea ce era posibil să se fi întâmplat 
numai din vina ei. Nici unul dintre ofițeri n-a spus nimic 
despre limba ei ascuțită şi aproape constanta căutare de 
vinovați, dar Ennis şi Edith aveau vecini care nu erau la fel de 
discreți. Reporterii ambelor ziare au pomenit şi că, acuzaţi sau 
nu, colegii de Detaşament ai lui Ennis îşi continuau planul de 
a-i oferi femeii un modest ajutor financiar. 

Fotografia alb-negru încețoşată a lui Edith din Post-Gazette 
nu-i ajuta ei cu nimic; o făcea să semene cu Lizzie Borden cu 
vreo cincisprezece minute înainte să pună mâna pe secure. 


Primul cutremur de lumină s-a petrecut în amurg. Sandy 
venise din patrulare pe la şase în seara aceea pentru a avea o 
discuţie scurtă cu Mike Sanders, avocatul districtual. Îi 
aştepta peste scurtă vreme un proces urât de fugă de la locul 
accidentului, Sandy fiind martorul principal al acuzării, 
victimă fiind un copil rămas cvadriplegic în urma accidentului. 
Mike voia să fie foarte sigur că responsabilul domn Afacerist 
trăgător de cocaină pe nas va fi trimis la închisoare. Ţelul lui 
era o pedeapsă de cinci ani, dar nu ieşeau din discuție nici 
zece. Tony Schoondist a fost de față la întrevederea lor, care a 
luat loc într-un colț al camerei de recreere de la etaj, apoi s-a 
dus la parter în biroul său, cât Mike şi Sandy încheiau. Când 
întâlnirea a luat sfârşit, Sandy s-a hotărât să umple 
rezervorul maşinii de patrulă înainte să mai plece pe drumuri 
pentru încă vreo trei ore. 


Când a trecut pe lângă dispecerat, în drum spre uşa din 
spate, l-a auzit pe Matt Babicki spunând pe o voce joasă, de 
genul „vorbesc şi eu singur”: 

— O, blestemăţia naibii. 

Aceste cuvinte au fost urmate de sunetul unei lovituri de 
palmă. 

— De ce nu mergi ca lumea? 

Sandy s-a uitat pe furiş după colț şi l-a întrebat pe Matt 
dacă e la perioada aceea delicată a lunii. Matt nu s-a arătat 
amuzat. 

— Ascultă aici, a spus el şi-a ridicat volumul staţiei radio. 
Butonul, a observat Sandy, era deja întors complet până la +. 

Brian Cole a confirmat recepţie de la Patrula 7, Herb Avery 
de la a 5-a, care se afla pe Sawmill Road, George Stankowski 
de Dumnezeu ştie unde. Aceasta era aproape complet pierdută 
într-o răbufnire vălurită de pârâituri. 

— Dacă se-nrăutăţeşte, nu ştiu cum o să mai pot ţine 
legătura cu băieţii, darămite să le mai dau vreo informaţie, s-a 
plâns Matt. 

A plesnit iarăşi aparatul radio, ca pentru a-şi sublinia 
cuvintele. 

— Şi dacă sună cineva cu vreo reclamaţie? Se pregăteşte de- 
o furtună cu fulgere, Sandy? 

— Cerul era curat ca-n palmă când am venit eu, am spus, 
apoi m-am uitat pe fereastră. Şi-acum e curat ca-n palmă... 
după cum ai vedea şi singur dacă ţi-ai putea roti puţin capul. 
Eu aşa m-am născut, vezi? 

Sandy şi-a rotit capul dintr-o parte în alta. 

— Foarte comic. N-ai cumva de arestat vreun om nevinovat 
sau ceva? 

— Asta-i bună, Matt. E-o revanşă foarte elastică. 

Continuându-şi drumul, Sandy a auzit pe cineva de la etaj 
spunând că vrea să ştie dacă nu căzuse cumva nenorocita aia 
de antenă TV, fiindcă imaginea se dusese dintr-o dată dracului 
în timpul reluării unui episod destul de bun din Star Trek, cel 
despre Tribbles. 


Sandy a ieşit afară. Era o seară caldă, cețoasă, tunetul 
bubuind în depărtare, dar fără vreo pală de vânt şi cu un cer 
curat deasupra. Lumina începea să se refugieze înspre vest şi 
fuioarele de ceață se ridicau din iarbă; ajunsese la o înălțime 
de poate cinci picioare. 

S-a urcat în maşina sa de patrulă (D-14 în schimbul acela, 
cea cu o tetieră stricată), a condus-o până la pompa de 
benzină Amoco, a coborât, a deşurubat capacul duzei pentru 
benzină de sub numărul de înmatriculare, apoi s-a oprit. 
Devenise dintr-o dată conştient de cât era de linişte - nici un 
greiere nu țârâia în iarbă, nici o pasăre nu cânta primprejur. 
Singurul sunet era un murmur încet şi egal, asemănător cu 
sunetul pe care-l auzi când stai sub liniile de înaltă tensiune 
sau lângă o substațţie de furnizare a curentului electric. 

Sandy a dat să se întoarcă şi, făcând asta, întreaga lume s- 
a făcut alb-purpurie. Primul lui gând a fost că, în pofida 
cerului curat de deasupra, fusese lovit de fulger. Apoi a văzut 
Magazia B aprinzându-se precum... 

Dar nu avea cum să termine comparaţia. Nimic nu semăna 
cu ea, nimic din propria lui experiență. 

Dacă s-ar fi uitat direct la acele prime scânteieri, credea că 
ar fi fost orbit - poate temporar, poate pentru totdeauna. Spre 
norocul lui, uşa rulantă din față a magaziei nu se afla cu fața 
către pompa de benzină. Şi totuşi, sclipirea a fost suficient de 
puternică să-i orbească privirea şi să lumineze acel crepuscul 
de vară ca-n toiul zilei. Şi a făcut Magazia B, o structură din 
lemn suficient de rezistentă, să pară la fel de amorfă ca un 
cort făcut din voal. Lumina răzbătea prin fiecare crăpătură şi 
gaură de cui rămasă liberă; răzbătea afară pe sub streaşină 
printr-o fantă îngustă care e posibil să fi fost roasă de o 
veveriță; se revărsa la nivelul solului, unde căzuse o scândură, 
într-o rază mare şi sclipitoare. Pe acoperiş se afla o gaură de 
aerisire şi lumina a ţâşnit prin aceasta către cer în serii 
neregulate, asemenea unor semnale cu fum, doar că acum 
făcute cu o lumină violetă pură. Străfulgerările ieşite prin 
rândurile de geamuri de pe uşile rulante, din față şi din spate, 


au transformat ceața de la nivelul solului într-un înfiorător 
vapor electric. 

Sandy era calm. Uluit, dar calm. Şi-a spus: Acuma-i acum, 
explodează blestemâăţția aia, ne-am dus cu toții pe copcă. Ideea 
de-a fugi sau de-a sări în maşina de patrulă nici nu i-a trecut 
prin minte. Unde să fugă? Unde să meargă cu maşina? Era o 
glumă. 

Ce voia era o nebunie: să se apropie. Îl atrăgea. Nu îl 
înspăimânta, aşa cum îl înspăimântase pe Domnul D; se 
simțea fascinat, dar nu înfricoşat. O nebunie sau nu, voia să 
se apropie. Aproape c-o auzea cum îl cheamă să se apropie. 

Simţindu-se ca într-un vis (i-a trecut prin gând că era foarte 
posibil să viseze), s-a dus înapoi de partea şoferului a patrulei 
D-14, s-a aplecat înăuntru prin geamul deschis şi şi-a apucat 
ochelarii de soare de pe bord. Şi i-a pus pe nas şi a pornit către 
magazie. Era puţin mai bine cu ochelarii, dar nu cu mult. 
Umbla cu mâna ridicată înainte şi cu ochii îngustaţi sub 
forma unor tăieturi severe. Lumea bubuia în jurul lui de-o 
lumină tăcută şi pulsa de un foc purpuriu. Sandy îşi vedea 
umbra sărindu-i de la picioare, dispărând, apoi sărind din 
nou. Vedea lumina ieşind spasmodic prin gemurile uşii 
rulante şi sclipind în spatele cazărmii. 

Îi vedea pe ofițeri începând să iasă afară în goană, dându-l 
la o parte pe Mart Babicki de la dispecerat, care fusese cel mai 
aproape şi care ieşise afară primul. Văzuţi în străfulgerările de 
lumină venind din magazie, toți se mişcau sacadat, precum 
actorii într-un film mut. Cei care aveau ochelari de soare în 
buzunare s-au grăbit să şi-i pună pe nas. Câţiva dintre cei 
care n-aveau s-au întors şi s-au împleticit înapoi să şi-i ia. Un 
ofițer şi-a scos chiar şi pistolul din toc, s-a uitat în jos la el ca 
pentru a spune Ce dracu! vreau să fac cu ăsta? şi l-a vârât la 
loc. Doi dintre ofițerii fără ochelari au orbecăit, totuşi, vitejeşte 
către magazie, ţinându-şi capul în pământ şi mâinile întinse 
înainte asemenea mâinilor unor somnambuli, atraşi cum 
fusese şi Sandy către sclipirile acelea pâlpâite şi către 
murmurul jos şi înnebunitor. Ca şi gâzele către o lampă anti- 
insecte. 


Apoi a fugit printre ei Tony Schoondist, lovindu-i cu 
palmele, împingându-i cu coatele, spunându-le să plece 
dracului înapoi, să se întoarcă la cazarmă şi că ăsta era un 
ordin. Încerca şi el să-şi pună ochelarii pe nas şi nu reuşea să- 
şi nimerească fața. I-a pus la locul lor pe nas doar după ce şi-a 
vârât un braţ al lor în gură şi celălalt în sprânceana stângă. 

Sandy n-a văzut şi n-a auzit nimic din toate astea. Ce 
auzea el era murmurul. Ce vedea el erau străfulgerările de 
lumină, care transformau ceața de la nivelul solului în 
dragoni electrici. Ce vedea era columna de lumină purpurie 
pâlpâitoare care se ridica din gaura conică de aerisire din 
acoperiş, înjunghiind către cer aerul tot mai întunecat. 

Tony l-a apucat, l-a scuturat. Înăuntrul magaziei s-a mai 
declanşat o ghiulea tăcută de lumină, transformând lentilele 
ochelarilor de soare ai lui Tony în două mingi mici de foc 
albastre. Striga, deşi nu era nevoie; Sandy îl auzea perfect. Era 
murmurul acela, şi cineva care şoptea Dumnezeule mare 
atotputernic, şi atâta tot. 

— Sandy! Erai aici când a început asta? 

— Da! 

S-a trezit că, fără să vrea, strigă răspunsul. Cumva, 
situația cerea ca ei să strige. Lumina fâlfâia şi strălucea 
orbitor - un fulger mut. De fiecare dată când se întrerupea, 
clădirea cazărmii părea să sară înainte de parcă ar fi fost vie, 
umbrele ofițerilor crescând în sus pe peretele ei de scânduri. 

— Ce a pornit-o? Ce a declanşat-o? 

— Nu ştiu! 

— Treci înăuntru! Sună-l pe Curtis! Spune-i ce se petrece! 
Spune-i să-şi mişte curu-ncoace acum! 

Sandy a rezistat tentației de a-i spune sergentului-şef că 
vrea să stea şi să vadă ce se mai întâmplă, într-un fel foarte 
elementar, ideea era de-a dreptul prostească: nu puteai vedea 
de fapt nimic. Era prea multă lumină. Chiar şi cu ochelari de 
soare la ochi, tot era prea multă lumină. Pe lângă asta, 
recunoştea un ordin atunci când îl auzea. 

A mers înăuntru, s-a împiedicat de scări (era imposibil de 
măsurat adâncimea sau distanța în acele fulgerări 


strălucitoare şi pâlpâitoare) şi şi-a croit împleticit drum către 
dispecerat, fluturând înainte din braţe. Văzut prin ochii lui 
înecați în lacrimi, orbiți, interiorul cazărmii nu era altceva 
decât o suprapunere de umbre. Singura realitate vizuală 
pentru el în acel moment erau puternicele fulgere purpurii 
care-i pluteau înaintea ochilor. 

Radioul lui Matt Babicki arunca o bolboroseală nesfârşită 
de pârâituri şi câteva voci care ieşeau dintre ele asemenea 
picioarelor sau degetelor unor oameni îngropaţi în pământ. 
Sandy a ridicat receptorul telefonului obişnuit de lângă cel 
atribuit special apelurilor de 911, spunându-şi că nici acesta 
nu va funcţiona - era sigur că nu va funcționa -, dar nu avea 
nimic. A format numărul lui Curtis, citindu-l de pe lista lipită 
pe afişier. Până şi telefonul părea că tresaltă de teamă de 
fiecare dată când încăperea era luminată de unul dintre 
fulgerele acelea alb-purpurii. 

I-a răspuns Michelle şi i-a spus că soțul ei e în spatele casei, 
unde tunde iarba înainte să se întunece. Nu voia să-l cheme 
înăuntru, asta i se citea limpede în glas. Dar, când a rugat-o 
Sandy a doua oară, a spus: 

— Bine, doar un minut; chiar nu-l lăsaţi, băieţi, nici o clipă 
să se odihnească? 

Aşteptarea i s-a părut interminabilă lui Sandy. Ciudăţenia 
din Magazia B continua să fulgere ca în mijlocul unei 
apocalipse incredibile de neon, iar încăperea părea să 
vălurească într-o perspectivă uşor diferită de fiecare dată când 
se întâmpla asta. Lui Sandy i se părea aproape imposibil să 
creadă că un lucru care generează o asemenea sclipire poate fi 
altfel decât distructiv, şi totuşi el era în viaţă şi respira în voie. 
Şi-a atins obrajii cu mâna în care nu ţinea receptorul, 
căutând arsuri sau umflături. Nu avea nimic. 

Pentru moment, cel puţin, şi-a spus. Continua să aştepte ca 
poliţiştii de afară să înceapă să strige atunci când ciudățenia 
din garajul cel vechi avea să explodeze sau să se topească sau 
să elibereze cine ştie ce - ceva inimaginabil cu ochi arzând 
electric. Astfel de idei se aflau la un milion de mile distanță de 
ruta obişnuită a gândurilor unui polițist, dar Sandy Dearborn 


nu se simțise niciodată mai puțin polițist şi mai mult băiețel 
speriat ca acum. Într-un sfârşit, Curt a ridicat receptorul, 
sunând deopotrivă curios şi cu răsuflarea tăiată. 

— Trebuie să vii chiar acum, i-a spus Sandy. Aşa zice dom' 
sergent. 

Curt a ştiut imediat despre ce e vorba. 

— Ce face, Sandy? 

— Aruncă focuri de artificii. Flăcări şi scântei. 

Nici măcar nu te poţi uita la Magazia B. 

— A luat foc clădirea? 

— Nu cred, da' n-ai cum să-ţi dai sigur seama. Nu poţi 
vedea înăuntru. E prea multă lumină. Vino încoace. 

Recepţia de partea lui Curt s-a întrerupt fără să se mai 
audă vreun alt cuvânt şi Sandy s-a dus înapoi afară. Dacă vor 
fi expuşi radiațiilor atomice, s-a hotărât el, voia să fie alături 
de prietenii lui când se va întâmpla. 


Zece minute mai târziu, Curt a venit în trombă pe drumul 
de acces marcat „doar pentru ofițeri” la volanul maşinii sale 
Bel Air frumos refăcută, cea pe care o va moşteni fiul său 
douăzeci şi doi de ani mai târziu. Când a dat colțul, conducea 
tot cu viteză, iar Sandy a trăit un moment oribil când şi-a 
spus că prietenul său va da cu bara de protecţie peste vreo 
cinci indivizi. Dar Curt a apăsat repede frâna (încă avea 
reflexele unui puşti) şi-a făcut Chevy-ul să se oprească la 
mustață. 

A coborât din maşină, amintindu-şi să oprească motorul, 
dar nu şi farurile, împiedicându-se în propriile sale picioare 
nerăbdătoare şi aproape lungindu-se pe macadam. Şi-a 
recăpătat echilibrul şi-a luat-o la fugă spre magazie. Sandy a 
avut timp să observe ce-i atârna într-o mână: o pereche de 
ochelari pentru sudură prinşi cu o panglică elastică. Sandy 
văzuse la viața lui oameni surescitați - sigur, o grămadă, 
aproape fiecare tip pe care-l opreai pentru depăşirea vitezei 
legale era surescitat într-un fel sau altul -, dar nu văzuse 
niciodată pe cineva care să ardă de nerăbdare aşa cum ardea 
Curt atunci. Ochii păreau să-i iasă din orbite, iar părul lăsa 


impresia că-i stă măciucă... deşi asta era posibil să fie doar o 
iluzie provocată de viteza cu care fugea. 

Tony a întins mâna şi l-a apucat din mers, aproape 
făcându-l să cadă iarăşi. Sandy a văzut mâna liberă a lui Curt 
strângându-se în pumn şi dând să se ridice în aer. Apoi s-a 
relaxat. Sandy nu ştia cât de aproape fusese tânărul să-şi 
lovească sergentul şi nici nu voia să ştie. Ce conta era că-l 
recunoscuse pe Tony (şi autoritatea pe care o avea Tony 
asupra lui) şi că-şi păstrase cumpătul. 

Tony a întins mâna după ochelarii de protecţie. 

Curt a scuturat din cap. 

Tony i-a spus ceva. 

Curt i-a răspuns, scuturând vehement din cap. 

În străfulgerările încă puternice, Sandy l-a văzut pe Tony 
Schoondist întreținând propria sa luptă de scurtă durată, 
voind să-i ordone pur şi simplu lui Curt să-i dea ochelarii de 
protecţie. În schimb, s-a rotit pe călcâie şi s-a uitat la ofițerii 
adunaţi afară. În graba şi surescitarea lui, sergentul-şef le 
dăduse ceea ce puteau fi considerate drept două ordine: să se 
întoarcă şi să meargă înapoi în cazarmă. Majoritatea aleseseră 
să se supună celui dintâi şi să-l ignore pe al doilea. Tony a 
inspirat o dată profund, a expirat, apoi i-a vorbit lui Dicky- 
Duck Eliot, care l-a ascultat, a încuviinţat din cap şi s-a dus 
înapoi în cazarmă. 

Ceilalți l-au urmărit pe Curt cum fuge către Magazia B, 
aruncându-şi şapca de base-ball pe jos şi punându-şi ochelarii 
de protecţie la ochi. Oricât de mult i-ar fi plăcut şi l-ar fi 
respectat Sandy pe cel mai nou membru al Detaşamentului D, 
nu reuşea să vadă nimic eroic în aventura asta, nici chiar în 
timp ce se afla în desfăşurare. Eroismul e actul de-a merge 
înainte în pofida fricii. Curt Wilcox n-a simţit nici un pic de 
frică în acea seară, nici cea mai slabă crispare de frică. Era 
pur şi simplu furat de surescitare şi de-o curiozitate atât de 
profundă, încât era un viciu. Cu mult mai târziu, Sandy va 
ajunge la concluzia că bătrânu' dom' sergent l-a lăsat pe 
Curtis să meargă, fiindcă a văzut că n-are şanse să-l țină 
locului. 


Curt s-a oprit la zece picioare în fața uşii rulante, ridicând 
mâinile să-şi apere ochii atunci când o fulgerare deosebit de 
luminoasă a izbucnit dinăuntrul magaziei. Sandy a văzut 
lumina străbătând prin degetele lui Curt în dâre alb-purpurii. 
În acelaşi timp, umbra lui Curt a apărut pe ceață asemenea 
siluetei unui gigant. Apoi, lumina a pierit şi, printr-o pată de 
strălucire reziduală, Sandy l-a văzut pe Curt înaintând din 
nou. A ajuns la uşă şi s-a uitat înăuntru. A rămas în poziția 
aceea până la următoarea străfulgerare. S-a dat, atunci, 
înapoi, dar a revenit într-o clipă la geam. 

Între timp, Dicky-Duck Eliot s-a întors cu misiunea 
îndeplinită, indiferent care ar fi fost aceasta. Când a trecut pe 
lângă el, Sandy a văzut ce ţinea în mână. Dom! sergent insista 
ca toate maşinile Detaşamentului D să fi dotate cu aparate de 
fotografiat Polaroid, iar Dicky-Duck se dusese să-i aducă un 
astfel de aparat. I l-a înmânat lui Tony, crispându-se 
involuntar când magazia s-a aprins cuprinsă de-o nouă salvă 
tăcută de lumină. 

Tony a luat aparatul şi a alergat spre Curtis, care încă se 
străduia să se uite înăuntrul magaziei şi dându-se înapoi la 
fiecare nouă  străfulgerare (sau la fiecare serie de 
străfulgerări). Se părea că nici măcar ochelarii pentru sudură 
nu ofereau o protecție suficientă în fața a ceea ce se întâmpla 
acolo înăuntru. 

Ceva i-a atins mâna lui Sandy şi aproape că a strigat 
înainte să se uite în jos şi să vadă câinele cazărmii. Era posibil 
ca Domnul Dillon să fi dormit netulburat până atunci, 
sforăind pe linoleumul dintre chiuvetă şi sobă, locul lui 
preferat. Acum ieşise să vadă ce provoca atâta agitație. 
Văzând sclipirea din ochii lui, urechile ciulite şi capul pe care-l 
ținea ridicat, lui Sandy îi era limpede că Domnul D ştia că se 
petrecea ceva, însă nu era nici urmă din teroarea pe care o 
simțise înainte. Luminile pulsatile nu păreau să-l deranjeze 
câtuşi de puțin. 

Curtis a încercat să apuce Polaroid-ul, dar Tony n-a vrut 
să-i dea drumul. Stăteau acolo, în fața uşii de la Magazia B, 
transformați în siluete clipitoare de către fiecare nouă 


fulgerare venind din magazie. Se certau? Sandy credea că nu. 
Nu tocmai, oricum. | se părea că poartă genul de discuţie 
aprinsă pe care ar purta-o oricare doi oameni de ştiinţă în 
timpul observării unui fenomen nou. Sau poate că nu-i deloc 
un fenomen, şi-a spus Sandy. Poate că-i un experiment, iar noi 
suntem cobaii. 

În vreme ce el şi toți ceilalți se uitau la cei doi bărbaţi din 
fața magaziei, unul purtând o pereche supradimensionată de 
ochelari de protecție şi celălalt ţinând în mână un aparat de 
fotografiat Polaroid, amândoi conturaţi asemenea unor siluete 
de pe-un ring de dans luminat cu raze stroboscopice, Sandy a 
început să măsoare lungimea intervalelor de întuneric. Când 
începuseră, scăpărările de lumină semănau cu nişte fulgere în 
lanţ, acum însă făceau pauze semnificative. Sandy a numărat 
şase secunde între... zece secunde... şapte... paisprezece... 
douăzeci. 

Lângă el, Buck Flanders a spus: 

— Cred că se termină. 

Domnul D a lătrat şi-a dat s-o ia din loc. Sandy l-a apucat 
de zgardă şi l-a oprit. Poate că nu voia să meargă decât la 
Curt şi Tony, dar poate că, totuşi, voia să meargă la 
ciudățenia din magazie. Poate că-l chema din nou. Lui Sandy 
nu-i păsa care era varianta corectă; îi plăcea să-l vadă pe 
Domnul Dillon chiar acolo unde era atunci. 

Tony şi Curt s-au dus pe lateralul clădirii la uşa cu clanţă. 
Erau angajaţi într-o altă discuţie încinsă. Într-un sfârşit, Tony 
a înclinat din cap a aprobare - cu reținere, i s-a părut lui 
Sandy - şi i-a dat lui Curt aparatul de fotografiat. Acesta a 
deschis uşa şi, făcând asta, ciudățenia a mai fulgerat o dată, 
îngropându-l într-un val de lumină orbitoare. Sandy a fost 
aproape convins că va dispărea când lumina va pieri, 
dezintegrat sau poate teleportat într-o galaxie de departe, tare 
departe, unde-şi va petrece restul vieții lubrifiind avioane de 
luptă cu aripi în formă de X sau poate lustruind fundul negru 
şi lucios al lui Darth Vader. 

A mai avut timp doar să-l observe pe Curt stând tot acolo, 
cu o mână ridicată să-şi apere ochii slab protejaţi de ochelarii 


de sudură. La dreapta şi puţin în spatele lui, Tony Schoondist 
a fost surprins de strălucire chiar în timp ce încerca să se 
întoarcă din calea ei, cu brațele ridicate să-şi apere fața. 
Ochelarii de soare pur şi simplu nu-i erau de nici un ajutor; 
Sandy purta şi el o pereche şi ştia bine asta. Când a putut 
vedea din nou, Curt intrase deja în magazie. 

În clipa aceea, întreaga atenţie a lui Sandy s-a mutat 
asupra Domnului Dillon, care se opintea să înainteze în pofida 
mâinii lui Sandy care-l ţinea de zgardă. Calmul de dinainte al 
câinelui dispăruse. Mârâia şi scâncea, îşi ţinea urechile lipite 
de cap, botul îi era încreţit, scoțând la iveală sclipirea albă a 
dinților. 

— Ajutaţi-mă, daţi-mi o mână de ajutor aici! - a strigat 
Sandy. 

Buck Flanders şi Phil Candleton l-au prins şi ei pe Domnul 
D de zgardă, dar la început nu s-a simţit nici o diferenţă. 
Câinele a continuat să pedaleze, tuşind şi picurându-i balele 
pe jos, cu ochii aţintiţi asupra uşii laterale. În mod normal, 
era cel mai dulce căţel din lume, dar în momentul acela Sandy 
îşi dorea să aibă la îndemână o lesă şi o botniță. Dacă se 
întorcea să-i muşte, era posibil ca unul dintre ei să se 
trezească la o mână cu unul sau două degete mai puţin. 

— Închide uşa! - a urlat Sandy la sergent. Dacă nu-l vreţi pe 
D acolo cu voi, închide blestemata aia de uşă! 

Tony a părut uluit, apoi a observat care era problema şi a 
închis uşa. Aproape cât ai zice peşte, Domnul Dillon s-a 
relaxat. Mârâitul s-a oprit, apoi şi scâncitul. A scos două 
lătrături anemice, de parcă nu şi-ar fi putut aminti ce-l 
sâcâise. Sandy s-a întrebat dacă nu murmurul era oare de 
vină, care se auzea cu mult mai tare cu uşa deschisă, ori 
vreun miros anume. Credea că cel din urmă, dar nu avea cum 
să fie sigur. Buick-ul nu se măsura în ceea ce ştiai despre el, ci 
în ceea ce nu ştiai. 

Tony a văzut doi indivizi înaintând şi le-a spus să rămână 
pe loc. Să-i audă atât de limpede vocea vorbind normal avea 
un efect calmant, însă tot i se părea nelalocul ei. Sandy nu se 
putea abține să nu simtă că ar fi trebuit să se audă pe fundal 


strigăte de luptă şi ţipete, explozii ca-n filme, poate chiar 
huruituri venind dinspre însuşi pământul revoltat. 

Tony s-a întors înapoi spre geamurile din uşa rulantă şi s-a 
uitat înăuntru. 

— Ce face, dom' sergent? - a întrebat Matt Babicki. E-n 
regulă? 

— E bine, a spus Tony. Se plimbă-n juru' maşinii şi face 
poze. Tu ce cauţi aici afară, Matt? Treci la dispecerat, pentru 
numele lui Christos. 

— Radiou-i FUBAR*, şefu. Bruiaje. 

— Păi, poate că-şi revine. Fiindcă şi asta-şi revine. 

Lui Sandy i s-a părut că încearcă să vorbească normal - aşa 
cum trebuie să vorbească un sergent -, dar surescitarea încă-i 
pulsa în voce. Şi, când Matt s-a întors să plece, Tony a 
adăugat: 

— Nu spune nimic despre asta prin stație, m-auzi? Nu în 
clar, oricum. Nici acum, nici niciodată. Dacă trebuie să 
vorbeşti despre Buick, îi spui... Cod D. Mă-nţelegi? 

— Da, să trăiţi, a spus Matt şi a urcat scările din spatele 
clădirii cu umerii lăsaţi, de parcă fusese pălmuit. 

— Sandy! - a strigat Tony. Ce-i cu câinele? 

— Câinele-i bine. Acum. Ce-i cu maşina? 

— Şi maşina pare că-i bine. Nu arde nimic şi nu-s urme c- 
ar fi explodat ceva. Termometrul spune cincizeci şi patru de 
grade. Dacă-i să fie ceva, atunci e frig acolo-năuntru. 

— Dacă maşina n-are nimic, de ce-i face poze? - a întrebat 
Buck. 

— Y e-o literă strâmbă pe care n-ai cum să o îndrepţi, a 
răspuns sergentul Schoondist, de parcă asta explica totul. Îşi 
ținea un ochi la Curtis, care tot dădea ture maşinii aşa cum 
se-nvârte un fotograf de modă în jurul manechinului, apăsând 
butonul aparatului, îndesând la brâul vechilor pantaloni 
scurți kaki pe care-i purta fiecare fotografie îndată ce ieşea 
prin fanta aparatului. În acest timp, Tony le-a permis celorlalți 
prezenţi să se apropie în grupuri de patru şi să arunce o 
privire. Când i-a venit rândul lui Sandy, a fost uimit de cum se 
aprindeau verzi gleznele lui Curt atunci când Buick-ul reflecta 


lumina blițului. Radiații! - şi-a spus. Iisuse Christoase, are 
arsuri de la expunerea la radiații! Apoi şi-a amintit ce făcea 
Curt mai devreme şi a trebuit să râdă. Michelle nu voise să-l 
cheme la telefon fiindcă tundea iarba. 

Şi chiar asta avea pe glezne - pete de la iarbă. 

— leşi de-acolo, a bolborosit Phil din stânga lui Sandy. Încă 
ținea câinele de zgardă, deşi Domnul D părea acum destul de 
docil. - Haide afară, nu-ţi forța norocul. 

Curt a început să meargă cu spatele către uşă, de parcă l- 
ar fi auzit pe Phil - sau pe toți ceilalți - gândind acelaşi lucru. 
Cel mai probabil, rămăsese fără film. 

De-ndată ce a ieşit pe uşă, Tony i-a pus un braţ pe după 
umeri şi l-a tras de-o parte. Cât au stat şi-au discutat, a mai 
venit un ultim spasm de lumină purpurie. N-a fost mai mult 
decât o tresărire slabă. Sandy s-a uitat la ceasul de la mână. 
Era nouă şi zece minute. Întregul eveniment durase mai puţin 
de o oră. 

Tony şi Curt se uitau la fotografii cu o intensitate pe care 
Sandy nu o putea înțelege. Asta, desigur, dacă Tony spusese 
adevărul atunci când le spusese că Buick-ul şi celelalte lucruri 
din magazie erau neschimbate. lar lui Sandy toate i se păreau 
într-adevăr neschimbate. 

Într-un sfârşit, Tony a aplecat din cap, de parcă stabilise 
ceva, şi a mers înapoi spre ceilalți ofițeri. Curt, între timp, s-a 
dus la uşa rulantă pentru a trage o ultimă ocheadă. Acum 
avea ochelarii de sudor ridicați pe frunte. Tony le-a ordonat 
tuturor să intre în cazarmă, mai puţin lui George Stankowski 
şi Herb Avery. Herb se întorsese de pe teren cât spectacolul de 
lumini se afla încă în desfăşurare, probabil ca să-şi golească 
intestinele. Herb era în stare să se abată cinci mile din drum 
numai ca să-şi golească intestinele; era celebru pentru lucrul 
ăsta, şi accepta cu stoicism toate ironiile. Spunea că poţi lua 
tot soiul de boli de la colacele unor toalete străine şi că toți 
care nu-l credeau meritau tot ce primeau. Sandy credea că 
Herb pur şi simplu nu se putea lipsi de revistele din 
căcăstoarea de la etaj. Ofițerul Avery, care va muri într-un 


accident de maşină zece ani mai târziu, era un cititor fervent 
al revistei American Heritage. 

— Voi doi faceți primul rond de pază, a spus Tony. Daţi de 
veste dacă observați ceva ieşit din comun. Chiar şi dacă aveți 
doar impresia că-i ieşit din comun. 

Herb a cârtit că e pus de santinelă şi a dat să protesteze. 

— Ţine-ţi clampa, a spus Tony, arătându-l cu degetul. Nu 
vreau să mai aud nici un cuvânt. 

Herb a observat petele roşii de pe obrajii sergentului-şef şi-a 
închis imediat gura. Lui Sandy i s-a părut că asta demonstra 
o excelentă înțelegere a situației. 

Matt Babicki vorbea prin staţie când au trecut cu toții prin 
camera de pregătire în urma sergentului Schoondist. Când 
Matt i-a spus Patrulei 6 să-şi declare douăzeciul, răspunsul 
lui Andy Colucci a fost puternic şi clar. Bruiajul se curățase 
din nou. 

Au ocupat toate scaunele din micuța cameră de recreere de 
la etaj, cei aflați ultimii în şir trebuind să se mulțumească să 
ocupe fiecare câte-un loc pe covor. Camera de pregătire de jos 
era mai mare şi avea mai multe scaune, dar Sandy şi-a spus 
că hotărârea lui Tony de-a aduce echipa la etaj era o hotărâre 
bună. Asta era o treabă de familie, nu una de poliție. 

Nu o treabă strict de poliție, cel puţin. 

Curtis Wilcox a venit ultimul, ținând fotografiile Polaroid 
într-o mână, cu ochelarii de sudor încă traşi pe frunte, şi în 
picioarele verzi purtând şlapi din cauciuc. Pe tricoul lui scria 
DEPARTAMENTUL DE ATLETISM AL UNIVERSITĂȚII 
HORLICKS. 

S-a dus la sergent şi amândoi s-au angajat într-o discuţie 
murmurată, cât ceilalți au aşteptat. Apoi, Tony s-a întors spre 
ei. 

— N-a fost nici o explozie, şi nici Curt, nici eu nu credem că 
a existat vreo scurgere de radiații. 

Această veste a fost primită cu suspine profunde de 
uşurare, dar mai mulți ofițeri arătau totuşi neîncrezători. 
Sandy nu ştia cum arăta el, nu avea nici o oglindă la 
îndemână, dar el tot neîncrezător se simţea. 


— Treceţi-le de la unu' la altu, dacă vreţi, a spus Curt şi le- 
a dat din teancul de fotografii câte două sau trei la fiecare. 
Unele fuseseră făcute în timpul fulgerelor şi nu arătau 
aproape nimic: o sclipire de grilaj, o bucată din capota Buick- 
ului. Altele erau mult mai clare. Cea mai bună avea acea 
calitate ciudată, plată, declamatoare, care aparține în 
exclusivitate fotografiilor Polaroid. Văd o lume în care nu există 
decât cauză şi efect, păreau să spună. O lume în care fiecare 
obiect era un avatar şi-n spatele scenelor nu se mişcă nici un 
zeu. 

— Ca şi filmul fotografic obişnuit sau insignele pe care le 
poartă muncitorii care lucrează în medii, bogate în radiaţii, a 
spus Tony, şi hârtia Polaroid se încețoşează când e expusă la 
puternice radiaţii gama. Unele dintre pozele astea sunt 
supraexpuse, dar nici una nu e încețoşată. Cu alte cuvinte, nu 
ne-am pârlit. 

Phil Candleton a spus: 

— Fără nici o jignire, dom' sergent, da' nu-s aşa de nebun 
să-mi scot pielea la mezat bazându-mă pe Compania Polaroid 
din America. 

— O să merg în Burg mâine la prima oră şi-o să cumpăr un 
aparat de măsură Geiger, a spus Curt. A vorbit cu calm şi 
chibzuit, însă tot i se simțea pulsul surescitării în glas. Sub 
vocea  vreți-vă-rog-să-coborâţi-din-maşină-domnule, Curt 
Wilcox era cât pe ce să-şi spargă bojocii. - Se vând la 
magazinul de desfacere a articolelor în surplus ale Armatei de 
pe strada Grand. Cred că-s pe la trei sute de dolari. 

O să iau banii din fondul de cheltuieli neprevăzute, dacă nu 
se opune nimeni. 

Nimeni nu s-a opus. 

— Între timp, a spus Tony, e mai important ca oricând să 
păstrăm tăcerea despre asta. Cred că, din noroc sau semn 
divin, ciudățenia aia a căzut pe mâinile unor oameni care 
chiar pot face asta. Ce ziceţi? 

Au fost murmure de acceptare. 

Dicky-Duck şedea cu picioarele încrucişate pe podea, 
mângâindu-l pe Domnul Dillon pe cap. D dormea cu botul pe 


labe. Pentru mascota cazărmii, surescitarea se încheiase cu 
siguranță. 

— Sunt de-acord cu asta atâta vreme cât acul Geiger-ului 
nu iese de pe verde, a spus el. Dacă iese, zic să-i chemăm pe 
federali. 

— Crezi că ei s-ar putea ocupa de asta mai bine ca noi? -a 
întrebat Curt cu emfază. lisuse Christoase, Dicky! Federalii n- 
o ştiu decât p-a lor şi... 

— Dacă ai de gând să întreţii Magazia B cu banii din fondul 
pentru cheltuieli neprevăzute... - a început să spună altcineva. 

— Asta-i o idee cam prost... - a început Curt, apoi Tony i-a 
pus o mână pe umăr, domolindu-l pe puşti înainte ca acesta 
să meargă mai departe şi poate chiar să dea cu capul de zid în 
cele din urmă. 

— Dacă-i periculoasă, a început Tony, o să ne descotorosim 
de ea. Promit. 

Curt i-a aruncat o privire de om trădat. Tony s-a uitat 
înapoi la el cu calm. Noi ştim că nu-i radioactivă, spunea 
privirea aceea, pozele dovedesc asta, aşa că de ce vrei să- 
ncepi să fugi după propria-ţi coadă? 

— Cred c-ar trebui s-o predăm oricum guvernului, a spus 
Buck. Ei s-ar putea să ne ajute... ştiţi voi... sau să descopere 
tot soiu' de chestii... chestii legate de apărare... 

Vocea-i devenea din ce în ce mai joasă pe măsură ce simțea 
dezaprobarea tăcută dimprejur. Ofițerii din cadrul Poliţiei 
Statului Pennsylvania lucrau zilnic sub o formă sau alta cu 
guvernul federal -FBI, IRS, DEA, OSHA şi, mai mult ca orice, 
Comisia de Comerţ Interstatal. Nu-ţi trebuiau mulți ani în 
rândul forțelor de poliție ca să-ți dai seama că majoritatea 
băieților ăstora federali nu erau mai deştepţi ca orice băiat de 
la țară. Părerea lui Sandy era că, atunci când federalii chiar 
manifestau câte-un dram de inteligență, aceasta avea tendința 
de-a le servi numai lor şi uneori era de-a dreptul pizmaşă. Cel 
mai adesea nu erau decât nişte sclavi imberbi, veneratori la 
altarul Procedurii de Rutină, înainte să intre în PSP, Sandy 
văzuse acelaşi fel de gândire mergi-pe-culoarele-gata-făcute în 
Armată. De asemenea, el nu era cu mult mai în vârstă decât 


Curtis însuşi, ceea ce-l făcea destul de tânăr să urască ideea 
de-a renunța la Roadmaster. Mai bine să-l ofere, însă, 
oamenilor de ştiinţă din sectorul privat, dacă se ajungea până 
acolo - poate chiar unei cete de la colegiul care-şi făcea 
reclamă pe tricoul de tuns iarba al lui Curt. 

Cel mai fericit caz, Detaşamentul. Familia cenuşie. 

Buck vorbise tot mai încet, până ce tăcuse. 

— Nu-i o idee bună, cred, a spus. 

— Nu-ţi face griji, a zis cineva. Chiar o sa câştigi 
Enciclopedia Grolier şi nemaipomenitul nostru joc pentru 
acasă. 

Tony a aşteptat ca puţinele chicote să tremure prin cameră 
şi apoi să se stingă singure înainte să continue: 

— Vreau ca toată lumea care lucrează în cazarma 

„asta să afle ce s-a întâmplat astă seară, ca să ştie la ce să 
se aştepte dacă se mai întâmplă vreodată, împrăştiaţi vorba. 
Împrăştiaţi şi codul Buick-ului -D de la duduie. Doar D. Bine? 
lar eu o să va comunic tot ce se mai întâmplă, începând cu 
aparatul de măsură Geiger. Vom face testul înaintea 
schimbului doi de mâine, vă garantez lucrul ăsta. Domnilor, 
n-o să le spunem soțiilor sau surorilor sau fraților sau celor 
mai buni prieteni ai noştri din afara forțelor de poliție ce avem 
aici, dar o să ne ţinem unul pe altul splendid de bine 
informați. Asta vă promit. O s-o facem cum o făceau bătrânii, 
raportând verbal. Nu s-a completat nici o hârtie oficială în 
legătură cu vehiculul de acolo - dacă este un vehicul - şi aşa 
or să rămână lucrurile. Ne-am înțeles? S-a mai auzit un 
murmur de aprobare. 

— N-am să tolerez nici o gură-spartă în Detaşamentul D, 
domnilor; fără bârfe şi fără poveşti seara-n pat. Ne-am înţeles 
şi cu asta? 

Se părea că da. 

— Uitaţi-vă la asta, a spus brusc Phil, ridicând una dintre 
fotografii. E deschis portbagajul. 

Curt a înclinat din cap. 

— Da' acuma-i închis la loc. S-a deschis în timpul unui 
fulger şi cred că s-a închis la următorul. 


Sandy s-a gândit la Ennis şi a văzut o imagine, pentru 
foarte scurtă vreme, dar foarte clară, a capacului 
portbagajului de la Buick deschizându-se şi închizându-se ca 
o gură înfometată. Uitaţi-vă la crocodilul viu, uitaţi-vă bine, 
dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu băgaţi degetele acolo. 

Curt a continuat: 

— Cred că s-au acţionat pentru scurtă vreme şi 
ştergătoarele de parbriz, deşi ochii-mi erau deja prea orbiți ca 
să fiu sigur, şi asta nu se vede în nici una dintre poze. 

— De ce? - a întrebat Phil. De ce să se întâmple aşa ceva? 

— Tensiune electrică, a presupus Sandy. Acelaşi lucru care- 
a dat peste cap radioul de la dispecerat. 

— Poate ştergătoarele de parbriz, da' portbagajul nu e 
acționat electric. Când vrei să deschizi portbagajul, pur şi 
simplu apeşi butonul şi ridici capacul. Nimic altceva. 

Sandy nu avea nici un răspuns pentru asta. 

— Temperatura a mai scăzut în magazie cu încă vreo două 
grade, a spus Curt. Asta într-adevăr merită văzut. 

Întâlnirea s-a încheiat şi Sandy a plecat înapoi să patruleze. 
Din vreme-n vreme, când lua legătura cu baza, îl întreba pe 
Matt Babicki dacă D era 5-cu. Răspunsul era întotdeauna 
Recepţionat; D e 5-cu-5. În anii de după aceea, acesta va deveni 
apelul de verificare standard în regiunea Dealurilor Scunde 
dimprejurul localităţilor Statler, Pogus City şi Patchin. În cele 
din urmă, l-au preluat şi alte câteva cazărmi, chiar şi vreo 
două de lângă granița cu Ohio. L-au preluat pentru a spune 
Totu-i în regulă acasă? Lucrul acesta-i amuza pe cei care 
lucrau în Detaşamentul D, fiindcă exact asta şi însemna De 
tot 5-cu? 

Până în dimineața următoare, toți din Detaşamentul D 
erau la curent cu întâmplarea, dar asta nu perturba cu nimic 
buna desfăşurare a lucrurilor. Curt şi Tony s-au dus la 
Pittsburgh să cumpere aparatul de măsură Geiger. Sandy era 
liber, dar a trecut pe acolo de două sau trei ori doar ca să 
arunce o privire Buick-ului. Stătea tăcut acolo înăuntru, 
şezând pur şi simplu pe ciment şi semănând cu un exponat de 
artă; însă acul termometrului mare şi rotund atârnat de 


grindă continua să coboare. Asta i-a izbit pe toți ca fiind ceva 
extrem de bizar, o confirmare tăcută a faptului că ceva se 
petrecea acolo. Ceva dincolo de puterea de înțelegere a unor 
simpli ofițeri de poliție statală, darămite de-a o mai şi controla. 

Nimeni n-a intrat cu adevărat în magazie până să se 
întoarcă Tony şi Curt în Bel Air-ul lui Curt - ordinele 
sergentului-şef. Când au apărut ei doi, Huddie Royer se uita la 
Buick prin geamurile magaziei. A venit spre ei tocmai când 
Curt deschidea cutia pe care o aşezase pe capota maşinii sale 
şi a scos din ea aparatul de măsură Geiger. 

— Unde vă sunt costumele din Virusul Andromeda? - a 
întrebat Huddie. 

Curt s-a uitat la el fără să zâmbească. 

— M-ai spart, a spus el. 

Curt şi sergentul şi-au petrecut o oră înăuntru' magaziei, 
trecând aparatul de măsură Geiger peste toată caroseria 
Buick-ului, ținând cadranul deasupra motorului, ducând 
aparatul în maşină, verificând scaunele şi bordul şi ciudatul 
volan supradimensionat. 

Curt s-a vârât dedesubt pe-o platformă cu rotile, iar 
sergentul a verificat portbagajul, manifestând o grijă mare; au 
fixat capacul deschis sprijinindu-l cu o greblă de perete. Acul 
aparatului de măsură de-abia dacă a tremurat puţin în tot 
acest timp. Singura dată când clac-clac-clac-ul egal ieşind din 
micuțul lui difuzor s-a intensificat a fost când Tony a ținut 
Geiger-ul aproape de cadranul cu radium al ceasului său de 
mână, vrând să se asigure că funcționează aparatul. 
Funcționa, dar Roadmaster-ul nu avea nimic să-i spună. 

S-au întrerupt doar o dată, când au ieşit din magazie şi şi- 
au luat sveterele. Afară era o zi călduroasă, dar în Magazia B 
acul termometrului se stabilise doar cu puţin sub 48. Lui 
Sandy nu-i plăcea asta şi, când au ieşit amândoi afară, a 
propus să ridice uşile şi să lase să intre nişte căldură. Domnul 
Dillon moțăia în chicinetă, le-a spus Sandy; îl puteau închide 
acolo. 

— Nu, a spus Tony, iar Sandy a observat că şi Curtis era de 
acord cu asta. 


— De ce nu? 

— Nu ştiu. Aşa simt. 

Pe la ora trei după-amiaza, în vreme ce Sandy îşi scria cu 
sârguință numele în condică la rubrica Schimbul 2/3P-11P şi 
se pregătea să plece în patrulare, temperatura în Magazia B 
scăzuse la 47. Asta însemna cu patruzeci de grade mai puţin 
decât avea ziua de vară de dincolo de pereţii aceia subțiri din 
lemn. 

Trebuie să fi fost pe la ora trei, în vreme ce Sandy stătea 
parcat lângă Jimmy's Diner, pe vechea Şosea Statler, bând 
cafea şi pândindu-i pe vitezomani, când Roadmaster-ul a 
născut pentru prima dată. 

Arky Arkanian a fost prima persoană care a văzut arătarea 
care a ieşit din Buick, deşi nu ştia ce e ceea ce vede. Lucrurile 
erau liniştite în cazarma Detaşamentului D. Nu tocmai 
senine, dar liniştite. Aceasta se datora în mare parte 
informațiilor oferite de Curt şi Tony că nu emanau deloc 
radiaţii din Magazia B. Arky venise din rulota sa aflată în 
Dreamland Park de pe vârful Malurilor, vrând să tragă şi el o 
ocheadă maşinii sechestrate. Era singur; Magazia B era 
pentru moment complet părăsită. 

Cu patruzeci de yarzi mai încolo, cazarma era cuprinsă de 
liniştea de la mijlocul schimbului, adică atât de tăcută cât 
devenea ea vreodată. Matt Babicki fusese în schimbul de 
noapte şi acum la dispecerat se afla unul dintre poliţiştii 
tineri. Dom' sergent plecase acasă la ora cinci. Curt, care-i 
oferise soției sale o poveste născocită despre chemarea pe care 
o primise seara trecută, era probabil încălțat iarăşi cu 
sandalele sale fără bretele şi-şi termina de tuns peluza ca un 
băiat bun ce era. 

La şapte şi cinci minute, îngrijitorul Detaşamentului D (pe 
atunci deja foarte palid, foarte îngândurat şi foarte speriat) a 
trecut pe lângă puştiul de la dispecerat şi-a intrat în chicinetă, 
să vadă pe cine poate găsi. Avea nevoie de cineva care să nu fie 
începător, de cineva care să ştie cum stau lucrurile. L-a găsit 
pe Huddie Royer, care tocmai făcea ultimele retuşuri unui 
ceaun mare de Macaroane Kraft cu Brânză. 


ACUM: ARKY 


— Şi»? zice puştiu”, şi-i atât dă mult din ta-su în el atunci - 
felu' cum sade pe bancă, felu' cum să uită-n ochii tăi, felu' 
cum i se-ncrețesc sprâncenele, şi mai mult ca orice 
nerăbdarea aia fără marjini. 

— Asta nu-i partea mea de poveste, îi zice Sandy. 

N-am fost de fată. Însă erau ei doi. 

Aşa c-atunci, sigur, puştiu” se-ntoarce de la Sandy la mine 
şi Huddie. 

— Zi-i tu, Hud, spun. Eşti obişnuit să faci rapoarte. 

— Mă cac pe ele, îmi zice imediat, tu ai fost primu' acolo. Tu 
ai văzut-o primu. Începe tu. 

— Âă... 

— Ei bine, să-nceapă unu dintre voi! - ne zice puştiu' şi 
pam! Îşi loveşte fruncea cu podu' palmei, direct între ochi. N- 
am putut să nu râd. 

— Dă-i bice, Arky, îmi zice dom! serjent. 

— Aa, prostii, zic io. N-am zis-o niciodat, ştii, ca pe-o 
poveste. Nu ştu cum o să sune. 

— Fă cum poţi mai bine, zice dom! serjent, şi-aşa fac. 

O fo' dăstul dă greu să mă pornesc - mi se părea că-i simt 
ochii lu” puştiu' că mă-nțapă ca şi nişte unghii şi-mi tot 
ziceam: N-o să creadă nimic din-asta, cine-ar crede? Da' mi-a 
fo' mai uşor dup-un pic. Dacă vorbeşti dăspre ceva ce s-o- 
ntâmplat cu mult timp în urmă, dăscoperi că ţi se dăschide-n 
față ca şi prima oară. Ţi se deschide ca şi-o floare. Cre' c-asta 
poa' să fie-un lucru bun sau unu' rău. Şezând acolo-n seara 
aia, vorbindu-i lu” băiatu' lu” Curtis Wilcox, mi s-o părut că-s 
amândouă. 

Huddie-o intervenit şi el dup-o vreme şi-o-nce-put să m- 
ajute. Şi-amintea tot soiu' de lucruri, chiar şi partea dăspre 
cum că cânta Joan Baez la ra-diou'. „Mântuirea-i în detalii”, 
zicea bătrânu' dom' serjent (de-obicei când uita cineva să 
treacă-ntr-un raport ceva ce-ar fi trăbuit trecut). Şi-n tot 
timpu! ăsta puştiu” şedea acolo pă bancă, uitându-se la noi cu 


ochii din ce în ce mai mari, în vreme ce seara se-ntuneca şi-şi 
arunca mirosurile cum face vara şi liliecii zburau deasupra 
noastră şi tune-tu' bubuia dăparte-nspre sud. M-a-ntristat să 
văd cât de mult sămăna cu ta-su. Nu ştu' dă ce. 

M-o oprit numa' o dată. S-o-ntors cătră Sandy, vrând să 
ştie dacă încă o mai avem... 

— Da, i-o zis imediat Sandy. O, da. Sigur că o mai avem. 
Plus o tonă de fotografii. Fotografii Polaroid, majoritatea. Dacă 
ştiu poliţiştii de-un lucru, puştiu”, ăla-i cum să prevină un 
lanț de evenimente. Acuma taci. Vrei să ştii, lasă-l să-ți 
povestească. 

Ştiam că la mine să referea, aşa c-am început iară să 
vorbesc. 


ATUNCI 


Arky avea în zilele acelea o camionetă Ford veche, una 
standard, cu trei viteze (Da' am patru, dacă pui la socoteală şi 
marşarieru, obişnuia să glumească) şi cu o trapă care 
scârțâia. O parca acolo unde avea s-o parcheze şi peste 
douăzeci şi trei de ani, deşi pe atunci o va fi schimbat pe un 
Dodge Ram cu transmisie automată şi schimbător cu patru 
viteze. 

În 1979, la capătul îndepărtat al parcării, se afla un 
ancestral autobuz şcolar al Districtului Statler, o barjă 
galbenă mâncată de rugină care stătea acolo cel puţin din 
vremea Războiului Coreean, scufundându-se din ce în ce mai 
mult în buruieni şi mizerii cu fiecare an care trecea. De ce nu 
l-a luat nimeni de-acolo niciodată era doar un alt mister al 
vieții. Arky şi-a cuibărit camioneta lângă el, apoi a traversat 
parcarea spre Magazia B şi s-a uitat printr-unul dintre 
geamurile din uşa rulantă, ţinându-şi mâinile căuş la tâmple 
pentru a opri lumina soarelui, care strălucea dinspre vest. 

Deasupra se afla un bec, iar Buick-ul care şedea dedesubt i 
se părea lui Arky că seamănă cu un model pus la expoziție, 
genul acela de maşină care arată atât de frumoasă în bătaia 
luminii, că orice om sănătos la minte ar vrea să semneze pe 


loc şi să plece acasă la volanul ei. Totul părea 5-cu, mai puţin 
capacul portbagajului. Era iarăşi ridicat. 

Ar trebui să raportez asta la ofițeru' de serviciu, şi-a spus 
Arky. El nu era polițist, doar îngrijitor, dar în cazul lui, 
cenuşiul uniformei de polițist statal se cam spălăcea. A făcut 
un pas în spate, îndepărtându-se de geam, apoi s-a întâmplat 
să-i cadă ochii pe termometrul pe care-l agățase Curt de una 
dintre grinzile de sus. Temperatura crescuse iarăşi în magazie 
şi încă destul de mult. Înăuntru erau şaizeci şi unu de grade. 
I-a trecut prin minte că Buick-ul e-un fel de bobină ciudată de 
frigider care acum se oprise singură (sau poate că se arsese în 
timpul spectacolului cu focuri de artificii). 

Ridicarea bruscă a temperaturii era un alt lucru de care nu 
ştia nimeni, iar Arky se simțea surescitat. A dat să se 
îndepărteze de uşă, voind să meargă repede direct la cazarmă. 
Atunci s-a întâmplat să vadă arătarea din colțul magaziei. 

Nu-i dăcât un morman dă cârpe vechi, şi-a spus, dar altceva 
îi sugerea... ei bine, altceva. S-a dus înapoi la sticlă, punându- 
şi iarăşi palmele la tâmple. Şi nu, pentru numele lui 
Dumnezeu, arătarea aia din colț nu era doar un morman de 
cârpe. 

Arky a simţit o slăbiciune ca de gripă cuprinzându-i 
încheieturile genunchilor şi muşchii coapselor. Senzaţia s-a 
extins în sus, în stomac, chircindu-l, şi apoi la inimă, 
accelerându-i bătăile. A urmat un moment îngrijorător când a 
fost aproape convins că va cădea leşinat la pământ. 

Hei, suiedez mare şi prost ce ieşti - dă ce nu-ncerci să 
respiri dân nou? Vezi dacă te-ajută la ceva. 

Arky a tras în piept două guri mari şi uscate de aer, 
nepăsându-i prea mult de sunetul pe care l-a scos. Babacul 
său scosese sunete asemănătoare atunci când făcuse atac de 
cord, întinzându-se pe sofa şi aşteptând să vină ambulanța. 

A făcut un pas departe de uşa rulantă, mângâindu-şi 
mijlocul pieptului cu latura unui pumn strâns. 

— Hai, iubire. Bagă gaz, dă-i drumu. 

Soarele, asfințind într-un cazan de sânge, îi strălucea în 
ochi. Stomacul continuase să i se chircească, făcându-l să 


aibă impresia că-i vine să vomite. Clădirea cazărmii i s-a părut 
dintr-o dată că e la o distanţă de două, poate chiar trei mile. A 
pornit pe direcția aceea, amintindu-şi să respire şi 
concentrându-se să facă paşi mari şi constanţi. O parte din el 
voia s-o rupă la fugă şi o parte înțelegea că, dacă încerca să 
facă asta, chiar că putea să leşine. 

— Băieţii n-or să te ierte niciodată păntru asta, şi-o ştii 
bine. 

Dar nu sâcâielile îl preocupau cu adevărat. În mare parte, 
nu voia să intre în cazarmă cu ochii mari cât cepele şi 
apăsându-şi butonul panicii ca orice domn Cutare de pe 
marginea drumului care are ceva de povestit. 

Şi, pe când a intrat înăuntru, Arky se simțea într-adevăr 
puţin mai bine. Încă era speriat, dar nu atât cât să-i vină să 
vomite sau s-o ia la fugă unde-l vor duce picioarele, departe de 
Magazia B. Atunci, va avea deja o idee care să-l fi liniştit 
puţin. Poate că nu era decât un truc. Un renghi. Ofițerii îi 
pregăteau mereu tot soiul de glume, şi nu-i spusese cumva lui 
Orville Garrett că poate se va-ntoarce în seara aceea să arunce 
o privire la Buick-ul ăla? Îi spusese. Şi poate că Orv se 
hotărâse să-i joace o festă. O grămadă de comici, cu aşa ceva 
lucra el, întotdeauna se găsea cineva care să-i joace o festă. 

Gândul a reuşit să-l calmeze, dar în adâncul inimii lui, Arky 
nu credea asta. Orv Garrett era un adevărat păcălici, sigur că 
da, îi plăcea să se distreze ca oricui, dar n-ar fi inclus în trucul 
său ciudățenia aia din magazie. Nici unul dintre ei n-ar fi 
făcut asta. Nu, având în vedere cât era de tensionat sergentul 
Schoondist cu privire la ea. 

Ah, dar dom' sergent nu era acolo. Uşa biroului lui era 
închisă şi panoul înghețat din sticlă era întunecat. Lumina era 
aprinsă însă în chicinetă şi prin uşă se auzea muzică: Joan 
Baez, cântând despre noaptea când au doborât-o pe bătrâna 
Dixie. Arky a intrat şi l-a văzut pe Huddie Royer, care tocmai 
arunca un calup gigantic de margarina într-un ceaun cu 
tăiței. N-o să-ti multămească inima pântru căcatu' ăla, şi-a 
spus Arky. Radioul lui Huddie - unul mic atârnat de-o 


panglică pe care-l ducea cu el peste tot - se afla pe tejghea 
lângă prăjitorul de pâine. 

— Hei, Arky! - a spus el. Ce cauţi aici? De parcă n-aş şti. 

— Orv îi p-aci? - a întrebat Arky. 

— Mnu. Şi-a luat trei zile libere, începând de mâine. 
Zevzecu'! ăla norocos s-a dus la pescuit. Vrei un bol cu d-asta? 

A ridicat ceaunul, s-a uitat bine la Arky şi şi-a dat seama că 
se uită la un om speriat de moarte. 

— Arky? Ce dracu-i cu tine? 

Arky s-a aşezat greoi într-unui dintre scaunele de 
bucătărie, cu mâinile atârnându-i între coapse. S-a uitat în 
sus la Huddie şi a deschis gura, dar la început nu i-a ieşit nici 
un cuvânt. 

— Care-i problema”? - A aruncat ceaunul cu macaroane pe 
tejghea fără nici o remuşcare. - Buick-ul? 

— eşti liber în sară asta, Hud? 

— Mda. Până la unşpe. 

— Cine mai îi p-aci? 

— Vreo doi ţipi la etaj. Poate. Dacă-ţi faci griji de şefu', nu-ţi 
mai face. Eu-s cel mai mare-n grad în seara asta. Aşa că zi-i. 

— Vino-n spate, i-a spus Arky. Să vezi cu ochii tăi. Ş-adă 
nişte binoacle. 


Huddie a înşfăcat o pereche de binocluri din camera cu 
provizii, dar s-a dovedit că nu le sunt de nici un ajutor. 
Arătarea din colțul Magaziei B era de fapt prea aproape - 
văzută prin lentile nu era decât o chestie încețoşată. După 
două sau trei minute de jonglat cu butonul de focalizare, 
Huddie a renunțat. 

— O să intru acolo. 

Arky l-a prins de încheietura mâinii. 

— liesuse, nu! Sună-l pă dom' serjent! Lasă-l pă el să 
hotărască! 

Huddie a scuturat din cap. 

— Dom! sergent doarme. Ne-a sunat soţia lui şi aşa a spus. 
Ştii ce-nseamnă când face asta - nimeni nu tre' să-l trezească 
decât dacă-i al treilea război mondial. 


— Şi dacă chestia aia d-acolo chiar îi al treilea război 
mondial? 

— Nu-mi fac eu griji, a spus Huddie. Ceea ce, judecând 
după chipul lui, era minciuna deceniului, dacă nu a secolului. 
S-a uitat iarăşi înăuntru cu palmele făcute căuş la tâmple, 
binoclul stând, inutil, pe jos, lângă piciorul său stâng. - E 
moartă. 

— Poate, a spus Arky. Şi poate că nu face dăcât p- 
oposumu . 

Huddie's-a uitat în spate la el. 

— Doar nu vorbeşti serios. (O pauză) Nu? 

— Nu şt'u ce vorbesc serios şi ce nu. Nu ştu dacă chestia 
aia d-acolo-i moartă de-a binelea sau nu-ma' s-odihneşte. Şi 
nici tu nu ştii. Şi dacă vrea să intre cineva acolo? Te-ai gândit 
la asta? Şi dacă te-aşteaptă pă tine? 

Huddie s-a gândit la asta, apoi a spus: 

— Cred că-n cazul ăsta o să primească ce vrea. 

A făcut un pas în spate de lângă uşă, arătând la fel de 
speriat cum arătase Arky când intrase în bucătărie, dar 
arătând şi serios. Convins. Un olandez bătrân şi căpos. 

— Arky, ascultă la mine. 

— Mda. 

— Cari Brundage e-n camera de recreere de sus. La fel şi 
Mark Rushing - aşa cred, în orice caz. Nu-l deranja pe Loving 
de la dispecerat, n-am încredere în el. Are prea mult caş la 
gură. Da' du-te şi spune-le celorlalți ce se-ntâmplă. Şi şterge-ți 
expresia aia de pe față. Probabil că nu-i nimic, da' n-are ce rău 
ne face nişte întăriri. 

— Numa-n caz că nu-i nimic. 

— Corect. 

— Fiindcă s-ar putea să fie ceva. 

Huddie a înclinat din cap. 

— Eşti sigur? 

— Ă-hă. 

— Bine. 

Huddie s-a dus pe lângă uşa rulantă, a dat colțul şi-a 
rămas în fața uşii mai mici din lateral. A inspirat profund, şi-a 


ținut respirația cât să numeri până la cinci, a expirat. Apoi a 
desfăcut capsa care-i ţinea fix pistolul - în zilele acelea, un 
Ruger 357. 

— Huddie? 

Huddie a tresărit. Dacă ar fi avut degetul pe trăgaci şi nu pe 
piedică, probabil că s-ar fi împuşcat în picior. S-a întors pe 
călcâie şi l-a văzut pe Arky stând la colțul magaziei, ochii lui 
negri şi mari înecați în lacrimi pe fața ciupită de vărsat. 

— Iisuse Christoase! - a strigat Huddie. De ce dracu' te 
furişezi după mine? 

— Nu mă furişam, ofițere - mergeam numa' normal. 

— Du-te înăuntru! Adu-i pe Cari şi Mark, cum ţi-am spus. 

Arky a scuturat din cap. Speriat sau nu, se hotărâse că 
vrea să ia parte la ceea ce se întâmpla. Huddie credea că-l 
poate înţelege. Cenugşiul uniformei de polițist statal chiar avea 
tendința de-a se spălăci. 

— Bine, suedez prost ce eşti. Hai să mergem. 

Huddie a deschis uşa şi a păşit înăuntrul magaziei, unde 
încă era mai rece decât afară... deşi cât era de rece le-ar fi fost 
amândurora imposibil să spună, fiindcă transpirau amândoi 
ca nişte porci. Huddie îşi ţinea pistolul ridicat lângă pometele 
drept. Arky a apucat o greblă din cuiele de lângă uşă. A 
clănțănit lovindu-se de-o lopată şi amândoi au tresărit. 

Pentru Arky, aspectul umbrelor lor pe perete era chiar mai 
rău ca sunetul acela: păreau să sară dintr-un loc în altul, 
asemenea umbrelor unor spiriduşi agili. 

— Huddie..., a început el. 

— Sşş! 

— Dacă-i moartă, dă ce faci şşş? 

— Nu face pe deşteptu'!! - i-a şoptit Huddie ca răspuns. 

A pornit să traverseze podeaua de ciment către Buick. Arky 
l-a urmat cu mânerul greblei strâns puternic în mâinile 
transpirate, cu inima bubuindu-i în piept. Gura i se părea 
uscată şi cumva arsă. Nu fusese niciodată atât de speriat în 
toată viața sa, iar faptul că nu ştia cu precizie de ce era 
speriat nu făcea decât să înrăutățească situația. 


Huddie a ajuns la partea din spate a Buick-ului şi s-a uitat 
furtiv în interiorul portbagajului deschis. Era atât de lat în 
umeri, că Arky n-a putut vedea nimic pe lângă el. 

— Ce-i acolo, Hud? 

— Nimic. E gol. 

Huddie a dus mâna spre capacul portbagajului, a ezitat, 
apoi a ridicat din umeri şi l-a trântit. Amândoi au tresărit la 
auzul sunetului pe care l-a scos şi s-au uitat la arătarea din 
colț. Nu s-a mişcat. Huddie a pornit către ea, cu pistolul 
ridicat iarăşi de-o parte a capului. Sunetul picioarelor lui 
târşâindu-se pe ciment era foarte puternic. 

Arătarea era într-adevăr moartă, cei doi bărbaţi deveneau 
din ce în ce mai siguri de lucrul ăsta pe măsură ce se 
apropiau, dar asta nu îmbunătăţea cu nimic situația, fiindcă 
nici unul dintre ei nu mai văzuse vreodată ceva asemănător. 
Nici în pădurile din vestul Pennsylvaniei, nici într-o grădină 
zoologică, nici într-o revistă despre viața în natură. Era pur şi 
simplu diferită. Atât de-a dracu' de diferită. Huddie s-a trezit 
că-şi aminteşte de filmele horror pe care le văzuse, dar 
arătarea înghesuită în colțul unde se întâlneau pereţii 
magaziei nu semăna de fapt nici cu arătările din ele. 

A dracu' de diferită era expresia la care se tot întorcea. 
Expresie la care amândoi se tot întorceau. Totul striga la ea că 
nu e de aici, aici însemnând nu doar Dealurile Scunde, ci 
întreaga planetă Pământ. Poate şi din întreg universul, cel 
puțin atât cât pricepeau acest concept nişte elevi de nota C la 
ştiinţă cum erau ei. Era ca şi când s-ar fi trezit brusc un soi de 
circuit de avertizare îngropat adânc în capetele lor şi ar fi 
început să ţipe. 

Arky se gândea la păianjeni. Nu fiindcă arătarea din colț 
semăna cu un păianjen, ci fiindcă... ei bine... păianjenii erau 
diferiți. Atâtea picioare - şi nu puteai avea nici o idee despre ce 
gândeau sau despre cum de puteau exista. Arătarea asta aşa 
era, numai că mai rău. 1 se făcea scârbă numai uitându-se la 
ea, încercând să-şi dea seama ce-i spuneau ochii că văd. Pielea 
îi devenise rece şi umedă, inima îi rata bătăi şi viscerele i se 


părea că luaseră în greutate. Voia să fugă. Să facă stânga- 
mprejur şi s-o tulească afară de acolo. 

— Christoase, a spus Huddie pe-un geamăt slab de voce. 
Ohhh, Christoase. 

Era ca şi când ar fi implorat-o să dispară. Pistolul i-a 
coborât şi s-a îndreptat sacadat în față până ce ţeava lui era 
îndreptată către podea. Nu avea decât trei pfunzi, dar braţul 
lui nu mai putea susține nici măcar această greutate 
neînsemnată. Îi atârnau şi muşchii feţei, trăgându-i ochii în 
jos, deschizându-i larg, şi făcându-i maxilarul să cadă până ce 
i s-a deschis gura. Arky n-a uitat niciodată felul cum sclipeau 
în umbre dinţii lui Huddie. În acelaşi timp, a început să 
tremure din toate încheieturile, iar Arky a început să 
conştientizeze că şi el tremură. 


Arătarea din colt avea dimensiunea unui liliac foarte mare, 
asemenea celor ce îşi duceau traiul în Peşterile Miracolelor din 
Lassburg sau în aşa-numita Cavernă a Minunii (grupurile 
organizate de turişti: trei dolari pe persoană; oferim tarife 
speciale pentru familii întregi) din Pogus City. Aripile îi 
acopereau mare parte din corp. Nu erau împăturite, ci zăceau 
într-o învălmăşeală de pliuri suprapuse, de parcă ar fi încercat 
să le împăturească - şi nu reuşise - înainte să moară. Aripile 
erau fie negre, fie de-un verde marmorean foarte întunecat. Ce 
puteau vedea ei din spatele creaturii era verde mai deschis. 
Zona stomacului avea o nuanţă de-un alb brânzos, asemenea 
capătului unui butuc putrezit sau gâtului unui crin de 
mlaştină în descompunere. Capul ei triunghiular era răsucit 
într-o parte. Un ciot osos care era posibil să fie un nas sau un 
cioc creştea din fața fără ochi. Sub el, gura creaturii atârna 
deschisă. De ea spânzura o funie galbenă de ţesut, de parcă 
arătarea şi-ar fi regurgitat ultima masă în timp ce murea. 
Huddie a aruncat o privire şi a ştiut că nu va mai mânca o 
bună bucată de vreme macaroane cu brânză. 

Sub cadavru, împrăştiată sub picioarele sale din spate, se 
afla o baltă superficială de lichid negru pe cale de coagulare. 
Gândul că orice substanță ca aceasta ar putea servi de sânge 


l-a făcut pe Huddie să-i vină să strige din toţi rărunchii. Şi-a 
spus: N-o s-o ating. O să-mi omor propria mamă înainte să 
ating chestia aia. 

Încă-şi spunea asta când o vergea lungă din lemn i-a intrat 
în câmpul vizual periferic. A scos un strigăt slab şi s-a tras 
reflex în spate. 

— Arky, nu! - a ţipat, dar era prea târziu. 

Mai târziu, Arky n-a putut spune sigur de ce împunsese 
arătarea din colț - a fost pur şi simplu o pornire puternică în 
fața căreia cedase înainte să fie complet conştient de ceea ce 
face. 

Când a atins capătul mânerului de greblă locul unde aripile 
se suprapuneau, s-a auzit un sunet asemănător cu foşnetul 
de hârtie şi s-a simțit un miros urât, ca de varză murată 
stricată. De-abia au băgat amândoi de seamă. Partea de sus a 
fetei acelei arătări a părut să se retragă, scoțând la iveală un 
ochi mort şi sticlos care părea la fel de mare ca un rulment. 

Arky s-a tras înapoi, aruncând grebla cu un huruit şi 
acoperindu-şi gura cu ambele mâini. Deasupra degetelor sale 
răşchirate, din ochi începuseră să-i curgă lacrimi de spaimă. 
Huddie a rămas pur şi simplu unde era, paralizat locului. 

— Era o pleoapă, a spus pe o voce joasă, hârşâită. Doar o 
pleoapă, atâta tot. Ai zgâlțâit-o cu grebla, nebun ce eşti. Ai 
zgâlțâit-o şi ea s-a tras. 

— Christoase, Huddie! 

— E moartă. 

— Christoase, liesuse Dumne... 

— E moartă, bine? 

— Bi... bine, a spus Arky cu accentul acela al său imposibil 
de suedez. Era mai pronunțat ca niciodată. - Hai şă plecă d- 
acilea. 

— Eşti destul de deştept pentr-un îngrijitor. 

S-au îndreptat amândoi către uşă - încet, mergând cu 
spatele, vrând să nu piardă arătarea din vedere. Dar şi pentru 
că amândoi ştiau că-şi vor pierde controlul şi-o vor lua la 
goană dacă ar vedea de-a dreptul uşa. Siguranţa oferită de 


uşă. Promisiunea unei lumi logice de dincolo de uşă. Li se 
părea că le ia o eternitate să ajungă acolo. 

Arky a ieşit primul cu spatele pe uşă şi a început să inspire 
guri mari de aer proaspăt de seară. Huddie a ieşit în urma lui 
şi a trântit uşa. Apoi, preţ de o clipă, n-au făcut altceva decât 
să se uite amândoi unul la celălalt. Arky făcuse mai mult 
decât să se albească la față şi se îngălbenise. Lui Huddie, 
acesta i se părea că seamănă cu un sandviş cu brânză fără 
feliile de pâine. 

— Dă ce râzi? - l-a întrebat Arky. Ce-i aşa dă comic? 

— Nimic, a spus Huddie. Încerc doar să nu mă las cuprins 
de isterie. 

— Acuma o să-l suni pe dom! serjent Schoondist? 

Huddie a încuviințat din cap. Se tot gândea cum toată 
partea de sus a capului arătării păruse să se retragă atunci 
când l-a împuns Arky. Avea o bănuială că va revedea clipa 
aceea în visele de mai târziu, iar asta s-a dovedit a fi absolut 
corect. 

— Şi cu Curtis ce facem? 

Huddie s-a gândit la asta şi a scuturat din cap. Curt avea o 
soție tânără. Soţiilor tinere le plăceau să-şi aibă soții acasă şi, 
când nu primeau câteva nopţi la rând ce le plăcea, erau şanse 
mari să-şi simtă sentimentele rănite şi să pună întrebări. Era 
un lucru normal. Aşa cum era normal şi pentru soții tineri să 
le răspundă uneori la întrebări, chiar şi atunci când ştiau că 
nu trebuie s-o facă. 

— Numa! pe dom! serjent, atunci? 

— Nu, a spus Huddie. Hai să-l chemăm şi pe Sandy 
Dearborn. Sandy are-o minte brici. 


Sandy încă se afla în parcarea localului Jimmy's Diner cu 
radarul în poală, când s-a auzit o voce din radio. 

— Patrula 14, Patrula 14. 

— 14. 

Ca de obicei, Sandy se uitase la ceasul de mână când îşi 
auzise numărul de patrulă. Era şapte şi douăzeci de minute. 


— Ă, te-ai putea întoarce la bază, 14? Avem Cod-D, repet: 
Cod-D, m-ai recepționat? 

— 32 - a întrebat Sandy. 

În majoritatea forţelor de poliție americane, 3 înseamnă 
urgenţă. 

— Nu, negativ, dar ne-ar prinde bine o mână de ajutor. 

— Recepţionat. 

S-a întors cu aproximativ zece minute înainte ca dom' 
sergent să sosească şi el în maşina personală, care se 
întâmpla să fie o camionetă International Harveste chiar mai 
veche decât Fordul lui Arky. Vorba începuse deja să se 
împrăştie, iar Sandy a văzut un adevărat congres al ofițerilor 
de poliție în fața Magaziei B - o mulțime de indivizi la geamuri, 
toți uitându-se înăuntru cu ochii îngustaţi. Brundage şi 
Rushing, Cole şi Devoe, Huddie Royer. Arky Arkanian umbla 
în cercuri mici în spatele lor cu mâinile îndesate până la 
antebraț în buzunarele pantalonilor şi ridurile urcându-i pe 
frunte asemenea treptelor unei scări. Nu-şi aştepta, însă, 
rândul la geam. Arky văzuse tot ce-i trebuise să vadă, cel 
puţin pentru o singură noapte. 

Huddie l-a pus pe Sandy la curent cu ceea ce se întâmplase 
şi apoi Sandy s-a uitat şi el îndelung şi bine la arătarea din 
colț. A încercat şi să-şi dea cu părerea ce-ar vrea sergentul 
când avea să vină şi-a pus obiectele într-o cutie de carton 
lângă uşa laterală. 

Tony a intrat în parcare, a oprit strâmb în spatele 
bătrânului autobuz şcolar şi-a venit în pas alert către Magazia 
B. L-a dat neceremonios cu cotul la o parte pe Cari Brundage 
de lângă fereastra cea mai apropiată de creatura aceea moartă 
şi s-a holbat la ea în timp ce Huddie i-a dat raportul. Când a 
terminat Huddie, Tony l-a chemat pe Arky şi-a ascultat şi 
versiunea lui a poveştii. 

Sandy credea că mijloacele lui Tony de-a gestiona problema 
Roadmaster-ului au fost puse la încercare în seara aceea şi că 
s-au dovedit rezistente. Cât au ţinut audierile lui Huddie şi 
Arky, membri ai Detaşamentului D au continuat să-şi facă 
apariția. Majoritatea dintre ei erau în timpul lor liber. Acei 


puțini îmbrăcaţi în uniformă fuseseră suficient de aproape 
pentru a veni să arunce o privire rapidă atunci când Huddie 
le-a comunicat codul Buick-ului. Şi totuşi, nu s-a auzit nici o 
remarcă spirituală, nimeni nu s-a luptat pentru un loc mai 
bun, n-a aținut nimeni calea anchetei lui Tony şi nici nu 
încetinise nimeni lucrurile cu o grămadă de întrebări stupide. 
Mai presus de orice, n-au fost spirite încinse şi nici urmă de 
panică. Dacă ar fi fost acolo nişte reporteri şi ar fi simțit 
puterea atavică a acelei arătări - o arătare care, deşi era 
moartă, rămânea îngrozitoare şi cumva amenințătoare - 
Sandy se temea să se gândească la consecințe. Când i-a spus 
de asta lui Schoondist a doua zi, dom sergent a râs. „Uriaşul 
din Cardiff în iad”, a spus el. „Asta ar fi fost consecinţa, 
Sandy.” 

Amândoi, sergentul de atunci şi sergentul care va să vie, 
ştiau cum numeau cei din presă astfel de muşamalizări, cel 
puţin atunci când cei care muşa-malizau erau poliţişti: 
fascism. Era un termen cam greu, sigur că da, dar nici unul 
dintre ei nu puneau la îndoială cu adevărat faptul că de-a 
lungul acelui drum, după o curbă sau două, îi aşteptau tot 
soiul de abuzuri. („Dacă vrei să vezi poliţişti care şi-au pierdut 
cumpătul, uită-te la L.A.”, a spus Tony odată. „La fiecare trei 
poliţişti buni, dai de câte doi Hitleri micuţi pe motociclete.”) 
Totuşi, treaba cu Buick-ul era un Caz Special cum scrie la 
carte. Nici unul dintre ei nu puneau la îndoială nici asta. 

Huddie voia să ştie dacă făcuse bine că nu-l chemase pe 
Curtis. Se temea să nu se simtă Curtis lăsat pe dinafară, 
omis. Dacă voia dom' sergent, a spus Huddie, putea merge în 
cazarmă chiar în clipa aceea şi să dea un telefon. O făcea cu 
dragă inimă. 

— Curtis face bine acolo unde-i acuma, a zis Tony, şi, când 
îi vom explica de ce nu l-am chemat, o să-nțeleagă. Cât despre 
voi ceilalți, amicii mei... 

Tony s-a îndepărtat de uşa rulantă. Poziţia pe care o 
adoptase era relaxată şi degajată, însă chipul îi era foarte 
palid. Îl afectase şi pe el să vadă arătarea aia din colț chiar şi 
numai printr-un geam de sticlă. La fel se simţea şi Sandy. Dar 


putea, de asemenea, simți şi surescitarea sergentului 
Schoondist, curiozitatea de neînfrânat pe care o împărțea cu 
ofițerul Wilcox. Şoapta pulsatilă care spunea Blestemăţie, îți 
vine să CREZI drăcovenia aia!? Sandy a auzit cuvintele 
acestea şi le-a recunoscut adevărata natură, deşi el nu încerca 
deloc un asemenea sentiment, nici o iotă din el. Credea că nici 
vreunul dintre ceilalți nu-l încerca. Cu siguranță, curiozitatea 
lui Huddie - şi a lui Arky - se ofilise destul de repede. „S-a dus 
cum se duce iapa la montat”, după cum ar fi spus Curtis. 

— Voi, cei în timpul orelor de program, ascultați-mă cu 
atenție, a spus Tony. Pe chip purta rânjetul acela subțire şi 
strâmb, dar lui Sandy i se părea în seara aceea puțin forțat. - 
În Statler au izbucnit incendii, în Leesburg se înregistrează 
inundații şi în Pogus County s-a declanşat o veselie de jafuri; îi 
bănuim pe amishi. 

După aceste cuvinte, s-au auzit câteva râsete. 

— Aşa că ce mai aşteptaţi? 

A urmat un exod general de ofițeri, după care s-a auzit 
sunetul motoarelor de Chevrolet V-8 pornind. Cei care erau în 
afara programului au mai zăbovit o vreme, dar nimeni nu 
trebuia să le spună să meargă mai departe, mai departe, 
haideţi, băieți, spectacolul s-a încheiat. Sandy l-a întrebat pe 
dom! sergent dacă trebuie să urce şi el în şa şi s-o ia la galop. 

— Nu, domnule ofițer, a spus el. Eşti cu mine. 

Şi a pornit în pas alert către uşa rulantă, oprindu-se doar 
cât să examineze obiectele pe care le pusese Sandy în cutia de 
carton: unul dintre aparatele de fotografiat Polaroid, film de 
rezervă, o riglă de un yard, o trusă de prelevare a dovezilor. 
Sandy luase din chicinetă şi doi saci verzi din plastic pentru 
gunoi. 

— Bine lucrat, Sandy. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Eşti gata să intrăm? 

— Da, domnule. 

— Eşti speriat? 

— Da, domnule. 

— Speriat ca mine sau nu chiar atât de speriat? 


— Nu ştiu. 

— Nici eu. Da-s speriat, asta-i sigur. Dacă leşin, prinde-mă. 

— Numai să cădeţi în direcția mea, domnule. 

Tony a râs. 

— Haide. Păşeşte în cerdacul meu, a spus păianjenul către 
muscă. 


Speriaţi sau nu, cei doi au întreprins o anchetă destul de 
amănunțită. Au întocmit împreună o diagramă a interiorului 
magaziei şi, când l-a complimentat mai târziu Curt pe Sandy 
pentru ea, Sandy a înclinat din cap şi-a fost de acord că era 
reuşită. Destul de reuşită să fie folosită în sala de judecată, că 
tot veni vorba. Totuşi, mare parte dintre liniile ei erau vălurite. 
Mâinile au început să le tremure aproape din clipa când au 
intrat în magazie şi nu s-au oprit până ce n-au ieşit iarăşi 
afară. Au deschis portbagajul fiindcă fusese deschis atunci 
când se uitase pentru prima dată Arky înăuntru şi, deşi era la 
fel de gol ca şi înainte, i-au făcut câteva fotografii. Au 
fotografiat şi termometrul (care urcase deja până la şaptezeci 
de grade), în mare parte fiindcă Tony şi-a spus că aşa ar vrea 
Curt să facă. Şi au făcut poze şi cadavrului din colț, le-au 
făcut din toate unghiurile la care s-au putut gândi. Fiecare 
instantaneu Polaroid arăta acel cumplit ochi unic. Era 
sclipitor, ca smoala proaspătă. Să-şi vadă reflecţia în el l-a 
făcut pe Sandy Dearborn să-i vină să strige. Şi, o dată la două 
sau trei secunde, unul dintre ei se uita peste umăr la Buick-ul 
Roadmaster. 

Când au terminat cu fotografiile, dintre care pe unele le-au 
făcut aşezând băţul de un yard lângă cadavru, Tony a scos şi 
a scuturat unul dintre sacii pentru gunoi. 

— Adu o lopată, a spus. 

— Nu vrei s-o laşi acolo până ce vine Curt şi o... 

— Tânărul ofițer Wilcox se poate uita la ea şi în beci, în 
camera cu provizii, a spus Tony. 

Vocea îi era ciudat de strânsă - aproape sugrumată - şi 
Sandy şi-a dat seama că se lupta din răsputeri să nu i se facă 


rău. Şi stomacul lui Sandy a făcut un salt mic, poate din 
empatie. 

— Se poate uita acolo la ea cât îi pofteşte inima. 

De data asta nu trebuie să ne facem griji că rupem lanţul 
dovezilor, fiindcă niciodată n-o să fie implicat în treaba asta 
vreun avocat districtual. Între timp, hai să luăm pe făraş 
căcăreaza asta. 

Nu striga, dar în voce-i apăruse o nuanţă tăioasă. 

Sandy a luat o lopată de pe perete şi i-a vârât lama sub 
creatura moartă. Aripile ei au scos un pârâit cumva 
îngrozitor, ca de hârtie. Apoi una dintre ele a căzut, scoțând la 
iveală o parte neagră şi spână a corpului. Pentru a doua oară 
de când păşiseră amândoi înăuntru, lui Sandy i-a venit să 
strige. N-ar fi putut spune cu precizie de ce, însă era ceva 
adânc în străfundul minţii sale care implora în genunchi să 
nu i se mai arate nimic altceva. 

Şi-n tot acest timp, îi simțeau mirosul. Putoarea ei acră, de 
varză murată stricată. 

Sandy a observat că transpiraţia îi ieşise lui Tony pe toată 
fruntea în picături mici şi transparente. Unele dintre ele se 
spărseseră şi-i curgeau pe obraji, lăsând urme ca de lacrimi. 

— Haide, a spus el, ţinând deschisă gura sacului. 

Haide-acum, Sandy. Arunc-o înăuntru înainte să-mi pierd 
cumpărăturile. 

Sandy a răsturnat-o în sac şi s-a simţit puțin mai bine când 
greutatea ei a căzut de pe lopată. După ce-a luat Tony un sac 
plin cu rumeguş roşu absorbant pe care-l ţineau pentru 
scurgerile de ulei şi l-a împrăştiat peste pata gelatinoasă din 
colț, amândoi s-au simțit mai bine. Tony a răsucit partea de 
sus a sacului în care se afla creatura, apoi a înnodat-o. O dată 
asta făcută, au început amândoi să meargă cu spatele către 
uşă. 

Tony s-a oprit chiar înainte să ajungă la ea. 

— Fă-i o poză, a spus, arătând cu degetul spre un loc din 
partea de sus a uşii rulante din spatele Buick-ului - uşa prin 
care Johnny Parker remorcase maşina înăuntru. Lui Tony 
Schoondist şi Sandy Dearborn li se părea că asta se 


întâmplase deja cu mult timp în urmă. - Şi ăleia, şi acolo, şi 
dincolo. 

La început, Sandy n-a văzut ce-i arăta dom' sergent. S-a 
uitat în altă parte, a clipit o dată sau de două ori, apoi s-a 
uitat înapoi la locul indicat. Şi acolo erau: trei sau patru pete 
mânjite de-un verde întunecat care l-au făcut pe Sandy să se 
gândească la praful care-ţi rămâne pe degete când atingi 
aripile unei molii. În copilărie, se convinseseră unul pe altul că 
praful de molie este o otravă mortală, că te orbea dacă te 
mânjeai pe degete şi apoi te frecai la ochi. 

— Înţelegi ce s-a întâmplat, nu? - a întrebat Tony cât timp 
Sandy a ridicat Polaroidul şi l-a îndreptat spre prima pată. 
Aparatul i se părea foarte greu şi mâinile încă-i tremurau, dar 
a reuşit să facă fotografiile. 

— Nu, dom' sergent, eu, ă... nu cred că-nţeleg. 

— Orice-ar fi arătarea aia - pasăre, liliac, vreun soi de gâză 
robotică - a zburat afară din portbagaj când s-a deschis 
capacul. S-a izbit de uşa din spate, de acolo-i prima pată, apoi 
a-nceput să se tot lovească de pereți. Ai văzut vreodată o 
pasăre prinsă într-o magazie sau hambar? 

Sandy a încuviințat din cap. 

— Aşa ceva. 

Tony şi-a şters transpiraţia de pe frunte şi s-a uitat la 
Sandy. A fost o privire pe care tânărul n-a uitat-o niciodată. 
Nu văzuse niciodată ochii domnului sergent atât de goi. Era, 
şi-a spus el, privirea pe care o vezi uneori în ochii copiilor mici 
când reuşeşti să pui capăt unei neînțelegeri în familie. 

— Măi, să fie, a spus Tony cu apăsare. Futu-i. 

Sandy a dat din cap. 

Tony s-a uitat în jos la sacul din plastic. 

— Ți se pare că seamănă cu un liliac? 

— Mda, a spus Sandy, apoi: Nu. După încă o pauză, a 
adăugat: căcat. 

Tony a izbucnit într-un râset puternic care părea cumva 
nestăpânit. 

— Ai pus punctul pe i. Dac-ai fi fost chemat ca martor la 
proces, nici un avocat al apărării n-ar fi putut drege cumva 


vorba aia. 

— Nu ştiu, Tony. 

Ce ştia Sandy era că voia să nu mai facă poze şi că voia să 
iasă afară la aer proaspăt. 

— Tu ce crezi? 

— Păi, dacă-i după mine, seamănă c-un liliac, a spus Tony. 
Şi după fotografiile pe care le-am făcut seamănă c-un liliac. 
Dar... nu ştiu cum s-o zic, dar... 

— Nu lasă impresia unui liliac, a spus Sandy. 

Tony a zâmbit sumbru şi a întins degetul către Sandy ca 
pe-un pistol. 

— Foarte Zen, Cosaşule. Da' urmele alea de pe perete 
sugerează că cel puţin s-a comportat ca un liliac, sau ca o 
pasăre prinsă în cuşcă. A zburat pe-aci pân-a căzut lată-n 
colț. Căcat, din câte ştim noi, se poate să fi murit de frică. 

Sandy şi-a amintit de acel ochi mort şi sclipitor, un lucru 
atât de nepământean, că de-abia te puteai uita la el, şi şi-a 
spus pentru prima oară în viață că înțelegea conceptul 
articulat de sergentul Schoondist. Să moară de frică? Da, se 
putea. Chiar se putea. Apoi, fiindcă se părea că dom' sergent 
aşteaptă ceva, a spus: 

— Sau poate că s-a lovit de perete atât de rău, că şi-a frânt 
gâtul. (I-a venit încă o idee.) Sau - ascultă, Tony - poate că a 
omorât-o aerul. 

— Cum zici? 

— Poate că... 

Însă ochii lui Tony se aprinseseră şi înclina din cap. 

— Sigur, a spus. Poate că aerul de partea cealaltă a 
portbagajului Buick-ului e altfel de aer. Poate că nouă ni s-ar 
părea că-i gaz toxic... poate că ne-ar distruge plămânii... 

Pentru Sandy, atâta-i ajungea. 

— Trebuie să ies de aici, Tony, sau eu o să fiu ăla care-o să 
vomite. 

Dar adevăratul pericol pe care-l simțea era acela de-a se 
îneca, nu de-a vomita. Dintr-o dată, bulevardul traheii sale se 
redusese la dimensiunea unei găuri ca de ac. 


O dată ce s-au aflat iarăşi afară (deja era aproape întuneric 
şi se iscase o briză de vară incredibil de plăcută), Sandy s-a 
simțit mai bine. Avea impresia că aşa se simțea şi Tony; în 
mod sigur îi revenise ceva culoare în obraji. Când Tony a 
închis uşa cu clanța, Huddie şi alți câțiva ofițeri au venit spre 
ei, dar nimeni n-a spus nimic. O persoană străină de contextul 
acelei scene s-ar fi uitat la chipurile lor şi-ar fi spus că murise 
preşedintele sau că se declarase stare de război. 

— Sandy? - a întrebat Tony. Ţi-e mai bine acum? 

— Mda. 

A făcut din cap spre sacul pentru gunoi, care atârna 
asemenea unui pendul mort din pricina ciudatei greutăți de pe 
fundul său. 

— Chiar crezi c-a omorât-o aerul nostru? 

— E posibil. Sau poate doar şocul de-a se afla în lumea 
noastră. Nu cred c-aş putea trăi mult în lumea din care vine 
arătarea asta, asta-ți pot zice sigur. Chiar dacă aş putea 
respira ae... - Tony s-a oprit, fiindcă dintr-o dată Sandy arăta 
iarăşi rău. Îngrozitor, de fapt. - Sandy, care-i problema? Ce 
nu-i bine? Sandy nu era sigur că vrea să-i spună sergentului- 
şef ce nu era bine, nici măcar nu era sigur că putea. La ceea ce 
se gândise fusese Ennis Rafferty. Ideea ofițerului dispărut 
adăugată lucrului pe care tocmai îl descoperiseră în Magazia 
B propunea o concluzie la care Sandy nu voia să se 
gândească. O dată ce-i venise în minte, însă, era greu s-o 
alunge. Dacă Buick-ul era un canal de legătură către o altă 
lume, iar dacă arătarea-liliac îl traversase pe o direcție anume, 
atunci aproape sigur că Ennis Rafferty îl traversase pe 
cealaltă. 

— Sandy, vorbeşte cu mine. 

— Nu-i nimic, şefu', i-a răspuns Sandy, apoi a trebuit să se 
aplece şi să-şi apuce tibiile cu ambele mâini. Era un bun 
procedeu de-a împiedica un leşin; sigur, dacă aveai timp să-l 
aplici. Ceilalți au stat în jur uitându-se la el, tăcând în 
continuare, purtând în continuare fețele acelea lungi care 
spuneau că Regele a murit, trăiască Regele. 


Într-un târziu, lumea şi-a recăpătat echilibrul şi Sandy s-a 
îndreptat de spate. 

— Sunt bine, a spus. Serios. 

Tony i-a studiat chipul, apoi a aplecat din cap. A ridicat 
puțin sacul verde din plastic. 

— Ăsta-l pun în debaraua din camera cu provizii, cel în 
care-şi ţine Andy Colucci revistele porcoase. 

Această veste a fost întâmpinată cu câteva chicote 
tensionate. 

— Accesu-n camera aia o să fie strict interzis tuturor cu 
excepția mea, a lui Curtis Wilcox şi a lui Sandy Dearborn. 
DBPS, oameni buni, aţi priceput? 

Au încuviințat din cap. Doar pe bază de permisiune scrisă. 

— Sandy, Curtis şi cu mine - asta-i de-acum ancheta 
noastră, aşa am hotărât. 

Stătea drept de spate în mijlocul umbrelor tot mai dese, 
aproape în poziție de drepți, ţinând într-o mână sacul pentru 
gunoi şi în cealaltă fotografiile Polaroid. 

— Chestia asta-i o dovadă. A ce, deocamdată habar n-am. 
Dacă vreunuia dintre voi vă vine vreo idee, să mi-o spuneți. 
Dacă vi se pare o idee prostească, spuneţi-mi-o chiar mai 
repede. E-o situaţie nebunească. Dar, nebunesc sau nu, o să 
lucrăm căzu' ăsta. O să-l lucrăm ca pe oricare altul. Întrebări? 

N-a fost nici o întrebare. Sau, dacă voiai să priveşti altfel 
problema, a reflectat Sandy, n-a fost nimic altceva decât 
întrebări. 

— Tre' să avem un responsabil cu magazia aia cât mai des 
posibil, a spus Tony. 

— Să facă de gardă, dom' sergent? - a întrebat Steve Devoe. 

— Hai să-i spunem supraveghere, a zis Tony. Haide, Sandy, 
mai stai cu mine până ce pun chestia asta la păstrare. Nu 
vreau s-o duc în pivniță de unu' singur, şi ăsta-i adevăru' gol- 
goluț. 

Când au pornit să traverseze parcarea, Sandy l-a auzit pe 
Arky Arkanian spunând c-o să se supere Curt că nu l-or 
sunat, stai să vezi, băiatu' ăla o să hie mai furios ca ş-o ghină 
udă. 


Dar Curtis a fost prea surescitat să mai fie furios, prea 
ocupat să încerce să ierarhizeze lucrurile pe care voia să le 
facă, prea plin de întrebări. A reuşit să pună doar una dintre 
ele înainte s-o tulească în pivniță să se uite la cadavrul 
creaturii descoperite în Magazia B: unde fusese în seara 
trecută Domnul Dillon? Cu Orville, i s-a spus. De obicei, când 
avea câteva zile libere, Orville Garrett îl lua cu el pe Domnul 
D. 

Sandy Dearborn (cu ajutorul ocazional al lui Arky) a fost cel 
care l-a pus la curent pe Curtis. Acesta a ascultat în tăcere, 
sprâncenele ridicându-i-se atunci când Arky a descris cum 
toată partea de sus a capului arătării ăleia a părut că se 
răsfrânge, dezvăluindu-i ochiul. S-au ridicat din nou când 
Sandy i-a spus despre petele mânjite de pe uşă şi pereți, şi 
despre cum îi amintiseră de praful de molie. A pus întrebarea 
despre Domnul D, a primit răspunsul, apoi a apucat o pereche 
de mănuşi chirurgicale dintr-o trusă de prelevare a dovezilor şi 
s-a dus aproape alergând spre pivniță. Sandy s-a dus cu el. 
Cumva, asta i se părea că e de datoria lui, dat fiind că Tony îl 
numise coanchetator, însă a rămas în camera cu provizii cât a 
mers Curtis în debaraua în care lăsase Tony sacul pentru 
gunoi. Când i-a desfăcut Curtis nodul, Sandy l-a auzit 
foşnind; pielea l-a furnicat şi i s-a răcit imediat. 

Fâş, fâş, fâş. O pauză. Încă un foşnet. Apoi, foarte încet: 

— Christoase atotputernice. 

O clipă mai târziu, Curt a ieşit afară în fugă cu mâna 
apăsată peste gură. La jumătatea coridorului care ducea spre 
scări se afla o toaletă. Ofițerul Wilcox a ajuns acolo exact la 
timp. 

Sandy Dearborn şedea la masa de lucru aglomerată din 
camera cu provizii, ascultându-l cum vomită şi ştiind că asta, 
privită la scara mare a lucrurilor, probabil că nu însemna 
nimic. Curtis nu avea să dea înapoi. Cadavrul arătării-liliac îl 
revoltase la fel de mult cât îi revoltase pe Arky şi Huddie sau 
pe oricare dintre ei, însă el, că-l revolta sau nu, s-a întors să-l 
examineze mai amănunțit. Buick-ul - şi lucrurile care 
aparțineau Buick-ului - devenise pasiunea lui. Chiar şi ieşind 


din debara cu gâtul crâmpoțţit şi cu obrajii palizi şi cu mâna 
apăsându-şi gura, Sandy îi văzuse ineluctabila surescitare din 
ochi, pusă doar puţin în umbră de disconfortul său fizic. 
Pasiunea este cel mai sever şef. 

Din josul culoarului se auzea sunetul apei curgând. S-a 
oprit, apoi Curtis s-a întors în camera cu provizii, uscându-şi 
gura cu un şervețel de hârtie. 

— Destul de îngrozitoare, nu? - a întrebat Sandy. Chiar şi 
moartă. 

— Destul de îngrozitoare, a fost el de acord, dar se îndrepta 
înapoi într-acolo chiar în timp ce vorbea. Am crezut c-am 
înţeles, da' m-a luat prin surprindere. 

Sandy s-a ridicat în picioare şi s-a dus spre uşă. Curt se 
uita iarăşi în sac, dar nu băga mâna în el. Nu încă, cel puţin. 
Asta era o uşurare. Sandy nu voia să fie prin preajmă când 
urma puştiul s-o atingă, chiar şi dacă purta mănuşi. Nu voia 
nici măcar să se gândească la aşa ceva. 

— A fost un schimb, crezi? - a întrebat Curt. - Hă? 

— Un schimb. Ennis pentru arătarea asta. 

Preţ de-o clipă, Sandy n-a răspuns. N-a putut răspunde. Nu 
fiindcă ideea era oribilă (deşi aşa era), ci fiindcă pugştiu' 
ajunsese la ea atât de repede. 

— Nu ştiu. 

Curt se legăna înainte şi înapoi pe tocurile papucilor săi şi 
se încrunta spre sacul din plastic pentru gunoi. 

— Nu cred, a spus după o vreme. Când faci trocu', de-obicei 
închei afacerea toată deodată. Corect? 

— De-obicei, mda. 

A închis sacul şi (cu o silă evidentă) i-a reinnodat gura. 

— O s-o disec, a spus. 

— Curtis, nu! Christoase! 

— Da. 

S-a întors spre Sandy: avea fața suptă şi albă, ochii îi 
sclipeau. 

— Trebuie s-o facă cineva, şi nu pot s-o duc pur şi simplu la 
Departamentul Biologic de la Horlicks. Dom' sergent a zis să 
nu scoatem povestea din casă, şi asta-i decizia corectă, da' 


cine rămâne atunci să facă asta? Numa! eu. Doar dacă nu-mi 
scapă ceva. 

Sandy şi-a spus: N-ai duce-o la Horlicks nici dacă n-ar fi 
scos Tony nici un cuvânt despre păstrarea poveştii în familie. 
Suporți să ne ai pe noi prin preajmă, probabil fiindcă nimeni în 
afara lui Tony nu vrea să aibă ceva de-a face cu ea, dar s-o 
împărți cu altcineva? Cineva care nu poartă uniforma cenuşie a 
poliției statale din Pennsylvania şi nu ştie când să schimbe 
chinga pălăriei din spatele capului sub bărbie? Cineva care s- 
ar putea să ţi-o ia înainte şi apoi să ţi-o ia de tot? Nu prea cred. 

Curt şi-a dat jos mânuşile. 

— Problema e că n-am mai deschis nimic de la Chauncey 
încoace, care era un fetus de porc de la ora de biologie. Asta 
se-ntâmpla cu nouă ani în urmă şi atunci am luat nota C. Nu 
vreau s-o dau în bară, Sandy. 

Atunci, nici măcar să n-o atingi. Sandy a gândit, dar nu a 
spus asta. N-ar fi avut rost s-o spună. 

— Eh, asta-i. (Puştiu” vorbea singur acum. Îşi vorbea numai 
sieşi.) O să-mi fac curaj. O să mă pregătesc. Am timp. N-are 
rost să fiu nerăbdător. Curiozitatea a omorât pisica, dar 
satisfacția... 

— Şi dacă asta-i o minciună? - a întrebat Sandy. Era 
surprins cât de tare îl obosise deja vorba aia nevinovată. - Şi 
dacă nu există nici o satisfacție? Şi dacă nu reuşeşti niciodată 
să-l afli pe x? 

Curt s-a uitat în sus la el, aproape şocat. Apoi a rânjit. 

— Ce crezi c-ar zice Ennis? Dacă l-am putea întreba, 
desigur. 

Sandy a găsit întrebarea condescendentă şi insensibilă în 
acelaşi timp. Şi-a deschis gura să spună asta cu voce tare - să 
spună ceva, oricum - apoi n-a spus. Curtis Wilcox nu voia 
răul nimănui; nu făcea decât să se lase purtat pe sus de 
adrenalină, la fel de ameţit ca orice drogat inveterat. Şi într- 
adevăr nu era decât un puşti. Chiar şi Sandy îşi dădea seama 
de asta, deşi erau cam de aceeaşi vârstă. 

— Ennis ţi-ar spune să ai grijă, a spus Sandy. Măcar de 
asta-s sigur. 


— O să am, a fost Curt de acord, pornind în sus pe scări. O, 
da, sigur c-o să am. 

Dar astea nu erau decât vorbe, ca şi imnul de laudă pe 
care-l spui în grabă ca să termini odată cu biserica în 
dimineața de duminică. Sandy ştia asta chiar dacă tânărul 
ofițer Wilcox n-o ştia. 

În săptămânile care au urmat, Tony Schoondist (fără a mai 
pomeni de ceilalți membri ai personalului Detaşamentului D) 
s-a convins că nu e suficientă forță de muncă pentru a institui 
un sistem de supraveghere a Buick-ului din magazia din spate 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Şi nici vremea 
n-a fost de partea lor; a doua jumătate a acelui august a fost 
ploioasă şi nepotrivit de răcoroasă. 

Vizitatorii reprezentau o durere de cap în plus. La urma 
urmei, Detaşamentul D nu trăia într-un vid pe creasta 
dealului; Parcul Auto se afla vizavi, iar Avocatul Districtual 
(plus echipa lui) era chiar în josul drumului, erau avocați, 
erau răufăcători care-şi răcoreau călcâiele în Colţul Băiatului 
Rău, din când în când era câte un tur al Cercetaşilor, curgerea 
constantă de oameni care voiau să depună plângeri (împotriva 
vecinilor, împotriva soțiilor, împotriva căruțaşilor amish care 
ocupau prea mult din şosea, împotriva Poliţiei Statale înseşi), 
soții care aduceau prânzuri uitate acasă sau, uneori, cutii cu 
nimicuri, şi uneori doar un curios domn Cutare care voia să 
vadă ce se făcea cu banii pe care-i plătea prin taxe. Aceştia din 
urmă erau, de obicei, surprinşi şi dezamăgiţi de calmul ce 
domnea în cazarmă, de sentimentul apăsător al birocraţiei în 
desfăşurare. Nu lăsa impresia serialelor lor preferate de la 
televizor. 

Într-o zi de la sfârşitul acelei luni, le-a făcut o vizită 
membrul din Camera Reprezentanţilor a Statelor Unite care 
răspundea de districtul Statler, însoțit de zece sau doisprezece 
dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi din mass-media, pentru 
a organiza o întâlnire formală şi pentru a ţine un discurs pe 
marginea proiectului de lege cu privire la Ajutorul Polițienesc, 
Ştiinţa şi Infrastructura care se afla atunci în dezbatere în 
Cameră, un proiect de lege care se întâmpla să fie coinițiat 


tocmai de tipul acesta. Asemenea multor reprezentanți ai 
districtelor rurale, tipul acesta arăta ca un bărbier dintr-un 
oraş mic care a avut o zi norocoasă la cursele de câini şi spera 
să aibă parte de o felaţie înainte de culcare. Stând lângă una 
dintre maşinile de patrulă (Sandy credea că e cea cu tetiera 
stricată), le-a spus prietenilor săi de la presă cât erau poliţiştii 
de importanți, mai cu seamă capabilii domni şi doamne din 
Poliția Statului Pennsylvania, mai cu seamă capabilii domni şi 
doamne din Detaşamentul D (asta era o informaţie uşor 
eronată, dat fiind că nu exista nici un ofițer femeie şi nici o 
dispeceră în D la vremea aceea, dar nici unul dintre ofițeri nu 
s-a oferit să-l corecteze, cel puţin nu în timp ce aparatele de 
filmat încă înregistrau). Aceştia erau, a spus reprezentantul, o 
linie subțire şi cenuşie care-i separau pe domnul şi doamna 
Contribuabil Cutare de răul reprezentat de Gaşca Haos, şi aşa 
mai departe şi aşa mai departe, Dumnezeu să binecuvânteze 
America, fie ca toți copiii voştri să crească mari şi să cânte la 
vioară. Căpitanul Diment a venit din Butler, probabil fiindcă 
cineva credea că dungile lui ar fi împrumutat un ton 
suplimentar evenimentului, iar el i-a spus mai târziu lui Tony 
Schoondist pe un mârâit jos: „Gură-spartă ăla îmbrăcat la 
patru ace mi-a cerut să-i rezolv amenda de depăşire a vitezei 
legale a lu' soție-sa.” 

Şi în timp ce reprezentantul bătea din gură şi oamenii din 
preajma lui făceau tururi şi reporterii făceau reportaje şi 
aparatele video înregistrau, Buick Roadmaster-ul şedea liniştit 
la numai cincizeci de yarzi depărtare, albastru precum un 
apus profund, pe roţile lui grase şi luxoase cu exteriorul alb. 
Şedea sub termometrul mare şi rotund pe care-l agățase Curt 
de una dintre grinzi. Şedea acolo cu kilometrajul arătând zero, 
iar praful refuzând să se aşeze pe el. Ofițerilor care ştiau de 
existența lui, blestemăţia aia li se părea o mâncărime între 
omoplați, în singurul loc unde nu... prea... poţi... ajunge. 

A fost vremea rea cu care să se confrunte, au fost tot soiul 
de domni Cutare cu care să se confrunte - mulți care au venit 
să laude familia, dar care nu făceau parte din familie - şi au 
fost, de asemenea, ofițeri de poliție aflați în vizită şi ofițeri din 


alte cazărmi. Aceştia din urmă erau într-un fel cel mai 
periculoşi, fiindcă poliţiştii au ochi ageri şi minţi scrutătoare. 
Ce şi-ar fi spus oare dacă ar fi văzut un ofițer îmbrăcat într-o 
pelerină de ploaie (sau un anume îngrijitor vorbind cu accent 
suedez) stând în fața Magaziei B asemenea unuia dintre 
soldaţii ăia cu pălării înalte care păzeau poarta la Palatul 
Buckingham? Mergând din când în când la uşa rulantă şi 
uitându-se înăuntru? Ar fi fost curios un polițist care vedea 
asta ce anume se afla acolo înăuntru? Se caca ursul în 
pădure? 

Curt a rezolvat problema asta atât cât putea fi ea rezolvată 
mai bine. I-a trimis lui Tony un bilet oficial în care spunea că-i 
o ruşine felul cum ratonii se tot vâră în gunoiul nostru şi-l 
împrăştie peste tot, şi că Phil Candleton şi Brian Cole fuseseră 
de acord să construiască o gheretă mică în care să 
adăpostească tomberoanele pentru gunoi. Curt credea că locul 
potrivit ar fi fost în spatele Magaziei B, dacă sergentul-şef era 
de acord. Sergentul-şef Schoondist a scris OK în partea de sus 
a biletului şi acesta, dintre toate, a fost introdus la dosar. Ce 
omitea el să spună era că ofițerii nu avuseseră vreo problemă 
serioasă cu ratonii de când cumpărase Arky de la Sears două 
tomberoane din plastic pentru gunoi, de genul celor cu capace 
basculante, cu arc. 

Ghereta a fost construită, vopsită (în cenuşiul Poliţiei 
Statului Pennsylvania, desigur) şi gata de acţiune la trei zile 
după ce biletul oficial aterizase pe biroul lui Tony. Făcută din 
materiale prefabricate şi pur funcţională, aceasta era doar 
atât de mare cât să adăpostească două tomberoane pentru 
gunoi, trei rafturi şi un ofițer de poliție şezând pe-un scaun de 
bucătărie. Servea dublului scop de a-l ţine pe ofițerul de 
serviciu la pază (a) ferit de vremea de afară şi (b) ferit de 
privirile nedorite. La fiecare zece sau cincisprezece minute, 
acesta se ridica în picioare, părăsea ghereta şi se uita prin 
unul dintre geamurile din uşa rulantă din spatele Magaziei B. 
Ghereta era dotată cu sucuri carbogazoase, gustări reci, 
reviste şi o găleată galvanizată. Găleata avea o etichetă din 
hârtie pe care scria nu m-am mai putut ține. Aceasta a fost 


contribuţia lui Jackie O'Hara. Ceilalți îl numeau Copilul 
Minune Irlandez şi niciodată nu dădea greş cu poantele. Îi 
făcea să râdă chiar şi trei ani mai târziu, când zăcea în 
dormitor, murind de cancer la esofag, cu ochii sticloşi din 
pricina  morfinei, spunându-le poveşti despre  Padeen, 
irlandezul beat, pe-o voce slabă, hârşâită, atunci când vechii 
lui colegi îl vizitau şi uneori îl ţineau de mână când durerea 
era deosebit de mare. 

Mai târziu vor fi destule camere video la Detaşamentul D - 
la toate cazărmile Poliției Statului Pennsylvania - fiindcă, 
până în anii '90, toate maşinile de patrulă erau dotate cu 
dispozitive Panasonic Eyewitness montate pe bord. Acestea 
erau făcute special pentru organizaţiile de apărare a legii şi nu 
aveau microfoane. Era legal să înregistrezi video maşinile 
oprite în trafic; înregistrarea audio însă, din pricina legilor în 
vigoare, era interzisă. Dar asta se întâmpla mai târziu. La 
sfârşitul verii lui 1979, au trebuit să se descurce cu o video- 
cameră primită de Huddie Royer de ziua lui. O ţineau pe unul 
dintre rafturile din gheretă, depozitată în cutia ei şi 
împachetată în plastic pentru a nu se umezi. O altă cutie 
conținea baterii de rezervă şi douăsprezece casete goale cu 
celofanul desfăcut, astfel încât să fie gata de folosit. Mai era şi 
o plăcuţă pe care era scris un număr: temperatura dinăuntrul 
magaziei la un moment dat. Dacă ofițerul de serviciu observa 
vreo schimbare, ştergea ultima notație, scria noua valoare şi 
adăuga cu creta o săgeată îndreptată în sus sau jos. Aceasta 
era cea mai îndepărtată formă de mărturie scrisă pe care o 
admitea sergentul Schoondist. 

Tony a părut încântat de aceste aranjamente. 

Curt încerca să-i copieze starea de spirit, dar uneori grijile 
şi frustrările lui erupeau la suprafață. „N-o să fie nimeni la 
post când o să se-ntâmple data viitoare”, spunea el. „Stai să 
vezi dacă n-am dreptate - aşa se-ntâmplă întotdeauna. Nimeni 
n-o să se ofere voluntar într-o noapte de la doişpe la patru şi 
ăla care-o să vină de la patru o să se uite înăuntru şi-o să 
vadă capacu' portbagajului deschis şi încă un liliac mort pe 
podea. Stai să vezi.” 


Curt a încercat să-l convingă pe Tony să țină cel puțin o 
foaie de evidenţă a voluntarilor. Nu ducem lipsă de voluntari, 
l-a contrazis el; ceea ce le lipsea era spiritul organizatoric şi 
plănuirea, lucruri care vor fi uşor de schimbat. Tony a rămas 
neclintit: fără hârtii compromițătoare. Când s-a oferit Curt să 
preia el o mai mare parte din sarcina de santinelă (mulți 
dintre ofițeri au început să o numească Patrula de Gheretă), 
Tony l-a refuzat şi i-a spus să se calmeze. „Ai tu alte 
responsabilități”, i-a zis. „Nu ultima dintre ele-i nevastă-ta.” 

Curt avea prezența de spirit să păstreze tăcerea cât se afla 
în biroul sergentului-şef. Mai târziu, însă, i s-a descărcat lui 
Sandy, vorbind cu o înverşunare surprinzătoare, în vreme ce 
stăteau amândoi afară, în colțul îndepărtat al cazărmii. 

— Dac-aş fi vrut un consilier matrimonial, m-aş fi uitat în 
blestematele alea de Pagini Aurii, a spus. 

Sandy i-a oferit un zâmbet, unul fără prea mult umor în el. 

— Cred c-ai face bine să asculți pocherul, a zis el. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Pocnetul. Un sunet foarte uşor de recunoscut. Îl auzi 
când în sfârşit îţi iese capu' din cur. 

Curtis s-a holbat la el, în obraji arzându-i doi boboci cruzi 
de trandafiri roşii. 

— Îmi scapă mie ceva, Sandy? - Da. 

— Ce? Pentru numele lui Dumnezeu, ce? 

— Slujba şi viața ta, a spus Sandy. Nu neapărat în ordinea 
asta. Ai probleme cu vederea în perspectivă. Buick-ul ăla 
începe să ţi se pară prea mare. 

— Prea...! 

Curt şi-a lovit fruntea cu podul palmei aşa cum făcea de 
obicei. Apoi s-a întors şi s-a uitat în depărtare către Dealurile 
Scunde. Într-un sfârşit, s-a răsucit înapoi spre Sandy. 

— E ceva dintr-o altă lume, Sandy - dintr-o altă lume. Cum 
poate ceva de felul ăsta să pară prea mare? 

— Exact asta-i problema ta, i-a răspuns Sandy. Problema ta 
cu vederea în perspectivă. 

Avea o bănuială că următorul lucru pe care-l va spune 
Curtis va fi începutul unei certe, probabil una serioasă. Aşa 


că, înainte să poată spune el ceva, Sandy a plecat înăuntru. Şi 
poate că discuţia aceea a făcut un dram de bine, fiindcă, 
atunci când august s-a dat la o parte din calea lui septembrie, 
cererile aproape constante ale lui Curt pentru a primi perioade 
mai lungi de supraveghere au încetat. Sandy Dearborn n-a 
încercat niciodată să se convingă de faptul că puştiul acela 
văzuse lumina, însă i se părea că mersese cât de departe 
putuse, cel puţin pentru moment. Ceea ce era bine, dar poate 
că nu suficient de bine. Sandy credea că Buick-ul i se va părea 
întotdeauna prea mare lui Curtis. Dar, pe de altă parte, mereu 
au existat două feluri de oameni pe lume. Curt era de genul 
celor care credeau că satisfacția a adus într-adevăr felina 
înapoi din lumea marii divinități. 


A început să vină la cazarmă aducând cu el cărți de biologie 
în loc de revista Field and Stream. Cea observată cei mai des la 
subrațul său ori zăcând pe rezervorul toaletei din căcăstoare 
era Douăzeci de disecții simple, Editura Universităţii Harvard, 
1968. Când s-au dus Buck Flanders şi soţia lui să ia cina la el 
într-o seară, Michelle Wilcox s-a plâns de „noul hobby scârbos” 
al soțului ei. Începuse să ia specimene de la un depozit de 
produse medicale, a spus ea, şi zona din beci care plănuise cu 
doar un an în urmă s-o transforme în cameră obscură 
mirosea acum a chimicale de morgă. 

Curt a început cu şoareci şi cobai, apoi a trecut la păsări, 
ajungând într-un sfârşit şi la o bufniță cu corn. Uneori îşi 
aducea specimenele la locul de muncă. 

— N-ai trăit niciodată cu adevărat, i-a spus Matt Babicki lui 
Orville Garrett şi Steve Devoe într-o zi, până ce n-ai mers în 
pivniță după o cutie nouă de pixuri şi n-ai dat peste borcanul 
cu formaldehidă de pe aparatul Xerox în care se află un ochi 
de bufniță. Omule, asta te-aduce cu picioarele pe pământ. 

O dată ce-a fost cucerită bufnița, Curtis a trecut la lilieci. A 
disecat opt sau nouă, fiecare specimen dintr-o altă specie. 
Vreo doi pe care i-a prins chiar el în curtea din spate; restul i-a 
comandat de la un depozit de animale din Burg. Sandy n-a 
uitat niciodată ziua când i-a arătat Curtis un liliac-vampir 


sud-american țintuit în cuie pe un panou. Arătarea era 
blănoasă, maronie pe burtă şi neagră-catifea pe aripile 
membranoase. Dinţii ei mici şi ascuțiți erau dezveliți într-un 
zâmbet psihotic. Viscerele îi erau dispuse, printr-o tehnică din 
ce în ce mai bine stăpânită de Curt, sub forma unei lacrimi. 
Sandy credea că profesorul de biologie din liceu al lui Curt - 
cel care-i dăduse acel C - ar fi fost surprins să vadă cât de 
repede învăţa vechiul lui elev. 

Desigur, când la cârmă se află dorința nestăvilită, orice 
prost poate fi profesor. 

A fost în timp ce Curt Wilcox învăţa arta secretă a disecției 
de la doctorul Maturin când Jimmy şi Rosalynn s-au stabilit 
cu locuința în Buick-ul 8. Ei erau cioaca lui Tony. Ideea i-a 
venit într-o zi la Tri-Town Mall, în timp ce soţia lui proba haine 
la Country Casuals. Atenţia i-a fost atrasă de-un însemn ferit 
plasat în fereastra magazinului Animalul Meu: INTRA ŞI 
ALĂTURATE DEZMĂŢULUI GERBILILOR“! 

Tony nu s-a alăturat tocmai atunci dezmățului gerbililor - 
soția l-ar fi luat la o mie de întrebări -, dar l-a trimis pe 
imensul George Stankowski înapoi chiar în ziua aceea cu bani 
luaţi din fondul de situaţii neprevăzute şi ordine de-a cumpăra 
o pereche de gerbili. Dar şi o cuşcă din plastic în care să 
locuiască aceştia. 

— Să le iau şi nişte mâncare? - a întrebat George. 

— Nici vorbă, i-a răspuns Tony pe un ton serios, uşor ironic. 
Categoric, nu. O să cumpărăm doi gerbili şi-o să-i lăsăm să 
moară de foame în magazie. 

— Chiar aşa? Mi se pare cam crud pentru... 

Tony a suspinat. 

— la-le mâncare, George, da. la-le mâncare neapărat. 

Singura specificare pe care a făcut-o Tony cu privire la 
cuşcă a fost aceea să se potrivească bine pe scaunul din față al 
Buick-ului. George a cumpărat una frumoasă, nu de ultimă 
generație, dar pe aproape. Era făcută din plastic galben 
transparent şi consta dintr-un coridor lung având la ambele 
capete câte o încăpere pătrățoasă. Una era sufrageria 
gerbililor şi cealaltă era versiunea din lumea gerbililor a sălii 


de gimnastică Gold's Gym. Sufrageria avea prinsă de laturi un 
recipient pentru mâncare şi o sticlă pentru apă; sala de 
gimnastică avea o roată pentru exerciţii. 

— Locuiesc mai bine decât multă lume, a spus Orvie 
Garrett. 

Phil, care-o privea pe Rosalynn cum se uşurează în 
recipientul pentru mâncare, a spus: 

— Vorbeşte pentru tine. 

Dicky-Duck Eliot, poate nu cel mai sănătos cal care să fi 
gonit vreodată pe hipodromul vieţii, a vrut să ştie de ce ţinem 
gerbili în Buick. Nu era cumva cam periculos? 

— Păi, ne-om convinge noi de asta, nu-i aşa? - a întrebat 
Tony pe-o voce ciudat de blândă. O să vedem dacă e sau nu 
periculos. 


Într-o zi, nu cu mult după ce Detaşamentul D i-a cumpărat 
pe Jimmy şi Rosalynn, Tony Schoondist şi-a trecut propriul 
Rubicon şi a mințit în fața presei. 

Nu c-ar fi fost foarte impresionant corespondentul pentru Al 
Patrulea Ținut în cazul de față, doar un roşcat subțţirel de vreo 
douăzeci de ani, un reporter de-o vară la ziarul districtului, 
American, care era posibil să se întoarcă înapoi în statul Ohio 
peste o săptămână sau aşa ceva. Avea un fel de a te asculta cu 
gura pe jumătate deschisă care-l făcea să semene, în cuvintele 
lui Arky, cu un prost din naştere, vânător de umbre pe pereți. 
Numai că el nu era un prost, şi-şi petrecuse mare parte dintr-o 
după-amiază aurie de septembrie ascultându-l pe domnul 
Bradley Roach. Brad îi dăduse tânărului reporter o grămadă 
de informaţii despre bărbatul cu accent rusesc (pe atunci, 
Brad era ferm convins că tipul fusese rus) şi despre maşina 
abandonată de acesta. Roşcatul ciolănos, Homer Oosler pe 
numele lui, voia să scrie un articol de fond despre toate astea 
şi să se-ntoarcă la colegiu încununat de lauri. Sandy şi-a spus 
că tânărul îşi imagina probabil un titlu de primă pagină care 
să spună MAŞINA MISTERIOASĂ. Poate chiar MAŞINA 
MISTERIOASĂ A SPIONULUI RUS. 


Tony n-a ezitat nici o clipă, a acceptat şi a minţit. Fără 
îndoială că ar fi făcut acelaşi lucru dacă reporterul care s-a 
prezentat în ziua aceea ar fi fost bătrânul vultur Trevor 
Ronnick, care deținea ziarul districtului American şi care 
uitase mai multe poveşti decât ar fi reuşit roşcatul să scrie 
vreodată. 

— Maşina a fost dusă, a spus Tony, şi asta era: minciuna 
fusese spusă, Rubiconul fusese trecut. 

— Dusă? - a întrebat Homer Oosler, evident dezamăgit. 
Avea în poală un aparat de fotografiat Minolta mare şi vechi, 
proprietate a ziarului districtual american era scris cu folie 
autocolantă pe spatele carcasei. Dusă unde? 

— Biroul Statal al Obiectelor Sechestrate, a spus Tony, 
creând pe loc această organizație cu nume sonor. În Philly. 

— De ce? 

— Ei scot la licitaţie maşinile nerevendicate. După ce le 
caută de droguri, desigur. 

— Sigur. Aveţi vreo hârtie care să dovedească asta? 

— Tre' să am, a spus Tony. Am pentru toate alelalte. O s-o 
caut şi-o să te sun. 

— Cât credeți c-o să dureze asta, domnule sergent 
Schoondist? 

— O vreme, fiule. 

Tony a fluturat din mână către tăvița cu hârtii de pe birou, 
care era burduşită cu documente. Oosler n-avea de unde să 
ştie că majoritatea dintre ele erau porcăriile trimise 
săptămânal de la Scranton - tot soiul de chestii, de la 
informații de ultimă oră despre beneficiile pensionării şi până 
la programul de toamnă al campionatului de softball - şi că 
acestea vor ajunge în coşul de gunoi înainte ca sergentul să 
plece acasă. Fluturarea aceea tremurată de mână sugera că 
existau peste tot mormane de hârtii asemănătoare. 

— E greu să ţii pasul cu treburile astea, să ştii. Se zice c-o 
să se schimbe lucrurile când o să-ncepem să ne 
computerizăm, da' asta n-o să se-ntâmple anu' ăsta. 

— Săptămâna viitoare mă întorc la şcoală. 


Tony s-a aplecat înainte în scaun şi s-a uitat atent la 
Oosler. 

— Şi sper c-o să munceşti pe brânci, a spus. Trăim într-o 
lume dură, fiule, da' dacă munceşti pe brânci poţi reuşi. 


Vreo două zile după vizita lui Homer Oosler, Buick-ul a mai 
declanşat o furtună de lumini. De data aceasta s-a întâmplat 
în plină zi, o zi inundată de lumină solară, dar tot a fost o 
reprezentație destul de spectaculoasă. Şi toate grijile lui Curtis 
cu privire la ratarea următoarei manifestații s-au dovedit 
neîntemeiate. 

Temperatura din magazie a spus limpede că Buick-ul pune 
iarăşi ceva la cale, scăzând de la şaptezeci şi cinci până spre 
ultimele grade cincizeci în decurs de cinci zile. Toţi au devenit 
nerăbdători să le vină rândul în gheretă; toată lumea voia să 
fie de gardă când asta avea să se întâmple, indiferent ce va 
însemna acum „asta”. 

Brian Cole a câştigat la loterie, însă toţi ofițerii din cazarmă 
au împărțit experiența aceasta într-o anumită măsură. Brian 
s-a dus în Magazia B la aproximativ două după-amiaza să 
vadă ce fac Jimmy şi Rosalynn. Făceau foarte bine, Rosalynn 
stând în sufrageria cuştii şi Jimmy opintindu-se să-nvârtă 
roata de exerciții din sala de gimnastică. Dar, când Brian s-a 
întins mai mult înăuntrul maşinii să verifice rezerva lor de 
apă, a auzit un murmur. Era profund şi egal, genul de sunet 
care-ţi face ochii să vibreze în orbite şi plombele în măsele. 
Dincolo de el (sau împletit cu el) era ceva cu mult mai 
deranjant, un soi de şoaptă solzoasă, fără cuvinte. O strălucire 
purpurie, foarte ştearsă, se răspândea încet peste bord şi 
volan. 

Gândindu-se la Ennis Rafferty, plecat fără întoarcere deja 
de mai bine de o lună, ofițerul Cole a plecat în grabă din 
apropierea Buick-ului. A continuat, totuşi, fără urmă de 
panică să ia camera video din gheretă, s-o înşurubeze pe 
trepied, să-i pună o casetă nouă, să verifice codul temporal 
(era bine) şi nivelul de încărcare a bateriei (era pe verde până 
în capăt). Înainte să iasă afară, a aprins becurile din tavan, 


apoi a aşezat trepiedul în fața unui geam, a apăsat butonul 
record şi-a mai verificat o dată să se asigure că Buick-ul se 
afla în mijlocul imaginii captate de obiectiv. Aşa era. A pornit 
înapoi spre cazarmă, apoi a pocnit din degete şi s-a întors la 
gheretă. Acolo se afla o geantă întreagă plină cu accesorii 
pentru camera video. Unul dintre ele era un filtru de 
luminozitate. L-a ataşat lentilei camerei video fără să se 
deranjeze să apese butonul PAUSE (preţ de-o clipă, umbra 
mare şi neagră a mâinilor lui acoperă imaginea Buick-ului, 
apoi, când ies iarăşi din cadru, Buick-ul reapare ca-ntr-un 
crepuscul profund). Dacă l-ar fi văzut cineva cum face 
pregătirile astea - unul dintre acei domni Cutare curioşi să 
afle cum le sunt cheltuiţi banii din taxe, poate - n-ar fi bănuit 
nici o clipă cât de repede-i bătea inima ofițerului Cole. Era 
temător şi surescitat în acelaşi timp, dar s-a descurcat bine. 
Când vine vorba de-a te confrunta cu necunoscutul, instruirea 
primită la şcoala de poliție îşi spune cuvântul. Una peste alta, 
a uitat doar de un singur lucru. 

Şi-a vârât capul în biroul lui Tony la aproximativ două şi 
şapte minute şi a spus: 

— Dom! sergent, ere! că s-a-ntâmplat ceva cu Buick-u'. 

Tony a ridicat privirea din carnețelul său galben, în care 
mâzgălea prima variantă a unui discurs pe care trebuia să-l 
țină la un simpozion al forțelor de apărare a legii în toamna 
aceea, şi a spus: 

— Ce ai în mână, Bri? 

Brian s-a uitat în jos şi a văzut că ţine în mână recipientul 
pentru apă al gerbililor. 

— Ei, şi ce dracu', a spus. Oricum, ere' că n-o să mai aibă 
nevoie de el. 


Pe la două şi douăzeci, ofițerii din cazarmă puteau auzi bine 
murmurul. Nu că ar fi fost mulți acolo înăuntru; majoritatea 
stăteau în şir la geamurile celor două uşi rulante ale Magaziei 
B, şold la şold şi umăr la umăr. Tony a văzut asta, a pregetat 
dacă să le ordone sau nu să plece de acolo, şi s-a hotărât într- 


un sfârşit să-i lase să stea acolo unde erau. Cu o singură 
excepție. 

— Arky. 

— Da, dom! serjent. 

— Vreau să mergi în față şi să tunzi iarba. 

— 'Tocma!' ce-am tuns-o luni! 

— Ştiu. Mi s-a părut că o oră întreagă ai tuns doar 
porțiunea de sub geamul biroului meu. Totuşi, vreau s-o tunzi 
din nou. Ţinând asta în buzunarul din spate al pantalonilor. 
(I-a înmânat un aparat de emisie-recepţie.) Şi dacă vine cineva 
care n-ar trebui să vadă zece ofițeri ai Politiei Statului 
Pennsylvania stând în păr în fața magaziei ăleia de parcă s-ar 
desfăşura înăuntru o luptă de cocoşi cu miză mare, dă-mi de 
veste. Ai priceput? 

— Mda, totu-i clar. 

— Bun. Matt! Matt Babicki, ieşi la interval! 

Matt s-a grăbit să vină, gâfâind şi roşu la față de 
surescitare. Tony l-a întrebat unde era Curt. Matt i-a spus că- 
i pe teren. 

— Spune-i să revină la bază, cod D şi să vină pâş-pâş, ai 
priceput? 

— Cod D şi să vină pâş-pâş, am recepționat. 

A venit pâş-pâş înseamnă a veni sans girofar şi sirenă. Curt 
s-a supus, probabil acestei porunci, însă tot a ajuns înapoi la 
cazarmă până la trei fără un sfert. Nimeni n-a îndrăznit să-l 
întrebe de cât de departe venise într-o jumătate de oră. 
Indiferent cât de multe mile trebuie să fi fost, a sosit teafăr şi 
înainte ca focurile de artificii silențioase să înceapă din nou. 
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să ia camera video de pe 
trepied. Până să se încheie focurile de artificii, prinderea în 
imagini a evenimentului avea să fie grija lui Curtis Wilcox. 

Pe acea casetă (una dintre multele pitite în debaraua din 
beci) se păstrează ceea ce s-a putut vedea şi auzi. Murmurul 
Buick-ului se aude bine, sunând ca un fir dezlipit într-o boxă 
stereo, şi se aude simţitor mai tare pe măsura trecerii 
timpului. Curt a filmat termometrul cel mare cu acul lui roşu 
stând doar puţin dincolo de 54. Se aude vocea lui Curt cerând 


permisiunea de-a intra înăuntru şi de-a vedea cum sunt 
Jimmy şi Rosalynn, şi vocea sergentului  Schoondist 
răspunzându-i aproape imediat, aspră şi sigură, nelăsând loc 
nici unui compromis, cu „Permisiunea se respinge”. 

La 3:08:41 P, conform codului temporal din partea de jos a 
ecranului, pe parbrizul Buick-ului începe să răsară o roşeață 
ca de apus violet. La început, un privitor ar putea expedia 
acest fenomen cu titlul de defecțiune tehnică sau de iluzie 
optică sau poate un soi de reflecţie. 

Andy Colucci: „Ce-i aia?” 

Vorbitor necunoscut: „Un puseu de tensiune sau un...” 

Curtis Wilcox: „Care aveţi ochelari de protecţie, puneţi-i. Cei 
care n-aveţi, e cam riscant, eu m-aş da dracului în spate. 
Avem...” 

Jackie O'Hara (probabil): „Cine mi-a luat...” 

Phil Candleton (probabil): „Dumnezeule mare!” 

Huddie Royer: „Nu cred c-ar trebui să...” 

Sergentul-şef Schoondist, părând la fel de calm ca un ghid 
turistic într-o plimbare prin natură: „Puneţi-vă ochelarii ăia, 
domnii mei, eu aşa aş face. Hai-hai.” 

La 3:09:24, acea lumină violetă a făcut un salt auroral în 
toate geamurile Buick-ului, transformându-le în nişte oglinzi 
purpurii sclipitoare. Dacă ar încetini cineva banda şi apoi ar 
da-o cadru cu cadru, ar putea chiar vedea reflecții apărând în 
ceea ce înainte au fost doar nişte geamuri din sticlă 
transparentă: uneltele agățate în cuie, lama portocalie de plug 
proptită de perete, oamenii de afară care se uită înăuntru cu 
ochii îngustați. Majoritatea poartă ochelari de protecţie şi 
seamănă mai degrabă cu nişte extraterestri dintr-un film 
ştiințifico-fantastic ieftin. Curtis poate fi recunoscut din 
pricina aparatului video care-i acoperă partea stângă a feţei. 
Murmurul devine din ce în ce mai puternic. Apoi, cu vreo cinci 
secunde înainte ca Buick-ul să înceapă să emită acele fulgere, 
sunetul se opreşte. Un privitor al acestei casete poate auzi o 
bolboroseală surescitată de voci, nici una identificabilă, toate 
părând să pună întrebări. 


Apoi, imaginea dispare pentru prima dată. Buick-ul şi 
magazia dispar amândouă, pierdute în alb. 

„Iisuse Christoase, ați văzut asta, băieţi?” - strigă Huddie 
Royer. 

Se aud strigăte de Daţi-vă în spate, Porcăria dracului şi 
preferata tuturor la vremi de restrişte O, căcat. Cineva spune 
Nu vă uitaţi la ea şi altcineva spune Se pişă fulgere pe tonul 
acela ciudat de degajat pe care-l auzi de obicei în înregistrările 
din carlinga avioanelor, un pilot care vorbeşte fără saşi dea 
seama, care nu ştie decât că mai are de trăit numai vreo zece 
sau douăsprezece secunde. 

Apoi, Buick-ul se întoarce din tărâmul supraexpunerii, 
arătând la început ca un cocoloş indistinct, apoi recăpătându- 
şi forma adevărată. Trei secunde mai târziu, fulgeră din nou. 
Strălucirea proiectează raze groase prin toate geamurile şi 
apoi albeşte iarăşi imaginea. În acest timp, Curt spuse Ne 
trăbă un filtru mai bun şi Tony răspunde Poate data viitoare. 

Fenomenul continuă în următoarele patruzeci şi şase de 
minute, fiecare frântură fiind captată pe bancă. La început, 
Buick-ul dispare într-o mare de alb la fiecare fulger. Apoi, 
când fenomenul începe să slăbească în intensitate, privitorul 
poate vedea vag silueta unei maşini scufundate adânc în 
răbufnirile tăcute de lumină mai mult purpurie decât albă. 
Uneori, imaginea se clatină şi urmează o mişcare rapidă şi 
încețoşată de chipuri când se grăbeşte Curtis spre un alt loc 
de observare, sperând să aibă parte de o revelaţie (sau poate 
doar de un unghi de vedere mai bun). 

La 3:28:17 se poate vedea o dâră zigzagată de foc răbufnind 
în sus din (sau poate prin) portbagajul închis al Buick-ului. 
Țâşneşte până la tavan, unde pare să se împrăştie în toate 
direcțiile precum apa unei fântâni arteziene. 

Voce neidentificabilă: „Porcăria dracului, voltaj ridicat, 
voltaj ridicat!” 

Tony: „Ba pe dracu.” Apoi, probabil către Curt: „Continuă 
să înregistrezi.” 

Curt: „O, mda. Fii sigur d-asta.” 


Se mai văd câteva străfulgerări, unele răzbătând prin 
geamurile Buick-ului, unele ridicându-se prin capotă ori 
portbagaj. Una sare de sub maşină şi țâşneşte direct spre uşa 
rulantă din spate. Se aud strigăte de surpriză când bărbaţii se 
feresc în spate, dar camera de luat vederi rămâne nemişcată. 
Curt era pur şi simplu prea surescitat să se mai teamă. 

La 2:55:03 se înregistrează o ultimă sclipire slabă - provine 
de pe bancheta din spate, din partea şoferului - şi-apoi nu se 
mai vede nimic. Îl poţi auzi pe Tony Schoondist spunând: „De 
ce nu economiseşti bateria, Curt? Se pare că s-a-ncheiat 
spectacolul.” În acel moment, înregistrarea se întunecă pentru 
o vreme. 

Când imaginea revine la 4:08:16, Curt e în cadru. De brâul 
lui e înfăşurat ceva galben. Face vesel cu mâna şi spune: „Mă- 
ntorc imediat.” 

Tony Schoondist - el e cel care rulează atunci camera - 
răspunde: „Atâta-ţi trebuie să nu.” Şi nu pare câtuşi de puţin 
vesel. 


Curt voia să intre şi să verifice gerbilii - să vadă cum sunt, 
presupunând că încă mai erau acolo. Tony i-a refuzat ferm şi 
imediat permisiunea. Nimeni nu avea să intre în Magazia B o 
bună bucată de vreme, a spus el, nu până nu erau siguri că se 
putea face asta fără nici un pericol. A ezitat, poate revăzând în 
gând remarca aceea şi dându-şi seama cât era de absurdă - 
atâta vreme cât Buick Roadmaster-ul se afla în Magazia B, 
niciodată nu avea să fie nimic sigur - şi a schimbat-o în: 
„Toată lumea rămâne afară până revine temperatura la peste 
şaizeci şi cinci.” 

— Cineva tre' să intre, a spus Brian Cole. A vorbit cu 
răbdare, discutând parcă o adunare simplă cu o persoană 
îngustă la minte. 

— Nu reuşesc să-mi dau seama de ce, domnule ofițer, a 
spus Tony. 

Brian şi-a vârât mâna în buzunar şi a scos recipientul 
pentru apă al lui Jimmy şi Rosalynn. 


— Au o grămadă de pastile d-alea de care mănâncă ei, da! 
fără asta o să moară de setei 

— Nu, n-o să moară. Nu imediat. 

— S-ar putea să treacă vreo două zile până să se ridice 
temperatura la şaizeci şi cinci. Ţi-ar plăcea să stai patruzeci şi 
opt de ore fără să bei nimic? 

— Ştiu că mie, unu, nu mi-ar plăcea, a spus Curt. 
Încercând să nu zâmbească (şi zâmbind, totuşi, puţin), a luat 
tubul gradat din plastic de la Brian. Apoi, Tony l-a luat de la 
el înainte să-nceapă să i se pară lui Curt că acolo i-e locul. 
Făcând asta, sergentul-şef nu s-a uitat la colegul său licențiat 
în buickologie; şi-a ținut privirea aţintită asupra ofițerului 
Brian Cole. 

— Ar trebui să-i permit unuia dintre oamenii de sub 
comanda mea să-şi rişte viața pentru a duce apă unei perechi 
de şoareci de rasă. Asta-mi spui tu, ofițere? Vreau să m-asigur 
că am auzit bine. 

Dacă se aştepta ca Brian să se înroşească sau să se 
enerveze, a fost dezamăgit. Brian a continuat să se uite la el în 
felul acela răbdător, ca şi când ar fi spus: Da, da, aruncă tot ce 
ai pe suflet, şefu' - cu cât faci asta mai repede, cu atât o să te 
relaxezi mai repede şi-o să iei hotărârea cea bună. 

— Nu-mi vine să cred, a spus Tony. Unul dintre noi şi-a 
pierdut minţile. Probabil că eu sunt ăla. 

— Nu-s decât nişte mititei, a spus Brian. Vocea îi era la fel 
de răbdătoare ca şi chipul. - lar noi suntem ăia de i-au pus 
acolo înăuntru, dom' sergent, nu-i ca şi când s-ar fi oferit 
voluntari. Suntem răspunzători pentru ei. Ei bine, o fac eu, 
dacă vrei, eu sunt cel care-a uitat să... 

Tony şi-a ridicat brațele către cer, ca pentru a invoca 
ajutorul divin, apoi le-a lăsat să-i cadă pe lângă corp. Roşeaţa 
îi ieşea de sub guler, îi urca pe gât şi-i cuprindea maxilarul. S- 
a întâlnit cu petele roşii din obraji: ce mai faci, vecine? 

— Căcat pe cântar! - a bolborosit. 

Ceilalți îl mai auziseră spunând asta şi ştiau că nu trebuie 
nici măcar să schițeze un zâmbet. În astfel de momente, mulţi 
oameni - poate chiar majoritatea lor - ar fi țipat: „O, fute-o-ai! 


|? 


Fă ce vrei!”, şi-ar fi plecat în trombă. Dar când stai în scaunul 
ăl mare, când primeşti mălaiu' gros fiindcă iei hotărârile cele 
grele, nu poţi face asta. Ofițerii Detaşamentului D adunaţi în 
fața magaziei ştiau lucrul ăsta şi-l ştia, desigur, şi Tony. A 
rămas acolo, uitându-se în jos la pantofii săi. Din fața clădirii 
cazărmii se auzea zumzetul constant al bătrânei maşini de 
tuns iarba Briggs & Stratton roşie a lui Arky. 

— Dom! sergent..., a început Curtis. 

— Puştiule, fa-ne-o favoare tuturor şi ţine-ţi fleanca. 

Curt şi-a ţinut fleanca. 

După o clipă, Tony şi-a ridicat privirea. 

— Frânghia pe care te-am rugat s-o aduci - ai adus-o? 

— Da, domnule. E din-aia sănătoasă. O poţi folosi la 
cățăratul pe munţi. Cel puţin, asta a spus tipul de la Calling 
All Sports. 

— E-acolo înăuntru? - a înclinat Tony din cap către 
magazie. 

— Nu, e-n portbagajul maşinii mele. 

— Eh, lăudat fie Domnul pentru micile lui daruri. Adu-o 
aici. Şi sper să nu trebuiască niciodată să aflăm cât de 
sănătoasă e. S-a uitat la Brian: 

— Poate c-ai vrea să mergi la The Agway sau The Giant 
Eagle, ofițere Cole. Ia-le şoriceilor ălora câteva sticle de apă 
Evian sau Poland Spring. La dracu', ia-le Perrier! Ce zici de 
nişte Perrier? 

Brian n-a spus nimic, i-a oferit doar sergentului încă o 
porție mică din privirea aceea răbdătoare. Tony n-a putut s-o 
suporte şi s-a uitat în altă parte. 

— Şoareci de rasă! Căcat pe cântar! 


Curt a adus frânghia, o bucată lungă de cel puţin o sută de 
picioare din nailon galben împletit în trei. A făcut o buclă 
glisantă, şi-a petrecut-o în jurul brâului, apoi i-a dat colacul 
lui Huddie Royer, care cântărea două sute cincizeci de pfunzi 
şi servea mereu de ancoră când Detaşamentul D juca lupta cu 
odgonul împotriva altor echipe de opt ofițeri din cadrul Poliţiei 
Statului Pennsylvania în timpul picnicului de Patru Iulie. 


— Dacă vă dau semnalul, i-a spus Tony lui Huddie, îl 
trageţi îndărăt de parcă i-ar fi luat foc curu. Şi să nu vă faceți 
griji că-i rupeţți claviculele sau craniul lui ăla gros când îl 
trageţi pe uşă afară. Aţi înțeles asta? 

— Da, dom! sergent. 

— Dacă-l vedeţi căzând la pământ sau şi numai legănându- 
se pe picioare de parcă l-ar fi prins ameţelile, nu aşteptaţi 
semnalul. Trageţi-l. Ne-am înţeles? 

— Da, dom! sergent. 

— Bine. Mă bucur că înţelege cineva ce se petrece aici. E-un 
afurisit de căcat pe cântar care pute de la o poştă, asta-i. 

Şi-a trecut mâna prin firele scurte de păr de pe cap, apoi s-a 
întors iarăşi spre Curt: 

— Tre! să-ţi zic să te-ntorci şi să ieşi de-acolo dacă simţi că 
ceva - ceva oricât de mic - nu-i în regulă? 

— Nu. 

— Iar dacă se deschide portbagajul maşinii ăleia, Curtis, ai 
zburat. Pricepi? Zbori afară de-acolo ca o pasăre cu curu! 
mare. 

— Aşa o să fac. 

— Dă-mi camera de luat vederi. 

Curtis i-a întins-o şi Tony a luat-o. Sandy nu era acolo - 
ratase tot spectacolul - dar, când i-a spus Huddie mai târziu 
c-a fost prima dată când l-a văzut pe dom sergent arătând 
speriat, Sandy s-a bucurat că şi-a petrecut după-amiaza 
aceea pe teren. 

Unele lucruri chiar nu vrei să le vezi. 

— Ai un minut la dispoziție să stai în magazie, ofițere 
Wilcox. După aia te trag singur înapoi indiferent dacă leşini, te 
beşeşti sau cânţi „Columbia, nestematul Oceanului”. 

— Nouăzeci de secunde. 

— Nu. lar dacă mai încerci o singură dată să te târguieşti 
cu mine, îți reduc timpul la treizeci de secunde. 


Curtis Wilcox stă în bătaia soarelui în fața uşii cu clanță 
din partea laterală a Magaziei B. Frânghia e legată în jurul 
mijlocului său. Arată tânăr pe casetă, tot mai tânăr cu fiecare 


an ce trece. S-a uitat el însuşi la casetă din când în când şi 
probabil că a simţit acelaşi lucru, deşi n-a spus-o niciodată. Şi 
nu pare speriat. Absolut deloc. Doar surescitat. Face cu mâna 
către obiectiv şi spune: „Mă-ntorc imediat.” 

„Atâta-ţi trebuie să nu”, răspunde Tony. 

Curt se întoarce cu spatele şi intră în magazie. Pentru o 
clipă, arată fantomatic, de-abia prezent, apoi Tony mişcă 
aparatul în față ca să iasă din lumina puternică a soarelui şi-l 
poți vedea iarăşi limpede. Merge direct spre maşină şi îi dă ocol 
către partea din spate. 

„Nu! strigă Tony. Nu, zevzecule, vrei să înnozi frânghia? Vezi 
de gerbili, dă-le blestemata aia de apă şi ieşi odată dracului de 
acolo!” 

Curt ridică o mână fără să se întoarcă, arătându-i cu 
degetul mare semnul de „în regulă”. Imaginea tremură când 
Tony foloseşte zoom-ul pentru a se apropia de el. 

Curtis se uită prin geamul de pe partea şoferului, apoi se 
crispează şi strigă: „Căca-m-aş în papuci!” 

„Dom! sergent, să trag de...”, începe Huddie şi apoi Curt se 
uită la ei peste umăr. Tony tremură iarăşi imaginea - nu are 
îndemânarea lui Curtis şi obiectivul se duce peste tot -, dar 
încă e suficient de stabilă să poți citi expresia lăţită de şoc de 
pe chipul lui Curtis. 

„Să nu-ndrăzneşti să mă tragi înapoi!” - strigă Curt. „Să n-o 
faci! Sunt cinci-cu-cinci!” Şi, spunând asta, deschide portiera 
Roadmaster-ului. 

„Nu intra acolo 
tremură tare. 

Curt îl ignoră şi scoate din maşină cuşca decomandată a 
gerbililor, mişcând-o înainte şi înapoi pentru a o trece de 
imensul volan. Îşi foloseşte genunchiul pentru a închide 
portiera şi apoi se întoarce la uşa magaziei ţinând cu grijă 
cuşca în brațe. Cu o încăpere pătrată la ambele capete, 
chestia aia seamănă cu un soi ciudat de halteră din plastic. 

„Prinde-o pe film!” - strigă Curt, aproape sâsâind de 
surescitare. „Prinde-o pe film!” 


|? 


strigă Tony din spatele aparatului ce 


Tony a prins-o. Imaginea se focalizează pe partea stângă a 
imaginii imediat ce Curt păşeşte afară din magazie şi iese 
înapoi în lumina soarelui. Şi uite-o pe Rosalynn, nu mai 
mănâncă acum, dar se agită dintr-un loc într-altul destul de 
voioasă. Devine conştientă de oamenii adunaţi în jurul ei şi se 
întoarce direct către cameră, mirosind plasticul galben, 
mustățile îi tremură, ochii-i scânteiază şi pare interesată. Era 
simpatic, dar pe ofițerii din Cazarma D Statler nu-i interesa 
asta atunci. 

Camera face o mişcare smucită îndepărtându-se de ea, 
plimbându-se de-a lungul coridorului gol către sala de 
gimnastică goală din capăt a gerbililor. Amândouă fantele 
cuştii sunt perfect închise şi nimic altceva mai mare decât un 
țânțar n-ar fi putut trece prin tubul de alimentare cu apă, 
dar, chiar şi aşa, gerbilul Jimmy nu e nicăieri - a dispărut la 
fel ca Ennis Rafferty sau ca bărbatul cu accent de Boris 
Badinoff, cel care a adus Buick Roadmasterul în viața lor. 


ACUM: SANDY 


M-am oprit şi am băut din patru înghiţituri un pahar întreg 
din ceaiul cu gheață făcut de Shirley. Asta mi-a înfipt un 
piolet în mijlocul frunțţii şi a trebuit să aştept să se topească. 

Într-un anumit punct, ni se alăturase Eddie Jacubois. Era 
îmbrăcat în civil şi şedea la capătul băncii, arătând mâhnit că 
se află acolo şi, în acelaşi timp, nevenindu-i să plece. Pe mine 
nu mă încercau sentimente atât de contradictorii; eram 
încântat să-l văd. Îşi putea povesti partea. Huddie îl va ajuta, 
dacă-i va trebui ajutor; la fel şi Shirley. În 1988, ea era alături 
de noi deja de doi ani, iar Matt Babicki nu era decât o amintire 
împrospătată uneori de câte o vedere înfățişând palmieri în 
însorita Sarasota, acolo unde Matt şi soţia lui dețineau o 
şcoală de şoferie. Una foarte de succes, cel puţin după spusele 
lui Matt. 

— Sandy? - a întrebat Ned. Eşti bine? 

— N-am nimic. Mă gândeam numai la cât de neîndemânatic 
era Tony cu camera aia de luat vederi, am spus. Tatăl tău era 


nemaipomenit, Ned, un adevărat Steven Spielberg, dar... 

— Dacă aş vrea, aş putea vedea casetele alea? - a întrebat 
Ned. 

M-am uitat la Huddie... Arky... Phil... Eddie. În fiecare 
pereche de ochi am văzut acelaşi lucru: Tu hotărăşti. Desigur, 
aşa era. Când şezi în scaunul ăl mare, tu iei toate hotărârile 
importante. Şi-n majoritatea cazurilor îmi place să fac asta. N- 
am de ce să mint. 

— Nu văd de ce nu, am spus. Atâta timp cât o faci aici. Nu 
m-aş simți bine să le scoţi din cazarmă - ai putea spune că 
sunt proprietatea Detaşamentului D -, dar aici? Sigur. Le poți 
rula la aparatul video din camera de recreere de la etaj. Ai face 
bine, însă, să iei o pastilă de Dramamine înainte să te uiţi la 
ce-a filmat Tony. Am dreptate, Eddie? 

Pentru o clipă, Eddie s-a uitat de partea cealaltă a parcării, 
dar nu spre locul unde era depozitat Roadmaster-ul. Privirea 
lui părea să se odihnească pe locul unde, până în 1982 sau pe 
acolo, se afla Magazia A. 

— Nu prea şt'u ce să zic, a vorbit el. Nu-mi amintesc multe. 
Mare parte din ce era important s-a terminat pe când am 
ajuns eu, să ştii. 

Până şi Ned trebuie să-şi fi dat seama că minţea; Eddie era 
catastrofal la asta. 

— Am ieşit numa' ca să-ţi zic c-am făcut alea trei ore 
rămase din luna mai, dom sergent - ştii, când am plecat să-l 
ajut pe cumnatu-meu să-şi construiască noul studio. 

— Ah, am spus. 

Eddie a dat din cap sus-jos cu viteză. 

— Ă-hă. Îs la zi cu toate, şi ţi-am pus pe birou şi raportul 
despre plantele alea de marijuana pe care le-am găsit pe 
terenul din spate al lu' Robbie Rennerts. Aşa că io am plecat 
spre casă, dacă nu mai ai nevoie de mine. 

Se ducea la The Tap, asta voia să spună. Casa lui departe 
de casă. O dată ce-şi dădea jos uniforma, viața lui Eddie J era 
ca un cântec de George Jones. A dat să se ridice în picioare şi 
l-am apucat de încheietura mâinii. 

— De fapt, Eddie, mai am. 


— Hă? 

— Mai am nevoie de tine. Vreau să mai rămâi pe-aici o 
vreme. 

— Şefu', serios c-ar trebui să... 

— Rămâi pe-aici o vreme, am repetat. Cred că-i datorezi 
ceva puştiului aici de față. 

— Nu ştiu ce vrei să... 

— Taică-său ţi-a salvat viața, ți-aminteşti? 

Umerii lui Eddie s-au ridicat într-un soi de postură 
defensivă. 

— Nu şt'u dac-aş zice tocma' că... 

— Haide, termină cu asta, a spus Huddie. Am fost de față. 

Dintr-o dată, Ned nu mai era atât de interesat de casetele 
video. 

— Ţi-a salvat tata viața, Eddie? Cum? 

Eddie a ezitat, apoi a cedat. 

— M-a tras din calea unui tractor John Deere. Fraţii O'Day, 
El 

— Nemaipomenita saga a fraților O'Day e-o poveste pentru 
altă dată, am spus. Ideea, Eddie, e că ținem o mică petrecere 
de exhumare aici, iar tu ştii unde-i îngropat unul dintre 
cadavre. Şi vorbesc cât se poate de direct. 

— Or fost de față şi Huddie şi Shirley, ei pot... 

— Mda, au fost. La fel şi George Morgan, cred... 

— Era, a spus Shirley încet. 

— ... da! şi ce dacă? 

Încă-l mai ţineam pe Eddie de încheietura mâinii şi-a 
trebuit să mă-mpotrivesc dorinței de a-l mai strânge o dată. 
Din greu. Îmi plăcea de Eddie, întotdeauna-mi plăcuse, şi 
putea fi curajos, însă mai făcea şi pe el. Nu ştiu cum de pot 
exista lucrurile astea unul lângă celălalt la acelaşi om, dar 
pot; am văzut-o mai mult de-o singură dată. Eddie a înghețat 
de frică atunci în '96, în ziua când Travis şi Tracy ODay au 
început să tragă cu dichisitele lor pistoale automate pe 
geamurile casei de la fermă. A trebuit să-i vină Curt în ajutor 
şi să-l tragă de spatele jachetei la loc sigur. lar acum, uite-l 
cum încerca să scape de rolul pe care-l jucase într-o altă 


poveste, cea în care tatăl lui Ned ocupase o poziție atât de 
importantă. Nu fiindcă făcuse ceva greşit - nu făcuse -, ci 
fiindcă amintirile erau dureroase şi înfricoşătoare. 

— Sandy, chiar c-ar trebui s-o iau din loc. Am o grămadă de 
treburi pe care le-am tot amânat şi... 

— Îi povesteam băiatului de taică-său, am spus. Şi ce cred 
c-ar trebui să faci tu, Eddie, e să şezi acolo în linişte, poate să 
mănânci un sandviş şi să bei un pahar de ceai cu gheaţă, şi s- 
aştepţi până o să ai ceva de spus. 

S-a aşezat înapoi la capătul băncii şi s-a uitat la noi. Ştiu 
ce a văzut în ochii băiatului lui Curt: confuzie şi curiozitate. 
Deveniserăm un soi de mic consiliu al bătrânilor, 
înconjurându-l pe tânărul nostru prieten, cântându-i 
cântecele noastre de luptă din trecut. Dar ce urma după ce se 
terminau cântecele? Dacă Ned ar fi fost un indian tânăr, poate 
că ar fi fost trimis într-un fel de călătorie inițiatică - omoară 
animalul potrivit, încearcă viziunea potrivită în vreme ce 
sângele din inima animalului încă-ţi mânjeşte gura, întoarce- 
te bărbat în toată puterea cuvântului. Dacă ar exista vreun fel 
de test la capătul acestei poveşti, am reflectat, vreun fel în care 
Ned să-şi poată demonstra noua maturitate şi înţelegere, 
lucrurile ar fi mult mai simple. Dar nu aşa merg lucrurile în 
zilele de astăzi. Cel puţin nu în general vorbind. În zilele de 
astăzi, accentul cade mai mult pe ce simți decât pe ce faci. Şi 
cred că-i greşit să fie aşa. 

Şi ce vedea Eddie în ochii noştri? Resentiment? O atingere 
de dispreț? Poate chiar dorința ca el să fi fost cel care să tragă 
pe dreapta camionul cu pană şi nu Curt Wilcox, ca el să fi fost 
cel întors pe dos de Bradley Roach? Mereu aproape 
supraponderalul Eddie Jacubois, care bea prea mult şi care va 
face probabil o mică excursie la Scranton pentru o şedere de 
două săptămâni în cadrul Programului de Asistenţă dacă nu 
reuşea curând să-şi stăpânească setea? Tipul care 
întotdeauna îşi completa încet rapoartele şi care aproape 
niciodată nu pricepea poanta unei glume dacă nu-i era 
explicată? Sper să nu fi văzut nici unul dintre lucrurile astea, 
fiindcă mai exista o latură a lui - o latură mai bună -, dar nu 


pot spune sigur că n-a văzut măcar o parte din ele. Poate 
chiar pe toate. 

— ... despre imaginea de ansamblu? 

M-am întors spre Ned, bucuros să fiu distras de la 
incomoda pistă a propriilor mele gânduri. 

— Cum ai spus? 

— Am întrebat dacă aţi discutat vreodată despre ce era de 
fapt Buick-ul, de unde venea, ce însemna. Dacă aţi discutat, 
ştii, despre imaginea de ansamblu. 

— Păi... a fost întâlnirea de la The Country Way, am spus. 
Nu prea înțelegeam spre ce bătea. - Ți-am povestit despre aia... 

— Mda, dar mi s-a părut c-a fost, ştii, o întâlnire mai 
degrabă administrativă decât orice altceva... 

— O să te dăscurci dă minune la colejiu, a spus Arky, şi l-a 
mângâiat pe genunche. Orice puşti care poa' să zic-un cuvânt 
ca ăla, să-l rostească fără probleme, are şanse să să dăscurce 
dă minune la colejiu. 

Ned a rânjit. 

— Administrativă. Organizatorică. Birocratică. 

Compartimentată. 

— Nu te mai da mare, puştiu”, a spus Huddie. Mă faci să 
mă doară capu. 

— Oricum, aia de la The Country Way nu-i genul de 
întâlnire despre care vorbesc eu. Trebuie să fi... adică, pe 
măsură ce trecea timpul trebuie să fi... 

Ştiam despre ce vorbea şi, în acelaşi timp, am mai ştiut 
ceva: că băiatul nu va înţelege niciodată pe de-a-ntregul cum a 
fost cu adevărat. Cât de obişnuit a fost, cel puţin în 
majoritatea zilelor. În majoritatea zilelor, merseserăm doar 
mai departe. Aşa cum merg oamenii după ce-au văzut un 
apus de soare frumos, sau au gustat o şampanie minunată, 
sau au primit veşti proaste de acasă. Aveam cel mai mare 
miracol al lumii în spatele clădirii în care lucram, dar asta nu 
schimba cu nimic cantitatea de hârtii pe care le aveam de 
completat şi felul în care ne periam dinţii sau cum făceam 
dragoste cu soțiile noastre. Nu ne ridica spre noi sfere ale 


existenței sau la noi niveluri de percepţie. Tot ne mânca în cur 
şi, când se-ntâmpla asta, tot ne scărpinam. 

— Cred că Tony şi cu taică-tău discutau mult despre asta, 
am spus, dar la slujbă, cel puţin pentru noi ceilalți, Buick-ul a 
trecut treptat în fundal ca orice alt caz inactiv. El... 

— Inactiv! 

Aproape c-a strigat cuvântul, şi-a semănat atât de mult cu 
taică-său, că era ceva de speriat. Era un alt lanț, mi-am spus, 
asemănarea asta dintre tată şi fiu. Lanţul fusese deformat, 
dar nu fusese rupt. 

— Pentru perioade lungi de timp, a fost, am spus. 

Estimp, erau accidentele uşoare pe şosea şi accidentele cu 
fuga de la locul faptei şi spargerile şi drogurile şi ocazionala 
crimă. 

Expresia dezamăgită de pe chipul lui Ned m-a făcut să mă 
simt prost, de parcă i-aş fi înşelat aşteptările. Ridicol, 
presupun, dar adevărat. Apoi mi-a trecut ceva prin gând. 

— Îmi amintesc într-adevăr o discuţie lejeră pe care am 
avut-o despre el. A fost la... 

— ... picnic, a încheiat Phil Candleton. Picnicul de Ziua 
Muncii. La asta te gândeşti, nu? 

Am încuviințat din cap. 1979. Vechiul teren de fotbal 
european al Academiei, cel de lângă râul Redfern. Tuturor ne 
plăcea picnicul de Ziua Muncii mult mai mult decât cel de 
Patru Iulie, în parte fiindcă era mult mai aproape de casă şi 
cei care aveau familii puteau veni împreună cu ele, dar în 
general fiindcă eram doar noi - doar Detaşamentul D. Picnicul 
de Ziua Muncii chiar era un picnic. 

Phil şi-a sprijinit capul de scândurile cazărmii din spatele 
băncii şi a râs. 

— Măi să fie, aproape uitasem de el. Am discutat, puştiule, 
despre blestematu' ăla de Buick şi despre aproape nimic 
altceva. Cu cât vorbeam mai mult, cu atât beam mai mult. M- 
a durut capu' vreme de două zile. 

Huddie a spus: 

— Picnicu' ăla-i întotdeauna un prilej bun pentru aşa ceva. 
Ai fost şi tu vara trecută, nu-i aşa, Ned? 


— Acum două veri, a spus Ned. Înainte să moară tata. 
Leagănul ăla făcut dintr-un pneu tăiat care trece peste apă? 
Paul Loving a căzut din el şi şi-a scrântit genunchiul. 

Am râs cu toţii de asta; Eddie a râs la fel de tare ca noi 
ceilalți. 

— Numai vorbe şi nici măcar o singură concluzie, am spus. 
Dar la ce concluzie puteam ajunge? Numai la una, de fapt: 
când coboară temperatura înăuntru' magaziei, se-ntâmplă tot 
soiul de lucruri. Numai că şi asta s-a dovedit a nu fi o regulă 
de fier. Uneori - mai ales pe măsură ce au trecut anii - 
temperatura cobora puţin, apoi îşi revenea. Uneori începea 
murmurul ăla... şi apoi înceta, întrerupt ca şi când ar fi scos 
cineva din priză un dispozitiv electric. Ennis a dispărut fără 
nici un spectacol de lumini, gerbilul Jimmy a dispărut după 
un spectacol de lumini monstruos, iar Rosalynn n-a dispărut 
deloc. 

— Aţi pus-o înapoi în Buick? - a întrebat Ned. 

— Nţţ, a zis Phil. Trăim în America, puştiule - riscul nu se 
repetă. 

— Rosalynn şi-a trăit restul vieţii în camera de recreere de 
la etaj, am spus. Avea trei sau patru ani când a murit. Tony a 
zis că asta-i o vârstă respectabilă pentru un gerbil. 

— Au mai ieşit alte lucruri din el? Din Buick? 

— Da. Dar nu puteai corela apariţia lucrurilor ăstora cu... 

— Ce fel de lucruri? Şi cu liliacul cum a rămas? A reuşit 
taică-meu să-l disece? Pot să-l văd? Există măcar poze cu el? 
A fost... 

— Oau, opreşte-te, am spus, ridicând mâna. 

Mancă un sandviş sau ceva. Domoleşte-te. 

A ridicat un sandviş şi-a început să-l molfăie, uitându-se la 
mine pe deasupra lui. Pentru o clipă, m-a dus cu gândul la 
gerbilul Rosalynn, întorcându-se să se uite cu ochii 
scăpărători şi cu mustăţile tremurând în obiectivul camerei de 
luat vederi. 

— Au apărut din când în când diverse lucruri, am spus, şi 
din când în când dispăreau diverse lucruri - lucruri însuflețite. 
Broaşte. Un fluture. O lalea chiar din ghiveciul în care creştea. 


Dar nu puteai corela răcoarea, murmurul sau spectacolele de 
lumini nici cu disparițiile, nici cu ceea ce taică-tău numea 
avorturile Buick-ului. Pe răceală te cam poți baza, n-a fost 
niciodată vreun foc de artificii fără o scădere de temperatură 
care să-l preceadă - dar nu orice scădere de temperatură 
anunţă un foc de artificii. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Aşa cred, a spus Ned. Norii nu aduc mereu ploaia, dar n- 
ai parte de ploaie fără ei. 

— N-aş fi putut-o explica mai bine, am spus. 

Huddie l-a lovit admirativ pe Ned pe genunche. 

— Ştii cum zic oamenii: „E-o excepţie pentru orice lucru”? 
Ei bine, în cazu' Buick-ului, aveam o singură regulă şi vreo 
duzină de excepții. Şoferul însuşi e una - ştii, tipul în haină şi 
pălărie neagră. El a dispărut, dar nu din apropierea Buick- 
ului. 

— Poţi fi sigur de asta? - a întrebat Ned. 

M-a uluit. E normal ca un băiat să semene cu taică-său. E 
normal chiar şi să-i semene la vorbă. Dar preţ de-o clipă, vocea 
şi înfăţişarea lui Ned s-au îmbinat pentru a da naştere la ceva 
care era mai mult decât o simplă asemănare. Şi nici n-am fost 
eu singurul care a simţit asta. Shirley şi Arky au schimbat o 
privire înfrigurată. 

— Ce vrei să spui? - l-am întrebat. 

— Roach citea ziarul, nu-i aşa? Şi, după cum l-ai descris, 
probabil că aia-i răpea mare parte din atenție. Aşa că de unde 
ştii că tipul nu s-a întors la maşină? 

Avusesem la dispoziție în jur de douăzeci de ani să mă 
gândesc la ziua aceea şi la consecinţele ei. Douăzeci de ani, iar 
ideea că şoferul Roadmaster-ului să se fi întors (poate chiar să 
se fi întors pe furiş) nu-mi trecuse niciodată prin minte. Mie 
sau, din câte ştiam eu, nimănui altcuiva. Brad Roach a spus 
că tipul nu s-a întors, iar noi acceptaserăm informația fără 
nici o reținere. De ce? Fiindcă poliţiştii au din construcție în 
dotare detectoare de braşoave şi, în cazul acela, nici unul 
dintre ace nu trecuse pe roşu. Nici măcar nu tresărise. De ce 
s-o fi făcut? Brad Roach măcar crezuse că spune adevărul. 
Asta nu însemna, însă, că ştia ce vorbeşte. 


— Cred că-i posibil, am spus. 

Ned a ridicat din umeri ca pentru a spune: Ei, ai văzut? 

— Nici Sherlock Holmes, nici locotenentul Colombo n-au 
lucrat vreodată în Detaşamentul D, am spus. Mi s-a părut că 
am vorbit cam defensiv. M-am simțit cam defensiv. - Dacă 
reduci totul la scară, noi nu suntem decât mecanicii 
sistemului legal. Salahori care poartă în loc de salopete 
albastre uniforme cenuşii şi care au o educaţie uşor peste 
medie. Ştim să vorbim la telefon, să prelevăm dovezi dacă sunt 
dovezi de prelevat, să facem din când în când câte o deducție. 
În zilele noastre bune putem face deducţii destul de strălucite. 
Dar Buick-ul nu ne oferea nici o consistență, deci nici o bază 
pentru deducție, strălucită sau dimpotrivă. 

— Unii dintre noi credeau că a venit din spaţiu, a spus 
Huddie. Că-i... Oh, nu ştiu, o navă spaţială deghizată sau 
ceva. Îşi formaseră ideea că Ennis a fost răpit de un 
extraterestru deghizat să aducă cel puţin a ființă omenească 
aşa îmbrăcat cum era, cu haina şi pălăria lui neagră. Aşa s-a 
discutat la picnic - la picnicul de Ziua Muncii, da? 

— Mda, a spus Ned. 

— Aia a fost o adunare tare ciudată, puştiu”, a spus Huddie. 
Mi s-a părut că toată lumea s-a îmbătat mai mult ca de-obicei 
şi mult mai repede, da' nimeni n-a făcut pe nebunu,, nici ăia 
care făceau de obicei ca Jackie O'Hara şi Christian Soder. A 
fost foarte liniştit, mai ales după ce s-a terminat meciul de 
fotbal. 

Mi-amintesc că şedeam pe o bancă sub un ulm împreună 
cu câțiva amici, toți moderat ameţiți, ascultându-l pe Brian 
Cole vorbind despre observările farfuriilor zburătoare în jurul 
liniilor de înaltă tensiune din New Hampshire - cu numai 
câţiva ani în urmă se-ntâmpla asta - şi despre cum pretindea 
o femeie că a fost răpită şi că i-au fost înfipte peste tot în corp 
o mulțime de tuburi. 

— Asta credea tatăl meu? Că extratereştrii i-au răpit 
partenerul? 

— Nu, a spus Shirley. S-a întâmplat ceva aici în 1988, ceva 
care a fost atât de... atât de strigător la cer şi dincolo de limita 


rațiunii... atât de-a dracu' de îngrozitor... 

— Ce? - a întrebat Ned. Pentru numele lui Dumnezeu, ce? 

Shirley i-a ignorat întrebarea. Nici nu cred c-a auzit-o. 

— Câteva zile după aia, l-am întrebat direct pe taică-tău ce 
crede. A spus că n-are importanţă. 

Ned s-a uitat la ea ca şi când n-ar fi auzit-o bine. 

— Că n-are importanţă? 

— Asta a spus el. Credea că, indiferent ce ar fi fost Buick-ul, 
în marele eşafodaj al lumii nu avea importanţă. În imaginea 
aia mare de care vorbeai tu. L-am întrebat dacă crede că o 
foloseşte cineva, poate ca să ne supravegheze... dacă era vreun 
fel de televiziune... şi a spus: „Cred că-i uitată.” încă-mi 
amintesc felul plat, sigur pe care a vorbit, de parcă ar fi vorbit 
despre... nu ştiu... ceva la fel de important ca şi comoara 
regelui îngropată în deşert încă dinainte de vremea lui 
Christos sau despre ceva la fel de neimportant ca şi o vedere 
cu adresa greşit scrisă zăcând undeva într-un biblioraft 
marcat Scrisori Moarte. „Mă distrez de minune, aş vrea să fii şi 
tu aici”, şi cui îi pasă, fiindcă toate astea s-au întâmplat cu 
mult, mult timp în urmă. Mă liniştea şi în acelaşi timp mă 
înfrigura să gândesc că un lucru atât de ciudat şi îngrozitor 
putea fi pur şi simplu uitat... rătăcit... trecut cu vederea. Am 
spus asta, iar taică-tău - el a râs. Apoi şi-a fluturat braţul 
spre orizont înspre vest şi a spus: „Shirley, spune-mi ceva. 
Câte arme nucleare crezi că are grandioasa noastră națiune 
depozitate acolo în diverse locuri între granița dintre 
Pennsylvania şi Ohio şi Oceanul Pacific? Şi câte crezi că vor fi 
lăsate în urmă şi uitate în decursul următoarelor două sau 
trei secole?” 

Am tăcut cu toţii pentru o clipă, gândindu-ne la asta. 

— Luasem în calcul să-mi dau demisia, a spus Shirley într- 
un sfârşit. Nu puteam dormi. Mă tot gândeam la sărmanul 
Domn Dillon şi-n mintea mea demisia era deja ca scrisă. Curt 
a fost cel care m-a convins să rămân, şi-a făcut-o fără ca 
măcar să ştie c-o face. „Cred că-i uitată”, a spus, şi asta a fost 
pentru mine o explicaţie suficient de bună. Am rămas şi 
niciodată nu am regretat lucrul ăsta. E-un loc bun şi 


majoritatea tipilor care lucrează aici sunt nişte ofițeri buni. 
Asta-i valabil şi pentru cei care au plecat. Cum e Tony. 

— Te iubesc, Shirley, mărită-te cu mine, a spus Huddie. ŞI- 
a petrecut un braț pe după umerii ei şi şi-a ţuguiat buzele. 
Una peste alta, deloc o privelişte plăcută. 

Ea l-a lovit cu cotul. 

— Eşti deja însurat, prostule. 

Atunci a intervenit Eddie J. 

— Dac-a crezut ceva taică-tău, atunci aia-i că maşina de 
colo-a venit dintr-o altă dimensiune. 

— O altă dimensiune! Glumeşti. (S-a uitat îndeaproape la 
Eddie.) Nu. Nu glumeşti. 

— Şi nu credea că era ceva plănuit asta, a continuat Eddie. 
Nu, ştii, aşa cum plănuieşti să trimiți un vapor peste ocean 
sau un satelit în spaţiu. Într-un fel, nici nu cred că era sigur 
dacă e adevărată. 

— M-ai pierdut, a spus puştiul. 

— Şi pe mine, a fost Shirley de acord. 

— Spunea... 

Eddie şi-a schimbat poziția pe bancă. S-a uitat iarăşi în 
depărtare către locul plin de bălării unde stătuse cândva 
Magazia A. 

— Asta se-ntâmpla la ferma O'Day, dacă vrei să ştii 
adevăru'. Ziua aia. Tre' să-ți dai sama că noi stăteam acolo 
aproape şapte ore-afurisite, parcaţi în porumb şi aşteptând să 
să-ntoarcă nătărăii ăia doi. Era frig. Nu puteam porni 
motoru', nu puteam porni căldura. Discutam despre orice - 
vânătoare, pescuit, popice, nevestele noastre, planurile 
noastre. Curt zicea c-o să iasă din PSP peste vreo cinci ani... 

— A zis el asta? - Ned făcuse ochii mari. 

Eddie i-a oferit o privire îngăduitoare. 

— Din când în când, toți zicem asta, puştiule. Aşa cum toţi 
drogațţii zic c-o să se lase de ac. l-am povestit despre cum mi- 
ar plăcea să-mi deschid pro 

pria firmă de securitate în Burg, da' şi cum mi-ar plăcea să- 
mi iau o rulotă Winnebago nou-nouţă. El mi-a povestit despre 
cum ar vrea să urmeze nişte cursuri de ştiinţă la Horlicks şi 


despre cum întâmpină rezistență din partea lu' maică-ta. Ea 
zicea că treaba lor era să-i ţină pe copii la şcoală, nu pe el. 

Primea o mulțime de atacuri din partea ei, da' nu se 
plângea niciodată. Fiindcă ea nu ştia din ce pricină vrea el să 
urmeze cursurile alea, ce-i aprinsese interesu”, iar el nu-i 
putea zice. Aşa am ajuns să vorbim despre Buick. Şi ce-a zis el 
- mi-amintesc de asta limpede cum e ceru-ntr-o dimineaţă de 
vară - a fo' că-l vedem sub formă de Buick fiindcă tre să-l 
vedem sub vreo formă. 

— Trebuie să-l vedem sub vreo formă, a îngânat Ned. Se 
înclina înainte şi-şi freca mijlocul frunţii cu două degete, ca un 
om pe care-l doare capul. 

— Arăţi la fel de contuz cum m-am simțit şi io, da 
înțelegeam cumva ce vrea să zică. Înțelegeam aici. 

Eddie şi-a lovit pieptul cu degetul, deasupra inimii. Ned s-a 
întors la mine. 

— Sandy, în ziua aia la picnic aţi discutat careva dintre voi 
despre... 

A lăsat fraza neterminată. 

— Să discutăm despre ce? - l-am întrebat. 

A scuturat din cap, s-a uitat în jos la rămăşiţele 
sandvişului din mână şi şi-a vârât ultima bucată în gură. 

— Nu contează. Nu-i important. Chiar a disecat tata 
arătarea-liliac pe care aţi găsit-o? 

— Mda. După al doilea spectacol de lumini, da' înaintea 
picnicului de Ziua Muncii. El... 

— Spune-i puştiului despre frunze, a vorbit Phil. Ai uitat 
partea aia. 

Aşa era. La naiba, nici măcar nu mă gândisem la frunze de 
şase sau opt ani. 

— Spune-i tu, a zis. Tu eşti ăla care le-a atins. 

Phil a înclinat din cap, a tăcut vreme de câteva momente, şi 
apoi a început să vorbească sacadat, dând parcă raportul în 
fața unui ofițer superior. 


ACUM: PHIL 


— Al doilea spectacol de lumini s-a-ntâmplat în toiul după- 
amiezii. Bine? Când e gata, Curt intră-n magazie legat cu 
frânghia şi-aduce afară chestia aia pentru gerbili. Observăm c- 
a dispărut unu' dintre ei. Se mai discută o țâră. Se mai fac 
câteva poze. Sergentul Schoondist zice bine, bine, toți la loc 
comanda, cine-i de servici în gheretă. Brian Cole zice: „Eu, 
dom! sergent”. 

Noi ceilalți ne-ntoarcem în cazarmă. Bine? Şi-l aud pe 
Curtis că-i spune lu' dom' sergent: „O să disec arătarea aia 
înainte să dispară ca toate celelalte. O să m-ajuţi>?” - iar dom' 
sergent zice că da - chiar în noaptea aia, dacă aşa vrea Curt, 
„De ce nu chiar acu'?” şi dom sergent zice: „Fiindcă tre să-ți 
termini orele de program. Un schimb şi jumate. Domnu' 
Cutare se bazează pe tine, băiete, iar răufăcătorii tremură la 
auzul motiorului tău.” Aşa vorbea el uneori, ca ş-un 
predicator de pe coclauri. Şi niciodată nu zicea motor, ci- 
ntotdeauna motior. 

Curt, el nu-i întoarce vorba. Ştie el mai bine de-atât. Pleacă 
la treabă. Pe la cinci, Brian Cole intră-năuntru şi mă ia. Mă- 
ntreabă dacă pot să-l înlocuiesc la gheretă pân' se duce el la 
budă. Eu zic sigur. Merg afară. Arunc o privire-năuntru. 
Situaţia-i normală, cin'-cu. Termometru! arată c-un grad mai 
mult. Intru-n gheretă. Ajung la concluzia că-i prea cald acolo- 
năuntru, bine? Pe scaun e-un catalog L. L. Bean. Dau să-l 
apuc. Chiar când îl ating cu degetele, aud un sunet cam ca cri- 
buf. Nu-i decât un sunet care să-i semene, atunci când 
deschizi port-bagaju' maşinii şi-i sare tare capacu' sus. les în 
goană afară din gheretă. Mă duc la geamurile magaziei. 
Portbagaju' Buick-ului e deschis. Tot ce-am crezut la-nceput 
că-i o hârtie, bucăţi arse de hârtie, toate ieşeau vâjâind afară 
din portbagaj. Se-nvârteau p-acolo ca prinse de-un ciclon. Da' 
prafu' de pe jos nu se clintea. Absolut de loc. Singura pală de 
vânt venea din portbagaj. Şi-apoi am văzut că toate bucățile 
de hârtie arată cam la fel şi-am ajuns la concluzia că-s frunze. 
S-a dovedit că tocma' asta şi erau. 

Mi-am scos carneţțelu' din buzunarul de la piept. Am apăsat 
butonu' pixului pentru a-l deschide şi am desenat asta: 


<<Imagine>> 


— Seamănă c-un fel de zâmbet, a spus puştiu”. 

— Ca şi-un afurisit de rânjet, am spus eu. Numa' că nu era 
doar unu singur. Erau sute. Sute de rânjete negre care se- 
nvârteau şi se suceau. Unele-au aterizat pe capota Buick-ului. 
Unele-au căzut înapoi în portbagaj. Cele mai multe-au ajuns 
pe podea. Am fugit să-l aduc pe Tony. A venit cu camera de 
luat vederi. Era roşu tot pe față şi bolborosea: „Acuma ce-i, ce 
mai urmează, ce dracu', acuma ce-i?” Aşa ceva. Era-ntr-un fel 
comic, da' numa' mai târziu, bine? Nu era comic atunci, crede- 
mă. 

Ne-am uitat pe geamuri. Am văzut frunzele-mprăştiate 
peste tot pe podeaua de ciment. Aproape că erau la fel de 
multe cu câte te trezeşti pe peluză după ce trece-o furtună 
zdravănă de octombrie. Numa' că deja începeau să se-adune 
pe la margini. Le făcea să semene mai puţin cu nişte rânjete 
şi-un pic mai mult cu nişte frunze. Slavă Domnului. Şi nu 
rămâneau negre. Se făceau alb-cenugşii chiar sub ochii noştri. 
Şi se subțiau. Sandy era deja acolo. N-a ajuns la spectacolu' de 
lumini, da' a venit chiar la timp pentru spectacolu' de frunze. 

Sandy a zis: 

— M-a sunat Tony acasă şi m-a întrebat dacă pot veni seara 
pe la şapte. A spus că el şi Curt vor să facă ceva la care-aş 
vrea poate să particip. Oricum, n-am aşteptat ora şapte. Am 
venit imediat. Eram curios. 

— Asta a omorât pisica, a spus Ned, şi-a semănat atât de 
tare cu tac-su, c-aproape am tremurat. Apoi s-a uitat la mine. 
- Spune restul. 

— Nu-s multe de zis, am zis. Frunzele se subțiau. Poate că 
mă-nşel, da' ere' că chiar am putut vedea cum se-ntâmplă 
asta. 

— Nu te-nşeli, a zis Sandy. 

— Eram surescitat. Nu gândeam. Am fugit la uşa laterală a 
magaziei. lar Tony, omule, Tony era călare pe mine ca albu' p- 
orez. Mă apucă de gât mai să mă zugrume. „Hei”, zic. „Dă-mi 


|? 


drumu', dă-mi drumu', m-agresează un polițai!” Şi el îmi zice 
să-mi păstrez forțele pentru număru' meu de la Atelieru' de 
Comedie din Statesboro. „Nu-i de glumă, Phil”, zice el. „Am 
motive întemeiate să cred c-am pierdut un ofițer din cauza 
blestemăţiei ăleia. N-o să mai pierd încă unu.” 

I-am spus c-o să port frânghia. M-ardeau tălpile. Nu-mi 
amintesc precis di ce, da' m-ardeau. El a zis că nu se-ntoarce 
să aducă blestemata aia de frânghie. Am zis că merg eu s- 
aduc blestemata aia de frânghie. El a zis: „Uită de blestemata 
aia de frânghie, permisiunea se respinge.” Aşa că zic: „[ine-mă 
numa! de picioare, dom! sergent. Vreau să iau câteva frunze d- 
alea. Îs câteva la nici cinci picioare de uşă. Nici măcar aproape 
de maşină. Ce zici?” 

„Zic că tre să-ți fi pierdut cu totu' minţile, acolo totu-i 
aproape de maşină”, zice, da' fiindcă asta nu-nsemna tocmai 
nu, i-am dat drumu şi-am deschis uşa. Simțeai imediat 
mirosu!'. Ceva ca menta, numa' că nu plăcut. Un miros dincolo 
de ăsta, făcându-l pe ăla din față să pară şi mai rău. Mirosu' 
ăla de varză murată stricată. Mi-a făcut stomacu' să se- 
ntoarcă, da' eram prea surescitat să-mi mai dau sama. Eram 
mai tânăr p-atunci, bine? M-am lăsat pe burtă. M-am târât 
înăuntru ca un vierme. Dom' sergent mă ţine de gambe şi, 
când îs numa' un pic înăuntru' magaziei, el zice: „E destul de 
departe, Phil. Dacă poți prinde câteva, prinde-le. Dacă nu, ieşi 
afară.” 

Erau de tot soiu' care se albiseră şi eu am luat vreo doişpe 
din-astea. Erau netede şi moi, da-ntr-un fel rău. M-a făcut să 
mă gândesc la cum se fac roşiile când putrezesc pe sub pieliță. 
Puțin mai departe se aflau vreo două care erau încă negre. 

M-am întins şi le-am apucat, numa' că-n clipa când le-am 
atins, s-au făcut albe ca şi alealalte. Am încercat o senzaţie 
foarte vagă de usturime pe vârfurile degetelor. Am prins un val 
şi mai puternic de mentă şi-am auzit un sunet. Aşa am 
crezut, în orice caz. Un fel de suspin, ca sunetul pe care-l face 
o doză de suc atuncea când îi desfaci capacu'. 

Am început să mă târăsc înapoi şi la-nceput n-am avut 
nimic, da' apoi am... ceva legat de senzația atingerii lucrurilor 


ălora din mâini... aşa alunecoase şi netede cum erau ele... 

Câteva secunde n-am mai putut continua povestea. Era ca 
şi când aş fi trăit-o din nou. Da puştiu” se uita la mine şi 
ştiam că n-o să renunţe nici pentru toată dragostea şi banii 
din lume, aşa că m-am opintit să continuu. Acuma nu voiam 
decât să termin odată. 

— Am intrat în panică. Bine? Am început să dau îndărăt, 
împingându-mă în coate şi lovind din picioare. Era vară. Eu 
eram în cămaşă cu mânecă scurtă. Un cot mi-a scăpat cumva 
şi a atins una dintre frunzele negre şi a sfârâit ca... ca nu ştiu 
ce. Doar a sfârâit, ştii? Şi-a emanat un val din putoarea aia de 
mentă cu varză murată stricată. S-a albit. De parcă atingând- 
o am înghețat-o şi-am omorât-o. M-am gândit la asta dup-aia. 
În momentu' ăla nu mă gândeam la nimic altceva decât să mă 
car în puia mea d-acolo. Scuză-mă, Shirley. 

— N-ai de ce, a zis Shirley şi m-a mângâiat pe braţ. E-o fată 
bună. Întotdeauna a fost aşa. E mai bună la dispecerat ca 
Babicki - de departe c-o milă - şi cu mult mai cruțătoare din 
priviri. Mi-am pus mâna pe-a ei şi-am strâns-o uşor. Apoi am 
continuat, şi-a fo' mai uşor decât m-am aşteptat. Ciudat cum 
îți revin lucrurile-n minte când vorbeşti despre ele. Cum se fac 
tot şi tot mai limpezi pe măsură ce-naintezi. 

— Am ridicat ochii spre bătrânu' Buick. Şi chiar dacă era-n 
mijlocu' magaziei, tre' să fi fost liniştit la doişpe picioare de 
mine, dintr-o dată mi s-a părut mult mai aproape de-atât. Era 
mare cât muntele Everest. Era sclipitor ca şi-un diamant. Mi-a 
venit ideea că farurile-s doi ochi şi că ochii ăştia se uită la 
mine. Şi-o auzeam cum şopteşte. Nu fi atât de surprins, 
puştiule. Cu toţii-am auzit-o cum şopteşte. Habar n-am ce 
zice - dacă într-adevăr zice ceva -da' sigur, o auzeam. Numa' 
că-n capu' meu, venind dinăuntru spre afară. Un fel de 
telepatie. Poate-a fost o-nchipuire, da' nu prea cred. Dintr-o 
dată, parcă aveam iară şase ani. Mă temeam de bau-bau' de 
sub pat. Voia să mă ducă departe, eram sigur de asta. Să mă 
ducă acolo unde-l dusese pe Ennis. Aşa c-am intrat în panică. 
Am ţipat: „Trage-mă, trage-mă, grăbeşte-te!” - şi chiar că s-au 
grăbit. Dom! sergent şi încă un tip... 


— Celălalt tip eram eu, a zis Sandy. Ne-ai speriat de să- 
ngheţe sângele-n noi, Phil. La-nceput ai părut că n-ai nimic, 
apoi ai început să țipi şi să te zvârcoleşti şi să dai din picioare. 
Aproape că m-aşteptam să văd că sângerezi pe undeva sau că 
te-ai albăstrit la fată. Da' tot ce-ai avut a fost... ei bine. 

Şi-a făcut un gest mic spre mine ca să continuu. 

— Avem frunzele. Ce mai rămăsese din ele, în orice caz. 
Când m-au luat sperieţii, tre' să fi strâns pumnii, bine? Să le fi 
zdrobit în pumni. Şi-o dată ce am ajuns înapoi afară, mi-am 
dat seama că-mi sunt ude palmele. Oamenii țipau Eşti bine? 
şi Ce s-a-ntâmplat acolo, Phil? Eu stau în genunchi, tricou-mi 
e adunat aproape tot în juru' gâtului şi-s plin de zgârieturi pe 
burtă fiindc-am fost tras pe jos, şi-mi spun îmi sângerează 
mâinile. De asta-s ude. Apoi văd substanţa aia mucilaginoasă. 
Semăna cu pasta aia pe care ţi-o dă profesoru' în clasa-ntâi. 
Numa! aia mai rămăsese din frunze. 

M-am oprit, m-am gândit la aia. 

— lară acuma o să-ţi zic adevăru', bine? Nu arăta deloc ca o 
pastă. Era ca şi când aveam pumnii plini de balegă caldă de 
taur. lar mirosu' era îngrozitor. Nu ştiu de ce. Ai putea zice 
Puţină mentă şi varză murată stricată, ce-i aşa mare lucru? şi- 
ai avea dreptate, da-n acelaşi timp ai greşi. Fiindcă-ntr-adevăr 
mirosu' ăla nu semăna cu nimic din lumea asta. Cu nimic ce 
să fi mirosit eu vreodată, cel puţin. 

M-am şters pe mâini de pantaloni şi m-am întors la 
cazarmă. Am mers în pivniță. Brian Cole tocmai iese din 
căcăstoare. Il s-a părut că aude nişte țipete, vrea să ştie ce se 
petrece. Nu-l bag absolut deloc în seamă. De fapt, aproape că-l 
dobor de pe picioare când intru-n budă. Încep să mă spăl pe 
mâini. Încă mă spăl, când dintr-o dată mă gândesc la cum am 
arătat cu păstoşenia aia de frunze albe ca sperma curgându- 
mi din pumni şi la cât era de caldă şi moale şi cumva 
alunecoasă şi la cum s-a întins când mi-am răşchirat degetele. 
Şi asta mi-a ajuns. Gândindu-mă la cum se întinsese între 
palme şi vârfurile degetelor, am vomat. Şi n-a fost ca şi când 
ți-ar fi trimis stomacu' cina-napoi cu Western Union. A fost ca 
şi când stomacu' ar fi venit în persoană, ridicându-mi-se-n gât 


şi vărsându-mi pe gură afară tot ce înghițisem recent. Aşa 
cum vărsa mama apa murdară de la rufe peste balustrada 
verandei din spatele casei. Nu vreau să continuu cu asta, da' 
tre' să ştii. E-un alt fel de-a încerca să-nțelegi. N-a semănat cu 
vomatul, a semănat cu moartea. Singura altă dată când am 
mai păţit-o aşa a fo' la primu' accident de circulaţie la care am 
fo' chemat. Ajung acolo şi primu' lucru pe care-l văd e-o felie 
de pâine Minune pe linia galbenă din mijlocu' bătrânei Şosele 
Statler şi al doilea-i jumatea de sus a unui puşti. Un băiat mic 
cu păru' blond. Următoru' lucru pe care-l văd e că pe limba 
puştiului e-o muscă. Îşi spală picioarele. Asta m-a întors pe 
dos. Am crezut c-o să vomit pân-o să mor. 

— Mi s-a-ntâmplat şi mie, a zis Huddie. N-ai de ce să-ţi fie 
ruşine. 

— Nu mi-e ruşine, am zis. Încerc să-l fac pe el să înțeleagă, 
atâta tot. Bine? 

Am inspirat profund, mirosind aeru' dulce, şi-apoi m-a izbit 
că şi tata puştiului tot pe şosea a murit. l-am oferit băiatului 
un zâmbet. 

— Ah, păi, lăudat fie Domnul pentru micile lui daruri - 
bideu' era chiar lângă chiuvetă şi nu m-am stropit aproape de 
loc pe papuci şi nici pe jos n-am dat. 

— Şi-n cele din urmă, a zis Sandy, frunzele s-au 
transformat în nimic. Şi vorbesc cât se poate de direct. S-au 
topit ca vrăjitoarea din Vrăjitorul din Oz. Le-ai putut vedea 
urmele în Magazia B o vreme, dar după o săptămână n-a mai 
fost nimic decât nişte pete mici pe ciment. Gălbejite, foarte 
şterse. 

— Mda, şi-n următoarele două luni io m-am transformat 
într-unu' din ăia obsedați să se tot spele pe mâini, am zis. 
Erau zile când nu mă puteam convinge să ating mâncarea. 
Dacă-mi punea soţia sandvişuri la pachet, le luam c-un 
şervețel şi aşa le mâneam, aruncându-mi în gură ultima 
bucată direct din şerveţel, ca să nu trebuiască s-o ating deloc 
cu degetele. Dacă eram singur în maşina de patrulă, mâneam 
cu mănuşile pe mâini. Şi tot mă gândeam c-o să mă- 


mbolnăvesc. Mă gândeam întruna la boala aia de gingii când 
îți cad toți dinţii. Da' am trecut de faza asta. 

M-am uitat la Ned şi-am aşteptat până mi-a întâlnit 
privirea. 

— Am trecut de faza asta, fiule. 

Mi-a întâlnit privirea, da' n-am văzut nimic în ochii lui. A 
fost ciudat. De parcă i-ar fi fost pictaţi pe față - sau ceva. 

Bine? 


ACUM: SANDY 


Ned se uita la Phil. Chipul băiatului era destul de calm, dar 
în privirea lui am simţit refuzul, şi cred că l-a simțit şi Phil. A 
suspinat, şi-a împletit braţele pe piept şi s-a uitat în jos ca 
pentru a spune c-a terminat cu vorbăria, mărturia lui s-a 
încheiat. 

Ned s-a întors spre mine. 

— Ce s-a întâmplat în noaptea aia? Când ați disecat 
liliacul? 

Continua să-l numească liliac şi el nu fusese un liliac. Ăsta 
nu era decât un cuvânt pe care-l folosisem eu, ceea ce Curtis 
ar fi numit un cui în care să-mi agăț pălăria. Şi dintr-o dată 
eram furios pe el. Mai mult decât furios - scos din țâțâni. Şi 
eram furios şi pe mine pentru că simt asta, pentru că- 
ndrăznesc să simt asta. Vedeţi voi, ceea ce mă făcea cel mai 
furios era puştiul care-şi ridica privirea. Care-şi ridica ochii 
spre mine. Care tot punea întrebări. Care tot făcea 
presupuneri deplasate, dintre care una se întâmpla să fie 
aceea că atunci când spusesem liliac voisem să spun într- 
adevăr liliac şi nu cine ştie ce arătare cumplită, indescriptibilă 
care s-a strecurat afară printr-o crăpătură din podeaua 
universului şi apoi a murit. Dar mai mult mă înfuria că ridică 
privirea şi se uită la mine. Ştiu că asta nu face din mine 
prințul prinților, dar n-am de gând să mint cu nimic. 

Până atunci, ceea ce simţisem cel mai mult pentru el fusese 
milă. Tot ce făcusem de când începuse să vină la cazarmă se 
bazase pe sentimentul ăla confortabil de milă. Fiindcă tot 


timpul atunci când el spăla geamuri şi grebla frunze şi curăța 
mormanele de zăpadă din parcare, în tot acel timp îşi ţinuse 
privirea în pământ. Sfios. Nu trebuia să ai de-a face cu ochii 
lui. Nu trebuia să-ți pui nici o întrebare, fiindcă mila e 
comodă. Nu-i aşa? Mila te aşază direct în vârful piramidei. 
Acum, €l îşi ridicase privirea, se folosea de propriile mele 
cuvinte ca să-mi pună întrebări şi nu era nici un pic de 
sfioşenie în ochii lui. Credea că e dreptul lui să afle, iar asta 
mă înfuria. Credea că am o răspundere față de el - că ceea ce 
se discuta acolo nu era un soi de dar pe care-l primea, ci o 
datorie pe care i-o onoram -, iar asta mă făcea chiar şi mai 
furios. Că avea dreptate întru toate mă înfuria mai tare ca 
orice. Îmi venea să-l pocnesc în bărbie cu podul palmei şi să-l 
lățesc pe bancă. Credea că e dreptul lui să afle şi voiam să-l 
fac să-i pară rău. 

Sentimentele noastre față de cei tineri nu se schimbă 
niciodată în privința asta, cred. Eu, unul, n-am copii, n-am 
fost niciodată însurat - ca şi Shirley, cred că m-am însurat cu 
Detaşamentul D. Dar am o grămadă de experiență când vine 
vorba de tineri, atât dinăuntrul, cât şi din afara cazărmii. I- 
am avut în față de-o mulțime de ori. Mi se pare că atunci când 
nu ne mai poate fi milă de ei, când ei ne refuză mila (nu cu 
indignare, ci cu nerăbdare), începe să ne fie milă de noi. Vrem 
să ştim unde au plecat micuţii noştri neajutoraţi, odorurile 
noastre mici. Nu le dăm noi oare lecţii de pian şi le arătăm 
cum să arunce mingea cu mantă? Nu le citim noi Unde sunt 
lucrurile rele şi-i ajutăm să-l caute pe Waldo? Cum îndrăznesc 
să-şi ridice ochii spre ai noştri şi să pună întrebările alea 
pripite şi stupide? Cum de îndrăznesc să-şi dorească mai mult 
decât vrem noi să le dăm? 

— Sandy? Ce s-a întâmplat când aţi disecat... 

— Nu ceea ce vrei tu să auzi, am spus şi, când ochii i s-au 
mărit puțin la auzul răcelii din vocea mea, n-a fost tocmai 
nemulțumit. Nu ceea ce-a vrut tatăl tău să vadă. Şi nici ce-a 
vrut Tony. Nu vreun răspuns. Niciodată n-a existat vreun 
răspuns. Orice avea legătură cu Buick-ul era un miraj 
tremurat, cum sunt cele pe care le vezi pe 1-87 când e căldură 


mare şi mult soare. Numai că nici asta nu-i tocmai adevărat. 
Dacă ar fi fost, cred că într-un sfârşit ne-am fi putut lepăda de 
Buick. Aşa cum te lepezi de-o crimă când trec şase luni de la 
comiterea ei şi-ţi dai seama că n-o să-l prinzi niciodată pe 
făptaş, că tipul o să-ți scape printre degete. Cu Buick-ul şi 
lucrurile care ieşeau din Buick, întotdeauna era ceva de care 
te puteai agăța. Ceva ce puteai atinge sau auzi. Sau ceva ce 
puteai... 


ATUNCI 


— Uf, a spus Sandy Dearborn. Ce miros. 

Şi-a aşezat mâinile pe față, dar nu putea să-şi atingă pielea 
din cauza bolului din plastic pentru respirat pe care-l purta 
peste gură şi nas - de felul celor pe care şi le pun dentiştii 
înainte sa se apuce să foreze. Sandy nu ştia cum se descurcă 
împotriva microbilor, dar masca nu făcea nimic să oprească 
mirosul. Era vorba de izul acela de varză murată stricată, şi 
împuțise aerul din debara imediat ce Curt deschisese 
stomacul arătării-liliac. 

— O să ne obişnuim cu el, a spus Curt, propria lui mască 
săltându-i sus-jos pe față. A lui şi a lui Sandy erau albastre; a 
sergentului avea o tentă frumuşică de roz-bombon. Curtis 
Wilcox era un tip inteligent, avea dreptate în privința multor 
lucruri, dar se înşela cu privire la miros. Nu s-au obişnuit cu 
el. Nimeni n-a reuşit asta vreodată. 

Sandy nu se putea, totuşi, plânge de pregătirea ofițerului 
Wilcox; părea perfectă. Curt dăduse o fugă până acasă la 
sfârşitul turei sale şi adusese trusa de disecție. Acesteia îi 
adăugase un microscop bun (imprumutat de la un prieten de 
la universitate), mai multe pachete de mănuşi chirurgicale şi o 
pereche de lămpi Tensor extrem de puternice, îi spusese soției 
sale că vrea să examineze o vulpe pe care o împuşcase cineva 
în spatele cazărmii. 

— Să ai grijă, îi spusese. Astea pot fi turbate. 

Curt îi promisese că va purta mănuşi şi asta era o 
promisiune pe care avea de gând s-o păstreze. O promisiune 


pe care toți trei trebuiau s-o păstreze. Fiindcă arătarea-liliac 
putea avea ceva mult mai rău decât virusul turbării, ceva ce-şi 
păstra infecțiozitatea mult după ce prima sa gazdă a murit. 
Dacă Tony Schoondist şi Sandy Dearborn simțeau nevoia să li 
se amintească lucrul ăsta (şi probabil că n-o simțeau), aceasta 
le-a fost satisfăcută atunci când Curtis a închis mai întâi uşa 
de la baza scărilor şi apoi a zăvorât-o. 

— Cât uşa asta rămâne închisă, eu sunt şeful, a spus Curt. 
Vocea lui era plată şi foarte sigură. Lui Tony îi vorbea în 
principal, fiindcă Tony avea de două ori vârsta lui şi, dacă era 
vreunul partenerul lui, atunci acesta era sergentul-şef. Sandy 
venise doar ca însoțitor şi ştia lucrul ăsta. - Ne-am înțeles 
asupra lucrului ăstuia? Fiindcă dacă nu, ne putem opri chiar 
a... 

— Ne-am înțeles, a spus Tony. Aici înăuntru tu eşti 
generalul. Sandy şi cu mine nu suntem decât nişte amărâțţi de 
soldați. Nu mă deranjează. Numa' că, pentru numele lui 
Christos, hai să terminăm odată treaba asta. 

Curt şi-a deschis trusa, care aproape că avea dimensiunea 
unui cufăr de armată. Interiorul era tapetat cu instrumente 
din oțel inoxidabil înfăşurate în piele de căprioară. Deasupra 
lor se aflau măgşţtile de protecţie, fiecare în propria sa pungă de 
plastic sigilată. 

— Chiar crezi că-s necesare toate astea? - a întrebat Sandy. 

Curt a ridicat din umeri. 

— Mai bine să n-ai nevoie de ele, decât să ai şi să-ți 
lipsească. Nu c-ar valora cine ştie cât chestiile astea. Probabil 
c-ar trebui să purtăm măşti respiratorii. 

— Parcă mi-aş dori să-l avem pe Bibi Roth aici cu noi, a 
spus Tony. 

La asta, Curt n-a oferit nici un răspuns verbal, dar sclipirea 
din ochii lui a sugerat că acela era ultimul lucru din lume pe 
care el şi-l dorea. Buick-ul aparținea Detaşamentului. Şi orice 
ieşea din el aparținea Detaşamentului. 

Curt a deschis uşa debaralei şi a intrat înăuntru, trăgând 
lanțul care aprindea lampa cu abajur verde ce atârna din 
tavan în mijlocul micuței încăperi. Tony l-a urmat. Sub bec se 


afla o masă nu cu mult mai mare decât biroul unui elev de 
şcoală primară. Cât de mică era debaraua, de-abia dacă era 
loc pentru două persoane, darămite pentru trei. Lui Sandy îi 
convenea situația; în noaptea aceea, nici măcar n-a trecut 
pragul. 

Înăuntru se înghesuiau pe trei pereţi rafturi burduşite cu 
dosare vechi. Curt şi-a aşezat microscopul pe micuțul birou şi 
a cuplat sursa lui de lumină la singura priză a debaralei. 
Sandy, între timp, punea camera video a lui Huddie Royer pe 
trepied. Pe înregistrarea acelei ciudate autopsii, poți vedea 
uneori o mână intrând în cadru, întinzând instrumentul cerut 
de Curt. Aceea e mâna lui Sandy Dearborn. Şi la sfârşitul 
casetei poţi auzit puternic şi limpede, sunetul făcut de un om 
care vomită. Şi acela tot Sandy Dearborn e. 

— Hai să vedem mai întâi frunzele, a spus Curt, trăgându- 
şi pe mâini o pereche de mănuși chirurgicale. 

Tony avea câteva din-acelea într-o pungă mică pentru 
dovezi. l-a înmânat-o lui Curtis. El a deschis-o şi a scos 
rămăşiţele frunzelor cu o pereche de pense. Nu aveai cum să 
scoţi numai una; erau deja toate semitransparente şi se lipeau 
una de alta ca nişte fâşii de folie Saran Wrap. De pe ele 
picurau dâre mici de fluid, iar bărbaţii le-au putut simți 
imediat izul - acel amestec iritant de varză murată stricată şi 
mentă. Nu era plăcut, dar era departe de-a fi insuportabil. 
Insuportabilul se afla în acel moment la distanță de zece 
minute în viitor. 

Sandy a folosit zoom-ul pentru a prinde un cadru bun cu 
Curt, separând un fragment de substanţă din întreg, folosind 
cu dexteritate penseta. În ultimele câteva săptămâni, se 
supusese multor ore de antrenament, iar acum se vedeau 
rezultatele. 

A transferat fragmentul direct pe stativul microscopului, 
fără a mai încerca să facă o lamelă. Frunzele lui Phil 
Candleton nu erau decât segmentul cu În Curând Pe Ecrane. 
Curtis voia să ajungă la filmul anunțat pentru acea seară cât 
mai repede posibil. 


A stat aplecat, chiar şi aşa, peste cele două obiective ale 
aparatului o vreme destul de lungă, apoi i-a făcut semn lui 
Tony să arunce şi el o privire. 

— Ce-s chestiile alea negre care seamănă cu nişte fire de 
aţă? - a întrebat Tony după mai multe secunde de studiu 
atent. Vocea lui era uşor înfundată de masca cea roză. 

— Nu ştiu, a spus Curt. Sandy, dă-mi dispozitivul ăla care 
seamănă cu un Viewmaster. Are două fire înfăşurate-n jurul 
lui şi pe-o parte scrie PROPRIETATE A DEPARTAMENTULUI 
DE BIOLOGIE DE LA H.U. cu litere autocolante. 

Sandy i l-a dat pe deasupra camerei de filmat, care bloca 
aproape complet intrarea în debara. Curt a introdus unul 
dintre fire în perete şi pe celălalt în baza microscopului. A 
verificat ceva, a dat din cap, şi-a apăsat de trei ori un buton de 
pe marginea aparatului, probabil făcând poze cu fragmentele 
de frunze în stadiu microscopic. 

— Chestiile alea negre nu se mişcă, a spus Tony. 

Încă se uita atent prin microscop. 

— Nu. 

Tony şi-a ridicat într-un sfârşit privirea. În ochi avea o 
expresie de uimire, de o uşoară uluire. 

— Este... ar putea fi, nu ştiu, ADN? 

Masca lui Curt i-a săltat uşor pe față când a zâmbit. 

— Ăsta-i un microscop minunat, dom' sergent, da' n-am 
putea vedea ADN-u' cu el. Ei, dacă vrei să vii cu mine la 
Horlicks după miezul nopţii şi să ne furişăm înăuntru, ei au 
un microscop electronic cu adevărat frumos în Clădirea de 
Fizică Evelyn Silver, nu-l foloseşte nimeni decât o doamnă 
bătrână şi mică atunci când se opreşte în drum spre biserică 
şi, săptămânal, când... 

— Ce-i chestia aia albă? - a întrebat Tony. Chestia în care 
plutesc firele negre? 

— Substanţă nutritivă, poate. 

— Da' nu ştii sigur. 

— Sigur că nu ştiu. 

— Firele negre, mucozitatea albă, de ce se topesc frunzele, 
ce-i mirosul ăla. Nu ştim nici cât negru sub unghie despre nici 


una dintre astea. 

— Nu. 

Tony i-a oferit o privire cumpănitoare. 

— Suntem nişte nebuni să ne-o punem cu chestia asta, nu-i 
aşa”? 

— Nu, a spus Curt. Curiozitatea a omorât pisica, satisfacția 
a făcut-o să se-ngraşe. Vrei să te-nghesui şi să arunci o 
privire, Sandy? 

— Ai făcut poze, nu? 

— Am făcut dac-a mers aparatu' ăsta aşa cum ar trebui să 
meargă. 

— Atunci mai aştept o tură. 

— Bine, hai să trecem la evenimentul principal, a spus 
Curt. Poate că o să reuşim să găsim într-adevăr ceva. 

Bucata de frunze a ajuns înapoi în punga pentru dovezi şi 
punga pentru dovezi a ajuns înapoi într-un fişet din colț. 
Fişetul verde, scrijelit, va deveni un adevărat depozit al 
lucrurilor ciudate şi bizare de-a lungul următoarelor două 
decenii. 


Într-un alt colț al debaralei se afla un răcitor Eskimo 
portocaliu. Înăuntrul lui, sub două dintre acele pachete 
albastre cu gheață pe care oamenii le duc uneori cu ei în 
excursiile cu cortul, se afla un sac verde pentru gunoi. Tony |- 
a ridicat de acolo şi apoi a aşteptat cât i-a trebuit lui Curt să 
se pregătească. Nu i-a luat mult. Singura adevărată amânare 
a fost găsirea unui cablu prelungitor pentru a putea băga în 
priză ambele lămpi Tensor, fără să decupleze microscopul sau 
aparatul de fotografiat ataşat lui. Sandy s-a dus să ia un 
cablu din fişetul cu nimicuri din celălalt capăt al coridorului. 
Cât a făcut asta, Curt şi-a aşezat microscopul de împrumut 
pe un raft din apropiere (desigur, în spaţiul acela restrâns, 
totul se afla în apropiere) şi a întins un stativ pe tăblia 
biroului. Pe acesta a pus o bucată pătrată de carton presat. 
Sub el a aşezat un recipient mic din metal de genul celor aflate 
în dotarea grătarelor pentru picnic mai elaborate, unde sunt 
folosite să adune ceea ce se scurge. Într-o parte, a pus un 
capac de borcan plin cu piuneze. 

Sandy s-a întors cu cablul prelungitor. Curt a cuplat cele 
două lămpi astfel încât să lumineze tabla din plută din ambele 
părți, inundându-i suprafața de lucru cu o strălucire cruntă, 
egală, care elimina orice umbră. Era evident că se gândise la 
toate astea dinainte, pas cu pas. Sandy s-a întrebat câte nopţi 
stătuse el treaz cu mult după ce Michelle adormise lângă el. 
Stând doar acolo şi uitându-se în sus către tavan şi revăzând 
în minte procedura. Amintindu-şi că nu va avea decât o 
încercare la dispoziție. Sau câte după-amiezi fuseseră când 
Curt stătuse parcat cu puţin mai sus de strada fermierilor cu 
radarul Genesis îndreptat spre o porţiune goală de autostradă, 
calculând câți lilieci de exercițiu va trebui să disece înainte să 
îndrăznească să deschidă adevărata arătare. 

— Sandy, deranjează luminile? 

A verificat obiectivul. 

— Nu. Dacă era o suprafaţă albă, probabil c-ar fi deranjat, 
dar cu pluta e minunat. 

— Bine. 


Tony a desfăcut firul galben care ținea închis gâtul sacului 
pentru gunoi. În clipa când l-a deschis, mirosul a devenit mai 
puternic. 

— Pfm, lisuse! - a spus, fluturând o mână înmănuşată. 

Apoi a vârât mâna înăuntru şi-a mai scos o pungă pentru 
dovezi, aceasta una din cele mari. 

Sandy se uita pe deasupra camerei de luat vederi. 
Ciudăţenia din pungă arăta ca o monstruozitate de vierme 
diform. Una dintre aripile ei negre era împăturită peste partea 
de jos a corpului, cealaltă era lipită de plasticul transparent al 
pungii pentru dovezi, ducându-l cu gândul la o mână apăsând 
un panou de sticlă. Uneori, când luai de guler un beţțiv şi-l 
închideai pe bancheta din spate a maşinii de patrulă îşi aşeza 
mâinile pe sticlă şi se uita afară printre ele, o față întunecată 
şi năucită încadrată de două stele de mare. Asta, într-un fel, 
semăna puţin cu aşa ceva. 

— E rupt sigiliul pe mijloc, a spus Curt şi a înclinat 
dezaprobator din cap către punga pentru dovezi. Asta explică 
mirosul. 

Nimic nu-l putea explica, în opinia lui Sandy. 

Curt a deschis complet punga şi-a vârât mâna înăuntru. 
Sandy şi-a simţit stomacul chircindu-se într-o minge de fiere 
şi s-a întrebat dacă el s-ar fi putut forța să facă ce făcea Curt. 
Nu prea credea. Ofiţerul Wilcox n-a ezitat, însă, nici o clipă. 
Când degetele lui înmănuşate au atins cadavrul din pungă, 
Tony a tresărit puţin. Picioarele i-au rămas pe loc, dar partea 
de sus a corpului i s-a tras în spate, ca pentru a evita lovitura 
unui pumn. Şi a scos involuntar de sub frumugşica lui mască 
roz un sunet de dezgust. 

— Eşti bine? - a întrebat Curt. 

— Da, a spus Tony. 

— Bun. Eu o s-o pun pe masă. Tu ţintuieşte-o. 

— Bine. 

— Eşti sigur că totu-i bine? 

— Da, fir-ar să fie. 

— Fiindcă şi eu mă simt dezgustat. 


Sandy putea vedea transpiraţia cum îi curge lui Curt pe la 
tâmple, înmuind elasticul care îi ținea masca în loc. 

— Haide să lăsăm pentru mai târziu sesiunea de înfrânare 
a slăbiciunilor şi să terminăm odată cu treaba asta, ce zici? 

Curt a ridicat arătarea-liliac pe bucata de plută. Când a 
făcut asta, Sandy a auzit un sunet ciudat şi destul de teribil. 
Era posibil ca de vină să fie doar întâlnirea dintre urechile lui 
suprasolicitate cu foşnetul tăcut al hainelor şi mănuşilor, dar 
Sandy nu prea credea asta. Era vorba de sunetul pielii moarte 
frecându-se de altă piele moartă, un sunet asemănător cumva 
cu nişte cuvinte vorbite foarte încet într-o limbă extraterestră. 
L-a făcut pe Sandy să vrea să-şi acopere urechile. 

Chiar atunci când a devenit conştient de foşnetul acela 
tenebros, privirea a părut că i se ascute. Lumea a căpătat o 
claritate preternaturală. Putea să vadă rozul roşiatic al pielii 
lui Curtis prin mănuşile subțiri pe care le purta, la fel şi 
cercurile întrerupte şi presate care erau firele lui de păr de pe 
degete. Albul mănuşilor era foarte puternic în contrast cu 
mijlocul corpului acelei creaturi, care devenise de-un cenuşiu 
dens, otova. Gura arătării atârna deschisă. Singurul ei ochi 
negru se holba la nimic, suprafaţa lui fiind inexpresivă şi 
sticloasă. Lui Sandy, acel ochi i se părea mare cât o ceaşcă de 
ceai. 

Mirosul devenea tot mai urât, dar Sandy n-a spus nimic. 
Curt şi sergentul erau chiar acolo înăuntru, învăluiți de el, 
aproape de sursa lui. Credea că, dacă ei îl pot suporta, putea 
şi el. 

Curt a dat la o parte aripa care stătea lipită de mijlocul 
creaturii, scoțând la iveală o blană de-un verde-pal şi o 
cavitate mică şi cu margini zbârcite unde probabil că erau 
adăpostite organele genitale ale creaturii. A ţinut aripa 
apăsată pe suprafața de plută. 

— Piuneză, a spus. 

Tony a țintuit aripa. Era de-un gri întunecat şi complet 
membranoasă. Din câte vedea Sandy, nu era nici urmă de os 
sau vase de sânge. Curt şi-a plimbat mâna pe abdomenul 
arătării pentru a-i putea ridica şi cealaltă aripă. Sandy a auzit 


iarăşi acel sunet lichid, lipăit. Începea să se încălzească în 
camera cu provizii şi trebuia să fie şi mai rău în debara. 
Lămpile alea Tensor. 

— Piuneză, şefu. 

Tony a străpuns cu piuneză şi cealaltă aripă şi, acum, 
creatura stătea pe tablă precum ceva scos dintr-un film cu 
Bela Lugosi. Numai că, o dată ce reuşeai s-o vezi în întregime, 
nu mai semăna deloc cu un liliac ori cu o veveriță zburătoare, 
şi cu siguranță nu cu vreun fel de pasăre. Nu semăna cu 
nimic. Cornul acela galben care-i creştea din mijlocul feței, de 
pildă - era din os? Era un cioc? Un nas? Dacă era un nas, 
unde erau nările? Lui Sandy i se părea mai mult o gheară 
decât un nas, şi mai mult un spin decât o gheară. Dar acel 
unic ochi? Sandy a încercat să se gândească la o creatură 
pământeană cu un singur ochi şi n-a reuşit. Trebuia să existe 
o astfel de creatură, nu-i aşa? Undeva? În junglele Africii de 
Sud, sau poate pe fundul oceanului? 

lar arătarea n-avea picioare; corpul ei se termina pur şi 
simplu într-un ciot asemenea unui deget negru-verzui. Curt a 
prins el însuşi în piuneze această parte a anatomiei 
specimenului, îndepărtând cu vârful degetelor pielea lui 
blănoasă de pe corp şi apoi înțepându-i un pliu. Tony a 
terminat treaba introducând piuneze în placa de plută prin 
subraţele arătării. Sau poate că le spune subaripi, a gândit 
Sandy. De data aceasta, Curt a fost cel care a scos din spatele 
măştii un sunet involuntar de dezgust, şi şi-a şters fruntea cu 
antebraţul. 

— Trebuia să ne fi gândit să aducem un ventilator, a spus. 

Sandy, cu care începuse deja să se-nvârtă lumea, era de 
acord. Fie se înrăutățea putoarea, fie avea un efect cumulativ. 

— Dacă mai bagi ceva-n priză s-ar putea să sară siguranța, 
a spus Tony. Şi-atunci o să stăm în întuneric împreună cu 
pocitania asta nenorocită. Da' şi blocaţi din cauză că Cecil B. 
DeMille ăsta şi-a pus aparatu' de filmat tocmai în uşă. 
Continuă, Curt. 

N-am nimic dacă n-ai nici tu. 


Curt a făcut un pas în spate, a înşfăcat o gură de aer puţin 
mai curat, a-ncercat să-şi recapete stăpânirea, apoi a păşit în 
față către masă. 

— N-o mai măsor, a spus. Am făcut asta în magazie, nu? 

— Mda, a răspuns Sandy. Are paişpe inci în lungime. 
Treizeci şi cinci de centimetri, dacă-ți place mai mult aşa. 
Corpul are lățimea unei palme. Poate mai puţin c-un pic. 
Continuă, pentru numele lui Dumnezeu, ca să ieşim odată de- 
aici. 

— Dă-mi ambele scalpele, plus retractoarele. 

— Câte retractoare? 

Curt i-a oferit o privire care spune Nu face pe tămpitu.. 

— Toate. 

Încă o ştergere rapidă de frunte. Şi după ce i-a dat Sandy 
peste camera de filmat obiectele cerute şi după ce Curt le-a 
aranjat cât mai bine-a putut: 

— Uită-te prin obiectiv, bine? Apropie-te cât poți mai mult 
de drăcovenia asta. Hai să-nregistrăm totu' cât mai bine 
putem. 

— Oamenii tot or să spună că-i un fals, i s-a adresat Tony. 
Ştii asta, nu-i aşa? 

Curtis a spus atunci un lucru pe care Sandy nu l-a uitat 
niciodată. Credea că Wilcox, deja aflat sub o puternică 
tensiune mentală şi într-o gravă nelinişte fizică, a rostit exact 
ce-i stătea în gând folosind termenii simpli şi duri pe care 
oamenii rareori îndrăznesc să-i folosească, fiindcă aceştia 
spun prea multe despre adevărata gândire a vorbitorului. 

— Să-i fut pe toţi Cutărenii, a fost ceea ce-a spus Curtis. 
Înregistrarea-i pentru noi. 

— Am prins un cadru strâns bun, i-a spus Sandy. Poate că 
miroase urât, dar lumina-i divină. 

Codul temporal din partea de jos a micuţului ecran interior 
spunea 7:49:01 P. 

— Incizez, a spus Curt, şi-a făcut să alunece scalpelul cel 
mare peste stomacul creaturii ţintuite. Nu i-au tremurat 
mâinile; orice urmă de trac provocat de sosirea acestui 
moment crucial trebuie să fi venit şi trecut repede. S-a auzit 


un pocnet ud, de parcă s-ar fi spart o bulă formată dintr-un 
lichid gros, şi dintr-o dată au început să cadă picături de 
mucilagiu negru în recipientul de sub stativ. 

— Măiculiță, a spus Sandy. O, ce tare pute. 

— E de-a dreptu' scârbos, a adăugat Tony. Vocea lui era 
slabă şi îngrozită. 

Curt n-a observat nimic. A deschis abdomenul arătării şi-a 
făcut incizia bifurcată standard până sus la aripile prinse-n 
piuneze, creând acea tăietură în Y folosită la orice autopsie pe- 
un cadavru uman. A folosit apoi pensa pentru a da la o parte 
pielea de deasupra zonei toracice, scoțând mai limpede la 
iveală o masă spongioasă, verde întunecată, de sub un os 
îngust şi arcuit. 

— lisuse mare, unde-i sunt plămânii! - a întrebat Tony. 
Sandy îl auzea cum respiră în reprize mici şi hârşâite. 

— Chestia asta verde ar putea fi un plămân, a spus Curt. 

— Seamănă mai mult cu un... 

— Cu un creier, mda, ştiu că seamănă. Un creier verde. Hai 
să vedem. 

Curt a întors scalpelul şi a folosit partea lui boantă să 
lovească arcul alb de deasupra organului verde crenelat. 

— În cazu-n care chestia asta verde-i un creier, sistemul 
evolutiv prin care a trecut a dotat-o pentru protecție cu o 
centură de castitate în loc de-o casetă de valori. Dă-mi 
foarfecele, Sandy. Perechea aia mică. 

Sandy i le-a înmânat, apoi s-a întors la obiectivul camerei 
de filmat. Apropiase la maximum, aşa cum i se ceruse, şi avea 
un cadru frumos şi clar. 

— Incizez... acum. 

Curt a introdus lama de jos a foarfecelui sub arcul osului şi 
l-a tăiat la fel de uşor ca sfoara care leagă un pachet. A sărit 
în lături pe ambele părți ca o coastă şi-n clipa aceea suprafața 
buretelui verde din pieptul arătării s-a albit şi-a început să 
sfârâie ca un radiator. Aerul a fost umplut de-o aromă 
puternică de mentă şi trifoi. Sfârâitul a fost însoțit de-un 
sunet de fierbere. Semăna cu sunetul făcut de-un pai care 


absoarbe lichidul de pe fundul unui pahar aproape gol de 
milkshake. 

— Crezi c-ar trebui să ieşim de aici? - a întrebat Tony. 

— Prea târziu. 

Curt stătea aplecat deasupra pieptului deschis, unde 
materia aceea spongioasă începuse acum să transpire 
broboane şi dâre de lichid alb-verzui. Era mai mult decât 
interesat; era răpit. Uitându-se la el, Sandy înţelegea povestea 
aceea cu individul care se infectase intenționat cu friguri 
galbene sau cea a femeii ăleia, Curie, care şi-a provocat cancer 
jucându-se cu radiaţiile. „Am făcut distrugătorul de lumi”, a 
murmurat Robert Oppenheimer în timpul primei detonări 
reuşite a unei bombe atomice în deşertul din New Mexico, 
după care, fără vreo pauză de ceai şi biscuiţi, s-a apucat de 
lucru să creeze bomba cu hidrogen. Fiindcă te molipseşti de la 
aşa ceva, a gândit Sandy. Şi fiindcă, dacă e uşor să dovedeşti 
curiozitatea, satisfacția-i mai mult un zvon. 

— Ce face? - a întrebat Tony. Sandy credea că, din ce putea 
vedea pe deasupra măştii roz, sergentul avea deja o idee destul 
de clară. 

— Se descompune, a răspuns Curt. Se vede bine, Sandy? 
Nu-ţi stă-n cale capu' meu? 

— E bine, cinci-cu, i-a răspuns Sandy pe-o voce uşor 
sugrumată. 

La început, variația de mentă-trifoi aproape că păruse 
reconfortantă, dar acum îi stătea în fundul gâtului ca şi 
gustul de ulei de motor. lar duhoarea de varză murată 
stricată îşi croia drum înapoi. Lumea se învârtea cu Sandy 
mai tare ca niciodată, iar viscerele începuseră să i se 
chircească. 

— Totuşi, dacă nu vrem să ne asfixiem, eu n-aş mai zăbovi 
mult. 

— Deschide uşa din capătul coridorului, a spus Curt. 

— Mi-ai spus... 

— Haide, fă ce ţi-a zis, i-a ordonat Tony, aşa că Sandy s-a 
executat. 


Când s-a întors, Tony îl întreba pe Curt dacă nu credea că 
tăierea arcului osos accelerase procesul de descompunere. 

— Nu, a spus Curt. Cred că asta s-a întâmplat fiindcă am 
atins chestia aia spongioasă cu vârful foarfecelui. Se pare că 
arătarea care-a ieşit din maşină nu se prea înțelege cu noi, nu 
crezi? 

Nici Tony, nici Sandy nu simțeau nevoia să-l contrazică. 
Buretele verde deja nu mai semăna cu un creier sau cu un 
plămân sau cu orice altceva re-cognoscibil; nu era decât o 
pungă pustuloasă în descompunere din toracele deschis al 
cadavrului. Curt s-a uitat spre Sandy. 

— Dacă chestia aia verde a fost creierul ei, ce crezi că se 
află-n cap? Nişte minţi iscoditoare vor să afle. 

Şi înainte ca vreunul dintre ei să-şi dea seama pe de-a 
întregul ce face, Curt a apucat scalpelul cel mic şi a înfipt 
lama în ochiul sclipitor al arătării. 

S-a auzit un sunet ca acela făcut de un om care-şi scoate c- 
un pocnet degetul din gură. Ochiul a cedat şi-a alunecat 
întreg, din orbită, ca o lacrimă hidoasă. Tony a scos un țipăt 
involuntar de groază. Sandy a articulat un strigăt slab. Ochiul 
căzut a lovit umărul îmblănit al arătării şi-apoi a aterizat în 
jgheabul pentru scurgeri. O clipă mai târziu, a început să 
sfârâie şi să se albească. 

— Opreşte-te, s-a auzit Sandy spunând. N-are nici un rost. 
N-o să aflăm nimic despre ea, Curtis. 

N-avem ce afla. 

Curtis, din câte a observat Sandy, nici măcar nu l-a auzit. 

— Căcatu' naibii, şoptea el. Futu-i căcatu' naibii. 

Din orbita goală a început să curgă în cocoloaşe o materie 
roz fibroasă. Arăta ca vata pe băț sau ca izolația pe care-o 
folosesc oamenii în pod. A ieşit, a format un nod amorf, apoi s- 
a albit şi a început să se lichefieze, ca şi chestia aceea verde. 

— Era viu căcatu' ăla? - a întrebat Tony Era viu căcatu' ăla 
când a... 

— Nu, a fost numai din pricina depresurizării, a spus Curt. 
Sunt sigur de asta. Nu-i mai viu decât crema de ras atunci 
când iese din tub. Ai filmat, Sandy? 


— O, da. Cât de bine-am putut. 

— Bine. Hai să ne uităm în abdomen şi-apoi am terminat. 

Ce-a ieşit după aceea a omorât orice şansă de somn liniştit 
pentru cel puţin o lună. Lui Sandy i-au rămas doar moțăielile 
acelea scurte din care te trezeşti gâfâind, convins că ceva ce nu 
poţi vedea tocmai bine s-a ghemuit pe pieptul tău şi-ţi fură 
respiraţia. 

Curt a îndepărtat pielea din zona abdomenului şi i-a cerut 
lui Tony s-o prindă în piuneze, mai întâi în partea stângă şi 
apoi în cea dreaptă. Tony a reuşit s-o facă, dar nu fără nici o 
dificultate; munca devenise foarte grea şi amândoi stăteau cu 
fețele aproape de incizie. Putoarea trebuie să fie îngrozitoare în 
debaraua aia, şi-a spus Sandy. 

Fără să întoarcă privirea, Curt a dibuit cu mâna în spate, a 
găsit una dintre lămpile Tensor şi-a rotit-o uşor, intensificând 
lumina care cădea asupra inciziei. Sandy a văzut o funie 
înfăşurată de materie roşie întunecată, bolnăvicioasă - 
intestinele - stând grămadă deasupra unei pungi de-un 
cenuşiu-albăstrui. 

— Tai, a murmurat Curt şi-a mângâiat cu muchia 
scalpelului suprafața zgrunțuroasă, umflată a pungii. S-a 
despicat şi-o supuraţie neagră a țţâşnit direct în faţa lui Curt, 
vopsindu-i obrajii şi stropindu-i masca. Alte picături au căzut 
pe mănuşile lui Tony. Amândoi bărbaţii s-au tras, strigând, în 
spate, iar Sandy a rămas înghețat în spatele obiectivului 
camerei de filmat cu gura deschisă. Din punga într-o rapidă 
dezumflare curgea un potop de cocoloaşe dure şi negre, fiecare 
înfăşurat într-o membrană cenugşie. Lui Sandy i se părea că 
seamănă cu mâncarea unui păianjen înfăşurată într-un 
lințoliu de pânză pentru o mai bună depozitare. Apoi a 
observat că fiecare cocoloş avea câte un ochi sticlos deschis şi 
că fiecare ochi părea că se uită țintă la el, că-l marchează, şi- 
acela a fost momentul când a cedat nervos. S-a îndepărtat cu 
spatele de camera de filmat, strigând. Strigătele au fost 
înlocuite de-un sunet hârcâit. O clipă mai târziu, şi-a vomitat 
pe piepţii cămăşii. Sandy însuşi nu-şi amintea aproape nimic 
din asta; cele cinci minute sau cam aşa de după ultima incizie 


a lui Curt au fost mai mult sau mai puţin scoase cu focul din 
memoria sa, iar el socotea asta a fi un act de clemenţă. 


Primul lucru pe care şi-l amintea de partea cealaltă a 
arsurii aceleia de țigară din suprafața memoriei sale era Tony 
care spunea: 

— Duceţi-vă, acum, m-auziți? Mergeţi, băieți, înapoi sus. 
Totu-i sub control aici. 

Şi, aproape lângă urechea sa stângă, Curt murmura încă o 
versiune a aceluiaşi lucru, spunându-i lui Sandy că este bine, 
absolut stăpân pe el, cin'-cu-cin'. 

Cinci-cu-cinci: asta l-a ademenit pe Sandy înapoi din scurta 
sa vacanţă pe tărâmul isteriei. Dar dacă totul era cinci-cu, de 
ce respira Curt atât de repede? Şi de ce era mâna de pe braţul 
său atât de rece? Chiar şi prin membrana de cauciuc a 
mănuşii (pe care omisese până atunci s-o dea jos), mâna lui 
Curt era rece. 

— Am vomitat, a spus Sandy şi-a simţit căldura brută 
lovindu-i obrajii când i s-a urcat sângele acolo. 

Nu-şi putea aminti să se mai fi simţit vreodată atât de 
ruşinat şi de demoralizat. - Christoase lisuse, am vomitat 
peste tot pe mine. 

— Mda, a spus Curt, ai dat la boboci ca un erou. 

Nu-ţi face griji de asta. 

Sandy a tras o gură de aer şi apoi a făcut o grimasă când 
stomacul i s-a strâns şi aproape că l-a trădat din nou. Se 
aflau pe coridor, dar până şi acolo putoarea aceea de varză 
murată stricată era omnipotentă, în acelaşi timp, şi-a dat 
seama cu exactitate unde anume pe coridor se afla: stătea în 
fața fişetului cu nimicuri din care scosese cablul prelungitor. 
Uşa fişetului era deschisă. Sandy nu era sigur, dar avea o 
bănuială c-o zbughise acolo din debara, poate cu gândul de-a 
se ghemui în fişet, trăgând uşa în urma lui şi doar 
ghemuindu-se acolo în întuneric. Gândul i s-a părut comic şi- 
a scos un singur chicot pițigăiat. 

— Poftim, hai că-i mai bine, a spus Curt. L-a mângâiat o 
dată pe Sandy şi a părut şocat când acesta s-a ferit din calea 


atingerii lui. 

— Nu tu, a spus Sandy. Mucii ăia... gelatina aia... 

N-a putut termina; i se blocase gâtul. A arătat în schimb 
către mâna lui Curt. Mucozitatea care ieşise din uterul 
însărcinat al arătării-liliac era mânjită peste tot pe mănuşile 
lui Curt, iar acum o parte din ea se afla şi pe braţul lui Sandy. 
Masca lui Curt, trasă jos şi atârnându-i acum la gât, era şi ea 
pătată. Pe obraz avea o crustă neagră ca de râie. 

În celălalt capăt al coridorului, dincolo de uşa deschisă a 
debaralei, Tony stătea la baza scărilor, vorbind cu patru sau 
cinci ofițeri statali agitaţi, cu ochii mari cât cepele. Făcea 
gesturi de îndepărtare, încercând să-i convingă să plece înapoi, 
însă ei nu prea erau gata s-o facă. 

Sandy s-a dus în josul coridorului, ajungând până lângă 
uşa depozitului, oprindu-se acolo unde-l puteau vedea toți 
destul de bine. 

— Sunt teafăr, prieteni - n-am nimic, nici voi n-aveţi nimic, 
toată lumea n-are nimic. Mergeţi sus şi liniştiți-vă. După ce 
terminăm treaba aici, o să vă puteţi uita toţi la casetă. 

— O să vrem să facem asta? - a întrebat Orville Garrett. 

— Probabil că nu, a spus Sandy. 

Ofițerii au plecat sus. Tony, cu obrajii la fel de palizi ca 
sticla, s-a întors spre Sandy şi-a aplecat puţin din cap către el. 

— Mersi. 

— Măcar atât puteam face şi eu. Am intrat în panică, şefu.. 
Mi-e tare ruşine. 

Curtis, în loc să-l mângâie doar, l-a lovit de data aceasta 
amical peste umăr. Sandy aproape că s-a ferit iarăşi înainte să 
observe că puştiul îşi dăduse jos mănuşile pătate. Aşa că era 
în regulă. Era mai bine, în orice caz. 

— N-ai fost singur, a spus Curt. Eu şi cu Tony eram chiar 
în spatele tău. Numai c-ai fost prea speriat să observi. În 
goana noastră, am doborât camera de filmat a lui Huddie. 
Sper că-i în regulă. Dacă nu, cre c-o să facem chetă să-i 
cumpărăm alta în loc. Haide să vedem. 

S-au întors toţi trei la debara destul de hotărâți, dar la 
început nici unul n-a reuşit să intre. În parte, de vină era 


mirosul ca şi-o supă stricată. În mare parte, de vină era că 
ştiau că arătarea-liliac se afla tot acolo, ţintuită pe plută, larg 
deschisă şi trebuind să fie curățată aşa cum trebuiau să fie 
curățate şi victimele accidentelor din week-end, atunci când 
ajungeai la fața locului şi mirosul de sânge şi de mațe scoase 
şi de benzină vărsată şi de cauciuc ars semăna cu o veche şi 
hidoasă cunoştinţă care nu se va muta niciodată din oraş; îl 
simţeai şi ştiai că a murit cineva sau că era aproape mort, că 
altcineva va plânge şi va striga, că vei găsi un pantof - cu 
noroc, nu al unui copil, dar cel mai adesea aşa era - zăcând în 
mijlocul drumului. Lui Sandy, de asta îi aducea aminte. Îi 
găseai în mijlocul drumului sau pe marginea drumului cu 
corpurile pe care le dăduse Dumnezeu şi le spusese: Poftim, 
treci prin viață cât de bine poți, torturate să stea sub noi 
forme: cu oasele ieşind prin pantaloni şi cămăşi, cu capetele 
răsucite aproape complet la spate, dar încă vorbind (şi 
strigând), cu ochii atârnând lălâi, o mamă sângerândă 
întinzând un copil sângerând ca pe-o păpuşă stricată şi 
spunând: Mai trăieşte fetița mea? Vă rog, vreți să verificați? 
Eu nu pot, nu îndrăznesc, întotdeauna sângele stătea în bălți 
pe banchete şi amprente sângerii se aflau pe ceea ce mai 
rămânea din geamuri. Când sângele era pe şosea, tot în bălți 
era, şi se transforma în purpuriu în luminile roşii pulsânde ca 
şi guma de mestecat, şi trebuia să-l cureți, sângele şi căcatul 
şi sticla spartă, o, da, fiindcă domnul Cutare şi familia lui nu 
voiau să le vadă când aveau să meargă duminica dimineața la 
biserică. lar domnul Cutare plătea facturile. 

— Trebuie să ne ocupăm de asta, a spus dom! sergent. Ştiţi 
asta, băieți. 

Ştiau. Şi, totuşi, nici unul dintre ei nu s-a mişcat. 

Şi dacă încă mai trăiesc unele dintre ele? La asta se gândea 
Sandy. Era o idee ridicolă, arătarea liliac stătuse într-o pungă 
de plastic pentru dovezi, care stătuse într-un răcitor Eskimo 
sigilat vreme de şase săptămâni sau mai mult, dar să ştie că o 
astfel de idee e ridicolă nu era destul. Logica îşi pierduse 
puterea, cel puţin pentru o vreme. Când aveai de-a face cu o 
chestie cu un singur ochi care avea creierul (creierul verde) în 


piept, chiar ideea de logică părea rizibilă. Sandy îşi putea 
imagina cu uşurinţă acele cocoloaşe negre înfăşurate în 
membranele lor transparente începând să pulseze şi să se 
mişte ca nişte boabe săltărețe letargice pe micuțul birou de 
lucru în timp ce strălucirea necruțătoare a lămpilor Tensor le 
aducea înapoi la viață cu căldura lor. Sigur, era uşor să-ți 
imaginezi asta. Şi sunetele pe care acestea le produceau. 
Sunete ca nişte mieunaturi înalte şi scurte. Sunetul scos de 
puii de pasăre sau cei de şobolani luptându-se să se nască. 

Dar el a fost primul care a ieşit, blestemăţie. El ar putea fi 
primul care să intre înapoi, măcar atâta putea face şi el. 

— Haide, a spus Sandy şi-a păşit peste prag. Hai să 
terminăm treaba. Apoi o să stau toată noaptea sub duş. 

— O să trebuiască să stai la coadă, a spus Tony. 

XX 

Aşa că au curățat mizeria aşa cum mai curățaseră atât de 
multe altele pe autostradă. Le-a luat în jur de o oră bătută pe 
muchie şi, deşi le-a fost greu să se pornească, aproape că-şi 
reveniseră în simțiri pe când treaba era gata. Cel mai mare 
ajutor pentru a reveni pe linia de plutire le-a venit din partea 
ventilatorului. Cu lămpile Tensor stinse, puteau fugi fără să-şi 
facă probleme că le va aţine ceva calea. Şi nici Curt n-a mai 
scos vreodată un cuvânt despre încuierea uşii de la debara. 
Sandy bănuia că-şi dăduse seama că orice formă de carantină 
ar fi putut institui fusese tăiată din rădăcini. 

Ventilatorul nu putea curăța pe de-a întregul putoarea 
aceea sălcie de varză murată stricată şi de mentă amară, dar 
trimitea destul de multă pe coridor, aşa încât stomacurile lor 
să se poate linişti. Tony a verificat camera de filmat şi a spus 
că pare a fi în bună regulă. 

—  Mi-amintesc când se spărgeau chestiile făcute de 
japonezi, a spus el. Curt, vrei să te mai uiţi la altceva sub 
microscop? Am mai putea zăbovi puţin dacă vrei. Nu-i aşa, 
Sandy? 

Deşi neentuziasmat, Sandy a înclinat din cap. Încă era 
profund ruşinat de felul cum vomitase şi fugise; simțea că nu 
se revanşase încă pentru asta, nu în întregime. 


— Nu, a spus Curt. A părut obosit şi descurajat. - 
Blestemațţii ăia de Urşi din Gelatină care au căzut din ea au 
fost excreţii. Chestia neagră probabil că era sângele. Cât 
despre celelalte? Habar n-aş avea la ce mă uit. 

Nu doar descurajat, ci cumva aproape de disperare, deşi nici 
Tony şi nici Sandy nu-şi vor da seama de asta decât mai 
târziu. Sandy îşi va da seama într-una din nopţile fără somn 
pe care le cumpărase cu banii jos. Stând întins pe spate în 
dormitorul micuţei sale case din East Statler Heights, cu 
mâinile încrucişate sub cap şi cu lampa de pe noptieră aprinsă 
şi radioul dat foarte încet, iar somnul la mii de mile depărtare. 
Şi-a dat seama ce realizase Curt pentru prima dată de când 
apăruse Buick-ul şi poate pentru prima dată în viaţa lui: că 
era aproape convins că nu va şti niciodată ce voia să ştie. Ceea 
ce-şi spusese că are nevoie să ştie. Ambiţia lui fusese de-a 
descoperi - în ambele sensuri ale cuvântului -, dar şi ce dacă? 
Mă piş pe ea, Jack, cum obişnuiau să spună când erau copii. 
În toată America erau puşti mucoşi şi rupţi în coate de şcoală 
gimnazială care-ar spune că ambiția lor e să joace în NBA. 
Viitorul în aproape toate cazurile se va dovedi că este pentru ei 
mult mai lumesc. Vine o vreme când majoritatea oamenilor 
văd imaginea de ansamblu şi-şi dau seama că strâng din buze 
nu pentru a o pupa pe draga de soartă pe gură, ci fiindcă viața 
tocmai le-a dat o pastilă şi că aceasta are gust amar. Nu în 
situația asta se afla acum Curtis Wilcox? Sandy credea că 
mda. Interesul lui pentru Buick avea şanse să continue, dar 
cu fiecare an care va trece va arăta din ce în ce mai mult cu 
ceea ce era de fapt - o treabă polițienească de rutină. Să se 
ascundă şi să supravegheze, să scrie rapoarte (în jurnale pe 
care soția lui le va arde mai târziu), să curețe din când în când 
câte o mizerie atunci când Buick-ul va mai da naştere unei 
alte monstruozităţi care se va zbate puţin şi-apoi va muri. 

Oh, şi să treacă peste ocazionala noapte fără somn. Dar 
astea le primeai o dată cu pachetul cel mare, nu-i aşa? 

Curt şi Tony au desfăcut piunezele în care era prinsă 
monstruozitatea. Au vârât-o la loc în punga pentru dovezi. 
Toate, mai puţin două cocoloaşe, au mers pe aceeaşi cale, 


măturate în punga pentru dovezi cu o pensulă pentru 
prelevarea amprentelor. De data aceasta, Curt s-a asigurat că 
sigiliul pungii e strâns până la capăt. 

— Mai e Arky pe-aici? - a întrebat. Tony a spus: 

— Nu. A vrut să rămână, dar l-am trimis acasă. 

— Atunci nu vreţi careva dintre voi să mergeţi sus şi să-l 
rugați pe Orv sau pe Buck să aprindă focul într-unui dintre 
incineratoarele din spate? De asemenea, să pună cineva un 
vas cu apă pe sobă. Un vas mare. 

— Fac eu asta, a spus Sandy şi, după ce a scos caseta din 
videocamera lui Huddie, a şi făcut-o. 

Cât a fost plecat, Curt a adunat cu bucăţi de vată materie 
din aceea vâscoasă neagră care ieşise din măruntaiele şi 
uterul arătării; a adunat cu vată şi lichidul alb şi mai subțire 
de pe organul din piept. A acoperit fiecare tampon de vată cu 
folie Saran Wrap şi le-a vârât într-o altă pungă pentru dovezi. 
Cele două creaturi nenăscute rămase, cu aripile lor mici 
înfăşurate în jurul corpului (şi cu privirile lor holbate şi 
neliniştitoare izvorâte dintr-un singur ochi), au intrat într-o a 
treia pungă pentru dovezi. Curt lucra cu competenţă, dar fără 
pic de zel, cam aşa cum ar fi lucrat la oricare loc al unei crime. 

Specimenele şi corpul jupuit al arătării-liliac au ajuns în 
fişetul verde scrijelit, cel pe care George Morgan a-nceput să-l 
numească „rezerva de ciudățenii a Detaşamentului D”. Tony 
le-a permis celor doi ofițeri de la etaj să coboare în pivniță 
atunci când vasul cu apă de pe sobă atinsese punctul de 
fierbere. Cei cinci bărbaţi şi-au pus pe mâini mănuşi grele din 
cauciuc pentru bucătărie şi au frecat peste tot pe unde au 
putut ajunge. Rămăşițele organice nedorite au fost vârâte într- 
o pungă din plastic, alături de cârpele de şters pe jos, 
mănuşile chirurgicale, măştile pentru dentişti şi cămăşile. 
Punga a fost aruncată în incinerator şi fumul s-a urcat spre 
cer, la Dumnezeu Tatăl, acum şi pururi, amin. Sandy, Curtis 
şi Tony au făcut duşuri - destul de îndelungi şi destul de 
fierbinți să golească rezervorul de la parter nu o dată, ci de 
două ori. După aceea, roşii în obraji şi proaspăt pieptănați, 
îmbrăcați în haine curate, au ajuns pe banca fumătorilor. 


— Sunt atât de curat că aproape scârțâi, a spus Sandy. 

— Scârțâie d-aici, i-a răspuns Curt, dar destul de amiabil. 

Au stat şi s-au uitat doar la magazie pentru o vreme, fără 
să vorbească. 

— Ne-am mânjit de mult căcat d-ăla, a spus Tony într-un 
sfârşit. O grămadă de căcat d-ăla. 

Deasupra lor, o lună în pătrar atârna pe cer precum o 
piatră lustruită. Sandy simțea un tremur în aer. S-a gândit că 
poate era anotimpul care se pregătea să se schimbe. 

— Dacă ne-mbolnăvim... 

— Cred că dacă ar fi trebuit să ne-mbolnăvim, am fi deja 
bolnavi, a spus Curt. Am fost norocoşi. A dracu de norocoşi. 
V-aţi uitat, băieţi, bine la holbătoarele voastre în oglinda din 
baie? 

Se uitaseră, sigur că da. Aveau ochii înroşiți şi injectați, 
ochii unor oameni care au petrecut o zi lungă luptându-se c- 
un incendiu de câmpie. 

— Cred c-o să ne treacă, a spus Curt, da' cred c-a fost 
probabil o idee a naibii de bună să purtăm măştile-alea. Nu 
oferă nici o protecție împotriva microbilor, da' cel puţin nu ne- 
a intrat nici un pic de căcat d-ăla în gură. Cred că rezultațţii' 
unei astfel de întâmplări ar fi fost cât se poate de scârbos. 

Avea dreptate. 


ACUM: SANDY 


Sandvişurile se terminaseră. La fel şi ceaiul cu gheață. l-am 
spus lui Arky să ia zece dolari din fondul pentru situații de 
urgență (care era păstrat într-un borcan în debaraua de la 
etaj) şi să meargă la Finn's Cash and Carry. Mi-am spus că 
două pachete a câte şase doze de Coca Cola şi unul de bere de 
rădăcini probabil că ne vor ajunge până la capătul poveştii. 

— De fac aiasta, pierd partea dăspre peşte, a zis Arky. 

— Arky, tu ştii partea despre peşte. Tu ştii toate părțile 
poveştii ăsteia. Dă-i drumul şi adu-ne nişte băuturi reci. Te 
rog. 


A plecat, pornind motorul bătrânei sale camionete şi ieşind 
din parcare cu viteză mult prea mare. Cineva care conducea 
aşa se putea trezi cu o amendă. 

— Continuă, a spus Ned. Ce s-a întâmplat apoi? 

— Păi, am spus, hai să vedem. Bătrânu' dom' sergent a 
devenit bunic, ăsta a fost un lucru. Probabil că s-a întâmplat 
mult mai curând decât voia el, fetița născându-se fără ca fiica 
lui să fie căsătorită, mare tărăboi în familie, dar toată lumea 
s-a calmat într-un sfârşit şi fata a plecat la Smith, care nu-i 
un loc prea rău de unde să-şi ia diploma o tânără doamnă, 
sau aşa am auzit. Băiatul lui George Morgan a făcut un tur 
complet la meciul de base-ball al ligii de juniori şi George era 
să-şi piardă capul, era atât de mândru. Asta era, cred, cu doi 
ani înainte să omoare femeia aia pe şosea şi apoi să se 
sinucidă. Nevasta lui Orvie Garrett a făcut septicemie la picior 
şi şi-a pierdut vreo două degete. Shirley Pasternak a venit să 
lucreze cu noi în 1984... 

— 1986, a murmurat ea. 

— În '86-a fost, am spus, şi-am mângâiat-o pe genunchi. 
Cam pe atunci a fost un incendiu mare în Lassburg, copii care 
se jucau cu chibrituri în subsolul unui imobil cu 
apartamente. Se prosteau şi ei. Nesupravegheaţi. Când îmi 
spune cineva că amish-ii sunt nebuni să duc-o viaţă aşa cum 
o duc, mă gândesc la incendiul ăla din Lassburg. Nouă oameni 
au fost omorâți, toți cu excepția unuia dintre copiii din subsol. 
Cel care-a scăpat probabil că-şi doreşte să n-o fi făcut. Acum 
tre' să aibă şaişpe ani, exact vârsta la care în general băieții 
încep să arate un interes față de fete, iar băiatul ăsta probabil 
că arata ca actorul principal dintr-o versiune filmată în 
sectorul arsuri al filmului Frumoasa şi bestia. N-a fost o ştire 
de interes național - teoria mea e că incendiile la imobilele cu 
apartamente soldate cu victime multiple ajung la ştiri numai 
dacă se petrec în ziua de Crăciun -, dar a fost o întâmplare 
destul de nefericită, mulțumesc foarte mult, pentru partea 
asta de lume, iar Jackie O'Hara, încercând să se facă de folos, 
s-a ales cu nişte arsuri îngrozitoare pe mâini. O, şi-am avut 
un ofițer - James Dockery îl chema... 


— Docker-ty, a spus Phil Candleton. 1. Da uiţi, dom! 
sergent, că n-a stat aici mai mult de-o lună sau două, apoi s-a 
transferat la Lycoming. 

Am încuviințat din cap. 

— Oricum, Dockerty ăsta a câştigat locul trei la Concursul 
de Brutărie Betty Crocker pentru o rețetă numită Chifle cu 
Cârnaţi Aurii. A avut parte de multe glume pe seama asta, da' 
le-a îndurat bine. 

— Foarte bine, a fost de acord Eddie J. Ar fi trebuit să 
rămână. S-ar fi potrivit aci. 

— Anul ăla a câştigat la lupta cu odgonul la picnicul de 
Patru Iulie şi... 

Am observat privirea din ochii puştiului şi i-am zâmbit. 

— Crezi că te tachinez, Ned, dar nu-i aşa. Sincer. Ce-ncerc e 
să te fac să-nțelegi. Buick-ul nu era singurul lucru de pe-aici, 
bine? Nu. De fapt, erau vremuri când uitam complet de el. Cei 
mai mulți dintre noi, în orice caz. În răstimpuri destul de lungi 
era uşor să uităm de el. În răstimpuri destul de lungi tot ce 
făcea era să stea acolo-n spate şi să păstreze tăcerea. În timp 
ce făcea asta, poliţiştii veneau şi plecau. Dockerty a stat destul 
de mult să primească porecla Bucătaru' Fandosescu. Tânărul 
Paul Loving, cel care şi-a scrântit genunchiul de ultima Zi a 
Muncii, a fost transferat şi-apoi trei ani mai târziu, a fost 
transferat înapoi aici. Meseria asta nu-i o uşă turnantă aşa 
cum sunt alte meserii, dar uşa se-ntoarce, sigur că da. 
Probabil c-au trecut şaptezeci de ofițeri pe aici până-n vara lui 
1979... 

— O, asta-i prea puţin, a spus Huddie. Zi mai bine-o sută, 
punând la socoteală cei veniți prin transfer şi ofițerii care-s şi- 
acum activi aici. Plus vreo câteva mere stricate. 

— Mda, câteva mere stricate, da' majoritatea dintre noi ne 
făceam meseria. Şi, Ned, ascultă - taică-tău şi Tony 
Schoondist au învățat o lecţie în seara când tatăl tău a 
deschis arătarea aia cu aspect de liliac. Şi eu am învăţat. 
Uneori n-ai ce să-nveţi, sau n-ai cum s-o faci, sau n-ai vreun 
motiv să-ncerci măcar. Am văzut odată un film în care-un tip 
explica de ce-a aprins o lumânare în biserică, deşi nu mai era 


catolic sadea. „Nu ţi-o tragi cu infinitu”, a spus el. Poate că 
asta-i lecţia pe care am învățat-o noi. 

Din când în când, se mai producea câte-un cutremur de 
lumini în Magazia B. Uneori numai o zdruncinătură mică, 
alteori o zgâlțâială de vai de Dumnezeu. Dar oamenii au o 
forță incredibilă de-a se obişnui cu lucrurile, chiar şi cu alea 
pe care nu le înțeleg. Apare o cometă pe cer şi juma' din 
oamenii de pe pământ încep să vocifereze despre Ultimele Zile 
şi Cei Patru Călăreţi, dar lasă cometa să stea acolo şase luni şi 
nimeni n-o mai bagă-n seamă. E-o mare plictiseală. Acelaşi 
lucru s-a întâmplat la sfârşitul secolului XX, ţi-aminteşti? 
Toată lumea fugea bezmetică, spunând că se prăbuşeşte cerul 
şi că toate computerele-o să paralizeze; dup-o săptămână, 
totu' a revenit la normal. Nu fac decât să-ncerc să-ți arăt 
lucrurile la adevărata lor dimensiune. Să... 

— Spune-mi despre peşte, a zis şi-am simțit iarăşi mânia 
din partea lui. N-avea de gând să asculte tot ce aveam să-i 
spun, indiferent cât de mult îmi doream s-o facă sau cât de 
tare mă străduiam. Voia să audă numai părțile care-l 
interesau şi asta-i ajungea. Spuneţi-i Boala Adolescenţei. lar 
lumina din ochii lui era lumina din ochii lui taică-său când s- 
a aplecat peste arătarea-liliac ținând bisturiul într-o mână 
trasă-n mănuşă. (Incizez: încă-l mai aud uneori în vise pe 
Curtis Wilcox spunând asta.) Nu exact la fel, însă. Fiindcă 
băiatul nu era doar curios. Mai era şi furios. Furios ca un urs. 

Propria mea furie a izvorât din refuzul lui de-a primi tot ce 
voiam eu să-i dau, pentru că avea tupeul să aleagă după 
bunul lui plac. Dar de unde venea asta? Care era miezul 
problemei? Că maică-sa fusese minţită, nu doar o dată, ci 
mereu şi mereu, cu fiecare an care trecea? Că el însuşi fusese 
mințit, chiar şi numai din omisiune? Era furios pe taică-său 
pentru că ţinuse un secret? Era furios pe noi? Pe noii Cu 
siguranță nu credea că Buick-ul i-a ucis tatăl, de ce să 
creadă? Bradley Roach era vinovat de asta, Roach îl stropşise 
cu un camion tras pe dreapta, lăsând o dâră de sânge lungă 
de zece picioare şi mare cât un ofițer de poliție statală, cam de 
şase picioare şi doi inci în cazul lui Curtis Wilcox, nu doar 


trăgându-i hainele de pe el, ci şi întorcându-le pe dos sub 
scrâşnetul frânelor, şi-n tot acest timp radioul cântând 
muzica de pe WPND, care se împăna cu numele de Adevăratul 
Post de Radio din Vestul Pennsylvaniei, ce altceva să fie dacă 
nu country pentru un vitezoman pe jumătate beat cum era 
Bradley? „Taţi cântă bas şi mami cântă tenor”, în vreme ce 
monedele erau aruncate din buzunarele pantalonilor lui Curt 
Wilcox şi penisul îi era smuls ca o buruiană, iar boaşele-i erau 
transformate în jeleu de căpşune, iar pieptenele şi portofelul i- 
au aterizat pe linia galbenă din mijlocul şoselei; Bradley Roach 
era răspunzător de toate astea, sau poate voiai să arunci o 
parte din vină şi pe magazinul Dicky's Convenience din Statler 
care-i vânduse berea, sau poate pe fabrica de bere însăşi, cu 
toate reclamele ei senine cu broaşte vorbitoare simpatice şi 
bărbați comici la stadion în loc de oameni morți care zac în 
mijlocul autostrăzii cu mațţele pe afară, sau poate că voiai să 
dai vina pe ADN-ul lui Bradley, îmbârligăturile ale' mici de 
funii celulare care-i şoptiseră Mai bea, mai bea încă de la 
prima gură pe care-a sorbit-o (fiindcă unor oameni pur şi 
simplu aşa le sunt făcute circuitele, adică precum o valiză 
capcană gata să explodeze, ceea ce nu le oferă absolut nici un 
confort celor morți şi răniți). Sau poate că de vină era 
Dumnezeu; Dumnezeu e-ntotdeauna cel mai popular cal de 
bătaie, fiindcă El nu ripostează şi niciodată nu scrie un articol 
pentru pagina cu opiniile cititorilor. Dar nu Buick-ul. Corect? 
Nu putea da de Buick în cazul morţii tatălui său, indiferent 
cât de tare încerca. Buick-ul stătea la mile depărtare în 
Magazia B, gras şi luxos şi neprihănit pe cauciucurile lui cu 
exterior alb, în striaţiile căruia nu se prindea noroiul şi nici 
măcar cea mai mică pietricică, ba chiar le refuza pe toate, 
până şi (din câte ne dădeam noi seama) cel mai minuscul fir 
de nisip. Pur şi simplu stătea acolo şi-şi vedea de treburile lui, 
în vreme ce ofițerul Wilcox sângera de moarte pe marginea lui 
Pennsylvania State Road 32. Şi dacă stătea acolo în tot acest 
timp, înconjurat de cea mai slabă duhoare infectă de varză 
murată stricată, ce dacă? Chiar credea băiatul ăsta că... 


— Ned, nu s-a aruncat asupra lui, dacă la asta te gândeşti, 
am spus. Nu face aşa ceva. 

A trebuit să râd puţin de mine, cât de sigur vorbeam. 
Vorbeam ca şi când ştiam asta fără o umbră de-ndoială. Sau 
că, în privința Roadmaster-ului, ştiam orice fără vreo umbră 
de-ndoială. 

— Are atracție, poate chiar un soi de voce, când e-ntr-una 
din... nu ştiu... 

— Fazele lui active, a sugerat Shirley. 

— Da. Când e-ntr-una din fazele lui active. Poți auzi 
murmurul şi uneori îl auzi şi-n cap... un soi de chemare... dar 
să ajungă până pe Şoseaua 32 lângă benzinăria Jenny? Nici 
pomeneală. 

Shirley se uita la mine de parcă m-aş fi nărozit puţin, şi 
chiar mă simțeam uşor nărod. Mai precis, ce făceam eu? 
Încercam să mă conving cu vorba să nu mai fiu furios pe 
băiatul ăsta nefericit care-şi pierduse tatăl? 

— Sandy? Nu vreau decât să aud despre peşte? 

M-am uitat la Huddie, apoi la Phil şi Eddie. Toţi trei mi-au 
oferit variaţii ale aceleiaşi patetice ridicări din umăr. Puştii 
ăştia! Ce să te faci cu ei? 

Să termin povestea. Asta aveam să fac. Să las de-o parte 
furia şi s-o termin. Împrăştiasem boabele de neghină (nu 
ştiusem câte boabe se aflau în desagă atunci când începusem, 
măcar atâta lucru recunosc) şi acum aveam să le adun. 

— În regulă, Ned. O să-ți spun ce vrei s-auzi. Dar vrei cel 
puțin să ţii cont că locul ăsta a rămas o cazarmă? Vrei să- 
ncerci să-ți aminteşti - fie c-o crezi, fie că nu, fie că-țiplace, fie 
că nu - că Buickul a devenit într-un sfârşit doar o altă parte a 
zilei noastre de lucru, cum e să scrii rapoarte sau să depui 
mărturie în sala de judecată sau să cureți voma de pe 
covoraşele unei maşini de patrulă sau glumele de polonez ale 
lui Steve Devoe? Fiindcă-i important să faci asta. 

— Sigur. Spune-mi despre peşte. 

M-am lăsat pe spate, sprijinindu-mă de perete, şi-am ridicat 
ochii spre lună. Dacă aş fi putut, aş fi vrut să-i redau viaţa. I- 


aş fi pus luna-n palmă. Şi toate chestiile alea poetice. Numai 
că tot ce voia elsă audă era despre blestematul ăla de peşte. 
Aşa că, futu-i, i-am povestit. 


ATUNCI 


Fără hârtii compromițătoare: asta a fost porunca lui Tony 
Schoondist, şi-a fost urmată. Oamenii încă ştiau, însă, cum 
trebuie tratate lucrurile care aveau legătură cu Buick-ul, care 
erau culoarele potrivite. Nu era greu. Raportul trebuia dat lui 
Curt, lui dom! sergent sau lui Sandy Dearborn. Ei erau tipii cu 
Buick-ul. Sandy bănuia că a devenit parte a acestui 
triumvirat pur şi simplu în virtutea faptului că a luat parte la 
scandaloasa autopsie. Cu siguranță nu era fiindcă ar fi 
manifestat vreo curiozitate deosebită pentru ciudăţenia aia. 

În pofida edictului fără hârtii al lui Tony, Sandy era 
suficient de sigur că ofițerul Curt ţine nişte însemnări - notații 
şi speculații - cu privire la Buick. Dacă ăsta era cazul, păstra 
discreția. Intre timp, scăderile de temperatură şi descărcările 
de electricitate - cutremurele de lumină - păreau să se 
rărească. Viaţa se scurgea din ciudăţenia aceea. 

Sau aşa sperau cu toţii. 

Sandy nu ţinea însemnări şi n-ar fi putut niciodată oferi o 
poveste credibilă a succesiunii de evenimente, înregistrările 
video făcute de-a lungul anilor ar fi putut ajuta unei astfel de 
întreprinderi (dacă se ivea vreodată nevoia ei), însă tot ar fi 
existat lacune şi întrebări. Nu fiecare cutremur de lumină 
fusese înregistrat, şi ce dacă ar fi fost? Toate erau în linii mari 
cam aceleaşi. Probabil c-au fost o duzină între 1979 şi 1983. 
Majoritatea au fost mici. Vreo două au fost la fel de mari ca 
primul, iar unul a fost chiar mai mare. Cel mare - campionul 
absolut - a survenit în 1983. Cei care au fost de fată în-că mai 
numeau anul '83 Anul Peştelui, de parcă ar fi fost chinezi. 

Curtis a făcut o serie de experimente între '79 şi '83, lăsând 
diverse plante şi animale înăuntru sau în jurul Buick-ului 
când scădea temperatura, însă toate rezultatele au fost în 
esență reluări a ceea ce se întâmplase cu Jimmy şi Rosalynn. 


Adică, uneori lucrurile dispăreau şi alteori nu. Nu aveai cum 
să prezici care; totul părea la fel de întâmplător ca aruncatul 
cu banul. 

În timpul unei scăderi de temperatură, Curt a lăsat un 
cobai lângă cauciucul din fața stângă al Roadmaster-ului. L-a 
aşezat într-o găleată de plastic. Douăzeci şi patru de ore după 
terminarea focurilor de artificii purpurii şi când temperatura 
din magazie se întorsese la normal, cobaiul era tot în găleată, 
ţopăind şi suficient de fericit. Înaintea altui spectacol de 
lumini, Curt a pus chiar sub Buick o cuşcă în care se aflau 
două broaşte. Tot două broaşte se aflau în cuşcă şi după ce 
spectacolul de lumini se terminase. O zi mai târziu, totuşi, 
mai era numai o singură broască în cuşcă. 

După încă o zi, cuşca era goală. 

Apoi a fost Faimosul Experiment cu Portbagajul din 1982. 
Aceea a fost ideea lui Tony. EI şi Curt au aşezat şase gândaci 
de bucătărie într-o cutie transparentă din plastic, apoi au pus 
cutia în portbagajul Buick-ului. Asta se întâmpla imediat 
după terminarea unui spectacol cu focuri de artificii şi încă 
era destul de rece în Buick, încât să poată vedea aburii 
ieşindu-le din gură când s-au aplecat înăuntrul portbagajului. 
Au trecut trei zile, unul dintre ei verificând portbagajul în 
fiecare zi (întotdeauna cu o frânghie strânsă în jurul 
mijlocului celui care verifica şi toată lumea întrebându-se la 
ce-ar folosi o blestemată de frânghie împotriva a ceva care 
reuşise să-l înşface pe Jimmy din apartamentul lui 
decomandat pentru gerbili fără să deschidă nici una dintre 
cele două fante... sau să ia broaştele din cuşca lor zăvorâtă, 
dacă tot veni vorba). Gândacii au fost în regulă în prima zi, şi- 
n a doua, şi-n a treia. Curt şi Tony s-au dus în a patra zi să-i 
ia de acolo, încă un experiment eşuat, ne-ntoarcem la bătrâna 
tablă de scris. Numai că gândacii dispăruseră, sau aşa li s-a 
părut când au deschis portbagajul. 

— Nu, stai! - a ţipat Curt. Uite-i acolo! Îi văd! Fug 
încontinuu ca nişte descreieraţi! 

— Câţi sunt? - a strigat înapoi Tony. 


Stătea în fața uşii din lateralul magaziei, ținând capătul 
frânghiei. 

— Sunt toţi acolo? Cum de-au ieşit din blestemata aia de 
cutie, Curtis? 

Curtis a numărat numai patru în loc de şase, dar asta nu 
însemna mare lucru. Gândacii de bucătărie n-au nevoie de 
ajutorul unui automobil vrăjit ca să dispară; se descurcă 
binişor la asta şi singuri, după cum ştie oricine a fugit 
vreodată după un gândac cu papucul în mână. Cât despre 
cum ieşiseră din cutie, lucrul ăsta era evident. Aceasta încă 
era zăvorâtă bine, dar acum se vedea o mică gaură rotundă 
într-una dintre laturile sale. Gaura avea un diametru de trei 
sferturi de inci. Lui Curt şi lui dom' sergent li se părea că 
seamănă cu gaura făcută de-un glonț de calibru mare. Nu 
radia nici o crăpătură din marginea ei, lucru care ar fi putut 
indica şi el că trecuse ceva prin peretele de plastic cu o viteză 
extrem de mare. Sau poate că îl arsese. Nici un răspuns. 
Numai miraje. Aşa cum era mereu. Şi-apoi a venit peştele - în 
luna iunie a lui 1983. 

XX 

Trecuseră cel puţin doi ani şi jumătate de când 
Detaşamentul D ţinea sub supraveghere atentă Buick-ul, 
fiindcă, pe la sfârşitul lui 1979 sau începutul lui 1980, ofițerii 
se hotărâseră că, păstrând rezonabilele măsuri de precauție, 
nu prea aveau de ce saşi facă griji. Un pistol încărcat e 
periculos, nu-ncape discuţie, dar nu trebuie să-l ţii sub 
supraveghere douăzeci şi patru din douăzeci şi patru ca să te 
asiguri că n-o să tragă singur. Dacă-l aşezi pe-un raft la 
înălțime şi-l ţii departe pe copii, asta de obicei ajunge ca să 
rezolvi problema. 

Tony a cumpărat o prelată pentru maşină, aşa încât oricine 
venea în spate şi se-ntâmpla să se uite în magazie să nu vadă 
maşina şi să pună întrebări (în '81, un tip nou de la Parcul 
Autor, un împătimit al Buick-urilor, s-a oferit să-l cumpere). 
Camera de filmat a rămas în gheretă, instalată pe trepied şi cu 
punga de plastic trasă pe ea ca s-o apere de umezeală, iar 
scaunul tot acolo era (plus un teanc bun de reviste sub el), 


însă Arky a început să folosească locul acela din ce în ce mai 
mult pe post de magazie pentru produsele de grădinărit. 
Pungile cu turbă şi substanţe fertilizante, paturile de gazon şi 
răsadurile de flori au început mai întâi să înghesuie obiectele 
folosite la supravegherea  Buick-ului şi apoi să le 
îmbrâncească afară. Singura dată când ghereta se întorcea la 
scopul său originar era chiar înainte, în timpul şi după unul 
dintre cutremurele acelea de lumini. 

Iunie din Anul Peştelui a fost una dintre cele mai frumoase 
luni de vară timpurie de care-şi putea aminti Sandy - bogăţia 
ierbii, păsările cântând la unison, aerul plin de-un fel de 
căldură delicată, precum primul sărut adevărat al unui cuplu 
de adolescenţi. Tony Schoondist era în concediu, plecat să-şi 
viziteze fiica pe Coasta de Vest (era vorba de cea al cărei copil 
produsese atâta necaz). Dom' sergent şi soția lui încercau să 
cârpească măcar câteva dintre garduri înainte să se rupă de 
tot. Probabil că nu era un plan rău. Sandy Dearborn şi Huddie 
Royer erau la conducere cât timp lipsea el, însă Curtis Wilcox - 
trecut deja de stadiul de biban - era şeful Buick-ului, şi asta 
fără nici o îndoială. lar într-o zi din acel iunie încântător, 
Buck Flanders a venit să-l întâlnească în calitatea aceea. 

— A scăzut temperatura-n Magazia B, a spus el. Curtis a 
ridicat din sprâncene. 

— Şi nu-i tocma' prima dată, nu? 

— Nu, a recunoscut Buck, da' n-am văzut-o niciodată 
coborând atât de repede. Zece grade de-azi dimineaţă. 

Asta l-a trimis pe Curt în grabă la magazie, cu acea veche 
lumină surescitată în ochi. Când şi-a apropiat fața de unul 
dintre geamurile uşii rulante, primul lucru pe care l-a 
observat a fost prelata cumpărată de Tony. Era adunată de-a 
lungul părții stângi a Buick-ului, ca o cârpă ponosită. Nici 
asta nu se întâmpla în premieră; era ca şi când uneori Buick- 
ul tremura (sau se scutura din umeri) şi lăsa acoperământul 
din nailon să alunece jos, ca o doamnă care se dezbracă de-o 
rochie de seară ridicând din umeri. Acul termometrului 
rotund stătea la 61. 


— Îs şapte'şpatru aici afară, a spus Buck. Stătea de-o parte 
a lui Curt. - Am verificat termometru' de lângă locu' de hrănit 
păsări înainte să merg după tine. 

— Aşadar, coborât de fapt cm treişpe grade, nu cu zece. 

— Păi, erau şaişpatru înăuntru când am mers să te chem. 
Vezi cât de repede coboară. Ca un... front de aer rece care se 
instalează sau ceva. Vrei să-l chem pe Huddie? 

— Hai să nu-l deranjăm. Fă o listă de supraveghere. Pune-l 
pe Matt Babicki să te ajute. Spune-i... ăă... „Ordinea la spălat 
maşini”. Hai să punem doi băieți să supravegheze Buick-ul 
pentru restul zilei, şi pentru la noapte, de asemenea. Doar 
dacă Huddie spune nu sau dacă nu-şi revine temperatura. 

— Bine, a spus Buck. Vrei să fii în prima tură? 

Curt voia, şi asta destul de tare - simțea că se va întâmpla 
ceva -, dar a scuturat din cap. 

— Nu pot. Am o înfăţişare, apoi e capcana aia pentru 
camioane din Cambria. 

Tony ar fi ţipat şi s-ar fi prins de cap dacă l-ar fi auzit pe 
Curt numind cântarul pentru maşini de mare tonaj de pe 
Şoseaua 9 capcana pentru camioane, dar în linii mari chiar 
asta era. Fiindcă cineva transporta pe acolo heroină şi cocaină 
din New Jersey şi bănuiala era c-o făcea ascunzând drogurile 
în încărcăturile unora dintre transportatorii independenți. 

— Adevăru-i că-s mai ocupat decât unu' c-un singur picior 
înscris într-un concurs de dat picioare-n cur. La dracu! 

Şi-a lovit coapsa cu pumnul, apoi şi-a făcut palmele căuş la 
tâmple şi s-a uitat iarăşi prin geam. Nu avea altceva de văzut 
decât Roadmaster-ul, stând în lumina a două dâre de lumină 
care-i străbăteau în zigzac capota lungă şi de un albastru- 
închis asemănătoare cu două raze scrutătoare de reflector. 

— Pune-l pe Randy Santerre. Şi nu l-am văzut cumva pe 
Chris Soder frecând menta pe-aici? 

— Ba da. Teoretic, a ieşit din tură, da' alea două surori din 
Ohio ale nevesti-şi încă-s la ei în vizită, iar el a venit aici să se 
uite la televizor. (Buck a scăzut vocea.) Nu vreau să-ţi zic ce să 
faci, Curt, da' cred că amândoi tipii ăştia-s nişte tăntălăi. 


— Or să se descurce. Tre' să se descurce. Şi spune-le că 
vreau rapoarte exacte. Cod D standard. Şi-o să sun aici 
interurban înainte să plec de la tribunal. 

Curt a aruncat o ultimă, aproape chinuită privire Buick- 
ului, apoi a pornit înapoi către cazarmă, unde avea să se 
bărbierească şi să se pregătească pentru boxa martorilor. 
După-amiază, va verifica încărcăturile camioanelor împreună 
cu nişte țipi de la Detaşamentul G, căutând cocaină şi 
sperând că nimeni n-o să se hotărască să scoată pistolul 
automat din teacă. Ar fi găsit pe cineva care să-l înlocuiască 
dacă ar fi avut timp, dar nu a avut. 

În schimb, de supravegherea Buick-ului s-au ocupat Soder 
şi Santerre, şi nu i-a deranjat asta. Pe tăntălăi niciodată nu-i 
deranjează. Au stat lângă gheretă, fumând, pierzând timpul, 
aruncând din când în când câte o privire înăuntru la Buick 
(Santerre era prea tânăr să ştie la ce să se aştepte, şi oricum 
n-a rămas multă vreme în PSP), spunând glume şi 
bucurându-se de acea zi. Era o zi de iunie atât de simplă şi de- 
o frumusețe atât de naturală, că şi un tăntălău nu putea 
decât să se bucure de ea. La un moment anume, Buck 
Flanders l-a înlocuit pe Randy Santerre; puțin mai târziu, 
Orville Garrett l-a înlocuit pe Chris Soder. Huddie ieşea şi el să 
mai arunce câte o privire. La ora trei, când Sandy a venit să-şi 
trântească fundul în scaunul sergentului-şef, Curtis Wilcox s- 
a întors într-un sfârşit şi l-a înlocuit pe Buck lângă Magazia 
B. Departe de a-şi reveni, temperatura din magazie mai 
scăzuse deja cu încă trei grade, iar ofițerii ieşiţi din tură 
începeau să umple parcarea din spate cu maşinile lor 
personale. Vorba se împrăştiase. Cod D. 

Pe la patru după-amiaza, Matt Babicki şi-a înfipt capul în 
biroul sergentului-şef şi i-a spus lui Sandy că pierde semnalul 
radio. 

— Bruiaje urâte, şefu'. Cele mai urâte. 

— Căcat. 

Sandy a închis ochii şi i-a frecat cu încheieturile degetelor, 
şi şi-a dorit ca Tony să fie de față. Era pentru prima dată că 
făcea pe sergentul-şef şi, chiar dacă saltul din statul său de 


plată la sfârşitul lunii va fi fără-ndoială satisfăcător, acest 
necaz nu era. 

— Probleme cu blestemata aia de maşină. Exact ce-mi 
trebuia. 

— Nu pune la suflet, a spus Matt. O să arunce câteva 
scântei şi-apoi totu' o să revină la normal. Inclusiv stația 
radio. Nu aşa se-ntâmpla de obicei? 

Da, aşa se întâmpla de obicei. De fapt, Sandy nu-şi făcea 
probleme în mod deosebit pentru Buick. Dar dacă cineva de pe 
teren dădea de probleme cât sistemul de comunicare era 
FUBAR? Cineva care trebuia să ceară un 33 - Ajutor imediat - 
sau un 47 - Trimiteţi o ambulanță - sau, cel mai grav, un 10- 
99: Ofiţer la pământ. Sandy avea bine peste o duzină de ofițeri 
pe teren şi-n clipa aceea i se părea că-i ţine pe toţi în cârcă. 

— Ascultă la mine, Matt. Urcă-n maşina mea - Patrula 17 - 
şi du-o la poalele dealului. Acolo ar trebui să scapi de 
interferenţe. Intră în recepţie cu toți cei care patrulează acum 
şi spune-le că dispeceratul de la bază e pentru moment 17. 
Cod D. 

— Aă, Sandy, lisuse! Asta nu-i puţin cam... 

— N-am timp acuma să te-aud cum imiți emisiunea Siskel 
şi Elbert la cinema, a spus Sandy. 

Niciodată nu se simţise mai puţin răbdător cu genul 
smiorcăit de porcării cârtitoare ale ofițerului de poliție 
însărcinat cu radio-comunicaţiile Babicki de cum se simțea 
acum. 

— Fă-o doar. 

— Da' n-o să fiu aici să văd... 

— Nu, probabil că n-o să fii. (Vocea lui Sandy se ridica 
acum puţin.) Asta-i un lucru pe care neapărat trebuie să-l 
treci pe lista neplăcerilor înainte s-o trimiţi la preotul militar. 

Matt a dat să spună ceva, s-a uitat mai îndeaproape la 
chipul lui Sandy şi, înțelept, s-a hotărât să-şi ţină gura. Două 
minute mai târziu, Sandy l-a văzut mergând în josul dealului 
la volanul Patrulei 17. 

— Bun, a murmurat Sandy. Stai acolo o vreme, pişorcos 
mic şi obraznic ce eşti. 


Sandy s-a dus afară la Magazia B, unde se adunase o 
mulțime mică de oameni. Majoritatea dintre ei erau ofițeri, dar 
unii erau ţipi de la Parcul Auto îmbrăcaţi în salopetele pătate 
de ulei care erau uniformele lor neoficiale. După patru ani de 
conviețuire cu Buick-ul, nici unul dintre ei nu se temea, nu 
tocmai, însă, cu toate astea, alcătuiau în ziua aceea un grup 
destul de agitat. Când vedeai douăzeci de grade dispărând de 
pe cadranul termometrului într-o zi călduroasă de vară, într-o 
cameră în care sistemul de aer condiționat consta dintr-o uşă 
deschisă din când în când, era greu să nu crezi că la mijloc 
sunt lucruri serioase. 

Curt se întorsese destul de demult ca să pună la punct o 
serie de experimente - atâtea câte îi permisese timpul, bănuia 
Sandy. Pe scaunul din față al Buick-ului aşezase o cutie de 
pantofi sport Nike în care se aflau câţiva greieri. Cuşca pentru 
broaşte era pe bancheta din spate. De data aceasta, în ea nu 
se afla decât o singură broască, dar era un monstru de 
broască, una din-acelea mătăhăloase de mlaştină, cu ochi 
galbeni-negri bulbucaţi. Luase, de asemenea, şi jardiniera cu 
flori care stătuse pe pervazul geamului de la biroul lui Matt 
Babicki şi o îndesase în portbagajul Buick-ului. Ultimul, dar 
nu cel mai puţin important, îl scosese pe Domnul Dillon la o 
promenadă, legat în lesă, şi îl pusese să dea o tură maşinii, o 
tură completă, de trei sute şaizeci de grade, doar ca să vadă ce 
se întâmplă. Lui Orvie Garrett nu i-a prea plăcut asta, dar 
Curt l-a convins. În multe privinţe, Curt încă avea câteva 
margini necioplite şi puţin caş la gură, dar, când venea vorba 
de Buick, ştia să fie la fel de dulce la vorbă ca un jucător de 
cărți pe un vas de croazieră. 

Nu s-a întâmplat nimic în timpul plimbării lui D - nu de 
data aceea -, dar era limpede că mascota Detaşamentului şi- 
ar fi dorit să fie aproape oriunde altundeva. Trăgea de capătul 
lesei atât de tare, că aproape îl sugruma, şi umbla cu capul şi 
cu coada în jos, tuşind din când în când sec. Se uita la Buick, 
dar se uita şi la toate celelalte de acolo, de parcă orice ar fi fost 
ceea ce nu-i plăcea se împrăştiase din părerea aia de maşină 
până ce contaminase întreaga magazie. 


Când l-a dus Curt iarăşi afară şi i-a dat lesa înapoi lui 
Orville, a spus: 

— Se petrece ceva, el o simte şi o simt şi eu. Dar nu-i ca 
înainte. 

L-a văzut pe Sandy şi a repetat: nu-i ca înainte. 

— Nu, a spus Sandy, apoi a dat din cap spre Domnul D. Cel 
puţin nu urlă. 

— Nu încă, a spus Orville. Haide, D, hai să intrăm înapoi în 
cazarmă. Te-ai descurcat bine. O să-ţi dau un Bonz. 

Ce i-a dat Orvie lui Curt a fost o ultimă privire de reproş. 
Domnul Dillon a mers repede şi cuminte pe lângă piciorul 
drept al ofițerului Garrett, nemaifiind nevoie de lesă ca să țină 
pasul. 

La patru douăzeci sau aşa ceva, televizorul de la etaj, din 
camera de recreere, a luat-o razna. La patru patruzeci, 
temperatura în Magazia B scăzuse la patruzeci şi nouă de 
grade. La patru cincizeci, Cur-tis Wilcox a strigat: 

— Începe! O aud! 

Sandy fusese înăuntru să verifice la dispecerat (şi ce haos 
era acolo deja, nimic altceva decât o grămadă râgâită de 
pârâituri de electricitate statică) şi, când a strigat Curt, 
tocmai traversa parcarea, întorcându-se acolo unde erau atât 
de mulți membri ai personalului, că ai fi crezut că asişti la 
Târgul de Vechituri organizat de poliție în scop de binefacere 
sau la Carnavalul pentru Copiii cu Distrofie Musculară pe 
care-l organizau ei în fiecare iulie. Sandy a luat-o la fugă, 
pătrunzând prin bulucul de spectatori care lungeau din gât să 
vadă prin uşa laterală, care încă stătea, incredibil, larg 
deschisă. lar acolo era Curt, stând în cadrul ei. Valuri de aer 
rece năvăleau afară, dar el nu părea să le simtă. Ochii lui erau 
imenşi şi, când s-a întors către Sandy, semăna cu un om care 
visează. 

— O vezi? Sandy, o vezi? 

Sigur c-o vedea: o strălucire violetă, ceruită, care curgea 
prin geamurile maşinii şi se scurgea prin crăpătura care 
schița conturul capacului de la portbagaj şi se revărsa peste 
laturile Buick-ului aidoma unui lichid radioactiv apos. 


Înăuntru' maşinii, Sandy putea vedea limpede formele 
scaunelor şi volanul supradimensionat. Erau nişte schiţe, 
nişte siluete. Restul cabinei era înghițit într-o sclipire rece, 
purpurie, mai încinsă ca orice cuptor. Murmurul era puternic 
şi continua să crească în intensitate. Îl făcea pe Sandy să-l 
doară craniul, îi făcea urechile aproape să-şi dorească să fie 
surde. Nu c-ar fi ajutat la ceva dacă ar fi fost surde, fiindcă se 
părea că auzea sunetul acela nu doar cu urechile, ci cu întreg 
corpul. 

Sandy l-a smucit pe Curt afară pe pavaj, apoi a apucat 
clanța, vrând să închidă uşa. Curt l-a prins de încheietura 
mâinii. 

— Nu, Sandy, nu! Vreau s-o văd! Vreau... 

Sandy i-a înlăturat mâna, şi n-a făcut-o cu blândeţe. 

— Eşti nebun? Avem de urmat o procedură aici, o 
blestemată de procedură. Nimeni n-ar trebui să ştie asta mai 
bine ca tine! Tu ai ajutat la conceperea ei, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Când Sandy a trântit uşa, blocând orice imagine directă a 
Buick-ului, pleoapele lui Curt au fluturat, şi el a tresărit ca 
un om trezindu-se dintr-un somn profund. 

— Bine, a spus. Bine, şefu'. Îmi pare rău. 

— E-n regulă. 

Nu credea cu adevărat că aşa este. Fiindcă nesăbuitul ăsta 
ar fi stat chiar în uşa aia blestemată. Nu era pic de îndoială în 
mintea lui Sandy că aşa ar fi fost. Ar fi stat acolo şi ar fi fost 
prăjit, dacă prăji-tul se afla pe agenda de lucru a ciudățeniei 
ăleia. 

— Trebuie să-mi iau ochelarii de protecție, a spus Curt. 
Sunt în portbagajul maşinii mele. Am şi de rezervă, şi-s chiar 
mai negri. O cutie întreagă am. 

Vrei o pereche? 

Sandy tot încerca sentimentul că ofițerul Wilcox nu era 
complet treaz, că numai se prefăcea, aşa cum faci atunci când 
sună telefonul în dricul nopții. 

— Sigur, de ce nu? Dar o să fim cu băgare de seamă, 
corect? Fiindcă am impresia c-o să fie un spectacol urât. 


— Am impresia c-o să fie un spectacol grandios! a spus el, 
iar exuberanța din vocea lui, deşi uşor înfiorătoare, l-a făcut 
pe Sandy să se simtă puţin mai bine. Cel puţin, Curt nu mai 
părea că umblă în somn. - Dar da, mamă - o să urmăm 
procedura şi-o să fim cu a dracu' de mare băgare de seamă. 

A fugit spre maşina lui - nu maşina de patrulă, ci aceea 
proprietate personală, Bel Air-ul modificat - şi a deschis 
portbagajul. Încă scotocea prin cutiile cu diverse lucruri pe 
care le ținea acolo, când Buick-ul a explodat. 

N-a explodat la propriu, dar n-a părut să existe alt cuvânt 
pentru ceea ce chiar a făcut. Cei care s-au aflat acolo în ziua 
respectivă n-au uitat-o niciodată, dar au vorbit despre ea 
uimitor de puțin, chiar şi numai între ei, fiindcă părea că nu 
există vreun mod de-a exprima îngrozitoarea ei măreție. 
Puterea ei. Tot ce puteau ei spune era că a întunecat soarele 
de iunie şi-a părut să facă magazie transparentă, s-o 
transforme într-o stafie. Era imposibil de înțeles cum putea 
simpla sticlă să stea între acea lumină şi lumea de afară. 
Strălucirea pulsatilă s-a scurs printre scândurile magaziei 
precum apa printr-o bucată de tifon; formele cuielor au ieşit în 
relief precum punctele dintr-o fotografie de ziar sau ca 
picăturile purpurii de sânge de pe un tatuaj proaspăt făcut. 
Sandy l-a auzit pe Cari Brundage strigând: De data asta o să 
explodeze, cu siguranță o să explodeze! Din spatele lui, din 
cazarmă, l-a putut auzi pe Domnul Dillon urlând cuprins de 
teroare. 

— Da' tot voia să iasă afară şi să sară la ea, i-a spus Orville 
lui Sandy mai târziu. L-am dus în camera de sus, cât mai 
departe posibil de blestemata aia de magazie, da' tot aia era. 
Ştia că-i acolo. O auzea, mi-nchipui - o auzea cum murmură. 
Şi-apoi a văzut fereastra. Sfinte Christoase! De n-aş fi fost 
iute, de nu l-aş fi apucat imediat, ere' c-ar fi sărit direct pe ea, 
ce că era la etaju' doi sau nu. S-a pişat pe mine peste tot şi io 
nici nu mi-am dat seama de 

cât c-o juma! de oră mai târziu, atâta eram io de speriat. 

Orville a scuturat din cap cu chipul greu şi gânditor. 

— N-am văzut niciodată un câine-n starea aia. 


Niciodată. Blana-i era toată ridicată pe spinare, fă 

cea spume la gură şi ochii-i arătau ca şi când erau gata- 
gata să-i pice din orbite. Christoase. 

Curt, între timp, s-a întors în fugă cu douăsprezece perechi 
de ochelari de protecție. Ofițerii şi i-au pus la ochi, însă tot nu 
aveai cum să te uiţi înăuntru la Buick; era imposibil şi să te 
apropii de geamuri. Şi iarăşi a urmat acea linişte bizară, când 
toți au simţit că trebuie să fi stat în mijlocul unei cacofonii de 
sunete, auzind tunete şi alunecări de teren şi vulcani erupând. 
Cu uşile magaziei închise, ei (spre deosebire de Domnul D) nici 
măcar nu puteau auzi murmurul. S-au auzit târşâituri de 
picioare şi cineva care-şi dregea vocea şi Domnul Dillon urlând 
în cazarmă şi Orvie Garrett spunându-i să se calmeze şi 
sunetul scos de radioul cuprins de pârâituri al lui Matt 
Babicki de la dispecerat, acolo unde fereastra (acum despuiată 
de jardiniera cu flori, graţie lui Curt) fusese lăsată deschisă. 
Nimic altceva. 

Curt s-a dus lângă uşa rulantă, cu capul aplecat şi cu 
mâinile ridicate în aer. De două ori a încercat să ridice privirea 
şi să se uite înăuntrul Magaziei B, dar n-a reuşit. Era prea 
multă lumină. Sandy l-a apucat de umăr. 

— Nu mai încerca să te uiţi. N-o să reuşeşti. Nu încă, în 
orice caz. O să-ti scoată ochii direct din orbite. 

— Ce-i asta, Sandy! - a şoptit el. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce-i asta? 

Sandy n-a putut decât să scuture din cap. 

Pentru următoarea jumătate de oră, Buick-ul a susținut un 
spectacol de lumini care le întrecea pe toate, transformând 
Magazia B într-un fel de bulgăre de foc, proiectând linii 
paralele de lumină sclipitoare prin toate geamurile, fulgerând 
şi tot fulgerând, un cuptor cu neon, fără miez sau sunet, care- 
ți fura ochii. Dacă ar fi apărut atunci vreun membru din 
familia domnului Cutare, Dumnezeu ştie ce ar fi gândit sau 
cui ar fi povestit sau câți dintre cei cărora le-ar fi povestit l-ar 
fi crezut, dar nici un străin nu a apărut. ŞI, la cinci treizeci, 
ofițerii Detaşamentului D au început să vadă iarăşi fulgere 
separate de lumină, de parcă sursa de energie care făcea 


posibil acest fenomen începea să dea rateuri. Pe Sandy l-a dus 
cu gândul la cum tuşeşte şi se zdruncină o motocicletă cu 
rezervorul aproape uscat. 

Curt a sărit iarăşi la geamuri şi, deşi trebuia să se lase în 
jos de fiecare dată când ieşea câte unul dintre fulgerele acelea 
de lumină, putea să arunce ocheade scurte între ele. Sandy a 
venit lângă el, ferindu-se de pulsațiile mai luminoase (Probabil 
că arătăm ca şi când am practica cine ştie ce formă ciudată de 
exerciții fizice, şi-a spus), îngustând din ochii orbiţi, în pofida 
stratului triplu de sticlă polarizată din ochelari. 

Buick-ul era încă perfect intact şi aparent neschimbat. 
Prelata zăcea în aceeaşi dună cu falduri, neatinsă de nici o 
urmă de foc. Uneltele lui Arky atârnau nederanjate în cuie, iar 
teancurile de ziare American vechi erau tot în colțul 
îndepărtat, prinse în pachete şi legate cu sfoară. Un singur 
chibrit de bucătărie ar fi fost de ajuns să transforme 
mormanele acelea uscate de hârtii în jerbe de flăcări, însă 
lumina aceea sclipitoare purpurie nu înnegrise nici măcar un 
singur colț. 

— Sandy, vezi vreun specimen? 

Sandy a scuturat din cap, s-a dat în spate şi şi-a scos 
ochelarii împrumutaţi de Curt. 1 i-a dat lui Andy Colucci, care 
se dădea de ceasul morţii să arunce o privire în magazie. 
Sandy însuşi s-a îndreptat înapoi către cazarmă. Se părea că 
Magazia B nu avea totuşi să explodeze. Iar el era sergentul-şef 
în funcțiune, şi avea unele îndatoriri. 

Ajuns pe scările din spate, s-a oprit şi s-a uitat în urmă. 
Chiar şi purtând ochelari de protecţie, Andy Colucci şi ceilalți 
se fereau să se apropie de şirul de geamuri. Era numai o 
singură excepție, şi aceea era Curtis Wilcox. El stătea chiar 
acolo - mare ca o zi de post, ar fi spus mama lui Sandy - cât 
putea el mai aproape şi aplecându-se înainte să se apropie şi 
mai mult, cu ochelarii de-a dreptul lipiţi de sticlă, întorcându- 
şi numai puţin capul într-o parte de fiecare dată când 
ciudățenia arunca afară un fulger extraordinar de luminos, 
ceea ce încă mai făcea cam o dată la douăzeci de secunde. 


Sandy şi-a spus: Are şanse să rămână fără ochi, sau cel 
puțin să orbească de la lumina aia. Numai că nu era aşa. 
Părea că aproape cronometrase străfulgerările, că intrase în 
ritm cu ele. De unde se afla Sandy, părea că ofițerul Wilcox îşi 
fereşte ochii chiar cu o secundă sau două înaintea ivirii 
fiecărui fulger. Şi când acesta chiar se ivea, Curt devenea 
pentru o clipă propria sa umbră exclamatoare, un dansator 
exotic paralizat, proiectat pe fundalul unei falii mari de 
lumină purpurie. Să-l vadă în felul acela îl speria. Lui Sandy i 
se părea că se uită la ceva ce era prezent şi absent în acelaşi 
timp, real, dar ireal, deopotrivă palpabil şi amorf. Sandy îşi va 
spune mai târziu că, atunci când era vorba de Buick-ul 8, 
Curt semăna ciudat de tare cu Domnul Dillon. Nu urla aşa 
cum urla câinele de la etaj, din camera de recreere, însă părea 
că întreţine o anume legătură cu ciudățenia aceea, că se află 
în sincronie cu ea. Că dansa cu ea: atunci şi mai târziu, aşa 
îşi va aminti Sandy mai apoi. 

Că dansa cu ea. 

La şase şi zece minute în seara aceea, Sandy a luat legătura 
prin radio cu Matt încă aflat la poalele dealului şi l-a întrebat 
ce se mai întâmpla. Matt n-a spus nimic (Nimic, bunicuţă a 
fost ceea ce-a citit Sandy în tonul vocii sale) şi i-a spus să se 
întoarcă la bază. Când s-a întors, Sandy i-a spus că-i liber să 
traverseze parcarea şi să arunce o privire, dacă încă mai voia. 
Matt a plecat ca din puşcă. Când s-a întors, cu câteva minute 
mai târziu, părea dezamăgit. 

— Asta l-am mai văzut făcând-o înainte, a spus, lăsându-l 
pe Sandy să reflecteze la cât de grele de cap şi de 
nerecunoscătoare erau ființele umane, cele mai multe dintre 
ele; cât de repede li se toceau simțurile, reducând miraculosul 
la un nimic cotidian. 

— Tot ce-au putut zice băieţii a fo' că şi-a dat în petic acu'o 
oră, da' nici unu' n-a ştiut să-mi descrie cum. 

Acest lucru a fost rostit pe-un ton dispreţuitor pe care 
Sandy nu l-a găsit deloc surprinzător. În lumea ofițerilor de 
poliție însărcinați cu comunicațiile, totul este descriptibil; 


cartografia lumii trebuie şi poate fi exprimată cu ajutorul a 
zece coduri. 

— Păi, nu te uita la mine, a spus Sandy. Eu îţi pot spune un 
singur lucru. A fost foarte multă lumină. 

— Oh. Multă lumină. 

Matt i-a oferit o privire care spunea Nu numa! o bunicuţă, ci 
o bunicuţă ratată. Apoi a intrat înapoi înăuntru. 

Până la ora şapte, recepţia semnalului la televizorul 
Detaşamentului D (întotdeauna o problemă importantă când 
nu erai pe teren) se întorsese la normal. Dispeceratul 
funcționa şi el din nou în limite normale. Domnul Dillon îşi 
mâncase obişnuitul castron de Gravy Train şi apoi îşi făcuse 
de lucru prin bucătărie, cerşind după resturi, aşa că şi el îşi 
revenise la normal. lar când Curt şi-a vârât capul în biroul 
sergentului-şef la şapte patruzeci şi cinci pentru a-i spune lui 
Sandy că vrea să intre în magazie şi să-şi verifice specimenele, 
Sandy nu s-a putut gândi la nici un mod de a-l împiedica s-o 
facă. Sandy era în fruntea Detaşamentului D în seara aceea, 
aici nu încăpea discuţie, dar când venea vorba de Buick, Curt 
avea la fel de multă autoritate ca şi el, poate chiar puţin mai 
multă. De asemenea, Curt deja purta blestemata aia de 
frânghie galbenă legată la brâu. Restul era înfăşurat în colac 
pe antebraţul lui. 

— Nu-i o idee bună, i-a spus Sandy. 

Un „nu” mai categoric de atât nu putea rosti. 

— Fleacuri. 

Acesta era cuvântul preferat al lui Curt în 1983. Sandy îl 
ura. | se părea că-i de copii mici. 

S-a uitat peste umărul lui Curt şi a văzut că erau singuri. 

— Curtis, a spus, ai o soție acasă şi, ultima dată când am 
vorbit despre ea, ai spus că-i posibil să fie gravidă. S-a 
schimbat cu ceva situația? 

— Nu, da' n-a fost la... 

— Aşa că o soţie ai cu siguranţă şi mai ai poate un copil. lar 
dacă nu-i gravidă de data asta, poate-o să fie data viitoare. 
Asta-i frumos. E exact aşa cum ar trebui să fie. Ce nu-nţeleg 


eu e de ce-ai pune toate astea la bătaie pentru un blestemat 
de Buick. 

— Haide, Sandy - pun totu' la bătaie de fiecare dată când 
urc într-o patrulă şi ies pe şosea. De fiecare dată când cobor şi 
m-apropii. Lucru-i valabil pentru toţi cei care au meseria asta. 

— E altfel în cazul ăsta şi amândoi o ştim, aşa că poți 
termina cu porcăriile astea de oră de dirigenție. Nu-ţi 
aminteşti ce-a păţit Ennis? 

— Mi-amintesc, a spus, şi Sandy bănuia că-şi amintea, însă 
Ennis Rafferty dispăruse deja de aproape patru ani. Era, într- 
un fel, la fel de depăşit ca şi mormanele de ziare American din 
Magazia B. Ei bine, broaştele nu fuseseră decât nişte broaşte. 
Poate că Jimmy fusese numit după numele unui preşedinte, 
însă nu era de fapt decât un gerbil. lar Curtis avea frânghia 
strânsă la brâu. Frânghia trebuia să facă totul să pară în 
regulă. Sigur, şi-a spus Sandy, şi niciodată nu s-a înecat în 
piscină vreun prichindel cu înotătoare gonflabile. Dacă i-ar fi 
spus asta lui Curt, i-ar fi râs în față? Nu. Fiindcă Sandy 
stătea în scaunul ăl mare în seara aceea, era sergentul-şef în 
funcţiune, era simbolul vizibil al PSP. Dar Sandy credea că ar 
fi văzut oricum râsul în ochii lui Curt. Curtis uita că frânghia 
nu fusese niciodată testată, că, dacă forța care se ascundea 
înăuntrul Buick-ului se hotăra că-l vrea, s-ar putea să apară 
o ultimă fulgerare de lumină purpurie şi apoi nimic altceva 
decât o întindere de funie galbenă zăcând pe podeaua de 
ciment cu un laţ gol la un capăt; adio, partenere, călătorie 
sprâncenată, încă un pisoi curios plecat să-şi vâneze 
satisfacția pe necuprinsul tărâm de nicăieri. Numai că Sandy 
nu-i putea ordona să stea locului aşa cum îi ordonase lui Matt 
Babicki să meargă la poalele dealului. Tot ce putea face era să 
pornească o ceartă cu el, şi nu ajuta la nimic să te cerți cu un 
om care avea privirea aceea sclipitoare şi agitată, gen „hai să 
jucăm Bingo”, în ochi. Puteai provoca resentimente cu 
grămada, dar nu-l puteai niciodată convinge pe celălalt că tu 
ai dreptate. 

— Vrei să ţin eu celălalt capăt al frânghiei? - l-a întrebat 
Sandy. Ai venit aici să ceri ceva şi-n mod sigur nu de părerea 


mea era vorba. 

— Ai vrea s-o faci? (A rânjit.) Mi-ar plăcea. 

Sandy a ieşit afară cu el şi a ţinut de frânghie cu mare parte 
din colac înfăşurat în jurul cotului, şi Dicky-Duck Eliot stând 
lângă el, pregătit să-l prindă de găicile pentru curea de la 
pantaloni dacă se întâmpla ceva şi Sandy începea să alunece. 
Sergentul-şef în funcțiune, stând în cadrul uşii laterale a 
Magaziei B, neîncordat dar pregătit să se încordeze dacă se 
întâmpla ceva ciudat, muşcându-şi buza de jos şi respirând 
puţin cam prea repede. Pulsul părea că-i este de o sută 
douăzeci de bătăi pe minut. Încă putea simţi răcoarea din 
magazie, chiar dacă acul termometrului începuse deja să-şi 
croiască uşor drum în sus; în Magazia B, vara timpurie fusese 
revocată şi ceea ce întâlnea cineva la uşă era frigul întunecat 
dintr-o cabană de vânătoare atunci când soseşti în noiembrie, 
soba din mijlocul camerei fiind la fel de moartă ca şi-un zeu 
fără supuşi. Timpul încetinea, se țâra. Sandy a deschis gura 
să-l întrebe pe Curt dacă are de gând să stea acolo pentru 
veşnicie, apoi a aruncat o privire la ceasul său de mână şi a 
observat că trecuseră numai patruzeci de secunde. I-a spus, 
totuşi, lui Curt să nu meargă de partea cealaltă a Buick-ului. 
Risca prea mult să se rupă frânghia. 

— Şi Curtis! Când deschizi portbagajul, rămâi la vedere! 

— Recepţionat. 

A părut aproape amuzat, îngăduitor, ca un copil care le 
promite mamei şi lui taţi că nu, nu va merge cu viteză, nu va 
bea la petrecere, că o să aibă grijă la ceilalți şoferi, o, Doamne, 
da, sigur, cum să nu. Orice ca să fie fericiți până se căra 

A deschis portiera şoferului şi s-a aplecat înăuntru pe lângă 
volan. Sandy s-a încordat iarăşi, pregătit mai mult decât pe 
jumătate să tragă de frânghie, s-o smucească. Trebuie să fi 
comunicat sentimentul în spate, fiindcă l-a simţit pe Dicky 
cum îl prinde de găicile pentru curea. Curt s-a întins, s-a 
întins, şi-apoi s-a îndreptat de spate, ţinând în mâini cutia de 
pantofi în care se aflau greierii. S-a uitat prin găurele. 


— Se pare că-s toți înăuntru, a spus, părând puţin 
dezamăgit. 

— Ai fi crezut că-s prăjiți complet, a spus Dicky-Duck. Tot 
focu' ăla! 

Dar nu fusese nici pic de foc, numai lumină. Nu era nici o 
urmă de arsură pe pereţii magaziei, puteau vedea acul 
termometrului stând în limita a cincizeci de grade şi să alegi 
să nu crezi cifra aceea nu prea era o opțiune, nu cu răcoarea 
jilavă a magaziei lipindu-li-se de fețe. Totuşi, Sandy ştia cum 
se simțea Dicky-Duck Eliot. Când încă-ţi mai bubuia capul de 
amețeală şi ultimele fărâme de imagini reziduale încă păreau 
că-ți mai dansează în fața ochilor, era greu să crezi că un 
pumn de greieri aflați chiar în epicentru ar putea scăpa fără 
nici o zgârietură. 

Şi totuşi scăpaseră. Fiecare dintre ei, după cum s-a dovedit. 
La fel şi brotacul, numai că ochii lui galbeni-negricioşi se 
încețoşaseră şi erau acum mați. Era viu şi sănătos, dar când a 
sărit, a făcut-o direct în peretele cuştii sale. Orbise. 

Curt a deschis portbagajul şi s-a depărtat de el ca parte a 
aceleiaşi singure mişcări, o mişcare aproape ca de balet, una 
pe care majoritatea poliţiştilor o cunosc. Sandy s-a încordat 
iarăşi în cadrul uşii, cu mâinile puternic strânse pe frânghie, 
gata s-o tragă cu toată forța. Dicky-Duck l-a apucat din nou, 
sigur, de găicile pentru curea. Şi din nou n-a fost nimic. 

Curt s-a aplecat în portbagaj. 

— E frig aici, a strigat. Vocea lui a sunat cavernoasă, ciudat 
de îndepărtată. - Şi simt mirosu' acela - mirosu' de varză 
murată stricată. Şi de mentă. ŞI... stai... 

Sandy a stat. Când n-a auzit nimic, l-a strigat pe Curt pe 
nume. 

— Cred că-i sare, a spus Curt. Ca de ocean, aproape. Aicea-i 
centru' ei, vortexul, chiar aicea-n portbagaj. Sunt sigur de 
asta. 

— Nu-mi pasă nici dacă-i Ultima Mină Olandeză, i-a spus 
Sandy. Vreau să ieşi de acolo. Acuma. 

— Numai o secundă. 


S-a aplecat mai tare în portbagaj. Sandy aproape că se 
aştepta să facă o mişcare smucită înainte, ca şi când l-ar trage 
ceva - ideea lui Curt Wilcox de glume cu sare şi piper. Poate că 
i-a trecut asta prin gând, dar în cele din urmă i-au venit 
minţile la loc. A apucat pur şi simplu cutia de sticlă a lui Matt 
Babicki şi-a scos-o afară. S-a întors şi a ridicat-o ca Sandy şi 
Dicky s-o poată vedea. Florile păreau în regulă, înflorite. Cu 
două zile mai târziu erau moarte, dar asta nu avea nimic 
supranatural la mijloc; îngheţaseră în portbagajul maşinii, 
aşa cum ar fi înghețat şi dacă le-ar fi pus Curt în congelator. 

— N-ai terminat încă? 

Până şi lui Sandy începea să i se pară că vorbeşte precum 
bătrâna bunicuţă Dearborn, dar nu se putea abţine. 

— Ba da. Aşa cred. 

Curt părea dezamăgit. Sandy a tresărit când el a trântit 
capacul portbagajului de la Buick, iar degetele lui Dicky s-au 
strâns pe spatele pantalonilor săi. Sandy avea o bănuială că 
dragul de Dicky-Duck fusese foarte aproape de a-l smuci din 
cadrul uşii şi a da cu el în fund în parcare. Curt, între timp, 
păşea încet către ei ținând cuşca pentru broaşte, cutia de 
papuci şi jardiniera prinse la subraț. Pe măsură ce se apropia 
de el, Sandy continua să adune frânghia, aşa încât Curt să nu 
se împiedice în ea. 

Când erau din nou cu toţii afară, Dicky a luat cuşca şi s-a 
uitat mirat la brotacul orb. 

— Asta le-ntrece pe toate, a spus. 

Curt a păşit afară din ochiul de frânghie care-l ţinea de 
mijloc, apoi a îngenuncheat pe macadam şi-a deschis cutia 
pentru pantofi. Patru sau cinci alți ofițeri se adunaseră deja în 
jurul lor. Greierii au sărit afară aproape imediat ce Curt a luat 
capacul de pe cutie, dar nu înainte ca atât el, cât şi Sandy să 
aibă ocazia să facă socotelile. Opt, numărul de cilindri ai 
nefolositorului motor de la Buick-ul ăla. Tot opt, numărul de 
greieri pe care i-au pus înăuntrul lui. 

Curt părea dezgustat şi dezamăgit. 

— Nimic, a spus el. În cele din urmă, întotdeauna la asta se 
ajunge. Dacă există vreo formulă - cine ştie ce teoremă 


binomială sau ecuaţie cvadratică sau altceva de genul ăsta - 
n-o văd. 

— Atunci, poate c-ar fi mai bine s-o laşi baltă, a spus 
Sandy. 

Curt şi-a plecat capul şi a privit greierii cum ţopăie prin 
parcare, depărtându-se unul de celălalt, mergând în direcții 
separate, şi nici o ecuaţie sau teoremă inventată vreodată de 
vreun matematician care a trăit pe acest pământ n-ar fi putut 
prezice unde va ajunge măcar unul dintre ei. Greierii 
reprezentau Teoria Haosului în variantă ţopăită. Ochelarii de 
protecție încă-i atârnau lui Curt la gât de banda lor elastică. 
S-a jucat cu ei pe degete pentru câteva clipe, apoi s-a uitat la 
Sandy. Gura îi era udă. Privirea dezamăgită îi pierise din ochi. 
Cealaltă, privirea pe jumătate smintită care spunea „hai să 
jucăm Bingo până prăpădim toți banii”, venise să-i ia locul. 

— Să nu crezi că-s gata să fac asta, a spus. Trebuie să fie... 

Sandy i-a dat o şansă şi, până Curtis nici n-a terminat 
fraza, l-a întrebat: 

— Trebuie să fie ce? 

Dar Curtis n-a făcut decât să scuture din cap, de parcă n- 
ar fi putut spune cu voce tare. Sau n-ar fi vrut. 

Trei zile s-au scurs. Au aşteptat apariția unei alte arătări- 
liliac sau a unui alt ciclon de frunze, dar nu s-a întâmplat 
nimic imediat după spectacolul de lumini; Buick-ul a rămas 
doar locului. Bucata de Pennsylvania unde se afla 
Detaşamentul D era tăcută, mai ales în timpul schimbului 
doi, ceea ce-i convenea de minune lui Sandy Dearborn. Încă o 
zi şi va avea două libere. Va fi rândul lui Huddie să facă iarăşi 
pe şeful. Apoi, când se va întoarce, Tony Schoondist va fi în 
scaunul ăl mare, acolo unde-i era locul. Temperatura în 
Magazia B tot nu ajunsese încă la temperatura din lumea de 
afară, dar într-acolo se îndrepta. Se ridicase până la primele 
grade din marja de şaizeci, iar membrii Detaşamentului D 
ajunseseră să considere gradele şaizeci drept un teritoriu 
sigur. 

În primele patruzeci şi opt de ore de după cutremurul 
monstru de lumină, păstraseră o pază permanentă în fața 


magaziei. După douăzeci şi patru de ore lipsite de orice 
eveniment neprevăzut, unii dintre oameni începuseră să 
bombăne ceva despre pontarea orelor suplimentare, iar Sandy 
nu-i putea învinovăți prea tare. Era vorba, desigur, de nişte 
ore fără plată. Trebuia să fie aşa. Cum puteau trimite la 
Scranton nişte Rapoarte de Ore Suplimentare pentru 
Supravegherea Magaziei B? Ce să fi trecut în locul marcat cu 
MOTIVUL ACTIVITATII SUPLIMENTARE (SPECIFICAŢII 
COMPLETE)? 

Pe Curt Wilcox nu-l încânta deloc renunțarea la 
supravegherea permanentă, însă înțelegea parametrii 
situaţiei. Într-o şedinţă scurtă, au hotărât să întreprindă mai 
multe verificări punctuale, dintre care majoritatea să fie făcute 
de ofițerii Dearborn şi Wilcox. lar dacă lui Tony nu-i va plăcea 
asta la întoarcerea lui din însorita Californie, putea schimba 
lucrurile. 

Aşa încât, uite că tocmai vine ora opt a unei seri de vară 
chiar din preajma solstițiului, soarele încă n-a coborât dincolo 
de linia orizontului, ci stă roşu şi umflat pe Dealurile Scunde, 
aruncându-şi ultimele mirifice raze lungi de lumină asupra 
lumii. 

Sandy se afla în birou, muncind cu sârg la lista obligaţiilor 
de serviciu pentru week-end, scaunul acela mare potrivindu-i- 
se atunci numai bine. Erau daţi când se imagina ocupându-l 
mai mult sau mai puțin permanent, iar seara aceea de vară 
era una dintre acestea. Credea m-aş descurca la treaba asta: 
tocmai îi trecea prin gând când George Morgan intra în 
parcare la volanul Patrulei D-II. Sandy a ridicat mâna a salut 
spre el şi a rânjit când George i-a răspuns ducând scurt palma 
la borul pălăriei: la fel şi ţie. 

George era de serviciu pe teren în acel schimb, dar s-a 
întâmplat să fie prin apropiere, aşa că a venit să facă plinul de 
benzină. În anii nouăzeci, ofițerii de poliție statală din 
Pennsylvania nu mai aveau opţiunea asta, dar în 1983 încă-ți 
mai puteai umple rezervorul acasă, economisind astfel câțiva 
peni din banii statului. A setat pompa pe alimentare automată 
uşoară şi-a mers la Magazia B să arunce o privire. 


Înăuntru era aprins un bec (întotdeauna îl lăsau aprins) şi 
chiar acolo era, copilul adoptiv al Detaşamentului D, bătrânul 
54, şezând în tăcere cu ornamentele cromate scânteind, 
arătând ca şi când n-ar fi înghiţit niciodată un ofițer de poliție 
statală, n-ar fi orbit o broască sau n-ar fi scos din pălărie un 
liliac deformat. George, aflat încă la câţiva ani depărtare de 
propria sa linie de finiş (două doze de bere şi-apoi pistolul în 
gură, îndesat până dincolo de palatul moale, neasumându-şi 
nici un risc, când un polițist se hotărăşte s-o facă, el sau ea 
aproape întotdeauna reuşeşte s-o facă aşa cum scrie la carte), 
stătea în fața uşii rulante cum stăteau cu toții din când în 
când, adoptând postura pe care păreau s-o adopte cu toții, 
într-un fel degajat, cu picioarele depărtate, ca un 
supraveghetor de construcții stând pe trotuarul de lângă 
şantier, cu mâinile în şolduri (Poziţia A) sau încrucişate pe 
piept (Poziţia B) sau duse protectiv la tâmple dacă lumina era 
deosebit de puternică (Poziţia C). E-o postură care spune că 
supraveghetorul de construcţii în chestiune e un om care 
deține multe răspunsuri, un expert care are timp berechet să 
discute despre taxe sau despre politică sau despre frizurile 
tinerilor. 

George îşi aruncase privirea şi tocmai dădea să se întoarcă, 
când, dintr-o dată, s-a auzit o bufnitură dinăuntru, înfundată 
şi grea. A fost urmată de o pauză (suficient de lungă, i-a spus 
mai târziu lui Sandy, ca el să aibă timp să-şi spună că-şi 
imaginase totul) şi-apoi s-a auzit o a doua bufnitură. George a 
văzut capacul portbagajului mişcându-se sus-jos în mijloc, 
numai o dată, repede. A pornit către uşa laterală, vrând să 
intre înăuntru şi să vadă despre ce e vorba. Apoi şi-a amintit 
cu ce avea de-a face, cu o maşină care uneori înghițea oameni. 
S-a oprit, s-a uitat împrejur după alți oameni - după întăriri - 
şi n-a văzut pe nimeni. Totdeauna când ai nevoie nu dai de-un 
polițist. S-a gândit să intre, oricum, singur în magazie, apoi s- 
a gândit la Ennis - trecuseră patru ani şi tot nu se întorsese 
acasă la masa de prânz - şi-a fugit în schimb către cazarmă. 

— Sandy, ai face bine să vii. 


George, stând în cadrul uşii, părând speriat şi cu răsuflarea 
tăiată. 

— Cre' că unu' din idioții ăştia l-a închis p-un alt idiot în 
portbagaju' blestemăţiei ăleia care se află în Magazia B. Din 
glumă, cum ar fi. 

Sandy s-a uitat ţintă la el, înmărmurit. Nevenindu-i (sau 
poate nevrând) să creadă că cineva, chiar şi zevzecul ăla de 
Santerre, ar putea face un astfel de lucru. Numai că era 
posibil, ştia asta. Şi mai ştia ceva - oricât de incredibil ar fi 
putut părea, în multe cazuri n-o făceau cu intenții rele. 

George a interpretat surpriza jucată de sergentul-şef drept 
neîncredere. 

— S-ar putea să greşesc, da' jur pe Dumnezeu că nu te iau 
peste picior. Ceva loveşte capacu' portbagajului. Dinăuntru. 
Sună ca şi când ar da cu pumnii. Am dat să intru singur 
înăuntru, da' m-am răzgândit. 

— Ai făcut ce trebuia, a spus Sandy. Haide cu mine. 

Au ieşit afară în grabă, oprindu-se doar atât cât să se uite 
Sandy în chicinetă şi-apoi să dea o fugă până sus, în camera 
de recreere. Nimeni. Cazarma nu era niciodată goală, dar 
acum era, şi de ce? Fiindcă totdeauna când aveai nevoie nu 
găseai un polițist, de asta. Herb Avery era dispecerul în seara 
aceea, numai el era prezent, şi li s-a alăturat. 

— Vrei să chem pe cineva de pe teren, Sandy? Pot s-o fac, 
dacă vrei. 

— Nu. 

Sandy se uita împrejur, încercând să-şi amintească unde 
văzuse ultima dată colacul de frânghie. În gheretă, probabil. 
Asta dacă nu-l luase vreun nechibzuit cu el acasă pentru a 
trage ceva în pod, ceea ce se întâmpla de obicei. 

— Haide, George. 

Au traversat amândoi parcarea în lumina roşie a apusului, 
umbrele care-i urmăreau fiind lungi aproape până la infinit, 
mergând mai întâi la uşa rulantă pentru o scurtă privire de 
recunoaştere. Buick-ul stătea acolo aşa cum stătuse de când 
îl trăsese bătrânul Johnny Parker cu remorcherul lui (Johnny 
era acum ieşit la pensie şi trecea peste nopţi cu tubul de 


oxigen lângă pat - dar tot mai fuma). Arunca propria sa 
umbră pe podeaua din ciment. 

Sandy a dat să se întoarcă, vrând să caute frânghia în 
gheretă, şi tocmai atunci s-a auzit încă o bufnitură. Era 
puternică şi plată şi fără stridențe. Capacul portbagajului a 
tremurat, s-a curbat în mijloc preț de-o clipă, apoi a revenit la 
normal. Lui Sandy i s-a părut că Roadmaster-ul chiar s-a 
mişcat puţin pe arcuri. 

— Uite! Vezi? - a spus George. 

A dat să mai adauge ceva, şi acela a fost momentul când 
portbagajul Buick-ului s-a deschis şi capacul a sărit sus din 
balamale şi peştele a căzut afară. 

Desigur, nu era peşte mai mult decât arătarea-liliac fusese 
un liliac, dar au ştiut imediat amândoi că nu era o ființă 
făcută să trăiască pe pământ; nu avea o singură branhie pe 
partea pe care o vedeau ei, ci patru dispuse în linie, tăieturi 
paralele în pielea de culoarea argintului oxidat. Avea o coadă 
franjurată şi membranoasă. Aceasta a alunecat din portbagaj 
cu un ultim tremur convulsiv, muribund. Jumătatea de jos 
era curbată şi flexionată, iar Sandy a înțeles cum de a putut 
produce bufnitura aceea. Da, asta era destul de clar, dar cum 
de încăpuse o arătare de dimensiunea aceea în portbagajul 
închis al Buick-ului îi depăşea pe amândoi. Ceea ce-a lovit 
podeaua din ciment a Magaziei B cu un plescăit plat avea 
dimensiunea unei sofale. 

George şi Sandy s-au prins în brațe ca nişte copii şi au 
strigat. Preţ de-o clipă au fost doi copii, orice gând specific 
adulților  părăsindu-le minţile. De undeva dinăuntrul 
cazărmii, Domnul Dillon a început să latre. 

Zăcea acolo pe podea, peşte în aceeaşi măsură în care un 
lup este animal de casă, chiar dacă s-ar putea să semene 
puţin cu un câine. Şi, în orice caz, acest peşte era peşte doar 
până la tăieturile purpurii ale branhiilor. Acolo unde ar fi 
trebuit să fie capul unui peşte - ceva care, cel puţin, avea o 
idee sănătoasă de ochi şi o gură - se afla o masă înnodată şi 
goală de cili rozalii, prea subțiri şi ţepeni să fie tentacule, prea 
groşi să fie fire de păr. Fiecare se termina într-un nod negru, şi 


primul gând coerent al lui Sandy a fost: Un crevete, partea de 
sus e-un soi de crevete, iar chestiile alea negre sunt ochii lui. 

— Care-i problema? - a urlat cineva. Ce-i? 

Sandy s-a întors pe călcâie şi l-a văzut pe Herb Avery stând 
pe scările din spate. Privirea lui era sălbatică şi ținea în mână 
pistolul Ruger. Sandy a deschis gura şi, la început, nimic n-a 
ieşit, doar un şuierat slab, flegmatic. În spatele lui, George nici 
măcar nu se întorsese; încă se uita prin geam, gura 
atârnându-i flască într-un căscat idiot. 

Sandy a tras adânc aer în plămâni şi a încercat din nou. 
Ceea ce trebuia să fie un țipăt a ieşit sub forma unui şuierat 
slab, de pumn tras în stomac, însă cel puţin era ceva. 

— Totu-i în regulă, Herb - cinci-cu-cinci. Du-te înapoi 
înăuntru. 

— Atunci de ce-ai... 

— Du-te înăuntru! 

Poftim, aşa-i puțin mai bine, şi-a spus Sandy. 

— Du-te, acum, Herb. Şi pune pistolu' ăla-n teacă. 

Herb s-a uitat în jos la armă, de parcă numai atunci 
devenise conştient că-l scosese de la brâu. L-a aşezat la loc în 
teacă, s-a uitat la Sandy ca pentru a-l întreba dacă-i sigur. 
Sandy a făcut din mâini un gest slab, fluturat, şi şi-a spus: 
Bunicuţa Dearborn zice să intri înapoi înăuntru, nechibzuitule! 

Herb s-a dus, strigându-i în acelaşi timp Domnului D să 
termine odată cu lătratul ăla prostesc. 

Sandy s-a întors înapoi la George, care se albise. 

— Respira, Sandy - sau încerca să respire. | se mişcau 
branhiile şi partea laterală se umfla. Acuma s-a oprit. 

Ochii lui erau imenşi, asemenea ochilor unui copil care-a 
fost implicat într-un accident de maşină. 

— Cred că-i mort. (îi tremurau buzele.) Măiculiță, sper să fie 
mort. 

Sandy s-a uitat înăuntru. La început, a fost sigur că George 
greşeşte: arătarea încă era vie. Încă respira, sau încerca să 
respire. Apoi şi-a dat seama ce vede şi i-a spus lui George să 
aducă videocamera din gheretă. 

— Să n-aduc şi fr... 


— N-o să ne trebuiască frânghia, fiindcă n-o să intrăm acolo 
- nu încă, cel puţin - da' adu camera. Cât poţi de repede. 

George a mers în partea laterală a garajului, mişcându-se 
nu foarte bine. Şocul îl făcuse împiedicat. Sandy s-a uitat 
înapoi în magazie, punându-și mâinile căuş la tâmple pentru 
a se feri de strălucirea roşiatică a apusului. În magazie era 
mişcare, sigur, dar nu o mişcare vie. Din partea laterală 
argintie a arătării se ridicau aburi, la fel şi din tăieturile 
purpurii ale branhiilor. Arătarea-liliac nu se descompusese, 
însă frunzele da, şi chiar repede. Ființa asta începea să 
putrezească precum frunzele, iar Sandy presimţea că, o dată 
ce procesul se pornea, avea să se desfăşoare repede. 

Chiar şi stând afară, cu uşa închisă care-l separa de 
arătare, tot îi simțea mirosul. Un iz acru, apos de amestec de 
varză şi castravete şi sare, mirosul unei fierturi pe care i-ai 
servi-o cuiva dacă ai vrea să-l îmbolnăveşti în loc să-l 
însănătoşeşti. 

Din partea ei laterală ieşeau şi mai mulți aburi; se ridicau 
şi din cuibul de funii roz încolăcite care părea să-i servească 
de cap. Lui Sandy i se părea că aude un sfârâit slab, dar ştia 
că la fel de bine şi-l putea şi închipui. Apoi a apărut o tăietură 
neagră în solzii gri-argintii, pornind în sus de la nailonul 
franjurat al cozii şi ajungând până la branhia cea mai 
îndepărtată. Un fluid negru, probabil aceeaşi materie pe care o 
găsiseră Huddie şi Arky în jurul cadavrului arătării-liliac, a 
început să se scurgă din ea - apatic la început, apoi puţin mai 
vioi. Sandy putea vedea o umflătură rău prevestitoare 
crescând sub tăietura din piele. Nu era o halucinație, aşa cum 
nu era nici sfârâitul acela. Peştele făcea ceva mai radical decât 
doar să se descompună: se preda. Ceda în fața schimbării de 
presiune atmosferică sau poate a schimbării, în general, a 
întregului său mediu ambiant. S-a gândit la ceva ce citise 
cândva (sau poate că văzuse la o emisiune de pe National 
Geographic), despre cum, atunci când unele creaturi din 
adâncul oceanelor sunt aduse la suprafaţă, pur şi simplu 
explodează. 


Li 


— George! (Urlând din toți rărunchii.) Grăbeşte-te dracu 
odată! 

George a venit în goană de după colțul magaziei, ținând 
trepiedul de foarte de sus, acolo unde se uneau picioarele din 
aluminiu. Lentila camerei video sclipea deasupra pumnului 
său, semănând în lumina roşie, tot mai puţină, a zilei cu 
ochiul unui bețiv. 

— N-am reuşit s-o iau de pe trepied, a gâfâit el. Are-un fel 
de încuietoare sau clemă şi dacă aş fi avut timp să mă 
dumiresc - sau poate că-ncercam să întorc invers cristoşenia 
aia... 

— Nu contează. 

Sandy a înşfăcat videocamera de la el. Oricum, trepiedul nu 
era o problemă; picioarele fuseseră de ani de zile ajustate la 
înălțimea geamurilor din uşile rulante ale magaziei. Problema 
a apărut când Sandy a apăsat butonul on şi s-a uitat prin 
obiectiv. În loc de-un cadru, nu erau decât nişte litere roşii 
care spuneau LO BAT. 

— Futu-i luda lIscarioteanu' pe-un cal buiestru şchiop! 
Înapoi, George. Uită-te pe raftul de lângă cutia cu casete 
goale, mai e o baterie acolo. Adu-o. 

— Da' vreau să văd... 

— Nu-mi pasă! Du-te! 

S-a dus, fugind cu greu. Pălăria i se sucise pe cap, oferindu- 
i un aspect elegant ciudat. Sandy a apăsat butonul record de 
pe lateralul carcasei aparatului, neştiind ce va prinde pe 
peliculă, dar sperând totuşi să prindă ceva. Când s-a uitat din 
nou prin obiectiv, însă, până şi literele care compuneau 
cuvântul LO BAT începeau să se şteargă. 

O să m-omoare Curt, şi-a spus. 

S-a uitat iarăşi pe geamul magaziei chiar la timp să prindă 
coşmarul. Arătarea s-a sfâşiat de la un capăt la altul pe-o 
parte, vărsând afară acea supu-rație neagră nu în pârâiaşe, ci 
într-un potop. S-a împrăştiat pe podea ca apa refulată dintr- 
un canal de scurgere înfundat. În urma ei a venit o vomă 
respingătoare de măruntaie: pungi flasce de lichid gelatinos 


gălbui-roşiatic. Majoritatea dintre ele s-au spart şi-au început 
să aburească de-ndată ce le-a atins aerul. 

Sandy s-a întors, apăsându-şi tare gura cu dosul palmei 
până ce-a fost sigur că nu va vomita, şi-apoi a strigat: 

— Herb! Dacă încă mai vrei să vezi, acuma ai ocazia! Cât de 
repede poți! 

De ce să-i fi trecut prima dată prin gând să-l cheme pe Herb 
Avery la faţa locului, Sandy nu şi-a putut explica mai târziu. 
În acel moment, însă, i s-a părut o acţiune absolut justificată. 
La fel de puţin l-ar fi surprins şi dacă ar fi strigat numele 
mamei sale moarte. Uneori, mintea unui om trece pur şi 
simplu dincolo de controlul rațional şi logic. În momentul 
acela, voia să-l cheme pe Herb. Dispeceratul nu trebuie să 
rămână niciodată fără operator, asta e o regulă pe care o 
cunoaşte oricine din cadrul forțelor de apărare a legii din zona 
rurală, celebra Regulă de Fier. Însă regulile sunt făcute pentru 
a fi încălcate, iar Herb nu avea să mai vadă ceva asemănător 
niciodată în viață, nici unul dintre ei nu aveau să mai vadă, 
iar dacă Sandy nu va avea o înregistrare video, va avea cel 
puţin un martor ocular. Doi, dacă ajungea George la timp. 

Herb a ieşit afară repede, de parcă ar fi stat chiar în spatele 
uşii şi s-ar fi uitat în tot acest timp prin sticla ei, şi-a sprintat 
în lumina roşie de-a curmezişul parcării aproape goale. Chipul 
lui era în egală măsură speriat şi lacom. Chiar când a ajuns, 
George a dat colțul gâfâind, fluturând în mână o baterie nouă 
pentru camera video. Arăta ca un participant la un joc 
televizat care tocmai a câştigat marele premiu. 

— O, măiculiță, ce-i cu mirosu' ăsta? - a întrebat Herb, 
acoperindu-şi gura şi nasul cu mâna, aşa încât tot ce-a spus 
după măiculiţă s-a auzit înfundat. 

— Nu mirosu-i partea cea mai rea, a spus Sandy. Aruncă 
mai bine o privire cât încă ai timp. 

S-au uitat amândoi, şi-au emis strigăte de scârbă aproape 
identice. Peştele era deja despicat complet pe-o parte şi se 
dezumfla - se scufunda în licoarea neagră a propriului său 
sânge bizar. Vălătuci albi se ridicau din corpul lui, iar 
măruntaiele care se vărsaseră deja prin deschizătura aceea 


flambau. Vaporul era la fel de gros ca fumul ce se ridică dintr- 
un morman de paie şi frunze ude care ard mocnit. Obscura 
Buick-ul de la portbagajul deschis în față, până ce Bătrânul 
54 nu era altceva decât o maşină-fantomă. 

Dacă ar mai fi fost ceva de văzut, poate că Sandy chiar s-ar 
fi chinuit mai mult cu aparatul de filmat, punând poate 
bateria invers la prima încercare sau chiar, neîndemânatic, să 
dea cu ea de pământ. Faptul că va avea atât de-al naibii de 
puţin de înregistrat, indiferent cât de repede se mişca el, a 
avut un efect calmant, şi-a reuşit să introducă bateria cum 
trebuie din prima încercare. Când s-a uitat iarăşi prin 
obiectiv, avea un cadru clar şi luminos a nu cine ştie ce: o 
ființă amfibiană care dispărea şi care ar fi putut fi un fabulos 
monstru marin eşuat pe uscat sau doar versiunea 
pescărească a Uriaşului din Cardiff stând pe-un bloc ascuns 
de gheață uscată. Pe casetă se poate vedea destul de limpede 
vreme de poate zece secunde încâlceala roz care-i servise de 
cap amfibianului şi câteva gâlme roşii presărate de-a lungul 
corpului său, aflate într-un proces rapid de lichefiere; se poate 
vedea ceea ce pare a fi spumă de mare murdară transpirând 
din coada arătării şi scurgându-se pe ciment într-un pârâiaş 
vâscos. Apoi, creatura ce ieşise convulsiv din portbagajul 
Roadmaster-ului a dispărut aproape complet, nu-i mai mult 
de o umbră în ceață. Maşina însăşi de-abia dacă mai e acolo. 
Chiar şi prin ceață, însă, portbagajul deschis e vizibil, şi 
seamănă cu o gură căscată. Apropiaţi-vă, copilaşi cuminţi ce 
sunteți, apropiați-vă, uitaţi-vă la crocodilul viu. 

George a făcut un pas în spate, dând să vomite şi scuturând 
din cap. 

Sandy s-a gândit iarăşi la Curtis, care plecase, ca niciodată, 
imediat ce ieşise din tură. El şi Michelle aveau planuri mari - 
cina la The Cracked Platter în Harrison, urmată de-un film. 
Trebuie să fi terminat deja de luat masa şi probabil că erau la 
cinema. La care? Erau trei la o aruncătură de băț unul de 
altul. Dacă ar fi avut copii şi nu doar poate un viitor copil, 
Sandy ar fi putut suna acasă la el şi ar fi putut-o întreba pe 
bonă. Dar chiar ar fi dat telefon? Poate că nu. Probabil că nu, 


de fapt. Curt începuse să se aşeze puţin în ultimele 
optsprezece luni sau aşa ceva, iar Sandy spera ca aşezarea 
asta să continue. Îl auzise pe Tony spunând nu doar o singură 
dată că, atunci când vine vorba de PSP (sau oricare agenţie 
serioasă de apărare a legii), valoarea unei persoane poate fi 
evaluată prin răspunsul sincer la întrebarea: Cum îi merg 
lucrurile acasă? Nu era vorba doar că meseria asta era 
periculoasă; era şi o meserie nebunească, plină de ocazii de a-i 
vedea pe oameni în clipele lor absolut cele mai rele. Ca s-o faci 
bine pentru o perioadă lungă de timp, s-o faci corect, trebuie 
să ai un suport. Curt o avea pe Michelle, şi acum avea copilul 
(poate). Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi dat fuga la cazarmă 
decât dacă era absolut necesar, mai cu seamă când trebuia să 
mintă în privința motivului. O soție poate înghiți numai un 
anumit număr de poveşti cu vulpi turbate şi schimbări 
neaşteptate survenite în lista de îndatoriri la locul de muncă. 
Se va înfuria că n-a fost chemat, va fi chiar mai furios când va 
vedea grăitoarea casetă video, dar Sandy le va face față. Va 
trebui s-o facă. Şi se va întoarce Tony. Îl va ajuta Tony să-i 
facă față. 

Ziua următoare a fost răcoroasă, adia o briză proaspătă. Au 
ridicat uşile mari ale Magaziei B şi l-au lăsat să se aerisească 
vreo şase ore. Apoi, patru ofițeri, conduşi de Sandy şi de-un 
ofițer Wilcox cu chipul de piatră, au intrat înăuntru înarmați 
cu furtunuri. Au curățat cimentul şi-au spălat ultimele 
cheaguri putrezinde ale peştelui, trimițându-le afară, în iarba 
înaltă din spatele magaziei. Se repeta de fapt povestea cu 
liliacul, doar cu mai multă mizerie şi mai puţine lucruri de 
arătat la capătul zilei. În cele din urmă, a fost vorba mai mult 
de Curtis Wilcox şi Sandy Dearborn decât de rămăşiţele acelui 
necunoscut peşte mare. 

Curt s-a arătat într-adevăr furios că n-a fost chemat, iar cei 
doi ofițeri de poliție au purtat o discuţie extrem de vie pe acest 
subiect - şi pe altele - când au ajuns într-un loc unde nimeni 
nu-i putea auzi în clipa aceea. Locul s-a dovedit a fi parcarea 
din spatele localului The Tap, unde merseseră pentru o bere 
după terminarea operaţiunii de curăţare. În bar n-au făcut 


decât să discute, dar, o dată ajunşi afară, vocile lor au început 
să urce. Destul de repede, încercau să vorbească amândoi în 
acelaşi timp şi, desigur, asta a dus la strigăte. Aproape tot 
timpul se întâmplă aşa. 

Omule, nu-mi vine să cred că nu m-ai chemat. 

Erai în timpul liber, ieşiseşi cu nevastă-ta, şi pe lângă asta 
n-a fost nimic de văzut. 

Mi-aş fi dorit să mă laşi pe mine să... 

N-a fost... 

„„. hotărăsc asta, Sandy... 

„„. timp deloc! S-a întâmplat totul... 

Puteai cel puțin să înregistrezi ceva de calitate pentru 
dosar... 

Despre al cui dosar vorbim aici, Curtis? Al cui blestemat de 
dosar? 

Atunci stăteau deja nas în nas, cu pumnii încleştațţi, 
aproape gata de harță. Da, chiar pe punctul de-a se lua la 
harță. Sunt momente în viață care nu contează şi sunt unele 
care contează şi altele - poate vreo zece - când totul stă pe 
muchie de cuţit. Stând acolo în parcare, vrând să-l snopească 
în bătaie pe puştiul care nu mai era puşti, pe bibanul care nu 
mai era biban, Sandy şi-a dat seama că a ajuns într-unui din 
acele momente. Îl plăcea pe Curt, iar Curt îl plăcea pe el. 
Lucraseră bine împreună de-a lungul ultimilor ani. Dar dacă 
cearta mai continua, întreaga situație avea să se schimbe. 
Depindea de ceea ce urma el să spună. 

— Mirosea ca un coş cu nurci. 

Asta a fost ce-a spus el. A fost o remarcă ce-a venit absolut 
de niciunde, cel puţin nu de undeva cunoscut lui. 

— Chiar şi de afară. 

— De unde ştii tu cum miroase un coş cu nurci? Curt 
începea să zâmbească. Doar puţin. 

— Spune-i licență poetică. 

Şi Sandy începea să zâmbească, dar tot numai puţin. Se 
întorseseră pe direcția potrivită, dar nu ieşiseră încă din 
pădure. 

Apoi Curtis a întrebat: 


— Mirosea mai rău ca pantofii curvei ăleia? Aia din 
Rocksburg? 

Sandy a început să râdă. Curt i s-a alăturat. Şi, uite-aşa, 
au coborât de pe muchia de cuțit. 

— Hai înăuntru, a spus Curt. Îți mai cumpăr o bere. 

Lui Sandy nu-i mai trebuia o bere, dar a spus bine. Fiindcă 
acum nu de bere era vorba; era vorba să lase tot rahatul în 
urmă. 

Înapoi înăuntru, şezând într-un separeu din colț, Curt a 
spus: 

— Mi-am băgat mâinile-n portbagaju' ăla, Sandy. Am dat 
cu degetele de fundul lui. 

— Şi eu. 

— Şi-a fost sub el pe tabla cu rulmenţi. Nu-i un truc de 
magician, cum e cutia cu fund fals. 

— Chiar dacă ar fi, ce-a ieşit din el ieri n-a fost nici pe 
departe-un iepure alb. 

Curtis a spus: 

— Ca să dispară, lucrurile trebuie să fie doar în apropierea 
lui. Dar când apar, lucrurile ies întotdeauna din portbagaj. 
Eşti de acord? 

Sandy a întors-o pe toate părțile. Nici unul dintre ei nu 
văzuse de fapt arătarea-liliac ieşind din portbagajul Buick- 
ului, dar acesta fusese deschis, sigur că da. Cât despre frunze, 
da - Phil Candleton le văzuse învârtejindu-se afară de acolo. 

— Eşti de acord? 

Era nerăbdător acum, vocea lui spunând că Sandy trebuie 
să fie de acord, era atât de evident. 

— Pare posibil, dar nu cred că avem suficiente dovezi ca să 
fim sută la sută siguri, a răspuns Sandy într-un sfârşit. 

Ştia că, spunând asta, devenea în ochii lui Curtis un 
nătăfleț fără speranţă, dar asta era ceea ce credea el. 

— „Cu o rândunică nu se face primăvară.” Ai auzit vreodată 
vorba asta? 

Curt a scos în afară buza de jos şi a expirat în sus peste 
față a exasperare. 

— „E limpede ca lumina zilei,” pe asta ai auzit-o vreodată? 


= CUL 

Curt a ridicat mâinile ca pentru a spune nu, nu, nu 
trebuiau să se întoarcă în parcare şi să reia discuţia de acolo 
de unde o lăsaseră. 

— Înţeleg ce vrei să zici. Bine? Nu-s de acord, dar înţeleg 
ideea. 

— Bine. 

— Spune-mi doar un singur lucru: când vom avea destule 
dovezi ca să tragem nişte concluzii? Nu despre tot, sigur, dar 
poate despre câteva din lucrurile cele mari. Cum ar fi, de pildă, 
de unde-au venit liliacul şi peştele. Dac-ar trebui să mă 
mulțumesc numai c-un răspuns, probabil că ăsta ar fi. 

— Probabil niciodată. 

Curt a ridicat mâinile spre tavanul din tablă murdar de 
fum, apoi le-a lăsat să cadă înapoi pe masă cu un bufnet. 

— Pfua! Ştiam că asta o să spui! Te-aş putea sugruma, 
Dearborn! 

S-au uitat unul la celălalt peste masă, peste sticlele de bere 
pe care nici unul dintre ei nu le voiau, şi Curt a început să 
râdă. Sandy a zâmbit. Şi apoi a râs şi el. 


ACUM: SANDY 


Atunci m-a oprit Ned. Voia să meargă înăuntru şi s-o sune 
pe maică-sa, a zis. Să-i spună că-i bine, că ia doar cina la 
cazarmă cu Sandy şi Shirley şi vreo alți doi băieți. Să-i spună 
minciuni, cu alte cuvinte. Aşa cum făcuse şi taică-său 
înaintea lui. 

— Să nu vă mişcați, băieţi, a spus din cadrul uşii. 

Să nu mişcațţi nici măcar un deget. 

Când a dispărut, Huddie s-a uitat la mine. Fața lui lată era 
gânditoare. 

— Crezi că-i o idee bună să-i povesteşti toate lucrurile 
astea, dom' sergent? 

— Dup-aia o să vrea şi vadă tăte casetele alea, a spus Arky 
tânguitor. Bea o bere de rădăcini. - Propriu' film dă televiziune 
a ladului. 


— Nu ştiu dacă-i o idee bună sau rea, am spus cam iritat. 
Ştiu doar că-i puţin cam târziu să dau acum în spate. 

Apoi m-am ridicat şi-am intrat şi eu în cazarmă. Ned 
tocmai aşeza receptorul în furcă. 

— Tu unde mergi? a întrebat. 

Sprâncenele i se uniseră şi m-am gândit la cum am stat nas 
în nas cu taică-său în fața lui The Tap, barul ăla mic şi infect 
care devenise casa de departe de casă a lui Eddie J. În seara 
aia, sprâncenele lui Curt s-au unit exact în acelaşi fel. 

— Doar până la toaletă, am spus. la-o uşor, Ned, o să 
primeşti ce vrei. Ceea ce-i de primit, în orice caz. Da' trebuie 
să-ncetezi să mai aştepţi poanta de final. 

Am intrat la budă şi am închis uşa înainte să aibă ocazia 
să-mi răspundă. lar următoarele cinşpe secunde sau aşa ceva 
au fost o simplă uşurare. Asemenea berii, ceaiul cu gheață e 
ceva ce nu poți cumpăra, ci doar închiria. Când am ieşit înapoi 
afară, banca fumătorilor era goală. Trecuseră de partea 
cealaltă, la Magazia B, şi se uitau înăuntru, fiecare cu 
propriul geam din uşa rulantă care dădea spre spatele 
cazărmii, fiecare în postura aceea de supraveghetor de 
construcții pe care o ştiam atât de bine. Numai că acuma s-a 
schimbat la mine-n minte. E taman de-a-ndoaselea. Ori de 
câte ori trec pe lângă nişte bărbați înşiraţi lângă un gard de 
scânduri sau la caprele care împrejmuiesc o excavaţie, primele 
lucruri la care mă gândesc sunt Magazia B şi Buick-ul 8. 

— Vedeţi, băieţi, ceva acolo care să vă placă mai mult decât 
voi înşivă? - am strigat către ei. 

Se părea că nu. Arky s-a întors primul, urmat îndeaproape 
de Huddie şi Shirley. Phil şi Eddie au mai zăbovit o vreme, iar 
băiatul lui Curt s-a întors ultimul la peretele dinspre parcare 
al cazărmii. Ţandăra nu sare departe de trunchi nici în 
privința asta. Curtis zăbovise şi el mereu ultimul la geam. 
Asta, adică, în cazul că avea timp să zăbovească. Nu-şi făcea 
timp, însă, fiindcă Buick-ul nu avea niciodată prioritate. Dacă 
ar fi avut, el şi cu mine aproape sigur că an fi ajuns la pumni 
în seara aia la The Tap, în loc să găsim o cale de-a râde şi de-a 
ne replia. Am găsit o cale fiindcă să ne luăm noi de chică ar fi 


făcut rău Detaşamentului, iar el punea Detaşamentul mai 
presus de orice - Buick-ul, soția, familia, atunci când a avut o 
familie. L-am întrebat odată ce-l făcea mai mândru în viaţă. 
Asta se petrecea prin 1986 şi mă aşteptam să spună că fiul 
lui. Răspunsul a fost Uniforma. L-am înțeles şi eram de aceeaşi 
părere, dar aş greşi să nu adaug că răspunsul m-a şi oripilat 
puţin. Dar asta l-a salvat, să ştiţi. Mândria pentru meseria pe 
care o făcea şi uniforma pe care o purta l-a ţinut în echilibru 
atunci când Buick-ul l-ar fi putut destabiliza, aruncându-l în 
braţele unei nebunii obsesive. Nu meseria l-a şi omorât? Aşa 
cred. Dar au fost ani buni între timp, o mulțime de ani buni. 
lar acum era puştiul ăsta, care se frământa fiindcă nu avea 
meseria care să-l echilibreze. Tot ce avea era o grămadă de 
întrebări, şi credința naivă că, doar fiindcă simțea că are 
nevoie de răspunsuri, răspunsurile chiar vor veni. Fleacuri, ar 
fi spus taică-său. 

— A mai coborât temperatura acolo c-un pic, a spus Huddie 
când ne-am aşezat iarăşi cu toţii. Poate-i nimic, da' s-ar putea 
să mai aibă-n ea o surpriză sau două. Am face bine să fim pe 
fază. 

— Ce s-a întâmplat după ce aproape că te-ai luat la harță 
cu tata? - a întrebat Ned. Şi nu-ncepe să-mi spui de apeluri şi 
coduri. Ştiu cum stă treaba cu apelurile şi codurile. Învăţ 
dispecerat, ți-aminteşti. 

Ce învăța, însă, puştiul? După ce petrecuse o lună din 
timpul pentru care era plătit oficial în separeu alături de 
aparatul radio şi de computere şi de modemuri, ce ştia el cu 
adevărat? Apelurile şi codurile, da, învăța repede şi suna al 
naibii de profesionist când răspundea la telefonul roşu cu 
Poliția Statală Statler, Detaşamentul D, aici OCP Wilcox, cu ce 
vă pot ajuta? - dar el ştia că fiecare apel şi fiecare cod este-o 
verigă dintr-un lanț? Că există lanţuri peste tot, fiecare verigă 
din fiecare lanț cu puţin mai puternică sau mai slabă decât 
ultima? Cum te puteai aştepta ca un puşti, chiar şi unul 
deştept, să ştie asta? Astea-s lanțurile pe care le forjăm în 
timpul vieţii, ca să-l citez greşit pe Jacob Marley. Le facem, le 
purtăm şi uneori le împărțim. George Morgan nu s-a împuşcat 


cu adevărat în garaj, s-a încâlcit doar într-unui din lanțurile 
alea şi s-a sugrumat. Asta, oricum, nu înainte să ne ajute să 
săpăm mormântul Domnului Dillon într-o zi de vară crunt de 
caldă, după ce-a explodat cisterna aia în Poteenville. 

N-a fost nici un apel sau cod pentru Eddie Jacubois care-şi 
petrecea din ce în ce mai mult timp în The Tap; n-au fost nici 
pentru Andy Colucci care-şi înşela soția şi era prins asupra 
faptei şi-o implora să-i mai acorde o şansă şi n-o primea; nici 
un cod pentru Matt Babicki care pleca; nici un apel pentru 
Shirley Pasternak care venea. Nu sunt decât lucruri pe care 
nu le poți explica dacă nu recunoşti existența acelor lanțuri, 
unele făcute din dragoste şi unele din pură întâmplare. Aşa 
cum era Orville Garrett lăsat în genunchi lângă proaspătul 
mormânt al Domnului Dillon, plângând, aşezând zgarda lui D 
pe pământ şi spunând: îmi pare rău, partenere, îmi pare rău. 

Şi chiar aveau astea vreo importanță pentru povestea mea? 
Aşa credeam. Puştiul, evident, credea altfel. Tot încercam să-i 
ofer un context şi el continua să-l tot refuze, exact aşa cum 
pneurile Buick-ului refuzau orice intruziune - da, chiar şi cel 
mai mic grăunte de nisip care pur şi simplu nu voia să 
rămână prins în striaţiile lui. Puteai îndesa tu grăuntele ăla 
de nisip, dar cu cinci sau zece sau cincisprezece minute mai 
târziu acesta ieşea imediat afară. Încercase Tony experimentul 
ăsta; îl încercasem şi eu; tatăl băiatului ăstuia-l încercase şi el 
iară şi iară şi iară, deseori cu videocamera deschisă. lar acum, 
uite-l aici pe băiatul însuşi, îmbrăcat în civil, nici urmă de 
uniformă cenuşie care să echilibreze interesul lui pentru 
Buick, uite-l aici refuzând totul chiar în fața miracolului cu 
opt cilindri, fâră-ndoială periculos, al tatălui său, vrând să 
audă povestea scoasă din context şi scoasă din istorie, fără 
lanţuri şi imaculată. Voia ce-i convenea. În mânia lui, credea 
că asta i se cuvine. Eram de părere că greşeşte, şi eram şi eu 
cumva furios pe el, dar vă spun cu toată sinceritatea că-l şi 
iubeam. Vedeţi voi? - semăna atât de tare cu taică-său... Până 
şi privirea aia care spunea „hai să jucăm Bingo pe tot salariul” 
era aceeaşi. 


— Eu nu-ți pot povesti partea următoare, am spus. Nu 
eram de faţă. 

M-am întors spre Huddie, Shirley, Eddie J. Nici unul dintre 
ei nu părea în apele lui. Eddie nici măcar nu voia să se uite-n 
ochii mei. 

— Ce spuneţi, băieţi? - i-am întrebat. OCP Wilcox nu vrea 
apeluri şi coduri, vrea doar povestea. 

I-am oferit lui Ned o privire satirică pe care fie n-a înțeles-o, 
fie a ales să n-o înțeleagă. 

— Sandy, ce..., a început el, dar am ridicat palma în aer ca 
un polițist care dirijează traficul. Eu deschisesem uşa către 
treaba asta. Probabil c-o deschisesem încă de când m-am 
întors la cazarmă şi l-am văzut tunzând peluza şi nu l-am 
trimis acasă. Voia povestea. Perfect. Să i-o dăm şi să terminăm 
odată. 

— Băiatul aşteaptă. Care dintre voi vrea să-l ajute? Şi vreau 
s-o spuneți toată. Eddie. 

A tresărit de parcă l-aş fi speriat, şi mi-a oferit o privire 
agitată. 

— Cum îl chema pe tipu' ăla? Tipu' cu cizme de cowboy şi 
lanț de nazist? 

Eddie a clipit, şocat. Ochii lui mă-ntrebau dacă sunt sigur. 
Nimeni n-a vorbit despre tipul ăla. Cel puţin, nu până acum. 
Uneori discutam despre ziua în care-a apărut cisterna, 
râdeam de cum Herb şi ceilalți băieți au încercat s-o împace pe 
Shirley culegându-i un buchet de flori din spatele cazărmii 
(asta se-ntâmpla chiar înainte ca totul să se-mpută), dar nu şi 
despre tipul cu cizme de cowboy. Despre el nu. Niciodată. Dar, 
Dumnezeule, aveam să vorbim despre el acum. 

— Leppler? Lippman? Lippier? Ceva de felu' ăsta, nu? 

— Îl chema Brian Lippy, a spus Eddie într-un sfârşit. EL şi 
cu mine aveam un pic de trecut comun. 

— Chiar aşa? - am întrebat. Nu ştiam asta. 

Am început eu partea următoare, dar Shirley Pasternak a 
spus o parte bunicică din poveste (de când a intrat şi ea în 
scenă, adică), vorbind cald, cu ochii fixați asupra ochilor lui 
Ned şi o mână aşezată pe o mână a lui. Nu m-a surprins că ea 


preia hățurile, şi nu m-a surprins nici când a intrat şi Huddie 
pe felie şi-a început să povestească alături de ea, când unul, 
când altul. Surprins am rămas atunci când Eddie J şi-a 
aprins mai întâi poziţiile... apoi farurile de ceaţă... şi-n cele din 
urmă faza lungă. Îi spusesem să zăbovească până va avea 
ceva de spus, dar tot am rămas surprins când i-a venit timpul 
şi-a început să vorbească. Vocea lui a fost joasă şi reținută la 
început, dar pe când a ajuns la partea când descoperise că 
nemernicul de Lippy trăsese un picior în geam, vorbea deja 
mai tare şi mai ferm, vocea lui fiind cea a unuia care-şi 
aminteşte totul şi s-a hotărât să nu ascundă nimic. A vorbit 
fără să se uite la Ned sau la mine sau la vreunul dintre noi. De 
uitat s-a uitat la magazie, cea care uneori dădea naştere unor 
monştri. 


ATUNCI: SANDY 


Până în vara lui 1988, Buick-ul 8 devenise deja o parte 
recunoscută a vieții Detaşamentului D, o parte nici mai mare, 
nici mai mică decât oricare alta. Şi de ce nu? Dacă-i acorzi 
timp şi o cantitate serioasă de bunăvoință, orice monstru 
poate deveni parte din orice familie. Asta se şi întâmplase în 
cei nouă ani scurşi de la dispariția bărbatului în negru 
(„Uleiu-i bun!”) şi a lui Ennis Rafferty. 

Ciudăţenia încă mai susținea din timp în timp spectacolele 
ei de lumini, şi atât Curt, cât şi Tony au continuat să facă 
experimente din vreme în vreme, în 1984, Curtis a încercat să 
folosească în interiorul Buick-ului o cameră video care putea fi 
activată prin telecomandă (nu s-a întâmplat nimic). În '85, 
Tony a încercat cam acelaşi lucru cu un casetofon Wollensak 
de ultimă generaţie (a surprins cu intermitențe pe bandă un 
murmur slab şi croncănitul îndepărtat al unor ciori, nimic 
altceva). Au mai fost câteva experimente cu animale vii. Vreo 
două au murit, dar nici una n-a dispărut. 

Pe de-a-ntregul, lucrurile se aşezau. Când chiar se 
produceau spectacole de lumini, nu erau nici pe departe la fel 
de puternice ca primele (şi ca monstruozitatea din '83, 


desigur). Cea mai mare problemă a Detaşamentului D în zilele 
acelea a fost provocată de cineva care nu ştia absolut nimic 
despre Buick. Edith Hyams (alias Balaurul) a continuat să le 
vorbească jurnaliştilor (oricând voiau aceştia s-o asculte, 
adică) despre dispariţia fratelui ei. A continuat să insiste că n- 
a fost o dispariție obişnuită (ceea ce i-a făcut odată pe Sandy 
şi pe Curt să-şi pună întrebarea ce o fi fiind o „dispariție 
obişnuită”). A continuat, de asemenea, să insiste că ceilalți 
ofițeri, colegii lui Ennis, Ştiu Mai Mult Decât Spun. Avea 
absolută dreptate aici, desigur. Curt Wilcox a spus nu numai 
o singură dată că, dacă Detaşamentul D va ajunge vreodată 
să sufere din pricina Buick-ului, asta se va întâmpla din 
pricina femeii ăleia. Cât despre politica lor externă, colegii de 
Detaşament ai lui Ennis au continuat, totuşi, s-o susțină. Era 
cea mai bună poliţă de asigurări pe care o aveau, şi o ştiau cu 
toţii. După una dintre derulările ei din presă, Tony a spus: „N- 
o băgați în seamă, băieți - timpul e de partea noastră. Ţineţi 
minte asta şi zâmbiţi în continuare.” Şi avea dreptate. Pe la 
jumătatea anilor optzeci, reprezentanţii presei, în marea lor 
parte, nu-i mai răspundeau la telefon. Până şi WKML, postul 
pirat care emitea în trei districte şi ale căror transmisii 
intitulate Ştirile adevărate de la ora cinci prezentau frecvent 
poveşti despre apariția lui Sasquatch* în Pădurea Lassburg şi 
scurte buletine informative medicale de genul CANCER ÎN 
REZERVA DE APĂ! URMEAZĂ ORAŞUL TĂU?, începuse şi el să- 
şi piardă interesul pentru Edith. 

În încă trei ocazii, au mai apărut diverse lucruri în 
portbagajul Buick-ului. Odată au fost şase cărăbuşi mari şi 
verzi ce nu semănau cu nici un gândac pe care să-l fi văzut 
vreodată cineva din Detaşamentul D. Curt şi Tony şi-au 
petrecut o întreagă după-amiază la Universitatea Horlicks, 
căutând prin mormane de texte de entomologie, şi n-au găsit 
nici în cărți ceva asemănător cu gângăniile alea mari. De fapt, 
până şi chiar nuanța aceea de verde nu semăna cu nimic din 
ce văzuseră vreodată membrii Detaşamentului D, deşi nimeni 
nu putea spune precis cu ce era aceasta diferită. Carl 
Brundage i-a dat numele de Verde Migrenă. Fiindcă, a spus el, 


gângăniile aveau culoarea migrenelor pe care le avea el uneori. 
Erau moarte când au apărut, toate şase. Dacă le loveai 
carapacea cu mânerul unei şurubelnițe, scoteau genul acela 
de sunet pe care l-ai auzi dacă ai lovi cu o bucată de metal 
într-o scândură. 

— Vrei să încercăm o disecţie? - l-a întrebat Tony pe Curt. 

— Tu vrei să încercăm? - a răspuns Curt. 

— Nu-n mod deosebit, nu. 

Curt s-a uitat la gângăniile din portbagaj - majoritatea 
stând pe spate, cu picioarele în sus - şi a suspinat. 

— Nici eu. Ce rost ar avea? 

Aşa că, în loc să fie prinse-n ace pe o bucată de plută şi 
disecate în timp ce camera video rula, gângăniile au fost puse 
în pungi, etichetate cu data (rubrica pentru numele/genul 
dovezii a fost lăsată goală, desigur) şi depozitate la subsol în 
fişetul acela verde, scrijelit. Să lase gândacii extratereştri să 
facă drumul din portbagajul Buick-ului spre fişetul verde fără 
a fi examinați a însemnat un alt pas pe calea acceptării lui 
Curt. Totuşi, vechea privire fascinată încă îi mai apărea uneori 
în ochi. Tony şi cu Sandy îl vedeau lângă uşa rulantă, 
uitându-se mijit înăuntru, iar cel mai adesea lumina aceea 
era la locul ei. Sandy a ajuns să se gândească la ea ca la 
privirea lui Kurtis, Pisika Nebună, chiar dacă n-a spus 
niciodată asta cuiva, nici chiar bătrânului dom' sergent. 
Ceilalți dintre ei şi-au pierdut interesul pentru naşterile de 
„bastarzi” morţi ale Buick-ului, nu însă şi ofițerul Wilcox. 

În mintea lui Curtis, obişnuința n-a dat niciodată rod 
nepăsării. 

XX 

Într-o zi friguroasă de februarie din 1984, la cinci luni sau 
aşa ceva după apariția gângăniilor, Brian Cole şi-a vârât 
capul în biroul sergentului-şef. Tony Schoondist era în 
Scranton, încercând să explice de ce nu cheltuise tot bugetul 
pus la dispoziție pentru anul 1983 (nimic nu se asemăna cu 
unul sau doi sergenți-şefi strânşi la pungă pentru a-i pune pe 
toţi într-o lumină proastă), iar Sandy Dearborn îi ținea cald 
scaunul ăl mare. 


— Cre' c-ar fi bine să faci o plimbărică la magazia din spate, 
şefu', a spus Brian. Cod D. 

— Despre ce fel de Cod D e vorba, Bri? 

— Îi deschis portbagaju!. 

— Eşti sigur că nu s-a deschis pur şi simplu întâmplător? 
N-au mai fost focuri de artificii de dinainte de Crăciun. De- 
obicei... 

— De-obicei îs focuri de artificii, ştiu asta. Da' temperatura 
a fost prea scăzută acolo-năuntru în ultima săptămână. Pe 
lângă asta, am văzut ceva. 

Asta l-a făcut pe Sandy să sară în picioare. Simţea vechea şi 
bătrâna teamă cum îi prinde inima în degetele ei grăsulii şi 
începe s-o strângă. Inc-o mizerie de curățat, poate. Probabil. 
Te rog, Doamne, fă să nu fie înc-un peşte, şi-a-spus. Fă să nu 
fie ceva care trebuie scos de-acolo cu furtunul în vreme ce porți 
masca pe faţă. 

— Crezi că s-ar putea să fie în viață? - a întrebat Sandy. 1 s- 
a părut c-a vorbit destul de calm, dar nu se simțea deosebit de 
calm. - Chestia pe care ai văzut-o ţi s-a părut că arată... 

— Arată ca un soi de plantă scoasă din rădăcini, a spus 
Brian. O parte a ei atârnă peste bara de protecţie din spate. Să 
zic sincer, şefu', seamănă puţin cu un crin de Paşti. 

— Pune-l pe Matt să-l cheme pe Curtis de pe teren. Oricum, 
aproape şi-a terminat tura. 

Curt a recepționat Codul D, i-a spus lui Matt că e pe 
Sawmill Road şi-a zis că se va întoarce la bază în cincisprezece 
minute. Asta i-a dat lui Sandy timp să scoată colacul de 
frânghie galbenă din gheretă şi să arunce o privire bună în 
Magazia B, folosindu-se de binoclul slab şi ieftin pe care-l 
țineau tot în gheretă. Era de acord cu Brian. Arătarea ce 
atârna din portbagaj, de-un alb-murdar şi membranos ce 
ajungea până la un verde-întunecat, semăna cu un crin de 
Paşti la fel de bine ca orice altceva. 

Genul acela de crin pe care-l vezi cu vreo cinci zile după 
sărbătoare, pe jumătate ofilit şi în curând mort. 

Curt a venit, a parcat stângaci în fața pompei de benzină şi- 
a galopat spre locul unde Sandy, Brian, Huddie, Arky 


Arkanian şi alți câţiva stăteau la geamurile magaziei în 
posturile acelea de supraveghetori de şantier. Sandy i-a întins 
binoclul şi Curt l-a luat. A stat locului aproape un minut 
întreg, la început făcând mici reglaje cu butonul de focalizare, 
apoi doar uitându-se. 

— Ei bine? - a întrebat Sandy când în sfârşit terminase. 

— Intru înăuntru, a răspuns Curt, o replică ce nu l-a 
surprins câtuşi de puţin pe Sandy; de ce altceva să se fi 
deranjat el să aducă frânghia? - Şi dacă n-o să sară la mină 
şi-o să-ncerce să mă muşte, o să-i fac poze, o s-o înregistrez pe 
bandă video şi-o s-o vâr într-o pungă pentru dovezi. Dă-mi 
numai cinci minute să mă pregătesc. 

Nici nu i-a luat atât. A ieşit din clădirea cazărmii purtând 
mănuşi chirurgicale - cele care începeau deja să fie cunoscute 
în PSP cu numele de „mitene contra SIDA” -, un şorț de 
bărbier, galoşi de gumă şi o şapcă de protecție pentru înot 
care-i acoperea părul. La gât îi atârna o Puff-Pak, o mască 
mică din plastic pentru respirat cu rezervă de aer proprie, 
suficientă pentru aproximativ cinci minute. Într-una dintre 
mâinile înmănuşate ținea aparatul Polaroid. La brâu avea 
prins un sac de plastic verde pentru gunoi. 

Huddie scosese camera video de pe trepied şi acum i-a 
înmânat-o lui Curt, care arăta tres fantasii tique, în vreme ce 
traversa cu paşi hotărâți parcarea, purtând şapca aceea 
albastră pentru înot şi galoşi roşii (şi chiar mai mult, atunci 
când Sandy îi înnodase deja de mijloc frânghia galbenă). 

— Eşti frumos! - a strigat Huddie, uitându-se prin 
obiectivul videocamerei. Fă cu mâna fanilor care te adoră! 

Curtis Wilcox a făcut conştiincios cu mâna. Câţiva dintre 
fanii lui se vor uita la caseta aceasta în zilele de după brusca 
lui moarte, şaptesprezece ani mai târziu, încercând să nu 
plângă, chiar dacă atunci râdeau de aspectul lui caraghios, 
amiabil. 

De la fereastra deschisă a dispeceratului, Mart a cântat în 
urma lui pe o voce de tenor surprinzător de puternică: 

— Hug me... you sexy thing! Kiss me... you sexy thing!“ 


Curt a reacționat bine la glumele astea, care erau oricum 
ceva din planul secund pentru el, râsetul colegilor lui 
semănând cu ceva ce auzi venind dintr-o altă cameră. În ochi 
avea lumina. 

— Nu-i un lucru prea înţelept ce facem, a spus Sandy când 
strângea lejer ochiul frânghiei în jurul brâului lui Curt. Nu c- 
ar fi sperat cu adevărat să-l facă pe Curt să se răzgândească, 
însă. - Probabil că ar trebui să aşteptăm şi să vedem ce se 
întâmplă. Să ne asigurăm că asta-i tot, că nu mai apare 
NIMIC. 

— O să fiu bine, a spus Curt. 

Îi lipsea tonul din voce; de-abia dacă-l asculta. Se refugiase 
aproape complet în interiorul propriei minţi, unde verifica 
întruna lista lucrurilor pe care le avea de făcut. 

— Poate, a spus Sandy, sau poate că începem să dăm 
dovadă de puţină neglijență față de ciudățenia aia. (Neştiind 
dacă asta era într-adevăr aşa, dar vrând s-o spună cu voce 
tare, s-o probeze ca pe-o haină pentru a se convinge dacă i se 
potriveşte.) Chiar începem să credem că, dacă nu ni s-a 
întâmplat nimic nici unuia dintre noi până acum, n-o să se- 
ntâmple nimic niciodată. Aşa o pățesc poliţiştii şi îmblânzitorii 
de lei. 

— Suntem în regulă, a spus Curt, şi apoi - părând că nu-şi 
dă seama de nici o contradicţie - le-a spus celorlalți bărbați să 
păstreze distanța. Când aceştia au făcut-o, a luat camera 
video de la Huddie, a aşezat-o pe trepied şi i-a spus lui Arky să 
deschidă uşa. Arky a apăsat telecomanda pe care o avea 
prinsă la curea şi uşa a zăngănit, ridicându-se pe şine. 

Curt a lăsat cureluşa Polaroid-ului să-i alunece până la cot, 
aşa încât el să poată ridica trepiedul cu videocamera, şi a 
intrat în Magazia B. A rămas pentru o clipă pe ciment la 
jumătatea distanţei dintre uşă şi Buick, o mână înmănuşată 
atingând masca Puff-Pak de sub bărbie, gata s-o tragă în sus 
îndată ce aerul devenea irespirabil, aşa cum se întâmplase în 
ziua peştelui. 

— Nu-i rău, a spus. Numai un iz slab de ceva dulce. Poate 
că într-adevăr e un crin de Paşti. 


Nu era. Florile sub formă de trompetă - trei la număr - erau 
la fel de palide ca palmele unui cadavru, şi aproape 
translucide. În interiorul fiecăreia se afla o pată dintr-o 
materie de un albastru-închis care semăna cu jeleul. În jeleu 
pluteau sâmburi mici. Peţiolurile arătau mai mult a scoarță 
de copac decât a părți de plantă înfloritoare, suprafața lor 
verde fiind acoperită cu o rețea de crăpături şi crenelări. Se 
vedeau pete maro care arătau ca un soi de excrescențe 
fungoidale, iar acestea se extindeau. Tulpinile se uneau într- 
un cheag rădăcinos de sol negru. Când s-a aplecat spre 
aceasta (nici unuia nu i-a plăcut să-l vadă pe Curt aplecându- 
se în felul acela în portbagaj, era ceva prea asemănător cu 
imaginea unui om care-şi vâră nesăbuit capul în gura unui 
urs), Curt a spus că simte iarăşi mirosul acela de varză 
murată stricată. Era slab, dar inconfundabil. 

— Şi-ţi zic, Sandy, se simte şi miros de sare. Ştiu că-i aşa. 
Am petrecut multe veri la Cape Cod şi n-ai cum confunda 
mirosul ăla. 

— Nu-mi pasă nici dacă miroase a trufe şi caviar, a răspuns 
Sandy. leşi dracului de-acolo. 

Curt a râs — Ce prostuță-i bunicuța Dearborn! -, dar s-a dat 
în spate. A fixat camera video pe trepied să filmeze înăuntrul 
portbagajului, a pornit-o, apoi a făcut câteva fotografii 
Polaroid, ca să fie. 

— Hai înăuntru, Sandy - vezi cu ochii tăi. 

Sandy a răsucit propunerea în gând. Proastă idee, foarte 
proastă idee. O idee stupidă. Fără-ndoială. Şi, o dată ce lucrul 
ăsta era ferm stabilit în sinea lui, Sandy i-a dat colacul de 
frânghie lui Huddie şi a intrat înăuntru. S-a uitat la florile 
dezumflate care zăceau în portbagajul Buick-ului (şi cea care 
atârna peste marginea lui, cea pe care o văzuse Brian Cole) şi 
nu şi-a putut înfrâna un tremur uşor. 

— Ştiu, a spus Curt, scăzând nivelul vocii pentru a nu-l 
auzi ofițerii de afară. Te doare şi numa' să priveşti, nu-i aşa? E 
echivalentul vizual al sunetului scos de cineva care-şi freacă 
unghiile pe tabla dintr-o sală de clasă. Sandy a încuviinţat din 
cap. Punct ochit. 


— Da' ce declanşează reacția asta? - a întrebat Curt. Nu pot 
pune degetul pe nimic. Tu poţi? 

— Nu. (Sandy şi-a lins buzele, care se uscaseră.) Şi cred că 
asta-i pentru că totu-i la un loc. În mare parte-i albul. 

— Albul. Culoarea. 

— Mda. Scârbos. Ca burta unei broaşte râioase. 

— Ca pânza de păianjen agățată-n flori, a spus Curt. 

S-au uitat unul la celălalt pentru o clipă, încercând să 
zâmbească şi nereuşind prea bine. Poeţii Poliţiei Statale, 
ofițerul Frost şi ofițerul Sandburg. Urmau să compare 
blestemăţia aia cu o zi de vară. Dar trebuia să încerci să faci 
asta, fiindcă se părea că nu poţi înțelege ceea ce vedeai decât 
printr-un act de reflecţie mentală asemănător cu cel poetic. 

În mintea lui Sandy se zbăteau şi vălțuiau alte comparații, 
mai puțin coerente. Alb ca ostia de împărtăşanie în gura unei 
femei moarte. Alb ca o infecție de sub limbă. Alb ca spuma 
creației de dincolo de marginea universului, poate. 

— Chestia asta vine dintr-un loc pe care nici măcar nu 
putem începe să-l înțelegem, a spus Curt. Simţurile noastre 
nu-i pot cuprinde noima, nu tocmai. Să vorbim despre el e-o 
glumă - la fel de bine ai încerca să descrii un triunghi cu patru 
laturi. Uită-te acolo, Sandy. Vezi? 

A arătat cu vârful unui deget înmănugşat spre o pată uscată 
şi maro aflată chiar sub unul dintre crinii cadaverici. 

— Mda, văd. Seamănă cu o arsură. 

— Şi se tot măreşte. Toate petele fac asta. Şi uitate acolo pe 
floare. 

Era o altă pată maronie, crescând chiar în timp ce se uitau 
la ea, săpând o gaură mereu mai largă în pielea albă şi fragilă 
a florii. 

— Se descompune. Nu se petrece chiar în acelaşi fel ca la 
liliac şi peşte, dar tot se petrece. Nu-i aşa? 

Sandy a încuviințat. 

— Scoate sacul pentru gunoi de la cureaua mea şi deschide- 
|, te rog. 

Sandy a făcut ce i se ceruse. Curt a vârât mâna în 
portbagaj şi-a apucat planta chiar deasupra bulbului ei 


rădăcinos. Când a făcut asta, spre ei s-a ridicat un val 
proaspăt din putoarea aceea apoasă de varză şi castraveți 
muraţi. Sandy a făcut un pas în spate cu mâna apăsată peste 
gură, încercând să nu strige şi, totuşi, strigând. 

— La dracu, ţine sacu' ăla deschis! - a strigat Curt pe-o 
voce sugrumată. Lui Sandy i s-a părut că vorbeşte ca cineva 
care a tras serios dintr-o țigară de soi şi vrea să țină fumul în 
plămâni cât mai mult posibil. - lisuse, e scârbos! Chiar şi prin 
mănuşi! 

Sandy a ţinut sacul deschis şi-a scuturat din partea lui de 
sus. 

— Grăbeşte-te, atunci! 

Curt a lăsat să cadă înăuntru cadavrul în descompunere al 
crinului, şi până şi sunetul pe care l-a scos alunecând în jos 
pe gâtul de plastic al sacului n-a fost tocmai normal - ca un 
plânset aspru, reținut, ceva strâns împotriva voinței proprii 
între două scânduri şi sugrumându-se aproape în tăcere. 
Zâmbetul nici unuia nu era natural, şi totuşi amândouă 
păreau să arunce o lumină de moment asupra a ceea ce era 
esențialmente de nepătruns. Sandy Dearborn nu-şi putea 
explica nici măcar sieşi cât de fundamental de revoltătoare şi 
de îngrozitoare erau cadavrele acelea de crini. Ele şi toți copiii 
avortaţi de Buick. Dacă te gândeai prea mult timp la ei, aveai 
şanse bune s-o iei razna cu totul. 

Curt a dat să-şi şteargă de cămaşă mâinile înmănuşate, 
apoi s-a răzgândit. S-a aplecat în schimb în portbagajul 
Buick-ului şi le-a frecat de covoraşul maro de acolo. Apoi şi-a 
dat jos mănuşile, i-a făcut semn lui Sandy să deschidă iarăşi 
sacul din plastic şi le-a aruncat înăuntru, deasupra 
cadavrului de crin. Mirosul a țâşnit iarăşi afară şi Sandy s-a 
gândit la o dată când mama lui, măcinată de cancer şi având 
de trăit mai puţin de-o săptămână, îi râgâise în față. Efortul 
instinctiv, dar firav de-a împiedica acea amintire să ajungă 
întreagă în conştientul său a fost inutil. 

Te rog, fă să nu mă îmbolnăvesc, şi-a spus el. O, te rog, nu. 

Curt a verificat dacă fotografiile Polaroid pe care le făcuse îi 
erau încă prinse la brâu, apoi a trântit portbagajul Buick- 


ului. 

— Hai să ieşim de aici, Sandy. Ce zici? 

— Zic că asta-i cea mai bună idee pe care ai avut-o anul 
ăsta. 

Curt i-a tras cu ochiul. A fost un adevărat gest şmecheresc, 
dar i-a dăunat paloarea feței lui şi transpiraţia care-i curgea 
pe obraji şi pe frunte. 

— Dat fiind că nu-i decât februarie, asta nu-nseamnă cine 
ştie ce. Haide. Să ieşim de-aici. Paisprezece luni mai târziu, în 
aprilie al lui 1985, Buick-ul a produs un cutremur de lumină 
scurt, dar extrem de mânios - cel mai mare şi mai luminos de 
la Anul Peştelui încoace. Forța evenimentului venea în 
contradicție cu ideea lui Curt şi a lui Tony că energia care se 
scurgea prin sau din Roadmaster se disipa. Scurtimea 
evenimentului, pe de altă parte, părea să susțină ideea. În cele 
din urmă, era o chestiune de cine banii-i dă, alegerea o face. 
Aşa cum a fost dintotdeauna, cu alte cuvinte. 

La două zile după cutremurul de lumină, când temperatura 
în Magazia B se afla la o cotă echilibrată de şaizeci de grade, 
portbagajul Buick-ului s-a deschis şi din el a ţâşnit un băț 
roşu, propulsat parcă de-un jet de aer comprimat. Arky 
Arkanian tocmai se afla în magazie când s-a întâmplat asta, 
agăța la loc în cui unealta de dat găuri în pământ, şi s-a 
speriat de era să facă pe el. Băţul roşu s-a lovit de una dintre 
grinzile magaziei, a căzut pe capota Buick-ului cu un bang, 
apoi s-a rostogolit şi-a aterizat pe podea. Salutări, străine. 

Nou-venitul avea aproximativ nouă inci în lungime, era 
asimetric, de grosimea încheieturii mâinii unui bărbat, şi 
prevăzut cu două găuri la capăt. Andy Colucci a fost cel care, 
cinci sau zece minute mai târziu, uitându-se la el cu binoclul, 
a avansat ideea că acele găuri ar fi ochi şi că ceea ce semăna 
cu nişte şănțulețe sau crăpături pe o parte a obiectului era de 
fapt un picior, probabil ridicat într-o ultimă zvâcnire a agoniei 
morții. Nu-i un băț, şi-a spus Andy, ci un fel de şopârlă roşie. 
Asemenea peştelui, liliacului şi crinului, era pe moarte. 

Tony Schoondist a fost cel care a intrat înăuntru de data 
aceea şi-a adunat mostre, iar în seara acelei zile, la The Tap, 


le-a spus mai multor ofițeri că de-abia s-a convins să-l atingă. 

— Blestemăţia aia se holba la mine, a spus. În orice caz, aşa 
mi s-a părut. Mort sau nu. 

Şi-a turnat un pahar cu bere şi l-a băut dintr-o singură 
înghițitură. 

— Sper ca ăsta să fie sfârşitul poveştii, a spus. 

Chiar sper lucrul ăsta. 

Dar sigur că n-a fost. 


Shirley 


E ciudat cum lucrurile mici îți pot marca o zi în amintire. 
Vinerea aia din 1988 a fost probabil cea mai oribilă zi din viața 
mea - n-am dormit bine şase luni după aia şi am pierdut 
două 'şcinci de pfunzi, fiindcă o vreme n-am putut mânca - dar 
motivul care o face însemnată e unul plăcut. Aceea a fost ziua 
când Herb Avery şi Justin Islington mi-au adus buchetul ăla 
de flori de câmp. Asta se-ntâmpla înainte ca totul s-o ia razna. 

Erau pe lista mea neagră ei doi. Îmi distruseseră o fustă din 
în nou-nouţă, făcând pe nebunii prin bucătărie. Eu n-aveam 
nici o parte în toată tărăşenia aia, îmi vedeam doar de treaba 
mea, îmi turnam o ceaşcă de cafea. Nu îi băgăm în seamă, şi 
nu atunci se-ntâmplă cel mai des să dea peste tine? Bărbaţii, 
adică. Pentru o vreme n-au nimic, aşa că te relaxezi, te 
convingi chiar să gândeşti că s-ar putea să fie totuşi întregi la 
minte, şi-apoi pur şi simplu răbufnesc. Herb şi Islington ăla 
au intrat în galop în bucătărie ca doi cai, strigând ceva despre 
un pariu. Justin îl plesneşte pe Herb peste cap şi umeri şi 
urlă: Plăteşte, fiu de netrebnic ce eşti, plăteşte! - iar Herb face: 
Ne prosteam doar, ştii că nu pariez când joc cărți, lasă-mă-n 
pace! Dar râzând amândoi. Ca nişte descreieraţi. Justin era pe 
jumătate-n cârca lui Herb, cu mâinile încolăcite în jurul 
gâtului lui, prefăcându-se că-l sugrumă. Herb încerca să 
scape de el scuturându-se, nici unul nu se uita la mine şi nici 
măcar nu ştiau că-s acolo, stând lângă aparatul Mr. Coffee 
îmbrăcată în fusta mea din în nou-nouţă. Ştii cum e, doar 
OCP Pasternak - o parte din mobilier. 


— Aveţi grijă, handralăilor! - am strigat, dar era prea târziu. 
Au intrat din plin în mine înainte să pot lăsa ceaşca jos, şi 
toată cafeaua s-a vărsat pe mine. 

Că s-a vărsat pe bluză nu m-a deranjat, nu era decât o 
bluză veche, dar fusta era nou-nouţă. Şi frumoasă, îmi 
petrecusem o juma' de oră cu o seară înainte reparându-i 
tivul. 

A ţipat şi în sfârşit s-au oprit din împins şi plesnit. Justin 
încă avea un picior aşezat pe după şoldul lui Herb şi mâinile 
în jurul gâtului lui. Herb se uita la mine cu gura larg 
deschisă. Era un tip destul de simpatic (despre Islington n-aş 
putea spune nimic; a fost transferat la Detaşamentul K din 
Media înainte s-apuc să-l cunosc cu adevărat), dar, cu gura 
astfel căscată, Herb Avery arăta la fel de tălâmb ca un sac de 
cartofi. 

— Shirley, o, drace, a spus. 

Ştii, a vorbit ca Arky, acu' că mă gândesc - acelaşi accent, 
numa! că nu atât de pronunțat. 

— Nu te-am văzt acolo. 

— Nu mă surprinde, am spus, n-aveai cum cu celălalt care- 
ncerca să te călărească de parc-ai fi fost un cal la nenorocitul 
de Derbi Kentucky. 

— Te-ai ars? - a întrebat Justin. 

— Sigur că m-am ars, am spus. Fusta a fost treiş'cinci de 
dolari la JC Penney şi-i prima dată că o port la muncă şi-i 
distrusă. Poţi fi sigur că m-am ars. 

— Christoase, calmează-te, ne pare rău, a spus Justin. 
Avea tupeul chiar şi să pară ofensat. Şi asta-i o caracteristică 
a bărbaților, aşa cum am ajuns eu să-i cunosc, scuză-mi 
exprimarea filozofică. Dacă spun că le pare rău, ar trebui să ţi 
se-n-moaie genunchii, fiindcă asta le rezolvă pe toate. Nu 
contează dacă au spart un geam, au aruncat în aer barca cu 
motor sau au pierdut la fondul pentru colegiu al copiilor 
jucând blackjack în Atlantic City. Fac: Hei, am spus că-mi 
pare rău, chiar trebuie să faci din țânțar armăsar? 

— Shirley..., a început Herb. 


— Nu acum, scumpete, nu acum, am spus. Plecaţi mima' 
de-aici. Dispăreţi din ochii mei. 

Ofițerul Islington, între timp, înşfăcase de pe tejghea un 
pumn de şerveţele şi-ncepuse să tamponeze cu ele partea din 
faţă a fustei mele. 

— Termină! - am spus, apucându-l de încheietura mâinii. 
Ce crezi că-i asta, Vinerea Liberă la Pipăit? 

— Am crezut că... dacă nu s-a îmbibat încă... 

L-am întrebat dacă a avut maică-sa vreun copil care să 
trăiască şi el a început cu: Păi, Christoase, dacă aşa gândeşti, 
burzuluit şi ofensat din cap până-n picioare. 

— Fă-ţi un serviciu, am spus, şi dispari chiar acum. Până 
n-ajungi că porți nenorocitu! ăsta de ibric pe rol de colier. 

Şi-au plecat, mai mult furişându-se decât păşind normal, 
şi-o bună bucată de vreme după aia au păstrat distanța față 
de mine, Herb ruşinat şi Justin Islington încă purtând privirea 
aia încurcată, ofensată - Am spus că-mi pare rău, ce mai vrei, 
să-ți lustruiesc şi pantofii? 

Apoi, o săptămână mai târziu - în ziua când s-a împuţit 
complet treaba, cu alte cuvinte - au apărut la dispecerat la 
două după-amiaza, Justin primul, cu buchetul, şi Herb în 
spatele lui. Aproape ascunzându-se în spatele lui, aşa părea, 
în caz că m-apuc să arunc după ei cu prespapieruri. 

Chestia-i că nu mă prea pricep să port pică. Toţi care mă 
cunosc ţi-ar spune asta. Mă descurc o zi sau două, după care 
mi se topeşte parcă printre degete. Iar ăştia doi erau simpatici, 
ca nişte băieței care vor să-i ceară scuze profesoarei că au 
făcut gălăgie în spatele sălii în timpul orei de cultură civică. 
Ăsta-i alt lucru care te supără la bărbaţi, cum pot ei într-o 
nenorocită de clipită să se transforme din nişte vlăjgeani 
guralivi care se taie unii pe alții în baruri pentru orice nimic - 
pentru rezultatele la base-ball, pentru numele lui Dumnezeu - 
în nişte drăgălaşi scoşi dintr-o pictură de Norman Rockwell. Şi 
cât ai zice peşte, îi găseşti sub fusta ta sau încercând s-ajungă 
acolo. 

Justin a întins buchetul. Nu erau decât flori culese de ei de 
pe câmpul din spatele cazărmii. Margarete, Susane cu ochi 


negri, lucruri de genul ăsta. Chiar şi câteva păpădii, din câte- 
mi amintesc. Dar ăsta era în parte motivul care făcea totul să 
fie atât de simpatic şi dezarmant. Dacă ar fi fost nişte 
trandafiri de seră cumpăraţi din centru şi nu buchetul ăla de 
copil, poate c-aş fi reuşit să rămân supărată încă puţin. A fost 
o fustă bună aia şi, oricum, urăsc să tot fac tivul 
blestemăţiilor ălora. 

Justin Islington ieşise la înaintare pentru că avea 
frumusețea aia de jucător de fotbal cu ochii albaştri, inclusiv 
bucla aceea de păr negru care-i atârna pe frunte. Trebuia să 
mă facă să mă topesc, şi-ntr-un fel a reuşit. Întinzând florile. 
Ptiu, oh, Doamne, profesoară. Era chiar şi un pliculeţ alb pus 
între flori. 

— Shirley, a spus Justin - destul de solemn, dar cu 
scânteierea aia mică şi frumoasă în ochi - vrem să ne 
îimpăcăm. 

— Aşa e, a spus Herb. Urăsc să fii supărată pe noi. 

— Şi eu la fel, a spus Justin. 

Nu eram prea sigură că Justin vorbea serios, dar pe Herb îl 
credeam, iar asta-mi ajungea. 

— Bine, am spus şi am luat florile. Dar dac-o mai faceți 
iarăşi... 

— N-o să mai facem! - a spus Herb. Nici pomeneală! 
Niciodată! 

Ceea ce, sigur, spun cu toţii. Şi nu mă acuzaţi că-s prea 
dură. Nu-s decât realistă. 

— Dacă o mai faceţi, o să va lovesc pân-o să vă uitaţi 
chiorâş. 

Am ridicat o sprânceană spre Islington. 

— Să-ţi spun un lucru pe care probabil că maică-ta nu ţi l- 
a spus niciodată, dat fiind că eşti prepelicar, şi nu seter: 
scuzele nu scot o pată de cafea dintr-o fustă de în. 

— Să nu uiţi să deschizi plicul, a spus Justin, continuând 
să încerce să mă răpună cu ochii ăia albaştri şi luminoşi ai 
lui. 

Am aşezat vaza pe birou şi am scos plicul dintre margarete. 


— Sper că n-o să-mi sară pudră de strănutat în față sau 
ceva de felul ăsta, nu? - l-am întrebat pe Herb. Glumeam, dar 
el a scuturat serios din cap. 

Să-l fi văzut atunci, te-ai fi întrebat cum putea opri 
vreodată pe cineva să-i dea amendă pentru depăşirea vitezei 
legale sau pentru conducere periculoasă fără să simtă o 
durere aproape fizică. Dar ofițerii de poliție sunt altfel pe 
şosea, bineînțeles. Trebuie să fie. 

Am deschis plicul, aşteptându-mă la o felicitare Hallmark 
pe care să se afle o altă versiune de îmi pare rău, aceasta 
scrisă înflorat, cu rimă, dar în schimb se afla o bucată de 
hârtie împăturită. Am scos-o, am despăturit-o şi am văzut că 
era un bon de cadou de la magazinul JC Penney, completat pe 
numele meu, în valoare de cincizeci de dolari. 

— Hei, nu, am spus. 

Dintr-o dată, mi-a venit să plâng. Şi dacă tot am ajuns aici, 
ăsta-i alt lucru la bărbaţi - chiar atunci când te dezgustă cel 
mai mult, te pot surprinde cu vreun act gratuit de 
generozitate şi dintr-o dată prostesc, dar adevărat, în loc să fii 
nervoasă, te simți ruşinată de tine pentru c-ai putut avea 
vreodată un gând rău sau cinic în legătură cu ei. 

— Băieți, nu trebuia să... 

— Ba trebuia să, a spus Justin. A fost foarte nesăbuit din 
partea noastră să dăm buzna-n bucătărie aşa. 

— Foarte, foarte nesăbuit, a spus Herb. 

Dădea din cap sus-jos, fără să-şi ia vreo clipă ochii de la 
mine. 

— Dar asta-i prea mult! 

Islington a spus: 

— Nu şi după calculele noastre. Vezi tu, a trebuit să punem 
la socoteală şi factorul de stres, dar şi durerea şi suferința... 

— Nu m-am ars, cafeaua aia n-a fost decât... 

— Îi iei, Shirley, a spus Herb, foarte ferm. Nu redevenise 
complet Dl Poliţist Statal Bărbatul Marlboro, dar bătuse 
destul de mult din drum. - Afacerea-i încheiată. 

Sunt foarte bucuroasă că au făcut gestul ăla şi n-o să-l uit 
niciodată. Vezi tu, ce s-a întâmplat după aceea a fost atât de 


oribil... E plăcut să ai ceva care să echilibreze puţin oroarea 
aia, un act banal de bunătate cum ar fi cel a doi bufoni care 
plătesc nu doar pentru fusta pe care au stricat-o, ci şi pentru 
inconvenientul şi exasperarea create. Şi, pe deasupra, care mi- 
au mai oferit şi flori. Când mi-amintesc partea cealaltă, încerc 
să-mi amintesc şi de băieţii ăia. Mai ales de florile pe care le- 
au cules în spatele cazărmii. 

Le-am mulțumit şi-au plecat la etaj, probabil să joace şah. 
Obişnuiam să ţinem un campionat la sfârşitul fiecărei veri, iar 
câştigătorul primea un bideu mic din bronz pe nume Cupa 
Scranton. Toate lucrurile de felul ăsta au rămas în urmă când 
a ieşit la pensie locotenentul Schoondist. M-au lăsat cu 
impresia a doi bărbaţi care şi-au făcut datoria. Presupun că- 
ntr-un fel aşa era. Mie, oricum, mi se părea că era aşa, şi-mi 
puteam juca rolul şi eu, cumpărându-le o cutie mare de 
ciocolată sau nişte încălzitoare de mâini pentru iarnă cu banii 
rămaşi din bonul de cadou după ce-mi voi fi cumpărat o fustă 
nouă. Încălzitoarele de mâini ar fi fost mai practice, dar poate 
puțin cam prea domestice. La urma urmei, eu eram dispecera, 
nu mama lor ocrotitoare. Aveau soții care să le cumpere 
încălzitoare de mâini. 

Caraghiosul lor bucheţel fusese frumos aranjat, erau până 
şi câteva crenguţe verzi care să-i ofere aspectul acela 
important al buchetelor de florărie, dar nu se gândiseră să 
pună şi apă. Aranjează florile, apoi uită de apă: e-o chestie 
specific bărbătească. Am ridicat vaza şi-am pornit spre 
bucătărie şi-atunci l-am auzit la stația radio pe George 
Stankowski tuşind şi părând speriat de moarte. Hai să-ţi spun 
ceva ce poţi pune de-o parte alături de orice altceva consideri 
ca fiind marile adevăruri ale vieţii: numai un lucru îl sperie pe 
un ofițer de comunicații al poliției mai mult decât să audă un 
ofițer din teren vorbind în stație de-a dreptul speriat, iar acela 
e să primeşti un 29-99. Cod 99 înseamnă Cer răspuns general. 
Cod 29... dacă te uiţi în manual, nu vezi decât un singur 


cuvânt sub 29. Cuvântul acela e catastrofă. 
XX 


— Bază, aici 14. Cod 29-99, recepţionezi? Doi-nouă-nouă- 
nouă. 

Am aşezat vaza cu florile de câmp înapoi pe birou, cu foarte 
mare grijă. Făcând asta, am trăit o amintire foarte vie: cum 
am auzit la radio că John Lennon murise. Făceam micul 
dejun pentru tata în ziua aceea. Voiam să-l servesc şi apoi să 
plec în grabă, fiindcă întârziasem la şcoală. Țineam apăsat pe 
burtă un bol din sticlă plin cu ouă. Le băteam cu un tel. Când 
bărbatul de la radio a spus că Lennon a fost împuşcat în New 
York City, am aşezat bolul din sticlă jos în acelaşi fel grijuliu 
în care am aşezat acum vaza. 

— Tony! - am strigat către celălalt capăt al cazărmii şi, la 
sunetul vocii mele (sau la sunetul a ceea ce era în vocea mea), 
toți s-au oprit din ceea ce făceau. Discuţiile s-au oprit şi la 
etaj. - Tony, George Stankowski are 29-99! 

Şi, fără să aştept, am ridicat microfonul şi i-am spus lui 
George că am recepționat, cinci-cu, şi să răspundă. 

— 20-ul meu e Drumul Districtual 46, Poteenville, a spus el. 

Puteam auzi un pârâit inegal pe fundalul transmisiei lui. 
Suna ca un foc. Tony stătea deja în cadrul uşii mele, iar Sandy 
Dearborn era îmbrăcat în civil, cu pantofii de uniformă 
atârnând de degetele unei mâini. 

— O cisternă s-a ciocnit cu un autobuz şcolar şi a luat foc. 
Cisterna a luat foc, dar a fost cuprinsă de flăcări şi jumătatea 
din față a autobuzului, recepționat? 

— Recepţionat, am spus. 

Vorbeam fără probleme, dar îmi amorţiseră buzele. 

— E-o cisternă cu chimicale, Norco West, recepționat? 

— Recepţionat Norco West, 14. (Am notat cu majuscule pe 
carnețelul de lângă telefonul cel roşu.) Plăci? (Varianta scurtă 
pentru placarde, acele micuțe diamante pe care apar însemne 
pentru foc, benzină, radiaţii şi alte câteva chestii lejere.) 

— Ăă, nu văd plăcile, e prea mult fum, dar curge o chestie 
albă şi ia foc în timp ce se scurge în jos prin şanţ şi pe şosea, 
recepționat? 

George începuse iarăşi să tuşească în microfon. 


— Recepţionat, am spus. Te îneacă fumul, 142 Nu vorbeşti 
prea bine, încheiat? 

— Aă, recepționat, recepționat fum, dar sunt bine. 
Problema... 

Dar înainte să poată încheia, a început iarăşi să tuşească. 

Tony mi-a luat microfonul. M-a lovit uşor pe umăr să-mi 
spună că m-am descurcat bine, doar că nu mai suportă să 
stea de-o parte şi să asculte. Sandy îşi încălța pantofii. Toţi 
ceilalți veneau încet către dispecerat. Dat fiind că se apropia 
schimbarea turei, deja erau acolo destul de mulți prin 
preajmă. Până şi Domnul Dillon ieşise din bucătărie să vadă 
ce era cu toată forfota aia. 

— Problema-i şcoala, a continuat George când a putut. 
Gimnaziul Poteenville nu-i decât la două sute de yarzi 
depărtare. 

— Şcoala nu-ncepe decât peste aproape o lună, 14. Tu... 

— Stop, stop. Poate că nu, dar văd copii. 

În spatele meu, cineva a murmurat: 

— August e Luna Meşteşugurilor acolo. Soră-mea predă 
olăritul copiilor de nouă şi zece ani. 

Mi-amintesc cumplita senzație de gol pe care am simţit-o în 
piept când am auzit asta. 

— Orice-ar fi lichidul care curge, eu sunt în contra vântului 
faţă de el, a continuat George când a putut. Şcoala nu-i, repet: 
şcoala nu-i. Recepţionat? 

— Recepţionat, 14, a spus Tony. Ai primit ajutorul 
Pompierilor? 

— Negativ, dar aud sirenele. (Din nou tuse.) Aproape că 
eram la fața locului când s-a întâmplat, destul de aproape să 
aud ciocnirea, aşa c-am ajuns primul. A luat foc iarba, focul 
se-ndreaptă către şcoală. Văd copiii pe terenul dejoacă, stau 
acolo şi se uită. Pot auzi alarma dinăuntru, aşa că tre să 
bănuiesc c-au fost evacuaţi. Nu-mi dau seama dac-a ajuns 
fumu' până acolo, da' dacă n-a ajuns, o s-ajungă. Trimite-i pe 
toți, şefu'. Trimite-i cu căţel, cu purcel. E-un 209 în toată legea. 

Tony: 

— Sunt răniţi în autobuz, 14? Vezi răniți, încheiat? 


M-am uitat la ceas. Era două fără un sfert. Dacă aveam 
noroc, autobuzul trebuie să fi venit, nu să fi plecat - sosind să- 
i ducă pe copii acasă, după ce aceştia şi-au făcut oalele şi 
ulcelele. 

— Autobuzu' pare gol, cu excepţia şoferului. Pe el îl pot 
vedea - sau poate e-o ea - căzut peste volan. Aia-i jumătatea 
cuprinsă de flăcări şi-aş zice că şoferul e MCA, recepționat? 

MCA e-o abreviere de jargon pe care ofițerii PSP au cules-o 
din camera de urgenţe în anii şaptezeci, înseamnă „mort chiar 
acolo”. 

— Recepţionat, 14, a spus Tony. Poţi ajunge acolo unde 
sunt copiii? 

Tuse-tuse-tuse. Părea ceva grav. 

— Recepţionat, bază, e-un drum de acces care trece pe 
lângă terenu' de fotbal. Merge chiar spre clădire, încheiat. 

— Atunci, bagă-n viteză, a spus Tony. Mai sigur pe el nu l- 
am văzut în ziua aceea, la fel de hotărât ca un general pe 
câmpul de luptă. Fumul s-a dovedit a nu fi totuşi chiar atât de 
toxic şi lichidul care ardea era în mare parte benzină scursă, 
dar sigur că asta nu ştiam nici unul dintre noi atunci. Din 
câte ştia George Stankowski, Tony tocmai îi semnase 
condamnarea la moarte. Şi uneori, da, asta-ţi cere meseria să 
faci. 

— Recepţionat, bază, o iau din loc. 

— Dacă se asfixiază, îndeasă-i în patrulă, pune-i să şadă pe 
capotă şi pe portbagaj, pune-i pe maşină şi spune-le să se țină 
de girofar. la cât poţi mai mulți, recepționat? 

— Recepţionat, bază, 14 încheiat. 

Clic. Acel ultim clic a părut foarte puternic. Tony s-a uitat 
în jur. 

— 29-99, aţi auzit cu toții. Patrulele active, la drum toate. 
Cei dintre voi care aşteaptă schimbul de la trei, luați din 
depozit girofarurile â la Kojak şi mergeţi cu maşinile 
personale. Shirley, anunţă-i pe toţi ofițerii de pe teren cu care 
poți lua legătura. 

— Da, domnule. Să-ncep să sun şi la alții? 

— Nu încă. Huddie Royer, unde eşti? 


— Aici, dom' sergent. 

— Tu eşti persoana de legătură. 

N-a urmat nici un protest de actor într-un film cu privire la 
asta din partea lui Huddie, nimic c-ar vrea să fie acolo afară, 
alături de restul echipei, luptându-se cu focul şi gazul 
otrăvitor, salvând copiii. A spus doar da, să trăiţi. 

— Vorbeşte cu Pompierii din Districtul Pogus, vezi ce au de 
gând, află ce au de gând şi cei din Lassburg şi Statler, sună la 
spitalul din Pittsburgh, sună la oricine-ţi trece prin gând. 

— Ce zici de Norco West? 

Tony nu şi-a lovit tocmai fruntea cu palma, dar aproape. 

— O, ba bine că nu. 

Apoi s-a îndreptat către uşă, Curt mergând lângă el, iar 
ceilalți chiar în spatele lor, Domnul Dillon încheind coloana. 

Huddie l-a apucat de zgardă. 

— Astăzi nu, băiete. Rămâi aici cu mine şi Shirley. 

Domnul D s-a aşezat imediat; era bine dresat. 

Chiar şi aşa, i-a privit cu nişte ochi trişti pe oamenii care 
plecau. 

Dintr-o dată, locul părea foarte gol, numai noi doi fiind 
acolo - noi trei, dacă-l puneai la socoteală pe D. Nu c-am fi 
avut noi timp să pierdem vremea; aveam o grămadă de lucruri 
de făcut. L-aş fi putut observa pe Domnul Dillon ridicându-se 
în picioare şi mergând la uşa din spate, adulmecând uşa cu 
plasă antițânțari şi scâncind încet în fundul gâtului. Cred că 
l-am văzut de fapt, dar poate că nu-i vorba decât de simțurile 
întinse la maximum. Dacă într-adevăr l-am observat, probabil 
c-am pus gestul lui pe seama dezamăgirii c-a fost lăsat în 
urmă. Ce cred acum e că a simțit că începe să se întâmple 
ceva în Magazia B. Cred că e posibil chiar să fi încercat să ne 
dea de veste. 

N-aveam timp de câine, însă n-aveam timp nici să mă ridic 
şi să-l închid în bucătărie, unde-ar fi putut bea nişte apă din 
bol şi s-ar fi liniştit. Îmi doresc să-mi fi făcut timp pentru asta; 
poate c-ar mai fi trăit câţiva ani, sărmanul. Dar, sigur, nu 
ştiam asta. Tot ce ştiam atunci era că trebuia să aflu cine era 
pe teren şi unde. Trebuia să-i trimit pe toți spre vest, dacă 


puteam eu şi puteau şi ei. Şi cât am văzut de asta, Huddie a 
stat în biroul sergentului-şef, gârbovit peste masa de lucru, 
vorbind la telefon cu intensitatea unuia care încheie cea mai 
mare afacere din viaţa lui. 

Am luat legătura cu toți ofițerii activi, cu excepţia Patrulei 
6, care aproape că ajunsese înapoi la bază („20-bază într-o 
clipită” fuseseră ultimele cuvinte pe care le primisem de la ei). 
George Morgan şi Eddie Jacubois trebuiau să facă o livrare 
înainte să plece mai departe la Poteenville. Doar că, desigur, 6 
n-a ajuns la Poteenville în ziua aia. Nu, Eddie şi George n-au 
ajuns câtuşi de puţin la Poteenville. 


Eddie 


Ciudat cum lucrează memoria unui om. Nu l-am 
recunoscut pe tipu' care-a coborât din camioneta aia Ford 
modificată, nu de la început. Pentru mine nu era decât un 
derbedeu cu ochii roşii şi-un cercel cu-o cruce-ntoarsă şi la 
gât cu o zvastică din argint prinsă de-un lanț. Mi-amintesc 
abţibildurile. Înveţi să citeşti abţibildurile pe care şi le lipesc 
oamenii pe maşini; îți pot spune o grămadă de lucruri. 
Întreabă orice polițist dintr-o patrulă motorizată, fac doar ce- 
mi zic vocile din cap să fac în partea stângă a barei de 
protecție din spate a maşinii tipului ăstuia, mănânc amish în 
dreapta. Era nesigur pe picioare şi probabil nu numa! fiindcă 
purta o pereche de cizme de cowboy din-alea ciudat cusute, cu 
călcâie ţintate. Ochii roşii care se uitau la mine pieziş de sub 
păru' ăla negru neîngrijit îmi sugerau că era drogat cu ceva. 
Sângele de pe mâna lui dreaptă şi petele de pe mâneca dreaptă 
a tricoului sugerau că s-ar putea să fie vorba de ceva urât. 
Prafu' îngerilor, aş fi zis eu. Făcea ravagii în partea noastră de 
lume pe-atunci. A urmat heroina. Acuma-i ecstasy-u', şi-aş da 
dracu' de pământ şi cu ăsta, de m-ar lăsa. Cel puţin îi slab. 
Cre' că-i posibil să fi şi tras pe nas - ceea ce recolta de-acu' de 
copii numesc fornăială. Da' nu cred că l-am recunoscut decât 
cân' a zis: 

— Hei, blestemat să fiu, ăsta-i Eddie Grăsanu'. 


Bingo, am ştiut imediat. Brian Lippy. El şi cu mine-am fost 
împreună la Liceul Statler, unde el a fost c-un an mai mare. 
Îşi luase deja diploma în Vânzarea şi Gestionarea Drogurilor. 
Acu', uite-l din nou, stând pe marginea şoselei, legănându-se 
pe tocurile înalte ale cizmelor lui de cowboy dichisite, Christos 
atârnându-i la ureche cu capu-n jos, la gât cu crucea sucită a 
naziştilor şi cu abțibildu-rile alea cretine lipite pe bara de 
protecţie a maşinii. 

— Saltare, Brian, vrei să te depărtezi de camionetă? - am 
spus. 

Când zic că maşina era modificată, vreau să zic că era 
făcută din topor. Era parcată pe marginea prăfoasă a 
Drumului Humboldt, la nici o milă jumate de intersecția unde 
se afla benzinăria Jenny... numa' că-n vara aia, Jenny era- 
nchisă deja de doi sau trei ani. De fapt, camioneta aproape că 
era-n şanţ. Vechiu' meu amic Brian Lippy derapase bine de tot 
când George pornise girofau', alt semn că nu era tocmai treaz. 

Eram bucuros că-l aveam pe George Morgan cu mine în 
ziua aia. Cel mai des, să conduci singur e-n regulă, da' când 
dai peste-un tip care merge anapoda pe drum pencă-l 
bumbăceşte pe ăl de stă-n dreapta lui în cabina camionetei, e 
plăcut să ai un partener. Cât despre pumni, chiar l-am văzut 
dân-du-i. Prima oară, când Lippy a trecut pe lângă 20-u 
nostru şi-apoi cân' ne-am apropiat de el, silueta asta de şofer 
pistonând cu brațu' drept, pumnu' drept izbindu-se din nou şi 
din nou de partea stângă a capului pasagerului-siluetă, prea 
ocupat-ocupat-ocupat să observe zarva care-i sufla-n ceafă 
până ce-a dat George drumul la girofaruri. Să mi-o trag pe 
covoraş, îmi zic, asta-i chiar a-ntâia. Cât ai zice peşte, vechiu' 
meu amic Brian urma să iasă de pe şosea şi s-ajungă pe 
jumate-n şanţ, de parcă asta aştepta de-o viață-ntreagă, ceea 
ce, la un anumit nivel, probabil că era adevărat. 

Dacă-i vorba de iarbă sau anabolizante, nu-mi fac multe 
griji. E ca ecstasy-u'. Zic: „Hei, omule, care-i treaba? Am greşit 
cu ceva? Te iubesc.” Da' chestiile cum îs prafu' îngerilor şi PCP 
îi nerozesc pe oameni de cap. Până şi capetele limpezi pot s-o 
ia pe mirişte. Am văzut d-astea. Şi pe deasupra, mai era şi 


pasageru'. Era femeie, iar asta putea înrăutăți mult lucrurile. 
Poate c-o snopise de să-i sară mucii, da' asta nu-nsemna că ea 
nu putea deveni periculoasă când ne-ar vedea punându-i 
cătuşele marțianului ei iubit. 

Intre timp, vechiu' meu amic Brian nu se depărta de 
maşină, cum i se ceruse. Stătea numa' acolo, rânjind la mine, 
şi cum Dumnezeu de nu-l recunoscusem din prima era un 
mister, fiindcă la Liceul Statler el a fo' unu' dintre copiii ăia 
care-ţi face viața un infern dacă te-observă. Mai ales dacă eşti 
puțin mai plinuţ sau ai mai multe coşuri, iar eu mă calificam 
la amândouă. Armata m-a scăpat de greutate - e singurul 
program de slăbire pe care-l ştiu pentru care te plătesc să-l 
adopţi -, iar coşurile-au dispărut de la sine, aşa cum fac 
aproape-ntotdeauna, da' pe-atunci eram gustarea de dup- 
amiază a tipului ăstuia în ce zi voia. Ăsta era un alt motiv 
pentru care mă bucuram că-i George cu mine. Dac-aş fi fost 
singur, s-ar fi putut ca vechiu' meu amic Brian să-şi fi spus 
că, dacă-mi aruncă o privire piezişă, o să-ncep să tremur ca 
altădată. Cu cât era mai drogat, cu atât era mai predispus la 
gându' ăsta. 

— Îndepărtaţi-vă de maşină, domnule, a spus George pe 
vocea lui plată şi incoloră de ofițer de poliție. N-ai fi crezut 
niciodată, auzindu-l când vorbea cu vreun domn Cutare pe 
marginea drumu 

lui, c-ar răguşi pe terenul Ligii de Juniori strigând la copii 
să lovească blestemata aia de minge şi să-şi țină bărbia-n 
piept când fug de la o bază la alta. 

Sau c-ar glumi cu ei, stând pe banca echipei înaintea 
meciurilor, ca să-i scape de tensiune. 

Fiindcă nu sfâşiase nici o emblemă de pe-o cămaşă de-a lui 
George în paza a patra din timpul de studiu individual sau 
poate tocmai d-asta, Lippy s-a depărtat de maşină când i-a 
spus George s-o facă. Uitându-se-n jos la cizmele din picioare, 
rânjetu' pierindu-i. Când tipii cum e Brian Lippy îşi pierd 
rânjetu', ceea ce-i ia locu-i un soi de mohoreală beată. 

— Aveţi de gând să ne faceți probleme, domnule? - l-a 
întrebat George. 


Nu-şi scosese pistolul, da-şi ţinea mâna pe tocu' lui. 

— Dacă-i aşa, spuneţi-ne acum. Scutiți-ne pe amândoi de-o 
belea. 

Lippy n-a spus nimic. S-a uitat doar în jos la cizme. 

— Brian e numele lui? - m-a întrebat George. 

— Brian Lippy. 

Mă uitam la camionetă. Prin geamu' din spate îl puteam 
vedea pe pasager, care încă şedea în mijlocu' banchetei; nu se 
uita la noi. Stătea cu bărbia-n piept. M-am gândit că poate-o 
bătuse până-şi pierduse cunoştinţa. Apoi şi-a dus o mână la 
gură şi din gură i-a ieşit o dâră de fum de ţigară. 

— Brian, vreau să ştiu dac-o să avem probleme. Hai, fii 
băiat mare şi răspunde tare, ca să te-aud. 

— Depinde, a spus Brian, ridicând buza superioară ca să 
poată arunca bine cuvântu'. 

Am pornit spre camionetă să fac partea mea de meserie. 
Când umbra mi-a trecut peste vârfurile cizmei lui, Brian a 
tresărit parcă, şi-a făcut un pas în spate, de parc-ar fi fost 
şarpe, şi nu umbră. Era drogat, sigur că da, şi mi se părea 
clar ca lumina zilei că-i vorba de PCP sau prafu' îngerilor. 

— Dă-mi permisul de conducere şi talonul de înregistrare, a 
spus George. 

Brian nu i-a acordat imediat atenţie. Se uita iar la mine. 

— ED-die JACK-you-BOYS?, a spus, scandându-l, aşa cum 
făceau mereu el şi prietenii lui în li 

ceu, ca pe-o glumă. Pe-atunci nu purta Christoşi cu capu-n 
jos şi zvastici naziste; l-ar fi trimis acasă dac-ar fi încercat 
prostii d-astea. Oricum, m-a atins că mi-a pronunţat aşa 
numele. A fost de parc-ar fi găsit un comutator vechi, prăfuit 
şi uitat în spatele unei uşi, da' încă legat la reţea. Încă 
fierbinte. 

Şi-o ştia şi el. A observat-o şi-a început să rânjească. 

— Grăsanu' de Eddie JACK-you-BOYS. La câţi băieţi le-ai 
tras-o, Eddie? La câți băieţi le-ai tras-o la duş? Sau te-ai lăsat 
numa-n genunchi şi le-ai supt-o de să le sară ochii? Chiar 
pân! şi-au dat drumu. Domnu' Am Eu Grijă de Toate. 


— Nu vrei să-ți ţii gura, Brian? - l-a întrebat George. O să-ţi 
intre-o muscă-n ea. 

Şi-a scos de la curea cătuşele. Brian Lippy le-a observat şi-a 
dat să-şi piardă iar rânjetu.. 

— Ce crezi c-o să faci cu alea? 

— Dacă nu-mi dai actele chiar acum, o să ţi le pun la 
mâini, Brian. Şi dacă te opui, îți garantez că te-alegi cu două 
lucruri: c-un nas spart şi cu optşpe luni la Castlemora pentru 
că te-ai opus arestării. S-ar putea să fie mai multe, asta-n 
funcție de ce judecător ai noroc. Ei, ce zici acum? 

Brian şi-a scos portmoneul din buzunarul de la spate. Era o 
chestie soioasă şi veche, având gravat pe el logou' unei formații 
de muzică rock - Judas Priest, cred. Era gravat probabil cu 
vârful unui pistol de lipit. A-nceput să caute cu degetul prin 
compartimentele lui. 

— Brian, am spus. 

A ridicat privirea. 

— Numele meu e Jacubois, Brian. E-un nume franțuzesc, 
frumos. Şi nu mai îs gras deja de-o bună bucată de timp. 

— O să te-ngraşi la loc, a spus, aşa se-ntâmplă mereu cu 
băieţii graşi. 

Am izbucnit în râs. Nu m-am putut abţine. Vorbise ca ş-un 
invitat necopt la minte de la un talk-show. S-a uitat urât la 
mine, da' avea ceva nehotărât în ochi. Pierduse avantaju' şi-o 
ştia. 

— Să-ţi zic un secret mic, am spus. Ai terminat cu liceu, 
prietene. Ce-ai în față-i chiar viața adevăra 

tă. Ştiu că-ți vine greu s-o crezi, da' ai face bine să te- 
obişnuieşti cu ideea. Acuma nu se mai reduce totu' numa! la 
câteva ore de pedeapsă în sala de studiu. Asta chiar contează. 

Ce-am primit ca răspuns a fost un soi de căscat tembel. Nu 
pricepea despre ce vorbesc. Atât de rar pricep... 

— Brian, vreau să-ți văd actele fără vreo altă întârziere, a 
spus George. Pune-mi-le imediat în palmă. 

Şi-a întins mâna, cu palma în sus. Un gest nu foarte 
înţelept, ai putea spune, da' George Morgan era ofițer de poliție 
statală de multă vreme şi, după judecata lui, situația mergea 


acum pe direcția bună. Destul de bună, oricum, ca el să se 
decidă că nu tre să-i pună cătuşele vechiului meu amic Brian 
pentru ca el să-şi dea seama cine-i şefu'. 

M-am dus lângă maşină, aruncând în acelaşi timp o privire 
la ceasul de la mână. Era aproape unu jumate după-amiaza. 
Era cald. Greierii cântau cântece uscate în iarba de pe 
marginea drumului. Din când în când, mai trecea câte o 
maşină, şoferii încetinind pe lângă noi să ne vadă bine. 
Întotdeauna-i plăcut să vezi poliţişti care-au oprit pe cineva pe 
dreapta şi nu eşti tu ăla. Asta-i o întâmplare care chiar îţi 
poate însenina ziua. 

Femeia din camionetă şedea cu genunchiu' stâng sprijinit 
de tija cromată a schimbătorului de viteze Hurst. Tipii de 
teapa lui Brian îşi montează d-astea numa' ca să-şi poată lipi 
pe geam un abțibild cu emblema firmei Hurst, eu aşa cred. 
Chiar lângă ăla pe care scrie Fram şi Pennzoil. Arăta de 
aproximativ douăzeci de ani şi avea păr lung, brunet, nu cine 
ştie cât de curat, care-i atârna pe umeri. Purta jeanşi şi o 
bustieră albă. Nu purta sutien. Avea coşuri grase şi roşii pe 
umeri. Şi-un tatuaj pe-un braţ care spunea AC/DC şi altul pe 
celălalt care spunea brian te iubăsc. Unghiile erau vopsite în 
roz bombon, da' roase toate şi zimțate. Şi da, avea sânge pe ea. 
Sângele şi mucii îi atârnau din nas. Alte urme de sânge îi 
pătau obrajii aidoma unor semne de naştere. Mai avea şi pe 
buzele sparte şi pe bărbie şi pe bustieră. Stătea cu capu' 
aplecat, ca aripile părului să-i acopere o parte din față. Tigara 
urca şi cobora, tic-tac, fie-un Marlboro, fie-un Winston, în 
zilele alea dinainte ca preţurile să crească şi toți oamenii de 
rând să treacă la mărcile alea ieftine, poţi fi sigur d-asta. lar 
dacă-i vorba de Marlboro, întotdeauna-i pachet cartonat. Am 
văzut atâtea d-astea... Uneori e-un copil la mijloc şi asta-l face 
pe tip să-şi revină din nebunie, da' de-obicei copilu' n-are decât 
ghinion. 

— Uite, a spus, şi şi-a ridicat puţin coapsa dreaptă. Sub ea 
se afla o fâşie de hârtie de-un galben canar. - Talonu' de 
înregistrare. Io-i zic să şi-l ţină în portmoneu sau în torpedo, 


da-ntotdeauna zboară pe-aici pe undeva împreună cu 
ambalajele de Mickey Dee şi celelalte mizerii. 

Nu vorbea ca şi când ar fi fost drogată şi n-am văzut 
aruncate prin cabină doze de bere ori sticle de tărie. Asta nu- 
nsemna că femeia era sobră, desigur, da era un pas pe 
direcția bună. Nu mi se părea nici c-ar fi putut deveni violentă, 
da' sigur că asta se poate schimba. Cu grabă. 

— Cum vă cheamă, domnişoară? 

— Sandra? 

— Sandra şi mai cum? 

— McCracken? 

— Aveţi vreun act de identitate, d-ră McCracken? -Mda. 

— Arătaţi-mi-l, vă rog. 

Pe scaunul de lângă ea se afla o poşetuţță Leatherette. A 
deschis-o şi-a început să scotocească înăuntru. S-a mişcat 
încet şi, stând cu capul aplecat deasupra poşetei, fața i-a 
dispărut complet. Încă i se mai vedea sângele de pe bustieră, 
da' nu şi ăla de pe față; nu-i puteai vedea buzele umflate care-i 
transformau gura într-o prună tăiată, sau bătrânul şoarece 
cenuşiu care i se retrăgea în juru' unuia dintre ochi. 

Şi din spatele meu: 

— Futu-i, nu, n-o să intru-acolo. Ce te face să crezi c-ai 
dreptu' să mă bagi acolo-năuntru? 

Am întors capul. George ţinea deschisă portiera din spate a 
patrulei. Nici măcar un şofer de limuzină n-ar fi făcut-o mai 
amabil. Numa' că bancheta din spate a unei limuzine n-are 
uşi care nu se pot deschide şi geamuri pe care nu le poți da jos 
dinăuntru, sau un zid de plasă între scaunele din față şi 
bancheta din spate. Plus, desigur, mirosu' ăla slab de vomă. 
N-am condus niciodată o patrulă - ei bine, cu excepția unei 
săptămâni sau două după ce-am primit Caprice-le alea noi - 
care să n-aibă mirosu' ăla. 

— Ceea ce mă face să cred c-am dreptul e că eşti arestat, 
Brian. Nu m-ai auzit că tocmai ţi-am citit drepturile? 

— Pentru ce dracu', omule? Nu mergeam cu viteză! 

— E-adevărat, erai prea ocupat să-ţi bumbăceşti prietena 
ca să poți apăsa cu-adevărat pedala până-n podea, dar 


conduceai periculos, reprezentai un pericol pe şosea. Plus 
ultrajul. Să nu uităm de el. Aşa că intră. 

— Omule, nu poți... 

— Intră, Brian, sau te pun cu fața la maşină şi-ţi prind 
cătuşele. Strâns, ca să te doară. 

— Aş vrea să te văd că-ncerci s-o faci. 

— Chiar aşa? - a-ntrebat George cu vocea aproape prea 
joasă s-o auzi chiar şi-n tăcerea acelei după-amiezi lâncede. 

Brian Lippy a observat două lucruri. Primul era că George o 
putea face. Şi-al doilea era că George într-un fel chiar voia s-o 
facă. Şi că Sandra Mc-Cracken va vedea totu'. Nu era un lucru 
bun să-i permiţi curvei tale să vadă cum ţi se pun cătuşele. 
Era mai rău chiar şi decât să vadă că eşti arestat. 

— O să ai de-a face cu avocatu' meu, a spus Brian 

Lippy, şi s-a aruncat pe bancheta din spate a patrulei. 

George a trântit portiera şi s-a uitat la mine. 

— O s-avem de-a face cu avocatul lui. 

— Ce pacoste, am spus. 

Femeia mi-a înțepat brațul cu ceva. M-am întors şi-am 
văzut că era vorba de colțu' permisului ei de conducere. 

— Poftim, a spus. 

Se uita la mine. N-a durat decât un minut înainte să se- 
ntoarcă şi să-nceapă iar să scotocească prin poşetă, de data 
asta scoțând vreo două batiste, da' a fost destul de mult 
pentru ca eu să-mi dau seama că era într-adevăr sobră. Era 
moartă pe dinăuntru, da' sobră. 

— Ofițer Jacubois, conducătorul autovehiculului spune că 
talonul de înregistrare se află-n portbagaj, a spus George. 

— Mda, îl am. 

George şi cu mine ne-am întâlnit lângă ridicola bară de 
protecție din spate a camionetei — FAC DOAR CE-MI ZIC 
VOCILE DIN CAP SĂ FAC, MĂNÂNC AMISH - şi i-am dat 
talonul. 

— Ea vrea? - m-a întrebat pe-o voce joasă. 

— Nu, am spus. 

— Eşti sigur? 

— Cam. 


— Încearcă, a spus George şi s-a întors la patrulă. Vechiu' 
meu coleg de şcoală a-nceput să strige la el chiar din clipa 
când George s-a aplecat prin geamul din partea şoferului ca să 
apuce microfonu'. George l-a ignorat şi-a întins firul cât s-a 
putut, aşa încât el să stea la soare. 

— Bază, aici 6, răspunde-recepție? 

M-am întors la portiera deschisă a camionetei. Femeia şi-a 
stins ţigara în scrumiera plină la refuz şi-a aprins alta. Sus şi 
jos merea ţigara cea nouă. Dintre aripile aproape închise ale 
părului ei ieşeau fuioare de fum folosit. 

— Domnişoară McCracken, o să-l ducem pe domnul Lippy 
la cazarma noastră — Detaşamentul D, de pe deal? Am vrea 
să ne urmați. 

A scuturat din cap şi-a început să se şteargă cu şervețelul 
Kleenex. Aplecând capul spre el mai degrabă decât ducându-l 
pe el spre față, închizând şi mai mult cortina părului. Mâna în 
care ţinea ţigara se odihnea acum pe picioru' jeanşilor, fumul 
ridicându-se drept în sus. 

— Am vrea să ne urmaţi, domnişoară McCracken. 

Am vorbit cât am putut eu mai blând. Încercând să fac 
vorbele să pară grijulii şi ştiutoare şi doar între noi. Aşa spun 
psihologii şi terapeuţii de familie să te comporți, da' ce ştiu ei? 
Îi urăsc într-un fel pe FDC-ii ăia, ăsta-i adevăru' verde-n faţă. 
Vin ei din clasa de mijloc mirosind a spray de păr şi deodo- 
rant şi ne vorbesc despre abuzul asupra soției şi mândria de 
sine scăzută, da' habar n-au de locuri cum ar fi Districtul 
Lassburg, care-a jucat un rol odată, când s-au terminat 
cărbunii şi apoi încă o dată, când fierul ăla mare s-a dus 
departe spre Japonia şi China. O femeie ca Sandra McCracken 
poate măcar auzi tonul moale şi grijuliu şi neameninţător? 
Odată ca niciodată, poate. Da' acuma nu mai credeam. Asta 
numa! dacă, pe de altă parte, n-o prindeam de tot păru ăla şi 
i-l trăgeam de pe față, ca ea să se poată uita la mine şi-apoi să 
strig: „BA VII! BA VII ŞI-O SĂ DEPUI O PLÂNGERE DE 
MOLESTARE ÎMPOTRIVA LUI! BA VII, CURVĂ PROASTĂ ŞI 
BĂTUTĂ CE EŞTI! PIZDĂ DELĂSĂTOARE CE EŞTI! VII! FUTU-I 
MAMA EI, CUM SĂ NU VIU, asta s-ar putea să fi făcut vreo 


diferență. Asta s-ar putea să fi funcționat. Tre' să le vorbeşti pe 
limba lor. Psihiatrii şi terapeuţii, ei nu vor s-audă aşa ceva. Ei 
nu vor să creadă că există vreun limbaj altul decât al lor. 

A scuturat iar din cap. Nu se uita la mine. Fuma şi nu se 
uita la mine. 

— Aş vrea să vii şi să depui o plângere de molestare 
împotriva domnului Lippy. În linii mari, trebuie s-o faceţi, să 
ştiţi. Adică, l-am văzut cum vă lovea, partenerul meu şi cu 
mine eram chiar în spatele vostru şi-am văzut chiar foarte 
bine totul. 

— Ba nu trebuie s-o fac, a spus ea, iar voi nu mă puteți 
obliga. Încă-şi folosea claia aia încâlcită şi soioasă de păr 
brunet ca să-şi ascundă fața, da' tot a vorbit cu o anume 
autoritate tăcută. Ştia că n-o puteam forța să depună o 
plângere fiindcă mai trecuse prin aşa ceva înainte. 

— Şi cât mai vreţi să îndurațţi asta? - am întrebat-o. 

Nimic. Capul jos. Faţa ascunsă. Aşa cum îşi lăsa capul jos 
şi-şi ascundea fața la doişpe ani, când profesoara îi punea o 
întrebare dificilă în timpul orei sau când celelalte fete o luau 
peste picior fiindcă ei îi creşteau țâțele înaintea lor şi asta 
făcea din ea o bucătoaie-futută. Din cauza asta-şi lasă fetele 
de seama ei să le crească părul lung, pentru a avea în spatele 
a ce se ascunde. Da' faptu' că ştiam asta nu-mi dădea mai 
multă răbdare cu ea. Dimpotrivă, mai puţină. Fiindcă, vezi tu, 
tre' s-ai grijă de tine pe lumea asta. Mai ales dacă nu eşti o 
frumuseţe. 

— Sandra. 

O uşoară mişcare a umerilor când am trecut la numele mic. 
Nimic mai mult de-atât. Şi, măi să fie, cât de furios m-a făcut 
treaba asta. Atât de uşor cedează... Sunt ca nişte păsări 
căzute la pământ. 

— Sandra, uită-te la mine. 

Nu voia, da' urma s-o facă. Era obişnuită să facă ce-i 
spuneau bărbaţii. Să facă ce-i spuneau bărbaţii devenise 
aproape exclusiv opera vieții ei. 

— Întoarce capul şi uită-te la mine. 


A întors capu”, da' şi-a ţinut privirea jos. Mare parte din 
sânge încă-i era pe față. Nu era o față rea. Probabil că era 
puțin frumuşică atunci când n-o bumbăcea cineva. Şi n-arăta 
nici atât de proastă cum ai fi crezut că trebuie să fie. Aşa 
proastă cum şi-ar fi dorit ea să fie. 

— Aş vrea să merg acasă, a spus pe vocea slabă a unui 
copil. Mi-a curs sânge din nas şi trebuie să mă curăț. 

— Mda, ştiu asta. De ce? Te-ai lovit de-o uşă? Pun pariu că 
asta a fost, nu-i aşa? 

— Aşa-i. O uşă. 

Nici măcar sfidare nu se citea în glasul ei. Nici urmă din 
atitudinea mănânc amish a iubitului ei. Ea nu aştepta decât 
ca totu' să se termine. Discuţiile astea de pe marginea 
drumului nu făceau parte din viața adevărată. Să fie lovită, 
asta era viața adevărată. Să tragă înapoi mucii şi sângele şi 
lacrimile toate la un loc şi să le-nghită ca pe-un sirop de tuse. 

— Veneam pe coridor în jos să folosesc baia, şi Bri, n-am 
ştiut că-i acolo-năuntru şi-a ieşit dintr-o dată, repede, şi uşa... 

— Cât timp, Sandra? 

— Cât timp ce? 

— Cât timp o să mai continui să mănânci rahatu' ăsta? 

Ochii i s-au lărgit puţin. Atâta tot. 

— Până-ţi scoate toți dinţii din gură? 

— Aş vrea să merg acasă. 

— Dacă verific la spitalul Statler Memorial, de câte ori o să- 
ți găsesc numele? Fiindc-ai intrat într-o mulțime de uşi, nu-i 
aşa”? 

— De ce nu mă laşi în pace? Eu nu m-am legat de tine. 

— Pân-o să-ţi fractureze craniu'? Pân-o să-ți rupă fundu? 

— Vreau să merg acasă, domnule ofițer. 

Aş vrea să spun Atunci am ştiut c-am pierdut-o, da' ar fi o 
minciună, fiindcă n-ai cum pierde ce n-ai avut niciodată. Ar fi 
stat acolo pân-ar fi înghețat iadu' sau până m-aş fi enervat 
destul de tare să fac ceva ce mi-ar fi adus multe necazuri mai 
târziu. Cum ar fi s-o lovesc. Fiindcă voiam s-o lovesc. Dac-aş fi 
lovit-o, ar fi ştiut cel puţin că-s acolo. 


În buzunaru' din spate ţin o cutiuță cu cărți de vizită. Am 
scos-o, am frunzărit printre ele şi-am găsit-o pe cea care-mi 
trebuia. 

— Femeia asta locuieşte-n Statler Village. A vor 

bit cu sute de femei tinere ca tine şi le-a ajutat pe multe din 
ele. Dac-ai nevoie de pro bono, adică de consiliere gratuită, o 
să te-ajute. O să vă-nţelegeți voi. Bine? 

Am ţinut cartea de vizită în fața ochilor ei, între primele 
două degete de la mâna dreaptă. Când am văzut că n-o ia, am 
lăsat-o să cadă pe scaun. Apoi m-am întors la patrulă să iau 
talonul de înregistrare. Brian Lippy şedea în mijlocu' banchetei 
cu bărbia lăsată până la gâtu' tricoului, uitându-se-n sus la 
mine pe sub sprâncene. Arăta ca un Napoleon distrus şi 
dement. 

— Vreun dram de noroc? - a întrebat George. 

— Mnu, am spus. Nu s-a distrat încă destul. 

Am dus talonu' înapoi la camionetă. Se mutase la volan. 
Motoru' mare V-8 al maşinii huruia. Apăsase ambreiajul şi 
ținea mâna pe schimbătorul de viteze. Unghiile ei roz şi roase 
se profilau pe crom. Dac-ar avea steaguri locurile precum 
Pennsylvania rurală, ai putea pune imaginea aia pe ele. Sau 
poate-un pachet de şase doze de bere Iron City şi-un pachet de 
țigări Winston. 

— Conduceţi cu grijă, domnişoară McCracken, am spus, 
întinzându-i talonul galben. 

— Mda, a spus şi a demarat. 

A vrut să mă mintă, dar n-a îndrăznit, fiindcă era bine 
crescută. Maşina a tremurat puţin la început - nu se pricepea 
să folosească schimbătorul manual al camionetei lui Brian la 
fel de bine cum crezuse - şi a tremurat şi ea. Înainte şi-napoi, 
cu părul zburând în aer. Dintr-o dată, am văzut totu' din nou, 
pe el mergând pe toată şoseaua, conducând una din 
proprietăţile sale cu o mână şi snopind-o cu pumnul pe 
cealaltă, şi mi s-a făcut rău la stomac. Chiar înainte să intre 
în viteza a doua, ceva alb a fluturat afară prin geamul 
şoferului. Era cartea de vizită pe care i-o dădusem. 


M-am întors la patrulă. Brian încă stătea cu bărbia 
sprijinită în piept, oferindu-mi pe sub sprâncene privirea aia 
de Napoleon dement. Sau poate că era vorba de Rasputin. Am 
urcat de partea pasagerului, simțindu-mă foarte încins şi 
obosit. Doar ca lucrurile să fie şi mai complicate, Brian a- 
nceput să scandeze din spatele meu. 

— Grăsanu' ED-die JACK-you-BOYS. Câţi băieți... 

— O, tacă-ţi fleanca, am spus. 

— Haide-aici în spate şi închide-mi fleanca, Eddie Grăsanu'. 
De ce nu vii aici în spate să-ncerci s-o faci? 

Doar o altă zi minunată din PSP, cu alte cuvinte. Tipu' ăsta 
avea să se-ntoarcă până la ora şapte, în cine ştie ce căcăstoare 
numea el casă şi va bea bere în vreme ce Vanna va învârti 
Roata Norocului. M-am uitat la ceasul de mână - 1.44 p.m. - 
şi-apoi am luat microfonu'. 

— Bază, aici 6. 

— Recepţionat, 6. 

Shirley îmi răspunsese, calmă ca o briză răcoroasă. Shirley 
care tocmai se pregătea să primească florile de la Islington şi 
Avery. Dincolo, pe DD 46 în Poteenville, cam la vreo douăzeci 
de mile de 20-u' nostru, o cisternă Norco West tocmai se lovise 
cu un autobuz şcolar, omorând şoferul autobuzului, pe 
doamna Esther Mayhew. George Stankowski se aflase destul 
de-aproape să audă bubuitul coliziunii, aşa că cine zice că 
niciodată când ai nevoie nu-i un polițist prin preajmă? 

— Suntem în Cod 15 şi 17 - bază, recepționat? 

Nemernicu-i luat în custodie şi ne-ndreptăm spre casă, cu 
alte cuvinte. 

— Recepţionat, 6, ai vreun subiect în custodie sau ce, 
încheiat? 

— Am un subiect, recepționat. 

— Aici Futai Gras Unu, încheiat transmisia, a spus Brian 
din spate. A început să râdă - râsu' ăla înalt, ca un chicotit, al 
drogatului cu vechime. A-nceput şi să dea sus-jos cu cizmele 
lui de cowboy. Urma să ne ia o jumate de oră să ajungem 
înapoi la cazarmă. Începeam să cred că va fi un drum foarte 
lung. 


Huddie 


Am aruncat receptorul sergentului-şef în furcă şi-aproape 
am tropăit până la dispecerat, unde Shirley încă muncea din 
greu, trimițându-i pe ofițerii de pe teren spre vest. 

— Cei de la Norco West spun că-i vorba de lichid cloric, i-am 
zis. Asta-i o uşurare. Clorura-i păcătoasă, da' de obicei nu-i 
fatală. 

— Sunt siguri că de asta-i vorba? - a întrebat Shirley. 

— Nouăzeci la sută. În părţile alea, aşa ceva au pe drum. 
Tot mereu se văd camioane d-alea îndreptându-se către 
centrala de tratare a apei. Dă vestea mai departe, începând cu 
George S. Şi care Dumnezeu e problema cu câinele ăla? 


Domnul Dillon stătea lângă uşa din spate, cu nasul jos la 
baza uşii din plasă împotriva insectelor, mişcându-se stânga- 
dreapta. Aproape sărind stânga-dreapta, şi scâncind profund 
din gât. Îşi ţinea urechile date pe spate. Cât m-am uitat eu, a 
lovit plasa cu nasul destul de tare să facă burtă în locul acela. 
Apoi a scos un soi de scheunat, ca pentru a spune: Hei, asta 
m-a durut. 

— N-am idee, a răspuns Shirley pe-o voce care-mi zicea că 
n-are timp de Domnul Dillon. 

Strict vorbind, nici eu n-aveam. Şi totuşi m-am uitat la el 
încă o clipă. Văzusem câini de vânătoare comportându-se aşa 
când adulmecau mirosul a ceva mare în pădurea din 
apropiere - un urs sau poate un lup cenuşiu. Doar că nu mai 
era nici un lup pe Dealurile Scunde dinainte de Vietnam, ci 
numai câțiva urşi. Nu era nimic în spatele acelei uşi cu plasă 
decât parcarea. Şi Magazia B, desigur. Am ridicat ochii spre 
ceasul de deasupra uşii de la bucătărie. Era 2,12 p.m. Nu-mi 
aminteam să mai fi fost vreodată în cazarmă când era atât de 
goală. 

— Patrula 14, Patrula 14, aici baza, recepționat? 

I-a răspuns George, încă tuşind. 

— Patrula 14. 

— E clorură, 14, cei de la Norco West spun că-s siguri de 
asta. Lichid cloric. (S-a uitat la mine şi mi-a arătat semnul cu 
degetul mare ridicat.) E iritant, dar nu... 

— Stop, stop. Şi tuse, tuse. 

— Rămân pe poziţie, 14. 

— Poate-i clorură, poate nu, bază. Orice-ar fi, a luat foc şi 
se-ndreaptă spre noi nori mari şi albi formaţi din substanța 
aia. Poate că 20 e la capătul drumului de acces, ăla de lângă 
mulți oameni la pământ, inclusiv o femeie adultă. Pe margine 
sunt parcate două autobuze şcolare. O să-ncerc să-i scot de- 
acolo cu unu! din-astea. Încheiat. 

Am luat microfonul de la Shirley. 

— George, aici Huddie. Norco spune că focu-i probabil 
alimentat de combustibilul care curge pe deasupra clorurii. Ar 


trebui să nu-ntâmpini probleme dacă-i scoţi pe copii pe jos, 
încheiat? 

Ce-a urmat a fost un răspuns clasic pentru George S, get- 
beget. În cele din urmă, a primit o diplomă din-acelea mai- 
presus-de-cerințele-meseriei pentru ce-a făcut în ziua aia - de 
la guvernator, desigur - şi i-a apărut poza în ziar. Soţia lui a 
înrămat diploma şi-a atârnat-o pe peretele din sufragerie. Nu- 
s sigur dacă George a înțeles vreodată despre ce era tot 
tărăboiul ăla. După el, n-a făcut decât ceea ce i s-a părut 
prudent şi rezonabil. Dacă a existat vreodată ceva de genul 
omul potrivit la locul potrivit, atunci acesta a fost George 
Stankowski în ziua aceea la Şcoala Gimnazială din Poteenville. 

— Cu autobuzu-i mai bine, a spus. Mai rapid. Aici 14, sunt 
Zi 

Shirley şi cu mine aveam să uităm complet de Poteenville 
pentru o vreme; aveam propriile noastre ciorbe de fiert. Dacă 
eşti curios, ofițerul George Stankowski s-a urcat spărgând o 
uşă glisantă cu o piatră într-unui dintre autobuzele pe care le 
văzuse. A pornit Blue Bird-ul cu patruzeci de locuri cu o cheie 
de rezervă pe care a găsit-o lipită de spatele parasolarului din 
partea şoferului şi-n cele din urmă a înghesuit în el douăzeci 
de copii cu ochii roşii, lăcrimând şi tuşind, şi două profesoare. 
Mulţi dintre copii încă strângeau la piept oalele, ulcelele şi 
scrumierele din ceramică deformate pe care le făcuseră în 
după-amiaza aceea. Trei dintre copii erau inconştienţi, unul 
din cauza reacției alergice la aburii de clorură. Ceilalţi doi au 
fost pur şi simplu victimele leşinului, căzuţi pradă terorii şi 
surescitării. Una dintre profesoarele de lucru manual, Rosellen 
Nevers, se afla în condiții mult mai grave - George a văzut-o pe 
trotuar, zăcând pe-o rână cu gura căscată şi în 
semiinconştiență, săpând cu nişte degete slăbite la baza 
gâtului umflat. Ochii îi ieşiseră din orbite asemenea 
gălbenuşurilor unor ouă fierte. 

— Aia-i mami, a spus una dintre fetițe. Lacrimile-i izvorau 
constant din ochii mari şi căprui, dar nu şi-a desprins nici o 
clipă degetele de pe vaza din lut pe care o ţinea în brațe şi nici 


n-a înclinat-o, aşa încât Susan cea cu ochii negri pe care-o 
aşezaseră în ea să cadă. - Are azmă. 

George stătea deja îngenuncheat lângă femeie, ținându-i 
capul dat pe spate peste antebraţul său, pentru a-i ţine 
traheea cât mai larg deschisă cu putință. Părul îi atârna pe 
ciment. 

— Ia vreun medicament pentru astmă, iubire, când i-e rău 
ca acum? 

— În buzunal, a spus fetița cu vaza. O să moală mami 
mea? 

— Mnu, a spus George. 

A scos inhalatorul Flovent din buzunarul doamnei Nevers şi 
i-a trimis o salvă sănătoasă pe gât în jos. Femeia a icnit, a 
tremurat şi s-a ridicat în capul oaselor. 

George a dus-o pe brațe în autobuz, umblând în urma 
copiilor care tuşeau şi plângeau. A plasat-o pe Rosellen într- 
un scaun lângă fiica ei, apoi s-a strecurat în spatele volanului. 
A vârât autobuzul în viteză şi-a pornit săltat peste terenul de 
fotbal, trecând pe lângă patrula sa şi ieşind pe drumul de 
acces. Pe când intra cu botul Blue Bird-ului înapoi pe Drumul 
Districtual 46, copiii cântau „Row, Row, Row Your Boat”. Şi 
astfel a devenit George Stankowski un adevărat erou, în vreme 
ce puţinii dintre noi rămaşi în urmă încercam să ne păstrăm 
sănătatea mintală. Şi vieţile. 


Shirley 


Ultimul mesaj al lui George către dispecerat a fost 14, sunt 
7- adică Patrula 14, am ieşit din tură. Am notat informația, 
uitându-mă în sus la ceas ca să trec şi timpul. Era 2,23 p.m. 
Mi-amintesc asta bine, aşa cum mi-l amintesc şi pe Huddie 
stând lângă mine, strângându-mă uşor de umăr - încercând 
să-mi spună că George şi copiii vor fi bine fără s-o spună 
direct cu voce tare, presupun. 2,23 p.m., atunci s-a dezlănțuit 
iadul. Şi spun asta în cel mai strict sens folosit vreodată. 

Domnul Dillon a început să latre. Nu lătratul lui din 
adâncul gâtului, cel pe care-l păstra de obicei pentru vânatul 


ce ne călca terenul din spatele cazărmii sau pentru ratonii 
care îndrăzneau să vină şi să miroasă prin verandă, ci o serie 
de chelălăituri ascuţite, sfredelitoare, cum nu mai auzisem 
vreodată. Era de parcă se prinsese singur în ceva tăios şi nu se 
mai putea elibera. 

— Ce dracul - a spus Huddie. 

D a făcut cinci sau şase paşi ţepeni în spate, îndepărtându- 
se de uşa din plasă, semănând într-un fel cu un cal de rodeo 
cu picioarele legate la un spectacol de paradă. Cred că ştiam 
ce urmează să se întâmple, şi cred c-a ştiut-o şi Huddie, dar 
nici unuia dintre noi nu-i venea a crede. Şi chiar dacă am fi 
crezut-o, nu l-am fi putut opri. Oricât ar fi fost el de dulce, 
cred că Domnul Dillon ne-ar fi muşcat dacă am fi încercat 
ceva. Încă scotea chelălăiturile alea scurte şi sfredelitoare de 
durere şi de la colțul botului începuse să-i curgă balele. 

Mi-amintesc că atunci m-a orbit o lumină reflectată. Am 
clipit şi lumina a fugit de la mine de-a lungul peretelui. Era 
Patrula 6, Eddie şi George care se întorceau cu suspectul, dar 
de-abia dacă am conştientizat lucrul ăsta cât de cât. Mă 
uitam la Domnul Dillon. 

A fugit la uşa cu plasă şi, o dată ce-a luat-o din loc, n-a mai 
ezitat nici o clipă. Nici măcar n-a încetinit. Şi-a lăsat doar 
capul în pământ şi a trecut prin plasă, smulgând uşa din 
zăvor şi trăgând-o după el chiar în acelaşi timp, încă emițând 
lătrături care aproape că erau nişte strigăte. În acelaşi timp, 
eu am mirosit ceva foarte puternic: apă de mare şi materie 
vegetală putredă. S-a auzit un strigăt de frâne şi cauciuc, 
țiuitul unui claxon şi cineva strigând: „Ai gryjă! Ai gryă!” 
Huddie a fugit către uşă şi eu l-am urmat. 


Eddie 


Îi distrugeam ziua ducându-l la cazarmă. Îl opriserăm, cel 
puţin temporar, din activitatea de a-şi bate iubita. Trebuia să 
şadă pe bancheta din spate, arcurile înțepându-l în cur şi cu 
cizmele lui dichisite îndesate în covoraşele noastre de plastic 


rezistente la vomă. Da' Brian ne făcea să-i plătim pentru asta. 
Pe mine, în special, da' sigur că şi George trebuia să-l asculte. 

Cânta versiunea aia a numelui meu şi apoi tropăia cât 
putea de tare, lovind după un ritm anume cu călcâiele 
scâlciate ale porcăriilor alea de cizme. Efectul general semăna 
într-un fel cu ovaţiile de la un meci de fotbal. Şi-n tot timpu' 
ăsta se holba la mine prin plasa despărțitoare, cu capul 
aplecat şi ochişorii lui de drogat sclipind - îl vedeam în oglinda 
prinsă de parasolar. 

— JACK-you-BOYS! (Boc-boc-boc!) JACK-you-BOYS! (Boc- 
boc-boc!) 

— Vrei să-ncetezi cu asta, Brian? - a întrebat George. 

Ne apropiam de cazarmă. Cazarma cea aproape goală; 
ştiam deja ce se petrecea în Poteenville. 

Shirley ne oferise nişte informații, iar restul le culeseserăm 
din sporovăială dintre celelalte patrule. 

— Mă faci să-mi puste urechile. 

De-o încurajare mai mare Brian nu avea nevoie. 

— JACK-you-BOYS! BOC-BOC-BOCI! 

Să fi tropăit mai tare, ar fi reuşit să-şi bage picioarele chiar 
prin podea, dar George nu s-a deranjat să-i ceară iar să- 
nceteze. Când se află bine strânşi la curea pe bancheta din 
spate a patrulei, să-ţi intre pe sub piele e cam tot ce-ar putea 
încerca să facă. Mai păţisem aşa ceva înainte, da' să-l aud pe 
descreieratu' ăsta, care mi-a aruncat odată cărțile din braţe în 
sala de mese a liceului şi mi-a rupt emblemele de pe spatele 
tricoului în sala de studiu individual, să-l aud scandând acea 
veche şi nesuferită versiune a numelui meu... Omule, asta era 
ceva de groază. Ca şi-o călătorie în Maşinăria Cale-ntoarsă a 
Profesorului Peabody. 

N-am spus nimic, da-s destul de sigur că George ştia. Şi 
când a ridicat microfonu' şi-a luat legătura cu Shirley - „20- 
bază într-o clipită”, a fost ce-a spus el - am ştiut că-mi 
vorbeşte mai mult mie decât lui Shirley. Îl vom lega pe Brian 
de scaunul din Colţul Băiatului Rău, îi vom deschide 
televizorul dacă va vrea şi vom completa formele preliminare 
ale hârtiilor de trebuință. Apoi ne vom îndrepta spre 


Poteenville, asta dacă situația de-acolo nu se va schimba 
brusc înspre bine. Shirley putea suna la închisoarea 
Districtuală din Statler şi să le spună că le trimitem unu 
dintre scandalagiii lor preferați. Intre timp, însă... 

— JACK-you-BOYS! (Boc-bocboc!) JACK-you-BOYS! 

Striga acum atât de puternic, că i se-nroşiseră obrajii şi 
venele-i ieşeau în evidenţă pe gât. Nu-şi mai bătea doar joc de 
mine; Brian trecuse la o criză autentică de tot rahatu'. Ce mai 
plăcere va fi să ne scăpăm de el... 

Am urcat pe Dealul lui Bookin, George conducând puţin 
mai repede decât era absolut nevoie, îndreptându-ne spre 
Detaşamentul D din vârf. George a semnalizat şi a intrat, 
mişcându-se poate încă prea repede decât ar fi trebuit. Lippy, 
înțelegând că i se scurtase vremea în care să ne sâcâie, a 
început să scuture plasa dintre noi şi el, dar şi să bubuie cu 
cizmele alea ale lui de John Wayne. 

— JACK-you-BOYS! 

Boc-bocboc! Zdrang-zdrangzdrang! 

Am înaintat pe drumul de acces, îndreptându-ne spre 
parcarea din spate. George a întors strâmb către stânga pe 
după colțu' clădirii, vrând să parcheze cu spatele lângă scările 
cazărmii, aşa încât să-l putem scoate pe bunu' şi bătrânu' de 
Bri direct din maşină şi să-l ducem direct sus fără vreo 
mişcare greşită, smucită ori vreo grijă. 

Şi, când George a dat colțul, l-am văzut pe Dom-nu' Dillon 
chiar în fața noastră. 

— Ai gryă! Ai gryăl - a strigat George, fie mie, fie câinelui, 
ori probabil lui însuşi - n-am cum să-mi dau seama. Şi, 
amintindu-mi toate astea, mă uimeşte cât de tare a semănat 
cu ziua în care-a lovit-o pe femeia aia în Lassburg. Atât de- 
aproape, c-a fost parcă o ultimă pregătire, doar cu o singură 
diferență foarte mare. Mă-ntreb dacă-n ultimele câteva 
săptămâni dinainte să-şi bage ţeava pistolului în gură nu s-a 
trezit că-şi spune: Am ocolit câinele şi-am lovit femeia mereu şi 
mereu şi mereu. Poate că nu, da' ştiu că io aşa aş fi făcut, dac- 
aş fi fost în locu' lui. Am ocolit câinele şi-am lovit femeia. Cum 


poți crede într-un Dumnezeu când se-ntămplă aşa, şi nu 
invers? 

George a călcat frânele şi ambele picioare şi-a lovit claxonul 
cu podul palmei stângi. Am fost aruncat în față. Centura de 
siguranță s-a blocat. Erau curele de siguranţă şi-n spate, da' 
prizonieru!' nostru nu se obosise să-şi prindă una - fusese prea 
ocupat să cânte Corul Jacubois - şi-a fost proiectat cu fața- 
nainte în plasa despărțitoare, de care se ţinea cu mâinile. Am 
auzit ceva plesnind, aşa cum se aude când îți pocnesc 
genunchii. Am auzit altceva scrâşnind. Pocnetul a fost 
probabil unu' din degetele lui. Scrâşnetu' a fost fâră-ndoială 
nasu'. Le-am mai auzit rupându-se înainte, şi-ntotdeauna 
sună la fel, ca şi cum ai rupe oase de pui. A scos un strigăt 
înfundat, de surpriză. Un jet bogat de sânge, cald ca suprafața 
unei sticle cu apă călcâie, a aterizat pe umărul uniformei 
mele. 

Domnul Dillon a fost probabil la o juma' de picior de moarte 
în clipa aia, poate numa' doi inci, da' a fugit mai departe fără 
să ne-arunce măcar o privire, a fugit cu urechile lipite de 
craniu, chelălăind şi lătrând, îndreptându-se direct spre 
Magazia B. Umbra fugea chiar în urma lui pe asfalt, neagră şi 
precisă. 

— Ah, Gristoase, m-am lhovitl - a strigat Brian prin nasul 
înfundat. Sănjerez dhracu peste tot! 

Şi-apoi a-nceput să ţipe despre brutalitatea politiei. 

George a deschis portiera şoferului. Am rămas locului o 
clipă, urmărindu-l pe D din priviri, aşteptându-mă să se 
oprească o dată ajuns la magazie. Nu s-a oprit. A fugit cu 
capu-nainte în uşa rulantă, lovindu-se de să-i zboare creierii. 
A căzut pe-o rână şi-a scos un țipăt. Până-n ziua aia n-am 
ştiut că şi câinii pot ţipa, da' pot. Mie nu mi s-a părut că ţipă 
de durere, ci de frustrare. Braţele mi s-au făcut piele de găină. 
D s-a ridicat şi s-a-ntors în cerc, ca pentru a-şi prinde coada. 
A făcut asta de două ori, şi-a scuturat capu' ca pentru a şi-l 
limpezi, şi-a fugit iar către uşa rulantă. 

— D, nul! - a strigat Huddie de pe veranda din spate. Shirley 
stătea chiar lângă el cu mâinile streaşină la ochi. 


— Opreşte-te, D, ascultă la mine, acum! 

Domnul D nu le-a oferit nici un dram de atenţie. 

Nu cred că i-ar fi oferit atenţie nici lui Orville Garrett, dac- 
ar fi fost acolo Orville în ziua aia, iar Orv era cel mai bun 
prieten-om pe care-l avea D. S-a izbit de uşa rulantă din nou 
şi din nou, lătrând nebuneşte, scoțând câte unu' din ţipetele 
alea îngrozitoare de frustrare de fiecare dată când se lovea de 
suprafața dură. A treia oară când a făcut-o, a lăsat pe lemnu' 
vopsit în alb o urmă de sânge cât nasu' de mare. 

În tot acest timp, vechiu' meu amic Brian zbiera de să-i 
zboare bojocii. 

—  Ajută-mă, Jacubois, sângerez ca un fhutut dă porc 
înjhunghiat, unde-a învhățat chretinu' ăla să conducă, la Sears 
şi bhlestemaţii de Roebuck? 

Scoate-mă de-aci, fhututu' ăsta de nhaz. 

L-am ignorat şi-am coborât din patrulă, vrând să-l întreb pe 
George dacă nu crede c-ar fi turbat D, da-nainte să pot 
deschide gura, m-a izbit putoarea: mirosu' de apă de mare şi 
varză veche şi încă ceva, ceva mult mai îngrozitor. 

Domnul D s-a întors dintr-o dată şi s-a întors la dreapta, 
către colțul magaziei. 

— Nu, D, nu! - a strigat Shirley. 

A văzut ce-am văzut şi eu cu o secundă după ea - uşa 
laterală, cea pe care-o deschidea cu o clanță normală şi n-o 
ridicai în sus pe şine, era deschisă câţiva inci. Habar n-am 
dac-a lăsat-o cineva aşa - Arky, poate. 


Arky 


N-am fo' io, io-nchiz întotdeauna uşa-aia. Dac-uitam, 
vechiu!' dom' serjent mi-ar fi făcut înc-o gau-ră-n cur. Poate şi 
Curt. Ei doi voiau să ţină locu' ăla închis bine dă tot. lera 
foarte stricți p-asta. 

Eddie sau poate-a deschis-o ceva dinăuntru. Vreo forță 
ieşită din Buick, ere' că despre aşa ceva vorbesc. Nu ştiu dacă- 
i aşa ori ba; eu ştiu numa' că uşa era deschisă. De-acolo venea 


putoarea a' mai mare şi-ntr-acolo se-ndrepta şi Domnu' 
Dillon. 

Shirley a fugit pe scări în jos, Huddie chiar în urma cei, 
amândoi strigându-i Domnului D să vină înapoi. Au trecut pe 
lângă noi. George a fugit după ei, iar eu am fugit după George. 

Fusese-un spectacol de lumini oferit de Buick cu două sau 
trei zile-n urmă. Eu n-am fost de fată, da' mi-a spus cineva 
despre el, iar temperatura a fost scăzută-n Magazia B de- 
aproape o săptămână. Nu cu mult, numa' patru sau cinci 
grade. Au fost câteva semne, cu alte cuvinte, da' nimic cu 
adevărat spectaculos. Nimic pentru care să te trezeşti în toi de 
noapte şi despre care să-i scrii mamei acasă. Nimic ce să ne 
facă să bănuim ce-am găsit când am intrat înăuntru. 

Shirley a fost prima, strigând numele lui D... şi-apoi doar 
strigând. O clipă dup-aia, şi Huddie a-nceput să strige. 
Domnul Dillon lătra pe-atunci într-un registru scăzut, numa! 
că lătra şi mârâia deodată. E sunetu' pe care-l scoate un câine 
când a fugărit ceva până-ntr-un copac şi-aşteaptă jos să-l 
prindă. George Morgan a țipat: 

— O, Dumnezeule! O, scumpe lisuse Christoase! Ce-i asta? 

Am intrat în magazie, da' nu foarte departe. Shirley şi 
Huddie stăteau umăr la umăr şi George era chiar în spatele 
meu. Aproape că blocau complet drumu' de-ntoarcere. Mirosu' 
era foarte luxuriant - îți făcea ochii să lăcrimeze şi gâtu' să se 
strângă -, da' abia dacă l-am băgat în seamă. 

Portbagaju' Buick-ului era iar deschis. În spatele maşinii, în 
colțu' îndepărtat al magaziei, se afla un coşmar subțire, 
zbârcit şi galben, cu un cap ce nu era deloc cap, ci un 
ghemotoc  dezlânat de corzi roz, toate zbătându-se şi 
zvârcolindu-se. Sub ele puteai vedea carne din-aia galbenă, 
zbârcită. Unele din corzile ale' roz a biciuit spre una din 
grinzile de sus. Scoteau un sunet fâlfâit, asemenea unor 
fluturi izbindu-se de geam noaptea, încercând să ajungă la 
lumina pe care-o văd sau o simt în spatele lui. Încă mai aud 
sunetu' ăla. Îl aud uneori şi-n vise. 

În inima desişului pe care-l formau chestiile alea 
unduitoare, convulsive, ceva se tot deschidea şi închidea în 


carnea galbenă. Ceva negru şi rotund. S-ar putea să fi fost o 
gură. S-ar putea să fi-ncercat să strige. Nu pot descrie ce era 
lucru! pe care stătea. E ca şi când creieru' nu pricepea nimic 
din ce-mi vedeau ochii. Nu erau picioare, măcar d-asta-s 
sigur, şi ere' că erau trei în loc de două. Se terminau cu nişte 
gheare negre,  încovoiate. Din ghearele astea ieşeau 
ghemotoace de păr sârmos - cre' că era păr, şi cre' c-am văzut 
gângănii ţopăind prin smocurile alea, gâze mici cum sunt 
păduchii sau purecii. Din pieptu' arătării atârna un furtun 
cenuşiu şi zvâcnitor din carne acoperit cu verigi negre, 
sclipitoare, cărnoase. Poate că erau băşici. Sau poate, Domnul 
fie cu noi, chestiile alea erau ochi. 

În faţa ei, lătrând şi mârâind şi împrăştiind fuioare de bale, 
stătea câinele nostru. A schițat un gest ca pentru a se arunca 
înainte şi arătarea aia a ţipat la el cu gaura aia neagră. 
Furtunu' cenuşiu s-a zbătut ca un braț fără oase sau ca 
picioru' unei broaşte când îl pui la curent. Din capătu lui a 
picurat ceva pe podeaua magaziei. A-nceput să se ridice fumu' 
imediat de-acolo şi-am văzut că picăturile muşcau din ciment. 

Domnul D s-a retras puţin când arătarea a ţipat la el, da' a 
continuat să latre şi să mârâie, cu urechile lipite de craniu, cu 
ochii ieşiţi din orbite. A ţipat din nou. Shirley a strigat şi şi-a 
acoperit urechi-le cu palmele. Înţelegeam pornirea asta, da' nu 
credeam c-o s-o ajute prea mult. Țipetele nu păreau să-ți 
intre-n cap prin urechi, ci mai degrabă exact invers: păreau 
să-nceapă din capu' tău şi-apoi să iasă afară prin urechi, 
țâşnind asemenea unui abur. Îmi venea să-i spun lu” Shirley 
să nu facă asta, să nu-şi astupe urechile, c-o să-şi provoace 
un embolism sau ceva dacă ţinea înăuntru ţipătu ăla 
îngrozitor, şi-apoi şi-a lăsat singură mâinile jos. 

Huddie a cuprins-o pe Shirley de umeri şi ea... 


Shirley 


L-am simţit pe Huddie că-mi cuprinde umerii şi l-am 
apucat de mână. Trebuia s-o fac. Trebuia să mă țin de ceva 
omenesc. După cum a povestit Eddie, prima naştere vie a 


Buick-ului sună prea aproape de ceva omenesc: avea o gură 
înăuntru! chestiilor ălora roz şi zvârcolitoare, avea un piept, 
avea ceva care-i servea de ochi. Nu zic c-ar fi ceva greşit până 
aici, dar nu zic nici c-ar fi corect. Nu-s sigură nici dacă am 
văzut-o cu adevărat, cu siguranţă nu aşa cum sunt antrenați 
ofițerii de poliție să se uite şi să vadă. Arătarea aia era prea 
ciudată, depăşea mult prea mult nu doar experiența noastră, 
ci cadrul nostru, al tuturora, combinat, de referință. Era ceva 
umanoid? Puțin - cel puțin aşa am perceput-o noi. Era ceva 
omenesc? Nici pe departe, poţi fi sigur de asta. Era ceva 
inteligent, conştient? Nu aveam cum fi siguri, dar da, cred că 
probabil era. Nu c-ar fi contat. Eram mai mult decât îngroziți 
de ciudățenia ei. Dincolo de groază (sau poate înlăuntrul ei 
vreau să zic, precum sâmburele de nucă de sub coajă) se afla 
ura. O parte din mine voia să latre şi să mârâie la ea aşa cum 
făcea Domnul Dillon. A trezit ura în mine, duşmănia, dar şi 
spaima şi repulsia. Celelalte arătări veniseră gata moarte. 
Aceasta nu, dar noi voiam să moară. Dumnezeule, cât ne 
doream noi asta! 

Când a ţipat a doua oară, a părut că se uită direct la noi. 
Furtunul din pieptul ei s-a ridicat precum un braț îndreptat 
care încearcă poate să transmită Ajutați-mă,  calmaţi 
monstruozitatea asta lătrătoare. 

Domnul Dillon a dat iarăşi să sară. Arătarea din colț a ţipat 
a treia oară şi s-a retras. Din trompa sau braţul sau penisul 
sau ce-o fi fost a împroşcat iar cu lichid. Vreo două picături l- 
au nimerit pe D şi imediat a început să-i fumege blana. A scos 
o serie de strigăte schelălăite de durere. Apoi, în loc să facă 
drum întors, a sărit la ea. 

Aceasta s-a mişcat cu o viteză bizară, alunecoasă. Domnul 
Dillon şi-a îndesat dinţii într-un pliu al pielii ei zbârcite, 
puhave, şi-apoi a luat-o din loc, clătinându-se de-a lungul 
peretelui din spatele Buick-ului, țipând cu gaura din pielea ei 
galbenă, furtunul zvâcnind de la stânga la dreapta. Un 
mucilagiu negru, asemănător celui care ieşise din liliac şi din 
peşte, curgea de acolo unde-o capsase D. 


S-a lovit de uşa rulantă şi-a scrâşnit de durere sau 
frustrare sau amândouă. După care Domnul Dillon s-a 
năpustit asupra ei din spate. A sărit şi-a apucat-o de pliurile 
care-i atârnau de ceea ce cred c-ai putea numi spatele ei. 
Carnea s-a sfâşiat cu o uşurinţă bolnăvicioasă. Domnul Dillon 
a căzut la podea cu fălcile încleştate. Şi mai multă piele s-a 
desprins de pe arătare asemenea unui tapet prost lipit. 
Mucozităţi negre... sânge... Orice-ar fi fost... s-a scurs peste 
fața întoarsă în sus a lui D. A urlat la atingerea ei, dar a 
continuat să ţină ceea ce apucase, ba chiar îşi mai şi scutura 
capul dintr-o parte în alta pentru a rupe şi mai multă piele, 
scutura din cap aşa cum face un terier când a prins un 
şobolan. 

Arătarea a strigat şi-apoi a scos un sunet bolborosit, care 
aproape c-a semănat cu nişte cuvinte. Şi da, strigătele şi 
sunetele asemănătoare cu nişte cuvinte au părut toate că 
pornesc din cap, că aproape că sunt fătate acolo. Arătarea se 
izbea cu corpul de uşa rulantă, cerând parcă să fie lăsată 
afară, dar nu avea nici o forță. 

Huddie îşi scosese pistolul. Avea în clipa aceea o ţintă clară 
asupra fibrelor roz şi a gogoloiului galben de sub ele, dar apoi 
arătarea s-a răsucit, continuând să zbiere din gaura aia 
neagră, şi-a căzut peste Domnul D. Braţul ăla cenuşiu care-i 
creştea din piept s-a încolăcit în jurul gâtului lui D şi Da 
început să chelălăie şi să urle de durere. Am văzut cum începe 
să iasă fum de acolo de unde-l ţinea arătarea şi-o clipă mai 
târziu am simţit miros de blană arsă, dar şi de legume putrede 
şi apă de mare. Intrusul era tolănit deasupra câinelui nostru, 
schelălăind şi zbătându-se, picioarele lui (dacă erau picioare) 
lovind în uşa rulantă şi lăsând urme care semănau cu petele 
de nicotină. lar Domnul Dillon scotea urlete, prelungi şi 
agonice, după urlete. 

Huddie a ridicat pistolul. L-am apucat de încheietura mâinii 
şi i-am forțat brațul să coboare. 

— Nu! O să-l nimereşti pe D! 

Şi-apoi a țâşnit Eddie pe lângă mine, aproape doborându- 
mă de pe picioare. Găsise o pereche de mănuşi din cauciuc pe 


nişte saci de lângă uşă şi şi le trăsese pe mâini. 
Eddie 


Tre' să-nţelegi că nu-mi amintesc nimic din astea aşa cum 
îşi amintesc de-obicei oamenii de unele lucruri. Pentru mine, 
asta-i ca şi cum mi-aş aminti crunta moarte a unui beţiv 
inveterat. Nu Eddie Jacubois a fost cel care-a luat perechea 
aia de mănuşi din cauciuc de pe sacii cu seminţe de iarbă de 
lângă uşă. A fost cineva care visa că-i Eddie Jacubois. Aşa mi 
se pare acuma, în orice caz. Cre' că şi atunci mi s-a părut la 
fel. 

Domnul Dillon mă preocupa oare atunci? Puştiule, aş vrea 
să cred asta. Şi-altceva mai bun nu pot spune. Fiindcă nu-mi 
amintesc cu adevărat. Cre' că-i mai probabil c-am vrut să fac 
arătarea aia galbenă să-nceteze să măi țipe, să-mi scot țipătu' 
ăla din mijlocu' creierului. Uram să-l am acolo, îmi făcea 
greață. Să-l am acolo era ca şi când aş fi fost violat. 

Da' tre' să fi gândit, ştii tu? La un anumit nivel, cred cu 
adevărat că tre' s-o fi făcut, fiincă mi-am pus mănuşile din 
cauciuc înainte să iau târnăcopu' de pe perete. Mi-amintesc că 
erau albastre mănuşile. Erau cel puţin doişpe perechi puse 
claie peste grămadă pe sacii ăia, de toate culorile curcubeului, 
da' cele pe care le-am luat eu erau albastre. Mi le-am tras pe 
mâini repede - la fel de repede ca doctorii din serialu' ăla, 
Spitalu' de urgență. Apoi am luat târnăcopu' din cui. Am 
trecut pe lângă Shirley atât de grăbit, c-aproape am doborât-o 
la pământ. Chiar aş fi trântit-o jos, cred, dacă n-ar fi prins-o 
Huddie înainte să cadă. 

George a strigat ceva. Cred c-a fost: „Ai grijă la acid.” Nu mi- 
amintesc să fi simţit teama şi sigur nu-mi amintesc să mă fi 
simţit curajos. Mi-amintesc că mă simțeam îngrozit şi oripilat. 
Aşa cum te-ai simți dacă te-ai trezi cu o lipitoare în gură, 
sugându-ți sângele din limbă. l-am spus asta lui Curt odată şi 
a folosit o frază pe care n-am uitat-o niciodată: groaza 
încălcării teritoriului. Asta era, groaza încălcării teritoriului. 


Domnul D, urlând şi zvârcolindu-se şi mârâind, încercând 
să se elibereze; arătarea zăcând deasupra lui, firele roz care-i 
ieşeau din cap fluturând prin aer asemenea algelor bătute de 
val; mirosul de blană arsă; duhoarea de sare şi varză; materia 
neagră care curgea din muşcătura de câine a arătării, prelinsă 
pe spate, înaintând de-a lungul ridurilor din pielea ei galbenă 
asemenea unui noroi şi-apoi picurând pe podea; nevoia mea de 
a o omori, de-a o şterge de pe fața pământului, s-o fac să 
dispară de pe lumea asta: toate lucrurile astea mi se răsuceau 
prin minte - se răsuceau, îți zic, de parcă şocul a ceea ce 
descoperiserăm în Magazia B îmi măturase creierii, mi-i 
făcuse terci şi-apoi îi amestecase într-un ciclon care n-avea 
nimic de-a face cu discernământul sau nebunia, cu munca de 
poliție sau prudența, ori cu Eddie Jacubois. După cum spun, 
mi-amintesc de asta, da' nu aşa cum ţi-aminteşti de lucrurile 
normale. E mai degrabă un vis. Şi-s bucuros că-i aşa. E destul 
de rău şi numa' să-ți aminteşti. Şi n-ai cum să n-o faci. Nici 
dacă te-mbeţi nu poţi scăpa de asta, poţi doar s-o împingi 
puţin la o parte, iar când redevii sobru, totu' se-ntoarce în 
graba mare. Cum ar fi să te trezeşti cu o lipitoare în gură. 

Am ajuns la ea şi-am legănat târnăcopu' şi vârfu' lui ascuţit 
a pătruns chiar prin mijlocu' ei. Arătarea a țipat şi s-a izbit cu 
spatele de uşa rulantă. Domnul Dillon s-a eliberat şi s-a 
retras, târându-se cu burta aproape lipită de podea. Lătra cu 
furie şi urla de durere, ambele sunete amestecate la un loc. 
Sub zgardă se vedea o dâră de blană arsă. Jumătate din bot îi 
fusese pârlit şi era negru, de parcă şi-l vârâse într-un foc de 
tabără. Din el ieşeau fuioare subțiri de fum. 

Arătarea care zăcea sprijinită de uşa rulantă a ridicat 
furtunu' ăla cenuşiu din piept şi ăia din el erau ochi, sigur că 
da. Se uitau la mine şi nu puteam suporta asta. Am răsucit 
târnăcopu' în mâini şi-a coborât partea lui de topor asupra ei. 
S-a auzit un sunet cărnos hâşâit şi-o parte din furtun s-a 
rostogolit pe ciment. Retezasem puțin şi din zona toracelui. 
Nori de materie asemănătoare cu o spumă de ras roz ieşeau 
din gaură, fumegând, de parcă era sub presiune. De pe toată 
lungimea trompei cenugşii - de bucata retezată vorbesc acu' - 


ochii ăia se roteau spasmodic, părând că se uită în toate 
direcțiile deodată. Picături limpezi de lichid, venin, bănuiesc, 
picurau din ei şi pârjoleau cimentul. 

Apoi l-am văzut pe George lângă mine. Avea o lopată. l-a 
vârât lama în mijlocu' cârceilor de pe capu' creaturii ăleia. A 
cufundat-o în carnea galbenă a arătării până la coada de 
lemn. Arătarea a țipat. Am auzit-o atât de tare în minte, că mi 
s-a părut că-mi împinge ochii afară din orbite, aşa cum ar face 
ochii unei broaşte dacă i-ai prinde corpu' flasc în pumn şi-ai 
strânge. 


Huddie 


Mi-am pus şi eu o pereche de mănuşi şi-am apucat una din 
celelalte unelte - cred c-a fost o greblă cu dinți ficşi, dar nu-s 
complet sigur. Orice ar fi fost, am apucat-o, apoi m-am dus 
lângă Eddie şi George. Câteva secunde dup-aia (sau poate-a 
fost un minut, nu ştiu, timpul încetase să mai însemne ceva) 
m-am uitat împrejur şi-am văzut că era şi Shirley lângă noi. 
Îşi luase şi ea o pereche de mănuşi, după care pusese mâna pe 
săpătorul de găuri al lui Arky. I se desfăcuse părul şi-i atârna 
peste față. Mi se părea că seamănă cu Sheena, regina Junglei. 

Toţi ne-am amintit să ne punem mănuşi, dar eram nebuni 
cu toții. Complet duşi cu pluta. Felul în care arăta, sunetul 
trăncănit, ascuţit, scârțâit pe care-l scoate, chiar şi felul cum 
urla şi scâncea Domnul D - toate astea ne făceau nebuni. 
Uitasem de cisterna răsturnată şi de George Stankowski 
încercând să urce copiii în autobuzul şcolar şi să-i ducă la loc 
sigur şi de tânărul furios pe care Eddie şi George Morgan îl 
aduseseră la bază. Cred că uitasem şi c-ar exista vreo lume 
dincolo de magazia aia mică şi puturoasă. Când loveam cu 
grebla, înfigându-i dinţii în arătarea de pe podea din nou şi din 
nou, strigam. Şi ceilalți strigau. Stăteam în cerc, lovind-o şi 
ciomăgind-o şi tăind-o în bucăți; strigam la ea să moară şi nu 
voia să moară, părea că nu va muri niciodată. 

Dacă aş putea uita ceva, o parte din întâmplarea aceea, pe 
asta aş uita-o: tocmai la sfârşit, cu puţin înainte să moară, a 


ridicat ciotul chestiei ăleia din piept. Ciotul tremura ca mâna 
unui bătrân. Avea ochi în ciot, unii atârnând deja la capătul 
firelor sclipitoare de cartilaj. Poate că firele alea erau nervii 
optici. Nu ştiu. Oricum, ciotul s-a ridicat şi doar pentru o 
clipă, în mijlocul capului meu, m-am văzut pe mine. Ne-am 
văzut pe toți stând în cerc şi uitându-ne în jos, semănând cu 
nişte criminali la mormântul victimei lor, şi-am văzut cât de 
străini şi extratereştri eram. Cât de oribili eram. În clipa aia, 
am simțit îngrozitoarea ei confuzie. Nu i-am simţit teama, 
fiindcă nu se temea. Nici inocenţa, fiindcă nu era inocentă. 
Sau vinovată, dacă tot veni vorba. Oare ştia unde se afla? Nu 
cred. Ştia oare de ce o atacase Domnul Dillon şi de ce o 
omoram? Da, atâta lucru ştia. O făceam fiindcă eram atât de 
diferiți, atât de diferiți şi atât de oribili, încât multitudinea ei 
de ochi de-abia dacă ne putea vedea, de-abia dacă percepea 
imaginea noastră când o împrejmuiam strigând şi ciopârțind- 
o şi tăind-o şi lovind-o. După care în sfârşit a-ncetat să se mai 
mişte. Ciotul chestiei ăleia ca o trompetă din piept a căzut la 
loc jos. Ochii au încetat să se mai rotească şi n-au făcut decât 
să se uite fix. 

Am rămas locului, Eddie şi George unul lângă celălalt, 
gâfâind. Shirley şi cu mine în fața lor — de cealaltă parte a 
arătării ăleia - şi Domnul D se afla în spatele nostru, gâfâind 
şi schelălăind. Shirley a aruncat săpătorul de găuri şi, când 
acesta a lovit cimentul, am văzut o bucată din carnea galbenă 
a arătării moarte prinsă în el ca o bucată de pământ 
bolnăvicios. Faţa ei era albă ca laptele cu excepţia a două pete 
de-un roşu-aprins în obraji şi o alta răsărindu-i pe gât 
asemenea unui semn de naştere. 

— Huddie, a şoptit ea. 

— Ce-i? - am întrebat. 

De-abia puteam vorbi; îmi era atât de uscat gâtul... 

— Huddie! 

— Ce-i, blestemăţie? 

— Putea să gândească, a şoptit. Ochii ei erau mari şi 
îngroziți, înotând în lacrimi. - Am omorât o ființă gânditoare. 
Asta-i crimă. 


— Bazaconii, asta-i aia, a spus George. Şi chiar dacă nu, la 
ce bun să te mai gândeşti la ea? 

Schelălăind - dar nu-n acelaşi fel urgent ca înainte - 
Domnul Dillon s-a târât între mine şi Shirley. Avea pete mari 
şi chele în blana de pe gât şi spate şi piept, de parcă ar fi 
suferit de râie. Vârful uneia dintre urechi părea să fi fost 
înlăturat prin ardere. Şi-a întins gâtul şi a mirosit cadavrul 
arătării care zăcea lângă uşa rulantă. 

— Scoate-l de-aici, a spus George. 

— Nu, e-n regulă, am spus. 

Adulmecând încâlceala de cârcei roz flasci şi, acum, 
nemişcaţi de pe capul arătării, D a scheunat din nou. Apoi a 
ridicat piciorul şi s-a pişat pe bucata retezată de trompă sau 
corn sau ce-o fi fost ea. O dată asta făcută, s-a dat în spate, 
încă scheunând. 

Puteam auzi un sâsâit slab. Mirosul de varză devenea mai 
puternic, iar culoarea galbenă se ştergea de pe carnea 
creaturii. Se albea. Fâşii mici, aproape invizibile, de fum 
începeau să se ridice în aer. De acolo venea cea mai urâtă 
parte a putorii, din vaporul ăla care se înălța. Arătarea 
începuse să se descompună, asemenea celorlalte lucruri care 
mai ieşiseră din Buick. 

— Shirley, du-te înapoi la dispecerat, am spus. Ai un 99 de 
rezolvat. 

A clipit repede, aidoma cuiva care tocmai îşi revine în 
simțiri. 

— Cisterna, a spus. George S. O, Doamne, cum am putut să 
uit? 

— la câinele cu tine, am spus. 

— Da. Bine. 

A făcut o pauză. 

— Cum rămâne cu...? 

A făcut un gest către uneltele împrăştiate pe ciment, cele pe 
care le folosiserăm să ucidem creatura când aceasta zăcea 
sprijinită de uşă, schilodită şi strigând. Strigând ce? După 
îndurare? Ea (sau vreuna de felul ei) i-ar fi oferit îndurare 
vreunuia dintre noi, dacă s-ar fi inversat situația? Nu cred... 


dar sigur că eu n-aş fi făcut-o, nu-i aşa? Fiindcă trebuie să 
treci întâi de o noapte şi apoi de o alta şi apoi de un an de 
nopţi şi apoi zece. Trebuie să reuşeşti să stingi lumina şi să 
rămâi acolo-n întuneric. Trebuie să crezi c-ai făcut doar ceea 
ce ţi s-ar fi făcut şi ție. Trebuie să-ți aranjezi gândurile, fiindcă 
ştii că nu poţi dormi cu lumina aprinsă pe vecie. 

— Nu ştiu, Shirley, am spus. 

Mă simțeam foarte obosit, iar mirosul de varză stricată îmi 
făcea rău la stomac. 

— Ce dracu' contează, nu-i ca şi când ar urma vreun proces 
sau o anchetă sau ceva oficial. Du-te la dispecerat. Eşti ofițer 
de comunicații din cadrul poliției. Comunică, deci. 

A înclinat smucit din cap. 

— Haide, Domnule Dillon. 

Nu eram convins c-o va urma D, dar a urmat-o, umblând 
cuminte în spatele unuia dintre pantofii ei maro, cu toc jos. 
Continua, însă, să schelălăie şi, chiar înainte să iasă afară pe 
uşa laterală, a tremurat cumva din tot corpul, de parcă-l 
trecuse un fior. 

— Şi noi ar trebui să ieşim de aici, i-a spus George lui Eddie. 

A început să se frece la ochi, şi-a dat seama că încă poartă 
mănuşi şi le-a dat jos. 

— Tre' s-avem grijă de un prizonier. 

Eddie părea la fel de surprins cum păruse Shirley când i-am 
amintit că are nişte lucruri de rezolvat în Poteenville. 

— Am uitat complet de nemernicu' ăla cu gura mare, a 
spus. Şi-a spart nasu', George - l-am auzit. 

— Mda? - a spus George. O, ce păcat. 

Eddie a rânjit. Aproape că se putea vedea încercând să-l 
reprime. În schimb, s-a lărgit. Au ele un fel al lor de-a face 
asta, până şi-n cele mai nefericite împrejurări. Mai ales în cele 
mai nefericite împrejurări. 

— Haide, am spus. Vedeţi ce-i cu el. 

— Vino cu noi, a zis Eddie. N-ar trebui să rămâi singur aici. 

— De ce nu? E moartă, nu-i aşa? 

— Da eanu-i. 

Eddie şi-a ridicat bărbia în direcția Buick-ului. 


— Nenorocita aia de maşină falsă-i fierbinte, încă-i fierbinte, 
şi vreau să zic asta la cote maxime. 

N-o simţi? 

— Simt ceva, a spus George. Probabil că nu-i decât o reacție 
la confruntarea cu... (a făcut un gest spre creatura moartă)... 
cu orice-o fi ea. 

— Nu, a spus Eddie. Ceea ce simţi vine de la nenorocita aia 
de maşină, nu de la chestia aia moartă. Respiră, asta cred io. 
Orice-ar fi maşina aia cu adevărat, respiră. Nu ere că eşti în 
siguranță să rămâi singur aici, Hud. Nu-i pentru tine, nici 
pentru vre-unu' din noi. 

— Exagerezi. 

— Ba pe dracu. Respiră. A suflat porcăria aia cu cap roz 
prin ţeava de eşapament, aşa cum sufli pe nas mucii atunci 
când strănuţi. Acuma se pregăteşte să tragă aeru' înapoi. Îţi 
zic c-o simt. 

— Uite, am spus, nu vreau decât să arunc repede o privire 
prin jur, bine? Apoi o să iau prelata şi-o să acopăr... aia. (Am 
arătat cu policele spre ceea ce omorâserăm.) Orice altceva mai 
complicat poate să-i aştepte pe Tony şi Curt. Ei sunt experții. 

Însă era imposibil să-l calmezi. Se-mpingea singur de la 
spate către o stare de groază. 

— Nu-i poţi lăsa să se apropie de maşina aia falsă decât 
după ce trage aeru' înapoi. (Eddie se uita încruntat la Buick.) 
Şi-ai face bine să te pregăteşti de-o ceartă pe subiectu' ăsta. 
Dom' sergent o să vrea să intre şi Curt o să vrea asta chiar 
mai mult, da' nu-i poţi lăsa. Pen că... 

— Ştiu, am spus. Se pregăteşte să tragă aerul înapoi, poţi 
simți asta. Ar trebui să-ți facem rost de-un număr din-ăla 
care începe cu opt sute, Eddie. Ai putea face o avere citind în 
palmă la telefon. 

— Mda, dă-i drumu, râde. Crezi că Ennis Rafferty râde, 
oriunde-ar fi el acum? Îţi zic numa' ce ştiu, că-ţi place sau nu. 
Respiră. Asta a făcut încă de la-nceput. Când o să tragă aeru 
înapoi de data asta, o s-o facă rău de tot. Să-ţi zic ceva. Lasă- 
mă pe mine şi pe George să te ajutăm cu prelata. O să 


acoperim arătarea împreună şi-apoi o să ieşim împreună 
afară. 

Asta mi s-a părut o idee proastă, chiar dacă nu ştiam precis 
de ce. 

— Eddie, mă descurce singur. Jur pe Dumnezeu. 

De altfel, vreau să-i fac şi câteva poze domnului E.T. Înainte 
să nu mai rămână din el nimic altceva decât o supă din crabi 
de piatră. 

— Terminaţi odată, a spus George. 

Părea puțin cam verde. 

— Scuze. les afară cât să dea mielul de două ori din coadă. 
Haideţi, acum, băieţi, vedeţi de subiectul ăla. 

Eddie se uita ţintă la Buick, care stătea acolo pe 
cauciucurile lui mari, netede şi albe pe margini, cu 
portbagajul deschis aşa încât partea lui dorsală semăna cu 
partea din față a unui crocodil. 

— Urăsc lucru ' ăla, a spus el. Pentru doi cenți... 

George se îndrepta deja spre uşă, iar Eddie l-a urmat fără 
să termine de spus ce-ar face pentru doi cenți. Oricum, nu era 
atât de greu de ghicit. 

Mirosul creaturii în descompunere se înrăutăţea cu fiecare 
minut ce trecea şi mi-am amintit de masca Puff-Pak pe care-o 
purtase Curtis când intrase aici să investigheze planta care 
arăta ca un crin. 

Mi-am spus că trebuie să fie tot în gheretă. Tot acolo se afla 
şi-un aparat fotografic Polaroid, sau se aflase ultima dată 
când mă uitasem. 

Foarte slab, din parcare, l-am auzit pe George strigând-o pe 
Shirley, întrebând-o dacă-i în regulă. Aceasta i-a răspuns şi î- 
a spus că da. O secundă sau două mai târziu, Eddie a 
strigat, ”FUTU-I!” cât l-a ţinut vocea. Nimic nou aici. Părea 
nervos la culme. Mi-am spus că prizonierul, probabil amețit de 
droguri şi pe deasupra cu nasul spart, se uşurase pe bancheta 
din spate a Patrulei 6. Păi, şi ce dacă? Sunt lucruri mai rele 
decât să ţi se uşureze prizonierul în maşină. Odată, în vreme 
ce dădeam o mână de ajutor la locul unei tamponări în care 
erau implicate trei maşini în Patchin, l-am depus pe şoferul 


beat care provocase tot tămbălăul pe bancheta din spate a 
patrulei mele spre a-l avea sub control cât instalam 
triunghiurile reflectorizante. Când m-am întors, am descoperit 
că subiectul îşi scosese cămaşa şi se căcase în ea. Folosise 
apoi mâneca pe rol de tub pentru garnisit - trebuie să-ți 
imaginezi un cofetar ornând un tort ca să pricepi ce-ncerc să 
descriu - şi-şi scrisese numele pe ambele geamuri laterale din 
spate. Încerca să decoreze şi lunete, numai că rămăsese fără 
speciala lui glazură maro. Când l-am întrebat de ce-a făcut un 
lucru atât de-al naibii de scârbos, s-a uitat la mine cu 
aroganța aia saşie pe care numai bețivii cu vechime o pot 
exprima şi mi-a spus: „E-o lume a naibii de scârboasă, dom 
ofițer.” 

În orice caz, n-am crezut că strigătul lui Eddie e important 
şi m-am dus în spate la gheretă unde ne ţineam proviziile fără 
să verific dacă nu cumva stau altfel lucrurile. Eram mai mult 
de jumătate convins că masca Puff-Pak va fi dispărut, dar tot 
pe raft era, îndesată între cutia cu benzi video goale şi un 
teanc de reviste Field & Stream. Un anume suflet grijuliu o 
vârâse chiar şi într-o pungă din plastic pentru dovezi ca s-o 
ferească de praf. Luând-o jos, mi-am amintit cât de aiurea 
păruse Curt în ziua când l-am văzut purtând masca pentru 
prima dată, atunci când purtase şi-un şorț din plastic de 
bărbier, şi-o căciulă pentru baie, şi galoşi roşii. Eşti frumos, fă 
cu mâna fanilor care te adoră, îi spusesem eu. 

Mi-am aşezat masca peste gură şi nas, aproape convins că 
ceea ce va ieşi prin ea va fi irespirabil, însă era aer, doar aer - 
stătut ca o pâine veche de-o săptămână, dar nu tocmai 
mucezit, dacă înţelegi ce vreau să zic. Cu siguranță că mai 
bun ca duhoarea din magazie. Am apucat zgâriatul Polaroid 
One-Shot din cuiul în care atârna de curea. Am ieşit din 
gheretă cu spatele şi - asta s-ar putea să nu fie altceva decât 
un rezultat al simțurilor întinse din pricina tensiunii, sunt 
primul care recunoaşte lucrul ăsta - cred c-am văzut o 
mişcare. Nu din apropierea magaziei, însă, fiindcă atunci mă 
uitam spre dreapta, iar acesta a fost mai degrabă un fenomen 
din-colțul-ochiului. Ceva în terenul din spatele cazărmii 


noastre. În iarba înaltă. Mi-am spus că probabil e Domnul 
Dillon, care se rostogolea poate pe acolo, încercând să scape de 
mirosul arătării ăleia. Ei bine, nu era. Domnul Dillon nu mai 
avea pe atunci cum să se rostogolească. Pe atunci, sărmanul 
D era ocupat să moară. 

Am intrat înapoi în magazie, respirând prin mască. 

Şi, deşi înainte nu simțisem ceea ce spusese Eddie, de data 
asta l-am simţit clar şi cu forță. A fost ca şi când faptul că am 
stat câteva momente afară din magazie m-ar fi pregătit să-l 
simt sau, cu alte cuvinte, m-ar fi tras în bandă ca să-l pot 
simți. Buick-ul nu scuipa fulgere purpurii, nu strălucea şi nici 
nu murmura, nu făcea decât să stea acolo, dar emana o 
însuflețire evidentă. O simţțeai plutindu-ţi deasupra pielii, 
asemenea celei mai uşoare atingeri a unei brize care-ţi mişcă 
slab firele de păr de pe antebrațe. Şi mi-am spus... e-o 
nebunie, dar gândeam: Şi dacă Buick-ul nu-i decât o altă 
versiune a ceea ce port chiar acum pe față? Dacă nu-i nimic 
altceva decât o mască Puff-Pak? Dacă ființa ce-o poartă a 
expirat şi acum pieptul i-e plat, dar într-o secundă sau două... 

Chiar şi cu masca pe față, mirosul creaturii moarte era 
destul de puternic să-mi facă ochii să lăcrimeze. Brian Cole şi 
Jackie O'Hara, doi dintre îndemânaticii ţipi buni la toate care- 
şi primeau pe-atunci banii de la PSP, instalaseră un ventilator 
în tavan cu un an în urmă şi, trecând pe lângă comutator, l- 
am acţionat. 

Am făcut trei fotografii şi-apoi One-Shot-ul a rămas fără 
film - nici măcar nu verificasem numărul de cadre folosite. 
Prostul de mine. Am îndesat pozele în buzunarul de la spate, 
am aşezat aparatul jos pe podea, apoi m-am dus să aduc 
prelata. Când m-am aplecat şi am apucat-o, mi-am dat seama 
că luasem camera foto, dar că ieşisem din gheretă trecând 
chiar pe lângă colacul de frânghie galbenă. Ar fi trebuit s-o iau 
şi să-mi fi prins la brâu ochiul din capătul ei. Să fi legat 
celălalt capăt de cârligul acela mare pe care-l instalase Curtis 
la stânga uşii laterale a Magaziei B tocmai în acest scop. Dar 
nu făcusem asta. Frânghia avea o culoare prea a dracu' de 
țipătoare să n-o vezi, dar eu tot n-am văzut-o. Ciudat, hă? Şi 


uite că m-aflam acolo unde n-aveam ce căuta singur, dar 
eram singur. Nu purtam nici măcar o cordea de siguranţă. 
Trecusem pur şi simplu pe lângă, poate fiindcă ceva voise să 
trec pur şi simplu pe lângă ea. Pe podea se afla un E.T. mort şi 
aerul era plin de-un sentiment viu, răcoros, colector. Cred că 
mi-a trecut prin gând că, dacă dispar, soția mea şi sora lui 
Ennis Rafferty şi-ar putea uni forțele. Cred c-am râs zgomotos 
la ideea asta. Nu-mi amintesc sigur, dar mi-amintesc că mi s- 
a părut ceva comic. Absurdul general al situaţiei, poate. 

Arătarea pe care o omorâserăm se albise complet. Aburea 
precum gheața uscată. Ochii de pe bucata retezată încă 
păreau că se holbează la mine, chiar dacă deja începuseră să 
se topească şi să curgă. Mă temeam mai tare ca niciodată în 
viață, mă temeam aşa cum te temi când te afli într-o situație 
când chiar ai putea muri şi ştii asta. Sentimentul prezenţei 
unei ființe care se pregăteşte să respire, să tragă aer înăuntru, 
era atât de puternic, încât îmi făcea pielea de găină. Dar mai 
şi rânjeam. Un rânjet mare şi strâmb. Nu râdeam tocmai, dar 
eram pe-aproape. Mă simțeam plin de umor. Am aruncat 
prelata peste domnul E.T. şi-am pornit către ieşirea din 
magazie. L-am lăsat acolo pe ciment. 

Aproape că ajunsesem la uşă, când m-am uitat la Buick. Şi 
o forță anume m-a atras către el. Sunt oare sigur dacă a fost 
forța lui? De fapt, nu. S-ar putea să fi fost fascinația pe care-o 
exercită asupra noastră lucrurile mortale: marginea unei 
prăpăstii şi prăbuşirea, cum se uită la noi precum un ochi 
țeava unui pistol dacă-o tot răsucim în mâini. Până şi vârful 
unui cuţit începe să arate altfel dacă ora-i târzie şi toţi cei din 
casă au mers la culcare. 

Toate astea se aflau, însă, dincolo de nivelul gândirii. La 
nivelul gândirii tocmai mă hotărâsem că nu pot ieşi şi să las 
Buick-ul cu portbagajul deschis. Părea pur şi simplu prea... 
nu ştiu cum, prea gata-gata să respire. Ceva de felul ăsta. 
Încă mai zâmbeam. Poate chiar am râs puţin. 

Am făcut opt paşi - sau poate au fost o duzină, cred că-i 
posibil să fi fost o duzină. Îmi spuneam că nu era nimic 
nesăbuit în ceea ce făceam, că Eddie J nu era decât o doamnă 


bătrână care confundă sentimentele cu faptele adevărate. Am 
întins mâna spre capacul portbagajului. Voiam doar să-l 
trântesc şi să spăl putina (sau aşa-mi spuneam eu), dar apoi 
m-am uitat înăuntru şi am spus unul din lucrurile alea pe 
care le spui când eşti surprins, nu-mi amintesc care, e posibil 
să fi fost Mâiculiță, fir-aş câine sau Trage-mi-aş una. Fiindcă 
era ceva acolo, zăcând pe mocheta maro, simplă, din 
portbagaj. Semăna cu un aparat radio cu tranzistori de la 
sfârşitul anilor cincizeci sau începutul anilor şaizeci. leşea din 
el până şi ciotul sclipitor a ceea ce-ar fi putut fi o antenă. 

Am întins mâinile în portbagaj şi-am ridicat dispozitivul. Şi- 
am şi râs bine de el. Mi se părea că trăiesc un vis sau c-am 
înghițit cine ştie ce chimicale. Şi-n tot timpul ăsta ştiam că se 
apropie de mine, că se pregăteşte să mă înhațe. Nu ştiam 
dacă-l înhățase pe Ennis în acelaşi fel, dar probabil, mda. 
Stătea în fața portbagajului ăluia deschis, fără a fi asigurat de 
vreo frânghie şi fără a fi cineva care să mă tragă afară, şi ceva 
se pregătea să mă tragă înăuntru, să mă inspire asemenea 
fumului de ţigară. Şi nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. 
Nu-mi păsa decât de ceea ce găsisem în portbagaj. 

E posibil să fi fost vreun soi de dispozitiv de comunicații - 
aşa arăta - dar e posibil să fi fost complet altceva: locul unde- 
şi ţinea monstrul medicamentele din rețetă, poate chiar o 
arma. Avea dimensiunea unui pachet de ţigări, dar era mult 
mai greu. Mai greu ca un radio cu tranzistori sau ca un 
walkman. Nu avea butoane sau comutatoare sau manete. 
Materialul din care era făcut nu arăta şi nu părea la atingere 
nici a metal, nici a plastic. Avea o textură cu granulaţie fină, 
nu tocmai neplăcută, dar organică, asemenea pielii curate de 
vaca. Am atins vergeaua care ieşea din ea şi s-a retras într-o 
gaură din partea de sus. Am atins gaura şi vergeaua a ieşit 
din nou. Am atins iarăşi vergeaua şi atunci nu s-a întâmplat 
nimic. Nici atunci, nici niciodată. Deşi niciodată pentru ceea 
ce-am numit noi „radioul” n-a durat prea mult; după o 
săptămână sau aşa ceva, suprafața lui a început să se 
găurească şi să se roadă. A stat într-o pungă pentru dovezi 
închisă etanş, dar asta n-a schimbat cu nimic situaţia. O lună 


după aceea, „radioul” semăna cu ceva lăsat afară în vânt şi 
ploaie vreme de aproape optzeci de ani. lar până-n primăvara 
următoare nu era altceva decât un pumn de fragmente gri 
zăcând pe fundul unei pungulițe. Antena, dacă asta era, nu s- 
a mai mişcat niciodată. Nici măcar cu un milimetru anemic. 

M-am gândit la Shirley, spunând: Am omorât o ființă 
gânditoare, şi la George spunând bazaconii. Numai că nu erau 
bazaconii. Liliacul şi peştele nu veniseră echipați cu lucruri 
care să semene cu nişte radiouri cu tranzistori, fiindcă 
fuseseră animale. Vizitatorul de astăzi - pe care-l hăcuiserăm 
în bucăţi cu uneltele luate din cuie - fusese ceva cât se poate 
de diferit. Oricât de scârbos ni se păruse nouă, indiferent cât 
de instinctiv îl - care-i cuvântul ăla? - repudiasem, Shirley 
avea dreptate: fusese o ființă gânditoare. Şi totuşi noi o 
omorâserăm, o hăcuisem în bucăți aşa cum stătea ea acolo pe 
ciment, ridicând ciotul retezat al trompei a predare şi strigând 
după îndurarea pe care trebuie să fi ştiut că nu i-o vom arăta 
niciodată. Nu i-o puteam arăta. lar asta nu mă îngrozea. Ce-o 
făcea era imaginea pantofului din celălalt picior. A lui Ennis 
Rafferty căzând în mijlocul altor creaturi ca asta, arătări cu 
măciulii galbene în loc de cap sub mase încârligate de funii roz 
care s-ar fi putut să fie păr. L-am văzut murind sub trompele 
lor biciuitoare, scuipătoare de acid, şi sub ghearele lor 
încovoiate, încercând să strige după îndurare şi asfixiindu-se 
cu un aer pe care de-abia îl putea respira, iar când a rămas 
mort în fața lor, mort şi începând deja să putrezească, nu-i 
scosese oare una dintre ele arma din toc? Nu stătuseră acolo 
sub un cer extraterestru de-o culoare inimaginabilă uitându- 
se la el? La fel de nedumerite de pistol cum fusesem eu de 
„radio”? Nu spusese oare una dintre ele: Tocmai am omorât o 
ființă gânditoare, la care o alta i-a răspuns: Astea-s bazaconii! 
Şi, gândind lucrurile astea, m-am gândit şi c-ar trebui să ies 
de-acolo imediat. Doar dacă nu voiam să aflu personal 
răspunsul la întrebările astea, adică. Aşadar, ce s-a întâmplat 
apoi? N-am spus niciodată nimănui asta, dar aş putea foarte 
bine s-o fac acum; mi se pare prostesc să ajung până aici şi 
apoi să dau în spate. 


M-am hotărât să intru în portbagaj. 

Mă puteam vedea făcând-o. Aş fi avut loc berechet; ştii cât 
sunt de mari portbagajele maşinilor ălora vechi. Când eram 
Mic, obişnuiam să glumim că Buick-urile şi Cadillac-urile şi 
Chrysler-urile erau maşini numai bune pentru tâlhari, 
fiindcă-i destul loc în portbagaj fie pentru doi polonezi, fie 
pentru trei guinee. O grămadă de loc. Bătrânul Huddie Royer 
va intra acolo şi se va întinde pe-o rână şi va întinde mâna şi 
va închide capacul, încet. Aşa încât să nu scoată decât cel mai 
slab clic. Apoi va rămâne acolo în întuneric, respirând aerul 
stătut din masca Puff-Pal şi ţinând „radioul” la piept. Nu va 
mai fi rămas mult aer în micuțul rezervor, dar va fi destul. 
Bătrânul Huddie se va încovriga doar şi va zăcea acolo şi va 
continua să zâmbească şi apoi... destul de repede... 

Se va-ntâmpla ceva interesant. 

Nu m-am gândit la asta de ani de zile, doar dacă n-am 
făcut-o în genul ăla de vise pe care nu ţi le mai aminteşti 
dimineața, alea care ştii pur şi simplu că au fost urâte fiindcă- 
ți bubuie inima şi ţi-e uscată gura şi limba-ţi are gust de fitil 
ars. Ultima dată când m-am gândit conştient la momentul 
acela când am stat în fața portbagajului Buick Roadmaster- 
ului a fost când am auzit că George Morgan şi-a luat viața. M- 
am gândit la el, stând acolo-n garajul lui, şezând pe jos, 
ascultându-i poate pe copii cum joacă base-ball la lumina 
becurilor pe Terenul McClurg de cealaltă parte a cvartalului 
şi-apoi, o dată doza de bere terminată, ridicând pistolul şi 
uitându-se la el. Trebuie să fi trecut deja la modelul Beretta pe 
atunci, dar George şi-a păstrat Ruger-ul. Spunea că-i stă pur 
şi simplu bine-n mână. M-am gândit la el întorcându-l de pe-o 
parte pe alta, uitându-se în ochiul lui. Fiecare armă are un 
ochi. Oricine s-a uitat în el ştie asta. M-am gândit la el vârând 
țeava între dinți, simțind umilătura mică a catarii cum îi 
împunge cerul gurii. Simţind gust de ulei. Poate chiar 
vârându-şi vârful limbii în ţeava, aşa cum faci cu mugştiucul 
unei trompete când te pregăteşti să sufli în ea. Şezând acolo-n 
colțul garajului, încă simțind gustul acelei ultime doze de 
bere, simțind însă şi uleiul pentru arme şi oţelul, lingând 


gaura din ţeava, ochiul din care iese glontele cu de două ori 
viteza sunetului, călătorind pe-o pernă de gaze încinse, 
dilatante. Şezând acolo şi mirosind iarba prinsă între paletele 
Lawnboy-ului şi puţina benzină vărsată pe jos. Auzindu-i pe 
copii cum scandează de partea cealaltă a cvartalului. 
Gândindu-se la ce simţi când loveşti o femeie cu cele două tone 
ale patrulei de poliție, bufnetul şi derapajul care se produc, să 
vezi picături de sânge apărând pe parbriz asemenea 
începutului unui blestem biblic şi auzind pârâitul uscat şi 
osos a ceva prins într-una dintre găurile unei roți, ceva ce s-a 
dovedit a fi unul dintre pantofii ei sport. M-am gândit la toate 
astea şi cred că aşa le-a perceput el, fiindcă ştiu c-aşa le-am 
perceput cu. Ştiam că va fi îngrozitor, dar nu-mi păsa, fiindcă 
avea să fie şi comic într-un fel. De aceea zâmbeam. Nu voiam 
să plec. Cred că nici George n-a vrut asta. În cele din urmă, 
când chiar te hotărăşti s-o faci, e ca şi cum te-ai îndrăgosti. E 
ca noaptea nunții. lar eu mă hotărâsem s-o fac. 

Salvat de clopoțel, aşa-i vorba, dar eu am fost salvat de-un 
strigăt: al lui Shirley. La început n-a fost decât un țipăt 
ascuțit, după care s-au auzit şi cuvintele. 

— Ajutor! Vă rog! Ajutaţi-mă! Vă rog, vă rog ajutați-mă! 

A fost ca şi când m-ar fi trezit cineva dintr-o transă, 
plesnindu-mă peste față. Am făcut doi paşi în direcția opusă 
portbagajului Buick-ului, clătinându-mă pe picioare ca un 
bețiv, de-abia venindu-mi să cred ce tocmai fusesem pe cale să 
fac. Apoi Shirley a strigat din nou şi l-am auzit pe Eddie 
urlând: 

— Care-i baiu! cu el, George? Ce se-ntâmplă cu el? 

M-am întors şi am fugit afară prin uşa magaziei. 

Mda, salvat de-un strigăt. Ăsta-s eu. 


Eddie 


Era mai bine afară, atât de bine că aproape am simțit, 
grăbindu-mă în urma lu' George, că-ntreaga tărăşenie din 
Magazia B a fost un vis. Sigur că nu existau monştri cu 
fuioare roz care să le crească din cap şi cu trompe cu ochi şi 


cu gheare cu păr. Real era subiectu' nostru de pe bancheta din 
spatele Patrulei 6, lătura aia spurcată ce-şi bătea iubita, 
doamnelor şi domnilor, haideţi să-l aplaudăm cu viață, Brian 
Lippy. Încă mă temeam de Buick - mă temeam cum nu mă 
mai temusem până atunci şi nici de-atunci încoace de nimic - 
şi eram convins că există un motiv absolut întemeiat ca să 
simt asta, da' nu-mi mai aminteam care. Ceea ce era o 
uşurare. 

Am grăbit pasu' ca să-l prind pe George din urmă. 

— Hei, omule, poate că m-am lăsat puţin luat de val acolo. 
Dacă-i aşa... 

— Căcat, a zis el pe-o voce plată, dezgustată, oprindu-se 
atât de brusc, c-aproape m-am izbit de spatele lui. Stătea la 
marginea parcării cu palmele strânse-n pumni şi cu pumnii 
înfipți în şolduri. 

Uită-te acolo. - Apoi a strigat: Shirley! Eşti în regulă? 

— Îs bine, a răspuns ea. Dar Domnul D... aă, iubire, uite că 
s-a pornit radioul. Trebuie să răspund. 

— Şi să nu te enervezi, a spus George pe-o voce joasă. 

Am păşit lângă el şi-am văzut de ce era nervos. Luneta 
Patrulei 6 fusese spartă complet, fară-ndoială cu o pereche de 
cizme de cowboy cu tocuri ţintate. Cu două sau trei lovituri n- 
ai fi putut face aia, poate nici cu o duzină, da-i dădusem 
vechiului meu coleg de şcoală Brian suficient timp să facă ş-o 
plimbare prin oraş. Hopa-huţa şi di-măi-di, cum spunea 
mama. Soarele reflecta dâre de foc într-o mie de cioburi de 
sticlă ce zăceau în morman pe capotă. Nu era nici un semn de 
monsieur Brian Lippy însuşi. 

— FUTU-! - am strigat, şi chiar am scuturat din pumni 
către Patrula 6. 

În Districtul Pogus, aveam un incendiu la o cisternă care 
transporta chimicale, aveam un monstru mort care putrezea 
în magazia din spatele cazăr-. mii, iar acum aveam şi un 
neonazist împuțţit evadat. Plus un geam de patrulă spart. Ai 
putea spune că asta nu-i mult în comparaţie cu ălelalte, 
puştiu-le, da' asta fiin'că n-a trebuit niciodată să completezi 
hârțoagele, începând cu 24-A-24, Proprietate Avariată, PSP, şi 


încheind cu Raportul Complet al Incidentului, Completaţi 
Toate Spațiile Necesare. Un lucru' pe care aş vrea să-l ştiu e de 
ce n-avem niciodată parte de-o serie de zile bune în care nimic 
să nu meargă prost. Fiincă asta nu se-ntâmplă, nu din 
experiența mea cel puţin. Din experiența mea, porcăriile alea 
urâte vin pe tavă încontinuu până ai o zi când totu' ajunge 
deodată la scadenţă. Aia a fost una din zilele astea. Mama 
tuturor zilelor proaste. 

George a pornit către 6. Eu am mers o dată cu el. S-a 
aplecat, a luat aparatul de emisie-recepţie din suportul de la 
brâu şi-a amestecat în ciorba de geam Saf-T-Glas făcut cioburi 
cu antena lui din cauciuc. Apoi a ridicat ceva. Era cercelu'- 
crucifix al amicului nostru. Trebuie să şi-l fi pierdut când s-a 
târât afară prin geamul spart. 

— Futu-i, am spus iară, da' pe-o voce mai joasă. Unde crezi 
c-a plecat? 

— Păi, înăuntru cu Shirley nu-i. Ceea ce-i bine. Altfel? În 
josul drumului, în susul drumului, dincolo de drum, dincolo 
de terenul din spate şi undeva prin pădure. Una din astea. 
Alege singur. (S-a ridicat şi s-a uitat la bancheta goală din 
spate.) Asta s-ar putea să fie de rău, Eddie. Asta s-ar putea să 
fie o adevărată curvăsăreală. Ştii asta, nu? Să pierzi un 
prizonier nu-i niciodată de bine, da' Brian Lippy nu era tocma' 
John Dillinger, şi i-am spus asta. 

George a scuturat din cap de parcă n-aş fi priceput despre 
ce vorbea. 

— Nu ştim ce-a văzut. Sau ştim? 

— Hă? 

— Poate nimic, a continuat, şi-a tras cu pantoful prin 
cioburile de sticlă. Bucăţelele au scos un clichet şi un clinchet. 
Pe unele dintre ele am văzut picături de sânge. - Poate c-a 
rupt-o la goană în direcția opusă magaziei. Dar sigur că, 
mergând pe direcţia aia, ar fi ajuns la şosea şi, chiar dacă n-ar 
fi fost mai mare ca un ochi de elefant, tot n-ar fi vrut să 
meargă într-acolo, de teamă să nu-l vadă vreun 20 care vine la 
bază - un tip acoperit de sânge, cu sticlă spartă-n păr - şi să-l 
aresteze pentru a doua oară. 


Gândeam încet în ziua aia şi-o recunosc. Sau poate că încă 
eram sub stare de şoc. 

— Nu-nţeleg ce vrei să... 

George stătea cu fruntea plecată şi cu braţele încrucişate pe 
piept. Încă-şi plimba picioru' de la stânga la dreapta, 
amestecând cioburile alea ca pe-o ciulama. 

— Dac-ar fi după mine, m-aş fi dus spre terenul din spate. 
Aş fi vrut să ajung la şosea prin pădure, poate chiar să mă 
spăl într-unui din pâraiele de-acolo, apoi să-ncerc să fac 
autostopul. Numai că dacă mi-ar distrage atenţia ceva în 
timpul evadării? Dacă aş auzi o mulțime de strigăte şi 
tămbălău venind dinăuntru' magaziei? 

— Oh, am spus. O, Dumnezeule. Doar nu crezi că s-ar fi 
oprit cu adevărat din ce făcea el ca să vadă ce făceam noi, nu? 

— Probabil că nu. Dar e posibil? La naiba, da. Curiozitatea-i 
un lucru puternic. 

Asta m-a dus cu gândul la ce-i plăcea lui Curt să spună 
despre pisica cea curioasă. 

— Mda, da' cine Dumnezeu l-ar fi crezut vreodată? 

— Dacă ar ajunge cândva în American, a spus George 
apăsat, poate l-ar crede sora lui Ennis. lar ăsta ar fi un 
început. Nu crezi? 

— Căcat, am spus. Am răsucit problema în gând. - Am face 
bine să-i spunem lu” Shirley să transmită tuturor să-l caute 
pe Brian Lippy. 

— Mai întâi să-i lăsăm să adune puţin mizeriile din 
Poteenville. Apoi, când ajunge-napoi, o să-i spunem lui dom! 
sergent totul - inclusiv ceea ce-ar fi putut vedea Lippy - şi-o 
să-i arătăm ce-a mai rămas în Magazia B. Dacă reuşeşte 
Huddie să facă nişte poze cât de cât reuşite... (S-a uitat în 
spate peste umăr.) Apropo, unde-i Huddie? Ar fi trebuit să iasă 
deja de acolo. Christoase, sper că nu... 

A reuşit să spună atât şi-apoi Shirley a început să strige. 

— Ajutor! Vă rog! Vă rog, vă rog ajutați-mă.! 

Înainte ca vreunu' din noi să facă măcar un pas către 
cazarmă, Domnul Dillon a ieşit prin gaura pe care-o făcuse 
înainte în uşa cu plasă. Se legăna dintr-o parte în cealaltă ca 


un beţiv şi-şi ținea capu' în pământ. Îi ieşea fum din blană. 
Părea că-i iese şi mai mult din cap, deşi la-nceput n-am putut 
vedea de unde-i iese; de peste tot a fost prima mea impresie. 
Şi-a pus labele din față pe primele trepte ale scărilor ce 
coborau dinspre veranda din spate până-n parcare, apoi şi-a 
pierdut echilibru! şi-a căzut pe-o parte. Când a făcut asta, şi-a 
răsucit capu' într-o serie de smucituri. Aşa cum se mişcau 
oamenii în filmele alea mute de demult. Am văzut cum îi ieşea 
fum din nări în fuioare subțiri. M-a făcut să mă gândesc la 
femeia care şedea în imensa camionetă a lui Lippy, fumul 
țigării ei ridicându-se în aer într-o fâşie care părea să dispară 
înainte să ajungă la plafon. Şi din ochi îi ieşea fum, ochi ce 
deveniseră de-un alb ciudat, păstos. A vomitat un jet de sânge 
cu fum, ţesut pe jumătate topit şi nişte chestii albe, 
triunghiulare. După o clipă sau două, mi-am dat seama că 
erau dinţii lui. 


Shirley 


Se auzea o larmă confuză la radio, dar nici o voce nu vorbea 
direct cu baza. Şi de ce-ar fi făcut-o, când toată acţiunea se 
desfăşura fie la Şcoala Gimnazială din Poteenville, fie se- 
ndrepta într-acolo. George Stankowski dusese copiii cel puţin 
departe de fum, asta am priceput. Voluntarii Unu din 
Poteenville, ajutaţi de pompagiii Districtului Statler, controlau 
focul ce cuprinsese iarba din jurul şcolii. Focul pornise într- 
adevăr de la benzină, şi nu de la vreo substanţă chimică 
inflamabilă. În cisternă se afla lichid cloric, informaţia era 
confirmată deja. Nu era a bună, dar nici pe departe atât de 
rău cât ar fi putut fi. 

George m-a strigat de afară, vrând să ştie dacă sunt în 
regulă. Spunându-mi că ăsta-i un gest frumos, am strigat în 
răspuns şi i-am spus că da. O secundă sau două mai târziu, 
Eddie a strigat furios cuvântul care începe cu f. În tot acest 
timp m-am simțit ciudat, străină de mine, asemenea cuiva 
care face lucrurile obişnuite, de rutină în preajma unei 
schimbări majore. 


Domnul D stătea în uşa dispeceratului cu fruntea aplecată, 
scâncind la mine. Mi-am spus că probabil îl dor bucăţile de 
piele arsă. Era ars în mai multe locuri, pete întregi, pe ambele 
părți ale botului. Mi-am reamintit că cineva - Orv Garrett era 
alegerea logică - va trebui să-l ducă la veterinar când se vor 
linişti lucrurile. Asta însemna inventarea unei poveşti despre 
ce-l arsese, probabil un adevărat roman. 

— Vrei nişte apă, băiete? - am întrebat. Pariez că vrei, nu-i 
aşa? 

A scâncit din nou, ca pentru a spune că apa era o idee 
foarte bună. M-am dus în chicinetă, i-am luat bolul, l-am 
umplut la chiuvetă. L-am auzit clicăind pe linoleum în spatele 
meu, dar nu m-am întors la el până n-am umplut bolul. 

— Uite, ai... 

Doar atât am apucat să spun, apoi m-am uitat bine la el şi- 
am scăpat bolul pe jos, stropindu-mi gleznele. Tremura din tot 
corpul - nu ca şi când i-ar fi fost frig, ci ca şi când l-ar fi 
electrocutat cineva. Şi-i curgeau balele din ambele părți ale 
botului. 

E turbat, mi-am spus. Orice-ar fi avut arătarea aia, l-a turbat 
pe D. 

Nu arăta turbat, însă, doar confuz şi suferind. Ochii lui 
păreau să-mi ceară să repar ceea ce era stricat la el. Eu eram 
omul, cu eram şeful, eu trebuia să-l pot repara. 

— D? - am spus. 

M-am lăsat într-un genunchi şi-am întins mâna spre el. 
Ştiu că pare un gest prostesc - periculos - dar atunci mi s-a 
părut cel mai corect lucru. 

— D, ce e? Care-i problema? Sărmanul de tine, care-i 
problema? Ce-i cu tine? 

A venit la mine, dar foarte încet, scâncind şi tremurând la 
fiecare pas. Când s-a apropiat, am văzut un lucru teribil: mici 
fuioare de fum îi ieşeau prin puzderia de găuri din bot. Altele îi 
ieşeau prin bucăţile de piele arsă de pe corp, dar şi de la colțul 
ochilor. l-am văzut ochii începând să se lumineze, de parcă-i 
acoperea o ceață pe dinăuntru. 


Am întins mâna şi l-am atins pe creştetul capului. Când am 
simțit cât era de fierbinte, am scos un țipăt scurt şi-am tras 
mâna înapoi, aşa cum faci când atingi plita unei sobe care ai 
crezut că-i rece, dar nu e. Domnul D a făcut un gest ca pentru 
a mă prinde de mână cu dinții, dar nu cred c-a vrut să-mi facă 
ceva rău cu asta; pur şi simplu n-a ştiut ce altceva să facă. 
Apoi s-a întors şi-a dibuit drumul afară din bucătărie. 

M-am ridicat în picioare şi, preț de-o clipă, lumea s-a 
legănat în fața ochilor mei. Dacă n-aş fi pus mâna pe tejghea, 
cred c-aş fi căzut la pământ. Apoi am plecat după el 
(împleticindu-mă şi eu puţin) şi-am spus: 

— D? Întoarce-te, scumpițel. 

Ajunsese în mijlocul camerei de serviciu. S-a întors o dată 
pentru a se uita la mine - către sunetul vocii mele - şi am 
văzut... Oh, am văzut fumul ieşindu-i din gură şi din nas, 
ieşindu-i până şi din ochi. Şi-a tras părțile laterale ale botului 
şi, pentru o secundă, mi s-a părut că încearcă să rânjească la 
mine, aşa cum fac câinii atunci când sunt fericiți. Apoi a 
vomitat. Mare parte din ce-a ieşit n-a fost mâncare, ci propriile 
lui măruntaie. Şi fumegau. 

Atunci a fost momentul când am strigat: 

— Ajutor! Vă rog! Ajutaţi-mă! Vă rog, vă rog ajutați-mă! 

Domnul D s-a întors cu spatele la mine, de parcă strigătele 
alea i-ar fi rănit sărmanele lui urechi fierbinți, şi-a mers 
bălăbănit mai departe. Trebuie să fi văzut gaura din uşa cu 
plasă, trebuie să-i fi rămas atâta vedere, fiindcă a pornit într- 
acolo şi s-a strecurat direct prin ea. 

Am mers pe urmele lui, încă strigând. 


Eddie 


— Care-i baiu' cu el, George? - am strigat. Dom-nu' Dillon 
reuşise să se ridice la loc în picioare. Se-ntorcea încet în loc, 
fumu' ridicându-se din blana lui şi ieşindu-i din gură în 
vălătuci gri. - Ce se-ntâmplă cu el? 

Din clădirea cazărmii a ieşit Shirley, cu obrajii uzi de 
lacrimi. 


— Ajutaţi-l! - a strigat. Arde de viu! 

Atunci a venit şi Huddie lângă noi, gâfâind de parcă fugise 
la un concurs. 

— Despre ce dracu-i vorba? 

Apoi a văzut. Domnu' Dillon căzuse iară la pământ. Am 
păşit cu grijă către el dintr-o parte. Din cealaltă, Shirley 
cobora scările de la verandă. Ea era mai aproape şi-a ajuns 
prima la el. 

— Nu-l atinge! - a spus George. 

Shirley l-a ignorat şi-a pus mâna pe gâtul lu' D, da n-a 
putut-o ţine acolo. S-a uitat la noi, cu ochii înotându-i în 
lacrimi. 

— A luat foc pe dinăuntru, a spus. 

Scâncind, Domnu' Dillon a-ncercat să se ridice iară-n 
picioare. A reuşit pe jumate, jumătatea din 

422 

față, şi-a început să se mişte încet spre celălalt capăt al 
parcării, unde Bel Air-u' lu” Curt era parcat lângă Toyota lu! 
Dicky-Duck Eliot. Pe-atunci tre'să fi fost orb. A-naintat cumva 
târâş, trăgându-se cu labele din față, târându-şi fundu. 

— Christoase, a zis Huddie. 

Lacrimile-i curgeau deja lu” Shirley pe față şi vocea-i era 
gâtuită. 

— Vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, nu puteţi să-l 
ajutaţi careva? 

Atunci am văzut o imagine-n minte, foarte luminoasă şi 
clară. M-am văzut luând furtunu', ăla pe care Arky-l ținea 
mereu sub gâtu' robinetului din lateralu' clădirii. M-am văzut 
răsucind maneta, apoi fugind la Domnu' D şi vârându-i în 
gură muş-tiucu' rece de alamă al furtunului, dând drumu' 
apei să curgă pe hornu' gâtului lui. M-am văzut stingându-l. 

Da' George se-ndrepta deja spre epava muribundă a ceea ce 
fusese câinele cazărmii noastre, scoțându-şi în timpu' ăsta 
pistolii' din toc. Estimp, D lopăta inconştient mai departe către 
locul gol dintre Bel Air-u' lu” Curt şi Toyota lu' Dicky-Duck, 
mişcându-se învăluit de-un nor de fum tot mai gros. Cât mai 
era până să răzbată afară focu' dinăuntru ' lui şi să-l cuprindă 


flăcările ca pe-unu' din călugării ăia budişti sinucigaşi pe 
care-i vedeai la televizor în timpu' Războiului din Vietnam? 

George s-a oprit şi-a ridicat pistolu', ca Shirley să-l poată 
vedea. 

— Asta-i singura soluție, draga mea. Nu crezi? 

— Ba da, grăbeşte-te, a spus, vorbind foarte repede. 


ACUM: Shirley 


M-am întors spre Ned, care şedea acolo cu fruntea-n 
pământ şi cu părul atârnându-i peste ochi. L-am atins pe 
bărbie şi i-am ridicat capul, aşa încât să trebuiască să se uite 
la mine. 

— Altceva nu puteam face, am spus. Înţelegi asta, nu? 

Preţ de-o clipă, n-a spus nimic şi m-am temut. Apoi a 
încuviințat din cap. 

M-am uitat la Sandy Dearborn, dar el nu se uita la mine. Se 
uita la băiatul lui Curtis, şi rareori l-am văzut purtând pe 
chip o expresie atât de îngrijorată. 

Apoi, Eddie a început iarăşi să vorbească, iar eu m-am lăsat 
pe spate să-l ascult. E ciudat cât de-aproape de noi e uneori 
trecutul. Uneori ți se pare că poți întinde mâna să-l atingi. 
Numai că... 

Numai că cine vrea asta cu adevărat? 


ATUNCI: Eddie 


În cele din urmă n-a mai fo' pic de melodramă, mima' un 
ofițer în uniformă cenuşie cu umbra pălăriei lui mari 
apărându-i ochii, aplecându-se şi întin-zând mâna cum ai 
întinde-o spre un copil care plânge pentru a-i consola. A lipit 
capătu' ţevii Ruger-ului său de urechea fumegândă a câinelui 
şi a apăsat trăgaciu'. S-a auzit un Pac! puternic şi D a căzut 
mort pe-o rână. Încă-i mai ieşea fum din blană în fuioare. 

George şi-a vârât pistolul în toc şi s-a dat în spate. Apoi şi-a 
aşezat mâinile peste față şi a strigat ceva. Nu ştiu ce-a fost. A 
fo' prea înfundat să-mi dau seama. Huddie şi cu mine am 


mers spre locu' unde era el. La fel a făcut şi Shirley. L-am 
cuprins cu brațele, toți l-am cuprins. Stăteam în mijlocu' 
parcării, Patrula 6 stând în spatele nostru, Magazia B în 
dreapta, iar frumosu' nostru câine care nu făcuse niciodată 
probleme nimănui zăcând mort în fața noastră. Simţeam 
mirosu' cărnii lui încinse şi, fără vreun cuvânt, ne-am mutat 
cu toții mai la dreapta, pe direcția vântului, târşâindu-ne 
picioarele mai degrabă decât păşind, fiincă nu eram tocmai 
pregătiți să ne dăm drumu' unu' altuia. N-am păşit. Am 
aşteptat să vedem dacă va lua într-adevăr foc aşa cum am 
crezut noi, da' se părea că focu' nu-l voia sau poate nu-l mai 
putea folosi acum că era mort. S-a umflat puţin şi s-a auzit 
un sunet oribil, lichid, dinăuntru' lui, aproape ca ăla pe care-l 
obţii când pocneşti o pungă din hârtie. E posibil să fi fost unu' 
din plămânii lui. Oricum, o dată ce s-a-ntâmplat asta, fumu' 
a-nceput să se subțieze. 

— Chestia aia din Buick l-a otrăvit, nu-i aşa? - a întrebat 
Huddie. L-aotrăvit atunci când a mugşcat-o. 

— L-a otrăvit, pe curu' meu, am zis. Căcăreaza aia cu păr 
roz l-a transformat într-o bombă. 

Apoi mi-am amintit că era Shirley de față şi că ea niciodată 
nu apreciase genu' ăsta de limbaj. 

— Scuze, am spus. 

A părut că nu m-a auzit. Încă se uita fix în jos la Domnu D. 

— Şi-acuma ce facem? - a întrebat. Are cineva vreo idee? 

— Eu n-am, am zis. Situaţia-i scăpată complet de sub 
control. 

— Poate că nu, a zis George. Ai acoperit arătarea de-acolo, 
Hud? 

— Mda. 

— Bine, ăsta-i un început. Cum stau lucrurile-n Poteenville, 
Shirl? 

— Copiii au scăpat de pericol. Un şofer de autobuz e mort, 
dar, având în vedere cum arătau lucrurile la început, aş spune 
că... 

S-a oprit, strângând atât de tare din buze, că aproape-i 
dispăruseră, şi luptându-se să nu vomite. Apoi a spus: 


— Scuzaţi-mă, băieți. 

A mers cu picioarele ţțepene după colțu' cazărmii cu dosul 
palmei apăsat peste gură. S-a ţinut până ce-a ieşit din câmpu' 
nostru vizual - nu se mai vedea nimic, decât umbra ei - şi-apoi 
s-au auzit trei icnete ude, puternice. Am rămas toți trei în 
apropierea cadavrului fumegând al câinelui fără să spunem 
ceva şi, după câteva minute, s-a întors, albă ca varu şi 
ştergându-se la gură cu un Kleenex. Şi-a continuat chiar de- 
acolo de unde se întrerupsese. A fost de parcă s-ar fi oprit 
numa! ca să-şi curețe gâtu' sau să pocnească o muscă. 

— Eu zic că ăsta-i un scor destul de mic. Întrebarea e care-i 
scorul aici? 

— Contactează-l prin radio pe Curt sau pe dom' sergent, a 
spus George. E bun şi Curt, da-i mai bine să fie Tony, pentru 
că el e mai cu capul pe umeri când vine vorba de Buick. 
Sunteţi de aceeaşi părere, băieți? 

Huddie şi cu mine am aprobat din cap. 

— Spune-i că avem Cod D şi că vrem s-ajungă aici cât poate 
de repede. Să ştie că nu-i o urgenţă, dar să ştie şi că-i a dracu' 
de aproape de aşa ceva. 

Spune-i, de asemenea, că s-ar putea să avem un Kubrick. 

Ăsta era o altă ciudăţenie de jargon (din câte ştiam eu) al 
cazărmii noastre. Un Kubrick e-un 2001, iar un 2001 e codul 
PSP pentru „prizonier evadat”. Auzisem vorbindu-se de el, da' 
nu-l auzisem niciodată rostit. 

— Kubrick, recepționat, a spus Shirley. Părea mai stăpână 
pe sine acum că primise ordine. - Crezi că... 

S-a auzit un bang puternic. Shirley a scos un strigăt scurt 
şi ne-am întors toți trei către magazie, ducând în acelaşi timp 
mâinile la pistol. Apoi Hud-die a râs. Briza suflase uşa 
magaziei şi o închisese. 

— Dă-i drumu', Shirley, a zis George. Ia legătura cu dom' 
sergent. Să punem lucrurile pe roate. 

— Şi Brian Lippy? - am întrebat. Nu trimitem nici un 
comunicat oficial? 

Huddie a suspinat. Şi-a scos pălăria. Şi-a frecat ceafa. S-a 
uitat în sus la cer. Şi-a pus pălăria la loc. 


— Nu ştiu, a zis. Dar dacă într-adevăr va fi trimis vreunul, 
nu-l va trimite nici unul dintre noi. Asta-i treaba lu' dom! 
sergent. De-asta îl plătesc mai gras ca pe noi. 

— Bună observaţie, a zis George. 

Acum, văzând că responsabilitatea va fi preluată de 
altcineva, părea puţin mai relaxat. 

Shirley s-a întors să plece în clădirea cazărmii, apoi s-a 
uitat înapoi peste umăr. 

— Acoperiţi-l, bine? - a zis. Sărmanul Domn D. Puneţi ceva 
peste el. Mă doare sufletul să-l văd aşa. 

— Bine, am spus şi am pornit către magazie. 

— Eddie? - a zis Huddie. 

— Mda? 

— E-o bucată de prelată destul de mare şi-n gheretă. Ia-o pe 
aia. Nu te duce-n magazie. 

— De ce nu? 

— Fiindcă încă se mai întâmplă ceva cu Buick-ul ăla. Mi-e 
greu să spun exact ce, dar, dacă intri acolo, s-ar putea să nu 
mai ieşi înapoi afară. 

— Bine, am spus. Nu-i nevoie să răsuceşti cuțitu-n rană. 

Am luat bucata de prelată din gheretă - nu era decât o 
chestie albastră subțire, dar era de-ajuns. Întorcându-mă să 
acopăr cadavru' lu D, m-am oprit lângă uşa rulantă şi-am 
aruncat o privire-n magazie, făcându-mi o mână căuş la 
tâmplă să reduc lumina. Voiam să mă uit la termometru; 
voiam şi să mă asigur că vechiu' meu amic din liceu Brian nu- 
şi găsise adăpost pe-acolo. Nu l-am văzut, iar temperatura 
părea să fi crescut cu un grad sau două. Nu se schimbase 
decât un singur lucru în peisaj. Portbagaju' era închis. 

Crocodilu-şi închisese gura. 


ACUM: Sandy 


Shirley, Huddie, Eddie: sunetul vocilor lor împletite mi se 
părea de-o frumusețe stranie, asemenea vocilor unor 
personaje care-şi rostesc replicile în cine ştie ce piesă de teatru 
bizară. Eddie a spus că-şi închisese gura crocodilul şi-apoi 


vocea lui a tăcut, iar eu am aşteptat să intervină una dintre 
celelalte voci şi, când asta nu s-a întâmplat şi Eddie însuşi n-a 
continuat, am ştiut că se terminase. Eu ştiam, dar Ned Wilcox 
nu ştia. Sau poate că ştia, dar nu voia s-o recunoască. 

— Ei bine? - a spus el, iar nerăbdarea aia de-abia deghizată 
i se întorsese în glas. 

Ce s-a întâmplat când aţi disecat arătarea-liliac? Spune-mi 
despre peşte. Spune-mi absolut totul. Dar - asta-i important - 
spune-mi o poveste, una care să aibă un început, un cuprins şi 
o încheiere, unde totul să se explice. Fiindcă merit asta. Nu-mi 
flutura prin fața ochilor flamura ambiguităţii. Îi neg prezenţa. Îi 
resping semnificația. Vreau o poveste. 

Era tânăr şi asta explica o parte din atitudine, era pus în 
fața a ceva ce era, după cum se spune, dintr-o altă Lume, iar 
asta explica mare parte din atitudinea lui... Însă mai era ceva, 
şi nu era ceva frumos. Un soi de lăcomie oarbă. Şi credea că-i 
dreptul lui. Pe cei loviți de durere îi răsfățăm, aţi observat 
lucrul ăsta vreodată? Iar ei încep să se obişnuiască aşa. 

— Ei bine, ce? - am întrebat. 

Am vorbit pe tonul meu cel mai puţin încurajator. Nu c-ar fi 
ajutat la ceva. 

— Ce s-a întâmplat când s-au întors sergentul Schoondist 
şi tatăl meu? L-aţi prins pe Brian Lippy? A văzut ceva? A 
povestit ceva? lisuse, nu vă puteți opri aici, băieţi! 

Se înşela, ne puteam opri unde voiam noi, însă am ţinut 
asta pentru mine (cel puţin pentru moment) şi i-am spus că 
nu, nu l-am mai prins pe Brian Lippy; că Brian Lippy a rămas 
Cod Kubrick până-n ziua de azi. 

— Cine a scris raportul? - a întrebat Ned. Tu l-ai scris, 
Eddie? Sau l-a scris ofițerul Morgan? 

— George, a spus el cu o urmă de rânjet. Mereu s-a priceput 
mai bine la chestii d-astea. A urmat un curs de Scriere 
Creativă la colegiu. Obişnuia să spună că orice polițai statal 
care-şi lua mălaiu' de la domnu' Cutare trebuia să aibă 
cunoştinţe elementare de scriere creativă. Când am început să 
ne pierdem cu firea-n ziua aia, George a fo' cel care ne-a 
adunat la un loc. Nu-i aşa, Huddie? 


Huddie a aplecat din cap. Eddie s-a ridicat în picioare, şi-a 
pus mâinile în şale şi s-a întins până şi-a auzit oasele pocnind. 

— Tre' să plec acasă, prieteni. Poate m-opresc pe la The Tap 
pentr-o bere. Poate chiar două. După atâta vorbărie, m-am 
cam uscat, iar sucu' nu prea rezolvă nimic. Ned s-a uitat la el 
surprins, furios şi cu reproş. 

— Nu poți pleca aşa, pur şi simplu! - a exclamat. 

Vreau să aud toată povestea! 

lar Eddie, care pierdea încet lupta de-a nu se întoarce la 
statutul de Eddie Grăsanul, a spus ce ştiam şi eu, ce ştiam cu 
toţii. A spus-o în timp ce se uita la Ned cu nişte ochi nu 
tocmai prietenoşi. 

— Ai auzit-o, puştiule. Numa! că nu-ţi dai seama. 

Ned l-a urmărit cu privirea cum se îndepărtează, apoi s-a 
întors la noi ceilalți. Numai Shirley i-a întors privirea cu o 
adevărată simpatie, şi asta cred că doar din tristețea pe care 1- 
o trezea băiatul. 

— Cum adică am auzit-o pe toată? 

— N-a mai rămas nimic decât câteva anecdote, am spus, iar 
astea nu-s decât variații pe aceeaşi temă. Prezintă cam acelaşi 
interes cu sâmburii cruzi de pe fundul vasului cu popcorn. 

Cât despre Brian Lippy, raportul scris de George spunea: 
„Ofițerii Morgan şi Jacubois au vorbit cu subiectul şi s-au 
asigurat că e sobru. Subiectul a negat atacul asupra iubitei 
sale şi ofițerul Jacubois s-a asigurat că iubita e de aceeaşi 
părere. Subiectul a fost apoi eliberat.” 

— Dar Lippy le-a spart geamul de la maşină! 

— Corect şi, date fiind circumstanţele, George şi Eddie n-au 
putut inventa pur şi simplu un motiv al acelei stricăciuni. 

— Şi? 

— Şi banii pentru înlocuirea lui au fost luaţi probabil din 
fondul pentru situații neprevăzute. Fondul pentru situații 
neprevăzute al Buick-ului 8, dacă vrei să pun punctul pe îi. Şi 
acum îl ţinem în acelaşi loc ca şi atunci, într-o cană de cafea 
din bucătărie. 

— Îhî, d-acolo i-or luat, a zis Arky. Săraca cana aia dă cafea 
ne-o ajutat dă dăstule ori d-a lungu' anilor. (S-a ridicat în 


picioare şi s-a întins şi el de spate.) Tre' şi plec, băieți şi fete. 
Spre deosebire dă unii dântre voi, io am pretini - aia ce-n 
talkshow-urile de la televizor numesc viață personală. Da- 
nainte să plec, vrei să mai ştii ceva, Neddie? Dă-spre ziua aia? 

— Orice vrei să-mi zici. 

— L-o-ngropat pă D. (A pronunţat verbul în stil vechi, aşa 
ca să rimeze cu lopătat.) Şi imădiat lângă iei o-ngropat 
uneltele ce le-o folosit pe arătarea aia de l-o otrăvit. Unu' din 
iele o fo' săpătoru' mieu de găuri, şi păntru ăla nime' n-o luat 
bani din cana dă cafea! 

— N-ai completat un CN 1, de-aia, a spus Shirley. Ştiu că-s 
o durere-n dos hârțoagele, dar... 

S-a muncit ca pentru a spune: Aşa se-nvârte lumea. Arky s- 
a încruntat suspicios la aceste cuvinte. 

— CN 1? Ce soi dă formular mai îi ş-ăsta? 

— E lista cu căcaturi necesare, i-a spus Shirley cât se poate 
de verde-n față. Aia pe care-o scrii lună de lună şi-o trimiți 
capelanului. Dumnezeule mare, n-am văzut niciodată un cap 
pătrat suedez ca tine. Nu te-au învăţat nimic în Armată? 

Arky a fluturat din mâini către ea, dar zâmbea. Fusese 
ținta multor glume de-a lungul anilor, credeți-mă - accentul 
ăla al lui era de vină. 

— la mai fugi d-acilea! 

— Ai căzut drept în capcană, Arky, am spus. 

Şi eu zâmbeam. Ned în schimb nu. El arăta de parcă 
glumele şi cicălelile - felul nostru prin care readucem lucrurile 
pe pământ - îi intraseră pe-o ureche şi ieşiseră pe cealaltă. 

— Tu unde ai fost, Arky? - a întrebat el. Unde erai când s- 
au întâmplat toate astea? 

În faţa noastră, în parcare, Eddie Jacubois a pornit motorul 
camionetei sale şi farurile s-au aprins. 

— În vacanţă, a spus Arky. La ferma lu” frati-miu din 
Wisconsin. Aşa c-aia o fo' o mizerie pe care-o tre' s-o curețe 
al'cineva. 

A spus această ultimă frază cu mare satisfacție. 

Eddie a trecut la volan pe lângă noi, făcându-ne cu mâna. I- 
a făcut un scurt la-fel-şi-ție, Ned fluturând din mână alături 


de noi ceilalți. Însă a continuat să arate încurcat. 

— Şi eu tre' să bag în viteză, a spus Phil. 

Şi-a aruncat chiştocul de ţigară, s-a ridicat în picioare, şi-a 
săltat cureaua de la brâu. 

— Pustiu, mulțumeşte-te cu asta: taică-to a fo' un ofițer 
excelent şi-o mândrie pentru Detaşamentu' 

D, Cazarma din Statler. 

— Dar vreau să ştiu... 

— Nu contează ce vrei tu să ştii, i-a spus Phil cu blândeţe. 
El e mort, tu nu. Astea-s faptele, după cum obişnuia să spună 
Joe Friday. Noapte bună, dom' sergent. 

— Noapte, am spus, şi i-am privit pe amândoi, Arky şi Phil, 
îndepărtându-se împreună, traversând parcarea. Lumina lunii 
era deja destul de puternică, suficientă să observ că nici unul 
dintre ei nu a întors capul spre Magazia B. 

Rămâneam, aşadar, Huddie, Shirley şi cu mine. 

Plus băiatul, desigur. Băiatul lui Curtis Wilcox, care venise 
la noi şi tunsese iarba şi greblase frunzele şi curățase troienele 
de zăpadă când era prea rece ca Arky să iasă afară; băiatul lui 
Curt, care renunțase la echipa de fotbal american şi venise în 
schimb la noi pentru a-ncerca să-l mai țină în viaţă o vreme pe 
taică-său. Mi l-am amintit ţinând sus scrisoarea de admitere 
la colegiu, aşa cum ţine un arbitru scorul la Olimpiade, şi, 
având în vedere toate prin câte trecuse şi cât de multe 
pierduse, m-am ruşinat pentru c-am fost furios pe el. Însă nu 
era singurul băiat din istoria lumii care-şi pierduse tatăl, şi 
fusese cel puţin o înmormântare, iar numele tatălui lui se afla 
pe placa memorială de marmură din fața clădirii cazărmii, 
alături de numele caporalului Brady Paul al ofițerului Albert 
Rizzy şi-al ofițerului Samuel Stamson, cel care a murit în anii 
şaptezeci şi este uneori cunoscut în interiorul PSP sub numele 
de Ofițerul Puşcă. Până la moartea lui Stamson, puştile pe 
care le duceam cu noi erau montate într-un „rastel” din plafon 
- dacă aveai nevoie de armă, nu trebuia decât să duci mâna 
peste umăr şi s-o apuci. Ofițerul Stamson era parcat cu 
spatele pe banda de avarie a autostrăzii, scriind un bilet de 
oprire în trafic. Tipul care l-a lovit era beat şi mergea cu 


aproximativ o sută cinci mile pe oră în momentul impactului. 
Maşina de patrulă s-a făcut acordeon în față. N-a explodat 
rezervorul de benzină, dar ofițerul Stamson a fost decapitat de 
propriul lui rastel. Din 1974, ne ţinem puştile prinse sub bord 
şi din 1973 numele lui Sam Stamson se află pe placa 
memorială. „Pe piatră”, spunem noi. Ennis Rafferty e trecut în 
registre ca dispărut, aşa că el nu apare pe piatră. Povestea 
oficială în cazul ofițerului George Morgan e aceea că a murit în 
timp ce-şi curăța arma (acelaşi Ruger cu care i-a curmat 
chinurile Domnului Dillon) şi, dat fiind că n-a murit în 
exercițiul funcțiunii, nici numele lui nu e trecut pe piatră. Nu 
ajungi pe piatră dacă mori ca rezultat al meseriei; Tony 
Schoondist a fost cel care mi-a explicat asta într-o zi, când m- 
a văzut uitându-mă la numele de acolo. „Poate-i mai bine 
aşa”, a spus. „Altfel am avea vreo doişpe chestii d-astea aici.” 

Acum, ultimul nume de pe piatră e Curtis K. Wilcox. Iulie 
2001. Căzut la datorie. Nu era plăcut să vezi numele tatălui 
tău gravat în granit când tot ce-ţi doreai - ce aveai nevoie - era 
tatăl însuşi, dar era ceva. Şi numele lui Ennis ar fi trebuit să 
fie gravat acolo, aşa încât potaia de soră-sa să poată veni să se 
uite la el dacă voia, dar nu era. lar ea ce avea? O reputație de 
bătrână scârboasă, asta avea, genul de persoană care, dacă 
te-ar vedea cuprins de flăcări în mijlocul străzii, nici măcar nu 
s-ar pişa pe tine ca să te stingă. De ani de zile ne stătea ca un 
ghimpe-n coastă şi ne era imposibil s-o plăcem, nu însă şi să 
ne fie milă de ea. Ea rămăsese cu mai puține decât băiatul 
ăsta, care ştia cel puţin sigur că taică-său trecuse-n lumea 
umbrelor, că nu se va întoarce niciodată cu un rânjet 
strâmbat de ruşine pe față şi scornind cine ştie ce poveste 
incredibilă pentru a-şi explica buzunarele goale şi cum de 
purta bronzul ăla de Tijuana pe piele şi de ce-l durea ca dracu' 
de fiecare dată când trebuia să urineze puţin. 

Nu simțeam nimic pozitiv față de opera serii ăleia. 

Sperasem că adevărul va îmbunătăţi lucrurile (te va elibera, 
a spus cineva, probabil un prost), însă aveam impresia că-n 
loc de asta le înrăutățea. S-ar putea ca satisfacția să fi făcut 
curioasa pisică să se întoarcă, dar eu nu puteam citi absolut 


nici un dram de satisfacție pe chipul lui Ned Wilcox. Tot ce-am 
văzut acolo a fost un soi de curiozitate încăpățânată şi 
obosită. Văzusem din când în când aceeaşi grimasă de 
curiozitate şi pe fața lui Curtis, aproape numai atunci când 
stătea lângă una dintre uşile rulante ale Magaziei B în poziția 
aia de coordonator de şantier - cu picioarele depărtate, fruntea 
lipită de sticlă, ochii puţin mijiţi, gura întredeschisă meditativ. 
Dar ceea ce se transmite prin sânge formează cel mai puternic 
lanţ dintre toate, nu-i aşa? Ceea ce se expediază mai departe, 
de la o generaţie la următoarea, ici veşti bune, colo veşti rele, 
un adevărat dezastru mai încolo. 

Am spus: 

— Din câte ştim cu toții, Brian Lippy n-a făcut decât să-şi ia 
zborul spre locuri mai mănoase. S-ar putea chiar ăsta să fie 
cazul; cu siguranță, nimeni nu poate contrazice lucrul ăsta. 
Vânturile rele aduc câteodată un dram de bine în ograda celor 
puțini; faptul c-a dispărut aşa e posibil chiar să-i fi salvat 
viața iubitei lui. 

— Mă-ndoiesc, a bodogănit Huddie. Pariez că următorul 
pentru ea a fost doar un Brian Lippy cu altă culoare la păr. Îşi 
aleg numai ţipi care le bat, până ajung să se schimbe complet. 
E ca şi când şi-ar găsi o definiție a propriei lor persoane în 
vânătăile de pe față şi braţe. 

— Nu l-a declarat niciodată dispărut, asta-ţi pot spune, a 
vorbit Shirley. Asta reiese din hârtiile care-au ajuns pe biroul 
meu, oricum, iar prin mâinile mele trec nu doar rapoartele 
noastre interne, ci şi cele ale municipalității şi cele 
districtuale. Nimeni din familia lui n-a făcut o astfel de 
reclamaţie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, însă ela fost un 
adevărat caz de cele rele să se spele. 

— Doar nu crezi şi tu că s-a strecurat doar prin geamul ăla 
spart şi a fugit, nu? - l-a întrebat Ned pe Huddie. Adică, tu ai 
fost acolo. 

— Nu, a spus Huddie, că tot veni vorba, nu cred. Dar ce 
cred eu nu contează. ldeea-i aceeaşi cu cea pe care dom 
sergent a-ncercat toată seara să ţi-o bage-n capul ăla tare al 
tău: nu ştim. 


A fost de parcă puştiul nu l-a auzit. S-a întors înapoi la 
mine. 

— Dar tata, Sandy? Când venea vorba de Brian Lippy, el ce 
credea? 

— EI şi Tony credeau că Brian a ajuns în acelaşi loc unde- 
au ajuns Ennis Rafferty şi gerbilul Jimmy. Cât despre 
cadavrul arătării pe care-au omorât-o în ziua aia... 

— Blestemăţia aia a putrezit repede, a spus Shirley pe-o 
voce vioaie şi ultimativă. Sunt câteva poze şi te poţi uita la ele 
cât ai chef, da-n mare parte nu-s decât poze făcute la ceva ce- 
ar putea fi orice, inclusiv o farsă cum scrie la carte. Nu poți 
vedea cum a arătat când încerca să fugă de Domnul D - cât de 
repede se mişca sau cât de tare ţipa. Nu poți vedea nimic, de 
fapt. Şi nici noi nu-ți putem spune ca să reuşeşti să înţelegi. 
Iți stă scrisă asta pe toată faţa. Ştii de ce-i trecutul trecut, 
iubire? 

Ned a scuturat din cap. 

— Fiindcă nu funcționează. 

S-a uitat în pachetul de ţigări şi orice-ar fi văzut acolo 
trebuie s-o fi satisfăcut, fiindcă a înclinat din cap, şi le-a pus 
în poşetă şi s-a ridicat în picioare. 

— Plec acasă. Am două pisici care-ar fi trebuit hrănite 
acum trei ore. 

Asta era Shirley, sigur că da - Shirley, Americana Sadea, 
obişnuia să-i spună Curt când voia să-i intre puţin pe sub 
piele. Fără soț (fusese cândva unul, când de-abia terminase ea 
liceul), fără copii, cu două pisici, aproximativ 10.000 de 
floricele pe câmpii. Ca mine, şi ea era măritată cu 
Detaşamentul D. Un clişeu ambulant, cu alte cuvinte, şi dacă 
asta nu-ţi convenea, ţi-o puteai băga undeva. 

— Shirl? 

S-a întors spre sunetul plângăreţ al vocii lui Ned. 

— Ce-i, dragă? 

— Îţi plăcea de tata? 

Ea şi-a aşezat mâinile pe umerii lui, s-a aplecat în față şi i-a 
lipit un sărut pe frunte. 


— L-am iubit, puştiule. Şi te iubesc şi pe tine. i-am spus 
tot ce-am putut, şi n-a fost uşor. Sper să te ajute. (A făcut o 
pauză.) Sper să fie de-ajuns. 

— Şi eu sper la fel, am spus. 

Shirley a strâns prinsoarea de pe umerii lui. Apoi i-a dat 
drumul şi s-a îndreptat de spate. 

— Hudson Royer - nu vrei să conduci o doamnă la maşină? 

— Cu plăcere, a spus el, şi-a luat-o de braț. Ne vedem 
mâine, Sandy? Vii mâine, nu? 

— Devreme, când răsare soarele, am spus. O luăm de la 
capăt. 

— Ai face bine să mergi acasă şi să dormi puţin, atunci. 

— Aşa o să fac. 

El şi cu Shirley au plecat. Ned şi cu mine am rămas pe 
bancă şi ne-am uitat la ei cum pleacă. Am ridicat amândoi 
mâinile când au trecut la volan pe lângă noi - Huddie în New 
Yorker-ul lui mare şi vechi, Shirley în micuțul ei Subaru cu un 
abțibild pe bara de protecţie care spunea mi-am călcat karma 
stângă cu cea dreaptă. Când luminile lor de poziție au 
dispărut după colțul clădirii cazărmii, mi-am scos ţigările şi- 
am aruncat la rândul meu o ocheadă înăuntrul lui. Mai 
rămăsese una. O voi fuma pe asta şi-apoi mă voi lăsa. Îmi 
spuneam basmul ăsta deja de cel puţin zece ani. 

— Chiar nu mai ai ce să-mi spui? - m-a întrebat Ned pe-o 
voce slabă, deziluzionată. 

— Nu. N-aş fi bun de dramaturg, nu-i aşa? Nu există un act 
trei. Tony şi taică-tău au mai făcut câteva experimente în 
următorii cinci ani şi în cele din urmă l-au adus pe Bibi Roth 
între ei. Ăsta trebuie să fi fost rezultatul faptului că l-a 
convins taică-tău pe Tony şi că eu am fost prins, ca de obicei, 
la mijloc. Şi tre' să-ți spun adevărul: după ce-a dispărut Brian 
Lippy şi a murit Domnul Dillon, m-am opus să mai facem 
altceva cu Buick-ul decât să-l ținem sub observaţie şi să 
spunem din când în când câte-o rugăciune, fie să se 
dezmembreze-n bucăţi, fie să dispară înapoi acolo de unde-a 
venit. Oh, şi să omoram orice-ar mai fi ieşit din portbagaj 


suficient de plin de viață să stea în picioare şi poate să fugă 
prin magazie căutând o cale de ieşire. 

— S-a mai întâmplat asta? 

— Adică încă un E.T. cu capul roz? Nu. 

— Şi Bibi? EI ce-a spus? 

— l-a ascultat pe Tony şi pe tatăl tău, a mai aruncat o 
privire şi-apoi a plecat. A spus că-i prea bătrân să mai aibă 
de-a face cu ceva care depăşea atât de mult puterea lui de 
înțelegere a lumii şi a felului cum funcționează ea. Le-a spus 
că intenționează să-şi şteargă Buick-ul din minte şi i-a 
îndemnat şi pe ei să facă acelaşi lucru. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Tipul ăsta era om de 
ştiinţă? Iisuse, ar fi trebuit să fie fascinat! 

— Tatăl tău era omul de ştiinţă, am spus. Unul amator, 
mda, dar un om de ştiinţă bun. Lucrurile care ieşeau din 
Buick şi curiozitatea lui față de Buick însuşi, astea-l făceau pe 
el om de ştiinţă. Disecţia arătării-liliac, de pildă. Indiferent cât 
ar fi fost ea de nebunească, a avut şi ceva nobil în ea, cum au 
avut Fraţii Wright urcând în aer cu micuțul lor avion făcut din 
hârtie şi lipici. Bibi Roth, pe de altă parte... Bibi era un 
mecanic, un reparator de microscoape. Aşa-şi spunea uneori, 
şi încă cu o mândrie ieşită din comun. El era genul de 
persoană care-şi îngustase cu grijă şi conştient viziunea 
asupra lumii la dimensiunea unei singure fâşii de cunoştinţe, 
care aruncau o trâmbă de lumină doar asupra unei mici 
suprafețe. Mecanicii urăsc misterele. Oamenii de ştiinţă - mai 
ales oamenii de ştiinţă amatori - le îmbrățişează. Tatăl tău a 
avut două personalităţi deodată. În calitate de poliţist, era un 
vânător de mistere. Ca licenţiat Roadmaster... ei bine, hai să 
spunem doar că, atunci când taică-tău avea personalitatea 
asta, era foarte diferit. 

— Care versiune-ți plăcea cel mai mult? 

Am cugetat la întrebare. 

— Asta-i ca şi cum şi-ar întreba un puşti părinţii pe cine 
iubesc mai mult, pe el sau pe sora lui. Nu-i o întrebare 
corectă. Dar Curt, amatorul, deseori mă speria. Îl speria puţin 
şi pe Tony. 


Puştiul a cumpănit asta în gând. 

— Au mai apărut câteva lucruri, am spus. În 1991, a fosto 
pasăre cu patru aripi. 

— Patru... 

— Aşa-i. A zburat puţin, s-a izbit de pereţi şi-a căzut 
moartă la pământ. În toamna lui 1993, după unul dintre 
cutremurele alea de lumină s-a deschis portbagajul şi era pe 
jumate plin cu pământ. Curt a vrut să-l lase acolo şi să vadă 
ce se-ntâmplă, iar Tony a fost de-acord la început, dar a- 
nceput apoi să pută. Nu ştiam că şi pământul se. poate 
descompune, dar cred că poate dacă-i pământ provenit din 
locul potrivit. Aşa că... e-o nebunie, dar am îngropat 
pământul. Îţi vine să crezi asta? 

A încuviinţat. 

— Şi-a ţinut tata sub supraveghere locul unde-a fost 
înmormântat? Sigur că da. Să vadă ce va creşte acolo. 

— Cred că spera să fie câțiva din crinii ăia sălbatici. 

— Vreun noroc? 

— Cred că asta depinde de ce consideri tu a fi noroc. N-a 
încolțit nimic, asta-ţi pot spune sigur. Pământul din portbagaj 
a fost îngropat nu departe de locul unde-l îngropasem pe 
Domnul D şi uneltele. Cât despre monstru, ce nu s-a 
transformat în mucilagiu, am ars în incinerator. Pământul din 
locul unde-i îngropat pământul e chel şi-acum. În fiecare 
primăvară încearcă să străbată la lumină câteva plante, dar 
până acum au murit de fiecare dată. Într-un sfârşit, presupun 
că situaţia o să se schimbe. Mi-am pus ultima ţigară în gură 
şi am aprins-o. 

— Cam la un an după livrarea pământului, am primit încă 
o şopârlă cu băț roşu. Moartă. Aia a fost ultima. Încă-i ţinutul 
cutremurelor acolo-năuntru, da-n zilele astea pământul nu se 
mai clatină atât de tare. Nu face să fii neglijent în preajma 
Buick-ului mai mult decât face să fii în preajma unei puşti 
vechi, doar fiindcă e ruginită şi are ţeava înfundată cu 
pământ, dar păstrând unele măsuri rezonabile de precauție 
probabil că-i destul de lipsit de pericole. Iar într-o zi - asta 
credea taică-tău, asta credea Tony şi asta cred şi eu - maşina 


aia veche chiar o să se dezmembreze singură. Dintr-o dată, 
exact ca minunata aia trăsură c-un cal din poezie. 

S-a uitat vag la mine, iar eu mi-am dat seama că habar nu 
are despre ce poezie vorbesc. Trăim vremuri degenerate. Apoi a 
spus: 

— O pot simți. 

Ceva din tonul lui m-a speriat rău de tot, şi i-am aruncat o 
privire dură. Încă arăta mai tânăr decât cei optşpe ani ai lui, 
mi-am spus. Numai un băiat, nimic altceva de-atât, şezând cu 
picioarele încălțate în pantofi sport încrucişate şi cu fața 
vopsită în lumină de stele. 

— Poţi? - am întrebat. 

— Da. Tu poţi? 

Toţi ofițerii care trecuseră prin D de-a lungul anilor îi 
simțiseră atracția, bănuiesc. O simțiseră aşa cum oamenii ce 
locuiesc pe coastă încep să simtă mişcările mării, valurile fiind 
un ceas după care le bat inimile. În majoritatea zilelor şi 
nopţilor nu observam asta mai mult decât îți observi nasul, o 
siluetă din josul a tot ceea ce vezi. Uneori, însă, atracţia era 
mai puternică, iar atunci te făcea să te doară, cumva. 

— Bine, am spus, hai să spunem că da. Huddie sigur a 
putut - ce crezi că i s-ar fi întâmplat în ziua aia dacă n-ar fi 
strigat Shirley? Ce crezi că i s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi târât 
în portbagaj aşa cum a spus că voia să facă? 

— Chiar nu ai auzit povestea aia înainte de seara asta, 
Sandy? 

Am scuturat din cap. 

— Totuşi, n-ai părut foarte surprins. 

— Nu mă mai surprinde nimic ce-are legătură cu Buick-ul. 

— Chiar crezi c-a vrut s-o facă? Să se târască înăuntru şi 
să tragă capacul după el? 

— Da. Doar că nu cred că ela avut ceva de-a face cu asta. E 
vorba de atracție - atracţia aia pe care-o exercită. Atunci era 
mai puternică, dar încă-i prezentă. 

N-a răspuns nimic la asta. A rămas doar locului, uitându- 
se la Magazia B. 


— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Ned. Ce crezi că i s-ar fi 
întâmplat dacă s-ar fi târât înăuntru? 

— Nu ştiu. 

Un răspuns destul de rezonabil, presupun - răspunsul unui 
puşti, cu siguranță, spun asta de zeci de ori pe zi -, însă eu tot 
l-am urât. Renunţase la echipa de fotbal, dar părea că nu 
uitase tot ce învățase acolo despre driblare şi fentare. Am 
inspirat fumul care avea gust de fân uscat, apoi l-am suflat 
afară. 

— Nu ştii. 

— Nu. 

— După Ennis şi Jimmy şi - probabil - Brian Lippy, tot nu 
ştii. 

— Nu toate lucrurile merg într-o altă parte, Sandy. Uită-te, 
de pildă, celălalt gerbil. Rosalie sau Rosalynn sau cum o 
chema. 

Am suspinat. 

— Crezi ce vrei. Eu merg la The Country Way să-nfulec un 
cheesburger. Eşti binevenit să mă însoțeşti, dar numai dacă 
putem pune povestea asta de-o parte şi să vorbim despre 
altceva. 

S-a gândit la asta, apoi a scuturat din cap. 

— Cred că merg acasă. Să fac ceva. 

— Bine, dar să nu-i torni lui maică-ta vreuna din ideile 
astea ale tale. 

A părut aproape comic şocat. 

— Dumnezeule, nu! 

Am râs şi l-am lovit amical pe umăr. Umbrele îi pieriseră de 
pe față şi dintr-o dată îmi era iarăşi posibil să-l plac. Cât 
despre întrebările şi insistența lui puerilă că povestea trebuie 
să aibă un sfârşit şi că acesta trebuie să conţină un anume 
răspuns, era posibil ca timpul să rezolve problema asta. Poate 
că aşteptasem prea multe din propriile mele răspunsuri. 
Imitaţia de vieți pe care le vedem la televizor şi în filme ne 
şopteşte că existența omenească constă din revelații şi 
schimbări bruşte de poziţie; pe când atingem maturitatea 
deplină, cred, aceasta-i o idee pe care la un anumit nivel 


ajungem s-o acceptăm. Astfel de lucruri se pot întâmpla din 
timp în timp, dar cred că-n mare parte nu-i decât o minciună. 
Schimbările vieţii survin încet. Survin aşa cum respiră în 
timpul unui somn profund nepotul meu cel mic; uneori simt 
pornirea să-i pun mâna pe piept doar ca să fiu sigur că încă 
trăieşte. Văzută în lumina asta, întreaga idee a pisicilor 
curioase ce-şi satisfac curiozitatea mi se părea uşor absurdă. 
Lumea rareori îşi încheia conversațiile. Dacă douăzeci şi trei 
de ani de conviețuire cu Buick-ul 8 ar fi trebuit să mă învețe 
ceva, asta ar fi trebuit să fie. În acel moment, băiatul lui Curt 
părea că tocmai făcuse un pas spre însănătoşire. Poate chiar 
doi. lar dacă nu puteam lăsa asta să fie de-ajuns pentru o 
singură seară, însemna că am propriile mele probleme. 

— Vii mâine, nu? - am întrebat. 

— Devreme, când soarele răsare, dom! sergent. O luăm de la 
capăt. 

— Atunci poate c-ar trebui să-ți amâni gândurile şi să 
prinzi în schimb câteva ore de somn. 

— Cred c-aş putea face o încercare. (Mi-a atins scurt mâna.) 
Mersi, Sandy. 

— Nici o problemă. 

— Dac-am fost nesuferit cândva... 

— N-ai fost, am spus. 

Fusese un nesuferit în câteva momente, dar nu credeam că 
s-ar fi putut înfrâna. Şi, la vârsta lui, e foarte probabil ca eu 
să fi fost cu mult mai nesuferit. L-am privit cum merge spre 
Bel Air-ul modificat pe care i-l lăsase taică-său, o maşină de 
aproximativ aceeaşi stirpe cu maşina din magazia noastră, 
dar cu mult mai puţin vivace. La jumătatea parcării, s-a oprit, 
uitându-se la Magazia B, şi m-am 

446 

Oprit şi eu cu chiştocul de ţigară fumegând între buze, 
vrând să văd ce va face. 

A mers mai departe în loc să meargă mai aproape de ea. 
Bun. Am tras un ultim fum din acea încântătoare baghetă a 
morții, m-am gândit s-o sting pe asfalt şi i-am găsit în schimb 
loc în cutia cu chiştoace, unde fuseseră stinse aproximativ 


două sute de alte chiştoace, care stăteau acum semețe-n sus. 
Ceilalți îşi puteau stinge ţigările pe jos dacă voiau - Arky le 
mătura fără să se plângă - dar era mai bine dacă n-o făceam 
şi eu. La urma urmei, eu eram dom' sergent, tipul care şedea 
în scaunul ăl mare. 

M-am dus în clădirea cazărmii. Stephanie Colucci era la 
dispecerat, bând o Cola şi citind o revistă. Când m-a văzut, a 
aşezat Cola pe masă şi şi-a întins fusta pe genunchi. 

— Ce se mai întâmplă, dulceaţă? - am întrebat. 

— Nu prea multe. Canalele de comunicaţii se limpezesc, dar 
nu atât de repede cum se-ntâmplă după... O chestie din-aia. 
Dar e de-ajuns să pot ţine lucrurile sub control. 

— Ce lucruri? 

— 9 dă curs unui incendiu de maşină pe rampa de ieşire 9 
de pe 1-87, Mac spune că şoferu-i un comis-voiajor care se- 
ndrepta spre Cleveland; e-ncins ca o sobă cu păcură şi refuză 
testul de alcoolemie. 16 vede de-o eventuală spargere la 
sucursala Ford din Statler. Jeff Cutler e-ocupat cu un caz de 
vandalism la Şcoala Generală din Statler, însă nu-i decât un 
ajutor acolo, poliția locală are cazul pe rol. 

— Asta-i tot? 

— Paul Loving e 10-98 către casă cu patrula, fiul lui tocmai 
are-un atac de astmă. 

— Ai putea uita să treci asta-n raport. 

Steffie mi-a oferit o privire jignită, de parcă n-ar fi fost 
nevoie să-i spun asta. 

— Ce se-ntâmplă în Magazia B? 

— Nimic, am spus. Ei bine, nimic semnificativ, îşi revine la 
normal. Am plecat. Dacă intervine ceva, sună-l pe... 

M-am oprit, îngrozit într-un fel. 

— Sandy? - a întrebat ea. E ceva în neregulă? 

Dacă intervine ceva, sună-l doar pe Tony Schoondist, 
fusesem pe cale să spun, de parcă nu trecuseră douăzeci de 
ani prin vad şi vechiul dom' sergent nu saliva inconştient 
tocmai atunci uitându-se la emisiunea „Nick at Nite” într-un 
sanatoriu din Statler. 


— Nu-i nimic în neregulă, am spus. Dacă intervine ceva, 
sună-l pe Frank Soderberg. E rândul lui la timonă. 

— Prea bine, domnule. O noapte plăcută. 

— Mersi, Steff, la fel şi ţie. 

Când am ieşit afară, Bel Air-ul tocmai mergea încet către 
drumul de acces, din difuzoarele lui modificate ieşind muzica 
uneia din formaţiile care-i plăceau lui Ned - Wilco, sau poate 
The Jayhawks. Am ridicat mâna şi mi-a răspuns cu acelaşi 
gest. Şi cu un zâmbet. Unul plăcut. Mi s-a părut iarăşi greu 
să cred c-am fost atât de furios pe el. 

Am mers către magazie şi-am adoptat poziția, postura aia 
cu picioarele depărtate, de supraveghetor de şantier care, 
cumva, îi face pe toţi să se simtă ca nişte republicani, gata să 
culeagă disprețul tuturor pentru toţi pierde-vară asistați de 
stat din interiorul granițelor şi pentru străinii incendiatori de 
steaguri din afara lor. M-am uitat înăuntru. Acolo era, stând 
tăcut sub becurile din tavan, aruncând o umbră de parc-ar fi 
fost ceva logic, gras şi luxos pe cauciucurile lui cu exteriorul 
alb. Dotat cu un volan mult prea mare. Cu un tegument ce 
refuza atingerea prafului şi vindeca zgârieturile - asta se- 
ntâmpla mai încet acum, dar totuşi se întâmpla. Uleiu- bun, 
asta a spus bărbatul înainte să dea colțul, aceste-au fost 
ultimele lui cuvinte pe această temă, şi uite că tot aici era, 
asemenea unui objet dart uitat cumva într-o galerie închisă. 
Pielea de pe brațe mi s-a făcut de găină şi mi-am simţit 
boaşele strângându-se. În gură simţeam gustul ăla uscat pe 
care-l încerc atunci când ştiu c-am dat de dracu. O belea şi 
jumate, înc-un pic şi bate de vecernie, obişnuia să spună 
Ennis Rafferty. Nu murmura şi nu strălucea, temperatura era 
iarăşi trecută de şaizeci, dar îl simțeam cum mă atrage, cum 
îmi şopteşte să intru şi să arunc o privire. Îmi va arăta tot 
soiul de lucruri, şoptea, mai ales acum că eram singuri. Să 
mă uit la el aşa cum era m-a făcut să înțeleg clar un lucru: 
fusesem furios pe Ned pentru că mă speria. Sigur că da. Să 
mă uit la el aşa cum era, să-i simt atracția oscilatorie adânc 
în măduva minţii mele - zbătându-se, de asemenea, în 
viscerele şi-n vintrele mele -, făcea totul mai uşor de înţeles. 


Buick-ul năştea monştri. Da. Dar uneori tot voiai să mergi la 
el, voiai aşa cum uneori vrei să te uiţi în jos când te afli la 
mare înălțime sau să priveşti direct în ţeava pistolului sau să 
vezi gaura din vârful ţevii transformându-se într-un ochi. Un 
ochi care te priveşte, te priveşte pe tine şi numai pe tine. 

Nu avea sens să-ncerci să sapi drum folosindu-te de logică 
în aceste momente sau să-ncerci să înţelegi acea atracție 
nevrotică; e mai bine pur şi simplu să te depărtezi de hău, să 
pui pistolul la loc în toc, să pleci la volanul maşinii departe de 
cazarmă. Departe de Magazia B. Până ce ajungi dincolo de 
raza de acțiune a acelei subtile voci şoptite. Uneori, fuga e-un 
răspuns cât se poate de justificat. 

Am mai stat, însă, acolo o clipă în plus, simțind acel poc- 
poc-poc îndepărtat din cap şi din jurul inimii, uitându-mă 
înăuntru la Buick Roadmaster-ul albastru-întunecat. Apoi am 
făcut un pas în spate, am inspirat profund aerul nopții şi m- 
am uitat în sus la lună până ce mi-am recăpătat complet 
propriile simțuri. După ce-am făcut asta, m-am dus la maşina 
mea, m-am urcat şi am plecat. 

The Country Way nu era aglomerat. În zilele de acum, 
niciodată nu-i, nici măcar în serile de vineri şi sâmbătă. 
Restaurantele de lângă Wal-Mart şi noul Mall din Statler 
omoară speluncile din centru la fel de sigur cum noul cineplex 
de pe 32 a omorât bătrânul cinema Gem din centru. 

Ca de obicei, când am intrat, oamenii m-au privit pe furiş. 
Numai că, desigur, la ce se uită ei de fapt e uniforma. Doi 
indivizi - unul ajutor de şerif, celălalt procuror districtual - au 
spus salut şi mi-au strâns mâna. Procurorul m-a întrebat 
dacă nu vreau să stau la masă cu el şi soția lui, iar eu am 
spus nu mersi, s-ar putea să mă-ntâlnesc cu cineva. Ideea de- 
a sta în preajma oamenilor, de-a mai trebui să vorbesc în 
seara aia (chiar şi numai nişte palavre), mă făcea să-mi fie rău 
la stomac. 

M-am aşezat într-unui din micile separeuri din fundul 
încăperii principale şi Cynthia Garris a venit să-mi ia 
comanda. Era o blondină simpatică, cu ochi mari şi frumoşi. 
Când am intrat, am observat că pregătea o înghețată cu sirop 


pentru cineva şi m-a atins să văd că, între a duce comanda la 
client şi a-mi aduce mie meniul, îşi descheiase nasturele de 
sus al uniformei, aşa încât să se vadă inimioara din argint pe 
care o purta la baza gâtului. Nu ştiam dacă gestul îmi era 
adresat mie sau dacă nu era doar o reacție la uniforma pe 
care o purtam. Am sperat să fie pentru mine. 

— Hei, Sandy, unde-ai fost în ultima vreme? Un sandviş 
vegetarian? Unu' cu carne? Grătar cu macaroane? Ceva din 
astea? 

A pufnit a dispreț prefăcut. 

— Mnu, tocma' am mâncat. Ce-ai special? 

— Tocăniţă de pui, scoici umplute cu sos de carne - 
amândouă-s cam grele într-o seară ca asta, după umila mea 
părere - şi egrefin prăjit. Tot ce-i comestibil te costă c-un dolar 
în plus. Ştii povestea. 

— Cre' c-o să iau numa! un cheesburger şi-o bere Iron City, 
ca s-am cu ce-l spăla. 

A mâzgălit comanda într-un carnețel, apoi mi-a aruncat o 
privire serioasă. 

— Eşti bine? Pari obosit. 

— Chiar sunt obosit. Altfel îs bine. Ai văzut pe cineva din 
Detaşamentu' D în seara asta? 

— George Stankowski a fo' mai devreme. Altfel, numa' pe 
tine, iubire. Dintre polițai, adică. Ei, ar mai fi tipii de colo, 
da.... 

A ridicat din umeri ca pentru a spune că tipii ăia nu erau 
poliţai adevăraţi. Întâmplător, eram de acord cu ea. 

— Ei bine, dacă vin nişte jefuitori, o să-i opresc c-o singură 
mână. 

— Dacă lasă bacşiş cinşpe la sută, eroule, lasă-i să-şi facă 
treaba, a spus. Îţi aduc imediat berea. 

Şi-a plecat, dând uşor din codiță sub nailonul alb al 
uniformei. 

Pete Quinland, proprietarul de la-nceput al bombei ăsteia, 
murise demult, însă minitonomatele pe care le instalase el 
încă se aflau pe pereții separeurilor. Piesele dintre care puteai 
alege se aflau întrun soi de registru din spatele unui ecran şi, 


pentru a-ntoarce paginile, avea deasupra nişte manete mici 
din crom. Mecanismele astea antice nu mai funcționau, dar 
era greu să rezişti să nu te joci cu manetele, întorcând 
paginile, şi să citeşti numele cântecelor scrise de pe acele 
micuţe etichete roz. 

Vreo jumătate dintre ele aparțineau  preaiubitului 
preşedinte al Consiliului Administrativ al lui Peter, topăieli 
electrizante precum „Witchcraft” şi „Luck 

Be A Lady Tonight”. FRANK SINATRA scria pe micuțele 
etichete roz şi dedesubt, cu litere mai mici: THE NELSON 
RIDDLE ORCH. Celelalte erau cântecele alea rock and roll 
vechi, la care nu te mai gândeşti niciodată după ce au ieşit din 
topuri; cele care se pare că niciodată nu le difuzează la 
posturile de radio specializate în muzică veche, deşi ţi se pare 
că loc ar avea berechet; la urma urmei, de câte ori poţi asculta 
„Brandy (You're a Fine Girl)” 

Înainte să te-apuci să strigi? Am frunzărit paginile, 
uitându-mă la piese pe care nici o monedă de-un sfert nu le-ar 
mai face să cânte; timpul merge mai departe. Dacă faci linişte, 
îi poți auzi pasul târşâit şi mâhnit. 

Dacă-ntreabă cineva de Buick, spune-le că nu-i decât un bun 
pus sub sechestru. Asta a spus vechiul dom' sergent în seara 
când ne-am întâlnit cu toţii aici în camera din spate. 
Chelneriţele fuseseră deja trimise acasă şi ne turnam singuri 
berea, scriindu-ne singuri chitanţele şi ţinând socoteala până 
la ultimul bănuţ. Sistemul cinstei, şi de ce nu? Eram oameni 
cinstiți, care ne făceam datoria aşa cum credeam de cuviință. 
Şi încă suntem. Noi suntem Poliția Statală din Pennsylvania, 
înțelegeți? Adevărați luptători ai şoselelor. După cum obişnuia 
să spună Eddie - când era mai tânăr şi mai slab - nu-i numa 
o meserie, e-o adevărată aventură. 

Am întors pagina. Uite „Heart of Glass”, de BLONDIE. 

În problema asta nu ai cum fi prea discret. Alte cuvinte pline 
de înțelepciune rostite de Tony Schoondist, în vreme ce nori 
albaştri din fum de ţigară se ridicau în tavan. Pe atunci toți 
fumau, poate cu excepția lui Curt, şi uite el ce-a pățit. Din 
difuzoarele de sus, Sinatra cânta „One for My Baby” şi dinspre 


plite venea spre noi dulcele miros de porc la grătar. Vechiul 
dom' sergent a fost un adept al discreţiei profesionale, cel 
puţin în privința Buick-ului, până ce i-a luat-o mintea pe 
ogor, la început dezertând noaptea numai câteva escadroane 
de infanterie de celule cerebrale, apoi plutoane, apoi regimente 
întregi în plină lumină a zilei. Ce nu apare-n registre nu poate 
face nici un rău, mi-a spus odată - asta se-ntâmpla pe când 
devenise deja limpede că eu voi fi cel care-i voi lua locul şi voi 
şedea în scaunul lui, ooh, bunicuţule, ce scaun mare ai. 
Numai că eu dădusem totu-n vileag în seara asta, nu-i aşa? 
Mda, toată tărăşenia. Deschisesem gura şi debitasem toată 
povestea. Cu puțin ajutor din partea prietenilor, cum zice 
cântecul. O aruncaserăm în poala unui băiat care încă 
rătăcea în labirintul de oglinzi al durerii. Un băiat căruia, în 
pofida durerii, îi fierbea sângele de-o curiozitate cât se poate de 
naturală. Un băiat rătăcit? Poate. La televizor, poveştile 
precum cea a lui Ned se termină fericit, dar vă pot zice că viața 
în Statler, Pennsylvania, are puţine asemănări cu The 
Hallmark Hall of Fame. Îmi spusesem că ştiu riscurile, dar 
acum mă trezeam întrebându-mă dacă era într-adevăr aşa. 
Fiindcă niciodată nu mergem mai departe având conştiinţa 
ratării, nu-i aşa? Nu. O facem deoarece credem c-o să salvăm 
lumea şi, de şase ori din zece, călcăm pe capătul nepotrivit al 
greblei ascunse-n iarba înaltă şi coada ei se ridică şi bam, 
chiar între ochi. 

Spune-mi ce s-a întâmplat când aţi disecat liliacul. Spune-mi 
despre peşte. 

Uite „Pledging My Love”, de JOHHNY ACE. 

Înlăturând orice efort aş fi depus - orice efort am fi depus 
oricare dintre noi - pentru a-i sugera că lecţia asta nu consta 
în asimilarea unui anumit lucru, ci în eliberarea lui. Mergând 
doar cu capul înainte. Surprinzător într-un fel că nu ne citise 
drepturile, fiindcă nu fusese oare totul o interogaţie în aceeaşi 
măsură în care fusese o serie de poveşti din zilele de demult, 
când babacul lui încă era în viață? Era tânăr şi în viață? 

M-am simţit rău la stomac. Aş fi putut bea berea pe care 
mi-o aducea Cynthia, gazele ei era posibil chiar să-mi fie de 


ajutor, dar să mănânc cheesburger-ul? Nu prea credeam. 
Trecuseră ani întregi de când disecase Curt arătarea-liliac, 
însă la asta mă gândeam acum. La cum spusese el Nişte minți 
iscoditoare vor să afle şi-apoi a înfipt scalpelul în ochiul ei. 
Acesta a scos un pocnet şi-apoi a cedat, scurgându-se din 
orbită ca o lacrimă neagră. Eu şi cu Tony am strigat, şi cum 
era să mănânc un cheesburger acum, amintindu-mi asta? 
Opreşte-te, n-are nici un rost, am spus eu, dar nu s-a oprit. 
Tatăl fusese la fel de insistent ca şi fiul. Hai să ne uităm în 
abdomen şi-apoi am terminat, a spus el, numai că el niciodată 
n-a terminat. Tăiase, înțepase, investigase şi pentru asta 
Buick-ul îl omorâse. 

M-am întrebat dacă băiatul ştia asta. M-am întrebat dacă 
înțelegea că Buick Roadmaster-ul 8 îi omorâse tatăl la fel de 
sigur cum Huddie, George, Eddie, Shirley şi Domnul Dillon 
omorâseră monstruozitatea țţipătoare ce ieşise din portbagajul 
maşinii în 1988. 

Uite „Billy Dont Be a Hero”, de BO DONALDSON AND THE 
HEYWOODS. Dispărută din topuri şi din inimile noastre. 

Spune-mi despre liliac, spune-mi despre peşte, spune-mi 
despre E.T.-ul cu corzi roz în loc de păr, arătarea care gândea, 
arătarea care-a venit o dată cu ceva asemănător unui radio. 
Spune-mi şi despre tata, fiindcă trebuie să-mi rezolv socotelile 
cu el. Sigur că trebuie, îi văd viaţa pe fața mea şi stafia în ochii 
mei de fiecare dată când stau la oglindă să mă bărbieresc. 
Spune-mi totul... dar nu-mi spune că nu există nici un răspuns. 
Să nu-ndrăzneşti asta. Nu accept asta. O refuz. 

— Uleiu-i bun, am murmurat, şi am întors mai repede 
manetele din oțel de pe minitonomatul din separeu. Aveam 
transpiraţie pe frunte. Mă simțeam şi mai rău la stomac. Mi- 
am dorit să pot crede că e vorba de gripă sau poate toxiinfecție 
alimentară, dar nu era nici una şi ştiam asta. - Uleiu-i a 
dracu' de bun. 

Uite „Indiana Wants Me” şi „Green-Eyed Lady” şi „Love îs 
Blue”. Cântece care s-au strecurat cumva printre crăpături. 
„Surfer Joe”, de The Surfaris. 


Spune-mi totul, spune-mi răspunsurile, spune-mi singurul 
răspuns care contează. 

Trebuie să recunoaşteți că puştiul ştia clar ce voia. O ceruse 
cu egoismul simplu şi nepătat al celor rătăciți şi loviți de 
durere. 

Cu o singură excepție. 

Începuse să ceară o anume bucată din trecut... şi apoi se 
răzgândise. Despre ce bucată să fi fost vorba? Am întins mâna 
către ea, am dibuit după ea, am simţit-o crispându-se timid la 
atingerea mea. Când se-ntâmplă asta, nu are rost să mai 
încerci. Trebuie să te dai în lături şi să laşi amintirea să se- 
ntoarcă la tine din proprie voinţă. 

Am dat înainte şi în spate paginile nefolositorului tonomat. 
Etichete mici şi roz asemenea unor limbi. 

„Polk Salad Annie”, de TONY JOE WHITE şi Spune-mi 
despre Anul Peştelui. 

„When”, de THE KALIN TWINS şi Spune-mi despre întâlnirea 
pe care ați avut-o, spune-mi totul, spune-mi totul, mai puțin 
singurul lucru care s-ar putea să tragă semnalul de alarmă. în 
mintea ta suspicioasă de polițist... 

— Poftim berea... - a început Cynthia Garris şi-apoi a scos 
un oftat uşor. 

Am ridicat ochii de la rotitul manetelor (paginile care se- 
ntorceau continuu sub sticlă mă hipnotizaseră deja pe 
jumătate). Se uita la mine cu o groază născută din fascinaţie. 

— Sandy - ai febră, dragă? Fiin'că-ţi curge rău transpiraţia. 

Şi-atunci a fost momentul când mi-am dat seama, îi 
spuneam despre picnicul de Ziua Muncii din 1979. Cu cât 
vorbeam mai mult, cu atâta beam mai mult, spusese Phil 
Candleton. M-a durut capu vreme de două zile. 

— Sandy? 

Cynthia stătea acolo cu sticla de I. C. şi paharul în mână. 
Cynthia cu nasturele de sus al uniformei descheiat, astfel 
încât să-şi arate inima. Ca să zic aşa. Era acolo, dar nu era. 
Era la ani întregi distanță de unde mă aflam eu în clipa aceea. 

Numai vorbe şi nici măcar o singură concluzie, spusesem cu 
şi discuția mersese mai departe - la ferma O'Day, printre altele 


- şi-apoi, dintr-o dată, băiatul întrebase... Începuse să 
întrebe... 

Sandy, în ziua aia la picnic aţi discutat careva dintre voi 
despre... 

Şi-apoi o lăsase în suspensie. 

— Aţi discutat careva dintre voi despre a o distruge, am 
spus. Asta-i întrebarea pe care n-a terminat-o. 

M-am uitat la chipul speriat şi îngrijorat al Cynthiei. 

— A-nceput să întrebe şi apoi s-a oprit. 

Chiar crezusem că se terminase vremea poveştilor şi că 
băiatul lui Curt pleca spre casă? Că va ceda atât de uşor? La 
o milă sau aşa ceva în josul drumului, pe lângă mine 
trecuseră, mergând în sens opus, luminile de poziție ale unei 
maşini. Mergând înapoi spre cazarmă cu o viteză bunicică, dar 
nu tocmai ilegală. Bel Air-ul lui Curt Wilcox să fi fost în 
spatele luminilor ălora, iar băiatul lui Curt Wilcox în spatele 
volanului? Se-ntorsese imediat ce-a fost sigur c-am plecat cu 
toții? 

Aşa credeam. 

Am luat sticla de Iron City de pe tava Cynthiei, urmărindu- 
mi brațul întinzându-se şi palma cuprinzându-i gâtul aşa 
cum te urmăreşti făcând diverse lucruri în vise. Am simțit 
inelul rece al gâtului de sticlă strecurându-mi-se printre dinți 
şi m-am gândit la George Morgan în garajul lui, şezând pe jos 
şi simțind mirosul de iarbă tăiată venind de la paletele maşinii 
de tuns gazon. Mirosul ăla verde, sănătos. Am băut berea, am 
băut-o toată. Apoi m-am ridicat în picioare şi-am aşezat o 
bancnotă de zece pe tava Cynthiei. 

— Sandy? 

— Nu pot rămâne să mănânc, am spus. Am uitat ceva la 
cazarmă. 

În torpedoul maşinii ţineam un girofar Kojak cu baterii şi l- 
am fixat pe capotă de-ndată ce am ieşit din oraş, ridicând 
viteza la optzeci şi punându-mi încrederea în lumina roşie 
pâlpâitoare că-i va face pe toţi cei din față să se ferească. Nu 
erau mulți. Oamenii din vestul Pennsylvaniei dispar devreme 
de pe trotuare în majoritatea serilor din timpul săptămânii. 


Nu erau decât patru mile până la cazarmă, dar drumul mi s-a 
părut că-mi ia o oră. Mă tot gândeam la cum mi se oprea 
inima în loc de fiecare dată când sora lui Ennis - Balaurul - 
intra în cazarmă cu incredibila aia căpiță de păr vopsit al ei. 
Îmi tot spuneam: Dispari de-aici, eşti prea aproape. Şi nici 
măcar nu-mi plăcea de ea. Oare cu cât ar fi fost mai rău s-o 
înfrunt pe Michelle Wilcox, mai ales dacă le aducea cu ea pe 
gemene, pe Micuţele J? 

Am condus prea repede pe drumul de acces, exact aşa cum 
făcuseră Eddie şi George cu doişpe ani în urmă, vrând să se 
scape de neplăcutul ăla de prizonier ca să poată merge apoi la 
Poteenville, unde trebuie să li se fi părut că jumate de lume 
luase foc şi fumega. Numele vechilor cântece - „| Met Him on a 
Sunday”, „Ballroom Blitz”, „Sugar Sugar” - îmi săltau fără nici 
un rost în minte. O prostie, dar era mai bine decât să mă 
întreb ce-aş face dacă aş descoperi că Bel Air-ul s-a întors, dar 
că-i gol; ce-aş face dacă Ned Wilcox ar fi dispărut de pe fața 
pământului. 

Bel Air-ul chiar se întorsese, aşa cum ştiusem că se va 
întâmpla. Îl parcase acolo unde fusese mai devreme camioneta 
lui Arky. Şi era gol. Am văzut asta la prima pală aruncată 
asupra lui de farurile maşinii mele. Numele cântecelor mi-au 
dispărut din gând. Ceea ce le-a înlocuit a fost o promptitudine 
rece, genul acela de promptitudine care se naşte singură, 
dezarmată şi pe nepusă masă, gata să improvizeze. 

Buick-ul pusese stăpânire pe băiatul lui Curt. Chiar cât 
stătuserăm cu el, ţinând propriul nostru gen de priveghi 
pentru taică-său şi încercând să-i fim prieteni, îşi întinsese 
braţele invizibile şi-l înşfăcase. Dacă mai aveam încă vreo 
şansă de a-l lua înapoi, aş fi făcut bine să n-o irosesc pierzând 
timpul cu prea multe gânduri. 

Steff, îngrijorată probabil de vederea unui singur girofar 
Kojak în locul unui întreg dispozitiv, a scos capul pe uşa din 
spate. 

— Cine-i? Cine-i acolo? 

— Eu sunt, Steff. 


Am coborât din maşină, lăsând-o parcată unde se afla, cu 
girofarul roşu învârtindu-se pe capotă deasupra locului 
pentru şofer. Dacă venea cineva în goană pe unde venisem cu, 
acesta-l va feri cel puţin să-mi lovească maşina. 

— Intră la loc înăuntru. 

— Care-i problema? 

— Nici una. 

— Asta a spus şi el. 

A arătat cu degetul către Bel Air, apoi a păşit ezitant 
înăuntru. 

Am fugit spre uşa rulantă a Magaziei B în lumina pulsatilă 
- atât de multe momente tensionate din viața mea au fost 
luminate de girofaruri... Un domn Cutare oprit sau depăşit de 
girofaruri e întotdeauna înfricoşat. Habar nu au ce ne fac 
nouă exact aceleaşi lumini. Şi ce-am văzut noi în bătaia lor. 

Întotdeauna lăsam un bec aprins în magazie, dar acum era 
mai luminos acolo decât la lumina lui noaptea, iar uşa 
laterală stătea deschisă. M-am gândit să schimb direcţia într- 
acolo, dar am continuat cum pornisem. Voiam înainte de toate 
să arunc o privire la terenul de joc. 

Ceea ce mă temeam cel mai mult să văd era nimic altceva 
decât Buick-ul. Uitându-mă înăuntru, am descoperit ceva şi 
mai înfricoşător. Băiatul şedea la volanul supradimensionat al 
Roadmaster-ului cu pieptul sfârtecat. Acolo unde-i fusese 
tricoul nu mai era acum decât o gaură scânteietoare, 
însângerată. Picioarele au început să-mi cedeze de la 
genunchi, şi-apoi mi-am dat seama că, la urma urmei, nu 
sânge era ceea ce vedeam eu. Poate că nu sânge. Forma era 
prea regulată. O linie roşie dreaptă îl petrecea chiar pe sub 
gâtul rotund al tricoului... şi colțuri... colțuri cu unghiuri 
perfect drepte... 

Nu, nu era sânge. 

Canistra cu benzină pe care Arky o păstra pentru maşina 
de tuns iarba. 

Ned şi-a schimbat poziția în spatele volanului şi una din 
mâinile lui a devenit vizibilă. S-a mişcat încet, ca prin vis. În 
ea ținea o Beretta. Ţinuse în tot acest timp în portbagajul Bel 


Air-ului pistolul de serviciu al lui taică-său? Poate chiar în 
torpedo? 

Am hotărât că nu contează. Şedea în capcana aia mortală 
cu o canistră de benzină şi un pistol. Te-omoară sau te 
lecuieşte, mi-am spus. Niciodată nu mi-a trecut prin gând că 
s-ar putea să încerce să le facă pe amândouă în acelaşi timp. 

Nu m-a văzut. Ar fi trebuit s-o facă - fața mea albă de frică 
ce umplea Unul dintre geamurile alea întunecate ar fi trebuit 
să-i fie perfect vizibilă de unde se afla el - şi-ar fi trebuit să 
vadă pulsația roşie de la girofarul pe care-l pusesem pe capota 
maşinii mele. N-a văzut nici una. Era la fel de hipnotizat ca 
Huddie Royer când se hotărâse să urce în portbagajul 
Roadmaster-ului şi să închidă capacul după el. Îl puteam 
simți chiar şi de afară. Pulsul ăla fluctuant. Vivacitatea aia. 
Cuprindea chiar şi cuvinte. Presupun c-aş fi putut să le 
inventez eu ca să-mi fac pe plac, dar aproape că nu contează 
asta, fiindcă pulsul a fost cel care le-a invocat prezența, pulsul 
pe care-l simţțiserăm cu toţii în preajma Buick-ului încă de la 
început. Era o pulsaţie pe care unii dintre noi - tatăl băiatului 
ăstuia, de pildă - o simţiseră mai puternic ca ceilalți. 

Intră sau rămâi afară, mi-a spus vocea din gând, şi-a vorbit 
cu o indiferență absolut rece. lau unu sau doi, apoi mă culc. 
Încă atâta pagubă şi după aia am terminat pentru totdeauna. 
Unu sau doi, nu-mi pasă care. 

M-am uitat sus la termometrul rotund atârnat de grindă. 
Acul roşu stătuse la şaizeci şi unu înainte să plec la The 
Country Way, dar acum scăzuse înapoi la cincizeci şi şapte. Îl 
puteam vedea alunecând chiar atunci la valori chiar mai 
scăzute şi, dintr-o dată, m-a izbit o amintire atât de vie, că era 
aproape înfricoşătoare. 

Pe banca fumătorilor, acolo se petrecea asta. Eu fumam şi 
Curt stătea doar lângă mine. Banca fumătorilor căpătase o 
importanță ciudată în cei şase ani de când cazarma însăşi 
fusese declarată zonă liberă de fumat. Acolo mergeam cu toții 
să ne comparăm notițele luate în cazurile pe care le cercetam, 
să ne rezolvăm conflictele privitoare la programul de lucru, să 
gândim planuri pentru ieşirea la pensie şi planuri pentru 


asigurări şi planuri pentru ZAR Pe banca fumătorilor mi-a 
spus Cari Brundage că-l părăseşte soția şi că ia copiii cu ea. 
Nu-i tremurase vocea, dar îi curgeau lacrimile pe obraji în 
timp ce vorbea. Pe bancă şezuse şi Tony, cu mine de-o parte şi 
Curt de cealaltă („Christos şi cei doi hoţi”, a zis el cu un 
zâmbet sardonic), când ne-a spus că mă numeşte pe mine 
pentru postul de sergent-şef eliberat o dată cu ieşirea lui la 
pensie. Dacă-l voiam, desigur. Slaba strălucire din ochii lui 
spunând că ştia al naibii de bine că-l voiam. Curtis şi cu mine 
am încuviințat din cap, fără a spune prea multe. Şi pe banca 
fumătorilor Curt şi cu mine am avut ultima discuție despre 
Buick-ul 8. Cu cât înainte de moartea lui se-ntâmpla asta? 
Mi-am dat seama cu un fior urât că s-ar putea să fi fost chiar 
în ziua fatală. Cu siguranţă, asta ar explica de ce mi s-a părut 
atât de teribilă vivacitatea acestei amintiri. 

Gândeşte? - mă întrebase Curt. Mi-amintesc soarele 
puternic de dimineaţă luminându-i fața şi - cred - paharul din 
hârtie cu cafea pe care-l avea în mână. Se uită şi gândeşte, 
aşteaptă ocaziile prielnice, işi alege momentele potrivite? 

Sunt aproape sigur că nu, i-am răspuns, dar eram 
îngrijorat. Fiindcă aproape acoperă o zonă mare, nu-i aşa? 
Poate că-i singurul cuvânt care acoperă o zonă mai mare 
decât dacă. 

Dar şi-apăstrat cel mai mare spectacol de groază pentru o 
ocazie când locul ăsta era aproape complet părăsit, a spus 
tatăl lui Ned. A lăsat cafeaua de-o parte ca să-şi poată învârti 
pălăria Stetson în mâini, un vechi obicei de-al lui. Dacă aveam 
dreptate în privinţa zilei, pălăria aia avea mai puţin de cinci 
ore să-i fie aruncată de pe cap şi să aterizeze însângerată în 
buruieni, unde va fi mai târziu descoperită printre ambalaje 
McDonald's şi cutii goale de Cola. De parcă ar fi ştiut. De parcă 
ar putea gândi. Privi. Aştepta. 

Am râs. A fost unul din râsetele alea scurte, răguşite, ha- 
ha, care nu conţin o doză prea mare de haz. l-am spuscăa 
luat-o razna. Am zis: Urmează să-mi spui c-a trimis în ziua aia 
o rază sau ceva ca să facă cisterna Norco să intre în autobuzul 
şcolar. 


N-a răspuns nimic prin viu grai, dar ochii lui mi-au trimis o 
întrebare. De unde ştii că n-a făcut-o? 

Şi apoi pusesem întrebarea băiatului. Întrebasem... 

Un clopoțel de avertizare mi s-a declanşat în minte, foarte 
vag, şi departe. M-am îndepărtat de geam şi mi-am dus mâinile 
la față, de parcă aş fi crezut că pot bloca durerea aia 
fluctuantă blocând pur şi simplu imaginea Buick-ului. Şi 
imaginea lui Ned, atât de alb şi pierdut în spatele volanului 
supradimensionat. Pusese stăpânire asupra lui şi atunci, 
pentru scurtă vreme, pusese stăpânire şi asupra mea. 
Încercase să mă deturneze cu o grămadă de amintiri inutile. 
Nu conta dacă aşteptase sau nu conştient ocazia de a-l înhăța 
pe Ned. Ce conta era că temperatura scădea înăuntru cu 
rapiditate, aproape că se prăbuşea, şi că, dacă voiam să fac 
ceva, acum era momentul. 

Poate că ar trebui să ceri nişte întăriri, a şoptit vocea din 
capul meu. Părea a fi propria mea voce, dar nu era. Poate e 
cineva în clădirea cazărmii. În locul tău, m-aş duce să văd. Nu 
c-ar avea vreo importanță pentru mine. Să mai fac o pagubă 
înainte să mă culc, asta mă interesează pe mine. Asta-i în linii 
mari tot ce mă interesează pe mine. şi de ce? Fiindcă pot, 
şmechere - numai fiindcă pot. 

Să chem întăriri părea o idee bună. Dumnezeu ştie că mă 
îngrozea ideea de a intra singur în Magazia B şi dea mă 
apropia de Buick în starea lui de atunci. Ce m-a făcut să merg 
mai departe a fost conştientizarea faptului că eu eram vinovat 
de acea situaţie. Eu eram cel care deschisese cutia Pandorei. 

Am fugit la gheretă fără a mă opri la uşa laterală, deşi am 
simțit mirosul greu şi bogat de benzină. Ştiam ce făcuse. 
Singura întrebare era cât de multă turnase sub maşină şi cât 
mai lăsase în canistră. 

Uşa gheretei se închidea cu un lacăt. Ani de zile fusese 
lăsată descuiată, braţul curbat din oțel fiind introdus doar 
prin balama ca să împiedice uşa să se legene în bătaia 
vântului. Şi-n seara aia lacătul era deschis. Jur că ăsta-i 
adevărul. Nu era lumină ca-n toiul zilei, dar venea destulă 
lumină de la uşa laterală deschisă pentru a vedea clar 


încuietoarea. Apoi, când am întins mâna spre ea, tija din oţel 
a intrat în gaura din corpul lacătului cu un clic slab, audibil. 
Am văzut cu ochii mei cum s-a întâmplat... şi am şi simțit-o. 
Preţ de o clipă doar, pulsul pe care-l simțeam în cap s-a 
intensificat şi s-a focalizat. Ca rezultat al efortului, parcă. 

Am două inele cu chei: cele de la serviciu şi cele personale. 
Pe inelul „oficial” erau vreo douăzeci şi am folosit un truc 
învăţat cu mult timp în urmă de la Tony Schoondist. Le-am 
lăsat să-mi cadă în palmă aşa cum voiau, asemenea unor 
betişoare, apoi pur şi simplu am căutat printre ele fără să mă 
uit. Nu funcționează întotdeauna, dar de data asta a mers, 
probabil deoarece cheia de la lacăt era mai mică decât toate 
celelalte cu excepţia celei de la dulapul personal din cazarmă, 
iar aceea avea capul pătrat. 

Atunci, vag, am auzit murmurul cum începe. Era slab, ca 
sunetul unui motor îngropat în pământ, dar era prezent. 

Am luat cheia pe care-o găsiseră degetele mele şi am vârât-o 
în lacăt. Brațul din oțel s-a eliberat. Am smucit lacătul afară 
din balama şi l-am aruncat pe jos. Apoi am deschis uşa 
gheretei şi-am păşit înăuntru. 

Îngustul spațiu de depozitare păstra căldura imobilă şi 
explozivă care aparţine doar podurilor şi magaziilor şi 
ungherelor ținute închise lungi perioade de timp când afară-i 
foarte cald. Nimeni nu prea mai venea pe aici, însă lucrurile 
care se adunaseră de-a lungul anilor (cu excepţia vopselei şi a 
diluantului pentru vopsea, lucruri inflamabile ce fuseseră, 
prudent, scoase de acolo) se aflau la locul lor; le puteam vedea 
în bătaia slabă a luminii. În mare parte, teancuri de reviste de 
genul celor citite de bărbați (femeile cred că ne place să ne 
uităm la femei dezbrăcate, dar cel mai adesea cred că ne plac 
uneltele). Scaunul de bucătărie cu şezutul lipit cu bandă 
izolantă. Radioul de poliție ieftin, cumpărat de la Radio Shack. 
Camera video, cu bateria fără-ndoială moartă, stând pe raftul 
ei lângă vechea cutie cu benzi goale. Pe un perete era lipit un 
abțibild: Susțineţi-i pe cei handicapaţi mintal, duceți un agent 
FBI la masa de prânz. Simţeam miros de praf. În capul meu, 


pulsul care reprezenta vocea Buick-ului devenea tot mai 
puternic. 

Din tavan atârna un bec simplu şi comutatorul se afla în 
perete, dar nici măcar n-am încercat să-l aprind. Aveam o 
bănuială că becul e ars sau că întrerupătorul va fi suficient de 
activ să-mi transmită un şoc electric de toată frumusețea. 

S-a trântit uşa în urma mea, retezând lumina lunii. Aşa 
ceva era imposibil, fiindcă, atunci când era lăsată de capul ei, 
întotdeauna se trântea invers, în afară. O ştiam cu toţii. Din 
pricina asta lăsam noi lacătul introdus prin chinga balamalei. 
În seara aia, însă, imposibilul se vindea ieftin. Forța care 
locuia Buick-ul voia ca cu să stau în întuneric. Poate-şi 
spunea că asta mă va încetini. 

Nu era aşa. Văzusem deja ce-mi trebuia: colacul de frânghie 
galbenă, încă atârnând pe perete sub abțibildul acela haios şi 
lângă un set uitat de cabluri de transmisie. Şi am mai văzut 
ceva. Ceva ce Curt Wilcox pusese pe raftul de sus, lângă 
videoca-meră, nu la mult timp după ce şi-a făcut apariția 
E.T.-ul cu funii roz biciuitoare. 

Am luat obiectul acesta, l-am îndesat în buzunar şi-am 
apucat colacul de frânghie de pe perete. Apoi am dat buzna 
înapoi afară. În fața mea se contura o formă întunecată şi 
aproape c-am strigat. Preţ de-o clipă nebunească, am fost 
convins că-i bărbatul în haină şi pălărie negre, cel cu urechea 
malformată şi accent â la Boris Badinoff. Când sperietoarea a 
vorbit, însă, accentul era sută la sută â la Lawrence Welk. 

— Copchilu' ăla nesăbuit s-o-ntors înapoi, a şoptit Arky. 
Tocma' ce făcui juma' din drumu cătră casă şi, făr-o vorbă, 
am făcut numa'decât cale-ntoarsă. Am ştiut, cumva. Pur şi 
simplu... 

Atunci l-am întrerupt, i-am spus să păstreze distanța şi-am 
dat în fugă colțul Magaziei B cu colacul de frânghie înfăşurat 
în jurul brațului. 

— Să nu intri colea, dom' serjent! - a spus Arky. 

Cred că-i posibil să fi-ncercat să strige, dar era prea speriat 
să vorbească mai tare. 


— A dat pă jos cu bienzină ş-are-un pistol, l-am văzut cu 
ochii miei. 

M-am oprit lângă uşă, am luat frânghia de pe braț, am 
început să leg un capăt al ei de cârligul rezistent fixat acolo, 
apoi m-am răzgândit şi i-am dat colacul lui Arky. 

— Sandy, îl poţi simţi? - a întrebat. Iară radiou' o luat-o 
iară razna, n-alceva dăcât pârâieli, am auzit-o pe Steff prin 
jam cum îl suduia. 

— Nu contează. Leagă bine capătul frânghiei. Prinde-l de 
cârlig. 

— Hă? 

— M-ai auzit. 

Țineam lațul din celălalt capăt al frânghiei şi-acum am 
păşit în el, l-am tras în sus până la brâu şi l-am strâns bine. 
Avea un nod mobil, făcut chiar de Curt, şi s-a strâns cu 
uşurinţă. 

— Dom! serjent, nu poți face aiasta. 

A dat să mă prindă de umăr, dar fără să pună prea multă 
forță la bătaie. 

— Prinde-l şi-apoi rămâi pe poziție, am spus. Nu intra 
înăuntru orice-ar fi. Dacă... (Nu voiam să spun Dacă 
dispărem, însă - nu voiam să aud cuvintele alea ieşindu-mi 
din gură.) Dacă se-ntâmplă ceva, spune-i lui Steff să 
transmită Cod D imediat ce trec pârâiturile. 

— Iisuse! (Numai că din partea lui Arky s-a auzit mai 
degrabă Jesuse.) Ce-i cu tine, ai-nnebunit? Nu-l sâmti? 

— Îl simt, am spus, şi am intrat. 

Înaintând, am scuturat încontinuu de frânghie pentru a nu 
se încâlci. Mă simțeam ca un scufundător pornind către 
profunzimi încă necercetate, având grijă de tubul cu oxigen nu 
pentru că asta l-ar ajuta cu ceva, ci fiindcă-i cel puţin o 
ocupație, ceva care-i împiedică mintea să se gândească la 
lucrurile care s-ar putea să inoate în jurul lui prin 
întunecimea de dincolo de raza de acțiune a lanternei. 

Buick-ul 8 şedea gras şi luxos pe cauciucurile lui cu 
exterior alb, micul nostru secret, murmurând din adâncul 
cavernos al propriilor mecanisme. Pulsaţia era mai puternică 


decât murmurul, iar acum că eram tocmai înăuntru l-am 
simţit oprindu-şi eforturile şovăielnice de a mă ţine afară. În 
loc să mă împingă cu mâna lui invizibilă, mă trăgea. 

Băiatul şedea în spatele volanului cu canistra de benzină în 
poală, cu obrajii şi fruntea albe, cu pielea de acolo întinsă şi 
strălucind. Apropiindu-mă de el, capul i s-a întors pe gât cu o 
încetineală robotică şi s-a uitat la mine. Avea o privire 
sălbatică şi întunecată. În ea se citea seninătatea stupidă a 
celor puternic drogaţi sau a celor grav răniți. Singura emoție 
care-i rămăsese în ochi era o îngrozitoare încăpățânare 
obosită, insistența aceea adolescentină că trebuie să existe un 
răspuns şi că el trebuie să-l afle. Că avea dreptul. Şi, desigur, 
asta folosise Buick-ul. Asta folosise împotriva lui. 

— Ned. 

— Eu aş ieşi de aici dac-aş fi în locul tău, dom' sergent. 
(Vorbea articulând încet, perfect silabele.) Nu mai e mult timp. 
Vine. Sună ca zgomotul de paşi. 

Şi avea dreptate. Am simţit un val brusc de groază. 

Murmurul aparținea, poate, vreunui soi de maşinărie. 
Pulsaţia era aproape sigur un fel de telepatie. Asta era altceva, 
însă, un al treilea lucru. Venea ceva. 

— Ned, te rog. Nu înţelegi ce-i lucrul ăsta şi cu siguranță 
nu-l poţi omori. Tot ce poţi face-i să te laşi tras înăuntru, 
precum praful într-un aspirator. Şi asta o să le lase pe mama 
şi surorile tale singure. 

Asta vrei, să le laşi singure cu o mie de întrebări la care 
nimeni nu poate răspunde? Îmi vine greu să cred că băiatul 
care-a venit aici căutându-şi atât de pornit tatăl poate fi atât 
de egoist. 

Auzind asta, ceva i-a tremurat în ochi. Aşa cum îi tremură 
ochii unui om când, concentrat la maximum, aude un sunet 
puternic în blocul de vizavi. Apoi ochii i s-au înseninat din 
nou. 

— Maşina asta blestemată l-a ucis pe tata, a spus. 

A vorbit cu calm. Chiar cu răbdare. 

Cu siguranţă nu aveam de gând să-l contrazic. 


— Bine, poate că-i aşa. Poate că, într-un fel, e de vină 
pentru ce i s-a întâmplat tatălui tău atât cât e şi Bradley 
Roach. Asta înseamnă că te poate omori şi pe tine? Ce-i asta, 
Ned? Cumperi una, primeşti una gratis? 

— Am să o omor, a spus şi, în sfârşit, i-a apărut ceva în 
ochi, deranjând seninătatea de la suprafață. Era mai mult 
decât doar furie. Mie mi se părea a fi un soi de nebunie. A 
ridicat mâinile. Într-una ţinea pistolul. În cealaltă un chibrit 
cu butan. - înainte să mă aspire, o să dau foc blestematului 
ăstuia de vehicul. Asta o să-nchidă pe vecie uşa către partea 
asta de lume. Asta-i primul pas. 

A vorbit cu înfricoşătoarea aroganță inconştientă a celor 
tineri, convins că ideea asta nu i-a trecut nimănui prin minte 
înaintea lui. 

— Şi dacă supraviețuiesc după asta, o să omor orice m- 
aşteaptă de partea cealaltă. Asta-i pasul doi. 

— Orice te aşteaptă? 

Am realizat enormitatea presupunerilor lui şi-am fost uluit 
de ele. 

— Oh, Ned! Oh, Christoase! 

Pulsaţia era mai puternică acum. La fel şi murmurul. 
Puteam simți răceala nenaturală care marca perioadele de 
activitate ale Buick-ului lipindu-mi-se de piele. Şi am văzut o 
lumină purpurie izvorând mai întâi chiar deasupra volanului 
supradimensionat, în aer, şi apoi începând să tremure pe 
suprafaţa lui. Venea. Era pe drum. Cu zece ani în urmă deja 
ar fi ajuns. Poate chiar cu cinci. Acum îi lua puţin mai mult. 

— Crezi c-o să ai parte de-o petrecere de bun venit, Ned? Te 
aştepţi cumva să-l trimită pe Exaltatul Preşedinte al Poporului 
cu Piele Galbenă şi Păr Roz sau poate pe împăratul 
Universului Alternativ să-ți spună salutare şi să-ți înmâneze 
cheia oraşului? Crezi că s-ar deranja? Pentru ce? Pentru un 
puşti care nu poate accepta faptul că taică-său e mort şi să-şi 
continue viața? 

— Taci! 

— Ştii ce cred eu? 

— Nu-mi pasă ce crezi tul! 


— Cred că ultimul lucru pe care-l vei vedea o să fie o 
grămadă mare de nimic înainte să mori asfixiat cu ceea ce 
respiră ei acolo. 

Nesiguranţa i-a tremurat din nou în ochi. O parte din el 
voia să joace rolul lui George Morgan şi să termine odată 
povestea. Dar mai era o parte în el, una căreia s-ar putea să 
nu-i mai pese de Pitt, dar care încă să vrea să-şi continue 
viața. Şi deasupra amândurora, deasupra şi dedesubt şi- 
mprejur, unind totul la un loc, se afla pulsația şi vocea care-l 
chema încet. Nici măcar nu era o voce seducătoare. Nu făcea 
decât să te (atragă. 

— Dom! serjent, ieş' d-acolo! - a strigat Arky. 

L-am ignorat şi mi-am ţinut privirea pe băiatul lui Curt. 

— Ned, foloseşte-ţi mintea care te-a adus până aici. Te rog. 

N-am strigat la el, ci am ridicat vocea ca să transmit 
mesajul prin murmurul din ce în ce mai puternic. Şi, în 
acelaşi timp, am atins obiectul pe care-l pusesem în 
buzunarul din spate. 

— Bunul ăsta în care stai s-ar putea să fie în viață, dar asta 
nu-nseamnă că merită să-ți pierzi vremea cu el. Nu-i foarte 
diferit de o plantă carnivoră Venus sau o cănişoară, nu 
înţelegi? Nu ai cum te răzbuna pe lucrul ăsta, nici cât negru 
sub unghie. Nu are creier. 

Au început să-i tremure buzele. Ăsta era un început, dar 
îmi doream mai mult ca orice pe lume să lase de-o parte 
pistolul sau cel puţin să-l coboare. Şi mai era şi chibritul cu 
butan. Nu la fel de periculos ca un pistol automat, dar destul 
de periculos; stând lângă portiera din partea şoferului, pantofii 
mei erau scufundați în benzină, iar aburii erau suficient de 
puternici să-mi aducă lacrimi în ochi. Strălucirea purpurie 
începuse acum să se-nvârtă în dungi disparate de lumină 
deasupra comenzilor de pe bordul fals şi să umple cadranul 
kilometrajului, făcându-l să arate ca bula din bolobocul unui 
tâmplar. 

— L-a ucis pe tata! - a strigat cu vocea unui copil, dar nu la 
mine striga. N-a reuşit să găsească lucrul la care voia să strige 
şi exact asta îl dădea de ceasul morții. 


— Nu, Ned. Ascultă, dacă lucrul ăsta ar putea râde, acum 
asta ar face. Nu l-a prins pe tată aşa cum a vrut - nu aşa cum 
i-a prins pe Ennis şi pe Brian Lippy -, dar acum are o ocazie a 
naibii de bună să-l prindă pe fiu. Dacă ştie Curt, dacă te vede, 
trebuie că strigă în mormânt. Tot de ce s-a temut, tot ce s-a 
luptat să prevină. Totul se întâmplă din nou. Şi i se-ntâmplă 
fiului său. 

— Termină, termina! 

Lacrimile îi mânjeau pleoapele. 

M-am aplecat, aducându-mi fața în bătaia strălucirii 
purpurii, în mijlocul izvorului de răceală. Mi-am coborât fața 
la nivelul feței lui Ned, acolo unde zidul lui de rezistență în 
sfârşit se năruia. Încă o lovitură şi se va dobori de tot. Am scos 
din buzunarul de la spate tubul pe care îl luasem din gheretă, 
l-am ţinut lipit de picior şi am spus: 

— Trebuie că-i aude râsetul, Ned, el trebuie să ştie că-i prea 
târziu... 

— Nu! 

— „că nu mai poate face nimic acum. Absolut nimic. 

A ridicat mâinile să-şi acopere urechile, pistolul în stânga, 
chibritul cu butan în dreapta, canistra cu benzină în echilibru 
pe coapsele lui, picioarele pierzându-i-se mai jos de tibii în 
ceața de culoarea lavandei, strălucirea aia ridicându-se ca apa 
într-o fântână, şi nu era o idee măreaţă - nu-l dezechilibrasem 
atât de tare cât mi-ar fi plăcut -, dar trebuia să fie de ajuns. 
Am împins cu policele capacul tubului cu aerosol, am avut 
doar o fracțiune de secundă să mă-ntreb dacă a mai rămas 
vreun pic de presiune în drăcovenia aia după câţi ani stătuse 
nefolosită pe-un raft în gheretă, după care l-am stropit. 

Când sprayul i-a atins ochii şi nasul, Ned a urlat de uimire 
şi durere. A apăsat degetul pe trăgaciul pistolului tatălui său. 
Duduitul a răsunat asurzitor în magazie. 

— La dracu! - l-am auzit pe Arky strigând printre ţiuiturile 
din urechi. 

Am apucat mânerul uşii şi, făcând asta, micuța tijă de 
închidere a coborât singură, exact ca brațul lacătului în 
balama. Am vârât mâna prin geamul deschis, am strâns 


pumnul şi am izbit canistra cu benzină. A zburat din boala 
băiatului cuprins de convulsii, s-a rostogolit în lumina cețoasă 
de culoarea lavandei care se ridica dinspre podeaua maşinii şi 
a dispărut. Pentru o clipă, am încercat senzaţia prăbuşirii ei, 
aşa cum se-ntâmplă cu lucrurile pe care le arunci dintr-un loc 
înalt. Pistolul s-a declanşat din nou şi am simțit aerul 
despicat de glonț. N-a fost tocmai aproape - încă trăgea 
orbeşte în plafonul Buick-ului, probabil nici măcar conştient 
că trage -, dar oricând simți suflarea unui glonţ aflat în zbor 
e-a naibii de aproape. 

Am dibuit pe interiorul uşii Buick-ului, am găsit într-un 
sfârşit mânerul şi l-am tras. Dacă nu avea să funcționeze, nu 
ştiu ce aş fi făcut mai departe - era prea mare şi prea greu să-l 
acționezi prin geam - dar a funcționat şi portiera s-a deschis. 
În acelaşi timp, un fulger puternic de lumină purpurie s-a 
ridicat dinspre locul unde fusese podeaua Roadmaster-ului, 
portbagajul s-a deschis cu un bufnet şi-a început adevărata 
atracție. Tras înăuntru precum praful într-un aspirator, 
spusesem, dar habar nu aveam despre ce vorbeam. Bătaia 
aceea ritmică s-a accelerat dintr-o dată până la un bubuit 
feroce, aritmie, asemenea unor valuri premergătoare tsunami- 
ului care va distruge totul. Am încercat senzaţia unui vânt 
întors pe dos care părea mai degrabă să tragă în loc să- 
mpingă, care voia să-ţi soarbă globii oculari din orbite şi apoi 
să-ți jupoaie pielea de pe față, şi totuşi nici măcar un fir de păr 
nu mi s-a mişcat pe cap. 

Ned a strigat. Mâinile i-au căzut brusc, de parcă îi erau 
legate funii invizibile la încheieturi şi acum cineva aflat sub el 
trăgea de ele. A început să se scufunde în scaun, numai că 
scaunul nu se mai afla tocmai acolo. Dispărea, dizolvându-se 
în furtuna aceea bolborositoare de lumină violetă în continuă 
creştere. L-am apucat de subsuori, l-am smucit, m-am 
împleticit în spate mai întâi un pas, apoi doi. Luptându-mă cu 
incredibila forță care încerca să mă tragă în gâtul purpuriu 
care fusese interiorul Buick-ului. Am căzut pe spate cu Ned 
peste mine. Benzina s-a îmbibat în stofa pantalonilor mei. 


— Trage-ne! - i-am strigat lui Arky. Am lopătat cu 
picioarele, încercând să mă îndepărtez târâş de Buick şi de 
lumina care curgea din el. Nu reuşeam să găsesc nici un 
punct de sprijin. Picioarele continuau să-mi alunece pe 
benzină. 

Ned a fost smucit, tras către portiera deschisă din partea 
şoferului, tras atât de tare, că aproape mi-a scăpat din braţe. 
În acelaşi timp, am simţit frânghia strângându-mi-se în jurul 
brâului. Apucând mai bine pieptul lui Ned cu braţele, am fost 
traşi cu forță în spate. Băiatul încă mai ţinea pistolul în 
mână, dar, uitându-mă la el, braţul i-a țâşnit drept în față şi 
pistolul i-a zburat din mână. Lumina purpurie pulsatilă din 
cabina maşinii l-a înghițit complet şi, dispărând, mi s-a părut 
că-l aud declanşându-se de două ori, declanşându-se singur. 
În acelaşi timp, atracția exercitată asupra noastră părea să 
slăbească puţin. Suficient poate ca, dacă nu mai pregetam nici 
o clipă, să reuşim să evadăm, să părăsim scena fără vreo altă 
întârziere. 

— Trage! - i-am strigat lui Arky. 

— Şefu', trag cât poci de tare... 

— Trage mai tare! 

A tras cu furie şi, când laţul făcut de Curtis s-a strâns în 
jurul mijlocului meu, am rămas fără suflare. Apoi m-am 
luptat să mă ridic în picioare şi, în acelaşi timp, să merg 
împleticit în spate, ținând băiatul strâns la piept. Gâfâia cu 
ochii roşii închişi, precum ochii unui luptător care-a încasat-o 
rău de tot în toate cele doişpe runde. Nu cred c-a văzut ce s-a 
întâmplat apoi. 

Interiorul  Buick-ului dispăruse, estompat de lumina 
purpurie. Se deschisese un soi de canal conductor 
indescriptibil, incognoscibil. Mă uitam în jos printr-un gâtlej 
infectat şi vedeam o altă lume. S-ar putea să fi paralizat 
locului suficient de mult ca forța de sorbție să-şi recapete 
priza asupra mea şi să mă tragă - să ne tragă pe amândoi -, 
dar apoi Arky a-nceput să strige, puternic şi pițigăiat: 

— Ajută-mă, Steff! Pentru Dumnezeu! Vino-n-coa' ş-ajută- 
mă! 


lar ea trebuie s-o fi făcut, fiindcă o secundă sau aşa ceva 
după aia Ned şi cu mine am fost traşi în spate ca doi peşti bine 
prinşi în cârlig. 

Am căzut iarăşi şi am dat cu capul de pământ, conştient că 
pulsația şi murmurul se îmbinaseră, se transformaseră într- 
un urlet care părea să-mi sfredelească o gaură în creier. 
Buick-ul începuse să pâlpâie ca un tub cu neon, şi o invazie de 
cărăbuşi cu elitre verzi a prins a se revărsa din portbagajul 
scânteietor. Au căzut pe ciment, au luat-o la goană, au murit. 
Forța de sorbție s-a întărit încă o dată şi-am început să ne 
mişcăm înapoi spre Buick. Parcă eram prinşi de-un puternic şi 
hidos curent submarin. Înainte şi-napoi, înainte şi-napoi. 

— Ajută-mă! - i-am strigat lui Ned în ureche. Tre' să m-ajuți, 
dacă nu, ne prinde! 

Ce gândeam pe atunci era, că ne va prinde indiferent dacă 
mă ajuta sau nu. 

Era orb, dar nu şi surd, şi se hotărâse că vrea să trăiască. 
Şi-a pus picioarele încălțate în tenişi pe podeaua de ciment şi- 
a ţinut contră cât de bine a putut, călcâiele care-i alunecau 
ridicând stropi mici de benzină. În acelaşi timp, Arky şi 
Stephanie Colucci au mai tras o dată cu forță de frânghie. Am 
țâşnit în spate către uşă cu aproape cinci picioare, dar apoi 
ne-a prins din nou curentul submarin. Am reuşit să înfăşor o 
buclă de frânghie în jurul pieptului lui Ned, legându-l de mine 
la bine şi la greu. Apoi am luat-o iarăşi din loc, Buick-ul 
răpindu-ne tot avantajul pe care-l câştigaserăm şi chiar mai 
mult. Ne trăgea încet, dar cu o hotărâre îngrozitoare. 

Simţeam în piept o presiune claustrofobică, epuizantă, în 
parte, de vină era faptul că eram înfăşurat în frânghie. În 
parte, sentimentul de-a fi strâns şi înhățat şi smucit de o 
imensă mână invizibilă. Nu voiam să merg în locul pe care-l 
văzusem, dar, dacă ne mai apropiam mult de maşină, asta 
urma să se întâmple. Cu mine, dar şi cu Ned. Cu cât eram 
mai aproape, cu atât se acumula mai mult forța care ne 
trăgea. În curând, avea să rupă frânghia galbenă din nailon. 
Amândoi aveam să ţâşnim prin aer, încă legaţi la un loc. În 


gâtul acela purpuriu, bolnăvicios aveam să ajungem, şi-apoi 
în ceea ce ne-aştepta de partea cealaltă. 

— Ultima şansă! - am strigat. Trageţi la trei! 

Unu... doi... TREI! 

Arky şi Stephanie, stând umăr la umăr chiar în fața uşii, 
au dat tot ce-au avut în ei. Ned şi cu mine am împins cu 
picioarele. Am sărit în spate, de data asta ajungând chiar 
până la uşă înainte ca forța aceea să ne apuce din nou, să ne 
tragă la fel de inexorabil cum trage un magnet pilitura de fier. 

M-am rostogolit pe o parte. 

— Ned, canatul! Prinde-te de canat! 

A făcut întocmai, întinzând complet braţul stâng. Degetele i 
s-au strâns în gol. 

— La dreapta, puştiule! - a strigat Steff. La dreapta! 

A găsit canatul şi l-a apucat. În spatele nostru, Buick-ul a 
mai aruncat un monstruos fulger purpuriu şi am simțit 
atracția crescând. Era ca un soi nou de gravitație. Frânghia 
din jurul pieptului meu se transformase într-o chingă din oțel 
şi nu reuşeam să trag nici măcar o gură de aer proaspăt. Îmi 
simțeam ochii bulbucându-se şi dinţii tremurând în gingii. Mi 
se părea că toate viscerele mi se adunaseră buluc în fundul 
gâtului. Bătăile inimii îmi umpleau creierul, alungând orice 
gând conştient. Am început să alunec din nou către Buick, 
călcâiele pantofilor alunecându-mi pe ciment. Încă o clipă şi 
urma să patinez şi, după încă o clipă, urma să zbor, ca o 
pasăre absorbită de motorul unui avion cu reacție. Şi, când 
aveam să merg, băiatul urma să vină cu mine, foarte posibil 
cu aşchii desprinse din canat ieşindu-i de sub unghii. Urma să 
fie nevoit să vină cu mine. Metafora mea a lanțurilor devenise 
o realitate crudă. 

— Sandy, prinde-mă de mână! 

Mi-am sucit gâtul şi n-am fost tocmai surprins să-l văd pe 
Huddie Royer - şi-n spatele lui pe Eddie. Se întorseseră. Le 
luase puţin mai mult decât lui Arky, dar se întorseseră. Şi nu 
fiindcă le-ar fi transmis Steff prin radio Codul D; se aflaseră în 
maşinile personale, iar comunicațiile prin unde radio erau 


FUBAR la noi în cazarmă, cel puţin în clipa aceea. Nu, pur şi 
simplu... se întorseseră. 

Huddie stătea îngenuncheat în cadrul uşii, ţinându-se cu o 
mână de canat pentru a nu fi tras înăuntru. Nu i se mişca 
părul pe lângă urechi şi tricoul nu-i flutura, dar asta nu-l 
împiedica să se legene ca un om în bătaia vântului năprasnic. 
Eddie stătea pe vine în spatele lui, uitându-i-se peste umăr. 
Probabil ţinându-l de curea, deşi nu puteam vedea asta. Mâna 
liberă a lui Huddie era întinsă către mine şi am apucat-o ca 
un om pe cale de înec. Mă simțeam ca un om pe cale de înec. 

— Trageţți odată, la dracu, a mârâit Huddie către Arky şi 
Eddie şi Steff Colucci. Lumina purpurie a Buick-ului îi pâlpâia 
în ochi. - Trageți de să vă sară rărunchii. 

Poate că n-au ajuns până acolo, dar au tras tare, iar noi ne- 
am rostogolit afară prin uşă ca un dop ieşind dintr-o sticlă, 
aterizând claie peste grămadă, Huddie fiind cel mai de jos. Ned 
gâfâia cu fața lipită lateral de gâtul meu, pielea de pe obrazul 
şi fruntea lui arzându-mă ca nişte tăciuni. Îi simțeam 
umezeala lacrimilor. 

— Au, dom' sergent, Christoase, scoate-ți cotu' din nasu 
meu! - a strigat Huddie pe-o voce înfundată, furioasă. 

— Închide uşa! - a strigat Steff. Repede, înainte să iasă pe ea 
ceva urât! 

Nu era nimic altceva decât nişte gângănii inofensive cu 
elitre verzi, dar, chiar şi aşa, avea dreptate. Fiindcă lumina era 
destul de urâtă. Lumina aia sincopată, pulsatilă. 

Încă eram încolăciţi la un loc pe pavaj, cu braţele prinse sub 
genunchi, cu picioarele prinse sub torsuri, Eddie încolăcit 
cumva în frânghie la fel ca Ned, țipând la Arky că-l strânge de 
gât, că-l sugrumă, iar Steff îngenunchind lângă el, încercând 
să-şi vâre degetele sub una dintre buclele galbene, în vreme ce 
Ned îşi pierdea răsuflarea şi mă lovea cu mâinile. Nu avea cine 
să închidă uşa, însă tot s-a închis, iar eu mi-am sucit gâtul 
într-un unghi pe care numai panica adevărată îl permite, 
convins dintr-o dată că era unul dintre ei, că trecuse nevăzut 
de partea astalaltă de lume şi că acum era afară şi-şi dorea 
poate o scurtă răzbunare pentru cel care fusese măcelărit cu 


Li 


atâția ani în urmă. Şi l-am văzut, o umbră profilată pe 
peretele vopsit în alb al magaziei. Apoi s-a modificat şi 
deținătorul umbrei a înaintat şi-am reuşit să văd în lumina 
slabă curbele sânilor şi şoldurilor unei femei. 

— Mai am jumate de drum pân-acasă şi mă-ncearcă un 
sentiment, a spus Shirley pe-o voce nesigură. Un sentiment cu 
adevărat urât. Mi-am spus că mai pot aştepta puţin pisicile. 
Nu te mai zbate, Ned, înrăutăţțeşti lucrurile. 

Ned s-a liniştit cât ai clipi. Shirley s-a aplecat şi, cu un 
singur gest abil, l-a eliberat pe Eddie din bulca ce-l strângea 
de gât. 

— Uite-aşa, puiuţ, a spus, şi-apoi i-au cedat picioarele. 

Shirley Pasternak s-a lungit pe macadam şi a-n-ceput să 
strige. 


L-am dus pe Ned în clădirea cazărmii şi i-am spălat ochii în 
bucătărie. Pielea din jurul lor era buhăită şi roşie, părțile albe 
ale globilor erau injectate, dar spunea că vede perfect. Când a 
ridicat Huddie două degete, atâtea a spus şi puştiul că sunt. 
La fel şi cu patru. 

— Îmi pare rău, a zis pe-o voce groasă, sugrumată. Nu ştiu 
de ce am făcut asta. Adică, ştiu, voiam s-o fac, dar nu acum... 
nu-n seara asta... 

— Şşş, a făcut Shirley. 

A mai luat apă în căuşul palmelor şi i-a udat ochii cu ea. 

— Nu vorbi. 

Dar nu voia să se lase oprit. 

— Voiam să merg acasă. Să mă gândesc bine, aşa cum am 
spus. 

Ochii lui umflați, îngrozitor de injectaţi, s-au uitat 
pătrunzător la mine, apoi, când Shirley i-a udat cu încă o 
palmă de apă, s-au închis. 

— Fără să-mi dau seama, eram înapoi aici şi tot ce-mi 
amintesc că am gândit a fost: „Tre' s-o fac în seara asta, tre 
să-nchei socotelile o dată pentru totdeauna”. Apoi... 

Numai că nu-şi amintea ce se întâmplase apoi; restul era în 
ceață. N-a spus asta cu voce tare şi nici nu trebuia s-o facă. Şi 


nici măcar n-a trebuit să-i citesc cuvintele astea în ochii ăia 
injectați, uluiți. Le citisem pe el, stând la volanul Roadmaster- 
ului cu canistra de benzină în poală, arătând un chip palid şi 
părând drogat şi rătăcit. 

— A pus stăpânire pe tine, am spus. Întotdeauna a avut un 
soi de atracție, doar că n-a avut niciodată asupra cui s-o 
exercite, aşa cum o putea face asupra ta. Când te-a chemat pe 
tine, însă, am auzit şi noi chemarea. Am auzit-o în propriul 
nostru fel. 

Oricum, nu-i vina ta, Ned. Dacă e cineva de vină, eu sunt 
ăla. 

S-a ridicat de la chiuvetă, a bâjbâit cu mâinile, m-a apucat 
de antebrațe. Apa îi picura de pe față şi părul îi era lipit de 
frunte. Arăta de fapt destul de comic. Ca după un botez 
nereuşit. 

Steff, care ţinuse magazia sub supraveghere din uşa din 
spate a cazărmii, a venit lângă noi. 

— larăşi se cuminţeşte. Deja. 

Am aplecat din cap. 

— Şi-a ratat şansa. Poate ultima şansă pe care-a avut-o. 

— De-a face rău, de-a face pagube, a spus Ned. Asta voia. 
Am auzit-o în minte. Dar, nu ştiu, poate că pur şi simplu am 
inventat eu asta. 

— Dacă-i aşa, am spus, atunci şi eu am inventat-o. Dar în 
seara asta ar fi putut face mai mult decât doar nişte rele. 

Înainte să mai pot spune ceva, Huddie a ieşit din baie 
aducând cu el o trusă de prim ajutor. A aşezat-o pe tejghea şi- 
a scos din ea un borcan cu alifie. 

— Dă-te cu asta în jurul ochilor, Ned. Dacă-ţi intră şi-n ei, 
nu-ți face griji. Nici n-o să-ţi dai seama. 

Am rămas toți locului, urmărindu-l cum îşi dă cu alifie în 
jurul ochilor, formând cercuri ce străluceau în bătaia 
tuburilor fluorescente din bucătărie. Când a terminat, Shirley 
l-a întrebat dacă nu-i mai bine. A aplecat din cap. 

— Atunci hai înapoi afară, am spus. Mai am să-ți spun un 
ultim lucru. Ți l-aş fi spus mai devreme, dar adevărul e că nu 
m-am gândit la el decât în trecere până să te văd stând în 


blestemata aia de maşină. Probabil că şocul a declanşat 
amintirea asta. 

Shirley s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. 
Niciodată nu fusese mamă, dar ce-am văzut atunci la ea pe 
chip a fost severitatea unei mame. 

— Nu-n seara asta, a spus. Nu vezi c-a suferit destul 
băiatul? Trebuie să-l ducă acasă unul dintre voi şi să 
inventeze ceva pentru maică-sa - întotdeauna a crezut 
scornelile lui Curtis, m-aştept s-o creadă şi pe-a voastră, dacă 
reuşiți să vă puneţi de-acord asupra detaliilor - şi-apoi să-l 
bage în pat. 

— Îmi pare rău, dar nu cred că asta mai poate aştepta, am 
spus. 

S-a uitat sever în ochii mei şi trebuie să fi văzut că cel puţin 
credeam că spun adevărul, aşa că ne-am dus cu toţii afară la 
banca fumătorilor şi, urmărind focurile de artificii muribunde 
din magazie - al doilea spectacol al serii, deşi ăsta de-acum nu 
era cine ştie ce, cel puţin deocamdată -, i-am mai spus lui Ned 
o poveste din zilele de demult. Pe aceasta am văzut-o aşa cum 
vezi o scenă dintr-o piesă de teatru, două personaje pe-o scenă 
aproape goală, două personaje sub un singur reflector 
puternic, doi bărbaţi şezând... 


ATUNCI: Curtis 


Doi bărbați şezând pe banca fumătorilor la lumina soarelui 
de vară, iar unul dintre ei curând va fi mort - când vine vorba 
de viețile noastre omeneşti, există un laț la capătul fiecărui 
lanț, iar Curtis Wilcox aproape c-a ajuns la al lui. Masa de 
prânz va fi ultima lui masă şi nici unul dintre ei nu ştie asta. 
Acest bărbat condamnat îl priveşte pe celălalt cum îşi aprinde 
o țigară şi-şi doreşte să fumeze şi el una, dar a renunțat la 
acest obicei. Sunt prea mari riscurile, întotdeauna îl bătea la 
cap Michelle cu asta, dar în mare parte totul se reduce la 
dorința de a-şi vedea copiii cum cresc. Vrea să participe la 
ceremoniile lor de absolvire, vrea să vadă culoarea părului 
copiilor lor. Are şi planuri pentru când va fi la pensie, el şi 


Michelle au discutat mult despre ele, despre rulota Winnebago 
care-i va duce în vest, unde s-ar putea în sfârşit să se 
statornicească, însă el va ieşi la pensie înainte de asta, şi încă 
singur. Cât despre fumat, nu avea de unde şti, dar nici măcar 
n-ar fi trebuit să renunţe la plăcerea asta. Intre timp, soarele 
de vară e plăcut. Mai târziu va fi zăpuşeală, va fi o zi prea 
caldă pentru a muri, dar acum e plăcut, iar ceea ce se află-n 
fața lor e tăcut. E tăcut acum pentru perioade din ce în ce mai 
lungi de timp. Cutremurele de lumină, atunci când vin, sunt 
mai blânde. Îşi pierde forța, asta crede ofițerul de poliție 
condamnat la moarte. Dar Curtis încă-i mai simte uneori bătaia 
inimii şi chemarea tăcută şi ştie că merită să stea cu ochii pe 
el. Asta-i meseria lui; a refuzat orice ocazie de promovare 
numai pentru a putea face asta. Pe partenerul lui l-a luat Buick- 
ul 8, dar într-un fel îşi dă el seama, a luat din Curtis Wilcox tot 
ce i-a trebuit atunci când i-a trebuit. Nu s-a încuiat niciodată în 
portbagajul lui, aşa cum aproape c-a făcut Huddie Royer în 
1988, şi niciodată nu l-a înghiţit de viu, aşa cum probabil că l-a 
înghițit pe Brian Lippy, însă, chiar şi aşa, tot l-a înhățat. E 
întotdeauna aproape în gândurile lui. Îi aude şoapta, aşa cum 
un pescar ce doarme în casă aude şoapta mării chiar şi-n 
somn. lar şoapta presupune existența unei voci, iar ceva ce are 
voce poate să... Se întoarce spre Sandy Dearborn şi întreabă: - 
Gândeşte? Se uită şi gândeşte, aşteaptă ocaziile prielnice, îşi 
alege momentele potrivite? 

Dearborn - uniformele vechi încă-i spun pe la spate noul 
dom! sergent - nu trebuie să-ntrebe despre ce vorbeşte 
prietenul său. Când vine vorba de ciudățenia din Magazia B, 
sunt pe aceeaşi undă, toţi sunt, iar uneori lui Curtis i se pare 
că-i strigă şi pe cei care s-au transferat de la Detaşamentul D 
sau chiar au plecat cu totul din PSP pentru a se apuca de altă 
meserie, o meserie mai puţin riscantă, îşi spune uneori că i-a 
pecetluit pe toți aşa cum pecetluiți sunt şi amish-ii în hainele şi 
în căruțele lor negre, sau aşa cum îți murdăreşte preotul 
fruntea în Miercurea Cenuşii, sau aşa cum sunt legați laolaltă 
deținuții scoşi la muncă pe marginea drumului pentru a săpa 
un şanţ de-o lungime infinită. 


— Sunt aproape sigur că nu, spune noul dom! sergent. 

— Totuşi, şi-a păstrat cel mai mare spectacol de groază 
pentru o ocazie când locul ăsta era aproape complet părăsit, 
spune cel care s-a lăsat de țigări pentru a-şi putea vedea copiii 
cum cresc şi-i aduc nepoți. De parcă ar fi ştiut. De parcă ar 
putea gândi. Privi. Aştepta. 

Noul dom' sergent râde - un sunet de veselie ce conține 
numai cea mai mică urmă de ironie. 

— Ai luat-o razna, Curt. Urmează să-mi spui c-a trimis în 
ziua aia o rază sau ceva ca să facă cisterna Norco să intre în 
autobuzul şcolar. 

Ofiţerul Wilcox şi-a pus de-o parte cafeaua pe bancă pentru 
a-şi putea da jos pălăria - Stetson-ul lui. Începe s-o răsucească 
neliniştit în mâini, un vechi obicei de-al lui. Pe diagonală de 
unde stau ei, Dicky-Duck Eliot opreşte lângă pompa de benzină 
şi începe să-i facă plinul lui D-12, un lucru pe care nu-l vor mai 
putea face multă vreme. Îi observă pe bancă şi le face cu 
mâna. Ei îi răspund cu vechiul gest de la-fel-şi-ție, dar bărbatul 
care ține pălăria în mâini - Stetson-ul gri de ofițer de poliţie 
statală care-şi va încheia datoria față de cetățeni între 
buruieni, alături de cutii de suc şi ambalaje de la fast-food - îşi 
ține privirea aproape exclusiv asupra noului dom! sergent. 
Ochii lui întreabă dacă pot exclude posibilitatea aceea, dacă 
pot exclude orice altă posibilitate. Dom! sergent, iritat de asta, 
spune: 

— De ce n-o distrugem, atunci? S-o distrugem şi să-ncheiem 
o dată pentru totdeauna socotelile. Să o remorcăm pe terenul 
din spate, să turnăm benzină în ea până ce dă pe de lături şi- 
apoi să-i dăm pur şi simplu foc? 

Curtis se uită la el cu o inexpresivitate care nu prea reuşeşte 
să ascundă şocul. 

— S-ar putea ca ăsta să fie cel mai periculos lucru pe care 
să i-l facem, spune el. S-ar putea chiar să fie ceea ce vrea să 
facem. Lucrul pe care a fost trimis să-l provoace. Căţi copii şi- 
au pierdut degetele fiindcă au găsit ceva în bălării, n-au ştiut 
că-i o amorsa pentru explozivi şi-au lovit-o cu piatra? 

— Nu-i acelaşi lucru. 


— De unde ştim asta? De unde ştim? 

Şi noul dom! sergent, care-şi va spune mai târziu: Eu ar fi 
trebuit s-o pățesc şi pălăria mea ar fi trebuit să ajungă pătată 
cu sânge pe marginea drumului, nu poate spune nimic acum. 
Pare aproape un sacrilegiu să-l contrazică, şi pe deasupra: cine 
poate şti? S-ar putea să aibă dreptate. Copiii chiar îşi pierd 
degetele cu amorse pentru explozivi sau îşi omoară frații mai 
mici cu pistoalele pe care le găsesc în sertarele biroului 
părinților lor sau dau foc casei cu diluantul uitat de părinți şi 
găsit de ei în garaj. Şi asta fiindcă nu ştiu cu ce au de-a face. 

— Să presupune, spune bărbatul care-şi răsuceşte Stetson-ul 
în mâini, că 8-ul ăla-i un fel de supapă. Asemănătoare cu 
supapa din regulatorul instalaţiei unui scafandru. Uneori trage 
aerul şi alteori îl elimină, dând şi primind după voia celui care 
o foloseşte. Însă ceea ce face e-ntotdeauna limitat de supapă. 

— Da, dar... 

— Sau gândeşte-te la el altfel. Să presupunem că respiră ca 
un om care zace pe fundul unei mlaştini şi respiră printr-un fir 
de trestie ca să nu fie văzut. 

— Bine, dar... 

— În ambele cazuri, totul intră şi iese în cantități mici, 
trebuie să fie cantități mici fiindcă este mic canalul prin care se 
face trecerea. Poate că ceea ce foloseşte supapa sau trestia a 
intrat într-un soi de stare de suspensie, cum ar fi somnul sau 
hipnoza, în aşa fel încât să poată supravieţui respirând puțin. 
Şi-apoi să presupunem că trece pe-acolo un zevzec care aruncă 
destulă dinamită în mlaştină ca s-o sece şi să facă inutilă 
folosirea firului de trestie. Sau, dacă gândim în cazul supapei, 
s-o spulbere cu totul. Ai vrea să te supui unui astfel de risc? 

Riscul de a-i da dracului tot aerul de care are nevoie? 

— Nu, zice noul dom! sergent pe-o voce slabă. 

Curtis spune: 

— Odată, Buck Flanders şi Andy Colucci s-au hotărât să 
facă exact ceea ce vorbim noi acum. 

— Nu mai zice! 

— Ba mai zic, răspunde netulburat Curtis. Andy a zis că 
dacă doi ofiţeri de poliție statală nu pot scăpa basma curată cu 


o amărâtă de incendiere de autovehicul, ar trebui să-şi predea 
insignele. Aveau chiar ş-un plan. Voiau să dea vina pe 
vopseaua şi pe diluantul din gheretă. Combustie spontană, puf, 
s-a zis cu ea. Şi pe deasupra, a zis Buck, cine-ar mai anunța 
departamentul de pompieri? Nu-i decât o magazie veche în care 
nu se află decât un nenorocit de Buick, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Noul dom! sergent nu poate spune nimic. E prea uluit. 

— Cred că-i posibil să lefi vorbit, spune Curt. 

— Să fi vorbit. (încearcă să prindă sensul cuvintelor.) Să lefi 
vorbit. 

— Da. 

Curt îşi aşază pălăria - cea căreia-i zic mereu pălăria a' mare 
- pe cap şi-şi petrece cureaua pe la ceafă, aşa cum o porţi când 
e cald, şi-i potriveşte borul doar din pipăite. Apoi, vechiului său 
prieten îi spune: 

— Poţi zice că ție nu ţi-a vorbit niciodată, Sandy? 

Noul dom! sergent deschide gura să spună sigur că nu, dar 
ochii celuilalt bărbat îl privesc insistent şi sunt gravi. În cele 
din urmă, sergentu'-şef nu spune nimic. 

— Nu poţi. Fiindcă asta face. Iți vorbeşte ție, îmi vorbeşte 
mie, ne vorbeşte tuturor. Lui Huddie i-a vorbit cel mai tare în 
ziua când a venit prin ea monstrul ăla, dar o auzim chiar şi 
când ne şopteşte. Nu-i aşa? Şi vorbeşte tot timpul. Chiar şi 
atunci când doarme. Aşa că-i important să nu-i dai ascultare. 

Curt se ridică în picioare. 

— Doar să-l ţii sub supraveghere. Asta-i meseria noastră şi 
acum o ştiu. Dacă trebuie să respire prin supapa sau prin firul 
ăla de trestie, sau prin ce dracu! o fi fiind, mai devreme sau 
mai târziu o să se asfixieze. O să se-năbuşe. O să renunțe. Şi 
poate că nici măcar n-o să-l deranjeze asta. Poate că, mai mult 
sau mai puțin, o să moară-n somn. Asta dacă nu-l trezeşte 
nimeni la viață, desigur. Ceea ce-n linii mari înseamnă doar să 
ne ținem la distanță, acolo unde nu ne poate ajunge. Dar mai 
înseamnă şi să-l lăsăm în pace. 

O ia din loc, viața fugindu-i de sub picioare întocmai ca 
nisipul şi nici unul dintre ei ştiind-o, apoi se opreşte şi-i mai 


aruncă o privire vechiului său prieten. Nu erau tocmai bibani 
amândoi, dar au învățat împreună meseria şi-acum îi prinde pe 
amândoi mai bine decât îi va prinde vreodată. Cândva, beat 
fiind, vechiul dom' sergent a spus că meseria de polițist nu 
face decât să rezume situația când nişte oameni plăcuţi 
îndeplinesc nişte sarcini neplăcute. 

— Sandy. 

Sandy îi oferă o privire grăitoare: „ şi-acum ce mai e? *. 

— Fiul meu joacă base-ball într-o echipă anul ăsta, nu ţi-am 
spus? 

— Doar de vreo douăzeci de ori. 

— Antrenorul are un băieţel, probabil de vreo trei ani. Şi-ntr- 
o zi săptămâna trecută, când m-am dus să-l iau pe Ned cu 
maşina, l-am văzut stând într-un genunchi, jucându-se cu 
mingea cu băieţelul ăla pe terenul din stânga. Şi m-am 
îndrăgostit din nou de fiul meu, Sandy. Sentimentul era la fel 
de puternic ca atunci când l-am ținut pentru prima dată în 
brațe, aşa înfăşurat în pătură cum era. Nu-i aşa că-i ciudat? Lui 
Sandy nu i separe că-i ciudat. Crede că probabil ăsta-i tot 
adevărul de care are nevoie lumea când e vorba de bărbați. 

— Antrenorul le împărțise uniformele, iar Ned era îmbrăcat 
cu a lui şi stătea într-un genunchi, aruncând mingea pe sub 
mână bâiețelului aceluia, şi jur că era cel mai curat, cel mai 
pur lucru peste care s-a revărsat vreodată soarele de vară. 

Şi apoi spune... 


ACUNI: 


Sandy în magazie s-a văzut o străfulgerare ştearsă, atât de 
palidă că aproape era liliachie. A fost urmată de întuneric... 
apoi o altă străfulgerare... apoi iar întuneric... Întuneric de 
data asta neîntrerupt. 

— S-a terminat? - a întrebat Huddie, apoi şi-a răspuns 
singur: Mda, cred că s-a terminat. 

Ned l-a ignorat. 

— Ce? - m-a întrebat. Ce a spus apoi? 


— Ceea ce spune orice bărbat când lucrurile merg bine 
acasă, i-am zis. A spus că-i un om norocos. 

Steff se dusese să-şi vadă de microfon şi de ecranul 
computerului, dar ceilalți erau tot acolo. Ned nu l-a băgat în 
seamă pe nici unul. Ochii lui buhăiţi, înroşiți nu s-au dezlipit 
nici o clipă de la mine. 

— A mai spus altceva? 

— A spus c-ai marcat două tururi complete împotriva 
echipei Rocksburg Railroad cu o săptămână în urmă şi că i-ai 
făcut cu mâna după al doilea, când îl începeai pe al treilea. 
Asta i-a plăcut, râdea în timp ce-mi povestea. A zis că simțeai 
mingea mai bine-n zilele tale proaste decât o simţea el în zilele 
lui bune. A mai spus că trebuie să-ncepi să sari după mingile 
trimise razant dacă voiai cu adevărat să joci la baza a treia. 

Băiatul a lăsat privirea în pământ şi a început să tremure 
sub apăsarea suspinelor. Ne-am uitat cu toţii în altă parte, 
pentru a-i lăsa o oarecare intimitate, într-un sfârşit, a zis: 

— Mi-a spus să nu mă dau bătut, dar exact asta a făcut el 
cu maşina aia. Cu nenorocitul ăla de Buick 8. S-a dat bătut în 
faţa lui. 

Am spus: 

— El a făcut o alegere. E-o diferență. 

A rămas pe gânduri, cugetând la asta, apoi a aplecat capul. 

— Bine. Arky a spus: 

— De ast' dat chiar că plec acas. 

Dar înainte să plece, a făcut ceva ce n-o să uit niciodată: s-a 
aplecat în față şi a sărutat obrazul umflat al lui Ned. Am fost 
şocat de tandreţea gestului. 

— Noapte bună, puştiu”. 

— Noapte bună, Arky. 

L-a privit cum pleacă la volanul camionetei lui rablagite şi 
apoi Huddie a spus: 

— Îl duc eu pe Ned acasă cu Chevy-ul lui. Cine vrea să vină 
după noi şi să m-aducă înapoi să-mi iau maşina? 

— Vin eu, a spus Eddie. Numa' c-o să aştept afară cât îl 
duci tu-năuntru. Dacă explodează Michelle Wilcox, vreau să 
fiu în afara razei de acțiune. 


— Mă descurc eu, i-a spus Ned. O să-i spun c-am văzut 
tubul pe raft, că l-am luat să văd ce-i înăuntru şi că m-am 
stropit în ochi ca un prost. 

Mi-a plăcut. Avea toate calităţile lucrurilor simple. 

Era exact genul de poveste pe care ar fi scornit-o taică-său. 
Ned a suspinat. 

— Mâine devreme, când răsare soarele, o să şed în scaunul 
oftalmologului din Statler Village, asta-i partea proastă. 

— N-o să te doară, a spus Shirley. Şi ea l-a sărutat, lipindu- 
şi buzele de colțul buzelor lui. - Noapte bună, băiete. De data 
asta plecăm toți şi nu se mai întoarce nimeni. 

— Amin, a spus Huddie, şi-a privit-o cum se îndepărtează. 

Avea patru'ş'cinci sau aşa ceva, dar încă mai aveai la ce să 
te uiţi când îşi punea posteriorul în mişcare. Chiar şi la 
lumina lunii. (Mai ales la lumina lunii.) 

Şi a plecat, trecând cu maşina pe lângă noi, o fluturare 
rapidă de la-fel-şi-vouă şi-apoi nimic altceva decât luminile de 
poziţie. 

Din Magazia B, întuneric. Nici o lumină de poziție acolo. Şi 
nici focuri de artificii. Se terminase pentru seara aceea şi-ntr-o 
bună zi va fi gata pentru totdeauna. Dar încă nu. Încă-i mai 
simțeam bătaia somnoroasă adânc înlăuntrul minții, o şoaptă 
fluctuantă care ar fi putut fi cuvinte dacă asta ai fi vrut. 

Ce văzusem. 

Ce văzusem când îl ţineam pe băiat strâns la piept, el fiind 
orbit de spray. 

— Vii cu noi, Sandy? - a întrebat Huddie. 

— Mnu, nu cred. Mai stau aici puţin, apoi plec acasă. Dacă 
sunt probleme cu Michelle, spune-i să mă sune. Aici sau 
acasă, nu are importanţă. 

— N-o să fie probleme cu mama, a spus Ned. 

— Şi tu? - am întrebat. O să mai am probleme cu tine? 

A ezitat, apoi a spus: 

— Nu ştiu. 

Într-un fel, mi-am spus că-i cel mai bun răspuns pe care-l 
putea da. Trebuie să-l punctaţi pentru sinceritate. 


S-au îndepărtat, Huddie şi Ned îndreptându-se către Bel 
Air. Eddie s-a separat de ei, mergând spre propria lui maşină 
şi oprindu-se destul cât să ia girofarul Kojak de pe capotă şi 
să-l arunce înăuntru. 

Ned s-a oprit lângă bara de protecţie din spate a maşinii 
sale şi s-a întors spre mine. 

— Sandy. 

— Ce-i? 

— Nu avea nici o idee despre locul de unde a venit? Despre 
ce este? Despre cine era bărbatul în haină neagră? Nu aveați 
nici unul dintre voi? 

— Nu. Ne dădeam cu presupusul din vreme-n vreme, dar 
nimeni nu avea vreo idee care să semene cu cea adevărată, 
sau măcar pe-aproape. Probabil că Jackie O'Hara a nimerit-o 
când a zis că Buick-ul e ca o bucată de puzzle care nu se 
potriveşte niciunde. Te tot uiţi la ea, o învârti pe toate părțile, 
o aşezi în toate locurile şi-ntr-o zi o întorci pe cealaltă parte şi 
vezi că e roşie şi că toate celelalte piese din puzzle sunt verzi pe 
spate. Mă urmăreşti? 

— Nu, a spus. 

— Ei bine, încearcă, am spus, fiindcă o să trebuiască să te 
obişnuieşti cu ideea. 

— Şi cum ar trebui să fac asta? 

Nu era nici urmă de furie în vocea lui. Se consumase toată 
furia. Acum tot ce-şi dorea erau instrucțiuni. Bine aşa. 

— Nu ştii de unde ai venit tu şi nici unde mergi, nu-i aşa? - 
l-am întrebat. Dar n-ai ce face, îți trăieşti viața. Nu-ţi pierde 
prea mult vremea cu asta. 

Nu sta mai mult de-o oră pe zi scuturând pumnii către cer 
şi înjurându-l pe Dumnezeu. 

— Dar... 

— Găseşti Buick-uri pretutindeni, am spus. 

După ce au plecat, a ieşit Steff şi mi-a oferit o ceaşcă de 
cafea. l-am spus mersi, dar mă abţin. Am întrebat-o dacă n- 
are o ţigară. Mi-a aruncat o privire afectată - aproape şocată - 
şi mi-a amintit că nu fumează. De parcă ăsta era garajul ei 
personal, unul pe care scrie mare TOATE BUICK 


ROADMASTERURILE TREBUIE SĂ ÎNTOARCĂ DINCOLO DE 
PUNCTUL ACESTA. Măiculiță, dacă am trăi într-o astfel de 
lume... Măcar de-ar fi aşa. 

— Mergi acasă? - m-a întrebat. 

— Peste-un pic. 

A mers înăuntru. M-am aşezat pe banca fumătorilor. 
Aveam țigări în maşină, cel puţin jumate de pachet în torpedo, 
dar să mă ridic în picioare mi se părea o muncă prea 
istovitoare, cel puţin pentru moment. Când chiar aveam să mă 
ridic, mi-am spus că o voi face doar ca să mă pun în mişcare. 
Aş fi putut fuma pe drumul spre casă şi, o dată ajuns, mi-aş fi 
făcut o cină frugală - The Country Way era deja închis şi, 
oricum, mă-ndoiam că Cynthia Garris s-ar arăta foarte 
fericită să-mi mai vadă fața pe acolo. O speriasem cum scrie la 
carte mai devreme, frica ei nefiind nimic pe lângă a mea când 
mi-a picat fisa şi mi-am dat seama de ceea ce era aproape 
sigur că plănuia Ned să facă. lar frica mea de atunci nu a fost 
decât o umbră a terorii pe care am simţit-o uitându-mă în 
strălucirea aia purpurie aflată într-o continuă creştere, cu 
băiatul atârnându-mi orb în braţe şi cu acel poc-poc-poc egal 
răsunându-mi în urechi, un sunet asemănător cu nişte paşi 
care se apropie. Mă uitam în jos, ca într-un puț, şi într-un 
plan înclinat... de parcă vederea mi-ar fi fost spartă de-un 
dispozitiv prismatic. Fusese ca şi când m-aş fi uitat printr-un 
periscop în care se reflectă lumina fulgerelor. Ce-am văzut a 
fost foarte viu - n-o să uit niciodată asta - şi ireal de ciudat. 
larba galbenă, maronie la vârfuri, acoperea un povârniş 
pietros care se ridica în fața mea şi apoi se întrerupea la 
marginea unei prăpăstii. În iarbă forfoteau cărăbuşi cu elitre 
verzi şi-ntr-o parte creştea un mănunchi din crinii aceia ca de 
ceară. Nu putusem vedea fundul prăpastiei, dar putusem 
vedea cerul. Era de-un îngrozitor purpuriu congestionat, 
acoperit din belşug cu nori şi împodobit cu fulgere. Un cer 
preistoric. Pe el, rotindu-se în stoluri amorfe, se vedeau diverse 
zburătoare. Păsări, poate. Sau lilieci ca acela pe care încercase 
Curt să-l disece. Erau prea departe de mine ca să fiu sigur. Şi 
totul s-a întâmplat foarte repede, v-amintiți. Cred că se afla 


un ocean la baza acelei prăpăstii mici, dar nu ştiu de ce cred 
asta - poate numai datorită peştelui care-a căzut atunci din 
portbagajul Buick-ului. Sau datorită mirosului de sare. În 
preajma Roadmaster-ului s-a simțit mereu mirosul ăla vag, 
salin, ca de lacrimi. 

În iarba galbenă, aproape de locul unde se termina partea 
de jos a ferestrei (dacă aşa ceva era) prin care mă uitam, zăcea 
un ornament argintiu prins pe un lanț fin: svastica lui Brian 
Lippy. Toţii anii cât a stat sub cerul liber i-au răpit luciul. 
Puțin mai încolo era o cizmă de cowboy, genul acela cusut 
aparte şi cu toc ţintat. Pe mare parte din piele crescuse un 
muşchi negru-cenuşiu care semăna cu pânza de păianjen. 
Fusese ruptă pe o parte, creând o gură zbârcită prin care 
puteam vedea strălucirea galbenă a unui os. Nici urmă de 
carne: douăzeci de ani în aerul caustic al locului aceluia 
trebuie s-o fi descompus, însă mă-ndoiesc că absența ei se 
datora doar simplului fenomen al descompunerii. Ce cred e că 
vechiul coleg de şcoală al lui Eddie J a fost mâncat. Probabil 
cât încă era în viață. Şi-n vreme ce striga; asta dacă avea 
destul suflu pentru a o face. 

Şi încă două lucruri, amândouă lângă partea de sus a 
ferestrei mele ocazionale. Primul era o pălărie, şi ea 
împodobită cu bucăţi din muşchiul ăla negru-cenuşiu; îi 
crescuse de jur împrejurul borului, dar şi în despicătura 
calotei. Nu era ceva ce se poartă acum, pălăria aia, uniforma 
s-a schimbat din anii 1970, însă era un Stetson al PSP, asta-i 
sigur. Pălăria a' mare. Nu fusese luată de vânt fiindcă cineva 
sau ceva înfipsese o țeapă din lemn aspru prin ea ca s-o țină 
locului. De parcă ucigaşul lui Ennis Rafferty se temuse de 
extraterestrul intrus chiar şi după moartea lui, şi trăsese în 
țeapă cel mai izbitor obiect vestimentar al lui pentru a fi sigur 
că nu se va ridica şi că nu va hoinări prin noapte ca un vampir 
înfometat. 

Lângă pălărie, ruginit şi aproape ascuns de vegetația pitică, 
se afla pistolul lui. Nu Beretta automatic pe care-l avem 
acum, ci Ruger-ul. De genul celui pe care-l folosise George 
Morgan. Îl folosise oare şi Ennis pentru a se sinucide? Sau 


observase ceva venind şi-a murit trăgând în el? S-a tras măcar 
cu el? 

Nu aveam cum să-mi dau seama şi, înainte să mă uit mai 
îndeaproape, Arky a strigat la Steff să-l ajute şi am fost smucit 
în spate cu Ned atârnând în brațele mele precum o păpuşă. 
Nu am mai văzut nimic, însă am primit răspuns la cel puţin o 
întrebare. Acolo merseseră, asta era sigur, Ennis Rafferty şi 
Brian Lippy, amândoi. 

Oriunde ar fi acel acolo. 

M-am ridicat de pe bancă şi-am mers la magazie pentru o 
ultimă dată. Şi-acolo era, albastru-întunecat şi nu tocmai 
normal, aruncând o umbră de parcă exact asta ar fi. Uleiu-i 
bun, îi spusese bărbatul în haină neagră lui Bradley Roach, şi 
apoi plecase, lăsând în urmă bizara asta de cartelă telefonică 
din oțel. 

Într-un moment anume, în timpul ultimei furtuni apatice 
cu fulgere, portbagajul se închisese iarăşi singur. Vreo duzină 
de gângănii moarte zăceau împrăştiate pe podea. Urma să le 
curățăm mâine. Nu avea rost să le păstrăm sau să le 
fotografiem; nu ne mai pierdeam vremea cu asta. Doi dintre 
noi le vor arde în incineratorul din spatele cazărmii. 

Eu voi da ordine să se facă aşa. Să dau ordine e o altă 
atribuţie a celui care şede în scaunul ăl mare, şi-ncepe să-ți 
placă. Dă-i ăluia rahatu' şi ăstuia pisatu'. Au de ce se plânge? 
Nu. Au de ce să treacă lucrul ăsta pe lista CN şi s-o dea apoi 
capelanului? Da. Chiar dacă nu le foloseşte cine ştie la ce. 

— O s-aşteptăm să mori singur; avem răbdare, i-am spus 
ciudățeniei din magazie. Asta putem face. 

A rămas doar locului pe cauciucurile lui cu exteriorul alb şi, 
adânc înlăuntrul minţii mele, pulsaţia a şoptit: poate. 

„„„ sau poate că nu. 


Mai târziu 
Necrologurile sunt modeste, nu-i aşa? Mda. Cu cămaşa 


mereu îndesată în pantaloni, cu fusta mereu trasă mai jos de 
genunchi. A murit pe neaşteptate. Ar putea fi orice, de la un 


atac de cord care l-a prins pe closet şi până la a fi înjunghiat 
în dormitor de-un spărgător. Poliţiştii, însă, ştiu adesea 
adevărul. Nu vrei întotdeauna să-l ştii, mai ales când e vorba 
de unul dintr-ai tăi, dar îl ştii. Fiindcă-n cele mai multe cazuri 
noi suntem cei care venim primii la fața locului, noi cu 
girofarurile noastre roşii şi cu aparatele de emisie-recepţie de 
la brâu pârâind, ceea ce pentru domnii Cutare pare doar o 
trăncăneală fără sens. Pentru majoritatea celor care mor pe 
neaşteptate, ale noastre sunt primele fețe pe care ochii lor 
deschişi nu le pot vedea. 

Când ne-a spus Tony Schoondist că iese la pensie, mi- 
amintesc că mi-am spus: Bun, asta-i bine, începe să se- 
nnegrească în cerul gurii. Ca să nu mai spun că ridică tot mai 
greu picioru' la gard. Acum, în anul 2006, mă pregătesc să-mi 
agăț şi eu pălăria în cuier şi probabil că unii dintre oamenii 
mei mai tineri vor gândi la fel: negru-n cerul gurii şi ridică 
greu picioru'. Da-n general, ştiţi, mă simt ca-ntotdeauna, plin 
de fiere şi oţel, gata oricând să fac o tură dublă. În majoritatea 
zilelor când observ firele de păr cărunte ce-acum sunt mai 
multe ca alea negre sau cât de multă frunte este până acolo 
unde-ncepe să crească părul, îmi spun că-i o greşeală, o 
greşeală birocratică ce, o dată adusă la cunoştinţa 
autorităților în drept, va fi într-un sfârşit corectată. E 
imposibil, cred, ca un om care încă simte atât de profund că 
are douăzeci şi cinci să arate atât de trecut de cin 'ş'cinci. Apoi 
urmează câteva zile proaste şi ştiu că nu-i vorba de nici o 
greşeală, că nu-i decât timpul care nu stă în loc, care păşeşte 
târşâit, implacabil. Dar a fost vreodată un moment mai rău ca 
acela când l-am văzut pe Ned la volanul Buick Roadmaster- 
ului 8? Da. A fost unul. 

Când a fost recepționat mesajul, de serviciu era Shirley: un 
accident pe SR 32, lângă intersecția cu Humboldt Road. Acolo 
unde era mai demult vechea benzinărie Jenny, cu alte cuvinte. 
Chipul lui Shirley era alb ca varul când a venit şi-a rămas în 
uşa deschisă a biroului meu. 

— Ce este? - am întrebat. Ce dracu-i cu tine? 


— Sandy... bărbatul care a făcut raportul zice că 
autovehiculul e-un Chevrolet vechi, roşu cu alb. Spune că 
şoferu-i mort. (A înghiţit.) În bucăţi. Aşa a spus. 

De partea aia nu-mi păsa, deşi urma să-mi pese mai târziu, 
când eram nevoit să mă uit la el. 

— Chevrolet-ul - ţi-ai notat ce model e? 


— N-am întrebat, Sandy, n-am putut. (Ochii îi erau plini de 
lacrimi.) N-am îndrăznit. Dar câte Chevrolet-uri roşu-cu-alb 
vechi crezi că sunt în Districtul Statler? 

M-am dus la fața locului cu Phil Candleton, rugându-mă ca 
Chevy-ul accidentat să fie un Malibu sau un Biscayne, orice 
numai un Bel Air cu plăcuțe de înmatriculare personalizate - 
MY 57 - nu. Dar exact ăsta era. 

— Futu-i, a spus Phil pe-o voce joasă şi îngrozită. 

Intrase în parapetul unui pod de ciment care traversează 
râul Redfern la mai puţin de cinci minute de mers pe jos de 
locul unde a apărut Buick-ul 8 pentru prima dată şi unde-a 
fost ucis Curtis. Bel Air-ul avea centuri de siguranţă, dar el nu 
o purtase pe cea din partea şoferului. Şi nu erau nici urme de 
derapaj. 

— Christoase Atotputernice, a spus Phil. Asta nu-i a bună. 

Nu era a bună şi nu era un accident. Deşi în necrolog, unde 
cămăşile sunt atent vârâte în pantaloni şi fustele sunt discret 
ținute mai jos de genunchi, nu va scrie decât a murit pe 
neaşteptate, ceea ce era adevărat. Dumnezeule, cât era de 
adevărat! 

Începuseră deja să se adune curioşii, oprindu-se să se 
holbeze la ceea ce zăcea cu fața în jos pe îngustul trotuar al 
podului. Cred că un cretin a făcut chiar şi o poză. Am vrut să 
fug după el şi să-i îndes pe gât porcăria aia de aparat foto de 
unică folosință. 

— Puneţi nişte semne pentru devierea circulaţiei, i-am spus 
lui Phil. Tu şi cu Cari. Direcţionaţi traficul pe Drumul 
Districtual. O să-l acopăr eu. lisuse, ce dezastru! Iisuse! Cine- 
o să-i spună mamei lui? 

Phil nu voia să se uite la mine. Ştiam amândoi cine urma 
să-i spună mamei lui. Mai târziu în ziua aia mi-am luat inima 
în dinți şi-am făcut cel mai greu lucru pe care-l ai de făcut 
când stai pe scaunul ăl mare. După aia m-am dus la The 
Country Way cu Shirley, Huddie, Phil şi George Stankowski. 
Nu ştiu ei ce-au făcut, dar eu n-am trecut de start şi n-am 
ridicat nici două sute de dolari; bătrânu' Sandy s-a dus direct 
pe căsuţa beţiei. 


N-am decât două amintiri limpezi din seara aia. Prima e c- 
am încercat să-i explic lui Shirley cât de ciudate sunt 
tonomatele din The Country Way, cum toate melodiile din ele 
nu sunt decât cele la care nu te-ai mai gândit niciodată până 
ce nu le-ai citit din nou numele aici. N-a priceput. 

Cealaltă amintire e că m-am dus la baie să vomit. Dup-aia, 
stropindu-mă pe față cu apă rece, m-am uitat într-una dintre 
oglinzile alea din oţel cu ape. Şi am ştiut sigur că fața 
îmbătrânită pe care am văzut-o uitându-se la mine de acolo 
nu-i o greşeală. Greşeala era să cred că tipul de două 'ş'cinci de 
ani care părea că trăieşte la mine-n cap e adevărat. 

Mi l-am amintit pe Huddie strigând: Sandy, prinde-mă de 
mână! - şi-apoi amândoi, Ned şi cu mine, ne-am lungit pe 
macadam, în siguranţă, alături de ei. Gândindu-mă la asta, 
am început să plâng. 

A murit pe neaşteptate, porcăria asta merge pentru ziarul 
American, dar poliţiştii ştiu adevărul. Noi curățăm mizeria şi- 
ntotdeauna ştim adevărul. 

Toţi cei care nu erau de serviciu s-au dus la înmormântare, 
desigur. Fusese unul dintre noi. Când s-a terminat, George 
Stankowski le-a dus acasă cu maşina pe mama şi pe surorile 
lui, iar eu m-am întors la cazarmă cu Shirley. Am întrebat-o 
dacă merge la recepție - ceea ce, dacă eşti irlandez, numeşti 
parastas, cred - şi a scuturat din cap. 

— Urăsc chestiile alea. 

Aşa că am fumat o ultimă ţigară pe banca fumătorilor, 
uitându-ne impasibili la tânărul ofițer care se uita înăuntru la 
Buick. Stătea în aceeaşi poziție cu picioarele depărtate, dracu' 
să-i ia pe democrați, l-ai auzit pe ăla despre comis-voiajorul 
şarlatan, pe care o adoptam cu toţii când ne uitam în Magazia 
B. Secolul se schimbase, dar toate celelalte erau mai mult sau 
mai puţin aceleaşi. 

— E-atât de nedrept, a spus Shirley. Un om atât de tânăr... 

— Despre ce vorbeşti? - am întrebat-o. Eddie J avea aproape 
cincizeci, pentru numele lui Dumnezeu... poate chiar avea 
cincizeci. Cred că surorile lui sunt trecute amândouă de 
şaizeci. Maică-sa are aproape optzeci! 


— Ştii ce vreau să spun. Era prea tânăr să facă asta. 

— La fel era şi George Morgan, am spus. 

— Crezi c-a fost...? 

A înclinat din cap către Magazia B. 

— Nu cred. Aşa-i viața. A depus eforturi să-şi revină, s-a 
spetit. Asta se-ntâmpla chiar după ce-a cumpărat de la Ned 
vechiul Bel Air al lui Curtis. Lui Eddie i-a plăcut întotdeauna 
maşina aia, ştii doar, iar Ned nu mai avea nevoie de ea la Pitt, 
nu în primul an. N-ar fi făcut decât să stea în parcare... 

— ... iar Ned avea nevoie de bani. 

— Să pleci la colegiu dintr-un cămin cu un singur părinte? 
Avea nevoie de fiecare sfanț. Aşa că, atunci când l-a întrebat 
Ennis, el a spus bine, sigur că da. Eddie i-a dat pe ea trei mii 
cinci sute de dolari... 

— Trei mii două sute, a spus Shirley cu siguranța celui care 
chiar ştie. 

— Trei mii două, trei mii cinci, tot aia-i. Ideea e că Eddie a 
văzut în asta o nouă modalitate de a-şi recăpăta stăpânirea de 
sine. N-a mai mers la The Tap; cred c-a început să meargă în 
schimb la întrunirile organizației AA. Asta era partea bună. 
Pentru Eddie, partea bună a durat aproximativ doi ani. 

Dincolo de parcare, ofițerul care se uita în Magazia B s-a 
întors, ne-a observat şi-a pornit în direcția noastră. Mi-am 
simţit pielea de pe braţe încrețindu-se. Îmbrăcat în uniforma 
cenuşie, băiatul - doar că nu mai era băiat, nu tocmai - 
semăna uimitor de tare cu taică-său. Nu-i nimic ciudat la 
asta, presupun; pur şi simplu codul genetic, o corespondență 
care se transmite prin sânge. Ce-o făcea înfiorătoare era 
pălăria cea mare. O ţinea în mâini şi-o tot rotea. 

— Eddie a căzut de pe cal exact pe când cel de colo a ajuns 
la concluzia că nu-i făcut pentru colegiu, am spus. 

Ned Wilcox a plecat de la Pitt şi s-a întors acasă în Statler. 
Vreme de-un an a făcut treaba lui Arky, Arky fiind deja ieşit la 
pensie şi mutat înapoi în Michigan, unde fără-ndoială că toată 
lumea vorbea ca el (ce gând înfricoşător!). Când a făcut 
două'şunu, Ned a depus cererea şi-a dat testele. Acum, la 
două'ş'doi, uite că aici era. Salutare, bibane. 


Ajuns la jumătatea parcării, băiatul lui Curt s-a oprit să se 
uite înapoi spre magazie, încă răsucindu-şi Stetson-ul în 
mâini. 

— Arată bine, nu-i aşa? - a murmurat Shirley. 

Am adoptat mina mea de vechi dom' sergent - puţin distant, 
puţin ironic. 

— Şi-a băgat minţile-n cap cât de cât. Shirley, ai vreo idee 
câţi draci a invocat maică-sa când a aflat într-un sfârşit ce-are 
de gând? 

Shirley a râs şi şi-a stins ţigara. 

— A invocat mai mulți atunci când a aflat că plănuieşte să-i 
vândă lui Eddie Jacubois Bel Air-ul lui taică-său - cel puţin 
aşa mi-a spus Ned. Adică, să fim serioşi, Sandy, trebuia să-şi 
dea seama c-o să se întâmple. Trebuia. Doar a fost căsătorită 
cu unul, pentru numele lui Dumnezeu. Şi probabil c-a ştiut că 
aici îi e locul. Eddie, însă, unde-i era lui locul? De ce nu s-a 
putut opri pur şi simplu din băut? O dată pentru totdeauna? 

— Asta-i o întrebare grea, am zis. Se spune că-i o boală, aşa 
cum e cancerul şi diabetul. Poate că aşa-i. 

Eddie începuse să vină la serviciu mirosind a alcool şi 
nimeni nu l-a acoperit multă vreme; era prea serioasă 
situația. Când a refuzat să vadă un psihiatru şi a refuzat şi 
concediul cu plată pentru a-şi petrece patru săptămâni la 
clinica pe care-o pune PSP la dispoziţia ofițerilor cu probleme, 
a fost pus să aleagă: să se lase în linişte de băutură sau să fie 
concediat cu mare tam-tam. Eddie şi-a dat demisia, şi-a 
primit jumate din pensia pe care ar fi primit-o dacă ar mai fi 
reuşit să stea în serviciu încă trei ani - la capătul drumului, 
beneficiile nu-s deloc de neglijat. Şi nu-nţelegeam asta mai 
mult decât o înțelegea Shirley - de ce nu renunțase pur şi 
simplu? Având un asemenea stimulent material, de ce nu-şi 
spusese pur şi simplu O să-mi fie sete trei ani, dar dup-aia o 
săpun dopu! şi-o să fac baie-n alcool? Nu ştiu. 

The Tap chiar a devenit a doua casă a lui Eddie J. Alături de 
bătrânul Bel Air, desigur. L-a ţinut perfect ceruit pe dinafară 
şi fără nici o pată pe dinăuntru chiar până în ziua când a 
intrat cu el în parapetul podului de peste râul Redfern cu 


aproximativ optzeci de mile la oră. Pe-atunci avea o grămadă 
de motive s-o facă - nu era un om fericit -, însă trebuie să te- 
ntrebi dacă nu erau poate şi câteva motive puţin mai aproape 
de casă. Mai ales eu trebuia să mă-ntreb dacă nu auzise 
cumva pulsaţia aia înainte de sfârşit, şoapta aia fluctuantă 
care seamănă cu o voce şi-ţi vorbeşte chiar în miezul 
creierului. 

Fă-o, Eddie, dă-i drumul, de ce nu? Altceva nu prea mai ai, 
nu-i aşa? Tot restu-i destul defranjurat. Apasă doar puțin mai 
hotărât pe acceleraţie şi-apoi roteşte volanul spre dreapta. Fă- 
o. Dă-i drumul. Fă un pic de pagubă pentru amicii tăi, să aibă 
ce curăța. 

M-am gândit la seara în care am şezut exact pe aceeaşi 
bancă, tânărul la care mă uitam cu patru ani mai tânăr ca 
acum ascultând cu toate simțurile cum Eddie povestea cum a 
tras pe dreapta imensa camionetă a lui Brian Lippy. Puştiu! 
asculta povestea lui Eddie despre cum a încercat s-o convingă 
pe iubita lui Lippy să facă ceva înainte ca iubitul ei s-o 
nenorocească de tot sau poate chiar s-o omoare. 

Asta i s-a întâmplat, însă, chiar lui, desigur. Din câte ştiam 
eu, fata aia cu fața însângerată e singura încă în viaţă din 
cvartetul de atunci. Mda, e printre noi. Nu mai patrulez mult 
pe şosele în zilele de-acum, dar numele şi poza ei îmi ajung pe 
birou din când în când, fiecare poză arătând o femeie din ce în 
ce mai aproape de babornița cu respirația mirosind a bere, cu 
nasul spart, gata să ţi-o tragă pentru un pachet de ţigări, 
care, în lipsa unui miracol, va deveni. A avut o grămadă de 
DUI, destule D-şi-D-uri, un drum la spital într-o noapte cu un 
braţ şi şoldul rupte după ce-a căzut pe scări. Îmi închipui că 
cineva ca Brian Lippy a ajutat-o probabil să cadă pe scările 
alea, nu credeți? Fiindcă într-adevăr îşi aleg iar şi iar acelaşi 
gen de om. Are doi sau poate trei copii dați în plasament. Aşa 
că mda, e printre noi, dar trăieşte cu adevărat? Dacă spuneți 
că da, atunci trebuie să vă spun că poate George Morgan şi 
Eddie J au făcut bine ce-au făcut. 

— Am să-mi iau zboru, a zis Shirley şi s-a ridicat în 
picioare. Mi-a ajuns câtă veselie am văzut în ziua de azi. Te 


descurci singur? 

— Mda, am spus. 

— Hei, s-a întors în seara aia, nu? S-a întors. 

Nu era nevoie să fie mai explicită. Am încuviințat, zâmbind. 

— Eddie a fost un tip de treabă, a spus Shirley. 

Poate că n-a reuşit să se lase de băutură, dar a avut cel mai 
curat suflet. 

Mnu, mi-am spus, urmărind-o cum merge către Ned, 
urmărindu-i cum discută puţin. Cred că tu ai cel mai curat 
suflet, Shirl. 

I-a oferit lui Ned un pupic din vârful ciocului pe obraz, 
aşezându-i o mână pe umăr şi ridicându-se în vârful degetelor 
de la picioare, apoi s-a îndreptat către maşină. Ned a venit 
acolo unde şedeam eu. 

— Eşti bine? - m-a întrebat. 

— Mda, bine. 

— Şi-nmormântarea...? 

— Hei, la naiba, n-a fost decât o înmormântare. Am fost la 
altele mai bune şi la altele mai rele. Mă bucur c-a fost închis 
sicriul. 

— Sandy, pot să-ți arăt ceva? Acolo? A înclinat din cap 
către Magazia B. 

— Sigur. (M-am ridicat.) Coboară temperatura? Dacă era 
aşa, era ceva nou. Trecuseră doi ani de când temperatura nu 
mai scăzuse mai mult de cinci grade sub temperatura de 
afară. Şaişpe luni de la ultimul spectacol de lumini, iar acela 
n-a constat decât din opt sau nouă pâlpâiri palide. 

— Nu, a spus. 

— S-a deschis portbagajul? 

— E-nchis ca o conservă. 

— Ce, atunci? 

— Prefer să-ți arăt. 

M-am uitat sever la el, ieşindu-mi pentru prima dată din 
gânduri suficient cât să observ cât de surescitat era. Apoi, 
încercat de-un amalgam de sentimente - curiozitatea şi 
neliniştea erau notele dominante, cred -, am străbătut 
parcarea alături de fiul vechiului meu prieten. Şi-a adoptat 


poziția de supraveghetor de şantier la unul dintre geamuri, iar 
eu am adoptat-o pe-a mea la cel de lângă. 

La început n-am văzut nimic neobişnuit; Buick-ul stătea pe 
ciment aşa cum făcuse vreme de, mai mult sau mai puțin, un 
sfert de secol. Nu se vedea nici o lumină fulgerând, nici un 
exponat exotic. Acul roşu al termometrului stătea la limita 
întru nimic remarcabilă de şaptezeci şi trei de grade. 

— Deci? - am întrebat. 

Ned a râs, încântat. 

— Te uiţi ţintă la el şi nu vezi! Perfect! La-nceput nici eu n- 
am văzut. Ştiam că s-a schimbat ceva, dar nu-mi dădeam 
seama ce. 

— Despre ce vorbeşti? 

A scuturat din cap, încă zâmbind. 

— Nu, domnule sergent, nu. Nu cred. Tu eşti şeful; eşti de 
asemenea unul dintre cei trei poliţişti care au fost de față 
atunci şi e şi-acum. E chiar în fața ta, uită-te bine. 

M-am uitat iarăşi înăuntru, mijind mai întâi ochii şi apoi 
ducând mâinile la tâmple să elimin lumina, vechiul gest. Mi-a 
fost de ajutor, dar la ce mă uitam? Ceva, da, avea dreptate în 
privința asta, dar ce anume? Ce se schimbase? 

Mi-am amintit seara aceea la The Country Way, frunzărind 
întruna paginile tonomatului ăluia mort, încercând să 
identific cea mai importantă întrebare, care era cea pe care 
Ned se hotărâse să n-o pună. Aproape că-mi venise, apoi îmi 
scăpase iarăşi printre degete. Când se-ntâmpla asta, nu avea 
rost s-o iei pe urmele ei. Asta mi-am spus atunci şi asta mi- 
am spus şi acum. 

Aşa că, în loc să mă uit la 8 cu privirea mea de polițist, mi- 
am lăsat ochii să se defocalizeze şi mintea să rătăcească 
aiurea. A rătăcit spre titlurile melodiilor, desigur, titlurile celor 
pe care se pare că, o dată ce scurta lor perioadă de 
popularitate a trecut, nu le mai ascultă nimeni, cele pe care 
nu le mai difuzează nici măcar posturile radio profilate pe 
muzică veche. „Society's Child” şi „Pictures of Matchstick Men” 
şi „Quick Joey Small” şi... 


.„. şi bingo, am văzut-o. Aşa cum spusese el, era chiar în 
fața ochilor mei. Preţ de-o clipă, n-am putut respira. 

În parbriz se vedea o crăpătură. 

O dâră subțire, argintie, străbătând parbrizul în zigzag 
precum un fulger, de sus până jos, pe partea şoferului. 

Ned m-a lovit prieteneşte peste umăr. 

— Ai văzut, Sherlock, ştiam cu c-o să reuşeşti. La urma 
urmei, nu-i decât în fata ochilor tăi. 

M-am întors spre el, am dat să vorbesc, apoi m-am întors la 
loc să mă asigur că văzusem ceea ce credeam că văzusem. Aşa 
era. Crăpătura arăta ca o dâră de argint viu înghețată în loc. 

— Când s-a întâmplat? - l-am întrebat. Ştii? 

— Îi fac câte-o poză Polaroid la fiecare patruzeci şi opt de 
ore sau aşa ceva, a spus. O să verific să fiu sigur, dar pariez 
pe-o oaie moartă şi pe cuțitul cu care s-o belesc că-n ultima 
poză pe care am făcut-o nu apare nici o crăpătură. Aşa că s-a 
întâmplat între seara zilei de miercuri şi vineri după-amiază 
la... 

S-a uitat la ceasul de mână, apoi mi-a oferit un zâmbet 
larg. 

— La patru şi cinşpe. 

— S-ar putea să se fi întâmplat chiar în timpul 
înmormântării lui Eddie, am spus. 

— E posibil, da. 

Ne-am mai uitat înăuntru pentru scurtă vreme, fără ca 
vreunul dintre noi să spună ceva. Apoi Ned a zis: 

— Am citit poezia de care ziceai. „Minunata trăsură c-un 
singur cal.” 

— Chiar aşa? 

— Îhî. E destul de reuşită. Destul de haioasă. 

Am păşit de lângă geam şi m-am uitat la el. 

— O să se-ntâmple mai repede acum, ca-n poezie, a spus. 
Urmează să-i explodeze un cauciuc... sau o să-i cadă toba de 
eşapament... sau o bucată de ornament cromat. Ştii cum e 
când stai în martie sau la sfârşitul lui aprilie lângă un lac 
înghețat şi auzi gheața crăpând? 

Am încuviințat din cap. 


— Aşa o să fie şi cu maşina asta. 

I se aprinseseră ochii, şi mi-a venit o idee curioasă: pentru 
prima dată după moartea tatălui lui, îl vedeam pe Ned Wilcox 
cu adevărat fericit. 

— Crezi? 

— Da. Numai că-n locul sunetului de gheață crăpând, va fi 
acela de şuruburi rupându-se şi de sticlă spărgându-se. O să 
se alinieze poliţiştii la geamurile astea aşa cum făceau în 
vremurile de demult... numai că acuma o să fie ca să vadă 
cum se îndoaie şi se rup şi se desprind şi cad tot soiul de 
lucruri din maşină. Până ce, într-un sfârşit, n-o să mai 
rămână nimic din ea. O să se-ntrebe dacă n-o să mai fie o 
ultimă fulgerare de lumină chiar la sfârşit, cum e floarea- 
chinezească la sfârşitul spectacolului cu focuri de artificii de 
Patru lulie. 

— Crezi că aşa o să fie? 

— Cred că s-a zis cu focurile de artificii. Cred c-o să auzim o 
ultimă bucată de oțel trosnind puternic şi-apoi o să putem 
duce tot mormanul la împachetat. 

— Eşti sigur? 

— No, a spus şi a zâmbit. Nu poţi fi sigur. Am învăţat asta 
de la tine şi de la Shirley şi de la Phil şi de la Arky şi de la 
Huddie. (A făcut o pauză.) Şi de la Eddie J. Dar o să fiu pe 
fază. Şi mai devreme sau mai târziu... 

A ridicat o palmă în aer, s-a uitat la ea, apoi a făcut-o 
pumn şi s-a întors la geam. 

— Mai devreme sau mai târziu. 

M-am întors şi eu la geamul meu, făcându-mi mâinile căuş 
la tâmple ca să elimin lumina. M-am uitat cu ochii strânşi 
înăuntru la ciudățenia care semăna cu un Buick Roadmaster 
8. Pustiu avea categoric dreptate. 

Mai devreme sau mai târziu. 


Bangor, Maine 
Boston, Massachusetts 
Naples, Florida 


Lovell, Maine 
Osprey, Florida 
3 aprilie 1999 - 20 martie 2002 


Nota autorului 


Mi s-a întâmplat să-mi cadă din când în când idei în braţe - 
cred că asta-i valabil pentru orice scriitor - dar Dintr-un Buick 
8 a fost aproape comic exact opusul: eu am căzut în brațele 
unei idei. Şi asta cred că merită o scurtă notă. 

Soția mea şi cu mine ne-am petrecut iarna lui 1999 la 
Longboat Key în Florida, unde am cârpit ultima ciornă a unui 
scurt roman (The Girl Who Loved Tom Gordon) şi-am scris 
puţine alte lucruri cu adevărat importante. Şi n-aveam nici 
planuri să mai scriu ceva în primăvara acelui an. 

La sfârşitul lui martie, Tabby a luat avionul din Florida 
înapoi spre Maine. Eu am mers cu maşina. Urăsc să zbor cu 
avionul, ador să conduc şi, pe deasupra, aveam de transportat 
o droaie de mobile, cărți, chitare, componente de calculator, 
haine şi hârtii. A doua sau a treia zi pe care o petreceam pe 
drum m-a găsit în vestul Pennsylvaniei. Aveam nevoie de 
benzină, am ieşit de pe autostradă şi-am luat-o pe un drum 
lăturalnic. Lângă rampă am găsit o benzinărie Conoco. Era 
chiar şi un benzinar care îți turna benzina. Mi-a oferit chiar şi 
câteva cuvinte dintr-o conversaţie tolerabil de plăcută şi nu m- 
a taxat în plus pentru ele. 

L-am lăsat să-şi facă treaba şi m-am dus la toaletă să mi-o 
fac pe-a mea. Când am terminat, am dat ocolul până în 
spatele benzinăriei. Acolo am găsit o pantă destul de abruptă 
plină cu piese de maşini şi, la poalele ei, un pârâiaş 
bolborositor. Încă mai era destulă zăpadă pe jos, rămasă în 
fâşii murdare şi mici canale de scurgere. Am făcut câțiva paşi 
în josul pantei pentru a arunca o privire mai bună asupra 
apei şi mi-au fugit picioarele de sub mine. Înainte să mă prind 
de ceva ruginit şi să mă opresc, am alunecat vreo zece 
picioare. Dacă nu m-aş fi prins, e foarte probabil c-aş fi ajuns 
în apă. Şi apoi? Zarurile-s aruncate, cum se spune. 


L-am plătit pe benzinar (din câte ştiu, habar nu avea de 
accidentul meu) şi-am ajuns la loc pe şosea. Conducând, m- 
am tot gândit la ce păţisem, întrebându-mă ce s-ar fi 
întâmplat dacă aş fi căzut în pârâu (care, cu toate scurgerile 
de primăvară, era cel puţin temporar un râu mic). Cât ar fi 
trebuit să stea lângă pompe maşina mea plină cu mobile şi cu 
hainele noastre colorate din Florida înainte să se agite 
benzinarul? Pe cine ar fi sunat? Cât le-ar fi luat să mă 
descopere dacă m-aş fi înecat? 

Incidentul ăsta mic s-a petrecut cam pe la zece dimineața. 
După-amiaza mă aflam deja în New York. Şi aveam deja 
destul de bine conturată în minte povestea pe care tocmai aţi 
citit-o. Am spus-o în cartea mea despre meşteşugul scrisului 
că primele ciorne trebuie să reflecte doar povestea; dacă există 
vreun înțeles, acesta ar trebui să apară mai târziu şi să răsară 
natural chiar din poveste. Această poveste a devenit - 
presupun - o meditație asupra naturii esențialmente 
indescifrabile a lucrurilor care ni se întâmplă în timpul vieţii şi 
a imposibilității de-a le găsi o semnificaţie logică. Prima ciornă 
a fost scrisă în două luni. Pe atunci îmi dădeam deja seama că 
am o droaie de probleme din pricina a două lucruri pe care nu 
le cunoşteam: vestul Pennsylvaniei şi Poliția Statului 
Pennsylvania. Înainte să mă pot ocupa de vreuna din lacunele 
astea, am suferit propriul meu accident rutier şi viața mi s-a 
schimbat radical. De fapt, am ieşit din vara lui '99 bucuros că 
mai am viață în mine. A trecut mai bine de-un an înainte să 
mă gândesc iarăşi la povestea asta, darămite să mai şi lucrez 
la ea. 

Coincidența de-a fi scris o carte plină de îinfiorătoare 
ghinioane implicând maşini înainte să am propriul meu 
ghinion nu s-a lăsat fără urme, dar am încercat să nu 
exploatez prea tare situația. Cu siguranță, nu cred c-a fost 
ceva premonitoriu în asemănările dintre ce i se întâmplă lui 
Curtis Wilcox în Buick 8 şi ce mi s-a întâmplat mie în realitate 
(în primul rând, eu am supraviețuit). Pot spune cu sinceritate, 
totuşi, că am născocit mare parte din poveste: cât despre 
Curtis, monedele mi-au fost azvârlite din buzunare şi ceasul 


mi-a fost smuls de la încheietura mâinii. Şapca pe care o 
purtam a fost descoperită mai târziu în pădure, la cel puţin 
douăzeci de yarzi distanță de locul impactului. Dar nu am 
schimbat nimic în curgerea poveştii, ca să se potrivească celor 
întâmplate mie; mare parte din ce-mi doream se afla deja în 
prima ciornă. Imaginaţia-i o unealtă puternică. 

Nu mi-a trecut niciodată prin gând să mut povestea din 
Dintr-un Buick 8 în Maine, deşi Maine e locul pe care-l cunosc 
(şi-l iubesc) cel mai bine (cel mai mult). M-am oprit la o 
benzinărie în Pennsylvania, am căzut în fund în Pennsylvania, 
ideea mi-a venit în Pennsylvania. Mi-am spus că povestea 
care-a ieşit de aici trebuie să rămână în Pennsylvania, în 
pofida problemelor pe care le ridica. Nu că n-ar fi fost şi părți 
bune; cel mai important lucru e că am putut să plasez oraşul 
imaginar Statler doar la o aruncătură de băț mai în josul 
drumului de Rocksburg, oraşul care serveşte de scenă 
minunatei serii romaneşti scrise de K. C. Constantine despre 
şeful poliției dintr-un oraş mic Mario Balzic. Dacă n-aţi citit 
nici una dintre poveştile astea, ar trebui să vă faceți un cadou. 
Nesfârşita poveste a şerifului Balzic şi a familiei lui seamănă 
cu Clanul Sporano întors pe dos şi povestit din perspectiva 
unui apărător al legii. De asemenea, Pennsylvania e căminul 
populaţiei amish, al cărei mod de viață voiam să-l explorez 
puţin mai în amănunt. 

Cartea aceasta n-ar fi putut fi niciodată terminată fără 
ajutorul ofițerului Lucien Southard din Poliţia Statului 
Pennsylvania. Lou a citit manuscrisul, a reuşit să se abțină să 
râdă prea tare de multe greşeli din el şi mi-a scris opt pagini 
cu notițe şi corecții ce-ar putea fi tipărite fără nici o ruşine în 
manualul oricărui scriitor (printre altele, ofițerul Southard a 
fost învăţat să scrie cu litere de tipar mari, uşor de citit). M-a 
dus la mai multe cazărmi ale PSP, mi-a făcut cunoştinţă cu 
trei ofițeri de comunicații care au fost destul de drăguți să-mi 
arate cu ce şi cum fac (ca primă demonstrație, au verificat 
plăcuțele de înmatriculare ale camionetei mele Dodge - 
rezultatul a fost bun, mă simt uşurat să vă spun, fără nici o 
punere sub urmărire sau amenzi neplătite) şi au făcut 


demonstraţii cu tot soiul de instrumente din dotarea Poliției 
Statale. Cel mai răbdător şi mai instructiv dintre aceşti OCP a 
fost Theresa M. Maker - mulțumesc, Theresa, pentru 
bunăvoință. 

Mai important, Lou şi câțiva colegi de-ai lui m-au scos la 
masă la un restaurant din ţinutul amish, unde am consumat 
sandvişuri imense şi am băut carafe întregi de ceai cu gheaţă. 
M-au cadorisit cu o oră de poveşti din viața de polițist statal. 
Unele au fost comice, unele oribile şi altele reuşeau să fie 
amândouă în acelaşi timp. Nu toate au ajuns în Buick 8, însă 
câteva au ajuns sub o formă destul de ficționalizată. M-au 
tratat ca pe un prieten şi nimeni nu s-a mişcat prea repede, 
ceea ce-a fost bine. La vremea respectivă, încă mai ţopăiam în 
cârje. 

Mersi, Lou - şi le mulțumesc tuturor ofițerilor care lucrează 
la cazarma din Butler - pentru că m-ai ajutat să-mi păstrez 
cartea despre Pennsylvania în Pennsylvania. Mult mai 
important, mersi că m-ai ajutat să înțeleg cu ce se ocupă 
ofițerii de poliție statală şi prețul pe care-l plătesc pentru asta. 

Susan Moldow şi Nan Graham, Ducetul Dinamic de la 
Scribner, n-au vrut să mă lase să-nchei nota asta fără să 
menționez că s-au luat anumite - aha! - libertăți cu privire la 
Buick pe coperta“ cărții. GM-ofilii vor putea observa cu 
plăcere că fata de pe coperta Opt-ului e cu câţiva ani mai în 
vârstă decât Buick-ul din poveste. M-au întrebat dacă mă 
deranjează escrocheria asta mică şi le-am spus că absolut 
deloc. Ce mă deranjează, mai ales când e târziu şi nu pot 
dormi, e grilajul ăla ca o gură rânjită. Arată aproape gata să- 
nfulece pe cineva de viu, nu-i aşa? Poate că pe mine. Sau 
poate că pe tine, dragul meu Cititor Fidel. Poate că pe tine. 


Stephen King 
29 mai 2002 


(1) Pe întreg cuprinsul cărții am păstrat unitățile metrice americane şi cele de 
gradare a temperaturii conform scării Fahrenheit - n. tr. 


12) Cazul dispariției judecătorului Curţii Supreme de Justiţie din New York, 
Joseph F. Crater, este unul dintre cele mai celebre astfel de cazuri din istoria 
Americii. nu rareori atribuindu-i-se conotații supranaturale. Dispariţia a avut 
loc în „la New York - n. tr. 


3; FUBAR, în original - acronim pentru „Fucked Up Beyond Any Recognition”? 
distrus dincolo de orice putere de sei De despre dispozitive electrice şi 
mecanice - n. tr. 


(4 gerbil - rozător mic asemănător cu şoarecele originar din zonele aride ale 
Africii şi Asiei Mici, având picioarele din spate şi coada foarte lungi - n. tr. 


(5) Sasquatch - ființă din mitologia urbană americană, un fel de Bigfoot. 


6! Strânge-măn braţe... ființă sexy ce eşti! Sărută-mă... ființă sexy ce eşti! 
aprox.) - n. tr. 


'D Ad litteram: TRAGELv-aş-o-BĂIEŢI - jocul e însă al pronunțţiei, datorită 
asemănării cu numele personajului, Jacubois - n. tr. 


) Autorul face referire la c a ediției originale în limba engleză: From a Buick 
Pocket Books, New York, - n. ed. rom