Stephen King — Dintr-un Buick 8

Stephen King 
Dintr-un Buick 8 


Traducere: Mircea Pricăjan 
Editura Aquila '93, 2005 


Stephen King 
From a Buick 8 
Scribner, 2002 


Versiune ebook: 1.0 


Această carte este pentru Surendra şi Geeta Patel. 


ACUM: SANDY 


Băiatul lui Curt Wilcox a venit de multe ori pe la 
cazarmă în anul de după ce a murit taică-său, de 
foarte multe ori, dar nimeni nu i-a spus vreodată 
„Dispari de-aici!” sau să-l fi întrebat ce dracu făcea 
acolo din nou. Noi înţelegeam ce făcea: încerca să-şi 
păstreze amintirea tatălui. Poliţiştii ştiu multe 
despre psihologia durerii; mulţi dintre noi ştim mai 
multe despre asta decât am vrea să ştim. Acela a 
fost ultimul an al lui Ned Wilcox la Liceul Statler. 
Trebuie să fi renunţat la echipa de fotbal; când a 
venit vremea să se hotărască, a ales Detaşamentul 
D. Ţi-e greu să-ţi închipui că un băiat ar putea face 
asta, să aleagă să muncească te miri ce fără plată în 
schimbul tuturor acelor meciuri de vineri seara şi a 
petrecerilor de sâmbătă seara, dar asta a făcut. Am 
impresia că nici unul dintre noi nu i-a vorbit despre 
alegerea aia, dar l-am respectat pentru c-a făcut-o. 
Se hotărâse c-a sosit timpul să lase de-o parte 
jocurile, atâta tot. Deseori, oameni în toată firea nu 
sunt în stare să ia asemenea hotărâri; Ned s-a 
hotărât la o vârstă care încă nu-i permitea nici să-şi 
cumpere legal o băutură alcoolică. Sau un pachet de 
ţigări, dacă tot veni vorba. Cred că taică-său ar fi 
fost mândru de el. Sunt sigur, de fapt. 

judecând după cât de mult timp îşi petrecea bă- 
iatul pe acolo, presupun că a fost inevitabil să vadă 
ce se afla în Magazia B, şi să-ntrebe pe cineva de- 
spre ce e vorba şi ce caută acolo. Şansele de-a mă 
întreba pe mine erau mari, fiindcă eu am fost cel 
mai apropiat prieten al tatălui său. Cel mai apropiat 


şi care să fie în acelaşi timp şi poliţist, cel puţin. 
Cred că poate am vrut să se întâmple asta. Dacă nu 
te omoară, te lecuieşte, obişnuiau să spună bătrânii. 
Dă-i pisicii ăleia curioase o doză bună de satisfacţie. 


Ce i s-a întâmplat lui Curtis Wilcox e un lucru sim- 
plu. Un beţiv de ţară notoriu, unul pe care însuşi 
Curtis îl ştia bine şi-l arestase de şase sau şapte ori, 
i-a luat viaţa. Beţivul, Bradley Roach, nu voia să 
rănească pe nimeni; beţivii rareori vor asta. Ceea 
ce, bineînţeles, nu te împiedică să vrei să le tragi 
una-n curu' ăla al lor ameţit, de să zboare până-n 
Rocksburg. 

Spre sfârşitul unei după-amiezi fierbinţi de iunie, în 
anul zero-unu, Curtis a oprit unul dintre camioanele 
alea mari, cu şaişpe roţi, o matahală pentru 
transportul interstatal de mărfuri care părăsise 
autostrada principală, fiindcă şoferul ei sperase să 
mănânce ceva gătit de casă şi nu încă o doză din ce 
ofereau fast-food-urile Burger King sau Taco Bell de 
pe l-87. Curtis era parcat pe pavajul benzinăriei 
Jenny abandonate, de la intersecţia lui Pennsylvania 
State Road 32 cu Humboldt Road - cu alte cuvinte, 
chiar în locul unde apăruse blestematul ăla de Buick 
Roadmaster vechi în partea noastră a ne- 
cunoscutului univers, cu atâţia ani în urmă. Puteţi 
spune c-a fost o coincidenţă, dacă vreţi, dar eu sunt 
poliţist şi nu cred în coincidente, doar în lanţuri de 
evenimente care se tot lungesc şi devin tot mai fra- 
gile până ce fie ghinionul, fie pur şi simplu vechea 
rea-intenţie omenească le rupe. 

Tatăl lui Ned s-a luat după acea maşină fiindcă 
avea o pană. Când a trecut pe lângă el, a văzut cau- 
ciucul desfăcându-se de pe una dintre roţile din 


spate ca aţa de pe-un mosor negru şi mare. Mulţi 
transportatori independenţi folosesc cauciucuri 
reşapate (preţul motorinei fiind atât de mare, aproa- 
pe că nu au de ales) şi uneori se desface peticul. 
Vezi tot timpul fâşii şi bucăţi de cauciuc pe inter- 
statală, zăcând pe autostradă sau împinse pe rampa 
de avarie aidoma unor piei lepădate de nişte şerpi 
negri gigantici. E periculos să stai în spatele unui 
camion cu pană, mai ales pe o şosea cu două benzi 
cum e SR 32, un tronson frumos, dar neîngrijit, 
făcând parte din autostrada statală care leagă 
Rocksburg de Statler. O bucată suficient de mare 
poate sparge parbrizul nefericitului şofer din spatele 
camionului. Şi chiar dacă nu-l sparge, îl poate speria 
pe şofer, care să intre apoi în şanţ sau într-un copac, 
ori chiar să iasă afară de pe şosea, în Râul Redfern, 
care se intersectează cu şoseaua de 32 de ori pe o 
distanţă de aproape şase mile. 

Curt şi-a aprins girofarul, iar camionagiul a tras pe 
dreapta ca un băiat bun. Curt a oprit chiar în spatele 
lui, raportând mai întâi prin staţie cod 20 şi motivul 
pentru care a oprit, şi a aşteptat ca Shirley să 
confirme că a recepționat. Astea fiind făcute, a ieşit 
din maşină şi a păşit către camion. 

Dacă s-ar fi dus direct la şoferul care se apleca pe 
geam afară şi se uita în spate la el, e posibil ca 
astăzi să mai fi fost încă pe planeta Pământ. Dar s-a 
oprit să examineze peticul de pe roata exterioară 
din spate, ba chiar a mai şi tras serios de el să vadă 
dacă nu-l poate dezlipi. Camionagiul a văzut asta şi 
a mărturisit-o în sala de judecată. Faptul că ofiţerul 
Wilcox s-a oprit să facă asta a fost penultima verigă 
din lanţul care l-a făcut pe fiu-său să vină la 
Detaşamentul D şi care, într-un sfârşit, l-a făcut o 


parte din ce suntem noi. Ultima verigă aş spune că a 
fost faptul că Bradley Roach s-a aplecat să mai ia o 
bericică din pachetul de şase cutii care se afla pe 
podea, în locul pentru picioare al pasagerului 
vechiului său Buick Regal (nu acel Buick, dar încă un 
Buick, da - e ciudat cum, atunci când îţi aminteşti de 
dezastre şi aventuri amoroase, lucrurile par să se 
alinieze ca planetele pe-un tabel astrologie). La mai 
puţin de-un minut după aceea, Ned Wilcox şi 
surorile lui nu mai aveau tată, iar Michelle Wilcox nu 
mai avea soţ. 


Nu la multă vreme după înmormântare, băiatul lui 
Curt a-nceput să apară pe la Popota Detaşamentului 
D. Veneam pentru trei-la-unşpe în toamna aia (sau 
poate numai ca să verific cum merg lucrurile; când 
tu ai cuțitul şi furculita în mână, e greu să te ţii 
departe) şi, cel mai adesea, îl vedeam pe băiat 
înainte să-i văd pe toţi ceilalţi. În vreme ce prietenii 
lui erau pe terenul Floyd B. Clouse Field din spatele 
liceului, jucând fotbal şi placând manechinele pentru 
antrenament şi  bătându-şi fericiţi unii altora 
palmele, Ned era singur pe peluza din faţa cazărmii, 
încotoşmănat în jacheta lui de liceu verde cu auriu, 
făcând mormane mari din frunze căzute, îmi făcea 
cu mâna şi eu îi răspundeam cu acelaşi gest: la fel şi 
ţie, puştiule. Uneori, după ce parcam maşina, venea 
în faţă şi omoram timpul împreună, îmi povestea, de 
pildă, ce nerozii mai puneau la cale surorile lui în 
ultima vreme şi râdea, dar puteai vedea dragostea 
pe care le-o purta chiar şi atunci când râdea de ele. 
Uneori, intram doar prin spate şi-o întrebam pe 
Shirley ce se mai petrecea. Sistemul polițienesc din 
vestul statului Pennsylvania s-ar duce de râpă fără 


Shirley Pasternak, ăsta-i un lucru de care puteţi fi 
siguri. 

La venirea iernii, pe Ned îl găseai cel mai des în 
spate, în parcare, acolo unde ofiţerii îşi ţineau au- 
tovehiculele personale, acţionând maşina de îm- 
prăştiat zăpada. Perimetrul nostru îl au în îngrijire 
fraţii Dadier, doi băieţi bine dezvoltați din localitate, 
însă Detaşamentul D se află în ţinutul amish, pe 
muchia Dealurilor Scunde şi, când vine vreo furtună 
puternică, vântul suflă zăpada în perimetrul nostru 
aproape imediat ce a curăţat-o plugul. Mormanele 
alea de zăpadă mi se pare că seamănă cu o imensă 
cutie toracică albă. Ned le era, însă, naşul. Acolo îl 
găseai chiar dacă erau numai opt grade! şi vântul 
continua să viscolească peste dealuri: îmbrăcat 
într-un costum pentru snowmobile, cu jacheta lui 
verde cu auriu trasă pe deasupra, în mâini cu o 
pereche de mănuşi acoperite cu piele, din dotarea 
poliţiei, şi cu o mască de schi trasă peste faţă. Îi 
făceam cu mâna. Imi răspundea cu un la-fel-şi-ţie 
slab, apoi continua să macine mormanele cu maşina 
de împrăştiat zăpada. Mai târziu, venea uneori 
înăuntru pentru o cafea, sau poate pentru o cană de 
ciocolată caldă. Veneau oamenii la el şi-i vorbeau, îl 
întrebau despre şcoală, îl întrebau dacă le ţine la 
respect pe gemene (fetele aveau zece ani în iarna 
lui zero-unu, cred). Il întrebau dacă n-are nevoie de 
nimic maică-sa. Uneori, mă prindeam şi eu la treaba 
asta, dacă nu ţipa nimeni prea tare şi dacă n-aveam 
prea multe hârţoage de completat. Nimic din ce 


l Pe întreg cuprinsul cărţii am păstrat unităţile metrice 
americane şi cele de gradare a temperaturii conform scării 
Fahrenheit - n. tr. 


vorbeam cu el nu se referea la taică-său; toate 
discuţiile erau despre taică-său. Inţelegeţi voi. 

să grebleze frunzele şi să se asigure că dunele de 
zăpadă nu iau în stăpânire parcarea era de fapt de 
datoria lui Arky Arkanian. Arky era îngrijitorul. Era, 
însă, şi el unul dintre noi, şi niciodată nu i-a sărit 
capsa şi nici n-a făcut pe posesivul în privinţa slujbei 
lui. La naiba, când venea vorba de curăţatul zăpezii, 
pun pariu că Arky se lăsa de-a dreptul în genunchi 
şi-i mulțumea lui Dumnezeu pentru puştiul ăla. Arky 
avea şaizeci de ani pe atunci, trebuie să fi avut, şi 
propriile lui zile de jucat fotbal erau de mult rămase 
în urmă. La fel şi acelea când putea să stea o oră şi 
jumate afară în temperaturi de zece grade (minus 
douăzeci şi cinci, dacă luai în calcul şi vântul) şi 
de-abia să-şi dea seama. 

Apoi, puştiul a început s-o abordeze pe Shirley; în 
limbaj tehnic: ofiţerul de poliţie responsabil cu 
Comunicaţiile Pasternak. Când s-a întors primăvara, 
Ned petrecea din ce în ce mai mult timp cu ea în 
micuțul ei separeu unde se aflau telefoanele, DTS-ul 
(dispozitivul telefonic pentru  surzi), Panoul de 
Localizare a Ofiţerilor (cunoscut şi cu numele de 
harta-D) şi consola computerului care reprezintă 
centrul acelei mici lumi aflate sub mare presiune. l-a 
arătat bancul cu telefoane (cel mai important este 
cel roşu, care reprezintă terminația noastră a 
apelurilor 911). l-a explicat cum trebuie testat o 
dată la săptămână echipamentul de urmărire şi cum 
se face asta, şi cum trebuie să completezi zilnic 
foaia cu ordinea de serviciu, ca să ştii cine a ieşit să 
patruleze pe străzile din Statler, Lassburg şi Pogus 
City, şi cine trebuie să se prezinte la tribunal ori cine 
are liber. 


- Coşmarul meu e să pierd un ofiţer şi să nu ştiu că 
e pierdut, am auzit-o spunându-i lui Ned într-o zi. 

- S-a întâmplat vreodată asta? - a întrebat-o Ned. 
Pur şi simplu... să fie pierdut cineva? 

- O dată, a spus ea. Inainte de mine. Uite-aici, Ned, 
ţi-am făcut o copie a listei cu codurile de apel. Astăzi 
nu mai trebuie să le folosim, dar toţi ofiţerii încă le 
folosesc. Dacă vrei să fii dispecer, trebuie să le 
cunoşti. 

Apoi s-a întors la cele patru elemente de bază ale 
meseriei, recitându-i-le încă o dată: află locul în- 
tâmplării, află natura incidentului, află care sunt 
rănile, dacă sunt, şi află care e cea mai apropiată 
patrulă. Locul, incidentul, rănile, CMAP, aceasta era 
mantra ei. 

Mi-am spus: Urmează să le recite el. Vrea să-l pună 
să le recite. Nu contează că, dacă intră colonelul 
Teague sau altcineva de la Scranton şi-l vede făcând 
asta, ea-şi va pierde slujba, ea vrea să-l pună să le 
recite. 

Şi pe bunul Dumnezeu, chiar acolo era o săptă- 
mână mai târziu, şezând la biroul lui Pasternak din 
separeul dispeceratului, la început doar atunci când 
ea fugea la toaletă, dar apoi pentru perioade din ce 
în ce mai lungi de timp, când ea străbătea încăperea 
să-şi ia cafea sau chiar afară, în spate, să fumeze o 
ţigară. 

Prima dată când m-a observat băiatul că-l văd 
stând acolo de unul singur, a sărit şi apoi a schiţat 
un zâmbet mare de vinovăţie, asemenea unui puşti 
care e surprins de mamă în camera plină de zbu- 
cium cât încă-şi ţine mâna pe ţâţa prietenei lui. Am 
înclinat din cap spre el şi am continuat fără alte cu- 
vinte să-mi lustruiesc bocancii cu ceară. Şi n-am 


avut niciodată remuşcări în privinţa asta. Shirley 
predase dispeceratul Detaşamentului D din Statler 
unui puşti care încă trebuia să se bărbierească doar 
de trei ori pe săptămână, aproape o duzină de ofiţeri 
se aflau la celălalt capăt al dispozitivelor din acel 
separeu, dar eu nici măcar n-am încetinit pasul. 
Vedeţi voi, încă mai discutam despre tatăl lui. 
Shirley şi Arky, la fel ca mine şi alte uniforme alături 
de care Curtis Wilcox şi-a făcut meseria vreme de 
peste douăzeci de ani. Nu discuţi întotdeauna cu 
gura. Uneori, ce spui cu gura de-abia dacă are vreo 
importanţă. Trebuie să sugerezi. 

Când am ajuns, însă, în afara câmpului său vizual, 
m-am oprit. Am rămas locului. Am ascultat. De 
cealaltă parte a camerei, în faţa ferestrelor dinspre 
autostradă, stătea Shirley Pasternak, uitându-se la 
mine cu o cană de cafea Styrofoam în mână. Lângă 
ea se afla Phil Candleton, care tocmai ieşise din tură 
şi era iarăşi îmbrăcat în civil; şi el se uita ţintă în 
direcţia mea. In separeul dispeceratului, radioul a 
pârâit. 

- Statler, aici 12, a spus o voce. 

Erau distorsiuni radio, dar eu tot îmi cunoşteam 
oamenii. Acesta era Eddie Jacubois. 

- Aici Statler, vorbeşte, a răspuns Ned. 

Era cât se poate de calm. Dacă se temea să n-o 
dea în bară, reuşea să n-o arate în voce. 

- Statler, am un Volkswagen Jetta, înmatriculat 14- 
0-7-3-9 Foxtrot, Pennsylvania, oprit pe County Road 
99. Am nevoie de un 10-28, răspunde! 

Shirley a pornit într-acolo, mişcându-se repede. 
Puţină cafea i s-a vărsat în palmă peste buza ceştii 
Styrofoam. Am apucat-o de cot, oprind-o. Eddie 
Jacubois era acolo pe-un drum de ţară, tocmai 


oprise o Jetta pentru încălcarea unei legi - pentru 
depăşirea vitezei legale, asta era cea mai logică 
presupunere - şi voia să ştie dacă sunt bulinuţe roşii 
pe plăcuţele de înmatriculare sau pe deţinătorul lor. 
Voia să ştie fiindcă urma să coboare din patrulă şi să 
se apropie de Jetta. Voia să ştie fiindcă urma să-şi 
pună curu' la bătaie, nimic nou sub soare. Era furată 
maşina? Fusese implicată în vreun accident cândva 
în ultimele şase luni? Fusese chemat proprietarul ei 
în sala de judecată pentru violenţă în familie? 
Împuşcase pe cineva? Jefuise sau violase pe cineva? 
Primise vreo amendă mai ieşită din comun pentru 
parcare neregulamentară? 

Eddie avea dreptul să ştie lucrurile astea, dacă ele 
se aflau în banca de date. Dar Eddie avea, de 
asemenea, dreptul să ştie de ce tocmai îi spusese 
Aici Statler, vorbeşte un puşti de liceu. Mi-am spus 
că e decizia lui Eddie. Dacă răspundea cu Unde 
dracu-i Shirley, îi dădeam drumul la braţ. lar dacă 
Eddie mergea mai departe, voiam să văd ce va face 
puştiul. Cum va face puştiul. 

- Patrula 12, aşteaptă răspunsul. 

Dacă începuse să transpire, tot nu se citea în vo- 
cea lui. S-a întors la monitorul computerului şi a 
deschis Uniscope-ul, motorul de căutare folosit de 
Poliţia Statului Pennsylvania. A lovit butoanele re- 
pede, dar fără greş, apoi a apăsat ENTER. 

A urmat un moment de tăcere în care Shirley şi cu 
mine am stat umăr la umăr, tăcând şi sperând 
într-un unison perfect. Sperând ca puştiul să nu se 
blocheze, sperând să nu împingă dintr-o dată scau- 
nul şi s-o tulească spre uşă, sperând mai mult ca 
orice să fi trimis codul potrivit în locul potrivit. A 
părut un moment foarte lung. Mi-amintesc că am 


auzit o pasăre cântând afară şi, foarte îndepărtat, 
huruitul unui avion. Am avut timp să mă gândesc la 
acele lanţuri de evenimente pe care unii insistă să le 
numească coincidenţe. Unul dintre lanţurile astea se 
rupsese când tatăl lui Ned a murit pe Route 32; aici 
era un altul, care tocmai începea să se formeze. 
Eddie Jacubois - mă tem că niciodată cea mai 
răsărită oaie din turmă - era acum legat de Ned 
Wilcox. În spatele lui, cu o verigă mai jos pe noul 
lanţ, se afla un Volkswagen Jetta. Şi oricine ar fi fost 
cel care-l conducea. 

Apoi: 

- 12, aici Statler. 

- 12. 

- Jetta e înmatriculată pe numele lui William Kirk 
Frady din Pittsburgh. A fost înainte... ă... aşteaptă... 

A fost singura lui pauză, şi am auzit foşnetul grăbit 
de hârtii în vreme ce căuta cartonaşul pe care i-l 
dăduse Shirley, cel cu codurile de apel. L-a găsit, s-a 
uitat la el, l-a aruncat în lături cu un mormăit slab de 
nerăbdare. În tot acest timp, Eddie a aşteptat 
răbdător în patrula sa aflată cu doişpe mile mai spre 
vest. Probabil că se uita la micile căruţe amish cu un 
singur cal ori la casa unei ferme având perdeaua de 
la una dintre ferestrele din faţă trasă strâmb, 
indicând că familia amish care locuia înăuntru avea 
o fiică de vârsta măritişului, ori chiar dincolo de 
dealurile înceţoşate, spre Ohio. Numai că el nu 
vedea nici unul dintre lucrurile astea. Singurul lucru 
pe care-l vedea în acel moment - pe care-l vedea 
limpede - era Jetta parcată pe marginea drumului în 
faţa sa, şoferul fiind nimic altceva decât o siluetă în 
spatele volanului. Şi ce era acesta, şoferul de acolo? 
Un om bogat? Un om sărac? Un cerşetor? Un hoţ? 


În cele din urmă, Ned a spus-o pur şi simplu, ceea 
ce-a fost tocmai alegerea potrivită. 

- 12, Frady a fost de trei ori DUI, recepţionezi? 

Un beţiv, asta era şoferul acelei Jetta. Poate că nu 
era beat chiar acum, dar, dacă mergea cu viteză, 
probabilitatea era mare. 

- Recepţionat, Statler. (De-un laconism perfect.) 

Are respiraţia proaspătă? 

Voia să ştie dacă era valabil permisul de conducere 
al lui Frady. 

- Ă... 

Ned s-a uitat iute cu ochii îngustaţi la literele albe 
de pe ecranul albastru. Chiar în fața ta, băiete, nu 
vezi? Mi-am ţinut răsuflarea. 

Apoi: 

- Afirmativ, 12, şi l-a recăpătat acum trei luni. 

Am dat drumul aerului. Lângă mine, Shirley a făcut 
şi ea acelaşi lucru. Erau veşti bune pentru Eddie. 
Frady circula legal, prin urmare erau mai puţine 
şanse să fie nebun. Asta era regula, în orice caz. 

- Mă apropii de vehicul, a transmis Eddie. 

Recepţionat? 

- Recepţionat, 12, te apropii de vehicul, rămân pe 
recepţie, a răspuns Ned. 

Am auzit un clic şi apoi un suspin amplu, tremurat. 
Am înclinat din cap spre Shirley, care a început 
iarăşi să se mişte. Apoi am dus mâna şi mi-am şters 
fruntea, nu tocmai surprins să descopăr că era udă 
de transpiraţie. 

- Cum merg lucrurile? - a întrebat Shirley. 

Vocea ei egală şi normală spunea că, din punctul ei 
de vedere, totul era liniştit pe frontul de vest. 

- Am vorbit cu Eddie Jacubois, i-a spus Ned. A cerut 
un 10-27. 


Asta-nseamnă verificare prin staţie, în limba po- 
porului. Dacă eşti ofiţer de poliţie, ştii ca asta pre- 
supune, în nouă cazuri din zece, şi să soliciţi opera- 
torului informaţii cu privire la eventualele încălcări 
ale legii din partea suspectului. Acum, Ned nu mai 
era chiar atât de stăpân pe vocea lui, dar şi ce 
dacă? Acum era în regulă dacă-i tremura puţin. 

- Are un tip într-o Jetta pe Autostrada 99. Am 
rezolvat-o eu. 

- Spune-mi cum, i-a cerut Shirley. Repetă proce- 
dura. Fiecare pas, Ned. Cât poţi de repede. 

Mi-am văzut mai departe de drum. Phil Candleton 
m-a oprit la uşa biroului meu. A înclinat din cap spre 
separeul dispeceratului. 

- Cum s-o descurcat puştiu'? 

- S-a descurcat bine, am spus, şi am păşit pe lângă 
el în propriul meu separeu. Nu mi-am dat seama că 
mi se făcuseră picioarele ca de gumă până nu m-am 
aşezat şi le-am simţit tremurând. 


Surorile lui, Joan şi Janet, erau identice. Se aveau 
una pe alta, iar mama lor avea puţin din bărbatul ei 
dispărut în amândouă: ochii albaştri, uşor înclinați ai 
lui Curtis, părul lui blond, buzele lui pline (porecla în 
anuarul de liceu al lui Curtis, sub numele lui, fusese 
„Elvis”). Michelle îşi avea bărbatul şi în fiul ei, unde 
asemănarea era chiar mai izbitoare. Dacă-i puneai 
câteva riduri înjurai ochilor, Ned ar fi putut fi 
propriul lui tată atunci când acesta a intrat în rândul 
forţelor de poliţie. Asta aveau ele. Ce avea Ned 
eram noi. 


Într-o zi din aprilie, a intrat în cazarmă cu un zâm- 
bet mare şi luminos pe faţă. II făcea să pară mai tâ- 


năr şi mai dulce. Dar, mi-amintesc că mi-am spus, 
cu toţii arătăm mai tineri şi mai dulci când ne zâm- 
bim zâmbetele adevărate - cele care ne vin pe buze 
atunci când suntem cu adevărat fericiţi şi nu încer- 
căm doar să jucăm cine ştie ce joc de societate 
tâmpit. M-a izbit puternic în acea zi fiindcă Ned nu 
zâmbea des. Şi în mod sigur nu /arg. Nu cred că 
mi-am dat seama de asta până în acea zi, fiindcă el 
era politicos şi sensibil şi ager la minte. O plăcere 
să-l ai prin preajmă, cu alte cuvinte. Nu-ţi dădeai 
seama cât de grav era până în ziua aceea rară, când 
îl vedeai luminându-se şi sclipind. 

A venit în mijlocul camerei şi discuţiile noastre 
mărunte au încetat. Avea o hârtie în mână. În partea 
de sus se afla o ştampilă aurie, complicată. 

- Pitt! - a spus, ridicând hârtia cu ambele mâini 
cum ridică un arbitru cartonaşul la Jocurile Olimpice. 
Am intrat la Pitt, băieţi! Mi-au oferit o bursă! 
Acoperă aproape toate cheltuielile! 

Toată lumea a aplaudat. Shirley l-a sărutat direct 
pe gură, iar puştiul a roşit până la guler. Huddie 
Royer, care era liber în ziua aceea şi nu făcea decât 
să-şi piardă vremea pe acolo, bolborosind despre un 
caz în care trebuia să depună mărturie, a ieşit afară 
şi s-a întors cu o pungă de prăjituri L'il Debbie. Arky 
şi-a folosit cheia să deschidă automatul pentru 
sucuri răcoritoare şi am încins o petrecere. O 
jumătate de oră sau cam aşa ceva, nu mai mult, dar 
ne-am simţit bine. Toţi i-au strâns lui Ned mâna, 
scrisoarea de acceptare la Pitt şi-a croit drum în 
jurul încăperii (de două ori, cred) şi doi poliţişti care 
erau acasă au venit doar ca să vorbească cu el şi 
să-l felicite. 


Apoi, desigur, lumea reală şi-a reintrat în rol. E 
linişte aici în vestul Pennsylvaniei, dar nu o linişte de 
mormânt. A fost un incendiu la o fermă din Pogus 
City (care-i oraş cam atât cât sunt eu arhiducele 
Ferdinand) şi o căruţă amish răsturnată pe Auto- 
strada 20. Populaţia amish e închisă, dar acceptă cu 
bucurie puţin ajutor într-un caz ca ăsta. Calul n-a 
păţit nimic, ceea ce era cel mai important lucru. 

Cele mai groaznice accidente de căruţă se petrec 
în serile de vineri şi sâmbătă, când vlăjganii tineri în 
negru au tendinţa de-a se îmbăta în spatele grajdu- 
lui. Uneori, conving un „om de lume” să le cumpere 
o sticlă sau o ladă de bere Iron City, iar uneori beau 
ce produc singuri, o fiertură de porumb cu adevărat 
criminală, pe care n-ai recomanda-o nici celui mai 
mare duşman. Fac parte toate din decor; asta e 
lumea noastră şi, în mare parte, ne place, inclusiv 
amish-ii cu fermele lor mari şi ordonate şi cu 
triunghiurile portocalii din spatele căruţelor lor mici 
şi ordonate. 

Şi-ntotdeauna sunt  hârţoage de completat, 
obişnuitele mormane de duplicate şi triplicate din 
biroul meu. Cu fiecare an, devin tot mai multe. De 
ce-am vrut să fiu tipul de la conducere, mă depă- 
şeşte. Am dat testul care mă califica drept 
sergent-şef atunci când mi-a propus Tony 
Schoondist s-o fac, aşa că atunci trebuie să fi avut 
vreun motiv, dar în zilele de acum îmi scapă asta. 

Pe la şase, am mers în spate să fumez o ţigară. 
Avem acolo o bancă ce stă cu faţa la parcare. In 
spatele ei e-o privelişte foarte western. Ned Wilcox 
şedea pe bancă cu scrisoarea de acceptare de la Pitt 
într-o mână şi cu lacrimile curgându-i pe faţă. S-a 


uitat în treacăt la mine, apoi şi-a îndreptat privirea 
înspre zare, frecându-şi ochii cu palma. 

M-am aşezat lângă el, m-am gândit să-mi pun 
braţul pe după umerii lui, dar n-am făcut-o. Dacă 
trebuie să te gândeşti să faci aşa ceva, atunci când 
chiar o faci te simţi aiurea. Oricum, aşa cred. Nu 
m-am însurat niciodată, şi ceea ce ştiu despre a fi 
tată puteţi scrie pe vârful unui ac şi încă v-ar mai 
rămâne loc pentru Tatăl Nostru. Am aprins o ţigară 
şi, o vreme, am fumat. 

- E-n regulă, Ned, am spus într-un sfârşit. 

A fost singurul lucru la care m-am putut gândi şi 
habar n-aveam ce însemna. 

- Ştiu, a răspuns el imediat pe-o voce înfundată, de 
genul încerc-să-nu-plâng, şi apoi, de parcă ar fi făcut 
parte din aceeaşi propoziţie, o continuare a aceluiaşi 
gând: Ba nu-i. 

Auzindu-l că foloseşte acele cuvinte, acele ba nu-i, 
m-a făcut să-mi dau seama cât de mult suferea. 
Ceva i se zvârcolea în stomac. Erau genul de cuvinte 
de care trebuie să se fi dezvăţat cu mult timp în 
urmă, doar ca să nu fie pus la grămadă cu ceilalţi 
ţărănoi din Districtul Statler, zevzecii din oraşe 
precum Patchin şi Pogus City care conduceau 
camionete şi snowmobile. Chiar şi surorile lui, cu opt 
ani mai tinere ca el, probabil renunţaseră deja la ba 
nu-i, şi cam din aceleaşi motive. Să nu spui ba nu-i, 
c-o să cadă mamă-ta într-un cui şi taică-tău o să 
borască gutui. Mda, care tată? 

Am fumat şi am tăcut. În cealaltă parte a parcării, 
lângă unul dintre mormanele cu sare antiderapantă, 
erau o serie de clădiri din lemn care aveau nevoie 
fie de-o renovare, fie de-o dărâmare. Erau vechile 
clădiri ale Parcului Auto. Districtul Statler îşi mutase, 


cu zece ani în urmă, plugurile, gredere-le, 'dozerele 
şi nivelatoarele de asfalt cu o milă sau aşa ceva mai 
în josul drumului, într-o clădire nouă din cărămidă 
care arăta ca aripa unei închisori. Tot ce mai 
rămăsese aici era un singur morman mare de sare 
(pe care-l foloseam noi înşine, puţin câte puţin - 
odată ca niciodată, acel morman fusese un munte) 
şi câteva clădiri dărăpănate din lemn. Una dintre ele 
era Magazia B. Literele în vopsea neagră de 
deasupra uşii - o uşă din aceea largă de garaj care 
se ridică pe şine - erau şterse, dar încă lizibile. Oare 
mă gândeam la Buick Roadmaster-ul dinăuntru când 
şedeam acolo lângă băiatul acela care plângea, 
vrând să-mi pun braţul pe după umerii lui şi neştiind 
cum? Nu ştiu. Cred că e posibil să mă fi gândit, dar 
nu cred că ştim vreodată tot ceea ce gândim. Poate 
că Freud spunea prostii despre multe lucruri, dar nu 
şi despre asta. Nu ştiu cum vine treaba cu 
subconştientul, dar în capul nostru bate un puls, 
sigur că da, aşa cum bate unul în piept, şi acesta 
poartă gânduri neformate, fără o limbă anume, pe 
care adesea nici măcar nu le putem citi, iar astea 
sunt cel mai des gândurile importante. Ned a 
scuturat scrisoarea. 

- Lui aş vrea de fapt să-i arăt asta. E/a vrut să 
meargă la Pitt când era mic, dar nu şi-a permis. Din 
cauza lui m-am înscris, pentru numele lui Dumne- 
zeu. 

- O pauză; apoi, aproape prea slab să poată fi au- 
zit: E de tot rahatu', Sandy. 

- Ce-a spus mama ta când i-ai arătat-o? 

Asta i-a scos un râset, apos, dar autentic. 

- N-a spus. A strigat ca o domniţă ce-a câştigat o 
excursie în Bermuda la un concurs televizat. 


Apoi a plâns. 

S-a întors spre mine. Lacrimile îi încetaseră, dar 
avea ochii roşii şi umflaţi. Atunci a arătat cu mult 
mai tânăr decât optşpe ani. Zâmbetul acela dulce a 
ieşit pentru o clipă iarăşi la suprafaţă. 

- În general, a reacţionat minunat. Până şi Micuţele 
J au reacţionat minunat. Ca şi voi, băieţi. Shirley m-a 
sărutat... Omule, mi s-a făcut pielea de găină. 

Am râs, gândindu-mă că poate şi lui Shirley i se 
făcuse puţin pielea de găină. Îl plăcea, era un puşti 
chipeş şi trebuie să-i fi trecut prin gând că joacă 
rolul lui Mrs. Robinson. Probabil că nu, dar nu era 
imposibil. Atunci, soţul ei dispăruse din peisaj deja 
de douăzeci de ani. 

Zâmbetul lui Ned s-a ofilit. A scuturat iarăşi 
scrisoarea de admitere. 

- Am ştiut că spune da din clipa când am scos-o 
din cutia poştală. Cumva, mi-am putut da seama pur 
şi simplu. Şi a început să-mi fie iarăşi dor de el. 
Crunt, adică. 

- Ştiu, am spus, dar sigur că nu ştiam. Tatăl meu 
încă trăia, un bărbat de şaptezeci şi patru de ani, să- 
nătos tun şi cârtitor până-n măduva oaselor. La 
şaptezeci, mama era la fel, plus o scrumbie ca 
desert. 

Ned a suspinat, uitându-se în zare către dealuri. 

- E atât de tâmpit cum a plecat dintre noi, a zis. 
Nici măcar n-o să le pot spune copiilor mei, dacă o 
să am vreunul, că Bunu s-a dus sub o ploaie de 
gloanţe în timp ce încerca să aresteze jefuitorii unei 
bănci ori tipii dintr-o organizaţie paramilitară care 
încercau să plaseze o bombă în judecătoria 
districtuală. Nimic de genul ăsta. 

- Nu, am fost de acord, nimic de genul ăsta. 


- Nu pot să le spun nici măcar c-a fost neatent. A 
fost doar... s-a nimerit să treacă pe acolo un beţiv şi 
pur şi simplu... 

S-a aplecat, şuierând ca un bătrân cu crampe la 
stomac, şi de data aceasta mi-am pus cel puţin 
mâna pe spatele lui. Incerca atât de tare să nu plân- 
gă; asta m-a atins. Încerca atât de tare să fie 
bărbat, indiferent de ce-nseamnă asta pentru un 
băiat de optşpe ani. 

- Ned. E-n regulă. 

A scuturat puternic din cap. 

- Dacă ar exista un Dumnezeu, ar fi o explicaţie, a 
spus. 

Se uita în jos la pământ. Mâna mea era încă pe 
spatele lui, şi-l simţea tresăltând, de parcă tocmai ar 
fi încheiat o cursă. 

- Dacă ar exista un Dumnezeu, ar fi un soi de 
logică în treaba asta. Dar nu există. Din câte-mi dau 
eu seama, nu există. 

- Dac-o să ai copii, Ned, spune-le că bunicul lor a 
murit la datorie. Apoi adu-i aici şi arată-le numele lui 
pe tabla comemorativă, alături de ceilalţi. 

N-a părut să mă audă. 

- Am un vis de-o vreme-ncoace. E-un vis rău. - A 
făcut o pauză, gândindu-se cum s-o spună, apoi a 
trecut pur şi simplu la subiect: Visez că totul a fost 
un vis. Inţelegi ce spun? 

Am încuviinţat din cap. 

- Mă trezesc plângând, şi privesc prin cameră, şi e 
soare afară. Păsările cântă. E dimineaţă. Simt miros 
de cafea venind de jos şi-mi spun: „E-n viaţă. 

lisuse şi slavă Domnului, babacu-i în viaţă.” Nu-l 
aud vorbind sau ceva, dar ştiu că-i bine. Şi-mi zic ce 
idee prostească a fost să meargă el pe lângă hârbu' 


cine ştie cărui individ să-i dea un avertisment pentru 
o pană de cauciuc şi să fie pur şi simplu spulberat 
de-un beţiv, genul de idee pe care-o poţi avea 
numai într-un vis prostesc, în care totul pare atât de 
real... şi dau să-mi cobor picioarele din pat... uneori 
îmi văd gleznele intrând pe-o bucată luminată de 
soare... mi se pare chiar că-i cald... apoi mă trezesc 
de-a binelea, şi e-ntuneric, şi păturile mă acoperă în 
întregime, dar tot mi-e frig, tremur şi mi-e frig, şi 
ştiu că visul a fost un vis. 

- E-ngrozitor, am spus, amintindu-mi că, băiat fiind, 
am avut şi eu unele variante ale aceluiaşi vis. Erau 
în legătură cu câinele meu. M-am gândit să-i spun, 
dar nu i-am spus. Durerea e durere, dar un câine 
nu-i un tată. 

- N-ar fi aşa de rău dacă l-aş avea în fiecare 
noapte. Atunci, cred că aş şti, chiar şi în somn, că 
nu-i nici un miros de cafea, că nici măcar nu-i di- 
mineaţă. Dar nu vine... nu vine... şi apoi, când în 
sfârşit dispare, mă las păcălit din nou. Sunt atât de 
fericit şi uşurat, mă gândesc chiar şi la ceva frumos 
ce să fac pentru el, cum ar fi să-i cumpăr trusa aia 
de cinci crose pe care şi-o dorea de ziua lui... şi apoi 
mă trezesc. Mă las iarăşi păcălit. 

Poate că din cauza gândului la ziua de naştere a 
tatălui său, nesărbătorită anul acela şi care nu va 
mai fi sărbătorită niciodată, au început să-i curgă 
lacrimi proaspete pe obraji. 

- Urăsc să fiu păcălit. E ca atunci când a venit 
domnul Jones şi m-a scos de la ora de istorie uni- 
versală ca să-mi spună, ba chiar mai rău. Fiindcă 
sunt singur când mă trezesc în întuneric. Domnul 
Grenville - psihologul de la şcoală - spune că timpul 


vindecă toate rănile, dar a trecut aproape un an şi 
eu încă am visul ăla. 

Am înclinat din cap. Mi-l aminteam pe Ten-Pound, 
împuşcat în noiembrie de un vânător, înţe- 
penindu-se, când l-am găsit în propriul sânge sub un 
cer alb. Un cer alb care promitea toată zăpada iernii. 
In visul meu, când mă apropiam, era întotdeauna alt 
câine, nici vorbă de Ten-Pound, şi încercam aceeaşi 
uşurare. Până mă trezeam, cel puţin. Şi faptul că 
m-am gândit la Ten-Pound m-a făcut să mă gândesc 
pentru o clipă la mascota cazărmii noastre din zilele 
de demult. Domnul Dillon, aşa îl chema, după şeriful 
de la televizor jucat de James Arness. Un câine bun. 

- Cunosc sentimentul, Ned. 

- Da? 

S-a uitat plin de speranţe la mine. 

- Da. Şi devine tot mai bun. Crede-mă pe cuvânt, 
aşa se-ntâmplă. Dar el era tatăl tău, nu un coleg de 
şcoală sau un vecin din josul străzii. E posibil să ai 
visul ăsta şi anul viitor pe vremea asta. E posibil să-l 
ai chiar şi peste zece ani, din când în când. 

- E oribil ce spui. 

- Nu, am zis. Aşa sunt amintirile. 

- Dacă ar exista vreo explicaţie. (Se uita serios la 
mine.) O blestemată de explicatie. Inţelegi asta? 

- Sigur că da. 

- Crezi că există vreuna? 

M-am gândit să-i spun că nu mă pricep la explicaţii, 
numai la lanţuri - cum se formează, verigă cu 
verigă, din nimic; cum se împletesc ele cu lumea în 
care trăim. Uneori poţi apuca un lanţ şi-l poţi folosi 
să ieşi dintr-un loc întunecat. De cele mai multe ori, 
însă, cred că te încâlceşti în ele. Te agăţi doar, dacă 
eşti norocos. Dacă nu eşti, te sugrumi de-a dreptul. 


M-am surprins uitându-mă iarăşi fără ţintă de 
cealaltă parte a parcării, la Magazia B. Uitându-mă 
la ea, mi-am spus că dacă eu mă pot obişnui cu ce- 
ea ce e depozitat în interiorul ei întunecat, atunci şi 
Ned Wilcox se poate obişnui să ducă o viaţă fără 
tată. Oamenii se pot obişnuit cu aproape orice. 
Asta-i partea bună a vieţii, cred. Desigur, asta-i şi 
partea ei oribilă. 

- Sandy? Tu ce crezi? 

- Cred că pui întrebări cui nu trebuie. Mă pricep să 
lucrez, să sper şi să pun nuci deoparte pentru ZAP. 

A rânjit. În Detaşamentul D, toată lumea vorbea 
foarte serios despre ZAP, ca şi când ar fi fost cine 
ştie ce subdiviziune complicată a forţelor de ordine, 
însemna de fapt „zilele de aur ale pensiei”. Cred că 
Huddie Royer a fost cel care a început să vorbească 
primul despre ZAP. 

- Şi cred că mă pricep şi să păstrez lanţul dove- 
zilor, aşa încât nici un deştept de avocat al apărării 
să nu-mi poată reteza picioarele de sub mine în sala 
de judecată şi să mă facă să par un neghiob. 
Dincolo de asta, nu-s decât un alt american de sex 
masculin confuz. 

- Cel puţin eşti sincer, a spus. 

Dar eram? Sau imploram să mi se pună blestemata 
aia de întrebare? Nu mă simțeam deosebit de sincer 
în clipa aia; mă simţeam ca unul care nu ştie să 
înoate şi se uită la un băiat care se zbate în apă 
adâncă. Şi, încă o dată, Magazia B mi-a reţinut 
atenţia. E frig aici? - întrebase tatăl băiatului ăstuia 
atunci, în vremea lui a-fost-odată-ca-niciodată, în 
ziua aceea. £ frig aici, sau mi se pare mie? 

Nu, nu i se păruse doar lui. 

- La ce te gândeşti, Sandy? 


- La nimic ce să merite repetat, am spus. Ce faci în 
vara asta? 

- Hă? 

- Ce faci în vara asta? 

Nu era vorba de nişte partide de golf în Maine sau 
de plimbări cu barca pe lacul Tahoe, asta era sigur; 
cu sau fără bursă, lui Ned aveau să-i prindă bine toţi 
verzişorii foşnitori pe care-i putea câştiga. 

- Parcările şi Zonele de Agrement Districtuale, 
presupun, a zis cu o simţitoare lipsă de entuziasm. 

Acolo am lucrat şi vara trecută până să... ştii tu. 

Până să moară taică-său. Am încuviinţat din cap. 

- Am primit săptămâna trecută o scrisoare de la 
Tom MCcClannahan, în care spunea că-mi ţine un loc 
liber. Zicea ceva de antrenarea echipei de juniori la 
fotbal, dar asta nu-i decât morcovul din vârful 
băţului. In mare parte, va fi vorba de mânuirea 
hârleţului şi montarea instalaţiilor de irigat, ca şi 
anul trecut. Ştiu să mânuiesc un hârleţ şi nu mă tem 
să mă murdăresc pe mâini. Dar Tom... 

In loc să încheie, a ridicat din umeri. 

Ştiam ceea ce Ned era prea discret să spună cu 
voce tare. Există două feluri de alcoolici la locul de 
muncă, cei care-s prea a dracu' de răi să cadă la pă- 
mânt şi cei atât de amabili, că oamenii continuă să-i 
acopere cu mult dincolo de pragul nebuniei. Tom 
era de genul celor răi, ultima ramură dintr-un arbore 
genealogic plin de funcţionari durdulii din partea 
districtului, cu rădăcini încă din secolul al 
nouăşpelea. Familia McClannahan dăduse un se- 
nator, doi membri în Camera Reprezentanţilor, o 
jumătate de duzină de deputaţi de Pennsylvania şi 
sinecurişti fără număr ai districtului Statler. Tom 
era, din toate punctele de vedere, un şef rău pe 


care nu-l anima deloc ambiția de-a se căţăra pe 
stâlpul totemic al politicii. Ce-i plăcea lui să facă era 
să le spună puştilor ca Ned, cei care au fost învăţaţi 
de acasă să-şi ţină gura şi să fie respectuoşi, unde 
să stea pe vine şi când să se screamă. Şi, desigur, 
pentru Tom, aceştia nu se lăsau niciodată destul de 
jos şi nici nu se scremeau suficient de tare. 

- Să nu răspunzi încă la scrisoarea aia, am spus. 
Vreau să dau un telefon înainte să faci asta. 

Am crezut că va fi curios, dar el n-a făcut decât să 
încline din cap. M-am uitat la el cum şedea acolo, 
ţinând scrisoarea în poală, şi mi-am spus că arată ca 
un băiat căruia i s-a refuzat un loc la colegiul pe 
care şi-l alesese, nu ca unuia căruia i s-a oferit o 
bursă grasă, care să-l convingă s-o accepte. 

Apoi m-am gândit mai bine. Nu i se refuzase, 
poate, doar un loc la colegiu, ci unul chiar în viaţă. 
Asta era adevărat - scrisoarea pe care o primise de 
la Pitt era doar unul dintre lucrurile care dovedeau 
asta -, dar nu mă-ndoiesc că aşa se simţea atunci. 
Nu ştiu de ce reuşitele ne fac deseori să ne simţim 
cu moralul la pământ mai mult ca eșecurile, dar ştiu 
că aşa se întâmplă. Şi amintiţi-vă că nu avea decât 
optşpe ani, o vârstă hamletiană, dacă există aşa 
ceva. 

M-am uitat iarăşi peste parcare la Magazia B, 
gândindu-mă la ce era înăuntru. Nu că ar fi ştiut 
vreunul dintre noi ce era cu adevărat. 


Telefonul pe care l-am dat în dimineaţa următoare 
a fost către colonelul Teague în Butler, care este 
comandamentul nostru regional. l-am explicat si- 
tuaţia şi am aşteptat cât a dat e/un telefon, probabil 
la Scranton, acolo unde îşi agaţă pălăriile-n cui 


băieţii importanţi. Nu i-a luat mult lui Teague să se 
întoarcă la mine, iar veştile erau bune. Am vorbit 
apoi cu Shirley, deşi asta nu era altceva decât o for- 
malitate; îl plăcuse pe tată destul de mult, însă pe 
fiu de-a dreptul îl adora. 

Când a venit Ned după-amiază, după terminarea 
orelor, la şcoală, l-am întrebat dacă nu i-ar plăcea 
să-şi petreacă vara învățând să fie dispecer - şi să 
fie plătit pentru asta - în loc să-l asculte pe Tom 
McClannahan suduind şi jelindu-se la Parcuri şi 
Agrement. Pentru o clipă, a părut uluit... zdrobit, 
aproape. Apoi a declanşat un rânjet enorm de în- 
cântare. Am crezut că mă va lua în braţe. Dacă 
mi-aş fi pus într-adevăr braţul pe după umerii lui cu 
o seară înainte, şi nu doar să mă gândesc la asta, 
probabil c-ar fi făcut-o. Astfel stând lucrurile, s-a 
mulţumit să-şi strângă pumnii, să-i ridice de-o parte 
şi alta a feţei şi să şuiere: 

- Daaaa! 

- Shirley a fost de-acord să te ia de ucenic, şi-ai 
primit acceptul oficial de la Butler. Sigur, nu 
se-aseamănă cu mânuirea hârleţului pentru McClan- 
nahan, dar... 

De data asta, chiar m-a luat în braţe, râzând în 
timp ce-o făcea, iar mie mi-a convenit de minune. 
M-aş putea obişnui cu aşa ceva. 

Când s-a întors pe călcâie, a văzut-o pe Shirley 
stând acolo, flancată de doi ofiţeri: Huddie Royer şi 
George Stankowski. Toţi trei părând în uniformele 
lor cenuşii la fel de serioşi ca un atac de cord. 
Huddie şi George purtau pe cap caschetele, ceea 
ce-i făcea să pară înalţi de aproximativ nouă 
picioare. 


- Nu te deranjează? - a întrebat-o Ned pe Shirley. 
Serios? 

- O să te-nvăţ tot ce ştiu, a spus Shirley. 

- Mda? - a întrebat Huddie. Şi ce-o să se facă după 
prima săptămână? 

Shirley i-a expediat un cot; l-a ochit chiar deasupra 
patului pistolul său Beretta şi a nimerit perfect ţinta. 
Huddie a scos un uuf! exagerat şi s-a clătinat pe 
picioare. 

- Am ceva pentru tine, puştiule, a spus George. A 
vorbit pe-un ton scăzut şi i-a oferit lui Ned cea mai 
bună privire a sa, care spunea „mergeau cu şaizeci 
în apropierea unui spital”. 

- Ce? - a întrebat Ned, părând puţin agitat în pofida 
evidentei sale bucurii. In spatele lui George, Shirley 
şi Huddie, se adunase o ceată de alţi ofiţeri din 
detaşament. 

- Să n-o pierzi niciodată, a spus Huddie; tot pe-un 
ton scăzut şi cu seriozitate. 

- Ce, băieţi, ce? 

Mai nerăbdător ca niciodată. 

Din spatele biroului său, George a scos o cutie 
albă, mică. l-a dat-o băiatului. Ned s-a uitat la ea, 
s-a uitat la ofiţerii adunaţi în jurul lui, apoi a deschis 
cutia. lnăuntru se afla o stea mare din plastic pe 
care erau imprimate cuvintele câne ajutor de şerif. 

- Bun venit în Detaşamentul D, Ned, a spus 
George. 

A încercat să-şi menţină mina solemnă şi n-a putut. 
A început să hohotească de râs, şi, curând, cu toţii 
râdeau şi se îngrămădeau să-i strângă lui Ned 
mâna. 

- Foarte comic, băieţi, a spus el, să mori de râs, nu 
alta. 


Zâmbea, dar mie mi s-a părut că e în pragul la- 
crimilor. Nu era ceva ce să poţi vedea cu ochii, dar 
era acolo. Cred că a simţit-o şi Shirley Pasternak. lar 
când băiatul s-a scuzat să meargă la closet, am 
bănuit că merge acolo ca să-şi recapete stăpânirea 
de sine, ori ca să se asigure că nu visează, ori 
amândouă. Uneori, când lucrurile merg rău, primim 
mai mult ajutor decât ne-am aşteptat vreodată. Şi 
uneori tot nu e de-ajuns. 


A fost minunat să-l avem pe Ned prin preajmă în 
vara aceea. Toţi l-au plăcut, iar lui i-a plăcut să fie 
acolo. Îi plăceau în mod deosebit orele pe care le 
petrecea la dispecerat cu Shirley. O parte din plă- 
cere era repetarea codurilor, dar mare parte era să 
înveţe răspunsurile corecte şi cum să se descurce cu 
mai multe apeluri. A început repede să se priceapă, 
transmițând unităţilor de pe teren informaţiile 
cerute, apăsând tastele computerului de parcă ar fi 
fost un pian dintr-o crâşmă, intrând în legătură cu 
alţi ofiţeri când era nevoie, cum s-a întâmplat după 
o serie violentă de furtuni cu trăsnete care a 
măturat vestul Pennsylvaniei într-o seară, către 
sfârşitul lui iunie. N-au fost tornade, slavă Domnului, 
dar au fost vânturi puternice, grindină şi fulgere. 
Singura dată când a fost aproape de panică s-a 
întâmplat o zi sau două mai târziu, când un tip adus 
în faţa judecătorului şef al districtului Statler a luat-o 
dintr-o dată razna şi a-nceput să fugă de nebun, 
scoţându-şi hainele şi strigând ceva despre lisus 
Penis. Aşa-l numea tipul ăla; am notat asta undeva 
într-un raport. Vreo patru ofiţeri diferiţi au luat le- 
gătura cu dispecerul, doi care se aflau la locul fap- 
tei, doi care se dădeau de ceasul morţii să ajungă 


acolo. Cât Ned încerca să-şi dea seama cum să re- 
zolve problema, a luat legătura cu el prin staţie un 
ofiţer din Butler, spunând că se află pe 99, angajat 
într-o urmărire de mare viteză după o... zbang! 
Legătura s-a întrerupt. Ned a presupus că tipul se 
rostogolise cu maşina şi a presupus bine (ofiţerul din 
Butler, unul nou în branşă, n-a păţit nimic, dar 
maşina lui a fost complet distrusă, iar suspectul pe 
care-l urmărea a scăpat). Ned a urlat după Shirley, 
îndepărtându-se de computer, de telefoane şi de 
microfon, ca şi când acestea s-ar fi încins dintr-o 
dată. Ea a preluat repede controlul, dar tot şi-a luat 
un răgaz să-i ofere o îmbrăţişare scurtă şi-un sărut 
pe obraz înainte să se lase în scaunul pe care-l pă- 
răsise el. N-a fost nimeni omorât şi nici rănit grav, 
iar domnul lisus Penis a fost dus la spitalul Statler 
Memorial pentru investigaţii. A fost singura dată 
când l-am văzut pe Ned tulburat, dar s-a lepădat 
repede de starea asta. Şi a învăţat ceva din ea. 

Luând totul în considerare, am fost impresionat. 

Pe deasupra, şi lui Shirley îi plăcea să-l înveţe. Asta 
n-a fost o surpriză mare; deja dăduse dovadă că e 
dispusă să-şi rişte slujba, învăţându-l fără a avea o 
aprobare oficială. Ştia, sigur - ştiam cu toţii - că Ned 
nu avea nici o intenţie de a face carieră în poliţie, nu 
ne-a oferit niciodată nici măcar un indiciu în sensul 
ăsta, dar asta nu avea importanţă pentru Shirley. lar 
lui îi plăcea să fie prin preajmă. Şi ştiam şi noi asta. 
li plăcea presiunea şi tensiunea, se hrănea cu ele. A 
fost, desigur, cea singură scăpare, însă eu chiar 
m-am bucurat să asist la ea. Era bine să ştii că 
pentru el nu era totul doar un joc pe computer; 
înţelegea că, de la panoul ăla electric, se pun în 
mişcare oameni adevăraţi. lar dacă treburile nu 


ieşeau bine cu Pitt, cine putea şti? Deja era mai 
priceput ca Matt Babicki, predecesorul lui Shirley. 


La începutul lui iulie - din câte ştiu eu, e posibil să 
fi fost chiar la un an după ziua în care fusese omorât 
tatăl lui - puştiul a venit să discute cu mine despre 
Magazia B. Am auzit o bătaie în canatul uşii, pe 
care-o las cel mai des deschisă, şi, când am ridicat 
privirea, l-am văzut stând acolo într-un tricou 
Steelers fără mâneci şi o pereche veche de jeanşi, 
cu câte o cârpă de curăţat atârnând din ambele bu- 
zunare de la spate. Am ştiu imediat despre ce era 
vorba. Poate din cauza cârpelor, sau poate datorită 
privirii din ochii lui. 

- Am crezut că azi e ziua ta liberă, Ned. 

- Mda, a spus, apoi a ridicat din umeri. Mai erau 
doar câteva trebuşoare pe care voiam să le fac. Şi... 
ei bine... când ieşi afară la o ţigară, vreau să 
te-ntreb ceva. 

Era destul de neliniştit, judecând după felul cum 
vorbea. 

- Nimic nu se compară cu clipa de-acum, am spus, 
ridicându-mă în picioare. 

- Eşti sigur? Adică, dacă eşti ocupat... 

- Nu-s ocupat, am spus, deşi eram. Hai să mergem. 

Era începutul după-amiezii uneia dintre acele zile 
obişnuite în ţinutul amish al Dealurilor Scunde în 
toiul verii; mohorâtă şi fierbinte, căldura era am- 
plificată de umiditatea siropoasă ce aburea orizontul 
şi făcea partea noastră de lume, care mie mi se 
pare de obicei mare şi generoasă, să arate în 
schimb mică şi ştearsă, ca o fotografie veche din 
care au pierit aproape toate culorile. Dinspre vest, 
se auzeau tunetele încă neformate. Pe la vremea ci- 


nei, era posibil să mai vină nişte furtuni - avusese- 
răm parte de ele trei zile pe săptămână, de la mij- 
locul lui iunie încoace, aşa mi se părea -, dar acum 
nu era decât căldura şi umiditatea, care-ţi storceau 
sudoarea imediat ce ieşeai afară de la aerul condi- 
ţionat. 

În faţa Magaziei B, se aflau două găleți din plastic, 
una cu zoaie şi una cu apă de clătit. Dintr-una ieşea 
coada unui mops. Băiatul lui Curt era un muncitor 
ordonat. Phil Candleton şedea pe banca fumătorilor 
şi, când am trecut pe lângă el şi am traversat 
parcarea, mi-a oferit o privire înţeleaptă. 

- Spălam geamurile cazărmii, îmi explica Ned, şi, 
când am terminat, am dus găleţile acolo să le 
golesc. 

A arătat cu degetul spre groapa de gunoi dintre 
Magazia B şi Magazia C, unde se aflau două lame de 
plug ruginite, două pneuri vechi de tractor şi-o 
grămadă de buruieni. 

- Apoi mi-am spus ce dracu', să dau o dată repede 
şi peste geamurile de la magazie înainte să arunc 
apa. Cele de la Magazia C erau mizerabile, dar cele 
de la B erau destul de curate. 

Asta nu mă surprindea. Prin geamurile mici de pe 
partea din faţă a Magaziei B se uitaseră două (poate 
chiar trei) generaţii de ofiţeri de poliţie, de la Jackie 
O'Hara la Eddie Jacubois. Îmi aminteam că stăteau 
băieţii la uşile alea rulante ca nişte copii la un 
spectacol cu monştri de la bâlci. Shirley făcuse şi ea 
lucrul ăsta de câteva ori, aşa cum îl făcuse şi 
predecesorul ei, Matt Babicki; apropiaţi-vă, dragii 
mei, şi uitaţi-vă la crocodilul viu. Observaţi-i dinţii, 
vedeţi cum sclipesc? 


Tatăl lui Ned intrase odată înăuntru cu o frânghie 
legată de mijloc. Şi eu fusesem înăuntru. Şi Huddie, 
desigur, şi Tony Schoondist, vechiul sergent şef. 
Tony, al cărui nume de familie nu-l putea spune 
nimeni pe litere, datorită felului ciudat cum se 
pronunţă (Shane-dinks), stătea deja de patru ani 
într-o instituţie de „viaţă asistată” la vremea când 
Ned a venit să lucreze oficial la cazarmă. Mulţi 
dintre noi fuseseră în Magazia B. Nu fiindcă am vrut 
asta, ci fiindcă din când în când trebuia s-o facem. 
Curtis Wilcox şi Tony Schoondist şi-au luat licenţa în 
asta (la Roadmaster în loc de Rhodes), şi Curt a fost 
cel care a atârnat acolo termometrul acela rotund 
cu cifre mari pe care le puteai citi de afară. Ca să-l 
vezi, tot ce trebuia să faci era să-ti apropii fruntea 
de unul dintre geamurile din partea de sus a uşii 
rulante, aflate la o înălţime de aproximativ cinci 
picioare şi jumătate, apoi să-ţi faci palmele căuş 
de-o parte şi de alta a feţei pentru a înlătura lumina. 
Acela era singurul fel de curăţare pe care-l primeau 
geamurile alea înainte să apară băiatul lui Curt; 
ocazionala lustruire oferită de frunţile celor care 
veniseră să vadă crocodilul viu. Sau, dacă vreţi să 
fim exacţi, silueta acoperită a ceva care aproape că 
semăna cu un Buick cu 8 cilindri. Era acoperită 
fiindcă aruncaserăm o prelată peste ea, aşa cum 
arunci un cearşaf peste un cadavru. Numai că 
uneori prelata aluneca. Nu exista vreo explicaţie 
pentru lucrul ăsta, dar, din când în când, se 
întâmpla. Ce-aveam acolo înăuntru nu era un 
cadavru. 

- Uită-te la ea! - a spus Ned când am ajuns acolo. A 
pronunţat cuvintele legat, aşa cum face un copilaş 
entuziasmat. 


- Ce maşină super, hă? E chiar mai faină ca Bel 
Air-ul lui tata! E-un Buick, măcar de atâta-mi dau 
seama şi eu după beculeţele ornamentale şi după 
grilaj. Tre' să fie de la mijlocul anilor cincizeci, tu ce 
zici? 

De fapt, era un model din '54, după spusele lui 
Tony Schoondist, Curtis Wilcox şi Ennis Rafferty. Un 
fel de model '54. Când intrai în detaliu, nu era defel 
un 1954. Sau un Buick. Sau chiar o maşină. Era cu 
totul altceva, cum obişnuiam să spunem în zilele 
tinereţii mele irosite. 

Intre timp, Ned continua să vorbească, aproape 
bâlbâindu-se. 

- Da-i în condiţii extra, îţi poţi da seama de asta şi 
de-aici. A fost aşa ciudat, Sandy! M-am uitat 
înăuntru şi, la-nceput, tot ce-am văzut a fost o mo- 
gâldeaţă. Fiindcă era acoperită cu prelata aia. Am 
început să spăl geamurile... (Numai că ce-a spus el 
de fapt a fost spă/ jamurile, fiindcă aşa pronunţăm 
noi în partea asta de lume, unde supermagazinul 
Giant Eagle devine Jaunt /9gl/e.)...şi-am auzit un 
sunet, sau două sunete, de fapt, un fâșşş şi-apoi un 
buf. Prelata a alunecat de pe maşină cât eu spălam 
geamurile! De parc-ar fi vrut ca eu s-o văd, sau ce- 
va! Ei, e ciudat sau e ciudat lucrul ăsta? 

- E destul de ciudat, sigur că da, am spus. Mi-am 
sprijinit fruntea de sticlă (aşa cum mai făcusem de 
multe ori înainte) şi-am dus palmele la tâmple, eli- 
minând puţina reflecţie care se putea forma în ziua 
aia murdară. Da, semăna cu un Buick vechi, sigur că 
da, dar era aproape extra, exact cum spusese 
puştiul. Grilajul acela atât de caracteristic Buick- 
urilor din cincizeci, care mie mi se părea că 
seamănă cu gura unui crocodil din crom. 


Cauciucurile alea albe pe exterior. Apărătoarele de 
la spate - hei, puicuțo, obişnuiam să spunem, ia-mă 
din parcare şi du-mă la plimbare. Văzând-o în 
obscuritatea din Magazia B, probabil c-ai fi spus că-i 
neagră. Avea de fapt un albastru-întunecat. 

Compania Buick chiar a fabricat în 1954 un 
Roadmaster pe albastru-întunecat - Schoondist a 
verificat -, dar niciodată unul de tipul ăstuia. Vop- 
seaua avea un soi de textură cu aspect flocos, ca şi 
cartul împodobit al unui puştan. 

Acolo înăuntru-i ținutul cutremurelor, a spus Curtis 
Wilcox. 

Am sărit în spate. Mort sau nu de-un an de zile, 
Curt mi-a vorbit chiar în urechea stângă. El sau alt- 
cineva, ori altceva. 

- Care-i problema? - m-a întrebat Ned. Arăţi de 
parcă ai văzut o fantomă. 

Am auzit o fantomă, aproape c-am spus. Ce-am 
spus de fapt a fost: 

- Nimic. 

- Eşti sigur? Ai tresărit. 

- Mi-a călcat o gâscă pe mormânt, cred. Sunt bine. 

- Deci, care-i povestea cu maşina asta? A cui e? Ce 
mai întrebare şi asta! 

- Nu ştiu, am spus. 

- Păi, ce caută acolo-n întuneric? Omule, dac-aş 
avea o frumuseţe umblătoare ca aia - şi clasică pe 
deasupra! - n-aş tine-o niciodată într-o magazie 
murdară şi veche. (Apoi l-a lovit o idee.) E cumva 
maşina unui criminal? Probă „la dosar” într-un caz? 

- Zi-i bun sechestrat, dacă vrei. Furt de servicii. 

Aşa i-am fi spus noi. Nu mare lucru, dar, cum a 
spus Curtis însuşi cândva, ca să-ţi agăţi pălăria nu-ți 
trebuie decât un singur cui. 


- Ce servicii? 

- Benzină în valoare de şapte dolari. 

N-am reuşit să mă conving să-i spun cine-o 
pompase în rezervor. 

- Şapte dolarii Atâta tot? 

- Păi, am spus, ca să-ţi agăţi pălăria nu-ţi trebuie 
decât un singur cui. 

S-a uitat încurcat la mine. Eu m-am uitat înapoi la 
el, tăcând. 

- Putem intra? - a întrebat într-un sfârşit. Să ne 
uităm mai de-aproape? 

Mi-am lipit iarăşi fruntea de sticlă şi am citit ter- 
mometrul care atârna de grindă, la fel de rotund şi 
nepăsător ca faţa lunii. Tony Schoondist îl cumpă- 
rase de la Tru-Value din Statler, plătindu-l din pro- 
priul buzunar şi nu din mărunţişul Detaşamentului 
D. lar tatăl lui Ned îl atârnase de grindă. Ca o pălărie 
într-un cui. 

Deşi temperatura de afară, unde ne aflam noi, 
trebuia să fie de cel puţin optzeci şi cinci, şi toată 
lumea ştie că în magaziile şi hambarele slab venti- 
late căldura creşte chiar mai mult, acul mare şi roşu 
al termometrului stătea cu precizie între cei doi cinci 
din 55. 

- Nu în momentul ăsta, am spus. 

- De ce nu? Apoi, ca şi când şi-ar fi dat seama că 
păruse nepoliticos, poate chiar impertinent: Ce nu-i 
în regulă cu ea? 

- În momentul ăsta nu-i sigur. 

M-a studiat preţ de mai multe secunde. Interesul şi 
via curiozitate i s-au scurs atunci de pe faţă, şi a 
devenit iarăşi băiatul pe care-l văzusem atât de des 
de când începuse să vină pe la cazarmă, cel pe 
care-l văzusem cel mai clar în ziua când fusese 


acceptat la Pitt. Băiatul care şezuse pe banca fumă- 
torilor cu lacrimile curgându-i pe obraji, vrând să 
ştie ce vrea să ştie orice copil din lume când este 
îmbrâncit de pe scena vieţii cineva pe care ei îl iu- 
besc: de ce se-ntâmplă asta, de ce mi s-a întâmplat 
mie, există vreo explicaţie sau totul nu-i decât o 
ruletă ce-a luat-o razna? Dacă înseamnă ceva, eu ce 
să fac? Dacă nu-nseamnă nimic, cum s-o pot 
suporta? 

- Are vreo legătură cu tata? - a întrebat. A fost 
cumva maşina tatei? 

Intuiţia lui te speria. Nu, nu fusese maşina lui 
taică-său... cum să poată fi, când nici măcar nu era 
o maşină? Da, fusese maşina lui taică-său. Şi a 
mea... şi a lui Huddie Rover... şi a lui Tony 
Schoondist... şi a lui Ennis Rafferty. A lui Ennis mai 
mult ca a oricui, poate. A lui Ennis într-un fel pe care 
noi ceilalţi n-am putut niciodată să-l egalăm. N-am 
vrut niciodată să-l egalăm. Ned mă întrebase cui îi 
aparţinea maşina, jar eu am presupus că adevăratul 
răspuns era Detaşamentului D, Poliţia Statului 
Pennsylvania. Aparţinea tuturor ofiţerilor de poliţie, 
cei din trecut şi cei din prezent, care au ştiut 
vreodată ce ţinem noi în Magazia B. Dar, în 
majoritatea anilor pe care-i petrecuse în custodia 
noastră, Buick-ul fusese proprietatea de suflet a lui 
Tony şi a tatălui lui Ned. Ei au fost îngrijitorii lui, 
licenţiaţii lui la Roadmaster. 

- Nu tocmai a lui taică-tău, am spus, ştiind c-am 
ezitat prea mult. Dar el ştia de ea. 

- Ce-i de ştiut? Ştia şi mama? 

- Nimeni nu ştie astăzi cu excepţia noastră, am 
spus. 

- Detaşamentul D, vrei să zici. 


- Da. Şi aşa o să şi rămână. 

Aveam în mână o ţigară pe care de-abia dacă îmi 
aminteam s-o fi aprins. Am aruncat-o pe macadam 
şi-am stins-o cu piciorul. 

- E treaba noastră. 

Am inspirat prelung. 

- Dar dacă vrei într-adevăr să afli, o să-ţi spun. 

Acum eşti unul dintre noi... suficient de aproape de 
treburile oficiale, în orice caz. 

Tatăl lui obişnuia să spună şi asta - mereu, iar 
astfel de lucruri au un fel de-a se păstra. 

- Poţi chiar şi să intri şi să te uiţi. 

- Când? 

- Când urcă temperatura. 

- Nu pricep. Ce importanţă are temperatura 
dinăuntru? 

- Astăzi ies la trei, am spus şi-am arătat cu degetul 
spre bancă. Să ne-ntâlnim acolo, dacă n-o să cadă 
ploaia. Dacă plouă, mergem la etaj sau la Country 
Way Diner, dacă ţi-e foame. Bănuiesc că taică-tău ar 
vrea să ştii. 

Era adevărat asta? De fapt, habar n-aveam. Şi to- 
tuşi, imboldul de a-i povesti părea suficient de pu- 
ternic pentru a se califica la postul de intuiţie, poate 
chiar la cel de ordin direct venit de pe celălalt tă- 
râm. Nu-s un om religios, dar cam cred în astfel de 
lucruri. Şi m-am gândit la bătrânii care spuneau că 
dacă nu te-omoară, te lecuieşte, dă-i pisicii ăleia 
curioase o doză bună de satisfacţie. 

Faptul că ştii chiar te mulţumeşte? Rareori, după 
experienţa mea. Dar nu voiam ca Ned să plece la 
Pitt în septembrie aşa cum era în iulie, firea lui de 
obicei însorită să pâlpâie precum un bec ce nu-i 
înfiletat până la capăt. Credeam că are dreptul la 


nişte răspunsuri. Uneori ele nu există, ştiu asta, dar 
voiam să încerc. Simţeam că trebuie să încerc, în 
pofida tuturor riscurilor. 

Ținutul cutremurelor, mi-a spus Curtis Wilcox la 
ureche. Acolo înăuntru-i ținutul cutremurelor, aşa că 
fii cu băgare de seamă. 

- lar ţi-a călcat o gâscă pe mormânt, Sandy? - m-a 
întrebat băiatul. 

- Cred că, totuşi, n-a fost vorba de-o gâscă, am 
spus. Dar ceva a fost. 


Ploaia n-a căzut. Când am ieşit să mă alătur lui Ned 
pe banca ce stă cu faţa către Magazia B de dincolo 
de parcare, Arky Arkanian era şi el acolo, fumând o 
ţigară şi vorbind despre baseball cu puştiul. Când 
am apărut eu, Arky a dat să plece, dar i-am spus să 
stea liniştit. 

- O să-i povestesc lui Ned despre Buick-ul pe care-l 
tinem acolo, am zis, înclinând din cap către magazia 
din depărtare. Dacă se hotărăşte să sune după 
oamenii-n haine albe fiindcă sergentul-şef al 
Detaşamentului D a luat-o pe răzor, îmi poţi servi de 
martor. La urma urmei, ai fost de faţă. 

Zâmbetul lui Arky s-a ofilit. Părul lui cărunt, de 
culoarea fierului, îi flutura în jurul capului suflat de 
briza moale şi caldă ce se iscase. 

- leşti sigur că-i bună ideea, dom' serjent? 

- Curiozitatea a omorât pisica, am spus, dar... 

- ... satisfacția a readus-o la viaţă, a încheiat 
Shirley. O doză mare şi frumoasă de satisfacţie, aşa 
obişnuia să spună ofiţerul Curtis Wilcox. Pot sta cu 
voi? Sau astăzi s-a adunat Clubul Băieţilor? 

- Pe banca fumătorilor nu se fac discriminări se- 
xuale, am spus. Stai cu noi, te rog. 


Ca şi mine, Shirley îşi terminase şi ea tura şi Steff 
Colucci îi luase locul la dispecerat. 

S-a aşezat lângă Ned, i-a oferit un zâmbet, şi a 
scos din poşetă un pachet de ţigări Parliament. Era 
anul doi-zero-zero-doi, ştiam cu toţii că nu e bine să 
fumăm, ştiam de ani de zile, şi tot continuam să ne 
sinucidem. Incredibil. Sau poate, având în vedere că 
trăiam într-o lume în care beţivii puteau zdrobi 
poliţiştii statali de lateralul unui camion cu optşpe 
roţi, iar Buick-uri imaginare puteau apărea din când 
în când la benzinării reale, nu era chiar atât de 
incredibil. În orice caz, nu însemna nimic pentru 
mine în momentul ăla. 

În momentul ăla avem de spus o poveste. 


ATUNCI 


În 1970, benzinăria Jenny de la intersecţia lui SR 32 
cu Humboldt Road încă era deschisă, dar se clătina 
puternic; OPEC le-a-nghiţit pe toate astea mici pân' 
la urmă. Mecanicul şi proprietarul era Herbert 
„Hugh” Bossey, şi-n acea zi era plecat în Lassburg, 
unde-şi îngrijea dinţii - stătea şi-n cap pentru nişte 
batoane de ciocolată Snickers şi câteva sticle de RC 
Cola, aşa era Hugh Bossey. mecanicu-i liber că-l 
doare dinţii, spunea anunţul lipit în geamul de la 
intrarea în garaj. Băiatul de la pompă era un licean 
ratat pe nume Bradley Roach, de-abia intrat în 
vârsta majoratului. Individul ăsta, având douăjdoi de 
ani la activ şi cu mii de beri mai târziu, nu va fi atent 
şi-l va omori pe tatăl unui băiat pe atunci încă 
nenăscut, zdrobindu-l cu o latură a cisternei 
Freuhauf pe care-o conducea, răsucindu-l ca pe un 
fus de tors,  învârtindu-l ca pe-o  morişcă, 
rostogolindu-l aproape complet jupuit în mărăcini şi 
lăsându-i pe autostradă hainele însângerate întoarse 
pe dos ca după un exerciţiu de magie. Dar toate 
astea-s în lumea lui ceea-ce-va-fi. Acum suntem în 
trecut, în tărâmul magic al lui Atunci. 

Cam pe la ora zece într-o dimineaţă din iulie, Brad 
Roach şedea în biroul benzinăriei Jenny cu picioarele 
ridicate, citind /nside View. Pe copertă se afla o 
fotografie a unei farfurii zburătoare plutind ame- 
ninţător deasupra Casei Albe. 

Clopoţelul din garaj a scos un clinchet atunci când 
pneurile unui autovehicul au călcat peste furtunul cu 
aer de pe pavaj. Brad a ridicat privirea şi a văzut o 


maşină - chiar aceea care va petrece atâţia ani în 
întunecimea din Magazia B - oprind la a doua dintre 
cele două pompe ale benzinăriei. Aceea era 
etichetată hi test. Era un Buick frumos, albastru 
miez-de-noapte, vechi (avea un grilaj mare şi 
beculeţe pe ambele laturi), dar era-n condiţii ex- 
celente. Vopseaua scânteia, parbrizul scânteia, ba- 
rele cromate instalate pe laturi scânteiau şi, chiar 
înainte ca şoferul să deschidă portiera şi să coboare, 
Bradley Roach a ştiut că era ceva în neregulă cu ea. 
Doar că nu putea spune exact despre ce era vorba. 

A aruncat ziarul pe birou (dacă şeful n-ar fi fost 
plecat în oraş să-şi trateze dinţişorul, n-ar fi avut 
voie nici să-l scoată din sertar) şi s-a ridicat exact 
atunci când, lângă cea mai îndepărtată pompă, şo- 
ferul Roadmaster-ului a deschis portiera şi a cobo- 
rât. 

Plouase abundent cu o noapte în urmă şi drumurile 
încă erau ude (la naiba, erau încă sub apă în unele 
locuri joase din partea vestică a zonei administrate 
de Statler), dar ieşise soarele pe la opt şi, până la 
zece, ziua era luminoasă şi caldă deopotrivă. Chiar 
şi aşa, bărbatul care a coborât din maşină era 
îmbrăcat într-un trenci negru şi purta o pălărie 
neagră mare. „Arăta ca un spion dintr-un film 
vechi”, i-a spus Brad lui Ennis Rafferty cu o oră sau 
aşa ceva mai târziu, lăsându-se prins în ceea ce, 
pentru el, era o aventură cu tuşe poetice. Trendul, 
de fapt, era atât de lung, încât aproape că era târât 
prin bălțile formate pe pavajul din ciment, şi flutura 
în spatele şoferului Buick-ului în timp ce acesta 
păşea grăbit către partea laterală a benzinăriei şi 
către gâlgâitul râului Redfern, care curgea în spatele 


ei. Acesta se umflase frumuşel în urma căderilor de 
apă din noaptea trecută. 

Brad, presupunând că bărbatul în haină neagră şi 
pălărie neagră fleşcăită se îndrepta spre toaletă, a 
strigat: 

- E deschis la baie, domnui'... cât combustibil 
d-ăsta vreţi? 

- Fă-i plinu', a spus clientul. 

A vorbit pe-o voce care lui Brad Roach nu i-a prea 
plăcut. Ce le-a spus ofiţerilor anchetatori mai târziu 
a fost că tipul părea că vorbeşte cu gura plină de 
jeleu. Brad era cu siguranţă într-o stare poetică. 
Poate că avea vreo legătură cu asta şi faptul că 
Hugh era plecat în acea zi. 

- Să verific uleiu'? - a întrebat Brad. 

Clientul ajunsese deja la colţul micuţei clădiri albe 
a benzinăriei. judecând după cât de repede se 
mişca, Brad şi-a spus că probabil are de descărcat 
un transport mare cât mai degrabă. 

Tipul s-a oprit, însă, şi s-a întors puţin către Brad. 
Destul încât Brad să vadă o semilună palidă, 
aproape albă ca ceara dintr-un obraz, un ochi întu- 
necat, sub formă de migdală, fără vreo porţiune 
albă vizibilă, şi-o şuviţă de păr negru şi rar căzând 
pe lângă o ureche ciudat formată. Cel mai bine şi-a 
amintit Brad urechea, şi-a amintit-o cu mare clari- 
tate. Ceva legat de ea l-a neliniştit profund, dar nu 
putea explica ce anume. Aici, poezia nu-i mai era de 
ajutor. Topită, parcă, de parc-ar fi ars într-un 
incendiu - părea să fie cea mai bună explicaţie a sa. 

- Uleiu-i bun! - a spus cu vocea lui gâtuită bărbatul 
în haină şi pălărie maro, şi-a dispărut după colţ 
într-o ultimă fluturare de pânză neagră, ca un liliac. 
Pe lângă natura vocii lui - acel sunet neplăcut, 


mucilaginos -, bărbatul avea un accent care l-a făcut 
pe Brad Roach să se gândească la vechea emisiune 
TV Rocky and Bullwinkle la Boris  Badinoff 
spunându-i Natashei Tre' şi-i optlim pă elan şi pă 
viviliță! 

Brad s-a dus la Buick, a mers încet pe partea din- 
spre pompe (şoferul parcase prost, lăsând o grăma- 
dă de spaţiu între maşină şi insula pompelor), 
plimbându-şi mâna în acest timp de-a lungul orna- 
mentelor cromate şi pe vopseaua netedă. Atingerea 
asta izvora mai degrabă din admiraţie decât din 
obrăznicie, deşi e posibil să fi conţinut şi puţină 
obrăznicie inofensivă; Bradley era atunci un bărbat 
tânăr, având temperamentul vulcanic al unui bărbat 
tânăr. În spate, aplecându-se spre gaura de ali- 
mentare, s-a oprit. Gaura de alimentare era la locul 
ei, nu însă şi plăcuţa de înmatriculare. Nu exista nici 
măcar vreun suport pentru aşa ceva, sau găurile 
pentru şuruburi acolo unde în mod normal ar fi 
trebuit instalată plăcuţa de înmatriculare. 

Asta l-a făcut pe Bradley să-şi dea seama ce l-a 
izbit ca fiind nelalocul lui încă din clipa când a auzit 
ding-dong-ul clopoţelului şi a ridicat privirea spre 
maşină pentru prima dată. Nu avea abţibildul de 
inspecţie tehnică. Ei bine, nu era treaba lui dacă nu 
avea în spate numere de înmatriculare şi nici 
abţibildul de inspecţie tehnică pe parbriz, îl vor ve- 
dea şi-l vor sancţiona pentru asta fie poliţiştii locali, 
fie cei statali de la Detaşamentul D din susul 
drumului... sau poate nu. In orice caz, treaba lui 
Brad Roach era să pompeze benzină. 

A învârtit manivela de pe lateralul pompei cu 
benzină hi-test pentru a reseta numărătoarea, a in- 
trodus muştiucul în gaura de alimentare şi-a reglat 


pe alimentare automată. Clopoţelul din pompă a 
început să clincăie şi, până să termine, Brad s-a dus 
până de partea şoferului, încheind tura. S-a uitat din 
mers prin geamurile din partea stângă şi interiorul 
maşinii l-a izbit ca fiind incredibil de gol pentru ceea 
ce aproape că era o maşină de lux în anii cincizeci. 
Tapiţeria scaunelor era maro ca pana de pitulice, şi 
la fel era şi materialul cu care era drapat plafonul. 
Bancheta din spate era goală, bancheta din faţă era 
goală, iar pe podea nu era nimic - nici măcar 
staniolul unei gume de mestecat, ce să mai vorbim 
de-o hartă ori un pachet boţit de ţigări. Volanul 
părea a fi din lemn încrustat. Bradley s-a întrebat 
dacă aşa erau cele montate pe modelul ăsta sau 
dacă nu era un fel de opţiune specială. Părea de 
calitate. Şi de ce era atât de mare? Dacă ar fi avut 
mânere pe margini, ai fi crezut că e de pe iahtul 
vreunui milionar. Probabil că trebuia să întinzi bra- 
tele până la nivelul pieptului doar ca să-l apuci. 
Trebuia să fie vreo lucrătură la cerere, iar Brad nu 
credea că e comod să-l manevrezi într-o cursă 
lungă. Absolut deloc comod. 

De asemenea, era ceva ciudat cu bordul. Părea 
făcut din lemn de nuc tratat special, iar manetele 
cromate şi micuţele cadrane - încălzirea, radioul, 
ceasul - păreau în bună regulă... erau, în orice caz, 
în locurile potrivite... cheia de contact era şi ea în 
locul potrivit (ce suflet încrezător în bunătatea 
umană! şi-a spus Brad), şi totuşi era ceva cu acest 
decor care nu părea deloc în regulă. Greu, însă, de 
spus ce anume. 

Brad s-a plimbat înapoi până în faţa maşinii, ad- 
mirând grilajul cromat şi rânjit (scria Buick peste tot 
pe acel grilaj; partea aia, cel puţin, făcea toţi banii) 


şi verificând dacă nu e pe undeva abţibildul de 
inspecţie tehnică, cel de Pennsylvania sau de oriun- 
de altundeva. Pe parbriz nu era nici un fel de 
abţibild. Proprietarul Buick-ului se pare că nu era 
membru al nici unuia dintre cluburile Triplu-A, Elks, 
Lions sau Kiwanis. Nu susţinea Universitatea Pitt sau 
Penn State (cel puţin nu atât încât să-şi pună siglă 
autoadezivă a vreuneia pe geamurile Buick-ului), iar 
maşina nu-i era asigurată nici de Mopar, nici de 
bunul şi bătrânul Rusty Jones. 

O maşină destul de tare, chiar şi aşa... deşi şeful 
i-ar fi spus că treaba lui nu era să admire 
patru-roţile, ci doar să le facă repede plinu'. 

Buick-ul a-nghiţit benzină din cea bună în valoare 
de şapte dolari înainte ca alimentatorul să se în- 
trerupă. Asta însemna mult în zilele acelea, când un 
galon de hi-test se cumpăra cu şaptezeci de cenți. 
Fie fusese rezervorul aproape gol când bărbatul în 
haină neagră plecase cu maşina la drum, fie 
condusese o bună bucată de drum fără să ali- 
menteze. 

Apoi, Bradley a ajuns la concluzia că cea de-a doua 
idee trebuie să fie-o bazaconie. Fiindcă drumurile 
erau încă ude, apa încă mai clipocea prin gropile din 
ele, pentru numele lui Dumnezeu, dar nu era nici 
măcar o dâră ori pată de noroi pe blana albastră şi 
netedă a Buick-ului. Nici urmă de mizerie nici pe 
cauciucurile alea grase şi luxoase, albe pe exterior. 
lar lui Bradley Roach asta i se părea de-a dreptul 
imposibil. 

Desigur, oricare-ar fi fost explicaţia, nu-nsemna 
nimic pentru el, dar îi putea spune proprietarului 
că-i lipseşte abţibildul de inspecţie tehnică. Asta-i 
putea aduce un bacşiş. Destul pentru un pachet de 


şase doze cu bere, poate. Încă mai avea şase sau 
opt luni până să poată cumpăra legal băutură, dar 
există căi şi mijloace dacă te dedici cauzei, şi chiar 
şi pe atunci, la începutul „carierei” sale, Bradley era 
o persoană dedicată cauzei. 

S-a întors în birou, s-a aşezat, a ridicat revista 
Inside View şi l-a aşteptat pe individul în haină 
neagră să se întoarcă. Era, fără îndoială, o zi a naibii 
de caldă pentru o asemenea haină lungă, dar Brad 
credea deja că reuşise să găsească o explicaţie 
pentru asta. Tipul era un NTH, foarte puţin diferit de 
cei din jurul lui Statler. Făcea aparent parte dintr-o 
sectă care le permitea practicanţilor să conducă 
maşini. NTH, aşa le spuneau Bradley şi prietenii lui 
celor din comunitatea amish. Însemna „nemernici 
de tot rahatu”. 

Cincisprezece minute mai târziu, când Brad a 
terminat de citit articolul „Am fost vizitaţi!” scris de 
expertul în OZN-uri Richard T. Rumsfeld (ofiţer în 
rezervă) şi-a examinat-o îndeaproape pe Blonda de 
la Pagina Patru, care părea că dă la peşti cu muscă 
artificială într-un pârâu de munte îmbrăcată doar în 
sutien şi chiloţei, şi-a dat seama că încă aşteaptă. 
Se părea că tipul nu mersese să-şi depună doar 
mărunţişul; era limpede că tipul era un milionar 
puturos. 

Chicotind, imaginându-şi-l pe tip stând în poziţia 
regulamentară pe bideurile de sub ţevile ruginite, 
şezând acolo-n obscuritate (singurul bec se arsese 
cu o lună în urmă şi nici Bradley, nici Hugh nu se 
deranjaseră să-l schimbe), cu haina aia neagră 
căzută pe jos în jurul lui şi adunând pe ea excre- 
mente de şoareci, Brad şi-a ridicat iarăşi ziarul. A 
întors la pagina cu glume, care-i ajungea pentru ur- 


mătoarele zece minute (unele glume erau atât de 
comice, încât Brad le citea de trei sau chiar patru 
ori). A aruncat ziarul la loc pe birou şi s-a uitat la 
ceasul de deasupra uşii. Dincolo de el, la pompe, 
Buick Roadmaster-ul scânteia în lumina soarelui. 
Trecuse aproape o jumătate de oră de când şoferul 
strigase peste umăr „Uleiu-i bun!” cu vocea lui 
ciudată şi apoi dispăruse pe lângă clădire într-o flu- 
turare diafană de pânză neagră. Chiar era un NTH? 
Avea voie vreunul dintre ei să conducă o maşină? 
Brad nu credea. NTH-ii credeau că tot ce are motor 
este lucrarea lui Satan, nu-i aşa? 

Bine, arunci poate că nu era. Dar, orice ar fi fost, 
de ce nu se întorsese? 

Dintr-o dată, imaginea acelui tip stând pe sumbrul 
şi decoloratul tron de acolo din spate, lângă pompa 
cu motorină, nu mai părea atât de amuzantă. Cu 
ochiul minţii, Brad încă îl mai putea vedea şezând 
acolo cu haina adunată în jurul lui pe linoleumul 
mizer şi cu pantalonii traşi în vine, dar acum îl vedea 
cu capul lăsat în jos, bărbia odihnindu-i-se pe piept, 
cu pălăria cea mare (care nu arăta deloc ca pălăria 
unui amish) coborâtă peste ochi. Nu se mişca. Nu 
respira. Nu se caca, ci era mort. Un atac de cord sau 
un atac cerebral sau altceva de genul ăsta. Era 
posibil. Dacă până şi afurisitul de Rege al Rock and 
Roll-ului a putut-o mierli în timp ce făcea Treaba 
Mare, oricine putea. 

- No, a spus încet Bradley Roach. No, asta nu-i... 
n-ar... no! 

A ridicat ziarul, a-ncercat să citească despre far- 
furiile zburătoare care ne ţin permanent sub supra- 
veghere, şi n-a reuşit să transforme cuvintele în 
gânduri coerente. L-a lăsat jos şi s-a uitat pe uşă 


afară. Buick-ul era tot acolo, strălucind în bătaia 
soarelui. 

Nici urmă de şofer. 

O jumătate de oră... nu, treizeci şi cinci de minute 
acum. Doamne sfinte. Au mai trecut cinci minute şi 
s-a surprins că rupe fâşii din ziar şi că le lasă să 
cadă în coşul de gunoi, unde acestea alcătuiau 
mormane de confeti inegale. 

- Blestemăţie, a spus şi s-a ridicat în picioare. A 
ieşit pe uşă şi a dat colţul micuţei clădiri cubice din 
cărămidă în care lucra de când se lăsase de şcoală. 

Toaletele se aflau în spate, pe partea de est. Brad 
nu se hotărâse dacă să joace pe faţă - Domnule, 
sunteţi bine? - sau s-o dea pe glumă - Hei, domnule, 
am o pocnitoare, dacă aveți nevoie. După cum au 
ieşit lucrurile, n-a apucat să pronunţe nici una dintre 
aceste două fraze atent ticluite. 

Uşa toaletei pentru bărbaţi avea o clanţă stricată 
şi, dacă nu era încuiată din interior, se putea întâm- 
pla să se deschidă la orice suflare de vânt mai pu- 
ternică, aşa că Brad şi Hugh îndesau întotdeauna o 
bucată de carton în crăpătură pentru a o ţine închisă 
atunci când nimeni nu folosea toaleta. Dacă fusese 
acolo bărbatul cu Buick-ul, bucata de carton trebuia 
să se afle fie cu el înăuntru (lăsată probabil lângă 
unul dintre robinetele chiuvetei cât timp îşi vedea 
bărbatul de treabă), fie zăcea pe podeaua din 
ciment de dincolo de uşă. Aceasta din urmă era de 
obicei varianta valabilă, i-a spus mai târziu Brad lui 
Ennis Rafferty; el şi cu Hugh aşezau mereu bucata 
aia de carton la locul ei după ce plecau clienţii. Cel 
mai adesea, trebuiau să tragă şi apa la closet. 
Oamenii uită de treaba asta atunci când sunt 


departe de casă. De regulă, oamenii sunt de-a drep- 
tul josnici atunci când sunt departe de casă. 

Acum, bucata de carton ieşea din crăpătura dintre 
uşă şi canat, chiar deasupra clanţei, exact acolo 
unde ţinea mai bine. Chiar şi aşa, Brad a deschis uşa 
să verifice, prinzând expert bucata de carton în 
cădere - la fel de expert cum va învăţa să deschidă 
o sticlă de bere la mânerul portierei din partea şo- 
ferului a Buick-ului său în zilele de mai târziu. În- 
gustul separeu era gol, exact aşa cum ştiuse 
înlăuntrul său că va fi. Nici un semn că fusese 
folosită toaleta, şi nu se auzise nici sunetul apei fiind 
trasă cât stătuse el în birou şi citise ziarul. Şi nici 
vreo picătură de apă pe marginile pătate de rugină 
ale bideului. 

Atunci i-a trecut prin gând lui Brad că tipul nu 
mersese pe lângă benzinărie ca să folosească buda, 
ci să arunce o privire la râul Redfern, care era destul 
de frumos ca să merite o ocheadă (ori chiar un de- 
clic al bătrânului aparat Kodak) din partea unui tre- 
cător, cum curgea el cu Malurile Statler pe partea 
nordică şi toate sălciile alea plângătoare de deasu- 
pra lor, împrăştiind o mare verde precum părul unei 
sirene (era un poet băiatul ăsta, sigur că da, un 
adevărat Dylan McYeats). Dar nici pe-acolo nu se 
vedea vreo urmă a şoferului Buick-ului, numai bu- 
căţi de maşină aruncate şi două axe străvechi de 
tractor zăcând în buruieni asemenea unor oase ru- 
ginii. 

Râul bolborosea din toţi rărunchii, curgând larg şi 
înspumat. Umflarea lui avea să fie, desigur, ceva 
temporar - inundaţiile sunt, ca regulă, evenimente 
primăvăratice în vestul Pennsylvaniei -, dar, în acea 


Zi, de obicei adormitul Redfern era un adevărat 
torent. 

Văzând cât de mare e apa, în mintea lui Bradley 
Roach a apărut o ipoteză oribilă. A măsurat din 
priviri panta abruptă care cobora până la apă. larba 
era încă udă din cauza ploii şi probabil a naibii de 
alunecoasă, mai ales dacă un nesăbuit de NTH s-ar 
preumbla din stânga-n dreapta încălţat în pantofi cu 
tălpi alunecoase din piele. Gândindu-se la asta, 
ipoteza devenea tot mai mult o certitudine în mintea 
lui. Nimic altceva nu explica buda nefolosită şi 
maşina care încă aştepta lângă pompa hi-test cu re- 
zervorul plin şi gata de drum, cu cheia încă atârnând 
în contact. Bătrânul domn Buick Roadmaster se 
dusese în spate ca s-arunce o privire Redfernului, se 
apropiase nesăbuit de mult de malul abrupt pentru 
a avea o imagine mai clară... şi-apoi hopa, s-a zis cu 
tine. 

Bradley şi-a croit şi el drum în jos spre cursul apei, 
alunecând de câteva ori, în pofida bocancilor săi 
Georgia Giants, dar reuşind să nu cadă, 
păstrându-se mereu în apropierea vreunei bucăţi de 
reziduu de care să se prindă în caz că-şi pierdea 
într-adevăr aderenţa. Nu era nici urmă de acel 
bărbat la marginea apei, dar, când s-a uitat în aval, 
a văzut ceva prins la adăpostul unui mesteacăn 
doborât la pământ la vreo două sute de yarzi de 
locul unde stătea el. Săltând, sus-jos. Ceva negru. 
Era posibil să fie haina domnul Buick Roadmaster. 

- Ah, căcat, a spus el, şi s-a grăbit înapoi la birou 
să sune la Detaşamentul D, care se afla cu cel puţin 
două mile mai aproape de unde era el decât secţia 
locală de poliţie. Şi uite-aşa... 


ACUM: SANDY 


. am ajuns noi să ne implicăm, am spus. 
Predecesorul lui Shirley a fost un tip pe nume Matt 
Babicki. El a luat legătura prin staţie cu Ennis 
Rafferty... 

- De ce Ennis, Ned? - a întrebat Shirley. Repede. 

- CMAP, a spus imediat. Cea mai apropiată patrulă. 

Dar nu-i stătea gândul la asta, şi nici nu s-a uitat la 
ea. Avea ochii ațintiți asupra mea. 

- Ennis avea 55 de ani şi aştepta cu nerăbdare o 
pensie de care n-a apucat să se bucure, am spus. 

- lar tata era cu el, nu-i aşa? - Erau parteneri. 

- Da, am spus. 

Mai aveam multe de povestit, dar înainte trebuia 
ca el să treacă de această primă parte. Am tăcut, 
lăsându-l să se obişnuiască cu ideea că tatăl său şi 
Roach, cel care-l omorâse, stătuseră cândva faţă-n 
faţă şi discutaseră ca doi oameni normali. Acolo 
fusese Curtis, ascultându-l pe Bradley Roach cum 
vorbeşte, deschizându-şi carneţelul, începând să 
alcătuiască o succesiune a evenimentelor. Ned cu- 
noştea deja care sunt procedurile, cum lucrăm noi la 
un caz nou. 

Aveam impresia că asta va rămâne în amintirea 
puştiului indiferent ce mai aveam să-i povestesc, 
indiferent cât de sălbatică şi de confuză ar deveni 
povestea. Imaginea ucigaşului şi a victimei sale 
stând împreună la depărtare de nici măcar o arun- 
cătură de băț de locul unde vieţile lor se vor ciocni 
din nou, de data aceasta cu o bubuitură mortală, 
douăzeci şi doi de ani mai târziu. 


- Câţi ani avea? - aproape că a şoptit Ned. Tata, 
câţi ani avea în ziua despre care-mi vorbeşti? 

Şi-ar fi putut da seama singur, presupun, însă era 
pur şi simplu prea uluit. 

- Douăzeci şi patru, am spus. 

A fost uşor. Vieţile scurte se calculează simplu. 

- Era în poliţie de aproximativ un an. Şi atunci era 
ca acum, doi ofiţeri pe patrulă doar în tura de la 
unşpe la şapte, începătorii făcând excepţie de la re- 
gulă. lar tatăl tău era încă un începător. Aşa că une- 
ori era cuplat cu Ennis. 

- Ned, eşti bine? - a întrebat Shirley. 

A fost o întrebare corectă. Toată culoarea se 
scursese treptat de pe chipul puştiului. 

- Da, doamnă, a spus. S-a uitat la ea, apoi la Arky, 
apoi la Phil Candleton. Aceeaşi privire s-a plimbat pe 
la toţi trei, jumătate uluită şi jumătate acuzatoare. - 
Cât ştiaţi voi din povestea asta? 

- Toată, a spus Arky. Avea în voce un uşor ritm 
vioi, nordic, care întotdeauna m-a dus cu gândul la 
Lawrence Welk când spunea: ei-unu şi ei-doi, acu' 
v-ofer p-adorabilele Lennon Sisters, nu-aşa c-arată 
dulci. - N-o fo' un secret. Tac-tu şi Bradley Roach 
se-nţălegeau bine p-atunci. Chiar ş-apoi. Curtis l-a 
arestat de trei-patru ori în anii optzăci... 

- La naiba, de cinci sau şase, a bodogănit Phil. Ştii, 
a făcut-o întotdeauna el. Cinci sau şase cel puţin. 
Odată, l-a dus cu maşina pe zevzecu' ăla direct la 
o-ntâlnire a asociaţiei AA şi l-a convins să rămână, 
dar nu i-a ajutat la nimic. 

- Slujba lu' taic-to era să fie poliţai statal, a spus 
Arky, şi, pe la mijlocu' anilor optzăci, slujba lu' Brad - 
slujba lui cu normă-ntreagă - era băutu'. D-obicei, 
pe când conducea pă drumurile lăturalnice, îi plăcea 


să fac-aia. La atât dă mulţi le place. (Arky a 
suspinat.) Oricum, dac-au două slujbe, băiete, 
aproape sigur le dau cap în cap din când în când. 

- Din când în când, a repetat Ned fascinat. Era de 
parcă ideea de timp câştigase o nouă dimensiune 
pentru el. 

- Da' toate-alea ţineau strict de-afaceri. Cu 
ix-cepţia  poate-a  Buick-ului  ăluia. L-or avut 
p-ăsta-ntre ei toţi anii dup-aia. (A înclinat din cap pe 
direcţia Magaziei B.) Buick-u' ăla atârna-ntre ei ca o 
cârpă pă funie. Şi nimeni n-a ţinut Buick-u' ăla-n 
secret - nu iexact - da' ere' c-aşa ceva-i, oricum. 

Shirley dădea din cap. S-a întins şi l-a luat pe Ned 
de mână, iar ela lăsat-o să o ia. 

- Oamenii o ignoră, de obicei, a spus ea, aşa cum 
ignoră întotdeauna lucrurile pe care nu le-nţeleg... 
atâta timp cât pot s-o facă, oricum. 

- Uneori nu ne permitem s-o ignorăm, a spus Phil. 
Am ştiut asta încă de când... păi, să-ţi spună Sandy. 

S-a uitat înapoi spre mine. Cu toţii s-au uitat. 
Privirea lui Ned era cea mai sclipitoare. Am aprins o 
ţigară şi am început iarăşi să vorbesc. 


ATUNCI 


Ennis Rafferty şi-a găsit binoclul în trusa de scule, 
care îl însoțea dintr-o maşină-ntr-alta în timpul se- 
zonului de pescuit. O dată ce-l avea, el şi Curt 
Wilcox au coborât la râul Redfern din acelaşi motiv 
pentru care ursul trece muntele: să vadă ce pot 
vedea. 

- Şi io ce vreţi să fac? - a-ntrebat Brad când ei 
se-ndepărtau de el. 

- Păzeşte maşina şi gândeşte-te la ce poveste o să 
ne spui, a zis Ennis. 

- Poveste? De ce să-mi trebuiasc-o poveste? 

Părea puţin agitat din pricina asta. Nici Ennis, nici 
Curt nu i-au răspuns. 

Coborând încet panta aceea plină de buruieni, 
fiecare dintre ei gata să se apuce de celălalt dacă 
aluneca, Ennis a spus: 

- Cu maşina aia nu-i în regulă ceva. O ştie chiar şi 
Bradley Roach, iar el stă cam prost la departamentul 
IQ. 

Curt încuviinţa din cap încă dinainte ca bătrânul să 
termine de vorbit. 

- Seamănă cu o poză dintr-o carte de exerciţii pe 
care-o aveam în copilărie, GASITI ZECE LUCRURI 
CARE N-AU CE CĂUTA ÎN POZA ACEASTA. 

- Dumnezeule, aşa-i cum zici! ` 

Ennis a fost izbit de ideea aceasta. li plăcea de 
tânărul cu care era cuplat, şi credea că o să iasă un 
polițist bun din el o dată ce va aduna puțină sare pe 
piele. 


Ajunseseră deja la marginea apei. Ennis a apucat 
binoclul, pe care-l atârnase la gât. 

- N-are abţibild de inspecţie tehnică. N-are afu- 
risitele de p/ăcuțe de înmatriculare. lar volanul! 

Curtis, ai văzut cât de mare-i chestia aia? 

Curt a aprobat din cap. 

- N-are antenă radio, a continuat Ennis, şi nici 
urmă de noroi pe caroserie. Cum a mers pe Route 
32 fără să se murdărească de puţin noroi? Noi 
aruncam apa din bălți la tot pasul. Avem jeg până şi 
pe parbriz. 

- Nu ştiu. Ai văzut beculeţele ornamentale? 

- Hă? Sigur, da' toate Buick-urile vechi au beculeţe 
d-alea. 

- Mda, dar ceva nu-i în regulă cu astea. Sunt patru 
pe partea dreaptă şi numai trei pe partea stângă. 
Chiar crezi că Buick a scos din fabrică vreun model 
cu un număr inegal de beculeţe? Că io nu cred. 

Ennis i-a oferit partenerului său o privire confuză, 
apoi a ridicat binoclul şi s-a uitat în aval. A reperat 
repede şi şi-a reglat focusul pe lucrul acela negru, 
săltător, care-l făcuse pe Brad să fugă la telefon. 

- Despre ce-i vorba? E-o haină? - Curt îşi făcea 
umbră la ochi cu palma, care erau nespus mai buni 
decât ochii lui Bradley Roach. - Aşa-i că nu-i? 

- Mnu, a spus Ennis, continuând să se uite atent. 
Seamănă cu... un tomberon pentru gunoi. Unu' 
din-ăla din plastic negru cum se vând la Tru-Value în 
oraş. Sau poate-mi joacă feste ochii. Poftim. Uită-te 
Şi tu. 

l-a dat binoclul lui Curt, şi nu, nu-i jucau feste ochii. 
Ce-a văzut Curtis a fost într-adevăr un tomberon din 
plastic negru, probabil luat de apă din parcarea 
pentru rulote de pe Maluri în toiul furtunii din 


noaptea precedentă. Nu era o haină neagră şi nu s-a 
găsit niciodată vreo haină neagră, şi nici pălăria 
neagră, şi nici bărbatul cu chipul alb şi şuviţa de păr 
negru, rar, atârnând pe lângă o ureche ciudat 
formată. Poliţiştii statali e posibil chiar să se fi îndoit 
că existase vreodată un astfel de bărbat - mai 
târziu, Ennis Rafferty a observat fără greş 
exemplarul din revista /nside View de pe masa de 
lucru, atunci când l-a dus pe domnul Roach în birou 
să-i pună întrebări -, însă ex/sta Buick-ul. Buick-ul 
ăla bătrân era o prezenţă de necontestat. Făcea 
parte din blestematul ăla de decor, cum stătea el 
aşa lângă pompe. Doar că, pe când a venit maşina 
de remorcat a municipalităţii să-l ducă de acolo, nici 
Ennis Rafferty, nici Curtis Wilcox nu mai credeau 
câtuşi de puţin că era vorba de-un Buick. 
Pe atunci, habar nu aveau ce era. 


Poliţiştii mai în vârstă au dreptul să aibă intuiţii, iar 
Ennis a avut una în timp ce se-ntorcea împreună cu 
tânărul său partener la Brad Roach. Brad stătea 
lângă Roadmaster-ul cu cele trei beculete frumos 
cromate pe o parte şi cu patru pe cealaltă. Intuiţia 
lui Ennis a fost că ciudăţeniile pe care le observa- 
seră până atunci nu erau decât cireaşă de pe tort. 
Dacă aşa stăteau lucrurile, cu cât vedea acum mai 
puţine lucruri domnul Roach, cu atât avea apoi mai 
puţin de discutat. Motiv pentru care, deşi Ennis era 
extrem de curios în privinţa maşinii ăleia abando- 
nate şi tânjea după o doză bună de satisfacţie, i-a 
predat-o lui Curt, iar el l-a însoţit pe Bradley în birou. 
O dată ajunşi acolo, Ennis a sunat după un 
remorcher ca să ducă Buick-ul la Detaşamentul D, 
unde-l puteau lăsa în parcarea din spate, cel puţin 


pentru moment. Voia, de asemenea, să-l interoghe- 
ze pe Bradley cât amintirile îi erau încă relativ 
proaspete. Se aştepta să aibă la rândul lui ocazia 
de-a se uita mai bine la ciudata lor captură, şi încă 
pe-ndelete, mai târziu. 

„A modificat-o cineva puţin, cred c-asta-i tot”, i-a 
spus lui Curt înainte să-l ducă pe Bradley în birou. 
Curt părea neîncrezător. S-o modifici era un lucru, 
dar asta era o nebunie. Să elimini un bec cro-mat, 
apoi să cizelezi suprafaţa aşa încât să nici nu se 
vadă urma? Să înlocuieşti obişnuitul volan de Buick 
cu ceva care părea că-şi are locul într-o cabină de 
iaht? Astea erau modificări? 

- Aă, ţine-un ochi pe ea cât eu văd de nişte treburi, 
a spus Ennis. 

- Pot să verific hardughia? 

- In ce mă priveşte... Numa' să n-atingi volanul, ca 
să luăm nişte amprente dacă ne trebe'. Şi fii cu 
băgare de seamă. Încearcă să nu laşi urme în ea. 

Ajunseseră din nou la pompe. Brad Roach se uita 
cu nerăbdare la cei doi poliţişti, cel pe care-l va 
omori în secolul XXI şi cel care va dispărea fără nici 
o urmă chiar în seara aceea. 

- Ce credeţi? - a întrebat Brad. E mort acolo-n râu? 
Înecat? Aşa-i că-i? 

- Numai dacă nu s-a vârât şi s-a înecat în tombe- 
ronu' care se-nvârte sub copacu' ăla căzut, a spus 
Ennis. 

Lui Brad i-a căzut faţa. 

- O, căcat. Asta-i tot? 

- Mă tem că da. Şi-ar fi-un loc destul de strâmt 
pentru un om matur. Ofiţer Wilcox? Ai vreo-ntrebare 
pentru tânăru' de-aici? 


Fiindcă el încă era elevul, iar Ennis încă profesorul, 
Curtis a pus într-adevăr câteva întrebări, cele mai 
multe ca să se asigure că Bradley nu e beat şică e 
sănătos la minte. Apoi a înclinat din cap spre Ennis, 
care l-a lovit peste umăr pe Bradley, de parcă ar fi 
fost vechi amici. 

- Hai cu mine-năuntru, ce zici? - a propus Ennis. 
Toarnă-mi o cană de cafea şi hai să vedem dacă 
reuşim să-i dă de cap poveştii ăsteia. 

Şi l-a condus pe Brad de lângă maşină. Braţul 
prietenos petrecut pe după umerii lui Bradley Roach 
era foarte puternic, şi a continuat să-l împingă pe 
Brad către birou, în tot acest timp ofiţerul Rafferty 
vorbind ca o moară stricată. 


Cât despre ofiţerul Wilcox, a avut la dispoziţie 
aproximativ trei sferturi de oră să studieze Buick-ul 
înainte să apară remorcherul municipalităţii cu 
girofarul lui portocaliu pornit. Patruzeci şi cinci de 
minute nu-i un timp lung, dar a fost suficient pentru 
a-l transforma pe Curtis într-un licenţiat Roadmaster 
get-beget. Dragostea adevărată se spune că se 
vede întotdeauna de la prima întâlnire. 

Întorcându-se la Detaşamentul D, Ennis a condus 
în spatele camionetei tractoare şi a Buick-ului, care 
rula cu botul ridicat pe rampă şi cu bara de protecţie 
din spate aproape târându-se pe şosea. Curt era în 
dreapta, fâţăâindu-se puţin din cauza agitaţiei, ca un 
puştiulică ce trebuie să facă pipi. Intre ei, radioul de 
poliţie Motorola, zgâriat şi îndoit, victima a 
Dumnezeu ştie câte vărsări de cafea şi cola, dar 
încă sănătos tun, boscorodea de unul singur pe 
canalul 23, Matt Babicki şi ofiţerii de pe teren 
comunicând lacunar informaţiile de rutină care le 


umpleau constant orele lucrătoare asemenea unei 
muzici de fundal. Acolo era, dar nici Ennis şi nici 
Curt n-o mai auzeau decât atunci când era rostit 
propriul lor număr de identificare. 

- Primul lucru-i motorul, a spus Curt. Nu, presupun 
că primul lucru-i încuietoarea capotei. E mai mult pe 
partea şoferului şi trebuie s-o împingi, nu s-o tragi 
afară... 

- N-am mai auzit d-aşa ceva înainte, a mormăit 
Ennis. 

- Aşteaptă numai, aşteaptă, a spus tânărul său 
partener. Am găsit-o, oricum, şi am ridicat capota. 
Motorul... Omule, motorul ăla... 

Ennis s-a uitat la el cu expresia unuia care tocmai a 
avut o idee prea oribil de plauzibilă ca să fie negată. 
Strălucirea portocalie a girofarului de pe cabina 
remorcherului pulsa pe faţa lui, făcându-l să pară 
bolnav de icter. 

- Să nu-ndrăzneşti să-mi zici că n-are motor, a 
spus. Să nu-ndrăzneşti să-mi zici că n-are altceva 
decât un cristal radioactiv ori vreo blestemăţie d-aia 
ca-n parascoveniile alea de farfurii zburătoare. 

Curtis a râs. Sunetul a fost vesel şi sălbatic deo- 
potrivă. 

- Nu, nu, are motor, da-i complet greşit. Pe ambele 
laturi ale blocului motor scrie cu litere cromate mari 
BUICK 8, de parcă cei care l-au construit se temeau 
să nu uite ce era nerozia aia. Sunt opt bujii, câte 
patru pe o parte, iar asta-i corect - opt cilindri, opt 
bujii -, dar nu-i nici urmă de capac de distribuitor şi 
nici chiar de distribuitor, asta din câte-am putut eu 
vedea. Şi n-am văzut nici generator, nici alternator. 

- Fugi d-aici! 

- Ennis, să mor dacă mint. 


- Unde duceau firele de la bujii? 

- Din câte mi-am dat eu seama, fiecare făcea 
câte-o buclă mare şi se ducea direct înapoi în blocul 
motor. 

- Asta-i o nebunie! 

- Da! Dar ascultă, Ennis, ascultă bine! 

Cu alte cuvinte: nu mă mai întrerupe şi lasă-mă să 
vorbesc. Curtis Wilcox se fâțâia în scaun, dar nu-şi 
dezlipea ochii de la Buick-ul ce era tractat în faţa lui. 

- Bine, Curt. Te-ascult. 

- Are radiator, dar, din câte mi-am dat eu seama, 
nu are nimic în el. Nici apă şi nici antigel. Nu are 
curea pentru ventilator, ceea ce-are într-un fel logi- 
că, fiindcă nu există ventilator. 

- Uleiul? 

- Are carter şi tijă de sondare, dar tija n-are gra- 
daţii. Are baterie, o Delco, dar, Ennis, fii atent, nu-i 
conectată la nimic. Nu are cabluri de baterie. 

- Tu-mi descrii o maşină care n-are cum să func- 
ţioneze, a spus Ennis fără ocolişuri. 

- Mie-mi spui?! Am scos cheia din contact. E-un 
lanţ obişnuit, dar numa' atâta este: un lanţ. Nici un 
breloc cu iniţiale, nimic. 

- Alte chei? 

- Nu. lar cheia de contact nu-i cu adevărat o cheie. 
E numa' o bucată de metal, cam atât de lungă. 

Curt şi-a depărtat degetul mare şi indexul la lun- 
gimea unei chei. 

- O cheie brută, despre aşa ceva vorbeşti? Cum 
sunt cheile unui lăcătuş? 

- Nu. Nu seamănă deloc cu o cheie. Nu-i decât un 
beţişor din oţel. 

- Ai încercat-o? 


Curt, care vorbise aproape fără să respire, n-a 
răspuns imediat. 

- Zi-i, a vorbit Ennis. Sunt partenerul tău, pentru 
numele lui Christos. N-o să te muşc. 

- Bine, da, am încercat-o. Am vrut să văd dacă 
funcţionează motorul ăla ireal. 

- Sigur că funcţionează. Doar a venit cineva cu ea 
la benzinărie, nu? 

- Aşa spune Roach, dar, când m-am uitat mai bine 
sub capotă, m-am întrebat dacă nu minte sau dacă 
n-a fost poate hipnotizat. Oricum, asta încă rămâne 
o-ntrebare fără răspuns. Chestia aia ca o cheie n-a 
vrut să se răsucească. De parc-ar fi fost blocat 
contactul. 

- Unde-i acum cheia? 

- Am pus-o la loc în contact. 

Ennis a înclinat din cap. 

- Bun. Când ai deschis portiera, s-a aprins plafo- 
niera? Sau nu există aşa ceva? 

Curtis a făcut o pauză, amintindu-şi. 

- Mda. Avea plafonieră şi s-a aprins. Ar fi trebuit să 
observ asta. Totuşi, cum de s-a aprins? Cum, când 
nici măcar nu era cuplată bateria? 

- Din câte mă pricep, s-ar putea să fi fost ali- 
mentată de la două baterii de tip C. (Dar i se citea 
limpede în voce îndoiala.) Ce altceva? 

- Am păstrat ce-i mai bun pentru sfârşit, i-a spus 
Curtis. A trebuit să ating ceva înăuntru, dar am fo- 
losit batista şi ştiu unde-am atins, aşa că nu-mi 
scoate ochii. 

Ennis n-a spus nimic cu voce tare, dar i-a aruncat 
tânărului o privire care spunea că-i va scoate ochii 
dacă va merita asta. 


- Butoanele de la bord sunt toate false, sunt lipite 
acolo doar de faţadă. Butoanele radioului nu se 
rotesc, la fel nici butonul de control al radiatorului. 

Maneta pe care-o mişti să cuplezi pe dezaburire nu 
se mişcă. Lasă impresia unui stâlp băgat în ciment. 

Ennis a urmat apoi îndeaproape remorcherul pe 
drumul de acces care ducea spre capetele clădirii 
Detaşamentului D. 

- Ce altceva? Mai era ceva? 

- Toate erau. Toată maşina-i o ciudăţenie futută 
rău de tot. 

Asta l-a impresionat pe Ennis, deoarece Curt nu era 
de obicei un om vulgar. 

- Ştii volanul ăla mare? Cred că şi-ăla-i posibil să 
fie fals. L-am scuturat - doar cu laturile palmelor, te 
rog să nu faci un atac de apoplexie - şi se răsuceşte 
puţin, la dreapta şi la stânga, dar numa' puţin. 
Poate-i doar blocat, ca şi contactul, dar... 

- Da' nu prea crezi. 

- Nu. Nu cred. 

Remorcherul a parcat în faţa Magaziei B. S-a auzit 
un geamăt hidraulic şi Buick-ul şi-a revenit din 
poziţia aceea cu botul-sus, coada-jos, aşezându-se 
la loc pe cauciucurile lui cu exteriorul alb. Şoferul 
remorcherului, bătrânul Johnny Parker, a venit să-l 
desfacă din legături, sorbind anevoie din ţigara Pall 
Mall pe care-o avea vârâtă în cioc. Ennis şi Curt au 
rămas în acest timp în Patrula D-19, uitându-se unul 
la celălalt. 

- Ce dracu' avem aici? - a întrebat Ennis într-un 
sfârşit. O maşină care nu poate rula şi nici vira intră 
la benzinăria Jenny de pe Route 32 şi se-opreşte 
direct la pompa cu benzină hi-test. N-are plăcuţe de 


înmatriculare. N-are abţibild... (îl lovi o idee.) 
Certificatul de înmatriculare? L-ai căutat? 

- Pe suportul volanului nu era, a spus Curt, des- 
chizând portiera, nerăbdător să coboare. Nici în 
torpedo nu era, fiindcă nu era nici un torpedo. Există 
un mâner şi-un buton de deschidere, dar butonul nu 
se poate apăsa, mânerul nu se poate trage, iar uşiţa 
nu se deschide. Nu-i decât de decor, ca toate 
celelalte de pe bord. Bordul însuşi e-o nerozie. În 
anii '50, maşinile n-aveau borduri din lemn. Nu cele 
americane, cel puţin. 

Au coborât şi-au rămas locului, uitându-se la 
puntea din spate a Buick-ului rămas orfan. 

- Portbagajul? - a întrebat Ennis. A/a se deschide? 

- Mda. Nu-i încuiat. Apeşi butonul şi sare ca 
portbagajul oricărei alte maşini. Dar miroase în- 
grozitor. 

- îngrozitor cum? 

- Mlăştinos. 

- Vreun cadavru înăuntru? 

- Nici un cadavru, nimic. 

- Nici un cauciuc de rezervă? Nici măcar un cric? 

Curtis a scuturat din cap. Johnny Parker a venit 
spre ei, scoţându-şi mănuşile de lucru. 

- Altceva, oameni buni? 

Ennis şi Curt au scuturat din cap. Johnny a dat să 
plece, apoi s-a oprit. 

- Ce dracu-i aia, că tot veni vorba? E gluma cuiva? 

- Încă nu ştim, i-a spus Ennis. 

Johnny a dat din cap. 

- Păi, dacă aflaţi, spuneţi-mi şi mie. Curiozitatea a 
omorât pisica, satisfacția a-nviat-o. Ştiţi voi! 

- Satisfacţie cu caru', a spus automat Curt. 


Treaba cu pisica şi curiozitatea făcea parte din 
viaţa Detaşamentului D, nu chiar o glumă cu circuit 
închis, doar ceva care se furişase în vocabularul de 
zi cu zi al meseriei. Ennis şi Curt l-au privit pe bătrân 
cum pleacă. 

- Mai vrei să-mi spui ceva înainte să vorbim cu 
sergentul Schoondist? - a întrebat Ennis. 

- Mda, a zis Curtis. Acolo înăuntru-i ţinutul cu- 
tremurelor. 

- Ţinutul cutremurelor? Ce dracu' mai înseamnă şi 
asta? 

Aşa că i-a povestit lui Ennis despre o emisiune pe 
care-o văzuse la postul TV PBS din Pittsburgh cu o 
săptămână în urmă. Se apropiaseră deja câţiva 
oameni. Printre ei se numărau Phil Candleton, Arky 
Arkanian, Sandy Dearborn şi însuşi sergentul 
Schoondist. 

Emisiunea fusese despre prezicerea cutremurelor. 
Oamenii de ştiinţă mai aveau mult până să dezvolte 
un procedeu imbatabil de prezicere, le-a spus Curtis, 
dar majoritatea dintre ei credeau că, în timp, asta se 
poate realiza. Fiindcă existau semne prevestitoare. 
Subvibraţii. Le simțeau animalele şi destul de 
adesea le simțeau şi oamenii. Câinii deveneau fără 
stare şi lătrau să fie lăsaţi afară. Vitele alergau prin 
staule sau dărâmau gardurile locurilor de păşunat. 
Puii închişi în cuşcă dădeau uneori din aripi atât de 
tare, că şi le rupeau. Unii oameni au pretins că au 
auzit un murmur puternic venind din pământ cu 
cincisprezece sau douăzeci de minute înaintea unui 
cutremur serios (şi dacă oamenii auzeau aşa ceva, 
era la mintea cocoşului că majoritatea animalelor îl 
auzeau chiar şi mai limpede). De asemenea, se 
făcea mai rece. Nu toată lumea simţea aceste bucle 


de răceală dinaintea cutremurului, dar destul de 
mulţi le simțeau. Existau multe informaţii 
meteorologice care susțineau aceste mărturii 
subiective. 

- iți baţi joc de mine? - l-a întrebat Tony Scho- 
ondist. 

Câtuşi de puţin, a răspuns Curtis. Cu două ore 
înainte de marele cutremur din 1906, temperatura 
scăzuse în San Francisco cu până la şapte grade; 
ăsta era un lucru dovedit. Şi asta în timp ce toate 
celelalte condiţii meteorologice s-au păstrat con- 
stante. 

- Fascinant, a spus Ennis, da' ce legătură are cu 
Buick-u' ăla? 

Erau deja destui ofiţeri de faţă să formeze un cerc 
de ascultători. Curtis s-a uitat în jur la ei, ştiind că 
era posibil să-şi petreacă următoarele şase luni sau 
aşa ceva răspunzând apelativului de  Puştiu' 
Cutremurelor în timpul transmisiilor radio, dar era 
prea surescitat să-i mai pese. A spus că, în timp ce 
Ennis a stat în birou interogându-l pe Bradley Roach, 
el a stat în spatele volanului ăluia mare, având grijă 
să nu atingă ceva decât cu laturile palmelor. Şi, 
şezând acolo, a început să audă un murmur, un 
sunet foarte puternic. Le-a spus că l-a şi simțit. 

_- A venit din neant murmura' ăsta puternic şi egal. 

II simţeam bâzâindu-mi în plombe. Cred că, dac-ar fi 
fost mai puternic, mi-ar fi făcut să zornăie chiar şi 
mărunţişul din buzunar. Este-un cuvânt pentru aşa 
ceva, l-am învăţat la fizică, cred, da' nu reuşesc 
să-mi amintesc pentru nimic în lume care-i. 

- Oscilaţie armonică, a spus Tony. Apare atunci 
când două lucruri încep să vibreze laolaltă, aşa cum 
ar fi diapazoanele sau paharele pentru vin. 


Curtis aproba din cap. 

- Mda, asta-i. Nu ştiu ce-o produce, da-i foarte 
puternică. Mi s-a părut că se cuibăreşte chiar în 
mijlocul capului meu, aşa cum face sunetul liniilor 
de înaltă tensiune de pe Maluri atunci când stai 
chiar sub ele. O să vi se pară o nebunie, dar, dup-un 
minut sau aşa ceva, murmurul ăla aproape c-a părut 
că vorbeşte. 

- l-am pus-o la o fată o dată acolo pă Malurile alea, 
a spus sentimental Arky, semănând mai tare ca 
niciodată cu Lawrence Welk. Şi-a fost dăstul 
d-armonic, da. Bâzz, bâzz, bâzz. 

- Ţine-ţi amintirile pentru tine, gogomanule, a spus 
Tony. Continuă, Curtis. 

- La-nceput am crezut că radioul e de vină, a spus 
Curt, fiindcă şi suna puţin ca unu': un radio vechi cu 
tub electronic cu vid, deschis şi potrivit la o muzică 
ce vine de foarte departe. Aşa c-am luat batista şi 
m-am întins să-l opresc. Atunci am aflat că nu se 
mişcă butoanele, nici unul dintre ele. Nu-i un radio 
mai adevărat decât... păi, decât e Phil Candleton un 
adevărat poliţist statal. 

- Foarte nostim, puştiu', a spus Phil. La fel de 
nostim ca şi-un pui de gumă, cred, sau... 

- Taci, vreau s-aud asta, a spus Tony. Continuă, 
Curtis. Şi lasă poantele de-o parte. 

- Da, domnule. Când am încercat butoanele ra- 
dioului, mi-am dat seama că era frig înăuntru. E-o zi 
caldă şi maşina se afla la soare, dar înăuntru era 
frig. Era rece şi umed. Atunci m-am gândit la emi- 
siunea despre cutremure. (Curt a scuturat încet din 
cap de la stânga la dreapta.) M-a încercat un senti- 
ment că trebuie să cobor din maşină şi că trebuie 
s-o fac repede. Murmurul se domolea deja, dar era 


mai frig ca înainte. Parcă eram într-o cutie frigori- 
fică. 

Tony Schoondist, pe atunci sergentul-şef al De- 
taşamentului D, s-a dus către Buick. Nu l-a atins, s-a 
aplecat doar prin geam. A rămas aşa o bună parte 
dintr-un minut, aplecându-se în albastrul întunecat 
al maşinii, cu spatele înclinat, dar perfect drept, cu 
mâinile prinse la spate. În spatele lui stătea Ennis. 
Ceilalţi ofiţeri s-au adunat în jurul lui Curtis, 
aşteptând ca Tony să termine cu orice-ar fi fost ceea 
ce făcea. Pentru majoritatea dintre ei, Tony 
Schoondist era cel mai bun sergent-şef pe care-l vor 
avea cât vor purta uniforma cenuşie a Poliţiei 
Statului Pennsylvania. Era dur, curajos, corect, 
îndemânatic atunci când trebuia. Pe când ajungea 
un ofiţer de poliţie la gradul de sergent-şef, politica 
îşi intra în drepturi. Întâlnirile lunare. Telefoanele de 
la Scranton. Gradul de sergent-şef era departe de a 
fi cea mai înaltă treaptă a scării, dar era destul de 
important ca porcăriile birocratice să se ambaleze în 
jurul lui. Schoondist îşi juca rolul destul de bine să-şi 
păstreze locul, dar el ştia, şi ştiau şi oamenii lui, că 
nu va ajunge niciodată mai sus de atât. Dar nici 
nu-şi dorea asta. Fiindcă pentru Tony cei mai 
importanţi erau băieţii lui... iar când Shirley l-a 
înlocuit pe Matt Babicki, cei mai importanţi erau 
băieţii şi fata lui. Detaşamentul lui, cu alte cuvinte. 
Detaşamentul D. Ei ştiau asta nu fiindcă ar fi spus el 
ceva, ci fiindcă ştia cum să-i ia. Intr-un sfârşit, s-a 
întors acolo unde-l aşteptau oamenii lui. Şi-a scos 
pălăria, şi-a trecut mâna prin ţepii părului tuns 
soldăţeşte, apoi şi-a pus pălăria la loc pe cap. Cu 
chinga la spate, cum spunea regulamentul de vară. 
larna, chinga era petrecută chiar pe după vârful 


bărbiei. Asta era tradiţia şi, ca în orice organizaţie, 
exista de multă vreme; erau multe tradiţii în PSP, 
Până în 1962, de pildă, ofiţerii aveau nevoie de 
permisiunea sergentului-şef pentru a se însura (iar 
sergenţii şefi se foloseau de puterea asta pentru a 
scăpa de toţi începătorii şi ofiţerii tineri pe care-i 
considerau nepotriviţi pentru acel post). 

- Nici un murmur, a spus Tony. De asemenea, aş 
zice că temperatura înăuntru e cam aceea care-ar 
trebui să fie. Poate puţin mai scăzută ca asta de 
afară, dar... 

A ridicat din umeri. 

Obrajii lui Curtis s-au făcut de-un roz-intens. 

- Domnule sergent, jur că... 

- Nu mă îndoiesc de tine, a spus Tony. Daca spui 
că murmura ca un diapazon, te cred. De unde crezi 
tu că venea murmurul ăsta? De la motor? Curtis a 
scuturat din cap. 

- Din zona portbagajului? A mai scuturat o dată. 

- De dedesubt? 

O a treia scuturare de cap şi acum, în loc de roz, 
obrajii, gâtul şi fruntea lui Curt erau de-un 
roşu-aprins. 

- De unde, atunci? 

- Din aer, a spus Curt cu fereală. Ştiu că sună ne- 
bunesc, dar... mda. Chiar din aer. 

S-a uitat în jur, ca şi când s-ar fi aşteptat ca ceilalţi 
să râdă. Nici unul n-a râs. 

Chiar atunci s-a alăturat grupului şi Orville Garrett. 
Fusese la graniţa districtului, la locul unei construcţii 
unde mai multe bucăţi de echipament greu fuseseră 
vandalizate cu o noapte în urmă. În urma lui venea 
agale Domnul Dillon, mascota Detaşamentului D. 
Era un ciobănesc german cu puţină sămânță de 


ciobănesc scoţian la origini. Orville şi Huddie Royer îl 
găsiseră de pui, dând din lăbuţe într-un puț cu apă 
mică de la o fermă abandonată de pe Sawmill Road. 
Era posibil ca puiul să fi căzut acolo dintr-un 
accident, însă era mai probabil că fusese aruncat. 

Domnul D nu era un căţel K-9 dresat, dar numai 
pentru că nimeni nu-l antrenase să devină aşa ceva. 
Era deştept peste măsură şi era şi foarte săritor la 
nevoie. Dacă ridica vocea vreun băiat rău şi-ncepea 
să scuture din deget spre un ofiţer din Detaşa- 
mentul D cât era prin preajmă Domnul Dillon, tipul 
ăla se expunea riscului de-a se scărpina în nas cu 
vârful unui creion pentru tot restul vieţii. 

- Care-i mişcarea, băieţi? - a întrebat Orville, dar 
înainte să-i poată răspunde cineva, Domnul Dillon a 
început să urle. Sandy Dearborn, care se întâmpla 
să se afle chiar lângă el, nu mai auzise niciodată 
asemenea urlete în toată viaţa lui. Domnul D s-a dat 
în spate cu un pas şi apoi s-a lăsat pe picioarele din 
spate cu faţa către Buick. Işi ţinea capul ridicat. 
Arăta aşa cum arată câinii când se uşurează - cu 
excepţia blănii. | se ridicase pe tot corpul fiecare fir, 
stând drept ca la apel. Lui Sandy i s-a răcit pielea. 

- Sfinte Doamne, ce-a păţit? - a întrebat Phil cu o 
voce scăzută de uimire şi apoi Domnul D a mai scos 
un urlet prelung, tremurat. A făcut trei sau patru 
paşi mici către Buick, fără a-şi părăsi poziţia aceea 
adunată, cocoşată, de câine care se uşurează, tot 
timpul cu botul îndreptat spre cer. Oferea o pri- 
velişte îngrozitoare. A mai făcut două sau trei miş- 
cări din-acelea stângace, apoi a căzut lat pe maca- 
dam, gâfâind şi scâncind. 

- Ce dracu’? - a spus Orv. 

- Pune-i lesa, i-a spus Tony. Du-l înăuntru. 


Orv a făcut ce i-a spus Tony, fugind chiar să aducă 
lesa Domnului Dillon. Phil Candleton, care avusese 
întotdeauna o slăbiciune deosebită pentru căţel, s-a 
dus cu Orv de-ndată ce i-a fost pusă lesa, umblând 
pe lângă Domnul D, aplecându-se din când în când 
pentru a-i oferi o mângâiere de alinare şi un cuvânt 
blând. Mai târziu, le-a spus celorlalţi că Domnul D 
tremurase din toate mădularele. 

Nimeni n-a spus nimic. Nimeni nu trebuia să spună 
ceva. Toţi gândeau acelaşi lucru: că Domnul Dillon 
dovedise în linii mari teoria lui Curtis. Nu se 
cutremura pământul şi Tony nu auzise nimic atunci 
când îşi vârâse capul prin geamul Buick-ului, dar 
ceva nu era în regulă cu el, sigur că da. Ceva cu 
mult dincolo de dimensiunea volanului sau ciudata 
cheie de contact fără crestături. Ceva mai rău. 


În anii '70 şi '80, anchetatorii judiciari din cadrul 
Poliţiei Statului Pennsylvania erau bunuri de îm- 
prumut, făcând naveta de la cartierul general al 
districtului pe la diferitele detaşamente dintr-o zonă 
anume. În cazul Detaşamentului D, cartierul general 
era în Butler. Nu existau dube speciale pentru 
anchetatori; se visa la aceste obiecte de lux din 
oraşele mari, însă ele nu aveau să sosească în zo- 
nele rurale ale statului Pennsylvania decât aproape 
de sfârşitul secolului. Tipii de la judiciar mergeau în 
maşini de poliţie nemarcate, ducându-şi echipa- 
mentul în portbagaje şi pe banchetele din spate, 
cărându-le la locul faptei în genţi mari din pânză 
agăţate de umăr, pe care era imprimat logo-ul PSP. 
Majoritatea echipelor de anchetatori judiciari erau 
alcătuite din trei indivizi: şeful şi doi tehnicieni. 
Uneori mai era şi un ucenic. Cei mai mulţi dintre 


aceştia arătau prea tineri să-şi poată cumpăra sin- 
guri băutura într-un bar. 

O astfel de echipă a apărut la Detaşamentul D în 
acea după-amiază. Venise din Shippenville, la ce- 
rerea specială a lui Tony Schoondist. A fost o vizită 
neoficială distractivă, o examinare de autovehicul 
nu tocmai cum scria în regulament. Şeful de echipă 
era Bibi Roth, unul dintre seniori (oamenii glumeau 
că Bibi învățase meseria la poalele lui Sherlock 
Holmes şi ale doctorului Watson). El şi cu Tony 
Schoondist s-au înţeles bine, iar pe Bibi nu l-a 
deranjat să-i dea o mână de ajutor sergentului-şef al 
Detaşamentului D. Nu-l deranja deloc, atâta timp 
cât povestea rămânea doar între ei. 


ACUM: SANDY 


În acest moment al poveştii, Ned m-a oprit să mă 
întrebe de ce a fost făcută investigarea judiciară a 
Buick-ului într-un mod atât de (pentru el, cel puţin) 
neprofesionist. 

- Fiindcă, i-am spus, singura plângere de natură 
criminală la care ne-am putut gândi cu toţii în 
această problemă a fost aceea de furt de servicii - 
benzină hi-test în valoare de şapte dolari. Asta-i un 
delict minor, care nu merita atenţia unei echipe de 
anchetatori judiciari. 

- Tre' să fi ars cel puţin la fel de multă benzină 
venind dă la Shippenville încoace, a arătat Arky. 

- Ca să nu mai vorbim de orele de lucru, a adăugat 
Phil. 

Am spus: 

- Tony nu voia să înceapă să lase hârtii în urmă. 

Aminteşte-ţi că nu exista nici o hârtie oficială la 
momentul respectiv. Tot ce avea era o maşină. O 
maşină ciudată, recunosc asta, o maşină fără 
plăcuţe de înmatriculare, fără certificat de 
înmatriculare şi - Bibi Roth a confirmat lucrul ăsta - 
fără serie de identificare. 

- Dar Roach avea motive să creadă că proprietarul 
se înecase în râul din spatele benzinăriei! 

- Puf, a spus Shirley. Haina şoferului s-a dovedit a 
fi un tomberon din plastic pentru gunoi. S-a zis cu 
supoziţiile lui Bradley Roach. 

- Plus că - a adăugat Phil - Ennis şi taică-tău n-au 
văzut urme care să meargă în jos pe panta din 


spatele benzinăriei, iar iarba era încă udă. Dacă s-ar 
fi dus tipul acolo jos, ar fi lăsat vreo urmă. 

- Mai mult ca orice, Tony voia să ţină povestea în 
familie, a spus Shirley. Nu crezi că-i un mod potrivit 
de-a pune lucrurile-n cuvinte, Sandy? 

- Da. Buick-ul în sine era ciudat, dar modul nostru 
de-a ne ocupa de el n-a fost prea diferit de cel pe 
care l-am fi aplicat dacă ne-am fi confruntat cu orice 
altceva ieşit din comun: un ofiţer căzut la datorie - 
cum ar fi tatăl tău, anul trecut - sau unul care s-a 
folosit de arma din dotare, sau un accident, cum s-a 
întâmplat când a plecat George Morgan în urmărirea 
nemernicului ăluia nebun care-şi răpise copiii. 

Am tăcut cu toţii pentru o clipă. Poliţiştii au coş- 
maruri, asta v-ar spune soţia oricăruia dintre noi, iar 
la departamentul vise-rele, cel cu George Morgan, 
era cel mai rău. Mergea cu nouăzeci de mile la oră, 
apropiindu-se de nemernicul ăla nebun, care avea 
obiceiul să-i bată pe copiii pe care-i răpise şi pe care 
pretindea că-i iubeşte, când s-a întâmplat 
nenorocirea. 

George aproape că-l prinsese din urmă, când, 
dintr-o dată, a apărut de nicăieri o doamnă în vârstă 
care traversa strada: şaptezeci de ani, mai înceată 
ca un afurisit de melc şi oarbă cu toate actele în 
regulă. Dacă ar fi început să traverseze cu trei 
secunde mai devreme, nemernicul ar fi fost cel care 
s-o lovească, dar n-a făcut asta. Nu, nemernicul a 
trecut chiar pe lângă ea, oglinda retrovizoare din 
partea dreaptă trecând atât de aproape de ea, că 
n-a lipsit mult să-i ia nasul de pe faţă. În urma lui 
venea George şi kabum! Avea în spate doisprezece 
ani imaculaţi în rândurile Poliţiei Statale, două 
medalii pentru curajul demonstrat şi nenumărate 


premii pentru serviciul adus în slujba comunităţii. 
Era un tată bun, un soţ bun şi toate astea şi-au aflat 
sfârşitul când o femeie din Lassburg Cut a încercat 
să treacă drumul la momentul nepotrivit şi el a 
omorât-o cu patrula D-27 aparţinând PSP-ului. 
George a fost exonerat de către Comisia Statală de 
Disciplină şi a revenit la o slujbă de birou la 
Detaşament, cu calificativul IPU - însărcinare 
permanent uşoară - la propria cerere. Din punct de 
vedere legal, ar fi putut să se întoarcă la vechile 
atribuţii, dar era o problemă: George Morgan nu mai 
putea conduce o maşină. Nici măcar maşina 
personală până la piaţă. Incepea să tremure de 
fiecare dată când se aşeza în spatele volanului. 
Ochii îi lăcrimau până începea să sufere de un soi de 
orbire pe bază nervoasă. Vara aceea a lucrat 
noaptea la dispecerat. După-amiezile antrena echi- 
pa de juniori sponsorizată de Detaşamentul D până 
a adus-o la campionatul statal. Când s-a încheiat 
acesta, le-a dat copiilor trofeele şi insignele, le-a 
spus că este foarte mândru de ei, apoi a plecat aca- 
să (l-a dus cu maşina mama unuia dintre copii), a 
băut două beri şi şi-a zburat creierii în garaj. N-a 
lăsat nici un bilet; poliţiştii nu fac asta decât rareori. 
La aflarea veştii, am scris un comunicat de presă. 
Dacă l-aţi citi, nu v-aţi da seama că l-am scris cu 
lacrimi în ochi. Şi mi s-a părut dintr-o dată foarte 
important să-i spun băiatului lui Curtis Wilcox unele 
dintre motivele apariţiei acelor lacrimi. 

- Suntem o familie, am spus. Ştiu că sună aiurea, 
dar e adevărat. Chiar şi Domnul Dillon ştia atâta 
lucru, şi ştii şi tu. Nu-i aşa? i 

Puştiu' a confirmat din cap. Sigur că ştia. In anul de 
după moartea tatălui său, noi am fost familia care a 


contat cel mai mult pentru el, cea pe care o căuta şi 
cea care-i oferea ceea ce-i trebuia lui ca să continue 
să-şi trăiască viaţa. Mama şi surorile lui îl iubeau, iar 
el le iubea pe ele, dar ele continuau să-şi trăiască 
viaţa într-un fel imposibil pentru el... cel puţin până 
acum. În parte, acest lucru se datora faptului că el 
era băiat, nu fată. În parte, fiindcă avea optşpe ani. 
Şi în parte, din cauza acelor întrebări începând cu de 
ce, care nu voiau să dispară. 

Am spus: 

- Ce se spune într-o familie şi cum se comportă 
familiile când sunt înăuntru' casei lor cu uşile închise 
şi ce se spune şi cum se comportă ele în faţa casei, 
pe peluză, când uşile sunt deschise... astea pot 
însemna lucruri cu totul şi cu totul diferite. Ennis ştia 
că Buick-ul nu-i a bună, tatăl tău ştia, Tony ştia, eu 
ştiam. Domnul D aproape sigur ştia şi el. 

Felul cum uriaşe câinele ăla... 

Am tăcut pentru un moment. Am auzit urletul ăla 
în vise. Apoi m-am străduit să continuu. 

- Dar, din punct de vedere legal, nu era decât un 
obiect - un bun, cum spun avocaţii - care nu avea 
nici o vină. Nu puteam considera Buick-ul răspun- 
zător pentru furt de servicii, nu-i aşa? lar bărbatul 
care comandase benzina ce intrase în rezervorul lui 
dispăruse de mult şi era greu de găsit. Cel mult pu- 
team s-o considerăm drept bun luat sub sechestru. 
Ned purta pe chip încruntarea cuiva care nu înţelege 
ce aude. Înţelegeam asta. Nu fusesem atât de 
limpede pe cât voisem. Ori poate că nu făceam de- 
cât să joc jocul ăla vechi, cel numit N-a Fost Vina 
Noastră. 

- Ascultă, a spus Shirley. Să presupunem că s-ar 
opri o femeie să folosească toaleta de la benzinărie 


Şi şi-ar uita pe poliţa chiuvetei inelul de logodnă cu 
diamant, iar Bradley Roach l-ar găsi. Bine? 

- Bine... a spus Ned. Încă încruntându-se. 

- Şi să spunem că Roach, în loc să-l vâre în bu- 
zunar şi să-l ducă apoi la o casă de amanet din 
Butler, l-ar aduce la noi. Am scrie un raport, am 
transmite probabil numele şi modelul maşinii acelei 
femei ofiţerilor de pe teren, dacă ni le-ar putea 
spune Roach... dar n-am lua inelul. Nu-i aşa, Sandy? 

- Nu, am spus. L-am sfătui pe Roach să dea un 
anunţ la ziar - Găsit inel femeiesc, dacă credeți că 
vă aparține, sunati la numărul de mai jos şi 
descrieți-l. Moment în care Roach ar începe să se 
văicărească de costul unui astfel de anunţ - trei 
dolari mari şi laţi. 

- Apoi, noi i-am reaminti că oamenii care găsesc 
obiecte de preţ primesc deseori recompense, a spus 
Phil, iar el s-ar hotărî că, la urma urmei, poate-o să 
găsească trei gologani. 

- Dar dacă femeia n-ar suna şi nici nu s-ar întoarce 
vreodată, am zis, inelul ar intra în proprietatea lui 
Roach. Asta-i una dintre cele mai vechi legi din 
istorie: ce-am găsit să fie-al meu. 

- Aşa că Ennis şi cu tata au luat Buick-ul. 

- Nu, am spus. Detașamentul l-a luat. 

- Şi cum a rămas cu furtul de servicii? A fost ra- 
portat vreodată? 

- O, păi, am spus cu un rânjet palid de disconfort. 
Pentru şapte dolari nici nu merita să scrii atâtea 
hârţoage. Nu-i aşa, Phil? 

- Aha, a spus Phil. Dar am încheiat noi conturile cu 
Hugh Bossey. 

Pe chipul lui Ned răsărea o geană de lumină. 


- Aţi plătit benzina cu banii pentru cheltuieli 
mărunte. 

Phil părea şocat şi amuzat deopotrivă. 

- Nici vorbă, băiete! Aia-s şi ei bani de la con- 
tribuabili. 

- Am făcut chetă, am zis. Fiecare dintre cei 
de-acolo a dat câte puţin. A fost uşor. 

- Dac-ar fi găsit Roach un inel şi nu l-ar fi pretins 
nimeni, al lui ar fi fost, a spus Ned. Aşa că n-ar fi 
trebuit şi Buick-ul să fie al lui? 

- Poate, dacă l-ar fi păstrat, am zis. Da' ni l-a 
predat nouă, nu? Şi, în ceea ce l-a privit pe el, ăla a 
fost sfârşitul poveştii. 

Arky şi-a lovit fruntea cu degetele şi i-a oferit lui 
Ned o privire înţeleaptă. 

- N-avea nimic la mansardă tipu', a spus. 

Preţ de-o clipă, am crezut că Ned se va pune cu 
tunurile pe tânărul care ajunsese la maturitate să-l 
omoare pe taică-său, dar s-a scuturat de acest im- 
puls. Aproape că l-am văzut cum face asta. 

- Continuă, mi-a spus. Ce s-a întâmplat apoi? 

Măi, să fie! Se poate oare opune cineva la asta? 


ATUNCI 


Lui Bibi Roth şi copiilor lui (aşa-i numea) le-au luat 
doar patruzeci şi cinci de minute să verifice Buick-ul 
din cap până-n picioare, tinerii suflând praf şi 
măturându-l în căutare de amprente şi făcând 
fotografii, Bibi plimbându-se prin jur cu o mapă în 
mână şi uneori arătând fără rost cu pixul spre te 
miri ce. 

La douăzeci de minute după ce începuseră, Orv 
Garrett a ieşit afară însoţit de Domnul Dillon. Câi- 
nele era în lesă, lucru rar la cazarmă. Sandy s-a dus 
către ei. Câinele nu striga, încetase să mai tremure 
şi şedea cu pămătuful lui de coadă încolăcită atent 
peste labe, însă ochii lui mari şi negri stăteau fixaţi 
asupra Buick-ului şi nu se mişcau deloc. Din stră- 
fundul pieptului, aproape prea încet să se audă, se 
auzea un mârâit constant, asemenea huruitului unui 
motor puternic. 

- Pentru numele lui Christos, Orvie, du-l înapoi 
înăuntru, a spus Sandy Dearborn. 

- Bine. Credeam că i-o trecut deja. - A făcut o 
pauză, apoi a spus: Am auzit c-aşa se comportă 
uneori copoii când găsesc câte-un cadavru. Ştiu că 
nu-i nici un cadavru, da' crezi că-i posibil să fi murit 
cineva acolo? 

- Din câte ştim noi, nu. 

Sandy îl privea pe Tony Schoondist ieşind pe uşa 
laterală a cazărmii şi mergând agale către Bibi Roth. 
Ennis era cu el. Curt Wilcox era iarăşi pe teren, în 
pofida dorinţei sale. Sandy credea că nici măcar 
nişte fete frumoase nu-l vor putea convinge în acea 


după-amiază să le dea avertismente şi nu amenzi. 
Curt voise să stea la cazarmă, să-l urmărească pe 
Bibi şi echipa lui la lucru, nu afară pe şosea; dacă nu 
putea face asta, cei care încălcau legea în vestul 
Pennsylvaniei trebuiau să plătească preţul. 

Domnul Dillon şi-a deschis gura şi-a scos un 
schelălăit prelung şi jos, de parcă-l durea ceva înă- 
untrul corpului. Orville l-a dus înăuntru. Cinci minute 
mai târziu, şi Sandy se afla pe drum, împreună cu 
Steve Devoe, către locul unei tamponări în care erau 
implicate două maşini pe Autostrada 6. 


Bibi Roth şi-a prezentat raportul în faţa lui Tony şi 
Ennis, în timp ce echipa lui (erau trei în acea zi) şe- 
dea la o masă de picnic la umbra Magaziei B, mân- 
când sandvişuri şi bând ceaiul cu gheaţă pe care le 
făcuse Matt Babicki. 

- Apreciez că ţi-ai rupt timpul să faci asta, a spus 
Tony. 

- iți accept aprecierile, a spus Bibi, şi sper să se 
încheie aici. Nu vreau să predau nici o hârtie oficială 
în cazul ăsta, Tony. Nimeni n-ar mai avea încredere 
în mine vreodată. (S-a uitat la echipa lui şi-a bătut 
din palme ca Miss Frances în serialul Ding-Dong 
School.) Avem nevoie de hârţoage pentru treaba 
asta, copii? 

Unul dintre „copiii” care au dat o mână de ajutor în 
ziua aceea a fost numit în 1993 Examinator Medical- 
Şef al statului Pennsylvania. 

S-au uitat la el: trei tineri, doi băieţi şi o fată de-o 
frumuseţe extraordinară. Au ridicat sandvişurile, 
şi-au unit frunţile. Nici unul nu ştia care e răspunsul 
potrivit. 

- Nu, Bibi! - i-a ajutat el. 


- Nu, Bibi, au spus ei ascultători în cor. 

- Nu ce? - a întrebat Bibi. 

- Fără hârţoage, a spus tânărul numărul unu. 

- Fără copii de dosar, a spus tânărul numărul doi. 

- Fără duplicate sau triplicate, a spus tânăra fe- 
meie de-o frumuseţe extraordinară. Nici măcar 
vreun singlicat. 

- Bun! - a spus el. Şi cu cine vom discuta despre 
asta, Kinder? 

De data asta, n-au avut nevoie de nici un ajutor. 

- Cu nimeni, Bibi! 

- Exact, a fost de acord Bibi. Sunt mândru de voi. 

- Tre' să fie-o glumă, oricum, a spus unul dintre 
tinerii bărbaţi. Cineva-ţi joacă feste, dom' sergent. 

- Ţin cont şi de asta, a spus Tony, întrebându-se ce 
ar fi spus vreunul dintre ei dacă l-ar fi auzit pe 
Domnul Dillon urlând şi dacă i-ar fi văzut încercările 
de a înainta precum o creatură schiloadă. Domnul D 
nu jucase feste nimănui. 

„Copiii” s-au întors la mestecat şi sorbit şi la dis- 
cuţiile dintre ei. Bibi, între timp, se uita la Tony şi 
Ennis Rafferty cu un zâmbet subţire, strâmb. 

- Ei văd lucrurile din faţa ochilor lor cu minunata 
claritate oferită de tinereţe şi, în acelaşi timp, nu 
văd nimic, a spus el. Tinerii sunt nişte idioţi atât de 
minunaţi. Ce e, totuşi, chestia aia, Tony? Ai vreo 
idee? De la martori, poate? 

- Nu. 

Bibi şi-a întors atenţia la Ennis, care poate s-a 
gândit pentru o clipă să-i spună ce ştie despre po- 
vestea Buick-ului, dar în cele din urmă s-a hotărât să 
nu-i spună. Bibi era un om bun... dar nu purta 
uniforma cenuşie. 


- Nu-i un automobil, asta-i sigur, a spus Bibi. Daro 
glumă? Nu, nici asta nu cred că-i. 

- Sunt urme de sânge? - a întrebat Tony, neştiind 
dacă vrea sau nu să fie. 

- Numai o examinare la microscop a mostrelor pe 
care le-am luat poate spune asta sigur, dar nu cred. 
Cu siguranţă, dacă există ceva, nu sunt decât nişte 
urme infinitezimale. 

- Ce-ai spus? 

- Într-un cuvânt, nimic. N-am prelevat mostre de 
pe cauciucuri, fiindcă n-am găsit nici o urmă de 
mizerie sau noroi sau pietricele sau sticlă sau altce- 
va pe ele. Aş fi spus că asta-i imposibil. Henry, bă- 
iatul de colo - a arătat cu degetul spre tânărul nu- 
mărul unu - a-ncercat să vâre o pietricică între 
striaţiile unuia şi pietricica a ieşit singură. Ei, ce să 
cred din asta? De ce s-a-ntâmplat asta? Şi-ai putea 
patenta o astfel de invenţie? Dacă da, Tony, ai pu- 
tea ieşi liniştit la pensie înainte de vreme. 

Tony îşi freca obrazul cu vârfurile degetelor, gestul 
unui om dezorientat. 

- Ascultă aici, a spus Bibi. Vorbim despre covo- 
raşele de interior. Ca regulă, astea-s nişte depozite 
mici de pământ extraordinare. Fiecare poate oferi 
nişte informaţii geologice. De obicei. Nu şi-n cazul 
ăsta însă. Câteva pete de praf, o tulpină de păpădie. 
Atâta tot. (S-a uitat la Ennis.) De la pantofii parte- 
nerului tău, bănuiesc. Ai zis că s-a urcat la volan? 

- Da. 

- Locaşul pentru picioare din partea şoferului. Şi 
chiar acolo am găsit noi urmele astea. 

Bibi şi-a lovit palmele una de alta, ca pentru a 
spune QED. 

- Aţi găsit vreo amprentă? - a întrebat Tony. 


- Trei urme diferite. O să am nevoie de mostrele 
amprentelor celor doi ofiţeri ai tăi şi ale băiatului de 
la pompă pentru a le putea compara. Cele prelevate 
de pe duza de alimentare aparţin cu siguranţă 
benzinarului. Eşti de-acord? 

- Cel mai probabil, a spus Tony. O să verifici 
amprentele în timpul liber? 

- Categoric, cu plăcere. La fel şi mostrele de fibre. 
Dar să nu mă baţi la cap cerându-mi să fac ceva ce 
implică folosirea cromatografului pentru benzină din 
Pittsburgh, ştiu că eşti băiat bun. O să fac tot ce mă 
ajută să fac echipamentul din pivniţa casei mele. 
Şi-asta o să fie destul de mult. 

- Eşti un tip de treabă, Bibi. 

- Da, dar chiar şi cel mai de treabă tip din lume ar 
accepta din când în când câte o cină gratis, dacă i-o 
oferă un prieten. 

- Şi-o să i-o ofere. Între timp, spune-mi: ai mai 
găsit ceva? 

- Sticla-i sticlă. Lemnu-i lemn... dar un bord din 
lemn la o maşină de generaţia ăsteia - de generaţia 
presupusă a ăsteia - e complet aiurea. Fratele meu 
mai mare avea un Buick de la sfârşitul anilor '50, un 
Limited. Pe ea am învăţat să conduc şi mi-o 
amintesc bine. Cu teamă şi afecţiune. Bordul era 
tras în vinilin. Aş zice că husele ăsteia pe care o 
aveţi voi sunt din vinilin, ceea ce cred că e normal 
pentru modelul şi tipul ăsta de maşină; o să sun la 
General Motors să mă conving. Contorul kilometric... 
foarte amuzant. L-ai observat? Ennis a scuturat din 
cap. Părea hipnotizat. 

- Totu-i pe zero. Ceea ce presupun că se potri- 
veşte. Maşina aia - presupusa maşină - n-are cum să 
meargă. 


Ochii i s-au plimbat de la Ennis la Tony şi apoi 
înapoi la Ennis. 

- Spune-mi că n-ai văzut-o mergând. N-ai văzut-o 
mişcându-se din forţă proprie nici măcar un inci. 

- Nu, chiar nu am văzut-o, a spus Ennis. 

Ceea ce era adevărat. Nu era nevoie să adauge că 
Bradley Roach pretindea c-a văzut-o mişcându-se 
din forţă proprie, şi că Ennis, un veteran într-ale 
interogatoriilor, îl credea. 

- Bun. - Bibi a părut uşurat. A bătut din palme, 
semănând încă o dată cu Miss Frances. - E vremea 
să plecăm, copii! Spuneţi frumos mulţumim! 

- Mulţumim, dom' sergent, au spus ei în cor. 
Tânăra femeie de o frumuseţe extraordinară şi-a 
terminat ceaiul cu gheaţă, a râgâit, şi şi-a urmat co- 
legii în haine albe înapoi la maşina cu care veniseră. 
Pe Tony l-a fascinat să observe că nici unul dintre 
cei trei n-a aruncat măcar o privire spre Buick. 
Pentru ei, acum era un caz clasat, iar înainte îi 
aşteptau alte cazuri. Pentru ei, Buick-ul nu era decât 
o maşină veche, bătrână, care îmbătrânea sub 
soarele verii cu fiecare clipă care trecea. Şi ce dacă 
pietricelele cădeau când încercai să le vâri în 
striaţiile cauciucului, chiar şi atunci când le vârai 
atât de sus pe curbura roții, când şi numai gravitația 
ar fi trebuit să le ţină în loc? Şi ce dacă erau trei 
becuri cromate pe-o parte a maşinii în loc de patru? 

Ei văd lucrurile şi în acelaşi timp nu le văd, spusese 
Bibi. Tinerii sunt nişte idioţi atât de minunati. 

Bibi şi-a urmat minunaţii idioţi către propria sa 
maşină (lui Bibi îi plăcea să meargă la locul crimei, 
oricând era posibil, în braţele suave ale singurătăţii), 
apoi s-a oprit. 


- Am spus că lemnu-i lemn, că vinilinu-i vinilin şi că 
sticla-i sticlă. M-aţi auzit spunând asta? 

Tony şi Ennis au înclinat din cap. 

- Mi se pare că şi sistemul de eşapament al maşinii 
ăsteia presupuse e făcut din sticlă. Sigur, m-am 
uitat dedesubt numai dintr-o parte, dar am folosit 
lanterna. Şi încă una destul de puternică. 

Preţ de câteva clipe, n-a făcut decât să stea acolo 
uitându-se ţintă la Buick-ul parcat în faţa Magaziei B 
cu mâinile în buzunare şi legănându-se pe picioare. 

- N-am auzit niciodată să existe vreo maşină cu 
sistem de eşapament din sticlă, a spus într-un sfâr- 
şit, şi-apoi a păşit către maşină. 

O clipă mai târziu, el şi copiii lui plecaseră. 


Pe Tony îl neliniştea să vadă maşina acolo unde 
era, afară, nu doar datorită posibilelor furtuni, ci 
pentru că o putea vedea oricine se întâmpla să vină 
în spatele cazărmii. La vizitatori îi stătea lui gândul, 
la domnul şi doamna Cutare. Poliţia Statală se afla 
în slujba domnului Cutare şi a familiei sale atât cât îi 
stătea în puteri, în unele cazuri chiar şi cu preţul 
vieţii. Totuşi, nu avea întru totul încredere în ei. 
Familia domnului Cutare nu era familia Detaşa- 
mentului D. Eventualitatea ca vorba să răzbată în 
afară - mai rău, ca zvonul să iasă în afară - îl făcea 
pe sergentul Schoondist să stea ca pe ace. 

Pe la trei fără un sfert a mers abătut la micuțul 
birou al lui Johnny Parker (Parcul Auto Districtual se 
afla încă pe atunci vizavi) şi l-a convins cu vorba 
bună pe Johnny să scoată plugurile din Magazia B şi 
să pună în locul lor Buick-ul. Afacerea a fost 
pecetluită cu o halbă de whisky, iar Buick-ul a fost 
remorcat în întunericul mirosind a ulei de motor 


care i-a devenit casă. Magazia B avea uşi de garaj la 
ambele capete, iar Johnny a tras Buick-ul înăuntru 
prin cea din spate. Prin urmare, în toţi anii şederii 
lui, acesta a stat cu faţa către cazarma Detaşa- 
mentului D. Era un lucru de care majoritatea ofiţe- 
rilor de poliţie au devenit conştienţi o dată cu tre- 
cerea timpului. Nu ceva care să le stea pe cap, nici 
pe departe un gând limpede, ci unul care le plutea 
în spatele minţii, niciodată complet format şi nicio- 
dată complet dispărut: apăsarea rânjetului său 
cromat. 


În 1979, Detaşamentul D era alcătuit din optspre- 

zece ofiţeri care se roteau conform obişnuitelor 
schimburi de lucru: de la şapte la trei, de la trei la 
unsprezece şi schimbul de noapte, când mergeau 
câte doi pe patrulă. Vinerea şi sâmbăta, schimbul de 
la unsprezece la şapte era numit între ei Patrula 
Borâturii. 

Până la ora patru a zilei în care a sosit Buick-ul, 
majoritatea ofiţerilor care aveau liber auziseră de el 
şi au venit să-l vadă. Sandy Dearborn, întors de la 
accidentul de pe Autostrada 6 şi bătând la maşină 
raportul, i-a văzut mergând acolo în grupuri 
şuşotitoare de câte trei şi patru, aproape ca nişte 
grupuri de turişti. Curt Wilcox ieşise deja din tură şi 
multe dintre aceste grupuri le-a condus chiar el, 
arătându-le numărul inegal de becuri cromate şi 
volanul cel mare, ridicând capota ca ei să se poată 
minuna la vederea ciudatelor angrenaje şi a acelui 
BUICK 8 imprimat pe ambele laturi ale blocului 
motor. 

Alte tururi au fost conduse de Orv Garrett, care le 
spunea fără încetare povestea reacției Domnului D. 


Sergentul Schoondist, deja fascinat de ciudăţenia 
aceea (o fascinaţie care nu-l va părăsi niciodată 
complet până când boala Alzheimer îi va şterge 
memoria), mergea acolo cât de des putea. Sandy 
şi-l amintea stând odată chiar în faţa uşii deschise 
de la Magazia B, cu un picior aşezat pe scândurile 
din spatele lui şi cu braţele încrucişate pe piept. 
Lângă el se afla Ennis, fumând una dintre acele mici 
Tiparillos care-i plăceau lui şi vorbind, în timp ce 
Tony încuviinţa din cap. Era trecut de ora trei şi 
Ennis se schimbase în jeanşi şi o cămaşă albă, 
simplă. După trei, atât a putut spune Sandy mai 
târziu. Îşi dorea să spună mai multe, dar nu putea. 

Au venit cei de la poliţia locală, s-au uitat la motor 
(capota stătea deja permanent deschisă, căscată 
precum o gură), s-au ciucit să se uite la exoticul 
sistem de eşapament din sticlă. S-au uitat peste tot, 
n-au pus mâna niciunde. Domnul Cutare şi familia 
lui n-ar fi ştiut să-şi ţină chioambele acasă, dar po- 
liţiştii ăştia ştiau. Au înţeles că, deşi atunci Buick-ul 
nu era un bun, mai târziu situaţia era posibil să se 
schimbe. Mai cu seamă dacă se-ntâmpla ca tipul 
care-l părăsise la benzinăria Jenny să fie găsit mort. 

- Dacă nu se-ntâmplă asta şi dacă nu apare altce- 
va pe tapet, intenţionez să ţin maşina aici, le-a spus 
Tony la un moment dat lui Matt Babicki şi lui Phil 
Candleton. 

Era deja ora cinci sau aşa ceva, toţi trei ieşiseră 
oficial din tură de două ore, iar Tony se gândea în 
sfârşit să meargă acasă. Sandy plecase şi el pe la 
patru, fiindcă voia să tundă iarba din faţa casei îna- 
inte să se aşeze la masa de cină. 

- De ce aici? - a întrebat Matt. Ce-i aşa de mare 
lucru cu ea, dom' sergent? 


Tony i-a întrebat pe Matt şi Phil dacă ştiu despre 
Uriaşul din Cardiff. Au spus că nu ştiu, aşa că Tony 
le-a spus povestea. Uriaşul fusese „descoperit” în 
nordul statului New York, în Valea Onondaga. Se 
presupunea că e cadavrul fosilizat al unui umanoid 
gigantic, ceva poate dintr-o altă lume sau veriga 
lipsă dintre om şi maimuţă. S-a dovedit că nu e 
altceva decât o farsă pusă la cale de un producător 
de trabucuri din Binghamton, pe nume George Hull. 

- Dar înainte să iasă Huli la iveală, a spus Tony, 
aproape toată lumea din lumea largă - inclusiv P. T. 
Barnum - a venit acolo să arunce o privire. Lanurile 
de cereale ale fermelor din împrejurimi au fost 
făcute terci. S-au înregistrat spargeri de case. Un 
nemernic de domn Cutare instalat cu cortul în 
pădure a pornit un incendiu. Oamenii au continuat 
să vină chiar şi după ce Huli a recunoscut că a co- 
mandat cuiva din Chicago să i-l cioplească pe „omul 
pietrificat” şi că acesta i-a fost trimis în nordul 
statului New York cu un tren al companiei Railway 
Express. Refuzau să creadă că Uriaşul nu era 
adevărat. Aţi auzit zicala „În fiecare minut se naşte 
câte-un fraier”? A fost inventată în 1869, făcând 
trimitere la Uriaşul din Cardiff. 

- Ce vrei să spui? - a întrebat Phil. 

Tony i-a oferit o privire nerăbdătoare. 

- Ce vreau să spun? Vreau să spun că nu-mi tre- 
buie nici un Afurisit de Uriaş din Cardiff cât sunt la 
cârmă. Dacă pot face să nu-l am, nu-l vreau. Şi, în 
privinţa asta, nu-mi trebuie nici măcar blestematul 
de Buick din Turin. 

Ducându-se înapoi spre cazarmă, li s-a alăturat 
Huddie Royer (cu Domnul Dillon la picior, mergând 
acum la fel de cuminte ca şi-un pudel la expoziţia 


canină). A prins propoziţia cu Buick-ul din Turin şi a 
chicotit. Tony i-a aruncat o privire aspră. 

- Nu-i nici un Uriaş din Cardiff în vestul Pen- 
nsylvaniei; ascultați, băieţi, ce vă zic şi daţi vorba 
mai departe. Fiindcă o să facem totul de la om la 
om, prin vorbe - n-o să lipesc nici un bileţel pe afi- 
şier. Ştiu c-o să se nască nişte bârfe, dar o să moară 
cu vremea. N-o să permit ca o duzină de ferme 
amish să fie călcate în picioare de venetici cu pitici 
la mansardă chiar în toiul anotimpului de creştere, 
aţi înţeles? 

Inţeleseseră. 

Până la şapte seara, lucrurile se întorseseră la un 
fel de normalitate. Sandy Dearborn aflase singur 
asta, fiindcă se întorsese după cină să arunce şi el o 
a doua privire maşinii. A găsit doar trei ofiţeri - doi 
ieşiţi din tură şi unul în uniformă - care se plimbau în 
jurul Buick-ului. Buck Flanders, unul dintre cei doi 
ieşiţi din tură, făcea poze cu aparatul său Kodak. 
Asta l-a făcut pe Sandy să se simtă puţin neliniştit, 
însă ce avea să apară în ele? Un Buick, atâta tot, 
unul încă nu destul de vechi să fie considerat oficial 
o antichitate. 

S-a lăsat în mâini şi genunchi şi s-a uitat sub ma- 
şină, folosind o lanternă uitată în apropiere (de ci- 
neva care o folosise, probabil, exact în acelaşi scop). 
S-a holbat bine la sistemul de evacuare a gazelor. 
Lui i se părea că seamănă cu sticla Pyrex. S-a 
aplecat prin geamul şoferului pentru o vreme (nici 
un murmur, nici o undă de răceală), apoi s-a întors 
la cazarmă să piardă vremea cu Brian Cole, care 
ocupa în schimbul acela locul de sergent-şef. Au 
început amândoi să discute despre Buick, au trecut 
apoi la familiile lor şi tocmai începuseră cu 


baseball-ul, când Orville Garrett şi-a vârât capul în 
cadrul uşii. 

- L-aţi văzut careva pe Ennis? ÎI caută Balauru' la 
telefon şi nu pare deloc fericită doamna. 

Balaurul era Edith Hyams, surora lui Ennis. Era cu 
opt sau nouă ani mai mare ca Ennis, o domnişoară 
văduvă cu vechime. Erau voci în Detaşamentul D 
care credeau că-şi omorâse soţul, că-l trimisese pur 
şi simplu în mormânt cu cicălelile ei. „Ce-are ea-n 
gură nu-i limbă, îi un cuţit Ginsu,” a remarcat odată 
Dicky-Duck Eliot. Curt, care se întâlnea cu 
domnişoara mai des ca şi ceilalţi ofiţeri (de obicei, 
Ennis era partenerul lui; se înțelegeau bine în pofida 
diferenţei de vârstă), era de părere că Edith era 
motivul pentru care ofiţerul Rafferty nu se însurase 
niciodată. „Cred că, în adâncul fiinţei lui, se teme că 
toate sunt ca ea”, i-a spus el cândva lui Sandy. 

Niciodată nu-i o idee bună să te întorci la serviciu 
după ce ai ieşit din tură, şi-a spus Sandy după cea 
petrecut zece minute lungi la telefon cu Balaurul. 
Unde-i, mi-a promis că se întoarce cel târziu până la 
şase treizeci, am luat carnea de friptură pe care-o 
voia de la Peppers, optzeci şi nouă de cenți 
poundul, acuma-i tare ca şi-o cizmă veche, neagră 
ca apa după spălat (numai că, desigur, ce-a spus 
doamna a fost apa după spălat), spune-mi chiar 
acu', Sandy, dacă-i la The Country Way sau la The 
Tap, ca să-l sun şi să-i spun v-o două. L-a mai in- 
format pe Sandy şi că i s-au terminat pastilele de 
hidratare şi că Ennis trebuia să-i aducă o cutie nouă. 
Aşa că unde dracu' stă? Face ore suplimentare? N-ar 
fi nici o problemă cu asta, a adăugat ea, Dumnezeu 
ştie că le-ar prinde bine banii, numai c-ar fi trebuit 
să dea un telefon. Sau bea pe undeva? Chiar dacă 


n-a ajuns s-o spună cu voce tare, Sandy îşi dădea 
seama că Balaurul pe asta-şi punea toţi banii. 

Sandy şedea la biroul dispecerului cu o mână 
aşezată peste ochi, încercând să strecoare şi el 
câte-un cuvânt, când a apărut Curtis Wilcox îmbră- 
cat în civil şi arborând un aer sportiv din cap până-n 
picioare. Asemenea lui Sandy, şi el venise să mai 
arunce o privire Roadmaster-ului. 

- Aşteaptă, Edith, aşteaptă numai o secundă, a 
spus Sandy şi şi-a lipit receptorul de piept. Dă-mi o 
mână de ajutor, băiete. Ştii cumva unde s-a dus 
Ennis când a plecat de-aici? 

- A plecat? 

- Mda, da' se pare că n-a mers acasă. 

Sandy a arătat către receptor, pe care încă-l ţinea 
lipit de piept. 

- II caută soră-sa la telefon. 

- Dac-a plecat, cum de încă-i aici maşina lui? - a 
întrebat Curt. 

Sandy s-a uitat la el. Curtis a întors privirea. Şi 
apoi, fără să rostească vreun cuvânt, amândoi au 
tras ca Jack şi Jill aceeaşi concluzie. 


Sandy a expediat-o pe Edith - i-a spus c-o sună mai 
târziu sau că-l pune pe Ennis s-o sune, dacă era 
pe-acolo. O dată asta rezolvată, Sandy a ieşit în 
spate însoţit de Curt. 

Nu aveai cum să confunzi maşina lui Ennis cu o 
alta, acel Gremlin de la American Motors pe seama 
căruia făceau cu toţii glume. Nu se afla departe de 
plugul pe care Johnny Parker îl scosese - din Ma- 
gazia B pentru a face loc Buick-ului. Umbrele maşinii 
şi-ale plugului se alungeau mult în lumina din ce în 


ce mai slabă a acelei seri de vară, imprimate pe 
pământ aidoma unor tatuaje. 

S-au uitat în interiorul Gremlin-ului şi n-au văzut 
decât obişnuitele mizerii: ambalaje de hamburgeri, 
doze de suc, cutii de Tiparillo, vreo două hărţi, o 
cămaşă de rezervă pentru uniformă atârnată de 
mânerul din spate, un manual al infracţiunilor pe 
bordul prăfuit, câteva unelte de pescuit. După 
goliciunea sterilă a Buick-ului, harababura asta lor li 
se părea mai degrabă confortabilă. Să-l vadă pe 
Ennis în spatele volanului, sforăind cu vechea lui 
şapcă purtând emblema echipei Pirates înclinată 
peste ochi ar fi fost chiar mai confortabil, dar nu era 
nici urmă de el. 

Curt s-a întors pe călcâie şi a pornit înapoi spre 
clădirea cazărmii. Sandy a trebuit să grăbească pa- 
sul pentru a-l putea prinde din urmă şi să-l apuce de 
braţ. 

- Unde crezi că mergi? - l-a întrebat. 

- Să-l sun pe Tony. 

- Nu încă, a spus Sandy. Lasă-l să cineze în pace. Îl 
sunăm mai târziu, dacă trebuie. Sper din tot sufletul 
să nu trebuiască. 


Înainte să verifice altceva, chiar şi camera de odih- 
nă de la etaj, Curt şi Sandy au verificat Magazia B. 
S-au plimbat în jurul maşinii, s-au uitat înăuntrul 
maşinii, s-au uitat dedesubtul maşinii. În nici unul 
dintre locurile astea nu era vreo urmă de Ennis - cel 
puţin din câte au putut vedea ei. Desigur, să caute 
semne înăuntrul şi în jurul Buick-ului în seara aceea 
era ca şi cum ai căuta urmele unui cal anume după 
ce-a trecut pe acolo o herghelie întreagă. Nu era nici 
o urmă de Ennis în special, dar... 


- E frig aici, sau mi se pare mie? - a întrebat Curt. 

Erau aproape gata să se întoarcă la cazarmă. 

Curt stătuse în genunchi cu capul înclinat, arun- 
când o ultimă privire sub maşină. Acum se ridică în 
picioare şi se scutură pe genunchi. 

- Adică, ştiu că nu-i frig de să-ţi îngheţe oasele sau 
ceva, da-i mai frig de cum ar trebui, nu crezi? 

Lui Sandy îi era de fapt prea cald - îi curgea 
transpiraţia pe faţă -, dar asta era posibil să fie din 
cauza agitaţiei şi nu a temperaturii din magazie. 
Credea că răceala pe care o simţea Curt e doar o ră- 
măşiţă a ceea ce simţise, sau crezuse că simţise, pe 
când se afla la benzinăria Jenny. Curt i-a citit cu 
uşurinţă gândul ăsta pe faţă. 

- Poate că-i frig. Poate că doar mie mi-e frig. Futu-i, 
nici măcar eu nu-mi dau seama. Hai să verificăm în 
cazarmă. Poate că moţăie în magazia din beci. N-ar 
fi prima oară. 

Cei doi nu intraseră în Magazia B prin nici una 
dintre uşile rulante, cu deschidere mecanică, ci 
printr-o uşă simplă cu clanţă, dispusă lateral. Curt, 
în loc să iasă prin ea, s-a oprit în cadrul ei, 
uitându-se în spate peste umăr la Buick. 

Privirea pe care o aruncă de acolo de unde se afla, 
lângă peretele pe care atârnau ciocane, cleşti, 
greble, lopeţi şi un ţăruş de dat găuri în pământ 
(cele două litere AA roşii de pe mâner nu erau un 
acronim pentru Alcoolicii Anonimi, ci pentru Arky 
Arkanian) era una de mânie. Aproape otrăvită. 

- Nu mi s-a părut doar mie, a spus, mai mult sieşi 
decât lui Sandy. A fost frig. Acum nu mai e, dara 
fost. 

Sandy n-a spus nimic. 


- Să-ţi zic un lucru, a vorbit Curt. Dacă blestemăţia 
aia de maşină o să mai stea aici mult timp, cumpăr 
un termometru să-l atârnăm de grindă. Îl plătesc din 
buzunarul meu dacă trebuie. la uită-te! 

A lăsat cineva portbagajul deschis. Mă-ntreb cine... 

S-a oprit. Ochii li s-au întâlnit, şi între ei a apărut 
pentru scurtă vreme un singur gând: Ce mai poliţişti 
de elită suntem şi noi. 

Se uitaseră înăuntrul Buick-ului, se uitaseră şi 
dedesubt, dar ignoraseră tocmai locul acela care era 
- conform filmelor, cel puţin - locul preferat de 
criminalii ageamii şi profesionişti deopotrivă pentru 
depozitarea temporară a cadavrelor. 

Au mers amândoi până lângă Buick şi s-au oprit 
lângă puntea din spate, uitându-se atenţi la dunga 
de întuneric de acolo unde era întredeschis portba- 
gajul. 

- Fă-o tu, Sandy, a spus Curt. 

A vorbit pe o voce joasă, cu puţin mai mult de-o 
şoaptă. 

Sandy nu voia s-o facă, dar şi-a spus că trebuie - 
Curt era, la urma urmei, doar un începător. A ins- 
pirat profund şi a ridicat capacul portbagajului. S-a 
deschis mai repede decât se aşteptase. S-a auzit un 
clanc atunci când a ajuns la capătul aperturii, destul 
de puternic să-i facă pe amândoi să tresară. Curt l-a 
apucat pe Sandy cu o mână; avea degetele atât de 
reci, că Sandy aproape a strigat. 

Mintea e-o maşinărie puternică, în care deseori nu 
te poţi încrede. Sandy era atât de sigur că-l vor 
descoperi pe Ennis Rafferty în portbagajul 
Buick-ului, că, preţ de-o clipă, chiar a văzut 
cadavrul: o siluetă adunată în poziţie fetală 
îmbrăcată în jeanşi şi o cămaşă albă, semănând cu 


ceea ce un lichidator al Mafiei ar lăsa în portbagajul 
unui Lincoln furat. 

Însă cei doi ofiţeri de poliţie au văzut doar nişte 
umbre suprapuse. Portbagajul Buick-ului era gol. Nu 
era altceva înăuntru decât covoraşul maro pe care 
nu se afla nici o unealtă şi nici măcar o pată de ulei. 
Au stat în tăcere preţ de-o clipă sau două, apoi Curt 
a scos un sunet cu răsuflarea tăiată, fie un chicot, 
fie un sforăit de exasperare. 

- Haide, a spus. Să ieşim de-aici. Şi-nchide bine 
portbagajul ăla de data asta. Era să mă sperie de 
moarte. 

- Şi pe mine, a spus Sandy, şi-a trântit cu forţă 
capacul portbagajului. L-a urmat pe Sandy spre uşa 
din spatele zidului cu panoplia de unelte. Curtis se 
uita iarăşi în urmă. 

- E-o adevărată drăcovenie chestia aia, a spus el 
încet. 

- Da, a fost de acord Sandy. 

- E dată naibii, nu crezi? 

- Cred, bibane, chiar cred, dar partenerul tău nu-i 
în ea. Şi nici pe-aici prin preajmă. Atâta măcar e 
sigur. 

Pe Curt nu l-a deranjat cuvântul biban. Zilele lui de 
bibănie erau aproape gata şi ştiau amândoi asta. 
Încă se mai uita la maşină, atât de lucioasă şi de 
rece şi de prezentă. Îşi ţinea ochii îngustaţi, arătând 
doar două linii subţiri de albastru. 

- Aproape că parcă ne vorbeşte. Adică, sunt sigur 
că-i doar închipuirea mea... 

- Ne îngână, asta face. 

- sut da' aproape C-O aud. Tot 
bombăne-bombăne-bombăne. 

- Termină înainte să-mi dai fiori. 


- Adică nu-i simţi deja? 

Sandy a ales să nu răspundă la asta. 

- Hai să plecăm, vrei? 

Au plecat, Curt aruncând o ultimă privire în urmă 
înainte să închidă uşa. 

Au verificat amândoi la etaj, în cazarmă, unde se 
afla o cameră de recreere şi, în spatele unei perdele 
albastre, simple, un dormitor ca de cămin în care se 
aflau patru paturi de campanie. Andy Colucci se uita 
la televizor la un serial de comedie şi doi ofiţeri din 
schimbul de noapte sforăiau; Sandy le auzea 
sforăiturile. A tras perdeaua să verifice. Erau doi, da, 
unul scoțând pe nas un fărr-fârr - politicos - şi 
celălalt scoțând pe gura deschisă un hărr-hârr-hârr - 
mare şi grosolan. Nici unul nu era Ennis. Oricum, nu 
se aşteptaseră să dea acolo peste el; când moţăia 
Ennis, o făcea cel mai adesea în magazia din 
pivniţă, tolănit într-un vechi scaun rotitor, frate bun 
cu biroul metalic din perioada celui de-al doilea 
război mondial de acolo, radioul bătrân şi zgâriat de 
pe raft cântând încet muzica unei formaţii de dans. 
Nu era în camera depozitului în seara aceea. Radioul 
era închis şi scaunul rotativ cu pernă pe şezut era 
liber. Nu era nici în vreunul din locaşele pentru 
depozitare, slab luminate şi aproape la fel de 
înfiorătoare precum celulele dintr-o  carceră 
subterană. 

În clădire se găseau în total patru toalete, dacă 
puneai la socoteală şi modelul din oţel inoxidabil 
fără capac din Colţul Băieţilor Răi. Ennis nu se as- 
cundea în nici una dintre cele cu uşă. Şi nici în 
chicinetă, nici în  dispecerat, nici în biroul 
sergentului-şef, care era pentru moment gol, cu 
uşile deschise şi becurile stinse. 


Pe atunci, lui Sandy şi Curt li se alăturase şi Huddie 
Royer. Orville Garrett plecase acasă (temându-se 
probabil să nu apară surora lui Ennis în carne şi 
oase), şi-l lăsase pe Domnul Dillon în grija lui 
Huddie, aşa că era şi câinele cu el. Curt i-a explicat 
ce făceau şi de ce. Huddie a priceput imediat despre 
ce era vorba. Avea o faţă mare, de fermier muncit, 
însă nu era nici pe departe prost. L-a dus pe Domnul 
D la dulăpiorul lui Ennis şi l-a lăsat să miroasă 
înăuntru, ceea ce câinele a făcut cu mare interes. În 
acel moment, li s-au alăturat Andy Colucci şi doi 
ofiţeri ieşiţi din tură care veniseră să arunce pe furiş 
o privire Buick-ului. Au ieşit afară, s-au împărţit în 
două grupuri, şi-au dat ocol clădirii pe direcţii 
diferite, strigând numele lui Ennis. Încă era destulă 
lumină pe cer, dar începuse să se înroşească. 

Curt, Huddie, Domnul D şi Sandy făceau parte 
dintr-un grup. Domnul Dillon mergea încet, mirosind 
totul, dar singura dată când chiar a muşinat ceva şi 
s-a întors, mirosul pe care l-a prins l-a dus aţă la 
Gremlin-ul lui Ennis. Nu era nimic acolo. 

La început, li s-a părut aiurea să strige numele lui 
Ennis, dar, pe când au renunţat şi s-au întors înapoi 
în cazarmă, nu li se mai părea deloc aşa. Asta era 
partea înfricoşătoare: cât de repede a încetat să li 
se mai pară prostesc să-l strige şi cât de repede a 
început să li se pară un lucru serios. 

- Să-l ducem pe Domnul D în magazie şi să vedem 
ce miroase acolo, a propus Curt. 

- Nici gând, a spus Huddie. Nu-i place maşina aia. 

- Haide, omule, Ennie-i partenerul meu. Pe de altă 
parte, poate că bătrânu' D are acum alte sentimente 
pentru maşina aia. 


Dar bătrânu' D avea exact aceleaşi sentimente. N- 
a avut nimic în faţa magaziei, de fapt a început chiar 
şi să tragă de lesă când ofiţerii s-au apropiat de uşa 
laterală. Îşi ţinea capul jos, aproape frecând cu nasul 
de macadam. A părut şi mai interesat atunci când 
chiar au ajuns la uşă. Bărbaţii nu aveau absolut nici 
o îndoială că prinsese mirosul lui Ennis, limpede şi 
puternic. 

Apoi, Curtis a deschis uşa şi Domnul Dillon a uitat 
complet de ceea ce-o fi mirosit înainte. A început 
imediat să urle şi s-a lăsat iarăşi pe picioarele din 
spate, ca şi când l-ar fi prins nişte crampe cumplite. 
Blana i s-a zbârlit ca penele unui păun şi-a stropit cu 
urină pragul uşii şi podeaua de ciment a magaziei. O 
clipă mai târziu, smucea lesa pe care o ţinea 
Huddie, continuând să urle, continuând să încerce 
într-un fel nebunesc şi şovăielnic să intre înăuntru. 
Ura şi se temea de maşină, asta se citea în fiecare 
mişcare a corpului său - şi în ochii lui sălbatici -, dar 
tot încerca să sară asupra ei. 

- Aă, las-o baltă! Scoate-l de-aici! a strigat Curt. 

Până atunci se stăpânise foarte bine, dar fusese o 
zi lungă şi stresantă pentru el şi ajungea în sfârşit la 
limita rezistentei. 

- Nu-i vina lui, a spus Huddie şi, înainte să mai 
spună ceva, Domnul Dillon şi-a ridicat botul şi-a 
urlat iarăşi... numai că lui Sandy i s-a părut că e mai 
mult un țipăt decât un urlet. A mai făcut un pas 
şovăitor, împiedicat, în faţă, făcând braţul lui Huddie 
să se întindă precum un steag umflat de-un vânt 
puternic. Acum era înăuntru, urlând şi scâncind, 
opintindu-se să înainteze şi urinând peste tot ca un 
puişor. Urinând de groază. 


- Ştiu că nu-i! - a spus Curt. Ai avut de la început 
dreptate, o să-ţi dau scuzele şi-n scris dacă vrei, da' 
scoate-l dracului de-aici! 

Huddie a încercat să-l tragă de lesă pe Domnul D, 
dar era un câine mare, de vreo nouăzeci de pfunzi, 
şi se mai şi opunea. A trebuit să tragă şi Curt ca să-l 
convingă pe câine să meargă în direcţia bună. 
Intr-un sfârşit, l-au tras afară pe uşa laterală, în tot 
acest timp D împotrivindu-se şi urlând şi muşcând 
aerul între dinţi. Era ca şi când am fi tras de-un sac 
plin cu dihori, avea să spună Sandy mai târziu. 

Când au reuşit într-un sfârşit să scoată câinele 
afară, Curtis a trântit uşa. În secunda aceea, Dom- 
nul Dillon s-a relaxat şi a încetat să se mai împo- 
trivească. A fost ca şi când i-ar fi răsucit cineva un 
buton din minte. A continuat să stea pe rână un mi- 
nut sau două, recăpătându-şi răsuflarea, apoi a sărit 
în picioare. Le-a oferit poliţiştilor o privire uluită, 
care părea că spune: „Ce s-a-ntâmplat, băieţi? N- 
aveam nici pe naiba, şi-apoi parc-aş fi leşinat.” 

- Măiculiţa... mea... futu-i, a spus Huddie pe-o voce 
joasă. 

- Du-l înapoi în cazarmă, a zis Curt. Am greşit 
cerându-ţi să-l laşi înăuntru, da-s al naibii de îngri- 
jorat pentru Ennis. 

Huddie a dus câinele înapoi în cazarmă, Domnul D 
fiind iarăşi liniştit ca o piftie îngheţată, oprindu-se 
doar să muşine pantofii ofiţerilor care ajutaseră la 
cercetarea perimetrului. Acestora li se alăturaseră 
alţii care-l auziseră pe Domnul D făcând tărăboi şi 
veniseră să vadă despre ce era vorba. 

- Mergeţi înăuntru, băieţi, a spus Sandy, apoi a 
adăugat ceea ce le spunea curioşilor care se adunau 


întotdeauna la locul accidentelor: „Spectacolul s-a 
încheiat.” 

Au mers înăuntru. Curt şi Sandy i-au urmărit din 
priviri, stând acolo lângă uşa închisă a magaziei. 
După o vreme, Huddie s-a întors fără Domnul D. 
Sandy l-a privit pe Curt cum întinde mâna către 
clanţă şi a simţit o urmă de teamă şi tensiune 
ridicându-i-se ca un val în cap. Era pentru prima 
dată când Magazia B îl făcea să simtă asta, însă nu 
şi ultima, în cei douăzeci de ani bătuţi pe muchie 
care i-au urmat acelei zile, avea să intre de zeci de 
ori în Magazia B, însă niciodată fără să simtă că-l nă- 
pădeşte acel val mental întunecat, niciodată fără să 
aibă intuiţia unor orori şi abominaţii aproape văzute 
cu colţul ochiului. 

Nu că ar fi trecut neobservate toate ororile. La 
urma urmei, au văzut destule. 


Au intrat toţi trei înăuntru, pantofii bocănindu-le pe 
cimentul murdar. Sandy a apăsat comutatoarele de 
lumină de lângă uşă şi, în strălucirea becurilor fără 
abajur, Buick-ul li s-a părut că seamănă cu o 
ustensilă rămasă singură într-un garaj gol, sau cu un 
exponat de artă dintr-o galerie decorată pentru 
expoziţie sub forma unui garaj. Cum să-i spui unui 
astfel de lucru? - s-a întrebat Sandy. Dintr-un Buick 
8 i-a trecut lui prin minte, probabil fiindcă exista un 
cântec de-al lui Bob Dylan cu un titlu asemănător. 
Cum stăteau acolo, în mintea lui a auzit refrenul, 
părând să amplifice sentimentul acela de teamă: 
Păi, dacă la pământ eu o să cad lat, ştii bine că ea o 
să-mi pună pătura pe pat. 

Stătea acolo, cu farurile lui de Buick holbate şi cu 
grilajul lui de Buick rânjit. Stătea acolo pe cau- 


ciucurile lui grase şi luxoase, albe pe laturi, şi înă- 
untru se afla un bord plin de-o mulţime de butoane 
false şi-un volan destul de mare să cârmească până 
şi o corabie de pirați. Ilnăuntru se afla ceva care-l 
făcea pe câinele cazărmii să urle de groază şi, în 
acelaşi timp, să sară în faţă ca sub atracţia unui 
magnetism extatic. Dacă fusese frig acolo înăuntru 
înainte, acum nu mai era; Sandy vedea transpiraţia 
sclipind pe feţele celorlalţi doi bărbaţi şi o simţea pe 
cea de pe faţa lui. 

Huddie a fost cel care, în cele din urmă, a spus-o 
cu voce tare, iar Sandy s-a bucurat pentru asta. Ştia 
şi el, îl simţea, dar n-ar fi putut niciodată pune în 
cuvinte gândul acela; era prea ieşit din comun. 

- Porcăria aia l-a-nghiţit, a spus Huddie cu o si- 
guranţă categorică. Nu ştiu cum se poate aşa ceva, 
da' cred c-a venit aici singur să mai arunce o privire 
şi maşina... cumva... pur şi simplu... la-nghiţit. 

Curt a spus: 

- Se uită la noi. Simţiţi şi voi asta? 

Sandy s-a uitat la ochii de sticlă ai farurilor. La gura 
cu colţurile lăsate, rânjită, plină de dinţi din crom. La 
liniile decorative de pe laturi, care aproape că 
puteau fi luate drept două şuviţe lucioase de păr 
uns. Simţea ceva, sigur că da. Poate că nu era 
altceva decât groaza copilărească în faţa necunos- 
cutului, teroarea pe care o simt copiii când stau în 
faţa caselor despre care inimile le spun că sunt 
bântuite. Sau poate că era într-adevăr ceea ce spu- 
sese Curt. Poate că se uita la ei. Măsura distanţa 
dintre ei. 

Se uitau la ea; de-abia dacă respirau. Stătea acolo, 
aşa cum avea să stea în toţii anii care urmau, în 
timp ce preşedinţii vor veni şi vor pleca, în timp ce 


discurile de vinilin vor fi înlocuite de CD-uri, în timp 
ce bursa de valori va urca şi doi zgârie-nori vor fi 
doborâţi, în timp ce vedetele de cinema vor trăi şi 
vor muri, iar ofiţerii vor veni şi vor pleca din 
cazarma D. Stătea acolo la fel de reală ca pietrele 
într-un râu. Şi, într-o anumită măsură, cu toţii au 
simţit ceea ce simţise Domnul Dillon: atracţia ei. În 
lunile care au urmat, a devenit o privelişte obişnuită 
cea a poliţiştilor stând umăr la umăr în faţa Magaziei 
B. Vor sta cu palmele lipite de tâmple pentru a 
împiedica lumina să se reflecte, uitându-se cu 
atenţie prin geamurile care împânzeau uşa din faţă, 
mare ca de garaj. Se uitau aşa cum se uită de pe 
trotuar şeful de echipă la clădirea în construcţie. 
Uneori intrau şi înăuntru, dar totuşi, niciodată 
singuri; când venea vorba de Magazia B, amiciţia 
era la mare preţ şi întotdeauna păreau mai tineri 
atunci, asemenea unor copii care se furişează în 
cimitirul din localitate pentru a-şi dovedi curajul. 
Curt şi-a dres vocea. Sunetul i-a făcut pe ceilalţi să 
tresară, apoi au râs cu nervozitate. 

- Haideţi să mergem înăuntru şi să-l sunăm pe 
dom' sergent, a spus el, şi de data asta. 


ACUM: SANDY 


- ... Şi de data aia n-am zis nimic. Am mers în ca- 
zarmă ca un băiat cuminte. 

Gâtul îmi era uscat ca iasca. M-am uitat la ceasul 
de la mână şi n-am fost deloc surprins să văd că 
trecuse mai bine de o oră. Ei bine, n-avea nimic; 
ieşisem din tură. Cerul era mai întunecat ca nicio- 
dată, însă bolborositul slab al tunetului se mutase 
mai la sud de noi. 

- Zilele bune de demult, a spus cineva, părând trist 
şi amuzat în acelaşi timp - asta-i o şmecherie pe 
care numai evreii şi irlandezii par s-o poată face cu 
graţie. Credeam să suntem nemuritori, nu-i aşa? 

M-am uitat înjur şi l-am văzut pe Huddie Royer, 
îmbrăcat acum în civil, şezând la stânga lui Ned. Nu 
ştiu când ni s-a alăturat. Avea aceeaşi faţă cinstită 
de fermier muncit pe care o arborase prin lume în 
'79, numai că acum ridurile îi puneau buzele în 
paranteze, părul îi era aproape complet încărunţit şi 
chelia îi avansase către creştetul capului, scoțând la 
iveală o frunte lată şi luminoasă. Avea, am estimat, 
cam aceeaşi vârstă pe care o avusese Ennis atunci 
când dispăruse precum judecătorul Crater?. Planurile 
lui Huddie pentru pensie erau de a-şi cumpăra o 
rulotă Winnebago şi de a-şi vizita copiii şi nepoţii. 
Avea din-ăştia peste tot, din câte reuşisem eu să-mi 
dau seama, inclusiv în provincia Manitoba. Dacă-l 


2 Cazul dispariţiei judecătorului Curţii Supreme de Justiţie din 
New York, Joseph F. Crater, este unul dintre cele mai celebre 
astfel de cazuri din istoria Americii, nu rareori atribuinduri-se 
conotaţii supranaturale. Dispariţia a avut loc în 1930, la New 
York - n. tr. 


întrebai - şi chiar dacă nu - îţi arăta o hartă a 
Statelor Unite conţinând, marcate în roşu, toate 
rutele pe care voia el să meargă. 

- Mda, am spus. Aşa credeam. Când ai venit, 
Huddie? 

- O, treceam doar pe aici şi v-am auzit discutând 
despre Domnul Dillon. A fost un căţel de milioane, 
nu-i aşa? V-amintiţi cum se rostogolea pe spate 
dacă-i spunea cineva: „Eşti arestat”? 

- Mda, am spus şi am zâmbit unul către celălalt, 
aşa cum fac bărbaţii când vorbesc despre dragoste 
sau istorie. 

- Ce s-a întâmplat cu el? - a întrebat Ned. 

- A dat colţu', a spus Huddie. Eddie Jacubois şi cu 
mine l-am îngropat acolo. - A arătat cu degetul spre 
terenul acoperit cu arbuşti pitici care alcătuia panta 
unui deal la nord de cazarmă. - Tre' să fi fost cu 
cinşpe ani în urmă. Nu-i aşa, Sandy? 

Am încuviinţat din cap. Erau de fapt paişpe ani, 
aproape încheiaţi. 

- Cre' c-a fost bătrân, nu? - a întrebat Ned. Phil 
Candleton a spus: 

- Era pe-aproape, da, dar... 

- A fost otrăvit, a spus Huddie pe o voce hârşâită 
de furie şi apoi a tăcut. 

- Dacă vrei să auzi restul poveştii... am început. 

- Vreau, a răspuns Ned imediat. 

- ... atunci tre' să-mi ung gâtlejul. 

Am dat să mă ridic tocmai atunci când Shirley a 
ieşit cu o tavă în mâini. Pe ea se afla un platou cu 
sandvişuri groase - şuncă şi brânză, friptură de va- 
că, pui - şi-o carafă mare de ceai cu gheaţă Red 
Zinger. 


- Aşează-te la loc, Sandy, a spus. M-am ocupat eu 
de asta. 

- Ce, ştii cumva să citeşti gândurile? 

Când a aşezat tava pe bancă, a zâmbit. 

- Mnu. Dar ştiu că bărbaţilor li se face sete când 
discută şi că bărbaţilor le e-ntotdeauna foame. Până 
şi doamnelor li se face foame şi sete din când în 
când, dacă-ţi vine să crezi. Mâncaţi, băieţi, şi m-aş- 
tept să topeşti două dintre sandvişurile astea şi tu, 
Ned Wilcox. Eşti al naibii de slab. 

Văzând tava aia plină, gândul mi-a zburat la Bibi 
Roth, cum discuta el cu Tony şi Ennis, în timp ce 
echipa lui - copiii lui, nu cu mult mai mari de cum 
era Ned acum - beau ceai cu gheaţă şi înfulecau 
sandvişuri pregătite în aceeaşi chicinetă, cu nimic 
altceva mai diferită acum faţă de atunci decât că 
gresia de pe pereţi are acum altă culoare şi că avem 
un cuptor cu microunde. Cred că şi asta e ţinută 
laolaltă de lanţuri. 

- Da, doamnă, bine. 

l-a oferit un zâmbet, dar mi s-a părut c-o face mai 
degrabă din datorie, decât din spontaneitate; 
continua să se uite la Magazia B. Era prins acum de 
vraja maşinii, aşa cum mulţi oameni au fost prinşi 
de-a lungul anilor. Ca să nu mai vorbim şi de-un 
câine ascultător. Şi, în timp ce mi-am băut primul 
pahar de ceai cu gheaţă, rece şi bun cum îmi curgea 
pe gâtlejul uscat, îndulcit cu zahăr adevărat şi nu cu 
porcăria aia artificială fără gust, am avut timp să mă 
întreb dacă-i făceam vreun serviciu lui Ned Wilcox. 
Ori dacă va crede măcar restul poveştii. Era posibil 
să se ridice pur şi simplu în picioare şi să plece 
teapăn şi mânios, crezând că mi-am bătut joc de el 
şi de durerea lui. Era posibil. Huddie, Arky şi Phil 


mi-ar fi susţinut povestea - la fel şi Shirley, dacă tot 
veni vorba. Ea n-a fost pe aici când a venit Buick-ul, 
dar a văzut destule - şi a făcut destule - de când a 
preluat funcţia de dispecer la mijlocul anilor optzeci. 
Era posibil, însă, ca puştiul tot să nu mă creadă. Era 
o poveste al naibii de greu de înghiţit. Prea târziu, 
totuşi, să dau în spate acum. 

- Ce s-a-ntâmplat în privinţa ofițerului Rafferty? - a 
întrebat Ned. 

- Nimic, a spus Huddie. Nu i-au pus nici măcar 
mutra pe cutiile cu lapte. 

Ned s-a uitat nesigur la el, neştiind dacă Huddie 
glumea sau nu. 

- Nu s-a-ntâmplat nimic, a repetat Huddie, de data 
asta mai încet. Asta-i partea rea a unei dispariţii, 
fiule. Ce-a păţit taică-tău a fost îngrozitor şi n-o 
să-ncerc să te conving de altceva. Da' cel puţin tu 
Știi. E ceva şi asta, nu? Ai un loc unde te poţi duce 
să-i faci o vizită, ai unde să-i pui flori. Sau unde să-i 
duci scrisoarea de accept la colegiu. 

- Despre ce vorbeşti nu-i decât un mormânt, a 
spus Ned. A vorbit cu o răbdare ciudată, care pe 
mine m-a neliniştit. - E-o bucată de pământ şi e-o 
cutie sub ea, şi-n cutie e ceva îmbrăcat în uniforma 
tatei, da' nu-i tata. 

- Da' tu ştii ce i s-a întâmplat, a insistat Huddie. 

Cu Ennis... 

Şi-a depărtat braţele cu palmele în jos, apoi le-a 
răsucit ca un magician la sfârşitul unui truc reuşit. 

Arky intrase înăuntru probabil pentru a se uşura. 
Acum a revenit şi s-a aşezat jos. 

- Totu-i bine? - am întrebat. 

- Păi, da şi nu, dom' sergent. Steff mi-a zis să vă 
zic că iar aude bârâiturile alea la staţie, alea scurte. 


Ştii ce zic. Şi DSS-u' îi mort. La televizor nu-i decât 
semnu' ăla care zice „aşteptaţi căutăm reţeaua”. 

Steff era Stephanie Colucci, înlocuitoarea la dis- 
pecerat pentru schimbul doi şi nepoata bătrânului 
Andy Colucci. DSS era micuța noastră antenă pa- 
rabolică, pe care am plătit-o din propriile noastre 
buzunare, ca şi aparatele de exerciţii din colţul de la 
etaj (cu un an sau doi în urmă, cineva lipise un 
poster pe perete lângă gantere, înfăţişând nişte 
motociclişti musculoşi şi pletoşi făcând exerciţii de 
forţă în curtea închisorii din Shabene - „nu-şi iau nici 
o zi liberă”, era poanta de dedesubt). 

Arky şi cu mine am schimbat o privire, apoi ne-am 
uitat către Magazia B. Dacă n-o luase încă razna 
cuptorul cu microunde din chicinetă, curând avea 
s-o ia. Era posibil să pierdem şi curentul şi semnalul 
telefonic, deşi trecuse o bună bucată de vreme de 
când se mai întâmplase asta. 

- Am făcut o colectă pentru curva aia nenorocită cu 
care era însurat, a spus Huddie. A fost un gest mare 
din partea Detaşamentului D, aşa-l văd eu. 

- Am crezut c-am făcut-o să-i închidem gura, a 
spus Phil. 

- Nimic nu-i putea închide gura, a zis Huddie. Voia 
să-şi spună păsul. Toţi care-o întâlniseră ştiau asta. 

- N-a fost tocmai o colectă şi n-a fost însurat cu ea, 
am spus. Femeia aia era sora lui. Am crezut c-am 
fost limpede. 

- Era însurat cu ea, a insistat Huddie. Se com- 
portau ca orice cuplu cu vechime, întruna pălăvră- 
geau şi se îngânau, şi-şi ştiau toate punctele slabe. 
Făceau tot ce fac oamenii căsătoriţi, mai puţin să se 
hâţâne, şi din câte ştiu eu... 

- Hei, hei, las-o moartă, a spus Shirley cu blândeţe. 


- Mda, a zis Huddie. Ar cam trebui. 

- Tony a trecut căciula pe la fiecare şi toţi am 
zvârlit în ea cât am putut, i-am spus lui Ned. Apoi 
fratele lui Buck Flanders - e agent de bursă în 
Pittsburgh - a investit banii în numele ei. A fost 
ideea lui Tony să procedăm aşa, nu să-i punem doar 
cecul în mână. 

Huddie aproba din cap. 

- l-a venit la întâlnirea aia pe care a convocat-o, 
aia ţinută în camera din spate de la The Country 
Way. Să avem grijă de Balaur a fost aproape ultimul 
lucru de pe agenda întâlnirii. 

Huddie s-a întors direct spre Ned. 

- Ştiam deja că nimeni nu-l va găsi pe Ennis, şi că 
nu se va întâmpla ca Ennis să intre pur şi simplu 
într-o secţie de poliţie de undeva din Bakersfield, 
California, sau Nome, Alaska, afectat de-o amnezie 
căpătată în urma unei lovituri la cap. 

Dispăruse, plecase poate în acelaşi loc unde ple- 
case tipu' cu haină neagră şi pălărie sau poate 
altundeva, dar dispăruse. Nu exista un cadavru, nu 
existau urme de violenţă, nici măcar vreo haină - 
Ennis dispăruse. (Huddie a râs. A fost un sunet su- 
părător.) O, curva aia rea până-n măduva oaselor 
era atât de să/batică. Sigur, a fost pe jumătate ne- 
bună încă de la început... 

- Mai mult de juma', a spus Arky satisfăcut şi s-a 
servit cu un sandviş cu şuncă şi brânză. Suna tot 
timpu', de trei-patru ori pe zi, şi aproape că-l făcea 
pă Matt Babicki de la dispecerat să-şi smulgă păru' 
din cap. Ai putea să-i mulţămeşti Cerului c-o murit, 
Shirley. Edith Hyams! Ce mai lucrătură dă om! 

- Ea ce-a crezut că s-a întâmplat? - a întrebat Ned. 


- Cine ştie? - am spus. Poate că l-am omorât din 
cauza datoriilor de la pocher şi că l-am îngropat în 
pivniţă. 

- Jucaţi pocher în cazarmă pe atunci? (Ned arăta 
fascinat şi îngrozit în acelaşi timp.) Juca şi tata? 

- O, te rog, am spus. Tony ar fi scalpat pe oricine 
ar fi prins jucând pocher în cazarmă, chiar şi numai 
pe chibrituri. Şi eu aş face exact la fel. Glumeam. 

- Nu suntem pompieri, băiete, a spus Huddie cu un 
aşa dispreţ, că a trebuit să râd. Apoi s-a întors la 
subiectul de pe tapet: Femeia aia bătrână credea că 
avem vreo legătură cu treaba asta fiindcă ne ura. Ar 
fi urât pe oricine i-ar fi distras lui Ennis atenţia de la 
ea. Ura-i un cuvânt prea dur, dom' sergent? 

- Nu, am spus. 

Huddie s-a întors iarăşi spre Ned. 

- Noi îi ocupam timpul şi noi îi furam energia. 

Şi cred că cea mai bună parte din viaţă Ennis şi-a 
petrecut-o aici sau în maşina lui de patrulă. Ea ştia 
şi ura asta - „Meseria, meseria, meseria”, spunea 
ea. „Numai de asta-i pasă, de blestemata aia de me- 
serie a lui.” În ce-o privea pe ea, noi trebuie să-i fi 
luat şi viaţa. Nu noi îi luam şi toate celelalte? 

Ned părea uluit, poate fiindcă ura faţă de meserie 
nu făcuse niciodată parte din viaţa sa de familie. Nu 
din câte văzuse el, oricum. Shirley şi-a aşezat blând 
mâna pe genunchiul lui. 

- Trebuia să urască pe cineva, înţelegi? Trebuia să 
dea vina pe cineva. 

Am spus: 

- Edith ne suna, Edith ne teroriza, Edith trimitea 
scrisori congresmanului ei şi Avocatului General al 
Statului, cerând o anchetă amănunţită. Cred că 
Tony ştia că toate astea n-au nici o şansă de reuşită, 


dar tot a ţinut să organizeze întâlnirea pe care am 
tinut-o cu câteva nopţi mai târziu, şi tot a propus să 
avem grijă de ea. Dacă nu făceam asta, a spus el, 
nimeni n-o va face. Ennis nu lăsase mare lucru în 
urmă şi, fără ajutorul nostru, mai avea puţin şi 
ajungea pe drumuri. Ennis avusese asigurare pe 
viaţă şi putea primi şi pensie de urmaş - probabil 
optzeci la sută din salariul lui de bază -, dar nu avea 
să vadă nici un sfanţ din banii ăştia o bună bucată 
de vreme. Fiindcă... 

- ... el doar dispăruse, a spus Ned. 

- Corect. Aşa că am strâns un ajutor pentru Balaur. 
Vreo două sute de dolari, nici mai mult, nici mai 
puţin, la care au contribuit până şi ofiţeri precum 
Lawrence, Beaver şi Mercer. Fratele lui Buck 
Flanders i-a investit în acţiuni pe piaţa computere- 
lor, care erau nou-nouţe pe atunci, şi-a ajuns să facă 
o mică avere. 

Cât despre Ennis, a-nceput să circule o poveste 
printre ofiţerii de poliţie din vestul Pennsylvaniei 
cum că ar fi fugit în Mexic. Mereu vorbea despre 
Mexic şi citea articolele din ziare care vorbeau de- 
spre Mexic. Foarte repede, ideea se transformase în 
cuvânt de Evanghelie: Ennis fugise de sora lui 
înainte ca ea să apuce să-l felieze cu limba aia ca un 
cuţit Ginsu pe care o avea. Chiar şi cei care ştiau 
adevărul - sau ar fi trebuit să-l ştie - au început în 
scurtă vreme să spună povestea asta, cei care se 
aflau în camera din spate de la The Country Way 
atunci când Tony Schoondist a spus-o clar, cu voce 
tare, că el crede că Buick-ul din Magazia B are ceva 
de-a face cu dispariţia lui Ennis. 

- S-a oprit chiar înainte să-l numească unitate de 
transport de pe Planeta X, a zis Huddie. 


- Dom! serjent a fost foarte convingător în sară aia, 
a spus Arky, semănând atât de tare la voce cu 
Lawrence Welk - Amu’, uite-o aci pa draga de Alice -, 
că a trebuit să duc mâna la gură ca să-mi acopăr 
zâmbetul. 

- Când i-a scris congresmanului ei, cred că nu i-a 
spus de ceea ce-aveaţi voi acolo în Zona Cre- 
pusculară, nu-i aşa? - a întrebat Ned. 

„- Cum să-i fi scris? - am întrebat. Nu ştia nimic. 
Asta a fost principalul motiv pentru care sergentul 
Schoondist a convocat întâlnirea aia. Ca să ne 
amintească mai mult ca orice că gura slobodă scapă 
că... 

- Ce-i aia? - a întrebat Ned, ridicându-se pe 
jumătate de pe bancă. 

Nici măcar nu trebuia să mă ridic de jos ca să ştiu 
ce vedea, dar sigur că m-am uitat şi eu. La fel a 
făcut şi Shirley, Arky şi Huddie. Nu puteai să nu te 
uiţi, nu puteai să nu fii fascinat. Nici unul dintre noi 
nu se uşurase şi nu uriaşe la Roadmaster cum 
făcuse sărmanul şi bătrânul Domn D, dar eu ţipasem 
de cel puţin două ori. O, da. Strigasem de era cât pe 
ce să-mi sară ochii din orbite. lar coşmarurile de 
după aia... Măiculiţă, Doamne. 

Furtuna se îndepărtase la sud de noi, doar că 
într-un fel n-o făcuse. Într-un fel, furtuna fusese în- 
chisă înăuntru' Magaziei B. De la banca fumătorilor 
unde ne aflam noi puteam vedea explozii puternice 
şi surde de lumină declanşându-se înăuntru. Şirul de 
geamuri din uşa rulantă, negre ca smoala, deveneau 
apoi de-un albastru-albicios. Şi la fiecare fulgerare, 
ştiam bine, staţia radio de la dispecerat scuipa câte 
o repriză nouă de zbârnâieli. În loc să arate 5:18 PM, 
ceasul de pe cuptorul cu microunde arăta ERROR. 


Dar, pe de-a întregul, asta nu era una dintre cele 
rele. Fulgerele de lumină lăsau în urmă imagini re- 
ziduale - pătrate verzui care-ţi pluteau înaintea 
ochilor -, dar te puteai uita. Primele trei sau patru ori 
când se întâmplase o astfel de furtună în pahar, era 
imposibil să ne uităm - ne-ar fi fript ochii exact 
acolo-n cap unde se aflau. 

- Sfinte Doamne, a şoptit Ned. 

Avea chipul lung de mirare... 

Nu, e-o exprimare prea blândă. Şocul, în 
după-amiaza aia am văzut pe chipul lui şocul. Şi nici 
măcar nu avea să se termine aici. Când i s-au lim- 
pezit puţin ochii, am văzut aceeaşi privire de 
fascinaţie pe care-o văzusem în ochii tatălui său. ŞI 
în ochii lui Tony. Şi ai lui Huddie. Şi-n ai lui Matt 
Babicki şi Phil Candleton. Şi n-o simţisem oare chiar 
şi-n propriii mei ochi? Aşa arătăm, cred, cel mai 
adesea când înfruntăm necunoscutul cel mai 
profund şi mai veritabil - când observăm locul acela 
unde universul nostru familiar încetează şi unde 
începe adevărata întunecime. Ned s-a întors spre 
mine. 

- Sandy, lisuse Christoase, ce-i aia? Ce-i aia? 

- Dacă trebuie neapărat să-i spui cumva, spune-i 
cutremur de lumină. Unul uşor. În zilele de acum, 
majoritatea lor sunt uşoare. Vrei s-arunci o privire 
mai de aproape? 

Nu m-a întrebat dacă nu-i periculos, nu m-a în- 
trebat dacă nu-i va exploda în faţă sau dacă nu-i va 
pârli bătrâna fabrică de spermă de mai jos. A spus 
doar: 

- Da! 

Ceea ce nu m-a surprins câtuşi de puţin. 


Ne-am apropiat, eu şi cu Ned în faţă, ceilalţi nu 
foarte în urmă. Străfulgerările neregulate erau 
foarte bine vizibile în întunecimea sfârşitului de zi, 
dar se puteau vedea cu ochiul liber chiar şi în plină 
zi. Şi, când am intrat în posesia lui (dacă stau bine 
să mă gândesc, asta se întâmpla chiar pe atunci 
când uzina nucleară de la Three-Mile Island aproape 
c-a sărit în aer), mai lipsea puţin ca unul dintre 
spectacolele de lumini ale Buick Roadmaster-ului să 
strălucească mai tare ca soarele. 

- N-am nevoie de ochelari de soare? - a întrebat 
Ned când ne apropiam de uşa magaziei. 

Puteam auzi deja murmurul de dinăuntru - acelaşi 
murmur pe care-l observase tatăl lui Ned când 
stătuse la volanul supradimensionat al Buick-ului, în 
faţa benzinăriei Jenny. 

- No, strânge numa' din ochi, a spus Huddie. Da' 
ti-ar fi trebuit ochelari în '79, asta-ţi pot zice sigur. 

- Ba bine că nu, a spus Arky, şi Ned îşi apropie faţa 
de unul dintre geamuri, strângând din ochi şi 
străduindu-se să vadă înăuntru. 

M-am introdus şi eu lângă Ned, fascinat 
ca-ntotdeauna. Apropiaţi-vă să vedeţi crocodilul viu. 

Roadmaster-ul era complet la vedere, prelata de 
care se descotorosise cumva zăcând mototolită de 
partea şoferului. Mie mi se părea că seamănă mai 
mult ca niciodată cu un objet d'art - dinozaurul ăla 
autopropulsat mare şi bătrân cu liniile lui curbate şi 
cu aspectul lui de decapotabilă, cu roţile lui mari şi 
grilajul ca o gură rânjită. Bun venit, doamnelor şi 
domnilor! Bun venit la reprezentaţia din seara asta a 
spectacolului Dintr-un Buick 8! Doar să păstraţi o 
distanţă rezonabilă, fiindcă avem de-a face cu un 
obiect de artă care muşcă. 


Stătea acolo imobil şi mort... imobil şi mort... apoi 
interiorul lui s-a umplut de-o lumină purpurie 
sclipitoare. Volanul supradimensionat şi oglinda 
retrovizoare au ieşit în evidenţă cu o limpezime în- 
tunecată absolută, aidoma unor obiecte la orizont în 
timpul unui foc de baraj al artileriei. Ned a icnit şi-a 
ridicat o mână ca să-şi apere faţa. 

A fulgerat iar şi iar, fiecare detonare tăcută 
imprimându-şi umbrele săltăreţe de-a lungul podelei 
din ciment şi pe peretele din scânduri, unde încă 
mai atârnau în cuie câteva unelte. Acum era foarte 
limpede murmurul. Mi-am îndreptat privirea spre 
termometrul circular care atârna de grinda de dea- 
supra Buick-ului şi, când a înflorit iarăşi lumina, am 
reuşit să citesc temperatura fără nici o problemă: 
cincizeci şi patru de grade Fahrenheit. Nu cine ştie 
ce, dar nici de toată ruşinea. Cel mai adesea trebuia 
să-ţi faci griji atunci când temperatura cobora în 
Magazia B sub cincizeci; cincizeci şi cinci nu era 
deloc o cifră rea. Totuşi, era mai bine să jucăm fără 
riscuri. Trăseserăm câteva concluzii în privinţa 
Buick-ului de-a lungul anilor - stabiliserăm câteva 
reguli -, dar ştiam bine că nu trebuie să ne încredem 
foarte tare în ele. 

S-a mai declanşat un fulger surd şi luminos înă- 
untru' Buick-ului, apoi nu s-a mai întâmplat nimic 
preţ de aproape un minut întreg. Ned nu s-a clintit 
deloc. Nu-s sigur nici măcar că respira. 

- S-a terminat? - a întrebat într-un sfârşit. 

- Aşteaptă, am spus. 

l-am mai acordat încă două minute şi, când am 
văzut că tot nu se întâmplă nimic, am deschis gura 
să spun c-am putea acum să ne întoarcem şi să ne 
aşezăm, că Buick-ul şi-a epuizat rezerva de artificii 


din seara aia. Înainte să pot vorbi, s-a mai văzut o 
ultimă străfulgerare monstruoasă. Un tentacul on- 
dulator de lumină, asemenea unei scântei dintr-un 
ciclotron gigantic, a ţâşnit afară şi în sus de pe gea- 
mul din spate al Buick-ului. S-a înălţat pe o diago- 
nală zigzagată către colţul din spate al magaziei, 
unde se afla un stativ înalt plin de cutii vechi, ma- 
joritatea umplute cu nimicuri mecanice. Acestea 
s-au luminat de-un galben palid, cumva supranatu- 
ral, de parcă înăuntrul cutiilor s-ar fi aflat lumânări 
aprinse, şi nu piuliţe desperecheate, bolţuri, şuru- 
belniţe şi arcuri. Murmurul s-a intensificat, 
făcându-mi dinţii să clănţănească şi chiar să mi se 
pară că-mi vibrează de-a lungul punţii nasului. Apoi 
a încetat. La fel a făcut şi lumina. În ochii noştri or- 
biţi, interiorul magaziei arăta acum întunecat ca-n 
nucă, şi nu doar întunecos. Buick-ul era doar un 
morman cu colţuri rotunde şi licăriri furtive care 
marcau suprafeţele cromate din jurul farurilor. 

Shirley a expirat într-un suspin prelung şi s-a dat 
cu un pas în spate de lângă fereastra prin care se ui- 
tase. Tremura. Arky şi-a petrecut un braţ pe după 
umerii ei şi i-a oferit o îmbrăţişare de alinare. 

Phil, care se uitase prin geamul din dreapta mea, a 
spus: 

- Indiferent de câte ori văd chestia asta, şefu', tot 
nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ea. 

- Ce-i asta? - a întrebat Ned. 

Teama lui admirativă părea să-i fi şters zece sau 
doişpe ani de pe chip şi să-l fi transformat într-un 
copil mai mic decât surorile lui. 

- De ce se-ntâmplă asta? 

- Nu ştim, am spus. 

- Cine mai ştie de asta? 


- Toţi ofiţerii care-au lucrat în Detaşamentul D în 
ultimii douăzeci şi ceva de ani. Ştiu şi câţiva dintre 
tipii de la Parcul Auto. Comisarul de la Drumuri 
Districtuale, cred... 

- Jamieson? - a spus Huddie. Mda, ştie. ` 

- ... Ştie şi şeful poliţiei din Statler, Sid Brownell. In 
afară de ei, puțini mai ştiu. 

Acum ne îndreptam înapoi spre bancă, majoritatea 
dintre noi aprinzându-ne ţigările. Ned arăta ca şi 
când i-ar fi prins şi lui bine o ţigară. Sau ceva. O 
duşcă sănătoasă de whisky, poate. In cazarmă, lu- 
crurile trebuia că se întorceau la normal. Steff 
Colucci trebuia să observe deja o îmbunătăţire a re- 
cepţiei radio şi, curând, farfuria DSS de pe acoperiş 
avea să prindă iarăşi semnal - toate filmele, toate 
ştirile, plus şase posturi de cumpărături prin co- 
mandă telefonică. Dacă asta nu te putea face să uiţi 
de gaura din stratul de ozon, atunci, pentru numele 
lui Dumnezeu, nimic nu te putea face. 

- Cum se poate ca oamenii să nu ştie? - a întrebat 
Ned. Cum e posibil să nu se afle de ceva atât de 
mare? 

- Nu-i cine ştie ce mare lucru, a spus Phil. Adică, 
nu-i decât un Buick, fiule. Un Cadillac, ei bine... ăsta 
ar fi ceva. 

- Unele familii nu pot ţine un secret şi altele pot, 
am spus. A noastră poate. Tony Schoondist a con- 
vocat întâlnirea de la The Country Way, la două 
nopţi după ce a fost adus Buick-ul şi a dispărut 
Ennis, mai mult ca să se asigure că-l vom păstra. 
Tony ne-a vorbit despre tot soiul de lucruri în seara 
aia. Despre sora lui Ennis, desigur - cum o să avem 
noi grijă de ea şi cum ne vom comporta cu ea până 
ce se va linişti... 


- Dacă s-a liniştit cândva, eu nu mi-am dat seama, 
a spus Huddie. 

- ... Şi despre cum să ne purtăm cu reporterii, dacă 
femeia le vindea pontul. 

Fuseseră doişpe ofiţeri de poliţie acolo în seara aia 
şi, cu ajutorul lui Huddie şi Phil, am reuşit să-i 
numesc pe toţi. Ned nu avea cum să-i fi întâlnit pe 
toţi faţă în faţă, dar probabil că le auzise numele la 
masa de seară, dacă taică-său vorbea din când în 
când despre serviciu. Majoritatea ofiţerilor de poliţie 
fac asta. Nu despre chestiile urâte, sigur, nu în faţa 
familiilor lor - despre scuipături şi înjurături şi despre 
accidentele sângeroase de pe autostradă -, da' sunt 
şi chestii haioase, cum s-a întâmplat atunci când am 
fost chemaţi fiindcă un puşti amish patina pe rotile 
prin suburbia Statler-ului, ţinându-se de coada unui 
cal în galop şi râzând ca un descreierat. Sau când a 
trebuit să vorbim cu tipul de pe Culverton Road care 
făcuse o sculptură din zăpadă înfăţişând un bărbat 
şi o femeie, goi amândoi, stând într-o poziţie explicit 
sexuală. Da-i artă! striga el întruna. Am încercat să-i 
expliciăm că pentru vecini nu era artă; erau 
scandalizaţi. De n-ar fi venit un val de căldură şi o 
ploaie furtunoasă, probabil c-am fi ajuns cu treaba 
aia în sala de judecată. 

l-am spus lui Ned cum am tras noi mesele într-o 
încăpere pătrată, mare şi goală fără să ne spună ni- 
meni să facem asta, şi cum Brian Cole şi Dicky-Duck 
Eliot le-a condus pe chelneriţe afară şi a închis uşile 
în urma lor. Ne-am servit singuri cu mâncare din 
recipientele cu aburi amplasate în partea din faţă a 
camerei. Mai târziu s-a băut bere, ofiţerii ieşiţi din 
tură turnându-şi singuri în halbe şi achitând 
consumaţia ca de obicei, iar fumul albastru de ţigară 


ridicându-se către tavan. Peter Quinland, care era 
pe atunci proprietarul restaurantului, îl iubea pe 
„Preşedintele Consiliului de Administraţie” şi, cât am 
mâncat şi am băut şi am fumat şi am discutat, un 
şuvoi constant de cântece ale lui Frank Sinatra a 
curs peste noi din difuzoare: „Luck Be a Lady”, 
„Summer Wind”, „New York, New York” şi, desigur, 
„My Way”, poate cele mai aiurea cântece pop din 
secolul XX. Nici astăzi nu-l pot asculta - aşa cum, de 
fapt, nu pot asculta nici un alt cântec al lui Sinatra - 
fără să mă gândesc la The Country Way şi la 
Buick-ul din Magazia B. 

În privinţa şoferului lipsă al Buick-ului, trebuia să 
spunem că nu deţinem nici un nume, nici o des- 
criere şi că nu avem nici un motiv să credem că in- 
dividul făcuse ceva împotriva legii. Nici o vorbă 
despre furtul de servicii, cu alte cuvinte. Întrebările 
referitoare la Ennis trebuiau luate în serios şi tratate 
cu sinceritate - până la un anumit punct, în orice 
caz. Da, eram cu toţii încurcaţi. Da, eram cu toţii 
îngrijoraţi. Da, trimisesem comunicate de căutare şi 
chemare - ceea ce noi numeam C2. Da, era posibil 
ca Ennis să-şi fi făcut doar socotelile şi să fi mers 
mai departe. De fapt, eram instruiți să spunem, totul 
e posibil, iar Detaşamentul D făcea tot ce putea 
pentru a avea grijă de sora ofițerului Rafferty, o 
scumpă doamnă care era atât de profund afectată, 
că era în stare să spună orice. 

- Cât despre Buick, dacă întreabă cineva de el, 
spuneţi-i că-i luat sub sechestru, zisese Tony. Nimic 
altceva decât asta. Dacă spune vreunul dintre voi 
mai mult de atât, o să aflu care a fost şi-o să-l 
strivesc sub picior ca pe-o ţigară. 


S-a uitat de jur împrejur; oamenii lui s-au uitat 
înapoi la el şi nimeni n-a fost atât de prost să zâm- 
bească. Erau în preajma lui dom' sergent de destulă 
vreme ca să ştie că, atunci când arăta aşa cum 
arăta atunci, nu glumea deloc. 

- Ne-am înţeles pe subiectul ăsta? Toată lumea a 
prins ideea? 

Un murmur general de aprobare l-a acoperit pentru 
o vreme pe preşedintele Consiliului de Ad- 
ministraţie, care cânta „lt Was a Very Good Year”. 
Prinseserăm ideea, ba bine că nu. 


Ned a ridicat o mână şi eu m-am oprit din vorbit, 
lucru care mi-a făcut chiar plăcere. De la început 
nu-mi dorisem prea mult să retrăiesc întâlnirea aia 
demult încheiată. 

- Ce s-a ales de testele pe care le-a făcut tipu' ăla, 
Bibi Roth? 

- Toate au fost neconcludente, am spus. Chestia 
aia care semăna cu vinilinul nu era tocmai vinilin - 
era pe aproape, dar numai atât. Mostrele de vopsea 
nu se potriveau cu nici o altă mostră pe care o avea 
Bibi. Lemnul era lemn. „Cel mai probabil stejar”, 
mi-a spus Bibi, da' asta a fost numai ce a vrut să-mi 
spună, indiferent cât de tare l-a presat Tony. Ceva îl 
deranja cu privire la maşina aia, dar nu voia să 
spună ce anume. 

- Poate că nu putea, a zis Shirley. Poate că nu ştia. 

Am înclinat din cap. 

- Sticla din geamuri şi din parbriz nu-i decât simplă 
sticlă securit, dar n-are un producător precis. N-a 
fost instalată pe nici una din liniile de asamblare de 
la Detroit, cu alte cuvinte. 

- Amprentele? 


l-am numărat pe degete. 

- Ennis. Taică-tău. Bradley Roach. Şi atât. Nici o 
amprentă a tipului în trenci negru. 

- Probabil că purta mănuşi, a spus Ned. 

- Aşa ai zice, da. Brad nu putea fi sigur, da' credea 
că-şi aminteşte să-i fi văzut mâinile tipului şi să-şi fi 
spus că erau la fel de albe ca şi faţa. 

- Numai că, după o vreme, oamenii inventează 
uneori astfel de detalii, a comentat Huddie. Martorii 
oculari nu-s chiar atât de încredere pe cât ne-ar 
plăcea nouă să fie. 

- Ai terminat cu filozofia? - am întrebat. Huddie 
mi-a oferit o fluturare amplă din mână. 

- Continuă. 

- Bibi n-a găsit nici o urmă de sânge în maşină, dar 
mostrele de textile prelevate dinăuntru' portba- 
gajului au scos la iveală urme microscopice de ma- 
terie organică. Bibi n-a reuşit să identifice nici una şi 
toate - le spunea „zoaie” - s-au dezintegrat. Toate 
lamelele s-au curăţat într-o săptămână. N-a mai 
rămas pe ele decât agentul colorant pe care l-a fo- 
losit. 

Huddie a ridicat mâna ca un şcolar. Am înclinat din 
cap spre el. 

- După o săptămână nu se mai vedeau locurile 
unde au cioplit tipii ăia bordul şi roata ca să ia 
mostre. Lemnul a crescut la loc aşa cum creşte 
coaja pe strugure. La fel şi materialul din portbagaj. 
Dacă zgâriai o apărătoare cu briceagul sau cu o 
cheie, şase sau şapte ore mai târziu, zgârietura 
dispărea. 

- Se vindecă singură? - a spus Ned. Poate face 
asta? 


- Da, a spus Shirley. Îşi aprinsese o altă ţigară 
Parliament şi o fuma cu pufăituri mici şi dese de 
agitaţie. - Taică-tău m-a forţat să particip odată la 
unul dintre experimentele lui - m-a pus să mânuiesc 
camera video. A tras o zgârietură lungă pe uşa 
şoferului, chiar sub bara cromată, şi-am lăsat apa- 
ratul să meargă, întorcându-ne la fiecare cinşpe 
minute. N-a fost ceva spectaculos, aşa cum vezi în 
filme, da' a fost destul de-al naibii de uimitor. Zgâ- 
rietura a devenit mai superficială şi a început să se 
întunece pe la margini, de parcă se străduia să co- 
pieze culoarea vopselei. Şi-ntr-un sfârşit, pur şi 
simplu a dispărut. N-a mai rămas nici o urmă. 

- La fel şi cauciucurile, a spus Phil Candleton, 
preluând ştafeta. Înfigeai o şurubelniţă într-unui şi 
aerul începea să iasă vâjâind afară, aşa cum era de 
aşteptat. Numai că apoi vâjâitul se subţia într-un 
fluierat şi, câteva secunde mai târziu, fluieratul se 
oprea. Apoi, şurubelniţa cădea pe podea. (Phil şi-a 
pungit buzele şi a scos unffop) Ca atunci când scuipi 
un sâmbure de pepene. 

- E vie? - m-a întrebat Ned. Vocea îi era atât de 
joasă, că de-abia i-am auzit-o. - Adică, dacă se poate 
vindeca singură... 

- Tony spunea mereu că nu e, am zis. Era foarte 
pornit pe ideea asta. „Nu-i decât un dispozitiv me- 
canic”, spunea el. „Numa' un fel de blestemat de 
truc magic ieftin pe care nu-l înţelegem.” Taică-tău 
credea exact contrariul şi, către sfârşit, era la fel de 
pornit cât fusese şi Tony. Dacă ar fi trăit Curtis... 

- Ce? Dacă ar fi trăit, ce? 

- Nu ştiu, am spus. 

Dintr-o dată, m-am simţit insensibil şi prost. Mai 
aveam o grămadă de povestit, dar brusc nu mai vo- 


iam să spun nimic. Nu mă simţeam în stare s-o fac 
şi inima îmi era grea din această perspectivă, aşa 
cum ţi se îngreunează de obicei când ai de făcut 
ceva absolut de trebuinţă, dar greu şi stupid - 
rădăcini de scos înainte de lăsatul soarelui, fân de 
adunat în snopi în hambar înainte de ploaia de 
după-amiază. 

- Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit, şi 
asta-i adevărul adevărat, Domnul ştie. 

Huddie mi-a venit în ajutor. 

- Taică-tău era nebun după maşina aia, Ned. Vreau 
să zic, nebun de legat. Era acolo lângă ea în fiecare 
minut liber, îi dădea târcoale, îi făcea fotografii... O 
atingea. Asta făcea cel mai des. O tot atingea şi 
atingea, ca pentru a se asigura că-i adevărată. 

- Dom' serjent făcea acelaşi lucru, a contribuit şi 
Arky. 

Nu tocmai, mi-am spus, dar nu am rostit cu voce 
tare. Pentru Curt fusese altfel. În cele din urmă, 
Buick-ul fusese al lui într-un fel în care nu fusese 
niciodată al lui Tony. lar Tony ştiuse asta. 

- Cum rămâne cu ofiţerul Rafferty, Sandy? 

Crezi că Buick-ul...? 

- L-a înghiţit, a spus Huddie. A vorbit cu o sigu- 
ranţă rece. - Asta am crezut atunci şi asta-i ceea ce 
cred acum. E ceea ce-a crezut şi taică-tău. 

- Chiar aşa? - m-a întrebat Ned. 

- Păi, da. L-a înghiţit sau l-a dus departe într-un alt 
loc. 

larăşi, imaginea unei munci prosteşti m-a năpădit - 
rânduri întregi de paturi de primenit, rafturi de 
farfurii de spălat, acri de fân de cosit şi adus acasă. 

- Ce-mi spui, a rostit Ned, e că nici unui om de 
ştiinţă nu i s-a permis niciodată să studieze drăco- 


venia aia de când ofiţerul Rafferty şi tata au des- 
coperit-o? Niciodată? Nici unui fizician, nici unui 
chimist? Nimeni n-a făcut o analiză la spectrograf? 

- Bibi s-a întors cel puţin o dată, cred, a zis Phil, 
părând defensiv doar cât un vârf de ac. Singur, însă, 
fără copiii ăia cu care obişnuia să călătorească. El, 
cu Tony şi taică-tău au dus acolo înăuntru o ma- 
şinărie mare... poate că era un spectrograf, dar nu 
ştiu ce-a arătat. Tu ştii, Sandy? 

Am scuturat din cap a negare. Nu avea cine alt- 
cineva să răspundă la întrebarea asta. Sau la o mul- 
time de altele. Bibi Roth a murit de cancer în 1998. 
Curtis Wilcox, care deseori umbla în jurul Buick-ului 
cu un carneţel Spiral în mână, notând tot felul de 
lucruri (şi uneori făcând schiţe), a murit şi el. Tony 
Schoondist, alias bătrânu' dom' sergent, era încă în 
viaţă, dar avea acum aproape optzeci de ani şi era 
pierdut în acel confuz purgatoriu crepuscular 
rezervat oamenilor cu boala Alzheimer. Mi-am 
amintit că am mers să-l vizitez, împreună cu Arky 
Arkanian, la azilul unde locuieşte. Chiar înainte de 
Crăciun se întâmpla asta. Arky şi cu mine i-am dus 
un medalion cu Sf. Cristofor, pe care-l cumpărasem 
din banii strânşi de câţiva dintre noi prin chetă. Mi 
s-a părut că bătrânu' dom' sergent avea una dintre 
zilele lui bune. A deschis pachetul fără cine ştie ce 
probleme şi a părut încântat de medalion. A 
desfăcut singur chiar şi clema, deşi a trebuit să-l 
ajute Arky s-o închidă la loc după ce şi l-a petrecut 
pe după cap. Când în sfârşit operaţiunea s-a înche- 
iat, Tony s-a uitat îndeaproape la mine cu sprânce- 
nele unite întruna, ochii lui ceţoşi reflectând o pa- 
rodie a vechii sale priviri pătrunzătoare. A fost o 
clipă în care chiar a părut că e el. Apoi i s-au umplut 


ochii de lacrimi şi iluzia s-a spulberat. „Cine sunteţi 
voi, băieţi?” - întrebase. „Aproape că-mi amintesc 
de voi.” Apoi, la fel de nepăsător ca un tip 
prezentând vremea: „Sunt în iad, să ştiţi. Asta-i 
iadu'.” 

- Ned, ascultă, am spus. Întâlnirea aia din The 
Country Way poate fi redusă doar la un singur lucru. 
Poliţiştii din California au lucrul ăsta scris pe laturile 
maşinilor de patrulă, poate fiindcă uneori le joacă 
memoria feste şi trebuie să-l noteze undeva. Noi nu 
trebuie să facem asta. Ştii despre ce vorbesc aici? 

- Să slujim şi să protejăm, a spus Ned. 

- Asta e. Tony credea că drăcovenia aia ne-a căzut 
în braţe aproape ca rezultat al voinţei Domnului. Nu 
spunea direct asta, dar noi o înţelegeam. lar 
taică-tău credea acelaşi lucru. 

li spuneam lui Ned Wilcox ce credeam că avea 
nevoie să audă. Ce nu i-am spus a fost despre lumi- 
na din ochii lui Tony şi despre cea din ochii tatălui 
său. Tony putea ţine predici despre datoria noastră 
de a sluji şi proteja; ne putea spune cum cei din 
Detaşamentul D sunt cel mai bine echipați să aibă 
grijă de un bun atât de periculos; putea chiar să ne 
spună cât de târziu vom preda ciudăţenia unei echi- 
pe de cercetători atent alese, poate una condusă de 
Bibi Roth. Ne putea debita toate poveştile astea, şi 
chiar o făcea. Nici una nu făcea o para chioară. Tony 
şi Curt voiau Buick-ul fiindcă pur şi simplu nu se 
puteau îndura să-l dea altcuiva. Acela era tortul, şi 
tot restul nu era decât glazura. Roadmasterul era 
ciudat şi exotic, unic, şi era a/ lor. Nu se puteau 
îndura să-l cedeze altora. 


- Ned, am întrebat, ştii cumva dacă a lăsat vreun 
carneţel tatăl tău? Marca Spiral trebuie să fi fost, de 
genul celor pe care le duc copiii la şcoală. 

La aceste cuvinte, buzele lui Ned au tresărit. Şi-a 
lăsat capul în pământ şi a vorbit către un loc aflat 
undeva între genunchii săi. 

- Mda, carneţele de tot felu', de fapt. Mama a spus 
că probabil erau jurnale. Oricum, în testament a 
cerut ca mama să-i ardă toate hârtiile, şi asta a şi 
făcut. 

- Cred că are sens ce spui, a zis Huddie. Se po- 
triveşte, cel puţin, cu ceea ce ştiu eu despre Curt şi 
bătrânu' dom' sergent. 

Ned a ridicat ochii spre el. Huddie s-a explicat: 

- Tipii ăştia doi n-aveau încredere în oamenii de 
ştiinţă. Ştii cum le spunea Tony? Avioanele morţii de 
împrăştiat pesticide. Spunea că marea lor misiune în 
viaţă era să  împrăştie otravă pretutindeni, 
spunându-le oamenilor să continue să mănânce tot 
ce vor, că era fapt dovedit ştiinţific şi că nu le va 
face rău - că-i va elibera. (A făcut o pauză.) Mai era 
o problemă. 

- Ce problemă? - a întrebat Ned. 

- Discreţia, a spus Huddie. Poliţiştii pot păstra 
secretele, dar Curt şi Tony credeau că oamenii de 
ştiinţă nu pot. „Uite cât de repede au împrăştiat 
bomba atomică peste tot în lume”, l-am auzit odată 
pe Tony spunând. „l-am pârlit pe Rosenbergi pentru 
ea, da' oricine cu juma' de creier ştie că ruşii oricum 
ar fi avut bomba în doi ani. De ce? Fiindcă oamenilor 
de ştiinţă le place să stea la palavre. S-ar putea să 
nu fie echivalentul unei bombe atomice chestia aia 
pe care-o avem noi în Magazia B, dar la fel de bine 
s-ar putea să fie. Un lucru-i sigur, nu-i bomba 


atomică a nimănui atâta timp cât stă acolo sub o 
bucată de pânză.” 

Eu credeam că asta-i numai o parte din adevăr. M- 
am întrebat din când în când dacă Tony şi tatăl lui 
Ned într-adevăr aveau nevoie vreodată să vor- 
bească despre ea - vreau să zic că în unele seri târ- 
zii din timpul săptămânii, când timpul curgea cel 
mai lent la cazarmă, când unii moţăiau la etaj, iar 
alţii se uitau la un film la aparatul video şi mâncau 
floricele de porumb făcute la cuptorul cu microunde, 
numai ei doi se aflau la parter, departe de toate 
astea, stând în biroul lui Tony cu uşa închisă. Nu 
vorbesc de poate sau cam sau într-un fel. Mă întreb 
dacă-şi spuneau sau nu vreodată adevărul pe faţă: 
Niciunde nu-i un lucru ca ăsta, iar noi suntem cei 
care-l au. Nu cred. Fiindcă tot ce trebuiau să facă, 
de fapt, era să se uite unul în ochii celuilalt. Să vadă 
aceeaşi înflăcărare - dorinţa de-a o atinge şi deao 
cunoaşte în toate amănuntele. La dracu', şi numai 
de-a se plimba în jurul ei. Era un lucru secret, un 
mister, un miracol. Dar nu ştiam dacă putea accepta 
băiatul un asemenea lucru. Ştiam că nu-i era doar 
dor de taică-său; era furios pe el că murise. In 
starea asta, era posibil să vadă ce făceau ei ca fiind 
furt, şi nici ăsta nu era adevărul. Cel puţin, nu tot 
adevărul. 

- Pe atunci ştiam deja de cutremurele de lumină, 
am spus. Tony le numea „evenimente disparate”. 
Credea că Buick-ul se descotoroseşte de ceva, 
eliminându-l sub formă de electricitate statică. Lă- 
către sfârşitul anilor '70 oamenii din Pennsylvania - 
nu doar noi, ci toată lumea - aveau un motiv mare şi 


tare de a nu se încrede în oamenii de ştiinţă şi în 
electronişti. 

- Three-Mile, a spus Ned. 

- Da. Plus că maşina aia face mai mult decât doar 
să se vindece singură şi să ţină praful la depărtare. 
Face mult mai multe. 

M-am oprit. Mi se părea prea greu, prea mult. 

- Haide, zi-i, a spus Arky. Părea aproape furios, un 
şef de formaţie muzicală călcat pe bătături, aflat la 
capătul carierei. - l-ai zis toate ăştia ce nici pă dracu' 
nu-nsamnă, zi-i amu' şi restu'. (S-a uitat la Huddi, 
apoi la Shirley.) Chiar şi din 1988. Mda, chiar şi 
partea aia. (A făcut o pauză, a suspinat, s-a uitat la 
Magazia B.) Prea târzâu să te-opreşti amu', dom' 
serjent. 

M-am ridicat în picioare şi am pornit să traversez 
parcarea. In urma mea, l-am auzit pe Phil spunând: 

- Nu, ă-ă. Lasă-l să meargă, băiete, o să se- 
ntoarcă. 

Asta-i unul dintre avantajele faptului că stai în 
scaunul ăl mare; oamenii pot spune asta şi aproape 
tot timpul să aibă dreptate. Cu excepţia atacurilor 
cerebrale, atacurilor de cord şi a şoferilor beţi, cred. 
Cu excepţia voinţei a ceea ce noi, muritorii, credem 
că e Dumnezeu. Oamenii care stau în scaunul cel 
mare - care au muncit să ajungă acolo şi muncesc 
să rămână pe el - nu spun niciodată „O, futu-i, plec 
la pescuit”. Nu. Noi, oamenii din scaunele mari, 
continuăm să facem paturile, să spălăm vasele şi să 
strângem fânul în căpiţe, încercând să le facem cât 
mai bine. A, omule, ce ne-am face fără tine? - spun 
oamenii. Răspunsul e că majoritatea dintre ei ar 
continua să facă tot ceea ce le place, la fel 


ca-ntotdeauna. Să plece în iad în aceeaşi nemu- 
ritoare corfiţă. 

Am stat în faţa uşii rulante a Magaziei B, 
uitându-mă la termometru printr-una dintre ferestre. 
Scăzuse la cincizeci şi doi. Tot nu era rău încă - nu 
era înspăimântător, în orice caz -, dar era suficient 
de rece să mai ofere o zvâcnire sau două înainte să 
se liniştească de tot pentru seara aceea. Nu avea 
rost, atunci, s-o acoperim iarăşi cu prelata; era 
foarte posibil să trebuiască s-o facem din nou mai 
târziu. 

Se destinde: aceasta era ideea acceptată unanim 
cu privire la Roadmaster, Evanghelia după 
Schoondist şi Wilcox. Încetineşte ca un ceas cu arcul 
netras, gâfâie ca o mocăniţă obosită, bipăie ca un 
detector de fum care nu-şi mai poate da seama ce 
înseamnă încins. Alegeţi-vă metafora care vă place. 
Şi poate că aşa era. Dar, iarăşi, poate că nu. Nu 
ştiam nimic despre ea, nu cu adevărat. Să ne spu- 
nem că ştim era doar o strategie pe care o foloseam 
fiindcă ne ajuta să locuim vizavi de ea fără prea 
multe vise rele. 

Am mers înapoi la bancă, mi-am aprins încă o ți- 
gară şi m-am aşezat între Shirley şi Ned. Am spus: 

- Vrei să auzi despre prima dată când am văzut 
ce-am văzut în seara asta? 

Înflăcărarea pe care i-am citit-o pe faţă a făcut 
să-mi fie puţin mai uşor să continuu. 


ATUNCI 


Sandy era acolo când a început, singurul care a 
fost. In anii de mai târziu va spune - pe jumătate 
glumind - că a fost singura lui pretenţie la celebri- 
tate. Ceilalţi au sosit imediat la locul faptei, însă 
chiar de la început a fost prezent doar Sander 
Freemont Dearborn, care stătea lângă pompa de 
benzină cu gura căscată şi ochii îngustaţi, convins 
că în numai câteva secunde toţi colegii lui, ca să nu 
mai vorbim de fermierii amish şi cei câţiva ne-amish 
din zonă, nu vor fi altceva decât praf radioactiv 
purtat de vânt. 

S-a întâmplat la două săptămâni după ce Detaşa- 
mentul D a intrat în posesia Buick-ului, în jur de întâi 
august în anul 1979. Pe atunci, interesul ziariştilor 
pentru dispariţia lui Ennis Rafferty se cam risipea. 
Majoritatea poveştilor despre ofiţerul de poliţie 
statală dispărut apăruseră în ziarul districtului 
Statler American, însă Pittsburgh Post Gazette a 
publicat un articol de fond pe prima pagină a ediţiei 
sale de duminică, la sfârşitul lunii iulie. SORA 
POLIŢISTULUI DISPARUT RĂMÂNE CU MULTE SEMNE 
DE ÎNTREBARE, spunea titlul, şi dedesubt: Edith 
Hyams cere o anchetă AMĂNUNŢITĂ. 

În general, povestea a ieşit exact aşa cum sperase 
Tony Schoondist să iasă. Edith credea că oamenii 
din Detaşamentul D ştiau mai multe despre dis- 
pariţia fratelui ei decât spuneau; a fost citată cu as- 
ta în ambele ziare. Ce a rămas printre rânduri a fost 
că sărmana femeie îşi pierduse pe jumătate minţile 
de durere (ca să nu mai pomenim de furie) şi că vo- 


ia să dea vina pe cineva pentru ceea ce era posibil 
să se fi întâmplat numai din vina ei. Nici unul dintre 
ofiţeri n-a spus nimic despre limba ei ascuţită şi 
aproape constanta căutare de vinovaţi, dar Ennis şi 
Edith aveau vecini care nu erau la fel de discreţi. 
Reporterii ambelor ziare au pomenit şi că, acuzaţi 
sau nu, colegii de Detaşament ai lui Ennis îşi conti- 
nuau planul de a-i oferi femeii un modest ajutor fi- 
nanciar. 

Fotografia alb-negru înceţoşată a lui Edith din Post- 
Gazette nu-i ajuta ei cu nimic; o făcea să semene cu 
Lizzie Borden cu vreo cincisprezece minute înainte 
să pună mâna pe secure. 


Primul cutremur de lumină s-a petrecut în amurg. 
Sandy venise din patrulare pe la şase în seara aceea 
pentru a avea o discuţie scurtă cu Mike Sanders, 
avocatul districtual. li aştepta peste scurtă vreme un 
proces urât de fugă de la locul accidentului, Sandy 
fiind martorul principal al acuzării, victimă fiind un 
copil rămas cvadriplegic în urma accidentului. Mike 
voia să fie foarte sigur că responsabilul domn 
Afacerist trăgător de cocaină pe nas va fi trimis la 
închisoare. Ţelul lui era o pedeapsă de cinci ani, dar 
nu ieşeau din discuţie nici zece. Tony Schoondist a 
fost de faţă la întrevederea lor, care a luat loc 
într-un colţ al camerei de recreere de la etaj, apoi 
s-a dus la parter în biroul său, cât Mike şi Sandy 
încheiau. Când întâlnirea a luat sfârşit, Sandy s-a 
hotărât să umple rezervorul maşinii de patrulă 
înainte să mai plece pe drumuri pentru încă vreo trei 
ore. 


Când a trecut pe lângă dispecerat, în drum spre 
uşa din spate, l-a auzit pe Matt Babicki spunând pe 
o voce joasă, de genul „vorbesc şi eu singur”: 

- O, blestemăţia naibii. 

Aceste cuvinte au fost urmate de sunetul unei lo- 
vituri de palmă. 

- De ce nu mergi ca lumea? 

Sandy s-a uitat pe furiş după colţ şi l-a întrebat pe 
Matt dacă e la perioada aceea delicată a lunii. Matt 
nu s-a arătat amuzat. 

- Ascultă aici, a spus el şi-a ridicat volumul staţiei 
radio. Butonul, a observat Sandy, era deja întors 
complet până la +. 

Brian Cole a confirmat recepţie de la Patrula 7, 
Herb Avery de la a 5-a, care se afla pe Sawmill 
Road, George Stankowski de Dumnezeu ştie unde. 
Aceasta era aproape complet pierdută într-o răbuf- 
nire vălurită de pârâituri. 

- Dacă se-nrăutăţeşte, nu ştiu cum o să mai pot 
ţine legătura cu băieţii, darămite să le mai dau vreo 
informaţie, s-a plâns Matt. 

A plesnit iarăşi aparatul radio, ca pentru a-şi 
sublinia cuvintele. 

- Şi dacă sună cineva cu vreo reclamaţie? Se 
pregăteşte de-o furtună cu fulgere, Sandy? 

- Cerul era curat ca-n palmă când am venit eu, am 
spus, apoi m-am uitat pe fereastră. Şi-acum e curat 
ca-n palmă... după cum ai vedea şi singur dacă ţi-ai 
putea roti puţin capul. Eu aşa m-am născut, vezi? 

Sandy şi-a rotit capul dintr-o parte în alta. 

- Foarte comic. N-ai cumva de arestat vreun om 
nevinovat sau ceva? 

- Asta-i bună, Matt. E-o revanşă foarte elastică. 


Continuându-şi drumul, Sandy a auzit pe cineva de 
la etaj spunând că vrea să ştie dacă nu căzuse 
cumva nenorocita aia de antenă TV, fiindcă imagi- 
nea se dusese dintr-o dată dracului în timpul reluării 
unui episod destul de bun din Star Trek, cel despre 
Tribbles. 

Sandy a ieşit afară. Era o seară caldă, ceţoasă, 
tunetul bubuind în depărtare, dar fără vreo pală de 
vânt şi cu un cer curat deasupra. Lumina începea să 
se refugieze înspre vest şi fuioarele de ceaţă se 
ridicau din iarbă; ajunsese la o înălţime de poate 
cinci picioare. 

S-a urcat în maşina sa de patrulă (D-14 în schimbul 
acela, cea cu o tetieră stricată), a condus-o până la 
pompa de benzină Amoco, a coborât, a deşurubat 
capacul duzei pentru benzină de sub numărul de 
înmatriculare, apoi s-a oprit. Devenise dintr-o dată 
conştient de cât era de linişte - nici un greiere nu 
ţârâia în iarbă, nici o pasăre nu cânta primprejur. 
Singurul sunet era un murmur încet şi egal, 
asemănător cu sunetul pe care-l auzi când stai sub 
liniile de înaltă tensiune sau lângă o substaţie de 
furnizare a curentului electric. 

Sandy a dat să se întoarcă şi, făcând asta, întreaga 
lume s-a făcut alb-purpurie. Primul lui gând a fost 
că, în pofida cerului curat de deasupra, fusese lovit 
de fulger. Apoi a văzut Magazia B aprinzându-se 
precum... 

Dar nu avea cum să termine comparaţia. Nimic nu 
semăna cu ea, nimic din propria lui experienţă. 

Dacă s-ar fi uitat direct la acele prime scânteieri, 
credea că ar fi fost orbit - poate temporar, poate 
pentru totdeauna. Spre norocul lui, uşa rulantă din 
faţă a magaziei nu se afla cu faţa către pompa de 


benzină. Şi totuşi, sclipirea a fost suficient de pu- 
ternică să-i orbească privirea şi să lumineze acel 
crepuscul de vară ca-n toiul zilei. Şi a făcut Magazia 
B, o structură din lemn suficient de rezistentă, să 
pară la fel de amorfă ca un cort făcut din voal. 
Lumina răzbătea prin fiecare crăpătură şi gaură de 
cui rămasă liberă; răzbătea afară pe sub streaşină 
printr-o fantă îngustă care e posibil să fi fost roasă 
de o veveriţă; se revărsa la nivelul solului, unde că- 
zuse o scândură, într-o rază mare şi sclipitoare. Pe 
acoperiş se afla o gaură de aerisire şi lumina a ţâş- 
nit prin aceasta către cer în serii neregulate, aseme- 
nea unor semnale cu fum, doar că acum făcute cu o 
lumină violetă pură. Străfulgerările ieşite prin 
rândurile de geamuri de pe uşile rulante, din faţă şi 
din spate, au transformat ceața de la nivelul solului 
într-un înfiorător vapor electric. 

Sandy era calm. Uluit, dar calm. Şi-a spus: Acuma-i; 
acum, explodează blestemăția aia, ne-am dus cu 
toții pe copcă. Ideea de-a fugi sau de-a sări în 
maşina de patrulă nici nu i-a trecut prin minte. Unde 
să fugă? Unde să meargă cu maşina? Era o glumă. 

Ce voia era o nebunie: să se apropie. Il atrăgea. Nu 
îl înspăimânta, aşa cum îl înspăimântase pe Domnul 
D; se simţea fascinat, dar nu înfricoşat. O nebunie 
sau nu, voia să se apropie. Aproape c-o auzea cum îi 
cheamă să se apropie. 

Simţindu-se ca într-un vis (i-a trecut prin gând că 
era foarte posibil să viseze), s-a dus înapoi de 
partea şoferului a patrulei D-14, s-a aplecat înăuntru 
prin geamul deschis şi şi-a apucat ochelarii de soare 
de pe bord. Şi i-a pus pe nas şi a pornit către 
magazie. Era puţin mai bine cu ochelarii, dar nu cu 
mult. Umbla cu mâna ridicată înainte şi cu ochii 


îngustaţi sub forma unor tăieturi severe. Lumea 
bubuia în jurul lui de-o lumină tăcută şi pulsa de un 
foc purpuriu. Sandy îşi vedea umbra sărindu-i de la 
picioare, dispărând, apoi sărind din nou. Vedea lu- 
mina ieşind spasmodic prin gemurile uşii rulante şi 
sclipind în spatele cazărmii. 

Îi vedea pe ofiţeri începând să iasă afară în goană, 
dându-l la o parte pe Mart Babicki de la dispecerat, 
care fusese cel mai aproape şi care ieşise afară 
primul. Văzuţi în străfulgerările de lumină venind din 
magazie, toţi se mişcau sacadat, precum actorii 
într-un film mut. Cei care aveau ochelari de soare în 
buzunare s-au grăbit să şi-i pună pe nas. Câţiva 
dintre cei care n-aveau s-au întors şi s-au împleticit 
înapoi să şi-i ia. Un ofiţer şi-a scos chiar şi pistolul 
din toc, s-a uitat în jos la el ca pentru a spune Ce 
dracu' vreau să fac cu ăsta? şi l-a vârât la loc. Doi 
dintre ofiţerii fără ochelari au orbecăit, totuşi, 
vitejeşte către magazie, ţinându-şi capul în pământ 
şi mâinile întinse înainte asemenea mâinilor unor 
somnambuli, atraşi cum fusese şi Sandy către 
sclipirile acelea pâlpâite şi către murmurul jos şi 
înnebunitor. Ca şi gâzele către o lampă anti-insecte. 

Apoi a fugit printre ei Tony Schoondist, lovindu-i cu 
palmele, împingându-i cu coatele, spunându-le să 
plece dracului înapoi, să se întoarcă la cazarmă şi că 
ăsta era un ordin. Încerca şi el să-şi pună ochelarii 
pe nas şi nu reuşea să-şi nimerească faţa. l-a pus la 
locul lor pe nas doar după ce şi-a vârât un braţ al lor 
în gură şi celălalt în sprânceana stângă. 

Sandy n-a văzut şi n-a auzit nimic din toate astea. 
Ce auzea el era murmurul. Ce vedea el erau 
străfulgerările de lumină, care transformau ceața de 
la nivelul solului în dragoni electrici. Ce vedea era 


columna de lumină purpurie pâlpâitoare care se 
ridica din gaura conică de aerisire din acoperiş, în- 
junghiind către cer aerul tot mai întunecat. 

Tony l-a apucat, l-a scuturat. înăuntrul magaziei s-a 
mai declanşat o ghiulea tăcută de lumină, trans- 
formând lentilele ochelarilor de soare ai lui Tony în 
două mingi mici de foc albastre. Striga, deşi nu era 
nevoie; Sandy îl auzea perfect. Era murmurul acela, 
şi cineva care şoptea Dumnezeule mare atot- 
puternic, şi atâta tot. 

- Sandy! Erai aici când a început asta? 

- Da! 

S-a trezit că, fără să vrea, strigă răspunsul. Cumva, 
situaţia cerea ca ei să strige. Lumina fâlfâia şi 
strălucea orbitor - un fulger mut. De fiecare dată 
când se întrerupea, clădirea cazărmii părea să sară 
înainte de parcă ar fi fost vie, umbrele ofiţerilor 
crescând în sus pe peretele ei de scânduri. 

- Ce a pornit-o? Ce a declanşat-o? 

- Nu ştiu! 

- Treci înăuntru! Sună-l pe Curtis! Spune-i ce se 
petrece! Spune-i să-şi mişte curu-ncoace acum! 

Sandy a rezistat tentaţiei de a-i spune 
sergentului-şef că vrea să stea şi să vadă ce se mai 
întâmplă, într-un fel foarte elementar, ideea era 
de-a dreptul prostească: nu puteai vedea de fapt 
nimic. Era prea multă lumină. Chiar şi cu ochelari de 
soare la ochi, tot era prea multă lumină. Pe lângă 
asta, recunoştea un ordin atunci când îl auzea. 

A mers înăuntru, s-a împiedicat de scări (era im- 
posibil de măsurat adâncimea sau distanţa în acele 
fulgerări strălucitoare şi pâlpâitoare) şi şi-a croit 
împleticit drum către dispecerat, fluturând înainte 
din braţe. Văzut prin ochii lui înecaţi în lacrimi, or- 


biţi, interiorul cazărmii nu era altceva decât o su- 
prapunere de umbre. Singura realitate vizuală pen- 
tru el în acel moment erau puternicele fulgere pur- 
purii care-i pluteau înaintea ochilor. 

Radioul lui Matt Babicki arunca o bolboroseală 
nesfârşită de pârâituri şi câteva voci care ieşeau 
dintre ele asemenea picioarelor sau degetelor unor 
oameni îngropaţi în pământ. Sandy a ridicat recep- 
torul telefonului obişnuit de lângă cel atribuit special 
apelurilor de 911, spunându-şi că nici acesta nu va 
funcţiona - era sigur că nu va funcţiona -, dar nu 
avea nimic. A format numărul lui Curtis, citindu-l de 
pe lista lipită pe afişier. Până şi telefonul părea că 
tresaltă de teamă de fiecare dată când încăperea 
era luminată de unul dintre fulgerele acelea 
alb-purpurii. 

l-a răspuns Michelle şi i-a spus că soţul ei e în 
spatele casei, unde tunde iarba înainte să se întune- 
ce. Nu voia să-l cheme înăuntru, asta i se citea lim- 
pede în glas. Dar, când a rugat-o Sandy a doua oară, 
a spus: 

- Bine, doar un minut; chiar nu-l lăsaţi, băieţi, nici o 
clipă să se odihnească? 

Aşteptarea i s-a părut interminabilă lui Sandy. 
Ciudăţenia din Magazia B continua să fulgere ca în 
mijlocul unei apocalipse incredibile de neon, iar 
încăperea părea să vălurească într-o perspectivă 
uşor diferită de fiecare dată când se întâmpla asta. 
Lui Sandy i se părea aproape imposibil să creadă că 
un lucru care generează o asemenea sclipire poate 
fi altfel decât distructiv, şi totuşi el era în viaţă şi 
respira în voie. Şi-a atins obrajii cu mâna în care nu 
ţinea receptorul, căutând arsuri sau umflături. Nu 
avea nimic. 


Pentru moment, cel puțin, şi-a spus. Continua să 
aştepte ca poliţiştii de afară să înceapă să strige 
atunci când ciudăţenia din garajul cel vechi avea să 
explodeze sau să se topească sau să elibereze cine 
ştie ce - ceva inimaginabil cu ochi arzând electric. 
Astfel de idei se aflau la un milion de mile distanţă 
de ruta obişnuită a gândurilor unui poliţist, dar 
Sandy Dearborn nu se simţise niciodată mai puţin 
poliţist şi mai mult băieţel speriat ca acum. Intr-un 
sfârşit, Curt a ridicat receptorul, sunând deopotrivă 
curios şi cu răsuflarea tăiată. 

- Trebuie să vii chiar acum, i-a spus Sandy. Aşa 
zice dom' sergent. 

Curt a ştiut imediat despre ce e vorba. 

- Ce face, Sandy? 

- Aruncă focuri de artificii. Flăcări şi scântei. 

Nici măcar nu te poţi uita la Magazia B. 

- A luat foc clădirea? 

- Nu cred, da' n-ai cum să-ţi dai sigur seama. Nu 
poţi vedea înăuntru. E prea multă lumină. Vino în- 
coace. 

Recepţia de partea lui Curt s-a întrerupt fără să se 
mai audă vreun alt cuvânt şi Sandy s-a dus înapoi 
afară. Dacă vor fi expuşi radiaţiilor atomice, s-a 
hotărât el, voia să fie alături de prietenii lui când se 
va întâmpla. 


Zece minute mai târziu, Curt a venit în trombă pe 
drumul de acces marcat „doar pentru ofiţeri” la 
volanul maşinii sale Bel Air frumos refăcută, cea pe 
care o va moşteni fiul său douăzeci şi doi de ani mai 
târziu. Când a dat colţul, conducea tot cu viteză, iar 
Sandy a trăit un moment oribil când şi-a spus că 
prietenul său va da cu bara de protecţie peste vreo 


cinci indivizi. Dar Curt a apăsat repede frâna (încă 
avea reflexele unui puşti) şi-a făcut Chevy-ul să se 
oprească la mustață. 

A coborât din maşină, amintindu-şi să oprească 
motorul, dar nu şi farurile, împiedicându-se în pro- 
priile sale picioare  nerăbdătoare şi aproape 
lungindu-se pe macadam. Şi-a recăpătat echilibrul 
şi-a luat-o la fugă spre magazie. Sandy a avut timp 
să observe ce-i atârna într-o mână: o pereche de 
ochelari pentru sudură prinşi cu o panglică elastică. 
Sandy văzuse la viaţa lui oameni surescitaţi - sigur, 
o grămadă, aproape fiecare tip pe care-l opreai 
pentru depăşirea vitezei legale era surescitat într-un 
fel sau altul -, dar nu văzuse niciodată pe cineva 
care să ardă de nerăbdare aşa cum ardea Curt 
atunci. Ochii păreau să-i iasă din orbite, iar părul 
lăsa impresia că-i stă măciucă... deşi asta era posibil 
să fie doar o iluzie provocată de viteza cu care 
fugea. 

Tony a întins mâna şi l-a apucat din mers, aproape 
făcându-l să cadă iarăşi. Sandy a văzut mâna liberă 
a lui Curt strângându-se în pumn şi dând să se ridice 
în aer. Apoi s-a relaxat. Sandy nu ştia cât de 
aproape fusese tânărul să-şi lovească sergentul şi 
nici nu voia să ştie. Ce conta era că-l recunoscuse 
pe Tony (şi autoritatea pe care o avea Tony asupra 
lui) şi că-şi păstrase cumpătul. 

Tony a întins mâna după ochelarii de protecţie. 

Curt a scuturat din cap. 

Tony i-a spus ceva. 

Curt i-a răspuns, scuturând vehement din cap. 

În străfulgerările încă puternice, Sandy l-a văzut pe 
Tony Schoondist întreţinând propria sa luptă de 
scurtă durată, voind să-i ordone pur şi simplu lui 


Curt să-i dea ochelarii de protecţie. În schimb, s-a 
rotit pe călcâie şi s-a uitat la ofiţerii adunaţi afară. In 
graba şi surescitarea lui, sergentul-şef le dăduse 
ceea ce puteau fi considerate drept două ordine: să 
se întoarcă şi să meargă înapoi în cazarmă. Majo- 
ritatea aleseseră să se supună celui dintâi şi să-l ig- 
nore pe al doilea. Tony a inspirat o dată profund, a 
expirat, apoi i-a vorbit lui Dicky-Duck Eliot, care l-a 
ascultat, a încuviinţat din cap şi s-a dus înapoi în 
cazarmă. 

Ceilalţi l-au urmărit pe Curt cum fuge către Ma- 
gazia B, aruncându-şi şapca de base-ball pe jos şi 
punându-şi ochelarii de protecţie la ochi. Oricât de 
mult i-ar fi plăcut şi l-ar fi respectat Sandy pe cel 
mai nou membru al Detaşamentului D, nu reuşea să 
vadă nimic eroic în aventura asta, nici chiar în timp 
ce se afla în desfăşurare. Eroismul e actul de-a 
merge înainte în pofida fricii. Curt Wilcox n-a simţit 
nici un pic de frică în acea seară, nici cea mai slabă 
crispare de frică. Era pur şi simplu furat de 
surescitare şi de-o curiozitate atât de profundă, 
încât era un viciu. Cu mult mai târziu, Sandy va 
ajunge la concluzia că bătrânu' dom' sergent l-a lă- 
sat pe Curtis să meargă, fiindcă a văzut că n-are 
şanse să-l ţină locului. 

Curt s-a oprit la zece picioare în faţa uşii rulante, 
ridicând mâinile să-şi apere ochii atunci când o ful- 
gerare deosebit de luminoasă a izbucnit dinăuntrul 
magaziei. Sandy a văzut lumina străbătând prin de- 
getele lui Curt în dâre alb-purpurii. In acelaşi timp, 
umbra lui Curt a apărut pe ceaţă asemenea siluetei 
unui gigant. Apoi, lumina a pierit şi, printr-o pată de 
strălucire reziduală, Sandy l-a văzut pe Curt 
înaintând din nou. A ajuns la uşă şi s-a uitat înăun- 


tru. A rămas în poziţia aceea până la următoarea 
străfulgerare. S-a dat, atunci, înapoi, dar a revenit 
într-o clipă la geam. 

Între timp, Dicky-Duck Eliot s-a întors cu misiunea 
îndeplinită, indiferent care ar fi fost aceasta. Când a 
trecut pe lângă el, Sandy a văzut ce ţinea în mână. 
Dom' sergent insista ca toate maşinile Deta- 
şamentului D să fi dotate cu aparate de fotografiat 
Polaroid, iar Dicky-Duck se dusese să-i aducă un 
astfel de aparat. | l-a înmânat lui Tony, crispându-se 
involuntar când magazia s-a aprins cuprinsă de-o 
nouă salvă tăcută de lumină. 

Tony a luat aparatul şi a alergat spre Curtis, care 
încă se străduia să se uite înăuntrul magaziei şi 
dându-se înapoi la fiecare nouă străfulgerare (sau la 
fiecare serie de străfulgerări). Se părea că nici 
măcar ochelarii pentru sudură nu ofereau o protec- 
ţie suficientă în faţa a ceea ce se întâmpla acolo 
înăuntru. 

Ceva i-a atins mâna lui Sandy şi aproape că a 
strigat înainte să se uite în jos şi să vadă câinele ca- 
zărmii. Era posibil ca Domnul Dillon să fi dormit 
netulburat până atunci, sforăind pe linoleumul dintre 
chiuvetă şi sobă, locul lui preferat. Acum ieşise să 
vadă ce provoca atâta agitaţie. Văzând sclipirea din 
ochii lui, urechile ciulite şi capul pe care-l ţinea 
ridicat, lui Sandy îi era limpede că Domnul D ştia că 
se petrecea ceva, însă nu era nici urmă din teroarea 
pe care o simţise înainte. Luminile pulsatile nu 
păreau să-l deranjeze câtuşi de puţin. 

Curtis a încercat să apuce Polaroid-ul, dar Tony n-a 
vrut să-i dea drumul. Stăteau acolo, în faţa uşii de la 
Magazia B, transformați în siluete clipitoare de către 
fiecare nouă fulgerare venind din magazie. Se 


certau? Sandy credea că nu. Nu tocmai, oricum. | se 
părea că poartă genul de discuţie aprinsă pe care ar 
purta-o oricare doi oameni de ştiinţă în timpul 
observării unui fenomen nou. Sau poate că nu-i 
deloc un fenomen, şi-a spus Sandy. Poate că-i un 
experiment, iar noi suntem cobaii. 

În vreme ce el şi toţi ceilalţi se uitau la cei doi 
bărbaţi din faţa magaziei, unul purtând o pereche 
supradimensionată de ochelari de protecţie şi celă- 
lalt ţinând în mână un aparat de fotografiat Polaroid, 
amândoi conturaţi asemenea unor siluete de pe-un 
ring de dans luminat cu raze stroboscopice, Sandy a 
început să măsoare lungimea intervalelor de 
întuneric. Când începuseră, scăpărările de lumină 
semănau cu nişte fulgere în lanţ, acum însă făceau 
pauze semnificative. Sandy a numărat şase secunde 
între... zece secunde... şapte... paisprezece... 
douăzeci. 

Lângă el, Buck Flanders a spus: 

- Cred că se termină. 

Domnul D a lătrat şi-a dat s-o ia din loc. Sandy l-a 
apucat de zgardă şi l-a oprit. Poate că nu voia să 
meargă decât la Curt şi Tony, dar poate că, totuşi, 
voia să meargă la ciudăţenia din magazie. Poate că-l 
chema din nou. Lui Sandy nu-i păsa care era 
varianta corectă; îi plăcea să-l vadă pe Domnul 
Dillon chiar acolo unde era atunci. 

Tony şi Curt s-au dus pe lateralul clădirii la uşa cu 
clanţă. Erau angajaţi într-o altă discuţie încinsă. 
Într-un sfârşit, Tony a înclinat din cap a aprobare - 
cu reţinere, i s-a părut lui Sandy - şi i-a dat lui Curt 
aparatul de fotografiat. Acesta a deschis uşa şi, fă- 
când asta, ciudăţenia a mai fulgerat o dată, 
îngropându-l într-un val de lumină orbitoare. Sandy 


a fost aproape convins că va dispărea când lumina 
va pieri, dezintegrat sau poate teleportat într-o 
galaxie de departe, tare departe, unde-şi va petrece 
restul vieţii lubrifiind avioane de luptă cu aripi în 
formă de X sau poate lustruind fundul negru şi 
lucios al lui Darth Vader. 

A mai avut timp doar să-l observe pe Curt stând tot 
acolo, cu o mână ridicată să-şi apere ochii slab 
protejaţi de ochelarii de sudură. La dreapta şi puţin 
în spatele lui, Tony Schoondist a fost surprins de 
strălucire chiar în timp ce încerca să se întoarcă din 
calea ei, cu braţele ridicate să-şi apere faţa. Oche- 
larii de soare pur şi simplu nu-i erau de nici un aju- 
tor; Sandy purta şi el o pereche şi ştia bine asta. 
Când a putut vedea din nou, Curt intrase deja în 
magazie. 

În clipa aceea, întreaga atenţie a lui Sandy s-a 
mutat asupra Domnului Dillon, care se opintea să 
înainteze în pofida mâinii lui Sandy care-l ţinea de 
zgardă. Calmul de dinainte al câinelui dispăruse. 
Mârâia şi scâncea, îşi ţinea urechile lipite de cap, 
botul îi era încreţit, scoțând la iveală sclipirea albă a 
dinţilor. 

- Ajutaţi-mă, daţi-mi o mână de ajutor aici! - a 
strigat Sandy. 

Buck Flanders şi Phil Candleton l-au prins şi ei pe 
Domnul D de zgardă, dar la început nu s-a simţit nici 
o diferenţă. Câinele a continuat să pedaleze, tuşind 
şi picurându-i balele pe jos, cu ochii aţintiţi asupra 
uşii laterale. În mod normal, era cel mai dulce căţel 
din lume, dar în momentul acela Sandy îşi dorea să 
aibă la îndemână o lesă şi o botniţă. Dacă se 
întorcea să-i muşte, era posibil ca unul dintre ei să 


se trezească la o mână cu unul sau două degete mai 
puţin. 

- Închide uşa! - a urlat Sandy la sergent. Dacă nu-l 
vreţi pe D acolo cu voi, închide blestemata aia de 
uşă! 

Tony a părut uluit, apoi a observat care era pro- 
blema şi a închis uşa. Aproape cât ai zice peşte, 
Domnul Dillon s-a relaxat. Mărâitul s-a oprit, apoi şi 
scâncitul. A scos două lătrături anemice, de parcă 
nu şi-ar fi putut aminti ce-l sâcâise. Sandy s-a 
întrebat dacă nu murmurul era oare de vină, care se 
auzea cu mult mai tare cu uşa deschisă, ori vreun 
miros anume. Credea că cel din urmă, dar nu avea 
cum să fie sigur. Buick-ul nu se măsura în ceea ce 
ştiai despre el, ci în ceea ce nu ştiai. 

Tony a văzut doi indivizi înaintând şi le-a spus să 
rămână pe loc. Să-i audă atât de limpede vocea 
vorbind normal avea un efect calmant, însă tot i se 
părea nelalocul ei. Sandy nu se putea abţine să nu 
simtă că ar fi trebuit să se audă pe fundal strigăte 
de luptă şi ţipete, explozii ca-n filme, poate chiar 
huruituri venind dinspre însuşi pământul revoltat. 

Tony s-a întors înapoi spre geamurile din uşa ru- 
lantă şi s-a uitat înăuntru. 

- Ce face, dom' sergent? - a întrebat Matt Babicki. 
E-n regulă? 

- E bine, a spus Tony. Se plimbă-n juru' maşinii şi 
face poze. Tu ce cauţi aici afară, Matt? Treci la 
dispecerat, pentru numele lui Christos. 

- Radiou-i FUBARS, şefu. Bruiaje. 

- Păi, poate că-şi revine. Fiindcă şi asta-şi revine. 


3 FUBAR, în original - acronim pentru „Fucked Up Beyond Any 
Recognition” [distrus dincolo de orice putere de recunoaştere], 
despre dispozitive electrice şi mecanice - n. tr. 


Lui Sandy i s-a părut că încearcă să vorbească 
normal - aşa cum trebuie să vorbească un sergent -, 
dar surescitarea încă-i pulsa în voce. Şi, când Matt 
s-a întors să plece, Tony a adăugat: 

- Nu spune nimic despre asta prin staţie, m-auzi? 
Nu în clar, oricum. Nici acum, nici niciodată. Dacă 
trebuie să vorbeşti despre Buick, îi spui... Cod D. 
Mă-nţelegi? 

- Da, să trăiţi, a spus Matt şi a urcat scările din 
spatele clădirii cu umerii lăsaţi, de parcă fusese 
pălmuit. 

- Sandy! - a strigat Tony. Ce-i cu câinele? 

- Câinele-i bine. Acum. Ce-i cu maşina? 

- Şi maşina pare că-i bine. Nu arde nimic şi nu-s 
urme c-ar fi explodat ceva. Termometrul spune 
cincizeci şi patru de grade. Dacă-i să fie ceva, atunci 
e frig acolo-năuntru. 

- Dacă maşina n-are nimic, de ce-i face poze? -a 
întrebat Buck. 

- Y e-o literă strâmbă pe care n-ai cum să o 
îndrepţi, a răspuns sergentul Schoondist, de parcă 
asta explica totul. Îşi ţinea un ochi la Curtis, care tot 
dădea ture maşinii aşa cum se-nvârte un fotograf de 
modă în jurul manechinului, apăsând butonul 
aparatului, îndesând la brâul vechilor pantaloni 
scurţi kaki pe care-i purta fiecare fotografie îndată 
ce ieşea prin fanta aparatului. În acest timp, Tony 
le-a permis celorlalţi prezenţi să se apropie în gru- 
puri de patru şi să arunce o privire. Când i-a venit 
rândul lui Sandy, a fost uimit de cum se aprindeau 
verzi gleznele lui Curt atunci când Buick-ul reflecta 
lumina bliţului. Radiaţii! - şi-a spus. /isuse 
Christoase, are arsuri de la expunerea la radiații! 
Apoi şi-a amintit ce făcea Curt mai devreme şi a 


trebuit să râdă. Michelle nu voise să-l cheme la 
telefon fiindcă tundea iarba. 

Şi chiar asta avea pe glezne - pete de la iarbă. 

- leşi de-acolo, a bolborosit Phil din stânga lui 
Sandy. Incă ţinea câinele de zgardă, deşi Domnul D 
părea acum destul de docil. - Haide afară, nu-ţi forţa 
norocul. 

Curt a început să meargă cu spatele către uşă, de 
parcă l-ar fi auzit pe Phil - sau pe toţi ceilalţi - 
gândind acelaşi lucru. Cel mai probabil, rămăsese 
fără film. 

De-ndată ce a ieşit pe uşă, Tony i-a pus un braţ pe 
după umeri şi l-a tras de-o parte. Cât au stat şi-au 
discutat, a mai venit un ultim spasm de lumină 
purpurie. N-a fost mai mult decât o tresărire slabă. 
Sandy s-a uitat la ceasul de la mână. Era nouă şi 
zece minute. Întregul eveniment durase mai puţin 
de o oră. 

Tony şi Curt se uitau la fotografii cu o intensitate 
pe care Sandy nu o putea înţelege. Asta, desigur, 
dacă Tony spusese adevărul atunci când le spusese 
că Buick-ul şi celelalte lucruri din magazie erau 
neschimbate. lar lui Sandy toate i se păreau 
într-adevăr neschimbate. 

Într-un sfârşit, Tony a aplecat din cap, de parcă 
stabilise ceva, şi a mers înapoi spre ceilalţi ofiţeri. 
Curt, între timp, s-a dus la uşa rulantă pentru a tra- 
ge o ultimă ocheadă. Acum avea ochelarii de sudor 
ridicaţi pe frunte. Tony le-a ordonat tuturor să intre 
în cazarmă, mai puţin lui George Stankowski şi Herb 
Avery. Herb se întorsese de pe teren cât spectacolul 
de lumini se afla încă în desfăşurare, probabil ca 
să-şi golească intestinele. Herb era în stare să se 
abată cinci mile din drum numai ca să-şi golească 


intestinele; era celebru pentru lucrul ăsta, şi accepta 
cu stoicism toate ironiile. Spunea că poţi lua tot 
soiul de boli de la colacele unor toalete străine şi că 
toţi care nu-l credeau meritau tot ce primeau. Sandy 
credea că Herb pur şi simplu nu se putea lipsi de 
revistele din căcăstoarea de la etaj. Ofiţerul Avery, 
care va muri într-un accident de maşină zece ani 
mai târziu, era un cititor fervent al revistei American 
Heritage. 

- Voi doi faceţi primul rond de pază, a spus Tony. 
Daţi de veste dacă observați ceva ieşit din comun. 
Chiar şi dacă aveţi doar impresia că-i ieşit din 
comun. 

Herb a cârtit că e pus de santinelă şi a dat să pro- 
testeze. 

- Ţine-ţi clampa, a spus Tony, arătându-l cu de- 
getul. Nu vreau să mai aud nici un cuvânt. 

Herb a observat petele roşii de pe obrajii 
sergentului-şef şi-a închis imediat gura. Lui Sandy i 
s-a părut că asta demonstra o excelentă înţelegere 
a situaţiei. 

Matt Babicki vorbea prin staţie când au trecut cu 
toţii prin camera de pregătire în urma sergentului 
Schoondist. Când Matt i-a spus Patrulei 6 să-şi de- 
clare douăzeciul, răspunsul lui Andy Colucci a fost 
puternic şi clar. Bruiajul se curăţase din nou. 

Au ocupat toate scaunele din micuța cameră de 
recreere de la etaj, cei aflaţi ultimii în şir trebuind să 
se mulţumească să ocupe fiecare câte-un loc pe 
covor. Camera de pregătire de jos era mai mare şi 
avea mai multe scaune, dar Sandy şi-a spus că ho- 
tărârea lui Tony de-a aduce echipa la etaj era o ho- 
tărâre bună. Asta era o treabă de familie, nu una de 
poliţie. 


Nu o treabă strict de poliţie, cel puţin. 

Curtis Wilcox a venit ultimul, ţinând fotografiile 
Polaroid într-o mână, cu ochelarii de sudor încă traşi 
pe frunte, şi în picioarele verzi purtând şlapi din 
cauciuc. Pe tricoul lui scria DEPARTAMENTUL DE 
ATLETISM AL UNIVERSITĂŢII HORLICKS. 

S-a dus la sergent şi amândoi s-au angajat într-o 
discuţie murmurată, cât ceilalţi au aşteptat. Apoi, 
Tony s-a întors spre ei. 

- N-a fost nici o explozie, şi nici Curt, nici eu nu 
credem că a existat vreo scurgere de radiaţii. 

Această veste a fost primită cu suspine profunde 
de uşurare, dar mai mulţi ofiţeri arătau totuşi neîn- 
crezători. Sandy nu ştia cum arăta el, nu avea nici o 
oglindă la îndemână, dar el tot neîncrezător se 
simţea. 

- Treceţi-le de la unu' la altu', dacă vreţi, a spus 
Curt şi le-a dat din teancul de fotografii câte două 
sau trei la fiecare. Unele fuseseră făcute în timpul 
fulgerelor şi nu arătau aproape nimic: o sclipire de 
grilaj, o bucată din capota Buick-ului. Altele erau 
mult mai clare. Cea mai bună avea acea calitate 
ciudată, plată, declamatoare, care aparţine în ex- 
clusivitate fotografiilor Polaroid. văd o lume în care 
nu există decât cauză şi efect, păreau să spună. O 
lume în care fiecare obiect era un avatar şi-n 
spatele scenelor nu se mişcă nici un zeu. 

- Ca şi filmul fotografic obişnuit sau insignele pe 
care le poartă muncitorii care lucrează în medii, 
bogate în radiaţii, a spus Tony, şi hârtia Polaroid se 
înceţoşează când e expusă la puternice radiaţii ga- 
ma. Unele dintre pozele astea sunt supraexpuse, 
dar nici una nu e înceţoşată. Cu alte cuvinte, nu 
ne-am pârlit. 


Phil Candleton a spus: 

- Fără nici o jignire, dom' sergent, da' nu-s aşa de 
nebun să-mi scot pielea la mezat bazându-mă pe 
Compania Polaroid din America. 

- O să merg în Burg mâine la prima oră şi-o să 
cumpăr un aparat de măsură Geiger, a spus Curt. A 
vorbit cu calm şi chibzuit, însă tot i se simţea pulsul 
surescitării în glas. Sub vocea vreţi-vă-rog-să- 
coborâţi-din-maşină-domnule, Curt Wilcox era cât pe 
ce să-şi spargă bojocii. - Se vând la magazinul de 
desfacere a articolelor în surplus ale Armatei de pe 
strada Grand. Cred că-s pe la trei sute de dolari. 

O să iau banii din fondul de cheltuieli neprevăzute, 
dacă nu se opune nimeni. 

Nimeni nu s-a opus. 

- Între timp, a spus Tony, e mai important ca ori- 
când să păstrăm tăcerea despre asta. Cred că, din 
noroc sau semn divin, ciudăţenia aia a căzut pe 
mâinile unor oameni care chiar pot face asta. Ce 
ziceţi? 

Au fost murmure de acceptare. 

Dicky-Duck şedea cu picioarele încrucişate pe 
podea, mângâindu-l pe Domnul Dillon pe cap. D 
dormea cu botul pe labe. Pentru mascota cazărmii, 
surescitarea se încheiase cu siguranţă. 

- Sunt de-acord cu asta atâta vreme cât acul 
Geiger-ului nu iese de pe verde, a spus el. Dacă 
iese, zic să-i chemăm pe federali. 

- Crezi că ei s-ar putea ocupa de asta mai bine ca 
noi? - a întrebat Curt cu emfază. lisuse Christoase, 
Dicky! Federalii n-o ştiu decât p-a lor şi... 

- Dacă ai de gând să întreţii Magazia B cu banii din 
fondul pentru cheltuieli neprevăzute... - a început să 
spună altcineva. 


- Asta-i o idee cam prost... - a început Curt, apoi 
Tony i-a pus o mână pe umăr, domolindu-l pe puşti 
înainte ca acesta să meargă mai departe şi poate 
chiar să dea cu capul de zid în cele din urmă. 

- Dacă-i periculoasă, a început Tony, o să ne 
descotorosim de ea. Promit. 

Curt i-a aruncat o privire de om trădat. Tony s-a 
uitat înapoi la el cu calm. Noi ştim că nu-i radioac- 
tivă, spunea privirea aceea, pozele dovedesc asta, 
aşa că de ce vrei să-ncepi să fugi după propria-ți 
coadă? 

- Cred c-ar trebui s-o predăm oricum guvernului, a 
spus Buck. Ei s-ar putea să ne ajute... ştiţi voi... sau 
să descopere tot soiu' de chestii... chestii legate de 
apărare... 

Vocea-i devenea din ce în ce mai joasă pe măsură 
ce simţea dezaprobarea tăcută dimprejur. Ofițerii 
din cadrul Poliţiei Statului Pennsylvania lucrau zilnic 
sub o formă sau alta cu guvernul federal -FBI, IRS, 
DEA, OSHA şi, mai mult ca orice, Comisia de Comerţ 
Interstatal. Nu-ţi trebuiau mulţi ani în rândul forţelor 
de poliţie ca să-ţi dai seama că majoritatea băieţilor 
ăstora federali nu erau mai deştepţi ca orice băiat 
de la ţară. Părerea lui Sandy era că, atunci când 
federalii chiar manifestau  câte-un dram de 
inteligenţă, aceasta avea tendinţa de-a le servi 
numai lor şi uneori era de-a dreptul pizmaşă. Cel 
mai adesea nu erau decât nişte sclavi imberbi, 
veneratori la altarul Procedurii de Rutină, înainte să 
intre în PSP, Sandy văzuse acelaşi fel de gândire 
mergi-pe-culoarele-gata-făcute în Armată. De 
asemenea, el nu era cu mult mai în vârstă decât 
Curtis însuşi, ceea ce-l făcea destul de tânăr să 
urască ideea de-a renunţa la Roadmaster. Mai bine 


să-l ofere, însă, oamenilor de ştiinţă din sectorul 
privat, dacă se ajungea până acolo - poate chiar 
unei cete de la colegiul care-şi făcea reclamă pe 
tricoul de tuns iarba al lui Curt. 

Cel mai fericit caz, Detaşamentul. Familia cenuşie. 

Buck vorbise tot mai încet, până ce tăcuse. 

- Nu-i o idee bună, cred, a spus. 

- Nu-ţi face griji, a zis cineva. Chiar o sa câştigi 
Enciclopedia Grolier şi nemaipomenitul nostru joc 
pentru acasă. 

Tony a aşteptat ca puţinele chicote să tremure prin 
cameră şi apoi să se stingă singure înainte să 
continue: 

- Vreau ca toată lumea care lucrează în cazarma 

„asta să afle ce s-a întâmplat astă seară, ca să ştie 
la ce să se aştepte dacă se mai întâmplă vreodată, 
împrăştiaţi vorba. Împrăştiaţi şi codul Buick-ului -D 
de la duduie. Doar D. Bine? lar eu o să va comunic 
tot ce se mai întâmplă, începând cu aparatul de 
măsură Geiger. Vom face testul înaintea schimbului 
doi de mâine, vă garantez lucrul ăsta. Domnilor, n-o 
să le spunem soțiilor sau surorilor sau fraţilor sau 
celor mai buni prieteni ai noştri din afara forţelor de 
poliţie ce avem aici, dar o să ne ţinem unul pe altul 
splendid de bine informaţi. Asta vă promit. O s-o 
facem cum o făceau bătrânii, raportând verbal. Nu 
s-a completat nici o hârtie oficială în legătură cu 
vehiculul de acolo - dacă este un vehicul - şi aşa or 
să rămână lucrurile. Ne-am înţeles? S-a mai auzit un 
murmur de aprobare. 

- N-am să tolerez nici o gură-spartă în Detaşa- 
mentul D, domnilor; fără bârfe şi fără poveşti 
seara-n pat. Ne-am înţeles şi cu asta? 

Se părea că da. 


- Uitaţi-vă la asta, a spus brusc Phil, ridicând una 
dintre fotografii. E deschis portbagajul. 

Curt a înclinat din cap. 

- Da' acuma-i închis la loc. S-a deschis în timpul 
unui fulger şi cred că s-a închis la următorul. 

Sandy s-a gândit la Ennis şi a văzut o imagine, 
pentru foarte scurtă vreme, dar foarte clară, a capa- 
cului portbagajului de la Buick deschizându-se şi 
închizându-se ca o gură înfometată. Uitaţi-vă la 
crocodilul viu, uitaţi-vă bine, dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu băgaţi degetele acolo. 

Curt a continuat: 

- Cred că s-au acţionat pentru scurtă vreme şi 
ştergătoarele de parbriz, deşi ochii-mi erau deja 
prea orbiţi ca să fiu sigur, şi asta nu se vede în nici 
una dintre poze. 

- De ce? - a întrebat Phil. De ce să se întâmple aşa 
ceva? 

- Tensiune electrică, a presupus Sandy. Acelaşi 
lucru care-a dat peste cap radioul de la dispecerat. 

- Poate ştergătoarele de parbriz, da' portbagajul nu 
e acţionat electric. Când vrei să deschizi portba- 
gajul, pur şi simplu apeşi butonul şi ridici capacul. 
Nimic altceva. 

Sandy nu avea nici un răspuns pentru asta. 

- Temperatura a mai scăzut în magazie cu încă 
vreo două grade, a spus Curt. Asta într-adevăr me- 
rită văzut. 

Întâlnirea s-a încheiat şi Sandy a plecat înapoi să 
patruleze. Din vreme-n vreme, când lua legătura cu 
baza, îl întreba pe Matt Babicki dacă D era 5-cu. 
Răspunsul era întotdeauna Recepţționat; D e 5-cu-5. 
În anii de după aceea, acesta va deveni apelul de 
verificare standard în regiunea Dealurilor Scunde 


dimprejurul localităților Statler, Pogus City şi 
Patchin. În cele din urmă, l-au preluat şi alte câteva 
cazărmi, chiar şi vreo două de lângă graniţa cu 
Ohio. L-au preluat pentru a spune Totu-i în regulă 
acasă? Lucrul acesta-i amuza pe cei care lucrau în 
Detaşamentul D, fiindcă exact asta şi însemna De 
tot 5-cu? 

Până în dimineaţa următoare, toţi din Detaşamen- 
tul D erau la curent cu întâmplarea, dar asta nu per- 
turba cu nimic buna desfăşurare a lucrurilor. Curt şi 
Tony s-au dus la Pittsburgh să cumpere aparatul de 
măsură Geiger. Sandy era liber, dar a trecut pe 
acolo de două sau trei ori doar ca să arunce o privire 
Buick-ului. Stătea tăcut acolo înăuntru, şezând pur şi 
simplu pe ciment şi semănând cu un exponat de 
artă; însă acul termometrului mare şi rotund atârnat 
de grindă continua să coboare. Asta i-a izbit pe toţi 
ca fiind ceva extrem de bizar, o confirmare tăcută a 
faptului că ceva se petrecea acolo. Ceva dincolo de 
puterea de înţelegere a unor simpli ofiţeri de poliţie 
statală, darămite de-a o mai şi controla. 

Nimeni n-a intrat cu adevărat în magazie până să 
se întoarcă Tony şi Curt în Bel Air-ul lui Curt - or- 
dinele sergentului-şef. Când au apărut ei doi, Huddie 
Royer se uita la Buick prin geamurile magaziei. A 
venit spre ei tocmai când Curt deschidea cutia pe 
care o aşezase pe capota maşinii sale şi a scos din 
ea aparatul de măsură Geiger. 

- Unde vă sunt costumele din Virusul Andromeda? - 
a întrebat Huddie. 

Curt s-a uitat la el fără să zâmbească. 

- M-ai spart, a spus el. 

Curt şi sergentul şi-au petrecut o oră înăuntru' 
magaziei, trecând aparatul de măsură Geiger peste 


toată caroseria Buick-ului, ţinând cadranul deasupra 
motorului, ducând aparatul în maşină, verificând 
scaunele şi bordul şi ciudatul volan supradi- 
mensionat. 

Curt s-a vârât dedesubt pe-o platformă cu rotile, 
iar sergentul a verificat portbagajul, manifestând o 
grijă mare; au fixat capacul deschis sprijinindu-l cu o 
greblă de perete. Acul aparatului de măsură de-abia 
dacă a tremurat puţin în tot acest timp. Singura 
dată când clac-clac-clac-ul egal ieşind din micuțul lui 
difuzor s-a intensificat a fost când Tony a ţinut 
Geiger-ul aproape de cadranul cu radium al ceasului 
său de mână, vrând să se asigure că funcţionează 
aparatul. Funcţiona, dar Roadmaster-ul nu avea 
nimic să-i spună. 

S-au întrerupt doar o dată, când au ieşit din ma- 
gazie şi şi-au luat sveterele. Afară era o zi căldu- 
roasă, dar în Magazia B acul termometrului se sta- 
bilise doar cu puţin sub 48. Lui Sandy nu-i plăcea 
asta şi, când au ieşit amândoi afară, a propus să 
ridice uşile şi să lase să intre nişte căldură. Domnul 
Dillon moţăia în chicinetă, le-a spus Sandy; îl puteau 
închide acolo. 

- Nu, a spus Tony, iar Sandy a observat că şi Curtis 
era de acord cu asta. 

- De ce nu? 

- Nu ştiu. Aşa simt. 

Pe la ora trei după-amiaza, în vreme ce Sandy îşi 
scria cu sârguinţă numele în condică la rubrica 
Schimbul 2/3P-11P şi se pregătea să plece în pa- 
trulare, temperatura în Magazia B scăzuse la 47. 
Asta însemna cu patruzeci de grade mai puţin decât 
avea ziua de vară de dincolo de pereţii aceia subţiri 
din lemn. 


Trebuie să fi fost pe la ora trei, în vreme ce Sandy 
stătea parcat lângă Jimmy's Diner, pe vechea Şosea 
Statler, bând cafea şi pândindu-i pe vitezomani, 
când Roadmaster-ul a născut pentru prima dată. 

Arky Arkanian a fost prima persoană care a văzut 
arătarea care a ieşit din Buick, deşi nu ştia ce e ceea 
ce vede. Lucrurile erau liniştite în cazarma De- 
taşamentului D. Nu tocmai senine, dar liniştite. 
Aceasta se datora în mare parte informaţiilor oferite 
de Curt şi Tony că nu emanau deloc radiaţii din 
Magazia B. Arky venise din rulota sa aflată în 
Dreamland Park de pe vârful Malurilor, vrând să 
tragă şi el o ocheadă maşinii sechestrate. Era sin- 
gur; Magazia B era pentru moment complet pără- 
sită. 

Cu patruzeci de yarzi mai încolo, cazarma era 
cuprinsă de liniştea de la mijlocul schimbului, adică 
atât de tăcută cât devenea ea vreodată. Matt 
Babicki fusese în schimbul de noapte şi acum la dis- 
pecerat se afla unul dintre poliţiştii tineri. Dom' 
sergent plecase acasă la ora cinci. Curt, care-i ofe- 
rise soţiei sale o poveste născocită despre chema- 
rea pe care o primise seara trecută, era probabil 
încălţat iarăşi cu sandalele sale fără bretele şi-şi 
termina de tuns peluza ca un băiat bun ce era. 

La şapte şi cinci minute, îngrijitorul Detaşamentului 
D (pe atunci deja foarte palid, foarte îngândurat şi 
foarte speriat) a trecut pe lângă puştiul de la 
dispecerat şi-a intrat în chicinetă, să vadă pe cine 
poate găsi. Avea nevoie de cineva care să nu fie 
începător, de cineva care să ştie cum stau lucrurile. 
L-a găsit pe Huddie Royer, care tocmai făcea ulti- 
mele retuşuri unui ceaun mare de Macaroane Kraft 
cu Brânză. 


ACUM: ARKY 


- Şi? zice puştiu', şi-i atât dă mult din ta-su în el 
atunci - felu' cum sade pe bancă, felu' cum să uită-n 
ochii tăi, felu' cum i se-ncreţesc sprâncenele, şi mai 
mult ca orice nerăbdarea aia fără marini. 

- Asta nu-i partea mea de poveste, îi zice Sandy. 

N-am fost de fată. Insă erau ei doi. 

Aşa c-atunci, sigur, puştiu' se-ntoarce de la Sandy 
la mine şi Huddie. 

- Zi-i tu, Hud, spun. Eşti obişnuit să faci rapoarte. 

- Mă cac pe ele, îmi zice imediat, tu ai fost primu' 
acolo. Tu ai văzut-o primu'. Incepe tu. 

- Âă... 

- Ei bine, să-nceapă unu' dintre voi! - ne zice 
puştiu' şi pam! Îşi loveşte fruncea cu podu' palmei, 
direct între ochi. N-am putut să nu râd. 

- Dă-i bice, Arky, îmi zice dom' serjent. 

- Aa, prostii, zic io. N-am zis-o niciodat', ştii, ca 
pe-o poveste. Nu ştu' cum o să sune. 

- Fă cum poţi mai bine, zice dom' serjent, şi-aşa 
fac. 

O fo' dăstul dă greu să mă pornesc - mi se părea 
că-i simt ochii lu’ puştiu' că mă-nţapă ca şi nişte 
unghii şi-mi tot ziceam: N-o să creadă nimic 
din-asta, cine-ar crede? Da' mi-a fo' mai uşor dup-un 
pic. Dacă vorbeşti dăspre ceva ce s-o-ntâmplat cu 
mult timp în urmă, dăscoperi că ţi se dăschide-n 
faţă ca şi prima oară. Ţi se deschide ca şi-o floare. 
Cre' c-asta poa' să fie-un lucru bun sau unu' rău. 
Şezând acolo-n seara aia, vorbindu-i lu' băiatu' lu' 
Curtis Wilcox, mi s-o părut că-s amândouă. 


Huddie-o intervenit şi el dup-o vreme şi-o-nce-put 
să m-ajute. Şi-amintea tot soiu' de lucruri, chiar şi 
partea dăspre cum că cânta Joan Baez la ra-diou'. 
„Mântuirea-i în detalii”, zicea bătrânu' dom' serjent 
(de-obicei când uita cineva să treacă-ntr-un raport 
ceva ce-ar fi trăbuit trecut). Şi-n tot timpu' ăsta 
puştiu' şedea acolo pă bancă, uitându-se la noi cu 
ochii din ce în ce mai mari, în vreme ce seara 
se-ntuneca şi-şi arunca mirosurile cum face vara şi 
liliecii zburau deasupra noastră şi tune-tu' bubuia 
dăparte-nspre sud. M-a-ntristat să văd cât de mult 
sămăna cu ta-su. Nu ştu' dă ce. 

M-o oprit numa' o dată. S-o-ntors cătră Sandy, 
vrând să ştie dacă încă o mai avem... 

- Da, i-o zis imediat Sandy. O, da. Sigur că o mai 
avem. Plus o tonă de fotografii. Fotografii Polaroid, 
majoritatea. Dacă ştiu poliţiştii de-un lucru, puştiu', 
ăla-i cum să prevină un lanţ de evenimente. Acuma 
taci. Vrei să ştii; lasă-l să-ţi povestească. 

Ştiam că la mine să referea, aşa c-am început iară 
să vorbesc. 


ATUNCI 


Arky avea în zilele acelea o camionetă Ford veche, 
una standard, cu trei viteze (Da' am patru, dacă pui 
la socoteală şi marşarieru', obişnuia să glumească) 
şi cu o trapă care scârţâia. O parca acolo unde avea 
s-o parcheze şi peste douăzeci şi trei de ani, deşi pe 
atunci o va fi schimbat pe un Dodge Ram cu 
transmisie automată și schimbător cu patru viteze. 

În 1979, la capătul îndepărtat al parcării, se afla un 
ancestral autobuz şcolar al Districtului Statler, o 
barjă galbenă mâncată de rugină care stătea acolo 
cel puțin din vremea Războiului  Coreean, 
scufundându-se din ce în ce mai mult în buruieni şi 
mizerii cu fiecare an care trecea. De ce nu l-a luat 
nimeni de-acolo niciodată era doar un alt mister al 
vieţii. Arky şi-a cuibărit camioneta lângă el, apoi a 
traversat parcarea spre Magazia B şi s-a uitat 
printr-unul dintre geamurile din uşa rulantă, 
ţinându-şi mâinile căuş la tâmple pentru a opri 
lumina soarelui, care strălucea dinspre vest. 

Deasupra se afla un bec, iar Buick-ul care şedea 
dedesubt i se părea lui Arky că seamănă cu un 
model pus la expoziţie, genul acela de maşină care 
arată atât de frumoasă în bătaia luminii, că orice om 
sănătos la minte ar vrea să semneze pe loc şi să 
plece acasă la volanul ei. Totul părea 5-cu, mai puţin 
capacul portbagajului. Era iarăşi ridicat. 

Ar trebui să raportez asta la ofițeru' de serviciu, 
şi-a spus Arky. El nu era poliţist, doar îngrijitor, dar 
în cazul lui, cenuşiul uniformei de poliţist statal se 
cam  spălăcea. A făcut un pas în spate, 


îndepărtându-se de geam, apoi s-a întâmplat să-i 
cadă ochii pe termometrul pe care-l agăţase Curt de 
una dintre grinzile de sus. Temperatura crescuse 
iarăşi în magazie şi încă destul de mult. Înăuntru 
erau şaizeci şi unu de grade. l-a trecut prin minte că 
Buick-ul e-un fel de bobină ciudată de frigider care 
acum se oprise singură (sau poate că se arsese în 
timpul spectacolului cu focuri de artificii). 

Ridicarea bruscă a temperaturii era un alt lucru de 
care nu ştia nimeni, iar Arky se simţea surescitat. A 
dat să se îndepărteze de uşă, voind să meargă 
repede direct la cazarmă. Atunci s-a întâmplat să 
vadă arătarea din colţul magaziei. 

Nu-i dăcât un morman dă cârpe vechi, şi-a spus, 
dar altceva îi sugerea... ei bine, altceva. S-a dus 
înapoi la sticlă, punându-şi iarăşi palmele la tâmple. 
Şi nu, pentru numele lui Dumnezeu, arătarea aia din 
colţ nu era doar un morman de cârpe. 

Arky a simţit o slăbiciune ca de gripă cuprinzându-i 
încheieturile  genunchilor şi muşchii coapselor. 
Senzaţia s-a extins în sus, în stomac, chircindu-l, şi 
apoi la inimă, accelerându-i bătăile. A urmat un 
moment îngrijorător când a fost aproape convins că 
va cădea leşinat la pământ. 

Hei, suiedez mare şi prost ce ieşti - dă ce nu-ncerci 
să respiri dân nou? Vezi dacă te-ajută la ceva. 

Arky a tras în piept două guri mari şi uscate de aer, 
nepăsându-i prea mult de sunetul pe care l-a scos. 
Babacul său scosese sunete asemănătoare atunci 
când făcuse atac de cord, întinzându-se pe sofa şi 
aşteptând să vină ambulanţa. 

A făcut un pas departe de uşa rulantă, 
mângâindu-şi mijlocul pieptului cu latura unui pumn 
strâns. 


- Hai, iubire. Bagă gaz, dă-i drumu'. 

Soarele, asfinţind într-un cazan de sânge, îi stră- 
lucea în ochi. Stomacul continuase să i se chirceas- 
că, făcându-l să aibă impresia că-i vine să vomite. 
Clădirea cazărmii i s-a părut dintr-o dată că e lao 
distanţă de două, poate chiar trei mile. A pornit pe 
direcţia aceea,  amintindu-şi să respire şi 
concentrându-se să facă paşi mari şi constanţi. O 
parte din el voia s-o rupă la fugă şi o parte înţelegea 
că, dacă încerca să facă asta, chiar că putea să 
leşine. 

- Băieţii n-or să te ierte niciodată păntru asta, şi-o 
ştii bine. _ 

Dar nu sâcâielile îl preocupau cu adevărat. In mare 
parte, nu voia să intre în cazarmă cu ochii mari cât 
cepele şi apăsându-şi butonul panicii ca orice domn 
Cutare de pe marginea drumului care are ceva de 
povestit. 

Şi, pe când a intrat înăuntru, Arky se simţea 
într-adevăr puţin mai bine. Incă era speriat, dar nu 
atât cât să-i vină să vomite sau s-o ia la fugă unde-l 
vor duce picioarele, departe de Magazia B. Atunci, 
va avea deja o idee care să-l fi liniştit puţin. Poate 
că nu era decât un truc. Un renghi. Ofițerii îi pregă- 
teau mereu tot soiul de glume, şi nu-i spusese cum- 
va lui Orville Garrett că poate se va-ntoarce în seara 
aceea să arunce o privire la Buick-ul ăla? li spusese. 
Şi poate că Orv se hotărâse să-i joace o festă. O 
grămadă de comici, cu aşa ceva lucra el, întotk 
deauna se găsea cineva care să-i joace o festă. 

Gândul a reuşit să-l calmeze, dar în adâncul inimii 
lui, Arky nu credea asta. Orv Garrett era un 
adevărat păcălici, sigur că da, îi plăcea să se distre- 
ze ca oricui, dar n-ar fi inclus în trucul său 


ciudăţenia aia din magazie. Nici unul dintre ei n-ar fi 
făcut asta. Nu, având în vedere cât era de tensionat 
sergentul Schoondist cu privire la ea. 

Ah, dar dom' sergent nu era acolo. Uşa biroului lui 
era închisă şi panoul îngheţat din sticlă era în- 
tunecat. Lumina era aprinsă însă în chicinetă şi prin 
uşă se auzea muzică: Joan Baez, cântând despre 
noaptea când au doborât-o pe bătrâna Dixie. Arky a 
intrat şi l-a văzut pe Huddie Royer, care tocmai 
arunca un calup gigantic de margarina într-un ceaun 
cu tăiţei. N-o să-ti multămească inima păntru 
căcatu' ă/a, şi-a spus Arky. Radioul lui Huddie - unul 
mic atârnat de-o panglică pe care-l ducea cu el 
peste tot - se afla pe tejghea lângă prăjitorul de 
pâine. 

- Hei, Arky! - a spus el. Ce cauţi aici? De parcă n-aş 
şti. 

- Orv îi p-aci? - a întrebat Arky. 

- Mnu. Şi-a luat trei zile libere, începând de mâine. 
Zevzecu' ăla norocos s-a dus la pescuit. Vrei un bol 
cu d-asta? 

A ridicat ceaunul, s-a uitat bine la Arky şi şi-a dat 
seama că se uită la un om speriat de moarte. 

- Arky? Ce dracu-i cu tine? 

Arky s-a aşezat greoi într-unui dintre scaunele de 
bucătărie, cu mâinile atârnându-i între coapse. S-a 
uitat în sus la Huddie şi a deschis gura, dar la 
început nu i-a ieşit nici un cuvânt. 

- Care-i problema? - A aruncat ceaunul cu ma- 
caroane pe tejghea fără nici o remuşcare. - Buick-ul? 

- leşti liber în sară asta, Hud? 

- Mda. Până la unşpe. 

- Cine mai îi p-aci? 


- Vreo doi ţipi la etaj. Poate. Dacă-ţi faci griji de 
şefu', nu-ţi mai face. Eu-s cel mai mare-n grad în 
seara asta. Aşa că zi-i. 

- Vino-n spate, i-a spus Arky. Să vezi cu ochii tăi. Ş- 
adă nişte binoacle. 


Huddie a înşfăcat o pereche de binocluri din came- 
ra cu provizii, dar s-a dovedit că nu le sunt de nici 
un ajutor. Arătarea din colţul Magaziei B era de fapt 
prea aproape - văzută prin lentile nu era decât o 
chestie înceţoşată. După două sau trei minute de 
jonglat cu butonul de focalizare, Huddie a renunţat. 

- O să intru acolo. 

Arky l-a prins de încheietura mâinii. 

- liesuse, nu! Sună-l pă dom' serjent! Lasă-l pă el 
să hotărască! 

Huddie a scuturat din cap. 

- Dom' sergent doarme. Ne-a sunat soţia lui şi aşa 
a spus. Ştii ce-nseamnă când face asta - nimeni nu 
tre' să-l trezească decât dacă-i al treilea război 
mondial. 

- Şi dacă chestia aia d-acolo chiar îi al treilea 
război mondial? 

- Nu-mi fac eu griji, a spus Huddie. Ceea ce, ju- 
decând după chipul lui, era minciuna deceniului, 
dacă nu a secolului. S-a uitat iarăşi înăuntru cu pal- 
mele făcute căuş la tâmple, binoclul stând, inutil, pe 
jos, lângă piciorul său stâng. - E moartă. 

- Poate, a spus Arky. Şi poate că nu face dăcât 
p-oposumu'. 

Huddie's-a uitat în spate la el. 

- Doar nu vorbeşti serios. (O pauză) Nu? 

- Nu şt'u ce vorbesc serios şi ce nu. Nu şt'u dacă 
chestia aia d-acolo-i moartă de-a binelea sau nu-ma' 


s-odihneşte. Şi nici tu nu ştii. Şi dacă vrea să intre 
cineva acolo? Te-ai gândit la asta? Şi dacă 
te-aşteaptă pă tine? 

Huddie s-a gândit la asta, apoi a spus: 

- Cred că-n cazul ăsta o să primească ce vrea. 

A făcut un pas în spate de lângă uşă, arătând la fel 
de speriat cum arătase Arky când intrase în bu- 
cătărie, dar arătând şi serios. Convins. Un olandez 
bătrân şi căpos. 

- Arky, ascultă la mine. 

- Mda. 

- Cari Brundage e-n camera de recreere de sus. La 
fel şi Mark Rushing - aşa cred, în orice caz. Nu-l 
deranja pe Loving de la dispecerat, n-am încredere 
în el. Are prea mult caş la gură. Da' du-te şi spune-le 
celorlalţi ce se-ntâmplă. Şi şterge-ţi expresia aia de 
pe faţă. Probabil că nu-i nimic, da' n-are ce rău ne 
face nişte întăriri. 

- Numa-n caz că nu-i nimic. 

- Corect. 

- Fiindcă s-ar putea să fie ceva. 

Huddie a înclinat din cap. 

- Eşti sigur? 

- Ă-hă. 

- Bine. 

Huddie s-a dus pe lângă uşa rulantă, a dat colţul 
şi-a rămas în faţa uşii mai mici din lateral. A inspirat 
profund, şi-a ţinut respiraţia cât să numeri până la 
cinci, a expirat. Apoi a desfăcut capsa care-i ţinea 
fix pistolul - în zilele acelea, un Ruger 357. 

- Huddie? 

Huddie a tresărit. Dacă ar fi avut degetul pe trăgaci 
şi nu pe piedică, probabil că s-ar fi împuşcat în 
picior. S-a întors pe călcâie şi l-a văzut pe Arky 


stând la colţul magaziei, ochii lui negri şi mari îne- 
caţi în lacrimi pe faţa ciupită de vărsat. 

- lisuse Christoase! - a strigat Huddie. De ce dracu' 
te furişezi după mine? 

- Nu mă furişam, ofiţere - mergeam numa' normal. 

- Du-te înăuntru! Adu-i pe Cari şi Mark, cum ţi-am 
spus. 

Arky a scuturat din cap. Speriat sau nu, se hotă- 
râse că vrea să ia parte la ceea ce se întâmpla. Hud- 
die credea că-l poate înţelege. Cenuşiul uniformei 
de poliţist statal chiar avea tendinţa de-a se spălăci. 

- Bine, suedez prost ce eşti. Hai să mergem. 

Huddie a deschis uşa şi a păşit înăuntrul magaziei, 
unde încă era mai rece decât afară... deşi cât era de 
rece le-ar fi fost amândurora imposibil să spună, 
fiindcă transpirau amândoi ca nişte porci. Huddie îşi 
ţinea pistolul ridicat lângă pometele drept. Arky a 
apucat o greblă din cuiele de lângă uşă. A clănţănit 
lovindu-se de-o lopată şi amândoi au tresărit. 

Pentru Arky, aspectul umbrelor lor pe perete era 
chiar mai rău ca sunetul acela: păreau să sară 
dintr-un loc în altul, asemenea umbrelor unor 


spiriduşi agili. 

- Huddie..., a început el. 

- 999! 

- Dacă-i moartă, dă ce faci şşş? 

- Nu face pe deşteptu'! - i-a şoptit Huddie ca 
răspuns. 


A pornit să traverseze podeaua de ciment către 
Buick. Arky l-a urmat cu mânerul greblei strâns 
puternic în mâinile transpirate, cu inima bubuindu-i 
în piept. Gura i se părea uscată şi cumva arsă. Nu 
fusese niciodată atât de speriat în toată viaţa sa, iar 


faptul că nu ştia cu precizie de ce era speriat nu 
făcea decât să înrăutăţească situaţia. 

Huddie a ajuns la partea din spate a Buick-ului şi 
s-a uitat furtiv în interiorul portbagajului deschis. Era 
atât de lat în umeri, că Arky n-a putut vedea nimic 
pe lângă el. 

- Ce-i acolo, Hud? 

- Nimic. E gol. 

Huddie a dus mâna spre capacul portbagajului, a 
ezitat, apoi a ridicat din umeri şi l-a trântit. Amândoi 
au tresărit la auzul sunetului pe care l-a scos şi s-au 
uitat la arătarea din colţ. Nu s-a mişcat. Huddie a 
pornit către ea, cu pistolul ridicat iarăşi de-o parte a 
capului. Sunetul picioarelor lui târşâindu-se pe 
ciment era foarte puternic. 

Arătarea era într-adevăr moartă, cei doi bărbaţi 
deveneau din ce în ce mai siguri de lucrul ăsta pe 
măsură ce se apropiau, dar asta nu îmbunătăţea cu 
nimic situaţia, fiindcă nici unul dintre ei nu mai 
văzuse vreodată ceva asemănător. Nici în pădurile 
din vestul Pennsylvaniei, nici într-o grădină zoolo- 
gică, nici într-o revistă despre viaţa în natură. Era 
pur şi simplu diferită. Atât de-a dracu' de diferită. 
Huddie s-a trezit că-şi aminteşte de filmele horror pe 
care le văzuse, dar arătarea înghesuită în colţul 
unde se întâlneau pereţii magaziei nu semăna de 
fapt nici cu arătările din ele. 

A dracu' de diferită era expresia la care se tot în- 
torcea. Expresie la care amândoi se tot întorceau. 
Totul striga la ea că nu e de aici, aici însemnând nu 
doar Dealurile Scunde, ci întreaga planetă Pământ. 
Poate şi din întreg universul, cel puţin atât cât pri- 
cepeau acest concept nişte elevi de nota C la ştiinţă 
cum erau ei. Era ca şi când s-ar fi trezit brusc un soi 


de circuit de avertizare îngropat adânc în capetele 
lor şi ar fi început să ţipe. 

Arky se gândea la păianjeni. Nu fiindcă arătarea 
din colţ semăna cu un păianjen, ci fiindcă... ei bine... 
păianjenii erau diferiţi. Atâtea picioare - şi nu puteai 
avea nici o idee despre ce gândeau sau despre cum 
de puteau exista. Arătarea asta aşa era, numai că 
mai rău. | se făcea scârbă numai uitându-se la ea, 
încercând să-şi dea seama ce-i spuneau ochii că 
văd. Pielea îi devenise rece şi umedă, inima îi rata 
bătăi şi viscerele i se părea că luaseră în greutate. 
Voia să fugă. Să facă stânga-mprejur şi s-o tulească 
afară de acolo. 

- Christoase, a spus Huddie pe-un geamăt slab de 
voce. Ohhh, Christoase. 

Era ca şi când ar fi implorat-o să dispară. Pistolul 
i-a coborât şi s-a îndreptat sacadat în faţă până ce 
teava lui era îndreptată către podea. Nu avea decât 
trei pfunzi, dar braţul lui nu mai putea susţine nici 
măcar această greutate neînsemnată. li atârnau şi 
muşchii feţei, trăgându-i ochii în jos, deschizându-i 
larg, şi făcându-i maxilarul să cadă până ce i s-a 
deschis gura. Arky n-a uitat niciodată felul cum 
sclipeau în umbre dinţii lui Huddie. In acelaşi timp, a 
început să tremure din toate încheieturile, iar Arky a 
început să conştientizeze că şi el tremură. 


Arătarea din colt avea dimensiunea unui liliac 
foarte mare, asemenea celor ce îşi duceau traiul în 
Peşterile Miracolelor din Lassburg sau în aşa-numita 
Cavernă a Minunii (grupurile organizate de turişti: 
trei dolari pe persoană; oferim tarife speciale pentru 
familii întregi) din Pogus City. Aripile îi acopereau 
mare parte din corp. Nu erau împăturite, ci zăceau 


într-o învălmăşeală de pliuri suprapuse, de parcă ar 
fi încercat să le împăturească - şi nu reuşise - 
înainte să moară. Aripile erau fie negre, fie de-un 
verde marmorean foarte întunecat. Ce puteau 
vedea ei din spatele creaturii era verde mai deschis. 
Zona stomacului avea o nuanţă de-un alb brânzos, 
asemenea capătului unui butuc putrezit sau gâtului 
unui crin de mlaştină în descompunere. Capul ei 
triunghiular era răsucit într-o parte. Un ciot osos 
care era posibil să fie un nas sau un cioc creştea din 
faţa fără ochi. Sub el, gura creaturii atârna deschisă. 
De ea spânzura o funie galbenă de ţesut, de parcă 
arătarea şi-ar fi regurgitat ultima masă în timp ce 
murea. Huddie a aruncat o privire şi a ştiut că nu va 
mai mânca o bună bucată de vreme macaroane cu 
brânză. 

Sub cadavru, împrăştiată sub picioarele sale din 
spate, se afla o baltă superficială de lichid negru pe 
cale de coagulare. Gândul că orice substanţă ca 
aceasta ar putea servi de sânge l-a făcut pe Huddie 
să-i vină să strige din toţi rărunchii. Şi-a spus: N-o 
s-o ating. O să-mi omor propria mamă înainte să 
ating chestia aia. 

Încă-şi spunea asta când o vergea lungă din lemn 
i-a intrat în câmpul vizual periferic. A scos un strigăt 
slab şi s-a tras reflex în spate. 

- Arky, nu! - a ţipat, dar era prea târziu. 

Mai târziu, Arky n-a putut spune sigur de ce îm- 
punsese arătarea din colţ - a fost pur şi simplu o 
pornire puternică în faţa căreia cedase înainte să fie 
complet conştient de ceea ce face. 

Când a atins capătul mânerului de greblă locul 
unde aripile se suprapuneau, s-a auzit un sunet ase- 
mănător cu foşnetul de hârtie şi s-a simţit un miros 


urât, ca de varză murată stricată. De-abia au băgat 
amândoi de seamă. Partea de sus a fetei acelei 
arătări a părut să se retragă, scoțând la iveală un 
ochi mort şi sticlos care părea la fel de mare ca un 
rulment. 

Arky s-a tras înapoi, aruncând grebla cu un huruit 
şi acoperindu-şi gura cu ambele mâini. Deasupra 
degetelor sale răşchirate, din ochi începuseră să-i 
curgă lacrimi de spaimă. Huddie a rămas pur şi 
simplu unde era, paralizat locului. 

- Era o pleoapă, a spus pe o voce joasă, hârşâită. 
Doar o pleoapă, atâta tot. Ai zgâlţâit-o cu grebla, 
nebun ce eşti. Ai zgâlţâit-o şi ea s-a tras. 

- Christoase, Huddie! 

- E moartă. 

- Christoase, liesuse Dumne... 

- E moartă, bine? 

- Bi... bine, a spus Arky cu accentul acela al său 
imposibil de suedez. Era mai pronunţat ca niciodată. 
- Hai şă plecă d-acilea. 

- Eşti destul de deştept pentr-un îngrijitor. 

S-au îndreptat amândoi către uşă - încet, mergând 
cu spatele, vrând să nu piardă arătarea din vedere. 
Dar şi pentru că amândoi ştiau că-şi vor pierde 
controlul şi-o vor lua la goană dacă ar vedea de-a 
dreptul uşa. Siguranţa oferită de uşă. Promisiunea 
unei lumi logice de dincolo de uşă. Li se părea că le 
ia o eternitate să ajungă acolo. 

Arky a ieşit primul cu spatele pe uşă şi a început să 
inspire guri mari de aer proaspăt de seară. Huddie a 
ieşit în urma lui şi a trântit uşa. Apoi, preţ de o clipă, 
n-au făcut altceva decât să se uite amândoi unul la 
celălalt. Arky făcuse mai mult decât să se albească 
la faţă şi se îngălbenise. Lui Huddie, acesta i se 


părea că seamănă cu un sandviş cu brânză fără 
feliile de pâine. 

- Dă ce râzi? - l-a întrebat Arky. Ce-i aşa dă comic? 

- Nimic, a spus Huddie. Încerc doar să nu mă las 
cuprins de isterie. 

- Acuma o să-l suni pe dom' serjent Schoondist? 

Huddie a încuviinţat din cap. Se tot gândea cum 
toată partea de sus a capului arătării păruse să se 
retragă atunci când l-a împuns Arky. Avea o bănu- 
ială că va revedea clipa aceea în visele de mai târ- 
ziu, iar asta s-a dovedit a fi absolut corect. 

- Şi cu Curtis ce facem? 

Huddie s-a gândit la asta şi a scuturat din cap. Curt 
avea o soţie tânără. Soţiilor tinere le plăceau să-şi 
aibă soţii acasă şi, când nu primeau câteva nopţi la 
rând ce le plăcea, erau şanse mari să-şi simtă 
sentimentele rănite şi să pună întrebări. Era un lucru 
normal. Aşa cum era normal şi pentru soţii tineri să 
le răspundă uneori la întrebări, chiar şi atunci când 
ştiau că nu trebuie s-o facă. 

- Numa' pe dom' serjent, atunci? 

- Nu, a spus Huddie. Hai să-l chemăm şi pe Sandy 
Dearborn. Sandy are-o minte brici. 


Sandy încă se afla în parcarea localului Jimmy's 
Diner cu radarul în poală, când s-a auzit o voce din 
radio. 

- Patrula 14, Patrula 14. 

- 14. 

Ca de obicei, Sandy se uitase la ceasul de mână 
când îşi auzise numărul de patrulă. Era şapte şi 
douăzeci de minute. 

- A, te-ai putea întoarce la bază, 14? Avem Cod-D, 
repet: Cod-D, m-ai recepționat? 


- 3? - a întrebat Sandy. 

In majoritatea forţelor de poliţie americane, 3 în- 
seamnă urgenţă. 

- Nu, negativ, dar ne-ar prinde bine o mână de 
ajutor. 

- Recepţionat. 

S-a întors cu aproximativ zece minute înainte ca 
dom' sergent să sosească şi el în maşina personală, 
care se întâmpla să fie o camionetă International 
Harveste chiar mai veche decât Fordul lui Arky. 
Vorba începuse deja să se împrăştie, iar Sandy a 
văzut un adevărat congres al ofiţerilor de poliţie în 
faţa Magaziei B - o mulţime de indivizi la geamuri, 
toţi uitându-se înăuntru cu ochii îngustaţi. Brundage 
şi Rushing, Cole şi Devoe, Huddie Royer. Arky 
Arkanian umbla în cercuri mici în spatele lor cu 
mâinile îndesate până la antebraţ în buzunarele 
pantalonilor şi ridurile urcându-i pe frunte asemenea 
treptelor unei scări. Nu-şi aştepta, însă, rândul la 
geam. Arky văzuse tot ce-i trebuise să vadă, cel 
puţin pentru o singură noapte. 

Huddie l-a pus pe Sandy la curent cu ceea ce se 
întâmplase şi apoi Sandy s-a uitat şi el îndelung şi 
bine la arătarea din colţ. A încercat şi să-şi dea cu 
părerea ce-ar vrea sergentul când avea să vină şi-a 
pus obiectele într-o cutie de carton lângă uşa late- 
rală. 

Tony a intrat în parcare, a oprit strâmb în spatele 
bătrânului autobuz şcolar şi-a venit în pas alert către 
Magazia B. L-a dat neceremonios cu cotul la o parte 
pe Cari Brundage de lângă fereastra cea mai 
apropiată de creatura aceea moartă şi s-a holbat la 
ea în timp ce Huddie i-a dat raportul. Când a termi- 


nat Huddie, Tony l-a chemat pe Arky şi-a ascultat şi 
versiunea lui a poveştii. 

Sandy credea că mijloacele lui Tony de-a gestiona 
problema Roadmaster-ului au fost puse la încercare 
în seara aceea şi că s-au dovedit rezistente. Cât au 
ţinut audierile lui Huddie şi Arky, membri ai 
Detaşamentului D au continuat să-şi facă apariţia. 
Majoritatea dintre ei erau în timpul lor liber. Acei 
puţini îmbrăcaţi în uniformă fuseseră suficient de 
aproape pentru a veni să arunce o privire rapidă 
atunci când Huddie le-a comunicat codul Buick-ului. 
Şi totuşi, nu s-a auzit nici o remarcă spirituală, 
nimeni nu s-a luptat pentru un loc mai bun, n-a 
aţinut nimeni calea anchetei lui Tony şi nici nu 
încetinise nimeni lucrurile cu o grămadă de întrebări 
stupide. Mai presus de orice, n-au fost spirite încinse 
şi nici urmă de panică. Dacă ar fi fost acolo nişte 
reporteri şi ar fi simţit puterea atavică a acelei 
arătări - o arătare care, deşi era moartă, rămânea 
îngrozitoare şi cumva amenințătoare - Sandy se 
temea să se gândească la consecinţe. Când i-a spus 
de asta lui Schoondist a doua zi, dom' sergent a râs. 
„Uriaşul din Cardiff în iad”, a spus el. „Asta ar fi fost 
consecinţa, Sandy.” 

Amândoi, sergentul de atunci şi sergentul care va 
să vie, ştiau cum numeau cei din presă astfel de 
muşamalizări, cel puţin atunci când cei care 
muşa-malizau erau poliţişti: fascism. Era un termen 
cam greu, sigur că da, dar nici unul dintre ei nu 
puneau la îndoială cu adevărat faptul că de-a lungul 
acelui drum, după o curbă sau două, îi aşteptau tot 
soiul de abuzuri. („Dacă vrei să vezi poliţişti care 
şi-au pierdut cumpătul, uită-te la L.A.”, a spus Tony 
odată. „La fiecare trei poliţişti buni, dai de câte doi 


Hitleri micuţi pe motociclete.”) Totuşi, treaba cu 
Buick-ul era un Caz Special cum scrie la carte. Nici 
unul dintre ei nu puneau la îndoială nici asta. 

Huddie voia să ştie dacă făcuse bine că nu-l che- 
mase pe Curtis. Se temea să nu se simtă Curtis lăsat 
pe dinafară, omis. Dacă voia dom' sergent, a spus 
Huddie, putea merge în cazarmă chiar în clipa aceea 
şi să dea un telefon. O făcea cu dragă inimă. 

- Curtis face bine acolo unde-i acuma, a zis Tony, 
şi, când îi vom explica de ce nu l-am chemat, o 
să-nţeleagă. Cât despre voi ceilalţi, amicii mei... 

Tony s-a îndepărtat de uşa rulantă. Poziţia pe care 
o adoptase era relaxată şi degajată, însă chipul îi 
era foarte palid. Îl afectase şi pe el să vadă arătarea 
aia din colţ chiar şi numai printr-un geam de sticlă. 
La fel se simţea şi Sandy. Dar putea, de asemenea, 
simţi şi  surescitarea  sergentului  Schoondist, 
curiozitatea de neînfrânat pe care o împărțea cu 
ofiţerul Wilcox. Şoapta  pulsatilă care spunea 
Blestemăţie, iţi vine să CREZI drăcovenia aia!? 
Sandy a auzit cuvintele acestea şi le-a recunoscut 
adevărata natură, deşi el nu încerca deloc un ase- 
menea sentiment, nici o iotă din el. Credea că nici 
vreunul dintre ceilalţi nu-l încerca. Cu siguranţă, 
curiozitatea lui Huddie - şi a lui Arky - se ofilise 
destul de repede. „S-a dus cum se duce iapa la 
montat”, după cum ar fi spus Curtis. 

- Voi, cei în timpul orelor de program, ascultaţi-mă 
cu atenţie, a spus Tony. Pe chip purta rânjetul acela 
subţire şi strâmb, dar lui Sandy i se părea în seara 
aceea puţin forţat. - În Statler au izbucnit incendii, în 
Leesburg se înregistrează inundaţii şi în Pogus 
County s-a declanşat o veselie de jafuri; îi bănuim 
pe amishi. 


După aceste cuvinte, s-au auzit câteva râsete. 

- Aşa că ce mai aşteptaţi? 

A urmat un exod general de ofiţeri, după care s-a 
auzit sunetul motoarelor de Chevrolet V-8 pornind. 
Cei care erau în afara programului au mai zăbovit o 
vreme, dar nimeni nu trebuia să le spună să meargă 
mai departe, mai departe, haideţi, băieţi, 
spectacolul s-a încheiat. Sandy l-a întrebat pe dom' 
sergent dacă trebuie să urce şi el în şa şi s-o ia la 
galop. 

- Nu, domnule ofiţer, a spus el. Eşti cu mine. 

Şi a pornit în pas alert către uşa rulantă, oprindu-se 
doar cât să examineze obiectele pe care le pusese 
Sandy în cutia de carton: unul dintre aparatele de 
fotografiat Polaroid, film de rezervă, o riglă de un 
yard, o trusă de prelevare a dovezilor. Sandy luase 
din chicinetă şi doi saci verzi din plastic pentru 
gunoi. 

- Bine lucrat, Sandy. 

- Mulţumesc, domnule. 

- Eşti gata să intrăm? 

- Da, domnule. 

- Eşti speriat? 

- Da, domnule. 

- Speriat ca mine sau nu chiar atât de speriat? 

- Nu ştiu. 

- Nici eu. Da-s speriat, asta-i sigur. Dacă leşin, 
prinde-mă. 

- Numai să cădeţi în direcţia mea, domnule. 

Tony a râs. 

- Haide. Păşeşte în cerdacul meu, a spus păian- 
jenul către muscă. 


Speriaţi sau nu, cei doi au întreprins o anchetă 
destul de amănunţită. Au întocmit împreună o dia- 
gramă a interiorului magaziei şi, când l-a compli- 
mentat mai târziu Curt pe Sandy pentru ea, Sandy a 
înclinat din cap şi-a fost de acord că era reuşită. 
Destul de reuşită să fie folosită în sala de judecată, 
că tot veni vorba. Totuşi, mare parte dintre liniile ei 
erau vălurite. Mâinile au început să le tremure 
aproape din clipa când au intrat în magazie şi nu 
s-au oprit până ce n-au ieşit iarăşi afară. Au deschis 
portbagajul fiindcă fusese deschis atunci când se 
uitase pentru prima dată Arky înăuntru şi, deşi era 
la fel de gol ca şi înainte, i-au făcut câteva fotografii. 
Au fotografiat şi termometrul (care urcase deja până 
la şaptezeci de grade), în mare parte fiindcă Tony 
şi-a spus că aşa ar vrea Curt să facă. Şi au făcut 
poze şi cadavrului din colţ, le-au făcut din toate 
unghiurile la care s-au putut gândi. Fiecare 
instantaneu Polaroid arăta acel cumplit ochi unic. 
Era sclipitor, ca smoala proaspătă. Să-şi vadă 
reflecţia în el l-a făcut pe Sandy Dearborn să-i vină 
să strige. Şi, o dată la două sau trei secunde, unul 
dintre ei se uita peste umăr la Buick-ul Roadmaster. 

Când au terminat cu fotografiile, dintre care pe 
unele le-au făcut aşezând băţul de un yard lângă 
cadavru, Tony a scos şi a scuturat unul dintre sacii 
pentru gunoi. 

- Adu o lopată, a spus. 

- Nu vrei s-o laşi acolo până ce vine Curt şi o... 

- Tânărul ofiţer Wilcox se poate uita la ea şi în beci, 
în camera cu provizii, a spus Tony. 

Vocea îi era ciudat de strânsă - aproape sugrumată 
- şi Sandy şi-a dat seama că se lupta din răsputeri să 


nu i se facă rău. Şi stomacul lui Sandy a făcut un 
salt mic, poate din empatie. 

- Se poate uita acolo la ea cât îi pofteşte inima. 

De data asta nu trebuie să ne facem griji că rupem 
lanţul dovezilor, fiindcă niciodată n-o să fie implicat 
în treaba asta vreun avocat districtual. Între timp, 
hai să luăm pe făraş căcăreaza asta. 

Nu striga, dar în voce-i apăruse o nuanţă tăioasă. 

Sandy a luat o lopată de pe perete şi i-a vârât lama 
sub creatura moartă. Aripile ei au scos un pârâit 
cumva îngrozitor, ca de hârtie. Apoi una dintre ele a 
căzut, scoțând la iveală o parte neagră şi spână a 
corpului. Pentru a doua oară de când păşiseră 
amândoi înăuntru, lui Sandy i-a venit să strige. N-ar 
fi putut spune cu precizie de ce, însă era ceva adânc 
în străfundul minţii sale care implora în genunchi să 
nu i se mai arate nimic altceva. 

Şi-n tot acest timp, îi simțeau mirosul. Putoarea ei 
acră, de varză murată stricată. 

Sandy a observat că transpiraţia îi ieşise lui Tony 
pe toată fruntea în picături mici şi transparente. 
Unele dintre ele se spărseseră şi-i curgeau pe obraji, 
lăsând urme ca de lacrimi. 

- Haide, a spus el, ţinând deschisă gura sacului. 

Haide-acum, Sandy. Arunc-o înăuntru înainte să-mi 
pierd cumpărăturile. 

Sandy a răsturnat-o în sac şi s-a simţit puţin mai 
bine când greutatea ei a căzut de pe lopată. După 
ce-a luat Tony un sac plin cu rumeguş roşu absor- 
bant pe care-l ţineau pentru scurgerile de ulei şi l-a 
împrăştiat peste pata gelatinoasă din colţ, amândoi 
s-au simţit mai bine. Tony a răsucit partea de sus a 
sacului în care se afla creatura, apoi a înnodat-o. O 


dată asta făcută, au început amândoi să meargă cu 
spatele către uşă. 

Tony s-a oprit chiar înainte să ajungă la ea. 

- Fă-i o poză, a spus, arătând cu degetul spre un 
loc din partea de sus a uşii rulante din spatele 
Buick-ului - uşa prin care Johnny Parker remorcase 
maşina înăuntru. Lui Tony Schoondist şi Sandy 
Dearborn li se părea că asta se întâmplase deja cu 
mult timp în urmă. - Şi ăleia, şi acolo, şi dincolo. 

La început, Sandy n-a văzut ce-i arăta dom' 
sergent. S-a uitat în altă parte, a clipit o dată sau de 
două ori, apoi s-a uitat înapoi la locul indicat. Şi 
acolo erau: trei sau patru pete mânjite de-un verde 
întunecat care l-au făcut pe Sandy să se gândească 
la praful care-ţi rămâne pe degete când atingi aripi- 
le unei molii. În copilărie, se convinseseră unul pe 
altul că praful de molie este o otravă mortală, că te 
orbea dacă te mânjeai pe degete şi apoi te frecai la 
ochi. 

- înţelegi ce s-a întâmplat, nu? - a întrebat Tony cât 
timp Sandy a ridicat Polaroidul şi l-a îndreptat spre 
prima pată. Aparatul i se părea foarte greu şi 
mâinile încă-i tremurau, dar a reuşit să facă foto- 
grafiile. 

- Nu, dom' sergent, eu, ă... nu cred că-nţeleg. 

- Orice-ar fi arătarea aia - pasăre, liliac, vreun soi 
de gâză robotică - a zburat afară din portbagaj când 
s-a deschis capacul. S-a izbit de uşa din spate, de 
acolo-i prima pată, apoi a-nceput să se tot lovească 
de pereţi. Ai văzut vreodată o pasăre prinsă într-o 
magazie sau hambar? 

Sandy a încuviinţat din cap. 

- Aşa ceva. 


Tony şi-a şters transpiraţia de pe frunte şi s-a uitat 
la Sandy. A fost o privire pe care tânărul n-a uitat-o 
niciodată. Nu văzuse niciodată ochii domnului 
sergent atât de goi. Era, şi-a spus el, privirea pe 
care o vezi uneori în ochii copiilor mici când reuşeşti 
să pui capăt unei neînţelegeri în familie. 

- Măi, să fie, a spus Tony cu apăsare. Futu-i. 

Sandy a dat din cap. 

Tony s-a uitat în jos la sacul din plastic. 

- Ţi se pare că seamănă cu un liliac? 

- Mda, a spus Sandy, apoi: Nu. După încă o pauză, 
a adăugat: căcat. 

Tony a izbucnit într-un râset puternic care părea 
cumva nestăpânit. 

- Ai pus punctul pe i. Dac-ai fi fost chemat ca 
martor la proces, nici un avocat al apărării n-ar fi 
putut drege cumva vorba aia. 

- Nu ştiu, Tony. 

Ce ştia Sandy era că voia să nu mai facă poze şi că 
voia să iasă afară la aer proaspăt. 

- Tu ce crezi? 

- Păi, dacă-i după mine, seamănă c-un liliac, a spus 
Tony. Şi după fotografiile pe care le-am făcut 
seamănă c-un liliac. Dar... nu ştiu cum s-o zic, dar... 

- Nu lasă impresia unui liliac, a spus Sandy. 

Tony a zâmbit sumbru şi a întins degetul către 
Sandy ca pe-un pistol. 

- Foarte Zen, Cosaşule. Da' urmele alea de pe 
perete sugerează că cel puţin s-a comportat ca un 
liliac, sau ca o pasăre prinsă în cuşcă. A zburat 
pe-aci pân-a căzut lată-n colţ. Căcat, din câte ştim 
noi, se poate să fi murit de frică. 

Sandy şi-a amintit de acel ochi mort şi sclipitor, un 
lucru atât de nepământean, că de-abia te puteai 


uita la el, şi şi-a spus pentru prima oară în viaţă că 
înţelegea conceptul articulat de sergentul 
Schoondist. Să moară de frică? Da, se putea. Chiar 
se putea. Apoi, fiindcă se părea că dom' sergent 
aşteaptă ceva, a spus: 

- Sau poate că s-a lovit de perete atât de rău, că 
şi-a frânt gâtul. (l-a venit încă o idee.) Sau - ascultă, 
Tony - poate că a omorât-o aerul. 

- Cum zici? 

- Poate că... 

Însă ochii lui Tony se aprinseseră şi înclina din cap. 

- Sigur, a spus. Poate că aerul de partea cealaltă a 
portbagajului Buick-ului e altfel de aer. Poate că 
nouă ni s-ar părea că-i gaz toxic... poate că ne-ar 
distruge plămânii... 

Pentru Sandy, atâta-i ajungea. 

- Trebuie să ies de aici, Tony, sau eu o să fiu ăla 
care-o să vomite. 

Dar adevăratul pericol pe care-l simţea era acela 
de-a se îneca, nu de-a vomita. Dintr-o dată, bule- 
vardul traheii sale se redusese la dimensiunea unei 
găuri ca de ac. 


O dată ce s-au aflat iarăşi afară (deja era aproape 
întuneric şi se iscase o briză de vară incredibil de 
plăcută), Sandy s-a simţit mai bine. Avea impresia 
că aşa se simţea şi Tony; în mod sigur îi revenise 
ceva culoare în obraji. Când Tony a închis uşa cu 
clanţa, Huddie şi alţi câţiva ofiţeri au venit spre ei, 
dar nimeni n-a spus nimic. O persoană străină de 
contextul acelei scene s-ar fi uitat la chipurile lor 
şi-ar fi spus că murise preşedintele sau că se decla- 
rase stare de război. 

- Sandy? - a întrebat Tony. Ţi-e mai bine acum? 


- Mda. 

A făcut din cap spre sacul pentru gunoi, care 
atârna asemenea unui pendul mort din pricina ciu- 
datei greutăţi de pe fundul său. 

- Chiar crezi c-a omorât-o aerul nostru? 

- E posibil. Sau poate doar şocul de-a se afla în 
lumea noastră. Nu cred c-aş putea trăi mult în lu- 
mea din care vine arătarea asta, asta-ţi pot zice 
sigur. Chiar dacă aş putea respira ae... - Tony s-a 
oprit, fiindcă dintr-o dată Sandy arăta iarăşi rău. 
ingrozitor, de fapt. - Sandy, care-i problema? Ce nu-i 
bine? Sandy nu era sigur că vrea să-i spună 
sergentului-şef ce nu era bine, nici măcar nu era 
sigur că putea. La ceea ce se gândise fusese Ennis 
Rafferty. Ideea ofițerului dispărut adăugată lucrului 
pe care tocmai îl descoperiseră în Magazia B 
propunea o concluzie la care Sandy nu voia să se 
gândească. O dată ce-i venise în minte, însă, era 
greu s-o alunge. Dacă Buick-ul era un canal de 
legătură către o altă lume, iar dacă arătarea-liliac îl 
traversase pe o direcţie anume, atunci aproape 
sigur că Ennis Rafferty îl traversase pe cealaltă. 

- Sandy, vorbeşte cu mine. 

- Nu-i nimic, şefu', i-a răspuns Sandy, apoi a trebuit 
să se aplece şi să-şi apuce tibiile cu ambele mâini. 
Era un bun procedeu de-a împiedica un leşin; sigur, 
dacă aveai timp să-l aplici. Ceilalţi au stat în jur 
uitându-se la el, tăcând în continuare, purtând în 
continuare feţele acelea lungi care spuneau că 
Regele a murit, trăiască Regele. 

Într-un târziu, lumea şi-a recăpătat echilibrul şi 
Sandy s-a îndreptat de spate. 

- Sunt bine, a spus. Serios. 


Tony i-a studiat chipul, apoi a aplecat din cap. A 
ridicat puţin sacul verde din plastic. 

- Asta-l pun în debaraua din camera cu provizii, cel 
în care-şi ţine Andy Colucci revistele porcoase. 

Această veste a fost întâmpinată cu câteva chicote 
tensionate. 

- Accesu-n camera aia o să fie strict interzis tuturor 
cu excepţia mea, a lui Curtis Wilcox şi a lui Sandy 
Dearborn. DBPS, oameni buni, aţi priceput? 

Au încuviinţat din cap. Doar pe bază de permisiune 
scrisă. 

- Sandy, Curtis şi cu mine - asta-i de-acum ancheta 
noastră, aşa am hotărât. 

Stătea drept de spate în mijlocul umbrelor tot mai 
dese, aproape în poziţie de drepţi, ţinând într-o 
mână sacul pentru gunoi şi în cealaltă fotografiile 
Polaroid. 

- Chestia asta-i o dovadă. A ce, deocamdată habar 
n-am. Dacă vreunuia dintre voi; vă vine vreo idee, să 
mi-o spuneţi. Dacă vi se pare o idee prostească, 
spuneţi-mi-o chiar mai repede. E-o situaţie 
nebunească. Dar, nebunesc sau nu, o să lucrăm că- 
zu' ăsta. O să-l lucrăm ca pe oricare altul. Întrebări? 

N-a fost nici o întrebare. Sau, dacă voiai să priveşti 
altfel problema, a reflectat Sandy, n-a fost nimic 
altceva decât întrebări. 

- Tre' să avem un responsabil cu magazia aia cât 
mai des posibil, a spus Tony. 

- Să facă de gardă, dom' sergent? - a întrebat 
Steve Devoe. 

- Hai să-i spunem supraveghere, a zis Tony. Haide, 
Sandy, mai stai cu mine până ce pun chestia asta la 
păstrare. Nu vreau s-o duc în pivniţă de unu' singur, 
şi ăsta-i adevăru' gol-goluţ. 


Când au pornit să traverseze parcarea, Sandy l-a 
auzit pe Arky Arkanian spunând c-o să se supere 
Curt că nu l-or sunat, stai să vezi, băiatu' ăla o să 
hie mai furios ca ş-o ghină udă. 

Dar Curtis a fost prea surescitat să mai fie furios, 
prea ocupat să încerce să ierarhizeze lucrurile pe 
care voia să le facă, prea plin de întrebări. A reuşit 
să pună doar una dintre ele înainte s-o tulească în 
pivniţă să se uite la cadavrul creaturii descoperite în 
Magazia B: unde fusese în seara trecută Domnul 
Dillon? Cu Orville, i s-a spus. De obicei, când avea 
câteva zile libere, Orville Garrett îl lua cu el pe 
Domnul D. 

Sandy Dearborn (cu ajutorul ocazional al lui Arky) a 
fost cel care l-a pus la curent pe Curtis. Acesta a 
ascultat în tăcere, sprâncenele ridicându-i-se atunci 
când Arky a descris cum toată partea de sus a 
capului arătării ăleia a părut că se răsfrânge, 
dezvăluindu-i ochiul. S-au ridicat din nou când 
Sandy i-a spus despre petele mânjite de pe uşă şi 
pereţi, şi despre cum îi amintiseră de praful de mo- 
lie. A pus întrebarea despre Domnul D, a primit 
răspunsul, apoi a apucat o pereche de mănuşi chi- 
rurgicale dintr-o trusă de prelevare a dovezilor şi s-a 
dus aproape alergând spre pivniţă. Sandy s-a dus cu 
el. Cumva, asta i se părea că e de datoria lui, dat 
fiind că Tony îl numise coanchetator, însă a rămas în 
camera cu provizii cât a mers Curtis în debaraua în 
care lăsase Tony sacul pentru gunoi. Când i-a 
desfăcut Curtis nodul, Sandy l-a auzit foşnind; pielea 
l-a furnicat şi i s-a răcit imediat. 

Fâş, fâş, fâş. O pauză. Încă un foşnet. Apoi, foarte 
încet: 

- Christoase atotputernice. 


O clipă mai târziu, Curt a ieşit afară în fugă cu 
mâna apăsată peste gură. La jumătatea coridorului 
care ducea spre scări se afla o toaletă. Ofiţerul 
Wilcox a ajuns acolo exact la timp. 

Sandy Dearborn şedea la masa de lucru aglome- 
rată din camera cu provizii, ascultându-l cum vomită 
şi ştiind că asta, privită la scara mare a lucrurilor, 
probabil că nu însemna nimic. Curtis nu avea să dea 
înapoi. Cadavrul arătării-liliac îl revoltase la fel de 
mult cât îi revoltase pe Arky şi Huddie sau pe 
oricare dintre ei, însă el, că-l revolta sau nu, s-a 
întors să-l examineze mai amănunţit. Buick-ul - şi 
lucrurile care aparțineau Buick-ului - devenise 
pasiunea lui. Chiar şi ieşind din debara cu gâtul 
crâmpoţit şi cu obrajii palizi şi cu mâna apăsându-şi 
gura, Sandy îi văzuse ineluctabila surescitare din 
ochi, pusă doar puţin în umbră de disconfortul său 
fizic. Pasiunea este cel mai sever şef. 

Din josul culoarului se auzea sunetul apei curgând. 
S-a oprit, apoi Curtis s-a întors în camera cu provizii, 
uscându-şi gura cu un şerveţel de hârtie. 

- Destul de îngrozitoare, nu? - a întrebat Sandy. 
Chiar şi moartă. 

- Destul de îngrozitoare, a fost el de acord, dar se 
îndrepta înapoi într-acolo chiar în timp ce vorbea. 
Am crezut c-am înţeles, da' m-a luat prin sur- 
prindere. 

Sandy s-a ridicat în picioare şi s-a dus spre uşă. 
Curt se uita iarăşi în sac, dar nu băga mâna în el. Nu 
încă, cel puţin. Asta era o uşurare. Sandy nu voia să 
fie prin preajmă când urma puştiul s-o atingă, chiar 
şi dacă purta mănuşi. Nu voia nici măcar să se 
gândească la aşa ceva. 

- A fost un schimb, crezi? - a întrebat Curt. - Hă? 


- Un schimb. Ennis pentru arătarea asta. 

Preţ de-o clipă, Sandy n-a răspuns. N-a putut 
răspunde. Nu fiindcă ideea era oribilă (deşi aşa era), 
ci fiindcă puştiu' ajunsese la ea atât de repede. 

- Nu ştiu. 

Curt se legăna înainte şi înapoi pe tocurile papu- 
cilor săi şi se încrunta spre sacul din plastic pentru 
gunoi. 

- Nu cred, a spus după o vreme. Când faci trocu', 
de-obicei închei afacerea toată deodată. Corect? 

- De-obicei, mada. 

A închis sacul şi (cu o silă evidentă) i-a reînnodat 
gura. 

- O s-o disec, a spus. 

- Curtis, nu! Christoase! 

- Da. 

S-a întors spre Sandy: avea faţa suptă şi albă, ochii 
îi sclipeau. 

- Trebuie s-o facă cineva, şi nu pot s-o duc pur şi 
simplu la Departamentul Biologic de la Horlicks. 
Dom' sergent a zis să nu scoatem povestea din 
casă, şi asta-i decizia corectă, da' cine rămâne 
atunci să facă asta? Numa' eu. Doar dacă nu-mi 
scapă ceva. 

Sandy şi-a spus: N-ai duce-o la Horlicks nici dacă 
n-ar fi scos Tony nici un cuvânt despre păstrarea 
poveştii în familie. Suporti să ne ai pe noi prin 
preajmă, probabil fiindcă nimeni în afara lui Tony nu 
vrea să aibă ceva de-a face cu ea, dar s-o împărți cu 
altcineva? Cineva care nu poartă uniforma cenuşie a 
poliției statale din Pennsylvania şi nu ştie când să 
schimbe chinga pălăriei din spatele capului sub 
bărbie? Cineva care s-ar putea să ţi-o ia înainte şi 
apoi să ţi-o ia de tot? Nu prea cred. 


Curt şi-a dat jos mânuşile. 

- Problema e că n-am mai deschis nimic de la 
Chauncey încoace, care era un fetus de porc de la 
ora de biologie. Asta se-ntâmpla cu nouă ani în ur- 
mă şi atunci am luat nota C. Nu vreau s-o dau în 
bară, Sandy. 

Atunci, nici măcar să n-o atingi. Sandy a gândit, 
dar nu a spus asta. N-ar fi avut rost s-o spună. 

- Eh, asta-i. (Puştiu' vorbea singur acum. Îşi vorbea 
numai sieşi.) O să-mi fac curaj. O să mă pregătesc. 
Am timp. N-are rost să fiu nerăbdător. Curiozitatea a 
omorât pisica, dar satisfacția... 

- Şi dacă asta-i o minciună? - a întrebat Sandy. Era 
surprins cât de tare îl obosise deja vorba aia 
nevinovată. - Şi dacă nu există nici o satisfacţie? ŞI 
dacă nu reuşeşti niciodată să-l afli pe x? 

Curt s-a uitat în sus la el, aproape şocat. Apoi a 
rânjit. 

- Ce crezi c-ar zice Ennis? Dacă l-am putea întreba, 
desigur. 

Sandy a găsit întrebarea condescendentă şi in- 
sensibilă în acelaşi timp. Şi-a deschis gura să spună 
asta cu voce tare - să spună ceva, oricum - apoi n-a 
spus. Curtis Wilcox nu voia răul nimănui; nu făcea 
decât să se lase purtat pe sus de adrenalină, la fel 
de ameţit ca orice drogat inveterat. Şi într-adevăr 
nu era decât un puşti. Chiar şi Sandy îşi dădea 
seama de asta, deşi erau cam de aceeaşi vârstă. 

- Ennis ţi-ar spune să ai grijă, a spus Sandy. Măcar 
de asta-s sigur. 

- O să am, a fost Curt de acord, pornind în sus pe 
scări. O, da, sigur c-o să am. 

Dar astea nu erau decât vorbe, ca şi imnul de 
laudă pe care-l spui în grabă ca să termini odată cu 


biserica în dimineaţa de duminică. Sandy ştia asta 
chiar dacă tânărul ofiţer Wilcox n-o ştia. 

În săptămânile care au urmat, Tony Schoondist (fă- 
ră a mai pomeni de ceilalţi membri ai personalului 
Detaşamentului D) s-a convins că nu e suficientă 
forţă de muncă pentru a institui un sistem de supra- 
veghere a Buick-ului din magazia din spate douăzeci 
şi patru de ore din douăzeci şi patru. Şi nici vremea 
n-a fost de partea lor; a doua jumătate a acelui 
august a fost ploioasă şi nepotrivit de răcoroasă. 

Vizitatorii reprezentau o durere de cap în plus. La 
urma urmei, Detaşamentul D nu trăia într-un vid pe 
creasta dealului; Parcul Auto se afla vizavi, iar 
Avocatul Districtual (plus echipa lui) era chiar în 
josul drumului, erau avocaţi, erau răufăcători care-şi 
răcoreau călcâiele în Colţul Băiatului Rău, din când 
în când era câte un tur al Cercetaşilor, curgerea 
constantă de oameni care voiau să depună plângeri 
(împotriva vecinilor, împotriva soțiilor, împotriva 
căruţaşilor amish care ocupau prea mult din şosea, 
împotriva Poliţiei Statale înseşi), soţii care aduceau 
prânzuri uitate acasă sau, uneori, cutii cu nimicuri, 
şi uneori doar un curios domn Cutare care voia să 
vadă ce se făcea cu banii pe care-i plătea prin taxe. 
Aceştia din urmă erau, de obicei, surprinşi şi 
dezamăgiţi de calmul ce domnea în cazarmă, de 
sentimentul apăsător al birocraţiei în desfăşurare. 
Nu lăsa impresia serialelor lor preferate de la 
televizor. 

Într-o zi de la sfârşitul acelei luni, le-a făcut o vizită 
membrul din Camera Reprezentanţilor a Statelor 
Unite care răspundea de districtul Statler, însoţit de 
zece sau doisprezece dintre cei mai apropiaţi 
prieteni ai săi din mass-media, pentru a organiza o 


întâlnire formală şi pentru a ţine un discurs pe mar- 
ginea proiectului de lege cu privire la Ajutorul Po- 
liţienesc, Ştiinţa şi Infrastructura care se afla atunci 
în dezbatere în Cameră, un proiect de lege care se 
întâmpla să fie coiniţiat tocmai de tipul acesta. 
Asemenea multor reprezentanţi ai districtelor rurale, 
tipul acesta arăta ca un bărbier dintr-un oraş mic 
care a avut o zi norocoasă la cursele de câini şi spe- 
ra să aibă parte de o felaţie înainte de culcare. 
Stând lângă una dintre maşinile de patrulă (Sandy 
credea că e cea cu tetiera stricată), le-a spus prie- 
tenilor săi de la presă cât erau poliţiştii de impor- 
tanţi, mai cu seamă capabilii domni şi doamne din 
Poliţia Statului Pennsylvania, mai cu seamă capabilii 
domni şi doamne din Detaşamentul D (asta era o 
informaţie uşor eronată, dat fiind că nu exista nici 
un ofiţer femeie şi nici o dispeceră în D la vremea 
aceea, dar nici unul dintre ofiţeri nu s-a oferit să-l 
corecteze, cel puţin nu în timp ce aparatele de 
filmat încă înregistrau). Aceştia erau, a spus repre- 
zentantul, o linie subţire şi cenușie care-i separau pe 
domnul şi doamna Contribuabil Cutare de răul 
reprezentat de Gaşca Haos, şi aşa mai departe şi 
aşa mai departe, Dumnezeu să binecuvânteze 
America, fie ca toţi copiii voştri să crească mari şi să 
cânte la vioară. Căpitanul Diment a venit din Butler, 
probabil fiindcă cineva credea că dungile lui ar fi 
împrumutat un ton suplimentar evenimentului, iar el 
i-a spus mai târziu lui Tony Schoondist pe un mărâit 
jos: „Gură-spartă ăla îmbrăcat la patru ace mi-a 
cerut să-i rezolv amenda de depăşire a vitezei legale 
a lu' soţie-sa.” 

Şi în timp ce reprezentantul bătea din gură şi oa- 
menii din preajma lui făceau tururi şi reporterii fă- 


ceau reportaje şi aparatele video înregistrau, Buick 
Roadmaster-ul şedea liniştit la numai cincizeci de 
yarzi depărtare, albastru precum un apus profund, 
pe roţile lui grase şi luxoase cu exteriorul alb. Şedea 
sub termometrul mare şi rotund pe care-l agăţase 
Curt de una dintre grinzi. Şedea acolo cu kilo- 
metrajul arătând zero, iar praful refuzând să se aşe- 
ze pe el. Ofiţerilor care ştiau de existenţa lui, bles- 
temăţia aia li se părea o mâncărime între omoplaţi, 
în singurul loc unde nu... prea... poţi... ajunge. 

A fost vremea rea cu care să se confrunte, au fost 
tot soiul de domni Cutare cu care să se confrunte - 
mulţi care au venit să laude familia, dar care nu 
făceau parte din familie - şi au fost, de asemenea, 
ofiţeri de poliţie aflaţi în vizită şi ofiţeri din alte ca- 
zărmi. Aceştia din urmă erau într-un fel cel mai pe- 
riculoşi, fiindcă poliţiştii au ochi ageri şi minţi 
scrutătoare. Ce şi-ar fi spus oare dacă ar fi văzut un 
ofiţer îmbrăcat într-o pelerină de ploaie (sau un 
anume îngrijitor vorbind cu accent suedez) stând în 
faţa Magaziei B asemenea unuia dintre soldaţii ăia 
cu pălării înalte care păzeau poarta la Palatul 
Buckingham? Mergând din când în când la uşa 
rulantă şi uitându-se înăuntru? Ar fi fost curios un 
poliţist care vedea asta ce anume se afla acolo 
înăuntru? Se caca ursul în pădure? 

Curt a rezolvat problema asta atât cât putea fi ea 
rezolvată mai bine. l-a trimis lui Tony un bilet oficial 
în care spunea că-i o ruşine felul cum ratonii se tot 
vâră în gunoiul nostru şi-l împrăştie peste tot, şi că 
Phil Candleton şi Brian Cole fuseseră de acord să 
construiască o gheretă mică în care să 
adăpostească tomberoanele pentru gunoi. Curt cre- 
dea că locul potrivit ar fi fost în spatele Magaziei B, 


dacă sergentul-şef era de acord. Sergentul-şef 
Schoondist a scris OK în partea de sus a biletului şi 
acesta, dintre toate, a fost introdus la dosar. Ce 
omitea el să spună era că ofiţerii nu avuseseră vreo 
problemă serioasă cu ratonii de când cumpărase 
Arky de la Sears două tomberoane din plastic pentru 
gunoi, de genul celor cu capace basculante, cu arc. 
Ghereta a fost construită, vopsită (în cenuşiul 
Poliţiei Statului Pennsylvania, desigur) şi gata de 
acţiune la trei zile după ce biletul oficial aterizase pe 
biroul lui Tony. Făcută din materiale prefabricate şi 
pur funcţională, aceasta era doar atât de mare cât 
să adăpostească două tomberoane pentru gunoi, 
trei rafturi şi un ofiţer de poliţie şezând pe-un scaun 
de bucătărie. Servea dublului scop de a-l ţine pe 
ofiţerul de serviciu la pază (a) ferit de vremea de 
afară şi (b) ferit de privirile nedorite. La fiecare zece 
sau cincisprezece minute, acesta se ridica în pi- 
cioare, părăsea ghereta şi se uita prin unul dintre 
geamurile din uşa rulantă din spatele Magaziei B. 
Ghereta era dotată cu sucuri carbogazoase, gustări 
reci, reviste şi o găleată galvanizată. Găleata avea o 
etichetă din hârtie pe care scria nu m-am mai putut 
ţine. Aceasta a fost contribuţia lui Jackie O'Hara. 
Ceilalţi îl numeau Copilul Minune Irlandez şi 
niciodată nu dădea greş cu poantele. li făcea să 
râdă chiar şi trei ani mai târziu, când zăcea în 
dormitor, murind de cancer la esofag, cu ochii sti- 
cloşi din pricina morfinei, spunându-le poveşti de- 
spre Padeen, irlandezul beat, pe-o voce slabă, 
hârşâită, atunci când vechii lui colegi îl vizitau şi 
uneori îl ţineau de mână când durerea era deosebit 
de mare. 


Mai târziu vor fi destule camere video la Detaşa- 
mentul D - la toate cazărmile Poliţiei Statului 
Pennsylvania - fiindcă, până în anii '90, toate 
maşinile de patrulă erau dotate cu dispozitive 
Panasonic Eyewitness montate pe bord. Acestea 
erau făcute special pentru organizaţiile de apărare a 
legii şi nu aveau microfoane. Era legal să înregistrezi 
video maşinile oprite în trafic; înregistrarea audio 
însă, din pricina legilor în vigoare, era interzisă. Dar 
asta se întâmpla mai târziu. La sfârşitul verii lui 
1979, au trebuit să se descurce cu o video-cameră 
primită de Huddie Royer de ziua lui. O ţineau pe 
unul dintre rafturile din gheretă, depozitată în cutia 
ei şi împachetată în plastic pentru a nu se umezi. O 
altă cutie conţinea baterii de rezervă şi douăspre- 
zece casete goale cu celofanul desfăcut, astfel încât 
să fie gata de folosit. Mai era şi o plăcuţă pe care 
era scris un număr: temperatura dinăuntrul maga- 
ziei la un moment dat. Dacă ofiţerul de serviciu 
observa vreo schimbare, ştergea ultima notație, 
scria noua valoare şi adăuga cu creta o săgeată în- 
dreptată în sus sau jos. Aceasta era cea mai înde- 
părtată formă de mărturie scrisă pe care o admitea 
sergentul Schoondist. 

Tony a părut încântat de aceste aranjamente. 

Curt încerca să-i copieze starea de spirit, dar une- 
ori grijile şi frustrările lui erupeau la suprafaţă. „N-o 
să fie nimeni la post când o să se-ntâmple data 
viitoare”, spunea el. „Stai să vezi dacă n-am 
dreptate - aşa se-ntâmplă întotdeauna. Nimeni n-o 
să se ofere voluntar într-o noapte de la doişpe la 
patru şi ăla care-o să vină de la patru o să se uite 
înăuntru şi-o să vadă capacu' portbagajului deschis 
şi încă un liliac mort pe podea. Stai să vezi.” 


Curt a încercat să-l convingă pe Tony să ţină cel 
puţin o foaie de evidenţă a voluntarilor. Nu ducem 
lipsă de voluntari, l-a contrazis el; ceea ce le lipsea 
era spiritul organizatoric şi plănuirea, lucruri care 
vor fi uşor de schimbat. Tony a rămas neclintit: fără 
hârtii compromiţătoare. Când s-a oferit Curt să preia 
el o mai mare parte din sarcina de santinelă (mulţi 
dintre ofiţeri au început să o numească Patrula de 
Gheretă), Tony l-a refuzat şi i-a spus să se calmeze. 
„Ai tu alte responsabilităţi”, i-a zis. „Nu ultima dintre 
ele-i nevastă-ta.” 

Curt avea prezenţa de spirit să păstreze tăcerea 
cât se afla în biroul sergentului-şef. Mai târziu, însă, i 
s-a descărcat lui Sandy, vorbind cu o înverşunare 
surprinzătoare, în vreme ce stăteau amândoi afară, 
în colţul îndepărtat al cazărmii. 

- Dac-aş fi vrut un consilier matrimonial, m-aş fi 
uitat în blestematele alea de Pagini Aurii, a spus. 

Sandy i-a oferit un zâmbet, unul fără prea mult 
umor în el. 

- Cred c-ai face bine să asculţi pocherul, a zis el. 

- Despre ce vorbeşti? 

- Pocnetul. Un sunet foarte uşor de recunoscut. ÎI 
auzi când în sfârşit îţi iese capu' din cur. 

Curtis s-a holbat la el, în obraji arzându-i doi boboci 
cruzi de trandafiri roşii. 

- Imi scapă mie ceva, Sandy? - Da. 

- Ce? Pentru numele lui Dumnezeu, ce? 

- Slujba şi viaţa ta, a spus Sandy. Nu neapărat în 
ordinea asta. Ai probleme cu vederea în perspecti- 
vă. Buick-ul ăla începe să ţi se pară prea mare. 

- Prea...! 

Curt şi-a lovit fruntea cu podul palmei aşa cum 
făcea de obicei. Apoi s-a întors şi s-a uitat în de- 


părtare către Dealurile Scunde. Într-un sfârşit, s-a 
răsucit înapoi spre Sandy. 

- E ceva dintr-o altă lume, Sandy - dintr-o altă 
lume. Cum poate ceva de felul ăsta să pară prea 
mare? 

- Exact asta-i problema ta, i-a răspuns Sandy. 
Problema ta cu vederea în perspectivă. 

Avea o bănuială că următorul lucru pe care-l va 
spune Curtis va fi începutul unei certe, probabil una 
serioasă. Aşa că, înainte să poată spune el ceva, 
Sandy a plecat înăuntru. Şi poate că discuţia aceea 
a făcut un dram de bine, fiindcă, atunci când august 
s-a dat la o parte din calea lui septembrie, cererile 
aproape constante ale lui Curt pentru a primi 
perioade mai lungi de supraveghere au încetat. 
Sandy Dearborn n-a încercat niciodată să se con- 
vingă de faptul că puştiul acela văzuse lumina, însă i 
se părea că mersese cât de departe putuse, cel pu- 
ţin pentru moment. Ceea ce era bine, dar poate că 
nu suficient de bine. Sandy credea că Buick-ul i se 
va părea întotdeauna prea mare lui Curtis. Dar, pe 
de altă parte, mereu au existat două feluri de 
oameni pe lume. Curt era de genul celor care cre- 
deau că satisfacția a adus într-adevăr felina înapoi 
din lumea marii divinităţi. 


A început să vină la cazarmă aducând cu el cărţi de 
biologie în loc de revista Field and Stream. Cea 
observată cei mai des la subraţul său ori zăcând pe 
rezervorul toaletei din căcăstoare era Dovăzeci de 
disecții simple, Editura Universităţii Harvard, 1968. 
Când s-au dus Buck Flanders şi soţia lui să ia cina la 
el într-o seară, Michelle Wilcox s-a plâns de „noul 
hobby scârbos” al soţului ei. Începuse să ia 


specimene de la un depozit de produse medicale, a 
spus ea, şi zona din beci care plănuise cu doar un an 
în urmă s-o transforme în cameră obscură mirosea 
acum a chimicale de morgă. 

Curt a început cu şoareci şi cobai, apoi a trecut la 
păsări, ajungând într-un sfârşit şi la o bufniţă cu 
corn. Uneori îşi aducea specimenele la locul de 
muncă. 

- N-ai trăit niciodată cu adevărat, i-a spus Matt 
Babicki lui Orville Garrett şi Steve Devoe într-o zi, 
până ce n-ai mers în pivniţă după o cutie nouă de 
pixuri şi n-ai dat peste borcanul cu formaldehidă de 
pe aparatul Xerox în care se află un ochi de bufniţă. 
Omule, asta te-aduce cu picioarele pe pământ. 

O dată ce-a fost cucerită bufnița, Curtis a trecut la 
lilieci. A disecat opt sau nouă, fiecare specimen 
dintr-o altă specie. Vreo doi pe care i-a prins chiar el 
în curtea din spate; restul i-a comandat de la un 
depozit de animale din Burg. Sandy n-a uitat nicio- 
dată ziua când i-a arătat Curtis un liliac-vampir 
sud-american țintuit în cuie pe un panou. Arătarea 
era blănoasă, maronie pe burtă şi neagră-catifea pe 
aripile membranoase. Dinţii ei mici şi ascuţiţi erau 
dezveliţi într-un zâmbet psihotic. Viscerele îi erau 
dispuse, printr-o tehnică din ce în ce mai bine stă- 
pânită de Curt, sub forma unei lacrimi. Sandy cre- 
dea că profesorul de biologie din liceu al lui Curt - 
cel care-i dăduse acel C - ar fi fost surprins să vadă 
cât de repede învăţa vechiul lui elev. 

Desigur, când la cârmă se află dorinţa nestăvilită, 
orice prost poate fi profesor. 

A fost în timp ce Curt Wilcox învăţa arta secretă a 
disecţiei de la doctorul Maturin când Jimmy şi 
Rosalynn s-au stabilit cu locuinţa în Buick-ul 8. Ei 


erau cioaca lui Tony. Ideea i-a venit într-o zi la Tri- 
Town Mall, în timp ce soţia lui proba haine la 
Country Casuals. Atenţia i-a fost atrasă de-un în- 
semn ferit plasat în fereastra magazinului Animalul 
Meu: INTRA ŞI ALĂTURATE DEZMAŢULUI 
GERBILILOR"! 

Tony nu s-a alăturat tocmai atunci dezmăţului 
gerbililor - soţia l-ar fi luat la o mie de întrebări -, dar 
l-a trimis pe imensul George Stankowski înapoi chiar 
în ziua aceea cu bani luaţi din fondul de situaţii 
neprevăzute şi ordine de-a cumpăra o pereche de 
gerbili. Dar şi o cuşcă din plastic în care să locuiască 
aceştia. 

- Să le iau şi nişte mâncare? - a întrebat George. 

- Nici vorbă, i-a răspuns Tony pe un ton serios, 
uşor ironic. Categoric, nu. O să cumpărăm doi gerbili 
şi-o să-i lăsăm să moară de foame în magazie. 

- Chiar aşa? Mi se pare cam crud pentru... 

Tony a suspinat. 

- la-le mâncare, George, da. la-le mâncare nea- 
părat. 

Singura specificare pe care a făcut-o Tony cu 
privire la cuşcă a fost aceea să se potrivească bine 
pe scaunul din faţă al Buick-ului. George a cumpărat 
una frumoasă, nu de ultimă generaţie, dar pe 
aproape. Era făcută din plastic galben transparent şi 
consta dintr-un coridor lung având la ambele capete 
câte o încăpere pătrăţoasă. Una era sufrageria 
gerbililor şi cealaltă era versiunea din lumea 
gerbililor a săli de gimnastică Gold's Gym. 
Sufrageria avea prinsă de laturi un recipient pentru 
4 gerbil - rozător mic asemănător cu şoarecele originar din 


zonele aride ale Africii şi Asiei Mici, având picioarele din spate 
şi coada foarte lungi - n. tr. 


mâncare şi o sticlă pentru apă; sala de gimnastică 
avea o roată pentru exerciţii. 

- Locuiesc mai bine decât multă lume, a spus Orvie 
Garrett. 

Phil, care-o privea pe Rosalynn cum se uşurează în 
recipientul pentru mâncare, a spus: 

- Vorbeşte pentru tine. 

Dicky-Duck Eliot, poate nu cel mai sănătos cal care 
să fi gonit vreodată pe hipodromul vieţii, a vrut să 
ştie de ce ţinem gerbili în Buick. Nu era cumva cam 
periculos? 

- Păi, ne-om convinge noi de asta, nu-i aşa? -a 
întrebat Tony pe-o voce ciudat de blândă. O să ve- 
dem dacă e sau nu periculos. 


Într-o zi, nu cu mult după ce Detaşamentul D i-a 
cumpărat pe Jimmy şi Rosalynn, Tony Schoondist 
şi-a trecut propriul Rubicon şi a minţit în faţa presei. 

Nu c-ar fi fost foarte impresionant corespondentul 
pentru Al Patrulea Ţinut în cazul de faţă, doar un 
roşcat subţirel de vreo douăzeci de ani, un reporter 
de-o vară la ziarul districtului, American, care era 
posibil să se întoarcă înapoi în statul Ohio peste o 
săptămână sau aşa ceva. Avea un fel de a te asculta 
cu gura pe jumătate deschisă care-l făcea să 
semene, în cuvintele lui Arky, cu un prost din naş- 
tere, vânător de umbre pe pereţi. Numai că el nu 
era un prost, şi-şi petrecuse mare parte dintr-o 
după-amiază aurie de septembrie ascultându-l pe 
domnul Bradley Roach. Brad îi dăduse tânărului 
reporter o grămadă de informaţii despre bărbatul cu 
accent rusesc (pe atunci, Brad era ferm convins că 
tipul fusese rus) şi despre maşina abandonată de 
acesta. Roşcatul ciolănos, Homer Oosler pe numele 


lui, voia să scrie un articol de fond despre toate 
astea şi să se-ntoarcă la colegiu încununat de lauri. 
Sandy şi-a spus că tânărul îşi imagina probabil un 
titlu de primă pagină care să spună MAŞINA 
MISTERIOASĂ. Poate chiar MAŞINA MISTERIOASĂ A 
SPIONULUI RUS. 

Tony n-a ezitat nici o clipă, a acceptat şi a minţit. 
Fără îndoială că ar fi făcut acelaşi lucru dacă repor- 
terul care s-a prezentat în ziua aceea ar fi fost bă- 
trânul vultur Trevor Ronnick, care deţinea ziarul 
districtului American şi care uitase mai multe po- 
veşti decât ar fi reuşit roşcatul să scrie vreodată. 

- Maşina a fost dusă, a spus Tony, şi asta era: 
minciuna fusese spusă, Rubiconul fusese trecut. 

- Dusă? - a întrebat Homer Oosler, evident dez- 
amăgit. Avea în poală un aparat de fotografiat Mi- 
nolta mare şi vechi, proprietate a ziarului districtual 
american era scris cu folie autocolantă pe spatele 
carcasei. Dusă unde? 

- Biroul Statal al Obiectelor Sechestrate, a spus 
Tony, creând pe loc această organizaţie cu nume 
sonor. În Philly. 

- De ce? 

- Ei scot la licitaţie maşinile nerevendicate. După 
ce le caută de droguri, desigur. 

- Sigur. Aveţi vreo hârtie care să dovedească asta? 

- Tre' să am, a spus Tony. Am pentru toate alelalte. 
O s-o caut şi-o să te sun. 

- Cât credeţi c-o să dureze asta, domnule sergent 
Schoondist? 

- O vreme, fiule. 

Tony a fluturat din mână către tăviţa cu hârtii de 
pe birou, care era burduşită cu documente. Oosler 
n-avea de unde să ştie că majoritatea dintre ele 


erau porcăriile trimise săptămânal de la Scranton - 
tot soiul de chestii, de la informaţii de ultimă oră 
despre beneficiile pensionării şi până la programul 
de toamnă al campionatului de softball - şi că 
acestea vor ajunge în coşul de gunoi înainte ca ser- 
gentul să plece acasă. Fluturarea aceea tremurată 
de mână sugera că existau peste tot mormane de 
hârtii asemănătoare. 

- E greu să ţii pasul cu treburile astea, să ştii. Se 
zice c-o să se schimbe lucrurile când o să-ncepem 
să ne computerizăm, da' asta n-o să se-ntâmple 
anu' ăsta. 

- Săptămâna viitoare mă întorc la şcoală. 

Tony s-a aplecat înainte în scaun şi s-a uitat atent 
la Oosler. 

- Şi sper c-o să munceşti pe brânci, a spus. Trăim 
într-o lume dură, fiule, da' dacă munceşti pe brânci 
poţi reuşi. 


Vreo două zile după vizita lui Homer Oosler, 
Buick-ul a mai declanşat o furtună de lumini. De 
data aceasta s-a întâmplat în plină zi, o zi inundată 
de lumină solară, dar tot a fost o reprezentaţie des- 
tul de spectaculoasă. Şi toate grijile lui Curtis cu 
privire la ratarea următoarei manifestații s-au do- 
vedit neîntemeiate. 

Temperatura din magazie a spus limpede că 
Buick-ul pune iarăşi ceva la cale, scăzând de la 
şaptezeci şi cinci până spre ultimele grade cincizeci 
în decurs de cinci zile. Toţi au devenit nerăbdători 
să le vină rândul în gheretă; toată lumea voia să fie 
de gardă când asta avea să se întâmple, indiferent 
ce va însemna acum „asta”. 


Brian Cole a câştigat la loterie, însă toţi ofiţerii din 
cazarmă au împărţit experienţa aceasta într-o 
anumită măsură. Brian s-a dus în Magazia B la apro- 
ximativ două după-amiaza să vadă ce fac Jimmy şi 
Rosalynn. Făceau foarte bine, Rosalynn stând în 
sufrageria cuştii şi Jimmy opintindu-se să-nvârtă 
roata de exerciţii din sala de gimnastică. Dar, când 
Brian s-a întins mai mult înăuntrul maşinii să verifice 
rezerva lor de apă, a auzit un murmur. Era profund 
şi egal, genul de sunet care-ţi face ochii să vibreze 
în orbite şi plombele în măsele. Dincolo de el (sau 
împletit cu el) era ceva cu mult mai deranjant, un 
soi de şoaptă solzoasă, fără cuvinte. O strălucire 
purpurie, foarte ştearsă, se răspândea încet peste 
bord şi volan. 

Gândindu-se la Ennis Rafferty, plecat fără în- 
toarcere deja de mai bine de o lună, ofiţerul Cole a 
plecat în grabă din apropierea Buick-ului. A con- 
tinuat, totuşi, fără urmă de panică să ia camera vi- 
deo din gheretă, s-o înşurubeze pe trepied, să-i pu- 
nă o casetă nouă, să verifice codul temporal (era 
bine) şi nivelul de încărcare a bateriei (era pe verde 
până în capăt). Înainte să iasă afară, a aprins be- 
curile din tavan, apoi a aşezat trepiedul în faţa unui 
geam, a apăsat butonul record şi-a mai verificat o 
dată să se asigure că Buick-ul se afla în mijlocul 
imaginii captate de obiectiv. Aşa era. A pornit înapoi 
spre cazarmă, apoi a pocnit din degete şi s-a întors 
la gheretă. Acolo se afla o geantă întreagă plină cu 
accesorii pentru camera video. Unul dintre ele era 
un filtru de luminozitate. L-a ataşat lentilei camerei 
video fără să se deranjeze să apese butonul PAUSE 
(preţ de-o clipă, umbra mare şi neagră a mâinilor lui 
acoperă imaginea Buick-ului, apoi, când ies iarăşi 


din cadru, Buick-ul reapare ca-ntr-un crepuscul 
profund). Dacă l-ar fi văzut cineva cum face 
pregătirile astea - unul dintre acei domni Cutare 
curioşi să afle cum le sunt cheltuiţi banii din taxe, 
poate - n-ar fi bănuit nici o clipă cât de repede-i 
bătea inima ofițerului Cole. Era temător şi surescitat 
în acelaşi timp, dar s-a descurcat bine. Când vine 
vorba de-a te confrunta cu necunoscutul, instruirea 
primită la şcoala de poliţie îşi spune cuvântul. Una 
peste alta, a uitat doar de un singur lucru. 

Şi-a vârât capul în biroul lui Tony la aproximativ 
două şi şapte minute şi a spus: 

- Dom' sergent, ere' că s-a-ntâmplat ceva cu 
Buick-u'. 

Tony a ridicat privirea din carneţelul său galben, în 
care mâzgălea prima variantă a unui discurs pe care 
trebuia să-l ţină la un simpozion al forţelor de 
apărare a legii în toamna aceea, şi a spus: 

- Ce ai în mână, Bri? 

Brian s-a uitat în jos şi a văzut că ţine în mână 
recipientul pentru apă al gerbililor. 

- Ei, şi ce dracu', a spus. Oricum, ere' că n-o să mai 
aibă nevoie de el. 


Pe la două şi douăzeci, ofiţerii din cazarmă puteau 
auzi bine murmurul. Nu că ar fi fost mulţi acolo 
înăuntru; majoritatea stăteau în şir la geamurile ce- 
lor două uşi rulante ale Magaziei B, şold la şold şi 
umăr la umăr. Tony a văzut asta, a pregetat dacă să 
le ordone sau nu să plece de acolo, şi s-a hotărât 
într-un sfârşit să-i lase să stea acolo unde erau. Cu o 
singură excepţie. 

- Arky. 

- Da, dom' serjent. 


- Vreau să mergi în faţă şi să tunzi iarba. 

- Tocma' ce-am tuns-o luni! 

- Ştiu. Mi s-a părut că o oră întreagă ai tuns doar 
porţiunea de sub geamul biroului meu. Totuşi, vreau 
s-o tunzi din nou. Ţinând asta în buzunarul din spate 
al pantalonilor. (l-a înmânat un aparat de 
emisie-recepţie.) Şi dacă vine cineva care n-ar tre- 
bui să vadă zece ofiţeri ai Politiei Statului 
Pennsylvania stând în păr în faţa magaziei ăleia de 
parcă s-ar desfăşura înăuntru o luptă de cocoşi cu 
miză mare, dă-mi de veste. Ai priceput? 

- Mda, totu-i clar. 

- Bun. Matt! Matt Babicki, ieşi la interval! 

Matt s-a grăbit să vină, gâfâind şi roşu la faţă de 
surescitare. Tony l-a întrebat unde era Curt. Matt i-a 
spus că-i pe teren. 

- Spune-i să revină la bază, cod D şi să vină 
pâş-pâş, ai priceput? 

- Cod D şi să vină pâş-pâş, am recepționat. 

A venit pâş-pâş înseamnă a veni sans girofar şi 
sirenă. Curt s-a supus, probabil acestei porunci, însă 
tot a ajuns înapoi la cazarmă până la trei fără un 
sfert. Nimeni n-a îndrăznit să-l întrebe de cât de 
departe venise într-o jumătate de oră. Indiferent cât 
de multe mile trebuie să fi fost, a sosit teafăr şi îna- 
inte ca focurile de artificii silenţioase să înceapă din 
nou. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să ia 
camera video de pe trepied. Până să se încheie fo- 
curile de artificii, prinderea în imagini a evenimen- 
tului avea să fie grija lui Curtis Wilcox. 

Pe acea casetă (una dintre multele pitite în deba- 
raua din beci) se păstrează ceea ce s-a putut vedea 
şi auzi. Murmurul Buick-ului se aude bine, sunând ca 
un fir dezlipit într-o boxă stereo, şi se aude simţitor 


mai tare pe măsura trecerii timpului. Curt a filmat 
termometrul cel mare cu acul lui roşu stând doar 
puţin dincolo de 54. Se aude vocea lui Curt cerând 
permisiunea de-a intra înăuntru şi de-a vedea cum 
sunt Jimmy şi Rosalynn, şi vocea sergentului 
Schoondist răspunzându-i aproape imediat, aspră şi 
sigură, nelăsând loc nici unui compromis, cu 
„Permisiunea se respinge”. 

La 3:08:41 P, conform codului temporal din partea 
de jos a ecranului, pe parbrizul Buick-ului începe să 
răsară o roşeaţă ca de apus violet. La început, un 
privitor ar putea expedia acest fenomen cu titlul de 
defecţiune tehnică sau de iluzie optică sau poate un 
soi de reflecţie. 

Andy Colucci: „Ce-i aia?” 

Vorbitor necunoscut: „Un puseu de tensiune sau 
un...” 

Curtis Wilcox: „Care aveţi ochelari de protecţie, 
puneţi-i. Cei care n-aveţi, e cam riscant, eu m-aş da 
dracului în spate. Avem...” 

Jackie O'Hara (probabil): „Cine mi-a luat...” 

Phil Candleton (probabil): „Dumnezeule mare!” 

Huddie Royer: „Nu cred c-ar trebui să...” 

Sergentul-şef Schoondist, părând la fel de calm ca 
un ghid turistic într-o plimbare prin natură: 
„Puneţi-vă ochelarii ăia, domnii mei, eu aşa aş face. 
Hai-hai.” 

La 3:09:24, acea lumină violetă a făcut un salt 
auroral în toate geamurile Buick-ului, 
transformându-le în nişte oglinzi purpurii sclipitoare. 
Dacă ar încetini cineva banda şi apoi ar da-o cadru 
cu cadru, ar putea chiar vedea reflecţii apărând în 
ceea ce înainte au fost doar nişte geamuri din sticlă 
transparentă: uneltele agăţate în cuie, lama porto- 


calie de plug proptită de perete, oamenii de afară 
care se uită înăuntru cu ochii îngustaţi. Majoritatea 
poartă ochelari de protecţie şi seamănă mai de- 
grabă cu nişte extraterestri dintr-un film 
ştiințifico-fantastic ieftin. Curtis poate fi recunoscut 
din pricina aparatului video care-i acoperă partea 
stângă a feței. Murmurul devine din ce în ce mai 
puternic. Apoi, cu vreo cinci secunde înainte ca 
Buick-ul să înceapă să emită acele fulgere, sunetul 
se opreşte. Un privitor al acestei casete poate auzi o 
bolboroseală  surescitată de voci, nici una 
identificabilă, toate părând să pună întrebări. 

Apoi, imaginea dispare pentru prima dată. Buick-ul 
şi magazia dispar amândouă, pierdute în alb. 

„lisuse Christoase, ați văzut asta, băieți?” - strigă 
Huddie Royer. 

Se aud strigăte de Daţi-vă în spate, Porcăria 
dracului şi preferata tuturor la vremi de restrişte O, 
căcat. Cineva spune Nu vă uitaţi la ea şi altcineva 
spune Se pişă fulgere pe tonul acela ciudat de de- 
gajat pe care-l auzi de obicei în înregistrările din 
carlinga avioanelor, un pilot care vorbeşte fără saşi 
dea seama, care nu ştie decât că mai are de trăit 
numai vreo zece sau douăsprezece secunde. 

Apoi,  Buick-ul se întoarce din tărâmul 
supraexpunerii, arătând la început ca un cocoloş 
indistinct, apoi recăpătându-şi forma adevărată. Trei 
secunde mai târziu, fulgeră din nou. Strălucirea 
proiectează raze groase prin toate geamurile şi apoi 
albeşte iarăşi imaginea. In acest timp, Curt spuse Ne 
trăbă un filtru mai bun şi Tony răspunde Poate data 
viitoare. 

Fenomenul continuă în următoarele patruzeci şi 
şase de minute, fiecare frântură fiind captată pe 


bancă. La început, Buick-ul dispare într-o mare de 
alb la fiecare fulger. Apoi, când fenomenul începe să 
slăbească în intensitate, privitorul poate vedea vag 
silueta unei maşini scufundate adânc în răbufnirile 
tăcute de lumină mai mult purpurie decât albă. 
Uneori, imaginea se clatină şi urmează o mişcare 
rapidă şi înceţoşată de chipuri când se grăbeşte 
Curtis spre un alt loc de observare, sperând să aibă 
parte de o revelaţie (sau poate doar de un unghi de 
vedere mai bun). 

La 3:28:17 se poate vedea o dâră zigzagată de foc 
răbufnind în sus din (sau poate prin) portbagajul 
închis al Buick-ului. Ţâşneşte până la tavan, unde 
pare să se împrăştie în toate direcţiile precum apa 
unei fântâni arteziene. 

Voce  neidentificabilă: „Porcăria dracului, voltaj 
ridicat, voltaj ridicat!” 

Tony: „Ba pe dracu.” Apoi, probabil către Curt: 
„Continuă să înregistrezi.” 

Curt: „O, mda. Fii sigur d-asta.” 

Se mai văd câteva străfulgerări, unele răzbătând 
prin geamurile Buick-ului, unele ridicându-se prin 
capotă ori portbagaj. Una sare de sub maşină şi ţâş- 
neşte direct spre uşa rulantă din spate. Se aud stri- 
găte de surpriză când bărbaţii se feresc în spate, dar 
camera de luat vederi rămâne nemişcată. Curt era 
pur şi simplu prea surescitat să se mai teamă. 

La 2:55:03 se înregistrează o ultimă sclipire slabă - 
provine de pe bancheta din spate, din partea 
şoferului - şi-apoi nu se mai vede nimic. Il poţi auzi 
pe Tony Schoondist spunând: „De ce nu eco- 
nomiseşti bateria, Curt? Se pare că s-a-ncheiat 
spectacolul.” În acel moment, înregistrarea se întu- 
necă pentru o vreme. 


Când imaginea revine la 4:08:16, Curt e în cadru. 
De brâul lui e înfăşurat ceva galben. Face vesel cu 
mâna şi spune: „Mă-ntorc imediat.” 

Tony Schoondist - el e cel care rulează atunci 
camera - răspunde: „Atâta-ţi trebuie să nu.” Şi nu 
pare câtuşi de puţin vesel. 


Curt voia să intre şi să verifice gerbilii - să vadă 
cum sunt, presupunând că încă mai erau acolo. To- 
ny i-a refuzat ferm şi imediat permisiunea. Nimeni 
nu avea să intre în Magazia B o bună bucată de 
vreme, a spus el, nu până nu erau siguri că se putea 
face asta fără nici un pericol. A ezitat, poate revă- 
zând în gând remarca aceea şi dându-şi seama cât 
era de absurdă - atâta vreme cât Buick 
Roadmaster-ul se afla în Magazia B, niciodată nu 
avea să fie nimic sigur - şi a schimbat-o în: „Toată 
lumea rămâne afară până revine temperatura la 
peste şaizeci şi cinci.” 

- Cineva tre'să intre, a spus Brian Cole. A vorbit cu 
răbdare, discutând parcă o adunare simplă cu o 
persoană îngustă la minte. 

- Nu reuşesc să-mi dau seama de ce, domnule 
ofiţer, a spus Tony. 

Brian şi-a vârât mâna în buzunar şi a scos reci- 
pientul pentru apă al lui Jimmy şi Rosalynn. 

- Au o grămadă de pastile d-alea de care mănâncă 
ei, da' fără asta o să moară de setei 

- Nu, n-o să moară. Nu imediat. 

- S-ar putea să treacă vreo două zíle până să se 
ridice temperatura la şaizeci şi cinci. Ţi-ar plăcea să 
stai patruzeci şi opt de ore fără să bei nimic? 

- Ştiu că mie, unu', nu mi-ar plăcea, a spus Curt. 
Încercând să nu zâmbească (şi zâmbind, totuşi, pu- 


ţin), a luat tubul gradat din plastic de la Brian. Apoi, 
Tony l-a luat de la e/ înainte să-nceapă să i se pară 
lui Curt că acolo i-e locul. Făcând asta, sergentul-şef 
nu s-a uitat la colegul său licenţiat în buickologie; 
şi-a ţinut privirea aţintită asupra ofițerului Brian 
Cole. 

- Ar trebui să-i permit unuia dintre oamenii de sub 
comanda mea să-şi rişte viaţa pentru a duce apă 
unei perechi de şoareci de rasă. Asta-mi spui tu, 
ofiţere? Vreau să m-asigur că am auzit bine. 

Dacă se aştepta ca Brian să se înroşească sau să 
se enerveze, a fost dezamăgit. Brian a continuat să 
se uite la el în felul acela răbdător, ca şi când ar fi 
spus: Da, da, aruncă tot ce ai pe suflet, şefu' - cu cât 
faci asta mai repede, cu atât o să te relaxezi mai 
repede şi-o să iei hotărârea cea bună. 

- Nu-mi vine să cred, a spus Tony. Unul dintre noi 
şi-a pierdut minţile. Probabil că eu sunt ăla. 

- Nu-s decât nişte mititei, a spus Brian. Vocea îi era 
la fel de răbdătoare ca şi chipul. - lar noi suntem ăia 
de i-au pus acolo înăuntru, dom' sergent, nu-i ca şi 
când s-ar fi oferit voluntari. Suntem răspunzători 
pentru ei. Ei bine, o fac eu, dacă vrei, eu sunt cel 
care-a uitat să... 

Tony şi-a ridicat braţele către cer, ca pentru a in- 
voca ajutorul divin, apoi le-a lăsat să-i cadă pe lângă 
corp. Roşeaţa îi ieşea de sub guler, îi urca pe gât şi-i 
cuprindea maxilarul. S-a întâlnit cu petele roşii din 
obraji: ce mai faci, vecine? 

- Căcat pe cântar! - a bolborosit. 

Ceilalţi îl mai auziseră spunând asta şi ştiau că nu 
trebuie nici măcar să schiţeze un zâmbet. În astfel 
de momente, mulţi oameni - poate chiar majoritatea 
lor - ar fi ţipat: „O, fute-o-ai! Fă ce vrei!”, şi-ar fi 


plecat în trombă. Dar când stai în scaunul ăl mare, 
când primeşti mălaiu' gros fiindcă iei hotărârile cele 
grele, nu poţi face asta. Ofițerii Detaşamentului D 
adunaţi în faţa magaziei ştiau lucrul ăsta şi-l ştia, 
desigur, şi Tony. A rămas acolo, uitându-se în jos la 
pantofii săi. Din faţa clădirii cazărmii se auzea 
zumzetul constant al bătrânei maşini de tuns iarba 
Briggs & Stratton roşie a lui Arky. 

- Dom! sergent..., a început Curtis. 

- Puştiule, fa-ne-o favoare tuturor şi ţine-ţi fleanca. 

Curt şi-a ţinut fleanca. 

După o clipă, Tony şi-a ridicat privirea. 

- Frânghia pe care te-am rugat s-o aduci - ai 
adus-o? 

- Da, domnule. E din-aia sănătoasă. O poţi folosi la 
căţăratul pe munţi. Cel puţin, asta a spus tipul de la 
Calling All Sports. 

- E-acolo înăuntru? - a înclinat Tony din cap către 
magazie. 

- Nu, e-n portbagajul maşinii mele. 

- Eh, lăudat fie Domnul pentru micile lui daruri. 
Adu-o aici. Şi sper să nu trebuiască niciodată să 
aflăm cât de sănătoasă e. S-a uitat la Brian: 

- Poate c-ai vrea să mergi la The Agway sau The 
Giant Eagle, ofiţere Cole. la-le şoriceilor ălora câteva 
sticle de apă Evian sau Poland Spring. La dracu', 
ia-le Perrier! Ce zici de nişte Perrier? 

Brian n-a spus nimic, i-a oferit doar sergentului 
încă o porţie mică din privirea aceea răbdătoare. 
Tony n-a putut s-o suporte şi s-a uitat în altă parte. 

- Şoareci de rasă! Căcat pe cântar! 


Curt a adus frânghia, o bucată lungă de cel puţin o 
sută de picioare din nailon galben împletit în trei. A 


făcut o buclă glisantă, şi-a petrecut-o în jurul 
brâului, apoi i-a dat colacul lui Huddie Royer, care 
cântărea două sute cincizeci de pfunzi şi servea 
mereu de ancoră când Detaşamentul D juca lupta cu 
odgonul împotriva altor echipe de opt ofiţeri din 
cadrul Poliţiei Statului Pennsylvania în timpul pic- 
nicului de Patru lulie. 

- Dacă vă dau semnalul, i-a spus Tony lui Huddie, îl 
trageţi îndărăt de parcă i-ar fi luat foc curu'. Şi să nu 
vă faceţi griji că-i rupeţi claviculele sau craniul lui 
ăla gros când îl trageţi pe uşă afară. Aţi înţeles asta? 

- Da, dom' sergent. 

- Dacă-l vedeţi căzând la pământ sau şi numai 
legănându-se pe picioare de parcă l-ar fi prins ame- 
ţelile, nu aşteptaţi semnalul. Trageţi-l. Ne-am înţe- 
les? 

- Da, dom' sergent. 

- Bine. Mă bucur că înţelege cineva ce se petrece 
aici. E-un afurisit de căcat pe cântar care pute de la 
o poştă, asta-i. 

Şi-a trecut mâna prin firele scurte de păr de pe 
cap, apoi s-a întors iarăşi spre Curt: 

- Tre' să-ţi zic să te-ntorci şi să ieşi de-acolo dacă 
simţi că ceva - ceva oricât de mic - nu-i în regulă? 

- Nu. 

- lar dacă se deschide portbagajul maşinii ăleia, 
Curtis, ai zburat. Pricepi? Zbori afară de-acolo ca o 
pasăre cu curu' mare. 

- Aşa o să fac. 

- Dă-mi camera de luat vederi. 

Curtis i-a întins-o şi Tony a luat-o. Sandy nu era 
acolo - ratase tot spectacolul - dar, când i-a spus 
Huddie mai târziu c-a fost prima dată când l-a văzut 


pe dom' sergent arătând speriat, Sandy s-a bucurat 
că şi-a petrecut după-amiaza aceea pe teren. 

Unele lucruri chiar nu vrei să le vezi. 

- Ai un minut la dispoziţie să stai în magazie, 
ofiţere Wilcox. După aia te trag singur înapoi indi- 
ferent dacă leşini, te beşeşti sau cânţi „Columbia, 
nestematul Oceanului”. 

- Nouăzeci de secunde. 

- Nu. lar dacă mai încerci o singură dată să te 
târguieşti cu mine, îţi reduc timpul la treizeci de se- 
cunde. 


Curtis Wilcox stă în bătaia soarelui în faţa uşii cu 
clanţă din partea laterală a Magaziei B. Frânghia e 
legată în jurul mijlocului său. Arată tânăr pe casetă, 
tot mai tânăr cu fiecare an ce trece. S-a uitat el 
însuşi la casetă din când în când şi probabil că a 
simţit acelaşi lucru, deşi n-a spus-o niciodată. Şi nu 
pare speriat. Absolut deloc. Doar surescitat. Face cu 
mâna către obiectiv şi spune: „Mă-ntorc imediat.” 

„Atâta-ţi trebuie să nu”, răspunde Tony. 

Curt se întoarce cu spatele şi intră în magazie. 
Pentru o clipă, arată fantomatic, de-abia prezent, 
apoi Tony mişcă aparatul în faţă ca să iasă din lu- 
mina puternică a soarelui şi-l poţi vedea iarăşi lim- 
pede. Merge direct spre maşină şi îi dă ocol către 
partea din spate. 

„Nu! strigă Tony. Nu, zevzecule, vrei să înnozi 
frânghia? Vezi de gerbili, dă-le blestemata aia de 
apă şi ieşi odată dracului de acolo!” 

Curt ridică o mână fără să se întoarcă, arătându-i 
cu degetul mare semnul de „în regulă”. Imaginea 
tremură când Tony foloseşte zoom-ul pentru a se 
apropia de el. 


Curtis se uită prin geamul de pe partea şoferului, 
apoi se crispează şi strigă: „Căca-m-aş în papuci!” 

„Dom' sergent, să trag de...”, începe Huddie şi apoi 
Curt se uită la ei peste umăr. Tony tremură iarăşi 
imaginea - nu are îndemânarea lui Curtis şi 
obiectivul se duce peste tot -, dar încă e suficient de 
stabilă să poţi citi expresia lăţită de şoc de pe chipul 
lui Curtis. 

„Să nu-ndrăzneşti să mă tragi înapoi!” - strigă Curt. 
„Să n-o faci! Sunt cinci-cu-cinci!” Şi, spunând asta, 
deschide portiera Roadmaster-ului. 

„Nu intra acolo!” - strigă Tony din spatele apa- 
ratului ce tremură tare. 

Curt îl ignoră şi scoate din maşină cuşca deco- 
mandată a gerbililor, mişcând-o înainte şi înapoi 
pentru a o trece de imensul volan. Îşi foloseşte ge- 
nunchiul pentru a închide portiera şi apoi se întoarce 
la uşa magaziei ţinând cu grijă cuşca în braţe. Cu o 
încăpere pătrată la ambele capete, chestia aia 
seamănă cu un soi ciudat de halteră din plastic. 

„Prinde-o pe film!” - strigă Curt, aproape sâsâina 
de surescitare. „Prinde-o pe film!” 

Tony a prins-o. Imaginea se focalizează pe partea 
stângă a imaginii imediat ce Curt păşeşte afară din 
magazie şi iese înapoi în lumina soarelui. Şi uite-o 
pe Rosalynn, nu mai mănâncă acum, dar se agită 
dintr-un loc într-altul destul de voioasă. Devine 
conştientă de oamenii adunaţi în jurul ei şi se 
întoarce direct către cameră, mirosind plasticul 
galben, mustăţile îi tremură, ochii-i scânteiază şi 
pare interesată. Era simpatic, dar pe ofiţerii din Ca- 
zarma D Statler nu-i interesa asta atunci. 

Camera face o mişcare smucită îndepărtându-se 
de ea, plimbându-se de-a lungul coridorului gol că- 


tre sala de gimnastică goală din capăt a gerbililor. 
Amândouă fantele cuştii sunt perfect închise şi nimic 
altceva mai mare decât un ţânţar n-ar fi putut trece 
prin tubul de alimentare cu apă, dar, chiar şi aşa, 
gerbilul Jimmy nu e nicăieri - a dispărut la fel ca 
Ennis Rafferty sau ca bărbatul cu accent de Boris 
Badinoff, cel care a adus Buick Roadmasterul în 
viaţa lor. 


ACUM: SANDY 


M-am oprit şi am băut din patru înghiţituri un pahar 
întreg din ceaiul cu gheaţă făcut de Shirley. Asta 
mi-a înfipt un piolet în mijlocul frunţii şi a trebuit să 
aştept să se topească. 

Într-un anumit punct, ni se alăturase Eddie 
Jacubois. Era îmbrăcat în civil şi şedea la capătul 
băncii, arătând mâhnit că se află acolo şi, în acelaşi 
timp, nevenindu-i să plece. Pe mine nu mă încercau 
sentimente atât de contradictorii; eram încântat să-l 
văd. Îşi putea povesti partea. Huddie îl va ajuta, 
dacă-i va trebui ajutor; la fel şi Shirley. In 1988, ea 
era alături de noi deja de doi ani, iar Matt Babicki nu 
era decât o amintire împrospătată uneori de câte o 
vedere înfăţişând palmieri în însorita Sarasota, acolo 
unde Matt şi soţia lui deţineau o şcoală de şoferie. 
Una foarte de succes, cel puţin după spusele lui 
Matt. 

- Sandy? - a întrebat Ned. Eşti bine? 

- N-am nimic. Mă gândeam numai la cât de ne- 
îndemânatic era Tony cu camera aia de luat vederi, 
am spus. Tatăl tău era nemaipomenit, Ned, un ade- 
vărat Steven Spielberg, dar... 

- Dacă aş vrea, aş putea vedea casetele alea? -a 
întrebat Ned. 

M-am uitat la Huddie... Arky... Phil... Eddie. În 
fiecare pereche de ochi am văzut acelaşi lucru: Tu 
hotărăşti. Desigur, aşa era. Când şezi în scaunul ăl 
mare, tu iei toate hotărârile importante. Şi-n majo- 
ritatea cazurilor îmi place să fac asta. N-am de ce să 
mint. 


- Nu văd de ce nu, am spus. Atâta timp cât o faci 
aici. Nu m-aş simţi bine să le scoţi din cazarmă - ai 
putea spune că sunt proprietatea Detaşamentului D 
-, dar aici? Sigur. Le poţi rula la aparatul video din 
camera de recreere de la etaj. Ai face bine, însă, să 
iei o pastilă de Dramamine înainte să te uiţi la ce-a 
filmat Tony. Am dreptate, Eddie? 

Pentru o clipă, Eddie s-a uitat de partea cealaltă a 
parcării, dar nu spre locul unde era depozitat 
Roadmaster-ul. Privirea lui părea să se odihnească 
pe locul unde, până în 1982 sau pe acolo, se afla 
Magazia A. 

- Nu prea şt'u ce să zic, a vorbit el. Nu-mi amintesc 
multe. Mare parte din ce era important s-a terminat 
pe când am ajuns eu, să ştii. 

Până şi Ned trebuie să-şi fi dat seama că minţea; 
Eddie era catastrofal la asta. 

- Am ieşit numa' ca să-ţi zic c-am făcut alea trei 
ore rămase din luna mai, dom' sergent - ştii, când 
am plecat să-l ajut pe cumnatu-meu să-şi constru- 
iască noul studio. 

- Ah, am spus. 

Eddie a dat din cap sus-jos cu viteză. 

- Ă-hă. Îs la zi cu toate, şi ţi-am pus pe birou şi 
raportul despre plantele alea de marijuana pe care 
le-am găsit pe terenul din spate al lu’ Robbie 
Rennerts. Aşa că io am plecat spre casă, dacă nu 
mai ai nevoie de mine. 

Se ducea la The Tap, asta voia să spună. Casa lui 
departe de casă. O dată ce-şi dădea jos uniforma, 
viaţa lui Eddie J era ca un cântec de George Jones. A 
dat să se ridice în picioare şi l-am apucat de în- 
cheietura mâinii. 

- De fapt, Eddie, mai am. 


- Hă? 

- Mai am nevoie de tine. Vreau să mai rămâi 
pe-aici o vreme. 

- Şefu', serios c-ar trebui să... 

- Rămâi pe-aici o vreme, am repetat. Cred că-i 
datorezi ceva puştiului aici de faţă. 

- Nu ştiu ce vrei să... 

- Taică-său ţi-a salvat viaţa, ţi-aminteşti? 

Umerii lui Eddie s-au ridicat într-un soi de postură 
defensivă. 

- Nu şt'u dac-aş zice tocma' că... 

- Haide, termină cu asta, a spus Huddie. Am fost 
de față. 

Dintr-o dată, Ned nu mai era atât de interesat de 
casetele video. 

- Ţi-a salvat tata viaţa, Eddie? Cum? 

Eddie a ezitat, apoi a cedat. 

- M-a tras din calea unui tractor John Deere. Fraţii 
O'Day, ei... 

- Nemaipomenita saga a fraţilor O'Day e-o poveste 
pentru altă dată, am spus. Ideea, Eddie, e că ţinem 
o mică petrecere de exhumare aici, iar tu ştii unde-i 
îngropat unul dintre cadavre. Şi vorbesc cât se 
poate de direct. 

- Or fost de faţă şi Huddie şi Shirley, ei pot... 

- Mda, au fost. La fel şi George Morgan, cred... 

- Era, a spus Shirley încet. 

- ...„ da' şi ce dacă? 

Incă-l mai ţineam pe Eddie de încheietura mâinii 
şi-a trebuit să mă-mpotrivesc dorinţei de a-l mai 
strânge o dată. Din greu. Îmi plăcea de Eddie, în- 
totdeauna-mi plăcuse, şi putea fi curajos, însă mai 
făcea şi pe el. Nu ştiu cum de pot exista lucrurile 
astea unul lângă celălalt la acelaşi om, dar pot; am 


văzut-o mai mult de-o singură dată. Eddie a îngheţat 
de frică atunci în '96, în ziua când Travis şi Tracy 
O'Day au început să tragă cu dichisitele lor pistoale 
automate pe geamurile casei de la fermă. A trebuit 
să-i vină Curt în ajutor şi să-l tragă de spatele 
jachetei la loc sigur. lar acum, uite-l cum încerca să 
scape de rolul pe care-l jucase într-o altă poveste, 
cea în care tatăl lui Ned ocupase o poziţie atât de 
importantă. Nu fiindcă făcuse ceva greşit - nu 
făcuse -, ci fiindcă amintirile erau dureroase şi 
înfricoşătoare. 

- Sandy, chiar c-ar trebui s-o iau din loc. Am o 
grămadă de treburi pe care le-am tot amânat şi... 

- li povesteam băiatului de taică-său, am spus. ŞI 
ce cred c-ar trebui să faci tu, Eddie, e să şezi acolo 
în linişte, poate să mănânci un sandviş şi să bei un 
pahar de ceai cu gheaţă, şi s-aştepţi până o să ai 
ceva de spus. 

S-a aşezat înapoi la capătul băncii şi s-a uitat la 
noi. Ştiu ce a văzut în ochii băiatului lui Curt: con- 
fuzie şi curiozitate. Deveniserăm un soi de mic 
consiliu al bătrânilor, înconjurându-l pe tânărul 
nostru prieten, cântându-i cântecele noastre de 
luptă din trecut. Dar ce urma după ce se terminau 
cântecele? Dacă Ned ar fi fost un indian tânăr, poate 
că ar fi fost trimis într-un fel de călătorie iniţiatică - 
omoară animalul potrivit, încearcă viziunea potrivită 
în vreme ce sângele din inima animalului încă-ţi 
mânjeşte gura, întoarce-te bărbat în toată puterea 
cuvântului. Dacă ar exista vreun fel de test la 
capătul acestei poveşti, am reflectat, vreun fel în 
care Ned să-şi poată demonstra noua maturitate şi 
înţelegere, lucrurile ar fi mult mai simple. Dar nu 
aşa merg lucrurile în zilele de astăzi. Cel puţin nu în 


general vorbind. În zilele de astăzi, accentul cade 
mai mult pe ce simţi decât pe ce faci. Şi cred că-i 
greşit să fie aşa. 

Şi ce vedea Eddie în ochii noştri? Resentiment? O 
atingere de dispreţ? Poate chiar dorinţa ca el să fi 
fost cel care să tragă pe dreapta camionul cu pană 
şi nu Curt Wilcox, ca el să fi fost cel întors pe dos de 
Bradley Roach? Mereu aproape supraponderalul 
Eddie Jacubois, care bea prea mult şi care va face 
probabil o mică excursie la Scranton pentru o 
şedere de două săptămâni în cadrul Programului de 
Asistenţă dacă nu reuşea curând să-şi stăpânească 
setea? Tipul care întotdeauna îşi completa încet 
rapoartele şi care aproape niciodată nu pricepea 
poanta unei glume dacă nu-i era explicată? Sper să 
nu fi văzut nici unul dintre lucrurile astea, fiindcă 
mai exista o latură a lui - o latură mai bună -, dar nu 
pot spune sigur că n-a văzut măcar o parte din ele. 
Poate chiar pe toate. 

- ... despre imaginea de ansamblu? 

M-am întors spre Ned, bucuros să fiu distras de la 
incomoda pistă a propriilor mele gânduri. 

- Cum ai spus? 

- Am întrebat dacă aţi discutat vreodată despre ce 
era de fapt Buick-ul, de unde venea, ce însemna. 
Dacă aţi discutat, ştii, despre imaginea de an- 
samblu. 

- Păi... a fost întâlnirea de la The Country Way, am 
spus. Nu prea înţelegeam spre ce bătea. - [i-am 
povestit despre aia... 

- Mda, dar mi s-a părut c-a fost, ştii, o întâlnire mai 
degrabă administrativă decât orice altceva... 

- O să te dăscurci dă minune la colejiu, a spus 
Arky, şi l-a mângâiat pe genunche. Orice puşti care 


poa' să zic-un cuvânt ca ăla, să-l rostească fără 
probleme, are şanse să să dăscurce dă minune la 
colejiu. 

Ned a rânjit. 

- Administrativă. Organizatorică. Birocratică. 

Compartimentată. 

- Nu te mai da mare, puştiu', a spus Huddie. Mă 
faci să mă doară capu. 

- Oricum, aia de la The Country Way nu-i genul de 
întâlnire despre care vorbesc eu. Trebuie să i... 
adică, pe măsură ce trecea timpul trebuie să fi... 

Ştiam despre ce vorbea şi, în acelaşi timp, am mai 
ştiut ceva: că băiatul nu va înţelege niciodată pe 
de-a-ntregul cum a fost cu adevărat. Cât de obișnuit 
a fost, cel puţin în majoritatea zilelor. In majoritatea 
zilelor, merseserăm doar mai departe. Aşa cum 
merg oamenii după ce-au văzut un apus de soare 
frumos, sau au gustat o şampanie minunată, sau au 
primit veşti proaste de acasă. Aveam cel mai mare 
miracol al lumii în spatele clădirii în care lucram, dar 
asta nu schimba cu nimic cantitatea de hârtii pe 
care le aveam de completat şi felul în care ne 
periam dinţii sau cum făceam dragoste cu soțiile 
noastre. Nu ne ridica spre noi sfere ale existenţei 
sau la noi niveluri de percepţie. Tot ne mânca în cur 
şi, când se-ntâmpla asta, tot ne scărpinam. 

- Cred că Tony şi cu taică-tău discutau mult despre 
asta, am spus, dar la slujbă, cel puţin pentru noi 
ceilalţi, Buick-ul a trecut treptat în fundal ca orice alt 
caz inactiv. El... 

- Inactiv! 

Aproape c-a strigat cuvântul, şi-a semănat atât de 
mult cu taică-său, că era ceva de speriat. Era un alt 


lanţ, mi-am spus, asemănarea asta dintre tată şi fiu. 
Lanţul fusese deformat, dar nu fusese rupt. 

- Pentru perioade lungi de timp, a fost, am spus. 

Estimp, erau accidentele uşoare pe şosea şi acci- 
dentele cu fuga de la locul faptei şi spargerile şi 
drogurile şi ocazionala crimă. 

Expresia dezamăgită de pe chipul lui Ned m-a făcut 
să mă simt prost, de parcă i-aş fi înşelat aşteptările. 
Ridicol, presupun, dar adevărat. Apoi mi-a trecut 
ceva prin gând. 

- Îmi amintesc într-adevăr o discuţie lejeră pe care 
am avut-o despre el. A fost la... 

- ... picnic, a încheiat Phil Candleton. Picnicul de 
Ziua Muncii. La asta te gândeşti, nu? 

Am  încuviinţat din cap. 1979. Vechiul teren de 
fotbal european al Academiei, cel de lângă râul 
Redfern. Tuturor ne plăcea picnicul de Ziua Muncii 
mult mai mult decât cel de Patru lulie, în parte 
fiindcă era mult mai aproape de casă şi cei care 
aveau familii puteau veni împreună cu ele, dar în 
general fiindcă eram doar noi - doar Detaşamentul 
D. Picnicul de Ziua Muncii chiar era un picnic. 

Phil şi-a sprijinit capul de scândurile cazărmii din 
spatele băncii şi a râs. 

- Măi să fie, aproape uitasem de el. Am discutat, 
puştiule, despre blestematu' ăla de Buick şi despre 
aproape nimic altceva. Cu cât vorbeam mai mult, cu 
atât beam mai mult. M-a durut capu' vreme de două 
zile. 

Huddie a spus: 

- Picnicu' ăla-i întotdeauna un prilej bun pentru aşa 
ceva. Ai fost şi tu vara trecută, nu-i aşa, Ned? 

- Acum două veri, a spus Ned. Inainte să moară 
tata. Leagănul ăla făcut dintr-un pneu tăiat care tre- 


ce peste apă? Paul Loving a căzut din el şi şi-a 
scrântit genunchiul. 

Am râs cu toţii de asta; Eddie a râs la fel de tare ca 
noi ceilalţi. 

- Numai vorbe şi nici măcar o singură concluzie, 
am spus. Dar la ce concluzie puteam ajunge? Numai 
la una, de fapt: când coboară temperatura înăuntru' 
magaziei, se-ntâmplă tot soiul de lucruri. Numai că 
şi asta s-a dovedit a nu fi o regulă de fier. Uneori - 
mai ales pe măsură ce au trecut anii - temperatura 
cobora puţin, apoi îşi revenea. Uneori începea 
murmurul ăla... şi apoi înceta, întrerupt ca şi când ar 
fi scos cineva din priză un dispozitiv electric. Ennis a 
dispărut fără nici un spectacol de lumini, gerbilul 
Jimmy a dispărut după un spectacol de lumini 
monstruos, iar Rosalynn n-a dispărut deloc. 

- Aţi pus-o înapoi în Buick? - a întrebat Ned. 

- Nţţ, a zis Phil. Trăim în America, puştiule - riscul 
nu se repetă. 

- Rosalynn şi-a trăit restul vieţii în camera de 
recreere de la etaj, am spus. Avea trei sau patru ani 
când a murit. Tony a zis că asta-i o vârstă respec- 
tabilă pentru un gerbil. 

- Au mai ieşit alte lucruri din el? Din Buick? 

- Da. Dar nu puteai corela apariţia lucrurilor ăstora 
CU... 

- Ce fel de lucruri? Şi cu liliacul cum a rămas? A 
reuşit taică-meu să-l disece? Pot să-l văd? Există 
măcar poze cu el? A fost... 

- Oau, opreşte-te, am spus, ridicând mâna. 

Mancă un sandviş sau ceva. Domoleşte-te. 

A ridicat un sandviş şi-a început să-l molfăie, 
uitându-se la mine pe deasupra lui. Pentru o clipă, 
m-a dus cu gândul la  gerbilul Rosalynn, 


întorcându-se să se uite cu ochii scăpărători şi cu 
mustăţile tremurând în obiectivul camerei de luat 
vederi. 

- Au apărut din când în când diverse lucruri, am 
spus, şi din când în când dispăreau diverse lucruri - 
lucruri însufleţite. Broaşte. Un fluture. O lalea chiar 
din ghiveciul în care creştea. Dar nu puteai corela 
răcoarea, murmurul sau spectacolele de lumini nici 
cu dispariţiile, nici cu ceea ce taică-tău numea 
avorturile Buick-ului. Pe răceală te cam poţi baza, 
n-a fost niciodată vreun foc de artificii fără o 
scădere de temperatură care să-l preceadă - dar nu 
orice scădere de temperatură anunţă un foc de 
artificii. Înţelegi ce vreau să zic? 

- Aşa cred, a spus Ned. Norii nu aduc mereu ploaia, 
dar n-ai parte de ploaie fără ei. 

- N-aş fi putut-o explica mai bine, am spus. 

Huddie l-a lovit admirativ pe Ned pe genunche. 

- Ştii cum zic oamenii: „E-o excepţie pentru orice 
lucru”? Ei bine, în cazu' Buick-ului, aveam o singură 
regulă şi vreo duzină de excepţii. Şoferul însuşi e 
una - ştii, tipul în haină şi pălărie neagră. El a 
dispărut, dar nu din apropierea Buick-ului. 

- Poţi fi sigur de asta? - a întrebat Ned. 

M-a uluit. E normal ca un băiat să semene cu 
taică-său. E normal chiar şi să-i semene la vorbă. 
Dar preţ de-o clipă, vocea şi înfăţişarea lui Ned s-au 
îmbinat pentru a da naştere la ceva care era mai 
mult decât o simplă asemănare. Şi nici n-am fost eu 
singurul care a simţit asta. Shirley şi Arky au 
schimbat o privire înfrigurată. 

- Ce vrei să spui? - l-am întrebat. 

- Roach citea ziarul, nu-i aşa? Şi, după cum l-ai 
descris, probabil că aia-i răpea mare parte din aten- 


ţie. Aşa că de unde ştii că tipul nu s-a întors la ma- 
şină? 

Avusesem la dispoziţie în jur de douăzeci de ani să 
mă gândesc la ziua aceea şi la consecinţele ei. 
Douăzeci de ani, iar ideea că şoferul 
Roadmaster-ului să se fi întors (poate chiar să se fi 
întors pe furiș) nu-mi trecuse niciodată prin minte. 
Mie sau, din câte ştiam eu, nimănui altcuiva. Brad 
Roach a spus că tipul nu s-a întors, iar noi 
acceptaserăm informaţia fără nici o reţinere. De ce? 
Fiindcă poliţiştii au din construcţie în dotare 
detectoare de braşoave şi, în cazul acela, nici unul 
dintre ace nu trecuse pe roşu. Nici măcar nu 
tresărise. De ce s-o fi făcut? Brad Roach măcar 
crezuse că spune adevărul. Asta nu însemna, însă, 
că ştia ce vorbeşte. 

- Cred că-i posibil, am spus. 

Ned a ridicat din umeri ca pentru a spune: Ei, ai 
văzut? 

- Nici Sherlock Holmes, nici locotenentul Colombo 
n-au lucrat vreodată în Detaşamentul D, am spus. Mi 
s-a părut că am vorbit cam defensiv. M-am simtit 
cam defensiv. - Dacă reduci totul la scară, noi nu 
suntem decât mecanicii sistemului legal. Salahori 
care poartă în loc de salopete albastre uniforme 
cenuşii şi care au o educaţie uşor peste medie. Ştim 
să vorbim la telefon, să prelevăm dovezi dacă sunt 
dovezi de prelevat, să facem din când în când câte o 
deducție. In zilele noastre bune putem face deducţii 
destul de stră/ucite. Dar Buick-ul nu ne oferea nici o 
consistenţă, deci nici o bază pentru deducție, 
strălucită sau dimpotrivă. 

- Unii dintre noi credeau că a venit din spaţiu, a 
spus Huddie. Că-i... Oh, nu ştiu, o navă spaţială de- 


ghizată sau ceva. Îşi formaseră ideea că Ennis a fost 
răpit de un extraterestru deghizat să aducă cel puţin 
a fiinţă omenească aşa îmbrăcat cum era, cu haina 
şi pălăria lui neagră. Aşa s-a discutat la picnic - la 
picnicul de Ziua Muncii, da? 

- Mda, a spus Ned. 

- Aia a fost o adunare tare ciudată, puştiu', a spus 
Huddie. Mi s-a părut că toată lumea s-a îmbătat mai 
mult ca de-obicei şi mult mai repede, da' nimeni n-a 
făcut pe nebunu', nici ăia care făceau de obicei ca 
Jackie O'Hara şi Christian Soder. A fost foarte liniştit, 
mai ales după ce s-a terminat meciul de fotbal. 

Mi-amintesc că şedeam pe o bancă sub un ulm 
împreună cu câţiva amici, toţi moderat ameţiţi, 
ascultându-l pe Brian Cole vorbind despre observări- 
le farfuriilor zburătoare în jurul liniilor de înaltă 
tensiune din New Hampshire - cu numai câţiva ani în 
urmă se-ntâmpla asta - şi despre cum pretindea o 
femeie că a fost răpită şi că i-au fost înfipte peste 
tot în corp o mulţime de tuburi. 

- Asta credea tatăl meu? Că extratereştrii i-au răpit 
partenerul? 

- Nu, a spus Shirley. S-a întâmplat ceva aici în 
1988, ceva care a fost atât de... atât de strigător la 
cer şi dincolo de limita raţiunii... atât de-a dracu' de 
îngrozitor... 

- Ce? - a întrebat Ned. Pentru numele lui Dum- 
nezeu, ce? 

Shirley i-a ignorat întrebarea. Nici nu cred c-a 
auzit-o. 

- Câteva zile după aia, l-am întrebat direct pe 
taică-tău ce crede. A spus că n-are importanţă. 

Ned s-a uitat la ea ca şi când n-ar fi auzit-o bine. 

- Că n-are importanță? 


- Asta a spus el. Credea că, indiferent ce ar fi fost 
Buick-ul, în marele eşafodaj al lumii nu avea 
importanţă. În imaginea aia mare de care vorbeai 
tu. L-am întrebat dacă crede că o foloseşte cineva, 
poate ca să ne supravegheze... dacă era vreun fel 
de televiziune... şi a spus: „Cred că-i uitată.” încă-mi 
amintesc felul plat, sigur pe care a vorbit, de parcă 
ar fi vorbit despre... nu ştiu... ceva la fel de 
important ca şi comoara regelui îngropată în deşert 
încă dinainte de vremea lui Christos sau despre 
ceva la fel de neimportant ca şi o vedere cu adresa 
greşit scrisă zăcând undeva într-un biblioraft marcat 
Scrisori Moarte. „Mă distrez de minune, aş vrea să fii 
şi tu aici”, şi cui îi pasă, fiindcă toate astea s-au 
întâmplat cu mult, mult timp în urmă. Mă liniştea şi 
în acelaşi timp mă înfrigura să gândesc că un lucru 
atât de ciudat şi îngrozitor putea fi pur şi simplu 
uitat... rătăcit... trecut cu vederea. Am spus asta, iar 
taică-tău - el a râs. Apoi şi-a fluturat braţul spre 
orizont înspre vest şi a spus: „Shirley, spune-mi 
ceva. Câte arme nucleare crezi că are grandioasa 
noastră naţiune depozitate acolo în diverse locuri 
între graniţa dintre Pennsylvania şi Ohio şi Oceanul 
Pacific? Şi câte crezi că vor fi lăsate în urmă şi uitate 
în decursul următoarelor două sau trei secole?” 

Am tăcut cu toţii pentru o clipă, gândindu-ne la 
asta. 

- Luasem în calcul să-mi dau demisia, a spus 
Shirley într-un sfârşit. Nu puteam dormi. Mă tot 
gândeam la sărmanul Domn Dillon şi-n mintea mea 
demisia era deja ca scrisă. Curt a fost cel care m-a 
convins să rămân, şi-a făcut-o fără ca măcar să ştie 
c-o face. „Cred că-i uitată”, a spus, şi asta a fost 
pentru mine o explicaţie suficient de bună. Am 


rămas şi niciodată nu am regretat lucrul ăsta. E-un 
loc bun şi majoritatea tipilor care lucrează aici sunt 
nişte ofiţeri buni. Asta-i valabil şi pentru cei care au 
plecat. Cum e Tony. 

- Te iubesc, Shirley, mărită-te cu mine, a spus 
Huddie. Şi-a petrecut un braţ pe după umerii ei şi 
şi-a ţuguiat buzele. Una peste alta, deloc o privelişte 
plăcută. 

Ea l-a lovit cu cotul. 

- Eşti deja însurat, prostule. 

Atunci a intervenit Eddie J. 

- Dac-a crezut ceva taică-tău, atunci aia-i că ma- 
şina de colo-a venit dintr-o altă dimensiune. 

- O altă dimensiune! Glumeşti. (S-a uitat 
îndeaproape la Eddie.) Nu. Nu glumeşti. 

- Şi nu credea că era ceva plănuit asta, a continuat 
Eddie. Nu, ştii, aşa cum plănuieşti să trimiţi un vapor 
peste ocean sau un satelit în spaţiu. Într-un fel, nici 
nu cred că era sigur dacă e adevărată. 

- M-ai pierdut, a spus puştiul. 

- Şi pe mine, a fost Shirley de acord. 

- Spunea... 

Eddie şi-a schimbat poziţia pe bancă. S-a uitat 
iarăşi în depărtare către locul plin de bălării unde 
stătuse cândva Magazia A. 

- Asta se-ntâmpla la ferma O'Day, dacă vrei să ştii 
adevăru'. Ziua aia. Tre' să-ţi dai sama că noi 
stăteam acolo aproape şapte ore-afurisite, parcaţi în 
porumb şi aşteptând să să-ntoarcă nătărăii ăia doi. 
Era frig. Nu puteam porni motoru', nu puteam porni 
căldura. Discutam despre orice - vânătoare, pescuit, 
popice, nevestele noastre, planurile noastre. Curt 
zicea c-o să iasă din PSP peste vreo cinci ani... 

- A zis el asta? - Ned făcuse ochii mari. 


Eddie i-a oferit o privire îngăduitoare. 

- Din când în când, toţi zicem asta, puştiule. Aşa 
cum toţi drogaţii zic c-o să se lase de ac. l-am po- 
vestit despre cum mi-ar plăcea să-mi deschid pro 

pria firmă de securitate în Burg, da' şi cum mi-ar 
plăcea să-mi iau o rulotă Winnebago nou-nouţă. El 
mi-a povestit despre cum ar vrea să urmeze nişte 
cursuri de ştiinţă la Horlicks şi despre cum întâm- 
pină rezistenţă din partea lu' maică-ta. Ea zicea că 
treaba lor era să-i ţină pe copi; la şcoală, nu pe el. 

Primea o mulţime de atacuri din partea ei, da' nu 
se plângea niciodată. Fiindcă ea nu ştia din ce pri- 
cină vrea el să urmeze cursurile alea, ce-i aprinsese 
interesu', iar el nu-i putea zice. Aşa am ajuns să 
vorbim despre Buick. Şi ce-a zis el - mi-amintesc de 
asta limpede cum e ceru-ntr-o dimineaţă de vară - a 
fo' că-l vedem sub formă de Buick fiindcă tre' să-l 
vedem sub vreo formă. 

- Trebuie să-l vedem sub vreo formă, a îngânat 
Ned. Se înclina înainte şi-şi freca mijlocul frunţii cu 
două degete, ca un om pe care-l doare capul. 

- Arâţi la fel de confuz cum m-am simţit şi io, da' 
înţelegeam cumva ce vrea să zică. Inţelegeam aici. 

Eddie şi-a lovit pieptul cu degetul, deasupra inimii. 
Ned s-a întors la mine. 

- Sandy, în ziua aia la picnic aţi discutat careva 
dintre voi despre... 

A lăsat fraza neterminată. 

- Să discutăm despre ce? - l-am întrebat. 

A scuturat din cap, s-a uitat în jos la rămăşiţele 
sandvişului din mână şi şi-a vârât ultima bucată în 
gură. 

- Nu contează. Nu-i important. Chiar a disecat tata 
arătarea-liliac pe care aţi găsit-o? 


- Mda. După al doilea spectacol de lumini, da' 
înaintea picnicului de Ziua Muncii. El... 

- Spune-i puştiului despre frunze, a vorbit Phil. Ai 
uitat partea aia. 

Aşa era. La naiba, nici măcar nu mă gândisem la 
frunze de şase sau opt ani. 

- Spune-i tu, a zis. Tu eşti ăla care le-a atins. 

Phil a înclinat din cap, a tăcut vreme de câteva 
momente, şi apoi a început să vorbească sacadat, 
dând parcă raportul în faţa unui ofiţer superior. 


ACUM: PHIL 


- Al doilea spectacol de lumini s-a-ntâmplat în toiul 
după-amiezii. Bine? Când e gata, Curt intră-n 
magazie legat cu frânghia şi-aduce afară chestia aia 
pentru gerbili. Observăm c-a dispărut unu' dintre ei. 
Se mai discută o ţâră. Se mai fac câteva poze. 
Sergentul Schoondist zice bine, bine, toţi la loc 
comanda, cine-i de servici în gheretă. Brian Cole 
zice: „Eu, dom' sergent”. 

Noi ceilalţi ne-ntoarcem în cazarmă. Bine? Şi-l aud 
pe Curtis că-i spune lu' dom' sergent: „O să disec 
arătarea aia înainte să dispară ca toate celelalte. O 
să m-ajuţi?” - iar dom' sergent zice că da - chiar în 
noaptea aia, dacă aşa vrea Curt, „De ce nu chiar 
acu'?” şi dom' sergent zice: „Fiindcă tre' să-ţi 
termini orele de program. Un schimb şi jumate. 
Domnu' Cutare se bazează pe tine, băiete, iar 
răufăcătorii tremură la auzul motiorului tău.” Aşa 
vorbea el uneori, ca ş-un predicator de pe coclauri. 
Şi niciodată nu zicea motor, ci-ntotdeauna motior. 

Curt, el nu-i întoarce vorba. Ştie el mai bine 
de-atât. Pleacă la treabă. Pe la cinci, Brian Cole 
intră-năuntru şi mă ia. Mă-ntreabă dacă pot să-l 
înlocuiesc la gheretă pân' se duce el la budă. Eu zic 
sigur. Merg afară. Arunc o privire-năuntru. Situaţia-i 
normală, cin'-cu. Termometru' arată c-un grad mai 
mult. Intru-n gheretă. Ajung la concluzia că-i prea 
cald acolo-năuntru, bine? Pe scaun e-un catalog L. L. 
Bean. Dau să-l apuc. Chiar când îl ating cu degetele, 
aud un sunet cam ca cri-buf. Nu-i decât un sunet 
care să-i semene, atunci când deschizi port-bagaju' 


maşinii şi-i sare tare capacu' sus. les în goană afară 
din gheretă. Mă duc la geamurile magaziei. 
Portbagaju' Buick-ului e deschis. Tot ce-am crezut 
la-nceput că-i o hârtie, bucăţi arse de hârtie, toate 
ieşeau vâjâind afară din portbagaj. Se-nvârteau 
p-acolo ca prinse de-un ciclon. Da' prafu' de pe jos 
nu se clintea. Absolut de loc. Singura pală de vânt 
venea din portbagaj. Şi-apoi am văzut că toate 
bucăţile de hârtie arată cam la fel şi-am ajuns la 
concluzia că-s frunze. S-a dovedit că tocma' asta şi 
erau. 

Mi-am scos carneţelu' din buzunarul de la piept. 
Am apăsat butonu' pixului pentru a-l deschide şi am 
desenat asta: 


<<Imagine>> 


- Seamănă c-un fel de zâmbet, a spus puştiu'. 

- Ca şi-un afurisit de rânjet, am spus eu. Numa' că 
nu era doar unu singur. Erau sute. Sute de rânjete 
negre care se-nvârteau şi se suceau. Unele-au 
aterizat pe capota Buick-ului. Unele-au căzut înapoi 
în portbagaj. Cele mai multe-au ajuns pe podea. Am 
fugit să-l aduc pe Tony. A venit cu camera de luat 
vederi. Era roşu tot pe faţă şi bolborosea: „Acuma 
ce-i, ce mai urmează, ce dracu', acuma ce-i?” Aşa 
ceva. Era-ntr-un fel comic, da' numa' mai târziu, 
bine? Nu era comic atunci, crede-mă. 

Ne-am uitat pe geamuri. Am văzut 
frunzele-mprăştiate peste tot pe podeaua de 
ciment. Aproape că erau la fel de multe cu câte te 
trezeşti pe peluză după ce trece-o furtună zdravănă 
de octombrie. Numa' că deja începeau să se-adune 
pe la margini. Le făcea să semene mai puţin cu nişte 


rânjete şi-un pic mai mult cu nişte frunze. Slavă 
Domnului. Şi nu rămâneau negre. Se făceau 
alb-cenuşii chiar sub ochii noştri. Şi se subțiau. 
Sandy era deja acolo. N-a ajuns la spectacolu' de 
lumini, da' a venit chiar la timp pentru spectacolu' 
de frunze. 

Sandy a zis: 

- M-a sunat Tony acasă şi m-a întrebat dacă pot 
veni seara pe la şapte. A spus că el şi Curt vor să 
facă ceva la care-aş vrea poate să particip. Oricum, 
n-am aşteptat ora şapte. Am venit imediat. Eram 
curios. 

- Asta a omorât pisica, a spus Ned, şi-a semănat 
atât de tare cu tac-su, c-aproape am tremurat. Apoi 
s-a uitat la mine. - Spune restul. 

- Nu-s multe de zis, am zis. Frunzele se subţiau. 
Poate că mă-nşel, da' ere' că chiar am putut vedea 
cum se-ntâmplă asta. 

- Nu te-nşeli, a zis Sandy. 

- Eram surescitat. Nu gândeam. Am fugit la uşa 
laterală a magaziei. lar Tony, omule, Tony era călare 
pe mine ca albu' p-orez. Mă apucă de gât mai să mă 
zugrume. „Hei”, zic. „Dă-mi drumu', dă-mi drumui, 
m-agresează un poliţai!” Şi el îmi zice să-mi păstrez 
forţele pentru număru' meu de la Atelieru' de 
Comedie din Statesboro. „Nu-i de glumă, Phil”, zice 
el. „Am motive întemeiate să cred c-am pierdut un 
ofiţer din cauza blestemăţiei ăleia. N-o să mai pierd 
încă unu'.” 

l-am spus c-o să port frânghia. M-ardeau tălpile. 
Nu-mi amintesc precis di ce, da' m-ardeau. El a zis 
că nu se-ntoarce să aducă blestemata aia de frân- 
ghie. Am zis că merg eu s-aduc blestemata aia de 
frânghie. El a zis: „Uită de blestemata aia de frân- 


ghie, permisiunea se respinge.” Aşa că zic: „[ine-mă 
numa' de picioare, dom' sergent. Vreau să iau 
câteva frunze d-alea. Îs câteva la nici cinci picioare 
de uşă. Nici măcar aproape de maşină. Ce zici?” 

„Zic că tre' să-ţi fi pierdut cu totu' minţile, acolo 
totu-i aproape de maşină”, zice, da' fiindcă asta 
nu-nsemna tocmai nu, i-am dat drumu' şi-am des- 
chis uşa. Simţeai imediat mirosu'. Ceva ca menta, 
numa' că nu plăcut. Un miros dincolo de ăsta, 
făcându-l pe ăla din faţă să pară şi mai rău. Mirosu' 
ăla de varză murată stricată. Mi-a făcut stomacu' să 
se-ntoarcă, da' eram prea surescitat să-mi mai dau 
sama. Eram mai tânăr p-atunci, bine? M-am lăsat pe 
burtă. M-am târât înăuntru ca un vierme. Dom' 
sergent mă ţine de gambe şi, când îs numa' un pic 
înăuntru' magaziei, el zice: „E destul de departe, 
Phil. Dacă poţi prinde câteva, prinde-le. Dacă nu, 
ieşi afară.” 

Erau de tot soiu' care se albiseră şi eu am luat vreo 
doişpe din-astea. Erau netede şi moi, da-ntr-un fel 
rău. M-a făcut să mă gândesc la cum se fac roşiile 
când putrezesc pe sub pieliţă. Puțin mai departe se 
aflau vreo două care erau încă negre. 

M-am întins şi le-am apucat, numa' că-n clipa când 
le-am atins, s-au făcut albe ca şi alealalte. Am 
încercat o senzaţie foarte vagă de usturime pe vâr- 
furile degetelor. Am prins un val şi mai puternic de 
mentă şi-am auzit un sunet. Aşa am crezut, în orice 
caz. Un fel de suspin, ca sunetul pe care-l face o 
doză de suc atuncea când îi desfaci capacu'. 

Am început să mă târăsc înapoi şi la-nceput n-am 
avut nimic, da' apoi am... ceva legat de senzaţia 
atingerii lucrurilor ălora din mâini... aşa alunecoase 
şi netede cum erau ele... 


Câteva secunde n-am mai putut continua poves- 
tea. Era ca şi când aş fi trăit-o din nou. Da' puştiu' 
se uita la mine şi ştiam că n-o să renunţe nici pentru 
toată dragostea şi banii din lume, aşa că m-am 
opintit să continuu. Acuma nu voiam decât să ter- 
min odată. 

- Am intrat în panică. Bine? Am început să dau 
îndărăt, împingându-mă în coate şi lovind din pi- 
cioare. Era vară. Eu eram în cămaşă cu mânecă 
scurtă. Un cot mi-a scăpat cumva şi a atins una 
dintre frunzele negre şi a sfârâit ca... ca nu ştiu ce. 
Doar a sfârâit, ştii? Şi-a emanat un val din putoarea 
aia de mentă cu varză murată stricată. S-a albit. De 
parcă atingând-o am îngheţat-o şi-am omorât-o. M- 
am gândit la asta dup-aia. În momentu' ăla nu mă 
gândeam la nimic altceva decât să mă car în puia 
mea d-acolo. Scuză-mă, Shirley. 

- N-ai de ce, a zis Shirley şi m-a mângâiat pe braţ. 
E-o fată bună. Întotdeauna a fost aşa. E mai bună la 
dispecerat ca Babicki - de departe c-o milă - şi cu 
mult mai cruţătoare din priviri. Mi-am pus mâna 
pe-a ei şi-am strâns-o uşor. Apoi am continuat, şi-a 
fo' mai uşor decât m-am aşteptat. Ciudat cum îţi 
revin lucrurile-n minte când vorbeşti despre ele. 
Cum se fac tot şi tot mai limpezi pe măsură 
ce-naintezi. 

- Am ridicat ochii spre bătrânu' Buick. Şi chiar dacă 
era-n mijlocu' magaziei, tre' să fi fost liniştit la 
doişpe picioare de mine, dintr-o dată mi s-a părut 
mult mai aproape de-atât. Era mare cât muntele 
Everest. Era sclipitor ca şi-un diamant. Mi-a venit 
ideea că farurile-s doi ochi şi că ochii ăştia se uită la 
mine. Şi-o auzeam cum şopteşte. Nu fi atât de 
surprins, puştiule. Cu toţii-am auzit-o cum şopteşte. 


Habar n-am ce zice - dacă într-adevăr zice ceva -da' 
sigur, o auzeam. Numa' că-n capu' meu, venind 
dinăuntru spre afară. Un fel de telepatie. Poate-a 
fost o-nchipuire, da' nu prea cred. Dintr-o dată, 
parcă aveam iară şase ani. Mă temeam de bau-bau' 
de sub pat. Voia să mă ducă departe, eram sigur de 
asta. Să mă ducă acolo unde-l dusese pe Ennis. Aşa 
c-am intrat în panică. Am tipat: „Trage-mă, 
trage-mă, grăbeşte-te!” - şi chiar că s-au grăbit. 
Dom' sergent şi încă un tip... 

- Celălalt tip eram eu, a zis Sandy. Ne-ai speriat de 
să-ngheţe sângele-n noi, Phil. La-nceput ai părut că 
n-ai nimic, apoi ai început să ţipi şi să te zvârcoleşti 
şi să dai din picioare. Aproape că m-aşteptam să 
văd că sângerezi pe undeva sau că te-ai albăstrit la 
fată. Da' tot ce-ai avut a fost... ei bine. 

Şi-a făcut un gest mic spre mine ca să continuu. 

- Avem frunzele. Ce mai rămăsese din ele, în orice 
caz. Când m-au luat sperieţii, tre' să fi strâns 
pumnii, bine? Să le fi zdrobit în pumni. Şi-o dată ce 
am ajuns înapoi afară, mi-am dat seama că-mi sunt 
ude palmele. Oamenii ţipau Eşti bine? şi Ce s-a- 
ntâmplat acolo, Phil? Eu stau în genunchi, tricou-mi 
e adunat aproape tot în juru' gâtului şi-s plin de 
zgârieturi pe burtă fiindc-am fost tras pe jos, şi-mi 
spun îmi sângerează mâinile. De asta-s ude. Apoi 
văd substanţa aia mucilaginoasă. Semăna cu pasta 
aia pe care ţi-o dă profesoru' în clasa-ntâi. Numa' 
aia mai rămăsese din frunze. 

M-am oprit, m-am gândit la aia. 

- lară acuma o să-ţi zic adevăru', bine? Nu arăta 
deloc ca o pastă. Era ca şi când aveam pumnii plini 
de balegă caldă de taur. lar mirosu' era îngrozitor. 
Nu ştiu de ce. Ai putea zice Puțină mentă şi varză 


murată stricată, ce-i aşa mare lucru? şi-ai avea 
dreptate, da-n acelaşi timp ai greşi. 
Fiindcă-ntr-adevăr mirosu' ăla nu semăna cu nimic 
din lumea asta. Cu nimic ce să fi mirosit eu 
vreodată, cel puţin. 

M-am şters pe mâini de pantaloni şi m-am întors la 
cazarmă. Am mers în pivniţă. Brian Cole tocmai iese 
din căcăstoare. | s-a părut că aude nişte ţipete, vrea 
să ştie ce se petrece. Nu-l bag absolut deloc în 
seamă. De fapt, aproape că-l dobor de pe picioare 
când intru-n budă. Încep să mă spăl pe mâini. Încă 
mă spăl, când dintr-o dată mă gândesc la cum am 
arătat cu păstoşenia aia de frunze albe ca sperma 
curgându-mi din pumni şi la cât era de caldă şi 
moale şi cumva a/unecoasă şi la cum s-a întins când 
mi-am  răşchirat degetele. Şi asta mi-a ajuns. 
Gândindu-mă la cum se întinsese între palme şi 
vârfurile degetelor, am vomat. Şi n-a fost ca şi când 
ti-ar fi trimis stomacu' cina-napoi cu Western Union. 
A fost ca şi când stomacu' ar fi venit în persoană, 
ridicându-mi-se-n gât şi vărsându-mi pe gură afară 
tot ce înghiţisem recent. Aşa cum vărsa mama apa 
murdară de la rufe peste balustrada verandei din 
spatele casei. Nu vreau să continuu cu asta, da' tre' 
să ştii. E-un alt fel de-a încerca să-nţelegi. N-a 
semănat cu vomatul, a semănat cu moartea. 
Singura altă dată când am mai păţit-o aşa a fo' la 
primu' accident de circulaţie la care am fo' chemat. 
Ajung acolo şi primu' lucru pe care-l văd e-o felie de 
pâine Minune pe linia galbenă din mijlocu' bătrânei 
Şosele Statler şi al doilea-i jumatea de sus a unui 
puşti. Un băiat mic cu păru' blond. Următoru' lucru 
pe care-l văd e că pe limba puştiului e-o muscă. Îşi 


spală picioarele. Asta m-a întors pe dos. Am crezut 
c-o să vomit pân-o să mor. 

- Mi s-a-ntâmplat şi mie, a zis Huddie. N-ai de ce 
să-ţi fie ruşine. 

- Nu mi-e ruşine, am zis. Încerc să-l fac pe el să 
înţeleagă, atâta tot. Bine? 

Am inspirat profund, mirosind aeru' dulce, şi-apoi 
m-a izbit că şi tata puştiului tot pe şosea a murit. l- 
am oferit băiatului un zâmbet. 

- Ah, păi, lăudat fie Domnul pentru micile lui daruri 
- bideu' era chiar lângă chiuvetă şi nu m-am stropit 
aproape de loc pe papuci şi nici pe jos n-am dat. 

- Şi-n cele din urmă, a zis Sandy, frunzele s-au 
transformat în nimic. Şi vorbesc cât se poate de di- 
rect. S-au topit ca vrăjitoarea din Vrăjitorul din Oz. 
Le-ai putut vedea urmele în Magazia B o vreme, dar 
după o săptămână n-a mai fost nimic decât nişte 
pete mici pe ciment. Gălbejite, foarte şterse. 

- Mda, şi-n următoarele două luni io m-am 
transformat într-unu' din ăia obsedaţi să se tot spele 
pe mâini, am zis. Erau zile când nu mă puteam 
convinge să ating mâncarea. Dacă-mi punea soţia 
sandvişuri la pachet, le luam c-un şerveţel şi aşa le 
mâneam, aruncându-mi în gură ultima bucată direct 
din şerveţel, ca să nu trebuiască s-o ating deloc cu 
degetele. Dacă eram singur în maşina de patrulă, 
mâneam cu mănuşile pe mâini. Şi tot mă gândeam 
c-o să mă-mbolnăvesc. Mă gândeam întruna la 
boala aia de gingii când îţi cad toţi dinţii. Da' am 
trecut de faza asta. 

M-am uitat la Ned şi-am aşteptat până mi-a întâlnit 
privirea. 

- Am trecut de faza asta, fiule. 


Mi-a întâlnit privirea, da' n-am văzut nimic în ochii 
lui. A fost ciudat. De parcă i-ar fi fost pictaţi pe faţă - 
sau ceva. 

Bine? 


ACUM: SANDY 


Ned se uita la Phil. Chipul băiatului era destul de 
calm, dar în privirea lui am simţit refuzul, şi cred că 
l-a simţit şi Phil. A suspinat, şi-a împletit braţele pe 
piept şi s-a uitat în jos ca pentru a spune c-a ter- 
minat cu vorbăria, mărturia lui s-a încheiat. 

Ned s-a întors spre mine. 

- Ce s-a întâmplat în noaptea aia? Când aţi disecat 
liliacul? 

Continua să-l numească liliac şi el nu fusese un 
liliac. Ăsta nu era decât un cuvânt pe care-l folosi- 
sem eu, ceea ce Curtis ar fi numit un cui în care 
să-mi agăţ pălăria. Şi dintr-o dată eram furios pe el. 
Mai mult decât furios - scos din ţâţâni. Şi eram furios 
şi pe mine pentru că simt asta, pentru că-ndrăznesc 
să simt asta. Vedeţi voi, ceea ce mă făcea cel mai 
furios era puştiul care-şi ridica privirea. Care-şi 
ridica ochii spre mine. Care tot punea întrebări. Care 
tot făcea presupuneri deplasate, dintre care una se 
întâmpla să fie aceea că atunci când spusesem liliac 
voisem să spun într-adevăr liliac şi nu cine ştie ce 
arătare cumplită, indescriptibilă care s-a strecurat 
afară printr-o crăpătură din podeaua universului şi 
apoi a murit. Dar mai mult mă înfuria că ridică 
privirea şi se uită la mine. Ştiu că asta nu face din 
mine prinţul prinților, dar n-am de gând să mint cu 
nimic. 

Până atunci, ceea ce simţisem cel mai mult pentru 
el fusese milă. Tot ce făcusem de când începuse să 
vină la cazarmă se bazase pe sentimentul ăla 
confortabil de milă. Fiindcă tot timpul atunci când el 


spăla geamuri şi grebla frunze şi curăța mormanele 
de zăpadă din parcare, în tot acel timp îşi ţinuse 
privirea în pământ. Sfios. Nu trebuia să ai de-a face 
cu ochii lui. Nu trebuia să-ţi pui nici o întrebare, 
fiindcă mila e comodă. Nu-i aşa? Mila te aşază direct 
în vârful piramidei. Acum, el îşi ridicase privirea, se 
folosea de propriile mele cuvinte ca să-mi pună 
întrebări şi nu era nici un pic de sfioşenie în ochii lui. 
Credea că e dreptul lui să afle, iar asta mă înfuria. 
Credea că am o răspundere faţă de el - că ceea ce 
se discuta acolo nu era un soi de dar pe care-l 
primea, ci o datorie pe care i-o onoram -, iar asta 
mă făcea chiar şi mai furios. Că avea dreptate întru 
toate mă înfuria mai tare ca orice. Imi venea să-l 
pocnesc în bărbie cu podul palmei şi să-l lăţesc pe 
bancă. Credea că e dreptul lui să afle şi voiam să-l 
fac să-i pară rău. 

Sentimentele noastre faţă de cei tineri nu se 
schimbă niciodată în privinţa asta, cred. Eu, unul, 
n-am copii, n-am fost niciodată însurat - ca şi 
Shirley, cred că m-am însurat cu Detaşamentul D. 
Dar am o grămadă de experienţă când vine vorba 
de tineri, atât dinăuntrul, cât şi din afara cazărmii. l- 
am avut în faţă de-o mulţime de ori. Mi se pare că 
atunci când nu ne mai poate fi milă de ei, când ei ne 
refuză mila (nu cu indignare, ci cu nerăbdare), 
începe să ne fie milă de noi. Vrem să ştim unde au 
plecat micuţii noştri neajutoraţi, odorurile noastre 
mici. Nu le dăm noi oare lecţii de pian şi le arătăm 
cum să arunce mingea cu mantă? Nu le citim noi 
Unde sunt lucrurile rele şi-i ajutăm să-l caute pe 
Waldo? Cum îndrăznesc să-şi ridice ochii spre ai 
noştri şi să pună întrebările alea pripite şi stupide? 


Cum de îndrăznesc să-şi dorească mai mult decât 
vrem noi să le dăm? 

- Sandy? Ce s-a întâmplat când aţi disecat... 

- Nu ceea ce vrei tu să auzi, am spus şi, când ochii 
i s-au mărit puţin la auzul răcelii din vocea mea, n-a 
fost tocmai nemulţumit. Nu ceea ce-a vrut tatăl tău 
să vadă. Şi nici ce-a vrut Tony. Nu vreun răspuns. 
Niciodată n-a existat vreun răspuns. Orice avea 
legătură cu Buick-ul era un miraj tremurat, cum sunt 
cele pe care le vezi pe l-87 când e căldură mare şi 
mult soare. Numai că nici asta nu-i tocmai adevărat. 
Dacă ar fi fost, cred că într-un sfârşit ne-am fi putut 
lepăda de Buick. Aşa cum te lepezi de-o crimă când 
trec şase luni de la comiterea ei şi-ţi dai seama că 
n-o să-l prinzi niciodată pe făptaş, că tipul o să-ți 
scape printre degete. Cu Buick-ul şi lucrurile care 
ieşeau din Buick, întotdeauna era ceva de care te 
puteai agăța. Ceva ce puteai atinge sau auzi. Sau 
ceva ce puteai... 


ATUNCI 


- Uf, a spus Sandy Dearborn. Ce miros. 

Şi-a aşezat mâinile pe faţă, dar nu putea să-şi 
atingă pielea din cauza bolului din plastic pentru 
respirat pe care-l purta peste gură şi nas - de felul 
celor pe care şi le pun dentiştii înainte sa se apuce 
să foreze. Sandy nu ştia cum se descurcă împotriva 
microbilor, dar masca nu făcea nimic să oprească 
mirosul. Era vorba de izul acela de varză murată 
stricată, şi împuţise aerul din debara imediat ce Curt 
deschisese stomacul arătării-liliac. 

- O să ne obişnuim cu el, a spus Curt, propria lui 
mască săltându-i sus-jos pe faţă. A lui şi a lui Sandy 
erau albastre; a sergentului avea o tentă frumuşică 
de roz-bombon. Curtis Wilcox era un tip inteligent, 
avea dreptate în privinţa multor lucruri, dar se 
înşela cu privire la miros. Nu s-au obişnuit cu el. 
Nimeni n-a reuşit asta vreodată. 

Sandy nu se putea, totuşi, plânge de pregătirea 
ofițerului Wilcox; părea perfectă. Curt dăduse o fugă 
până acasă la sfârşitul turei sale şi adusese trusa de 
disecţie. Acesteia îi adăugase un microscop bun 
(împrumutat de la un prieten de la universitate), mai 
multe pachete de mănuşi chirurgicale şi o pereche 
de lămpi Tensor extrem de puternice, îi spusese 
soţiei sale că vrea să examineze o vulpe pe care o 
împuşcase cineva în spatele cazărmii. 

- Să ai grijă, îi spusese. Astea pot fi turbate. 

Curt îi promisese că va purta mănuşi şi asta era o 
promisiune pe care avea de gând s-o păstreze. O 
promisiune pe care toţi trei trebuiau s-o păstreze. 


Fiindcă arătarea-liliac putea avea ceva mult mai rău 
decât virusul turbării, ceva ce-şi păstra 
infecţiozitatea mult după ce prima sa gazdă a murit. 
Dacă Tony Schoondist şi Sandy Dearborn simțeau 
nevoia să li se amintească lucrul ăsta (şi probabil că 
n-o simțeau), aceasta le-a fost satisfăcută atunci 
când Curtis a închis mai întâi uşa de la baza scărilor 
şi apoi a zăvorât-o. 

- Cât uşa asta rămâne închisă, eu sunt şeful, a 
spus Curt. Vocea lui era plată şi foarte sigură. Lui 
Tony îi vorbea în principal, fiindcă Tony avea de 
două ori vârsta lui şi, dacă era vreunul partenerul 
lui, atunci acesta era sergentul-şef. Sandy venise 
doar ca însoțitor şi ştia lucrul ăsta. - Ne-am înţeles 
asupra lucrului ăstuia? Fiindcă dacă nu, ne putem 
opri chiar a... 

- Ne-am înţeles, a spus Tony. Aici înăuntru tu eşti 
generalul. Sandy şi cu mine nu suntem decât nişte 
amărâţi de soldaţi. Nu mă deranjează. Numa' că, 
pentru numele lui Christos, hai să terminăm odată 
treaba asta. 

Curt şi-a deschis trusa, care aproape că avea di- 
mensiunea unui cufăr de armată. Interiorul era ta- 
petat cu instrumente din oţel inoxidabil înfăşurate în 
piele de căprioară. Deasupra lor se aflau măştile de 
protecţie, fiecare în propria sa pungă de plastic 
sigilată. 

- Chiar crezi că-s necesare toate astea? - a întrebat 
Sandy. 

Curt a ridicat din umeri. 

- Mai bine să n-ai nevoie de ele, decât să ai şi să-ţi 
lipsească. Nu c-ar valora cine ştie cât chestiile 
astea. Probabil c-ar trebui să purtăm măşti res- 
piratorii. 


- Parcă mi-aş dori să-l avem pe Bibi Roth aici cu 
noi, a spus Tony. 

La asta, Curt n-a oferit nici un răspuns verbal, dar 
sclipirea din ochii lui a sugerat că acela era ultimul 
lucru din lume pe care e/ şi-l dorea. Buick-ul 
aparţinea Detaşamentului. Şi orice ieşea din el 
aparţinea Detaşamentului. 

Curt a deschis uşa debaralei şi a intrat înăuntru, 
trăgând lanţul care aprindea lampa cu abajur verde 
ce atârna din tavan în mijlocul micuţei încăperi. 
Tony l-a urmat. Sub bec se afla o masă nu cu mult 
mai mare decât biroul unui elev de şcoală primară. 
Cât de mică era debaraua, de-abia dacă era loc 
pentru două persoane, darămite pentru trei. Lui 
Sandy îi convenea situaţia; în noaptea aceea, nici 
măcar n-a trecut pragul. 

lnăuntru se înghesuiau pe trei pereţi rafturi bur- 
duşite cu dosare vechi. Curt şi-a aşezat microscopul 
pe micuțul birou şi a cuplat sursa lui de lumină la 
singura priză a debaralei. Sandy, între timp, punea 
camera video a lui Huddie Royer pe trepied. Pe 
înregistrarea acelei ciudate autopsii, poţi vedea 
uneori o mână intrând în cadru, întinzând instru- 
mentul cerut de Curt. Aceea e mâna lui Sandy 
Dearborn. Şi la sfârşitul casetei poţi auzit puternic şi 
limpede, sunetul făcut de un om care vomită. ŞI 
acela tot Sandy Dearborn e. 

- Hai să vedem mai întâi frunzele, a spus Curt, 
trăgându-şi pe mâini o pereche de mănuşi chirurgi- 
cale. 

Tony avea câteva din-acelea într-o pungă mică 
pentru dovezi. l-a înmânat-o lui Curtis. El a deschis-o 
şi a scos rămăşiţele frunzelor cu o pereche de 
pense. Nu aveai cum să scoţi numai una; erau deja 


toate semitransparente şi se lipeau una de alta ca 
nişte fâşii de folie Saran Wrap. De pe ele picurau 
dâre mici de fluid, iar bărbaţii le-au putut simţi 
imediat izul - acel amestec iritant de varză murată 
stricată şi mentă. Nu era plăcut, dar era departe 
de-a fi insuportabil. Insuportabilul se afla în acel 
moment la distanţă de zece minute în viitor. 

Sandy a folosit zoom-ul pentru a prinde un cadru 
bun cu Curt, separând un fragment de substanţă din 
întreg, folosind cu dexteritate penseta. În ultimele 
câteva săptămâni, se supusese multor ore de 
antrenament, iar acum se vedeau rezultatele. 

A transferat fragmentul direct pe stativul micro- 
scopului, fără a mai încerca să facă o lamelă. Frun- 
zele lui Phil Candleton nu erau decât segmentul cu 
În Curând Pe Ecrane. Curtis voia să ajungă la filmul 
anunţat pentru acea seară cât mai repede posibil. 

A stat aplecat, chiar şi aşa, peste cele două 
obiective ale aparatului o vreme destul de lungă, 
apoi i-a făcut semn lui Tony să arunce şi el o privire. 

- Ce-s chestiile alea negre care seamănă cu nişte 
fire de aţă? - a întrebat Tony după mai multe se- 
cunde de studiu atent. Vocea lui era uşor înfundată 
de masca cea roză. 

- Nu ştiu, a spus Curt. Sandy, dă-mi dispozitivul ăla 
care seamănă cu un Viewmaster. Are două fire 
înfăşurate-n jurul lui şi pe-o parte scrie 
PROPRIETATE A DEPARTAMENTULUI DE BIOLOGIE 
DE LA H.U. cu litere autocolante. 

Sandy i l-a dat pe deasupra camerei de filmat, care 
bloca aproape complet intrarea în debara. Curt a 
introdus unul dintre fire în perete şi pe celălalt în 
baza microscopului. A verificat ceva, a dat din cap, 
şi-a apăsat de trei ori un buton de pe marginea apa- 


ratului, probabil făcând poze cu fragmentele de 
frunze în stadiu microscopic. 

- Chestiile alea negre nu se mişcă, a spus Tony. 

Incă se uita atent prin microscop. 

- Nu. 

Tony şi-a ridicat într-un sfârşit privirea. În ochi avea 
o expresie de uimire, de o uşoară uluire. 

- Este... ar putea fi, nu ştiu, ADN? 

Masca lui Curt i-a săltat uşor pe faţă când a zâmbit. 

- Asta-i un microscop minunat, dom' sergent, da' 
n-am putea vedea ADN-u' cu el. Ei, dacă vrei săvii 
cu mine la Horlicks după miezul nopţii şi să ne 
furişăm înăuntru, ei au un microscop electronic cu 
adevărat frumos în Clădirea de Fizică Evelyn Silver, 
nu-l foloseşte nimeni decât o doamnă bătrână şi 
mică atunci când se opreşte în drum spre biserică şi, 
săptămânal, când... 

- Ce-i chestia aia albă? - a întrebat Tony. Chestia în 
care plutesc firele negre? 

- Substanţă nutritivă, poate. 

- Da' nu ştii sigur. 

- Sigur că nu ştiu. 

- Firele negre, mucozitatea albă, de ce se topesc 
frunzele, ce-i mirosul ăla. Nu ştim nici cât negru sub 
unghie despre nici una dintre astea. 

- Nu. 

Tony i-a oferit o privire cumpănitoare. 

- Suntem nişte nebuni să ne-o punem cu chestia 
asta, nu-i aşa? 

- Nu, a spus Curt. Curiozitatea a omorât pisica, 
satisfacția a făcut-o să se-ngraşe. Vrei să te-nghesui 
şi să arunci o privire, Sandy? 

- Ai făcut poze, nu? 


- Am făcut dac-a mers aparatu' ăsta aşa cum ar 
trebui să meargă. 

- Atunci mai aştept o tură. 

- Bine, hai să trecem la evenimentul principal, a 
spus Curt. Poate că o să reuşim să găsim într-adevăr 
ceva. 

Bucata de frunze a ajuns înapoi în punga pentru 
dovezi şi punga pentru dovezi a ajuns înapoi într-un 
fişet din colţ. Fişetul verde, scrijelit, va deveni un 
adevărat depozit al lucrurilor ciudate şi bizare de-a 
lungul următoarelor două decenii. 

Intr-un alt colţ al debaralei se afla un răcitor 
Eskimo portocaliu. lnăuntrul lui, sub două dintre 
acele pachete albastre cu gheaţă pe care oamenii le 
duc uneori cu ei în excursiile cu cortul, se afla un 
sac verde pentru gunoi. Tony l-a ridicat de acolo şi 
apoi a aşteptat cât i-a trebuit lui Curt să se pregă- 
tească. Nu i-a luat mult. Singura adevărată amânare 
a fost găsirea unui cablu prelungitor pentru a putea 
băga în priză ambele lămpi Tensor, fără să 
decupleze microscopul sau aparatul de fotografiat 
ataşat lui. Sandy s-a dus să ia un cablu din fişetul cu 
nimicuri din celălalt capăt al coridorului. Cât a făcut 
asta, Curt şi-a aşezat microscopul de împrumut pe 
un raft din apropiere (desigur, în spaţiul acela 
restrâns, totul se afla în apropiere) şi a întins un 
stativ pe tăblia biroului. Pe acesta a pus o bucată 
pătrată de carton presat. Sub el a aşezat un reci- 
pient mic din metal de genul celor aflate în dotarea 
grătarelor pentru picnic mai elaborate, unde sunt 
folosite să adune ceea ce se scurge. Intr-o parte, a 
pus un capac de borcan plin cu piuneze. 

Sandy s-a întors cu cablul prelungitor. Curt a cuplat 
cele două lămpi astfel încât să lumineze tabla din 


plută din ambele părţi, inundându-i suprafaţa de 
lucru cu o strălucire cruntă, egală, care elimina orice 
umbră. Era evident că se gândise la toate astea 
dinainte, pas cu pas. Sandy s-a întrebat câte nopţi 
stătuse el treaz cu mult după ce Michelle adormise 
lângă el. Stând doar acolo şi uitându-se în sus către 
tavan şi revăzând în minte procedura. Amintindu-şi 
că nu va avea decât o încercare la dispoziţie. Sau 
câte după-amiezi fuseseră când Curt stătuse parcat 
cu puţin mai sus de strada fermierilor cu radarul 
Genesis îndreptat spre o porţiune goală de 
autostradă, calculând câţi lilieci de exerciţiu va 
trebui să disece înainte să îndrăznească să deschidă 
adevărata arătare. 

- Sandy, deranjează luminile? 

A verificat obiectivul. 

- Nu. Dacă era o suprafaţă albă, probabil c-ar fi 
deranjat, dar cu pluta e minunat. 

- Bine. 

Tony a desfăcut firul galben care ţinea închis gâtul 
sacului pentru gunoi. În clipa când l-a deschis, 
mirosul a devenit mai puternic. 

- Pfm, lisuse! - a spus, fluturând o mână înmă- 
nuşată. 

Apoi a vârât mâna înăuntru şi-a mai scos o pungă 
pentru dovezi, aceasta una din cele mari. 

Sandy se uita pe deasupra camerei de luat vederi. 
Ciudăţenia din pungă arăta ca o monstruozitate de 
vierme diform. Una dintre aripile ei negre era 
împăturită peste partea de jos a corpului, cealaltă 
era lipită de plasticul transparent al pungii pentru 
dovezi, ducându-l cu gândul la o mână apăsând un 
panou de sticlă. Uneori, când luai de guler un beţiv 
şi-l închideai pe bancheta din spate a maşinii de 


patrulă îşi aşeza mâinile pe sticlă şi se uita afară 
printre ele, o faţă întunecată şi năucită încadrată de 
două stele de mare. Asta, într-un fel, semăna puţin 
cu aşa ceva. 

- E rupt sigiliul pe mijloc, a spus Curt şi a înclinat 
dezaprobator din cap câtre punga pentru dovezi. 
Asta explică mirosul. 

Nimic nu-l putea explica, în opinia lui Sandy. 

Curt a deschis complet punga şi-a vârât mâna 
înăuntru. Sandy şi-a simţit stomacul chircindu-se 
într-o minge de fiere şi s-a întrebat dacă el s-ar fi 
putut forţa să facă ce făcea Curt. Nu prea credea. 
Ofiţerul Wilcox n-a ezitat, însă, nici o clipă. Când 
degetele lui înmănuşate au atins cadavrul din pun- 
gă, Tony a tresărit puţin. Picioarele i-au rămas pe 
loc, dar partea de sus a corpului i s-a tras în spate, 
ca pentru a evita lovitura unui pumn. Şi a scos 
involuntar de sub frumuşica lui mască roz un sunet 
de dezgust. 

- Eşti bine? - a întrebat Curt. 

- Da, a spus Tony. 

- Bun. Eu o s-o pun pe masă. Tu ţintuieşte-o. 

- Bine. 

- Eşti sigur că totu-i bine? 

- Da, fir-ar să fie. 

- Fiindcă şi eu mă simt dezgustat. 

Sandy putea vedea transpiraţia cum îi curge lui 
Curt pe la tâmple, înmuind elasticul care îi ţinea 
masca în loc. 

- Haide să lăsăm pentru mai târziu sesiunea de 
înfrânare a slăbiciunilor şi să terminăm odată cu 
treaba asta, ce zici? 

Curt a ridicat arătarea-liliac pe bucata de plută. 
Când a făcut asta, Sandy a auzit un sunet ciudat şi 


destul de teribil. Era posibil ca de vină să fie doar 
întâlnirea dintre urechile lui suprasolicitate cu foş- 
netul tăcut al hainelor şi mănuşilor, dar Sandy nu 
prea credea asta. Era vorba de sunetul pielii moarte 
frecându-se de altă piele moartă, un sunet ase- 
mănător cumva cu nişte cuvinte vorbite foarte încet 
într-o limbă extraterestră. L-a făcut pe Sandy să 
vrea să-şi acopere urechile. 

Chiar atunci când a devenit conştient de foşnetul 
acela tenebros, privirea a părut că i se ascute. Lu- 
mea a căpătat o claritate preternaturală. Putea să 
vadă rozul roşiatic al pielii lui Curtis prin mănuşile 
subţiri pe care le purta, la fel şi cercurile întrerupte 
şi presate care erau firele lui de păr de pe degete. 
Albul mănuşilor era foarte puternic în contrast cu 
mijlocul corpului acelei creaturi, care devenise 
de-un cenuşiu dens, otova. Gura arătării atârna 
deschisă. Singurul ei ochi negru se holba la nimic, 
suprafaţa lui fiind inexpresivă şi sticloasă. Lui Sandy, 
acel ochi i se părea mare cât o ceaşcă de ceai. 

Mirosul devenea tot mai urât, dar Sandy n-a spus 
nimic. Curt şi sergentul erau chiar acolo înăuntru, 
învăluiţi de el, aproape de sursa lui. Credea că, dacă 
ei îl pot suporta, putea şi el. 

Curt a dat la o parte aripa care stătea lipită de 
mijlocul creaturii, scoțând la iveală o blană de-un 
verde-pal şi o cavitate mică şi cu margini zbârcite 
unde probabil că erau adăpostite organele genitale 
ale creaturii. A ţinut aripa apăsată pe suprafaţa de 
plută. 

- Piuneză, a spus. 

Tony a țintuit aripa. Era de-un gri întunecat şi 
complet membranoasă. Din câte vedea Sandy, nu 
era nici urmă de os sau vase de sânge. Curt şi-a 


plimbat mâna pe abdomenul arătării pentru a-i pu- 
tea ridica şi cealaltă aripă. Sandy a auzit iarăşi acel 
sunet lichid, lipăit. Incepea să se încălzească în ca- 
mera cu provizii şi trebuia să fie şi mai rău în de- 
bara. Lămpile alea Tensor. 

- Piuneză, şefu'. 

Tony a străpuns cu piuneză şi cealaltă aripă şi, 
acum, creatura stătea pe tablă precum ceva scos 
dintr-un film cu Bela Lugosi. Numai că, o dată ce 
reuşeai s-o vezi în întregime, nu mai semăna deloc 
cu un liliac ori cu o veveriţă zburătoare, şi cu sigu- 
ranţă nu cu vreun fel de pasăre. Nu semăna cu ni- 
mic. Cornul acela galben care-i creştea din mijlocul 
feţei, de pildă - era din os? Era un cioc? Un nas? 
Dacă era un nas, unde erau nările? Lui Sandy i se 
părea mai mult o gheară decât un nas, şi mai mult 
un spin decât o gheară. Dar acel unic ochi? Sandy a 
încercat să se gândească la o creatură pământeană 
cu un singur ochi şi n-a reuşit. Trebuia să existe o 
astfel de creatură, nu-i aşa? Undeva? In junglele 
Africii de Sud, sau poate pe fundul oceanului? 

lar arătarea n-avea picioare; corpul ei se termina 
pur şi simplu într-un ciot asemenea unui deget ne- 
gru-verzui. Curt a prins el însuşi în piuneze această 
parte a anatomiei specimenului, îndepărtând cu 
vârful degetelor pielea lui blănoasă de pe corp şi 
apoi înţepându-i un pliu. Tony a terminat treaba in- 
troducând piuneze în placa de plută prin subraţele 
arătării. Sau poate că le spune subaripi, a gândit 
Sandy. De data aceasta, Curt a fost cel care a scos 
din spatele măştii un sunet involuntar de dezgust, şi 
şi-a şters fruntea cu antebraţul. 

- Trebuia să ne fi gândit să aducem un ventilator, a 
spus. 


Sandy, cu care începuse deja să se-nvârtă lumea, 
era de acord. Fie se înrăutăţea putoarea, fie avea un 
efect cumulativ. 

- Dacă mai bagi ceva-n priză s-ar putea să sară 
siguranţa, a spus Tony. Şi-atunci o să stăm în întu- 
neric împreună cu pocitania asta nenorocită. Da' şi 
blocaţi din cauză că Cecil B. DeMille ăsta şi-a pus 
aparatu' de filmat tocmai în uşă. Continuă, Curt. 

N-am nimic dacă n-ai nici tu. 

Curt a făcut un pas în spate, a înşfăcat o gură de 
aer puţin mai curat, a-ncercat să-şi recapete stăpâ- 
nirea, apoi a păşit în faţă către masă. 

- N-o mai măsor, a spus. Am făcut asta în magazie, 
nu? 

- Mda, a răspuns Sandy. Are paişpe inci în lungime. 
Treizeci şi cinci de centimetri, dacă-ţi place mai mult 
aşa. Corpul are lăţimea unei palme. Poate mai puţin 
c-un pic. Continuă, pentru numele lui Dumnezeu, ca 
să ieşim odată de-aici. 

- Dă-mi ambele scalpele, plus retractoarele. 

- Câte retractoare? 

Curt i-a oferit o privire care spune Wu face pe 
tămpitu'. 

- Toate. 

Încă o ştergere rapidă de frunte. Şi după ce i-a dat 
Sandy peste camera de filmat obiectele cerute şi 
după ce Curt le-a aranjat cât mai bine-a putut: 

- Uită-te prin obiectiv, bine? Apropie-te cât poţi mai 
mult de drăcovenia asta. Hai să-nregistrăm totu' cât 
mai bine putem. 

- Oamenii tot or să spună că-i un fals, i s-a adresat 
Tony. Ştii asta, nu-i aşa? 

Curtis a spus atunci un lucru pe care Sandy nu l-a 
uitat niciodată. Credea că Wilcox, deja aflat sub o 


puternică tensiune mentală şi într-o gravă nelinişte 
fizică, a rostit exact ce-i stătea în gând folosind 
termenii simpli şi duri pe care oamenii rareori 
îndrăznesc să-i folosească, fiindcă aceştia spun prea 
multe despre adevărata gândire a vorbitorului. 

- Să-i fut pe toţi Cutărenii, a fost ceea ce-a spus 
Curtis. Înregistrarea-i pentru noi. 

- Am prins un cadru strâns bun, i-a spus Sandy. 
Poate că miroase urât, dar lumina-i divină. 

Codul temporal din partea de jos a micuţului ecran 
interior spunea 7:49:01 P. 

- Incizez, a spus Curt, şi-a făcut să alunece scal- 
pelul cel mare peste stomacul creaturii ţintuite. Nu 
i-au tremurat mâinile; orice urmă de trac provocat 
de sosirea acestui moment crucial trebuie să fi venit 
şi trecut repede. S-a auzit un pocnet ud, de parcă 
s-ar fi spart o bulă formată dintr-un lichid gros, şi 
dintr-o dată au început să cadă picături de 
mucilagiu negru în recipientul de sub stativ. 

- Măiculiţă, a spus Sandy. O, ce tare pute. 

- E de-a dreptu' scârbos, a adăugat Tony. Vocea lui 
era slabă şi îngrozită. 

Curt n-a observat nimic. A deschis abdomenul 
arătării şi-a făcut incizia bifurcată standard până sus 
la aripile prinse-n piuneze, creând acea tăietură în Y 
folosită la orice autopsie pe-un cadavru uman. A 
folosit apoi pensa pentru a da la o parte pielea de 
deasupra zonei toracice, scoțând mai limpede la 
iveală o masă spongioasă, verde întunecată, de sub 
un os îngust şi arcuit. 

- lisuse mare, unde-i sunt plămânii! - a întrebat 
Tony. Sandy îl auzea cum respiră în reprize mici şi 
hârşâite. 


- Chestia asta verde ar putea fi un plămân, a spus 
Curt. 

- Seamănă mai mult cu un... 

- Cu un creier, mda, ştiu că seamănă. Un creier 
verde. Hai să vedem. 

Curt a întors scalpelul şi a folosit partea lui boantă 
să lovească arcul alb de deasupra organului verde 
crenelat. 

- In cazu-n care chestia asta verde-i un creier, 
sistemul evolutiv prin care a trecut a dotat-o pentru 
protecţie cu o centură de castitate în loc de-o casetă 
de valori. Dă-mi foarfecele, Sandy. Perechea aia 
mică. 

Sandy i le-a înmânat, apoi s-a întors la obiectivul 
camerei de filmat. Apropiase la maximum, aşa cum i 
se ceruse, şi avea un cadru frumos şi clar. 

- Incizez... acum. 

Curt a introdus lama de jos a foarfecelui sub arcul 
osului şi l-a tăiat la fel de uşor ca sfoara care leagă 
un pachet. A sărit în lături pe ambele părţi ca o 
coastă şi-n clipa aceea suprafaţa buretelui verde din 
pieptul arătării s-a albit şi-a început să sfârâie ca un 
radiator. Aerul a fost umplut de-o aromă puternică 
de mentă şi trifoi. Sfârâitul a fost însoţit de-un sunet 
de fierbere. Semăna cu sunetul făcut de-un pai care 
absoarbe lichidul de pe fundul unui pahar aproape 
gol de milkshake. 

- Crezi c-ar trebui să ieşim de aici? - a întrebat 
Tony. 

- Prea târziu. 

Curt stătea aplecat deasupra pieptului deschis, 
unde materia aceea spongioasă începuse acum să 
transpire broboane şi dâre de lichid alb-verzui. Era 
mai mult decât interesat; era răpit. Uitându-se la el, 


Sandy înţelegea povestea aceea cu individul care se 
infectase intenţionat cu friguri galbene sau cea a 
femeii ăleia, Curie, care şi-a provocat cancer 
jucându-se cu radiaţiile. „Am făcut distrugătorul de 
lumi”, a murmurat Robert Oppenheimer în timpul 
primei detonări reuşite a unei bombe atomice în 
deşertul din New Mexico, după care, fără vreo pauză 
de ceai şi biscuiţi, s-a apucat de lucru să creeze 
bomba cu hidrogen. Fiindcă te molipseşti de la aşa 
ceva, a gândit Sandy. Si fiindcă, dacă e uşor să 
dovedeşti curiozitatea, satisfacţia-i mai mult un 
Zvon. 

- Ce face? - a întrebat Tony. Sandy credea că, din 
ce putea vedea pe deasupra mâăştii roz, sergentul 
avea deja o idee destul de clară. 

- Se descompune, a răspuns Curt. Se vede bine, 
Sandy? Nu-ţi stă-n cale capu' meu? 

- E bine, cinci-cu, i-a răspuns Sandy pe-o voce uşor 
sugrumată. 

La început, variaţia de mentă-trifoi aproape că 
păruse reconfortantă, dar acum îi stătea în fundul 
gâtului ca şi gustul de ulei de motor. lar duhoarea 
de varză murată stricată îşi croia drum înapoi. Lu- 
mea se învârtea cu Sandy mai tare ca niciodată, iar 
viscerele începuseră să i se chircească. 

- Totuşi, dacă nu vrem să ne asfixiem, eu n-aş mai 
zăbovi mult. 

- Deschide uşa din capătul coridorului, a spus Curt. 

- Mi-ai spus... 

- Haide, fă ce ţi-a zis, i-a ordonat Tony, aşa că 
Sandy s-a executat. 

Când s-a întors, Tony îl întreba pe Curt dacă nu 
credea că tăierea arcului osos accelerase procesul 
de descompunere. 


- Nu, a spus Curt. Cred că asta s-a întâmplat 
fiindcă am atins chestia aia spongioasă cu vârful 
foarfecelui. Se pare că arătarea care-a ieşit din ma- 
şină nu se prea înţelege cu noi, nu crezi? 

Nici Tony, nici Sandy nu simțeau nevoia să-l 
contrazică. Buretele verde deja nu mai semăna cu 
un creier sau cu un plămân sau cu orice altceva 
re-cognoscibil; nu era decât o pungă pustuloasă în 
descompunere din toracele deschis al cadavrului. 
Curt s-a uitat spre Sandy. 

- Dacă chestia aia verde a fost creierul ei, ce crezi 
că se află-n cap? Nişte minţi iscoditoare vor să afle. 

Şi înainte ca vreunul dintre ei să-şi dea seama pe 
de-a întregul ce face, Curt a apucat scalpelul cel mic 
şi a înfipt lama în ochiul sclipitor al arătării. 

S-a auzit un sunet ca acela făcut de un om care-şi 
scoate c-un pocnet degetul din gură. Ochiul a cedat 
şi-a alunecat întreg din orbită, ca o lacrimă hidoasă. 
Tony a scos un țipăt involuntar de groază. Sandy a 
articulat un strigăt slab. Ochiul căzut a lovit umărul 
îmblănit al arătării şi-apoi a aterizat în jgheabul 
pentru scurgeri. O clipă mai târziu, a început să 
sfârâie şi să se albească. 

- Opreşte-te, s-a auzit Sandy spunând. N-are nici 
un rost. N-o să aflăm nimic despre ea, Curtis. 

N-avem ce afla. 

Curtis, din câte a observat Sandy, nici măcar nu l-a 
auzit. 

- Căcatu' naibii, şoptea el. Futu-i căcatu' naibii. 

Din orbita goală a început să curgă în cocoloaşe o 
materie roz fibroasă. Arăta ca vata pe băț sau ca 
izolaţia pe care-o folosesc oamenii în pod. A ieşit, a 
format un nod amorf, apoi s-a albit şi a început să se 
lichefieze, ca şi chestia aceea verde. 


- Era viu căcatu' ăla? - a întrebat Tony Era viu 
căcatu' ăla când a... 

- Nu, a fost numai din pricina depresurizării, a spus 
Curt. Sunt sigur de asta. Nu-i mai viu decât crema 
de ras atunci când iese din tub. Ai filmat, Sandy? 

- O, da. Cât de bine-am putut. 

- Bine. Hai să ne uităm în abdomen şi-apoi am 
terminat. 

Ce-a ieşit după aceea a omorât orice şansă de 
somn liniştit pentru cel puţin o lună. Lui Sandy i-au 
rămas doar moţăielile acelea scurte din care te 
trezeşti gâfâind, convins că ceva ce nu poţi vedea 
tocmai bine s-a ghemuit pe pieptul tău şi-ţi fură 
respiraţia. 

Curt a îndepărtat pielea din zona abdomenului şi 
i-a cerut lui Tony s-o prindă în piuneze, mai întâi în 
partea stângă şi apoi în cea dreaptă. Tony a reuşit 
s-o facă, dar nu fără nici o dificultate; munca 
devenise foarte grea şi amândoi stăteau cu feţele 
aproape de incizie. Putoarea trebuie să fie îngrozi- 
toare în debaraua aia, şi-a spus Sandy. 

Fără să întoarcă privirea, Curt a dibuit cu mâna în 
spate, a găsit una dintre lămpile Tensor şi-a rotit-o 
uşor, intensificând lumina care cădea asupra inci- 
ziei. Sandy a văzut o funie înfăşurată de materie 
roşie întunecată, bolnăvicioasă - intestinele - stând 
grămadă deasupra unei pungi de-un 
cenuşiu-albăstrui. 

- Tai, a murmurat Curt şi-a mângâiat cu muchia 
scalpelului suprafaţa zgrunţuroasă, umflată a pungii. 
S-a despicat şi-o supuraţie neagră a ţâşnit direct în 
faţa lui Curt, vopsindu-i obrajii şi stropindu-i masca. 
Alte picături au căzut pe mănuşile lui Tony. Amândoi 
bărbaţii s-au tras, strigând, în spate, iar Sandy a 


rămas îngheţat în spatele obiectivului camerei de 
filmat cu gura deschisă. Din punga într-o rapidă 
dezumflare curgea un potop de cocoloaşe dure şi 
negre, fiecare înfăşurat într-o membrană cenuşie. 
Lui Sandy i se părea că seamănă cu mâncarea unui 
păianjen înfăşurată într-un linţoliu de pânză pentru o 
mai bună depozitare. Apoi a observat că fiecare 
cocoloş avea câte un ochi sticlos deschis şi că 
fiecare ochi părea că se uită ţintă la e/, că-l 
marchează, şi-acela a fost momentul când a cedat 
nervos. S-a îndepărtat cu spatele de camera de 
filmat, strigând. Strigătele au fost înlocuite de-un 
sunet hârcâit. O clipă mai târziu, şi-a vomitat pe 
piepţii cămăşii. Sandy însuşi nu-şi amintea aproape 
nimic din asta; cele cinci minute sau cam aşa de 
după ultima incizie a lui Curt au fost mai mult sau 
mai puţin scoase cu focul din memoria sa, iar el so- 
cotea asta a fi un act de clemenţă. 


Primul lucru pe care şi-l amintea de partea cealaltă 
a arsurii aceleia de ţigară din suprafaţa memoriei 
sale era Tony care spunea: 

- Duceţi-vă, acum, m-auziţi? Mergeţi, băieţi, înapoi 
sus. Totu-i sub control aici. 

Şi, aproape lângă urechea sa stângă, Curt mur- 
mura încă o versiune a aceluiaşi lucru, spunându-i 
lui Sandy că este bine, absolut stăpân pe el, cin'- 
cu-cin'. 

Cinci-cu-cinci: asta l-a ademenit pe Sandy înapoi 
din scurta sa vacanţă pe tărâmul isteriei. Dar dacă 
totul era cinci-cu, de ce respira Curt atât de repede? 
Şi de ce era mâna de pe braţul său atât de rece? 
Chiar şi prin membrana de cauciuc a mănuşii (pe 


care omisese până atunci s-o dea jos), mâna lui Curt 
era rece. 

- Am vomitat, a spus Sandy şi-a simţit căldura 
brută lovindu-i obrajii când i s-a urcat sângele acolo. 

Nu-şi putea aminti să se mai fi simţit vreodată atât 
de ruşinat şi de demoralizat. - Christoase lisuse, am 
vomitat peste tot pe mine. 

- Mda, a spus Curt, ai dat la boboci ca un erou. 

Nu-ţi face griji de asta. 

Sandy a tras o gură de aer şi apoi a făcut o gri- 
masă când stomacul i s-a strâns şi aproape că l-a 
trădat din nou. Se aflau pe coridor, dar până şi acolo 
putoarea aceea de varză murată stricată era om- 
nipotentă, în acelaşi timp, şi-a dat seama cu exacti- 
tate unde anume pe coridor se afla: stătea în faţa 
fişetului cu nimicuri din care scosese cablul prelun- 
gitor. Uşa fişetului era deschisă. Sandy nu era sigur, 
dar avea o bănuială c-o zbughise acolo din debara, 
poate cu gândul de-a se ghemui în fişet, trăgând 
uşa în urma lui şi doar ghemuindu-se acolo în 
întuneric. Gândul i s-a părut comic şi-a scos un 
singur chicot piţigăiat. 

- Poftim, hai că-i mai bine, a spus Curt. L-a 
mângâiat o dată pe Sandy şi a părut şocat când 
acesta s-a ferit din calea atingerii lui. 

- Nu tu, a spus Sandy. Mucii ăia... gelatina aia... 

N-a putut termina; i se blocase gâtul. A arătat în 
schimb către mâna lui Curt. Mucozitatea care ieşise 
din uterul însărcinat al arătării-liliac era mânjită 
peste tot pe mănuşile lui Curt, iar acum o parte din 
ea se afla şi pe braţul lui Sandy. Masca lui Curt, 
trasă jos şi atârnându-i acum la gât, era şi ea 
pătată. Pe obraz avea o crustă neagră ca de râie. 


În celălalt capăt al coridorului, dincolo de uşa 
deschisă a debaralei, Tony stătea la baza scărilor, 
vorbind cu patru sau cinci ofiţeri statali agitaţi, cu 
ochii mari cât cepele. Făcea gesturi de îndepărtare, 
încercând să-i convingă să plece înapoi, însă ei nu 
prea erau gata s-o facă. 

Sandy s-a dus în josul coridorului, ajungând până 
lângă uşa depozitului, oprindu-se acolo unde-l 
puteau vedea toţi destul de bine. 

- Sunt teafăr, prieteni - n-am nimic, nici voi n-aveţi 
nimic, toată lumea n-are nimic. Mergeţi sus şi 
liniştiţi-vă. După ce terminăm treaba aici, o să vă 
puteţi uita toţi la casetă. 

- O să vrem să facem asta? - a întrebat Orville 
Garrett. 

- Probabil că nu, a spus Sandy. 

Ofițerii au plecat sus. Tony, cu obrajii la fel de palizi 
ca sticla, s-a întors spre Sandy şi-a aplecat puţin din 
cap către el. 

- Mersi. 

- Măcar atât puteam face şi eu. Am intrat în pa- 
nică, şefu'. Mi-e tare ruşine. 

Curtis, în loc să-l mângâie doar, l-a lovit de data 
aceasta amical peste umăr. Sandy aproape că s-a 
ferit iarăşi înainte să observe că puştiul îşi dăduse 
jos mănuşile pătate. Aşa că era în regulă. Era mai 
bine, în orice caz. 

- N-ai fost singur, a spus Curt. Eu şi cu Tony eram 
chiar în spatele tău. Numai c-ai fost prea speriat să 
observi. In goana noastră, am doborât camera de 
filmat a lui Huddie. Sper că-i în regulă. Dacă nu, cre' 
c-o să facem chetă să-i cumpărăm alta în loc. Haide 
să vedem. 


S-au întors toţi trei la debara destul de hotărâți, 
dar la început nici unul n-a reuşit să intre. In parte, 
de vină era mirosul ca şi-o supă stricată. In mare 
parte, de vină era că ştiau că arătarea-liliac se afla 
tot acolo, ţintuită pe plută, larg deschisă şi trebuind 
să fie curățată aşa cum trebuiau să fie curățate şi 
victimele accidentelor din week-end, atunci când 
ajungeai la faţa locului şi mirosul de sânge şi de 
maţe scoase şi de benzină vărsată şi de cauciuc ars 
semăna cu o veche şi hidoasă cunoştinţă care nu se 
va muta niciodată din oraş; îl simţeai şi ştiai că a 
murit cineva sau că era aproape mort, că altcineva 
va plânge şi va striga, că vei găsi un pantof - cu 
noroc, nu al unui copil, dar cel mai adesea aşa era - 
zăcând în mijlocul drumului. Lui Sandy, de asta îi 
aducea aminte. Îi găseai în mijlocul drumului sau pe 
marginea drumului cu corpurile pe care le dăduse 
Dumnezeu şi le spusese: Poftim, treci prin viață cât 
de bine poți, torturate să stea sub noi forme: cu 
oasele ieşind prin pantaloni şi cămăşi, cu capetele 
răsucite aproape complet la spate, dar încă vorbind 
(şi strigând), cu ochii atârnând lălâi, o mamă sân- 
gerândă întinzând un copil sângerând ca pe-o pă- 
puşă stricată şi spunând: Mai trăieşte fetita mea? Vă 
rog, vreţi să verificați? Eu nu pot, nu îndrăznesc, 
întotdeauna sângele stătea în bălți pe banchete şi 
amprente sângerii se aflau pe ceea ce mai rămânea 
din geamuri. Când sângele era pe şosea, tot în bălți 
era, şi se transforma în purpuriu în luminile roşii 
pulsânde ca şi guma de mestecat, şi trebuia să-l 
cureţi, sângele şi căcatul şi sticla spartă, o, da, 
fiindcă domnul Cutare şi familia lui nu voiau să le 
vadă când aveau să meargă duminica dimineaţa la 
biserică. lar domnul Cutare plătea facturile. 


- Trebuie să ne ocupăm de asta, a spus dom' ser- 
gent. Ştiţi asta, băieţi. 

Ştiau. Şi, totuşi, nici unul dintre ei nu s-a mişcat. 

Și dacă încă mai trăiesc unele dintre ele? La asta 
se gândea Sandy. Era o idee ridicolă, arătarea liliac 
stătuse într-o pungă de plastic pentru dovezi, care 
stătuse într-un răcitor Eskimo sigilat vreme de şase 
săptămâni sau mai mult, dar să ştie că o astfel de 
idee e ridicolă nu era destul. Logica îşi pierduse 
puterea, cel puţin pentru o vreme. Când aveai de-a 
face cu o chestie cu un singur ochi care avea creie- 
rul (creierul verde) în piept, chiar ideea de logică 
părea rizibilă. Sandy îşi putea imagina cu uşurinţă 
acele cocoloaşe negre înfăşurate în membranele lor 
transparente începând să pulseze şi să se mişte ca 
nişte boabe săltăreţe letargice pe micuțul birou de 
lucru în timp ce strălucirea necruțătoare a lămpilor 
Tensor le aducea înapoi la viaţă cu căldura lor. 
Sigur, era uşor să-ţi imaginezi asta. Şi sunetele pe 
care acestea le produceau. Sunete ca nişte mie- 
unaturi înalte şi scurte. Sunetul scos de puii de pa- 
săre sau cei de şobolani luptându-se să se nască. 

Dar el a fost primul care a ieşit, blestemăţie. El ar 
putea fi primul care să intre înapoi, măcar atâta pu- 
tea face şi el. 

- Haide, a spus Sandy şi-a păşit peste prag. Hai să 
terminăm treaba. Apoi o să stau toată noaptea sub 
duş. 

- O să trebuiască să stai la coadă, a spus Tony. 

XXX 

Aşa că au curăţat mizeria aşa cum mai curăţaseră 
atât de multe altele pe autostradă. Le-a luat în jur 
de o oră bătută pe muchie şi, deşi le-a fost greu să 
se pornească, aproape că-şi reveniseră în simţiri pe 


când treaba era gata. Cel mai mare ajutor pentru a 
reveni pe linia de plutire le-a venit din partea ven- 
tilatorului. Cu lămpile Tensor stinse, puteau fugi fără 
să-şi facă probleme că le va aţine ceva calea. ŞI nici 
Curt n-a mai scos vreodată un cuvânt despre 
încuierea uşii de la debara. Sandy bănuia că-şi 
dăduse seama că orice formă de carantină ar fi 
putut institui fusese tăiată din rădăcini. 

Ventilatorul nu putea curăța pe de-a întregul pu- 
toarea aceea sălcie de varză murată stricată şi de 
mentă amară, dar trimitea destul de multă pe cori- 
dor, aşa încât stomacurile lor să se poate linişti. 
Tony a verificat camera de filmat şi a spus că parea 
fi în bună regulă. 

- Mi-amintesc când se spărgeau chestiile făcute de 
japonezi, a spus el. Curt, vrei să te mai uiţi la 
altceva sub microscop? Am mai putea zăbovi puţin 
dacă vrei. Nu-i aşa, Sandy? _ 

Deşi neentuziasmat, Sandy a înclinat din cap. Incă 
era profund ruşinat de felul cum vomitase şi fugise; 
simţea că nu se revanşase încă pentru asta, nu în 
întregime. 

- Nu, a spus Curt. A părut obosit şi descurajat. - 
Blestemaţii ăia de Urşi din Gelatină care au căzut 
din ea au fost excreţii. Chestia neagră probabil că 
era sângele. Cât despre celelalte? Habar n-aş avea 
la ce mă uit. 

Nu doar descurajat, ci cumva aproape de dispe- 
rare, deşi nici Tony şi nici Sandy nu-şi vor da seama 
de asta decât mai târziu. Sandy îşi va da seama 
într-una din nopţile fără somn pe care le cumpărase 
cu banii jos. Stând întins pe spate în dormitorul 
micuţei sale case din East Statler Heights, cu mâi- 
nile încrucişate sub cap şi cu lampa de pe noptieră 


aprinsă şi radioul dat foarte încet, iar somnul la mii 
de mile depărtare. Şi-a dat seama ce realizase Curt 
pentru prima dată de când apăruse Buick-ul şi poate 
pentru prima dată în viaţa lui: că era aproape 
convins că nu va şti niciodată ce voia să ştie. Ceea 
ce-şi spusese că are nevoie să ştie. Ambiţia lui fu- 
sese de-a descoperi - în ambele sensuri ale cuvân- 
tului -, dar şi ce dacă? Mă piş pe ea, Jack, cum 
obişnuiau să spună când erau copii. In toată Ame- 
rica erau puşti mucoşi şi rupţi în coate de şcoală 
gimnazială care-ar spune că ambiția lor e să joace în 
NBA. Viitorul în aproape toate cazurile se va dovedi 
că este pentru ei mult mai lumesc. Vine o vreme 
când majoritatea oamenilor văd imaginea de 
ansamblu şi-şi dau seama că strâng din buze nu 
pentru a o pupa pe draga de soartă pe gură, ci fiind- 
că viaţa tocmai le-a dat o pastilă şi că aceasta are 
gust amar. Nu în situaţia asta se afla acum Curtis 
Wilcox? Sandy credea că mda. Interesul lui pentru 
Buick avea şanse să continue, dar cu fiecare an care 
va trece va arăta din ce în ce mai mult cu ceea ce 
era de fapt - o treabă poliţienească de rutină. Să se 
ascundă şi să supravegheze, să scrie rapoarte (în 
jurnale pe care soţia lui le va arde mai târziu), să 
curețe din când în când câte o mizerie atunci când 
Buick-ul va mai da naştere unei alte monstruozităţi 
care se va zbate puţin şi-apoi va muri. 

Oh, şi să treacă peste ocazionala noapte fără 
somn. Dar astea le primeai o dată cu pachetul cel 
mare, nu-i aşa? 

Curt şi Tony au desfăcut piunezele în care era prin- 
să monstruozitatea. Au vârât-o la loc în punga pen- 
tru dovezi. Toate, mai puţin două cocoloaşe, au 
mers pe aceeaşi cale, măturate în punga pentru do- 


vezi cu o pensulă pentru prelevarea amprentelor. 
De data aceasta, Curt s-a asigurat că sigiliul pungii e 
strâns până la capăt. 

- Mai e Arky pe-aici? - a întrebat. Tony a spus: 

- Nu. A vrut să rămână, dar l-am trimis acasă. 

- Atunci nu vreţi careva dintre voi să mergeţi sus şi 
să-l rugaţi pe Orv sau pe Buck să aprindă focul 
într-unui dintre incineratoarele din spate? De ase- 
menea, să pună cineva un vas cu apă pe sobă. Un 
vas mare. 

- Fac eu asta, a spus Sandy şi, după ce a scos ca- 
seta din videocamera lui Huddie, a şi făcut-o. 

Cât a fost plecat, Curt a adunat cu bucăţi de vată 
materie din aceea vâscoasă neagră care ieşise din 
măruntaiele şi uterul arătării; a adunat cu vată şi li- 
chidul alb şi mai subţire de pe organul din piept. A 
acoperit fiecare tampon de vată cu folie Saran Wrap 
şi le-a vârât într-o altă pungă pentru dovezi. Cele 
două creaturi nenăscute rămase, cu aripile lor mici 
înfăşurate în jurul corpului (şi cu privirile lor holbate 
şi neliniştitoare izvorâte dintr-un singur ochi), au 
intrat într-o a treia pungă pentru dovezi. Curt lucra 
cu competenţă, dar fără pic de zel, cam aşa cum ar 
fi lucrat la oricare loc al unei crime. 

Specimenele şi corpul jupuit al arătării-liliac au 
ajuns în fişetul verde scrijelit, cel pe care George 
Morgan a-nceput să-l numească „rezerva de ciudă- 
tenii a Detaşamentului D”. Tony le-a permis celor 
doi ofiţeri de la etaj să coboare în pivniţă atunci 
când vasul cu apă de pe sobă atinsese punctul de 
fierbere. Cei cinci bărbaţi şi-au pus pe mâini mănuși 
grele din cauciuc pentru bucătărie şi au frecat peste 
tot pe unde au putut ajunge. Rămăşiţele organice 
nedorite au fost vârâte într-o pungă din plastic, 


alături de cârpele de şters pe jos, mănuşile chi- 
rurgicale, măştile pentru dentişti şi cămăşile. Punga 
a fost aruncată în incinerator şi fumul s-a urcat spre 
cer, la Dumnezeu Tatăl, acum şi pururi, amin. 
Sandy, Curtis şi Tony au făcut duşuri - destul de 
îndelungi şi destul de fierbinţi să golească rezervorul 
de la parter nu o dată, ci de două ori. După aceea, 
roşii în obraji şi proaspăt pieptănaţi, îmbrăcaţi în 
haine curate, au ajuns pe banca fumătorilor. 

- Sunt atât de curat că aproape scârţâi, a spus 
Sandy. 

- Scârţâie d-aici, i-a răspuns Curt, dar destul de 
amiabil. 

Au stat şi s-au uitat doar la magazie pentru o 
vreme, fără să vorbească. 

- Ne-am mânjit de mult căcat d-ăla, a spus Tony 
într-un sfârşit. O grămadă de căcat d-ăla. 

Deasupra lor, o lună în pătrar atârna pe cer pre- 
cum o piatră lustruită. Sandy simţea un tremur în 
aer. S-a gândit că poate era anotimpul care se pre- 
gătea să se schimbe. 

- Dacă ne-mbolnăvim... 

- Cred că dacă ar fi trebuit să ne-mbolnăvim, am fi 
deja bolnavi, a spus Curt. Am fost norocoşi. A dracu' 
de norocoşi. V-aţi uitat, băieţi, bine la holbătoarele 
voastre în oglinda din baie? 

Se uitaseră, sigur că da. Aveau ochii înroşiţi şi 
injectaţi, ochii unor oameni care au petrecut o zi 
lungă luptându-se c-un incendiu de câmpie. 

- Cred c-o să ne treacă, a spus Curt, da' cred c-a 
fost probabil o idee a naibii de bună să purtăm 
măştile-alea. Nu oferă nici o protecţie împotriva 
microbilor, da' cel puţin nu ne-a intrat nici un pic de 


căcat d-ăla în gură. Cred că rezultaţii' unei astfel de 
întâmplări ar fi fost cât se poate de scârbos. 
Avea dreptate. 


ACUM: SANDY 


Sandvişurile se terminaseră. La fel şi ceaiul cu 
gheaţă. l-am spus lui Arky să ia zece dolari din 
fondul pentru situaţii de urgenţă (care era păstrat 
într-un borcan în debaraua de la etaj) şi să meargă 
la Finn's Cash and Carry. Mi-am spus că două pa- 
chete a câte şase doze de Coca Cola şi unul de bere 
de rădăcini probabil că ne vor ajunge până la capă- 
tul poveştii. 

- De fac aiasta, pierd partea dăspre peşte, a zis 
Arky. 

- Arky, tu ştii partea despre peşte. Tu ştii toate 
părţile poveştii ăsteia. Dă-i drumul şi adu-ne nişte 
băuturi reci. Te rog. 

A plecat, pornind motorul bătrânei sale camionete 
şi ieşind din parcare cu viteză mult prea mare. 
Cineva care conducea aşa se putea trezi cu o 
amendă. 

- Continuă, a spus Ned. Ce s-a întâmplat apoi? 

- Păi, am spus, hai să vedem. Bătrânu' dom' ser- 
gent a devenit bunic, ăsta a fost un lucru. Probabil 
că s-a întâmplat mult mai curând decât voia el, fe- 
tita născându-se fără ca fiica lui să fie căsătorită, 
mare tărăboi în familie, dar toată lumea s-a calmat 
într-un sfârşit şi fata a plecat la Smith, care nu-i un 
loc prea rău de unde să-şi ia diploma o tânără 
doamnă, sau aşa am auzit. Băiatul lui George Mor- 
gan a făcut un tur complet la meciul de base-ball al 
ligii de juniori şi George era să-şi piardă capul, era 
atât de mândru. Asta era, cred, cu doi ani înainte să 
omoare femeia aia pe şosea şi apoi să se sinucidă. 


Nevasta lui Orvie Garrett a făcut septicemie la picior 
Şi şi-a pierdut vreo două degete. Shirley Pasternak a 
venit să lucreze cu noi în 1984... 

- 1986, a murmurat ea. 

- În '86-a fost, am spus, şi-am mângâiat-o pe ge- 
nunchi. Cam pe atunci a fost un incendiu mare în 
Lassburg, copii care se jucau cu chibrituri în subsolul 
unui imobil cu apartamente. Se prosteau şi ei. 
Nesupravegheaţi. Când îmi spune cineva că amish-ii 
sunt nebuni să duc-o viaţă aşa cum o duc, mă 
gândesc la incendiul ăla din Lassburg. Nouă oameni 
au fost omorâţi, toţi cu excepţia unuia dintre copiii 
din subsol. Cel care-a scăpat probabil că-şi doreşte 
să n-o fi făcut. Acum tre' să aibă şaişpe ani, exact 
vârsta la care în general băieţii încep să arate un 
interes faţă de fete, iar băiatul ăsta probabil că 
arata ca actorul principal dintr-o versiune filmată în 
sectorul arsuri al filmului Frumoasa şi bestia. N-a 
fost o ştire de interes naţional - teoria mea e că 
incendiile la imobilele cu apartamente soldate cu 
victime multiple ajung la ştiri numai dacă se petrec 
în ziua de Crăciun -, dar a fost o întâmplare destul 
de nefericită, mulţumesc foarte mult, pentru partea 
asta de lume, iar Jackie O'Hara, încercând să se facă 
de folos, s-a ales cu nişte arsuri îngrozitoare pe 
mâini. O, şi-am avut un ofiţer - James Dockery îl 
chema... 

- Docker-ty, a spus Phil Candleton. 7. Da' uiţi, dom' 
sergent, că n-a stat aici mai mult de-o lună sau 
două, apoi s-a transferat la Lycoming. 

Am încuviinţat din cap. 

- Oricum, Dockerty ăsta a câştigat locul trei la 
Concursul de Brutărie Betty Crocker pentru o reţetă 


numită Chifle cu Cârnaţi Aurii. A avut parte de multe 
glume pe seama asta, da' le-a îndurat bine. 

- Foarte bine, a fost de acord Eddie J. Ar fi trebuit 
să rămână. S-ar fi potrivit aci. 

- Anul ăla a câştigat la lupta cu odgonul la picnicul 
de Patru lulie şi... 

Am observat privirea din ochii puştiului şi i-am 
zâmbit. 

- Crezi că te tachinez, Ned, dar nu-i aşa. Sincer. 
Ce-ncerc e să te fac să-nţelegi. Buick-ul nu era sin- 
gurul lucru de pe-aici, bine? Nu. De fapt, erau vre- 
muri când uitam complet de el. Cei mai mulţi dintre 
noi, în orice caz. În răstimpuri destul de lungi era 
uşor să uităm de el. In răstimpuri destul de lungi tot 
ce făcea era să stea acolo-n spate şi să păstreze 
tăcerea. În timp ce făcea asta, poliţiştii veneau şi 
plecau. Dockerty a stat destul de mult să primească 
porecla Bucătaru' Fandosescu. Tânărul Paul Loving, 
cel care şi-a scrântit genunchiul de ultima Zi a 
Muncii, a fost transferat şi-apoi trei ani mai târziu, a 
fost transferat înapoi aici. Meseria asta nu-i o uşă 
turnantă aşa cum sunt alte meserii, dar uşa 
se-ntoarce, sigur că da. Probabil c-au trecut 
şaptezeci de ofiţeri pe aici până-n vara lui 1979... 

- O, asta-i prea puţin, a spus Huddie. Zi mai bine-o 
sută, punând la socoteală cei veniţi prin transfer şi 
ofiţerii care-s şi-acum activi aici. Plus vreo câteva 
mere stricate. 

- Mda, câteva mere stricate, da' majoritatea dintre 
noi ne făceam meseria. Şi, Ned, ascultă - taică-tău şi 
Tony Schoondist au învăţat o lecţie în seara când 
tatăl tău a deschis arătarea aia cu aspect de liliac. Şi 
eu am învăţat. Uneori n-ai ce să-nveţi, sau n-ai cum 
s-o faci, sau n-ai vreun motiv să-ncerci măcar. Am 


văzut odată un film în care-un tip explica de ce-a 
aprins o lumânare în biserică, deşi nu mai era 
catolic sadea. „Nu ţi-o tragi cu infinitu”, a spus el. 
Poate că asta-i lecţia pe care am învăţat-o noi. 

Din când în când, se mai producea câte-un cutre- 
mur de lumini în Magazia B. Uneori numai o 
zdruncinătură mică, alteori o zgâlţâială de vai de 
Dumnezeu. Dar oamenii au o forţă incredibilă de-a 
se obişnui cu lucrurile, chiar şi cu alea pe care nu le 
înţeleg. Apare o cometă pe cer şi juma' din oamenii 
de pe pământ încep să vocifereze despre Ultimele 
Zile şi Cei Patru Călăreţi, dar lasă cometa să stea 
acolo şase luni şi nimeni n-o mai bagă-n seamă. E-o 
mare plictiseală. Acelaşi lucru s-a întâmplat la 
sfârşitul secolului XX, ţi-aminteşti? Toată lumea 
fugea bezmetică, spunând că se prăbuşeşte cerul şi 
că toate computerele-o să  paralizeze; dup-o 
săptămână, totu' a revenit la normal. Nu fac decât 
să-ncerc să-ţi arăt lucrurile la adevărata lor dimen- 
siune. Să... 

- Spune-mi despre peşte, a zis şi-am simţit iarăşi 
mânia din partea lui. N-avea de gând să asculte tot 
ce aveam să-i spun, indiferent cât de mult îmi do- 
ream s-o facă sau cât de tare mă străduiam. Voia să 
audă numai părţile care-l interesau şi asta-i ajungea. 
Spuneţi-i Boala Adolescenţei. lar lumina din ochii lui 
era lumina din ochii lui taică-său când s-a aplecat 
peste arătarea-liliac ţinând bisturiul într-o mână 
trasă-n mănuşă. (/ncizez: încă-l mai aud uneori în 
vise pe Curtis Wilcox spunând asta.) Nu exact la fel, 
însă. Fiindcă băiatul nu era doar curios. Mai era şi 
furios. Furios ca un urs. 

Propria mea furie a izvorât din refuzul lui de-a primi 
tot ce voiam eu să-i dau, pentru că avea tupeul să 


aleagă după bunul lui plac. Dar de unde venea asta? 
Care era miezul problemei? Că maică-sa fusese 
minţită, nu doar o dată, ci mereu şi mereu, cu 
fiecare an care trecea? Că el însuşi fusese minţit, 
chiar şi numai din omisiune? Era furios pe taică-său 
pentru că ţinuse un secret? Era furios pe noi? Pe noii 
Cu siguranţă nu credea că Buick-ul i-a ucis tatăl, de 
ce să creadă? Bradley Roach era vinovat de asta, 
Roach îl stropşise cu un camion tras pe dreapta, 
lăsând o dâră de sânge lungă de zece picioare şi 
mare cât un ofiţer de poliţie statală, cam de şase 
picioare şi doi inci în cazul lui Curtis Wilcox, nu doar 
trăgându-i hainele de pe el, ci şi întorcându-le pe 
dos sub scrâşnetul frânelor, şi-n tot acest timp 
radioul cântând muzica de pe WPND, care se 
împăna cu numele de Adevăratul Post de Radio din 
Vestul Pennsylvaniei, ce altceva să fie dacă nu 
country pentru un vitezoman pe jumătate beat cum 
era Bradley? „Taţi cântă bas şi mami cântă tenor”, 
în vreme ce monedele erau aruncate din buzunarele 
pantalonilor lui Curt Wilcox şi penisul îi era smuls ca 
o buruiană, iar boaşele-i erau transformate în jeleu 
de căpşune, iar pieptenele şi portofelul i-au aterizat 
pe linia galbenă din mijlocul şoselei; Bradley Roach 
era răspunzător de toate astea, sau poate voiai să 
arunci o parte din vină şi pe magazinul Dicky's 
Convenience din Statler care-i vânduse berea, sau 
poate pe fabrica de bere însăşi, cu toate reclamele 
ei senine cu broaşte vorbitoare simpatice şi bărbaţi 
comici la stadion în loc de oameni morţi care zac în 
mijlocul autostrăzii cu maţele pe afară, sau poate că 
voiai să dai vina pe ADN-ul lui Bradley, 
îmbârligăturile ale' mici de funii celulare care-i 
şoptiseră Mai bea, mai bea încă de la prima gură pe 


care-a sorbit-o (fiindcă unor oameni pur şi simplu 
aşa le sunt făcute circuitele, adică precum o valiză 
capcană gata să explodeze, ceea ce nu le oferă 
absolut nici un confort celor morţi şi răniţi). Sau 
poate că de vină era Dumnezeu; Dumnezeu 
e-ntotdeauna cel mai popular cal de bătaie, fiindcă 
El nu ripostează şi niciodată nu scrie un articol 
pentru pagina cu opiniile cititorilor. Dar nu Buick-ul. 
Corect? Nu putea da de Buick în cazul morţii tatălui 
său, indiferent cât de tare încerca. Buick-ul stătea la 
mile depărtare în Magazia B, gras şi luxos şi 
neprihănit pe cauciucurile lui cu exterior alb, în 
striaţiile căruia nu se prindea noroiul şi nici măcar 
cea mai mică pietricică, ba chiar le refuza pe toate, 
până şi (din câte ne dădeam noi seama) cel mai 
minuscul fir de nisip. Pur şi simplu stătea acolo şi-şi 
vedea de treburile lui, în vreme ce ofiţerul Wilcox 
sângera de moarte pe marginea lui Pennsylvania 
State Road 32. Şi dacă stătea acolo în tot acest 
timp, înconjurat de cea mai slabă duhoare infectă 
de varză murată stricată, ce dacă? Chiar credea 
băiatul ăsta că... 

- Ned, nu s-a aruncat asupra lui, dacă la asta te 
gândeşti, am spus. Nu face aşa ceva. 

A trebuit să râd puţin de mine, cât de sigur vor- 
beam. Vorbeam ca şi când ştiam asta fără o umbră 
de-ndoială. Sau că, în privinţa Roadmaster-ului, 
ştiam orice fără vreo umbră de-ndoială. 

- Are atracţie, poate chiar un soi de voce, când 
e-ntr-una din... nu ştiu... 

- Fazele lui active, a sugerat Shirley. 

- Da. Când e-ntr-una din fazele lui active. Poţi auzi 
murmurul şi uneori îl auzi şi-n cap... un soi de 


chemare... dar să ajungă până pe Şoseaua 32 lângă 
benzinăria Jenny? Nici pomeneală. 

Shirley se uita la mine de parcă m-aş fi nărozit 
puţin, şi chiar mă simţeam uşor nărod. Mai precis, 
ce făceam eu? Încercam să mă conving cu vorba să 
nu mai fiu furios pe băiatul ăsta nefericit care-şi 
pierduse tatăl? 

- Sandy? Nu vreau decât să aud despre peşte? 

M-am uitat la Huddie, apoi la Phil şi Eddie. Toţi trei 
mi-au oferit variaţii ale aceleiaşi patetice ridicări din 
umăr. Puştii ăştia! Ce să te faci cu ei? 

Să termin povestea. Asta aveam să fac. Să las de-o 
parte furia şi s-o termin. Împrăştiasem boabele de 
neghină (nu ştiusem câte boabe se aflau în desagă 
atunci când începusem, măcar atâta lucru recunosc) 
şi acum aveam să le adun. 

- În regulă, Ned. O să-ţi spun ce vrei s-auzi. Dar 
vrei cel puţin să ţii cont că locul ăsta a rămas o ca- 
zarmă? Vrei să-ncerci să-ţi aminteşti - fie c-o crezi, 
fie că nu, fie că-țiplace, fie că nu - că Buickul a 
devenit într-un sfârşit doar o altă parte a zilei 
noastre de lucru, cum e să scrii rapoarte sau să 
depui mărturie în sala de judecată sau să cureţi 
voma de pe covoraşele unei maşini de patrulă sau 
glumele de polonez ale lui Steve Devoe? Fiindcă-i 
important să faci asta. 

- Sigur. Spune-mi despre peşte. 

M-am lăsat pe spate, sprijinindu-mă de perete, 
şi-am ridicat ochii spre lună. Dacă aş fi putut, aş fi 
vrut să-i redau viaţa. l-aş fi pus luna-n palmă. ŞI 
toate chestiile alea poetice. Numai că tot ce voia e/ 
să audă era despre blestematul ăla de peşte. 

Aşa că, futu-i, i-am povestit. 


ATUNCI 


Fără hârtii compromiţătoare: asta a fost porunca 
lui Tony Schoondist, şi-a fost urmată. Oamenii încă 
ştiau, însă, cum trebuie tratate lucrurile care aveau 
legătură cu Buick-ul, care erau culoarele potrivite. 
Nu era greu. Raportul trebuia dat lui Curt, lui dom' 
sergent sau lui Sandy Dearborn. Ei erau tipii cu 
Buick-ul. Sandy bănuia că a devenit parte a acestui 
triumvirat pur şi simplu în virtutea faptului că a luat 
parte la scandaloasa autopsie. Cu siguranţă nu era 
fiindcă ar fi manifestat vreo curiozitate deosebită 
pentru ciudăţenia aia. 

În pofida edictului fără hârtii al lui Tony, Sandy era 
suficient de sigur că ofiţerul Curt ţine nişte în- 
semnări - notații şi speculaţii - cu privire la Buick. 
Dacă ăsta era cazul, păstra discreţia. Intre timp, 
scăderile de temperatură şi descărcările de electri- 
citate - cutremurele de lumină - păreau să se ră- 
rească. Viaţa se scurgea din ciudăţenia aceea. 

Sau aşa sperau cu toţii. 

Sandy nu ţinea însemnări şi n-ar fi putut niciodată 
oferi o poveste credibilă a succesiunii de eveni- 
mente, înregistrările video făcute de-a lungul anilor 
ar fi putut ajuta unei astfel de întreprinderi (dacă se 
ivea vreodată nevoia ei), însă tot ar fi existat lacune 
şi întrebări. Nu fiecare cutremur de lumină fusese 
înregistrat, şi ce dacă ar fi fost? Toate erau în linii 
mari cam aceleaşi. Probabil c-au fost o duzină între 
1979 şi 1983. Majoritatea au fost mici. Vreo două au 
fost la fel de mari ca primul, iar unul a fost chiar mai 
mare. Cel mare - campionul absolut - a survenit în 


1983. Cei care au fost de fată în-că mai numeau 
anul '83 Anul Peştelui, de parcă ar fi fost chinezi. 

Curtis a făcut o serie de experimente între '79 şi 
'83, lăsând diverse plante şi animale înăuntru sau în 
jurul Buick-ului când scădea temperatura, însă toate 
rezultatele au fost în esenţă reluări a ceea ce se 
întâmplase cu Jimmy şi Rosalynn. Adică, uneori 
lucrurile dispăreau şi alteori nu. Nu aveai cum să 
prezici care; totul părea la fel de întâmplător ca 
aruncatul cu banul. 

În timpul unei scăderi de temperatură, Curt a lăsat 
un cobai lângă cauciucul din faţa stângă al 
Roadmaster-ului. L-a aşezat într-o găleată de plas- 
tic. Douăzeci şi patru de ore după terminarea focu- 
rilor de artificii purpurii şi când temperatura din 
magazie se întorsese la normal, cobaiul era tot în 
găleată, ţopăind şi suficient de fericit. Inaintea altui 
spectacol de lumini, Curt a pus chiar sub Buick o 
cuşcă în care se aflau două broaşte. Tot două 
broaşte se aflau în cuşcă şi după ce spectacolul de 
lumini se terminase. O zi mai târziu, totuşi, mai era 
numai o singură broască în cuşcă. 

După încă o zi, cuşca era goală. 

Apoi a fost Faimosul Experiment cu Portbagajul din 
1982. Aceea a fost ideea lui Tony. El şi Curt au 
aşezat şase gândaci de bucătărie într-o cutie trans- 
parentă din plastic, apoi au pus cutia în portbagajul 
Buick-ului. Asta se întâmpla imediat după termi- 
narea unui spectacol cu focuri de artificii şi încă era 
destul de rece în Buick, încât să poată vedea aburii 
ieşindu-le din gură când s-au aplecat înăuntrul 
portbagajului. Au trecut trei zile, unul dintre ei 
verificând portbagajul în fiecare zi (întotdeauna cu o 
frânghie strânsă în jurul mijlocului celui care verifica 


şi toată lumea întrebându-se la ce-ar folosi o 
blestemată de frânghie împotriva a ceva care reu- 
şise să-l înşface pe Jimmy din apartamentul lui de- 
comandat pentru gerbili fără să deschidă nici una 
dintre cele două fante... sau să ia broaştele din cuş- 
ca lor zăvorâtă, dacă tot veni vorba). Gândacii au 
fost în regulă în prima zi, şi-n a doua, şi-n a treia. 
Curt şi Tony s-au dus în a patra zi să-i ia de acolo, 
încă un experiment eşuat, ne-ntoarcem la bătrâna 
tablă de scris. Numai că gândacii dispăruseră, sau 
aşa li s-a părut când au deschis portbagajul. 

- Nu, stai! - a ţipat Curt. Uite-i acolo! li văd! Fug 
încontinuu ca nişte descreieraţi! 

- Câţi sunt? - a strigat înapoi Tony. 

Stătea în faţa uşii din lateralul magaziei, ţinând 
capătul frânghiei. 

- Sunt toţi acolo? Cum de-au ieşit din blestemata 
aia de cutie, Curtis? 

Curtis a numărat numai patru în loc de şase, dar 
asta nu însemna mare lucru. Gândacii de bucătărie 
n-au nevoie de ajutorul unui automobil vrăjit ca să 
dispară; se descurcă binişor la asta şi singuri, după 
cum ştie oricine a fugit vreodată după un gândac cu 
papucul în mână. Cât despre cum ieşiseră din cutie, 
lucrul ăsta era evident. Aceasta încă era zăvorâtă 
bine, dar acum se vedea o mică gaură rotundă 
într-una dintre laturile sale. Gaura avea un diametru 
de trei sferturi de inci. Lui Curt şi lui dom' sergent li 
se părea că seamănă cu gaura făcută de-un glonţ 
de calibru mare. Nu radia nici o crăpătură din 
marginea ei, lucru care ar fi putut indica şi el că 
trecuse ceva prin peretele de plastic cu o viteză 
extrem de mare. Sau poate că îl arsese. Nici un 


răspuns. Numai miraje. Aşa cum era mereu. Şi-apoi 
a venit peştele - în luna iunie a lui 1983. 

XXX 

Trecuseră cel puţin doi ani şi jumătate de când De- 
taşamentul D ţinea sub supraveghere atentă 
Buick-ul, fiindcă, pe la sfârşitul lui 1979 sau 
începutul lui 1980, ofiţerii se hotărâseră că, 
păstrând rezonabilele măsuri de precauţie, nu prea 
aveau de ce saşi facă griji. Un pistol încărcat e 
periculos, nu-ncape discuţie, dar nu trebuie să-l ţii 
sub supraveghere douăzeci şi patru din douăzeci şi 
patru ca să te asiguri că n-o să tragă singur. Dacă-l 
aşezi pe-un raft la înălţime şi-l ţii departe pe copii, 
asta de obicei ajunge ca să rezolvi problema. 

Tony a cumpărat o prelată pentru maşină, aşa în- 
cât oricine venea în spate şi se-ntâmpla să se uite în 
magazie să nu vadă maşina şi să pună întrebări (în 
'81, un tip nou de la Parcul Autor, un împătimit al 
Buick-urilor, s-a oferit să-l cumpere). Camera de 
filmat a rămas în gheretă, instalată pe trepied şi cu 
punga de plastic trasă pe ea ca s-o apere de ume- 
zeală, iar scaunul tot acolo era (plus un teanc bun 
de reviste sub el), însă Arky a început să folosească 
locul acela din ce în ce mai mult pe post de magazie 
pentru produsele de grădinărit. Pungile cu turbă şi 
substanţe fertilizante, paturile de gazon şi răsadurile 
de flori au început mai întâi să înghesuie obiectele 
folosite la supravegherea Buick-ului şi apoi să le 
îmbrâncească afară. Singura dată când ghereta se 
întorcea la scopul său originar era chiar înainte, în 
timpul şi după unul dintre cutremurele acelea de 
lumini. 

lunie din Anul Peştelui a fost una dintre cele mai 
frumoase luni de vară timpurie de care-şi putea 


aminti Sandy - bogăţia ierbii, păsările cântând la 
unison, aerul plin de-un fel de căldură delicată, 
precum primul sărut adevărat al unui cuplu de ado- 
lescenţi. Tony Schoondist era în concediu, plecat 
să-şi viziteze fiica pe Coasta de Vest (era vorba de 
cea al cărei copil produsese atâta necaz). Dom' 
sergent şi soţia lui încercau să cârpească măcar câ- 
teva dintre garduri înainte să se rupă de tot. Pro- 
babil că nu era un plan rău. Sandy Dearborn şi 
Huddie Royer erau la conducere cât timp lipsea el, 
însă Curtis Wilcox - trecut deja de stadiul de biban - 
era şeful Buick-ului, şi asta fără nici o îndoială. lar 
într-o zi din acel iunie încântător, Buck Flanders a 
venit să-l întâlnească în calitatea aceea. 

- A scăzut temperatura-n Magazia B, a spus el. 
Curtis a ridicat din sprâncene. 

- Şi nu-i tocma' prima dată, nu? 

- Nu, a recunoscut Buck, da' n-am văzut-o 
niciodată coborând atât de repede. Zece grade 
de-azi dimineaţă. 

Asta l-a trimis pe Curt în grabă la magazie, cu acea 
veche lumină surescitată în ochi. Când şi-a apropiat 
faţa de unul dintre geamurile uşii rulante, primul 
lucru pe care l-a observat a fost prelata cumpărată 
de Tony. Era adunată de-a lungul părţii stângi a 
Buick-ului, ca o cârpă ponosită. Nici asta nu se 
întâmpla în premieră; era ca şi când uneori Buick-ul 
tremura (sau se scutura din umeri) şi lăsa 
acoperământul din nailon să alunece jos, ca o 
doamnă care se dezbracă de-o rochie de seară ridi- 
când din umeri. Acul termometrului rotund stătea la 
61. 

- Îs şapte'ş'patru aici afară, a spus Buck. Stătea 
de-o parte a lui Curt. - Am verificat termometru' de 


lângă locu' de hrănit păsări înainte să merg după 
tine. 

- Aşadar, coborât de fapt cm tre/şpe grade, nu cu 
zece. 

- Păi, erau şai'ş'patru înăuntru când am mers să te 
chem. Vezi cât de repede coboară. Ca un... front de 
aer rece care se instalează sau ceva. Vrei să-l chem 
pe Huddie? 

- Hai să nu-l deranjăm. Fă o listă de supraveghere. 
Pune-l pe Matt Babicki să te ajute. Spune-i... dă... 
„Ordinea la spălat maşini”. Hai să punem doi băieţi 
să supravegheze Buick-ul pentru restul zilei, şi 
pentru la noapte, de asemenea. Doar dacă Huddie 
spune nu sau dacă nu-şi revine temperatura. 

- Bine, a spus Buck. Vrei să fii în prima tură? 

Curt voia, şi asta destul de tare - simţea că se va 
întâmpla ceva -, dar a scuturat din cap. 

- Nu pot. Am o înfăţişare, apoi e capcana aia 
pentru camioane din Cambria. 

Tony ar fi ţipat şi s-ar fi prins de cap dacă l-ar fi 
auzit pe Curt numind cântarul pentru maşini de 
mare tonaj de pe Şoseaua 9 capcana pentru cami- 
oane, dar în linii mari chiar asta era. Fiindcă cineva 
transporta pe acolo heroină şi cocaină din New 
Jersey şi bănuiala era c-o făcea ascunzând drogurile 
în  încărcăturile unora dintre transportatorii 
independenţi. 

- Adevăru-i că-s mai ocupat decât unu' c-un singur 
picior înscris într-un concurs de dat picioare-n cur. 
La dracu'! 

Şi-a lovit coapsa cu pumnul, apoi şi-a făcut palmele 
căuş la tâmple şi s-a uitat iarăşi prin geam. Nu avea 
altceva de văzut decât Roadmaster-ul, stând în 
lumina a două dâre de lumină care-i străbăteau în 


zigzac capota lungă şi de un albastru-închis 
asemănătoare cu două raze scrutătoare de reflector. 

- Pune-l pe Randy Santerre. Şi nu l-am văzut 
cumva pe Chris Soder frecând menta pe-aici? 

- Ba da. Teoretic, a ieşit din tură, da' alea două 
surori din Ohio ale nevesti-şi încă-s la ei în vizită, iar 
el a venit aici să se uite la televizor. (Buck a scăzut 
vocea.) Nu vreau să-ţi zic ce să faci, Curt, da' cred 
că amândoi tipii ăştia-s nişte tăntălăi. 

- Or să se descurce. Tre' să se descurce. ŞI 
spune-le că vreau rapoarte exacte. Cod D standard. 
Şi-o să sun aici interurban înainte să plec de la tri- 
bunal. 

Curt a aruncat o ultimă, aproape chinuită privire 
Buick-ului, apoi a pornit înapoi către cazarmă, unde 
avea să se bărbierească şi să se pregătească pentru 
boxa martorilor. După-amiază, va verifica 
încărcăturile camioanelor împreună cu nişte ţipi de 
la Detaşamentul G, căutând cocaină şi sperând că 
nimeni n-o să se hotărască să scoată pistolul auto- 
mat din teacă. Ar fi găsit pe cineva care să-l înlo- 
cuiască dacă ar fi avut timp, dar nu a avut. 

In schimb, de supravegherea Buick-ului s-au 
ocupat Soder şi Santerre, şi nu i-a deranjat asta. Pe 
tăntălăi niciodată nu-i deranjează. Au stat lângă 
gheretă, fumând, pierzând timpul, aruncând din 
când în când câte o privire înăuntru la Buick (San- 
terre era prea tânăr să ştie la ce să se aştepte, şi 
oricum n-a rămas multă vreme în PSP), spunând glu- 
me şi bucurându-se de acea zi. Era o zi de iunie atât 
de simplă şi de-o frumuseţe atât de naturală, că şi 
un tăntălău nu putea decât să se bucure de ea. La 
un moment anume, Buck Flanders l-a înlocuit pe 
Randy Santerre; puţin mai târziu, Orville Garrett l-a 


înlocuit pe Chris Soder. Huddie ieşea şi el să mai 
arunce câte o privire. La ora trei, când Sandy a venit 
să-şi trântească fundul în scaunul sergentului-şef, 
Curtis Wilcox s-a întors într-un sfârşit şi l-a înlocuit 
pe Buck lângă Magazia B. Departe de a-şi reveni, 
temperatura din magazie mai scăzuse deja cu încă 
trei grade, iar ofiţerii ieşiţi din tură începeau să 
umple parcarea din spate cu maşinile lor personale. 
Vorba se împrăştiase. Cod D. 

Pe la patru după-amiaza, Matt Babicki şi-a înfipt 
capul în biroul sergentului-şef şi i-a spus lui Sandy 
că pierde semnalul radio. 

- Bruiaje urâte, şefu'. Cele mai urâte. 

- Căcat. 

Sandy a închis ochii şi i-a frecat cu încheieturile 
degetelor, şi şi-a dorit ca Tony să fie de faţă. Era 
pentru prima dată că făcea pe sergentul-şef şi, chiar 
dacă saltul din statul său de plată la sfârşitul lunii va 
fi fără-ndoială satisfăcător, acest necaz nu era. 

- Probleme cu blestemata aia de maşină. Exact 
ce-mi trebuia. 

- Nu pune la suflet, a spus Matt. O să arunce câ- 
teva scântei şi-apoi totu' o să revină la normal. In- 
clusiv staţia radio. Nu aşa se-ntâmpla de obicei? 

Da, aşa se întâmpla de obicei. De fapt, Sandy nu-şi 
făcea probleme în mod deosebit pentru Buick. Dar 
dacă cineva de pe teren dădea de probleme cât 
sistemul de comunicare era FUBAR? Cineva care 
trebuia să ceară un 33 - Ajutor imediat - sau un 47 - 
Trimiteţi o ambulanţă - sau, cel mai grav, un 10-99: 
Ofițer la pământ. Sandy avea bine peste o duzină de 
ofiţeri pe teren şi-n clipa aceea i se părea că-i ţine 
pe toţi în cârcă. 


- Ascultă la mine, Matt. Urcă-n maşina mea - 
Patrula 17 - şi du-o la poalele dealului. Acolo ar 
trebui să scapi de interferenţe. Intră în recepţie cu 
toţi cei care patrulează acum şi spune-le că dispe- 
ceratul de la bază e pentru moment 17. Cod D. 

- Aă, Sandy, lisuse! Asta nu-i puţin cam... 

- N-am timp acuma să te-aud cum imiţi emisiunea 
Siskel şi Elbert la cinema, a spus Sandy. 

Niciodată nu se simţise mai puţin răbdător cu 
genul smiorcăit de porcării cârtitoare ale ofițerului 
de poliţie însărcinat cu radio-comunicaţiile Babicki 
de cum se simţea acum. 

- Fă-o doar. 

- Da' n-o să fiu aici să văd... 

- Nu, probabil că n-o să fii. (Vocea lui Sandy se 
ridica acum puţin.) Asta-i un lucru pe care neapărat 
trebuie să-l treci pe lista neplăcerilor înainte s-o 
trimiţi la preotul militar. 

Matt a dat să spună ceva, s-a uitat mai îndea- 
proape la chipul lui Sandy şi, înţelept, s-a hotărât 
să-şi ţină gura. Două minute mai târziu, Sandy l-a 
văzut mergând în josul dealului la volanul Patrulei 
17. 

- Bun, a murmurat Sandy. Stai acolo o vreme, 
pişorcos mic şi obraznic ce eşti. 

Sandy s-a dus afară la Magazia B, unde se adunase 
o mulţime mică de oameni. Majoritatea dintre ei 
erau ofiţeri, dar unii erau ţipi de la Parcul Auto 
îmbrăcaţi în salopetele pătate de ulei care erau uni- 
formele lor neoficiale. După patru ani de convieţuire 
cu Buick-ul, nici unul dintre ei nu se temea, nu 
tocmai, însă, cu toate astea, alcătuiau în ziua aceea 
un grup destul de agitat. Când vedeai douăzeci de 
grade dispărând de pe cadranul termometrului 


într-o zi călduroasă de vară, într-o cameră în care 
sistemul de aer condiţionat consta dintr-o uşă 
deschisă din când în când, era greu să nu crezi că la 
mijloc sunt lucruri serioase. 

Curt se întorsese destul de demult ca să pună la 
punct o serie de experimente - atâtea câte îi permi- 
sese timpul, bănuia Sandy. Pe scaunul din faţă al 
Buick-ului aşezase o cutie de pantofi sport Nike în 
care se aflau câţiva greieri. Cuşca pentru broaşte 
era pe bancheta din spate. De data aceasta, în ea 
nu se afla decât o singură broască, dar era un 
monstru de broască, una din-acelea mătăhăloase de 
mlaştină, cu ochi galbeni-negri bulbucaţi. Luase, de 
asemenea, şi jardiniera cu flori care stătuse pe 
pervazul geamului de la biroul lui Matt Babicki şi o 
îndesase în portbagajul Buick-ului. Ultimul, dar nu 
cel mai puţin important, îl scosese pe Domnul Dillon 
la o promenadă, legat în lesă, şi îl pusese să deao 
tură maşinii, o tură completă, de trei sute şaizeci de 
grade, doar ca să vadă ce se întâmplă. Lui Orvie 
Garrett nu i-a prea plăcut asta, dar Curt l-a convins. 
In multe privinţe, Curt încă avea câteva margini 
necioplite şi puţin caş la gură, dar, când venea 
vorba de Buick, ştia să fie la fel de dulce la vorbă ca 
un jucător de cărţi pe un vas de croazieră. 

Nu s-a întâmplat nimic în timpul plimbării lui D - nu 
de data aceea -, dar era limpede că mascota 
Detaşamentului şi-ar fi dorit să fie aproape oriunde 
altundeva. Trăgea de capătul lesei atât de tare, că 
aproape îl sugruma, şi umbla cu capul şi cu coada în 
jos, tuşind din când în când sec. Se uita la Buick, dar 
se uita şi la toate celelalte de acolo, de parcă orice 
ar fi fost ceea ce nu-i plăcea se împrăştiase din 


părerea aia de maşină până ce contaminase în- 
treaga magazie. 

Când l-a dus Curt iarăşi afară şi i-a dat lesa înapoi 
lui Orville, a spus: 

- Se petrece ceva, el o simte şi o simt şi eu. Dar 
nu-i ca înainte. 

L-a văzut pe Sandy şi a repetat: nu-i ca înainte. 

- Nu, a spus Sandy, apoi a dat din cap spre Domnul 
D. Cel puţin nu urlă. 

- Nu încă, a spus Orville. Haide, D, hai să intrăm 
înapoi în cazarmă. Te-ai descurcat bine. O să-ţi dau 
un Bonz. 

Ce i-a dat Orvie lui Curt a fost o ultimă privire de 
reproş. Domnul Dillon a mers repede şi cuminte pe 
lângă piciorul drept al ofițerului Garrett, nemaifiind 
nevoie de lesă ca să ţină pasul. 

La patru douăzeci sau aşa ceva, televizorul de la 
etaj, din camera de recreere, a luat-o razna. La pa- 
tru patruzeci, temperatura în Magazia B scăzuse la 
patruzeci şi nouă de grade. La patru cincizeci, 
Cur-tis Wilcox a strigat: 

- Începe! O aud! 

Sandy fusese înăuntru să verifice la dispecerat (şi 
ce haos era acolo deja, nimic altceva decât o 
grămadă râgâită de pârâituri de electricitate statică) 
şi, când a strigat Curt, tocmai traversa parcarea, 
întorcându-se acolo unde erau atât de mulţi membri 
ai personalului, că ai fi crezut că asişti la Târgul de 
Vechituri organizat de poliţie în scop de binefacere 
sau la Carnavalul pentru Copiii cu  Distrofie 
Musculară pe care-l organizau ei în fiecare iulie. 
Sandy a luat-o la fugă, pătrunzând prin bulucul de 
spectatori care lungeau din gât să vadă prin uşa la- 
terală, care încă stătea, incredibil, larg deschisă. lar 


acolo era Curt, stând în cadrul ei. Valuri de aer rece 
năvăleau afară, dar el nu părea să le simtă. Ochii lui 
erau imenşi şi, când s-a întors către Sandy, semăna 
cu un om care visează. 

- O vezi? Sandy, o vezi? 

Sigur c-o vedea: o strălucire violetă, ceruită, care 
curgea prin geamurile maşinii şi se scurgea prin 
crăpătura care schiţa conturul capacului de la port- 
bagaj şi se revărsa peste laturile Buick-ului aidoma 
unui lichid radioactiv apos. Înăuntru' maşinii, Sandy 
putea vedea limpede formele scaunelor şi volanul 
supradimensionat. Erau nişte schiţe, nişte siluete. 
Restul cabinei era înghiţit într-o sclipire rece, 
purpurie, mai încinsă ca orice cuptor. Murmurul era 
puternic şi continua să crească în intensitate. ÎI 
făcea pe Sandy să-l doară craniul, îi făcea urechile 
aproape să-şi dorească să fie surde. Nu c-ar fi ajutat 
la ceva dacă ar fi fost surde, fiindcă se părea că 
auzea sunetul acela nu doar cu urechile, ci cu întreg 
corpul. 

Sandy l-a smucit pe Curt afară pe pavaj, apoi a 
apucat clanţa, vrând să închidă uşa. Curt l-a prins de 
încheietura mâinii. 

- Nu, Sandy, nu! Vreau s-o văd! Vreau... 

Sandy i-a înlăturat mâna, şi n-a făcut-o cu blân- 
deţe. 

- Eşti nebun? Avem de urmat o procedură aici, o 
blestemată de procedură. Nimeni n-ar trebui să ştie 
asta mai bine ca tine! Tu ai ajutat la conceperea ei, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Când Sandy a trântit uşa, blocând orice imagine 
directă a Buick-ului, pleoapele lui Curt au fluturat, şi 
el a tresărit ca un om trezindu-se dintr-un somn 
profund. 


- Bine, a spus. Bine, şefu'. Îmi pare rău. 

- E-n regulă. 

Nu credea cu adevărat că aşa este. Fiindcă nesă- 
buitul ăsta ar fi stat chiar în uşa aia blestemată. Nu 
era pic de îndoială în mintea lui Sandy că aşa ar fi 
fost. Ar fi stat acolo şi ar fi fost prăjit, dacă prăji-tul 
se afla pe agenda de lucru a ciudăţeniei ăleia. 

- Trebuie să-mi iau ochelarii de protecţie, a spus 
Curt. Sunt în portbagajul maşinii mele. Am şi de 
rezervă, şi-s chiar mai negri. O cutie întreagă am. 

Vrei o pereche? 

Sandy tot încerca sentimentul că ofiţerul Wilcox nu 
era complet treaz, că numai se prefăcea, aşa cum 
faci atunci când sună telefonul în dricul nopţii. 

- Sigur, de ce nu? Dar o să fim cu băgare de sea- 
mă, corect? Fiindcă am impresia c-o să fie un spec- 
tacol urât. 

- Am impresia c-o să fie un spectacol grandios! a 
spus el, iar exuberanţa din vocea lui, deşi uşor în- 
fiorătoare, l-a făcut pe Sandy să se simtă puţin mai 
bine. Cel puţin, Curt nu mai părea că umblă în 
somn. - Dar da, mamă - o să urmăm procedura şi-o 
să fim cu a dracu' de mare băgare de seamă. 

A fugit spre maşina lui - nu maşina de patrulă, ci 
aceea proprietate personală, Bel Air-ul modificat - şi 
a deschis portbagajul. Incă scotocea prin cutiile cu 
diverse lucruri pe care le ţinea acolo, când Buick-ul 
a explodat. 

N-a explodat la propriu, dar n-a părut să existe alt 
cuvânt pentru ceea ce chiar a făcut. Cei care s-au 
aflat acolo în ziua respectivă n-au uitat-o niciodată, 
dar au vorbit despre ea uimitor de puţin, chiar şi 
numai între ei, fiindcă părea că nu există vreun mod 
de-a exprima îngrozitoarea ei măreție. Puterea ei. 


Tot ce puteau ei spune era că a întunecat soarele de 
iunie şi-a părut să facă magazie transparentă, s-o 
transforme într-o stafie. Era imposibil de înţeles cum 
putea simpla sticlă să stea între acea lumină şi 
lumea de afară. Strălucirea pulsatilă s-a scurs 
printre scândurile magaziei precum apa printr-o 
bucată de tifon; formele cuielor au ieşit în relief 
precum punctele dintr-o fotografie de ziar sau ca 
picăturile purpurii de sânge de pe un tatuaj proaspăt 
făcut. Sandy l-a auzit pe Cari Brundage strigând: De 
data asta o să explodeze, cu siguranță o să 
explodeze! Din spatele lui, din cazarmă, l-a putut 
auzi pe Domnul Dillon urlând cuprins de teroare. 

- Da' tot voia să iasă afară şi să sară la ea, i-a spus 
Orville lui Sandy mai târziu. L-am dus în camera de 
sus, cât mai departe posibil de blestemata aia de 
magazie, da' tot aia era. Ştia că-i acolo. O auzea, 
mi-nchipui - o auzea cum murmură. Şi-apoi a văzut 
fereastra. Sfinte Christoase! De n-aş fi fost iute, de 
nu l-aş fi apucat imediat, ere' c-ar fi sărit direct pe 
ea, ce că era la etaju' doi sau nu. S-a pişat pe mine 
peste tot şi io nici nu mi-am dat seama de 

cât c-o juma' de oră mai târziu, atâta eram jo de 
speriat. 

Orville a scuturat din cap cu chipul greu şi gân- 
ditor. 

- N-am văzut niciodată un câine-n starea aia. 

Niciodată. Blana-i era toată ridicată pe spinare, fă 

cea spume la gură şi ochii-i arătau ca şi când erau 
gata-gata să-i pice din orbite. Christoase. 

Curt, între timp, s-a întors în fugă cu douăsprezece 
perechi de ochelari de protecţie. Ofițerii şi i-au pus 
la ochi, însă tot nu aveai cum să te uiţi înăuntru la 
Buick; era imposibil şi să te apropii de geamuri. Și 


iarăşi a urmat acea linişte bizară, când toţi au simţit 
că trebuie să fi stat în mijlocul unei cacofonii de 
sunete, auzind tunete şi alunecări de teren şi vul- 
cani erupând. Cu uşile magaziei închise, ei (spre 
deosebire de Domnul D) nici măcar nu puteau auzi 
murmurul. S-au auzit târşâituri de picioare şi cineva 
care-şi dregea vocea şi Domnul Dillon urlând în 
cazarmă şi Orvie Garrett spunându-i să se calmeze 
şi sunetul scos de radioul cuprins de pârâituri al lui 
Matt Babicki de la dispecerat, acolo unde fereastra 
(acum despuiată de jardiniera cu flori, graţie lui 
Curt) fusese lăsată deschisă. Nimic altceva. 

Curt s-a dus lângă uşa rulantă, cu capul aplecat şi 
cu mâinile ridicate în aer. De două ori a încercat să 
ridice privirea şi să se uite înăuntrul Magaziei B, dar 
n-a reuşit. Era prea multă lumină. Sandy l-a apucat 
de umăr. 

- Nu mai încerca să te uiţi. N-o să reuşeşti. Nu încă, 
în orice caz. O să-ti scoată ochii direct din orbite. 

- Ce-i asta, Sandy! - a şoptit el. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce-i asta? 

Sandy n-a putut decât să scuture din cap. 

Pentru următoarea jumătate de oră, Buick-ul a sus- 
ţinut un spectacol de lumini care le întrecea pe toa- 
te, transformând Magazia B într-un fel de bulgăre de 
foc, proiectând linii paralele de lumină sclipitoare 
prin toate geamurile, fulgerând şi tot fulgerând, un 
cuptor cu neon, fără miez sau sunet, care-ţi fura 
ochii. Dacă ar fi apărut atunci vreun membru din 
familia domnului Cutare, Dumnezeu ştie ce ar fi 
gândit sau cui ar fi povestit sau câţi dintre cei cărora 
le-ar fi povestit l-ar fi crezut, dar nici un străin nu a 
apărut. Şi, la cinci treizeci, ofiţerii Detaşamentului D 
au început să vadă iarăşi fulgere separate de 


lumină, de parcă sursa de energie care făcea posibil 
acest fenomen începea să dea rateuri. Pe Sandy l-a 
dus cu gândul la cum tuşeşte şi se zdruncină o 
motocicletă cu rezervorul aproape uscat. 

Curt a sărit iarăşi la geamuri şi, deşi trebuia să se 
lase în jos de fiecare dată când ieşea câte unul din- 
tre fulgerele acelea de lumină, putea să arunce 
ocheade scurte între ele. Sandy a venit lângă el, 
ferindu-se de pulsaţiile mai luminoase (Probabil că 
arătăm ca şi când am practica cine ştie ce formă 
ciudată de exerciții fizice, şi-a spus), îngustând din 
ochii orbiţi, în pofida stratului triplu de sticlă pola- 
rizată din ochelari. 

Buick-ul era încă perfect intact şi aparent ne- 
schimbat. Prelata zăcea în aceeaşi dună cu falduri, 
neatinsă de nici o urmă de foc. Uneltele lui Arky 
atârnau nederanjate în cuie, iar teancurile de ziare 
American vechi erau tot în colţul îndepărtat, prinse 
în pachete şi legate cu sfoară. Un singur chibrit de 
bucătărie ar fi fost de ajuns să transforme morma- 
nele acelea uscate de hârtii în jerbe de flăcări, însă 
lumina aceea sclipitoare purpurie nu înnegrise nici 
măcar un singur colţ. 

- Sandy, vezi vreun specimen? 

Sandy a scuturat din cap, s-a dat în spate şi şi-a 
scos ochelarii împrumutaţi de Curt. | i-a dat lui Andy 
Colucci, care se dădea de ceasul morţii să arunce o 
privire în magazie. Sandy însuşi s-a îndreptat înapoi 
către cazarmă. Se părea că Magazia B nu avea 
totuşi să explodeze. lar el era sergentul-şef în 
funcţiune, şi avea unele îndatoriri. 

Ajuns pe scările din spate, s-a oprit şi s-a uitat în 
urmă. Chiar şi purtând ochelari de protecţie, Andy 
Colucci şi ceilalţi se fereau să se apropie de şirul de 


geamuri. Era numai o singură excepţie, şi aceea era 
Curtis Wilcox. El stătea chiar acolo - mare ca o zi de 
post, ar fi spus mama lui Sandy - cât putea el mai 
aproape şi aplecându-se înainte să se apropie şi mai 
mult, cu ochelarii de-a dreptul lipiţi de sticlă, 
întorcându-şi numai puţin capul într-o parte de 
fiecare dată când ciudăţenia arunca afară un fulger 
extraordinar de luminos, ceea ce încă mai făcea 
cam o dată la douăzeci de secunde. 

Sandy şi-a spus: Are şanse să rămână fără ochi, 
sau cel puțin să orbească de la lumina aia. Numai că 
nu era aşa. Părea că aproape cronometrase stră- 
fulgerările, că intrase în ritm cu ele. De unde se afla 
Sandy, părea că ofiţerul Wilcox îşi fereşte ochii chiar 
cu o secundă sau două înaintea ivirii fiecărui fulger. 
Şi când acesta chiar se ivea, Curt devenea pentru o 
clipă propria sa umbră exclamatoare, un dansator 
exotic paralizat, proiectat pe fundalul unei falii mari 
de lumină purpurie. Să-l vadă în felul acela îl speria. 
Lui Sandy i se părea că se uită la ceva ce era 
prezent şi absent în acelaşi timp, real, dar ireal, 
deopotrivă palpabil şi amorf. Sandy îşi va spune mai 
târziu că, atunci când era vorba de Buick-ul 8, Curt 
semăna ciudat de tare cu Domnul Dillon. Nu urla aşa 
cum urla câinele de la etaj, din camera de recreere, 
însă părea că întreţine o anume legătură cu 
ciudăţenia aceea, că se află în sincronie cu ea. Că 
dansa cu ea: atunci şi mai târziu, aşa îşi va aminti 
Sandy mai apoi. 

Că dansa cu ea. 

La şase şi zece minute în seara aceea, Sandy a luat 
legătura prin radio cu Matt încă aflat la poalele 
dealului şi l-a întrebat ce se mai întâmpla. Matt n-a 
spus nimic (Nimic, bunicuţă a fost ceea ce-a citit 


Sandy în tonul vocii sale) şi i-a spus să se întoarcă la 
bază. Când s-a întors, Sandy i-a spus că-i liber să 
traverseze parcarea şi să arunce o privire, dacă încă 
mai voia. Matt a plecat ca din puşcă. Când s-a 
întors, cu câteva minute mai târziu, părea 
dezamăgit. 

- Asta l-am mai văzut făcând-o înainte, a spus, 
lăsându-l pe Sandy să reflecteze la cât de grele de 
cap şi de nerecunoscătoare erau fiinţele umane, ce- 
le mai multe dintre ele; cât de repede li se toceau 
simţurile, reducând miraculosul la un nimic cotidian. 

- Tot ce-au putut zice băieţii a fo' că şi-a dat în 
petic acu' o oră, da' nici unu' n-a ştiut să-mi descrie 
cum. 

Acest lucru a fost rostit pe-un ton dispreţuitor pe 
care Sandy nu l-a găsit deloc surprinzător. În lumea 
ofiţerilor de poliţie însărcinaţi cu comunicațiile, totu/ 
este descriptibil; cartografia lumii trebuie şi poate fi 
exprimată cu ajutorul a zece coduri. 

- Păi, nu te uita la mine, a spus Sandy. Eu îţi pot 
spune un singur lucru. A fost foarte multă lumină. 

- Oh. Multă lumină. 

Matt i-a oferit o privire care spunea Nu numa' o 
bunicuţă, ci o bunicuţă ratată. Apoi a intrat înapoi 
înăuntru. 

Până la ora şapte, recepţia semnalului la televizo- 
rul Detaşamentului D (întotdeauna o problemă im- 
portantă când nu erai pe teren) se întorsese la nor- 
mal. Dispeceratul funcţiona şi el din nou în limite 
normale. Domnul Dillon îşi mâncase obişnuitul 
castron de Gravy Train şi apoi îşi făcuse de lucru 
prin bucătărie, cerşind după resturi, aşa că şi e/ îşi 
revenise la normal. lar când Curt şi-a vârât capul în 
biroul sergentului-şef la şapte patruzeci şi cinci 


pentru a-i spune lui Sandy că vrea să intre în maga- 
zie şi să-şi verifice specimenele, Sandy nu s-a putut 
gândi la nici un mod de a-l împiedica s-o facă. Sandy 
era în fruntea Detaşamentului D în seara aceea, aici 
nu încăpea discuţie, dar când venea vorba de Buick, 
Curt avea la fel de multă autoritate ca şi el, poate 
chiar puţin mai multă. De asemenea, Curt deja purta 
blestemata aia de frânghie galbenă legată la brâu. 
Restul era înfăşurat în colac pe antebraţul lui. 

- Nu-i o idee bună, i-a spus Sandy. 

Un „nu” mai categoric de atât nu putea rosti. 

- Fleacuri. 

Acesta era cuvântul preferat al lui Curt în 1983. 
Sandy îl ura. | se părea că-i de copii mici. 

S-a uitat peste umărul lui Curt şi a văzut că erau 
singuri. 

- Curtis, a spus, ai o soţie acasă şi, ultima dată 
când am vorbit despre ea, ai spus că-i posibil să fie 
gravidă. S-a schimbat cu ceva situaţia? 

- Nu, da' n-a fost la... 

- Aşa că o soţie ai cu siguranţă şi mai ai poate un 
copil. lar dacă nu-i gravidă de data asta, poate-o să 
fie data viitoare. Asta-i frumos. E exact aşa cum ar 
trebui să fie. Ce nu-nţeleg eu e de ce-ai pune toate 
astea la bătaie pentru un blestemat de Buick. 

- Haide, Sandy - pun totu' la bătaie de fiecare dată 
când urc într-o patrulă şi ies pe şosea. De fiecare 
dată când cobor şi m-apropii. Lucru-i valabil pentru 
toţi cei care au meseria asta. 

- E altfel în cazul ăsta şi amândoi o ştim, aşa că 
poţi termina cu porcăriile astea de oră de dirigenţie. 
Nu-ţi aminteşti ce-a păţit Ennis? 

- Mi-amintesc, a spus, şi Sandy bănuia că-şi 
amintea, însă Ennis Rafferty dispăruse deja de 


aproape patru ani. Era, într-un fel, la fel de depăşit 
ca şi mormanele de ziare American din Magazia B. 

Ei bine, broaştele nu fuseseră decât nişte broaşte. 
Poate că Jimmy fusese numit după numele unui 
preşedinte, însă nu era de fapt decât un gerbil. lar 
Curtis avea frânghia strânsă la brâu. Frânghia tre- 
buia să facă totul să pară în regulă. Sigur, şi-a spus 
Sandy, și niciodată nu s-a înecat în piscină vreun 
prichindel cu înotătoare gonflabile. Dacă i-ar fi spus 
asta lui Curt, i-ar fi râs în faţă? Nu. Fiindcă Sandy 
stătea în scaunul ăl mare în seara aceea, era 
sergentul-şef în funcţiune, era simbolul vizibil al PSP. 
Dar Sandy credea că ar fi văzut oricum râsul în ochii 
lui Curt. Curtis uita că frânghia nu fusese niciodată 
testată, că, dacă forţa care se ascundea înăuntrul 
Buick-ului se hotăra că-l vrea, s-ar putea să apară o 
ultimă fulgerare de lumină purpurie şi apoi nimic 
altceva decât o întindere de funie galbenă zăcând 
pe podeaua de ciment cu un laţ gol la un capăt; 
adio, partenere, călătorie sprâncenată, încă un pisoi 
curios plecat să-şi vâneze satisfacția pe necuprinsul 
tărâm de nicăieri. Numai că Sandy nu-i putea 
ordona să stea locului aşa cum îi ordonase lui Matt 
Babicki să meargă la poalele dealului. Tot ce putea 
face era să pornească o ceartă cu el, şi nu ajuta la 
nimic să te cerţi cu un om care avea privirea aceea 
sclipitoare şi agitată, gen „hai să jucăm Bingo”, în 
ochi. Puteai provoca resentimente cu grămada, dar 
nu-l puteai niciodată convinge pe celălalt că tu ai 
dreptate. 

- Vrei să ţin eu celălalt capăt al frânghiei? - l-a 
întrebat Sandy. Ai venit aici să ceri ceva şi-n mod 
sigur nu de părerea mea era vorba. 

- Ai vrea s-o faci? (A rânjit.) Mi-ar plăcea. 


Sandy a ieşit afară cu el şi a ţinut de frânghie cu 
mare parte din colac înfăşurat în jurul cotului, şi 
Dicky-Duck Eliot stând lângă el, pregătit să-l prindă 
de găicile pentru curea de la pantaloni dacă se 
întâmpla ceva şi Sandy începea să alunece. 
Sergentul-şef în funcţiune, stând în cadrul uşii 
laterale a Magaziei B, neîncordat dar pregătit să se 
încordeze dacă se întâmpla ceva ciudat, 
muşcându-şi buza de jos şi respirând puţin cam prea 
repede. Pulsul părea că-i este de o sută douăzeci de 
bătăi pe minut. Încă putea simţi răcoarea din 
magazie, chiar dacă acul termometrului începuse 
deja să-şi croiască uşor drum în sus; în Magazia B, 
vara timpurie fusese revocată şi ceea ce întâlnea 
cineva la uşă era frigul întunecat dintr-o cabană de 
vânătoare atunci când soseşti în noiembrie, soba din 
mijlocul camerei fiind la fel de moartă ca şi-un zeu 
fără supuşi. Timpul încetinea, se ţâra. Sandy a 
deschis gura să-l întrebe pe Curt dacă are de gând 
să stea acolo pentru veşnicie, apoi a aruncat o 
privire la ceasul său de mână şi a observat că 
trecuseră numai patruzeci de secunde. l-a spus, 
totuşi, lui Curt să nu meargă de partea cealaltă a 
Buick-ului. Risca prea mult să se rupă frânghia. 

- Şi Curtis! Când deschizi portbagajul, rămâi la 
vedere! 

- Recepţionat. 

A părut aproape amuzat, îngăduitor, ca un copil 
care le promite mamei şi lui taţi că nu, nu va merge 
cu viteză, nu va bea la petrecere, că o să aibă grijă 
la ceilalţi şoferi, o, Doamne, da, sigur, cum să nu. 
Orice ca să fie fericiţi până se căra dracului din casă, 


A deschis portiera şoferului şi s-a aplecat înăuntru 
pe lângă volan. Sandy s-a încordat iarăşi, pregătit 
mai mult decât pe jumătate să tragă de frânghie, 
s-o smucească. Trebuie să fi comunicat sentimentul 
în spate, fiindcă l-a simţit pe Dicky cum îl prinde de 
găicile pentru curea. Curt s-a întins, s-a întins, 
şi-apoi s-a îndreptat de spate, ţinând în mâini cutia 
de pantofi în care se aflau greierii. S-a uitat prin 
găurele. 

- Se pare că-s toţi înăuntru, a spus, părând puţin 
dezamăgit. 

- Ai fi crezut că-s prăjiţi complet, a spus Dicky- 
Duck. Tot focu' ăla! 

Dar nu fusese nici pic de foc, numai lumină. Nu era 
nici o urmă de arsură pe pereţii magaziei, puteau 
vedea acul termometrului stând în limita a cincizeci 
de grade şi să alegi să nu crezi cifra aceea nu prea 
era o opţiune, nu cu răcoarea jilavă a magaziei 
lipindu-li-se de feţe. Totuşi, Sandy ştia cum se 
simţea Dicky-Duck Eliot. Când încă-ţi mai bubuia 
capul de ameţeală şi ultimele fărâme de imagini 
reziduale încă păreau că-ţi mai dansează în faţa 
ochilor, era greu să crezi că un pumn de greieri 
aflaţi chiar în epicentru ar putea scăpa fără nici o 
zgârietură. 

Şi totuşi scăpaseră. Fiecare dintre ei, după cum s-a 
dovedit. La fel şi brotacul, numai că ochii lui 
galbeni-negricioşi se înceţoşaseră şi erau acum 
maţi. Era viu şi sănătos, dar când a sărit, a făcut-o 
direct în peretele cuştii sale. Orbise. 

Curt a deschis portbagajul şi s-a depărtat de el ca 
parte a aceleiaşi singure mişcări, o mişcare aproape 
ca de balet, una pe care majoritatea poliţiştilor o 
cunosc. Sandy s-a încordat iarăşi în cadrul uşii, cu 


mâinile puternic strânse pe frânghie, gata s-o tragă 
cu toată forţa. Dicky-Duck l-a apucat din nou, sigur, 
de găicile pentru curea. Şi din nou n-a fost nimic. 

Curt s-a aplecat în portbagaj. 

- E frig aici, a strigat. Vocea lui a sunat cavernoasă, 
ciudat de îndepărtată. - Şi simt mirosu' acela - 
mirosu' de varză murată stricată. Şi de mentă. Şi... 
stai... 

Sandy a stat. Când n-a auzit nimic, l-a strigat pe 
Curt pe nume. 

- Cred că-i sare, a spus Curt. Ca de ocean, 
aproape. Aicea-i centru' ei, vortexul, chiar aicea-n 
portbagaj. Sunt sigur de asta. 

- Nu-mi pasă nici dacă-i Ultima Mină Olandeză, i-a 
spus Sandy. Vreau să ieşi de acolo. Acuma. 

- Numai o secundă. 

S-a aplecat mai tare în portbagaj. Sandy aproape 
că se aştepta să facă o mişcare smucită înainte, ca 
şi când l-ar trage ceva - ideea lui Curt Wilcox de 
glume cu sare şi piper. Poate că i-a trecut asta prin 
gând, dar în cele din urmă i-au venit minţile la loc. A 
apucat pur şi simplu cutia de sticlă a lui Matt Babicki 
şi-a scos-o afară. S-a întors şi a ridicat-o ca Sandy şi 
Dicky s-o poată vedea. Florile păreau în regulă, 
înflorite. Cu două zile mai târziu erau moarte, dar 
asta nu avea nimic supranatural la mijloc; 
îngheţaseră în portbagajul maşinii, aşa cum ar fi 
îngheţat şi dacă le-ar fi pus Curt în congelator. 

- N-ai terminat încă? 

Până şi lui Sandy începea să i se pară că vorbeşte 
precum bătrâna bunicuţă Dearborn, dar nu se putea 
abţine. 

- Ba da. Aşa cred. 


Curt părea dezamăgit. Sandy a tresărit când ela 
trântit capacul portbagajului de la Buick, iar dege- 
tele lui Dicky s-au strâns pe spatele pantalonilor săi. 
Sandy avea o bănuială că dragul de Dicky-Duck 
fusese foarte aproape de a-l smuci din cadrul uşii şi 
a da cu el în fund în parcare. Curt, între timp, păşea 
încet către ei ţinând cuşca pentru broaşte, cutia de 
papuci şi jardiniera prinse la subraţ. Pe măsură ce 
se apropia de el, Sandy continua să adune frânghia, 
aşa încât Curt să nu se împiedice în ea. 

Când erau din nou cu toţii afară, Dicky a luat cuşca 
şi s-a uitat mirat la brotacul orb. 

- Asta le-ntrece pe toate, a spus. 

Curt a păşit afară din ochiul de frânghie care-l ți- 
nea de mijloc, apoi a îngenuncheat pe macadam şi-a 
deschis cutia pentru pantofi. Patru sau cinci alţi 
ofiţeri se adunaseră deja în jurul lor. Greierii au sărit 
afară aproape imediat ce Curt a luat capacul de pe 
cutie, dar nu înainte ca atât el, cât şi Sandy să aibă 
ocazia să facă socotelile. Opt, numărul de cilindri ai 
nefolositorului motor de la Buick-ul ăla. Tot opt, 
numărul de greieri pe care i-au pus înăuntrul lui. 

Curt părea dezgustat şi dezamăgit. 

- Nimic, a spus el. În cele din urmă, întotdeauna la 
asta se ajunge. Dacă există vreo formulă - cine ştie 
ce teoremă binomială sau ecuaţie cvadratică sau 
altceva de genul ăsta - n-o văd. 

- Atunci, poate c-ar fi mai bine s-o laşi baltă, a spus 
Sandy. 

Curt şi-a plecat capul şi a privit greierii cum ţopăie 
prin parcare, depărtându-se unul de celălalt, 
mergând în direcţii separate, şi nici o ecuaţie sau 
teoremă inventată vreodată de vreun matematician 
care a trăit pe acest pământ n-ar fi putut prezice un- 


de va ajunge măcar unul dintre ei. Greierii repre- 
zentau Teoria Haosului în variantă ţopăită. Ochelarii 
de protecţie încă-i atârnau lui Curt la gât de banda 
lor elastică. S-a jucat cu ei pe degete pentru câteva 
clipe, apoi s-a uitat la Sandy. Gura îi era udă. 
Privirea dezamăgită îi pierise din ochi. Cealaltă, 
privirea pe jumătate smintită care spunea „hai să 
jucăm Bingo până prăpădim toţi banii”, venise să-i 
ia locul. 

- Să nu crezi că-s gata să fac asta, a spus. Trebuie 
să fie... 

Sandy i-a dat o şansă şi, până Curtis nici n-a ter- 
minat fraza, l-a întrebat: 

- Trebuie să fie ce? 

Dar Curtis n-a făcut decât să scuture din cap, de 
parcă n-ar fi putut spune cu voce tare. Sau n-ar fi 
vrut. 

Trei zile s-au scurs. Au aşteptat apariţia unei alte 
arătări-liliac sau a unui alt ciclon de frunze, dar nu 
s-a întâmplat nimic imediat după spectacolul de lu- 
mini; Buick-ul a rămas doar locului. Bucata de 
Pennsylvania unde se afla Detaşamentul D era tă- 
cută, mai ales în timpul schimbului doi, ceea ce-i 
convenea de minune lui Sandy Dearborn. Incă o zi şi 
va avea două libere. Va fi rândul lui Huddie să facă 
iarăşi pe şeful. Apoi, când se va întoarce, Tony 
Schoondist va fi în scaunul ăl mare, acolo unde-i era 
locul. Temperatura în Magazia B tot nu ajunsese 
încă la temperatura din lumea de afară, dar 
într-acolo se îndrepta. Se ridicase până la primele 
grade din marja de şaizeci, iar membrii Deta- 
şamentului D ajunseseră să considere gradele şai- 
zeci drept un teritoriu sigur. 


În primele patruzeci şi opt de ore de după cutre- 
murul monstru de lumină, păstraseră o pază per- 
manentă în faţa magaziei. După douăzeci şi patru 
de ore lipsite de orice eveniment neprevăzut, unii 
dintre oameni începuseră să bombăne ceva despre 
pontarea orelor suplimentare, iar Sandy nu-i putea 
învinovăţi prea tare. Era vorba, desigur, de nişte ore 
fără plată. Trebuia să fie aşa. Cum puteau trimite la 
Scranton nişte Rapoarte de Ore Suplimentare pentru 
Supravegherea Magaziei B? Ce să fi trecut în locul 
marcat cu MOTIVUL ACTIVITATII SUPLIMENTARE 
(SPECIFICAŢII COMPLETE)? 

Pe Curt Wilcox nu-l încânta deloc renunţarea la 
supravegherea permanentă, însă înţelegea parame- 
trii situaţiei. Într-o şedinţă scurtă, au hotărât să în- 
treprindă mai multe verificări punctuale, dintre care 
majoritatea să fie făcute de ofiţerii Dearborn şi 
Wilcox. lar dacă lui Tony nu-i va plăcea asta la în- 
toarcerea lui din însorita Californie, putea schimba 
lucrurile. 

Aşa încât, uite că tocmai vine ora opta unei seri de 
vară chiar din preajma solstițiului, soarele încă n-a 
coborât dincolo de linia orizontului, ci stă roşu şi 
umflat pe Dealurile Scunde, aruncându-şi ultimele 
mirifice raze lungi de lumină asupra lumii. 

Sandy se afla în birou, muncind cu sârg la lista 
obligaţiilor de serviciu pentru week-end, scaunul 
acela mare potrivindu-i-se atunci numai bine. Erau 
daţi când se imagina ocupându-l mai mult sau mai 
puţin permanent, iar seara aceea de vară era una 
dintre acestea. Credea m-aş descurca la treaba as- 
ta: tocmai îi trecea prin gând când George Morgan 
intra în parcare la volanul Patrulei D-II. Sandy a 
ridicat mâna a salut spre el şi a rânjit când George 


i-a răspuns ducând scurt palma la borul pălăriei: la 
fel şi ţie. 

George era de serviciu pe teren în acel schimb, dar 
s-a întâmplat să fie prin apropiere, aşa că a venit să 
facă plinul de benzină. În anii nouăzeci, ofiţerii de 
poliţie statală din Pennsylvania nu mai aveau 
opţiunea asta, dar în 1983 încă-ţi mai puteai umple 
rezervorul acasă, economisind astfel câţiva peni din 
banii statului. A setat pompa pe alimentare 
automată uşoară şi-a mers la Magazia B să arunce o 
privire. 

Înăuntru era aprins un bec (întotdeauna îl lăsau 
aprins) şi chiar acolo era, copilul adoptiv al Deta- 
şamentului D, bătrânul 54, şezând în tăcere cu or- 
namentele cromate scânteind, arătând ca şi când 
n-ar fi înghiţit niciodată un ofiţer de poliţie statală, 
n-ar fi orbit o broască sau n-ar fi scos din pălărie un 
liliac deformat. George, aflat încă la câţiva ani 
depărtare de propria sa linie de finiş (două doze de 
bere şi-apoi pistolul în gură, îndesat până dincolo de 
palatul moale, neasumându-şi nici un risc, când un 
poliţist se hotărăşte s-o facă, el sau ea aproape 
întotdeauna reuşeşte s-o facă aşa cum scrie la car- 
te), stătea în faţa uşii rulante cum stăteau cu toţii 
din când în când, adoptând postura pe care păreau 
s-o adopte cu toţii, într-un fel degajat, cu picioarele 
depărtate, ca un supraveghetor de construcţii stând 
pe trotuarul de lângă şantier, cu mâinile în şolduri 
(Poziţia A) sau încrucişate pe piept (Poziţia B) sau 
duse protectiv la tâmple dacă lumina era deosebit 
de puternică (Poziţia C). E-o postură care spune că 
supraveghetorul de construcţii în chestiune e un om 
care deţine multe răspunsuri, un expert care are 


timp berechet să discute despre taxe sau despre po- 
litică sau despre frizurile tinerilor. 

George îşi aruncase privirea şi tocmai dădea să se 
întoarcă, când, dintr-o dată, s-a auzit o bufnitură 
dinăuntru, înfundată şi grea. A fost urmată de o 
pauză (suficient de lungă, i-a spus mai târziu lui 
Sandy, ca el să aibă timp să-şi spună că-şi imagina- 
se totul) şi-apoi s-a auzit o a doua bufnitură. George 
a văzut capacul portbagajului mişcându-se sus-jos în 
mijloc, numai o dată, repede. A pornit către uşa 
laterală, vrând să intre înăuntru şi să vadă despre ce 
e vorba. Apoi şi-a amintit cu ce avea de-a face, cuo 
maşină care uneori înghiţea oameni. S-a oprit, s-a 
uitat împrejur după alţi oameni - după întăriri - şi n-a 
văzut pe nimeni. Totdeauna când ai nevoie nu dai 
de-un poliţist. S-a gândit să intre, oricum, singur în 
magazie, apoi s-a gândit la Ennis - trecuseră patru 
ani şi tot nu se întorsese acasă la masa de prânz - 
şi-a fugit în schimb către cazarmă. 

- Sandy, ai face bine să vii. 

George, stând în cadrul uşii, părând speriat şi cu 
răsuflarea tăiată. 

- Cre' că unu' din idioţii ăştia l-a închis p-un alt idiot 
în portbagaju' blestemăţiei ăleia care se află în 
Magazia B. Din glumă, cum ar fi. 

Sandy s-a uitat ţintă la el, înmărmurit. Nevenindu-i 
(sau poate nevrând) să creadă că cineva, chiar şi 
zevzecul ăla de Santerre, ar putea face un astfel de 
lucru. Numai că era posibil, ştia asta. Şi mai ştia 
ceva - oricât de incredibil ar fi putut părea, în multe 
cazuri n-o făceau cu intenţii rele. 

George a interpretat surpriza jucată de 
sergentul-şef drept neîncredere. 


- S-ar putea să greşesc, da' jur pe Dumnezeu că nu 
te iau peste picior. Ceva loveşte capacu' port- 
bagajului. Dinăuntru. Sună ca şi când ar da cu 
pumnii. Am dat să intru singur înăuntru, da' m-am 
răzgândit. 

- Ai făcut ce trebuia, a spus Sandy. Haide cu mine. 

Au ieşit afară în grabă, oprindu-se doar atât cât să 
se uite Sandy în chicinetă şi-apoi să dea o fugă până 
sus, în camera de recreere. Nimeni. Cazarma nu era 
niciodată goală, dar acum era, şi de ce? Fiindcă 
totdeauna când aveai nevoie nu găseai un poliţist, 
de asta. Herb Avery era dispecerul în seara aceea, 
numai el era prezent, şi li s-a alăturat. 

- Vrei să chem pe cineva de pe teren, Sandy? Pot 
s-o fac, dacă vrei. 

- Nu. 

Sandy se uita împrejur, încercând să-şi amintească 
unde văzuse ultima dată colacul de frânghie. In 
gheretă, probabil. Asta dacă nu-l luase vreun ne- 
chibzuit cu el acasă pentru a trage ceva în pod, ce- 
ea ce se întâmpla de obicei. 

- Haide, George. 

Au traversat amândoi parcarea în lumina roşie a 
apusului, umbrele care-i urmăreau fiind lungi 
aproape până la infinit, mergând mai întâi la uşa 
rulantă pentru o scurtă privire de recunoaştere. 
Buick-ul stătea acolo aşa cum stătuse de când îl 
trăsese bătrânul Johnny Parker cu remorcherul lui 
(Johnny era acum ieşit la pensie şi trecea peste 
nopţi cu tubul de oxigen lângă pat - dar tot mai fu- 
ma). Arunca propria sa umbră pe podeaua din 
ciment. 

Sandy a dat să se întoarcă, vrând să caute frânghia 
în gheretă, şi tocmai atunci s-a auzit încă o 


bufnitură. Era puternică şi plată şi fără stridenţe. 
Capacul portbagajului a tremurat, s-a curbat în 
mijloc preţ de-o clipă, apoi a revenit la normal. Lui 
Sandy i s-a părut că Roadmaster-ul chiar s-a mişcat 
puţin pe arcuri. 

- Uite! Vezi? - a spus George. 

A dat să mai adauge ceva, şi acela a fost momen- 
tul când portbagajul Buick-ului s-a deschis şi capacul 
a sărit sus din balamale şi peştele a căzut afară. 

Desigur, nu era peşte mai mult decât arătarea-liliac 
fusese un liliac, dar au ştiut imediat amândoi că nu 
era o fiinţă făcută să trăiască pe pământ; nu avea o 
singură branhie pe partea pe care o vedeau ei, ci 
patru dispuse în linie, tăieturi paralele în pielea de 
culoarea argintului oxidat. Avea o coadă franjurată 
şi membranoasă. Aceasta a alunecat din portbagaj 
cu un ultim tremur convulsiv, muribund. Jumătatea 
de jos era curbată şi flexionată, iar Sandy a înţeles 
cum de a putut produce bufnitura aceea. Da, asta 
era destul de clar, dar cum de încăpuse o arătare de 
dimensiunea aceea în portbagajul închis al 
Buick-ului îi depăşea pe amândoi. Ceea ce-a lovit 
podeaua din ciment a Magaziei B cu un plescăit plat 
avea dimensiunea unei sofale. 

George şi Sandy s-au prins în braţe ca nişte copii şi 
au strigat. Preţ de-o clipă au fost doi copii, orice 
gând specific adulţilor părăsindu-le minţile. De un- 
deva dinăuntrul cazărmii, Domnul Dillon a început 
să latre. 

Zăcea acolo pe podea, peşte în aceeaşi măsură în 
care un lup este animal de casă, chiar dacă s-ar pu- 
tea să semene puţin cu un câine. Şi, în orice caz, 
acest peşte era peşte doar până la tăieturile purpurii 
ale branhiilor. Acolo unde ar fi trebuit să fie capul 


unui peşte - ceva care, cel puţin, avea o idee sănă- 
toasă de ochi şi o gură - se afla o masă înnodată şi 
goală de cili rozalii, prea subţiri şi ţepeni să fie ten- 
tacule, prea groşi să fie fire de păr. Fiecare se ter- 
mina într-un nod negru, şi primul gând coerent al lui 
Sandy a fost: Un crevete, partea de sus e-un soi de 
crevete, iar chestiile alea negre sunt ochii lui. 

- Care-i problema? - a urlat cineva. Ce-i? 

Sandy s-a întors pe călcâie şi l-a văzut pe Herb 
Avery stând pe scările din spate. Privirea lui era 
sălbatică şi ţinea în mână pistolul Ruger. Sandy a 
deschis gura şi, la început, nimic n-a ieşit, doar un 
şuierat slab, flegmatic. În spatele lui, George nici 
măcar nu se întorsese; încă se uita prin geam, gura 
atârnându-i flască într-un căscat idiot. 

Sandy a tras adânc aer în plămâni şi a încercat din 
nou. Ceea ce trebuia să fie un țipăt a ieşit sub forma 
unui şuierat slab, de pumn tras în stomac, însă cel 
puţin era ceva. 

- Totu-i în regulă, Herb - cinci-cu-cinci. Du-te înapoi 
înăuntru. 

- Atunci de ce-ai... 

- Du-te înăuntru! 

Poftim, aşa-i puțin mai bine, şi-a spus Sandy. 

- Du-te, acum, Herb. Şi pune pistolu' ăla-n teacă. 

Herb s-a uitat în jos la armă, de parcă numai atunci 
devenise conştient că-l scosese de la brâu. L-a 
aşezat la loc în teacă, s-a uitat la Sandy ca pentru 
a-l întreba dacă-i sigur. Sandy a făcut din mâini un 
gest slab, fluturat, şi şi-a spus: Bunicuța Dearborn 
zice să intri înapoi înăuntru, nechibzuitule! 

Herb s-a dus, strigându-i în acelaşi timp Domnului 
D să termine odată cu lătratul ăla prostesc. 

Sandy s-a întors înapoi la George, care se albise. 


- Respira, Sandy - sau încerca să respire. | se 
mişcau branhiile şi partea laterală se umfla. Acuma 
s-a oprit. 

Ochii lui erau imenşi, asemenea ochilor unui copil 
care-a fost implicat într-un accident de maşină. 

- Cred că-i mort. (îi tremurau buzele.) Măiculiţă, 
sper să fie mort. 

Sandy s-a uitat înăuntru. La început, a fost sigur că 
George greşeşte: arătarea încă era vie. Incă respira, 
sau încerca să respire. Apoi şi-a dat seama ce vede 
şi i-a spus lui George să aducă videocamera din 
gheretă. 

- Să n-aduc şi fr... 

- N-o să ne trebuiască frânghia, fiindcă n-o să 
intrăm acolo - nu încă, cel puţin - da' adu camera. 
Cât poţi de repede. 

George a mers în partea laterală a garajului, 
mişcându-se nu foarte bine. Şocul îl făcuse 
împiedicat. Sandy s-a uitat înapoi în magazie, 
punându-şi mâinile căuş la tâmple pentru a se feri 
de strălucirea roşiatică a apusului. In magazie era 
mişcare, sigur, dar nu o mişcare vie. Din partea 
laterală argintie a arătării se ridicau aburi, la fel şi 
din tăieturile purpurii ale branhiilor. Arătarea-liliac 
nu se descompusese, însă frunzele da, şi chiar 
repede. Fiinţa asta începea să putrezească precum 
frunzele, iar Sandy presimţea că, o dată ce procesul 
se pornea, avea să se desfăşoare repede. 

Chiar şi stând afară, cu uşa închisă care-l separa de 
arătare, tot îi simţea mirosul. Un iz acru, apos de 
amestec de varză şi castravete şi sare, mirosul unei 
fierturi pe care i-ai servi-o cuiva dacă ai vrea să-l 
îmbolnăveşti în loc să-l însănătoşeşti. 


Din partea ei laterală ieşeau şi mai mulţi aburi; se 
ridicau şi din cuibul de funii roz încolăcite care părea 
să-i servească de cap. Lui Sandy i se părea că aude 
un sfârâit slab, dar ştia că la fel de bine şi-l putea şi 
închipui. Apoi a apărut o tăietură neagră în solzii 
gri-argintii, pornind în sus de la nailonul franjurat al 
cozii şi ajungând până la branhia cea mai 
îndepărtată. Un fluid negru, probabil aceeaşi 
materie pe care o găsiseră Huddie şi Arky în jurul 
cadavrului arătării-liliac, a început să se scurgă din 
ea - apatic la început, apoi puţin mai vioi. Sandy 
putea vedea o umflătură rău prevestitoare crescând 
sub tăietura din piele. Nu era o halucinație, aşa cum 
nu era nici sfârâitul acela. Peştele făcea ceva mai 
radical decât doar să se descompună: se preda. 
Ceda în faţa schimbării de presiune atmosferică sau 
poate a schimbării, în general, a întregului său 
mediu ambiant. S-a gândit la ceva ce citise cândva 
(sau poate că văzuse la o emisiune de pe National 
Geographic), despre cum, atunci când unele creaturi 
din adâncul oceanelor sunt aduse la suprafaţă, pur 
şi simplu explodează. 

- George! (Urlând din toţi rărunchii.) Grăbeşte-te 
dracu' odată! 

George a venit în goană de după colţul magaziei, 
ţinând trepiedul de foarte de sus, acolo unde se 
uneau picioarele din aluminiu. Lentila camerei video 
sclipea deasupra pumnului său, semănând în lumina 
roşie, tot mai puţină, a zilei cu ochiul unui beţiv. 

- N-am reuşit s-o iau de pe trepied, a gâfâit el. 
Are-un fel de încuietoare sau clemă şi dacă aş fi 
avut timp să mă dumiresc - sau poate că-ncercam 
să întorc invers cristoşenia aia... 

- Nu contează. 


Sandy a înşfăcat videocamera de la el. Oricum, 
trepiedul nu era o problemă; picioarele fuseseră de 
ani de zile ajustate la înălţimea geamurilor din uşile 
rulante ale magaziei. Problema a apărut când Sandy 
a apăsat butonul on şi s-a uitat prin obiectiv. In loc 
de-un cadru, nu erau decât nişte litere roşii care 
spuneau LO BAT. 

- Futu-i luda lIscarioteanu' pe-un cal buiestru 
şchiop! Înapoi, George. Uită-te pe raftul de lângă 
cutia cu casete goale, mai e o baterie acolo. Adu-o. 

- Da' vreau să văd... 

- Nu-mi pasă! Du-te! 

S-a dus, fugind cu greu. Pălăria i se sucise pe cap, 
oferindu-i un aspect elegant ciudat. Sandy a apăsat 
butonul record de pe lateralul carcasei aparatului, 
neştiind ce va prinde pe peliculă, dar sperând totuşi 
să prindă ceva. Când s-a uitat din nou prin obiectiv, 
însă, până şi literele care compuneau cuvântul LO 
BAT începeau să se şteargă. 

O să m-omoare Curt, şi-a spus. 

S-a uitat iarăşi pe geamul magaziei chiar la timp să 
prindă coşmarul. Arătarea s-a sfâşiat de la un capăt 
la altul pe-o parte, vărsând afară acea supu-raţie 
neagră nu în pârâiaşe, ci într-un potop. S-a 
împrăştiat pe podea ca apa refulată dintr-un canal 
de scurgere înfundat. În urma ei a venit o vomă 
respingătoare de măruntaie: pungi flasce de lichid 
gelatinos gălbui-roşiatic. Majoritatea dintre ele s-au 
spart şi-au început să aburească de-ndată ce le-a 
atins aerul. 

Sandy s-a întors, apăsându-şi tare gura cu dosul 
palmei până ce-a fost sigur că nu va vomita, şi-apoi 
a strigat: 


- Herb! Dacă încă mai vrei să vezi, acuma ai 
ocazia! Cât de repede poţi! 

De ce să-i fi trecut prima dată prin gând să-l cheme 
pe Herb Avery la faţa locului, Sandy nu şi-a putut 
explica mai târziu. In acel moment, însă, i s-a părut 
o acţiune absolut justificată. La fel de puţin l-ar fi 
surprins şi dacă ar fi strigat numele mamei sale 
moarte. Uneori, mintea unui om trece pur şi simplu 
dincolo de controlul raţional şi logic. În momentul 
acela, voia să-l cheme pe Herb. Dispeceratul nu 
trebuie să rămână niciodată fără operator, asta e o 
regulă pe care o cunoaşte oricine din cadrul forţelor 
de apărare a legii din zona rurală, celebra Regulă de 
Fier. insă regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, 
iar Herb nu avea să mai vadă ceva asemănător 
niciodată în viaţă, nici unul dintre ei nu aveau să 
mai vadă, iar dacă Sandy nu va avea o înregistrare 
video, va avea cel puţin un martor ocular. Doi, dacă 
ajungea George la timp. 

Herb a ieşit afară repede, de parcă ar fi stat chiar 
în spatele uşii şi s-ar fi uitat în tot acest timp prin 
sticla ei, şi-a sprintat în lumina roşie de-a curmezişul 
parcării aproape goale. Chipul lui era în egală 
măsură speriat şi lacom. Chiar când a ajuns, George 
a dat colţul gâfâind, fluturând în mână o baterie 
nouă pentru camera video. Arăta ca un participant 
la un joc televizat care tocmai a câştigat marele 
premiu. 

- O, măiculiţă, ce-i cu mirosu' ăsta? - a întrebat 
Herb, acoperindu-şi gura şi nasul cu mâna, aşa încât 
tot ce-a spus după măiculiţă s-a auzit înfundat. 

- Nu mirosu-i partea cea mai rea, a spus Sandy. 
Aruncă mai bine o privire cât încă ai timp. 


S-au uitat amândoi, şi-au emis strigăte de scârbă 
aproape identice. Peştele era deja despicat complet 
pe-o parte şi se dezumfla - se scufunda în licoarea 
neagră a propriului său sânge bizar. Vălătuci albi se 
ridicau din corpul lui, iar măruntaiele care se 
vărsaseră deja prin deschizătura aceea flambau. 
Vaporul era la fel de gros ca fumul ce se ridică 
dintr-un morman de paie şi frunze ude care ard 
mocnit. Obscura Buick-ul de la portbagajul deschis 
în faţă, până ce Bătrânul 54 nu era altceva decât o 
maşină-fantomă. 

Dacă ar mai fi fost ceva de văzut, poate că Sandy 
chiar s-ar fi chinuit mai mult cu aparatul de filmat, 
punând poate bateria invers la prima încercare sau 
chiar, neîndemânatic, să dea cu ea de pământ. Fap- 
tul că va avea atât de-al naibii de puţin de înregis- 
trat, indiferent cât de repede se mişca el, a avut un 
efect calmant, şi-a reuşit să introducă bateria cum 
trebuie din prima încercare. Când s-a uitat iarăşi 
prin obiectiv, avea un cadru clar şi luminos a nu cine 
ştie ce: o fiinţă amfibiană care dispărea şi care ar fi 
putut fi un fabulos monstru marin eşuat pe uscat 
sau doar versiunea pescărească a Uriaşului din 
Cardiff stând pe-un bloc ascuns de gheaţă uscată. 
Pe casetă se poate vedea destul de limpede vreme 
de poate zece secunde încâlceala roz care-i servise 
de cap amfibianului şi câteva gâlme roşii presărate 
de-a lungul corpului său, aflate într-un proces rapid 
de lichefiere; se poate vedea ceea ce pare a fi 
spumă de mare murdară transpirând din coada 
arătării şi scurgându-se pe ciment într-un pârâiaş 
vâscos. Apoi, creatura ce ieşise convulsiv din 
portbagajul Roadmaster-ului a dispărut aproape 
complet, nu-i mai mult de o umbră în ceaţă. Maşina 


însăşi de-abia dacă mai e acolo. Chiar şi prin ceaţă, 
însă, portbagajul deschis e vizibil, şi seamănă cu o 
gură căscată. Apropiaţi-vă, copilaşi cuminţi ce 
sunteţi, apropiaţi-vă, uitaţi-vă la crocodilul viu. 

George a făcut un pas în spate, dând să vomite şi 
scuturând din cap. 

Sandy s-a gândit iarăşi la Curtis, care plecase, ca 
niciodată, imediat ce ieşise din tură. El şi Michelle 
aveau planuri mari - cina la The Cracked Platter în 
Harrison, urmată de-un film. Trebuie să fi terminat 
deja de luat masa şi probabil că erau la cinema. La 
care? Erau trei la o aruncătură de băț unul de altul. 
Dacă ar fi avut copii şi nu doar poate un viitor copil, 
Sandy ar fi putut suna acasă la el şi ar fi putut-o 
întreba pe bonă. Dar chiar ar fi dat telefon? Poate că 
nu. Probabil că nu, de fapt. Curt începuse să se 
aşeze puţin în ultimele optsprezece luni sau aşa ce- 
va, iar Sandy spera ca aşezarea asta să continue. ÎI 
auzise pe Tony spunând nu doar o singură dată că, 
atunci când vine vorba de PSP (sau oricare agenţie 
serioasă de apărare a legii), valoarea unei persoane 
poate fi evaluată prin răspunsul sincer la întrebarea: 
Cum îi merg lucrurile acasă? Nu era vorba doar că 
meseria asta era periculoasă; era şi o meserie 
nebunească, plină de ocazii de a-i vedea pe oameni 
în clipele lor absolut cele mai rele. Ca s-o faci bine 
pentru o perioadă lungă de timp, s-o faci corect, 
trebuie să ai un suport. Curt o avea pe Michelle, şi 
acum avea copilul (poate). Ar fi fost mai bine dacă 
n-ar fi dat fuga la cazarmă decât dacă era absolut 
necesar, mai cu seamă când trebuia să mintă în 
privinţa motivului. O soţie poate înghiţi numai un 
anumit număr de poveşti cu vulpi turbate şi 
schimbări neaşteptate survenite în lista de îndatoriri 


la locul de muncă. Se va înfuria că n-a fost chemat, 
va fi chiar mai furios când va vedea grăitoarea 
casetă video, dar Sandy le va face faţă. Va trebui 
s-o facă. Şi se va întoarce Tony. Îl va ajuta Tony să-i 
facă faţă. 

Ziua următoare a fost răcoroasă, adia o briză 
proaspătă. Au ridicat uşile mari ale Magaziei B şi 
l-au lăsat să se aerisească vreo şase ore. Apoi, patru 
ofiţeri, conduşi de Sandy şi de-un ofiţer Wilcox cu 
chipul de piatră, au intrat înăuntru înarmaţi cu fur- 
tunuri. Au curăţat cimentul şi-au spălat ultimele 
cheaguri putrezinde ale peştelui, trimiţându-le afară, 
în iarba înaltă din spatele magaziei. Se repeta de 
fapt povestea cu liliacul, doar cu mai multă mizerie 
şi mai puţine lucruri de arătat la capătul zilei. În cele 
din urmă, a fost vorba mai mult de Curtis Wilcox şi 
Sandy Dearborn decât de rămăşiţele acelui 
necunoscut peşte mare. 

Curt s-a arătat într-adevăr furios că n-a fost che- 
mat, iar cei doi ofiţeri de poliţie au purtat o discuţie 
extrem de vie pe acest subiect - şi pe altele - când 
au ajuns într-un loc unde nimeni nu-i putea auzi în 
clipa aceea. Locul s-a dovedit a fi parcarea din spa- 
tele localului The Tap, unde merseseră pentru o 
bere după terminarea operaţiunii de curăţare. În bar 
n-au făcut decât să discute, dar, o dată ajunşi afară, 
vocile lor au început să urce. Destul de repede, în- 
cercau să vorbească amândoi în acelaşi timp şi, de- 
sigur, asta a dus la strigăte. Aproape tot timpul se 
întâmplă aşa. 

Omule, nu-mi vine să cred că nu m-ai chemat. 

Erai în timpul liber, ieşiseşi cu nevastă-ta, şi pe 
lângă asta n-a fost nimic de văzut. 

Mi-aş fi dorit să mă laşi pe mine să... 


N-a fost... 

... hotărăsc asta, Sandy... 

„„. timp deloc! S-a întâmplat totul... 

Puteai cel puțin să înregistrezi ceva de calitate 
pentru dosar... 

Despre al cui dosar vorbim aici, Curtis? Al cui 
blestemat de dosar? 

Atunci stăteau deja nas în nas, cu pumnii încleştaţi, 
aproape gata de harţă. Da, chiar pe punctul de-a se 
lua la harţă. Sunt momente în viaţă care nu 
contează şi sunt unele care contează şi altele - poa- 
te vreo zece - când totul stă pe muchie de cuţit. 
Stând acolo în parcare, vrând să-l snopească în 
bătaie pe puştiul care nu mai era puşti, pe bibanul 
care nu mai era biban, Sandy şi-a dat seama că a 
ajuns într-unui din acele momente. Îl plăcea pe Curt, 
iar Curt îl plăcea pe el. Lucraseră bine împreună 
de-a lungul ultimilor ani. Dar dacă cearta mai 
continua, întreaga situaţie avea să se schimbe. De- 
pindea de ceea ce urma el să spună. 

- Mirosea ca un coş cu nurci. 

Asta a fost ce-a spus el. A fost o remarcă ce-a venit 
absolut de niciunde, cel puţin nu de undeva 
cunoscut lui. 

- Chiar şi de afară. 

- De unde ştii tu cum miroase un coş cu nurci? Curt 
începea să zâmbească. Doar puţin. 

- Spune-i licenţă poetică. 

Şi Sandy începea să zâmbească, dar tot numai 
puţin. Se întorseseră pe direcţia potrivită, dar nu ie- 
şiseră încă din pădure. 

Apoi Curtis a întrebat: 

- Mirosea mai rău ca pantofii curvei ăleia? Aia din 
Rocksburg? 


Sandy a început să râdă. Curt i s-a alăturat. Şi, 
uite-aşa, au coborât de pe muchia de cuţit. 

- Hai înăuntru, a spus Curt. Iţi mai cumpăr o bere. 

Lui Sandy nu-i mai trebuia o bere, dar a spus bine. 
Fiindcă acum nu de bere era vorba; era vorba să 
lase tot rahatul în urmă. 

Înapoi înăuntru, şezând într-un separeu din colţ, 
Curt a spus: 

- Mi-am băgat mâinile-n portbagaju' ăla, Sandy. 
Am dat cu degetele de fundul lui. 

- Şi eu. 

- Şi-a fost sub el pe tabla cu rulmenţi. Nu-i un truc 
de magician, cum e cutia cu fund fals. 

- Chiar dacă ar fi, ce-a ieşit din el ieri n-a fost nici 
pe departe-un iepure alb. 

Curtis a spus: 

- Ca să dispară, lucrurile trebuie să fie doar în 
apropierea lui. Dar când apar, lucrurile ies întot- 
deauna din portbagaj. Eşti de acord? 

Sandy a întors-o pe toate părţile. Nici unul dintre ei 
nu văzuse de fapt arătarea-liliac ieşind din 
portbagajul Buick-ului, dar acesta fusese deschis, 
sigur că da. Cât despre frunze, da - Phil Candleton le 
văzuse învârtejindu-se afară de acolo. 

- Eşti de acord? 

Era nerăbdător acum, vocea lui spunând că Sandy 
trebuie să fie de acord, era atât de evident. 

- Pare posibil, dar nu cred că avem suficiente 
dovezi ca să fim sută la sută siguri, a răspuns Sandy 
într-un sfârşit. 

Ştia că, spunând asta, devenea în ochii lui Curtis 
un nătăfleţ fără speranţă, dar asta era ceea ce cre- 
dea el. 


- „Cu o rândunică nu se face primăvară.” Ai auzit 
vreodată vorba asta? 

Curt a scos în afară buza de jos şi a expirat în sus 
peste faţă a exasperare. 

- „E limpede ca lumina zilei,” pe asta ai auzit-o 
vreodată? 

- Curt... 

Curt a ridicat mâinile ca pentru a spune nu, nu, nu 
trebuiau să se întoarcă în parcare şi să reia discuţia 
de acolo de unde o lăsaseră. 

- Inţeleg ce vrei să zici. Bine? Nu-s de acord, dar 
înţeleg ideea. 

- Bine. 

- Spune-mi doar un singur lucru: când vom avea 
destule dovezi ca să tragem nişte concluzii? Nu des- 
pre tot, sigur, dar poate despre câteva din lucrurile 
cele mari. Cum ar fi, de pildă, de unde-au venit lili- 
acul şi peştele. Dac-ar trebui să mă mulţumesc nu- 
mai c-un răspuns, probabil că ăsta ar fi. 

- Probabil niciodată. 

Curt a ridicat mâinile spre tavanul din tablă murdar 
de fum, apoi le-a lăsat să cadă înapoi pe masă cu un 
bufnet. 

- Pfua! Ştiam că asta o să spui! Te-aş putea su- 
gruma, Dearborn! 

S-au uitat unul la celălalt peste masă, peste sticlele 
de bere pe care nici unul dintre ei nu le voiau, şi 
Curt a început să râdă. Sandy a zâmbit. Şi apoi a râs 
Şi el. 


ACUM: SANDY 


Atunci m-a oprit Ned. Voia să meargă înăuntru şi 
s-o sune pe maică-sa, a zis. Să-i spună că-i bine, că 
ia doar cina la cazarmă cu Sandy şi Shirley şi vreo 
alţi doi băieţi. Să-i spună minciuni, cu alte cuvinte. 
Aşa cum făcuse şi taică-său înaintea lui. 

- Să nu vă mişcaţi, băieţi, a spus din cadrul uşii. 

să nu mişcaţi nici măcar un deget. 

Când a dispărut, Huddie s-a uitat la mine. Faţa lui 
lată era gânditoare. 

- Crezi că-i o idee bună să-i povesteşti toate lu- 
crurile astea, dom' sergent? 

- Dup-aia o să vrea şi vadă tăte casetele alea, a 
spus Arky tânguitor. Bea o bere de rădăcini. - Pro- 
priu' film dă televiziune a ladului. 

- Nu ştiu dacă-i o idee bună sau rea, am spus cam 
iritat. Ştiu doar că-i puţin cam târziu să dau acum în 
spate. 

Apoi m-am ridicat şi-am intrat şi eu în cazarmă. 
Ned tocmai aşeza receptorul în furcă. 

- Tu unde mergi? a întrebat. 

Sprâncenele i se uniseră şi m-am gândit la cum am 
stat nas în nas cu taică-său în faţa lui The Tap, barul 
ala mic şi infect care devenise casa de departe de 
casă a lui Eddie J. In seara aia, sprâncenele lui Curt 
s-au unit exact în acelaşi fel. 

- Doar până la toaletă, am spus. la-o uşor, Ned, o 
să primeşti ce vrei. Ceea ce-i de primit, în orice caz. 
Da' trebuie să-ncetezi să mai aştepţi poanta de final. 

Am intrat la budă şi am închis uşa înainte să aibă 
ocazia să-mi răspundă. lar următoarele cinşpe se- 


cunde sau aşa ceva au fost o simplă uşurare. Ase- 
menea berii, ceaiul cu gheaţă e ceva ce nu poţi 
cumpăra, ci doar închiria. Când am ieşit înapoi afa- 
ră, banca fumătorilor era goală. Trecuseră de partea 
cealaltă, la Magazia B, şi se uitau înăuntru, fiecare 
cu propriul geam din uşa rulantă care dădea spre 
spatele cazărmii, fiecare în postura aceea de 
supraveghetor de construcţii pe care o ştiam atât de 
bine. Numai că acuma s-a schimbat la mine-n minte. 
E taman de-a-ndoaselea. Ori de câte ori trec pe 
lângă nişte bărbaţi înşiraţi lângă un gard de scân- 
duri sau la caprele care împrejmuiesc o excavaţie, 
primele lucruri la care mă gândesc sunt Magazia B şi 
Buick-ul 8. 

- Vedeţi, băieţi, ceva acolo care să vă placă mai 
mult decât voi înşivă? - am strigat către ei. 

Se părea că nu. Arky s-a întors primul, urmat în- 
deaproape de Huddie şi Shirley. Phil şi Eddie au mai 
zăbovit o vreme, iar băiatul lui Curt s-a întors ultimul 
la peretele dinspre parcare al cazărmii. Ţandăra nu 
sare departe de trunchi nici în privinţa asta. Curtis 
zăbovise şi el mereu ultimul la geam. Asta, adică, în 
cazul că avea timp să zăbovească. Nu-şi făcea timp, 
însă, fiindcă Buick-ul nu avea niciodată prioritate. 
Dacă ar fi avut, el şi cu mine aproape sigur că am fi 
ajuns la pumni în seara aia la The Tap, în loc să 
găsim o cale de-a râde şi de-a ne replia. Am găsit o 
cale fiindcă să ne luăm noi de chică ar fi făcut rău 
Detaşamentului, iar el punea Detaşamentul mai 
presus de orice - Buick-ul, soţia, familia, atunci când 
a avut o familie. L-am întrebat odată ce-l făcea mai 
mândru în viaţă. Asta se petrecea prin 1986 şi mă 
aşteptam să spună că fiul lui. Răspunsul a fost 
Uniforma. L-am înţeles şi eram de aceeaşi părere, 


dar aş greşi să nu adaug că răspunsul m-a şi oripilat 
puţin. Dar asta l-a salvat, să ştiţi. Mândria pentru 
meseria pe care o făcea şi uniforma pe care o purta 
l-a ţinut în echilibru atunci când Buick-ul l-ar fi putut 
destabiliza, aruncându-l în braţele unei nebunii 
obsesive. Nu meseria l-a şi omorât? Aşa cred. Dar 
au fost ani buni între timp, o mulţime de ani buni. 
lar acum era puştiul ăsta, care se frământa fiindcă 
nu avea meseria care să-l echilibreze. Tot ce avea 
era o grămadă de întrebări, şi credinţa naivă că, 
doar fiindcă simţea că are nevoie de răspunsuri, 
răspunsurile chiar vor veni. F/eacuri, ar fi spus 
taică-său. 

- A mai coborât temperatura acolo c-un pic, a spus 
Huddie când ne-am aşezat iarăşi cu toţii. Poate-i 
nimic, da' s-ar putea să mai aibă-n ea o surpriză sau 
două. Am face bine să fim pe fază. 

- Ce s-a întâmplat după ce aproape că te-ai luat la 
harţă cu tata? - a întrebat Ned. Şi nu-ncepe să-mi 
spui de apeluri şi coduri. Ştiu cum stă treaba cu 
apelurile şi codurile. Invăţ dispecerat, ţi-aminteşti. 

Ce învăţa, însă, puştiul? După ce petrecuse o lună 
din timpul pentru care era plătit oficial în separeu 
alături de aparatul radio şi de computere şi de 
modemuri, ce ştia el cu adevărat? Apelurile şi 
codurile, da, învăţa repede şi suna al naibii de 
profesionist când răspundea la telefonul roşu cu 
Poliția Statală Statler, Detaşamentul D, aici OCP 
Wilcox, cu ce vă pot ajuta? - dar el ştia că fiecare 
apel şi fiecare cod este-o verigă dintr-un lanţ? Că 
există lanţuri peste tot, fiecare verigă din fiecare 
lanţ cu puţin mai puternică sau mai slabă decât 
ultima? Cum te puteai aştepta ca un puşti, chiar şi 
unul deştept, să ştie asta? Astea-s lanţurile pe care 


le forjăm în timpul vieţii, ca să-l citez greşit pe Jacob 
Marley. Le facem, le purtăm şi uneori le împărţim. 
George Morgan nu s-a împuşcat cu adevărat în 
garaj; s-a încâlcit doar într-unui din lanţurile alea şi 
s-a sugrumat. Asta, oricum, nu înainte să ne ajute 
să săpăm mormântul Domnului Dillon într-o zi de 
vară crunt de caldă, după ce-a explodat cisterna aia 
în Poteenville. 

N-a fost nici un apel sau cod pentru Eddie Jacubois 
care-şi petrecea din ce în ce mai mult timp în The 
Tap; n-au fost nici pentru Andy Colucci care-şi înşela 
soţia şi era prins asupra faptei şi-o implora să-i mai 
acorde o şansă şi n-o primea; nici un cod pentru 
Matt Babicki care pleca; nici un apel pentru Shirley 
Pasternak care venea. Nu sunt decât lucruri pe care 
nu le poţi explica dacă nu recunoşti existenţa acelor 
lanţuri, unele făcute din dragoste şi unele din pură 
întâmplare. Aşa cum era Orville Garrett lăsat în 
genunchi lângă proaspătul mormânt al Domnului 
Dillon, plângând, aşezând zgarda lui D pe pământ şi 
spunând: îmi pare rău, partenere, îmi pare rău. 

Şi chiar aveau astea vreo importanţă pentru po- 
vestea mea? Aşa credeam. Puştiul, evident, credea 
altfel. Tot încercam să-i ofer un context şi el conti- 
nua să-l tot refuze, exact aşa cum pneurile 
Buick-ului refuzau orice intruziune - da, chiar şi cel 
mai mic grăunte de nisip care pur şi simplu nu voia 
să rămână prins în striaţiile lui. Puteai îndesa tu gră- 
untele ăla de nisip, dar cu cinci sau zece sau cinci- 
sprezece minute mai târziu acesta ieşea imediat 
afară. Incercase Tony experimentul ăsta; îl încerca- 
sem şi eu; tatăl băiatului ăstuia-l încercase şi el iară 
Şi iară şi iară, deseori cu videocamera deschisă. lar 
acum, uite-l aici pe băiatul însuşi, îmbrăcat în civil, 


nici urmă de uniformă cenuşie care să echilibreze 
interesul /ui pentru Buick, uite-l aici refuzând totul 
chiar în faţa miracolului cu opt cilindri, fâră-ndoială 
periculos, al tatălui său, vrând să audă povestea 
scoasă din context şi scoasă din istorie, fără lanţuri 
şi imaculată. Voia ce-i convenea. În mânia lui, 
credea că asta i se cuvine. Eram de părere că 
greşeşte, şi eram şi eu cumva furios pe el, dar vă 
spun cu toată sinceritatea că-l şi iubeam. Vedeţi 
voi? - semăna atât de tare cu taică-său... Până şi 
privirea aia care spunea „hai să jucăm Bingo pe tot 
salariul” era aceeaşi. 

- Eu nu-ţi pot povesti partea următoare, am spus. 
Nu eram de faţă. 

M-am întors spre Huddie, Shirley, Eddie J. Nici unul 
dintre ei nu părea în apele lui. Eddie nici măcar nu 
voia să se uite-n ochii mei. 

- Ce spuneţi, băieţi? - i-am întrebat. OCP Wilcox nu 
vrea apeluri şi coduri, vrea doar povestea. 

l-am oferit lui Ned o privire satirică pe care fie n-a 
înţeles-o, fie a ales să n-o înţeleagă. 

- Sandy, ce..., a început el, dar am ridicat palma în 
aer ca un poliţist care dirijează traficul. Eu des- 
chisesem uşa către treaba asta. Probabil c-o deschi- 
sesem încă de când m-am întors la cazarmă şi l-am 
văzut tunzând peluza şi nu l-am trimis acasă. Voia 
povestea. Perfect. Să i-o dăm şi să terminăm odată. 

- Băiatul aşteaptă. Care dintre voi vrea să-l ajute? 
Şi vreau s-o spuneţi toată. Eddie. 

A tresărit de parcă l-aş fi speriat, şi mi-a oferit o 
privire agitată. 

- Cum îl chema pe tipu' ăla? Tipu' cu cizme de 
cowboy şi lanţ de nazist? 


Eddie a clipit, şocat. Ochii lui mă-ntrebau dacă sunt 
sigur. Nimeni n-a vorbit despre tipul ăla. Cel puţin, 
nu până acum. Uneori discutam despre ziua în 
care-a apărut cisterna, râdeam de cum Herb şi 
ceilalţi băieţi au încercat s-o împace pe Shirley 
culegându-i un buchet de flori din spatele cazărmii 
(asta se-ntâmpla chiar înainte ca totul să se-mpută), 
dar nu şi despre tipul cu cizme de cowboy. Despre el 
nu. Niciodată. Dar, Dumnezeule, aveam să vorbim 
despre el acum. 

- Leppler? Lippman? Lippier? Ceva de felu' ăsta, 
nu? 

- ÎI chema Brian Lippy, a spus Eddie într-un sfârşit. 
El şi cu mine aveam un pic de trecut comun. 

- Chiar aşa? - am întrebat. Nu ştiam asta. 

Am început eu partea următoare, dar Shirley 
Pasternak a spus o parte bunicică din poveste (de 
când a intrat şi ea în scenă, adică), vorbind cald, cu 
ochii fixaţi asupra ochilor lui Ned şi o mână aşezată 
pe o mână a lui. Nu m-a surprins că ea preia 
hăţurile, şi nu m-a surprins nici când a intrat şi 
Huddie pe felie şi-a început să povestească alături 
de ea, când unul, când altul. Surprins am rămas 
atunci când Eddie J şi-a aprins mai întâi poziţiile... 
apoi farurile de ceaţă... şi-n cele din urmă faza lun- 
gă. li spusesem să zăbovească până va avea ceva 
de spus, dar tot am rămas surprins când i-a venit 
timpul şi-a început să vorbească. Vocea lui a fost 
joasă şi reţinută la început, dar pe când a ajuns la 
partea când descoperise că nemernicul de Lippy 
trăsese un picior în geam, vorbea deja mai tare şi 
mai ferm, vocea lui fiind cea a unuia care-şi amin- 
teşte totul şi s-a hotărât să nu ascundă nimic. A 
vorbit fără să se uite la Ned sau la mine sau la vre- 


unul dintre noi. De uitat s-a uitat la magazie, cea 
care uneori dădea naştere unor monştri. 


ATUNCI: SANDY 


Până în vara lui 1988, Buick-ul 8 devenise deja o 
parte recunoscută a vieţii Detaşamentului D, o parte 
nici mai mare, nici mai mică decât oricare alta. Şi de 
ce nu? Dacă-i acorzi timp şi o cantitate serioasă de 
bunăvoință, orice monstru poate deveni parte din 
orice familie. Asta se şi întâmplase în cei nouă ani 
scurşi de la dispariţia bărbatului în negru („Uleiu-i 
bun!”) şi a lui Ennis Rafferty. 

Ciudăţenia încă mai susţinea din timp în timp 
spectacolele ei de lumini, şi atât Curt, cât şi Tony au 
continuat să facă experimente din vreme în vreme, 
în 1984, Curtis a încercat să folosească în interiorul 
Buick-ului o cameră video care putea fi activată prin 
telecomandă (nu s-a întâmplat nimic). În '85, Tony a 
încercat cam acelaşi lucru cu un casetofon 
Wollensak de ultimă generaţie (a surprins cu 
intermitențe pe bandă un murmur slab şi croncăni- 
tul îndepărtat al unor ciori, nimic altceva). Au mai 
fost câteva experimente cu animale vii. Vreo două 
au murit, dar nici una n-a dispărut. 

Pe de-a-ntregul, lucrurile se aşezau. Când chiar se 
produceau spectacole de lumini, nu erau nici pe 
departe la fel de puternice ca primele (şi ca mon- 
struozitatea din '83, desigur). Cea mai mare pro- 
blemă a Detaşamentului D în zilele acelea a fost 
provocată de cineva care nu ştia absolut nimic de- 
spre Buick. Edith Hyams (alias Balaurul) a continuat 
să le vorbească jurnaliştilor (oricând voiau aceştia 
s-o asculte, adică) despre dispariţia fratelui ei. A 
continuat să insiste că n-a fost o dispariţie obişnuită 


(ceea ce i-a făcut odată pe Sandy şi pe Curt să-şi 
pună întrebarea ce o fi fiind o „dispariţie obişnuită”). 
A continuat, de asemenea, să insiste că ceilalţi 
ofiţeri, colegii lui Ennis, Ştiu Mai Mult Decât Spun. 
Avea absolută dreptate aici, desigur. Curt Wilcox a 
spus nu numai o singură dată că, dacă 
Detaşamentul D va ajunge vreodată să sufere din 
pricina Buick-ului, asta se va întâmpla din pricina 
femeii ăleia. Cât despre politica lor externă, colegii 
de Detaşament ai lui Ennis au continuat, totuşi, s-o 
susţină. Era cea mai bună poliţă de asigurări pe care 
o aveau, şi o ştiau cu toţii. După una dintre de- 
rulările ei din presă, Tony a spus: „N-o băgaţi în 
seamă, băieţi - timpul e de partea noastră. Ţineţi 
minte asta şi zâmbiţi în continuare.” Şi avea drep- 
tate. Pe la jumătatea anilor optzeci, reprezentanţii 
presei, în marea lor parte, nu-i mai răspundeau la 
telefon. Până şi WKML, postul pirat care emitea în 
trei districte şi ale căror transmisii intitulate Stirile 
adevărate de la ora cinci prezentau frecvent poveşti 
despre apariţia lui Sasquatch” în Pădurea Lassburg 
şi scurte buletine informative medicale de genul 
CANCER ÎN REZERVA DE APĂ! URMEAZĂ ORAŞUL 
TAU?, începuse şi el să-şi piardă interesul pentru 
Edith. 

In încă trei ocazii, au mai apărut diverse lucruri în 
portbagajul Buick-ului. Odată au fost şase cărăbuşi 
mari şi verzi ce nu semănau cu nici un gândac pe 
care să-l fi văzut vreodată cineva din Detaşamentul 
D. Curt şi Tony şi-au petrecut o întreagă 
după-amiază la Universitatea Horlicks, căutând prin 
mormane de texte de entomologie, şi n-au găsit nici 


5 Sasquatch - fiinţă din mitologia urbană americană, un fel de 
Bigfoot. 


în cărţi ceva asemănător cu gângăniile alea mari. 

De fapt, până şi chiar nuanţa aceea de verde nu 
semăna cu nimic din ce văzuseră vreodată membrii 
Detaşamentului D, deşi nimeni nu putea spune 
precis cu ce era aceasta diferită. Carl Brundage i-a 
dat numele de Verde Migrenă. Fiindcă, a spus el, 
gângăniile aveau culoarea migrenelor pe care le 
avea el uneori. Erau moarte când au apărut, toate 
şase. Dacă le loveai carapacea cu mânerul unei 
şurubelniţe, scoteau genul acela de sunet pe care 
l-ai auzi dacă ai lovi cu o bucată de metal într-o 
scândură. 

- Vrei să încercăm o disecţie? - l-a întrebat Tony pe 
Curt. 

- Tu vrei să încercăm? - a răspuns Curt. 

- Nu-n mod deosebit, nu. 

Curt s-a uitat la gângăniile din portbagaj - ma- 
joritatea stând pe spate, cu picioarele în sus - şi a 
suspinat. 

- Nici eu. Ce rost ar avea? 

Aşa că, în loc să fie prinse-n ace pe o bucată de 
plută şi disecate în timp ce camera video rula, gân- 
găniile au fost puse în pungi, etichetate cu data 
(rubrica pentru numele/genul dovezii a fost lăsată 
goală, desigur) şi depozitate la subsol în fişetul 
acela verde, scrijelit. Să lase gândacii extratereştri 
să facă drumul din portbagajul Buick-ului spre fişetul 
verde fără a fi examinaţi a însemnat un alt pas pe 
calea acceptării lui Curt. Totuşi, vechea privire 
fascinată încă îi mai apărea uneori în ochi. Tony şi 
cu Sandy îl vedeau lângă uşa rulantă, uitându-se 
mijit înăuntru, iar cel mai adesea lumina aceea era 
la locul ei. Sandy a ajuns să se gândească la ea ca la 
privirea lui Kurtis, Pisika Nebună, chiar dacă n-a 


spus niciodată asta cuiva, nici chiar bătrânului dom' 
sergent. Ceilalţi dintre ei şi-au pierdut interesul 
pentru naşterile de „bastarzi” morţi ale Buick-ului, 
nu însă şi ofiţerul Wilcox. 

În mintea lui Curtis, obişnuinţa n-a dat niciodată 
rod nepăsării. 

XXX 

Într-o zi friguroasă de februarie din 1984, la cinci 
luni sau aşa ceva după apariţia gângăniilor, Brian 
Cole şi-a vârât capul în biroul sergentului-şef. Tony 
Schoondist era în Scranton, încercând să explice de 
ce nu cheltuise tot bugetul pus la dispoziţie pentru 
anul 1983 (nimic nu se asemăna cu unul sau doi 
sergenţi-şefi strânşi la pungă pentru a-i pune pe toţi 
într-o lumină proastă), iar Sandy Dearborn îi ţinea 
cald scaunul ăl mare. 

- Cre' c-ar fi bine să faci o plimbărică la magazia 
din spate, şefu', a spus Brian. Cod D. 

- Despre ce fel de Cod D e vorba, Bri? 

- Îi deschis portbagaju'. 

- Eşti sigur că nu s-a deschis pur şi simplu în- 
tâmplător? N-au mai fost focuri de artificii de di- 
nainte de Crăciun. De-obicei... 

- De-obicei îs focuri de artificii, ştiu asta. Da' 
temperatura a fost prea scăzută acolo-năuntru în 
ultima săptămână. Pe lângă asta, am văzut ceva. 
Asta l-a făcut pe Sandy să sară în picioare. Simţea 
vechea şi bătrâna teamă cum îi prinde inima în 
degetele ei grăsulii şi începe s-o strângă. Inc-o mi- 
zerie de curăţat, poate. Probabil. 7e rog, Doamne, fă 
să nu fie înc-un peşte, şi-a-spus. Fă să nu fie ceva 
care trebuie scos de-acolo cu furtunul în vreme ce 
porți masca pe față. 


- Crezi că s-ar putea să fie în viaţă? - a întrebat 
Sandy. | s-a părut c-a vorbit destul de calm, dar nu 
se simţea deosebit de calm. - Chestia pe care ai 
văzut-o ţi s-a părut că arată... 

- Arată ca un soi de plantă scoasă din rădăcini, a 
spus Brian. O parte a ei atârnă peste bara de pro- 
tecţie din spate. Să zic sincer, şefu', seamănă puţin 
cu un crin de Paşti. 

- Pune-l pe Matt să-l cheme pe Curtis de pe teren. 
Oricum, aproape şi-a terminat tura. 

Curt a recepționat Codul D, i-a spus lui Matt că e 
pe Sawmill Road şi-a zis că se va întoarce la bază în 
cincisprezece minute. Asta i-a dat lui Sandy timp să 
scoată colacul de frânghie galbenă din gheretă şi să 
arunce o privire bună în Magazia B, folosindu-se de 
binoclul slab şi ieftin pe care-l ţineau tot în gheretă. 
Era de acord cu Brian. Arătarea ce atârna din 
portbagaj, de-un alb-murdar şi membranos ce 
ajungea până la un verde-întunecat, semăna cu un 
crin de Paşti la fel de bine ca orice altceva. 

Genul acela de crin pe care-l vezi cu vreo cinci zile 
după sărbătoare, pe jumătate ofilit şi în curând 
mort. 

Curt a venit, a parcat stângaci în faţa pompei de 
benzină şi-a galopat spre locul unde Sandy, Brian, 
Huddie, Arky Arkanian şi alţi câţiva stăteau la gea- 
murile magaziei în posturile acelea de supraveghe- 
tori de şantier. Sandy i-a întins binoclul şi Curt l-a 
luat. A stat locului aproape un minut întreg, la în- 
ceput făcând mici reglaje cu butonul de focalizare, 
apoi doar uitându-se. 

- Ei bine? - a întrebat Sandy când în sfârşit ter- 
minase. 


- Intru înăuntru, a răspuns Curt, o replică ce nu l-a 
surprins câtuşi de puţin pe Sandy; de ce altceva să 
se fi deranjat el să aducă frânghia? - Şi dacă n-o să 
sară la mină şi-o să-ncerce să mă muşte, o să-i fac 
poze, o s-o înregistrez pe bandă video şi-o s-o vâr 
într-o pungă pentru dovezi. Dă-mi numai cinci 
minute să mă pregătesc. 

Nici nu i-a luat atât. A ieşit din clădirea cazărmii 
purtând mănuşi chirurgicale - cele care începeau 
deja să fie cunoscute în PSP cu numele de „mitene 
contra SIDA” -, un şorţ de bărbier, galoşi de gumă şi 
o şapcă de protecţie pentru înot care-i acoperea 
părul. La gât îi atârna o Puff-Pak, o mască mică din 
plastic pentru respirat cu rezervă de aer proprie, 
suficientă pentru aproximativ cinci minute. Într-una 
dintre mâinile înmănuşate ţinea aparatul Polaroid. 
La brâu avea prins un sac de plastic verde pentru 
gunoi. 

Huddie scosese camera video de pe trepied şi 
acum i-a înmânat-o lui Curt, care arăta tres fantasii 
tique, în vreme ce traversa cu paşi hotărâți parca- 
rea, purtând şapca aceea albastră pentru înot şi ga- 
loşi roşii (şi chiar mai mult, atunci când Sandy îi 
înnodase deja de mijloc frânghia galbenă). 

- Eşti frumos! - a strigat Huddie, uitându-se prin 
obiectivul videocamerei. Fă cu mâna fanilor care te 
adoră! 

Curtis Wilcox a făcut conştiincios cu mâna. Câţiva 
dintre fanii lui se vor uita la caseta aceasta în zilele 
de după brusca lui moarte, şaptesprezece ani mai 
târziu, încercând să nu plângă, chiar dacă atunci 
râdeau de aspectul lui caraghios, amiabil. 


De la fereastra deschisă a dispeceratului, Mart a 
cântat în urma lui pe o voce de tenor surprinzător 
de puternică: 

- Hug me... you sexy thing! Kiss me... you sexy 
thing” 

Curt a reacționat bine la glumele astea, care erau 
oricum ceva din planul secund pentru el, râsetul 
colegilor lui semănând cu ceva ce auzi venind 
dintr-o altă cameră. În ochi avea lumina. 

- Nu-i un lucru prea înțelept ce facem, a spus 
Sandy când strângea lejer ochiul frânghiei în jurul 
brâului lui Curt. Nu c-ar fi sperat cu adevărat să-l 
facă pe Curt să se răzgândească, însă. - Probabil că 
ar trebui să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă. 
să ne asigurăm că asta-i tot, că nu mai apare nimic. 

- O să fiu bine, a spus Curt. 

li lipsea tonul din voce; de-abia dacă-l asculta. Se 
refugiase aproape complet în interiorul propriei 
minţi, unde verifica întruna lista lucrurilor pe care le 
avea de făcut. 

- Poate, a spus Sandy, sau poate că începem să 
dăm dovadă de puţină neglijenţă faţă de ciudăţenia 
aia. (Neştiind dacă asta era într-adevăr aşa, dar 
vrând s-o spună cu voce tare, s-o probeze ca pe-o 
haină pentru a se convinge dacă i se potriveşte.) 
Chiar începem să credem că, dacă nu ni s-a întâm- 
plat nimic nici unuia dintre noi până acum, n-o să 
se-ntâmple nimic niciodată. Aşa o păţesc poliţiştii şi 
îmblânzitorii de lei. 

- Suntem în regulă, a spus Curt, şi apoi - părând că 
nu-şi dă seama de nici o contradicţie - le-a spus 
celorlalţi bărbaţi să păstreze distanţa. Când aceştia 


6 Strângekmă-n braţe... fiinţă sexy ce eşti! Sărutăkmă... fiinţă 
sexy ce eşti! (aprox.) - n. tr. 


au făcut-o, a luat camera video de la Huddie, a aşe- 
zat-o pe trepied şi i-a spus lui Arky să deschidă uşa. 
Arky a apăsat telecomanda pe care o avea prinsă la 
curea şi uşa a zăngănit, ridicându-se pe şine. 

Curt a lăsat cureluşa Polaroid-ului să-i alunece 
până la cot, aşa încât el să poată ridica trepiedul cu 
videocamera, şi a intrat în Magazia B. A rămas 
pentru o clipă pe ciment la jumătatea distanţei din- 
tre uşă şi Buick, o mână înmănuşată atingând mas- 
ca Puff-Pak de sub bărbie, gata s-o tragă în sus în- 
dată ce aerul devenea irespirabil, aşa cum se în- 
tâmplase în ziua peştelui. 

- Nu-i rău, a spus. Numai un iz slab de ceva dulce. 
Poate că într-adevăr e un crin de Paşti. 

Nu era. Florile sub formă de trompetă - trei la 
număr - erau la fel de palide ca palmele unui cada- 
vru, şi aproape translucide. In interiorul fiecăreia se 
afla o pată dintr-o materie de un albastru-închis care 
semăna cu jeleul. În jeleu pluteau sâmburi mici. 
Peţiolurile arătau mai mult a scoarță de copac decât 
a părţi de plantă înfloritoare, suprafaţa lor verde 
fiind acoperită cu o reţea de crăpături şi crenelări. 
Se vedeau pete maro care arătau ca un soi de 
excrescenţe fungoidale, iar acestea se extindeau. 
Tulpinile se uneau într-un cheag rădăcinos de sol 
negru. Când s-a aplecat spre aceasta (nici unuia nu 
i-a plăcut să-l vadă pe Curt aplecându-se în felul 
acela în portbagaj, era ceva prea asemănător cu 
imaginea unui om care-şi vâră nesăbuit capul în 
gura unui urs), Curt a spus că simte iarăşi mirosul 
acela de varză murată stricată. Era slab, dar 
inconfundabil. 


- Şi-ţi zic, Sandy, se simte şi miros de sare. Ştiu 
că-i aşa. Am petrecut multe veri la Cape Cod şi n-ai 
cum confunda mirosul ăla. 

- Nu-mi pasă nici dacă miroase a trufe şi caviar, a 
răspuns Sandy. leşi dracului de-acolo. 

Curt a râs - Ce prostuţă-i bunicuta Dearborn! -, dar 
s-a dat în spate. A fixat camera video pe trepied să 
filmeze înăuntrul portbagajului, a pornit-o, apoi a 
făcut câteva fotografii Polaroid, ca să fie. 

- Hai înăuntru, Sandy - vezi cu ochii tăi. 

Sandy a răsucit propunerea în gând. Proastă idee, 
foarte proastă idee. O idee stupidă. Fără-ndoială. Şi, 
o dată ce lucrul ăsta era ferm stabilit în sinea lui, 
Sandy i-a dat colacul de frânghie lui Huddie şi a 
intrat înăuntru. S-a uitat la florile dezumflate care 
zăceau în portbagajul Buick-ului (şi cea care atârna 
peste marginea lui, cea pe care o văzuse Brian Cole) 
şi nu şi-a putut înfrâna un tremur uşor. 

- Ştiu, a spus Curt, scăzând nivelul vocii pentru a 
nu-l auzi ofiţerii de afară. Te doare şi numa' să 
priveşti, nu-i aşa? E echivalentul vizual al sunetului 
scos de cineva care-şi freacă unghiile pe tabla 
dintr-o sală de clasă. Sandy a încuviinţat din cap. 
Punct ochit. 

- Da' ce declanşează reacţia asta? - a întrebat Curt. 
Nu pot pune degetul pe nimic. Tu poţi? 

- Nu. (Sandy şi-a lins buzele, care se uscaseră.) ŞI 
cred că asta-i pentru că totu-i la un loc. În mare 
parte-i albul. 

- Albul. Culoarea. 

- Mda. Scârbos. Ca burta unei broaşte râioase. 

- Ca pânza de păianjen agăţată-n flori, a spus Curt. 

S-au uitat unul la celălalt pentru o clipă, încercând 
să zâmbească şi nereuşind prea bine. Poeţii Poliţiei 


Statale, ofiţerul Frost şi ofiţerul Sandburg. Urmau să 
compare blestemăţia aia cu o zi de vară. Dar trebuia 
să încerci să faci asta, fiindcă se părea că nu poţi 
înţelege ceea ce vedeai decât printr-un act de 
reflecţie mentală asemănător cu cel poetic. 

In mintea lui Sandy se zbăteau şi vălţuiau alte 
comparații, mai puţin coerente. Alb ca ostia de îm- 
părtăşanie în gura unei femei moarte. Alb ca o in- 
fecţie de sub limbă. Alb ca spuma creaţiei de dincolo 
de marginea universului, poate. 

- Chestia asta vine dintr-un loc pe care nici măcar 
nu putem începe să-l înţelegem, a spus Curt. 
Simţurile noastre nu-i pot cuprinde noima, nu toc- 
mai. Să vorbim despre el e-o glumă - la fel de bine 
ai încerca să descrii un triunghi cu patru laturi. 
Uită-te acolo, Sandy. Vezi? 

A arătat cu vârful unui deget înmănuşat spre o 
pată uscată şi maro aflată chiar sub unul dintre crinii 
cadaverici. 

- Mda, văd. Seamănă cu o arsură. 

- Şi se tot măreşte. Toate petele fac asta. Şi uitate 
acolo pe floare. 

Era o altă pată maronie, crescând chiar în timp ce 
se uitau la ea, săpând o gaură mereu mai largă în 
pielea albă şi fragilă a florii. 

- Se descompune. Nu se petrece chiar în acelaşi fel 
ca la liliac şi peşte, dar tot se petrece. Nu-i aşa? 

Sandy a încuviinţat. 

- Scoate sacul pentru gunoi de la cureaua mea şi 
deschide.-l, te rog. 

Sandy a făcut ce i se ceruse. Curt a vârât mâna în 
portbagaj şi-a apucat planta chiar deasupra bulbului 
ei rădăcinos. Când a făcut asta, spre ei s-a ridicat un 
val proaspăt din putoarea aceea apoasă de varză şi 


castraveti muraţi. Sandy a făcut un pas în spate cu 
mâna apăsată peste gură, încercând să nu strige şi, 
totuşi, strigând. 

- La dracu', ţine sacu' ăla deschis! - a strigat Curt 
pe-o voce sugrumată. Lui Sandy i s-a părut că 
vorbeşte ca cineva care a tras serios dintr-o ţigară 
de soi şi vrea să ţină fumul în plămâni cât mai mult 
posibil. - lisuse, e scârbos! Chiar şi prin mănuşi! 

Sandy a ţinut sacul deschis şi-a scuturat din partea 
lui de sus. 

- Grăbeşte-te, atunci! 

Curt a lăsat să cadă înăuntru cadavrul în des- 
compunere al crinului, şi până şi sunetul pe care l-a 
scos alunecând în jos pe gâtul de plastic al sacului 
n-a fost tocmai normal - ca un plânset aspru, reţi- 
nut, ceva strâns împotriva voinţei proprii între două 
scânduri şi sugrumându-se aproape în tăcere. 
Zâmbetul nici unuia nu era natural, şi totuşi amân- 
două păreau să arunce o lumină de moment asupra 
a ceea ce era esențialmente de nepătruns. Sandy 
Dearborn nu-şi putea explica nici măcar sieşi cât de 
fundamental de revoltătoare şi de îngrozitoare erau 
cadavrele acelea de crini. Ele şi toţi copiii avortaţi 
de Buick. Dacă te gândeai prea mult timp la ei, 
aveai şanse bune s-o iei razna cu totul. 

Curt a dat să-şi şteargă de cămaşă mâinile 
înmănuşate, apoi s-a răzgândit. S-a aplecat în 
schimb în portbagajul Buick-ului şi le-a frecat de 
covoraşul maro de acolo. Apoi şi-a dat jos mănuşile, 
i-a făcut semn lui Sandy să deschidă iarăşi sacul din 
plastic şi le-a aruncat înăuntru, deasupra cadavrului 
de crin. Mirosul a ţâşnit iarăşi afară şi Sandy s-a 
gândit la o dată când mama lui, măcinată de cancer 
şi având de trăit mai puţin de-o săptămână, îi 


râgâise în faţă. Efortul instinctiv, dar firav de-a 
împiedica acea amintire să ajungă întreagă în 
conştientul său a fost inutil. 

Te rog, fă să nu mă îmbolnăvesc, şi-a spus el. O, te 
rog, nu. 

Curt a verificat dacă fotografiile Polaroid pe care le 
făcuse îi erau încă prinse la brâu, apoi a trântit 
portbagajul Buick-ului. 

- Hai să ieşim de aici, Sandy. Ce zici? 

- Zic că asta-i cea mai bună idee pe care ai avut-o 
anul ăsta. 

Curt i-a tras cu ochiul. A fost un adevărat gest 
şmecheresc, dar i-a dăunat paloarea feţei lui şi 
transpiraţia care-i curgea pe obraji şi pe frunte. 

- Dat fiind că nu-i decât februarie, asta nu-n- 
seamnă cine ştie ce. Haide. Să ieşim de-aici. 
Paisprezece luni mai târziu, în aprilie al lui 1985, 
Buick-ul a produs un cutremur de lumină scurt, dar 
extrem de mânios - cel mai mare şi mai luminos de 
la Anul Peştelui încoace. Forţa evenimentului venea 
în contradicţie cu ideea lui Curt şi a lui Tony că 
energia care se scurgea prin sau din Roadmaster se 
disipa. Scurtimea evenimentului, pe de altă parte, 
părea să susțină ideea. In cele din urmă, era o 
chestiune de cine banii-i dă, alegerea o face. Aşa 
cum a fost dintotdeauna, cu alte cuvinte. 

La două zile după cutremurul de lumină, când 
temperatura în Magazia B se afla la o cotă echili- 
brată de şaizeci de grade, portbagajul Buick-ului s-a 
deschis şi din el a ţâşnit un băț roşu, propulsat 
parcă de-un jet de aer comprimat. Arky Arkanian 
tocmai se afla în magazie când s-a întâmplat asta, 
agăța la loc în cui unealta de dat găuri în pământ, şi 
s-a speriat de era să facă pe el. Băţul roşu s-a lovit 


de una dintre grinzile magaziei, a căzut pe capota 
Buick-ului cu un bang, apoi s-a rostogolit şi-a 
aterizat pe podea. Salutări, străine. 

Nou-venitul avea aproximativ nouă inci în lungime, 
era asimetric, de grosimea încheieturii mâinii unui 
bărbat, şi prevăzut cu două găuri la capăt. Andy 
Colucci a fost cel care, cinci sau zece minute mai 
târziu, uitându-se la el cu binoclul, a avansat ideea 
că acele găuri ar fi ochi şi că ceea ce semăna cu 
nişte şănţuleţe sau crăpături pe o parte a obiectului 
era de fapt un picior, probabil ridicat într-o ultimă 
zvâcnire a agoniei morţii. Nu-i un băț, şi-a spus 
Andy, ci un fel de şopârlă roşie. Asemenea peştelui, 
liliacului şi crinului, era pe moarte. 

Tony Schoondist a fost cel care a intrat înăuntru de 
data aceea şi-a adunat mostre, iar în seara acelei 
zile, la The Tap, le-a spus mai multor ofiţeri că 
de-abia s-a convins să-l atingă. _ 

- Blestemăţia aia se holba la mine, a spus. In orice 
caz, aşa mi s-a părut. Mort sau nu. 

Şi-a turnat un pahar cu bere şi l-a băut dintr-o 
singură înghiţitură. 

- Sper ca ăsta să fie sfârşitul poveștii, a spus. 

Chiar sper lucrul ăsta. 

Dar sigur că n-a fost. 


Shirley 


E ciudat cum lucrurile mici îţi pot marca o zi în 
amintire. Vinerea aia din 1988 a fost probabil cea 
mai oribilă zi din viaţa mea - n-am dormit bine şase 
luni după aia şi am pierdut două'ş'cinci de pfunzi, 
fiindcă o vreme n-am putut mânca - dar motivul 
care o face însemnată e unul plăcut. Aceea a fost 
ziua când Herb Avery şi Justin Islington mi-au adus 
buchetul ăla de flori de câmp. Asta se-ntâmpla 
înainte ca totul s-o ia razna. 

Erau pe lista mea neagră ei doi. Îmi distruseseră o 
fustă din în nou-nouţă, făcând pe nebunii prin 
bucătărie. Eu n-aveam nici o parte în toată tărăşenia 
aia, îmi vedeam doar de treaba mea, îmi turnam o 
ceaşcă de cafea. Nu îi băgăm în seamă, şi nu atunci 
se-ntâmplă cel mai des să dea peste tine? Bărbaţii, 
adică. Pentru o vreme n-au nimic, aşa că te relaxezi, 
te convingi chiar să gândeşti că s-ar putea să fie 
totuşi întregi la minte, şi-apoi pur şi simplu 
răbufnesc. Herb şi Islington ăla au intrat în galop în 
bucătărie ca doi cai, strigând ceva despre un pariu. 
Justin îl plesneşte pe Herb peste cap şi umeri şi urlă: 
Plăteşte, fiu de netrebnic ce eşti, plăteşte! - iar Herb 
face: Ne prosteam doar, ştii că nu pariez când joc 
cărți, lasă-mă-n pace! Dar râzând amândoi. Ca nişte 
descreieraţi. Justin era pe jumătate-n cârca lui Herb, 
cu mâinile  încolăcite în jurul gâtului lui, 
prefăcându-se că-l sugrumă. Herb încerca să scape 
de el scuturându-se, nici unul nu se uita la mine şi 
nici măcar nu ştiau că-s acolo, stând lângă aparatul 
Mr. Coffee îmbrăcată în fusta mea din în nou-nouţă. 


Ştii cum e, doar OCP Pasternak - o parte din 
mobilier. 

- Aveţi grijă, handralăilor! - am strigat, dar era prea 
târziu. Au intrat din plin în mine înainte să pot lăsa 
ceaşca jos, şi toată cafeaua s-a vărsat pe mine. 

Că s-a vărsat pe bluză nu m-a deranjat, nu era de- 
cât o bluză veche, dar fusta era nou-nouţă. Și fru- 
moasă, îmi petrecusem o juma' de oră cu o seară 
înainte reparându-i tivul. 

A tipat şi în sfârşit s-au oprit din împins şi plesnit. 
Justin încă avea un picior aşezat pe după şoldul lui 
Herb şi mâinile în jurul gâtului lui. Herb se uita la 
mine cu gura larg deschisă. Era un tip destul de 
simpatic (despre Islington n-aş putea spune nimic; a 
fost transferat la Detaşamentul K din Media înainte 
s-apuc să-l cunosc cu adevărat), dar, cu gura astfel 
căscată, Herb Avery arăta la fel de tălâmb ca un sac 
de cartofi. 

- Shirley, o, drace, a spus. 

Ştii, a vorbit ca Arky, acu' că mă gândesc - acelaşi 
accent, numa' că nu atât de pronunţat. 

- Nu te-am văz't acolo. 

- Nu mă surprinde, am spus, n-aveai cum cu ce- 
lălalt care-ncerca să te călărească de parc-ai fi fost 
un cal la nenorocitul de Derbi Kentucky. 

- Te-ai ars? - a întrebat Justin. 

- Sigur că m-am ars, am spus. Fusta a fost 
trei'ş'cinci de dolari la JC Penney şi-i prima dată că o 
port la muncă şi-i distrusă. Poţi fi sigur că m-am ars. 

- Christoase, calmează-te, ne pare rău, a spus 
Justin. Avea tupeul chiar şi să pară ofensat. Şi asta-i 
o caracteristică a bărbaţilor, aşa cum am ajuns eu 
să-i cunosc, scuză-mi exprimarea filozofică. Dacă 
spun că le pare rău, ar trebui să ţi se-n-moaie 


genunchii, fiindcă asta le rezolvă pe toate. Nu 
contează dacă au spart un geam, au aruncat în aer 
barca cu motor sau au pierdut la fondul pentru 
colegiu al copiilor jucând blackjack în Atlantic City. 
Fac: Hei, am spus că-mi pare rău, chiar trebuie să 
faci din țânțar armăsar? 

- Shirley..., a început Herb. 

- Nu acum, scumpete, nu acum, am spus. Plecaţi 
mima' de-aici. Dispăreţi din ochii mei. 

Ofiţerul Islington, între timp, înşfăcase de pe tej- 
ghea un pumn de şerveţele şi-ncepuse să tampone- 
ze cu ele partea din faţă a fustei mele. 

- Termină! - am spus, apucându-l de încheietura 
mâinii. Ce crezi că-i asta, Vinerea Liberă la Pipăit? 

- Am crezut că... dacă nu s-a îmbibat încă... 

L-am întrebat dacă a avut maică-sa vreun copil 
care să trăiască şi el a început cu: Pă;, Christoase, 
dacă aşa gândeşti, burzuluit şi ofensat din cap 
până-n picioare. 

- Fă-ţi un serviciu, am spus, şi dispari chiar acum. 
Până n-ajungi că porţi nenorocitu' ăsta de ibric pe 
rol de colier. 

Şi-au plecat, mai mult furişându-se decât păşind 
normal, şi-o bună bucată de vreme după aia au păs- 
trat distanţa faţă de mine, Herb ruşinat şi Justin 
Islington încă purtând privirea aia încurcată, ofen- 
sată - Am spus că-mi pare rău, ce mai vrei, să-ți 
lustruiesc şi pantofii? 

Apoi, o săptămână mai târziu - în ziua când s-a 
împuţit complet treaba, cu alte cuvinte - au apărut 
la dispecerat la două după-amiaza, Justin primul, cu 
buchetul, şi Herb în spatele lui. Aproape 
ascunzându-se în spatele lui, aşa părea, în caz că 
m-apuc să arunc după ei cu prespapieruri. 


Chestia-i că nu mă prea pricep să port pică. Toţi 
care mă cunosc ţi-ar spune asta. Mă descurc o zi 
sau două, după care mi se topeşte parcă printre de- 
gete. lar ăştia doi erau simpatici, ca nişte băieţei 
care vor să-i ceară scuze profesoarei că au făcut 
gălăgie în spatele sălii în timpul orei de cultură ci- 
vică. Asta-i alt lucru care te supără la bărbaţi, cum 
pot ei într-o nenorocită de clipită să se transforme 
din nişte vlăjgani guralivi care se taie unii pe alţii în 
baruri pentru orice nimic - pentru rezultatele la 
base-ball, pentru numele lui Dumnezeu - în nişte 
drăgălaşi scoşi dintr-o pictură de Norman Rockwell. 
Şi cât ai zice peşte, îi găseşti sub fusta ta sau 
încercând s-ajungă acolo. 

Justin a întins buchetul. Nu erau decât flori culese 
de ei de pe câmpul din spatele cazărmii. Margarete, 
Susane cu ochi negri, lucruri de genul ăsta. Chiar şi 
câteva păpădii, din câte-mi amintesc. Dar ăsta era 
în parte motivul care făcea totul să fie atât de 
simpatic şi dezarmant. Dacă ar fi fost nişte trandafiri 
de seră cumpăraţi din centru şi nu buchetul ăla de 
copil, poate c-aş fi reuşit să rămân supărată încă 
puţin. A fost o fustă bună aia şi, oricum, urăsc să tot 
fac tivul blestemăţiilor ălora. 

Justin Islington ieşise la înaintare pentru că avea 
frumuseţea aia de jucător de fotbal cu ochii albaştri, 
inclusiv bucla aceea de păr negru care-i atârna pe 
frunte. Trebuia să mă facă să mă topesc, şi-ntr-un 
fel a reuşit. Întinzând florile. Ptiu, oh, Doamne, 
profesoară. Era chiar şi un pliculeţ alb pus între flori. 

- Shirley, a spus Justin - destul de solemn, dar cu 
scânteierea aia mică şi frumoasă în ochi - vrem să 
ne împăcăm. 

- Aşa e, a spus Herb. Urăsc să fii supărată pe noi. 


- Şi eu la fel, a spus Justin. 

Nu eram prea sigură că Justin vorbea serios, dar pe 
Herb îl credeam, iar asta-mi ajungea. 

- Bine, am spus şi am luat florile. Dar dac-o mai 
faceţi iarăşi... 

- N-o să mai facem! - a spus Herb. Nici pomeneală! 
Niciodată! 

Ceea ce, sigur, spun cu toţii. Şi nu mă acuzaţi că-s 
prea dură. Nu-s decât realistă. 

- Dacă o mai faceţi, o să va lovesc pân-o să vă 
uitaţi chiorâş. 

Am ridicat o sprânceană spre Islington. 

- Să-ţi spun un lucru pe care probabil că maică-ta 
nu ţi l-a spus niciodată, dat fiind că eşti prepelicar, şi 
nu seter: scuzele nu scot o pată de cafea dintr-o 
fustă de în. 

- Să nu uiţi să deschizi plicul, a spus Justin, con- 
tinuând să încerce să mă răpună cu ochii ăia albaştri 
şi luminoşi ai lui. 

Am aşezat vaza pe birou şi am scos plicul dintre 
margarete. 

- Sper că n-o să-mi sară pudră de strănutat în faţă 
sau ceva de felul ăsta, nu? - l-am întrebat pe Herb. 
Glumeam, dar el a scuturat serios din cap. 

Să-l fi văzut atunci, te-ai fi întrebat cum putea opri 
vreodată pe cineva să-i dea amendă pentru depăşi- 
rea vitezei legale sau pentru conducere periculoasă 
fără să simtă o durere aproape fizică. Dar ofiţerii de 
poliţie sunt altfel pe şosea, bineînţeles. Trebuie să 
fie. 

Am deschis plicul, aşteptându-mă la o felicitare 
Hallmark pe care să se afle o altă versiune de îmi; 
pare rău, aceasta scrisă înflorat, cu rimă, dar în 
schimb se afla o bucată de hârtie împăturită. Am 


scos-o, am despăturit-o şi am văzut că era un bon 
de cadou de la magazinul JC Penney, completat pe 
numele meu, în valoare de cincizeci de dolari. 

- Hei, nu, am spus. 

Dintr-o dată, mi-a venit să plâng. Şi dacă tot am 
ajuns aici, ăsta-i alt lucru la bărbaţi - chiar atunci 
când te dezgustă cel mai mult, te pot surprinde cu 
vreun act gratuit de generozitate şi dintr-o dată 
prostesc, dar adevărat, în loc să fii nervoasă, te 
simţi ruşinată de tine pentru c-ai putut avea vreo- 
dată un gând rău sau cinic în legătură cu ei. 

- Băieți, nu trebuia să... 

- Ba trebuia să, a spus Justin. A fost foarte nesăbuit 
din partea noastră să dăm buzna-n bucătărie aşa. 

- Foarte, foarte nesăbuit, a spus Herb. 

Dădea din cap sus-jos, fără să-şi ia vreo clipă ochii 
de la mine. 

- Dar asta-i prea mult! 

Islington a spus: 

- Nu şi după calculele noastre. Vezi tu, a trebuit să 
punem la socoteală şi factorul de stres, dar şi du- 
rerea şi suferinţa... 

- Nu m-am ars, cafeaua aia n-a fost decât... 

- Îi iei, Shirley, a spus Herb, foarte ferm. Nu re- 
devenise complet Dl Poliţist Statal Bărbatul 
Marlboro, dar bătuse destul de mult din drum. - 
Afacerea-i încheiată. 

Sunt foarte bucuroasă că au făcut gestul ăla şi n-o 
să-l uit niciodată. Vezi tu, ce s-a întâmplat după 
aceea a fost atât de oribil... E plăcut să ai ceva care 
să echilibreze puţin oroarea aia, un act banal de bu- 
nătate cum ar fi cel a doi bufoni care plătesc nu 
doar pentru fusta pe care au stricat-o, ci şi pentru 
inconvenientul şi exasperarea create. Şi, pe deasu- 


pra, care mi-au mai oferit şi flori. Când mi-amintesc 
partea cealaltă, încerc să-mi amintesc şi de băieţii 
ăia. Mai ales de florile pe care le-au cules în spatele 
cazărmii. 

Le-am mulţumit şi-au plecat la etaj, probabil să 
joace şah. Obişnuiam să ţinem un campionat la 
sfârşitul fiecărei veri, iar câştigătorul primea un bi- 
deu mic din bronz pe nume Cupa Scranton. Toate 
lucrurile de felul ăsta au rămas în urmă când a ieşit 
la pensie locotenentul Schoondist. M-au lăsat cu 
impresia a doi bărbaţi care şi-au făcut datoria. Pre- 
supun că-ntr-un fel aşa era. Mie, oricum, mi se pă- 
rea că era aşa, şi-mi puteam juca rolul şi eu, 
cumpărându-le o cutie mare de ciocolată sau nişte 
încălzitoare de mâini pentru iarnă cu banii rămaşi 
din bonul de cadou după ce-mi voi fi cumpărat o 
fustă nouă. Incălzitoarele de mâini ar fi fost mai 
practice, dar poate puţin cam prea domestice. La 
urma urmei, eu eram dispecera, nu mama lor 
ocrotitoare. Aveau soţii care să le cumpere 
încălzitoare de mâini. 

Caraghiosul lor bucheţel fusese frumos aranjat, 
erau până şi câteva crenguţe verzi care să-i ofere 
aspectul acela important al buchetelor de florărie, 
dar nu se gândiseră să pună şi apă. Aranjează 
florile, apoi uită de apă: e-o chestie specific 
bărbătească. Am ridicat vaza şi-am pornit spre 
bucătărie şi-atunci l-am auzit la staţia radio pe 
George Stankowski tuşind şi părând speriat de 
moarte. Hai să-ţi spun ceva ce poţi pune de-o parte 
alături de orice altceva consideri ca fiind marile 
adevăruri ale vieţii: numai un lucru îl sperie pe un 
ofiţer de comunicaţii al poliţiei mai mult decât să 
audă un ofiţer din teren vorbind în staţie de-a 


dreptul speriat, iar acela e să primeşti un 29-99. Cod 
99 înseamnă Cer răspuns general. Cod 29... dacă te 
uiţi în manual, nu vezi decât un singur cuvânt sub 
29. Cuvântul acela e catastrofă. 

XXX 

- Bază, aici 14. Cod 29-99, recepţionezi? 
Doi-nouă-nouă-nouă. 

Am aşezat vaza cu florile de câmp înapoi pe birou, 
cu foarte mare grijă. Făcând asta, am trăit o 
amintire foarte vie: cum am auzit la radio că John 
Lennon murise. Făceam micul dejun pentru tata în 
ziua aceea. Voiam să-l servesc şi apoi să plec în 
grabă, fiindcă întârziasem la şcoală. Ţineam apăsat 
pe burtă un bol din sticlă plin cu ouă. Le băteam cu 
un tel. Când bărbatul de la radio a spus că Lennon a 
fost împuşcat în New York City, am aşezat bolul din 
sticlă jos în acelaşi fel grijuliu în care am aşezat 
acum vaza. 

- Tony! - am strigat către celălalt capăt al cazărmii 
Şi, la sunetul vocii mele (sau la sunetul a ceea ce 
era în vocea mea), toţi s-au oprit din ceea ce fă- 
ceau. Discuţiile s-au oprit şi la etaj. - Tony, George 
Stankowski are 29-99! 

Şi, fără să aştept, am ridicat microfonul şi i-am 
spus lui George că am recepționat, cinci-cu, şi să 
răspundă. 

- 20-ul meu e Drumul Districtual 46, Poteenville, a 
spus el. 

Puteam auzi un pârâit inegal pe fundalul trans- 
misiei lui. Suna ca un foc. Tony stătea deja în cadrul 
uşii mele, iar Sandy Dearborn era îmbrăcat în civil, 
cu pantofii de uniformă atârnând de degetele unei 
mâini. 


- O cisternă s-a ciocnit cu un autobuz şcolar şi a 
luat foc. Cisterna a luat foc, dar a fost cuprinsă de 
flăcări şi jumătatea din faţă a autobuzului, recep- 
ţionat? 

- Recepţionat, am spus. 

Vorbeam fără probleme, dar îmi amorţiseră buzele. 

- E-o cisternă cu chimicale, Norco West, recep- 
ţionat? 

- Recepţionat Norco West, 14. (Am notat cu 
majuscule pe carneţelul de lângă telefonul cel roşu.) 
Plăci? (Varianta scurtă pentru p/acarde, acele 
micuţe diamante pe care apar însemne pentru foc, 
benzină, radiaţii şi alte câteva chestii lejere.) 

- Aă, nu văd plăcile, e prea mult fum, dar curge o 
chestie albă şi ia foc în timp ce se scurge în jos prin 
şanţ şi pe şosea, recepționat? 

George începuse iarăşi să tuşească în microfon. 

- Recepţionat, am spus. Te îneacă fumul, 14? Nu 
vorbeşti prea bine, încheiat? 

- Aă, recepționat, recepționat fum, dar sunt bine. 
Problema... 

Dar înainte să poată încheia, a început iarăşi să 
tuşească. 

Tony mi-a luat microfonul. M-a lovit uşor pe umăr 
să-mi spună că m-am descurcat bine, doar că nu 
mai suportă să stea de-o parte şi să asculte. Sandy 
îşi încălţa pantofii. Toţi ceilalţi veneau încet către 
dispecerat. Dat fiind că se apropia schimbarea turei, 
deja erau acolo destul de mulţi prin preajmă. Până şi 
Domnul Dillon ieşise din bucătărie să vadă ce era cu 
toată forfota aia. 

- Problema-i şcoala, a continuat George când a 
putut. Gimnaziul Poteenville nu-i decât la două sute 
de yarzi depărtare. 


- Şcoala nu-ncepe decât peste aproape o lună, 14. 
Tu... 

- Stop, stop. Poate că nu, dar văd copii. 

In spatele meu, cineva a murmurat: 

- August e Luna Meşteşugurilor acolo. Soră-mea 
predă olăritul copiilor de nouă şi zece ani. 

Mi-amintesc cumplita senzaţie de gol pe care am 
simtit-o în piept când am auzit asta. 

- Orice-ar fi lichidul care curge, eu sunt în contra 
vântului faţă de el, a continuat George când a putut. 
Şcoala nu-i, repet: şcoala nu-i. Recepţionat? 

- Recepţionat, 14, a spus Tony. Ai primit ajutorul 
Pompierilor? 

- Negativ, dar aud sirenele. (Din nou tuse.) 
Aproape că eram la faţa locului când s-a întâmplat, 
destul de aproape să aud ciocnirea, aşa c-am ajuns 
primul. A luat foc iarba, focul se-ndreaptă către 
şcoală. Văd copiii pe terenul dejoacă, stau acolo şi 
se uită. Pot auzi alarma dinăuntru, aşa că tre' să bă- 
nuiesc c-au fost evacuaţi. Nu-mi dau seama dac-a 
ajuns fumu' până acolo, da' dacă n-a ajuns, o 
s-ajungă. Trimite-i pe toţi, şefu'. Trimite-i cu căţel, 
cu purcel. E-un 29 în toată legea. 

Tony: 

- Sunt răniţi în autobuz, 14? Vezi răniţi, încheiat? 

M-am uitat la ceas. Era două fără un sfert. Dacă 
aveam noroc, autobuzul trebuie să fi venit, nu să fi 
plecat - sosind să-i ducă pe copii acasă, după ce 
aceştia şi-au făcut oalele şi ulcelele. 

- Autobuzu' pare gol, cu excepţia şoferului. Pe el îl 
pot vedea - sau poate e-o ea - căzut peste volan. 
Aia-i jumătatea cuprinsă de flăcări şi-aş zice că 
şoferul e MCA, recepționat? 


MCA e-o abreviere de jargon pe care ofiţerii PSP au 
cules-o din camera de urgenţe în anii şaptezeci, 
înseamnă „mort chiar acolo”. 

- Recepţionat, 14, a spus Tony. Poţi ajunge acolo 
unde sunt copiii? 

Tuse-tuse-tuse. Părea ceva grav. 

- Recepţionat, bază, e-un drum de acces care trece 
pe lângă terenu' de fotbal. Merge chiar spre clădire, 
încheiat. 

- Atunci, bagă-n viteză, a spus Tony. Mai sigur pe 
el nu l-am văzut în ziua aceea, la fel de hotărât ca 
un general pe câmpul de luptă. Fumul s-a dovedit a 
nu fi totuşi chiar atât de toxic şi lichidul care ardea 
era în mare parte benzină scursă, dar sigur că asta 
nu ştiam nici unul dintre noi atunci. Din câte ştia 
George Stankowski, Tony tocmai îi semnase 
condamnarea la moarte. Şi uneori, da, asta-ţi cere 
meseria să faci. 

- Recepţionat, bază, o iau din loc. 

- Dacă se asfixiază, îndeasă-i în patrulă, pune-i să 
şadă pe capotă şi pe portbagaj, pune-i pe maşină şi 
spune-le să se ţină de girofar. la cât poţi mai mulţi, 
recepționat? 

- Recepţionat, bază, 14 încheiat. 

Clic. Acel ultim clic a părut foarte puternic. Tony 
s-a uitat în jur. 

- 29-99, aţi auzit cu toţii. Patrulele active, la drum 
toate. Cei dintre voi care aşteaptă schimbul de la 
trei, luaţi din depozit girofarurile â la Kojak şi 
mergeţi cu maşinile personale. Shirley, anunţă-i pe 
toţi ofiţerii de pe teren cu care poţi lua legătura. 

- Da, domnule. Să-ncep să sun şi la alţii? 

- Nu încă. Huddie Royer, unde eşti? 

- Aici, dom' sergent. 


- Tu eşti persoana de legătură. 

N-a urmat nici un protest de actor într-un film cu 
privire la asta din partea lui Huddie, nimic c-ar vrea 
să fie acolo afară, alături de restul echipei, 
luptându-se cu focul şi gazul otrăvitor, salvând co- 
piii. A spus doar da, să trăiţi. 

- Vorbeşte cu Pompierii din Districtul Pogus, vezi ce 
au de gând, află ce au de gând şi cei din Lassburg şi 
Statler, sună la spitalul din Pittsburgh, sună la 
oricine-ţi trece prin gând. 

- Ce zici de Norco West? 

Tony nu şi-a lovit tocmai fruntea cu palma, dar 
aproape. 

- O, ba bine că nu. 

Apoi s-a îndreptat către uşă, Curt mergând lângă 
el, iar ceilalţi chiar în spatele lor, Domnul Dillon 
încheind coloana. 

Huddie l-a apucat de zgardă. 

- Astăzi nu, băiete. Rămâi aici cu mine şi Shirley. 

Domnul D s-a aşezat imediat; era bine dresat. 

Chiar şi aşa, i-a privit cu nişte ochi trişti pe oamenii 
care plecau. 

Dintr-o dată, locul părea foarte gol, numai noi doi 
fiind acolo - noi trei, dacă-l puneai la socoteală pe D. 
Nu c-am fi avut noi timp să pierdem vremea; aveam 
o grămadă de lucruri de făcut. L-aş fi putut observa 
pe Domnul Dillon ridicându-se în picioare şi 
mergând la uşa din spate, adulmecând uşa cu plasă 
antiţânţari şi scâncind încet în fundul gâtului. Cred 
că l-am văzut de fapt, dar poate că nu-i vorba decât 
de simţurile întinse la maximum. Dacă într-adevăr 
l-am observat, probabil c-am pus gestul lui pe 
seama dezamăgirii c-a fost lăsat în urmă. Ce cred 
acum e că a simţit că începe să se întâmple ceva în 


Magazia B. Cred că e posibil chiar să fi încercat să 
ne dea de veste. 

N-aveam timp de câine, însă n-aveam timp nici să 
mă ridic şi să-l închid în bucătărie, unde-ar fi putut 
bea nişte apă din bol şi s-ar fi liniştit. Imi doresc 
să-mi fi făcut timp pentru asta; poate c-ar mai fi 
trăit câţiva ani, sărmanul. Dar, sigur, nu ştiam asta. 
Tot ce ştiam atunci era că trebuia să aflu cine era pe 
teren şi unde. Trebuia să-i trimit pe toţi spre vest, 
dacă puteam eu şi puteau şi ei. Şi cât am văzut de 
asta, Huddie a stat în biroul sergentului-şef, gârbovit 
peste masa de lucru, vorbind la telefon cu 
intensitatea unuia care încheie cea mai mare afa- 
cere din viaţa lui. 

Am luat legătura cu toţi ofiţerii activi, cu excepţia 
Patrulei 6, care aproape că ajunsese înapoi la bază 
(„20-bază într-o clipită” fuseseră ultimele cuvinte pe 
care le primisem de la ei). George Morgan şi Eddie 
Jacubois trebuiau să facă o livrare înainte să plece 
mai departe la Poteenville. Doar că, desigur, 6 n-a 
ajuns la Poteenville în ziua aia. Nu, Eddie şi George 
n-au ajuns câtuşi de puţin la Poteenville. 


Eddie 


Ciudat cum lucrează memoria unui om. Nu l-am 
recunoscut pe tipu' care-a coborât din camioneta 
aia Ford modificată, nu de la început. Pentru mine 
nu era decât un derbedeu cu ochii roşii şi-un cercel 
cu-o cruce-ntoarsă şi la gât cu o zvastică din argint 
prinsă de-un lanţ. Mi-amintesc abţibildurile. Înveţi să 
citeşti abţibildurile pe care şi le lipesc oamenii pe 
maşini; îţi pot spune o grămadă de lucruri. Întreabă 
orice poliţist dintr-o patrulă motorizată, fac doar 
ce-mi zic vocile din cap să fac în partea stângă a 
barei de protecţie din spate a maşinii tipului ăstuia, 
mănânc amish în dreapta. Era nesigur pe picioare şi 
probabil nu numa' fiindcă purta o pereche de cizme 
de cowboy din-alea ciudat cusute, cu călcâie ţintate. 
Ochii roşii care se uitau la mine pieziş de sub păru' 
ăla negru neîngrijit îmi sugerau că era drogat cu 
ceva. Sângele de pe mâna lui dreaptă şi petele de 
pe mâneca dreaptă a tricoului sugerau că s-ar putea 
să fie vorba de ceva urât. Prafu' îngerilor, aş fi zis 
eu. Făcea ravagii în partea noastră de lume 
pe-atunci. A urmat heroina. Acuma-i ecstasy-u', şi-aş 
da dracu' de pământ şi cu ăsta, de m-ar lăsa. Cel 
puţin îi slab. Cre' că-i posibil să fi şi tras pe nas - 
ceea ce recolta de-acu' de copii numesc fornăială. 
Da' nu cred că l-am recunoscut decât cân' a zis: 

- Hei, blestemat să fiu, ăsta-i Eddie Grăsanu'. 

Bingo, am ştiut imediat. Brian Lippy. El şi cu 
mine-am fost împreună la Liceul Statler, unde el a 
fost c-un an mai mare. Işi luase deja diploma în 
Vânzarea şi Gestionarea Drogurilor. Acu', uite-l din 


nou, stând pe marginea şoselei, legănându-se pe 
tocurile înalte ale cizmelor lui de cowboy dichisite, 
Christos atârnându-i la ureche cu capu-n jos, la gât 
cu crucea sucită a naziştilor şi cu abţibildu-rile alea 
cretine lipite pe bara de protecţie a maşinii. 

- Sal'tare, Brian, vrei să te depărtezi de camionetă? 
- am spus. 

Când zic că maşina era modificată, vreau să zic că 
era făcută din topor. Era parcată pe marginea 
prăfoasă a Drumului Humboldt, la nici o milă jumate 
de intersecţia unde se afla benzinăria Jenny... numa' 
că-n vara aia, Jenny era-nchisă deja de doi sau trei 
ani. De fapt, camioneta aproape că era-n şanţ. 
Vechiu' meu amic Brian Lippy derapase bine de tot 
când George pornise girofau', alt semn că nu era 
tocmai treaz. 

Eram bucuros că-l aveam pe George Morgan cu 
mine în ziua aia. Cel mai des, să conduci singur e-n 
regulă, da' când dai peste-un tip care merge anapo- 
da pe drum pen'că-l bumbăceşte pe ăl de stă-n 
dreapta lui în cabina camionetei, e plăcut să ai un 
partener. Cât despre pumni, chiar l-am văzut 
dân-du-i. Prima oară, când Lippy a trecut pe lângă 
20-u' nostru şi-apoi cân' ne-am apropiat de el, 
silueta asta de şofer pistonând cu braţu' drept, 
pumnu' drept izbindu-se din nou şi din nou de 
partea stângă a capului pasagerului-siluetă, prea 
ocupat-ocupat-ocupat să observe zarva care-i 
sufla-n ceafă până ce-a dat George drumul la 
girofaruri. Să mi-o trag pe covoraş, îmi zic, asta-i 
chiar a-ntâia. Cât ai zice peşte, vechiu' meu amic 
Brian urma să iasă de pe şosea şi s-ajungă pe 
jumate-n şanţ, de parcă asta aştepta de-o 


viaţă-ntreagă, ceea ce, la un anumit nivel, probabil 
că era adevărat. 

Dacă-i vorba de iarbă sau anabolizante, nu-mi fac 
multe griji. E ca ecstasy-u'. Zic: „Hei, omule, care-i 
treaba? Am greşit cu ceva? Te iubesc.” Da' chestiile 
cum îs prafu' îngerilor şi PCP îi nerozesc pe oameni 
de cap. Până şi capetele limpezi pot s-o ia pe 
mirişte. Am văzut d-astea. Şi pe deasupra, mai era 
şi pasageru'. Era femeie, iar asta putea înrăutăţi 
mult lucrurile. Poate c-o snopise de să-i sară mucii, 
da' asta nu-nsemna că ea nu putea deveni 
periculoasă când ne-ar vedea punându-i cătuşele 
marţianului ei iubit. 

Intre timp, vechiu' meu amic Brian nu se depărta 
de maşină, cum i se ceruse. Stătea numa' acolo, 
rânjind la mine, şi cum Dumnezeu de nu-l recunos- 
cusem din prima era un mister, fiindcă la Liceul 
Statler el a fo' unu' dintre copiii ăia care-ţi face viaţa 
un infern dacă te-observă. Mai ales dacă eşti puţin 
mai plinuţ sau ai mai multe coşuri, iar eu mă 
calificam la amândouă. Armata m-a scăpat de 
greutate - e singurul program de slăbire pe care-l 
ştiu pentru care te plătesc să-l adopţi -, iar 
coşurile-au dispărut de la sine, aşa cum fac 
aproape-ntotdeauna, da' pe-atunci eram gustarea 
de dup-amiază a tipului ăstuia în ce zi voia. Asta era 
un alt motiv pentru care mă bucuram că-i George cu 
mine. Dac-aş fi fost singur, s-ar fi putut ca vechiu' 
meu amic Brian să-şi fi spus că, dacă-mi aruncă o 
privire piezişă, o să-ncep să tremur ca altădată. Cu 
cât era mai drogat, cu atât era mai predispus la 
gându' ăsta. 

- Îndepărtaţi-vă de maşină, domnule, a spus 
George pe vocea lui plată şi incoloră de ofiţer de 


poliţie. N-ai fi crezut niciodată, auzindu-l când 
vorbea cu vreun domn Cutare pe marginea drumu 

lui, c-ar răguşi pe terenul Ligii de Juniori strigând la 
copii să lovească blestemata aia de minge şi să-şi 
ţină bărbia-n piept când fug de la o bază la alta. 

Sau c-ar glumi cu ei, stând pe banca echipei înain- 
tea meciurilor, ca să-i scape de tensiune. 

Fiindcă nu sfâşiase nici o emblemă de pe-o cămaşă 
de-a lui George în paza a patra din timpul de studiu 
individual sau poate tocmai d-asta, Lippy s-a 
depărtat de maşină când i-a spus George s-o facă. 
Uitându-se-n jos la cizmele din picioare, rânjetu' 
pierindu-i. Când tipii cum e Brian Lippy îşi pierd 
rânjetu', ceea ce-i ia locu-i un soi de mohoreală 
beată. 

- Aveţi de gând să ne faceţi probleme, domnule? - 
l-a întrebat George. 

Nu-şi scosese pistolul, da-şi ţinea mâna pe tocu' 
lui. 

- Dacă-i aşa, spuneţi-ne acum. Scutiţi-ne pe 
amândoi de-o belea. 

Lippy n-a spus nimic. S-a uitat doar în jos la cizme. 

- Brian e numele lui? - m-a întrebat George. 

- Brian Lippy. 

Mă uitam la camionetă. Prin geamu' din spate îl 
puteam vedea pe pasager, care încă şedea în 
mijlocu' banchetei; nu se uita la noi. Stătea cu 
bărbia-n piept. M-am gândit că poate-o bătuse 
până-şi pierduse cunoştinţa. Apoi şi-a dus o mână la 
gură şi din gură i-a ieşit o dâră de fum de ţigară. 

- Brian, vreau să ştiu dac-o să avem probleme. Hai, 
fii băiat mare şi răspunde tare, ca să te-aud. 

- Depinde, a spus Brian, ridicând buza superioară 
ca să poată arunca bine cuvântu'. 


Am pornit spre camionetă să fac partea mea de 
meserie. Când umbra mi-a trecut peste vârfurile 
cizmei lui, Brian a tresărit parcă, şi-a făcut un pas în 
spate, de parc-ar fi fost şarpe, şi nu umbră. Era 
drogat, sigur că da, şi mi se părea clar ca lumina 
zilei că-i vorba de PCP sau prafu' îngerilor. 

- Dă-mi permisul de conducere şi talonul de 
înregistrare, a spus George. 

Brian nu i-a acordat imediat atenţie. Se uita iar la 
mine. 

- ED-die JACK-you-BOYS”, a spus, scandându-l, aşa 
cum făceau mereu el şi prietenii lui în li 

ceu, ca pe-o glumă. Pe-atunci nu purta Christoşi cu 
capu-n jos şi zvastici naziste; l-ar fi trimis acasă 
dac-ar fi încercat prostii d-astea. Oricum, m-a atins 
că mi-a pronunţat aşa numele. A fost de parc-ar fi 
găsit un comutator vechi, prăfuit şi uitat în spatele 
unei uşi, da' încă legat la reţea. Încă fierbinte. 

Şi-o ştia şi el. A observat-o şi-a început să rân- 
jească. 

- Grăsanu' de Eddie JACK-you-BOYS. La câţi băieţi 
le-ai tras-o, Eddie? La câţi băieţi le-ai tras-o la duş? 
Sau te-ai lăsat numa-n genunchi şi le-ai supt-o de să 
le sară ochii? Chiar pân' şi-au dat drumu'. Domnu' 
Am Eu Grijă de Toate. 

- Nu vrei să-ţi ţii gura, Brian? - l-a întrebat George. 
O să-ţi intre-o muscă-n ea. 

Şi-a scos de la curea cătuşele. Brian Lippy le-a 
observat şi-a dat să-şi piardă iar rânjetu'. 

- Ce crezi c-o să faci cu alea? 

- Dacă nu-mi dai actele chiar acum, o să ţi le pun 
la mâini, Brian. Şi dacă te opui, îţi garantez că 


7 Ad litteram: TRAGELv-aş-o-BĂIEŢI - jocul e însă al pronunţiei, 
datorită asemănării cu numele personajului, Jacubois - n. tr. 


te-alegi cu două lucruri: c-un nas spart şi cu optşpe 
luni la Castlemora pentru că te-ai opus arestării. S- 
ar putea să fie mai multe, asta-n funcţie de ce ju- 
decător ai noroc. Ei, ce zici acum? 

Brian şi-a scos portmoneul din buzunarul de la 
spate. Era o chestie soioasă şi veche, având gravat 
pe el logou' unei formaţii de muzică rock - Judas 
Priest, cred. Era gravat probabil cu vârful unui pistol 
de lipit. A-nceput să caute cu degetul prin com- 
partimentele lui. 

- Brian, am spus. 

A ridicat privirea. 

- Numele meu e Jacubois, Brian. E-un nume 
franțuzesc, frumos. Şi nu mai îs gras deja de-o bună 
bucată de timp. 

- O să te-ngraşi la loc, a spus, aşa se-ntâmplă 
mereu cu băieţii graşi. 

Am izbucnit în râs. Nu m-am putut abţine. Vorbise 
ca ş-un invitat necopt la minte de la un talk-show. S- 
a uitat urât la mine, da' avea ceva nehotărât în ochi. 
Pierduse avantaju' şi-o ştia. 

- Să-ţi zic un secret mic, am spus. Ai terminat cu 
liceu', prietene. Ce-ai în faţă-i chiar viaţa adevăra 

tă. Ştiu că-ţi vine greu s-o crezi, da' ai face bine să 
te-obişnuieşti cu ideea. Acuma nu se mai reduce 
totu' numa' la câteva ore de pedeapsă în sala de 
studiu. Asta chiar contează. 

Ce-am primit ca răspuns a fost un soi de căscat 
tembel. Nu pricepea despre ce vorbesc. Atât de rar 
pricep... 

- Brian, vreau să-ţi văd actele fără vreo altă în- 
târziere, a spus George. Pune-mi-le imediat în pal- 
mă. 


Şi-a întins mâna, cu palma în sus. Un gest nu foarte 
înţelept, ai putea spune, da' George Morgan era 
ofiţer de poliţie statală de multă vreme şi, după 
judecata lui, situaţia mergea acum pe direcţia bună. 
Destul de bună, oricum, ca el să se decidă că nu tre' 
să-i pună cătuşele vechiului meu amic Brian pentru 
ca el să-şi dea seama cine-i şefu'. 

M-am dus lângă maşină, aruncând în acelaşi timp o 
privire la ceasul de la mână. Era aproape unu 
jumate după-amiaza. Era cald. Greierii cântau 
cântece uscate în iarba de pe marginea drumului. 
Din când în când, mai trecea câte o maşină, şoferii 
încetinind pe lângă noi să ne vadă bine. 
Intotdeauna-i plăcut să vezi poliţişti care-au oprit pe 
cineva pe dreapta şi nu eşti tu ăla. Asta-i o 
întâmplare care chiar îţi poate însenina ziua. 

Femeia din camionetă şedea cu genunchiu' stâng 
sprijinit de tija cromată a schimbătorului de viteze 
Hurst. Tipii de teapa lui Brian îşi montează d-astea 
numa' ca să-şi poată lipi pe geam un abţibild cu 
emblema firmei Hurst, eu aşa cred. Chiar lângă ăla 
pe care scrie Fram şi Pennzoil. Arăta de aproximativ 
douăzeci de ani şi avea păr lung, brunet, nu cine 
ştie cât de curat, care-i atârna pe umeri. Purta 
jeanşi şi o bustieră albă. Nu purta sutien. Avea 
coşuri grase şi roşii pe umeri. Şi-un tatuaj pe-un braţ 
care spunea AC/DC şi altul pe celălalt care spunea 
brian te iubăsc. Unghiile erau vopsite în roz bombon, 
da' roase toate şi zimţate. Şi da, avea sânge pe ea. 
Sângele şi mucii îi atârnau din nas. Alte urme de 
sânge îi pătau obrajii aidoma unor semne de 
naştere. Mai avea şi pe buzele sparte şi pe bărbie şi 
pe bustieră. Stătea cu capu' aplecat, ca aripile 
părului să-i acopere o parte din faţă. Ţigara urca şi 


cobora, tic-tac, fie-un Marlboro, fie-un Winston, în 
zilele alea dinainte ca preţurile să crească şi toţi 
oamenii de rând să treacă la mărcile alea ieftine, 
poţi fi sigur d-asta. lar dacă-i vorba de Marlboro, 
întotdeauna-i pachet cartonat. Am văzut atâtea 
d-astea... Uneori e-un copil la mijloc şi asta-l face pe 
tip să-şi revină din nebunie, da' de-obicei copilu' 
n-are decât ghinion. 

- Uite, a spus, şi şi-a ridicat puţin coapsa dreaptă. 
Sub ea se afla o fâşie de hârtie de-un galben canar. 
- Talonu' de înregistrare. lo-i zic să şi-l ţină în 
portmoneu sau în torpedo, da-ntotdeauna zboară 
pe-aici pe undeva împreună cu ambalajele de 
Mickey Dee şi celelalte mizerii. 

Nu vorbea ca şi când ar fi fost drogată şi n-am 
văzut aruncate prin cabină doze de bere ori sticle de 
tărie. Asta nu-nsemna că femeia era sobră, desigur, 
da' era un pas pe direcţia bună. Nu mi se părea nici 
c-ar fi putut deveni violentă, da' sigur că asta se 
poate schimba. Cu grabă. 

- Cum vă cheamă, domnişoară? 

- Sandra? 

- Sandra şi mai cum? 

- McCracken? 

- Aveţi vreun act de identitate, d-ră McCracken? - 
Mda. 

- Arătaţi-mi-l, vă rog. 

Pe scaunul de lângă ea se afla o poşetuţă 
Leatherette. A deschis-o şi-a început să scotocească 
înăuntru. S-a mişcat încet şi, stând cu capul aplecat 
deasupra poşetei, faţa i-a dispărut complet. Incă i se 
mai vedea sângele de pe bustieră, da' nu şi ăla de 
pe faţă; nu-i puteai vedea buzele umflate care-i 
transformau gura într-o prună tăiată, sau bătrânul 


şoarece cenuşiu care i se retrăgea în juru' unuia 
dintre ochi. 

Şi din spatele meu: 

- Futu-i, nu, n-o să intru-acolo. Ce te face să crezi 
c-ai dreptu' să mă bagi acolo-năuntru? 

Am întors capul. George ţinea deschisă portiera din 
spate a patrulei. Nici măcar un şofer de limuzină 
n-ar fi făcut-o mai amabil. Numa' că bancheta din 
spate a unei limuzine n-are uşi care nu se pot 
deschide şi geamuri pe care nu le poţi da jos dină- 
untru, sau un zid de plasă între scaunele din faţă şi 
bancheta din spate. Plus, desigur, mirosu' ăla slab 
de vomă. N-am condus niciodată o patrulă - ei bine, 
cu excepţia unei săptămâni sau două după ce-am 
primit Caprice-le alea noi - care să n-aibă mirosu' 
ăla. 

- Ceea ce mă face să cred c-am dreptul e că eşti 
arestat, Brian. Nu m-ai auzit că tocmai ţi-am citit 
drepturile? 

- Pentru ce dracu', omule? Nu mergeam cu viteză! 

- E-adevărat, erai prea ocupat să-ţi bumbăceşti 
prietena ca să poţi apăsa cu-adevărat pedala până-n 
podea, dar conduceai periculos, reprezentai un pe- 
ricol pe şosea. Plus ultrajul. Să nu uităm de el. Aşa 
că intră. 

- Omule, nu poţi... 

- Intră, Brian, sau te pun cu faţa la maşină şi-ţi 
prind cătuşele. Strâns, ca să te doară. 

- Aş vrea să te văd că-ncerci s-o faci. 

- Chiar aşa? - a-ntrebat George cu vocea aproape 
prea joasă s-o auzi chiar şi-n tăcerea acelei 
după-amiezi lâncede. 

Brian Lippy a observat două lucruri. Primul era că 
George o putea face. Şi-al doilea era că George 


într-un fel chiar voia s-o facă. Şi că Sandra Mc- 
Cracken va vedea totu'. Nu era un lucru bun să-i 
permiţi curvei tale să vadă cum ţi se pun cătuşele. 
Era mai rău chiar şi decât să vadă că eşti arestat. 

- O să ai de-a face cu avocatu' meu, a spus Brian 

Lippy, şi s-a aruncat pe bancheta din spate a 
patrulei. 

George a trântit portiera şi s-a uitat la mine. 

- O s-avem de-a face cu avocatul lui. 

- Ce pacoste, am spus. 

Femeia mi-a înţepat braţul cu ceva. M-am întors 
şi-am văzut că era vorba de colţu' permisului ei de 
conducere. 

- Poftim, a spus. 

Se uita la mine. N-a durat decât un minut înainte 
să se-ntoarcă şi să-nceapă iar să scotocească prin 
poşetă, de data asta scoțând vreo două batiste, da' 
a fost destul de mult pentru ca eu să-mi dau seama 
că era într-adevăr sobră. Era moartă pe dinăuntru, 
da' sobră. 

- Ofiţer Jacubois, conducătorul autovehiculului 
spune că talonul de înregistrare se află-n portbagaj, 
a spus George. 

- Mda, îl am. 

George şi cu mine ne-am întâlnit lângă ridicola 
bară de protecţie din spate a camionetei - FAC 
DOAR CE-MI ZIC VOCILE DIN CAP SĂ FAC, MĂNÂNC 
AMISH - şi i-am dat talonul. 

- Ea vrea? - m-a întrebat pe-o voce joasă. 

- Nu, am spus. 

- Eşti sigur? 

- Cam. 

- Încearcă, a spus George şi s-a întors la patrulă. 
Vechiu' meu coleg de şcoală a-nceput să strige la el 


chiar din clipa când George s-a aplecat prin geamul 
din partea şoferului ca să apuce microfonu'. George 
l-a ignorat şi-a întins firul cât s-a putut, aşa încât el 
să stea la soare. 

- Bază, aici 6, răspunde-recepţie? 

M-am întors la portiera deschisă a camionetei. 
Femeia şi-a stins ţigara în scrumiera plină la refuz 
şi-a aprins alta. Sus şi jos merea ţigara cea nouă. 
Dintre aripile aproape închise ale părului ei ieşeau 
fuioare de fum folosit. 

- Domnişoară McCracken, o să-l ducem pe domnul 
Lippy la cazarma noastră - Detaşamentul D, de pe 
deal? Am vrea să ne urmaţi. 

A scuturat din cap şi-a început să se şteargă cu 
şerveţelul Kleenex. Aplecând capul spre el mai de- 
grabă decât ducându-l pe el spre faţă, închizând şi 
mai mult cortina părului. Mâna în care ţinea ţigara 
se odihnea acum pe picioru' jeanşilor, fumul 
ridicându-se drept în sus. 

- Am vrea să ne urmaţi, domnişoară McCracken. 

Am vorbit cât am putut eu mai blând. Incercând să 
fac vorbele să pară grijulii şi ştiutoare şi doar între 
noi. Aşa spun psihologii şi terapeuţii de familie să te 
comporţi, da' ce ştiu ei? li urăsc într-un fel pe FDC-ii 
ăia, ăsta-i adevăru' verde-n faţă. Vin ei din clasa de 
mijloc mirosind a spray de păr şi deodo-rant şi ne 
vorbesc despre abuzul asupra soţiei şi mândria de 
sine scăzută, da' habar n-au de locuri cum ar fi 
Districtul Lassburg, care-a jucat un rol odată, când 
s-au terminat cărbunii şi apoi încă o dată, când fierul 
ăla mare s-a dus departe spre Japonia şi China. O 
femeie ca Sandra McCracken poate măcar auzi tonul 
moale şi grijuliu şi neameninţător? Odată ca 
niciodată, poate. Da' acuma nu mai credeam. Asta 


numa' dacă, pe de altă parte, n-o prindeam de tot 
păru' ăla şi i-l trăgeam de pe faţă, ca ea să se poată 
uita la mine şi-apoi să strig: „BA VII! BA VII ŞI-O SĂ 
DEPUI O PLÂNGERE DE MOLESTARE ÎMPOTRIVA LUI! 
BA VII, CURVĂ PROASTĂ ŞI BĂTUTĂ CE EŞTI! PIZDĂ 
DELASATOARE CE EŞTI! VII! FUTU-/ MAMA EI, CUM 
SA NU VIU, asta s-ar putea să fi făcut vreo diferenţă. 
Asta s-ar putea să fi funcţionat. Tre' să le vorbeşti 
pe limba lor. Psihiatrii şi terapeuţii, ei nu vor s-audă 
aşa ceva. Ei nu vor să creadă că există vreun limbaj 
altul decât al lor. 

A scuturat iar din cap. Nu se uita la mine. Fuma şi 
nu se uita la mine. 

- Aş vrea să vii şi să depui o plângere de molestare 
împotriva domnului Lippy. În linii mari, trebuie s-o 
faceţi, să ştiţi. Adică, l-am văzut cum vă lovea, 
partenerul meu şi cu mine eram chiar în spatele 
vostru şi-am văzut chiar foarte bine totul. 

- Ba nu trebuie s-o fac, a spus ea, iar voi nu mă 
puteţi obliga. Incă-şi folosea claia aia încâlcită şi 
soioasă de păr brunet ca să-şi ascundă faţa, da' tot 
a vorbit cu o anume autoritate tăcută. Ştia că n-o 
puteam forţa să depună o plângere fiindcă mai tre- 
cuse prin aşa ceva înainte. 

- Şi cât mai vreţi să înduraţi asta? - am întrebat-o. 

Nimic. Capul jos. Faţa ascunsă. Aşa cum îşi lăsa 
capul jos şi-şi ascundea faţa la doişpe ani, când 
profesoara îi punea o întrebare dificilă în timpul orei 
sau când celelalte fete o luau peste picior fiindcă ei 
îi creşteau ţâţele înaintea lor şi asta făcea din ea o 
bucătoaie-futută. Din cauza asta-şi lasă fetele de 
seama ei să le crească părul lung, pentru a avea în 
spatele a ce se ascunde. Da' faptu' că ştiam asta 
nu-mi dădea mai multă răbdare cu ea. Dimpotrivă, 


mai puţină. Fiindcă, vezi tu, tre' s-ai grijă de tine pe 
lumea asta. Mai ales dacă nu eşti o frumuseţe. 

- Sandra. 

O uşoară mişcare a umerilor când am trecut la 
numele mic. Nimic mai mult de-atât. Şi, măi să fie, 
cât de furios m-a făcut treaba asta. Atât de uşor ce- 
dează... Sunt ca nişte păsări căzute la pământ. 

- Sandra, uită-te la mine. 

Nu voia, da' urma s-o facă. Era obişnuită să facă 
ce-i spuneau bărbaţii. Să facă ce-i spuneau bărbaţii 
devenise aproape exclusiv opera vieţii ei. 

- întoarce capul şi uită-te la mine. 

A întors capu', da' şi-a ţinut privirea jos. Mare parte 
din sânge încă-i era pe faţă. Nu era o faţă rea. 
Probabil că era puţin frumuşică atunci când n-o 
bumbăcea cineva. Şi n-arăta nici atât de proastă 
cum ai fi crezut că trebuie să fie. Aşa proastă cum 
şi-ar fi dorit ea să fie. 

- AŞ vrea să merg acasă, a spus pe vocea slabă a 
unui copil. Mi-a curs sânge din nas şi trebuie să mă 
curăţ. 

- Mda, ştiu asta. De ce? Te-ai lovit de-o uşă? Pun 
pariu că asta a fost, nu-i aşa? 

- Aşa-i. O uşă. 

Nici măcar sfidare nu se citea în glasul ei. Nici 
urmă din atitudinea mănânc amish a iubitului ei. Ea 
nu aştepta decât ca totu' să se termine. Discuţiile 
astea de pe marginea drumului nu făceau parte din 
viaţa adevărată. Să fie lovită, asta era viaţa 
adevărată. Să tragă înapoi mucii şi sângele şi 
lacrimile toate la un loc şi să le-nghită ca pe-un sirop 
de tuse. 


- Veneam pe coridor în jos să folosesc baia, şi Bri, 
n-am ştiut că-i acolo-năuntru şi-a ieşit dintr-o dată, 
repede, şi uşa... 

- Cât timp, Sandra? 

- Cât timp ce? 

- Cât timp o să mai continui să mănânci rahatu' 
ăsta? 

Ochii i s-au lărgit puțin. Atâta tot. 

- Până-ţi scoate toţi dinții din gură? 

- Aş vrea să merg acasă. 

- Dacă verific la spitalul Statler Memorial, de câte 
ori o să-ţi găsesc numele? Fiindc-ai intrat într-o 
mulțime de uşi, nu-i aşa? 

- De ce nu mă laşi în pace? Eu nu m-am legat de 
tine. 

- Pân-o să-ți fractureze craniu'? Pân-o să-ţi rupă 
fundu'? 

- Vreau să merg acasă, domnule ofițer. 

Aş vrea să spun Atunci am ştiut c-am pierdut-o, da' 
ar fi o minciună, fiindcă n-ai cum pierde ce n-ai avut 
niciodată. Ar fi stat acolo pân-ar fi îngheţat iadu' sau 
până m-aş fi enervat destul de tare să fac ceva ce 
mi-ar fi adus multe necazuri mai târziu. Cum ar fi s-o 
lovesc. Fiindcă voiam s-o lovesc. Dac-aş fi lovit-o, ar 
fi ştiut cel puţin că-s acolo. 

În buzunaru' din spate ţin o cutiuţă cu cărţi de 
vizită. Am scos-o, am frunzărit printre ele şi-am 
găsit-o pe cea care-mi trebuia. 

- Femeia asta locuieşte-n Statler Village. A vor 

bit cu sute de femei tinere ca tine şi le-a ajutat pe 
multe din ele. Dac-ai nevoie de pro bono, adică de 
consiliere gratuită, o să te-ajute. O să vă-nţelegeţi 
voi. Bine? 


Am ţinut cartea de vizită în faţa ochilor ei, între 
primele două degete de la mâna dreaptă. Când am 
văzut că n-o ia, am lăsat-o să cadă pe scaun. Apoi 
m-am întors la patrulă să iau talonul de înregistrare. 
Brian Lippy şedea în mijlocu' banchetei cu bărbia 
lăsată până la gâtu' tricoului, uitându-se-n sus la 
mine pe sub sprâncene. Arăta ca un Napoleon 
distrus şi dement. 

- Vreun dram de noroc? - a întrebat George. 

- Mnu, am spus. Nu s-a distrat încă destul. 

Am dus talonu' înapoi la camionetă. Se mutase la 
volan. Motoru' mare V-8 al maşinii huruia. Apăsase 
ambreiajul şi ţinea mâna pe schimbătorul de viteze. 
Unghiile ei roz şi roase se profilau pe crom. Dac-ar 
avea steaguri locurile precum Pennsylvania rurală, 
ai putea pune imaginea aia pe ele. Sau poate-un 
pachet de şase doze de bere Iron City şi-un pachet 
de ţigări Winston. 

- Conduceţi cu grijă, domnişoară McCracken, am 
spus, întinzându-i talonul galben. 

- Mda, a spus şi a demarat. 

A vrut să mă mintă, dar n-a îndrăznit, fiindcă era 
bine crescută. Maşina a tremurat puţin la început - 
nu se pricepea să folosească schimbătorul manual 
al camionetei lui Brian la fel de bine cum crezuse - şi 
a tremurat şi ea. Înainte şi-napoi, cu părul zburând 
în aer. Dintr-o dată, am văzut totu' din nou, pe el 
mergând pe toată şoseaua, conducând una din 
proprietăţile sale cu o mână şi snopind-o cu pumnul 
pe cealaltă, şi mi s-a făcut rău la stomac. Chiar 
înainte să intre în viteza a doua, ceva alb a fluturat 
afară prin geamul şoferului. Era cartea de vizită pe 
care i-o dădusem. 


M-am întors la patrulă. Brian încă stătea cu bărbia 
sprijinită în piept, oferindu-mi pe sub sprâncene 
privirea aia de Napoleon dement. Sau poate că era 
vorba de Rasputin. Am urcat de partea pasagerului, 
simţindu-mă foarte încins şi obosit. Doar ca lucrurile 
să fie şi mai complicate, Brian a-nceput să scandeze 
din spatele meu. 

- Grăsanu' ED-die JACK-you-BOYS. Câţi băieţi... 

- O, tacă-ţi fleanca, am spus. 

- Haide-aici în spate şi închide-mi fleanca, Eddie 
Grăsanu'. De ce nu vii aici în spate să-ncerci s-o 
faci? 

Doar o altă zi minunată din PSP, cu alte cuvinte. 
Tipu' ăsta avea să se-ntoarcă până la ora şapte, în 
cine ştie ce căcăstoare numea el casă şi va bea bere 
în vreme ce Vanna va învârti Roata Norocului. M-am 
uitat la ceasul de mână - 1.44 p.m. - şi-apoi am luat 
microfonu'. 

- Bază, aici 6. 

- Recepţionat, 6. 

Shirley îmi răspunsese, calmă ca o briză răcoroasă. 
Shirley care tocmai se pregătea să primească florile 
de la Islington şi Avery. Dincolo, pe DD 46 în 
Poteenville, cam la vreo douăzeci de mile de 20-u' 
nostru, o cisternă Norco West tocmai se lovise cu un 
autobuz şcolar, omorând şoferul autobuzului, pe 
doamna Esther Mayhew. George Stankowski se 
aflase destul de-aproape să audă bubuitul coliziunii, 
aşa că cine zice că niciodată când ai nevoie nu-i un 
poliţist prin preajmă? 

- Suntem în Cod 15 şi 17 - bază, recepționat? 

Nemernicu-i luat în custodie şi ne-ndreptăm spre 
casă, cu alte cuvinte. 


- Recepţionat, 6, ai vreun subiect în custodie sau 
ce, încheiat? 

- Am un subiect, recepționat. 

- Aici Futai Gras Unu, încheiat transmisia, a spus 
Brian din spate. A început să râdă - râsu' ăla înalt, 
ca un chicotit, al drogatului cu vechime. A-nceput şi 
să dea sus-jos cu cizmele lui de cowboy. Urma să ne 
ia o jumate de oră să ajungem înapoi la cazarmă. 
Incepeam să cred că va fi un drum foarte lung. 


Huddie 


Am aruncat receptorul sergentului-şef în furcă 
şi-aproape am tropăit până la dispecerat, unde 
Shirley încă muncea din greu, trimiţându-i pe ofiţerii 
de pe teren spre vest. 

- Cei de la Norco West spun că-i vorba de lichid 
cloric, i-am zis. Asta-i o uşurare. Clorura-i păcătoasă, 
da' de obicei nu-i fatală. 

- Sunt siguri că de asta-i vorba? - a întrebat 
Shirley. 

- Nouăzeci la sută. În părţile alea, aşa ceva au pe 
drum. Tot mereu se văd camioane d-alea 
îndreptându-se către centrala de tratare a apei. Dă 
vestea mai departe, începând cu George S. Şi care 
Dumnezeu e problema cu câinele ăla? 

Domnul Dillon stătea lângă uşa din spate, cu nasul 
jos la baza uşii din plasă împotriva insectelor, 
mişcându-se stânga-dreapta. Aproape _ sărind 
stânga-dreapta, şi scâncind profund din gât. Işi ținea 
urechile date pe spate. Cât m-am uitat eu, a lovit 
plasa cu nasul destul de tare să facă burtă în locul 
acela. Apoi a scos un soi de scheunat, ca pentru a 
spune: Hei, asta m-a durut. 

- N-am idee, a răspuns Shirley pe-o voce care-mi 
zicea că n-are timp de Domnul Dillon. 

Strict vorbind, nici eu n-aveam. Şi totuşi m-am ui- 
tat la el încă o clipă. Văzusem câini de vânătoare 
comportându-se aşa când adulmecau mirosul a ceva 
mare în pădurea din apropiere - un urs sau poate un 
lup cenuşiu. Doar că nu mai era nici un lup pe 
Dealurile Scunde dinainte de Vietnam, ci numai 


câţiva urşi. Nu era nimic în spatele acelei uşi cu 
plasă decât parcarea. Şi Magazia B, desigur. Am 
ridicat ochii spre ceasul de deasupra uşii de la bu- 
cătărie. Era 2,12 p.m. Nu-mi aminteam să mai fi fost 
vreodată în cazarmă când era atât de goală. 

- Patrula 14, Patrula 14, aici baza, recepționat? 

l-a răspuns George, încă tuşind. 

- Patrula 14. 

- E clorură, 14, cei de la Norco West spun că-s 
siguri de asta. Lichid cloric. (S-a uitat la mine şi mi-a 
arătat semnul cu degetul mare ridicat.) E iritant, dar 
nu... 

- Stop, stop. Şi tuse, tuse. 

- Rămân pe poziţie, 14. 

- Poate-i clorură, poate nu, bază. Orice-ar fi, a luat 
foc şi se-ndreaptă spre noi nori mari şi albi formaţi 
din substanţa aia. Poate că 20 e la capătul drumului 
de acces, ăla de lângă terenul de fotbal. Copiii ăia 
tuşesc mai rău ca mine şi văd mai mulţi oameni la 
pământ, inclusiv o femeie adultă. Pe margine sunt 
parcate două autobuze şcolare. O să-ncerc să-i scot 
de-acolo cu unu' din-astea. Încheiat. 

Am luat microfonul de la Shirley. 

- George, aici Huddie. Norco spune că focu-i 
probabil alimentat de combustibilul care curge pe 
deasupra clorurii. Ar trebui să nu-ntâmpini probleme 
dacă-i scoţi pe copii pe jos, încheiat? 

Ce-a urmat a fost un răspuns clasic pentru George 
S, get-beget. In cele din urmă, a primit o diplomă 
din-acelea mai-presus-de-cerinţele-meseriei pentru 
ce-a făcut în ziua aia - de la guvernator, desigur - şi 
i-a apărut poza în ziar. Soţia lui a înrămat diploma 
şi-a atârnat-o pe peretele din sufragerie. Nu-s sigur 
dacă George a înţeles vreodată despre ce era tot 


tărăboiul ăla. După el, n-a făcut decât ceea ce i s-a 
părut prudent şi rezonabil. Dacă a existat vreodată 
ceva de genul omul potrivit la locul potrivit, atunci 
acesta a fost George Stankowski în ziua aceea la 
Şcoala Gimnazială din Poteenville. 

- Cu autobuzu-i mai bine, a spus. Mai rapid. Aici 14, 
sunt 7. 

Shirley şi cu mine aveam să uităm complet de 
Poteenville pentru o vreme; aveam propriile noastre 
ciorbe de fiert. Dacă eşti curios, ofiţerul George 
Stankowski s-a urcat spărgând o uşă glisantă cu o 
piatră într-unui dintre autobuzele pe care le văzuse. 
A pornit Blue Bird-ul cu patruzeci de locuri cu o 
cheie de rezervă pe care a găsit-o lipită de spatele 
parasolarului din partea şoferului şi-n cele din urmă 
a înghesuit în el douăzeci de copii cu ochii roşii, 
lăcrimând şi tuşind, şi două profesoare. Mulţi dintre 
copii încă strângeau la piept oalele, ulcelele şi 
scrumierele din ceramică deformate pe care le 
făcuseră în după-amiaza aceea. Trei dintre copii 
erau inconştienţi, unul din cauza reacției alergice la 
aburii de clorură. Ceilalţi doi au fost pur şi simplu 
victimele leşinului, căzuţi pradă terorii şi surescitării. 
Una dintre profesoarele de lucru manual, Rosellen 
Nevers, se afla în condiţii mult mai grave - George a 
văzut-o pe trotuar, zăcând pe-o rână cu gura 
căscată şi în semiinconştienţă, săpând cu nişte 
degete slăbite la baza gâtului umflat. Ochii îi 
ieşiseră din orbite asemenea gălbenuşurilor unor 
ouă fierte. 

- Aia-i mami, a spus una dintre fetiţe. Lacrimile-i 
izvorau constant din ochii mari şi căprui, dar nu şi-a 
desprins nici o clipă degetele de pe vaza din lut pe 
care o ţinea în braţe şi nici n-a înclinat-o, aşa încât 


Susan cea cu ochii negri pe care-o aşezaseră în ea 
să cadă. - Are azmă. 

George stătea deja îngenuncheat lângă femeie, 
ţinându-i capul dat pe spate peste antebraţul său, 
pentru a-i ţine traheea cât mai larg deschisă cu pu- 
tinţă. Părul îi atârna pe ciment. 

- la vreun medicament pentru astmă, iubire, când 
i-e rău ca acum? 

- În buzunal, a spus fetiţa cu vaza. O să moală 
mami mea? 

- Mnu, a spus George. 

A scos inhalatorul Flovent din buzunarul doamnei 
Nevers şi i-a trimis o salvă sănătoasă pe gât în jos. 
Femeia a icnit, a tremurat şi s-a ridicat în capul 
oaselor. 

George a dus-o pe braţe în autobuz, umblând în 
urma copiilor care tuşeau şi plângeau. A plasat-o pe 
Rosellen într-un scaun lângă fiica ei, apoi s-a 
strecurat în spatele volanului. A vârât autobuzul în 
viteză şi-a pornit săltat peste terenul de fotbal, tre- 
când pe lângă patrula sa şi ieşind pe drumul de 
acces. Pe când intra cu botul Blue Bird-ului înapoi pe 
Drumul Districtual 46, copiii cântau „Row, Row, Row 
Your Boat”. Şi astfel a devenit George Stankowski 
un adevărat erou, în vreme ce puţinii dintre noi 
rămaşi în urmă încercam să ne păstrăm sănătatea 
mintală. Şi vieţile. 


Shirley 


Ultimul mesaj al lui George către dispecerat a fost 
14, sunt 7- adică Patrula 14, am ieşit din tură. Am 
notat informaţia, uitându-mă în sus la ceas ca să 
trec şi timpul. Era 2,23 p.m. Mi-amintesc asta bine, 
aşa cum mi-l amintesc şi pe Huddie stând lângă 
mine, strângându-mă uşor de umăr - încercând 
să-mi spună că George şi copiii vor fi bine fără s-o 
spună direct cu voce tare, presupun. 2,23 p.m., 
atunci s-a dezlănţuit iadul. Şi spun asta în cel mai 
strict sens folosit vreodată. 

Domnul Dillon a început să latre. Nu lătratul lui din 
adâncul gâtului, cel pe care-l păstra de obicei pentru 
vânatul ce ne călca terenul din spatele cazărmii sau 
pentru ratonii care îndrăzneau să vină şi să miroasă 
prin verandă, ci o serie de chelălăituri ascuţite, 
sfredelitoare, cum nu mai auzisem vreodată. Era de 
parcă se prinsese singur în ceva tăios şi nu se mai 
putea elibera. 

- Ce dracul- a spus Huddie. 

D a făcut cinci sau şase paşi ţepeni în spate, 
îndepărtându-se de uşa din plasă, semănând într-un 
fel cu un cal de rodeo cu picioarele legate la un 
spectacol de paradă. Cred că ştiam ce urmează să 
se întâmple, şi cred c-a ştiut-o şi Huddie, dar nici 
unuia dintre noi nu-i venea a crede. Şi chiar dacă 
am fi crezut-o, nu l-am fi putut opri. Oricât ar fi fost 
el de dulce, cred că Domnul Dillon ne-ar fi muşcat 
dacă am fi încercat ceva. Încă scotea chelălăiturile 
alea scurte şi sfredelitoare de durere şi de la colţul 
botului începuse să-i curgă balele. 


Mi-amintesc că atunci m-a orbit o lumină reflec- 
tată. Am cilipit şi lumina a fugit de la mine de-a 
lungul peretelui. Era Patrula 6, Eddie şi George care 
se întorceau cu suspectul, dar de-abia dacă am 
conştientizat lucrul ăsta cât de cât. Mă uitam la 
Domnul Dillon. 

A fugit la uşa cu plasă şi, o dată ce-a luat-o din loc, 
n-a mai ezitat nici o clipă. Nici măcar n-a încetinit. 
Şi-a lăsat doar capul în pământ şi a trecut prin 
plasă, smulgând uşa din zăvor şi trăgând-o după el 
chiar în acelaşi timp, încă emițând lătrături care 
aproape că erau nişte strigăte. In acelaşi timp, eu 
am mirosit ceva foarte puternic: apă de mare şi ma- 
terie vegetală putredă. S-a auzit un strigăt de frâne 
şi cauciuc, ţiuitul unui claxon şi cineva strigând: „A; 
grijă! Ai grijă!” Huddie a fugit către uşă şi eu l-am 
urmat. 


Eddie 


Îi distrugeam ziua ducându-l la cazarmă. Îl oprise- 
răm, cel puţin temporar, din activitatea de a-şi bate 
iubita. Trebuia să şadă pe bancheta din spate, arcu- 
rile înţepându-l în cur şi cu cizmele lui dichisite în- 
desate în covoraşele noastre de plastic rezistente la 
vomă. Da' Brian ne făcea să-i plătim pentru asta. Pe 
mine, în special, da' sigur că şi George trebuia să-l 
asculte. 

Cânta versiunea aia a numelui meu şi apoi tropăia 
cât putea de tare, lovind după un ritm anume cu 
călcâiele scâlciate ale porcăriilor alea de cizme. 
Efectul general semăna într-un fel cu ovaţiile de la 
un meci de fotbal. Şi-n tot timpu' ăsta se holba la 
mine prin plasa despărţitoare, cu capul aplecat şi 
ochişorii lui de drogat sclipind - îl vedeam în oglinda 
prinsă de parasolar. 

- JACK-you-BOYS! (Boc-boc-boc!) JACK-you-BOYS! 
(Boc-boc-boc!) 

- Vrei să-ncetezi cu asta, Brian? - a întrebat 
George. 

Ne apropiam de cazarmă. Cazarma cea aproape 
goală; ştiam deja ce se petrecea în Poteenville. 

Shirley ne oferise nişte informaţii, iar restul le 
culeseserăm din sporovăială dintre celelalte patrule. 

- Mă faci să-mi puste urechile. 

De-o încurajare mai mare Brian nu avea nevoie. 

- JACK-you-BOYS! BOC-BOC-BOC! 

să fi tropăit mai tare, ar fi reuşit să-şi bage pi- 
cioarele chiar prin podea, dar George nu s-a deran- 
jat să-i ceară iar să-nceteze. Când se află bine 


strânşi la curea pe bancheta din spate a patrulei, 
să-ţi intre pe sub piele e cam tot ce-ar putea încerca 
să facă. Mai păţisem aşa ceva înainte, da' să-l aud 
pe descreieratu' ăsta, care mi-a aruncat odată 
cărţile din braţe în sala de mese a liceului şi mi-a 
rupt emblemele de pe spatele tricoului în sala de 
studiu individual, să-l aud scandând acea veche şi 
nesuferită versiune a numelui meu... Omule, asta 
era ceva de groază. Ca şi-o călătorie în Maşinăria 
Cale-ntoarsă a Profesorului Peabody. 

N-am spus nimic, da-s destul de sigur că George 
ştia. Şi când a ridicat microfonu' şi-a luat legătura cu 
Shirley - „20-bază într-o clipită”, a fost ce-a spus el - 
am ştiut că-mi vorbeşte mai mult mie decât lui 
Shirley. Îl vom lega pe Brian de scaunul din Colţul 
Băiatului Rău, îi vom deschide televizorul dacă va 
vrea şi vom completa formele preliminare ale 
hârtiilor de trebuinţă. Apoi ne vom îndrepta spre 
Poteenville, asta dacă situaţia de-acolo nu se va 
schimba brusc înspre bine. Shirley putea suna la 
închisoarea Districtuală din Statler şi să le spună că 
le trimitem unu' dintre scandalagiii lor preferaţi. 
Intre timp, însă... 

- JACK-you-BOYS! (Boc-bocboc!) JACK-you-BOYS! 

Striga acum atât de puternic, că i se-nroşiseră 
obrajii şi venele-i ieşeau în evidenţă pe gât. Nu-şi 
mai bătea doar joc de mine; Brian trecuse la o criză 
autentică de tot rahatu'. Ce mai plăcere va fi să ne 
scăpăm de el... 

Am urcat pe Dealul lui Bookin, George conducând 
puţin mai repede decât era absolut nevoie, 
îndreptându-ne spre Detaşamentul D din vârf. Geor- 
ge a semnalizat şi a intrat, mişcându-se poate încă 
prea repede decât ar fi trebuit. Lippy, înțelegând că 


i se scurtase vremea în care să ne sâcâie, a început 
să scuture plasa dintre noi şi el, dar şi să bubuie cu 
cizmele alea ale lui de John Wayne. 

- JACK-you-BOYS! 

Boc-bocboc! Zdrang-zdrangzdrang! 

Am înaintat pe drumul de acces, îndreptându-ne 
spre parcarea din spate. George a întors strâmb că- 
tre stânga pe după colţu' clădirii, vrând să parcheze 
cu spatele lângă scările cazărmii, aşa încât să-l 
putem scoate pe bunu' şi bătrânu' de Bri direct din 
maşină şi să-l ducem direct sus fără vreo mişcare 
greşită, smucită ori vreo grijă. 

Şi, când George a dat colţul, l-am văzut pe 
Dom-nu' Dillon chiar în faţa noastră. 

- Ai grijă! Ai grijă! - a strigat George, fie mie, fie 
câinelui, ori probabil lui însuşi - n-am cum să-mi dau 
seama. Şi, amintindu-mi toate astea, mă uimeşte 
cât de tare a semănat cu ziua în care-a lovit-o pe 
femeia aia în Lassburg. Atât de-aproape, c-a fost 
parcă o ultimă pregătire, doar cu o singură diferenţă 
foarte mare. Mă-ntreb dacă-n ultimele câteva 
săptămâni dinainte să-şi bage ţeava pistolului în 
gură nu s-a trezit că-şi spune: Am ocolit câinele 
şi-am lovit femeia mereu şi mereu şi mereu. Poate 
că nu, da' ştiu că io aşa aş fi făcut, dac-aş fi fost în 
locu' lui. Am ocolit câinele şi-am lovit femeia. Cum 
poti crede într-un Dumnezeu când se-ntămplă aşa, 
şi nu invers? 

George a călcat frânele şi ambele picioare şi-a lovit 
claxonul cu podul palmei stângi. Am fost aruncat în 
faţă. Centura de siguranţă s-a blocat. Erau curele de 
siguranţă şi-n spate, da' prizonieru' nostru nu se 
obosise să-şi prindă una - fusese prea ocupat să 
cânte Corul Jacubois - şi-a fost proiectat cu 


faţa-nainte în plasa despărţitoare, de care se ţinea 
cu mâinile. Am auzit ceva plesnind, aşa cum se 
aude când îţi pocnesc genunchii. Am auzit altceva 
scrâşnind. Pocnetul a fost probabil unu' din degetele 
lui. Scrâşnetu' a fost fâră-ndoială nasu'. Le-am mai 
auzit rupându-se înainte, şi-ntotdeauna sună la fel, 
ca şi cum ai rupe oase de pui. A scos un strigăt 
înfundat, de surpriză. Un jet bogat de sânge, cald ca 
suprafaţa unei sticle cu apă călcâie, a aterizat pe 
umărul uniformei mele. 

Domnul Dillon a fost probabil la o juma' de picior 
de moarte în clipa aia, poate numa' doi inci, da' a 
fugit mai departe fără să ne-arunce măcar o privire, 
a fugit cu urechile lipite de craniu, chelălăind şi 
lătrând, îndreptându-se direct spre Magazia B. 
Umbra fugea chiar în urma lui pe asfalt, neagră şi 
precisă. 

- Ah, Gristoase, m-am Ihoviti - a strigat Brian prin 
nasul înfundat. Sănjerez dhracu'peste tot! 

Şi-apoi a-nceput să ţipe despre brutalitatea politiei. 

George a deschis portiera şoferului. Am rămas 
locului o clipă, urmărindu-l pe D din priviri, 
aşteptându-mă să se oprească o dată ajuns la 
magazie. Nu s-a oprit. A fugit cu capu-nainte în uşa 
rulantă, lovindu-se de să-i zboare creierii. A căzut 
pe-o rână şi-a scos un țipăt. Până-n ziua aia n-am 
ştiut că şi câinii pot ţipa, da' pot. Mie nu mi s-a părut 
că ţipă de durere, ci de frustrare. Braţele mi s-au 
făcut piele de găină. D s-a ridicat şi s-a-ntors în cerc, 
ca pentru a-şi prinde coada. A făcut asta de două 
ori, şi-a scuturat capu' ca pentru a şi-l limpezi, şi-a 
fugit iar către uşa rulantă. 


- D, nu! - a strigat Huddie de pe veranda din spate. 
Shirley stătea chiar lângă el cu mâinile streaşină la 
ochi. 

- Opreşte-te, D, ascultă la mine, acum! 

Domnul D nu le-a oferit nici un dram de atenţie. 

Nu cred că i-ar fi oferit atenţie nici lui Orville 
Garrett, dac-ar fi fost acolo Orville în ziua aia, iar 
Orv era cel mai bun prieten-om pe care-l avea D. S- 
a izbit de uşa rulantă din nou şi din nou, lătrând ne- 
buneşte, scoțând câte unu' din tipetele alea îngro- 
zitoare de frustrare de fiecare dată când se lovea de 
suprafaţa dură. A treia oară când a făcut-o, a lăsat 
pe lemnu' vopsit în alb o urmă de sânge cât nasu' 
de mare. 

În tot acest timp, vechiu' meu amic Brian zbiera de 
să-i zboare bojocii. 

- Ajută-mă, Jacubois, sângerez ca un fhutut dă porc 
înjhunghiat, unde-a învhățat chretinu' ăla să 
conducă, la Sears şi bhlestemații de Roebuck? 

Scoate-mă de-aci, fhututu' ăsta de nhaz. 

L-am ignorat şi-am coborât din patrulă, vrând să-l 
întreb pe George dacă nu crede c-ar fi turbat D, 
da-nainte să pot deschide gura, m-a izbit putoarea: 
mirosu' de apă de mare şi varză veche şi încă ceva, 
ceva mult mai îngrozitor. 

Domnul D s-a întors dintr-o dată şi s-a întors la 
dreapta, către colţul magaziei. 

- Nu, D, nu! - a strigat Shirley. 

A văzut ce-am văzut şi eu cu o secundă după ea - 
uşa laterală, cea pe care-o deschidea cu o clanţă 
normală şi n-o ridicai în sus pe şine, era deschisă 
câţiva inci. Habar n-am dac-a lăsat-o cineva aşa - 
Arky, poate. 


Arky 


N-am fo' io, io-nchiz întotdeauna uşa-aia. Dac-ui- 
tam, vechiu' dom' serjent mi-ar fi făcut înc-o 
gau-ră-n cur. Poate şi Curt. Ei doi voiau să ţină locu' 
ăla închis bine dă tot. lera foarte stricţi p-asta. 

Eddie sau poate-a deschis-o ceva dinăuntru. Vreo 
forţă ieşită din Buick, ere' că despre aşa ceva 
vorbesc. Nu ştiu dacă-i aşa ori ba; eu ştiu numa' că 
uşa era deschisă. De-acolo venea putoarea a' mai 
mare şi-ntr-acolo se-ndrepta şi Domnu' Dillon. 

Shirley a fugit pe scări în jos, Huddie chiar în urma 
ei, amândoi strigându-i Domnului D să vină înapoi. 
Au trecut pe lângă noi. George a fugit după ei, iar eu 
am fugit după George. 

Fusese-un spectacol de lumini oferit de Buick cu 
două sau trei zile-n urmă. Eu n-am fost de fată, da' 
mi-a spus cineva despre el, iar temperatura a fost 
scăzută-n Magazia B de-aproape o săptămână. Nu 
cu mult, numa' patru sau cinci grade. Au fost câteva 
semne, cu alte cuvinte, da' nimic cu adevărat 
spectaculos. Nimic pentru care să te trezeşti în toi 
de noapte şi despre care să-i scrii mamei acasă. Ni- 
mic ce să ne facă să bănuim ce-am găsit când am 
intrat înăuntru. 

Shirley a fost prima, strigând numele lui D... şi-apoi 
doar strigând. O clipă dup-aia, şi Huddie a-nceput să 
strige. Domnul Dillon lătra pe-atunci într-un registru 
scăzut, numa' că lătra şi mârâia deodată. E sunetu' 
pe care-l scoate un câine când a fugărit ceva 
până-ntr-un copac şi-aşteaptă jos să-l prindă. 
George Morgan a ţipat: 


- O, Dumnezeule! O, scumpe lisuse Christoase! 
Ce-i asta? 

Am intrat în magazie, da' nu foarte departe. Shirley 
şi Huddie stăteau umăr la umăr şi George era chiar 
în spatele meu. Aproape că blocau complet drumu' 
de-ntoarcere. Mirosu' era foarte luxuriant - îţi făcea 
ochii să lăcrimeze şi gâtu' să se strângă -, da' abia 
dacă l-am băgat în seamă. _ 

Portbagaju' Buick-ului era iar deschis. In spatele 
maşinii, în colţu' îndepărtat al magaziei, se afla un 
coşmar subţire, zbârcit şi galben, cu un cap ce nu 
era deloc cap, ci un ghemotoc dezlânat de corzi roz, 
toate zbătându-se şi zvârcolindu-se. Sub ele puteai 
vedea carne din-aia galbenă, zbârcită. Unele din 
corzile ale' roz a biciuit spre una din grinzile de sus. 
Scoteau un sunet fâlfâit, asemenea unor fluturi 
izbindu-se de geam noaptea, încercând să ajungă la 
lumina pe care-o văd sau o simt în spatele lui. Incă 
mai aud sunetu' ăla. Îl aud uneori şi-n vise. 

În inima desişului pe care-l formau chestiile alea 
unduitoare, convulsive, ceva se tot deschidea şi în- 
chidea în carnea galbenă. Ceva negru şi rotund. S-ar 
putea să fi fost o gură. S-ar putea să fi-ncercat să 
strige. Nu pot descrie ce era lucru' pe care stătea. E 
ca şi când creieru' nu pricepea nimic din ce-mi 
vedeau ochii. Nu erau picioare, măcar d-asta-s sigur, 
şi ere' că erau trei în loc de două. Se terminau cu 
nişte gheare negre, încovoiate. Din ghearele astea 
ieşeau ghemotoace de păr sârmos - cre' că era păr, 
şi cre' c-am văzut gângănii ţopăind prin smocurile 
alea, gâze mici cum sunt păduchii sau purecii. Din 
pieptu' arătării atârna un furtun cenuşiu şi zvâcnitor 
din carne acoperit cu verigi negre, sclipitoare, 


cărnoase. Poate că erau băşici. Sau poate, Domnul 
fie cu noi, chestiile alea erau ochi. 

În faţa ei, lătrând şi mârâind şi împrăştiind fuioare 
de bale, stătea câinele nostru. A schiţat un gest ca 
pentru a se arunca înainte şi arătarea aia a ţipat la 
el cu gaura aia neagră. Furtunu' cenuşiu s-a zbătut 
ca un braţ fără oase sau ca picioru' unei broaşte 
când îl pui la curent. Din capătu' lui a picurat ceva 
pe podeaua magaziei. A-nceput să se ridice fumu' 
imediat de-acolo şi-am văzut că picăturile muşcau 
din ciment. 

Domnul D s-a retras puţin când arătarea a ţipat la 
el, da' a continuat să latre şi să mârâie, cu urechile 
lipite de craniu, cu ochii ieşiţi din orbite. A ţipat din 
nou. Shirley a strigat şi şi-a acoperit urechi-le cu 
palmele. Înţelegeam pornirea asta, da' nu credeam 
c-o s-o ajute prea mult. Ţipetele nu păreau să-ți 
intre-n cap prin urechi, ci mai degrabă exact invers: 
păreau să-nceapă din capu' tău şi-apoi să iasă afară 
prin urechi, ţâşnind asemenea unui abur. Imi venea 
să-i spun lu' Shirley să nu facă asta, să nu-şi astupe 
urechile, c-o să-şi provoace un embolism sau ceva 
dacă ţinea înăuntru ţipătu' ăla îngrozitor, şi-apoi şi-a 
lăsat singură mâinile jos. 

Huddie a cuprins-o pe Shirley de umeri şi ea... 


Shirley 


L-am simţit pe Huddie că-mi cuprinde umerii şi 
l-am apucat de mână. Trebuia s-o fac. Trebuia să 
mă ţin de ceva omenesc. După cum a povestit 
Eddie, prima naştere vie a Buick-ului sună prea 
aproape de ceva omenesc: avea o gură înăuntru' 
chestiilor ălora roz şi zvârcolitoare, avea un piept, 
avea ceva care-i servea de ochi. Nu zic c-ar fi ceva 
greşit până aici, dar nu zic nici c-ar fi corect. Nu-s 
sigură nici dacă am văzut-o cu adevărat, cu 
siguranţă nu aşa cum sunt antrenați ofiţerii de 
poliţie să se uite şi să vadă. Arătarea aia era prea 
ciudată, depăşea mult prea mult nu doar experienţa 
noastră, ci cadrul nostru, al tuturora, combinat, de 
referinţă. Era ceva umanoid? Puțin - cel puţin aşa 
am perceput-o noi. Era ceva omenesc? Nici pe 
departe, poţi fi sigur de asta. Era ceva inteligent, 
conştient? Nu aveam cum fi siguri, dar da, cred că 
probabil era. Nu c-ar fi contat. Eram mai mult decât 
îngroziţi de ciudăţenia ei. Dincolo de groază (sau 
poate înlăuntrul ei vreau să zic, precum sâmburele 
de nucă de sub coajă) se afla ura. O parte din mine 
voia să latre şi să mârâie la ea aşa cum făcea 
Domnul Dillon. A trezit ura în mine, dușmănia, dar şi 
spaima şi repulsia. Celelalte arătări veniseră gata 
moarte. Aceasta nu, dar noi voiam să moară. 
Dumnezeule, cât ne doream noi asta! 

Când a ţipat a doua oară, a părut că se uită direct 
la noi. Furtunul din pieptul ei s-a ridicat precum un 
braţ îndreptat care încearcă poate să transmită 
Ajutați-mă, calmati monstruozitatea asta lătrătoare. 


Domnul Dillon a dat iarăşi să sară. Arătarea din colţ 
a ţipat a treia oară şi s-a retras. Din trompa sau 
braţul sau penisul sau ce-o fi fost a împroşcat iar cu 
lichid. Vreo două picături l-au nimerit pe D şi imediat 
a început să-i fumege blana. A scos o serie de 
strigăte schelălăite de durere. Apoi, în loc să facă 
drum întors, a sărit la ea. 

Aceasta s-a mişcat cu o viteză bizară, alunecoasă. 
Domnul Dillon şi-a îndesat dinţii într-un pliu al pielii 
ei zbârcite, puhave, şi-apoi a luat-o din loc, 
clătinându-se de-a lungul peretelui din spatele 
Buick-ului, ţipând cu gaura din pielea ei galbenă, 
furtunul zvâcnind de la stânga la dreapta. Un 
mucilagiu negru, asemănător celui care ieşise din 
liliac şi din peşte, curgea de acolo unde-o capsase 
D. 

S-a lovit de uşa rulantă şi-a scrâşnit de durere sau 
frustrare sau amândouă. După care Domnul Dillon 
s-a năpustit asupra ei din spate. A sărit şi-a apucat-o 
de pliurile care-i atârnau de ceea ce cred c-ai putea 
numi spatele ei. Carnea s-a sfâşiat cu o uşurinţă 
bolnăvicioasă. Domnul Dillon a căzut la podea cu 
fălcile încleştate. Şi mai multă piele s-a desprins de 
pe arătare asemenea unui tapet prost lipit. 
Mucozităţi negre... sânge... Orice-ar fi fost... s-a 
scurs peste faţa întoarsă în sus a lui D. A urlat la 
atingerea ei, dar a continuat să ţină ceea ce apu- 
case, ba chiar îşi mai şi scutura capul dintr-o parte 
în alta pentru a rupe şi mai multă piele, scutura din 
cap aşa cum face un terier când a prins un şobolan. 

Arătarea a strigat şi-apoi a scos un sunet bol- 
borosit, care aproape c-a semănat cu nişte cuvinte. 
Şi da, strigătele şi sunetele asemănătoare cu nişte 
cuvinte au părut toate că pornesc din cap, că aproa- 


pe că sunt fătate acolo. Arătarea se izbea cu corpul 
de uşa rulantă, cerând parcă să fie lăsată afară, dar 
nu avea nici o forţă. 

Huddie îşi scosese pistolul. Avea în clipa aceea o 
ţintă clară asupra fibrelor roz şi a gogoloiului galben 
de sub ele, dar apoi arătarea s-a răsucit, continuând 
să zbiere din gaura aia neagră, şi-a căzut peste 
Domnul D. Braţul ăla cenuşiu care-i creştea din 
piept s-a încolăcit în jurul gâtului lui D şi D a început 
să chelălăie şi să urle de durere. Am văzut cum 
începe să iasă fum de acolo de unde-l ţinea arătarea 
şi-o clipă mai târziu am simţit miros de blană arsă, 
dar şi de legume putrede şi apă de mare. Intrusul 
era tolănit deasupra câinelui nostru, schelălăind şi 
zbătându-se, picioarele lui (dacă erau picioare) 
lovind în uşa rulantă şi lăsând urme care semănau 
cu petele de nicotină. lar Domnul Dillon scotea 
urlete, prelungi şi agonice, după urlete. 

Huddie a ridicat pistolul. L-am apucat de înche- 
ietura mâinii şi i-am forţat braţul să coboare. 

- Nu! O să-l nimereşti pe D! 

Şi-apoi a ţâşnit Eddie pe lângă mine, aproape 
doborându-mă de pe picioare. Găsise o pereche de 
mănuşi din cauciuc pe nişte saci de lângă uşă şi şi le 
trăsese pe mâini. 


Eddie 


Tre' să-nţelegi că nu-mi amintesc nimic din astea 
aşa cum îşi amintesc de-obicei oamenii de unele 
lucruri. Pentru mine, asta-i ca şi cum mi-aş aminti 
crunta moarte a unui beţiv inveterat. Nu Eddie 
Jacubois a fost cel care-a luat perechea aia de 
mănuşi din cauciuc de pe sacii cu seminţe de iarbă 
de lângă uşă. A fost cineva care visa că-i Eddie 
Jacubois. Aşa mi se pare acuma, în orice caz. Cre' că 
şi atunci mi s-a părut la fel. 

Domnul Dillon mă preocupa oare atunci? Puştiule, 
aş vrea să cred asta. Şi-altceva mai bun nu pot 
spune. Fiindcă nu-mi amintesc cu adevărat. Cre' că-i 
mai probabil c-am vrut să fac arătarea aia galbenă 
să-nceteze să măi ţipe, să-mi scot ţipătu' ăla din 
mijlocu' creierului. Uram să-l am acolo, îmi făcea 
greață. Să-l am acolo era ca şi când aş fi fost violat. 

Da' tre' să fi gândit, ştii tu? La un anumit nivel, 
cred cu adevărat că tre' s-o fi făcut, fiin'că mi-am 
pus mănuşile din cauciuc înainte să iau târnăcopu' 
de pe perete. Mi-amintesc că erau albastre mănuşi- 
le. Erau cel puţin doişpe perechi puse claie peste 
grămadă pe sacii ăia, de toate culorile curcubeului, 
da' cele pe care le-am luat eu erau albastre. Mi 
le-am tras pe mâini repede - la fel de repede ca 
doctorii din serialu' ăla, Spita/u' de urgență. Apoi am 
luat târnăcopu' din cui. Am trecut pe lângă Shirley 
atât de grăbit, c-aproape am doborât-o la pământ. 
Chiar aş fi trântit-o jos, cred, dacă n-ar fi prins-o 
Huddie înainte să cadă. 


George a strigat ceva. Cred c-a fost: „Ai grijă la 
acid.” Nu mi-amintesc să fi simţit teama şi sigur 
nu-mi amintesc să mă fi simţit curajos. Mi-amintesc 
că mă simţeam îngrozit şi oripilat. Aşa cum te-ai 
simţi dacă te-ai trezi cu o lipitoare în gură, 
sugându-ţi sângele din limbă. l-am spus asta lui Curt 
odată şi a folosit o frază pe care n-am uitat-o nicio- 
dată: groaza încălcării teritoriului. Asta era, groaza 
încălcării teritoriului. 

Domnul D, urlând şi zvârcolindu-se şi mârâind, 
încercând să se elibereze; arătarea zăcând deasupra 
lui, firele roz care-i ieşeau din cap fluturând prin aer 
asemenea algelor bătute de val; mirosul de blană 
arsă; duhoarea de sare şi varză; materia neagră 
care curgea din muşcătura de câine a arătării, pre- 
linsă pe spate, înaintând de-a lungul ridurilor din 
pielea ei galbenă asemenea unui noroi şi-apoi picu- 
rând pe podea; nevoia mea de a o omori, de-a o 
şterge de pe faţa pământului, s-o fac să dispară de 
pe lumea asta: toate lucrurile astea mi se răsuceau 
prin minte - se răsuceau, îţi zic, de parcă şocul a 
ceea ce descoperiserăm în Magazia B îmi măturase 
creierii, mi-i făcuse terci şi-apoi îi amestecase 
într-un ciclon care n-avea nimic de-a face cu 
discernământul sau nebunia, cu munca de poliţie 
sau prudenţa, ori cu Eddie Jacubois. După cum spun, 
mi-amintesc de asta, da' nu aşa cum ţi-aminteşti de 
lucrurile normale. E mai degrabă un vis. Şi-s bucuros 
că-i aşa. E destul de rău şi numa' să-ţi aminteşti. ŞI 
n-ai cum să n-o faci. Nici dacă te-mbeţi nu poţi 
scăpa de asta, poţi doar s-o împingi puţin la o parte, 
iar când redevii sobru, totu' se-ntoarce în graba 
mare. Cum ar fi să te trezeşti cu o lipitoare în gură. 


Am ajuns la ea şi-am legănat târnăcopu' şi vârfu' 
lui ascuţit a pătruns chiar prin mijlocu' ei. Arătarea a 
tipat şi s-a izbit cu spatele de uşa rulantă. Domnul 
Dillon s-a eliberat şi s-a retras, târându-se cu burta 
aproape lipită de podea. Lătra cu furie şi urla de 
durere, ambele sunete amestecate la un loc. Sub 
zgardă se vedea o dâră de blană arsă. Jumătate din 
bot îi fusese pârlit şi era negru, de parcă şi-l vârâse 
într-un foc de tabără. Din el ieşeau fuioare subţiri de 
fum. 

Arătarea care zăcea sprijinită de uşa rulantă a ri- 
dicat furtunu' ăla cenuşiu din piept şi ăia din el erau 
ochi, sigur că da. Se uitau la mine şi nu puteam 
suporta asta. Am răsucit târnăcopu' în mâini şi-a 
coborât partea lui de topor asupra ei. S-a auzit un 
sunet cărnos hâsâit şi-o parte din furtun s-a ros- 
togolit pe ciment. Retezasem puţin şi din zona to- 
racelui. Nori de materie asemănătoare cu o spumă 
de ras roz ieşeau din gaură, fumegând, de parcă era 
sub presiune. De pe toată lungimea trompei cenuşii 
- de bucata retezată vorbesc acu' - ochii ăia se ro- 
teau spasmodic, părând că se uită în toate direcţiile 
deodată. Picături limpezi de lichid, venin, bănuiesc, 
picurau din ei şi pârjoleau cimentul. 

Apoi l-am văzut pe George lângă mine. Avea o 
lopată. l-a vârât lama în mijlocu' cârceilor de pe 
capu' creaturii ăleia. A cufundat-o în carnea galbenă 
a arătării până la coada de lemn. Arătarea a tipat. 
Am auzit-o atât de tare în minte, că mi s-a părut 
că-mi împinge ochii afară din orbite, aşa cum ar face 
ochii unei broaşte dacă i-ai prinde corpu' flasc în 
pumn şi-ai strânge. 


Huddie 


Mi-am pus şi eu o pereche de mănuşi şi-am apucat 
una din celelalte unelte - cred c-a fost o greblă cu 
dinţi ficşi, dar nu-s complet sigur. Orice ar fi fost, am 
apucat-o, apoi m-am dus lângă Eddie şi George. 
Câteva secunde dup-aia (sau poate-a fost un minut, 
nu ştiu, timpul încetase să mai însemne ceva) m-am 
uitat împrejur şi-am văzut că era şi Shirley lângă 
noi. Işi luase şi ea o pereche de mănuşi, după care 
pusese mâna pe săpătorul de găuri al lui Arky. I se 
desfăcuse părul şi-i atârna peste faţă. Mi se părea 
că seamănă cu Sheena, regina Junglei. 

Toţi ne-am amintit să ne punem mănuşi, dar eram 
nebuni cu toţii. Complet duşi cu pluta. Felul în care 
arăta, sunetul trăncănit, ascuţit, scârţâit pe care-l 
scoate, chiar şi felul cum urla şi scâncea Domnul D - 
toate astea ne făceau nebuni. Uitasem de cisterna 
răsturnată şi de George Stankowski încercând să 
urce copiii în autobuzul şcolar şi să-i ducă la loc 
sigur şi de tânărul furios pe care Eddie şi George 
Morgan îl aduseseră la bază. Cred că uitasem şi c-ar 
exista vreo lume dincolo de magazia aia mică şi 
puturoasă. Când loveam cu grebla, înfigându-i dinţii 
în arătarea de pe podea din nou şi din nou, strigam. 
Şi ceilalţi strigau. Stăteam în cerc, lovind-o şi 
ciomăgind-o şi tăind-o în bucăţi; strigam la ea să 
moară şi nu voia să moară, părea că nu va muri 
niciodată. 

Dacă aş putea uita ceva, o parte din întâmplarea 
aceea, pe asta aş uita-o: tocmai la sfârşit, cu puţin 
înainte să moară, a ridicat ciotul chestiei ăleia din 
piept. Ciotul tremura ca mâna unui bătrân. Avea 
ochi în ciot, unii atârnând deja la capătul firelor 


sclipitoare de cartilaj. Poate că firele alea erau nervii 
optici. Nu ştiu. Oricum, ciotul s-a ridicat şi doar 
pentru o clipă, în mijlocul capului meu, m-am văzut 
pe mine. Ne-am văzut pe toţi stând în cerc şi 
uitându-ne în jos, semănând cu nişte criminali la 
mormântul victimei lor, şi-am văzut cât de străini şi 
extratereştri eram. Cât de oribi/i eram. În clipa aia, 
am simţit îngrozitoarea ei confuzie. Nu i-am simţit 
teama, fiindcă nu se temea. Nici inocenta, fiindcă nu 
era inocentă. Sau vinovată, dacă tot veni vorba. 
Oare ştia unde se afla? Nu cred. Ştia oare de ce o 
atacase Domnul Dillon şi de ce o omoram? Da, atâta 
lucru ştia. O făceam fiindcă eram atât de diferiţi, 
atât de diferiţi şi atât de oribili, încât multitudinea ei 
de ochi de-abia dacă ne putea vedea, de-abia dacă 
percepea imaginea noastră când o împrejmuiam 
strigând şi ciopârţind-o şi tăind-o şi lovind-o. După 
care în sfârşit a-ncetat să se mai mişte. Ciotul 
chestiei ăleia ca o trompetă din piept a căzut la loc 
jos. Ochii au încetat să se mai rotească şi n-au făcut 
decât să se uite fix. 

Am rămas locului, Eddie şi George unul lângă 
celălalt, gâfâind. Shirley şi cu mine în faţa lor - de 
cealaltă parte a arătării ăleia - şi Domnul D se afla în 
spatele nostru, gâfâind şi schelălăind. Shirley a 
aruncat săpătorul de găuri şi, când acesta a lovit ci- 
mentul, am văzut o bucată din carnea galbenă a 
arătării moarte prinsă în el ca o bucată de pământ 
bolnăvicios. Faţa ei era albă ca laptele cu excepţia a 
două pete de-un roşu-aprins în obraji şi o alta 
răsărindu-i pe gât asemenea unui semn de naştere. 

- Huddie, a şoptit ea. 

- Ce-i? - am întrebat. 

De-abia puteam vorbi; îmi era atât de uscat gâtul... 


- Huddie! 

- Ce-i, blestemăţie? 

- Putea să gândească, a şoptit. Ochii ei erau mari şi 
îngroziţi, înotând în lacrimi. - Am omorât o ființă 
gânditoare. Asta-i crimă. 

- Bazaconii, asta-i aia, a spus George. Şi chiar dacă 
nu, la ce bun să te mai gândeşti la ea? 

Schelălăind - dar nu-n acelaşi fel urgent ca înainte - 
Domnul Dillon s-a târât între mine şi Shirley. Avea 
pete mari şi chele în blana de pe gât şi spate şi 
piept, de parcă ar fi suferit de râie. Vârful uneia 
dintre urechi părea să fi fost înlăturat prin ardere. 
Şi-a întins gâtul şi a mirosit cadavrul arătării care 
zăcea lângă uşa rulantă. 

- Scoate-l de-aici, a spus George. 

- Nu, e-n regulă, am spus. 

Adulmecând încâlceala de cârcei roz flasci şi, 
acum, nemişcaţi de pe capul arătării, D a scheunat 
din nou. Apoi a ridicat piciorul şi s-a pişat pe bucata 
retezată de trompă sau corn sau ce-o fi fost ea. O 
dată asta făcută, s-a dat în spate, încă scheunând. 

Puteam auzi un sâsâit slab. Mirosul de varză de- 
venea mai puternic, iar culoarea galbenă se ştergea 
de pe carnea creaturii. Se albea. Fâşii mici, aproape 
invizibile, de fum începeau să se ridice în aer. De 
acolo venea cea mai urâtă parte a putorii, din 
vaporul ăla care se înălța. Arătarea începuse să se 
descompună, asemenea celorlalte lucruri care mai 
ieşiseră din Buick. 

- Shirley, du-te înapoi la dispecerat, am spus. Ai un 
99 de rezolvat. 

A clipit repede, aidoma cuiva care tocmai îşi revine 
în simţiri. 


- Cisterna, a spus. George S. O, Doamne, cum am 
putut să uit? 

- la câinele cu tine, am spus. 

- Da. Bine. 

A făcut o pauză. 

- Cum rămâne cu...? 

A făcut un gest către uneltele împrăştiate pe ci- 
ment, cele pe care le folosiserăm să ucidem crea- 
tura când aceasta zăcea sprijinită de uşă, schilodită 
şi strigând. Strigând ce? După îndurare? Ea (sau 
vreuna de felul ei) i-ar fi oferit îndurare vreunuia 
dintre noi, dacă s-ar fi inversat situaţia? Nu cred... 
dar sigur că eu n-aş fi făcut-o, nu-i aşa? Fiindcă 
trebuie să treci întâi de o noapte şi apoi de o alta şi 
apoi de un an de nopţi şi apoi zece. Trebuie să reu- 
şeşti să stingi lumina şi să rămâi acolo-n întuneric. 
Trebuie să crezi c-ai făcut doar ceea ce ţi s-ar fi fă- 
cut şi ţie. Trebuie să-ţi aranjezi gândurile, fiindcă ştii 
că nu poţi dormi cu lumina aprinsă pe vecie. 

- Nu ştiu, Shirley, am spus. 

Mă simţeam foarte obosit, iar mirosul de varză 
stricată îmi făcea rău la stomac. 

- Ce dracu' contează, nu-i ca şi când ar urma vreun 
proces sau o anchetă sau ceva oficial. Du-te la 
dispecerat. Eşti ofiţer de comunicaţii din cadrul 
poliţiei. Comunică, deci. 

A înclinat smucit din cap. 

- Haide, Domnule Dillon. 

Nu eram convins c-o va urma D, dar a urmat-o, 
umblând cuminte în spatele unuia dintre pantofii ei 
maro, cu toc jos. Continua, însă, să schelălăie şi, 
chiar înainte să iasă afară pe uşa laterală, a tremu- 
rat cumva din tot corpul, de parcă-l trecuse un fior. 


- Şi noi ar trebui să ieşim de aici, i-a spus George 
lui Eddie. 

A început să se frece la ochi, şi-a dat seama că 
încă poartă mănuşi şi le-a dat jos. 

- Tre' s-avem grijă de un prizonier. 

Eddie părea la fel de surprins cum păruse Shirley 
când i-am amintit că are nişte lucruri de rezolvat în 
Poteenville. 

- Am uitat complet de nemernicu' ăla cu gura 
mare, a spus. Şi-a spart nasu', George - l-am auzit. 

- Mda? - a spus George. O, ce păcat. 

Eddie a rânjit. Aproape că se putea vedea încer- 
când să-l reprime. În schimb, s-a lărgit. Au ele un fel 
al lor de-a face asta, până şi-n cele mai nefericite 
împrejurări. Mai ales în cele mai nefericite îm- 
prejurări. 

- Haide, am spus. Vedeţi ce-i cu el. 

- Vino cu noi, a zis Eddie. N-ar trebui să rămâi 
singur aici. 

- De ce nu? E moartă, nu-i aşa? 

- Da' eanu-i. 

Eddie şi-a ridicat bărbia în direcţia Buick-ului. 

- Nenorocita aia de maşină falsă-i fierbinte, încă-i 
fierbinte, şi vreau să zic asta la cote maxime. 

N-o simţi? 

- Simt ceva, a spus George. Probabil că nu-i decât 
o reacţie la confruntarea cu... (a făcut un gest spre 
creatura moartă)... cu orice-o fi ea. 

- Nu, a spus Eddie. Ceea ce simţi vine de la ne- 
norocita aia de maşină, nu de la chestia aia moartă. 
Respiră, asta cred io. Orice-ar fi maşina aia cu ade- 
vărat, respiră. Nu ere' că eşti în siguranţă să rămâi 
singur aici, Hud. Nu-i pentru tine, nici pentru 
vre-unu' din noi. 


- Exagerezi. 

- Ba pe dracu'. Respiră. A suflat porcăria aia cu cap 
roz prin ţeava de eşapament, aşa cum sufli pe nas 
mucii atunci când strănuţi. Acuma se pregăteşte să 
tragă aeru' înapoi. |ţi zic c-o simt. 

- Uite, am spus, nu vreau decât să arunc repede o 
privire prin jur, bine? Apoi o să iau prelata şi-o să 
acopăr... aia. (Am arătat cu policele spre ceea ce 
omorâserăm.) Orice altceva mai complicat poate 
să-i aştepte pe Tony şi Curt. Ei sunt experţii. 

Insă era imposibil să-l calmezi. Se-mpingea singur 
de la spate câtre o stare de groază. 

- Nu-i poţi lăsa să se apropie de maşina aia falsă 
decât după ce trage aeru' înapoi. (Eddie se uita în- 
cruntat la Buick.) Şi-ai face bine să te pregăteşti 
de-o ceartă pe subiectu' ăsta. Dom' sergent o să 
vrea să intre şi Curt o să vrea asta chiar mai mult, 
da' nu-i poţi lăsa. Pen' că... 

- Ştiu, am spus. Se pregăteşte să tragă aerul îna- 
poi, poţi simţi asta. Ar trebui să-ţi facem rost de-un 
număr din-ăla care începe cu opt sute, Eddie. Ai 
putea face o avere citind în palmă la telefon. 

- Mda, dă-i drumu', râde. Crezi că Ennis Rafferty 
râde, oriunde-ar fi el acum? lţi zic numa' ce ştiu, 
că-ţi place sau nu. Respiră. Asta a făcut încă de la-- 
nceput. Când o să tragă aeru' înapoi de data asta, o 
s-o facă rău de tot. Să-ţi zic ceva. Lasă-mă pe mine 
şi pe George să te ajutăm cu prelata. O să acoperim 
arătarea împreună şi-apoi o să ieşim împreună 
afară. 

Asta mi s-a părut o idee proastă, chiar dacă nu 
ştiam precis de ce. 

- Eddie, mă descurc singur. Jur pe Dumnezeu. 


De altfel, vreau să-i fac şi câteva poze domnului 
E.T. Înainte să nu mai rămână din el nimic altceva 
decât o supă din crabi de piatră. 

- Terminaţi odată, a spus George. 

Părea puţin cam verde. 

- Scuze. les afară cât să dea mielul de două ori din 
coadă. Haideţi, acum, băieţi, vedeţi de subiectul ăla. 

Eddie se uita ţintă la Buick, care stătea acolo pe 
cauciucurile lui mari, netede şi albe pe margini, cu 
portbagajul deschis aşa încât partea lui dorsală 
semăna cu partea din faţă a unui crocodil. 

- Urăsc lucru' ăla, a spus el. Pentru doi cenți... 

George se îndrepta deja spre uşă, iar Eddie l-a 
urmat fără să termine de spus ce-ar face pentru doi 
cenți. Oricum, nu era atât de greu de ghicit. 

Mirosul creaturii în descompunere se înrăutăţea cu 
fiecare minut ce trecea şi mi-am amintit de masca 
Puff-Pak pe care-o purtase Curtis când intrase aici să 
investigheze planta care arăta ca un crin. 

Mi-am spus că trebuie să fie tot în gheretă. Tot 
acolo se afla şi-un aparat fotografic Polaroid, sau se 
aflase ultima dată când mă uitasem. 

Foarte slab, din parcare, l-am auzit pe George 
strigând-o pe Shirley, întrebând-o dacă-i în regulă. 
Aceasta i-a răspuns şi i-a spus că da. O secundă sau 
două mai târziu, Eddie a strigat, ”FUTU-/!” cât l-a 
ţinut vocea. Nimic nou aici. Părea nervos la culme. 
Mi-am spus că prizonierul, probabil ameţit de 
droguri şi pe deasupra cu nasul spart, se uşurase pe 
bancheta din spate a Patrulei 6. Păi, şi ce dacă? 
Sunt lucruri mai rele decât să ţi se uşureze prizo- 
nierul în maşină. Odată, în vreme ce dădeam o mâ- 
nă de ajutor la locul unei tamponări în care erau 
implicate trei maşini în Patchin, l-am depus pe şo- 


ferul beat care provocase tot tămbălăul pe bancheta 
din spate a patrulei mele spre a-l avea sub control 
cât instalam triunghiurile reflectorizante. Când 
m-am întors, am descoperit că subiectul îşi scosese 
cămaşa şi se căcase în ea. Folosise apoi mâneca pe 
rol de tub pentru garnisit - trebuie să-ţi imaginezi un 
cofetar ornând un tort ca să pricepi ce-ncerc să 
descriu - şi-şi scrisese numele pe ambele geamuri 
laterale din spate. Incerca să decoreze şi lunete, nu- 
mai că rămăsese fără speciala lui glazură maro. 
Când l-am întrebat de ce-a făcut un lucru atât de-al 
naibii de scârbos, s-a uitat la mine cu aroganţa aia 
saşie pe care numai beţivii cu vechime o pot expri- 
ma şi mi-a spus: „E-o lume a naibii de scârboasă, 
dom' ofiţer.” 

În orice caz, n-am crezut că strigătul lui Eddie e 
important şi m-am dus în spate la gheretă unde ne 
tineam proviziile fără să verific dacă nu cumva stau 
altfel lucrurile. Eram mai mult de jumătate convins 
că masca Puff-Pak va fi dispărut, dar tot pe raft era, 
îndesată între cutia cu benzi video goale şi un teanc 
de reviste Field & Stream. Un anume suflet grijuliu o 
vârâse chiar şi într-o pungă din plastic pentru dovezi 
ca s-o ferească de praf. Luând-o jos, mi-am amintit 
cât de aiurea păruse Curt în ziua când l-am văzut 
purtând masca pentru prima dată, atunci când 
purtase şi-un şorţ din plastic de bărbier, şi-o căciulă 
pentru baie, şi galoşi roşii. Eşti frumos, fă cu mâna 
fanilor care te adoră, îi spusesem eu. 

Mi-am aşezat masca peste gură şi nas, aproape 
convins că ceea ce va ieşi prin ea va fi irespirabil, 
însă era aer, doar aer - stătut ca o pâine veche de-o 
săptămână, dar nu tocmai mucezit, dacă înţelegi ce 
vreau să zic. Cu siguranţă că mai bun ca duhoarea 


din magazie. Am apucat zgâriatul Polaroid One-Shot 
din cuiul în care atârna de curea. Am ieşit din 
gheretă cu spatele şi - asta s-ar putea să nu fie alt- 
ceva decât un rezultat al simţurilor întinse din pri- 
cina tensiunii, sunt primul care recunoaşte lucrul 
ăsta - cred c-am văzut o mişcare. Nu din apropierea 
magaziei, însă, fiindcă atunci mă uitam spre 
dreapta, iar acesta a fost mai degrabă un fenomen 
din-colţul-ochiului. Ceva în terenul din spatele ca- 
zărmii noastre. În iarba înaltă. Mi-am spus că pro- 
babil e Domnul Dillon, care se rostogolea poate pe 
acolo, încercând să scape de mirosul arătării ăleia. 
Ei bine, nu era. Domnul Dillon nu mai avea pe atunci 
cum să se rostogolească. Pe atunci, sărmanul D era 
ocupat să moară. 

Am intrat înapoi în magazie, respirând prin mască. 

Şi, deşi înainte nu simţisem ceea ce spusese Eddie, 
de data asta l-am simţit clar şi cu forţă. A fost ca şi 
când faptul că am stat câteva momente afară din 
magazie m-ar fi pregătit să-l simt sau, cu alte cu- 
vinte, m-ar fi tras în bandă ca să-l pot simţi. Buick-ul 
nu scuipa fulgere purpurii, nu strălucea şi nici nu 
murmura, nu făcea decât să stea acolo, dar emana 
o însuflețire evidentă. O simţeai plutindu-ţi deasupra 
pielii, asemenea celei mai uşoare atingeri a unei 
brize care-ţi mişcă slab firele de păr de pe an- 
tebraţe. Şi mi-am spus... e-o nebunie, dar gândeam: 
Și dacă Buick-ul nu-i decât o altă versiune a ceea ce 
port chiar acum pe față? Dacă nu-i nimic altceva 
decât o mască Puff-Pak? Dacă ființa ce-o poartă a 
expirat şi acum pieptul i-e plat, dar într-o secundă 
sau două... 

Chiar şi cu masca pe faţă, mirosul creaturii moarte 
era destul de puternic să-mi facă ochii să lăcrimeze. 


Brian Cole şi Jackie O'Hara, doi dintre îndemânaticii 
tipi buni la toate care-şi primeau pe-atunci banii de 
la PSP, instalaseră un ventilator în tavan cu un an în 
urmă şi, trecând pe lângă comutator, l-am acţionat. 

Am făcut trei fotografii şi-apoi One-Shot-ul a rămas 
fără film - nici măcar nu verificasem numărul de 
cadre folosite. Prostul de mine. Am îndesat pozele în 
buzunarul de la spate, am aşezat aparatul jos pe 
podea, apoi m-am dus să aduc prelata. Când m-am 
aplecat şi am apucat-o, mi-am dat seama că luasem 
camera foto, dar că ieşisem din gheretă trecând 
chiar pe lângă colacul de frânghie galbenă. Ar fi 
trebuit s-o iau şi să-mi fi prins la brâu ochiul din 
capătul ei. Să fi legat celălalt capăt de cârligul acela 
mare pe care-l instalase Curtis la stânga uşii laterale 
a Magaziei B tocmai în acest scop. Dar nu făcusem 
asta. Frânghia avea o culoare prea a dracu' de 
ţipătoare să n-o vezi, dar eu tot n-am văzut-o. Ciu- 
dat, hă? Şi uite că m-aflam acolo unde n-aveam ce 
căuta singur, dar eram singur. Nu purtam nici măcar 
o cordea de siguranţă. Trecusem pur şi simplu pe 
lângă, poate fiindcă ceva voise să trec pur şi simplu 
pe lângă ea. Pe podea se afla un E.T. mort şi aerul 
era plin de-un sentiment viu, răcoros, colector. Cred 
că mi-a trecut prin gând că, dacă dispar, soţia mea 
şi sora lui Ennis Rafferty şi-ar putea uni forţele. Cred 
c-am râs zgomotos la ideea asta. Nu-mi amintesc 
sigur, dar mi-amintesc că mi s-a părut ceva comic. 
Absurdul general al situaţiei, poate. 

Arătarea pe care o omorâserăm se albise complet. 
Aburea precum gheaţa uscată. Ochii de pe bucata 
retezată încă păreau că se holbează la mine, chiar 
dacă deja începuseră să se topească şi să curgă. Mă 
temeam mai tare ca niciodată în viaţă, mă temeam 


aşa cum te temi când te afli într-o situaţie când 
chiar ai putea muri şi ştii asta. Sentimentul 
prezenţei unei fiinţe care se pregăteşte să respire, 
să tragă aer înăuntru, era atât de puternic, încât îmi 
făcea pielea de găină. Dar mai şi rânjeam. Un rânjet 
mare şi strâmb. Nu râdeam tocmai, dar eram 
pe-aproape. Mă simţeam plin de umor. Am aruncat 
prelata peste domnul E.T. şi-am pornit către ieşirea 
din magazie. L-am lăsat acolo pe ciment. 

Aproape că ajunsesem la uşă, când m-am uitat la 
Buick. Şi o forţă anume m-a atras către el. Sunt oare 
sigur dacă a fost forţa /u/? De fapt, nu. S-ar putea să 
fi fost fascinația pe care-o exercită asupra noastră 
lucrurile mortale: marginea unei prăpăstii şi 
prăbuşirea, cum se uită la noi precum un ochi ţeava 
unui pistol dacă-o tot răsucim în mâini. Până şi 
vârful unui cuţit începe să arate altfel dacă ora-i 
târzie şi toţi cei din casă au mers la culcare. 

Toate astea se aflau, însă, dincolo de nivelul gân- 
dirii. La nivelul gândirii tocmai mă hotărâsem că nu 
pot ieşi şi să las Buick-ul cu portbagajul deschis. 
Părea pur şi simplu prea... nu ştiu cum, prea 
gata-gata să respire. Ceva de felul ăsta. Incă mai 
zâmbeam. Poate chiar am râs puţin. 

Am făcut opt paşi - sau poate au fost o duzină, cred 
că-i posibil să fi fost o duzină. Imi spuneam că nu 
era nimic nesăbuit în ceea ce făceam, că Eddie J nu 
era decât o doamnă bătrână care confundă 
sentimentele cu faptele adevărate. Am întins mâna 
spre capacul portbagajului. Voiam doar să-l trântesc 
şi să spăl putina (sau aşa-mi spuneam eu), dar apoi 
m-am uitat înăuntru şi am spus unul din lucrurile 
alea pe care le spui când eşti surprins, nu-mi 
amintesc care, e posibil să fi fost Măiculiță, fir-aş 


câine sau Trage-mi-aş una. Fiindcă era ceva acolo, 
zăcând pe mocheta maro, simplă, din portbagaj. 
Semăna cu un aparat radio cu tranzistori de la 
sfârşitul anilor cincizeci sau începutul anilor şaizeci. 
leşea din el până şi ciotul sclipitor a ceea ce-ar fi 
putut fi o antenă. 

Am întins mâinile în portbagaj şi-am ridicat dis- 
pozitivul. Şi-am şi râs bine de el. Mi se părea că 
trăiesc un vis sau c-am înghiţit cine ştie ce chimi- 
cale. Şi-n tot timpul ăsta ştiam că se apropie de mi- 
ne, că se pregăteşte să mă înhaţe. Nu ştiam dacă-l 
înhăţase pe Ennis în acelaşi fel, dar probabil, mda. 
Stătea în faţa portbagajului ăluia deschis, fără a fi 
asigurat de vreo frânghie şi fără a fi cineva care să 
mă tragă afară, şi ceva se pregătea să mă tragă înă- 
untru, să mă inspire asemenea fumului de ţigară. ŞI 
nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. Nu-mi păsa 
decât de ceea ce găsisem în portbagaj. 

E posibil să fi fost vreun soi de dispozitiv de co- 
municaţii - aşa arăta - dar e posibil să fi fost complet 
altceva: locul unde-şi ţinea monstrul medicamentele 
din reţetă, poate chiar o arma. Avea dimensiunea 
unui pachet de ţigări, dar era mult mai greu. Mai 
greu ca un radio cu tranzistori sau ca un walkman. 
Nu avea butoane sau comutatoare sau manete. 
Materialul din care era făcut nu arăta şi nu părea la 
atingere nici a metal, nici a plastic. Avea o textură 
cu granulaţie fină, nu tocmai neplăcută, dar 
organică, asemenea pielii curate de vaca. Am atins 
vergeaua care ieşea din ea şi s-a retras într-o gaură 
din partea de sus. Am atins gaura şi vergeaua a ieşit 
din nou. Am atins iarăşi vergeaua şi atunci nu s-a 
întâmplat nimic. Nici atunci, nici niciodată. Deşi 
niciodată pentru ceea ce-am numit noi „radioul” n-a 


durat prea mult; după o săptămână sau aşa ceva, 
suprafaţa lui a început să se găurească şi să se 
roadă. A stat într-o pungă pentru dovezi închisă 
etanş, dar asta n-a schimbat cu nimic situaţia. O lu- 
nă după aceea, „radioul” semăna cu ceva lăsat afa- 
ră în vânt şi ploaie vreme de aproape optzeci de ani. 
lar până-n primăvara următoare nu era altceva 
decât un pumn de fragmente gri zăcând pe fundul 
unei punguliţe. Antena, dacă asta era, nu s-a mai 
mişcat niciodată. Nici măcar cu un milimetru 
anemic. 

M-am gândit la Shirley, spunând: Am omorât o 
ființă gânditoare, şi la George spunând bazaconii. 
Numai că nu erau bazaconii. Liliacul şi peştele nu 
veniseră echipați cu lucruri care să semene cu nişte 
radiouri cu tranzistori, fiindcă fuseseră animale. 
Vizitatorul de astăzi - pe care-l hăcuiserăm în bucăţi 
cu uneltele luate din cuie - fusese ceva cât se poate 
de diferit. Oricât de scârbos ni se păruse nouă, 
indiferent cât de instinctiv îl - care-i cuvântul ăla? - 
repudiasem, Shirley avea dreptate: fusese o fiinţă 
gânditoare. Şi totuşi noi o omorâserăm, o hăcuisem 
în bucăţi aşa cum stătea ea acolo pe ciment, 
ridicând ciotul retezat al trompei a predare şi stri- 
gând după îndurarea pe care trebuie să fi ştiut că nu 
i-o vom arăta niciodată. Nu i-o puteam arăta. lar 
asta nu mă îngrozea. Ce-o făcea era imaginea pan- 
tofului din celălalt picior. A lui Ennis Rafferty căzând 
în mijlocul altor creaturi ca asta, arătări cu măciulii 
galbene în loc de cap sub mase încârligate de funii 
roz care s-ar fi putut să fie păr. L-am văzut murind 
sub trompele lor biciuitoare, scuipătoare de acid, şi 
sub ghearele lor încovoiate, încercând să strige 
după îndurare şi asfixiindu-se cu un aer pe care 


de-abia îl putea respira, iar când a rămas mort în 
faţa lor, mort şi începând deja să putrezească, nu-i 
scosese oare una dintre ele arma din toc? Nu 
stătuseră acolo sub un cer extraterestru de-o culoa- 
re inimaginabilă uitându-se la el? La fel de nedu- 
merite de pistol cum fusesem eu de „radio”? Nu 
spusese oare una dintre ele: Tocmai am omorât o 
ființă gânditoare, la care o alta i-a răspuns: Astea-s 
bazaconii! Şi, gândind lucrurile astea, m-am gândit 
şi c-ar trebui să ies de-acolo imediat. Doar dacă nu 
voiam să aflu personal răspunsul la întrebările 
astea, adică. Aşadar, ce s-a întâmplat apoi? N-am 
spus niciodată nimănui asta, dar aş putea foarte bi- 
ne s-o fac acum; mi se pare prostesc să ajung până 
aici şi apoi să dau în spate. 

M-am hotărât să intru în portbagaj. 

Mă puteam vedea făcând-o. Aş fi avut loc berechet; 
ştii cât sunt de mari portbagajele maşinilor ălora 
vechi. Când eram mic, obişnuiam să glumim că 
Buick-urile şi Cadillac-urile şi Chrysler-urile erau 
maşini numai bune pentru tâlhari, fiindcă-i destul loc 
în portbagaj fie pentru doi polonezi, fie pentru trei 
guinee. O grămadă de loc. Bătrânul Huddie Royer va 
intra acolo şi se va întinde pe-o rână şi va întinde 
mâna şi va închide capacul, încet. Aşa încât să nu 
scoată decât cel mai slab clic. Apoi va rămâne acolo 
în întuneric, respirând aerul stătut din masca Puff- 
Pal şi ţinând „radioul” la piept. Nu va mai fi rămas 
mult aer în micuțul rezervor, dar va fi destul. 
Bătrânul Huddie se va încovriga doar şi va zăcea 
acolo şi va continua să zâmbească şi apoi... destul 
de repede... 

Se va-ntâmpla ceva interesant. 


Nu m-am gândit la asta de ani de zile, doar dacă 
n-am făcut-o în genul ăla de vise pe care nu ți le mai 
aminteşti dimineaţa, alea care ştii pur şi simplu că 
au fost urâte fiindcă-ţi bubuie inima şi ţi-e uscată 
gura şi limba-ţi are gust de fitil ars. Ultima dată când 
m-am gândit conştient la momentul acela când am 
stat în faţa portbagajului Buick Roadmaster-ului a 
fost când am auzit că George Morgan şi-a luat viaţa. 
M-am gândit la el, stând acolo-n garajul lui, şezând 
pe jos, ascultându-i poate pe copii cum joacă 
base-ball la lumina becurilor pe Terenul McClurg de 
cealaltă parte a cvartalului şi-apoi, o dată doza de 
bere terminată, ridicând pistolul şi uitându-se la el. 
Trebuie să fi trecut deja la modelul Beretta pe 
atunci, dar George şi-a păstrat Ruger-ul. Spunea că-i 
stă pur şi simplu bine-n mână. M-am gândit la el 
întorcându-l de pe-o parte pe alta, uitându-se în 
ochiul lui. Fiecare armă are un ochi. Oricine s-a uitat 
în el ştie asta. M-am gândit la el vârând ţeava între 
dinţi, simțind umflătura mică a catarii cum îi 
împunge cerul gurii. Simţind gust de ulei. Poate 
chiar vârându-şi vârful limbii în ţeava, aşa cum faci 
cu muştiucul unei trompete când te pregăteşti să 
sufli în ea. Şezând acolo-n colţul garajului, încă 
simțind gustul acelei ultime doze de bere, simțind 
însă şi uleiul pentru arme şi oţelul, lingând gaura din 
ţeava, ochiul din care iese glontele cu de două ori 
viteza sunetului, călătorind pe-o pernă de gaze 
încinse, dilatante. Şezând acolo şi mirosind iarba 
prinsă între paletele Lawnboy-ului şi puţina benzină 
vărsată pe jos. Auzindu-i pe copii cum scandează de 
partea cealaltă a cvartalului. Gândindu-se la ce simţi 
când loveşti o femeie cu cele două tone ale patrulei 
de poliţie, bufnetul şi derapajul care se produc, să 


vezi picături de sânge apărând pe parbriz asemenea 
începutului unui blestem biblic şi auzind pârâitul 
uscat şi osos a ceva prins într-una dintre găurile 
unei roţi, ceva ce s-a dovedit a fi unul dintre pantofii 
ei sport. M-am gândit la toate astea şi cred că aşa 
le-a perceput el, fiindcă ştiu c-aşa le-am perceput 
eu. Ştiam că va fi îngrozitor, dar nu-mi păsa, fiindcă 
avea să fie şi comic într-un fel. De aceea zâmbeam. 
Nu voiam să plec. Cred că nici George n-a vrut asta. 
In cele din urmă, când chiar te hotărăşti s-o faci, e 
ca şi cum te-ai îndrăgosti. E ca noaptea nunţii. lar eu 
mă hotărâsem s-o fac. 

Salvat de clopoțel, aşa-i vorba, dar eu am fost 
salvat de-un strigăt: al lui Shirley. La început n-a 
fost decât un țipăt ascuţit, după care s-au auzit şi 
cuvintele. 

- Ajutor! Vă rog! Ajutaţi-mă! Vă rog, vă rog 
ajutați-mă! 

A fost ca şi când m-ar fi trezit cineva dintr-o transă, 
plesnindu-mă peste faţă. Am făcut doi paşi în 
direcţia opusă portbagajului Buick-ului, 
clătinându-mă pe picioare ca un beţiv, de-abia 
venindu-mi să cred ce tocmai fusesem pe cale să 
fac. Apoi Shirley a strigat din nou şi l-am auzit pe 
Eddie urlând: 

- Care-i baiu' cu el, George? Ce se-ntâmplă cu el? 

M-am întors şi am fugit afară prin uşa magaziei. 

Mda, salvat de-un strigăt. Ăsta-s eu. 


Eddie 


Era mai bine afară, atât de bine că aproape am 
simţit, grăbindu-mă în urma lu' George, că-ntreaga 
tărăşenie din Magazia B a fost un vis. Sigur că nu 
existau monştri cu fuioare roz care să le crească din 
cap şi cu trompe cu ochi şi cu gheare cu păr. Real 
era subiectu' nostru de pe bancheta din spatele 
Patrulei 6, lătura aia spurcată ce-şi bătea iubita, 
doamnelor şi domnilor, haideţi să-l aplaudăm cu 
viaţă, Brian Lippy. Încă mă temeam de Buick - mă 
temeam cum nu mă mai temusem până atunci şi 
nici de-atunci încoace de nimic - şi eram convins că 
există un motiv absolut întemeiat ca să simt asta, 
da' nu-mi mai aminteam care. Ceea ce era o 
uşurare. 

Am grăbit pasu' ca să-l prind pe George din urmă. 

- Hei, omule, poate că m-am lăsat puţin luat de val 
acolo. Dacă-i aşa... 

- Căcat, a zis el pe-o voce plată, dezgustată, 
oprindu-se atât de brusc, c-aproape m-am izbit de 
spatele lui. Stătea la marginea parcării cu palmele 
strânse-n pumni şi cu pumnii înfipţi în şolduri. 

Uită-te acolo. - Apoi a strigat: Shirley! Eşti în re- 
gulă? 

- Îs bine, a răspuns ea. Dar Domnul D... aă, iubire, 
uite că s-a pornit radioul. Trebuie să răspund. 

- Şi să nu te enervezi, a spus George pe-o voce 
joasă. 

Am păşit lângă el şi-am văzut de ce era nervos. 
Luneta  Patrulei 6 fusese spartă complet, 
fară-ndoială cu o pereche de cizme de cowboy cu 


tocuri ţintate. Cu două sau trei lovituri n-ai fi putut 
face aia, poate nici cu o duzină, da-i dădusem 
vechiului meu coleg de şcoală Brian suficient timp 
să facă ş-o plimbare prin oraş. Hopa-huţa şi 
di-măi-di, cum spunea mama. Soarele reflecta dâre 
de foc într-o mie de cioburi de sticlă ce zăceau în 
morman pe capotă. Nu era nici un semn de 
monsieur Brian Lippy însuşi. 

- FUTU-I! - am strigat, şi chiar am scuturat din 
pumni către Patrula 6. 

În Districtul Pogus, aveam un incendiu la o cisternă 
care transporta chimicale, aveam un monstru mort 
care putrezea în magazia din spatele cazăr-. mii, iar 
acum aveam şi un neonazist împuţit evadat. Plus un 
geam de patrulă spart. Ai putea spune că asta nu-i 
mult în comparaţie cu ălelalte, puştiu-le, da' asta 
fiincă n-a trebuit niciodată să completezi 
hârţoagele, începând cu  24-A-24, Proprietate 
Avariată, PSP, şi încheind cu Raportul Complet al 
Incidentului, Completaţi Toate Spațiile Necesare. Un 
lucru' pe care aş vrea să-l ştiu e de ce n-avem 
niciodată parte de-o serie de zile bune în care nimic 
să nu meargă prost. Fiin'că asta nu se-ntâmplă, nu 
din experienţa mea cel puţin. Din experienţa mea, 
porcăriile alea urâte vin pe tavă încontinuu până ai 
o zi când totu' ajunge deodată la scadenţă. Aia a 
fost una din zilele astea. Mama tuturor zilelor 
proaste. 

George a pornit către 6. Eu am mers o dată cu el. 
S-a aplecat, a luat aparatul de emisie-recepţie din 
suportul de la brâu şi-a amestecat în ciorba de 
geam Saf-T-Glas făcut cioburi cu antena lui din 
cauciuc. Apoi a ridicat ceva. Era cercelu'-crucifix al 


amicului nostru. Trebuie să şi-l fi pierdut când s-a 
târât afară prin geamul spart. 

- Futu-i, am spus iară, da' pe-o voce mai joasă. 
Unde crezi c-a plecat? 

- Păi, înăuntru cu Shirley nu-i. Ceea ce-i bine. 
Altfel? În josul drumului, în susul drumului, dincolo 
de drum, dincolo de terenul din spate şi undeva prin 
pădure. Una din astea. Alege singur. (S-a ridicat şi 
s-a uitat la bancheta goală din spate.) Asta s-ar 
putea să fie de rău, Eddie. Asta s-ar putea să fie o 
adevărată curvăsăreală. Ştii asta, nu? Să pierzi un 
prizonier nu-i niciodată de bine, da' Brian Lippy nu 
era tocma' John Dillinger, şi i-am spus asta. 

George a scuturat din cap de parcă n-aş fi priceput 
despre ce vorbea. 

- Nu ştim ce-a văzut. Sau ştim? 

- Hă? 

- Poate nimic, a continuat, şi-a tras cu pantoful prin 
cioburile de sticlă. Bucăţelele au scos un clichet şi 
un clinchet. Pe unele dintre ele am văzut picături de 
sânge. - Poate c-a rupt-o la goană în direcţia opusă 
magaziei. Dar sigur că, mergând pe direcţia aia, ar fi 
ajuns la şosea şi, chiar dacă n-ar fi fost mai mare ca 
un ochi de elefant, tot n-ar fi vrut să meargă 
într-acolo, de teamă să nu-l vadă vreun 20 care vine 
la bază - un tip acoperit de sânge, cu sticlă spartă-n 
păr - şi să-l aresteze pentru a doua oară. 

Gândeam încet în ziua aia şi-o recunosc. Sau poate 
că încă eram sub stare de şoc. 

- Nu-nţeleg ce vrei să... 

George stătea cu fruntea plecată şi cu braţele 
încrucişate pe piept. Încă-şi plimba picioru' de la 
stânga la dreapta, amestecând cioburile alea ca 
pe-o ciulama. 


- Dac-ar fi după mine, m-aş fi dus spre terenul din 
spate. Aş fi vrut să ajung la şosea prin pădure, poate 
chiar să mă spăl într-unui din pâraiele de-acolo, apoi 
să-ncerc să fac autostopul. Numai că dacă mi-ar 
distrage atenţia ceva în timpul evadării? Dacă aş 
auzi o mulţime de strigăte şi tămbălău venind 
dinăuntru' magaziei? 

- Oh, am spus. O, Dumnezeule. Doar nu crezi că 
s-ar fi oprit cu adevărat din ce făcea e/ca să vadă 
ce făceam noi, nu? 

- Probabil că nu. Dar e posibil? La naiba, da. 
Curiozitatea-i un lucru puternic. 

Asta m-a dus cu gândul la ce-i plăcea lui Curt să 
spună despre pisica cea curioasă. 

- Mda, da' cine Dumnezeu l-ar fi crezut vreodată? 

- Dacă ar ajunge cândva în American, a spus 
George apăsat, poate l-ar crede sora lui Ennis. lar 
ăsta ar fi un început. Nu crezi? 

- Căcat, am spus. Am răsucit problema în gând. - 
Am face bine să-i spunem lu' Shirley să transmită 
tuturor să-l caute pe Brian Lippy. 

- Mai întâi să-i lăsăm să adune puţin mizeriile din 
Poteenville. Apoi, când ajunge-napoi, o să-i spunem 
lui dom' sergent totul - inclusiv ceea ce-ar fi putut 
vedea Lippy - şi-o să-i arătăm ce-a mai rămas în 
Magazia B. Dacă reuşeşte Huddie să facă nişte poze 
cât de cât reuşite... (S-a uitat în spate peste umăr.) 
Apropo, unde-i Huddie? Ar fi trebuit să iasă deja de 
acolo. Christoase, sper că nu... 

A reuşit să spună atât şi-apoi Shirley a început să 
strige. 

- Ajutor! Vă rog! Vă rog, vă rog ajutaţi-mă! 

[Înainte ca vreunu' din noi să facă măcar un pas 
către cazarmă, Domnul Dillon a ieşit prin gaura pe 


care-o făcuse înainte în uşa cu plasă. Se legăna 
dintr-o parte în cealaltă ca un beţiv şi-şi ţinea capu' 
în pământ. Îi ieşea fum din blană. Părea că-i iese şi 
mai mult din cap, deşi la-nceput n-am putut vedea 
de unde-i iese; de peste tot a fost prima mea impre- 
sie. Şi-a pus labele din faţă pe primele trepte ale 
scărilor ce coborau dinspre veranda din spate 
până-n parcare, apoi şi-a pierdut echilibru' şi-a căzut 
pe-o parte. Când a făcut asta, şi-a răsucit capu' 
într-o serie de smucituri. Aşa cum se mişcau oame- 
nii în filmele alea mute de demult. Am văzut cum îi 
ieşea fum din nări în fuioare subţiri. M-a făcut să mă 
gândesc la femeia care şedea în imensa camionetă 
a lui Lippy, fumul ţigării ei ridicându-se în aer într-o 
fâşie care părea să dispară înainte să ajungă la 
plafon. Şi din ochi îi ieşea fum, ochi ce deveniseră 
de-un alb ciudat, păstos. A vomitat un jet de sânge 
cu fum, ţesut pe jumătate topit şi nişte chestii albe, 
triunghiulare. După o clipă sau două, mi-am dat 
seama că erau dinţii lui. 


Shirley 


Se auzea o larmă confuză la radio, dar nici o voce 
nu vorbea direct cu baza. Şi de ce-ar fi făcut-o, când 
toată acţiunea se desfăşura fie la Şcoala Gimnazială 
din Poteenville, fie se-ndrepta într-acolo. George 
Stankowski dusese copiii cel puţin departe de fum, 
asta am priceput. Voluntarii Unu din Poteenville, 
ajutaţi de pompagiii Districtului Statler, controlau 
focul ce cuprinsese iarba din jurul şcolii. Focul 
pornise într-adevăr de la benzină, şi nu de la vreo 
substanţă chimică inflamabilă. In cisternă se afla 
lichid cloric, informaţia era confirmată deja. Nu era a 
bună, dar nici pe departe atât de rău cât ar fi putut 
fi. 

George m-a strigat de afară, vrând să ştie dacă 
sunt în regulă. Spunându-mi că ăsta-i un gest fru- 
mos, am strigat în răspuns şi i-am spus că da. O se- 
cundă sau două mai târziu, Eddie a strigat furios 
cuvântul care începe cu f. In tot acest timp m-am 
simţit ciudat, străină de mine, asemenea cuiva care 
face lucrurile obişnuite, de rutină în preajma unei 
schimbări majore. 

Domnul D stătea în uşa dispeceratului cu fruntea 
aplecată, scâncind la mine. Mi-am spus că probabil îl 
dor bucăţile de piele arsă. Era ars în mai multe 
locuri, pete întregi, pe ambele părţi ale botului. 
Mi-am reamintit că cineva - Orv Garrett era alegerea 
logică - va trebui să-l ducă la veterinar când se vor 
linişti lucrurile. Asta însemna inventarea unei 
poveşti despre ce-l arsese, probabil un adevărat ro- 
man. 


- Vrei nişte apă, băiete? - am întrebat. Pariez că 
vrei, nu-i aşa? 

A scâncit din nou, ca pentru a spune că apa erao 
idee foarte bună. M-am dus în chicinetă, i-am luat 
bolul, l-am umplut la chiuvetă. L-am auzit clicăind 
pe linoleum în spatele meu, dar nu m-am întors la el 
până n-am umplut bolul. 

- Uite, ai... 

Doar atât am apucat să spun, apoi m-am uitat bine 
la el şi-am scăpat bolul pe jos, stropindu-mi 
gleznele. Tremura din tot corpul - nu ca şi când i-ar 
fi fost frig, ci ca şi când l-ar fi electrocutat cineva. 
Şi-i curgeau balele din ambele părţi ale botului. 

E turbat, mi-am spus. Orice-ar fi avut arătarea aia, 
l-a turbat pe D. 

Nu arăta turbat, însă, doar confuz şi suferind. Ochii 
lui păreau să-mi ceară să repar ceea ce era stricat la 
el. Eu eram omul, eu eram şeful, eu trebuia să-l pot 
repara. 

- D? - am spus. 

M-am lăsat într-un genunchi şi-am întins mâna spre 
el. Ştiu că pare un gest prostesc - periculos - dar 
atunci mi s-a părut cel mai corect lucru. 

- D, ce e? Care-i problema? Sărmanul de tine, 
care-i problema? Ce-i cu tine? 

A venit la mine, dar foarte încet, scâncind şi tre- 
murând la fiecare pas. Când s-a apropiat, am văzut 
un lucru teribil: mici fuioare de fum îi ieşeau prin 
puzderia de găuri din bot. Altele îi ieşeau prin bu- 
căţile de piele arsă de pe corp, dar şi de la colţul 
ochilor. l-am văzut ochii începând să se lumineze, 
de parcă-i acoperea o ceaţă pe dinăuntru. 

Am întins mâna şi l-am atins pe creştetul capului. 
Când am simţit cât era de fierbinte, am scos un țipăt 


scurt şi-am tras mâna înapoi, aşa cum faci când 
atingi plita unei sobe care ai crezut că-i rece, dar nu 
e. Domnul D a făcut un gest ca pentru a mă prinde 
de mână cu dinţii, dar nu cred c-a vrut să-mi facă 
ceva rău cu asta; pur şi simplu n-a ştiut ce altceva 
să facă. Apoi s-a întors şi-a dibuit drumul afară din 
bucătărie. 

M-am ridicat în picioare şi, preţ de-o clipă, lumea 
s-a legănat în faţa ochilor mei. Dacă n-aş fi pus 
mâna pe tejghea, cred c-aş fi căzut la pământ. Apoi 
am plecat după el (împleticindu-mă şi eu puţin) 
şi-am spus: 

- D? Intoarce-te, scumpiţel. 

Ajunsese în mijlocul camerei de serviciu. S-a întors 
o dată pentru a se uita la mine - către sunetul vocii 
mele - şi am văzut... Oh, am văzut fumul ieşindu-i 
din gură şi din nas, ieşindu-i până şi din ochi. Şi-a 
tras părţile laterale ale botului şi, pentru o secundă, 
mi s-a părut că încearcă să rânjească la mine, aşa 
cum fac câinii atunci când sunt fericiţi. Apoi a 
vomitat. Mare parte din ce-a ieşit n-a fost mâncare, 
ci propriile lui măruntaie. Şi fumegau. 

Atunci a fost momentul când am strigat: 

- Ajutor! Vă rog! Ajutaţi-mă! Vă rog, vă rog 
ajutați-mă! 

Domnul D s-a întors cu spatele la mine, de parcă 
strigătele alea i-ar fi rănit sărmanele lui urechi fier- 
binţi, şi-a mers bălăbănit mai departe. Trebuie să fi 
văzut gaura din uşa cu plasă, trebuie să-i fi rămas 
atâta vedere, fiindcă a pornit într-acolo şi s-a stre- 
curat direct prin ea. 

Am mers pe urmele lui, încă strigând. 


Eddie 


- Care-i baiu' cu el, George? - am strigat. Dom-nu' 
Dillon reuşise să se ridice la loc în picioare. 
Se-ntorcea încet în loc, fumu' ridicându-se din blana 
lui şi ieşindu-i din gură în vălătuci gri. - Ce 
se-ntâmplă cu el? 

Din clădirea cazărmii a ieşit Shirley, cu obrajii uzi 
de lacrimi. 

- Ajutaţi-l! - a strigat. Arde de viu! 

Atunci a venit şi Huddie lângă noi, gâfâind de parcă 
fugise la un concurs. 

- Despre ce dracu-i vorba? 

Apoi a văzut. Domnu' Dillon căzuse iară la pământ. 
Am păşit cu grijă către el dintr-o parte. Din cealaltă, 
Shirley cobora scările de la verandă. Ea era mai 
aproape şi-a ajuns prima la el. 

- Nu-l atinge! - a spus George. 

Shirley l-a ignorat şi-a pus mâna pe gâtul lu’ D, da' 
n-a putut-o ţine acolo. S-a uitat la noi, cu ochii 
înotându-i în lacrimi. 

- A luat foc pe dinăuntru, a spus. 

Scâncind, Domnu' Dillon a-ncercat să se ridice 
iară-n picioare. A reuşit pe jumate, jumătatea din 

422 

faţă, şi-a început să se mişte încet spre celălalt ca- 
păt al parcării, unde Bel Air-u' lu' Curt era parcat 
lângă Toyota lu' Dicky-Duck Eliot. Pe-atunci tre'să fi 
fost orb. A-naintat cumva târâş, trăgându-se cu 
labele din faţă, târându-şi fundu'. 

- Christoase, a zis Huddie. 


Lacrimile-i curgeau deja lu’ Shirley pe faţă şi 
vocea-i era gâtuită. 

- Vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, nu puteţi 
să-l ajutaţi careva? 

Atunci am văzut o imagine-n minte, foarte lumi- 
noasă şi clară. M-am văzut luând furtunu', ăla pe 
care Arky-l ţinea mereu sub gâtu' robinetului din 
lateralu' clădirii. M-am văzut răsucind maneta, apoi 
fugind la Domnu' D şi vârându-i în gură muşctiucu' 
rece de alamă al furtunului, dând drumu' apei să 
curgă pe hornu' gâtului lui. M-am văzut stingându-l. 

Da' George se-ndrepta deja spre epava muribundă 
a ceea ce fusese câinele cazărmii noastre, 
scoţându-şi în timpu' ăsta pistolii' din toc. Estimp, D 
lopăta inconştient mai departe către locul gol dintre 
Bel Air-u' lu’ Curt şi Toyota lu’ Dicky-Duck, 
mişcându-se învăluit de-un nor de fum tot mai gros. 
Cât mai era până să răzbată afară focu' dinăuntru' 
lui şi să-l cuprindă flăcările ca pe-unu' din călugării 
ăia budişti sinucigaşi pe care-i vedeai la televizor în 
timpu' Războiului din Vietnam? 

George s-a oprit şi-a ridicat pistolu', ca Shirley să-l 
poată vedea. 

- Asta-i singura soluţie, draga mea. Nu crezi? 

- Ba da, grăbeşte-te, a spus, vorbind foarte repede. 


ACUM: Shirley 


M-am întors spre Ned, care şedea acolo cu 
fruntea-n pământ şi cu părul atârnându-i peste ochi. 
L-am atins pe bărbie şi i-am ridicat capul, aşa încât 
să trebuiască să se uite la mine. i 

- Altceva nu puteam face, am spus. Inţelegi asta, 
nu? 

Preţ de-o clipă, n-a spus nimic şi m-am temut. Apoi 
a încuviinţat din cap. 

M-am uitat la Sandy Dearborn, dar el nu se uita la 
mine. Se uita la băiatul lui Curtis, şi rareori l-am 
văzut purtând pe chip o expresie atât de îngrijorată. 

Apoi, Eddie a început iarăşi să vorbească, iar eu 
m-am lăsat pe spate să-l ascult. E ciudat cât 
de-aproape de noi e uneori trecutul. Uneori ţi se 
pare că poţi întinde mâna să-l atingi. Numai că... 

Numai că cine vrea asta cu adevărat? 


ATUNCI: Eddie 


În cele din urmă n-a mai fo' pic de melodramă, mi- 
ma' un ofiţer în uniformă cenuşie cu umbra pălăriei 
lui mari apărându-i ochii, aplecându-se şi întin-zând 
mâna cum ai întinde-o spre un copil care plânge 
pentru a-i consola. A lipit capătu' ţevii Ruger-ului 
său de urechea fumegândă a câinelui şi a apăsat 
trăgaciu'. S-a auzit un Pac! puternic şi D a căzut 
mort pe-o rână. Incă-i mai ieşea fum din blană în 
fuioare. 

George şi-a vârât pistolul în toc şi s-a dat în spate. 
Apoi şi-a aşezat mâinile peste faţă şi a strigat ceva. 
Nu ştiu ce-a fost. A fo' prea înfundat să-mi dau 
seama. Huddie şi cu mine am mers spre locu' unde 
era el. La fel a făcut şi Shirley. L-am cuprins cu 
braţele, toţi l-am cuprins. Stăteam în mijlocu' 
parcării, Patrula 6 stând în spatele nostru, Magazia B 
în dreapta, iar frumosu' nostru câine care nu făcuse 
niciodată probleme nimănui zăcând mort în faţa 
noastră. Simţeam mirosu' cărnii lui încinse şi, fără 
vreun cuvânt, ne-am mutat cu toţii mai la dreapta, 
pe direcţia vântului, târşâindu-ne picioarele mai 
degrabă decât păşind, fiincă nu eram tocmai 
pregătiţi să ne dăm drumu' unu' altuia. N-am păşit. 
Am aşteptat să vedem dacă va lua într-adevăr foc 
aşa cum am crezut noi, da' se părea că focu' nu-l 
voia sau poate nu-l mai putea folosi acum că era 
mort. S-a umflat puţin şi s-a auzit un sunet oribil, 
lichid, dinăuntru' lui, aproape ca ăla pe care-l obţii 
când pocneşti o pungă din hârtie. E posibil să fi fost 


unu' din plămânii lui. Oricum, o dată ce s-a-ntâmplat 
asta, fumu' a-nceput să se subţieze. 

- Chestia aia din Buick l-a otrăvit, nu-i aşa? - a 
întrebat Huddie. L-aotrăvit atunci când a muşcat-o. 

- L-a otrăvit, pe curu' meu, am zis. Căcăreaza aia 
cu păr roz l-a transformat într-o bombă. 

Apoi mi-am amintit că era Shirley de faţă şi că ea 
niciodată nu apreciase genu' ăsta de limbaj. 

- Scuze, am spus. A 

A părut că nu m-a auzit. Incă se uita fix în jos la 
Domnu' D. 

- Şi-acuma ce facem? - a întrebat. Are cineva vreo 
idee? 

- Eu n-am, am zis. Situaţia-i scăpată complet de 
sub control. 

- Poate că nu, a zis George. Ai acoperit arătarea 
de-acolo, Hud? 

- Mda. 

- Bine, ăsta-i un început. Cum stau lucrurile-n 
Poteenville, Shirl? 

- Copiii au scăpat de pericol. Un şofer de autobuz e 
mort, dar, având în vedere cum arătau lucrurile la 
început, aş spune că... 

S-a oprit, strângând atât de tare din buze, că 
aproape-i dispăruseră, şi luptându-se să nu vomite. 
Apoi a spus: 

- Scuzaţi-mă, băieţi. 

A mers cu picioarele ţepene după colţu' cazărmii 
cu dosul palmei apăsat peste gură. S-a ţinut până 
ce-a ieşit din câmpu' nostru vizual - nu se mai vedea 
nimic, decât umbra ei - şi-apoi s-au auzit trei icnete 
ude, puternice. Am rămas toţi trei în apropierea 
cadavrului fumegând al câinelui fără să spunem 
ceva şi, după câteva minute, s-a întors, albă ca 


varu' şi ştergându-se la gură cu un Kleenex. Şi-a 
continuat chiar de-acolo de unde se întrerupsese. A 
fost de parcă s-ar fi oprit numa' ca să-şi curețe gâtu' 
sau să pocnească o muscă. 

- Eu zic că ăsta-i un scor destul de mic. Întrebarea 
e care-i scorul aici? 

- Contactează-l prin radio pe Curt sau pe dom' 
sergent, a spus George. E bun şi Curt, da-i mai bine 
să fie Tony, pentru că el e mai cu capul pe umeri 
când vine vorba de Buick. Sunteţi de aceeaşi părere, 
băieţi? 

Huddie şi cu mine am aprobat din cap. 

- Spune-i că avem Cod D şi că vrem s-ajungă aici 
cât poate de repede. Să ştie că nu-i o urgenţă, dar 
să ştie şi că-i a dracu' de aproape de aşa ceva. 

Spune-i, de asemenea, că s-ar putea să avem un 
Kubrick. 

Asta era o altă ciudăţenie de jargon (din câte ştiam 
eu) al cazărmii noastre. Un Kubrick e-un 2001, iar un 
2001 e codul PSP pentru „prizonier evadat”. 
Auzisem vorbindu-se de el, da' nu-l auzisem 
niciodată rostit. 

- Kubrick, recepționat, a spus Shirley. Părea mai 
stăpână pe sine acum că primise ordine. - Crezi că... 

S-a auzit un bang puternic. Shirley a scos un strigăt 
scurt şi ne-am întors toţi trei către magazie, ducând 
în acelaşi timp mâinile la pistol. Apoi Hud-die a râs. 
Briza suflase uşa magaziei şi o închisese. 

- Dă-i drumu', Shirley, a zis George. la legătura cu 
dom' sergent. Să punem lucrurile pe roate. 

- Şi Brian Lippy? - am întrebat. Nu trimitem nici un 
comunicat oficial? 

Huddie a suspinat. Şi-a scos pălăria. Şi-a frecat 
ceafa. S-a uitat în sus la cer. Şi-a pus pălăria la loc. 


- Nu ştiu, a zis. Dar dacă într-adevăr va fi trimis 
vreunul, nu-l va trimite nici unul dintre noi. Asta-i 
treaba lu' dom' sergent. De-asta îl plătesc mai gras 
ca pe noi. 

- Bună observaţie, a zis George. 

Acum, văzând că responsabilitatea va fi preluată 
de altcineva, părea puţin mai relaxat. 

Shirley s-a întors să plece în clădirea cazărmii, apoi 
s-a uitat înapoi peste umăr. 

- Acoperiţi-l, bine? - a zis. Sărmanul Domn D. 
Puneţi ceva peste el. Mă doare sufletul să-l văd aşa. 

- Bine, am spus şi am pornit către magazie. 

- Eddie? - a zis Huddie. 

- Mda? 

- E-o bucată de prelată destul de mare şi-n ghe- 
retă. la-o pe aia. Nu te duce-n magazie. 

- De ce nu? 

- Fiindcă încă se mai întâmplă ceva cu Buick-ul ăla. 
Mi-e greu să spun exact ce, dar, dacă intri acolo, 
s-ar putea să nu mai ieşi înapoi afară. 

- Bine, am spus. Nu-i nevoie să răsuceşti cuţitu-n 
rană. 

Am luat bucata de prelată din gheretă - nu era 
decât o chestie albastră subţire, dar era de-ajuns. 
Intorcându-mă să acopăr cadavru' lu' D, m-am oprit 
lângă uşa rulantă şi-am aruncat o privire-n magazie, 
făcându-mi o mână căuş la tâmplă să reduc lumina. 
Voiam să mă uit la termometru; voiam şi să mă 
asigur că vechiu' meu amic din liceu Brian nu-şi 
găsise adăpost pe-acolo. Nu l-am văzut, iar 
temperatura părea să fi crescut cu un grad sau 
două. Nu se schimbase decât un singur lucru în 
peisaj. Portbagaju' era închis. 

Crocodilu-şi închisese gura. 


ACUM: Sandy 


Shirley, Huddie, Eddie: sunetul vocilor lor împletite 
mi se părea de-o frumuseţe stranie, asemenea 
vocilor unor personaje care-şi rostesc replicile în 
cine ştie ce piesă de teatru bizară. Eddie a spus 
că-şi închisese gura crocodilul şi-apoi vocea lui a 
tăcut, iar eu am aşteptat să intervină una dintre ce- 
lelalte voci şi, când asta nu s-a întâmplat şi Eddie 
însuşi n-a continuat, am ştiut că se terminase. Eu 
ştiam, dar Ned Wilcox nu ştia. Sau poate că ştia, dar 
nu voia s-o recunoască. 

- Ei bine? - a spus el, iar nerăbdarea aia de-abia 
deghizată i se întorsese în glas. 

Ce s-a întâmplat când ati disecat arătarea-liliac? 
Spune-mi despre peşte. Spune-mi absolut totul. Dar 
- asta-i important - spune-mi o poveste, una care să 
aibă un început, un cuprins şi o încheiere, unde totul 
să se explice. Fiindcă merit asta. Nu-mi flutura prin 
fata ochilor flamura ambiguităţii. Îi neg prezenţa. Îi 
resping semnificația. Vreau o poveste. 

Era tânăr şi asta explica o parte din atitudine, era 
pus în faţa a ceva ce era, după cum se spune, 
dintr-o altă Lume, iar asta explica mare parte din 
atitudinea lui... Însă mai era ceva, şi nu era ceva 
frumos. Un soi de lăcomie oarbă. Şi credea că-i 
dreptul lui. Pe cei loviți de durere îi răsfăţăm, aţi 
observat lucrul ăsta vreodată? lar ei încep să se 
obişnuiască aşa. 

- Ei bine, ce? - am întrebat. 

Am vorbit pe tonul meu cel mai puţin încurajator. 
Nu c-ar fi ajutat la ceva. 


- Ce s-a întâmplat când s-au întors sergentul 
Schoondist şi tatăl meu? L-aţi prins pe Brian Lippy? 
A văzut ceva? A povestit ceva? lisuse, nu vă puteţi 
opri aici, băieţi! 

Se înşela, ne puteam opri unde voiam noi, însă am 
ţinut asta pentru mine (cel puţin pentru moment) şi 
i-am spus că nu, nu l-am mai prins pe Brian Lippy; 
că Brian Lippy a rămas Cod Kubrick până-n ziua de 
azi. 

- Cine a scris raportul? - a întrebat Ned. Tu l-ai 
scris, Eddie? Sau l-a scris ofiţerul Morgan? 

- George, a spus el cu o urmă de rânjet. Mereu s-a 
priceput mai bine la chestii d-astea. A urmat un curs 
de Scriere Creativă la colegiu. Obişnuia să spună că 
orice poliţai statal care-şi lua mălaiu' de la domnu' 
Cutare trebuia să aibă cunoştinţe elementare de 
scriere creativă. Când am început să ne pierdem cu 
firea-n ziua aia, George a fo' cel care ne-a adunat la 
un loc. Nu-i aşa, Huddie? 

Huddie a aplecat din cap. Eddie s-a ridicat în 
picioare, şi-a pus mâinile în şale şi s-a întins până 
şi-a auzit oasele pocnind. 

- Tre' să plec acasă, prieteni. Poate m-opresc pe la 
The Tap pentr-o bere. Poate chiar două. După atâta 
vorbărie, m-am cam uscat, iar sucu' nu prea rezolvă 
nimic. Ned s-a uitat la el surprins, furios şi cu reproş. 

- Nu poţi pleca aşa, pur şi simplu! - a exclamat. 

Vreau să aud toată povestea! 

lar Eddie, care pierdea încet lupta de-a nu se în- 
toarce la statutul de Eddie Grăsanul, a spus ce ştiam 
şi eu, ce ştiam cu toţii. A spus-o în timp ce se uita la 
Ned cu nişte ochi nu tocmai prietenoşi. 

- Ai auzit-o, puştiule. Numa' că nu-ţi dai seama. 


Ned l-a urmărit cu privirea cum se îndepărtează, 
apoi s-a întors la noi ceilalţi. Numai Shirley i-a întors 
privirea cu o adevărată simpatie, şi asta cred că 
doar din tristeţea pe care i-o trezea băiatul. 

- Cum adică am auzit-o pe toată? 

- N-a mai rămas nimic decât câteva anecdote, am 
spus, iar astea nu-s decât variaţii pe aceeaşi temă. 
Prezintă cam acelaşi interes cu sâmburii cruzi de pe 
fundul vasului cu popcorn. 

Cât despre Brian Lippy, raportul scris de George 
spunea: „Ofițerii Morgan şi Jacubois au vorbit cu 
subiectul şi s-au asigurat că e sobru. Subiectul a 
negat atacul asupra iubitei sale şi ofiţerul Jacubois 
s-a asigurat că iubita e de aceeaşi părere. Subiectul 
a fost apoi eliberat.” 

- Dar Lippy le-a spart geamul de la maşină! 

- Corect şi, date fiind circumstanţele, George şi 
Eddie n-au putut inventa pur şi simplu un motiv al 
acelei stricăciuni. 

- Şi? 

- Şi banii pentru înlocuirea lui au fost luaţi probabil 
din fondul pentru situaţii neprevăzute. Fondul 
pentru situaţii neprevăzute al Buick-ului 8, dacă vrei 
să pun punctul pe i. Şi acum îl ţinem în acelaşi loc 
ca şi atunci, într-o cană de cafea din bucătărie. 

- Ihî, d-acolo i-or luat, a zis Arky. Săraca cana aia 
dă cafea ne-o ajutat dă dăstule ori d-a lungu' anilor. 
(S-a ridicat în picioare şi s-a întins şi el de spate.) 
Tre' şi plec, băieţi şi fete. Spre deosebire dă unii 
dântre voi, io am pretini - aia ce-n talkshow-urile de 
la televizor numesc viaţă personală. Da-nainte să 
plec, vrei să mai ştii ceva, Neddie? Dă-spre ziua aia? 

- Orice vrei să-mi zici. 


- L-o-ngropat pă D. (A pronunţat verbul în stil 
vechi, aşa ca să rimeze cu /opătat.) Şi imădiat lângă 
iei o-ngropat uneltele ce le-o folosit pe arătarea aia 
de l-o otrăvit. Unu' din iele o fo' săpătoru' mieu de 
găuri, şi păntru ă/a nime' n-o luat bani din cana dă 
cafea! 

- N-ai completat un CN 1, de-aia, a spus Shirley. 
Ştiu că-s o durere-n dos hârţoagele, dar... 

S-a muncit ca pentru a spune: Așa se-nvârte lu- 
mea. Arky s-a încruntat suspicios la aceste cuvinte. 

- CN 1? Ce soi dă formular mai îi ş-ăsta? 

- E lista cu căcaturi necesare, i-a spus Shirley cât 
se poate de verde-n faţă. Aia pe care-o scrii lună de 
lună şi-o trimiţi capelanului. Dumnezeule mare, 
n-am văzut niciodată un cap pătrat suedez ca tine. 
Nu te-au învăţat nimic în Armată? 

Arky a fluturat din mâini către ea, dar zâmbea. 
Fusese ţinta multor glume de-a lungul anilor, 
credeţi-mă - accentul ăla al lui era de vină. 

- la mai fugi d-acilea! 

- Ai căzut drept în capcană, Arky, am spus. 

Şi eu zâmbeam. Ned în schimb nu. El arăta de 
parcă glumele şi cicălelile - felul nostru prin care 
readucem lucrurile pe pământ - îi intraseră pe-o 
ureche şi ieşiseră pe cealaltă. 

- Tu unde ai fost, Arky? - a întrebat el. Unde erai 
când s-au întâmplat toate astea? 

În faţa noastră, în parcare, Eddie Jacubois a pornit 
motorul camionetei sale şi farurile s-au aprins. 

- În vacanţă, a spus Arky. La ferma lu’ frati-miu din 
Wisconsin. Aşa c-aia o fo' o mizerie pe care-o tre' s-o 
curețe al'cineva. 

A spus această ultimă frază cu mare satisfacţie. 


Eddie a trecut la volan pe lângă noi, făcându-ne cu 
mâna. l-a făcut un scurt la-fel-şi-ţie, Ned fluturând 
din mână alături de noi ceilalţi. Însă a continuat să 
arate încurcat. 

- Şi eu tre' să bag în viteză, a spus Phil. 

Şi-a aruncat chiştocul de ţigară, s-a ridicat în pi- 
cioare, şi-a săltat cureaua de la brâu. 

- Pustiu, mulţumeşte-te cu asta: taică-to a fo' un 
ofiţer excelent şi-o mândrie pentru Detaşamentu' 

D, Cazarma din Statler. 

- Dar vreau să ştiu... 

- Nu contează ce vrei tu să ştii, i-a spus Phil cu 
blândeţe. El e mort, tu nu. Astea-s faptele, după 
cum obişnuia să spună Joe Friday. Noapte bună, 
dom' sergent. 

- Noapte, am spus, şi i-am privit pe amândoi, Arky 
şi Phil, îndepărtându-se împreună, traversând 
parcarea. Lumina lunii era deja destul de puternică, 
suficientă să observ că nici unul dintre ei nu a întors 
capul spre Magazia B. 

Rămâneam, aşadar, Huddie, Shirley şi cu mine. 

Plus băiatul, desigur. Băiatul lui Curtis Wilcox, care 
venise la noi şi tunsese iarba şi greblase frunzele şi 
curăţase troienele de zăpadă când era prea rece ca 
Arky să iasă afară; băiatul lui Curt, care renunţase la 
echipa de fotbal american şi venise în schimb la noi 
pentru a-ncerca să-l mai ţină în viaţă o vreme pe 
taică-său. Mi l-am amintit ţinând sus scrisoarea de 
admitere la colegiu, aşa cum ţine un arbitru scorul 
la Olimpiade, şi, având în vedere toate prin câte 
trecuse şi cât de multe pierduse, m-am ruşinat 
pentru c-am fost furios pe el. Insă nu era singurul 
băiat din istoria lumii care-şi pierduse tatăl, şi fusese 
cel puţin o înmormântare, iar numele tatălui lui se 


afla pe placa memorială de marmură din faţa clădirii 
cazărmii, alături de numele caporalului Brady Paul al 
ofițerului Albert  Rizzy  şi-al ofițerului Samuel 
Stamson, cel care a murit în anii şaptezeci şi este 
uneori cunoscut în interiorul PSP sub numele de 
Ofiţerul Puşcă. Până la moartea lui Stamson, puştile 
pe care le duceam cu noi erau montate într-un 

„rastel” din plafon - dacă aveai nevoie de armă, nu 
trebuia decât să duci mâna peste umăr şi s-o apuci. 
Ofiţerul Stamson era parcat cu spatele pe banda de 
avarie a autostrăzii, scriind un bilet de oprire în 
trafic. Tipul care l-a lovit era beat şi mergea cu 
aproximativ o sută cinci mile pe oră în momentul 
impactului. Maşina de patrulă s-a făcut acordeon în 
faţă. N-a explodat rezervorul de benzină, dar ofiţerul 
Stamson a fost decapitat de propriul lui rastel. Din 
1974, ne ţinem puştile prinse sub bord şi din 1973 
numele lui Sam Stamson se află pe placa 
memorială. „Pe piatră”, spunem noi. Ennis Rafferty 
e trecut în registre ca dispărut, aşa că el nu apare 
pe piatră. Povestea oficială în cazul ofițerului George 
Morgan e aceea că a murit în timp ce-şi curăța arma 
(acelaşi Ruger cu care i-a curmat chinurile Domnului 
Dillon) şi, dat fiind că n-a murit în exerciţiul 
funcţiunii, nici numele lui nu e trecut pe piatră. Nu 
ajungi pe piatră dacă mori ca rezultat al meseriei; 
Tony Schoondist a fost cel care mi-a explicat asta 
într-o zi, când m-a văzut uitându-mă la numele de 
acolo. „Poate-i mai bine aşa”, a spus. „Altfel am 
avea vreo doişpe chestii d-astea aici.” 

Acum, ultimul nume de pe piatră e Curtis K. Wilcox. 
lulie 2001. Căzut la datorie. Nu era plăcut să vezi 
numele tatălui tău gravat în granit când tot ce-ţi 
doreai - ce aveai nevoie - era tatăl însuşi, dar era 


ceva. Şi numele lui Ennis ar fi trebuit să fie gravat 
acolo, aşa încât potaia de soră-sa să poată veni să 
se uite la el dacă voia, dar nu era. lar ea ce avea? O 
reputaţie de bătrână scârboasă, asta avea, genul de 
persoană care, dacă te-ar vedea cuprins de flăcări în 
mijlocul străzii, nici măcar nu s-ar pişa pe tine ca să 
te stingă. De ani de zile ne stătea ca un ghimpe-n 
coastă şi ne era imposibil s-o plăcem, nu însă şi să 
ne fie milă de ea. Ea rămăsese cu mai puţine decât 
băiatul ăsta, care ştia cel puţin sigur că taică-său 
trecuse-n lumea umbrelor, că nu se va întoarce 
niciodată cu un rânjet strâmbat de ruşine pe faţă şi 
scornind cine ştie ce poveste incredibilă pentru a-şi 
explica buzunarele goale şi cum de purta bronzul 
ăla de Tijuana pe piele şi de ce-l durea ca dracu' de 
fiecare dată când trebuia să urineze puţin. 

Nu simţeam nimic pozitiv faţă de opera serii ăleia. 
Sperasem că adevărul va îmbunătăţi lucrurile (te 
va elibera, a spus cineva, probabil un prost), însă 
aveam impresia că-n loc de asta le înrăutăţea. S-ar 
putea ca satisfacția să fi făcut curioasa pisică să se 
întoarcă, dar eu nu puteam citi absolut nici un dram 
de satisfacţie pe chipul lui Ned Wilcox. Tot ce-am 
văzut acolo a fost un soi de curiozitate încăpăţânată 
şi obosită. Văzusem din când în când aceeaşi 
grimasă de curiozitate şi pe faţa lui Curtis, aproape 
numai atunci când stătea lângă una dintre uşile 
rulante ale Magaziei B în poziţia aia de coordonator 
de şantier - cu picioarele depărtate, fruntea lipită de 
sticlă, ochii puţin mijiţi, gura  întredeschisă 
meditativ. Dar ceea ce se transmite prin sânge 
formează cel mai puternic lanţ dintre toate, nu-i 
aşa? Ceea ce se expediază mai departe, de la o 


generaţie la următoarea, ici veşti bune, colo veşti 
rele, un adevărat dezastru mai încolo. 

Am spus: 

- Din câte ştim cu toţii, Brian Lippy n-a făcut decât 
să-şi ia zborul spre locuri mai mănoase. S-ar putea 
chiar ăsta să fie cazul; cu siguranţă, nimeni nu 
poate contrazice lucrul ăsta. Vânturile rele aduc 
câteodată un dram de bine în ograda celor puţini; 
faptul c-a dispărut aşa e posibil chiar să-i fi salvat 
viaţa iubitei lui. 

- Mă-ndoiesc, a bodogănit Huddie. Pariez că ur- 
mătorul pentru ea a fost doar un Brian Lippy cu altă 
culoare la păr. Îşi aleg numai ţipi care le bat, până 
ajung să se schimbe complet. E ca şi când şi-ar găsi 
o definiţie a propriei lor persoane în vânătăile de pe 
faţă şi braţe. 

- Nu l-a declarat niciodată dispărut, asta-ţi pot 
spune, a vorbit Shirley. Asta reiese din hârtiile 
care-au ajuns pe biroul meu, oricum, iar prin mâinile 
mele trec nu doar rapoartele noastre interne, ci şi 
cele ale municipalităţii şi cele districtuale. Nimeni 
din familia lui n-a făcut o astfel de reclamaţie. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat cu ea, însă el a fost un 
adevărat caz de cele rele să se spele. 

- Doar nu crezi şi tu că s-a strecurat doar prin 
geamul ăla spart şi a fugit, nu? - l-a întrebat Ned pe 
Huddie. Adică, tu ai fost acolo. 

- Nu, a spus Huddie, că tot veni vorba, nu cred. Dar 
ce cred eu nu contează. ldeea-i aceeaşi cu cea pe 
care dom' sergent a-ncercat toată seara să ţi-o 
bage-n capul ăla tare al tău: nu ştim. 

A fost de parcă puştiul nu l-a auzit. S-a întors 
înapoi la mine. 


- Dar tata, Sandy? Când venea vorba de Brian 
Lippy, e/ce credea? 

- El şi Tony credeau că Brian a ajuns în acelaşi loc 
unde-au ajuns Ennis Rafferty şi gerbilul Jimmy. Cât 
despre cadavrul arătării pe care-au omorât-o în ziua 
aia... 

- Blestemăţia aia a putrezit repede, a spus Shirley 
pe-o voce vioaie şi ultimativă. Sunt câteva poze şi te 
poţi uita la ele cât ai chef, da-n mare parte nu-s 
decât poze făcute la ceva ce-ar putea fi orice, 
inclusiv o farsă cum scrie la carte. Nu poţi vedea 
cum a arătat când încerca să fugă de Domnul D - 
cât de repede se mişca sau cât de tare ţipa. Nu poţi 
vedea nimic, de fapt. Şi nici noi nu-ţi putem spune 
ca să reuşeşti să înţelegi. lţi stă scrisă asta pe toată 
faţa. Ştii de ce-i trecutul trecut, iubire? 

Ned a scuturat din cap. 

- Fiindcă nu funcţionează. 

S-a uitat în pachetul de ţigări şi orice-ar fi văzut 
acolo trebuie s-o fi satisfăcut, fiindcă a înclinat din 
cap, şi le-a pus în poşetă şi s-a ridicat în picioare. 

- Plec acasă. Am două pisici care-ar fi trebuit 
hrănite acum trei ore. 

Asta era Shirley, sigur că da - Shirley, Americana 
Sadea, obişnuia să-i spună Curt când voia să-i intre 
puţin pe sub piele. Fără soţ (fusese cândva unul, 
când de-abia terminase ea liceul), fără copii, cu 
două pisici, aproximativ 10.000 de floricele pe 
câmpii. Ca mine, şi ea era măritată cu Detaşamentul 
D. Un clişeu ambulant, cu alte cuvinte, şi dacă asta 
nu-ţi convenea, ţi-o puteai băga undeva. 

- Shirl? 

S-a întors spre sunetul plângăreţ al vocii lui Ned. 

- Ce-i, dragă? 


- Îţi plăcea de tata? 

Ea şi-a aşezat mâinile pe umerii lui, s-a aplecat în 
faţă şi i-a lipit un sărut pe frunte. 

- L-am iubit, puştiule. Şi te iubesc şi pe tine. Ţi-am 
spus tot ce-am putut, şi n-a fost uşor. Sper să te 
ajute. (A făcut o pauză.) Sper să fie de-ajuns. 

- Şi eu sper la fel, am spus. 

Shirley a strâns prinsoarea de pe umerii lui. Apoi 
i-a dat drumul şi s-a îndreptat de spate. 

- Hudson Royer - nu vrei să conduci o doamnă la 
maşină? 

- Cu plăcere, a spus el, şi-a luat-o de braţ. Ne 
vedem mâine, Sandy? Vii mâine, nu? 

- Devreme, când răsare soarele, am spus. O luăm 
de la capăt. 

- Ai face bine să mergi acasă şi să dormi puţin, 
atunci. 

- Aşa o să fac. 

El şi cu Shirley au plecat. Ned şi cu mine am rămas 
pe bancă şi ne-am uitat la ei cum pleacă. Am ridicat 
amândoi mâinile când au trecut la volan pe lângă 
noi - Huddie în New Yorker-ul lui mare şi vechi, 
Shirley în micuțul ei Subaru cu un abţibild pe bara 
de protecţie care spunea mi-am călcat karma 
stângă cu cea dreaptă. Când luminile lor de poziţie 
au dispărut după colţul clădirii cazărmii, mi-am scos 
ţigările şi-am aruncat la rândul meu o ocheadă 
înăuntrul lui. Mai rămăsese una. O voi fuma pe asta 
şi-apoi mă voi lăsa. Imi spuneam basmul ăsta deja 
de cel puţin zece ani. 

- Chiar nu mai ai ce să-mi spui? - m-a întrebat Ned 
pe-o voce slabă, deziluzionată. 

- Nu. N-aş fi bun de dramaturg, nu-i aşa? Nu există 
un act trei. Tony şi taică-tău au mai făcut câteva 


experimente în următorii cinci ani şi în cele din urmă 
l-au adus pe Bibi Roth între ei. Asta trebuie să fi fost 
rezultatul faptului că l-a convins taică-tău pe Tony şi 
că eu am fost prins, ca de obicei, la mijloc. Şi tre' 
să-ţi spun adevărul: după ce-a dispărut Brian Lippy 
şi a murit Domnul Dillon, m-am opus să mai facem 
altceva cu Buick-ul decât să-l ţinem sub observaţie 
şi să spunem din când în când câte-o rugăciune, fie 
să se dezmembreze-n bucăţi, fie să dispară înapoi 
acolo de unde-a venit. Oh, şi să omoram orice-ar 
mai fi ieşit din portbagaj suficient de plin de viaţă să 
stea în picioare şi poate să fugă prin magazie 
căutând o cale de ieşire. 

- S-a mai întâmplat asta? 

- Adică încă un E.T. cu capul roz? Nu. 

- Şi Bibi? El ce-a spus? 

- l-a ascultat pe Tony şi pe tatăl tău, a mai aruncat 
o privire şi-apoi a plecat. A spus că-i prea bătrân să 
mai aibă de-a face cu ceva care depăşea atât de 
mult puterea lui de înţelegere a lumii şi a felului 
cum funcţionează ea. Le-a spus că intenţionează 
să-şi şteargă Buick-ul din minte şi i-a îndemnat şi pe 
ei să facă acelaşi lucru. 

- Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Tipul ăsta era 
om de ştiinţă? lisuse, ar fi trebuit să fie fascinat! 

- Tatăl tău era omul de ştiinţă, am spus. Unul 
amator, mda, dar un om de ştiinţă bun. Lucrurile 
care ieşeau din Buick şi curiozitatea lui faţă de Buick 
însuşi, astea-l făceau pe el om de ştiinţă. Disecţia 
arătării-liliac, de pildă. Indiferent cât ar fi fost ea de 
nebunească, a avut şi ceva nobil în ea, cum au avut 
Fraţii Wright urcând în aer cu micuțul lor avion făcut 
din hârtie şi lipici. Bibi Roth, pe de altă parte... Bibi 
era un mecanic, un reparator de microscoape. 


Aşa-şi spunea uneori, şi încă cu o mânarie ieşită din 
comun. El era genul de persoană care-şi îngustase 
cu grijă şi conştient viziunea asupra lumii la 
dimensiunea unei singure fâşii de cunoştinţe, care 
aruncau o trâmbă de lumină doar asupra unei mici 
suprafeţe. Mecanicii urăsc misterele. Oamenii de 
ştiinţă - mai ales oamenii de ştiinţă amatori - le 
îmbrăţişează. Tatăl tău a avut două personalităţi 
deodată. In calitate de poliţist, era un vânător de 
mistere. Ca licenţiat Roadmaster... ei bine, hai să 
spunem doar că, atunci când taică-tău avea 
personalitatea asta, era foarte diferit. 

- Care versiune-ţi plăcea cel mai mult? 

Am cugetat la întrebare. 

- Asta-i ca şi cum şi-ar întreba un puşti părinţii pe 
cine iubesc mai mult, pe el sau pe sora lui. Nu-i o 
întrebare corectă. Dar Curt, amatorul, deseori mă 
speria. Il speria puţin şi pe Tony. 

Puştiul a cumpănit asta în gând. 

- Au mai apărut câteva lucruri, am spus. În 1991, a 
fost o pasăre cu patru aripi. 

- Patru...] 

- Aşa-i. A zburat puţin, s-a izbit de pereţi şi-a căzut 
moartă la pământ. In toamna lui 1993, după unul 
dintre cutremurele alea de lumină s-a deschis 
portbagajul şi era pe jumate plin cu pământ. Curt a 
vrut să-l lase acolo şi să vadă ce se-ntâmplă, iar 
Tony a fost de-acord la început, dar a-nceput apoi să 
pută. Nu ştiam că şi pământul se. poate descom- 
pune, dar cred că poate dacă-i pământ provenit din 
locul potrivit. Aşa că... e-o nebunie, dar am îngropat 
pământul. Îţi vine să crezi asta? 

A încuviinţat. 


- Şi-a ţinut tata sub supraveghere locul unde-a fost 
înmormântat? Sigur că da. Să vadă ce va creşte 
acolo. 

- Cred că spera să fie câţiva din crinii ăia sălbatici. 

- Vreun noroc? 

- Cred că asta depinde de ce consideri tu a fi no- 
roc. N-a încolţit nimic, asta-ţi pot spune sigur. Pă- 
mântul din portbagaj a fost îngropat nu departe de 
locul unde-l îngropasem pe Domnul D şi uneltele. 
Cât despre monstru, ce nu s-a transformat în 
mucilagiu, am ars în incinerator. Pământul din locul 
unde-i îngropat pământul e chel şi-acum. In fiecare 
primăvară încearcă să străbată la lumină câteva 
plante, dar până acum au murit de fiecare dată. 
Intr-un sfârşit, presupun că situaţia o să se schimbe. 
Mi-am pus ultima ţigară în gură şi am aprins-o. 

- Cam la un an după livrarea pământului, am primit 
încă o şopârlă cu băț roşu. Moartă. Aia a fost ultima. 
Încă-i ţinutul cutremurelor acolo-năuntru, da-n zilele 
astea pământul nu se mai clatină atât de tare. Nu 
face să fii neglijent în preajma Buick-ului mai mult 
decât face să fii în preajma unei puşti vechi, doar 
fiindcă e ruginită şi are ţeava înfundată cu pământ, 
dar păstrând unele măsuri rezonabile de precauţie 
probabil că-i destul de lipsit de pericole. lar într-o zi - 
asta credea taică-tău, asta credea Tony şi asta cred 
şi eu - maşina aia veche chiar o să se dezmembreze 
singură. Dintr-o dată, exact ca minunata aia trăsură 
c-un cal din poezie. 

S-a uitat vag la mine, iar eu mi-am dat seama că 
habar nu are despre ce poezie vorbesc. Trăim vre- 
muri degenerate. Apoi a spus: 

- O pot simţi. 


Ceva din tonul lui m-a speriat rău de tot, şi i-am 
aruncat o privire dură. Încă arăta mai tânăr decât 
cei optşpe ani ai lui, mi-am spus. Numai un băiat, 
nimic altceva de-atât, şezând cu picioarele încălţate 
în pantofi sport încrucişate şi cu faţa vopsită în 
lumină de stele. 

- Poţi? - am întrebat. 

- Da. Tu poţi? 

Toţi ofiţerii care trecuseră prin D de-a lungul anilor 
îi simţiseră atracţia, bănuiesc. O simţiseră aşa cum 
oamenii ce locuiesc pe coastă încep să simtă 
mişcările mării, valurile fiind un ceas după care le 
bat inimile. În majoritatea zilelor şi nopţilor nu 
observam asta mai mult decât îţi observi nasul, o 
siluetă din josul a tot ceea ce vezi. Uneori, însă, 
atracţia era mai puternică, iar atunci te făcea să te 
doară, cumva. 

- Bine, am spus, hai să spunem că da. Huddie sigur 
a putut - ce crezi că i s-ar fi întâmplat în ziua aia 
dacă n-ar fi strigat Shirley? Ce crezi că i s-ar fi 
întâmplat dacă s-ar fi târât în portbagaj aşa cum a 
spus că voia să facă? 

- Chiar nu ai auzit povestea aia înainte de seara 
asta, Sandy? 

Am scuturat din cap. 

- Totuşi, n-ai părut foarte surprins. 

- Nu mă mai surprinde nimic ce-are legătură cu 
Buick-ul. 

- Chiar crezi c-a vrut s-o facă? Să se târască 
înăuntru şi să tragă capacul după el? 

- Da. Doar că nu cred că e/a avut ceva de-a face 
cu asta. E vorba de atracţie - atracţia aia pe care-o 
exercită. Atunci era mai puternică, dar încă-i pre- 
zentă. 


N-a răspuns nimic la asta. A rămas doar locului, 
uitându-se la Magazia B. 

- Nu mi-ai răspuns la întrebare, Ned. Ce crezi că i 
s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi târât înăuntru? 

- Nu ştiu. 

Un răspuns destul de rezonabil, presupun - răs- 
punsul unui puşti, cu siguranţă, spun asta de zeci de 
ori pe zi -, însă eu tot l-am urât. Renunţase la echipa 
de fotbal, dar părea că nu uitase tot ce învățase 
acolo despre driblare şi fentare. Am inspirat fumul 
care avea gust de fân uscat, apoi l-am suflat afară. 

- Nu ştii. 

- Nu. 

- După Ennis şi Jimmy şi - probabil - Brian Lippy, tot 
nu ştii. 

- Nu toate lucrurile merg într-o altă parte, Sandy. 
Uită-te, de pildă, celălalt gerbil. Rosalie sau 
Rosalynn sau cum o chema. 

Am suspinat. 

- Crezi ce vrei. Eu merg la The Country Way 
să-nfulec un cheesburger. Eşti binevenit să mă în- 
soţeşti, dar numai dacă putem pune povestea asta 
de-o parte şi să vorbim despre altceva. 

S-a gândit la asta, apoi a scuturat din cap. 

- Cred că merg acasă. Să fac ceva. 

- Bine, dar să nu-i torni lui maică-ta vreuna din 
ideile astea ale tale. 

A părut aproape comic şocat. 

- Dumnezeule, nu! 

Am râs şi l-am lovit amical pe umăr. Umbrele îi 
pieriseră de pe faţă şi dintr-o dată îmi era iarăşi po- 
sibil să-l plac. Cât despre întrebările şi insistența lui 
puerilă că povestea trebuie să aibă un sfârşit şi că 
acesta trebuie să conţină un anume răspuns, era 


posibil ca timpul să rezolve problema asta. Poate că 
aşteptasem prea multe din propriile mele răs- 
punsuri. lmitaţia de vieţi pe care le vedem la tele- 
vizor şi în filme ne şopteşte că existenţa omenească 
constă din revelații şi schimbări bruşte de poziţie; 
pe când atingem maturitatea deplină, cred, 
aceasta-i o idee pe care la un anumit nivel ajungem 
s-o acceptăm. Astfel de lucruri se pot întâmpla din 
timp în timp, dar cred că-n mare parte nu-i decât o 
minciună. Schimbările vieţii survin încet. Survin aşa 
cum respiră în timpul unui somn profund nepotul 
meu cel mic; uneori simt pornirea să-i pun mâna pe 
piept doar ca să fiu sigur că încă trăieşte. Văzută în 
lumina asta, întreaga idee a pisicilor curioase ce-şi 
satisfac curiozitatea mi se părea uşor absurdă. 
Lumea rareori îşi încheia conversațiile. Dacă 
douăzeci şi trei de ani de convieţuire cu Buick-ul 8 
ar fi trebuit să mă înveţe ceva, asta ar fi trebuit să 
fie. În acel moment, băiatul lui Curt părea că tocmai 
făcuse un pas spre însănătoşire. Poate chiar doi. lar 
dacă nu puteam lăsa asta să fie de-ajuns pentru o 
singură seară, însemna că am propriile mele 
probleme. 

- Vii mâine, nu? - am întrebat. 

- Devreme, când soarele răsare, dom' sergent. O 
luăm de la capăt. 

- Atunci poate c-ar trebui să-ţi amâni gândurile şi 
să prinzi în schimb câteva ore de somn. 

- Cred c-aş putea face o încercare. (Mi-a atins scurt 
mâna.) Mersi, Sandy. 

- Nici o problemă. 

- Dac-am fost nesuferit cândva... 

- N-ai fost, am spus. 


Fusese un nesuferit în câteva momente, dar nu 
credeam că s-ar fi putut înfrâna. Şi, la vârsta lui, e 
foarte probabil ca eu să fi fost cu mult mai nesuferit. 
L-am privit cum merge spre Bel Air-ul modificat pe 
care i-l lăsase taică-său, o maşină de aproximativ 
aceeaşi stirpe cu maşina din magazia noastră, dar 
cu mult mai puţin vivace. La jumătatea parcării, s-a 
oprit, uitându-se la Magazia B, şi m-am 

446 

Oprit şi eu cu chiştocul de ţigară fumegând între 
buze, vrând să văd ce va face. 

A mers mai departe în loc să meargă mai aproape 
de ea. Bun. Am tras un ultim fum din acea în- 
cântătoare baghetă a morţii, m-am gândit s-o sting 
pe asfalt şi i-am găsit în schimb loc în cutia cu 
chiştoace, unde fuseseră stinse aproximativ două 
sute de alte chiştoace, care stăteau acum semeţe-n 
sus. Ceilalţi îşi puteau stinge ţigările pe jos dacă 
voiau - Arky le mătura fără să se plângă - dar era 
mai bine dacă n-o făceam şi eu. La urma urmei, eu 
eram dom' sergent, tipul care şedea în scaunul ăl 
mare. 

M-am dus în clădirea cazărmii. Stephanie Colucci 
era la dispecerat, bând o Cola şi citind o revistă. 
Când m-a văzut, a aşezat Cola pe masă şi şi-a întins 
fusta pe genunchi. 

- Ce se mai întâmplă, dulceaţă? - am întrebat. 

- Nu prea multe. Canalele de comunicaţii se lim- 
pezesc, dar nu atât de repede cum se-ntâmplă du- 
pă... O chestie din-aia. Dar e de-ajuns să pot ţine lu- 
crurile sub control. 

- Ce lucruri? 

- 9 dă curs unui incendiu de maşină pe rampa de 
ieşire 9 de pe 1-87, Mac spune că şoferu-i un 


comis-voiajor care se-ndrepta spre Cleveland; 
e-ncins ca o sobă cu păcură şi refuză testul de 
alcoolemie. 16 vede de-o eventuală spargere la 
sucursala Ford din Statler. Jeff Cutler e-ocupat cu un 
caz de vandalism la Şcoala Generală din Statler, 
însă nu-i decât un ajutor acolo, poliţia locală are 
cazul pe rol. 

- Asta-i tot? 

- Paul Loving e 10-98 către casă cu patrula, fiul lui 
tocmai are-un atac de astmă. 

- Ai putea uita să treci asta-n raport. 

Steffie mi-a oferit o privire jignită, de parcă n-ar fi 
fost nevoie să-i spun asta. 

- Ce se-ntâmplă în Magazia B? 

- Nimic, am spus. Ei bine, nimic semnificativ, îşi 
revine la normal. Am plecat. Dacă intervine ceva, 
sună-l pe... 

M-am oprit, îngrozit într-un fel. 

- Sandy? - a întrebat ea. E ceva în neregulă? 

Dacă intervine ceva, sună-l doar pe Tony Scho- 
ondlist, fusesem pe cale să spun, de parcă nu trecu- 
seră douăzeci de ani prin vad şi vechiul dom' ser- 
gent nu saliva inconştient tocmai atunci uitându-se 
la emisiunea „Nick at Nite” într-un sanatoriu din 
Statler. 

- Nu-i nimic în neregulă, am spus. Dacă intervine 
ceva, sună-l pe Frank Soderberg. E rândul lui la 
timonă. 

- Prea bine, domnule. O noapte plăcută. 

- Mersi, Steff, la fel şi ţie. 

Când am ieşit afară, Bel Air-ul tocmai mergea încet 
către drumul de acces, din difuzoarele lui modificate 
ieşind muzica uneia din formaţiile care-i plăceau lui 
Ned - Wilco, sau poate The Jayhawks. Am ridicat 


mâna şi mi-a răspuns cu acelaşi gest. Şi cu un 
zâmbet. Unul plăcut. Mi s-a părut iarăşi greu să cred 
c-am fost atât de furios pe el. 

Am mers către magazie şi-am adoptat poziţia, 
postura aia cu picioarele depărtate, de supraveghe- 
tor de şantier care, cumva, îi face pe toţi să se simtă 
ca nişte republicani, gata să culeagă disprețul tutu- 
ror pentru toţi pierde-vară asistați de stat din inte- 
riorul graniţelor şi pentru străinii incendiatori de 
steaguri din afara lor. M-am uitat înăuntru. Acolo 
era, stând tăcut sub becurile din tavan, aruncând o 
umbră de parc-ar fi fost ceva logic, gras şi luxos pe 
cauciucurile lui cu exteriorul alb. Dotat cu un volan 
mult prea mare. Cu un tegument ce refuza atin- 
gerea prafului şi vindeca zgârieturile - asta 
se-ntâmpla mai încet acum, dar totuşi se întâmpla. 
Uleiu-i bun, asta a spus bărbatul înainte să dea col- 
tul, aceste-au fost ultimele lui cuvinte pe această 
temă, şi uite că tot aici era, asemenea unui objet 
d'art uitat cumva într-o galerie închisă. Pielea de pe 
brațe mi s-a făcut de găină şi mi-am simţit boaşele 
strângându-se. În gură simţeam gustul ăla uscat pe 
care-l încerc atunci când ştiu c-am dat de dracu'. O 
belea şi jumate, înc-un pic şi bate de vecernie, 
obişnuia să spună Ennis Rafferty. Nu murmura şi nu 
strălucea, temperatura era iarăşi trecută de şaizeci, 
dar îl simţeam cum mă atrage, cum îmi şopteşte să 
intru şi să arunc o privire. Îmi va arăta tot soiul de 
lucruri, şoptea, mai ales acum că eram singuri. Să 
mă uit la el aşa cum era m-a făcut să înţeleg clar un 
lucru: fusesem furios pe Ned pentru că mă speria. 
Sigur că da. Să mă uit la el aşa cum era, să-i simt 
atracţia oscilatorie adânc în măduva minţii mele - 
zbătându-se, de asemenea, în viscerele şi-n vintrele 


mele -, făcea totul mai uşor de înţeles. Buick-ul 
năştea monştri. Da. Dar uneori tot voiai să mergi la 
el, voiai aşa cum uneori vrei să te uiţi în jos când te 
afli la mare înălţime sau să priveşti direct în ţeava 
pistolului sau să vezi gaura din vârful ţevii 
transformându-se într-un ochi. Un ochi care te 
priveşte, te priveşte pe tine şi numai pe tine. 

Nu avea sens să-ncerci să sapi drum folosindu-te 
de logică în aceste momente sau să-ncerci să înţe- 
legi acea atracţie nevrotică; e mai bine pur şi simplu 
să te depărtezi de hău, să pui pistolul la loc în toc, 
să pleci la volanul maşinii departe de cazarmă. 
Departe de Magazia B. Până ce ajungi dincolo de 
raza de acţiune a acelei subtile voci şoptite. Uneori, 
fuga e-un răspuns cât se poate de justificat. 

Am mai stat, însă, acolo o clipă în plus, simțind 
acel poc-poc-poc îndepărtat din cap şi din jurul ini- 
mii, uitându-mă înăuntru la Buick Roadmaster-ul 
albastru-întunecat. Apoi am făcut un pas în spate, 
am inspirat profund aerul nopţii şi m-am uitat în sus 
la lună până ce mi-am recăpătat complet propriile 
simţuri. După ce-am făcut asta, m-am dus la maşina 
mea, m-am urcat şi am plecat. 

The Country Way nu era aglomerat. În zilele de 
acum, niciodată nu-i, nici măcar în serile de vineri şi 
sâmbătă. Restaurantele de lângă Wal-Mart şi noul 
Mall din Statler omoară speluncile din centru la fel 
de sigur cum noul cineplex de pe 32 a omorât 
bătrânul cinema Gem din centru. 

Ca de obicei, când am intrat, oamenii m-au privit 
pe furiş. Numai că, desigur, la ce se uită ei de fapte 
uniforma. Doi indivizi - unul ajutor de şerif, celălalt 
procuror districtual - au spus salut şi mi-au strâns 
mâna. Procurorul m-a întrebat dacă nu vreau să 


stau la masă cu el şi soţia lui, iar eu am spus nu 
mersi, s-ar putea să mă-ntâlnesc cu cineva. Ideea 
de-a sta în preajma oamenilor, de-a mai trebui să 
vorbesc în seara aia (chiar şi numai nişte palavre), 
mă făcea să-mi fie rău la stomac. 

M-am aşezat într-unui din micile separeuri din 
fundul încăperii principale şi Cynthia Garris a venit 
să-mi ia comanda. Era o blondină simpatică, cu ochi 
mari şi frumoşi. Când am intrat, am observat că 
pregătea o îngheţată cu sirop pentru cineva şi m-a 
atins să văd că, între a duce comanda la client şi 
a-mi aduce mie meniul, îşi descheiase nasturele de 
sus al uniformei, aşa încât să se vadă inimioara din 
argint pe care o purta la baza gâtului. Nu ştiam dacă 
gestul îmi era adresat mie sau dacă nu era doar o 
reacţie la uniforma pe care o purtam. Am sperat să 
fie pentru mine. 

- Hei, Sandy, unde-ai fost în ultima vreme? Un 
sandviş vegetarian? Unu' cu carne? Grătar cu 
macaroane? Ceva din astea? 

A pufnit a dispreţ prefăcut. 

- Mnu, tocma' am mâncat. Ce-ai special? 

- Tocăniţă de pui, scoici umplute cu sos de carne - 
amândouă-s cam grele într-o seară ca asta, după 
umila mea părere - şi egrefin prăjit. Tot ce-i co- 
mestibil te costă c-un dolar în plus. Ştii povestea. 

- Cre' c-o să iau numa' un cheesburger şi-o bere 
Iron City, ca s-am cu ce-l spăla. 

A mâzgălit comanda într-un carneţel, apoi mi-a 
aruncat o privire serioasă. 

- Eşti bine? Pari obosit. 

- Chiar sunt obosit. Altfel îs bine. Ai văzut pe 
cineva din Detaşamentu' D în seara asta? 


- George Stankowski a fo' mai devreme. Altfel, 
numa' pe tine, iubire. Dintre poliţai, adică. Ei, ar mai 
fi tipii de colo, da... 

A ridicat din umeri ca pentru a spune că tipii ăia nu 
erau politai adevăraţi. Intâmplător, eram de acord 
cu ea. 

- Ei bine, dacă vin nişte jefuitori, o să-i opresc c-o 
singură mână. 

- Dacă lasă bacşiş cinşpe la sută, eroule, lasă-i 
să-şi facă treaba, a spus. Îţi aduc imediat berea. 

Şi-a plecat, dând uşor din codiţă sub nailonul alb al 
uniformei. 

Pete Quinland, proprietarul de la-nceput al bombei 
ăsteia, murise demult, însă minitonomatele pe care 
le instalase el încă se aflau pe pereţii separeurilor. 
Piesele dintre care puteai alege se aflau întrun soi 
de registru din spatele unui ecran şi, pentru 
a-ntoarce paginile, avea deasupra nişte manete mici 
din crom. Mecanismele astea antice nu mai 
funcționau, dar era greu să rezişti să nu te joci cu 
manetele, întorcând paginile, şi să citeşti numele 
cântecelor scrise de pe acele micuţe etichete roz. 

Vreo jumătate dintre ele aparţineau preaiubitului 
preşedinte al Consiliului Administrativ al lui Peter, 
topăieli electrizante precum „Witchcraft” şi „Luck 

Be A Lady Tonight”. FRANK SINATRA scria pe 
micuţele etichete roz şi dedesubt, cu litere mai mici: 
THE NELSON RIDDLE ORCH. Celelalte erau cântecele 
alea rock and roll vechi, la care nu te mai gândeşti 
niciodată după ce au ieşit din topuri; cele care se 
pare că niciodată nu le difuzează la posturile de 
radio specializate în muzică veche, deşi ţi se pare că 
loc ar avea berechet; la urma urmei, de câte ori poţi 
asculta „Brandy (You're a Fine Girl)” 


Înainte să te-apuci să strigi? Am frunzărit paginile, 
uitându-mă la piese pe care nici o monedă de-un 
sfert nu le-ar mai face să cânte; timpul merge mai 
departe. Dacă faci linişte, îi poţi auzi pasul târşăit şi 
mâhnit. 

Dacă-ntreabă cineva de Buick, spune-le că nu-i 
decât un bun pus sub sechestru. Asta a spus vechiul 
dom' sergent în seara când ne-am întâlnit cu toţii 
aici în camera din spate. Chelneriţele fuseseră deja 
trimise acasă şi ne turnam singuri berea, scriindu-ne 
singuri chitanţele şi ţinând socoteala până la ultimul 
bănuţ. Sistemul cinstei, şi de ce nu? Eram oameni 
cinstiţi, care ne făceam datoria aşa cum credeam de 
cuviinţă. Şi încă suntem. Noi suntem Poliţia Statală 
din Pennsylvania, înţelegeţi? Adevărati luptători ai 
şoselelor. După cum obişnuia să spună Eddie - când 
era mai tânăr şi mai slab - nu-i numa' o meserie, e-o 
adevărată aventură. 

Am întors pagina. Uite „Heart of Glass”, de 
BLONDIE. 

În problema asta nu ai cum fi prea discret. Alte 
cuvinte pline de înţelepciune rostite de Tony 
Schoondist, în vreme ce nori albaştri din fum de 
ţigară se ridicau în tavan. Pe atunci toţi fumau, 
poate cu excepţia lui Curt, şi uite e/ ce-a păţit. Din 
difuzoarele de sus, Sinatra cânta „One for My Baby” 
şi dinspre plite venea spre noi dulcele miros de porc 
la grătar. Vechiul dom' sergent a fost un adept al 
discreţiei profesionale, cel puţin în privinţa 
Buick-ului, până ce i-a luat-o mintea pe ogor, la 
început  dezertând noaptea numai câteva 
escadroane de infanterie de celule cerebrale, apoi 
plutoane, apoi regimente întregi în plină lumină a 
zilei. Ce nu apare-n registre nu poate face nici un 


rău, mi-a spus odată - asta se-ntâmpla pe când 
devenise deja limpede că eu voi fi cel care-i voi lua 
locul şi voi şedea în scaunul lui, ooh, bunicuţule, ce 
scaun mare ai. Numai că eu dădusem totu-n vileag 
în seara asta, nu-i aşa? Mda, toată tărăşenia. 
Deschisesem gura şi debitasem toată povestea. Cu 
puţin ajutor din partea prietenilor, cum zice 
cântecul. O aruncaserăm în poala unui băiat care 
încă rătăcea în labirintul de oglinzi al durerii. Un 
băiat căruia, în pofida durerii, îi fierbea sângele de-o 
curiozitate cât se poate de naturală. Un băiat 
rătăcit? Poate. La televizor, poveştile precum cea a 
lui Ned se termină fericit, dar vă pot zice că viaţa în 
Statler, Pennsylvania, are puţine asemănări cu The 
Hallmark Hall of Fame. Îmi spusesem că ştiu 
riscurile, dar acum mă trezeam întrebându-mă dacă 
era într-adevăr aşa. Fiindcă niciodată nu mergem 
mai departe având conştiinţa ratării, nu-i aşa? Nu. O 
facem deoarece credem c-o să salvăm lumea şi, de 
şase ori din zece, călcăm pe capătul nepotrivit al 
greblei ascunse-n iarba înaltă şi coada ei se ridică şi 
bam, chiar între ochi. 

Spune-mi ce s-a întâmplat când aţi disecat liliacul. 
Spune-mi despre peşte. 

Uite „Pledging My Love”, de JOHHNY ACE. 

Inlăturând orice efort aş fi depus - orice efort am fi 
depus oricare dintre noi - pentru a-i sugera că lecţia 
asta nu consta în asimilarea unui anumit lucru, ci în 
eliberarea lui. Mergând doar cu capul înainte. 
Surprinzător într-un fel că nu ne citise drepturile, 
fiindcă nu fusese oare totul o interogaţie în aceeaşi 
măsură în care fusese o serie de poveşti din zilele 
de demult, când babacul lui încă era în viaţă? Era 
tânăr şi în viaţă? 


M-am simţit rău la stomac. Aş fi putut bea berea pe 
care mi-o aducea Cynthia, gazele ei era posibil chiar 
să-mi fie de ajutor, dar să mănânc cheesburger-ul? 
Nu prea credeam. Trecuseră ani întregi de când 
disecase Curt arătarea-liliac, însă la asta mă 
gândeam acum. La cum spusese el Nişte minţi is- 
coditoare vor să afle şi-apoi a înfipt scalpelul în 
ochiul ei. Acesta a scos un pocnet şi-apoi a cedat, 
scurgându-se din orbită ca o lacrimă neagră. Eu şi 
cu Tony am strigat, şi cum era să mănânc un 
cheesburger acum, amintindu-mi asta? Opreşte-te, 
n-are nici un rost, am spus eu, dar nu s-a oprit. Tatăl 
fusese la fel de insistent ca şi fiul. Hai să ne uităm în 
abdomen şi-apoi am terminat, a spus el, numai că el 
niciodată n-a terminat. Tăiase, înţepase, investigase 
şi pentru asta Buick-ul îl omorâse. 

M-am întrebat dacă băiatul ştia asta. M-am întrebat 
dacă înţelegea că Buick Roadmaster-ul 8 îi omorâse 
tatăl la fel de sigur cum Huddie, George, Eddie, 
Shirley şi Domnul Dillon omorâseră monstruozitatea 
ţipătoare ce ieşise din portbagajul maşinii în 1988. 

Uite „Billy Don't Be a Hero”, de BO DONALDSON 
AND THE HEYWOODS. Dispărută din topuri şi; din 
inimile noastre. 

Spune-mi despre liliac, spune-mi despre peşte, 
spune-mi despre E.T.-ul cu corzi roz în loc de păr, 
arătarea care gândea, arătarea care-a venit o dată 
cu ceva asemănător unui radio. Spune-mi şi despre 
tata, fiindcă trebuie să-mi rezolv socotelile cu el. 
Sigur că trebuie, îi văd viaţa pe fata mea şi stafia în 
ochii mei de fiecare dată când stau la oglindă să mă 
bărbieresc. Spune-mi totul... dar nu-mi spune că nu 
există nici un răspuns. Să nu-ndrăzneşti asta. Nu 
accept asta. O refuz. 


- Uleiu-i bun, am murmurat, şi am întors mai 
repede manetele din oţel de pe minitonomatul din 
separeu. Aveam transpiraţie pe frunte. Mă simţeam 
şi mai rău la stomac. Mi-am dorit să pot crede că e 
vorba de gripă sau poate toxiinfecţie alimentară, dar 
nu era nici una şi ştiam asta. - Uleiu-i a dracu' de 
bun. 

Uite „Indiana Wants Me” şi „Green-Eyed Lady” şi 
„Love îs Blue”. Cântece care s-au strecurat cumva 
printre crăpături. „Surfer Joe”, de The Surfaris. 

Spune-mi totul, spune-mi răspunsurile, spune-mi 
singurul răspuns care contează. 

Trebuie să recunoaşteţi că puştiul ştia clar ce voia. 
O ceruse cu egoismul simplu şi nepătat al celor 
rătăciţi şi loviți de durere. 

Cu o singură excepţie. 

Incepuse să ceară o anume bucată din trecut... şi 
apoi se răzgândise. Despre ce bucată să fi fost vor- 
ba? Am întins mâna către ea, am dibuit după ea, am 
simţit-o crispându-se timid la atingerea mea. Când 
se-ntâmplă asta, nu are rost să mai încerci. Trebuie 
să te dai în lături şi să laşi amintirea să se-ntoarcă la 
tine din proprie voinţă. 

Am dat înainte şi în spate paginile nefolositorului 
tonomat. Etichete mici şi roz asemenea unor limbi. 

„Polk Salad Annie”, de TONY JOE WHITE şi 
Spune-mi despre Anul Peştelui. 

„When”, de THE KALIN TWINS şi Spune-mi despre 
întâlnirea pe care ati avut-o, spune-mi totul, 
spune-mi totul, mai puțin singurul lucru care s-ar 
putea să tragă semnalul de alarmă în mintea ta 
suspicioasă de poliţist... 

- Poftim berea... - a început Cynthia Garris şi-apoi a 
scos un oftat uşor. 


Am ridicat ochii de la rotitul manetelor (paginile 
care se-ntorceau continuu sub sticlă mă hipnotiza- 
seră deja pe jumătate). Se uita la mine cu o groază 
născută din fascinaţie. 

- Sandy - ai febră, dragă? Fiin'că-ţi curge rău 
transpiraţia. 

Şi-atunci a fost momentul când mi-am dat seama, 
îi spuneam despre picnicul de Ziua Muncii din 1979. 
Cu cât vorbeam mai mult, cu atâta beam mai mult, 
spusese Phil Candleton. M-a durut capu' vreme de 
două zile. 

- Sandy? 

Cynthia stătea acolo cu sticla de Il. C. şi paharul în 
mână. Cynthia cu nasturele de sus al uniformei 
descheiat, astfel încât să-şi arate inima. Ca să zic 
aşa. Era acolo, dar nu era. Era la ani întregi distanţă 
de unde mă aflam eu în clipa aceea. 

Numai vorbe şi nici măcar o singură concluzie, 
spusesem eu şi discuţia mersese mai departe - la 
ferma O'Day, printre altele - şi-apoi, dintr-o dată, 
băiatul întrebase... Incepuse să întrebe... 

Sandy, în ziua aia la picnic ati discutat careva 
dintre voi despre... 

Şi-apoi o lăsase în suspensie. 

- Aţi discutat careva dintre voi despre a o distruge, 
am spus. Asta-i întrebarea pe care n-a terminat-o. 

M-am uitat la chipul speriat şi îngrijorat al Cynthiei. 

- A-nceput să întrebe şi apoi s-a oprit. 

Chiar crezusem că se terminase vremea poveştilor 
şi că băiatul lui Curt pleca spre casă? Că va ceda 
atât de uşor? La o milă sau aşa ceva în josul 
drumului, pe lângă mine trecuseră, mergând în sens 
opus, luminile de poziţie ale unei maşini. Mergând 
înapoi spre cazarmă cu o viteză bunicică, dar nu 


tocmai ilegală. Bel Air-ul lui Curt Wilcox să fi fost în 
spatele luminilor ălora, iar băiatul lui Curt Wilcox în 
spatele volanului? Se-ntorsese imediat ce-a fost 
sigur c-am plecat cu toţii? 

Aşa credeam. 

Am luat sticla de lron City de pe tava Cynthiei, 
urmărindu-mi brațul întinzându-se şi palma 
cuprinzându-i gâtul aşa cum te urmăreşti făcând di- 
verse lucruri în vise. Am simţit inelul rece al gâtului 
de sticlă strecurându-mi-se printre dinţi şi m-am 
gândit la George Morgan în garajul lui, şezând pe jos 
şi simțind mirosul de iarbă tăiată venind de la 
paletele maşinii de tuns gazon. Mirosul ăla verde, 
sănătos. Am băut berea, am băut-o toată. Apoi 
m-am ridicat în picioare şi-am aşezat o bancnotă de 
zece pe tava Cynthiei. 

- Sandy? 

- Nu pot rămâne să mănânc, am spus. Am uitat 
ceva la cazarmă. 

In torpedoul maşinii ţineam un girofar Kojak cu 
baterii şi l-am fixat pe capotă de-ndată ce am ieşit 
din oraş, ridicând viteza la optzeci şi punându-mi 
încrederea în lumina roşie pâlpâitoare că-i va face 
pe toţi cei din faţă să se ferească. Nu erau mulţi. 
Oamenii din vestul Pennsylvaniei dispar devreme de 
pe trotuare în majoritatea serilor din timpul săp- 
tămânii. Nu erau decât patru mile până la cazarmă, 
dar drumul mi s-a părut că-mi ia o oră. Mă tot 
gândeam la cum mi se oprea inima în loc de fiecare 
dată când sora lui Ennis - Balaurul - intra în cazarmă 
cu incredibila aia căpiţă de păr vopsit al ei. Îmi tot 
spuneam: Dispari de-aici, eşti prea aproape. Şi nici 
măcar nu-mi plăcea de ea. Oare cu cât ar fi fost mai 


rău s-o înfrunt pe Michelle Wilcox, mai ales dacă le 
aducea cu ea pe gemene, pe Micuţele J? 

Am condus prea repede pe drumul de acces, exact 
aşa cum făcuseră Eddie şi George cu doişpe ani în 
urmă, vrând să se scape de neplăcutul ăla de 
prizonier ca să poată merge apoi la Poteenville, un- 
de trebuie să li se fi părut că jumate de lume luase 
foc şi fumega. Numele vechilor cântece - „| Met Him 
on a Sunday”, „Ballroom Blitz”, „Sugar Sugar” - îmi 
săltau fără nici un rost în minte. O prostie, dar era 
mai bine decât să mă întreb ce-aş face dacă aş 
descoperi că Bel Air-ul s-a întors, dar că-i gol; ce-aş 
face dacă Ned Wilcox ar fi dispărut de pe faţa 


pământului. 
Bel Air-ul chiar se întorsese, aşa cum ştiusem că se 
va întâmpla. Il parcase acolo unde fusese mai 


devreme camioneta lui Arky. Şi era gol. Am văzut 
asta la prima pală aruncată asupra lui de farurile 
maşinii mele. Numele cântecelor mi-au dispărut din 
gând. Ceea ce le-a înlocuit a fost o promptitudine 
rece, genul acela de promptitudine care se naşte 
singură, dezarmată şi pe nepusă masă, gata să 
improvizeze. 

Buick-ul pusese stăpânire pe băiatul lui Curt. Chiar 
cât stătuserăm cu el, ţinând propriul nostru gen de 
priveghi pentru taică-său şi încercând să-i fim 
prieteni, îşi întinsese braţele invizibile şi-l înşfăcase. 
Dacă mai aveam încă vreo şansă de a-l lua înapoi, 
aş fi făcut bine să n-o irosesc pierzând timpul cu 
prea multe gânduri. 

Steff, îngrijorată probabil de vederea unui singur 
girofar Kojak în locul unui întreg dispozitiv, a scos 
capul pe uşa din spate. 

- Cine-i? Cine-i acolo? 


- Eu sunt, Steff. 

Am coborât din maşină, lăsând-o parcată unde se 
afla, cu girofarul roşu învârtindu-se pe capotă 
deasupra locului pentru şofer. Dacă venea cineva în 
goană pe unde venisem eu, acesta-l va feri cel puţin 
să-mi lovească maşina. 

- Intră la loc înăuntru. 

- Care-i problema? 

- Nici una. 

- Asta a spus şi el. 

A arătat cu degetul către Bel Air, apoi a păşit 
ezitant înăuntru. 

Am fugit spre uşa rulantă a Magaziei B în lumina 
pulsatilă - atât de multe momente tensionate din 
viaţa mea au fost luminate de girofaruri... Un domn 
Cutare oprit sau depăşit de girofaruri e întotdeauna 
înfricoşat. Habar nu au ce ne fac nouă exact 
aceleaşi lumini. Şi ce-am văzut noi în bătaia lor. 

Întotdeauna lăsam un bec aprins în magazie, dar 
acum era mai luminos acolo decât la lumina lui 
noaptea, iar uşa laterală stătea deschisă. M-am 
gândit să schimb direcţia într-acolo, dar am conti- 
nuat cum pornisem. Voiam înainte de toate să arunc 
o privire la terenul de joc. 

Ceea ce mă temeam cel mai mult să văd era nimic 
altceva decât Buick-ul. Uitându-mă înăuntru, am 
descoperit ceva şi mai înfricoşător. Băiatul şedea la 
volanul supradimensionat al Roadmaster-ului cu 
pieptul sfârtecat. Acolo unde-i fusese tricoul nu mai 
era acum decât o gaură scânteietoare, însângerată. 
Picioarele au început să-mi cedeze de la genunchi, 
şi-apoi mi-am dat seama că, la urma urmei, nu 
sânge era ceea ce vedeam eu. Poate că nu sânge. 
Forma era prea regulată. O linie roşie dreaptă îl 


petrecea chiar pe sub gâtul rotund al tricoului... şi 
colţuri... colţuri cu unghiuri perfect drepte... 

Nu, nu era sânge. 

Canistra cu benzină pe care Arky o păstra pentru 
maşina de tuns iarba. 

Ned şi-a schimbat poziţia în spatele volanului şi 
una din mâinile lui a devenit vizibilă. S-a mişcat 
încet, ca prin vis. În ea ţinea o Beretta. Ţinuse în tot 
acest timp în portbagajul Bel Air-ului pistolul de 
serviciu al lui taică-său? Poate chiar în torpedo? 

Am hotărât că nu contează. Şedea în capcana aia 
mortală cu o canistră de benzină şi un pistol. 
Te-omoară sau te lecuieşte, mi-am spus. Niciodată 
nu mi-a trecut prin gând că s-ar putea să încerce să 
le facă pe amândouă în acelaşi timp. 

Nu m-a văzut. Ar fi trebuit s-o facă - faţa mea albă 
de frică ce umplea Unul dintre geamurile alea 
întunecate ar fi trebuit să-i fie perfect vizibilă de 
unde se afla el - şi-ar fi trebuit să vadă pulsaţia roşie 
de la girofarul pe care-l pusesem pe capota maşinii 
mele. N-a văzut nici una. Era la fel de hipnotizat ca 
Huddie Royer când se hotărâse să urce în 
portbagajul Roadmaster-ului şi să închidă capacul 
după el. Îl puteam simţi chiar şi de afară. Pulsul ăla 
fluctuant.  Vivacitatea aia. Cuprindea chiar şi 
cuvinte. Presupun c-aş fi putut să le inventez eu ca 
să-mi fac pe plac, dar aproape că nu contează asta, 
fiindcă pulsul a fost cel care le-a invocat prezenţa, 
pulsul pe care-l simţiserăm cu toţii în preajma 
Buick-ului încă de la început. Era o pulsaţie pe care 
unii dintre noi - tatăl băiatului ăstuia, de pildă - o 
simţiseră mai puternic ca ceilalţi. 

Intră sau rămăi afară, mi-a spus vocea din gând, 
şi-a vorbit cu o indiferenţă absolut rece. /au unu sau 


doi, apoi mă culc. Încă atâta pagubă şi după aia am 
terminat pentru totdeauna. Unu sau doi, nu-mi pasă 
care. 

M-am uitat sus la termometrul rotund atârnat de 
grindă. Acul roşu stătuse la şaizeci şi unu înainte să 
plec la The Country Way, dar acum scăzuse înapoi la 
cincizeci şi şapte. Îl puteam vedea alunecând chiar 
atunci la valori chiar mai scăzute şi, dintr-o dată, 
m-a izbit o amintire atât de vie, că era aproape 
înfricoşătoare. 

Pe banca fumătorilor, acolo se petrecea asta. Eu 
fumam şi Curt stătea doar lângă mine. Banca fu- 
mătorilor căpătase o importanţă ciudată în cei şase 
ani de când cazarma însăşi fusese declarată zonă li- 
beră de fumat. Acolo mergeam cu toţii să ne com- 
parăm notițele luate în cazurile pe care le cercetam, 
să ne rezolvăm conflictele privitoare la programul 
de lucru, să gândim planuri pentru ieşirea la pensie 
şi planuri pentru asigurări şi planuri pentru ZAR Pe 
banca fumătorilor mi-a spus Cari Brundage că-l 
părăseşte soţia şi că ia copiii cu ea. Nu-i tremurase 
vocea, dar îi curgeau lacrimile pe obraji în timp ce 
vorbea. Pe bancă şezuse şi Tony, cu mine de-o parte 
şi Curt de cealaltă („Christos şi cei doi hoţi”, a zis el 
cu un zâmbet sardonic), când ne-a spus că mă 
numeşte pe mine pentru postul de sergent-şef 
eliberat o dată cu ieşirea lui la pensie. Dacă-l voiam, 
desigur. Slaba strălucire din ochii lui spunând că ştia 
al naibii de bine că-l voiam. Curtis şi cu mine am 
încuviinţat din cap, fără a spune prea multe. Şi pe 
banca fumătorilor Curt şi cu mine am avut ultima 
discuţie despre Buick-ul 8. Cu cât înainte de 
moartea lui se-ntâmpla asta? Mi-am dat seama cu 
un fior urât că s-ar putea să fi fost chiar în ziua 


fatală. Cu siguranţă, asta ar explica de ce mi s-a 
părut atât de teribilă vivacitatea acestei amintiri. 

Gândeşte? - mă întrebase Curt. Mi-amintesc 
soarele puternic de dimineaţă luminându-i faţa şi - 
cred - paharul din hârtie cu cafea pe care-l avea în 
mână. Se uită şi gândeşte, aşteaptă ocaziile priel- 
nice, îşi alege momentele potrivite? 

Sunt aproape sigur că nu, i-am răspuns, dar eram 
îngrijorat. Fiindcă aproape acoperă o zonă mare, 
nu-i aşa? Poate că-i singurul cuvânt care acoperă o 
zonă mai mare decât dacă. 

Dar şi-apăstrat cel mai mare spectacol de groază 
pentru o ocazie când locul ăsta era aproape complet 
părăsit, a spus tatăl lui Ned. A lăsat cafeaua de-o 
parte ca să-şi poată învârti pălăria Stetson în mâini, 
un vechi obicei de-al lui. Dacă aveam dreptate în 
privinţa zilei, pălăria aia avea mai puţin de cinci ore 
să-i fie aruncată de pe cap şi să aterizeze 
însângerată în buruieni, unde va fi mai târziu 
descoperită printre ambalaje McDonald's şi cutii 
goale de Cola. De parcă ar fi ştiut. De parcă ar putea 
gândi. Privi. Aştepta. 

Am râs. A fost unul din râsetele alea scurte, ră- 
guşite, ha-ha, care nu conţin o doză prea mare de 
haz. l-am spus că a luat-o razna. Am zis: Urmează 
să-mi spui c-a trimis în ziua aia o rază sau ceva ca 
să facă cisterna Norco să intre în autobuzul şcolar. 

N-a răspuns nimic prin viu grai, dar ochii lui mi-au 
trimis o întrebare. De unde ştii că n-a făcut-o? 

Şi apoi pusesem întrebarea băiatului. Întrebasem... 

Un clopoțel de avertizare mi s-a declanşat în minte, 
foarte vag şi departe. M-am îndepărtat de geam şi 
mi-am dus mâinile la faţă, de parcă aş fi crezut că 
pot bloca durerea aia fluctuantă blocând pur şi 


simplu imaginea Buick-ului. Şi imaginea lui Ned, atât 
de alb şi pierdut în spatele volanului su- 
pradimensionat. Pusese stăpânire asupra lui şi 
atunci, pentru scurtă vreme, pusese stăpânire şi 
asupra mea. Incercase să mă deturneze cu o grăma- 
dă de amintiri inutile. Nu conta dacă aşteptase sau 
nu conştient ocazia de a-l înhăţa pe Ned. Ce conta 
era că temperatura scădea înăuntru cu rapiditate, 
aproape că se prăbuşea, şi că, dacă voiam să fac 
ceva, acum era momentul. 

Poate că ar trebui să ceri nişte întăriri, a şoptit 
vocea din capul meu. Părea a fi propria mea voce, 
dar nu era. Poate e cineva în clădirea cazărmii. În 
locul tău, m-aş duce să văd. Nu c-ar avea vreo im- 
portanță pentru mine. Să mai fac o pagubă înainte 
să mă culc, asta mă interesează pe mine. Asta-i în 
linii mari tot ce mă interesează pe mine. şi de ce? 
Fiindcă pot, şmechere - numai fiindcă pot. 

Să chem întăriri părea o idee bună. Dumnezeu ştie 
că mă îngrozea ideea de a intra singur în Magazia B 
şi de a mă apropia de Buick în starea lui de atunci. 
Ce m-a făcut să merg mai departe a fost 
conştientizarea faptului că eu eram vinovat de acea 
situaţie. Eu eram cel care deschisese cutia Pandorei. 

Am fugit la gheretă fără a mă opri la uşa laterală, 
deşi am simţit mirosul greu şi bogat de benzină. 
Ştiam ce făcuse. Singura întrebare era cât de multă 
turnase sub maşină şi cât mai lăsase în canistră. 

Uşa gheretei se închidea cu un lacăt. Ani de zile 
fusese lăsată descuiată, braţul curbat din oţel fiind 
introdus doar prin balama ca să împiedice uşa să se 
legene în bătaia vântului. Şi-n seara aia lacătul era 
deschis. Jur că ăsta-i adevărul. Nu era lumină ca-n 
toiul zilei, dar venea destulă lumină de la uşa late- 


rală deschisă pentru a vedea clar încuietoarea. Apoi, 
când am întins mâna spre ea, tija din oţel a intrat în 
gaura din corpul lacătului cu un c/ic slab, audibil. Am 
văzut cu ochii mei cum s-a întâmplat... şi am şi 
simţit-o. Preţ de o clipă doar, pulsul pe care-l 
simţeam în cap s-a intensificat şi s-a focalizat. Ca 
rezultat al efortului, parcă. 

Am două inele cu chei: cele de la serviciu şi cele 
personale. Pe inelul „oficial” erau vreo douăzeci şi 
am folosit un truc învăţat cu mult timp în urmă de la 
Tony Schoondist. Le-am lăsat să-mi cadă în palmă 
aşa cum voiau, asemenea unor betişoare, apoi pur 
şi simplu am căutat printre ele fără să mă uit. Nu 
funcţionează întotdeauna, dar de data asta a mers, 
probabil deoarece cheia de la lacăt era mai mică 
decât toate celelalte cu excepţia celei de la dulapul 
personal din cazarmă, iar aceea avea capul pătrat. 

Atunci, vag, am auzit murmurul cum începe. Era 
slab, ca sunetul unui motor îngropat în pământ, dar 
era prezent. 

Am luat cheia pe care-o găsiseră degetele mele şi 
am vârât-o în lacăt. Braţul din oţel s-a eliberat. Am 
smucit lacătul afară din balama şi l-am aruncat pe 
jos. Apoi am deschis uşa gheretei şi-am păşit 
înăuntru. 

Ingustul spaţiu de depozitare păstra căldura imo- 
bilă şi explozivă care aparţine doar podurilor şi 
magaziilor şi ungherelor ţinute închise lungi peri- 
oade de timp când afară-i foarte cald. Nimeni nu 
prea mai venea pe aici, însă lucrurile care se adu- 
naseră de-a lungul anilor (cu excepţia vopselei şi a 
diluantului pentru vopsea, lucruri inflamabile ce 
fuseseră, prudent, scoase de acolo) se aflau la locul 
lor; le puteam vedea în bătaia slabă a luminii. În 


mare parte, teancuri de reviste de genul celor citite 
de bărbaţi (femeile cred că ne place să ne uităm la 
femei dezbrăcate, dar cel mai adesea cred că ne 
plac uneltele). Scaunul de bucătărie cu şezutul lipit 
cu bandă izolantă. Radioul de poliţie ieftin, cum- 
părat de la Radio Shack. Camera video, cu bateria 
fără-ndoială moartă, stând pe raftul ei lângă vechea 
cutie cu benzi goale. Pe un perete era lipit un 
abţibild: Susţineţi-i pe cei handicapati mintal, duceti 
un agent FBI la masa de prânz. Simţeam miros de 
praf. În capul meu, pulsul care reprezenta vocea 
Buick-ului devenea tot mai puternic. 

Din tavan atârna un bec simplu şi comutatorul se 
afla în perete, dar nici măcar n-am încercat să-l 
aprind. Aveam o bănuială că becul e ars sau că în- 
trerupătorul va fi suficient de activ să-mi transmită 
un şoc electric de toată frumuseţea. 

S-a trântit uşa în urma mea, retezând lumina lunii. 
Aşa ceva era imposibil, fiindcă, atunci când era 
lăsată de capul ei, întotdeauna se trântea invers, în 
afară. O ştiam cu toţii. Din pricina asta lăsam noi 
lacătul introdus prin chinga balamalei. În seara aia, 
însă, imposibilul se vindea ieftin. Forţa care locuia 
Buick-ul voia ca eu să stau în întuneric. Poate-şi 
spunea că asta mă va încetini. 

Nu era aşa. Văzusem deja ce-mi trebuia: colacul de 
frânghie galbenă, încă atârnând pe perete sub 
abţibildul acela haios şi lângă un set uitat de cabluri 
de transmisie. Şi am mai văzut ceva. Ceva ce Curt 
Wilcox pusese pe raftul de sus, lângă videoca-meră, 
nu la mult timp după ce şi-a făcut apariţia E.T.-ul cu 
funii roz biciuitoare. 

Am luat obiectul acesta, l-am îndesat în buzunar 
şi-am apucat colacul de frânghie de pe perete. Apoi 


am dat buzna înapoi afară. În faţa mea se contura o 
formă întunecată şi aproape c-am strigat. Preţ de-o 
clipă nebunească, am fost convins că-i bărbatul în 
haină şi pălărie negre, cel cu urechea malformată şi 
accent â la Boris Badinoff. Când sperietoarea a 
vorbit, însă, accentul era sută la sută â la Lawrence 
Welk. 

- Copchilu' ăla nesăbuit s-o-ntors înapoi, a şoptit 
Arky. Tocma' ce făcui juma' din drumu' cătră casă şi, 
făr-o vorbă, am făcut numa'decât cale-ntoarsă. Am 
ştiut, cumva. Pur şi simplu... 

Atunci l-am întrerupt, i-am spus să păstreze dis- 
tanţa şi-am dat în fugă colţul Magaziei B cu colacul 
de frânghie înfăşurat în jurul braţului. 

- Să nu intri colea, dom' serjent! - a spus Arky. 

Cred că-i posibil să fi-ncercat să strige, dar era 
prea speriat să vorbească mai tare. 

- A dat pă jos cu bienzină ş-are-un pistol, l-am 
văzut cu ochii miei. 

M-am oprit lângă uşă, am luat frânghia de pe braţ, 
am început să leg un capăt al ei de cârligul rezistent 
fixat acolo, apoi m-am răzgândit şi i-am dat colacul 
lui Arky. 

- Sandy, îl poţi simţi? - a întrebat. lară radiou' o 
luat-o iară razna, n-al'ceva dăcât pârâieli, am auzit-o 
pe Steff prin jam cum îl suduia. 

- Nu contează. Leagă bine capătul frânghiei. 
Prinde-l de cârlig. 

- Hă? 

- M-ai auzit. 

Ţineam laţul din celălalt capăt al frânghiei şi-acum 
am păşit în el, l-am tras în sus până la brâu şi l-am 
strâns bine. Avea un nod mobil, făcut chiar de Curt, 
şi s-a strâns cu uşurinţă. 


- Dom! serjent, nu poţi face aiasta. 

A dat să mă prindă de umăr, dar fără să pună prea 
multă forţă la bătaie. 

- Prinde-l şi-apoi rămâi pe poziţie, am spus. Nu 
intra înăuntru orice-ar fi. Dacă... (Nu voiam să spun 
Dacă dispărem, însă - nu voiam să aud cuvintele 
alea ieşindu-mi din gură.) Dacă se-ntâmplă ceva, 
spune-i lui Steff să transmită Cod D imediat ce trec 
pârâiturile. 

- lisuse! (Numai că din partea lui Arky s-a auzit mai 
degrabă Jesuse.) Ce-i cu tine, ai-nnebunit? Nu-l 
sâmti? 

- ÎI simt, am spus, şi am intrat. 

înaintând, am scuturat încontinuu de frânghie 
pentru a nu se încâlci. Mă simţeam ca un scufun- 
dător pornind către profunzimi încă necercetate, 
având grijă de tubul cu oxigen nu pentru că asta l-ar 
ajuta cu ceva, ci fiindcă-i cel puţin o ocupaţie, ceva 
care-i împiedică mintea să se gândească la lucrurile 
care s-ar putea să înoate în jurul lui prin în- 
tunecimea de dincolo de raza de acţiune a lanternei. 

Buick-ul 8 şedea gras şi luxos pe cauciucurile lui cu 
exterior alb, micul nostru secret, murmurând din 
adâncul cavernos al propriilor mecanisme. Pulsaţia 
era mai puternică decât murmurul, iar acum că 
eram tocmai înăuntru l-am simţit oprindu-şi 
eforturile şovăielnice de a mă ţine afară. In loc să 
mă împingă cu mâna lui invizibilă, mă trăgea. 

Băiatul şedea în spatele volanului cu canistra de 
benzină în poală, cu obrajii şi fruntea albe, cu pielea 
de acolo întinsă şi strălucind. Apropiindu-mă de el, 
capul i s-a întors pe gât cu o încetineală robotică şi 
s-a uitat la mine. Avea o privire sălbatică şi 
întunecată. În ea se citea seninătatea stupidă a 


celor puternic drogaţi sau a celor grav răniţi. Sin- 
gura emoție care-i rămăsese în ochi era o îngrozi- 
toare încăpățânare obosită, insistența aceea adoles- 
centină că trebuie să existe un răspuns şi că el tre- 
buie să-l afle. Că avea dreptul. Şi, desigur, asta fo- 
losise Buick-ul. Asta folosise împotriva lui. 

- Ned. 

- Eu aş ieşi de aici dac-aş fi în locul tău, dom' 
sergent. (Vorbea articulând încet, perfect silabele.) 
Nu mai e mult timp. Vine. Sună ca zgomotul de paşi. 

Şi avea dreptate. Am simţit un val brusc de groază. 

Murmurul aparţinea, poate, vreunui soi de maşină- 
rie. Pulsaţia era aproape sigur un fel de telepatie. 
Asta era altceva, însă, un al treilea lucru. Venea 
ceva. 

- Ned, te rog. Nu înţelegi ce-i lucrul ăsta şi cu si- 
guranţă nu-l poţi omori. Tot ce poţi face-i să te laşi 
tras înăuntru, precum praful într-un aspirator. Şi 
asta o să le lase pe mama şi surorile tale singure. 

Asta vrei, să le laşi singure cu o mie de întrebări la 
care nimeni nu poate răspunde? Imi vine greu să 
cred că băiatul care-a venit aici căutându-şi atât de 
pornit tatăl poate fi atât de egoist. 

Auzind asta, ceva i-a tremurat în ochi. Aşa cum îi 
tremură ochii unui om când, concentrat la maxi- 
mum, aude un sunet puternic în blocul de vizavi. 
Apoi ochii i s-au înseninat din nou. 

- Maşina asta blestemată l-a ucis pe tata, a spus. 

A vorbit cu calm. Chiar cu răbdare. 

Cu siguranţă nu aveam de gând să-l contrazic. 

- Bine, poate că-i aşa. Poate că, într-un fel, e de 
vină pentru ce i s-a întâmplat tatălui tău atât cât e şi 
Bradley Roach. Asta înseamnă că te poate omori şi 


pe tine? Ce-i asta, Ned? Cumperi una, primeşti una 
gratis? 

- Am să o omor, a spus şi, în sfârşit, i-a apărut ceva 
în ochi, deranjând seninătatea de la suprafaţă. Era 
mai mult decât doar furie. Mie mi se părea a fi un 
soi de nebunie. A ridicat mâinile. Într-una ţinea 
pistolul. În cealaltă un chibrit cu butan. - înainte să 
mă aspire, o să dau foc blestematului ăstuia de ve- 
hicul. Asta o să-nchidă pe vecie uşa către partea 
asta de lume. Asta-i primul pas. 

A vorbit cu înfricoşătoarea aroganță inconştientă a 
celor tineri, convins că ideea asta nu i-a trecut 
nimănui prin minte înaintea lui. 

- Şi dacă supraviețuiesc după asta, o să omor orice 
m-aşteaptă de partea cealaltă. Asta-i pasul doi. 

- Orice te aşteaptă? 

Am realizat enormitatea presupunerilor lui şi-am 
fost uluit de ele. 

- Oh, Ned! Oh, Christoase! 

Pulsaţia era mai puternică acum. La fel şi mur- 
murul. Puteam simţi răceala nenaturală care marca 
perioadele de activitate ale Buick-ului lipindu-mi-se 
de piele. Şi am văzut o lumină purpurie izvorând mai 
întâi chiar deasupra volanului supradimensionat, în 
aer, şi apoi începând să tremure pe suprafaţa lui. 
Venea. Era pe drum. Cu zece ani în urmă deja ar fi 
ajuns. Poate chiar cu cinci. Acum îi lua puţin mai 
mult. 

- Crezi c-o să ai parte de-o petrecere de bun venit, 
Ned? Te aştepţi cumva să-l trimită pe Exaltatul 
Preşedinte al Poporului cu Piele Galbenă şi Păr Roz 
sau poate pe împăratul Universului Alternativ să-ţi 
spună salutare şi să-ţi înmâneze cheia oraşului? 
Crezi că s-ar deranja? Pentru ce? Pentru un puşti 


care nu poate accepta faptul că taică-său e mort şi 
să-şi continue viaţa? 

- Taci! 

- Ştii ce cred eu? 

- Nu-mi pasă ce crezi tu! 

- Cred că ultimul lucru pe care-l vei vedea o să fie 
o grămadă mare de nimic înainte să mori asfixiat cu 
ceea ce respiră ei acolo. 

Nesiguranţa i-a tremurat din nou în ochi. O parte 
din el voia să joace rolul lui George Morgan şi să 
termine odată povestea. Dar mai era o parte în el, 
una căreia s-ar putea să nu-i mai pese de Pitt, dar 
care încă să vrea să-şi continue viaţa. Şi deasupra 
amândurora, deasupra şi dedesubt şi-mprejur, unind 
totul la un loc, se afla pulsaţia şi vocea care-l chema 
încet. Nici măcar nu era o voce seducătoare. Nu 
făcea decât să te (atragă. 

- Dom! serjent, ieş' d-acolo! - a strigat Arky. 

L-am ignorat şi mi-am ţinut privirea pe băiatul lui 
Curt. 

- Ned, foloseşte-ţi mintea care te-a adus până aici. 
Te rog. 

N-am strigat la el, ci am ridicat vocea ca să 
transmit mesajul prin murmurul din ce în ce mai 
puternic. Şi, în acelaşi timp, am atins obiectul pe 
care-l pusesem în buzunarul din spate. 

- Bunul ăsta în care stai s-ar putea să fie în viaţă, 
dar asta nu-nseamnă că merită să-ţi pierzi vremea 
cu el. Nu-i foarte diferit de o plantă carnivoră Venus 
sau o cănişoară, nu înţelegi? Nu ai cum te răzbuna 
pe lucrul ăsta, nici cât negru sub unghie. Nu are 
creier. A 

Au început să-i tremure buzele. Asta era un în- 
ceput, dar îmi doream mai mult ca orice pe lume să 


lase de-o parte pistolul sau cel puţin să-l coboare. Și 
mai era şi chibritul cu butan. Nu la fel de periculos 
ca un pistol automat, dar destul de periculos; stând 
lângă portiera din partea şoferului, pantofii mei erau 
scufundaţi în benzină, iar aburii erau suficient de 
puternici să-mi aducă lacrimi în ochi. Strălucirea 
purpurie începuse acum să se-nvârtă în dungi 
disparate de lumină deasupra comenzilor de pe 
bordul fals şi să umple cadranul kilometrajului, 
făcându-l să arate ca bula din bolobocul unui tâm- 
plar. 

- L-a ucis pe tata! - a strigat cu vocea unui copil, 
dar nu la mine striga. N-a reuşit să găsească lucrul 
la care voia să strige şi exact asta îl dădea de ceasul 
morţii. 

- Nu, Ned. Ascultă, dacă lucrul ăsta ar putea râde, 
acum asta ar face. Nu l-a prins pe tată aşa cum a 
vrut - nu aşa cum i-a prins pe Ennis şi pe Brian Lippy 
-, dar acum are o ocazie a naibii de bună să-l prindă 
pe fiu. Dacă ştie Curt, dacă te vede, trebuie că 
strigă în mormânt. Tot de ce s-a temut, tot ce s-a 
luptat să prevină. Totul se întâmplă din nou. Și i 
se-ntâmplă fiului său. 

- Termină, termina! 

Lacrimile îi mânjeau pleoapele. 

M-am aplecat, aducându-mi faţa în bătaia strălucirii 
purpurii, în mijlocul izvorului de răceală. Mi-am 
coborât faţa la nivelul feţei lui Ned, acolo unde zidul 
lui de rezistenţă în sfârşit se năruia. Încă o lovitură 
şi se va dobori de tot. Am scos din buzunarul de la 
spate tubul pe care îl luasem din gheretă, l-am ţinut 
lipit de picior şi am spus: 

- Trebuie că-i aude râsetul, Ned, el trebuie să ştie 
că-i prea târziu... 


- Nu! 

- „„ că nu mai poate face nimic acum. Absolut 
nimic. 

A ridicat mâinile să-şi acopere urechile, pistolul în 
stânga, chibritul cu butan în dreapta, canistra cu 
benzină în echilibru pe coapsele lui, picioarele 
pierzându-i-se mai jos de tibii în ceața de culoarea 
lavandei, strălucirea aia ridicându-se ca apa într-o 
fântână, şi nu era o idee măreaţă - nu-l dezechili- 
brasem atât de tare cât mi-ar fi plăcut -, dar trebuia 
să fie de ajuns. Am împins cu policele capacul tu- 
bului cu aerosol, am avut doar o fracțiune de se- 
cundă să mă-ntreb dacă a mai rămas vreun pic de 
presiune în drăcovenia aia după câţi ani stătuse ne- 
folosită pe-un raft în gheretă, după care l-am stropit. 

Când sprayul i-a atins ochii şi nasul, Ned a urlat de 
uimire şi durere. A apăsat degetul pe trăgaciul 
pistolului tatălui său. Duduitul a răsunat asurzitor în 
magazie. 

- La dracu! - l-am auzit pe Arky strigând printre 
ţiuiturile din urechi. 

Am apucat mânerul uşii şi, făcând asta, micuta tijă 
de închidere a coborât singură, exact ca braţul 
lacătului în balama. Am vârât mâna prin geamul 
deschis, am strâns pumnul şi am izbit canistra cu 
benzină. A zburat din boala băiatului cuprins de 
convulsii, s-a rostogolit în lumina ceţoasă de cu- 
loarea lavandei care se ridica dinspre podeaua ma- 
şinii şi a dispărut. Pentru o clipă, am încercat sen- 
zaţia prăbuşirii ei, aşa cum se-ntâmplă cu lucrurile 
pe care le arunci dintr-un loc înalt. Pistolul s-a de- 
clanşat din nou şi am simţit aerul despicat de glonţ. 
N-a fost tocmai aproape - încă trăgea orbeşte în 
plafonul Buick-ului, probabil nici măcar conştient că 


trage -, dar oricând simţi suflarea unui glonţ aflat în 
zbor e-a naibii de aproape. 

Am dibuit pe interiorul uşii Buick-ului, am găsit 
într-un sfârşit mânerul şi l-am tras. Dacă nu avea să 
funcţioneze, nu ştiu ce aş fi făcut mai departe - era 
prea mare şi prea greu să-l acţionezi prin geam - dar 
a funcţionat şi portiera s-a deschis. În acelaşi timp, 
un fulger puternic de lumină purpurie s-a ridicat 
dinspre locul unde fusese podeaua Roadmaster-ului, 
portbagajul s-a deschis cu un bufnet şi-a început 
adevărata atracţie. Tras înăuntru precum praful 
într-un aspirator, spusesem, dar habar nu aveam 
despre ce vorbeam. Bătaia aceea ritmică s-a 
accelerat dintr-o dată până la un bubuit feroce, 
aritmie, asemenea unor valuri premergătoare 
tsunami-ului care va distruge totul. Am încercat sen- 
zaţia unui vânt întors pe dos care părea mai degra- 
bă să tragă în loc să-mpingă, care voia să-ţi soarbă 
globii oculari din orbite şi apoi să-ţi jupoaie pielea de 
pe faţă, şi totuşi nici măcar un fir de păr nu mi s-a 
mişcat pe cap. 

Ned a strigat. Mâinile i-au căzut brusc, de parcă îi 
erau legate funii invizibile la încheieturi şi acum 
cineva aflat sub el trăgea de ele. A început să se 
scufunde în scaun, numai că scaunul nu se mai afla 
tocmai acolo. Dispărea, dizolvându-se în furtuna 
aceea bolborositoare de lumină violetă în continuă 
creştere. L-am apucat de subsuori, l-am smucit, 
m-am împleticit în spate mai întâi un pas, apoi doi. 
Luptându-mă cu incredibila forţă care încerca să mă 
tragă în gâtul purpuriu care fusese interiorul 
Buick-ului. Am căzut pe spate cu Ned peste mine. 
Benzina s-a îmbibat în stofa pantalonilor mei. 


- Trage-ne! - i-am strigat lui Arky. Am lopătat cu 
picioarele, încercând să mă îndepărtez târâş de 
Buick şi de lumina care curgea din el. Nu reuşeam 
să găsesc nici un punct de sprijin. Picioarele con- 
tinuau să-mi alunece pe benzină. 

Ned a fost smucit, tras către portiera deschisă din 
partea şoferului, tras atât de tare, că aproape mi-a 
scăpat din braţe. In acelaşi timp, am simţit frânghia 
strângându-mi-se în jurul brâului. Apucând mai bine 
pieptul lui Ned cu braţele, am fost traşi cu forţă în 
spate. Băiatul încă mai ţinea pistolul în mână, dar, 
uitându-mă la el, braţul i-a ţâşnit drept în faţă şi 
pistolul i-a zburat din mână. Lumina purpurie 
pulsatilă din cabina maşinii l-a înghiţit complet şi, 
dispărând, mi s-a părut că-l aud declanşându-se de 
două ori, declanşându-se singur. In acelaşi timp, 
atracţia exercitată asupra noastră părea să slăbeas- 
că puţin. Suficient poate ca, dacă nu mai pregetam 
nici o clipă, să reuşim să evadăm, să părăsim scena 
fără vreo altă întârziere. 

- Trage! - i-am strigat lui Arky. 

- Şefu', trag cât poci de tare... 

- Trage mai tare! 

A tras cu furie şi, când laţul făcut de Curtis s-a 
strâns în jurul mijlocului meu, am rămas fără sufla- 
re. Apoi m-am luptat să mă ridic în picioare şi, în 
acelaşi timp, să merg împleticit în spate, ţinând bă- 
iatul strâns la piept. Gâfâia cu ochii roşii închişi, 
precum ochii unui luptător care-a încasat-o rău de 
tot în toate cele doişpe runde. Nu cred c-a văzut ce 
s-a întâmplat apoi. 

Interiorul Buick-ului dispăruse, estompat de lumina 
purpurie. Se deschisese un soi de canal conductor 
indescriptibil, incognoscibil. Mă uitam în jos printr-un 


gâtlej infectat şi vedeam o altă lume. S-ar putea să 
fi paralizat locului suficient de mult ca forţa de 
sorbţie să-şi recapete priza asupra mea şi să mă 
tragă - să ne tragă pe amândoi -, dar apoi Arky 
a-nceput să strige, puternic şi piţigăiat: 

- Ajută-mă, Steff! Pentru Dumnezeu! Vino-n-coa' 
ş-ajută-mă! 

lar ea trebuie s-o fi făcut, fiindcă o secundă sau aşa 
ceva după aia Ned şi cu mine am fost traşi în spate 
ca doi peşti bine prinşi în cârlig. 

Am căzut iarăşi şi am dat cu capul de pământ, 
conştient că pulsaţia şi murmurul se îmbinaseră, se 
transformaseră într-un urlet care părea să-mi sfre- 
delească o gaură în creier. Buick-ul începuse să 
pâlpâie ca un tub cu neon, şi o invazie de cărăbuşi 
cu elitre verzi a prins a se revărsa din portbagajul 
scânteietor. Au căzut pe ciment, au luat-o la goană, 
au murit. Forţa de sorbţie s-a întărit încă o dată 
şi-am început să ne mişcăm înapoi spre Buick. Parcă 
eram prinşi de-un puternic şi hidos curent submarin. 
Înainte şi-napoi, înainte şi-napoi. 

- Ajută-mă! - i-am strigat lui Ned în ureche. Tre' să 
m-ajuţi, dacă nu, ne prinde! 

Ce gândeam pe atunci era, că ne va prinde indi- 
ferent dacă mă ajuta sau nu. 

Era orb, dar nu şi surd, şi se hotărâse că vrea să 
trăiască. Şi-a pus picioarele încălţate în tenişi pe 
podeaua de ciment şi-a ţinut contră cât de bine a 
putut, călcâiele care-i alunecau ridicând stropi mici 
de benzină. In acelaşi timp, Arky şi Stephanie 
Colucci au mai tras o dată cu forţă de frânghie. Am 
ţâşnit în spate către uşă cu aproape cinci picioare, 
dar apoi ne-a prins din nou curentul submarin. Am 
reuşit să înfăşor o buclă de frânghie în jurul pieptului 


lui Ned, legându-l de mine la bine şi la greu. Apoi 
am luat-o iarăşi din loc, Buick-ul răpindu-ne tot 
avantajul pe care-l câştigaserăm şi chiar mai mult. 
Ne trăgea încet, dar cu o hotărâre îngrozitoare. 

Simţeam în piept o presiune claustrofobică, epui- 
zantă, în parte, de vină era faptul că eram înfăşurat 
în frânghie. În parte, sentimentul de-a fi strâns şi 
înhăţat şi smucit de o imensă mână invizibilă. Nu 
voiam să merg în locul pe care-l văzusem, dar, dacă 
ne mai apropiam mult de maşină, asta urma să se 
întâmple. Cu mine, dar şi cu Ned. Cu cât eram mai 
aproape, cu atât se acumula mai mult forţa care ne 
trăgea. În curând, avea să rupă frânghia galbenă din 
nailon. Amândoi aveam să ţâşnim prin aer, încă 
legaţi la un loc. În gâtul acela purpuriu, bolnăvicios 
aveam să ajungem, şi-apoi în ceea ce ne-aştepta de 
partea cealaltă. 

- Ultima şansă! - am strigat. Trageti la trei! 

Unu... doi... TREI! 

Arky şi Stephanie, stând umăr la umăr chiar în faţa 
uşii, au dat tot ce-au avut în ei. Ned şi cu mine am 
împins cu picioarele. Am sărit în spate, de data asta 
ajungând chiar până la uşă înainte ca forţa aceea să 
ne apuce din nou, să ne tragă la fel de inexorabil 
cum trage un magnet pilitura de fier. 

M-am rostogolit pe o parte. 

- Ned, canatul! Prinde-te de canat! 

A făcut întocmai, întinzând complet braţul stâng. 
Degetele i s-au strâns în gol. 

- La dreapta, puştiule! - a strigat Steff. La dreapta! 

A găsit canatul şi l-a apucat. În spatele nostru, 
Buick-ul a mai aruncat un monstruos fulger purpuriu 
şi am simţit atracţia crescând. Era ca un soi nou de 
gravitație. Frânghia din jurul pieptului meu se 


transformase într-o chingă din oţel şi nu reuşeam să 
trag nici măcar o gură de aer proaspăt. Imi simţeam 
ochii bulbucându-se şi dinţii tremurând în gingii. Mi 
se părea că toate viscerele mi se adunaseră buluc în 
fundul gâtului. Bătăile inimii îmi umpleau creierul, 
alungând orice gând conştient. Am început să 
alunec din nou către Buick, călcâiele pantofilor 
alunecându-mi pe ciment. Incă o clipă şi urma să 
patinez şi, după încă o clipă, urma să zbor, ca o 
pasăre absorbită de motorul unui avion cu reacţie. 
Şi, când aveam să merg, băiatul urma să vină cu 
mine, foarte posibil cu aşchii desprinse din canat 
ieşindu-i de sub unghii. Urma să fie nevoit să vină cu 
mine. Metafora mea a lanțurilor devenise o realitate 
crudă. 

- Sandy, prinde-mă de mână! 

Mi-am sucit gâtul şi n-am fost tocmai surprins să-l 
văd pe Huddie Royer - şi-n spatele lui pe Eddie. Se 
întorseseră. Le luase puţin mai mult decât lui Arky, 
dar se întorseseră. Şi nu fiindcă le-ar fi transmis 
Steff prin radio Codul D; se aflaseră în maşinile 
personale, iar comunicațiile prin unde radio erau 
FUBAR la noi în cazarmă, cel puţin în clipa aceea. 
Nu, pur şi simplu... se întorseseră. 

Huddie stătea îngenuncheat în cadrul uşii, 
ţinându-se cu o mână de canat pentru a nu fi tras 
înăuntru. Nu i se mişca părul pe lângă urechi şi 
tricoul nu-i flutura, dar asta nu-l împiedica să se 
legene ca un om în bătaia vântului năprasnic. Eddie 
stătea pe vine în spatele lui, uitându-i-se peste 
umăr. Probabil ţinându-l de curea, deşi nu puteam 
vedea asta. Mâna liberă a lui Huddie era întinsă 
către mine şi am apucat-o ca un om pe cale de înec. 
Mă simţeam ca un om pe cale de înec. 


- Trageti odată, la dracu, a mârâit Huddie către 

Arky şi Eddie şi Steff Colucci. Lumina purpurie a 
Buick-ului îi pâlpâia în ochi. - Trageţi de să vă sară 
rărunchii. 

Poate că n-au ajuns până acolo, dar au tras tare, 
iar noi ne-am rostogolit afară prin uşă ca un dop ie- 
şind dintr-o sticlă, aterizând claie peste grămadă, 
Huddie fiind cel mai de jos. Ned gâfâia cu faţa lipită 
lateral de gâtul meu, pielea de pe obrazul şi fruntea 
lui arzându-mă ca nişte tăciuni. Îi simţeam umezeala 
lacrimilor. 

- Au, dom' sergent, Christoase, scoate-ţi cotu' din 
nasu' meu! - a strigat Huddie pe-o voce înfundată, 
furioasă. 

- Închide uşa! - a strigat Steff. Repede, înainte să 
iasă pe ea ceva urât! 

Nu era nimic altceva decât nişte gângănii ino- 
fensive cu elitre verzi, dar, chiar şi aşa, avea drep- 
tate. Fiindcă lumina era destul de urâtă. Lumina aia 
sincopată, pulsatilă. 

Încă eram încolăciţi la un loc pe pavaj, cu braţele 
prinse sub genunchi, cu picioarele prinse sub tor- 
suri, Eddie încolăcit cumva în frânghie la fel ca Ned, 
ţipând la Arky că-l strânge de gât, că-l sugrumă, iar 
Steff îngenunchind lângă el, încercând să-şi vâre 
degetele sub una dintre buclele galbene, în vreme 
ce Ned îşi pierdea răsuflarea şi mă lovea cu mâinile. 
Nu avea cine să închidă uşa, însă tot s-a închis, iar 
eu mi-am sucit gâtul într-un unghi pe care numai 
panica adevărată îl permite, convins dintr-o dată că 
era unul dintre eí, că trecuse nevăzut de partea 
astalaltă de lume şi că acum era afară şi-şi dorea 
poate o scurtă răzbunare pentru cel care fusese 
măcelărit cu atâţia ani în urmă. Şi l-am văzut, o 


umbră profilată pe peretele vopsit în alb al ma- 
gaziei. Apoi s-a modificat şi deţinătorul umbrei a 
înaintat şi-am reuşit să văd în lumina slabă curbele 
sânilor şi şoldurilor unei femei. 

- Mai am jumate de drum pân-acasă şi mă-ncearcă 
un sentiment, a spus Shirley pe-o voce nesigură. Un 
sentiment cu adevărat urât. Mi-am spus că mai pot 
aştepta puţin pisicile. Nu te mai zbate, Ned, 
înrăutăţeşti lucrurile. 

Ned s-a liniştit cât ai clipi. Shirley s-a aplecat şi, cu 
un singur gest abil, l-a eliberat pe Eddie din bulca 
ce-l strângea de gât. 

- Uite-aşa, puiuţ, a spus, şi-apoi i-au cedat pi- 
cioarele. 

Shirley Pasternak s-a lungit pe macadam şi a-n- 
ceput să strige. 


L-am dus pe Ned în clădirea cazărmii şi i-am spălat 
ochii în bucătărie. Pielea din jurul lor era buhăită şi 
roşie, părţile albe ale globilor erau injectate, dar 
spunea că vede perfect. Când a ridicat Huddie două 
degete, atâtea a spus şi puştiul că sunt. La fel şi cu 
patru. 

- Îmi pare rău, a zis pe-o voce groasă, sugrumată. 
Nu ştiu de ce am făcut asta. Adică, ştiu, voiam s-o 
fac, dar nu acum... nu-n seara asta... 

- Şşş, a făcut Shirley. 

A mai luat apă în căuşul palmelor şi i-a udat ochii 
cu ea. 

- Nu vorbi. 

Dar nu voia să se lase oprit. 

- Voiam să merg acasă. Să mă gândesc bine, aşa 
cum am spus. 


Ochii lui umflaţi, îngrozitor de injectaţi, s-au uitat 
pătrunzător la mine, apoi, când Shirley i-a udat cu 
încă o palmă de apă, s-au închis. 

- Fără să-mi dau seama, eram înapoi aici şi tot 
ce-mi amintesc că am gândit a fost: „Tre' s-o fac în 
seara asta, tre' să-nchei socotelile o dată pentru tot- 
deauna”. Apoi... 

Numai că nu-şi amintea ce se întâmplase apoi; 
restul era în ceaţă. N-a spus asta cu voce tare şi nici 
nu trebuia s-o facă. Şi nici măcar n-a trebuit să-i 
citesc cuvintele astea în ochii ăia injectaţi, uluiţi. Le 
citisem pe e/, stând la volanul Roadmaster-ului cu 
canistra de benzină în poală, arătând un chip palid şi 
părând drogat şi rătăcit. i 

- A pus stăpânire pe tine, am spus. Intotdeauna a 
avut un soi de atracție, doar că n-a avut niciodată 
asupra cui s-o exercite, aşa cum o putea face asu- 
pra ta. Când te-a chemat pe tine, însă, am auzit şi 
noi chemarea. Am auzit-o în propriul nostru fel. 

Oricum, nu-i vina ta, Ned. Dacă e cineva de vină, 
eu sunt ăla. 

S-a ridicat de la chiuvetă, a bâjbâit cu mâinile, m-a 
apucat de antebraţe. Apa îi picura de pe faţă şi părul 
îi era lipit de frunte. Arăta de fapt destul de comic. 
Ca după un botez nereușit. 

Steff, care ţinuse magazia sub supraveghere din 
uşa din spate a cazărmii, a venit lângă noi. 

- larăşi se cuminţeşte. Deja. 

Am aplecat din cap. 

- Şi-a ratat şansa. Poate ultima şansă pe care-a 
avut-o. 

- De-a face rău, de-a face pagube, a spus Ned. 
Asta voia. Am auzit-o în minte. Dar, nu ştiu, poate că 
pur şi simplu am inventat eu asta. 


- Dacă-i aşa, am spus, atunci şi eu am inventat-o. 
Dar în seara asta ar fi putut face mai mult decât 
doar nişte rele. 

Inainte să mai pot spune ceva, Huddie a ieşit din 
baie aducând cu el o trusă de prim ajutor. A 
aşezat-o pe tejghea şi-a scos din ea un borcan cu 
alifie. 

- Dă-te cu asta în jurul ochilor, Ned. Dacă-ţi intră 
şi-n ei, nu-ţi face griji. Nici n-o să-ţi dai seama. 

Am rămas toţi locului, urmărindu-l cum îşi dă cu 
alifie în jurul ochilor, formând cercuri ce străluceau 
în bătaia tuburilor fluorescente din bucătărie. Când 
a terminat, Shirley l-a întrebat dacă nu-i mai bine. A 
aplecat din cap. 

- Atunci hai înapoi afară, am spus. Mai am să-ţi 
spun un ultim lucru. Ţi l-aş fi spus mai devreme, dar 
adevărul e că nu m-am gândit la el decât în trecere 
până să te văd stând în blestemata aia de maşină. 
Probabil că şocul a declanşat amintirea asta. 

Shirley s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. 
Niciodată nu fusese mamă, dar ce-am văzut atunci 
la ea pe chip a fost severitatea unei mame. 

- Nu-n seara asta, a spus. Nu vezi c-a suferit destul 
băiatul? Trebuie să-l ducă acasă unul dintre voi şi să 
inventeze ceva pentru maică-sa - întotdeauna a 
crezut scornelile lui Curtis, m-aştept s-o creadă şi 
pe-a voastră, dacă reuşiţi să vă puneţi de-acord 
asupra detaliilor - şi-apoi să-l bage în pat. 

- Imi pare rău, dar nu cred că asta mai poate 
aştepta, am spus. 

S-a uitat sever în ochii mei şi trebuie să fi văzut că 
cel puţin credeam că spun adevărul, aşa că ne-am 
dus cu toţii afară la banca fumătorilor şi, urmărind 
focurile de artificii muribunde din magazie - al doilea 


spectacol al serii, deşi ăsta de-acum nu era cine ştie 
ce, cel puţin deocamdată -, i-am mai spus lui Ned o 
poveste din zilele de demult. Pe aceasta am văzut-o 
aşa cum vezi o scenă dintr-o piesă de teatru, două 
personaje pe-o scenă aproape goală, două 
personaje sub un singur reflector puternic, doi 
bărbaţi şezând... 


ATUNCI: Curtis 


Doi bărbaţi şezânad pe banca fumătorilor la lumina 
soarelui de vară, iar unul dintre ei curând va fi mort 
- când vine vorba de vieţile noastre omeneşti, există 
un lat la capătul fiecărui lanţ, iar Curtis Wilcox 
aproape c-a ajuns la al lui. Masa de prânz va fi 
ultima lui masă şi nici unul dintre ei nu ştie asta. 
Acest bărbat condamnat îl priveşte pe celălalt cum 
îşi aprinde o țigară şi-şi doreşte să fumeze şi el una, 
dar a renunțat la acest obicei. Sunt prea mari 
riscurile, întotdeauna îl bătea la cap Michelle cu 
asta, dar în mare parte totul se reduce la dorința de 
a-şi vedea copiii cum cresc. Vrea să participe la 
ceremoniile lor de absolvire, vrea să vadă culoarea 
părului copiilor lor. Are şi planuri pentru când va fi la 
pensie, el şi Michelle au discutat mult despre ele, 
despre rulota Winnebago care-i va duce în vest, 
unde s-ar putea în sfârşit să se statornicească, însă 
el va ieşi la pensie înainte de asta, şi încă singur. 
Cât despre fumat, nu avea de unde şti, dar nici 
măcar n-ar fi trebuit să renunțe la plăcerea asta. 
Intre timp, soarele de vară e plăcut. Mai târziu va fi 
Zăpuşeală, va fi o zi prea caldă pentru a muri, dar 
acum e plăcut, iar ceea ce se află-n fata lor e tăcut. 
E tăcut acum pentru perioade din ce în ce mai lungi 
de timp. Cutremurele de lumină, atunci când vin, 
sunt mai blânde. Işi pierde forța, asta crede ofițerul 
de poliție condamnat la moarte. Dar Curtis încă-i 
mai simte uneori bătaia inimii şi chemarea tăcută şi 
ştie că merită să stea cu ochii pe el. Asta-i meseria 
lui; a refuzat orice ocazie de promovare numai 


pentru a putea face asta. Pe partenerul lui l-a luat 
Buick-ul 8, dar într-un fel îşi dă el seama, a luat din 
Curtis Wilcox tot ce i-a trebuit atunci când i-a 
trebuit. Nu s-a încuiat niciodată în portbagajul lui, 
aşa cum aproape c-a făcut Huddie Royer în 1988, şi 
niciodată nu l-a înghițit de viu, aşa cum probabil că 
I-a înghiţit pe Brian Lippy, însă, chiar şi aşa, tot l-a 
înhățat. E întotdeauna aproape în gândurile lui. li 
aude şoapta, aşa cum un pescar ce doarme în casă 
aude şoapta mării chiar şi-n somn. lar şoapta 
presupune existența unei voci, iar ceva ce are voce 
poate să... Se intoarce spre Sandy Dearborn şi 
întreabă: - Gândeşte? Se uită şi gândeşte, aşteaptă 
ocaziile prielnice, işi alege momentele potrivite? 

Dearborn - uniformele vechi încă-i spun pe la spate 
noul dom' sergent - nu trebuie să-ntrebe despre ce 
vorbeşte prietenul său. Când vine vorba de 
ciudățenia din Magazia B, sunt pe aceeaşi undă, toți 
sunt, iar uneori lui Curtis i se pare că-i strigă şi pe 
cei care s-au transferat de la Detaşamentul D sau 
chiar au plecat cu totul din PSP pentru a se apuca 
de altă meserie, o meserie mai puțin riscantă, îşi 
spune uneori că i-a pecetluit pe toți aşa cum 
pecetluiți sunt şi amish-ii în hainele şi în căruțele lor 
negre, sau aşa cum îți murdăreşte preotul fruntea în 
Miercurea Cenuşii, sau aşa cum sunt legați laolaltă 
deținuții scoşi la muncă pe marginea drumului 
pentru a săpa un şanţ de-o lungime infinită. 

- Sunt aproape sigur că nu, spune noul dom' 
sergent. 

- Totuşi, şi-a păstrat cel mai mare spectacol de 
groază pentru o ocazie când locul ăsta era aproape 
complet părăsit, spune cel care s-a lăsat de țigări 
pentru a-şi putea vedea copiii cum cresc şi-i aduc 


nepoți. De parcă ar fi ştiut. De parcă ar putea gândi. 
Privi. Aştepta. 

Noul dom' sergent râde - un sunet de veselie ce 
conține numai cea mai mică urmă de ironie. 

- Ai luat-o razna, Curt. Urmează să-mi spui c-a 
trimis în ziua aia o rază sau ceva ca să facă cisterna 
Norco să intre în autobuzul şcolar. 

Ofițerul Wilcox şi-a pus de-o parte cafeaua pe 
bancă pentru a-şi putea da jos pălăria - Stetson-ul 
lui. Incepe s-o răsucească neliniştit în mâini, un 
vechi obicei de-al lui. Pe diagonală de unde stau ei, 
Dicky-Duck Eliot opreşte lângă pompa de benzină şi 
începe să-i facă plinul lui D-12, un lucru pe care nu-l 
vor mai putea face multă vreme. Îi observă pe 
bancă şi le face cu mâna. Ei îi răspund cu vechiul 
gest de la-fel-şi-ție, dar bărbatul care tine pălăria în 
mâini - Stetson-ul gri de ofițer de poliție statală 
care-şi va încheia datoria față de cetățeni între 
buruieni, alături de cutii de suc şi ambalaje de la 
fast-food - îşi ține privirea aproape exclusiv asupra 
noului dom' sergent. Ochii lui întreabă dacă pot 
exclude posibilitatea aceea, dacă pot exclude orice 
altă posibilitate. Dom' sergent, iritat de asta, spune: 

- De ce n-o distrugem, atunci? S-o distrugem şi 
să-ncheiem o dată pentru totdeauna socotelile. Să o 
remorcăm pe terenul din spate, să turnăm benzină 
în ea până ce dă pe de lături şi-apoi să-i dăm pur şi 
simplu foc? 

Curtis se uită la el cu o inexpresivitate care nu prea 
reuşeşte să ascundă şocul. 

- S-ar putea ca ăsta să fie cel mai periculos lucru 
pe care să i-l facem, spune el. S-ar putea chiar să fie 
ceea ce vrea să facem. Lucrul pe care a fost trimis 
să-l provoace. Câţi copii şi-au pierdut degetele 


fiindcă au găsit ceva în bălării, n-au ştiut că-i o 
amorsa pentru explozivi şi-au lovit-o cu piatra? 

- Nu-i acelaşi lucru. 

- De unde ştim asta? De unde ştim? 

Și noul dom' sergent, care-şi va spune mai târziu: 
Eu ar fi trebuit s-o pățesc şi pălăria mea ar fi trebuit 
să ajungă pătată cu sânge pe marginea drumului, 
nu poate spune nimic acum. Pare aproape un 
sacrilegiu să-l contrazică, şi pe deasupra: cine poate 
şti? S-ar putea să aibă dreptate. Copiii chiar îşi pierd 
degetele cu amorse pentru explozivi sau işi omoară 
frații mai mici cu pistoalele pe care le găsesc în 
sertarele biroului părinților lor sau dau foc casei cu 
diluantul uitat de părinţi şi găsit de ei în garaj. Si 
asta fiindcă nu ştiu cu ce au de-a face. 

- Să presupune, spune bărbatul care-şi răsuceşte 
Stetson-ul în mâini, că 8-ul ăla-i un fel de supapă. 
Asemănătoare cu supapa din regulatorul instalaţiei 
unui scafandru. Uneori trage aerul şi alteori îl 
elimină, dând şi primind după voia celui care o 
foloseşte. Insă ceea ce face e-ntotdeauna limitat de 
supapă. 

- Da, dar... 

- Sau gândeşte-te la el altfel. Să presupunem că 
respiră ca un om care zace pe fundul unei mlaştini şi 
respiră printr-un fir de trestie ca să nu fie văzut. 

- Bine, dar... 

- În ambele cazuri, totul intră şi iese în cantităţi 
mici, trebuie să fie cantități mici fiindcă este mic 
canalul prin care se face trecerea. Poate că ceea ce 
foloseşte supapa sau trestia a intrat într-un soi de 
stare de suspensie, cum ar fi somnul sau hipnoza, în 
aşa fel încât să poată supravieţui respirând puțin. 
Și-apoi să presupunem că trece pe-acolo un zevzec 


care aruncă destulă dinamită în mlaştină ca s-o sece 
şi să facă inutilă folosirea firului de trestie. Sau, 
dacă gândim în cazul supapei, s-o spulbere cu totul. 
Ai vrea să te supui unui astfel de risc? 

Riscul de a-i da dracului tot aerul de care are 
nevoie? 

- Nu, zice noul dom' sergent pe-o voce slabă. 

Curtis spune: 

- Odată, Buck Flanders şi Andy Colucci s-au hotărât 
să facă exact ceea ce vorbim noi acum. 

- Nu mai zice! 

- Ba mai zic, răspunde netulburat Curtis. Andy a zis 
că dacă doi ofițeri de poliție statală nu pot scăpa 
basma curată cu o amărâtă de incendiere de 
autovehicul, ar trebui să-şi predea insignele. Aveau 
chiar ş-un plan. Voiau să dea vina pe vopseaua şi pe 
diluantul din gheretă. Combustie spontană, puf, s-a 
Zis cu ea. Şi pe deasupra, a zis Buck, cine-ar mai 
anunța departamentul de pompieri? Nu-i decât o 
magazie veche în care nu se află decât un nenorocit 
de Buick, pentru numele lui Dumnezeu. 

Noul dom' sergent nu poate spune nimic. E prea 
uluit. 

- Cred că-i posibil să lefi vorbit, spune Curt. 

- Să fi vorbit. (încearcă să prindă sensul 
cuvintelor.) Să lefi vorbit. 

- Da. 

Curt îşi aşază pălăria - cea căreia-i zic mereu 
pălăria a' mare - pe cap şi-şi petrece cureaua pe la 
ceafă, aşa cum o porti când e cald, şi-i potriveşte 
borul doar din pipăite. Apoi, vechiului său prieten îi 
spune: 

- Poţi zice că ţie nu ţi-a vorbit niciodată, Sandy? 


Noul dom' sergent deschide gura să spună sigur că 
nu, dar ochii celuilalt bărbat îl privesc insistent şi 
sunt gravi. În cele din urmă, sergentu'-şef nu spune 
NIMIC. 

- Nu poti. Fiindcă asta face. Iti vorbeşte ţie, îmi 
vorbeşte mie, ne vorbeşte tuturor. Lui Huddie i-a 
vorbit cel mai tare în ziua când a venit prin ea 
monstrul ăla, dar o auzim chiar şi când ne şopteşte. 
Nu-i aşa? Şi vorbeşte tot timpul. Chiar şi atunci când 
doarme. Aşa că-i important să nu-i dai ascultare. 

Curt se ridică în picioare. 

- Doar să-l ţii sub supraveghere. Asta-i meseria 
noastră şi acum o ştiu. Dacă trebuie să respire prin 
supapa sau prin firul ăla de trestie, sau prin ce 
dracu' o fi fiind, mai devreme sau mai târziu o să se 
asfixieze. O să se-năbuşe. O să renunțe. Și poate că 
nici măcar n-o să-l deranjeze asta. Poate că, mai 
mult sau mai puțin, o să moară-n somn. Asta dacă 
nu-l trezeşte nimeni la viață, desigur. Ceea ce-n linii 
mari înseamnă doar să ne tinem la distanță, acolo 
unde nu ne poate ajunge. Dar mai inseamnă şi să-l 
lăsăm în pace. 

O ia din loc, viața fugindu-i de sub picioare în- 
tocmai ca nisipul şi nici unul dintre ei ştiind-o, apoi 
se opreşte şi-i mai aruncă o privire vechiului său 
prieten. Nu erau tocmai bibani amândoi, dar au 
învățat impreună meseria şi-acum îi prinde pe 
amândoi mai bine decât îi va prinde vreodată. 
Cândva, beat fiind, vechiul dom' sergent a spus că 
meseria de polițist nu face decât să rezume situația 
când nişte oameni plăcuți îndeplinesc nişte sarcini 
neplăcute. 

- Sandy. 


Sandy îi oferă o privire grăitoare: „ şi-acum ce mai 
e?“ 

- Fiul meu joacă base-ball într-o echipă anul ăsta, 
nu ti-am spus? 

- Doar de vreo douăzeci de ori. 

- Antrenorul are un băiețel, probabil de vreo trei 
ani. Şi-ntr-o zi săptămâna trecută, când m-am dus 
să-l iau pe Ned cu maşina, l-am văzut stând într-un 
genunchi, jucându-se cu mingea cu băieţelul ăla pe 
terenul din stânga. Şi m-am îndrăgostit din nou de 
fiul meu, Sandy. Sentimentul era la fel de puternic 
ca atunci când l-am ţinut pentru prima dată în brate, 
aşa înfăşurat în pătură cum era. Nu-i aşa că-i 
ciudat? Lui Sandy nu i separe că-i ciudat. Crede că 
probabil ăsta-i tot adevărul de care are nevoie 
lumea când e vorba de bărbați. 

- Antrenorul le impărțise uniformele, iar Ned era 
îmbrăcat cu a lui şi stătea într-un genunchi, 
aruncând mingea pe sub mână băiețelului aceluia, şi 
jur că era cel mai curat, cel mai pur lucru peste care 
s-a revărsat vreodată soarele de vară. 

Și apoi spune... 


ACUM: 


Sandy în magazie s-a văzut o străfulgerare ştearsă, 
atât de palidă că aproape era liliachie. A fost urmată 
de întuneric... apoi o altă străfulgerare... apoi iar 
întuneric... Întuneric de data asta neîntrerupt. 

- S-a terminat? - a întrebat Huddie, apoi şi-a 
răspuns singur: Mda, cred că s-a terminat. 

Ned l-a ignorat. 

- Ce? - m-a întrebat. Ce a spus apoi? 

- Ceea ce spune orice bărbat când lucrurile merg 
bine acasă, i-am zis. A spus că-i un om norocos. 

Steff se dusese să-şi vadă de microfon şi de ecra- 
nul computerului, dar ceilalţi erau tot acolo. Ned nu 
l-a băgat în seamă pe nici unul. Ochii lui buhăiţi, 
înroşiţi nu s-au dezlipit nici o clipă de la mine. 

- A mai spus altceva? 

- A spus c-ai marcat două tururi complete îm- 
potriva echipei Rocksburg Railroad cu o săptămână 
în urmă şi că i-ai făcut cu mâna după al doilea, când 
îl începeai pe al treilea. Asta i-a plăcut, râdea în 
timp ce-mi povestea. A zis că simţeai mingea mai 
bine-n zilele tale proaste decât o simţea el în zilele 
lui bune. A mai spus că trebuie să-ncepi să sari după 
mingile trimise razant dacă voiai cu adevărat să joci 
la baza a treia. 

Băiatul a lăsat privirea în pământ şi a început să 
tremure sub apăsarea suspinelor. Ne-am uitat cu 
toţii în altă parte, pentru a-i lăsa o oarecare intimi- 
tate, într-un sfârşit, a zis: 


- Mi-a spus să nu mă dau bătut, dar exact asta a 
făcut el cu maşina aia. Cu nenorocitul ăla de Buick 
8. S-a dat bătut în faţa lui. 

Am spus: 

- Ela făcut o alegere. E-o diferenţă. 

A rămas pe gânduri, cugetând la asta, apoi a 
aplecat capul. 

- Bine. Arky a spus: 

- De ast' dat chiarcă plec acas. 

Dar înainte să plece, a făcut ceva ce n-o să uit ni- 
ciodată: s-a aplecat în faţă şi a sărutat obrazul um- 
flat al lui Ned. Am fost şocat de tandreţea gestului. 

- Noapte bună, puştiu'. 

- Noapte bună, Arky. 

L-a privit cum pleacă la volanul camionetei lui 
rablagite şi apoi Huddie a spus: 

- İl duc eu pe Ned acasă cu Chevy-ul lui. Cine vrea 
să vină după noi şi să m-aducă înapoi să-mi iau 
maşina? 

- Vin eu, a spus Eddie. Numa' c-o să aştept afară 
cât îl duci tu-năuntru. Dacă explodează Michelle 
Wilcox, vreau să fiu în afara razei de acţiune. 

- Mă descurc eu, i-a spus Ned. O să-i spun c-am 
văzut tubul pe raft, că l-am luat să văd ce-i înăuntru 
şi că m-am stropit în ochi ca un prost. 

Mi-a plăcut. Avea toate calităţile lucrurilor simple. 

Era exact genul de poveste pe care ar fi scornit-o 
taică-său. Ned a suspinat. 

- Mâine devreme, când răsare soarele, o să şed în 
scaunul oftalmologului din Statler Village, asta-i 
partea proastă. 

- N-o să te doară, a spus Shirley. Şi ea l-a sărutat, 
lipindu-şi buzele de colţul buzelor lui. - Noapte bună, 


băiete. De data asta plecăm toţi şi nu se mai 
întoarce nimeni. 

- Amin, a spus Huddie, şi-a privit-o cum se în- 
depărtează. 

Avea patru'ş'cinci sau aşa ceva, dar încă mai aveai 
la ce să te uiţi când îşi punea posteriorul în mişcare. 
Chiar şi la lumina lunii. (Mai; ales la lumina lunii.) 

Şi a plecat, trecând cu maşina pe lângă noi, o flu- 
turare rapidă de la-fel-şi-vouă şi-apoi nimic altceva 
decât luminile de poziţie. 

Din Magazia B, întuneric. Nici o lumină de poziţie 
acolo. Şi nici focuri de artificii. Se terminase pentru 
seara aceea şi-ntr-o bună zi va fi gata pentru 
totdeauna. Dar încă nu. Incă-i mai simţeam bătaia 
somnoroasă adânc înlăuntrul minţii, o şoaptă 
fluctuantă care ar fi putut fi cuvinte dacă asta ai fi 
vrut. 

Ce văzusem. 

Ce văzusem când îl ţineam pe băiat strâns la piept, 
el fiind orbit de spray. 

- Vii cu noi, Sandy? - a întrebat Huddie. 

- Mnu, nu cred. Mai stau aici puţin, apoi plec acasă. 
Dacă sunt probleme cu Michelle, spune-i să mă 
sune. Aici sau acasă, nu are importanţă. 

- N-o să fie probleme cu mama, a spus Ned. 

- Şi tu? - am întrebat. O să mai am probleme cu 
tine? 

A ezitat, apoi a spus: 

- Nu ştiu. 

Intr-un fel, mi-am spus că-i cel mai bun răspuns pe 
care-l putea da. Trebuie să-l punctaţi pentru sin- 
ceritate. 

S-au îndepărtat, Huddie şi Ned îndreptându-se 
către Bel Air. Eddie s-a separat de ei, mergând spre 


propria lui maşină şi oprindu-se destul cât să ia 
girofarul Kojak de pe capotă şi să-l arunce înăuntru. 

Ned s-a oprit lângă bara de protecţie din spate a 
maşinii sale şi s-a întors spre mine. 

- Sandy. 

- Ce-i? 

- Nu avea nici o idee despre locul de unde a venit? 
Despre ce este? Despre cine era bărbatul în haină 
neagră? Nu aveaţi nici unul dintre voi? 

- Nu. Ne dădeam cu presupusul din vreme-n 
vreme, dar nimeni nu avea vreo idee care să seme- 
ne cu cea adevărată, sau măcar pe-aproape. Proba- 
bil că Jackie O'Hara a nimerit-o când a zis că 
Buick-ul e ca o bucată de puzzle care nu se potri- 
veşte niciunde. Te tot uiţi la ea, o învârti pe toate 
părţile, o aşezi în toate locurile şi-ntr-o zi o întorci pe 
cealaltă parte şi vezi că e roşie şi că toate celelalte 
piese din puzzle sunt verzi pe spate. Mă urmăreşti? 

- Nu, a spus. 

- Ei bine, încearcă, am spus, fiindcă o să trebuiască 
să te obişnuieşti cu ideea. 

- Şi cum ar trebui să fac asta? 

Nu era nici urmă de furie în vocea lui. Se consu- 
mase toată furia. Acum tot ce-şi dorea erau instruc- 
ţiuni. Bine aşa. 

- Nu ştii de unde ai venit tu şi nici unde mergi, nu-i 
aşa? - l-am întrebat. Dar n-ai ce face, îţi trăieşti 
viaţa. Nu-ţi pierde prea mult vremea cu asta. 

Nu sta mai mult de-o oră pe zi scuturând pumnii 
către cer şi înjurându-l pe Dumnezeu. 

- Dar... 

- Găseşti Buick-uri pretutindeni, am spus. 

După ce au plecat, a ieşit Steff şi mi-a oferit o ceaş- 
că de cafea. l-am spus mersi, dar mă abţin. Am în- 


trebat-o dacă n-are o ţigară. Mi-a aruncat o privire 
afectată - aproape şocată - şi mi-a amintit că nu 
fumează. De parcă ăsta era garajul ei personal, unul 
pe care scrie mare TOATE BUICK 

ROADMASTERURILE TREBUIE SA INTOARCA 
DINCOLO DE PUNCTUL ACESTA. Măiculiţă, dacă am 
trăi într-o astfel de lume... Măcar de-ar fi aşa. 

- Mergi acasă? - m-a întrebat. 

- Peste-un pic. 

A mers înăuntru. M-am aşezat pe banca fumăto- 
rilor. Aveam ţigări în maşină, cel puţin jumate de 
pachet în torpedo, dar să mă ridic în picioare mi se 
părea o muncă prea istovitoare, cel puţin pentru 
moment. Când chiar aveam să mă ridic, mi-am spus 
că o voi face doar ca să mă pun în mişcare. Aş fi 
putut fuma pe drumul spre casă şi, o dată ajuns, 
mi-aş fi făcut o cină frugală - The Country Way era 
deja închis şi, oricum, mă-ndoiam că Cynthia Garris 
s-ar arăta foarte fericită să-mi mai vadă faţa pe 
acolo. O speriasem cum scrie la carte mai devreme, 
frica ei nefiind nimic pe lângă a mea când mi-a picat 
fisa şi mi-am dat seama de ceea ce era aproape 
sigur că plănuia Ned să facă. lar frica mea de atunci 
nu a fost decât o umbră a terorii pe care am simţit-o 
uitându-mă în strălucirea aia purpurie aflată într-o 
continuă creştere, cu băiatul atârnându-mi orb în 
braţe şi cu acel poc-poc-poc egal răsunându-mi în 
urechi, un sunet asemănător cu nişte paşi care se 
apropie. Mă uitam în jos, ca într-un puț, şi într-un 
plan înclinat... de parcă vederea mi-ar fi fost spartă 
de-un dispozitiv prismatic. Fusese ca şi când m-aş fi 
uitat printr-un periscop în care se reflectă lumina 
fulgerelor. Ce-am văzut a fost foarte viu - n-o să uit 
niciodată asta - şi ireal de ciudat. larba galbenă, 


maronie la vârfuri, acoperea un povârniş pietros 
care se ridica în faţa mea şi apoi se întrerupea la 
marginea unei prăpăstii. În iarbă forfoteau cărăbuşi 
cu elitre verzi şi-ntr-o parte creştea un mănunchi din 
crinii aceia ca de ceară. Nu putusem vedea fundul 
prăpastiei, dar putusem vedea cerul. Era de-un 
îngrozitor purpuriu congestionat, acoperit din belşug 
cu nori şi împodobit cu fulgere. Un cer preistoric. Pe 
el, rotindu-se în stoluri amorfe, se vedeau diverse 
zburătoare. Păsări, poate. Sau lilieci ca acela pe 
care încercase Curt să-l disece. Erau prea departe 
de mine ca să fiu sigur. Şi totul s-a întâmplat foarte 
repede, v-amintiţi. Cred că se afla un ocean la baza 
acelei prăpăstii mici, dar nu ştiu de ce cred asta - 
poate numai datorită peştelui care-a căzut atunci 
din portbagajul Buick-ului. Sau datorită mirosului de 
sare. În preajma Roadmaster-ului s-a simţit mereu 
mirosul ăla vag, salin, ca de lacrimi. 

În iarba galbenă, aproape de locul unde se termina 
partea de jos a ferestrei (dacă aşa ceva era) prin 
care mă uitam, zăcea un ornament argintiu prins pe 
un lanţ fin: svastica lui Brian Lippy. Toţii anii cât a 
stat sub cerul liber i-au răpit luciul. Puțin mai încolo 
era o cizmă de cowboy, genul acela cusut aparte şi 
cu toc ţintat. Pe mare parte din piele crescuse un 
muşchi negru-cenuşiu care semăna cu pânza de 
păianjen. Fusese ruptă pe o parte, creând o gură 
zbârcită prin care puteam vedea strălucirea galbenă 
a unui os. Nici urmă de carne: douăzeci de ani în 
aerul caustic al locului aceluia trebuie s-o fi 
descompus, însă mă-ndoiesc că absenţa ei se dato- 
ra doar simplului fenomen al descompunerii. Ce 
cred e că vechiul coleg de şcoală al lui Eddie ] a fost 


mâncat. Probabil cât încă era în viaţă. Şi-n vreme ce 
striga; asta dacă avea destul suflu pentru a o face. 

Şi încă două lucruri, amândouă lângă partea de sus 
a ferestrei mele ocazionale. Primul era o pălărie, şi 
ea împodobită cu bucăţi din muşchiul ăla ne- 
gru-cenuşiu; îi crescuse de jur împrejurul borului, 
dar şi în despicătura calotei. Nu era ceva ce se 
poartă acum, pălăria aia, uniforma s-a schimbat din 
anii 1970, însă era un Stetson al PSP, asta-i sigur. 
Pălăria a' mare. Nu fusese luată de vânt fiindcă 
cineva sau ceva înfipsese o ţeapă din lemn aspru 
prin ea ca s-o ţină locului. De parcă ucigaşul lui 
Ennis Rafferty se temuse de extraterestrul intrus 
chiar şi după moartea lui, şi trăsese în ţeapă cel mai 
izbitor obiect vestimentar al lui pentru a fi sigur că 
nu se va ridica şi că nu va hoinări prin noapte ca un 
vampir înfometat. 

Lângă pălărie, ruginit şi aproape ascuns de vege- 
taţia pitică, se afla pistolul lui. Nu Beretta automatic 
pe care-l avem acum, ci Ruger-ul. De genul celui pe 
care-l folosise George Morgan. Il folosise oare şi 
Ennis pentru a se sinucide? Sau observase ceva 
venind şi-a murit trăgând în el? S-a tras măcar cu 
el? 

Nu aveam cum să-mi dau seama şi, înainte să mă 
uit mai îndeaproape, Arky a strigat la Steff să-l ajute 
şi am fost smucit în spate cu Ned atârnând în 
braţele mele precum o păpuşă. Nu am mai văzut 
nimic, însă am primit răspuns la cel puţin o între- 
bare. Acolo merseseră, asta era sigur, Ennis Rafferty 
şi Brian Lippy, amândoi. 

Oriunde ar fi acel acolo. 

M-am ridicat de pe bancă şi-am mers la magazie 
pentru e) ultimă dată. Şi-acolo era, 


albastru-întunecat şi nu tocmai normal, aruncând o 
umbră de parcă exact asta ar fi. Uleiu-i bun, îi 
spusese bărbatul în haină neagră lui Bradley Roach, 
şi apoi plecase, lăsând în urmă bizara asta de 
cartelă telefonică din oţel. 

Într-un moment anume, în timpul ultimei furtuni 
apatice cu fulgere, portbagajul se închisese iarăşi 
singur. Vreo duzină de gângănii moarte zăceau îm- 
prăştiate pe podea. Urma să le curăţăm mâine. Nu 
avea rost să le păstrăm sau să le fotografiem; nu ne 
mai pierdeam vremea cu asta. Doi dintre noi le vor 
arde în incineratorul din spatele cazărmii. 

Eu voi da ordine să se facă aşa. Să dau ordine eo 
altă atribuţie a celui care şede în scaunul ăl mare, 
şi-ncepe să-ţi placă. Dă-i ăluia rahatu' şi ăstuia 
pisatu'. Au de ce se plânge? Nu. Au de ce să treacă 
lucrul ăsta pe lista CN şi s-o dea apoi capelanului? 
Da. Chiar dacă nu le foloseşte cine ştie la ce. 

- O s-aşteptăm să mori singur; avem răbdare, i-am 
spus ciudăţeniei din magazie. Asta putem face. 

A rămas doar locului pe cauciucurile lui cu exte- 
riorul alb şi, adânc înlăuntrul minţii mele, pulsaţia a 
şoptit: poate. 

... Sau poate că nu. 


Mai târziu 


Necrologurile sunt modeste, nu-i aşa? Mda. Cu că- 
maşa mereu îndesată în pantaloni, cu fusta mereu 
trasă mai jos de genunchi. A murit pe neaşteptate. 
Ar putea fi orice, de la un atac de cord care l-a prins 
pe closet şi până la a fi înjunghiat în dormitor de-un 
spărgător. Poliţiştii, însă, ştiu adesea adevărul. Nu 
vrei întotdeauna să-l ştii, mai ales când e vorba de 
unul dintr-ai tăi, dar îl ştii. Fiindcă-n cele mai multe 
cazuri noi suntem cei care venim primii la faţa 
locului, noi cu girofarurile noastre roşii şi cu 
aparatele de emisie-recepţie de la brâu pârâind, 
ceea ce pentru domnii Cutare pare doar o trâncă- 
neală fără sens. Pentru majoritatea celor care mor 
pe neaşteptate, ale noastre sunt primele feţe pe ca- 
re ochii lor deschişi nu le pot vedea. 

Când ne-a spus Tony Schoondist că iese la pensie, 
mi-amintesc că mi-am spus: Bun, asta-i bine, începe 
să se-nnegrească în cerul gurii. Ca să nu mai spun 
că ridică tot mai greu picioru' la gard. Acum, în anul 
2006, mă pregătesc să-mi agăţ şi eu pălăria în cuier 
şi probabil că unii dintre oamenii mei mai tineri vor 
gândi la fel: negru-n cerul gurii şi ridică greu 
picioru'. Da-n general, ştiţi, mă simt ca-ntotdeauna, 
plin de fiere şi oţel, gata oricând să fac o tură dublă. 
În majoritatea zilelor când observ firele de păr 
cărunte ce-acum sunt mai multe ca alea negre sau 
cât de multă frunte este până acolo unde-ncepe să 
crească părul, îmi spun că-i o greşeală, o greşeală 
birocratică ce, o dată adusă la cunoştinţa 
autorităţilor în drept, va fi într-un sfârşit corectată. E 


imposibil, cred, ca un om care încă simte atât de 
profund că are douăzeci şi cinci să arate atât de 
trecut de cin'şicinci. Apoi urmează câteva zile 
proaste şi ştiu că nu-i vorba de nici o greşeală, că 
nu-i decât timpul care nu stă în loc, care păşeşte 
târşâit, implacabil. Dar a fost vreodată un moment 
mai rău ca acela când l-am văzut pe Ned la volanul 
Buick Roadmaster-ului 8? Da. A fost unul. 

Când a fost recepționat mesajul, de serviciu era 
Shirley: un accident pe SR 32, lângă intersecţia cu 
Humboldt Road. Acolo unde era mai demult vechea 
benzinărie Jenny, cu alte cuvinte. Chipul lui Shirley 
era alb ca varul când a venit şi-a rămas în uşa 
deschisă a biroului meu. 

- Ce este? - am întrebat. Ce dracu-i cu tine? 

- Sandy... bărbatul care a făcut raportul zice că 
autovehiculul e-un Chevrolet vechi, roşu cu alb. 
Spune că şoferu-i mort. (A înghiţit.) In bucăţi. Aşa a 
spus. 

De partea aia nu-mi păsa, deşi urma să-mi pese 
mai târziu, când eram nevoit să mă uit la el. 

- Chevrolet-ul - ţi-ai notat ce model e? 

- N-am întrebat, Sandy, n-am putut. (Ochii îi erau 
plini de lacrimi.) N-am îndrăznit. Dar câte 
Chevrolet-uri roşu-cu-alb vechi crezi că sunt în 
Districtul Statler? 

M-am dus la faţa locului cu Phil Candleton, 
rugându-mă ca Chevy-ul accidentat să fie un Malibu 
sau un Biscayne, orice numai un Bel Air cu plăcuţe 
de înmatriculare personalizate - MY 57 - nu. Dar 
exact ăsta era. 

- Futu-i, a spus Phil pe-o voce joasă şi îngrozită. 

Intrase în parapetul unui pod de ciment care tra- 
versează râul Redfern la mai puţin de cinci minute 


de mers pe jos de locul unde a apărut Buick-ul 8 
pentru prima dată şi unde-a fost ucis Curtis. Bel 
Air-ul avea centuri de siguranţă, dar el nu o purtase 
pe cea din partea şoferului. Şi nu erau nici urme de 
derapaj. 

- Christoase Atotputernice, a spus Phil. Asta nu-i a 
bună. 

Nu era a bună şi nu era un accident. Deşi în ne- 
crolog, unde cămăşile sunt atent vârâte în pantaloni 
şi fustele sunt discret ţinute mai jos de genunchi, nu 
va scrie decât a murit pe neaşteptate, ceea ce era 
adevărat. Dumnezeule, cât era de adevărat! 

Începuseră deja să se adune curioşii, oprindu-se să 
se holbeze la ceea ce zăcea cu faţa în jos pe în- 
gustul trotuar al podului. Cred că un cretin a făcut 
chiar şi o poză. Am vrut să fug după el şi să-i îndes 
pe gât porcăria aia de aparat foto de unică folosinţă. 

- Puneţi nişte semne pentru devierea circulaţiei, 
i-am spus lui Phil. Tu şi cu Cari. Direcţionaţi traficul 
pe Drumul Districtual. O să-l acopăr eu. lisuse, ce 
dezastru! /isuse! Cine-o să-i spună mamei lui? 

Phil nu voia să se uite la mine. Ştiam amândoi cine 
urma să-i spună mamei lui. Mai târziu în ziua aia 
mi-am luat inima în dinţi şi-am făcut cel mai greu 
lucru pe care-l ai de făcut când stai pe scaunul ăl 
mare. După aia m-am dus la The Country Way cu 
Shirley, Huddie, Phil şi George Stankowski. Nu ştiu ei 
ce-au făcut, dar eu n-am trecut de start şi n-am 
ridicat nici două sute de dolari; bătrânu' Sandy s-a 
dus direct pe căsuţa beţiei. 

N-am decât două amintiri limpezi din seara aia. 
Prima e c-am încercat să-i explic lui Shirley cât de 
ciudate sunt tonomatele din The Country Way, cum 
toate melodiile din ele nu sunt decât cele la care nu 


te-ai mai gândit niciodată până ce nu le-ai citit din 
nou numele aici. N-a priceput. 

Cealaltă amintire e că m-am dus la baie să vomit. 
Dup-aia, stropindu-mă pe faţă cu apă rece, m-am 
uitat într-una dintre oglinzile alea din oţel cu ape. Şi 
am ştiut sigur că faţa îmbătrânită pe care am 
văzut-o uitându-se la mine de acolo nu-i o greşeală. 
Greşeala era să cred că tipul de două'ş'cinci de ani 
care părea că trăieşte la mine-n cap e adevărat. 

Mi l-am amintit pe Huddie strigând: Sandy, 
prinde-mă de mână! - şi-apoi amândoi, Ned şi cu mi- 
ne, ne-am lungit pe macadam, în siguranţă, alături 
de ei. Gândindu-mă la asta, am început să plâng. 

A murit pe neaşteptate, porcăria asta merge pen- 
tru ziarul American, dar poliţiştii ştiu adevărul. Noi 
curăţăm mizeria şi-ntotdeauna ştim adevărul. 

Toţi cei care nu erau de serviciu s-au dus la înmor- 
mântare, desigur. Fusese unul dintre noi. Când s-a 
terminat, George Stankowski le-a dus acasă cu ma- 
şina pe mama şi pe surorile lui, iar eu m-am întors la 
cazarmă cu Shirley. Am întrebat-o dacă merge la 
recepţie - ceea ce, dacă eşti irlandez, numeşti pa- 
rastas, cred - şi a scuturat din cap. 

- Urăsc chestiile alea. 

Aşa că am fumat o ultimă ţigară pe banca fumă- 
torilor, uitându-ne impasibili la tânărul ofiţer care se 
uita înăuntru la Buick. Stătea în aceeaşi poziţie cu 
picioarele depărtate, dracu' să-i ia pe democrati, l-ai 
auzit pe ăla despre comis-voiajorul şarlatan, pe care 
o adoptam cu toţii când ne uitam în Magazia B. 
Secolul se schimbase, dar toate celelalte erau mai 
mult sau mai puţin aceleaşi. 

- E-atât de nedrept, a spus Shirley. Un om atât de 
tânăr... 


- Despre ce vorbeşti? - am întrebat-o. Eddie J avea 
aproape cincizeci, pentru numele lui Dumnezeu... 
poate chiar avea cincizeci. Cred că surorile lui sunt 
trecute amândouă de şaizeci. Maică-sa are aproape 
optzeci! 

- Ştii ce vreau să spun. Era prea tânăr să facă asta. 

- La fel era şi George Morgan, am spus. 

- Crezi c-a fost...? 

A înclinat din cap către Magazia B. 

- Nu cred. Aşa-i viaţa. A depus eforturi să-şi revină, 
s-a  spetit. Asta se-ntâmpla chiar după ce-a 
cumpărat de la Ned vechiul Bel Air al lui Curtis. Lui 
Eddie i-a plăcut întotdeauna maşina aia, ştii doar, 
iar Ned nu mai avea nevoie de ea la Pitt, nu în 
primul an. N-ar fi făcut decât să stea în parcare... 

- ... iar Ned avea nevoie de bani. 

- Să pleci la colegiu dintr-un cămin cu un singur 
părinte? Avea nevoie de fiecare sfanţ. Aşa că, atunci 
când l-a întrebat Ennis, el a spus bine, sigur că da. 
Eddie i-a dat pe ea trei mii cinci sute de dolari... 

- Trei mii două sute, a spus Shirley cu siguranţa 
celui care chiar ştie. 

- Trei mii două, trei mii cinci, tot aia-i. Ideea e că 
Eddie a văzut în asta o nouă modalitate de a-şi 
recăpăta stăpânirea de sine. N-a mai mers la The 
Tap; cred c-a început să meargă în schimb la întru- 
nirile organizaţiei AA. Asta era partea bună. Pentru 
Eddie, partea bună a durat aproximativ doi ani. 

Dincolo de parcare, ofiţerul care se uita în Magazia 
B s-a întors, ne-a observat şi-a pornit în direcţia 
noastră. Mi-am simțit pielea de pe braţe 
încreţindu-se. Îmbrăcat în uniforma cenuşie, băiatul 
- doar că nu mai era băiat, nu tocmai - semăna ui- 
mitor de tare cu taică-său. Nu-i nimic ciudat la asta, 


presupun; pur şi simplu codul genetic, o cores- 
pondenţă care se transmite prin sânge. Ce-o făcea 
înfiorătoare era pălăria cea mare. O ţinea în mâini 
şi-o tot rotea. 

- Eddie a căzut de pe cal exact pe când cel de colo 
a ajuns la concluzia că nu-i făcut pentru colegiu, am 
spus. 

Ned Wilcox a plecat de la Pitt şi s-a întors acasă în 
Statler. Vreme de-un an a făcut treaba lui Arky, Arky 
fiind deja ieşit la pensie şi mutat înapoi în Michigan, 
unde fără-ndoială că toată lumea vorbea ca el (ce 
gând înfricoşător!). Când a făcut două'ş'unu, Ned a 
depus cererea şi-a dat testele. Acum, la două'ş'doi, 
uite că aici era. Salutare, bibane. 

Ajuns la jumătatea parcării, băiatul lui Curt s-a 
oprit să se uite înapoi spre magazie, încă 
răsucindu-şi Stetson-ul în mâini. 

- Arată bine, nu-i aşa? - a murmurat Shirley. 

Am adoptat mina mea de vechi dom' sergent - 
puţin distant, puţin ironic. 

- Şi-a băgat minţile-n cap cât de cât. Shirley, ai 
vreo idee câţi draci a invocat maică-sa când a aflat 
într-un sfârşit ce-are de gând? 

Shirley a râs şi şi-a stins ţigara. 

- A invocat mai mulţi atunci când a aflat că 
plănuieşte să-i vândă lui Eddie Jacubois Bel Air-ul lui 
taică-său - cel puţin aşa mi-a spus Ned. Adică, să fim 
serioşi, Sandy, trebuia să-şi dea seama c-o să se 
întâmple. Trebuia. Doar a fost căsătorită cu unul, 
pentru numele lui Dumnezeu. Şi probabil c-a ştiut că 
aici îi e locul. Eddie, însă, unde-i era /u; locul? De ce 
nu s-a putut opri pur şi simplu din băut? O dată 
pentru totdeauna? 


- Asta-i o întrebare grea, am zis. Se spune că-i o 
boală, aşa cum e cancerul şi diabetul. Poate că 
aşa-i. 

Eddie începuse să vină la serviciu mirosind a alcool 
şi nimeni nu l-a acoperit multă vreme; era prea 
serioasă situaţia. Când a refuzat să vadă un 
psihiatru şi a refuzat şi concediul cu plată pentru 
a-şi petrece patru săptămâni la clinica pe care-o 
pune PSP la dispoziţia ofiţerilor cu probleme, a fost 
pus să aleagă: să se lase în linişte de băutură sau să 
fie concediat cu mare tam-tam. Eddie şi-a dat 
demisia, şi-a primit jumate din pensia pe care ar fi 
primit-o dacă ar mai fi reuşit să stea în serviciu încă 
trei ani - la capătul drumului, beneficiile nu-s deloc 
de neglijat. Şi nu-nţelegeam asta mai mult decât o 
înţelegea Shirley - de ce nu renunţase pur şi simplu? 
Având un asemenea stimulent material, de ce nu-şi 
spusese pur şi simplu O să-mi fie sete trei ani, dar 
dup-aia o săpun dopu' şi-o să fac baie-n alcool? Nu 
ştiu. 

The Tap chiar a devenit a doua casă a lui Eddie J. 
Alături de bătrânul Bel Air, desigur. L-a ţinut perfect 
ceruit pe dinafară şi fără nici o pată pe dinăuntru 
chiar până în ziua când a intrat cu el în parapetul 
podului de peste râul Redfern cu aproximativ 
optzeci de mile la oră. Pe-atunci avea o grămadă de 
motive s-o facă - nu era un om fericit -, însă trebuie 
să te-ntrebi dacă nu erau poate şi câteva motive 
puţin mai aproape de casă. Mai ales eu trebuia să 
mă-ntreb dacă nu auzise cumva pulsaţia aia înainte 
de sfârşit, şoapta aia fluctuantă care seamănă cu o 
voce şi-ţi vorbeşte chiar în miezul creierului. 

Fă-o, Eddie, dă-i drumul, de ce nu? Altceva nu prea 
mai ai, nu-i aşa? Tot restu-i destul defranjurat. 


Apasă doar puțin mai hotărât pe acceleraţie şi-apoi 
roteşte volanul spre dreapta. Fă-o. Dă-i drumul. Fă 
un pic de pagubă pentru amicii tăi, să aibă ce 
curăța. 

M-am gândit la seara în care am şezut exact pe 
aceeaşi bancă, tânărul la care mă uitam cu patru ani 
mai tânăr ca acum ascultând cu toate simţurile cum 
Eddie povestea cum a tras pe dreapta imensa 
camionetă a lui Brian Lippy. Puştiu' asculta povestea 
lui Eddie despre cum a încercat s-o convingă pe 
iubita lui Lippy să facă ceva înainte ca iubitul ei s-o 
nenorocească de tot sau poate chiar s-o omoare. 

Asta i s-a întâmplat, însă, chiar lui, desigur. Din 
câte ştiam eu, fata aia cu faţa însângerată e singura 
încă în viaţă din cvartetul de atunci. Mda, e printre 
noi. Nu mai patrulez mult pe şosele în zilele 
de-acum, dar numele şi poza ei îmi ajung pe birou 
din când în când, fiecare poză arătând o femeie din 
ce în ce mai aproape de baborniţa cu respiraţia 
mirosind a bere, cu nasul spart, gata să ţi-o tragă 
pentru un pachet de ţigări, care, în lipsa unui 
miracol, va deveni. A avut o grămadă de DUI, 
destule D-şi-D-uri, un drum la spital într-o noapte cu 
un braţ şi şoldul rupte după ce-a căzut pe scări. Imi 
închipui că cineva ca Brian Lippy a ajutat-o probabil 
să cadă pe scările alea, nu credeţi? Fiindcă 
într-adevăr îşi aleg iar şi iar acelaşi gen de om. Are 
doi sau poate trei copii daţi în plasament. Aşa că 
mda, e printre noi, dar trăieşte cu adevărat? Dacă 
spuneţi că da, atunci trebuie să vă spun că poate 
George Morgan şi Eddie J au făcut bine ce-au făcut. 

- Am să-mi iau zboru', a zis Shirley şi s-a ridicat în 
picioare. Mi-a ajuns câtă veselie am văzut în ziua de 
azi. Te descurci singur? 


- Mda, am spus. 

- Hei, s-a întors în seara aia, nu? S-a întors. 

Nu era nevoie să fie mai explicită. Am încuviinţat, 
zâmbind. 

- Eddie a fost un tip de treabă, a spus Shirley. 

Poate că n-a reuşit să se lase de băutură, dar a 
avut cel mai curat suflet. 

Mnu, mi-am spus, urmărind-o cum merge către 
Ned, urmărindu-i cum discută puţin. Cred că tu a; 
cel mai curat suflet, Shirl. 

l-a oferit lui Ned un pupic din vârful ciocului pe 
obraz, aşezându-i o mână pe umăr şi ridicându-se în 
vârful degetelor de la picioare, apoi s-a îndreptat 
către maşină. Ned a venit acolo unde şedeam eu. 

- Eşti bine? - m-a întrebat. 

- Mda, bine. 

- Şi-nmormântarea...? 

- Hei, la naiba, n-a fost decât o înmormântare. Am 
fost la altele mai bune şi la altele mai rele. Mă bucur 
c-a fost închis sicriul. 

- Sandy, pot să-ţi arăt ceva? Acolo? A înclinat din 
cap către Magazia B. 

- Sigur. (M-am ridicat.) Coboară temperatura? Dacă 
era aşa, era ceva nou. Trecuseră doi ani de când 
temperatura nu mai scăzuse mai mult de cinci grade 
sub temperatura de afară. Şaişpe luni de la ultimul 
spectacol de lumini, iar acela n-a constat decât din 
opt sau nouă pâlpâiri palide. 

- Nu, a spus. 

- S-a deschis portbagajul? 

- E-nchis ca o conservă. 

- Ce, atunci? 

- Prefer să-ţi arăt. 


M-am uitat sever la el, ieşindu-mi pentru prima 
dată din gânduri suficient cât să observ cât de su- 
rescitat era. Apoi, încercat de-un amalgam de sen- 
timente - curiozitatea şi neliniştea erau notele do- 
minante, cred -, am străbătut parcarea alături de fiul 
vechiului meu prieten. Şi-a adoptat poziţia de 
supraveghetor de şantier la unul dintre geamuri, iar 
eu am adoptat-o pe-a mea la cel de lângă. 

La început n-am văzut nimic neobişnuit; Buick-ul 
stătea pe ciment aşa cum făcuse vreme de, mai 
mult sau mai puţin, un sfert de secol. Nu se vedea 
nici o lumină fulgerând, nici un exponat exotic. Acul 
roşu al termometrului stătea la limita întru nimic 
remarcabilă de şaptezeci şi trei de grade. 

- Deci? - am întrebat. 

Ned a râs, încântat. 

- Te uiţi ţintă la el şi nu vezi! Perfect! La-nceput 
nici eu n-am văzut. Ştiam că s-a schimbat ceva, dar 
nu-mi dădeam seama ce. 

- Despre ce vorbeşti? 

A scuturat din cap, încă zâmbind. 

- Nu, domnule sergent, nu. Nu cred. Tu eşti şeful; 
eşti de asemenea unul dintre cei trei poliţişti care au 
fost de faţă atunci şi e şi-acum. E chiar în faţa ta, 
uită-te bine. 

M-am uitat iarăşi înăuntru, mijind mai întâi ochii şi 
apoi ducând mâinile la tâmple să elimin lumina, 
vechiul gest. Mi-a fost de ajutor, dar la ce mă uitam? 
Ceva, da, avea dreptate în privinţa asta, dar ce 
anume? Ce se schimbase? 

Mi-am amintit seara aceea la The Country Way, 
frunzărind întruna paginile tonomatului ăluia mort, 
încercând să identific cea mai importantă întrebare, 
care era cea pe care Ned se hotărâse să n-o pună. 


Aproape că-mi venise, apoi îmi scăpase iarăşi 
printre degete. Când se-ntâmpla asta, nu avea rost 
s-o iei pe urmele ei. Asta mi-am spus atunci şi asta 
mi-am spus şi acum. 

Aşa că, în loc să mă uit la 8 cu privirea mea de 
poliţist, mi-am lăsat ochii să se defocalizeze şi 
mintea să rătăcească aiurea. A rătăcit spre titlurile 
melodiilor, desigur, titlurile celor pe care se pare că, 
o dată ce scurta lor perioadă de popularitate a 
trecut, nu le mai ascultă nimeni, cele pe care nu le 
mai difuzează nici măcar posturile radio profilate pe 
muzică veche. „Society's Child” şi „Pictures of 
Matchstick Men” şi „Quick Joey Small” şi... 

.. Şi bingo, am văzut-o. Aşa cum spusese el, era 
chiar în faţa ochilor mei. Preţ de-o clipă, n-am putut 
respira. 

În parbriz se vedea o crăpătură. 

O dâră subţire, argintie, străbătând parbrizul în 
zigzag precum un fulger, de sus până jos, pe partea 
şoferului. 

Ned m-a lovit prieteneşte peste umăr. 

- Ai văzut, Sherlock, ştiam eu c-o să reuşeşti. La 
urma urmei, nu-i decât în fata ochilor tăi. 

M-am întors spre el, am dat să vorbesc, apoi m-am 
întors la loc să mă asigur că văzusem ceea ce 
credeam că văzusem. Aşa era. Crăpătura arăta ca o 
dâră de argint viu îngheţată în loc. 

- Când s-a întâmplat? - l-am întrebat. Ştii? 

- Îi fac câte-o poză Polaroid la fiecare patruzeci şi 
opt de ore sau aşa ceva, a spus. O să verific să fiu 
sigur, dar pariez pe-o oaie moartă şi pe cuțitul cu 
care s-o belesc că-n ultima poză pe care am făcut-o 
nu apare nici o crăpătură. Aşa că s-a întâmplat între 
seara zilei de miercuri şi vineri după-amiază la... 


S-a uitat la ceasul de mână, apoi mi-a oferit un 
zâmbet larg. 

- La patru şi cinşpe. 

- S-ar putea să se fi întâmplat chiar în timpul în- 
mormântării lui Eddie, am spus. 

- E posibil, da. 

Ne-am mai uitat înăuntru pentru scurtă vreme, fără 
ca vreunul dintre noi să spună ceva. Apoi Ned a zis: 

- Am citit poezia de care ziceai. „Minunata trăsură 
c-un singur cal.” 

- Chiar aşa? 

- Ihî. E destul de reuşită. Destul de haioasă. 

Am păşit de lângă geam şi m-am uitat la el. 

- O să se-ntâmple mai repede acum, ca-n poezie, a 
spus. Urmează să-i explodeze un cauciuc... sau o 
să-i cadă toba de eşapament... sau o bucată de or- 
nament cromat. Ştii cum e când stai în martie sau la 
sfârşitul lui aprilie lângă un lac îngheţat şi auzi 
gheaţa crăpând? 

Am încuviinţat din cap. 

- Aşa o să fie şi cu maşina asta. 

| se aprinseseră ochii, şi mi-a venit o idee curioasă: 
pentru prima dată după moartea tatălui lui, îl 
vedeam pe Ned Wilcox cu adevărat fericit. 

- Crezi? 

- Da. Numai că-n locul sunetului de gheaţă cră- 
pând, va fi acela de şuruburi rupându-se şi de sticlă 
spărgându-se. O să se alinieze poliţiştii la geamurile 
astea aşa cum făceau în vremurile de demult... 
numai că acuma o să fie ca să vadă cum se îndoaie 
şi se rup şi se desprind şi cad tot soiul de lucruri din 
maşină. Până ce, într-un sfârşit, n-o să mai rămână 
nimic din ea. O să se-ntrebe dacă n-o să mai fie o 
ultimă fulgerare de lumină chiar la sfârşit, cum e 


floarea-chinezească la sfârşitul spectacolului cu 
focuri de artificii de Patru lulie. 

- Crezi că aşa o să fie? 

- Cred că s-a zis cu focurile de artificii. Cred c-o să 
auzim o ultimă bucată de oţel trosnind puternic 
şi-apoi o să putem duce tot mormanul la 
împachetat. 

- Eşti sigur? 

- No, a spus şi a zâmbit. Nu poţi fi sigur. Am învăţat 
asta de la tine şi de la Shirley şi de la Phil şi de la 
Arky şi de la Huddie. (A făcut o pauză.) Şi de la 
Eddie J. Dar o să fiu pe fază. Şi mai devreme sau 
mai târziu... 

A ridicat o palmă în aer, s-a uitat la ea, apoi a 
făcut-o pumn şi s-a întors la geam. 

- Mai devreme sau mai târziu. 

M-am întors şi eu la geamul meu, făcându-mi 
mâinile căuş la tâmple ca să elimin lumina. M-am 
uitat cu ochii strânşi înăuntru la ciudăţenia care se- 
măna cu un Buick Roadmaster 8. Pustiu avea cate- 
goric dreptate. 

Mai devreme sau mai târziu. 


Bangor, Maine 

Boston, Massachusetts 

Naples, Florida 

Lovell, Maine 

Osprey, Florida 

3 aprilie 1999 - 20 martie 2002 


Nota autorului 


Mi s-a întâmplat să-mi cadă din când în când idei în 
braţe - cred că asta-i valabil pentru orice scriitor - 
dar Dintr-un Buick 8 a fost aproape comic exact 
opusul: eu am căzut în braţele unei idei. Şi asta cred 
că merită o scurtă notă. 

Soţia mea şi cu mine ne-am petrecut iarna lui 1999 
la Longboat Key în Florida, unde am cârpit ultima 
ciornă a unui scurt roman (The Girl Who Loved Tom 
Gordon) şi-am scris puţine alte lucruri cu adevărat 
importante. Şi n-aveam nici planuri să mai scriu 
ceva în primăvara acelui an. 

La sfârşitul lui martie, Tabby a luat avionul din 
Florida înapoi spre Maine. Eu am mers cu maşina. 
Urăsc să zbor cu avionul, ador să conduc şi, pe 
deasupra, aveam de transportat o droaie de mobile, 
cărţi, chitare, componente de calculator, haine şi 
hârtii. A doua sau a treia zi pe care o petreceam pe 
drum m-a găsit în vestul Pennsylvaniei. Aveam ne- 
voie de benzină, am ieşit de pe autostradă şi-am 
luat-o pe un drum lăturalnic. Lângă rampă am găsit 
o benzinărie Conoco. Era chiar şi un benzinar care îţi 
turna benzina. Mi-a oferit chiar şi câteva cuvinte 
dintr-o conversaţie tolerabil de plăcută şi nu m-a 
taxat în plus pentru ele. 

L-am lăsat să-şi facă treaba şi m-am dus la toaletă 
să mi-o fac pe-a mea. Când am terminat, am dat 
ocolul până în spatele benzinăriei. Acolo am găsit o 
pantă destul de abruptă plină cu piese de maşini şi, 
la poalele ei, un pârâiaş bolborositor. Încă mai era 
destulă zăpadă pe jos, rămasă în fâşii murdare şi 


mici canale de scurgere. Am făcut câţiva paşi în 
josul pantei pentru a arunca o privire mai bună 
asupra apei şi mi-au fugit picioarele de sub mine. 
Inainte să mă prind de ceva ruginit şi să mă opresc, 
am alunecat vreo zece picioare. Dacă nu m-aş fi 
prins, e foarte probabil c-aş fi ajuns în apă. Şi apoi? 
Zarurile-s aruncate, cum se spune. 

L-am plătit pe benzinar (din câte ştiu, habar nu 
avea de accidentul meu) şi-am ajuns la loc pe şosea. 
Conducând, m-am tot gândit la ce păţisem, 
întrebându-mă ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi căzut 
în pârâu (care, cu toate scurgerile de primăvară, era 
cel puţin temporar un râu mic). Cât ar fi trebuit să 
stea lângă pompe maşina mea plină cu mobile şi cu 
hainele noastre colorate din Florida înainte să se 
agite benzinarul? Pe cine ar fi sunat? Cât le-ar fi luat 
să mă descopere dacă m-aş fi înecat? 

Incidentul ăsta mic s-a petrecut cam pe la zece 
dimineaţa. După-amiaza mă aflam deja în New York. 
Şi aveam deja destul de bine conturată în minte 
povestea pe care tocmai aţi citit-o. Am spus-o în 
cartea mea despre meşteşugul scrisului că primele 
ciorne trebuie să reflecte doar povestea; dacă există 
vreun înţeles, acesta ar trebui să apară mai târziu şi 
să răsară natural chiar din poveste. Această poveste 
a devenit - presupun - o meditaţie asupra naturii 
esențialmente indescifrabile a lucrurilor care ni se 
întâmplă în timpul vieţii şi a imposibilității de-a le 
găsi o semnificaţie logică. Prima ciornă a fost scrisă 
în două luni. Pe atunci îmi dădeam deja seama că 
am o droaie de probleme din pricina a două lucruri 
pe care nu le cunoşteam: vestul Pennsylvaniei şi 
Poliţia Statului Pennsylvania. Înainte să mă pot 
ocupa de vreuna din lacunele astea, am suferit 


propriul meu accident rutier şi viaţa mi s-a schimbat 
radical. De fapt, am ieşit din vara lui '99 bucuros că 
mai am viaţă în mine. A trecut mai bine de-un an 
înainte să mă gândesc iarăşi la povestea asta, 
darămite să mai şi lucrez la ea. 

Coincidenţa de-a fi scris o carte plină de înfioră- 
toare ghinioane implicând maşini înainte să am 
propriul meu ghinion nu s-a lăsat fără urme, dar am 
încercat să nu exploatez prea tare situaţia. Cu 
siguranţă, nu cred c-a fost ceva premonitoriu în 
asemănările dintre ce i se întâmplă lui Curtis Wilcox 
în Buick 8 şi ce mi s-a întâmplat mie în realitate (în 
primul rând, eu am supravieţuit). Pot spune cu 
sinceritate, totuşi, că am născocit mare parte din 
poveste: cât despre Curtis, monedele mi-au fost az- 
vârlite din buzunare şi ceasul mi-a fost smuls de la 
încheietura mâinii. Şapca pe care o purtam a fost 
descoperită mai târziu în pădure, la cel puţin două- 
zeci de yarzi distanţă de locul impactului. Dar nu am 
schimbat nimic în curgerea poveştii, ca să se 
potrivească celor întâmplate mie; mare parte din 
ce-mi doream se afla deja în prima ciornă. 
Imaginaţia-i o unealtă puternică. 

Nu mi-a trecut niciodată prin gând să mut povestea 
din Dintr-un Buick 8 în Maine, deşi Maine e locul pe 
care-l cunosc (şi-l iubesc) cel mai bine (cel mai 
mult). M-am oprit la o benzinărie în Pennsylvania, 
am căzut în fund în Pennsylvania, ideea mi-a venit 
în Pennsylvania. Mi-am spus că povestea care-a ieşit 
de aici trebuie să rămână în Pennsylvania, în pofida 
problemelor pe care le ridica. Nu că n-ar fi fost şi 
părţi bune; cel mai important lucru e că am putut să 
plasez oraşul imaginar Statler doar la o aruncătură 
de băț mai în josul drumului de Rocksburg, oraşul 


care serveşte de scenă minunatei serii romaneşti 
scrise de K. C. Constantine despre şeful poliţiei 
dintr-un oraş mic Mario Balzic. Dacă n-aţi citit nici 
una dintre poveştile astea, ar trebui să vă faceţi un 
cadou. Nesfârşita poveste a şerifului Balzic şi a 
familiei lui seamănă cu Clanul Sporano întors pe dos 
şi povestit din perspectiva unui apărător al legii. De 
asemenea, Pennsylvania e căminul populaţiei 
amish, al cărei mod de viaţă voiam să-l explorez 
puţin mai în amănunt. 

Cartea aceasta n-ar fi putut fi niciodată terminată 
fără ajutorul ofițerului Lucien Southard din Poliţia 
Statului Pennsylvania. Lou a citit manuscrisul, a 
reuşit să se abţină să râdă prea tare de multe 
greşeli din el şi mi-a scris opt pagini cu notițe şi 
corecţii ce-ar putea fi tipărite fără nici o ruşine în 
manualul oricărui scriitor (printre altele, ofiţerul 
Southard a fost învăţat să scrie cu litere de tipar 
mari, uşor de citit). M-a dus la mai multe cazărmi ale 
PSP, mi-a făcut cunoştinţă cu trei ofiţeri de 
comunicaţii care au fost destul de drăguţi să-mi 
arate cu ce şi cum fac (ca primă demonstraţie, au 
verificat plăcuţele de înmatriculare ale camionetei 
mele Dodge - rezultatul a fost bun, mă simt uşurat 
să vă spun, fără nici o punere sub urmărire sau 
amenzi neplătite) şi au făcut demonstraţii cu tot 
soiul de instrumente din dotarea Poliţiei Statale. Cel 
mai răbdător şi mai instructiv dintre aceşti OCP a 
fost Theresa M. Maker - mulţumesc, Theresa, pentru 
bunăvoință. 

Mai important, Lou şi câțiva colegi de-ai lui m-au 
scos la masă la un restaurant din ţinutul amish, 
unde am consumat sandvişuri imense şi am băut 
carafe întregi de ceai cu gheaţă. M-au cadorisit cu o 


oră de poveşti din viaţa de poliţist statal. Unele au 
fost comice, unele oribile şi altele reuşeau să fie 
amândouă în acelaşi timp. Nu toate au ajuns în 
Buick 8, însă câteva au ajuns sub o formă destul de 
ficţionalizată. M-au tratat ca pe un prieten şi nimeni 
nu s-a mişcat prea repede, ceea ce-a fost bine. La 
vremea respectivă, încă mai ţopăiam în cârje. 

Mersi, Lou - şi le mulţumesc tuturor ofiţerilor care 
lucrează la cazarma din Butler - pentru că m-ai 
ajutat să-mi păstrez cartea despre Pennsylvania în 
Pennsylvania. Mult mai important, mersi că m-ai 
ajutat să înţeleg cu ce se ocupă ofiţerii de poliţie 
statală şi preţul pe care-l plătesc pentru asta. 

Susan Moldow şi Nan Graham, Duetul Dinamic de 
la Scribner, n-au vrut să mă lase să-nchei nota asta 
fără să menţionez că s-au luat anumite - aha! - 
libertăţi cu privire la Buick pe coperta? cărţii. GM- 
ofilii vor putea observa cu plăcere că fata de pe 
coperta Opt-ului e cu câţiva ani mai în vârstă decât 
Buick-ul din poveste. M-au întrebat dacă mă 
deranjează escrocheria asta mică şi le-am spus că 
absolut deloc. Ce mă deranjează, mai ales când e 
târziu şi nu pot dormi, e grilajul ăla ca o gură rânjită. 
Arată aproape gata să-nfulece pe cineva de viu, nu-i 
aşa? Poate că pe mine. Sau poate că pe tine, dragul 
meu Cititor Fidel. Poate că pe tine. 


Stephen King 
29 mai 2002 


8 Autorul face referire la coperta ediţiei originale în limba 
engleză: From a Buick 8, Pocket Books, New York, 2002 - n. ed. 
rom