Stephen King — Christine

Stephen King 


Christine 
1983 


Prolog 


Bănuiesc că aţi putea să consideraţi aceasta ca fiind 
povestea unui triunghi de îndrăgostiţi - Arnie Cunningham, 
Leigh Cabot şi, bineînţeles, Christine. Dar, doresc să înţelegeţi 
că prima a fost Christine. Ea a fost prima dragoste a lui Arnie 
şi, în timp ce nu îndrăznesc să afirm cu certitudine (oricum, 
nu de la înălţimea îndoielnicelor culmi de înţelepciune pe care 
le-am atins în cei douăzeci şi doi de ani ai mei), eu cred că a 
fost singura lui iubire adevărată. beci, denumesc o tragedie 
ceea ce s-a întâmplat. 

Am crescut împreună cu Arnie în acelaşi cartier, am mers 
amândoi la Şcoala primară Owen Andrews şi la Gimnaziul 
Darby, apoi la Liceul Libertyville. Bănuiesc că acesta a fost 
motivul pentru care Arnie nu a fost total înfrânt în timpul 
liceului. Eu eram un tip important acolo - mda, ştiu că asta nu 
înseamnă mare brânză; la cinci ani după ce ai absolvit nu te 
mai cinsteşte nimeni cu o bere pentru că ai fost căpitanul 
echipei de football, baseball şi înotător în Liga All-Conference 
-, dar pentru că am fost, cel puţin Arnie nu a fost ucis. A 
suferit foarte multe abuzuri, dar nu a fost omorât. 

Ştiţi, el era un învins. Fiecare liceu trebuie să aibă cel 
puţin doi; este un fel de lege universală. Unul de sex masculin 
şi unul de sex feminin. Lada de gunoi a fiecăruia. Ai avut o zi 
proastă? Ai căzut la un test important? Te-ai certat cu părinţii 
şi ai fost pedepsit pe perioada week-end-ului? Nici o 
problemă. Trebuie doar să-l găseşti pe unul dintre aceşti trişti 
nefericiţi care se furişează în grabă de-a lungul holurilor ca 
nişte criminali şi să te îndrepţi drept spre el. lar câteodată ei 


chiar sunt ucişi, în toate privinţele importante în afară de cea 
fizică; câteodată îşi găsesc un sprijin şi supraviețuiesc. Arnie 
m-a avut pe mine. Apoi a avut-o pe Christine. Leigh a venit 
mai târziu. 

Eu doar doresc să înţelegeţi acest fapt. 

Arnie era un outsider înnăscut. Nu se înţelegea cu 
sportivii deoarece era sfrijit - un metru şaptezeci şi opt şi în 
jur de şaizeci şi trei de kilograme atunci când era ud fleaşcă 
cu toate hainele pe el plus o pereche de cizme Desert Driver. 
Era un outsider printre intelectualii liceului (un grup care era 
destul de "izolat" într-un burg ca Libertyville) pentru că nu 
avea nici o înclinaţie deosebită. Arnie era deştept, dar mintea 
lui nu era îndreptată cu precădere spre un anumit domeniu... 
In afară de mecanica motoarelor cu ardere internă. Era foarte 
talentat în această privinţă. Când era vorba de maşini, acest 
puşti era parcă născut pentru aşa ceva. Dar părinţii lui, care 
amândoi predau la Universitatea Horlicks, nu puteau accepta 
ca fiul lor, care obținuse un procent de 95% la testul de 
inteligenţă Stanford-Binet, să urmeze cursurile de la atelier. A 
fost norocos că l-au lăsat să urmeze Mecanica Auto |, II şi III. A 
trebuit să se lupte din răsputeri ca să obţină asta. Era un 
intrus între drogaţi pentru că nu consuma narcotice. Era un 
outsider în grupul 
teribiliştilor-cu-blugi-cu-ţinte-şi-Lucky-Strikes, deoarece nu 
consuma alcool, iar dacă-l loveai destul de tare izbucnea în 
plâns. 

O, da, şi nici o fată nu se apropia de el! Maşinăria lui 
glandulară mergea total în bozii. Adică, Arnie era metropola 
coşurilor. Se spăla pe faţă probabil de cinci ori pe zi, făcea 
poate o duzină de duşuri pe săptămână şi încerca fiecare 
cremă şi pomadă inventată de ştiinţa modernă. Nimic nu 
dădea rezultat. Faţa lui Arnie arăta ca o pizza supraîncărcată 
şi se părea că va avea pentru totdeauna un ten ciupit, parcă 
mâncat de vărsat. 

Cu toate acestea mie îmi plăcea. Avea un foarte bun simţ 
al umorului şi o minte care punea întotdeauna întrebări; făcea 
şarade şi mici asocieri ciudate. Arnie a fost cel care mi-a 


arătat cum se construieşte un muşuroi pentru furnici când 
aveam şapte ani şi am petrecut aproape întreaga vară privind 
creaturile acelea mici, fascinaţi de hărnicia lor şi de solemna 
lor seriozitate. Când aveam zece am, Arnie a sugerat să ne 
furişăm într-o noapte afară şi să punem bălegar uscat de cal 
din Grajdurile de pe Route 17 sub calul imens de plastic, care 
se găsea pe peluza din faţa Motelului Libertyville, situat chiar 
lângă Manroeville. Arnie a ştiut primul despre şah. A ştiut 
primul despre poker. El mi-a arătat cum să-mi maximizez 
rezultatul de la scrabble. În zilele ploioase, chiar până în 
perioada când m-am îndrăgostit (hm, un fel de a spune - ea 
făcea parte din echipa de animatoare a liceului, cu un corp 
fantastic, iar de acesta cu siguranţă eram îndrăgostit, cu 
toate că, atunci când Arnie a remarcat că mintea ei avea tot 
atâta adâncime şi rezonanţă cât un disc pe 45 de turaţii al lui 
Shaun Cassidy, nu i-am putut spune că mănâncă rahat, 
pentru că avea dreptate), la Arnie mă gândeam mai întâi 
deoarece el ştia să maximizeze aceste zile tot aşa cum ştia să 
maximizeze rezultatele de la scrabble. Poate că aceasta este 
una dintre modalităţile prin care-i recunoşti pe oamenii 
singuratici... ei se pot gândi întotdeauna la ceva interesant de 
făcut în zilele ploioase. Intotdeauna poţi să-i chemi. Ei sunt tot 
timpul acasă. Fir'ar al dracului, întotdeauna! 

Din partea mea, l-am învăţat să înoate. Am lucrat cu el, 
l-am convins să mănânce legume proaspete ca să-şi fortifice 
corpul sfrijit. l-am obţinut o slujbă la o echipă de construcţii 
de şosele în vara dinaintea ultimului an de liceu - iar pentru 
aceasta amândoi a trebuit să ne luptăm din răsputeri cu 
părinţii lui, care se considerau mari prieteni ai muncitorilor de 
la fermele din California şi ai oţelarilor din Burg, dar care erau 
îngroziţi de ideea că fiul lor dotat (amintiţi-vă, procent de 95% 
la testul de inteligentă Stanford-Binet) îşi va murdări mâinile 
şi îşi va înroşi gatul. 

Apoi, aproape de sfârşitul vacanței de vară, Arnie a 
văzut-o pentru prima oară pe Christine şi s-a îndrăgostit de 
ea. Eram cu el în acea zi - ne întorceam acasă de la lucru - şi 
aş depune mărturie în această chestiune şi în faţa Tronului 


Sfântului Dumnezeu dacă aş fi chemat s-o fac. Frate, s-a 
îndrăgostit, şi s-a îndrăgostit foarte tare. Ar fi putut fi 
amuzant dacă totul n-ar fi fost atât de trist şi dacă totul n-ar fi 
devenit înfricoşător atât de repede. Ar fi putut fi amuzant, 
dacă situaţia n-ar fi fost atât de rea. 

Cât de rea a fost? 

A fost rea de la început. Şi s-a înrăutățit din ce în ce, 
foarte repede. 


1 
DENNIS - 
CÂNTECELE DE VOLAN ALE ADOLESCENȚEI 


1 
Primele impresii 


Hei, iote 'colo! 

Vizavi! 

Acolo-i o maşină făcută chiar pentru mine, 
Să posed acea maşină ar fi un lux... 

Că maşina aia arată bine, omule, 

Asta-i cu totul altceva. 

Eddie Cochran 


— Oh, Dumnezeule! a strigat brusc prietenul meu, Arnie 
Cunningham. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. În spatele 
ochelarilor cu ramă metalică, el avea ochii holbaţi, îşi lipise o 
mână pe obraz acoperindu-şi parţial gura, iar gâtul lui ar fi 
putut fi pe articulaţii pe bile după cât de mult şi-l sucise peste 
umăr. 

— Opreşte maşina, Dennis! Du-te înapoi! 

— Ce vrei să... 


— Întoarce-te, vreau să mă mai uit o dată la ea. 

Brusc, am înţeles. 

— Oh, omule, uită. Dacă te referi la acea... chestie pe 
lângă care tocmai am trecut. 

— Întoarce-te! 

Am întors, gândindu-mă că probabil este una dintre 
micile glume subtile ale lui Arnie. Dar nu era aşa. Arnie era 
pierdut, cu căţel, cu purcel. Se îndrăgostise. 

EA! era o glumă proastă şi n-am ştiut niciodată ce a 
văzut Arnie la EA în acea zi. Partea stângă a parbrizului era un 
păienjeniş rânjit de crăpături. Imperiala dreaptă din spate era 
turtită în interior, iar în adâncitura de vopsea zgâriată 
crescuse un cuib urât de rugină. Bara de protecţie din spate 
era câş, capota portbagajului era întredeschisă, iar umplutura 
scaunelor sângera prin câteva găuri mari ale tapiţeriei şi în 
fată şi în spate. Arăta ca şi cum cineva sfâşiase tapiţeria cu 
un cuţit. Unul dintre cauciucuri era spart. Celelalte erau atât 
de tocite încât se vedea deja țesătura de pânză a 
anvelopelor. Cel mai grav lucru, sub blocul motor era o 
băltoacă neagră de ulei. 

Arnie se îndrăgostise de un Plymouth Fury model 1958, 
una dintre acele maşini lungi, cu aripi mari. Pe partea dreaptă 
a parbrizului - cea care nu era crăpată - se afla un anunţ 
vechi şi decolorat de soare pe care scria: DE VANZARE! 

— Dennis, uită-te la formele ei! a şoptit Arnie. 

Alerga în jurul maşinii ca un posedat. Părul ud de 
transpiraţie i se agita şi sălta. A încercat uşa din spate de pe 
partea dreaptă, iar aceasta s-a deschis cu un țipăt. 

— Arnie, îţi baţi joc de mine, nu-i aşa? am spus. Ai 


1 EA în Ib. engl. există trei pronume pentru persoana a treia: el 
şi ea, folosite numai pentru fiinţe umane şi it, folosit pentru 
animale, obiecte, fenomene etc, indiferent dacă sunt de genul 
masculin sau feminin. Christine este o maşină (deci, genul 
feminin) şi de aceea pentru cazurile în care în original nu se 
foloseşte it ci she (ea), noi, pentru diferenţiere, vom folosi EA 
(sau orice alt pronume feminin) scris cu majuscule. 


insolaţie, corect? Spune-mi ca ai insolaţie. Te duc acasă şi te 
pun sub blestemata de instalaţie de aer condiţionat şi uităm 
totul despre asta, bine? 

Dar am spus acestea fără prea mari speranţe. El ştia cum 
să glumească, dar atunci nu a fost nici o urmă de glumă pe 
faţa lui. În schimb se citea acolo un fel de nebunie toantă care 
nu mi-a plăcut prea mult. 

Nici măcar nu s-a obosit să-mi răspundă. Pe uşa deschisă 
a ieşit un val de aer cald, încărcat, stătut, mirosind a ulei şi a 
descompunere avansată. De asemenea, Arnie a părut că nu 
remarca nici acest fapt. A intrat înăuntru şi s-a aşezat pe 
bancheta din spate, zdrenţuită şi decolorată. Cândva, în urmă 
cu douăzeci de ani, fusese roşie. Acum era roz murdar. 

M-am întins şi am apucat o bucată mică de umplutură, 
m-am uitat la ea şi apoi am aruncat-o. 

— Arată de parcă Armata Rusească a trecut peste ea în 
drum spre Berlin, am spus. 

În sfârşit, el a remarcat că eu eram încă acolo. 

— Mda... mda. Dar poate fi reparată. O frumuseţe. O 
adevărată... 

— Hei! Hei! Ce puneţi voi, puştilor, la cale? 

Era un tip bătrân care arăta ca şi cum se bucura - mai 
mult sau mai puţin - de cea de-a şaptezecea vară a sa. Poate 
chiar mai puţin. Acest filfizon bizar mi-a creat impresia unui 
om căruia-i plăceau foarte puţine lucruri. Părul lui era lung şi 
nepieptănat; mă rog, atâta cât mai rămăsese din el. Pielea 
capului îi era afectată de un caz grav de psoriazis. 

Purta pantaloni de om bătrân şi ghete Keds. N-avea 
cămaşă; în schimb, în jurul taliei purta o chestie care semăna 
cu un corset femeiesc. Când s-a apropiat, am observat că era 
o proteză pentru spate. După cum arăta aceasta, presupun că 
ultima dată când şi-o spălase fusese cam pe vremea când a 
murit Lyndon Johnson. Vocea lui era piţigăiată şi stridentă. 

— Domnule, aceasta-i maşina dumneavoastră? l-a 
întrebat Arnie. 

Nu era o întrebare prea deşteaptă. Plymouth-ul era 
parcat pe peluza din spatele casei construite după război, din 


care ieşise omul. Peluza era oribilă, dar în comparaţie cu 
Plymouth-ul arăta chiar superb. 

— Şi ce dacă e? a întrebat tipul bătrân. 

— Eu - Arnie a trebuit să înghită - eu vreau s-o cumpăr. 

Ochii bătrânului codoş au strălucit. Expresia mânioasă de 
pe faţa lui a fost înlocuită de o scânteiere fugară a ochilor şi 
un rânjet înfometat. Acela, cred, a fost momentul - atunci, 
chiar în acea clipă - când am simţit ceva rece şi albastru în 
interiorul meu. A fost un moment - chiar atunci - când am 
simţit că ar trebui să-l înşfac pe Arnie şi să-l târăsc de acolo. A 
apărut ceva în ochii bătrânului. Nu doar o scânteie; a fost 
ceva în spatele ei. 

— Ei bine, ar fi trebuit să-mi spui de la început, i-a zis 
bătrânul lui Arnie. l-a întins mâna iar Arnie a luat-o. Mă 
cheamă LeBay. Roland D.LeBay. U.S. Army, pensionar. 

— Arnie Cunningham. 

Tipul i-a strâns mâna şi apoi m-a salutat vag şi pe mine. 
Eu nu intram în schemă; deja îşi avea fraierul. Arnie ar fi putut 
la fel de bine să-i înmâneze lui LeBay portofelul său. 

— Cât costă? a întrebat Arnie - şi atunci s-a repezit. 
Oricât cereţi pentru EA, tot n-ar fi prea mult. 

În loc să oftez, am gemut în sinea mea. Carnetul lui de 
cecuri tocmai se alăturase portofelului. 

Pentru o clipă rânjetul lui LeBay a şovăit puţin, iar ochii i 
s-au îngustat suspiciosi. Cred că evalua posibilitatea că 
cineva îşi bătea joc 
de el. A studiat faţa deschisă, doritoare, a lui Arnie, căutând 
semne de înşelătorie, apoi a pus acea întrebare ucigător de 
perfectă: 

— Fiule, ai deţinut vreodată o maşină? 

— Are un Mustang Mach Il, am spus eu repede. Ai lui i-au 
cumpărat-o. Are cutie de viteze Hurst, compresor de 
supraalimentare şi poate să mănânce şoseaua în viteza întâi. 
Ea... 

— Nu, a spus Arnie încet. Tocmai mi-am luat permisul de 
conducere în primăvara aceasta. 

LeBay mi-a aruncat o uitătură scurtă, dar vicleană, apoi 


şi-a îndreptat întreaga atenţie spre principalul vânat. Şi-a pus 
mâinile în şolduri şi s-a întins. A răspândit în jur o duhoare 
acră de transpiraţie. 

— Am avut în armată o problemă cu spinarea, a spus el. 
Invaliditate totală. Doctorii n— putut să-mi facă nimic. Dacă 
te-ntreabă cineva, băiete, ce-i în neregulă cu lumea asta, să-i 
spui că-s trei lucruri: doctorii, comuniştii şi cioroii radicali. 
Dintre cele trei, comuniştii sunt cei mai răi, urmaţi 
îndeaproape de doctori. Şi dacă vrea să ştie cine ţi-a spus 
asta, spune-i că Roland D. LeBay. Da, dom'le. 

A atins capota veche, scorojită a Plymouth-ului cu un fel 
de dragoste uluită. 

— Asta de aici este cea mai bună maşină pe care am 
avut-o eu vreodată. Am cumpărat-o în septembrie 1957. Pe 
atunci, asta era perioada când îţi puteai cumpăra noul model 
al anului, în septembrie. Cât era vara de lungă îţi arătau poze 
cu maşini sub copertine şi maşini sub prelate, până când pur 
şi simplu mureai să ştii cum arată pe dedesubt. Nu ca acum. 
Vocea lui împroşca dezgust pentru vremurile decadente pe 
care trăise să le vadă. Nou-nouţă a fost EA. Avea mirosul unei 
maşini nou-nouţe, iar acela-i aproape cel mai fin miros din 
lume. 

S-a gândit. 

— Cu excepţia, poate, a celui de păsărică. 

M-am uitat la Arnie, muscându-mi interiorul obrajilor ca 
să-mi stăpânesc hohotele de râs. Arme mi-a întors stupefiat 
privirea. Bătrânul nu părea să ne bage în seamă; el se afla pe 
altă planetă. 

— Am fost treizeci şi cinci de ani în kaki, ne-a spus 
LeBay, încă ţinându-şi mâna pe capota maşinii. M-am înrolat 
la şaisprezece ani, în 1923. Am înghiţit praf în Texas şi am 
văzut crabi şi homari imenşi în vizuinele puturoase din 
Nogales. Am văzut oameni cu maţele ieşindu-le pe ureche în 
timpul Marelui Doi. Asta am văzut în Franţa. Le ieşeau matele 
afară pe urechi. Crezi asta, fiule? 

— Da domnule, a spus Arnie. 

Nu cred că a auzit vreun cuvânt din ce a spus LeBay. Se 


bălăbănea de pe un picior pe altul ca şi când ar fi avut nevoie 
urgentă să meargă la baie. 

— Totuşi, în legătură cu maşina - 

— Eşti la Universitate? a lătrat brusc LeBay. Acolo sus, la 
Horlichs? 

— Nu domnule, sunt la Liceul Libertyville. 

— Bine, a spus LeBay morocănos. Stai departe de colegii. 
Sunt pline de iubitori de cioroi care vor să dea din mână 
Canalul Panama. Ei le denumesc "Locaşuri de Gândire". 
"Locaşuri de Ticăloşi" aş spune eu. 

A privit cu dragoste spre maşina care stătea pe jantă, cu 
vopseaua scorojită, încălzindu-se în soarele după-amiezii. 

— Mi-am paradit spatele în primăvara lui '57, a spus el. 
Chiar şi pe atunci armata începuse să decadă. Am ieşit tocmai 
la timp. M-am întors înapoi în Libertyville. Am studiat fiarele 
pe roţi. Nu m-am grăbit. Apoi am intrat în Reprezentanţa 
Plymouth a lui Norman Cobb - unde este acum pista de 
bowling pe Main Street - şi am comandat maşina asta. l-am 
spus că vreau modelul din anul următor, în roşu şi alb. Roşu 
ca o pompă de incendiu. Şi mi-au facut-o. Când am luat-o, 
avea un total de şase mile pe ceasul de kilometraj. 

A scuipat. 

M-am uitat peste umărul lui Arnie la ceasul de kilometraj. 
Geamul era murdar dar totuşi am putut să citesc dezastrul: 
97432 mile. Şi şase zecimi. Sfinte Sisoe! 

— Dacă iubeşti maşina asta atât de mult, atunci de ce o 
vinzi? am întrebat. 

Mi-a aruncat o privire lăptoasă, mai degrabă 
înfricoşătoare: 

— Fiule, încerci să faci pe deşteptul cu mine? 

După ce ne-am duelat din priviri câteva clipe (pe care 
Arnie le-a ignorat total; el mângăâia, iubitor, una dintre aripile 
din spate ale maşinii), mi-a spus: 

— Nu mai pot să conduc. Mă doare spatele prea rău. 
Vederea mi-a slăbit. 

Brusc am înţeles - sau am crezut că înţeleg. Dacă ne-a 
dat datele corect, atunci avea şaptezeci şi unu de ani. lar la 


şaptezeci de ani legile acestui stat te obligă să-ţi faci 
examenul oftalmologie înainte de a-ţi reînnoi permisul de 
conducere. LeBay ori nu corespunsese la acest examen, ori îi 
era teamă că nu-l vor găsi apt. Oricum, însemna acelaşi lucru. 
Mai degrabă decât să se expună acestei înjosiri, mai bine 
vindea Plymouth-ul. În afară de asta, maşina îmbătrânise 
foarte repede. 

— Cât cereţi pe ea? a întrebat iarăşi Arnie. 

Oh, de-abia aştepta să fie măcelărit. 

LeBay şi-a întors faţa spre cer, în aparenţă cercetând 
semnele de ploaie. Apoi a privit iarăşi în jos spre Arnie şi i-a 
aruncat un zâmbet larg, binevoitor, care din punctul meu de 
vedere semăna prea mult cu rânjetul mefistofelic de mai 
înainte. 

— Am cerut trei sute, a spus el. Dar tu pari un flăcău 
destul de simpatic. Pentru tine, las la două sute cincizeci. 

— Oh, Hristoase! am exclamat eu. 

Dar el cunoştea care îi este fraierul şi ştia cu exactitate 
cum să bage zânzania între noi. După cum spunea bunicul 
meu, el nu căzuse ieri dintr-o căruţă cu fân. 

— Bine, a spus el brusc. Dacă aşa vreţi voi. Eu trebuie să 
mă uit la serialul de la ora patru-jumătate. Marginea Nopții. 
Dacă pot, nu-l pierd niciodată. Băieți, mi-a făcut plăcere să 
discut cu voi. La revedere. 

Arnie mi-a aruncat o privire fioroasă, aşa de plină de 
durere şi mânie, încât m-am dat un pas înapoi. S-a dus după 
bătrân şi l-a apucat de umăr. Au vorbit. N-am putut să aud 
tot, dar am văzut mai mult decât îndeajuns. Mândria 
bătrânului era rănită. Arnie era serios şi plin de scuze. 
Bătrânul doar spera că Arnie înţelege că el nu putea suporta 
să-şi vadă insultată maşina care l-a slujit cu devotament 
atâţia ani. Arnie l-a aprobat. Încetul cu încetul, bătrânul s-a 
lăsat condus înapoi. Şi iarăşi am simţit ceva teribil în legătură 
cu el... era ca şi cum un vânt rece de noiembrie ar fi putut 
gândi. Mai bine de atât nu mă pot exprima. 

— Dacă mai spune măcar un singur cuvânt, eu mă spăl 
pe mâini de toată tărăşenia, a spus LeBay şi şi-a îndreptat 


înspre mine un deget contorsionat, plin de bătături. 

— Nu o să spună, nu o să spună, a zis Arnie în grabă. Aţi 
spus trei sute? 

— Da, cred că ăsta era - 

— Două sute cincizeci a fost preţul exprimat, am spus eu 
tare. 

Arnie arăta stupefiat, înfricoşat că bătrânul o să plece 
iarăşi, dar LeBay nu-şi asuma riscuri. Peştele aproape că 
ieşise afară din iaz. 

— Bănuiesc că mă mulţumesc cu două sute cincizeci, 
s-a-nvoit LeBay. Mi-a aruncat din nou o privire, iar eu am 
văzut că noi doi aveam o înţelegere - el nu mă plăcea şi eu 
nu-l sufeream. 

Spre oroarea mea crescândă, Arnie şi-a scos portofelul şi 
a început să caute prin el. Peste noi trei se lăsase tăcerea. 
LeBay privea. Eu mă uitam la un puşti care încerca să se 
sinucidă pe un skateboard prăzuliu. Undeva un câine a lătrat. 
Pe trotuar au trecut două fete care păreau a fi în clasa a opta 
sau a noua, chicotind şi ţinând la sânii îmbobociţi pachete cu 
cărţi de la bibliotecă. Mai aveam doar o singură speranţă ca 
să-l scot pe Arnie din tărăşenia asta; era ziua dinaintea 
salariilor. Dacă m-i se acorda timp, chiar şi douăzeci şi patru 
de ore, această febră nebunească s-ar putea să dispară. Arnie 
începea să-mi reamintească de Toad din Toad Hali. 

Când m-am uitat înapoi, Arnie şi LeBay priveau la două 
bancnote de cinci şi şase de un dolar - în aparenţă, tot ceea 
ce se găsise în portofelu său. 

— Ce spuneţi despre un cec? a întrebat Arnie. 

LeBay i-a oferit un zâmbet uscat şi nu a spus nimic. 

— E un cec valabil, a protestat Arnie. 

Bineînţeles că era. Noi lucrasem toată vara pentru Fraţii 
Carson, la extensia 1-376, cea despre care localnicii din zona 
Pittsburg credeau cu fermitate că nu va fi niciodată terminată 
cu adevărat. Câteodată Arnie declara că Penn-DOT începuse 
că înregistreze pariuri asupra lucrărilor de la 1-376 la scurt 
timp după ce s-a terminat Războiul Civil. Totuşi, nici unul 
dintre noi doi nu aveam dreptul să ne plângem; o mulţime de 


tineri lucrau pentru salarii de mizerie în acea vară sau nu 
munceau deloc. Noi câştigam bani buni şi chiar lucram ore 
suplimentare. Brad Jeffries, şeful de echipă, fusese foarte 
reticent să angajeze un puşti ca Arnie, dar până la urmă 
consimţise să-l folosească drept purtător de steag; fata pe 
care plănuia s-o angajeze rămăsese gravidă şi fugise de 
acasă ca să se mărite. Deci Arnie începuse prin a agita 
steagul în iunie, dar trecuse încetul cu încetul la munci mai 
grele, descurcându-se mai mult din curaj şi hotărâre. Era 
prima slujbă adevărată pe care o făcuse el vreodată, şi nu 
dorea să dea chix. Brad a fost destul de impresionat, iar 
soarele verii chiar a ajutat puţin tenul încărcat al lui Arnie. 
Poate erau ultravioletele. 

— Sunt sigur, fiule, că-i un cec bun - a spus LeBay - dar 
trebuie să închei târgul pentru bani gheaţă. Înţelegi. 

Nu ştiam dacă Arnie a înţeles, dar eu da. Ar fi fost mult 
prea uşor să se sisteze plata unui cec local dacă această 
găleată de rugină care era Plymouth-ul îşi arunca în drumul 
spre casă vreo pârghie sau i se rupea vreun piston. 

— Puteţi să sunaţi la bancă, a spus Arnie, începând să 
pară disperat. 

— Nu, a spus LeBay, scărpinându-şi subsuoara deasupra 
corsetului scabros. Este aproape cinci şi jumătate. Băncile 
s-au închis de mult. 

— Atunci un avans, a spus Arnie şi a întins cei 
şaisprezece dolari. 

Arăta foarte încăpățânat. S-ar putea să nu vă vină să 
credeţi că un puşti care era destul de în vârstă ca să voteze, 
s-a putut ambala atât de mult doar în cincispreze minute din 
cauza unei epave anonime şi învechite. Chiar şi mie de-abia 
îmi venea să cred. Dar Roland D. LeBay se acomodase cu 
situaţia pentru că presupun că era destul de bătrân ca să fi 
văzut deja toate ciudăţeniile. Doar mai târziu am început să 
bănuiesc că această siguranţă ciudată ar fi putut veni din alte 
surse. Oricare a fost situaţia, dacă vreodată prin venele lui 
cursese vreun lapte de bunătate omenească, acesta se 
transformase demult în smântână acră. 


— Trebuie să-mi dai cel puţin zece la sută, a spus LeBay. 
(Peştele era acum tras pe uscat; într-o clipă va fi curăţat de 
solzi.) Dacă-mi dai zece la sută, o rețin timp de douăzeci şi 
patru de ore pentru tine. 

— Dennis, poţi să-mi împrumuţi nouă dolari până mâine? 
Aveam zece în portofel şi nu aveam nici un plan să-i 
cheltuiesc undeva. Zile după zile în care împrăştiasem nisip şi 

săpasem şanţuri pentru podele tubulare făcuseră minuni în 
ceea ce priveşte pregătirea pentru sezonul de football, dar nu 
mai aveam deloc viaţă socială. În ultimul timp nici măcar nu 
mai asaltasem meterezele corpului prietenei mele animatoare 
în stilul în care era ea obişnuită. Eram bogat, dar singuratic. 

— Vino aici şi o să vedem, i-am zis. 

Sprâncenele lui LeBay se întunecaseră, dar putea vedea 
că depinde de ajutorul meu chiar dacă îi plăcea sau nu. Părul 
lui alb, ciufulit, se agita în adierea vântului. Işi ţinea posesiv 
una dintre mâini pe capota Plymouth-ului. 

Arnie venise înapoi spre locul unde maşina mea, un 
Duster '75, era parcată la bordura trotuarului. Mi-am pus 
mâna pe umărul lui Arnie. Fără nici un motiv mi-am amintit 
cum stătusem amândoi în camera lui într-o zi ploioasă, pe 
când aveam şase ani - desenele animate clipocind pe un 
televizor alb-negru vechi, în timp ce noi coloram cu Crayola 
uzate, aşezate într-o cutie veche de cafea. Această imagine 
m-a făcut să fiu trist şi puţin speriat. Ştiţi, există nişte zile 
când mi se pare că sase ani este o vârsta optimă şi de aceea 
durează doar 7,2 secunde în timp real. 

— Îi ai, Dennis? Ţi-i înapoiez mâine după-amiază. 

— Maa, îi am, am spus. Dar, ce faci, pentru numele lui 
Dumnezeu, Arnie? Băsinosul ăla bătrân are pensie de 
invaliditate totală, ce Dumnezeu! Nu are nevoie de banii 
ăştia, iar tu nu eşti o instituţie de caritate. 

— Nu pricep. Despre ce vorbeşti? 

— Îşi bate joc de tine. Te tromboneşte pur şi simplu de 
plăcere. Dacă ar duce maşina aia la Darnell, nu ar putea 
obţine nici măcar cincizeci de dolari pentru piese. E un rahat. 

— Nu. Nu, nu este. 


Fără tenul prost, prietenul meu ar fi fost complet comun. 
Dar Dumnezeu dă fiecăruia măcar o trăsătură bună, cred eu, 
iar la Arnie erau ochii. În spatele ochelarilor care în mod 
normal îi făceau obscuri, erau de un gri frumos, inteligent, 
culoarea norilor într-o zi înnegurată de toamnă. Atunci când 
se petrecea ceva care-i stârnea interesul puteau fi incomod 
de pătrunzători şi cercetători, dar acum erau distanţi şi 
visători. 

— Ba nu e deloc un rahat. 

In acel moment am început să înţeleg cu adevărat că se 
petrecea ceva mai mult decât o decizie bruscă a lui Arnie că 
doreşte o maşină. Până atunci nu-şi exprimase niciodată 
vreun interes să deţină una; era mulţumit să meargă cu mine, 
să contribuie la plata benzinei şi să pedaleze pe bicicleta lui 
cu trei viteze. Şi nici nu avea nevoie de un automobil ca să 
poată să iasă la plimbare; după cunoştinţele mele, Arnie nu 
curtase niciodată o fată. Aici era vorba de altceva. Era 
dragoste, sau ceva de acest gen. 

— Cel puţin convinge-l s-o pornească pentru tine, Arnie, 
am spus. Şi ridică-i capota motorului. Dedesubt este o 
băltoacă de ulei. Cred că blocul motor ar putea fi crăpat. De 
fapt, cred - 

— Poţi să-mi împrumuţi cei nouă dolari? 

Ochii lui mă fixau. 

Am renunţat. Mi-am scos portofelul şi i-am dat banii. 

— Mulţumesc, Dennis. 

— E înmormântarea ta, omule. 

Nu m-a băgat în seamă. A alăturat cei nouă dolari la cei 
şaisprezece ai săi şi s-a întors înapoi unde LeBay stătea lângă 
maşină. l-a înmânat banii' iar LeBay i-a numărat cu atenţie, 
umezindu-şi degetul mare. 

— O rețin doar pentru douăzeci şi patru de ore, înţelegi, 
a spus LeBay. 

— Da, domnule, este în regulă, a răspuns Arnie. 

— O să merg în casă să-ţi scriu o chitanţă. Cum spuneai 
că te cheamă, soldatule? 

Arnie a zâmbit puţin. 


— Cunningham. Arnold Cunningham. 

LeBay a gemut şi a traversat peluza nesănătoasă spre 
uşa din spate a casei. Uşa de afara era una dintre acele uşi 
nesofisticate de aluminiu, cu cifru, cu o literă rotitoare la 
mijloc - în acest caz un L mare. 

Usa s-a trântit în urma lui. 

— Tipul e straniu, Arnie. Individul este cu adevărat al 
naibii de smecher. 

Dar Arnie nu era acolo. Stătea la volanul maşinii. Pe faţă 
avea aceeaşi expresie hotărâtă. 

Am înconjurat botul maşinii şi am găsit pârghia de 
deschidere a capotei. Am tras de ea, iar capota s-a ridicat cu 
un țipăt ruginit, care m-a făcut să mă gândesc la efectele 
sonore pe care le auzi în unele dintre acele înregistrări făcute 
în casele bântuite de fantome. Fulgi de metal s-au împrăştiat 
în jur. Acumulatorul era un Allstate vechi, iar bornele erau 
atât de năclăite de cocleală, încât nu puteai spune care este 
plusul şi care minusul. Am scos filtrul de aer şi m-am uitat 
posac în carburatorul cvadri-cameral tot atât de negru ca un 
puț de mină. 

Am lăsat în jos capota şi m-am întors lângă Arnie, care 
mângâia bordul de deasupra vitezometrului calibrat până la 
un absurd 120 de mile pe oră. Oare chiar au mers vreodată 
maşinile atât de repede? 

— Arnie, cred că blocul motor este crăpat. Chiar aşa. 
Maşina asta este varză, prietene. Este făcută total varză. 
Dacă vrei roţi, putem să-ţi găsim ceva cu mult mai bun pentru 
două sute cincizeci. Vorbesc serios. Cu mult mai bun. 

— Are douăzeci de ani vechime, a spus el. Realizezi că 
un automobil este în mod oficial o antichitate când are mai 
mult de douăzeci de ani? 

— Mda, am spus. Curtea de gunoaie din spatele lui 
Darnell's era plină de antichităţi oficiale, înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Dennis... 

Uşa s-a trântit. LeBay venea înapoi. Cu atât mai bine; 
continuarea discuţiei nu ar fi avut sens. S-ar putea să nu fiu 


cel mai intuitiv om din lume, dar când semnalele sunt destul 
de puternice, le pot recepționa. Arnie simţea că trebuie 
neapărat să aibă acel automobil, iar eu nu puteam să-i 
schimb părerea. Şi nu cred că ar fi putut reuşi cineva. 

LeBay i-a dat chitanţa cu o plecăciune. Scrise pe o hârtie 
simplă de notițe, cu un scris păienjenesc şi puţin tremurat, de 
om bătrân, erau următoarele: Am primit de la Arnold 
Cunningham 25,00 dolari drept avans pentru 24 de ore, 
pentru Plymouth-ul 1958, Christine. Sub acestea îşi semnase 
numele. 

— Ce-i cu această Christine? am întrebat, gândindu-mă 
că probabil am citit prost sau că el a scris greşit. 

Buzele i s-au strâns, iar umerii i s-au ridicat puţin ca şi 
când s-ar fi aşteptat să se râdă de el... sau de parcă m-ar fi 
provocat să-mi bat joc de el. 

— Aşa i-am spus întotdeauna. Christine. 

— Christine, a spus Arnie. Îmi place. Ţie nu, Dennis? 

Acum dorea să-i dea şi un nume tâmpeniei. Totul începea 
să devină prea mult. 

— Ce crezi, Dennis, îţi place? 

— Nu, am spus. Dacă trebuie s-o botezi, Arnie, de ce nu Îi 
spui Belea? 

Părea jignit,dar mie nu-mi mai păsa.M-am întors la maşina 
mea şi l-am aşteptat acolo, dorindu-mi să fi ales altă rută spre 
casă. 


2 
Prima ceartă în familie 


Doar spune-le prietenilor tăi golani de afară, 
Că nu ai timp să faci o plimbare cu maşina! 
(Trăncăneli!) 

Nu-mi întoarce vorba! 

The Coasters 


L-am dus pe Arnie acasă şi am intrat cu el ca să mănânc 


o bucată de prăjitură şi un pahar cu lapte înainte dea mă 
îndrepta spre casă. A fost o decizie pe care am regretat-o 
foarte repede. 

Arnie locuia pe Strada Laurel, care se afla într-un cartier 
liniştit de vile din partea de vest a Libertyville-ului. De fapt, în 
general, marea parte a Libertyville-ului era liniştită şi alcătuită 
din vile. Nu sunt foarte luxoase, ca şi cartierele suburbane ale 
Fox Chapel-ului (unde multe dintre case sunt de fapt conace 
ca acelea pe care le tot vezi în revista săptămânală Co/umbo) 
şi nici nu este ca Monroeville, cu magazine care se întind pe 
mile întregi, cu depozitele de cauciucuri ieftine şi cu marile 
librării pentru cărţi porcoase. Nu există nici un fel de industrie 
grea; în general este o comunitate de dormitoare pentru 
Universitatea din apropiere. Nu luxoasă, dar într-un fel 
doxată, cel puţin. 

Tot drumul spre casă, Arnie a fost tăcut şi contemplativ; 
am încercat să-l scot din această stare, dar nu a vrut. L-am 
întrebat ce va face cu maşina. 

— O s-o repar, mi-a răspuns absent şi a căzut înapoi în 
tăcere. 

Ei bine, era în stare să facă asta; nu puneam la îndoială 
acest lucru. Se pricepea să lucreze cu ustensilele, putea să 
asculte, putea să izoleze hibele. Mâinile lui erau sensibile şi 
abile cu mecanismele; doar când era în preajma altor oameni, 
în special a fetelor, deveneau stângace şi agitate, dorind să-şi 
pocnească degetele sau să şi le vâre în buzunare sau, cel mai 
grav, să şi le ducă la faţă şi să le plimbe peste terenul 
zgrunţuros al obrajilor săi, peste bărbie şi frunte, atrăgând 
atenţia asupra feţei. 

Putea să repare maşina, dar banii pe care-i câştigase în 
acea vară erau destinaţi pentru colegiu. Nu mai deținuse 
niciodată înainte o maşină şi nu cred că avea vreo idee 
despre modul sinistru în care înghiţeau banii maşinile vechi. 
Cu aviditatea unui vampir care îţi suge sângele. Putea să 
scutească în multe cazuri mâna de lucru, realizând singur 
reparaţiile, dar numai piesele îl vor secătui de parale înainte 
de a termina treaba. 


l-am spus câte ceva din toate acestea, dar nici măcar nu 
le-a recepționat. Privirea îi. era încă pierdută, visătoare. Nu 
pot să vă spun ce gândea el. 

Michael şi Regina Cunningham erau amândoi acasă - ea 
lucra la unul dintre acele jigsaw-puzzle idioate şi interminabile 
(acesta era un tablou cu şase mii de came şi roţi dinţate, pe 
un fundal simplu, alb; m-ar fi scos din minţi în aproape 
cincisprezece minute), iar el asculta casetofonul în salon. 

Trebuie să înţelegeţi că Michael şi Regina erau oameni 
de Universitate până in măduva oaselor. Erau dedicați binelui, 
iar asta pentru ei însemna că trebuiau să protesteze. 
Protestaseră în favoarea integrării rasiale la începutul anilor 
'60, apoi îşi mutaseră mai departe obiectivul spre Vietnam, iar 
când acesta s-a stins, a urmat Nixon, apoi problemele despre 
proporţiile de rasă în şcoli (îţi puteau cita cuvânt cu cuvânt 
din cazul lui Alan Bakke până când adormeai), brutalitatea 
poliţiei şi brutalitatea părintească. Apoi erau discuţiile - toată 
acea vorbărie. Erau tot atât de mult dedicați discuţiilor, cum 
erau dedicați protestelor. Intotdeauna erau dornici să ia parte 
la o şuetă de toata noaptea pe tema programului spaţial sau 
prezentării programului ERA, ori la un seminar pe tema 
alternativelor pentru combustibilii fosili, doar la simpla 
aruncare a unei opinii. Stătuseră, numai Dumnezeu ştie de 
cât de multe ori, la capătul celălalt al firului unui telefon, 
răspunzând problemelor fierbinţi - violuri, droguri, telefoane 
la care copii fugiţi de acasă puteau să vorbească cu un 
prieten şi la bunul şi bătrânul AJUTOR TELEFONIC, la care 
oamenii care se gândeau la sinucidere puteau să sune şi să 
asculte o voce plină de înţelegere care să spună: nu o face, 
amice, ai o îndatorire socială pentru Planeta Pământ. 
Douăzeci sau treizeci de ani de predare la Universitate şi erau 
pregătiţi să dea din gură tot aşa cum câinii lui Pavlov salivau 
la sunetul unui clopoțel. Cred că până la urmă sfârşeai prin 
a-ţi plăcea aşa ceva. 

Regina (ei au insistat să le spun pe numele mic) avea 
patruzeci şi cinci de ani şi era chipeşă într-un fel mai degrabă 
rece, semi-aristocratic - adică reuşea să arate aristocratică 


chiar şi atunci când purta bluejeans, ceea ce se întâmpla în 
majoritatea timpului. Domeniul ei era Engleza, dar bineînţeles 
atunci când predai la nivelul colegiului, asta nu era niciodată 
îndeajuns; era ca şi cum ai apune "America" atunci când 
cineva te întreabă de unde eşti. Domeniul ei era rafinat şi 
calibrat ca un spot pe ecranul unui radar. Se specializase în 
poeţii timpurii englezi, iar subiectul tezei de doctorat fusese 
Robert Herrick. 

Michael era la catedra de istorie. Arăta la fel de dezolant 
şi de melancolic ca şi muzica pe care o asculta la casetofon, 
deşi dezolarea şi melancolia nu făceau parte în mod normal 
din atitudinea lui obişnuită. Câteodată el mă determina să mă 
gândesc la ceea ce se presupune că a spus Ringo Starr atunci 
când Beatles-ii au venit pentru prima dată în America şi la o 
conferinţă de presă, un reporter l-a întrebat dacă într-adevăr 
era tot atât de trist pe cât părea. "Nu - i-a replicat Ringo - 
este doar faţa mea" Michael era tot aşa. De asemenea, faţa 
lui slăbuţă şi ochelarii cu rame groase pe care-i purta îl făceau 
să arate ca şi caricatura unui profesor apărută într-o gazetă 
neprietenoasă. Părul lui se rărise şi purta o ţăcălie mică şi 
ciufulită. 

— Hello, Arnie, a spus Regina în timp ce intram. Hello, 
Dennis. Acestea au fost ultimele cuvinte voioase pe care ni 
le-a adresat vreunuia dintre noi în acea după-amiază. 

Noi am salutat-o şi ne-am luat prăjiturile şi laptele. 
Ne-am aşezat în colţul amenajat pentru micul dejun. Cina se 
cocea în cuptor şi, îmi pare rău s-o spun, dar aroma pe care o 
degaja era puţin râncedă. Regina şi Michael cochetaseră 
pentru un timp cu vegetarianismul, iar în acea seară mirosea 
ca şi când Regina pregătise o plăcintă cu alge sau ceva 
similar. Speram sa nu mă invite să rămân la cină. 

Casetofonul s-a oprit şi Michael a intrat în bucătărie. Era 
îmbrăcat în bermude de blugi, şi arăta ca şi cum tocmai îi 
murise cel mai bun prieten. 

— Aţi întârziat, băieţi. S-a întâmplat ceva? 

A deschis frigiderul şi a început să se uite prin el. Poate 
că nici lui nu-i mirosea prea bine mâncarea de seară. 


— Am cumpărat o maşină, a spus Arnie tăindu-şi altă 
felie de prăjitură. 

— Ce ai făcut? a strigat imediat mama lui din cealaltă 
cameră. 

S-a ridicat mult prea grăbită şi s-a auzit o bufnitură 
scurtă atunci când coapsele ei s-au lovit de marginea mesei 
de joc. pe care îşi făcea puzzle-ul. Bufnitura a fost urmată de 
o ploaie de cartonase care au căzut pe podea. Atunci a fost 
momentul în care am început sa regret că nu m-am dus 
acasă. 

Michael Cunningham se întorsese cu spatele la frigider şi 
îl fixa, ţinând într-o mână un măr Granny Smith, iar în cealaltă 
o cutie de iaurt simplu. 

— Tu glumeşti, a spus el şi dintr-unul dintre acele motive 
absurde am observat pentru prima dată că ţăcălia lui - pe 
care începuse s-o poarte cam de prin 1970 - avea destul de 
multe fire argintii. Arnie, glumeşti, nu-i aşa? Spune-mi că 
glumeşti. 

Regina a intrat înăuntru, înaltă, semiaristocratică şi a 
dracului de furioasă. S-a uitat îndeaproape la faţa lui Arnie şi 
a realizat că el nu glumeşte. 

— Nu poţi să cumperi o maşină, a spus ea. Despre ce 
Dumnezeu vorbeşti? Ai doar şaptesprezece ani. 

Arnie şi-a întors lent privirea de la tatăl său care stătea 
lângă frigider, la mama lui care se afla în uşa care ducea în 
salon. Pe faţă avea o expresie încăpăţânată, împietrită, pe 
care nu-mi aminteam s-o fi văzut până atunci. Dacă ar fi 
arătat aşa de mai multe ori în incinta şcolii, m-am gândit, 
puştii de la atelier n-ar mai fi fost aşa de dornici să-şi bată joc 
de el. 

— De fapt, vă înşelaţi, a spus el. Pot s-o cumpăr fără nici 
o bătaie de cap. N-aş putea s-o plătesc în rate, dar s-o 
cumpăr pe bani gheaţă nu prezintă probleme. Bineînţeles, să 
înmatriculez o maşină la şaptesprezece ani este cu totul 
altceva. Pentru asta am nevoie de consimţământul vostru. 

Ei îl priveau cu surprindere, nelinişte şi - am văzut asta 
doar în ultimul moment şi am simţit un gol în stomac - cu 


mânie crescândă. Cu toată gândirea lor liberală şi 
angajamentul pentru muncitorii fermieri, pentru soțiile 
maltratate, pentru mamele nemăritate şi pentru toţi ceilalţi 
nefericiţi, totuşi îi dirijau destul de mult viaţa lui Arnie. lar 
Arnie se lăsa dominat. 

— Nu cred că este cazul să vorbeşti aşa cu mama ta, a 
spus Michael. - A pus la loc iaurtul, a reţinut mărul Granny 
Smith şi a închis încet frigiderul. - Eşti prea tânăr ca să aio 
maşină. 

— Dennis are una, a răspuns prompt Arnie. 

— Hei! Oau! Cât de târziu s-a făcut! am spus. Ar trebui să 
mă duc acasă! Ar trebui să mă duc acasă chiar acum! Eu... 

— Ceea ce fac părinţii lui Dennis şi ceea ce fac părinţii tăi 
sunt lucruri diferite, a spus Regina Cunningham. - Nu i-am 
auzit niciodată vocea atât de rece. Niciodată. - Şi tu nu ai nici 
un drept să faci aşa ceva fără să-l consulţi pe tatăl tău şi pe 
mine despre... 

— Să vă consult! a urlat Arnie brusc. 

Şi-a vărsat laptele. Venele de la gât îi ieşiseră în evidenţă 
ca nişte corzi. 

Regina a făcut un pas înapoi, rămânând cu gura căscată. 
Aş fi dispus să pariez că niciodată fiul ei sperios nu mai uriaşe 
la ea. Michael arăta tot la fel de uluit. Simţeau acum gustul 
acelui ceva pe care eu îl cunoscusem deja - pentru nişte 
motive ale lui inexplicabile, Arnie dăduse în sfârşit peste ceva 
ce-şi dorea cu adevărat. Şi Dumnezeu să-l ajute pe cel care-i 
stătea în cale! 

— Să vă consult!' V-am cerut părerea asupra fiecărui 
lucru nenorocit pe care l-am făcut eu vreodată! Totul a fost 
până acum o întâlnire de comitet, iar dacă era ceva ce nu 
doream să fac, eram în minoritate de doi la unu! Dar asta nu 
este o întâlnire nenorocită de comitet. Am cumpărat un 
automobil şi asta... este! 

— Cu certitudine nu este așa! a spus Regina. 

Buzele i se subţiaseră şi curios, (sau poate că nu), nu mai 
arăta doar semiaristocratică; acum arăta ca regina Angliei sau 
a altei ţări, cu toate că era îmbrăcată în blugi. Pentru 


moment, Michael ieşise din scenă. Arăta tot atât de zăpăcit şi 
de nefericit pe cât eram eu şi am simţit pentru o clipă o mare 
milă pentru el. El nu putea nici măcar să plece acasă la cină 
ca să scape de asta, el era acasă. Aici se desfăşura o luptă 
crudă între vechea gardă şi noua generaţie şi care se va 
decide în acelaşi mod cum se încheie toate aceste lucruri, cu 
o explozie monstruoasă de amărăciune şi sarcasm. In 
aparenţă, Regina era pregătită pentru aşa ceva chiar dacă 
Michael nu era. Dar eu nu doream să iau parte la ceartă. 
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. 

— L-ai lăsat să facă asta? a întrebat Regina. 

M-a privit cu arogantă, ca şi cum n-am fi râs niciodată 
împreună sau n-am fi copt prăjituri împreună, sau n-am fi 
mers la picnicuri. 

— Dennis, m-ai dezamăgit. 

Asta m-a înţepat. Intotdeauna mi-a plăcut destul de mult 
mama lui Arnie, dar niciodată n-am avut deplină încredere în 
ea, cel puţin de când aveam în jur opt ani şi a avut loc un mic 
incident. 

Împreună cu Arnie ne-am dus în centrul oraşului, cu 
bicicletele, ca să vedem un film de sâmbătă după-amiază. La 
întoarcere, Arnie a căzut în timp ce încerca să ocolească un 
câine şi şi-a zdrelit destul de grav piciorul. L-am dus până 
acasă pe bicicleta mea, iar Regina a mers cu el la urgenţă 
unde doctorul i-a pus câteva copci. lar atunci, din nu ştiu ce 
motiv, la urma urmelor totul trecuse şi era evident că Arnie 
nu păţise nimic grav, Regina a tăbărât asupra mea şi mi-a 
arătat ce limbă ascuţită poate să aibă. M-a boscorodit ca un 
sergent nemilos. Când a terminat, tremuram tot şi eram 
aproape să izbucnesc în plâns - ce dracu', aveam doar opt 
ani, iar în jur cursese destul de mult sânge. Nu-mi amintesc 
cuvânt cu cuvânt acea ceartă, dar sentimentul general pe 
care mi l-a lăsat a fost răscolitor. După cât de bine îmi 
amintesc, ea a început prin a mă acuza că nu am avut destul 
de multă grijă de Arnie - ca şi cum el ar fi fost mult mai mic 
decât mine şi nu de aproape aceeaşi vârstă - şi a terminat 
spunând (sau părând sa spună) că ar fi trebuit să fiu eu în 


locul lui Arnie. 

Acum părea că se repetă exact acelaşi lucru - Dennis, nu 
l-ai supravegheat îndeajuns de bine - şi m-am înfuriat şi eu. 
Precauţia pe 
care o aveam faţă de Regina era doar o parte din cauza furiei, 
iar ca să fiu sincer, probabil cea mai mică parte. Atunci când 
eşti puşti (iar la urma urmei, ce altceva reprezintă 
şaptesprezece ani decât limita superioară a copilăriei) ai 
tendinţa sa tii partea celorlalţi puşti. Ştii dintr-un instinct 
puternic şi infailibil că dacă nu dărâmi nişte garduri şi dacă nu 
prăbuşeşti nişte porţi, părinţii tăi - cu cele mai bune intenţii - 
ar fi fericiţi să te ţină pentru totdeauna în starea de copilărie. 

M-am înfuriat, dar am încercat să mă stăpânesc cât de 
bine am putut. 

— Nu l-am /ăsat să facă nimic. O dorea, a cumpărat-o. 

Mai devreme poate le-aş fi spus că el n-a făcut nimic mai 
mult decât să plătească un avans, dar acum nu mai 
intenţionam să le comunic aşa ceva. Acum mă răzgândisem. 

— De fapt, eu am încercat să-l conving de contrariu. 

— Mă îndoiesc că ai încercat foarte mult, mi-a replicat 
Regina. 

Ar fi putut tot la fel de bine să-mi spună: Nu încerca să 
mă duci pe mine, Dennis, ştiu că sunteţi băgati amândoi în 
chestia asta. Obrajii i se - îmbujoraseră iar ochii ei aruncau 
săgeți. Incerca să mă facă iarăşi să mă simt de opt ani şi se 
descurca destul de bine. Dar m-am luptat cu ea. 

— Ştii ce, dacă ai deţine toate faptele, ai vedea că nu ai 
de ce să te înfierbânţi. A cumpărat-o pentru două sute 
cincizeci de dolari . 

— Două sute cincizeci de dolari! s-a băgat Michael în 
vorba. Ce fel de maşină poţi să obţii pentru două sute 
cincizeci de dolari? 

Disocierea lui inconfortabilă de până acum - dacă asta 
fusese şi nu doar un simplu soc simţit la auzul vocii liniştite a 
fiului său care se răstise protestând - dispăruse. Preţul 
maşinii îl scosese din amorţeală. Şi şi-a privit fiul cu un 
dezgust nedisimulat care m-a făcut să mă simt puţin rău. 


Mi-ar plăcea să am cândva copii, iar dacă o să am, sper să pot 
înlătura acea expresie din repertoriul meu. 

Îmi tot spuneam să mă stăpânesc, că nu era treaba mea 
şi nici lupta mea, nu era nimic pentru care să mă înfierbânt... 
dar prăjitura pe care o mâncasem îmi stătea în centrul 
stomacului ca un glob cleios şi îmi simţeam pielea prea caldă. 
Cunninghamii reprezentaseră pentru mine o a doua familie de 
când eram mic, iar în sinea mea simţeam simptomele 
neliniştitoare ale unui conflict de familie. 

— Poţi să înveţi foarte multe lucruri despre o maşină în 
timp ce repari una veche, am spus. - Brusc, mi s-a părut că 
sunt o imitație proastă a lui LeBay. - Şi o să necesite o 
mulţime de reparaţii până când o să fie măcar aptă să intre în 
circulaţie din punct de vedere legal. (Dacă va fi vreodată, 
m-am gândit). O puteţi considera ca un... un hobby... 

— O consider o nebunie, a spus Regina. 

Brusc, singurul lucru pe care-l doream era să plec. 
Bănuiesc că dacă vibraţiile emoţionale din cameră nu ar fi 
devenit atât de puternice, aş fi putut considera situaţia 
amuzantă. Cumva, ajunsesem în postura de a apăra maşina 
lui Arnie, în timp ce de la bun început o considerasem ca un 
lucru ridicol. 

— Cum spui tu, am murmurat. Doar să nu mă amestecați 
pe mine în chestia asta. Mă duc acasă. 

— Bine, s-a răstit Regina. 

— Asta este, a spus Arnie. - S-a ridicat în picioare. - Eu 
plec dracului de aici. 

Regina a icnit, iar Michael a clipit ca şi cum ar fi fost 
pălmuit. 

— Ce ai spus? a reuşit să îngaime Regina. Ce ai - 

— Nu înţeleg ce v-a supărat aşa de tare - le-a spus Arnie 
pe un ton controlat, cumplit - dar eu n-am de gând să stau 
aici şi să ascult de la nici unul dintre voi o mulţime de 
tâmpenii. - Aţi vrut să urmez materiile pentru colegiu şi asta 
fac. - A privit spre mama lui. - Aţi dorit să fac parte din cublul 
de şah în loc de formaţia liceului. In ordine, asta am făcut. Am 
reuşit să mă descurc şaptesprezece ani fără să vă fac să vă 


simţiţi jenaţi la clubul de bridge şi fără să ajung la închisoare. 

Ei îl priveau fix, cu ochii holbaţi ca şi când unuia dintre 
pereţii bucătăriei i-ar fi crescut buze şi ar fi început să 
vorbească. 

Arnie îi privea, având în ochi o sclipire stranie şi 
periculoasă. 

— Vă spun un lucru, am de gând să am maşina asta. 
Doar acest lucru. 

— Arnie, asigurarea - a început Michael. 

— Încetează, a strigat Regina. 

Ea nu dorea să înceapă că vorbească despre problemele 
specifice, deoarece acesta era primul pas pe drumul spre o 
posibilă acceptare; ea voia pur şi simplu să strivească cu 
călcâiul cât mai repede şi complet orice urmă de rebeliune. 
Sunt momente în care adulţii te dezgustă în nişte moduri pe 
care ei nu le-ar înţelege niciodată; să ştiţi că eu cred acest 
lucru. Am avut atunci unul dintre acele momente care m-a 
făcut să mă simt şi mai prost. Când Regina a strigat la soţul 
ei, am văzut-o şi vulgară şi speriată, iar pentru că o iubeam, 
nu aş fi dorit s-o văd niciodată în vreuna dintre aceste situaţii. 

Totuşi am rămas în cadrul uşii, dorind să plec, dar în 
acelaşi timp eram nefiresc de fascinat ce ceea ce se întâmpla 
- prima ceartă serioasă din familia Cunningham pe care o 
văzusem eu vreodată, probabil chiar prima. Şi cu siguranţă 
era un cutremur de cel puţin gradul zece pe scara Richter. 

— Dennis, mai bine ai pleca în timp ce noi lămurim 
chestia asta, a spus morocănoasă Regina. 

— Da. Dar nu vezi că faci din ţânţar armăsar? Maşina 
asta - Regina... Michael - dacă aţi putea s-o vedeţi... probabil 
că ajunge de la zero la treizeci de mile pe oră în jumătate de 
oră, dacă se poate mişca - 

— Dennis! Pleacă! 

M-am dus. 

În timp ce mă urcam în Duster, Arnie a ieşit pe uşa din 
spate, în aparenţă dorind să-şi îndeplinească ameninţarea de 
a pleca de acasă. Ai lui au ieşit după el, arătând acum şi 
îngrijoraţi şi supăraţi. Puteam vag să înţeleg ceea ce 


simţeam. Totul fusese la fel de brusc ca un ciclon apărut din 
senin. 

Am pornit motorul şi am dat înapoi în strada liniştită. Se 
întâmplaseră foarte multe de când noi doi am plecat de la 
lucru la ora patru. Atunci eram atât de înfometat încât aş fi 
putut mânca aproape orice (cu excepţia plăcintei cu alge). 
Acum stomacul meu era atât de răvăşit încât simţeam că aş 
vărsa orice aş înghiţi. 

Când am plecat, ei trei stăteau pe aleea din faţa garajului 
pentru două maşini (înăuntru erau Porsche-ul lui Michael şi 
duba Volvo a Reginei - ei au maşinile lor, îmi amintesc că 
m-am gândit puţin răutăcios; ce /e pasă lor) şi încă se certau. 

Asta este, m-am gândit, fiind acum puţin trist şi supărat. 
Or să-l învingă până la urmă, iar LeBay o să rămână cu cei 
douăzeci şi cinci de dolari şi acel Plymouth '58 o să stea acolo 
încă două mii de ani. Îi mai făcuseră şi înainte chestii 
asemănătoare. Deoarece el era un învins. Chiar şi părinţii lui 
ştiau asta. Era inteligent, iar atunci când reuşeai să treci de 
exteriorul timid şi prudent, era plin de umor, de idei şi era... 
dulce, bănuiesc că acesta-i cuvântul pe care-l căutam. 

Dulce, dar un învins. 

Ai lui ştiau asta tot la fel de bine ca şi golanii de la atelier 
care ţipau la el pe holuri şi îi murdăreau ochelarii. 

Ştiau că este un învins şi îl vor dovedi. 

Aşa îmi ziceam. Dar de acea dată m-am înşelat. 


3 
Dimineaţa următoare 


Bătrânul meu mi-a zis: "Fiule, 
O să dau în darul beției 

Dacă nu laşi naibii 

Lincoln-ul ăla de curse". 
Charlie Ryan 


Dimineaţa următoare, la ora 6,30 AM, am trecut pe lângă 


casa lui Arnie şi am parcat lângă bordura trotuarului, nedorind 
să intru, chiar dacă ştiam că mama şi tatăl lui erau încă în pat 
- în seara precedentă fuseseră prea multe unde rele în 
bucătărie ca să-mi priască obişnuitele cornuleţe şi cafeaua 
dinainte de lucru. 

Arnie a întârziat cinci minute, iar eu am început să mă 
întreb dacă nu cumva se ţinuse de promisiune şi plecase de 
acasă. Apoi uşa din spatele casei s-a deschis, iar el a apărut 
pe alee cu punga cu mâncare de prânz lovindu-i-se de picior. 

A urcat în maşină, a trântit uşa şi a spus: 

— Hai să mergem, Jeeves. 

Era una dintre vorbele glumeţe ale lui Arnie atunci când 
era în bună dispoziţie. 

Am condus mai departe, uitându-mă prudent spre el; 
aproape m-am decis să spun ceva, apoi m-am gândit că este 
mai bine să aştept să înceapă el... dacă avea ceva de spus. 

Pentru mult timp a părut că nu are. Am mers aproape tot 
drumul spre şantier fără să vorbim nimic, tăcerea fiind spartă 
doar de sunetul radioului acordat pe WMDY, postul local de 
rock-and-roll. Arnie bătea absent ritmul pe genunchi. 

Până la urmă a spus: 

— Îmi pare rău că aseară a trebuit să asişti, omule. 

— E-n ordine, Arnie. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte - a spus el brusc - că 
părinţii nu sunt altceva decât nişte copii mari până când copiii 
lor îi târăsc în maturitate? De obicei cu mare agitaţie şi multe 
tipete? 

Am dat din cap. 

— Să-ţi spun la ce mă gândesc, a zis el. 

Ne apropiam acum de şantier; trailerul fraților Carson era 
doar la două aruncături de băț. Acum, dis-de-dimineaţă, 
traficul era sporadic şi somnolent. Cerul avea culoarea dulce 
a piersicii. 

— Eu cred că a fi părinte înseamnă în mare parte să 
încerci să-ţi ucizi copiii. 

— Asta sună foarte logic, am spus. Ai mei tot timpul 
încearcă să mă omoare. Aseară a fost rândul mamei să se 


furişeze în dormitor şi să îmi apese peste faţă o pernă. 
Noaptea trecută tata ne alerga pe mine şi pe soră-mea, 
amenintându-ne cu o şurubelniţă. 

Glumeam, dar mă întrebam ce ar gândi Michael şi Regina 
dacă ar putea să audă aceste tâmpenii. 

— Ştiu că la început pare puţin aberant - a spus Arnie 
neperturbat - dar sunt o mulţime de lucruri care par nebunii 
până când stai să le analizezi. Invidia penisului. Conflictele 
oedipale. Linţoiul lui Turin. 

— Mie mi se par tâmpenii, am spus. Te-ai certat cu 
părinţii, atâta tot. 

— Totuşi, eu chiar cred asta, a spus Arnie gânditor. Nu că 
ei ştiu ce fac; asta nu o cred. Şi ştii de ce? 

— Spune-mi. 

— Deoarece, de îndată ce ai un copil, ştii cu siguranţă că 
o să mori. Când ai un copil, îţi vezi piatra de mormânt. 

— Ştii ce, Arnie? 

— Ce? 

— Cred că asta-i a naibii de morbid, am spus, şi am 
izbucnit am.ândoi în râs. 

— Nu am vrut să sune aşa. 

Am dus maşina în parcare şi am oprit motorul. Am stat 
acolo câteva clipe. 

— Le-am spus că renunţ la materiile pentru colegiu, 
spuse el. Le-am spus că mă înscriu la CP. chiar împotriva 
voinţei lor. 

CP. erau cursurile profesionale. Aceeaşi pregătire pe care 
o primesc băieţii de la şcolile de corecție, cu excepţia faptului 
că ei nu merg acasă noaptea. Ei au ceea ce aţi putea numi o 
viată de internat impusă. 

— Arnie, am început eu, neştiind bine cum voi continua. - 
Modul în care toată treaba asta izbucnise din nimic mă speria 
încă. - Arnie, eşti încă minor. Ei trebuie să-şi dea acordul 
pentru opţiunile - 

— Sigur, bineînţeles, a spus Arnie. 

Mi-a zâmbit fără umor, iar în lumina rece a zorilor arăta 
în acelaşi timp mai bătrân şi mult, mult mai tânăr... cumva, ca 


un prunc cinic. 

— Ei au puterea să-mi anuleze tot programul pentru încă 
un an, dacă o doresc, şi să mi-l impună pe al lor. Pot să mă 
înscrie la Economie, Geografie sau Modă, dacă vor. Legea 
spune că au dreptul să facă asta. Dar nici o lege nu spune că 
eu trebuie să iau note de trecere la ce mi-au ales ei. 

Asta m-a lămurit - vreau să spun, cât de departe 
mersese el. Cum de ajunsese rabla aia de maşină să însemne 
atât de mult pentru el, atât de repede? in zilele care au 
urmat, această întrebare m-a tot asaltat în mai multe moduri, 
tot aşa cum îmi imaginam că ar face-o o suferinţă recentă. 
Când Arnie le-a spus lui Michael şi Reginei că intenţionează 
s-o aibă, fără îndoială că nu a glumit. li lovise tocmai în 
punctul în care speranţele pe care ei şi le puseseră în el erau 
foarte vii şi făcuse asta cu o rapiditate şi cu o cruzime care 
m-au uimit. De fapt mi-au uluit şi rahatul din mine. Toate se 
reduceau la faptul că dacă Arnie îşi făcea anul terminal la 
C.P., colegiul zbura pe fereastră. lar pentru Michael şi Regina 
aceasta era o imposibilitate. 

— Deci ei pur şi simplu... au renunţat? 

Mai era foarte puţin până la începerea programului, dar 
nu puteam să întrerup discuţia pană când nu aflam totul. 

— Nu chiar aşa, nu. Le-am spus că o să-mi găsesc un 
garaj şi că nu o să încerc s-o duc la inspecţie sau s-o 
înregistrez până când nu am aprobarea lor. 

— Crezi că o s-o obţii? 

Mi-a aruncat un zâmbet sinistru care era în acelaşi timp 
şi încrezător şi speriat. Era zâmbetul unui mecanic de 
buldozer care lasă în jos lama unui D—9 Cat în fata unei 
rădăcini imense. 

— O s-o obţin, a spus el. Cand o să fiu gata, o s-o obţin. 

Şi vreţi să stiti ceva? Am fost convins că aşa se va 
întâmpla. 


4 
Arnie se însoară 


Îmi amintesc ziua 

Când am ales-o dintre toate celelalte vechituri, 
M-am gândit că pot să spun 

Că sub învelișul de rugină, ea era aur, 

Nu o rablă... 

The Beach Boys 


Puteam să muncim două ore suplimentare în acea 
după-amiază de vineri, dar am refuzat. Ne-am luat cecurile de 
la birou şi am mers la 
filiala din Libertyville a băncii "Savings and Loan" din 
Pittsburg şi le-am încasat. Eu am vărsat majoritatea banilor în 
contul de economii, am pus cincizeci în contul de cecuri (doar 
să am unul dintre acestea mă făcea să mă simt în mod ciudat 
adult - sentimentul, bănuiesc, se uzează, cu timpul) şi am 
reţinut douăzaci, bani gheaţă. 

Arnie şi-a reţinut toţi banii. 

— Ţine, a spus el, întinzându-mi o bancnotă de zece. 

— Nu, i-am spus. Păstreaz-o, omule. O să ai nevoie de 
fiecare bănuţ până când o să termini de reparat rabla. 

— la-o, a spus el. Eu îmi plătesc datoriile, Dennis. 

— Păstreaz-o. Te rog. 

— la-o. 

Îmi întindea banii neînduplecat. 

Am luat-o. Dar l-am rugat să accepte dolarul lui. £/nu 
dorea să-l ia. 

Conducând de-a lungul oraşului spre casa lui LeBay, 
Arnie a devenit mai nervos, a dat radioul mult mai tare şi tot 
timpul a bătut darabana pe genunchi şi pe bord. Au început 
să cânte Forigner cu melodia "Băieţii Albi Mârşavi". 

— Povestea vieţii mele, Arnie, amice, am spus eu şi ela 
râs prea zgomotos şi prea mult. 

Se manifesta ca un bărbat care-şi aşteaptă soţia să 
nască. Până la urmă am înţeles că-f era teamă că LeBaya 
vândut maşina. 

— Arnie, stai calm. O să fie acolo. 


— Sunt calm, sunt calm, şi mi-a oferit un zâmbet larg, 
radios şi fals. 

In acea zi tenul lui arăta mai rău decât l-am văzut 
vreodată şi m-am întrebat (nu pentru prima şi nici pentru 
ultima dată) cum era să fii Arnie Cunningham, tot timpul 
prizonier în spatele acelei feţe supurante, şi - 

— Ei bine, nu mai transpira. Te porţi de parcă ai avea de 
gând să faci limonadă în pantaloni înainte să ajungem acolo. 

— Nu-i aşa, a spus el, şi a bătut o rafală nervoasă pe 
bord doar ca să-mi arate cât de nervos nu era. 

"Băieţii Albi Mârşavi" de Foreigner s-a terminat şi a 
început "Jukebox Heroes" tot de Foreigner. Era vineri 
după-amiază, iar la FM-I04 începuse emisiunea "Petrecerea 
de Weekend". 

Când privesc înapoi la acel an, anul meu terminal, mi se 
pare că îl pot delimita în pachete de melodii rock... şi într-o 
escaladare ca de coşmar a sentimentului de teroare. 

— Ce se întâmplă exact? am întrebat. Ce are maşina asta 
atât de deosebit? 

Un lung răstimp a privit îndelung Libertyville Avenue fără 
să spună nimic, apoi a închis cu o mişcare bruscă radioul, 
întrerupându-i pe Foreigner în mijlocul melodiei. 

— Nu ştiu exact, a spus el. Poate pentru că, prima dată 
de când am împlinit unsprezece ani şi au început să-mi apară 
coşurile, am văzut ceva care este chiar mai urât decât mine. 
Asta doreai să-ţi spun? Te face asta să te simţi mai liniştit? 

— Hei, Arnie, am spus. Eu sunt Dennis, îţi aminteşti de 
mine? 

— Îmi amintesc, a spus. Şi suntem încă prieteni, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, aşa era ultima dată când am verificat. Dar 
ce are asta de a face cu.... 

— lar asta înseamnă că nu trebuie să ne minţim unul pe 
altul, sau cel puţin asta ar trebui să însemne. Deci trebuie 
să-ţi spun, poate că nu-i o tâmpenie. Eu ştiu ce sunt. Sunt 
urât. Nu-mi fac uşor prieteni. Cumva... Îi îndepărtez pe 
oameni. Nu vreau să fac asta, dar într-un fel sau altul aşa se 
întâmplă. Înţelegi? 


Am aprobat cu puţină reticenţă. Aşa cum a spus, eram 
prieteni, iar asta însemna să menţinem între noi un minimum 
de înşelătorie şi de tâmpenii. 

Arnie a dat la rândul lui din cap destul de nonşalant. 

— Alte persoane -, - a continuat el şi apoi a adăugat 
precaut -, - de exemplu tu, Dennis - nu înţeleg întotdeauna 
ce înseamnă acest lucru. Atunci când eşti urât şi oamenii râd 
de tine, ţi se schimbă viziunea despre lume. Este greu atunci 
să-ţi păstrezi simţul umorului. Te râcâie pe creier. De multe 
ori te face să nu-ţi fie uşor să-ţi păstrezi luciditatea. 

— Hm, pot să înţeleg asta. 

— Nu, a spus el încet. Nu poţi să pricepi asta. Ai putea să 
crezi că poţi, dar nu-i aşa. Nu-i chiar aşa. Dar ţie-ţi place de 
mine, Dennis . 

— Te iubesc, omule, am spus. Ştii asta. 

— Poate că da. Şi apreciez asta. Dacă mă iubeşti este 
pentru că ştii că există altceva - ceva dedesubtul coşurilor şi 
a feţei mele de prostănac 

— Faţa ta nu-i stupidă, Arnie, am spus. Poate arată bizar, 
dar nu stupid. 

— Du-te dracului, a spus el zâmbind. 

— Împreună cu calul tău, Range Rider. 

— Oricum, cu maşina aia este acelaşi lucru. Există ceva 
dedesubt. Altceva. Ceva mai bun. Eu văd asta, atâta tot. 

— Chiar aşa? 

— Mda, Dennis, a spus el încet. Văd. 

Am cotit pe Main Street. Acum ne apropiam de LeBay. ŞI 
brusc, mi-a venit o idee cu adevărat răutăcioasă. Să 
presupunem că tatăl lui Arnie şi-a trimis pe unul dintre 
prieteni, sau pe unul dintre studenţi, la casa lui LeBay ca să 
cumpere maşina de sub nasul fiului său. O lovitură 
machiavelică ati putea spune, dar mintea lui Michael 
Cunningham era mai mult decât vicleană. Specialitatea lui era 
istoria militară. 

— Am văzut maşina aia - şi am simţit o asemenea 
atracţie pentru ea... nu pot să mi-o explic prea bine nici mie. 
Dar... 


S-a întrerupt, privind visător înainte cu acei ochi gri. 

— Dar am văzut că pot s-0 fac să arate mai bine, a 
continuat el. 

— S-o repari, vrei să spui? 

— Mda... ei bine, nu. Este prea impersonal. Repari mese, 
scaune, lucruri de felul ăsta. Maşina de tuns iarba, arunci 
când nu porneşte. Şi maşini obişnuite. 

Probabil că mi-a văzut sprâncenele ridicându-se. Oricum, 
a râs - un râs defensiv. 

— Mda, ştiu cum sună, a spus el. Nici măcar nu-mi place 
s-o spun, pentru că ştiu cum sună. Dar tu îmi eşti prieten, 
Dennis. lar asta înseamnă un minimum de minciuni. Nu cred 
că este o maşină obişnuită. Nu ştiu de ce cred asta... dar aşa 
e. 

Am deschis gura ca să spun ceva ce s-ar fi putut să 
regret mai târziu, ceva despre încercarea de a menţine 
lucrurile într-o lumină normală, sau chiar despre faptul că 
trebuie să evităm o comportare obsesivă. Dar chiar atunci am 
cotit pe strada lui LeBay. 

Arnie a tras aer în plămâni, icnind aspru şi dureros. 

Pe peluza lui LeBay era un dreptunghi de iarbă chiar mai 
galbenă, mai rară şi mai urâtă decât restul. Lângă una dintre 
laturi era o pată bolnăvicioasă de ulei care se impregnase în 
pământ şi omorâse totul în acea zonă. Zona dreptunghiulară 
de pământ era atât de viciată, încât aproape că am crezut că 
dacă mă uit prea mult la ea o să orbesc. 

Acolo era locul unde ieri stătuse Plymouth-ul. 

Terenul era încă acolo, dar Plymouth-ul dispăruse. 

— Arnie - am spus, în timp ce parcam maşina lângă 
bordură - ia-o uşor. Nu te ambala, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Nu mi-a dat nici cea mai mică atenţie. Mă îndoiesc că 
măcar m-a auzit. Pălise. Bubele care-i acopereau fata se 
reliefau roşii, lucitoare. A deschis uşa şi a început să coboare 
încă înainte ca eu să opresc maşina. 

— Arnie _ 

— Este taică-meu, a spus el plin de furie şi nedumerire. li 


pot mirosi pe nenorocit peste tot. 

Şi a dispărut fugind peste peluză, spre uşa lui LeBay. 

M-am dat jos şi m-am grăbit după el, gândindu-mă că 
porcăria asta aberantă nu se va sfârşi niciodată. De-abia 
puteam să cred că tocmai l-am auzit pe Arnie Cunningham 
numindu-l pe Michael un nenorocit. 

Arnie şi-a ridicat pumnul ca să bată în uşă când aceasta 
s-a deschis. În cadrul uşii stătea însuşi Roland D. LeBay. 
Astăzi purta o cămaşă peste corsetul care-i susţinea spatele. 
A privit faţa furioasă a lui Arnie cu un zâmbet hrăpăreţ, 
benign. 

— Bună, fiule, a spus el. 

— Unde este EA? a urlat Arnie. Aveam o înţelegere! La 
dracu', aveam o înţelegere! Am chitanţa! 

— Potoleşte-te, a spus LeBay. 

M-a văzut cum stăteam pe prima treaptă, cu mâinile 
înfipte în buzunare. 

— Ce s-a întâmplat, fiule, cu prietenul tău? 

— Maşina a dispărut, am spus. Asta-i în neregulă cu el. 

— Cine a cumpărat-o? a strigat Arnie. 

Nu l-am mai văzut niciodată atât de furios. Dacă atunci 
ar fi avut o armă, cred că ar fi lipit-o de tâmpla lui LeBay. 
Eram fascinat. Era ca şi cum un iepure ar fi devenit brusc 
carnivor. Dumnezeu să mă ajute, pentru o clipă chiar m-am 
întrebat dacă nu are o tumoare pe creier. 

— Cine a cumpărat-o? a repetat blând LeBay. Păi, nimeni 
încă, fiule. Dar tu ai un drept asupra ei. Am dus-o în garaj, 
atâta tot. Am pus cauciucul de rezervă şi am schimbat uleiul. 

Şi-a aranjat părul şi apoi ne-a oferit amândurora un 
zâmbet absurd de mărinimos. 

— Eşti un adevărat om de onoare, am spus. 

Arnie l-a privit nesigur apoi a întors capul puţin să se uite 
la uşa închisă a modestului garaj pentru o singură maşina, 
care era legat de casă printr-un pasaj acoperit. Pasajul 
acoperit, ca de altfel totul de pe lângă casa lui LeBay, văzuse 
zile mult mai bune. 

— De altfel, n-am vrut s-o las afară o dară ce tu mi-ai 


plătit un aconto pentru ea, a spus— el. Am avut nişte necazuri 
cu câţiva vecini de pe stradă. Într-o noapte un puşti a aruncat 
cu o piatră în ea. O, da, am nişte vecini care fac parte chiar 
din bătrâna B.T. 

— Ce-i asta? am întrebat. 

— Brigada Ticăloşilor, fiule. 

A măturat marginea îndepărtată a străzii cu o privire rea, 
prinzând în ea maşinile curate ale navetiştilor care se 
întorseseră de la lucru, copiii care jucau coarda şi şotronul, 
oamenii care stăteau pe verandă consumându-şi primele 
băuturi în răcoarea după-amiezii. 

— Mi-ar plăcea să ştiu cine a aruncat piatra aia, a spus 
el, încet. Da, domnule, cât de mult aş vrea să ştiu. 

Arnie îşi drese glasul. 

— Îmi pare rău că am făcut o scenă. 

— Nu-i nimic, a spus LeBay repede. Imi place să văd un 
tip care ştie să se bată pentru ce-i al lui... sau aproape al lui. 
Puştiule, ai adus banii? 

— Da, îi am: 

— Bine, hai în casă. Poate să intre şi prieteriul tău. O să 
semnăm actele şi apoi bem o bere ca să sărbătorim 
tranzacţia. 

— Nu, mulţumesc, am spus. O să stau aici, dacă nu vă 
supăraţi. 

— Cum vrei, fiule, a spus LeBay... şi mi-a făcut cu ochiul. 

Până în ziua de azi nu am nici o idee despre ce trebuia să 
însemne asta. Au intrat înăuntru şi uşa s-a trântit în urma lor. 
Pestele fusese prins şi urma acum să fie curăţat. 

Simţindu-mă deprimat, am mers prin pasaj spre garaj şi 
am încercat uşa. S-a deschis cu uşurinţă şi a emanat aceleaşi 
mirosuri pe care le-am simţit când am deschis ieri uşa 
Plymouth-ului - ulei, tapiţerie veche, căldura acumulată a 
unei veri lungi. 

De-a lungul unuia dintre pereţi erau aruncate greble şi 
unelte vechi de grădinărit. Pe altul era un furtun vechi, o 
pompă de bicicletă şi un sac antic de golf, plin cu crose 
ruginite. In centru, cu botul spre exterior, era maşina lui 


Arnie, Christine, arătând lungă de o milă în aceste zile şi în 
această eră când până şi Cadillac-urile arată bondoace, ca 
nişte cutiuţe. Păienjenişul rânjit de crăpături de pe marginea 
parbrizului prindea lumina şi o reflecta într-un argint viu opac. 
Un puşti cu o piatră, cum spusese LeBay - sau poate un mic 
accident în timp ce venea acasă de la casa VFW după o 
noapte de băutură şi de povestiri despre Bătălia de pe Bulge 
sau de la Parc Chop Hill. Vremurile bune de demult, când un 
om putea să vadă Europa, Pacificul şi misteriosul Est din 
spatele ochitorului unei bazooka. Cine ştie... şi ce importanţă 
avea? În orice caz, nu va fi uşor să găsească un înlocuitor 
pentru un parbriz atât de mare ca acesta. 

Sau ieftin. 

Oh, Arnie, m-am gândit. Omule, te afunzi atât de adânc! 

Cauciucul pe care LeBay îl scosese se afla sprijinit de 
perete. M-am lăsat jos pe mâini şi genunchi şi am privit sub 
maşină. O pată proaspătă de ulei începuse să se formeze 
acolo lângă umbra maro a alteia mai vechi, mai mari, care se 
impregnase în ciment de-a lungul anilor. Nu a reuşit să-mi 
uşureze deprimarea. Blocul motor era cu siguranţă crăpat. 

M-am dus lângă uşa şoferului şi în timp ce apucam 
mânerul, am văzut un tomberon de gunoi în coltul îndepărtat 
al garajului. Din cos se vedea o sticlă mare de plastic. Pe 
deasupra marginii erau vizibile literele SAPPH. 

Am gemut. Oh, într-adevăr schimbase uleiul. Frumos din 
partea lui. Îl golise pe cel vechi - sau ce mai rămăsese din el - 
şi turnase înăuntru câţiva litri de ulei de motor Sapphire. 
Acesta-i genul de lubrifiant pe care-l poţi obţine contra 3,50 
dolari pentru bidonul de cinci galoane de ulei reciclat de la 
Mammoth Mart. Roland D. LeBay era un adevărat prinţ. 
Roland D. LeBay era bunătatea întruchipată. 

Am deschis uşa maşinii şi m-am aşezat la volan. Acum 
mirosul de garaj nu mai părea atât de greu, sau atât de 
încărcat de nefolosintă şi înfrângere. Volanul maşinii era mare 
şi roşu - un volan sigur. M-am uitat iarăşi la uimitorul 
vitezometru, acela care era calibrat nu până la 70 sau 80 de 
mile pe oră, ci tocmai până la 120. Nu existau cifre scrise 


dedesubt cu roşu; când această puicuţă ieşise de pe banda de 
asamblare, ideea sistemului metric nu îi venise încă nimănui 
de la Washington. Nu exista nici un 55 mare roşu pe 
vitezometru. Pe atunci, benzina costa 29,9 un galon, poate 
chiar mai puţin dacă în oraş era în vigoare o reducere pentru 
război. Embargourile arabe şi limitarea de viteză erau încă la 
depărtare de cincisprezece arii. 

Vremurile bune de demult, am gândit şi am zâmbit puţin. 
Am căutat jos, în partea stângă şi am găsit mica manetă care 
îţi dădea posibilitatea să mişti scaunul înainte şi înapoi, în sus 
şi în jos (dacă încă mai mergea). Numai surprize plăcute, 
după cum spune o veche zicală. Exista şi un sistem de 
ventilaţie (acesta cu siguranță nu va funcţiona), un buton de 
control al vitezei economice, un buton mare cu mult crom 
pentru pornirea radioului - acesta avea, bineînţeles, numai 
banda AM. În 1958, FM era în mare parte un teren nefolosit. 

Mi-am pus mâinile pe volan şi s-a întâmplat ceva. Chiar şi 
acum, după multă gândire, nu sunt sigur ce a fost. Poate o 
viziune - dar dacă asta a fost, cu siguranţă nu a fost mare 
brânză. Doar că, pentru o clipă, tapiţeria ruptă a părut că 
dispare. Acoperitoarele scaunelor erau întregişi miroseau 
plăcut a vinilin... sau poate că acel miros era cel al pielii 
adevărate. De pe volan au dispărut locurile uzate; alămurile 
sclipeau plăcut în lumina de după-amiază a verii, care intra 
prin uşa garajului. 

Hai să facem o plimbare, durule, părea să-mi şoptească 
Christine în tăcerea caldă de vară a garajului lui LeBay. Hai sa 
hoinărim. 

Şi, doar pentru o clipă, mi s-a părut că totul s-a schimbat. 
Acel rânjet urât de crăpături din parbriz dispăruse - sau aşa 
părea. Peticul mic din curtea lui LeBay pe care-l puteam 
vedea nu era îngălbenit, rărit şi murdar, ci era de un verde 
închis, de iarbă proaspăt tunsă. 

Trotuarul din faţă era de curând cimentat, fără nici o 
crăpătură. Am văzut (sau am crezut că văd) un Cadillac '57 
trecând prin faţă. Acel GM de mare viteză era de un verde 
închis fără nici o pată de rugină, cu cauciucuri mari, albe, ca 


ale gangsterilor şi cu capacele roţilor tot atât de 
reflectorizante ca oglinzile. Un Cadillac de mărimea unui 
vapor - şi de ce nu? Benzina era pe vremea aceea aproape la 
fel de ieftină ca apa de la robinet. 

Hai să facem o plimbare, durule... hai să hoinărim. 

Sigur, de ce nu? Aş putea ieşi afară să mă îndrept spre 
centrul oraşului, spre vechiul Liceu care încă exista - mai 
trebuiau să treacă încă şase ani până să ardă, în 1964 - şi aş 
putea să dau drumul la radio sâ-l ascult pe Chuck Berry 
cântând "Maybellin" sau pe Everlys cu "Trezeşte-te, Micuţă 
Susie" sau poate Robin Luke jeluindu-se: "Susie Darling". lar 
apoi aş... 

Apoi am coborât din maşină cât de repede am putut. Uşa 
s-a deschis cu un scârtâit ruginit, infernal şi mi-am lovit cotul 
destul de rău de peretele garajului. Am împins uşa să se 
închidă (de fapt nici măcar nu doream s-o ating, ca să vă 
spun adevărul). Apoi am stat acolo privind Plymouth-ul care, 
dacă nu va interveni un miracol, va fi în curând al prietenului 
meu, Arnie. Mi-am frecat cotul zgâriat. Inima îmi bătea prea 
repede. 

Nimic. Nici alămuri noi, nici tapiterie nouă. În contrast, 
destule zgârieturi şi rugină, un far lipsă (nu observasem asta 
cu o zi înainte), antena radioului aberant de îndoită. Şi acel 
miros prăfuit, murdar, de bătrâneţe. 

Chiar atunci m-am decis că nu-mi place maşina 
prietenului meu Arnie. 

Am ieşit din garaj, uitându-mă tot timpul peste umăr - nu 
ştiu de ce, dar nu-mi plăcea s-o ştiu în spatele meu. Ştiu cât 
de stupid sună asta, dar aşa am simţit. lar ea stătea acolo, cu 
masca zimţată şi ruginită, fără nimic sinistru sau chiar 
misterios, doar un Plymouth foarte vechi, cu un abtibild de 
revizie tehnică care expirase la 1 iunie 1976 - de mult, mult 
timp. 

Arnie şi LeBay ieşeau din casă. Arnie avea în mână o 
foaie albă de hârtie - chitanţa lui în urma vânzării, am 
presupus. Mâinile lui LeBay erau goale; deja pusese deoparte 
banii. 


— Sper să te bucuri de EA, a spus LeBay. 

Din nu ştiu ce motiv, m-am gândit la un bătrân codoş 
făcând reclamă unui băiat foarte tânăr. Am simţit un val de 
dezgust pentru el - cu psoriazisul de pe tigvă şi cu corsetul 
îmbibat de transpiraţie. 

— Cred că aşa o să se întâmple. Cu timpul. 

Ochii lui reumatici m-au găsit pe mine, mi-au ţinut pentru 
o clipă privirea, apoi s-au întors la Arnie. 

— Cu timpul, a repetat el. 

— Da, domnule, sunt sigur, a spus Arnie absent. 

S-a îndreptat spre garaj ca un somnambul şi a stat acolo 
privindu-şi maşina. 

— Cheile sunt înăuntru, a spus LeBay. Trebuie s-o duci de 
aici. Înţelegi asta, nu-i aşa? 

— O să pornească? 

— Aseară a pornit pentru mine, a spus LeBay, dar ochii 
lui s-au îndreptat spre orizont. lar atunci, cu tonul unuia care 
s-a spălat pe mâini de toate responsabilităţile, a spus: 

— Socotesc că prietenul tău are un cablu de remorcare în 
portbagaj. 

Ei bine, la drept vorbind, aveam un cablu în portbagaj, 
dar nu-mi plăcea prea mult că LeBay a ghicit. Nu-mi plăcea ca 
el să ghicească pentru că... Am oftat puţin. Deoarece nu 
doream să mă implic în viitoarea relaţie a lui Arnie cu rabla 
veche pe care o cumpărase, dar puteam să văd că sunt târât 
pas cu pas apre aşa ceva. 

Arnie se retrăsese complet din conversaţie. Intrase în 
garaj şi se urcase în maşină. Razele după-amiezii intrau acum 
din plin înăuntru şi am văzut un mic norişor de praf care s-a 
ridicat când Arnie s-a aşezat şi mi-am scuturat automat turul 
pantalonilor. Pentru o clipă doar a stat acolo, cu mâinile uşor 
sprijinite de volan şi eu am simţit cum îmi revine neliniştea. 
Într-un fel, era ca şi cum maşina l-ar fi înghiţit. Mi-am spus să 
încetez, că n-am nici măcar un motiv nenorocit ca sa mă port 
atât de tâmpit, ca o fetită de clasa a şaptea. 

Apoi Arnie s-a aplecat puţin. Motorul a început să hârâie. 
M-am întors şi i-am aruncat lui LeBay o privire acuzatoare, dar 


el încă studia cerul, ca şi cum ar fi căutat semne de ploaie. 

Nu avea de gând să pornească, sub nici o formă nu va 
porni. Duster-ul meu era într-o formă destul de bună, dar cele 
două maşini pe care le-am avut înainte fuseseră rable (rable 
modificate; nici una nu era în aceeaşi clasă cu Christine); şi 
devenisem foarte obişnuit cu acel sunet în dimineţile de iarnă, 
acel cloncănit încet, obosit, care însemna că bateria este 
descărcată. 

Rurr-rurr-rurr-rurr... FUI... rurr... rurr... FUTT... 

— Nu te obosi, Arnie, am spus. Nu o să pornească. 

Nici măcar nu şi-a ridicat capul. A întors cheia pe poziţia 
oprit şi apoi din nou pe pornire. Motorul a uruit cu o 
încetineală dureroasă. M-am dus la LeBay. 

— Nici măcar n-ai putut s-o laşi să meargă destul ca să 
se încarce puţin bateria, nu-i aşa? l-am întrebat. 

LeBay m-a privit cu acei ochi galbeni, reumatici, n-a spus 
nimic, apoi a reînceput că cerceteze semnele de ploaie de pe 
cer. 

— Sau poate că nici nu a pornit. Poate că pur şi simplu 
ţi-ai chemat câţiva prieteni să te ajute s-o împingi în garaj. 
Dacă un bătrân rahat ca tine are vreun prieten. 

S-a uitat în jos spre mine. 

— Fiule, mi-a spus. Nu le ştii pe toate. Încă nu ţi s-a uscat 
nici caşul de la gură. Când îţi croiesti drumul prin câteva 
războaie cum am făcut eu... 

Am spus deliberat: 

— Mă piş pe câteva războaie, şi am luat-o spre garaj, 
unde Arnie încerca încă să pornească maşina. Ar fi putut la fel 
de bine să încerce să golească Atlanticul cu un pai, sau să 
călătorească pe un balon cu aer cald până pe Marte, m-am 
gândit. 

RUTT... FUIF... FUI... 

Foarte curând ultimul ohm şi ultimul erg va fi supt din 
bateria aceea Sears veche şi corodată, iar atunci nu va mai fi 
nimic cu excepţia celui mai jalnic dintre sunetele scoase de 
motoarele cu ardere internă, cel mai frecvent auzit pe străzile 
lăturalnice plouate şi pe autostrăzile din deşert: plictisitorul, 


sterilul clinchet al bendixului, urmat de acel sunet îngrozitor, 
ca un horcăit de moarte. 

Am deschis portiera şoferului. 

— Aduc cablurile mele, am spus. 

S-a uitat în sus. 

— Cred că o să pornească pentru mine. 

Mi-am simţit buzele întinzându-se într-un zâmbet larg, 
neconvingător. 

— Cum crezi. Eu o să le aduc, în caz că va fi nevoie. 

— Sigur, dacă doreşti, a spus el absent, apoi cu o voce 
atât de joasă, încât de-abia am putut-o auzi, a şoptit: 

— Haide Christine. Ce spui? 

În aceeaşi clipă, acea voce s-a trezit în mintea mea şi a 
vorbit iarăşi - Hai să facem o plimbare, durule... hai să 
hoinărim - şi am tresărit. 

El a întors iarăşi cheia. Eu mă aşteptam la acel clinchet 
plictisitor şi horcăitul de moarte. Ce am auzit a fost "clanc'-ul 
lent al motorului care brusc s-a întețit. Motorul a prins, a mers 
puţin apoi s-a oprit. Arnie a întors din nou cheia. Motorul a 
cloncănit mai repede. A urmat un rateu care a sunat în 
spaţiul. Închis al garajului ca explozia unei bombe artizanale. 
Eu am sărit. Arnie nu. El era pierdut în lumea lui proprie. 

În acest punct eu aş fi înjurat-o de câteva ori ca s-o 
îndemn. Haide, stricate! este întotdeauna o frază bună. Hai să 
mergem, muisto are meritele ei, iar câteodată un bun, inimos 
Fir'ai a dracului! va rezolva problema. Mulţi dintre tipii pe 
care-i cunosc ar face acelaşi lucru; cred că este unul dintre 
lucrurile pe care le înveţi de la tatăl tău. 

Ce-ţi lasă mama sunt de obicei sfaturi foarte practice - 
dacă-ţi tai unghiile de două ori pe lună, nu o să ai găuri în 
ciorapi; pune lucrul ăla jos, nu ştii de unde provine; mănâncă 
morcovii, îţi fac bine... dar de la tatăl tău te alegi cu vrăjile, cu 
talismanele, cu cuvintele atotputernice. Dacă o maşină nu 
porneşte, înjur-o... şi asigură-te că o înjuri ca pe o femeie. 
Dacă te duci înapoi şapte generaţii, o să-ţi găseşti probabil pe 
unul dintre strămoşi înjurând-o pe căţeaua nenorocită de 
măgăriţă care s-a oprit în mijlocul uliţei undeva în Sussex sau 


Praga. 

Dar Arnie n-a înjurat-o. El a murmurat: 

— Haide, păpuşo, ce spui? 

A răsucit cheia. Motorul s-a rotit de două ori, a dat rateuri 
iarăşi, apoi a pornit. Suna oribil, ca şi când poate pat sau opt 
pistoane îşi luaseră zi liberă, dar o făcuse să meargă. De-al a 
îmi venea să cred, dar nu voiam să stau prin preajmă şi să 
discut acest subiect cu el. Garajul se umplea rapid cu fum şi 
gaze. Am ieşit afară. 

— Până la urmă tot a pornit, nu-i aşa? a spus LeBay. Şi 
nu a trebuit să-ţi rişti bateria ta prețioasă. - A scuipat. 

Nu am găsit nimic potrivit să-i spun. Ca să vă zic 
adevărul, mă simţeam puţin jenat. 

Maşina a ieşit încet din garaj, arătând atât de absurd de 
lungă, încât te făcea să vrei să râzi sau să plângi sau, în orice 
caz, să faci ceva. Nu-mi venea să cred cât de lungă arăta. Era 
ca o iluzie optică. lar Arnie părea foarte mic la volan. 

A deschis geamul şi m-a chemat la el. A trebuit să 
strigăm ca să ne putem face auziţi - asta era încă o 
caracteristică a Christinei, prietena lui Arnie; avea o voce 
extrem de sonoră şi răguşită. Trebuia să fie acordată grabnic. 
Asta în cazul în care pe lângă dantelăria de rugină, mai 
rămăsese îndeajuns de mult din ţeava de eşapament ca să 
poţi să ataşezi un amortizor de sunet. De când Arnie se 
aşezase la volan, micuțul contabil din secţiunea 
automobilistică a creierului meu adunase cheltuielile şi 
ajunsese la un total de şase sute de dolari - fără să pun la 
socoteală parbrizul crăpat. Dumnezeu ştie cât de mult ar 
putea să coste să-l înlocuieşti. 

— O duc la Darnell! a urlat Arnie. Anunţul lui din ziar 
spune că o pot parca într-una din nişele din spate, pentru 
douăzeci de dolari pe săptămână. 

— Arnie, douăzeci de dolari pentru una dintre nişele din 
spate este prea mult! am zbierat eu. 

Aici era vorba de un adevărat furt pe seama celor tineri 
şi inocenți. Garajul Darnell se afla alături de un cimitir de 
maşini întins pe patru acri, care era cunoscut sub denumirea 


de: Depozitul de Piese de Schimb Refolosibile Darnell. Am fost 
acolo de câteva ori, o dată ca să-mi iau un demaror pentru 
Duster, altă dată ca să iau un carburator recondiționat pentru 
Mercury-ul care a fost prima mea maşină. Will Darnell era un 
porc mare şi gras care bea mult şi fuma trabucuri lungi şi rău 
mirositoare, cu toate că se zicea că suferă de un astm destul 
de grav. Se lăuda că-i urăşte pe toţi adolescenţii din 
Libertyville care aveau maşină... dar asta nu-l oprea să le 
procure piese de schimb şi să-i curețe de bani. 

— Ştiu, a urlat Arnie pe deasupra uruitului motorului. Dar 
asta-i o soluţie numai pentru o săptămână sau două, până 
găsesc un loc mai ieftin. Nu o pot duce acasă în starea asta, 
Dennis, taică-meu şi maică-mea ar face infarct! 

Asta era cu siguranţă adevărat. Am deschis gura să mai 
spun ceva - poate să-l implor să se oprească din această 
nebunie înainte de a ieşi complet de sub control. Apoi mi-am 
închis gura. Târgul se făcuse. De altfel, nu aveam chef să mă 
iau iarăşi la întrecere cu acea tobă de eşapament uruitoare 
sau să mai stau acolo să inhalez gazele toxice de eşapament. 

— In ordine, am spus. Te urmez. 

— Foarte bine, a spus el rânjind. O iau pe Walnut Street 
şi Basin Drive. Vreau să fiu cât mai departe de străzile 
principale. 

— Bine. 

— Mersi, Dennis. 

A schimbat iarăşi în viteza întâi şi Plymouth-ul s-a urnit 
brusc, cam vreo două picioare după care aproape că s-a oprit. 
Arnie a apăsat puţin pe acceleraţie şi Christine a dat un rateu. 

Plymouth-ul s-a târât de-a lungul aleii lui LeBay spre 
stradă. Atunci când el a frânat, doar una dintre luminile roşii 
s-a aprins. Contabilul meu mecanic a mai marcat încă cinci 
dolari. 

A rotit volanul spre stânga şi a intrat pe stradă. 
Rămâăşiţele tobei de eşapament s-au frecat de bordura 
trotuarului. Arnie a apăsat pe acceleraţie şi maşina a urlat ca 
un refugiat de la derby-ul demonstrativ din Philly Plains. De-a 
lungul străzii, oamenii s-au aplecat peste verandă sau au ieşit 


în uşă ca să vadă ce se întâmplă. 

Urlând şi mârâind, Christine se deplasa pe stradă cu 
aproximativ zece mile pe oră, împroşcând nori mari şi albaştri 
de fum, care apoi rămâneau parcă suspendaţi în aerul liniştit 
al serii de august. 

La stop, patruzeci de iarzi mai încolo, motorul s-a oprit. 
Un puşti, pe o bicicletă Raleigh, a trecut pe lângă matahală. 
Strigătul lui ironic, impertinent, a ajuns până la mine: 

— Domnule, arunc-o la gunoi! 

Arnie şi-a scos pumnul pe fereastră. Degetul mare ieşea 
afară printre arătător şi mijlociu. Altă noutate! Nu l-am mai 
văzut niciodată pe Arnie arătându-i cuiva acest gest obscen. 

Demarorul a gemut, motorul a tuşit şi a pornit. De 
această dată a urmat o rafală de rateuri. Era ca şi cum cineva 
tocmai ar fi început să tragă cu o mitralieră pe Laurel Drive, 
Libertyville, U.S.A. Eu am gemut. 

Cineva va chema în curând poliţia, reclamând tulburarea 
liniştii publice, iar ei îl vor înhăţa pe Arnie pentru conducerea 
unei maşini neînmatriculate, fără revizie tehnică - şi probabil 
şi pentru tulburarea liniştii. Acest lucru nu ar avea darul să 
uşureze situaţia de acasă. 

A urmat o bubuitură finală, răsunătoare - s-a rostogolit 
pe stradă ca explozia obuzului unui tun mic - apoi 
Plymouth-ul a cotit la stânga pe Martin Street, care, o milă 
mai sus, se intersecta cu Walnut. Razele soarelui i-au 
transformat pentru un moment corpul roşu într-un auriu 
superb. Am văzut că Arnie îşi scosese cotul pe geam. 

M-am întors spre LeBay, iarăşi foarte furios, gata de o 
nouă ceartă. Vă spun că-mi simţeam inima însângerată. Dar 
ceea ce am văzut m-a oprit pe loc. 

Roland D. LeBay plângea. 

Era oribil şi era grotesc, dar înainte de toate era jalnic. 
Când aveam nouă ani, am avut o pisica pe care o botezasem 
Captain Beefheart. Pisoiul a fost lovit de un camion UPS. L-am 
dus la veterinar - mama mea a trebuit să conducă încet 
fiindcă plângea şi din această cauză nu vedea prea bine - iar 
eu am stat în spate cu Captain Beefheart. El se afla într-o 


cutie, iar eu îi tot spuneam că veterinarul o să-l salveze, că 
totul o să fie bine, dar chiar şi un prostuţ de nouă ani, cum 
eram eu, putea să-şi dea seama că nimic nu va mai fi bine 
pentru Captain Beefheart, deoarece îi ieşiseră câteva maţe 
afară, pe fund îi curgea sânge, iar pe cutie şi pe blană era 
rahat - pisoiul murea. Am încercat să-l mângâi iar el m-a 
muşcat de mână, chiar de acea parte sensibilă dintre degetul 
mare şi arătător. Durerea a fost intensă; acel teribil sentiment 
de milă a fost mai rău. De atunci nu mai simţisem aşa ceva. 
Nu mă plâng din această cauză, înţelegeţi; nu cred că 
oamenii ar trebui să aibă asemenea sentimente prea des. 
Dacă ai simţi aşa ceva de prea multe ori, bănuiesc că ai 
ajunge la azilul de nebuni şi ai împleti coşuri toată viaţa. 

LeBay stătea pe peluza cheală, nu departe de locul unde 
pata mare de ulei arsese totul şi îşi ştergea ochii cu o batistă 
imensă, tipică bătrânilor. Îşi ţinea capul în jos. Lacrimile 
străluceau uleios pe obraji, arătând mai mult ca transpiraţia. 
Mărul lui Adam îi urca şi cobora. 

Mi-am întors capul ca să nu-l mai privesc cum plânge şi 
privirile mi-au căzut pe garaj. Înainte, păruse într-adevăr plin 
- chestiile de lângă pereţi bineînţeles, dar înainte de toate 
acea maşină imensă, cu farurile duble, cu parbrizul panoramic 
şi cu capota nesfârşită. Acum materialele de pe lângă pereţi 
păreau doar să accentueze goliciunea esenţială a garajului. 
Se căsca precum o gură fără dinţi. 

Această imagine era aproape la fel de mizerabilă ca şi 
cea a lui LeBay. Dar când m-am uitat iarăşi la el, bătrânul 
ticălos îşi recăpătase controlul - hm, în mare parte. Incetase 
să dea apă la şoareci şi îşi îndesase batista în buzunarul din 
spate al blugilor peticiţi. Dar faţa lui era încă palidă. Foarte 
palidă. 

— Ei bine, asta este, a spus el răguşit. Am scăpat de ea, 
fiule. 

— Domnule LeBay - am spus - singurul lucru pe care-l 
doresc este ca prietenul meu să poată spune acelaşi lucru. 
Dacă aţi şti câte necazuri are cu bătrânii lui din cauza acestei 
ruginituri. 


— Cară-te de aici. Vorbeşti de parcă ai fi o oaie 
nenorocită. Doar bee, bee, bee, asta-i tot ce aud din gura ta. 
Cred că prietenul tău ştie mai multe decât tine. Du-te şi vezi 
dacă are nevoie de ajutor. 

Am pornit pe peluză spre maşina mea. Nu-mi mai ardea 
să stau nici măcar o secundă în plus în preajma lui LeBay. 

— Nimic în afară de bee, bee, bee! a urlat el arţăgos în 
urma mea, făcându-mă să mă gândesc la un cântec vechi al 
formaţiei Youngbloods - Sunt un om care ştie o singură notă,/ 
Pe care o fredonez tot timpul. Nu ştii nici pe jumătate din cât 
crezi! 

M-am urcat în maşină şi am plecat. M-am uitat o singură 
dată înapoi, în timp ce coteam pe Martin Street şi l-am văzut 
stând pe peluză, cu soarele strălucindu-i în chelie. 

După cum aveau să se desfăşoare lucrurile, a avut 
dreptate. 

Nu ştiam nici pe jumătate din câte credeam că ştiu. 


5 
Cum am ajuns noi la Darnell 


Am o maşină '34 căreia îi spunem răbluță, 
Stii că nu-i o prospătură, 

E o bătrânică, dar e bunicică... 

Jan and Dean 


Am mers pe Martin spre Walnut, am cotit la dreapta spre 
Basin Drive. Nu a durat mult până l-am prins din urmă pe 
Arnie. Parcase lângă marginea trotuarului, iar capota 
portbagajului Christinei era ridicată. De bara îndoită de 
protecţie din spate era sprijinit un cric atât de vechi încât 
părea să fi folosit cândva pentru schimbatul roţilor la căruțele 
Canestoga. Cauciucul din dreapta din spate era pe jantă. 

Am oprit în spatele lui şi nici nu m-am dat bine jos din 
maşină când o femeie tânără a venit spre noi dinspre casa ei, 
ocolind o colecţie destul de frumoasă de animale fantastice 


din plastic, care erau răspândite pe peluză (doi flamingi roz, 
patru sau cinci răţuşte în şir indian în urma mamei rate, şi o 
felicitare frumoasă din plastic cu flori plantate într-un coş). Ea 
avea mare nevoie de un doctor dietetician. 

— Nu puteţi să lăsaţi gunoiul ăla aici, a spus ea 
mestecând gumă. Nu puteţi să lăsaţi gunoiul ăla parcat în faţa 
casei noastre, sper că ştiţi asta. 

— Doamnă - a spus Arnie - am pană, asta-i tot. Plec de 
aici, cât de repede pot să - 

— Nu puteţi s-o lăsaţi aici şi sper că ştiţi asta, a spus ea 
cu o simetrie înnebunitoare. Soţul meu va veni acasă în 
curând. Lui nu-i place ca vreun gunoi de maşină să stea în 
faţa casei noastre. 

— Nu e gunoi, a spus Arnie şi ceva din tonul lui a făcut-o 
să se retragă un pas. 

— Nu folosi tonul ăsta cu mine, băiete, a spus arţăgos 
această grasă regină a bee-bop-ului. Nu-i trebuie mult soţului 
meu ca să se înfurie. 

— Uite, a început Arnie cu aceeaşi voce amenințătoare 
pe care a folosit-o atunci când Michael şi Regina au tăbărât 
asupra lui. L-am apucat strâns de umăr. Nu aveam nevoie de 
alte frecuşuri. 

— Mulţumim, doamnă, am spus. Rezolvăm imediat 
problema. O s-o rezolvăm atât de repede, încât o să credeţi 
că aţi avut o halucinație. 

— Ar fi bine, a spus ea, apoi a arătat cu degetul spre 
Duster-ul meu. Şi maşina ta este oprită în faţa aleii mele. 

Am dat Duster-ul înapoi. M-a privit şi apoi s-a grăbit spre 
casă, unde un băieţel şi o fetiţă stăteau înghesuiți în uşă. Şi ei 
erau aproape ca nişte porcuşori. Fiecare mânca un hrănitor 
Devii Dog. 

— Te s-a-ntâmplat, Ma? a întrebat băieţelul. Te 
s-a-ntâmplat cu maşina omului ăla, Ma? Te s-a-ntâmplat? 

— Taci din gură, a spus regina bee-bop şi i-a împins pe 
amândoi înăuntru. 

Intotdeauna îmi place să văd asemenea părinţi luminaţi; 
îmi dau speranţe pentru viitor. 


M-am întors la Arnie. 

— Ei bine - am spus, făcând singurul spirit la care m-am 
putut gândi. Este doar un cauciuc tocit. Corect? 

A zâmbit vag. 

— Denis, am o mică problemă. 

Ştiam care-i era problema; nu avea roată de rezervă. 

Arnie şi-a scos iarăşi portmoneul - mă durea să-l văd 
făcând asta - şi s-a uitat înăuntru. 

— Trebuie să cumpăr o roată nouă. 

— Da, cred că trebuie. Una resapată. 

— Fără cauciucuri resapate. Nu vreau să încep în felul 
asta. 

Nu am spus nimic, dar m-am uitat spre Duster-ul meu. 
Aveam la el două anvelope resapate şi credeam că-s destul 
de bune. 

— Dennis, cât crezi ca ar costa un Goodyear nou sau un 
Firestone? 

Am ridicat din umeri şi l-am consultat pe micul 
contabil-auto, care bănuia că Arnie ar putea obţine un cauciuc 
nou de spate pentru aproximativ treizeci şi cinci de dolari. 

A scos două bancnote de douăzeci şi mi le-a înmânat. 

— Dacă-i mai mult - cu impozitele şi adaosurile - o să ţi-i 
returnez. 

M-am uitat la el cu tristeţe. 

— Arnie, cât ti-a mai rămas din salariul pe săptămâna 
asta? 

Ochii i s-au îngustat şi au privit în altă parte. 

— Destul, a spus el. 

M-am decis să mai încerc încă o dată - trebuie să reţineţi 
că aveam doar şaptesprezece ani şi aveam încă impresia că 
le puteam arăta oamenilor care le este adevăratul interes. 

— N-ai mai putea să joci acum nici măcar un poker pe 
mărunţiş. Ti-ai băgat tot mălaiul în maşina aia. Să-ţi scoţi 
portmoneul o să devină o acţiune foarte obişnuită pentru tine, 
Arnie. Te rog, omule. Mai gândeşte-te. 

Ochii lui au devenit duri. Era o expresie pe care nu o mai 
văzusem niciodată pe faţa lui. Deşi v-aţi putea gândi că eram 


cel mai naiv adolescent din America, nu-mi puteam aminti s-o 
mai fi văzut vreodată pe vreun chip. Am avut un sentiment de 
surpriză şi panică - m-am simţit de parcă aş fi descoperit 
brusc că încercam să port o conversaţie raţională cu un tip 
nebun. Totuşi, de atunci am mai văzut acea expresie; îmi 
imaginez că şi dumneavoastră aţi văzut-o. Parcă se închisese 
total faţă de lume. A fost expresia pe care o are un bărbat 
când îi spurcă femeia pe care o iubeşte se prostituează în 
spatele lui. 

— Nu mai insista, Dennis, a spus el. 

Mi-am ridicat exasperat mâinile. 

— În ordine! In ordine! 

— Şi, de asemenea, nu-i nevoie să te duci după 
nenorocitul de cauciuc dacă nu doreşti. 

Acea expresie dură, insensibilă şi - Dumnezeu să mă 
ajute, dar este adevărat - stupid de încăpăţânată, era încă 
întipărită pe chipul lui. 

— O să mă descurc şi singur. 

Am început să-i răspund şi s-ar fi putut să-i fi spus ceva 
foarte dur, dar tocmai atunci m-am uitat spre stânga. Cei doi 
puşti grăsuţi se aflau la marginea peluzei lor. Aveau lângă ei 
triciclete identice, iar degetele le erau mânjite cu ciocolată. 
Ne priveau solemn. 

— Nu-i mare brânză, omule, i-am spus. O să-ţi cumpăr 
cauciucul. 

— Doar dacă vrei, Dennis. Ştiu că s-a făcut târziu. 

— Este răcoare, am spus. 

— Domnule? a spus băieţelul lingându-şi ciocolata de pe 
degete. 

— Ce este? l-a întrebat Arnie. 

— Mama mea spune că maşina aia este câh. 

— Aşa-i, a îngânat fetiţa. Caca-câh. 

— Caca-câh, a spus Arnie. Oau! ce înţelegere profundă, 
nu-i aşa copii? Mama voastră este filozoafă? 

— Nu, a spus băieţelul. Este Capricorn. Eu sunt Balanţă. 
Sora mea este... 

— Mă întorc cât pot de repede, am spus eu stângaci. 


— Sigur. 

— Păstrează-ti calmul. 

— Nu-ti fă griji, n-am de gând să pocnesc pe nimeni. 

Am aiîergat spre maşina mea.ln timp ce mă aşezam la 
volan,am auzit-o pe fetiţă întrebându-l zgomotos pe Arnie: 

— Domnule, de ce fata dumneavoastră este aşa de 
urâtă? 

Am mers o milă şi jumătate până la JFK Drive, care - 
după cum spunea mama mea care a crescut în Libertyville - 
era, pe vremea când Kennedy a fost asasinat în Dallas, 
centrul unuia dintre cele mai căutate cartiere ale oraşului. 
Poate că schimbarea denumirii de Barnswallow Drive şi 
botezarea lui cu numele Preşedintelui ucis a adus după sine 
ghinionul, deoarece, de la începutul anilor şaizeci vecinătatea 
străzii degenerase într-o mahala suburbană. Existau acolo un 
cinematograf-parcare, un McDonald's, un Burger King, un 
Arby's şi bowlingul Big Twenty Lanes. Mai erau acolo şi opt 
sau zece benzinării, din moment ce JFK Drive duce la 
autostrada cu taxare, Pennsylvania. 

In mod normal ar fi trebuit să cumpăr foarte repede 
cauciucul, dar primele două benzinării pe lângă care am 
trecut erau dintre acelea cu autoservire, la care nu se vinde 
nici măcar ulei; au doar benzină şi o fată, aproape retardată, 
care stă într-o cusetă făcută din geam securit, în faţa 
terminalului unui computer, citeşte National Enquirer şi 
mestecă o porţie de Bubblicious Gum, destul de mare ca să 
se înece cu ea şi un măgar de Missouri. 

A treia era o benzinărie Texaco, care avea şi un magazin 
de anvelope. l-am cumpărat lui Arnie un cauciuc care să se 
potrivească la Plymouth-ul lui (nu puteam s-o numesc 
Christine sau chiar să mă gândesc la EA - ea - dându-i acest 
nume) care m-a costat douăzeci şi opt de dolari şi cincizeci de 
cenți plus adaosul comercial, dar exista un singur angajat 
acolo şi acesta a fost nevoit să pună cauciucul pe jantă şi în 
acelaşi timp să servească cu benzină pe ceilalţi clienţi. Totul a 
durat mai mult de patruzeci şi cinci de minute. M-am oferit să 
deservesc eu pompa de benzină în timp ce el punea 


caupiucui, dar mi-a spus că dacă şeful lui ar auzi aşa ceva, 
l-ar împuşca. 

Pe când pusesem cauciucul în portbagajul meu şi îi 
plătisem tipului doi dolari pentru munca lui, lumina de început 
de după-amiază se transformase în purpuriul şters al 
începutului serii. Umbra fiecărui tufiş era lungă şi catifelată, 
iar în timp ce mă întorceam încet pe stradă am văzut ultimele 
raze de lumină ale zilei prelingându-se aproape orizontal între 
Arby's şi terenul de bowling. Acea lumină, ca aurul lichid, era 
aproape îngrozitoare în frumuseţea ei stranie, neaşteptată. 

Am fost luat prin surprindere de o panică înecăcioasă 
care îmi urca în gât ca un foc uscat. Mi se întâmpla pentru 
prima dată în acel an - acel an lung şi straniu - Să am acel 
sentiment, dar nu a fost pentru ultima dată. Şi totuşi îmi este 
greu să-l explic sau să-l definesc. Avea legătură cu faptul ca 
am realizat că era 11 august, 1978, că peste o lună intram în 
ultima clasă de liceu, iar când va începe şcoala va însemna 
sfârşitul unei faze lungi şi liniştite a vieţii mele. Mă pregăteam 
să devin adult, iar acest fapt l-am văzut parca cu ochii - l-am 
văzut fără putinţă de tăgadă, pentru prima dată în acea 
ploaie de lumină aurie, într-un fel parcă bătrână, care inunda 
aleea dintre un teren de bowling şi un chioşc cu fripturi de 
vacă. Şi cred că am înţeles atunci că ce-i sperie de fapt pe 
oameni în procesul de maturizare este faptul că încetezi să 
porţi o mască a vieţii şi o înlocuieşti cu alta. Dacă să fii un 
copil înseamnă sa înveţi să trăieşti, atunci să fii adult 
înseamnă să înveţi să mori. 

Sentimentul s-a stins, dar în urma lui m-am simţit zguduit 
şi melancolic. Nici una dintre aceste stări nu-mi era 
caracteristică. 

Când am cotit pe Basin Drive m-am simţit brusc detaşat 
de problemele lui Arnie în timp ce încercam să fac faţă 
problemei mele - gândurile despre maturizare mă 
conduseseră în mod firesc spre asemenea idei grandioase (cel 
puţin mie mi se păreau grandioase) cum ar fi colegiul, faptul 
că o să trăiesc departe de casă şi cum să fac să intru în 
echipa de football a Statului când or să fie şaizeci de tineri 


care or să concureze pentru locul meu, în loc de doar zece 
sau doisprezece câţi erau acum. Deci poate că 
dumneavoastră spuneţi: Mare brânză, Dennis, avem nişte 
noutăţi pentru tine: unui miliard de Chinezi Roşii nu le pasă 
nici cât negru sub unghie dacă intră sau nu în prima echipă a 
Statului. De acord! Eu doar încerc să spun că aceste lucruri 
pentru prima dată mi se păreau foarte importante... şi de-a 
dreptul înfricoşătoare. Mintea te duce câteodată în astfel de 
călătorii - iar dacă tu nu vrei să le faci, te obligă oricum. 

Această stare sufletească pe care o aveam nu a fost 
afectată deloc de faptul că soţul reginei jazzului într-adevăr 
venise acasă, iar el şi Arnie stăteau aproape nas în nas, 
gata-gata să se ia la bătaie. 

Cei doi copii încă mai stăteau solemn lângă triciclete, 
ochii lor trecând de la Arnie la tati, apoi înapoi la Arnie, ca şi 
nişte spectatori ai unui meci de tenis apocaliptic, în care 
arbitrul de-abia aşteaptă să-l împuşte pe învins. Păreau că 
sunt în aşteptarea momentului culminant în care tati îl va lipi 
de pământ pe prietenul meu slăbuţ şi îl va toca din cap până 
în picioare. 

Am parcat în grabă, m-am dat jos şi m-am dus spre ei 
aproape alergând. _ 

— Şi cu asta am terminat! a mugit tatăl. iți spun că vreau 
să dispară de aici şi vreau să dispară chiar acum! 

Avea un nas mare şi borcănat, cu multe vene sparte. 
Obrajii îi erau de culoarea cărămizilor noi, iar deasupra 
gulerului salopetei gri, de lucru, venele gâtului se conturau 
proeminent. 

— Nu am de gând să plec cu ea fără roată, a spus Arnie. 
Ţi-am spus. Nici tu n-ai face aşa ceva dacă ar fi a ta. 

— O să te conduc eu pe tine pe osie, Faţă-Pizza, a spus 
tati, probabil vrând să le demonstreze copiilor cum îşi rezolvă 
oamenii mari problemele în Lumea Adevărată. Nu am chef 
să-ţi parchezi tu căcăciosul de automobil de curse în faţa 
casei mele. Nu mă scoate din ţâţâni, puştiule, că o s-o păţeşti. 

— N-o s-o păţească nimeni, am spus. Haide, domnule. 
Mai slăbeşte-ne! 


Ochii lui Arnie s-au întors spre mine plini de recunoştinţă 
şi am văzut cât de speriat fusese - cât de speriat era încă. 
Dintotdeauna un outsider, ştia că era ceva în fiinţa lui, 
Dumnezeu ştie ce, care-i făcea pe indivizii de un anumit soi 
să dorească să-l bată măr. Cred că era foarte convins că i se 
va întâmpla iarăşi acest lucru - dar de această dată nu se 
retrăgea cu coada între picioare. 

Ochii omului s-au întors spre mine. 

— Altul, a spus el ca şi cum se mira cât de mulţi dobitoci 
sunt pe lume. Vrei să vă bat pe amândoi? Asta vrei? 
Crede-mă, pot s-o fac. 

Da, ştiam genul. Dacă ar fi avut cu zece ani mai puţin, ar 
fi fost unul dintre tipii de la scoală care gândesc că este 
grozav de amuzant să-i zboare lui Arnie cărţile din braţe când 
el se îndreaptă spre o sală de curs, sau să-l bage sub duş cu 
toate hainele pe el după ora de educaţie fizică. Aceşti indivizi 
nu-şi schimbă niciodată caracterul. Doar îmbătrânesc şi fac 
cancer la pfămâni fumând prea multe Luky Strikes, sau sunt 
doborâţi la cincizeci de ani de embolie. 

— Nu vrem să ne punem cu tine, am răspuns. Aavuto 
pană, pentru numele lui Dumnezeu! N-ai avut niciodată o 
pană? 

— Ralph, vreau să plece de aici! 

Nevasta lui grăsană stătea pe verandă. Vocea îi era 
piţigăiată şi excitată. Ce se întâmpla în faţa casei ei era mai 
interesant decât Phil Donahue Show. Câţiva dintre vecini 
ieşiseră sa vadă spectacolul, iar eu m-am gândit iarăşi foarte 
dezgustat ca dacă cineva n-a chemat încă poliţia, asta se va 
întâmpla în curând. 

— Niciodată când am avut o pană n-am lăsat o bucată de 
gunoi timp de trei ore în faţa casei cuiva, a spus tare Ralph. 

Buzele i se ridicaseră, iar în lumina apusului de soare, 
saliva îi lucea pe dinţi. 

— A trecut o oră - am spus eu încet - sau nici măcar. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, puştiule. Nu mă 
interesează. Nu sunt ca voi. Eu lucrez ca să-mi asigur traiul. 
Vin acasă obosit şi n-am timp de ceartă. Vreau s-o duceţi de 


aici şi vreau să dispară acum! 

— Am roata de rezervă în portbagaj, am spus. Vrem doar 
s-o monez 

— Şi dacă ai avea puţin bun simţ ... a început Arnie 
înfierbântat. 

Asta aproape a pus capac. Mai presus de orice, amicul 
nostru Ralph nu suporta să i se pună la îndoială bunul simţ în 
fata propriilor copii. S-a răsucit spre Arnie. Nu ştiu care ar fi 
fost finalul - probabil cu Arnie în închisoare şi cu preţioasa lui 
maşină sechestrată - dar, cumva, am reuşit să-mi ridic mâna 
şi s-o prind pe cea a lui Ralph. În momentul impactului s-a 
auzit un pocnet surd. 

Fetiţa grăsuţă a izbucnit în plâns. 

Băieţelul grăsuţ stătea lângă tricicletă, cu maxilarul 
atârnându-i aproape până la piept. 

Arnie, care întotdeauna se furişa grăbit pe lângă locul 
pentru fumat de la şcoală de parcă ar fi fost o zonă bântuită, 
nici măcar nu a clipit. De fapt se părea că a dorit să se 
întâmple asta. 

Ralph s-a întors spre mine, cu ochii ieşiţi din orbite de 
furie. 

— Bine, căcat mic, a spus. Tu eşti primul. 

L-am ţinut de braţ, încordându-mă. 

— Haide, omule, i-am spus cu voce joasă. Roata de 
schimb este în portbagajul meu. Acordă-ne cinci minute ca 
s-o punem şi plecăm. Te rog. 

Încetul cu încetul presiunea din braţul lui a început să se 
diminueze. A privit spre puștii lui, fetiţa trăgându-şi nasul, iar 
băieţelul holbându-se la noi, iar asta l-a decis. 

— Cinci minute, a aprobat. S-a uitat la Arnie. Eşti al naibii 
de norocos că nu chem poliţia. Chestia aia n-are revizia făcută 
şi n-are nici numere de înmatriculare. 

M-am aşteptat ca Arnie să mai spună ceva inflamator, să 
pună iarăşi paie pe foc, dar probabil că totuşi nu uitase tot ce 
ştia despre discreţie. 

— Mulţumesc, a spus. Îmi pare rău că v-am enervat. 

Ralph a mormăit ceva şi şi-a băgat cămaşa în pantaloni 


cu mişcări bruşte. S-a uitat iarăşi spre copiii lui. 

— Intraţi în casă? a mugit. Ce căutaţi afară? Vreţi să vă 
aplic un bang-zdrang-bang? 

O, Doamne, ce familie onomatopeică, m-am gândit. 
Pentru numele lui Dumnezeu, tăticule, nu le aplica un 
bang-zdrang-bang - pentru că ar putea să facă caca-câh în 
pantaloni. 

Copiii s-au refugiat lângă mama lor, lăsând în urmă 
tricicletele abandonate. 

— Cinci minute, a adăugat Ralph, privindu-ne 
ameninţător. 

lar mai târziu în acea seară, când va pune ţara la cale 
împreună cu amicii, le va povesti cum şi-a adus el contribuţia 
în punerea la punct a generaţiei depravate. Chiar aşa, băieţi, 
le-am spus să-şi ia nenorocitul de gunoi din fata casei mele 
înainte să le aplic un bang-zdrang-bang. Şi credeţi-mă ca s-au 
mişcat de parcă picioarele le-ar fi luat foc şi văpaia ameninţa 
să le ajungă la fund. Apoi îşi va aprinde o Lucky. Sau un 
Camei. 

Am montat cricul lui Arnie sub maşină. După ce Arnie a 
rotit manivela de două sau trei ori, cricul s-a rupt în două. 
Când s-a prăbuşit a scos un sunet spart, iar în jur s-a 
împrăştiat rugină. Arnie s-a uitat spre mine, din nou cu o 
privire umilă şi speriată. 

— Nu contează, i-am spus. O să-l folosim pe al meu. 

Soarele deja asfinţise şi începuse să se întunece. Inima 
îmi bătea încă foarte tare, iar în gură aveam un gust amar ca 
urmare a confruntării cu Marea Brânză din Basin Drive nr. 
119. 

— Îmi pare rău, Dennis, mi-a spus Arnie încet. Promit că 
nu o să ti mai pun într-o situaţie de acest gen. 

— Las-o baltă. Hai să punem roata. 

Am folosit cricul meu ca să ridicăm Plymouth-ul (pentru 
câteva clipe îngrozitoare am crezut că bara de protecţie din 
spate o să se fărâmiţeze) şi am scos cauciucul stricat. L-am 
pus pe cel nou, am strâns puţin şuruburile, apoi am lăsat jos 
maşina. A fost o mare uşurare să văd iarăşi maşina pe patru 


roti; modul în care bara de protecţie ruginită se curbase sub 
acţiunea cricului, mă speriase. 

— Aşa, a spus Arnie potrivind capacul vechi şi plin de 
găuri peste şuruburi. 

Stăteam şi mă uitam la Plymouth, şi m-a cuprins brusc 
acelaşi sentiment pe care l-am avut în garajul lui LeBay. Acest 
sentiment m-a asaltat în momentul când m-am uitat la noul 
cauciuc Firestone. Anvelopa mai avea încă pe ea unul dintre 
abţibildurile fabricantului şi semnele galbene de cretă pe care 
băiatul de la benzinărie le făcuse când o fixase pe jantă. 

Am tremurat puţin - dar mi se părea imposibil să înlătur 
gândul nebunesc pe care-l aveam. Era ca şi cum văzusem un 
şarpe care se pregătea să-şi înlăture pielea veche şi o 
bucăţică din acea piele căzuse dezvăluind noutatea 
strălucitoare de dedesubt... Ă 

Ralph stătea pe verandă, încruntându-se la noi. Într-o 
mână ţinea un hamburger făcut cu Pâine Minune. In cealaltă, 
ţinea o cutie de bere Iron City. 

— E arătos, nu-i aşa? am murmurat către Arnie în timp ce 
aruncam cricul rupt în portbagajul Plymouth-ului. 

— Un adevărat Robert Deadford, a mormăit Arnie. 

Şi asta a fost - am început amândoi să chicotim, aşa cum 
se întâmplă câteodată după ce treci de o situaţie grea şi 
tensionată. 

Arnie a aruncat cauciucul spart în portbagaj, deasupra 
cricului, apoi a pufnit în râs şi şi-a pus mâinile peste gură. 
Arăta ca un copil care tocmai a fost prins făcând o năzbâtie. 
Gândindu-mă la asta am izbucnit şi eu în hohote. 

— De ce râdeţi, păduchioşilor? a urlat Ralph. - A coborât 
treptele verandei. - Hm? Vreţi să vedeţi cum este să râdeţi pe 
partea cealaltă a capului? Credeţi-mă, pot să vă arăt cum! 

— Pleacă de aici, repede, i-am spus lui Arnie şi m-am 
îndreptat spre Duster-ul meu. 

Nimic nu-mi mai putea opri acum hohotele de râs, pur şi 
simplu mi se rostogoleau din gură. M-am trântit pe scaun şi 
am pornit motorul, sughiţând din cauza râsului. In faţa mea, 
Plymouth-ul lui Arnie a pornit cu un răget răsunător, 


împroşcând un nor mare şi albastru de gaze de eşapament. 
Chiar şi cu acest zgomot infernal, tot mai auzeam hohotele de 
râs ale lui Arnie, aproape isterice. 

Ralph a traversat ameninţător peluza, ţinând încă în 
mâini hamburgerul şi berea. 

— De ce râdeţi, păduchioşilor? 

— De tine, tolomacule! a strigat Arnie triumfător şi a 
pornit cu o salvă de rateuri. 

Am apăsat şi eu pe pedala de acceleraţie şi a trebuit să 
cotesc brusc ca să-l evit pe Ralph care era acum hotărât să 
facă moarte de om. Încă râdeam, dar nu mai era un râs 
benefic (dacă fusese vreodată), era un sunet acut, care stopa 
respiraţia, aproape ca un țipăt. 

— Te omor, păduchiosule! a mugit Ralph. 

Am apăsat iarăşi pe acceleraţie şi de această dată 
aproape l-am pocnit pe Arnie. 

l-am arătat lui Ralph un gest obscen. 

— Prostii! am urlat. 

Apoi a rămas în urma noastră. A încercat să ne ajungă; 
timp de câteva secunde a alergat pe trotuar apoi s-a oprit, 
respirând greu şi mârâind. 

— Ce zi aiurită, am spus cu voce tare, puţin speriat de 
tonul tremurat şi aspru al vocii mele. - în gură aveam iarăşi 
acel gust amar. - Ce zi aiurită şi nenorocită! 

Garajul Darnell, pe Hampton Street, era o clădire lungă, 
cu pereţi şi acoperiş de tablă galvanizată ruginită. In fată era 
un indicator pătat de ulei pe care scria: ECONOMISIŢI BANII! 
ŞTIŢI CUM: FOLOSIND UNELTELE NOASTRE! Dedesubt era un 
alt anunţ, scris cu litere mici: Închiriem Spatiu de Parcare 
pentru o Săptămână, o Lună sau un An. 

Cimitirul de automobile era în spatele garajului. Un 
spaţiu cam de mărimea unui cvartal, împrejmuit cu gard din 
tablă galvanizată, ondulată, înalt cam de cinci picioare: 
conformarea apatică a lui Will Darnell la Legea de Zonare a 
Oraşului. Nu că ar fi existat vreo şansă ca să fie vreodată 
amendat, şi nici pentru că doi dintre cei trei membri ai 
Comitetului de zonare erau prietenii lui Darnell. Will Darnell îi 


cunoştea cam pe toţi oamenii influenţi din Libertyviile. El este 
unul dintre acei indivizi pe care-i găseşti în orice orăşel sau 
oraş de mărime medie şi care se mişcă tiptil în spatele multor 
scene importante. 

Am auzit că era amestecat în traficul de droguri de la 
Liceul Libertyville şi Gimnaziul Darby şi am auzit, de 
asemenea, că îi cunoştea pe escrocii din Pittsburg şi Philly. Nu 
am crezut chestiile astea - cel puţin, nu mă gândeam că da - 
dar ştiam că dacă vrei să faci rost de pocnitori, bombe 
artizanale sau cocteiluri Molotov pentru Patru lulie, Will 
Dame! ţi le procura. De asemenea, auzisem de la tatăl meu 
că Will fusese pus sub acuzaţie în urmă cu doisprezece ani, 
când eu eram doar un băieţel, pe motivul că era una dintre 
verigile importante ale unei reţele de hoţi de maşini, care se 
întindea din partea noastră de ţară spre New York City şi se 
termina în Bangor, Maine. Până la urmă acuzaţiile au fost 
retrase. Dar tatăl meu mi-a spus că el este aproape sigur ca 
Will Darnell ar putea să fie implicat până peste cap în alte 
activităţi dubioase; orice, de la deturnarea de camioane până 
la falsificarea obiectelor de artă vechi. 

Un loc de care este bine să te fereşti, Dennis, îmi 
spusese tata. Asta se întâmpla cu un an în urmă, la puţin timp 
după ce-mi luasem prima rablă şi închiriasem pentru douăzeci 
de dolari una din boxele lui Darnell ca să-mi repar singur 
maşina; să încerc să-i înlocuiesc carburatorul, un experiment 
soldat cu un eşec total. 

Un loc de care este bine să te fereşti - şi aici eram, 
intrând pe poarta principală, după căderea întunericului, în 
spatele prietenului meu, Arnie; din zi nu mai rămăsese 
aproape nimic, decât o dâră stacojie, spre orizont. Farurile 
mele luminau destule resturi de maşini stricate, automobile 
avariate şi mizerie generală, ca să mă facă să mă simt mai 
deprimat şi mai obosit ca niciodată. Mi-am amintit că n-am 
sunat acasă şi că mama şi tata se vor întreba probabil unde 
naiba sunt eu. 

Arnie a mers până la o uşă mare a garajului deasupra 
căreia scria: CLAXONEAZA CA SA INTRI. De la o fereastră 


foarte murdară de lângă usă se răspândea o lumină slabă - 
cineva era acolo - şi de-abia m-am abținut să nu mă aplec pe 
geamul portierei şi să-i spun lui Arnie să conducă până acasă 
la mine şi să lase maşina acolo în noaptea aceea. Am avut o 
viziune că o să dăm peste Will Darnell şi amicii lui (făcând 
inventarul televizoarelor color de contrabandă sau reparând 
Cadillac-uri furate). Băieţii Răi din Libertyville. 

Arnie pur şi simplu stătea acolo, neclaxonând, nefăcând 
nimic sima pregăteam să mă duc să-l întreb ce s-a întâmplat 
când a venit el fa mine. Chiar şi în lumina aceea foarte slabă, 
arăta foarte ruşinat. 

— Te superi dacă claxonezi tu în locul meu, Dennis? a 
spus el umil. Se pare că Christine nu merge. 

— Desigur. 

— Mulţumesc. 

Am apăsat de două ori pe claxonul meu şi după p scurtă 
pauză, uşa mare a garajului a început să se ridice zăngănind. 
În spatele ei stătea chiar Will Darnell, cu burta revărsată 
peste curea. l-a făcut semn nerăbdător lui Arnie să intre. 

Am întors maşina, am parcat-o cu faţa spre ieşire apoi 
am intrat înăuntru. 

Interiorul era imens ca o pivniţă şi foarte tăcut la sfârşitul 
zilei. Înăuntru erau cam şaizeci de rampe de parcare, fiecare 
echipată cu o trusă de unelte ca să-ţi repari singur maşina; 
dar înăuntru erau doar maşini stricate, nu şi unelte. Tavanul 
era foarte înalt şi prevăzut cu reflectoare aşezate pe poduri 
rulante. 

Peste tot erau amplasate afişe: TOATE USTENSILELE 
TREBUIE VERIFICATE ÎNAINTE DE PLECARE; PENTRU MACARA | 
TREBUIE SĂ VĂ ÎNSCRIEŢI DIN TIMP; CÂND VENIȚI PRIMA DATĂ 
PROCURAŢI-VĂ MANUALE DESPRE FUNCȚIONAREA 
MOTOARELOR şi NU VOR FI TOLERATE PROFANĂRILE ŞI 
ÎNJURĂTURILE. Multe altele; oriunde te întorceai, părea să-ţi 
sară unul în ochi. Lui Will Darnell îi plăceau mult afişele. 

— Rampa douăzeci! Rampa douăzeci! ţipa Darnell la 
Arnie cu vocea lui iritată, şuierătoare. Du-o acolo şi opreşte-o, 
până nu ne înecăm cu toţii! 


A 


"Cu toţii" însemna un grup de bărbaţi aşezaţi la o masă 
imensă de joc plasată în coltul îndepărtat. Pe ea erau jetoane 
de poker, cărţi şi sticle de bere. Indivizii se uitau la noua 
achiziţie a lui Arnie cu diverse expresii de dezgust şi 
amuzament. 

Arnie a mers până la rampa douăzeci, a parcat maşina şi 
a oprit motorul. În spaţiul ca o cavernă s-au răspândit gaze de 
eşapament. 

Darnell s-a întors spre mine. Purta o cămaşă albă de doc 
şi pantaloni kaki. De-a lungul bărbiei îi atârnau guşe duble de 
grăsime, iar gâtul părea o succesiune de covrigi. 

— Puştiule - a spus el cu aceeaşi voce şuierată - dacă tu 
i-ai vândut rahatul ăla, ar trebui să-ţi fie ruşine. 

— Nu eu i-am vândut-o. 

Din nu ştiu ce motiv absurd am simţit că trebuie să mă 
justific în faţa acestui grăsan hapsân, într-un fel în care n-aş fi 
făcut-o nici în faţa tatălui meu. 

— Eu am încercat să-l conving să n-o cumpere. 

— Ar fi trebuit să te străduieşti mai mult. 

S-a îndreptat spre locul unde-şi parcase Arnie maşina, iar 
acum cobora din ea. A trântit uşa, şi rugina a căzut de pe 
aripa din faţă răspândindu-se într-un norişor roşu fin. 

Astmatic sau nu, Darnell umbla cu graţia aproape 
feminină a unui om care este de mult timp gras şi care vede 
în faţa lui o lungă perspectivă de obezitate. Şi a început să 
urle la Arnie chiar înainte ca acesta să se poată întoarce spre 
el, astmatic sau nu. Bănuiesc că-l puteţi cataloga drept un om 
care nu se lasă copleșit de infirmităţile lui. 

Ca şi puştii de la şcoală care frecventează locul pentru 
fumat, ca şi Ralph din Basin Drive, ca şi Buddy Repperton 
(mi-e teamă că vom vorbi mult prea curând despre el), el 
simţise din capul locului un dezgust pentru Arnie - era un caz 
de aversiune la prima vedere. 

— Okay, asta-i ultima oară când mai porneşti dobitocenia 
asta aici fără să aibă un furtun ataşat la ţeava de eşapament! 
a urlat el. Dacă te prind măcar o dată, zbori de aici, ai înţeles? 

— Da. 


Arnie părea mic, obosit şi descurajat. Energia sălbatică 
pe care o avusese până acum dispăruse. Mi se rupea inima 
să-l văd în starea aceea. 

— Eu... 

Darnell nu l-a lăsat să continue. 

— Îti trebuie un furtun pentru evacuarea gazelor de 
eşapament, asta te costa doi dolari jumătate şi trebuie să-ţi 
faci o rezervare prealabilă. Şi chiar acum, îţi mai spun ceva şi 
vreau să bagi bine la cap, prietene. Nu suport nici un fel de 
tâmpenii de la puştime. Nu am de ce. Locul ăsta este pentru 
tipi care muncesc şi care trebuie să-şi repare maşinile ca să 
pună mâncare pe masă şi nu pentru puştii de bani gata de la 
colegiu care vor doar să se distreze. Dacă vrei o ţigară, te 
duci afară în cimitirul de maşini. 

— Eu nu fur... 

— Nu mă întrerupe, băiete. Nu mă întrerupe şi nu fă pe 
deşteptul, a spus Darnell. 

Acum stătea în faţa lui Arnie. Era şi mai înalt şi mai 
masiv, astfel încât îl domina în întregime pe prietenul meu. 

Am început iarăşi să mă înfurii. De fapt, simţeam cum îmi 
geme corpul din cauza neîntreruptului şir de emoţii la care 
fusesem supus din momentul când ajunsesem la LeBay şi 
văzusem că nenorocita de maşină nu mai este pe peluză. 

Puştii sunt o clasă asuprită; după câţiva ani înveţi să 
aplici propria versiune de Unchiul Tom când te afli în preajma 
unor persoane care nu suferă copiii, cum era Will Darnell. Da, 
dom'le, nu, dom'le, okay, sigur că da. Dar Isuse, el deja 
întrecuse măsura! 

Brusc l-am apucat pe Darnell de braţ. 

— Sir? 

S-a răsucit spre mine. Am observat ceva: pe măsură 
ce-mi creşte disprețul faţă de un om cu atât sunt mai apt să-i 
spun Sir. 

— Ce este? 

— Oamenii ăia de acolo fumează. Ar trebui să le spuneţi 
să termine. 

Am arătat spre indivizii de la masa de poker. impărţiseră 


o mână nouă. Deasupra mesei plutea un nor albastru de fum. 

Darnell s-a uitat spre ei, şi înapoi spre mine. Faţa lui era 
solemnă. 

— Junioare, încerci să-l ajuţi pe amicul tău să zboare de 
aici? 

— Nu, Sir, am spus eu. 

— Atunci tacă-ţi fleanca. 

S-a întors înapoi spre Arnie şi şi-a pus mâinile cărnoase 
peste şoldurile imense. 

— Recunosc un găinar imediat cum îl văd - a spus el - şi 
cred că acum am în faţa mea unul. Acum o să te pun la 
încercare, puştiule. Dacă doar o singură dată nu faci cum îţi 
spun eu - şi nu contează pentru cât timp îmi plăteşti în avans 
- te trimit de aici cu un şut în fund. 

Dinspre stomac mi s-a ridicat o senzaţie de furie oarbă, 
iar capul a început să-mi pulseze. În sinea mea mă rugam de 
Arnie să-i spună tâmpitului ăsta gras că poate să-l pupe-n cur. 
Bineînţeles că atunci ar intra în scenă şi amicii de poker ai lui 
Darnell şi am sfârşi probabil amândoi această încântătoare 
seară în sala de urgenţă a Spitalului Libertyville Community, 
cu capetele sparte... Dar aproape că ar merita. 

Arnie, mă rugam în interiorul meu, spune-i să te pupe-n 
cur şi hai să plecăm de aici. Împotriveşte-i-te, Arnie. Nu-l lăsa 
să te facă de rahat. Nu mai fi un învins, Arnie - dacă i te-ai 
putut împotrivi mamei tale, poți să i te împotriveşti şi acestui 
imbecil. Doar de data asta nu mai fi un învins. 

Arnie a stat mult timp tăcut şi cu capul plecat, apoi a 
spus: 

— Da, dom'le. 

A spus cuvintele atât de încet încât aproape nu s-au 
auzit. Au sunat de parcă s-ar fi înecat cu ele. 

— Ce ai spus? 

Arnie s-a uitat în sus. Faţa lui avea o paloare de moarte. 
Ochii îi înotau în lacrimi. Nu puteam să-l privesc. Mă durea 
prea tare dacă-l priveam. M-am întors. Pokeriştii îşi 
întrerupseseră jocul ca să privească deznodământul 
întâmplărilor de la rampa douăzeci. 


— Am spus: "Da, dom'le", a zis Arnie cu voce 
tremurătoare. 

Era ca şi cum s-ar fi semnat pe o declaraţie teribilă. 
M-am uitat iarăşi la maşină, la Plymouth-ul '58, care stătea 
acolo, când locul ei era în cimitirul de maşini din spate, 
laolaltă cu restul rablelor ruginite ale lui Damell şi iarăşi am 
simţit că o urăsc pentru ce îi făcea lui Arme. 

— In ordine, caraţi-vă, a spus Darnell. Am închis. 

Arnie a pornit împleticindu-se orbeşte. Ar fi intrat direct 
într-un morman de cauciucuri roase, dacă nu l-aş fi prins de 
braţ şi l-aş fi tras spre mine. Darnell s-a întors la masa de 
poker. Când a ajuns acolo le-a spus celorlalţi ceva cu vocea 
lui şuierătoare. Toţi au izbucnit în râs. 

— Mă simt bine, Dennis, a spus Arnie ca şi când l-aş fi 
întrebat. 

Îşi ţinea dinţii încleştaţi, iar pieptul i se ridica şi cobora în 
respiraţii ample. 

— Mă simt bine, lasă-mă în pace, mă simt bine, e-n 
ordine. 

Mi-am luat mâna de pe braţul lui. Ne-am îndreptat spre 
uşă iar Darnell a urlat la noi: 

— Şi să nu îndrăzneşti să-ţi aduci golanii de prieteni aici, 
că zbori! Unul dintre ceilalţi a adăugat: 

— Şi lasă-ţi drogurile acasă. 

Arnie s-a făcut mic. Eu eram prietenul lui, dar nu 
suportam să-l văd când se umilea aşa. 

Am ieşit în întunericul răcoros. Uşa s-a trântit în urma 
noastră. Şi în acest fel am dus-o pe Christine la Garajul 
Darnell. Ne-am distrat bine, nu-i aşa? 


6 
Afară 


Mi-am cumpărat o maşină şi ceva benzină, 
Le-am spus tuturor că pot să mă pupe-n cur... 
Glenn Frey 


Ne-am urcat în maşina mea şi am ieşit din curte. Trecuse 
de ora nouă. Ce repede zboară timpul când te distrezi! Pe cer 
luna era ca un covrig. Ea şi cu luminile portocalii din parcarea 
mare de la Monroeville Mall nu lăsau să se vadă nici o stea 
bună care ar fi putut fi pe cer. 

Cale de două sau trei cvartale, am condus în tăcere, apoi 
Arnie a izbucnit brusc în hohote de plâns. Mă gândisem că 
s-ar putea să plângă, dar această furie a lacrimilor m-a 
înfricoşat. Am oprit imediat. 

— Arnie. 

Dar m-am oprit imediat. O să plângă până-i vor seca 
lacrimile. Lacrimile şi suspinele veneau într-un şuvoi amar şi 
fără nici o stavilă. Arnie îşi folosise deja rezerva de stăpânire 
din acea zi. La început nu a părut sa fie nimic altceva decât o 
reacţie normală; şi eu mă simţeam la fel, doar că la mine totul 
se răsfrânsese asupra capului, făcându-l să mă doară foarte 
tare, şi asupra stomacului, unde simţeam o senzaţie de 
greață. 

Deci, da, la început am crezut că era doar o reacție 
normală, o uşurare spontană şi poate că la început aşa a fost. 
Dar, după un minut sau două, am realizat că era mai mult 
decât atât: venea mult mai din adânc. Şi am început să 
disting cuvinte printre suspine: la început doar câteva, apoi o 
întreagă tiradă. 

— O să le arăt eu lor! a strigat el mânios printre suspine. 
O să le arăt eu acestor ticăloşi nenorociti, o să le arăt eu, 
Dennis, o să-i fac să le pară rău, o să-i tac pe dobitocii ăia s-o 
mănânce... S-O MĂNÂNCE... S-O MĂNÂNCE! 

— Opreşte-te, i-am spus eu speriat. Arnie, încetează! 

Dar nu intenţiona aşa ceva. A început să bată cu pumnii 
pe bordul Duster-ului, destul de tare ca să lase urme. 

— O să le arăt eu lor, o să vezi! 

În lumina slabă a lunii şi a lămpilor de pe stradă, faţa lui 
arăta răvăşită şi schimonosită. Atunci a fost ca un străin 
pentru mine. Era plecat plimbându-se în locurile reci ale 
Universului, pe care un Dumnezeu care se amuză le rezervă 


pentru oamenii ca Arnie. Nu îl cunoşteam. Nu doream să-l 

cunosc. Puteam doar să stau acolo neajutorat şi să sper că 
Arnie pe care-l ştiam eu se va întoarce. După un timp, s-a 

întors. 

Cuvintele isterice s-au transformat iarăşi în suspine. Ura 
a dispărut, iar el pur şi simplu plângea. Erau nişte sunete 
adânci, tânguitoare, foarte dezorientate. 

Am stat acolo, la volanul maşinii mele, nesigur de ce ar 
trebui să fac, dorindu-mi să fiu în altă parte, oriunde 
altundeva, încercând pantofi la Thom McAn's, completând o 
cerere pentru un credit, să stau în faţa unui WC cu plată 
având diaree şi neavând bani. Oriunde. Nu neapărat Monte 
Carlo. De fapt, stăteam acolo şi-mi doream să fiu mai bătrân. 
Îmi doream să fim amândoi mai bătrâni. 

Dar asta era o reacţie de laş. Ştiam ce trebuia să fac. 
Fără tragere de inimă, nedorindu-mi aşa ceva, m-am aplecat 
şi l-am luat în braţe. Îi puteam simţi faţa, fierbinte, lipită de 
pieptul meu. Am stat aşa poate cinci minute, apoi l-am dus 
acasă şi l-am lăsat acolo. După aceea m-am dus şi eu acasă. 
Nici unul dintre noi n-a vorbit mai târziu despre acest 
incident, despre faptul că eu l-am ţinut în braţe. Nimeni n-a 
trecut pe acolo să ne vadă în maşina parcată lângă bordura 
trotuarului. Bănuiesc că dacă cineva ne-ar fi văzut, ar fi crezut 
că suntem homosexuali. Am stat acolo, l-am ţinut şi l-am iubit 
aşa cum m-am priceput şi m-am întrebat cum de eu sunt 
singurul prieten al lui Arnie Cunningnam, deoarece atunci, 
credeţi-mă, nu-mi doream să fiu prietenul lui. 

Totuşi, într-un fel - am realizat asta atunci, chiar dacă 
doar vag - poate că şi Christine va fi prietena lui. Nu eram 
sigur dacă-mi plăcea treaba asta, deşi trecuserăm amândoi 
prin aceleaşi furci caudine din cauza ei în ziua aceea. 

Când am parcat pe trotuar în faţa casei lui, l-am întrebat: 

— O să te descurci, omule? 

A reuşit să-mi zâmbească. 

— Da, o să mă descurc. - M-a privit trist. - Ştii, ar trebui 
să-ţi găseşti altă instituţie de caritate. Fundaţia pentru Inimă. 
Societatea de Lupta Împotriva Cancerului. Ceva. 


— Ahh, du-te de aici. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Dacă vrei să-mi spui că eşti un smiorcăit, nu-i nimic 
nou în asta. 

Lumina de pe veranda din fată s-a aprins. Michael şi 
Regina au ieşit grăbiţi afară, probabil să vadă dacă suntem 
noi sau Poliţia care venise să-i informeze că singurul lor odor 
fusese călcat pe autostradă. 

— Arnold? a strigat Regina strident. 

— Evaporă-te, Dennis, a spus Arnie, zâmbind mult mai 
natural acum. N-ai nevoie de porcăria care va urma. 

A coborât din maşină şi a spus docil: 

— Bună, mamă. Bună, tată. 

— Unde ai fost? a întrebat Michael. Ai speriat-o tare pe 
mama ta, băiete. 

Arnie avea dreptate. Puteam să mă lipsesc de scena 
aceea de familie. Am privit scurt în oglinda retrovizoare şi 
l-am văzut stând acolo, singur şi vulnerabil - apoi cei doi l-au 
înconjurat şi l-au mânat înapoi în cuibul de 60 000 de dolari, 
fără îndoială copleşindu-l cu toată forţa autorităţii lor de 
părinţi - Cursul de Eficienţă Parentală şi Dumnezeu mai ştie 
ce. Erau foarte raţionali în privinţa asta, aici era baiul. Juca- 
seră un rol atât de important în ceea ce devenise el şi erau al 
dracului de raţionali ca să-şi dea seama de asta. 

Am deschis radioul pe FM-I04, unde continua "Petrecerea 
de weekend" şi i-am prins pe Bob Seger şi Silver Bullet Band 
cântând "Tot Acelaşi", dar coincidenta era hidos de perfectă, 
aşa că am comutat pe meciul Phillies-ilor. 

Phillies-ii pierdeau. Era superb. Asta punea capac la 
toate. 


7 
Coşmaruri 


Sunt un alergător de curse, iubito, 
Și nu mă poți prinde. 


Da, sunt un alergător de curse, iubito, 

Și nu poti să ţii pasul cu mine. 

Vino aici să ne întrecem, 

Baby, baby, o să vezi. 

Dă-te la o parte, iubito! Păstrează distanța! 
O să te împroşc cu noroi în ochi! 

Bo Diddley 


Când am ajuns acasă, tata şi sora mea erau în bucătărie 
şi mâncau sandvişuri cu zahăr caramel. Imediat mi s-a făcut 
foame şi mi-am dat seama că nu mâncasem nimic de cină. 

— Unde ai fost, Boss? m-a întrebat Elaine abia ridicând 
capul dintr-o revistă: 16 sau Creem sau Tiger Beat. Mă 
poreclise "Boss" încă de anul trecut, de când îl descoperisem 
pe Bruce Springsteen şi devenisem un fanatic în această 
privinţă. Ea dorea doar să mă enerveze. 

La paisprezece ani, Elaine începuse să lase în urmă 
copilăria şi să se transforme în adevărata frumuseţe 
americană care a devenit mai târziu - înaltă, brunetă, cu ochii 
albaştri. Dar la sfârşitul acelei veri a anului 1978, era o 
adolescentă tipică. La nouă ani se îndrăgostise de Donny and 
Marie, apoi, la unsprezece, de John Travolta (într-o bună zi am 
făcut greşeala să-l numesc John Revolta şi ea m-a zgâriat atât 
de tare, încât aproape că a fost nevoie să mi se pună copci pe 
Obraz - bănuiesc că, într-un fel, am meritat asta). La 
doisprezece ani se îndrăgostise până peste cap de Shaun. 
Apoi a urmat Andy Gibb. De curând începuse să aibă gusturi 
mai şocante: formaţii de hard-rock, cum ar fi Deep Purple şi 
un nou grup, Styx. 

— L-am ajutat pe Arnie să-şi pună la loc sigur maşina, am 
răspuns, adresându-mă mai degrabă tatălui meu decât lui 
Ellie. 

— Viermele ăla, a oftat Ellie, şi a întors pagina revistei. 

Am simţit o pornire bruscă şi deosebit de puternică să-i 
smulg din mână revista, s-o rup în două şi apoi să i-o arunc în 
faţă. Acest impuls mi-a arătat foarte clar cât de stresantă 
fusese ziua aceea pentru mine. De fapt Elaine nu credea că 


Arnie era un vierme; doar căuta prin orice mijloace să mă 
enerveze. Dar poate că auzisem în ultimele ore de prea multe 
ori acest invectiv la adresa lui Arnie. Pentru numele lui 
Dumnezeu, lacrimile lui încă se mai uscau pe cămaşa mea şi 
poate că şi eu mă simţeam puţin prost. 

— Ce mai fac cei de la Kiss zilele astea, dragă? am 
întrebat-o eu mieros. l-ai mai scris în ultimul timp răvaşe de 
dragoste lui Erik Estrada? "Oh, Erik, mor după tine, mi se 
opreşte inima de fiecare dată când mă gândesc la buzele tale 
groase, libidinoase, peste ale mele..." 

— Eşti un animal, mi-a răspuns ea cu răceală. Doar un 
animal, asta eşti. 

— Şi nu ştiu ce-aş putea face în privinţa asta. 

— Corect. 

Şi-a luat revista şi sandvişul şi a plecat în camera de zi. 

— Ellie, să nu picuri zahăr caramel pe podea, a 
avertizat-o tata, stricându-i puţin ieşirea teatrală. 

M-am dus la frigider şi am găsit înăuntru nişte salam de 
Bologna şi o roşie care părea cam stricată. De asemenea, mai 
era acolo o jumătate de pachet de brânză topită, dar 
mâncasem prea multă în şcoala primară, iar acum nu-mi mai 
plăcea. Până la urmă m-am hotărât să beau o cană cu lapte, 
să mănânc un sandviş şi să-mi prepar o supă de vacă din 
conservă. 

— A cumpărat-o? m-a întrebat tata. 

Tatăl meu este consultant în problema impozitelor la 
firma H & R Block. De asemenea, mai oferea asistenţă prin 
corespondenţă pentru alte firme şi persoane. Mai demult a 
fost avocatul celei mai mari firme de arhitectură din Pittsburg, 
dar a suferit un infarct şi a demisionat. Este un om bun. 

— Mda, a cumpărat-o. 

— Tot aşa rău arată? 

— Mai rău. Unde-i mama? 

— La şcoală, a spus. 

Ochii ni s-au întâlnit şi aproape am izbucnit amândoi în 
râs. Imediat ne-am uitat în altă direcţie, ruşinaţi de noi înşine 
- dar chiar dacă eram ruşinaţi, nu ajuta prea mult. Mama mea 


are patruzeci şi trei de ani şi este igienist dentar. Multă vreme 
nu şi-a practicat meseria, dar după ce Tata a avut infarctul, 
şi-a reluat serviciul. 

Acum patru ani i-a intrat în cap că ea este o scriitoare 
nedescoperită. A început să scrie poeme despre flori şi nuvele 
despre oameni bătrâni şi cumsecade în toamna vieţii. Din 
când în când devine "foarte" realistă şi mai scrie câte o 
nuvelă despre o fată tânără care este tentată "să rişte" şi apoi 
se decide că ar fi cu mult mai bine dacă O Salvează pentru 
Patul Conjugal. In această vară se înscrisese la un curs de 
tehnică scriitoricească la Horlicks - unde predau Michael şi 
Regina 

Cunningham, dacă vă mai amintiţi - şi îşi adună toate 
poemele şi nuvelele într-o carte intitulată "Schițe despre 
Dragoste şi Frumuseţe". 

Acum, dumneavoastră ati putea gândi (şi felicitări, dacă 
este aşa) că nu este nimic ciudat dacă o femeie, care a reuşit 
să-şi menţină o slujbă şi să îşi crească odraslele, se decide să 
încerce ceva nou, să-şi extindă puţin orizontul. Şi bineînţeles 
că aveţi dreptate. De asemenea, v-ati putea gândi că eu şi 
tatăl meu aveam toate motivele să ne simţim ruşinaţi, că noi 
doi eram doar un cuplu de porci care grohăiam în bucătărie şi 
iarăşi aţi avea perfectă dreptate. N-aş încerca să vă schimb 
nici una dintre păreri, deşi v-aş spune că dacă aţi fi supuşi 
uneia dintre desele recitări din "Schițe despre Dragoste şi 
Frumuseţe", aşa cum ni se întâmpla mie şi tatei - şi lui Elaine 
- aţi putea înţelege mai bine sursa râsului. 

Ei bine, ea a fost şi este o mamă grozavă şi bănuiesc că 
şi o soţie minunată pentru tatăl meu - cel puţin nu l-am auzit 
niciodată plângându-se şi nu a stat vreodată până noaptea 
târziu în faţa unei sticle de tărie - şi tot ce pot spune în 
apărarea noastră este că n-am râs niciodată în faţa ei. Este o 
scuză foarte proastă, dar cel puţin este mai bună decât nimic. 
Pentru nimic în lume nici unul dintre noi n-ar fi rănit-o în acest 
mod. 

Mi-am pus mâna la gură şi am încercat să-mi înăbuş 
râsul, tata s-a prefăcut că s-a înecat cu pâine şi zahăr. Nu ştiu 


la ce se gândea el, dar eu îmi amintisem de un eseu recent 
intitulat "Avea Isus un Câine?" 

Adăugat la restul zilei, era deja prea mult. 

M-am dus la dulapurile de deasupra chiuvetei, mi-am luat 
un pahar pentru lapte, iar când m-am uitat iarăşi, tata reuşise 
să se stăpânească. Asta m-a ajutat şi pe mine să mă 
controlez. 

— Arătai foarte mohorât când ai intrat, a spus el. Dennis, 
totul este în ordine cu Arnie? 

— Arnie se descurcă, am spus în timp ce puneam supa 
într-o oală ca s-o încălzesc. Tocmai şi-a cumpărat o maşină, 
iar asta-i o porcărie, dar cu Arnie totul este în regulă. 

Bineînţeles că nu era aşa, dar sunt anumite lucruri pe 
care nu i le poţi spune tatălui tău, indiferent de cât de bine 
reuşise în meseria de părinte. 

— Câteodată oamenii nu pot să înţeleagă unele lucruri 
până când nu le simt pe pielea lor, a spus el. 

— Ei bine, sper că o să-şi dea seama cât de curând. A 
dus maşina la Darnell pentru douăzeci de dolari pe 
săptămână, deoarece părinţii lui nu doresc ca el s-o ţină 
acasă. 

— Douăzeci pe săptămână? Doar pentru rampă? Sau 
pentru rampă şi unelte? 

— Doar pentru rampă. 

— Asta-i hoţie la drumul mare. 

— Cam aşa, am spus observând că tatăl meu nu a făcut 
nici o ofertă ca Arnie s-o parcheze la noi acasă. 

— Vrei să jucăm cribbage? 

— Ar fi o idee, am spus. 

— Înveseleşte-te, Dennis. Nu poţi să rezolvi greşelile altor 
persoane. 

— Asta cam aşa este. 

Am jucat două sau trei mâini de cribbage şi m-a bătut de 
fiecare dată - aproape întotdeauna se întâmplă aşa, doar 
dacă nu este foarte obosit sau a băut câteva pahare. Totuşi, 
nu mă supăr. Asta înseamnă că mă bucur cu atât mai mult 
când reuşesc să-l bat. Am continuat să jucăm, iar după câtva 


timp a venit acasă mama, îmbujorată la faţă şi cu ochii 
strălucitori, arătând prea tânără ca să fie mama mea; îşi ţinea 
la piept cartea de schiţe şi povestiri. L-a sărutat pe tata - nu 
fugar, ca de obicei, ci un sărut adevărat, care m-a făcut brusc 
să simt că ar trebui să fiu în altă parte. 

Mi-a pus aceleaşi întrebări ca şi tata despre Arnie şi 
maşina lui, care devenise foarte repede cel mai important 
subiect de conversaţie în casa noastră, de când fratele 
mamei, Sid, a dat faliment şi i-a cerut tatei un împrumut. l-am 
dat aceleaşi răspunsuri. Apoi m-am dus sus să mă culc. Îmi 
simţeam picioarele foarte grele şi se părea că mama şi tata 
aveau o treaba a lor de rezolvat... deşi acesta este un subiect 
pe care nu-l analizez prea adânc în minte, după cum bine 
cred că înţelegeţi. 

Elaine stătea pe patul ei ascultând ultimele hituri. Am 
rugat-o să dea muzica mai încet deoarece doream să dorm. 
Mi-a scos limba. În nici un fel nu puteam să tolerez aşa ceva. 
Am intrat în cameră şi am gâdilat-o până când mi-a spus că 
dacă nu încetez o să verse. l-am zis: dă-i drumul, varsă, e 
patul tău, şi am mai gâdilat-o puţin. Apoi a adoptat expresia: 
"Nu-ţi bate joc de mine, Dennis, pentru că este ceva teribil de 
important", a devenit solemnă şi m-a întrebat dacă este 
adevărat că poţi să aprinzi "vânturile". Una dintre prietenele 
ei, Carolyn Shombliss, spusese că da, dar Carolyn minte 
aproape, despre orice. 

l-am spus să-l întrebe pe Milton Dodd, prietenul ei 
tâmpiţel. Atunci Elaine s-a înfuriat cu adevărat, a încercat să 
mă lovească şi m-a întrebat "de ce trebuie tu să fii 
întotdeauna aşa de afurisit, Dennis?" Deci i-am răspuns că da, 
poţi să aprinzi "vânturile" şi am sfătuit-o să nu încerce, i-am 
dat un pupic (ceea ce, de fapt, nu prea mai făceam - acest 
lucru începuse să mă facă să mă simt prost de când Îi 
crescuseră sinii şi, ca să fiu sincer, la fel se întâmpla şi când o 
gâdilam), apoi m-am dus să mă culc. 

In timp ce mă dezbrăcăm m-am gândit că ziua nu s-a 
terminat la urma urmei aşa de prost. In jurul meu sunt 
oameni care gândesc că eu sunt o fiinţă umană şi, de 


asemenea, cred acelaşi lucru despre Arnie. O să-l conving să 
vina mâine sau duminică pe aici să mai discutăm, să vedem 
la televizor meciul echipei Phillies şi poate să jucăm ceva 
prostesc: "Monopoly" sau "Viaţa" sau poate acel vechi "Cheia" 
şi să ne debarasăm de tensiunile dintre noi. Să ne simţim 
iarăşi bine. 

Deci m-am băgat în pat cu toate ideile în ordine şi ar fi 
trebuit să adorm imediat, dar n-am reuşit. Deoarece nu era 
totul în ordine, şi ştiam asta. Lucruri încep să se întâmple şi 
câteodată nu ştii ce dracu' înseamnă. 

Motoare. Asta este un alt aspect despre perioada de 
adolescentă. Există toate aceste motoare şi, cumva, te 
trezeşti că ai în mână cheile de contact de la unele dintre ele 
şi le porneşti, dar nu ştii ce dracu-i cu ele sau ce se 
presupune că trebuie să facă. Există chei, dar asta-i tot. ŞI 
chestia cu drogurile este la fel, tot aşa şi alcoolul, sexul şi 
câteodată şi alte treburi - o slujbă de vară care îţi generează 
un nou interes, o excursie, o materie de la şcoală. Motoare. Ei 
îţi dau cheile şi câteva informaţii şi îți spun: "Porneşte-o, vezi 
ce va face", iar câteodată urmarea te împinge spre o viaţă 
foarte bună şi multumitoare şi câteodată te duce drept pe 
autostradă, spre iad şi te lasă bătut şi însângerat pe marginea 
drumului. 

Motoare. 

Dintre cele mari. Ca şi 382-urile pe care le montau în 
maşinile vechi. Ca şi Christine. 

M-am tot răsucit în pat până când aşternutul s-a 
mototolit şi s-a strâns sub mine şi m-am gândit la LeBay 
spunând: Numele El este Christine. Şi, cumva, Arnie preluase 
ideea cu numele. Când am fost mici, am avut triciclete, apoi 
biciclete, iar eu le-am botezat pe ale mele, dar Arnie nu - el 
spunea că numele sunt pentru câini, pisici şi peştişori. Dar 
asta a fost atunci, iar acum treaba se schimbase. Acum 
spunea acelui Plymouth Christine şi, ceea ce era într-un fel şi 
mai rău, era întotdeauna "EA" în loc de "ea". 

Nu-mi plăcea treaba asta şi nu ştiam de ce. 

Şi chiar tatăl meu vorbise de ea ca şi când Arnie, în loc 


să-şi cumpere o rablă veche, se însurase. Dar nu era aşa. 
Chiar deloc. Sau aşa era? 

Opreşte maşina. Dennis. Du-te înapoi... Vreau să mă mai 
uit o dată la EA. 

Pur şi simplu. 

Fără să stea nici un pic pe gânduri, iar asta nu-i stătea lui 
Arnie în caracter, care de obicei se gândea foarte mult la 
lucruri - viata îl făcuse foarte conştient despre ce li se 
întâmplă băieţilor ca el când făceau ceva din impuls. Dar de 
această dată se comportase ca un bărbat care întâlneşte o 
dansatoare de cabaret, îi face curte foarte grăbit, iar lunea se 
trezeşte cu o migrenă groaznică şi cu Q nouă nevastă. 

Fusese ca şi... ei bine... o dragoste la prima vedere. 

Nu contează, m-am gândit. O s-o luăm de la început. 
Mâine o s-o luăm de la început. O să ne lămurim ce-i cu 
treaba asta. 

Şi aşa, până la urmă, am adormit. Şi am visat. 


Rotirea tânguitoare a demarorului în întuneric. 

Linişte. 

Demarorul, tânguindu-se iarăşi. 

Motorul părând că porneşte, apoi oprindu-se, apoi 
pornind. 

Un motor duduind în întuneric. 

Apoi faruri care se aprind, faza lungă; faruri demodate, 
țintuindu-mă ca pe o găză pe un geam. 

Eu stăteam în uşa deschisă a garajului lui Roland D. 
LeBay, iar Christine era înăuntru - o Christine nouă, fără nici o 
zgârietură sau o pată de rugină pe ea. Parbrizul curat, fără 
pată, intunecându-se până la un albastru polarizat spre 
marginea de sus. De la radio se auzeau sunetele ritmice ale 
melodiei "Susie-Q", cântată de Dale Hawkins - o voce dintr-o 
eră moartă, plină de o vitalitate înfricoşătoare. 

Motorul murmurând cuvinte despre putere prin galerii. 

Și, cumva, ştiam că există înăuntru o cutie de viteze 
Hurst şi un carburator Feully; uleiul Quaker State tocmai 


fusese schimbat - era curat şi de culoarea chihlimbarului; 
sângele mecanismelor automobilelor. 

Brusc, ştergătoarele au început să funcţioneze, iar asta 
era straniu, deoarece la volan nu era nimeni, maşina era 
goală. 

— Haide, durule. Hai să facem o plimbare. Hai să 
călătorim. 

Am clătinat din cap. Nu vreau să intru acolo. Mi-e frică să 
intru acolo. Nu vreau să călătoresc. Şi, dintr-o dată, motorul a 
început să se ambaleze, să încetinească, să se ambaleze şi să 
încetinească; este un sunet înfometat, înfricoşător, iar de 
fiecare dată când motorul se ambalează, Christine pare să 
înainteze puţin, ca un câine rău într-o zgardă moale... iar eu 
vreau să mă mişc... dar picioarele parcă mi-s bătute în cuie 
pe aleea crăpată. 

Ultima şansă, durule. 

Și înainte să-i pot răspunde - sau să mă gândesc la un 
răspuns - se aude țipătul teribil al cauciucurilor care sărută 
cimentul şi Christine se 
repede la mine, masca radiatorului rânjind ca o gură deschisă 
plină de dinţi de crom, farurile ei scânteind... 


M-am trezit urlând la două noaptea, în întuneric beznă, 
speriindu-mă de vocea mea şi am auzit paşi grăbiţi care 
veneau pe hol, care m-au speriat chiar mai tare. Între mâini 
strângeam cearşaful. l-am dat drumul imediat; era tot adunat 
în mijlocul patului. Eram leoarcă de transpiraţie. 

De la capătul holului Ellie a strigat şi ea speriată: 

— Ce-a fost asta? 

Lumina din cameră s-a aprins şi am văzut-o pe mama 
într-o cămaşă de noapte scurtă care lăsa sa se vadă mai mult 
decât ar fi îngăduit ea în mod normal, cu excepţia celor mai 
critice împrejurări, iar în spatele ei era tata, legându-şi halatul 
sub care nu avea nimic. 

— Puişor, ce s-a întâmplat? m-a întrebat mama. 

Ochii ei erau mari şi speriaţi. Nu-mi puteam aminti când 


"^ 


mi-a spus ultima dată "puişor" în acest fel - când aveam 
paisprezece ani? Doisprezece? Poate zece? Nu mai ştiam. 

— Dennis? a întrebat tata. 

Apoi în spatele lor a apărut Elaine, tremurând. 

— Duceţi-vă înapoi în pat, am spus. A fost un vis, asta-i 
tot. Nimic. 

— Oau! a spus Elaine, plină de respect la această oră 
târzie din noapte. Trebuie să fi fost un adevărat film de 
groază. Ce a fost, Dennis? 

— Am visat că te-ai măritat cu Milton Dodd, apoi aţi venit 
să locuiţi cu mine. 

— N-o tachina pe soara ta, a spus mama. Ce a fost, 
Dennis? 

— Nu-mi amintesc. 

Brusc mi-am dat seama că cearşaful cu care mă 
înveleam era răvăşit, că se vedea un smoc negru de păr 
pubian. Am rearanjat totul grăbit, cu gânduri vinovate de 
masturbaţie, vise erotice şi Dumnezeu ştie ce mi-a mai trecut 
prin minte. Pierdusem complet contactul cu realitatea. In 
primul moment nici măcar n-am fost sigur care-mi era vârsta, 
a existat doar acea imagine neagră, îngrozitoare şi imensă a 
maşinii repezindu-se în faţă câte puţin de fiecare dată când 
motorul se ambala, retrăgându-se, repezindu-se iarăşi; capota 
vibrând deasupra motorului, masca radiatorului ca nişte dinţi 
de oţel... 

Ultima şansă, durule. 

Apoi am simţit pe frunte mâna mamei, rece şi uscată. 

— E-n ordine, mamă. Nu a fost nimic. Doar un coşmar. 

— Dar nu-ţi aminteşti. 

— Nu. Acum s-a terminat. 

— M-am speriat, a spus ea şi a râs tremurat. Bănuiesc că 
nu ştii ce înseamnă frica până când unul dintre copiii tăi ţipă 
în întuneric. 

— Uh, chiar, nu mai spune, a zis Elaine. 

— Du-te să te culci, micuţo, a spus tata, şi a bătut-o uşor 
cu palma peste fund. 

A plecat, arătând puţin dezamăgita. Poate că după ce-i 


trecuse sperietura iniţială, sperase că eu o să încep să plâng, 
să am istericale. Asta i-ar fi furnizat o ştire senzaţională pe 
care s-o împărtăşească prietenelor în recreatie. 

— Chiar te simţi bine? a întrebat mama. Dennis? Puiule? 

larăşi acel cuvânt, care reamintea de genunchii juliti 
când cădeam din leagăn; faţa ei, aplecată peste patul meu 
cum fusese şi când avusesem febra bolilor obişnuite ale 
copilăriei - varicelă, pojar şi un acces de scarlatină. Aproape 
că doream, absurd, să plâng. Acum eram mai înalt cu 
douăzeci şi trei de centimetri şi aveam cu treizeci şi cinci de 
kilograme mai mult decât ea. 

— Sigur. 

— In ordine, a spus. Lasă lumina aprinsă. Câteodată 
ajută. 

Aruncându-i o ultimă privire nesigură tatălui meu, a ieşit 
afară. Aici era ceva care m-a uluit - ideea că mama mea a 
avut vreodată coşmaruri. Bănuiesc că este unul dintre 
lucrurile la care nu te gândeşti niciodată. Oricare ar fi fost 
coşmarurile ei, nici unul nu-şi găsise, loc în "Schițe despre 
Dragoste şi Frumuseţe". 

Tata s-a aşezat pe pat. 

— Chiar nu-ţi mai aminteşti despre ce era? 

Am clătinat din cap. 

— Trebuie să fi fost groaznic dacă te-a făcut să urli aşa, 
Dennis. 

Ochii lui erau aţintiţi asupra mea, întrebându-mă grav 
dacă era vorba despre ceva care ar trebui să ştie şi el. 

Aproape i-am povestit - maşina, era nenorocita de 
maşină a lui Arnie, Christine, Regina Ruginii, în vârstă de 
douăzeci de ani, o urâţenie. Aproape i-am povestit. Dar 
cuvintele mi s-au oprit apoi în gât, ca şi cum, dacă aş fi vorbit, 
mi-aş fi trădat cel mai bun prieten. Bunul şi bătrânul Arnie, pe 
care un Dumnezeu pus pe glume se decisese să-l atingă cu 
bagheta urâţeniei. 

— In ordine, a spus el şi m-a sărutat pe obraz. 

li simţeam barba, acei peri mici şi tari care cresc 
noaptea, mirosul de transpiraţie şi dragostea. L-am strâns 


tare în braţe şi el mi-a răspuns la fel. 

Plecaseră toţi, iar eu am rămas acolo, cu lumina de pe 
noptieră aprinsă, fiindu-mi frică să adorm. Am luat o carte şi 
m-am întins, ştiind ca parinţii mei nu dorm şi se întreabă dacă 
nu cumva am dat de nişte necazuri sau am băgat pe altcineva 
- poate pe animatoarea cu corp fantastic - în bucluc. 

M-am decis că somnul este o imposibilitate. Aveam de 
gând să citesc până la ziuă şi să dorm mâine după-amiază în 
timpul pauzei meciului. Şi gândindu-mă la asta, am adormit şi 
m-am trezit de dimineaţă cu cartea nedeschisă care căzuse 
lângă pat. 


8 
Primele schimbări 


Dac-aş avea bani, îti spun 

ce aş face, 

M-aş duce în centru să cumpăr 

un Mercury sau două, 

Mi-aş cumpăra un Mercury, 

Și m-aş plimba în sus şi în jos pe drumul ăsta. 
The Steve Miller Band 


M-am gândit că Arnie o să treacă pe la mine în sâmbăta 
aceea, deci am stat prin preajmă - am tuns peluza, am făput 
curăţenie în garaj, chiar am spălat cele trei maşini. Mama a 
privit toată această hărnicie cu destulă uimire şi în timpul 
mesei de prânz - crenvurşti şi salată de crudităţi - a spus ca 
poate ar trebui să am mai des coşmaruri. 

Nu voiam să sun la Arnie acasă, după toate certurile 
neplăcute care au avut loc acolo în ultimul timp, dar când a 
început spectacolul dinaintea meciului şi el încă nu venise, 
mi-am făcut curaj şi am sunat. A răspuns Regina şi, deşi 
încerca să se poarte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, mi 
s-a părut că simt o nouă răceală în vocea ei. Asta m-a 
întristat. Singurul ei fiu fusese sedus de o bătrână şi bolnavă 


prostituată numită Christine, iar bătrânul amic Dennis trebuie 
să fi fost complice la acest fapt. Poate că tocmai el 
intermediase afacerea. Mi-a spus că Arnie nu este acasă. Era 
la Garajul Darnell. Era acolo de la nouă de dimineaţă. 

— Oh, am spus eu spăşit. Oh, n-am ştiut. 

Sunase ca o minciună. Chiar mai mult, se simţise ca o 
minciună. 

— Nu? a spus Regina cu aceeaşi răceală în glas. La 
revedere, Dennis. 

Telefonul era mort în mâinile mele. Pentru un timp m-am 
uitat prosteşte la el, apoi am închis. 

Tata se postase în faţa televizorului, îmbrăcat cu 
bermudele lui ordinare şi cu tenişi şi-şi pusese în răcitorul de 
lângă fotoliu şase cutii de bere Stroh. Ăia din Philadelphia 
aveau o zi bună; îi băteau măr pe cei din Atlanta. Mama 
plecase să-şi viziteze una dintre colegele de clasă (cred că-şi 
citeau una alteia povestioarele şi poemele şi se entuziasmau 
împreună). Elaine se dusese la Della, prietena ei. Casa era 
liniştită; afară soarele se juca de-a v-aţi ascunselea cu câţiva 
norişori inofensivi. Tata mi-a dat o bere, ceea ce face doar 
când se simte foarte bine. 

Dar sâmbăta încă părea plicticoasă. Continuam să mă 
gândesc la Arnie, care nu se uita la meci, nu făcea plajă şi nici 
nu-şi înverzea picioarele tunzând peluza. Arnie, în umbra 
uleioasă a atelierului lui Will Darnell, jucându-se cu rabla aia 
ruginită în timp ce în jur oamenii strigau, uneltele cădeau 
zăngănind pe ciment, cu acel sunet metalic acut, şurubelniţa 
pneumatică desfăcând bolţuri vechi, vocea şuierătoare a lui 
Will Darnell şi tusea lui astmatică. 

Şi, dracu' s-o ia, eram gelos? Asta era, de fapt? 

După a şaptea repunere de la centru, m-am ridicat şi 
m-am îndreptat spre uşă. 

— Unde te duci? 

Mda, unde mă duceam? Acolo? Ca să mă uit la el, să-mi 
exprim părerea şi să-l ascult pe Will Darnell cum îl 
boscorodeşte? Mă îndreptam spre altă doză de mizerie? Dă-o 
dracului. Arnie era acum băiat mare. 


— Niciunde, am spus.. 

Am găsit un baton de ciocolată Twinkie, ascuns cu grijă 
în spatele cutiei pentru pâine şi l-am luat cu o anumită doză 
de răutate, ştiind cât de supărată va fi Elaine când se va 
ridica în timpul uneia dintre reclamele de la show-ul Saturday 
Night Live şi va descoperi că nu mai este acolo. 

— Niciunde. 

M-am întors în camera de zi, m-am aşezat, am mai 
desfăcut o bere şi am mâncat Twinkie-ul lui Elaine şi chiar am 
lins ambalajul. l-am-— privit pe Phillies desăvârşind ruinarea 
celor de la Atlanta ("Îi mănâncă fripţi, Dennis - parcă-l 
auzeam pe bunicul spunând cu vocea hodorogită, de om 
bătrân - au scos untul din ei". Bunicul murise acum cinci ani.) 
şi nu m-am mai gândit deloc la Arnie Cunningham. 

Aproape deloc. 

A venit a doua zi după-amiază pe semicursiera lui veche 
cu trei viteze, în timp ce eu şi Elaine jucam crochet pe peluza 
din spatele casei. Elaine mă tot acuza că trişez. Era într-una 
din pasele ei proaste. Elaine întotdeauna intra în pasă proastă 
când "îi venea ciclul". Elaine era mândră de asta. Începuse de 
paisprezece luni să-l aibă cu regularitate. 

— Hei - a spus Arnie, venind agale de după coltul casei - 
aici se află Monstrul din Laguna Neagră şi Mireasa lui 
Frankenstein, sau Dennis şi Ellie? 

— Ce ai spus, omule? am întrebat. la-ţi o crosă. 

— Eu nu mai joc, a spus Elaine, aruncându-şi crosa pe 
jos. El trişează chiar mai mult decât tine. Bărbații! 

În timp ce ea se îndepărta, Arnie a spus cu voce 
tremurătoare şi afectată: 

— Dennis, asta-i prima dată când ea mi-a spus că-s 
bărbat! 

A căzut în genunchi, cu o expresie de adoraţie întipărită 
pe chip. Am izbucnit în râs. Când dorea, Arnie ştia să joace 
foarte bine teatru. Asta era unul dintre motivele pentru care 
îmi plăcea atât de mult de el. Şi, ştiţi, într-un fel, era un 
secret. Nu cred că altcineva, cu excepţia mea, realiza că el 
are acest simt al umorului. Am auzit odată de un milionar 


care avea în pivniţă un Rembrandt furat, pe care doar el 
putea să-l vadă. |! înţelegeam pe bogătaşul ăla. Nu vreau să 
spun că Arnie era un Rembrandt, sau chiar un mare umorist, 
dar puteam să înţeleg atracţia care o reprezenta faptul că 
doar tu ştii despre ceva valors... ceva care este valoros, dar 
este secret. 

Pentru un timp ne-am agitat pe terenul de crochet, 
nejucând serios, doar obosindu-ne unul pe altul. Până la urmă 
am trimis o minge prin gard pe peluza casei Blackford şi după 
ce m-am târât ca s-o recuperez, nici unul dintre noi n-a mai 
avut chef să joace. Ne-am trântit în şezlonguri. Destul de 
repede, pisica noastră, Jay Hawkins scandalagiul, înlocuitorul 
lui Captain Beefheart, a ieşit de sub verandă, sperând 
probabil să găsească vreo veveriţă drăguță pe care s-o 
omoare lent şi răutăcios. Ochii lui verzi-chihlimbarii sclipeau 
în lumina după-amiezii înnorate şi mohorâte. 

— leri te-am aşteptat să ne uităm împreună la meci, am 
spus. A fost bun. 

— Am fost la Darnell. Totuşi, l-am ascultat la radio. Şi-a 
ridicat tonul vocii cu trei octave şi l-a imitat foarte bine pe 
bunicul meu: 

— Îi mănâncă fripţi! Îi mănâncă fripţi! 

Am râs şi l-am aprobat. Era ceva cu el în acea zi - poate 
lumina, care era destul de intensă şi totuşi îndeajuns de 
mohorâtă - ceva ce-l făcea să arate schimbat. Cu siguranţă, 
arăta obosit - avea cearcăne la ochi - dar, în acelaşi timp, 
tenul lui arăta puţintel mai bine decât fusese în ultimul timp. 
La serviciu băuse multă Cola, ştiind că n-ar fi trebuit, 
bineînţeles, dar nereuşind din când în când să reziste 
tentaţiei. Problemele lui cu pielea aveau o tendinţă să fie 
ciclice, aşa cum se întâmplă la majoritatea adolescenților - 
doar că în cazul lui Arnie ciclurile se schimbau din rău în mai 
rău, apoi înapoi la rău. 

Sau poate că era doar lumina. 

— Ce ai făcut la maşină? l-am întrebat. 

— Nu prea multe. l-am schimbat uleiul. M-am uitat la 
blocul motor. Prima chestie, Dennis, nu este crăpat. LeBay 


sau altcineva a uita să detaşeze pompa de evacuare a uleiului 
folosit din motor, asta a fost tot. Mult din uleiul vechi cursese. 
Am avut noroc că n-am prăjit un piston când am mers vineri 
seară cu EA. 

— Cum de ai obţinut macaraua? Credeam că trebuie să 
ai o rezervare pentru ea. 

Şi-a îndreptat privirile în altă parte. 

— N-a fost prea greu s-o obţin, a spus, dar în vocea lui se 
simţea minciuna. Am îndeplinit o serie de comisioane pentru 
domnul Darnell. 

Am deschis gura ca să-l întreb ce fel de comisioane, dar 
apoi m-am decis că nu mă interesează. Probabil "o serie de 
comisioane" însemnau mult mai mult decât să meargă până 
la colţ la Schirmer's Luncheonette şi să cumpere cafea pentru 
clienţi sau să aranjeze piesele automobilelor folosite. Dar nu 
doream să devin implicat în latura Christine a vieţii lui Arnie, 
iar asta includea şi modul în care reuşea el să se descurce 
(sau să nu se descurce) la Garajul Darnell. 

Şi mai era ceva - un sentiment că ar fi mai bine s-o las 
baltă. Atunci n-am putut, sau n-am vrut, să definesc mai bine 
acest sentiment. Acum probabil aş spune că a fost acelaşi 
sentiment pe care-l ai când cel mai bun prieten se 
îndrăgosteşte şi se însoară cu o snoabă înţepată. ie nu-ți 
place de ea, iar în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri snoaba 
nu te suferă, deci, pur şi simplu pui capăt acestui aspect al 
prieteniei tale. Când lucrul este fapt consumat, nu mai discuţi 
acest subiect, altfel o să observi că prietenul tău te lasă baltă, 
de obicei cu aprobarea entuziastă a snoabei. 

— Hai să mergem la film, a spus Arnie agitat. 

— Ce rulează? 

— Ei bine, la State Twin este unul dintre acele filme 
super cu Kung-fu, ce zici? Heee-iah! 

S-a făcut că-i administrează lui Screaming Jay Hawkins o 
lovitură sălbatică, iar Screaming Jay a plecat ca din puşcă. 

— Pare destul de interesant. Bruce Lee? 

— Nu, altul. 

— Care-i titlul? 


— Nu ştiu. Pumnii Periculoşi. Palmele Zburătoare ale 
Morţii. Sau poate că Testiculele Furiei, nu ştiu. Ce spui? Când 
ne întoarcem o să-i povestim lui Ellie scenele tari ca s-o 
facem să vomeze. 

— S-a făcut. Numai dacă mai putem să intrăm doar cu un 
dolar fiecare. 

— Da, până la ora trei se poate. 

— Hai să mergem. 

Ne-am dus. S-a dovedit a fi un film cu Chuck Norris, deloc 
rău. lar luni ne-am întors la şantierul de construcţii. Am uitat 
visul meu. Încet, încet, mi-am dat seama că nu-l mai văd pe 
Arnie aşa de des ca înainte; iarăşi era modul în care pierzi 
legătura cu un tip care de-abia s-a căsătorit. De altfel, 
prietenia mea cu animatoarea a început să se înfierbânte pe 
atunci. Chestia mea se înfierbânta, şi încă cum! - aproape în 
fiecare seară mă întorceam acasă după hârjoneli la 
cinematograful-parcare, iar coaiele mă dureau atât de tare 
încât de-abia puteam să merg. 

Între timp, Arnie îşi petrecea la Darnell aproape toate 
serile. 


9 
Buddy Repperton 


Și ştiu că indiferent eare-i prețul, 
Oooooh, țeava dublă de eșapament 
Face motorul meu să plângă. 

Iubita mea are mers de Cadillac: 
Moon Martin 


Ultima noastră săptămână de lucru plină dinainte de 
începerea şcolii a fost cea premergătoare Zilei Muncii?. Când 
am parcat în acea dimineaţă în faţa casei lui Arnie ca să 
mergem la serviciu, el a apărut cu o vânătaie imensă la un 


2 Labor Day. În S.U.A. este prima luni din septembrie 


ochi şi o zgârietură urâtă pe fată. 

— Ce ai păţit? 

— Nu vreau să discutăm despre asta, a spus el ursuz. A 
trebuit să le tot povestesc părinţilor până când am crezut că o 
să înnebunesc. 

Şi-a aruncat pe bancheta din spate punga cu sandvişuri 
şi a căzut într-o tăcere îndărătnică pe care a menţinut-o tot 
drumul. Unii dintre tipii din echipă l-au ironizat în legătura cu 
vânătaia, dar Arnie ridica pur şi simplu din umeri. 

În drum spre casă n-am pomenit nimic despre acest 
subiect, am dat drumul la radio şi m-am gândit la ale mele. Şi 
aş fi putut să nu aflu niciodată acea întâmplare dacă n-aş fi 
fost ademenit de broscarul ăla pe nume Gino, tocmai când 
coteam pe Main Street. 

Pe atunci Gino reuşea întotdeauna să mă ademenească - 
putea să treacă şi prin geamul închis al unei maşini şi să facă 
asta. Gino's Fine Italian Pizza este situată la intersecţia dintre 
Main şi Basin Drive şi de fiecare dată când vedeam firma cu 
pizza zburând în aer şi i-urile punctate cu trifoi (noaptea se 
aprindeau şi se stingeau; aşa-i ca poţi să te şi sperii?), 
simţeam că începe ademenirea. lar în aceasta seară mama 
mea era la şcoală, cea ce însemna că trebuia să-mi încropesc 
o cină. Aceasta perspectivă nu mă încânta. Nici eu, nici tatăl 
meu nu eram prea buni bucătari; iar Ellie ar fi reuşit să ardă şi 
apa. 

— Hai să luăm o pizza, am spus eu intrând în parcarea 
din faţa pizzeriei. Ce spui? Una mare şi unsuroasă care să 
miroasă ca şi subsuorile transpirate. 

— Isuse, Dennis, ce scârbos! 

— Ca subsuorile curate, m-am corectat. Haide. 

— Nu, nu prea am bani, a spus Arnie cu indiferenţă. 

— Fac cinste. Chiar pot să-ţi dau pe jumătatea ta acele 
anşoa oribile. Ce părere ai? 

— Dennis, chiar n-ar trebui. 

— Şi un Pepsi, am spus. 

— Pepsiul îmi face rău la ten. Ştii asta. 

— Mda, ştiu. Un Pepsi superb, imens, Arnie. 


Ochii lui gri au strălucit pentru prima dată în acea zi. 

— Un Pepsi superb, imens, a îngânat el. Gândeşte-te la 
asta. Dennis, eşti josnic. Chiar aşa. 

— Doua, dacă vrei. 

Eram într-adevăr josnic - era ca şi cum aş fi oferit 
batoane Hershey de ciocolată celei mai grase doamne 
dintr-un circ. 

— Două, a spus el strângându-mă de umăr. Două 
Pepsi-uri, Dennis! 

A început să se agite în scaun, zgâriindu-şi gâtul şi 
strigând: 

— Două ! Repede! Două! Repede! 

Râdeam atât de tare încât era să ne lovim cu maşina 
într-un zid de beton, iar în timp ce coboram din maşină m-am 
gândit: de ce n-am bea câteva Pepsi-uri? În ultimul timp Arnie 
părea că scăpase de coşuri. Vaga îmbunătăţire a aspectului 
tenului său, pe care o observasem în acea duminică mohorâtă 
de acum două săptămâni, era acum foarte evidentă. Incă mai 
avea destule coşuri şi găuri în obraz, dar nu multe dintre ele - 
iertaţi-mă, dar trebuie s-o spun - supurau. Şi din alte puncte 
de vedere arăta mai bine. O vară întreagă în care muncise pe 
şantier îl bronzase profund şi îl făcuse să arate mai bine ca 
niciodată. Deci m-am gândit că-şi merita Pepsi-ul. Pentru 
învingător toate onorurile. 

Pizzeria Gino este condusă de un italian minunat pe 
nume Pat Donahue. Pe aparatul de taxat are un abţibild pe 
care scrie MAFIA IRLANDEZA, serveşte bere verde în ziua 
Sfântului Patrick (pe 17 martie nici nu poţi să te apropii de 
Gino, iar una dintre melodiile de pe tonomat este a lui 
Rosemary Clooney, care cântă: "Când Ochii Irlandezi 
Zâmbesc") şi întotdeauna are pe cap o pălărie bombată cu 
boruri scurte, pe care de obicei o poartă dată pe ceafă. 

Tonomatul este un Wurlizer vechi, o rămăşiţă a anilor 
patruzeci, iar toate cântecele - nu numai cel al lui Rosemary 
Clooney - sunt dintre cele Preistorice. S-ar putea să fie ultimul 
tonomat din America de la care obţii trei melodii pentru 
douăzeci şi cinci de cenți. În rarele ocazii când fumez droguri, 


fanteziile mele se îndreaptă spre Gino - să intru acolo şi să 
comand trei pizza foarte încărcate, o ladă de Pepsi şi şase sau 
şapte dintre brioşele cu cremă făcute în casă de Pat Donahue. 
Apoi îmi închipui că stau jos şi înfulec totul, în timp ce în jurul 
meu se aude muzica Rolling Stones-ilor şi a celor de la Beach 
Boys. 

Am intrat, am comandat şi am stat să-i privim pe cei trei 
bucătari aruncând turtele în aer şi apoi prinzându-le înapoi în 
tigaie. Intre ei vorbeau cu acele fraze înțelepte italieneşti cum 
ar fi: "Te-am văzut aseară la dansul de la Shrines, Howie, cine 
era puicuţa cu care era frate-tu?" "O, ea? Era sorta." 

Adică, este un fel de a spune: cât de european poţi să 
rămâi? 

Consumatorii intrau şi ieşeau, mulţi dintre ei fiind puşti 
de la şcoală. Nu peste mult timp o să-i văd iar prin clase şi am 
simţit recurenta acelei nostalgii puternice şi acea frică. 
Puteam să aud în minte clopoţelul, dar, într-un fel, tunetul lui 
lung era ca o alarmă: /arâși începem, Dennis, pentru ultima 
oară; după acest an va trebui să înveţi să fii un adult. Auzeam 
închizându-se uşile vestiarelor, auzeam c/a-c/anc, cla-clanc, 
cla-clanc-ul monoton al mijlocaşilor lovind manechinele de 
antrenament, îl auzeam pe Marty Bellerman urlând 
exuberant: "Curul meu şi faţa ta, Pedersen! Aminteşte-ţi asta! 
Curul meu şi faţa ta! Este mai uşor să-i deosebeşti pe afurisiţii 
de gemeni Bpbbsey! " Mirosul uscat al prafului de cretă din 
clasele de Matematică. Zgomotul maşinilor de scris din marile 
săli de dactilografie, de la etajul doi. Domnul Meechan, 
directorul, rostind anunţurile la sfârşitul zilei cu vocea lui 
uscată şi pompoasă. Masa de prânz luată pe peluză atunci 
când vremea era frumoasă. Noii boboci care arată speriaţi şi 
pierduţi. Şi la sfârşit de tot mărşăluieşti pe coridorul principal, 
îmbrăcat în roba mare roşie, iar asta-i tot. Liceul este gata. Ţi 
se dă drumul într-o lume necunoscută. 

— Dennis, îl cunoşti pe Buddy Repperton? m-a întrebat 
Arnie, întrerupându-mi visarea. 

Pizza noastră sosise. 

— Care Buddy? 


— Repperton. 

Numele îmi era cunoscut. Mâncam din partea mea de 
pizza şi încercam să asociez un chip acestui nume. După un 
timp mi-am amintit. Am avut o ciocnire cu el pe vremea când 
eu eram un boboc sperios. S-a întâmplat la o reuniune 
dansantă. Muzicanţii făcuseră o pauză, iar eu aşteptam la 
rând ca să-mi cumpăr ceva răcoritor. Repperton m-a împins şi 
mi-a spus că bobocii trebuie să aştepte până când toţi seniorii 
îşi cumpără băutură. Pe atunci el era în anul doi, era înalt, 
masiv şi josnic. Avea bărbia pătrată, o claie de păr negru şi 
slinos, ochii mici şi apropiaţi. Dar acei ochi nu erau cu totul 
idioţi, în ei sclipea o inteligenţă vicleană. El este unul dintre 
tipii care-şi petrec anii de liceu perfecţionându-se în Zona de 
Fumat. 

Eu am spus erezia că dacă eşti într-o clasă mai mare nu 
influenţează cu nimic poziţia din rândul pentru băuturi 
răcoritoare. Repperton m-a invitat să ies afară cu el. Pe atunci 
coada se rupsese şi se rearan-jase într-unui dintre acele 
cercuri precaute care de obicei premerg o încăierare. Atunci a 
apărut unul dintre pedagogi şi i-a împrăştiat pe privitori. 
Repperton a promis că se va ocupa de mine, dar asta nu s-a 
întâmplat. lar acela fusese singurul contact pe care-l 
avusesem cu el, cu excepţia faptului că-i vedeam numele din 
când în când pe lista de penalizări care apărea la sfârşitul 
zilei. Mi se părea că fusese eliminat de câteva ori din şcoală, 
iar când se întâmpla acest lucru era un semn destul de bun că 
tipul nu făcea parte din Liga Tinerilor Creştini. 

l-am povestit lui Arnie despre singura mea întâlnire cu 
Repperton şi el a încuviinţat plictisit. Şi-a atins vânătaia care 
se transforma într-un galben ca de lămâie. 

— Ela fost. 

— Repperton ţi-a burduşit mutra? 

— Mda. 

Arnie mi-a spus că-l cunoaşte pe Repperton de la 
cursurile de mecanică auto. Una dintre ironiile vieţii hăituite şi 
nefericite de licean a lui Arnie era că interesele şi talentele lui 
îl aduceau în legătură directă cu acel gen de oameni care 


consideră că este de datoria lor să-i burduşească pe Arnie 
Cunninghamii acestei lumi. 

Când Arnie era în anul doi şi urma o materie numită 
Bazele Motoarelor (care obişnuia să se numească Mecanică - 
Auto | până când şcoala a primit din partea Guvernului 
Federal o sumă importantă de bani pentru educaţia practică), 
un puşti pe nume Roger Gilman l-a snopit în bătaie. Am 
spus-o destul de vulgar, dar nu exista un mod mai elegant de 
a mă exprima. Gilman pur şi simplu l-a snopit în bătaie pe 
Arnie. Bătaia a fost destul de rea încât să-l ţină pe Arnie două 
zile acasă, iar Gilman a primit o săptămână de vacanţă prin 
bunăvoința direcţiunii. Acum Gilman se afla în puşcărie, 
acuzat de furt. Buddy Repperton făcuse parte din cercul de 
prieteni ai lui Roger Gilman şi, mai mult sau mai puţin, 
moştenise conducerea grupului lui Gilman. 

Pentru Arnie, să se ducă la ore în zona atelierelor era ca 
şi cum ar fi intrat într-o zonă demilitarizată. Apoi, dacă se 
întorcea viu după ora a şaptea, alerga până în partea cealaltă 
a şcolii cu tabla de şah sub braţ pentru un meci la club. 

Imi amintesc că m-am dus anul trecut la un turneu de 
şah orăşenesc în Squirell Hill (Dealul Veveriţei) şi am văzut 
ceva ce pentru mine a simbolizat viaţa schizofrenică de licean 
a prietenului meu. Stătea acolo, aplecat solemn peste tabla 
de şah, în tăcerea adâncă care se aşterne la asemenea 
turnee. După o pauză lungă în care s-a gândit, a mutat un 
turn cu mâna care era impregnată cu ulei de motor, fiind atât 
de murdară încât nici un detergent nu o mai putea albi. 

Bineînţeles, nu toţi colegii de acolo doreau să-l bată; 
existau destui băieţi de treabă, dar mulţi dintre ei ori îşi 
făcuseră propriile cercuri de prieteni sau erau în permanentă 
drogaţi. Cei care formaseră "bisericuțe" proveneau de obicei 
din cartierele mai sărace ale Libertyville-ului (şi să nu lăsaţi 
vreodată pe cineva să vă spună că elevii nu sunt categorisiţi 
din punctul de vedere al cărei părţi din oraş provin; aşa se 
întâmplă) şi sunt aşa de serioşi şi de tăcuţi încât aţi putea 
face greşeala să-i credeţi proşti. Mulţi dintre ei arată ca nişte 
rămăşiţe din anul 1968, cu părul lung prins în coadă de cal şi 


ginşii şi tricourile vopsite, dar în 1978 nici unul dintre aceşti 
puşti nu dorea să răstoarne guvernul; doreau să devină ca 
domnul Goodwrench. 

lar atelierul este ultima oprire pentru inadaptabilii şi 
înrăiţii care de fapt sunt mai degrabă încarceraţi acolo. lar 
acum, când Arnie amintise numele lui Repperton, mă mai 
gândeam la încă alţi ţipi care-l înconjurau ca un sistem 
planetar. Mulţi dintre ei aveau douăzeci de ani şi încă se 
luptau să-şi termine şcoala. Don Vanderberg, Sandy Galton, 
Moochie Welch. Adevăratul nume al lui Moochie era Peter, dar 
toţi puştii îi spuneau Moochie, fiindcă întotdeauna îl vedeai 
cerşind în faţa sălilor de concerte rock din Pittsburg. 

Buddy Repperton îşi luase un Camaro de doi ani, care se 
rostogolise de câteva ori pe Route 46 lângă Squantic Hill 
State Park - îl cumpărase de la unul dintre amicii de ppker ai 
lui Darnell, mi-a spus Arnie. Motorul era în regulă, dar 
caroseria suferise mult de pe urma accidentului. Repperton îl 
adusese la Darnell cam la o săptămână după ce Arnie o 
dusese acolo pe Christine, cu toate că Buddy se învârtea de 
mult timp prin acele locuri. 

In primele zile, Repperton nu păruse că-i acordă nici o 
atenţie lui Arnie, iar Arnie, bineînţeles, era fericit că n-a fost 
observat. Totuşi Repperton se înţelegea bine cu Darnell. 
Părea că nu întâmpină nici o dificultate ca să obţină sculele 
foarte solicitate, care de obicei le puteai avea doar dacă le 
rezervai înainte. 

Apoi Repperton începuse să se ocupe de cazul lui Arnie. 
Trecea pe lângă el când se întorcea de la automatul de Coca 
sau de la toaletă şi răsturna o cutie plină cu unelte pe care 
Arnie le folosea. Sau dacă Arnie avea o cană cu cafea pe raft, 
Repperton o lovea cu cotul şi o vărsa. Apoi murmura "Ei bine, 
scuză-...MA!" ca şi Steve Martin, cu acel zâmbet mare şi ironic 
pe chipul lui. Atunci Darnell începea să urle la Arnie să 
strângă uneltele înainte ca una dintre ele să cadă într-un 
canal din podea. 

Destul de curând, Repperton începuse să se abată pe la 
Arnie şi să-l lovească tare pe spate, urlând: 


— Ce mai faci, Găoază? 

Arnie a suportat aceste salve de început cu stoicismul 
unuia care mai văzuse aşa ceva şi mai trecuse prin tot focul 
de artilerie. Probabil spera să se întâmple una dintre cele 
două situaţii posibile - ori sâcâiala va atinge un nivel constant 
de neplăcere şi se va opri acolo, sau Buddy Repperton îşi va 
găsi o altă victimă şi-l va abandona pe el. Mai exista totuşi şi 
o a treia posibilitate, una aproape prea frumoasă ca să speri 
că va fi aşa - întotdeauna era posibil ca Buddy să fie arestat 
pentru ceva şi să dispară din scenă ca vechiul său amic, 
Roger Gilman. 

Sâmbăta trecută se ajunsese la lovituri. Arnie îşi ungea 
motorul de la maşină, mai mult pentru că nu acumulase încă 
destule fonduri ca să îndeplinească una dintre celelalte sute 
de reparaţii necesare. Repperton a trecut pe acolo, fluierând 
voios cu o Cola şi o pungă de arahide într-o mână şi cu o 
manivelă în cealaltă. Şi, în timp ce trecea pe lângă boxa 
douăzeci, a dat cu manivela în lături şi a spart unul dintre 
farurile lui Christine. 

— L-a făcut bucățele, mi-a spus Arnie. 

— O, Doamne, iote ce-am făcut! a spus Buddy 
Repperton, cu o expresie de regret ipocrit. Ei bine, 
scuuuuzeeeeee. 

Dar asta-i tot ce-a reuşit să spună. Atacul asupra 
Christinei reuşise ceea ce atacurile asupra lui Arnie nu 
putuseră să realizeze - l-a provocat să riposteze. A înconjurat 
Plymouth-ul cu palmele strânse în pumni şi a lovit orbeşte. 
Intr-o carte sau într-un film, probabil că l-ar fi lovit pe 
Repperton tocmai în butonul de knock-out, ca să-l pună la 
pământ şi să-l numere până la zece. 

Rareori se întâmplă aşa în realitate. Arnie n-a lovit nici 
măcar pe lângă bărbia lui Repperton. În schimb a nimerit 
mâna lui Buddy; punga cu arahide s-a vărsat pe podea, iar 
Coca-Cola s-a împrăştiat pe faţa şi cămaşa lui Repperton. 

— In ordine, puţă mică şi nenorocită! a strigat Repperton. 

S-a uitat în jur foarte mirat. 

— Vai de curul tău! 


L-a atacat pe Arnie cu manivela. 

Atunci câţiva dintre ceilalţi clienţi au alergat spre ei, iar 
unul dintre ei i-a spus lui Repperton să lase manivela şi să 
lupte cinstit. Repperton a aruncat-o şi s-a apropiat. 

— Darnell n-a încercat să pună capăt luptei? l-am 
întrebat pe Arnie. 

— Nu era acolo, Dennis. A dispărut cu cincisprezece 
minute sau jumătate de oră înainte să înceapă lupta. Era ca şi 
cum ar fi ştiut ce avea să se întâmple. 

Arnie a spus că lui Repperton nu i-a trebuit mult ca să-l 
învineţească. Prima dată i-a înnegrit ochiul, zgârietura de pe 
fată (făcuta de inelul clasei pe care Repperton şi-l cumpărase 
într-unui din mulţii ani doi pe care-i făcuse) a urmat imediat. 

— Plus alte vânătăi, a spus el. 

— Ce alte vânătăi? 

Stăteam într-unui din separeurile din spate. Arnie s-a 
uitat în jur ca să fie sigur că nimeni nu ne privea, apoi şi-a 
ridicat tricoul. Când am văzut ce era acolo, am scos o 
şuierătură. Pe pieptul şi stomacul lui Arnie era un teribil 
curcubeu de vânătăi - galbene, roşii, purpurii, maro. Tocmai 
începuseră să se estompeze. Nu puteam să înţeleg cum 
fusese în stare să vină la lucru după ce fusese burduşit în 
halul ăsta. 

— Omule, eşti sigur că nu ti-a rupt vreo coastă? l-am 
întrebat. 

Eram de-a dreptul îngrozit. Ochiul vânăt şi zgârietura de 
pe obraz erau nimic pe lângă acest rahat. Bineînţeles, am 
văzut încăierări în liceu, chiar luasem parte la unele, dar ma 
uitam pentru prima dată în viaţă la urmările unei bătăi 
serioase. 

— Foarte sigur, a spus el calm. Am fost norocos. 

— Cred că da. 

Arnie nu mi-a mai spus prea multe, dar a fost acolo şi un 
băiat pe care-l cunoşteam, Randy Turner, şi care mi-a 
povestit restul după ce a început şcoala. Mi-a spus că Arnie ar 
fi putut s-o încaseze şi mai rău, dar se repezise la Buddy mult 
mai tare şi mult mai cu fune decât se aşteptase Buddy. 


De fapt, a spus Randy, Arnie l-a atacat pe Buddy 
Repperton ca şi când diavolul i-ar fi băgat în cur o încărcătură 
de ardei iute. Braţele lui se rotiseră ca nişte monştri, pumnii 
lui fuseseră peste tot. Urlase, înjurase, împrăştiase salivă. Am 
încercat să mi-l imaginez şi n-am putut - imaginea care mi se 
tot forma în faţă era aceea a lui Arnie lovind cu pumnii în 
bordul maşinii, destul de tare ca să lase gropi şi ţipând că o 
să-i facă să şi-o mănânce. 

L-a făcut pe Repperton să se retragă până la mijlocul 
garajului, i-a însângerat nasul (mai mult din pur noroc) şi l-a 
lovit cu pumnul în gât, ceea ce l-a făcut pe Repperton să 
înceapă să tuşească, să se înece şi să-şi piardă interesul în 
burduşirea fundului lui Arnie. 

Buddy s-a întors cu spatele, ţinându-se de gât şi 
încercând să vomite, iar Arnie l-a lovit pe Repperton cu 
piciorul în fiind, făcându-l să cadă pe burtă. Repperton încă 
tuşea şi îşi ţinea gâtul cu o mână, iar nasul îi sângera 
abundent şi (iarăşi după cum a spus Randy Turner) Arnie se 
pregătea să-i dea lovitura de gratie când Will Darnell a apărut 
ca prin miracol, urlând cu vocea lui şuierătoare să se termine 
cu rahatul de acolo, să se termine cu rahatul, să se termine 
cu rahatul. 

— Arnie credea că acea luptă trebuia să aibă loc, i-am 
spus lui Randy. El crede că a fost ceva plănuit. 

Randy a ridicat din umeri. 

— Poate. S-ar putea. Cu siguranţă a fost ciudat modul 
cum a apărut Darnell când Repperton începuse să piardă. 

Cam şapte bărbaţi l-au înşfăcat pe Arnie şi l-au 
îndepărtat. La început s-a luptat ca un nebun cu ei, 
strigându-le să-l lase în pace, strigând că dacă Repperton nu-i 
plăteşte pentru farul spart o să-l ucidă. Apoi s-a liniştit, 
stupefiat şi abia realizând că Repperton era pe jos şi el era 
încă în picioare. 

Până la urmă Repperton s-a ridicat, cu tricoul pătat de 
sânge şi unsoare şi cu nasul încă sângerând. S-a repezit spre 
Arnie. Randy a spus că a părut că face asta cu jumătate de 
inimă, mai mult doar pentru salvarea aparenţelor. Câţiva 


dintre ceilalţi tipi l-au prins şi l-au dus de acolo. Darnell s-a 
dus la Arnie şi i-a spus să-i predea uneltele şi cheile şi să 
plece de acolo. 

— Isuse, Arnie! De ce nu m-ai chemat sâmbătă 
după-amiază? 

A oftat. 

— Eram prea deprimat. 

Ne-am terminat pizza şi i-am cumpărat lui Arnie al treilea 
Pepsi. Această băutură îi face foarte rău tenului, dar este 
foarte bună pentru stări depresive. 

— Nu ştiu dacă a vrut să spună să plec de acolo doar 
sâmbătă sau pentru totdeauna, mi-a spus Arnie în drum spre 
casă. Ce crezi, Dennis? Crezi că m-a dat afară? 

— Ai spus că ţi-a cerut cheia de la cutia cu scule, aşa-i? 

— Mda. Mda, aşa e. Nimeni nu m-a mai dat afară de 
undeva. 

Aproape a izbucnit în plâns. 

— Oricum locul ăla te scoate din pepeni. Will Darnell e un 
ticălos. 

— Bănuiesc că ar fi o prostie s-O mai ţin acolo, a spus el. 
Chiar dacă Darnell mă reprimeşte, Repperton e acolo. Dacă 
iarăşi mă batcu el... 

Am încercat să fredonez melodia din Rocky. 

— Da, du-te dracului, Călăreţule Singuratic, împreună cu 
mârţoaga ta, a spus zâmbind puţin. Chiar că m-aş bate cu el. 
Dar Repperton s-ar putea s-0 atace iarăşi cu manivela aia 
când eu nu sunt acolo. Nu cred că Darnell l-ar opri. 

Nu i-am răspuns şi poate că Arnie a crezut că eram de 
acord cu el, dar nu eram. Nu credeam că acea găleată veche 
de rugină, marca Plymouth Fury, era principala ţintă. lar dacă 
Repperton simţea că nu poate să realizeze de unul singur 
demolarea țintei principale, pur şi. simplu va apela la o mână 
de ajutor din partea prietenilor - Don Vanderberg, Moochie 
Welch et comp. Băieți, luaţi-vă cizmele de motociclişti, 
diseară ne vom distra de pomină. 

Mi-a trecut prin minte gândul că l-ar putea omori. Nu 
doar să-l doboare, ci de-a dreptul să-l ucidă. Indivizii de soiul 


ăla făceau câteodată aşa ceva. Lucrurile mergeau puţin prea 
departe şi murea un puşti. Câteodată citeşti despre asta în 
ziare. 

— S-O ţin? 

— Hm? 

Nu fusesem atent la ce spusese. Casa lui Arnie se vedea 
în depărtare. 

— Te întrebam dacă ai vreo idee unde aş putea s-O țin. 
_ Maşina, maşina, maşina, numai despre asta vorbea. 
Incepea să semene cu o placă stricată. Şi, ba încă mai rău, 
era întotdeauna EA, EA, EA. Era destul de deştept ca să-şi dea 
seama că EA - ea, drace, ea, ea - îl obseda din ce în ce mai 
mult, dar nu dorea să se corecteze. N-avea nici o intenţie să 
se corecteze. 

— Arnie, i-am spus. Omule, ai treburi mai importante la 
care să te gândeşti decât locul unde-ţi vei ţine maşina. Eu 
vreau să ştiu unde ai de gând să te ţii pe tine. 

— Ce? Despre ce vorbeşti? 

— Te întreb ce ai de gând să faci dacă Buddy şi amicii lui 
se decid că vor să te pună pe targă. 

Brusc, chipul lui a devenit gânditor - a devenit gânditor 
atât de repede, încât m-am speriat. Expresia era gânditoare, 
neajutorată şi răbdătoare. Era o expresie pe care o văzusem 
la televizor când aveam opt sau nouă ani, chipul soldaţilor 
îmbrăcaţi în salopete negre care-i bătuseră şi îi speriaseră de 
moarte pe cei mai buni şi mai bine echipați soldaţi din lume. 

— Dennis - a spus el - o să fac tot ce pot. 


10 

Moare LeBay 

— Nu am maşină şi asta-mi frânge inima 
Dar am găsit un şofer, iar asta-i un început... 


Lennon şi McCartney 


Tocmai apăruse la cinematograf versiunea de film a lui 


Grease şi, în acea seară, m-am dus cu animatoarea şă.-l 
vedem. Mie mi s-a părut stupid. Animatoarei i-a plăcut la 
nebunie. Eu am stat acolo, privindu-i pe acei adolescenţi ireali 
dansând şi cântând (dacă vreau adolescenţi rea/; - ei bine, 
mai mult sau mai puţin - o să mă duc o dată să revăd Jungla 
de pe Tabla Neagră) şi mi-am lăsat gândurile să hoinărească. 
Şi brusc, în mintea mea parcă s-a produs o furtună, aşa cum 
se întâmplă de multe ori când nu te gândeşti la nimic special. 

M-am scuzat şi m-am dus în holul cinematografului să 
dau un telefon. Am sunat la Arnie acasă, formând numărul 
foarte repede şi cu mare siguranţă. Memorasem numărul lui 
cam de când aveam opt ani. Aş fi putut să aştept până se 
termina filmul, dar ideea mi se păruse a dracului de buna. 

Mi-a răspuns chiar Arnie. 

— Alo? 

— Arnie, Dennis la telefon. 

— Oh, Dennis. 

Vocea îi era atât de ciudată şi de egală încât m-am 
speriat puţin. 

— Arnie? Te simţi bine? 

— Ce? Sigur. Credeam că te-ai dus cu Roseanne la film. 

— De acolo te sun. 

— Înseamnă că nu-i prea interesant, a spus Arnie. Vocea 
lui era tot plată şi tristă. 

— Roseannei îi place mult. 

Credeam că asta o să-l facă să râdă, dar a urmat doar o 
tăcere răbdătoare. 

— Ascultă, i-am spus. M-am gândit la o soluţie. 

— O soluţie? 

— Sigur. LeBay. LeBay este soluţia. 

— Le..., a spus el pe un ton straniu, ridicat... iar apoi a 
urmat iarăşi tăcerea. 

Începeam să devin mult mai speriat. Niciodată nu se mai 
comportase aşa. 

— Sigur, am bălmăjit, LeBay, LeBay are un garaj şi după 
părerea mea el ar mânca şi un sandviş cu şobolan dacă i-ar 
ieşi un profit din asta.Dacă-l abordezi în legătură cu o chirie 


de, să zicem, şaisprezece-şaptesprezece dolari pe săptămână 


— Foarte amuzant, Dennis? 

Vocea lui era rece şi răutăcioasă. 

— Arnie, ce e? 

A închis. 

Am stat acolo, uitându-mă la telefon şi întrebându-mă ce 
dracu' s-a întâmplat. O nouă mutare din partea părinţilor lui? 
Sau poate că se dusese înapoi la Darnell şi descoperise o 
nouă stricăciune la maşină? Sau - 

M-a fulgerat o bănuială - sau poate o certitudine. Am pus 
receptorul în furcă, m-am îndreptat spre standul cu de toate 
şi am întrebat dacă au vreun ziar din ziua aceea. Până la 
urmă vânzătoarea a găsit unul şi apoi a stat acolo 
rumegându-şi guma, în timp ce eu m-am uitat pe ultimele 
pagini, unde se publică necrologurile. Bănuiesc că ţinea să se 
asigure că n-am de gând să fac vreo perversiune ciudată cu el 
sau poate să-l mănânc. 

N-am văzut nimic - sau aşa am crezut la început. Apoi 
am întors pagina şi am observat titlul. VETERAN DIN 
LIBERTYVILLE MOARE LA 71 DE ANI. Acolo era o poză alui 
Roland D. LeBay îmbrăcat în uniformă, arătând cu douăzeci 
de ani mai tânăr şi cu ochii mult mai vii decât îi avusese când 
îl văzusem eu şi Arnie. Necrologul era concis. LeBay murise 
subit sâmbătă după-amiază. Lăsase în urmă un frate, George, 
şi o soră, Marcia. Serviciul funerar era programat marţi la ora 
două. 

Subit. 

În necrologuri întotdeauna se spune "după o lungă 
suferinţă", "după o scurtă suferinţă" sau "subit". Subit poate 
să însemne orice de la o comoţie cerebrală până la a te 
electrocuta singur în cada de baie. Mi-a amintit ceva ce-i 
făcusem lui Ellie când era aproape un bebeluş - poate avea 
trei ani. Am speriat-o foarte rău cu un omuleţ pe arcuri. 
Marele frate Dennis învârtea o manivelă micuță şi făcea 
muzică. Nu era rău. Destul de amuzant. Şi apoi - Ka-BONZO! 
lese afară un tip cu faţa rânjită şi cu nasul urât şi strâmb, 


aproape lovind-o în ochi. Ellie a plecat urlând s-o găsească pe 
mama, iar eu am rămas acolo uitându-mă la omuleţ cum dă 
din cap înainte şi înapoi, ştiind că probabil o să fiu certat, că 
probabil meritam să fiu certat - ştiusem că ea o să se sperie 
când îl va vedea pe clovn pe neaşteptate şi însoţit de o 
bubuitură. leşind afară din cutie atât de brusc. 

Am înapoiat ziarul şi am rămas în hol uitându-mă absent 
la afişele care anunțau VIITORUL FILM şi ce va fi ÎN CURÂND. 

Sâmbătă după-amiază. 

Subit. 

Ciudat cum se rezolvă lucrurile uneori. Ideea mea fusese 
că poate Arnie ar putea s-o ducă înapoi pe Christine de unde 
EA venise; poate că îi putea plăti chirie lui LeBay. Acum LeBay 
era mort. Murise, la drept vorbind, în aceeaşi zi în care Arnie 
se bătuse cu Buddy Repperton - în aceeaşi zi în care Buddy 
spărsese farul Christinei. 

Dintr-o dată în minte mi s-a format o imagine iraţională a 
lui Buddy Repperton lovind cu manivela. - și exact în acelaşi 
moment ochiul lui LeBay împroaşcă sânge şi brusc, foarte 
brusc... 

Termină cu prostiile, Dennis, mi-am spus. Termină cu ... 

lar atunci, undeva în străfundul minţii, undeva aproape 
de centrul ei, a şoptit o voce: Haide, durule, hai să ne 
plimbăm - apoi s-a stins. 

Vânzătoarea a pocnit un balon de gumă şi a spus: 

— Pierzi sfârşitul filmului. Asta-i partea cea mai bună. 

— Da, mulţumesc. 

M-am îndreptat spre intrarea în sală, dar am făcut un 
ocol până la ţâşnitoare. Gâtul îmi era foarte uscat. 

Până să-mi astâmpăr setea, uşile s-au deschis şi 
spectatorii au început să iasă. Pe deasupra capetelor lor am 
văzut ecranul. Apoi a ieşit şi Roseanne, uitându-se în jur, 
căutându-mă. Atrăgea multe priviri admirative la care le 
răspundea în felul ei visător şi sigur. 

— Den-Den, a spus ea luându-mă de mână. 

Nu este cea mai mare nenorocire din lume să mi se 
spună Den-Den - să ţi se scoată ochii cu un fier înroşit sau să 


ţi se amputeze piciorul cu un ferăstrău cu lanţ este probabil 
mai rău - dar nu pot să suport aşa ceva. 

— Unde ai fost? Ai pierdut sfârşitul. Finalul este... 

— ... partea cea mai bună, am terminat eu. lartă-mă. A 
trebuit să răspund unei urgenţe naturale. Mi-a venit foarte 
brusc. 

— Îţi povestesc totul dacă ne ducem puţin până la 
Embankment, mi-a spus presându-mi uşor mâna de sânul ei 
moale. Asta doar dacă vrei să vorbim. 

— A fost un final fericit? 

Mi-a zâmbit, cu ochii mari, dulci şi puţin înceţoşaţi, aşa 
cum erau tot timpul. Mi-a apăsat şi mai tare mâna pe sân. 

— Foarte fericit, a spus. Îmi plac finalurile fericite, ţie nu, 
Den-Den? 

— Mă dau în vânt după ele. 

Probabil că ar fi trebuit să mă gândesc la promisiunile pe 
care mi le făcea sânul ei dar, în schimb, eu mă gândeam la 
Arnie. 


În acea noapte am avut iarăşi un vis, dar de această dată 
Christine era bătrână - nu, nu doar bătrână, era străveche; o 
maşină imensă şi îngrozitoare, ceva ce te aştepţi să vezi 
într-un pachet de cărţi pentru Tarot; doar că în loc de 
Spânzuratul este Maşina Morţii. Ceva ce pare că-i de-o vârstă 
cu piramidele. Motorul duduia, se oprea şi arunca afară un 
fum albastru înecâcios. 

Maşina nu era goală. La volan se bălăbănea Roland D. 
LeBay. Ochii lui erau deschişi, dar erau sticloşi şi morţi. De 
fiecare dată când motorul pornea şi corpul ruginit al Christinei 
vibra, el se mişca precum o păpuşă de cârpe. Tigva lui cheală 
se bălăbănea înainte şi înapoi. 

Apoi cauciucurile au scos scârţâind lor înfiorător, 
Plymouth-ul s-a repezit din garaj la mine şi în timp ce făcea 
asta, rugina a dispărut, geamurile crăpate şi murdare au 
devenit clare, alămurile sclipeau noi-nouţe, iar cauciucurile 
vechi şi tocite s-au transformat brusc în Wide Ovals, fiecare 


striu părând tot atât de adânc ca şi Grand Canyon. 

A urlat la mine, cu farurile aruncând cercuri albe de ură, 
iar în timp ce-mi ridicam mâinile într-un gest stupid, inutil, de 
apărare, m-am gândit: Dumnezeule, furia ei nemărginită - 


M-am trezit. 

Nu am tipat. În noaptea aceea mi-am ţinut ţipătul în gât. 

Dar am fost foarte aproape. 

M-am ridicat în pat, pe care luna arunca o lumină albă şi 
rece şi m-am gândit: A murit subit. 

În noaptea aceea n-am adormit aşa de repede. 


11 
Inmormântarea 


Aripi Eldorado, cauciucuri mari şi brizbrizuri, 

Aleargă întocmai ca o părticică de rai aici pe pământ, 

Ei bine, amice, când o să mor să-mi arunci corpul în 
spate, 

Şi să mă duci la cimitirul de maşini în Caddillac-ul meu. 

Bruce Springsteen 


Brad Jeffries, şeful nostru de echipă, avea în jur de 
patruzeci şi cinci de ani, începuse să chelească, era masiv şi 
în permanenţă ars de soare. li plăcea mult să strige - în 
special atunci când rămâneam în urmă cu planul - dar era un 
om destul de cumsecade. În timpul pauzei de cafea m-am dus 
la el ca să aflu dacă Arnie se învoise în acea după-amiază. 

— A cerut o învoire de două ore ca să se ducă lao 
înmormântare, a spus Brad. 

Şi-a scos ochelarii cu ramă de metal şi şi-a masat 
punctele roşii pe care aceştia i le lăsaseră pe nas. 

— Acum să nu mă rogi şi tu - oricum vă pierd pe 
amândoi la sfârşitul săptămânii, şi-mi rămân doar labagiii. 

— Brad, trebuie să te rog. 


— De ce? Cine-i tipul ăsta? Cunningham spune că el i-a 
vândut o maşină, că asta-i tot. Cristoase, credeam că nimeni 
nu merge, în fără de familie, la înmormântarea unui negustor 
de maşini uzate. 

— Nu era un negustor de maşini uzate, era doar un 
oarecare. Brad, Arnie are nişte probleme în legătură cu asta. 
Simt că ar trebui să mă duc cu el. 

Brad a oftat. 

— Okay, okay, okay, okay. Poţi să pleci de la unu la trei, 
ca şi el. Dacă eşti de acord să lucrezi în pauza de prânz şi 
marţi seară să stai până la ora şase. 

— Sigur. Mulţumesc, Brad. 

— O să te pontez ca de obicei, a spus Brad. lar dacă 
cineva de la Penn-DOT din Pittsburg află despre asta, o să dau 
de bucluc. 

— Nu o să afle. 

— O să-mi pară rău că vă pierd. 

A ridicat ziarul şi l-a deschis la pagina sportivă. Venind 
din partea lui Brad, această remarcă fusese un mare 
compliment. 

— Şi pentru noi a fost o vară bună. 

— Îmi pare bine că asta-i părerea ta, Dennis. Acum 
şterge-o şi lasă-mă să citesc ziarul. 

Am plecat. 


La ora unu cineva m-a dus cu o maşină de profilat până 
la baraca principală. Arnie era înăuntru, atârnându-şi casca 
galbenă de protecţie şi punându-şi o cămaşă curată. S-a uitat 
mirat la mine. 

— Dennis! Ce faci aici? 

— Mă pregătesc să merg la o înmormântare. Ca şi tine. 

— Nu, a spus el imediat, şi a fost acel cuvânt care, mai 
mult decât orice altceva - sâmbetele în care nu mai venea la 
mine, răceala lui Michael şi-a Reginei când răspundeau la 
telefon, felul cum se comportase când îl sunasem de la 
cinematograf - m-a făcut să-mi dau seama cât de mult mă 


înlăturase din viaţa lui şi cum acest lucru se întâmplase în 
acelaşi mod în care murise LeBay: subit. 

— Ba da, am spus. Arnie, îl visez pe om. Mă auzi ce-ţi 
spun? Îl visez pe omul ăla. Mă duc. Putem să mergem separat 
sau împreună, dar eu mă duc. 

— NU glumeai, nu-i aşa? 

— Ce? 

— Când mi-ai telefonat de la cinematograf. Chiar nu ştiai 
că a murit? 

— Isuse Cristoase! Crezi că aş glumi în legătură cu aşa 
ceva? 

— Nu, a spus, dar nu imediat. 

Nu a spus nu până când nu s-a gândit foarte serios. 
Acum vedea posibilitatea ca toţi să-i fi întors spatele. Will 
Darnell îi făcuse asta, Buddy Repperton şi bănuiesc că şi 
mama şi tatăl lui. Dar nu erau numai ei, sau nu în special ei, 
deoarece nici unul dintre ei nu era motivul principal. Acela era 
maşina. 

— ÎI visezi? 

— Da. 

Stătea acolo, ţinând cămaşa curată în mâini, gândindu-se 
la acest fapt. 

— În ziar scria că funeraliile sunt la Cimitirul Libertyville 
Heights, am spus în cele din urmă. Ai de gând să iei autobuzul 
sau mergi cu mine? 

— Merg cu tine. 

— Foarte bine. 


Am stat pe un deal, deasupra locului unde se ţinea slujba 
de înmormântare, nici unul dintre noi neîndrăznind sau dorind 
să mergem jos şi să ne alăturăm celor câţiva oameni care 
erau în jurul gropii. Erau mai puţin de douăsprezece 
persoane, jumătate dintre ei indivizi bătrâni îmbrăcaţi în 
uniforme care păreau vechi şi bine păstrate - aproape puteai 
să simţi mirosul de naftalină. Coşciugul lui LeBay era aşezat 
pe nişte bârne deasupra gropii. Era acoperit cu un steag. 


Cuvintele predicatorului erau purtate spre noi de adierea 
fierbinte de sfârşit de august: omul este ca iarba care creşte 
şi apoi este tăiată, omul este ca o floare care înfloreşte 
primăvara şi se ofileşte, omul este îndrăgostit şi iubeşte ceea 
ce trece. 

Când s-a terminat slujba, steagul a fost ridicat, iar un om 
care părea să aibă în jur de şaizeci de ani a aruncat în sicriu 
un pumn de ţărână. Bulgăraşi de pământ s-au împrăştiat şi au 
picat în groapă. În necrolog se spunea că a lăsat în urmă un 
frate şi o soră. Acesta trebuie să fie fratele; asemănarea nu 
era izbitoare, dar exista. Evident, sora nu ajunsese la 
înmormântare; în jurul gropii nu mai era nimeni în afară de 
foştii camarazi. 

Doi dintre veterani au împăturit steagul şi i l-au înmânat 
fratelui lui LeBay. Predicatorul L-a rugat pe Domnul să-i 
binecuvânteze şi să-i ţină, să îşi întoarcă faţa spre ei, să-i 
ridice şi să le dea pace. Îndoliaţii au început să plece. M-am 
uitat în jur după Arme, dar Arnie nu mai era lângă mine. Se 
îndepărtase puţin. Stătea sub un copac. Avea lacrimi pe 
obraji. 

— Te simţi bine, Arnie? l-am întrebat. 

Am realizat că eram mai mult decât sigur că jos nu 
observasem nici o lacrimă, iar dacă Roland D. LeBay ar fi ştiut 
că Arnie Cunningham va fi singura persoană care va vărsa o 
lacrimă la înmormântarea scurtă dintr-unul dintre cele mai 
puţin cunoscute cimitire din Pennsylvania, s-ar putea să fi 
scăzut cincizeci de dolari din preţul pe care-l ceruse pe 
maşina lui căcăcioasă. La urma urmelor, Arnie încă ar mai fi 
plătit o sută cincizeci de dolari peste ce valora ea. 

Şi-a trecut palmele peste obraji într-un gest aproape 
sălbatic. 

— E-n ordine, a spus el răguşit. Haide. 

— Sigur. 

Credeam că se referise la faptul că era timpul să plecăm, 
dar el nu s-a îndreptat spre locul unde-mi parcasem Duster-ul; 
în schimb, a inceput să coboare dealul. Am vrut să-l întreb 
unde se duce şi apoi am închis gura. Ştiam foarte bine 


răspunsul; dorea să discute cu fratele lui LeBay. 

Fratele stătea împreună cu doi dintre foştii camarazi, 
vorbind încet şi ţinând steagul sub braţ. Era îmbrăcat într-un 
costum tipic pentru un om aflat în prag de pensionare şi care 
dispunea de un venit destul de modest; era bleumarin în 
dunguliţe, iar turul pantalonilor lucea slab. Cravata era boţită 
la vârf, iar cămaşa albă avea în jurul gulerului o urmă 
galbenă. 

S-a uitat spre noi. ' 

— Scuzaţi-mă - a spus Arnie - sunteţi fratele domnului 
LeBay, nu-i aşa? 

— Da, sunt. 

S-a uitat întrebător la Arnie şi, m-am gândit eu, puţin 
precaut. 

Arnie i-a întins mâna. 

— Mă numesc Arnie Cunningham. L-am cunoscut puţin 
pe fratele dumneavoastră. Cu puţin timp în urmă am 
cumpărat de la el o maşină. 

Când Arnie a întins mâna, în mod automat LeBay a 
întins-o pe a sa - când este vorba de americani, singurul gest 
care este probabil mai bine întipărit în reflexe decât strânsul 
mâinii cuiva, este acela de a verifica dacă fermoarul de la şliţ 
este închis atunci când ieşi dintr-o toaletă publică. Dar când 
Arnie a continuat şi i-a spus că a cumpărat o maşină de la 
LeBay, mâna fratelui a ezitat. Pentru un moment am crezut; 
că n-are de gând să-i strângă mâna prietenului meu, că o să 
şi-o retragă pe a sa şi o să-l lase pe Arnie cu mâna întinsă în 
aer. 

Dar nu a făcut asta... cel puţin, nu chiar. l-a strâns foarte 
repede mâna lui Arnie, retrăgându-se repede. 

— Christine, a spus el cu voce uscată. 

Da, asemănarea de familie exista - în modul cum 
sprâncenele îi umbreau ochii, în forma maxilarului, în 
culoarea ochilor. Dar faţa acestui om era mai plăcută, 
aproape blândă; nu credeam că va avea vreodată aspectul 
viclean, de vulpe, care-l caracterizase pe Roland D. LeBay. 

— In ultima scrisoare pe care am primit-o de la Rollie, îmi 


spunea că a vândut-O. 

Bunule Dumnezeu, şi el folosea acel nenorocit prenume 
feminin. Şi Rollie! Era greu să ţi-l imaginezi pe LeBay, cu 
ţeasta lui plină de bube şi cu corsetul pestilent, ca fiind 
Rollie-ul cuiva. Dar fratele lui pronunţase numele de alint cu 
aceeaşi voce uscată. În acea voce nu exista nici o urmă de 
afecţiune, cel puţin una pe care s-o pot percepe eu. 

— Fratele meu nu-mi scria des - a continuat LeBay - dar 
avea o tendinţă să se umfle în pene, domnule Cunningham. 
Aş dori să existe un cuvânt mai blând pentru asta, dar nu cred 
că există. În scrisorica lui, Rollie vorbea despre 
dumneavoastră ca despre un "muist" şi spunea că v-a dat 
ceea ce numea el "un futai regesc". 

Am rămas cu gura căscată. M-am întors spre Arnie, 
aşteptându-mă la un acces de furie. Dar expresia de pe faţa 
lui nici măcar nu se schimbase. 

— Dacă a fost un futai regesc-a spus el blajin - asta 
rămâne întotdeauna la aprecierea spectatorilor. Nu sunteţi de 
aceeaşi părere, domnule LeBay? 

LeBay a râs... puţin în silă, mi s-a părut. 

— Acesta este prietenul meu. Era cu mine în ziua când 
am cumpărat maşina. 

Am fost prezentat şi i-am strâns mâna lui George LeBay. 

Foştii soldaţi s-au îndepărtat. Noi trei, LeBay, Arnie şi eu 
ne priveam unul pe altul încurcaţi. LeBay a trecut dintr-o 
mâna în alta steagul fratelui său. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule Cunningham? a 
întrebat LeBay până la urmă. 

Arnie şi-a dres glasul. 

— Mă întrebam în legătură cu garajul - a spus el. Vedeţi, 
eu lucrez la maşină, încercând s-o aduc iarăşi în stare de 
funcţionare. Părinţii mei nu sunt de acord s-o ţin acasă şi mă 
întrebam 

— Nu. 

— „dacă n-aş putea închiria garajul. 

— Nu, nici nu se poate pune problema, de fapt este... 

— V-aş plăti douăzeci de dolari pe săptămână. Douăzeci 


şi cinci, dacă vreţi. 

M-am înfiorat. Era ca un copil care călcase în nisip 
mişcător şi se decisese să se înveselească mâncând câteva 
turtite cu arsenic. 

„imposibil. 

LeBay arăta din ce în ce mai abătut. 

— Doar garajul, a spus Arnie, căruia calmul începuse să i 
se fisureze. Doar garajul unde a fost ea de la început. 

— Nu se poate, a spus LeBay. Am înscris casa la "Secolul 
21", "Agenţia Imobiliară Libertyville" şi "Casele din Pittsburg", 
tocmai în aceasta dimineaţă. Ei or să înceapă să prezinte 
casa. 

— Da, sigur, cu timpul, dar până... 

„Şi n-ar fi bine ca tu să fii prin preajmă. Înţelegi, nu-i 
aşa? - S-a aplecat puţin spre Arnie. - Te rog, nu mă înţelege 
greşit. În general nu am nimic împotriva adolescenților - şi 
dacă aş avea, până acum aş fi fost într-un azil de nebuni, 
deoarece predau la liceu în Paradise Falls, Ohio, de aproape 
douăzeci de ani - iar tu pari să fii un exemplar foarte 
inteligent şi bine educat al genului adolescent. Dar tot ce 
vreau eu să fac aici în Libertyville este să vând casa şi să 
împart cu sora mea din Denver suma de bani pe care o voi 
obţine. Vreau să mă descotorosesc de această casă, domnule 
Cunningham, şi vreau să nu mai am nici o legătură cu viaţa 
fratelui meu. 

— Înţeleg, a spus Arnie. V-aţi putea răzgândi dacă vă 
promit că aş avea grijă de casă? Aş tunde iarba? Aş zugrăvi? 
Aş face mici reparaţii? In acest fel v-aş putea ajuta. 

— Să ştiţi că se pricepe foarte bine la aşa ceva, am 
intervenit eu. 

M-am gândit că mi-ar prinde bine dacă Arnie şi-ar aminti 
mai târziu că am fost de partea lui... chiar dacă nu era aşa. 

— Deja am angajat un om ca să supravegheze casa şi s-o 
întreţină puţin. 

Părea plauzibil, dar am ştiut, pe neaşteptate şi foarte 
sigur, că era o minciună. Şi cred că şi Arnie şi-a dat seama. 

— În ordine. Îmi pare rău pentru fratele dumneavoastră. 


Părea un... om foarte încăpățânat. 

În timp ce spunea aceste cuvinte, mi-am amintit cum 
m-am întors şi l-am văzut pe LeBay cu lacrimi mari şi uleioase 
pe obraji. Ei bine, asta este. M-am despărțit de EA, fiule. 

— Încăpăţânat? - LeBay a zâmbit cinic. - O, da. A fost un 
afurisit încăpățânat. - Părea să nu fi remarcat expresia şocată 
a lui Arnie. - Mă scuzaţi, domnilor. Mi-e teamă că soarele mi-a 
făcut puţin rău la stomac. 

A început să se îndepărteze de noi. Noi stăteam destul 
de aproape de mormânt şi îl priveam. Brusc s-a oprit, iar 
chipul lui Arnie s-a luminat; el credea că LeBay şi-a schimbat 
pe neaşteptate părerea. Pentru un moment LeBay a rămas 
nemişcat, cu capul înclinat în poziţia unui om care gândeşte 
intens. Apoi s-a întors la noi. 

— Sfatul pe care ţi-l dau este să uiţi maşina, i-a spus lui 
Arnie. Vinde-O. Dacă nimeni n-o să vrea s-0 cumpere 
întreagă, vinde-O ca piese de schimb. Dacă nimeni n-O 
cumpără nici aşa, du-O la cimitir. Fă asta repede şi cu totul. 
Fă-o tot aşa cum te-ai dezvăţa de un obicei prost. Cred că vei 
fi mai fericit. 

Stătea acolo, uitându-se la Arnie, aşteptând ca acesta să 
spună ceva, dar Arnie nu i-a dat nici un răspuns. Doar Îi 
susţinea privirile lui LeBay. Ochii lui aveau acea culoare 
specială, cenuşiu-închis, pe care o aveau atunci când se 
hotăra asupra unei idei şi picioarle îi prindeau rădăcini. LeBay 
a înţeles acea privire şi a încuviinţat. Părea nefericit şi puţin 
bolnav. 

— Domnilor, la revedere. 

Arnie a oftat. 

— Bănuiesc că asta-i tot. 

ÎI privea pe LeBay îndepărtându-se, plin de resentimente. 

— Mda, am spus, sperând că am reuşit să am un ton mai 
nefericit decât în realitate. 

Asta era din cauza visului. Nu-mi plăcea ideea s-o ştiu pe 
Christine înapoi în garaj. Semăna prea mult cu visul meu. 

Am pornit spre maşină, fără să spunem nimic. LeBay 
nu-mi dădea pace. Nici Unul dintre LeBay nu-mi dădea pace. 


Brusc, am ajuns la o decizie impulsivă - doar Dumnezeu ştie 
cât de diferit s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă nu m-aş fi 
călăuzit după acest impuls. 

— Hei, omule, am spus. Am o nevoie. Scuză-mă două-trei 
minute, okay? 

— Sigur, a spus el, fără să ridice privirea. 

A continuat să meargă, cu mâinile în buzunare şi cu ochii 
aţintiţi în pământ. 

M-am îndreptat spre stânga, unde era un semn mic şi 
discret, şi o săgeată şi mai mică indicând direcţia spre 
toalete. Dar când am trecut de primul dâmb şi am ieşit din 
raza vizuală a lui Arnie, am cotit spre dreapta şi am început 
să alerg spre parcare. L-am prins pe Georges LeBay tocmai 
când se aşeza fără grabă la volanul unei Chevette foarte mici, 
care avea pe parbriz un abtibild Hertz. 

— Domnule LeBay! am gâfâit eu. Domnule LeBay! 

S-a ukat curios în sus. 

— lertaţi-mă. Scuzaţi-mă că vă deranjez iarăşi. 

— Nu-i nimic - a spus el - dar mi-e teamă că ce i-am spus 
prietenului tău este încă valabil. Nu pot să-l las să-şi gareze 
maşina acolo. 

— Foarte bine, am spus. 

Şi-a ridicat sprâncenele stufoase. 

— Maşina, am spus. Plymouth-ul ăla Fury. Nu-mi place. 

A continuat să mă privească fără să spună nimic. 

— Nu cred că este benefică pentru el. Poate că spun asta 
în parte pentru că... nu ştiu... 

— Eşti gelos? m-a întrebat el încet. Timpul pe care şi-l 
petrecea cu tine, acum şi-l petrece cu EA? 

— Ei bine, da, corect, am spus. Este prietenul meu de 
mult timp. Dar eu - eu nu cred că asta-i totul. 

— Nu? 

— Nu 

M-am uitat în jur să văd dacă Arnie era prin preajmă, iar 
în timpul în care nu l-am privit, am reuşit să aflu răspunsul. 

— De ce i-aţi spus s-O ducă la cimitirul de maşini şi s-O 
uite? De ce i-aţi spus că-i ca un obicei prost? 


Nu mi-a răspuns şi mi-era teamă că nu are nimic de spus 
- cel puţin, nu mie. Apoi, aproape prea încet ca să aud, m-a 
întrebat: 

— Fiule, eşti sigur că asta-i treaba ta? 

— Nu ştiu. 

Brusc mi s-a părut a fi foarte important să-i întâlnesc 
privirile. 

— Dar, ştiţi, ţin la Arnie. Nu vreau sâ-l văd că suferă. 
Maşina asta i-a pricinuit deja necazuri. Nu vreau ca situaţia să 
se înrăutăţească. 

— Vino la motel la mine în seara asta. Se află la ieşirea 
lui Western Avenue în 376. Poţi să-l găseşti? 

— Eu am asfaltat laturile rambleului de acolo, am spus şi 
i-am arătat mâinile. Încă am băşicile. 

Eu am zâmbit, darel nu. 

— Motelul Rainbow. Sunt două moteluri la ieşirea aia. Al 
meu este cel mai ieftin. 

— Mulţumesc, am spus eu cu greutate. Ascultaţi, zău 

— S-ar putea să nu fie treaba ta, sau a mea, sau a 
altcuiva, a spus LeBay cu vocea lui moale, profesorală, atât 
de diferită (dar cumva atât de straniu similară) de croncănitul 
sălbatic al fratelui său. (iar acela-i aproape cel mai fin miros 
din lume... poate cu excepția celui de păsărică) 

— Dar pot să-ţi spun acum măcar atât. Fratele meu n-a 
fost un om bun. Cred că singurul lucru pe care l-a iubit cu 
adevărat în toată viaţa lui a fost acel Plymouth Fury pe care 
prietenul tău l-a cumpărat. Deci problema s-ar putea discuta 
doar între ei şi numai între ei, indiferent ce-mi spui tu, sau 
ce-ţi spun eu. 

Mi-a zâmbit. Nu a fost un zâmbet plăcut, iar în acea 
fracțiune de secundă mi s-a părut că-l văd pe Roland D. 
LeBay privind prin ochii lui şi am tremurat. 

— Fiule, eşti probabil prea tânăr ca să cauţi înţelepciune 
în cuvintele altor persoane cu excepţia ta, dar eu îţi spun 
asta: dragostea este duşmanul. - A dat încetişor din cap. - 
Da. Dintotdeauna şi câteodată voit, poeţii îi dau alt sens. 
Dragostea este bătrânul măcelar. Dragostea nu este oarbă. 


Dragostea este un canibal cu o perspicacitate extrem de 
acută. Dragostea este ca o insectă; întotdeauna e înfometată. 

— Ce mănâncă? am întrebat eu fără să-mi dau seama că 
am de gând să vorbesc. Fiecare părticică a mea, în afară de 
gură, considera aberantă întreaga discuţie. 

— Prietenia, a spus George La Bay. Mănâncă prietenia. 
Dacă aş fi în locul tău, Dennis, m-aş pregăti pentru ce-i mai 
rău. 

A închis uşa Chevette-ului cu un bang! uşor şi a pornit 
motorul de capacitate mica. S-a îndepărtat, lăsându-mă sa 
stau acolo, pe marginea macadamului. Mi-am amintit brusc 
că Arnie ar trebui să mă vadă întorcându-mă din direcţia 
toaletelor, deci m-am dus într-acolo cât de repede am putut. 

In timp ce mergeam mi-am dat seama că groparii, sau 
cioclii, sau inginerii pentru eternitate, sau cum s-ar numi 
aceştia în ziua de azi, ar trebui să coboare în groapă sicriul lui 
LeBay. Ţărâna pe care George LeBay o aruncase la sfârşitul 
ceremoniei trebuia acum să fie întinsă pe capac, ca o mână 
biruitoare. Am încercat să înlătur din minte această imagine 
dar, chiar mai rău, peste ea s-a suprapus alta: Roland D. 
LeBay, în interiorul sicriului tapetat cu mătase albă, îmbrăcat 
în cel mai bun costum şi cu lenjeria cea mai bună - 
bineînţeles, fără corsetul galben şi urât mirositor. 

LeBay se afla în pământ. LeBay era în sicriul lui, cu 
mâinile încrucişate pe piept... dar de ce eram eu aşa de sigur 
că pe faţa lui era un rânjet larg, drăcesc? 


12 
Puţină istorie de familie 


N-o poti auzi acolo în Needham ? 

Route '128, lângă liniile de înaltă tensiune, 
E aşa de frig aici în întuneric, 

E atât de excitant în întuneric... 

Jonathan Richmond and the Modern Lovers 


Motelul Rainbow într-adevăr arăta destul de rău. Avea un 
singur etaj, pavajul din parcare era crăpat, două dintre literele 
firmei de neon erau arse. Era exact genul de motel unde te 
aşteptai să găseşti un profesor de Engleză bătrân. Ştiu cât de 
deprimant sună, dar este adevărat. lar mâine el va înapoia 
maşina închiriată la aeroport şi va zbura acasă în Paradise 
Falls, Ohio. 

Motelul Rainbow arăta ca o secţie geriatrică. Pe scaunele 
pliante pe care administraţia hotelului le închiriază, în dreptul 
camerelor, stăteau grupuri de bătrâni, cu genunchii osoşi 
încrucişaţi şi cu şosetele albe trase peste gambele păroase. 
Toţi bărbaţii arătau ca nişte alpinişti 

În vârstă, slabi şi vânjoşi. Majoritatea femeilor erau 
înfloritoare datorită grăsimii de după cincizeci de ani şi a 
lipsei de speranţe. De atunci am observat că există moteluri 
care par locuite numai de oameni care au peste cincizeci de 
ani - parcă ei ar auzi despre aceste locuri de la vreun 
program "Oldies but Goodies Hotline". Aduceţi-vă 
Histerecto-nomia şi Prostata Mărită la Nu-Atât-de-Pitorescul 
Motel Rainbow. N-avem Televiziune prin Cablu dar Avem. 
Degete Magice, Doar Douăzeci şi Cinci de Cenţi Masajul. In, 
faţa camerelor n-am văzut nici un tânăr, iar la unul din 
capatele clădirii, echipamentul ruginit al terenului de joacă 
era părăsit, aruncând pe pământ umbre lungi. Deasupra 
capului, deasupra firmei de neon, era arcuit un curcubeu. 
Zumzăia ca un roi de muşte prins într-o sticlă. 

LeBay stătea în faţa camerei 14 ţinând în mână un 
pahar. M-am dus la el şi ne-am strâns mâinile. 

— Ai dori ceva răcoritor? m-a întrebat. În hol există un 
automat. 

— Nu, mulţumesc, am spus. 

Am luat unul din scaunele pliante care se afla în faţa unei 
camere libere şi m-am aşezat lângă el. 

— Atunci hai să-ţi spun tot ce pot, a zis el cu acea voce 
moale, cultivată. Sunt cu unsprezece ani mai tânăr decât 
Rollie şi sunt încă un om care învaţă cum este să fii bătrân. 

Mi-am rearanjat stângaci poziţia în scaun şi n-am spus 


nimic. 

— Am fost patru la părinţi, a continuat el. Rollie era cel 
mai mare, eu cel mai mic. Celălalt frate al nostru, Drew, a 
murit în Franţa, în 1944. El şi Rollie erau amândoi militari de 
carieră. Noi am crescut aici, în Libertyville. Doar că 
Libertyville era pe atunci mult, mult mai mic. Destul de mic ca 
să aibă privilegiați şi nedoriți. Noi eram nedoriți. Oameni 
săraci. Netoţi. De partea proastă a drumului. Alege tu clişeul 
care-ţi place. 

A chicotit uşor în lumina amurgului şi şi-a mai turnat 
7-Up în pahar. 

— De fapt, îmi amintesc un singur lucru constant în 
legătură cu copilăria lui Rollie - la urma urmelor, când m-am 
născut eu, el era în clasa a cincea - dar asta-mi amintesc 
foarte bine. 

— Despre ce-i vorba? 

— Furia lui, a spus LeBay. Rollie era întotdeauna supărat. 
Era supărat că trebuia să se ducă la şcoală îmbrăcat cu 
hainele aruncate de alţii, era furios că tatăl nostru era un 
beţiv care nu-şi putea păstra o slujbă la nici una dintre 
oţelării, era supărat că mama nu-l putea convinge pe tata să 
nu mai bea. Era furios din cauza celorlalţi trei copii mai mici - 
Drew, Marcia şi eu - care făceau sărăcia să fie insuportabilă. 

A întins braţul către mine şi şi-a suflecat mâneca de la 
cămaşă ca să-mi arate tendoanele ofilite, ca nişte sfori, ale 
braţului său de om bătrân, care se aflau chiar sub pielea 
lucioasă şi întinsa. De la cot până la încheietura palmei 
şerpuia o cicatrice. 

— Asta a fost un cadou de la Rollie. Am obținut-o când 
aveam trei ani şi el paisprezece. Eu mă jucam cu câteva 
cubuleţe de lemn vopsit, care se presupunea că sunt maşini şi 
camioane; eram pe aleea din faţa casei când ela ieşit 
trântind uşa în drum spre şcoală. Bănuiesc că-i stăteam în 
cale. M-a împins, a ajuns până la trotuar, apoi s-a întors şi 
mi-a dat un brânci zdravăn. Când am aterizat mi-am înfipt 
braţul într-unul din ţăruşii gardului care înconjura terenul cu 
buruieni şi floarea-soarelui, pe care mama insista să-l 


numească "grădină". Am sângerat destul de mult, cât să-i 
sperie până la lacrimi pe toţi - pe toţi, cu excepţia lui Rollie, 
care striga întruna: "De acum înainte să te fereşti din calea 
mea, mucos afurisit, să te fereşti din calea mea, auzi?" 

M-am uitat fascinat la cicatricea veche, dându-mi seama 
că arăta ca dâra lăsată de un derapaj, deoarece acel braţ 
dolofan de copil de trei ani crescuse de-a lungul anilor şi se 
transformase în braţul slab şi lucios de om bătrân la care mă 
uitam acum. O rană care fusese o scobitură urâtă şi plină de 
sânge în anul 1921, se alungise lent transformându-se în 
această succesiune argintie de semne ca nişte trepte. Rana 
se închisese, dar cicatricea... se întinsese. 

Am simţit un fior teribil, fără speranţe. M-am gândit cum 
a lovit Arnie cu pumnii în bordul maşinii mele, cum a strigat 
răguşit că o să-i facă s-o mănânce, s-o mănânce, s-o 
mănânce. 

— George LeBay mă privea. Nu ştiu ce a văzut pe chipul 
meu, dar şi-a dat încet mâneca în jos, iar când şi-a închis 
manşeta, acoperind cicatricea, a fost ca şi când a tras cortina 
peste un trecut aproape de nesuportat. 

A mai băut nişte 7-Up. 

— Tata a venit acasă în acea seară - fusese într-o 
peregrinare pe care o numea "vânarea unei slujbe" - iar când 
a auzit ce a făcut Rollie, l-a snopit în bătaie. Dar Rollie nu era 
deloc dispus să dea înapoi. A plâns, dar nu s-a căit. LeBaya 
zâmbit puţin. La sfârşit mama era înspăimântată, strigându-i 
tatălui meu să se oprească, până nu-l omoară. Pe faţa lui 
Rollie se rostogoleau lacrimile, şi totuşi nu se căia. "Stătea în 
calea mea", spunea Rollie printre lacrimi. "Şi dacă-mi mai stă 
iarăşi în cale, o s-o fac din nou şi tu nu mă poţi opri, beţivan 
bătrân şi nenorocit!" Atunci tata l-a lovit în faţă, i-a dat borşul 
pe nas, iar Rollie a căzut pe jos cu sângele curgându-i printre 
degete. Mama tipa, Marcia plângea, Drew se retrăsese speriat 
într-un colt, iar eu urlam din toţi rărunchii ţinându-mi braţul 
bandajat. Şi Rollie a 
continuat să strige: "Aş face-o iarăşi, 
beţivan-beţivan-bătrân-nenorocit-beţivan!" 


Deasupra noastră începuseră să apară stelele. Dintr-o 
cameră a ieşit o femeie bătrână, a scos un geamantan jerpelit 
dintr-un Ford şi l-a dus înapoi în cameră. De undeva se auzea 
un radio. Nu era acordat pe muzica rock a postului FM-I04. 

— Furia lui nemărginită mi-o aduc cel mai bine aminte, a 
repetat încet LeBay. La şcoală se bătea cu oricine îşi bătea joc 
de hainele lui sau de felul cum era tuns - se lua la bătaie cu 
oricine, chiar dacă numai bănuia că se râde de el. Era tot 
timpul suspendat de la şcoală. Până la urmă a renunţat şi s-a 
înrolat în armată. 

Anii douăzeci n-au reprezentat o perioadă prea bună ca 
să fii în cadrul armatei. Nu exista nici o demnitate, nu erau 
promovări; nu erau steaguri şi stindarde. Nu exista nobleţe. El 
a mers din unitate în unitate, la început în Sud, apoi în 
Sud-Vest. Cam la trei luni primeam de la el o scrisoare. Încă 
era furios. Era supărat pe cei pe care el îi numea "căcănarii”. 
Totul se întâmpla din vina "căcănarilor." Căcănarii nu-i 
aprobau promovarea pe care o merita, căcănarii îi anulaseră 
o permisie, căcănarii nu-şi puteau găsi propriile funduri cu 
mâinile şi cu ajutorul unei lanterne. In cel puţin două ocazii, 
căcănarii îl băgaseră la arest. 

Armata l-a ţinut deoarece era un excelent mecanic - 
putea să menţină în stare de funcţionare vehiculele vechi şi 
degradate, care erau tot Ceea ce Congresul permisese 
Armatei. 

Tulburat, m-am surprins iarăşi gândindu-mă la Arnie - 
Arnie care avea nişte mâini atât de iscusite. 

LeBay s-a aplecat. 

— Dar acest talent era o altă sursă a furiei lui, tinere. lar 
această furie nu s-a stins până când şi-a cumpărat maşina 
aceea pe care acum o deţine prietenul tău. 

— Ce vrei să spui? 

LeBay a chicotit hârâit. 

— El repara camioanele armatei, maşinile personalului, 
vehiculele pentru transportul muniției. Repara buldozere şi 
păstra în stare de funcţionare maşinile personalului folosind 
scuipatul şi sârma ordinară. Şi odată, când un congresman a 


venit să viziteze Fort Arnold în vestul texasului şi a avut o 
problemă la maşină, i s-a ordonat de către comandantul 
unităţii, care dorea cu disperare să facă o impresie bună, să 
repare Bentley-ul luxos al congresmanului. O, da, am primit o 
scrisoare de patru pagini despre acel anume "căcănar" - 
patru pagini pline de furia şi vitriolul lui Rollie. A fost o minune 
că acele cuvinte nu fumegau pe pagină. 

Toate acele vehicule... dar Rollie n-a deţinut niciodată o 
maşină proprie până după Al Doilea Război Mondial. Chiar şi 
atunci singurul lucru pe care şi l-a putut permite a fost un 
Chevrolet vechi care mergea prost şi era mâncat de rugină. În 
anii douăzeci şi treizeci n-a avut niciodată bani îndeajuns, iar 
în timpul războiului a fost prea preocupat să rămână în viaţă. 

In toţi acei ani a lucrat în garaje, a reparat mii de 
vehicule pentru căcănari şi niciodată n-a avut unul care să fie 
al său. Se repeta iarăşi situaţia dm Libertyville. Chiar şi 
vechiul Chevrolet n-a putut să rezolve situaţia, sau vechiul 
Huston Hornet pe care l-a cumpărat la un an după ce s-a 
însurat. 

— S-a însurat? 

— Nu v-a spus asta, nu-i aşa? m-a întrebat LeBay. Ar fi 
fost bucuros să povestească şi să repovestească despre 
aventurile din armată şi despre confruntările pe care le-a avut 
cu căcănarii - atâta timp cât tu şi prietenul tău puteaţi să-l 
ascultați fără să adormiţi... iar el ar fi avut mâna în buzunarul 
vostru pipăindu-vă portofelul. Dar nu s-ar fi obosit să vă 
spună despre Veronica sau Rita. 

— Cine au fost? 

— Veronica a fost soţia lui. S-au căsătorit în 1951, cu 
puţin timp înainte de plecarea lui Rollie în Coreea. Ştii, ar fi 
putut să rămână în ţară. Era însurat, nevasta lui era 
însărcinată, el se apropia de vârsta mijlocie. Dar a ales să 
plece. 

LeBay s-a uitat gânditor la echipamentul părăsit al 
terenului de joacă. _ 

— Ştii, asta a fost bigamie. In 1951, avea patruzeci şi 
patru de ani şi deja era însurat. Era însurat cu armata. Şi cu 


căcănarii. 

larăşi a tăcut. Tăcerea lui avea o calitate morbidă. 

— Vă simţiţi bine? l-am întrebat până la urmă. 

— Da, mi-a răspuns. Doar mă gândeam. Gândeam rău 
despre morţi. 

M-a privit calm - cu excepţia ochilor; erau întunecaţi şi 
răniţi. 

— Ştii, tinere, toate astea mă fac să sufăr... cum spuneai 
că te numeşti? Nu vreau să stau aici şi să cânt aceste melodii 
vechi şi triste unuia căruia nu pot să-i spun pe numele mic. 
Era Donald? 

— Dennis, am spus. Uitaţi, domnule LeBay... 

— Mă doare mai mult decât aş fi crezut, a continuat el. 
Dar acum, dacă am început, hai să termin, nu-i aşa? Am 
întâlnit-o pe Veronica doar de două ori. Era din West Virginia. 
De lângă Wheeling. Era o sudistă tipică şi nu prea deşteaptă. 
Rollie era în stare s-o domine, o considera un bun al său, ceva 
de la sine înţeles. Dar ea îl iubea, cred - cel puţin până la 
treaba murdară cu Rita. Cât despre Rollie, eu nu cred că s-a 
însurat cu o femeie. El s-a însurat cu un fel de... zid al 
plângerii. Scrisorile pe care ni le trimitea... ei bine, trebuie 
să-ţi aminteşti că părăsise şcoala foarte repede. Scrisorile, 
analfabete cum erau, însemnau pentru fratele meu un efort 
foarte mare. Reprezentau puntea de care se agăța, romanul 
lui, simfonia lui, marele său efort. Nu cred că le scria ca să se 
descotorosească de veninul din inima lui. Cred că le scria ca 
să-l răspândească. Din momentul în care a avut-o pe 
Veronica, nu ne-a mai scris. Avea acum setul lui de urechi 
eterne şi nu mai trebuia să ne plictisească pe noi. Bănuiesc că 
i-a scris ei în timpul celor doi ani când a fost în Coreea. In 
acea perioadă eu am primit doar una şi cred că Marcia două. 
N-a simţit nici o bucurie când s-a născut fiică-sa, la începutul 
lui 1952, doar o plângere ursuză că mai avea acasă încă o 
gură de hrănit iar căcănarii vor lua mai mult de la el. 

— A avansat vreodată în rang? am întrebat. 

Cu un an înainte văzusem un episod dintr-un lung serial 
de televiziune, unul dintre acele romane TV, numit Odată - 


Vultur. Am văzut cartea la magazin în ziua următoare şi am 
cumpărat-o sperând o poveste bună de război. După cum s-a 
dovedit, am avut parte de război şi de pace şi de câteva idei 
noi despre serviciul militar. Una dintre ele era despre faptul 
că promovarea începe să devină foarte rapidă în timpul 
războiului. Îmi era greu să înţeleg cum a putut LeBay să se 
înroleze în anii douăzeci, să treacă prin două războaie şi încă 
să fie un gunoi când Ike a devenit Preşedinte. 

LeBay a râs. 

— Era ca şi Prewitt din De Aici Până la Eternitate. Avansa, 
după care era retrogradat pentru ceva - insubordonare, 
impertinenţă sau beţie. Ti-am spus că a petrecut mult timp la 
arest? Într-una din dăţi a stat acolo pentru că a urinat în vasul 
pentru punch de la Clubul Ofiţerilor din Fort Dix înaintea unei 
petreceri. Pentru ofensa asta a primit doar zece zile, deoarece 
cred că superiorii au privit în inimile lor şi s-au gândit că nu a 
fost nimic altceva decât o glumă de beţiv, după cum şi unii 
dintre ei au făcut probabil pe vremea când făceau parte din 
cluburile studenţeşti - ei nu aveau, nu puteau avea, vreo idee 
despre ura şi disprețul adânc care se afla în spatele acelui 
gest. Dar îmi imaginez că pe atunci Veronica le-ar fi putut 
spune adevărul. 

M-am uitat la ceas. Era nouă şi un sfert. LeBay vorbea de 
aproape o oră. 

— Fratele meu s-a întors din Coreea în 1953 şi şi-a 
întâlnit atunci fiica pentru prima dată. Am înţeles că a privit-o 
timp de un minut sau două, apoi i-a dat-o înapoi soţiei sale şi 
s-a dus să meşterească la vechiul Chevrolet pentru tot restul 
zilei... Te plictiseşti, Demis? 

— Nu, am spus sincer. 

— În toţi acei ani, singurul lucru pe care Rollie şi-l dorea 
cu adevărat era o maşină nou-noută. Nu un Cadillac sau un 
Lincoln; nu dorea să se alăture clasei superioare, ofiţerilor, 
căcănarilor. El dorea un Plymouth nou, sau poate un Ford, sau 
un Dodge. Veronica ne scria din când în când şi ne spunea 
că-şi petreceau majoritatea duminicilor colindând magazinele 
de automobile din zonele unde era staționat Rollie. Ea şi 


copilul stăteau în vechiul Hornet care-l aveau pe atunci, 
Veronica citindu-i poveşti Ritei, în timp ce Rollie colinda 
nenumărate parcări prăfuite, cu alţi şi alţi negustori, 
discutând despre combustia internă, cai putere, rata de 
scnimb a vitezelor... Câteodată mă gândesc la micuța fetiţă 
care a crescut în sunetul de fond al ventilatoarelor imense 
care scoteau aerul fierbinte din garajele armatei dintr-o 
duzină de baze militare şi nu ştiu dacă să râd sau să plâng. 

Gândurile mele s-au îndreptat iarăşi spre Arnie. 

— Care-i părerea dumneavoastră, era obsedat? 

— Da. Aş spunerea era obsedat. A început să-i dea 
Veronicăi bani să-i pună deoparte. In afară de insuccesul lui 
de a fi promovat mai mult decât sergent-major, fratele meu 
avea o problemă cu băutura. Nu era un alcoolic, dar dădea 
periodic câte un chiolhan, o dată la şase sau opt luni. Banii pe 
care reuşeau să-i economisească se terminau la un asemenea 
chiolhan. Niciodată nu ştia precis unde-i cheltuise. 

Se presupunea că Veronica o să pună capăt acestui 
obicei. Asta a fost unul dintre motivele pentru care o luat-o de 
nevastă. Când începeau chiolhanurile, Rollie mergea la ea şi-i 
cerea bani. O dată a ameninţat-o cu cuțitul; i l-a pus la gât. 
Am aflat asta de la sora mea, care vorbea câteodată cu 
Veronica la telefon. Veronica nu a vrut să-i dea banii, care 
atunci, în 1955, totalizau în jur de opt sute de dolari. 
"Scumpule, aminteşte-ţi de maşină", i-a spus ea cu vârful 
cuţitului lipit de gât "N-o să-ţi cumperi niciodată maşină dacă 
o să-i bei pe toţi." 

— Înseamnă că l-a iubit, am spus. 

— Ei bine, poate că da. Dar, te rog, nu fă presupunerea 
romantică că dragostea a reuşit să-l schimbe în vreun fel pe 
Rollie. Apa poate să macine orice piatra, dar numai în sute de 
ani. Oamenii sunt muritori. 

A părut că stă în cumpănă dacă să mai continue acest 
subiect, apoi s-a decis că nu. Această tăcere mi s-a părut 
ciudată. 

— Dar niciodată nu le-a lăsat vreo zgârietură, nici uneia - 
a continuat LeBay. Şi trebuie să-ţi aminteşti că era beat 


atunci când a ameninţat-o cu cuțitul. Acum în şcoli există 
proteste vehemente împotriva drogurilor, şi nu mă opun 
acestui protest, deoarece cred că-i obscen să te gândeşti la 
copii de cincisprezece, şaisprezece ani, care-s tot timpul plini 
de droguri, dar eu totuşi cred că alcoolul este cel mai vulgar 
şi periculos drog care a fost inventat vreodată - şi este legal. 

Când fratele meu s-a retras până la urmă din armată, în 
1957, Veronica reuşise să strângă puţin peste o mie două 
sute de dolari. La 
aceştia se adăuga o pensie de invaliditate substanţială, 
pentru problema pe care o avea la spate - s-a luptat cu 
căcănarii pentru ea şi a câştigat. 

Deci, până la urmă, aveau banii. Au cumpărat casa pe 
care aţi vizitat-o tu şi prietenul tău, dar înainte ca să se 
gândească măcar ra casă au luat maşina. Maşina era 
prioritatea maximă. Vizitele la magazinele de automobile erau 
un iureş febril. Şi până la urmă s-a decis pentru Christine. Am 
primit o scrisoare lungă despre ea. Era un Fury 1958, sport, 
cu două uşi, iar în scrisoare mi-a dat toate datele de catalog. 
Nu mi le amintesc, dar pun pariu că prietenul tău poate să 
spună ca pe o poezie toate caracteristicele El. 

— Măsurile El, am spus eu. 

LeBay a zâmbit fără umor. 

— Măsurile El, da. Îmi amintesc că mi-a scris că preţul de 
vânzare era cu puţin sub 3000 $, dar el i-a "jecmănit" după 
cum s-a exprimat, până la 2100 $ cu tot cu piesele de schimb. 
A făcut comanda pentru EA, a plătit un avans de zece la sută, 
iar când a primit-O, a plătit restul în bani gheaţă - în bancnote 
de zece şi douăzeci de dolari. Anul următor, Rita, care pe 
atunci avea şase ani, a murit. 

Am sărit ca ars, încât aproape am răsturnat scaunul. 
Vocea lui blândă, profesorală, avea un ton adormitor, iar eu 
eram obosit; fusesem pe jumătate adormit. Ultima remarcă 
fusese ca un duş rece pe faţă. 

— Da, este adevărat, a răspuns el expresiei mele 
întrebătoare şi uimite de pe fata mea. 


— leşiseră sa facă o "motoraită" în acea zi. Asta înlocuise 


expedițiile de vânătoare de maşini: "motoraită". Asta era 
expresia lui. A preluat-o dintr-un rock-and-roll, unul din acelea 
pe care le asculta tot timpul. In fiecare sâmbătă, toţi trei 
plecau să facă o "motoraită". Şi în faţă şi în spate existau 
pungi pentru gunoi. Micuţei i se interzisese să arunce ceva pe 
jos. li era interzis să facă mizerie. Invăţase bine lecţia. Ea... 

A căzut într-o tăcere stranie, gânditoare, apoi a abordat 
alt subiect. _ 

— Rollie păstra scrumierele curate. Intotdeauna. Era un 
fumător înrăit, dar scutura scrumul ţigării pe gemuleţul mic, 
nu în scrumieră, iar când termina de fumat, arunca mucul pe 
geam. Dacă avea pe cineva cu el care folosea scrumiera, o 
golea şi apoi o ştergea cu un şerveţel de hârtie. Işi spăla 
maşina de două ori pe săptămână şi o vopsea de două ori pe 
an. O repara singur, închiriind spaţiu la un garaj din localitate. 

Mă întrebam dacă fusese Garajul Darnell. 

— În acea duminică s-au oprit la un chioşc de pe 
marginea drumului ca să cumpere hamburgeri, când se 
întorceau spre casă. Ştii, pe vremea aceea nu existau 
McDonald-uri, doar chioşcuri. lar ceea ce s-a întâmplat a 
fost... destul de simplu, bănuiesc... 

larăşi acea tăcere, ca şi cum s-ar fi întrebat cât de mult 
ar trebui să-mi spună sau cum să separe ceea ce ştie de 
presupuneri. 

— S-a înecat cu o bucată de carne, a spus până la urmă. 
Când a început să horcăie şi să-şi pună mâinile la gât, Rollie a 
tras la marginea drumului, a scos-o din maşină şi a bătut-o pe 
spate încercând s-o facă să scuipe. Bineînţeles acum există o 
metodă - Manevra Heimlich - care funcţionează foarte bine în 
asemenea situaţii. O tânără, o profesoară, de fapt, a salvat un 
băiat care se înecase în cafeneaua liceului meu chiar anul 
trecut, folosind Manevra Heimlich. Dar în acele zile... Nepoata 
mea a murit pe marginea drumului. Îmi imaginez că a fost un 
mod murdar şi îngrozitor de a muri. 

Vocea lui îşi reluase acea cadență adormitoare, de clasă 
de curs, dar mie nu-mi mai era somn. Chiar deloc. 

— A încercat s-o salveze. Cred asta. Şi încerc să cred că 


faptul că a murit a fost doar un ghinion. El avusese un 
serviciu nemilos multă vreme şi nu cred că-şi iubea foarte 
mult fiica, dacă nu deloc. Dar câteodată, în situaţii limită, 
lipsa dragostei poate fi salvatoare. Câteodată este nevoie de 
cruzime. 

— Dar nu de data aceea, am spus. 

— Până la urmă a întors-o pe dos şi a ţinut-o de glezne. A 
lovit-o în burtă, sperând, s-o facă să vomite. Cred că ar fi 
încercat să-i facă o trahectonomie cu briceagul dacă ar fi avut 
cea mai vagă idee despre cum se face aşa ceva. Dar, 
bineînţeles că nu ştia. Fetiţa a murit. 

Marcia, soţul ei şi familia au venit la înmormântare. Şi eu 
la fel. A fost ultima reuniune de familie. Imi amintesc cum mă 
gândeam că, bineînţeles, el o să vândă maşina. Într-un mod 
ciudat, eram puţin dezamăgit. Ocupase un loc atât de 
important în scrisorile Veronicăi şi în cele câteva pe care ni le 
trimisese Rollie, încât mi se părea că este aproape o membră 
a familiei. Dar nu a vândut-o. S-au dus la Biserica Metodistă 
din Libertyville în ea, şi era lustruită... şi sclipitoare... şi 
demnă de ură. Eu eram plin de ură. 

S-a întors şi s-a uitat la mine. 

— Crezi asta, Dennis? 

A trebuit să înghit înainte să-i pot răspunde: 

— Da, am spus. Da, cred. 

LeBay a încuviinţat sinistru. 

— Veronica stătea pe scaunul din faţă ca un manechin de 
ceară. Tot ceea ce fusese ea - tot ceea ce fusese în interiorul 
ei - se stinsese. Rollie avusese maşina, ea o avusese pe 
fetiţă. Nu numai că îşi plângea fiica. Murise. 

Am încercat să-mi imaginez situaţia - am încercat să-mi 
imaginez ce aş fi făcut dacă mi s-ar fi întâmplat mie. Fiica 
mea să înceapă să horcăie şi să se înece în spatele maşinii 
mele şi apoi să moară pe marginea drumului. Aş vinde 
maşinal De ce? Nu a fost maşina cea care a omorât-o; era 
ceea ce muşcase, îmbucătura de hamburger care-i blocase 
căile respiratorii. Deci de ce să vând maşina? In afară de 
micul amănunt că n-aş mai putea niciodată s-o privesc, n-aş 


putea să mă mai gândesc la ea fără oroare şi amărăciune. 
Oare aş vinde-o? Omule, se cacă ursul în pădure? 

— L-ai întrebat despre asta? 

— Sigur că l-am întrebat. Marcia era cu mine. Se 
întâmpla asta după slujbă. Fratele Veronicâi venise din Glory, 
West Virginia, şi a dus-o acasă după slujba de îngropare - 
oricum, ea era ca în transă. 

Am stat singuri cu el, Marcia şi cu mine. Aceea a fost 
reuniunea adevărată. L-am întrebat dacă intenţionează să 
vândă maşina. Era parcată chiar în spatele furgonetei de 
pompe funebre care o adusese pe fiica lui la cimitir - ştii, 
acelaşi cimitir în care a fost azi îngropat Rollie. Era albă cu 
roşu - Chrysler n-a oferit niciodată modelul Plymouth Fury 
1958 în aceste culori; Rollie a vopsit-o la comandă. Stăteam 
cam la cincizeci de picioare depărtare de ea, şi am avut un 
sentiment foarte ciudat... cea mai ciudată pornire... să mă 
mai îndepărtez, ca şi cum ne-ar fi putut auzi. 

— Ce aţi spus? 

— L-am întrebat dacă are de gând să vândă maşina. 
Acea expresie hotărâtă, încăpăţânată ca de catâr, i s-a 
întipărit pe faţă, expresia pe care mi-o aminteam atât de bine 
din copilărie. Era privirea care o avusese când m-a aruncat în 
gardul cu ţepuşe. Privirea pe care o avusese când îi tot 
spunea beţivan tatălui meu, chiar şi după ce nasul îi sângera. 
Mi-a spus: "George, aş fi nebun s-o vând, are doar un an şi 
doar 11000 mile. Ştii că nu-ţi obţii niciodată banii din 
vânzarea unei maşini până când nu are trei ani". 

— l-am spus: "Rollie, dacă pentru tine asta-i o chestiune 
de bani, atunci înseamnă că cineva ţi-a furat ceea ce mai 
rămăsese din inima ta şi a pus în loc o piatră. Vrei ca 
nevastă-ta să se uite la ea în fiecare zi? Să că/ătorească cu 
ea? Dumnezeule mare, omule!" Expresia aceea nu s-a 
schimbat. Nu, până. când nu s-a uitat la maşină, stând acolo 
în lumina soarelui... stând în spatele dricului. Doar în acel 
moment chipul i s-a îmblânzit. Îmi amintesc că m-am întrebat 
dacă se uitase vreodată aşa la Rita. Bănuiesc că nu. Nu cred 
că putea. 


Câteva clipe a tăcut, apoi a continuat. 

— Marcia i-a spus acelaşi lucru. Ei întotdeauna i-a fost 
frică de Rollie, dar în ziua aceea era mai mult furioasă decât 
fricoasă - aminteste-ţi, ea primise scrisori de la Veronica şi 
ştia cât de mult o iubise Veronica pe micuță. l-a spus că 
atunci când cineva moare, arzi salteaua pe care a dormit, dai 
hainele persoanei la Armata Salvării, pui capăt acelei vieţi sub 
toate aspectele, astfel încât cei în viaţă să-şi poată vedea de 
treburile lor. l-a spus că soţia lui n-o să poată reveni la o viaţă 
normală atâta timp cât maşina în care murise fiica ei se mai 
afla în garaj. Rollie a întrebat-o în stilul lui răutăcios, sarcastic, 
dacă dorea ca el să-şi ude maşina cu benzină şi sâ-i dea foc 
doar pentru că fiica lui se înecase de moarte. Sora mea a 
început sa plângă şi i-a spus că asta era o idee foarte bună. 
Până la urmă am luat-o de braţ şi am dus-o de acolo. Nu se 
putea discuta cu Rollie, nici atunci şi niciodată. Maşina era a 
lui şi putea să vorbească despre faptul că trebuie s-o tină 
până când are trei, ani, putea să vorbească despre kilometraj 
până se albăstrea la faţă, dar purul adevăr era că el avea de 
gând s-o ţină pentru că asta dorea. 

Marcia şi familia ei s-au întors la Denver cu Ogarul 
Cenuşiu şi, din câte ştiu eu, nu l-a mai văzut niciodată pe 
Rollie şi nici nu i-a mai scris. N-a venit la înmormântarea 
Veronicăi. Nevasta lui. Prima dată copilul, apoi nevasta. 
Cumva, mi-am dat seama că aşa se întâmplase. Bang-bang. 
Dinspre picioare a început să-mi urce spre stomac un fel de 
amorţeală. 

— A murit şase luni mai târziu. În ianuarie 1959. 

— Dar n-a avut nici o legătură cu maşina, am spus. N-a 
avut nici o legătură cu maşina, aşa-i? 

— A fost în strânsă legătură cu maşina, a spus el 
încetişor. 

M-am gândit că nu mai vreau să aud nimic. Dar 
bineînţeles că aveam să ascult în continuare. Deoarece 
prietenul meu deţinea acum maşina şi deoarece aceasta 
începuse să ocupe un loc mult prea important în viaţa lui. 

— După ce Rita a murit, Veronica a avut o depresiune 


nervoasă. Pur şi simplu n-a mai reuşit niciodată să-şi revină. 
Işi făcuse câţiva prieteni în Libertyville, care au încercat s-o 
ajute... s-o ajute să-şi regăsească iarăşi un fel de viaţă. Cred 
că aşa se spune. Darnu a fost în stare. Chiar deloc. Altfel, 
treburile mergeau bine. Pentru prima dată în viaţa fratelui 
meu, aveau destui bani. Avea pensia din partea armatei, 
pensia de invaliditate şi îşi găsise o slujbă de paznic de 
noapte la fabrica de anvelope din vestul oraşului. După 
înmormântare m-am dus până acolo, dar nu mai există. 

— A dat faliment acum doisprezece ani, am spus eu. Eu 
eram copil pe atunci. Acum este o autoservire chinezească 
acolo. 

— Plăteau împrumutul pe casă în două rate lunare. Şi, 
bineînţeles, nu mai aveau o fetiţă de care să aibă grijă. Dar 
pentru Veronica n-a mai existat niciodată lumină sau un 
imbold de a se însănătoşi. 

S-a sinucis cu sânge rece, după câte am putut să aflu. 
Dacă ar fi existat manuale pentru cei care doresc să devină 
sinucigaşi, moartea ei ar fi putu fi inclusă drept un exemplu 
de urmat. S-a dus la magazinul Western Auto, din oraş - 
acelaşi de la care mi-am cumpărat eu prima mea bicicletă pu 
mulţi, mulţi ani în urmă - şi a cumpărat un furtun de cauciuc 
lung de douăzeci de picioare. Unul dintre capete l-a ataşat la 
teava de eşapament a Christinei, iar celălalt l-a băgat pe unul 
dintre geamurile din spate. Nu şi-a luat niciodată carnetul de 
conducere, dar ştia cum să pornească o maşină. Asta era tot 
ce avea nevoie să ştie. 

Mi-am strâns buzele, apoi le-am umezit cu limba şi 
mi-am auzit glasul, aproape un fel de croncănit ruginit: 

— Cred ca acum aş bea ceva. 

— Dacă eşti drăguţ, mai adu-mi şi mie o cutie, a spus el. 
O să mă ţină treaz - întotdeauna au acest efect asupra mea - 
dar, bănuiesc că oricum n-aş dormi prea mult la noapte. 

Bănuiam că şi mie mi se va întâmpla la fel. M-am dus să 
iau răcoritoarele din nolul motelului, iar când mă întorceam 
m-am oprit la jumătatea parcării. El era doar o umbră mai 
închisă în faţa camerei sale, şosetele lui albe licărind ca nişte 


fantome micuţe. M-am gândit: Poate că maşina este 
blestemată. Probabil aceasta-i explicaţia. Într-adevăr, pare o 
poveste cu fantome. În faţă este un indicator... următoarea 
oprire, Zona Crepusculară! 

Dar asta era ridicol, nu-i aşa? 

Bineînţeles că da. Am continuat să merg. Maşinile nu 
poartă blesteme, după cum nici oamenii; acestea erau chestii 
pentru filme de groază, un fel de divertisment pentru o 
noapte de sâmbătă la cinematograful-parcare, dar foarte, 
foarte îndepărtate de faptele de zi cu zi care formează 
realitatea. 

l-am înmânat cutia cu apă tonică şi am ascultat restul 
povestirii, care poate fi rezumată într-o singură propoziţie: 
apoi a trăit nefericit până la moarte. Unicul Roland D. LeBay 
şi-a păstrat casa-vagon şi Plymouth-ul 1958. In 1965 a 
renunţat la chipiul de paznic de noapte şi la ceasul de pontaj. 
Şi, cândva, tot în jurul acelei date, a renunţat să mai facă 
mari eforturi ca s-o păstreze pe Christine ca nouă - a lasat-o 
să se deterioreze tot la fel cum altcineva nu s-ar mai ocupa 
de un ceas. 

— Vrei să spui că a tinut-o acolo? am întrebat. Din 1965? 
Timp de treisprezece ani? 

— Nu, a pus-o în garaj, bineînţeles, a spus LeBay. Vecinii 
n-ar fi tolerat priveliştea unei maşini care se deteriorează pe 
peluza din faţă. La ţară, poate, dar nu în Suburbia U.S.A. 

— Dar era acolo când noi am - _ 

— Da, ştiu. A pus-o pe peluză cu anunţul DE VANZARE 
prins pe parbiz. M-am interesat de chestia asta. Eram curios, 
deci am întrebat. La Legiune. Majoritatea dintre ei pierduseră 
contactul cu Rollie, dar unul dintre ei mi-a spus că parcă 
văzuse maşina acolo, pe peluză, pentru prima dată în luna 
mai. 

Am început să spun ceva dar apoi m-am oprit. Îmi venise 
o idee îngrozitoare, care suna cam aşa: Era prea convenabil. 
Mult prea convenabil. Christine a stat ani mulţi în garajul 
întunecat - patru, opt, doisprezece, mai mulţi. Apoi - cu 
câteva luni înainte ca Arnie şi cu mine să trecem pe acolo şi 


Arnie ş-o vadă - Roland D. LeBay a scos-o brusc afară şi a pus 
pe ea un anunţ: DE VÂNZARE. 

Mai târziu - mult mai târziu - am verificat anunţurile din 
ziarele din Pittsburg şi ziarul local din Libertyville, The 
Keystone. Nu dăduse nici un anunţ pentru vânzarea Fury-ului, 
cel puţin nu în ziare, aşa cum se procedează de obicei când 
vrei să vinzi o maşină. Pur şi simplu a scos-o la vedere pe 
strada lui de periferie - nu era nici măcar o arteră principală - 
şi a aşteptat să treacă pe acolo un cumpărător. 

Nu mi-am dat seama atunci de celelalte implicaţii ale 
acestui gând - cel puţin nu în mod logic, intelectual - dar 
ştiam destul ca să simt revenirea acelui fior rece şi albastru al 
fricii. Era ca şi cum el a ştiut că va veni un cumpărător. Dacă 
nu în mai, atunci în iunie, sau iulie, sau august. Cândva 
curând. 

Nu, această idee nu mi-a venit pe o cale logică sau 
raţională. În schimb în minte mi s-a format o imagine 
viscerală: o dionea pe marginea unei mlaştini, cu fălcile ei 
verzi larg deschise, aşteptând să prindă o insectă. 

Insecta potrivită. 

— Eu m-am gândit că renunţă la ea deoarece nu dorea 
să rişte să pice la examenul de conducere, am spus eu până 
la urmă. După ce îmbătrâneşti, trebuie să dai câte un examen 
pe an. Reînnoirile carnetului de conducere depind de asta. 

George LeBay a încuviinţat. 

— Asta ar fi fost în firea lui Rollie. Dar... 

— Dar ce? 

— Îmi amintesc că am citit undeva - dar pentru nimic în 
lume nu-mi amintesc cine a spus-o sau cine â scris-o - că în 
existenţa umană sunt "timpuri". Că atunci când a venit 
“timpul— motorului cu aburi", o duzină de oameni l-au 
inventat. Poate că brevetul l-a obţinut doar unul singur, sau 
creditul din cărţile de istorie, dar dintr-o dată toţi, mulţi 
oameni, lucrau la aceeaşi idee. Cum îţi explici asta? Doar că a 
fost timpul pentru motorul cu aburi. 

LeBay a băut nişte apă tonică şi a privit în sus spre cer. 

— Vine Războiul Civil şi dintr-o dată este "timpul 


cuirasatelor". Apoi este "timpul mitralierelor". Fără să-ţi dai 
seama este "timpul electricităţii" şi "timpul radioului" şi, în 
sfârşit, este "timpul bombei atomice". Ca şi cum aceste idei 
vin toate nu de la nişte indivizi, ci de la un mare val de 
inteligenţă care tot timpul se deplasează... un val de 
inteligenţă din afara umanităţii. 

Această idee mă sperie dacă mă gândesc prea mult la 
ea, Dennis. Pare să aibă o tentă... ei bine, foarte 
necreştinească. 

— lar pentru fratele dumneavoastră a existat un "timp al 
vânzării Christinei"? 

— Probabil. Ecleziastul spune că există o vreme pentru 
orice - un timp pentru semănat, un timp pentru cules, un timp 
pentru război, un timp pentru pace, un timp în care să dărâmi 
şi un timp ca să pui pietrele una peste alta. Un negativ pentru 
un pozitiv. Deci, dacă în viata lui Rollie a existat "timpul 
Christinei", s-ar putea să fi venit, tot la fel de bine, o zi în care 
trebuia s-o vândă pe Christine. 

Dacă aşa a fost, atunci el ar fi ştiut când venise 
momentul. Era un animal, iar animalele se ghidează foarte 
bine după instinctele lor. 

Sau poate că până la urmă s-a plictisit de ea, a încheiat 
LeBay. 

Am încuviinţat că poate aşa a fost, mai mult pentru că 
eram nerăbdător să plec şi nu neapărat pentru că aceasta 
explica întâmplările spre deplina mea satisfacţie. George 
LeBay nu văzuse maşina în ziua în care Arnie uriaşe la mine 
să mă întorc. Totuşi, eu o văzusem. '58-ul nu arăta ca o 
maşină care se odihnise liniştită într-un garaj. Fusese murdară 
şi zgâriată, cu parbrizul crăpat şi cu una din barele de 
protecţie aproape smulsă de la locul ei. Arătase ca un 
cadavru deshumat şi lăsat să se descompună la soare. 

M-am gândit la Veronica LeBay şi am simţit un fior rece. 

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile - oricum, o parte din ele 
- LeBay a spus: 

— Ştiu foarte puţine despre modul cum a trăit sau despre 
ce a gândit fratele meu în ultimii ani ai vieţii lui, dar sunt 


foarte sigur de un lucru, Dennis. În 1965, sau când s-a 
întâmplat, când a simţit că este timpul să pună maşina în 
garaj, aşa a făcut. lar când a simţit că trebuie s-o vândă, a 
expus-o pentru vânzare. 

A făcut o pauză. 

— Şi nu cred că mai am ce să-ţi spun... cu excepţia 
faptului că eu într-adevăr cred că prietenul tău ar fi mai fericit 
dacă s-ar descotorosi de maşina aia. L-am studiat foarte bine 
pe prietenul tău. Nu arăta ca un tânăr prea fericit în prezent. 
Mă înşel? 

M-am gândit foarte bine la întrebarea lui. Nu, fericirea nu 
îl caracteriza pe Arnie şi nu-l răsfăţase niciodată. Dar până 
când începuse povestea cu Plymouth-ul, păruse cel puţin 
mulţumit... ca şi când ar fi ajuns la un modus vivendi. Nu o 
relaţie pe deplin fericită, dar cel puţin una care mergea. 

— Nu, am spus. Nu vă înşelaţi. 

— Nu cred că maşina fratelui meu îl va face fericit. Dacă 
va avea cumva vreo influenţă, se va întâmpla invers. 

Şi, ca şi când mi-ar fi citit gândurile de acum câteva 
minute, a continuat: 

— Ştii, eu nu cred în blesteme. Nici în fantome sau în 
orice fapt supranatural. Dar cred că sentimentele şi unele 
evenimente au o anumită... rezonanţă care persistă. S-ar 
putea ca sentimentele să poată comunica între ele în anumite 
circumstanţe, dacă împrejurările sunt destul de speciale... la 
fel cum o cutie cu lapte lăsată fără capac în frigider poate să 
ia aroma altor alimente. Sau poate că asta este o idee ridicolă 
de-a mea. Sau doar că poate m-aş simţi mai bine dacă aş şti 
că maşina în care nepoată-mea a murit asfixiată şi în care 
cumnată-mea s-a sinucis este transformată într-un cub de 
metal presat. Poate că, de fapt, simt că s-a încălcat grosolan 
buna-cuviinţă. 

— Domnule LeBay, ziceaţi că aţi angajat pe cineva care 
să aibă grijă de casa fratelui dumneavoastră până când este 
vândută. Era adevărat? 

S-a foit puţin în scaun. 

— Nu, nu era. Am minţit sub influenţa unui impuls. Nu-mi 


plăcea să mă gândesc că maşina aceea va fi înapoi în garaj... 
ca şi când şi-ar fi găsit drumul spre casă. Dacă mai există 
emoție şi sentimente persistente, ele ar fi şi acolo la fel ca în 
EA - şi foarte repede s-a corectat - ea. 


Nu mult după aceea mi-am luat la revedere şi am pornit 
cu maşina spre casă, prin întuneric, gândindu-mă la tot ce-mi 
spusese LeBay. M-am întrebat dacă pe Arnie l-ar impresiona 
dacă i-aş spune că o persoană a avut un accident mortal în 
maşina lui, iar alta s-a sinucis în ea. Ştiam destul de bine că 
nu; în felul sau, Arnie putea fi tot atât de încăpățânat ca 
Roland LeBay. Cearta frumuşică pe care o avusese cu părinţii 
lui din cauza maşinii demonstrase foarte concludent acest 
lucru. Faptul că persista să meargă la orele de mecanică auto 
acolo, în versiunea din Liceul Libertyville a unei zone 
demilitarizate, demonstra acelaşi lucru. 

M-am gândit la LeBay spunând: Nu-mi plăcea să mă 
gândesc că maşina aceea este înapoi în garaj... ca şi când 
şi-ar fi găsit drumul spre casă. 

De asemenea, spusese că fratele său îşi ducea undeva 
maşina ca să lucreze la ea. lar singurul garaj din Libertyville 
unde puteai sa faci asta era acum cel al lui Darnell. 
Bineînţeles, în anii cincizeci s-ar putea să mai fi existat şi 
altul, dar mă îndoiam. În inima mea aveam convingerea că 
Arnie meşterise la Christine într-un loc unde i se mai făcuseră 
şi înainte reparaţii. 

I se mai făcuseră. Aceasta era fraza operantă. Din cauza 
bătăii cu Buddy Repperton, lui Arnie îi era teamă s-o mai lase 
acolo. Deci şi această cale spre trecutul Christinei s-ar putea 
să fie blocată. 

Şi, bineînţeles, nu existau nici un fel de blesteme, chiar şi 
ideea lui LeBay despre emoţiile persistente era destul de 
trasă de păr. Mă îndoiam că măcar el o credea. Imi arătase o 
cicatrice veche şi folosise cuvântul răzbunare. lar acesta era 
probabil mult mai apropiat de adevăr decât orice porcărie 
aberantă şi supranaturală. Bineînţeles. 


Nu; aveam şaptesprezece ani, mă pregăteam ca peste 
un an să merg la colegiu şi nu credeam în astfel de lucruri 
cum ar fi blesteme şi emoţii care persistă şi devin râncede, 
laptele stricat al viselor. Nu aş fi putut să concep că există o 
putere a trecutului care întinde oribile braţe descărnate spre 
cei vii. 

Dar acum sunt puţin mai bătrân. 


13 
Mai târziu, în acea seară 


În timp ce făceam o motoraită pe deal 

Am văzut-o pe Maybelline într-un Coupe de Ville. 
Cadillac-ul rula pe şoseaua goală, 

Dar nimic nu putea depăşi Fordul meu V8. 
Chuck Berry 


Mama şi Elaine se culcaseră, dar tata era încă treaz, 
urmărind la televizor ştirile de la ora unsprezece. 

— Unde ai fost, Dennis? m-a întrebat. 

— La bowling, am spus, minciuna ieşindu-mi pe buze 
instinctiv şi foarte natural. 

Nu doream ca tatăl meu să ştie nimic din cele 
întâmplate. Erau ciudate, dar totuşi nu destul de ciudate ca să 
prezinte un interes mai mult decât moderat. Sau aşa mi se 
părea mie. 

— A sunat Arnie, mi-a spus tata. Te-a rugat să-i dai un 
telefon dacă te întorci înainte de unsprezece jumătate. 

M-am uitat la ceas. Era doar unsprezece şi douăzeci. Dar 
nu mă ocupasem îndeajuns pentru o singură zi de Arnie şi de 
problemele lui? 

— Ei bine? 

— Ei bine, ce? 

— Ai de gând să-l suni? 

Am oftat. 

— Da, cred că da. 


M-am dus în bucătărie, mi-am făcut un sandviş rece cu 
carne de pui, mi-am turnat într-un pahar nişte Hawaiian 
Punch - o porcărie, dar îmi plăcea foarte mult - şi l-am sunat 
pe Arnie. La al doilea apel a ridicat chiar el receptorul. Părea 
fericit şi excitat. 

— Dennis! Unde ai fost? 

— La bowling, am spus. 

— Ascultă, în seara asta am fost la Darnell, ştii? Şi - e 
superb, Dennis - l-a dat afară pe Repperton! Repperton a 
plecat şi eu pot să stau! 

larăşi am simţit în burtă acea senzaţie de frică 
nedefinită. Am pus sandvişul jos. Brusc, nu-mi mai era foame. 

— Arnie, crezi că-i o idee atât de bună s-o duci înapoi 
acolo? 

— Ce vrei să spui? Repperton nu mai este. Jie asta nu ți 
se pare o veste bună? 

M-am gândit la Darnell, cum i-a spus lui Arnie să-şi 
oprească maşina ca să nu-i polueze garajul, la Darnell 
spunându-i lui Arnie că nu acceptă nici un fel de rahat de la 
puştii ca el. M-am gândit la felul în care şi-a întors Arnie 
ruşinat ochii când mi-a spus că a obţinut macaraua, ca să-şi 
schimbe uleiul, în urma faptului că-i făcuse lui Darnell "o serie 
de comisioane". Aveam o presimţire că lui Darnell i s-ar părea 
amuzant să-l transforme pe Arnie în servitorul lui tont. l-ar 
amuza de minune pe ceilalţi obişnuiţi ai garajului şi pe amicii 
lui. Arnie aduce cafea, Arnie aduce alune, Arnie schimbă sulul 
de hârtie igienică de la toalete şi umple aparatul de uscat cu 
şervetele. Hei, Will, cine-i patru-ochi ala care curăță 
toaletele?... EI? Îl cheamă Cunningham. Părinţii lui sunt 
profesori la colegiu. El urmează acolo un curs postliceal 
despre cum se curăță latrinele. lar ei ar râde. Arnie ar deveni 
batjocura tuturor de la Garajul Darnell de pe Hampton Street. 

M-am gândit la toate acestea, dar nu le-am rostit. Mi s-a 
părut că Arnie poate să ia singur hotărâri în chestiunile 
importante pentru el. Asta nu putea continua la nesfârşit - 
Arnie era prea deştept. Sau aşa speram. Era urât, dar nu era 
idiot. 


— Este o veste bună că Repperton nu mai e acolo, am 
spus. Numai că eu crezusem că Darnell este o soluţie 
temporară. Adică, douăzeci pe săptămână, Arnie, asta-i destul 
de mult pe lângă taxa pentru unelte, pentru macara şi pentru 
toate celelalte nimicuri. 

— De asta mă gândeam că dacă aş fi închiriat garajul 
domnului LeBay ar fi fost superb, a spus Arnie. Socotisem că 
şi la douăzeci şi cinci de dolari pe săptămână ieşeam în 
câştig. 

— Ei bine, asta-i soluţia. Dă un anunţ fa ziar că eşti în 
căutarea unui garaj, şi pariez că - 

— Nu, nu, lasă-mă să termin, a spus Arnie. - Era încă 
excitat - Când m-am dus acolo în după-amiaza asta, Darnell 
m-a luat imediat deoparte. Mi-a spus că regretă bătaia pe 
care mi-a dat-o Repperton. A spus că m-a judecat greşit. 

— A spus el asta? 

Bănuiesc că l-am crezut, dar n-aveam încredere în 
afirmaţiile lui Darnell. 

— Mda. M-a întrebat dacă mi-ar plăcea să lucrez pentru 
el în timpul liber. Zece, poate douăzeci de ore pe săptămână 
în timpul şcolii. Să fac ordine printre piese, să ung macaralele, 
ceva de genul ăsta. Şi pot să am boxa pentru zece dolari pe 
săptămână şi taxele pentru unelte şi macara la jumătate. 
Cum ţi se pare? 

Mi se părea al dracului de frumos ca să fie adevărat. 

— Păzeşte-ţi curul, Arnie! 

— Ce?? 

— Tatăl meu spune că-i un pungaş. 

— Nu mi-am dat seama. Eu cred că-i doar bârfă, Dennis. 
E gură-spartă, dar asta-i tot. 

— Eu doar îţi spun să fii în gardă, nimic altceva. 

Am mutat receptorul la cealaltă ureche şi am băut nişte 
Hawaiian - Punch. 

— Fii cu ochii-n patru şi pleacă repede dacă lucrurile 
încep să se-ngroaşe. 

— Te referi la ceva în special? 

M-am gândit la zvonurile vagi despre droguri şi la altele, 


mai precise, despre maşini "fierbinţi". 

— Nu, am spus. Doar că n-am încredere în el. 

— Ei bine..., a spus el bănuitor, lăsând totul în suspensie, 
apoi întorcându-se la subiectul original: Christine. Cu Arnie, 
întotdeauna ajungeai la Christine. 

— Dar este o uşurare, o mare uşurare pentru mine, 
Dennis, dacă merge chestia asta. Christine este foarte rănită. 
Am reuşit să-i repar câteva chestii, dar cu fiecare lucru 
îndreptat, apar alte patru noi reparaţii fiecesare. Unele dintre 
ele nici nu ştiu cum să le fac, dar o să învăţ. 

— Mda, am spus şi am muşcat din sandviş. 

După discuţia pe care o avusesem cu George LeBay, 
entuziasmul meu pentru Christine, iubita lui Arnie, scăzuse la 
zero şi trecuse în zona negativă. 

— Are nevoie de reglarea direcţiei - drace, are nevoie de 
un sistem de direcţie nou - şi saboţi noi de frână... să-i schimb 
simeringurile... s-ar putea să trebuiască să alezez 
pistoanele... dar nu pot să fac toate astea cu trusa mea de 
scule de cincizeci şi patru de dolari. Înţelegi la ce mă refer, 
Dennis? 

Părea că se roagă pentru aprobarea mea. Simţind un gol 
în stomac, mi-am amintit pe neaşteptate de un fost coleg al 
nostru. Îl chema Freddy Darlington. Freddy nu fusese un tip 
extraordinar, dar un băiat bun, cu un fin simţ al umorului. 
Apoi a întâlnit o otreapă din Penn Hills - vreau să spun o 
adevărată otreapă, una mai mult decât fericită să 
deservească trupele, WC-ul tuturor; alegeti-vă 
dumneavoastră peiorativul. Miasma de Juicy-Fruit plutea în 
jurul ei într-un nor constant. A rămas însărcinată cam în 
acelaşi timp când Freddy s-a încurcat cu ea. Întotdeauna 
m-am gândit că el s-a agăţat de ea fiindcă a fost prima fată 
care l-a lăsat să meargă până la capăt. Deci a părăsit şcoala, 
şi-a luat o slujbă la un depozit, prinţesa a născut copilul şi el a 
apărut cu ea la o petrecere după examenele din decembrie 
trecut, dorind ca totul să fie ca înainte, când nimic nu mai era 
la fel; ea se uita la noi, băieţii, cu acei ochi stinşi, 
dispreţuitori, şi-şi mişca maxilarele în sus şi în jos ca o bovină 


care rumegă un fân gustos, iar noi toţi auzisem noutăţile; ea 
se întorsese pe pista de bowling, se întorsese la magazinul de 
muzică din Libertyville, se întorsese la Gino, ea făcea rondul 
în timp ce Freddy lucra, se întorsese cu forţe proaspete la 
"muncă", deservind găştile şi trupele. Ştiu că se spune că 
“sulele băţoase" n-au conştiinţă, dar vă spun acum că unele 
"pizde" au dinţi, iar când mă uitam la Freddy, arătând cu zece 
ani mai bătrân decât ar trebui, îmi venea să plâng. lar când 
vorbea despre ea o făcea cu acelaşi ton rugător pe care-l 
auzisem chiar acum în vocea lui Arnie. Nu-i aşa, că 
într-adevăr o plăceți, băieţi? E în ordine, nu-i aşa, băieți? Nu 
am dat-o prea tare în bară, nu-i aşa, băieţi? Adică, probabil 
că-i doar un coşmar şi o să mă trezesc în curând, aşa-i? Asa-i? 
Aşa-i? 

— Sigur, am spus în receptor. 

Toată tărăşenia stupidă, urâtă, a lui Freddy Darlington 
îmi trecuse probabil prin minte în două secunde. 

— Înţeleg ce vrei să spui, Arnie. 

— Bine, a zis el uşurat. 

— Doar să-ţi păzeşti curul. Şi să faci asta mai ales după 
ce începe şcoala. Fereşte-te de Buddy Repperton. 

— Mda. Te cred. 

— Arnie. 

— Ce? 

M-am oprit. Dorisem să-l întreb dacă Darnell spusese 
ceva despre faptul că Christine a mai fost în garajul lui, dacă 
a recunoscut-o. Chiar mai mult, voiam să-i spun ce se 
întâmplase cu doamna LeBay şi cu fiica ei, Rita. Dar nu am 
putut. Şi-ar fi dat seama imediat de unde am informaţiile. lar 
în starea foarte susceptibilă pe care o avea în legătură cu 
nenorocita de maşină, ar fi fost în stare să creadă că l-am 
lucrat pe la spate - şi într-un fel aşa a fost. Dar să-i spun asta, 
ar putea să însemne şi sfârşitul prieteniei noastre. 

Mă săturasem de Christine, dar încă ţineam la Arnie. 
Ceea ce însemna că uşa acelui subiect fusese încuiată. Nu 
mai aveam de gând să mă furişez şi să pun întrebări. Nu mai 
aveam de gând să ţin predici. 


— Nimic, am spus. Voiam să-ţi spun că ţi-ai găsit o casă 
pentru găleata ta de rugină. Felicitări. 

— Dennis, mănânci ceva? 

— Mda, un sandviş cu carne de pui. De ce? 

— Mesteci în urechea mea. Sună oribil. 

Am început să plescăi cât de tare puteam. Arnie a scos 
nişte sunete de parcă ar fi vomitat. Amândoi am început să 
râdem şi asta era bine - era ca pe vremuri, înainte de a se 
căsători el cu maşina aia afurisită. 

— Eşti un idiot, Dennis. 

— E adevărat. Am învăţat de la tine. 

— Du-te dracului, a spus el şi a închis. 


Mi-am terminat sandvişul şi punch-ul Hawaiian, am 
spălat farfuria şi paharul şi m-am întors în sufragerie, pregătit 
să fac un duş şi să mă bag în pat. Eram frânt. 

În timpul conversaţiei telefonice auzisem că televizorul a 
fost închis şi presupusesem că tata se dusese sus. Dar mă 
înşelasem. Stătea în fotoliul lui, cu cămaşa descheiată. Am 
observat cu oarecare tulburare cât de cărunt devenise părul 
de pe pieptul său şi felul cum lumina veiozei de lângă el intra 
printre firele de păr şi se reflecta pe pielea capului. Începea 
să chelească. Tatăl meu nu mai era tânăr. Mi-am dat seama 
cu şi mai multă nelinişte că peste cinci ani, pe când eu o să 
termin colegiul, va avea cincizeci de ani şi va fi chel - un 
contabil tipic. Peste cinci ani va avea cincizeci, dacă nu va 
muri până atunci din cauza unui alt infarct. Primul nu fusese 
prea grav - muşchiul miocardic nu se fisurase, îmi spusese el 
când îl întrebasem. Dar nu-mi spusese că nu ar putea avea 
loc un al doilea infarct. Ştiam că asta se putea întâmpla, ştia 
şi mama, după cum ştia şi el. Doar Ellie mai credea că el este 
invulnerabil - dar oare n-am surprins o dată sau de două ori o 
privire întrebătoare în ochii ei? Mi se părea că da. 

A murit subit. 

Am simţit cum mi se ridica părul de pe cap. Subit. 
Ridicându-se de la biroul lui, ţinându-se de piept. Subit. 


Scăpându-şi racheta pe terenul de tenis. Nu doreşti să ai 
astfel de gânduri în legătură cu tatăl tâu, dar câteodată n-ai 
încotro. Dumnezeu ştie că le ai. 

— N-am putut să nu aud câte ceva din discuţie, a spus el. 

— Da? 

Eram precaut. 

— Arnie Cunningham a intrat cu picioarele într-o găleată 
plină cu ceva cald şi maroniu, Dennis? 

— Nu... nu sunt foarte sigur, am spus eu încet. 

Fiindcă, la urma urmelor, ce dovezi aveam? Doar nişte 
aburi, atâta tot. 

— Vrei să discutăm despre asta? 

— Nu chiar acum, Dad, dacă nu te superi. 

— În regulă. Dar dacă... după cum ai spus la telefon, 
se-ngroaşă gluma, dacă situaţia devine gravă, atunci o să-mi 
spui, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă? 

— Da. 

— Okay. 

M-am îndreptat spre scări şi aproape ajunsesem la ele 
când m-a oprit, spunând: 

— Ştii, i-am fâcut contabilitatea lui Will Darnell şi i-am 
calculat impozitele aproape cincisprezece ani. 

M-am întors foarte surprins spre el. 

— Nu. Nu ştiam. 

Tata a zâmbit. Era un zâmbet pe care nu-l mai văzusem, 
unul pe care bănuiesc că mama îl observase de câteva ori, iar 
sora mea deloc. La început puteai să crezi că-i un zâmbet 
obosit, dar dacă priveai mai atent vedeai că nu-i deloc obosit 
- era cinic, dur şi atotcunoscător. 

— Poţi să păstrezi un secret, Dennis? 

— Da, am spus. Cred că da. 

— Nu-i de-ajuns doar să crezi că da. 

— Da. Pot. 

— Mai bine. l-am fâcut contabilitatea până în 1975, iar de 
atunci m-a înlocuit cu Bill Upshaw din Monroeville. 

Tata s-a uitat atent la mine. 

— N-aş spune că Bill Upshaw este un escroc, dar pot să 


afirm că scrupulele lui sunt destul de subţiri ca să poţi citi un 
ziar printre ele. lar anul trecut şi-a cumpărat o vilă stil English 
Tudor în Sewickley, de 300 000 $. La dracu' cu dobânzile, a 
plătit bani gheaţă. 

A făcut un gest cu braţul drept, referindu-se la casa 
noastră, apoi şi l-a pus înapoi în poală. El şi mama o 
cumpăraseră cu un an înainte de a mă naşte eu, pentru 62 
000 $ - acum probabil valora 150 000 $ - şi abia de curând 
reuşiseră să-şi achite toate datoriile la bancă. Vara trecută 
avusesem o mică petrecere la noi acasă, pe peluza din spate; 
tata aprinsese grătarul, pusese contractul de împrumut 
bancar într-o furculiţă şi fiecare dintre noi am tinut-o cu 
rândul deasupra focului de cărbuni până a ars de tot. 

— Aici, nici vorbă de stil Tudor englezesc, nu-i aşa, 
Denny? 

— E foarte bună, am spus. 

M-am întors în cameră şi m-am aşezat pe sofa. 

— Darnell şi cu mine ne-am despărţit în termeni destul 
de amicali - a continuat tata - nu că mi-ar fi păsat vreodată 
prea mult de persoana lui. Întotdeauna am crezut că este un 
nemernic. 

Am încuviinţat pentru că mi-a plăcut calificativul; 
exprima sentimentul pe care-l aveam instinctiv faţă de 
Darnell, mai bine decât orice cuvânt urât. 

— Dar, există o mare diferenţă între relaţiile personale şi 
relaţiile de afaceri. În meseria mea ori înveţi acest lucru 
foarte repede, ori renunţi şi te faci comis voiajor care vinde 
perii Fuller. Relaţiile noastre profesionale erau foarte bune, 
atât cât au durat... dar nu au mers prea departe. De aceea 
am renunţat să mai lucrez pentru el. 

— Nu te înţeleg. 

— Tot apăreau sume de bani. Mari sume de bani fără o 
provenienţă clară. La indicaţiile lui Darnell am investit în două 
corporaţii Pennsylvania Solar Heating şi New York Ticketing - 
care păreau a fi cele mai fantomatice dintre corporaţiile 
fantomă de care am auzit eu vreodată. Până la urmă m-am 
dus să vorbesc cu el, deoarece doream să punem toate cărţile 


pe masă. l-am spus că opinia mea profesională era că dacă va 
fi verificat ori de IRS? sau de către băieţii de la 
Commonwealth-ul Pennsylvaniei, era în măsură să dea multe 
explicaţii, iar nu peste mult timp eu voi şti mult prea multe şi 
îi voi deveni complice. 

— Ce ţi-a spus? 

— A început să danseze, mi-a spus tata, având încă 
întipărit pe buze acel zâmbet obosit, cinic. În meseria mea, 
până când ajungi în jur de treizeci şi opt de ani, începi să te 
obişnuieşti cu paşii dansului... asta dacă eşti priceput la ceea 
ce faci. lar eu sunt destul de bun. Dansul începe când tipul te 
întreabă dacă eşti mulţumit de munca ta, dacă el te plăteşte 
îndeajuns. Dacă răspunzi că munca îţi place dar eşti sigur că 
ai merita mai mult, tipul te încurajează să vorbeşti de toate 
chestiile care te frământă: casa, maşina, taxele pentru şcoala 
copiilor - poate că ai o nevastă care are preferinţe pentru 
haine mai scumpe decât ţi-ai putea permite... Înţelegi? 

— Te tatona? 

— Era mai mult decât o tatonare, a spus tata, şi apoi a 
râs. Dar, aşa-i. Dansul este manierat ca un menuet. Are tot 
felul de fraze, pauze şi paşi. După ce tipul află de ce fel de 
necazuri financiare ai vrea să te descotoroseşti, începe să te 
întrebe ce fel de lucruri ţi-ar plăcea să ai. Un Cadillac, o casă 
de vară în Catskills sau Paconos, poate o barcă. 

La auzul ultimului cuvânt am tresărit puţin, fiindcă ştiam 
că tatăl meu îşi dorea pe atunci o barcă mai presus de orice; 
de câteva ori, în după-amiezile însorite de vară, am fost cu el 
la debarcaderele de pe lacul King George şi Passeeonkee. El 
evalua preţul yachturilor mici cu o privire dornică în ochi. 
Acum am înţeles-o. Nu şi le putea permite. Poate că dacă 
viaţa lui ar fi luat o altă turnură - de exemplu dacă n-ar fi avut 
copii pe care să trebuiască să-i trimită la colegiu - ar fi putut 
să-şi cumpere un yacht. 

— Şi tu ai spus nu? l-am întrebat. 

A ridicat din umeri. 


3 Internal Revenue Service - Fisc 


— l-am sugerat foarte clar de la început că nu vreau să 
dansez. În primul rând, asta ar fi însemnat să mă implic mult 
mai mult din punct de vedere personal şi, după cum ţi-am 
spus, îl consideram un ticălos, în al doilea rând, aceşti tipi 
sunt de o prostie crasă în privinţa cifrelor - din acest motiv 
mulţi dintre ei au înfundat puşcăria din cauza impozitelor. Ei 
cred că poţi să ascunzi veniturile ilicite. Sunt convinşi de asta. 
Toţi au această idee supranaturală, că poţi spăla banii ca pe 
haine, când, de fapt, tot ce poţi să faci este să jongfezi cu ei 
până când ceva îţi scapă din mână şi-ţi sparge capul. 

— Astea ţi-au fost motivele? 

— Două dintre ele. - M-a privit în ochi. - Dennis, nu sunt 
un nenorocit de escroc. 

Atunci a fost un moment de comunicare electrică între 
noi - chiar şi acum, după patru ani, mi se face pielea de găină 
când mă gândesc la el, deşi nu sunt deloc convins că reuşesc 
să vi-l comunic. Asta nu s-a întâmplat fiindcă pentru prima 
dată m-a privit ca pe un egal; nici pentru că îmi arăta că sub 
faţa sa de omuleţ care se chinuie să agonisească o pâine în 
această lume murdară şi hapsână se ascundea un cavaler cu 
principii înalte. Cred că l-am simţit atunci ca pe o realitate, o 
persoană care a existat cu mult înainte de a intra eu în scenă, 
o persoană care-şi luase porţia de noroi. În acel moment cred 
că mi l-aş fi putut imagina făcând dragoste cu mama mea, 
amândoi transpiraţi şi muncind din greu ca să reuşească, şi 
n-aş fi fost jenat. 

Apoi şi-a plecat ochii zâmbind încurcat şi l-a imitat pe 
Nixon; se pricepea foarte bine: "Voi, oameni, aveţi dreptul să 
ştiţi dacă tatăl vostru este în escroc. Ei bine, eu nu sunt un 
escroc, aş fi putut lua banii, dar acest lucru... Arrrrmmm!... ar 
fi fost o faptă rea." 

Am râs mult prea tare, o relaxare a tensiunii - am simţit 
cum trece momentul, dar deşi o parte din mine nu dorea ca 
acesta să treacă, altă parte o dorea; fusese prea intens. Cred 
că şi tata gândea acelaşi lucru. 

— Sst, o s-o scoli pe mama şi o să ne ocărască pe 
amândoi că nu ne-am culeat. 


— Da, iartă-mă. Dad, ştii cumva cu ce se ocupă Darnell? 

— Atunci nu ştiam; nu dorisem să aflu deoarece atunci aş 
fi devenit complice. Aveam bănuielile mele şi auzisem câte 
ceva. Maşini furate, îmi imaginez - dar nu le aducea în garajul 
din Hampton Street; nu este chiar atât de cretin, fiindcă doar 
un idiot se caca acolo unde mănâncă. Poate că şi deturnări. 

— Arme şi muniţie? am întrebat cu o voce puţin răguşită. 

— Nimic atât de romantic. Dacă trebuie să ghicesc, aş 
spune că în primul rând ţigări şi alcool, cele două eterne 
mărfuri. Contrabandă cu artificii. Poate din când în când câte 
un transport de cuptoare cu microunde şi televizoare color, 
dacă riscul pare mic. Destul ca să-l ţină ocupat mulţi ani. 

S-a uitat serios la mine. 

— Până acum a învârtit bine treburile, dar a şi fost 
norocos mult timp, Dennis. Sau poate că nici nu a avut prea 
mare nevoie de noroc aici în oraş - dacă ar fi vorba doar de 
Libertyville, bănuiesc că ar putea să continue la nesfârşit, sau 
cel puţin până când îl pune jos un infarct - dar băieţii de la 
fiscul statal sunt rechini, iar - federalii sunt Rechini Albi. A fost 
norocos, dar într-o bună zi, cât de curând, ei or să cadă peste 
el ca Marele Zid Chinezesc. 

— Ai... ai auzit ceva? 

— Nici măcar o şoaptă. Nici nu am de unde. Dar îmi place 
foarte mult Arnie Cunningham şi ştiu că tu eşti îngrijorat în 
legătură cu maşina aceea. 

— Mda. Nu se... poartă normal, Dad. Totul este numai 
despre maşină, maşină, maşină. 

— Oamenii care nu posedă prea multe lucruri au o 
tendinţă să facă asta. Câteodată este o maşină, câteodată 
este o fată, altă dată cariera sau un instrument muzical, sau 
obsesia nesănătoasă pe care o au pentru o persoană celebră. 
La colegiu am avut un coleg înalt, urât, pe nume Stork. Pentru 
Stork obsesia erau trenuleţele electrice... era obsedat de 
machetele de trenuri de când era în clasa a treia, iar colecţia 
lui era aproape a opta minune a lumii. A picat la toate 
examenele din semestrul doi al primului an. Notele lui erau 
groaznice şi până la urmă a trebuit să aleagă între colegiu şi 


locomotivele lui. Stork a ales trenuleţele. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— S-a sinucis în 1961, a spus tata ridicându-se din 
fotoliu. Părerea mea este că oamenii capabili pot orbi uneori 
şi nu întotdeauna este vina lor. Probabil că Darnell o să uite 
de el - va fi doar un alt tip care meştereşte sub maşina lui. 
Dar dacă Darnell încearcă să-l folosească, tu sa fii ochii lui, 
Dennis. Nu-l lăsa să intre în dans. 

— In ordine. O să încerc. Dar s-ar putea să nu pot să fac 
prea multe. 

— Mada. Cât de bine ştiu asta! Vrei să mergem sus? 

— Sigur. 


Ne-am dus sus şi, obosit cum eram, am rămas treaz 
pentru mult timp. Fusese o zi plină de evenimente. Afară 
vântul năbădăios tot izbea o cracă de zidul casei şi undeva, 
departe, se auzea zgomotul unei maşini-sport care muşca 
asfaltul - scotea nişte sunete în noapte ca şi o femeie 
disperată care râde isteric; 


14 
Christine şi Darnell 


EI spunea că a auzit despre un cuplu care trăia în S. U.A., 
Spunea că şi-au vândut copilul pentru un Chevrolet: 
Acum haideti să vorbim despre viitor. 

Am lăsat trecutul în urmă... 

Elvis Costello 


Lucrând în timpul zilelor la şantierul de construcţii şi 
serile la Christine, Arnie nu i-a văzut prea mult pe părinţii săi. 
Relaţiile dintre 
ei se înăspriseră şi deveniseră foarte încordate. Casa 
Cunningham-ilor, care întotdeauna fusese plăcută şi liniştită, 
acum era o tabără înarmată. Bănuiesc că este o stare de fapt 


pe care mulţi oameni şi-o amintesc din perioada lor de 
adolescentă; poate chiar prea mulţi. Un puşti este destul de 
egoist ca sa-şi închipuie că el sau ea este prima persoană din 
lume care descoperă un anume lucru (de obicei este o fată, 
dar nu este neapărat necesar); iar părinţii sunt prea speriaţi, 
neajutoraţi şi posesivi ca să slăbească frâiele - nici un război 
nu este atât de murdar şi de amar ca un război civil. lar în 
cazul lui Arnie a fost deosebit de dureros, deoarece ruptura a 
venit atât de târziu, iar părinţii lui se obişnuiseră prea bine ca 
ei să dicteze. N-ar fi incorect să spun că-i planificaseră viaţa. 

Deci când Michael şi Regina au propus un weekend de 
patru zile la căsuţa lor de pe malul unui lac din statul New 
York, înainte de începerea şcolii, Arnie a fost de acord, chiar 
dacă-şi dorea acele patru zile ca să lucreze la Christine. Din 
ce în ce mai des îmi spusese la slujbă cum avea el de gând să 
le "arate lor"; o s-o transforme pe Christine într-o adevărată 
maşină de curse şi "o să le arate el la toţi". Plănuia deja să 
readucă maşina la culoarea ei iniţială, roşu aprins şi sidef, 
după ce termina reparaţiile. 

Dar a plecat cu ei, hotărât să-şi aprobe şi să-şi îmbuneze 
părinţii în decursul celor patru zile şi să se distreze bine - sau 
cel puţin rezonabil. M-am dus pe la ei în seara dinaintea, 
plecării şi am fost uşurat să constat că amândoi mă 
absolviseră de vina pe care mi-o atribuiseră la cumpărarea 
maşinii (pe care încă nu o văzuseră). In aparenţă se 
deciseseră că este o obsesie personală. Mie îmi convenea de 
misiune. 

Regina era ocupată cu împachetatul. Arnie, Michael şi cu 
mine am pus barca Oldtown deasupra maşinii Scout şi am 
fixat-o. Când am terminat treaba, Michael i-a propus fiului sau 
- cu aerul unui rege puternic care-i acordă un nebănuit favor 
unuia dintre supuşii preferaţi - să meargă înăuntru şi să 
aducă nişte beri. 

Arnie, abordând o expresie şi un ton de o imensă 
gratitudine, a spus că ar fi minunat. Când a plecat, mi-a făcut 
cu ochiul. 

Michael s-a sprijinit de maşină şi şi-a aprins o ţigară. 


— Dennis, o să se plictisească el vreodată de maşina 
aceea? 

— Nu ştiu. 

— Vrei să-mi faci un serviciu? 

— Sigur, dacă pot, am răspuns eu precaut. 

Eram aproape sigur că o să mă roage să mă duc la 
Arnie... să joc rolul unchiului sfătos şi "să-l conving să 
renunţe". 

Dar, în schimb, a spus: 

— Dacă se iveşte vreo ocazie, du-te la Darnell cât 
suntem noi plecaţi, să vezi ce progrese a făcut. Mă 
interesează. 

— De ce? l-am întrebat, gândindu-mă imediat că era o 
întrebare destul de nepoliticoasă - dar deja o rostisem. 

— Deoarece vreau să reuşească, a spus el simplu şi s-a 
uitat la mine. Oh, Regina este încă foarte pornită împotriva ei. 
Dacă el are o maşină, asta înseamnă că se maturizează, asta 
înseamnă... foarte multe lucruri. Dar cu mine nu-i aşa. Nu 
m-ai putea caracteriza ca fiind împotriva ei, cel puţin nu 
acum. Oh, la început m-a luat prin surprindere... Am avut 
nişte viziuni despre un câine mort care va sta în faţa casei 
noastre până când Arnie va pleca la colegiu - câinele sau el 
sufocându-se de moarte într-o noapte cu gazele de 
eşapament. 

Imediat m-am gândit la Veronica LeBay. 

— Dar acum... 

A ridicat din umeri, s-a uitat spre uşa dintre garaj şi 
bucătărie, a aruncat ţigara şi a atins-o. 

— Este evident că-i foarte prins. Îşi pune în joc orgoliul 
personal. Mi-ar plăcea să văd că măcar reuşeşte s-o facă 
funcţională. 

Poate că a văzut ceva pe faţa mea; când a continuat, 
avea un ton defensiv. 

— Nu am uitat chiar de tot cum este să fii tânăr. Ştiu că o 
maşină este importantă pentru un puşti de vârsta lui Arnie. 
Regina nu poate să înţeleagă aşa de bine chestia asta. Ea a 
fost întotdeauna luată cu maşina de un băiat. Ea nu a fost 


pusă niciodată faţă în faţă cu problemele celui care trebuie să 
conducă pe cineva. Îmi amintesc că o maşină este 
importantă... dacă un tânăr are de gând să iasă cu o fată. 

Deci despre asta credea el că este vorba. O considera pe 
Christine ca pe un mijloc de rezolvare a unei dorinţe şi nu ca 
pe dorinţa însăşi. Mă întrebam ce ar fi crezut Michael dacă 
l-aş fi spus că eu nu cred că Arnie s-a gândit vreodată la ce va 
face după ce va aduce Fury-ul în stare de funcţionare şi va 
obţine revizia tehnică. Mă întrebam dacă asta l-ar determina 
să fie mai neliniştit sau nu. 

S-a auzit uşa de la bucătărie. 

— O să arunci o privire? 

— Cred că da, am spus. Dacă doreşti. 

— Mulţumesc. 

Arnie s-a întors cu berile. 

— Pentru ce-i mulţumeşti? l-a întrebat pe Michael. 

Vocea lui era nepăsatoare şi veselă, dar ochii lui ne 
cercetau cu atenţie. Am observat iarăşi că tenul într-adevăr i 
se curăța, iar chipul îi părea mai ferm. Pentru prima dată cele 
două concepte: Arnie şi întâlnirile nu se mai excludeau 
reciproc. Mi s-a părut că faţa lui era aproape chipeşă - nu în 
genul de bodyguard sau de rege al promoţiei, ci într-un fel 
interesant, meditativ. El n-ar fi niciodată genul Roseannei, 
dar... 

— Pentru că ne-a ajutat să fixăm barca, a spus Michael 
nonşalant. 

— Oh... 

Ne-am băut berile. Am plecat acasă. În ziua următoare 
trioul fericit a plecat spre New York, ca să redescopere 
unitatea familiei, pierdută în ultima lună a verii. 


Cu o zi înainte de întoarcerea lor m-am dus în oraş la 
Garajul Darnell - ca să-mi satisfac propria curiozitate cât şi pe 
cea a lui Michael Cunningham. 

Garajul, situat în faţa marelui cimitir de maşini, arăta la 
fel de atrăgător la lumina zilei ca în seara când am adus-o pe 


Christine - adică era tot atât de simpatic ca un popândău 
mort. 

Am parcat într-un loc liber din faţa magazinului de piese 
auto - bine aprovizionat cu piese de genul: carburatoare 
Feully, cutii de viteză Hurst şi compresoare de 
supraalimentare Ram-jet (fără îndoială, pentru toţi acei 
oameni ai muncii care trebuiau să-şi menţină vechiturile de 
maşini în stare de funcţionare, ca să poată să pună pe masă o 
pâine) ca să nu mai spun de o gamă de anvelope reşapate şi 
câteva modele de capace de roţi. Când te uitai prin vitrina 
magazinului lui Darnell era ca şi cum priveai un aberant 
Disneyland de mecanică auto. 

M-am dat jos din maşină şi am traversat curtea asfaltată 
spre garajul de unde se auzeau zgomotele uneltelor, strigătul 
şi duduitul mecanismelor pneumatice. Un tip deşirat, cu o 
jachetă de piele roasă, meşterea la o motocicletă BSA, 
scoțând sau montând garnitura de la galeria de evacuare. Pe 
obraz era murdar de noroi. Pe spatele scurtei de piele era 
desenat un craniu acoperit cu o Beretă Verde şi încântătorul 
motto: UCIDE-I PE TOŢI ŞI LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ-I 
DEOSEBEASCA. 

M-a privit cu nişte ochi de Rasputin, injectaţi de sânge şi 
deliranţi, apoi s-a întors la treburile lui. Lângă el erau 
împrăştiate o mulţime de unelte, ca de chirurg, fiecare dintre 
ele marcată cu inscripţia GARAJUL DARNELL. 

Înăuntru, atmosfera era plină de ecouri, de zăngănitul 
sculelor şi de zgomotele care le făceau oamenii care lucrau la 
maşini şi urlau înjurături la adresa bucăţilor de fier la care 
munceau. Întotdeauna înjurături şi întotdeauna de gen 
feminin: ieşi de-acolo, căţea; desprinde-te, pizdă; vino până 
aici, Riff, şi ajută-mă s-o scot pe putoarea asta. 

M-am uitat în jur căutându-l pe Darnell, dar nu era 
nicăieri. Nimeni nu mi-a acordat vreo atenţie deosebită, deci 
m-am îndreptat spre boxa douăzeci, unde se afla Criristine, 
acum cu botul spre afară, ca şi cum ar fi avut tot dreptul din 
lume să fie acolo. În boxa din dreapta, doi indivizi îmbrăcaţi în 
salopete de bowling montau un dispozitiv pentru ataşarea 


unei remorci la spatele unui camion uzat. Boxa din stânga era 
liberă. 

În timp ce mă apropiam de Christine, am simţit iarăşi 
aceiaşi fiori reci. Nu aveam nici un motiv să simt asta, dar 
eram incapabil să mă controlez şi, fără să mă gândesc, am 
făcut un pas în stânga spre boxa liberă. Nu doream să fiu în 
faţa Christinei. 

Primul meu gând a fost că tenul lui Arnie se însănătoşise 
în tandem cu cel al Christinei. Al doilea gând a fost că Arnie 
făcuse reparaţiile într-un mod ciudat, la întâmplare... iar Arnie 
în mod normal este foarte pedant. 

Antena îndoită şi răsucită fusese înlocuită cu una nouă, 
care lucea în lumina neoanelor. Jumătate din grila Fury-ului 
fusese înlocuită; cealaltă jumătate era încă scorojită şi 
mâncată de rugină. Şi mai era ceva... 

Am cercetat partea dreaptă până la bara de protecţie din 
spate, încruntându-mă. 

Ei bine, era pe partea cealaltă, asta-i tot, m-am gândit. 

Deci m-am dus pe partea cealaltă şi nu era nici acolo. 

Am stat în spatele boxei, încă încruntat, încercând să-mi 
amintesc. Eram aproape sigur că atunci când am văzut-o noi 
prima dată pe peluza lui LeBay, cu un anunţ DE VANZARE pe 
parbriz, pe una din laturi avusese o urmă de lovitură ruginită 
spre capătul din spate - soiul acela de urmă adâncă căruia 
bunicul meu îi spunea "lovitură de copită". Dacă mergeam 
împreună pe autostradă şi treceam pe lângă o maşină care 
avea o asemenea lovitură, Grampy spunea: "Hei, Denny, 
uită-te acolo! Pe ăla l-a lovit un cal". Bunicul meu era unul 
dintre aceia care au o zicală pentru orice. 

Am început să mă gândesc că poate mi-am imaginat, 
apoi am clătinat din cap. Acestea erau gânduri neglijente. 
Adâncitura fusese acolo; mi-o aminteam foarte clar. Doar 
pentru că acum nu exista, asta nu însemna că nu fusese 
acolo. Era evident că Arnie o îndreptase şi reuşise s-o 
mascheze chiar foarte bine. 

Doar că... 

Nu exista nici un semn că el făcuse ceva. Nu erau urme 


de grund, nici de chit, nici urme de vopsea îndepărtată. Doar 
vopseaua roşie şi albă Christinei. 

Dar, drace, fusese acolo! O adâncitură mare, plină de 
rugină pe una din părţi. 

Dar dispăruse. 

Am stat acolo în zdrăngănitul sculelor, al maşinăriilor şi 
m-am simţit singur şi, brusc, foarte speriat. Totul era în 
neregulă, totul era aberant. Înlocuise antena radioului când 
ţeava de eşapament aproape se târâia pe pământ. Înlocuise 
jumătate din grilă, dar nu şi restul. Îmi vorbise că trebuie să-i 
refacă sistemul de direcţie, dar în interior înlocuise tapiţeria 
prăfuită şi ruptă a banchetei din spate cu una nouă de culoare 
roşu-intens. Scaunele din faţă erau încă la fel de prăfuite ca 
înainte, iar din cel al pasagerului ieşea în afară un arc. 

Nu-mi plăcea deloc. Era aberant şi nu era în stilul lui 
Arnie. 

Brusc m-am gândit la ceva, o amintire vagă şi, fără să 
stau să mă gândesc mai bine, am făcut câţiva paşi înapoi şi 
am privit maşina în ansamblu - nu doar ceva "acolo şi ceva 
dincolo", ci la tot. Şi mi-am dat seama: totul a devenit clar şi 
m-a cuprins iarăşi frigul 
g Seara aceea când o adusesem aici. Cauciucul în pană. 
Inlocuirea lui. Privisem noua anvelopă pusă la acea maşină 
veche şi mă gândeam că era ca şi cum o părticică din vechea 
maşină fusese îndepărtată, iar noua maşină - proaspătă, 
splendidă, chiar ieşită de pe banda de asamblare în anul în 
care Ike era Preşedinte şi Batista era încă la conducerea 
Cubei - se întrevedea pe dedesubt. 

Acum vedeam ceva tot de felul ăsta... doar că în loc de 
un singur cauciuc nou, existau o serie de alte lucruri - antena, 
o sclipire de alamă nouă pe grilă, un far de frână roşu intens 
şi tapiţeria nouă de pe bancheta din spate. 

lar acestea mi-au mai amintit un episod din copilărie. În 
fiecare vară, timp de două săptămâni, fusesem cu Arnie la 
Şcoala de Vacanţă Biblia, unde în fiecare zi, profesoara ne 
spunea câte o poveste din Biblie şi o lăsa neterminată. Apoi îi 
dădea fiecărui copil o foaie albă de "hârtie magică". lar dacă 


frecai foaia cu marginea unei monede, sau cu latura 
creionului, apărea încetul cu încetul o imagine - porumbelul 
aducându-i lui Noe ramura de măslin, zidurile în cădere ale 
lerihonului, miracole de acest gen. Pe amândoi ne fascina să 
vedem cum apar aceste imagini. La început doar nişte linii 
disparate... apoi acestea unindu-se între ele..., căpătau 
coerenţă... căpătau înteles... 

Mă uitam cu crescândă groază la Christine a lui Arnie, 
încercând să mă debarasez de sentimentul că în ea vedeam 
ceva prea asemănător cu acele imagini miraculoase de pe 
hârtia magică. 

Doream să mă uit sub capotă. 

Brusc, mi se părea foarte important să mă uit sub 
capotă. 

Am înconjurat botul (nu-mi plăcea să stau în faţa ei - nu 
aveam nici un motiv palpabil, pur şi simplu nu-mi plăcea) şi 
am căutat maneta de ridicare a capotei. N-o găseam. Apoi 
mi-am dat seama că probabil era înăuntru. 

Am început s-o înconjur şi atunci am văzut altceva, ceva 
care m-a speriat grozav de tare. Bănuiesc că aş fi putut să mă 
înşel în legătură cu lovitura de copită. Ştiam că nu-i aşa, dar 
cel puţin teoretic... 

Însă aici era cu totul altceva. 

Păienjenişul de crăpături din parbriz se diminuase. 

Eram sigur că. se diminuase. 

Gândurile mi-au fugit la ziua din urmă cu o lună, când 
intrasem în garajul lui LeBay să mă uit la maşină în timp ce 
Arnie se afla în casă cu bătrânul ca să încheie afacerea. Toată 
partea stângă a parbrizului fusese un păienjeniş de crăpături 
care radiau de la o crăpătură centrală, care fusese probabil 
cauzată de o piatră. 

Acum pânza de păianjen părea mai mică, mai simplă - 
puteai să vezi în maşină prin ea, iar asta fusese imposibil 
înainte (este doar o farsă pe care ţi-o joacă lumina, asta-i tot, 
îmi şoptea mintea mea). 

Totuşi, trebuia să mă înşel - deoarece era imposibil. Pur 
şi simplu imposibil. Poţi să înlocuieşti un parbriz; e floare la 


ureche dacă ai banii. Dar să faci un păienjeniş de crăpături să 
se diminueze... 

Am râs puţin. A fost un sunet tremurător, iar unul dintre 
tipii care lucrau la camion s-a uitat curios la mine şi i-a spus 
ceva amicului său. A fost un sunet tremurător, dar poate mai 
bun decât nici un sunet. Bineînțeles că de vină era lumina şi 
nimic mai mult. Prima dată când văzusem maşina, soarele 
asfinţitului luminase direct parbrizul crăpat, iar a doua oară o 
văzusem în umbra garajului lui LeBay. Acum o priveam în 
lumina intensă a tuburilor fluorescente. Trei calităţi diferite de 
lumină , iar tot ceea ce se întâmplase era o iluzie optică. 

Totuşi, doream să mă uit sub capotă. Mai mult decât 
oricând. 

M-am dus la portiera şoferului şi am tras de ea. Uşa nu 
s-a deschis. Era încuiată, bineînţeles. Toate butoanele de 
blocare erau date în jos. Arnie n-ar fi lăsat-o aici descuiată ca 
oricine să poată să intre înăuntru şi să se uite. Poate că 
Repperton plecase, dar genul Furișătorus era răspândit ca 
buruienile. Am râs iarăşi - prostul de Dennis - dar de data 
aceasta a sunat şi mai acut şi tremurat. Începeam să mă simt 
buimăcit, cum mi se întâmplă câteodată în dimineţile în care 
fumez prea multă „,iarbă". 

să mă uit la uşile Fury-ului era un lucru foarte normal. 
Doar că, atunci când înconjurasem prima dată maşina, mi se 
păruse că toate butoanele de blocare erau în sus. 

larăşi m-am dat încet înapoi, uitându-mă la maşină. 
Stătea acolo, încă nimic mai mult decât o masă de metal 
ruginit. Nu mă gândeam la nimic special - sunt foarte sigur de 
asta - doar că poate ea ştia că eu doream să intru şi să 
acţionez maneta de ridicare a capotei. 

Şi pentru că ea nu dorea acest lucru, şi-a închis uşile? 

Asta era într-adevăr o idee foarte năstruşnică. Atât de 
amuzantă încât iarăşi am râs (acum mă priveau câţiva 
oameni în felul în care lumea îi priveşte pe cei care râd de 
unii singuri fără un motiv evident). 

Am simţit pe umăr o mână grea care m-a răsucit. Era 
Darnell, cu un chiştoc de trabuc stins atârnându-i în colţul 


gurii. Capătul din gură al chiştocului era ud şi arăta foarte 
urât. Darnell purta nişte ochelari cu lentile pe jumătate, iar 
ochii din spatele lor erau reci şi întrebători. 

— Ce faci aici, puştiule? m-a întrebat. Asta nu-i 
proprietatea ta. 

Tipii din boxa de alături se uitau la noi cu mare interes. 
Unul dintre ei l-a înghiontit pe celălalt şi i-a şoptit ceva. 

— Este a unui prieten de-al meu, am spus. Eram cu el 
când a cumpărat-o. Poate că vă amintiţi de mine. Eram cel cu 
tumoarea aceea mare la capătul nasului. 

— Nu-mi pasă nici dacă ai intrat aici pe un skateboard, a 
spus el. Nu este proprietatea ta. la-ţi glumele proaste şi 
dispari, puştiule. Dispari. 

Tata avusese dreptate - era un mizerabil. Şi aş fi fost mai 
mult decât fericit să dispar de acolo, mă puteam gândi la cel 
puţin şase mii de locuri unde mi-ar fi plăcut să fiu în 
penultima zi a vacanței mele. Chiar şi Gaura Neagră a 
Calcutei ar fi fost ceva mai bine. Poate nu cu mult, totuşi ceva 
mai bine. Dar maşina nu-mi dădea pace. O mulţime de 
amănunte mici se adunaseră şi-mi dăduseră o mare 
mâncărime pe care trebuia s-o scarpin. Fii ochii lui, îmi 
spusese tata, iar ăsta părea un sfat bun. Problema era că nu 
puteam să cred ce vedeam. 

— Numele meu este Dennis Guilder, am spus. Tatăl meu 
îţi ţinea registrele, nu-i aşa? 

S-a uitat la mine îndelung, fără nici o expresie în ochii 
aceia de porc, mici şi reci, şi brusc am fost foarte sigur că o 
să-mi spună că prea puţin îi pasă cine era tatăl meu, că ar fi 
mai bine să dispar şi să-i las pe oamenii care muncesc să-şi 
vadă de treabă ca să poată astfel să pună o pâine pe masă. 
Etcaetera. 

Apoi a zâmbit - dar zâmbetul nu i-a atins deloc ochii. 

— Eşti băiatul lui Kenny Guilder? 

— Da, aşa-i. 

A bătut uşor cu o mână palidă şi grasă pe capota maşinii 
lui Arnie - avea două inele pe degete, iar piatra unuia dintre 
ele arăta ca un diamant adevărat. Totuşi, ce ştie un puşti ca 


mine? 

— Atunci bănuiesc că eşti destul de cinstit. Dacă eşti 
puştiul lui Kenny. 

A existat un moment în care am crezut că avea de gând 
să-mi ceară nişte acte de identitate. 

Cei doi indivizi de lângă noi se reîntorseseră la lucru, 
decizându-st probabil că nu va transpira nimic deosebit din 
discuţia noastră. 

— Hai în birou ca să vorbim puţin, a spus el, şi s-a întors, 
mişcându-se prin garaj fără să se uite nici măcar o dată în 
spate. Faptul că o să-l urmez era presupus ca evident. Se 
mişca întocmai ca o corabie cu toate pânzele sus. Cămaşa îi 
flutura, iar amploarea şoldurilor şi a spinării sale era 
uimitoare, imposibilă. Întotdeauna oamenii foarte graşi mă 
afectează în acest mod, dându-mi un sentiment de 
improbabilitate, ca şi când aş privi o iluzie optică - dar asta 
pentru că provin dintr-un lung şir de oameni slabi. Pentru 
familia mea eu sunt un tip de categoria grea. 

S-a oprit de câteva ori în drum spre biroul său, care avea 
un perete de sticlă în partea dinspre garaj. Îmi amintea puţin 
de Moloh, zeul despre care am învăţat la cursul de Originile 
Literaturii - era acel zeu care se presupunea că poate să vadă 
peste tot cu singurul său ochi roşu. Darnell a urlat la un tip 
să-şi ataşeze furtunul la ţeava de eşapament înainte de a-l da 
afară; a urlat altceva la alt individ, cum că "Pe Nicky iarăşi îl 
supără spatele" (asta a iscat un hohot feroce de râs din 
partea amândurora); a zbierat altuia să ridice nenorocitele de 
cutii de Pepsi-Cola, că ce dracu', se născuse într-un gunoi? În 
aparenţă, Will Darnell era complet străin de ceea ce mama 
mea numea un "ton normal al vocii”. 

După un moment de ezitare, l-am urmat. Curiozitatea a 
ucis pisica, cum se spune. 


Biroul lui era decorat în stilul Early American Carburetor - 
era acelaşi birou tipic de garaj pe care-l găseşti de la o coastă 
la alta a continentului. Exista acolo un calendar unsuros cu 


poza unei zeițe blonde în şort foarte sumar şi o bluză deschisă 
la nasturi, care sărea un gard de ţară. Existau plachete 
indescifrabile de la câteva companii care vindeau piese auto. 
Vrafuri de registre. O maşină veche de socotit. Exista şi o 
fotografie, Dumnezeu să ne aibă în pază, a lui Will Darnell 
purtând un fes Shriner şi cocoţat pe o motocicletă miniaturală 
ce părea gata-gata să se năruie sub greutatea lui. Şi mai erau 
mirosurile transpiraţiei şi al fumului de trabuc. 

Darnell stătea într-un scaun rotativ cu braţe de lemn. 
Perna şuiera sub el. Părea obosită şi resemnată. Darnell s-a 
lăsat pe spate. A luat un chibrit din capul spart al unui jocheu 
negru de ceramică, l-a scăpărat de o bandă de hârtie abrazivă 
care se afla pe toată lungimea biroului şi şi-a aprins trabucul. 
A tuşit lung şi tare, pieptul lui mare şi gras mişcându-se în sus 
şi în jos. Drept în spatele lui, agăţat pe perete, era un desen 
cu Garfield the Cat. "Vrei să faci o călătorie în Oraşul Dinţilor 
Mişcători?" întreba Garfield Motanul ţinându-şi o labă albă în 
sus. Părea să-l caracterizeze perfect pe Will Darnell, 
Mizerabilul la Domiciliu. 

— Vrei un Pepsi, puştiule? 

— Nu, mulţumesc, am spus şi m-am aşezat pe un scaun 
fără spătar din faţa lui. 

S-a uitat la mine - iarăşi aceeaşi privire rece, 
cântăritoare - şi apoi a aprobat. 

— Ce mai face tatăl tău, Dennis? E-n ordine cu inima? 

— E bine. Când i-am spus că Arnie şi-a adus maşina aici, 
şi-a adus imediat aminte de dumneavoastră. Mi-a spus că 
acum contabilitatea v-o face Bill Upshaw. 

— Mada. Un om bun. Un om bun. Nu atât de bun ca tatăl 
tău, dar bun. 

Am încuviinţat. Între noi s-a lăsat tăcerea şi am început 
să mă simt prost. Will Darnell nu părea stânjenit, ci total 
nepăsător. Acea privire rece, cântăritoare nu s-a schimbat. 

— Te-a trimis amicul tău să afli dacă Repperton a plecat 
cu adevărat? m-a întrebat el atât de brusc încât am sărit în 
sus. 

— Nu, am spus. Chiar deloc. 


— Ei bine, să-i spui că aşa este, a continuat Darnell, 
ignorând ceea ce spusesem. Găinar micuţ. Eu le spun când au 
voie să-şi arunce gunoaiele aici: se conformează sau pleacă. 
El lucra pentru mine, făcând puţin din asta şi puţin din ailaltă 
şi bănuiesc că se gândea că deţine cheia de aura 
tâmpeniilor. Găinar micuţ şi putred. 

A început iarăşi să tuşească şi i-a trebuit foarte mult ca 
să se oprească. Era un sunet bolnăvicios. Începusem să mă 
simt claustrat în biroul lui, chiar şi cu peretele acela de sticlă 
care dădea spre garaj. 

— Arnie e un băiat bun, a spus Darnell, tot 
cântărindu-mă din ochi. (Chiar şi când tuşise expresia aceea 
nu dispăruse.) A preluat ştafeta şi se descurcă foarte bine. 

Făcând ce? am vrut să întreb şi n-am îndrăznit. 

Mi-a spus Darnell oricum. Lăsând la o parte privirea rece, 
în aparenţă dorea să fie foarte amabil. 

— Mătură pe jos. scoate prostiile din nişele garajului la 
sfârşitul zilei, tine inventarul sculelor împreună cu Jimmy 
Sykes. Aici trebuie să fii foarte grijuliu cu ustensilele, Dennis. 
Au tendinţa să facă picioare atunci când tu stai cu spatele. - A 
râs, iar râsul s-a transformat într-un şuierat. - L-am mai pus 
să scoată piesele refolosibile din maşinile din spate. Are mâini 
bune, dar gusturi foarte proaste în ce priveşte maşinile. N-am 
mai văzut de ani de zile o javră ca acel '58. 

— Ei bine, bănuiesc că el o consideră un hobby, am spus. 

— Sigur, a spus Darnell expansiv. Sigur că aşa este. 
Atâta timp cât nu vrea să hoinărească cu ea, ca putregaiul ăla 
de Repperton. Dar nu sunt prea multe şanse de aşa ceva 
pentru un timp, nu-i aşa? 

— Bănuiesc că nu. Arata foarte obosită. 

— Ce dracu' face la ea? a întrebat Darnell. 

S-a aplecat pe neaşteptate, umerii lui s-au ridicat până la 
linia părului. Sprâncenele i s-au încruntat, iar ochii i-au 
dispărut cu excepţia a două luminiţe. 

— Ce dracu' are de gând? Fac meseria asta de o viaţă şi 
niciodată n-am văzut pe cineva care să repare o maşină în 
felul aberant în care o face el. Este o glumă? Un joc? 


— Nu te înţeleg, am spus eu, deşi nu era aşa - Îl 
înţelegeam perfect. 

— Atunci, hai să-ţi fac o descriere, a spus Darnell. O 
aduce aici, iar la început face toate lucrurile la care mă 
aşteptam eu. Ce dracu', doar nu îi curg banii prin cur, corect? 
Dacă ar fi aşa, n-ar fi aici. Îi schimbă uleiul. Schimbă filtrul. O 
unge, o lubrifiază, iar într-o zi am observat că a cumpărat 
două Firestone-uri pentru faţă ca să se potrivească cu cele 
două din spate. 

Două în spate? m-am întrebat. Apoi am conchis că el pur 
şi simplu cumpărase încă trei cauciucuri noi care să-l 
completeze pe cel pe care-l cumpărasem eu în seara când o 
adusesem aici. 

— Apoi vin într-o zi şi observ că a schimbat ştergătoarele 
de parbriz, a continuat Darnell. Nu-i aşa de ciudat, doar că 
maşina n-o să circule oricum, nicăieri - ploaie sau soare - 
pentru mult timp. Apoi apare o nouă antenă radio, iareu mă 
gândesc: o să asculte radioul în timp ce munceşte la ea şi o 
să-i consume bateria. Acum a pus o tapiţerie nouă pe 
banchetă şi a înlocuit jumătate de grilă. Deci ce este? Un joc? 

— Nu ştiu, am spus. Piesele de schimb le-a cumpărat de 
la dumneavoastră? 

— Nu, a spus Darnell, părând enervat. Nu ştiu de unde le 
ia. Grila - nu are nici un pic de rugină pe ea. Probabil că a 
comandat-o undeva. La Atelierul Chrysler din New Jersey sau 
de altundeva. Dar unde-i cealaltă jumătate? In curul lui? N-am 
mai auzit niciodată despre o grilă livrată în două bucăţi. 

— Nu ştiu. Sincer. 

Şi-a stins trabucul. 

— Să nu-mi spui totuşi că nu eşti curios. Am văzut cum te 
uitai la maşina aia. 

Am ridicat din umeri. 

— Arnie nu vorbeşte prea mult despre ea. 

— Nu, pun pariu că aşa-i. E un afurist taciturn. Totuşi 
este un luptător. Repperton a apăsat pe butonul greşit atunci 
când s-a dat la Cunningham. Dacă în toamna asta se 
descurca bine, la iarnă s-ar putea să-i găsesc o slujbă 


permanentă. Jimmy Sykes este un băiat bun, dar nu stă 
grozav cu cerebelul. - Ochii lui m-au cântărit. - Crezi că-i un 
muncitor bun, Dennis? 

— E okay. 

— Eu am multe fiare puse la-nroşit, a spus el. Multe fiare. 
Închiriez camioane de marfă ălora care trebuie să-şi mute 
posesiunile în Philadelphia City. Depanez maşinile avariate 
după curse. Întotdeauna am nevoie de un ajutor. Un ajutor 
bun, de încredere. 

Am început să am o bănuială oribilă că eram invitat ia 
dans. M-am ridicat foarte repede, aproape răsturnând 
scaunul. 

— Ar cam trebui să plec, am spus. Şi... domnule Darnell... 
v-aş fi recunoscător dacă nu i-aţi spune lui Arnie că am fost 
aici. E... e un pic susceptibil în legătură cu maşina. Ca să văd 
spun adevărul, tatăl lui era curios să ştie cum se descurca el. 

— A înghiţit ceva rahat acasă, nu-i aşa? Ochiul drept al 
lui Darnell s-a închis ironic în ceva ce nu era chiar o clipire. 
Părinţii lui au mâncat câteva kilograme de Ciocolax şi apoi au 
stat cu picioarele crăcănate deasupra lui, nu-i aşa? 

— Da, ei bine, ştiţi dumneavoastră. 

— Te cred şi eu ca ştiu. 

S-a ridicat dintr-o singură mişcare continuă şi m-a bătut 
pe spate destul de tare încât m-am clătinat. Respirație 
şuierătoare şi tuse, dar totuşi era un bărbatr puternic. 

— N-o să-i spun, a zis el conducându-mă până la uşă. 

Mâna lui era încă pe umărul meu, iar asta mă făcea să fiu 
nervos - şi puţin dezgustat. 

— Să-ţi mai spun ce mă mai preocupă, a zis el. Probabil 
că aici văd o sută de mii de maşini pe an - ei bine, nu chiar 
atâtea, dar înţelegi ce vreau să spun - şi am ochiul format. 
Ştii, aş putea să jur că pe asta am mai văzut-o. Când nu era 
atât de rablă. De unde a luat-o? 

— De la unul pe nume Roland LeBay, am spus, 
gândindu-mă la fratele lui LeBay, care spunea că LeBay îşi 
întreţinuse maşina la un garaj din oraş. - Tipul a murit. 

Darnell s-a oprit îngheţat. 


— LeBay? Rollie LeBay? 

— Da, corect. 

— Armată? În retragere? 

— Da. 

— Sfinte Cristoase, sigur! A adus-o aici cu regularitate de 
ceasornic timp de şase, poate opt ani, apoi n-a mai venit. Cu 
mult timp în urmă. Mare ticălos era omul ăla! Dacă turnai apă 
fiartă pe gâtul codoşului ăluia, s-ar fi pişat cuburi de gheaţă. 
Nu se putea înţelege cu nimeni. - Mi-a strâns umărul mai tare. 
- Prietenul tău, Cunningham, ştie că nevasta lui LeBay s-a 
sinucis în maşina aia? 

— Ce? am spus eu prefăcându-mă mirat - fiindcă 
n-aveam chef să-şi dea seama că mă interesase îndeajuns de 
mult chestiunea asta încât să discut cu fratele lui LeBay după 
înmormântare. Îmi era teamă că Darnell ar putea să-i repete 
acest lucru lui Arnie - inclusiv de unde aflase. 

Darnell mi-a spus întreaga poveste. La început fiica, apoi 
mama. 

— Nu, am spus când a terminat. Sunt aproape sigur că 
Arnie nu ştie. Aveţi de gând să-i spuneţi? 

Din nou aceeaşi cântărire din priviri. 

— Dar tu? 

— Nu, am răspuns. Nu văd nici un motiv să fac asta. 

— Atunci nici eu. 

A deschis uşa şi aerul uleios al garajului mirosea aproape 
suav după duhoarea de trabuc din birou. 

— Afurisitul de LeBay, să fiu al dracului! Sper că se 
răsuceşte acolo în mormânt. 

Pentru un moment gura lui s-a schimonosit urât, apoi s-a 
uitat la Christine în boxa ei, cu vopseaua scorojită, antena 
nouă şi jumătatea nouă de grilă. 

— Căţeaua aia este iarăşi înapoi, a spus şi apoi m-a privit 
pe mine. Ei bine, se spune că banii murdari întotdeauna ies la 
iveală, nu-i aşa? 

— Da. Băânuiesc că da. 

— Pe curând, puştiule, a spus vârându-şi în gură un nou 
trabuc. Salută-l pe tatăl tău din partea mea. 


— O să-i transmit. 

— Şi spune-i lui Cunnigham să se păzească de gunoiul 
ăla de Repperton. Mi se pare că-i din soiul ălora care umblă 
după răzbunări. 

— Şi eu am aceeaşi părere. 

Am ieşit din garaj, oprindu-mă o dată ca să mă uit înapoi 
- dar privită de acolo, Christine nu era nimic altceva decât o 
umbră printre umbre. Banii murdari întotdeauna ies la iveală, 
spusese Darnell. Vorbele astea m-au urmărit până acasă. 


15 
Necazuri footballistice 


Am învățat să cânt la saxofon 
Și cânt ce simt, 

Beau whiskey 

Toată noaptea 

Și mor la volan.. 

Steely Dan 


Şcoala a inceput şi timp de o săptămână sau două nu s-a 
întâmplat nimic deosebit. Arnie n-a aflat c-am fost la garaj, iar 
eu eram mulţumit. Nu cred că ar fi reacţionat plăcut dacă ar fi 
ştiut. Darnell, după cum a promis, şi-a ţinut gura (probabil din 
propriile lui motive). Într-o după-amiază, după şcoală, l-am 
sunat pe Michael când ştiam că Arnie este la garaj. l-am spus 
că Arnie făcuse câte ceva la maşină, dar încă nu putea trece 
revizia tehnică. l-am spus că după părerea mea Arnie făcuse 
deocamdată mai mult cârpeli. Michael a primit aceste veşti cu 
un amestec de uşurare şi surpriză, iar asta a pus capăt 
subiectului... pentru un timp. 

Pe Arnie îl observam din când în când, dar doar ca pe 
ceva văzut în colţul ochiului. Îl vedeam pe coridoare, aveam 
trei cursuri împreună şi câteodată venea pe la noi după 
şcoală sau în weekenduri. Au fost ocazii în care într-adevăr 
părea că nimic nu s-a schimbat. Dar stătea la Darnell mult 


mai mult decât la noi acasă, iar vinerile după-amiaza se 
ducea la Philly Plains - pista de încercare a maşinilor - cu 
nătărăul de ajutor al lui Darnell, Jimmy Sykes. Acolo se 
încercau maşini sport şi de putere, cel mai adesea Camaro-uri 
şi Mustang-uri fără geamuri şi cu bare de protecţie instalate. 
Le scoteau de pe pistă folosindu-se de camionul lui Darnell şi 
se întorceau cu gunoi proaspăt pentru cimitirul de maşini. 

Cam pe atunci şi-a vătămat spatele. Nu a fost ceva prea 
grav - sau aşa a pretins el - dar mama mea şi-a dat seama 
imediat că ceva nu-i în ordine cu el. A venit într-o duminică ca 
să-i privim împreună pe Phillies, care în acel an se bucurau de 
o glorie moderată. In timpul celei de a treia pauze, s-a ridicat 
ca să ne toarne câte un pahar de suc de portocale. Mama 
stătea pe canapea cu tata şi citea o carte. A privit în sus când 
Arnie s-a întors şi a spus: 

— Arnie, şchiopătezi? 

Mi s-a părut că am văzut pe faţa lui Arnie pentru câteva 
secunde o expresie surprinsă, neaşteptată - o privire furişă, 
aproape vinovată. S-ar putea să ma fi înşelat. Dacă a existat, 
a dispărut într-o secundă. 

— Bănuiesc că am făcut o întindere la spate când am fost 
seara trecută la Plains, a spus el dându-mi mie sucul de 
portocale, Jimmy Sykes a scăpat ultima .maşină avariată 
tocmai când o urcasem pe platforma camionului. Am văzut-o 
cum se rostogolea înapoi şi ştiam că amândoi o să mai 
muncim încă două ore dacă pica de acolo. Deci am împins-o. 
Cred că nu trebuia. 

Părea o explicaţie prea elaborată pentru un şchiopătat 
atât de uşor, dar şi în privinţa asta s-ar fi putut să mă înşel. 

— Ar trebui să fii mai atent cu spinarea ta, a spus severă 
mama. Dumnezeu... 

— Mam, putem să ne uităm acum la meci? am întrebat. 

— „îţi dă doar una, a terminat ea. 

— Da, doamnă Guilder, a spus Arnie spăşit. 

Elaine a intrat în cameră. 

— Mai există suc sau voi, capete pătrate, l-aţi băut pe 
tot? 


— Haide, mai scuteşte-mă! am urlat eu. 

Fusese o fază foarte disputată şi o pierdusem în 
întregime. 

— Dennis, nu striga la sora ta, a murmurat tatăl meu, 
care era cufundat în revista The Hobbyist. 

— A rămas destul, Ellie, i-a spus Arnie. 

— Câteodată, Arnie - i-a răspuns Elaine - mi se pare că 
eşti aproape uman. 

A plecat în bucătărie. 

— Aproape uman, Dennis! mi-a şoptit Arnie, 
prefăcându-se că-i gata să plângă de emoție. Ai auzit ce-a 
spus? Aproape uuuman. 

lar, probabil, aceasta este doar o retrospecţie - sau 
imaginaţie - care mă face să cred că umorul lui era forţat, 
ireal, doar o faţadă. Amintire falsă sau adevărată, subiectul 
spatelui său a fost uitat, cu toate că şchiopătatul a tot revenit 
în cursul toamnei. 

Şi eu eram destul de ocupat. Mă certasem cu 
animatoarea, dar de obicei puteam să găsesc pe cineva cu 
care să ies sâmbăta seara... dacă nu eram prea obosit după 
antrenamentele de football. 

Puffer, antrenorul, nu era un ticălos ca Will Darnell, dar 
nu era nici trandafir; ca jumătate din antrenorii din oraşele 
mici ale Americii, adoptase tehnica răposatului Vince 
Lombardi, a cărui maximă era că victoria nu este totul, ci 
singurul lucru. Aţi fi surprinşi să aflaţi cât de mulţi oameni, 
care ar trebui să ştie mai bine, cred în această tâmpenie. 

O vară întreagă în care lucrasem pentru fraţii Carson mă 
adusese într-o formă fizică foarte bună şi cred că aş fi putut 
să rezist tot sezonul - dacă ar fi fost unul câştigător. Dar pe 
când Arnie şi eu am avut acea confruntare urâtă cu Buddy 
Repperton în spatele atelierului - şi cred că asta s-a întâmplat 
în timpul celei de a treia săptămâni - era destul de clar că nu 
vom avea un sezon câştigător. Aceasta l-a făcut pe Puffer un 
om cu care era extrem de greu de trăieşti, deoarece în cei 
zece ani de când era la liceul nostru nu avusese nici un sezon 
plin de înfrângeri. 


A fost o lecţie grea pentru el... şi nici pentru noi n-a fost 
prea uşor. 

Primul nostru meci, în deplasare, cu "Luneburg Tigers", a 
fost pe nouă septembrie. Luneburg este exact după cum o 
spune numele - un burg. Are un liceu rural prăpădit şi se află 
la marginea vestică a districtului nostru, iar în timpul pe care 
l-am petrecut la Libertyville, strigătul obişnuit de luptă după 
ce linia slabă de apărare a Luneburgului ne permitea un alt 
touchdown* era: E 
SPUNEŢI-NE-CUM-ESTE-SĂ-AVETI-BĂLEGAR-PE-TĂLPI! Urmat 
de un tare şi sarcastic: HURAAAAYYYYY, LUNEBURG! 

Trecuseră mai mult de douăzeci de ani de când 
Luneburgul bătuse o echipă din Libertyville, dar în anul acela 
şi-au adunat forţele şi ne-au bătut măr. Eu jucam pe post de 
fundaş-stânga şi pe la mijlocul meciului eram destul de sigur 
că o să am vânătăi pe spate pentru tot restul vieţii. Pe atunci 
scorul era 17-3. S-a terminat cu 30-10. Fanii Luneburgului erau 
în delir; au rupt porţile de ţintă ca şi cum ar fi fost meciul de 
Finală Regională şi i-au purtat triumfal pe umeri pe jucători. 

Suporterii noştri, care veniseră cu autobuze special 
închiriate, stăteau posomorâţi la peluzele vizitatorilor în 
soarele alb de septembrie, muţi de consternare. La vestiare, 
Puffer, şocat şi palid, ne-a sugerat să cădem în genunchi şi să 
ne rugăm să ni se arate calea. Am ştiu atunci că suferinţa nu 
se sfârşise, ci de-abia începea. 

Am căzut în genunchi, suferinzi, plini de vânătăi, frânţi de 
oboseală, dorindu-ne nimic altceva decât să intrăm sub duş şi 
să spălăm de pe noi mirosul înfrângerii şi l-am ascultat pe 
antrenorul Puffer explicându-i lui Dumnezeu situaţia într-o 
peroraţie de zece minute, care s-a terminat cu o promisiune 
că noi ne vom face datoria dacă El şi-o va îndeplini pe a Sa. 

Săptămâna următoare ne-am antrenat câte trei ore pe zi 
(în locul obişnuitelor nouăzeci de minute sau două ore) sub 


* Actul de a marca şase puncte la football american, 
aflându-tc în posesie reglementară a mingii, pe deasupra sau 
în spatele liniei de ţintă a adversarilor. 


soarele arzător. Noaptea cădeam în pat şi-i visam vocea lui de 
taur: Loveşte-l pe fraier! Loveşte-l! Loveşte-l! Am alergat suta 
de metri până când am simţit că picioarele or să mi se 
descompună spontan (iar în acelaşi moment probabil că 
plămânii îmi vor lua foc). Lenny Barongg, unul dintre fundaşii 
noştri, a făcut o uşoară insolaţie şi a fost - cel puţin el - scutit 
pentru tot restul săptămânii. 

Deci l-am văzut pe Arnie; venea joia şi vinerea seara să 
ia masa cu noi, sâmbetele ne uitam din când în când la un 
meci, dar în afară de asta l-am pierdut aproape complet din 
vedere. Eu eram prea obosit să-mi târăsc vânătăile şi durerile 
la ore, la antrenamente, apoi acasă, în camera mea, ca să-mi 
fac temele. 

Întorcându-mă înapoi la necazurile mele footballistice - 
cred că cel mai rău lucru a fost modul cum ne priveau colegii 
pe mine, pe Lenny şi pe toţi ceilalţi. Chestia aceea cu "spiritul 
unei şcoli" este doar o mare minciună scornită de 
administratorii şcolari care-şi aminteau cât de bine s-au 
distrat în tinereţile lor, la reuniunile de sâmbătă după-amiază, 
dar au uitat cu bună ştiinţă că distracţia provenea din faptul 
că erau beţi, excitaţi sau amândouă. Dacă s-ar fi ţinut un 
miting pentru legalizarea marijuanei aţi fi văzut acest spirit al 
unei şcoli. Dar în ce priveşte footballul, basketballul şi 
atletismul, majoritatea elevilor nu dau nici o ceapă degerată 
pe ele. Majoritatea sunt prea ocupați să încerce să intre la 
colegiu sau în pantalonii cuiva şi să dea de necazuri. Treburi 
obişnuite. 

Oricum, te obişnuieşti să fii un învingător - începi să nu 
mai pui la îndoială această stare de fapt. Libertyville-ul 
dăduse echipe de football câştigătoare pentru mult timp; 
ultima dată când liceul înregistrase o înfrângere - cel puţin 
înainte de anul meu terminal - fusese cu doisprezece ani 
înainte, în 1966. Deci în săptămâna ce a urmat înfrângerii de 
la Luneburg nu au existat suspine şi dinţi strânşi, dar a existat 
în schimb durere, priviri nedumerite pe coridoare şi câteva 
huiduieli la obişnuita adunare de vineri la sfârşitul orei a 
şaptea. Huiduielile l-au făcut pe Puffer să se înroşească de 


ciudă şi i-a invitat pe infideli să vină sâmbătă după-amiază ca 
să urmărească revenirea spectaculoasă. 

Nu ştiu dacă infidelii au venit, dar eu am fost acolo. Noi 
eram pe teren propriu, iar adversarii noştri erau Urşii din 
Ridge Rock. Ridge Rock este un oraş minier şi băieţii de acolo 
nu sunt nişte mocofani molatici. Sunt nişte ţărănoi josnici, 
urâţi şi vânjosi. Cu un an înainte echipa din Libertyville abia 
reuşise să le smulgă titlul regional, iar unul dintre 
comentatorii sportivi locali spusese că aceasta nu se 
întâmplase pentru că Libertyville avea o echipă mai bună, ci 
datorită faptului că avea mai mulţi susţinători entuziaşti. Pot 
să vă spun că atunci când a auzit aşa ceva, Puffer a sărit ca 
ars. 

În orice caz, acesta era anul Urșilor. Au trecut ca o 
locomotivă peste noi. În prima repriză, din cauza unei 
contuzii, Fred Dann a trebuit să părăsească terenul. In repriza 
a doua, Norman Aleppo şi-a rupt mâna şi a trebuit să fie 
transportat la spitalul Libertyville Community. In repriza a 
treia, Urşii au marcat trei touchdown-uri unul după altul, 
dintre care două din lovituri cu piciorul. Scorul final a fost 
40-6. Lăsând la o parte falsa modestie, vă spun că eu le-am 
marcat pe cele şase. Dar o dată cu modestia n-aş lăsa lao 
parte şi realismul: am fost norocos. 

Deci... altă săptămână infernală pe terenul de 
antrenament. Altă săptămână în care antrenorul a urlat: 
Loveşte-l pe fraier. Într-una din zile ne-am antrenat timp de 
aproape patru ore, iar când Lenny i-a sugerat lui Puffer că ar 
fi frumos să ne lase ceva timp ca să ne facem temele, am 
crezut - doar pentru o clipă - că Puffer a avut de gând să-l 
pălmuiască. Căpătase ticul să-şi mute cheile dintr-o mână în 
alta, amintindu-mi de Căpitanul Queeg din Revolta de pe 
Caine. Eu cred că felul cum te comporţi când pierzi te 
caracterizează mult mai bine decât modul cum ştii să câştigi. 
Puffer, căruia în întreaga sa carieră de antrenor nu i se mai 
întâmplase să piardă de două ori, a reacţionat cu o furie 
nedumerită, fără sens, ca un tigru în cuşcă, şicanat de nişte 
copii cruzi. 


În după-amiaza din vinerea următoare - asta trebuie să fi 
fost 22 septembrie - adunarea obişnuită din pauza a şaptea 
nu s-a mai ţinut. Nu cred că a fost vreun jucător căruia i-a 
păsat; să stai acolo şi să fii prezentat de douăsprezece 
animatoare drăguţe era destul de plictisitor. Totuşi a fost un 
semn de rău augur. În acea seară Puffer ne-a invitat în sala de 
sport unde ne-a pus să vizionăm timp de două ore filmele 
meciurilor în care am fost umiliţi de Tigri şi de Urşi. Probabil 
că asta ar fi trebuit să ne ambiţioneze, dar pe mine m-a 
deprimat. 

În noaptea premergătoare celui de-al doilea meci pe 
care-l susţineam acasă, am avut un vis ciudat. Nu a fost chiar 
un coşmar, n-a semănat cu acela care m-a făcut să mă 
trezesc urlând, dar a fost... supărător. Noi jucam cu Dragonii 
din Philadelphia City, iar vântul bătea foarte tare. Sunetele 
uralelor, vocea spartă, distorsionată a crainicului Chubby 
McCarthy care descria meciul, chiar şi zgomotele făcute de 
jucători când se loveau între ei, toate păreau nefireşti şi 
aveau ecou în acel vânt aspru. 

Fetele celor din tribune păreau galbene şi straniu 
umbrite, precum chipurile măştilor chinezeşti. Animatoarele 
dansau şi se scălâmbăiau ca nişte automate stricate. Cerul 
avea o culoare gri nefirească şi era încărcat de nori. Noi eram 
conduşi foarte drastic. Antrenorul Puffer ne striga indicaţii de 
joc pe care nimeni nu le auzea. Dragonii alergau mai repede 
decât noi. Mingea era totdeauna la ei. Lenny Barongg părea 
că suferă foarte mult, colţurile gurii îi erau trase în jos, 
formând un arc tremurător, ca o mască a tragediei. 

Eu am fost lovit, aruncat la pământ şi călcat în picioare. 
Am zăcut întins la pământ, mult în spatele liniei de mijloc, 
zvârcolindu-mă şi încercând să-mi recapăt respiraţia. M-am 
uitat în sus şi acolo, în mijlocul pistei de alergări, în faţa 
peluzei spectatorilor, era Christine. larăşi era strălucitoare şi 
nou-nouţă, ca şi cum tocmai ar fi ieşit din sala de expoziţie. 

Arnie stătea pe capota de sus, cu picioarele încrucişate 
ca un Budha, privindu-mă fără nici o expresie. Mi-a strigat 
ceva, dar vântul puternic i-a acoperit cuvintele. Mi se păruse 


că a spus: Stai liniştit, Dennis. Le rezolvăm noi pe toate. Deci, 
nu-ți fă griji! Totu-i în ordine. 

Să rezolvăm ce? mă întrebam stând pe terenul de joc din 
vis (care în visul meu, din nu ştiu ce motive, devenise 
Astro-Turf), zbătându-mă să-mi recapăt respiraţia, iar penisul 
meu apăsându-mă cu cruzime chiar sub testicule. Să 
rezolvăm ce? 

Ce? 

N-am primit răspuns. Doar farurile galbene şi răutăcioase 
ale Christinei şi Arnie care stătea liniştit cu picioarele 
încrucişate pe capota ei, în acel vânt aspru. 


A doua zi ne-am dus acolo şi ne-am bătut iarăşi pentru 
bunul şi bătrânul Liceu Libeityville. Nu s-a întâmplat atât de 
rău ca în visul meu - în acea sâmbătă, nu s-a accidentat 
nimeni şi, pentru scurt timp, în repriza a treia, chiar se părea 
că aveam o şansă - dar mijlocaşul de la Philadelphia City a 
fost norocos primind o serie de pase lungi (când lucrurile 
încep să meargă prost, totu/ merge prost) şi iarăşi am pierdut. 

După meci, Puffer pur şi simplu a stat pe bancă. Nu s-a 
uitat la nici unul dintre noi. Mai aveam de jucat încă 
unsprezece meciuri, dar el era deja un om înfrânt. 


16 
Intră Leigh, iese Buddy 


Nu mă laud, fetițo, deci nu mă disprețui, 

Dar am cel mai rapid set de roți din oraş, 

Când cineva este în spatele meu nici nu încearcă să mă 
depăşească 

Fiindcă dacă EA ar avea aripi, 

Știu că ar putea să zboare, 

EA este micuța mea maşină sport, 

Tu nici nu ştii ce am eu... 

The Beach Boys 


Sunt foarte sigur că a fost în marţea de după înfrângerea 
luată de la Dragonii din Philadelphia, când lucrurile au început 
iarăşi să se pună în mişcare. 

Eu şi Arnie aveam trei cursuri în comun, iar unul dintre 
ele era Istoria Americii, un curs obligatoriu şi în orar era la ora 
a patra. În primele nouă săptămâni de scoală era predat de 
domnul Thompson, şeful Catedrei de Istorie. Subiectul 
primelor nouă săptămâni era: Două Sute de Ani de 
Prosperitate şi Falimente. Arnie o denumea ora de 
bum-bum-chior-chior, deoarece era tocmai înainte de pauza 
de prânz şi stomacul fiecăruia părea să facă ceva interesant. 

Când s-a terminat ora, a venit la Arnie o fată care l-a 
întrebat dacă are tema pentru Engleză. O avea. A scos-o cu 
grijă din caiet, iar în timp ce el făcea asta, fata l-a privit foarte 
serioasă cu ochii ei albastru-închis, fără să-i abată de la faţa 
lui. Părul ei era blond-închis, culoarea mierii proaspete - nu 
cea prelucrată, ci mierea aşa cum iese din fagure - şi prins la 
spate cu o bandă albastră care se asorta cu ochii. Privind-o, 
am simţit un gol în stomac. În timp ce ea copia tema, Arnie a 
privit-o. 

Bineînţeles, atunci nu a fost prima dată când am văzut-o 
pe Leigh Cabot; ea se transferase în urmă cu trei săptămâni 
la Libertyville dintr-un oraş din Massachusetts, deci fusese 
prin preajmă. Cineva îmi spusese că tatăl ei lucrează pentru 
3M, firma care fabrica banda adezivă scoci. 

Nici măcar nu era prima dată când o remarcasem, 
deoarece Leigh Cabot era, ca s-o spunem foarte pe şleau, o 
fată frumoasă. În ficțiuni, am observat că întotdeauna 
scriitorii pun câte o imperfecţiune ici şi colo la femeile sau 
fetele pe care le inventează, poate fiindcă ei cred că 
adevărata frumuseţe este doar un clişeu sau poate că ei 
consideră că o imperfecţiune sau două le fac mai reale. Deci 
ea este frumoasă, doar că buza de jos este prea lungă, sau 
nasul este puţin prea ascuţit, sau poate pieptul este plat. 
Totdeauna există ceva. 

Dar Leigh Cabot era pur şi simplu frumoasă, fără cusur. 


Pielea ei era curată şi perfectă cu o uşoară tentă rozalie. Avea 
în jur de un metru şaptezeci şi trei, înaltă pentru o fată dar 
totuşi nu prea înaltă, iar silueta ei era încântătoare - sâni tari 
şi ridicaţi, o talie mică ce părea că o poţi cuprinde cu mâinile 
(oricum, tânjeai să încerci), şolduri frumoase, picioare drepte. 
Chip frumos, siluetă sexy - bănuiesc că din punct de vedere 
artistic era plictisitoare, fără o buză inferioară prea lungă sau 
un nas ascuţit, sau o umflătură în plus pe undeva (nici măcar 
un dinte strâmb - cred că avea un stomatolog foarte bun), dar 
cu siguranţă că nu ţi se părea plictisitoare când o priveai. 

Câţiva dintre băieţi îi propuseseră întâlniri, dar fuseseră 
refuzaţi cu mult tact. Se presupunea că probabil îi rămăsese 
credincioasă vreunui băiat din Andover, sau Braintree, sau 
cum se numea oraşul de unde venise şi că, probabil, cu 
timpul, situaţia se va schimba. Două dintre cursurile pe care 
le aveam în comun cu Arnie, le aveam şi cu ea şi eu aşteptam 
momentul potrivit ca să-mi fac mutarea. 

Acum, privindu-i aruncându-şi priviri unul altuia în timp 
ce Arnie a căutat tema şi apoi i-a dat s-o copieze, mă 
întrebam dacă mai aveam vreo şansă să-mi fac mutarea. Apoi 
am început să rânjesc. Arnie Cunningham, însuşi Bătrânul 
Faţă-Pizza şi Leigh Cabot. Asta era cu totul ridicol. Asta era... 

Apoi acel rânjet interior a început să se stingă. Am 
observat pentru a treia oară - de data asta foarte evident - că 
tenul lui Arnie se curăța cu o rapiditate uimitoare. Punctele 
negre dispăruseră. Unele dintre ele lăsaseră acele mici găuri 
şi cicatrice pe obrajii lui, adevărat, dar dacă faţa unui tip este 
puternică, acele mici adâncituri nu contează prea mult; pare 
aberant, dar adaugă caracter. 

Arnie şi Leigh se studiau pe furiş unul pe altul, iar eu îl 
studiam pe ascuns pe Arnie, întrebându-mă exact cum şi 
când a avut loc acest miracol. Razele soarelui intrau puternice 
pe geamurile clasei domnului Thompson, scoțând în evidenţă 
trăsăturile feţei prietenului meu. Arăta... mai bătrân. Ca şi 
cum ar fi învins punctele negre şi acneea, nu printr-o spălare 
regulată şi prin aplicarea unor creme speciale, ci parcă, 
într-un fel, a dat ceasul înainte cu trei ani. Şi părul şi-l 


aranjase altfel - era mai scurt, iar perciunii pe care-i purtase 
încă de când a putut să-i lase să crească (adică de vreo 
optsprezece luni), dispăruseră. 

M-am gândit la după-amiaza noroasă când ne dusesem 
să vedem filmul Kung-fu cu Chuck Norris. Atunci fusese prima 
dată când remarcasem îmbunătăţirea. Imediat după ce-şi 
cumpărase maşina. Poate că asta era explicaţia. Adolescenţi 
din toată lumea, bucuraţi-vă! Problema dureroasă a acneelor 
s-a rezolvat pentru totdeauna. Cumpăraţi-vă o maşină veche 
şi ea va... 

Rânjetul interior, care ieşise din nou la suprafaţă, a 
devenit pe neaşteptate acru. 

Cumpăraţi-vă o maşină veche şi ea va, ce? Vă va 
schimba capul, modul de gândire şi în acest fel va va modifica 
metabolismul? Vă va elibera adevăratul eu? Mi se părea că-l 
aud pe Stukey James, bătrânul nostru profesor de 
matematică, şoptindu-şi eternul său refren: Dacă urmărim 
acest raționament până la ultimele consecințe, doamnelor şi 
domnilor, unde o să ne ducă? 

Într-adevăr, unde? 

— Mulţumesc, Arnie, a spus Leigh cu vocea ei blândă, 
clară. Şi-a pus tema în caietul ei. 

— E-n ordine, a spus el. 

Privirile lor s-au întâlnit - acum se uitau unul la altul în 
loc să se studieze pe furiş - şi chiar şi eu am putut să văd 
cum se aprinde scânteia. 

— Ne vedem la ora a şasea, a spus ea şi s-a îndepărtat 
cu şoldurile unduind uşor sub fusta croşetată şi cu părul 
săltând pe pulover. 

— Ce ai cu ea la ora a şasea? am întrebat. 

In acea oră eu aveam un seminar - şi unul ţinut de 
formidabila domnişoară Raypach, pe care toţi pustii o 
denumeau Domnişoara Rat-Pack (Şobolan-Bondoc)... dar 
niciodată în faţa ei, puteţi fi siguri de asta. 

— Analiză, a spus el cu o voce visătoare, siropoasă, 
care-i era atât de necaracteristică încât am început să 
chicotesc. El m-a privit cu sprâncenele încruntate. 


— Dennis, de ce râzi? 

— A-Nali-iză, am maimuţărit eu. 

Mi-am dat ochii peste cap, am bătut din palme şi am râs 
mai tare. 

A făcut un gest ca şi când ar fi vrut să mă pocnească. 

— Fii atent, Guilder! 

— Nu-i treaba mea, faţă-cartof. 

— Te-au pus în prima echipă şi uită-te ce s-a întâmplat 
cu nenorocita echipă de football. 

Domnul Holdel, care predă bobocilor fineţurile gramaticii 
(şi ştie şi cum să înjure, spun unii, cu mult spirit) a trecut 
întâmplător pe acolo chiar atunci, şi s-a încruntat sever la 
Arnie: 

— Controlează-ţi cuvintele când eşti pe coridorul şcolii, a 
spus el şi a trecut mai departe cu servieta într-o mână şi în 
cealaltă cu un hamburger cumpărat de la chioşcul de gustări 
calde al liceului. 

Arnie s-a înroşit ca un rac; întotdeauna i se întâmplă aşa 
când îi vorbeşte un profesor (era o reacţie atât de automată, 
încât atunci când eram în şcoala primară el sfârşea prin a fi 
pedepsit pentru lucruri pe care nu le făcuse, doar pentru că 
arăta vinovat). Probabil că asta spune ceva despre modul 
cum l-au educat Michael şi Regina - eu sunt okay, tu eşti 
okay, eu sunt o persoană, tu eşti o persoană, amândoi ne 
respectăm foarte mult unul pe altul şi de fiecare dată când 
cineva greşeşte cu ceva, tu o să ai o reacţie alergică de 
vinovăţie. Bănuiesc că această opinie face parte din educaţia 
liberală americană. 

— Controlează-ţi cuvintele, Cunningham, am spus. Eşti 
îngropat în necazuri. 

Atunci a început şi el să râdă. Am mers împreună pe 
coridorul răsunător. Tinerii se grăbeau încoace şi încolo sau 
stăteau sprijiniți de dulapurile lor şi mâncau. Nu aveam voie 
să mâncăm pe coridoare, dar mulţi încălcau regula. 

— Ti-ai adus prânzul? am întrebat. 

— Mda, în pungă de hârtie. 

— Du-te să-l iei. Hai să mergem afară, pe teren. 


— Încă nu te-ai săturat de terenul de football? m-a 
întrebat Arnie. Dacă sâmbăta trecută ai fi stat mai mult timp 
întins pe burtă, cred că unul dintre îngrijitori te-ar fi plantat. 

— Nu mă deranjează. Săptămâna asta jucăm în 
deplasare. Şi vreau să ies de aici. 

— În regulă, ne întâlnim acolo. 

A plecat, iar eu m-am dus la dulapul meu ca să-mi iau de 
acolo prânzul. Pentru început, aveam patru sandvişuri. De 
când antrenorul Puffer începuse cu sesiunile maraton de 
antrenament, tot timpul îmi era foame. 

Am mers pe hol spre ieşire, gândindu-mă la Leigh Cabot 
şi cum, dacă cei doi vor începe să' iasă împreună, toţi ceilalţi 
vor ff foarte nervoşi. Ştiţi, societatea dintr-un liceu este foarte 
conservatoare. Nu-i o mare filozofie, dar este adevărul. Fetele 
se îmbracă după ultima modă trăsnită, câteodată băieţii îşi 
poartă părul lung până la fund, toată lumea fumează puţină 
"iarbă" sau prizează un pic de cocaină - dar toate acestea 
sunt doar lustru de suprafaţă, scutul de apărare pe care ţi-l 
pui până când reuşeşti să descoperi cu exactitate ce se va 
întâmpla cu viaţa ta. Este întocmai ca o oglindă - ceea ce 
foloseşti ca să reflectezi lumina soarelui în ochii profesorilor şi 
ai părinţilor, sperând să-i derutezi înainte ca să te poată 
deruta ei mai mult decât eşti deja. În suflet, majoritatea 
liceenilor sunt la fel de aiuriţi ca un grup de bancheri 
republicani la slujba de la biserică. Sunt unele fete care poate 
au toate albumele lansate de Black Sabbath, dar dacă Ozzy 
Osbourne ar veni în vizită la liceul lor şi i-ar propune uneia 
dintre ele o întâlnire, acea fată (şi toate prietenele ei) ar râde 
cu lacrimi de absurditatea acestei idei. 

Arnie arăta okay fără acnee şi coşuri - de fapt arăta mai 
mult decât bine. Dar n-ar exista nici o fata care a fost colegă 
cu el atunci când tenul lui fusese în starea cea mai proastă, 
care ar fi acceptat să fie prietena lui. De fapt, ele nu-l vedeau 
aşa cum era el acum; vedeau o amintire a lui. Dar cu Leigh 
era altceva. Deoarece ea se transferase, habar nu avea cât 
de oribil arătase Arnie în primii trei ani de liceu. Bineînţeles că 
ar fi aflat dacă ar fi luat numărul de anul trecut al 


Libertonian-ului şi ar fi privit poza cu membrii clubului de şah 
dar, destul de ciudat, aceeaşi tendinţă republicană ar face-o 
să neglijeze acea imagine. Ce este acum, este pentru 
totdeauna - întrebaţi orice bancher republicanei vă va spune 
că ăsta-i modul în care ar trebui să fie lumea. 

Liceeni şi bancheri republicani... când eşti mic consideri 
de la sine înţeles că totul se schimbă constant. Când eşti 
adult, este evident că totul se va schimba, indiferent cât de 
mult te străduieşti să menţii status-quo-ul (chiar şi bancherii 
republicani ştiu asta - chiar dacă nu le place, totuşi o ştiu). 
Doar în adolescentă vorbeşti tot timpul despre schimbări, dar 
în inima ta crezi că de fapt aşa ceva nu se întâmplă niciodată. 

Am ieşit cu punga mea mare cu mâncare şi am luat-o 
prin parcare spre clădirea atelierului. Este o clădire lungă, ca 
un grajd, cu pereţi de tablă galvanizată vopsiți în albastru - 
nu diferă prea mult din punctul de vedere al designului de 
garajul lui Will Darnell, dar este mult mai îngrijită. În interiorul 
ei există atelierul de tâmplărie, atelierul auto şi catedra de 
arte plastice. In principiu, locul pentru fumat este în spatefe 
atelierului, dar în zilele frumoase, în timpul pauzei de prânz, 
de obicei elevii de acolo stau de o parte şi de alta a clădirii, cu 
cizmele de motociclisti sprijinite de zid, fumând şi vorbind cu 
prietenele lor. Sau pipăindu-le. 

Azi nu era nimeni de-a lungul laturii din dreapta a clădirii, 
iar asta ar fi trebuit să mă avertizeze că se întâmplă ceva, dar 
eu n-am reacţionat. Eram pierdut în gândurile amuzante 
despre Arnie şi Leigh Cabot şi psihologia Liceanului American 
Modern. 

Adevărata zonă pentru fumat - zona "desemnată" - este 
într-un mic cu/-de-sac din spatele atelierului mecanic. lar în 
spatele atelierelor, la cincizeci sau şaizeci de picioare 
depărtare, este terenul de football, dominat de o mare tabelă 
electronică de marcaj cu emblema TERRIERILOR, BATEŢI-I! 

Chiar în spatele locului de fumat se adunase un grup de 
persoane, douăzeci sau treizeci, care formau un cerc strâns. 
Acea aranjare de obicei înseamnă o luptă sau ceea ce Arnie 
numeşte o "pushy-pushy" - doi tipi care nu sunt destul de 


furioşi ca să lupte şi care se împing unul pe altul şi se bat pe 
umeri încercând să-şi protejeze reputaţiile de duri. 

M-am uitat în direcţia aia, dar nu cu prea mult interes. 
N-aveam chef să privesc o luptă; eu doream să mănânc de 
prânz şi să aflu dacă era ceva între Arnie şi Leigh Cabot. Dacă 
între ei începuse să se înfiripe ceva, asta i-ar putea abate 
gândurile de la obsesia lui cu Christine. Un lucru era sigur: 
Leigh Cabot nu avea nici un pic de rugină pe caroseria ei. 

Apoi am auzit o fată ţipând şi pe altcineva care a strigat: 
"Hei, nu! Omule, lasă deoparte chestia aia!" Asta suna destul 
de rău. Am schimbat direcţia, mergând să văd ce se întâmplă. 

Mi-am făcut loc prin mulţime şi l-am văzut pe Arnie în 
cerc, stând cu braţele întinse puţin în faţă la nivelul pieptului. 
Era palid şi speriat, dar nu intrase în panică. Puțin la stânga 
lui era o pungă cu mâncare care fusese storcită. În mijlocul ei 
era o amprentă clară de gheată ciocată. Stând în faţa lui, 
îmbrăcat în jeanşi şi un tricou Hanes care se mula pe fiecare 
umflătură a pieptului său, era Buddy Repperton. În mâna 
dreaptă avea un stilet pe care-l mişca lent, înainte şi înapoi, 
ca un magician. 

Era înalt şi lat în umeri. Părul îi era lung şi negru. ÎI purta 
în coadă de cal legată cu un şnur de piele. Faţa îi era masivă, 
stupidă şi amenințătoare. Zâmbea doar puţin. Am simţit un 
amestec de panică şi frică rece. Nu arăta doar stupid şi 
ameninţător. Părea nebun. 

— Ţi-am spus, omule, c-o să te prind, i-a spus încet lui 
Arnie. A înclinat cuțitul şi a împuns aerul în direcţia lui Arnie. 
Arnie s-a retras puţin. Stiletul avea un mâner de sidef, 
prevăzut cu un buton cromat pentru scoaterea lamei. Lama 
părea să aibă vreo opt inci - aici nu era vorba de un cuţit, era 
o afurisită de baionetă. 

— Hei, Buddy, înseamnă-l! a strigat voios Don 
Vandenberg, şi am simţit cum mi se usucă gura. 

M-am uitat la pustiul care era lângă mine; un boboc 
tâmpiţel pe care nu-l cunoşteam. Părea total hipnotizat, tot 
numai ochi. 

— Hei, i-am spus, iar când nu s-a uitat în jur, l-am lovit cu 


umărul. Hei! 

A sărit şi s-a uitat terorizat la mine. _ 

— Du-te şi cheamă-l pe domnul Casey. Işi ia prânzul în 
cabinetul de la atelierul de tâmplărie. Du-te imediat. 

Repperton s-a uitat la mine, apoi la Amie. 

— Haide, Cunningham, a spus el. Ce spui, vrei să ne 
batem? 

— Aruncă cuțitul şi o să vin, căcănarule, a spus Arnie. 

Vocea lui era perfect calmă. Căcănar, unde mai auzisem 
acest cuvânt? De la George LeBay, nu-i aşa? Sigur. Fusese 
cuvântul preferat al fratelui său. 

Se părea că nu era un cuvânt care-i plăcea lui Repperton. 
S-a înroşit şi ş-a apropiat de Arnie. Arnie s-a ferit. Credeam că 
foarte repede se va întâmpla ceva - poate una din acele 
chestii care cer copci şi lasă o cicatrice. 

— Du-te acum să-l aduci pe Casey, i-am spus bobocului 
tâmpiţel. 

Şi acesta a plecat. 

Dar bănuiam că totul se va termina înainte de a veni 
domnul Casey... doar dacă nu puteam cumva să încetinesc 
ostilitățile. 

— Repperton, aruncă cuțitul, am spus. 

larăşi m-a privit. 

— Ce surpriză! E prietenu' lu' Cunningham. Vrei să mă 
faci să-l arunc? 

— Ai cuţit şi el n-are, am spus. În cazul meu, asta se 
cheamă că tu eşti un găinaţ. 

Roşeata s-a accentuat. Acum concentrarea lui se 
spulberase. S-a uitat fa Arnie, apoi la mine. Arnie mi-a aruncat 
o privire plină de recunoştinţă - şi s-a apropiat puţin de 
Repperton. Asta nu mi-a plăcut. 

— Pune-l jos! i-a strigat cineva lui Repperton. 

Şi apoi altcineva: "Pune-l jos!" Au început să scandeze: 
"Pune-l jos, pune-l jos, pune-l jos!" 

Lui Repperton nu i-a prea plăcut. Nu-l deranja să fie în 
centrul atenţiei, dar asta nu era o atenţie de bun augur. A 
început să privească nervos în jur, la Arnie, la mine, apoi la 


ceilalţi. Pe frunte i-a căzut o şuviţă de păr şi şi-a dat-o pe 
spate. 

Când s-a uitat iarăşi la mine, m-am prefăcut că mă reped 
la el. Cuţitul s-a îndreptat în direcţia mea, iar Arnie s-a mişcat 
- s-a mişcat mai repede decât aş fi putut să cred. A lovit cu 
latul palmei imitând destul de bine şi eficient o lovitură de 
Karate. L-a pocnit tare pe Repperton în încheietura palmei 
zburându-i cuțitul din mână. Acesta s-a rostogolit pe punga de 
mâncare. Repperton s-a aplecat să-l înşface. Arnie şi-a 
coordonat mişcările cu mare acuratețe, iar când mâna lui 
Repperton a atins asfaltul, Arnie a călcat pe ea. Puternic. 
Repperton a urlat. 

Atunci, foarte repede, Don Vandenberg a intrat în cerc, 
l-a împins pe Arnie şi l-a aruncat la pământ. Aproape 
inconştient că o s-o fac, am intrat în ring şi l-am lovit în fund 
pe Vandenberg cât de tare am putut - mai degrabă mi-am 
ridicat piciorul în sus, decât l-am împins înainte, l-am lovit 
exact aşa cum se degajează o minge de football. 

Vandenberg, un tip înalt şi slab, care pe atunci avea 
nouăsprezece sau douăzeci de ani, a început să urle şi să 
topăie ţinându-se de fund. A uitat cu totul că trebuie să-l ajute 
pe Buddy; a încetat să mai fie un factor în desfăşurarea 
lucrurilor. Pentru mine este uluitor faptul că nu l-am paralizat. 
N-am mai lovit niciodată atât de puternic pe cineva sau ceva; 
şi oh, prietene! cât de bine m-am simţit! 

Tocmai atunci cineva mi-a înconjurat gâtul cu braţul, iar 
între picioare am simţit o mână. Am realizat ce avea să se 
întâmple cu o secundă prea târziu ca să mai reuşesc să 
previn total situaţia. Testiculelor mele li se aplica o presiune 
foarte mare, care iradia o durere cumplită pulsatorie în burtă, 
în stomac şi apoi în jos, în picioare, înmuindu-mi-le aşa de 
tare, încât atunci când braţul care mă ţinea de gât n-a mai 
fost acolo, am căzut ca un sac pe terenul de fumat. 

— Cum ţi s-a părut chestia asta, puţoiule? m-a întrebat 
un tip butucănos, cu dinţii stricaţi. 

Purta nişte ochelari mici şi delicaţi cu ramă subţire de 
metal, care păreau aberanţi pe fata lui ca un bloc de piatră. 


Acesta era Moochie Welch, un alt prieten de-al lui Buddy. 

Dintr-o dată cercul de privitori a început să se împrăştie 
şi am auzit o voce bărbătească strigând: 

— Împrâştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă! Împrăştiaţi-vă chiar 
acum! Faceţi o plimbare! Drace, mişcaţi-vă! 

Era domnul Casey. În sfârşit, domnul Casey. 

Buddy Repperton şi-a înşfăcat de pe jos stiletul. A strâns 
lama şi şi-a băgat cuțitul cu o mişcare rapidă în buzunarul 
blugilor. Mâna lui era zgâriată, sângera şi se părea că se va 
umfla. Afurisitul de ticălos, speram să i se umfle până când o 
să arate ca una dintre acele mănuși pe care le poartă Donald 
Duck în benzile desenate. 

Moochie Welch s-a îndepărtat de mine, a privit în direcţia 
de unde se auzea glasul domnului Casey şi şi-a atins delicat 
colţul gurii: 

— Mai târziu, puţoiule, a spus. 

Don Vandenberg dansa acum mai lent, dar încă îşi masa 
partea afectată. Pe faţă îi curgeau lacrimi de durere. 

Apoi Arnie a venit lângă mine, punându-şi un braţ în jurul 
meu şi ajutându-mă să mă ridic. Bluza îi era foarte murdară 
din cauza căzăturii pe care i-o pricinuise Vandenberg. Pe 
genunchi i se lipiseră mucuri de ţigară. 

— Te simţi bine, Dennis? Ce ţi-a făcut? 

— Mi-a masat puţin coaiele. O să-mi revin. 

Cel puţin aşa speram. Dacă sunteţi bărbat şi măcar o 
dată v-ati lovit tare la boaşe (şi cărui bărbat nu i s-a-ntâmplat 
asta?) atunci ştiţi. Dacă sunteţi femeie, nu ştiţi - n-aveţi de 
unde. Agonia iniţială este doar începutul; se stinge ca să fie 
înlocuită de o presiune surdă, pulsatorie, care se cuibăreşte în 
stomac. lar această presiune spune: Bună, ce faci? Mă simt 
bine aici în fundul stomacului tău să te fac să-ţi doreşti în 
acelaşi timp să-ți vomiti prânzul şi să te caci în pantaloni! 
Cred că o să mai stau puţin pe aici, bine? Cum ti se pare o 
jumătate de oră? Superb! Să primeşti o lovitură în boaşe nu 
este chiar unul dintre deliciile vieţii. 

Domnul Casey şi-a făcut loc printre spectatorii care se 
împrăştiau şi-a observat situaţia. Nu era un tip masiv, ca 


antrenorul Puffer; nici măcar nu părea prea aspru. Avea 
înălţime şi vârstă medii şi începuse să chelească. Purta 
ochelari cu rame groase. Îi plăcea să poarte cămăşi simple, 
albe - fără cravată - iar acum era îmbrăcat chiar aşa. Nu era 
un tip masiv, dar era respectat. Nimeni nu îndrăznea să-şi 
bată joc de el, deoarece el nu era speriat de puşti aşa cum 
sunt în străfundul sufletului majoritatea profesorilor. Copiii 
ştiau asta. Buddy, Don şi Moochie ştiau şi ei; am văzut asta în 
felul spăsit cum şi-au lăsat ochii în jos şi au roit din picioare. 

— Dispăreţi! le-a spus răstit domnul Casey celor câţiva 
privitori care rămăseseră. 

Au început să se împrăştie. Moochie Welch s-a decis să 
încerce să dispară împreună cu ei. 

— Tu nu, Peter, a spus domnul Casey. 

— O, domnule Casey, eu n-am făcut nimic, a spus 
Moochie. 

— Nici eu, a zis Don. Cum se face că întotdeauna vă 
căşunează pe noi? 

Domnul Casey a venit spre mine şi Arnie. 

— Dennis, ai păţit ceva? 

Începusem în sfârşit să-mi revin - nu s-ar fi întâmplat 
asta dacă una dintre coapsele mele nu ar fi blocat parţial 
mâna lui Welch. Am încuviinţat. 

Domnul Casey s-a dus înapoi spre locul unde Buddy 
Repperton, Moochie Welch şi Don Vandenberg stăteau 
înşiruiţi unul lângă altul. Don nu glumise; vorbise şi în numele 
celorlalţi. Ei chiar păreau că sunt învinuiți pe nedrept. 

— Sunteţi foarte deştepţi, nu-i aşa? a spus domnul Casey 
până la urmă. Trei contra doi. Asta-i stilul tău, Buddy? Ăştia 
doi par floare la ureche pentru tine. 

Buddy şi-a ridicat privirile, s-a uitat plin de ură înăbuşită 
la domnul Casey, apoi şi-a coborât iarăşi ochii. 

— Ei au început. 

— Nu-i adevărat - a început Arnie. 

— Tacă-ţi gura, Faţă-de-cur, a spus Buddy. 

A început să mai spună ceva, dar înainte să scoată un 
cuvânt, domnul Casey l-a înşfăcat şi l-a proiectat în zidul 


atelierului. Acolo era un indicator mic pe care scria: DOAR 
AICI SE FUMEAZA. Domnul Casey a început să-l lovească pe 
Buddy Repperton de plăcuţă şi de fiecare dată indicatorul 
zornăia ca o accentuare dramatică. Se purta cu Repperton tot 
aşa cum eu sau dumneavoastră am face-o cu o imensă 
păpuşă de cârpe. Bănuiesc că totuşi, pe undeva, avea nişte 
muşchi. 

— Ar fi bine să-ţi ţii fleanca, a spus el, şi l-a lovit pe 
Buddy de indicator. Ar trebui să-ţi închizi gura sau să-ţi cureţi 
gura. Deoarece eu n-am chef să ascult porcăriile alea de la 
tine, Buddy. 

A dat drumul cămăşii lui Repperton. Aceasta îi ieşise din 
pantaloni lăsând să se vadă burta albă, nebronzată. Apoi s-a 
uitat spre Arnie şi l-a întrebat: 

— Ce spuneai? 

— Am trecut pe lângă locul pentru fumat în drum spre 
terenul de football unde doream să-mi iau prânzul, a spus 
Arnie. Repperton fuma aici cu prietenii lui. A venit la mine şi 
mi-a zburat din mână punga cu mâncare, apoi a călcat-o. A 
strivit-o. 

A părut că mai vrea să adauge ceva, s-a gândit, dar a 
înghiţit în sec. 

— Aşa a pornit bătaia. _ 

Dar eu nu doream să tac. In mod normal, eu nu sunt un 
turnător sau un pârâcios, dar pare-se că Repperton decisese 
că era nevoie de mai mult decât o bătaie bună ca să se 
răzbune că fusese dat afară de la Darnell. Ar fi putut să-i 
găurească intestinele lui Arnie, ar fi putut să-l ucidă. 

— Domnule Casey, am spus. 

S-a uitat la mine. Din spatele lui, Buddy Repperton mi-a 
aruncat o privire ucigătoare, un avertisment. Ține-ți gura, 
asta rămâne între noi. Cu un an înainte, un fel de mândrie 
aberantă m-ar fi determinat să fiu de acord cu el şi să-i fac 
jocul, dar nu acum. 

— Ce este, Dennis? 

— İl urmărea pe Arnie încă din vară. Are un cuţit la el şi 
părea că vrea să-l împlânte. 


Arnie mă privea cu ochii opaci, cu o expresie de neînțeles 
în ei. M-am gândit cum îl făcuse căcănar pe Repperton - 
cuvântul lui LeBay - şi am simţit cum mi se strânge pielea pe 
la spate. 

— Mincinos nenorocit! a strigat teatral Repperton. Nu am 
nici un cuţit. 

Casey l-a privit fără să spună nimic. Acum Vandenberg şi 
Welch păreau foarte neliniştiţi - speriaţi. Pedeapsa pe care 
urma s-o primească pentru această mică încăierare se 
agravase trecând de la mustrare, cu care erau obişnuiţi, şi de 
suspendare, pe care o experimentaseră, spre limita supremă 
a exmatriculării. 

Trebuia să mai spun doar un cuvânt. M-am mai gândit. 
Aproape renunţasem. Dar era vorba de Arnie, iar Arnie era 
prietenul meu. lar în sinea mea, acolo unde contează, nu doar 
credeam că Buddy dorise să-l înjunghie, ştiam asta. Am rostit 
cuvântul. 

— Era un stilet. 

Acum ochii lui Buddy nu mai fulgerau; ardeau promițând 
flăcările iadului, damnare şi o lungă perioadă de tortură. 

— E o minciună, domnule Casey, a spus el răguşit. Minte. 
Jur pe Dumnezeu. 

Domnul Casey încă tăcea. S-a uitat lent spre Arnie. 

— Cunningham. Te-a ameninţat Repperton cu stiletul? 

La început Arnie n-a vrut să răspundă. Apoi, cu un glas 
stins care era doar cu puţin mai tare decât un oftat, a spus: 
"Mda". 

Acum Repperton ne arunca amândurora priviri pline de 
ură. 

Casey s-a întors spre Moochie Welch şi Don Vandenberg. 
Imediat, am observat că metoda lui de a face faţă acestei 
situaţii se schimbase: începuse să se mişte încet şi cu atenţie 
ca şi cum ar fi testat terenul înainte de a face fiecare pas. 
Domnul Casey ştia care vor fi consecinţele. 

— A fost vorba şi de un cuţit? i-a întrebat. 

Moochie şi Vandenberg s-au uitat în jos şi n-au vrut să 
răspundă. Totuşi acesta era un răspuns destul de evident. 


— Buddy, întoarce-ţi buzunarele pe dos, a spus domnul 
Casey. - Pe dracu'! 

Vocea lui era stridentă. 

— Nu mă poţi obliga! 

— Dacă te referi la faptul că n-am voie, te înşeli, a spus 
domnul Casey. lar dacă prin asta vrei să spui că nu pot să-ţi 
întorc şi singur buzunarele, şi atunci te înşeli. 

— Mda, încearcă, încearcă, a strigat Buddy la el. O să te 
scot prin zidul ăla, chelios idiot ce eşti. 

Stomacul mi se contracta neajutorat. Nu puteam să sufăr 
asemenea scene, aceste confruntări urâte, iar asta era cea 
mai scârboasă pe care o văzusem eu. 

Dar domnul Casey ţinea situaţia sub control şi nu s-a 
abătut niciodată de la linia pe care şi-o alesese. 

— Dar n-o s-o fac, a terminat el. O să-ţi întorci singur 
buzunarele. 

— S-o crezi tu! a spus Buddy. 

Stătea sprijinit de zidul atelierului astfel încât umflătura 
din buzunarul de la şold să nu se vadă. Poalele cămăşii îi 
atârnau peste pantaloni. Privea în toate direcţiile, ca un 
animal încolţit. 

Domnul Casey s-a uitat la Moochie şi la Don Vandenberg: 

— Voi doi duceţi-vă în cancelarie şi asteptaţi-mă acolo, a 
spus el. Să nu vă duceţi altundeva; aveţi şi aşa destule 
necazuri. 

S-au îndepărtat încet, stând apropiaţi ca şi când ar fi vrut 
să se protejeze unul pe altul. Moochie a aruncat o privire în 
spate. In clădirea principală a început să sune clopoţelul. 
Elevii au început să intre înăuntru, unii dintre ei aruncându-ne 
priviri curioase. Noi nu ne luasem prânzul. Nu conta. Nu-mi 
mai era foame. 

Domnul Casey şi-a îndreptat iarăşi atenţia spre Buddy. 

— Acum eşti pe teritoriul şcolii. Ar trebui să-i mulţumeşti 
lui Dumnezeu că-i aşa, deoarece dacă ai un cuţit, Buddy, şi 
dacă l-ai scos, asta înseamnă atac cu armă albă. Şi atunci te 
paşte puşcăria. 

— Dovedeşte-o, dovedeşte-o! a strigat Buddy. 


Obrajii îi ardeau, respira sacadat şi nervos. 

— Dacă nu-ți întorci buzunarele pe dos chiar acum, o 
să-ţi scriu o scutire de ore. Apoi am să chem poliţia şi în clipa 
când vei ieşi pe poartă, o să te înhaţe. Vezi că eşti la 
înghesuială? - S-a uitat nemilos la Buddy - Aici avem propriile 
noastre reguli. Dar dacă-ţi scriu scutirea, Buddy, curul tău e în 
mâna lor. Bineînţeles dacă nu ai cuţit, eşti okay. Dar dacă ai şi 
ei îl găsesc... 

A urmat un moment de tăcere. Toţi patru eram 
încremeniţi. Eu nu credeam că Buddy o s-o facă; o să-şi ia 
scutirea şi o să încerce să ascundă undeva cuțitul. Apoi se 
pare că şi-a dat seama că poliţiştii îl vor căuta şi îl vor găsi, 
fiindcă a scos cuțitul din buzunar şi l-a aruncat pe asfalt. A 
aterizat chiar pe butonul de acţionare. Lama a ţâşnit afară şi 
a sclipit în soarele după-amiezii; opt inci de oţel cromat. 

Arnie s-a uitat la el şi şi-a şters gura cu podul palmei. 

— Buddy, du-te în cancelarie, a spus încetişor domnul 
Casey. Aşteaptă-mă acolo. 

— Mă fut pe cancelarie! a strigat Buddy. 

Glasul îi era subţire şi isteric din cauza furiei. Părul îi 
căzuse iarăşi peste frunte şi şi l-a dat la loc pe spate. 

— Plec dracului din crescătoria asta de porci! 

— Da, în ordine, foarte bine, a spus domnul Casey fără să 
aibă în glas alte inflexiuni sau emoţii decât ar fi avut dacă 
Buddy i-ar fi oferit o cafea. 

Am ştiut atunci că Buddy îşi rupsese toate legăturile cu 
Liceul Libertyville. Acum nu mai era vorba de consemnare sau 
o vacanţă de trei zile; părinţii lui vor primi cu poşta formularul 
albastru de exmatriculare - formularul le va explica de ce fiul 
lor a fost exmatriculat şi îi va informa despre drepturile şi 
opţiunile pe care le aveau. 

Buddy ne-a privit pe Arnie şi pe mine - şi a zâmbit. 

— O să vă aranjez eu, a zâmbit. O să fim chit. O să vă 
doriţi atunci să nu vă fi născut niciodată. 

A lovit cuțitul cu piciorul făcându-l să se rotească şi să 
arunce scântei. S-a oprit în punga cu mâncare, iar Buddy a 
plecat, bocănind cu tocurile cizmelor de motociclist. 


Domnul Casey ne-a privit; faţa lui era tristă şi obosită. 

— Imi pare rău, a spus. 

— E-n ordine, a răspuns Arnie. 

— Doriţi nişte scutiri de ore? O să vi le scriu, dacă doriţi 
să mergeţi acasă pentru restul zilei. 

M-am uitat la Arnie, care-şi scutura cămaşa. A clătinat 
din cap. 

— Nu, nu-i nevoie, am spus. 

— In ordine. Atunci doar scutiri pentru că aţi întârziat. 

Ne-am dus în cabinetul domnului Casey şi ne-a dat scutiri 
pentru următoarea oră, care era una pe care o aveam în 
comun - Fizică. Pentru Avansaţi. Când am intrat în laboratorul 
de fizică, mulţi dintre colegi ne-au aruncat priviri curioase, iar 
în spatele nostru s-a şuşotit destul de mult. 

Lista de absenţi din după-amiaza aceea a apărut la 
sfârşitul celei de a şasea ore. M-am uitat pe ea şi am văzut 
numele Repperton, Vandenberg şi Welch, fiecare având 
alăturată litera (E). Am crezut că eu şi Amie vom fi chemaţi la 
sfârşitul orelor în cancelarie ca să-i spunem domnului Lothrop, 
ofiţerul cu disciplina, ce se întâmplase. Dar n-a fost aşa. 

După ore l-am căutat pe Arnie, gândindu-mă că vom 
merge împreună acasă şi o să vorbim puţin, dar şi de data 
aceasta mă înşelasem. El plecase deja spre Garajul Darnell ca 
să lucreze la Christine. 


17 
Christine a ieşit iarăşi pe stradă 


Am un Mustang-Ford 1966, vişiniu, 

Are cu 380 cai putere mai mult decât e nevoie, 
Știi că-i mult prea puternic 

Ca să se târâie pe drumurile astea de ţară. 
Chuck Berry 


Până după meciul care l-am avut sâmbăta următoare 
n-am mai avut ocazia să discut serios cu Arnie. lar atunci a 


fost şi prima dată, din ziua în care o cumpărase, când 
Christine a ieşit iarăşi pe străzi. 

Echipa s-a deplasat la Hidden Hills, cam la şaisprezece 
mile depărtare, iar aceea a fost cea mai liniştită călătorie cu 
autobuzul şcolii pe care am făcut-o eu vreodată. Ai fi putut 
crede că mergeam la ghilotină şi nu la un meci de football. 
Chiar şi amănuntul că palmaresul lor, l-2, era doar cu puţin 
mai bun decât al nostru, nu prea înveselea pe nimeni. 
Antrenorul Puffer stătea în spatele şoferului, palid şi tăcut, ca 
şi cum ar fi suferit de migrenă. 

De obicei o deplasare la un meci era o combinaţie între o 
caravană şi un circ. Un al doilea autobuz, plin cu 
animatoarele, cu fanfara şi cu toţi elevii de la liceu care se 
înscriseseră drept "microbişti" ("microbişti, bunule 
Dumnezeu!, dacă n-am fi trecut toţi prin liceu, cine dracu' ar 
crede-0?"), venea în urma autocarului echipei. În spatele celor 
două autobuze să fi fost un şir de cincisprezece-douăzeci de 
maşini, majoritatea lor pline cu adolescenţi, majoritatea 
purtând pe spate abti-bilduri cu: TERRIERILOR, BURDUŞIŢI-I! - 
claxonând, cu farurile aprinse, toate acele lucruri pe care 
probabil vi le amintiţi din propria voastră viată de liceeni. 

Dar în această deplasare mai era doar autobuzul cu 
animatoarele şi fanfara (şi nici acesta nu era plin - într-un an 
câştigător, dacă nu-ţi rezervai de marţi loc în al doilea 
autobuz, nu mai aveai noroc) şi trei sau patru ma.şim în 
spatele lui. Suporterii dispăruseră. lar eu stăteam în 
autobuzul echipei, lângă Lenny Barongg, întrebându-mă 
posomorât dacă în după-amiaza aceea o să mă accidentez 
sau nu, total inconştient că una dintre cele câteva maşini din 
spatele autobuzului era Christine. 

Am văzut-o cînd am coborât din autobuz, în parcarea 
Liceului Hidden Hills. Fanfara lor era deja pe teren, iar 
duduitul tobelor se auzea clar, ciudat amplificat de cerul 
înnorat. Era prima sâmbătă într-adevăr bună pentru football, 
răcoroasă, înnorată, de toamnă. 

S-o văd pe Christine parcată lângă autobuzul şcolii a fost 
o surpriză, dar când Arnie a coborât, iar pe cealaltă parte a 


coborât Leigh Cabot, am fost de-a dreptul împietrit de uimire 
- şi mai mult decât puţin gelos. Leigh purta o pereche de 
pantaloni de stofă maro, mulaţi, şi un pulover alb croşetat, iar 
părul i se răsfira superb pe umeri. 

— Arnie, am spus. Hei, omule! 

— Bună, Dennis, a spus el puţin timid. 

Eram conştient că unii dintre ceilalţi jucători care 
coborau din autobuz aruncau priviri crucişe; acolo era 
Faţă-Pizza Cunningham cu tipa fantastică din Massachusetts. 
Cum Dumnezeu s-a întâmplat aşa ceva? 

— Ce mai faci? 

— Bine, a spus. O cunoşti pe Leigh Cabot? 

— De la ore. Bună, Leigh. 

— Bună, Dennis. Azi aveţi de gând să câştigaţi? 

Mi-am coborât glasul şi am şoptit răguşit: 

— Totu-i aranjat. Poţi să pui pariu că da. 

Arnie a roşit puţin, dar Leigh şi-a dus mâna la gură şi a 
chicotit. 

— O să încercăm, dar nu ştiu, am spus. 

— O să vă purtăm noi spre victorie, a zis Arnie. Parcă 
deja văd ziarele de mâine: - Guilder A Avut Aripi, A Doborât 
Recordul Campionatului. 

— Mai degrabă: Guilder Dus la Spital cu Fractură 
Craniană, i-am replicat. Câţi colegi au venit? Zece? 
Cincisprezece? 

— Asta înseamnă că noi, cei care am venit, o să avem 
mai mult loc în tribune, a spus Leigh. 

L-a luat pe Arnie de braţ - surprinzându-l şi făcându-i o 
mare plăcere, bănuiesc. Deja îmi plăcea de ea. Ar fi putut fi o 
căţea sau ar fi putut avea mintea adormită - mie mi se pare 
că o mulţime dintre fetele cu adevărat frumoase fac parte din 
una dintre aceste categorii - dar nu era aşa. 

— Ce-ţi mai face rabla? am întrebat şi m-am dus până la 
maşină. 

— Nu prea rău. 

A venit după mine încercând să nu zâmbească prea tare. 

Reparaţiile progresaseră, iar acum făcuse destul de 


multe la Fury, astfel încât aceasta nu mai arăta atât de 
aberant şi de alandala. Cealaltă jumătate a vechii şi ruginitei 
grile fusese înlocuită, iar crăpăturile din parbriz dispăruseră 
complet. 

— Ai schimbat parbrizul, am spus. 

Arnie a încuviinţat 

— Şi capota. 

Capota era curată; nou-nouţă şi strălucitoare, în contrast 
evident cu aripile pline de rugină. Era de culoarea focului. 
Roşu electric. Arnie a atins-o posesiv, iar atingerea s-a 
transformat într-o mângâiere. 

— Mda. Am montat-o chiar eu. 

Ceva în toată chestia asta nu-mi dădea pace. Cum făcuse 
totul singur? 

— Ai spus că ai de gând s-o transformi într-un exponat de 
vitrină! Cred că încep să te cred. 

M-am dus până la portiera şoferului. Tapiţeria de pe 
interiorul uşilor şi de pe jos era încă murdară şi ruptă, dar 
scaunele din faţă erau îmbrăcate cu material nou, ca şi 
bancheta din spate. 

— O să fie frumoasă, a spus Leigh, dar vocea ei avea o 
inflexiune lipsită de interes - nu era tonul voios şi exuberant 
pe care-l folosise atunci când vorbisem despre meci - care 
m-a făcut s-o privesc. O privire scurtă a fost tot ce mi-a 
trebuit. Mi-am dat seama imediat, complet şi absolut, ca şi 
cum i-aş fi captat undele cerebrale din aer, că ea nu o plăcea 
pe Christine. Va încerca să pretindă că-i place, doar pentru că 
era a lui Arnie. Dar... niciodată nu îi va plăcea cu adevărat. 

— Deci i-ai făcut revizia tehnică, am spus. 

— Ei bine... Arnie părea jenat. Nu i-am făcut-o. Nu încă. 

— Ce vrei să spui? 

— Claxonul nu funcţionează şi, câteodată, când apăs pe 
frână, luminile de frână nu se aprind. Cred că undeva este un 
scurtcircuit dar, deocamdată, n-am fost în stare să-l localizez. 

M-am uitat la noul parbriz - pe el era aplicat un abţibild 
nou de revizie tehnică. Arnie mi-a urmărit privirile şi pe faţă 
i-a apărut o expresie ruşinată şi totuşi sfidătoare. 


— Will mi-a dat abţibildul. Ştie că-i aproape în regulă. 

Şi de altfel, m-am gândit eu, aveai această întâlnire 
fierbinte, nu-i aşa? 

— Nu-i periculos? a întrebat Leigh, adresând întrebarea 
undeva între mine şi Arnie. 

Sprâncenele ei s-au încruntat puţin - cred, poate, că 
simţise un curent rece între mine şi Arnie. 

— Nu, am spus. Nu cred. Când mergi cu Arnie, eşti în 
mare siguranţă, e ca şi cum ar conduce Bătrânul Precaut. 

Această remarcă a spulberat mica încordare care se 
crease între noi. Dinspre terenul de football s-a auzit o 
cacofonie de alămuri, apoi am auzit vocea dirijorului fanfarei, 
vagă dar foarte clară: /ncă o dată, vă rog! Asta-i Rogers şi 
Hammestein, nu rock-and-ro-oll! Încă o dată, vă rog! 

Ne-am uitat unii la alţii. Eu şi Arnie am izbucnit în râs, iar 
după o clipă ni s-a alăturat şi Leigh. Privind-o, m-am simţit 
iarăşi gelos. Pentru prietenul meu Arnie nu doream decât ce-i 
mai bun, dar ea era extraordinară - şaptesprezece spre 
optsprezece ani, superbă, perfectă, sănătoasă, plină de viaţă. 
In felul ei Roseanne era frumoasă, dar pe lângă Leigh era ca 
Muma-Pădurii adormită. 

Oare atunci am început s-o doresc? Atunci am început 
s-o doresc pe prietena celui mai bun prieten al meu? Da, cred 
că atunci. Dar, vă jur, nu i-aş fi făcut vreodată un avans dacă 
lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Doar că nu cred că se puteau 
desfăşura altfel. Ori poate că doar vreau să cred aşa ceva. 

— Ar fi mai bine să mergem, Arnie, că de nu, s-ar putea 
să nu mai găsim locuri în tribuna oaspeţilor, a spus Leigh cu 
un sarcasm ca de doamnă. 

Arnie a zâmbit. Ea încă îl ţinea de braţ, iar el părea 
copleşit de această favoare. Şi de ce nu? Dacă aş fi fost în 
locul lui şi la prima experienţă cu o fată vie, şi încă una aşa de 
drăguță ca Leigh, aş fi fost deja pe trei sferturi îndrăgostit de 
ea. Nu îi doream decât fericire cu ea. Bănuiesc că încerc să vă 
fac să credeţi asta, chiar dacă de aici înainte nu o să mai 
credeţi nimic. Dacă cineva avea dreptul la puţină fericire, 
acela era Arnie. 


Restul echipei se dusese în vestiarul oaspeţilor aflat în 
spatele sălii de sport a liceului, iar acum antrenorul Puffer şi-a 
scos capul pe uşă. 

— Domnule Guilder, credeţi că ne-aţi putea onora cu 
prezenţa dumneavoastră? a strigat el. Ştiu că cer prea mult şi 
sper că mă veţi ierta dacă aveţi ceva mai important de făcut, 
dar dacă nu, vrei să-ţi muţi fundul în vestiar? 

— Asta-i Rogers şi Hammerstein, nu rock-and-ro-ool, am 
murmurat spre Arnie şi Leigh şi m-am grăbit spre vestiar. 

Eu m-am îndreptat spre vestiar - Puffer intrase - iar Arnie 
şi Leigh s-au dus spre tribune. Eu m-am oprit la jumătatea 
drumului şi m-am întors la Christine. Cu toate că eram în 
întârziere, am înconjurat-o; încă aveam acel sentiment ciudat 
că nu trebuia să stau în fata ei. 

Pe spate am văzut un număr de înmatriculare de 
Pennsylvania, prins cu un arc. L-am tras în jos; pe spate era 
lipită o etichetă Dymo: ACEST NUMĂR DE ÎNMATRICULARE 
ESTE PROPRIETATEA GARAJULUI DARNELL, LIBERTYVILLE, PA. 

Am dat drumul plăcii şi m-am ridicat încruntându-mă. 
Darnell îi dăduse un abţibild de revizie tehnică ştiind că 
maşina este încă departe de a fi aptă să obţină revizia 
tehnică; Darnell îi dăduse număr de înmatriculare ca el să 
poată folosi maşina şi s-o aducă pe Leigh la meci. De 
asemenea, încetase de a mai fi "Darnell" pentru Arnie; astăzi 
îi spusese "Will". Interesant, dar nu prea liniştitor. 

M-am întrebat dacă Arnie este destul de prost ca să 
creadă că Will Darnell-ii acestei lumi fac favoruri 
dezinteresate. Speram că nu, dar nu eram sigur. Deja nu mai 
eram sigur în privinţa multor lucruri în legătură cu Arnie. În 
ultimele săptămâni se schimbase destul de mult. 


Spre marea noastră surprindere, am câştigat meciul - 
după cum s-a dovedit până la urmă, acela a fost unul dintre 
cele două pe care le-am câştigat în acel sezon... dar, eu nu 
mai eram în echipă când s-a terminat sezonul. 

N-aveam nici un drept să câştigăm; am intrat pe teren cu 


sentimentul că suntem înfrânți şi am pierdut lovitura de 
început. Hillmenii, Oamenii Dealurilor (tâmpit nume pentru o 
echipă, dar, de fapt, ce-i atât de deştept în a te numi 
Terrierii?) au înaintat patruzeci de yarzi la primele lor două 
mingi, trecând prin linia noastră de apărare precum cuțitul 
prin brânză. Apoi, la a treia minge - al treilea atac la rând - 
atacantul lor a scăpat mingea. Gary Tardiff a înşfăcat-o şi a 
alergat şaizeci de yarzi până la terenul de ţintă, cu un rânjet 
mare întipărit pe faţă. 

Hillmenii şi antrenorul lor au înnebunit protestând că 
mingea fusese "moartă" pe linia de mijloc, dar arbitrii nu au 
fost de acord - şi aşa am luat noi conducerea cu 6-0. De la 
locul meu de pe banca de rezervă am putut să văd că puţinii 
fani din Libertyville erau în delir. Bănuiesc că aveau tot 
dreptul; era pentru prima dată în acel sezon când noi 
conduceam. Arnie şi Leigh agitau steguleţe. Le-am făcut cu 
mâna. Leigh m-a văzut, mi-a răspuns apoi l-a atenţionat cu 
cotul pe Arnie. Arnie mi-a făcut cu mâna. Păreau că încep să 
se distreze foarte bine acolo şi asta m-a făcut să zâmbesc. 

Cât despre meci, nu ne-am mai uitat înapoi după acel 
touchdown norocos. Atrăsesem de partea noastră acel lucru 
mistic, avântul - poate pentru singura dată în acel sezon. Nu 
am doborât recordul de touchdown-uri al Campionatului după 
cum prezisese Arnie, dar am înscris de trei ori, o dată dintr-o 
cursă de nouăzeci de yarzi, cea mai lungă din viaţa mea. La 
jumătatea meciului scorul era 17-0, iar Puffer era un om nou. 
Vedea în faţa noastră o completă răsturnare a situaţiei, cea 
mai fantastică revenire din istoria Campionatului. S-a dovedit 
a fi un vis prostesc, bineînţeles, dar în acea zi era foarte 
entuziasmat, iar mie îmi părea bine pentru el, tot aşa cum 
simţeam şi pentru Arnie şi Leigh, care se cunoscuseră atât de 
uşor şi de benefic. 

A doua jumătate n-a fost la fel de bună; linia noastră de 
apărare îşi reluase atitudinea pe care o avusese în primele 
trei meciuri, dar n-am fost deloc în pericol. Am câştigat cu 
27-18. 

Antrenorul m-a scos afară din teren la jumătatea reprizei 


a patra şi l-a băgat pe Brian McNolly, care trebuia să mă 
înlocuiască în anul următor - de fapt, până la urmă m-a 
înlocuit mult mai repede. Am făcut duş, m-am îmbrăcat şi am 
ieşit din vestiar când mai erau două minute până la finalul 
meciului. 

Parcarea era plină de maşini dar pustie de oameni. 
Dinspre stadion se auzeau ovaţii frenetice de la fanii echipei 
adverse, căreia îi cereau să facă imposibilul în ultimele două 
minute. De la această distanţă totul părea atât de 
neimportant, precum probabil era. 

M-am îndreptat spre Christine. 

Stătea acolo cu laturile ei ciupite de rugină, având 
capota nouă şi cu aripile din spate care păreau lungi de o 
milă. Un dinozaur din anii '50 când toţi milionarii petrolului 
proveneau din Texas şi când dolarul yankeu făcea de rahat 
yenul japonez şi nu invers. Din zilele când Cari Perkins cânta 
despre pedale roz, Jonny Horton cânta despre cum este să 
dansezi toată noaptea într-o speluncă pardosită cu lemn, iar 
cel mai mare idol al adolescenților din ţară era Edd "Kookie" 
Byrnes. 

Am atins-o pe Cnristine. Am încercat s-o mângâi cum 
făcuse Arnie; să-mi placă de ea de dragul lui Arnie, după cum 
încerca Liegh. Cu siguranţă că dacă cineva ar fi în stare să 
înveţe s-o placă, acela ar trebui să fiu eu. Leigh îl cunoştea pe 
Arnie doar de o lună. Eu îl ştiam de-o viaţă. 

Mi-am trecut mâna peste suprafaţa ruginită şi m-am 
gândit la George LeBay, Veronica şi Rita LeBay, iar la un 
moment dat, mâna care trebuia să mângâie s-a strâns într-un 
pumn cu care am lovit brusc, cât de tare am putut, în 
caroserie Christinei - destul de tare încât să mă doară mâna 
şi să icnesc de durere şi să mă întreb ce dracu' credeam că 
fac. 

Sunetul ruginii căzând în fărâme pe asfalt. Răpăitul 
tobelor fanfarei de pe terenul de football, ca şi bătăile inimii 
unui gigant. 

Sunetul inimii mele. 

Am încercat uşa din faţă. 


Era închisă. 

Mi-am umezit buzele, realizând că-mi este frică. 

Era aproape ca şi cum - asta era foarte amuzant, era 
hilar - era aproape ca şi cum maşina nu mă plăcea, ca şi cum 
ea mă suspecta că vreau să mă interpun între ea şi Arnie şi că 
motivul pentru care nu doream să trec prin faţa ei era- 

larăşi am râs, apoi mi-am amintit visul şi m-am oprit din 
râs. Situaţia de acum semăna prea mult cu el. Desigur, 
Chubby McCarthy nu se auzea strigând în megafoane, nu în 
Hidden Hills, dar restul aducea un sentiment neliniştitor de 
dejă vu - zgomotul uralelor, sunetele scoase de corpurile în 
contact, vântul şuierând printre copacii care arătau ca nişte 
cartoane sub cerul înnorat. 

Motorul va porni. Maşina va plonja, se va retrage, se va 
năpusti în faţă, se va retrage. Apoi cauciucurile vor ţipa şi 
Christine va veni direct spre mine. 

M-am scuturat de acest gând. Era timpul să încetez să 
mă autosugestionez cu toate aceste tâmpenii aberante. Era 
timpul - deja trecuse de mult - să-mi controlez imaginaţia. 
Aceasta era doar o maşină, nu o EA, ci o ea, de fapt nici 
măcar Christine, ci un Plymouth Fury 1958, care ieşise de pe 
o linie de asamblare din Detroit împreună cu alte patru mii de 
automobile identice. 

Am reuşit... cel puţin temporar. Doar ca să-mi 
demonstrez că nu mi-era frică de ea, m-am lăsat în genunchi 
şi m-am uitat dedesubt. Ceea ce am văzut acolo era chiar mai 
aberant decât modul alandala cum fusese reparată la 
suprafaţă. Erau trei amortizoare Pleasurizer noi, dar al 
patrulea era negru, plin de o unsoare care părea să fi fost 
acolo dintotdeauna. Ţeava de eşapament era atât de nouă 
încât era argintie, dar toba părea că are cel puţin patruzeci de 
ani, iar galeria de evacuare era într-o stare jalnică. 
Uitându-mă la galerie şi gândindu-mă la gazele de eşapament 
care s-ar putea infiltra din el în interiorul maşinii, mi-a venit 
iarăşi în minte Veronica LeBay. Deoarece gazele de 
eşapament pot să ucidă. 

— Dennis, ce faci? 


Bănuiesc că eram mai neliniştit decât am crezut, fiindcă 
am sărit în picioare ca din puşcă, cu inima bătându-mi în gât. 
Era Arnie. Arăta rece şi supărat. 

Din cauză că mă uitam la maşina lui? De ce l-ar supăra 
asta? 

Bună întrebare. Dar era evident că acesta era adevărul. 

— Mă uitam la maşina ta deplorabilă, am spus, încercând 
să par nepăsător. Unde-i Leigh? 

— S-a dus la toaletă, a spus el punând capăt subiectului. 
Ochii lui gri nu se desprindeau de pe faţa mea: Dennis, tu eşti 
cel mai bun prieten al meu. Probabil că tu m-ai scutit de o 
vizită la spital în ziua în care 
Repperton m-a ameninţat cu cuțitul şi ştiu asta. Dar nu mă 
lucra pe din dos, Dennis. Să nu faci niciodată asta. 

De pe terenul de joc s-au auzit urale furtunoase - 
Hillmenii tocmai marcaseră ultimele puncte ale meciului, cu 
mai puţin de trei secunde înainte de final. 

— Arnie, habar n-am despre ce dracu' vorbeşti, am spus, 
dar mă simţeam vinovat. 

Mă simţeam vinovat, tot aşa cum se întâmplase când îi 
fusesem prezentat lui Leigh, când o măsurasem, dorind-o 
puţin - dorind fata pe care evident şi el o dorea. Dar... să-l 
lucrez pe la spate? Oare asta făcusem? 

Bănuiesc că el ar fi putut să gândească aşa. Ştiusem că 
iraţionala - interes, obsesie, numiţi-o cum vreţi - că iraţionala 
legătură pe care o avea cu maşina era camera interzisă din 
casa prieteniei noastre, locul unde nu puteam să intru fără să 
invit tot felul de necazuri. lar dacă nu mă surprinsese în timp 
ce încercam să sparg uşa, cel puţin mă prinsese când 
încercam să mă uit pe gaura cheii. 

— Şi cred că ştii exact la ce mă refer, a spus el. 

lar eu, cu un fel de panică obosită, am observat că el nu 
era doar un pic supărat; era furios. 

— Tu, tata şi mama, toţi mă spionaţi pentru "binele 
meu", aşa se pune problema, nu? Te-au trimis la Garajul 
Darnell ca să adulmeci, nu-i aşa? 

— Hei, Arnie, stai putin... 


— Băiete, credeai că n-o să aflu? Atunci nu ţi-am spus 
nimic - fiindcă suntem prieteni. Dar nu ştiu, Dennis. Trebuie 
să existe o limită, şi cred că o s-o fixez. De ce nu-mi laşi 
maşina în pace şi să încetezi să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe 
oala? 

— În primul rînd - am spus - nu m-au trimis tatăl şi; 
mama ta. Tatăl tău m-a luat deoparte şi m-a rugat să arunc o 
privire la ceea ce ai făcut la, maşină. l-am spus că aşa o să 
fac, sigur că da, pentru că eram şi eu curios. Intotdeauna 
m-am înţeles bine cu tatăl tău. Ce puteam să-i spun? 

— Trebuia să-l refuzi. 

— Nu înţelegi. Este de partea ta. Mama ta încă speră că 
nu va ieşi nimic din asta - aşa am înţeles eu - dar Michael 
speră sincer că o s-o faci funcţionabilă. Aşa mi-ă spus. 

— Sigur, aşa te-a abordat. - Aproape că mârâia. - De 
fapt, tot ce-l interesează pe el este să fie sigur că eu sunt încă 
priponit. Asta-i tot ce-i interesează. Ei nu vor să mă maturizez 
pentru că dacă se întâmplă asta înseamnă că ei au început să 
îmbătrânească. 

— Eşti prea rău, omule. 

— Poate aşa crezi tu. Poate că provenind dintr-o familie 
pe jumătate normală, asta te face să fii moale la cap, Dennis. 
Mi-au oferit la absolvire o maşină nouă, ştiai asta? Tot ce 
trebuia să fac era să renunţ la Christine, să iau numai A5-uri şi 
să fiu de acord să merg la colegiul Horlicks... unde ei pot să 
mă mai ţină sub supraveghere încă patra ani. 

Nu ştiam ce să spun. Asta era într-adevăr un şantaj. 

— Deci, Dennis, stai deoparte. Asta-i tot ce-ţi spun. O să 
fie mai bine pentru amândoi. 

— Oricum, nu i-am spus nimic. Doar că tu ai făcut câteva 
reparaţii. A părut destul de uşurat. 

— Mda, te cred. 

— Dar n-aveam nici cea mai mică idee că este într-un 


5 În sistemul de învăţământ american, nu există note dela 1 
la 10, ci doar calificative, reprezentate prin litere. A este cel 
mai bun, apoi B, C... etc. 


stadiu atât de avansat. Dar încă n-ai terminat totul. M-am 
uitat dedesubt, şi galeria de evacuare e o nenorocire. Sper că 
mergi cu geamurile deschise. 

— Nu-mi spune mie cum s-o conduc! Ştiu mai multe 
despre maşini decât vei şti tu vreodată! 

Atunci am început să mă enervez. Nu mi-a plăcut - nu 
doream să mă cert cu Arnie, în special nu acum, când Leigh 
urma să apară dintr-un moment în altul - dar simţeam că 
cineva, acolo, în cămăruţa creierului începuse să apese, unul 
cate unul, butoanele roşii. 

— Probabil că aşa e, am spus controlându-mi tonul vocii. 
Dar nu sunt sigur cât de multe ştii despre oameni. Will Darnell 
ţi-a dat un abţibild fals - dacă poliţiştii te prind, s-ar putea să-i 
ridice şi lui licenţa. Ti-a dat plăci de înamatriculare. De ce 
crezi că a făcut chestiile astea, Arnie? 

Pentru prima dată Arnie a părut că intră în defensivă. 

— Ţi-am spus. Ştie că o să fac reparaţiile. 

— Nu fi aşa găgauţă. Individul ăla nu i-ar da unui crab 
olog o cârjă decât dacă ar şti că-i iese şi lui ceva, iar tu ştii 
asta. 

— Dennis, pentru numele lui Dumnezeu, las-o baltă. 

— Omule, am spus apropiindu-mă de el. Nu-mi pasă dacă 
ai sau nu o maşină. Pur şi simplu nu vreau să ai necazuri din 
cauza ei. Serios. 

M-a privit cu nesiguranţă. 

— Adică, de ce urlăm unul la altul? Fiindcă m-am uitat 
sub maşina ta ca să văd în ce stare este toba de eşapament? 

Dar asta nu fusese tot ce făcusem. Şi cred că amândoi 
ştiam asta. _ 

Pe terenul de joc s-a auzit fluierul final. Incepuse să 
burniţeze şi se făcuse frig. Ne-am întors spre stadion şi am 
văzut-o pe Leigh venind, cu cele două fanioane. Ne-a făcut cu 
mana. l-am răspuns. 

— Dennis, pot să-mi port de grijă, a spus Arnie. 

— Okay. Aşa sper şi eu. 

Dintr-o dată doream să-l întreb cât de mult se implicase 
cu Darnell. lar aceasta era o întrebare pe care nu puteam s-o 


pun; ar fi iscat o discuţie în contradictoriu şi mai amară. S-ar fi 
rostit cuvinte care n-ar mai putea fi niciodată reparate. 

— Pot, a repetat el. 

Şi-a atins maşina, iar privirea dură din ochi s-a mai 
îmblânzit. 

Am simţit un amestec de relaxare şi spaimă - relaxare 
pentru că până la urmă nu ne certasem; amândoi evitasem să 
ne spunem ceva complet ireparabil. Dar în acelaşi timp, mi se 
părea că nu numai o cameră a prieteniei noastre era încuiată; 
era o întreagă aripă de casă. El respinsese ceea ce-i 
spusesem, cu mare fermitate şi fixase foarte clar condiţiile 
pentru viitoarea noastră prietenie: totul va fi în ordine atâta 
timp cât faci cum spun eu. 

Care, de fapt, era atitudinea părinţilor lui, dar el nu 
realiza acest amănunt. Dar, oricum, trebuise să înveţe asta de 
undeva. 

Leigh a ajuns lângă noi, cu picături de ploaie sclipindu-i 
în păr. Avea bujori în obraji, ochii îi sclipeau de sănătate şi de 
entuziasm. Emana o sexualitate naivă şi inocentă care m-a 
făcut aproape să-mi pierd capul. Dar nu eu eram focarul 
atenţiei ei, ci Arnie. 

— Cum s-a terminat? a întrebat Arnie. 

— Douăzeci şi şapte la optsprezece, a răspuns ea, şi apoi 
a adăugat bucuroasă: l-am distrus. Unde aţi fost voi doi? 

— Am discutat despre maşini, am spus eu, iar Arnie mi-a 
aruncat o privire amuzată - cel puţin simţul umorului nu-i 
dispăruse o dată cu bunul-simt. Şi mă gândeam ca felul cum 
o privea era dătător de speranţe. Se îndrăgostise de ea; lulea. 
Acum flacăra era destul de mică, dar cu siguranţă că se va 
intensifica dacă totul mergea bine. Eram foarte curios să aflu 
cum de se întâmplase să se cupleze ei doi. Tenul lui Arnie se 
însănătoşise şi el arăta destul de bine, dar într-un stil de 
intelectual cu ochelari. Nu era genul de tip pe care te aşteptai 
să-l vezi cu Leigh Cabot; ai fi crezut-o mai degrabă la braţul 
versiunii de Apolo a liceanului american. 

Oamenii începuseră să iasă de pe stadion; jucătorii noştri 
şi ai lor, fanii noştri şi ai lor. 


— Am discutat despre maşini, a repetat Leigh, 
ironizându-ne. 

Şi-a întors faţa către Arnie şi a zâmbit. A zâmbit şi el, un 
zâmbet energic, plin de admiraţie, care mi-a plăcut mult. 
Puteam să spun doar 
privindu-l, că de câte ori Leigh îi zâmbea, Christine era ultimul 
lucru la care se gândea el; EA era retrogradată în locul care i 
se cuvenea; un simplu obiect, un mijloc de transport. 

Asta-mi convenea de minune. 


18 
In tribuna stadionului 


O, Stăpâne, nu-mi cumperi un Mercedes-Benz? 
Toți prietenii mei conduc Porsche-uri, 

Eu trebuie să fac compromisuri... 

Janis Joplin 


În primele două săptămâni din octombrie i-am văzut 
destul de des pe Arnie şi Leigh pe coridoarele liceului, la 
început sprijinindu-se de dulapul lui sau de al ei, vorbind 
înainte de sunetul clopoţelului; apoi ţinându-se de mână; apoi 
ieşind de la şcoală ţinându-se unul pe altul de talie. Se 
întâmplase. In jargonul liceului, ei "ieşeau împreună". Eu 
credeam că-i mai mult decât atât. Credeam că sunt 
îndrăgostiţi. 

Pe Christine n-o mai văzusem din ziua când îi învinsesem 
pe cei din Hidden Hills. În aparenţă EA era înapoi la Darnell 
pentru alte reparaţii - poate că asta făcuse parte din 
înţelegerea dintre Arnie şi Darnell când Dame! îi dăduse 
numerele de înmatriculare şi abtibildul fals de revizie tehnică. 
Nu am văzut Fury-ul dar i-am văzut des pe Arnie şi Leigh... şi 
am auzit multe despre ei. Erau pe locul întâi în bârfa şcolii. 
Fetele doreau să ştie ce a văzutea la el, pentru numele lui 
Dumnezeu!; băieţii, întotdeauna mai practici şi prozaici, 
doreau doar să ştie dacă mojicul de prieten al meu reuşise 


să-i scoată chiloţii. Mie nu-mi păsa nici de una nici de alta, dar 
din când în când mă întrebam ce credeau Regina şi Michael 
despre cazul grav de dragoste în premieră al fiului lor. 

Pe la mijlocul lui octombrie, într-o luni, eu şi Arnie ne-am 
luat împreună prânzul în tribunele terenului de football, aşa 
cum plănui-serăm să facem în ziua când Buddy Repperton 
scosese cuțitul - Repperton fusese într-adevăr exmatriculat 
pentru asta, Moochie şi Don primiseră o suspendare de trei 
zile. De atunci erau băieţi destul de buni. Şi, tot între timp, 
echipa de football mai pierduse două meciuri. Palmaresul 
nostru era l-5, iar antrenorul Puffer căzuse într-o tăcere 
ursuză. 

Punga mea cu mâncare nu era tot atât de plină ca în ziua 
cu Repperton şi cuțitul; singura virtute pe care o vedeam în a 
avea l-5 era că acum eram atât de mult în urma Urşilor din 
Ridge Rock (ei aveau 5-0-l) încât ar fi fost imposibil pentru noi 
să mai facem ceva în campionat, în afară de cazul în care 
autobuzul cu echipa lor s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. 

Stăteam în soarele blând de octombrie - nu era departe 
timpul pentru micii spiriduşi înfăşuraţi în cearşafuri, pentru 
măşti de carnaval şi pentru costumele Darth Vader de la 
Woolworth - mestecând şi vorbind foarte puţin. Arnie mi-a dat 
un ou fiert în schimbul unui sandviş cu carne. Părinţii cunosc 
foarte puţine despre viaţa secretă a copiilor lor. Încă din clasa 
întâi, în fiecare luni, Regina Cunningham pusese un ou fiert în 
punga lui Arnie, iar în fiecare zi care urma după o cină cu 
friptură (care de obicei era duminică), eu avusesem un 
sandviş cu carne în punga mea. Eu întotdeauna am urât 
friptura rece şi Arnie ouăle fierte, cu toate că nu l-am văzut 
niciodată aruncând vreunul. Şi m-am întrebat de multe ori ce 
ar fi crezut mamele noastre dacă ar fi ştiut cât de puţine din 
sutele de ouă fierte şi sandvişuri cu friptură care s-au aflat în 
pungile noastre cu mâncare au fost de fapt mâncate de cel 
căruia îi fuseseră destinate. 

Eu ajunsesem la prăjiturile mele, iar Arnie la batoanele 
lui cu smochine. S-a uitat spre mine ca să se asigure că-l 
priveam, apoi şi-a băgat toate cele şase batoane în gură şi 


le-a îndesat. Obrajii i s-au umflat grotesc. 

— O, Isuse, ce scârbos! am strigat eu. 

— Ung-ung-goot-ung, a răspuns Arnie. 

Am început să-l împung cu degetele în coaste, unde 
întotdeauna se gâdila foarte tare şi am strigat: 

— Goange! Fii atent, Arnie, am pus goangele pe tine! 

Arnie a început să râdă, împroşcând bucățele mestecate 
de smochine. Ştiu cât de respingătoare trebuie să vi se pară 
scena, dar era foarte amuzantă. 

— Termină, Dennis! a spus Arnie, cu gura încă plină de 
smochine. 

— Ce ai spus? Nu te înţeleg, barbarule afurisit. 

Continuam să-l împung cu degetele în coaste, aplicându-i 
ceea ce în copilărie obişnuiam să denumim "goange" (motivul 
s-a pierdut undeva în negura timpului), iar el tot tremura, se 
zbătea şi râdea. 

A înghiţit din greu, apoi a râgâit. 

— Eşti al dracului de porcos, Cunningham, am spus. 

— Ştiu. 

Părea de-a dreptul mulţumit. Probabil că era; după câte 
ştiu eu, el nu mai făcuse în faţa altcuiva chestia cu cele şase 
batoane dintr-o dată. Dacă ar fi făcut-o în faţa părinţilor lui, 
cred că Regina ar fi avut un atac, iar Michael o hermoragie 
cerebrală. 

— Care-i maximum pe care l-ai reuşit? l-am întrebat. 

— O dată am reuşit douăsprezece. Dar am crezut că o să 
vomit. 

Am râs fornăit. 

— l-ai arătat asta şi lui Leigh? 

— Nu, ţin chestia asta pentru absolvire. O să-i dau şi ei 
nişte "goange". 

Am început să râdem şi mi-am dat seama cât de mult îmi 
lipsise Arnie câteodată - eu aveam footballul, întrunirile 
consiliului elevilor, o nouă prietenă care (speram) va consimţi 
să-mi acorde o "treabă de mână" înainte de a se închide 
cinematograful-parcare. Nu aveam prea mari speranţe ca să 
obţin mai mult de la ea; era un pic prea mult îndrăgostită de 


sine. Totuşi, era amuzant să încerc. 

Chiar şi cu acest program încărcat, Arnie îmi lipsise. La 
început fusese Christine, acum erau Leigh şi Christine. 
Speram că aceasta era ordinea. 

— Unde este ea astăzi? am întrebat. 

— Bolnavă. l-a venit ciclul şi bănuiesc că într-adevăr o 
doare. 

Mintal, am ridicat din sprâncene. Dacă ea discutase 
chestiunile femeieşti cu el, atunci înseamnă că deveniseră 
foarte apropiaţi. 

— Cum de ai invitat-o la meciul de football în ziua aia? 
am întrebat. Când am jucat cu Hidden Hills. 

A râs. 

— Singurul meci de football la care am fost din primul an 
şi până acum. V-am purtat noroc, Dennis. 

— Pur şi simplu ai sunat-o şi ai invitat-o? 

— Eram gata-gata să nu. Aia a fost prima întâlnire a mea 
- M-a privit timid. - Nu cred că am dormit mai mult de două 
ore cu o noapte înainte. După ce am sunat-o şi ea a fost de 
acord să meargă cu mine, eram atât de speriat că o să mă fac 
de ruşine, sau că o să apară Buddy Repperton şi o să vrea să 
ne batem, sau că se va întâmpla altceva. 

— Păreai că te descurci foarte bine. 

— Chiar aşa? - Părea mulţumit. - Ooo, asta-i bine. Dar 
eram speriat. Ea vorbea cu mine pe coridoare, ştii tu - mă 
ruga să-i dau temele şi chestii de genul ăsta. S-a înscris la 
clubul de şah chiar dacă nu e prea bună... dar progresează. 
Eu o învăţ. 

Sunt sigur, câine ce eşti, m-am gândit, dar n-am 
îndrăznit s-o spun - încă îmi aminteam felul cum se răţoise la 
mine în ziua acea la Hideen Hills. De altfel, doream să aflu 
mai multe. Eram foarte curios; să cucerească o fată atât de 
fascinantă, cum era Leigh Cabot, fusese o adevărată lovitură 
de maestru. 

— Deci, după un timp, am început să cred că o interesez, 
a continuat Arnie. Probabil că mi-a trebuit mai mult timp ca 
să-mi cadă fisa, faţă de cât le-ar fi trebuit altora - tipi ca tine, 


Dennis. 

— Sigur. Eu sunt mişto. Ceea ce James Brown denumea 
"a sex machine". 

— Nu, nu eşti aşa ceva, dar te pricepi la fete, a spus el cu 
seriozitate. Le înţelegi. Eu întotdeauna am fost speriat de ele. 
Cu Leigh e altfel. - Mi-a fost frică s-o invit. - A tăcut părând că 
se gândeşte. - Vreau să spun: este o fată frumoasă, 
într-adevăr frumoasă. Nu crezi asta, Dennis? 

— Da. După părerea mea, este cea mai drăguță fată din 
liceu. 

A zâmbit mulţumit. 

— Asta-i şi părerea mea... dar credeam că o văd aşa doar 
pentru că o iubesc. 

L-am privit pe prietenul meu, sperând că n-o să intre în 
mai multe belele decât puteau suporta umerii lui. La vremea 
aceea bineînţeles, habar nu aveam ce înseamnă cu adevărat 
belelele. 

— Oricum, într-o zi, la laboratorul de chimie, i-am auzit 
pe băieţi discutând - Lenny Barongg şi Ned Stroughman - iar 
Ned îi spunea lui Lenny că o invitase la o plimbare şi ea îl 
refuzase, dar într-un mod foarte frumos... ca şi cum dacă ar 
mai fi invitat-o încă o dată poate n-ar mai fi refuzat. Şi am 
avut imaginea asta: că până la primăvară ea va fi prietena lui 
Ned - şi am început să fiu foarte gelos. Este ridicol. Adică ea 
l-a refuzat şi eu eram gelos, pricepi ce vreau să spun? 

Am zâmbit şi am încuviinţat. Pe teren animatoarele 
repetau un program nou. Nu credeam că vor reuşi să ajute 
echipa prea mult, dar era plăcut să le priveşti. Umbrele lor le 
urmăreau pe iarbă, în soarele amiezii. 

— Celălat aspect care m-a convins a fost că Ned nu 
părea nici enervat sau... sau ruşinat... sau frustrat, sau ceva 
de felul ăsta. A încercat să obţină o întâlnire şi a fost refuzat, 
asta era tot. M-am decis că şi eu puteam să fac asta. Totuşi, 
când am sunat-o, eram leoarcă de transpiraţie. Omule, a fost 
cumplit. Îmi tot imaginam că o să râdă de mine şi o să spună 
ceva de genul: Eu să ies cu tine, prăpăditele? Cred că visezi! 
Încă n-am ajuns atât de rău! 


— Mda, am spus. Nu pot să pricep de ce a fâcut-o. 

M-a lovit în stomac. 

— Goange, Dennis! Te fac să verşi! 

— Nu contează. Spune-mi restul. 

A ridicat din umeri. 

— Nu prea mai sunt multe de spus. Când am sunat, 
mama ei a răspuns la telefon şi a spus că o cheamă. Am auzit 
cum receptorul a fost pus pe masă şi era cât pe ce să închid. 

Arnie a ridicat două degete, ţinându-le foarte apropiate. 

— Atât de aproape am fost să închid. Nu mint 

— Ştiu sentimentul, am spus eu, şi aşa era - te gândeşti 
că o să ţi se râdă în nas, îţi imaginezi că va exista dispreţ, 
indiferent că eşti jucător de football sau un prăpădit de 
ochelarist - dar nu cred că puteam înţelege intensitatea cu 
care simţise aceste lucruri. Ceea ce făcuse el cerea un buraj 
monumental. O întâlnire este o chestie minoră dar, în 
societatea noastră, în spatele acestui concept simplu există o 
mulţime de forţe potrivnice - adică vreau să spun că există o 
mulţime de puşti care trec prin liceu şi niciodată nu reuşesc 
să adune destul curaj ca să propună o întâlnire unei fete. Nici 
măcar o dată în patru ani. lar aceştia nu se numără pe 
degete, sunt foarte mulţi. Şi sunt o mulţime de fete triste care 
nu sunt invitate niciodată. Este o situaţie foarte neplăcută, 
dacă stai să te gândeşti mai bine. O sumedenie de 
adolescenţi sunt răniţi în acest fel. De-abia pot să-mi 
imaginez groaza pe care trebuie s-o fi simţit Arnie 
aşteptând-o pe Leigh să vină la telefon; sentimentul de uimire 
terifiantă că el nu doar are de gând să propună o întâlnire 
unei fete, ci celei mai drăguțe fete din liceu. 

— A răspuns, a continuat Arnie. A spus "Alo?" şi, omule, 
n-am putut să zic nimic. Am încercat, dar n-am reuşit decât să 
scot aer pe gură. Deci ea a spus "Alo, cine este?", ca şi cum 
ar fi fost o glumă, ştii tu, iar eu m-am gândit: Asta-i ridicol. 
Dacă pot să vorbesc cu ea la şcoală, ar trebui să pot vorbi şi 
la nenorocitul de telefon, iar ea poate să spună nu, adică nu 
poate să mă împuşte sau altceva dacă îi cer o întâlnire. Deci 
am spus "Bună, este Arnie Cunningham", iar ea a spus "Bună" 


şi bla-bla-bla-bla, rahat-rahat- -rahat, apoi mi-am dat seama 
că nici măcar nu ştiu unde vreau s-o invit şi nu prea mai 
aveam ce să ne spunem şi în curând ea va închide. Deci am 
spus primul lucru la care m-am gândit: dacă ar vrea să 
mergem împreună sâmbătă la meciul de football? Ea a zis că 
i-ar plăcea foarte mult, imediat, chiar aşa, ca şi când ar fi 
aşteptat s-o invit, ştii? 

— Probabil aşa era. 

— Mda, probabil, a analizat Arnie, mirat de această 
posibilitate. 

Clopoţelul a sunat, anunțând că mai sunt cinci minute 
până la ora a cincea. Ne-am ridicat. Animatoarele au ieşit de 
pe teren, cu fustiţele săltând ademenitor. 

Am coborât din tribune, am aruncat pungile goale într-un 
coş de gunoi vopsit în culorile liceului - portocaliu şi negru, ca 
de Halloween - şi ne-am îndreptat spre şcoală. 

Arnie încă zâmbea, amintindu-şi probabil cum se 
rezolvase situaţia cu Leigh. 

— S-o invit la meci a fost soluţia disperată pe care am 
găsit-o. 

— Mulţumesc foarte mult, am spus. Asta-i răsplata că mă 
zbat pe teren în fiecare după-amiază de sâmbătă? 

— Ştii la ce mă refer. Apoi, după ce ea a acceptat, am 
avut un gând îngrozitor şi te-am sunat - îţi aminteşti? 

Brusc, mi-am amintit. Mă sunase să mă întrebe dacă 
meciul era acasă sau în deplasare şi păruse absurd de 
descurajat când i-am spus că-i la Hidden Hills. 

— Deci, asta era situaţia, aveam întâlnire cu cea mai 
drăguță fată din liceu, sunt nebun după ea, şi se dovedea a fi 
un meci în deplasare, iar maşina mea este în garajul lui Will. 

— Ai fi putut lua autobuzul. 

— Acum ştiu, dar atunci habar nu aveam. Autobuzul era, 
de regulă, ocupat cu O săptămână înainte de meci. Nu ştiam 
că atât de mulţi fani or să se dezumfle dacă echipa începea 
să piardă. 

— Nu-mi mai aduce aminte. 

— Deci m-am dus la Will. Ştiam că Christine se poate 


descurca, dar sub nici o formă nu era aptă de revizia tehnică. 
Adică, eram disperat. 

Cât de disperat? m-am întrebat brusc şi cu răceală. 

— lar el mi-a venit în ajutor. A zis că înţelege cât de 
important era pentru mine şi dacă... - Arnie s-a oprit părând 
să se gândească. - Şi asta a fost istoria marii întâlniri, a 
terminat el brusc. 

Și dacă... 

Dar nu era treaba mea. 

Fii ochii lui, îmi spusese tata. 

Dar am îndepărtat şi acest gând. 

Acum treceam pe lângă zona pentru fumat, goală, cu 
excepţia a trei băieţi şi a două fete, care terminau în grabă o 
ţigară cu "iarbă". O ţineau cu o agrafă, iar mirosul evocator al 
marijuanei, atât de asemănător cu cel al frunzelor de toamnă 
arse, mi s-a insinuat în nări. 

— L-ai mai văzut prin preajmă pe Buddy Repperton? am 
întrebat. 

— Nu, a spus el. Şi nici nu-mi doresc. Tu? 

Îl văzusem o dată, în faţă la Vandenburg's Happy Gas, o 
benzinărie din Monroeville pe Route 22. Era proprietatea 
tatălui lui Don Vandenburg, şi era pe marginea falimentului 
încă de când arabii instituiseră în '73 embargoul de petrol. 
Buddy nu mă observase. 

— Nu atât de aproape ca să vorbesc cu el. 

— Adică vrei să spui că el poate vorbi? a spus Arnie cu un 
dispreţ care nu-i era caracteristic. Ce căcănar! 

Am tresărit. larăşi cuvântul acela. M-am gândit, mi-am 
spus "ce dracu'"! şi l-am întrebat de unde preluase acest 
termen specific. 

S-a uitat gânditor la mine. Clopoţelul a sunat pe 
neaşteptate. Eram în întârziere, dar nu-mi păsa chiar deloc. 

— Îţi aminteşti ziua când am cumpărat maşina? Nu cea în 
care am plătit avansul, ci ziua în care am luat-o cu adevărat? 

— Desigur. 

— Eu am intrat în casă cu LeBay şi tu ai rămas afară. 
Avea o bucătărie mică şi o masă cu o muşama roşie în 


carouri. M-am aşezat pe scaun şi el mi-a oferit o bere. Mi s-a 
părut că-i bine să accept. Îmi doream foarte mult maşina şi nu 
doream să, ştii tu, să-l jignesc în vreun fel. Deci am băut 
fiecare câte o bere şi el şi-a dat drumul cu litania aia lungă... 
cum i-ai spune tu? Trăncăneală, cred. A trăncănit despre cum 
toţi căcănarii sunt împotriva lui. Era cuvântul său, Dennis. 
Căcănarii. Mi-a spus că căcănarii îl obligau sâ-şi vândă 
maşina. 

— Ce voia să spună? 

— Bănuiesc că voia să spună că-i prea bătrân ca să mai 
conducă, dar nu dorea să recunoască deschis. Era numai vina 
lor. A căcănarilor. Căcănarii îl obligau să dea un test de 
conducere o dată la doi ani şi un control al ochilor în fiecare 
an. Examenul ochilor îl deranja pe el. Şi mi-a spus că lor nu le 
plăcea ca el să fie pe străzi - nimănui nu-i plăcea. Deci, 
cineva a aruncat cu o piatră în maşină. 

— Asta am înţeles. Dar nu pricep de ce... 

Arnie s-a oprit în uşă, fără să-i pese că întârzia la oră. Îşi 
băgase mâinile în buzunarele din spate ale jeanşilor şi 
se-ncruntase. 

— Nu pricep de ce a lăsat-o pe Christine să se degradeze 
în halul ăla, Dennis. Cum era când am cumpărat-o. Mai cu 
seamă a vorbit despre ea de parcă ar fi iubit-o - ştiu că tu 
crezi că a fost doar un truc de negustor, dar te înşeli - iar la 
sfârşit, când număra banii, aproape a mârâit: "Maşina aia 
căcăcioasă, să fiu al naibii dacă ştiu de ce o vrei, băiete. Este 
asul de pică". lar eu am spus că pot s-o repar foarte bine. lar 
el a spus: "Şi chiar mai mult de atât. Dacă or să te lase 
căcănarii." 

Am intrat în şcoală. Domnul Leheureux, profesorul de 
franceză, se grăbea undeva, ţeasta lui cheală lucind în lumina 
neoanelor. 

— Aţi întârziat, băieţi, a spus el cu voce rârâită, care mi-a 
amintit de iepurele alb din A/ice în Tara Minunilor. Am grăbit 
pasul până când am ieşit din raza lui vizuala, apoi am 
încetinit. 

— Când Buddy Repperton s-a dat la mine, am fost foarte, 


speriat. 

Şi-a coborât glasul, zâmbind, dar totuşi foarte serios. 

— Aproape am făcut în pantaloni, dacă vrei să ştii 
adevărul. Oricum, bănuiesc că am folosit cuvântul lui LeBay 
fără să mă gândesc. În cazul lui Repperton se potriveşte, nu 
crezi? 

— Da. 

— Tre' să plec, a spus Arnie. Analiză, apoi Mecanică Auto 
III. Oricum în ultimele două luni de când lucrez la Christine 
cred că am şi învăţat cursul ăsta. 

A plecat în grabă, iar eu am rămas pe hol timp de un 
minut, privindu-l. Ora a şasea, lunea, aveam seminar cu 
doamna Rat-Pack şi m-am gândit că mă pot furişa neobservat 
în spate... o mai făcusem şi altă dată. De altfel, descoperisem 
destul de repede că seniorilor li se permite orice. 

Am stat pe loc, încercând să mă debarasez de un 
sentiment de teamă, care de atunci încolo n-a mai fost aşa de 
amorf şi nedefinit. Ceva nu era în regulă, ceva nu era firesc, 
era deplasat. Simţeam un fior pe care nu l-a putut înlătura 
nici soarele de octombrie care intra pe geamuri... Lucrurile 
erau aşa cum fuseseră întotdeauna, dar se pregăteau să se 
schimbe - o simţeam. 

Am rămas pe loc, încercând să mă redresez, încercând 
să mă conving că acel frison era rezultatul temerilor în 
legătură cu viitorul meu şi că eram neliniştit de schimbările 
normale pe care le aveam în faţă. Poate că şi acestea 
contribuiseră. Dar nu erau totul. Maşina aia căcăcioasă, să fiu 
al naibii dacă ştiu de ce o vrei, băiete. Este asul de pică. L-am 
văzut pe domnul Leheureux întorcându-se de la cancelarie şi 
m-am urnit. 

Eu cred că fiecare om are în creier o supapă de reglare, 
iar în momentele de stres sau de necazuri o poţi deschide şi 
să bagi totul în şanţul de drenaj din fundul minţii: te 
descotoroseşti de problemă. O îngropi. Doar că acel şanţ de 
drenaj duce în subconştient şi câteodată, în vise, cadavrele 
de acolo se trezesc şi umblă. In noaptea aceea am visat-o 
iarăşi pe Christine, de data aceasta cu Arnie la volan şi 


cadavrul în descompunere al lui Roland D. LeBay 
bălăbănindu-se obscen pe "locul mortului", în timp ce maşina 
zbiera la mine din garaj, ţintuindu-mă cu cercurile sălbatice 
ale farurilor. 

M-am trezit cu perna presată peste gură ca să-mi înăbuş 
urletele. 


19 
Accidentul 


Atinge-o, atinge-o, 
Amice, am de gând să te desfiinţez. 
The Beach Boys 


Aceea a fost ultima dată când am vorbit cu Arnie - adică 
mă refer la o discuţie serioasă - până la Thanksgiving, 
deoarece sâmbăta următoare a fost ziua când m-am 
accidentat. Aceea a fost ziua când am jucat iarăşi cu Urşii din 
Ridge Rock, iar de data aceea am pierdut la o diferenţă 
spectaculoasă: 46-3. Oricum, la sfârşitul meciului eu nu mai 
eram prin preajmă. Cam după ce trecuseră şapte minute din 
repriza a treia, am ajuns într-o zonă liberă, am primit o pasă 
şi mă pregăteam să alerg când am fost lovit simultan de trei 
Urşi din linia de apărare. A urmat o clipă de durere teribilă - o 
flacără intensă, ca şi cum m-aş fi aflat în zona zero a unei 
explozii nucleare. Apoi a urmat mult întuneric. 

Totul a rămas întunecat pentru mult timp, deşi mie nu mi 
s-a părut mult. Cam cincizeci de ore am fost inconştient, iar 
când m-am trezit, târziu, în după-amiaza zilei de luni, 23 
octombrie, eram în Spitalul Libertyville Community. Tata şi 
mama erau acolo. Tot aşa şi Ellie, care era palidă şi obosită. 
Avea cearcăne negre la ochi, iar eu am fost foarte mişcat; 
găsise în inima ei resurse ca să plângă pentru mine în ciuda 
tuturor Twinkies-urilor şi a Yodels-urilor pe care i le furam din 
cutia de pâine după ce ea se culca, în ciuda faptului că, atunci 


când avea doisprezece ani îi dădusem o punguţă cu Vigoro 
după ce observasem că stătea toată ziua privindu-se în 
oglindă, îmbrăcată cu cel mai strâmt tricou, ca să vadă dacă 
i-au mai crescut sânişorii (ea izbucnise în plâns, iar mama a 
fost timp de două săptămâni foarte supărată pe mine); în 
ciuda tuturor tachinărilor şi a micilor jocuri prosteşti în care eu 
eram cel deştept. 

Când mi-am revenit, Arnie nu era acolo, dar a apărut şi el 
destul de curând; el şi Leigh fuseseră în sala de aşteptare. În 
acea seară au venit şi unchiul şi mătuşa din Albany, iar restul 
acelei săptămâni a fost un pelerinaj de rude şi prieteni - m-a 
vizitat toată echipa de football, inclusiv Puffer care părea că a 
îmbătrânit cu douăzeci de ani. Probabil descoperise că există 
şi lucruri mai grave decât un sezon de înfrângeri. Antrenorul a 
fost cel care mi-a dat vestea că n-am să mai joc niciodată 
football şi, după expresia chinuită şi tensionată de pe chipul 
lui, nu ştiu la ce se aştepta - să izbucnesc în plâns sau să fac 
o criză de isterie. Dar aproape că n-am avut nici o reacţie 
exterioară sau lăuntrică. Eram mulţumit că trăiesc şi că voi fi 
în stare, cu timpul, să merg. 

Dacă aş fi fost lovit doar o singură dată, probabil aş fi 
fost în stare să mă recuperez şi să joc în continuare. Dar 
corpul omenesc nu a fost conceput să poată prelua 
concomitent şocuri din trei direcţii diferite. Aveam ambele 
picioare rupte; stângul în două locuri. Când am căzut îmi 
prinsesem braţul la spate şi mi-am rupt antebraţul. Dar toate 
acestea erau doar floare la ureche. De asemenea, îmi 
fracturasem craniul şi suferisem ceea ce doctorul care se 
ocupa de cazul meu a numit "un accident în partea inferioară 
a coloanei", ceea ce se pare că însemna că trecusem la un 
milimetru de a fi paralizat pe viaţă de la talie în jos. 

Am avut o mulţime de vizitatori, de flori, de felicitări. 
Totul a fost destul de plăcut într-un fel - ca şi cum aş fi fost 
viu şi aş fi luat parte la parastasul meu. 

Dar am mai avut parte şi de multă durere şi de multe 
nopţi în care n-am putut să dorm; un braţ îmi era suspendat 
deasupra corpului, cu greutăţi şi un scripete, la fel şi un picior 


(amândouă îmi provocau tot timpul mâncărimi sub ghips), şi 
aveam un ghips temporar - ceea ce se cheamă "un corset... 
terapeutic" - în jurul taliei. De asemenea, bineînţeles, aveam 
perspectiva unei spitalizări îndelungate şi a nesfârşitelor 
excursii în scaunul cu rotile în acea cameră a ororilor care se 
cheamă, atât de inocent, Sala de Terapie. 

Oh, şi încă ceva - aveam la dispoziţie mult timp liber. 

Am citit ziarele; am pus întrebări celor care mă vizitau; şi 
în mai multe ocazii, în timp ce lucrurile progresau şi bănuielile 
mele mi-au scăpat de sub control, m-am întrebat dacă nu 
cumva începusem să înnebunesc. 

Am stat în spital până la Crăciun, iar pe când am plecat 
acasă bănuielile mele ajunseseră aproape să mi se 
concretizeze. Deja mi se părea din ce în ce mai greu să neg 
acea concluzie monstruoasă şi ştiam al naibii de bine că 
nu-mi pierdusem minţile. Din unele puncte de vedere ar fi fost 
mai bine - mai reconfortant - dacă aş fi putut să cred aşa 
ceva. Pe atunci eram extrem de speriat şi mai mult decât pe 
jumătate îndrăgostit de prietena celui mai bun prieten al meu. 

Timp să mă gândesc... prea mult timp. 

Timp ca să mă autocritic pentru ceea ce gândeam despre 
Leigh. Timp ca să privesc tavanul camerei mele şi să-mi 
doresc să nu-l fi cunoscut niciodată pe Arnie Cunningham... 
sau pe Leigh Cabot... sau pe Christine. 


2 
ARNIE - 
CÂNTECELE DE DRAGOSTE ALE ADOLESCENȚEI 


20 
A doua ceartă în familie 


Negustorul a venit la mine şi mi-a spus: 
“Vinde-ți Fordul, 

Și am să te pun într-o maşină care va 
Mânca drumul! 

Spune-mi doar ce-ţi doreşti şi 
Semnează aici 

O să ţi-o aduc 

Cam peste o oră". 

O să-mi iau o maşină 

Și-o s-o pornesc la drum. 

lar atunci n-o să trebuiască să-mi mai pese 
De rabla aia de Ford. 

Chuck Berry 


Plymouth-ul 1958 al lui Arnie Cunningham a primit 
revizia tehnică în după-amiaza zilei de 1 noiembrie 1978. 
Astfel el a pus capăt procesului care, de fapt, începuse în 
seara când, împreună cu Dennis Guilder, schimbase cauciucul 
aflat pe jantă, prin plătirea unei taxe de accize de 8,50 dolari, 
a unei taxe municipale rutiere de 2,00 dolari (care de 
asemenea îi dădea dreptul să parcheze oriunde în centru) şi o 
taxă de înmatriculare de 15,00 dolari. l-au fost date numere 
de înmatriculare de Pennsylvania, Hy-6241-], de către Biroul 
Vehiculelor Motorizate (BVM) din Monroeville. 

S-a întors înapoi de la BVM cu o maşină pe care i-o 
închiriase Will Darnell şi a ieşit apoi din Garajul Darnell la 
volanul Christinei. A dus-o acasă. 

O oră sau două mai târziu, tatăl şi mama lui au venit 
împreună de la Horlicks University. Cearta a început aproape 
imediat. 

— Aţi văzut-o? a întrebat Arnie vorbindu-le amândurora, 
dar probabil aaresându-se mai mult tatălui său. Am 
înregistrat-o chiar azi după-amiază. 


Era mândru; avea motive să fie. Christine tocmai fusese 
spălată, lustruită şi strălucea în soarele de după-amiază. Încă 
mai avea destulă rugină pe ea, dar arăta de o mie de ori mai 
bine decât în ziua în care o cumpărase Arnie. Aripile, ca şi 
capota şi partea din spate erau noi-nouţe. Interiorul era curat 
ca lacrima. Geamurile şi alămurile sclipeau. 

— Da, eu..., a început Michael. 

— Bineînţeles că am văzut-o, s-a răstit Regina. 

Ea îşi pregătea o băutură, amestecând furioasă în 
direcţie antiorară, cu un pai într-un pahar Waterford. 

— Aproape că ne-am ciocnit de ea. Nu vreau să fie 
parcată aici. Aleea noastră arată ca un cimitir de fiare vechi. 

— Mamă! a exclamat Arnie împietrit şi rănit. 

S-a uitat spre Michael, dar Michael plecase să-şi facă şi el 
o băutură - probabil că-i simţea nevoia. 

— Ei bine, aşa arată, a spus Regina Cunningham. 

Faţa ei era un pic mai palidă ca de obicei; fardul de pe 
obraji ieşea în evidentă aproape ca machiajul unui clovn. A 
băut dintr-o singură înghiţitura jumătate din cantitatea de gin 
şi tonic, făcând o grimasă, aşa cum se strâmbă oamenii la 
gustul unui medicament rău. 

— Du-o înapoi unde ai ţinut-o până acum. Eu nu vreau să 
fie aici şi nu o să stea aici, Arnie. Asta-i decizia mea. 

— S-o duc înapoi? a întrebat Arnie, şi furios şi rănit acum. 
E minunat, nu-i aşa? Acolo mă costă douăzeci de dolari pe 
săptămână! 

— Te costă mai mult decât atât! a spus Regina. 

Şi-a golit paharul apoi l-a pus jos. S-a întors şi s-a uitat la 
Arnie. 

— Am aruncat o privire zilele trecute în contul tău de la 
bancă 

— Ce ai făcut!!?? 

Arnie a holbat ochii. 

Ea s-a înroşit puţin dar nu şi-a coborât privirile. Michael 
s-a întors şi a rămas în cadrul uşii, uitându-se nefericit de la 
nevastă la fiul lui. 

— Doream să ştiu cât de mult ai cheltuit pe nenorocita 


aia de maşină. Ţi se pare aberant? Anul viitor trebuie să mergi 
la colegiu. Din câte ştiu eu, în Pennsylvania educaţia la 
colegiu nu este pe gratis. 

— Deci te-ai dus în camera mea şi ai scotocit până mi-ai 
găsit carnetul de cont de la bancă? a spus Arnie. - Ochii lui 
cenuşii erau oţeliţi de supărare. - Poate că scotoceai şi după 
"iarbă". Sau cărţi cu fetiţe. Sau poate semne grăitoare pe 
aşternuturi. 

Regina a rămas cu gura căscată. Probabil că se aşteptase 
la durere şi mânie din partea lui, dar nu la această furie fără 
margini. 

— Arnie! s-a răstit Michael. 

— Ei bine, de ce nu? a strigat Arnie. Credeam că astea-s 
treburile mele! 

— Sunt foarte dezamăgită, Arnold, că gândeşti în acest 
mod. Dezamăgită şi rănită. Te comporţi ca... 

— Nu-mi spune mie cum mă comport! Cum crezi că mă 
simt? Am muncit ca un catâr ca să fac maşina aptă de revizia 
tehnică - două luni şi jumătate am lucrat la ea - şi când o 
aduc acasă, primul lucru pe care mi-l sgui este s-o iau de pe 
alee. Cum ar trebui să mă simt? Fericit? 

— Asta nu-i un motiv ca să foloseşti acest ton cu mama 
ta, a spus Michael. 

În ciuda cuvintelor, folosise un ton conciliant. 

— Sau să foloseşti acest limbaj. 

Regina a întins paharul spre soţul său. 

— Fă-mi încă o porţie. În cămara este o sticlă neîncepută 
de gin. 

— Tată, stai aici. Te rog. Hai să lămurim chestia asta. 
Michael Cunningham s-a uitat la soţia sa; la fiul său; 
iarăşi la soţia sa. A văzut scântei în ambele locuri. S-a retras 

în bucătărie ţinând strâns în mână paharul. 

Regina s-a întors amenințătoare spre fiul ei. Ruptura 
finală dintre ei era coaptă încă din vară; probabil că ea îşi 
dăduse seama că asta era ultima şansă a ei ca s-o 
îndepărteze. 

— În iulie aveai aproape patru mii de dolari la bancă. 


Aproape trei sferturi din banii pe care i-ai câştigat din clasa a 
noua până atunci, plus dobânzile 

— Oh, tu chiar că te-ai informat pas cu pas, nu-i aşa? a 
spus Arnie. S-a aşezat brusc jos, privind-o pe mama sa. Tonul 
lui exprima o surpriză dezgustată. 

— Mamă, de ce să nu iei nenorociţii de bani şi să-i depui 
pe numele tău? 

— Deoarece, până nu de mult, păreai că înţelegi ce 
destinaţie au aceşti bani. În ultimele două luni totul a fost 
numai maşină-maşină-maşină şi, mai nou, numai 
prietena-prietena-prietena. De parcă ai fi înnebunit în ambele 
privinţe. 

— O, mulţumesc! Nu-mi strică niciodată o opinie sinceră 
şi fără prejudecăţi despre felul cum îmi aştern eu viaţa. 

— În iulie aveai aproape patru mii de dolari. Pentru 
educația ta, Arnie. Pentru educația ta. Acum ai doar cu puţin 
peste două mii opt sute. Poţi să protestezi cât doreşti că 
te-am spionat - şi admit că asta doare puţin - dar este un 
adevăr. Ai risipit o mie două sute de dolari în două luni. Poate 
că de asta nu vreau să văd în ochi maşina aceea. Ar trebui să 
înţelegi lucrul ăsta. Pentru mine arată ca... 

— Ascultă 

—... ca o chitanţă grasă care îşi ia zborul. 

— Pot să-ţi spun câte ceva? 

— Nu, Arnie, nu cred, a spus ea tăios. Nu cred. 

Michael se întorsese cu paharul ei pe jumătate plin cu 
gin. De la bar a adăugat sifon. Regina a băut, strâmbându-se 
iarăşi. Arnie şedea pe scaunul de lângă televizor, privind-o 
gânditor. 

— Predai la colegiu? a întrebat el. Predai la colegiu şi 
asta-i atitudinea ta? "Eu am vorbit. Voi ceilalţi puteţi să tăceţi 
din gură". Superb! Îi compătimesc pe studenţii tăi. 

— Fii atent, Arnie, a spus ea, ameninţându-l cu degetul! 
Fii atent. 

— Pot sau nu să-ţi spun câte ceva? 

— Dă-i drumul. Dar, oricum, nu schimbă cu nimic 
situaţia. 


Michael şi-a dres glasul: 

— Reg, cred că Arnie are dreptate, asta nu-i o atitudine 
constructivă. 

S-a răsucit spre el ca o pisică. 

— Nici tu să nu spui nici un cuvânt! 

Michael s-a retras ca trăsnit. 

— Primul lucru este ăsta, a spus Arnie. Dacă ai cercetat 
cu mare atenţie carnetul meu de conturi - sunt sigur că aşa ai 
făcut - cu siguranţă ai observat că economiile mele 
ajunseseră la sfârşitul lui septembrie la două mii două sute de 
dolari. A trebuit să cumpăr un nou sistem de direcţie pentru 
Christine. 

— După cum vorbeşti pari a fi mândru de asta, a spus ea 
supărată. 

— Sunt... - A privit-o drept în ochi. - Am montat singur 
sistemul de direcţie, fără ajutorul nimănui. Şi am făcut treabă 
bună. N-ai putea - aici vocea lui a tremurat puţin, apoi a 
devenit iarăşi fermă - n-ai putea să-l deosebeşti de cel 
original. Dar ce vreau eu să spun este că de arunci am pus la 
loc şase sute de dolari. Deoarece lui Will Darnell i-a plăcut 
cum muncesc eu şi m-a angajat. Dacă la fiecare două luni pot 
să adaug şase sute de dolari la economiile mele - şi s-ar 
putea să mă descurc şi mai bine dacă el o să înceapă să mă 
trimită la Albany, de unde cumpără maşinile folosite - asta 
înseamnă patru mii şase sute de dolari în contul meu atunci 
când se va termina şcoala. lar dacă vara viitoare voi lucra opt 
ore la garaj, când va începe colegiul voi avea şapte mii de 
dolari. lar asta numai datorită maşinii pe care tu o urăşti atât 
de mult. 

— Asta n-o să fie o bucurie prea mare dacă n-o să poţi să 
intri la un colegiu bun, a contraatacat ea, schimbându-şi 
imediat argumentele, aşa cum mai făcuse şi la atâtea întâlniri 
de catedră, când cineva îndrăznea să-i pună la îndoială una 
dintre opiniile ei... ceea ce nu se întâmpla prea des.N-a 
recunoscut acel adevăr; pur şi simplu a trecut la alt subiect. 

— Notele tale au început să scadă. 

— Nu îndeajuns ca să conteze, a spus Arnie. 


— Ce vrei să spui prin "nu îndeajuns ca să conteze"? Ai 
primit un Insuficient la Analiză! Doar săptămâna trecută am 
primit carte-roşie! 

Cărţile-roşii, câteodată cunoscute în lumea liceenilor 
drept cărţi-de-picare, erau distribuite, la jumătatea fiecărei 
perioade de notare, fiecărui elev care a obţinut un procentaj 
mai mic de 75 la sută în primele cinci săptămâni ale 
trimestrului. 

— Se baza doar pe o singură examinare, a spus Arnie 
calm. Domnul Fenderson este bine cunoscut pentru faptul că 
dă foarte puţine extemporale în prima jumătate a 
trimestrului, astfel încât tu să duci acasă o carte-roşie cu un F 
pe ea, fiindcă n-ai înţeles un singur concept de bază, şi să 
sfârşeşti apoi cu un A la finalul trimestrului. Toate astea ţi 
le-aş fi spus dacă m-ai fi întrebat. Nu ai vrut. Şi unde mai pui 
că asta-i doar a treia carte-roşie pe care am luat-o de la 
începutul liceului. Media calificativelor mele este încă de 93 la 
sută şi ştii cât de bună este în comparatie cu... 

— O să scadă! a spus ea iritată şi a păşit spre el. Din 
cauza obsesiei pe care o ai pentru maşina asta nenorocită! Ai 
o prietenă; cred că asta-i bine, minunat, superb! Dar chestia 
cu maşina este o dementă! Chiar şi Dennis... 

Arnie s-a ridicat, şi încă foarte repede, ajungând atât de 
aproape încât ea a făcut un pas înapoi, înlocuind pe moment 
furia cu uimirea provocată de mânia lui. 

— Nu-l amesteca pe Dennis, a spus el cu o voce potolită, 
dar foarte amenințătoare. Asta ne priveşte doar pe noi. 

— Bine, a spus ea schimbând iarăşi subiectul. Purul 
adevăr este că rezultatele tale la învăţătură au început să 
scadă. Eu ştiu asta, tatăl tău ştie asta, iar cartea-roşie de la 
matematică este o dovadă evidentă. 

Amie a zâmbit încrezător, iar Regina a devenit prudentă. 

— Bine, a zis el. Să-ţi spun ceva. Lasă-mă să-mi ţin 
maşina aici până la sfârşitul trimestrului. Dacă obţin vreun 
calificativ mai mic decât C, o să i-o vând lui Darnell. O s-o 
cumpere; ştie că în starea în care este acum poate să obţină 
o mie de dolari pe ea. lar valoarea ei va mai creşte. 


Arnie s-a mai gândit. 

— Să-ţi fac o propunere şi mai bună. Dacă nu sunt pe 
lista de onoare la sfârşitul trimestrului, o să mă descotorosesc 
de ea. Asta înseamnă că pun pariu pe maşina mea că o să iau 
B la Analiză pe întregul trimestru. Ce spui? 

— Nu, a răspuns repede Regina. 

l-a aruncat o privire amenințătoare soţului ei. - Nu te 
băga. 

Michael, care deschisese gura, şi-a închis-o brusc. 

— De ce nu? a întrebat Arnie cu o falsă docilitate. 

— Deoarece este un truc, iar tu ştii că este un truc! a 
strigat Regina; furia ei era dintr-o dată totală şi 
necontrolabilă. Şi nu mai am de gând să stau aici şi să 
discutăm despre rabla aia şi să aud insolenţele tale! Eu - eu 
ţi-am schimbat scutecele murdare! Am spus s-o duci de aici, 
plimbă-te cu ea dacă trebuie, dar n-o lăsa într-un loc unde eu 
sunt obligată s-o văd! Asta e! Punct! 

— Tată, care-i părerea ta? a întrebat Arnie mutându-şi 
privirile. 

Michael a deschis iarăşi gura. 

— Exact aceeaşi, a spus Regina. 

Arnie s-a uitat iarăşi la ea. Ochii lor, având aceeaşi 
nuanţă de gri, s-au întâlnit. 

— Nu contează părerea mea, nu-i aşa? 

— Cred că deja am discutat mult prea în stradă. 

A început să se întoarcă, cu gura încă încleştată şi 
hotărâtă, iar în ochi având o privire ciudat de confuză. Arnie a 
prins-o de braţ chiar deasupra cotului. 

— Nu contează, nu-i aşa? Fiindcă atunci când tu ai luat o 
hotărâre despre ceva, nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai 
gândeşti. 

— Arnie, încetează! a strigat Michael. 

Arnie s-a uitat la ea, iar Regina l-a privit. Ochii lor erau 
îngheţaţi, încrâncenaţi. 

— Să-ţi spun eu de ce nu vrei să te uiţi la ea, a spus el cu 
aceeaşi voce domoală. Nu din cauza banilor, pentru că 
maşina mi-a facilitat legătura cu o meserie la care sunt 


talentat şi din care voi obţine bani. Ştii asta. Şi nici din cauza 
notelor. Nu sunt mai proaste decât altă dată. Şi asta o ştii 
foarte bine. Adevăratul motiv este că nu suporţi să nu mă ai 
la degetul mic, aşa cum este şi Catedra ta, aşa cum este şi e/ 
- a îndreptat arătătorul spre Michael, care arăta furios, 
vinovat şi nenorocit în acelaşi timp - aşa cum am fost eu 
întotdeauna. 

Acum Arnie se înroşise la faţă, iar palmele îi erau 
încleştate în pumni. 

— Tot timpul ai fluturat gogoşile alea de concepţii 
liberale despre cum familia ia în comun deciziile, discută 
împreună problemele, rezolvă necazurile împreună. Dar 
adevărul este că întotdeauna tu ai fost cea care mi-a ales 
hainele de şcoală, pantofii, cu cine trebuie să mă joc şi cu 
cine nu, tu ai decis unde să ne petrecem vacanţele, tu i-ai 
spus lui când să schimbe maşinile şi cu ce. Ei bine, acesta-i un 
lucru pe care nu-l poţi conduce şi nu-ţi convine deloc, nu-i 
aşa? 

Ea l-a pălmuuit. În sufragerie, palma a sunat ca un pocnet 
de pistol. Afară se însera, iar maşinile treceau pe stradă; nişte 
forme fără contur clar, cu farurile ca nişte ochi galbeni. 
Christine se afla pe aleea asfaltată a Cunninghamilor tot aşa 
cum stătuse şi pe peluza lui Roland D. LeBay, dar acum arăta 
mult mai bine decât atunci - părea rezervată şi total detaşată 
de toată această urâtă râcă de familie. EA avansase probabil 
pe scara socială. 

Pe neaşteptate, şocant, Regina Cunningham a început să 
plângă. Acesta era un fenomen asemănător cu ploaia în 
deşert, pe care Arnie îl mai văzuse doar de patru sau cinci ori 
în viata lui - iar în nici una dintre celelalte ocazii nu fusese el 
cauza lacrimilor. 

Mai târziu i-a spus lui Dennis că lacrimile ei au fost 
înfricoşătoare doar pentru simplul fapt că au existat. Asta ar fi 
fost destul, dar a fost şi mai mult - lacrimile au îmbătrânit-o 
brusc, ca şi când ea ar fi făcut un salt de cincisprezece ani în 
timp în decursul câtorva secunde. Strălucirea gri de oţel a 
ochilor ei s-a înceţoşat şi, pe neaşteptate, lacrimile i se 


rostogoleau pe obraji, lăsând dâre în fard. 

A căutat pe şemineu paharul cu gin şi l-a răsturnat cu 
vârfurile degetelor. A căzut pe jos şi s-a spart. Intre cei trei s-a 
lăsat un fel de tăcere stânjenitoare şi o uimire mare că 
lucrurile au mers atât de departe. 

Şi, cumva, chiar şi prin slăbiciunea lacrimilor, ea a reuşit 
să spună: 

— Nu accept să stea în garajul nostru sau pe aleea 
noastră, Arnie. 

— Nici eu n-aş vrea să stea aici, mamă, a răspuns Arnie 
cu răceală. S-a îndreptat spre uşă, s-a întors către ei şi i-a 
privit pe amândoi. - Mulţumesc. Pentru că aţi fost atât de 
înţelegători. Vă mulţumesc mult. 

Apoi a plecat. 


21 
Arnie şi Michael 


Încă de când ai plecat 

Eu port ochelari de soare 

Dar ştiu că totul se va rezolva 

Atâta timp cât pot să-mi fac tuciuriul 
Caddy să strălucească. 

Moon Martin 


Michael l-a ajuns din urmă pe Arnie pe alee, în timp ce 
acesta se îndrepta spre Christine. L-a prins de umăr. Arnie s-a 
scuturat şi a mers mai departe, căutând în buzunare cheile 
maşinii. 

— Arnie. Te rog. 

Arnie s-a răsucit brusc. Pentru un moment a părut 
gata-gata să facă total dezastrul acelei seri şi să-l lovească pe 
tatăl său. Apoi ceva din încordarea din corpul lui s-a risipit, iar 
el s-a sprijinit de maşină atingând-o cu mâna stângă, 
mângâind-o, părând să-şi tragă putere de la ea. 

— În ordine. Ce doreşti? 


Michael a deschis gura,apoi a părut că nu ştie ce să 
spună.Pe faţă i s-a aşternut o expresie de neajutorare - ar fi 
fost amuzantă dacă situaţia nu era atât de rea. Părea că a 
îmbătrânit, că a încărunţit şi că muşchii feţei i-au căzut. 

— Arnie, a spus el părând că împinge cuvintele împotriva 
unui obstacol foarte mare. Arnie, îmi pare atât de rău. 

— Mda, a spus Arnie şi s-a întors cu spatele ca să 
deschidă uşa şoferului. Din interior s-a răspândit un miros 
plăcut de curăţenie. 

— Mi-am dat seama după modul în care mi-ai luat 
apărarea. 

— Te rog. Îmi este foarte greu. Mai greu decât ai crede 
tu. 

Ceva din glasul lui l-a făcut pe Arnie să se întoarcă. Ochii 
tatălui său erau disperaţi şi nefericiţi. 

— Nu am spus că am vrut să-ţi iau apărarea. Ştii, înţeleg 
şi poziţia ei. Am văzut cum ai enervat-o, cum erai hotărât cu 
orice preţ să nu renunţi la opiniile tale. 

Arnie a râs răguşit. 

— Cu alte cuvinte, exact ca şi ea. 

— Mama ta trece printr-o mare schimbare în viaţa ei, a 
spus Michael încet. A fost extrem de dificil pentru ea. 

Arnie a clipit, la început nefiind sigur dacă a auzit bine. 
Era ca şi cum, foarte brusc, tatăl lui ar fi început să vorbească 
pe limba păsărească; părea că are tot atâta legătură cu ce 
discutaseră până atunci, ca şi scorul unui meci de baseball. 

— Ce? 

— Schimbarea. Este speriată, a început să bea prea mult, 
iar câteodată are şi dureri. Nu prea des - a adăugat el văzând 
expresia alarmată de pe fata lui Arnie. S-a dus la doctor, dar 
nu-i nimic altceva decât schimbarea. Dar are o grămadă de 
sentimente contradictorii. Tu eşti singurul ei copil, iar, în 
starea în care este acum tot ce poate să vadă este că-şi 
doreşte, indiferent cu ce preţ, tot ce este mai bun pentru tine. 

— Vrea ca totul să se facă aşa cum doreşte ea. lar asta 
nu-i nici o noutate. Întotdeauna a fost aşa. 

— Este de la sine înţeles că ceea ce consideră ea că este 


cel mai bine pentru tine, nu poate fi pus sub semnul îndoielii. 
Dar ce te face să crezi că tu eşti altfel? Sau mai bun? Când 
eram înăuntru ai atacat-o tot timpul, şi ea şi-a dat seama. Eu 
la fel. 

— Ea a început. 

— Nu, tu ai început când ai adus maşina acasă. Ştiai 
care-i părerea ei. Şi ea mai are dreptate în legătură cu ceva. 
Te-ai schimbat. Din prima zi când ai venit acasă cu Dennis şi 
ne-ai anunţat că ţi-ai cumpărat o maşină; atunci a început 
totul. Crezi că asta n-a mâhnit-o? Sau pe mine? Copilul tău să 
înceapă să aibă comportări amenințătoare pe care tu nici nu 
le bănuiai? 

— Hei, tată, haide! Asta-i puţin cam... 

— Aproape că nu te mai vedem, tot timpul meştereşti la 
maşină sau te întâlneşti cu Leigh. 

— Începi să vorbeşti ca mama. 

Pe neaşteptate, Michael a zâmbit - dar era un zâmbet 
trist. 

— Te înşeli în privinţa asta. Te înşeli amarnic. Ea 
vorbeşte ca ea, tu vorbeşti ca ea, dar eu, pur şi simplu, mi se 
pare că sunt ca unul aflat la conducerea unei tâmpite forţe 
O.N.U. de menţinere a păcii şi care este pe cale să-şi bage în 
bucluc oamenii. 

Arnie s-a fâstâcit puţin; apoi mâna sa a atins iarăşi 
maşina şi a început s-o mângâie, s-o mângâie. 

— În ordine. Cred că înţeleg ce vrei să spui. Habar nu am 
de ce o laşi să te dirijeze în felul ăsta, dar înţeleg. 

Zâmbetul trist, umilit, a rămas pe buzele lui Michael, 
semănând puţin cu rânjetul unui câine care a alergat prea 
mult după un băț de lemn într-o zi caniculară de vară. 

— Poate că unele lucruri au devenit un mod de viaţă. ŞI 
probabil că există compensaţii pe care tu nu le înţelegi şi pe 
care eu nu ţi le pot explica. Cum ar ii... ei bine, ştii, eu o 
iubesc. 

Arnie a ridicat din umeri. 

— Deci... ce facem acum? 

— Putem să facem o plimbare? 


Arnie a părut surprins, apoi mulţumit. 

— Sigur. Urcă. Ai vreo preferința? 

— La aeroport. 

Arnie a ridicat din sprâncene. 

— La aeroport? De ce? 

— Îţi spun pe drum. 

— Ce o să spună Regina? 

— Mama ta s-a dus să se culce, a spus Michael încetişor, 
iar Arnie a avut bunul simţ să roşească puţin. 


Arnie conducea sigur şi bine. Farurile noi ale Christinei 
tăiau întunericul timpuriu cu un tunel adânc şi clar de lumină. 
A trecut pe 
lângă casa Guilder, apoi a cotit la stânga pe Elm Street, 
îndreptându-se spre JFK Drive. l-376 i-a dus în l-278, apoi spre 
aeroport. Traficul era sporadic. Motorul murmura uşor. 
Aparatele de bord împrăştiau o lumină verde, mistică. 

Arnie a deschis radioul şi a găsit postul WDIL, pe 
frecventa AM, care emitea din Pittsburg şi difuza numai 
"oldies". Gene Chandler cânta "The Duke of Earl". 

— Maşina merge ca un vis, a spus Michael Cunningham. 
Părea copleşit de uimire. 

— Mulţumesc, a răspuns Arnie zâmbind. 

Michael a inspirat adânc. 

— Miroase a nou. 

— Multe lucruri sunt noi. Tapiţeria de pe scaune m-a 
costat optzeci de dolari. O parte din banii în legătură cu care 
tuna Regina. M-am dus la bibliotecă şi am luat o mulţime de 
cărţi, şi am încercat să copiez totul, cât de bine am putut. Dar 
nu a fost atât de uşor pe cât ar crede unii. 

— De ce nu? 

— Ei bine, în primul rând Plymouth-ul Fury'58 nu a fost 
conceput ca să fie un automobil clasic, deci nimeni n-a scris 
prea multe despre el, nici măcar în cataloagele retrospective 
- Maşinile Americane, Clasicul American, Maşinile Anilor 1950, 
chestii de genul ăsta. Pontiacul '58 a fost un cfasic, iar după 


doi ani Pontiac a creat modelul Bonneville; iar T-Bird-ul '58 cu 
aripile ca nişte urechi de iepure, cred că a fost ultimul model 
senzaţional de Thunderbird; şi... 

— Habar nu aveam că tu cunoşti atât de multe despre 
maşinile vechi, a spus Michael. De cât timp te preocupă, 
Arnie? 

A ridicat vag din umeri. 

— Oricum, cealaltă problemă a fost că LeBay a făcut o 
comandă specială pentru modelul obişnuit livrat de Detroit - 
în primul rând, Plymouth-ul n-a oferit Fury-ul în culorile roşu şi 
alb - iar eu am încercat să refac maşina aşa cum a dorit-o el 
şi nu cum au conceput-o ăia din Detroit. Deci, într-un fel, 
m-am ghidat mai mult după instinct. 

— De ce ai vrut s-o refaci aşa cum a avut-o LeBay? 

larăşi acea ridicare vagă din umeri. 

— Nu ştiu. Aşa mi s-a părut că-i bine. 

— Ei bine, părerea mea este că ai făcut o treabă 
fantastică. 

— Mulţumesc. 

Tatăl lui s-a aplecat spre el, uitându-se la instrumentele 
de bord. 

— La ce te uiţi? a întrebat Arnie puţin răstit. 

— Să fiu al dracului! a răspuns Michael. N-am mai văzut 
niciodată aşa ceva. 

— Ce? - Arnie a privit în jos - Oh. Ceasul de kilometraj? 

— Merge înapoi, nu-i aşa? 

Într-adevăr, ceasul de kilometraj mergea înapoi; în acel 
moment, în seara de 1 noiembrie, arăta 79500 şi câteva 
zecimi de milă. În timp ce Michael privea, indicatorul zecimilor 
de milă s-a rotit de la ,2 la ,1 apoi la 0. In timp ce ajungea 
la ,9, milele au dat înapoi cu una. 

Michael a râs. 

— Fiule, ăsta-i un lucru pe care l-ai neglijat. 

Arnie a zâmbit - un zâmbet vag. 

— Ai dreptate. Will spune că pe undeva pe acolo trebuie 
să fie un fir inversat. Nu cred că o să încerc să-l descopăr. 
Într-un fel este original să am un ceas de kilometraj care 


funcţionează invers. 

— Este precis? 

— Cum? 

— Ei bine, dacă mergi de la noi acasă la Station Square, 
reduce cinci mile din total? 

— Oh, a spus Arnie. Am priceput. Nu, nu-i deloc precis. 
Reduce două sau trei mile la fiecare milă parcursă. Câteodată 
mai mult. Mai devreme sau mai târziu cablul vitezometrului 
se va rupe, iar când o să-l înlocuiesc se va rezolva şi cealaltă 
problemă. 

Michael, căruia în viaţa lui i se rupseseră două cabluri de 
vitezometre, s-a uitat la ceasul indicator căutând tremurul 
caracteristic care ar putea indica că acolo sunt ceva 
probleme. Dar acul stătea nemişcat deasupra cifrei patruzeci. 
Vitezometrul părea în regulă; dar ceasul de kilometraj mergea 
în bozii. Şi chiar credea Arnie că vitezometrul şi ceasul de 
kilometraj mergeau cu acelaşi cablu? Cu siguranţă ca nu. 

A râs şi a spus: 

— Fiule, asta-i o trăsnaie. 

— De ce la aeroport? a întrebat Arnie. 

— Am de gând să-ţi fac cinste cu plata unui loc de 
parcare pentru o lună. Cinci dolari. Mai ieftin decât la Garajul 
Darnell. Şi poţi să-ţi scoţi maşina de acolo de câte ori vrei. La 
aeroport există staţie permanentă de autobuz. De fapt, este 
capăt de linie. 

— Sfinte Sisoe, asta-i cea mai aberantă sugestie pe care 
am auzit-o! a strigat Arnie. 

A oprit brusc în faţa unei curăţătorii chimice. 

— Să iau autobuzul douăzeci de mile până la aeroport ca 
să-mi iau maşina când am nevoie de ea? Este ca ceva din 
Catch-22! Nu! Nici o şansă! 

Era gata să mai spună ceva, când a fost apucat de gât. 

— Ascultă, a spus Michael. Sunt tatăl tău, deci 
ascultă-mă bine. Mama ta are dreptate, Arnie. In ultimele luni 
ai devenit un om cu care 
nu se poate discuta. Mai mult decât atât - ai devenit de-a 
dreptul straniu. 


— Dă-mi drumul, a spus Arnie scuturându-se din 
strânsoarea tatălui său. 

Michael nu i-a dat drumul, dar a slăbit presiunea: 

— Să-ţi prezint altfel situaţia. Da, până la aeroport ai de 
făcut cale destul de lungă, dar aceeaşi monedă de douăzeci şi 
cinci de cenți pe care o foloseşti ca să ajungi la Darnell, o să 
te ducă şi acolo. Există parcări şi mai aproape, dar în oraş a 
crescut numărul de vandalizări şi furturi de maşini. În schimb, 
aeroportul este mai sigur. 

— Nici o parcare publică nu-i sigură. 

— In al doilea rând, este mai ieftină decât o parcare din 
oraş şi mult mai ieftin decât la Darnell. 

— Nu asta-i problema şi ştii prea bine! 

— Poate că ai dreptate, a spus Michael. Dar şi tu pierzi 
ceva din vedere, Arnie. Pierzi din vedere adevărata problemă. 

— Ei bine, spune-mi tu care-i adevărata problemă. 

— In ordine, o să-ţi spun. 

Michael a făcut o pauză, privindu-şi cu fermitate fiul. 
Când a continuat, vocea lui era înceată şi egală, aproape tot 
atât de muzicală ca şi casetofonul lui. 

— impreună cu bunul simţ, se pare că ti-ai pierdut şi 
simţul perspectivei. Ai aproape optsprezece ani şi eşti in 
ultimul an la un liceu public. Eu cred că te-ai hotărât să nu 
mergi la Horlicks; am văzut broşurile colegiilor pe care le-ai 
adus acasă. 

— Nu, nu mă duc la Horlicks, a spus Arnie. - Acum părea 
puţin mai calm. Nu, după tot ce s-a întâmplat. Habar n-ai cât 
de mult doresc să plec departe, sau poate că ştii. 

— Da. Ştiu. Şi poate că-i mai bine. Mai bine decât 
această tensiune constantă între tine şi mama. Tot ce te rog 
eu este să nu-i spui încă; aşteaptă până când trebuie să 
trimiţi cererile de înscriere. 

Arnie a ridicat din umeri, nepromiţând nimic. 

— O să-ţi iei maşina la şcoală, asta dacă va mai funcţiona 

— O să funcţioneze. 

— Şi dacă va fi o şcoală care permite bobocilor să-şi 
aducă maşinile în campus. 


Arnie s-a întors spre tatăl său, surpriza înlocuindu-i furia 
clocotitoare - surpriza şi neliniştea. Aceasta era o posibilitate 
pe care n-o pusese niciodată în calcule. 

— N-o să mă duc la o şcoală care spune că nu pot să am 
roţile mele. 

Tonul vocii lui era răbdător, genul de voce pe care l-ar 
folosi un instructor într-o clasă de copii înapoiaţi. 

— Vezi? a întrebat Michael. Regina are dreptate. Să-ţi 
bazezi alegerea colegiului pe politica acestuia în privinţa 
bobocilor şi a maşinilor este total irațional. Ai devenit obsedat 
de maşina asta. 

— Nici nu mă aşteptam să înţelegi. 

Michael şi-a strâns buzele. 

— Oricum, ce înseamnă că te duci până la aeroport ca 
să-ţi iei maşina, dacă vrei să te întâlneşti cu Leigh? Este o 
neplăcere, dar nu prea mare. Asta înseamnă, în primul rând, 
că nu trebuie s-o foloseşti dacă n-ai într-adevăr nevoie de ea 
şi o să economiseşti banii de benzină. Mama ta se poate 
bucura de o mică victorie; nu o să trebuiască să o vadă. - 
Michael s-a oprit şi iarăşi a zâmbit trist. - Ea nu vede de fapt 
în ea un mijloc de a cheltui banii, amândoi ştim asta. O vede 
ca pe primul pas decisiv pe care l-ai făcut să te îndepărtezi de 
ea... de noi. Bănuiesc că ea... oh, rahat, nu ştiu. 

S-a oprit privindu-şi fiul. Arnie l-a studiat gânditor. 

— la-o la colegiu cu tine; chiar dacă alegi un colegiu care 
nu permite bobocilor să-şi ţină maşina în campus, există 
modalităţi de eludare 

— Cum ar fi, de exemplu, s-o parchez la aeroport? 

— Da. Aşa. Când o să vii acasă în weekenduri, Regina o 
să fie atât de fericită să te vadă încât nu o va mai interesa 
maşina. Drace, probabil că va veni pe alee şi o să te ajute s-o 
speli şi s-o lustruieşti, ca în acest fel să afle ce ai mai făcut. 
Zece luni. Apoi o să se sfârşească. Putem să avem iarăşi pace 
în familie. Haide, Arnie. Porneşte. 

Arnie a plecat din faţa curăţătoriei chimice şi s-a înscris 
în trafic. 

— Este asigurată? a întrebat brusc Michael. 


Arnie a râs. 

— Glumeşti? În statul ăsta, dacă n-ai o asigurare de 
responsabilitate şi dacă faci un accident, sticleţii te omoară. 
Fără această asigurare, este vina ta chiar dacă cealaltă 
maşină pică din cer şi aterizează chiar pe tine. Este una dintre 
modalităţile prin care căcănarii reuşesc să reducă numărul 
adolescenților de pe drumurile Pennsylvaniei. 

Michael s-a gândit să-i spună lui Arnie că în patruzeci şi 
unu la sută din accidentele fatale din Pennsylvania sunt 
implicaţi şoferi adolescenţi. (Regina îi citise această statistică 
dintr-un supliment de duminică, accentuând numărul cu 
accente apocaliptice: “Patru zeci şi unu la sută!“, la scurt timp 
după ce Arnie îşi cumpărase maşina), dar pe urmă s-a decis 
că nu era ceva ce ar fi dorit Arnie să audă... nu în starea de 
acum. 

— Doar responsabilitate? 

Treceau pe sub un indicator reflectorizant pe care scria: 
PENTRU AEROPORT FOLOSIŢI BANDA STÂNGĂ. Arnie a 
semnalizat şi a schimbat benzile. Michael părea că se 
relaxează puţin. 

— Până când împlineşti douăzeci de ani nu poţi să-ţi faci 
asigurare contra coliziunilor. Toate companiile astea căcănare 
de asigurări sunt putred de bogate, dar nu te asigură până 
când şansele de risc nu sunt scandalos de minime pentru ele. 

In glasul lui Arnie era o notă amară, cumva arţăgoasă, pe 
care Michael n-o mai auzise până atunci. Şi deşi nu a spus 
nimic, era puţin şocat şi speriat de cuvintele folosite de fiul 
său - presupusese că Arnie folosea acest gen de cuvinte cu 
amicii lui (sau aşa i-a relatat mai târziu lui Dennis Guilder, în 
aparentă total neştiutor că până în anul final, Arnie nu mai 
avusese nici un prieten cu excepţia lui Guilder), dar nu le mai 
folosise niciodată în faţa Reginei şi a lui. 

— Palmaresul tău de şofer, sau faptul dacă ai sau nu 
permis de conducere, nu contează în nici un fel, a continuat 
Arnie. Motivul pentru care nu poţi să obţii asigurarea contra 
coliziunilor este pentru că afurisitele de norme actuale spun 
că nu poţi. La douăzeci şi unu de ani poţi să obţii dacă eşti 


pregătit să cheltuieşti o avere - de obicei primele de 
asigurare te costă mai mult decât valorează maşina până 
când împlineşti douăzeci şi trei, în afară de cazul în care eşti 
căsătorit. Oh, căcănarii au calculat totul. Ştiu foarte bine cum 
să obţină totul de la tine. 

In depărtare străluceau luminile aeroportului, pistele fiind 
delimitate prin linii paralele de lumini albastre ireale. 

— Dacă mă întreabă cineva care-i cea mai joasă formă 
de viaţă umană, o să-i spun că este un agent de asigurări. 

— Ai făcut un adevărat studiu despre ei, a comentat 
Michael. 

Nu prea îndrăznea să mai spună şi altceva; se părea că 
Arnie nu are nevoie decât de un mic impuls ca să izbucnească 
iarăşi într-un acces de furie. 

— M-am dus la cinci companii diferite. În ciuda celor 
spuse de mama, nu doresc să arunc banii pe fereastră. 

— Şi ai reuşit să obţii doar asigurare de responsabilitate? 

— Da, aşa-i. Şase sute cincizeci de dolari pe an. 

Michael a fluierat. 

— Ai dreptate, a încuviinţat Arnie. 

Alt indicator care anunţa că cele două benzi din stânga 
sunt pentru parcare, iar cea din dreapta pentru plecări. La 
intrarea în parcare, drumul se bifurca iarăşi. Spre dreapta era 
o poartă automată, de unde cumpărai un tichet pentru 
parcare de scurtă durată. Spre dreapta era o cabină de sticlă 
în care stătea paznicul parcării, uitându-se la un televizor 
alb-negru şi fumând. 

Arnie a oftat. 

— Poate că ai dreptate. Poate că asta-i cea mai bună 
soluţie. 

— Bineînţeles că da, a spus Michael uşurat. 

Arnie părea să fi redevenit cel dintotdeauna şi, până la 
urmă, acea sclipire îndârjită din ochii lui se stinsese. 

— Zece luni, atâta tot. 

— Desigur 

A condus până la cabină, iar paznicul, un tip tânăr cu un 
pulover negru-cu-portocaliu în culorile liceului şi cu emblema 


acestuia înscrisă pe buzunare, a tras geamul şi s-a aplecat în 
afară. 

— Pot să vă ajut? 

— AŞ dori un tichet pentru treizeci de zile, a spus Arnie 
căutându-şi portofelul. 

Michael şi-a pus mâna peste cea a lui Arnie. 

— Fac eu cinste. 

Arnie i-a îndepărtat blând dar ferm mâna şi şi-a scos 
portofelul. 

— Este maşina mea. Îmi rezolv singur problemele. 

— Eu doar doream..., a început Michael. 

— Ştiu. Dar nu-i nevoie. 

Michael a oftat. 

— Ştiu. Tu şi mama ta. Totul va fi în ordine dacă faci cum 
spun eu. 

Buzele lui Arnie s-au strâns pentru o clipă, apoi a zâmbit. 

— Ei bine... da. 

S-au uitat unul la altul şi au izbucnit în râs. 

În momentul când s-a întâmplat asta, motorul Christinei 
s-a oprit. Până atunci funcţionase perfect. Acum pur şi simplu 
se oprise; lumina de avertizare a temperaturii uleiului şi cea a 
idiotului s-au stins. 

Michael a ridicat din sprâncene: 

— Ce-i asta? 

— Nu ştiu, a răspuns Arnie încruntându-se. Nu s-a mai 
întâmplat niciodată. 

A întors cheia de contact şi motorul a pornit imediat. 

— Nimic, bănuiesc, a spus Michael. 

— Săptămâna asta vreau să verific reglarea aprinderii, a 
murmurat Arnie. 

A ambalat motorul şi l-a ascultat cu atenţie. lar în clipa 
aceea, Michael s-a gândit că Arnie nu seamănă deloc cu fiul 
său. Părea a fi altcineva, cineva mult mai bătrân şi mai dur. A 
simţit în piept un scurt şi ameninţător fior de teamă. 

— Hei, vrei tichetul ăsta sau ai de gând să stai acolo 
toată noaptea şi să vorbeşti despre reglarea aprinderii? a 
întrebat paznicul. 


Lui Arnie i s-a părut vag cunoscut, aşa cum ţi se par 
persoanele pe care le-ai văzut pe coridoarele şcolii dar cu 
care nu ai avut de-a face. 

— O, da. lartă-mă. 

Arnie i-a înmânat o bancnotă de cinci dolari, iar paznicul 
i-a dat un tichet. 

— În spatele parcării, a spus paznicul. Dacă doreşti 
acelaşi loc de parcare, să-ţi reînnoieşti tichetul cu cinci zile 
înainte de expirarea termenului. 

— Am înţeles. 

Arnie a condus până la locul desemnat, umbra Christinei 
micşorându-se şi mărindu-se în timp ce treceau pe sub 
luminile copertinelor. A găsit un spaţiu liber şi a parcat-o pe 
Christine cu spatele. În timp ce oprea motorul, s-a strâmbat şi 
şi-a dus o mână la spate. 

— Încă te mai deranjează? l-a întrebat Michael. 

— Doar puţin. Aproape îmi trecuse dar ieri a revenit. 
Probabil că am ridicat ceva şi nu trebuia. Nu uita să blochezi 
uşa. 

Au ieşit şi au încuiat. Odată afară, Michael s-a simţit mai 
bine - se simţea mai apropiat de fiul său şi, lucru la fel de 
important probabil, nu i se mai părea că a jucat rolul prostului 
impotent agitând nişte clopoței, în cearta care avusese loc în 
acea seară. Odată ieşit din maşină, i se părea că a mai 
reparat câteva - poate chiar multe- dintre dezastrele acelei 
zile. 

— Hai să vedem cât de rapid este autobuzul ăla, a spus 
Arnie şi au început să meargă de-a lungul parcării spre staţie, 
foarte apropiaţi unul de altul. 

În drumul spre aeroport, Michael îşi formase o părere 
despre Christine. Era impresionat de restaurările pe care le 
făcuse Arnie, dar maşina ca atare îi displăcea - nu putea s-o 
sufere. Presupunea că-i ridicol să ai asemenea sentimente 
despre un obiect fără viaţă dar antipatia totuşi exista, intensă 
şi de neconfundat, ca un nod în gât. 

Sursa aversiunii era imposibil de izolat. Ea cauzase 
necazuri amare în familie, iar el presupunea că acesta-i 


adevăratul motiv... dar nu era numai atât. Nu îi plăcuse modul 
în care îl simţise pe Arnie când se aflase la volan: cumva 
arogant şi capricios în acelaşi timp, ca un rege şovăitor. 
Modul impotent în care protestase despre asigurări... folosirea 
acelui cuvânt izbitor: "căcănarii"... chiar şi felul cum maşina 
se oprise când ei râseseră împreună. 

Şi avea un miros. Nu îl simţeai imediat, dar era acolo. Nu 
mirosul noii tapiţerii de pe scaune, care era chiar plăcut; 
acesta era un submiros, amar, aproape secret. Era un miros 
vechi. Ei bine, şi-a spus Michael, maşina este veche, pentru 
numele lui Dumnezeu, de ce te aştepţi să miroasă a nou? |n 
ciuda lucrului într-adevăr fantastic pe câre-i făcuse Arnie, 
Fury-ul avea douăzeci de ani. Mirosul amărui, de mucegai, 
putea veni de la tapiţeria veche din portbagaj sau de sub 
covoraşele noi de pe jos; probabil provenea de la umplutura 
originală a scaunelor. Doar un miros al vârstei. 

Şi totuşi, acel submiros, urât şi vag greţos, îl neliniştea. 
Părea că apare şi dispare în valuri; câteodată foarte pregnant, 
alteori indetectabil. Părea că nu are o sursă precisă. Când se 
simţea cel mai tare, duhnea precum hoitul în descompunere 
al unui animal mic - o pisică, o marmotă, poate o veveriţă - 
care intrase în portbagaj sau poate se târâse în radiator şi 
murise acolo. 

Michael era mândru de ceea ce realizase fiul său... şi 
foarte bucuros să iasă din maşina acestuia. 


22 
Sandy 


La început am hoinărit pe lângă Stop şi Snop, 
Apoi âm trecut la volan pe lângă Stop şi Snop. 
Mi-a plăcut mult mai mult la volan 

pe lângă Stop şi Snop, 

Fiindcă aveam radioul deschis. 


Paznicul parcării din acea seară - de fapt din fiecare 


seară, începând de la şase până la zece - era un tânăr pe 
nume Sandy Galton, singurul din cercul de huligani al lui 
Buddy Repperton care nu fusese în zona fumătorilor în ziua 
când Repperton a fost exmatriculat din şcoală. Arnie nu-l 
recunoscuse, dar Galton l-a recunoscut pe Arnie. 


Buddy Repperton, dat afară din şcoală şi fără nici o 
intenţie să facă demersurile necesare pentru a fi readmis la 
începutul semestrului de primăvară, în ianuarie, se angajase 
la staţia de benzină a tatălui lui Don Vandenberg. In cele 
câteva săptămâni de când era acolo, se apucase deja de 
câteva din obişnuitele găinării - să ciupească din restul 
clienţilor care păreau a fi în mare grabă ca să mai stea să 
numere banii; şmecheria cu cauciucuri reşapate (care 
înseamnă să-l taxezi pe un client pentru un cauciuc nou, după 
care să-i montezi unul reşapat şi să-ţi bagi în buzunar 
diferenţa de la cincisprezece până la şaizeci de dolari); făcea 
acelaşi lucru cu piesele refolosibile şi, în plus, vindea 
abtibilduri de revizie tehnică puştilor de la liceu şi de la 
colegiul din Horlicks - puşti disperaţi să-şi menţină pe şosea 
capcanele mortale. 

Benzinăria era deschisă douăzeci şi patru de ore pe zi, iar 
Buddy lucra în ultimul schimb, de la 9 seara la 5 dimineaţa. In 
jur de ora unsprezece era posibil să treacă pe acolo Moochie 
Welch şi Sandy Galton, în Mustang-ul rablagit al lui Sandy; 
s-ar fi putut să dea pe acolo şi, Richie Trelawney, în Firebird-ul 
lui; şi Don, bineînţeles, era prin preajmă tot timpul - atunci 
când nu era fa şcoală. În orice zi a săptămânii, pe la miezul 
nopţii, puteai găsi sase sau opt inşi în birou, bând bere din 
căni murdare, dând din mână în mână o sticla de Texas Driver 
de-a lui Buddy, fumând un joint sau puţin hasis, băsindu-se, 
spunând bancuri porcoase, întrecandu-se in minciuni despre 
cat de multe pizde au avut şi ajutându-l poate pe Buddy la 
micile lui scheme. 

În timpul uneia dintre aceste întâlniri de noapte de la 
începutul lui noiembrie, Sandy a menţionat, din lipsă de 


altceva, că Arnie Cunningham îşi ţinea maşina in parcarea pe 
termen lung de la aeroport. De fapt cumpărase un tichet 
pentru treizeci de zile. 

Buddy, a cărui comportare obişnuită în timpul acestor 
sesiuni de noapte era retrasă şi posacă, şi-a readus scaunul 
de plastic pe toate cele patru picioare şi a pus sticla de Driver 
cu zgomot pe tejghea. 

— Ce ai spus? a întrebat el. Cunningham? Bătrânu' 
Faţă-de-Cur? 

— Mda, a spus Sandy surprins şi puţin neliniştit. Chiar el. 

— Eşti sigur? Gagiul care m-a dat pe mine afară din 
şcoală? 

Sandy l-a privit cu nelinişte crescândă. 

— Mada. De ce? 

— Şi şi-a luat un tichet de treizeci de zile, adică a 
parcat-o în zonă pe termen lung? 

— Mda. Poate că ai lui nu au vrut s-o ţină acasa 

Sandy a lăsat fraza în suspensie. Buddy Repperton 
începuse să zâmbească. Zâmbetul ăla nu era o privelişte 
plăcută, nu doar din cauză că dinţii pe care-i dezgolea erau 
deja foarte stricaţi. Era ca şi cum, undeva, o maşinărie 
îngrozitoare tocmai se trezise la viaţă şi începuse să se 
învârtă ca să ajungă la viteza de regim. 

Buddy şi-a plimbat privirile de la Sandy, la Don, la 
Moochie şi la Richie Trelawney. Aceştia l-au privit înapoi, 
interesaţi, şi puţin speriaţi. 

— Faţă-de-Cur, a spus el cu o voce înceată şi uimită. 
Bâtrânu' Faţă-de-Cur a obţinut revizia tehnică pentru maşina 
lui şi deştepţi lui de părinţi l-au obligat să şi-o ţină la 
aeroport. 

A râs. 

Moochie şi Don au schimbat o privire care era într-un fel 
şi neliniştită şi pofticioasă. 

Buddy s-a aplecat spre ei punându-şi coatele pe 
genunchi. 

— Ascultaţi. 


23 
Arnie şi Leigh 


Plimbându-mă în automobilul meu 
Cu drăguța mea alături 

Fur câte un sărut la fiecare milă. 
Curiozitatea mea este nebună - 
Plimbându-mă şi ascultând radioul, 
Fără nici o direcţie precisă. 

Chuck Berry 


Radioul maşinii mergea pe WDIL, iar Dion cânta 
"Runaround Sue" cu vocea lui dură, de vagabond, dar nici 
unul dintre ei nu-l asculta. 

Mâna lui se insinuase în sus, sub tricou, şi găsise 
moliciunea glorioasă a sânilor ei, încununaţi de sfârcuri care 
erau strânşi şi tari de excitare. Respirația ei era sacadată. lar 
pentru prima dată, mâna ei se dusese unde o dorea el, unde 
avea el nevoie de ea, în poala lui, unde presa, se răsucea şi 
se mişca fără experienţă, dar cu îndeajuns de multă dorinţă 
ca să compenseze nepriceperea. 

A sărutat-o, iar gura ei s-a deschis largă, limba ei era 
acolo, iar sărutul era ca şi cum ar fi inspirat aroma curată a 
unei păduri în timpul ploii. Simţea cum excitarea şi dorinţa 
creşteau în ea ca o flacără. 

S-a aplecat spre ea, s-a întins spre ea, cu toată fiinţa lui, 
iar pentru un moment a putut să-i simtă răspunsul cu o 
pasiune pură, curată. 

Apoi ea a plecat. 

Arnie stătea acolo, zăpăcit şi stupefiat, puţin la dreapta 
volanului, în timp ce lumina din plafon a Christinei s-a aprins. 
Doar pentru scurt timp; uşa pasagerului s-a închis iar lumina 
s-a stins. 

El a mai stat puţin, neştiind ce s-a întâmplat, pe moment 
nefiind sigur unde se afla. Corpul îi clocotea - un amalgam de 
emoţii şi reacţii fizice erotice care erau pe jumătate minunate 


şi pe jumătate îngrozitoare. Glandele îl dureau; penisul era 
tare ca un fier; testiculele îi pulsau surd. Putea să simtă cum 
adrenalina i se răspândeşte rapid în sânge, în tot corpul. 

Şi-a strâns mâna în pumn şi s-a lovit tare în picior. Apoi 
s-a îndreptat în scaun, a deschis uşa şi s-a dus după ea. 

Leigh stătea pe marginea Embankment-ului, privind în 
jos în întuneric. Într-un dreptunghi luminos în mijlocul 
întunericului, Silvester Stallone mergea în noapte îmbrăcat în 
costumul unui tânăr lider sindicalist din anii 1930. larăşi Arnie 
a avut sentimentul că trăieşte un vis minunat care în orice 
moment se putea transforma într-un coşmar... probabil că 
transformarea începuse deja. 

Ea stătea prea aproape de margine - a prins-o de braţ şi 
a tras-o cu blândeţe înapoi. Acolo, sus, terenul era uscat şi 
sfărâmicios. Nu exista un gard sau o balustradă. Dacă 
pământul de la margine s-ar desprinde, Leigh ar cădea; ar 
ateriza pe undeva în cartierul suburban şi foarte împrăştiat 
din jurul cinematografului-parcare din Liberty Hill. 

Embankment-ul era aleea îndrăgostiţilor încă din timpuri 
imemoriale. Se afla la capătul căii Stanson, o şosea lungă şi 
şerpuitoare cu două benzi, care mai întâi se îndepărta de 
oraş, apoi cotea înapoi către el, înfundându-se în Libertyville 
Heights, unde fusese cândva o fermă. 

Era 4 noiembrie iar ploaia, care începuse mai devreme în 
acea seară de sâmbătă, se transformase treptat în moină. 
Aveau doar pentru ei Embankment-ul şi spectacolul pe gratis 
(chiar dacă lipsit de sonor) de la cinematograful-parcare. A 
condus-o înapoi la maşină - ea n-a opus rezistenţă - 
gândindu-se că obrajii ei sunt uzi de ploaie. Doar înăuntru, în 
lumina verde, fantomatică, împrăştiată de aparatele de la 
bord, a văzut limpede că plângea. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o. Ce-ai păţit? 

Ea a clătinat din cap şi a plâns mai tare. 

— Am făcut eu... era ceva ce nu doreai să faci? 

A înghiţit şi s-a forţat să spună: 

— Să mă atingi aşa? 

Ea a clătinat iarăşi din cap, dar el nu era sigur ce a 


însemnat asta. Arnie a ţinut-o în braţe, stângaci şi îngrijorat. 
lar în fundul minţii lui se 

gândea la moină, la drumul de întoarcere, la faptul că nu-i 
pusese încă Christinei cauciucurile pentru zăpadă. 

— N-am făcut asta nici unui băiat, a spus ea în umărul 
lui. Asta-i prima dată când am atins... ştii tu. Am făcut-o 
pentru că am vrut. Pentru că am vrut, asta-i tot. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 

— Nu pot... aici. 

Cuvintele au ieşit cu greu şi dureros, unul câte unul, cu o 
şovăială aproape dureroasă. 

— Embankment? a spus Arnie privind în jur, gândindu-se 
prosteşte că poate ea a crezut că el într-adevăr a adus-o aici 
sus ca să vadă F./.S.T. pe gratis. 

— In maşina asta! a strigat ea brusc. Nu pot să fac 
dragoste cu tine în maşina asta! 

— Hm? 

O privea consternat. 

— Despre ce vorbeşti? De ce nu? 

— Pentru că... pentru că... nu ştiu! 

A încercat să mai spună ceva apoi a izbucnit iarăşi în 
plâns. Arnie a luat-o în braţe până s-a liniştit. 

— Pur şi simplu nu ştiu pe care dintre noi o iubeşti mai 
mult, a spus Leigh când a reuşit să vorbească. 

— Asta-i... 

Arnie s-a întrerupt, a clătinat din cap şi a zâmbit. 

— Leigh, asta-i o nebunie. 

— Oare? a întrebat ea căutându-i chipul. Cu care dintre 
noi îţi petreci mai mult timp? Cu mine... sau cu EA? 

— Te referi la Christine? 

S-a uitat în jur, pe faţă aşternându-i-se acel zâmbet 
încurcat pe care ea-l considera sau foarte drăguţ, sau oribil - 
câteodată avea amândouă calităţile în acelaşi timp. 

— Da, a spus ea fără intonaţie. La EA mă refer. 

Şi-a privit mâinile, care stăteau parcă fără viaţă pe 
pantalonii de lână. 

— Bănuiesc că-i o prostie. 


— Îmi petrec mult timp cu tine, a spus Arnie. - A clătinat 
din cap - Asta-i aberant. Sau poate că-i normal - poate că 
doar mie mi se pare aberant, pentru că până acum n-am mai 
avut o prietenă. 

A întins mâna şi a atins cascada pârului ei, acolo unde 
acesta cădea pe gulerul hainei. Pe tricoul de dedesubt scria 
DĂ-MI LIBERTYVILLE-UL SAU DĂ-MI MOARTEA, iar sfârcurile 
împungeau materialul subţire de bumbac într-un fel foarte 
sexy, care-l excita grozav pe Arnie. 

— Credeam că fetele sunt geloase pe alte fete. Nu pe 
maşini. 

Leigh a râs scurt. 

— Ai dreptate. Asta pentru că n-ai mai avut o prietenă. 
Maşinile sunt fete. Nu ştiai asta? 

— Oh, haide 

— Atunci de ce nu o numeşti Christopher? 

Şi, brusc, a lovit puternic bancheta cu palma. Arnie a 
tresărit. 

— Haide, Leigh, încetează. 

— Nu-ţi place să-ţi pălmuiesc prietena? a întrebat ea cu 
neaşteptat venin. Apoi a văzut privirea îndurerată din ochii 
lui. 

— Arnie, îmi pare rău. 

— Chiar aşa? a întrebat el privind-o fără expresie. Se 
pare că nimănui nu-i place maşina mea - tu, tata şi mama, 
chiar şi Dennis. Am muncit pe brânci, şi pentru toată lumea 
este un zero. 

— Înseamnă ceva pentru mine, a spus ea blând. Efortul 
pe care l-a cerut. 

— Mda, a răspuns el morocânos. 

Pasiunea, căldura dispăruseră. li era frig şi puţin greață 
la stomac. 

— Uite, ar fi mai bine să plecăm. Nu am cauciucuri 
pentru zăpadă. Ai tăi ar crede că-i foarte nostim că ne-am dus 
la bowling şi apoi ne-am împotmolit pe Stanson Road. 

Ea a chicotit. 

— Ei nu ştiu unde se termină Stanson Road. 


Arnie a ridicat dintr-o sprânceană, recăpătându-şi o parte 
din vechiul lui umor. 
— Asta crezi tu. 


La întoarcere a condus precaut, iar Christine a luat 
curbele abrupte ale drumului cu foarte mare siguranţă. Stropii 
de stele pământeşti care erau Libertyville-ul şi Monroeville-ul 
s-au mărit şi s-au apropiat unele de altele, apoi n-au mai avut 
nici o noimă. Leigh privea aceste imagini cu puţină tristeţe, 
simțind că cea mai bună parte a unei seri care ar fi putut fi 
minunată se sfârşise. Era iritată, enervată, întoarsă pe dos - 
presupunea că era nesatisfăcută. In sâni simţea o durere 
surdă. Nu ştia dacă avusese de gând să-l lase să meargă 
"până la capăt", după cum se spunea eufemistic, dar după ce 
ajunsese la un anumit punct, nimic nu mai fusese cum 
sperase ea... şi toate astea pentru că-şi deschisese gura. 

Corpul şi gândurile ei erau o adevărată harababură. Pe 
drumul de întoarcere îşi deschisese de nu ştiu câte ori gura 
încercând să clarifice 
ceea ce simţea... iar apoi o închisese, temându-se să nu fie 
prost înţeleasă, deoarece nici ea nu mai pricepea nimic. 

Nu era geloasă pe Christine... şi totuşi era. În această 
privinţă Arnie nu spusese adevărul. Ea avea o idee destul de 
exactă despre cat timp îşi petrecea Arnie meşterind la 
maşină. Dar era atât de anormal? El avea mâini talentate, îi 
plăcea să lucreze la ea, iar maşina mergea ca un ceas... cu 
excepţia acelui amănunt ciudat cu ceasul de kilometraj care 
funcţiona invers. 

Maşinile sunt fete, afirmase ea. Nu se gândise la ceea ce 
spusese; pur şi simplu cuvintele îi ieşiseră din gură. lar cu 
siguranţă acest fapt nu era întotdeauna adevărat; ea nu se 
gândea la automobilul familiei ca având vreun anumit gen; 
era doar un Ford. 

Dar... 

Las-o baltă, uită toate aceste prostii şi tâmpenii. 
Adevărul era mult mai brutal şi chiar mai aberant, nu-i aşa? 


Nu putea să facă dragoste cu el, nu putea să-l atingă în acel 
fel intim, dar să se mai gândească să-l aducă astfel la orgasm 
în maşină (sau în celălalt mod, cel adevărat - se gândea 
foarte mult la asta când stătea noaptea în patul ei simțind 
cum o cuprinde o excitare fantastică). 

Nu în maşină. 

Fiindcă - asta era partea cea mai aberantă - simţea că 
Christine îi priveşte. Că EA era geloasă, că îi dezaproba, poate 
chiar îi ura. Deoarece existau momente (ca şi seara aceasta, 
când Arnie conducea atât de sigur şi de delicat Plymouth-ul) 
când ei i se părea că cei doi - Arnie şi Christine - erau sudaţi 
într-o neliniştitoare parodie de dramă erotică. Deoarece Leigh 
nu simţea că merge cu Christine; când se urca în ea ca să 
meargă undeva cu Arnie se simţea înghițită de Christine. lar 
actul de a-l săruta sau de a face dragoste cu el părea o 
perversiune, mai oribilă decât o aberaţie sexuală sau decât 
exhibiţionismul - era ca şi cum ar fi făcut dragoste în corpul 
rivalei sale. 

Dar nebunia cea mai mare era că ea o ura pe Christine. 

O ura şi îi era frică de EA. Avea o vagă reticenţă să 
treacă prin faţa noii grile sau prin spatele portbagajului; avea 
gânduri vagi despre frânele de siguranţă care se decuplează 
sau despre schimbătorul de viteze care sare din punctul mort 
într-una dintre viteze. Gânduri pe care nu le avusese 
niciodată în legătură cu Sedan-ul familiei. 

Dar, în primul rând, nu dorea să facă nimic în maşină... 
sau chiar să meargă undeva cu ea, dacă acest fapt se putea 
evita. Arnie părea cumva schimbat când era în maşină, o 
persoană pe care ea n-o cunoştea. Îi plăcea să-i simtă mâinife 
pe corpul ei - pe sâni, pe coapse (încă nu-i permisese s-o 
atingă în centru, dar îşi dorea mâinile lui acolo; i se părea că 
dacă o s-o atingă acolo se va topi). Atingerile lui îi provocau 
totdeauna excitare; i se părea atunci că fiecare simţ al ei 
trăieşte şi este delicios acordat. Dar în maşină acel sentiment 
se estompa... poate pentru că în maşină Arnie părea că nu 
mai este cu adevărat cuprins de pasiune, părea mai degrabă 
libidinos. 


În timp ce intrau pe strada ei a deschis iarăşi gura 
încercând să explice cîte ceva dintre aceste gânduri - şi iarăşi 
n-a putut să spună nimic. De ce ar face-o? Nu era nimic de 
explicat - toate erau numai impresii. Nimic decât impresii 
vagi. Ei bine... era ceva. Dar nu putea să-i spună lui; l-ar răni 
mult prea tare. Nu dorea să-l rănească, deoarece credea că 
începuse să-l iubească. 

Dar acel ceva exista. 

Mirosul - un iz pregnant de putregai care se simţea sub 
mirosurile noii tapiţerii şi a lichidului de curăţat pe care-l 
folosea Arnie. Era acolo, vag dar foarte neplăcut. Aproape 
greţos. 

Ca şi cum, cândva, ceva se strecurase în maşină şi 
murise acolo. 


A sărutat-o de noapte bună în uşa casei ei, moina 
strălucind argintie în conul de lumină gălbuie aruncat de 
felinarul de pe verandă. Sclipea în părul ei blond-închis ca şi 
nişte pietre preţioase. Lui i-ar fi plăcut s-o sărute cu adevărat, 
dar posibilitatea ca părinţii ei să-i privească din sufragerie - 
de fapt, probabil că aşa era - l-a determinat s-o sărute 
aproape normal, aşa cum ai face-o cu o verişoară dragă. 

— Îmi pare rău, a spus ea. Am fost o caraghioasă. 

— Nu, a răspuns Arnie, afirmând evident contrariul. 

— Doar că - iar mintea i-a furnizat un fel de amalgam 
curios de minciună şi adevăr - nu mi se pare potrivit să o 
facem în maşină. În orice maşină. Doresc să fim împreună, 
dar nu opriţi undeva în întuneric, în locul unde se-nfundă o 
şosea. Înţelegi? 

— Da. 

Sus la Embankment, în maşină, fusese puţin furios pe 
ea... ei bine, ca să fie sincer, fusese foarte enervat. Dar acum, 
stând la poarta casei ei, i se părea că poate să înţeleagă - şi 
să se minuneze cum de a putut să-i refuze ceva, sau s-o 
supere cu ceva. 

— Înţeleg exact ce vrei să spui. 


Ea l-a pupat, cu mâinile încolăcite în jurul gâtului. Haina îi 
era încă descheiată, iar el putea să-i simtă greutatea dulce, 
înnebunitoare a sânilor. 

— Te iubesc, i-a spus ea pentru prima dată, şi apoi a 
intrat în casă, lăsându-l pe trepte, plăcut împietrit şi mult mai 
încălzit decât ar fi trebuit să fie în lapoviţa aceea deasă şi 
rece de sfârşit de toamnă. 

Gândul că familiei Cabot i s-ar putea părea ciudat dacă el 
ar sta mai mult timp pe treptele verandei lor i-a străbătut în 
cele din urmă mintea uluită. A pornit pe aleea plină de zloată, 
pocnind din degete şi zâmbind. Acum călătorea într-un 
montaigne-russe, iar asta-i cea mai fantastică excursie, cea 
pe care ei te lasă s-o faci doar o singură dată. 

S-a oprit brusc aproape de locul unde aleea se unea cu 
trotuarul, iar zâmbetul i-a dispărut. Christine stătea lângă 
bordură cu picături de zăpadă topită pe parbriz, clipind din 
luminile idiotului de pe bord, iar el s-a gândit care este sursa 
acelei expresii de jargon - luminile idiotului; era un termen 
neplăcut. Apoi acel gând a fost înlăturat de altul mai 
important. O lăsase pe Christine mergând, iar ea se oprise. Se 
întâmpla pentru a doua oară. 

— Sunt ude firele, a murmurat el. Asta-i tot. 

Nu putea fi din cauza bujiilor; doar alaltăieri, la Will, 
montase un set nou. Opt bujii Champion. 

Cu care dintre noi îţi petreci mai mult timp? Cu mine... 
sau cu EA? 

Zâmbetul s-a reîntors, dar de această dată era nelinişte. 
Ei bine, îşi getrecea, în general, mai mult timp în preajma 
maşinilor - bineînţeles. Ăsta era rezultatul muncii pe care o 
făcea pentru Will. Dar era ridicol să crezi că... 

Ai minţit-o. Acesta-i adevărul, nu-i aşa? 

Nu, şi-a răspuns el tulburat. Nu, nu crea că poți să spui 
că într-adevăr am minţit-o... 

Nu? Atunci ce ai făcut? 

Pentru prima dată de când o dusese la meciul de football 
din Hidden Hills, îi spusese o minciună gogonată. Deoarece 
adevărul era că-şi petrecea mai mult timp cu Christine şi nu 


suferea s-o ştie parcată la aeroport în bătaia vântului şi a 
ploii, în curând a zăpezii. 

O minţise. 

Îşi petrecea mai mult timp cu Christine. 

lar asta era... 

— Greşit, a croncănit el, iar cuvântul de-abia s-a auzit în 
zgomotul aproape misterios produs de moină. 

A stat pe trotuar, privindu-şi maşina oprită, un călător în 
timp uimitor reînviat din epoca lui Buddy Holly, Hruşciov, 
Laika şi a Câinelui Spaţial şi brusc a început s-o urască. Ea îi 
făcuse ceva, nu era sigur ce. Ceva. 

Luminile idiotului, distorsionate de umezeala de pe 
parbriz, care le făcea să pară nişte ochi roşii ca mingile de 
football, păreau că-şi bat joc de el şi că îi fac reproşuri. 

A deschis uşa şoferului, s-a. aşezat la volan, apoi a trântit 
uşa. Şi-a închis ochii. Peste el s-a aşternut pacea, iar lucrurile 
au început sa se 
clarifice. Da, o minţise, dar fusese o minciună mică. O 
minciună aproape fără importanţă. Nu - o minciună fără nici o 
importanţă. 

Şi-a întins mâna fără să-şi deschidă ochii şi a atins 
brelocul pătrat de piele care era ataşat la chei - vechi şi 
zgâriat, având arse pe el inițialele R.D.L. Nu avusese nici un 
motiv ca să pună un nou inel de chei sau o bucată de piele cu 
inițialele lui. 

Dar în legătură cu eticheta de piele la care erau ataşate 
cheile era ceva straniu, nu-i aşa? Da. Intr-adevăr, foarte 
straniu. 

Când numărase banii pe masa din bucătăria lui LeBay, 
iar LeBay împinsese cheile de-a lungul muşamalei în carouri 
roşii şi albe, pătratul de piele fusese zgâriat şi înnegrit de 
vreme, inițialele aproape şterse de timp, de frecarea 
constantă cu monedele din buzunarul bătrânului şi cu 
materialul pantalonilor. 

Acum inițialele erau iarăşi proaspete şi clare. Fuseseră 
reînnoite. 

Dar, ca şi minciuna, nici acest lucru nu era într-adevăr 


important. Stând înăuntrul carapacei de metal a Christinei, 
avea un sentiment foarte puternic că ăsta era adevărul. 

Știa. Toate erau fără importanţă. 

A răsucit cheia de contact. Starterul a ţiuit, dar pentru 
mult timp motorul nu a vrut să pornească. Fire umede. 
Bineînţeles că aceasta era cauza. 

— Te rog, a şoptit el. Totul este în ordine, nu te îngrijora, 
nu s-a schimbat nimic. 

Motorul a prins, apoi s-a oprit. Starterul ţiuia continuu. 
Lapoviţa cădea rece pe geamuri. lnăuntru era bine; uscat şi 
cald. Dacă motorul ar fi pornit. 

— Haide, a şoptit Arnie. Haide, Christine. Haide, scumpo. 

Motorul a pornit iarăşi şi nu s-a mai oprit. Luminile 
idiotului au pâlpâit şi s-au stins. Indicatorul de încărcare a 
bateriei a pulsat iarăşi slab în timp ce motorul trepida, apoi 
s-a stins definitiv, pe măsură ce bătăile motorului s-au 
egalizat şi au devenit un zumzet constant. 

Instalaţia de încălzire a început să împrăştie aer călduţ în 
jurul picioarelor lui, negând frigul iernii de afară. 

Lui i se părea că sunt lucruri pe care Leigh nu le poate 
înţelege, lucruri pe care ea nu le va înţelege niciodată. 
Deoarece ea nu fusese acolo dintotdeauna. Coşurile. 
Strigătele de: Hei, Față-Pizza! Dorinţa de a vorbi, dorinţa de a 
se alătura altor persoane şi imposibilitatea de a face asta. 
Impotenţa. Lui i se părea că ea nu poate să înţeleagă faptul 
simplu că dacă n-ar fi fost Christine, el n-ar fi avut niciodată 
curajul s-o sune chiar dacă ea şi-ar fi tatuat pe frunte: EU 
VREAU SĂ FIU PRIETENA LUI ARNIE CUNNINGHAM. Ea nu 
putea să înţeleagă că el câteodată se simţea cu treizeci de 
ani mai bătrân - nu! Mai degrabă cincizeci! - şi nu un băiat, ci 
un veteran foarte rănit într-un război nedeclarat. 

A mângâiat volanul. Ochii verzi de pisică de pe panoul de 
bord îl priveau reconfortant. 

— Okay, a spus el. Aproape a oftat. 

A mutat schimbătorul de viteze pe poziţia D, şi a pornit 
radioul. Dee Dee Sharp cânta "Mashed Potato Time"; prostii 
mistice venind din întuneric pe undele radio. 


A dat înapoi, plănuind să se îndrepte spre aeroport, unde 
să-şi lase maşina şi apoi să ia autobuzul înapoi spre oraş. Şi a 
făcut asta, dar nu la timp ca să prindă autobuzul de la ora 
11,00 seara după cum intenţionase. In schimb a luat 
autobuzul de la miezul nopţii şi, până când nu a ajuns în pat şi 
şi-a amintit de sărutările calde ale lui Leigh în loc de modul în 
care Christine nu dorea să pornească, nu şi-a dat seama că 
undeva în timpul acelei seri, după ce plecase de la casa 
familiei Cabot şi până când ajunsese la aeroport, pierduse o 
oră. Era atât de evident încât se simţea ca şi un om carea 
răscolit toată casa căutând o scrisoare vitală doar ca sa 
descopere că o ţinuse tot timpul în mână. Evident... şi puţin 
înfiorător. 

Unde fusese? 

Işi amintea ca prin ceaţă că a plecat din faţa casei lui 
Leigh, apoi pur şi simplu... 

„pur şi simplu s-a plimbat. 

Mda. S-a plimbat. Asta era tot. Nu mare scofală. 

S-a plimbat prin lapoviţa din ce în ce mai deasă, pe străzi 
pustii care erau acoperite de mâzgă, s-a plimbat fără 
cauciucuri pentru zăpadă (şi totuşi Christine, cu o siguranţă 
incredibilă, n-a patinat niciodată şi nici n-a derapat la vreun 
colţ; Christine părea să găsească drumul sigur ca prin 
miracol; plimbarea fusese la fel de sigură ca şi când cau- 
ciucurile ar fi avut lanţuri), plimbându-se cu radioul pornit din 
care se revărsa un şuvoi continuu de cântece vechi, ale căror 
titluri erau numai nume de fete: Peggy Sue, Carol, 
Barbara-Ann, Susie Darlin'. 

| se părea că la un moment dat i se făcuse puţin teamă şi 
apăsase pe unul din butoanele cromate ale convertorului pe 
care-l instalase, dar în loc de FM-I04 şi "Petrecerea de 
Weekend" dăduse iarăşi peste WDIL, doar că acum 
disc-jockey-ul semăna aberant cu Alan Freed, iar vocea care 
urmase fusese cea a lui Jay Hawkins Scandalagiul, foarte 
răguşită şi care cânta: Te-am fermecat... pentru că eşti a 
meeeeaa... 

Şi până la urmă apăruse aeroportul cu reflectoarele de 


ceaţă aprinse şi care pulsau constant ca o inimă. Muzica de la 
radio s-a transformat în nişte pârâituri de neînțeles şi el îl 
stinsese. Când s-a dat jos din maşină simţise o uşurare de 
neînțeles. 

Acum stătea întins în pat, simțind nevoia somnului dar 
neputând să adoarmă. Lapoviţa se înteţise şi se transformase 
în fulgi mari de zăpadă. 

Nu era bine. 

Ceva se declanşase, ceva ce nu era în regulă. Nu putea 
să se mintă nici măcar pe el şi să spună că nu ştia despre ce-i 
vorba. O mulţime de oameni făcuseră remarci despre cât de 
frumos restaurase maşina - pe Christine. Se dusese cu ea la 
şcoală, iar băieţii de la atelier o asaltaseră; se vârâseră sub 
ea ca să cerceteze noul sistem de evacuare a gazelor, noile 
amortizoare, reparaţiile. intraseră până la brâu în 
compartimentul motor, verificând curelele de transmisie şi 
radiatorul, care parcă printr-un miracol era lipsit de rugină şi 
de acea depunere verde care este reziduul anilor îndelungaţi 
de folosinţă a antigelului; verificând alternatorul şi pistoanele 
foarte bine ajustate în cilindrii. Chiar şi instalaţia de aer 
condiţionat era nouă, având numerele 318 inscripţionate în 
partea de sus ca să indice cele trei viteze de funcţionare. 

Da, devenise un fel de erou pentru colegii lui de la atelier 
şi primise toate comentariile şi complimentele cu un zâmbet 
superior. Dar, chiar şi atunci, nedumerirea nu fusese oare 
acolo, undeva foarte bine ascunsă? Desigur. 

Deoarece nu-şi putea aminti ce îi făcuse Christinei şi ce 
nu îi făcuse. 

Timpul pe care şi-l petrecuse lucrând la EA la Garajul 
Darnell era acum doar o ceaţă, tot aşa cum fusese şi drumul 
până la aeroport din seara aceasta. Îşi amintea când a 
început reparaţiile la caroserie, la aripa lovită din spate, dar 
nu îşi putea aminti când le terminase. Îşi amintea că a vopsit 
capota - acoperise parbrizul şi farurile cu apărătoare şi 
aplicase vopseaua în atelierul din spate - dar când exact 
înlocuise arcurile, habar nu avea. De asemenea, nu ştia de 
unde şi le procurase. Tot ce-şi putea aminti cu siguranţă era 


că stătuse mult timp la volan, stupefiat de fericire... 
simțindu-se întocmai ca şi când Leigh îi şoptise "Te iubesc" 
înainte de a dispărea pe uşa casei ei. Stătuse acolo după ce 
mulţi dintre indivizii care meştereau la maşinile lor în CTarajul 
Darnell plecaseră acasă la cină. Stătuse acolo şi câteodată 
dăduse drumul la radio să asculte cântecele vechi de la WDIL. 

Poate că cea mai gravă problemă era cea a parbrizului. 

Nu cumpărase un parbriz nou pentru Christine; de asta 
era sigur. Contul lui de la bancă ar fi fost mult mai scăzut 
dacă el ar fi cumpărat unul dintre acele parbrize imense. N-ar 
fi trebuit totuşi să aibă o chitanţă? Chiar căutase înnebunit 
aşa ceva într-unul dintre sertarele biroului de acasă etichetat 
ACTE PENTRU MAŞINA. Dar nu găsise nici una, iar adevărul 
era că răscolise fără prea mare convingere. 

Dennis spusese ceva - că păienjenişul de crăpături arăta 
mai restrâns, mai puţin serios. Apoi, în acea zi la Hidden Hills, 
pur şi simplu... ei bine, dispăruse. Parbrizul fusese curat şi 
fără defecte. 

Dar când se întâmplase asta? Cum se întâmplase? 

Nu ştia. 

Până la urmă a adormit şi a visat urât, răsucind şi 
adunând aşternuturile de sub el, în timp ce norii se 
destrămau şi stelele începeau să strălucească pe cerul rece 
de toamnă. 


24 
Văzută în noapte 


Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină. 
Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină. 
Te iau la o plimbare 

Te iau la o plimbare. 

Te iau la o plimbare în a mea maşină-maşină. 
Wody Guthrie 


Fusese un vis - ea a fost convinsă aproape până la sfârşit 


că sigur fusese un vis. 

În vis se trezise dintr-un vis cu Arnie în care făcuse 
dragoste cu Arnie, nu în maşină ci în camera albastră 
răcoroasă care nu era mobilată, cu excepţia unui covor 
albastru şi a pernelor de satin albastru-deschis împrăştiate în 
jurul lui... Se trezise din acel vis în orele mici ale dimineţii de 
duminică. 

De afară se auzea un automobil. S-a dus la fereastră şi 
s-a uitat jos. 

Christine stătea lângă bordură. Motorul mergea - Leigh 
vedea fumul ieşind pe ţeava de eşapament - dar era goală. În 
vis crezuse că Arnie trebuie să fie la uşă, cu toate că încă nu 
bătuse nimeni. Ar trebui să coboare şi încă foarte repede. 
Dacă tatăl ei se trezea şi-l găsea pe Arnie la uşa lor la patru 
dimineaţa, ar fi furios. 

Dar ea nu s-a mişcat. S-a uitat la maşină şi s-a gândit cât 
de mult o ura - şi cât de frică îi era de ea. 

lar maşina o ura pe ea. 

Rivale, s-a gândit, iar gândul - în acest vis - nu a fost 
crunt şi înveninat de gelozie, ci mai degrabă disperat şi 
temător. Ea stătea acolo, lângă bordură, ea era acolo - EA era 
acolo - parcată în faţa casei ei în primele ore ale dimineţii. 
Aşteptând-o pe Leigh. Coboară, scumpo. Haide. O să ne 
plimbăm şi o să discutăm care dintre noi are mai multă 
nevoie de el, care ține mai mult la el şi care ar fi mai bună 
pentru el pe viitor. Haide... doar nu ţi-e teamă, nu-i aşa? 

Era îngrozită. 

Nu este drept. EA e mai bătrână, ştie toate trucurile, o 
să-i sucească mințile. 

— Pleacă, a şoptit feroce Leigh în vis şi a bătut uşor în 
geam cu pumnii. Geamul era rece; pumnii ei lăsaseră urme 
mici pe sticla aburită. Era uimitor cât de reale puteau fi unele 
vise. 

Dar trebuia să fie un vis. Trebuia să fie un vis pentru că 
maşina a auzit-o. De-abia îi ieşiseră cuvintele din gură când 
ştergătoarele au început să se agite dând la o parte zăpada 
umedă de pe parbriz, cu mişcările parcă pline de dispreţ. 


Apoi maşina - sau Ea - s-a îndepărtat uşurel de lângă 
bordură şi a dispărut de-a lungul străzii. 

Cu nimeni la volan. 

Leigh era sigură de lucrul ăsta.... cât de sigur poate fi un 
om care visează. Geamul pasagerului fusese acoperit de 
zăpadă, dar nu opacizat. Putuse să privească înăuntru, iar la 
volan nu se aflase nimeni. Deci fusese un vis, bineînţeles. 

S-a întors în pat (în care nu adusese niciodată un iubit; 
ca Arnie, ea nu avusese nici un iubit) gândindu-se la un 
Crăciun de demult - de acum doisprezece, poate paisprezece 
ani. Cu siguranţă că pe atunci nu avea mai mult de patru ani. 
Se afla împreună cu mama ei într-un mare magazin universal 
din Boston, poate Filene... 

Şi-a pus capul pe pernă şi a adormit (în visul ei) cu ochii 
deschişi privind lumina slabă a zorilor, apoi - în vise se poate 
întâmpla orice - a văzut raionul de jucării de la Filene de 
partea cealaltă a ferestrei: beteală, strălucire, beculeţe. 

Ele căutau ceva pentru Bruce, singurul nepot al mamei şi 
al tatei. Undeva, un Moş Crăciun al magazinului hohotea în 
sistemul de amplificare, iar sunetul nu era vesel ci 
ameninţător cumva, râsul unui maniac care vine noaptea nu 
cu daruri, ci cu un satâr. 

Ea întinsese mâna spre una dintre vitrine, arătase cu 
degetul şi îi spusese mamei că ea doreşte ca Moş Crăciun să-i 
aducă ala. 

Nu, scumpo, Moş Crăciun nu-ți poate aduce aia. Este o 
jucărie de băiat. 

Dar o vreau! 

Moş Crăciun o să-ți aducă o păpuşă frumoasă, poate 
chiar o Barbie. 

Vreau aia...! 

Pe acelea le fac doar spiriduşii-băieţi, Lee-Lee, dragostea 
mea. Pentru băieți. Spiridusii-fetițe fac păpuşi frumoase... 

Nu vreau o PAPUSA! Nu vreau o BARBIE! Eu... vreau AIA! 

Dacă ai de gând să faci istericale, o să trebuiască să te 
duc acasă, Leigh. Să ştii că nu glumesc. 

Deci cedase şi Crăciunul îi adusese nu numai o Malibu 


Barbie, ci şi un Malibu Ken, iar ea se bucurase de ele (aşa 
bănuia), dar încă îşi mai amintea micuța maşină de curse 
Remco, roşie, aşezată pe un fundal de dealuri înverzite şi care 
mergea fără cordon ataşat, de-a lungul unui drum atât de 
perfect, încât avea şi mici balustrade de protecţie - un drum a 
cărui iluzie optică esenţială era dată de circularitatea sa. Ah, 
dar mergea repede maşina aceea, iar în mintea şi în ochii ei 
rosul avusese o calitate magică? Avusese. lar iluzia pe care o 
crea maşina era de ceva magic. Acea iluzie fusese atât de 
fascinantă, încât îi furase inima. Bineînţeles, iluzia constase în 
faptul că maşina părea să meargă singură. Ea ştia că de fapt 
o dirija un angajat al magazinului, dintr-o cabină din dreapta 
apăsând butoanele unei telecomenzi. Mama îi spusese că aşa 
se întâmplă, deci aşa trebuie să fie, dar ochii ei negaseră 
acest fapt. 

Inima ei negase. 

Stătuse fascinată cu mânuţele înmănuşate încleştate pe 
balustrada zonei de exponate, privind-o cum alerga pe pistă, 
mişcându-se repede, conducându-se singură, până când 
mama o trăsese blând de acolo. 

Şi atotputernic, părând că face să vibreze beteala care 
orna tavanul, acel râs malefic al Moş Crăciunului din magazin. 


Leigh a dormit mai adânc, visele şi amintirile 
stingându-se încet, iar afară lumina zilei a venit furişându-se 
ca un lapte rece, iluminând o stradă goală şi tăcută, de 
dimineaţă de duminică. Prima ninsoare a sezonului era 
neatinsă, cu excepţia urmelor de cauciuc care se abăteau 
spre bordură în faţa casei familiei Cabot, apoi se îndepărtau 
fără întreruperi spre intersecţia de la capătul cvartatului 
suburban. 

Leigh nu s-a trezit până la ora zece (mama ei, care nu 
era de acord cu lenevia în pat, a chemat-o până la urmă să-şi 
ia micul dejun înainte de prânz), şi între timp temperatura 
crescuse pană la aproape 16°C - în vestul Pennsylvaniei, 
începutul de noiembrie poate fi la fel de capricios ca începutul 


de aprilie. Deci până la ora zece zăpada se topise. lar urmele 
dispăruseră. 


25 
Buddy vizitează aeroportul 


Le-am luat piuitul şi apoi i-am distrus 
Bruce Springsteen 


Într-o noapte, zece zile mai târziu, cam pe când la 
ferestrele şcolilor primare începuseră să apară curcanii de 
carton şi cornuri ale abundenței confecţionate din carton, un 
Camaro albastru, atât de deşelat încât părea că zgârie 
asfaltul, a intrat pe banda pentru parcare pe termen lung de 
la aeroport. 

Sandy Galton a privit nervos pe geamul gheretei sale. De 
pe locul şoferului îi zâmbea fericit chipul lui Buddy Repperton. 
Faţa lui Buddy era acoperită cu o barbă de o săptămână, iar 
ochii lui aveau o strălucire de maniac care însemna mai 
degrabă cocaină decât veselia obişnuită de Thanksgiving - el 
şi băieţii consumaseră o porţie bună în acea seară. Una peste 
alta, Buddy semăna cu un Clint Eastwood depravat. 

— Cum mai spânzură lucrurile, Sandy? a întrebat Buddy. 

Acest spirit a fost întâmpinat de hohote respectuoase în 
Camaro. Cu Buddy mai erau Don Vandenberg, Moochie Welch 
şi Richie Trelawney, iar după gramul de cocaină consumat şi 
cele şase sticle de Texas Driver pe care Buddy le procurase 
pentru acea ocazie, se simțeau foarte euforici şi foarte duri. 
Veniseră să-i facă o trebuşoară murdară Plymouth-ului lui 
Arnie Cunningham. 

— Ascultaţi, dacă sunteţi prinşi, eu o să-mi pierd slujba, a 
spus Sandy nervos. 

Era singurul treaz şi regreta până şi faptul că le spusese 
că Arnie Cunningham îşi ţinea maşina aici. Din fericire, nu-i 
trecuse prin minte şi gândul că ar putea foarte bine să intre la 
închisoare pentru aşa ceva. 


— Dacă tu şa' forţa ta de la Misiunea Indracului posibilă 
sunteţi prinşi, Secretara' va niega că aii trăit v'odată, a spus 
Moochie de pe bancheta din spate şi iarăşi au izbucnit toţi în 
râs. 

Sandy a privit în jur după alte maşini - martori - dar, 
pentru mai mult de o oră nu erau programate sosiri de 
avioane, iar parcarea era tot atât de pustie ca şi munţii de pe 
lună. Vremea devenise foarte rece, iar vântul, tăios ca o lamă 
de bărbierit, şuiera de-a lungul pistelor de aterizare şi de 
rulare şi se învolbura aprig în jurul maşinilor goale din 
parcare. Spre stânga, reclama Apco se bălăbănea întruna. 

— Poţi să râzi, handicapatule, a spus Sandy. Nu te-am 
văzut niciodată, asta-i tot. Dacă o să vă prindă o să spun că 
tocmai mă căcam. 

— Isuse, ce bebeluş, a spus Buddy. - Părea amărât. - 
N-am crezut niciodată că eşti aşa un bebeluş, Sandy. Sincer. 

— Arf! Arfl a lătrat Richie şi iarăşi au râs. Rostogoleşte-te 
şi fă pe mortul pentru Dolarii de Război ai Tăticului, Sandy! 

Sandy s-a înroşit. 

— Nu-mi pasă. Doar fiţi atenţi. 

— O să fim, omule, a spus Buddy sincer. 

Păstrase o a şaptea sticlă de Texas Driver şi o porţie 
destul de decentă de cocaina. | le-a dat pe amândouă- lui 
Sandy. 

— Uite. Distrează-te. 

Sandy a rânjit în ciuda sentimentelor pe care le avea. 

— Okay, a spus apoi a adăugat doar ca ei să ştie că el 
nu-i un fricos: Faceţi o treabă bună. 

Zâmbetul lui Buddy s-a mărit devenind metalic. Lumina 
din ochi i s-a stins; au devenit maţi, fără viaţă şi înfricoşători. 

— Oh, aşa o să facem. Aşa o să facem. 

Camaro-ul a intrat în parcare. Pentru un timp Sandy a 
putut să-l urmărească spre partea din spate după luminile de 
frână. Apoi Buddy le-a stins. Zgomotul motorului a fost purtat 
câteva momente de vânt, apoi a dispărut şi el. 

Sandy a pus cocaina pe tejghea lângă televizorul portabil 
şi a acoperit-o cu o bancnotă. Apoi s-a apucat să bea Texas 


Driver-ul. Ştia că dacă este prins beat în timpul serviciului va 
fi dat afară, dar nu ii păsa prea mult. Să fie beat era mai bine 
decât să fie nervos şi să se uite tot timpul în jur după una din 
maşinile gri de la Securitatea Aeroportului. 

Vântul bătea spre el şi putea să audă - putea să audă 
prea multe. 

Un zornăit de geam spart, râsete înfundate, un bang 
puternic, metalic. 

Alte geamuri sparte. 

O pauză. 

Voci înăbuşite aduse spre el de vântul rece. Nu putea să 
distingă cuvintele; erau distorsionate. 

Pe neaşteptate s-a auzit perfect o salvă de lovituri; 
Sandy a tresărit puternic. Alte geamuri sparte în întuneric şi 
un zăngănit de metal căzut pe asfalt - crom sau altceva, a 
bănuit el. S-a surprins dorindu-şi ca Buddy să fi adus mai 
multă cocaină. Cocaina era o chestie înveselitoare şi cu 
siguranţă că avea nevoie de ceva care să-l inveselească 
acum. După ce se auzea, în partea din spate a parcării se 
petreceau lucruri foarte neplăcute. 

Apoi o voce spartă, răstită şi dominantă; cu siguranţă a 
lui Buddy: 

— Fă-o aici! 

Un murmur de protest. 

larăşi Buddy: 

— Nu contează asta! Am spus: pe tabloul de bord! 

Alt murmur. 

Buddy: 

— Nu dau nici un rahat! 

Şi, dintr-un anumit motiv, această remarcă a iscat un 
hohot de râs. 

Sandy, transpirând în ciuda frigului tăios, şi-a închis 
brusc geamul şi a pornit televizorul. A băut o duşcă mare, 
strâmbându-se la gustul de suc de fructe amestecat cu vin 
ieftin. Nu îi plăcea, dar Texas Drive era ceea ce toţi beau 
atunci când nu aveau bere Iron City - şi ce putea el să facă? 
Să spună că-i mai breaz decât ei? Asta l-ar prăji mai devreme 


sau mai târziu. Lui Buddy nu-i plăceau răzvrătiţii. 

A băut şi a început să se simtă mâi bine - sau cel puţin 
mai beat. Când a trecut una dintre maşinile Securităţii 
Aeroportului, el nici măcar nu a clipit. Polițistul a ridicat o 
mână spre Sandy. Sandy l-a salutat şi el, cât se poate de 
nonşalant. 

Cam la cincisprezece minute după ce intrase în parcare, 
Camaro-ul albastru a reapărut, de data aceasta pe banda de 
ieşire. Buddy stătea nepăsător şi relaxat la volan, având între 
picioare o sticlă de Drive pe trei sferturi goală. Zâmbea, iar 
Sandy a observat neliniştit cât de ciudaţi şi de injectaţi îi erau 
ochii. Asta nu era numai din cauza vinului şi nici din cauza 
cocainei. Buddy Repperton nu era un om pe care să-l calci pe 
bătături; Cunningham va afla asta. 

— Am rezolvat toate problemele, omule, a spus Buddy. 

— Bine, a răspuns Sandy şi a încercat să zâmbească. 

Se simţea puţin rău. N-avea nici un fel de sentimente 
pentru Cunningham şi nici nu era un ins cu o imaginaţie prea 
bogată, dar putea să bănuiască destul de bine cum se va 
simţi Cunningham când va vedea ce s-a ales din toată munca 
lui de restaurare a Plymouth-ului Fury, roşu cu alb. Totuşi, era 
treaba lui Buddy, nu a lui. 

— Bine, a spus el iarăşi. 

— Păstrează-ţi instrumentul, omule, a zis Richie şi a 
chicotit. 

— Sigur. 

Sandy era bucuros că plecau. Poate că după chestia asta 
nu se va mai duce atât de des pe la Benzinăria Fericită 
Vandenberg. Poate că nu va mai avea chef. În noaptea asta 
se întâmplase ceva grav. Poate prea grav. Şi poate că va 
urma nişte cursuri la seral. Va trebui să renunţe la slujbă, dar 
poate că n-ar fi chiar atât de rău - era o slujbă a naibii de 
plictisitoare. 

Buddy încă îl mai privea, zâmbind rece, băţos, iar Sandy 
a tras o duşcă mare de Texas Drive. Era gata-gata să se 
înece. Pentru o clipă s-a văzut cum împroaşcă faţa lui Buddy 
cu lichid, iar neliniştea lui a devenit teroare. 


— Dacă sticleţii or să se ocupe de chestia asta - a spus 
Buddy - tu nu ştii nimic, nu ai văzut nimic. După cum ai spus, 
în jur de nouă şi jumătate a trebuit să te duci la toaletă. 

— Sigur, Buddy. 

— Toţi am purtat mănuşi. Nu am lăsat nici o amprentă. 

— Sigur. 

— Fii calm, Sandy, a spus Buddy încetişor. 

— Mda, okay. 

Camaro-ul a început să se deplaseze. Sandy a ridicat 
poarta de la butonul manual. Maşina s-a îndreptat cu viteză 
medie spre banda de ieşire din aeroport. 

Cineva a strigat: "Arf! Arf!" Sunetul a fost purtat de vânt 
până la urechile lui Sandy. 

Preocupat, acesta s-a aşezat pe scaun şi s-a uitat la 
televizor. 

Cu puţin înainte de a începe să sosească pasagerii cursei 
de Cleveland de la zece şi jumătate, a vărsat pe geam ce mai 
rămăsese din Drive. Nu mai avea chef să bea. 


26 
Christine este bolnavă 


Transfuzie, transfuzie, 

Oh, niciodată-niciodată-niciodată n-am să mai accelerez. 
Dă-mi sângele, Bud. 

"Nervous" Norvus 


A doua zi Arnie şi Leigh s-au dus împreună, după ore, la 
aeroport ca să o ia pe Christine. Plănuiseră o excursie la 
Pittsburg ca să facă nişte cumpărături pentru Crăciun şi 
de-abia aşteptau să le facă împreună - părea ceva foarte 
matur. 

În autobuz Arnie a fost într-o dispoziţie foarte bună, 
făcând tot felul de glume despre ceilalţi pasageri şi 
determinând-o pe ea să râdă în ciuda faptului că-i venise 
ciclul, care era întotdeauna deprimant şi aproape de fiecare 


dată dureros. Femeia grasă cu pantofi bărbăteşti era o 
călugăriţă păcătoasă, spunea el. Puştiul cu pălăria de cowboy 
era un escroc. Şi tot aşa. Ea a reuşit să intre în atmosferă, dar 
nu se pricepea s-o facă la fel de bine ca el. Era uluitor cum el 
ieşise din carapace, modul în care înflorise. Acesta era 
într-adevăr singurul cuvânt potrivit. Ea simţea satisfacția 
îngâmfată şi mulţumită a unui geolog care bănuise după 
anumite semne existenţa aurului şi avusese dreptate. Il iubea 
şi avea dreptate să-l iubească. 

Au coborât împreună la capăt de linie şi au luat-o spre 
parcare. 

— Nu-i rău, a spus Leigh. 

Era prima dată când venea cu el ca s-o ia pe Christine. 

— Douăzeci şi cinci de minute de la şcoală. 

— Mda, e okay, a spus Arnie. Păstrează pacea în familie, 
ăsta-i lucrul important. Iți spun, în seara aceea, când mama a 
venit acasă şi a văzut-o pe Christine pe alee, a înnebunit 
total. 

Leigh a râs, iar vântul îi răsfira părul. Temperatura mai 
crescuse fată de frigul din noaptea trecută, dar încă era 
răcoare. Ea era mulţumită. Fără o anumită răcoare în aer, nu 
i-ar fi plăcut să facă cumpărături de Crăciun. Destul de rău că 
la Pittsburg nu se făcuse încă împodobirea oraşului. Dar nu 
era rău; era bine. Şi, brusc, s-a simţit mulţumită de toate, în 
principal fericită că trăia. Şi că era îndrăgostită. 

Se gândise la asta, la modul cum îl iubea pe el. Mai 
existaseră înainte "focuri de paie", iar odată, în 
Massachusetts, crezuse că s-ar putea să fie îndrăgostită, dar 
în legătură cu acest băiat nu exista nici o îndoială. Câteodată 
o îngrijora - interesul lui pentru maşină părea aproape 
obsesiv - dar chiar şi neliniştile ocazionale jucau un rol în 
sentimentele ei, care erau mai bogate decât orice cunoscuse 
ea vreodată. lar o parte din ele, trebuia să recunoască, erau 
bineînţeles egoiste - începuse doar de câteva săptămâni să-l 
formeze... să-l completeze. 

Au trecut printre maşini, îndreptându-se spre locul de 
parcare. Deasupra, un jet U.S.Air îşi efectua ultima, survolare 


înainte de aterizare, tunetul motoarelor lui rostogolindu-se în 
jur. Arnie a spus ceva, dar avionul a acoperit total vocea lui 
după primele cuvinte - ceva despre cina de Thanksgiving - iar 
ea s-a răsucit să-i privească faţa, amuzată de gura care parcă 
vorbea în gol. 

Apoi, foarte brusc, gura lui nu s-a mai mişcat. El s-a oprit 
din mers. A holbat ochii... apoi a părut că se umflă. Gura a 
început să i se strâmbe, iar mâna care o ţinea pe Leigh s-a 
strâns fără milă, presându-i degetele dureros unul de altul. 

— Arnie... 

Duduitul avionului a început să se stingă, dar el părea că 
n-a auzit-o. Mâna lui s-a încleştat mai tare. Acum avea gura 
închisă şi strânsă într-o grimasă de surpriză şi teroare. Are un 
atac de inimă, s-a gândit ea... un infarct... ceva. 

— Arnie, ce s-a întâmplat? a strigat ea. Arnie... aaaauuu, 
mă doare! 

Pentru un moment de nesuportat, presiunea asupra 
mâinii ei, pe care el o ţinuse atât de blând doar cu puţin timp 
înainte, s-a intensificat până când se părea că oasele i se vor 
sfărâma. Roşeaţa din obraji îi dispăruse, iar pielea îi căpătase 
o culoare ca de stânca. 

A spus un singur cuvânt - "Christine!" - şi brusc i-a dat 
drumul. A început să alerge, lovindu-se la picior în bara de 
protecţie a unui Cadillac, s-a răsucit, a fost gata-gata să cadă, 
s-a redresat şi a început iar să fugă. 

Ea şi-a dat seama până la urmă că era ceva în legătură 
cu maşina - maşina, maşina, întotdeauna afurisita de maşină 
- iar în ea s-a ridicat o furie amară care era în acelaşi timp şi 
disperată. Pentru prima dată s-a întrebat dacă era posibil să-l 
iubească; dacă el îi va îngădui asta. 

Furia ei s-a stins în momentul când a privit... şi a văzut. 


Arnie a alergat spre ceea ce mai rămăsese din maşina 
sa, cu mâinile întinse şi s-a oprit atât de brusc în faţa ei, încât 
gestul părea să fie aproape ca o apărare îngrozită; postura 
clasică a victimei unui accident din filme, chiar cu o clipă 


înaintea coliziunii. 

A stat un moment în acea poziţie, ca şi când ar fi vrut să 
oprească maşina, sau întreaga lume. Apoi şi-a coborât 
braţele. Mărul lui Adam i s-a mişcat de două ori în sus şi în jos 
de parcă s-ar fi chinuit să înghită ceva - un geamăt, un strigăt 
- apoi gâtul i-a devenit parcă rigid, cu fiecare muşchi şi 
tendon bine conturat, chiar şi vasele de sânge reliefându-se 
foarte bine. Era gâtul unui om care încearcă să ridice un pian. 

Leigh s-a apropiat încet de el. Mâna încă îi pulsa, iar a 
doua zi va fi umflată şi de nefolosit, dar acum uitase de ea. 
Inima i s-a înmuiat şi a părut că o simte pe a lui; a simţit 
amărăciunea lui şi i-a împărtăşit-o - sau aşa i s-a părut ei. 
Doar mai târziu şi-a dat seama cât de mult a îndepărtat-o 
Arnie în acea zi - cât de mult din suferinţă şi-a ţinut-o pentru 
el şi cât de mult şi-a ascuns din ura pe care o simţea. 

— Arme, cine a făcut asta? a întrebat ea cu vocea frântă 
de suferinţă. 

Nu, nu îi plăcuse maşina, dar când a văzut-o în acea 
stare jalnică a înţeles pe deplin cât de mult se ataşase Arnie 
de ea şi nu a mai putut s-o urască - sau aşa a crezut. 

Arnie nu i-a răspuns. Stătea uitându-se la Christine, cu 
ochii arzând şi cu capul puţin înclinat. 

Parbrizul fusese spart în două locuri; pe scaunele sfâşiate 
din fată erau împrăştiate fragmente de sticlă securit ca nişte 
diamante lipsite de valoare. Jumătate din bara de protecţie 
din faţă fusese smulsă şi atâma pe asfalt lângă un morman de 
fire negre, precum tentaculele unei caracatiţe. Trei din cele 
patru geamuri laterale fuseseră de asemenea sparte. 
Lateralele caroseriei aveau găuri care se întindeau într-o linie 
neregulată, vălurită. Pare-se că se folosise un instrument 
ascuţit, greu - poate capătul îndoit al unui levier. Uşa 
pasagerului era deschisă, şi ea a văzut astfel că toate 
instrumentele de la bord erau sparte. Peste tot erau 
împrăştiate bucăţi de tapiţerie şi de umplutură. Acul indicator 
al vitezometrului se afla pe covorul de sub volan. 

Arnie şi-a înconjurat încet maşina, observând toate 
acestea. Leigh i-a vorbit de două ori. El n-a răspuns. Acum 


culoarea pământie de pe chipul lui era întreruptă de două 
cercuri roşii, aprinse, pe pomeţii obrajilor. A ridicat chestia aia 
ca o caracatiţă care zăcea pe asfalt, iar ea a observat că este 
un capac de delco - tatăl ei i-l arătase odată pe când 
meşterea la maşină. 

El l-a studiat un moment ca şi când ar fi examinat un 
specimen zoologic exotic, apoi l-a aruncat. Sub picioarele lor 
străluceau cioburi de sticlă. Ea i-a vorbit iarăşi. El n-a răspuns, 
iar acum, pe lângă mila pe care o simţea pentru el, a început 
să-i fie şi frică. Mai târziu i-a spus lui Dennis Guilder că i s-a 
părut - cel puţin atunci - că ar fi fost foarte posibil ca Arnie 
să-şi fi pierdut minţile. 

Arnie a îndepărtat cu piciorul o bucată de tijă cromată. 
Aceasta s-a lovit cu un zăngănit de gardul din spatele 
parcării. Luminile de frână fuseseră sparte; alte pietre 
preţioase fără valoare, de această dată rubine, aflându-se nu 
pe scaune ci pe asfalt. 

— Arnie - a dat ea iarăşi să-i vorbească. 

El s-a oprit. Privea prin gaura din parbriz din dreptul 
şoferului. Din piept a început sâ-i iasă un sunet înfundat, 
îngrozitor. Leigh s-a uitat peste umărul lui şi, brusc, a simţit o 
nevoie turbată să râdă, să ţipe şi să leşine în acelaşi timp. Pe 
tabloul de bord... la început nu observase, în mijlocul acelui 
dezastru general ea nu observase ce era pe tabloul de bord. 
Şi s-a întrebat, cu voma urcându-i în gât, cine a putut fi atât 
de abject, atât de josnic încât să facă aşa ceva, ca să... 

— Căcănarii! a strigat Arnie, dar vocea nu era a sa. Era 
acută, stridentă şi spartă de furie. 

Leigh s-a întors şi a vărsat, sprijinindu-se orbeşte de 
maşina de lângă Christine, văzând în faţa ochilor puncte mici 
şi albe care se dilatau întocmai ca orezul explodat. Vag, prin 
minte i-au trecut imaginile de la un iarmaroc de ţară - în 
fiecare an se urca o maşină veche pe o platformă de scânduri, 
şi lângă ea se punea un baros; pentru douăzeci şi cinci de 
cenți puteai să dai trei lovituri. Ideea era să distrugi maşina. 
Dar nu să... nu să... 

— Căcănari ordinari! a ţipat Arnie. O să v-o plătesc! O să 


v-o plătesc chiar dacă va fi ultimul lucru pe care-l fac! Chiar 
dacă va fi ultimul lucru nenorocit pe care-l vo; face eu 
vreodată! 

Leigh a vomitat iarăşi şi preţ de o clipă - un moment 
îngrozitor, şi-a dorit să nu-l fi întâlnit niciodată pe Arnie 
Cunningham. 


27 
Arnie şi Regina 


Ti-ar plăcea să te plimbi 

În Buick-ul meu'59? 

Am spus, ti-ar plăcea, să te plimbi 

În Buick-ul meu '59? 

Are două carburatoare 

ȘI, în plus, un compresor de supraalimentare. 
The Medallions 


În acea seară Arnie a intrat în casă la ora douăsprezece 
fără un sfert. Hainele cu care se îmbrăcase ca să meargă la 
Pittsburg pentru cumpărături erau pătate de unsoare şi 
transpiraţie. Mâinile îi erau impregnate de murdărie, iar pe 
spatele palmei stângi avea o tăietură lungă ca o bandă. 
Chipul îi era sălbatic şi împietrit. La ochi avea cearcăne negre. 

Mama lui stătea la masă, făcând o pasenţă Solitaire. Il 
aşteptase să vină acasă, dar se şi temuse foarte mult de acel 
moment. Leigh o sunase şi îi povestise ce se întâmplase. 
Fata, care-i făcuse o impresie destul de bună Reginei (deşi, 
poate nu era destul de bună pentru fiul ei), păruse că plânge. 

Regina, alarmată, închisese cât de repede putuse, şi apoi 
formase numărul de la Garajul Darnell. Leigh îi spusese că 
Arnie închiriase de 
acolo un camion pentru remorcare şi că se dusese apoi la 
garaj. Pe ea o urcase într-un taxi în ciuda protestelor ei. 
Telefonul sunase de două ori apoi răspunsese o voce 


şuierătoare şi gravă. 

— Da. Darnell. 

Regina închisese, realizând că ar fi fost o greşeală să 
discute cu el când se afla acolo - şi se părea că ea şi Mike 
făcuseră deja destule greşeli în ceea ce-i privea pe Arnie şi 
maşina lui. Va aştepta până el va veni acasă. O să-i spună tot 
ce avea de zis privindu-l în ochi. 

A spus-o acum: 

— Arnie, îmi pare rău. 

Ar fi fost mai bine dacă şi Mike s-ar fi aflat acolo. Dar era 
în Kansas City, la un simpozion despre comerţul şi începutul 
liberei iniţiative din Evul Mediu. Nu trebuia să se întoarcă 
până duminică, doar dacă această situaţie nu-l va aduce 
acasă mai devreme. Ea se gândea că era probabil. Şi-a dat 
seama - nu fără oarecare remuşcări - că doar acum începuse 
să înţeleagă adevărata gravitate a acestei situaţii. 

— Îmi pare rău, a îngânat Arnie cu o voce egală, fără 
intonaţie. 

— Da. Eu - adică noi... 

Nu putea să continue. În expresia ca de mort de pe faţa 
lui era ceva groaznic. Ochii lui erau goi. Ea nu putea decât să 
privească şi să clatine din cap, cu ochii înţepători şi cu gustul 
rău al lacrimilor în gură şi în gât. Nu îi plăcea să plângă. 
Încăpăţânată, una dintre cele două fete ale unei familii 
catolice formate din tatăl ei, care fusese muncitor 
constructor, din mama istovită şi din şapte fraţi, hotărâtă să 
meargă la colegiu în ciuda părerii tatălui ei că singurul lucru 
pe care fetele îl învaţă acolo era cum să nu mai fie virgine şi 
cum să se lepede de biserică, avusese parte de multe lacrimi 
şi necazuri. lar dacă propria ei familie o considera câteodată 
dură, asta era pentru că ei nu înțelegeau că atunci când ai 
trecut prin infern ieşi de acolo călită de foc. lar când a trebuit 
să arzi ca să poţi să-ţi îndeplineşti dorinţele, atunci niciodată 
nu mai renunti. 

— Ştii ceva? a întrebat-o Arnie. 

Ea a clătinat din cap, simțind încă sub pleoape arsura 
înţepătoare a lacrimilor. 


— M-ai face să râd dacă n-aş fi atât de obosit încât 
de-abia mă mai ţin pe picioare. Ai fi putut să fii acolo agitând 
leviere şi ciocane împreună cu ăia care-au făcut-o. Eşti 
probabil mai bucuroasă decât ei. 

— Arnie, nu-i drept! 

— Este drept! a urlat el cu ochii brusc însufleţiţi de un foc 
oribil. 

Pentru prima dată în viaţă, Reginei i-a fost frică de fiul ei. 

— Ideea ta să n-o ţin pe alee! Ideea lui s-o duc la 
parcarea din aeroport! Cine crezi că-i de vină? Ce crezi? Crezi 
că asta s-ar fi întâmplat dacă era aici? Hm? 

A făcut un pas spre ea, cu pumnii încleştaţi, iar ea s-a 
abținut din răsputeri să nu se dea înapoi. 

— Arnie, putem să vorbim despre asta? Ca două fiinţe 
raţionale? 

— Unul dintre ei s-a căcat pe tabloul de bord al maşinii 
mele, a spus el rece. Cam cât de raţională este chestia asta, 
mamă? 

Ea crezuse sincer că reuşise să-şi controleze lacrimile, 
dar aceste noutăţi - noutăţi despre o furie atât de stupidă, 
iraţională - i le-au adus înapoi. A plâns. A plâns de durere 
pentru ceea ce văzuse fiul ei. Şi-a plecat capul şi a plâns de 
stupoare, suferinţă şi teamă. 

In toată viaţa ei de mamă se considerase, în secret, 
superioară femeilor din jur, ai căror copii erau mai mari decât 
Arnie. Când el avea un an, celelalte mame clătinaseră jalnic 
din cap şi îi spuseseră să aştepte până când va împlini cinci 
ani - că atunci vor începe necazurile, atunci erau îndeajuns de 
mari ca să spună "rahat" în faţa bunicii şi să se joace cu 
chibriturile când sunt singuri acasă. Dar Arnie, bun ca pâinea 
caldă când avea un an, încă era bun ca pâinea caldă şi la 
cinci. Atunci celelalte mame şi-au dat ochii peste cap şi i-au 
spus să aştepte până când va avea zece ani, apoi până la 
cincisprezece, căci atunci devin ei cu adevărat dificili, cu 
toate drogurile alea, concertele de rock şi cu fetele care 
acceptă orice şi - Doamne fereşte - o să fure capace de roti, 
iar acele... ei bine, boli. 


lar ea tot timpul continuase să zâmbească în sinea ei, 
deoarece toate mergeau conform planului, totul se desfăşura 
aşa cum credea ea că ar fi trebuit să fie copilăria ei. Fiul ei 
avea părinţi calzi, care-l iubeau şi-l ajutau, care i-ar fi dat 
orice (în limitele bunului-simţ), care l-ar trimite fericiţi la 
colegiul pe care el şi l-a ales (atâta timp cât era unul bun), 
terminând astfel cu succes jocul /afacerea/ vocaţia de părinţi. 
Dacă i-ai fi sugerat că Arnie avea puţini prieteni şi de multe 
ori era bătaia de joc a celorlalţi, ţi-ar fi subliniat rigid că ea a 
urmat o scoală parohială dintr-un cartier dur, în care, 
câteodată, chiloţii de bumbac ai fetelor erau smulşi din glumă 
şi li se dădea foc cu brichetele Zippo, care aveau gravat pe 
ele corpul răstignit al lui Isus. lar dacă i-ai fi sugerat că 
metodele ei de educaţie diferă doar din punctul de vedere al 
ţelurilor materiale de cele ale tatălui ei detestat, ea ar fi fost 
furioasă şi ţi l-ar fi arătat pe fiul ei ca pe un copil perfect. 

Dar iată-l acum pe bunul ei băiat palid, epuizat, murdar 
până la coate de unsoare, părând să vibreze cu aceeaşi 
mânie reţinută care fusese caracteristica bunicului lui, chiar 
semănând cu el. Totul părea că se năruise. 

— Arnie, o să vorbim mâine dimineaţă despre ce trebuie 
să facem, a spus ea încercând să se adune şi să-şi învingă 
lacrimile. O să discutăm mâine dimineaţă. 

— Doar dacă te scoli foarte devreme, a spus el părând 
să-şi piardă interesul. Mă duc sus să dorm vreo patru ore, şi 
după aceea mă întorc la garaj. 

— De ce? 

El a râs ca un nebun şi şi-a întins braţele fluturându-le ca 
şi cum ar fi vrut sa zboare. 

— De ce crezi? Am multe de făcut! Mai multe decât ai 
putea crede! 

— Nu - mâine ai şcoală... eu.... Îţi interzic, Arnie, îţi... 

S-a întors s-o privească, s-o studieze, iar ea a tresărit. Ce 
se întâmpla acum semăna cu un coşmar înfiorător, 
interminabil. 

— O să merg la şcoală. O să-mi iau cu mine nişte haine 
de schimb şi chiar o să fac un duş ca să nu jignesc pe nimeni 


din clasă cu mirosul meu. Apoi, după şcoală, o să mă întorc la 
Darnell. Am foarte multe de făcut, dar sunt în stare să le fac... 
ştiu că pot... o să-mi mănânce mult din economii, totuşi. În 
plus, mai am şi treburile pe care le fac pentru Will. 

— Temele tale... Studiile tale! 

— Oh, studiile. - Pe faţă i s-a aşternut acel zâmbet mort, 
mecanic, al păpuşilor de la ceasuri. - Bineînţeles că or să 
sufere. N-am cum să te mint în privinţa asta. Nu mai pot să-ţi 
promit un procentaj de nouăzeci şi trei la sută. Daro să mă 
descurc. Pot să obţin C-uri. Poate şi câteva B-uri. 

— Nu! Trebuie să te gândeşti la colegiu! 

El s-a întors lângă masă, şchiopătând iarăşi, chiar foarte 
rău. Şi-a pus palmele pe masă în faţa ei şi s-a aplecat încet. 
Ea s-a gândit: Un străin... fiul meu este un străin pentru mine. 
Să fie într-adevăr vina mea? Oare? Pentru că am dorit numai 
ce-i mai bun pentru el? Poate să fie asta? Te rog, Doamne, fă 
ca ăsta să fie un coşmar din care o să mă trezesc cu lacrimi, 
fiindcă a fost atât de real. 

— Chiar acum - a spus el încetişor privind-o în ochi - 
singurele lucruri de care îmi pasă sunt Christine, Leigh şi să 
nu-l supăr pe Will Darnell, ca s-o pot reface ca nouă. Nu-mi 
pasă de colegiu nici cât de un rahat. Şi dacă nu mă laşi în 
pace, o să renunţ şi la liceu. lar asta ar trebui să-ţi taie piuitul, 
dacă altceva nu. 

— Nu poţi, a spus ea întâlnindu-i privirea. Înţelegi asta, 
Arnold. Poate că merit... cruzimea ta... dar o să mă lupt prin 
toate mijloacele cu această latură autodistructivă a ta. Deci 
nu mă mai ameninţa că renunţi la şcoală. 

— Dar să ştii că o s-o fac, a răspuns el. Să nu te păcăleşti 
singură crezând că n-aş face-o. In februarie o să împlinesc 
optsprezece ani şi atunci o să pot să iau singur hotărârile, 
dacă tu n-o să încetezi să te amesteci în această chestie. Mă 
înţelegi? 

— Du-te să te culci, a spus ea printre lacrimi. Du-te să te 
culci, îmi zdrobeşti inima. 

— Chiar aşa? A râs şocant. Doare, nu-i aşa? Ştiu. 

Apoi a plecat, mergând încet, şchiopătatul trăgându-i 


puţin corpul spre stânga. După scurt timp, ea i-a auzit 
bocănitul pantofilor pe trepte - un sunet care-i aducea foarte 
bine aminte de copilăria ei, când ea îşi spunea de fiecare 
dată: Căpcăunul se duce la culcare. 

A izbucnit într-un nou acces de plâns, s-a ridicat stângaci 
şi a ieşit afară pe uşa din spate, ca să plângă nevăzută de 
nimeni. Şi-a cuprins corpul cu braţele - o consolare măruntă, 
dar totuşi mai bună decât nici una - şi a privit în sus la luna ca 
un covrig care se multiplicase prin filmul lacrimilor. Totul se 
schimbase şi asta se întâmplase cu viteza unui ciclon. Fiul ei o 
ura; văzuse asta pe faţa lui - nu erau istericale, o iritare 
temporară, o criză adolescentină trecătoare. El o ura, iar asta 
- n-ar fi trebuit să se întâmple cu băiatul ei bun; chiar deloc. 

Chiar deloc. 

A stat pe trepte şi a plâns până când lacrimile au început 
să sece, iar suspinele s-au redus doar la câteva sughiţuri şi 
oftaturi ocazionale. Frigul i-a înconjurat gleznele şi a început 
să muşte din ce în ce mai insistent prin capot. A intrat în casă 
şi s-a dus sus. A stat indecisă câteva clipe în faţa camerei lui 
Arnie, înainte să intre. _ 

El adormise pe cuvertură. Incă avea pantalonii pe el. 
Părea mai degrabă inconştient decât adormit, iar chipul lui 
era oribil de bătrân. O rază de lumină care venea din hol şi 
cădea de deasupra umărului ei în cameră, a făcut-o să i se 
pară pentru un moment că pârul lui se rărise, iar gura 
deschisă nu avea dinţi. Printre degetele palmei care-i 
acoperea gura s-a strecurat un țipăt scurt de spaimă şi ea s-a 
grăbit către el. 

Umbra ei, care căzuse pe pat, s-a mişcat împreună cu ea 
şi a văzut că era doar Arnie; impresia de vârstă înaintată 
fusese dată de lumină, de propria ei epuizare şi confuzie. 

A privit spre radioul cu ceas şi a observat că este 
programat să pornească la 4:30 A.M. S-a gândit să anuleze 
alarma, chiar a întins mâna spre buton. Până la urmă nua 
putut. 

In schimb s-a dus în dormitorul ei, s-a aşezat pe pat şi a 
ridicat receptorul telefonului. L-a ţinut un moment în mână, 


gândindu-se. Dacă-l suna pe Mike în mijlocul nopţii el ar putea 
crede că... 

Că s-a întâmplat ceva îngrozitor? 

A chicotit. Ei bine, nu era aşa? Desigur. Şi încă se 
întâmpla. 

A format numărul Hanului Ramada din Kansas City unde 
stătea soţul ei, realizând vag că era pentru prima dată când 
cerea ajutor de când părăsise casa mohorâtă cu trei etaje din 
Rocksburg ca să meargă la colegiu. 


28 
Leigh face o vizită 


Nu vreau să creez agitație, 

Dar pot să cumpăr autobuzul vostru magic? 
Nu-mi pasă cât de mult plătesc, 

Vreau să mă duc cu el la a mea iu-bi-tă. 

Îl doresc... Îl doresc... Îl doresc... 

(Nu-l poti avea...) 

The Who 


A reuşit să rămână calmă aproape tot timpul cât i-a 
povestit, stând pe unul dintre cele două scaune, cu genunchii 
presaţi unul de altul şi cu gleznele încrucişate, îmbrăcată 
frumos cu un pulover de lână multicolor şi o fustă maro de 
catifea-cord. Doar spre final a început să plângă şi nu-şi putea 
găsi batista. Dennis Guilder i-a întins cutia cu şerveţele de pe 
noptieră. 

— Linişteşte-te, Leigh. 

— Nu p-p-p-o-ot! N-a mai venit să mă vadă... iar la şcoală 
pare atât de obosit... şi tu s-spui că n-a venit nici aici... 

— Va veni dacă are nevoie de mine, a spus Dennis. 

— Eşti plin de go-go-go-şi p-p-rosteşti! a spus ea, apoi a 
părut comic înmărmurită de ceea ce zisese. 

Lacrimile formaseră dâre în machiajul fin pe care şi-l 
aplicase. S-au uitat un moment unul la altul apoi au râs. Dara 


fost un râs scurt şi nu prea bun. 

— L-a văzut Motormouth (Gură spartă)? a întrebat 
Dennis. 

— Cine? 

— Motormouth. Aşa l-a poreclit Lenny Barongg pe 
domnul Vickers, responsabilul cu probleme educaţionale. 

— Oh! Da, cred că da. L-a chemat alaltăieri în cabinetul 
lui - luni. Dar nu mi-a spus nimic. lar eu n-am îndrăznit să-l 
întreb. Nu vrea să discute. A devenit atât de straniu! 

Dennis a încuviinţat. Deşi nu credea că Leigh îşi dă 
seama - ea era absorbită de propriile ei necazuri şi confuzii - 
el simţea o frică din ce în ce mai mare pentru Arnie şi era 
neajutorat. Din veştile care se infiltraseră în această cameră 
in ultimele zile, Arnie părea a fi pe marginea unei depresiuni 
nervoase; relatarea lui Leigh era cea mai recentă şi cea mai 
descriptivă. Niciodată nu-şi dorise atât de mult să fie afară 
cum îşi dorea acum. Bineînţeles, îl putea suna pe Vickers şi-l 
putea întreba dacă el poate face ceva. Şi îl putea suna pe 
Arnie - doar că, din cele spuse de Leigh, Arnie era acum ori la 
şcoală, ori la Danieli, ori dormea. Tatăl lui se întorsese mai 
repede de la un simpozion şi urmase altă ceartă, îi povestise 
Leigh. Deşi Arnie nu îi spusese aşa ceva, Leigh i-a mărturisit 
lui Dennis că ea credea că fusese foarte aproape să plece de 
acasă. 

Dennis nu dorea să discute cu Arnie când acesta se afla 
la garaj. 

— Ce pot să fac? a întrebat ea. Ce ai face tu în locul 
meu? 

— Aş aştepta. Nu ştiu ce altceva ai putea să faci. 

— Dar asta-i cel mai greu lucru, a răspuns ea cu o voce 
atât de joasă încât de-abia s-a auzit. 

Mâinile ei mototoleau Kleenex-ul, îl fărâmiţau, 
murdărindu-şi fusta cu bucățele de hârtie. 

— Părinţii mei doresc ca eu să încetez să-l mai văd... să-l 
părăsesc. Le este teamă... că Repperton şi ceilalţi băieţi or să 
încerce şi altceva. 

— Eşti foarte sigură că a fost Repperton şi prietenii lui? 


— Da. Toţi cred asta. Domnul Cunningnam a chemat 
poliţia, chiar dacă Arnie i-a spus că nu-i nevoie. Ela spuscăo 
să egalizeze scorul în felul lui, iar asta i-a speriat pe amândoi. 
Şi pe mine mă sperie. Poliţia l-a ridicat pe Buddy Repperton şi 
pe unul dintre prietenii lui, cel pe care l-au poreclit Moochie - 
ştii la cine mă refer? 

— Da. 

— Şi pe băiatul care lucrează în schimbul de noapte la 
parcarea de la aeroport. IIl cheamă Galton. 

— Sandy. 

— Au crezut că este şi el implicat, că poate eli-a lăsat să 
intre. 

— Într-adevăr este înhăitat cu ei, dar nu-i chiar atât de 
degenerat ca şi ceilalţi. Leigh, dacă n-ai vorbit cu Arnie 
înseamnă că ai discutat cu altcineva. 

— La început cu doamna Cunningham, apoi cu tatăl lui. 
Nu cred că vreunul dintre ei ştie că am stat de vorbă cu 
celălalt. Ei sunt... 

— Supăraţi, a sugerat Dennis. 

Ea a clătinat din cap. 

— Este mai mult decât atât, a spus ea. Amândoi par că 
sunt pur şi simplu... stupefiaţi. Nu poate să-mi fie milă de ea - 
cred că ea vrea să-şi impună voinţa - dar îl plâng pe domnul 
Cunningham. El pare aşa de... de... S-a întrerupt apoi a 
continuat: Când am ajuns ieri acolo după ce s-a terminat 
şcoala, doamna Cunningham m-a rugat să-i spun Regina, dar 
nu pot să fac asta. 

Dennis a rânjit. 

— Tu poţi? a întrebat Leigh. 

— Ei bine, da - dar am mult antrenament. 

Ea a zâmbit, primul zâmbet bun al vizitei ei. 

— Poate că asta ar crea o diferenţă. Oricum, când am 
ajuns acolo, ea era acasă, dar domnul Cunningham era încă la 
şcoală... adică la Universitate. 

— Mda. 

— Ea şi-a luat toată săptămâna liberă - ce-a mai rămas 
din ea. A spus că nu mai poate să meargă la ore nici măcar în 


cele trei zile dinainte de Thanksgiving. 

— Cum arată? 

— Pare zdrobită, a spus Leigh şi a luat un Kleenex curat. 
A început să-i rupă marginile. - Arată cu zece ani mai bătrână 
faţă de acum o lună când am întâlnit-o prima dată. 

— Şi el? Michael? 

— Mai bătrân, dar mai călit, a spus Leigh ezitând. Ca şi 
când problema asta l-ar fi... l-ar fi determinat să preia 
conducerea. 

Dennis era tăcut. Îl cunoştea pe Michael Cunningham de 
treisprezece ani şi niciodată nu-l văzuse stăpân pe situaţie. 
Întotdeauna Regina fusese cea care dictase; Michael se 
menţinuse în siajul ei şi preparase băuturile la petrecerile 
(majoritatea petreceri din mediul universitar) pe care le 
găzduise familia Cunningham. El asculta muzică la casetofon, 
arăta melancolic... dar Dennis, nici dacă se străduia foarte 
tare nu şi-l putea imagina "la conducere". 

Triumful final, spusese odată tatăl lui Dennis stând la 
geam şi urmărind-o pe Regina ducându-l pe Amie de mână 
spre maşina în care îi aştepta Michael. Pe atunci Amie şi 
Dennis avuseseră cam şapte ani. Matriarhatul suprem. Mă 
întreb dacă-l va obliga pe bietul nenorocit să aştepte în 
maşină când Amie se va însura. Sau poate că... 

Mama lui Dennis se încruntase spre soţul ei şi îi făcuse 
semn din ochi să tacă. Dennis n-a uitat acel gest şi nici 
cuvintele tatălui său - la şapte ani nu le înţelesese pe deplin, 
dar chiar şi atunci ştiuse perfect ce înseamnă "un biet 
nenorocit". Şi chiar şi atunci a înţeles destul de vag de ce 
tatăl lui îl considera aşa pe Michael Cunningham. Îi fusese 
milă de Michael Cunningham... iar acel sentiment persistase 
până în prezent. 

— El a venit acasă cam pe când ea îşi termina de spus 
versiunea, a continuat Leigh. M-au invitat să stau la cină - 
Arnie mânca la Darnell - dar le-am spus că trebuie să plec. 
Domnul Cunningham s-a oferit să mă conducă, iar în drum 
spre casă am aflat varianta lui. 

— Sunt versiuni diferite? 


— Nu prea, dar... De exemplu, domnul Cunningham a 
fost cel care s-a dus la poliţie. Arnie n-a vrut, iar doamna 
Cunningham - Regina - nu a putut. 

— Chiar încearcă s-o repare iarăşi pe Vrăjitoarea aia? a 
întrebat Dennis prudent. 

— Da, a şoptit ea, şi apoi a izbucnit strident: Dar asta 
nu-i tot! S-a implicat foarte tare în afacerile tipului ăla, 
Darnell, ştiu asta! leri, în timpul celei de-a treia ore mi-a spus 
că are de gând să pună un sistem de direcţie nou - la maşină 
- în după-amiaza asta, iar eu l-am întrebat dacă nu va fi prea 
scump şi el a spus că să nu-mi fac griji deoarece creditul lui 
este bun. 

— Mai rar. 

larăşi plângea. 

— Creditul lui este bun, deoarece el şi un anume Jimmy 
Sykes or să-i facă vineri şi sâmbătă nişte comisioane lui Will. 
Asta a zis. Şi... eu nu cred că treburile pe care le face pentru 
afurisitul ăla sunt legale! 

— Ce le-a spus celor de la poliţie când au venit să-l 
întrebe despre Christine? 

— Le-a spus cum am găsit-o... Starea în care era. Ei l-au 
întrebat dacă bănuieşte pe cineva, iar Arnie a răspuns că nu. 
L-au întrebat dacă-i adevărat că se bătuse cu Buddy 
Repperton, că Buddy îl ameninţase cu cuțitul şi că fusese 
exmatriculat pentru asta. Arnie le-a spus că Repperton i-a 
călcat în picioare punga cu mâncare, după aceea domnul 
Casey a venit din atelier şi a pus capăt incidentului. L-au 
întrebat dacă Repperton nu l-a ameninţat că o să se răzbune 
pe el, iar Arnie a răspuns că s-ar putea să fi spus ceva de 
acest gen, dar fuseseră vorbe goale. 

Dennis n-a spus nimic şi a privit pe fereastră cerul 
mohorât de noiembrie, analizând aceste lucruri. | se păreau 
de rău augur. Dacă Leigh nu se înşela în legătură cu interviul 
luat de poliţie, atunci Arnie nu spusese nici o minciună... dar 
relatase faptele astfel încât cele întâmplate în spatele 
atelierului să pară ca o ceartă oarecare. 

Acest lucru i se părea lui Dennis că era de foarte rău 


augur. 

— Ai vreo idee despre ce ar putea Arnie să facă pentru 
tipul ăla, Darnell? a întrebat Leigh. 

— Nu, a răspuns Dennis, dar avea câteva bănuieli. 

În mintea lui a pornit un mic casetofon şi l-a auzit pe 
tatăl său spunând: Am auzit câte ceva... maşini furate... țigări 
şi alcool... contrabandă... A avut noroc mult timp, Dennis. 

S-a uitat la faţa lui Leigh, prea palidă, cu machiajul 
stricat de lacrimi. Ea se agaţa, se agăța cât de bine putea de 
Arnie. Poate că învăţa câte ceva despre cum te căleşti, lucruri 
pe care, după cum arăta ea, nu le-ar fi aflat încă zece ani de 
aici înainte. Dar asta nu făcea situaţia să fie mai uşoară şi nici 
nu o făcea potrivită. Brusc, aproape la întâmplare, s-a gândit 
la faptul că observase pentru prima dată îmbunătăţirea din 
tenul lui Arnie cam cu o lună înainte ca Arnie şi Leigh să se 
cupleze... dar după ce Arnie şi Christine se cuplaseră! 

— O să vorbesc cu el, a promis Dennis. 

— Bine, a spus ea. - S-a ridicat. - Eu - eu nu doresc ca 
totul să fie ca înainte, Dennis. Ştiu că aşa ceva nu se poate. 
Dar încă îl iubesc şi... şi aş dori să-i spui asta. 

— Da, okay. 

Erau amândoi stânjeniţi şi nici unul dintre ei nu a mai 
putut să spună nimic pentru mult, mult timp. Dennis se 
gândea că, într-un cântec, acesta ar fi momentul în care Cel 
Mai Bun Prieten ar intra în scenă. lar o părticică ticăloasă, 
mârşavă (şi mitocănească) a sa nu s-ar fi împotrivit acestui 
fapt. Chiar deloc. Se simţea încă foarte atras de ea, mult mai 
mult decât îl atrăsese vreodată alta fată. Lasă-l pe Arnie să 
ducă artificii şi bombe artizanale la Burlington, şi să se ocupe 
de maşina lui. Intre timp el şi Leigh s-ar putea cunoaşte mai 
bine. Un pic de ajutor şi de mângâiere. Ştiţi cum este. 

lar în acel moment stânjenitor, după ce ea şi-a declarat 
dragostea pentru Arnie, el a avut sentimentul că poate să 
realizeze aşa ceva; era vulnerabilă. Probabil că învăţa cum să 
fie dură, dar aceasta nu este o şcoală pe care o urmezi de 
bunăvoie. El ar putea să-i spună ceva - ceva-ul potrivit, poate 
doar Vino aici - iar ea ar veni, s-ar aşeza pe marginea patului, 


ar mai discuta, poate, despre lucruri mai plăcute şi poate că 
el ar săruta-o. Gura ei era superbă şi plină, senzuală, făcuta 
ca să sărute şi să fie sărutată. Mai întâi pentru a o mângâia. 
Apoi din prietenie, iar a treia oară... Da, simţea, cu acel 
instinct care până acum nu dăduse greş, că ar fi posibil. 

Dar n-a spus nici unul din cuvintele care ar fi putut porni 
acele lucruri, şi nici Leigh n-a făcut-o. Arnie se afla între ei şi 
cu siguranţă 
că aşa va fi întotdeauna. Arnie şi doamna lui. Dacă situaţia nu 
ar fi fost atât de oribilă, el ar fi putut să râdă, 

— Când te externează? a întrebat Leigh 

— Trebuie întâi să avertizeze populaţia, a spus el şi a 
început să chicotească. 

După un moment i s-a alăturat şi ea. 

— Da, ceva de genul ăsta, a spus Leigh şi apoi a devenit 
iarăşi serioasă. Imi pare rău. 

— N-ai de ce. Toată viata oamenii au râs de mine. Sunt 
obişnuit. Mi-au spus că sunt pironit aici până în ianuarie, dar 
am de gând să-i păcălesc. De Crăciun mă duc acasă. Am 
muncit ca un catâr în camera de tortură. 

— Camera de tortură? 

— Terapie Fizică. Spatele meu arată destul de bine. 
Celelalte oase se sudează cu sârg - câteodată mâncărimea 
este groaznică. Înfulec măceşe în cantităţi imense. Doctorul 
Arroway spune că ăsta-i doar folclor. Dar Puffer, antrenorul, 
se jură că sunt foarte bune şi verifică provizia de fiecare dată 
când vine în vizită. 

— Vine des? 

— Da, vine. Acum aproape m-a făcut să cred că 
măceşele ajută oasele să se sudeze mai repede. Bineînţeles, 
nu o să mai joc niciodată football. Pentru un timp o să merg 
cu ajutorul cârjelor şi după aceea, cu puţin noroc, o să trec la 
un baston. Veselul doctor Anderson îmi spune că o să 
şchiopătez câţiva ani. Sau poate pentru totdeauna. 

— Îmi pare atât de rău, a spus ea încetişor. Îmi pare rău 
că a trebuit să i se întâmple asta unui băiat atât de drăguţ ca 
tine, Dennis, dar în parte este egoism din partea mea. Mă 


întreb dacă toate astea, toate chestiile astea, toate chestiile 
astea oribile în legătură cu Arnie, s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi 
fost sănătos. 

— E adevărat, a spus Dennis, rostogolindu-şi teatral 
ochii. Dă vina pe mine. 

Dar ea nu a zâmbit. 

— Am început să mă îngrijorez în legătură cu sănătatea 
lui mintală, ştiai asta? Ăsta-i un lucru pe care nu l-am spus 
nimănui, nici părinţilor lui sau alor mei. Dar cred că mama 
lui... ea s-ar putea... nu ştiu ce i-a spus ei în noaptea aceea, 
după ce am găsit maşina distrusă, dar... cred că şi-au scos 
ghearele unul la altul. 

Dennis a încuviinţat. 

— Dar totul este aşa de... de nebunesc! Părinţii lui i-au 
oferit să-i cumpere o maşină bună de mâna a doua care s-o 
înlocuiască pe Christine, iar el a refuzat. Apoi domnul 
Cunningham mi-a spus în drum spre casă că i-a oferit lui Arnie 
să-i cumpere o maşină nouă... să-şi încaseze nişte obligaţiuni 
pe care le are din 1955. Arnie a spus că nu poate să accepte 
un asemenea cadou. lar domnul Cunningham i-a spus că 
înţelege acest lucru şi că nu trebuie să-l considere un cadou, 
că Arnie ar putea să-i restituie banii, ar accepta chiar şi o 
dobândă dacă aşa dorea Arnie... Dennis, înţelegi ce spun? 

— Mada. Nu poate fi orice maşină. Trebuie să fie acea 
maşină. Christine. 

— Dar mie mi se pare că este o obsesie. A găsit un obiect 
şi s-a fixat pe el. Nu asta înseamnă o obsesie? Mi-e frică, iar 
câteodată sunt cuprinsă de ură... dar nu de el îmi este teamă. 
Nu pe el îl urăsc. Nu, ci pe afurisita aia de maşină. Căţeaua 
aia de Christine! 

Obrajii i s-au îmbujorat. Ochii i s-au îngustat. Colţurile 
gurii i s-au răsucit în jos. Brusc, faţa ei nu mai era frumoasă, 
nici măcar drăguță; lumina din ea era nemiloasă, 
transformând-o în ceva ce nu era urât dar totuşi izbitor, 
irezistibil. Pentru prima dată Dennis a realizat de ce gelozia 
era denumită "monstrul", "monstrul cu ochi-verzi". 

— Îţi spun ce aş dori să se întâmple, a spus Leigh. Aş dori 


ca, într-o noapte, din greşeală, cineva să i-o ia pe preţioasa şi 
afurisita de Christine şi s-o ducă în locul unde sunt depozitate 
epavele de la Philly Plains. Ochii ei sclipeau veninoşi. lar a 
doua zi macaraua aia mare cu magnetul rotund să o ridice şi 
s-o pună sub presă şi mi-aş dori ca cineva să apese pe buton, 
apoi EA să iasă de acolo sub forma unui cub de metal. Atunci 
totul s-ar sfârşi, nu-i aşa? 

Dennis n-a răspuns, iar după un moment aproape căa 
văzut monstrul cum se răsuceşte, îşi înfăşoară coada în jurul 
corpului şi părăseşta faţa ei. Umerii ei au căzut deznădăjduiţi. 

— Bănuiesc că sună destul de oribil, nu-i aşa? Ca şi cum 
aş spune că aş fi dorit ca huliganii ăia să fi terminat treaba. 

— Îţi înţeleg sentimentele. 

— Oare? a întrebat ea. 

Dennis s-a gândit la expresia lui Arnie în timp ce lovea cu 
pumnii în tabloul de bord. Acea sclipire maniacală care se 
aprindea în ochii lui atunci când se afla în preajma EIl. S-a 
gândit la cum a stat el la volan m garajul lui LeBay şi la 
viziunea pe care o avusese atunci. 

Şi în cele din urmă s-a gândit la visul lui: luminile farurilor 
ţintuindu-l şi cauciucurile ţipând isteric ca o femeie. 

— Da. Cred că da. 

S-au privit unul pe altul în camera de spital. 


29 
Thanksgiving 


Au trecut două-trei ore. 

Altitudinea a scăzut la 505 

Consumul de combustibil este prea slab, 

Lasă-mă să merg acasă înainte să rămânem fără 
benzină. 

Acum nu mă poți prinde - 

Nu, baby, nu ma poți prinde - 

Fiindcă dacă te apropii prea mult, 

O să dispar ca o adiere rece. 


Chuck Berry 


La spital, masa de Thanksgiving se servea între ora 
unsprezece dimineaţa şi unu după-amiază. Dennis a fost 
servit la doisprezece şi un sfert: trei felii de piept de curcan, o 
farfurie de supă, o cupă de cartofi fierţi, care avea aceeaşi 
formă ca o minge de football (lipsindu-i doar cusăturile roşii, 
s-a gândit Dennis amuzat), o cupă asemănătoare cu bostanei 
îngheţaţi, foarte portocalii şi o cutie mică de plastic cu jeleu 
de merişoare. Pentru desert îi aduseseră îngheţată. În colţul 
tăvii exista un cartonaş albastru. 

Familiarizat deja cu obiceiurile spitalului - după ce ai 
ajuns în situaţia să fii tratat pentru primele răni care ţi-au 
apărut pe fund, descoperise Dennis, eşti mai familiarizat 
decât ţi-ai fi dorit cu obiceiurile unui spital - a întrebat-o pe 
asistenta care a venit să-i ia tava, ce primeau la masa de 
Thanksgiving cei care aveau cartonaşe galbene şi roşii. Cei cu 
cartonaşe galbene primeau două felii de curcan, fără supă, 
cartofi, fără bostănei şi pentru desert: Jell-O. Cei cu cartonaş 
roşu primeau o felie de carne slabă pasată şi cartofi. Aceştia 
erau hrăniţi, în majoritatea cazurilor. 

Lui Dennis i s-a părut destul de deprimant. Îi era prea 
uşor să şi-o închipuie pe mama sa aducând la masă, pe la 
patru după-amiază, un clapon mare, bine rumenit; pe tatăl 
său ascuţindu-şi cuțitul, pe sora sa, îmbujorată de emoție şi 
importanţă, cu o fundă de catifea roşie în păr, turnând 
fiecăruia câte un pahar de vin roşu. De asemenea, îi era uşor 
să-şi imagineze mirosurile ademenitoare şi buna dispoziţie 
atunci când se aşezau la masă. 

Uşor de imaginat... dar probabil o greşeală. 

De fapt, a fost cel mai deprimant Thanksgiving al vieţii 
lui. După-amiază a dormit puţin (nu avea Terapie Fizică, fiind 
vacanţă), şi a avut un vis neliniştitor în care câteva asistente 
mergeau prin saloanele de reanimare şi băgau suc de curcan 
în aparatele respiratorii şi în perfuzii. 

De dimineaţă, mama, tata şi sora lui îi făcuseră o vizită 
scurtă şi pentru prima dată simţise la Ellie o nerăbdare să 


plece de acolo. Fuseseră invitaţi la familia Callison pentru o 
mică gustare de Thanksgiving, iar Lou Callison, unul dintre cei 
trei băieţi ai familiei Callison, avea paisprezece ani şi era 
"nostim". Fratele ei invalid devenise plictisitor. Nu îi 
descoperiseră nici o formă rară şi tragică de cancer în oasele 
lui. Nu va fi paralizat pentru tot restul vieţii. Nu era nimic 
melodramatic în legătură cu el. 

Îl sunaseră de la familia Callison în jur de douăsprezece 
jumătate, iar tatăl lui păruse puţin ameţit - Dennis credea că 
deja ajunsese la al doilea Bloody Mary şi probabil încasa 
priviri dezaprobatoare din partea mamei. Dennis tocmai îşi 
termina masa lui dietetică de Thanksgiving - singura masă de 
felul ăsta pe care reuşise s-o termine în cincisprezece minute 
- şi s-a străduit din răsputeri să pară vesel, nedorind să le 
strice lor buna-dispoziţie. Ellie a venit la telefon, părând foarte 
veselă şi cam agitată. Poate că discuţia cu Ellie îl obosise 
îndeajuns încât să simtă nevoia de somn. 

Adormise (şi avusese acel vis neliniştitor) pe la ora două. 
Azi spitalul era neobişnuit de liniştit, fiind deservit de un 
personal minim. Zumzetul obişnuit al televizoarelor şi al 
radiourilor din celelalte camere era foarte vag. Asistenta care 
i-a luat tava i-a zâmbit şi şi-a exprimat speranţa că el s-a 
bucurat de prânzul special! Dennis a asigurat-o că da. La 
urma urmelor şi pentru ea era Thanksgiving. 

Şi deci a visat. Apoi visul a dispărut când a căzut într-un 
somn mai adânc, iar când s-a trezit se făcuse aproape ora 
cinci şi Arnie Cunningham stătea pe acelaşi scaun de plastic 
tare pe care stătuse prietena lui doar cu o zi înainte. 

Dennis nu a fost deloc mirat să-l vadă acolo; pur şi 
simplu şi-a spus că-i un alt vis. 

— Bună, Arnie. Cum merg treburile? 

— Destul de bine, dar tu parcă nu te-ai trezit încă, 
Dennis. Vrei să-ţi dau nişte goange la cap? Or să te trezească. 
În poală avea o pungă maro, iar Dennis s-a gândit cu 
mintea adormită: Până la urmă a reuşit să-şi ia prânzul. Toate 
că Repperton nu l-a strivit chiar atât de rău precum credeam 

noi. A încercat să se ridice în şezut în pat, folosindu-se de 


tabloul de comandă de deasupra patului. Motorul a gemut. 

— Isuse, chiar eşti tu! 

— Îl aşteptai pe Ghidrah, Monstrul cu Trei Capete? a 
întrebat Arnie Cunningham binedispus. 

— Dormeam. Mi se părea că încă dorm. 

Dennis s-a frecat tare pe frunte ca să alunge ultimele 
rămăşiţe ale somnului. 

— Thanksgiving fericit, Arnie. 

— Chiar aşa... Şi ţie la fel. Ţi-au dat curcan cu tot 
tacâmul? 

Dennis a râs. 

— Am primit ceva care arăta cam ca şi acele jucărele 
care existau în Bucătăria Fericită a lui Ellie pe când ea avea 
şapte ani. 

Arnie şi-a pus mâinile la gură şi a scos nişte sunete 
groteşti. 

— Îmi amintesc. Ce porcărie. 

— Îmi pare foarte bine că ai venit, a spus Dennis şi 
pentru un moment a fost gata-gata să izbucnească în lacrimi. 
Poate că până atunci nu-şi dăduse seama cât de deprimat se 
simţise. Şi-a reînnoit hotărârea să meargă acasă de Crăciun. 
Probabil că s-ar sinucide dacă şi-ar petrece aici şi Crăciunul. 

— Părinţii tăi nu au venit? 

— Bineînţeles că au fost, a răspuns Dennis, şi or să se 
întoarcă diseară - oricum, mama şi tata - dar nu este acelaşi 
lucru. Ştii asta. 

— Mada. Ei bine, ţi-am adus câte ceva. l-am spus doamnei 
de jos că-i halatul tău de baie. 

Arnie a chicotit puţin. 

— Ce este acolo? a întrebat Dennis, arătând spre pungă. 
Nu era o pungă pentru mâncare, era o plasă pentru 
cumpărături. 

— A, am inspectat frigiderul după ce am mâncat pasărea. 
Mama şi tata s-au dus în vizită la nişte prieteni de la 
Universitate - aşa fac în fiecare după-amiază de 
Thanksgiving. Nu se întorc până în jur de ora opt. 

În timp ce vorbea, scotea lucrurile din pungă. Dennis îl 


privea uimit. Două suporturi argintii de lumânări. Arnie a pus 
lumânările în suporturi, le-a aprins cu un chibrit dintr-o cutie 
cu firma Garajul Darnell şi a stins lumina din tavan. Apoi patru 
sandvişuri înfăşurate neglijent în hârtie cerată. 

— După cum îmi amintesc - a spus Arnie - tu 
întotdeauna spuneai că nişte sandvişuri de curcan încropite 
pe la unsprezece noaptea sunt mult mai bune decât cina de 
Thanksgiving. Deoarece agitația a trecut. 

— Maa, a spus Dennis. Sandvişuri în faţa televizorului. Şi 
un film vechi. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Arnie, nu 
trebuia să - 

— Ah, rahat, n-am mai venit să te văd de aproape trei 
săptămâni. Am avut noroc că dormeai când am intrat că altfel 
cred că mă împuşcai. l-a întins lui Dennis două sanavişuri. - 
Cred că-s ceea ce-ţi place ţie. Carne albă cu maioneză pe 
Pâine Minune. 

Dennis a început să chicotească, apoi să râdă, apoi să 
hohotească. Arnie vedea că-l doare spatele, dar că nu se 
putea opri. Pâinea Minune fusese unul din cele mai mari 
secrete comune ale lor de când erau copii. Amândouă 
mamele lor fuseseră foarte serioase în privinţa pâinii; Regina 
cumpăra Pâine Dietetică şi, din când în când, pâine de secară. 
Mama lui Dennis prefera sortimentul Roman Meal şi felii de 
pâine amară de secară. Arnie şi Dennis mâncau ceea ce li se 
dădea - dar amândoi erau în secret înnebuniţi de Pâinea 
Minune şi de mai multe ori îşi puseseră mărunţişul în comun 
şi în loc să-şi cumpere dulciuri îşi luaseră un sfert de Minune 
şi un borcan de muştar franțuzesc. Apoi se furişau în garajul 
lui Arnie (sau în coliba din copac a lui Dennis, care a fost din 
păcate demolată cu nouă ani în urmă în timpul unei furtuni), 
înfulecau sandvişuri cu muştar şi citeau benzi desenate până 
când terminau pâinea. 

Arnie a început şi el să râdă, iar pentru Dennis acela a 
fost cel mai frumos moment al Tnanksgiving-ului. 


De zece zile Dennis nu mai avea coleg de cameră, deci 


salonul era numai al lui. Arnie a închis uşa şi a scos din punga 
maro un pachet cu şase beri Busch. 

— Minunile nu se mai sfârşesc, a spus Dennis şi a râs de 
jocul de cuvinte neintenţionat pe care-l făcuse. 

— Nu, a răspuns Arnie. Cred că n-o să se sfârşească 
niciodată. 

A ciocnit cu Dennis pe deasupra lumânărilor. 

— Prosit. 

— Viață veşnică, a răspuns Dennis. 

Au băut. 

După ce şi-au terminat sandvişurile groase cu curcan, 
Arnie a scos din pungă - aparent fără fund - două cutii de 
plastic pentru prăjituri şi a desfăcut capacele, înăuntru erau 
două bucăţi de plăcintă cu mere. 

— Nu, omule, nu mai pot, a spus Dennis. O să explodez. 

— Mănâncă, a comandat Arnie. 

— Zău că nu mai pot, a spus Dennis luând cutia şi o 
furculiţă de plastic. 

A terminat plăcinta din patru îmbucături gigantice, după 
care a râgâit A băut ce mai rămăsese din a doua bere şi iara 
râgâit. 

— În Portugalia asta înseamnă un compliment pentru 
bucătar, a spus el. Capul îi zumzăia plăcut din cauza berii. 

— Cum spui tu, a răspuns Arnie rânjind. 

S-a ridicat, a. aprins luminile de sus şi a stins lumânările. 
Afară o ploaie monotonă începuse să bată în geamuri; părea 
rece. lar pentru Dennis, ceva din sentimentul cald de 
prietenie şi de adevărat Thanksgiving a părut să se stingă o 
dată cu lumânările.' 

— Mâine o să te urăsc, a spus el. Probabil că o să 
trebuiască să stau o oră pe closet. Şi nu-mi face bine la spate. 

— Îţi aminteşti când Elaine a avut "vânturi"? a întrebat 
Arnie şi amândoi au izbucnit în râs. Am săcâit-o până când 
mama ta ne-a certat foarte tare. 

— Nu miroseau, dar erau zgomotoase, a spus Dennis 
zâmbind. 

— Ca nişte Împuşcături, a aprobat Arnie şi au râs 


amândoi - dar era un râs destul de trist, dacă aşa ceva există. 
De atunci cursese multă apă pe râu. Gândul că accesul de 
"vânturi" al Elainei se produsese acum şapte ani era mai 
degrabă tulburător decât amuzant. In realizarea că şapte ani 
pot să treacă atât de repede şi de uşor era o undă de 
mortalitate. 

Conversaţia s-a întrerupt puţin, amândoi fiind adânciţi în 
propriile gânduri. 

— leri m-a vizitat Leigh, a spus Dennis până la urmă. Mi-a 
povestit despre Christine. Imi pare rău. Crede-mă. 

Arnie a privit în sus, iar expresia lui de melancolie 
gânditoare s-a transformat într-un zâmbet vesel care l-a uimit 
pe Dennis. 

— Mda. A fost o cruzime. Dar am avut o reacţie mult prea 
deplasată. 

— Oricine ar fi reacţionat la fel, a spus Dennis, conştient 
că subit, devenise atent; nu îi plăcea acest fapt dar n-avea ce 
să facă. Momentul de prietenie se terminase; fusese acolo, 
încălzind şi umplând camera, iar acum pur şi simplu se 
spulberase ca ceva efemer şi fragil. Acum ei doar dansau. 
Ochii veseli ai lui Arnie erau opaci şi - ar fi putut să jure - la 
pândă. 

— Sigur. M-am purtat urât cu mama. Cred că şi cu Leigh. 
A fost doar şocul pe care l-am avut când am văzut că toată 
munca... toată munca mea s-a dus pe apa sâmbetei. - A 
clătinat din cap. - Veşti proaste. 

— O să reuşeşti să-i mai faci ceva? 

Imediat Arnie s-a luminat - de această dată s-a luminat 
cu adevărat. 

— Sigur! Am şi făcut. Dennis, nici nu ţi-ar veni să crezi 
dacă ai fi văzut-o cum arata atunci în parcare. Pe atunci le 
făceau foarte rezistente, nu ca acum când toate chestiile care 
par din metal sunt doar plastic strălucitor. Maşina aia este ca 
un tanc. Stricăciunile cele mai grave au fost la geamuri şi la 
cauciucuri, bineînţeles. Ei au tăiat cauciucurile. 

— Dar motorul? 

— Nu au ajuns până la el, a răspuns prompt Arnie, iar 


aceasta a fost prima minciună. 

Ajunseseră chiar foarte bine până la el. În după-amiaza 
aceea, când Arnie şi Leigh au ajuns la Christine, capacul 
delco-ului zăcea pe asfalt. Leigh îl recunoscuse şi îi povestise 
lui Dennis despre el. Dennis se întreba ce altceva mai 
făcuseră ei sub capotă. Radiatorul? Dacă cineva folosise un 
levier ca să dea găuri în caroserie, oare nu a putut să 
folosească aceeaşi unealtă ca să spargă radiatorul în câteva 
locuri? Dar bujiile? Releul? Carburatorul? 

Arnie, de ce mă minți? 

— Deci ce ai de gând să faci acum? 

— Să cheltuiesc bani pe ea, ce altceva? a spus Arnie şi a 
râs aproape sincer. 

Dennis ar fi putut să accepte că râsul a fost sincer, dacă 
nu ar fi auzit în timpul cinei de Thanksgiving unul cu adevărat 
sincer. 

— Cauciucuri noi, geamuri noi. Trebuie să-i fac câte ceva 
la caroserie, şi apoi va fi ca nouă. 

La fel ca nouă. Dar Leigh spusese că ceea ce găsiseră ei 
nu era nimic altceva decât o masă de metal contorsionat, o 
epavă. 

De ce minţi? 

S-a întrebat un moment dacă nu cumva Arnie începuse 
să înnebunească - dar nu, nu aceasta era impresia pe care o 
dădea. Sentimentul pe care Dennis îl avea în legătură cu el 
era de... furişare. Şiretenie. Apoi, pentru prima dată, i-a venit 
acea idee aberantă, gândul că poate Arnie minţea doar pe 
jumătate, încercând să construiască o bază de fapte 
plauzibile pentru... pentru ce? Un caz de regenerare 
spontană? Dar asta era o nebunie, nu-i aşa? 

Nu-i aşa? 

Aşa era într-adevăr, a gândit Dennis, doar în cazul în care 
nu ai văzut o mulţime de crăpături într-un parbriz, care 
păreau să se diminueze în răstimp de câteva zile. 

Doar o festă jucată de lumină. Asta ai crezut atunci şi 
aveai dreptate. 

Dar o festă jucată de lumină nu explica modul alandala în 


care o reconstruise Arnie pe Christine, harababura de piese 
noi şi vechi. Nu explica sentimentul neplăcut pe care Dennis îl 
avusese la volanul Christinei în garajul lui LeBay, sau 
impresia, după ce noul cauciuc fusese montat în drum spre 
Darnell, că se uită la poza unei maşini vechi care era 
suprapusă peste fotografia unei maşini noi şi că în poza 
maşinii vechi fusese tăiată o gaură în locul în care fusese unul 
dintre cauciucurile vechi. 

Şi nimic nu explica minciuna de acum a lui Arnie... sau 
privirea îngustă... gânditoare, cu care el se uita la Dennis ca 
să observe dacă minciuna lui va fi acceptată. Deci a zâmbit... 
un zâmbet mare, uşurat, nonşalant. 

— Ei bine, astăzi e superb. 

Expresia aceea bănuitoare a mai rămas un moment pe 
faţa lui Arnie, apoi a zâmbit liniştit şi a ridicat din umeri. 

— Noroc. Când mă gândesc la ce ar fi putut ăia să facă - 
să pună zahăr în rezervor, melasă în carburator - au fost 
proşti. Norocul meu. 

— Repperton şi gaşca lui veselă? a întrebat încet Dennis. 

Privirea bănuitoare, atât de neagră şi de necaracteristică 
pentru Arnie, a apărut iarăşi, apoi a dispărut. Arnie arăta 
acum aspru şi posac. A părut că vrea să vorbească, dara 
oftat doar. 

— Mda. Cine altcineva? 

— Dar n-ai făcut reclamaţie. 

— Tata a făcut-o. 

— Asta mi-a spus şi Leigh. 

— Ce altceva ţi-a mai spus? a întrebat Arnie tăios. 

— Nimic şi n-am întrebat, a spus Dennis întinzând mâna. 
Este treaba ta, Arnie. Pace. 

— Sigur. 

A râs puţin apoi s-a şters cu mâna pe faţă. 

— Încă nu mi-am revenit. Drace. Nu cred că o să-mi revin 
vreodată, Dennis. Când am intrat cu Leigh în parcare mă 
simţeam de parcă aş fi fost stăpânul lumii, apoi am văzut-o... 

— N-or să facă ei acelaşi lucru după ce o repari? 

Chipul lui Arnie a devenit ca o mască de mort. 


— N-or s-o facă încă o dată. 

Ochii lui gri erau ca gheaţa de martie, iar Dennis a fost, 
brusc, foarte mulţumit că el nu este Buddy Repperton. 

— Ce vrei să spui? 

— O să o ţin acasă, asta vreau să spun, a zis el, şi iarăşi 
i-a apărut pe faţă acel rânjet mare, vesel, anormal. La ce 
credeai că mă refer? 

— La nimic. 

Acea imagine a gheții a rămas. Acum părea o gheaţă 
subţire care putea să crape foarte uşor. Sub ea se afla oapă 
rece şi neagră. 

— Dar nu ştiu, Arnie. Pari mult prea sigur ca Repperton o 
să renunţe. 

— Sper că el consideră că suntem chit, a spus Arnie 
încetişor. Noi am făcut să fie dat afară din şcoală. 

— Şi-a făcut-o cu mâna lui! a spus Dennis pătimaş. A 
scos cuțitul - drace, nici măcar nu era un cuţit obişnuit, era un 
cuţit de înjunghiat porci! 

— Eu doar îţi spun cum vede el situaţia, a spus Arnie, 
apoi a întins râzând mâna. Pace. 

— Da, okay. 

— Noi am fost cauza exmatriculării lui - sau, mai corect, 
eu - iar el şi amicii lui au bătut-o groaznic pe Christine. Egal. 
Sfârşit. 

— Da, dacă aşa consideră el. 

— Eu cred că da. Poliţiştii l-au interogat, şi pe Moochie şi 
pe Richie Trelawney. l-au speriat. Şi bănuiesc că aproape l-au 
făcut pe Sandy Galton să mărturisească. - Arnie s-a strâmbat 
- Copil tâmpit. 

Chestia asta îi era atât de necaracteristică bătrânului 
Arnie, încât Dennis s-a ridicat fără să-şi dea seama, s-a 
strâmbat de durere şi s-a aşezat la loc. 

— Isuse, omule, pari că ai fi vrut să amuţească! 

— Nu-mi pasă ce face el sau ceilalţi câcănari, a spus 
Arnie, după care a adăugat cu un ton nonşalant, ciudat: Acum 
nu mai contează. 

— Arnie, te simţi bine? 


Pentru un moment, pe faţa lui Arnie s-a aşternut o 
expresie de tristeţe disperată - mai mult decât tristeţe. Părea 
tracasat şi hăituit. Dennis s-a gândit mai târziu (este atât de 
uşor să analizezi lucrurile mai târziu; mujt mai uşor) că era 
chipul cuiva atât de buimăcit, de încurcat şi de obosit de luptă 
încât nici nu mai ştie ce face. 

Apoi acea expresie, precum şi cea de neagră bănuială, a 
dispărut. 

— Sigur. Chiar foarte bine. Doar că tu nu eşti singurul pe 
care-l doare spatele. Îţi aminteşti când mi l-am paradit la 
Philly Plaine? 

Dennis a încuviinţat. 

— Uită-te la asta. _ 

S-a ridicat în picioare şi şi-a scos cămaşa din pantaloni. În 
ochii lui părea să danseze ceva. Undeva, în adâncurile 
întunecate, ceva se agita şi se rotea. 

Şi-a ridicat cămaşa. Nu era demodată, ca cea a lui LeBay; 
şi era şi mai curată - o bandă egală, curată, parcă 
neîntreruptă de Lycra, cam de doisprezece inci lăţime. Dar, 
s-a gândit Dennis, un corset este un corset. Era prea 
asemănător cu cel al lui LeBay. 

— larăşi l-am forţat când am dus-o pe Christine înapoi la 
Darnell. Nici nu-mi mai amintesc cum, atât de supărat eram. 
Cred că s-a întâmplat când am fixat-o pe remorcă, dar nu ştiu 
cu certitudine. La început nu a fost atât de rău, apoi s-a 
înrăutățit. Doctorul Marcia mi-a prescris - Dennis, te simţi 
bine? 

Făcând, un efort fantastic, Dennis şi-a păstrat vocea 
calmă. Şi-a păstrat pe chip o expresie care exprima interes... 
dar totuşi în ochii lui Arnie dansa ceva, dansa şi dansa. 

— O să te faci bine, a spus Dennis. 

— Bănuiesc că da, a răspuns Arnie în timp ce-şi băga 
cămaşa în pantaloni. Trebuie să fiu atent la ceea ce ridic, ca 
să nu se accentueze întinderea. 

l-a zâmbit lui Dennis. 

— Dacă o să mai existe vreo mobilizare, asta osă mă 
scape de armată. 


Încă o dată Dennis s-a abținut să facă vreo mişcare care 
ar fi putut fi interpretată drept surpriză, dar şi-a băgat braţele 
sub pătură. Când văzuse acel corset atât de asemănător cu 
cel al lui LeBay, i se făcuse pielea ca de găină. 

Ochii lui Arnie - ca apa neagră sub gheaţa subţire de 
martie. Apă neagră şi încântare dansând în adâncurile lor, 
precum corpul în descompunere al unui înecat. 

— Ascultă, a spus Arnie. Trebue să plec. Sper că nu-ți 
închipui că pot să-mi pierd toată noaptea într-un loc 
păduchios ca ăsta. 

— Asta eşti tu, totdeauna săritor. Serios, omule, 
mulţumesc. Mi-ai înveselit o zi mohorâtă. 

Timp de o clipă foarte stranie, i s-a părut că Arnie are de 
gând să plângă. Acel lucru care dansa în adâncul ochilor lui 
dispăruse şi prietenul lui se reîntorsese - se reîntorsese cu 
adevărat. Apoi Arnie a zâmbit sincer. 

— Doar să-ti aminteşti un lucru, Dennis: nimeni nu-ţi 
simte lipsa. Nimeni. 

— Cred că şi-ar omori şi mamele ca să mă vadă, a spus 
Dennis solemn. 

Arnie i-a arătat degetul mijlociu: 

Formalităţile fiind îndeplinite, Arnie putea să plece. Şi-a 
luat punga maro, considerabil golită, cu sfeşnicele zornăind în 
interior. 

Dennis a avut o idee neaşteptată. A bătut cu degetele în 
ghipsul de la picior. 

— Arnie, vrei să te semnezi pe el? 

— Am şi făcut-o, nu-i aşa? 

- Da, dar s-a şters. Mai semnezi o dată? 

Arnie a ridicat din umeri. 

— Dacă ai un pix. 

Dennis i-a dat unul din sertarul noptierei. Rânjind, Arnie 
s-a aplecat deasupra ghipsului care era ridicat deasupra 
patului prin intermediul unor greutăţi şi al unui scripete, a 
găsit un spaţiu gol în talmeş-balmeşul de nume şi motto-uri şi 
a mâzgălit: 


Soreth Jetra Geile j cec 
quir Make Äeapagal ca Cert € 
EL Bre É ze leterieglaru 


A bătut uşurel cu mâna în ghips când a terminat, şi apoi 
i-a înapoiat pixul lui Dennis. 

— Okay? 

— Mda: Mulţumesc. Ai grijă, Arnie. 

— Poţi să fii sigur. Sărbători fericite. 

— La fel şi ţie. 

Arnie a plecat. Mai târziu au venit mama şi tata lui 
Dennis; Ellie, obosită pare-se de veselia zilei, se dusese acasă 
să se culce. În drum spre casă soţii Guilder şi-au spus unul 
altuia cât de deprimat păruse a fi Dennis. 

— Bineînţeles că-i deprimat, a spus domnul Guilder. 
Vacanţele în spital nu sunt amuzante. 


Cât despre Dennis, în seara aceea a petrecut mult timp 
examinând cele două semnături. Într-adevăr, Arnie semnase 
ghipsul, dar atunci când ambele picioare ale lui Dennis 
fuseseră ridicate. Prima dată, semnase pe ghipsul de la 
piciorul drept, acum semnase pe cel de la stângul. 

Dennis a sunat să vină o asistentă şi şi-a folosit tot 
farmecul ca s-o determine să-i coboare piciorul ca să poată 
compara semnăturile una lângă alta. Ghipsul de la piciorul 
drept fusese tăiat şi urma ca peste o săptămână să fie scos. 
Semnătura lui Arnie nu se ştersese - aceasta fusese una 
dintre minciunile lui Dennis - dar aproape că fusese tăiată. 

Pe piciorul drept Arnie nu scrisese nici un mesaj, doar 
semnătura. Cu ceva efort (şi ceva durere) Dennis şi asistenta 
au reuşit să alăture destul de bine picioarele ca el să poată 
compara semnăturile una lângă alta. Cu o voce atât de uscată 
şi de spartă încât de-abia şi-a putut-o recunoaşte, el a 
întrebat-o pe asistentă: 


— Ţi se par scrise de aceeaşi mână? 

— Nu. Am mai auzit de cecuri falsificate, dar niciodată de 
ghipsuri. Este o glumă? 

— Sigur, a spus Dennis - simțind cum un fior rece i se 
ridică din stomac. Este o glumă. 

S-a uitat la semnături; s-a uitat la ele comparativ şi a 
simţit cum răceala i se răspândeşte în tot corpul, scăzându-i 
temperatura, făcându-i pârul de pe ceafa să se zburlească. 


ni: AA rit u ugla 
Alene Letetiugiau 


Nu semănau deloc. 

Mai târziu, în acea noapte de Thanksgiving, s-a pornit un 
vânt rece, la început în rafale, apoi suflând constant. 

Ochiul clar al lunii privea în jos de pe un cer negru. 
Ultimele frunze ruginii ale toamnei erau smulse din ce aci şi 
împrăştiate pe pământ. Scoteau un sunet de oase rostogolite. 

larna venise în Libertyville. 


30 
Moochie Welch 


Noaptea era neagră, cerul întunecat, 
lar pe alee zbura o dubă de înghețată 
Uşa s-a deschis zgomotos 

Cineva a urlat 

Ar fi trebuit să auzi ce am văzut eu. 
Bo Diddley 


Joia de după Thanksgiving era ultima zi de noiembrie, 
fiind noaptea în care Jackson Browne a cântat cu casa închisă 
la Centrul Civic din Pittsburg. Moochie Welch s-a dus acolo cu 


Richie Trelawney şi Nickey Bilingham, dar s-a pierdut de ei 
încă înainte de începerea spectacolului. Cerşea şi, ori pentru 
că apropiatul concert al lui Browne înmuiase inimile sau 
pentru că el devenise un fel de figură îndrăgită (lui Moochie, 
un romantic, îi plăcea să creadă în a doua variantă), avusese 
o noapte remarcabil de bună. Colectase aproape treizeci de 
dolari din mărunţiş care era distribuit prin toate buzunarele 
lui; Moochie zornăia ca o puşculiţă-porcusor. Întoarcerea 
acasă fusese şi ea foarte uşoară, cu tot traficul aglomerat din 
Centrul Civic. Concertul s-a terminat la unsprezece-patruzeci, 
iar el era înapoi în Libertyville la puţin timp după unu şi un 
sfert. 

Ultimul care-l luase în maşină fusese un tip care se 
îndrepta spre Prestonville pe Route 63. Individul l-a lăsat la 
intersecţia lui 376 cu JFK Drive. Moochie s-a decis să treacă 
pe la Benzinăria Fericită Vandenberg, ca să-l vadă pe Buddy. 
Buddy avea maşină, ceea ce însemna că Moochie, care locuia 
departe în Kingsfield Pike, nu va trebui să meargă acasă pe 
jos. Autostopul-era o muncă grea, o dată ce ajungeai în 
hăţişuri - iar Kingsfield Pike era Centrul hăţişurilor. Asta mai 
însemna că nu va ajunge acasă decât în zorii zilei, dar când 
era frig nu trebuia să dea cu piciorul la un drum sigur cu 
maşina. 

Mersese un sfert de milă de la intersecţie, în frigul 
pătrunzător, tocurile lui cu blacheuri bocănind pe trotuarul 
părăsit, umbra lui tremurând în lumina stranie, portocalie a 
felinarelor, şi mai avea cam o milă de mers când a văzut în 
faţa lui o maşină parcată lângă bordură. Din ţeava dublă de 
eşapament ieşea fum care atârna în aerul rece şi nemişcat, 
înnorându-l, înainte de a se împrăştia leneş şi parcă în 
straturi. Grila radiatorului, crom lucitor cu sclipiri portocalii, i 
se părea lui că ar fi o gură idioată. Moochie a recunoscut 
maşina. Era un Plymouth de două tone. In lumina puternică a 
felinarelor cele două tone păreau să fie fildeş şi sânge 
închegat. Era Christine. 

Moochie s-a oprit şi l-a străbătut un fel de uimire 
prostească - nu era frică, cel puţin nu în acel moment. Nu 


putea fi Christine, era imposibil - ei făcuseră o mulţime de 
găuri în radiatorul maşinii lui Faţă-de-Cur, vărsaseră în 
carburator aproape o sticla întreagă de Texas Driver, iar 
Buddy avusese o pungă de două kilograme şi jumătate de 
zahăr Domino pe care o deşertase, prin mâinile făcute căuş. 
ale lui Moochie, în rezervorul de benzină. lar toate acestea 
fuseseră doar pentru început. Buddy dăduse dovada de multă 
imaginaţie. Îl făcuse pe Moochie să se simtă şi minunat şi 
neliniştit. Una peste alta, maşina n-ar fi trebuit să se poată 
mişca singură cel puţin şase luni, sau poate niciodată. Deci 
aceasta nu putea să fie Christine. Era alt Fury '58. 

Numai că era Christine. Ştia asta. 

Moochie a rămas acolo, pe trotuarul părăsit, cu urechile 
ieşindu-i de sub părul hang şi cu respiraţia îngheţând în aer. 

Maşina stătea lângă trotuar, cu botul spre el, cu motorul 
duduind încetişor. Era imposibil să spui cine, dacă era cineva 
la volan; era oprită sub un felinar, iar becul portocaliu îşi 
trimitea razele direct pe parbrizul fără pată, lăsând parcă o 
cortină de foc. 

Lui Moochie a început să-i fie frică. 

Şi-a trecut limba peste buzele uscate şi s-a uitat în jur. 
Spre stânga era JFK Drive, cu şase benzi late arătând ca albia 
uscată a unui râu la această oră din noapte. Spre dreapta era 
un magazin de materiale fotografice pe a cărui vitrină scria 
KODAK cu litere portocalii bordate cu roşu. 

S-a uitat înapoi la maşină. Stătea acolo, aşteptând. 

Şi-a deschis gura ca să vorbească şi nu a scos nici un 
sunet. A încercat iarăşi şi a reuşit să croncănească. 

— Hei, Cunningham. 

Maşina stătea, părând că are gânduri negre. Motorul 
duduia, înghițind benzina cu cifră octanică mare. 

— Cunningham, tu eşti? 

A mai făcut un pas. Un blacheu s-a hârşâit de ciment. 
Inima îi bătea foarte tare în gât. S-a uitat iarăşi în jur; cu 
siguranţă că va veni altă maşină, JFK Drive nu putea fi 
complet pustie nici măcar la unu-jumătate noaptea, nu-i aşa? 
Dar nu mai era nici o altă maşină, doar strălucirea portocalie 


a felinarelor. 

Moochie şi-a dres glasul. 

— Nu eşti supărat, nu-i aşa? 

Farurile Christinei s-au aprins brusc, ţintuindu-l într-o 
lumină albă, orbitoare. Fury-ul s-a repezit spre el, cauciucurile 
ţipând şi lăsând dâre negre pe asfalt. Venea cu atâta putere 
încât partea din spate părea că stă pe vine, ca picioarele din 
spate ale unui câine care se pregăteşte să sară - un câine sau 
o lupoaică. Roţile din dreapta s-au ridicat pe trotuar şi se 
năpustea spre Moochie înclinată, cu roţile din stânga pe 
stradă, roţile din dreapta pe trotuar. Şasiul freca bordura şi 
parcă tipa, împrăştiind în jur o ploaie de scântei. 

Moochie a urlat şi a încercat să se ferească. Marginea 
barei de protecţie a Christinei i-a atins razant gamba şi i-a 
smuls o bucată de carne. Pe piciorul lui a început să curgă un 
şuvoi cald de sânge care-i umplea pantoful. Căldura sângelui 
l-a făcut să realizeze într-un mod confuz cât de friguroasă era 
noaptea. 

S-a izbit cu şoldul în uşa magazinului-foto, foarte aproape 
de vitrină. Doar câţiva centimetri mai la stânga şi s-ar fi 
prăbuşit peste mulţimea de Nikon-uri şi Polaroide. 

Auzea cum motorul maşinii era ambalat. larăşi acel oribil, 
nepământesc hârşâit al saşiului pe ciment. Moochie s-a 
răsucit, gâfâind din greu. Christme dădea înapoi, iar în timp 
ce a trecut pe lăngă el, el a văzut. A văzut. 

La volan nu era nimeni. Panica a început să-i pulseze ca 
un ciocan în cap. Moochie a luat-o la fugă. A alergat în JFK 
Drive, sprintând spre partea cealaltă. Era acolo o alee între o 
piaţă şi o spălătorie chimică. Părea îngustă, dacă putea să 
ajungă acolo... Mărunţişul zornăia înnebunitor în buzunarele 
pantalonilor şi în cele cinci sau sase buzunare ale canadienei 
de tip militar. Douăzeci şi cinci de cenți, monede de cinci 
cenți, de zece cenți. Genunchii i se ridicau aproape până la 
bărbie. Cizmele pingelite duduiau pe asfalt. Umbra lui încerca 
să-l prindă din urmă. 

Undeva în spatele lui motorul maşinii s-a ambalat, s-a 
potolit, s-a ambalat, s-a potolit, apoi a început să tipe. 


Cauciucurile au scârtâit, iar Christine a pornit ca un glonţ 
după Moochie Welch, trecând peste benzile JFK-ului în linie 
dreaptă. Moochie a urlat dar nu s-a auzit pe sine, deoarece 
cauciucurile maşinii ţipau şi mai tare, maşina zbiera ca o 
femeie înnebunită de o furie ucigaşă. Şi urletul acela umplea 
lumea. 

Umbra lui nu mai încerca să-l ajungă din urmă; era acum 
în faţa lui şi se lungea.În vitrina curăţătoriei chimice a văzut 
înflorind nişte ochi galbeni. 

Nici măcar nu reuşise să se apropie de alee. 

În ultimul moment Moochie a încercat să se arunce spre 
stânga, dar Christine a cotit o dată cu el, ca şi cum i-ar fi citit 
ultimul gând disperat. Plymouth-ul l-a lovit în plin, încă 
accelerând, rupându-i spinarea şi scoţându-l din cizmele cu 
blacheuri. A fost catapultat la patruzeci de picioare distanţă şi 
a aterizat în zidul mic de cărămidă care înconjura mica piaţă, 
iarăşi evitând de puţin un plonjon într-o vitrină. 

Forţa impactului a fost destul de mare ca să-l 
rostogolească înapoi în strada, lăsând o pată mare de sânge 
pe zidul de cărămidă. A doua zi, pe prima pagină a ziarului 
Keystone din Libertyville avea să apară o fotografie a ei. 

Christine a dat înapoi, s-a oprit derapând şi iarăşi s-a 
năpustit. Moochie era întins lângă bordură şi încerca să se 
ridice. Nu putea. Părea că nimic din el nu mai funcţionează. 
Toate impulsurile nervoase erau întrerupte. 

Era scăldat într-o lumină albă. 

— Nu - a şoptit el cu gura plină de dinţi rupti. 

Maşina s-a repezit furioasă şi a trecut peste el. 
Mărunţişul a zburat peste tot. Moochie a fost împins şi 
rostogplit înainte şi înapoi atunci când Christine s-a retras 
iarăşi în stradă. A stat acolo, cu motorul ambalându-se şi 
potolindu-se, iar apoi ambalându-se din nou. 

După aceea l-a atacat din nou. L-a lovit, a sărit pe 
trotuar, a derapat rotindu-se complet, a dat înapoi şi a revenit 
pe stradă. 

S-a repezit, ţipând. 

Şi din nou înapoi. 


Şi înainte. 

Farurile ei străluceau orbitor. Ţeava de eşapament 
împroşca fum albastru. 

Chestia din stradă nu mai arăta ca o fiinţă umană; arăta 
ca un morman de cârpe abandonate. 

Maşina a dat pentru ultima dată înapoi, a derapat 
rotindu-se cu o sută optzeci de grade, a accelerat, s-a repezit 
iarăşi peste mormanul însângerat, mergând înainte pe Drive, 
tunetul motorului ei intensificându-se încă, reverberând în 
pereţii clădirilor adormite - dar acum nu mai erau pe deplin 
adormite; luminile începeau să se aprindă, oamenii care-şi 
aveau apartamentele deasupra magazinelor ieşeau la ferestre 
ca să vadă ce fusese vacarmul acela din stradă, dacă avusese 
loc vreun accident. 

Unul din farurile Christinei se spărsese. Celălalt pâlpâia 
intermitent, mânjit de sângele lui Moochie. Grila radiatorului 
se deformase înăuntru, iar adânciturile din ea aveau 
aproximativ forma torsului lui Moochie, cu toată perfecțiunea 
sinistră a unei măşti mortuare. Capota era plină de sânge 
care se întindea în timp ce viteza maşinii creştea. Toba de 
eşapament scotea un zgomot strident, unul dintre cele două 
amortizoare de sunet ale Christinei fusese distrus. 

Inăuntru, pe tabloul de bord, ceasul de kilometraj 
continua să se rotească în sens invers, ca şi cum, într-un fel, 
Christine s-ar fi întors înapoi în timp, lăsând în urmă, nu 
numai scena accidentului ci şi rea/itatea accidentului. 

Amortizorul a fost primul. 

Brusc, acel zgomot strident s-a estompat şi a dispărut. 

Sângele de pe capotă a început să se retragă spre borul 
maşinii, în ciuda vântului - ca şi cum un film ar fi fost rulat în 
sens invers. 

Farul care pâlpâia a început dintr-o dată să lumineze 
constant, iar după câţiva metri farul spart a-reînceput să 
funcționeze.. Cu un clincănit nesemnificativ - foarte 
asemănător cu sunetul făcut de gheata unui copil atunci când 
sparge gheaţa de la suprafaţa unei bălți - geamul farului s-a 
regenerat din nimic. 


Din fată s-a auzit un cranc! cranc! cranc! înfundat, 
sunetul scos de un metal care este îndoit, sunetul pe care-l 
face o cutie de bere strivită. Dar, în loc să se îndoaie, grila 
Christinei se îndrepta - un meşter tinichigiu cu cincizeci de 
ani experienţă în îndreptarea caroseriei n-ar fi putut să 
execute lucrarea mai perfect. 

Christine a cotit pe Hampton Street chiar înainte ca 
primii dintre cei treziţi de ţipetele cauciucurilor ei să ajungă la 
rămăşiţele lui Moochie. Sângele dispăruse. Ajunsese la 
capătul capotei şi dispăruse. Zgârieturile nu mai erau. lar EA 
se îndrepta liniştită spre uşa garajului pe care scria 
CLAXONAŢI CA SĂ INTRAŢI şi s-a mai auzit doar un singur 
cranch când ultima adâncitură - aflată în partea stângă a 
barei de protecţie, în locul cu care Christine lovise gamba lui 
Moochie - s-a îndreptat. 

Christine arăta ca nouă. 

Maşina s-a oprit în faţa porţii imense a garajului, în 
mijlocul clădirii mari şi liniştite. Pe apărătoarea de soare a 
şoferului era ataşată o cutiuţă de plastic. Acesta era un mic 
dispozitiv pe care Will Darnell i-l dăduse lui Arnie atunci când 
acesta începuse să transporte ţigări şi alcool în Statul New 
York - era, probabil, versiunea lui Darnell a cheii de aur 
pentru Rai. 

Telecomanda a bâzâit scurt, iar uşa garajului s-a deschis 
ascultătoare. Lângă uşă mai exista un circuit care declanşa 
aprinderea câtorva lumini din interior. 

Maneta de acţionare a farurilor a coborât şi luminile 
Christinei s-au stins. Ea a intrat înăuntru şi a murmurat de-a 
lungul cimentului pătat de motorină. În spatele El uşa, care 
era programată să stea deschisă timp de treizeci de secunde, 
a coborât. Luminile s-au stins şi garajul s-a cufundat iarăşi în 
întuneric. 

Brusc, cheia din contactul Christinei s-a rotit spre stânga. 
Motorul s-a oprit. Brelocul de piele, cu inițialele R.D.L. gravate 
pe el, a continuat să penduleze cu amplitudine din ce în ce 
mai mică... Apoi s-a oprit. 

Christine stătea în întuneric, iar unicul sunet din Garajul 


Darnell era păcănitul domol al motorului care se răcea. 


31 
Ziua următoare 


Am un Chevy '69 cu un 396, 
Carburatoare Feully şi cutie Hurst, 
EA aşteaptă în seara asta 

In parcarea 

Din fața magazinului 7-I1... 

Bruce Springsteen 


A doua zi, Arnie Cunningham nu s-a dus la şcoală. A spus 
că i se pare că-l paşte o gripă. Dar seara le-a spus părinţilor 
că se simte destul de bine, aşa că se duce la Garajul Darnell 
să lucreze câte ceva la Christine. 

Regina a protestat. Deşi s-a abținut să rostească asta cu 
voce tare, i se părea că Arnie seamănă cu un mort viu. Acum 
faţa lui era complet eliberată de acnee, dar în schimb apăruse 
altceva: era mult prea palid, iar la ochi avea cearcăne negre 
ca şi când n-ar fi dormit. În plus, încă mai şchiopăta. Se 
întreba cu nelinişte dacă nu cumva fiul ei începuse să 
consume vreun drog, dacă nu cumva spinarea lui era mult 
mai traumatizată decât recunoştea şi începuse să ia nişte 
calmante ca să-şi poată continua reparaţiile la afurisita de 
maşină. Apoi a înlăturat acest gând. Oricât de obsedat ar fi 
fost de maşină, Arnie n-ar putea să fie atât de prost. 

— Mamă, zău că mă simt bine. 

— Nu s-ar părea. Şi de-abia te-ai atins de masa de seară. 

— O să îmbuc mai târziu ceva. 

— Ce-ţi face spatele? Acolo nu ridici prea multe greutăţi, 
nu-i aşa? 

— Nu, mamă. 

Era o minciună. lar spatele îl duruse foarte tare toată 
ziua. Îl duruse chiar mai rău decât în ziua când şi-l paradise la 
Philly Plains (oh, acolo începuse? a şoptit mintea lui, oh, 


într-adevăr? Eşti sigur?) Pentru un timp îşi scosese corsetul, 
iar spatele îl chinuise cumplit îşi pusese corsetul înapoi numai 
după cincisprezece minute, strângându-l foarte tare. Acum 
parcă era mai bine. Şi ştia motivul. Se ducea la EA. Acesta era 
motivul. 

Regina l-a privit îngrijorată şi neştiind ce ar putea să 
facă. Pentru prima dată în viaţa ei nu ştia cum să procedeze. 
Arnie ieşise de sub controlul ei. Această convingere îi 
producea un sentiment oribil de disperare, care din când în 
când îi umplea creierul de o răceală cumplită, pustie, 
mucegăită. În acele momente o cuprindea o disperare atât de 
totală, care o făcea să se întrebe pentru ce anume trăise ea - 
astfel încât fiul ei să se îndrăgostească de o fată şi de o 
maşină în aceeaşi toamnă cumplită? Asta fusese scopul? 
Astfel încât să vadă în ochii iui gri cât de mult ajunsese el s-o 
urască? Acesta fusese scopul? Şi, de altfel, toate acestea nu 
aveau nimic de a face cu prietena lui, nu-i aşa? Nu. În mintea 
ei, totul se produsese din cauza maşinii. Odihna ei devenise 
agitată şi neliniştită, şi pentru prima dată de la avortul 
spontan pe care-l suferise în urma cu douăzeci de ani, se 
gândea serios dacă nu e cumva cazul să-şi programeze o 
consultaţie la doctorul Marcia, pentru ca acesta să-i prescrie 
nişte pilule contra stresului, stării depresive şi a insomniei. In 
nopţile lungi şi fără somn, se gândea la Arnie şi la greşelile 
care nu pot fi niciodată rectificate; se gândea la modul cum 
timpul avea tendinţa să încline balanţa puterii şi la felul cum 
bătrâneţea părea câteodată să privească prin oglindă, ca 
mâna unui mort care iese din pământ. 

— Te întorci devreme? a întrebat ea, ştiind că era ultima 
răbufnire a unui părinte neputincios, urând acest adevăr şi 
nemaiputând - acum - să-l schimbe. 

— Desigur, a răspuns el, dar tonul vocii lui nu era prea 
sincer. 

— Arnie, aş dori să stai acasă. Nu arăţi deloc bine. 

— O să mă descurc. Trebuie. Mâine trebuie să duc nişte 
piese auto în Jamesburg, pentru Will. 

— Nu, dacă te simţi rău, a spus ea. Până acolo sunt 


aproape o sută cincizeci de mile. 

— N-ai nici o grijă. 

A sărutat-o pe obraz - sărutul lipsit de orice afecţiune, 
schimbat între cunoştinţele de la un cocktail. 

Tocmai deschidea uşa de la bucătărie ca să iasă afară 
când Regina l-a întrebat: 

— II cunoşteai pe băiatul care a fost omorât azi-noapte 
pe Kennedy Drive? 

El s-a întors s-o privească, cu chipul împietrit. 

— Ce? 

— În ziar scrie că fusese elev la Liceul Libertyville. 

— Oh, accidentul acela - la asta te refereai. 

— Da. 

— Când eram în anul întâi am fost colegi la un curs. Aşa 
cred. Nu, mamă, nu îl cunoşteam. 

— Oh, da, a încuviinţat ea mulţumită. Este foarte bine. În 
ziar se spune că în sângele lui s-au găsit urme de droguri. Tu 
nu o să consumi niciodată droguri, nu-i aşa, Arnie? 

Amie a zâmbit blând. 

— Nu, mamă. 

— lar dacă începe să te doară spatele - adică, într-adevăr 
să te doară - o să te duci să-l consulţi pe doctorul Marcia, nu-i 
aşa? N-o să cumperi nimic de la un... un traficant de droguri, 
aşa-i? 

— Nu, mamă, a repetat el şi a plecat. 


Din noaptea aceea de la Embankment mai ninsese o 
dată. Alt val de căldură topise zăpada aproape de tot, dar de 
această dată nu dispăruse complet; se retrăsese în locurile 
umbrite, unde forma gulere albe în jurul gardurilor, al 
tulpinilor copacilor şi sub streaşină garajului. Dar, în ciuda 
bordurilor de zăpadă - sau poate din cauza lor peluza casei i 
s-a părut lui Arnie ciudat de verde atunci când a ieşit în 
lumina amurgului. lar tatăl lui părea ultimul refugiat al verii în 
timp ce grebla ultimele frunze ale toamnei. 

Arnie l-a salutat scurt cu mâna şi a intenţionat să treacă 


pe lângă el fără să-i vorbească. Michael l-a strigat să vină la 
el. Arnie s-a dus fără chef. Nu voia să întârzie şi să piardă 
autobuzul. 

Tatăl lui îmbătrânise şi el în timpul furtunilor dezlănţuite 
de Christine, deşi, fără îndoială, la aceasta contribuiseră şi 
alte lucruri. În acea vară candidase pentru postul de Şef al 
Catedrei de Istorie la Colegiul Horlicks şi fusese respins foarte 
vehement. lar în timpul examenului medical din octombrie, 
doctorul îi descoperise o flebită incipientă - flebita, care 
aproape îl ucisese pe Nixon; flebita, o problemă a oamenilor 
bătrâni. În timp ce toamna târzie se derula inexorabil spre 
altă iarnă mohorâtă de Pennsylvania, Michael Cunningham 
părea din ce în ce mai posomorât. 

— Bună, Dad. Ascultă, trebuie să mă grăbesc dacă vreau 
să prind... 

Michael şi-a ridicat privirile de la grămăjoara de frunze 
veştede pe care o strânsese, amurgul i-a căzut pe trăsăturile 
chipului, facându-i parcă faţa să sângereze. Arnie a făcut 
involuntar un pas înapoi, puţin şocat. Faţa tatălui său era 
descompusă. 

— Arnold, unde ai fost azi-noapte? 

— Ce? a tresărit Arnie, apoi şi-a închis lent gura. Cum? 
Aici. Aici, Dad. Ştii asta. 

— Toată noaptea? 

— Bineînţeles. M-am băgat în pat la ora zece. Eram frânt. 
De ce? 

— Fiindcă astăzi am primit un telefon de la poliţie, a spus 
Michael. În legătură cu băiatul acela care a fosf omorât 
azi-noapte pe JFK Drive. 

— Moochie Welch, a spus Arnie. 

Şi-a privit tatăl cu ochi calmi, foarte încercănaţi şi 
înfundaţi în orbite. Dacă fiul fusese şocat de înfăţişarea tatălui 
sau, la rândul său tatăl a fost şocat de aspectul fiului - pentru 
Michael, orbitele băiatului său semănau în acea lumină a 
apusului cu orbitele goale ale unui craniu. 

— Da, numele de familie era Welch. 

— Or să ne mai sune. Aşa cred. Mama nu ştie că elar 


putea să fie unul dintre tipii care au distrus-o pe Christine? 

— De la mine nu. 

— Nici eu nu i-am spus. Aş fi foarte bucuros să nu afle, a 
spus Arnie. 

— S-ar putea eventual să afle. De fapt, va afla cu 
siguranţă. Este o femeie foarte inteligentă, dacă n-ai 
remarcat asta. Dar nu o să afle de la mine. 

Arnie a încuviinţat, apoi a zâmbit fără umor. 

— "Unde ai fost azi-noapte?". Încrederea ta este 
mişcătoare, Dad. 

Michael s-a îmbujorat, dar nu şi-a plecat ochii. 

— Poate că dacă în ultimele luni ai fi putut să te vezi cum 
arăţi, atunci ai înţelege de ce te-am întrebat. 

Arnie a râs. A fost un râs dur, plin de dispreţ. Michael 
părea puţin speriat de el. 

— Mama m-a întrebat dacă folosesc droguri. Poate şi pe 
tine te preocupă chestia asta. - Arnie s-a prefăcut că vrea 
să-şi ridice mâneca de la canadiană. - Vrei să vezi dacă am 
urme de înţepături? 

— Nu trebuie să te întreb dacă foloseşti droguri. Eşti 
dependent de unul singur, şi asta-i destul. Este maşina aia 
afurisită. 

Arnie s-a întors ca şi cum ar fi vrut să plece, dar Michael 
l-a tras înapoi. 

— la-ţi mâna de pe braţul meu. 

Michael şi-a retras mâna. 

— Doream ca tu să fii conştient. Să cred că ai putea să 
ucizi pe cineva e ca şi cum aş crede că poţi să mergi pe apă. 
Dar poliţiştii or să te interogheze, Arnie, iar oamenii pot fi 
foarte surprinşi când poliţiştii apar pe neaşteptate. lar pentru 
ei, surpriza poate fi similară cu vinovăția. 

— Toate astea pentru că vreun beţiv l-a lovit cu maşina 
pe căcănanul ăla de Welch? 

— Nu a fost aşa, a spus Michael. Asta am aflat de la 
individul acela, Junkins, care m-a sunat la telefon. Oricine ar fi 
fost cel care l-a omorât pe Welch, a trecut peste el, şi s-a 
retras, apoi a trecut din nou peste el şi s-a retras iarăşi şi... 


— Opreşte-te! a spus Arnie. 

Dintr-o dată arăta bolnav şi înfricoşat, iar Michael a avut 
cam acelaşi sentiment pe care-l avusese şi Dennis în seara de 
Thanksgiving: că în această nefericire tristă, adevăratul Arnie 
se afla pe neaşteptate foarte aproape de suprafaţă, poate 
chiar posibil de atins. 

— A fost... incredibil de brutal, a continuat Michael. Aşa a 
spus Junkins. Vezi tu, nu pare deloc să ti fost un accident. 
Arată ca o crimă. 

— Crimă, a spus Arnie năucit. Nu, eu niciodată... 

— Ce? a întrebat Michael răstit. - A înşfăcat iarăşi 
canadiana lui Arnie. - Ce ai spus? 

Arnie şi-a privit tatăl. Chipul lui era iarăşi ca o mască. 

— Nu m-am gândit că aşa a putut să fie. Asta este tot ce 
doream să spun. 

— Eu doar doream să ştii, a spus Michael. Ei vor căuta pe 
cineva care ar fi avut un motiv, indiferent cât de banal. Ei ştiu 
ce s-a întâmplat cu maşina ta, şi că Welch s-ar putea să fi fost 
implicat, sau că tu ai fi putut să crezi că ela fost implicat. 

— Nu am nimic de ascuns. 

— Nu, bineînţeles că nu, a spus Michael. O să pierzi 
autobuzul. 

— Mda. Trebue să plec. 

Dar a mai rămas încă un moment, privindu-şi tatăl. 

Michael şi-a amintit brusc de ziua în care Arnie împlinise 
nouă ani. Se duseseră împreună la mica grădină zoologică din 
Philly Plains, luaseră prânzul afară şi terminaseră ziua jucând 
mini-golf pe terenul din Basin Drive. Terenul acela arsese în 
1975. Regina nu putuse atunci să vină; fusese ţinută la pat de 
o bronşită. Pentru Michael aceea fusese cea mai frumoasă zi 
de naştere a fiului său, cea care simbolizase mai mult decât 
orice altceva copilăria americană, dulce şi fără probleme a 
băiatului său. Vizitaseră grădina zoologică, se întorseseră 
acasă şi nu se întâmplase nimic deosebit, doar că se 
distraseră de minune - Michael şi fiul lui, care-i fusese şi încă 
îi mai era foarte drag. 

Şi-a umezit buzele şi a spus: 


— Vinde-O, Arnie, de ce n-o faci? Când termini 
reparaţiile, vinde-O. Ai putea să obţii mulţi bani. Destui - 
poate trei mii de dolari. 

Peste faţa lui Arnie s-a aşternut din nou acea exresie 
speriată, dar Michael nu putea să ştie sigur. Amurgul se 
redusese la o dungă portocalie la orizont, iar curtea mică era 
întunecată. Apoi expresia aceea - dacă fusese acolo - a 
dispărut. 

— Nu, Dad, n-aş putea face aşa ceva, a spus Arnie blând, 
ca şi când ar fi vorbit unui copil. N-aş putea face asta acum. 
Am investit prea mult în EA. Mult prea mult. 

Şi a plecat, traversând curtea spre trotuar, alăturându-se 
celorlalte umbre. A mai stăruit doar zgomotul făcut de paşii 
lui, care s-a stins în curând. 

Ai investit prea mult în ea? Chiar aşa? Cam cât exact, 
Arnie? Ce ai investit în ea? 

Michael s-a uitat în jos la frunze, apoi în jur la curtea lui. 
Pe lângă gard şi sub streaşină garajului, zăpada sclipea rece 
în întuneric, lividă şi aşteptând încăpăţânată venirea 
întăririlor. Aşteptând iarna. 


32 
Regina şi Michael 


E într-adevăr bun, al meu 409, 

Al meu Positraction 409, cu patru viteze şi faruri 
cvadruple. 

The Beach Boys 


Regina era obosită - pare-se că de la o vreme ea obosea 
mult mai uşor - şi s-au dus amândoi la culcare în jurul orei 
nouă, cu mult înainte de întoarcerea lui Arnie. Au făcut 
dragoste din datorie şi fără entuziasm (în ultimul timp făceau 
des dragoste, întotdeauna era din datorie şi fără entuziasm, 
iar Michael începuse să aibă sentimentul neplăcut că soţia sa 
îi folosea penisul în loc de somnifere), după care, stând în pat, 


Michael a întrebat parcă din întâmplare: 

— Cum ai dormit noaptea trecută? 

— Destul de bine, a spus candid Regina şi Michael a ştiut 
că ea minţea. Foarte bine. 

— Eu am urcat pe la unsprezece şi Arnie părea agitat, a 
spus Michael, păstrând încă un ton nonşalant. 

Acum era foarte tulburat - pe faţa lui Arnie fusese ceva 
în seara asta, ceva ce el nu putuse să descifreze din cauza 
umbrelor nenorocite. Probabil că nu fusese nimic, chiar nimic, 
dar acest nimic ardea în mintea lui ca o firmă de neon care nu 
dorea să se stingă. Păruse fiul său vinovat şi speriat? Sau 
fusese doar lumina? Dacă nu putea să rezolve dilema nu o să 
poată adormi în această seară - poate chiar deloc. 

— Eu m-am trezit pe la ora unu - a spus Regina, după 
care s-a grăbit să adauge - doar ca să mă duc la baie. Am 
trecut pe la el. - A râs puţin nostalgică. - Obiceiurile vechi 
mor greu, nu-i aşa? 

— Da. Cred că da. 

— Atunci dormea adânc. Aş dori să-l pot convinge să 
poarte pijama când este frig. 

— Era în chiloţi? 

— Da. 

El s-a lăsat pe spate, extraordinar de uşurat şi foarte 
ruşinat de sine însuşi. Dar era mai bine să ştie... cu 
certitudine. li era foarte simplu să-i spună lui Arnie că el ştia 
ca Arnie nu puţea să comită o crimă, tot aşa cum nu era în 
stare să meargă pe apă. Dar mintea, acea maimuţă perversă, 
poate să-şi imagineze orice şi pare că obţine o mulţumire 
perversă din asta. Poate că, s-a gândit Michael încrucişându-şi 
mâinile sub ceafă şi privind tavanul, poate că acesta-i un 
blestem al vieţii. In minte, nevasta poate să se culce râzând 
cu cel mai bun prieten al tău; un prieten bun poate să ţeasă 
intrigi împotriva ta, să te lovească pe la spate; un fiu poate să 
comită o crimă. 

Mai bine să fii ruşinat şi să trimiţi maimuța la culcare. 

La ora unu noaptea Arnie fusese acasă. Era greu de 
crezut că Regina se înşela în privinţa orei - ceasul digital de 


pe birou afişa timpul cu cifre mari şi albastre. Fiul său fusese 
acasă la ora unu, iar Welch fusese omorât la trei mile 
depărtare, doar douăzeci de minute mai târziu. Era imposibil 
să crezi că Arnie ar fi putut să se îmbrace, să iasă din casă 
(fără ca Regina, care cu siguranţă rămăsese trează, să-l 
audă), să se ducă la Darnell, s-o ia pe Christine şi să ajungă în 
locul unde a fost ucis Moochie Welch. Teoretic imposibil. 

Ca să fim drepţi, nici nu crezuse vreodată aşa ceva. 

Mintea-maimuţă era satisfăcută. Michael s-a întors pe 
partea dreaptă, a adormit şi a visat că jucase mini-golf cu fiul 
său de nouă ani pe nenumărate piste verzi, printre care se 
aflau mori miniaturale şi mici lacuri... şi a visat că erau 
singuri, foarte singuri în lume, deoarece mama fiului său 
murise la naştere - foarte trist; prietenii încă făceau 
comentarii despre cât de neconsolat fusese Michael - dar 
când vor ajunge acasă, el şi fiul lui, casa va fi numai a lor, vor 
mânca spaghetele direct din cratiţă ca nişte burlaci, iar după 
ce vor spăla vasele, vor sta la masa de bucătărie ascunşi în 
spatele ziarelor şi vor construi maşini cu motoare din plastic. 

În somnul său, Michael Cunningham a zâmbit. Lângă el, 
în celălalt pat, Regina nu a zâmbit. A rămas trează şi a 
aşteptat zgomotul uşii care-i va spune că fiul ei a venit din 
lumea de afară. 

Când va auzi uşa deschizându-se şi închizându-se... când 
va auzi paşii pe scară... atunci va putea să adoarmă. 

Probabil. 


33 
Junkins 


Cred că ar fi mai bine să îincetineşti şi să mergi cu mine, 
baby... 

Ceai spus? 

Să tac şi să-mi văd de treabă? 

Dar, baby, tu eşti treaba mea! 

Tu eşti o treabă buuuună, baby, 


Și eu iubesc treburile bune! 

Ce fel de maşină conduc? 

Conduc un Cadillac '48 

Cu aripi Thunderbird, 

Îţi spun, baby, este o chestie iute, 

Mergi înainte, Josephine, mergi înainte... 
Ellas McDaniel 


Junkins a apărut în acea seară la Garajul Darnell în jur de 
opt patruzeci şi cinci. Arnie tocmai terminase ce avea de făcut 
la Christine. Îi înlocuise antena pe care banda lui Repperton o 
rupsese, iar cam de 
cincisprezece minute stătea la volan ascultând la WDIL 
"Cavalcada de Aur de Vineri Noapte". 

Nu avusese de gând să facă nimic mai mult decât să 
pornească radioul şi să se asigure că montase corect antena, 
că nu apăreau interferenţe. Dar găsise semnalul puternic al 
WDIL-ului şi rămăsese acolo, privind ţintă prin parbriz cu ochii 
înceţoşaţi şi visători, în timp ce Babby Fuller cânta "I Fought 
the Law", Frankie Lymon şi The Teenagers cântau "Why Do 
Fools Fall in Love?", Eddie Cochran cânta "C'mon Everybody", 
iar Buddy Holly, "Rave On". Vineri noaptea nu existau la WDIL 
reclame şi nici disc-jockey. Doar muzică. Dispărută din topuri, 
dar nu şi din inimile noastre. Din când în când intervenea o 
voce de femeie care îi comunica ceea ce el ştia deja - că 
asculta WDIL-Pittsburg, şi programul "Blue Suede Radio". 

Arnie şedea la volan visând; pe tabloul de bord sclipeau 
luminile roşii ale "idiotului", iar el bătea uşor darabana. 
Antena era bună. Da. Făcuse o treabă foarte bună. Aşa cum 
spunea Will; el avea mâini talentate. Uită-te la Christine; 
Christine o demonstra. Fusese o bucată de gunoi care stătea 
pe peluza lui LeBay, iar el o reînviase; apoi fusese o bucată de 
gunoi stând în parcarea de la aeroport şi el o reînviase iarăşi. 
El... 

Bate câmpii... bate câmpii şi spune-mi... 

Spune-mi..,. să nu fiu singur... 

Ce făcuse? 


Da, înlocuise antena. Şi îndreptase câteva adâncituri, de 
acestea îşi amintea. Dar nu comandase nici un geam (deşi 
toate erau înlocuite), nu comandase alte huse pentru scaune 
(dar acestea erau înlocuite) şi se uitase doar o singură dată 
foarte atent sub capotă, după care o trântise îngrozit de 
stricăciunile pe care le avea motorul Christinei. 

Dar acum radiatorul era întreg, blocul motor curat şi 
lucios, pistoanele funcționau liber şi cum trebuie. lar ea 
torcea ca o pisică. Dar avusese vise. 

Îl visase pe LeBay la volanul Christinei, LeBay îmbrăcat 
într-o uniformă pătată şi mânjită cu ţărâna din cimitir. Carnea 
lui LeBay se uscase şi căzuse. In unele locuri se întrezăreau 
oasele albe şi lucioase. Orbitele în care fuseseră ochii lui 
LeBay erau goale şi negre (dar ceva fremăta acolo, ah, da, 
ceva). Apoi farurile Christinei se aprinseseră şi cineva fusese 
țintuit de ele ca o insectă pe o bucată de carton alb. Cineva 
cunoscut. 

Moochie Welch? 

Poate. Dar când Christine a ţâşnit brusc, cu cauciucurile 
ţipând, lui Arnie i s-a părut că faţa terorizată de acolo de pe 
stradă, se schimba chiar şi când Plymouth-ul trecea peste ea; 
acum era chipul lui Repperton, acum era chipul lui Sandy 
Galton, acum era chipul dur ş rotund ca o lună al lui Will 
Darnell. 

Oricine o fi fost acolo, sărise într-o parte, dar LeBay o 
băgase pe Christine în marşarier, mânuind schimbătorul de 
viteze cu degete descărnate - pe unul dintre ele atârna o 
verighetă, tot atât de lejeră ca un lasou pe craca unui copac - 
şi apoi a schimbat viteza pe când silueta alerga spre partea 
cealaltă a străzii. lar în timp ce Christine se apropia iarăşi, 
capul siluetei se răsucise, aruncând în urmă o privire 
îngrozită, şi Arnie văzuse faţa mamei lui... faţa lui Dennis 
Guilder... chipul lui Leigh, tot numai ochi, care pluteau într-un 
nor de păr blond-închis... iar, până la urmă propriul său chip, 
gura strâmbă formând cuvintele Nu! Nu! Nu! 

Acoperind totul, chiar şi tunetul grav al tobei de 
eşapament (ceva cu siguranţă se stricase acolo dedesubt), 


era vocea triumfătoare, putredă a lui LeBay, venind dintr-un 
laringe degradat, trecând printre buzele care se retrăseseră 
deja de pe dinţi şi care erau tatuate cu firişoare de ţărână, 
vocea stridentă, triumfătoare a lui LeBay: 

Aşa, căcănarilor! Cum vă place chestia asta? 

Apoi urmase bufnetul greu, mortal, al Christinei care 
lovea în carne, sclipirea unor ochelari în noapte, 
rostogolindu-se şi rostogolindu-se, şi Arnie se trezise în 
camera lui, ghemuit şi strângând perna în braţe. Fusese ora 
două noaptea şi primul lui sentiment fusese o mare uşurare 
că este încă în viaţă. El trăia şi LeBay era mort, iar Christine 
era la adăpost. Singurele lucruri din lume care aveau 
importanţă. 

Oh, dar Arnie, cum ţi-ai vătămat spatele? 

O voce din interior, răutăcioasă şi insinuantă - punând o 
întrebare la care lui îi era frică să răspundă. 

Am pățit-o la Philly Plains, spusese el tuturor. Una dintre 
maşinile avariate incepuse să alunece de pe platforma 
remorcii camionului lui Will, iar eu am împins-o înapoi - nu am 
stat să mă gândesc; pur şi simplu am făcut-o. Am făcut o 
întindere rea la un muşchi. Aşa spusese. lar una dintre 
maşinile avariate a a/unecat, iar el a împins-o înapoi, dar nu 
aşa făcuse întinderea de la spate, nu-i aşa? Nu. 

În noaptea aceea, după ce el şi Leigh o găsiseră pe 
Christine zdrobită în parcare, stând pe patra anvelope 
sfârtecate... În noaptea aceea la Damell, după ce toată lumea 
plecase... el deschisese radioul din biroul lui Will pe programul 
WDIL de "oldies"... De ce nu? Acum Will avea încredere în el. 
El transporta ţigările peste graniţa statului, în New York; el 
transporta artificiile până la Burlington şi, de două ori, dusese 
ceva împachetat în cutii maro până la Wheeling, unde un tip 
tânăr într-un Dodge Challenger i-a înmânat, în schimbul lor, 
un pachet, tot maro, puţin mai mare. Arnie se gândise ca 
poate primise bani în schimbul cocainei, dar nu dorea să afle 
cu certitudine. 

În aceste călătorii conducea o imensitate; maşina 
personală a lui Will, un Imperial 1966, negru ca miezul nopţii 


în Persia. Era tăcut ca o şoaptă, iar portbagajul avea fund fals. 
Dacă nu depăşeai viteza legală, nu aveai probleme. De ce ar 
fi avut? Lucrul important era că acum avea cheile de la garaj. 
Putea să intre acolo după ce toată lumea plecase. Aşa cum 
făcuse în noaptea aceea. Arnie pornise radioul pe WDIL... şi 
apoi... şi apoi... 

Îşi vătămase cumva spatele. 

Ce făcuse ca să-şi vătămeze spatele? 

Ca răspuns i-a venit, ridicându-se din subconştient, o 
frază stranie: A fost doar o mică încordare amuzantă. 

Chiar dorea să ştie? Nu. De fapt, existau momente când 
nu-şi dorea deloc maşina. Existau momente când simţea că ar 
fi mai bine dacă... ei bine, dacă, ar arunca-o la cimitir. Nu că o 
va face, sau va putea să facă asta vreodată. Doar că, din 
când în când (în siajul transpirat, tremurător al visului din 
noaptea trecută, de exemplu), simţea că dacă s-ar debarasa 
de ea, ar fi... mai fericit. 

Brusc, radioul a scuipat o serie, aproape felină, de 
pârâituri. 

— Stai uşurel, a şoptit Arnie. 

Şi-a trecut lent mâna peste tabloul de bord, plăcându-i 
această atingere. Da, câteodată maşina îl speria. Şi 
presupunea că tatăl său avea dreptate; îi schimbase într-o 
anumita măsură viata. Dar nu ar putea s-o arunce la gunoi, 
tot aşa cum nu s-ar putea sinucide. 

Pârâiturile au încetat. "The Marvelettes" cântau "Please 
Mr. Postman". 

Apoi, foarte aproape, a auzit o voce: 

— Arnold Cunningham? 

A tresărit violent şi a închis radioul. S-a răsucit. Peste 
geamul Christinei era aplecat un om scund şi cu o expresie 
vioaie. Ochii lui erau căprui-închis, iar tenul îi era îmbujorat - 
de la frigul de afară, a bănuit Arnie. 

— Da? 

— Rudolph Junkins. Poliţia Statală, Departamentul de 
Investigaţii. 

Junkins şi-a întins mâna prin geamul deschis. 


Arnie s-a uitat un moment la ea. Deci tatăl său avusese 
dreptate. A zâmbit cât de plăcut a putut, a luat mâna, a 
strâns-o cu fermitate şi a spus: 

— Nu trage, poliţaiule, o să-mi arunc pistoalele. 

Junkins i-a zâmbit lui Arnie, dar acesta a observat că 
zâmbetul nu-i atingea ochii, care cercetau maşina într-o 
manieră profesională care nu i-a plăcut lui Arnie. Chiar deloc. 

— Oho! Din câte am auzit de la poliţia locală am crezut 
că tipii care au meşterit la maşina ta au tatuat-o foarte bine. 
Nu pare. 

Arnie a ridicat din umeri şi s-a dat jos din maşină. În 
serile de vineri, activitatea de la garaj era destul de anemică; 
Will venea destul de rar, iar în seara aceasta nu era acolo. 
Vizavi, în boxa zece, un tip pe nume Gabbs îşi monta un nou 
amortizor de sunet la vechiul său Valiant, iar la capătul 
îndepărtat al garajului se auzea din când în când zumzetul 
unei chei pneumatice. Aşadar, el şi Junkins erau singuri. 

— Nu a fost atât de rău precum părea, a spus Arnie. 

Se gândea că acest omuleţ zâmbitor şi energic s-ar putea 
să fie foarte inteligent. lar gândindu-se la aceasta posibilitate 
şi-a pus mâna pe capota Christinei şi imediat s-a simţit mai 
bine. Putea să-i ţină piept acestui om, inteligent sau nu. La 
urma urmelor, de ce îşi făcea griji? 

— N-a avut avarii structurale. 

— Oh? Am înţeles că au perforat-o cu ceva foarte ascuţit, 
a spus Junkins uitându-se cu atenţie la caroseria Christinei. Să 
fiu al naibii dacă pot să văd reparaţiile. Arnie, tu trebuie să fii 
un tinichigiu genial. Dacă mă gândesc cum conduce 
nevastă-mea, poate că artrebui să te angajez permanent. 

A zâmbit dezarmant, dar ochii lui alergau de colo-colo pe 
suprafaţa maşinii. S-au abătut un moment pe faţa lui Arnie, şi 
apoi s-au întors înapoi la maşină. Lui Arnie îi plăcea din ce în 
ce mai puţin. 

— Sunt bun, dar nu Dumnezeu, a răspuns el. Dacă vă 
uitaţi cu mare atenţie, se pot observa umpluturile. - A arătat 
spre o adâncitură vagă din capota din spate a Christinei. - Şi 
acolo. - A arătat spre alta. - Am fost destul de norocos să 


găsesc în Ruggles nişte elemente originale de caroserie 
Plymouth. Uşa din spate de pe partea asta am revopsit-o în 
întregime. Observaţi ca vopseaua nu este aceeaşi? A bătut 
uşor cu degetele în uşă. 

— Nu. Probabil că dacă aş avea un microscop aş putea să 
fac diferenţa, Arnie, dar altfel mi se pare că se potriveşte 
perfect. A bătut şi el uşor cu degetele în portieră. Arnie s-a 
încruntat. 

— Superbă lucrătură, a spus Junkins. 

S-a îndreptat agale spre botul maşinii. 

— Superbă lucrătură, Arnie. Meriţi să fii felicitat. 

— Mulţumesc. 

Privea, în timp ce Junkins, cu masca unui sincer 
admirator, îşi folosea ochii căprui şi ageri ca să caute 
imperfecţiunile, vopseaua adăugată, poate o pată de sânge 
sau un smoc de păr. Căuta urme ale lui Moochie Welch. 
Brusc, Arnie a fost convins că asta căuta căcănarul. 

— Cu ce vă pot eu ajuta, detectiv Junkins? 

Junkins a râs. 

— Omule, ce protocolar eşti. Nu pot să sufăr aşa ceva! 
Spune-mi Rudy, okay? 

— Sigur, a spus Arnie zâmbind. Rudy, cu ce te pot ajuta? 

— Ştii, este amuzant, a spus Junkins, lăsându-se pe vine 
ca să se uite la farurile din partea şoferului. 

A ciocănit uşurel într-unui din ele, apoi, cu o aparentă 
nepăsare, şi-a trecut degetul peste apărătoarea semicirculară 
de metal a farului. Canadiana lui s-a lăsat un moment pe 
cimentul pătat de ulei. Apoi s-a ridicat. 

— Noi primim reclamaţii în legătură cu orice de această 
natură - mă refer la distrugerea maşinii tale. 

— Oh, hei, ei nu au distrus-o cu adevărat, a spus Arnie. 

Începuse să fie foarte nervos şi iarăşi a atins-o pe 
Christine. Încă o dată, soliditatea El, realitatea El, au părut 
să-l reconforteze. 

— Ştii, au încercat, dar n-au făcut o treabă prea bună. 

— Okay. Cred că nu sunt la curent cu noua terminologie. 
- Junkins a râs. - Oricum, când mi s-a adus la cunoştinţă, ce 


crezi că am spus? "Unde sunt fotografiile?" Asta am spus. Ştii 
am crezut că a fost o scăpare din partea lor. Deci am sunat la 
Poliţia din Libertyville, iar ei mi-au spus că nu există fotografii. 

— Nu, a spus Arnie. Un puşti de vârsta mea nu poate să 
obţină decât o asigurare de responsabilitate, ştii asta. Chiar şi 
responsabilitatea m-a costat şapte sute de dolari. Dacă aş fi 
avut asigurare contra avariilor aş fi făcut o grămadă de 
fotografii. Dar, din moment ce nu am, de ce să mă fi obosit? 
N-aveam chef să le pun în album. 

— Nu, cred că nu, a spus Junkins, şi s-a îndreptat agale 
spre spatele maşinii, căutând cioburi de sticlă, urme, 
vinovăţie. Dar ştii ce mi s-a mai părut amuzant? Tu nici măcar 
n-ai reclamat fărădelegea! 

Şi-a ridicat către Arnie ochii negri şi plini de întrebări, l-a 
privit foarte atent, apoi a zâmbit, parcă foarte uluit. 

— Nici măcar n-a reclamat! "Hm!", am spus eu. 
"Prăpăditul! Cine a făcut reclamaţia?" Tatăl băiatului, mi-au 
răspuns ei. - Junkins a clătinat din cap. - Arnie, chestia asta 
n-o pricep şi nu mă feresc să ţi-o spun. Un băiat munceşte pe 
brânci ca să refacă o maşină veche pană când aceasta 
valorează două sau poate chiar cinci mii de dolari, apoi apar 
unii care o distrug. 

— Ţi-am spus. 

Rudy Junkins şi-a ridicat mâna şi a zâmbit dezarmant. 
Timp de o secundă, Arnie a avut impresia că are de gând să 
spună "Pace", aşa cum obişnuia Dennis atunci când o discuţie 
devenea "fierbinte". 

— Au avariat-o. lartă-mă. 

— Sigur. 

— Oricum, după cele spuse de prietena ta, unul dintre 
făptaşi... ei bine, a defecat pe tabloul de bord. Aş fi crezut că 
tu ai fost ca dracu' de furios. M-aş fi aşteptat să faci o 
reclamaţie. 

Acum zâmbetul a dispărut total, iar Junkins îl privea 
serios pe Arnie, chiar sever. 

Ochii grei, reci ai lui Arnie i-au întâlnit pe cei căprui ai lui 
Junkins. 


— Rahatul se spală, a spus el sec. Vreţi să ştiţi ceva, 
domnule Rudy? Vreţi să vă spun ceva? 

— Sigur, fiule. 

— Când aveam un an şi jumătate, am găsit o furculiţă şi 
am zgâriat un birou vechi pe care; ca să-l cumpere, mama 
făcuse economii timp de cinci ani. Făcuse economii la sânge, 
aşa mi-a spus. Bănuiesc că l-am zgâriat groaznic în foarte 
scurt timp. Bineînţeles că nu-mi amintesc, dar ea mi-a spus că 
s-a aşezat pe jos şi a plâns. - Arnie a zâmbit puţin. - Până 
anul acesta, nu puteam să mi-o închipui pe mama într-o 
asemenea postură. Acum cred că pot. Poate că am început să 
mă maturizez, ce credeţi? 

Junkins şi-a aprins o ţigară. 

— Pierd eu sensul, Arnie? Fiindcă încă nu înţeleg la ce te 
referi. 

— Ea mi-a spus că ar fi preferat ca eu să fiu în scutece 
până la trei ani în loc să fi făcut acel lucru. Fiindcă, a spus ea, 
rahatul se spală. Arnie a zâmbit. - Tragi apa după el şi a 
dispărut. 

— Aşa cum a dispărut şi Moochie Welch? a întrebat 
Junkins. 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Nu? 

— Nu. 

— Pe cuvânt de onoare? a întrebat Junkins. 

Intrebarea era plină de umor dar ochii lui nu; ei îl studiau 
pe Arnie, căutând cea mai mică fisură, o tresărire importantă. 

La capătul garajului, insul care folosise cheia pneumatică 
să-şi monteze cauciucurile pentru zăpadă a scăpat o unealtă 
pe ciment. A zdrăngănit muzical, iar tipul a cântat parcă pe 
mai multe voci: 

— Oh, fir'ai a dracului de târfă! 

Junkins şi Arnie s-au uitat scurt în acea direcţie, iar 
tensiunea momentului a fost spulberată. 

— Desigur. Pe cuvânt de onoare, a spus Arnie. Uite, 
presupun că eşti obligat să faci asta, este meseria ta. 

— Bineînţeles că este meseria mea, a încuviinţat Junkins 


încetişor. Băiatul a fost călcat de trei ori din ambele direcţii. 
Era terci. L-au adunat cu lopata. 

— Haide, a spus Arnie îngălbenindu-se. Stomacul i s-a 
contractat. 

— De ce? Nu aşa se procedează cu un rahat? ÎI ridici cu o 
lopată? 

— Nu am avut nici un amestec! a strigat Arnie, iar omul 
de vizavi, care-şi monta amortizorul de sunet, s-a uitat mirat 
în sus. Arnie şi-a coborât glasul. 

— Imi pare rău. Aş dori să mă laşi în pace. Ştii al naibii de 
bine că n-am nici un amestec în chestia asta. Tocmai ai 
cercetat în amănunt toată maşina. Dacă Christine l-ar fi lovit 
pe Welch de atâtea ori şi atât de puternic, ar fi fost şi ea 
stricată. Măcar atât ştiu şi eu de la televizor. lar acum doi ani 
când aveam Mecanică Auto |, domnul Smolnack spunea că 
după câte ştie el, numai în două moduri poţi să distrugi total 
botul unei maşini: ori să loveşti un cerb, ori un om. Glumea 
puţin, dar nu spunea prostii... Ştii la ce mă refer. 

Arnie a înghiţit in sec, iar gâtul său foarte uscat a hârâit. 

— Corect, a spus Junkins. Maşina arată în ordine. Dar tu 
nu, băiete. Tu semeni cu un somnambul. Arăţi ca dracu'. 
Scuză-mi limbajul. - Şi-a aruncat ţigara. - Ştii ceva, Arnie? 

— Ce? 

— Cred că minţi mai repede decât poate să galopeze un 
cal. - A bătut cu palma în capota Christinei. - Sau poate ar 
trebui să spui mai repede decât poate să meargă un 
Plymouth. 

Arnie l-a privit, ţinându-şi mâna pe oglinda retrovizoare 
de pe partea pasagerului. Nu a spus nimic. 

— Nu cred că minţi în ce priveşte uciderea lui Welch. Dar, 
cred că minţi în legătură cu ce i-au făcut ei maşinii tale; 
prietena ta a spus că ei au dezmembrat-o, iar ea este mult 
mai convingătoare decât tine. În timp ce îmi povestea a 
plâns. Mi-a spus că erau peste tot cioburi de sticlă... De unde 
ai cumpărat geamurile, că veni vorba? 

— McConneli's, a răspuns prompt Arnie. În Burg. 

— Mai ai chitanţa? 


— Am aruncat-o. 

— Dar ei îşi vor aminti de tine. O comandă atât de mare. 

— S-ar putea - a spus Arnie - dar nu m-aş baza pe asta, 
Rudy. Sunt cei mai mari specialişti în geamuri de automobile 
de la vest de New York şi de la est de Chicago. Asta înseamnă 
o zonă imensă. Fac foarte multe vânzări şi o mulţime sunt 
pentru maşini vechi. 

— Totuşi, au registre. 

— Am plătit bani gheaţă. 

— Dar numele tău o să fie pe chitanţier. 

— Nu, a spus Arnie, şi a zâmbit rece. Garajul Darnell. Aşa 
am obţinut o reducere de zece la sută. 

— Ai prevăzut totul, nu-i aşa? 

— Locotenent Junkins ... 

— Minţi în legătură cu geamurile, deşi să fiu al dracului 
dacă înţeleg de ce. 

— AŞ zice că după tine şi Isus Cristos a minţit pe Golgota, 
a spus Arnie iritat. De când este o crimă să-ţi cumperi 
geamuri dacă cineva ţi le-a spart pe celelalte? Sau să plăteşti 
cu bani gheaţă? Sau să obţii o reducere? 

— De niciodată, a răspuns Junkins. 

— Atunci scuteşte-mă. 

— Ba mai mult decât atât, eu cred că minţi când spui că 
habar n-ai ce s-a întâmplat cu Welch. Ştii ceva. Aş vrea să aflu 
ce. 

— Nu ştiu nimic, a spus Arnie. 

— Dar despre ... 

— Nu mai am nimic să-ti spun. Îmi pare rău. 

— În ordine, a spus Junkins renunțând atât de repede 
încât Arnie a devenit imediat bănuitor. 

Junkins a căutat prin jacheta sport pe care o purta sub 
canadiană şi şi-a scos portofelul. Arnie a văzut că Junkins 
purta un pistol într-o teacă de pe umăr şi a bănuit că polițistul 
a dorit ca el să-l vadă. A scos o carte de vizită şi i-a dat-o lui 
Arnie. 

— Poţi să mă găseşti la unul dintre cele două numere. 
Dacă vrei să discutăm. Despre orice. 


Arnie a pus cartea de vizită în buzunarul de la piept. 

Junkins a mai înconjurat-o o dată pe Christine. 

— Superbă lucrătură, a repetat el. 

S-a uitat chiorâş spre Arnie. 

— De ce n-ai făcut reclamaţie? 

Arnie a scos un oftat puternic. 

— Fiindcă am crezut că totul se va sfârşi acolo. Am 
crezut că ei vor renunţa. 

— Mda, a spus Junkins. Bănuiam eu că ăsta a fost 
motivul. Noapte bună, fiule. 

— Noapte bună. 

Junkins a pornit spre ieşire, apoi s-a răsucit şi s-a întors 
înapoi. 

— Mai gândeşte-te. Într-adevăr arăţi ca dracu', înţelegi 
ce vreau să spun? Ai o prietenă drăguță. Este îngrijorată în 
privinţa ta şi îi pare rău de ce a păţit maşina ta. Şi tatăl tău 
este îngrijorat. Aşa mi s-a părut la telefon. Mai gândeşte-te şi 
sună-mă, fiule. O să dormi mai bine. 

Arnie a simţit cum ceva tremură în spatele buzelor, ceva 
mic şi trist, ceva rănit. Ochii căprui ai lui Junkins erau blânzi. A 
deschis gura - doar Dumnezeu ştie ce ar fi putut să spună - 
apoi un puseu îngrozitor de durere l-a înjunghiat în spate, 
facându-l să se încordeze brusc. Dar a avut şi efectul palmei 
aplicate unui isteric. S-a simţit mai calm, cu capul mai 
limpede. 

— Noapte bună, a repetat el. Noapte bună, Rudy. 

Junkins l-a mai privit tulburat încă puţin, apoi a plecat. 

Arnie a început să tremure din tot corpul. Tremuratul a 
înceşut de la mâini şi s-a răspândit prin antebraţe la coate, 
apoi, pe neaşteptate, peste tot. A căutat orbeşte mânerul 
portierei, l-a găsit până la urmă şi a intrat în Christine, în 
mirosul liniştitor al maşinii şi al tapiţeriei noi. A pornit motorul 
la relanti, luminile "idiotului" au clipit, iar el a căutat 
butoanele radioului. 

În timp ce tăcea asta, ochii i-au căzut pe brelocul de piele 
cu inițialele R.D.L. gravate pe el, iar visul i s-a întors brusc şi 
foarte şocant: cadavrul în descompunere stând acolo unde se 


afla el acum; orbitele goale privind prin parbriz; degetele 
descărnate strângând volanul; rânjetul gol al dinţilor craniului; 
în timp ce Christine se năpustea peste Moochie Welch, iar la 
radio, potrivit pe WDIL, era melodia "Last kiss" cântată de J. 
Franck Wilson şi The Cavaliers. 

Şi brusc i s-a făcut rău - foarte rău. Greaţa se agita 
continuu în stomac şi în gâtlej. Arnie s-a târât afară din 
maşină şi a fugit spre toaletă, zgomotul propriilor paşi 
izbindu-i nebuneşte urechile. De-abia a ajuns. Totul a ieşit 
afară; a vomitat de mai multe ori până când nu a mai avut 
nimic în stomac, decât fiere. În faţa ochilor vedea stele verzi. 
Urechile îi ţiuiau, iar muşchii abdominali i se agitau 
spasmodic. 

Şi-a privit în oglinda pătată faţa palidă, cearcănele negre 
de la ochi şi părul umed care i se lipise de frunte. Junkins 
avea dreptate. Arăta ca dracu'. 

Dar coşurile îi dispăruseră. 

A râs nebuneşte. N-ar renunţa la Christine, orice s-ar 
întâmpla. Asta era singurul lucru pe care nu l-ar face. El... 

Şi, pe neaşteptate, a trebuit iarăşi să vomite, doar că nu 
mai avea nimic de dat afară; doar spasme seci, sfâşietoare şi 
gustul acela amar de fiere. 

Trebuia să discute cu Leigh. Foarte brusc, simţea nevoia 
să discute cu Leigh. 


A intrat în biroul lui Will, în care singurul zgomot era 
ticăitul ceasului fixat pe perete. A format din memorie 
numărul familiei Cabot, dar a greşit de două ori deoarece 
degetele îi tremurau foarte tare. 

l-a răspuns chiar Leigh cu voce somnoroasă. 

— Arnie? 

— Trebuie să vorbesc cu tine, Leigh. Trebuie să te văd. 

— Arnie, este aproape ora zece. Tocmai am ieşit de la 
duş şi mă băgasem în pat... aproape adormisem... 

— Te rog, a spus el şi şi-a închis ochii. 

— Mâine. Nu se poate în seara asta, părinţii mei nu m-ar 


lăsa să ies aşa de târziu. 

— Este doar zece. Şi este vineri. 

— Ei nu mai doresc să te văd prea des, Arnie. La început 
te plăceau, iar tata încă te place... dar amândoi au impresia 
că ai devenit puţin ciudat. - A urmat o pauză lungă, lungă din 
partea lui Leigh. - Şi eu cred asta, a spus ea până la urmă. 

— Asta înseamnă că nu vrei să ne mai vedem? a întrebat 
el plictisit. Stomacul îl durea, spatele îl durea, totul îl durea. 

— Nu. 

Acum în vocea ei se strecurase un ton vag de reproş. 

— Începusem să cred că tu nu mai doreşti să mă vezi... 
nu la şcoală, iar serile ţi le petreci întotdeauna la garaj. 
Lucrând la maşină. 

— Am terminat totul, a spus el. lar apoi, cu un efort 
imens: Despre maşină doream să - aaauu, la naiba! 

Şi-a dus mâna la spate, unde simţise iarăşi un puseu 
groaznic de durere şi a reuşit să apuce corsetul. 

— Arnie? - Ea era alarmată. - Te simţi bine? 

— Mda. Mă doare puţin spatele. 

— Ce aveai de gând sa spui? 

— Mâine. O să mergem până la Baskin-Robins, o să 
mâncăm îngheţată, poate o să facem câteva cumpărături 
pentru Crăciun, o să cinăm acolo şi o să te duc acasă pe la 
şapte. Şi n-o să mă port ciudat. Iți promit. 

Ea a râs puţin, iar Arnie a simţit o mare uşurare. Era ca 
un balsam. 

— Mincinosule. 

— Asta înseamnă că accepţi? 

— Da, înseamnă că accept. - Leight a făcut o pauză şi 
apoi a dăugat încetişor: Ti-am spus că părinţii mei nu prea 
mai doresc ca eu să te văd. N-am spus că şi eu vreau asta. 

— Mulţumesc, a spus el, luptându-se să-şi păstreze un 
ton calm. Mulţumesc. 

— Despre ce voiai să discutăm? 

Christine. Doream să discutăm despre EA - şi despre 
visele mele. Şi despre motivele care mă fac să arăt ca dracu , 
şi de ce intotdeauna vreau să ascult acum WDIL, şi despre ce 


am făcut în seara aceea după ce toată lumea a plecat... 
noaptea în care mi-am vătămat spatele. Oh, Leigh, doresc... 

Alt puseu de durere în spate, ca nişte gheare de pisică. 

— Cred că tocmai am discutat. 

— Oh. - O pauză scurtă, caldă. - Bine. 

— Leigh? 

— Hm? 

— Acum o să am mai mult timp. Îţi promit. Cât doreşti tu. 
Şi a gândit: Fiindcă acum, când Dennis este în spital, tu eşti 
tot ce mi-a rămas, tot ce a rămas între mine şi... mine şi... 

— Asta-i bine. 

— Te iubesc. 

— La revedere, Arnie. 

Spune şi tu! a dorit el brusc să strige. Spune şi tu, am 
nevoie să mi-o spui şi tu! 

Dar în ureche a auzit doar clinchetul telefonului. 

A rămas mult timp la biroul lui Will, cu capul plecat, 
încercând să-şi revină. Ea nu trebuia să-i facă o declaraţie de 
dragoste ori de câte ori el îi făcea una, nu-i aşa? Nu avea 
chiar atât de mare nevoie de asigurare? Sau avea? 

Arnie s-a ridicat şi s-a dus la uşă. Ea se întâlnea mâine cu 
el, ăsta era lucrul important. Vor face cumpărăturile de 
Crăciun pe care le plănuiseră în ziua aceea, în care căcănarii 
au distrus-o pe Christine; se vor plimba şi vor vorbi, se vor 
distra foarte Bine. Ea îi va spune că îl iubeşte. 

— O s-o spună, a şoptit el, stând în cadrul uşii. 

Dar în mijlocul garajului stătea Christine ca o negare 
mută şi stupidă, cu grila ei împungând aerul ca şi cum ar fi 
vânat ceva. 

lar din subconştientul lui, acea voce macabră şi 
sâcâitoare a şoptit: Cum ţi-ai vătămat spatele? Cum ţi-ai 
vătămat spatele? Cum ţi-ai vătămat spatele, Arnie? 

Această întrebare îl timora. Îi era frică de răspuns. 


34 
Leigh şi Christine 


Fetița mea a venit într-un Cadillac nou-nouţț, 
Mi-ă spus: "Hey, daddy, vino aici, 

Nu mă mai întorc niciodată!" 

Baby, baby, nu vrei să-mi asculti rugămintea? 
Haide, scumpo, întoarce-te la mine! 

Mi-a spus "Du-te dracului, daddy, 

Nu mă mai întorc niciodată!" 

The Clash 


Era o zi mohorâtă care ameninţa cu ninsoare, dar Arnie a 
avut perfectă dreptate: s-au distrat foarte bine şi el nu s-a 
comportat ciudat. Doamna Cabot fusese acasă când Arnie 
ajunsese acolo, iar primirea iniţială pe care i-a făcut-o a fost 
destul de rece. Dar a trecut mult timp - poate douăzeci de 
minute - până când Leigh a coborât, îmbrăcată cu un pulover 
de culoarea caramelei care se mula superb peste sâni şi o 
pereche nouă de pantaloni care-i scoteau în evidentă 
şoldurile. Această inexplicabilă întârziere la o fată care 
întotdeauna fusese punctuală, era premeditată. Arnie o 
întrebase mai târziu despre asta, dar Leigh negase cu o 
inocenţă poate puţin prea prefăcută, dar îşi atinsese scopul. 

Atunci când voia, Arnie putea să fie fermecător, iar cu 
doamna Cabot s-a pornit hotărât pe treabă. Inainte ca Leigh 
să coboare scările, prinzându-şi părul în coadă de cal, 
doamna Cabot capitulase. Îl servise pe Arnie cu un Pepsi Cola 
şi asculta cu mare atenţie poveştile de la clubul de şah cu 
care o delecta el. 

— Este singura activitate extraşcolară civilizată de care 
am auzit vreodată, i-a spus ea lui Leigh şi i-a zâmbit 
aprobator lui Arnie. 

— PLIIICCCTIIISI-toare, a spus Leigh. 

L-a cuprins pe Arnie de talie şi l-a sărutat zgomotos pe 
obraz. 

— Leigh Cabot! 

— lartă-mă, Mums, dar arată nostim cu ruj pe obraz, nu-i 
aşa? Aşteaptă puţin, Arnie, am un Kleenex. Nu-l şterge cu 


ghearele. 

A căutat şerveţelul în poşetă. Arnie s-a uitat spre doamna 
Cabot şi şi-a dat ochii peste cap. Natalie Cabot şi-a dus mâna 
la gură şi a chicotit. Relatiile bune dintre ea şi Arnie erau pe 
deplin restabilite. 

Arnie şi Leigh s-au dus la Baskin-Robbins, unde o 
stânjeneală iniţială, rămăşiţă a convorbirii telefonice din seara 
de dinainte, s-a topit. Arnie avea o teamă vagă că Christine 
nu va funcţiona bine sau că Leigh va spune ceva răutăcios 
despre EA; ei nu-i plăcuse niciodată să meargă cu maşina lui. 
Amândouă s-au dovedit a fi îngrijorări nefondate. Christine a 
funcţionat ca un bun ceas elveţian, iar singurele lucruri pe 
care Leigh le-a rostit despre Ea erau pline de mulţumire şi 
uluire. 

— N-aş fi crezut niciodată, a spus ea în timp ce ieşeau 
din parcarea salonului de îngheţată şi intrau în traficul ce se 
îndrepta spre Monroeville Mall. Cred ca ai muncit ca un catâr. 

— Nu era atât de grav pe cât ţi s-a părut ţie, a spus 
Arnie. Te-ar deranja nişte muzică? 

— Nu, bineînţeles că nu! 

Arnie a deschis radioul. - The Silhouettes interpretau în 
ritm îndrăcit melodia "Get a Job". 

Leigh s-a strâmbat. 

— Uff, WDIL. Pot să-l schimb? 

— Te rog. 

Leigh a schimbat pe un post de muzică rock din Pittsburg 
şi l-a auzit pe Billy Joel. "Tu s-ar putea sa ai dreptate", afirma 
Billy voios. "Eu s-ar putea să fiu nebun". Acestea au fost 
urmate de cuvintele lui Billy către prietena lui, Virginia, 
spunându-i că "fetele catolice o încep prea târziu" - era 
programul "Petrecerea de Weekend". Acum, se gândea Arnie. 
Acum EA o să înceapă să sară... Înapoi la... altceva. Dar 
Christine continua să meargă înainte. 

Centrul comercial era aglomerat cu oameni agitaţi dar, în 
majoritate voioşi, iureşul bezmetic şi câteodată urât de 
dinaintea Crăciunului era încă la o distanţă de două 
săptămâni. Aerul de sărbătoare era încă prea nou şi era 


posibil să te uiţi fără acreală la beteala care decora holurile 
largi ale magazinelor. Clincănitul constant de clopoței al 
Moş-Crăciunilor de la Armata Salvării nu devenise încă o 
iritare culpabila; încă intonau urări, felicitări, nu acel monoton 
şi metalic cântec: Săracii n-au Crăciun, săracii n-au Crăciun, 
săracii n-au "Crăciun, pe care Arnie părea întotdeauna să-l 
audă când mai erau puţine zile până la Crăciun şi atât 
vânzătoarele cât şi Moş-Crăciunii de la Armata Salvării erau 
din ce în ce mai tracasaţi. 

S-au ţinut de mână până când pachetele au devenit prea 
multe, mult prea repede, apoi Arnie s-a plâns cu bonomie că 
ea îl transformase într-un animal de povară. In timp ce se 
îndreptau spre nivelul inferior şi spre B. Dalton, unde Arnie 
dorea să caute o carte despre arta construirii păpuşilor pentru 
tatăl lui Dennis Guilder, Leigh a observat că începuse să 
ningă. Au stat câteva secunde la una dintre ferestrele scării, 
privind ninsoarea ca nişte copii. Arnie a luat-o de mână, iar 
Leigh l-a privit zâmbind. El putea să-i miroasă pielea, curată şi 
aromată; simţea parfumul părului ei. Şi-a înclinat puţin capul; 
ea a iăcut la fel. S-au sărutat uşor, iar ea i-a strâns mâna. Mai 
târziu, după ce au ieşit din librărie, au stat deasupra ringului 
din centrul magazinului, privind patinatorii care dansau şi 
făceau piruete în ritmul colindelor de Crăciun. 

A fost o zi foarte frumoasă până în momentul în care 
Leigh Cabot a fost la un pas de moarte. 


Dacă n-ar fi existat autostopistul, aproape cu siguranţă 
ea ar fi murit. Atunci ei se aflau pe drumul de întoarcere, iar 
amurgul timpuriu de decembrie se transformase într-un 
întuneric lăptos. Christine, având ca de obicei o aderenţă 
foarte bună, mergea liniştită prin cele patru degete de zăpadă 
depuse. 

Arnie făcuse o rezervare pentru cină la British Lion Steak 
House, singurul restaurant într-adevăr bun din Libertyville, 
dar timpul trecuse fără ca ei să-şi dea seama şi se deciseseră 
să cumpere o cină frugală de la McDonald-ul de pe JFK Drive. 


Leigh îi promisese mamei sale că va ajunge acasă până la opt 
şi jumătate, deoarece familia Cabot avea invitaţi, iar când au 
părăsit centrul comercial era ora opt fără un sfert. 

— Cu atât mai bine, a spus Arnie. Aproape am dat 
faliment. 

Farurile l-au reliefat pe autostopist stând la intersecţia 
dintre Route 17 şi JFK Drive, la cinci mile depărtare de 
Libertyville. Avea părul negru lung până la umeri, presărat cu 
zăpadă, iar între picioare avea un sac milităresc. 

În timp ce se apropiau de el, autostopistul a ridicat o 
pancartă pe care scria: LIBERTYVILLE, PA. Când au ajuns mai 
aproape, a întors-o pe cealaltă parte. Acolo scria: STUDENT LA 
COLEGIU NON-PSIHOPAT. 

Leigh a izbucnit în râs. 

— Haide să-l luăm, Arnie. 

— Atunci când fac eforturi deosebite ca să arate că nu 
sunt psihopaţi, atunci trebuie să fii mai atent. Dar okay. 

A semnalizat că opreşte. În acea seară ar fi încercat să 
prindă luna cu un coş de nuiele dacă Leigh i-ar fi cerut aşa 
ceva. 

Christine s-a îndreptat lin spre marginea drumului, 
cauciucurile având aderenţă bună. Dar când s-au oprit, 
radioul, la care fusese până atunci o melodie hard-rock, a 
început să pârâie, iar după ce bruiajul a trecut, s-a auzit 
vocea lui Big Bopper care interpreta "Chantilly Lace". 

— Ce s-a întâmplat cu "Petrecerea de weekend"? a 
întrebat Leigh în timp ce autostopistul alerga spre ei. 

— Nu ştiu, a răspuns Arnie. 

Dar ştia. | se mai întâmplase şi altă dată. Câteodată 
radioul Christinei prindea doar WDIL. Nu conta pe ce butoane 
apăsai sau cât de mult meştereai la adaptorul pentru FM de 
sub tabloul de bord; ori WDIL, ori nimic. 

Brusc, şi-a dat seama că oprirea ca să-l ia pe autostopist 
fusese o greşeală. 

Dar acum era prea târziu pentru regrete; tipul deschisese 
una dintre uşile din spate ale Christinei, şi-a aruncat pe podea 
sacul de armată şi a intrat. Împreună cu el a intrat şi o pală 


de aer rece şi de zăpadă. 

— Ah, omule, mulţumesc. - A oftat. - Degetele de la 
mâini şi de la picioare au plecat de vreo douăzeci de minute 
spre Miami Beach. Oricum, trebuie să se fi dus undeva, 
fiindcă nu le mai simt. 

— Mulţumeşte-i doamnei mele, a spus scurt Arnie. 

— Mulţumesc, coniţă, a spus autostopistul, ridicând 
galant o pălărie invizibilă. 

— N-ai de ce, a zis Leigh şi a zâmbit. Sărbători fericite. 

— La fel şi vouă, deşi n-ai spune că există aşa ceva dacă 
ai sta acolo încercând sa prinzi o ocazie în această seară. 
Oamenii trec pe lângă tine şi dispar. Vuumm. - S-a uitat 
apreciativ în jur. - Frumoasă maşină, omule. A naibii de 
frumoasă. 

— Mulţumesc, a spus Arnie. 

— Ai refăcut-o singur? 

— Mda. 

Leigh îl privea nedumerită pe Arnie. Dispoziţia expansivă 
pe care o avusese el până atunci fusese înlocuită de o 
nepoliteţe care nu-l caracteriza deloc. La radio, Big Bopper a 
terminat şi a urmat Richie Valens, cu "La Bamba". 

Autostopistul a clătinat din cap şi a râs: 

— La început Big Bopper, apoi Richie Valens. Parcă-i 
noaptea morților la radio. Bunul şi bătrânul WDIL. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Leigh. 

Arnie a închis brusc radioul. 

— Au murit într-un accident de avion. Împreună cu Buddy 
Holly. 

— Oh! a exclamat Leigh cu voce tremurată. 

Probabil că şi autostopistul a simţit schimbarea din 
dispoziţia lui Arnie; a devenit tăcut şi gânditor. Afară, 
ninsoarea se înteţise şi se îndesise. Sosise prima furtună 
adevărată a sezonului. 

În cele din urmă, arcurile aurii ale firmei McDonald au 
sclipit prin ninsoare. 

— Arnie, vrei să mă duc eu înăuntru? a întrebat Leigh. 

Arnie devenise aproape la fel de tăcut ca o stâncă, tăind 


elanurile ei pentru o conversaţie cu nişte mormăieli. 

— Mă duc eu, a spus el şi a cotit spre parcare. Ce doreşti 
să-ţi iau? 

— Doar un hamburger şi cartofi prăjiţi, te rog. 

Intenţionase să ia meniul complet - Big Mac, milk-shake, 
chiar şi prăjiturele - dar apetitul ei părea că se redusese la 
zero. 

Arnie a oprit. În lumina galbenă răspândită de peretele 
de cărămidă din spatele clădirii, faţa lui părea galbenă, parcă 
bolnavă. S-a întors cu braţul sprijinit de spătarul scaunului. 

— Să-ţi iau şi ţie ceva? 

— Nu, mulţumesc, a răspuns autostopistul. Mă aşteaptă 
părinţii la cină. Nu pot s-o dezamăgesc pe mama. Sacrifică cel 
mai gras vițel de câte ori mă duc acasă. 

Zgomotul uşii trântite i-a tăiat ultimul cuvânt. Arnie ieşise 
afară şi se îndrepta spre uşa de intrare, cizmele lui ridicând 
norişori de zăpadă. 

— Intotdeauna este aşa de voios? a întrebat 
autostopistul. Sau câteodată devine cam taciturn? 

— Este foarte drăguţ, a spus Leigh ferm. 

Pe neaşteptate devenise nervoasă. Arnie oprise motorul 
şi luase cheile, lăsând-o singură cu acest străin de pe 
bancheta din spate. Îl putea vedea în oglinda retrovizoare şi, 
brusc, părul lui negru şi lung, zburlit de vânt, barba de o zi şi 
ochii negri îl făceau să pară sălbatic, să semene cu Manson. 

— Unde faci şcoala? a întrebat ea. 

Degetele ei trăgeau de pantaloni şi s-a forţat să se 
stăpânească. 

— Pitt, a răspuns scurt autostopistul. 

Ochii lui s-au întâlnit cu ai ei în oglinda retrovizoare, iar 
ea şi i-a coborât foarte repede. Pantaloni de stofă roşii. Îi 
alesese deoarece Arnie îi spusese odată că îi plac - probabil 
că erau cei mai strâmţi pantaloni pe care-i avea ea. Dintr-o 
dată îşi dorea să fi purtat altceva, care ar fi putut fi considerat 
provocator, dar care să nu pună la încercare imaginaţia cuiva: 
poate o rochie-sac gri. A încercat să zâmbească - într-adevăr 
era un gând amuzant, o rochie-sac gri, obţine-o, ha-ha-ha - 


dar n-a reuşit. Nu avea cum să nu recunoască: Arnie o lăsase 
singură cu un străin (drept pedeapsă că ea avusese ideea să-l 
ia în maşină?) şi ea era acum speriată. 

— Unde rele, a spus pe neaşteptate autostopistul, 
făcând-o pe ea să-şi ţină respiraţia. 

Cuvintele lui erau egale şi finale. Ea îl vedea pe Arnie 
prin vitrină, stând al cincilea sau al şaselea la coadă. Mai 
trebuie să treacă destul timp până va ajunge în faţă. S-a 
surprins imaginându-şi-l pe autostopist punându-şi brusc 
mâinile înmănuşate în jurul gâtului ei. Bineînţeles că ea putea 
sa ajungă la claxon - dar va funcţiona? Se îndoia, fără să aibă 
vreun motiv. Se gândea că ar putea să claxoneze de nouăzeci 
şi nouă de ori şi claxonul să funcţioneze. Dar dacă, la a suta 
oară era strangulată de acest autostopist în favoarea căruia 
ea intervenise, claxonul nu va scoate nici un sunet. Fiindcă... 
Christine o antipatiza. De fapt, credea că Christine o urăşte de 
moarte. Pur şi simplu. Aberant, dar aşa era. 

— S-scuză-mă? 

A privit în oglinda retrovizoare şi a fost extraordinar de 
uşurată când a văzut că autostopistul nu se uită la ea; el 
privea interiorul maşinii. A atins tapiţeria banchetei cu mâna, 
mai apoi şi-a trecut uşor degetele pe plafon. 

— Unde rele, a spus el şi a clătinat din cap. Maşina asta, 
nu ştiu de ce, dar îmi transmite unde rele. 

— Adevărat? a întrebat ea sperând că vocea ei a avut un 
ton neutru. 

— Mda. Când eram mic am rămas o dată blocat în lift. De 
atunci am atacuri de claustrofobie. Până acum nu mi s-a mai 
întâmplat în maşină, 
dar se întâmplă acum. Unul foarte rău. Cred că ai putea să 
aprinzi un chibrit pe limba mea, atât de uscată îmi este gura. 

A râs scurt şi stânjenit. 

— Dacă n-aş fi în aşa mare întârziere, aş cobori şi aş 
merge pe jos. N-o lua drept o jignire la adresa maşinii tipului 
tău, a adăugat el grăbit. 

Când Leigh s-a uitat în oglindă ochii lui nu mai păreau 
deloc sălbatici, erau doar nervoşi. In aparenţă nu glumise în 


legătură cu claustrofobia şi nu mai semăna deloc cu Charlie 
Manson. Leigh se întreba cum de putuse fi atât de proastă... 
doar că ştia acum şi de ce. Ştia foarte bine. 

Era maşina. Toată ziua se simţise foarte bine când 
mersese cu Christine, dar acum fosta ei nervozitate şi 
antipatie reapăruseră. Pur şi simplu ea îşi proiectase 
sentimentele asupra autostopistului deoarece... ei bine, 
deoarece poţi fi speriată şi nervoasă din cauza unui individ pe 
care l-ai luat de pe şosea, dar era o nebunie să fii speriată de 
o maşină, de o structură fără viată din otel, sticlă, plastic şi 
crom. Asta nu era doar o mică excentricitate, era nebunie. 

— Nu simţi nici un miros, nu-i aşa? a întrebat el brusc. 

— Să miros ceva? 

— Un miros rău. 

— Nu, chiar deloc. 

Acum degetele ei trăgeau de poalele puloverului, 
scoțând fire de angora. Inima îi bătea neplăcut. 

— Trebuie să fie un rezultat al atacului tău de 
claustrofobie. 

— Cred că da. 

Dar ea simțea acel miros. Sub mirosurile plăcute ale pielii 
şi tapiţeriei noi exista un iz vag: cam ca de ouă stricate. Doar 
un damf... un damf pururos. 

— Te deranjează dacă deschid puţin geamul? 

— Dacă doreşti, a răspuns Leigh şi a trebuit să facă un 
efort destul de mare ca să-şi păstreze vocea egală şi calmă. 

Pe neaşteptate ochii minţii i-au reprodus poza care 
apăruse cu o dimineaţă înainte în ziare, poza lui Moochie 
Welch, probabil luată dintr-un registru. Legenda de sub 
fotografie spunea: Peter Welch, victima accidentului despre 
care poliția crede că a fost o crimă. 

Autostopistul a deschis puţin geamul, iar înăuntru a intrat 
aerul rece, proaspăt, risipind acel miros. lnăuntru, la 
McDonald, Arnie ajunsese în faţă şi făcea comanda. Privindu-l, 
Leigh a simţit un amestec atât de ciudat de dragoste şi teamă 
încât i s-a făcut rău - pentru cea de a treia oară în ultimul 
timp îşi dorea să-şi fi îndreptat atenţia asupra lui Dennis; 


Dennis care părea atât de sigur şi de sensibil... 

Şi-a întors gândurile de la această dorinţă. 

— Să-mi spui dacă ţi se face frig, a spus autostopistul. 
Ştiu, sunt cam ciudat. - A oftat. - Câteodată cred că n-ar fi 
trebuie să renunţ la droguri, ştii? 

Leigh a zâmbit. 

Arnie a ieşit din clădire cu o pungă albă în mână, a 
alunecat puţin pe zăpadă, apoi s-a urcat la volan. 

— Este ca un congelator aici, a bodogănit el. 

— lartă-mă, omule, a spus autostopistul din spatele 
maşinii şi a ridicat geamul. 

Leigh a aşteptat să vadă dacă izul acela va reveni, dar 
acum nu se simțeau decât mirosurile de piele, tapiţerie şi 
aroma vagă a aftershave-ului lui Arnie. 

— Uite, Leigh. 

l-a dat un hamburger, cartofii prăjiţi şi o Coke mică. El îşi 
luase un Big Mac. 

— Omule, vreau să-ţi mulţumesc încă o dată că m-ai luat 
în maşină, a spus autostopistul. Poţi să mă laşi la intersecţia 
dintre JFK şi Center, dacă nu te deranjează. 

— În regulă, a spus scurt Arnie şi a pornit maşina. 

Ninsoarea era acum şi mai deasă şi vântul începuse să se 
înteţească. Pentru prima dată Leigh a simtit-o pe Christine 
derapând puţin, încercând să-şi păstreze aderenţa pe strada 
largă care acum era părăsită. Erau la mai puţin de 
cincisprezece minute depărtare de casă. 

Nemaiexistând acel iz, lui Leigh îi revenise apetitul. A 
înfulecat jumătate din hamburgerul ei, a băut nişte Coke şi 
şi-a oprit o râgâitură cu dosul palmei. Intersecţia dintre 
Center şi JFK, marcată de un memorial al războiului a apărut 
pe partea stângă, iar Arnie a oprit lângă trotuar apăsând uşor 
pe frâne astfel încât Christine să nu derapeze. 

— Weekend plăcut, a spus Arnie. 

Acum semăna mai mult cu cel dintotdeauna. Poate că tot 
ce-i trebuise fusese puţină mâncare, s-a gândit Leigh 
amuzată. 

— La fel şi vouă, a spus autostopistul. Şi Crăciun fericit. 


— Şi ţie, a spus Leigh. 

A mai muşcat încă o dată din hamburger, a mestecat, a 
înghiţit... şi a simţit cum mâncarea se opreşte în gât. Pe 
neaşteptate nu mai putea să respire. 

Autostopistul cobora din maşină. Zgomotul uşii care se 
deschidea a fost foarte puternic. Sunetul clanţei a părut ca 
bubuitul cifrului de la un seif bancar. Vântul părea o sirena de 
fabrică. 

(Este stupid, ştiu, dar nu pot, Arnie, nu pot să respir.) 

Mă sufoc! a încercat ea să spună, dar n-a reuşit să scoată 
decât un şuierat vag pe care era sigură că l-a acoperit vântul. 
Şi-a dus mâna la gât şi l-a simţit umflat şi zvâcnind. A încercat 
să strige. Nu avea aer ca să strige, nu avea deloc 

(Arnie, nu pot.) 

aer, şi o simțea acolo, o bucată caldă de hamburger. A 
încercat s-o dea afară dar n-a reuşit. Luminile de pe tabloul 
de bord, verde intens, circulare, 

(pisică, ochii unei pisici, bunule Dumnezeu, nu pot să 
RESPIR)o priveau 

(Dumnezeule, nu pot, să RESPIR, nu pot să RESPIR, nu 
pot) 

Pieptul ei a început să se agite, cerând aer. larăşi a 
încercat să dea afară bucata aceea pe jumătate mestecată de 
hamburger din gâtul ei, dar nu voia să iasă. Acum şuieratul 
vântului era mai puternic decât lumea, mai puternic decât 
orice sunet pe care-l auzise ea până atunci, iar Arnie în sfârşit 
îşi întorcea faţa de la autostopist ca să se uite la ea; se 
întorcea cu încetinitorul, cu ochii holbându-i-se aproape comic 
şi chiar şi vocea lui părea prea tare, ca tunetul, vocea lui Zeus 
adresându-se unui biet muritor din spatele unui plafon de nori 
furtunoşi. 

— LEIGH... EŞTI... CE DRACU'?... SE SUFOCĂ! OH, 
DUMNEZEULE, EA SE... 

S-a întins cu încetinitorul spre ea, apoi şi-a retras mâna, 
imobilizat de panică. 

(Oh, ajută-mă, ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, fa 
ceva, mor, oh, bunule Dumnezeu, mă sufoc din cauza unui 


hamburger McDonald, Arnie, de ce nu MĂ AJUŢI?) şi 
bineînţeles că ştia motivul, el s-a retras deoarece Christine nu 
dorea ca ea să beneficieze de vreun ajutor, acesta era modul 
în care Christine o înlătura pe ea, modul Christinei de a scăpa 
de cealaltă femeie, iar acum instrumentele de pe tabloul de 
bord erau într-adevăr ochi, ochi mari, rotunzi, lipsiţi de 
emoție, care o priveau cum se sufocă, ochi pe care ea Îi 
vedea printr-o perdea din ce în ce mai mare de puncte negre, 
puncte negre care explodau şi se măreau în timp ce (mama, o 
draga mea, eu mor şi EA MĂ VEDE, EA ESTE VIE, VIE, VIE, OH, 
MAMA, DUMNEZEULE, CHRISTINE ESTE VIE) Arnie se întindea 
iarăşi spre ea. Acum Leigh începuse să se zvârcolească pe 
scaun, pieptul ei se agita spasmodic, în timp ce se agăța cu 
mâinile de gat. Ochii îi ieşiseră din orbite. Buzele începuseră 
să i se albăstrească. Arnie o bătea ineficient pe spate şi urla 
ceva. A apucat-o de umăr, părând că vrea s-o împingă afară 
din maşină, apoi pe neaşteptate s-a strâmbat şi s-a îndreptat, 
mâinile ducându-i-se involuntar la spate. 

Leight se zvârcolea. Blocajul din gât părea imens, 
fiebinte şi pulsator. larăşi a încercat să-l dea afară, dar nu mai 
avea putere. Bolul alimentar nu s-a clintit. Acum şuieratul 
vântului începuse să se atenueze, totul începuse să se 
atenueze, iar nevoia ei de aer nu mai părea atât de 
stringentă. Poate că murea, dar brusc asta nu mai părea atât 
de grav. Nimic nu mai era atât de rău, în afară de ochii aceia 
verzi care o priveau de pe panoul cu aparate. Nu mai erau 
lipsiţi de emoție. Acum ardeau, plini de ură şi triumf. 

(O Dumnezeule imi pare sincer rău că Te-am ofensat îmi 
pare rău pentru ofense acesta este actul meu actul meu de 
de) 

Arnie o ţinea din partea şoferului. Uşa lui Leigh s-a 
deschis brusc şi ea s-a prăbuşit în frigul brutal şi tăios. Aerul a 
revitalizat-o puţin, a făcut ca lupta pentru respiraţie să pară 
iarăşi importantă, dar obstrucţia nu se clintea... nu voia să se 
mişte. 

De departe, a auzit vocea lui Arnie tunând încăpăţânată, 
vocea lui Zeus: “CE FACI? IA-ŢI MÂINILE DE PE EA!" 


Brate în jurul ei. Braţe puternice. Vântul pe faţa ei. 
Ninsoarea intrându-i în ochi. 

(O, Dumnezeule, ascult-o pe păcătoasa de mine, acesta 
este actul meu de căință, îmi pare sincer rău că Te-am 
ofensat. OH! AAULUI! ce FACI, coastele mele dor ce, ce faci) şi 
brusc în jurul ei erau braţe strângând-o, şi o pereche de mâini 
erau încătuşate într-un nod chiar sub sânii ei, în adâncitura 
plexului solar. Şi pe neaşteptate s-a ridicat un deget mare, 
degetul mare al unui autostopist făcând semn,doar că degetul 
s-a implantat dureros în coşul pieptului.In acelaşi timp 
strânsoarea braţelor s-a accentuat brutal. Se simţea prinsă 
Ohhhhhh, îmi rupi COASTELE) 

Intr-o îmbrăţişare de urs. Toată diafragma părea să-i 
salte şi ceva a zburat din gura ei cu forţa unui proiectil. A 
aterizat în zăpada: un boţ umed de pâine şi carne. 

— Dă-i drumul! striga Arnie în timp ce aluneca prin 
spatele Christinei, grăbindu-se spre locul în care autostopistul 
ţinea corpul fără vlagă al lui Leigh. - Dă-i drumul, o ucizi! 

Leigh a început să respire, cu gâfâituri sfâşietoare. Cu 
fiecare gură de aer rece pe care o inhala, prin gât şi plămâni 
părea să-i treacă un râu de foc. Işi dădea vag seama că 
plângea. 

Imbrăţişarea brutală, ca de urs, s-a destins şi braţele i-au 
dat drumul. 

— Totu-i în ordine, fato? Te simţi bine? 

Apoi Arnie a trecut pe lângă ea, înşfăcându-l pe 
autostopist. Acesta s-a întors spre Arnie, cu părul lung 
fluturându-i în vânt, şi Arnie l-a lovit în gură. Autostopistul a 
zburat, cizmele i-au alunecat pe zăpadă şi a aterizat pe spate. 
In jurul lui s-a ridicat zăpada proaspătă, fină şi uscată ca 
zahărul pudră. 

Arnie a înaintat câţiva paşi, cu pumnii ridicaţi, cu ochii 
mijiţi. 

Ea a respirat convulsiv - oh, o durea, de parcă ar fi fost 
înjunghiată cu mai multe cuțite - şi a ţipat: 

— Ce faci, Arnie? Opreşte-te! 

El s-a întors spre ea, buimăcit: 


— Hm? Leigh? 

— Mi-a salvat viața, de ce îl loveşti? 

Efortul a fost prea mare, iar punctele negre au început 
iarăşi să danseze prin faţa ochilor ei. S-ar fi putut sprijini de 
maşină, dar nu voia să se apropie de ea, nu dorea s-o atingă. 
Instrumentele de pe tabloul de bord. Ceva se întâmplase cu 
instrumentele de pe tabloul de bord. Ceva (ochii s-au 
transformat în ochi) la care ea nu dorea să se gândească. 

S-a dus împleticit până la un stâlp de iluminat şi s-a 
agăţat de el ca beţivii, cu capul în jos, gâfâind. In jurul taliei a 
simţit o mână blândă, nesigură. 

— Leigh... scumpo, te simţi bine? 

Ea şi-a întors puţin capul şi i-a văzut chipul palid, 
nenorocit. A izbucnit în lacrimi. 

Autostopistul s-a apropiat precaut de ei, ştergându-şi 
gura însângerată cu mâneca jachetei. 

— Mulţumesc, a spus Leigh printre respiraţii sacadate. 

Acum durerea începuse să se potolească puţin, iar vântul 
puternic şi rece îi liniştea faţa înfierbântată. 

— Mă sufocam... Cred... cred că aş fi murit dacă tu n-ai 
fi... 

Prea mult. larăşi acele puncte negre, toate sunetele 
pierzându-se într-un tunel ciudat de vânt. Şi-a lăsat capul în 
jos aşteptând să-i treacă. 

— Este Manevra Heimlich, a spus autostopistul. Când vrei 
să lucrezi la o braserie eşti obligat s-o înveţi. La şcoală. Te 
antrenezi pe un manechin de cauciuc. Daisy Mac, aşa este 
poreclit. Şi o faci, dar habar nu ai dacă o să - ştii tu - 
funcţioneze pe o persoană reală. 

Vocea lui era tremurată, sărind de la tonalități joase la 
cele înalte, apoi înapoi la cele joase, întocmai ca glasul unui 
puşti în pragul pubertăţii. Vocea lui părea că vrea să râdă sau 
să plângă - aşa ceva - şi chiar în lumina incertă şi prin 
ninsoarea deasă, Leigh a putut să vadă cât de palid era. 

— Niciodată nu m-am gândit că va trebui s-o folosesc. 
Funcţionează destul de bine. Ai văzut cum a zburat afurisitul 
ăla de dumicat? 


Autostopistul s-a şters la gură şi s-a uitat uimit la pata de 
sânge de pe mâna lui? 

— Îmi pare rău că te-am lovit, a spus Arnie. - Părea gata 
să izbucnească în plâns. - Eram... eram... 

— Sigur, omule, ştiu. - L-a bătut pe Arnie pe umăr. - Nici 
o problemă. Fată, te simţi bine? 

— Da, a spus Leigh. 

Respirația ei era acum ritmică. Inima începea să i se 
potolească. Doar cu picioarele era mai rău; erau ca din 
elastic. Dumnezeule, s-a gândit ea. Acum aş fi putut să fiu 
moartă. Dacă nu l-am fi luat în maşină pe tipul ăsta, şi era cât 
pe ce să n-o facem... 

l-a trecut prin minte că era norocoasă că trăia. Acest 
clişeu a izbit-o puternic, cu o forţă stupidă, de netăgăduit, 
care a făcut-o să se simtă ameţită. A început să plângă mai 
tare. Când Arnie a condus-o înapoi la maşină, s-a lăsat dusă, 
cu capul sprijinit de umărul lui. 

— Ei bine, a spus încurcat autostopistul. Eu am plecat. 

— Aşteaptă, a zis Leigh. Cum te numeşti? Mi-ai salvat 
viata şi mi-ar plăcea să-ţi ştiu numele. 

— Barry Gottfried, a răspuns el. La dispoziţia 
dumneavoastră. A ridicat iarăşi o pălărie imaginară. 

— Leigh Cabot. Acesta este Arnie Cunningham. 
Mulţumesc. 

— Chiar foarte mult, a adăugat Arnie. 

Dar Leigh n-a auzit mulţumiri sincere în vocea lui - doar 
un tremur. A ajutat-o să se urce în maşină şi brusc mirosul a 
asaltat-o, a atacat-o; de această dată nu era ceva vag, era 
mult mai mult decât un iz de dedesubt. Era mirosul 
putregaiului şi al descompunerii, acut şi otrăvitor. Şi-a simţit 
creierul invadat de o teamă sălbatică şi s-a gândit: Este 
mirosul furiei El... 

Lumea s-a dat peste cap. S-a aplecat afară din maşină şi 
a vomitat. 

Apoi, pentru scurt timp, totul a devenit plumburiu. 

— Eşti sigură că te simţi bine? a întrebat-o Arnie cam 
pentru a suta oară. Va trebui să fie şi pentru ultima dată, a 


realizat Leigh cu oarecare uşurare. Se simţea foarte, foarte 
obosită. În piept şi la tâmple avea o durere surdă, care 
zvâcnea mocnit. 

— Acum sunt bine. 

— Bine. Bine. 

S-a mişcat şovăitor, ca şi când ar fi vrut să plece. Dar nu 
era sigur dacă venise încă momentul; nu, până când va mai 
pune încă o dată întrebarea lui eternă. Stăteau în faţa casei 
familiei Cabot. Benzi galbene de lumină, provenind de la 
ferestre, se întindeau uniform pe zăpada proaspătă, 
imaculată. Christine stătea lângă bordură, cu luminile de 
poziţie aprinse. 

— M-ai speriat atunci când ai leşinat, a spus Arnie. 

— Nu am leşinat... doar mi s-a înceţoşat vederea pentru 
câteva minute. 

— Ei bine, m-ai speriat. Ştii, te iubesc. 

Ea l-a privit cu gravitate. 

— Oare? 

— Bineînţeles că da! Leigh, ştii că te iubesc! 

A tras aer adânc în piept. Era obosită, dar trebuia s-o 
spună, şi s-o spună chiar acum. Pentru că dacă n-o spunea 
acum, ceea ce s-a întâmplat până mâine dimineaţă va părea 
ridicol - sau poate mai mult decât ridicol; în lumina dimineţii 
ideea va părea nebunească. Un miros care venea şi dispărea 
ca şi "duhoarea descompunerii" dintr-o poveste de groază 
gotică? Instrumente de bord care se transformă în ochi? Și 
mai presus de toate sentimentul aberant că maşina încercase 
s-o ucidă? 

Până mâine, chiar şi faptul că era să moară sufocată nu 
va fi nimic mai mult decât o vagă durere în pieptul ei şi o 
convingere că n-a fost nimic, chiar aşa, nu a fost o chemare 
prea apropiată. 

Doar că totul era adevărat şi Arnie ştia asta - da, o parte 
din el ştia - şi acest lucru trebuia spus acum. 

— Da, cred că mă iubeşti, a spus ea lent. L-a privit în 
ochi. Dar nu mai merg niciunde cu tine în maşina aia. Şi dacă 
într-adevăr mă iubeşti, o să te descotoroseşti de ea. 


Expresia de soc de pe chipul lui a fost atât de mare şi de 
bruscă, de parcă ea l-ar fi pălmuit. 

— Despre ce - despre ce vorbeşti, Leigh? 

Oare socul dăduse naştere la acea expresie buimacă? Ori 
un fel de vinovâăţiei 

— Ai auzit ce am spus. Nu cred că o să te descotoroseşti 
de ea - nu ştiu dacă mai poţi s-o faci - dar dacă vrei să mergi 
undeva cu mine, Arnie, mergem cu autobuzul. Sau cu avionul. 
Dar n-am de gând să mai merg vreodată în maşina ta. Este o 
capcană mortală. 

Aşa. A rostit-o. Îi scăpase din gură. 

Acum şocul de pe faţa lui se transforma în supărare - 
acel gen de supărare oarbă, îndărătnică, pe care ea o văzuse 
pe chipul lui atât de des în ultimul timp. Nu era cauzată 
numai de lucrurile importante, ci şi de cele minore - o femeie 
trecând pe galben; un poliţist care oprea circulaţia chiar 
înainte de a trece ei - dar acum şi-a dat seama, cu forţa unei 
revelații, că supărarea, corozivă şi atât de diferită de restul 
personalităţii lui Arnie, era întotdeauna asociată cu maşina. 
Cu Christine. 

— "Dacă mă iubeşti o să te descotoroseşti de ea", a 
repetat el. Ştii cu cine semeni? 

— Nu, Arnie. 

— Cu mama mea, cu ea semeni. 

— Îmi pare rău. 

N-o să-şi permită să dea înapoi; nici n-o să se apere cu 
cuvinte sau o să încheie discuţia intrând în casă. Ar fi putut să 
facă asta dacă n-ar fi simţit nimic pentru el, dar îi păsa. 
Impresiile ei originare - că în spatele timidităţii tăcute, Arnie 
Cunningham era bun, decent şi blând (şi poate şi sexy) - nu 
se schimbaseră prea mult. Era maşina, atâta tot. Aceasta era 
schimbarea. Era ca şi cum ai observa o minte hotărâtă, dând 
lent înapoi sub influenţa unui drog rău, coroziv, care creează 
dependenţă. 

Arnie şi-a trecut degetele prin părul pudrat cu zăpadă, un 
gest caracteristic de uluire şi supărare. 

— Ai avut un atac grav de sufocare în maşină, okay, şi-mi 


dau seama că numai plăcut n-a fost. Dar, Leigh, a fost din 
cauza hamburgerului, asta-i tot. Sau poate că nici măcar atât. 
Poate că încercai să vorbeşti în timp ce mestecai, sau respirai 
tocmai în secunda nepotrivită. Asta se-ntâmplă tuturor din 
când în când. Câteodată oamenii mor. Tu nu. Mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru asta. Dar să-mi învinuieşti maşina! 

Da, părea perfect plauzibil. Şi era. Doar că în spatele 
ochilor gri ai lui Arnie se petrecea ceva. Ceva frenetic, care nu 
era chiar o minciună, ci o... raţionalizare! O negare voită a 
adevărului? 

— Arnie, sunt obosită, mă doare pieptul, am o migrenă şi 
cred că am puterea să-ţi spun asta doar o singură dată. O să 
mă asculţi? 

— Dacă este despre Christine, atunci îţi baţi gura de 
pomană, a răspuns el, şi expresia aceea încăpăţânată, de 
catar, i se aşternuse iarăşi pe chip. Este aberant s-O 
învinuieşti pe EA şi tu ştii asta. 

— Da, ştiu că este o nebunie, şi ştiu că-mi bat gura de 
pomană, a spus Leigh. Dar te rog să mă asculţi. 

— Te ascult. 

Ea a inspirat adânc, ignorând junghiul din piept. A privit-o 
pe Christine, împrăştiind norişori de vapori albi în ninsoarea 
deasă, apoi şi-a schimbat repede direcţia privirii. Acum 
luminile de avertizare semănau cu nişte ochi; ochii galbeni ai 
unui linx. 

— Când m-am înecat... când mă sufocam... instrumentele 
de bord... luminile lor s-au schimbat. S-au schimbat. Erau... 
nu, n-aş merge atât de departe, semănau cu nişte ochi. 

El a râs, un lătrat scurt în aerul rece. Într-o casă a fost 
dată perdeaua unei ferestre, cineva s-a uitat afară, apoi 
perdeaua a revenit în poziţia iniţială. 

— Dacă autostopistul... acel Gottfried... dacă el n-ar fi 
fost acolo, eu aş fi murit, Arnie. Aş fi murit. - l-a cercetat ochii 
apoi a continuat. O dată, şi-a spus în sinea ei. Trebuie s-o 
spun măcar de data asta. - Mi-ai spus că ai lucrat la bufetul 
de la Liceu în primii trei ani. Am văzut afişul cu Manevra 
Heimlich care se află pe uşa de la bucătăie. Şi tu trebuie să-l 


fi văzut. Dar n-ai încercat să-mi aplici acest procedeu, Arnie. 
Te pregăteai să mă baţi pe spate. Asta nu dă rezultate. In 
Massachusettes am lucrat la un restaurant şi primul lucru pe 
care trebuie să-l înveţi, chiar înainte de Manevra Heimlich, 
este că nu ajută la nimic să bati pe spate pe cineva care se 
sufocă. 

— Ce spui? a întrebat el cu o voce slabă, gâfâită. 

Ea n-a răspuns; doar s-a uitat la el. Privirile li s-au întâlnit 
doar pentru un moment, apoi ochii lui - supăraţi, zăpăciţi, 
aproape hăituiţi au privit în altă parte. 

— Leigh, oamenii sunt uituci. Ai dreptate, aşa ar fi trebuit 
să fac. Dar dacă tu ai făcut acest curs, atunci ştii că ţi-o poţi 
aplica şi singură. 

Arnie şi-a împreunat mâinile într-un pumn, cu unul dintre 
degetele mari ieşind în afară şi şi-a presat diafragma ca să-i 
demonstreze. 

— Numai că în agitația acelui momet, oamenii uită... 

— Da, aşa este. lar tu pari să uiţi o mulţime de lucruri 
când eşti în maşina asta. De exemplu, cum să fii Arnie 
Cunningham. 

Arnie clătina din cap. 

— Ai nevoie de timp ca să te mai gândeşti la asta, Leigh. 
Ai nevoie... 

— Tocmai de asta n-am nevoie,aspuseacuo 
înverşunare de care n-ar fi crezut că mai este în stare. In viaţa 
mea n-am avut niciodată o experienţă supranaturală - nici 
măcar n-am crezut în chestii de genul ăsta - dar acum mă 
întreb ce anume se petrece şi ce se întâmplă cu tine. Arătau 
ca nişte ochi, Arnie. lar mai târziu... după aceea... a fostun 
miros. Un miros oribil, de putregai. 

Arnie a făcut un pas înapoi. 

— Ştii despre ce vorbesc. 

— Nu. N-am nici cea mai vagă idee. 

— Tocmai ai sărit de parcă dracul ţi-ar fi atins urechea. 

— Îţi imaginezi, a spus Arnie. Îţi imaginezi prea multe. 

— Acel miros a fost acolo. Şi mai sunt şi alte lucruri. 
Câteodată radioul tău nu prinde nimic altceva decât postul 


acela cu muzică veche 

Altă tresărire în ochii lui şi o zvâcnire uşoară în colţul 
stâng al gurii. 

— Şi câteodată, când noi ne înţelegem şi ne simţim 
foarte bine, ea pur şi simplu se opreşte, ca şi când nu i-ar 
plăcea. Ca şi când maşinii nu i-ar plăcea, Arnie. 

— Eşti tulburată, a spus el cu o voce amenințătoare. 

— Da, sunt tulburată, a spus ea începând să plângă. Tu 
nu eşti? - Lacrimile i se rostogoleau încet pe obraji. Eu crea că 
pentru noi ăsta-i sfârşitul, Arnie - te iubesc, dar cred că s-a 
terminat. Într-adevăr cred asta, şi sunt foarte tristă şi îmi pare 
foarte rău. - Relaţiile tale cu părinţii tăi s-au transformat 
devenind cele dintr-o... tabără înarmată; transporţi Dumnezeu 
ştie ce, în New York şi în Vermont, pentru porcul ăla gras de 
Will Darnell, şi maşina aceea... maşina aceea... 

Nu mai putea să spună nimic. Vocea ei s-a stins. Şi-a 
scăpat pachetele din mână şi s-a aplecat orbeşte să le adune. 
Epuizată şi înlăcrimată, n-a reuşit decât să le împrăştie. Arnie 
s-a aplecat s-o ajute dar ea l-a respins. 

— Lasă-le în pace! Le iau eu! 

El s-a ridicat cu chipul palid şi îndârjit. Expresia lui era de 
furie înlemnită, dar ochii... oh, pentru Leigh, ochii lui păreau 
pierduţi. 

— Bine, a spus el, şi acum vocea îi era asprită de lacrimi. 
Bine. Dă-te şi tu de partea celorlalţi dacă doreşti. Pune şaua şi 
călăreşte împreună cu toţi ceilalţi căcănari. Crezi că-i pasă 
cuiva? 

A tras aer în piept cu o respiraţie tremurată şi a scos un 
oftat dureros înainte de a-şi astupa gura cu mâna 
înmănuşată. 

A început să meargă cu spatele spre maşină; a căutat 
Plymouth-ul orbeşte cu mâinile la spate, iar Christine era 
acolo. 

— Dar trebuie să fii conştientă că eşti nebună. Ţi-ai ieşit 
din minţi! Deci, du-te şi fă-ţi jocurile! N-am nevoie de tine! 
N-am nevoie de nici unul dintre voi! 

Vocea lui era acum un țipăt acut, într-o drăcească 


armonie cu vântul. 

— N-am nevoie de tine, deci du-te dracului! 

A înconjurat grăbit maşina, picioarele i-au alunecat şi s-a 
sprijinit de Christine. EA era acolo, deci n-a căzut. A intrat 
înăuntru, motorul s-a ambalat, farurile s-au aprins împrăştiind 
o lumină albă, orbitoare, iar Fury-ul a pornit cu cauciucurile 
din spate ridicând o trombă de zăpadă. 

In timp ce stătea acolo şi privea luminile din spate cum 
se micşorează, devenind doar nişte puncte roşii şi dispărând 
când maşina a dat colţul, lacrimile au început să-i curgă mai 
repede şi mai abundent. Pachetele zăceau împrăştiate la 
picioarele ei. 

Apoi, pe neaşteptate, mama ei se afla acolo, îmbrăcată 
absurd cu o haină de ploaie descheiată, cu cizme verzi de 
cauciuc şi cu cămaşa ei de noapte albastră. 

— Scumpo, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, a hohotit Leigh. 

Eram gata-gata să mor sufocată. Am simţit un miros care 
ar fi putut să provină de la un mormânt de-abia deschis şi 
cred... da, cred că într-un fel maşina aceea este vie... din ce în 
ce mai vie în fiecare zi. Parcă e un fel de vampir oribil, doar că 
EA se hrăneşte cu mintea lui Arnie. Cu mintea şi spiritul lui. 

— Nimic, nu s-a întâmplat nimic. M-am certat cu Arnie, 
asta-i tot. Te rog, mă ajuţi să-mi adun lucrurile? 

Au cules pachetele lui Leigh şi au intrat în casă. Uşa s-a 
închis în spatele lor şi noaptea a intrat cu totul în posesia 
vântului şi ninsorii. Până dimineaţa stratul de zăpadă va avea 
mai mult de douăzeci de centimetri. 

Arnie s-a plimbat cu maşina până după miezul nopţii şi 
mai târziu nu şi-a mai amintit nimic din acele ore. Zăpada 
umpluse străzile pustii şi fantomatice. Nu era o noapte pentru 
superbele maşini americane. Şi totuşi, Christine străbătea 
ninsoarea abundentă cu mare uşurinţă şi siguranţă, chiar şi 
fără cauciucuri pentru zăpadă. Din când în când se întrezărea 
fugar silueta preistorică a unui plug de zăpadă. 

Radioul mergea. Pe toată scala se prindea numai WDIL. 
Au început ştirile. La convenţia AFL/CIO, Eisenhower 


prevăzuse că în viitor muncitorii şi patronii se vor înţelege 
foarte bine. Dave Beck negase că Sindicatul Teamsters era 
doar o faţadă pentru toate agitaţiile. Cântărețul rock'n'roll 
Eddie Cochran murise în urma unui accident de maşină în 
drum spre aeroportul Heathrow din Londra; operaţia care 
durase trei ore nu reuşise să-i salveze viaţa. Ruşii se 
mândreau cu ICBMS-urile lor, WDIL difuza toată săptămâna 
vechituri, dar în weekenduri deveneau într-adevăr specifice. 
Buletine de ştiri din anii cincizeci. Asta era (n-am mai auzit 
niciodată până acum aşa ceva) o idee originală. Asta era 
(totul aberant) foarte original. 

Buletinul meteorologic pronostica mai multă zăpadă. 

Apoi iarăşi muzică: Bobby Dann cu "Splish-Splash", Ernie 
K-Doe cu "Mother-in-Law", gemenii Kalih cântând "When". 
Ştergătoarele marcau timpul. 

A privit spre dreapta, iar pe "locul mortului" l-a văzut pe 
Roland D. LeBay. 

Roland D. LeBay stătea acolo, îmbrăcat în pantaloni verzi 
şi o cămaşă decolorată de Armată, privind prin orbitele goale. 
Intr-una dintre ele se afla un cărăbuş. 

Trebuie să-i faci să plătească, a spus Roland D. LeBay. 
Trebuie să-i faci pe căcănari să plătească, Cunningham. Până 
la ultimul dobitoc. 

— Da, a şoptit Arnie. 

Christine murmura prin noapte, tăind zăpada cu urme 
proaspete, neabătute. 

— Da, asta-i de la sine înţeles. 

lar ştergătoarele de parbriz l-au aprobat. 


35 
Un scurt interludiu 


Băiete, mână acel vechi Chrysler până în Mexic. 
Z.Z. Top 


6 ICBM - rachetă balistică intercontinentală 


La Liceul Libertyville, antrenorul Puffer fusese înlocuit cu 
antrenorul Jones, iar centrul atenţiei se mutase de la football 
la basketball. Dar, de fapt, nimic nu se schimbase cu 
adevărat: basketbaliştii liceului nu se descurcau mult mai 
bine decât luptătorii fotbalişti - singurul punct luminos era 
Lenny Barongg, un tip polisportiv care excela în basket. Cu 
încăpățânare, Lenny a reuşit să aibă acel an superb de care 
avea nevoie dacă dorea să obţină bursa sportivă pentru 
colegiul Marquette, după care tânjea. 

Pe neaşteptate Sandy Galton a părăsit oraşul. Peste 
noapte. Mama lui, o beţivă de patruzeci şi cinci de ani care 
arata de şaizeci, nu a părut prea îngrijorată. Tot aşa a 
reacţionat şi fratele său mai mic, care era cel mai important 
furnizor de droguri din Gimnaziul Gornick. In Liceul Libertyville 
circula zvonul romantic că el fugise în Mexic. Altul, mai puţin 
romantic, propunea altă variantă: că Buddy Repperton se 
supărase dintr-un motiv sau altul pe Sandy, iar acesta a simţit 
că ar fi mai bine să dispară din oraş. 

Vacanţa de Crăciun se apropia, iar atmosfera din şcoală 
a devenit agitată şi destul de tumultuoasă, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna înaintea unei vacante lungi. In general, 
notele elevilor au înregistrat scăderea obişnuită dinainte de 
Crăciun. Referatele despre cărţi erau aduse târziu şi adesea 
semănau suspicios de mult cu rezumatele de pe copertă (la 
urma urmelor, câţi dintre elevii, din clasa a zecea sunt 
capabili să caracterizeze De veghe în lanul de secară; "acest 
clasic arzător al adolescenţei postbelice"). Proiectele erau pe 
jumătate făcute sau nefâcute, procentajul perioadelor de 
suspendare date pentru sărutări şi mângâieri a crescut 
aberant, ca şi cererea de marijuana, în timp ce elevii Liceului 
Libertyville se lăsau duşi de euforia dinaintea Crăciunului. 
Deci mulţi dintre elevi erau veseli; crescuse absenteismul 
profesorilor; pe coridoare şi în clase fuseseră agăţate 
decoraţiile de Crăciun. 

Leigh Cabot nu era veselă. Pentru prima dată în viaţa ei 
de liceana căzuse la un examen şi obținuse un D la un curs de 


secretariat. Nu putea să studieze; mintea ei rătăcea, fugea 
mereu la Christine - spre luminile verzi ale instrumentelor 
tabloului de bord Gare deveniseră ochi de pisică, plini de ură 
şi triumf atunci când se sufoca. 

Dar, pentru majoritatea elevilor, ultima săptămână de 
şcoală de dinaintea vacanței de Crăciun a fost o perioadă 
plăcută, când infracțiunile, care în oricare altă vreme a anului 
ar fi cauzat pedepse, erau scuzate; când profesorii severi 
anulau din când în când un examen la care toată lumea se 
prezentare prost; când fetele care se certaseră rău se 
împăcau; şi când băieţii care nu o dată se păruiseră, din 
cauza vreunei insulte reale sau imaginare, făceau acelaşi 
lucru. Probabil, cel mai elocvent exemplu pentru acea 
perioadă plăcută a fost faptul că domnişoara Rat-Pack, 
scorpia clasei 23, a fost văzută zâmbind... nu doar o singură 
dată, ci de mai multe ori. 

In spital, Dennis Guilder începuse să se însănătoşească - 
i se schimbaseră ghipsurile speciale, adaptate pentru 
dispozitivele de suspendare, cu cele normale. Terapia Fizică 
nu mai reprezenta o tortură. Se plimba pe coridoarele 
pavoazate cu beteală şi cu desene de Crăciun făcute de copiii 
din clasele primare, cârjele lui bocănind pe ciment şi fiind 
câteodată în ritm cu colindele care se difuzau la radio. 

Era o caesura, o acalmie, un interludiu, o perioadă de 
linişte. În timpul acestor plimbări parcă fără sfârşit pe 
coridoarele spitalului, Dennis se gândea că situaţia ar putea fi 
mai rea - mult, mult mai rea. 

Aşa a şi devenit nu după mult timp. 


36 
Buddy şi Christine 


Ei bine, este acolo în depărtare 
Și se apropie de mine 

Eu sunt fără apărare 

Și nimic nu mă poate salva. 


Chiar şi un chior de un ochi poate să vadă 
Că ceva rău mi se va întâmpla... 
The Inmates 


În ziua de marţi, 12 decembrie, Terrierii au pierdut în faţa 
Piraților cu 54-48, jucând in sala de sport a Liceului 
Libertyville. Majoritatea fanilor au plecat ieşind în frigul nopţii, 
fâră să fie prea dezamăgiţi; toţi redactorii sportivi din zona 
Pittsburg-ului preziseseră o altă înfrângere pentru Terrieri. 
Rezultatul nu putea fi denumit o dezamăgire. În plus, fanii 
Temerilor erau mândri de Lenny Barongg: marcase 34 de 
puncte, stabilind astfel un nou record al liceului. 

Oricum, Buddy Repperton era dezamăgit. 

Şi fiindcă el era dezamăgit, Richie Trelawney făcea mari 
eforturi ca sa-i împărtăşească starea sufletească. Tot la fel se 
întâmpla şi cu Bobby Stanton care stătea pe bancheta din 
spate. 

In cele câteva luni de când fusese dat afară din liceu, 
Buddy părea că a îmbătrânit. O parte din vină o purta barba. 
Acum semăna mai puţin cu Clint Eastwood şi mai mult cu un 
actor tânăr şi alcoolic care-l interpreta pe Captain Ahab. În 
ultimele săptămâni Buddy băuse foarte mult. Începuse să 
aibă vise atât de îngrozitoare, încât de-abia şi le reamintea. 
Se trezea transpirat şi tremurând, simțind că scăpase ca prin 
urechile acului de o osândă oribilă, neagră şi tăcută. 

Totuşi, alcoolul le tăia. Le tăia chiar de la afurisiţii de 
genunchi. Al dracului de bine. Rezolvarea consta în lucrul de 
noapte şi în somnul de zi. 

A coborât geamul Camaro-ului său zgâriat şi lovit, a tras 
o gură de aer rece şi a azvârlit afară o sticlă goală. A întins 
mâna peste umăr şi a spus: 

— Încă un cocktail Molotov, mesiu. 

— Imediat, Buddy, a răspuns respectuos Bobby Stanton 
şi a pus o sticlă de Texas Driver în palma lui Buddy. Buddy îi 
ademenise după meci să meargă să bea o ladă întreagă din 
chestia aia - destul ca să paralizeze întreaga Marină 
Egipteană, spusese el. 


A scos dopul, a agitat sicla, apoi a dat pe gât jumătate 
din conţinut. După care i-a întins-o lui Richie şi a scos un 
râgâit lung, ca de broască. Farurile Camaro-ului tăiau Route 
46, care străbătea Pennsylvania ca o linie dreaptă. De fiecare 
parte a drumului se întindeau câmpuri acoperite feeric de 
zăpadă sclipind în milioane de puncte, imitând parcă stelele 
de pe cerul negru al iernii. Buddy se îndrepta - cumva 
nepăsător, pe jumătate beat - spre Dealurile Squantic. Pe 
drum n-ar fi fost imposibil să-şi schimbe gândurile, dar dacă 
nu, Dealurile erau un loc frumos şi izolat, tocmai potrivit ca să 
te îmbeţi în linişte. 

Richie i-a dat sticla înapoi lui Bobby, care a băut însetat 
chiar dacă ura gustul lui Texas Driver. Bănuia că atunci când 
se va ameţi mai bine, nu îi va mai păsa deloc de gust. Era 
posibil ca mâine să aibă o migrenă şi să-i fie greață, dar până 
mâine mai erau o mie de ani. Bobby era încă foarte 
entuziasmat să fie cu ei; el era doar un boboc, iar Buddy 
Repperton, cu reputaţia lui aproape mitică de măreție şi 
răutate, era o personalitate la care el privea cu frică şi 
venerație. 

— Clovni nenorociţi, a spus Buddy posac. Ce adunătură 
de clovni nenorociţi! Voi consideraţi că ăla a fost un meci de 
basket? 

— Toţi sunt o adunătură de handicapaţi, a aprobat 
Richie. Cu excepţia lui Barongg. Treizeci şi patru de puncte 
nu-i chiar de ici, de colo. 

— Îl urăsc pe hârleţul ăla tâmpit, a spus Buddy, 
aruncându-i lui Richie o privire lungă, cântăritoare, de beţiv. 
Le iei apărarea iepuraşilor ălora? 

— Nici o şansă, Buddy, a răspuns Richie prompt. 

— Mai bine să nu. O să-l baronggez. 

— Ce vreţi mai întâi? a întrebat brusc Bobby din spate. 
Veştile bune sau cele proaste? 

— Veştile proaste, a răspuns Buddy. 

Ajunsese deja la a treia sticlă de Driver şi nu mai simţea 
nici o durere - doar o furie crescândă. Uitase - cel puţin 
pentru moment - că fusese exmatriculat; se concentra doar 


asupra faptului că echipa şcolii, adunătura aceea de 
handicapaţi nenorociţi şi tâmpiţi, îl dezamăgise. 

— Intotdeauna să începi cu veştile proaste. 

Camaro-ul rula cu şaizeci şi cinci de mile pe oră spre 
nord-est, pe o şosea cu două benzi care era ca o dâră de 
vopsea neagră pe o podea albă, vâlurită. Terenul începuse să 
fie uşor neregulat pe măsură ce se apropiau de Dealurile 
Squantic. 

— Ei bine, vestea proastă este că un milion de marţieni 
tocmai au aterizat în New York, a spus Bobby. Acu' vrei să 
auzi vestea bună? 

— Nu există veşti bune, a spus Buddy cu o voce joasă, 
posacă şi suferindă. 

Lui Richie i-ar fi plăcut să-i spună puştiului că nu-i bine să 
încerci să-l înveseleşti pe Buddy când acesta era într-o astfel 
de stare sufletească; reuşeai numai să agravezi situaţia. 
Trebuia să-l laşi în pace. 

Buddy se afla în această stare de când Moochie Welch, 
acel mic papagal cerşetor cu patru ochi, fusese strivit de un 
psihopat pe JFK Drive. 

— Vestea bună este că ei mănâncă cioroi şi se pişă 
benzină, a spus Bobby, şi a izbucnit în râs. 

A râs destul de mult timp, până când şi-a dat seama că 
râdea singur. Apoi s-a oprit brusc. S-a uitat în sus şi a văzut 
că ochii injectaţi cu sânge ai lui Buddy îl privesc peste partea 
de sus a bărbii, iar privirea aceea roşie, de dihor, care plutea 
în oglinda retrovizoare îi dădea un neplăcut sentiment de 
spaimă. Se gândea că s-ar fi putut să se fi oprit din râs o 
secundă prea tărziu. 

In spatele lor, în depărtare, probabil la o distanţă de trei 
mile, două faruri tremurau în noapte ca nişte scântei galbene, 
insignifiante. 

— Crezi că-i amuzant? a întrebat Buddy. Spui o 
nenorocită de glumă rasistă şi crezi că-i amuzantă? Eşti un 
fanatic căcăcios, ştii asta? 

Bobby a rămas cu gura căscată. 

— Dar ai spus că... 


— Am spus că nu-mi place Barongg. În general cred că 
hârleţele sunt tot atât de bune ca şi oamenii albi. 

Buddy s-a mai gândit. 

— Ei bine, aproape tot atât de bune. 

— Dar- 

— Mai bine fii atent, că altfel mergi pe jos acasă, a mârâit 
Buddy. Cu o fractură. lar atunci o să poți să umpli ghipsul 
nenorocit cu inscripția EU URASC CIOROII. 

— Oh, a spus Bobby cu vocea gâtuită de spaimă. Se 
simţea de parcă ar fi încercat să aprindă o lumină şi a fost 
zguduit de un şoc electric. 

— lartă-mă! 

— Dă-mi sticla aia şi ţine-ţi gura. 

Bobby i-a dat sticla în mare grabă. Mâna îi tremura. 

Buddy a golit-o. Au trecut pe lângă un indicator care 
anunţa 3 MILE PANĂ LA REZERVAȚIA DEALURILE SQUANTIC. 
Lacul din centrul rezervației era o zonă foarte căutată în 
timpul verii, dar rezervaţia era închisă din noiembrie până în 
aprilie. Totuşi, şoseaua care şerpuia prin parc până la lac era 
deszăpezită periodic pentru manevrele Gărzii Naţionale şi 
pentru excursiile de iarnă ale Pionierilor 

Exploratori, iar Buddy descoperise o alee dosnică care 
înconjura poarta principală şi apoi se intersecta cu şoseaua. 
Lui Buddy îi plăcea să meargă în rezervaţia tăcută şi 
îngheţată, să se plimbe şi să bea. 

În spatele lor, scânteile îndepărtate se transformaseră în 
cercuri - faruri duble cam la o milă depărtare. 

— Mai dă-mi un cocktail Molotov, porc rasist nenorocit. 

Bobby i-a întins o sticlă nouă de Driver, menţinând 
prudent tăcerea. 

Buddy a băut îndelung, a râgâit, apoi i-a pasat sticla lui 
Richie. 

— Nu, omule, mulţumesc. 

— Bea-o, că de nu îţi fac o clismă cu ea. 

— Sigur, okay, a spus Richie, dorindu-şi foarte tare să fi 
stat acasă în noaptea asta. 

A băut. 


Camaro-ul mergea înainte, cu luminile farurilor tăind 
bezna. 

Buddy s-a uitat în oglinda retrovizoare şi a văzut cealaltă 
maşină. Acum se apropia cu repeziciune. S-a uitat la 
vitezometru şi a văzut că el mergea cu şaizeci şi cinci de mile 
pe oră. Maşina din spatele lui trebuia să meargă cu aproape 
şaptezeci. Buddy a simţit ceva - un fel de dedublare curioasă 
a viselor pe care nu şi le amintea prea bine. Inima lui părea să 
fie apăsată uşor de un deget rece. 

În faţă, şoseaua se bifurca, Route 46 continuând spre est 
spre New Stanton, celălalt drum cotea spre nord spre 
Rezervaţia Dealurilor Squantic. Un indicator mare şi portocaliu 
avertiza: ÎNCHISĂ ÎN LUNILE DE IARNĂ. 

Încetinind foarte puţin, Buddy a cotit spre stânga şi a 
început să urce dealul. Drumul de acces spre rezervaţie nu 
era prea bine deszăpezit, iar coroanele copacilor de pe 
margine împiedicaseră soarele amiezii să topească zăpada. 
Camaro-ul a derapat puţin înainte să muşte iar asfaltul. Pe 
bancheta din spate, Bobby Stanton a scos un geamăt 
neliniştit. 

Buddy a privit în oglinda retrovizoare, aşteptându-se să 
vadă cealaltă maşină continuând să meargă pe Route 46 - la 
urma urmelor, la capătul drumului pe care se aflau ei nu era 
nimic altceva decât o fundătură - din punctul de vedere al 
majorităţii şoferilor - dar, în schimb, aceasta a luat curba 
chiar mai repede decât o făcuse Buddy şi se grăbea în urma 
lor, acum la mai puţin de un sfert de milă depărtare. Farurile 
ei erau patru cercuri albe strălucitoare care scăldau interiorul 
Camaro-ului. 

Bobby şi Richie s-au întors ca să se uite. 

— Ce dracu'? a murmurat Richie. 

Dar Buddy ştia. Dintr-o dată a ştiut. Era maşina care-l 
strivise pe Moochie. O, da, ea era. Nebunul care-l strivise pe 
Moochie era la volanul acelei maşini şi acum îl vâna pe 
Buddy. 

A apăsat pe pedala de acceleraţie şi Camaro-ul a început 
să zboare. Acul vitezometrului a sărit la şaptezeci, apoi s-a 


apropiat lent de optzeci. Copacii fugeau pe lângă ei ca nişte 
umbre negre în noapte. Luminile din spatele lor n-au rămas în 
urmă; adevărul era că încă se apropiau. Farurile se 
transformaseră în doi ochi albi şi imenşi. 

— Omule, ar trebui să încetineşti, a spus Richie. Şi-a 
înşfăcat centura de siguranţă, fiindcă acum era foarte speriat. 

— Dacă mergem cu viteza asta... 

Buddy n-a răspuns. S-a aplecat peste volan, privind când 
şoseaua când oglinda retrovizoare, în care acele lumini 
creşteau şi creşteau. 

— In faţă este o curbă, a spus Bobby răguşit. 

Şi, în timp ce curba se apropia, cu ochii de pisică ai 
parapetului lucind în farurile Camaro-ului, a strigat: 

— Buddy! E o curbă! E o curbă! 

Buddy a schimbat în viteza a doua, iar motorul 
Camaro-ului a mugit protestând. Acul turometrului a atins 6 
000 rpm, a dansat puţin timp la linia roşie de 7 000, apoi a 
căzut înapoi la o turație mai normală. Prin conductele 
Camaro-ului s-au auzit o mulţime de rateuri. Buddy a tras de 
volan, iar maşina s-a înscris în curba periculoasă. Roţile din 
spate au derapat pe zăpada întărită. În ultimul moment 
Buddy a schimbat vitezele, a apăsat pe pedala de acceleraţie, 
lăsându-şi corpul moale când spatele Camaro-ului a lovit 
troianul de zăpadă sapând în el o adâncitură ca un coşciug, 
sărind apoi în cealaltă direcţie. Botul a derapat. Buddy l-a 
lăsat să alunece, apoi a apăsat pe acceleraţie. Pentru un 
moment s-a gândit că maşina n-o să răspundă, că derapajul 
va continua, iar ei vor merge într-o parte pe şosea cu 
şaptezeci şi cinci de mile pe oră, până când vor întâlni o zonă 
fără parapet şi se vor rostogoli. Dar Camaro-ul s-a redresat. 

— Sfinte Doamne, Buddy, încetineşte! s-a tânguit Richie. 

Buddy stătea aplecat peste volan, rânjind, cu ochii 
injectaţi ieşiţi din orbite. Intre picioare strângea sticla de 
Driver. Aşa! Aşa, ucigaş nebun şi afurisit! Hai să vedem cum 
faci tu chestia asta fără să te rostogoleşti! 

Un moment mai târziu, farurile au reapărut, mai aproape 
ca niciodată. Rânjetul lui Buddy a tremurat şi a dispărut. 


Pentru prima dată a simţit un fior greţos, nedefinit, 
suindu-i-se prin picioare. Frica - frica adevărată - se furişa în 
el. 

Bobby privise în urmă în timp ce maşina care-i urmărea 
lua curba, iar acum s-a răsucit, cu faţa trasă şi albă. 

— Nici măcar n-a derapat, a spus el. Dar este imposibil! 
Este... 

— Buddy, cine-i? a întrebat Richie. 

A întins mâna să atingă cotul lui Buddy, dar i-a fost 
respinsă cu o asemenea forţă încât palma i s-a lovit de 
geamul portierei. 

— Să nu îndrăzneşti să mă atingi, a şoptit Buddy. 

În faţa lor şoseaua se întindea dreaptă, acum nemaifiind 
asfalt negru ci zăpadă albă, îngheţată şi înşelătoare. 
Camaro-ul rula peste această suprafaţă alunecoasă cu mai 
bine de nouăzeci de mile pe oră, deasupra troienelor de pe 
margine văzându-i-se doar capota de sus şi antena care se 
termina cu o minge de ping-pong portocalie. 

— Richie, să nu îndrăzneşti să mă atingi, când mergem 
atât de repede. 

— Este... - vocea lui Richie s-a întrerupt şi el n-a mai 
putut să continue. 

Buddy i-a aruncat o privire, iar la vederea spaimei din 
ochii mici şi roşii ai lui Buddy, teroarea lui Richie i s-a ridicat 
în gât ca un ulei fierbinte. 

— Mda, a răspuns Buddy. Cred că el este. 

Acolo, sus, nu existau case; deja erau pe proprietatea 
statului. Acolo nu era nimic decât troiene de zăpadă şi 
pădurea întunecată. 

— O să ne lovească! a ţipat Bobby de pe bancheta din 
spate. _ 

Vocea lui era piţigăiată, ca de femeie bătrână. Intre 
picioarele lui, restul de sticle de Texas Driver zdrăngăneau 
nebuneşte în cutie. 

— Buddy! O să ne lovească! 

Maşina din spatele lor ajunsese la cinci picioare 
depărtare de bara de protecţie a Camaro-ului; farurile ei 


inundau maşina cu o lumină îndeajuns de intensă ca să poţi 
citi un scris mărunt. S-a apropiat şi mai mult. O secundă mai 
târziu s-â auzit o bufnitură. 

Camaro-ul a oscilat pe sosea în timp ce maşina din spate 
a rămas puţin în urmă. Pentru Buddy a fost ca şi cum pe 
neaşteptate ei ar fi plutit şi a ştiut că se aflau la un pas dea 
intra într-un derapaj necontrolat, într-o rotaţie în care botul 
maşinii şi spatele îşi vor schimba de multe ori locurile până se 
vor ciocni de ceva şi se vor răsturna. 

O picătură de transpiraţie, caldă şi înţepătoare ca o 
lacrimă, i-a intrat în ochi. 

Treptat, Camaro-ul s-a redresat iarăşi. 

Când a simţit că avea maşina sub control, Buddy a 
apăsat încet pe pedala de acceleraţie până la' capăt. Dacă 
era Cunningham în vechea lui găleată de rugină, model '58 - 
ah, nu fusese ăsta unul din visele pe care nu şi le putea 
aminti? - Camaro-ul o să-l lase în urmă. Acum motorul ţipa. 
Acul turometrului se afla iarăşi la limita roşie de 7 000 rpm. 
Vitezometrul indica mai mult de o sută de mile pe oră, iar 
troienele de zăpadă zburau de o parte şi de alta, într-o tăcere 
fantomatică. În faţă şoseaua arăta ca un unghi văzut într-un 
film rulat cu o viteză foarte mare. 

— Oh, bunele Dumnezeu - a bălmăjit Bobby - oh, bunule 
Dumnezeu, te rog, păzeşte-mă de moarte, oh, bunele 
Dumnezeu, oh, drace... 

EI nu era acolo în ziua în care noi am distrus maşina lui 
Faţă-de-Cur, s-a gândit Buddy. E/ nu ştie ce se întâmplă. Biet 
nenorocit ghinionist! De fapt nu-i era milă de Bobby, dar dacă 
ar fi putut simţi milă pentru cineva, ar fi fost pentru acest 
boboc fără minte. În dreapta lui, Richie Trelawney era 
încordat şi palid ca o piatră de mormânt, cu ochii holbaţi. 
Richie ştia foarte bine situaţia. 

Maşina se apropia pe nesimţite de ei, cu farurile 
umflându-se în oglinda retrovizoare. 

Nu poate să se apropie! a ţipat mintea lui Buddy. Wu se 
poate! Dar maşina din spatele lor într-adevăr câştiga teren şi 
Buddy a simţit că se pregătea pentru lovitura de graţie. 


Mintea lui alerga ca un şobolan într-o cuşcă, căutând o cale 
de scăpare şi negăsind nici una. Deschizătura din troienele de 
pe partea stângă, care marca aleea pe care el o folosea de 
obicei ca să evite poarta principală şi să intre în rezervaţie, 
trecuse deja pe lângă el. Începuse să intre în criză de timp, de 
spaţiu şi de alternative. 

S-a auzit un alt bufnet scurt şi iarăşi Camaro-ul a derapat 
- de data aceasta la o sută zece mile pe oră. Nici o speranță, 
omule, a fost gândul fatalist al lui Buddy. Şi-a ridicat mâinile 
de pe volan şi-a apucat centura de siguranţă. Pentru prima 
dată în viata lui s-a încins cu ea. 

În aceeaşi secundă, Bobby Stanton de pe bancheta din 
spate, a scos un cumplit țipăt de spaimă. 

— Poarta, omule! Oh, Isuse, Buddy, este poaaaaa... 

Camaro-ul se afla pe vârful unul deal abrupt. Şoseaua 
cobora, iar în vale drumul se bifurca, devenind banda de 
intrare şi de ieşire din rezervaţie. Între cele două benzi era o 
căsuţă pe un postament de beton - în timpul verii, acolo 
stătea o doamnă pe un scaun de camping şi lua taxa de 
intrare de la fiecare maşină care intra în parc. 

Acum căsuţa era scăldată în lumina farurilor celor două 
maşini care se repezeau spre ea, Camaro-ul întorcându-se 
încet de-a curmezişul pe măsură ce derapajul se accentua. 

— Futu-te Faţă-de-Cur! a strigat Buddy. Pe tine şi calul pe 
care-l călăreşti! 

A rotit complet volanul. 

Bobby a urlat din nou. Richie Trelawney şi-a acoperit faţa 
cu mâinile, ultimul lui gând de pe lume fiind o repetare 
constantă: Fereşte-te de cioburile de sticlă, fereşte-te ce 
cioburile de sticlă, fereşte-te de cioburile de sticlă... 

Camaro-ul a descris un cerc complet, iar acum farurile 
maşinii urmăritoare îi loveau drept în faţă şi Buddy a început 
să urle. Fiindcă era într-adevăr maşina lui Faţă-de-Cur, grila 
aceea era imposibil de confundat, părea lată de o milă, doar 
că nu era nimeni la volan. Maşina era complet goală. 

În ultimele două secunde înaintea impactului, farurile 
Christinei s-au abătut spre stânga lui Buddy. Fury-ul s-a 


repezit pe aleea de intrare, perfect şi exact ca traiectoria unui 
glonţ pe ţeavă. A fărâmiţat bariera de lemn, împrăştiind-o în 
noaptea neagră; "ochii galbeni de pisică" sclipeau. 

Camaro-ul lui Buddy Repperton s-a izbit cu spatele de 
insula de beton pe care era aşezată ghereta. Limba de beton 
groasă de douăzeci de centimetri a ras tot spatele saşiului, 
lăsând conductele răsucite şi amortizoarele să zacă în 
zăpadă, ca o ciudată sculptură abstractă. Portbagajul a fost 
mai întâi comprimat ca un acordeon, apoi dislocat. O dată cu 
el a fost dislocat şi Bobby Stanton. Foarte vag, Buddy a simţit 
că ceva îl izbeşte în spate ca o găleată de apă caldă. Era 
sângele lui Bobby Stanton. 

Spatele Camaro-ului s-a ridicat în aer - un proiectil 
ciopârţit - într-o ploaie de cioburi de sticlă şi plastic, cu una 
din luminile din spate clipind încă maniac. A descris un cerc 
complet, a căzut cu o bufnitură infernală şi s-a rostogolit. 
Peretele despărțitor dintre interiorul maşinii şi motor s-a rupt, 
iar blocul motor s-a desprins, a alunecat şi l-a strivit pe Richie 
Trelawney de la brâu în jos. Când Camaro-ul s-a oprit din 
rostogolire, s-a auzit o explozie de flăcări de la rezervorul de 
benzină crăpat. 

Buddy Repperton trăia. Cioburile de sticlă îl tăiaseră în 
câteva locuri- una dintre urechi îi fusese retezată cu o precizie 
chirurgicală, lăsând o gaură roşie pe partea dreaptă a capului 
- şi avea un picior rupt, dar trăia. Îl salvase centura de 
siguranţă. A apăsat pe buton şi a îndepărtat-o. Pârâitul 
flăcărilor semăna cu zgomotul produs de o hârtie pe care o 
mototoleşti. Simţea căldura dogoritoare. 

A încercat să deschidă uşa, dar aceasta era înţepenită. 

Gâfâind răguşit, s-a aruncat în spaţiul liber unde fusese 
parbrizul - iar acolo se afla Christine. 

EA stătea la depărtare de patruzeci de yarzi, 
înfruntându-l la capătul unor dâre lungi şerpuite. Huruitul 
motorului El semăna cu gâfâitul domol al unui animal 
gigantic. 

Buddy şi-a umezit buzele. Ceva în partea lui stângă îl 
durea, înjunghiindu-l la fiecare respiraţie. Şi acolo se rupsese 


ceva. Coaste. 

Motorul Christinei a bubuit, apoi s-a domolit; a bubuit, 
apoi s-a domolit. Vag, ca într-un coşmar de nebun, Buddy îl 
auzea pe Elvis Presley cântând "Jailhouse Rock". 

Puncte de lumină portocalie-roşiatică pe zăpadă. 
Duduitul flăcărilor. O să explodeze. O să... 

A explodat. Rezervorul de benzină al Camaro-ului a sărit 
în aer cu o bubuitură infernală. Buddy s-a simţit parcă lovit în 
spate de o mână brutală şi a zburat prin aer, aterizând în 
zăpadă pe partea unde era rănit. Jacheta îi ardea. A gemut şi 
s-a rostogolit prin zăpadă, stingând focul. Apoi a încercat să 
se ridice în genunchi. In spatele lui, Camaro-ul era un rug 
orbitor în întunericul nopţii. 

Motorul Christinei, ambalându-se şi potolindu-se, 
ambalându-se şi potolindu-se, acum mult mai repede, mult 
mai nerăbdător. 

Până la urmă Buddy a reuşit să se ridice în mâini şi în 
genunchi. S-a uitat la Plymouth-ul lui Cunningham printre 
dârele de transpiraţie care i se scurgeau pe ochi. Capota din 
fată se ondulase atunci când Fury-ul zdrobise bariera, iar din 
radiator picura un amestec de apă şi antigel care se prelingea 
pe zăpadă, ca urmele proaspete ale unui animal. 

Buddy şi-a umezit iarăşi buzele. Şi le simţea uscate ca 
pielea de şopârlă. Spatele îi era cald, de parcă ar fi fost puţin 
ars de soare; simţea miros de material ars dar, în starea de 
şoc în care se afla, habar nu avea că şi canadiana şi cele două 
cămăşi arseseră. 

— Ascultă, a spus el, aproape inconştient de faptul că 
vorbeşte. Ascultă, hei... 

Motorul Christinei a urlat, iar EA s-a repezit spre el cu 
partea din spate pendulând în timp ce cauciucurile alunecau 
pe zăpada ca un zahăr. Capota ondulată arăta ca o gură 
încremenită într-un mârâit. 

Buddy aştepta în genunchi şi pe braţe, rezistând 
impulsului puternic să se ridice şi să se îndepărteze imediat, 
rezistând - cât de mult putea - panicii sălbatice care-i 
sfărâma stăpânireade sine. Nu era nimeni în maşină. Probabil 


că o persoană cu mai multă imaginaţie ar fi înnebunit deja. 

In ultima secundă s-a rostogolit spre stânga, urlând când 
marginile ciobite ale osului rupt de la picior i-au intrat în 
carne. A simţit ceva ca un glonţ trecând la câţiva centimetri 
de el, pentru o clipă fata i-a fost asaltată de un miros cald şi 
rău de gaze de eşapament, apoi zăpada s-a înroşit când s-au 
aprins luminile de frână ale Christinei. 

EA s-a întors brusc, derapând, şi a venit spre el. 

— Nu! a urlat Buddy. Durerea l-a săgetat în piept. Nu! 
Nu! Nu. 

S-a aruncat, acţionând din reflex, iar de această dată 
glonţul a trecut foarte aproape, scrijelindu-i o cizmă şi 
amorţindu-i instantaneu piciorul stâng. S-a ridicat nebuneşte 
în mâini şi în genunchi, ca un copil mic care se joacă 
"Mărturisesc" la o petrecere de aniversare. Sângele din gură 
se amesteca cu mucii din nas; una dintre coaste îi perforase 
un plămân. Pe obraz îi curgea sângele din gaura unde fusese 
urechea. Expira violent aer îngheţat. Respirația îi era foarte 
sacadată. 

Christine a făcut o pauză. 

Din ţeava de eşapament se ridicau vapori albi; motorul EI 
duduia şi torcea. Parbrizul era o întindere neagră. In spatele 
lui Buddy, rămăşiţele Camaro-ului aruncau flăcări uleioase 
spre cer. Un vânt tăios le răscolea şi le împrăştia. Bobby 
Stanton se afla în infernul de pe bancheta din spate, cu capul 
înclinat şi cu un rânjet întipărit pe faţa înnegrită. 

Se joacă cu mine, s-a gândit Buddy. Asta face, se joacă 
cu mine. Ca o pisică cu un şoarece. 

— Te rog, a croncănit el. 

Farurile erau orbitoare, transformând în negru sângele 
care-i picura de pe obraji şi din colţul gurii. 

— Te rog... O... o să-i spun că-mi pare rău... O Să mă 
târăsc în mâini şi în genunchi în faţa lui dacă asta doreşti... 
doar te rog... te... 

Motorul a urlat. Christine s-a repezit asupra lui ca o 
veche osândă din vremuri întunecate. Buddy a ţipat şi s-a 
aruncat iarăşi într-o parte, dar de această dată bara de 


protecţie l-a lovit, i-a rupt celălalt picior şi l-a aruncat în 
parapetul de zăpadă de pe marginea drumului. El a căzut şi a 
rămas inert ca un sac cu grăunţe. 

Christine s-a întors spre el, dar Buddy observase o 
posibilitate de scăpare, una foarte vagă. A început să urce 
înnebunit troianul, săpând în zăpadă cu mâinile goale din care 
orice simţire dispăruse, săpând cu picioarele, ignorând 
durerea îngrozitoare din picioarele rupte. Acum respiraţia lui 
era o succesiune de ţipete scurte, iar farurile erau mai intense 
şi motorul se auzea mai tare; fiecare bulgăre de zăpadă îşi 
crea propria lui umbră neagră, iar el O simţea, O putea simţi 
în spatele lui, ca un tigru oribil. 

S-a auzit un scârţâit, un zdrăngănit de metal, iar Buddy a 
urlat în timp ce unul din picioarele lui era implantat în zăpadă 
de bara de protecţie a Christinei. Şi l-a smuls din zăpadă, 
lăsându-şi cizma îngropată adânc. 

Râzând, bălmăjind, plângând, Buddy a ajuns pe vârful 
troianului făcut cu câteva zile în urmă de plugurile de 
deszăpezire ale Gărzii Naţionale, s-a bălăbănit încercând să-şi 
păstreze echilibrul, şi-a rotit braţele şi abia a reuşit să nu se 
rostogolească înapoi. 

S-a întors cu faţa la Christine. Plymouth-ul dăduse cu 
spatele de-a curmezişul şoselei şi acum venea iarăşi cu 
anvelopele din spate tocând zăpada. S-a izbit de zidul de 
zăpadă la un picior sub locul unde se căţărase Buddy, 
făcându-l pe el să se clatine şi declanşând o mică avalanşă. 
Lovitura i-a ondulat mai tare capota, dar Buddy nu a fost 
atins. EA s-a retras iarăşi printr-o ceaţă de zăpadă, motorul 
părând că urlă de frustrare. 

Buddy a zbierat triumfător, arătându-i degetul mijlociu. 

— Du-te dracului! Du-te dracului! Du-te dracului! 

De pe buzele lui s-a împrăştiat o ploaie fină de salivă şi 
sânge. Cu fiecare respiraţie sacadată, durerea părea să sape 
mai adânc în partea stângă, amorţindu-l, paralizându-l. 

Christine s-a repezit şi s-a izbit iarăşi de zidul de zăpadă. 

De această dată s-a prăbuşit o porţiune mare din zid, 
şubrezită de prima lovitură, îngropând partea din faţă a 


Christinei, iar Buddy de-abia a evitat prăbuşirea. S-a salvat 
târându-se iute în sus, sprijinindu-se în fund şi trăgându-se cu 
mâinile care se încleştau în zăpadă ca nişte arcane. Picioarele 
îi erau în agonie şi s-a aşezat pe o parte, gâfâind ca un peşte 
pe uscat. 

Christine a atacat iarăşi. aa 

— Pleacă de aici! a strigat Buddy. Placă de aici TARFA 
nebună! 

EA a izbit iarăşi în troian, iar de data aceasta zăpada a 
îngropat-o până la parbriz. Ştergătoarele au început să 
funcţioneze arcuindu-se într-o parte şi în alta, îndepărtând 
zăpada. 

S-a retras iarăşi, iar Buddy a realizat că încă o izbitură îl 
va trimite pe capota Christinei împreună cu zăpada. S-a lăsat 
să cadă pe spate şi s-a rostogolit pe cealaltă parte a zidului, 
ţipând de fiecare dată când coastele lui rupte atingeau 
suprafaţa. S-a oprit în zăpadă, privind în sus spre cer la 
stelele reci. Dinţii au început să-i clănţăne. Corpul îi era 
zguduit de spasme. 

Christine nu a mai atacat, dar îi auzea murmurul 
motorului. Nu venea, dar aştepta. _ 

A privit zidul de zăpadă înălțându-se spre cer. In spatele 
lui, incandescenţa Camaro-ului care ardea a început să 
pălească. Cât trecuse de la accident? Nu ştia. Oare va 
observa cineva focul şi va veni să-l salveze? Nici asta nu ştia. 

Buddy a devenit conştient simultan de două lucruri: că 
din gură îi curgea sânge - şi curgea înfricoşător de repede - şi 
că i se făcuse foarte frig. Dacă nu va veni cineva, va muri 
îngheţat. 

larăşi foarte înspăimântat, s-a luptat să se ridice în şezut. 
Încerca să se decidă dacă să se târască înapoi sus şi să 
privească maşina - era mai 
rău dacă nu putea s-o vadă - când s-a uitat în sus la troianul 
de zăpadă şi respiraţia i s-a oprit. 

Acolo se afla un om. 

Doar că nu era un om, era un cadavru. Un cadavru 
putrezit, îmbrăcat în pantaloni verzi. Nu purta cămaşă, dar în 


jurul taliei avea un corset pătat cu ţărână. Prin pielea foarte 
întinsă peste chip luceau oasele albe. 

— Asta-i pentru tine, căcănarule, a şoptit apariţia. 

Ultimele rămăşiţe de autocontrol ale lui Buddy s-au 
spulberat şi a început să urle isteric, cu ochii ieşindu-i din 
orbite, cu părul părând că se ridică într-o cască grotescă în 
jurul feţei însângerate şi murdare, când fiecare fir s-a încordat 
şi s-a îndreptat. Din gură îi curgea sânge care-i păta gulerul 
canadienei; a încercat să se retragă, s-a agăţat cu mâinile de 
zăpadă şi a vrut să se târască pe fund, în timp ce arătarea 
venea spre el. Nu avea ochi. Ochii îi dispăruseră, mâncaţi de 
Dumnezeu ştie ce viermi. Și; îi simțea mirosul, oh 
Dumnezeule, putea să-l miroasă, iar mirosul era ca cel al 
roşiilor putrede, mirosul era moartea. 

Cadavrul lui Roland D. LeBay şi-a întins mâinile 
descărnate spre Buddy Repperton şi a rânjit. 

Buddy a urlat. A răcnit. Apoi, s-a încordat brusc, buzele 
lui formând un O de o perfectă finalitate, ca şi cum ar fi dorit 
să sărute oroarea care venea spre el. Mâinile lui s-au întins şi 
au zgâriat în partea stângă a canadienei rupte, deasupra 
inimii, care fusese până la urmă străpunsă de una din 
coastele rupte. A căzut pe spate, cu picioarele lovind zăpada, 
ultima lui răsuflare, ieşind ca un jet lung şi alb din gura 
moale... ca gazele de eşapament. 

Pe zidul de zăpadă, arătarea pe care el o văzuse 
dispăruse. Nu lăsase nici o urmă. 

Din partea cealaltă, motorul Christinei a pornit cu un 
urlet triumfător care s-a izbit de coastele înzăpezite ale 
Dealurilor Squantic, apoi ecoul s-a întors. 

Pe malul îndepărtat al Lacului Squantic, cam la zece mile 
în linie dreaptă, un tânăr care făcea ski-fond la lumina 
stelelor, a auzit sunetul şi s-a oprit brusc, cu mâinile pe bețe 
şi cu capul înclinat. 

Pe neaşteptate, i s-a făcut pielea de găină pe spinare şi, 
deşi ştia că a fost numai o maşină undeva - aici urletul se 
auzea până foarte departe în nopţile reci de iarnă - primul lui 
gând a fost că ceva preistoric se trezise la viaţă şi îşi prinsese 


prada: un lup mare sau poate un tigru cu dinţi imenşi. 
Sunetul nu s-a mai repetat, iar el şi-a continuat drumul. 


37 
Darnell meditează 


Baby, lasă-mă să merg cu automobilul tău, 

Hei, baby, lasă-mă să merg cu automobilul tău! 
Spune-mi, scumpo, 

Spune-mi: cum te simţi? 

Chester Burnett 


În noaptea în care Buddy Repperton şi prietenii lui au 
întâlnit-o pe Christine în Dealurile Squantic, Will Darnell a stat 
la garaj până după miezul nopţii. In acea zi, emfizemul îl 
supărase destul de mult. Când starea i se înrăutăţea, îi era 
frică să se întindă în pat, cu toate că în mod obişnuit adora 
somnul. 

Doctorul îi spusese că nu era deloc probabil să se sufoce 
în somn, dar pe măsură ce îmbătrânea şi emfizemul punea 
din ce în ce mai mult stăpânire pe plămânii săi, îi era tot mai 
frică. Faptul că frica lui era iraţională nu schimba cu nimic 
situaţia. Cu toate că de când avusese doisprezece ani - cu 
patruzeci şi noua de ani în urmă! - nu mai intrase în nici un 
fel de biserică, dăduse dovadă de un interes morbid în 
legătură cu circumstanţele decesului Papei loan Paul | din 
urmă cu zece săptămâni. loan Paul murise în pat şi fusese 
găsit de dimineaţă. Probabil deja țeapăn. Acesta era 
amănuntul care-l hăituia pe Will: probabil deja țeapăn. 

A intrat în garaj la nouă şi jumătate, conducând 
Chrysler-ul Imperial model 1966 - ultima maşină pe care 
intenţiona s-o deţină - cam în acelaşi timp când Buddy 
Repperton observa în oglinda retrovizoare cele două puncte 
de lumină. 

Will stătea pe vreo două milioane de dolari şi mai bine, 
dar banii nu-i mai produceau prea multă plăcere, dacă 


vreodată se întâmplase aşa ceva. Banii nici măcar nu mai 
păreau complet reali. Nimic nu mai părea real cu excepţia 
emfizemului. Acesta era hidos de real, iar Will accepta cu 
plăcere orice lucru care îi abătea gândurile de la el. 

Problema lui Arnie Cunningham, da - aceea îi abătuse 
gândurile de la emfizem. Bănuia că din această cauză îl 
lăsase pe Cunningham să stea prin preajmă când cele mai 
puternice instincte ale lui îi spuneau să-l scoată pe puşti din 
garaj, deoarece era într-un anumit fel periculos. Ceva se 
întâmpla cu Cunningham şi cu '58-ul lui restaurat. Ceva foarte 
neobişnuit. 

Puştiul nu era aici în această seară; el şi întregul club de 
şah al Liceului erau pentru trei zile la Philadelphia, la Turneul 
de Toamnă al Statelor Nordice. Cunningham făcuse haz pe 
chestia asta; se schimbase foarte mult faţă de puştiul plin de 
coşuri şi cu ochii mari pe care Buddy Repperton îl atacase, 
faţă de puştiul pe care Will îl catalogase imediat (şi eronat) 
drept un plângăreţ fricos şi poate chiar un homosexual. 

În primul rând, devenise cinic. 

leri după-amiază, aflându-se în birou la un trabuc 
(băiatului începuseră să-i placă trabucele; Will se îndoia că 
părinţii lui ştiau), îi spusese lui Will că pierduse atâtea şedinţe 
de la club încât, conform regulamentului, el nu ar mai fi 
trebuit să fie membru. Slawson, profesorul coordonator, ştia 
asta foarte bine, dar omitea voit penalizările până după 
Turneul Statelor Nordice. 

— Am pierdut mai multe şedinţe decât oricare altul, dar 
de asemenea se întâmplă ca eu să joc cel mai bine şi 
căcănarul ştie. 

Arnie s-a strâmbat şi şi-a dus pentru un moment ambele 
mâini la spate. 

— Ar trebui să te duci la un doctor să te consulte, a 
remarcat Will. 

Arnie şi-a mijit ochii arătând brusc mult mai bătrân decât 
cei aproape optsprezece ani pe care-i avea. 

— N-am nevoie de nimic altceva decât un futai creştinesc 
ca să-mi îndrepte vertebra. 


— Deci te duci la Philly? 

Will fusese dezamăgit, chiar dacă Cunningham avea 
dreptul la nişte zile libere; asta însemna că în următoarele 
nopţi trebuia să se bizuie pe Jimmy Sykes, iar Jimmy nu putea 
să facă deosebirea între curul lui şi o îngheţată. 

— Desigur. N-am chef să dau cu piciorul la trei zile în 
care o să fiu în centrul atenţiei, a spus Arnie. - A observat faţa 
acră a lui Will şi a rânjit. - Omule, nu te îngrijora. Fiind atât de 
aproape de Crăciun, toţi clienţii tăi cumpără jucării pentru 
prichindei în loc de cabluri pentru baterie sau seturi pentru 
carburator. Locul ăsta o să fie mort până la anul şi o ştii prea 
bine. 

Era foarte adevărat, desigur, dar nu avea nevoie, să-i 
spună un mucos. 

— Faci un drum în Albany pentru mine după ce te întorci? 
a întrebat Will. 

Arnie l-a privit precaut. 

— Când? 

— Weekendul ăsta. 

— Sâmbătă? 

— Da. 

— Care-i mişcarea? 

— Duci Chrysler-ul meu în Albany, asta-i afurisita de 
mişcare. Henry Buck are paisprezece maşini folosite "curate" 
de care vrea sâ scape. El spune că sunt curate. Tu te duci şi 
te uiţi la ele. O să-ţi dau un cec în alb. Dacă arată bine, faci 
afacerea. Dacă par "fierbinţi"' spune-i să se ducă-n pastele 
mă-sii. 

— Şi ce iau cu mine? 

Will l-a privit îndelung. 

— Începe să-ţi fie frică, Cunningham? 

— Nu. 

Arnie şi-a strivit trabucul pe jumătate fumat. L-a privit pe 
Will. 

— Poate că de fiecare dată riscurile mi se par că devin 
mai mari. Este cocaină? 

— O să-l trimit pe Jimmy, a răspuns brusc Will. 


— Dar spune-mi ce este. 

— Două sute de cartuşe de Winston. 

— În ordine. 

— Eşti sigur? Chiar aşa? 

Arnie a râs. 

— O să fie o schimbare bine venită după şah. 

Will a parcat Chrysler-ul în boxa cea mai apropiată de 
biroul său, cea care avea scris deasupra DL. DARNELL NU 
BLOCAŢI! S-a dat jos şi a trântit portiera, gâfâind, luptându-se 
să respire. Emfizemul îl apăsa pe piept, iar în seara aceasta 
se părea că-şi adusese şi fratele. Nu, nu avea de gând să se 
întindă, indiferent ce spusese tâmpitul ăla de doctor. 

Jimmy Sykes mânuia apatic mătura imensă. Jimmy era 
înalt şi tălâmb şi avea douăzeci şi cinci de ani. Debilitatea lui 
mintală îl făcea să pară cu opt ani mai tânăr. Incepuse să-şi 
pieptene părul pe spate, în stilul anilor cincizeci, imitându-l pe 
Cunningham, pe care Jimmy îl venera. Cu excepţia vagilor 
fâşti, fâşt-uri pe care le scotea mătura pe cimentul pătat de 
ulei, garajul era tăcut. Şi gol. 

— Locul este aglomerat în seara asta, Jimmy, nu? a 
şuierat Will. 

Jimmy a privit în jur. 

— Nu, domnule Darnell, n-a mai fost nimeni de când 
domnul Hatch a venit şi şi-a luat Fairlane-ul, acum o jumătate 
de oră. 

— Glumeam doar, a spus Will dorindu-şi iarăşi să fie 
Cunningham acolo. 

Cu Jimmy nu puteai să discuţi decât foarte clar. Totuşi, 
poate o să-l invite la o ceaşcă de cafea cu puţin Courvoisier 
ca să-i dea gust. Să facă o tripletă. El, Jimmy şi emfizemul. 
Sau poate, din moment ce emfizemul îşi adusese în această 
seară fratele, trebuia să fie un grup de patru. 

— Ce părere ai despre... 

S-a întrerupt brusc, observând că boxa douăzeci era 
goală. Christine nu era acolo. 

— A venit Arnie pe aici? 

— Arnie? a repetat Jimmy, clipind stupid. 


— Arnie, Arnie Cunningham, a spus Will enervat. Câţi 
Arnie cunoşti tu? Maşina lui nu-i aici. 

Jimmy s-a uitat la boxa douăzeci şi s-a încruntat. 

— Oh. Da. 

Will a zâmbit. 

— Copilul Minune a fost dat afară de la importantul 
turneu de şah, nu? 

— Oh, chiar aşa? a întrebat Jimmy. Of, asta-i foarte rău, 
nu? 

Will s-a abținut să-l apuce pe Jimmy, să-l scuture şi să-l 
plesnească. Nu trebuia să se enerveze; asta-i îngreuna 
respiraţia şi va trebui să-şi umple plămânii cu chestia aia cu 
gust oribil din aparatul respirator. 

— Ei bine, Jimmy, ce ţi-a spus? Ce ţi-a spus când l-ai 
văzut? 

Dar, pe neaşteptate şi foarte sigur, Will a ştiut că Jimmy 
nu l-a văzut pe Arnie. 

Până la urmă Jimmy a înţeles la ce se referea Will. 

— Oh, nu l-am văzut. Doar am văzut-o pe Christine ieşind 
pe poartă. Băiete, asta-i o maşină straşnică, nu-i aşa? A 
reparat-o de parcă a vrăjit-o. 

— Da, a spus Will. Ca o vrajă. 

Era un cuvânt pe care-l asociase şi înainte de 
Cunningham când se gândise la el. Dintr-o dată şi-a schimbat 
intenţia să-l invite pe Jimmy la cafea şi coniac. Incă privind 
boxa douăzeci, a spus: 

— Poţi să pleci acasă, Jimmy. 

— O, domnule Darnell, mi-aţi spus că pot lucra şase ore 
în seara asta. Înseamnă până la zece. 

— Atâta îţi pontez. 

Ochii tulburi ai lui Jimmy s-au luminat la auzul acestei 
bunăvoinţe neaşteptate, aproape de neimaginat. 

— Într-adevăr? 

— Mda, chiar aşa, chiar aşa. la-ţi picioarele la spinare şi 
pleacă, Jimmy, okay? 

— Desigur, a spus Jimmy, gândindu-se că pentru prima 
dată în cei cinci sau şase ani de când lucra pentru Will (nu 


ştia prea bine câţi ani erau, dar mama lui ţinea evidenta, tot 
aşa cum se ocupa şi de impozitele pe care trebuia să le 
plătească el) bătrânul ursuz suferea de veselia dinaintea 
Crăciunului. Tocmai ca în filmul acela despre cele trei 
fantome. Adunându-şi propria veselie de Crăciun, Jimmy a 
strigat: 

— Asta-i o mare minune. 

Will s-a strâmbat şi a intrat în birou. A pornit filtrul de 
cafea, Mr. Coffee, şi s-a aşezat la birou, privindu-l pe Jimmy 
cum pune mătura la loc, stinge aproape toate neoanele şi-şi 
ia paltonul. 

Will s-a lăsat pe spate şi s-a gândit. 

La urma urmelor, în toţi aceşti ani, creierul său îl ţinuse 
în viaţă, în viaţă şi cu un pas înainte; nu fusese niciodată 
chipeş, toată viata lui fusese gras şi avusese întotdeauna 
necazuri cu sănătatea. In copilărie, un acces de scarlatină 
avut primăvara fusese urmat de o formă uşoară de 
poliomielită; aceasta îl lăsase cu mâna dreaptă care funcţiona 
doar la şaptezeci şi cinci la sută din capacitate. Ca tânăr 
îndurase o erupție de furunculi. Când Will avusese patruzeci şi 
trei de ani doctorul îi descoperise la subraţ o excrescenţă 
mare, spongioasă. Se dovedise că nu era malignă, dar 
operaţia de extirpare îl ţinuse aproape toată vara la pat şi 
drept urmare avusese ulceraţii pe spate. Un an mai târziu 
fusese gata-gata să moară de pneumonie. Acum avea diabet 
incipient şi emfizem. Dar creierul lui fusese întotdeauna bun 
şi fercheş, şi tot el îl menţinuse cu un pas înainte. 

— Deci s-a lăsat pe spate şi s-a gândit la Arnie. Bănuia că 
unul din lucrurile care-l impresionaseră favorabil la 
Cunningham, după ce acesta i se împotrivise lui Repperton în 
ziua aceea, era o anumită asemănare cu adolescentul Will 
Darnell. Bineînţeles, Cunningham nu era bolnăvicios, dar 
suferise de acnee, fusese disprețuit de ceilalţi, un singuratic. 
Prin toate acestea trecuse şi tânărul Will Darnell. 

Şi Cunningham era deştept. 

Era deştept şi avea maşina aceea. Maşina aceea stranie. 

— Bună seara, domnule Darnell, a strigat Jimmy. A rămas 


lângă uşă un moment, apoi a adăugat nesigur: Crăciun fericit. 

Will i-a făcut cu mâna. Jimmy a plecat. Will şi-a ridicat cu 
greutate masa enormă de pe scaun, s-a dus să ia sticla de 
Courvoisier din dulap şi a pus-o lângă filtrul de cafea. Apoi s-a 
aşezat. Prin minte i se desfăşura o cronologie aproximativă a 
faptelor. 

August: Cunningham aduce la garaj epava unui Plymouth 
'58 şi o pune în boxa douăzeci. Maşina pare cunoscută şi aşa 
şi este. Este Plymouth-ul lui Rollie LeBay. Arnie nu ştie asta - 
nu are nevoie să ştie - dar odată, de mult, şi Rollie LeBay mai 
făcea câte un transport ocazional în Albany, sau Burlington, 
sau Portsmouth, pentru Will Darnell... doar că în acele zile de 
demult, Will avea un Cadillac '54. Maşini diferite pentru 
transporturi, acelaşi fund dublu fals, cu compartimente pentru 
artificii, ţigări, alcool şi droguri. În acele zile Will nu auzise 
despre cocaină. Bănuia că pe atunci o foloseau doar cântăreții 
de jazz din New York. 

Sfârşitul lui august: Repperton şi Cunningham se ceartă, 
iar Darnell îl dă afară pe Repperton. s-a plictisit de Repperton, 
de lăudăroşenia lui eternă şi de mersul lui tantoş. Se poartă 
urât cu clienţii şi, în timp ce face toate transporturile în New 
York şi New England, este neglijent, iar neglijenţa este 
primejdioasă. Are o tendinţă să depăşească limita de viteză, a 
primit amenzi pentru asta. Era nevoie doar de un sticlete mai 
curios ca amândoi să ajungă la tribunal. Lui Darnell nu îi este 
frică de închisoare - nu în Libertyville - dar i-ar afecta 
reputaţia. Existaseră nişte timpuri când nu-i păsase prea mult 
de reputaţie, dar acum era mai bătrân. 

Will s-a ridicat, şi-a turnat cafea şi a adăugat puţin 
coniac. S-a oprit, s-a gândit puţin, apoi a mai adăugat. S-a 
aşezat, a scos un trabuc din buzunarul de la piept, s-a uitat la 
el şi l-a aprins. Du-te dracului de emfizem. Suportă chestia 
asta. 

Cu fumul aromat răspândindu-se în jurul lui, cu cafeaua 
bună întărită cu coniac în faţă, Darnell a privit în garajul plin 
de umbre şi a meditat mai departe. 

Septembrie: Puştiul îl roagă să-i dea un abţibild de revizie 


tehnică şi să-i împrumute numere de înmatriculare ca să-şi 
poată duce prietena fa un meci de football. Darnell i le dă - 
drace, existaseră timpuri când el obişnuia să vândă un 
abţibild de revizie tehnică pentru şapte dolari fără să arunce 
măcar o privire la maşina pentru care era destinat. De altfel, 
maşina puştiului arăta bine. Încă nefinisată, poate, şi încă 
destul de zgomotoasă, dar în linii mari destul de bună. El face 
o treabă într-adevăr bună. 

lar chestia asta, nu-i aşa, este a dracului de stranie, când 
te gândeşti că nimeni nu l-a văzut vreodată lucrând la ea. 

Oh, mici reparaţii, sigur. A înlocuit becurile la luminile de 
avertizare. A schimbat cauciucurile. Puştiul nu-i o momâie în 
privinţa maşinilor: Will a stat într-o zi în scaunul lui şi l-a 
urmărit cum a schimbat tapiţeria banchetei din spate. Dar 
nimeni nu l-a văzut lucrând la sistemul de evacuare a gazelor 
arse, care era complet distrus când el a adus hârbul în garaj 
pentru prima dată. Şi nimeni nu l-a văzut făcând ceva la 
caroserie, deşi tabla Fury-ului, care suferise de cancer 
avansat când puştiul o adusese, arăta acum ca nouă. 

Darnell ştia ce credea Jimmy Sykes, fiindcă îl întrebase o 
dată. Jimmy credea că Arnie făcea reparaţiile serioase în 
timpul nopţii, după ce pleca toată lumea de acolo. 

— Al dracului de mult a lucrat noaptea, a spus Darnell cu 
voce tare şi a simţit brusc un fior rece pe care nici cafeaua cu 
coniac nu l-a putut înlătura. Mda, multe reparaţii făcute 
noaptea. Aşa trebuie să se fi întâmplat. Deoarece în timpul 
zilelor tot ce făcuse puştiul fusese să asculte muzica veche 
difuzată la WDIL. Şi multă pierdere de timp. 

— Bănuiesc că face reparaţiile serioase în timpul nopţii, 
spusese Jimmy cu toată încrederea deplină a unui copil care 
povesteşte cum intră Moş Crăciun pe horn, sau cum Moş 
Niculae a pus cadourile în cizmuliţă. Will nu credea nici în Moş 
Crăciun, nici în Moş Niculae şi nici nu credea că Arnie o 
restaurase pe Christine în timpul nopţilor. 

Două alte certitudini se rostogoleau în mintea lui ca nişte 
bile de biliard care caută gaura în care să cadă. 

Ştia că Cunningham o condusese pe Christine în cimitirul 


de maşini din spate de multe ori înainte ca aceasta să fie aptă 
de revizia tehnică. Pur şi simplu rulase încet pe aleile dintre 
maşinile stricate. Rula cu cinci mile pe oră, dând la nesfârşit 
ocoluri după căderea întunericului, după ce toţi plecaseră 
acasă, înconjurând macaraua mare cu electromagnet şi presa 
pentru compactat maşini. Plimbându-se. Singura dată când 
Darnell îl întrebase despre asta, Arnie îi răspunsese că 
verifica centrarea roţilor din faţă. Dar puştiul habar nu avea 
să mintă. Nimeni nu verifica vreodată centrarea roţilor la o 
viteză de cinci mile pe oră. 

Asta făcea Cunningham după ce toţi plecau acasă. Asta 
însemna munca lui de noapte. Plimbându-se prin cimitirul de 
maşini, printre mormanele de fiare vechi, cu luminile maşinii 
pâlpâind nesigur în suporturile lor mâncate de rugină. 

Apoi mai era ceasul de kilometraj al Plymouth-ului. 
Acesta mergea invers. Cunningham scosese în evidenţă acest 
amănunt cu un zâmbet maliţios. Se derula invers cu mare 
rapiditate. El îi spusese lui Will că a observat că scade cu cinci 
mile la fiecare milă parcursă. Will fusese sincer uimit. Auzise 
de modificarea indicaţiilor ceasurilor de kilometraj în afacerile 
cu maşini uzate şi chiar el se pricepea foarte bine la aşa ceva 
(împreună cu căptuşirea sistemului de transmisie cu rumeguş 
ca să atenueze ţiuiturile şi umplerea radiatoarelor ireparabile 
cu fulgi de ovăz ca să le oprească temporar scurgerile), dar 
nu mai văzuse niciodată unul care să funcţioneze spontan în 
sens invers. Ar fi crezut că-i imposibil. Arnie zâmbise amuzat 
şi spusese că-i o mică defecţiune. 

Într-adevăr, era o defecţiune, s-a gândit Will. O 
defecţiune a dracului de ciudată. 

Băiete, asta-i o maşină straşnică, nu-i aşa? A reparat-o 
de parcă ar fi vrăjit-o. 

Will nu credea în Moş Crăciun sau în Moş Niculae, dar era 
perfect de acord să recunoască că pe lume existau unele 
lucruri ciudate. Un om realist recunoştea acest fapt şi îl 
folosea dacă putea. Un prieten al lui Will, care locuia în Los 
Angeles, pretindea că văzuse fantoma soţiei sale înainte de 
marele cutremur din '67, iar Will n-avea nici un motiv concret 


să pună la îndoială această afirmaţie (cu toate că n-ar fi 
crezut-o deloc dacă prietenul său ar fi avut ceva de câştigat). 
Quent Youngerman, alt prieten, pretinsese că-l văzuse pe 
tatăl său, de mult decedat, stând la piciorul patului de spital 
după ce Quent, un muncitor constructor, căzuse de pe schelă 
de la etajul patra al unei clădiri din Wood Street. 

Will auzise asemenea relatări în tot timpul vieţii sale, aşa 
cum de bună seamă i s-a întâmplat oricui. Şi la fel cum au 
făcut majoritatea oamenilor care gândesc, le-a depozitat 
într-un dosar, nici crezându-le nici necrezându-le, doar dacă 
povestitorul nu era un obsedat. Le-a stocat într-un dosar, 
deoarece nimeni nu ştia de unde vin oamenii când se nasc şi 
nimeni nu ştia unde se duc oamenii când mor, iar nici măcar â 
toţi pastorii unitarieni, gălăgioşii Isuşi renăscuţi şi Papii şi 
cercetătorii nu-l puteau convinge pe Will de contrariu. Doar 
pentru ca unii oameni deveneau prea exaltaţi în legătură cu 
acest subiect, asta nu însemna că le ştiau pe toate. Punea 
astfel de poveşti într-un dosar deoarece nimic într-adevăr 
inexplicabil nu i se întâmplase lui însuşi. 

Doar că, poate ceva de acest gen tocmai i se întâmpla. 

Noiembrie. Repperton şi bunii lui amici îi fac ferfeniţă la 
aeroport maşina lui Cunningham. Când o aduce cu camionul 
de remorcare, arată de parcă Gigantul Verde a călcat pe ea. 
Darnell o priveşte şi se gândeşte: N-o să mai meargă 
niciodată. Asta-i tot; n-6 să mai reuşească vreodată să se 
deplaseze nici măcar cu un metru. lar. la sfârşitul lunii Welch 
este ucis pe JFK Drive. 

Decembrie: Un detectiv de la Poliţia Statală vine şi 
adulmecă prin preajmă. Junkins. Într-una din zile vine şi 
adulmeca pe la garaj şi discută cu Cunningham, apoi vine şi 
adulmecă într-o zi când Cunningham nu,este la garaj şi vrea 
sa ştie de. ce puştiul minte în legătură cu distrugerile pe care 
Repperton şi golanii lui (dintre care făcea parte şi răposatul 
Peter "Moochie" Welch) le-au cauzat Plymouth-ului lui 
Cunningham. De ce mă întrebi pe mine? îl întreabă Darnell, 
şuierând şi tuşind într-un nor de fum de trabuc. Vorbeşte cu 
el, este afurisitul lui de Plymouth, nu al meu. Eu doar conduc 


acest garaj astfel încât tipii care muncesc să-şi poată mentine 
maşinile în stare de funcţionare, ca să fie în stare să pună o 
pâine pe masă pentru familiile lor. 

Junkins ascultă răbdător această argumentaţie. El ştie că 
Will Darnell mai face al naibii de multe pe lângă patronarea 
unui garaj de raparatii şi a unui cimitir de maşini, dar Darnell 
ştie că el ştie, deci este okay. 

Junkins îşi aprinde o ţigară şi spune: Discut cu tine pentru 
că deja am vorbit cu puştiul şi el nu vrea să-mi spună. La un 
moment dat am crezut că a vrut să-mi spună, am avut 
impresia că este verde de frică. Apoi s-a controlat şi n-a mai 
vrut să scoată un cuvânt. 

Darnell spune: Dacă tu crezi că Arnie l-a călcat pe Welch, 
spune-o. 

Junkins zice: Nu cred. Părinții lui afirmă că era acasă şi 
dormea şi nu mi se pare că ei mint ca să-l acopere. Dar, 
Welch era unul dintre cei care i-au distrus maşina, suntem 
foarte siguri de asta, iar eu sunt convins că el minte în 
legătură cu cât de rău au avariat-o, şi nu ştiu de ce şi mă 
înnebuneşte. 

Destul de rău, spune Darnell fără nici o simpatie. 

Junkins întreabă: Cât de rea era starea ei, domnule 
Darnell? Spune-mi tu. 

lar Darnell spune prima şi singura minciună din discuţia 
cu Junkins: Nici n-am observat. 

Observase chiar foarte bine şi ştia de ce Arnie minţise în 
această privinţă, încercând să minimalizeze incidentul, iar 
acest poliţai ar şti şi el motivul, dacă acesta nu ar fi atât de 
evident încât să treci peste el şi - să nu-l observi. 
Cunningham minţea pentru că dezastrul fusese oribil, 
stricăciunile fuseseră mai mari decât putea să-şi imagineze 
acest copoi; huliganii ăia nu avariaseră '58-ul lui Cunningham, 
îl uciseseră. Cunningham mintea fiindcă deşi nimeni nu-l 
văzuse făcând prea mult în timpul săptămânii care urmase 
incidentului, maşina era ca şi nouă - chiar mai bună decât 
fusese înainte. 

Cunningham îl minţise pe poliţist deoarece adevărul era 


incredibil. 

— Incredibil, a gândit Darnel) cu voce tare şi a băut 
restul cafelei. A privit în jos la telefon, s-a întins spre el, apoi 
şi-a retras mâna. Trebuia să dea un telefon, dar era mai bine 
ca înainte să-şi termine analiza - să-şi pună gândurile în 
ordine. 

El însuşi era singurul (în afară de Cunningham) care 
putea să aprecieze incredibilitatea celor întâmplate: 
regenerarea completă a maşinii. Jimmy era prea sărac cu 
duhul, iar ceilalţi veneau şi plecau, nefiind clienţi permanenţi. 
Totuşi, existaseră comentarii despre treaba fantastică pe care 
o făcuse Cunningham; o mulţime dintre indivizii care îşi 
făcuseră reparaţii la fiarele lor pe roţi în timpul acelei 
săptămâni din noiembrie folosiseră cuvântul incredibil, iar 
câţiva dintre ei păruseră tulburaţi. Johnny Pomberton, care 
cumpăra şi vindea camioane uzate, încercase să repare în 
săptămâna aceea un camion de transportat gunoaie. Johnny 
se pricepea la maşini şi la camioane mai bine decât oricine 
altcineva din Libertyville, poate chiar din toată Pennsylvania. 
l-a spus sincer şi concis lui Will că el nu putea să creadă. Este 
ca un voodoo, afirmase Johnny Pomberton, apoi râsese, dar 
fără prea mare poftă. Will îl privise cu un interes politicos şi 
după una sau două secunde bătrânul a clătinat din cap şi a 
plecat. 

Stând în biroul lui şi privind garajul, misterios de tăcut în 
perioada lejeră dinainte de Crăciun, Will s-a gândit (nu pentru 
prima dată) că majoritatea oamenilor ar accepta orice dacă ar 
vedea acest orice cu ochii lor. În realitate nu exista 
supranaturalul şi nici anormalul; ce s-a întâmplat, s-a 
întâmplat, şi asta era tot. 


Jimmy Sykes: De parcă-ar fi vrăjit-o. 

Junkins: Minte în această privință, dar să fiu al dracului 
dacă ştiu de ce. 

Will a deschis sertarul biroului, presându-şi burta şi a 
căutat agenda pentru anul 1978. l-a răsfoit paginile şi a găsit 


însemnarea sa mâzgălită: Cunningham. Turneu de şah. Philly 
Sheraton. Dec. 11-[3. 

A sunat la Informaţii, a aflat numărul de telefon al 
hotelului şi l-a format. Nu era prea mirat să-şi simtă inima 
luând-o la galop în timp ce telefonul a sunat şi când 
recepţionerul a răspuns. 

De parcă ar fi vrăjit-o. 

— Alo, Philadelphia Sheraton. 

— Bună seara, a spus Will. Aţi organizat acolo un turneu 
de şah... 

— Al Statelor Nordice, da, domnule, l-a întrerupt 
recepţionerul. Părea grăbit şi foarte tânăr. 

— Sun din Libertyville, P.A., a spus Will. Cred că la 
dumneavoastră stă un elev de la Liceul Libertyville, pe nume 
Arnie Cunningham. Este unul dintre participanţii la turneu. Aş 
dori să vorbesc cu el, dacă este acolo. 

— Un moment, domnule. Să mă interesez. 

Clanc. Will a fost lăsat să aştepte. S-a lăsat pe spate în 
scaunul rotativ şi i s-a părut că a stat aşa mult timp, cu toate 
că secundarul roşu al ceasului de pe perete s-a rotit doar o 
singură dată. El nu este acolo, iar dacă este, o să-mi 
mănânc... 

— Alo? 

Vocea era tânără, plină de curiozitate neliniştită şi, fără 
putinţă de tăgadă, a lui Cunningham. Will Darnell a simţit un 
gol care i s-a agitat în stomac, dar tonul vocii sale nu a trădat 
nimic; era prea bătrân pentru aşa ceva. 

— Bună, Cunningham, a spus el, Darnell. 

— Will? 

— Mda. 

— Care-i problema, Will? 

— Puştiule, ce mai faci? 

— leri am câştigat, iar azi am făcut remiză. Un joc de 
rahat. N-am reuşit să mă concentrez. Ce s-a întâmplat? 

Da, era Cunningham - el era, fără nici o îndoială. 

Will, care n-ar fi sunat pe cineva fără să aibă pregătit un 
motiv, tot aşa cum n-ar fi umblat fără indispensabili, a spus 


dulceag;: 

— Tâncule, ai un creion? 

— Desigur. 

— Există un magazin pe North Broad Street, United Auto 
Parts. Crezi că poţi să treci pe acolo şi să vezi ce cauciucuri 
au? 

— Reşapate? a întrebat Arme. 

— Nu, din cele de calitate. 

— Sigur, pot să trec pe acolo. Mâine după-amiază sunt 
liber de la prânz până la ora trei. 

— Este foarte bine. Întrebi de Roy Mustungerra şi îi spui 
numele meu. 

— Zi-mi pe litere. 

Will s-a conformat. 

— Asta-i tot? 

— Mda... doar că sper să-ţi ia foc curul. 

— Nici o şansă, a spus Cunningham şi a râs. 

Will i-a spus la revedere şi a închis. 

Era Cunningham, nici un dubiu în această privinţă. În 
seara aceasta Cunningham era în Philadelphia, iar 
Philadelphia era la mai mult de trei sute de mile depărtare. 

Cui îi putuse da el un set de chei de rezervă? 

Puştiului Guilder. 

Sigur! Numai că puştiul Guilder era în spital. 

Prietenei sale. 

Dar ea nu avea carnet de conducere sau măcar un 
permis. Aşa spusese Arnie. 

Altcineva. 

Nu mai exista altcineva. Cunningham nu mai era 
apropiat de altcineva cu excepţia lui Will însuşi, iar Will ştia al 
naibii de bine 'că Cunningham nu îi dăduse niciodată un set 
de chei de rezervă. 

De parcă ar fi vrăjit-o. 

Rahat. 

Will s-a sprijinit iarăşi de spătarul scaunului şi şi-a luat un 
trabuc. După ce acesta s-a aprins, iar capătul tăiat se afla în 
scrumieră, s-a uitat în sus ia fumul gros şi a analizat iarăşi 


situaţia. Nici o idee. Cunningham era în Philadelphia, se 
dusese acolo cu autobuzul liceului, dar maşina lui dispăruse. 
Jimmy Sykes o văzuse ieşind pe poartă, dar nu observase cine 
fusese la volan. Acum, exact, ce însemnau toate acestea? Ce 
înţeles aveau? 

Treptat, mintea lui a luat-o pe alte cărări. S-a gândit la 
propriile sale zile de liceu, când deținuse rolul principal într-o 
piesă de teatru la o serbare. Personificase un pastor care se 
sinucide din cauza dorinţei carnale pentru Sadie Thompson, 
fata căreia încerca să-i salveze sufletul. Obţinuse aplauze 
furtunoase. Acela fusese momentul lui de glorie într-o 
perioadă de liceu lipsită de sport şi de triumfuri academice şi 
poate şi cel mai frumos moment al tinereţii sale - tatăl său 
fusese un beţiv, mama un cal de bătaie, iar singurul său frate 
murise în propriul său moment de glorie, undeva în Germania, 
dar aplauzele sale au fost bubuitul constant al obuzelor. 

S-a gândit la singura sa prietenă, o blondă palidă pe 
nume Wanda Haskins, ai cărei obraji albi erau presăraţi cu 
pistrui, care deveneau dureros de mulţi la sfârşitul lui august. 
S-ar fi căsătorit aproape cu certitudine - Wanda era una 
dintre cele patru fete cu care Darnell se culcase (el excludea 
târfele din numărătoare). Cu siguranţă ea fusese singura pe 
care o iubise (întotdeauna presupunând că aşa ceva există - 
şi, ca şi evenimentele supranaturale de care auzise din când 
în când, dar la care nu fusese martor, putea să pună la 
îndoială existenţa iubirii, dar nu o putea dezaproba), dar tatăl 
ei lucrase în armată, iar Wanda fusese un copil al armatei. La 
vârsta de cincisprezece ani - poate doar cu un an înaintea 
schimbării mistice a raportului de forţe din mâinile celor 
bătrâni în cele ale tinerilor - ea şi familia ei se mutaseră în 
Wichita, şi acela fusese sfârşitul. 

Existase un anumit ruj pe care ea îl folosea, iar în acea 
îndepărtată vară a anului 1934 avusese gustul zmeurei 
proaspete pentru un Will care era încă destul de zvelt, avea 
ochii limpezi, era ambițios şi tânăr. Fusese un gust care îi 
împinsese mâna stângă să se îndrepte spre penisul în erecţie, 
în mijlocul nopţii... şi chiar înainte ca Wanda Haskins să 


accepte, ei dansaseră, în visele lui Will Darnell, acel dans 
special şi dulce. În patul lui de copil, care era prea scurt 
pentru picioarele lui în creştere, dansaseră. 

lar acum, gândindu-se la acest dans, Will a încetat să mai 
mediteze, a început să viseze şi, încetând să viseze, a pornit 
iarăşi să danseze. 

Cam trei ore mai târziu, s-a trezit din somnul care nu 
fusese nici un moment prea profund; s-a trezit la auzul 
zgomotului făcut de uşa garajului, care se ridica. Şi lumina de 
deasupra ei - un tub fluorescent de 200 W - se aprindea. 

Will şi-a pus în grabă scaunul pe toate picioarele. Pantofii 
lui au lovit covoraşul de sub birou (pe el, cu litere de cauciuc 
în relief era scris: BARDAHL), iar şocul miilor de furnicături din 
picioare l-a trezit complet. 

Christine se deplasa încet prin garaj spre boxa douăzeci. 

Will, de-abia convins chiar şi acum că era treaz, a privit-o 
cu o curioasă lipsă de interes, care probabil aparţine numai 
celor treziţi direct din vise. Stătea încordat la birou, cu braţele 
ca nişte şunci înfipte în coapse şi o privea. 

Motorul s-a ambalat o dată, de două ori. Ţeava de 
eşapament, nouă şi strălucitoare, a împrăştiat fum albastru. 

Apoi motorul s-a oprit. 

Will stătea acolo fără să se mişte. 

Uşa biroului era închisă, dar exista un interfon, 
întotdeauna pornit, între încăperea lui şi garajul lung ca un 
grajd. Era acelaşi interfon la care auzise în august începutul 
luptei dintre Cunningham şi Repperton. Prin intermediul 
difuzorului interfonului auzea păcănitul constant făcut de 
motorul în răcire. Altceva nu se auzea. 

Nimeni n-a coborât din Christine, deoarece nu era nimeni 
în ea, care să coboare. 

Punea astfel de poveşti într-un dosar deoarece nimic 
într-adevăr inexplicabil nu i se întâmplase lui însuşi... doar că, 
poate ceva de acest gen tocmai i se întâmpla. 

O văzuse traversând garajul spre boxa douăzeci, uşa 
automată zdrăngănind în timp ce se închidea împotriva nopţii 
reci de decembrie din spatele ei. lar experţii, examinând mai 


târziu cazul, ar putea spune: Martorul a moţăit, apoi a 
adormit, recunoaşte acest fapt, şi visa... ceea ce pretinde că a 
văzut este în mod evident nimic altceva decât o extensie a 
acelui vis, un stimul exterior cauzându-i o serie de imagini 
fantastice, subiective şi spontane... 

Da, ei ar putea să afirme aşa ceva, la fel de bine cum Will 
putea să viseze că dansează cu puştoaica de cincisprezece 
ani, Wanda Haskins... dar în realitate era un om bătrân de 
şaizeci şi unu de ani, cu capul pe umeri, un om care de mult 
timp abandonase orice înclinații romantice. 

lar el văzuse '58-ul lui Cunningham alunecând gol de-a 
lungul garajului, volanul rotindu-se singur atunci când maşina 
a intrat în boxa ei. Văzuse farurile stingându-se şi auzise 
motorul cu opt cilindri când se oprise. 

Acum, simțindu-se de parcă n-ar fi avut oase, Will Darnell 
s-a ridicat, a ezitat, s-a dus la uşa biroului, iarăşi a ezitat, apoi 
a deschis-o. 

A ieşit afară şi a luat-o pe lângă şirul de maşini parcate 
spre boxa douăzeci. Paşii lui aveau ecou, apoi se stingeau 
misterios. 

A stat lângă maşină, lângă corpul ei de două tone, vopsit 
în roşu şi alb. Vopseaua era groasă, clară şi perfectă, neatinsă 
nici de cea mai mică ciupitură sau pată de rugină. Parbrizele 
erau clare şi intacte - nici măcar o ciobitură produsă de o 
pietricică. 

Acum singurul zgomot era cel făcut de zăpada de sub 
şasiu, care se topea şi picura încet. 

Will a atins capota. Era caldă. 

A încercat portiera şoferului, iar aceasta s-a deschis 
imediat. Mirosul care s-a răspândit din interiorul maşinii era 
cel de piele nouă, plastic nou, alămuri noi - numai că părea să 
mai existe un iz, un miros mult mai neplăcut sub ele. Un 
miros de pământ. Will a inspirat adânc, dar n-a reuşit să-l 
identifice. S-a gândit la ceapa veche pe care tatăl său o ţinea 
într-o ladă în pivniţă şi a strâmbat din nas. 

S-a aplecat înăuntru. În contact nu era nici o cheie. 
Ceasul de kilometraj indica 52 107,8 mile. 


Pe neaşteptate, locaşul cheii de contact, montat în 
tabloul de bord, s-a răsucit, semnul negru trecând de pe 
poziţia OPRIT pe poziţia PORNIT. Motorul fierbinte a pornit 
imediat şi a început să duduie constant, plin de energie 
octanică. 

Lui Will i s-a oprit inima în piept. La fel şi respiraţia. 
Gâfâind şi şuierând ca să respire, s-a grăbit înapoi în birou ca 
să găsească respiratorul de rezervă într-unui dintre sertarele 
biroului. Respirația lui, slabă şi neputincioasă, suna ca un vânt 
de iarnă în pragul unei uşi. Chipul lui căpătase culoarea cerii 
de lumânare. Degetele lui trăgeau fără odihnă de pielea 
gâtului. 

Motorul Christinei s-a oprit iarăşi. 

Nici un zgomot, numai păcănitul şi clinchetul metalului în 
răcire. 

Will şi-a găsit aparatul respirator, l-a înfipt adânc în gât, a 
apăsat pe buton şi a inhalat. Încetul cu încetul, sentimentul că 
pe pieptul lui se aşezase o roabă plină cu cărămizi, a dispărut. 
S-a aşezat pe scaunul rotativ şi a auzit, recunoscător, 
scârţâitul normal, aşteptat, de protest al arcurilor. Şi-a 
acoperit faţa cu mâinile sale grase. 

Nimic cu adevărat inexplicabil... până acum. 

Văzuse. 

Nimeni nu condusese maşina aceea. Intrase goală 
înăuntru, mirosind ca şi ceapa stricată. 

lar chiar atunci, în ciuda spaimei, mintea lui Will a 
început să lucreze, şi el a început să se întrebe cum ar putea 
să folosească în avantajul său ceea ce aflase. 


38 
Ruperea relaţiilor 


Ei bine, domnule, doresc o decapotabilă galbenă, 
Un De Ville cu patru uşi, 
Cu o roată de rezervă Continental şi cu capace de roți 


cromate. 
Vreau un motor puternic, 
Și frâne puternice; 
Vreau un motor puternic cu demaraj ca de avion... 
Vreau radio cu unde scurte, 
Vreau televizor şi telefon, 
Știi că trebuie să vorbesc cu iubita mea 
Când mă plimb cu maşina. 
Chuck Berry 


Rămăşiţele arse ale Camaro-ului lui Buddy Repperton au 
fost găsite târziu în după-amiaza zilei de miercuri, de un 
paznic al rezervației. O doamnă bătrână care locuia împreună 
cu soţul ei în micuțul oraş Upper Squantic sunase la cabana 
paznicilor de pe malul lacului. Ea suferea de artrită avansată, 
iar câteodată nu putea să doarmă. Credea că noaptea trecută 
văzuse flăcări în zona intrării din sud a parcului. La ce oră? 
Socotea că în jur de zece şi un sfert, deoarece privise Filmul 
de Vineri Seara la CBS şi fusese cam pe la jumătatea 
acestuia. 

Joi, o fotografie a maşinii arse a apărut pe prima pagină a 
ziarului Keystone din Libertyville sub un titlu care spunea: 
TREI MORŢI ÎNTR-UN ACCIDENT DE MAŞINĂ LA REZERVAȚIA 
DEALURILE SQUANTIC. Era citată o informaţie primită de la 
Poliţia Statală în care se spunea că "alcoolul era probabil una 
din cauzele accidentului" - un mod oficial şi opac de a spune 
că rămăşiţele sfărâmate ale unei duzini de sticle de 
suc-cu-vin, vândut sub denumirea de Texas Driver, fuseseră 
găsite în maşină. 

Veştile au avut un impact foarte puternic la Liceul 
Libertyville; cei tineri acceptă întotdeauna cu mare greutate 
mărturii neplăcute despre propria lor mortalitate. Probabil că 
sezonul de vacanţă a agravat situaţia. 

Arnie Cunningham a fost teribil de deprimat de aceste 
vesti. Deprimat şi speriat. La început Moochie; acum Buddy, 
Ricnie Trelawney şi Bobby Stanton. Bobby Stanton, un boboc 
mototol de care Arnie nu auzise niciodată - oricum, ce 


căutase un puşti nătăfleţ în compania unora ca Buddy 
Repperton şi Richie Trelawney? Nu ştiuse că asta era ca şi 
cum ar fi intrat într-o cuşcă de tigri, fără altă măsură de 
protecţie decât un pistol cu apă? | se părea extrem de greu să 
accepte versiunea vinului, care spunea pur şi simplu că 
Buddy şi prietenii lui se enervaseră la meciul de basket, 
ieşiseră să se plimbe şi să bea şi avuseseră parte de un sfârşit 
rău. 

Nu putea să se debaraseze de sentimentul că el era 
cumva implicat. 

De când se certaseră, Leigh nu mai dorea să vorbească 
cu el. Arnie nu a sunat-o - în parte din mândrie, în parte de 
ruşine, în parte dintr-o dorinţă ca ea să-l sune prima şi 
lucrurile să poată reveni la situaţia de... dinainte. 

Dinainte de ce? a şoptit mintea lui. Ei bine, înainte ca ea 
să fie gata-gata să moară sufocată în maşina ta, în primul 
rând. Inainte ca tu să încerci să-l baţi măr pe tipul care i-a 
salvat viața. 

Dar ea dorea ca el s-o vândă pe Christine. lar asta era 
pur şi simplu imposibil... nu-i aşa? Cum putea el să facă aşa 
ceva după ce investise în ea atât de mult timp, efort, sânge şi 
- da, era adevărat - chiar şi lacrimi? 

Era o scuză veche, iar el nu dorea să se gândească la ea. 
Când a sunat ultimul clopoțel în acea joi care părea fără 
sfârşit, s-a dus în parcarea elevilor - aproape a alergat 
într-acolo - şi s-a aruncat în Christine. 

A stat la volan, a inspirat adânc, spasmodic, privind 
primii fulgi de zăpadă ai unei ninsori de după-amiază, care se 
agitau pe capota lucioasă. Şi-a băgat mâna în buzunar, a scos 
cheile şi a pornit-o pe Christine. Motorul a murmurat 
încurajator şi el a ieşit din parcare cu cauciucurile muşcând 
zăpada întărită. Se gândea că până la urmă tot o să 
trebuiască să monteze cauciucurile pentru zăpadă, dar 
adevărul era că Christine nu părea să aibă nevoie de ele. 
Avea cea mai bună tracţiune din câte maşini condusese el 
până acum. 

A pipăit după butonul de pornire al radioului şi l-a potrivit 


pe WDIL. Sheb Wooley cânta "The Purple People Eater". Până 
la urmă această melodie l-a mai înveselit. 

Simplul fapt că se afla la volanul Christinei, având 
controlul, făcea ca totul să pară mai puţin grav. Il făcea să 
simtă că poate să se descurce în orice situaţie. Auzind despre 
modul cum fuseseră îndepărtați Repperton, Trelawney şi acel 
mic căcănar, avusese un şoc oribil, bineînţeles, iar după 
gândurile de răzbunare din vară şi toamnă, fusese probabil 
normal să se simtă puţin vinovat. Dar purul adevăr era că el 
fusese la Philly. Nu avea nimic de-a face cu accidentul; era 
imposibil. 

Pur şi simplu fusese deprimat de situaţia generală. 
Dennis se afla în spital. Leigh se comporta stupid - ca şi când 
maşinii lui i-ar fi crescut braţe şi ea ar fi îndesat bucata de 
hamburger în gatul ei. Pentru numele lui Dumnezeu! lar 
astăzi părăsise clubul de şah. 

Poate că partea cea mai rea fusese modul în care domnul 
Slawson, antrenorul de şah, îi acceptase decizia, fără ca 
măcar să încerce să-l convingă să se răzgândească. Arnie îi 
servise o serie de bazaconii despre cât de puţin timp liber are 
la dispoziţie în perioada asta şi cum era obligat să-şi reducă 
unele activităţi, iar domnul Slawson aprobase scurt, şi îi 
spusese: Okay, Arnie, noi vom fi tot aici, în Sala 30, dacă te 
răzgândeşti. Domnul Slawson îl privise cu ochii lui spălăciţi, 
pe care ochelarii cu lentile groase îi amplificau până la 
mărimea respingătoare a două ouă fierte. Şi în ei văzuse ceva 
- fusese reproş? 

Poate că da. Dar individul nici măcar nu încercase să-l 
convingă să stea, aici era problema. Cel puţin ar fi trebuit să 
încerce, că doar Arnie era cel mai bun jucător al clubului de 
şah din liceu, iar Slawson era conştient de asta. Dacă ar fi 
încercat, poate că Arnie s-ar fi răzgândit. Adevărul era că el 
avea puţin mai mult timp liber acum, când Christine era... 
era... 
Ce? 

... ei bine, iarăşi reparată. Dacă domnul Slawson ar fi 
spus ceva de genul: Hei, Arnie, nu fi atât de grăbit, hai să ne 


mai gândim, avem mare nevoie de tine... dacă domnul 
Slawson ar fi spus aşa ceva, s-ar putea să se fi răzgândit. Dar 
nu. Doar că vom fi tot aici în Sala 30 dacă te răzgândeşti şi 
bla-bla-bla şi iac-iac: ce căcănar nenorocit, la fel ca toţi 
ceilalţi. Nu era vina sa că Liceul Libertyville fusese eliminat în 
runda semifinală; el câştigase patru meciuri înainte şi ar fi 
câştigat şi în finale dacă i s-ar fi oferit şansa. Căcănarii de 
Barry Qualson şi Mike Hicks pierduseră semifinala; amândoi 
jucaseră şah de parcă crezuseră că Ruy Lopez era o nouă 
băutură răcoritoare... 

A rupt ambalajul şi staniolul unei lame de gumă, şi-a 
îndesat-o în gură, a mototolit ambalajul şi l-a aruncat cu mare 
precizie în punga de gunoi care atârna sub scrumiera 
Christinei. 

— Fix în curul micuţului vagabond, a murmurat el şi apoi 
a rânjit. 

Era un rânjet crud, fără umor. Deasupra lui, ochii săi se 
mişcau agitaţi într-o parte şi într-alta, privind fără încredere o 
lume plină de şoferi nebuni, pietoni zevzeci şi o idioţenie 
generală. 

Arnie a colindat aiurea prin Libertyville, gândurile lui 
continuând să se deruleze în acelaşi stil uşor paranoic de 
alinare amară. Radioul împrăştia un torent de şlagăre vechi, 
iar astăzi toate erau instrumentale - "Rebel Rouster", "Wild 
Weekend", "Telstar", demenţialul "Teen Beat" al lui Sandy 
Nelson şi "Rumble" de Line Weay, cea mai cunoscută dintre 
toate. Spatele îl agasa, dar pe un ton moderat. Fulguiala s-a 
intensificat devenind ninsoare întunecată. Şi-a aprins farurile, 
dar foarte repede ninsoarea s-a oprit, iar norii s-au spart 
scoțând la iveală un soare frumos şi rece de iarnă. 

S-a plimbat. 

A ieşit din gândurile lui - care acum îi spuneau că 
probabil Repperton şi-a găsit, la urma urmelor, un sfârşit 
foarte potrivit, perfect - şi a fost şocat când şi-a dat seama că 
este aproape şase fără un sfert şi că se lăsase întunericul. Pe 
partea stângă se apropia Pizzeria Gino, trifoiurile mici de neon 
clipind în întuneric. Arnie a oprit lângă bordură şi a coborât. A 


dat să traverseze strada şi apoi şi-a dat seama că lăsase 
cheile de contact în Christine. 

S-a aplecat să le ia... şi, brusc, mirosul l-a asaltat, mirosul 
despre care-i spusese Leigh, şi pe care el îl negase. 

Acum era acolo, ca şi cum ar fi ieşit de undeva când el 
părăsise maşina - un miros pătrunzător, de carne putrezită, 
care îi înţepa ochii şi îi bloca gâtul. A înşfăcat cheile şi s-a 
îndepărtat tremurând, privind-o pe Christine cu o expresie de 
oroare pe fa'ă. 

A fost un miros, Arnie. Un miros oribil, de putregai... ştii 
despre ce vorbesc. 

Nu, n-am nici cea mai vagă idee... ai început să-ți 
imaginezi lucruri. 

Dar, dacă ea îşi imaginase, atunci şi lui i se întâmpla 
acelaşi lucru. 

Arnie s-a răsucit brusc şi a traversat în fugă strada spre 
Gino ca şi când Dracul ar fi fost pe urmele lui. 


Înăuntru a comandat o pizza pe care de fapt nu o dorea, 
a schimbat nişte monede de douăzeci şi cinci de cenți în 
monede de zece şi a intrat în cabina telefonică de lângă 
tonomat. Din tonomat se auzea o melodie la modă pe care 
Arnie n-o mai ascultase. 

Prima dată a sunat acasă. l-a răspuns tatăl său, cuo 
voce ciudată, fără inflexiuni. Arnie nu-l mai auzise pe Michael 
vorbind aşa, iar neliniştea lui s-a accentuat. Vocea tatălui său 
semăna cu cea a domnului Slawson. In această după-amiază 
şi seară de joi toţi vorbeau cu tonurile egale şi mohorâte 
dintr-un coşmar. In jurul cabinei telefonice alunecau, parcă 
fantasmatic, feţe ciudate, ca nişte baloane pe care cineva a 
desenat schematic chipuri umane. Dumnezeu lucrase cu un 
Magic Marker. 

Căcănari, s-a gândit el fără sens. Toţi sunt o adunătură 
de cănănari. 

— Bună, Dad, a spus el nesigur. Uite, eu - hm, am 
pierdut şirul timpului. Îmi pare rău. 


— E-n ordine, a spus Michael. 

Vocea lui era aproape ca un bâzâit, iar Arnie a simţit cum 
neliniştea sporeşte, transformându-se în teamă. 

— Unde eşti, la garaj? 

— Nu - hm, la Gino. La Pizzeria Gino. Dad, te simţi bine? 
Vorbeşti ciudat. 

— Sunt bine, a răspuns Michael. Tocmai am aruncat la 
gunoi cina ta, maică-ta este sus şi iarăşi plânge, iar tu 
mănânci pizza. Sunt bine. Te bucuri de maşina ta, Arnie? 

Gâtul lui Arnie a funcţionat, dar n-a putut să scoată un 
sunet. 

— Dad, a reuşit el să îngaime până la urmă. Nu cred că 
eşti prea drept. 

— Nu cred că mă mai interesează ceea ce crezi tu că-i 
drept sau nu, a spus Michael. La început aveai o anumită 
justificare pentru comportamentul tău; poate. Dar, în ultima 
lună te-ai transformat într-o persoană pe care nu o mai 
înţeleg deloc şi se petrece ceva ce înţeleg şi mai puţin. Nici 
mama ta nu înţelege, dar o simte şi o face să sufere foarte 
rău. Ştiu că o parte din suferinţă este din vina ei, dar mă 
îndoiesc că asta schimbă cu ceva intensitatea durerii. 

— Dad, pur şi simplu nu mi-am dat seama de trecerea 
timpului, a strigat Arnie. Nu mai fă din ţânţar armăsar! 

— Te-ai plimbat cu maşina? 

— Da, dar... 

— Am observat că de obicei atunci ţi se întâmplă aşa 
ceva, a spus Michael. Vii acasă în seara asta? 

— Da, devreme, a răspuns Arnie. Şi-a umezit buzele. 
Tocmai doream să mă duc la garaj, am nişte informaţii pe 
care Will mă rugase să le aflu când am fost la Philly- 

— Scuză-mă, nici asta nu mă interesează, a spus 
Michael. 

Vocea lui era încă politicoasă, înfiorător de distantă. 

— Oh, a spus Arnie foarte încet. 

Acum era foarte speriat, aproape tremura. 

— Arnie? 

— Ce este? aproape a şoptit Arnie. 


— Ce se petrece? 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Te rog. Detectivul acela m-a vizitat la birou. Şi a 
căutat-o şi pe Regina. A supărat-o foarte tare. Nu cred că a 
intenţionat aşa ceva, dar... 

— Ce a vrut de data asta? a întrebat Arnie vehement. 
Afurisitul ăla, ce a mai vrut de data asta? O să... 

— Tu o să ce? 

— Nimic. 

A înghiţit ceva care avea gustul unui pumn de praf. 

— Ce a vrut de data asta? 

— Repperton, a răspuns tatăl său. Repperton şi ceilalţi 
doi băieţi. Ce altceva credeai? Situaţia geopolitică din 
Brazilia? 

— Ce i s-a întâmplat lui Repperton a fost un accident, a 
spus Arnie. De ce a vrut să discute cu tine şi Mam despre un 
accident, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Nu ştiu. - Michael Cunningham a făcut o pauză. - Tu 
ştii? 

— Cum aş putea să ştiu? a urlat Arnie. Eram în 
Philadelphia, cum aş putea să ştiu ceva despre asta? Eu 
jucam şah, nu... nu.., nu altceva, a terminat el cu un ton 
rugător. 

— Incă o dată, a spus Michael Cunningham. Se petrece 
ceva, Arnie? 

El s-a gândit la miros, la izul înţepător şi fetid. La Leigh 
sufocându-se, apucându-se de gât, învineţi'ndu-se. El 
încercase s-o bată pe spate deoarece asta trebuia să faci 
când cineva se sufoca, nu exista nimic de genul Manevrei 
Heimlich, deoarece nu fusese încă inventată şi de altfel, aşa 
trebuia să se sfârşească, doar că nu în maşină... pe marginea 
drumului... în braţele lui... 

Şi-a închis ochii, iar întreaga lume a părut că se înclină, 
că se roteşte înnebunitor. 

— Arnie? 

— Nu se petrece nimic, a spus el printre dinţii încleştaţi şi 
fără să-şi deschidă ochii. Nimic, doar o mulţime de oameni 


care nu mă suferă pentru că până la urmă deţin ceva care-i al 
meu, şi am realizat asta singur. 

— În ordine, a spus tatăl său; vocea lui lipsită de 
intonaţie era încă o dată foarte asemănătoare cu cea a 
domnului Slawson. Dacă vrei să discutăm despre asta, eu 
sunt aici. Întotdeauna am fost, deşi nu întotdeauna am spus 
asta atât de clar pe cât ar fi trebuit. Neapărat să-ţi săruţi 
mama când vii acasă, Arnie. 

— Mda, ăsa o să fac. Ascultă, Mie... 

Clic. 

A rămas în cabină, ascultând prosteşte în gol. Tatăl lui 
închisese. Nu exista nici măcar tonul telefonului, fiindcă era o 
cabjnă telefonică... tâmpită... afurisită... 

Şi-a băgat mâna în buzunar şi apoi a împrăştiat 
mărunţişul pe raftul micuţ de metal care se afla în cabină. A 
ridicat o monedă de zece cenți, aproape a scăpat-o, apoi a 
introdus-o în telefon. Îi era rău şi foarte cald. Se simţea de 
parcă ar fi fost eficient renegat. 

A format din memorie numărul lui Leigh. 

Doamna Cabot a ridicat receptorul şi i-a recunoscut 
imediat vocea. Vocea ei plăcută şi de obicei entuziasta a 
devenit pe loc aspră. Arnie îşi irosise ultima şansă cu ea, 
spunea acea voce. 

— Ea nu vrea să vorbească cu tine şi nu doreşte să te 
vadă, a spus ea. 

— Doamnă Cabot, vă rog, dacă aş putea doar să... 

— Cred că ai făcut destul, a spus doamna Cabot cu 
răceală. Acum câteva, seri a venit acasă plângând şi de 
atunci plânge întruna. A avut un fel de... experienţă cu tine 
ultima dată când v-aţi întâlnit şi eu mă rog să nu fi fost ceea 
ce gândesc eu. 

Arnie a simţit fierbând în el un râs isteric. Leigh aproape 
că se sufocase de moarte cu o înghiţitură de hamburger, iar 
mama ei se temea că Arnie încercase s-o violeze. 

— Doamnă Cabot, trebuie să vorbesc cu ea. 

— Mi-e teamă că nu. 

El a încercat să se gândească la ce să mai spună, la un 


fel de parolă cu ajutorul căreia să treacă peste dragonul care 
păzea poarta. Se simţea puţin ca un comis voiajor pentru Perii 
Fuller, care încerca s-o vadă pe stăpâna casei. Limba lui nu 
voia să se mişte. Ar fi fost un comis voiajor foarte prost. O să 
urmeze un clic final, apoi acea tăcere deplină. 

După care a auzit cum receptorul celălalt trece dintr-o 
mână în alta. Doamna Cabot a murmurat ceva proteste, iar 
Leigh i-a răspuns înapoi; cuvintele au fost prea înăbuşite ca 
să le audă. Apoi vocea lui Leigh a spus: 

— Arnie? 

— Bună, a spus el. Leigh, am vrut să te sun şi să-ţi spun 
cât de rău îmi pare. 

— Da, a spus Leigh. Ştiu că aşa este şi îţi accept scuzele, 
Arnie. Dar nu o să - nu pot să mă mai întâlnesc cu tine. Până 
când nu se schimbă lucrurile. 

— Roagă-mă ceva mai simplu, a şoptit Arnie. 

— Asta-i tot ce... Vocea ei s-a ascuţit şi s-a îndepărtat 
puţin de telefon. Mam, te rog nu mă mai bate la cap! - Mama 
ei a bombănit ceva, a urmat o pauză, apoi s-a auzit iarăşi 
vocea joasă a lui Leigh. - Asta-i tot ce pot să-ţi spun, Arnie. 
Ştiu cât de aberant sună, dar totuşi cred că maşina ta a 
încercat să mă ucidă.Nu ştiu cum a putut să se întâmple aşa 
ceva,dar n-are importantă cât de mult mă gândesc, căci eu 
tot cu convingerea asta rămân. Știu că asta a fost. Te-a 
acaparat, nu-i aşa? 

— Leigh, dacă-mi scuzi limbajul, asţa-i o idioţenie. Este o 
maşină! Poţi să spui asta pe litere? M-A-Ş-I-N-A, maşină! Nu 
este nimic 

— Da, a spus ea, iar acum vocea îi tremura de lacrimi. 
Te-a acaparat, EA te-a acaparat şi bănuiesc că nimeni, cu 
excepţia ta, nu te mai poate elibera. 

Pe neaşteptate spatele lui s-a trezit şi a început să 
pulseze, trimițând durerea în sus ca o radiaţie morbidă, care 
părea să aibă ecou şi să se amplifice în capul lui. 

— Nu-i acesta adevărul, Arnie? 

El nu a răspuns; nu a putut. 

— Descotoroşeşte-te de ea, a spus Leigh. Te rog. Am citit 


despre Repperton în ziarul de dimineaţă şi ... 

— Ce legătură are chestia asta cu noi? a mormăi Arnie. ŞI 
pentru a doua oară: A fost un accident. 

— Nu ştiu ce a fost. Poate că nu doresc să ştiu. Dar nu 
mai sunt îngrijorata în legătură cu prietenia noastră. Despre 
tine este vorba, Arnie. Sunt speriată pentru tine. Ar trebui să - 
nu, tu trebuie să te descotoroseşti de ea. 

— Doar spune-mi că nu mă îndepărtezi, Leigh, a şoptit 
Arnie. Okay? 

Acum era şi mai aproape să izbucnească în plâns - sau 
poate că deja plângea. 

— Promite-mi, Arnie. Trebuie să-mi promiţi, apoi trebuie 
chiar s-o faci. După aceea noi... o să vedem. Promite-mi că te 
descotoroseşti de maşina aceea. Asta-i tot ce-ţi cer, nimic 
altceva. 

El şi-a închis ochii şi a văzut-o pe Leîgh mergând pe jos 
spre casă de la şcoală. lar undeva pe stradă, hălăduind lângă 
bordură, era Christine. Aşteptând-o pe ea. 

Şi-a deschis repede ochii ca şi cum ar fi văzut un demon 
într-o cameră întunecată. 

— Nu pot să fac asta. 

— Atunci nu mai avem prea multe de vorbit, aşa-i? 

— Da! Da, avem. 

— Nu. La revedere, Arnie. O să ne vedem la şcoală. 

— Leigh, aşteaptă! 

Clic. Şi acea tăcere moartă, deplină. 

L-a cuprins o mânie totală. A avut un impuls brusc şi 
ucigaş ca să rotească receptorul telefonului negru în jurul 
capului său, ca un fel de bolas argentinian, să spargă pereţii 
de sticlă ai blestematei camere de tortură care era această 
cabină telefonică. Toţi îl părăsiseră, toţi. Şobolani care 
părăseau o navă care se scufundă. 

Trebuie să fii gata să te ajuţi singur înainte ca oricine 
altcineva, să te poată ajuta. 

Dă-le dracului de aiureli! Ei erau şobolani care părăseau 
o navă ce se scufundă. Nici unul dintre ei, de la căcănarul ăla 
de Slawson cu ochelarii lui cu lentile groase şi ochii stranii ca 


nişte ouă fierte, la bătrânul lui căcănar şi putregăit care era 
aşa de al dracului de impotent, încât ar trebui pur şi simplu 
să-i dea ştoarfei ăleia cu care s-a însurat un brici şi s-o invite 
să i-o taie, până la cățeaua aia ieftină din casa aia 
împopoțonată şi care stă cu picioarele încrucişate, probabil că 
fusese pe stop şi de aia se sufocase cu nenorocitul e 
hamburger, iar acei căcănan cu maşinile lor nenorocite de 
fandoseală şi cu portbagajele pline de crose de golf, acei 
afurisiți de ofițeri mi-ar plăcea să-i îndoi peste strungul ăsta, 
aş juca golf cu ei, aş putea să găsesc gaura potrivită în care 
să bag mingile lor mici şi albe, poți să pui pariu pe curul tău, 
dar când o să ies de aici nimeni n-o să-mi spună mie ce să 
fac, o să fie voința mea, a mea, a mea, a mea, a mea, A 
MEA... 

Arnie şi-a revenit la realitate, speriat, cu ochii holbaţi, 
respirând din greu. Ce se întâmplase cu el? Păruse că era cu 
totul altcineva pentru un moment, cineva declamând 
nebuneşte împotriva umanităţii în general... 

Nu doar cineva. A fost LeBay. 

Nu! Asta nu-i deloc adevărat! 

Vocea lui Leigh: Nu-i acesta adevărul, Arnie? 

Pe neaşteptate s-a format un fel de viziune în mintea sa 
obosită, înnebunită. Auzea vocea unui pastor: Arnold, o iei pe 
femeia aceasta ca să-ți fie iubitoare... 

Dar nu erau într-o biserică; se aflau într-un depozit de 
maşini de mâna a doua cu multe steguleţe multicolore 
fluturând în adierea vântului. Peste tot fuseseră puse scaune 
de camping. Era depozitul lui Will Darnell, iar Will stătea lângă 
el în poziţia de cavaler de onoare. Lângă el nu era nici o fată. 
Christine era parcată lângă el, strălucind în soarele de 
primăvară, chiar şi roţile ei mari părând să lucească. 

Vocea tatălui său: Se petrece ceva? 

Vocea pastorului: Cine încredințează femeia aceasta 
acestui bărbat? 

Roland D. LeBay s-a ridicat de pe unul din scaune, ca 
prova unui vas fantomă din Hades. Rânjea - şi pentru prima 
dată Amie a văzut cine mai era în jurul său: Buddy Repperton, 


Richie Trelawney, Moochie Welch. Trelawney era negru şi 
carbonizat, cu părul aproape în totalitate ars. Sângele se 
scursese pe bărbia lui Buddy Repperton şi i se întărise pe 
cămaşă ca o vărsătură hidoasă. Dar Moochie arăta cel mai 
rău; Moochie Welch fusese sfâşiat ca un sac de spălătorie. 

Zâmbeau. Fiecare dintre ei zâmbea. 

Eu, a croncănit Roland D. LeBay. A rânjit, iar din gaura 
puturoasă a gurii lui s-a rostogolit o limbă murdară de ţărână. 
Eu o încredinţez, iar el e în posesia chitantei care dovedeşte 
acest fapt. Este toată a lui. Cățeaua este asul de pică... şi este 
toată a lui. 


Arnie a devenit conştient că gemea în cabina telefonică, 
ţinând strâns receptorul la piept. Cu un efort imens s-a luptat 
să iasă din transă - viziune, orice fusese - şi să se controleze. 

De această dată, când a întins mâna spre mărunţişul de 
pe raft, a împrăştiat jumătate din el pe jos. A băgat o monedă 
in aparat şi a căutat înfrigurat prin cartea de telefon până 
când a găsit numărul spitalului. Dennis. Dennis o să fie acolo, 
Dennis întotdeauna era. Dennis n-o să-l dezamăgească. 
Dennis o să-l ajute. 

l-a răspuns fata de la centrală, iar Arnie a spus: 

— Camera Doi-patruzeci, vă rog. 

Conexiunea a fost făcută. Telefonul a început să sune. A 
sunat, a sunat... şi a sunat. Tocmai când voia să renunţe, a 
răspuns o voce de femeie: 

— Etajul doi, Aripa C, pe cine căutaţi? 

— Guilder, a spus Arnie. Dennis Guilder. 

— Domnul Guilder este acum în sala de Terapie Fizică, a 
spus vocea femeiască. Puteţi să-l găsiți la ora opt. 

Arnie s-a gândit să-i spună că este ceva important - 
foarte important - dar brusc a fost copleșit de o dorință de a 
ieşi din cabina telefonică, Claustrofobia era ca o mână 
gigantică apăsându-l pe piept. Putea să-şi miroasă propria 
transpiraţie. Mirosul era acru, înţepător. 

— Domnule? 


— Da, okay, o să revin, a spus Arnie. 

A întrerupt legătura şi a ieşit val-vârtej din cabină, lăsând 
înăuntru mărunţişul împrăştiat pe raft şi pe podea. Câţiva 
oameni s-au răsucit ca să-l privească, destul de interesaţi, 
apoi şi-au îndreptat iarăşi atenţia asupra mâncării lor. 

— Pizza este gata, a spus omul de la tejghea. 

Arnie s-a uitat în sus la ceas şi a văzut că a stat în cabina 
telefonică aproape douăzeci de minute. Fata îi era scăldată de 
transpiraţie. Subsuorile îi erau ca o junglă. Picioarele îi 
tremurau - îşi simţea muşchii de la coapse de parcă din clipă 
în clipă se vor înmuia şi el se va prăvăli pe podea. 

A plătit pentru pizza, aproape scăpându-şi portmoneul 
când a scos cei trei dolari din el. 

— Te simţi bine? l-a întrebat omul. Pari cam prea palid. 

— Sunt bine, a spus Arnie. 

Acum îi venea să vomite. A înşfăcat pizza ambalată în 
cutia albă cu cuvintele GINO scrise pe ea şi a fugit în 
claritatea rece şi tăioasă a nopţii. Ultimii nori dispăruseră, iar 
stelele sclipeau ca nişte diamante mici. A stat un moment pe 
trotuar, privind la început stelele şi apoi pe Christine, parcată 
vizavi pe stradă, aşteptându-l credincioasă. 

EA niciodată nu l-ar contrazice sau nu s-ar plânge, s-a 
gândit Arnie. Nu ar pretinde nimic. Puteai să intri în EA 
oricând şi să te odihneşti pe tapiţeria de pluş, să te odihneşti 
în căldura El. EA nu s-ar dezice de el niciodată. EA - EA - 

EA îl iubea. 

DA; simţea că ăsta-i adevărul. La fel cum simţea 
câteodată că LeBay nu ar fi vândut-O altcuiva, nu pentru două 
sute cincizeci de dolari, nici pentru două mii. EA stătuse acolo 
aşteptându-l pe cumpărătorul potrivit. Unul care ar... 

Unul care ar iubi-O pentru EA ÎNSĂŞI, a vorbit acea voce 
din interior. 

Da. Asta era; exact aşa era. 

Arnie a rămas acolo cu pizza uitată în mâinile lui, din 
cutie ridicându-se leneş aburi albi. A privit-o pe Christine, şi 
l-a cutreierat un vârtej de emoţii atât de tulburătoare încât în 
corpul lui ar fi putut fi un ciclon, rearanjând tot ce nu 


distrugea. Oh, O iubea şi O detesta, O ura şi O preţuia, avea 
nevoie de EA şi simţea nevoia să fugă de EA, EA era a lui, iar 
el era al El şi... 

(Vă declar acum sot şi soție, uniţi din această zi înainte 
pentru totdeauna, până moartea vă va despărți) 

Dar, cel mai rău lucru era oroarea, oroarea teribilă, 
paralizantă, era conştiinţa faptului că... că... 

(cum ţi-ai vătămat spatele în noaptea aceea, Arnie?, 
după ce Repperton - fostul Clarence "Buddy" Repperton - şi 
amicii lui au distrus-o? cum ţi-ai vătămat spatele, încât acum 
trebuie să porți tot timpul corsetul acela puturos? cum ţi-ai 
vătămat spatele?) 

Răspunsul a izbucnit - iar Arnie a început să alerge, 
încercând să fugă de acea realizare, să ajungă la Christine 
înainte să vadă totul foarte clar şi să înnebunească. 

A alergat spre Christine, fugind din faţa emoţiilor lui 
încâlcite şi a realizării oribile; a alergat spre ea tot aşa cum un 
toxicoman aleargă spre furnizor atunci când tremuratul şi 
agitația devin atât de rele încât nu poate să se mai 
gândească decât la uşurare; a alergat aşa cum fug 
condamnaţii de pedeapsă; a alergat aşa cum aleargă un mire 
spre locul unde îl aşteaptă mireasa sa. 

A alergat fiindcă la volanul Christinei nici unul dintre 
aceste lucruri nu conta - nici mama lui, tatăl său, Leigh, 
Dennis, sau ce-şi făcuse la spate în noaptea aceea, când 
toată lumea plecase, în noaptea aceea când îşi luase de la 
aeroport Plymouth-ul aproape total distrus şi îl dusese la 
Darnell, iar după ce garajul a rămas gol, a băgat-o pe 
Christine la punctul mort şi a împins-O, a împins-O până a 
scos-O pe uşă şi a auzit vântul aspru de noiembrie şuierând în 
jurul mormanelor de maşini distruse; a împins-O până când 
transpiraţia curgea pe el în valuri, iar inima începuse să-i 
gonească în piept ca un cal în galop, iar spatele lui ţipa pentru 
iertare; a împins-O, corpul lui depunând un efort infernal; a 
împins-O, iar înăuntru ceasul de kilometraj se rotea lent în 
sens invers, iar când mai rămăseseră vreo cincizeci de 
picioare până la uşă a început să-l doară spatele, dara 


continuat să împingă şi spatele lui a început să strige de 
protest, iar el a continuat să împingă târând-O pe cauciucurile 
sfâşiate, mâinile începuseră să-i amorţească, spatele lui ţipa, 
tipa, ţipa. Apoi... 

A ajuns la Christine şi s-a aruncat înăuntru, tremurând şi 
gâfâind. Pizza a căzut pe podea. A ridicat-o şi a pus-o pe 
scaun, simțind cum calmul se aşternea uşor asupra lui ca un 
balsam liniştitor. A atins volanul şi şi-a lăsat mâinile să 
alunece pe el, urmându-i curbura delicioasă. Şi-a scos una 
dintre mănuşi şi a căutat cheile în buzunar. Cheile lui LeBay. 

Încă mai putea să-şi amintească ce se întâmplase în 
noaptea aceea, dar acum nu mai părea oribil; acum, stând la 
volanul Christinei, părea mai degrabă minunat. 

Fusese un miracol. 

Şi-a amintit cum pe neaşteptate a devenit mai uşor să 
împingă maşina deoarece cauciucurile se vindecau miraculos, 
refăcându-se fără nici o cicatrice, apoi se umflau. Geamurile 
sparte au început să se reasambleze din nimic, împletindu-se 
parcă cu mici sunete cristaline. Adânciturile din caroserie se 
îndreptau. 

Pur şi simplu a împins-o până când EA s-a făcut destul de 
teafără ca să funcţioneze, după care el o condusese, 
plimbându-se printre alei până când ceasul de kilometraj s-a 
întors înapoi peste ceea ce Repperton şi prietenii lui făcuseră. 
Apoi Christine a fost okay. 

Ce putea fi atât de oribil în asta? 

— Nimic, a spus o voce. 

A privit în jur. Roland D. LeBay stătea pe locul 
pasagerului, îmbrăcat cu un costum negru la două rânduri, o 
cămaşă albă şi o cravată albastră. Pe gulerul hainei atârna 
câş un şir de medalii - erau hainele în care fusese îngropat; 
Arnie ştia asta chiar dacă niciodată nu le văzuse. Numai că 
LeBay arăta mai tânăr şi mai vânjos. Un om cu care nu era 
bine să te joci. 

— Porneşte-O, a spus LeBay. Porneşte instalaţia de 
încălzire şi hai să dăm o motoraită. 

— Desigur, a spus Arnie şi a întors cheia de contact. 


Christine a pornit, cauciucurile scârţâind pe zăpada 
întărită. O împinsese în noaptea aceea până aproape toate 
stricăciunile se reparaseră. Nu, nu se reparaseră - se 
negaseră. Acesta era cuvântul potrivit pentru ceea ce se 
întâmplase. O readusese apoi în boxa douăzeci, lăsând ca 
restul să se facă de la sine. 

— Hai să ascultăm nişte muzică, a spus vocea de lângă 
el. 

Arnie a deschis radioul. Dion cânta "Donna the Prima 
Donna". 

— Ai de gând să mănânci pizza aia sau nu? 

Vocea părea într-un fel că se schimbă. 

— Desigur, a spus Arnie. Vrei şi tu o bucată? 

Cu lăcomie: "Nu refuz niciodată nimic". 

Arnie a deschis cutia cu pizza cu o mână şi a rupt o 
bucată. 

— Poftim... 

Şi-a holbat ochii. Bucata de pizza a început să tremure, 
fâşiile lungi de caşcaval care atârnau au început să se agite 
precum firele rupte ale unei pânze de păianjen destrămate de 
vânt. 

Acolo nu mai era LeBay. 

Acolo era el. 

Era Arnie Cunningham la vârsta de cincizeci de ani, nu 
atât de bătrân pe cât fusese LeBay când el şi Dennis îl 
întâlniseră prima dată în acea zi de august, nu atât de bătrân, 
dar pe cale de a deveni, prieteni şi vecini, pe cale de a 
deveni. Alter ego-ul său mai bătrân purta un tricou puţin 
îngălbenit şi blugi pătaţi de ulei. Ochelarii aveau rame de 
baga şi erau prinşi cu leucoplast într-o parte. Părul îi era tuns 
scurt şi începuse să se rărească. Ochii gri erau tulburi şi 
injectaţi de sânge. Gura luase forma dată de acreala 
singurătăţii. Pentru că aceasta - acest lucru, strigoiul, sau ce 
o fi fost - era singur. Simţea asta. 

Singur, cu excepţia Christinei. 

Această versiune a lui însuşi şi a lui Roland D. LeBay ar fi 
putut să fie imaginea unui tată cu fiul sau: asemănarea era 


mare. 

— Ai de gând să conduci? Sau ai de gând să te holbezi la 
mine? a întrebat chestia aceea, şi a început să îmbătrânească 
pe neaşteptate în faţa ochilor împietriţi ai lui Arnie. 

Părul de culoare ruginie a devenit alb, tricoul s-a subţiat 
şi a început să se rupă, corpul de dedesubt a început să se 
cocârjeze de bătrâneţe. Ridurile au început să apară pe faţă şi 
s-au adâncit ca săpate de un acid. Ochii s-au înfundat în 
orbite şi colţurile li s-au îngălbenit. Acum numai nasul era 
proeminent - chipul unei păsări mâncătoare de hoituri, foarte 
bătrână, dar totuşi era chipul său, oh, da, totuşi era al Său. 

— Ai văzut ceva verde, a croncănit acest Arnie 
Cunningham sept - nu, octogenar - în timp ce corpul lui se 
răsucea şi se micşora pe bancheta roşie a Christinei. 

— Vezi ceva verde? Vezi ceva verde? Vezi ceva... 

Vocea croncănea şi tonul ei era din ce în ce mai strident 
tremurând senil, pielea a început să se spargă în răni şi 
tumori de suprafaţă, iar în spatele ochelarilor cataracte 
lăptoase au acoperit ochii Ca nişte transperante coborâte. 
Făptura putrezea în faţa ochilor săi, iar mirosul ei era mirosul 
pe care-l simţise înainte în Christine, ceea ce simţise Leigh, 
doar că acum era mai rău, era mirosul greu şi pătrunzător, 
gazos, al descompunerii rapide, mirosul propriei sale morţi, şi 
Arnie a început să scâncească în timp ce Little Richard tocmai 
începea să cânte la radio "Turti Frutti", iar acum părul făpturii 
a început să cadă în smocuri albe, oasele umerilor au început 
să se întrevadă prin pielea subţire şi lucioasă de deasupra 
gulerului tricoului; ieşeau în afară ca nişte creioane albe şi 
groteşti. Buzele se zbârceau şi se retrăgeau de pe ultimii 
câţiva dinţi. Era el, era mort şi totuşi trăia - ca şi Christine, 
trăia. 

— Vezi ceva verde? a bălmăjit arătarea. Vezi ceva verde? 

Arnie a început să urle. 


39 
Din nou Junkins 


Aripile frecau parapetul de protecție, 

Cei de lângă mine erau albi ca nişte fantome. 
Unul spune: "încetineşte, văd puncte, 

Liniile de pe şosea arată ca nişte picățele." 
Charlie Ryan 


Cam o oră mai târziu Arnie a intrat în Garajul Darnell. 
Pasagerul lui - dacă într-adevăr existase un pasager - 
dispăruse de mult. Dispăruse şi mirosul; fără nici un dubiu 
fusese doar o iluzie. Dacă te asociai prea mult timp cu 
căcănarii, s-a gândit Arnie, totul începea să miroasă a rahat. 
lar asta-i făcea pe ei, bineînţeles, fericiţi. 

Will stătea la masa lui de lucru în biroul împrejmuit de 
geamuri, mâncând un sandviş imens. A ridicat o mână 
unsuroasă dar nu a ieşit. Arnie a claxonat şi a parcat. 

Fusese un fel de vis. Pur şi simplu. Un fel de vis aberant. 
Să sune acasă, s-o sune pe Leigh, încercând să-l sune pe 
Dennis şi asistenta aceea să-i spună că Dennis era la Terapie 
Fizică - fusese ca şi cum cineva s-ar fi lepădat de tine de trei 
ori înainte de cântarul cocoşilor. Se speriase puţin. Oricine 
s-ar fi speriat după furtuna de rahat prin care trecuse 
începând din august. Era doar o problemă de perspectivă, la 
urma urmelor, nu-i aşa? Toată viaţa sa avusese o anumită 
imagine în ochii celorlalţi, iar acum ieşea din găoacea lui, 
transformându-se într-o persoană normală cu probleme de zi 
cu zi. Nu era deloc surprinzător că ceilalţi erau iritaţi de asta, 
deoarece când cineva se schimba (la bine sau la rău, la 
bogăție sau la sărăcie) era normal ca oamenii să reacționeze 
destul de ciudat. Le distrugeai astfel toate certitudinile. 

Leigh vorbise de parcă el ar fi fost nebun, iar asta era o 
aiureală în adevăratul înţeles al cuvântului. Fusese tracasat, 
bineînţeles, dar tracasarea eră o componentă naturală a 
vieţii. Dacă domnişoara Cu-Nasul-Pe-Sus Leigh Cabot credea 
altceva, atunci însemna că intrase în mare încurcătură, în 
mâinile celui mai mare violator: viaţa. Probabil va sfârşi prin a 
lua de dimineaţă Doxies ca să se poată trezi, iar seara 


Nembies sau Ludes ca să poată adormi. 

Ah, dar o dorea - chiar acum, gândindu-se la ea, ela 
simţit o dorinţă imensă, de nestăvilit, care l-a străbătut ca un 
vânt rece, fâcându-l să strângă înverşunat între degete 
volanul Christinei. Era o dorinţă fierbinte, mult prea mare şi 
elementară ca s-o poată denumi. Era propria lui Forţă. 

Dar acum se simţea bine. Simţea că a... traversat ultimul 
pod, sau altceva de acest gen. 

Când îşi revenise la realitate era în mijlocul unui drum 
îngust de acces din spatele parcării de la Monroeville Mall - 
ceea ce însemna că, în mare, se aflase la jumătatea drumului 
spre California. Coborând şi uitându-se în spatele maşinii 
văzuse o gaură făcută într-un troian de zăpadă, iar pe capota 
Christinei era împrăştiată zăpadă care se topea. În aparenţă 
el îşi pierduse controlul, derapase de-a lungul parcării (care, 
fiind sezonul de Crăciun, era surprinzător de goală) şi se 
izbise de troian. Mare noroc că nu făcuse un accident. Mare 
noroc. 

A stat un timp acolo, ascultând radioul şi privind prin 
parbriz jumătatea de lună care plutea acolo, sus. Bobby Helm 
începuse să cânte "Jingle Bell Rock", un cântec de sezon, 
după cum spusese disc-jockey-ul, iar el zâmbise vag, 
simțindu-se mai bine. Nu-şi putea aminti exact ce văzuse (sau 
crezuse că vede) şi de fapt nici nu dorea să-şi amintească. 
Orice fusese, era pentru prima şi ultima oară. Era foarte sigur 
de asta. Oamenii îl aduseseră în starea în care el să-şi 
imagineze anumite lucruri. Probabil că ei ar fi încântați dacă 
ar şti... dar el n-avea de gând să le dea această satisfacţie. 

Situaţia se va îmbunătăţi pe toate planurile. Va încerca 
să refacă relaţiile proaste de acasă - de fapt, putea să 
înceapă încă din seara asta, uitându-se la televizor cu părinţii, 
întocmai ca în bunele zile de demult, şi putea s-o recâştige pe 
Leigh. Dacă ei nu-i plăcea maşina, indiferent cât de stranii 
erau motivele ei, foarte bine. Poate chiar îşi va cumpăra în 
curând altă maşină şi îi va spune că a vândut-o pe Christine. 
Putea s-o ţină pe Christine aici şi să închirieze spaţiul. Ceea ce 
Leigh nu va şti, nu o va face să sufere. Şi Will. Acesta va îi 


ultimul transport pentru Will, în acest weekend. Lasă-l pe Will 
să creadă că el este un pui fricos dacă asta va dori. Un raport 
de delict pentru transport interstatal de ţigări şi alcool nu ar 
arăta foarte bine pe cererea de înscriere la colegiu, nu-i aşa? 
Un raport de delict federal. Nu. Nu ar fi prea bine. 

A râs un pic. Se simţea mai bine. Purificat. În drum spre 
garaj şi-a mâncat pizza, chiar dacă se răcise. Era mort de 
foame. | se păruse puţin ciudat că lipsea o bucată - de fapt îl 
neliniştise puţin - dar a îndepărtat gândul. Probabil că o 
mâncase chiar în perioada stranie de transă, sau poate o 
aruncase pe geam. Uau, ce gânduri idioate! Gata cu rahatul 
ăsta. Şi iarăşi a râs, de această dată mai puţin tremurat. 

Acum a coborât din maşină, a trântit uşa şi s-a îndreptat 
spre biroul lui Will ca să afle dacă m seara aceasta avea vreo 
îndatorire. Pe neaşteptate şi-a dat seama că mâine era ultima 
zi de scoală înainte de vacanţa de Crăciun, şi asta l-a făcut 
să-şi iuţească paşii. 

Arunci s-a deschis uşa din zid de lângă poarta pentru 
maşini şi înăuntru a intrat un bărbat. Era Junkins. larăşi. 

A observat că Arnie îl priveşte şi a ridicat mâna. 

— Bună, Arnie. 

Arnie a privit spre Will. Prin geam, Will a ridicat din umeri 
şi a continuat să mănânce. 

— Bună, a spus Arnie. Cu ce vă pot ajuta? 

— Ei bine, nu ştiu, a răspuns Junkins. 

A zâmbit, apoi privirile lui au alunecat de la Arnie la 
Christine, măsurând-o, căutând stricăciuni. 

— Doreşti să mă ajuţi cu ceva? 

— S-o crezi tu! l-a repezit Arnie. Îşi simţea capul 
începând iarăşi să pulseze de mânie. 

Rudy Junkins a zâmbit, aparent neofensat. 

— Doar am trecut pe aici. Ce mai faci? 

l-a întins mâna. Arnie doar a privit-o. Deloc stânjenit, 
Junkins şi-a coborât-o, s-a dus la Christine şi a început s-o 
examineze. Arnie l-a urmărit cu privirea, strângându-şi buzele 
atât de tare încât aproape s-au albit. Simţea cum mânia îi 
creştea de fiecare dată când Junkins o atingea pe Christine. 


— Uite, poate că tu ar trebui să-ţi cumperi un bilet de 
sezon, sau ceva de felul ăsta, a spus Arnie. Cum ar fi să te 
duci la meciul echipei Steeler. 

Junkins s-a întors şi l-a. privit întrebător. 

— Nu contează, a spus Arnie posomorât. 

Junkins-a continuat să cerceteze. 

— Ştii - a spus el - este al naibii de straniu ce i s-a 
întâmplat lui Buddy Repperton şi celorlalţi doi băieţi, nu-i aşa? 

Dă-o dracului, a gândit Arnie. N-am de gând să-mi pierd 
timpul cu căcănarul ăsta. 

— Eu eram în Philadelphia. Turneu de şah. 

— Ştiu, a spus Junkins. 

— Isuse! Tu chiar mă verifici! 

Junkins s-a întors lângă Arnie. Pe chipul lui nu mai era 
niei un zâmbet. 

— Da, este adevărat. Te verific. Trei dintre băieţii care eu 
cred că au fost implicaţi în maltratarea maşinii tale sunt acum 
morţi, împreună cu al patrulea care, în aparenţă, era acolo 
doar pentru acea plimbare de joi. Este o coincidenţă destul de 
mare. Este mult prea mare pentru gustul meu. Poţi să fii sigur 
că te verific. 

Arnie l-a privit fix, nesigur, surprins de mânia sa. 

— Am crezut că a fost un accident... că ei erau beţi şi 
mergând cu viteză mare... 

— A mai fost o maşină implicată, a spus Junkins. 

— De unde ştii asta? 

— În primul rând, în zăpadă s-au păstrat urme. Din 
nefericire, vântul le-a spulberat destul de mult ca noi să mai 
putem ridica nişte amprente bune. Dar una dintre barierele 
de la Rezervaţia Dealurile Squantic era ruptă şi noi am găsit 
pe ea urme de vopsea roşie. Camaro-ul lui Buddy nu era roşu. 
Era albastru. 

L-a cercetat pe Arnie din priviri. 

— De asemenea, întipărite pe pielea lui Moochie Welch 
am găsit urme de vopsea roşie, Arnie. Poţi să pricepi asta? 
Întipărite. Ştii cât de tare trebuie să lovească o maşină ca să 
întipărească vopsea pe pielea unui om? 


— Ar trebui să ieşi afară şi să începi să numeri maşinile 
roşii, a spus Arnie cu răceală. O să ajungi la douăzeci, înainte 
să intri pe Basin Drive, îţi garantez. 

— De asta sunt sigur, a răspuns Junkins. Dar noi am 
trimis probele la. laboratorul FBI din Washington, unde există 
mostre pentru fiecare nuanţă de vopsea care a fost folosită 
vreodată în Detroit. Astăzi am primit rezultatele. Ai vreo idee 
despre ele? Vrei să ghiceşti? 

Inima lui Arnie bătea surd în piept; tâmplele îi zvâcneau 
la fel. 

— Din moment ce eşti aici, bănuiesc că era 
Roşu-de-Toamnă. Culoarea Christinei. 

— Omul ăsta merită o păpuşă Kewpie! a exclamat 
Junkins. 

Şi-a aprins o ţigară şi l-a privit pe Arnie prin fum. 
Abandonase orice simulacru de bună dispoziţie; privirea lui 
era împietrită. 

Arnie şi-a împreunat mâinile pe cap într-un gest de 
exagerată exasperare. 

— Superb, Roşu-de-Toamnă. Christine este o maşină 
făcută la comandă, dar din 1959 până în 1963 au existat 
Forduri vopsite în Roşu-de-Toamnă şi Thunderbird-uri, iar 
Chevroiet-ul a oferit această nuanţă din 1962 pană în 1964, 
iar pentru o perioadă, la mijlocul anilor cincizeci, puteai să 
obţii un Rambler vopsit în Roşu-de-Toamnă. Deja lucrez la 
'58-ul meu de o jumătate de an, am cărţile maşinii; nu poţi să 
lucrezi la o maşină veche fără să ai cărţile ei, sau dacă nu, 
înseamnă că ai dat chix înainte să începi. Culoarea 
Rosu-de-Toamnă a fost foarte la modă. Eu ştiu asta, şi - s-a 
uitat fix la Junkins - şi tu o ştii. Nu-i aşa? 

Junkins nu a spus nimic; doar a continuat să-l privească 
pe Arnie în felul acela, fix, împietrit, neliniştitor. Arnie nu 
fusese niciodată în viaţa lui privit în acest fel, dar a 
recunoscut privirea. Bănuia că oricui i s-ar întâmpla aşa. Era o 
privire de adâncă bănuială. Îl speria. Cu câteva luni în urmă - 
chiar şi acum câteva săptămâni - asta ar fi fost probabil tot ce 
s-ar fi întâmplat. Dar acum îl şi înfuria. 


— Eşti foarte insistent. Exact, ce ai împotriva mea, 
domnule Junkins? De ce te ţii de capul meu? 

Junkins a râs şi a început să umble, descriind un cerc 
mare. Garajul era complet gol cu excepţia lor şi a lui Will în 
biroul său, care-şi termina sandvişul, îşi lingea degetele pline 
cu ulei de măsline şi îi privea foarte atent. 

— Ce avem noi împotriva ta? a întrebat el. Cum îţi sună 
crimă de gradul întâi, Arnie? Iţi spune ceva chestia asta? 

Arnie a împietrit. 

— Nu te îngrijora, a spus Junkins încă umblând. Nu o să-ți 
fac o scenă de poliţist dur. Nu o să te ameninţ că te duc la 
secţie - numai că în acest caz secţia este în Harrisburg. N-o 
să-ţi citesc drepturile. Totul este încă bine pentru eroul 
nostru, Arnold Cunningham. 

— Nu înţeleg nimic din ce vrei... 

— 7u...înțelegi... DESTULE! a urlat Junkins. 

Se oprise lângă un camion imens şi galben - altă achiziţie 
a lui Johnny Pomberton. L-a privit pe Arnie. 

— Trei dintre puştii care ţi-au avariat maşina sunt morţi. 
Mostre de vopsea Roşu-de-Toamnă au fost ridicate de la 
ambele scene ale crimelor, determinându-ne pe noi să 
credem că vehiculul pe care l-a folosit făptaşul era măcar 
parţial vopsit în Roşu-de-Toamnă. Şi io-te chestie! Se 
dovedeşte că maşina pe care puştii aceia au distrus-o este în 
mare parte vopsită cu Roşu-de-Toamnă. lar tu stai aici, îţi 
împingi ochelarii în sus pe nas şi-mi spui că nu înţelegi despre 
ce vorbesc eu. 

— Eu eram în Philadelphia când s-a întâmplat, a spus 
Arnie încet. Nu pricepi asta? Nu vrei să pricepi? 

— Puştiule - a spus Junkins aruncându-şi ţigara - asta-i 
cea mai gravă componentă a situaţiei. Asta-i amănuntul care 
într-adevăr pute. 

— Mi-aş dori ori să pleci de aici, ori să mă arestezi. 
Fiindcă am nişte treburi de făcut. 

— Pentru moment - a spus Junkins - tot ce pot să fac 
este să discut. Prima dată - când Welch a fost ucis - se 
presupune că te aflai acasă în pat. 


— Destul de subţire, ştiu, a spus Arnie. Crede-mă, dacă 
aş fi ştiut că tot rahatul ăsta o să cadă pe capul meu, aş fi 
angajat un prieten bolnav care să stea cu mine. 

— O, nu - acela a fost bun, a spus Junkins. Mama şi tatăl 
tău n-au avut nici un motiv să-ţi pună la îndoială povestea. 
Pot să spun asta după ce am vorbit cu ei. lar alibiurile - cele 
adevărate - au de obicei mai multe găuri decât costumele de 
la Armata Salvării. Eu devin nervos când ele încep să semene 
cu nişte armuri. 

— Sfinte /suse! aproape a strigat Arnie. A fost un afurisit 
de turneu de șah! De patru ani sunt la clubul de şah. 

— Până astăzi, a spus Junkins şi Arnie a împietrit iarăşi. 
Oh, da, am vorbit cu antrenorul de la club. Herbert Slawson. 
Mi-a spus că în primii trei ani nu ai lipsit de la nici o şedinţă, 
chiar te-ai dus acolo şi când erai gripat. Erai cel mai bun 
jucător ai lui. Apoi, anul acesta, ai început să lipseşti chiar de 
la început. 

— Trebuia să-mi repar maşina... şi mi-am făcut o 
prietenă... 

— El mi-a spus că ai lipsit de la primele trei turnee şi că a 
fost destul de mirat când a văzut numele tău pe foaia de 
drum pentru întâlnirea Statelor Nordice. Crezuse că tu ţi-ai 
pierdut tot interesul pentru club. 

— Ţi-am spus... 

— Da, mi-ai spus. Prea ocupat. Maşini şi fete, exact ce-i 
face pe majoritatea puştilor să fie prea ocupați. Dar ţi-ai 
redobândit interesul 
îndeajuns de mult ca să te duci la Philly - apoi te-ai retras de 
la club. Mie mi se pare că-i foarte ciudat. 

— Nu reuşesc să văd nimic straniu în asta, a spus Arnie, 

— Aiureli. Se pare că ştiai ce se va întâmpla şi ti-ai creat 
un alibi de fier. 

Vâjâitul din capul lui semăna acum cu zgomotul făcut de 
valuri, fiecare bătaie fiind acompaniată de un puseu surd de 
durere. Începea să aibă o migrenă - de ce nu voia să plece 
omul ăsta monstruos cu ochii lui căprui, scrutători? Nimic din 


ce spusese el nu era adevărat, nimic. Nu înscenase nimic, nici 
un alibi şi nici altceva. Fusese tot atât de surprins ca toţi 
ceilalţi când citise în ziar ce se întâmplase. Bineînţeles că 
fusese mirat. Nu se petrecea nimic straniu, doar dacă nu 
cumva totul era paranoia acestui lunatic şi (oricum, Arnie, 
cum ţi-ai vătămat spatele? şi că veni vorba, vezi cumva ceva 
verde? vezi cumva) şi-a închis ochii, iar pentru un moment 
lumea a părut să iasă de pe orbita ei şi a văzut acel chip 
verde, rânjitor, putrezit, plutind în faţa sa şi spunând: 
Porneşte-O. Dă-i drumul la instalația de încălzire şi hai să dăm 
o motoraită. Şi cu ocazia asta hai să-i lovim pe căcănarii care 
au avariat maşina noastră. Hai să-i mânjim pe puţoii ăia mici, 
ce spui, băiete? Hai să-i lovim atât de tare încât tăietorul de 
cadavre de la spitalul oraşului o să trebuiască să scoată 
bucățelele de vopsea din hoiturile lor cu cleştii. Ce părere ai? 
Găseşte ceva muzică bună la radio şi hai să ne plimbăm. Hai 
să... 

Şi-a împins mâna în spate, a găsit-o pe Christine - 
suprafaţa ei tare, răcoroasă, reconfortantă - şi totul a devenit 
iarăşi normal. Şi-a deschis ochii. 

— De fapt, mai există ceva - a spus Junkins - ceva foarte 
subiectiv. Care nu şi-ar găsi locul într-un raport. De această 
dată eşti diferit, Arnie. Mai dur, cumva. Este aproape ca şi 
cum ai fi îmbătrânit cu douăzeci de ani. 

Arnie a râs şi a fost uşurat când a auzit că râsul pare 
destul de normal. 

— Domnule Junkins, vă lipseşte o doagă. 

Junkins n-a râs şi el. 

— Hm-hm. Ştiu. Totul este dubios - mai dubios decât 
orice am investigat eu în decurs de douăzeci de ani de când 
sunt detectiv. Data trecută am simţit că pot să ajung până la 
sufletul tău, Arnie. Am simţit că eşti... nu ştiu. Pierdut, 
nefericit, căutai ceva, încercai să scapi. Acum nu mai simt aşa 
ceva. Aproape mi se pare că eşti o altă persoană. Şi nu una 
prea simpatică. 

— Nu mai am ce vorbi cu tine, a spus brusc Arnie şi a 
pornit spre birou. 


— Vreau să ştiu ce s-a întâmplat, a strigat Junkins în 
urma lui. Şi o să aflu. Crede-mă. 

— Fă-mi un serviciu şi stai departe de aici. Eşti nebun, a 
spus Arnie. A intrat în birou, a închis uşa în urma lui şi a 
observat că mâinile nu îi tremurau deloc. Camera era 
încărcată cu mirosurile de trabuc, ulei de măsline şi usturoi. 
S-a apropiat de Will fără să-i vorbească, şi-a luat din raft fişa 
de pontaj şi a perforat-o: crac. Apoi s-a uitat pe geam şi l-a 
văzut acolo pe Junkins, uitându-se la Christine. Will n-a spus 
nimic. Arnie îi auzea motorul zgomotos al respirației. Câteva 
minute mai târziu, Junkins a plecat. 

— Poliţai, a spus Will şi a dat drumul unui râgâit lung. 
Semăna cu zgomotul făcut de un ferăstrău cu lanţ. 

— Mda. 

— Repperton? 

— Mda. Crede că am o legătură. 

— Chiar dacă tu erai la Philly? 

Arnie a dat din cap. 

— Nici măcar nu-i pasă de amănuntul ăsta. 

Atunci înseamnă că-i un politai deştept, s-a gândit Will. 
Stie că evidenţele nu se potrivesc, iar intuiţia lui îi spune că-i 
ceva chiar mai rău decât această nepotrivire, deci sapă mai 
adânc decât a făcut-o vreodată alt politai, dar ar putea să-şi 
piardă un milion de ani şi n-ar putea să ajungă până la 
adevăr. S-a gândit la maşina goală care s-a condus singură în 
boxa douăzeci ca o jucărie stranie teleghidată. Locaşul gol al 
cheii de contact învârtindu-se pe poziţia PORNIT. Motorul 
ambalându-se o dată, ca un mârâit ameninţător, apoi 
oprindu-se. 

Gândindu-se la acestea, Will nu s-a încumetat să-l 
privească pe Arnie în ochi, chiar dacă propria sa experienţă 
de prefăcătorie era aproape veche de o viaţă. 

— N-aş vrea să te trimit la Albany, dacă te urmăresc 
copoii. 

— Nu-mi pasă dacă mă trimiţi sau nu la Albany, dar nu 
trebuie să-ţi faci griji în legătură cu presiunile lor. El este 
singurul poliţai pe care l-am văzut şi este nebun. Este 


interesat doar de cele două cazuri de omucideri. 

Acum ochii lui Will i-au întâlnit pe cei ai lui Arnie; ai lui 
Arnie erau gri şi distanţi, ai lui Will o ne-culoare pală, cu 
colturile vag galbene; erau ochii unui motan vagabond 
bătrân, care mazilise o mie de şoareci. 

— Îl interesezi - a spus el. Mai bine-l trimit pe Jimmy. 

— Ştii cum şofează Jimmy, nu-i aşa? 

Will l-a privit un moment pe Arnie, apoi a oftat. 

— Okay. Dar dacă-l zăreşti pe poliţaiul ăla, te retragi. lar 
dacă eşti prins cu o sacoşă în mână, Cunningham, este 
sacoşa ta. Înţelegi chestia asta? 

— Da, a spus Arnie. Vrei să fac eeva treabă în seara asta, 
sau nu? 

— În boxa patruzeci şi nouă este un Buick '77. Scoate 
electromotorul. Verifică bobina. Dacă pare okay, scoate-o şi 
pe ea. 

Arnie a încuviinţat şi a plecat. Privirile gânditoare ale lui 
Will s-au îndreptat spre Christine. Nu făcea bine că-l trimitea 
la Albany în weekendul ăsta şi era conştient de asta. Şi puştiul 
o ştia, dar oricum avea de gând să meargă înainte. Promisese 
că o să meargă, şi avea de gând să se ducă. lar dacă se 
întâmpla ceva, puştiul nu va ceda. Will era convins. Existase 
un timp când n-ar fi făcut aşa ceva, dar vremea aceea trecuse 
de mult. 

Auzise toată discuţia prin interfon. 

Junkins avusese dreptate. 

Puştiul era acum mai dur. 

Will a început să se uite iarăşi la '58-ul puştiului. Arnie se 
va duce în statul New York cu Chrysler-ul lui Will. Cât timp va 
fi el plecat, Will o s-o urmărească pe Christine. O s-o 
urmărească pe Christine şi va vedea ce se întâmplă. 


40 
Arnie are necazuri 


Cu fotolii Naugahyde în fată şi în spate 


Totul e cromat, omule, chiar şi geaca mea, 
Apăs pe accelerație şi EA pleacă Oaaaauu - 

O să te las să priveşti 

Dar să nu-mi atingi maşina făcută la comandă. 
The Beach Boys 


În după-amiaza următoare, Rudolph Junkins şi Rick 
Mercer de la Departamentul de investigaţii al Poliţiei Statale 
din Pennsylvania, stăteau şi beau cafea într-un birou mic ai 
cărui pereţi aveau zugrăveala scorojită. Afară cădea o 
amestecătură deprimantă de zăpadă şi lapovită. 

— Sunt aproape sigur că ăsta va fi weekendul, a spus 
Junkins. Chrysler-ul acela s-a deplasat în ultimele opt luni la 
fiecare patru sau cinci săptămâni. 

— Doar să înţelegi că demascarea lui Darnell şi orice 
dinte ai tu împotriva puştiului ăla, sunt două probleme 
diferite. 

— Pentru mine înseamnă acelaşi lucru, a replicat Junkins. 
Puştiul ştie ceva. Dacă-l prindem la strâmtoare, s-ar putea să 
aflu ce. 

— Crezi că are un complice? Cineva care a folosit maşina 
lui şi i-a ucis pe puștii aceia în timp ce el era la turneul de 
şah. 

Junkins a clătinat din cap. 

— Nu, fir-ar al dracului. Puştiul are exact un singur 
prieten bun, iar acesta-i în spital. Nu ştiu ce să cred, doar că 
maşina aia a fost implicată... şi că şi el a fost implicat. 

Junkins şi-a pus jos cana de cafea şi a arătat cu degetul 
spre bărbatul aşezat de partea cealaltă a biroului. 

— După ce reuşim să sigilăm garajul, vreau ca o echipă 
de tehnicieni de la laborator să o cerceteze bucăţică cu 
bucăţică atât în interior cât şi în exterior. Vreau să fie ridicată 
pe o rampă, vreau să se verifice dacă are lovituri, adâncituri, 
dacă a fost revopsită... Şi dacă are urme de sânge. Asta 
doresc cu adevărat, Rick. Doar o picătură de sânge. 

— Nu-ţi place puştiul ăla, nu-i aşa? a întrebat Rick. 

Junkins a râs scurt, uimit. 


— Ştii, prima oară aproape mi-a plăcut. Mi-a plăcut şi 
mi-a fost milă de el. Mi s-a părut că poate acoperă pe cineva 
care-l avea cu ceva la mână. Dar de această dată nu mi-a 
plăcut deloc. 

S-a mai gândit. 

— Şi nici maşina aceea nu mi-a plăcut. Felul cum o tot 
atingea când îl încolţeam. A fost foarte ciudat. 

— Atâta timp cât îţi aminteşti că Darnell este cel pe care 
trebuie să-l demasc. Nimeni din Harrisburg nu se sinchiseşte 
de puştiul tău. 

— O să-mi amintesc, a spus Junkins. 

Şi-a ridicat iarăşi cafeaua şi l-a privit posac pe Rick. 

— Deoarece el reprezintă un mijloc ca să ne atingem 
scopul. Am de gând să pun la zid persoana care i-a ucis pe 
puştii ăia, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care voi mai apuca 
să-l fac. 

— S-ar putea să nu se întâmple nimic în weekendul ăsta, 
a spus Rick. 

Dar s-a întâmplat. 

În dimineaţa zilei de sâmbătă 16 decembrie, doi poliţişti 
fără uniforme, de la Secţia de Criminalistică a Poliţiei Statale 
din Pennsylvania, stăteau în cabina unei dube Datsun veche 
de patru ani, privind cum Chrysler-ul negru al lui Darnell ieşea 
pe poarta mare a garajului. Bura uşor; nu era atât de frig ca 
să fie lapoviţă. Era una dintre acele zile ceţoase când este 
imposibil să-ţi dai seama unde se termină plafonul de nori şi 
unde începe ceața. Chrysler-ul avea luminile de avertizare 
aprinse în mod regulamentar. Arnie Cunningham era un şofer 
prudent. 

Unul dintre poliţişti şi-a ridicat la gură un walkie-talkie şi 
a vorbit în el. 

— Tocmai a ieşit cu maşina lui Darnell. Fiţi pe fază. 

Au urmărit Chrysler-ul spre l-76. Când au văzut că Arnie 
se înscrie pe intrarea estică în direcţia Harrisburg, ei au cotit 
spre intrarea vestică spre Ohio şi au raportat. Vor ieşi de pe 
l-76 undeva mai jos şi se vor reîntoarce la postul lor iniţial de 
lângă garajul lui Darnell. 


— Okay - le-a răspuns vocea lui Junkins - hai să facem 
omleta. 


Douăzeci de minute mai târziu, în timp ce Arnie mergea 
spre est cu viteza moderată şi legală de 50 de mile pe oră, 
trei poliţişti, având toate actele potrivite, au ciocănit la uşa lui 
William Upshaw care locuia într-un cartier foarte la modă din 
suburbia Sewickley-ului. Upshaw, îmbrăcat în halat de baie, a 
deschis uşa. În spatele lui se auzeau zgomotele programului 
de desene animate de la televizor. 

— Dragă, cine este? a întrebat soţia sa din bucătărie. 
Upshaw a cercetat actele, care erau ordonanţe de la 
tribunal, şi a simţit că este cât pe-aci să leşine. Una dintre ele 
prevedea ca toate registrele de impozite care se refereau la 

Will Darnell (ca individ) şi Will Darnell (corporație) să fie 
sechestrate. Aceste acte erau semnate de Procurorul General 
al Pennsylvaniei şi de judecătorul Curţii Supreme. 

— Cine este, dragule? a întrebat iarăşi nevasta lui, iar 
unul dintre copii a venit să privească, tot numai ochi. 

Upshaw a încercat să vorbească, dar n-a reuşit decât să 
scoată un croncănit firav. Scadenţa venise. O tot visase şi 
până la urmă venise. Casa din Sewickley nu îl protejase de 
ea; femeia pe care o întreținea la o distantă sigură în King of 
Prussia, nu îl protejase de ea; era aici: citea asta pe feţele 
calme ale acestor poliţişti, cu costumele lor de serie. Cel mai 
rău lucru era că unul dintre ei era de la Federal-Alcool, Tutun 
şi Arme de Foc. Altul a scos o legitimaţie care spunea că el 
este agent la ceva ce se numea Divizia Federală de Luptă 
împotriva Drogurilor. 

— Avem informaţii că tu ai şi acasă un birou, a spus 
polițistul federal. 

El arăta - de câţi? Douăzeci şi şase de ani? Treizeci? 
Trebuise el vreodată să-şi facă griji cum să se descurce când 
ai trei copii şi o nevastă căreia îi plăceau cam prea mult 
lucrurile frumoase? Bill Upshaw credea că nu. Când trebuia să 
te gândeşti ia astfel de lucruri, fata ta nu rămânea atât de 


calmă. Chipul tău rămânea atât de calm când puteai să-ti 
permiţi luxul gândurilor măreţe - lege şi ordine, bine şi rău, 
băieţi buni şi băieţi răi. 

Şi-a deschis gura ca să răspundă la întrebarea poliţistului 
federal şi iarăşi a scos un croncănit aspru. 

— Sunt corecte aceste informaţii? a întrebat răbdător 
polițistul federal. 

— Da, a mormăit Bill Upshaw, 

— Şi alt birou pe strada Frankston nr. 100 din 
Monroeville? 

— Da. 

— Dragule, cine este? a întrebat Amber şi a venit pe hol. 

A văzut trei bărbaţi care stăteau pe scările de la intrare şi 
şi-a încheiat gulerul rochiei de casă. 

Pe neaşteptate Upshaw s-a gândit uşurat; Este sfârșitul 
tuturor problemelor. 

Puştiul care ieşise din cameră să vadă cine venise în 
vizită atât de dimineaţă, a izbucnit brusc în lacrimi şi s-a 
năpustit spre protecţia dată de desenele animate de pe 
Canalul 4. 


Când Rudy Junkins a primit veştile că lui Upshaw i s-a 
înmânat citaţia şi că toate actele referitoare la Darnell, atât 
din casa lui Upshaw cât şi din biroul din Monroeville, au fost 
sechestrate, a condus o jumătate de duzină de poliţişti în 
ceea ce se spunea că în zilele de demult se chema un raid. 
Deşi era în timpul sezonului de vacanţă, în garaj era destul de 
multă activitate în acea sâmbătă (cu toate că nu era 
activitatea frenetică din weekendurile de vară), iar când 
Junkins şi-a dus la gură un megafon cu baterii şi a început să-l 
folosească, poate că o sută de capete s-au ridicat. Despre 
acest lucru urma să se comenteze destul de mult până după 
Anul Nou. 

— Poliția Statală din Pennsylvania! a strigat Junkins în 
megafon. 

Cuvintele s-au lovit de pereţi, cu ecou. El şi-a dat seama 


că şi în acest moment privirile lui erau atrase spre 
Plymouth-ul roşu cu alb din boxa douăzeci. În viaţa lui 
avusese de-a face cu multe arme ale crimei, câteodată la 
locul faptei, mult mai frecvent în boxa martorilor, dar când se 
uita la maşina aceea simţea fiori reci. 

Gitney, specialistul de la IRS care venise la această 
plimbare specială cu sania, se încrunta spre el ca să continue. 
Nici unul dintre voi nu ştie despre ce este vorba. Nici Unul. 
Dar a ridicat iarăşi megafonul la gură. 

— Acest local este închis! Repet, acest local este închis! 
Puteţi să vă luați vehiculele dacă sunt în stare de funcţionare 
- dacă nu, plecați repede şi în linişte! Garajul este închis! 

Megafonul a scos un clic amplificat când a fost închis. 

Junkins s-a uitat spre birou şi a văzut că Will Darnell 
vorbea la telefon, cu un trabuc stins în colţul buzelor. Jimmy 
Sykes stătea lângă automatul de Coke, faţa lui simplă, o 
imagine de uimire confuză - nu arăta cu mult diferit de puştiul 
lui Bill Upshaw cu o clipă înainte de a izbucni în lacrimi. 


— Ai înţeles care-ţi sunt drepturile pe care ţi le-am citit? 
_ Polițistul care conducea această acţiune era Rick Mercer. 
In spatele lor garajul era gol, cu excepţia poliţiştilor în 
uniformă care întocmeau lista maşinilor care fuseseră 
sechestrate când garajul a fost închis. 

— Mda, a spus Will. 

Faţa lui era stăpânită; singurele semne ale supărării sale 
erau şuieratul din ce în ce mai accentuat al respirației, 
mişcarea rapidă a pieptului mare sub cămaşa albă, modul 
cum îşi ţinea tot timpul aparatul respirator în mână. 

— Vrei să ne comunici ceva acum? a întrebat Mercer. 

— Nu, până când ajunge avocatul meu aici. 

— Avocatul tău se poate întâlni cu noi la Harrisburg, a 
spus Junkins. 

Will s-a uitat dispreţuitor la Junkins şi nu a spus nimic. 
Afară, alţi poliţişti terminaseră de sigilat fiecare uşă şi geam 
ale garajului, cu excepţia uşii de lângă poarta mare. Până 


când lua sfârşit sechestrul, se va folosi doar acea intrare. 

— Asta-i cel mai aberant lucru pe care l-am auzit eu 
vreodată, a spus până la urmă Will Darnell. 

— O să devină şi mai aberant, a răspuns Mercer zâmbind 
sincer. Tu pleci departe pentru mult timp, Will. Poate că într-o 
zi or să te pună să conduci garajul închisorii. 

— Pe tine te cunosc, a spus Will privindu-l. Numele tău 
este Mercer. Ţi-am cunoscut bine tatăl. El era cel mai mârşav 
poliţai care a existat vreodată. 

Rick Mercer a pălit şi a ridicat mâna. 

— Opreşte-te, Rick! a spus Junkins. 

— Desigur, a spus Will. Dati-i înainte, distraţi-vă. 
Spuneţi-vă glumele despre garajul închisorii. O să mă întorc 
aici şi o să fac afaceri în două săptămâni. Şi dacă nu ştiţi asta, 
sunteţi chiar mai proşti decât păreţi. 

S-a uitat la ei, cu ochii inteligenţi, sardonici... şi hăituiţi. 
Pe neaşteptate şi-a ridicat la gură aparatul respirator şi a 
inhalat adânc. 

— Luaţi de aici sacul ăsta cu rahat, a spus Mercer. Era 
încă palid. 


— Ţi-ai revenit? a întrebat Junkins. 

O jumătate de oră mai târziu stăteau într-un Ford fără 
însemne ale poliţiei. Soarele se decisese să se arate şi 
strălucea orbitor pe zăpada care se topea şi pe străzile ude. 
Garajul Darnell era tăcut. Registrele lui Darnell - şi 
Plymouth-ul de curse al lui Cunningham - erau bine închise 
înăuntru. 

— Porcăria aia care a spus-o despre tatăl meu, a rostit 
Mercer cu greutate. Rudy, tatăl meu s-a împuşcat. Şi-a zburat 
creierii. lar eu întotdeauna m-am gândit... În colegiu am citit... 
A ridicat din umeri. - O mulţime de poliţişti îşi vâră arma-n 
gură. Ştii, asta a făcut Melvin Purvis. El a fost cel care l-a 
arestat pe Dillinger. Dar mă întreb... 

Mercer şi-a aprins o ţigară şi a scos fumul printr-o 
expiraţie lungă, tremurată. 


— Habar n-avea nimic, a spus Junkins. 

— Pe dracu'nu ştia, a spus Mercer. 

Şi-a deschis geamul şi a aruncat ţigara afară. A luat 
microfonul de sub tabloul de bord. 

— Baza, aici Mobile Doi. 

— Zece-patru, Mobile Doi. 

— Ce se întâmplă cu porumbelul nostru cărăuş? 

— Este pe Interstate 84 şi se apropie de Port Jervis. 

Port Jervis era punctul de trecere între Pennsylvania şi 
New York. 

— New York-ul este pregătit? 

— Afirmativ. 

— Să le mai repeţi încă o dată că doresc ca el să fie 
înşfăcat la nord-est de Midletown şi să i se ia în evidenţă 
tichetul de autostradă. 

— Zece-patru. 

Mercer a repus microfonul în furcă şi a zâmbit vag. 

— O dată ce trece în New York, nu mai rămâne nici o 
îndoială că aceasta este o problemă federală - dar noi vom 
avea totuşi întâietate. Nu-i superb? 

Junkins nu a răspuns. Nimic nu era frumos în chestia asta 
- de la Darnell, cu aparatul lui respirator, până la tatăl lui 
Mercer, care-şi mâncase arma, nimic nu era frumos. Junkins 
era cuprins de un sentiment rău de inevitabilitate, un 
sentiment că lucrurile urâte nu se sfârşeau ci doar începeau 
să se întâmple. Se simţea la jumătatea unei poveşti de 
groază, care putea să se dovedească prea oribilă spre final. 
Numai că acum trebuia s-o termine, nu-i aşa? Da. 

Sentimentul groaznic, imaginea groaznică persista: că 
prima dată când vorbise cu Arnie Cunningham, discutase cu 
un om care se îneca, iar a doua oară când vorbise cu el 
înecarea se săvârşise - iar el discutase cu un cadavru. 


Plafonul de nori din partea de vest a statului New York 
începuse să se destrame, iar moralul lui Arnie a început să 
crească. Intotdeauna se simţea bine când pleca din 


Libertyville, departe de... de toate. Nici chiar faptul că în 
portbagaj avea marfă de contrabandă nu putea să-i întunece 
acest sentiment. Cel puţin de data asta nu transporta droguri. 
Undeva în străfundurile minţii sale - nici măcar recunoscut, 
dar era acolo - era gândul aiuristic despre cât de diferit ar fi 
totul şi cum s-ar schimba viaţa lui dacă ar arunca ţigările şi ar 
continua să meargă înainte. Daca ar lăsa în urma sa toate 
porcăriile deprimante. 

Dar bineînţeles că nu ar face aşa ceva. S-O părăsească 
pe Christine după ce investise atât de mult în EA era desigur 
imposibil. 

Încă mai zâmbea când maşina Poliţiei Statale din New 
York a intrat în linie cu el pe banda cealaltă. Megafonul de pe 
capota de sus a început să cânte: Ne adresăm Chrysler-ului! 
Opreşte, Chrysler! Opreşte!" 

Arnie s-a uitat într-o parte, iar zâmbetul de pe buze i s-a 
stins. Privea o pereche de ochelari de soare. Ochelari de 
poliţist. Teroarea care l-a cuprins era mai adâncă decât ar fi 
putut el să creadă că poate fi vreo emoție - şi nu o simţea 
pentru el. Gura i s-a uscat de tot. Mintea a început să i se 
rotească nebuneşte. S-a văzut pe sine apăsând pe pedala de 
acceleraţie şi încercând să scape. Şi probabil că ar fi făcut-o 
dacă ar fi fost cu Christine... dar nu era. L-a văzut pe Will 
Darnell spunându-i că dacă va fi prins cu o sacoşă în mână, 
aceea era sacoşa lui. Înainte de orice îl vedea pe Junkins, 
Junkins cu ochii lui căprui, scrutători şi şi-a dat seama că era 
lucrătura lui Junkins. 

Şi-a dorit ca Rudolph Junkins să fie mort. 

“Opreşte. Chrysler! Eu nu vorbesc ca să-mi aud propria 
voce! Opreşte chiar acum!" 

Nu pot să spun nimic, s-a gândit Arnie incoerent în timp 
ce trecea pe banda de pe margine. În testicule simţea 
furnicături, stomacul i se agita nebuneşte. Putea să-şi vadă 
propriii ochi în oglinda retrovizoare, plini de frică în spatele 
ochelarilor - totuşi, nu pentru el. Nu pentru el. Christine. Îi era 
frică pentru Christine. De ceea ce i-ar putea face ăia 
Christinei. 


Mintea lui cuprinsă de panică ţesea un caleidoscop de 
imagini haotice. Cereri de înscriere la colegiu, având scrise pe 
ele cuvintele RESPINS - CRIMINAL ARESTAT. Gratii de 
închisoare, oţel albăstrui. Un judecător aplecându-se asupra 
unei mese ridicate pe un podium, cu faţa albă şi acuzatoare. 
Homosexuali înrăiţi în curtea închisorii care caută carne 
proaspătă. Christine mergând pe banda rulantă spre presa de 
maşini în cimitirul din spatele garajului. 

Şi mai apoi, în timp ce oprea Chrysler-ul şi îl scotea din 
viteză, iar maşina poliţiei se oprea în spatele lui (şi alta, 
apărută ca prin farmec, se oprea în faţa lui) din neant i-a venit 
un gând liniştitor: Christine poate să-şi poarte singură de 
grijă. 

În timp ce poliţiştii coborau din maşini şi veneau spre el, 
unul dintre ei ţinând în mână un mandat de percheziţie, i-a 
venit un alt gând. Şi acesta a apărut tot din neant, dar a 
vibrat cu vocea răguşită, bătrână, a lui Roland D. LeBay. 

Și EA va avea grijă de tine, băiete. Tot ce trebuie să faci 
este să continui să crezi în EA, iar EA va avea grijă de tine. 

Arnie a deschis portiera maşinii şi a ieşit afară cu un 
moment înainte ca poliţiştii să deschidă ei uşa. 

— Arnold Richard Cunningham? l-a întrebat unul dintre 
poliţişti. 

— Da, într-adevăr, a răspuns Arnie calm. Mergeam cu 
viteză prea mare? 

— Nu, fiule, a spus unul dintre ceilalţi. Dar, oricum eşti 
până-n gât în necazuri. 

Primul poliţist a făcut un pas în faţă, protocolar, ca un 
ofiţer de carieră. 

— Am aici un document legal care ne permite să 
percheziţionăm acest Chrysler Imperial 1966, în numele 
Oamenilor din Statul New York, al Commonwealth-ului 
Pennsylvaniei şi al Statelor Unite ale Americii. In plus... 

— Ei bine, asta acoperă toate nenorocitele de formalităţi, 
nu-i aşa? a spus Arnie. 

Spatele a început să-l doară surd, iar el şi-a pus mâinile 
în şold. 


Ochii poliţistului s-au mărit puţin la auzul vocii de bătrân 
a acestui puşti, dar a continuat: 

— In plus, să confiscăm orice marfă de contrabandă 
găsită în cursul percheziţiei în numele Oamenilor din Statul 
New York, al Commonwealth-ului Pennsylvaniei şi al Statelor 
Unite ale Americii. 

— Bine, a spus Arnie. 

Nimic nu părea real. Luminile albastre ale maşinilor de 
poliţie răspândeau confuzie. Oamenii care treceau în maşinile 
lor întorceau 
capul să privească, dar el a descoperit că nu are nici o dorinţă 
să le întoarcă spatele, să-şi ascundă faţa, iar asta era într-un 
fel o uşurare. 

— Dă-mi cheile, puştiule, a spus unul dintre poliţişti. 

— De ce nu le iei singur, căcănarule? 

— Pustiule, nu-ţi uşurezi situaţia, a spus polițistul, dar 
părea mirat şi puţin înfricoşat în acelaşi timp; pentru un 
moment vocea puştiului se asprise şi se îngroşase, iar băiatul 
păruse cu patruzeci de ani mai bătrân şi un client foarte dur - 
nesemănând deloc cu băiatul slăbuţ pe care-l vedea în fata 
ochilor. 

S-a aplecat, a luat cheile, iar trei dintre poliţişti s-au 
îndreptat imediat spre portbagaj. Știu, a gândit Arnie 
resemnat. Cel puţin chestia asta nu avea nici o legătură cu 
obsesia lui Junkins despre Buddy Repperton, Moochie Welch şi 
ceilalţi (cel puţin nu în mod direct, a admis el precaut); 
chestia asta mirosea ca o operaţie bine planificată şi bine 
coordonată împotriva activităţilor de contrabandă ale lui Will, 
dinspre Libertyville spre New York şi New England. 

— Puştiule - a spus unul dintre poliţişti - ai dori să 
răspunzi la nişte întrebări sau să faci o declaraţie? Daca 
doreşti asta, îţi citesc chiar acum drepturile tale. 

— Nu, a spus Arnie calm. Nu am nimic de spus. 

— Ai putea să-ţi uşurezi mult situaţia. 

— Asta-i constrângere, a spus Arnie zâmbind puţin. Fii 
atent că altfel o să ai mari probleme. 

Polițistul s-a înroşit. 


— Dacă ţii neapărat să fii nesimţit, asta-i treaba ta. 

Portbagajul Chrysler-ului a fost deschis. Au scos afară 
cauciucul de rezervă, cricul şi câteva cutii cu piese de rezervă 
- arcuri, şuruburi, bolţuri şi altele. Unul dintre poliţişti intrase 
aproape total în portbagaj; doar picioarele în pantaloni 
albaştri ieşeau afară. Pentru un moment Arnie a sperat vag că 
nu vor găsi compartimentul fals; apoi a renunţat la acest 
gând - era doar partea copilărească a lui, partea pe care el 
dorea s-o facă să dispară, deoarece în ultimul timp această 
parte a lui suferea. Îl vor găsi. Cu cât mai repede îl vor găsi, 
cu atât se va termina mai curând această scenă 
dezgustătoare de pe marginea drumului. Ca şi cum un zeu 
i-ar fi auzit dorinţa şi s-a decis să i-o îndeplinească, polițistul 
din portbagaj a strigat triumfător: 

— Ţigări! 

— În ordine, a spus polițistul care citise mandatul. 
Închide-l. 

S-a întors spre Arnie şi i-a citit drepturile. 

— Ai înţeles care-ţi sunt drepturile pe care ţi le-am citit? 

— Da, a răspuns Arnie. 

— Vrei să faci o declaraţie? 

— Nu. 

— Intră în maşină, băiete. Eşti arestat. 

Sunt arestat, s-a gândit Arnie şi aproape că a izbucnit în 
râs, atât era de grotesc gândul. Acesta era numai un vis, iar 
el se va trezi în curând. Arestat. Condus spre o maşină de 
poliţie. Oamenii îl priveau... 

Lacrimi disperate, copilăreşti, sare fierbinte, i s-au ridicat 
în gât şi i l-au blocat. 

Pieptul lui a tresărit - o dată, de două ori. 

Polițistul care-i citise drepturile l-a atins pe umăr, iar 
Arnie s-a scuturat cu un fel de disperare. Simţea că dacă se 
putea retrage repede în sine, totul va fi bine - dar 
compasiunea ar putea să-l înnebunească. 

— Nu mă atinge! 

— Faci cum vrei tu, fiule, a spus polițistul, retrăgându-şi 
mâna. 


A deschis uşa din spate a maşinii şi i-a făcut semn lui 
Arnie să intre. 

Poţi să plângi în vise? Bineînţeles că da - nu citise el 
despre oameni care se treziseră din visele triste cu lacrimi pe 
obraji? Dar, vis sau nu, el nu avea de gând să plângă. 

În schimb se va gândi la Christine. Nu la mama lui sau la 
tata, nici la Leigh sau la Will Darnell, nici la Slawson - toţi 
căcănarii mizerabili care îl trădaseră. 

Se va gândi la Christine. 

Arnie şi-a închis ochii, şi-a sprijinit în palme fata palidă şi 
trasă şi s-a gândit la EA. Şi ca întotdeauna, gândindu-se la 
Christine s-a simţit mai bine. După un timp a fost în stare să 
se îndrepte, să se uite la peisajul din jur şi să analizeze 
situaţia lui. 


Michael Cunningham a repus încet receptorul în furcă - 
cu foarte mare grijă - ca şi când, dacă ar fi făcut altfel, acesta 
ar fi putut să explodeze şi să împroaşte biroul său cu aşchii 
negre de plastic. 

S-a reaşezat în scaunul rotativ de la masa sa de lucru pe 
cale era aşezată o maşină de scris IBM Correcting Selectric II, 
o scrumieră cu legenda UNIVERSITATEA HORLICKS scrisă cu 
litere aurite abia vizibile pe rundul murdar, precum şi 
manuscrisul celei de a treia cărţi la care lucra, un studiu 
despre cuirasatele Monitor şi Merrimac. Fusese la jumătatea 
unei pagini când a sunat telefonul. Acum a acţionat maneta 
de îndepărtare a foii de hârtie de pe partea dreaptă a maşinii 
de scris şi a tras pagina din maşină, observându-i cinic 
curbarea. A pus-o deasupra manuscrisului, care era acum o 
junglă de corecturi făcute cu creionul. 

Afară şuiera un vânt rece. Căldura dimineţii înnorate se 
transformase într-o seară rece, îngheţată, de decembrie. 
Zăpada, care mai devreme şe topise, acum îngheţase bocnă, 
iar fiul său era reţinut la Albany sub diverse acuzaţii care se 
reduceau la contrabandă: nu, domnule Cunningham, nu este 
marijuana, sunt ţigări, două sute de cartuşe de Winston fără 


forme legale. 

De jos, auzea bâăzâitul maşinii de cusut a Reginei. Acum 
va trebui să se ridice, să meargă la uşă, s-o deschidă, s-o ia 
pe hol spre scări, să le coboare, să intre în sufragerie, apoi în 
camera micuță plină de plante care fusese cândva spălătorie, 
dar acum era cameră de croitorie, să stea acolo în timp ce 
Regina va ridica privirile spre el (ea o să poarte ochelarii de 
lucru) şi să spună: "Regina, Arnie a fost arestat de Poliţia 
Statului New York". 

Michael a încercat să înceapă acest proces prin a se 
ridica de pe scaunul biroului, dar scaunul a părut să simtă că 
el este debusolat. S-a rotit şi a căzut pe spate în acelaşi 
moment, iar Michael a trebuit să se agaţe de marginea 
biroului ca sa nu cadă. S-a reaşezat cu greutate în scaun cu 
inima bătându-i dureros de rapid. 

Pe neaşteptate a fost cuprins de un val atât de complex 
de disperare şi de amărăciune, încât a gemut şi şi-a cuprins 
fruntea cu mâinile, masându-şi tâmplele. Vechile lui gânduri 
au revenit, previzibile precum ţânţarii vara şi la fel de 
înnebunitoare. Acum sase luni de zile totul fusesem ordine. 
Acum fiul său se afla într-o celulă de arest. Care fuseseră 
momentele irosite? Cum ar fi putut el, Michael, să schimbe 
evoluţia lucrurilor? Care era exact istoria faptelor? Când 
începuse boala să se strecoare înăuntru? 

— Isuse... 

S-a masat mai tare, ascultând şuieratul vântului de afară. 
El şi Arnie montaseră jaluzelele doar luna trecută. Aceea 
fusese o zi frumoasă, nu-i aşa? La început Arnie ţinuse scara 
şi privise în sus, apoi el jos şi Arnie pe scară, el strigase la 
Arnie să fie atent, iar vântul îi răvăşise părul şi măturase 
frunze ruginii printre picioarele lui. Desigur, fusese o zi 
frumoasă. Chiar şi după ce acea bestie de maşină apăruse în 
scenă, părând că umbreşte viaţa fiului său ca o maladie 
fatală, mai existaseră câteva zile frumoase. Nu-i aşa? 

— Isuse, a spus el iarăşi cu o voce slabă, tremurată, pe 
care nu o putea suferi. 

În faţa ochilor îi apăreau imagini spontane. Colegii 


privindu-l cu coada ochiului, probabil bârfindu-l la clubul 
facultăţii. Discuţii la micile petreceri în care numele lui va 
apărea tot timpul. Arnie mai avea încă două luni până 
împlinea optsprezece ani, iar asta însemna, bănuia el, că 
numele băiatului nu putea fi pomenit în ziare, dar toţi vor afla. 
Veştile proaste se răspândeau. 

Subit, aberant, l-a văzut pe Arnie la patru ani, cocoţat pe 
o tricicletă roşie, pe care el şi Regina o cumpăraseră de la o 
vânzare de vechituri. Vopseaua roşie a tricicletei era 
întreruptă de pete de rugină, cauciucurile erau roase, dar 
Arnie o iubea; dacă ar fi fost lăsat, ar fi luat tricicleta cu el în 
pat. Michael şi-a închis ochii şi l-a văzut pe Arnie pedalând pe 
ea încoace şi încolo pe alee, purtând pantaloni albaştri de 
doc, cu părul intrându-i în ochi, apoi ochii minţii au clipit, s-au 
tulburat, sau au făcut ceva, iar tricicleta ruginită şi roşie s-a 
transformat în Christine, cu vopseaua ei roşie, plină de rugină, 
iar geamurile mătuite de vreme. 

A strâns din dinţi. Cineva care l-ar fi privit ar fi putut să 
creadă că rânjeşte ca un dement. A aşteptat până când a 
reuşit să-şi recapete cât de cât controlul, apoi s-a ridicat şi a 
coborât să-i spună Reginei ce se întâmplase. El îi va relata, iar 
ea seva gândi la ce vor face ei, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna; ea va fura de la el impulsul de a merge înainte, 
luând acel balsam acru pe care îl dă îndeplinirea acţiunilor şi 
lăsându-l pe el doar cu o amărăciune grea şi cu conştiinţa 
faptului că acum fiul lui era cu totul altă persoană. 


41 
Se apropie furtuna 


Ea a luat cheile Cadillac-ului meu, 
A sărit în pisicuta mea şi a dus-o departe. 
Bob Seger 


Prima furtună serioasă din nord-est a acelei ierni a lovit 
Libertyville-ul în Ajunul Crăciunului, făcându-şi drum de-a 


lungul treimii superioare a Statelor Unite, pe o traiectorie 
foarte uşor previzibilă. De dimineaţă ziua a fost însorită, 
temperatura fiind în jur de minus un grad Celsius, dar 
animatorii de la posturile de radio deja prevesteau voioşi 
sfârşitul lumii şi mari nenorociri, rugându-i pe cei care nu 
şi-au terminat ultimele cumpărături, să şi le facă până la 
mijlocul după-amiezii. Cei care-şi planificaseră excursii la 
casele de vacanţă pentru un Crăciun de modă veche, erau 
sfătuiţi să se mai gândească dacă drumul putea dura patru 
sau şase ore. 

Dacă nu doriți să vă petreceti Crăciunul pe banda de 
oprire a autostrăzii 1—76, undeva între Bedford şi Carlisle, ati 
face bine să plecaţi cât mai repede sau deloc, sfătuia 
disc-jockey-ul de la FM-I04 pe ascultătorii săi (din care marea 
majoritate erau atât de drogaţi încât nici nu se gândeau să 
plece undeva). Apoi a rezumat "Petrecerea de Crăciun" prin 
versiunea Springsteen a melodiei "Santa Claus is Coming In 
Town". 

Pe la 11:00 A.M., când Dennis Guilder a părăsit până la 
urmă Spitalul Libertyville Community (după regulamentul 
spitalului, el nu avea voie să meargă în cârje până când nu 
ieşea din clădire; până acolo a fost împins de Elaine într-un 
scaun pe rotile), cerul începuse să se acopere de nori, iar în 
jurul soarelui se formase o aură vagă, misterioasă. Dennis a 
străbătut precaut parcarea, sprijinindu-se în cârje, părinţii lui 
învârtindu-se nervoşi în jurul lui, deşi parcarea fusese 
scrupulos presărată cu sare şi degajată de orice urmă de 
zăpadă şi gheaţă. S-a oprit lângă maşina familiei, 
întorcându-şi fata în bătaia vântului răcoros. Să fie din nou în 
aer liber era ca o reînviere. Simţea că ar putea să stea acolo 
ore întregi şi tot să nu îi fie de ajuns. 

Pe la ora unu duba familiei Cunningham ajunsese la 
marginea oraşului Ligonier, la nouăzeci de mile distanţă de 
Libertyville. Intre timp cerul căpătase o nuanţă plumburie, 
uniformă, iar temperatura scăzuse cu şapte grade. 

Fusese ideea lui Arnie ca ei să nu contramandeze vizita 
tradiţională din Ajunul Crăciunului la Mătuşa Vicky şi Unchiul 


Steven, sora Reginei şi soţul acesteia. Cele doua familii 
creaseră de-a lungul anilor un ritual în care Vicky şi Steven 
veneau în vizită la ei în unii ani, iar familia Cunningham se 
ducea la Ligonier în ceilalţi ani. Vizita din acest an fusese 
stabilită de la începutul lui decembrie. Fusese contramandată 
după ce interveniseră ceea ce Regina numea cu încăpățânare 
"necazurile lui Arnie", iar la începutul săptămânii trecute 
Arnie începuse să insiste ca să se facă această vizită. 

Până la urmă, miercuri, după o lungă conversaţie 
telefonică cu sora ei, Regina cedase dorinţei lui Arnie - în 
principal deoarece Vicky păruse calmă şi înţelegătoare şi, mai 
presus de toate, aproape deloc curioasă în legătură cu cele 
întâmplate. Acest lucru era important pentru Regina - mai 
important decât ar fi mărturisit ea vreodată. Ei i se părea că 
în cele opt zile care trecuseră de când Arnie fusese arestat în 
New York, trebuise să facă faţă unui torent nesfârşit de 
curiozitate bolnăvicioasă mascată sub pretenţia compasiunii. 
Când vorbise la telefon cu Vicky, până la urmă cedase şi 
plânsese. Era pentru prima şi singura dată când îşi permisese 
acest lux amar de când Arnie fusese arestat în New York. 
Atunci Arnie se aflase în pat şi dormea. Michael, care 
începuse să bea mult prea mult şi pretindea că o face "în 
spiritul sezonului", plecase la O'Malley să bea o bere cu Paul 
Strickland, alt neadaptat al politicii facultăţii. Probabil că până 
la urmă berea se va transforma în şase sau opt sau zece 
halbe. lar. dacă mai târziu ea va urca în biroul lui, îl va găsi 
stând încordat la masa de lucru, privind în întuneric, iar 
dialogul cu el va fi extrem de confuz şi axat prea mult pe 
trecut. Ea bănuia că soţul său s-ar putea să aibă o cădere 
nervoasă destul de paşnică. Nu îşi va permite acelaşi lux 
(pentru că, în starea ei de durere şi supărare, socotea că e un 
lux), iar în fiecare noapte mintea ei era plină de planuri şi 
scheme până aproape de trei sau patru dimineaţa. Toate 
aceste planuri şi scheme erau îndreptate spre un singur scop. 
"Să reuşim să trecem peste situaţia asta". Singurele două 
moduri în care îi permitea minţii ei să abordeze această stare 
de fapt erau însă vagi. Se gândea la "necazurile lui Arnie" şi la 


"să reuşim să trecem peste situaţia asta". 

Dar, vorbind la telefon cu Vicky, la câteva zile după 
arestarea fiului ei, controlul de fier al Reginei se clătinase 
puţin. Plânsese de la distanţă pe umărul lui Vicky, iar Vicky o 
liniştise cu blândeţe, făcând-o pe Regina să se urască pe sine 
pentru toate şicanele meschine pe care i le făcuse lui Vicky 
de-a lungul anilor. Vicky, a cărui fiică se retrăsese de la 
colegiu ca să se mărite şi să devină casnică; al cărei unic fiu 
se mulţumise cu o educaţie practică (nimic de acest gen 
pentru fiul ej! se gândise Regina jubilând); Vicky, al cărei soţ 
vindea (cât de demn de dispreţ!) asigurări pe viaţă. lar Vicky 
(şi mai dezgustător!) vindea Tupperware. Dar Vicky fusese 
cea pe umărul căreia plânsese, Vicky fusese cea căreia 
putuse să-i destăinuie cel puţin o parte din sentimentele ei de 
dezamăgire, teroare şi durere, da, şi teribila ruşine a faptului 
că lumea vorbea şi că persoanele care de ani de zile doriseră 
s-o vadă înfrântă, erau acum satisfăcute. Era Vicky, probabil 
că întotdeauna fusese Vicky, iar Regina a luat hotărârea că 
dacă în acest an mizerabil va exista Crăciun pentru ei, atunci 
va fi la ferma suburbană şi ordinară a lui Vicky şi Steve, 
situată la periferia caraghioasă şi de clasă mijlocie a urbei 
Ligonier, unde majoritatea locuitorilor încă deţineau maşini 
americane şi denumeau o descindere la un McDonald "a 
mânca în oraş". 

Mike, bineînţeles, s-a conformat deciziei ei; ea n-ar fi 
aşteptat altceva din partea lui. 

Pentru Regina Cunningham cele trei zile care au urmat 
aflării veştii că "Arnie avea necazuri" fuseseră un exerciţiu de 
control rece, o luptă grea pentru supravieţuire. Supravieţuirea 
ei, supraviețuirea familiei, supraviețuirea lui Arnie - el s-ar 
putea să nu creadă acest lucru, dar Regina n-avea timp să-i 
pese de asta. În ecuaţiile ei, suferinţa lui Mike nu a intrat 
deloc; gândul că ei doi şi-ar putea oferi alinare unul celuilalt, 
nici măcar nu i-a trecut prin minte. Pusese calmă husa peste 
maşina de cusut după ce Mike îi relatase veştile. După care se 
dusese la telefon şi se pusese pe treabă. Lacrimile pe care le 
va vărsa mai târziu, în timp ce va vorbi cu sora sa, fuseseră la 


o mie de ani depărtare. Trecuse pe lângă Michael de parcă 
acesta ar fi fost o mobilă, iar el o urmase nesigur aşa cum 
făcuse pe toată durata căsniciei lor. 

Ea l-a sunat pe Tom Sprague, avocatul lor, care aflând că 
problema este de natură penală, a îndrumat-o grăbit spre un 
coleg al lui, Jm Warberg. L-a sunat pe Warberg şi a dat de un 
robot care nu a vrut să-i spună numărul de acasă al lui 
Warberg. A stat un moment lângă telefon, bătându-şi 
degetele de buze, apoi l-a sunat din nou pe avocatul familiei. 
Sprague nu dorea să-i dea numărul de acasă al lui Warberg, 
dar până la urmă a capitulat. Când Regina l-a lăsat în sfârşit 
în pace, Sprague părea buimăcit, aproape şocat de bombe. 
Când Regina se dez-lănţuia dădea naştere de multe ori unor 
asemenea reacţii. 

L-a sunat pe Warberg, care i-a spus că sub nici un motiv 
nu putea prelua cazul. Regina îşi coborâse iarăşi lama de 
buldozer. Warberg sfârşise nu numai prin a accepta cazul, dar 
acceptase să se şi ducă imediat la Albany, unde era Arnie 
reţinut, ca să vadă ce poate face. Warberg, vorbind cu vocea 
slabă, uimită, a unui om îndopat cu novocaină şi apoi călcat 
de un tractor, a încercat să protesteze că el cunoaşte un 
avocat foarte bun în Albany, care ar putea să se ocupe de 
primele formalităţi. Regina a fost de neclintit. Warberg s-a 
deplasat cu un avion privat şi i-a raportat patru ore mai 
târziu. 

Arnie, a spus el, era deţinut pe baza unor acuzaţii 
neformulate. Va fi extrădat în Pehnsylvania în ziua următoare. 
Pennsylvania şi New York-ul coordonaseră acţiunea, în 
colaborare cu trei agenţii federale: Divizia Federală de Luptă 
împotriva Drogurilor, IRS-ui şi Biroul Alcool, Tutun şi Arme de 
Foc. Principala ţintă nu era Arnie, care era un peste mic, ci 
Will Darnell - Darnell şi oricine făcea afaceri cu Darnell. Aceşti 
indivizi, a spus Warberg, cu legăturile lor suspecte cu crima 
organizată şi cu reţeaua de distribuţie a drogurilor, erau peştii 
cei mari. 

— Să reţii pe cineva pe baza unor acuzaţii neformulate 
este ilegal, a replicat imediat Regina, bazându-se pe 


informaţiile aflate la televizor. 

Warberg, nu prea fericit de locul în care se afla după 
ce-şi planificase să-şi petreacă o seară liniştită acâsă citind o 
carte, i-a răspuns iritat: 

— Eu aş fi în genunchi, mulţumindu-i lui Dumnezeu că 
lucrurile stau aşa. L-au prins cu un portbagaj plin de ţigări 
fără acte, iar dacă eu fac presiuni, ei ar fi foarte fericiţi ca să-l 
acuze, doamnă Cunningham. Vă sfătuiesc să veniţi cu soţul 
dumneavoastră aici la Albany. Repede. 

— Parcă ai spus că mâine o să fie extrădat. 

— Oh, da, asta s-a aranjat. Dacă trebuie să jucăm dur cu 
tipii ăştia, ar trebui să fim mulţumiţi că meciul se va 
desfăşura la noi acasă. Aici problema nu-i extrădarea. 

— Care este? 

— Federalii vor să-i aplice principiul dominoului lui Will 
Darnell. Ei vor să-l doboare pe Will Darnell prin fiul 
dumneavoastră. Arnold nu vrea să vorbească. Doresc să 
veniţi aici şi să-l convingeţi că este în interesul lui să 
vorbească. 

— Oare? a întrebat ea ezitantă. ă 

— Drace, da! a răspuns vocea lui Warberg. Aştia nu 
doresc să-l bage la închisoare pe fiul dumneavoastră. Este un 
minor care provine dintr-o familie bună, n-are cazier penal, 
nici măcar probleme disciplinare la şcoală. Poate să iasă din 
asta fără să-l vadă măcar pe judecător. Dar trebuie să 
vorbească. 

Deci se duseseră la Albany, iar Regina a fost condusă pe 
un hol scurt, faianţat, luminat de becuri puternice băgate în 
nişe mici din tavan şi acoperite cu sârmă. Holul mirosise vag 
a Lysol şi urină, iar ea tot încercase să se convingă că fiulei 
era reţinut aici, ful ei, dar ca să ajungă la această acceptare 
fusese un proces greu. Nu părea posibil să fie adevărat. 
Posibilitatea ca totul să fie o halucinație era mult mai reală. 

Când îl văzuse pe Arnie, această posibilitate se 
spulberase rapid. Carapacea protectoare a şocului se 
destrămase; iar ea fusese cuprinsă de o frică rece, 
distrugătoare. În acel moment se agăţase prima dată de 


ideea "să reuşim să trecem peste situaţia asta", tot aşa cum 
un om care se îneacă se agaţă de un colac de salvare. Fusese 
Arnie, fusese fiul ei, nu într-o celulă de arest (acesta fusese 
singurul lucru de care a fost scutită, dar ea a fost 
recunoscătoare chiar şi pentru micile favoruri), ci într-o 
cameră mică, pătrată, în care singurul mobilier erau două 
scaune şi o masă plină de arsuri de ţigară. 

Arnie o privise în ochi, iar faţa lui păruse oribil de 
ascuţită, ca un craniu. Doar cu o săptămână înainte se dusese 
la frizer şi îşi tunsese părul surprinzător de scurt (după mulţi 
ani în care îl purtase lung, imitându-l pe Dennis), iar acum 
lumina de deasupra capului lucea crud pe ceea ce mai 
rămăsese, făcându-l să pară chel, ca şi când poliţiştii l-ar fi ras 
în cap ca să-i descleşteze buzele. 

— Arnie, a spus ea şi s-a dus la el până la jumătatea 
distanţei. 

El şi-a întors capul, cu buzele strânse, iar ea s-a oprit. O 
femeie mai labilă ar fi izbucnit în lacrimi, dar Regina nu era 
aşa. Şi-a recăpătat stăpânirea şi răceala. Răceala era acum 
singurul lucru care o putea ajuta. 

În loc să-l îmbrăţişeze - ceva ce în mod evident el nu 
dorea - ea s-a aşezat pe scaun şi i-a spus ce trebuia făcut. 
Arnie a refuzat. Ea i-a ordonat să le vorbească celor de la 
poliţie. El iarăşi a refuzat. Ea a încercat să-l facă să înţeleagă. 
El a refuzat. Ea s-ă rugat de el. Ela refuzat. Până la urmă ea a 
stat acolo nemişcată, cu o migrenă, şi l-a întrebat de ce. Ela 
refuzat să-i spună. 

— Am crezut că eşti deştept! a strigat ea până la urmă. 

Era aproape înnebunită de frustrare - lucrul pe care ea îl 
ura cel mai mult era să nu-şi impună punctul de vedere atunci 
când dorea neapărat, când avea nevoie să şi-l impună; de 
fapt, acest lucru nu i se mai întâmplase niciodată de când 
părăsise casa părintească. Până acum. O scotea din minţi că 
acest băiat, care supsese lapte de la sânul ei, putea să o 
refuze atât de calm şi de net. 

— Am crezut că eşti deştept, dar eşti prost! Eşti un... un 
tâmpit! Or să te bage la închisoare! Vrei să înfunzi puşcăria 


pentru Darnell? Asta doreşti? El o să râdă de tine! O să râdă 
de tine! 

Regina nu-şi putea imagina nimic mai rău, iar 
dezinteresul aparent al fiului ei în legătură cu faptul că se 
râdea sau nu de el, o înfuria şi mai tare. 

S-a ridicat de pe scaun, şi-a îndepărtat părul de pe frunte 
şi ochi, cu gestul inconştient al unei persoane gata de luptă. 
Respira precipitat, iar obrajii îi erau îmbujoraţi. Pentru Arnie 
ea arăta mult mai tânără şi în acelaşi timp mult mai bătrână 
decât o văzuse el vreodată. 

— N-o fac pentru Darnell - a spus el încet - şi n-o să 
ajung la închisoare. 

— Cine oi fi tu, Oliver Wendell Holmes? a atacat ea cu 
furie, dar mânia ei era întrucâtva diminuată de uşurare. Cel 
puţin el putea să spună ceva. Te-au prins în maşina lui, cu 
portbagajul plin de ţigări! Ţigări ilegale! 

— Nu erau în portbagaj, a răspuns nonşalant Arnie. Erau 
într-un compartiment de sub portbagaj. Un compartiment 
secret. Şi maşina era a lui Will. Will mi-a spus să iau maşina 
lui. 

Ea l-a privit. 

— Vrei să spui că nu ştiai că erau acolo? 

Arnie a privit-o cu o expresie pe care ea pur şi simplu nu 
putea s-o accepte, era atât de străină pentru chipul lui era 
dispreţ. Bun ca pâinea caldă, băiatul meu este bun ca pâinea 
caldă, s-a gândit ea inconştient. 

— Ştiam. Şi Will ştia. Dar ei n-au cum să dovedească, 
nu-i aşa? 

Ea îl privea uluită. 

— Dacă într-un fel reuşesc să mă acuze, o să obţin o 
sentinţă cu suspendare. 

— Arnie - a spus ea până la urmă - nu gândeşti corect. 
Poate tatăl tău... 

— Da, a întrerupt-o el. Gândesc corect. Nu ştiu ce faci tu, 
dar eu gândesc foarte corect. 

Şi s-a uitat la ea cu ochii lui gri, atât de opaci, încât ea 
n-a mai rezistat şi a plecat. 


În camera de aşteptare, mică şi verde, a trecut orbeşte 
pe lângă soţul ei, care stătea pe o bancă împreună cu 
Warberg. 

— Du-te tu acolo, a spus ea. Fă-l să înţeleagă. 

A ieşit fără să aştepte răspunsul lui, fără să se oprească, 
până când a ajuns afară din clădire şi aerul rece de decembrie 
i-a colorat faţa înfierbântată. 

Michael a intrat, dar nu a avut mai mult noroc; a ieşit de 
acolo doar cu un gât uscat şi cu un chip care arăta cu zece 
ani mai bătrân. 

La motel, Regina i-a relatat lui Warberg ce îi spusese 
Arnie şi l-a întrebat dacă există o şansă ca băiatul să aibă 
dreptate. 

Warberg a privit-o gânditor. 

— Da, asta-i o apărare posibilă. Dar ar fi mult mai 
posibilă dacă Arnie ar fi prima piesă a dominoului. Nu este. 
Aici, în Albany, există un negustor de maşini de mâna a doua, 
pe nume Henry Buck. El era destinatarul. A fost arestat. 

— Ce a declarat? a întrebat Michael. 

— Habar n-am. Dar când am încercat să vorbesc cu 
avocatul lui, acesta a refuzat să discute cu mine. Asta-i de rău 
augur. Dacă Buck mărturiseşte, transferă vina asupra lui 
Arnie. Pun pariu pe casa mea că Buck poate să depună 
mărturie că fiul dumneavoastră ştia că există compartimentul 
secret, iar asta-i grav. 

Warberg i-a privit atent. 

— Vedeţi, ceea ce fiul dumneavoastră a spus este numai 
pe jumătate corect, doamnă Cunningham. Mâine o să vorbesc 
cu el, înainte de a fi trimis în Pennsylvania. Sper să-l fac să 
priceapă că există posibilitatea ca totul să se spargă în capul 
lui. 


În timp ce intrau pe strada lui Vicky şi Steeve, primii fulgi 
au început să se rostogolească din cerul înnorat. Oare ninge 
deja în Libertyville? s-a întrebat Arnie şi a atins cheile cu 
brelocul lor de piele care se aflau în buzunarul lui. Probabil că 


da. 

Christine era încă sechestrată în Garajul Darnell. Asta era 
foarte bine. Cel puţin era ferită de vremea rea. O s-o ia de 
acolo. In curând. 

Săptămâna trecută fusese ca un coşmar vijelios. Părinţii 
lui, care-l sâcâiseră în cămăruţa albă, păruseră să poarte 
măştile unor străini; măşti care vorbiseră o limbă străină. 
Avocatul pe care ei îl angajaseră, Warley sau Warmly sau cam 
aşa ceva, îi tot vorbise despre ceva ce el numea "principiul 
dominoului" şi despre faptul că trebuia să iasă "din grupul de 
acuzaţi înainte ca totul să se spargă în capul tău, băiete sunt 
două state şi trei agenţii federale, care montează dinamita”. 

Dar Arnie fusese mai mult îngrijorat din cauza Christinei. 

| se părea din ce în ce mai clar că Roland D. LeBay era ori 
cu el, ori plutind undeva prin preajmă - poate concreştea în 
interiorul său. Această idee nu-l speria pe Arnie; îl reconforta. 
Dar trebuia să fie prudent. Nu din cauza lui Junkins; simţea că 
Junkins are doar bănuieli şi că toate erau îndreptate într-o 
direcţie greşită, radiind dinspre Christine şi nu spre ea. 

Dar Darnell... ar putea exista probleme cu Darnell. Da, 
probleme serioase. 

În acea primă noapte în Albany, după ce mama şi tatăl 
lui se reîntorseseră la motel, Arnie fusese condus într-o celulă 
de arest, unde adormise cu o uşurinţă şi o viteză 
surprinzătoare. Şi avusese un vis - nu tocmai un coşmar, dar 
ceva teribil de neliniştitor. Se sculase alertat în mijlocul nopţii, 
scăldat în transpiraţie. 

Visase că Christine fusese redusa la scara unui Plymouth 
'58 nu mai lung decât o palmă de om. Se afla pe o pistă 
pentru automobile de jucărie electrice, înconjurată de un 
peisaj care era uimitor de potrivit - aici era o stradă de plastic 
care putea fi Basin Drive; aici era alta care putea fi JFK Drive, 
unde fusese ucis Moochie Welch. O clădire Lego care arăta 
exact ca Liceul Libertyville. Case de plastic, pomi de hârtie... 

„„Şi un gigantic, enorm Will Darnell era la aparatul de 
control, care dicta cât de repede sau cât de încet să meargă 
micuțul Fury. Respirația lui şuiera prin plămânii bolnavi, ca 


vuietul unei furtuni. 

Să nu cumva să deschizi gura, puştiule, spuse Will. Era 
aplecat ameninţător asupra Lumii de jucărie, ca Omul Colos. 
Să nu cumva să te joci cu mine deoarece eu sunt la cârmă,; aş 
putea să fac asta. 

Şi, lent, Will răsucise butonul de control până la poziţia 
REPEDE. 

Nu! încercase să strige Arnie. Nu, nu face asta, te rog! O 
iubesc! Te rog, o s-O ucizi! 

Pe pistă, micuța Christine alerga prin miniaturalul 
Libertyville din ce în ce mai repede, partea din spate 
trepidând şi derapând la curbe, încercând să înfrângă forţa 
centrifugă. Acum era doar o ceaţă roşie-albă, iar motorul ei 
ţiuia strident. 

Te rog! ţipase Amie. Te rooooooog! 

Până la urmă Will a început să răsucească butonul înapoi, 
părând mulţumit. Maşinuţa a început să încetinească. 

Dacă începi să ai idei, ai face bine să-ți aminteşti unde 
este maşina ta, puştiule. Ţine-ţi gura şi amândoi vom trăi ca 
să luptăm în continuare. Am fost în buclucuri mai mari decât 
ăsta. 

Arnie întinsese mâna ca să apuce maşinuţa, s-o salveze 
de pe pistă. Will cel din vis îi îndepărtase mâna. 

A cui sacoşă este asta, puştiule? 

Will, te rog... 

Să te aud cum spui. 

Este sacoşa mea. 

Să-ţi aduci bine aminte acest lucru, puştiule. 

lar Arnie se trezise cu aceste cuvinte în urechi. În 
noaptea aceea nu mai putuse să adoarmă. 

Era chiar atât de neverosimil ca Will să ştie... ei bine, să 
ştie ceva despre Christine? Nu. El vedea foarte mult din 
spatele acelui geam, dar ştia cum să-şi ţină gura ferecată - 
cel puţin până la timpul potrivit ca să o deschidă. El ar putea 
să ştie ce nu cunoştea Junkins, că regenerarea din noiembrie 
a Christinei nu fusese doar stranie, ci total imposibilă. El s-ar 
putea să ştie că multe dintre reparaţii nu fuseseră făcute 


niciodată, cel puţin nu de Arnie. 

Ce altceva ar mai putea să ştie? 

Simţind o răceală care i se strecura din picioare şi urca în 
burtă, Arnie şi-a dat seama până la urmă că Will ar fi putut să 
fie la garaj în noaptea când muriseră Repperton şi ceilalţi. De 
fa$t, era mai mult decât posibil. Era probabil. jimmy âykes 
era prostuţ, iar lui Will nu-i plăcea să-l lase singur. 

Să nu cumva să deschizi gura. Să nu cumva să te joci cu 
mine, pentru că eu pot să fac asta... 

Dar, chiar presupunând că Will ştia, cine l-ar crede? 
Acum era prea târziu pentru autoamăgire, iar Arnie nu mai 
putea să înlăture gândul imposibil... acum nici nu mai dorea 
aşa ceva. Cine l-ar crede pe Will dacă s-ar decide să spună 
cuiva că Christine câteodată mergea singură? Că fusese afară 
singură în noaptea când Moochie Welch a fost ucis şi în 
noaptea când ceilalţi netrebnici au fost omorâţi? Ar crede 
poliţia aşa ceva? Ar face pe ei de râs. Junkins? În problema 
asta se făcea mai cald, dar Arnie nu credea că Junkins ar fi în 
stare să accepte aşa ceva, chiar dacă dorea. Arnie îi văzuse 
ochii. Deci chiar dacă Will ştia, ce beneficii putea obţine din 
asta? 

Apoi, cu oroare crescândă, Arnie şi-a dat seama că nu 
contează. Will va fi eliberat pe cauţiune într-o zi sau două, şi 
atunci Christine va fi ostatica lui. Putea s-o incendieze - 
incendiase destule maşini în viaţa lui, după cum Arnie bine 
ştia din lăudăroşeniile lui - iar după ce va fi incendiată, o 
masă carbonizată, neajutorată, exista presa din spatele 
garajului. Corpul ars al Christinei va intra sub ea pe banda 
rulantă şi va ieşi de acolo sub forma unui cub de metal 
comprimat. 

Poliţiştii au sigilat garajul. 

Dar nici asta nu însemna mare brânză. Will Darnell era o 
vulpe foarte bătrână şi era pregătit pentru orice împrejurare 
neprevăzută. Dacă Will dorea să intre acolo şi s-o incendieze 
pe Christine, o s-o facă... deşi era mult mai probabil, s-a 
gândit Arnie, să angajeze un specialist de la asigurări pentru 
asta - un tip care ar arunca înăuntru un pumn de substanţă 


inflamabilă, apoi un chibrit aprins. 

Cu ochii minţii Arnie vedea flăcările imense. Simţea 
mirosul de tapiţerie arsă. 

A stat întins pe patul celulei, cu gura uscată, cu inima 
bătându-i iute. 

Să nu cumva să deschizi gura. Să nu cumva să te joci cu 
mine... 

Bineînţeles, dacă Will încerca ceva şi devenea neatent - 
doar un moment sa-i slăbească atenţia - Christine se va 
ocupa de el. Dar, într-un fel, Arnie nu credea ca Will ar putea 
deveni imprudent. 


A doua zi fusese dus înapoi în Pennsylvania, acuzat şi 
eliberat pe cauţiune pentru o sumă neînsemnată. In ianuarie 
va îi o audiere preliminară şi deja existau zvonuri despre 
curtea cu juri. Acţiunea constituia subiectul de pe prima 
pagină a ziarelor din stat, cu toate că Arnie era identificat ca 
"un tânăr" al cărui nume "nu era dat în vileag de autorităţile 
federale datorită statutului său de minor". 

Oricum, în Libertyville numele lui Arnie era foarte 
cunoscut. In ciuda noii extinderi suburbane a 
cinematografelor-parcare, a autoservirilor şi a pistelor de 
bowling, era încă un oraş intelectual, unde mulţi oameni se 
cunoşteau foarte bine între ei. Aceşti oameni, majoritatea lor 
având legături cu Universitatea Horlicks, ştiau cine făcuse 
transportul pentru Will Darnell şi cine fusese arestat în statul 
New York cu portbagajul plin de ţigări de contrabandă. Era 
coşmarul Reginei. 

Arnie s-a dus acasă în custodia părinţilor - eliberat 
pentru o mie de dolari - după o scurtă şedere la închisoare. 
De fapt nu fusese nimic altceva decât un mare şi căcănar joc 
de Monopoli. Părinţii lui veniseră cu permisul de Eliberare din 
Arest. Previzibil. 


— De ce zâmbeşti, Arnie? l-a întrebat Regina. 


Michael conducea duba cu viteză mare, privind prin 
vârtejurile de zăpadă ca să observe ferma lui Vicky şi Steve. 

— Zâmbeam? 

— Da, a spus ea şi l-a mângâiat pe păr. 

— Nu-mi amintesc, a zis el distant, iar ea şi-a îndepărtat 
mâna. 


Duminică veniseră acasă, iar părinţii nu l-au sâcâit prea 
mult, ori pentru că nu ştiau cum să i se adreseze, ori pentru 
că erau foarte dezgustaţi de el... sau probabil era o 
combinaţie a celor două. Lui nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie care era motivul, iar acesta era adevărul. Se simţea 
secat, extenuat, o fantomă a propriei sale fiinţe. Mama lui se 
băgase în pat şi dormise toată după-amiaza, după ce scosese 
telefonul din priză. Tatăl lui îşi pierduse vremea degeaba în 
atelierul său, dând drumul periodic la raboteza electrică, apoi 
oprind-o. 

Arnie a stat în salon şi a urmărit un rezumat al meciurilor 
de football, neştiind cine joacă şi nepăsându-i, mulţumit să 
privească jucătorii alergând, la început în California însorită, 
apoi într-un amestec de ploaie şi lapoviţă, care transforma 
terenul de joc într-o mocirlă, în care nu se mai distingeau 
liniile de marcaj. 

În jurul orei şase a aţipit. 

Şi a visat. 

În noaptea aceea şi în următoarea a visat iarăşi în patul 
în care dormise din fragedă pruncie, ulmul de afară 
aruncându-şi umbra cunoscută (în fiecare iarnă ca un schelet 
care în luna mai căpăta miraculos un frunziş nou). Aceste vise 
nu semănau cu acela despre giganticul Will aplecat 
ameninţător peste automobilul-jucărie. De aceste vise nu-şi 
mai putea aminti după câteva momente după ce se trezea. 
Probabil că era mai bine. O siluetă pe marginea drumului... un 
deget descărnat bătând într-o, palmă putrezită într-o lunatică 
parodie de indicație; un simţământ neliniştitor de libertate 
şi... evadare? Da, evadare. Nimic altceva în afară de... 


Da, el evada din aceste visuri şi ajungea înapoi la 
realitate cu o singură imagine repetată: El era la volanul 
Christinei, conducând încet printr-o furtună de zăpadă, 
ninsoarea fiind atât de deasă încât nu putea să vadă mai 
departe de botul maşinii. Vântul nu urla; producea un sunet 
mai grav, mai sinistru, un muget de bas. Apoi imaginea se 
schimba. Ninsoarea nu mai era de zăpadă; erau confeti. 
Vaietele vântului erau aclamaţiile mulţimii adunate de ambele 
părţi pe Fifth Avenue. Mulțimea îl aclama pe el. Ei o aclamau 
pe Christine. Ei ovaţionau pentru că el şi Christine... 

Evadaseră. 

De fiecare dată când acest vis confuz se retrăsese, el se 
gândise: Când problema asta se rezolvă, plec. Cu siguranță 
plec. Am de gând sămerg în Mexic. lar Mexicul, aşa cum şi-l 
imagina el veşnic însorit şi idilic, părea mult mai real decât 
aceste vise. 

La scurt timp după ce se trezise din ultimul dintre aceste 
vise, îi venise ideea de a-şi petrece Crăciunul cu mătuşa Vicky 
şi unchiul Steve, întocmai ca în zilele bune de demult. S-a 
trezit cu această idee în minte, care a persistat. Părea să fie o 
idee extraordinajă, una foarte importantă. Să plece din 
Libertyville înainte... 

Ei bine, înainte de Crăciun. Ce altceva? 

Deci a început să vorbească despre ea cu mama şi tatăl 
său, pisălogind-o mai ales pe Regina. Miercuri, ea a capitulat 
şi a aprobat. El ştia că ea vorbise cu Vicky, iar Vicky nu 
încercase să-i dea sfaturi, deci era în ordine. 

Acum, în Ajunul Crăciunului, el simţea că în curând totu/ 
va fi în ordine. 


— Acolo este, Mike - a spus Regina - şi o să treci pe 
lângă ea, aşa, cum faci de fiecare dată când venim aici. 

Michael a mormăit apoi a cotit pe alee. 

— Am văzut-o, a spus el cu acel ton defensiv pe care-l 
folosea întotdeauna când vorbea cu nevasta lui. 

E un măgar, s-a gândit Arnie. Ea îi vorbeşte ca unui 


măgar, îl călăreşte ca pe un măgar, iar el nechează ca un 
măgar. 

— larăşi zâmbeşti, a spus Regina. 

— Tocmai mă gândeam cât de mult vă iubesc, a răspuns 
Arnie. 

Tatăl său l-a privit, surprins şi mişcat; în ochii mamei sale 
era o lucire blândă care ar fi putut să fie provocată de lacrimi. 

Chiar l-au crezut. 

Căcănarii. 


În acel Ajun de Crăciun, pe la ora trei, ninsoarea mai 
consta doar din câteva vârtejuri izolate de zăpadă, deşi 
vârtejurile începeau să se amestece unele cu altele. 
Întârzierea declanşării furtunii nu reprezenta un lucru prea 
bun, spuneau meteorologii. Asta însemna că furtuna se 
compactase şi devenise mult mai amenințătoare. Prevederile 
acumulărilor posibile de zăpadă crescuseră de la treizeci până 
la patruzeci şi cinci de centimetri, cu posibilităţi mari de a se 
formă troiene foarte înalte din cauza vântului puternic. 

Leigh Cabot se afla acasă în camera de zi, în faţa unui 
pom de Crăciun care deja începuse sâ-şi scuture acele (în 
casa lor, ea reprezenta vocea tradiţiei şi de patru ani de zile 
reuşise să înfrângă dorinţa tatălui de a cumpăra un brad 
sintetic precum şi dorinţa mamei ei de a rezolva mesele de 
vacanţă cu clapon sau gâscă în locul tradiţionalului curcan de 
Thanksgiving). Era singură acasă. Părinţii ei se duseseră la 
familia Stewart pentru o mică petrecere din Ajunul 
Crăciunului; domnul Stewart era noul şef al tatălui ei şi cei doi 
se înțelegeau foarte bine. Era o prietenie pe care doamna 
Cabot era doritoare s-o încurajeze. In ultimii zece ani ei se 
mutaseră de sase ori, parcurgând aproape toată coasta de 
est, iar dintre toate localităţile în care stătuseră, mamei ei îi 
plăcea cel mai mult Libertyville-ul. Ea dorea să rămână aici, 
iar prietenia soţului ei cu domnul Stewart putea să contribuie 
la îndeplinirea acestei dorinţe. 

Singură-singurică şi încă virgină, s-a gândit ea. Era un 


gând extrem de stupid, dar oricum s-a ridicat pe neaşteptate 
ca şi cum ar fi înţepat-o ceva. S-a dus la bucătărie, mult prea 
conştientă de micile sunete scoase de minunatele aparate 
casnice: ceasui electric, cuptorul unde se rumenea şunca 
(opreşte-l la ora cinci dacă ei nu se întorc până atunci, şi-a 
amintit), un "clanc" rece de la frigider, ceea ce însemna că 
aparatul de gheaţă a mai produs un cub. 

A deschis frigiderul, a văzut un pachet de şase Coke 
aşezat lângă berile tatălui ei şi s-a gândit: Wu mă ispiti, 
Satană. Apoi a luat oricum o cutie. N-avea importanţă că nu-i 
făcea bine la ten. Acum nu mai mergea niciunde. Dacă făcea 
coşuri, ce dacă? 

Casa goală o neliniştea. Asta nu i se mai întâmplase până 
atunci; întotdeauna se simţise mulţumită şi absurd de 
competentă când părinţii o lăsaseră singură - o rămăşiţă a 
zilelor de copilărie. Intotdeauna casa i se păruse 
reconfortantă. Dar acum zgomotele din bucătărie, vântul care 
se înteţea afară, ca şi lipăitul papucilor ei pe linoleum - aceste 
zgomote păreau sinistre, chiar înfricoşătoare. Dacă 
întâmplările s-ar fi desfăşurat diferit, Arnie ar fi putut fi acum 
cu ea. Părinţii ei, în special mama, îl plăcuseră. La început. 
Acum, bineînţeles, după cele ce se întâmplaseră, mama ei 
şi-ar spăla gura cu săpun dacă ar şti că Leight măcar se 
gândeşte la el. Dar ea se gândea la el. Chiar prea mult timp. 
Întrebându-se de ce s-a schimbat. Întrebându-se cum suporta 
el despărţirea. Întrebându-se dacă el era bine. 

Vântul a început să şuiere, apoi s-a potolit, amintindu-i ei 
- fără nici un motiv, bineînţeles - de motorul unei maşini care 
se ambalează şi apoi încetineşte. 

Nu se va mai întoarce de la Curba Mortului, a şoptit 
straniu mintea ei şi, fără nici un motiv (bineînţeles) s-a dus la 
chiuvetă şi a vărsat Coca Cola, întrebându-se dacă o să 
plângă sau o să vomite. 

Şi-a dat seama destul de surprinsă că se afla într-o stare 
incipientă de teroare. 

Fără nici un motiv. 

Bineînţeles. 


Cel puţin părinţii ei îşi lăsaseră maşina în garaj (maşini, 
numai maşini avea în minte). Nu-i plăcea să se gândească la 
tatăl ei conducând spre casă pe vremea asta, bine dispus 
după trei sau patru Martini (doar că el totdeauna le denumea 
"martoonis", cu pisiceala tipică a unui adult). Se aflau doar la 
trei străzi depărtare, şi amândoi plecaseră din casă foarte 
bine dispuşi, arătând ca nişte copii imenşi care au de gând să 
facă un om de zăpadă. Plimbarea spre casă îi va trezi. Le va 
face bine. Le va face bine dacă... 

Vântul s-a întețit iarăşi - învolburându-se în jurul 
streşinilor, apoi potolindu-se - iar ea i-a văzut pe neaşteptate 
pe părinţii ei venind spre casă prin vârtejurile de zăpadă, 
sprijinindu-se unul pe altul ca să nu cadă şi râzând. Poate tati 
ciupind-o pe mama prin pantaloni. Felul cum el o ciupea 
câteodată când era bine dispus era încă ceva care o iritase pe 
ea dintotdeauna, deoarece i se părea un gest mult prea 
juvenil pentru un adult. Dar, bineînţeles că îi iubea pe 
amândoi. Dragostea pentru ei era o parte componentă a 
iritării ei, iar exasperarea ocazională pe care o simţea din 
cauza lor făcea şi ea parte din iubire. 

Mergeau împreună printr-o ninsoare deasă ca un fum 
gros, iar în albul din spatele lor s-au deschis doi ochi verzi 
imenşi care păreau că plutesc... ochi care semănau teribil de 
mult cu cadranele circulare ale aparatelor de bord pe care le 
văzuse când se sufocase... şi deveneau din ce în ce mai 
mari... urmărindu-i pe părinţii ei veseli, neajutoraţi şi puţin 
abţiguiţi. 

A respirat adânc şi s-a întors în camera ei. S-a apropiat 
de telefon, aproape l-a atins, apoi s-a răsucit brusc şi s-a dus 
la fereastră, privind albul de afară şi cuprinzându-şi coatele 
cu mâinile. 

Ce avusese de gând să facă? Să-i sune? Să le spună că 
era singură în casă şi că ajunsese să se gândească la maşina 
veche şi cumva misterioasă a lui Arnie, Christine, prietena lui 
din oţel şi că ea dorea ca ei să vină acasă fiindcă îi era teamă, 
pentru ei şi pentru ea? Ce avusese de gând să facă? 

Isteţ, Leigh. Isteţ. 


Asfaltul negru al străzii, care fusese deszăpezită, 
dispărea iarăşi sub zăpadă, dar lent; de-abia începuse să 
ningă tare, iar vântul încerca periodic să curețe strada cu 
rafale puternice, care ridicau vârtejuri ca nişte fantome de 
fum ce păreau că se contopesc pe cerul alb-gri al 
după-amiezii furtunoase. 

Oh, dar teroarea exista, era reală şi ceva se va întâmpla. 
Era convinsă. Fusese şocată să afle că Arnie a fost arestat 
pentru contrabandă, dar acea reacţie nu fusese nici pe 
departe atât de puternică precum frica bolnăvicioasă pe care 
o simţise cu câteva zile înainte, când citise ce li se întâmplase 
lui Buddy Repperton şi celorlalţi doi băieţi în ziua aceea, când 
primul ei gând teribil, nebunesc şi cumva sigur fusese: 
Christine. 

lar acum plutea în jurul ei presimţirea că se pregăteau 
alte întâmplări negre, şi nu putea s-o înlăture; era aberant, se 
interesase în ziua aceea şi aflase că Arnie fusese în 
Philadelphia la un turneu de şah. Acesta era purul adevăr şi 
nu mai trebuia să se gândească la nebunia asta, va da drumul 
la radio şi la televizor, va umple casa de sunete, nu se va mai 
gândi la maşina care mirosea ca un mormânt, la maşina 
aceea care încercase s-o omoare, s-o ucidă... 

— Oh, drace, a şoptit ea. Nu poţi să încetez;? 

Pe braţe i s-a făcut pielea de găină. 

Brusc s-a dus iarăşi la telefon, a găsit cartea de telefon 
şi, aşa cum făcuse Arnie într-o seară cu două săptămâni în 
urmă, a sunat Spitalul Libertyville Community. O voce plăcută 
i-a comunicat că domnul Guilder ieşise din spital în acea 
dimineaţă. Leigh i-a mulţumit şi a închis. 

A rămas gânditoare în camera de zi, privind micul brad, 
cadourile, mica iesle care se afla într-un colţ. Apoi a căutat în 
cartea de telefon numărul familiei Guilder şi l-a format. 

— Leigh, a spus Dennis foarte bucuros. 

Receptorul din mâna ei părea rece. 

— Dennis, pot să vin să vorbesc cu tine? 

— Astăzi? a întrebat el surprins. 

Prin mintea ei au trecut gânduri confuze. Şunca din 


cuptor. Trebuia să oprească la ora cinci cuptorul. Părinţii ei 
vor veni acasă. Era Ajunul Crăciunului. Şi... şi nu credea că 
era prudent să iasă afară în seara asta. Afară, mergând pe 
trotuare, când orice se putea ivi ameninţător din perdeaua de 
zăpadă. Orice. Nu în seara asta; acum se vor întâmpla cele 
mai rele lucruri. Ea nu credea că în seara asta era bine să ieşi 
afară. 

— Leigh? 

— Nu în seara asta, a spus ea. Supraveghez casa. Ai mei 
sunt la o petrecere. 

— Mda, şi ai mei, a spus Dennis amuzat. Joc Parcheesi cu 
sora mea. Trişează. 

Vag: "Nu trişez!" 

Altă dată ar fi fost amuzant. Acum nu era. 

— După Crăciun. Poate marţi. Pe douăzeci şi şase. Este în 
ordine? 

— Desigur, Leight, este vorba de Arnie? 

— Nu, a răspuns ea, strângând receptorul atât de tare 
încât mâna i-a amorțit. 

A trebuit să se lupte ca să-şi controleze vocea. 

— Nu, nu de Arnie. Vreau să vorbesc cu tine despre 
Christine. 


42 
Furtuna se dezlănţuie 


Ei bine, EA are... 

Ea are un motor Roadrunner într-un Ford '32, 

Mda, noaptea târziu, când sunt frânt de oboseală 

Jur că mă gândesc la faţa ta drăguță când o las să alerge. 
Ei bine, uită-te acolo, vezi luminile oraşului? 

Haide, micuță dragă, hai să hoinărim în seara asta. 

Bruce Springsteen 


Pe la ora cinci în acea după-amiază, furtuna acoperise 


Pennsylvania; bântuia de-a lungul statului dintr-o graniţă în 
alta, urla din gâtlejul plin de zăpadă. N-a mai existat acea 
ultima agitaţie din Ajunul Crăciunului, iar majoritatea 
vânzătorilor şi negustorilor obosiţi şi tracasaţi erau 
recunoscători Mamei Natură, în ciuda faptului că pierdeau 
banii pe care i-ar fi luat pentru orele lucrate în plus. Vor exista 
destule ore peste program când vor începe serviciul marți, 
şi-au spus ei unul altuia stând în faţa focurilor din şeminee, cu 
o băutură în mână. 

In seara aceea Mama Natură n-a fost prea maternă, pe 
măsură ce asfinţitul timpuriu făcea loc întunericului deplin şi 
apoi nopţii furtunoase. In noaptea aceea a fost o furtună 
păgâna, o vrăjitoare bătrână, o baborniţă călare pe vânt, 
pentru care Crăciunul nu avea nici o însemnătate; a smuls 
pavoazările Camerei de Comerţ, trimiţându-le în înaltul 
cerului, a acoperit scena mitologică amplasată în faţa clădirii 
politiei cu un troian de zăpadă, unde oile, caprele, Sfânta 
Fecioară şi Copilul au rămas îngropate până la sfârşitul lui 
ianuarie, când dezgheţul le-a descoperit. Şi, ca un ultim gest 
de dispreţ pentru sezonul de vacanţă, a dezrădăcinat bradul 
de treisprezece metri din faţa Clădirii Municipalităţii din 
Libertyville, proiectându-l printr-un geam în biroul 
Consilierului Juridic pentru Impozite al oraşului. Un loc foarte 
potrivit pentru brad, au spus mai târziu mulţi. 

Pe la ora şapte plugurile începuseră să nu mai facă faţă. 
Un autobuz Trailway şi-a croit drum pe Main Street pe la oră 
şapte şi un sfert, având în spatele lui câteva maşini care 
mergeau bară la bară, precum bobocii după mama rață, apoi 
strada a rămas pustie cu excepţia câtorva maşini parcate, 
care erau deja îngropate până la bara de protecţie de 
plugurile care trecuseră. Până dimineaţă, cele mai multe 
dintre ele vor fi îngropate de tot. La intersecţia dintre Main 
Street şi Basin Drive, un stop intermitent, care nu dirija pe 
nimeni, dansa din cauza vântului, răsucind stâlpul cu cablurile 
electrice. S-a auzit brusc un pârâit şi stopul s-a oprit. Doi sau 
trei dintre pasagerii ultimului autobuz al' zilei traversau atunci 
strada; s-au uitat în sus apoi s-au grăbit spre destinațiile lor. 


Pe la ora opt, când domnul şi doamna Cabot au ajuns 
până la urmă acasă (spre marea, dar nerostita uşurare a lui 
Leigh), posturile de radio locale difuzau rugămintea Poliţiei 
Statale a Pennsylvaniei ca locuitorii să nu iasă pe străzi. 

Pe la ora nouă, în timp ce Michael, Regina şi Arnie 
Cunningham, dotați cu câte un punch de rom fierbinte 
(specialitatea de sezon a unchiului Steven) se aşezau 
împreună cu mătuşa Vicky şi unchiul Steve în jurul televizoru- 
lui ca să-l urmărească pe Alastair Sim în filmul Un Colind de 
Crăciun, o porţiune de patruzeci de mile din Autostrada 
Pennsylvania fusese blocată de troienele de zăpadă. Până la 
miezul nopţii avea să fie blocată aproape toată autostrada. 

Pe la nouă jumătate, când farurile Christinei s-au aprins 
brusc în garajul părăsit al lui Will Darnell, tăind un arc luminos 
în întunericul din interior, Libertyville era total nemişcat, cu 
excepţia câtorva pluguri de deszăpezire. 

In garajul tăcut, motorul Christinei a duduit, apoi s-a 
oprit. 

A duduit, apoi s-a oprit. 

Lângă scaunul liber al şoferului, schimbătorul de viteze a 
intrat în poziţia Drive. 

Christine s-a pus în mişcare. 

Dispozitivul mic de telecomandă a bâzâit scurt. Zgomotul 
vag pe care l-a produs s-a pierdut în urletul vântului. Dar uşa 
l-a auzit; s-a ridicat ascultătoare. Zăpada a intrat 
învolburându-se în garaj. 

Christine a ieşit afară, ca o fantomă pe fundalul zăpezii. A 
întors spre dreapta şi a intrat în stradă, cauciucurile El tăind 
clar şi ferm zăpada, fără nici un rateu, alunecare sau ezitare. 

Lumina de semnalizare s-a aprins - un ochi roşu, lucios 
pe zăpadă. A cotit la stânga, spre JFK Drive. 


Don Vandenberg stătea la biroul din benzinăria tatălui 
său. Şi picioarele şi "instrumentul" lui erau sus. Citea una din 
cărţile porno ale tatălui său, un volum foarte excitant intitulat: 
Pammie cea Darnică. Pammie o luase aproape de la toată 


lumea cu excepţia lăptarului şi a câinelui, iar lăptarul era în 
drum spre ea, şi câinele întins la picioarele ei, când clopoţelul 
a sunat, semnalând un client. 

Don şi-a ridicat enervat privirile. Pe la ora şase, acum 
patru ore, îl sunase pe tatăl său şi îl întrebase dacă n-ar trebui 
să închidă benzinăria în seara aceea n-o să câştige destui 
bani ca să acopere măcar costul electricităţii consumate de 
firma luminoasă. Tatăl său, aflându-se acasă la căldurică, îi 
spusese să ţină deschis până la miezul nopţii. Dacă existase 
vreodată un Harpagon, s-a gândit Don iritat în timp ce trântea 
receptorul, atunci tatăl său era acela. 

Purul adevăr era că nu-i mai plăcea să fie singur 
noaptea. Cândva, de fapt nu cu mult timp în urmă, ar fi avut 
destulă tovărăşie. Buddy ar fi fost aici, iar Buddy era un 
magnet, atrăgându-i pe ceilalţi cu pileala lui, cu gramul lui 
ocazional de cocaină, şi în primul rând cu forţa personalităţii 
sale. Dar acum dispăruseră toţi. Toţi. 

Numai că uneori lui Don i se părea că nu era aşa. 
Câteodată i se părea (când era singur ca în noaptea aceasta) 
că ar putea să-şi ridice privirile şi să-i vadă stând acolo - 
într-o parte Richie Trelawney, în cealaltă Moochie, iar între ei 
Buddy, cu sticla de Texas Driver în mână şi cu un joint pus la 
ureche. Toţi trei, oribil de palizi, ca nişte vampiri, cu ochi 
imobili ca de peşte. lar Buddy ar ridica sticla şi ar şopti: /a şi 
tu o gură, netrebnicule - foarte curând o să fii mort ca şi noi. 

Câteodată aceste fantezii erau atât de reale încât îl lăsau 
cu gura uscată şi cu mâinile tremurând. 

lar motivul nu-i era necunoscut lui Don. Ei n-ar fi trebuit 
să distrugă în noaptea aceea maşina lui Faţă-de-Cur. Fiecare 
dintre cei care făcuseră parte din gaşcă în acea noapte îşi 
găsise un sfârşit groaznic. Adică toţi, cu excepţia lui şi a lui 
Sandy Galton, iar Sandy se urcase în Mustang-ul său rablagit 
şi plecase nu se ştie unde. In nopţile lungi când lucra, Don se 
gândea că şi lui i-ar plăcea să facă la fel. 

Afară, clientul a claxonat. 

Don a trântit cartea pe birou, lângă o maşină unsuroasă 
de cărţi de credit, şi-a pus canadiana, privind prin geam 


maşina şi întrebându-se cine era atât de nebun ca să iasă 
afară într-o furtună împuţită ca asta. Din cauza ninsorii 
furioase era imposibil să observi ceva în legătură cu maşina 
sau şoferul; nu distingea nimic clar cu excepţia farurilor şi a 
formei maşinii, care era prea lungă ca să fie un automobil 
nou. 

Intr-o bună zi, s-a gândit el, punându-şi mănuşile şi 
luându-şi fără tragere de inimă la revedere de la erecţia sa, 
tatăl sau o să pună pompe automate şi tot acest rahat se va 
termina. Dacă unii erau atât de nebuni să iasă afară într-o 
noapte ca asta, ar trebui să-şi pună singuri benzina. 

Uşa aproape i-a zburat din mână. A reţinut-o ca să nu se 
trântească de zidul de cărămidă al clădirii şi să i se spargă 
geamul, iar din cauza efortului de-abia a reuşit să nu cadă în 
fund. În ciuda şuieratului constant al vântului ( pe care 
încercase să-l ignore), apreciase total greşit forţa furtunii. 
Grosimea zăpezii - mai mult de doisprezece centimetri - l-a 
ajutat să-şi menţină echilibrul. Mașina aia nenorocită trebuie 
să fie pe schiuri, s-a gândit el iritat. Dacă tipul îmi dă o carte 
de credit îl strâng de gât. 

Şi-a făcut potecă prin zăpadă, apropiindu-se de primul 
rând de refugii. Ticălosul parcase lângă cel mai îndepărtat 
rând. Don a încercat o dată să-şi ridice privirile, dar vântul i-a 
bombardat faţa cu ninsoare, iar el şi-a coborât repede capul, 
astfel încât gluga canadienei să-l protejeze. 

A trecut prin faţa maşinii, scăldat pentru un moment în 
luminile intense dar reci ale farurilor duble. S-a luptat să nu 
alunece când a cotit spre portiera şoferului. Luminile 
fluorescente ale pompei dădeau maşinii o culoare oribilă. 
Obrajii lui erau deja amorţiţi. Dacă tipul ăsta are de gând să 
obțină totul pentru banii lui şi-mi spune să-i verific uleiul, o 
să-l trimit la origini, s-a gândit el şi şi-a ridicat faţa în bătaia 
ninsorii când geamul portierei s-a deschis. 

— Pot să vă a... -, a început el iar a-ul de început al 
cuvântului ajut a devenit un țipăt ascuţit, fără putere: 
aaaaaa-hhhhhhhhhhhaaaaa... 

Aplecat peste geam, la mai puţin de şase inci de faţa sa, 


era un cadavru în putrefacție. Ochii îi erau mari - orbite goale 
- buzele mumifiate, dezgolind câţiva dinţi galbeni şi stricaţi. 
Una din mâini se sprijinea pe volan. Cealaltă, clănţănind oribil, 
se întindea spre el. 

Don s-a îndepărtat cu spatele, cu inima duduind ca o 
locomotivă şi teroarea ca o stâncă monstruoasă şi fierbinte în 
gât. Mortăciunea îl chema rânjind şi, pe neaşteptate motorul 
maşinii a urlat, ambalându-se. 

— Fă-i plinul, a şoptit cadavrul, şi în ciuda socului şi a 
groazei, Don a observat că acesta purta rămăşiţele unei 
uniforme militare, zdrenţuită şi jegoasă. 

— Fă-i plinul, căcănarule. 

Dinţii craniului au rânjit în lumina fluorescentă. Undeva în 
gură a sclipit o plombă de aur. 

— la şi tu o gură, netrebnicule, a şoptit răguşit altă voce, 
iar Buddy Repperton s-a aplecat de pe bancheta din spate 
întinzând o sticlă de Texas Driver spre Don. În rânjetul lui 
colcăiau viermii. Printre rămăşiţele părului se târau cărăbuşi. 

— Cred că ai nevoie de un întăritor. 

Don a urlat înnebunit, sunetul ieşindu-i ca un glonţ din 
gură. S-a răsucit, alergând prin zăpadă cu paşi gigantici ca în 
desenele animate; a urlat iarăşi când motorul V-8 a ţipat cu 
toată puterea; a întors capul şi a văzut că lângă pompă stătea 
Christine, Christine a lui Arnie, care acum se mişca 
împroşcând zăpada cu cauciucurile din spate, iar hoiturile pe 
care le văzuse dispăruseră - asta era cumva şi mai rău. 
Arătările sinistre dispăruseră. Maşina mergea singură. 

El se îndreptase spre stradă. Acum urca zidul de zăpadă 
ridicat de plugurile care deszăpeziseră şoseaua. Aici vântul 
măturase zăpada de pe asfalt lăsându-l curat, cu excepţia 
câte unei pete de gheaţă. Don a alunecat pe una dintre ele. 
Picioarele i-au zburat. A căzut pe spate. 

Un moment mai târziu strada a fost inundată de o lumină 
albă. Don s-a rostogolit şi a privit în sus, cu ochii 
încordându-se sălbatic în orbite, la timp ca să vadă cercurile 
imense ale farurilor Christinei, care trecea prin zidul de 
zăpadă şi se repezea spre el ca o locomotivă. 


Ca şi Galia pe vremuri, Libertyville Heights era divizat în 
trei părţi: Semicercul cel mai apropiat de oraş, care consta din 
dealuri lungi şi joase, fusese cunoscut până la mijlocul 
secolului nouăsprezece sub denumirea de Liberty Lookout (o 
placă bicentenară aşezată la intersecţia străzilor Rogers şi 
Tacklin reamintea acest fapt) şi era singura zonă săracă a 
oraşului. Era o îngrămădire nefericită de clădiri cu 
apartamente şi case de lemn. Frânghiile pentru rufe 
împestriţau curţile din spate care, în anotimpurile mai 
temperate, erau pline de puşti şi de jucării ieftine - cel mai 
adesea şi copiii şi jucăriile erau zdrenţuiţi. Acest cartier, 
cândva de clasă mijlocie, începuse să se degradeze încă de 
când se desfiinţaseră în 1945 locurile de muncă oferite de 
industria de război. La început declinul a fost lent, apoi a luat 
viteză în perioada anilor şaizeci şi la începutul anilor 
şaptezeci. Acum apăruse cea mai rea degradare, deşi nimeni 
n-ar fi avut curajul s-o spună deschis, cel puţin nu în public, 
dacă vorbele lui sau ale ei puteau fi citate. Acum începuseră 
să se mute acolo negri. În particular se spunea, în zonele mai 
înstărite ale oraşului, la petrecerile în aer liber şi la un pahar: 
Negrii, Dumnezeu să ne ajute, negrii descoperă Libertyville-ul. 
Această zonă îşi avea propriul ei nume - nu Liberty Lpokout, 
ci Low Heights. Era un nume care multora li se părea că este 
de ghetto. Editorul ziarului Keystone fusese avertizat pe 
ascuns de cei mai importanţi oameni de afaceri care-şi făceau 
reclamă acolo, că dacă va folosi acest nume în articole, i-ar 
face foarte nefericiţi. Editorul, a cărui mamă nu crescuse 
proşti, nu l-a utilizat niciodată. 

Heights Avenue începea din Basin Drive, din adevăratul 
Libertyville, apoi începea să urce. Străbătea Low Heights chiar 
prin mijloc, apoi lăsa acest cartier în urmă. După aceea 
drumul urca printr-o centură verde spre un cartier rezidenţial. 
Această secţiune a oraşului era cunoscută pur şi simplu drept 
Heights. Toate aceste nume ar putea să vă dezorienteze - 
Heights-asta, Heights-astalaltă - dar locuitorii Libertyville-ului 


ştiau foarte bine despre ce vorbeau. Când spuneau Low 
Heights, înţelegeai sărăcie, onorabilă sau nu. Când lăsai la o 
parte adjectivul "Low", înţelegeai exact opusul sărăciei. Aici 
existau case vechi şi frumoase, majoritatea dintre ele aşezate 
cu bun gust, la distanţa faţă de stradă, iar cele mai frumoase 
erau ascunse în spatele unor garduri stufoase de arbuşti. Aici 
locuiau cei care aveau un cuvânt de spus în Libertyville - 
directorul ziarului, patru doctori, nepoata bogată a omului 
care inventase sistemul de ejecţie rapidă a cartuşelor armelor 
automate. Dintre ceilalţi, majoritatea erau avocaţi. 

După această zonă de respectabilă bogăţie de oraş mic, 
Heights Avenue trecea printr-o zonă împădurită care era prea 
groasă ca să fie denumită o centură verde; pădurea mărginea 
ambele părţi ale drumului pe o distanţă de trei mile. In cel 
mai înalt punct al înălțimilor, Stanson Road se bifurca spre 
stânga, terminându-se la Embankment, deasupra 
Libertyville-ului şi a cinematografului-parcare. 

Pe cealaltă parte a acestui munte mic (dar de asemenea 
cunoscut sub numele de Heights), era un cartier destul de 
vechi, de clasă mijlocie, în care existau case plăcute, vechi de 
patruzeci sau cincizeci de ani. Pe măsură ce această zonă se 
răsfira lăsând loc câmpurilor, Heights Avenue devenea County 
Road No. 2. 

În Ajunul Crăciunului, la ora zece şi jumătate, un 
Plymouth 1958 de două tone urca Heights Avenue, sfredelind 
cu farurile întunericul înecat în zăpadă. Cei care locuiau de 
mult timp în Heights ar fi spus că nimic - poate doar cu 
excepţia unui vehicul cu dublă tracţiune - n-ar fi putut să urce 
în acea noapte Heights Avenue, dar Christine înainta cu o 
viteză constantă de treizeci de mile pe oră, cu farurile 
luminând, cu ştergătoarele mişcându-se ritmic de la stânga la 
dreapta şi total goală în interior. Urmele ei proaspete erau 
singurele existente, iar în unele locuri aveau aproape treizeci 
de centimetri adâncime. Vântul constant le umplea repede. 
Din când în când bara de protecţie din faţă şi capota explodau 
prin troinele adunate, îndepărtând cu uşurinţă zăpada. 

Christine a depăşit intersecţia cu Stanson Road şi 


Embankmen-tul, unde fuseseră cândva Arnie şi Leigh. A ajuns 
pe vârful dealurilor Liberty Heights şi a început să coboare pe 
partea cealaltă, la început prin pădurea neagră tăiată doar de 
banda albă a şoselei, apoi pe lângă casele suburbane cu 
saloanele lor plăcute şi cu luminile frumoase ale pomilor de 
Crăciun. Intr-una dintre aceste case, un bărbat care tocmai îşi 
terminase rolul de Moş Crăciun şi care bea un pahar cu soţia 
lui ca să sărbătorească seara, s-a uitat pe geam din 
întâmplare şi a văzut farurile. | le-a arătat şi nevestei lui. 

— Dacă individul ăsta a urcat în noaptea asta în Heights, 
a spus tânărul rânjind - atunci probabil că pe locul 
pasagerului stă satana. 

— Lasă asta, i-a spus soţia. Acum, după ce copiii au fost 
satisfăcuţi, să vedem ce primesc eu de la Moş Crăciun. 

El a zâmbit. 

— Ne gândim noi la ceva. 

Mai jos pe stradă, aproape în punctul unde Heights nu 
mai era Heights, Will Darnell se afla în salonul casei sale cu 
două niveluri, pe care o stăpânea de treizeci de ani. Peste 
pantalonii de pijama purta un halat flauşat albastru, tocit şi 
decolorat, iar burdihanul proeminent arăta ca o lună umflată. 
Urmărea transformarea finală a Harpagonului Ebenezer în 
Bunătate şi Generozitate, dar de fapt nu era atent. Mintea sa 
alerga iarăşi prin enigma care devenea din ce în ce mai 
captivantă: Arnie, Welch, Repperton, Christine. De la acţiunea 
de demascare de acum o săptămână şi ceva, Will îmbătrânise 
cu zece ani. li spusese poliţistului Mercer că se va întoarce şi 
va face afaceri în două săptămâni, dar în sufletul lui se îndoia. 
In ultimul timp gâtul părea să-i fie tot timpul năclăit de gustul 
nenorocitului de aparat respirator. 

Arnie, Welch, Repperton... Christine. 

— Băiete! a strigat Harpagon de la geamul său, o 
caricatură a Spiritului de Crăciun în cămaşă de noapte şi 
bonetă. 

— Mai este curcanul acela imens în vitrina măcelarului? 

— Ce? a întrebat băiatul. Ala mare cât mine? 

— Da, da, a răspuns Harpagon, chicotind vesel. Era ca şi 


când cele trei spirite, în loc să-l salveze îl înnebuniseră. 

— Ăla mare cât tine! 

Arnie, Welch, Repperton... LeBay? 

Câteodată se gândea că nu descinderea poliţiei îl obosise 
atât de tare şi îl făcuse să se simtă tot timpul sleit şi 
înfricoşat. Nici măcar faptul că făcuseră o descindere şi la 
contabilul său preferat şi nici că Federalii de la impozite erau 
pe urmele lui, şi de data asta erau puşi pe fapte mari. Cei de 
la impozite nu reprezentau motivul pentru care el începuse să 
cerceteze strada în fiecare dimineaţă, înainte să iasă din 
casă; Cabinetul Procurorului General al Statului nu avea nimic 
de-a face cu privirile bruşte pe care el începuse să le arunce 
în spate, când se întorcea noaptea de la garaj. 

Analizase de nenumărate ori ceea ce văzuse în noaptea 
aceea - sau ceea ce credea că a văzut - încercând să se 
convingă că fusese absolut ireal... sau că fusese absolut 
adevărat. Pentru prima dată după mulţi ani de zile şi-a dat 
seama că avea dubii în legătură cu propriile sale simţuri, iar 
pe măsură ce evenimentul se pierdea în trecut; devenea mai 
uşor să creadă că dormise şi visase totul. 

De la descindere nu îl mai văzuse pe Arnie şi nici nu 
încercase să-i dea telefon. La început se gândise să 
folosească amănuntele aflate despre Christine ca un fel de 
pârghie care să ferece gura lui Arnie, dacă puştiul începea să 
cedeze şi ar fi avut ideea să vorbească - Dumnezeu ştie că 
puştiul putea să contribuie foarte mult la trimiterea sa la 
închisoare colaborând cu poliţiştii. Doar după ce poliţiştii 
cotrobăiseră peste tot îşi dăduse el seama cât de multe ştia 
băiatul şi avusese câteva momente de panică şi remuscări 
(încă ceva care era iritant, deoarece era atât de străin 
caracterului său): ştiuseră toţi atât de multe? Repperton şi 
toţi golanii de teapa lui Repperton pe care-i folosise de-a 
lungul anilor? Chiar atât de prost să fi fost el? 

Voia să creadă că nu. Doar Cunningham. Fiindcă 
Cunningham era diferit. Părea să înţeleagă aproape intuitiv 
unele lucruri. Nu era un lăudăros alcoolic şi drogat. Într-un fel 
ciudat, Will avea faţă de băiat sentimente aproape paterne - 


nu că ar fi ezitat să-l elimine pe băiat dacă i se părea că 
puştiul a început să clatine barca. Şi nici acum n-ar ezita, s-a 
asigurat el. 

La televizor, Harpagonul slăbuţ, alb-negru, era împreună 
cu Cratcheţii. Filmul era pe sfârşite. Toţi arătau ca nişte 
damblagii, acesta era adevărul, dar Harpagon era cel mai 
dezagreabil. Expresia de veselie nebună din ochii lui nu era 
prea diferită de privirea unui om pe care Will îl cunoscuse 
acum douăzeci de ani, un tip pe nume Everett Dingle, care 
plecase acasă de la garaj într-o după-amiază şi îşi omorâse 
întreaga familie. 

Will şi-a aprins un trabuc. Orice, numai să înlăture din 
gură gustul aparatului respirator, gustul acela de mucegai. În 
ultimul timp i se părea din ce în ce mai greu să respire. 
Nenorocitele de trabuce nu-l ajutau, dar era prea bătrân ca să 
renunţe acum. 

Puştiul nu vorbise - cel puţin nu încă. Avocatul său îi 
spusese că Henry Buck vorbise; Henry, care avea şaizeci şi 
trei de ani şi era bunic, l-ar fi renegat de trei ori şi pe Cristos 
dacă i s-ar fi promis în schimb eliberarea sau măcar o sentinţă 
cu suspendare. Bătrânul Henry Buck ciripea tot ceea ce ştia, 
ceea ce din fericire nu era mare lucru. Cunoştea despre 
artificii şi despre ţigări, dar acestea erau doar două verigi 
dintr-un lanţ de sase sau şapte, incluzând alcool, maşini 
fierbinţi, arme casate (incluzând câteva mitraliere vândute 
unor fanatici şi unor vânători nebuni, care doriseră să afle 
"dacă într-adevăr pot să rupă în două un cerb aşa cum au 
auzit"), şi antichităţi furate din New England. lar în ultimii ani, 
cocaină. Aceasta fusese o greşeală; acum ştia asta. 
Columbienii ăia din Miami erau tot atât de nebuni ca şi 
şobolanii dintr-o latrină. Dacă te gândeai mai bine, erau 
şobolani de latrină. Slavă Domnului că nu l-au prins pe puşti 
cu jumătate de kilogram de cocaină. 

Ei bine, de această dată n-avea cum să scape nevătămat 
- cât de mult sau cât de puţin, asta depindea foarte mult de 
puştiul ciudat de şaptesprezece ani sau poate de maşina lui 
stranie. Lucrurile stăteau într-un echilibru tot atât de delicat 


ca un castel din cărţi de joc, iar Will ezita să facă sau să 
spună ceva de frică să nu înrăutăţească situaţia. la 
întotdeauna exista posibilitatea ca acest Cunningham să-i 
râdă în faţă şi să-l facă nebun. 

Will s-a ridicat, cu trabucul strâns între fălci şi a închis 
televizorul. Ar fi trebuit să se bage în pat, dar poate că o să 
bea mai întâi un coniac. Acum era tot timpul obosit, dar 
adormea greu. 

S-a întors spre bucătărie... şi atunci de afară au început 
să se audă claxoane. Sunetul străpungea şuieratul vântului în 
explozii scurte, poruncitoare. 

Will a îngheţat în uşa bucătăriei şi şi-a legat cordonul în 
jurul burţii. Faţa îi era atentă, preocupată, vie şi pe 
neaşteptate chipul unui om tânăr. A mai stat acolo un 
moment. 

Incă trei claxoane scurte şi ascuţite... 

S-a întors, scoţându-şi trabucul din gură şi a traversat 
încet camera de zi. L-a inundat ca o apă caldă un sentiment 
de déjà vu, ca într-un vis. Amestecat cu un sentiment de 
fatalitate. Chiar şi înainte de a da la o parte perdeaua şi de a 
se uita afară, a ştiut că acolo se afla Christine. Ea venise după 
el aşa cum el bănuise că s-ar putea întâmpla. 

Maşina stătea la capătul aleii, ca o fantomă în vârtejurile 
de zăpadă. Luminile ei străluceau în conuri care se măreau şi 
până la urmă dispăreau în furtună. Pentru un moment, lui Will 
i s-a părut că la volan este cineva, dar a clipit şi a văzut că 
maşina era goală. La fel de goală precum fusese şi în acea 
noapte când revenise la garaj. 

Tiit. Tiit. Tiit-Tiit. 

Aproape ca şi cum ar fi vorbit. 

Inima lui Will bătea iute. Brusc, s-a întors spre telefon. 
Deci, oricum, până la urmă sosise timpul să-l sune pe 
Cunningham. Să-l sune şi să-i spună să-şi potolească 
demonul. 

Era la jumătatea distanţei spre telefon când a auzit 
motorul maşinii ţipând. Sunetul era ca ţipătul unei femei care 
simte trădarea. Un moment mai târziu s-a auzit un bufnet 


surd. Will s-a întors la fereastră la timp ca să vadă maşina 
retrăgându-se din troianul de zăpadă care bloca aleea sa. 
Capota motorului, plină de zăpadă, se îndoise puţin. Motorul 
şi-a crescut iarăşi turaţia. Roţile din spate au patinat pe 
zăpada ca o pudră, apoi au căpătat aderenţă. Maşina a ţâşnit 
pe drumul înzăpezit şi a izbit iarăşi troianul. Zăpada din el a 
explodat şi a fost spulberată de vânt precum fumul de ţigară 
îndepărtat de un ventilator. 

N-o să reuşeşti, s-a gândit Will. Şi chiar dacă ajungi pe 
alee, ce o să faci? Crezi că am de gând să ies afară să mă joc 
cu tine? 

Şuierând mai rău decât altă dată, s-a întors la telefon, a 
căutat numărul de acasă al lui Cunningham şi a început să 
formeze. Degetele îi tremurau, a greşit, a înjurat, a apăsat pe 
furcă şi l-a format iarăşi 362. 

Afară, motorul Christinei s-a ambalat. Un moment mai 
târziu s-a auzit o bufnitură când a lovit troianul pentru a treia 
oară. Vântul a şuierat şi zăpada ca un nisip fin a lovit geamul 
imens al camerei de zi. Will şi-a umezit buzele şi a încercat să 
respire rar. Dar gâtul începuse să i se blocheze; putea să 
simtă asta. 

In cealaltă parte a liniei, telefonul a început să sune. De 
trei ori. De patru. 

Motorul Christinei a urlat. Apoi bufnetul surd când EA a 
lovit troianul de zăpadă pe care plugurile de deszăpezire îl 
ridicaseră, la capătul aleii semicirculare a lui Will. 

Şase apeluri. Şapte. Nu era nimeni acasă. 

— Paştele mă-sii! a şoptit Will şi a trântit receptorul în 
furcă. 

Faţa lui era palidă, nările îi fremătau precum cele ale 
unui animal care adulmecă focul în bătaia vântului. Trabucul i 
se stinsese. L-a aruncat pe covor şi şi-a înfundat mâna în 
buzunarul halatului, în timp ce mergea grăbit spre fereastră. 
Mâna lui a găsit forma reconfortantă a aparatului respirator şi 
degetele s-au încleştat în jurul lui. 

O secundă a fost aproape orbit de lumina farurilor, iar 
Will şi-a ridicat mâna liberă ca să-şi umbrească ochii. 


Christine a lovit iarăşi troianul. Puțin câte puţin îşi săpă drum 
spre alee. El a privit-o dând înapoi de-a curmezişul şoselei şi 
s-a rugat nebuneşte să treacă acum pe acolo un plug care s-o 
lovească în plin. 

N-a apărut nici un plug. În schimb Christine a atacat 
iarăşi, cu motorul duduind. A izbit troianul, aruncând bulgări 
de zăpadă într-o parte şi în alta. Rotile din faţă au ajuns pe 
vârf, iar pentru un moment, Will a crezut că EA o să treacă 
peste ceea ce mai rămăsese din mormanul de zăpadă 
îngheţată şi tasatâ. Apoi roţile din spate şi-au pierdut 
aderenţa şi s-au rotit în gol. 

EA s-a retras. 

Will îşi simţea gâtlejul de parcă s-ar fi redus la diametrul 
unei găuri de ac. Plămânii lui gemeau după aer. A scos 
aparatul respirator şi l-a folosit. Poliţia. Ar trebui să cheme 
poliţia. Ar veni. '58-ul lui Cunningham nu putea să ajungă la 
el. Era în siguranţă în casă. 

Christine a ţâşnit iarăşi, accelerând perpendicular pe 
şosea, iar de această dată a lovit troianul şi a trecut cu 
uşurinţă peste el, la început botul ridicându-i-se şi scăldând 
casa în lumină, apoi căzând pe zăpadă. Ajunsese pe alee. Da, 
în regulă, dar nu putea să vină mai departe, EA... ea... 

Christine nici măcar nu a încetinit. Încă accelerând, a 
traversat tangenţial aleea semicirculară, a trecut prin zăpada 
destul de adâncă din curte şi apoi s-a năpustit direct spre 
fereastra panoramică de la care privea Will Darnell. 

El s-a retras cu spatele, găfâind din greu şi s-a împiedicat 
de unul din scaune. 

Christine a lovit casa. Fereastra panoramică a explodat, 
lăsând să pătrundă vântul puternic. Cioburile de sticlă au 
zburat ca nişte săgeți mortale, fiecare dintre ele reflectând 
luminile farurilor Christinei. Zăpada a intrat în casă, dansând 
în vârtejuri deasupra covorului. Farurile au luminat momentan 
camera cu strălucirea nenaturală a unui studio de televiziune, 
apoi EA s-a retras, cu bara de protecţie din faţă târându-se pe 
jos, cu capota ridicată, cu grila radiatorului transformată 
într-un rânjet spart şi plin de dinţi ciuntiţi. 


Will era prăbuşit, sprijinindu-se în mâini şi în genunchi, 
luptându-se disperat să respire, cu pieptul tresăltându-i. Era 
vag conştient că, dacă nu s-ar fi împiedicat de scaun şi nu ar 
fi căzut, probabil că ar fi fost sfâşiat de cioburi. Halatul i se 
desfăcuse şi fâlfâia, în timp ce el se ridica în picioare. Vântul 
care intra urlând pe fereastră a smuls Programul TV de pe 
măsuţa de lângă scaun, iar revista a zburat de-a lungul 
camerei până la începutul scărilor, cu paginile agitându-se. 
Will a înşfăcat telefonul cu ambele mâini şi a format 0. 

Christine a dat înapoi de-a lungul propriilor urme din 
zăpadă. S-a retras până la troianul zdrobit de la intrarea pe 
alee. Apoi a început să înainteze, accelerând, iar în timp ce se 
apropia, capota a început imediat să se îndrepte, grila să se 
regenereze. A izbit în zidul casei, chiar sub fereastra 
panoramică. Alte cioburi de sticlă au zburat prin aer; lemnul a 
trosnit, a gemut şi s-a crăpat. Rama de jos a ferestrei s-a rupt 
în două, iar parbrizul Christinei, acum crăpat şi lăptos, a părut 
pentru un moment că priveşte înăuntru, precum ochiul imens 
al unui extraterestru. 

— Poliţia, i-a spus Will operatorului. 

Aproape nu mai avea voce; şuiera şi fluiera. Halatul se 
agita în vântul puternic şi rece care intra prin geamul spart. A 
văzut că zidul de sub fereastră era aproape complet crăpat. 
Şipci rupte ieşeau din el ca nişte oase fracturate. Ea nu putea 
să intre înăuntru, nu-i aşa? Putea? 

— Îmi pare rău, domnule, trebuie să vorbiţi mai tare, a 
spus operatorul. Se pare că legătura telefonică este slabă. 

Poliția, a spus Will, dar de data aceasta cuvântul n-a fost 
nici măcar o şoaptă, doar un şuierat. Bunule Dumnezeu, se 
înăbuşea, se sufoca; pieptul său era ca un seif de bancă. 
Unde îi era aparatul respirator? 

— Domnule? a întrebat şovăitor operatorul. 

Aparatul era acolo, pe podea. Will a scăpat receptorul şi 
s-a întins spre el. 

Christine a atacat iarăşi, urlând de-a lungul peluzei şi 
izbind zidul casei. De această dată peretele a cedat 
împroşcând cioburi şi şipci, ca nişte schije. Incredibil, ca de 


coşmar: capota ruptă şi plină de lovituri a Christinei era în 
camera sa de zi, EA era înăuntru; simţea mirosurile de gaze 
de eşapament şi de motor încins. 

Sasiul Christinei s-a prins de ceva, iar EA a dat înapoi 
afară, cu un scrâşnet infernal, dar partea din faţă era o ruină 
găurită plină de zăpadă şi moloz. Dar se va reîntoarce în 
câteva secunde, iar atunci EA ar putea să... ar putea... 

Will a apucat aparatul respirator şi a alergat orbeşte spre 
scări. 

A ajuns doar la jumătatea scărilor când a auzit iarăşi 
ţipătul motorului ambalat şi s-a întors să privească, mai 
degrabă sprijinindu-se de balustradă decât ţinându-se de ea. 

Înălţimea scărilor îi crea o perspectivă de coşmar. A 
privit-O pe Christine venind de-a lungul peluzei acoperite de 
zăpadă, a văzut cum capota s-a ridicat astfel încât acum 
partea din fată a El semăna cu gura unui imens aligator roşu 
şi alb. Apoi capota s-a desprins de tot când EA a izbit casa, de 
aceasta dată cu o viteză de patruzeci de mile pe oră. A smuls 
complet rama ferestrei şi a împroşcat alte aşchii în cameră. 
Farurile au săltat, orbitoare, şi EA era înăuntru, EA era în casa 
lui, lăsând în spatele El zidul cu o gaură imensă, din care 
atârna pe covor un cablu electric ca o arteră de sânge ruptă. 
În vântul rece dansau norişori de vată de sticlă, ca puful de 
păpădie. 

Will a ţipat şi nu a putut să se audă deasupra mugetului 
asurzitor al motorului El. Amortizoarele de sunet Sears pe 
care Arnie le montase - unul dintre puţinele lucruri pe care el 
într-adevăr le făcuse, s-a gândit Will nebuneşte - atârnau pe 
pervaz împreună cu o bună bucată din ţeava de eşapament. 

Fury-ul s-a repezit de-a curmezişul camerei răsturnând 
pe o parte fotoliul lui Will, semănând acum cu un poney mort. 
Sub Christine podeaua scârţâia, iar o parte a minţii lui Will a 
strigat: Da! Prăbuşeste-te! Prăbuşeste-te! Aruncă blestemăția 
în pivniță! Hai să vedem cum iese de acolo! lar această 
imagine a fost înlocuită cu cea a unui tigru într-o groapă, 
săpată şi camuflată de către băştinaşii din junglă. 

Dar podeaua a rezistat - cel puţin pentru moment, a 


rezistat. 

Christine se năpustea răcnind spre el EA lăsa în urmă o 
urmă zigzagată de zăpadă pe covor. S-a izbit de scări. Will a 
fost proiectat în zid. Aparatul respirator i-a căzut din mână şi 
s-a rostogolit până la capătul scărilor. 

Christine a dat cu spatele prin cameră, făcând podeaua 
să pârâie. Coada El a lovit televizorul Sony şi tubul a explodat. 
S-a năpustit iarăşi şi a lovit scările, şubrezind lemnul şi 
zdrobind zugrăveala. Will simţea cum toată structura se 
clatină sub el. Avea o senzaţie groaznică de înclinare. Pentru 
un moment Christine s-a aflat direct sub el. Will putea să vadă 
măruntaiele uleioase ale compartimentului motor, şi simţea 
căldura motorului. EA s-a retras iarăşi, iar Will s-a repezit în 
sus pe scări, luptându-se să respire, agăţându-se de cârnatul 
gras care era gâtul lui, cu ochii holbaţi. 

A ajuns sus cu o secundă înainte ca EA să izbească 
peretele, transformând scările într-o ruină. O bucată mare de 
lemn a căzut în motorul El. Ventilatorul a măcinat-o şi a 
scuipat afară rumeguş şi aşchii mici. Toată casa mirosea a 
benzină şi gaze de eşapament. Urechile lui Will vibrau din 
cauza tunetului puternic al motorului El nemilos. 

Christine s-a retras iarăşi. Cauciucurile ei lăsaseră urme 
adânci în covor. Să merg pe hol, s-a gândit Will. /n pod. In poa 
voi fi în siguranță. Da, în p... oh Dumnezeule... oh 
Dumnezeule... oh DUMNEZEULE... 

Durerea finală a venit cu o repeziciune mare, acută ca un 
pumnal. Precum inima i-ar fi fost străpunsă de un ţurţur. 
Mâna stângă i s-a blocat de durere. Tot nu putea încă să 
respire, pieptul lui tresăltă fără folos. S-a bălăbănit în spate. 
Un picior a călcat în gol, iar el s-a rostogolit pe scări de două 
ori, cu braţele bătând aerul şi halatul albastru fluturând. 

A căzut la capătul scărilor, iar Christine l-a izbit; l-a lovit, 
s-a retras, l-a lovit iarăşi, a rapt pilonul treptelor ca pe un băț, 
s-a retras şi l-a lovit iarăşi. 

Schimbătorul de viteze a trecut brusc în marşarier. 
Motorul a urlat şi ea a mers clătinându-se de-a lungul 
camerei, a ieşit prin gaura imensă din zidul casei lui Will 


Darnell, cu partea din spate lăsată, căzând câţiva inci în 
zăpadă. Cauciucurile s-au învârtit, au prins aderenţă şi au 
tras-o afară. S-a îndreptat şchiopătând spre stradă, cu 
motorul înecându-se şi dând rateuri, răspândind în jurul ei 
fum albastru şi pierzând ulei. 

Pe stradă, a cotit spre Libertyville. Schimbătorul de 
viteze a trecut în poziţia Drive, dar sistemul avariat al 
transmisiei nu a prins la început; când rotile dinţate au făcut 
contact, s-a îndepărtat încet de casă. În spatele ei, dinspre 
casa lui Will, zăpada era luminată de o pată care nu semăna 
deloc cu dreptunghiul de lumină al unei ferestre. Forma petei 
de lumină era fără sens, stranie. 

A mers încet, bălăbănindu-se dintr-o parte în alta pe 
cauciucurile sparte ca o beţivă foarte bătrână care-şi croieşte 
drum pe o alee. Ninsoarea era foarte deasă. 

Unul dintre farurile EI, spart în ultimul atac distructiv, a 
pâlpâit şi apoi a luminat. 

Unul dintre cauciucuri a început să se umfle la loc, apoi şi 
celălalt. 

Norii de fum înţepător au început să se destrame. 

Bătăile ezitante ale motorului s-au atenuat, dispărând. 

Capota lipsă a început să reapară, de la parbriz în jos, 
semănând straniu cu un fular sau un pulover împletit cu 
andrele invizibile; metalul brut creştea din nimic, lucind 
argintiu. Apoi s-a înroşit ca şi cum s-ar fi umplut de sânge. 

Crăpăturile din parbriz au început să se retragă, lăsând 
sticla clară şi fără urme. 

Celelalte faruri s-au aprins unul după altul; acum ea 
mergea cu mare siguranţă prin noaptea furtunoasă, în spatele 
perdelei luminoase a farurilor ei. 

Ceasul de kilometraj se rotea constant în sens invers. 


Patruzeci de minute mai târziu, EA se afla în 
Garajul-Atelier al fostului Will Darnell, în boxa douăzeci. 
Vântul urla şi gemea, printre stivele de maşini hârbuite din 
spate, ruginind caroseriile care probabil îşi aveau propriile lor 


fantome şi amintiri otrăvitoare, în timp ce zăpada se 
învolbura deasupra banchetelor rupte şi a covoraşelor tocite. 
Motorul păcănea încet, răcindu-se. 


3 
CHRISTINE - CÂNTECELE DE MOARTE ALE 
ADOLESCENȚEI 


43 

Leigh vine în vizită 

James Dean într-un Mercury '49, 

Junior Johnson Banner prin pădurile Carolinei, 
Chiar şi Burt Reynolds în acel negru Trans-Am, 
Toţi se vor întâlni la Cadillac Ranch. 

Bruce Springsteen 


Cam cu cincisprezece minute înainte de ora la care 
trebuia să sosească Leigh, mi-am pus cârjele la subraţ şi 
m-am deplasat pană la scaunul cel mai apropiat de uşă, astfel 
încât să fiu sigur că o să mă audă când o s[-i strig să intre. 
Apoi am luat revista Esquire şi am început să recitesc articolul 
intitulat "Viitorul Vietnam", care făcea parte din temele date 
la liceu. Nici acum n-am reuşit să-l citesc. Eram nervos şi 
speriat, iar unul dintre motive - cel mai important - era că mă 
simţeam foarte nerăbdător. Doream s-o revăd. 

Eram singur acasă. La scurt timp după ce Leigh sunase la 
telefon în acel Ajun furtunos de Crăciun, l-am luat de-o parte 
pe tatăl meu şi l-am rugat ca în după-amiaza zilei de douăzeci 
şi şase să plece undeva cu mama şi cu Elaine. 

— De ce nu? mi-a răspuns el destul de amabil. 

— Mulţumesc, Dad. 


— Desigur. Dar îmi rămâi dator, Dennis. 

— Dad! 

Mi-a făcut solemn cu ochiul. 

— Serviciu contra serviciu. 

— Eşti un băiat bun, am spus eu. 

— Un adevărat prinţ, a încuviinţat el. 

Tatăl meu, care nu-i un dobitoc, m-a întrebat dacă vizita 
are vreo legătură cu Arnie. 

— Ea este prietena lui, nu-i aşa? 

— Ei bine - am răspuns, nefiind foarte sigur care mai era 
situaţia şi stânjenit de propriile mele speranţe - a fost. Acum 
nu mai ştiu. 

— Probleme? 

— Nu am făcut o treabă prea bună ca veghetor al lui, nu-i 
aşa? 

— Este greu să observi ceva de pe patul de spital, 
Dennis. O să mă asigur că mama şi Elaine nu vor fi acasă joi 
după-amiază. Dar fii atent, okay? 

De atunci, m-am tot gândit la ce a vrut să spună el prin 
remarca aceasta; cu siguranţă că el nu putea fi îngrijorat de 
faptul că eu aş încerca să sar pe Leigh, cu un picior încă în 
ghips şi cu un corset în jurul spatelui. Cred că poate lui îi era 
teamă că se petrecuse ceva cu totul ieşit din comun cu 
prietenul meu din copilărie, care devenise un străin şi, pe 
deasupra, acum mai era şi eliberat pe cauţiune. 

Eu eram sigur că era ceva cu totul ieşit din comun, şi 
făceam pe mine de frică. Ziarul Keystone nu apărea de 
Crăciun, dar toate cele trei reţele de televiziune din Pittsburg 
şi celelalte două posturi independente relataseră pe larg ceea 
ce i se întâmplase lui Will Darnell, prezentând poze bizare şi 
înfricoşătoare făcute la el acasă. Peretele dinspre stradă al 
casei fusese demolat în întregime. Era singurul cuvânt 
potrivit. Acea latură a casei arăta de parcă un nazist nebun 
trecuse prin ea cu un tanc Panzer. Povestea apăruse în ziar în 
această dimineaţă sub titlul: ÎN MOARTEA BIZARĂ A 
SUSPECTULUI DE ACTIVITAŢI ILEGALE SE BĂNUIEŞTE O MÂNĂ 
CRIMINALA. Asta ar fi fost destul de grav, chiar şi fără o altă 


fotografie a găurii imense din zidul casei lui Will Darnell. Dar 
ca să afli şi restul evenimentelor, trebuia să te uiţi pe pagina 
a treia. Acest articol era mai scurt, deoarece Will Darnell 
fusese o "persoană suspectată de activităţi ilegale", iar Don 
Vandenberg fusese doar un neînsemnat şi un nenorocit care 
lucrase la o benzinărie. E i 

LUCRATOR DE LA O BENZINARIE CALCAT DE UN 
AUTOMOBIL ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI, spunea acest titlu. 
Urma după el o singură coloană. Articolul se termina cu teoria 
Şefului Poliţiei din Libertyville, cum că şoferul fusese probabil 
beat criţă. Nici el şi nici ziarul Keystone nu încercaseră să facă 
o legătură între cele două decese, care se petrecuseră la o 
distanţă de zece mile unul de altul, într-o noapte cu o furtună 
cumplită care blocase tot traficul din Ohio şi vestul 
Pennsylvaniei. Dar eu puteam să fac legătura. Nu doream, dar 
nu mă puteam abţine. Şi oare nu mă privise ciudat tatăl meu 
de câteva ori în timpul dimineţii? Ba da. O dată sau de două 
ori a părut că vrea să-mi spună ceva - nu ştiu ce ar fi fost 
dacă mi-ar fi vorbit; moartea lui Will Darnell, atât de bizară 
precum a fost, nu era nici pe departe la fel de bizară ca 
bănuielile mele. Dar el îşi închisese gura fără să-mi 
vorbească. Acest lucru, ca să fiu foarte sincer, a fost o 
uşurare pentru mine. 

La două şi două minute am auzit ţârâitul soneriei. 

— Intră! am urlat, ridicându-mă oricum în cârje. 

Uşa s-a deschis şi capul lui Leigh a apărut înăuntru. 

— Dennis? 

— Da. Intră. 

A intrat, arătând foarte drăguță în canadiana de schi 
roşie şi în pantaloni bleumarin. Şi-a dat gluga jos. 

— Stai jos, mi-a spus ea, desfăcând fermoarul 
canadienei. Hai, chiar acum, e un ordin. Arăţi ca un bărzoi 
mare şi prost, cu cârjele astea. 

— Ţine-o tot aşa, am răspuns eu, asezându-mă cu o 
trântitură dezagreabilă. 

— Când eşti prins în ghips, nu se întâmplă ca în filme; 
niciodată nu reuşeşti să te aşezi precum Cary Grant 


pregătindu-se de cocteiluri la Ritz, împreună cu Ingrid 
Bergman. Totul se întâmplă dintr-o dată, iar dacă perna pe 
care aterizezi nu scoate un pârâit acut ca şi cum tu tocmai ai 
fi scos un vânt, atunci trebuie să te consideri norocos. De 
această dată am fost. 

— Sunt atât de însetat de complimente, încât mi-e rău. 

— Cum te simţi, Dennis? 

— Mă refac. Dar tu? 

— S-ar putea şi ceva mai bine, a spus ea cu voce joasă şi 
şi-a muşcat buza inferioară. Poate fi câteodată un gest foarte 
provocator din partea unei fete, dar de această dată nu a 
fost. 

— Pune-ţi canadiana în cuier şi aşază-te. 

— Okay. 

Ochii ei s-au întâlnit cu ai mei, iar ca să-i privesc a fost 
prea mult. M-am uitat în altă direcţie, gândindu-mă la Arnie. 

Şi-a agăţat canadiana şi s-a întors încet în salon. 

— Părinţii tăi... 

— L-am rugat pe tata să plece cu toţii undeva. M-am 
gândit că poate - am ridicat din umeri - ar trebui să discutăm 
între patru ochi. 

S-a oprit lângă sofa şi m-a privit. larăşi m-a izbit 
simplitatea frumuseţii ei - silueta ei încântătoare pusă în 
valoare de pantalonii bleumarin şi un pulover de o nuanţă mai 
deschisă de albastru, o toaletă care mă făcea să mă gândesc 
la schi. Părul ei era împletit în coadă şi cădea pe umărul 
stâng. Ochii aveau culoarea puloverului, poate o idee mai 
închişi. O frumuseţe tipic americană, aţi spune 
dumneavoastră, numai că pomeţii înalţi, care păreau puţin 
aroganţi, erau mărturia unei moşteniri mai vechi, mai exotice. 
Poate că în urmă cu cincisprezece sau douăzeci de generaţii 
în arborele ei genealogic exista un viking. 

Sau poate că eu nu mă gândeam deloc la asta. 

M-a văzut că mă uit cam mult la ea şi a roşit. Mi-am 
îndepărtat privirile. 

— Dennis, eşti îngrijorat în legătură cu el? 

— Îngrijorat? Speriat ar fi un cuvânt mai potrivit. 


— Ce ştii despre maşina aceea? Ce ţi-a spus el despre 
ea? 

— Nu prea multe. Uite, ţi-ar plăcea să bei ceva? Există 
câte ceva în frigider... 

Am căutat cârjele. 

— Stai acolo. Mi-ar plăcea să beau ceva, dar îmi iau 
singură. Tu? 

— Aş vrea nişte ginger-ale, dacă a mai rămas. 

Ea s-a dus la bucătărie, iar eu i-am urmărit umbra pe 
perete, mişcându-se uşor ca o balerină. Pentru un moment 
am simţit o greutate în stomac, aproape ca o senzaţie de 
greață. Există un nume pentru acest gen de greață. Cred că 
se numeşte "îndrăgostire de prietena celui mai bun prieten ai 
tău." 

— Aveţi aparat de gheaţă automat, am auzit vocea ei. Şi 
noi avem. Îmi place foarte mult. 

— Câteodată înnebuneşte şi împrăştie cuburi de gheaţă 
pe toată podeaua, am spus eu. Seamănă cu Jimmy Cagney în 
Căldura Albă. "Descurcaţi-vă cu asta, voi, şobolani murdari." 
O înnebuneşte pe mama— 

Spuneam numai prostii. 

A râs. Cuburile de gheaţă au zornăit în pahare. Foarte 
repede, ea s-a întors cu două pahare cu gheaţă şi două cutii 
de Canada Dry. 

— Mulţumesc, am spus, luându-l pe al meu. 

— Nu, eu fti mulţumesc, a răspuns ea, având acum ochii 
albaştri întunecaţi şi serioşi. Îţi mulţumesc că exişti. Dacă ar 
trebui să fac faţă singură acestei situaţii, cred că... nu ştiu. 

— Haide. Nu-i chiar atât de grav. 

— Oare? Ai aflat de Darnell? 

Am încuviinţat. 

— Şi de celălalt? Don Vandenberg? 

Deci şi ea observase legătura. 

larăşi am încuviinţat. 

— Am aflat. Leigh, ce te nelinişteşte pe tine la Christine? 

Mult timp n-am ştiut dacă are de gând să-mi răspundă. 
Dacă o să fie în stare să-mi răspundă. Am văzut-o luptându-se 


cu gândurile, privindu-şi paharul pe care-l ţinea cu ambele 
mâini. 

Până la urmă, cu o voce foarte anemică, a spus: 

— Cred că EA a încercat să mă ucidă. 

Nu ştiu la ce mă aşteptasem, dar sigur nu la aşa ceva. 

— Ce vrei să spui? 

Mi-a povestit, la început ezitant, apoi din ce în ce mai 
repede, până când cuvintele curgeau ca un torent. Este o 
poveste pe care dumneavoastră aţi aflat-o deja, deci n-o s-o 
mai repet; este suficient să spun că am încercat să v-o relatez 
aşa cum mi-a spus-o ea. Nu glumise când spusese că este 
speriată. Asta se vedea în paloarea feţei ei, în modul cum îşi 
pierdea din când în când glasul, în modul cum mâinile ei îşi 
masau continuu braţele, ca şi când i-ar fi fost prea frig în 
ciuda puloverului şi, cu cât vorbea mai mult, cu atât 
deveneam eu mai speriat. 

A încheiat prin a-mi relata cum, în timp ce-şi pierdea 
cunoştinţa, luminile aparatelor de la bord păreau că se 
transformă în ochi. După care a râs nervoasă, de parcă ar fi 
încercat să nege o absurditate, dar eu n-am râs. Imi 
aminteam vocea uscată a lui George LeBay pe când ne aflam 
amândoi în fata Motelului Rainbow, iar el îmi relata povestea 
vieţii lui Roland, a Veronicăi şi a Ritei. Îmi aminteam acele 
lucruri, iar creierul meu făcea conexiuni care păreau de 
neconceput. Începea să se facă lumină, iar mie nu-mi plăcea 
deloc ce ieşea la lumină. Inima a început să-mi bată agitat şi 
n-aş fi putut să râd aşa cum râdea ea nici dacă viaţa mea ar fi 
depins de asta. 

Mi-a spus despre ultimatumul pe care i-l dăduse lui - ea 
sau maşina. Mi-a povestit despre reacţia furioasă a lui Arnie. 
Aceea fusese ultima oară când se întâlnise cu el. 

— Apoi a fost arestat - a zis ea - iar eu am început să mă 
gândesc... să mă gândesc la ce li s-a întâmplat lui Buddy 
Repperton şi celorlalţi... şi lui Moochie Welch. 

— lar acum, Vandenberg şi Darnell. 

— Da. Dar asta nu este totul. 

A băut nişte ginger-ale din paharul ei, apoi şi-a mai 


turnat. Marginea cutiei a zăngănit scurt pe buza paharului. 

— În Ajun de Crăciun, când te-am sunat, mama şi tata 
erau la o petrecere, la şeful tatălui meu. lar eu am început să 
fiu nervoasă. Mă gândeam la... oh, nu ştiu la ce mă gândeam. 

— Eu cred că ştiu. 

Şi-a frecat fruntea, ca şi cum ar fi durut-o capul. 

— Bănuiesc că ştii. Mă gândeam că maşina aceea este 
afară. EA. Este afară şi aşteaptă să-i atace. Dar dacă a ieşit 
din garaj în Ajunul Crăciunului, presupun că avea destule de 
făcut ca să se mai gândească la părintii mei. 

Şi-a trântit paharul pe masă, făcându-mă să tresar. 

— Şi de ce mă tot refer la maşina aceea de parcă ar fi o 
persoană? a strigat ea - Pe obraji începuseră să i se 
rostogolească lacrimi. - De ce fac asta? 

În seara aceea, la spital, mi-am dat seama foarte clar ce 
s-ar întâmpla dacă aş încerca să-i alin suferinţa. Arnie era 
între noi - şi o parte din mine. Îl cunoşteam de mult timp. De 
foarte mult timp. 

Dar asta a fost atunci; acum era acum. 

Mi-am luat cârjele, am bocănit până la sofa şi m-am 
aşezat lângă ea. Pernele au oftat. Nu a fost un pârâit ci doar 
ceva pe aproape. 

Mama ţine o cutie de Kleenex în sertarul măsuţei de 
lângă sofa. Am scos unul, m-am uitat la ea şi am scos mai 
multe. | le-am dat iar ea mi-a mulţumit. Apoi, fiindu-mi totuşi 
destul de silă de mine, am luat-o în braţe. 

Pentru o clipă Leigh s-ă încordat... apoi m-a lăsat s-o trag 
spre umărul meu. Tremura. Am stat aşa, fiind, cred, amândoi 
speriaţi să facem şi cea mai mică mişcare. Speriaţi că am 
putea să explodăm. Sau că o să se întâmple ceva. In partea 
cealaltă a camerei, ceasul ticăia solemn pe şemineu. Prin 
ferestrele de pe cei trei pereţi pătrundea o lumină intensă de 
iarnă. În ziua de Crăciun, furtuna se potolise, iar acum cerul 
senin, fără nori, părea că neagă că ar exista ceva ce se 
numeşte zăpadă - dar troienele care se vedeau peste tot ca 
nişte dune, confirmau existenţa ei. 

— Mirosul, am spus eu până la urmă. Cât de sigură eşti 


că l-ai simţit? 

— Era acolo! a zis ea, retragându-se de lângă mine şi 
stând încordată. 

Mi-am lăsat braţele în jos cu o senzaţie şi de dezamăgire 
şi de uşurare. 

— Să ştii că a fost acolo... un miros de putrefacție, oribil. 
- M-a privit. - De ce? Şi tu l-ai simţit? 

Am clătinat din cap. Nu. Nu chiar. 

— Atunci ce ştii despre maşină? Ştii ceva. Se vede pe 
faţa ta. 

A fost rândul meu să mă gândesc mult şi bine şi, ciudat, 
mi-a venit în minte imaginea fisiunii nucleare pe care o 
văzusem într-o carte de fizică. O caricatură. Nu te aştepţi să 
vezi caricaturi într-o carte de fizică dar, cum mi-a spus odată 
cineva, pe drumul spre educaţia publicului sunt multe cotituri 
şi serpentine... de fapt acel cineva a fost Arnie. Caricatura 
înfăţişa doi atomi sub forma unor automobile de curse 
mergând unul spre altul şi apoi ciocnindu-se. Bang! în locul 
unor maşini avariate (şi a unei ambulanţe-atom care să ridice 
electronii şi neutronii răniţi), masa critică, reacţia în lanţ şi un 
big-bang superb. 

Apoi am ajuns la concluzia că nu era ciudat că mi-am 
amintit caricatura. Leigh deţinea nişte amănunte concrete pe 
care eu nu le cunoşteam. Şi viceversa. In ambele cazuri, 
multe dintre informaţii erau doar bănuieli; multe erau păreri 
subiective şi circumstanţiale... dar faptele concrete erau 
suficiente ca să fie înfricoşătoare. M-am întrebat ce ar face 
poliţia dacă ar afla ce ştiam noi. Puteam să bănuiesc: nimic. 
Puteai să intentezi proces unei fantome? Sau unei maşini? 

— Dennis? 

— Mă gândesc. Nu simţi că miroase a creier ars? 

— Ce ştii tu? a întrebat ea iarăşi. 

Coliziune. Masă critică. Reactie în lant. Explozie. 

Adevărul era că mă gândeam că dacă alăturăm 
informaţiile noastre va trebui să facem ceva, sau să spunem 
cuiva. Să luăm măsuri. Noi... 

Mi-am amintit visul: maşina stând în garajul lui LeBay, 


motorul ambalându-se, apoi potolindu-se, ambalându-se, apoi 
potolindu-se, farurile aprinzîndu-se, scârţâitul cauciucurilor. 
l-am luat mâna în palmele mele. 

— Okay. Ascultă. Arnie a cumpărat-o pe Christine de la 
un individ care acum este mort, pe nume Roland D. LeBay. 
Într-o zi, pe când ne întorceam de la muncă, am văzut-O pe 
peluza lui şi... 

— Şi tu faci la fel, a spus ea încetişor. 

— Ce? 

— Îi spui EA. 

Am încuviinţat, dar nu i-am dat drumul la mână. 

— Mda. Ştiu. Este greu să mă controlez. Problema este 
că Arnie a dorit-O - pe ea, sau ce este maşina asta - din 
prima clipă în care a văzut-O. lar acum mă gândesc... atunci 
nu am făcut-o, dar acum da... că LeBay a vrut şi el foarte mult 
ca Arnie să O aibă; că i-ar fi dat-O pe gratis dacă altfel nu s-ar 
fi putut. Ca şi cum Arnie a văzut-O pe Chrisţine şi a ştiut, apoi 
LeBay l-a văzut pe Arnie şi a ştiut şi el acelaşi lucru. 

Leigh şi-a retras mâna şi a început să-şi maseze agitată 
braţele. 

— Arnie a spus că a plătit. 

— Cum să nu, a plătit. Şi încă plăteşte. Asta doar dacă a 
mai rămas ceva din Arnie. 

— Nu înţeleg la ce te referi. 

— O să-ţi arăt peste câteva minute. Mai întâi, lasă-mă 
să-ţi spun toate faptele. 

— De acord. 

— LeBay a avut o nevastă şi o fetiţă. Asta se întâmpla în 
anii cincizeci. Fata lui a murit pe marginea drumului. A murit 
sufocată. Din cauza unui hamburger. 

Obrajii lui Leigh au pălit din ce în ce mai tare; pentru o 
clipă a părut la fel de albă şi de translucidă ca o sticlă 
lăptoasă. 

— Leigh, am strigat eu neliniştit. Te simţi bine? 

— Da, a spus ea cu un calm îngrozitor. 

Culoarea obrajilor nu s-a schimbat. Gura i s-a strâmbat 
într-o grimasă oribilă care probabil dorise să fie un zâmbet 


liniştitor. 

— Mă simt bine. - S-a ridicat. - Te rog, unde este baia? 

— La capătul holului. Leigh, arăţi groaznic. 

— O să vomit, a spus ea cu aceeaşi voce calmă şi a 
plecat. 

Acum se mişca sacadat, ca o păpuşă; toată graţia de 
balerină pe care o observasem în umbra ei dispăruse. A ieşit 
încet din cameră dar, când nu a mai fost în raza privirilor 
mele, ritmul paşilor ei s-a accelerat; am auzit uşa de la baie 
deschizându-se brusc.Apoi zgomotele. M-am lăsat pe spate şi 
mi-am acoperit ochii cu palmele. 

Când s-a întors era încă palidă, dar îşi recăpătase totuşi o 
urmă culoare. Se spălase pe faţă şi avea câteva picături de 
apă pe obraji. 

— lartă-mă, i-am spus. 

— Este în ordine. Doar că... m-ai luat prin surprindere. - A 
zâmbit obosită. - Bănuiesc că este de la sine înţeles. - Privirile 
noastre s-au întâlnit. - Spune-mi doar un singur lucru, Dennis. 
Ceea ce ai spus tu. Este adevărat? într-adevăr? 

— Mda. Este adevărat. Şi nu-i totul. Dar chiar doreşti să 
auzi şi restul? 

— Nu, a răspuns ea. Dar, oricum, continuă. 

— Am putea s-o lăsăm baltă, am spus eu, dar nu eram 
convins de asta. 

Ochii ei gravi, neliniştiţi, mi-au susţinut privirile. 

— Ar putea să fie... mai prudent dacă n-am lăsa-o baltă, 
a spus ea. 

— Nevasta lui s-a sinucis la scurt timp după ce a murit 
fetiţa. 

— Maşina ... 

— ...a fost implicată ... 

— Cum? 

— Leigh. ... 

— Cum? 

Deci i-am povestit - nu doar despre fetiţă şi mama ei, ci 
şi despre LeBay, aşa cum îmi relatase mie George, fratele lui. 
Capacitatea fără sfârşit de mânie a acestuia. Puştii care-şi 


bătuseră joc de hainele lui şi de tunsoarea castron. Evadarea 
lui în cadrul armatei, unde toţi purtau aceeaşi uniformă şi 
aveau aceeaşi tunsoare. Garajul armatei. Blestemele 
constante la adresa căcănarilor, în special pentru aceia care-i 
aduceau maşinile, lor scumpe ca să le repare pe socoteala 
guvernului. Al Doilea Război Mondial. Fratele ucis în Franţa. 
Chevrolet-ul vechi. Hudson Hornet-ul vechi. Şi peste toate 
acestea, acel refren constant, neschimbat, mânia. 

— Cuvântul acela, a murmurat Leigh. 

— Care cuvânt? 

— Căcănari. 

Ea se forţase să-l rostească, cu nasul strâimbându-i-se de 
dezgust. 

— EIîl foloseşte. Arnie. 

— Ştiu. 

Ne-am uitat unul la altul, iar mâna ei s-a strecurat iarăşi 
între ale mele. 

— Eşti rece, i-am spus. 

Alta remarcă izvorâtă din fântâna aceea de înţelepciune, 
Dennis Guilder. Aveam un milion. 

— Da. Mi se pare că niciodată nu o să-mi mai fie cald. 

Doream s-o iau în braţe dar n-am făcut-o. Imi era frică. 
Arnie era încă prea prezent printre noi. Cel mai îngrozitor 
lucru - şi era îngrozitor - era faptul că mi se părea din ce în ce 
mai mult că el era mort... mort sau sub influenţa unor 
farmece stranii. 

— Ţi-a mai spus fratele lui ceva? 

— Nimic care să se potrivească. 

Dar în mintea mea s-a ridicat o amintire ca o bulă de aer 
într-un pahar cu apă şi apoi a explodat: E/ era obsedat și era 
furios, dar nu era un monstru, îmi spusese George LeBay. Ce/ 
puțin... eu nu cred că era. Mi se păruse că, pierdut în trecut 
cum fusese, avusese de gând să adauge ceva... apoi îşi 
dăduse seama unde se afla şi că vorbea cu un străin. Ce 
avusese de gând să spună? 

Dintr-o dată mi-a venit o idee monstruoasă. Am 
îndepărtat-o. Am reuşit... dar înlăturarea ei a fost foarte 


dificilă, ca şi cum aş fi împins un pian. Şi încă îi puteam vedea 
silueta vagă în umbră. 

Am devenit conştient că Leigh mă privea foarte atentă şi 
m-am întrebat câte din gândurile mele mi se oglindiseră pe 
faţă. 

— Ai adresa domnului LaBay? m-a întrebat ea. 

— Nu. 

M-am gândit un moment, apoi mi-am amintit 
înmormântarea, care mi se părea că a avut loc cu foarte, 
foarte mult timp în urmă. 

— Dar bănuiesc că Legiunea Americană din Libertyville o 
are. Ei s-au ocupat de înmormântarea lui LeBay şi l-au chemat 
pe fratele său. De ce? 

Leigh doar a clătinat din cap şi s-a dus la fereastră, unde 
a rămas privind absentă. Acţiunea anului, m-am gândit eu. 

S-a întors spre mine şi iarăşi am fost izbit de frumuseţea 
ei, calmă şi simplă, cu excepţia acelor pomeţi înalţi şi aroganţi 
- pomeţii pe care te aştepţi să-i aibă o doamnă care poartă un 
cuţit la cingătoare. 

— Ai spus că o să-mi arăţi ceva? Ce era? 

Am încuviinţat. Acum nu mă mai puteam opri. Reacţia în 
lanţ se declanşase. Nu exista nici o metodă s-o opresc. 

— Du-te sus. Camera mea este a doua uşă pe stânga. 
Uită-te în al treilea sertar al măsuţei de toaletă. O să 
trebuiască să cauţi sub un teanc de lenjerie de corp, dar nu o 
să te muşte. 

Ea a zâmbit - doar puţin, dar şi asta era o îmbunătăţire. 

— Şi ce o să găsesc? Un săculeţ cu droguri? 

— M-am lăsat anul trecut, am răspuns zâmbind. Anul 
ăsta iau 'Ludes. Fac rost de bani vânzând heroină la liceu. 

— Ce o să găsesc, de fapt? 

— Autograful lui Arnie imortalizat pe ghips. 

— Autograful lui? 

Am încuviinţat: 

— În duplicat 

Le-a găsit, iar cinci minute mai târziu eram din nou 
amândoi pe canapea, privind două dreptunghiuri de ghips. 


Erau aşezate unul lângă altul pe măsuţa de cafea pe care se 
vedeau semnele trecerii anilor. Pe unul dintre ele mai dansau 
şi alte nume. Îmi păstrasem ghipsurile, chiar o îndrumasem 
pe asistenta medicală pe unde să le taie. Mai târziu eu 
decupasem cele două dreptunghiuri, unul de la ghipsul 
piciorului stâng, celălalt de la dreptul. 

Le-am privit în tăcere: 

Arnie Cunningham pe dreptul. 

Arnie Cunningham pe stângul. 

Leigh s-a uitat la mine, întrebătoare şi nedumerită. 

— Astea sunt bucăţi de ghips. 

— Da, din ghipsurile mele. 

— Este... o glumă sau altceva? 

— Nu-i o glumă. L-am urmărit când le-a semnat pe 
amândouă. 

Acum, după ce rostisem cuvintele, am simţit o ciudată 
uşurare a tensiunii, o relaxare. Era bine că împărtăşisem 
cuiva acest fapt. Îl ţineam de prea multă vreme în minte şi 
nu-mi dăduse pace. 

— Dar nu seamănă deloc. 

— Parcă eu nu stiu! Dar nici Arnie nu prea mai seamănă 
cu cel de acum câteva luni. Îar totul este legat de afurisita aia 
de maşină. - Am arătat sălbatic spre dreptunghiul din stânga. 
- Aceea nu-i semnătura lui. Îl ştiu pe Arnie aproape de-o viaţă. 
l-am văzut temele, i-am văzut mesajele, l-am văzut 
semnându-şi chitanţa pentru primirea salariilor, iar aceea nu-i 
semnătura lui. Cea din dreapta, da. Asta, nu. Leigh vrei mâine 
să faci ceva pentru mine? 

— Ce? 

l-am spus. Ea a încuviinţat încet. 

— Pentru noi. 

— Hm? 

— O s-o fac pentru noi. Deoarece noi trebuie să facem 
ceva, nu-i aşa? 

— Da. Bănuiesc că da. Te supără dacă-ţi pun o întrebare 
personală? 

A clătinat din cap, ochii ei albaştri, remarcabili, 


neîndepărtându-şi privirile de la mine. 

— Cum ai dormit în ultimul timp? 

— Nu prea bine. Am visat urât. Dar tu? 

— Nu. Nu prea bine. 

Apoi, pentru că nu mă mai puteam stăpâni, mi-am pus 
mâinile pe umerii ei şi am sărutat-o. A existat o ezitare 
momentană şi am crezut că ea o să se îndepărteze... apoi şi-a 
ridicat bărbia şi mi-a răspuns la sărut cu toată convingerea. 
Poate că, până la urmă, faptul că eram cât de cât imobilizat, a 
fost un noroc. 

După ce ne-am sărutat ea m-a privit întrebătoare. 

— Împotriva viselor, i-am spus, crezând că o să par 
stupid şi tâmpit, aşa cum sună întotdeauna în cărţi această 
remarcă. Dar în schimb a sunat dureros de sincer. 

— Împotriva viselor, a repetat ea cu gravitate, ca şi când 
ar fi fost un talisman. 

Şi de data aceasta ea şi-a apropiat capul de al meu şi 
ne-am sărutat iarăşi, cu cele două dreptunghiuri de ghips 
zimţate privindu-ne ca nişte ochi albi şi orbi, cu numele lui 
Arnie scris pe ele. Ne-am sărutat pentru simplul confort 
animalic dat de contactul animalic - acesta, desigur, şi încă 
ceva în plus, începând să fie ceva mai mult - apoi am rămas 
îmbrăţişaţi fără să vorbim şi nu cred că încercam să ne 
amăgim despre ceea ce se întâmpla - cel puţin nu în 
totalitate. Era o alinare, dar în acelaşi timp era şi bunul şi 
bătrânul sex - complet, pârguit şi aţâţat de hormonii 
adolescentini. Şi poate că avea o şansă să devină ceva mai 
mult şi mai frumos decât simplul sex. 

Dar mai era şi altceva în acele sărutări - eu o ştiam, ea o 
ştia şi probabil că şi dumneavoastră. Celălalt sentiment era 
un fel de trădare ruşinată. Puteam să simt cum plâng toate 
amintirile celor optsprezece am - muşuroaiele pentru furnici, 
partidele de şah, filmele, lucrurile învăţate de la el, ocaziile în 
care l-am apărat ca să nu fie ucis. Doar că, poate la sfârşit, 
n-am reuşit să-l apăr. Poate că văzusem ultimele rămăşiţe ale 
eului său - iar acesta fusese un eu foarte zdrenţuit şi 
nenorocit - în seara de Thanksgiving când îmi adusese 


sandvişurile cu carne de curcan şi berile. 

Nu cred că vreunul dintre noi s-a gândit că până atunci 
noi nu făcuserăm nimic de neiertat pentru Arnie - nimic ce ar 
fi putut s-o înfurie pe Christine. Dar acum, bineînţeles, 
făcusem. 


44 
Muncă de detectiv 


Ei bine, când conducta se sparge 

Și sunt pierdut pe podul de peste râu, 
Inseamnă că am clacat pe autostradă 

Și pe malul apei, 

Sanitarii vin pe Thruway, 

Pregătiți să mă înfăşoare în banaaje, 

lar dacă mă prăbuşesc murind 

Știu că ea este hotărâtă să pună o pătură 
pe patul meu. 

Bob Dylan 


În următoarele trei săptămâni eu şi Leigh ne-am jucat 
de-a detectivii şi ne-am îndrăgostit. 

A doua zi ea s-a dus la Birourile Municipalităţii şi a plătit 
cincizeci de cenți ca să xerografieze două acte - aceste acte 
se duc la Harrysburg, dar Harrysburg-ul trimite înapoi în oraş 
o copie. 

De această dată, când a venit Leigh, familia mea era 
acasă. Ellie se zgâia la noi de câte ori avea ocazia. Era 
fascinată de Leigh, iar eu m-am amuzat în tăcere când, cam 
la o săptămână după Anul Nou, ea a început să-şi poarte 
părul prins în coadă la fel ca Leigh. Am fost tentat să o 
tachinez în această privinţă... dar m-am abținut. Poate că 
începusem să mă maturizez puţin (dar nu îndeajuns ca să nu-i 
fur Yodels-urile, pe care le ascundea în spatele recipientelor 
Tupperware din frigider). 


Cu excepţia zgâielilor ocazionale ale lui Ellie, în acea 
după-amiază, douăzeci şi şapte decembrie, după ce s-au 
îndeplinit formalităţile de rigoare am fost lăsaţi singuri în 
camera de zi. Am prezentat-o pe Leigh mamei şi tatălui meu, 
mama ne-a servit cu cafea şi am discutat. Elaine a vorbit cel 
mai mult - pălăvrăgind despre şcoala ei şi punându-i lui Leigh 
tot felul de întrebări despre a noastră. La început m-am 
supărat, apoi am fost recunoscător. Amândoi părinţii mei sunt 
exemplul tipic al politeţei clasei de mijloc (dacă mama ar fi 
condusă spre scaunul electric şi în drum s-ar lovi de preot, ea 
s-ar scuza) şi puteam să simt destul de bine că ei o plăceau 
pe Leigh, dar era de asemenea evident - cel puţin pentru 
mine - că erau puţin nedumaeriţi şi încurcaţi, întrebându-se 
unde se potrivea Arnie în toate acestea. 

Ceea ce bănuiesc că ne întrebam şi noi, eu şi Leigh. Până 
la urmă ei au făcut ceea ce fac părinţii când sunt nedumeriţi 
în asemenea situaţii - au catalogat totul drept probleme ale 
puştilor şi s-au întors la treburile lor. Primul s-a scuzat tata, 
spunând că în atelierul lui era harababura obişnuită de după 
Crăciun şi că trebuie să înceapă să facă ordine. Mama a spus 
că dorea să scrie cate ceva. 

Elaine m-a privit cu solemnitate şi m-a întrebat. 

— Isus a avut câine? 

Eu şi Elaine am izbucnit în hohote. Leigh ne-a privit cum 
râdem, zâmbind politicoasă, aşa cum fac străinii când este 
vorba de o glumă de familie. 

— Întinde-o, Ellie, am spus. 

— Ce o să faci dacă nu? a întrebat, dar era doar o 
alintare de rutină; ea se ridicase deja. 

— O să te pun să-mi speli lenjeria de corp. 

— Pe dracu'! a declarat Ellie şi a părăsit camera. 

— Sora mea mai mică, am spus eu. 

Leigh zâmbea. 

— E grozavă. 

— Dacă ar trebui să stai tot timpul cu ea s-ar putea să-ţi 
schimbi părerea. Hai să vedem ce ai adus. 

Leigh a pus una din foile xerografiate pe măsuţa de 


cafea, aceea unde cu o zi înainte fuseseră bucăţile din 
ghipsurile mele. 

Era reînregistrarea unei maşini de mâna a doua, un 
Plymouth 1958 Sedan (4 uşi), roşu şi alb. Era datată 1 
noiembrie 1978 şi semnată Arnold Cunningham. Tatăl lui 
contrasemnase pentru el. 


7, 
SEMNĂTURA PROPRIETARULUI Z fe Cute tei flait 
SEMNĂTURA PĂRINTELUI SAU TUTORELUI À, + A 
(DACĂ PROPRIETARUL ARE SUB 18 ANI) Auichaed. Cauiualu 


— Cu ce seamănă asta? am întrebat. 

— Cu una dintre semnăturile de pe dreptunghiurile pe 
care mi le-ai arătat, a spus ea. Cu care? 

— Este modul în care se semna imediat după ce m-am 
accidentat la Ridge Rock. Este semnătura lui dintotdeauna. 
Acum hai s-o vedem pe cealaltă. 

A pus-o jos lângă prima. Acesta era un formulat de 
înregistrare pentru o maşină nouă, un Plymouth 1958 Sedan 
(patru usi), roşu şi alb. Era datată 1 noiembrie 1957 - am 
simţit o tresărire neplăcută la vederea acestei similitudini, iar 
privind-o pe Leigh am văzut că şi ea o observase. 

— Uită-te la semnătură, a spus ea. 

M-am uitat. 


SEMNĂTURA PROPRIETARULUI Aud g rA 


SEMNĂTURA PĂRINTELUI SAU TUTORELUI 
„(DACĂ PROPRIETARUL. ARE SUB 18 ANI) 


Acesta era scrisul pe care Arnie îl folosise în seara de 
Thanksgiving; nu trebuia să fii un geniu sau un expert 
grafolog ca să observi asta. Numele erau diferite, dar scrisul 
era identic. 

Leigh a întins mâna spre mine, iar eu i-am strâns-o. 


În atelierul său din pivniţă, tatăl meu făcea jucării. 
Bănuiesc că acest fapt s-ar putea să vi se pară destul de 
ciudat, dar este hobby-ul său. Sau poate mai mult decât un 
hobby. Cred că a existat un moment în viaţa lui când a trebuit 
să facă o alegere dificilă între a merge la colegiu şi a deveni 
un meşteşugar de jucării. Dacă aşa s-a întâmplat, atunci 
bănuiesc că a ales drmul mai sigur. Câteodată mi se pare că 
asta văd în ochii lui, un fel de fantomă veche care n-a fost 
uitată, dar probabil că-i doar imaginaţia mea, care pe atunci 
era mult mai leneşă decât este acum. 

Eu şi Ellie am fost principalii beneficiari, dar şi Arnie a 
găsit sub pomul de Crăciun şi lângă torturile aniversare unele 
dintre jucăriile tatălui meu, după cum şi cea mai bună 
prietenă din copilărie a lui Ellie, Aimee Carruthers (care se 
mutase de mult în Nevada şi care era pomenită acum în 
tonurile melancolice, rezervate pentru persoanele care au 
murit de tinere şi fără sens), precum şi mulţi alţi amici de-ai 
noştri. 

Acum tatăl meu dădea majoritatea jucăriilor la Fondul 
400 al Armatei Salvării, iar înainte de Crăciun pivniţa semăna 
cu atelierul lui Moş Crăciun - chiar până în Ajun de Crăciun 
era ticsită cu cutii de carton care conţineau trenuleţe de 
lemn, truse mici de scule, ceasuri care mergeau, animale de 
pluş, câte un teatru de păpuşi etc. Principala sa pasiune era 
pentru jucăriile' de lemn (până la războiul din Vietnam, făcuse 
batalioane de soldăţei, dar în ultimii cinci ani fuseseră lăsaţi la 
o parte, fără nici o zarvă - nici acum nu sunt sigur dacă o 
făcuse conştient), dar ca un meseriaş care se respectă, tatăl 
meu aborda toate domeniile. În timpul săptămânii de după 
Crăciun exista o perioadă moartă. Atelierul părea teribil de 
gol, şi doar mirosul dulceag de rumeguş amintea de jucăriile 
care fuseseră acolo. 

În săptămâna aceea el mătura, curăța, îşi ungea 
ustensilele şi se pregătea pentru următorul an. Apoi, pe 
măsură ce iarna înainta, în ianuarie şi în februarie, jucăriile şi 


gunoiul aparent, care devenea părţi de jucării, începeau să 
reapară - trenuleţe şi balerine de lemn cu obrajii îmbujoraţi; o 
cutie cu material de umplutură luat din canapeaua veche a 
cuiva, care până la urmă umplea burta unui ursuleţ (tata îşi 
denumea ursuleţii Owen sau Olive - între faza de bebeluş şi 
clasa a doua eu am distrus sase Ursuleţi Owen, iar Ellie a 
distrus cam tot atâţia Ursuleţi Olive), bucăţi mici de sârmă, 
nasturi şi ochi plaţi împrăştiaţi pe masa de lucru, ieşiţi parcă 
dintr-o poveste de groaza. La urmă, apăreau cutiile de la 
sticlele de băuturi, iar jucăriile erau împachetate în ele. 

În ultimii trei ani el câştigase trei premii de la Armata 
Salvării, dar le ţinea ascunse într-un sertar, ca şi când i-ar fi 
fost ruşine de ele. Pe atunci nu înţelegeam de ce şi nici acum 
nu pricep - nu pe deplin - dar cel puţin ştiu că motivul nu era 
ruşinea. Tatăl meu nu avea nimic de care să-i fie ruşine. 

În acea seară, după cină, mi-am croit drum până jos, 
strângând nebuneşte balustrada cu o mână şi folosindu-mi 
cârja ca un băț de schi. 

— Dennis, a spus el plăcut surprins dar puţin neliniştit. Ai 
nevoie de ajutor? 

— Nu, mă descurc. 

Şi-a pus mătura lângă un morman de aşchii galbene şi 
m-a privit ca să se convingă dacă într-adevăr reuşesc. 

— Atunci, ce-ai zice să-ţi dau un brânci? 

— Ha-ha, foarte amuzant. 

Am ajuns jos, am sărit într-un picior până la balansoarul 
mare pe care tata îl ţine în colţ lângă vechiul televizor 
Motorola alb-negru şi m-am aşezat. Zauf. 

— Ce mai faci? m-a întrebat el. 

— Destul de bine. 

A ridicat un făraş cu aşchii, l-a deşertat în coşul de gunoi, 
a strănutat şi a mai ridicat încă unul. 

— Nu ai dureri? 

— Nu. Ei bine... puţine. 

— Trebuie să fii atent cu scările. Dacă mama ar fi văzut 
ce ai făcut acum... 

Am rânjit. 


— Mda, ar fi tipat. 

— Unde este mama ta? 

— Ea şi Ellie s-au dus la familia Rennekes. Dinah 
Rennekes a primit de Crăciun o colecţie completă a albumelor 
lui Shaun Cassidy. Ellie este verde. 

— Credeam că Shaun a căzut în dizgrație, a spus tata. 

— Eu cred că ei Îi este frică să nu-i joace moda o festă 
urâtă. i 

Tata a râs. Intre noi s-au instalat câteva momente de 
tăcere plăcută, eu stând pe scaun şi el măturând. Ştiam că 
până la urmă va ajunge ia subiect şi aşa s-a-ntâmplat. 

— Leigh - a spus el - obişnuia să iasă cu Arnie, nu-i aşa? 

— Da. 

M-a privit, apoi şi-a reluat lucrul. Credeam că o să mă 
întrebe dacă mi se părea înţelept, sau poate o să spună că 
prin a fura prietena celui mai bun prieten nu este calea dea 
menţine prietenia şi armonia. Dar nu a spus nimic de acest 
gen. 

— Nu prea îl mai vedem pe Arnie zilele astea. Crezi că îi 
este ruşine de mizeria în care a intrat? 

Aveam bănuiala că tata nu crede aşa ceva; că pur şi 
simplu încerca terenul. 

— Nu ştiu. 

— Nu cred că trebuie să-şi facă prea multe griji. Cu 
Darnell mort - a înclinat făraşul pe buza coşului de gunoi şi 
aşchiile au căzut înăuntru - mă îndoiesc că ei se vor deranja 
să-i intenteze proces. 

— Nu? 

— Nu lui Arnie. Nu pe baza unor acuzaţii serioase. S-ar 
putea să fie amendat şi judecătorul probabil îi va ţine o 
predică, dar nimeni nu doreşte să pună o pată de neşters în 
dosarul unui băiat alb dintr-un mediu sănătos, care trebuie să 
urmeze colegiul şi să-şi facă un viitor fructuos în societate. 

Mi-a aruncat o privire întrebătoare şi eu m-am foit în 
scaun, simţindu-mă dintr-o dată neliniştit. 

— Mda, bănuiesc că aşa este. 

— Numai că el nu mai este ca înainte, nu-i aşa, Dennis? 


— Nu. S-a schimbat. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Thanksgiving. 

— Atunci a fost okay? 

Am clătinat încet din cap, venindu-mi brusc să plâng şi 
să-i povestesc totul. Mai simţisem asta o dată şi n-o făcusem; 
şi acum am rezistat, dar dintr-un alt motiv. Îmi amintisem ce 
spusese Leigh despre faptul că fusese îngrijorată pentru 
părinţii ei în Ajunul Crăciunului. lar acum mi se părea că dacă 
cei apropiaţi nouă ştiau cât mai puţin despre bănuielile 
noastre, cu atât erau ei... mai în siguranţă. 

— Ce nu este în regulă cu el? 

— Nu ştiu. 

— Leigh ştie? 

— Nu. Nu cu siguranţă. Noi avem... nişte bănuieli. 

— Vrei să mi le spui? 

— Da. Într-un fel, vreau. Dar cred că ar fi mai bine să nu 
ţi le spun. 

— În ordine. Pentru moment. 

A continuat să măture. Zgomotele pe care le făceau perii 
măturii pe ciment erau aproape hipnotice. 

— Şi poate ar fi mai bine să discuţi cu Arnie cât mai 
curând. 

— Mda. Şi eu mă gândeam la asta. 

Dar nu era o discuţie pe care s-o aştept cu nerăbdare. 

A urmat o altă perioadă de tăcere. Tata a terminat de 
măturat, apoi a privit în jur. 

— Arată destul de bine, nu? 

— Superb, Dad. 

A zâmbit puţin trist şi şi-a aprins un Winston. De la infarct 
renunţase aproape complet la ţigări, dar îşi ţinea Ain pachet 
de rezervă şi, din când în când - de obicei când era stresat de 
ceva - îşi mai aprindea una. 

— Aiurea. Arată al naibii de gol. 

— Ei bine... mda. 

— Vrei să te ajut să urci scările? 

Mi-am luat cârjele. 


— N-aş refuza. 

M-a privit şi a chicotit. 

— Long John Silver”. Tot ce-ţi mai lipseşte este papagalul. 

— Ai de gând să stai acolo şi să te hlizeşti sau îmi dai o 
mână de ajutor? 

— lţi dau o mână de ajutor. 

Mi-am pus o mână pe umărul lui, simţindu-mă ca un 
băieţel - mi-am reamintit imagini aproape uitate în care el mă 
ducea în braţe la culcare în serile de duminică, după ce eu 
adormeam la jumătatea programului Ed Sullivan Show. 
Mirosul aftershave-ului său era acelaşi. 

Când am ajuns sus, mi-a spus: 

— Întrerupe-mă dacă pun întrebări care nu mă privesc, 
Denny, dar Leigh nu mai iese cu Arnie, nu-i aşa? 

— Nu, Dad. 

— lese cu tine? 

— Hm... ei bine, nu prea ştiu. Bănuiesc că nu. 

— Adică nu încă. 

— Ei bine - mada, cred că aşa este. 

Începeam să nu mă mai simt în apele mele şi bănuiesc 
că s-a văzut asta pe fata mea, dar el totuşi a continuat: 

— Ar fi corect să spun că ea a rupt-o cu Arnie pentru că 
el nu mai este aceeaşi persoana? 

— Da. Cred că ar fi corect. 

— El ştie despre tine şi Leigh? 

— Dad, nu este nimic de ştiut... cel puţin, nu încă. 

Şi-a dres glasul, a părut că se gândeşte, apoi n-a spus 
nimic. Mi-am retras mâna şi m-am sprijinit în cârje. Poate că 
m-am concentrat prea mult asupra lor. 

— Să-ţi dau un mic sfat gratuit, a spus tata până la urmă. 
Străduieşte-te ca el să nu afle ce este între tine şi ea - şi nu 
mai susţine că nu este nimic. Voi încercaţi sâ-l ajutaţi cumva, 
nu-i aşa? 

— Dad, nu cred că este ceva ce eu sau Leigh am putea 
să facem pentru Arnie. 


Personaj din Comoara din Insulă de R.L. Stevenson 


— Eu l-am văzut de vreo două sau trei ori. 

— Zău? am spus eu surprins. Unde? 

Tata a ridicat din umeri. 

— Pe stradă. Prin centru. Ştii tu. Libertyville nu-i chiar aşa 
de mare, Dennis. El... 

— El ce? 

— De-abia m-a recunoscut. Şi arată mai bătrân. Acum, 
după ce tenul i s-a curăţat, arată mai bătrân. Eu crezusem că 
seamănă cu taică-su', dar acum... - S-a întrerupt brusc. - 
Dennis, te-ai gândit că Arnie ar putea să aibă un fel de cădere 
nervoasă? 

— Da, am răspuns eu şi în mod straniu mi-am dorit să-i 
pot spune că existau şi alte alternative. Mai rele. Alternative 
care l-ar fi făcut pe bătrânu' meu să creadă că eu eram cel 
care avea o cădere nervoasă. 

— Să fii atent, a spus el şi, cu toate că nu s-a referit la 
ceea ce i se întâmplase lui Will Darnell, dintr-o dată am fost 
foarte sigur că la asta se gândea. Să fii atent, Dennis. 

A doua zi m-a sunat Leigh şi mi-a spus că tatăl ei era 
chemat la Los Angeles pentru unele probleme de sfârşit de an 
şi le propusese, sub un impuls de moment, să meargă şi ele, 
să scape pentru câteva zile de frig şi de zăpadă. 

— Mama a fost foarte încântată de idee, iar eu nu am 
putut găsi un motiv plauzibil ca să nu merg. Sunt doar zece 
zile, iar şcoala nu începe până la opt ianuarie. 

— Este superb. Distracţie plăcută. 

— Crezi că ar trebui să merg? 

— Dacă tu nu crezi, ar trebui să-ţi faci o consultaţie la 
cap. 

— Dennis? 

— Da? 

Vocea ei a scăzut puţin în intensitate. 

— O să fii atent, nu-i aşa? Eu... ei bine, în ultimul timp 
m-am gândit mult la tine. 

Apoi a închis, lăsându-mă uimit şi plăcut încălzit - dar 
vinovăția a rămas, acum poate atenuându-se puţin, dar totuşi 
persistentă. Tata mă întrebase dacă încercam să-l ajut pe 


Arnie. Oare? Sau poate îmi vâram nasul într-o latură a vieţii 
sale, care fusese foarte ferm marcată ca interzisă... şi între 
timp, îi furam prietena? Şi ce anume arface sau arspune 
Arnie dacă ar afla? 

Mă durea capul de atâtea întrebări şi m-am gândit că 
poate-i chiar mai bine că Leigh pleacă pentru un timp din 
oraş. 

Aşa cum ea însăşi spusese despre părinţii noştri, părea 
mai prudent. 


Vineri, douăzeci şi nouă decembrie, ultima zi de lucru din 
acel an, am sunat la Legiunea Americană din Libertyville şi 
am cerut să vorbesc cu secretarul. De la administratorul 
clădirii am aflat numele lui: Richard McCandless şi un număr 
de telefon. Numărul s-a dovedit a fi cel de la David Emerson's, 
magazinul de mobilă "bună" din Libertyville. Mi s-a spus să 
aştept un moment, apoi McCandless a venit la telefon, o voce 
profundă, gravă, care îl indica în jur de şaizeci de ani - ca şi 
când proprietarul vocii îşi croise drum împreună cu generalul 
Patton prin Germania, luptând poate umăr la umăr şi 
muşcând cu dinţii gloanţele inamice din aer în timp ce 
înaintau. 

— McCandless, a spus el. 

— Domnule McCandless, numele meu este Dennis 
Guilder. În luna august aţi organizat o înmormântare militară 
pentru o persoană pe numele Roland D. LeBay.. 

— Era un prieten de-al dumneavoastră? 

— Nu, doar o cunoştinţă, dar... 

— Deci nu trebuie să vă menajez sentimentele, a spus 
McCandless cu voce gravă. - Glasul său semăna cu cel al lui 
Andy Devine, altoit cu al lui Broderick Crawford. - LeBay nu 
era nimic altceva decât o guşă spurcată, iar dacă ar fi fost 
după mine, Legiunea n-ar fi avut nimic de-a face cu plantarea 
lui. El a părăsit organizaţia în 1970. Dacă n-ar fi plecat, l-am fi 
dat afară. Omul ăla a fost cel mai arţăgos ticălos care a 
existat vreodată. 


— Chiar aşa? 

— Întocmai. Se lua la hartă din orice, iar dacă reuşea se 
şi bătea. Nu puteai să joci poker cu ticălosul şi desigur nu 
puteai să bei cu el. În primul rând nu reuşeai să ţii pasul cu el 
şi, în al doilea rând, devenea periculos. Dar nu-i trebuia mult 
ca să devină periculos. Un ticălos nebun - scuză-mi limbajul. 
Cine eşti tu, băiete? 

Timp de un moment mi-a trecut prin minte gândul 
nebunesc de a-i da replica lui Emily Dickinson: Sunt nimeni! 
Cine eşti tu? 

— Un prieten de al meu a cumpărat o maşină de la 
LeBay chiar înainte ca acesta să moară. 

— Rahat! Nu acel '57? 

— Ei bine, de fapt era un '58. , 

— Mda, mda, '57 sau '58, roşu şi alb. Ala era singurul 
lucru nenorocit la care ţinea el. O trata de parcă era o femeie. 
Din cauza maşinii aceleia a părăsit el Legiunea, ştiai? 

— Nu. Ce s-a întâmplat? 

— Ah, rahat! Poveste veche, puştiule. Şi aşa te-am 
plictisit destul cu prostiile. Dar de fiecare dată când mă 
gândesc la ticălosul de LeBay, văd roşu. Incă mai am 
cicatricele pe mâini. Unchiul Sam mi-a luat trei ani din viaţă în 
timpul Celui de-al Doilea Război Mondial şi nu m-am ales nici 
măcar cu o Inimă Purpurie, cu toate că am fost pe front 
aproape tot timpul. M-am bătut aproape pe jumătate din 
insulele alea împuţite din Pacific. Eu şi încă cincizeci de inşi a 
trebuit să ţinem piept în Guadalcanal unui potop japonez - 
două milioane de japonezi afurisiţi, dând năvală, drogaţi 
până-n albul ochilor şi agitând săbiile alea pe care le făceau 
din cutii de cafea Maxwell House - şi nu m-am ales nici măcar 
cu o cicatrice. Am simţit cum au trecut pe lângă mine câteva 
gloanţe şi, chiar înainte să stopăm atacul ăla, ortacului de 
lângă mine i s-au rearanjat matele prin bunăvoința 
împăratului Japoniei, dar singura dată când am văzut culoarea 
propriului meu sânge acolo, în Pacific, a fost când m-am tăiat 
bărbierindu-mă. Apoi... 

McCandless a râs. 


— Mii de draci, iarăşi m-am pornit. Nevastă-mea spune 
că într-o zi o să-mi deschid gura aşa de mult, încât o să cad în 
ea. Cum spuneai că te numeşti? 

— Dennis Guilder. 

— Okay, Dennis, eu te-am plictisit destul, acum 
plictiseşte-mă tu pe mine. Ce doreşti? 

— Ei bine, prietenul meu a cumpărat maşina şi a 
reparat-o... a transformat-o într-un fel de maşină de curse, 
cam aşa ceva. O piesă de expoziţie. 

— Mda, întocmai ca LeBay, a spus McCandless, iar mie 
mi s-a uscat gura. lubea afurisita aia de maşină, asta pot să 
afirm. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie de nevastă-sa - ştii 
ce s-a întâmplat cu ea? 

— Da. 

— Din cauza lui s-a sinucis, a spus McCandless 
înverşunat. După ce puştoaica lor a murit, ea n-a găsit la el 
nici un fel de alinare. Deloc.. Cred că nu-i păsa deloc nici de 
puştoaică. lartă-mă, Dennis. Nu mă pot opri. Vorbesc tot 
timpul. Totdeauna am făcut aşa. Mama mea obişnuia să-mi 
spună: "Dickie, limba ta este prinsă la mijloc şi are două 
capete". Ce ziceai că vrei? 

— Eu şi prietenul meu am fost la înmormântarea lui 
LeBay, iar după ce s-a terminat, am luat legătura cu fratele 
său... 

— Părea un tip destul de simpatic, m-a întrerupt 
McCandless. Profesor de liceu în Ohio. 

— Corect. Trebuia să vorbesc cu el şi într-adevăr părea 
un tip în regulă. l-am spus că subiectul lucrării mele de 
absolvire la Engleză este Erza Pound. 

— Erza, cine? 

— Pound. 

— Cine naiba-i ăsta? A fost la înmormântarea lui LeBay? 

— Nu, domnule. Pound a fost un poet. 

— Un ce? 

— Poet. Şi el este mort. 

— Oh. 

McCandless părea să aibă dubii. 


— Oricum, LeBay - mă refer la George LeBay - mi-a spus 
că o să-mi trimită un teanc de reviste despre Erza Pound dacă 
vreau. Ei bine, până la urmă cred că am nevoie de ele, dar am 
uitat să-mi notez adresa lui. Mă gândeam că dumneavoastră 
o aveţi. 

— Desigur, trebuie să fie în registre; toate datele le avem 
acolo. Nu suport să fiu un nenorocit de secretar, dar anul 
când a trebuit să îndeplinesc această funcţie se termină în 
iulie şi n-am s-o mai fac altă dată. Inţelegi la ce mă refer. 
Fir'ar al dracului, niciodată. 

— Sper că nu v-am deranjat prea tare. 

— Nu. Drace, nu. Adică, de asta există Legiunea 
Americană, nu-i aşa? Ca să dăm o mână de ajutor oamenilor. 
Dă-mi adresa ta, Dennis, şi o să-ţi trimit o carte poştală cu 
adresa. 

l-am spus numele şi adresa şi m-am scuzat iarăşi că l-am 
deranjat în timpul serviciului. 

— Nici o problemă. Oricum sunt în pauza de cafea. 

M-am întrebat ce anume făcea el la David Emerson's, 
magazinul de la care cumpăra elita Libertyville-ului. Era 
vânzător? Mi-l imaginam însotind-o pe o doamnă drăguță prin 
magazin şi spunându-i: Aici este un divan al naibii de drăgut, 
coniță, şi uitaţi-vă la afurisita asta de canapea, puteți să fiţi 
sigură că noi nu aveam aşa ceva în Guadalcanal când tâmpiții 
aia de japonezi drogati ne-au atacat cu săbiile lor Maxwell 
House. 

Am rânjit puţin, dar cuvintele cu care a continuat m-au 
potolit repede. 

— Am mers de câteva ori cu maşina lui LeBay. Nu mi-a 
plăcut. Să fiu al dracului dacă ştiu de ce, dar nu mi-a plăcut. 
Şi n-aş mai fi făcut asta niciodată după ce nevastă-sa... ştii tu. 
Isuse, îmi dădea fiori răi. 

— Pun pariu, am spus, iar vocea mea părea că vine de la 
mare distanţă. Ascultaţi, ce s-a întâmplat când a părăsit el 
Legiunea? Spuneaţi că a fost ceva în legătură cu maşina? 

A ras, cu un aer destul de mulţumit. 

— Chiar te interesează povestea aia veche? 


— Ei bine, da. Mă interesează. Amintiţi-vă că prietenul 
meu a cumpărat maşina. 

— Hm, atunci o să-ţi povestesc. A fost o chestie a dracu' 
de ciudată. Câţiva dintre noi îşi mai amintesc din când în când 
de întâmplarea aia, atunci când bem toţi câte ceva. Nu sunt 
singurul care am cicatrice pe mâini. Dacă stau mai bine să mă 
gândesc, totul a fost foarte ciudat. 

— Ce? 

— A, a fost o şotie copilărească. Dar, ştii, nimănui nu îi 
plăcea ticălosul. Era un intrus, un singuratic... 

Ca şi Arnie, m-am gândit. 

— „Şi toţi băusem, a terminat McCandless. Eram după o 
întrunire, iar LeBay se dădea în spectacol mai rău decât de 
obicei. Deci câţiva dintre noi stăteam la bar, ştii, şi ne puteam 
da seama că LeBay se pregătea să plece acasă. Isi punea 
jacheta şi se certa cu Poochie Anderson pe o chestie de 
baseball. Când LeBay pleca, întotdeauna ieşea în acelaşi mod, 
puştiule. Sărea în Plymouth-ul său, dădea înapoi, apoi demara 
în trombă. Chestia aia ieşea din parcare ca o rachetă, 
imprăştiind peste tot pietricele. Deci - a fost ideea lui Sonny 
Bellerman - am fost cam patru dintre noi care am ieşit în 
parcare pe usa din spate, în timp ce LeBay zbiera la Poochie. 
Ne-am dus în colţul îndepărtat al clădirii, fiindcă ştiam că 
până acolo dă înapoi maşina înainte de a pleca. Intotdeauna i 
se adresa cu un nume de fată, ţi-am spus că era ca şi cum ar 
fi fost însurat cu chestia aia afurisită. 

"Ţineţi-vă ochii deschişi şi capetele jos că altfel ne vede", 
ne-a zis Sony, "şi nu vă mişcaţi până când nu vă spun eu". 
Ştii, eram toţi beţi turtă. Deci, cam zece minute mai târziu el 
a ieşit, beat criţă, căutându-şi cheile în jachetă, Sonny a spus: 
"Bă, pregătiţi-vă şi ţineţi-vă capetele ferite". LeBay se suie în 
maşină şi o băgă în marşarier. A fost perfect, pentru că s-a 
oprit ca să-şi aprindă o ţigară, în timpul ăsta noi am apucat 
bara de protecţie din spate a Fury-ului şi l-am ridicat astfel 
încât atunci când pornea, împroşcând ca de obicei clădirea cu 
prundis, ştii tu, să nu reuşească decât să-şi rotească rotile în 
gol şi să nu plece niciunde. Inţelegi ce vreau să spun? 


— Mda, am spus. 

Era o şotie copilărească; şi noi făcusem din când în când 
aşa ceva la petrecerile şcolare, iar o dată, ca să glumim, 
ridicasem roţile din spate ale Dodge-ului lui Puffer, antrenorul. 

— Totuşi, am avut un fel de şoc. El şi-a aprins ţigara, apoi 
a deschis radioul. Asta era o altă chestie care ne enerva pe 
noi al dracului de tare, felul cum el asculta tot timpul 
rock-and-roll, de parcă ar fi fost un puşti şi nu un ditamai 
măgarul bătrân apt de Asistenţă Socială. Apoi a schimbat 
vitezele. Noi n-am văzut, fiindcă ne lăsasem în jos ca să nu ne 
observe. Îmi amintesc că Sonny Bellerman chicotea şi a şoptit 
chiar înainte să se întâmple chestia aia "Bă, sunt sus?" iar eu 
i-am răspuns "Puţa ta e sus, Bellerman". Ştii, el a fost singurul 
care s-a accidentat cu adevărat. Din cauza verighetei. Dar, jur 
pe Dumnezeu, roţile erau ridicate. Ridicasem Plymouth-ul cu 
zece centimetri de la sol. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. După cum se desfăşura 
povestirea, mă gândeam că aş fi putut să ghicesc. 

— Ce s-a întâmplat? A ţâşnit ca întotdeauna, asta s-a 
întâmplat! Întocmai ca şi cum toate cele patru roţi ar fi fost pe 
sol. A împroşcat prundiş şi a smuls bara de protecţie din 
mâinile noastre, şi cu un yard de piele cu tot. Cam tot inelarul 
lui Sonny Bellerman; verigheta i s-a agăţat în bara de 
protecţie, iar degetul s-a rupt ca un dop care iese dintr-o 
sticlă. Şi l-am auzit pe LeBay râzând în timp ce se îndepărta, 
de parcă ar fi ştiut tot timpul că noi eram acolo. Ştii, ar fi 
putut să afle, dacă s-ar fi dus în spate ca să folosească toaleta 
după ce a terminat de urlat la Poochie, ar fi putut să se uite 
pe fereastră în timp ce urina şi să ne vadă pe noi cum stăm 
şi-l aşteptăm în spatele casei. - Ei bine, asta a pus capac la 
toate. l-am trimis o scrisoare în care-i spuneam că-i cerem să 
renunţe la calitatea de membru. Dar ca să vezi cât de ciudată 
este lumea: Sonny Bellerman a fost cel care s-a ridicat la 
întrunirea pe care am avut-o după ce a murit LeBay şi a spus 
că trebuie totuşi să facem cele de cuviinţă. "Desigur", a spus 
Sonny, "individul a fost un ticălos abject, dar a luptat în război 
împreună cu noi. Deci, de ce să nu-l trimitem pe ultimul drum 


aşa cum trebuie?" Deci aşa am făcut. Nu ştiu. Cred că Sonny 
Bellerman este un creştin mai bun decât mine. 

— Probabil că nu aţi ridicat roţile din spate; am spus eu, 
gândindu-mă la ceea ce s-a întâmplat cu ăia care-şi bătuseră 
joc în noiembrie de Christine. Pierduseră mult mai mult decât 
pielea de pe degete. 

— Le-am ridicat, a spus McCandless. Am fost împroşcaţi 
cu prundiş, dar azvârlit de roţile din față. Nici până acum nu 
am reuşit să-mi dau seama cum a reuşit el să facă asta. Este 
destul de înfiorător. Gerry Barlow - a fost unul dintre noi - a 
pretins tot timpul că LeBay a reuşit cumva să facă tracţiune 
dublă, dar nu cred că se poate face aşa ceva, nu-i aşa? 

— Nu, am spus eu. Nu cred că se poate. 

— AŞ, n-a făcut asta, a aprobat McCandless. N-a făcut-o 
niciodată. Ei bine, hei! Am dat din gură cam mult. Ar trebui să 
mai beau jumătate de cană de cafea până să se termine 
pauza. O să-ţi trimit adresa dacă o avem. Cred că o avem. 

— Mulţumesc, domnule McCandless. 

— Plăcerea mea, Dennis. Ai grijă de tine. 

— Desigur. Foloseşte-o, dar nu abuza de ea, corect? 

A râs. 

— Aşa se spunea în anii cincizeci. 

A închis. 

Am pus încet receptorul jos şi m-am gândit la maşini care 
continuă să se deplaseze chiar şi atunci când le ridici de pe 
sol roţile motoare. Destul de nefiresc. Era într-adevăr nefiresc, 
iar McCandless încă mai avea cicatricele cu care să 
dovedească. Asta m-a făcut să mă gândesc la ceva ce-mi 
spusese George LeBay. Şi el avea o cicatrice care dovedea 
asocierea lui cu Roland D. LeBay. Şi, pe măsură ce 
îmbătrânea, cicatricea se mărise. 


45 
Ajunul Anului Nou 


Pentru că acest tânăr star îndrăzneţ şi-a întâlnit moartea 


maşina sa, 

Nimeni nu cunoaşte motivul - 

Cauciucuri care ţipă, focuri scânteietoare şi 
dus a fost acest tânăr star, 

O, cum l-au putut lăsa să moară? 

Totuşi, un tânăr s-a dus, dar legenda lui 
dăinuie, 

Fiindcă a murit fără nici un scop... 

Bobby Troup 


În Ajunul Anului Nou l-am sunat pe Arnie. Avusesem două 
zile ca să iau o hotărâre şi nu prea voiam să-l sun, dar trebuia 
să-l văd. Ajunsesem să cred că nu puteam să iau o decizie 
până când nu-l vedeam. Şi până când nu o vedeam iarăşi pe 
Christine. La micul dejun adusesem vorba de maşină, ca din 
întâmplare, iar tatăl meu îmi spusese că după părerea lui 
toate maşinile sechestrate în Garajul Darnell fuseseră 
fotografiate şi returnate. 

La telefon mi-a răspuns Regina Cunningham, cu voce 
rezervată şi convenţională. 

— Casa Cunningham. 

— Bună Regina, Dennis la telefon. 

— Dennis! 

Părea şi bucuroasă şi surprinsă. Pentru un moment a fost 
vocea Reginei dintotdeauna, cea care ne dăduse mie şi lui 
Arnie sandvişuri cu unt de arahide amestecat cu bucățele de 
şuncă (bineînţeles, unt de arahide şi şuncă pe felii de pâine 
de secară). 

— Ce mai faci? Am auzit că ţi-au dat drumul din spital. 

— Eu sunt bine. Dar voi? 

A urmat o pauză scurtă, apoi a spus: 

— Ei bine, ştii care a fost situaţia în ultimul timp. 

— Probleme. Da. 

— Toate problemele pe care nu le-am avut până acum, a 
spus Regina. Bănuiesc că s-au adunat undeva într-un colţ şi 


au aşteptat să ne asalteze. 

Mi-am dres glasul şi n-am spus nimic. 

— Vrei să vorbeşti cu Arnie? 

— Dacă este acolo. 

După încă o pauză scurtă Regina a continuat: 

— Îmi amintesc cum hoinăreaţi voi în zilele bune, în 
Ajunul Anului Nou, în aşteptarea miezului nopţii. De asta ai 
sunat, Dennis? 

Vocea ei era parcă timidă, iar asta nu semăna deloc cu 
Regina cea foarte hotărâtă. 

— Ei bine, da. Chestii copilăreşti, ştiu, dar... 

— Nu! a spus ea repede. Nu, nu-i deloc aşa! Dennis, dacă 
Arnie a avut vreodată nevoie de tine - dacă a avut nevoie de 
un prieten - atunci acum este acel moment. El... acum este 
sus, doarme. Doarme mult prea mult. Şi el... el nu este... el nu 
a.... 

— Regina, ce nu a făcut? 

— Nu a trimis nici o cerere de înscriere la colegiu! a 
izbucnit ea, după care şi-a coborât imediat tonul, ca şi când 
Arnie ar fi putut s-o audă. Nici măcar una! A înregistrat 700 
de puncte în baremul oficial şi ar putea să intre la orice 
colegiu din tară - cel puţin ar fi putut, înainte de aceste... 
aceste necazuri. - Glasul ei tremura la graniţa lacrimilor, dar 
apoi s-a controlat. - Vorbeşte cu el, Dennis. Dacă ai putea 
să-ţi petreci seara asta cu el... să bei câteva beri cu el şi să... 
să vorbeşti cu el... 

S-a oprit, dar îmi dădeam seama că mai era ceva. Ceva 
ce trebuia să spună, dar nu putea. 

— Regina. 

Nu-mi plăcuse Regina cea de dinainte, dictatoarea care 
părea să dirijeze vieţile soţului şi a fiului ei după propriile 
dorinţe, dar această femeie debusolată şi plangăreaţă îmi 
displăcea chiar mai tare. 

— Haide. Linişteşte-te. 

— Îmi este frică să vorbesc cu el, a spus ea până la urmă. 
Şi lui Michael îi este teamă să discute cu el. El... pare că 
explodează dacă îl contrazici în unele privinţe. La început era 


doar maşina; acum este şi colegiul. Dennis, vorbeşte cu el, te 
rog. 

A urmat o altă pauză scurtă. Apoi, aproape întâmplător, a 
rostit fraza care o rodea cel mai tare: 

— Cred că îl pierdem. 

— Nu, Regina, hei... 

— Îl chem, a spus ea brusc şi receptorul a căzut. 

Aşteptarea s-a prelungit. Am strâns receptorul între falcă 
şi umăr şi am bătut darabana cu degetele în ghipsul care-l 
mai aveam încă în partea de sus a piciorului stâng. M-am 
luptat cu o pornire foarte puternică de-a închide telefonul şi 
de-a lăsa la o parte toată tărăşenia. 

În cealaltă parte, receptorul a fost din nou ridicat. 

— Alo? a întrebat o voce obosită, iar gândul care mi-a ars 
mintea, cu deplină siguranţă, a fost: Acesta nu-i Arnie. 

— Arnie? 

— Pare a fi Dennis Guilder, gura care umblă ca un 
bărbat, a spus vocea, iar această remarcă semăna cu Arnie - 
dar, în acelaşi timp, nu. 

Vocea lui de fapt nu se îngroşase, dar părea că se 
asprise ca şi când ar fi strigat prea mult. Era ciudat, de parcă 
aş fi vorbit cu un străin care îl imita destul de bine pe 
prietenul meu, Arnie. 

— Fii atent ce spui, papagalule, i-am răspuns. 

Zâmbeam, dar mâinile îmi erau reci ca gheata. 

— Ştii - a spus el pe un ton confidenţial - chipul tău şi 
curul meu se aseamănă suspect de mult. 

— Am observat asemănarea, dar eu credeam că-i invers, 
am spus eu, şi apoi între noi s-a lăsat tăcerea - îndeplinisem 
formalităţile necesare. Deci ce faci în seara asta? 

— Nu prea multe. N-am stabilit nici o întâlnire. Tu? 

— Sigur, sunt în mare formă. Mă duc s-o iau pe Roseanne 
şi mergem la Studio 2000. Dacă vrei, poţi să vii şi tu ca să-mi 
ţii cârjele în timp ce noi dansăm. 

A râs puţin. 

— Mă gândeam să vin la tine, am spus. Să ne petrecem 
Revelionul aşa cum făceam altădată. Ştii? 


— Da! a spus Arnie. 

Părea încântat de idee - dar tot nu era el. 

— O să-l vedem pe Guy Lombardo şi toate aiurelile alea 
hazlii. O să fie mişto. 

Am făcut o pauză, nesigur ce să mai spun. Până la urmă 
i-am replicat prudent: 

— Ei bine, poate Dick Clark sau altcineva, Arnie, Guy 
Lombardo a murit. 

— Ei na? - Arnie părea încurcat, bănuitor - Oh. Oh, da, 
bănuiesc că aşa este. Dar Dick Clark încă mai rezistă, nu-i 
aşa? 

— Corect. 

— Trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului, Dick are un 
ritm bun şi poţi să dansezi pe el, a spus Arnie, dar nu era 
deloc glasul lui Arnie. Mintea mea a făcut dintr-o dată o 
conexiune hidoasă şi neaşteptată, (ce/ mai bun miros din 
lume... poate doar cu excepția celui de păsărică) iar mâna mi 
s-a strâns convulsiv pe receptor. Cred că am fost cât pe-aci să 
tip. Eu nu vorbeam cu Arnie; discutam cu Roland D. LeBay. 
Vorbeam cu un om mort. 

— Într-adevăr ăsta-i Dick, m-am auzit spunând, ca de la 
mare distanţă. 

— Cum ajungi aici, Dennis? Poţi să conduci? 

— Nu, nu încă. Mă gândeam să-l rog pe tata să mă ducă. 
- Am făcut o pauză, apoi m-am repezit. - Mă gândeam că 
poate tu mă poţi aduce înapoi, dacă ţi-ai luat maşina. Ce zici? 

— Desigur! - Părea sincer entuziasmat. - Da, o să fie 
bine, Dennis. Foarte bine! O să ne distrăm. La fel ca altădată. 

— Da, am spus eu. - Apoi - jur pe Dumnezeu că pur şi 
simplu mi-a ieşit din gură - am adăugat: La fel ca în garajul 
armatei. 

— Da, corect! a răspuns Arnie râzând. Chiar aşa! Pe 
diseară, Dennis. 

— Bine, am răspuns eu automat. Pe diseară. 

Am închis, m-am uitat la telefon şi am început să tremur 
din tot corpul. Nu mai fusesem niciodată atât de înfricoşat ca 
atunci. Timpul trece: mintea îşi construieşte scuturi de 


apărare. Cred că unul din motivele din cauza căruia există 
atât de puţine dovezi ale fenomenelor parapsihice este că 
mintea se pune pe treabă şi restructurează dovezile. Puţină 
falsificare este mai bună decât nebunia. Mai târziu am pus la 
îndoială ce am auzit, sau m-am obligat să cred că Arnie nu a 
înţeles bine cuvintele mele, dar în cele câteva minute de după 
convorbire am fost convins: LeBay pusese stăpânire pe el. 
Cumva, mort sau nu, LeBay se afla în el. 

Şi LeBay prelua conducerea. 


Ajunul Anului Nou a fost rece şi clar ca un cristal. Tatăl 
meu m-a lăsat la casa familiei Cunningham la şapte şi un sfert 
şi m-a ajutat să ajung până la uşă - cârjele nu sunt făcute 
pentru iarnă sau pentru aleile acoperite de zăpadă întărită. 

Duba familiei Cunningham nu era acolo, dar Christine se 
afla pe alee, caroseria ei roşie şi albă sclipind datorită 
cristalelor de gheaţă formate pe ea. Fusese eliberată 
săptămâna aceasta împreună cu celelalte vehicule 
sechestrate. Doar privind-o, am avut un sentiment de 
ameninţare surdă, ca o durere de cap. Nu voiam să mă întorc 
acasă în maşina aceea în seara asta, şi niciodată. Îmi doream 
Duster-ul meu ordinar, fabricat în serie de masă, cu scaunele 
acoperite cu vinilin şi cu abtibildul de pe bara din spate, pe 
care scria MAŞINĂ APARŢINÂND UNUI ŞTAB MAFIOT. 

Lumina de deasupra uşii din spate a casei s-a aprins şi 
am văzut silueta lui Arnie îndreptându-se spre ieşire. Nici 
măcar nu arăta ca Arnie. Umerii îi erau lăsaţi; mişcările îi 
păreau mai bătrâneşti. Mi-am spus că sunt doar închipuiri, că 
bănuielile mele nu-mi dau pace şi, bineînţeles, că sunt plin de 
aiureli... şi o ştiam. 

A deschis uşa şi a ieşit afară într-un pulover ponosit şi 
jeanşi. 

— Dennis! Omul meu! 

— Bună, Arnie. 

— Helo, domnule Guilder. 

— Bună, Arnie, a spus tata ridicându-şi mâna 


înmănuşată. Cum merg treburile? 

— Ei bine, ştiţi, nu prea grozav. Dar totul se va schimba. 
An nou, mătură nouă, afară cu rahatul vechi, acum ne 
ocupăm de rahatul proaspăt, corect? 

— Aşa cred, a spus tata, părând puţin mirat. Dennis, eşti 
sigur că nu doreşti să vin să te iau? 

Îmi doream asta mai mult decât orice, dar Arnie mă 
privea, iar gura lui încă zâmbea, ochii îi erau aspri şi atenţi. 

— Nu, o să mă ducă Arnie... dacă găleata aia ruginită o 
să pornească. 

— Oh-oh, fii atent cum vorbeşti despre maşina mea, a 
spus Arnie. EA este foarte sensibilă. 

— Zău? am întrebat. 

— Este, a spus Arnie zâmbind. 

Mi-am întors capul şi am strigat: 

— lartă-mă, Christine. 

— Aşa-i mai bine. 

Pentru un moment am stat toţi trei acolo, eu şi tata la 
baza scărilor de la bucătărie, Arnie în cadrul uşii deasupra 
noastră, nici unul dintre noi neştiind ce să mai spună. Eu 
simţeam un fel de panică - cineva trebuia să spună ceva 
pentru că altfel pretenţia ridicolă că nimic nu s-a schimbat se 
va nărui sub propria ei greutate. 

— Ei bine, okay, a spus tata până la urmă. Ar fi bine să 
nu vă ameţiţi. Dacă beţi mai mult de două beri, să mă sunaţi. 

— Nu vă faceţi probleme, domnule Guilder. 

— O să ne descurcăm foarte bine, am spus eu cu un 
zâmbet care părea fals, din material plastic. Acum du-te 
acasă şi fă-ţi somnul de frumuseţe, Dad. Ai nevoie de el. 

— Oh-oh, a spus tata. Fii atent cum vorbeşti despre faţa 
mea. Este foarte sensibilă. 

S-a întors la maşină. Am stat şi l-am privit, sprijinindu-mă 
în cârje. L-am privit în timp ce a trecut prin spatele Christinei. 
lar când a ieşit de pe alee şi s-a îndreptat spre casă, m-am 
simţit ceva mai bine. 

Când am ajuns în cadrul uşii, am curăţat cu grijă zăpada 
de pe vârful ambelor cârje. Bucătăria familiei Cunningham era 


pardosită cu gresie. Câteva accidente de-abia evitate mă 
învăţaseră că, pe suprafeţe lucioase, cârjele cu zăpadă pe ele 
se pot transforma în patine. 

— Te descurci foarte bine cu puicuţele astea, a spus 
Arnie privindu-mă cum traversam încăperea. 

A scos din buzunarul puloverului un pachet de Tiparillos, 
a luat unul, i-a muşcat vârful şi l-a aprins înclinându-şi capul. 
Flacăra chibritului i-a colorat pentru moment obrajii cu puncte 
galbene. 

— Este o îndemânare de care m-aş descotorosi bucuros, 
am spus eu. Când te-ai apucat să fumezi trabucuri? 

— La Darnell. Nu le fumez în faţa mamei. Mirosul o 
scoate din minţi. 

Nu fuma ca un puşti care de-abia învăţa să facă asta, ci 
ca un fumător vechi, care se îndeletnicea de douăzeci de ani 
cu aşa ceva. 

— M-am gândit să fac floricele, a spus el. Ai chef de ele? 

— Sigur. Ai bere? 

— Cum să nu. În frigider este un pachet de şase cutii, şi 
mai am jos două pachete. 

— Superb. 

M-am aşezat cu mare atenţie pe un scaun de bucătărie, 
întinzându-mi piciorul stâng. Unde-s babacii tăi? 

— S-au dus să petreacă Revelionul la familia Fassenbach. 
Când scapi de ghips? 

— Poate pe la sfârşitul lui ianuarie, dacă sunt norocos - 
Am fluturat cârjele prin aer şi am strigat teatral: Tiny Tim 
merge iarăşi! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi! 

Arnie, în drum spre aragaz cu o tigaie adâncă, o pungă 
cu porumb de floricele şi o sticlă de ulei Wesson, a râs şi a 
clătinat din cap. 

— Acelaşi Dennis dintotdeauna. N-au reuşit să-ţi scoată 
fandoselile din cap, căcanarule. 

— Arnie, nu prea m-ai copleşit cu vizitele când eram în 
spital. 

— Ţi-am adus cina de Thanksgiving - ce dracului voiai, 
sânge? 


Am ridicat din umeri. 

Arnie a oftat. 

— Dennis, câteodată cred că tu eşti talismanul meu 
aducător de noroc. 

— Scuteşte-mă cu bazaconiile. 

— Nu, vorbesc serios. De când ţi-ai rupt oasele, eu am 
intrat în apă fierbinte - şi încă mai sunt. E o adevărată 
minune că nu arăt ca un homar. 

A râs din toată inima. Nu era sunetul pe care te aşteptai 
să-l auzi de la un puşti aflat la ananghie; era râsul unui bărbat 
- da, al unui bărbat - care se distra fantastic. A aşezat tigaia 
pe aragaz şi a turnat pe fundul ei ulei Wesson. Părul, mai 
scurt decât îl purta înainte şi pieptănat pe spate într-un stil 
nou pentru mine, i-a căzut pe frunte. L-a îndepărtat cu o 
mişcare bruscă a capului şi a vărsat porumb peste ulei. A 
trântit un capac peste tigaie. S-a dus la frigider. A scos şase 
beri. A trântit pachetul în faţa mea, a scos două cutii şi le-a 
desfăcut. Mi-a dat una. Pe a sa a ridicât-o. Am ridicat-o şi eu. 

— Un toast, a spus Arnie. Moarte căcănarilor din lume în 
1979! 

Am lăsat încet berea jos. 

— Omule, nu pot să beau pentru asta. 

În ochii aceia gri am văzut o scânteie de furie. A stăruit 
câteva clipe apoi s-a stins. 

— Ei bine, pentru ce poti să bei - omule? 

— Ce-ai spune despre colegiu? am întrebat. 

M-a privit supărat, veselia de dinainte dispărându-i ca 
prin farmec. 

— Ar fi trebuit să ştiu că ea o să te umple cu tot gunoiul 
ăla. Mama mea este o femeie care nu se dă înapoi să 
lovească sub centură ca să obţină ceea ce doreşte. Tu ştii 
asta, Dennis. Ar săruta şi curul Satanei dacă ăsta ar fi preţul. 

Mi-am pus cutia de bere jos, încă plină. 

— Ei bine, nu m-a pupat în cur. Mi-a spus doar că tu n-ai 
trimis nici o cerere de înscriere şi este îngrijorată. 

— Este viaţa mea, a spus Arnie. - Buzele lui s-au 
strâmbat, schimbându-i faţa, făcând-o extraordiar de urâtă. - 


Fac ce vreau. 

— Şi nu vrei colegiu? 

— Ba da, o să mă duc. Dar când o să am eu chef. Să-i 
spui asta, dacă te întreabă. Când am eu chef. Nu anul ăsta. 
Hotărât nu. Dacă ea crede că am de gând să mă duc la Pitt, 
sau Horlicks, sau la Rutgers, să-mi pun o tichie de boboc şi să 
ovaţionez la meciurile de football, înseamnă că şi-a pierdut 
minţile. Nu după tot căcatul prin care am trecut în anul ăsta. 
Nici o şansă, omule. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Îmi iau zborul. Mă bag în Christine şi o să dăm o 
motoraită, să plecăm dracului din oraşul ăsta uitat de lume. 
Înţelegi? 

Tonul vocii lui începuse să crească, să devină acut, şi eu 
am simţit cum mă cuprinde groaza. Eram neajutorat în faţa 
acelei frici de nestăpânit şi puteam doar să sper că asta nu se 
citea pe faţa mea. Fiindcă acum nu era numai vocea lui 
LeBay; era chiar faţa lui LeBay, plutind sub chipul lui Arnie, ca 
un animal mort păstrat în formol. 

— Anul ăsta nu a fost decât o furtună de căcat şi cred că 
afurisitul ăla de Junkins încă este cu toată viteza pe urmele 
mele, şi ar fi bine să fie atent, fiindcă altfel s-ar putea ca 
cineva să-l arunce pe e/la gunoi - 

— Cine-i Junkins? am întrebat. 

— Nu contează. Nu are nici o importanţă. 

În spatele lui, uleiul din tigaie a început să sfârâie. Un 
bob de porumb a sărit, lovindu-se cu zgomot de capac. 

— Trebuie să mă duc să agit tigaia, Dennis. Vrei să 
toastăm pentru ceva sau nu? Pentru mine nu contează. 

— În ordine. Ce-al zice să bem în sănătatea noastră? 

A zâmbit şi greutatea pe care o aveam pe piepta mai 
slăbit puţin. 

— În sănătatea noastră, da, ăsta-i un toast superb, 
Dennis. Pentru noi. Asta tre' să fie! 

— Tre' să fie, am spus şi vocea mi s-a asprit puţin. Mda, 
tre' să fie. 

Am ciocnit cutiile de bere Bud şi am băut. 


Arnie s-a dus la aragaz şi a început să agite tigaia în care 
porumbul începuse să explodeze din ce în ce mai repede. Am 
luat câteva înghiţituri de bere. Berea era o băutură destul de 
nouă pentru mine şi nu mă îmbătasem cu ea, deoarece îmi 
plăcea destul de mult gustul, iar prietenii - Lenny Barongg în 
primul rând - îmi spuseseră că dacă ajungi să cazi sub masă 
şi apoi să te ridici şi să verşi pe cămaşă, atunci nu mai poţi 
nici măcar să te uiţi la bere câteva săptămâni. De atunci am 
aflat cu tristeţe că nu-i complet adevărat. 

Dar Arnie bea ca şi cum pe 1 ianuarie s-ar fi reinstaurat 
prohibiţia; îşi terminase prima cutie înainte ca floricelele să se 
facă. A îndoit cutia, mi-a făcut cu ochiul şi a spus: 

— Urmăreşte-mă cum o arunc în curul micuţului 
vagabond, Dennis. 

Aluzia mi-a scăpat, deci l-am privit zâmbind politicos cum 
aruncă cutia spre coşul de gunoi. S-a lovit de perete şi a căzut 
înăuntru. 

— Două puncte, am spus. 

— Ai dreptate. Vrei să-mi mai dai una? 

l-am dat, gândindu-mă că, ce dracu' - părinţii mei aveau 
de gând să stea acasă de Revelion, iar dacă Arnie se îmbăta 
şi nu mai ştia pe ce lume trăieşte, puteam să-l sun pe tata. 
Beat, Arnie putea spune nişte lucruri pe care treaz nu le-ar 
rosti şi, oricum, nu doream să plec acasă cu Christine. 

Dar berea părea că nu îl afectează. A terminat de făcut 
floricelele, le-a deşertat într-un castron mare de plastic, a 
topit printre ele jumătate de pachet de margarină, a pus sare 
şi mi-a spus: 

— Hai să trecem dincolo şi să ne uităm la televizor. Ce 
spui? 

— În ordine. 

Mi-am luat cârjele la subsuori - care în ultimul timp cam 
făcuseră bătături - iar apoi m-am întins să iau cele trei beri de 
pe masă. 

— Vin eu să le iau, a spus Arnie. Haide. Până nu-ți rupi 
iarăşi picioarele. 

Mi-a zâmbit şi, pentru un moment, a fost nimeni altul 


decât bătrânul Arnie Cunningham, atât de mult semăna cu cel 
de demult încât mi se rupea inima să-l privesc. 

La televizor era un program special de Revelion destul de 
idiot. Donny şi Marie Osmond cântau, amândoi afişându-şi 
dinţii mari şi albi sub rânjete prieteneşti, dar oarecum ca de 
rechini. Am lăsat televizorul să meargă şi am vorbit. l-am 
povestit lui Arnie despre şedinţele de terapie fizică, despre 
cum mă antrenam cu greutăţile şi, după două beri, i-am 
mărturisit că din când în când, îmi era teamă că n-am să mai 
pot umbla niciodată. Nu mă deranja că n-o să mai joc football 
la colegiu, dar asta mă speria. A încuviinţat, calm şi 
înţelegător. 

Aş putea foarte bine să mă opresc aici şi să vă spun că în 
viaţa mea n-am mai petrecut o noapte atât de bizară. Se 
pregăteau în viitor lucruri mult mai rele, dar nimic nu a mai 
fost atât de straniu, atât de... incoerent. Era ca şi cum ai 
urmări un film a cărui peliculă este aproape - dar nu total - 
defocalizată. Câteodată părea a fi Arnie, dar câteodată nu 
semăna deloc cu Arnie. Avea gesturi pe care nu le mai 
observasem — învârtea nervos cheile ţinându-le de pătratul 
de piele la care erau ataşate; îşi pocnea degetele; din când în 
când, îşi rodea degetul mare cu dinţii de sus. Apoi, era 
remarca aceea despre curul micului vagabond, pe care o 
făcuse când aruncase cutia de bere. Şi deşi terminase cinci 
beri dându-le pe gât una după alta, în timp ce eu băusem 
numai două, nu părea totuşi că se îmbătase. 

Apoi erau gesturi pe care eu le asociasem întotdeauna cu 
Arnie şi care acum dispăruseră, ciupitul nervos de lobul 
urechii în timpul unei discuţii; brusca întindere a picioarelor şi 
încrucişarea lor la glezne; obişnuinţa de a-şi exprima 
amuzamentul printr-un şuierat în loc de râs. Acest gest l-a 
făcut o dată sau de două ori. Dar mult mai des îşi exprima 
amuzamentul prin chicoteli stridente pe care le asociam cu 
LeBay. 

Programul special de la televiziune s-a terminat la ora 
unsprezece, iar Arnie a schimbat canalele până când pe unul 
dintre ele a găsit petrecerea dansantă de la un hotel din New 


York, de unde imaginea se comuta din când în când în Piaţa 
Times, unde se adunaseră o mulţime de oameni. Nu era Guy 
Lombardo, dar tot ceva în genul ăla. 

— Chiar nu te duci la colegiu? l-am întrebat. 

— Nu anul ăsta. Eu şi Christine avem de gând să pornim 
spre California imediat după absolvire. Spre acel țărm de aur. 

— Părinţii tăi ştiu? 

A părut mirat de această idee. 

— Drace, nu! Şi să nu le spui! N-am nevoie de asta aşa 
cum n-am nevoie de o pulă bleagă! 

— Ce ai de gând să faci acolo? 

A ridicat din umeri. 

— O să caut o slujbă de mecanic auto. Mă pricep foarte 
bine la aşa ceva. - lar apoi m-a lăsat perplex când a adăugat 
ca din întâmplare. - Sper că o pot convinge pe Leigh să vină 
cu mine. 

Berea mi-a stat în gât şi am început să tuşesc, 
împroşcându-mi pantalonii. Arnie mi-a dat două palme pe 
spate. 

— Te simţi bine? 

— Desigur, am reuşit eu să spun. Pur şi simplu am 
înghiţit prost. Arnie... dacă tu crezi că Leigh o să vină cu tine, 
atunci trăieşti într-o lume imaginară. Ea îşi face cererile de 
înscriere la colegiu. Omule, a umplut un dosar cu ele. Este 
foarte hotărâtă. 

Imediat privirile lui s-au îngustat, şi am avut sentimentul 
oribil că berea m-a făcut să spun mai multe decât doream. 

— Cum de ştii tu atât de multe despre prietena mea? 

Dintr-o dată am simţit că mă aflu pe un teren minat. 

— Ea numai despre asta vorbeşte, Arnie. Odată ce-şi dă 
drumul, n-o mai poţi opri. 

— Baliverne. Dennis, doar nu te bagi pe ea? 

Mă privea foarte atent, cu ochii plini de bănuieli. 

— N-ai face una ca asta, nu-i aşa? 

— Nu, am spus, minţind fără ruşine. Cum poţi să spui aşa 
ceva? 

— Atunci, cum de ştii atât de multe despre ce face ea? 


— M-am mai întâlnit cu ea. Am vorbit despre tine. 

— Vorbeşte despre mine? 

— Mda, puţin, am spus eu nonşalant. Mi-a spus că v-aţi 
certat din cauza Christinei. 

Era exact ce trebuia să spun. S-a destins. 

— A fost o chestie minoră. O mică ciorovăială. O să-i 
treacă. Şi de altfel în California sunt şcoli bune, dacă ţine 
morţiş să meargă la colegiu. Dennis, noi o să ne căsătorim. O 
să avem copii şi tot rahatul. 

M-am străduit să-mi păstrez o expresie neutră. 

— Ea ştie asta? 

El a râs. 

— Nici vorbă! Nu încă. Dar o să afle. Destul de curând. O 
iubesc şi nimic n-o să-mi stea în cale. - Râsul său s-a stins. - 
Ce ţi-a spus despre Christine? 

Altă mină. 

— Mi-a spus că nu îi place de EA. Eu cred... că poate a 
fost puţin geloasă. 

larăşi spusesem propoziţia potrivită. S-a relaxat şi mai 
mult. 

— Mda, sigur că da. Dar o să-i treacă, Dennis. Cursul unei 
iubiri adevărate nu este niciodată lin, dar o să-i treacă, nu-ți 
fă griji. Dacă o mai vezi, spune-i că o s-o sun. Sau o să 
vorbesc cu ea când va începe şcoala. 

M-am gândit dacă să-i spun că Leigh este în California şi 
m-am decis că nu. Şi m-am întrebat ce ar face acest nou şi 
bănuitor Arnie dacă ar şti că eu am sărutat-o pe fata cu care 
el credea că se va însura, că o îmbrăţişasem... că mă 
îndrăgosteam de ea. 

— Uite, Dennis! a strigat Arnie, şi a arătat spre televizor. 

Imaginile fuseseră iarăşi comutate în Piaţa Times. 
Mulțimea era ca un organism imens - care încă se dezvoltă. 
Tocmai trecuse de ora unsprezece şi jumătate. Anul vechi se 
clătina. 

— Uită-te la căcănarii ăia! 

A scos acel râs strident, spart, şi-a terminat berea şi s-a 
dus jos ca să mai ia un pachet de cutii cu bere. Eu am rămas 


pe scaun gândindu-mă la Welch, Repperton, Trelawney, 
Stanton, Vandenberg şi Darnell. M-am gândit cum Arnie - sau 
oricine devenise Arnie acum - se gândea că el şi Leigh 
avuseseră doar o ciorovăială nesemnificativă de îndrăgostiţi, 
ca vor termina şcoala şi se vor căsători, întocmai ca în 
baladele acelea de dragoste de la sfârşitul anilor cincizeci. 

Şi, Dumnezeule, ce fiori mă treceau! 


Am întâmpinat Anul Nou împreună. 

Arnie a scos la iveală nişte păcănitoare şi nişte 
pocnitoare - din acelea care explodează împroşcând fâşii de 
hârtie creponată. Am închinat în cinstea lui 1979 şi am mai 
discutat despre subiecte neutre, cum ar fi colapsul 
dezamăgitor al unor echipe de football şi şansa altora de a 
promova în Liga Superioară. 

Castronul cu floricele se golise până la "domnişoarele 
bătrâne" şi la cele arse, atunci când mi-am luat inima în dinţi 
şi am rostit întrebarea pe care o tot evitasem. 

— Arnie? Ce crezi că i s-a întâmplat lui Darnell? 

M-a privit tăios, apoi s-a uitat înapoi la televizor, unde 
dansau cupluri cu confeti în păr. A mai băut nişte bere. 

— Oamenii cu care făcea afaceri i-au închis gura, înainte 
ca el să poată ciripi prea mult. Asta cred că s-a întâmplat. 

— Oamenii pentru care lucra? 

— Will obişnuia să spună că Mafia Sudică este rea, dar 
Columbienii sunt şi mai răi. 

— Cine sunt... 

— Columbienii? - Arnie a râs cinic. - Cowboii cocainei, 
ăştia sunt Columbienii. Will pretindea că ăia te omoară dacă 
te prind ca te uiţi într-un anume fel la femeile lor - şi 
câteodată chiar dacă te uiţi respectuos la ele. Poate au fost 
Columbienii. Treaba a fost destul de mizerabilă. 

— Tu transportai cocaină pentru Darnell? 

A ridicat din umeri. 

— Eu transportam chestii pentru Will. Cocaină am dus 
doar o dată sau de două ori şi slavă Domnului că n-am avut 


nimic altceva decât ţigări ilegale când m-a ridicat poliţia. 
M-au prins pe bec. Mare rahat. Dar dacă situaţia ar fi aceeaşi, 
probabil aş face-o iarăşi. Will a fost un ticălos mârşav, o 
canalie, dar în unele chestii era în ordine. - Ochii lui au 
devenit stranii, goi. - Mda, în unele privinţe era okay. Dar ştia 
prea multe. De aia a trebuit să fie omorât. Ştia prea mult... Și 
mai devreme sau mai târziu ar fi spus ceva. Probabil au fost 
Columbienii. Futăcioşi dementi. 

— Nu te înţeleg. Şi probabil că nu este treaba mea. 

M-a privit, a rânjit şi mi-a făcut cu ochiul. 

— A fost teoria dominoului. Cel puţin, aşa trebuia să fie. 
Era un tip, pe nume Henry Buck. El ar fi trebuit să mă trădeze 
pe mine. Eu trebuia să-l trădez pe Will. Şi apoi - marele cazino 
- Will trebuia să-i trădeze pe oamenii din Sud care-i vindeau 
drogurile, artificiile, ţigările şi alcoolul. Aceştia sunt oamenii 
pe care Ju - poliţiştii îi doreau. In special pe Columbieni. 

— Şi tu crezi că ei l-au ucis? 

M-a privit plictisit. 

— Ei, sau Mafia din Sud, fireşte. Cine altcineva? 

Am clătinat din cap. 

— Ei bine - a spus el - hai să mai bem o bere şi apoi te 
duc acasă. Mi-a făcut plăcere seara asta, Dennis. Zău. 

Era o undă de adevăr în glasul său, dar Arnie n-ar fi făcut 
o afirmaţie prostească de genul: "Mi-a făcut plăcere, chiar 
aşa". Oricum, nu Arnie cel dinainte. 

— Mda, şi mie, omule. 

Nu mai doream altă bere, dar am acceptat-o totuşi. 
Voiam să amân cât mai mult momentul inevitabil al urcării în 
Christine. De după amiază, acesta păruse un pas necesar - ca 
să testez eu însumi atmosfera maşinii... dacă era vreo 
atmosferă de testat. Acum părea o idee înfricoşătoare şi 
nebunească. Secretul legăturii care se crease între mine şi 
Leigh îl simţeam în cap ca pe un ou mare şi fragil. 

Christine, spune-mi, poţi să citeşti gândurile? 

Am simţit cum în gât mi se ridică un râs nebunesc şi l-am 
înecat cu bere. 

— Ascultă, pot să-l sun pe tata şi să-l chem să mă ia, 


dacă tu vrei. Încă nu cred că s-a culcat. 

— Nici o problemă, a spus Arnie. Pot să merg şi două 
mile în linie dreaptă, nu-ţi fă griji. 

— Doar mă gândeam. 

— Pun pariu că eşti nerăbdător să poţi să conduci iarăşi, 
nu-i aşa? 

— Mda, sunt. 

— Nimic nu este mai frumos decât să te afli la volanul 
propriei maşini, a spus Arnie, după care mi-a făcut libidinos cu 
ochiul. Poate doar cu excepţia unei păsărici. 


Momentul a sosit. Arnie a stins televizorul, iar eu am 
mers în cârje până în bucătărie, mi-am pus canadiana de schi 
verde sperând că Michael şi Regina se vor întoarce de la 
petrecere şi vor mai amâna plecarea noastră - poate că 
Michael va simţi mirosul de bere din respiraţia lui Arnie şi se 
va oferi să mă ducă el. Amintirea după-amiezii când am stat 
la volanul Christinei, când Arnie fusese în casa lui LeBay, 
târguindu-se cu bătrânul ticălos, îmi era prea vie în minte. 

Arnie luase două beri din frigider - "pentru drum", 
spusese el. M-am gândit să-i spun că dacă era prins beat la 
volan când era eliberat pe cauţiune, probabil va ajunge la 
închisoare cât ai zice peşte. Apoi am decis că mai bine îmi ţin 
gura. Am ieşit din casă. 

Prima dimineaţă a anului 1979 a fost foarte rece şi clară, 
acel gen de frig care face umezeala din nas să îngheţe 
aproape instantaneu. Troienele de zăpadă care mărgineau 
aleea sclipeau în milioane de diamante cristaline. lar acolo se 
afla Christine cu geamurile ei negre acoperite de flori de 
gheată. Am privit-o fix. Mafia, spusese Arnie. Mafia din Sud 
sau Columbienii. Suna melodramatic dar era posibil - nu, mai 
mult: suna plauzibil. Dar Mafia îi împuşca pe oameni, îi arunca 
pe geam, îi sugruma. Conform legendei, Al Capone se des- 
cotorosise de un biet fraier folosindu-se de un bătac de 
baseball, cu miez de plumb. Dar să conduci o maşină peste o 
peluză înzăpezită, să te izbeşti în zidul casei şi să intri în 


camera de zi? 

Poate Columbienii. Arnie spune că Columbienii sunt 
nebuni. Dar, chiar aşa de nebuni? Nu credeam. 

EA strălucea în lumina ferestrelor şi a stelelor. Şi dacă 
fusese EA? Şi dacă EA afla că Leigh şi cu mine aveam 
bănuieli? Mai rău, dacă EA afla că noi doi îl înşelam pe Arnie? 

— Ai nevoie să te ajut să cobori scările? m-a întrebat 
Arnie facându-mă să tresar. 

— Nu, mă descurc. S-ar putea însă să trebuiască să mă 
ajuţi pe alee. 

— Nici o problemă, omule. 

Am coborât treptele una câte una, ţinându-mă cu o mână 
de balustradă şi cu cealaltă sprijinindu-mă în cârje. Pe alee, 
mi-am luat cârjele la subsuoară, am făcut câţiva paşi, apoi am 
alunecat. Prin piciorul stâng, cel care nu făcea încă nici două 
parale, mi-a trecut un junghi de durere surdă. Arnie m-a prins. 

— Mulţumesc, am spus, fericit de şansa pe care o aveam 
ca să par speriat. 

— Pentru puţin. 

Am ajuns la maşină, iar Arnie m-a întrebat dacă puteam 
să mă descurc singur. Am spus că da. M-a părăsit şi a 
înconjurat botul Christinei. M-am prins cu mâna înmănuşată 
de mânerul portierei, iar peste mine s-a aşternut un 
sentiment de teamă neputincioasă şi repulsie. Doar atunci am 
început să cred cu adevărat bănuielile noastre. Deoarece 
mânerul acela părea viu. Îl simţeam făcând parte dintr-o 
bestie vie care doarme. Nu mi se părea a fi otel cromat; sfinte 
Isuse, mi se părea că este piele. Aveam impresia că îl pot 
ciupi, stârnind astfel bestia. 

Bestia? 

Okay, care bestie? 

Ce era? Un fel de diavol? O maşină ordinară care, într-un 
fel, devenise sălaşul periculos, urât mirositor, al unui demon? 
O manifestare misterioasă a personalităţii persistente a lui 
LeBay, o casă infernală şi bântuită care se rostogoleşte pe 
cauciucuri Goodyear? Nu ştiam. Ştiam doar că eram speriat, 
terorizat. Nu credeam că o să pot rezista. 


— Hei, te simţi bine? m-a întrebat Arnie. Te descurci 
singur? 

— Mă descurc, am răspuns eu răguşit şi am apăsat cu 
degetul pe butonul de pe spatele mânerului. 

Am deschis portiera, m-am întors cu spatele la scaun şi 
m-am lăsat să cad pe el, întinzându-mi piciorul stâng. Apoi 
l-am luat cu mâinile şi l-am pus înăuntru. Era ca şi cum aş fi 
mutat o mobilă. Inima îmi galopa în piept. Am închis uşa. 

Arnie a răsucit cheia de contact şi motorul a pornit - de 
parcă ar fi fost deja fierbinte şi nu rece ca gheaţa. lar mirosul 
m-a asaltat, părând 
să vină din toate direcţiile, dar în primul rând din tapiţerie: 
mirosul greţos, putrezit, al morţii şi al degradării. 


Nu ştiu cum să vă povestesc despre drumul spre casă, 
acea distanţă de trei mile a cărei parcurgere n-a durat mai 
mult de zece sau douăsprezece minute, fără să par că sunt un 
evadat de la un azil de nebuni. Nu am cum să fiu obiectiv în 
legătură cu acest subiect; doar stând aici şi încercând s-o fac 
îmi este de ajuns ca să mă treacă frisoane reci şi calde, să am 
febră şi să mă simt rău. Nu am cum să delimitez ceea ce a 
fost real de ceea ce mintea mea s-ar putea doar să-şi fi 
imaginat; nu există o linie de separație între obiectiv şi 
subiectiv, între adevăr şi halucinație îngrozită. Dar nu eram 
beat. Dacă de altceva nu vă pot asigura, de asta da. Orice 
ameţeală moderată dobândisem de la bere, s-a evaporat 
imediat. Ceea ce a urmata fost un raid prin ţara celor 
damnaţi în care eu eram complet treaz. 

In primul rând, ne-am întors înapoi în timp. 


Pentru o vreme, nu Arnie a fost cel care a condus; a fost 
LeBay, putrezit şi puţind a mormânt, pe jumătate schelet, pe 
jumătate carne în putrefacție, spongioasă, şi nasturi cocliţi. Pe 
sub gulerul cămăşii colcăiau viermii. Auzeam un băzâit vag şi 
la început m-am gândit că una dintre luminile de la bord 


făcuse scurtcircuit. Doar mai târziu am început să mă 
gândesc că s-ar putea să fie sunetul produs de muştele care 
colcăiau în carnea lui. Bineînţeles că era iarnă, dar... 

Din când în când, aveam impresia că în maşină mai sunt 
şi alţi oameni. O dată m-am uitat în oglinda retrovizoare şi am 
văzut manechinul de ceară al unei femei privindu-mă cu ochi 
sticloşi şi lucioşi, de trofeu împăiat. Părul îi era coafat în stilul 
paj al anilor cincizeci. Obrajii păreau machiaţi cu mult roşu şi 
mi-am amintit că asfixierea cu monoxid de carbon se 
presupune că dă iluzia de viaţă şi îmbujorare. Mai târziu 
m-am uitat iarăşi în oglindă şi mi s-a părut că văd acolo o 
fetiţă, cu faţa înnegrită de la strangulare, cu ochii ieşiţi din 
orbite, ca un ciudat animal împăiat. Mi-am închis strâns ochii, 
iar când i-am deschis în oglinda retrovizoare erau Buddy 
Repperton şi Richie Trelawney. Pe gura, bărbia, gâtul şi 
cămaşa lui Buddy era sânge închegat şi scorojit. Richie era o 
masă de carne arsă - dar ochii lui erau vii şi atenţi. 

Lent, Buddy a întins mâna. Cu palma înnegrită ţinea o 
sticlă de Texas Driver. 

Încă o dată mi-am închis ochii. lar după aceea nu m-am 
mai uitat în oglinda retrovizoare. 

Imi amintesc rock-and-roll-ul de la radio: Dion şi The 
Bemonts, Ernie K-Doe, The Royal Teens, Bobby Rydell ("Oh, 
Bobby, oh... totul este perfect... noi suntem bucuroşi că tu te 
duci la o şcoală de swing..."). 

Îmi amintesc că, pentru un timp, sub oglinda retrovizoare 
au părut că atârnă şi nişte zaruri roşii, apoi nişte pantofiori de 
copil, apoi au dispărut. 

Mai presus de orice îmi amintesc că m-am agăţat de 
ideea că toate aceste lucruri, cum ar fi mirosul cărnii putrezite 
şi de tapiţerie mucegăită, erau doar în mintea mea - că ele nu 
erau nimic altceva decât miraje care hăituiesc conştiinţa unui 
consumator de opiu. 

Eram ca o persoană foarte drogată şi care încearcă să 
susţină o conversaţie raţională cu un om treaz. Fiindcă Arnie 
şi cu mine am vorbit; asta îmi amintesc, dar nu şi despre ce. 
Eu mi-am îndeplinit rolul. Mi-am menţinut vocea normală. Am 


dat răspunsuri. lar acele zece sau douăsprezece minute mi 
s-au părut că au durat ore întregi. 

V-am spus că îmi este imposibil să fiu obiectiv în legătură 
cu acea plimbare; dacă a existat o progresie logică a 
evenimentelor, atunci eu am uitat-o, am blocat-o. Acea 
călătorie prin noaptea neagră şi rece a fost ca o excursie pe 
un bulevard care traversează iadul. Nu-mi pot aminti tot ce 
s-a întâmplat, dar îmi amintesc mai mult decât doresc. Am 
ieşit cu spatele de pe alee într-o lume nebună a distracţiilor 
unde toate coşmarurile erau reale. 


Am spus că ne-am întors înapoi în timp, dar oare aşa a 
fost? Străzile Libertyville-ului din zilele noastre erau totuşi 
acolo, dar erau ca o peliculă subţire de film - era ca şi cum 
Libertyvilie-ul de la sfârşitul anilor '70 ar fi fost desenat pe 
foiţă Saran şi pus deasupra unui timp care-şi întindea spre noi 
braţele moarte, încercând să ne prindă şi să ne tragă 
într-acolo pentru totdeauna. Arnie a oprit la intersecţii fa care 
noi aveam verde; la altele, unde stopul era roşu, nici măcar 
nu a încetinit-o pe Christine. Pe Main Street am văzut 
magazinul Shipstad's Jewelry şi Teatrul Strand, amândouă 
clădiri demolate în 1972, ca să se facă loc pentru Banca 
Comercială Pennsylvania. Maşinile parcate de-a lungul 
străzilor - ici şi colo fiind aglomerări, acolo unde erau 
petreceri de Revelion - toate păreau să fie dinainte de anii 
şaizeci... sau înainte de 1958. Buick-uri lungi. O dubă De Soto 
Firelite cu un desen pe toată lungimea, care arăta ca o 
ştampilă de cec. Un Dodge Lancet '57 cu patru uşi şi capota 
tare. Forduri Fairlanes cu farurile lor specifice din spate, 
fiecare ca un colon mare, Pontiac-uri cu boturi fără grilă. 
Rambler-uri, Packard-uri, câteva Studebaker-uri cu botul ca 
un glonţ, şi un Edsel nou, fantastic. 

— Mda, anul acesta o să fie mai bun, a spus Arnie. 

M-am uitat la el. Şi-a dus la gură cutia cu bere, iar înainte 
ca aceasta să ajungă acolo, faţa lui s-a transformat în cea a 
lui LeBay, un chip putrezit dintr-o carte de groază. Degetele 


care ţineau cutia erau doar oase. Vă jur, erau doar oase, iar 
pantalonii erau aproape lipiţi de scaun, ca şi când în interiorul 
lor n-ar fi fost decât nişte cozi de mătură. 

— Chiar aşa? am întrebat, respirând cât de rar puteam 
miasma greţoasă şi înecăcioasă a maşinii şi încercând să nu 
mă sufoc. 

— Va fi, a spus LeBay, doar că acum era iarăşi Arnie, iar 
când am oprit la un stop, am văzut trecând prin faţă un 
Camaro '77. 

— Tot ce-ţi cer, Dennis, este să mă sprijini. N-o lăsa pe 
mama să te tragă în rahatul ăsta. Lucrurile or să se schimbe. 

Era iarăşi LeBay, rânjind etern şi fără carne la ideea că 
lucrurile se vor schimba. Am simţit că mintea mea începe s-o 
ia razna. Cu siguranţă că în curând voi ţipa. 

Mi-am coborât ochii de la acea faţă teribilă şi am văzut 
ceea ce văzuse şi Leigh; instrumentele de la tabloul de bord 
care nu mai erau instrumente, ci ochi verzi, luminiscenţi, care 
se holbau la mine. 


Într-un anumit punct, coşmarul s-a sfârşit. Am oprit lângă 
bordura trotuarului într-o zonă a oraşului pe care eu nici n-am 
recunoscut-o, o zonă pe care aş fi putut să jur că n-am mai 
văzut-o. Peste tot case întunecate, unele dintre ele 
neterminate, unele dintre ele doar schelete. La jumătatea 
cvartalului, luminat de farurile Christinei, era un indicator pe 
care scria: 


MAPLEWAY ESTATES 

PROPRIETARI: AGENŢIA IMOBILIARĂ LIBERTYVILLE 
Un Loc Bun Ca Să Vă Creşteţi Familia 

Gândiţi-vă la asta! 


— Ei bine, am ajuns, a spus Arnie. Te descurci singur pe 
alee, omule? 

M-am uitat şovăitor la această zonă în construcţie, 
părăsită şi acoperită de zăpadă, după care am încuviinţat. Mai 


bine aici, în cârje, singur, decât în maşina aceea îngrozitoare. 
Pe faţa mea am simţit un zâmbet mare, artificial. 

— Fireşte. Mulţumesc. 

— Transpiraţie negativă, a spus Arnie. 

Şi-a terminat berea şi LeBay a aruncat-o în punga pentru 
gunoi. 

— Alt soldat mort. 

— Mda, am spus. An Nou Fericit, Arnie. 

Am căutat mânerul şi am deschis uşa. M-am întrebat 
dacă pot să cobor, dacă mâinile mele tremurătoare vor putea 
susţine cârjele. 

LeBay se uita la mine rânjind. 

— Doar să rămâi de partea mea, Dennis. Ştii ce li se 
întâmplă căcănarilor care nu fac asta. 

— Da, am şoptit. 

Ştiam chiar foarte bine. 

Am scos afară cârjele şi m-am sprijinit în ele, fără să-mi 
pese că afară ar putea fi gheaţă. M-au susţinut. lar o dată 
ajuns afară, lumea a suferit o schimbare bruscă. Luminile s-au 
aprins - dar, bineînţeles, fuseseră acolo tot timpul. Familia 
mea se mutase în Mapleway Estates în iunie 1959, cu un an 
înainte de-a mă naşte eu. Incă mai locuiam acolo, dar zona nu 
mai era cunoscută sub numele de Mapleway Estates încă din 
1963 sau '64. 

Coborât din maşină, mă uitam la casa mea, pe strada 
mea, perfect normală - doar o altă parte din Libertyville, P.A. 
Am privit înapoi la Arnie, pe jumătate aşteptându-mă să-l văd 
iarăşi pe LeBay, taximetrist din iad, cu întunecaţii săi pasageri 
de mult morţi. 

Dar, era doar Arnie purtând canadiana de liceu cu 
numele său brodat pe pieptul stâng, un Arnie arătând prea 
palid şi prea singur, Arnie având între picioare o cutie cu bere. 

— Noapte bună, omule. 

— Noapte bună. Ai grijă cum conduci până acasă. Să nu 
te oprească poliţia. 

— Nu o să mă oprească. Fii atent, Dennis. 

— O să fiu. 


Am închis portiera. Groaza mea se transformase într-o 
amărăciune adâncă şi teribilă - ca şi când Arnie ar fi fost 
înmormântat. Îngropat de viu. Am privit-o pe Christine 
îndepărtându-se de lângă bordură şi îndreptându-se spre 
capătul străzii. Am privit până când a dat colţul şi a dispărut. 
Apoi am început să merg pe alee spre casă. Aleea era curată. 
Tata împrăştiase aproape o pungă întreagă de sare Halite ca 
să mă protejeze pe mine. 

Parcursesem trei sferturi din drum când o ceaţă 
plumburie parcă s-a lăsat asupra mea ca un fum şi a trebuit 
să mă opresc, să-mi las capul în jos şi să încerc să-mi revin. 
Puteam să leşin acolo, m-am gândit eu şovăitor, şi apoi să 
mor îngheţat pe aleea din faţa casei mele, unde, cândva, 
jucasem cu Arnie şotron şi... 

Până la urmă, treptat, ameţeala a început să-mi treacă. 
Am simţit un braţ în jurul taliei. Era tata, în halat de baie şi 
papuci. 

— Dennis, te simţi bine? 

Mă simţeam bine? Un cadavru mă condusese acasă. 

— Mda. Am ametit puţin. Hai să intrăm înăuntru. O să 
îngheţi bocnă. 

A urcat treptele o dată cu mine, cu braţul încă petrecut în 
jurul taliei mele. Eram bucuros că era acolo. 

— Mama mai este trează? 

— Nu - a întâmpinat Anul Nou, apoi ea şi Ellie s-au dus la 
culcare. Dennis, eşti beat? 

— Nu. 

— Nu arăţi bine, a spus el, trântind uşa în urma noastră. 

Am scos nişte hohote de râs stridente, iar totul a devenit 
din nou gri... dar, de data aceasta doar pentru scurt timp. 
Când mi-am revenit, el mă privea foarte îngrijorat. 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

— Dad... 

— Dennis, spune-mi! 

— Dad, nu pot. 

— Ce se petrece cu el? Ce nu-i în regulă cu el, Dennis? 

Doar am clătinat din cap şi nu era doar nebunia întregii 


situaţii sau frica pentru mine. Acum îmi era frică pentru toţi - 
tata, mama, Elaine, părinţii lui Leigh. Era o frică rece, 
conştientă. 

Doar să rămâi de partea mea, Dennis. Ştii ce li se 
întâmplă căcănarilor care nu fac asta. 

Chiar auzisem aceste afirmaţii? 

Sau fuseseră doar în mintea mea? 

Tata încă mă privea. 

— Nu pot. 

— În ordine. Pentru moment. Bănuiesc. Dar trebuie să 
ştiu un lucru, Dennis, şi vreau ca tu să-mi spui. Ai vreun motiv 
să crezi că Arnie a fost într-un fel implicat în moartea lui 
Darnell şi a băieţilor ălora? 

M-am gândit la chipul putred, rânjit, al lui LeBay, la 
pantalonii moi susținuți de ceva care ar fi putut fi doar oase. 

— Nu, i-am răspuns, iar acesta aproape că era adevărul. 
Nu Arnie. 

— În regulă. Vrei să te ajut să urci scările? 

— Mă descurc foarte bine. Du-te şi tu la culcare, Dad. 

— Mda. Asta am de gând. An Nou Fericit, Dennis - iar 
dacă o să doreşti să-mi povesteşti, eu sunt întotdeauna aici. 

— N-am nimic să-ţi spun. 

Nimic ce puteam să-i spun. 

— Într-un fel - a spus el - mă îndoiesc. 


Am urcat la etaj, m-am băgat în pat şi am lăsat lumina 
aprinsă, dar n-am dormit deloc. A fost cea mai lungă noapte 
din viaţa mea şi de câteva ori m-am gândit să mă ridic din pat 
şi să mă culc în cameră cu mama şi tata, aşa cum făceam 
când eram mic. O dată chiar m-am surprins ridicându-mă şi 
întinzându-mă spre cârje. M-am întins iar. Îmi era frică pentru 
toţi, da, adevărat. Dar, ăsta nu era cel mai grav lucru. Nu mai 
era. 

Îmi era teamă că îmi pierd minţile. Asta era cel mai grav. 

Soarele tocmai apărea timid ia orizont când, până la 
urmă, am aţipit şi am moţăit agitat trei sau patru ore. lar 


când m-am trezit, mintea mea începuse să încerce să se 
vindece cu irealităţi. Problema mea era că nu îmi mai puteam 
permite să ascult acel cântec alinător. Versurile lui mi se 
sterseseră din minte. 


46 
Din nou George LeBay 


În noaptea aceea fatală, maşina s-a oprit 
Pe calea ferată, 

Te-am scos afară şi ai fost în siguranță, 
Dar te-ai întors alergând... 

Mark Dinning 


Vineri, cinci ianuarie, am primit o carte poştală de la 
Richard McCandless, secretarul Legiunii Americane din 
Libertyville. Pe spate, scrisă cu un creion tocit, era adresa lui 
George LeBay din Paradise Falls, Ohio. Aproape toată ziua am 
ţinut cartea poştală în buzunarul de la şold, scoţând-o din 
când în când şi uitându-mă la ea. Nu doream să-l sun; nu 
voiam să vorbesc iarăşi cu el despre Roland, fratele său 
nebun; nu doream ca toată demenţa asta să mai evolueze. 

În seara aceea mama şi cu tata s-au dus cu Ellie la 
Monroeville Mall, deoarece sora mea dorea să-şi cheltuiască 
banii primiţi de Crăciun ca să-şi cumpere nişte schiuri. La o 
jumătate de oră după ce au plecat am ridicat receptorul şi am 
ţinut cartea poştală în fata ochilor. Întrebându-l pe telefonist 
am aflat că Paradise Falls se situa în zona de cod 513 - Ohio 
de Vest. După ce am făcut o pauză ca să mă gândesc, am 
sunat informaţiile pentru zona 513 şi am aflat numărul lui 
LeBay. L-am mâzgălit pe cartea poştală, m-am gândit iarăşi - 
o pauză mai lungă de această dată - apoi am ridicat pentru a 
treia oară receptorul. 

Am format jumătate din numărul lui LeBay, după care am 
închis. Dă-o dracului, m-am gândit, plin de un resentiment pe 


care nu-mi amintesc să-l mai fi simţit vreodată. Totul are o 
limită, deci dă-o dracului, nu îl sun. Am terminat cu chestia 
asta, mă spăl pe mâini de toată porcăria aberantă. Lasă-l să 
ajungă în iad în propria maşină. Dă-o dracului. 

"Dă-o dracului", am şoptit şi am plecat de acolo înainte 
de a începe să am mustrări de conştiinţă. 

M-am dus sus, m-am spălat cu buretele, apoi m-am 
băgat în pat. Dormeam buştean când Ellie şi părinţii mei s-au 
întors, iar în acea noapte am dormit mult şi foarte bine. Un 
lucru bun, deoarece avea să treacă mult timp până sa mai 
apuc să dorm aşa de bine. Foarte mul timp. 

În timp ce eu dormeam, cineva - ceva - l-a ucis pe 
Rudolph Junkins de la Poliţia Statală a Pennsylvaniei. A doua 
zi dimineaţă când m-am trezit, ştirea apăruse în ziare. 
ANCHETATORUL LUI DARNELL A FOST UCIS LÂNGĂ 
BLAIRSVILLE, ţipa titlul articolului. 

Tata era sus şi făcea un duş; Ellie cu două prietene erau 
afară pe verandă, chicotind şi jucând Monopoly; mama lucra 
în camera pentru croitorie, la una dintre nuvelele ei. Eu 
stăteam singur la masă, buimăcit şi speriat. Prin minte mi-a 
trecut gândul că mâine, Leigh şi părinţii ei trebuiau să se 
întoarcă din California, că şcoala va începe peste două zile, 
iar dacă Arnie (sau LeBay) nu se răzgândea, ea va fi asiduu 
căutată. 

Mi-am îndepărtat încetişor din faţă ouăle pe care mi le 
prăjisem. Nu mai aveam chef de ele. Seara trecută păruse 
posibil să îndepărtez toată treaba asta amenințătoare şi 
inexplicabilă în legătură cu Christine, tot aşa de uşor cum 
mi-am dat la o parte micul dejun. Acum mă întrebam cum am 
putut să fiu atât de naiv. 

Junkins era omul de care amintise Arnie în Ajunul Anului 
Nou. Nici măcar nu puteam să mă păcălesc că nu era aşa. În 
ziar se spunea că el fusese ofiţerul din Pennsylvania 
însărcinat cu investigarea lui Will Darnell, şi se dădea de 
înţeles că o organizaţie din umbră fusese în spatele crimei. 
Mafia din Sud, ar fi spus Arnie. Sau Columbienii cei nebuni. 

Eu credeam cu totul altceva. 


Maşina lui Junkins fusese scoasă de pe o şosea 
singuratică de ţară şi distrusă într-un asemenea hal, încât 
rămăsese doar o masă de metal, 

(Afurisitul ăla de Junkins încă este cu toată viteza pe 
urmele mele şi-ar face bine să fie atent căci altfel s-ar putea 
ca cineva să-l arunce pe el la gunoi... Doar să rămâi de partea 
mea, Dennis. Ştii ce li se întâmplă căcănarilor care nu fac 
asta...) 
cu Junkins încă înăuntru. 

Când Repperton şi prietenii lui au fost omorâţi, Arnie 
fusese la Philladelphia împreună cu clubul de şah. Când 
Darnell a fost ucis, el era în Ligonier cu părinţii lui, în vizită la 
rude. Alibiuri de fier. Eram sigur că are unul şi pentru 
omorârea lui Junkins. Şapte - deja şapte morţi, care formau 
un inel al morţii în jurul lui Arnie şi al Christinei. Cu siguranţă 
că poliţia trebuia să observe asta; nici măcar un orb n-ar 
putea să scape un lanţ atât de explicit de motive. Dar în ziar 
nu se spunea că cineva "ajută poliţia în investigaţii" aşa cum, 
atât de delicat, se exprimă britanicii. 

Bineînţeles, poliţia nu are obiceiul să comunice ziariştilor 
toate informaţiile pe care le deţine. Ştiam asta, dar toate 
instinctele mele îmi spuneau că poliţia statală nu investiga 
conexiunile pe care le avea Arnie cu ultimele crime produse 
prin intermediul automobilului. 

Arnie era în afara bănuielilor. 

Oare ce văzuse Junkins în spatele lui pe drumul acela de 
ţară, din afara Blairsville-ului? Eu credeam că o maşină roşie 
cu alb. Poate goală, poate condusă de un cadavru. 

Am simţit cum mi se face pielea de găină. 

Şapte oameni morţi. 

Trebuia să se sfârşească. Dacă nu pentru alt motiv, 
atunci măcar pentru că uciderile pot deveni un obicei. Dacă 
Michael şi Regina nu vor fi de acord cu planurile nebuneşti ale 
lui Arnie de plecare în California, unul dintre ei, sau poate 
amândoi, vor fi următorii. Să presupunem că joia următoare 
el se va duce la Leigh în timpul celei de a treia pauze şi o va 
cere în căsătorie, iar Leigh îl va refuza. Ce ar putea vedea ea 


aşteptând-o lângă bordura trotuarului când se va duce acasă 
în după-amiaza aceea? 

Isuse Hristoase, eram speriat. 

Mama a intrat înăuntru. 

— Dennis, tu nu mănânci? 

Mi-am ridicat privirile. 

— M-am apucat să citesc ziarul. Bănuiesc că nu îmi este 
atât de foame. 

— Trebuie să te hrăneşti bine pentru că altfel nu te 
refaci. Vrei să-ţi fac un terci de ovăz? 

Stomacul meu a ghiorăit la acest gând, dar am zâmbit în 
timp ce clătinam din cap. 

— Nu - dar o să mănânc un prânz mare. 

— Promiţi? 

— Promit. 

— Dennis, te simţi bine? În ultimul timp arăţi atât de 
obosit şi de slăbit. 

— Sunt bine, Mam. 

Mi-am accentuat zâmbetul să-i arăt cât de bine mă 
simţeam, apoi m-am gândit la ea coborând din Reliant-ul ei 
albastru la Monroeville Mall, iar în spate era o maşină 
roşie-albă, aşteptând. Cu ochii minţii, am văzut-o mergând 
prin fata ei, cu poşeta pe braţ, am văzut schimbătorul de 
viteză al Christinei sărind brusc în poziţia Drive. 

— Eşti sigur? Piciorul nu te supără? 

— Nu. 

— Ţi-ai luat vitaminele? 

— Da. 

— Şi măceşele? 

Am izbucnit în râs. Pentru un moment ea a părut iritată, 
apoi a zâmbit. 

— Dennis Guilder, eşti o scumpete - a spus ea cu cel mai 
bun accent irlandez al ei (care este destul de bun, din 
moment ce mama ei provenea de acolo) - şi n-ai pereche. 

S-a întors în camera de croitorie şi aproape imediat au 
reînceput răpăiturile intermitente ale maşinii de scris. 

Am ridicat ziarul şi am privit fotografia automobilului 


distrus al lui Junkins. MAŞINA MOARTĂ, spunea titlul de 
dedesubtul pozei. 

Incearcă asta, m-am gândit: Pe Junkins îl interesează 
ceva mai mult decât să descopere cine-i vindea lui Will 
Damell arme de foc ilegale şi țigări. Junkins este un detectiv 
statal, iar detectivii statali lucrează la mai multe cazuri 
concomitent S-ar putea ca el să fi încercat să afle cine l-a ucis 
pe Moochie Welch. Sau s-ar putea .... 

M-am dus până la camera de croitorie şi am ciocănit la 
uşă. 

— Da? 

— lartă-mă că te deranjez, Mam. 

— Nu te prosti, Dennis. 

— Te duci astăzi în oraş? 

— S-ar putea. De ce? 

— Aş vrea să merg la bibliotecă. 


În acea dupâ-amiază de sâmbătă, pe la ora trei, începuse 
iarăşi să ningă. Aveam o vagă durere de cap de la privitul 
îndelungat al aparatului de microfilme, dar obţinusem ceea ce 
doream. Avusesem dreptate - dar nu fusese o intuiţie prea 
dificilă. 

Intr-adevăr, Junkins condusese ancheta asupra 
accidentului în care murise Moochie Welch... precum şi 
investigarea uciderii lui Buddy 

Repperton, Trelawney şi Bobby Stanton. Ar fi trebuit să 
fie un poliţist idiot ca să nu citească printre rândurile faptelor 
numele lui Arnie. 

M-am lăsat pe spate în scaun, am stins aparatul şi mi-am 
închis ochii. Pentru un minut am încercat să fiu Junkins. El îl 
suspectează pe Arnie că este implicat în crime. Nu le 
înfăptuia, doar era cumva implicat. O suspectează el pe 
Christine? Poate că da. In serialele cu detectivi de la televizor, 
ei întotdeauna sunt foarte pricepuţi să identifice armele, 
maşinile de scris folosite la scrierea biletelor de ameninţare şi 
maşinile implicate în accidente. Poate bucățele şi urme de 


vopsea... 

Apoi apare la orizont demascarea lui Darnell. Pentru 
Junkins este o ocazie fantastică. Garajul va fi închis şi totul din 
interiorul lui va fi sechestrat. Poate că Junkins bănuieşte... 

Ce? 

Am făcut un efort mai mare să-mi imaginez. Sunt poliţist. 
Cred în răspunsuri justificate, răspunsuri lucide, răspunsuri de 
rutină. Deci ce bănuiesc? După un moment, răspunsul a venit. 

Un complice, bineînţeles. Bănuiesc că există un complice. 
Trebuie să existe un complice. Nici un om cu mintea 
sănătoasă n-ar bănui că ÎNSĂŞI maşina face toate acestea. 
Deci...? 

Deci după ce garajul este închis, Junkins aduce cei mai 
buni tehnicieni şi laboranţi pe care-i are la dispoziţie. Aceştia 
cercetează în amănunt pe Christine, căutând dovezi în 
legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Gândind cum gândise 
Junkins - oricum, încercând - bănuiam că trebuie să fi existat 
nişte dovezi. Să loveşti un corp uman nu este acelaşi lucru cu 
a lovi o pernă cu fulgi. Să loveşti bariera de la Dealurile 
Squantic, nici asta nu este acelaşi lucru cu a lovi o pernă cu 
fulgi. 

Deci ce descoperă aceşti experţi în accidente de maşină? 

Nimic. 

Nu găsesc adâncituri, reparaţii locale sau pete de sânge. 
Nu găsesc nici o urmă impregnată de vopsea albastră de la 
bariera din Dealurile Squantic. Pe scurt, Junkins nu descoperă 
nici o dovadă că Christine a fost folosită în vreuna din crime. 
Acum să trecem la uciderea lui Darnell. Se năpusteşte Junkins 
a doua zi la garaj ca s-o verifice pe Christine? Dacă eram în 
locul lui, aşa aş fi făcut. Nici zidul unei case nu este o pernă 
cu fulgi, iar o maşină care a trecut printr-un zid trebuie să fi 
suferit stricăciuni majore, stricăciuni care era imposibil şă le 
repari peste noapte. lar când el ajunge la garaj, ce găseşte? 

Doar Christine, fără nici măcar o zgârietură pe aripă. 

Acest fapt conduce la o altă concluzie, una care explică 
de ce Junkins nici măcar n-a pus maşina sub urmărire. N-am 
fost în stare să înţeleg de ce el n-a făcut asta, deoarece 


trebuia să fi bănuit că Christine a fost implicată. Dar, până la 
urmă, logica învinsese - şi probabil că îl şi ucisese. Junkins nu 
pusese maşina sub urmărire, deoarece alibiul Christinei, deşi 
implicit, era tot atât de neclintit ca şi cel al stăpânului El. 
Dacă o cercetase pe Christine imediat după uciderea lui Will 
Darnell, Junkins trebuie să fi ajuns la concluzia că maşina n-a 
putut să fie implicată, indiferent cât de persuasive păreau 
dovezile contrarii. 

Pe ea nu exista nici o urmă. Şi de ce nu? Asta se datora 
faptului că Junkins nu deţinea toate datele. M-am gândit la 
ceasul de kilometraj care funcţiona invers şi la Arnie spunând: 
Doar un defect, M-am gândit la păienjenişul de crăpături din 
parbriz care păreau să se diminueze, să se retragă - ca şi 
cum şi ele ar fi mers înapoi. M-am gândit la înlocuirile 
alandala de piese, care păreau total fără sens şi fără logică. ŞI 
în cele din urmă m-am gândit la drumul de coşmar spre casă 
de duminică noapte - maşini vechi care păreau noi şi erau 
parcate în jurul caselor în care se desfăşurau petreceri de 
Revelion, la Teatrul Strand, din nou intact în toată soliditatea 
lui de cărămidă galbenă, la cartierul pe jumătate construit, 
care fusese completat şi dat în folosinţă de municipalitatea 
Libertyville-ului acum douăzeci de ani. 

Doar un defect. 

Credeam că tocmai faptul că nu ştiuse nimic despre acel 
defect îl ucisese în realitate pe Rudolph Junkins. 

Deoarece, ascultați: dacă deţii mult timp o maşină, 
piesele se uzează indiferent cât de bine o întreţii şi de obicei, 
acest lucru se petrece la întâmplare. Când o maşină iese de 
pe linia de asamblare este ca un nou-născut şi, la fel ca un 
nou-născut, trece prin furcile caudine de-a lungul anilor. 
Loviturile şi săgețile nemiloasei sorţi determină bateria să 
cedeze, bara de direcţie să se rupă, un rulment să se gripeze 
undeva. Plutitorul carburatorului se înţepeneşte, un cauciuc 
face explozie, apare un scurtcircuit, tapiţeria începe să se 
deterioreze. 

Este ca un film. lar dacă poţi să derulezi în sens invers un 
film— 


— Mai aveţi nevoie de ceva, domnule? m-a întrebat 
bibliotecarul din spatele meu. lar eu aproape am ţipat. 


Mama mă aştepta în holul principal şi aproape tot drumul 
spre casă a turuit despre scrierile ei, despre cursurile noi, 
care erau lecţii de dans modem. Am încuviinţat şi i-am 
răspuns atunci când a trebuit. Şi m-am gândit că dacă Junkins 
a adus tehnicieni şi specialişti auto din Harrisburg, probabil că 
ei au omis un elefant în timp ce căutau un ac. Totuşi, nu-i 
puteam învinovăţi. Maşinile nu funcționau în sens invers, ca 
un film derulat de la coadă la cap. Şi nu există fantome, 
spirite sau demoni conservati în ulei de motor Quaker State. 

Dacă ai crezut că există doar un singur lucru, atunci le 
crezi pe toate, m-am gândit şi m-am înfiorat. 

— Denis, vrei să dau drumul la încălzire? m-a întrebat 
Mam veselă. 

— Te rog, Mam. 

M-am gândit la Leigh, care trebuia să se întoarcă mâine. 
Leigh, cu chipul ei încântător (subliniat de acei pomeţi 
proeminenţi, aproape cruzi), cu silueta ei tânără, dulce, 
seducătoare, care nu fusese încă degradată de trecerea 
timpului şi de forţa gravitaţională; la fel ca acel Plymouth care 
ieşise demult, în 1957, din fabrica din Detroit, ea era, într-un 
fel, încă în garanţie. Apoi m-am gândit la LeBay, care era mort 
şi totuşi ne-mort - şi m-am gândit la pofta lui (dar, era poftă? 
sau doar o nevoie să strice lucrurile?) M-am gândit la Arnie 
spunând cu o siguranţă calmă că ei se vor căsători. Apoi, cu o 
limpezime inevitabilă, am văzut noaptea nunţii lor. Am 
văzut-o pe ea privind în sus în întunericul unei camere de 
motel şi văzând un cadavru în descompunere, care rânjea 
deasupra ei. Am auzit-o ţipând, în timp ce Christine, încă 
pavoazată cu hârtie creponată şi cu abţibildul TINERI 
CASATORIŢI, aştepta credincioasă în faţa uşii încuiate. 
Christine - sau teribila forţă feminină care o anima - ar şti că 
Leigh nu va rezista mult timp... iar EA., Christine, va fi acolo 
când Leigh va dispărea. 


Mi-am închis ochii ca să înlătur imaginile, dar n-am făcut 
decât să le intensific. 

Totul începuse prin faptul că Leigh îl dorise pe Arnie şi 
progresase destul de logic până la stadiul în care Amie 
ajunsese s-o dorească. Dar lucrurile nu se opriseră aici, nu-i 
aşa? Deoarece acum LeBay îl poseda pe Arnie... iar e/o dorea 
pe Leigh. 

Dar nu o va avea. Nu o va avea dacă eu voi putea să mă 
împotrivesc. 

În seara aceea l-am sunat pe George LeBay. 


— Da, domnule Guilder, a spus el. - Părea mai bătrân, 
mai obosit. - Îmi amintesc foarte bine de tine. Te-am plictisit 
cu vorbăria mea, în faţa camerei mele de hotel, probabil cel 
mai deprimant hotel din univers. Cu ce te pot ajuta? 

După cum vorbea îmi dădea impresia că spera cănuo 
să-i cer prea multe. 

Am ezitat. Să-i spun că fratele său se întorsese dintre 
morţi? Că nici măcar mormântul nu fusese în stare să pună 
capăt urii lui pentru căcănari? Să îi spun că el îl poseda pe 
Arnie, că îl alesese pe Arnie la fel de fără greş cum o alesese 
şi Arnie pe Christine? Să vorbim despre mortalitate, timp şi 
dragostea respingătoare? 

— Domnule Guilder? Eşti acolo? 

— Am o problemă, domnule LeBay. Şi nu ştiu exact cum 
să vă spun despre ce-i vorba. Ceva în legătură cu fratele 
dumneavoastră. 

În vocea lui a apărut atunci o inflexiune nouă, una 
încordată şi controlată: 

— Nu ştiu ce fel de problemă ai putea să ai tu care să-l 
privească pe el. Rollie este mort. 

— Tocmai asta este. 

Acum nu mai puteam să-mi controlez vocea. Mi-a 
tremurat pe un ton mai înalt, apoi s-a îngroșat din nou: 

— Nu cred că este mort. 

— Ce tot îndrugi acolo? - Vocea lui era încordată, 


acuzatoare... şi speriată. - Dacă ăsta-i genul tău de glume, te 
asigur că este de cel mâi prost gust posibil. 

— Nu este o glumă. Lăsaţi-mă doar să vă povestesc 
câteva din chestiile care s-au întâmplat de când a murit 
fratele dumneavoastră. 

— Domnule Guilder, am câteva seturi de extemporale de 
corectat şi un roman pe care vreau să-l termin, şi crede-mă 
că nu am timp să mă complac în ... 

— Vă rog, am spus. Vă rog, domnule LeBay, vă rog 
ajutaţi-mă şi ajutaţi-mi prietenul. 

A urmat o pauză foarte lungă, apoi LeBay a oftat. 

— Spune-ţi povestea, a spus. Şi după o pauză scurtă a 
adăugat: Afurisit să fii. 


l-am relatat povestea prin intermediul cablului 
interurban; îmi puteam imagina vocea trecând prin staţii 
telefonice computerizate, pline de circuite miniaturizate, pe 
sub câmpuri acoperite cu zăpadă, ajungând până la urmă la 
urechea lui. 

l-am povestit despre necazurile pe care le-a avut Arnie 
cu Repperton, despre exmatricularea şi răzbunarea lui Buddy; 
i-am povestit despre moartea lui Moochie Welch; despre ce 
s-a întâmplat în Dealurile Squantic; despre ce s-a petrecut în 
timpul furtunii de la Crăciun. l-am povestit despre crăpăturile 
din parbriz care păreau că se retrag şi despre ceasul de 
kilometraj care cu siguranţă funcţiona invers. l-am spus 
despre radioul care părea să recepţioneze doar postul WDIL, 
postul de melodii vechi, neavând importanţă în ce bandă îl 
potriveai - acest fapt l-a făcut pe George LeBay să scoată o 
mică exclamaţie de surpriză. l-am spus despre scrisul de pe 
ghipsurile mele, şi cum semnătura pe care Arnie o făcuse de 
Thanksgiving s-ar putea să semene cu semnătura fratelui său 
de pe formularul de înregistrare al Christinei. l-am povestit 
despre cum Arnie folosea constant cuvântul "căcănari". 
Despre cum începuse el să-şi pieptene părul ca şi Fabian, sau 
ca unul dintre idolii anilor cincizeci. De fapt, i-am povestit 


totul, în afară de ce mi se întâmplase mie în noaptea Anului 
Nou, în drum spre casă. Intenţionasem să-i spun şi asta, dar 
pur şi simplu nu am putut.Până când, patru ani mai târziu, am 
aşternut totul pe hârtie, n-am povestit nimănui acele 
întâmplări. 

Când am terminat, la telefon se lăsase liniştea. 

— Domnule LeBay? Sunteţi acolo? 

— Sunt aici, a spus el până la urmă. Domnule Guilder - 
Dennis - nu intenţionez să te jignesc, dar trebuie să-ţi dai 
seama că ceea ce sugerezi tu depăşeşte cu mult frontierele 
oricărui fenomen parapsihic şi atinge... - S-a întrerupt. 

— Nebunia? 

— Acesta nu este cuvântul pe care l-aş fi folosit eu. Din 
câte spui tu, ai suferit un accident foarte grav la football. Ai 
fost în spital timp de două luni şi ai suferit dureri mari. Acum, 
n-ar fi posibil ca imaginaţia ta... 

— Domnule LeBay, a avut vreodată fratele 
dumneavoastră vreo expresie preferată despre "micuțul 
vagabond?" 

— Ce? 

— Micuţul vagabond. Ca şi când, atunci când arunci la 
coş o hârtie şi nimereşti, spui: "Două puncte". Doar că în loc 
de asta: "Priveşte-mă cum o pun în curul micuţului 
vagabond". Spunea vreodată fratele dumneavoastră expresia 
asta? 

— De unde ai aflat? - Apoi, fără să-mi acorde timp să-i 
răspund: A folosit expresia într-una din ocaziile când l-ai 
întâlnit, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Domnule Guilder, eşti un mincinos. 

N-am spus nimic. Tremuram, genunchii mi se înmuiaseră. 
Nici un adult nu-mi mai spusese aşa ceva. 

— Dennis, îmi pare rău. Dar fratele meu a murit. El era o 
fiinţă sucită, chiar infernală, dar este mort, iar toate aceste 
fantezii şi închipuiri morbide... 

— Cine era micuțul vagabond? am reuşit eu să rostesc. 

Tăcere. 


— Era Charlie Chaplin? 

Nu credeam că avea de gând să-mi răspundă. Apoi, până 
la urmă, cu greutate, a spus: 

— Doar indirect. El se referea la Hitler. A existat o 
oarecare asemănare între Hitler şi micuțul vagabond creat de 
Chaplin. Chaplin a făcut un film numit Dictatorul. Tu probabil 
că nu l-ai văzut. În orice caz, era un nume foarte cunoscut 
asociat cu el în timpul războiului. Tu eşti prea tânăr ca să-ti 
aminteşti. Dar n-are nici o semnificaţie. 

A fost rândul meu să nu spun nimic. 

— Nu înseamnă nimic! a strigat el. Nimic! Sunt aburi şi 
păreri, nimic mai mult! Trebuie să înţelegi asta! 

— Aici, în Pennsylvania de vest, sunt şapte oameni care 
au murit. Ăştia nu sunt doar aburi. Sunt semnăturile de pe 
ghipsurile mele. Nici ele nu sunt aburi. Le-am păstrat, 
domnule LeBay. Lăsaţi-mă să vi le trimit. Studiaţi-le şi 
spuneţi-mi dacă una dintre ele nu este scrisul fratelui 
dumneavoastră. 

— Ar putea fi o falsificare conştientă sau inconştientă. 

— Dacă aşa ceva credeţi, atunci consultaţi un grafolog. 
Plătesc eu. 

— Ai putea să faci tu asta. 

— Domnule LeBay. Eu nu am nevoie de alte dovezi. 

— Dar ce vrei de la mine? Să-ţi împărtăşesc fanteziile? 
N-o să fac asta. Fratele meu a murit. Maşina lui este doar o 
maşină. 

Minţea. O simţeam. Chiar şi prin telefon o simţeam. 

— Vreau să-mi explicaţi ceva ce mi-aţi spus in noaptea 
aceea în care am stat de vorbă. 

— Cam ce ar fi? 

Părea precaut. 

Mi-am umezit buzele. 

— Aţi spus că era obsedat şi furios, dar că nu era un 
monstru. Cel puţin, aţi spus, dumneavoastră nu credeţi că 
era. Apoi mi s-a părut că aţi schimbat complet subiectul... dar, 
cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare că 
n-aţi schimbat chiar deloc subiectul. 


— Dennis, zău. Eu... 

— Uitaţi, dacă aveţi de gând să spuneţi ceva, pentru 
numele lui Dumnezeu, spuneţi acum! am strigat. - Mi-a pierit 
vocea. Mi-am şters fruntea, iar mâna mi s-a umplut de 
transpiraţie. - Să ştiţi că nu este mai uşor pentru mine decât 
este pentru dumneavoastră. Arnie este obsedat de fata asta, 
numele ei este Leigh Cabot, numai că eu nu cred că Arnie 
este cel care-i obsedat de ea, eu cred că este fratele 
dumneavoastră, fratele dumneavoastră mort, vorbiți-mi 
acum, vă rog! 

El a oftat. 

— Să-ţi vorbesc? Să-ţi vorbesc? Să vorbesc despre 
evenimentele acelea de demult... nu, despre acele bănuieli de 
demult... asta ar fi aproape acelaşi lucru cu a zgudui un 
demon adormit, Dennis. Te rog, eu nu ştiu nimic. 

l-aş fi putut spune că demonul se trezise deja, dar ştia 
asta. 

— Spuneţi-mi ce bănuiţi. 

— O să te sun eu. 

— Domnule LeBay... vă rog... 

— O să te sun. Trebuie s-o sun pe Marcia, sora mea, în 
Colorado. 

— Dacă vă ajută, o să sun...da 

— Nu, ea nu ti-ar spune ţie nimic. Chiar şi noi doi am 
vorbit despre asta doar o dată sau de două ori. Spercă ai 
conştiinţa curată în această problemă, Dennis. Deoarece tu 
ne ceri nouă să deschidem cicatrice vechi şi să le facem iar să 
sângereze. Deci te mai întreb o dată: cât de sigur eşti? 

— Sigur, am şoptit. 

— O să te sun, a spus el şi a închis. 

Au trecut cincisprezece minute, apoi douăzeci. Am 
înconjurat camera, sprijinindu-mă în cârje, neputând să stau 
liniştit. M-am uitat pe fereastră la strada ninsă, un tablou în 
negru şi alb. De două ori m-am dus la telefon şi n-am ridicat 
receptorul, fiindu-mi teamă că el o să încerce tocmai atunci 
să mă sune, fiindu-mi chiar mai teamă că nu mă va suna 
deloc. A treia oară, chiar când puneam mâna pe receptor, a 


sunat. Am tresărit ca ars, apoi l-am ridicat. 

— Bună?! a spus Elaine de la telefonul de jos. Donna? 

— Dennis Guilder este - a început vocea lui LeBay, 
părând şi mai bătrână şi mai spartă. 

— Am răspuns eu, Ellie, - am zis. 

— Şi crezi că-mi pasă? a spus Ellie obraznică şi a închis. 

— Helo, domnule LeBay. 

Inima îmi bătea tare. 

— Am vorbit cu ea, a spus el cu greutate. Mi-a spus să 
fac cum cred eu. Dar este speriată. Cică noi doi, tu şi cu mine, 
am conspirat să înfricoşăm o doamnă bătrână, care în viaţa ei 
n-a rănit pe nimeni şi nu are nimic de-a face cu toată treaba 
asta. 

— Cu un scop bun, am spus eu. 

— Oare? 

— Dacă n-aş fi considerat că aşa este, nu v-aş fi sunat. O 
să-mi vorbiţi sau nu, domnule LeBay? 

— Da. Dar doar ţie, nimănui altcuiva. Dacă o să mai spui 
cuiva, eu o să dezmint. Inţelegi? 

— Da. 

— Foarte bine. A oftat. În conversaţia noastră din vară, 
Dennis, ţi-am spus o minciună în legătură cu cele ce s-au 
întâmplat şi o minciună privitoare la ceea ce eu - şi Marcy - 
cred despre acele lucruri. Noi ne-am minţit pe noi. Daca n-ai fi 
fost tu, cred că am fi continuat să ne minţim despre acel lucru 
- incidentul acela de la marginea drumului - până la sfârşitul 
vieților noastre. 

— Despre fetiţă? Fiica lui LeBay? 

Ţineam receptorul foarte strâns. 

— Da, a spus el cu greutate. Rita. 

— Ce s-a întâmplat de fapt când s-a sufocat? 

— Mama mea obişnuia să-l numească pe Rollie copilul 
înlocuit de spiriduşi, a spus LeBay. Ţi-am spus asta? 

— Nu. 

— Nu, bineînţeles că nu. Ţi-am spus părerea mea, că 
prietenul tău ar fi mai fericit dacă s-ar descotorosi de maşină, 
dar asta este tot ce poate să spună o persoană în apărarea 


propriilor convingeri, deoarece iraţionalul... se furişează 
înăuntru... 

S-a oprit. Eu nu l-am grăbit. Îmi va spune sau nu. Asta 
era situaţia. 

— Mama spunea că a fost un bebeluş perfect până când 
a împlinit şase luni. Apoi... a spus că atunci a venit Puck, 
spiriduşul. Spunea că Puck a luat din glumă bebeluşul ei bun 
şi l-a înlocuit cu altul. Râdea când spunea asta. Dar n-a spus-o 
niciodată când Rollie era prin preajmă şi o putea auzi, iar ochii 
ei nu râdeau niciodată. Dennis, eu cred... era singura 
explicaţie a ei pentru felul în care se comporta el, pentru ce 
era el atât de consecvent în furia lui... atât de înverşunat 
când era vorba de puţinele țeluri pe care le avea. - Era un 
băiat - i-am uitat numele - un băiat mai mare care l-a snopit 
în bătaie pe Rollie de două sau de trei ori. Un tiran. Se lega de 
hainele lui Rollie şi îl întreba dacă poartă chiloţii de o lună sau 
de două. lar Rollie se bătea cu el, îl înjura şi îl ameninţa, iar 
tiranul râdea de el şi îl ţinea la distanţă cu braţele sale lungi, îl 
pocnea până când obosea, sau până când nasul lui Rollie 
sângera. Apoi Rollie stătea acolo într-un colţ, fumând o ţigară 
şi plângând, cu sângele şi mucii uscându-i-se pe faţă. lar dacă 
eu sau Drew ne duceam lângă el, ne bătea de ne omora. 

Într-o noapte, casa tiranului ăla a ars, Dennis. Tiranul, 
tatăl tiranului şi fratele mai mic al tiranului au murit. Sora 
tiranului a avut arsuri groaznice. S-a presupus că focul s-a 
declanşat de la soba din bucătărie, şi poate că aşa a fost. Dar 
sirenele pompierilor m-au trezit şi eram încă treaz când Rollie 
a intrat pe fereastra camerei noastre căţărându-se pe 
împletitura care susţinea iedera. Pe frunte era murdar de 
funingine şi mirosea a benzină. M-a văzut că aveam ochii 
deschişi şi mi-a spus: "Georgie, dacă spui ceva, te omor". Și 
din acea noapte, Dennis, am încercat să mă conving că 
ameninţarea lui îmi interzicea să spun că fusese afară şi 
privise focul. Şi poate că acesta este adevărul. 

Gura îmi era uscată. În stomac parcă aveam o minge de 
plumb. Simţeam părul de pe ceafă ca o pădure de ţepi. 

— Ce vârstă avea atunci fratele dumneavoastră? am 


întrebat răguşit. 

— Aproape treisprezece ani, a spus LeBay cu un calm 
teribil de fals. Cam un an mai târziu, într-o noapte de iarnă, a 
avut loc o bătaie în timpul unui meci de hochei, iar un tip pe 
nume Randy Throgmorton i-a spart capul lui Rollie cu crosa. 
L-a făcut să-şi piardă cunoştinţa. L-am dus la bătrânul doctor 
Farner - până am ajuns acolo Rollie îşi revenise, dar era încă 
năucit - iar Farner i-a pus douăsprezece copci. O săptămână 
mai târziu, Randy Throgmorton a căzut prin gheaţa lacului 
Palmer şi s-a înecat. Patina într-o zonă foarte clar marcată cu 
indicatoare: GHEAŢĂ SUBŢIRE. În aparenţă. 

— Vreţi să spuneţi că fratele dumneavoastră i-a ucis pe 
oamenii ăştia? Pregătiţi terenul pentru a-mi spune că LeBay 
şi-a omorât propria fiică? 

— Nu că el a ucis-o, Dennis. Să nu te gândeşti niciodată 
la aşa ceva. Ea a murit sufocată. Ce vreau să sugerez este că 
el s-ar putea s-o fi împins la moarte. 

— Aţi spus că a întors-o cu capul în jos - că a lovit-o-a 
încercat s-o facă să vomite. 

— Asta mi-a spus Rollie la înmormântare, a spus George. 

— Atunci ce... 

— Marcia şi cu mine am analizat mai târziu situaţia. 
Numai o singură dată, înţelegi. În seara aceea la cina, Rollie 
mi-a spus: "Am apucat-o de pantofii Buster Browns şi am 
încercat să scot afurisita aia de îmbucătură, Georgie. Dar se 
înţepenise foarte bine". lar Veronica i-a spus Marciei: "Rollie a 
ridicat-o de pantofi şi a încercat să scoată de acolo chestia aia 
care o făcea să se sufoce, dar se înţepenise foarte bine". Ei au 
spus exact acelaşi lucru cu exact aceleaşi cuvinte. Şi ştii la ce 
m-a dus cu gândul această asemănare? 

— Nu. 

— M-a făcut să mă gândesc la Rollie încălecând fereastra 
dormitorului şi şoptindu-mi “Georgie, dacă spui ceva, te 
omor”. 

— Dar... de ce? De ce ar fi ...? 

— Mai târziu, Veronica i-a trimis Marciei o scrisoare în 
care insinua că Rollie n-a făcut prea mare lucru ca s-o salveze 


pe fiica lor. Şi că, atunci când sfârşitul era foarte aproape, ela 
pus-o înapoi în maşină. "Ca să nu stea în soare", spusese el. 
Dar în scrisoarea ei Veronica a spus că ea crede că Rollie a 
dorit ca fetiţa să moară în maşină. 

Nu voiam s-o spun, dar trebuia. 

— Sugeraţi că fratele dumneavoastră şi-a sacrificat de 
bunăvoie fiica, un fel de ofrandă umană? 

A urmat o pauză lungă, îngrozitoare. 

— Nu în mod conştient, nu, a răspuns LeBay. Tot aşa 
cum nu sugerez că el a omorât-o în mod conştient. Dacă l-ai fi 
cunoscut pe fratele meu, atunci ţi-ai fi dat seama cât de 
ridicol ar fi să-l fi suspectat de vrăjitorie, magie neagră sau 
îmblânzire de demoni. El nu credea în altceva în afară de 
propriile sale simţuri... doar cu excepţia, bănuiesc, a propriei 
sale voințe. Eu sugerez că el ar fi putut să aibă un fel de... un 
fel de intuiţie... sau că ar fi putut să fie dirijat să facă ceea ce 
a făcut. Mama mea spunea că a fost un copil înlocuit de 
spiriduşi. 

— Şi Veronica? 

— Nu ştiu. Verdictul poliţiei a fost sinucidere, chiar dacă 
ea n-a lăsat nici un bilet. Este foarte probabil că ăsta-i 
adevărul. Dar biata femeie îşi făcuse nişte prietene în oraş şi 
eu m-am întrebat adeseori dacă nu cumva ea le insinuase 
unora dintre ele, aşa cum îi sugerase şi Marciei, că moartea 
Ritei nu s-a petrecut întocmai cum au declarat ea şi Rollie. 
M-am întrebat dacă nu cumva Rollie a aflat. Georgie, dacă 
spui ceva, te omor. Bineînţeles, nu există nici o dovadă 
într-un sens sau în altul. Dar m-am întrebat de ce ea a făcut-o 
în acel fel - şi m-am mai întrebat cum o femeie, care n-avea 
nici cea mai mică idee despre maşini, putuse să cunoască 
îndeajuns de multe ca să ia un furtun pe care să-l ataşeze la 
teava de eşapament şi apoi să-l bage pe fereastră. Incerc să 
nu-mi mai pun astfel de întrebări. Ele mă ţin noaptea treaz. 

M-am gândit la ce-mi povestise el şi la lucrurile pe care 
nu le spusese. La lucrurile pe care le-a lăsat să se înţeleagă 
printre rânduri. /ntuitiv, spusese el. Atât de inverşunat când 
era vorba de puținele țeluri pe care le avea, spusese el. Să 


presupunem că Roland LeBay înţelesese într-un anumit mod 
pe care nu dorea să şi-l recunoască nici sieşi, că investise 
într-un Plymouth cu puteri supranaturale? Şi să presupunem 
că el aştepta doar ca să apară moştenitorul potrivit... iar 
acum... 

— Lucrurile pe care ţi le-am povestit au dat răspuns 
întrebărilor tale, Dennis? 

— Cred că da, am spus eu încet. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Cred că ştiţi. 

— Să distrugi maşina? 

— Am de gând să încerc, am spus, apoi m-am uitat la 
cârjele mele, care erau sprijinite de perete. Cârjele mele 
afurisite. 

— S-ar putea să-ţi distrugi şi prietenul. 

— S-ar putea să-l salvez. 

Încetişor, George LeBay a spus: 

— Mă întreb dacă mai este posibil. 


47 
Trădarea 


Peste tot erau cioburi de sticlă şi sânge 

ȘI în afară de mine nu mai era nimeni acolo. 
În timp ce ploaia cădea deasă şi rece, 

Am văzut un tânăr zăcând pe marginea 
şoselei, 

Și a strigat: "Domnule, te rog nu vrei 

să mă ajuţi? 

Bruce Springsteen 


Am sărutat-o. 

Braţele ei s-au încolăcit în jurul gâtului meu. Una din 
mâinile ei răcoroase mă presa uşor pe ceafă. Pentru mine nu 
mai exista nici un dubiu în legătură cu ceea ce se întâmpla; 


iar când ea s-a îndepărtat puţin, cu ochii pe jumătate închişi, 
am observat că nici pentru ea nu mai exista nici un dubiu. 

—Dennis, a murmurat ea şi eu am sărutat-o iarăşi. 
Limbile noastre s-au atins uşor. Pentru un moment sărutul s-a 
intensificat; simţeam pasiunea pe care o sugerau acei pomeţi 
înalţi. Apoi a icnit scurt şi s-a îndepărtat. 

— Destul, a spus. O să fim arestaţi pentru indecenţă. 

Era optsprezece ianuarie. Parcasem în spatele localului 
Kentucky Fried, iar în jurul nostru erau împrăştiate rămăşiţele 
unei cine destul de bune, cu pui. Eram în Duster-ul meu, şi 
numai acest fapt ar fi fost pentru mine un fel de ocazie 
specială - era prima dată de la accident când mă aflam la 
volan. Doar în dimineaţa aceea, doctorul îmi scosese ghipsul 
imens de pe piciorul stâng şi îl înlocuise cu un bandaj 
întăritor. Avertismentul său să nu folosesc prea mult piciorul a 
fost foarte serios, dar am putut să-mi dau seama că el era 
mulţumit de cum progresaseră lucrurile. Însănătoşirea mea se 
afla cam cu o lună în avans faţă de termenul prevăzut. 
Doctorul punea acest fapt pe seama tehnicii sale superioare; 
mama mea îi găsea explicaţia în moralul bun şi supă de pui; 
iar antrenorul Puffer băga în calcul şi măceşele. 

Eu credeam însă că Leigh Cabot avusese aici un rol 
foarte important. 

— Trebuie să vorbim, a spus ea. 

— Nu, hai să ne mai sărutăm. 

— Acum vorbim. Ne sărutăm mai târziu. 

— larăşi a început? 

Ea a încuviinţat. 

În cele aproape două săptămâni de la convorbirea cu 
LeBay, primele două săptămâni ale trimestrului de iarnă, 
Arnie muncise din greu ca să realizeze o apropiere cu Leigh, 
lucra la aceasta cu o intensitate care ne-a speriat pe 
amândoi. Îi povestisem lui Leigh despre conversaţia cu 
George LeBay (dar, după cum v-am mai spus, nu şi despre 
drumul teribil spre casă din noaptea Anului Nou). Şi îi 
spusesem foarte clar că sub nici o formă ea nu trebuia să se 
poarte urât cu el. Asta l-ar înfuria, iar zilele astea, când Arnie 


era furios pe cineva, acestuia i se întâmplau lucruri neplăcute. 

— Asta este ca şi cum am trişa. 

— Ştiu, am spus eu mai tăios decât intenţionasem. Nu-mi 
place chestia asta, dar nu doresc ca maşina să atace iarăşi. 

— Deci? 

Am clătinat din cap. 

Ca să fiu sincer, începusem să mă simt ca prinţul Hamlet, 
tot amânând şi amânând. Bineînţeles, ştiam ce trebuia să 
facem; Christine trebuia să fie distrusă. Eu şi Leigh căutam 
metode. 

Prima idee îi aparținuse lui Leigh - cocteiluri Molotov. O 
să umplem, a spus ea, cu benzină nişte sticle de vin, o să ne 
ducem la reşedinţa familiei Cunningham dis-de-dimineaţă, o 
să aprindem fitilele ("Fitile? Ce fitile?" am întrebat. 
"Kotex-urile ar trebui să fie foarte bune", a răspuns ea 
prompt, făcându-mă să-mi pun iarăşi întrebări despre 
străbunii de la care moştenise acei pomeţi) şi o să le aruncăm 
pe geamurile Christinei. 

— Ce facem dacă geamurile sunt închise şi uşile sunt 
încuiate? am întrebat-o. Ştii, cam asta trebuie să fie situaţia. 

M-a privit de parcă eram o adevărată pacoste. 

— Vrei să spui că ideea aruncării în aer a maşinii lui Arnie 
este okay, dar ai scrupule morale în legătură cu spargerea 
unor geamuri? 

— Nu. Dar cine o să se apropie îndeajuns de EA ca să-i 
spargă geamurile cu un ciocan? 

M-a privit, muşcându-şi buza de jos. N-a mai spus nimic. 

Următoarea idee îmi aparținuse. Dinamită. 

Leigh s-a gândit la ea şi a clătinat din cap. 

— As putea s-o obţin fără prea mari probleme, am spus. 

Încă îl mai vedeam din când în când pe Brad Jeffries, iar 
Brad lucra tot pentru Penn-DOT, şi această companie deţinea 
îndeajuns de multă dinamită ca să arunce Stadionul Three 
Rivers pe Lună. Mă gândeam că poate reuşesc să pun mâna 
pe cheia potrivită, fără ca Brad să-şi dea seama că am 
împrumutat-o - el avea tendinţa să se îmbete criţă atunci 
când Pinguinii erau la televizor. O să împrumut cheia de la 


magazia de explozibili în timpul celei de a treia reprize a 
meciului, apoi o să i-o înapoiez în timpul altui meci. Erau 
foarte mici şanse ca el să aibă nevoie de explozibil în luna 
ianuarie. Era o înşelătorie, o altă trădare - dar era un mod de 
a pune capăt situaţiei. 

— Nu, a spus ea. 

— De ce nu? 

Din punctul meu de vedere, dinamita părea să ofere 
soluţia totală şi definitivă pe care o cerea situaţia. 

— Fiindcă acum Arnie o ţine pe aleea din faţa casei, cred 
că nu ţii neapărat să împrăştii schije periculoase în tot 
cartierul? Vrei să rişti ca un ciob de sticlă sa taie capul 
vreunui copil? 

Am tresărit. La asta nu mă gândisem, dar acum când ea 
amintise acest amănunt, mi-am imaginat foarte clar scena 
hidoasă. Şi m-a împins să mă gândesc la alte metode. Să 
aprinzi nişte batoane de dinamită cu vârful trabucului, şi apoi 
să le arunci peste cap spre obiectul pe care vrei să-l distrugi... 
asta poate părea okay în westernul de sâmbătă după-amiază 
de pe Canalul 2, dar în viaţa adevărată trebuia totuşi să 
rezolvi problema detonatoarelor şi a contactelor bune. Totuşi, 
m-am agăţat cât am putut de mult de această idee. 

— Dacă o facem noaptea? 

— Tot este destul de periculos, a spus ea. Şi o ştii prea 
bine. Se vede pe chipul tău. 

A urmat o pauză foarte lungă. 

— Ce zici despre presa de la Garajul Darnell? a întrebat 
ea până la urmă. 

— Aceeaşi obiecţie de bază ca şi înainte, am spus. Cine o 
va conduce până acolo? Tu, eu sau Arnie? 

lar în acest punct ne-am blocat. 

— Astăzi ce s-a întâmplat? am întrebat-o. 

— Voia să mă întâlnesc cu el în seara asta. Să mergem la 
bowling. 

Zilele trecute o invitase la film, la cină, să se uite la 
televizor la el acasă, i-a propus să se întâlnească să înveţe 
împreună. Christine intra de fiecare dată în calcul ca mijloc de 


transport. 

— A devenit ameninţător, iar eu am început să-mi 
epuizez scuzele. Dacă avem de gând să facem ceva, trebuie 
s-o facem în curând. 

Am încuviinţat. Eşecul de a găsi o metodă satisfăcătoare 
era unul dintre motive. Celălalt motiv care ne ţinuse în loc 
fusese piciorul meu. Acum nu mai aveam ghipsul şi, cu toate 
că aveam ordine stricte de la doctor să folosesc cârjele, 
testasem piciorul stâng fără ele. Aveam ceva dureri, dar nu 
atât de mari pe cât mă temusem. 

Aceste motive, da - dar în principal noi eram de vină. Ne 
descopeream unul pe altul. Şi deşi s-ar putea să vi se pară 
vulgar, bănuiesc că ar trebui să mai adaug ceva, dacă vreau 
ca toată această poveste să nu se abată de la adevăr (şi 
mi-am promis când am început să scriu, că mă voi opri 
dacă-mi voi da seama că nu mai pot să o relatez corect sau 
dacă mă abat de la adevăr). Ideea de pericol mai adăugase 
ceva la ceea ce simţeam pentru ea şi, cred, la ceea ce ea 
simţea pentru mine. El era cel mai bun prieten al meu, dar în 
ideea că noi ne întâlneam pe la spatele lui exista totuşi o 
atracţie murdară, fără sens. O simţeam ori de câte ori o luam 
în braţe, de fiecare dată când mâna mea îi mângâia sânii. 
Furişările. Puteţi să-mi spuneţi de ce acestea reprezentau 
nişte atracţii? Dar erau. Pentru prima dată în viaţa mea, mă 
îndrăgostisem. Până atunci mai existaseră focuri de paie, dar 
acum mă îndrăgostisem lulea. Şi îmi plăcea asta. O iubeam. 
Totuşi, acel persistent sentiment de trădare... era ca un 
şarpe, o ruşine şi în acelaşi timp o aţâţare nebunească. 
Puteam să ne spunem unul altuia (şi ne spuneam) că ne 
ţinem gurile ferecate ca să ne protejăm familiile şi pe noi. 

Era adevărat. 

Dar Leigh nu era totul, nu-i aşa? Nu. Nu era totul. 

Într-un fel, nimic mai grav nu s-ar fi putut întâmpla. 
Dragostea încetineşte, reflexele; estompează percepţia 
pericolului. Trecuseră douăsprezece zile lungi de la 
conversaţia mea cu George LeBay, iar gândul la cele ce mi le 
spusese el - şi, mai rău, la cele pe care mi le sugerase - nu 


mai îmi făcea părul de pe ceafă să mi se ridice. 

Acelaşi lucru se întâmplase şi în privinţa lui Arnie - sau 
nu se întâmplase - în cele câteva dăţi când vorbisem cu el, 
sau îl văzusem pe coridoarele şcolii. Intr-un fel straniu, se 
părea că ne reîntorsesem la situaţia din septembrie şi 
octombrie, când noi doi nu ne mai vedeam, pur şi simplu 
pentru că Arnie era prea ocupat. Când vorbeam, Arnie părea 
destul de amabil, cu toate că ochii lui gri din spatele 
ochelarilor erau reci. Aşteptam ca o plângăreaţă Regina, sau 
un Michael dezorientat să mă sune ca să-mi dea vestea că 
Arnie a încetat să se mai joace cu ei şi că renunţase în mod 
sigur la colegiu. 

Asta nu s-a întâmplat, dar am primit telefonul de la 
Gură-Spartă însuşi - profesorul responsabil cu educaţia - care 
mi-a spus că Arnie luase acasă o mulţime de prospecte şi 
documente referitoare la University of Pennsylvania, la Drew 
University şi Penn State University. Acestea erau şcolile care 
o interesau cel mai mult pe Leigh. Eu ştiam asta, iar Arnie o 
ştia şi el. 

În urmă cu două seri, auzisem din întâmplare o 
conversaţie între mama şi Ellie, care se aflau în bucătărie. 

— Mam, de ce nu mai vine Arnie pe la noi? S-a certat cu 
Dennis? 

— Nu, scumpo. Nu cred. Dar când prietenii se 
maturizează... câteodată se răcesc relaţiile. 

— Mie n-o să mi se întâmple asta niciodată, a spus Ellie, 
cu toată acea siguranţă teribilă a vârstei de cincisprezece ani. 

Eu stăteam în cealaltă încăpere, întrebându-mă dacă nu 
cumva tocmai aşa ceva se întâmplase - halucinaţii 
determinate de lunga şedere în spital, aşa cum sugerase 
LeBay, şi o simplă răcire a relaţiilor, o separare între doi 
prieteni din copilărie. Această idee avea o anumită logică. 

Ignoram faptele concrete, dar era reconfortant. Credinţa 
în acest lucru ne-ar fi îngăduit mie şi lui Leigh să ne 
continuăm vieţile noastre ordinare - să ne implicăm în 
activităţile şcolare, să mai îngrăşăm porcul în ajun pentru 
Testele de Acumulări Şcolare şi, bineînţeles, să sărim unul în 


braţele celuilalt imediat ce părinţii ei sau ai mei ieşeau din 
cameră. Să ne hârjonim exact ca ceea ce eram, adică doi 
adolescenţi înfierbântaţi, amorezaţi până peste cap unul de 
altul. 

Aceste fapte mă adormeau... ne adormeau pe amândoi. 
Fusesem precauţi - de fapt, tot atât de precauţi ca nişte 
adulterini, nu ca nişte puşti - dar astăzi scăpasem de ghips, 
astăzi fusesem în stare să folosesc cheile de la Duster-ul meu, 
în loc să mă uit doar la ele. Dintr-un impuls, am sunat-o pe 
Leigh şi am întrebat-o dacă dorea să meargă cu mine la cel 
mai renumit local din lume, la Colonel, şi să mâncăm faimosul 
Crunchy Style. Ea fusese încântată. 

Deci poate că vă daţi seama de ce atenţia noastră a 
slăbit, cum am devenit noi puţin indiscreţi. Am stat în 
parcare, cu motorul Duster-ului în funcţiune, ca să avem 
căldură şi am discutat ca nişte copii care se joacă de-a 
cowboii, despre cum să-i facem de petrecanie acelui bătrân şi 
foarte deştept monstru - EA. 

Nici unul dintre noi n-a văzut-o pe Christine când a oprit 
în spatele nostru. 


— El se pregăteşte pentru un asediu îndelungat, dacă de 
asta o să aibă nevoie, am spus eu. 

— Ce? 

— Colegiile la care a trimis cereri de înscriere. Nu ai 
observat încă? 

— Bănuiesc că nu, a spus ea foarte uimită. 

— Sunt şcolile care te interesează cel mai mult, am 
răspuns eu răbdător. 

M-a privit. M-am uitat la ea, încercând să zâmbesc şi 
nereuşind. 

— In ordine, am spus. Hai să mai recapitulăm o dată. 
Cocteilurile Molotov au căzut. Dinamita pare riscantă, dar la o 
adică... 

Respirația brusc gâfâită a lui Leigh m-a întrerupt - icnetul 
şi expresia uimită şi îngrozită de pe faţa ei. Ea privea fix prin 


parbriz, cu ochii holbaţi şi gura deschisă. M-am întors în 
direcţia aceea şi ceea ce am văzut a fost atât de neaşteptat, 
încât pentru un moment am încremenit şi eu. 

În faţa Duster-ului stătea Arnie. 

Oprise exact în spatele nostru şi plecase să-şi cumpere 
puiul, fără ca să-şi dea seama cine era în fata lui. Şi de ce ar fi 
observat? Era aproape întuneric, iar un Duster de patru ani, 
mânjit cu noroi, nu are nici un semn distinctiv. El întrase 
înăuntru, îşi cumpărase porţia, ieşise afară... şi privise direct 
prin parbriz la Leigh şi la mine, stând unul lăngă altul, 
înlănţuiţi, privindu-ne adânc în ochi, aşa cum spun poeţii. 
Nimic altceva decât o coincidenţă - o coincidenţă imensă şi 
hidoasă. Doar că până şi acum o parte a minţii mele este 
foarte convinsă că vina o poartă Christine... că EA l-a adus 
acolo. 

Au urmat câteva clipe lungi şi îngheţate. Leigh a scos un 
geamăt scurt. Arnie stătea cam la jumătatea parcării, 
îmbrăcat cu canadiana de şcoală, cu blugi decoloraţi şi cizme. 
La gât avea un fular în carouri. Gulerul canadienei era ridicat, 
iar aripile lui negre încadrau un chip a cărui expresie se 
transforma încet din uimire bolnavă, într-o grimasă palidă de 
ură. Punga în dungi roşii şi albe cu faţa zâmbăreaţă a 
Coloneluluit i-a alunecat din mâna înmănuşată şi a căzut pe 
zăpada întărită din parcare. 

— Dennis, a şoptit Leigh. Dennis, o Dumnezeule! 

Arnie a început să alerge. Credeam că vine la noi, 
probabil să mă scoată afară din maşină şi să mă bată. Mă 
imaginam ţopăind nesigur pe piciorul meu beteag, sub lumina 
reflectoarelor parcării, care tocmai se aprinseseră, în timp ce 
Arnie, căruia îi salvasem viaţa de atâtea ori încă din anii 
grădiniţei, mă snopea în bătaie. Alerga, cu gura schimonosită 
într-o grimasă pe care o mai văzusem - dar nu pe chipul lui. 
Acum era chipul lui LeBay. 

Nu s-a oprit la maşina mea; în schimb a alergat pe lângă 


8s Emblema vestitei firme de produse de rotiserie Kentucky 
Fried Chicken 


ea. M-am răsucit şi atunci am văzut-o pe Christine. 

Am deschis portiera şi am dat să cobor, agăţându-mă de 
marginea capotei ca să mă sprijin. 

— Dennis, nu! a strigat Leigh. 

Am reuşit să ies, tocmai când Arnie deschidea brusc uşa 
Christinei. 

— Arnie, am strigat. Hei, omule! 

S-a încordat. Ochii lui erau holbaţi, pustii şi 
incandescenţi. De la unul din colţurile gurii i se prelingea un 
firişor de salivă spumoasă. Grila Christinei părea să mârâie. 

El şi-a ridicat pumnii şi i-a îndreptat în direcţia mea. 

— Căcănarule! - Vocea îi era stridentă şi spartă. - /a-o tu! 
O meriti! E un căcat! Amândoi sunteţi de căcat! Bucurati-vă 
unul de altul! N-o s-o faceți mult timp! 

La geamurile localului Kentucky Fried Chicken şi la 
expresul Kowloon din vecinătate, se adunaseră oameni ca să 
vadă ce se întâmplă. 

— Arnie ! Omule, hai să vorbim ... 

A sărit în maşină şi a trântit uşa. Motorul Christinei a 
urlat şi farurile El s-au aprins, luminile orbitoare din visul meu, 
ţintuindu-mă ca pe o insectă pe un carton. lar deasupra lor, în 
spatele parbrizului, era faţa îngrozitoare a lui Arnie, chipul 
unui drac căruia i s-a făcut lehamite de atâta păcat. Chipul 
acela, plin de ură şi în acelaşi timp hăituit, a trăit de atunci în 
visele mele. Apoi faţa a dispărut. A fost înlocuită de un craniu, 
un cap de mort rânjit. 

Leigh a scos un țipăt ascuţit şi percutant. Se răsucise să 
privească, deci mi-am dat seama că ceea ce văzusem nu 
fusese doar în imaginaţia mea. Şi ea văzuse. 

Christine a pornit în trombă, cu roţile din spate 
împroşcând zăpada. Nu s-a repezit la Duster, ci la mine. Cred 
că intenţia lui fusese să mă facă piftie între cele două maşini. 
M-a salvat piciorul meu bolnav; s-a înmuiat, iar eu am căzut 
înapoi în Duster, lovindu-mă cu şoldul drept de volan şi 
declanşând claxonul. 

M-a izbit în faţă o pală de aer rece. Aripa roşu-stacojie a 
Christinei a trecut la un metru de mine. A trecut pe lângă 


indicatorul de ieşire din parcare şi s-a năpustit în JFK Drive, 
fără să oprească, cu partea din spate derapând. Apoi a 
dispărut, încă accelerând. 

M-am uitat în zăpadă unde rămăseseră urmele zigzagate 
ale caucicurilor El. Trecuse doar la câţiva centimetri de 
portiera mea deschisă. 

Leigh plângea. Mi-am luat piciorul stâng cu mâinile şi 
l-am tras în maşină; am trântit usa şi am luat-o în braţe. 
Braţele ei m-au căutat orbeşte, apoi m-au cuprins într-o 
strânsoare îngrozită. 

— Nu... nu era... 

— Şşş, Leigh. Nu contează. Nu te mai gândi. 

— Nu era Arnie cel care conducea maşina aia! Era un 
mort! Era un mort! 

— Era LeBay! am spus, iar acum, după ce rostisem 
cuvintele, am simţit un fel de calm misterios în locul acelui 
tremur de frică pe care ar fi trebuit să-l simt - acela şi 
vinovăția că până la urmă am fost descoperit cu prietena 
celui mai bun prieten al meu. 

— Era el, Leigh. Tocmai l-ai cunoscut pe Roland D. LeBay. 

Ea plângea în braţele mele, de frică, de şoc, şi oroare. Eu 
eram bucuros c-o aveam. Piciorul stâng îmi zvâcnea de 
durere. M-am uitat în oglinda retrovizoare la spaţiul gol în 
care stătuse Christine. Acum, după cele ce se întâmplaseră, 
mi se părea că oricare altă concluzie ar fi fost imposibilă. 
Pacea din ultimele două săptămâni, bucuria simplă de ao 
avea pe Leigh lângă mine, acestea păreau să fie situaţiile 
anormale, lucrurile false - la fel de false ca şi pretinsul război 
care a avut loc între cucerirea Poloniei de către Hitler şi 
intrarea triumfătoare a Wehrmachtului în Franţa. 

Şi am început să văd sfârşitul, cum va fi acesta. 

Ea m-a privit, cu obrajii uzi. 

— Ce facem acum, Dennis? Ce facem acum? 

— Acum terminăm cu toată povestea asta. 

— Cum? Ce vrei să spui? 

Vorbindu-mi mai mult mie, decât ei, am spus: 

— El are nevoie de un alibi. Trebuie să fim pregătiţi 


atunci când el o să plece. Garajul. Garajul Darnell. Am de 
gând s-o prind acolo în capcană. O să încerc s-o ucid. 

— Dennis, despre ce vorbeşti? 

— Elo să plece din oraş. Nu înţelegi? Toţi oamenii pe 
care i-a ucis Christine - aceştia formează un cerc în jurul lui 
Arnie. E/trebuie să ştie asta. £/o să-l scoată iarăşi pe Arnie 
din oraş. 

— Te referi la LeBay? 

Am încuviinţat, iar Leigh a tremurat. 

— Trebuie s-o ucidem. Ştii asta. 

— Dar cum? Te rog, Dennis... cum o s-o facem? 

Până la urmă îmi venise o idee. 


48 
Pregătirile 


Pe şosea este un ucigaş, 
Creierul său se agită ca o broască râioasă... 
The Doors 


Am dus-o pe Leigh acasă şi i-am spus să mă sune dacă o 
vede pe Christine plimbându-se prin preajmă. 

— Şi ce ai de gând să faci? Să vii aici cu un aruncător de 
flăcări? 

— O bazooka, am răspuns şi amândoi am început să 
râdem isteric. 

— Aruncăm în aer '58-ul! Aruncăm în aer '58-ul! a urlat 
Leigh şi iarăşi am început să râdem - dar tot timpul cât am 
râs eram amândoi pe jumătate ieşiţi din minţi de frică... poate 
mai mult decât pe jumătate. Şi tot timpul cât am râs, îmi era 
milă de Arnie, pentru ceea ce văzuse el şi pentru ceea ce 
făcusem eu. Şi cred că Leigh avea aceleaşi sentimente. 
Numai că în unele situaţii trebuie să râzi. În unele situaţii pur 
şi simplu râzi. lar când se întâmplă, nimic nu poate înlătura 
acel râs. Pur şi simplu se declanşează. 


— Deci ce le spun părinţilor? m-a întrebat ea când ne-am 
mai potolit. Dennis, trebuie să le spun ceva! Nu pot să risc ca 
ei să fie călcaţi pe stradă! 

— Nimic. Nu le spui nimic. 

— Dar... 

— În primul rând nu te-ar crede. În al doilea rând, nu o să 
se întâmple nimic atâta timp cât Arnie este în Libertyville. De 
asta sunt cât se poate de sigur. 

— Chiar aşa, prostuţule? a şoptit ea. 

— Ştiu. E în joc viaţa mea, a mamei, a tatălui, a surorii 
mele. 

— De unde o să ştii dacă pleacă? 

— Mă ocup eu de asta. Tu o să te simţi rău mâine. Nu o 
să te duci la şcoală. 

— Îmi este rău chiar acum, a spus ea cu vocea stinsă. 
Dennis, ce o să se întâmple? Ce plănuieşti? 

— O să te sun mai târziu în seara asta, am spus şi am 
sărutat-o. 

Buzele ei erau reci. 

Când am ajuns acasă, Elaine se chinuia să-şi pună 
canadiana, bombănind blesteme negre la adresa oamenilor 
care-i trimit pe alţi oameni la Tom's ca să cumpere pâine şi 
lapte tocmai când la televizor trebuia să înceapă Dance 
Fever. Era pregătită să fie ţâfnoasă şi cu mine, dar s-a 
înveselit când m-am oferit s-o duc până la piaţă şi înapoi. Dar 
totodată mi-a aruncat o privire suspicioasă, ca şi când 
această bunătate neaşteptată pentru sora mai mică ar putea 
fi preludiul unei maladii. Poate herpes. M-a întrebat dacă mă 
simt bine. l-am zâmbit afabil şi i-am spus să urce în maşină 
până nu mă răzgândesc, cu toate că deja începuse să mă 
supere şi piciorul drept, iar stângul mă durea groaznic. 
Puteam să-i spun la nesfârşit lui Leigh că Christine nu va face 
nici o mişcare cât timp Arnie era în Libertyville, iar raţional 
ştiam că aveam dreptate... dar asta nu schimba golul 
instinctiv din stomac, pe care-l simţeam când mă gândeam la 
Ellie străbătând pe jos tot drumul până la Tom's şi traversând 
străzile suburbane întunecate în canadiana ei galben-aprins. 


O tot vedeam pe Christine parcată pe una dintre acele străzi, 
stând la pândă în întuneric ca o bătrână căţea de vânătoare. 

Când am ajuns la Tom's, i-am dat un dolar. 

— la pentru fiecare câte un Yodel şi un Coke. 

— Dennis, chiar te simţi bine? 

— Da. Şi dacă bagi restul în jocul Asteroids, îţi rup o 
mână. 

Asta a părut s-o liniştească. A intrat în magazin, iar eu 
am stat pleoştit la volanul Duster-ului, gândindu-mă în ce 
porcărie groaznică ne aflam. Nu puteam să vorbim cu nimeni 
- asta era un coşmar. În asta consta puterea Christinei. 
Aveam de gând să-l duc pe tata în atelierul de jucării şi să-i 
spun că ceea ce Ellie numise "Borâtura aia de maşină roşie şi 
veche a lui Arnie Cunnmgham" mergea acum singură? Aveam 
de gând să-i chem pe poliţişti şi să le spun că un individ mort 
dorea să ne ucidă, pe mine şi pe prietena mea? Nu. Singurul 
atu al nostru, în afară de faptul că maşina nu putea să 
acţioneze până când Arnie avea un alibi, era faptul ca ea nu 
dorea martori - Moochie Welch, Don Vandenberg şi Darnell 
fuseseră singuri când au fost ucişi; Buddy Repperton şi cei doi 
prieteni ai săi fuseseră omorâţi în mijlocul pădurii. 

Ellie a ieşit afară, strângând la pieptul de-abia înmugurit 
o pungă. A urcat în maşină şi mi-a dat un Yodel şi o Coke. 

— Restul. 

— Eşti un scârţar, a spus ea, dara pus în mâna mea 
întinsă cam douăzeci de centi. 

— Ştiu, dar oricum te iubesc, i-am răspuns. 

l-am dat gluga pe spate, am ciufulit-o, apoi am pupat-o 
pe ureche. A părut mirată şi suspicioasă - apoi mi-a zâmbit. 
Sora mea Ellie nu avea stofă rea. Gîndul că ea ar putea fi 
călcată pe stradă doar pentru că eu m-am îndrăgostit de 
Leigh Cabot după ce Arnie înnebunise şi o părăsise... Pur şi 
simplu nu aveam de gând să las să se întâmple aşa ceva. 

Acasă, m-am chinuit să urc scările după ce am salutat-o 
pe mama. Ea dorea să ştie ce-mi face piciorul şi i-am spus că 
este în formă bună. Dar, când am ajuns sus, prima mea oprire 
a fost la dulăpiorul cu medicamente din baie. Am înghiţit două 


aspirine de dragul picioarelor care acum cântau Ave Maria. 
Apoi m-am dus în dormitorul părinţilor unde se află telefonul 
de la etaj şi m-am trântit cu un oftat în balansoarul mamei. 

Am ridicat receptorul şi am dat primul telefon. 

— Dennis Guilder, năpasta proiectului de extensie al 
autostrăzii! mi-a răspuns jovial Brad Jeffries. Puştiule, îmi pare 
bine că te aud. Când ai de gând să mai vii pe aici ca să privim 
împreună un meci al Pinguinilor? 

— Nu ştiu, am spus. Deja m-am plictisit să tot văd 
handicapaţi care joacă hochei. Hm, dacă tu ai fi făcut o 
pasiune pentru o echipă bună, cum ar fi Zburătorii... 

— Hristoase, oare trebuie să înghit insultele astea de la 
un puşti care nici măcar nu este copilul meu? Intr-adevăr, 
cred că lumea se duce de râpă. 

Am mai pălăvrăgit puţin, diverse fleacuri, apoi i-am spus 
de ce-l sunasem. 

El a râs. 

— Ce dracu', Dennis? Vrei să te lansezi în afaceri? 

— la-o şi aşa dacă vrei. - M-am gândit la Christine. - Doar 
pentru o perioadă limitați. 

— Vrei să discutăm despre asta? 

— Ei bine, nu încă. Cunogşti pe cineva care ar avea de 
închiriat aşa ceva? 

— Îţi spun, Dennis. Există un singur tip pe care-l ştiu eu şi 
care ar putea să facă o asemenea afacere cu tine. Johnny 
Pomberton. Locuieşte în Ridge Road. Are mai multe vehicule 
decât are Carter's pilule pentru ficat. 

— Okay. Mulţumesc, Brad. 

— Ce mai face Arnie? 

— Bine, bănuiesc. Nu îl mai văd atât de des ca altădată. 

— Un tip ciudat. Nici în visele mele cele mai sălbatice 
n-am crezut, când l-am văzut pentru prima oară, că o să 
reziste toată vara. Dar avea o hotărâre dată naibii. 

— Mda. Foarte hotărât şi încă ceva în plus. 

— Salută-l din partea mea când îl vezi. 

— Aşa o să fac, Brad. Ţine-te în formă. 

— Nu poţi să trăieşti dacă faci altceva, Dennis. Vino într-o 


seară să ciocnim câteva beri. 

— O să vin. Noapte bună. 

— Bună. 

Am închis, apoi am ezitat un minut sau două, nedorind cu 
adevărat să dau următorul telefon. Dar trebuia s-o fac; era 
punctul cel mai important în toată povestea asta stupidă. Am 
ridicat receptorul şi am format din memorie telefonul familiei 
Cunningham. Dacă răspundea Arnie, pur şi simplu aveam să 
închid fără să vorbesc. Dar am avut noroc; mi-a răspuns 
Michael. 

— Alo? Vocea lui suna obosită şi puţin neclară. 

— Michael, Dennis la telefon. 

— Hei, bună! 

Părea sincer bucuros. 

— Arnie este acolo? 

— Sus. A venit acasă de undeva şi s-a dus direct la el în 
cameră. Părea foarte mânios, dar în ultimul timp asta nu-i o 
noutate. Vrei să-l chem? 

— Nu. E-n ordine. De fapt, cu tine doream să vorbesc. 
Am nevoie să-mi faci un serviciu. 

— Cum să nu. Sigur. Spune. 

Mi-am dat seama de unde provenea de fapt nesiguranța 
din vocea lui. - Michael Cunningham era aproape beat criţă. 

— Tu ne-ai făcut un serviciu enorm, convingându-l pe 
Arnie cât de important este colegiul. 

— Michael, cred că nici măcar n-a ascultat ce i-am spus. 

— Ei bine, cu siguranţă ceva s-a întâmplat. Luna asta a 
trimis cereri de înscriere la trei colegii. Regina crede că eşti 
un magician. Şi, fie vorba între noi, ea este destul de ruşinată 
de felul cum te-a tratat atunci când Arnie ne-a spus prima 
dată despre maşină. Dar ştii cum este Regina. Ea niciodată 
n-a ştiut cum să spună "Îmi pare rău”. 

Într-adevăr, ştiam asta prea bine. Şi ce ar crede Regina, 
m-am întrebat, dacă ar şti că pe Arnie - sau ce era acel ceva 
care-l controla acum pe Arnie - îl interesa chestiunea 
colegiului cam tot atât cât îl interesează chestiunea datoriei 
publice pe un porc pus la îngrăşat. Că el pur şi simplu mergea 


pe urmele lui Leigh, vânând-o, fiind obsedat de ea? Era 
perversiunea perversiunii - LeBay, Leigh şi Christine într-un 
fel de ménage à trois. Hidos. 

— Ascultă, Michael. As dori să mă suni dacă Arnie, _ 
dintr-un motiv sau altul, se hotărăşte să plece din oraş. In 
special în următoarele două zile, sau în timpul weekendului. 
Fie ziua, fie noaptea. Trebuie neapărat să ştiu dacă Arnie are 
de gind să plece din Libertyville. Şi trebuie să aflu înainte ca 
el să plece. Este foarte important. 

— De ce? 

— Aş prefera să nu-ţi explic. Este prea complicat şi ar... 
ei bine, ţi s-ar părea aberant. 

A urmat o pauză foarte lungă, iar când tatăl lui Arnie a 
vorbit din nou, vocea lui era aproape o şoaptă: 

— Este maşina aia afurisită, nu-i aşa? 

Cât de multe bănuia el? Cât de multe ştia? Dacă era ca 
majoritatea oamenilor pe care-i cunosc eu, probabil că avea 
mai multe bănuieli când era beat decât când era pe uscat. 
Cât de multe? Nici acum nu ştiu cu siguranţă. Dar eu cred că 
el bănuia mai multe decât oricine - în afară poate de Will 
Darnell. 

— Mda. Este maşina. 

— Ştiam eu, a spus el placid. Ştiam. Dennis, ce se 
întâmplă? Ce face el? Tu ştii? 

— Michael, nu pot să spun mai multe. O să-mi comunici 
dacă el plănuieşte o plecare pentru mâine sau poimâine? 

— Da. Da, în regulă. 

— Mulţumesc. 

— Dennis. Crezi că o să-mi recâştig vreodată fiul? 

Merita să afle adevărul. Acel biet om chinuit merita să 
afle adevărul. 

— Nu ştiu, am spus, şi mi-am muşcat buza de jos până 
m-a durut. Eu cred ca lucrurile au mers prea departe ca să 
mai fie posibil aşa ceva. 

— Dennis - aproape s-a tânguit - despre ce-i vorba? 
Droguri? Vreun fel de droguri? 

— O să-ţi spun când o să pot, am spus. Asta-i tot ce pot 


să-ţi promit. Îmi pare rău. O să-ţi spun când o să pot. 


Cu Johnny Pomberton mi-a fost mai uşor să vorbesc. 

Era un ins guraliv, plin de viaţă, şi toate temerile mele că 
nu va dori să facă afaceri cu un puşti s-au risipit foarte 
repede. Am avut sentimentul că Johnny Pomberton ar face 
afaceri şi cu Satana proaspăt ieşit din infern, încă mirosind a 
pucioasă, dacă acesta îi oferea un business legal. 

— Desigur, tot repeta el. Desigur, desigur. 

Nici nu apucai să începi o propoziţie şi Johnny Pomberton 
te şi aproba. Era puţin demoralizat. Eu aveam pregătită o 
poveste de acoperire, dar nici nu cred că a fost atent. Pur şi 
simplu mi-a spus un preţ - care s-a dovedit a fi unul foarte 
rezonabil. 

— Pare un preţ bun, am spus. 

— Desigur, a încuviinţat el. Pe la ce oră vrei să vii? 

— Ei bine, ce aţi spune de ora nouă jumătate, mâine 
dimineaţă. 

— Desigur. Ne vedem atunci. 

— Încă o întrebare, domnule Pomberton. 

— Desigur. Spune-mi Johnny. 

— Okay, Johnny. Are cutie de viteze cu schimbător 
automat? 

Johnny Pomberton a râs cu mare poftă - atât de tare 
încât a trebuit să îndepărtez puţin receptorul de la ureche, 
încruntându-mă. Râsul acela a fost un răspuns elocvent. 

— Pe una din puicuţele ălea? Probabil că glumeşti. De 
ce? Nu ştii să foloseşti un schimbător standard? 

— Ba da, pe aşa ceva am învăţat să conduc. 

— Desigur! Deci n-ai nici o problemă, corect? 

— Bănuiesc că nu, am răspuns gândindu-mă la piciorul 
stâng, care va acţiona ambreiajul - sau va încerca s-o facă. 

În seara asta doar îl folosisem puţin şi mă durea ca 
dracu'. Speram că Arnie o să aştepte câteva zile până când o 
să plece din oraş, dar nu prea credeam ca aşa avea să fie. Se 
va întâmpla mâine, sau cel târziu în weekend, iar piciorul meu 


stâng va trebui să reziste. 

— Ei bine, noapte bună, domnule Pomberton. Ne vedem 
mâine. 

— Desigur. Mulţumesc că ai sunat, puştiule. M-am şi 
gândit la una pentru tine. O să-ţi placă de EA, o să vezi. Şi 
dacă nu începi să-mi spui Johnny, am de gând să dublez 
preţul. 

— Desigur, am spus şi am închis întrerupându-i râsul. 

O să-ți placă de EA. O să vezi. 

larăşi EA - deveneam bolnăvicios de conştient la această 
formă neintenţionată de referire... şi începuse să mi se aplece 
când o auzeam. 

Apoi am dat ultimul telefon pregătitor. În cartea de 
telefon existau patru de Sykes. L-am nimerit pe cel care-l 
doream la a doua încercare; a răspuns chiar Jimmy. M-am 
prezentat drept prietenul lui Arnie Cunningham, iar vocea lui 
Jimmy a devenit mai veselă. El îl plăcea pe Arnie, care nu-l 
tachina mai deloc şi niciodată "nu-l pălmuise", aşa cum 
făcuse Buddy Repperton când lucrase pentru Will. Dorea să 
ştie ce mai face Arnie şi, minţind iarăşi, i-am spus că Arnie era 
bine. 

— Foarte bine. A avut curul la strâmtoare pentru un timp. 
Eu ştiam că armele de foc şi ţigările nu-s bune pentru el. 

— Pentru Arnie te-am sunat. Jimmy, îţi aminteşti când a 
fost arestat Will şi garajul a fost închis? 

— Sigur că da, a oftat Jimmy. Acum bietul şi bătrânu' Will 
e mort, iar eu sunt şomer. Mama îmi tot spune să mă înscriu 
la nişte cursuri profesionale, dar nu m-aş descurca. Bănuiesc 
că o să mă angajeze ca portar sau cam aşa ceva. Unchiu' 
Fred este portar la colegiu şi el spune că ar exista un post 
vacant, pentru că cel'alt portar, care a dispărut, a plecat şi - 

— Arnie spune că atunci când garajul a fost închis, el şi-a 
pierdut trusa de chei, l-am întrerupt eu. Era în spatele unei 
stive de cauciucuri vechi, ştii tu, pe unul din rafturile de sus. 
Şi-a pus-o acolo ca să nu i-o fure nimeni. 

— E încă acolo? a întrebat Jimmy. 

— Cred că da. 


— Ce porcărie! 

— Aşa este. Setul ăla de chei a costat o sută de dolari. 

— Măiculiţă! Pun pariu că oricum nu mai sunt acolo. 
Pariez că le-a luat unul dintre sticleţi. 

— Arnie crede că s-ar putea să mai fie acolo. Dar el n-are 
voie să se apropie de garaj din cauza necazurilor pe care le 
are. 

Era o minciună, dar nu credeam că Jimmy o va sesiza, şi 
chiar aşa a fost. Totuşi, să-l mint pe un tip care era la graniţa 
dintre handicapat şi normai, nu avea darul să-mi sporească 
respectul faţă de mine însumi. 

— Ah, rahat! Ei bine, ascultă - o să mă duc eu şi o să le 
caut. Daa! Primul lucru pe care-l fac mâine dimineaţa. Incă 
mai am cheile. 

Am oftat de uşurare. Puțin îmi păsa de trusa de chei 
fantasmagorică a lui Arnie; eu aveam nevoie de cheile lui 
Jimmy. 

— Jimmy, adevărul este că aş dori să le caut eu. Să fieo 
surpriză. Şi ştiu exact unde le-a pus. Tu ai putea să le cauţi 
toată ziua şi să nu le găseşti. 

— Oh, mda, cu siguranţă. Niciodată nu m-am priceput să 
găsesc lucruri, aşa spunea Will. El întotdeauna spunea că nu 
mi-aş putea găsi nici propriul cur cu amândouă mâinile şi cu o 
lanternă. 

— A, doar te alinta. Dar, zău - aş vrea să le găsesc eu. 

— Cum să nu. 

— Mă gândeam să vin mâine pe la tine şi să împrumut 
cheile tale. Aş putea să iau setul ăla de chei, şi până seara să 
ţi le dau înapoi. 

— Hm, nu ştiu. Will spunea să nu împrumut nimănui 
cheile. 

— Desigur, asta atunci, dar acum garajul este gol, cu 
excepţia sculelor lui Arnie şi a grămezii de gunoaie din spate. 
În curând, proprietatea va fi scoasă la vânzare cu tot ce 
conţine şi dacă le voi lua atunci, va fi un furt. 

— Oh! Da, cred că este okay. Dacă-mi aduci cheile 
înapoi. 


Apoi a rostit ceva absurd de mişcător: Vezi tu, ele sunt 
singura amintire pe care o am de la Will. 

— Îţi promit. 

— Okay. Dacă o faci pentru Arnie, e-n regulă. 

Chiar înainte de culcare, aflându-mă de această dată la 
parter, am dat ultimul telefon - lui Leigh, care părea foarte 
adormită. 

— Într-una din nopţile următoare o să terminăm cu toată 
tărăşenia. Eşti pregătită? 

— Da. Sunt. Cred că sunt. Ce ai pus la cale, Dennis? 

l-am povestit aşadar, relatându-i fazele pas cu pas, 
aşteptându-mă ca ea să-mi găsească destule fisuri în plan. 
Dar când am terminat, a spus doar atât: 

— Ce facem dacă nu merge? 

— Trage tu concluziile. Nu cred că trebuie să-ţi mai 
descriu situaţia. 

— Nu. Bănuiesc că nu. 

— Nu te-aş amesteca în chestia asta dacă aş putea. Dar 
LeBay o să miroasă capcana, aşa că nada trebuie să fie foarte 
ademenitoare. 

— N-aş accepta să stau deoparte. Vocea ei era fermă. - 
Asta este şi treaba mea. Să ştii că ăsta-i adevărul. lar o dată 
ce ai iubit pe cineva... nu cred că îţi trece vreodată. Tu ce 
spui, Dennis? 

M-am gândit la toţi aceşti ani. La verile în care citisem, 
înotasem şi ne jucasem Monpoly, Scrable, GO. La muşuroaiele 
pentru furnici. La toate împrejurările în care l-am apărat, ca 
să nu fie omorât în toate felurile în care puştilor le place să 
ucidă un intrus, pe acela care este doar puţin straniu, un pic 
ieşit din rând. Au existat momente când mi se făcuse 
lehamite să-l tot apar, momente când mă gândisem dacă 
viaţa n-ar fi mai uşoară, mai bună, dacă pur şi simplu nu m-ar 
mai interesa Arnie. Dar n-ar fi fost mai bine. Avusesem nevoie 
de Arnie pentru ca viaţa să fie mai bună, iar el o făcuse. Tot 
timpul obţinusem unul de la altul un schimb bun şi, oh, fir-ar 
să fie, acum eram foarte amărât, al naibii de amărât. 

— Nu, am răspuns eu, şi brusc a trebuit să-mi duc mâna 


la ochi. Nu cred că te vindeci vreodată. Şi eu l-am iubit. ŞI 
poate că nici chiar acum nu este prea târziu pentru el. 

Pentru asta m-aş fi rugat: Bunule Dumnezeu, lasă-mă 
să-l mai scap o dată pe Arnie de la moarte. Doar de data asta. 

— Nu pe el îl urăsc, a spus ea cu vocea stinsă. Este omul 
ăla, LeBay... Dennis, în după-amiaza aceea, noi într-adevăr 
am văzut chestia aia? În maşina lui? 

— Da. Cred că da. 

— Pe el şi pe căţeaua de Christine. Va fi curând? 

— Curând, da. Aşa cred. 

— Bine. Te iubesc, Dennis. 

— Şi eu te iubesc. 

După cum avea să se dovedească, ziua următoare a fost 
sfârşitul - vineri, nouăsprezece ianuarie. 


49 
Arnie 


Într-o seară târziu, mă plimbam cu Stingray-ul meu 
Când, pe banda din dreapta, m-a ajuns un XKE, 

A deschis geamul Jag-ului său strălucitor 

Și m-a provocat la o întrecere. 

Am spus: "De acord, amice, moara mea aleargă bine, 
Hai să ieşim de pe autostradă la Sunset and Vine, 
Dar să-ţi fac o propunere mai bună (dacă ai curajul): 
Hai. să ne întrecem pe toată distanţa... 

până la Curba Mortului." 

Jan and Dean 


Am început acea zi lungă şi teribilă prin a mă duce cu 
Duster-ul meu acasă la Jimmy Sykes. Mă aşteptasem să am 
ceva necazuri din partea mamei lui Sykes, dar a fost okay. 
Era chiar mai sărăcuţă cu duhul decât fiul ei. M-a invitat la o 
omletă cu şuncă (am refuzat - stomacul meu era plin de 
goluri) şi a cloncănit compătimitor la vederea cârjelor mele, în 


timp ce Jimmy scotocea prin cameră căutând cheile. Am 
pălăvrăgit cu doamna Sykes, care avea dimensiunile Muntelui 
Etna, iar timpul trecea şi în interiorul meu şe instaura o 
certitudine jalnică: Jimmy îşi pierduse pe undeva cheile şi 
totul căzuse baltă încă înainte de a începe. 

El s-a întors clătinând din cap. 

— Nu dau de ele. Drace, cred că le-am pierdut pe 
undeva. Ce porcărie. 

lar doamna Sykes, având aproape o sută cincizeci de 
kilograme, îmbrăcată cu un capot decolorat şi cu părul pus de 
bigudiuri roz, a rostit cu o naivitate binecuvântată: 

— Jimmy, te-ai uitat prin buzunare? 

Pe faţa lui Jimmy s-a aşternut o expresie uimită. Şi-a 
înfundat mâna în buzunarul pantalonilor verzi de lucru. Apoi, 
cu un rânjet ruşinat, a scos o grămadă de chei. Erau aşezate 
pe unul din acele brelocuri care se vând la magazinul de 
mărunţişuri din Monroeville Mall - un ou mare de cauciuc. Oul 
era negru de unsoare. 

— Acilea eraţi, micuţelor muiste, a spus el. 

— Fii atent cum vorbeşti, tinere, a zis doamna Sykes. 
Arată-i lui Dennis care dintre chei este cea care-i trebuie şi 
ţine-ţi pentru tine măscările. 

Până la urmă Jimmy mi-a înmânat trei chei Schlage, 
întrucât nu erau etichetate şi nu putea să le deosebească. 
Una dintre ele deschidea uşa mare de la intrare, alta, uşa din 
spate, cea care ducea la cimitirul de maşini, şi alta deschidea 
uşa de la biroul lui Will. 

— Mulţumesc. Ţi le înapoiez cât pot de repede, Jimmy. 

— Minunat, a spus Jimmy. Salută-l pe Arnie din partea 
mea când îl vezi. 

— Fireşte. 

— Dennis, eşti sigur că nu vrei o omletă cu şuncă? m-a 
întrebat doamna Sykes. Este destulă. 

— Mulţumesc, dar trebuie neapărat să plec. 

Era ora opt şi un sfert; şcoala începea la nouă. Arnie 
ajungea de obicei la nouă fără un sfert, după cum îmi spusese 
Leigh. Timpul era foarte drămuit. Mi-am luat cârjele şi m-am 


ridicat. 

— Jimmy, ajută-l până afară, a comandat doamna Sykes. 
Nu sta ca o momâie. 

Am dat să protestez dar ea m-a întrerupt. 

— Doar nu vrei să cazi până ajungi la maşină, Dennis. 
Ţi-ai putea rupe iarăşi piciorul. 

După care a râs în hohote, iar Jimmy, foarte ascultător, 
aproape că m-a dus în braţe până la Duster. 


Cerul era acoperit în ziua aceea, având o culoare 
gri-murdar, iar la radio se prevestea ninsoare până la sfârşitul 
după-amiezii. Am traversat oraşul până la Liceul Libertyville, 
am intrat în parcarea elevilor şi am oprit în primul rând. Nu 
avusesem nevoie să-mi spună Leigh ca Arnie parca de obicei 
în ultimul rând. Trebuia să-l văd, trebuia să-i dau să miroasă 
nada, dar doream ca atunci când făceam asta el să se afle 
departe de Christine. Departe de maşină, influenţa lui LeBay 
părea mai slabă. 

Am stat în maşină, cu radioul deschis şi uitându-mă la 
terenul de football. Mi se părea imposibil de crezut că în 
tribunele acelea acoperite cu zăpadă eu şi Arnie schimbasem 
sandvişuri. Imposibil să cred că pe terenul acela eu am 
alergat şi am placat, îmbrăcat în tricou cu apărătoare, cască 
de protecţie şi pantaloni strâmţi, convins, în mod stupid, de 
invulnerabilitatea mea fizică... poate chiar şi de imortalitatea 
mea. 

Dacă aşa gândisem atunci, acum nu mai credeam aşa 
ceva. 

Elevii începeau să sosească, îşi parcau maşinile şi se 
îndreptau spre clădire pălăvrăgind, râzând şi hârjonindu-se. 
M-am lăsat mai jos pe banchetă, nedorind să fiu recunoscut. 
Lângă porţile liceului a oprit un autobuz, din care au coborât o 
grămadă de puşti. În zona pentru fumat, acolo unde Buddy îl 
atacase pe Arnie în ziua aceea de toamnă, s-a adunat un grup 
înfrigurat de băieţi şi fete. Şi ziua aceea părea acum foarte 
îndepărtată. 


Inima îmi bătea foarte tare şi eu eram îngrozitor de 
încordat. O părticică fricoasă din mine spera că Arnie nu va 
veni. Apoi am văzut cunoscuta formă roşie şi albă a Christinei, 
cotind de pe School Street, mergând pe aleea elevilor cu o 
viteză constantă de douăzeci de mile pe oră, scoțând pe 
ţeava de eşapament norişori mici şi albi. Arnie era la volan, 
îmbrăcat cu canadiana de şcoală. Nu s-a uitat la mine; pur şi 
simplu a condus până la locul lui obişnuit din rândul din spate 
şi a parcat. 

Dacă stai ascuns el nu o să te vadă, îmi şoptea acea 
părticică fricoasă şi trădătoare. O să treacă pe lângă tine, ca 
toți ceilalți. 

In schimb, am deschis portiera şi am scos cârjele afară. 
Lăsându-mi greutatea pe ele, am ieşit şi am stat acojo pe 
zăpada întărită, simţindu-mă puţin precum Fred MacMurray în 
filmul acela vechi: Garanţie dublă. Dinspre şcoală s-a auzit 
primul ţărâit al clopoţelului, vag şi neimportant de la distanţă 
- Arnie ajunsese mai târziu decât o făcea pe vremuri. Mama 
mea spusese că Arnie era aproape dezgustător de punctual. 
Poate că LeBay nu fusese aşa. 

A venit spre mine, cu cărţile sub braţ, cu capul plecat, 
făcând slalom printre maşini. A trecut prin spatele unei dube, 
ieşind temporar din raza privirilor mele, apoi l-am văzut iar. 
Atunci el şi-a ridicat privirile direct în ochii mei. 

Ochii i s-au mărit şi s-a răsucit cu un gest automat spre 
Christine. 

— Te simţi de parcă ai fi gol când nu eşti la volan? l-am 
întrebat. 

Şi-a întors privirile spre mine. Buzele i s-au curbat puţin 
în jos ca şi cum ar fi simţit un gust neplăcut. 

— Ce-ţi mai face târfa, Dennis? 

George LeBay nu-mi spusese, dar cel puţin îmi sugerase 
că fratele lui fusese extraordinar de priceput în a-i lovi pe 
oameni în punctul lor slab. 

Am făcut doi paşi înainte, sprijinindu-mă în cârje, în timp 
ce el a rămas pe loc, zâmbind cu colturile buzelor trase în jos. 

— Cum îţi plăcea când Repperton îţi spunea Faţă-de-Cur? 


Ţi-a plăcut atât de mult încât acum vrei să loveşti şi tu? 

O parte din ela părut că tresare la această întrebare - o 
tresărire care poate a existat doar în ochii lui - dar zâmbetul 
dispreţuitor, atent, i-a rămas pe buze. Afară era frig. Nu îmi 
pusesem mănuşile, şi mâinile, încleştate pe mânerele 
cârjelor, începuseră să-mi amorţească. Amândoi scoteam 
aburi pe nas. 

— Sau când, în clasa a cincea, Tommy Deckinger 
obişnuia să-ţi spună Băşină? l-am întrebat eu începând să 
ridic vocea. 

Nu intrase în planul meu să mă supăr pe el, dar aşa se 
întâmplase şi tremuram tot în interiorul meu. 

— Aia ţi-a plăcut? Şi îţi mai aminteşti când Ladd Smythe 
făcea pe micul poliţist şi te-a îmbrâncit pe stradă, iar eu i-am 
dat jos basca şi i-am băgat-o în pantaloni? Unde ai fost, Arnie? 
LeBay ăla este noul venit. Eu, eu am fost întotdeauna aici. 

larăşi acea tresărire. De data aceasta el s-a răsucit pe 
jumătate, cu zâmbetul tremurându-i, iar ochii săi o căutau pe 
Christine, aşa cum ochii dumneavoastră ar căuta persoana 
iubită pe peronul aglomerat al unei gări. Sau cum un 
narcoman ar căuta plasatorul de droguri. 

— Chiar aşa mare nevoie ai de EA? Omule, ai căpătat o 
dependenţă foarte serioasă, nu-i aşa? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus el răguşit. Tu mi-ai 
furat prietena. Nimic nu o să schimbe chestia asta. M-ai lucrat 
pe la spate... ai trişat... eşti doar un căcănarca şi toţi ceilalţi. 
- Acum mă privea cu ochii holbaţi, plini de suferinţă şi arzând 
de ură. - Credeam că pot să am încredere în tine, şi te-ai 
dovedit că eşti mai rău decât Repperton sau oricare dintre ei. 
A făcut un pas spre mine şi a strigat cu o furie perfectă şi 
neputincioasă: Mi-ai furat-o, căcănarule! 

Am mai făcut un pas înainte sprijinindu-mă în cârje; una 
dintre ele a alunecat puţin pe zăpada întărită. Eram ca doi 
pistolari şovăielnici care se apropie unul de altul. 

— Nu poţi să furi ceea ce a fost aruncat, am spus. 

— Ce vrei să spui? 

— Mă refer la seara în care ea era să moară în maşina ta. 


La seara în care Christine a încercat s-o ucidă. Tu i-ai spus că 
n-ai nevoie de ea. l-ai spus să se ducă dracului. 

— N-am făcut asta niciodată! E o minciună! E o minciună 
împuțită! 

— Cu cine vorbesc? am întrebat. 

— Nu contează! - Ochii lui gri erau imenşi în spatele 
ochelarilor. - Nu contează cu cine dracu' vorbeşti! Asta nu-i 
decât o minciună murdară! Nici nu mă aşteptam la altceva de 
la căţeaua aia puturoasă! 

Alt pas de apropiere. Faţa lui palidă era plină de puncte 
foarte roşii. 

— Când îţi scrii numele, Arnie, nu mai seamănă cu 
semnătura ta. 

— Taci, Dennis! 

— Tatăl tău spune că este ca şi cum ar avea un străin în 
casă. 

— Te avertizez, omule. 

— De ce te oboseşti? am întrebat eu cu brutalitate. Ştiu 
ce o să se întâmple. Şi Leigh ştie. Acelaşi lucru care li s-a 
întâmplat lui Buddy Repperton, Will Darnell şi celorlalţi. Şi 
asta fiindcă tu nu mai eşti Arnie. LeBay, eşti acolo? leşi afară 
şi lasă-mă să te văd. Te-am mai văzut. Te-am văzut în 
noaptea de Anul Nou, te-am văzut ieri la rotiserie. Ştiu că eşti 
acolo; de ce nu încetezi jocul şi nu ieşi? 

Şi a ieşit... dar de această dată în faţa lui Arnie, iar acea 
imagine a fost mai îngrozitoare decât toate craniile şi 
scheletele la care s-au gândit vreodată autorii de cărţi de 
groază. Faţa lui Arnie s-a schimbat. Pe buzele lui a înflorit un 
rânjet batjocoritor ca un trandafir ofilit. Apoi l-am văzut aşa 
cum arătase probabil când lumea fusese tânără, şi un tânăr 
avea nevoie numai de o maşină; tot restul urma în mod 
automat. L-am văzut pe fratele mai mare al lui George LeBay. 

Imi amintesc doar un lucru despre el, dar pe acesta mi-l 
amintesc foarte bine. Furia lui. Întotdeauna era furios. 

A venit spre mine, reducând distanţa dintre locul unde se 
aflase el şi locul unde stăteam eu sprijinit în cârje. Ochii lui 
erau înceţoşaţi şi de nepătruns. Rânjetul îi era lipit pe faţă 


întocmai ca urma lăsată de un fier înroşit. 

Am avut timp să mă gândesc la cicatricea de pe 
antebraţul lui George LeBay, care şerpuia de la încheietura 
palmei până la cot. M-a împins, apoi s-a întors înapoi şi m-a 
aruncat. Îl auzeam strigând pe acel LeBay de paisprezece ani. 
De-acum înainte să te fereşti din calea mea, mucos afurisit, 
să te fereşti din calea mea, auzi? 

Acum îl înfruntam pe LeBay, iar el nu era unul care 
accepta uşor o înfrângere. Rectific: nu accepta deloc 
înfrângerile. 

— Luptă-te cu el, Arnie, am spus. Prea mult timp a făcut 
doar cum a vrut el. Luptă-te cu el, ucide-l, obligă-l să rămână 
Mic... 

Şi-a ridicat piciorul şi a lovit cârja din partea dreaptă. 
M-am chinuit să-mi menţin echilibrul, m-am clătinat, aproape 
am reuşit... şi apoi a lovit şi cealaltă cârjă. Am căzut pe 
zăpada rece. A mai făcut un pas şi a rămas privindu-mă de 
sus cu chipul împietrit şi ameninţător. 

— Asta ai cerut, asta o să primeşti, a spus el indiferent. 

— Mda, corect, am gâfâit eu. Arnie, îţi aminteşti de 
muşuroaiele pentru furnici? Eşti şi tu pe undeva pe acolo? 
Muistul ăsta mârşav n-a făcut în viaţa lui un muşuroi pentru 
furnici. N-a avut niciodată un prieten. 

Şi calmul împietrit s-a spart. Brusc. Faţa lui - faţa lui s-a 
tulburat. Nu ştiu cum să vă descriu altfel fenomenul. Acolo 
era LeBay, furios că trebuie să înăbuşe un fel de revoltă 
interioară. Apoi acolo a fost Arnie schimonosit, obosit, ruşinat, 
dar, înainte de orice, foarte nefericit. Apoi iarăşi LeBay, iar 
piciorul său a plecat ca să mă lovească iarăşi, în timp ce eu 
zăceam neajutorat şi mă chinuiam să-mi apuc cârjele, 
simţindu-mă neajutorat, inutil şi idiot. Apoi iarăşi a fost Arnie, 
Arnie, prietenul meu, îndepărtându-şi părul de pe frunte cu 
acel gest atât de cunoscut; a fost Arnie care spunea: 

— Oh, Dennis... Dennis... Îmi pare rău... Îmi pare atât de 
râu. 

— Este prea târziu să-ţi pară rău, omule, am spus. 

Am apucat una dintre cârje, apoi şi pe cealaltă. M-am 


ridicat puţin câte puţin, alunecând de două ori până mi-am 
potrivit cârjele. Acum îmi simţeam braţele ca nişte bucăţi de 
mobilă. Arnie nu făcuse nici o mişcare ca să mă ajute; a stat 
cu spatele la dubă, cu ochii holbaţi şi şocaţi. 

— Dennis, nu mă pot împotrivi, a şoptit el. Câteodată mă 
simt de parcă n-aş mai fi aici. Ajută-mă Dennis. Ajută-mă. 

— LeBay este acolo? l-am întrebat. 

— Întotdeauna este aici, a gemut Arnie. O, Doamne, tot 
timpul! Doar atunci când... 

— Maşina? 

— Când Christine... când EA pleacă, el este cu EA. Acelea 
sunt singurele ocazii când... când... 

Arnie a tăcut. Capul i-a căzut într-o parte. Bărbia i s-a 
rostogolit pe piept. Părul i-a căzut peste faţă. Din gură îi 
curgea salivă care picura pe cizme. Apoi a început să ţipe 
anemic şi să bată cu pumnii în duba din spatele lui: 

— Pleacă! Pleacă! Pleeeeaaaacă! 

Apoi timp de cinci secunde nu a fost nimic - nimic, cu 
excepţia tremurului corpului său, ca şi când cineva ar fi golit 
un coş de şerpi în hainele lui; nimic cu excepţia acelei 
rostogoliri lente, oribile, a bărbiei pe piept. 

Am crezut că poate triumfa, că îl înfrângea pe ticălosul 
acela bătrân şi mârşav. Dar când şi-a ridicat privirile, Arnie 
dispăruse. Acolo era LeBay. 

— Totul se va întâmpla exact cum a zis el, mi-a spus 
LeBay. Las-o baltă, băiete. Poate că n-o să te calc cu maşina. 

— Vino diseară la Darnell. - Vocea mea era aspră, gâtul 
îmi era uscat ca nisipul. - O să ne jucăm. O s-o aduc şi pe 
Leigh. 

— Îmi aleg singur când şi unde, a spus LeBay şi a rânjit 
cu gura lui Arnie, dezvelind dinţii lui Arnie, care erau tineri şi 
puternici - o gură care se afla încă foarte departe de 
umilitoarele proteze. Tu nu o să ştii când şi unde. Daro să 
afli... când o să-ţi vină timpul. 

— Mai gândeşte-te, am spus eu aproape nepăsător. Vino 
diseară la Darnell, că dacă nu, noi mâine o să începem să 
vorbim. 


A râs. Un sunet urât şi dispreţuitor. 

— Şi unde o să ajungi cu asta? La azilul de nebuni din 
Reed City? 

— O, la început nu vom fi luaţi în serios. Aici ai dreptate. 
Dar chestia asta despre cum te bagă ei la azil imediat ce 
începi să vorbeşti despre fantome şi demoni... hm-hm, LeBay. 
Poate în zilele tinereţii tale, înainte de farfuriile zburătoare, de 
Exorcistul şi de casa aceea din Amityville. În zilele astea ai 
dracului de mulţi oameni cred în aceste lucruri. 

Incă rânjea, dar ochii lui mă priveau cu suspiciune 
îngustă. Suspiciune şi încă ceva. Credeam că acel ceva erau 
primele licăriri de teamă. 

— Şi se pare că tu nu-ţi dai seama că o mulţime de 
persoane ştiu că ceva nu este în regulă. 

Rânjetul său a tremurat. Bineînţeles că trebuia să fi 
realizat asta, şi fusese îngrijorat. Dar poate că uciderea 
devine o febră; poate că pur şi simplu după un timp nu te mai 
poţi opri ca să-ţi evaluezi riscurile. 

— Oricare o fi viaţa ta, oricât de stranie şi obscenă, totul 
se petrece în interiorul maşinii aceleia, am spus. Eşti 
conştient de asta şi ai plănuit încă de la început să-l foloseşti 
pe Arnie - numai că "ai plănuit" nu este cuvântul potrivit, 
deoarece tu, de fapt, n-ai plănuit vreodată ceva, nu-i aşa? 
Doar te-ai lăsat condus de intuiţii. 

A mârâit şi a dat să plece. 

— Să ştii că ar trebui să te mai gândeşti, am strigat după 
el. Tatăl lui Arnie ştie că ceva este putred. La fel şi al meu. Eu 
cred că undeva trebuie să existe nişte politisti care vor fi 
dornici să asculte orice despre modul cum a murit Junkins, 
prietenul lor. lar totul se reduce la Christine, Christine, 
Christine. Mai devreme sau mai târziu cineva o s-o pună sub 
presa din curtea lui Darnell, dacă nu din alte motive, măcar 
din principiu. 

Se întorsese înapoi şi mă privea cu un amestec intens de 
ură şi frică. 

— Noi o să continuăm să vorbim şi o mulţime de oameni 
vor râde de noi, nu mă îndoiesc. Dar am două bucăţi de ghips 


care au pe ele semnăturile lui Amie. Una dintre ele nu este a 
lui. Este a ta. O să le duc la poliţia statală şi o să-i tot bat la 
cap până când or să consulte un grafolog, care va confirma 
acest lucru. Vor începe să-l urmărească pe Arnie. Vor începe, 
de asemenea, s-o urmărească pe Christine. Ai priceput 
situaţia? 

— Fiule, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. 

Dar ochii lui spuneau cu totul altceva. Fără discuţie, 
reuşisem să-l ating. 

— Aşa o să se întâmple, am spus. Oamenii sunt raţionali 
doar la suprafaţă. Încă mai aruncă sare peste umăr atunci 
când sparg un pahar, nu trec pe sub scări, cred în 
supraviețuirea după moarte. Şi mai devreme sau mai târziu - 
probabil în curând, dacă eu şi Leigh o să zbierăm din toţi 
rărunchii - cineva o să transforme maşina aia într-o cutie de 
sardele. lar eu sunt dispus să pun pariu că atunci când se 
sfârşeşte cu EA, se sfârşeşte şi cu tine. 

— Ce n-ai da tu să fie aşa! a mormăit el. 

— Diseară noi o să fim la garajul Darnell. Dacă eşti tare, 
poţi să te descotoroseşti de noi. Asta nu va pune capăt 
situaţiei, dar s-ar putea să-ţi acorde un răgaz... timp 
îndeajuns ca să pleci din oraş. Dar nu cred că eşti destul de 
tare, amice. Ţine de prea mult timp. Noi o să ne descotorosim 
de tine. 

M-am dus înapoi la Duster şi am intrat în maşină. M-am 
folosit de cârje mult mai mult decât aveam nevoie, încercând 
să par mult mai handicapat decât eram în realitate. Îi 
zguduisem încrederea în sine când pomenisem de semnături; 
era timpul să plec înainte de a începe să-mi supraestimez 
cartea. Dar mai era încă un amănunt. Un amănunt care 
garantat îl va face pe LeBay să turbeze de furie. 

L-am privit în ochi şi am zâmbit. 

— Leigh este superbă la pat. Păcat că tu nu o să ştii asta 
niciodată. 

S-a repezit la mine, cu un răcnet furios. Am închis 
geamul şi am blocat uşa. Apoi, nonşalant, am pornit motorul 
în timp ce el lovea cu pumnii în geam. Chipul lui era groaznic 


de schimonosit. Acum nu mai rămăsese nici o urmă de Arnie. 
Chiar deloc. Prietenul meu dispăruse. Am simţit o amărăciune 
întunecată, care era mai profundă decât lacrimile sau frica, 
dar mi-am păstrat pe faţă acel rânjet nonşalant, insultător. 
Apoi, lent, mi-am îndreptat spre geam degetul mijlociu. 

— Futu-te, LeBay, am spus, apoi am plecat, lăsându-l 
acolo, în parcare, tremurând de furia aceea primară, 
nestăpânită, de care îmi povestise fratele său. Contasem pe 
această furie care, mai mult decât orice altceva, avea să-l 
aducă diseară. 

Vom vedea. 


50 
Petunia 


Ceva cald îmi intra în ochi 

Dar, în noaptea aceea am găsit-o pe iubita mea, 

Am strâns-o în braţe şi am sărutat-o pentru ultima oară... 
J. Frank Wilson and the Cavaliers 


Am condus cale de patru cvartale până când s-a 
declanşat reacţia firească şi a trebuit să opresc. Tremuram 
rău. Nici măcar instalaţia de încălzire, deschisă la maximum, 
nu putea să mă potolească. Respiram repede şi sacadat. 
M-am cuprins cu braţele ca să mă încălzesc, dar mi se părea 
că niciodată nu îmi va mai fi cald; niciodată. Chipul acela, 
chipul acela oribil, şi Arnie îngropat undeva înăuntru. E/ este 
întotdeauna aici, spusese Arnie, întotdeauna, în afară de - ce? 
În afară de momentele când Christine mergea singură, 
bineînţeles. LeBay nu putea să fie în ambele locuri în acelaşi 
timp. Asta depăşea chiar şi puterile lui. 

Până la urmă am fost în stare să conduc iarăşi şi nici 
măcar nu mi-am dat seama că plângeam, până când m-am 
uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut cercurile ude de sub 
ochi. 


Până am ajuns la Johnny Pomberton se făcuse ora zece 
fără un sfert. Era un bărbat înalt, lat în umeri, purta nişte 
cizme de cauciuc verzi şi o jachetă de vânătoare în carouri 
roşii şi negre. Pe capul chel avea o pălărie veche cu borurile 
înnegrite de unsoare, care i se înclinase în timp ce el studia 
cerul. 

— larăşi o să dea cu zăpadă, aşa spune radioul. Nu ştiam 
dac-o să mai vii, da' io tot am adus-O pen ' tine, puştiule. Ce 
spui de EA? 

Mi-am pus iarăşi cârjele la subsuoară şi am coborât din 
maşină. Sub vârfurile cârjelor scrâşnea sarea, iar drumul 
părea sigur. In faţa barăcii de lemn a lui Johnny Pomberton se 
afla unul dintre cele mai stranii vehicule pe care le văzusem 
în viaţa mea. Răspândea un iz vag, înţepător şi nu prea 
plăcut. 

Cândva, demult, la începutul carierei lui, fusese un 
produs G.M. - sau cel puţin aşa spunea emblema de pe botul 
gigantic. Acum era câte puţin din orice. Oricum, un lucru era 
cert: era mare. Vârful grilei ajungea până la înălţimea unui 
bărbat înalt. În spatele ei şi deasupra ei, cabina domina ca o 
caschetă cubică. In spatele acesteia, susţinută de două seturi 
de roţi duble, era o remorcă tubulară, lungă, ca şi corpul unui 
camion pentru benzină. 

Numai că până atunci nu mai văzusem un camion pentru 
benzină care să fie vopsit în roz-intens. Pe cisternă era scris 
cuvântul PETUNIA cu litere gotice de două picioare. 

— Nu ştiu ce să cred despre EA, am spus. Ce este? 

Pomberton şi-a vârât în gură un Camel şi l-a aprins cu un 
chibrit căruia i-a dat foc frecându-l scurt cu unghia degetului 
mare. 

— Sugătoare de caca. 

— Ce? 

A rânjit. 

— Capacitate de douăzeci de mii de galoane. Petunia eo 
pompă. 


— Nu te înţeleg. 

Dar începusem să pricep. Aici era o ironie absurdă şi 
imensă pe care Arnie - fostul Arnie - ar fi apreciat-o. 

La telefon îl întrebasem pe Pomberton dacă poate să-mi 
închirieze un camion mare şi greu, iar acesta era cel mai 
mare care se afla în clipa de faţă în curtea lui. Toate cele 
patru basculante pe care le avea erau contractate, două în 
Libertyville şi alte două în Philly Hill. Avea o maşină de profilat 
drumuri, îmi explicase el, dar aceasta avusese o cădere 
nervoasă imediat după Crăciun. El îmi spusese că acum, după 
ce Garajul Darnell fusese închis, se chinuia al dracului de tare 
ca să-şi menţină camioanele în stare de funcţionare. 

În principiu Petunia era o vidanjă, şi atâta tot. Destinația 
ei era să golească reţeaua de canalizare. 

— Cât cântăreşte? l-am întrebat pe Pomberton. 

El şi-a aruncat ţigara. 

— Uscată sau plină de rahat? 

Am înghiţit în sec. 

— Cum este acum? 

Şi-a dat capul pe spate şi a râs. 

— Crezi că ţi-aş închiria un camion încărcat? - No, no - 
EA este uscată, uscată ca un os şi spălată, bineînţeles. Dar 
mai este încă puţin înmiresmată, nu-i aşa? 

Am adulmecat. Fără discuţie că era înmiresmată. 

— Ar putea fi mult mai rău, am spus. Aşa cred. 

— Desigur. Te cred şi eu. Pedigriul originar al bătrânei 
Petunia s-a pierdut de mult, dar acum în acte este înregistrată 
cu nouă tone, G.B.V. 

— Ce-i asta? 

— Greutatea brută a vehiculului. Dacă te opresc pe 
autostradă şi tu cântăreşti mai mult de nouă tone, se supără 
ICC?-ul. Uscată, prob'abil că EA are cam, nu ş'tu, 
patru-juma-cinci tone. Are cinci viteze cu un diferenţial dublu, 
ceea ce-ţi oferă zece viteze de înaintare cu totu'... dacă poţi 


°” Interstate Coramerce Commission (Comisia de Comerţ 
Interstatal). 


să acţionezi ambreiajul. 

Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare pe care a plimbat-o 
peste cârjele mele, apoi şi-a aprins altă ţigară. 

— Poţi să apeşi pe ambreiaj? 

— Desigur, am răspuns eu cu o mină serioasă. Dacă nu 
este foarte rigid. 

Dar pentru cât timp? Asta era întrebarea. 

— Ei bine, asta-i treaba ta şi nu vreau să mă amestec. - 
M-a privit inimos. - Dacă plăteşti bani gheaţă îţi fac o 
reducere de zece la sută, asta pentru că nu obişnuiesc să 
comunic unchiului meu preferat ce tranzacţii am făcut pe bani 
gheaţă. 

M-am uitat în portofel şi am găsit patru bancnote de 
douăzeci şi patru de zece. 

— Cât ziceai că vrei pentru o zi? 

— Ce zici de nouăzeci de dolari? 

l-am dat banii. Fusesem pregătit să plătesc o sută 
douăzeci. 

— Ce ai de gând să faci cu Duster-ul tău? 

Până acum nici nu mă gândisem la chestia asta. 

— L-aş putea lăsa aici? Doar pentru azi? 

— Desigur - a răspuns Pomberton - poţi să-l laşi aici 
toată săptămâna, nu îmi pasă. Doar pune-l în spate şi dă-mi 
cheile în caz că trebuie să-l mut. 

L-am condus până în spate, unde era o harababură de 
piese auto canibalizate, ieşind din zăpada adâncă precum 
nişte oase albe din nisip. Mi-au trebuit aproape zece minute 
ca să-mi croiesc drum îndărăt sprijinindu-mă de cârje. Aş fi 
putut să merg mai repede dacă mi-aş fi folosit puţin piciorul 
stâng, dar nu doream să fac aşa ceva. Il păstram pentru 
ambreiajul Petuniei. 

M-am apropiat de Petunia simțind cum spaima mi se 
adună în stomac, ca un nor mic, negru. Nu aveam nici un 
dubiu că o va opri pe Christine - dacă ea într-adevăr apărea 
diseară la Garajul Darnell şi dacă eu puteam să conduc 
afurisitul de camion. Nu avusesem niciodată de a face cuo 
namilă din asta, cu toate că vara trecută condusesem câteva 


ore un buldozer. 

Pomberton stătea acolo, în jacheta lui cadrilată, cu 
mâinile înfundate adânc în buzunarele pantalonilor de lucru, 
privindu-mă cu ochi experţi. M-am dus la uşa şoferului, am 
înşfăcat mânerul şi am alunecat puţin. A făcut un pas spre 
mine. 

— Mă descurc. 

— Desigur. 

Mi-am pus iarăşi cârja ia subsuoară, respirând sacadat şi 
am deschis uşa. Ţinându-mă cu mâna stângă de mânerul 
interior al portierei şi balansându-mi ca un bărzoi piciorul 
drept, mi-am aruncat cârjele în cabină şi apoi le-am urmat. 
Cheile erau în contact, iar schema de funcţionare a 
schimbătorului de viteze era imprimată pe el. Am trântit uşa, 
am apăsat ambreiajul cu piciorul stâng - până acum era bine, 
nu aveam dureri prea mari - şi am pornit-o pe Petunia. 
Motorul El făcea un zgomot ca pista de încercare de la Philly 
Plain când era plină de maşini. 

Pomberton a venit lângă camion. 

— Este puţin cam gălăgioasă, nu-i aşa? a urlat el. 

— Desigur! am răcnit eu. 

— Ştii - a mugit ei - mă îndoiesc al naibii de tare că tu ai 
un /pe carnet. 

Un /pe carnetul de conducere însemna că promovaseşi 
examenul pentru camioanele mari. Eu aveam un A pentru 
motociclete (spre oroarea mamei) dar nu şiun /. 

l-am rînjit. 

— N-ai verificat pentru că ţi-am părut de încredere. 

Mi-a zâmbit. 

— Desigur. 

Am ambalat puţin motorul. Petunia a dat două rateuri, ca 
nişte explozii de mortier. 

— Te superi dacă te întreb pentru ce ai nevoie de 
camion? Ştiu, nu-i treaba mea. 

— O voi folosi în scopul care-i este destinat, i-am 
răspuns. 

— Poftim? 


— Vreau să mă descotorosesc de nişte rahat. 


Când am coborât drumul de la garajul Pomberton, am 
cam mică spaimă; chiar uscată şi goală, puicuţa aceea se 
rostogolea puternic. Mi se părea că sunt incredibil de sus - 
puteam să privesc în jos la capotele maşinilor pe lângă care 
treceam. Când am intrat în centrul Libertyville-ului, m-am 
simţit la fel de bătător la ochi ca un pui de balenă într-un 
eleşteu cu peştişori aurii. Şi nu m-a ajutat deloc faptul că 
vidanja a lui Pomberton era vopsită în roz intens. Am avut 
parte de câteva priviri amuzate. 

Piciorul stâng începuse să mă doară puţin, dar 
concentrarea pe care mi-o cerea conducerea Petuniei pe 
străzile din centru mi-a abătut gândurile de la durere. O 
durere mult mai surprinzătoare îmi apăruse în umeri şi în 
piept; aceasta se datora acţionării volanului. Autocisterna nu 
era prevăzută cu servodirectie şi volanul se rotea foarte, 
foarte greu. 

Am cotit de pe Main în Walnut, apoi în parcarea din 
spatele lui Western Auto. Am coborât precaut din cabina 
Petuniei, am trântit uşa (nasul aproape mi se obişnuise cu izul 
pe care-l răspândea EA), mi-am potrivit cârjele şi am intrat pe 
uşa din spate. 

Am luat cele trei chei pe care mi le dăduse Jimmy şi 
m-am dus cu ele la raionul de lăcătuşerie. Pentru un dolar şi 
optzeci de cenți am obţinut câte două copii pentru fiecare 
cheie. Am pus noile chei într-un buzunar, iar brelocul lui 
Jimmy, la care reataşasem cele trei chei, l-am pus în celălalt. 
Am ieşit din atelier pe uşa din faţă, ajungând în Main Street şi 
m-am dus până la Libertyville Lunch unde exista un telefon cu 
plată. Cerul era foarte mohorât, iar plafonul de nori era 
coborât. Pomberton avusese dreptate. Avea să ningă. 

Am intrat, am comandat o cafea şi un pateu şi am 
obţinut mărunţiş pentru telefon. M-am dus în cabina 
telefonică, am închis stângaci uşa şi am sunat-o pe Leigh. A 
răspuns la primul apel. 


— Dennis! Unde eşti? 

— La Libertyville Lunch. Eşti singură? 

— Da. Tata este la serviciu şi mama a plecat la 
cumpărături. Dennis, eu... i-am povestit ei aproape totul. Am 
început să mă gândesc la ea, că va parca la A&P şi va 
traversa parcarea şi... nu ştiu; ce ai spus tu despre faptul că 
Arnie trebuie să plece din oraş, parcă nu mai contează. Avea 
sens, dar nu părea să mai aibă importanţă. Ştii la ce mă 
refer? 

— Da, i-am răspuns, gândindu-mă cum am dus-o pe Ellie 
la Tom's cu o seară înainte, chiar dacă piciorul stâng mă 
duruse îngrozitor. Ştiu exact la ce te referi. 

— Dennis, situaţia asta nu mai poate să continue. Eu o să 
înnebunesc. Încă mai ai de gând să-ți pui planul în aplicare? 
— Da. Leigh, lasă-i mamei tale un bilet. Spune-i că 
trebuie să pleci pentru un timp. Nimic mai mult. Când nu o să 
ajungi acasă la cină, probabil că ai tăi or să-i sune pe ai mei. 

Poate că ei or să ajungă la concluzia că am fugit împreună. 

— Poate că nu-i o idee chiar atât de rea, a spus ea şia 
râs într-un fel care mi-a făcut pielea de găină. Ne vedem mai 
târziu. 

— Hei, încă ceva. Ai prin casă vreun calmant? Darvon? 
Ceva de genul ăsta? 

— Mai avem nişte Darvon de când tata s-a accidentat la 
spate. Te supără piciorul, Dennis? 

— Mă doare puţin. 

— Cât de puţin? 

— E okay, zău. 

— Nu cumplit? 

— Nu cumplit. lar după seara aceasta o să-i acord o 
vacanţă lungă, okay? 

— Okay. 

— Vino aici cât de repede poţi. 


Ea a intrat tocmai când eu îmi comandam a doua cană 
de cafea, purtând o canadiană brodată cu blăniţă şi nişte 


jeansi decoloraţi. Jeansii erau băgaţi în nişte cizme Frye. 
Reuşise să arate şi sexy şi practică în acelaşi timp. Capetele 
se răsuceau s-o privească. 

— Arăţi bine, i-am spus şi am pupat-o pe tâmplă. 

Ea mi-a dat o sticluţă cu capsule roz şi gri, gelatinoase. 

— În schimb, tu nu eşti prea atrăgător, Dennis. Ţine. 

Chelneriţa, o femeie în jur de cincizeci de ani, cu părul 
grizonat, a venit să-mi dea cafeaua. Cana stătea nemişcată, o 
insulă cu un lac mic maro în interiorul farfuriei. 

— Copii, voi de ce nu sunteţi la şcoală? 

— Scutire specială, am răspuns eu cu gravitate. 

Ea m-a privit. 

— O cafea, vă rog, a spus Leigh scoţându-şi mănuşile. 

În timp ce chelneriţa intra în spatele tejghelei cu un 
mormăit dezaprobator, Leigh s-a aplecat spre mine şi mi-a 
spus: 

— N-ar fi amuzant dacă acum ne-ar prinde un profesor că 
am chiulit? 

— De-a dreptul hilar, am răspuns, gândindu-mă că, în 
ciuda îmbujorării pe care i-o dăduse frigul, Leigh nu arăta 
totuşi chiar aşa de bine. Nu prea credeam că vreunul dintre 
noi şe va simţi cu adevărat bine până când situaţia aceasta 
nu va lua sfârşit. În jurul ochilor ei erau riduri mici cauzate de 
oboseală ca şi cum n-ar fi dormit bine noaptea trecută. 

— Deci ce facem acum? 

— Ne descotorosim de ea. Doamnă, aşteptaţi până o să 
vedeţi carul de luptă. 


— Dumnezeule! a spus Leigh, privind măreţia 
roz-fierbinte a Petuniei. 

EA domina parcarea de la Western Auto, încadrată de o 
dubă Chevy şi de un Volkswagen. 

— Ce-i asta? 

— Sugătoare de caca, am spus eu serios. 
M-a privit nedumerită... şi apoi a izbucnit în hohote isterice 
de râs. Nu-mi părea rău că se întâmpla asta. Când îi 


povestisem despre confruntarea pe care o avusesem cu Arnie 
în dimineaţa asta, acele riduri de oboseală de pe faţa ei se 
adânciseră şi se adânciseră, iar buzele i se albiseră în timp ce 
şi le strângea. 

— Ştiu că pare puţin cam ridicolă - am spus eu. 

— Asta dacă vrei să vorbeşti în termeni moderați, a 
replicat ea încă râzând şi sughiţând. 

— „dar o să fie în stare să-şi facă treaba. 

— Da. Da, presupun că ar trebui să corespundă. Şi... nu 
este chiar nepotrivită, nu-i aşa? 

Am încuviinţat. 

— Şi eu am avut gândul ăsta. 

— Ei bine, hai să urcăm, a spus ea. Mi-e frig. 

A urcat în cabină înaintea mea, strâmbând din nas. 

Am zâmbit. 

— O să te obişnuieşti. 

l-am dat cârjele şi m-am urcat cu mare efort la volan. 
Durerea din piciorul stâng se transformase dintr-o serie de 
gheare ascuţite într-o pulsaţie surdă; în restaurant luasem 
două Darvon-uri. 

— Dennis, o să reziste piciorul tău? 

— Trebuie, am răspuns şi am trântit uşa. 


51 
Christine 


După cum i-am spus 

prietenului meu, pentru că eu vorbesc tot timpul - John, 
am 

spus eu, care nu era numele 

lui, întunericul ne în - 

conjoară, ce 

putem face împotriva 

lui, sau altfel; de ce nu, 

să cumpărăm o afurisită de maşină, 


condu, a spus el, pentru 
numele lui Dumnezeu, uită-te 
pe unde mergi. 

Robert Creeley 


Când am ieşit din parcarea de la Western Auto era cam 
unsprezece şi jumătate. Incepuseră să cadă primii fulgi de 
zăpadă. Am condus de-a lungul oraşului spre casa lui Sykes, 
descurcându-mă acum mult mai uşor după ce Darvon-ul 
începuse să-şi facă efectul. 

Casa era încuiată şi întunecată, doamna Sykes fiind 
probabil la serviciu, iar Jimmy poate plecase să-şi ia ajutorul 
de şomaj. Leigh a găsit în geanta ei un plic boţit, a şters de pe 
el adresa şi a scris pe faţă Jimmy Sykes, cu scrisul ei frumos şi 
oblic. A pus în plic cheile lui Jimmy, a îndoit clapa şi a băgat 
plicul în cutia pentru scrisori. În timp ce ea a făcut acestea, eu 
am lăsat-o pe Petunia să meargă la relanti ca să-mi odihnesc 
piciorul stâng. 

— Acum ce facem? m-a întrebat ea urcându-se în cabină. 

— Dăm alt telefon. 


Aproape de intersecţia lui JFK Drive cu Crescent Avenue, 
am găsit o cabină telefonică. M-am dat jos cu grijă din 
camion, sprijinindu-mă apoi de el până când Leigh mi-a dat 
cârjele. Apoi am mers precaut prin ninsoarea care se înteţea, 
până la cabina telefonică. Petunia, văzută prin geamul murdar 
al cabinei şi printre fulgii de zăpadă, semăna cu un straniu 
dinozaur roz. 

Am sunat la Universitatea Horlicks, iar centralista mi-a 
făcut legătura cu biroul lui Michael. Cândva, Arnie îmi spusese 
că tatăl său este un adevărat om de birou, luându-şi 
întotdeauna mâncarea la pachet şi neieşind din cabinetul său. 
Acum, când la al doilea apel mi s-a răspuns, l-am 
binecuvântat pentru acest obicei. 

— Dennis! Am încercat să dau de tine acasă! Mama ta a 
spus... 


— Unde pleacă? 

Stomacul meu era rece. Până atunci - până în exact acel 
moment - situaţia nu mi se păruse complet reală, şi doar 
atunci am început să cred că acea confruntare nebunească va 
avea loc. 

— De unde ai ştiut că o să plece? Trebuie să-mi spui 

— Acum nu am timp pentru întrebări şi oricum nu ţi-aş 
răspunde la ele. Unde pleacă? 

— În după-amiaza asta, chiar după ore, merge cu Regina 
la Penn State. Arnie a sunat-o de dimineaţă şi a întrebat-o 
dacă vrea să meargă cu el. El a spus... - A făcut o pauză, 
gândindu-se. - A spus că parcă dintr-o dată şi-a revenit la 
realitate. A spus că azi de dimineaţă l-a lovit pe neaşteptate 
gândul că dacă nu o să facă ceva concret în privinţa 
colegiului, s-ar putea să piardă ocazia. l-a spus că a ajuns la 
concluzia că Penn State este cel mai bun şi a întrebat-o dacă 
i-ar plăcea să meargă cu el şi să discute cu decanul Colegiului 
de Arte şi Ştiinţe şi cu câţiva profesori de la catedrele de 
istorie şi filozofie. 

În cabină era frig. Mâinile mele începuseră să 
amorţească. Leigh era sus în cabina Petuniei, privindu-mă 
neliniştită. Cât de bine ai aranjat treburile, Arnie, m-am gândit 
eu. Eşti încă şahist. El o manipula pe mama sa, o ducea de 
nas, o făcea să danseze. Imi era puţin milă de ea, dar nu atât 
de mult cât ar fi trebuit. De câte ori fusese Regina ea însăşi 
manipulatorul, făcându-i pe ceilalţi să danseze pe scena ei ca 
nişte păpuşi? 

Acum, când ea era aproape deznădăjduită de frică şi 
ruşine, LeBay îi dăduse pe la nas lucrul care, garantat, o va 
face să alerge: posibilitatea ca situaţia să revină la normal. 

— lar ţie ţi s-a părut că spune adevărul? l-am întrebat pe 
Michael. 

— Bineînţeles că nu! a izbucnit el. Nici Reginei nu i s-ar fi 
părut plauzibil dacă ar fi gândit corect! După cum se fac acum 
acceptările la colegiu, Penn State l-ar fi înscris şi în julie, dacă 
el ar fi avut banii pentru educaţie şi ar fi îndeplinit baremul de 
punctaj - iar Arnie le are pe amândouă. Vorbea de parcă 


ne-am fi aflat în anii cincizeci şi nu în deceniul opt. 

— Când au de gând să plece? 

— Ea o să-l aştepte la liceu după ora a şasea; aşa mi-a 
spus când m-a sunat. Arnie o să obţină o scutire de ore. 

Asta înseamnă că vor părăsi Libertyville-ul în mai puţin 
de o oră. Deci i-am pus ultima întrebare, chiar dacă ştiam 
deja răspunsul. 

— Nu merg cu Christine, nu-i aşa? 

— Nu, se duc cu duba Reginei. Dennis, ea era în culmea 
fericirii. De/irantă. Chestia asta, s-o convingă sâ meargă cu el 
la Penn State... a fost o lovitură de maestru. Nici nişte cai 
sălbatici n-ar fi împiedicat-o pe Regina să scape o asemenea 
ocazie. Dennis, ce se întâmplă? Te rog. 

— Mâine. Îţi promit. Solemn. Între timp, trebuie să-mi faci 
un serviciu. S-ar putea să fie o chestiune de viaţă sau de 
moarte pentru familia mea şi a lui Leigh. 

— Oh, Dumnezeule, a spus el răguşit. - Vorbea cu tonul 
unui om care văzuse lumina. - Arnie a fost plecat de fiecare 
dată - cu excepţia zilei când a fost ucis Welch, iar atunci a 
fost... Regina l-a văzut dormind şi sunt sigur că n-a minţit în 
privinţa asta... Dennis, cine conduce maşina aia? Cine o 
foloseşte pe Christine ca să ucidă oameni când Arnie nu este 
în oraş? 

Am fost gata-gata să-i spun, dar în cabina telefonică era 
frig şi piciorul începuse iarăşi să mă doară, iar acel răspuns ar 
fi dat naştere la alte întrebări, la foarte multe întrebări. lar 
chiar şi atunci, singurul rezultat final ar putea fi un refuz net 
de a mă crede. 

— Michael, ascultă, am spus eu vorbind cu toată 
hotărârea de care eram în stare. A urmat un moment straniu 
în care m-am simţit ca Mister Rogers de la televizor. Băieți şi 
fete, o maşină mare din anii 1950 vine să vă devoreze... 
Puteţi sa spuneți Christine? Stiam eu că puteți! - Trebuie să-i 
suni pe tatăl meu şi pe tatăl lui Leigh. Ambele familii să se 
adune acasă la Leigh. - Mă gândeam la ziduri de cărămizi, de 
cărămizi solide. - Cred că ar fi bine să mergi şi tu, Michael. Să 
staţi toţi acolo până când venim noi sau până când vă sun. 


Dar să le spui asta din partea noastră: Nu trebuie să iasă 
afară după - am calculat: dacă Arnie şi Regina pleacă de la 
liceu la ora două, cât timp trebuie să treacă până când alibiul 
lui devine de nezdruncinat? - după ora patru după-amiază. 
După ora patru nici unul dintre voi să nu ieşiţi pe stradă. Pe 
orice stradă. Sub nici un motiv. 

— Dennis, nu pot pur şi simplu să... 

— Trebuie. O să reuşeşti să-l convingi pe bătrânul meu, 
apoi voi doi o să-i convingeţi pe domnul şi doamna Cabot. Şi, 
Michael, să nu te apropii de Christine. 

— Ei pleacă direct de la liceu, a spus Michael. Arnie a zis 
că maşina va fi în siguranţă în parcarea şcolii. 

larăşi puteam s-o simt în vocea lui - faptul că el îşi 
dăduse seama de minciună. După ce se întâmplase în 
toamnă, Arnie n-ar mai fi lăsat-o pe Christine într-o parcare 
publică, tot aşa cum nu s-ar fi dus gol puşcă la ora de Analiză. 

— Da, dar... 

— Mai întâi sună-l pe tatăl meu. Promite-mi. 

— În ordine, îţi promit... dar, Dennis ... 

— Îţi mulţumesc, Michael. 

Am închis. Miinile îmi amorţiseră din cauza frigului, dar 
fruntea îmi era umedă de transpiraţie. Am deschis cu vârful 
unei cârje uşa cabinei telefonice şi m-am întors la Petunia. 

— Ce-a spus? m-a întrebat Leigh. Ţi-a promis? 

— Da. Mi-a promis, iar tatăl meu va avea grijă ca ei să 
stea împreună. Sunt foarte sigur de asta. Dacă Christine o să 
atace pe cineva în seara asta, atunci aceia vom fi noi. 

— În ordine, a spus ea. Foarte bine. 

Am băgat-o pe Petunia în viteză şi am plecat. Scena era 
pregătită - oricum cât de bine o putusem eu aranja - şi acum 
nu mai trebuia decât să aşteptăm să vedem ce se va 
întâmpla. 


Am mers prin oraş spre Garajul Darnell printr-o ninsoare 
uşoară şi am intrat în parcare la ora unu. Clădirea lungă, 
întortocheată, cu pereţii de oţel ondulat, era părăsită, iar 


roţile imense ale Petuniei au tăiat zăpada mare ca să se 
oprească în faţa porţii principale. Anunţurile bătute în cuie pe 
uşă erau aceleaşi ca în acea seară de august de demult, când 
Arnie a adus-o prima dată pe Christine acolo - ECONOMISIŢI 
BANII! ŞTIŢI CUM, PRIN UNELTELE NOASTRE!, închinam Spatiu 
în Garaj pe Perioade de o Săptămână, o Lună, sau un An şi 
CLAXONAŢI CA SA INTRAŢI ! - dar singurul care avea acum 
semnificaţie, era cel nou lipit pe geamul întunecat al biroului: 
ÎNCHIS PE PERIOADĂ NEDETERMINATĂ. În colţul parcării era 
un Mustang rablagit din anii şaizeci. Acum stătea tăcut şi 
mohorât sub un morman de zăpadă. 

— Îţi dă fiori, a spus Leigh cu voce joasă. 

— Mda. Într-adevăr, aşa este. 

l-am dat cheile pe care le făcusem dimineaţă la Western 
Auto. 

— Una dintre astea trebuie să se potrivească. i 

A luat cheile, a ieşit din cabină şi a mers până la uşă. In 
timp ce ea încerca cheile, eu priveam în ambele oglinzi 
retrovizoare, dar se părea că nu atrăsesem atenţia nimănui. 
Bănuiesc că la vederea unui vehicul atât de mare şi de ieşit 
din comun, există o anumită psihologie - este foarte greu de 
crezut ideea că-i vorba de ceva clandestin sau ilegal. 

Pe neaşteptate, Leigh s-a izbit în uşă, s-a îndepărtat, a 
izbit iarăşi, apoi s-a întors la camion. 

— Am reuşit să întorc cheia în încuietoare, dar nu pot să 
deschid uşa. Cred că a îngheţat sau s-a înţepenit în ceva. 

Măreţ, m-am gândit. Superb. Nimic din ce plănuisem nu 
se va înfăptui uşor. 

— Dennis, îmi pare rău, a spus ea văzându-mi expresia. 

— Nu, e-n ordine. 

Am deschis uşa camionului şi am mai realizat una dintre 
coborârile mele comice. 

— Fii atent, a spus ea neliniştită, mergând lângă mine şi 
ţinându-mă de talie, în timp ce eu păşeam prudent prin 
zăpadă. Adu-ţi aminte de picior. 

— Da, mamă, am spus eu zâmbind uşor. 

Lângă uşă m-am aşezat într-o parte ca să mă pot apleca 


spre dreapta şi să nu-mi las greutatea pe piciorul stâng. 
Aplecat deasupra zăpezii, cu piciorul stâng în aer, cu mâna 
stângă ţinând cârjele, iar cu dreapta strângând mânerul, 
probabil arătam ca un acrobat de circ. Am tras şi am simţit că 
uşa a cedat puţin... dar nu destul. Ea avusese dreptate; uşa 
îngheţase bocnă în partea de jos. Se auzea gheaţa pârâind. 

— Prinde-te şi ajută-mă. 

Leigh şi-a pus ambele mâini peste mâna mea dreaptă şi 
am tras împreună. Pârâitul s-a accentuat, dar totuşi gheaţa 
nu ceda. 

— Aproape am reuşit, am spus. 

Piciorul stâng îmi pulsa neplăcut, iar transpiraţia îmi 
curgea pe obraji. 

— O să număr. La trei, trage cu toată puterea. Okay? 

— Da. 

— Unu... doi... trei! 

Uşa s-a eliberat dintr-o dată din strânsoarea gheții, cu o 
uşurinţă absurdă, periculoasă. A zburat pe ghidaje, iar eu 
m-am bălăbănit pe spate şi cârjele mi-au zburat din mână. 
Piciorul stâng s-a înmuiat şi am căzut pe el. Zăpada adâncă a 
amortizat întrucâtva căzătura, dar totuşi am perceput durerea 
ca un fel de explozie argintie, care părea că vine dinspre 
coapsă şi urca până la tâmple, apoi unda de şoc se întorcea. 
Mi-am înăbuşit ţipătul strângând din dinţi, de-abia reuşind să 
mă stăpânesc, apoi Leigh era în genunchi în zăpadă lângă 
mine, ţinându-mă de umeri. 

— Dennis! Ai păţit ceva? 

— Ajută-mă să mă ridic. 

Ea a trebuit să depună aproape tot efortul, iar când am 
reuşit să mă ridic şi să mă sprijin în cârje, amândoi respiram 
ca nişte atleți epuizați. Piciorul meu stâng era în agonie. 

— Dennis, o să mai poţi să acţionezi ambreiajul 
camionului? 

— Da, o să pot. Leigh, ajută-mă să urc. 

— Eşti alb ca o stafie. Cred că ar trebui să te duc la un 
doctor. 

— Nu. Ajută-mă să urc în cabină. 


— Dennis ... 

— Leigh, ajută-mă să urc! 

Ne-am croit drum prin zăpadă spre Petunia, lăsând în 
urma noastră urme târşâite, neregulate. Am întins mâinile, 
am apucat volanul şi m-am ridicat în muşchi, încercând 
neputincios să mă prind cu piciorul drept de şasiu... şi totuşi, 
până la urmă Leigh a trebuit să vină în spatele meu şi să mă 
împingă de fund. În cele din urmă am ajuns la volanul 
Petuniei, înfierbântat şi tremurând de durere. Cămaşa îmi era 
udă de transpiraţie şi de zăpadă topită. Până în acea zi de 
ianuarie 1979, nu cred că am ştiut cât de mult te face durerea 
să transpiri. 

Am încercat să apăs cu piciorul stâng pe pedala de 
ambreiaj şi iarăşi am simţit acea explozie argintie de durere, 
făcându-mă să-mi arunc capul pe spate şi să strâng din dinţi 
până când durerea s-a atenuat puţin. 

— Dennis, eu merg de-a lungul străzii până o să găsesc 
un telefon ca să chem un doctor. - Faţa ei era palidă şi 
speriată. - larăşi ţi l-ai rupt, nu-i aşa? Când ai căzut? 

— Nu ştiu. Dar, Leigh, nu poţi să faci asta. Dacă nu 
punem acum punct, părinţii tăi sau ai mei vor muri. Ştii că 
LeBay nu se va opri. Are un simţ al răzbunării foarte 
dezvoltat. Nu ne putem opri. 

— Dar nu poți s-o conduci! s-a tânguit ea. 

S-a uitat la mine, plângând. Gluga canadienei îi căzuse 
de pe cap când ne luptaserăm amândoi să ajung eu în 
scaunul cabinei unde mă aflam acum cuprins de o inutilitate 
măreaţă. In părul ei se aşezaseră fulgi de zăpadă. 

— Du-te în garaj. Vezi dacă poţi să găseşti o mătură sau 
un băț lung de lemn. 

— Ce să faci cu el? m-a întrebat ea plângând mai tare. 

— Tu adu-l şi apoi o să vedem. 

A intrat în burdihanul întunecat al uşii deschise şi a 
dispărut din privirile mele. M-am ţinut de picior, cuprins de 
teroare. Dacă într-adevăr îl rupsesem iarăşi, aveam mari 
şanse să port toată viaţa pantofi ortopedici. Dar, dacă n-o 
opream pe Christine, s-ar putea să nu-mi rămână prea mult 


timp de trăit. Da, ăsta era un gând îmbucurător. 

Leigh s-a întors cu o mătură. 

— Asta-i bună? 

— Ca să ajungem înăuntru, da. Apoi trebuie să vedem 
dacă nu găsim ceva mai bun. 

Mânerul măturii era dintre acelea care se deşuruba. L-am 
apucat, l-am detaşat şi am aruncat mătura. Ţinând mânerul 
cu mâna stângă - încă o alta cârjă afurisită - am apăsat cu el 
pe pedala de ambreiaj. Pentru un moment a rămas pe pedală, 
apoi a alunecat. Ambreiajul a sărit înapoi. Vârful mânerului 
aproape m-a lovit în gură. Din ce în ce mai bine, Guilder. Dar 
trebuia să mă descurc cu ce aveam. 

— Haide, urcă-te. 

— Dennis, eşti sigur? 

— Cât de sigur pot fi. 

M-a privit un moment, apoi a încuviinţat. 

— Okay. 

S-a dus pe partea cealaltă şi a urcat. Am trântit portiera 
mea, am apăsat ambreiajul Petuniei cu mânerul şi am băgat 
în viteza întâi. Apăsasem pedala până la jumătate când coada 
de mătură a alunecat iarăşi. Autocisterna septică a intrat în 
Garajul Darnell cu o serie de salturi, iar când am apăsat pe 
frână, motorul camionului s-a oprit. Eram aproape înăuntru. 

— Leigh, trebuie să găseşti ceva cu o bază mai lată. 
Coada asta de mătură nu mă ajută. 

— Să văd ce mai este pe aici. 

A coborât din cabină şi a început să umble pe lângă 
peretele garajului, căutând. M-am uitat în jur. Iti dă fiori, 
spusese Leigh şi avusese dreptate. Singurele maşini rămase 
erau patru sau cinci soldaţi bătrâni atât de grav răniţi încât nu 
interesaseră pe nimeni îndeajuns de mult ca să-i revendice. 
Toate celelalte boxe, cu numerele lor scrise cu vopsea albă, 
erau goale. M-am uitat la boxa douăzeci şi apoi am privit în 
altă parte. 

Rafturile pentru cauciucuri erau la fel de goale. Mai 
rămăseseră câteva chelioase, sprijinite unele de altele ca 
nişte pneuri arse de foc, dar asta era tot. Unul dintre cele 


două elevatoare era ridicat parţial, având sub el o jantă. 
Dispozitivul de centrare a roţilor, de pe peretele din stânga, 
sclipea vag în roşu şi alb, cele două ţinte fiind ca nişte ochi 
injectaţi de sânge. Şi umbre, peste tot umbre. Deasupra 
capului, încălzitoarele de forma unor cutii mari îşi aruncau 
umbrele în toate direcţiile, ca un stol de lilieci oribili. 

Semăna foarte mult cu un loc al morţii. 

Leigh se folosise de altă cheie a lui Jimmy ca să deschidă 
biroul lui Will. O vedeam mişcându-se încoace şi încolo prin 
fereastra prin intermediul căreia Will obişnuia să-şi 
urmărească muşteriii... acei oameni muncitori care trebuiau 
să-şi menţină în stare de funcţionare maşinile ca să 
bla-bla-bla. A apăsat pe câteva întrerupătoare, iar luminile 
fluorescente s-au aprins în şiruri reci ca zăpada. Deci 
compania de electricitate nu întrerupsese alimentarea. O să 
trebuiască să-i spun să stingă luminile - nu ne puteam 
permite să riscăm să atragem atenţia - dar cel puţin puteam 
să dăm drumul la căldură. 

A deschis altă uşă şi, pentru un timp, n-am mai văzut-o. 
M-am uitat la ceas. Era unu şi jumătate. 

Leigh s-a întors şi am văzut că ţinea în mână un teu 
O-Cedar, din acelea care avea de-a lungul piciorului un burete 
galben. , 

— Asta e bun? 

— Perfect. Urcă, puştoaico. Avem treabă. 

A urcat încă o dată în cabină, iar eu am împins cu teul 
pedala ambreiajului. 

— Mult mai bine. Unde l-ai găsit? 

— În baie, a spus ea şi a strâmbat din nas. 

— E rău acolo? 

— Murdar, duhneşte a trabuc, iar într-un colţ sunt o 
grămadă de reviste porcoase. Dintre acelea care se vând la 
librăriile ilegale. 

Deci asta lăsase Darnell în urma lui, m-am gândit: un 
garaj gol, o stivă de cărţi porno şi un iz pătrunzător de 
trabucuri Roi-Tan. Mi s-a făcut iar frig şi mi-am zis că dacă ar 
fi după mine, aş dărâma cu buldozerul clădirea asta şi apoi aş 


nivela terenul. Nu puteam să înlătur sentimentul că ăsta era 
un fel de mormânt anonim - locul unde LeBay şi Christine 
uciseseră mintea prietenului meu şi luaseră controlul vieţii lui. 

— De-abia aştept să ieşim de aici, a spus Leigh privind 
nervoasă în jur. 

— Chiar aşa? Mie îmi place. Mă gândeam să mă mut aici. 
- Am mângâiat-o pe umăr şi am privit-o adânc în ochi. - Am 
putea să întemeiem o familie, am şoptit. 

Ea a ridicat pumnul. 

— Vrei să-ţi dau borşul? 

— Nu, e-n ordine. Oricare ar fi preţul, eu de-abia aştept 
să ies de aici. 

Am băgat-o pe Petunia în întregime înăuntru. Am 
descoperit că pot să acţionez foarte bine pedala de ambreiaj 
cu teul O-Cedar... cel puţin în viteza întâi. Mânerul teului avea 
o tendinţă să se îndoaie şi aş fi preferat ceva mai rezistent, 
dar trebuia să mă descurc cu el dacă nu găseam între timp 
ceva mai bun. 

— Trebuie să stingem luminile, am spus eu oprind 
motorul. Ar putea să fie observate de cine nu trebuie. 

Ea a coborât şi le-a stins, în timp ce eu am întors-o pe 
Petunia într-un cerc larg şi apoi am dat cu spatele până când 
fundul ei aproape atingea geamul dintre garaj şi biroul lui 
Darnell. Acum botul camionului imens era îndreptat direct 
spre poarta deschisă prin care intrasem. 

Când luminile s-au stins, am fost iarăşi înconjurați de 
umbre. Lumina care pătrundea pe uşă era slabă, estompată 
de ninsoare, albă şi fără putere. Se împrăştia pe cimentul 
pătat de ulei ca marginea unei plăcinte, apoi murea la 
jumătatea garajului. 

— Dennis, mi-e frig, a strigat Leigh din biroul lui Darnell. 
Întrerupătoarele pentru căldură sunt însemnate. Pot să-i dau 
drumul? 

— Da. 

O secundă mai târziu garajul murmura de sunetul scos 
de instalaţia de aer condiţionat. M-am lăsat pe spate în scaun, 
masându-mi uşor piciorul stâng. Materialul jeanşilor era neted 


în jurul coapselor, strâns şi fără nici un pliu. Nenorocitul se 
umfla. Şi mă durea. Cristoase, cum mă durea! 

Leigh s-a întors şi a urcat lângă mine. Mi-a spus din nou 
cât de groaznic arătam şi, din nu ştiu ce motiv, mintea mea a 
făcut o conexiune şi eu m-am gândit la după-amiaza când 
Arnie o adusese aici pe Christine, la cum uriaşe la Arnie soţul 
reginei bee-bop ca să ia din faţa casei lui găleata aia de gunoi 
şi cum Arnie îmi replicase că tipul este un adevărat Robert 
Deadford. Cât de bine râsesem atunci. Mi-am închis ochii ca 
să înăbuş înţepăturile lacrimilor. 

Neavând altceva de făcut decât să aşteptăm, timpul 
parcă a încetinit. S-a făcut două fără un sfert, apoi ora două. 
Afară, ninsoarea se îndesise, dar nu prea tare. Leigh a coborât 
din camion şi a apăsat pe butonul care acţiona mecanismul 
de coborâre a uşii. Înăuntru s-a făcut mai întuneric. 

S-a întors, a urcat şi mi-a spus: 

— Pe marginea uşii este o şmecherie interesantă - o 
vezi? Arată exact ca dispozitivuf de deschidere a garajului pe 
care-l aveam noi când locuiam în Weston. 

M-am încordat brusc. M-am uitat la dispozitiv. 

— Oh. Oh, Isuse! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tocmai asta este. Un dispozitiv de deschidere a 
garajului. lar Christine are o telecomandă. Arnie a amintit de 
ea în seara de Thanksgiving. Leigh, trebuie să-l distrugi. 
Foloseşte coada de mătură. 

Deci iarăşi a coborât, a ridicat coada de mătură şi s-a dus 
sub dispozitivul electronic, privind în sus şi lovindu-l cu coada 
de mătură. Arăta ca o femeie care încearcă să ucidă o 
gânganie care se află lângă tavan. Până la urmă a fost 
răsplătită de pârâitul plasticului şi clinchetul sticlei. 

S-a întors încet, aruncând coada de mătură şi s-a urcat 
lângă mine. 

— Dennis, nu crezi că-i timpul să-mi spui exact ce ai 
plănuit? 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii la ce mă refer, a spus ea şi a arătat cu degetul 


spre uşa închisa. 

Cam la trei sferturi din înălţime faţă de podea existau 
cinci ferestre care lăsau să intre prin sticla murdară un 
minimum de lumină. 

— Când se întunecă ai de gând să deschidem iarăşi uşa, 
nu-i aşa? 

Am încuviinţat. Uşa era făcută din lemn dar era întărită 
cu benzi de oţel, ca uşa interioară a unui lift de pe vremuri. O 
s-O las pe EA să intre, dar după ce uşa va fi închisă, Christine 
nu va mai putea să iasă afară. Aşa speram. Aveam frisoane 
când mă gândeam că fusesem gata-gata să ignorăm 
dispozitivul de deschidere prin telecomandă. 

Da, să deschidem uşa când se va însera. Da, s-o lăsăm 
pe Christine să intre, apoi să închidem iarăşi uşa. Apoi o să 
mă folosesc de Petunia ca s-O omor. 

— Okay - a spus ea - asta-i capcana. Dar după ce EA - ea 
- intră, cum ai de gând să închizi uşa ca s-o ţii înăuntru? 
Poate că există un buton de acţionare în biroul lui Darnell, dar 
eu nu l-am văzut. 

— Din câte ştiu eu, nu există, am spus. Deci tu o să stai 
lângă butonul care închide uşa. 

Am arătat cu degetul. Butonul manual era situat în 
dreapta uşii, cam la două picioare mai jos faţă de dispozitivul 
electronic. 

— Vei sta lipită de perete ca să nu fii observată. Când 
intră Christine - presupunând că aşa o să se întâmple - apeşi 
pe buton şi apoi ieşi repede afară. Uşa o sa coboare. Şi bum! 
Capcana s-a închis. 

Pe faţa ei a apărut o expresie dezaprobatoare: 

— Capcana o să te prindă şi pe tine. Cu cuvintele 
nemuritorului Wordsworth, asta pute. 

— Coleridge a spus-o, nu Wordsworth. Nu există altă 
metodă, Leigh. Dacă tu vei mai fi înăuntru după ce uşa seva 
închide, Christine o să te calce. Chiar dacă era un buton în 
biroul lui Darnell - ei bine, ai citit în ziar ce s-a întâmplat cu 
zidul casei lui. 

Faţa ei era încăpăţânată. 


— Parchează lângă buton. lar când EA intră, eu mă aplec 
pe geam şi apăs pe buton. 

— Dacă parchez acolo, voi fi la vedere. lar dacă 
autocisterna asta e la vedere, EA nu o să intre. 

— Nu-mi place! a izbucnit Leigh. Nu-mi place că o să te 
las singur! Este ca şi cum m-ai fi păcălit! 

Într-un fel, era exact ceea ce făcusem şi oricare ar fi 
preţul, acum n-aş mai face la fel - dar pe atunci de-abia 
împlineam optsprezece ani şi nu există un porc mascul şovin 
asemănător unui porc mascul şovin de optsprezece ani. l-am 
înconjurat umerii cu braţul. Un moment a rezistat încordată, 
dar apoi s-a aplecat spre mine. 

— Nu există altă metodă. Dacă n-aş fi avut piciorul ăsta, 
sau dacă tu ai fi putut să conduci. - Am ridicat din umeri. 

— Mi-e frică pentru tine, Dennis. Vreau să te ajut. 

— O să mă ajuţi destul. Leigh, tu eşti cea care vei fi în 
pericol - vei fi jos, pe ciment, când EA intră. Eu o să stau aici 
sus în cabină şi o s-O bat pe căţeaua aia până când se 
dezmembrează. 

— Sper că aşa o să se întâmple, a spus ea şi şi-a pus 
capul pe pieptul meu. Am mângâiat-o pe păr. 

Deci am aşteptat. 

Cu ochii minţii, l-am văzut pe Arnie ieşind din clădirea 
principală a liceului, cu cărţile la subsuoară. Am văzut-o pe 
Regina aşteptându-l în duba Cunninghamilor, radiind de 
fericire. Arnie zâmbind absent şi lăsându-se îmbrăţişat. Arnie, 
ai luat decizia corectă... nici nu ştii cât de uşuraţi, cât de 
fericiţi suntem noi, părinţii tăi. Da, Mam. Scumpule, vrei să 
conduci tu? Nu, condu tu, Mam. E-n ordine. 

Cei doi pornind spre Penn State prin ninsoarea uşoară, 
Regina la volan, Arnie stând pe locul mortului, cu mâinile 
încrucişate în poală, cu faţa palidă, nezâmbitoare şi eliberată 
de acnee. 

lar în parcarea elevilor de la liceu, Christine stând 
liniştită. Aşteptând ca ninsoarea să se îndesească. Aşteptând 
întunericul. 

Cam pe la trei jumătate, Leigh s-a dus în spate prin biroul 


lui Darnell ca să folosească toaleta, iar cât timp a lipsit ea eu 
am mai înghiţit pe sec două Darvon-uri. Piciorul meu era o 
agonie constantă şi grea. 

La puţin timp după aceea, am pierdut coerenţa timpului. 
Bănuiesc că mă ameţiseră pilulele. Întreaga situaţie a început 
să semene cu un vis: umbrele care se accentuau, lumina albă 
care intra pe geamuri se schimba lent în gri, zumzetul 
instalaţiei de încălzire. 

Cred că eu şi Leigh am făcut dragoste... nu în modul 
obişnuit, era imposibil în starea în care era piciorul stâng, ci 
un fel de substitut transpirat. Mi se pare că-mi amintesc cum 
respiraţia ei s-a accelerat până când a devenit aproape 
gâfâită; mi se pare că-mi amintesc că mi-a şoptit să fiu 
precaut, mă ruga să fiu precaut, că îl pierduse pe Arnie şi n-ar 
suporta să mă piardă şi pe mine. Mi se pare că-mi amintesc o 
explozie de plăcere care a făcut pentru scurt timp ca durerea 
să dispară complet, ceea ce n-ar fi reuşit tot Darvon-ul din 
lume... dar scurt a fost cuvântul potrivit. A fost prea scurt. lar 
apoi cred că am moţăit. 

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că piciorul îmi 
era plin de o durere tăioasă, care pur şi simplu aştepta să 
explodeze. In tâmple simţeam o durere surdă, iar ochii mi se 
părea că-mi sunt prea mari pentru orbitele lor.. Am clipit spre 
Leigh ca, o bufniţă mare şi proastă. 

— S-a întunecat, a spus ea. Cred că am auzit ceva afară. 

Am clipit iarăşi şi am văzut că ea era trasă la faţă şi 
speriată. Apoi m-am uitat spre uşă şi am văzut că era 
deschisă. 

— Cum dracului s-a deschis? 

— Eu. Eu am deschis-o. 

— Dumnezeule! am exclamat îndreptându-mi poziţia şi 
strâmbându-mă de durere. Nu a fost o chestie prea 
înţeleaptă, Leigh. Dacă EA ar fi venit... 

— Nu a venit. A început să se întunece şi să ningă mai 
tare, asta-i tot. Deci am ieşit afară şi am deschis uşa, apoi 
m-am întors. M-am tot gândit că o să te trezeşti din clipă în 
clipă... bălmăjeai... şi m-am tot gândit "O să aştept până când 


se-ntunecă de tot, o să aştept până când se-ntunecă de tot", 
apoi mi-am dat seama că mă păcăleam singură, deoarece 
deja se întunecase de o jumătate de oră, iar mie tot mi se 
părea că mai văd ceva lumină. Bănuiesc că doream să cred 
asta. Şi... tocmai acum... am avut impresia că am auzit ceva. 

Buzele ei au început să tremure, iar ea şi le-a strâns tare. 

M-am uitat la ceas şi am constatat că era şase fără un 
sfert. Dacă totul mersese bine, părinţii şi sora mea erau acum 
împreună cu Michael şi părinţii lui Leigh. M-am uitat prin 
parbrizul Petuniei la pătratul de întuneric bombardat cu fulgi 
de zăpadă, care era intrarea în garaj. Auzeam ţipătul vântului. 
Pe ciment se aşezase deja un strat subţire de zăpadă. 

— Ai auzit doar vântul, am spus eu şovăitor. Numai 
vântul. 

— Poate. Dar... 

Am încuviinţat fără prea mare convingere. Nu doream să 
părăsească adăpostul sigur al cabinei Petuniei, dar dacă nu 
pleca acum, probabil că nu va mai putea. N-aş mai lăsa-o, iar 
ea nu m-ar contrazice. Apoi, când şi dacă va veni Christine, 
tot ce va trebui să facă EA va fi să iasă cu spatele din Garajul 
Darnell. 

Şi să aştepte alte împrejurări mai favorabile. 

— Okay. Dar nu uita... Stai ascunsă în nişa aia din 
dreapta uşii. Dacă EA vine, s-ar putea să aştepte afară un 
timp. - Adulmecând aerul ca un animal, m-am gândit. - Nu te 
speria, nu te mişca. Nu O lăsa să te facă să te dai de gol. 
Păstrează-ti calmul şi aşteaptă până intră. Apoi apasă pe 
butonul ăla şi ieşi cât de repede poţi. Ai înţeles? 

— Da, a şoptit ea. O să meargă chestia asta? 

— Ar trebui, dacă EA vine. 

— N-o să te mai văd până la sfârşit. 

— Cred că aşa e. 

S-a aplecat, şi-a pus uşor mâna stângă pe gâtul meu şi 
m-a sărutat pe gură. 

— Fii atent, Dennis. Dar ucide-o. Să ştii că de fapt nu 
este o EA - e doar un obiect. Ucide-o. 

— Aşa o să fac. 


M-a privit în ochi şi a încuviinţat. 

— Fă-o pentru Arnie. Eliberează-l. 

Am strâns-o tare în braţe şi ea mi-a răspuns. Apoi a 
alunecat peste scaun şi-a lovit cu genunchiul poşeta mică şi 
aceasta a căzut pe jos. Leigh s-a oprit, cu capul înclinat, iar în 
ochi i-a apărut o expresie surprinsă, gânditoare. Apoi a 
zâmbit, s-a aplecat, a ridicat poşeta şi a început să 
scotocească prin ea. 

— Dennis, îţi aminteşti Moartea lui Arthur? 

— Puțin. 

Una dintre materiile pe care eu, Leigh şi Arnie te 
avusesem în comun înainte de accidentarea mea fusese 
Clasicii Literaturii Engleze, predată de Fudgy Bowen, iar unul 
din primele lucruri pe care le studiasem fusese Moartea lui 
Arthur a lui Malory. Pentru mine era un mister de ce Leigh îmi 
pusese acum această întrebare. 

Ea găsise ce căuta. Era o eşarfă subţire şi roz, din nylon, 
de soiul acelora pe care fetele le poartă pe cap în zilele când 
burează. A legat-o în jurul braţului meu stâng. 

— Ce dracu'? am întrebat zâmbind puţin. 

— Fii cavalerul meu, a spus ea şi mi-a zâmbit, dar ochii ei 
erau serioşi. Dennis, fii cavalerul meu. 

Am ridicat teul de spălat pe jos pe care ea-l găsise în 
baia lui Will şi am salutat-o stângaci cu el. 

— Desigur, am spus. Să-mi spui Sir O-Cedar. 

— Glumeşte cât doreşti, dar să nu glumeşti cu adevărat. 
Okay? 

— In ordine. Dacă aşă vrei tu, voi fi cavalerul tău perfect 
şi cinstit. A râs puţin şi asta era mai bine. 

— Puştoaico, aminteşte-ţi de buton. Apasă tare pe el. Nu 
trebuie ca uşa să facă doar o tentativă de coborâre şi să se 
oprească. Fără scăpări, corect? 

— Corect. 

A coborât din Petunia, iar acum eu pot să-mi închid ochii 
şi s-o văd cum era atunci, în acel moment curat şi liniştit, 
chiar înainte ca totul să ia o turnură groaznic de urâtă - o fată 
înaltă, drăguță, cu părul lung, de culoarea mierii, cu şolduri 


înguste, picioare lungi şi cu acei pomeţi nordici şi izbitori, 
purtând acum o canadiană de schi şi blugi Lee Rider 
decoloraţi, mişcându-se cu graţia unei balerine. Incă pot să 
văd şi să visez această imagine deoarece, bineînţeles, în timp 
ce noi eram ocupați cu pregătirea capcanei pentru Christine, 
EA se ocupase cu acelaşi lucru - acel monstru bătrân şi foarte 
inteligent. Chiar ne gândisem noi că o putem păcăli aşa de 
uşor? Mă tem că da. 

Visele mele se derulează teribil de lent. Văd mişcarea 
încântătoare a şoldurilor ei; aud bocănitul înfundat al cizmelor 
Frye pe cimentul pătat de ulei; aud chiar şi făs-fâş-ul slab al 
căptuşelii canadienei care se freca de bluză. Ea mergea încet, 
cu capul sus - acum ea era animalul, dar nu cel de pradă; ea 
mergea cu grija precaută a unei zebre care se apropie pe 
înserat de adăpătoare. Era mersul unui animal care adulmecă 
pericolul. Eu încercam s-o strig prin parbrizul Petuniei: Leigh, 
întoarce-te, întoarce-te repede, ai avut dreptate, ai auzit 
ceva, EA este acolo afară, acolo, afară în ninsoare, cu farurile 
stinse, stând la pândă, Leigh, intoarce-te! 

Leigh s-a oprit brusc, cu palmele strângându-i-se în 
pumni şi atunci a fost momentul în care cercurile de lumină 
sălbatică s-au trezit subit la viaţă în ninsoarea de afară. Erau 
ca nişte ochi albi care se deschid. 

Leigh a înlemnit, hidos de expusă pe goliciunea 
cimentului. Se afla la treizeci de picioare depărtare de uşă, 
puţin spre dreapta faţă de centru. S-a răsucit spre faruri şi am 
putut sa văd expresia zăpăcită, nesigură de pe chipul ei. 

Eu eram tot la fel de împietrit, iar acel prim moment vital 
a trecut nefolosit. Apoi farurile s-au năpustit, iar în spatele lor 
era silueta întunecată şi lungă a Christinei; auzeam răgetul 
furios şi crescând al motorului ei în timp ce ea se repezea 
dinspre stradă unde stătuse şi aşteptase - poate chiar 
dinainte de căderea întunericului. Pe capota El zăpada se 
învolbura înspre spate, ajungând pe parbriz unde era topită 
aproape instantaneu. Ea a lovit aleea de beton care ducea 
spre intrare accelerând încă! Motorul era un țipăt de mânie. 

— Leigh! am urlat şi am înşfăcat cheia de contact a 


Petuniei. 

Leigh a ţâşnit spre dreapta alergând spre butonul din 
perete. Christine a intrat răgind tocmai când Leigh ajunsese la 
destinaţie şi apăsa pe buton. Am auzit cum uşa cobora 
zdrăngănind pe ghidaje. 

Christine a cotit spre dreapta, îndreptându-se spre Leigh. 
Când s-a izbit de zid, din acesta s-a răspândit un nor de aşchii 
de lemn uscat şi tencuială. S-a auzit un scârţâit metalic când 
o parte din bara de protecţie din fată-dreapta s-a desprins - 
un sunet precum ţipătul isteric al unui beţiv. Când a făcut un 
viraj larg pe podea, s-a răspândit o cascadă de scântei. EA nu 
o nimerise pe Leigh, dar a doua oară n-ar mai fi ratat; Leigh 
era prinsă în colţul drept al clădirii şi n-avea unde să se 
ascundă. S-ar putea să reuşească să iasă afară, dar mie-mi 
era îngrozitor de teamă că uşa nu cobora îndeajuns de repede 
ca s-o închidă pe Christine înăuntru. Uşa în coborâre s-ar 
putea să-i julească partea de sus, dar asta n-ar opri-O pe EA, 
şi o ştiam prea bine. 

Motorul Petuniei a mugit, iar eu am apăsat pe butonul de 
declanşare a farurilor. Luminile El s-au aprins, împroşcând uşa 
şi pe Leigh. Leigh stătea cu spatele la perete, cu ochii holbaţi. 
În lumina farurilor canadiana ei căpătase o culoare 
albastru-intens, nefirească, iar mintea mea m-a informat cu o 
cinică acuratețe că sângele ei va fi purpuriu. 

Am văzut-o privind în sus o clipă şi apoi uitându-se la 
Christine. 

Cauciucurile Fury-ului au ţipat violent când EA s-a 
năpustit spre Leigh. Din dârele negre, proaspete de pe 
ciment, se ridica fum. De-abia am avut timp să înregistrez 
faptul că în Christine se aflau oameni; maşina era plină ochi. 

În aceeaşi clipă în care Christine s-a repezit spre ea, 
Leigh a sărit, făcând un salt grotesc. Mintea mea, care parcă 
funcţiona aproape cu viteza luminii, s-a întrebat dacă ea 
intenţionase să sară peste Plymouth ca şi când, în loc de 
cizme Frye, ar fi purtat încălțări cu arcuri. 

În schimb, s-a prins cu disperare de barele de metal care 
susțineau un raft, la aproape nouă picioare înălţime, mai mult 


de trei picioare deasupra capului ei. Acest raft înconjura 
clădirea pe toţi pereţii. În seara în care eu şi Arnie o 
adusesem aici prima dată pe Chnstine, întregul raft era 
supraîncărcat cu cauciucuri resapate şi cu chelioase care 
aşteptau să fie date la reşapat - într-un mod ciudat îmi 
reamintesc de rafturile încărcate ale unei biblioteci. Acum era 
aproape gol. Ţinându-se de aceste bare, Leigh şi-a ridicat 
picioarele exact ca un copil care intenţionează să se dea 
peste cap - ceea ce denumeam noi în şcoală primară belirea 
pisicii. Botul Christinei a izbit în zid, chiar sub Leigh. Dacă ea 
ar fi întârziat numai puţin să-şi ridice picioarele, ele i-ar fi fost 
zdrobite de la genunchi în jos. O bucată de ornament cromat 
a zburat în aer. Două dintre cauciucuri au zburat de pe raft şi 
au săltat nebuneşte pe ciment. 

Capul lui Leigh s-a izbit foarte violent de perete atunci 
când Christine a dat înapoi, toate cele patru cauciucuri ale El 
lăsând pe ciment urme negre şi scoțând fum albăstrui. 

lar dumneavoastră vă întrebaţi ce făceam eu în tot acest 
timp? Nu a fost "tot acest timp"; ăsta-i răspunsul meu. Chiar 
când foloseam teul O-Cedar ca să apăs pe ambreiaj şi 
schimbam în viteza întâi, uşa se lăsa în jos. Totul s-a 
întâmplat în decurs de câteva secunde. 

Leigh încă se ţinea de barele de metal care susțineau 
raftul, dar acum doar atârna acolo, cu capul în jos, ameţită. 

Am ridicat teul de pe ambreiaj, iar partea lucidă a minţii 
mele a preluat controlul. Ușurel, omule - dacă apeşi prea mult 
pe ambreiaj o îneci pe nenorocita asta şi Leigh o să moară. 

Petunia a început să se mişte. Am ambalat mult motorul 
şi am lăsat liber ambreiajul. Christine s-a repezit iarăşi, spre 
Leigh, cu capota îndoită de la prima izbitură şi cu metalul 
strălucitor văzându-se în locurile cele mai ascuţite ale 
îndoiturii, acolo unde vopseaua sărise. Arăta ca şi cum 
capotei şi grilei le crescuseră dinţi de rechin. 

Am lovit-o lateral pe Christine, iar EA s-a rotit cu unul 
dintre cauciucuri ieşind de pe jantă. '58-ul s-a lovit de o 
grămadă de bare de protecţie vechi şi piese stricate care se 
aflau într-un colţ, s-a auzit o bufnitură atunci când EA a izbit 


peretele şi apoi sunetul fierbinte al motorului, ambalându-se 
şi potolindu-se, ambalându-se şi potolindu-se. Întreaga parte 
din stânga-faţă era intrată înăuntru - dar Ea încă funcţiona. 

Am lovit cu piciorul stâng frâna Petuniei şi de-abia am 
reuşit să n-o lovesc eu pe Leigh: Motorul Petuniei s-a oprit. 
Acum singurul sunet din garaj era produs de motorul urlător 
al Christinei. 

— Leigh! am tipat eu încercând să mă fac auzit. Leigh, 
fugi! 

A privit buimacă spre mine şi am văzut în părul ei şuviţe 
năclăite de sânge - era tot atât de purpuriu pe cât mă 
aşteptasem. Şi-a desprins mâinile de pe bare, a aterizat în 
picioare, s-a bălăbănit şi a căzut într-un genunchi. 

Christine a atacat-o. Leigh s-a ridicat, a făcut doi paşi 
nesiguri şi a ajuns în unghiul mort al El, în spatele Petuniei. 
Christine a cotit şi s-a izbit de botul camionului. Eu am fost 
aruncat spre dreapta. În piciorul stâng durerea a urlat. 

— Ridică-te! i-am strigat lui Leigh încercând să mă aplec 
şi mai tare şi să deschid uşa. Ridicăã-te! 

Christine a dat înapoi, iar când a atacat din nou a cotit 
brusc spre dreapta şi n-am mai văzut-o, fiind acum în spatele 
Petuniei. Am zărit-O doar o clipă în oglinda retrovizoare de pe 
partea şoferului. Apoi am auzit ţipătul cauciucurilor El. 

De-abia conştientă, Leigh pur şi simplu se clătina, 
ţinându-se cu mâinile de ceafa. Printre degete i se prelingea 
sânge. A mers prin faţa botului Petuniei spre mine, apoi s-a 
oprit. 

Nu trebuia să văd ca să ştiu ce se va întâmpla în 
continuare. Christine va da iarăşi înapoi, va reveni pe partea 
mea şi apoi o va strivi pe Leigh de perete. 

Cu disperare, am apăsat pedala de ambreiaj cu teul şi 
am rotit cheia de contact. Motorul a pornit, a tuşit, apoi s-a 
oprit. Aerul mirosea pregnant a benzină. Ilnecasem motorul. 

Christine a reapărut în oglinda retrovizoare. Venea spre 
Leigh, care a reuşit să se împleticească spre spate, ieşind din 
raza de acţiune a El. Christine s-a lovit în plin cu botul în zid, 
cu forţă zdrobitoare. Uşa pasagerului s-a deschis în urma 


impactului, iar oroarea a devenit completă, mâna mea liberă 
a ţâşnit spre gură şi am urlat. 

Stând pe locul mortului, ca o păpuşă grotescă de mărime 
naturală, era Michael Cunningham. Capul său, balăbănindu-se 
fără vlagă, a sărit într-o parte când Christme a dat înapoi ca 
să încerce s-o atace din nou pe Leigh şi am văzut că faţa lui 
avea culoarea roşiatică, îmbujorată dată de asfixierea cu 
monoxid de carbon. Nu îmi urmase sfatul. Mai întâi, după cum 
bănuisem vag că s-ar putea întâmpla, Christine se dusese la 
casa Cunninghamilor. Michael se întorsese acasă de la 
universitate, iar EA fusese acolo, oprită pe alee; Plymouth-ul 
'58 restaurat al fiului său. El se dusese la maşină şi, cumva, 
Christine îl...îl prinsese. Probabil că el intrase în maşină să 
stea puţin la volan, aşa cum făcusem şi eu în garajul lui 
LeBay? S-ar putea. Doar să vadă ce vribraţii poate să simtă. 
Dacă a fost aşa, probabil că a recepționat nişte fiori groaznici 
în timpul ultimelor minute ale vieţii sale. Oare Christine 
pornise singură? Intrase singură în garaj? Poate. Poate. Şi 
descoperise oare Michael că el nu poate să oprească mototul 
ambalat nebuneşte şi că nici nu mai poate să coboare din 
maşină? Oare întorsese el capul şi poate văzuse pe locul 
mortului pe adevăratul spirit care conducea Fury-ul '58 al lui 
Arnie şi leşinase de groază? 

Acum nu mai avea nici o importanţă. Leigh era tot ceea 
ce conta. 

Şi ea văzuse. Ţipetele ei, stridente, disperate şi 
percutante, pluteau în aerul plin de vapori de benzină, ca 
nişte baloane isterice intense. Dar până la urmă imaginile 
acelea o treziseră din năuceală. 

S-a răsucit şi a alergat spre biroul lui Darnell, cu sângele 
împrăştiindu-se în spatele ei ca nişte monede. Gulerul 
canadienei era plin de sânge - prea mult sânge. 

Christine a dat cu spatele, lăsând în urma ei dâre negre 
de cauciuc şi cioburi de sticlă. Când a întors într-un cerc 
strâns ca să pornească spre Leigh, forţa centrifugă a închis 
uşa pasagerului - dar nu înainte ca să văd cum capul lui 
Michael se rostogoleşte în partea cealaltă. 


Christine a stat nemişcată un moment, cu botul îndreptat 
spre Leigh şi cu motorul ambalat. Probabil că LeBay savura 
clipa dinaintea loviturii de graţie. Dacă aşa era, eu eram 
bucuros deoarece, dacă Christine ar fi atacat-o imediat, Leigh 
ar fi fost ucisă. Dar, în situaţia aceea, eu am avut la dispoziţie 
o secundă. Am răsucit iarăşi cheia de contact, bodogănind 
ceva cu voce tare - o rugăciune, bănuiesc - iar de această 
dată motorul Petunei a pornit. Am eliberat pedala de ambreiaj 
şi am apăsat pe acceleraţie, în timp ce Christine ţâşnea. De 
data aceasta am lovit-o în partea dreaptă. Când bara de şoc a 
Petuniei a trecut prin aripa El s-a auzit un țipăt strident de 
metal sfâşiat. Christine a alunecat într-o parte şi s-a izbit de 
zid. Geamurile s-au spart. Motorul ei duduia şi se ambala. 
LeBay, aflat la volan, s-a întors spre mine rânjind cu ură. 

Petunia s-a oprit din nou. 

Am răpăit un lanţ din toate înjurăturile pe care le 
cunoşteam în timp ce înşfăcam iarăşi cheia de contact. Dacă 
n-ar fi fost piciorul meu afurisit, dacă n-aş fi căzut în zăpadă, 
deja totul s-ar fi terminat; totul ar fi fost doar o chestiune de a 
o aduce pe EA într-un colţ şi apoi s-O zdrobesc în mii de piese. 

Dar chiar şi când porneam motorul Petuniei, ţinându-mi 
piciorul ridicat de pe pedala de acceleraţie ca să nu mai înec 
iarăşi motorul, Christine a început să dea înapoi cu un 
scrâşnet de metal care-ţi spărgea urechile. S-a retras dintre 
grila Petuniei şi perete, lăsând în urmă o bucată contorsionată 
din corpul ei roşu, dezgolindu-şi roata dreaptă din faţă. 

Am reuşit s-o pornesc pe Petunia şi am găsit marşarierul. 
Christine se retrăsese până în capătul îndepărtat al garajului. 
Toate farurile ei erau sparte. Parbrizul era o galaxie de 
crăpături. Capota îndoită părea că mârâie. 

Radioul ei era dat la maximum. Il auzeam pe Ricky 
Nelson cântând "Waitin in School". 

M-am uitat în jur căutând-o pe Leigh şi am văzut-o în 
biroul lui Will, privind înspre garaj. Părul ei blond era năclăit 
de sânge. Pe partea stângă a feţei îi curgea sânge care apoi 
se îmbiba în canadiană. Sângerează al dracului de mult, 
m-am gândit incoerent. Sângerează al dracului de mult, chiar 


şi pentru o rană la cap. 

A holbat ochii şi a arătat cu degetul pe lângă mine, 
buzele ei mişcându-se fără sonor în spatele geamului. 

Christine venea duduind pe podeaua de ciment, prinzând 
viteză. 

lar capota se întindea în toate direcţiile acoperind iarăşi 
cavitatea motorului. Două dintre faruri au pâlpâit, apoi s-au 
aprins. Aripa şi toată partea dreaptă a corpului ei - am prins 
doar o imagine fugară, dar jur că este adevărat - se... se 
reimpleteau, metalul roşu apărând de niciunde şi căpătând 
forme auto, ca să acopere roata din faţă şi partea dreaptă a 
compartimentului motor. Crăpăturile din parbriz se retrăgeau 
şi dispăreau. lar cauciucul care fusese scos de pe jantă arăta 
ca nou. 

Totul arăta ca nou, m-am gândit. Dumnezeu să ne ajute! 

EA se îndrepta direct spre peretele dintre garaj şi birou. 
Am mânuit repede teul sperând să pun în calea El corpul 
autocisternei, dar Christine a trecut pe lângă mine. Petunia nu 
s-a izbit de nimic. Oh, mă descurcam de minune! Am dat cu 
spatele până la zid şi m-am lovit de rafturile de scule care se 
aflau acolo. Sculele au căzut pe jos într-o hărmălaie de metal. 
Prin parbriz am văzut-o pe Christine lovind zidul dintre garaj şi 
biroul lui Will. Nici măcar nu a încetinit; a mers cu toată viteza 
înainte. 

Niciodată nu o să uit cele câteva secunde care au urmat 
- ele au rămas în mintea mea cu o claritate hipnotică; de 
parcă le-aş vedea printr-o lupă. Leigh a văzut-o pe Christine 
venind şi s-a dat înapoi. Părul ei însângerat îi era lipit de cap. 
A căzut peste scaunul rotativ al lui Will. A aterizat pe podea în 
spatele biroului. O fracțiune de secundă mai târziu - iar prin 
asta mă refer într-adevăr la o frântură de secundă - Christine 
s-a izbit de zid. Geamul imens de care se folosise Will ca să 
urmărească intrările şi ieşirile din garaj, a explodat înăuntru. 
Sticla a zburat ca un roi de săgeți mortale. Partea din faţă a 
Christinei s-a turtit din cauza impactului. Capota s-a deschis 
apoi s-a detaşat zburând peste maşină şi căzând pe ciment, 
cu un zgomot metalic foarte asemănător cu cel făcut de 


căderea raftului de scule. 

Parbrizul El s-a spart, iar corpul lui Michael Cunningham a 
zburat prin deschizătura zimţată, capul său semănând cu o 
minge grotescă de 
football. A fost catapultat prin geamul biroului lui Will; s-a 
lovit de masa lui Will cu un bufnet greu şi apoi a alunecat pe 
podea. Picioarele i-au rămas în sus. 

Leigh a început să urle. 

Căderea probabil o salvase de la o mulţime de tăieturi 
grave sau chiar de la moarte, dar când s-a ridicat de după 
birou, faţa ei era schimonosită de groază, era cuprinsă de o 
isterie cumplită. Michael alunecase de pe birou, iar braţele lui 
se încolăciseră în jurul umerilor ei şi, în timp ce Leigh se 
chinuia să se ridice în picioare, îţi dădea impresia că încearcă 
să valseze cu cadavrul. Urletele ei semănau cu sirena 
pompierilor. Sângele încă mai curgea şi strălucea în culori 
roşii mortale. S-a eliberat de Michael şi a alergat spre uşă. 

— Leigh, nu! am strigat şi am apăsat iarăşi cu teul pe 
ambreiaj. Mânerul teului s-a rupt în două, lăsându-mă cu un 
ciot de cinci inci lungime. 

— Ohhh - RAHAT! 

Christine a dat înapoi pe lângă geamul spart, lăsând pe 
ciment băltoace de apă, antigel şi ulei. 

Am apăsat pe pedala de ambreiaj cu piciorul stâng, acum 
de-abia simțind durerea şi ţinându-mi genunchiul cu mâna 
stângă, în timp ce schimbam vitezele. 

Leigh a deschis uşa biroului şi a ieşit în fugă. 

Christine s-a întors spre ea, cu botul El rânjit, zdrobit, 
căutând-o. 

Am ambalat motorul Petuniei şi m-am repezit spre EA, iar 
pe măsură ce maşina aceea infernală creştea în parbriz, am 
văzut faţa roşie, umflată, a unui copil lipită de parbrizul din 
spate, privindu-mă şi părând că mă imploră să mă opresc. 

Am lovit-O puternic. Capota portbagajului a sărit, 
rămânând deschisă ca o gură. Spatele maşinii s-a rotit, iar 
Christine a trecut derapând lateral pe lângă Leigh, care alerga 
cu nişte ochi holbaţi care parcă-i înghiţeau faţa. Imi amintesc 


sângele care se împrăştiase pe tivul de blăniţă al glugii; mici 
picături de sânge, ca o rouă infernală. 

Acum o prinsesem. Eu mă aflam la conducere. Chiar 
dacă după ce terminam treaba asta vor trebui să-mi taie 
piciorul de la şold, avem de gând să conduc. 

Christine s-a lovit de perete şi a ricoşat. Am apăsat pe 
ambreiaj, am băgat schimbătorul în marşarier, am dat înapoi 
zece picioare, am apăsat iarăşi pe ambreiaj şi am băgat în 
viteza întâi. Cu motorul ambalat, Christine a încercat să se 
îndepărteze de perete. Am cotit spre stânga şi am lovit-o 
iarăşi, strivind-o la mijloc. Uşile au ieşit din balamale. La volan 
era LeBay, acum un craniu, acum o mască a umanităţii 
descărnată si puturoasă, acum un om sănătos şi puternic de 
cincizeci de ani, cu părul puţin încărunţit. M-a privit cu 
rânjetul lui drăcesc, cu o mână pe volan, iar cu cealaltă 
strânsă într-un pumn pe care-l agita spre mine. 

Şi totuşi motorul El refuza să se oprească. 

Am băgat iarăşi în marşarier, iar acum îmi simţeam 
piciorul ca pe un fier alb, iar durerea o simţeam până în 
subsuoară. Pe dracu'. Durerea era peste tot. O puteam simţi 
(Michael, Isuse, de ce n-ai stat în casă) în gât, în maxilar, în 
(Arnie? Omule, îmi pare atât de rău, aş dori, aş dori) tâmple. 
Plymouth-ul - ceea ce rămăsese din EA - a început să meargă 
ca o beţivă pe lângă zidul garajului, împrăştiind scule şi bucăţi 
de metal, scoțând afară bare şi dărâmând rafturile de 
deasupra. Rafturile loveau cimentul cu zgomote egale, 
pocnitoare, ca nişte aplauze demonice. 

Am apăsat iarăşi pe ambreiaj şi pe acceleraţie. Motorul 
Petuniei a mugit, iar eu m-am agăţat de volan ca un om care 
încearcă să reziste pe spatele unui mustang nărăvaş. Am 
lovit-O în partea dreaptă şi i-am desprins caroseria de pe 
puntea din spate, proiectând-o în uşa care a vibrat şi a 
zăngănit. Am fost proiectat în volan, care m-a împuns în 
stomac tăindu-mi respiraţia şi trimiţându-mă apoi gâfâind 
înapoi în scaun. 

Acum am văzut-o pe Leigh, chircită în colţul îndepărtat, 
cu faţa îngropată în mâini, transformată într-o mască de 


vrăjitoare. 

Motorul Christinei încă funcţiona. 

Se târâia încet spre Leigh, ca un animal ale cărui picioare 
din spate au fost retezate de o capcană. Şi chiar în timp ce se 
deplasa am văzut-o cum se regenera, cum îşi revenea: un 
cauciuc care pe neaşteptate s-a umflat, antena radioului care 
s-a îndreptat cu un zangggg!, recrearea metalului în jurul 
spatelui ruinat. 

— Rămâi moartă! am urlat la ea. 

Plângeam, cu pieptul tresăltând. Piciorul nu mai vroia 
să-mi funcţioneze. L-am prins cu ambele mâini şi l-am 
proiectat în pedala de ambreiaj. Vederea mi s-a tulburat şi 
înceţoşat de la durerea cumplită. Aproape simţeam cum 
oasele mi se tasau. 

Am ambalat motorul, am băgat în viteza întâi şi am 
atacat-o; iar în timp ce făceam asta am auzit pentru prima şi 
ultima dată vocea lui LeBay, piţigăiată, înşelată şi plină de o 
furie teribilă, de nepotolit: 

— CĂCANARULE! Du-te dracului, CĂCÂNAR mizerabil! 
LASĂ-MĂ ÎN PACE! 

— Tu ar fi trebuit să-l laşi în pace pe prietenul meu! am 
încercat să răcnesc, dar tot ce am reuşit să spun a fost un 
geamăt spart, rănit. 

Am lovit-o perpendicular în partea din spate, iar 
rezervorul de benzină s-a spart când spatele maşinii s-a pliat 
înspre faţă şi în sus, ca un fel de ciupercă metalică. A apărut o 
limbă galbenă de foc. Mi-am acoperit faţa cu mâna ca să mă 
protejez - dar apoi flacăra s-a stins. Christine stătea acolo, o 
refugiată de la un derby de demolări. Motorul ei a început să 
meargă sacadat, s-a oprit, s-a aprins din nou, apoi a murit. 

Garajul era liniştit cu excepţia duduitului de bas al 
motorului Petuniei. 

Apoi am văzut-o pe Leigh alergând pe ciment, ţipând 
continuu numele meu şi plângând. Pe neaşteptate, foarte 
stupid, am fost conştient că purtam legată în jurul braţului 
eşarfa ei roz de nyion. 

M-am uitat în jos la ea, apoi lumea a intrat în ceaţă. 


l-am simţit mâinile pe mine, iar după ce am leşinat n-a 
mai fost nimic, decât întunericul. 


Mi-am revenit după cincisprezece minute, cu faţa umedă şi 
binecuvântat răcorită. Leigh se afla pe treapta de lângă şofer, 
ştergându-mi faţa cu o cârpă udă. Am prins cârpa cu mâna, 
încercând s-o sug, apoi am scuipat. Cârpa avea un gust 
puternic de ulei. 

— Dennis, nu te îngrijora, a spus Leigh. Am alergat în 
stradă... am oprit un plug de deszăpezire... l-am speriat pe 
bietul om de cred că a pierdut zece ani de viaţă... tot sângele 
ăsta... el a spus... o ambulanţă... a spus că o să, ştii tu... 
Dennis, te simţi bine? 

— Arat eu de parcă m-aş simţi bine? am şoptit. 

— Nu, a spus ea şi a izbucnit în lacrimi. 

— Atunci nu - am înghiţit un nod uscat şi dureros din gât 
- nu pune întrebări prosteşti. Te iubesc. 

Ea m-a strâns stângace în braţe. 

— Ela spus că, de asemenea, o să cheme şi poliţia. 

De-abia am auzit-o. Ochii mei găsiseră mormanul tăcut, 
contorsionat, constituit din rămăşiţele Christinei. Morman era 
cuvântul potrivit; EA nu prea mai arăta ca o maşină. Dar de 
ce nu luase EA foc? Un capac de roată stătea pe o parte ca o 
fisă zimţată de argint. 

— Cât timp a trecut de când ai oprit plugul de 
deszăpezire? 

— Poate cinci minute. Apoi am luat o cârpă, am înmuiat-o 
în găleata de acolo. Dennis... mulţumesc lui Dumnezeu că s-a 
terminat. 

Crac! Crac! Crac! 

Eu încă priveam capacul de roată. 

Adânciturile din el se nivelau. 

Brusc, a început să se rostogolească pe muchie spre 
maşină, ca o monedă imensă. 

Şi Leigh a văzut-o. Chipul ei a îngheţat. Ochi ei s-au mărit 
şi au început să se holbeze. Buzele ei au mimat cuvântul Wu, 


dar nu s-a auzit nici un sunet. 

— Urcă-te aici lângă mine, am spus cu voce joasă, ca şi 
cum maşina ne-ar fi putut auzi. (Ce ştiam eu? Poate că era în 
stare). Aşază-te în locul pasagerului. Tu o să acţionezi 
acceleraţia în timp ce eu o să apăs pe pedala de ambreiaj cu 
piciorul drept. 

— Nu... 

De data aceasta a fost o şoaptă şuierată. Ea respira cu 
gâfâituri scurte şi şuierătoare. 

— Nu... nu... 

Maşina avariată tremura toată. A fost cel mai teribil şi cel 
mai straniu lucru pe care l-am văzut eu vreodată. Tremura 
toată, tremura ca un animal care nu este... încă mort. Piesele 
se loveau cu nervozitate unele de altele. Barele de direcţie 
vibrau în ritmuri îndrăcite de jazz între punctele de prindere. 
In timp ce priveam, un cui spintecat, îndoit care se afla pe 
ciment, s-a întins şi a făcut câteva tumbe ca să ajungă în 
epavă. 

— Urcă, am spus. 

— Dennis, nu pot. - Buzele ei tremurau necontrolat. - Nu 
pot... gata... corpul ăla... era tată/lui Arnie. Nu mai pot, te 
rog. 

— Trebuie. 

S-a uitat la mine, apoi a privit înfricoşată spre rămăşiţele 
care tremurau obscen, ale acelei bătrâne curve pe care LeBay 
şi Arnie şi-au împărţit-o, apoi a înconjurat botul Petuniei. O 
bucată de crom a sărit în sus şi a zgâriat-o adânc în picior. 
Leigh a urlat şi a început să alerge. A urcat în cabină şi a venit 
lângă mine. 

— C-ce trebuie să fac? 

Eu stăteam pe jumătate afară din cabină, agăţat de 
acoperiş şi am apăsat pe ambreiaj cu piciorul drept. Motorul 
Petuniei încă funcţiona. 

— Doar să ţii piciorul apăsat pe acceleraţie. Indiferent ce 
se întâmplă. 

Invârtind volanul cu mâna dreaptă, ţinându-mă cu 
stânga, am ridicat talpa de pe ambreiaj, am început să ne 


deplasăm şi ne-am izbit de maşina avariată zdrobind-o, 
împrăştiind-o. lar în cap mi se părea că aud alt urlet de furie. 

Leigh şi-a dus mâinile la cap. 

— Nu pot, Dennis! Nu pot s-o fac! Ea - ea urlă! 

— Trebuie s-o faci, am spus. 

Piciorul ei se ridicase de pe pedala de acceleraţie, iar 
acum puteam să aud în noapte sirenele. Am apucat-o de 
umăr şi piciorul stâng mi-a fost zguduit de o explozie de 
durere. 

— Leigh, nu s-a schimbat nimic. Trebuie să poţi. A urlat la 
mine! Pierdem timp preţios şi treaba nu-i încă terminată. Doar 
încă puţin. 

— O să încerc, a şoptit ea şi a apăsat iarăşi pe 
acceleraţie. 

Am băgat în marşarier. Petunia a mers douăzeci de 
picioare înapoi. Am apăsat pe ambreiaj, am schimbat 
într-a-ntâia... şi pe neaşteptate Leigh a început să strige: 

— Dennis, nu! Nu! Uită-te! 

Mama şi fetiţa, Veronica şi Rita, stăteau în faţa grămezii 
zdrobite a Christinei, ţinându-se de mână, cu chipurile 
solemne şi amărâte. 

— Nu sunt acolo, am spus. lar dacă sunt, este timpul să 
se întoarcă - mai multă durere în piciorul meu şi lumea s-a 
înceţoşat - unde le este locul! Ţine-ţi piciorul pe pedală. 

Am eliberat pedala de ambreiaj şi Petunia a înaintat 
iarăşi prinzând viteză. Cele două siluete n-au dispărut aşa 
cum se întâmplă cu fantomele din filme; păreau că se 
împrăştie în toate direcţiile, culorile intense estompându-se în 
rozuri şi albastruri spălăcite... iar apoi au dispărut de tot. 

Ne-am ciocnit iarăşi de Christine, făcând ca ceea ce mai 
rămăsese din EA să se rotească pe loc. Metalul scârţâia şi se 
rupea. 

— Nu sunt acolo, a şoptit Leigh. Nu sunt într-adevăr 
acolo. Okay. Okay, Dennis. 

Vocea ei se auzea ca de la capătul unui coridor lung. Am 
schimbat în marşarier şi am dat înapoi. Apoi înainte. Am 
lovit-o; am lovit-o iarăşi. De câte ori? Nu ştiu. Am continuat să 


ne ciocnim de ea şi de fiecare dată prin picior îmi trecea un 
alt puseu de durere şi totul devenea puţin mai întunecat. 

Până la urmă mi-am ridicat privirile împăienjenite şi am 
văzut că aerul din afara uşii părea plin de sânge. Dar nu era 
sânge; era o lumină roşie pulsatorie, reflectată de zăpadă. 
Acolo, afară, oamenii zgâlţâiau uşa. 

— Este de ajuns? m-a întrebat Leigh. 

M-am uitat la Christine - doar că nu mai era Christine. 
Era o grămadă împrăştiată de metal răsucit, găurit, bucăţi de 
tapiţerie şi cioburi de sticlă scânteietoare. 

— Trebuie să fie. Leigh, lasă-i să intre. 

Şi când ea s-a dus, eu am leşinat din nou. 

Apoi a urmat o serie de imagini confuze; lucruri care | 
căpătau contur, apoi se estompau sau dispăreau complet. Imi 
amintesc că din spatele unei ambulante a fost scoasă o targă; 
îmi amintesc că marginile ei au fost ridicate şi că luminile de 
deasupra scânteiau pe metalul cromat; îmi amintesc că 
cineva a spus: "Taie-l, trebuie să-l tai pentru ca măcar să 
putem să ne uităm”; îmi amintesc că altcineva - cred că Leigh 
- a spus "Nu-l faceţi să sufere, vă rog, nu-l faceţi să sufere 
dacă se poate"; îmi amintesc tavanul ambulanţei... trebuia să 
fi fost o ambulanţă, pentru că la periferia câmpului vizual 
erau două sticle de perfuzie suspendate; îmi amintesc că am 
simţit atingerea răcoroasă a unui antiseptic şi apoi înţepătură 
unui ac. 

După aceea lucrurile au devenit extrem de nefireşti. 
Ştiam, undeva adânc în subconştient, că nu visam - durerea 
îmi dovedea asta, dacă altceva nu - dar totul părea ca un vis. 
Eram foarte dopat, iar acesta era unul dintre motive... dar şi 
şocul era un motiv. Pe bune, Jake. Mama mea era acolo, 
plângând, într-o cameră care semăna îngrijorător de mult cu 
salonul de spital în care-mi petrecusem întreaga toamnă. Apoi 
tatăl meu era acolo şi cu el era tatăl lui Leigh, iar chipurile lor 
erau atât de încordate şi de mohorâte încât arătau ca 
Tweedledum şi Tweedledee, aşa cum l-ar fi descris Franz 
Kafka. Tata s-a aplecat deasupra mea şi a spus cu o voce ca 
un tunet, care vibra prin vatelină: 


— Dennis, cum a ajuns Michael acolo? 

Asta doreau ei de fapt să afle: cum ajunsese Michael 
acolo. Oh, m-am gândit, oh, prieteni, v-aş putea spune nişte 
poveşti... 

Apoi domnul Cabot spunea: 

— Băiete, în ce ai băgat-o pe fiica mea? 

Mi se pare că i-am răspuns: 

— Nu în ce am băgat-o eu pe ea, ci din ce v-a scăpat ea 
pe voi, ceea ce continuu să cred că în circumstanţele acelea, 
plin de calmante cum eram, a fost o replică destul de bună. 

Elaine a fost acolo pentru scurt timp şi părea că ţine în 
mână un Yodel sau un Twinkie sau altceva, la o distanţă 
batjocoritor de mare faţă de mine. Leigh a fost acolo, cu 
eşarfa subţire de nylon întinsă şi rugându-mă să-mi ridic 
braţul ca să mi-o poată lega. Dar nu puteam; braţul meu era 
ca o bară de plumb. 

Apoi Arnie a fost acolo şi bineînţeles acela trebuie să fi 
fost un vis. 

Mulţumesc, omule, a spus el, iar eu am observat cu un 
fel de teroare că lentila stângă a ochelarilor săi era spartă. 
Faţa lui era în ordine, dar acea lentilă spartă... m-a speriat. 
Mulţumesc. Ai făcut bine. Acum mă simt mai bine. Cred că de 
acum înainte lucrurile or să fie okay. 

Nici o problemă, Arnie, am spus - sau am încercat să 
spun - dar el dispăruse. 

A doua zi - nu pe douăzeci, ci duminică, douăzeci şi unu 
ianuarie, am început să-mi revin puţin. Piciorul stâng era în 
ghips în vechea şi cunoscuta poziţie, ridicat de greutăţi şi 
scripeţi. Pe patul meu, în partea stângă, stătea un om pe care 
nu-l cunoşteam şi care citea o ediţie de buzunar a unui roman 
de John D. MacDonald. M-a văzut că-l privesc şi a coborât 
cartea. 

— Bine te-ai reîntors în lumea celor vii, Dennis, a spus el 
şi şi-a însemnat cu atenţie pagina la care ajunsese cu o cutie 
de chibrituri. Şi-a pus cartea în poală şi mâinile peste ea. 

— Sunteţi doctor? am întrebat eu. 

În mod cert nu era dr. Arroway, care mă îngrijise ultima 


oară; tipul acesta era cu douăzeci de ani mai tânăr şi cel puţin 
cu treizeci şi cinci de kilograme mai slab. Părea însă un dur. 

— Detectiv de la Poliţia Statală. Mă numesc Richard 
Mercer, Rick, dacă vrei. 

Mi-a întins mâna, iar eu întinzându-mă stângaci şi 
precaut, i-am atins-o. Nu puteam să i-o strâng. Mă durea 
capul şi îmi era sete. 

— Uite, am spus. Nu mă deranjează să vorbesc cu tine şi 
o să-ţi răspund la toate întrebările, dar aş dori să văd un 
doctor. 

Am înghiţit în sec. El m-a privit îngrijorat, şi eu am 
izbucnit: 

— Trebuie să aflu dacă o să mai pot merge vreodată pe 
picioare. 

— Dacă tipul acela, Arroway, spune adevărul, vei fi în 
stare să mergi cam peste patru sau şase săptămâni.Nu ţi l-ai 
fracturat, Dennis. Doar ţi l-ai luxat foarte serios, asta a spus 
el. S-a umflat ca un cârnat. Şi a spus că ai fost norocos că ai 
scăpat atât de ieftin. 

— Dar Arnie? am întrebat. Arnie Cunningham? Ştii 
cumva... 

Ochii lui au tresărit. 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu Arnie? 

— Dennis, a spus el, apoi a ezitat. Nu ştiu dacă acum 
este momentul potrivit. 

— Te rog. Arnie este... este mort? 

Mercer a oftat. 

— Da, a murit. El şi mama lui au avut un accident pe 
Autostrada Pennsylvania, în timpul ninsorii. Dacă a fost un 
accident. 

Am încercat să vorbesc şi n-am putut. Am făcut un semn 
spre carafa cu apă de pe noptieră, gândindu-mă cât de 
deprimant era să te afli într-o cameră de spital şi să ştii unde 
se aflau toate obiectele. Mercer a umplut un pahar şi a pus în 
el un pai cu burduf. Am băut. Şi m-am simţit puţin mai bine. 
Adică, gâtul meu. Nimic altceva nu părea că este bine. 

— Ce vrei să spui, dacă a fost un accident? 


— Era vineri seara, iar ninsoarea nu era atât de 
puternică. Clasificarea autostrăzii era doi - goală şi umedă, 
vizibilitate redusă, folosiţi precauţia necesară. Noi bănuim că, 
după forţa impactului, ei nu mergeau cu mai mult de 
patruzeci şi cinci de mile pe oră. Maşina a cotit peste 
porţiunea din mijloc şi a lovit un camion. Era duba Volvo a 
doamnei Cunningham. A explodat. 

Mi-am închis ochii. 

— Regina? 

— Şi ea a murit. Dacă te ajută cu ceva, probabil că ei nu 
au... 

— „suferit, am terminat ei. Aiureli. Au suferit prea mult. 
Am simţit lacrimile şi le-am înăbuşit. Mercer nu a spus nimic. 
- Toţi trei, am murmurat. O, Isuse Cristoase, toţi trei. 

— Şoferul camionului şi-a rupt mâna. Asta a fost cea mai 
gravă chestie care a păţit-o. Ne-a spus că în maşină erau trei 
persoane, Dennis. 

— Trei! 

— Da. Şi a spus că păreau că se luptă. - Mercer m-a 
privit sincer. - Noi susţinem teoria că ei au luat un autostopist 
cu gânduri rele, care după accident a reuşit să fugă înainte ca 
poliţia să ajungă acolo. 

Dar dacă o cunoşteai pe Regina Cunningham, această 
ipoteză era ridicolă, m-am gândit. Ea n-ar fi luat un 
autostopist în maşină, tot aşa cum nu s-ar fi dus, nici în ruptul 
capului, la o petrecere de la facultate îmbrăcată în pantaloni 
largi. Lucrurile pe care le puteai face şi cele pe care nu le 
puteai face erau foarte bine întipărite în mintea Reginei 
Cunningham. Ca în ciment, aţi putea spune. 

Acela fusese LeBay. El nu putuse fi în două locuri în 
acelaşi timp, aici era clenciul. lar la sfârşit, când văzuse cum 
se desfăşurau lucrurile la Garajul Darnell, o abandonase pe 
Christine şi încercase să se întoarcă la Arnie. Ce s-a întâmplat 
acolo, nu va şti nimeni. Dar atunci m-am gândit - şi acum 
cred acelaşi lucru - că Arnie s-a luptat cu el - şi a obţinut cel 
puţin o remiză. 

— Mort, am spus, iar acum lacrimile au venit. 


Eram prea slăbit şi deprimat ca să le mai pot opri. Până 
la urmă, nu reuşisem să-l salvez de la moarte. Nu reuşisem 
ultima dată, atunci când într-adevăr avusese importanţă. Pe 
alţii poate îi salvasem, dar nu şi pe Arnie. 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, a spus Mercer. - Şi-a 
pus cartea pe noptieră şi s-a aplecat. - Dennis, spune-mi tot 
ce ştii, de la început până la sfârşit. 

— Ce a spus Leigh? am întrebat. Şi cum se simte? 

— A petrecut aici noaptea de duminică sub 
supraveghere, mi-a spus Mercer. A avut un şoc şi o rană la 
cap care a necesitat douăsprezece copci. Nu are urme pe 
faţă. Norocoasă. Este o fată foarte drăguță. 

— Mai mult decât atât. Este frumoasă. 

— Ea nu vrea să spună nimic, a zis Mercer şi un zâmbet 
şovăitor - cred că de admiraţie - i-a strâmbat faţa spre 
stânga. Nici mie, nici tatălui ei. El este, hai să spunem, într-o 
stare extremă de enervare în legătură cu ceea ce s-a 
întâmplat. Zice că este treaba ta cât vrei să ne spui şi cât nu. 
- M-a privit gânditor. - Deoarece, spune ea, tu eşti cel care ai 
pus capăt situaţiei. 

— N-am făcut o treabă chiar atât de bună, am murmurat 
eu. 

Incă încercam să mă obişnuiesc cu ideea că Arnie era 
mort. Era imposibil, nu-i aşa? Când am avut doisprezece ani 
ne-am dus împreună la Tabăra Winneska din Vermont, iar mie 
mi se făcuse dor de casă şi îi spusesem că am de gând să-i 
sun pe ai mei şi să le spun să vină să mă ia. lar Arnie m-a 
ameninţat că dacă făceam asta, el le va spune tuturor celor 
de la şcoală că motivul pentru care am mers acasă era că am 
fost prins mâncând goange în pat, după stingere, şi am fost 
exmatriculat. Ne-am urcat în copacul din curtea mea, chiar 
până în vârf, şi ne-am scrijelit acolo inițialele. El obişnuia să 
rămână să doarmă la mine când stăteam prea târziu seara, 
urmărind Shock Theater, ghemuiţi amândoi pe sofa sub o 
pătură veche. Am mâncat împreună toate acele sandvişuri 
clandestine cu Pâine Minune. Când avea paisprezece ani, 
Arnie a venit la mine, speriat şi ruşinat pentru că avea acele 


vise erotice şi el credea că ele îl fac sa-şi ude patul. Dar 
mintea mea se tot reîntorcea la muşuroaiele pentru furnici. 
Cum putea el să fie mort când noi construiserăm împreună 
toate acele muşuroaie pentru furnici? Bunule Cristos, mi se 
părea că au trecut numai câteva săptămâni de atunci. Deci 
cum putea el să fie mort? Mi-am deschis gura ca să-i spun lui 
Mercer că Arnie nu putea fi mort - acele muşuroaie pentru 
furnici pe care le construisem făceau ca ideea să fie absurdă. 
Apoi am închis-o. Nu puteam să-i spun asta. El era doar un 
străin. 

Arnie, m-am gândit. Hei, omule - nu este adevărat, nu-i 
aşa? Isuse Cristoase, mai aveam încă atâtea de făcut! Încă 
nici măcar n-am mers amândoi împreună cu prietenele 
noastre la cinematograful-parcare. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat iarăşi Mercer. 
Spune-mi, Dennis. 

— Nu m-ai crede niciodată, am spus eu cu voce groasă. 

— S-ar putea să fii surprins dacă ai şti câte aş crede, a 
răspuns el. Şi ai putea să fii surprins dacă ai afla câte ştim 
noi. Un tip pe nume Junkins a fost detectivul şef care se ocupa 
de acest caz. A fost găsit mort, nu foarte departe de aici. Mi-a 
fost prieten. Un prieten bun. Cu o săptămână înainte de a 
muri mi-a spus că el bănuieşte că în Libertyville se întâmplă 
ceva ce nimeni nu ar crede. Apoi a fost ucis. Pentru mine, 
asta-i o problemă personală. 

Mi-am schimbat prudent poziţia. 

— Nu ţi-a spus mai multe? 

— Mi-a zis că el crede că a descoperit o crimă veche, a 
spus Mercer, încă fixându-mă din priviri. Dar a spus că nu are 
prea mare importanţă, fiindcă făptaşul a murit. 

— LeBay, am murmurat şi m-am gândit că dacă Junkins 
aflase despre asta, atunci nu era de mirare că Christine îl 
ucisese. Deoarece dacă Junkins aflase asta, însemna că se 
apropiase prea mult de adevăr. 

— LeBay a fost numele pe care l-a menţionat el. - S-a 
aplecat mai mult. - Şi să-ţi mai spun ceva, Dennis. Junkins era 
un şofer extrem de bun. Când era mai tânăr, înainte de a se 


însura, alerga pe maşinile de încercare, pe pista de la Philly 
Plains, şi a câştigat de destule ori. A ieşit de pe sosea având o 
viteză mai mare de o sută douăzeci de mile pe oră, fiind 
într-un Dodge. Oricine era cel care l-a urmărit - şi ştim că 
cineva a existat - trebuie să fi fost un şofer excelent. 

— Mda, am spus. Era. 

— Eu am venit aici de capul meu. Stau aici de două ore, 
aşteptând să te trezeşti. Seara trecută am stat până m-au dat 
afară. Nu am un stenograf cu mine, nu am casetofon şi te 
asigur că nu am microfoane asupra mea. Când tu o să daio 
declaraţie - dacă va trebui s-o faci - aia va fi altă mâncare de 
peşte. Dar acum suntem doar noi doi. Trebuie să ştiu. 
Deoarece, din când în când, o văd pe nevasta lui Rudy Junkins 
şi pe copiii lui Rudy Junkins. Pricepi? 

M-am gândit. Am meditat mult timp - aproape cinci 
minute. El a stat acolo şi m-a lăsat în pace. Până la urmă am 
încuviinţat. 

— Okay. Dar totuşi nu o să mă crezi. 

— Vom vedea. 

Mi-am deschis gura fără să am habar ce o să iasă afară. 

— Ştii, el era un învins. Fiecare liceu trebuie să aibă cel - 
puţin doi, este ca o lege naţională. Coşul de gunoi al fiecăruia. 
Doar că din când în când... câteodată ei găsesc pe cineva de 
care să se agaţe şi supraviețuiesc. Arnie m-a avut pe mine. 
Apoi a avut-o pe Christine. 

M-am uitat la el şi dacă aş fi văzut cea mai mică licărire 
de neîncredere în acei ochi gri, care semănau tulburător cu 
cei ai lui Arnie... ei bine, dacă aş fi observat aşa ceva, cred că 
m-aş fi oprit chiar atunci şi i-aş fi spus să-şi pună atuurile în 
ce ordine dorea şi i se părea mai plauzibilă şi să le spună 
puştilor lui Rudy Junkins ce dracu' vroia el. 

Dar el doar a încuviinţat cu o mişcare a capului, 
privindu-mă cu atenţie. 

— Doar doream ca tu să înţelegi asta, am zis. Apoi mi s-a 
pus un nod în gât şi nu am putut să mai spun ceea ce probabil 
trebuia să fie continuarea: Leigh Cabot a apărut mai târziu. 

Am mai băut nişte apă şi am înghiţit din greu. În 


următoarele două ore, am vorbit. 


Până la urmă am terminat. N-a existat nici un punct 
culminant măreț; pur şi simplu am secat; cu gâtul uscat de la 
atâta vorbit. Nu l-am întrebat dacă mă crede; nu l-am întrebat 
dacă are de gând să mă închidă într-un azil de nebuni sau 
să-mi dea o medalie de mincinos. Ştiam că el crezuse o mare 
parte din poveste, deoarece ce-i spusesem eu se potrivea 
mult prea bine cu ceea ce ştia el. Ce a crezut despre rest - 
Christine, LeBay şi trecutul întinzându-şi mâinile spre prezent 
asta nu ştiu. Şi nici acum n-am aflat. Nu cu adevărat. 

Între noi s-a lăsat tăcerea. Până la urmă el şi-a pocnit 
palmele pe coapse cu un sunet strident şi s-a ridicat în 
picioare. 

— Ei bine! a spus. Părinţii tăi cred că aşteaptă să te vadă, 
fără îndoială. 

— Mda, probabil. 

Şi-a scos portofelul şi a luat din el o carte de vizită cu 
numele şi telefonul său. 

— De obicei pot fi găsit la numărul acesta sau dacă nu, 
cineva îmi va transmite mesajul. Când o să mai vorbeşti cu 
Leigh Cabot, vrei să-i spui ce mi-ai povestit mie şi s-o rogi să 
ia legătura cu mine? 

— Da, dacă doreşti. Aşa o să fac. 

— Ea o să confirme povestea ta? 

— Da. 

M-a privit fix. 

— Dennis, îţi spun numai atât. Dacă minţi, atunci habar 
nu ai că o faci. 

A plecat. L-am mai văzut doar o dată, la înmormântarea 
triplă a lui Arnie şi a părinţilor lui. Ziarele au descris o poveste 
tragică şi bizară - tatăl ucis într-un accident de maşină pe 
alee, în timp ce mama şi fiul sunt ucişi pe Autostrada 
Pennsylvania. Paul Harvey a făcut o emisiune despre asta. 

Nu s-a făcut nici o referire la faptul că Christine s-a aflat 
la Garajul Darnell. 


În acea seară familia mea a venit să mă viziteze, iar pe 
atunci mă simţeam cu mintea mult mai uşurată - unul dintre 
motive era că-mi descărcasem sufletul lui Mercer, cred, (el a 
fost ceea ce profesorii mei de psihologie de la colegiu 
denumeau "un spectator interesant", genul de om căruia îţi 
este cel mai uşor să i te destăinui), dar motivul principal 
fusese vizita scurtă de după-amiază a doctorului Arroway. A 
fost supărat şi irascibil cu mine, sugerându-mi că data viitoare 
să-mi tai piciorul cu un ferăstrău cu lanţ, ca să mă scutesc pe 
mine şi pe toţi ceilalţi de multe necazuri şi timp pierdut... dar, 
de asemenea, m-a informat (eu cred că puţin ranchiunos) că 
nu suferisem nici o vătămare definitivă. Aşa credea el. M-a 
avertizat că nu mi-am îmbunătăţit deloc şansele ca să mai 
alerg la Maratonul Boston, apoi a plecat. 

Deci vizita familiei a fost veselă - mai mult datorită lui 
Ellie care a tot pălăvrăgit despre cataclismul care se apropia. 
Prima întâlnire a ei. Un netot cu coşuri, pe nume Brandon 
Hurling, o invitase să meargă cu el la patinoar. Tata urma să-i 
ducă acolo. Destul de neinteresant. 

Mama şi tata ni s-au alăturat, dar mama tot îi arunca 
tatei priviri neliniştite de "nu-uita", iar el a rămas după ce 
mama a scos-o afară pe Elaine. 

— Ce s-a întâmplat? Leigh i-a spus tatălui ei o poveste 
nebunească despre maşini care merg singure şi fetiţe moarte 
şi nu mai ştiu ce. El este aproape nebun de furie. 

Am încuviinţat. Eram obosit, dar nu doream ca Leigh să 
treacă prin infern din cauza părinţilor ei - sau ca ei să creadă 
că ea ori minte, ori a înnebunit. Dacă trebuia să-i confirme lui 
Mercer povestea mea, eu trebuia să confirm povestea ei 
pentru părinţi. 

— În ordine, am spus. E o poveste destul de lungă. 
Trimite-le pe mama şi Ellie să bea ceva. Sau mai bine 
trimite-le la un film. 

— Aşa de lungă? 

— Mda. Atât de lungă. 


M-a privit neliniştit. 

— Okay. 

La puţin timp după aceea, mi-am spus povestea a doua 
oară. Acum am spus-o a treia oară; iara treia oară, după cum 
se spune, pune punct. Odihneşte-te în pace, Arnie. 

Te iubesc, prietene. 


Epilog 


Bănuiesc că dacă aceasta ar fi fost o poveste inventată, 
aş fi terminat-o spunându-vă cum cavalerul cu piciorul rupt de 
la Garajul Darnell a peţit-o şi a cucerit-o pe domnişoara 
blondă... pe cea cu eşarfa roz de nylon şi cu pomeţii nordici 
aroganti. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat. Acum Leigh Cabot 
este Leigh Ackerman; se află în Taos, New Mexico, măritată 
cu un inginer de la IBM. Are două fetiţe, gemene identice, 
deci bănuiesc că nu are atât de mult timp liber. Într-un fel am 
menţinut legătura cu ea; afecțiunea mea pentru Leigh nu s-a 
stins deloc. Schimbăm felicitări de Crăciun, iar eu îi trimit una 
şi de ziua ei de naştere, deoarece nici ea nu o uită niciodată 
pe a mea. Cam aşa ceva. Există momente când mi se pare că 
au trecut mai mult de patru ani. 

Ce s-a întâmplat cu noi? Nu ştiu prea bine. Am rămas 
împreună timp de doi ani, am făcut dragoste (foarte 
satisfăcător), am mers împreună la colegiu (Drew) şi am fost 
prieteni. După ce tatăl meu a vorbit cu părinţii ei, taică-su s-a 
potolit în legătură cu povestea nebunească, cu toate că după 
aceea m-a privit întotdeauna ca pe o persoană destul de 
dubioasă. Eu cred că şi el şi doamna Cabot au răsuflat uşuraţi 
când eu şi Leigh ne-am despărţit. 

Am simţit când am început să ne îndepărtăm unul de 
altul, şi m-a durut - m-a durut foarte tare. l-am dus dorul în 
felul în care o persoană continuă să ducă dorul unei substanţe 
de care nu mai este dependent... bomboane, tutun, 
Coca-Cola. Totdeauna am păstrat-o pe un piedestal, dar mi-e 


frică că am făcut-o prea conştient, apoi am dat-o prea repede 
jos. ` 

Şi poate că ştiu ce s-a întâmplat. Intâmplările din seara 
aceea de la Garajul Darnell constituiau un secret al nostru şi 
bineînţeles că îndrăgostiţii au nevoie de secretele lor... dar 
acesta nu era un secret prea bun. Era ceva rece şi anormal, 
ceva ce mirosea a nebunie, sau a ceva mai mult decât 
nebunie; mirosea a mormânt. Au fost nopţi în care după ce 
făceam dragoste şi stăteam împreună în pat, goi, îmbrăţişaţi, 
acel lucru era între noi: chipul lui Roland D. LeBay. Eu îi 
sărutam gura, sau sânii sau burta, caldă de pasiune 
crescândă şi brusc îi auzeam vocea lui: Asta-i aproape cel mai 
fin miros din lume... cu excepția celui de păsărică. Şi atunci 
îngheţam, pasiunea mea îransformându-se în scrum. 

Au existat momente, Dumnezeu mi-e martor, când am 
putut să văd asta şi pe faţa ei. Îndrăgostiţii nu trăiesc, după 
aceea, întotdeauna fericiţi, chiar şi atunci când au făcut cât 
au putut de bine ceea ce li s-a părut că este corect. Acest fapt 
mi-a luat patru ani ca să-l învăţ. 

Deci ne-am îndepărtat unul de altul. Un secret are nevoie 
de două chipuri între care să existe; un secret are nevoie să 
se vadă pe sine în altă pereche de ochi. Şi, cu toate că o 
iubeam, cu toate acele sărutări, cu toate dezmierdările şi 
plimbările braţ la braţ prin frunzele de octombrie... nici unul 
dintre aceste lucruri nu se putea măsura cu actul acela 
magnific de simplu al legării eşarfei în jurul braţului meu. 

Leigh a renunţat la colegiu ca să se mărite, apoi a fost "la 
revedere" Drew şi "bună" Taos. M-am dus la nunta ei aproape 
fără nici o remuşcare. Tip drăguţ. Avea o Honda Civic. Nici o 
problemă cu maşina asta. 


Nici n-ar fi trebuit să-mi fac griji despre echipa de 
football. Drew nici măcar nu are o echipă de football. In 
schimb, am urmat un curs în plus în fiecare semestru, iar timp 
de doi ani am urmat şi şcoala de vară, în timpul în care aş fi 
transpirat sub soarele de august, lovind manechinele pentru 


placat, dacă situaţia ar fi fost alta. Ca rezultat, am absolvit 
mai repede - de fapt, cu trei semestre mai repede. 

Dacă mă întâlniți pe stradă, nu aţi putea să observați un 
şchiopătat, dar dacă aţi merge cu mine o distanţă de patru 
sau cinci mile (eu merg pe jos zilnic trei mile ca să-mi păstrez 
forma; aparatele de la terapia fizică nu-mi plac), aţi observa 
că încep să mă abat puţin spre dreapta. 

Piciorul stâng mă doare în zilele ploioase. Şi în nopţile cu 
ninsoare. 

lar câteodată, când am coşmaruri - acum nu mai sunt 
atât de frecvente - mă trezesc transpirat şi cu mâinile 
încleştate pe picior, în locul unde deasupra genunchiului mai 
am încă o umflătură. Dar toate grijile mele în legătură cu 
scaunele pe rotile şi pantofii ortopedici s-au dovedit 
nefondate. Şi, de fapt, niciodată nu mi-a plăcut footballul 
chiar atât de mult. 

Michael, Regina şi Arnie au fost îngropaţi într-un loc al 
familiei din cimitirul Libertyville Heights - la înmormântare 
s-au dus doar membrii familiei, rudele Reginei din Ligonier, 
câteva din rudele lui Michael din New York şi New Hampshire 
şi alţii. 

Înmormântarea a avut loc la cinci zile după scena finală 
infernală din garaj. Sicriele erau închise. Simpla imagine a 
celor trei sicrie, aliniate ca nişte soldaţi pe un catafalc triplu, 
mi-a lovit inima ca o lopată de pământ rece. Amintirea 
muşuroaielor pentru furnici nu putea să stea alături de 
mărturia mută a acelor sicrie. Am plâns puţin. 

După aceea, m-am dus pe intervalul dintre bănci până la 
ele şi mi-am pus şovăielnic mâna pe cel din mijloc, neştiind 
dacă era sau nu Arnie, nepăsându-mi. Am stat aşa câtva timp, 
cu capul în jos, apoi am auzit o voce în spatele meu. 

— Dennis, vrei să te împing înapoi în sacristie? 

Mi-am răsucit capul. Era Mercer într-un costum negru ca 
de avocat. 

— Desigur. Doar mai lasă-mă câteva secunde. 

— Bine. 

Am ezitat, apoi am spus: 


— În ziare s-a scris că Michael a murit acasă. Că maşina 
a trecut peste el după ce el a alunecat pe gheaţă sau cam aşa 
ceva. 

— Da, a spus el. 

— Tu ai aranjat asta? 

Mercer a ezitat. 

— Simplifică lucrurile. 

Privirile lui s-au întors spre locul unde stătea Leigh şi 
părinţii mei. Ea vorbea cu mama dar ne privea neliniştită. 

— Drăguţă fată, a spus el. 

O mai spusese şi înainte, la spital. 

— Într-o zi am de gând să mă însor cu ea. 

— Nu m-aş mira, a replicat Mercer. Ţi-a spus vreodată 
cineva că ai un curaj de tigru? 

— Cred că mi-a zis antrenorul Puffer. Cândva. 

A râs. 

— Eşti pregătit să te împing, Dennis? Ai stat aici destul 
de mult. Uită. 

— Mai uşor de spus decât de făcut. 

A încuviinţat. 

— Da. Bănuiesc că aşa este. 

— Vrei să-mi spui ceva? l-am întrebat. Trebuie să ştiu. 

— Dacă pot, îţi spun. 

— Ce aţi... 

A trebuit să mă opresc ca să-mi dreg glasul. 

— Ce aţi făcut cu... rămăşiţele? 

— A, m-am ocupat personal de asta, a spus Mercer. - 
Vocea lui era uşoară, aproape glumeaţă, dar chipul său era 
foarte, foarte serios. - l-am pus pe cei de la poliţia locală să 
bage sub presă toate piesele. A ieşit un cub cam atât de mare 
- şi-a depărtat palmele cam şaizeci de centimetri. - Unul 
dintre băieţi s-a tăiat foarte rău. A avut nevoie de copci. 

Pe neaşteptate, Mercer a zâmbit - a fost cel mai amar şi 
mai rece zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată. 

— Spunea că l-a muşcat. 

Apoi a început să mă împingă pe interval, spre locul unde 
mă aşteptau familia şi prietena. 


Deci aceasta este povestea mea. Cu excepţia viselor. 

Sunt cu patru ani mai în vârstă, iar chipul lui Arnie a 
devenit tulbure pentru mine, ca o fotografie îngălbenită 
dintr-un album vechi. N-aş fi crezut niciodată că se poate 
întâmpla aşa ceva, dar s-a-ntâmplat. M-am descurcat, am 
reuşit cumva să fac tranziţia de la adolescenţă la maturitate - 
în orice constă ea; am o diplomă de colegiu pe care cerneala 
aproape s-a uscat şi predau istoria la gimnaziu. Am început 
anul trecut, iar doi dintre primii mei elevi - amândoi de tipul 
lui Buddy Repperton - erau mai bătrâni decât mine. Sunt 
burlac, dar în viata mea există câteva domnişoare interesante 
şi de-abia mă mai gândesc la Arnie. 

Cu excepţia viselor. 

Visele nu sunt singurul motiv din cauza căruia am pus pe 
hârtie toată povestea - mai există încă unul pe care o să vi-l 
spun imediat - dar aş minţi dacă aş afirma că visele nu sunt 
importante. Poate este un efort să sfredelesc rana şi s-o 
curăţ. Sau poate că nu sunt destul de bogat ca să-mi permit 
consultarea unui psihiatru. 

Intr-unul din vise mă întorc în locul unde s-a ţinut slujba 
de înmormântare. Cele trei sicrie sunt pe catafalcul triplu, dar 
sunt singur în biserică. În vis sunt iarăşi în cârje, stând la 
începutul intervalului central lângă uşă. Nu vreau să înaintez, 
dar cârjele mă trag înainte, mişcându-se singure. Ating sicriul 
din mijloc. La atingerea mea capacul se deschide şi întins în 
interiorul tapetat cu saten, nu este Arnie, ci Roland D. LeBay, 
un cadavru în putrefacție, îmbrăcat în uniformă de armată. În 
timp ce mirosul cumplit de gaze de descompunere ajunge la 
mine, cadavrul îşi deschide ochii; mâinile lui descărnate, 
negre şi alunecoase, pline de ceva mucegai, se ridică şi-mi 
prind cămaşa, înainte ca eu să mă pot retrage, şi se ridică 
până când faţa lui plină de ură este doar la câţiva inci de a 
mea. Şi începe să crencăne iarăşi şi iarăşi: 

Nu poţi sa înlături acel miros, nu-i aşa? Nimic nu mai 
miroase aşa de bine... poate doar cu excepția păsăricii... cu 


excepția păsăricii... cu excepția păsăricii... Eu încerc să ţip dar 
nu pot, deoarece mâinile lui LeBay formează un cerc nefast, 
strâns în jurul gâtului meu. 

În celălalt vis - iar acesta este cumva şi mai rău - am 
terminat de supravegheat o clasă aflată la ora de studiu la 
Gimnaziul Norton, acolo 
unde predau eu. Îmi împachetez cărţile în servietă, îmi strâng 
hârtiile şi părăsesc sala, îndreptându-mă spre cealaltă oră. lar 
acolo pe hol, printre dulapurile vopsite în gri industrial, este 
Christine - nou-nouţă şi strălucitoare, stând pe patru 
cauciucuri noi şi cu ornamentul Winged Victory de pe capotă 
aplecat spre mine. EA este goală, dar motorul ei se 
ambalează şi se potoleşte... se ambalează şi se potoleşte... se 
ambalează şi se potoleşte. În unele vise, vocea de la radio 
este a lui Richie Valens, mort demult într-un accident de avion 
împreună cu Buddy Holly şi J.P. Richardson, The Big Bopper. 
Richie urlă "La Bamba" în ritm latino-american, iar în timp ce 
Christine ţâşneşte spre mine, lăsând urme pe jos şi 
deschizând uşile dulapurilor cu mânerele portierelor, văd că 
pe bot are un abţibild - un craniu alb, rânjit, pe fond negru. 
Deasupra craniului sunt imprimate cuvintele ROCK AND 
ROLL-UL NU VA MURI NICIODATA. 

Apoi mă trezesc - câteodată urlând, dar întotdeauna cu 
mâinile încleştate pe picior. 


Dar acum visele sunt mai puţine. Am citit la orele de 
psihologie - am urmat multe astfel de cursuri încercând să 
pricep lucrurile pe care nu le înţeleg - că oamenii visează mai 
puţin pe măsură ce îmbătrânesc. Eu cred că o să mă vindec 
total. La ultimul Crăciun, când i-am trimis lui Leigh felicitarea, 
am adăugat un rând la urarea mea obişnuită. Sub semnătură, 
dintr-un impuls, am mâzgălit: Cum te descurci cu situația? 
Apoi am lipit plicul şi l-am trimis înainte ca să mă pot 
răzgândi. Q lună mai târziu am primit o ilustrată. Înfăţişa noul 
Centru Pentru Arte din Taos. Pe spate era adresa mea şi un 
singur rând simplu: Să mă descurc cu ce situaţie? 


Într-un fel sau altul, bănuiesc că noi am aflat lucrurile pe 
care trebuia să le ştim. 

Cam în aceeaşi perioadă - se pare că în jurul Crăciunului 
gândurile mele se îndreaptă cel mai frecvent spre acele 
evenimente - i-am trimis un bilet lui Richard Mercer, deoarece 
în ultimul timp întrebarea fusese foarte des în gândurile mele, 
nedându-mi pace. l-am scris şi l-am întrebat ce se întâmplase 
cu blocul de metal presat care fusese cândva Christine. 

Nu am primit răspuns. 

Dar timpul mă va învăţa cum să fac faţă şi acestei 
întrebări. Deja mă gândesc mai puţin la ea. Aşa este. 


Deci iată-mă aici la încheierea tuturor lucrurilor, 
amintirile şi coşmarurile vechi fiind toate adunate într-un 
teanc ordonat de hârtii. În 
curând o să-l pun într-un plic mare, iar plicul în seiful de 
documente pe care-l voi încuia, iar acela va fi sfârşitul. 

Dar v-am spus că mai există un motiv, nu-i aşa? Un alt 
motiv din cauza căruia am scris povestea. 

Țelurile lui încăpățânate. Furia lui fără margini. 

Acum câteva săptămâni am citit în ziar - doar o ştire 
primită de la AP şi publicată, cred eu, pentru că era bizară. Fii 
sincer, Guilder, l-am auzit pe Arnie spunând, deci am fost. 
Acea ştire scurtă m-a determinat să încep, mai mult decât 
toate visele şi amintirile vechi. 

Ştirea se referea la un tip pe nume Sander Galton, a 
cărui poreclă, poţi să presupui logic, trebuie să fi fost Sandy. 
Acest Sandy Galton a fost omorât în California, unde 
lucra la un cinematograf-parcare din Los Angeles. In aparenţă 

el era singur, închizând localul după ce filmul se terminase. 
Se afla în snack-bar. O maşină a trecut direct prin unul dintre 
pereţi, s-a năpustit spre tejghea, a zdrobit aparatul de făcut 
floricele şi l-a călcat pe Sandy, în timp ce acesta încerca să 
descuie uşa spre camera aparatului de proiecţie. Poliţiştii 
şi-au dat seama de ceea ce făcuse el când maşina îl călcase, 
deoarece găsiseră cheia în mâna lui. Am citit ştirea aceea, 


intitulată CRIMĂ BIZARĂ PRIN INTERMEDIUL UNEI MAŞINI ÎN 
LOS ANGELES - şi m-am gândit la ceea ce-mi spusese Mercer, 
la acele ultime cuvinte. £/ spunea că l-a muşcat. 

Bineînţeles că este imposibil, dar de la început totul a 
fost imposibil. 

Mă tot gândesc la George LeBay din Ohio. 

La sora lui din Colorado. 

Leigh în New Mexico. 

Dacă a început iarăşi? 

Dacă îşi croieşte drum spre est, terminând treaba? 

Păstrându-mă pe mine pentru final? 

Ţelurile lui încăpăţânate. 

Furia lui fără margini. 


SFÂRŞIT