Stephen King — Dolores Claiborne

STEPHEN KING 
DOLORES CLAIBORNE 


"Ce-i doreşte o fernee”" 
SIGMUND FREUD 


'P-E-S-P-E-C-T, află ce înseamnă pentru mine." 
APETHA FRAN KLIM 


| Mini 


— Ce-u întrebat, Andy Bissette” Dacă 
care ri le-ai explicat'P 

Durnnezeule!l Ce-i tace pe unu bărbați să fie aga întepat! Hu, fiu nu 
te necăţi, ține-ți fleanca puțin gi agcultă-mă. Ar io o idee, că o să rnă 
asculți aproape toată noaptea, aşa că ar trebui să te obişnuieşti du 
asta, Pen că am înțeles ce mi-ai citit! Arăt io ca şi cum ru-aş fi pierdut 
capu' de când te-am văzut în piață” Asta era luni dup-armază, dacă-ți 
mau aduci aminte. Ți-am spus 10 c-o să te ia naiba când o să vadă 
nevasta-ta că ai cumpărat pâinea aia veche de două zile, eşti scump 
la tărâțe şi ieftin la taină — cum e zicala — şi pun pariu c-am avut 
dreptate, nu? 

lmi înțeleg drepturile foarte bine, Andy, maică-mea nu creştea 
idioţi, Şi, Doamne- -ajută, încă înnt înțeleg zi responsabiltățile, 

Orice zic poa'să he folosit împotriva mea la inbunal, ai spus? Se 
rai întâmplă şi minuni! Au putea să nu ma rânjeşti aşa, Frank Proulz. 
O h tu acum un polhţau tare, dar nu-i mult de când te-am văzut cum 
te jucaui cu aia În nisip având acelaşi rânjet idiot pe față, lți dau un mic 
efat: când dai de-o vulpe bătrână ca mine, poţi să termini cu rânjetu' 
ala, huin'că ia po' să te citesc mai ugar ca pe-o reclamă la izmene dintr- 
uni catalog Gears. 

ŞI-aou', că v-aţi distrat destul, putern începe. O să vă spun o droaie 
de-acu' incolo şi probabil c-o să puteți folosi o grimadă în tribunal 
mai tărziu, da.c- O sa vreți, Migta e ca aproape taţi tipiui de pe insulă 

tiu deja şi, oricum, mă doare-n juma de cur — aşa cum zicea 
îsi Meely Robichaud când era matol. lar asta se- ntămpla cea 


ințelega drepturile alea pe 


STEPHEN KING 


DOLORES CLAIBORNE 


"Ce-şi doreşte o femeie?" 
SIGMUND FREUD 


"R-E-S-P-E-C-T, află ce înseamnă pentru mine." 
ARETHA FRANKLIN 


— Ce-ai întrebat, Andy Bissette? Dacă "înțeleg drepturile 
alea pe care mi le-ai explicat"? 

Dumnezeule! Ce-i face pe unii bărbaţi să fie aşa înțepați! 
Nu, tu nu te necăji, ţine-ţi fleanca puţin şi ascultă-mă. Am io o 
idee, că o să mă asculți aproape toată noaptea, aşa că ar 
trebui să te obişnuieşti du asta. Pencă am înțeles ce mi-ai 
citit! Arăt io ca şi cum mi-aş fi pierdut capu' de când te-am 
văzut în piață? Asta era luni dup-amiază, dacă-ți mai aduci 
aminte. Ţi-am spus io c-o să te ia naiba când o să vadă 
nevastă-ta că ai cumpărat pâinea aia veche de două zile, eşti 
scump la tărâţe şi ieftin la făină — cum e zicala — şi pun pariu 
c-am avut dreptate, nu? 

Îmi înţeleg drepturile foarte bine, Andy; maică-mea nu 
creştea idioţi. Şi, Doamne-ajută, încă îmi înțeleg şi 
responsabilitățile. 

Orice zic poa'să fie folosit împotriva mea la tribunal, ai 
spus? Se mai întâmplă şi minuni! Ai putea să nu mai rânjeşti 
aşa, Frank Proulx. Oi fi tu acum un polițai tare, dar nu-i mult 


de când te-am văzut cum te jucai cu aia în nisip având acelaşi 
rânjet idiot pe faţă. Îţi dau un mic sfat: când dai de-o vulpe 
bătrână ca mine, poţi să termini cu rânjetu' ăla, fiin'că io po' 
să te citesc mai uşor ca pe-o reclamă la izmene dintr-un 
catalog Sears. 

Şi-acu', că v-aţi distrat destul, putem începe. O să vă spun o 
droaie de-acu' încolo şi probabil c-o să puteți folosi o grămadă 
în tribunal mai târziu, dac-o să vreţi. Mişto e că aproape toți 
tipii de pe insulă ştiu deja şi, oricum, mă doare-n juma! de cur 
— aşa cum zicea bătrânu' Neely Robichaud când era matol. lar 
asta se-ntâmpla cea mai mare parte a timpului, po' să zică 
toţi ăia care-l cunoşteau. 

Numa! că mă interesează totuşi o chestie, de-aia am venit 
aici de bunăvoie. N-am omorât-o io pe târfa de Vera Donovan 
şi vreau să vă conving de asta, indiferent de ce credeţi acu'. N- 
am împins-o io pe afurisita aia de scară. Mă puteţi închide 
pentru ălălalt, e-n regulă, da' nu-i nici un strop de sânge de-al 
curvei ăleia pe mâinile mele. lo-s convinsă c-o să crezi şi tu 
asta după ce-o să termin, Andy. Totdeauna ai fost un băiat 
bun şi cinstit în felu' tău, iar acu ai ajuns un om de treabă. 
Numa! să nu ţi-o iei în cap, că ai crescut ca oricare altu, cu o 
femeie care te spăla, îți ştergea mucii de la nas şi te-ndruma 
pe calea cea bună, dacă tu o apucai pe una greşită. 

Şi-ncă ceva înainte de-a începe: te ştiu pe tine, Andy, şi pe 
tine, Frank, da' cine e femeia asta cu casetofonu'? 

O, Doamne, Andy, ştiu că e stenodactilografă! Nu tocma' v- 
am zis că maică-mea n-a crescut idioţi? Oi face io şaişase în 
noiembrie, da' încă mă mai duce bibilica. Ştiam că o femeie cu 
un cas şi un carnețel de notițe e stenodactilografă. Mă uit la 
toate procesele televizate, chiar şi la Legea din Los Angeles, 
unde se pare că nimeni nu-şi poate ține hainele pe el mai mult 
de-un sfert de oră. 

Cum te cheamă, scumpo? 

De unde te tragi? 

lar tu termină, Andy! Ce-ai vrea să faci în noaptea asta? Îţi 
făcuseşi planu' să te duci pe plajă să vezi dacă poți prinde 


niscaiva tipi care adună scoici fără permis? Ar fi fost atât de 
palpitant, că ţi-ar fi cedat inima, nu? Ei? 

Aşa. E mai bine acu. Tu eşti Nancy Bannister din 
Kennebunk, iar io-s Dolores Claiborne, de-aici, din Little Tall 
Island. După cum v-am mai spus, o să-ncep imediat povestea 
mea, până nu ajungem să ne omorâm unii pe alții, şi-o să vă 
dați seama că n-am minţit nici măcar un pic. Să-mi spui dacă 
vrei să vorbesc mai tare sau mai rar. Nu tre să fii timidă cu 
mine. Vreau să reții orice cuvânt, începând cu asta: acu' 
douăşnouă de ani, pe vremea când Bissette, actualul şef al 
Poliţiei, abia se angajase şi încă îşi mai mânca de sub unghii, 
mi-am omorât bărbatu', pe Joe St. George. 

Ce te uiţi de parcă ţi-aş fi băgat degetele-n priză, Andy? Poţi 
să te şi cari, numa' să-ți închizi pliscu'. Da' nu ştiu de ce 
sunteți toți aşa mirați. Ştiaţi că io l-am omorât pe Joe. Toată 
lumea din Little Tall o ştie şi probabil şi juma! din populaţia de 
până-n Jonesport. Numa! că nimeni n-a putut s-o dovedească. 
lar io sunt acu' aici, recunoscând asta în fața lui Frank Proulx 
şi a lui Nancy Bannister din Kennebunk, numa' din cauza 
târfei ăleia proaste de Vera, căreia i-a mai ieşit una dintre 
farsele ei tâmpite. 

Da' bine că n-o să mai aibă cum să le mai joace de-acu' 
încolo. Cel puţin e o consolare, nu? 

Mută casetofonu' ăla puţin mai aproape de mine, Nancy, 
dragă. Dacă e s-o facem, măcar s-o facem ca lumea, pe bune. 
Nu-i aşa că japonezii ăia inventează cele măi şmechere 
chestii? Da, într-adevăr... da' presupun că amândouă ştim că 
ce înghite el în cutia lui dulce mă poate băga într-o închisoare 
de femei pentru tot restu' vieții. Numa' că oricum n-am de 
ales. Jur în fața lui Dumnezeu că întotdeauna am ştiut c-o să 
mor din cauza Verei Donovan, am ştiut de când am întâlnit-o 
prima dată. Şi uite ce-a făcut, uite ce mi-a făcut blestemata 
aia de târfă bătrână! De data asta chiar mi-a tras-o nasol. Dar 
aşa-i cu bogațţii ăştia, dacă nu te pot bate până mori, te 
sărută până te sufoci. 

Ce? 


O, drace! Dacă mă laşi puțin în pace, Andy, imediat o să 
continui! Tocma' încerc să mă decid dacă s-o spun de la cap la 
coadă sau de la coadă la cap. Se poate să-mi dați ceva de 
băut? 

Fi-ţi-ar cafeaua să-ți fie! la-o pe toată şi toarnă-ţi-o pe 
mutră. Dă-mi doar un pahar cu apă, dacă eşti aşa zgârcit şi 
nu-mi oferi măcar o înghițitură din băutura pe care o ai în 
birou. lo nu... 

Cum adică de unde ştiu? Păi, Andy Bissette, cineva care te- 
ar cunoaşte mai puţin ar spune că ieri ai coborât din copaci. 
Crezi că toată insula vorbeşte numa' de faptu' că mi-am 
omorât bărbatu'? Păi asta-i veche. Ei, mai ai tu ceva sânge în 
tine. 

Mulţumesc, Frank. Erai şi tu un băiat bun, numa că nu se 
prea putea uita lumea la tine în biserică înainte de-a te învăța 
maică-ta să nu-ţi mai faci biluțe din muci. Drace, uneori îţi 
băgai degetu' aşa de adânc în naş, încât era un miracol că nu- 
ți scoteai şi creierii afară. Şi, mă rog, de ce naiba roşeşti ? 
Parcă ar fi existat vreun copil care să nu-şi pompeze din 
trompă puţintică gelatină verzulie din când în când. Cel puţin 
tu erai atât dă dăştept să-ți ţii mâinile afară din pantaloni 
măcar în biserică, fiincă sunt o grămadă de băieți care 
niciodată... 

Da, Andy, bine, am s-o spun. Sfinte Sisoe, tu nu ţi-ai scos 
niciodată puricii din pantaloni, nu? 

Să-ţi zic ceva: o să fac un compromis. În loc s-o spun de la 
cap la coadă sau de la coadă la cap, am de gând să-ncep de la 
mijloc. Şi dacă nu-ţi place, Andy Bissette, n-ai decât s-o treci 
pe lista ta neagră şi să i-o trimiţi duhovnicului. 

lo şi Joe am avut trei copii, iar când ela murit, în vara lu' 
1963, Selena avea cinşpe ani, Joe Junior treişpe şi micu' Pete 
doar nouă. Joe nu mi-a lăsat nici măcar o bucată de hârtie să 
mă şterg la cur cu ea şi numa' cu greu o găleată unde s-o 
arunc. 

Cred c-ar trebui să te preocupi un pic de asta, Nancy. Sunt 
doar o femeie bătrână cu o fire cretină şi gura spurcată, da 


asta ţi se-ntâmplă mai devreme sau mai târziu, când duci o 
viață aşa idioată. 

Unde rămăsesem? Încă n-am deraiat, nu? 

A, da. Mulţumesc, dulceaţă. 

Joe mi-a lăsat cocioaba aia amărâtă de lângă East Head şi 
şase acri de pământ pe care nu creştea mai nimic, numa! nişte 
tufe încâlcite de mure şi ceva lemn bun de aruncat. Ce 
altceva? Stai să văd. Trei rable stricate: două camioane şi un 
motor dezmembrat în bucăţi, patru legături de lemne, o notă 
de plată la băcănie, alta la fierar, încă una la benzină şi încă o 
notă la Pompe Funebre... Şi vrei s-o ştii p-aia tare? Nu era de 
nici o săptămână în pământ când sacu' ăla fără fund de Harry 
Doucette a venit cu o hârtie împuţită că Joe îi datora douăzăci 
de dolari pe un pariu de baseball! 

Mi-a lăsat toate astea pe cap, da' crezi că mi-a lăsat şi vreo 
nenorocită de asigurare? Nema! Ar fi fost o binecuvântare 
căzută din cer, după cum au mers lucrurile în continuare. O 
să ajung şi acolo, da' vreau să spun că Joe St. George nu era 
un bărbat adevărat, ci un bolovan atârnat de gâtu' meu. Mai 
rău, pen'că un bolovan nu se îmbată şi nu vine acasă mirosind 
a bere ca să ţi-o pună la unu noaptea. N-a fost ăsta motivu' 
pentru care l-am omorât pe ticălos, da' po' să-ncep foarte bine 
şi de-aici. 

O insulă nu-i un loc propice să omori pe cineva, vă spun eu. 
Pare că tot timpu' există careva de-l mănâncă-n cur să-şi bage 
nasu' în treaba ta, şi asta când îţi convine cel mai puţin. De- 
aia am făcut-o când am făcut-o, şi-o să ajung imediat şi-acolo. 
Deocamdată spun numai că am făcut-o cu aproape trei ani 
după ce soțu' Verei Donovan a murit într-un accident de 
maşină pe lângă Baltimore, unde locuiau ei când nu-şi 
petreceau verile la Little Tall. În zilele alea, Vera Donovan încă 
mai avea toate şuruburile strânse şi bine lustruite. 

Atunci, când Joe tăia frunză la câini şi n-aveam nici un 
chior, ajunsesem la grea strâmtoare şi mi-am dat seama că 
nu-i nimeni pe lume mai disperat decât o mamă cu grija 
copiilor ei. În perioada aia, m-am hotărât să-mi iau inima-n 
dinți şi să caut o slujbă în Jonesport la băcăniile Shop and 


Save sau chelneriță în vreun restaurant, când brusc pisicuța 
aia s-a decis să trăiască tot anu' pe insulă. Majoritatea au 
crezut că i-a sărit o siguranţă, da' io n-am fost aşa surprinsă, 
pen'că oricum stătea o grămadă pe-aici. 

Tipu' ăla care lucra atunci pentru ea, nu-mi aduc aminte 
cum îl chema, da' tu, Andy, ştii despre cine vorbesc, masculu' 
ăla feroce care-şi purta pantalonii strâmţi pe cur să vadă 
toată lumea că are coaiele mai mari decât ulcioarele lui 
Mason, m-a căutat şi mi-a zis că Domnița (aşa-i spunea 
întotdeauna, Domnița — ce tâmpit!) voia să ştie dacă pot veni 
să-i fac menaju' complet. Oricum îl făcusem pentru Donovani 
în toate verile din 1950 încoace şi presupun că era normal ca 
ea să apeleze în primu' rând la mine, numa' că la vremea aia 
mi se păruse o adevărată mană cerească. Am acceptat şi am 
muncit acolo tot timpu', până ieri dup-amiază, când a picat pe 
trepte drept în capu' ei sec şi cretin. 

Ce făcea bărba-su, Andy? Parcă avioane, nu? 

O, da. Cred că am auzit asta, doar ştii cum vorbeşte lumea 
pe insulă. Ceea ce ştiu sigur e că erau înstăriți, teribil de 
înstăriți, şi ea a pus mâna pe tot după ce-a murit el. Ei bine, 
în afară de ce-a luat guvernul, da' mă-ndoiesc să fi aflat cât 
aveau ei de fapt. Michael Donovan era dur ca o stâncă. Şi 
viclean. Deşi nimeni n-o să mă creadă, dacă te iei după cum a 
dus-o în ultimii zece ani. Vera Donovan era la fel de şmecheră 
ca el — şi a rămas aşa până în ziua când a murit. Mă-ntreb 
dacă a ştiut în ce rahat mă băga dacă nu murea de vreun mic 
atac de inimă în patu' ei. Am fost la East Head aproape toată 
ziua, am stat pe treptele alea ce dădeau să se dărâme şi m-am 
gândit la o mulțime de lucruri. Mai întâi, mi-am dat seama că, 
spre final, Vera Donovan ajunsese mai puţin deşteaptă decât 
un sac cu fân, iar apoi mi-am adus aminte de povestea cu 
aspiratoru' şi mi-am zis că poate totuşi... 

Da' nu mai contează acu'. Singuru' lucru care mai contează 
e că am picat din tigaia încinsă direct pe plită, şi tare mi-ar 
plăcea să mă dau cu orice preţ la o parte până nu-mi arde de 
tot curu'. Dacă oi mai putea. 


La-nceput am fost menajera Verei Donovan, iar dup-aia 
doamnă de companie plătită. Nu mi-a luat prea mult să-mi 
dau seama de diferență. Ca menajeră, mâncam rahat opt ore 
pe zi, cinci zile pe săptămână. Ca damă de companie, trebuia 
să-l mănânc tot timpu'. 

A avut primu' atac în vara lu' 1968, pe când privea la 
televizor Convenţia Naţională a Democraților. Fusese unu' 
micuţ şi obişnuia să dea vina pe Hubert Humphrey. "Am văzut 
găoaza aia fericită de prea multe ori', spunea ea, "şi mi-a 
plesnit un vas de sânge din pricina asta. Ar fi trebuit să ştiu c- 
o să se întâmple; ar fi putut tot aşa de bine să fie Nixon". 

Apoi, Vera a avut unu' mai puternic în 1975 şi, de data 
asta, n-au mai fost politicienii ăia pe care a dat vina. Doctoru' 
Freneau i-a spus că e mai bine să se lase de fumat şi de băut, 
da' ar fi putut să nu se obosească, fiincă o pisicuță aşa 
fandosită ca Vera Pupă-Mi-Obră-jorii-Din-Dos Donovan nu se 
înjosea să asculte un doctoraş de țară ca Chip Freneau, "lo o 
să-l îngrop', spunea, "şi-o să beau un whisky cu sifon pe 
mormântul lui”. 

Pentru un timp, se părea că asta chiar o să se-ntâmple, el 
continuând s-o bată la cap, iar ea continuând să navigheze 
semeaţță precum Queen Mary. Apoi, în 1981, a avut prima 
zeuduitură serioasă, iar masculu' feroce a murit peste un an, 
în urma unui accident de maşină pe continent. Asta s-a- 
ntâmplat când m-am mutat eu la ea, în octombrie 1982. 

A trebuit? Habar n-am. Probabil că nu. Aveam asigurare 
sociabilă, cum îi spunea Hattie McLeod. Nu era prea mare, da 
copiii plecaseră deja de mult — micu' Pete chiar de pe lumea 
asta, săracu' — şi-mi permisesem să pun câţiva dolari 
deoparte. Viața pe insulă fusese întotdeauna ieftină şi era 
totuşi mult mai bine decât pe continent, deşi nu ca 'nainte. Ca 
atare, nu cred că a trebuit să mă mut cu Vera. 

Da' ne obişnuisem una cu ailaltă. E greu să-i explici asta 
unui bărbat Probabil că Nancy, cu carnețelele, penițele şi casu' 
ei, înțelege, da' nu m-aştept s-o şi spună. Ne obişnuiserăm 
una cu ailaltă aşa cum se învaţă şi doi lilieci să stea unu' 
lângă altu, atârnaţi cu capu' în jos în aceeaşi peşteră, chiar 


dacă nici pe departe nu sunt ceea ce s-ar putea numi prieteni. 
Şi nu a însemnat o schimbare prea mare. Principala diferență 
a fost că mi-am pus în debara hainele de duminică lângă alea 
de casă, şi asta pen'că, la sfârşitu' lu' 1982, stăteam acolo 
toate zilele şi aproape toate nopţile. Cu banii o duceam mai 
bine, da' nu aşa de grozav încât să-mi cumpăr primu' Cadillac, 
dacă pricepi ce vreau să zic. Ha! 

Cre' c-am făcut-o mai mult pencă nu era altcineva 
disponibil. Ea avea un agent de afaceri în New York, un om pe 
care-l chema Greenbush, numa! că lui nici nu-i dădea prin cap 
să vină în Little Tall, ca ea să poată ţipa la el de la fereastra 
dormitorului să se asigure că atârnă cearşafurile cu şase 
cârlige, nu cu patru, nici să se instaleze în camera de oaspeţi, 
să-i schimbe scutecele şi să-i şteargă căcatu' de la curu' ei 
gras în timp ce-l acuza că-i furase biştarii din puşculiță şi-i 
spunea c-o să-l bage la răcoare pentru asta. Greenbush doar 
tăia cecurile. lo curățăm tot căcatu' după ea şi-i ascultam 
aiurelile despre puşculițe, cearşafuri şi iepuraşi de praf. 

Şi pen'ce? N-aştept nici o medalie pentru asta, nici măcar o 
Inimă Roşie. Am înghiţit o grămadă de porcării la viața mea, 
iar de ascultat am ascultat cu mult mai multe (amintiți-vă că 
am fost măritată cu Joe St. George şaişpe ani), şi nimeni nu 
m-a tras aşa pe sfoară. Cre' că m-am mutat spre sfârşit cu ea 
pen'că nu mai avea pe altcineva: ori io, ori azilu'. Copiii ei nu 
veneau niciodată s-o vadă, ăsta era un lucru pentru care o 
compătimeam. Nu că m-aş fi aşteptat să stea acolo tot timpu, 
să nu credeţi asta, da' nu vedeam de ce nu puteau să treacă 
peste cearta aia veche şi să vină la ea pentru o zi sau chiar un 
weekend. Era o jigodie împuţită, asta-i sigur, da' era totuşi 
mama lor. Şi bătrână pe deasupra. Ei bine, acu ştiu mai 
multe ca atunci, da... 

Ce? 

Da, i-adevărat. Să mor dacă te mint, aşa cum zic nepoţii 
mei. N-ai decât să-l suni pe tipu ăla, Greenbush, dacă nu mă 
crezi. Atunci când o să se răspândească vestea, şi asta oricum 
se-ntâmplă pân' la urmă, o să apară un articol siropos în 
Daily News despre cât de minunat e totu'. Acu, io am noutăți 


pentru voi şi nu-s deloc încântătoare. O porcărie de coşmar, 
asta e. Nu contează ce se va petrece aici, lumea tot va zice că 
io i-am înfipt în creieri să facă ce-a făcut şi că dup-aia am 
omorât-o. Ştiu asta şi o ştii şi tu, Andy. Nu-i putere pe lume şi 
nici în ceruri care să-i împiedice pe oameni să se gândească la 
ce-i mai rău, când vor. 

Ei bine, nici un blestemat de cuvânt nu-i adevărat. N-am 
forțat-o la nimic, iar ea sigur n-a făcut ce-a făcut fiin'că ținea 
la mine sau măcar mă plăcea. Cre că ar fi putut s-o facă 
închipuindu-şi că mi-o datora; în felu' ei, s-o fi gândit că-mi 
datorează foarte mult şi nu-i era în fire s-o spună. Eventual să 
fi fost modu' ei de a-mi mulțumi nu pentru că-i schimbasem 
scutecele, da' fiin'că fusesem acolo în nopţile când ieşeau 
sârmele de prin colțuri şi iepuraşii de praf de sub pat. 

Ştiu că nu-nţelegeţi asta, da' veţi pricepe. Vă promit că veţi 
pricepe totu' înainte de a deschide uşa şi de a pleca definitiv 
din cameră. 

Ea era de trei ori jigodie. Am mai cunoscut io altele şi mai 
mari, da' de trei ori e suficient pentru o femeie bătrână, care-şi 
petrecea timpu' doar în pat sau în scaunu' cu rotile. 

Primu' mod de-a fi jigodie consta în faptu' că nu se putea 
stăpâni. Vă amintiți ce v-am zis despre cârligele de rufe, că 
niciodată nu trebuia să prind cearşafurile cu patru, ci numa! 
cu şase? Ei, ăsta-i doar un singur exemplu. 

Trebuia să faci lucrurile numa' într-un anume fel, dacă 
lucrai pentru doamna Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos Vera 
Donovan, şi nu puteai uita vreodată asta, chiar de-ai fi vrut. 
Îți descria de la început până la sfârşit cum să faci o treabă şi 
io vă pot spune că aşa cum zicea ea se petreceau toate pe- 
acolo. Dacă uitai ceva, prima dată aveai parte de o 
scărmăneală. A doua oară îţi tăia din salariu. lar dacă uitai a 
treia oară, pân aici ţi-era, nu mai accepta nici o scuză şi 
primeai un şut în fund, azvârlindu-te direct în stradă. Astea 
erau regulile Verei, şi pe mine nu mă deranjau. Mi se păreau 
dure, da' cinstite. Dacă ţi se spunea de două ori pe ce să pui 
cratița după ce-o scoteai din cuptor, niciodată nu trebuia s-o 
aşezi pe pervaz să se răcească, aşa cum procedează irlandezii 


ăia jegoşi, şi dacă tot nu reuşeai să-ți aduci aminte, atunci 
aveai toate şansele să n-o mai faci în veci. 

Trei boacăne, şi te concedia, asta era regula şi nu se 
admiteau excepții de nici un fel, aşa că am lucrat cu o 
grămadă de oameni de-a lungu' vremii din pricina asta. În 
zilele-alea am auzit de multe ori spunându-se că să munceşti 
pentru Vera Donovan e ca şi cum ai trece printr-o uşă din aia, 
turnantă. Deci prima oară când m-am dus să lucrez la ea, 
adică în 1949, parcă intrasem în gura lupului. Da' nu era 
chiar atât de rea cum îşi imaginau unii. Dacă-ţi deschideai 
bine urechile, puteai rămâne. Eu aşa făceam, şi masculu' 
feroce la fel. Însă trebuia să ai grijă tot timpu', pen' că era 
dură, pen' că ştia mai bine ca ăilalți de-şi petreceau verile pe 
insulă treburile de pe-aici şi pen' că putea fi crudă. Chiar şi 
atunci când o năpădiseră toate belelele mai avea puterea de-a 
fi a naibii. Pentru ea, era un fel de hobby. 

— Ce faci aici? mi-a spus în prima zi de muncă. N-ar trebui 
să fii acasă să-ţi îngrijeşti bebeluşu' şi să găteşti o cină mare şi 
bună pentru lumina vieţii tale? 

— Doamna Cullum e fericită să aibă grijă de Selena, da' 
numa! patru ore pe zi, am zis io. Nu pot decât juma' de normă. 

— Jumătate de normă e tot ceea ce-mi doresc, aşa cum cred 
că spune şi foaia aia locală cu pretenţii de ziar, veni imediat 
răspunsul, lăsând să se întrezărească limba ei ascuţită, chiar 
dacă de data asta nu se referea direct la mine, aşa cum avea 
să se-ntâmple de-atâtea ori mai târziu. 

În ziua aia tricota, dacă-mi aduc bine aminte. Femeia asta 
putea să tricoteze ca maşina, o pereche de ciorapi într-o 
singură zi nu era o problemă pentru ea, chiar dacă începea la 
zece. Da' spunea că trebuie să fie în toane bune. 

— Da'mnă, am zis, aşa-i. 

— Numele meu nu e Damnă, a spus ea, lăsându-şi lucrul 
deoparte. E Vera Donovan. Dacă te angajez, o să-mi spui 
doamna Donovan, cel puţin până când o să ne cunoaştem 
îndeajuns de bine, iar eu o să-ţi spun Dolores. E clar? 

— Da, doamnă Donovan, am zis io. 


— Foarte bine, ăsta e un bun început Acum vreau să-mi 
răspunzi la o întrebare. Ce cauţi aici, Dolores, când ar trebui 
să ai grijă de propria-ți casă? 

— Vreau să câştig ceva bani în plus pentru Crăciun. Mă 
hotărâsem dinainte ce motiv o să-i dau dacă mă întreabă. lar 
dac-o să fiți satisfăcută şi dacă mie o să-mi placă să muncesc 
pentru dumneavoastră, poate o să rămân puţin mai mult. 

— Dacă ție o să-ţi placă să munceşti pentru mine? m-a 
imitat ea, apoi şi-a dat ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost cel 
mai prostesc lucru pe care-l auzise în viața ei. Cum ar putea 
cuiva să nuiîi placă să lucreze pentru măreața Vera Donovan? 
Bani pentru Crăciun. A făcut o pauză, uitându-se întruna la 
mine, apoi a reluat şi mai sarcastic: Hm! Bani de Cră-ciun! 

Ca şi cum ar fi suspectat că mă găseam în realitate acolo 
fiin'că se iviseră deja probleme în căsnicie când de-abia mi se 
scuturase grâul din păr, ea dorind numa' să mă vadă roşind şi 
plecând ochii, pentru a se convinge. Aşa că n-am roşit şi n-am 
coborât privirea, cu toate că împlinisem numa' douăşdoi de 
ani şi fusese cât pe-aci. N-aş fi recunoscut în fața nimănui că 
aveam deja probleme, nici supusă unei torturi, nu. Banii 
pentru Crăciun constituiau un motiv suficient pentru Vera, 
nu contează cât de sarcastic ar fi vorbit ea, iar în sinea mea 
admiteam că totuşi eram un pic strâmtorați cu banii în vara 
aia. Doar peste câţiva ani am putut recunoaşte în sinea mea 
de ce mă dusesem atunci să întâlnesc leu' în propria-i vizuină: 
trebuia să găsesc o cale să recuperez ceva din banii pe care-i 
bea Joe în timpu' săptămânii sau îi pierdea la pocher vineri 
noaptea, la taverna lu' Fudgy de pe continent. În zilele alea 
încă mai credeam că dragostea bărbatului pentru femeie şi a 
femeii pentru bărbat este mai puternică decât dragostea de 
băutură şi de scandaluri, numa! că tocmai ultima se ridică la 
suprafață ca smântâna-n lapte. Am învăţat destule însă în 
următorii zece ani. Şcoala vieţii e grea uneori, nu? 

— Bine, a spus Vera, o să ne dăm una alteia o şansă, 
Dolores St. George... Deşi, chiar dacă reuşeşti, îmi imaginez că 
peste un an-doi o să fii gravidă din nou, şi atunci va fi ultima 
oară când te voi vedea. 


De fapt, chiar atunci eram deja în două luni, da' torturată, 
şi n-aş fi recunoscut-o nici p-asta. Am vrut o slujbă cu zece 
dolari pe săptămână, o obţinusem şi, vă rog să mă credeţi, 
meritam şi ultimu' cent din ei. Am muncit pe brânci vara aia, 
iar când s-a apropiat Labour Day, Vera m-a întrebat dacă nu 
voiam să continui şi după ce se-ntorceau la Baltimore. Cineva 
trebuia să aibă grijă tot anu' de-o casă atât de mare, ca să nu 
crape, ştii, iar eu i-am spus că bine. 

M-am ocupat de asta până c-o lună înainte de a se naşte 
Joe Junior şi m-am întors să muncesc când încă mai sugea. 
Vara l-am lăsat cu Ariene Cullum — Vera n-ar fi vrut un 
bebeluş care să urle în casă, în nici un caz —, da' când a plecat 
cu soțul ei, i-am adus, pe el şi pe Selena, cu mine. Pe Selena o 
lăsam să stea singură, chiar dacă avea doi-trei ani, se putea 
avea încredere în ea. Pe Joe Junior îl luam cu mine în fiecare 
zi. A învățat să meargă în dormitoru' stăpânului, însă Vera n- 
a aflat niciodată. 

La o săptămână după ce-am născut, m-a sunat (fusese cât 
pe-aci să n-o anunț, da mi-am zis că, dacă mă credea 
nerăbdătoare să primesc un cadou, asta era exclusiv problema 
ei), m-a felicitat că am adus pe lume un băiat şi apoi mi-a 
spus de ce mă sunase de fapt, îmi păstra slujba. Cre că 
intenționase să mă măgulească, şi chiar reuşise. Aproape că 
nu putea exista un compliment mai mare pe care Vera l-ar fi 
putut face, şi a însemnat pentru mine cu mult mai mult decât 
cecul de douăşcinci de dolari pe care l-am primit prin poştă în 
luna decembrie a acelui an. 

Dură, da' şi cinstită, ea era întotdeauna bossul în casă. 
Bărba-su oricum nu prea venea, poate o zi din zece, chiar şi în 
timpul verilor, când ar fi trebuit să locuiască amândoi acolo, 
iar dacă venea, tot se vedea cine porunceşte acasă. Probabil că 
el avea două sau trei sute de subalterni care dădeau cu 
fruntea în perete de fiecare dată când spunea "Poc'", da' Vera 
comanda pe teritoriu' din Little Tall Island, iar dacă-l punea 
să-şi scoată pantofii ca să nu mai lase urme de noroi pe 
covoru' ei frumos, el se executa. 


După cum spuneam, Vera căpătase stilu' ei de-a face 
lucrurile. Absolut întotdeauna. Nu ştiu de unde îşi lua ideile, 
da' ştiu că devenise de-a dreptu' obsedată. Dacă lucrurile nu 
erau făcute într-un anume fel, o apuca durerea de cap sau de 
burtă. Îşi petrecea atât de mult timp supraveghindu-ne, încât 
mereu mă gândeam că ar fi fost mai liniştită dacă ar fi îngrijit 
ea însăşi de casă. 

Trebuia ca toate căzile de baie să fie curățate cu Spic and 
Span, asta era una. Nu cu Lastoil, cu Top Job, sau cu Mr. 
Clean. Doar cu Spic and Span. Dacă te prindea curățând vreo 
cadă cu altceva, o păţeai. 

La călcat trebuia să foloseşti un spray special pentru 
apretat gulerele cămăşilor şi ale bluzelor, în plus mai exista şi 
o bucată de pânză pe care trebuia s-o pui peste guler înainte 
de a-l apreta. Pânza aia de tot rahatu' nu folosea la nimic, din 
câte pot io să vă zic, şi cre' că am călcat zece mii de bluze şi 
cămăşi acolo, da' dacă ea intra în cameră şi te vedea 
scrobindu-le fără pânza pusă deasupra, sau măcar atârnând 
de scândura pentru călcat, o pățeai. 

Dacă nu-ţi aduceai aminte să dai drumu la ventilatoru' din 
bucătărie când aveai ceva de prăjit, iar o păţeai. 

Lăzile cu gunoi din garaj, asta era încă o problemă. Şase în 
total. Sonny Quist venea o dată pe săptămână să le ridice şi 
menajera sau vreo cameristă, cine se găsea mai la-ndemână, 
trebuia să aducă lăzile înapoi în garaj imediat, chiar în 
momentu' când ăsta pleca. Şi nu puteai doar să le înghesui 
într-un colț şi să le laşi aşa; trebuia să le aliniezi două câte 
două de-a lungu' peretelui din dreapta al garajului şi să pui 
capacele cu fața-n jos deasupra lor. Dacă uitai vreun mic 
amănunt, o păţeai. 

Şi apoi preşurile de pe praguri. Erau trei: unu' la uşa din 
față, unu' la terasă, altu' la uşa din spate, care avea înscris 
pretențios pe ea INTRARE DE SERVICIU, asta până anu' 
trecut, când m-am plictisit şi l-am scos. O dată pe săptămână 
trebuia să le iau, să le aşez pe-un bolovan din capătu' grădinii, 
po' să spun că la vreo patruzăci de metri în spatele piscinei, şi 
să le bat ca să iasă prafu' din ele. Prafu' trebuia să se ridice în 


aer. lar dacă o trişai, era în stare să te prindă. Nu se uita de 
fiecare dată când băteai preşurile, da' de cele mai multe ori. Te 
urmărea de pe terasă cu un binoclu de-al lui bărba-su. Şi-ncă 
un lucru: când aduceai înapoi preşurile, trebuia să le şi 
aranjezi în aşa fel încât BINE AŢI VENIT să nu stea de-a- 
ndoaselea. Adică oamenii să poată citi cuvintele înainte de-a 
trece pragu'. Pune un preş cu fundu-n sus pe verandă, şi vai 
de tine. 

Cre' că existau vreo cincizăci de lucruri ca astea Mai mult, 
când abia începusem să lucrez la ei, puteai auzi în magazinu' 
universal o grămadă de înjurături la adresa lu' Vera. Familia 
Donovan îi distra teribil. La vremea aia aveau multe ajutoare 
casnice şi, de obicei, cea care înjura cel mai tare era vreo fată 
care fusese angajată cu juma' de normă şi pe care o 
concediase apoi fiincă uitase de trei ori la rând o regulă. 
Spunea oricui voia s-o asculte că Vera Donovan era rea, cu o 
limbă ascuțită ca de viperă şi ţicnită în ultimu' hal. Ei bine, 
poate că era ţicnită sau poate că nu, da io vreau să vă zic 
ceva: totuşi nu pretindea luna de pe cer. Şi după mine, cine 
poa' să-şi aducă aminte care cu care se culcă în toate serialele 
alea siropoase de dup-amiază ar trebui să fie în stare să țină 
minte că tre să curețe căzile de baie cu Spic and Span şi să 
pună preşurile ca lumea pe praguri. 

lar acu' am ajuns şi la cearşafuri. Ăsta era un lucru pe care 
niciodată nu aveai voie să-l ratezi. Trebuia să fie întinse 
perfect de-a lungu' sârmelor, aşa ca tivurile să se potrivească, 
ştiţi cum, şi întotdeauna să fie prinse cu şase cârlige fiecare. 
Niciodată patru, doar şase. lar dacă scăpai vreun cearşaf în 
noroi, nu-ţi mai trebuia să aştepţi a treia greşeală. Sârmele 
fuseseră întotdeauna în curtea laterală, chiar sub fereastra 
dormitorului ei. Apărea la fereastră de fiecare dată şi țipa la 
mine: Şase cârlige, Dolores! M-auzi? Şase, nu patru! Le număr 
şi am ochii la fel de buni ca-ntotdeauna! Eu... 

Ce-i, scumpo? 

Prostii, Andy, las-o în pace. E o întrebare cinstită şi un 
bărbat n-ar fi avut minte destulă s-o pună. 


Îți spun io, Nancy Bannister din Kennebunk, Maine, da, îşi 
cumpărase şi uscător de rufe, unu' mare şi frumos, da ne 
interzicea să punem cearşafurile în el dacă nu se prognozau 
cinci zile de ploaie. "Singurul cearşaf care merită să stea pe 
patul unei persoane decente e cel zvântat afară", spunea Vera, 
"pentru că numai atunci miroase bine. Când îl suflă vântul, el 
prinde o adiere, o reține şi apoi mireasma lui îți trimite vise 
frumoase". 

Era foarte absurdă în legătură cu o grămadă de lucruri, da' 
nu şi când venea vorba de mirosu' proaspăt al aerului curat 
din cearşafuri; aici îi dădeam dreptate întru totul. Oricine îşi 
poate da seama de diferența dintre unu' uscat la maşină şi 
altu' bătut de un vânt călduţț din sud. Numa' că mai existau şi 
multe dimineţii de iarnă cu zece grade şi vântu' puternic ce 
venea din Est, direct de pe coasta Atlanticului, aducând 
umezeală. lar în dimineţile astea aş fi renunțat fără nici o 
ezitare la mirosu' ăla proaspăt. E o adevărată tortură să 
atârni pe sârmă cearşafuri pe o asemenea vreme friguroasă. 
Nu-ţi poţi imagina ce înseamnă asta până când n-o faci, iar 
dup-aia n-o mai uiţi în veci. 

Ajungi cu ligheanu' la sârme, din rufe iese abur, primu' 
cearşaf e cald şi-ţi spui atunci, dacă nu te-ai mai îndeletnicit 
cu asta înainte: "Nu-i chiar aşa de rău.' Doar că după ce 
apuci să-l atârni pe primu', să-i aranjezi marginile şi să-l 
prinzi cu cele şase cârlige, nu mai iese nici un abur. E încă ud, 
da' şi rece. Degetele-ţi sunt umede şi pe bune reci. Tu treci la 
următoru', apoi la altu' şi la încă unu', mâinile ţi se fac roşii şi 
înţepenesc, te dor umerii, buzele îți amorțesc de la ţinut 
cârlige cu ele ca să poți mânui ca lumea şi aproape tot timpu' 
minunea de cearşaf, da' cel mai nasol e cu mâinile. Dacă ţi-ar 
amorți, ar fi una. De fapt îți doreşti să fie aşa. Da' ele se fac 
numa' roşii şi, dacă ai multe cearşafuri, ajung de un roz- 
deschis ca marginile petalelor unui anumit crin. După ce-ai 
terminat, zici că-s gheare. Cel mai rău e că ştii ce-o să se- 
ntâmple când intri în cele din urmă înapoi în casă cu coşu' gol 
şi te pocneşte căldura. Încep să te-nțepe şi te trec furnicături 
pe la încheieturile mâinilor, de parcă te-ar pişca un milion de 


albine. Aş vrea să reuşesc să-ţi descriu şi ţie, Andy, da' nu pot. 
Nancy Bannister arată ca şi cum ar şti, măcar un pic, da eo 
diferență imensă între a-ți atârna la uscat iarna rufele pe 
continent şi a o face pe insulă. Când degetele încep să se 
dezghețe, parcă ai avea în ele un muşuroi de termite. Aşa că le 
ungi peste tot cu o loțiune de mâini şi aştepţi să-ți treacă 
durerea, ştiind că nu contează cât de multă cremă foloseşti; pe 
la sfârşitu' lu' februarie pielea e atât de scorojită, încât crapă 
şi începi să sângerezi dacă-ţi strângi pumnu'. Uneori, după ce- 
ai ajuns la căldură şi chiar te-ai băgat în pat, te scoli în 
mijlocu' nopții gemând, cu durerea de mâini încă în minte. 
Crezi că glumesc? Poţi să râzi dacă vrei, da' io nu pot, nici 
măcar aşa, un pic. Aproape le şi auzi, ca pe nişte copilaşi care 
nu-şi găsesc mama. Totu' vine din adâncu' tău, iar tu stai 
lungită şi le asculți, amintindu-ţi mereu că o să te-ntorci din 
nou acolo, pentru acelaşi lucru, şi nimic neputând-o 
împiedica, asta fiind o bucăţică din munca femeii pe care nici 
un bărbat n-o cunoaşte şi nu vrea s-o cunoască. 

lar în timp ce tu treci prin toate chinurile astea, cu mâinile 
țepene, degetele purpurii, umerii durându-te, mucii curgându- 
ți din nas şi formând ţurțuri pe buza de sus, de cele mai multe 
ori, ea stă în picioare sau pe scaun la fereastra dormitorului, 
uitându-se la tine. Cu fruntea încrețită, colțurile gurii lăsate 
în jos şi frământându-şi mâinile, tensionată, de parcă te-ar fi 
asistat la o operaţie complicată într-un spital, şi nu la agăţat 
rufele pe sârmă, cu vântu' şuierându-ți pe la urechi. Poţi s-o 
vezi cum se forțează să se abţină, încercând ca de data asta 
să-şi ţină pliscu' închis, da după un timp nu se mai 
stăpâneşte, deschide fereastra şi, aplecându-se mult în afara 
ei, cu păru' fluturându-i în vântu' ăla înghețat, zbiară: Şase 
cârlige! Adu-ţi aminte să pui şase cârlige! Ai gryjă să nu-mi 
zboare vântul până la capătul grădinii cearşafurile mele bune! 
M-auzi? Ai face bine, fiindcă mă uit la tine şi le număr! 

Când venea luna martie, începeam să mă visez luând 
satâru' cu care io şi masculu' feroce despicam lemnele pentru 
focu' din bucătărie (asta până când el a murit, că dup-aia o 
făceam singură, bucuria mea) şi pocnind-o pe ticăloasă direct 


între ochi. Câteodată chiar mă imaginam lovind-o, în 
asemenea hal reuşea să mă aducă, da cre că am ştiut 
întotdeauna că exista o parte a ei căreia nu-i plăcea să ţipe la 
mine la fel de mult pe cât detestam io s-o aud. 

Ăsta era primu' ei mod de-a fi jigodie, nu reuşea să se 
stăpânească. Dar era mai greu pentru ea decât pentru mine, 
în special după ce avusese atacurile alea. Acu' erau mult mai 
puţine de spălat şi de întins pe sârmă, da' ea rămăsese la fel 
de încrâncenată când venea vorba de subiectu' ăsta, chiar 
dacă majoritatea camerelor din casă fuseseră încuiate, 
paturile pentru oaspeți dezgolite, iar cearşafurile împachetate, 
puse în pungi şi stivuite în debara. 

Cel mai greu putea să suporte faptu' că, prin 1985, când 
zilele ei de glorie trecuseră, devenise total dependentă de mine. 
Dacă n-aş fi fost acolo s-o ridic din pat şi s-o pun pe scaunu' 
cu rotile, n-ar fi fost în stare să se mişte. Vezi tu, mânca şi bea 
în neştire, de la cinzeşnouă de kile prin 1960, ajunsese la vreo 
şapteştrei şi principalu' câştig consta în grăsimea aia gălbuie 
şi fleşcăită pe care o vezi la unii boşorogi. Îi atârna pe braţe şi 
pe picioare, iar dacă trăgeai de ea, se întindea ca aluatu'. Sunt 
unii care la bătrâneţe se fac slabi ca un ţâr, da nu Vera 
Donovan. Doctoru' Freneau spunea că fiin'că n-o mai ţineau 
rinichii. Posibil, da' de multe ori mă gândeam că punea pe ea 
numa! în ciuda mea. 

Ca şi cum grăsimea nu-nsemna Nimic, mai era şi pe jumate 
oarbă. Din cauza atacurilor. Câteodată vedea, altă dată nu. 
Uneori putea să vadă puţin cu ochiu' stâng şi al naibii de bine 
cu ăla drept, da' cel mai des zicea că parcă ar avea în față o 
draperie groasă. Cre' că vă dați seama ce-o înnebunea, nu mai 
putea să supravegheze totu'. De vreo câteva ori a şi plâns din 
cauza asta şi, vă rog să mă credeţi, foarte greu poţi face pe 
cineva aşa dur ca ea să plângă; chiar şi după ce trecuseră 
atâția ani peste ea, tot dură rămăsese. 

Ce-i, Frank? 

Senilă? 

Nu-s sigură, ăsta-i adevăru'. Nu cred. Dacă da, precis nu în 
stilu' pe care-l întâlneşti la alți bătrâni. Şi nu zic asta pen că, 


dacă s-ar dovedi că era, judecătoru' care se ocupă cu 
autentificarea testamentului ar putea să-şi sufle bine mersi 
nasu-n el. Din partea mea n-are decât să se şteargă la cur cu 
el, io tot ce-mi doresc e să ies din mocirla în care m-a băgat. 
Da' tre' să spun că nu avea scăfârlia complet goală, nici măcar 
la sfârşit. Un sfert, poate, da' nu de tot. 

Principalu' motiv pentru care zic asta e că existau zile când 
se purta la fel de dur ca altădată. De obicei coincideau cu alea 
în care putea să vadă puțin şi te ajuta s-o ridici din pat, chiar 
făcea doi paşi până la scaunu' cu rotile, în loc s-o cari ca p-un 
sac cu porumb. O puneam în scaun să-i schimb aşternutu,, 
iar ea se ducea la fereastră, aia care dădea înspre curtea 
laterală şi împrejurimi. Mi-a spus odată că ar lua-o razna 
definitiv dacă ar fi nevoită să stea în pat toate nopţile şi toate 
zilele, neavând decât tavanu' şi pereţii din jur la care să se 
uite, şi io am crezut-o. 

Uneori devenea incoerentă, da, timp în care nu ştia cine 
sunt şi numa' cu greu cum o cheamă. În zilele alea părea o 
barcă dezlegată de țărm şi lăsată în voia valurilor, se credea în 
1947 dimineaţa şi în 1974 dup-amiaza. Da' avea şi zile bune. 
Pe măsură ce trecea timpu' se împuţinau şi o mai apucau din 
când în când mici atacuri, crize, cum le spun bătrânii. Zilele ei 
bune însă erau nasoale pentru mine, fiin'că trecea la vechile ei 
mizerii dac-o lăsam. 

Reuşea să fie a naibii, ăsta era al doilea mod de-a fi jigodie. 
Femeia aia putea fi tot atât de rea ca un câine turbat, când 
voia. Până şi imobilizată în cea mai mare parte a timpului în 
pat, purtând scutece şi chiloți din plastic, izbutea să fie 
afurisită în ultimu' grad. Porcăriile pe care le făcea în zilele de 
curățenie sunt un bun exemplu pentru ce vreau să spun. Nu 
se-ntâmpla chiar în fiecare săptămână, da' jur că prea des 
joia, pentru a fi doar o coincidenţă. 

Joia era ziua de curăţenie. Casa e imensă, nu poți avea nici 
cea mai mică idee despre asta până nu te plimbi prin ea, da 
cea mai mare parte-i închisă. Zilele în care o juma' de duzină 
de fete cu păru' strâns sub bonete lustruiau într-o parte, 
spălau geamurile şi curățau pânzele de păianjen din colțuri în 


altă parte rămăseseră cu douăzăci de ani în urmă. Uneori 
intram în camerele astea sumbre şi mă uitam la husele puse 
pe mobile, gândindu-mă cum arăta locu' în anii cincizăci — pe 
vremea când se dădeau petreceri vara, lampioane japoneze în 
diferite culori luminau pajiştea, oh, cât de bine îmi amintesc 
totu' — şi mă apuca tremuratu'. Aţi observat vreodată cum 
dispar culorile aprinse spre sfârşitul vieţii? În final, lucrurile 
par în permanenţă gri, aşa, ca o rochie spălată de prea multe 
ori. 

În ultimii patru ani au rămas folosite doar bucătăria, 
salonu' mare, sufrageria, sera ce da spre piscină, cămara şi 
patru dormitoare la etaj: al ei, al meu şi două pentru oaspeți. 
Camerele de oaspeţi nu erau încălzite aşa mult iarna, da' le 
ținea bine îngrijite pentru cazu' în care copiii ei ar fi venit 
cumva s-o vadă. 

Chiar şi aşa, în anii ăştia veneau două fete din oraş să mă 
ajute în zilele de curăţenie. De obicei le schimba foarte des, da' 
din 1990 le păstrase pe Shawna Wyndham şi Susy, sora lui 
Frank. Nu m-aş fi descurcat fără ele, numa' că tot munceam o 
grămadă, iar joia, la patru dup-amiază, când fetele se duceau 
acasă, abia mă mai ţineam pe picioare. Cu toate că încă mai 
erau multe de făcut: călcatu',, lista de cumpărături pentru 
vineri şi cina Măriei Sale de gătit, păi da. Dracu nu se 
odihneşte niciodată, aşa se zice. 

Da' înainte de toate, îmi plăcea sau nu, trebuia să mă 
războiesc cu măgăriile ei. 

Avea nevoile fizice destul de regulat. Îi puneam plosca la 
fiecare trei ore, suna ea după mine. În cele mai multe zile mai 
găseam şi ceva solid în pişat, când mă chema dup-amiaza. 

Numa! joia nu. 

Nu în fiecare joi, doar în alea în care se simțea bine, atunci 
puteam să contez pe mult mai multă treabă — şi p-un junghi 
în spate care mă ţinea trează până la miezu' nopții. Chiar şi 
un Superman ar fi cedat pân la urmă. Am fost rezistentă ca 
un catâr toată viața, încă mai sunt de altfel, da' şaişase eo 
vârstă. Nu te mai poţi înhăma la muncă la fel ca înainte. 


În loc să umple plosca la şase dimineața, în zilele de joi nu 
se pişa decât un strop. La fel şi la nouă. lar la amiază, în loc 
de urină cu ceva solid în ea, nu găseam absolut nimic. În clipa 
aia începeam să bănuiesc că o făcea special. N-aveam nici un 
dubiu în legătură cu chestia asta, doar când nu se căca nici 
miercuri dup-amiază. 

Văd cum îţi înăbuşi zâmbetu', Andy, nu-i nimic, râzi dacă 
ai chef. Atunci nu era nimic de râs, da' toate astea s-au 
terminat şi-i sigur adevărat ce-ţi trece acu' prin minte. Cretina 
aia împuţită îşi făcea rezerve de rahat, de parcă şi l-ar fi depus 
la bancă pentru dobânzi... Numa' că, vrând-nevrând, pe alea 
io trebuia să le ridic. 

Îmi petreceam majoritatea dup-amiezelor de joi fugind pe 
scări, încercând s-o prind la timp şi, uneori, chiar reuşeam. 
Da' în orice stare ar fi fost ochii ei, la urechi n-avea Nimic, şi 
ştia că niciodată nu le-aş fi lăsat pe fetele din oraş să dea 
singure cu aspiratoru' pe covoru' din salon. lar atunci când 
auzea pornind aspiratoru', îşi răsucea manivela, dădea 
drumu! producției, iar contu' ei de căcat începea să plătească 
dividendele. 

Apoi m-am gândit la un mod de-a o prinde. Zbieram la una 
dintre fete că acu' vreau să dăm cu aspiratoru' în salon, chiar 
dacă amândouă se aflau alături, în sufragerie. Dădeam 
drumu' pe bune la aspirator, da' în loc să fac curat, mă 
duceam la capu' scărilor stând cu un picior pe prima treaptă 
şi cu mâna pe butonu' aparatului, ca un camionagiu ce se 
pune pe treabă aşteptând motoru' să scoată scântei ca să 
poată pleca. 

O dată sau de două ori am ajuns prea devreme. Nu m-a 
ajutat cu nimic. Parcă aş fi fost descalificată într-o cursă de 
alergări pen' că n-am luat startu' ca lumea. Trebuia să ajungi 
acolo după ce motoru' i se ambala prea tare pentru a se mai 
putea opri, da' înainte să-i pocnească scutecu' şi să-şi verse 
încărcătura în pantalonii ăia mari din plastic pe care-i purta. 
Devenisem destul de bună cu timpu'. Oricine-ar reuşi, dacă ar 
şti că altfel ar fi nevoit să care cele şapteştrei de kile ale 


bătrânei. Trebuia s-o scoţi la capăt ca şi cu o grenadă de 
mână amorsată, da' cu căcat în loc de schije. 

Urcam în cameră, iar ea zăcea în patu' ăla ca de spital cu 
fața congestionată, pocnind din buze, făcând şanţuri cu 
coatele în saltea, cu pumnii strânşi, şi începea să urle: "Îhh! 
Înhhhhhh! ÎHHHHH!", şi po' să vă spun că tot ce-i mai lipsea 
erau nişte fâşii de prins mugştele bălăngănindu-se din tavan, 
plus un catalog Sears în poală pentru a se simți ca la maică- 
sa acasă. 

O, Nancy, nu-ți mai muşca obrăjorii pe dinăuntru, mai bine 
descarcă-te şi dup-aia îndură suferința şi ruşinea, cum se 
zice. În afară de-asta, oricum există întotdeauna şi o parte 
hazlie a lucrurilor când vine vorba despre căcat. Întreabă orice 
copil. Po' să mă distrez şi io un pic, acuma, că s-a terminat, şi 
asta-i cât de cât o consolare, nu? Nu contează în ce hal m-am 
înfundat în mocirlă, lupta mea de joia cu Vera Donovan şi 
căcatu' a luat sfârşit. 

Dac-o apucau pandaliile auzindu-mă când veneam? 
Ajungea într-un hal fără de hal de furie, ca un urs prins cu 
laba la miere într-un stup de albine sălbatice. 

— Ce cauţi tu aici? întreba ea cu acelaşi ton vinovat pe care- 
l avea ori de câte ori era prinsă cu vreo boacănă, ca şi cum s- 
ar mai fi dus încă la Vassar, Holly Oaks sau la alta dintre cele 
Şapte Surori la care o trimiteau părinţii pe vremea când încă 
nu împlinise prea mulți anişori. Asta-i ziua de făcut curat, 
Dolores! Du-te şi vezi-ți de treabă! Nu te-am sunat să vii şi n- 
am nevoie de tine! 

Numa' că nu mă speriam io aşa uşor. 

— Am crezut că ai nevoie de mine, spuneam. Că n-o fi 
Chanel număra! cinci parfumu' care vine dinspre fundu! tău. 

Uneori chiar mă lovea peste mâini în timp ce dădeam la o 
parte pătura şi aşternutu'. Îţi sărea în ochi că ar fi fost în 
stare să mă preschimbe în stană de piatră cu privirea fiin'că n- 
o lăsam în pace; îşi împingea buza de jos în afară ca un 
copilaş îmbufnat că nu vrea să meargă la şcoală. Deşi nu mă 
sinchiseam io de toate astea. Nu Dolores, fiica Patriciei 
Claiborne. În trei secunde aruncam cearşafu' cât colo şi nu-mi 


lua mai mult de cinci să-i dau jos chiloţii şi să-i smulg 
scutecele alea pe care le purta, în pofida faptului că mă lovea 
peste mâini. De cele mai multe ori o lăsa baltă după câteva 
încercări, pen' că amândouă ştiam c-o prinsesem cu mâța-n 
sac. Toată povestea devenise atât de veche, încât dacă se 
pornea, restu! era o simplă rutină. Strecuram cu multă grijă 
plosca sub ea, apoi coboram scările şi curățam covoru' din 
salon cu aspiratoru', de data. asta pe bune, nu avea decât să 
înjure ca un birjar şi po' să vă zic că atunci nu mai părea o 
fetiță cuminte! Fiin'că, vezi tu, pricepea că pierduse partida şi 
nu exista pe lume altceva să deteste mai tare. Rămăsese la fel 
de turbată să nu piardă, chiar dacă dăduse în mintea copiilor. 

Aşa s-au petrecut lucrurile o bună bucată de timp şi 
începusem să cred c-o să câştig tot războiu, nu numa' vreo 
două bătălii. Ar fi trebuit să-mi închipui că n-o să fie aşa. 

Venise ziua de curăţenie, asta se întâmpla cu vreun an şi 
jumate în urmă, iar io eram pregătită să-mi pornesc cursa ca 
s-o prind din nou. Ajunsese chiar să-mi placă într-un fel, mi se 
părea o mare reuşită când o surprindeam la momentu' 
oportun. Bănuiam că plănuise un adevărat taifun de data aia, 
numa! să fi scăpat de mine. Existau toate semnele şi ceva în 
plus. În primu' rând nu avusese numa! o zi bună, ci o întreagă 
săptămână, luni chiar mă rugase să-i pun suportu' pe 
mânerele scaunului cu rotile ca să joace de una singură 
câteva runde de Big Clock, la fel ca pe vremuri. Mai mult, o 
ținuse mațu', de parcă fusese vrăjit de Dracu, şi nu mai 
făcuse absolut nimic în ploscă de duminica trecută. Încât îmi 
închipuiam io că îşi băgase în cap ca în joia aia să-mi facă un 
imens cadou, ca pentru Crăciun, nu numa! nişte mărunțişuri 
oarecare. 

După ce, în dup-amiaza zilei ăleia de curățenie, am scos 
plosca de sub ea şi am văzut că era uscată ca o farfurie, i-am 
spus: 

— Vera, nu crezi c-ai putea să faci ceva acolo, dacă te-ai 
strădui un picuţ mai tare? 

— O, Dolores, mi-a răspuns, ridicând spre mine nişte ochi 
albaştri ca în filme şi inocenți ca ai unui mieluşel abia fătat, 


am încercat cât de tare am putut, atât de tare că m-a şi 
durut. Cred că sunt constipată. 

Am fost de acord cu ea. 

— Posibil, da' dacă nu te faci repede bine, va trebui să-ţi dau 
să înghiți o cutie întreagă de Ciocolax ca să te uşurezi. 

— O, probabil că o să-mi treacă, a spus şi mi-a aruncat un 
zâmbet. 

Deja îi căzuseră toți dinţii din gură şi nu-şi punea placa 
decât dacă stătea în scaunu' cu rotile, altminteri ar fi putut s- 
o înghită şi să se sufoce cu ea în eventualitatea că ar fi tuşit. 
Când zâmbea, avea fața ca un trunchi noduros de copac cu o 
scorbură în mijloc. 

— Ştii cum sunt eu, Dolores, întotdeauna am zis că trebuie 
să laşi natura să-şi facă treaba. 

— Te ştiu io bine, am bombănit, întorcându-mă să plec. 

— Ce-ai spus, dragă? m-a întrebat atât de dulce de parcă ar 
fi mâncat toată ziua numa! miere. 

— Am zis că nu-mi mai pot pierde vremea p-aici aşteptând 
să mai încerci o dată. Tre' să mă întorc la muncă. Azi e ziua de 
curățenie, nu? 

— Zău, chiar e? mi-a răspuns ca şi cum n-ar fi ştiut din 
primu' moment de când îşi deschisese ochii dimineaţa. Atunci 
dă-i bătaie, Dolores! Dacă simt că se întâmplă ceva cu burta 
mea, te chem eu. 

Pun pariu c-o s-o faci, m-am gândit io, însă cu vreo cinci 
minute dup-aia. Da' n-am spus nimic, ci m-am mulțumit doar 
să cobor scările. 

Am scos aspiratoru' din debara, l-am adus în salon şi l-am 
băgat în priză. Da' nu l-am pornit imediat, ci am şters mai 
întâi prafu'. Le aveam aşa de bine p-atunci cu astea, încât mă 
puteam baza pe propriile-mi instincte, aşteptându-le să-mi 
şoptească la ureche când se apropia momentu' potrivit. 

După ce s-a aprins beculețu' înăuntru', meu, am zbierat la 
Susy şi la Shawna că voiam să dau cu aspiratoru' în salon. 
Am ţipat în aşa hal, că m-au auzit şi juma' dintre săteni, nu 
numa! Regina-mamă de la etaj. Am apăsat pe butonu' de start 
şi apoi m-am dus la capu' scărilor. Nu-i dădeam prea mult în 


ziua aia, treizăci, cel mult patruzăci de secunde. Credeam că 
abia se ţine. Aşa că am urcat la etaj şi, ce să vezi? 

Nimic. 

Absolut nimic. 

Cu o mică excepţie. 

Felul în care mă privea. Atât de calm şi de dulce, cum nu vă 
puteți închipui. 

— Ai uitat ceva, Dolores? a gângurit ea 

— Îhî, am răspuns, am uitat să renunţ la slujba asta acu' 
cinci ani. Haide, Vera, încetează. 

— Cu ce să încetez, dragă? a întrebat, fluturându-şi genele 
de parcă n-ar fi avut nici cea mai mică idee despre ce vorbeam. 

— Să punem cărțile pe masă, asta voiam să spun. Zi-mi şi 
mie o dată, ai nevoie de ploscă sau nu? 

— Nu, mi-a replicat cu cea mai onestă voce. Ţi-am mai zis! 

Stătea acolo şi zâmbea la mine. Nu scotea un cuvânt şi nici 
nu era nevoie s-o facă. Pe fața ei se vedea exact tot ce-ar fi 
trebuit să zică. "Te-am prins, Dolores. Şi de data asta te-ai 
ars." 

Da' încă nu mă învinsese. lo ştiam că ţinea în ea o cantitate 
imensă de produse ale intestinelor şi că încă mai aveam o 
şansă a naibii de mare dacă reuşeam să-i strecor plosca după 
ce şi-ar fi dat drumu”, fiin'că n-ar mai fi putut să se oprească. 
Aşa că am coborât scările, m-am aşezat lângă aspirator, am 
aşteptat cinci minute şi apoi am urcat din nou la etaj. Numa' 
că de data asta n-a mai zâmbit când am intrat. Acum stătea 
întinsă pe-o parte, deja adormită... Cel puţin aşa am crezut. 
Chiar mă convinsese. Mă prostise pe bune în față. Şi tu ştii 
cum se zice: de mă fraiereşti o dată, ruşine să-ţi fie; de mă 
fraiereşti a doua oară, ruşine să-mi fie. 

După ce-am coborât atunci, chiar am dat cu aspiratoru' în 
salon. Când am terminat, am strâns şi m-am dus s-o verific. 
Stătea în pat, complet trează, cu pătura dată la o parte, cu 
pantalonii lăsaţi în jos până la genunchii ei grăsani şi flasci şi 
cu scutecele neatinse. Dacă făcuse mizerie? O, Dumnezeule! 
Patu' se umpluse de căcat, era căcat şi pe covor, pe scaunu' cu 
rotile, pe pereţi. Până şi pe draperii. Arăta de parcă ar fi 


aruncat în jur cu el, aşa cum se împroaşcă unii pe alții copiii 
când înoată în iaz. 

Dacă eram furioasă? îndeajuns de tare, încât să mă trădez. 

— O, Vera! Ah, eşti o TICĂLOASĂ! am ţipat la ea. 

N-am ucis-o io, Andy, da' dacă aş fi avut de gând, în ziua 
aia aş fi făcut-o, după ce-am văzut câtă mizerie şi câtă 
duhoare era în cameră. Am vrut într-adevăr s-o omor atunci, 
n-are nici un sens să vă spun minciuni despre asta. lar ea se 
uita la mine cu expresia aia pe care o căpăta în perioadele 
când mintea i-o lua razna... Da' îi puteam întrezări drăcuşoru' 
țopăindu-i în privire şi în momentu' ăla m-am convins cu 
prisosință că mi-a făcut figura. Ruşine să-mi fie, mă păcălise a 
doua oară. 

— Cine e? a întrebat ea. Brenda, tu eşti? Au scăpat iar 
vacile? 

— Ştii foarte bine că nu mai găseşti picior de vacă p-aici încă 
din 1955! am ţipat. 

Am traversat camera cu paşi mari, da' a fost o greşeală 
teribilă, fiincă unu' dintre pantofi mi-a alunecat pe o 
grămăjoară de căcat şi a fost cât p-aci să pic pe spate. Cre că 
dacă s-ar fi întâmplat să cad, chiar aş fi omorât-o, nu m-aş 
mai fi putut stăpâni. Însă oricum scoteam flăcări pe gură şi 
pucioasă pe urechi. 

— Nu-i vina mea, a spus, încercând să imite vocea unei 
femei bătrâne şi neajutorate, a cărei viață abia se ținea de un 
fir. Nu-i vina meaaaaa! Nu văd nimic, iar stomacul mi-e atât 
de agitat! Cred că o să-mi pierd minţile. Tu eşti, Dolores? 

— Sigur că-s io, drac împielițat! am spus, încă zbierând din 
rărunchi. Îmi vine să te omor! 

Îmi închipui că în acest timp Susy Proulx şi Shawna 
Wyndham stăteau la picioru' scărilor, cu urechile făcute 
pâlnie, iar voi cre! că deja ați discutat cu ele şi mi-au pus lațu' 
de gât. Nu-i nevoie să-mi confirmi, Andy, se vede pe fața ta. 

Când a înţeles că nu mă fraiereşte deloc, cel puţin nu încă o 
dată, Vera a renunțat să mai încerce să mă convingă de faptu' 
că se găsea într-una dintre perioadele ei de senilitate şi a 
trecut la atac. Probabil că o şi înfricoşasem un pic. Privind 


acu' la toate astea, mă sperii eu însămi, da, Andy, să fi 
aruncat o privire în camera aia! Semăna cu o cină în lad. 

— Probabil că o s-o şi faci! a ţipat. Într-o zi o s-o faci cu 
adevărat, zgripțuroaică bătrână, urâtă şi rea! O să mă omori 
ca şi pe bărbatu-tău! 

— Nu, do'mnă, am spus. Nu-i chiar aşa. Când o să fiu gata 
să-ți fac de petrecanie, n-o să mă mai chinui să pară un 
accident, o să-ţi dau un brânci pe fereastră şi dup-aia o să 
existe o ticăloasă mai puţin pe lume. 

Am apucat-o pe după mijloc şi am ridicat-o de parcă aş fi 
fost o Superfemeie. Vreau să vă zic că am simțţit-o pe spatele 
meu în noaptea aia, iar a doua zi dimineață abia dacă mai 
puteam merge, atât de tare mă durea. M-am dus la vraciu' ăla 
din Machias şi mi-a dat ceva de mi-a mai trecut un pic, da' 
niciodată de-atunci nu mi-am revenit de tot. Numa' că pe 
moment n-am simțit absolut nimic. Am ridicat-o din patu' ăla 
al ei ca şi cum aş fi fost o fetiță pişăcioasă, iar ea păpuşa pe 
care voiam s-o scot la plimbare. A început să tremure toată şi 
doar faptu' că mi-am dat seama în ce hal de înfricoşată era m- 
a ajutat să-mi vin în fire, da' aş fi o mincinoasă împuţită dacă 
aş spune că nu m-a încântat cât de tare o înspăimântasem. 

— Aaaaaaah! a ţipat. Aaaaaaa, nuuuuuul! Să nu mă duci la 
fereastră! Să nu mă arunci afară, să nu îndrăzneşti! Lasă-mă 
jos! Mă doarrre, Dolores! AAAAAAAH! LASĂ-MĂ JOOOS! 

— Termină cu urletele astea, am spus şi am trântit-o în 
scaunu' cu rotile îndeajuns de brutal încât să-i sară dinții din 
gură... dacă ar mai fi avut vreunu'. Beleşte-ţi ochii la mizeria 
pe care ai făcut-o. Şi să nu cumva să-mi zici că nu vezi, pen! 
că ştiu că nu-i aşa. Admiră-ți opera! 

— Îmi pare rău, Dolores, a spus ea şi a început să se 
smiorcăie. 

Da' io încă îi mai vedeam sclipirile jucăuşe din ochi. Le 
zăream aşa cum poţi distinge uneori peştii în apa limpede, 
dacă te ridici în genunchi şi te apleci peste marginea bărcii. 

— Îmi pare rău, n-am vrut să fac mizerie, încercam doar să 
te ajut. 


Aşa zicea întotdeauna când se căca în pat şi-l strivea un pic 
să se întindă în jur... deşi în ziua aia se hotărâse pentru prima 
dată să picteze şi pereţii cu el. lo doar încercam să te ajut, 
Dolores; minţea de înghețau apele. 

— Stai acolo şi taci, am zis. Dacă nu vrei să prinzi viteză 
spre fereastra aia, sau una şi mai mare spre bolovanii de jos, 
te-aş sfătui să mă asculți. 

lar fetele din capu' scărilor nu pierduseră nici un cuvințel al 
discuţiei, n-am nici cel mai mic dubiu. Da' atunci mi se urcase 
prea tare sângele la cap ca să mă mai gândesc şi la aşa ceva. 

Avea destulă minte să-şi ţină gura închisă, după cum îi 
spusesem, da' era satisfăcută şi, de altfel, de ce nu? Realizase 
ce-şi pusese în gând, de data asta ea fiind aia care câştigase 
bătălia, şi mi se părea clar ca bună ziua că meciul încă nu se 
încheiase, mai existau puncte de marcat. Am trecut la treabă, 
curățând şi aranjând lucrurile să arate ca înainte. Mi-a luat 
aproape două ore şi, cam pe când terminasem, spatele a 
început să mă sâcâie. 

V-am povestit despre cearşafuri şi am observat pe fețele 
voastre că m-aţi înțeles cât de cât. E mai greu să-ți dai seama 
de murdăria pe care a făcut-o ea. Vreau să spun că nu mă dă 
peste cap căcatu'. Toată viaţa l-am curăţat, aşa că la vederea 
lui nu pic în cur. Normal că nu miroase ca un buchet de flori, 
da' tre' să ai grijă, pen' că are microbi, la fel ca şi mucii, 
scuipatu' sau petele de sânge, numa' că se ia la spălat. Oricine 
a avut vreodată un copil ştie că pata de rahat iese. Deci nu 
asta mă deranja cel mai rău. 

Cre' că cel mai tare mă scotea din pepeni faptu' că ea avea 
un comportament atât de crud. Atât de şmecher. Aştepta 
momentu' prielnic, iar când i se oferea o şansă, îşi dădea 
drumu' la cât de multă mizerie şi cât de repede putea, fiin'că 
ştia că nu-i las prea multă vreme. O făcea special, înțelegeți ce 
vreau să spun? Îşi construia cu grijă planu' în momentele ei 
de luciditate. Lucru' ăsta îmi încețoşa privirea şi-mi îngreuna 
inima în timp ce curățam după ea. În timp ce dezveleam patu'; 
în timp ce luam salteaua, cearşafurile şi fețele de pernă, toate 
pline cu căcat, şi le azvârleam în coşul cu lenjerie; în timp ce 


frecam podeaua, pereții şi geamurile; în timp ce dădeam jos 
perdelele şi puneam altele curate; în timp ce-i făceam din nou 
patu'; în timp ce scrâşneam din dinți, încercând să-mi țin 
spatele la respect pe când o spălam, o îmbrăcam cu o nouă 
cămaşă de noapte şi apoi o transportam din scaunu' cu rotile 
direct în pat (ea neajutându-mă deloc, doar stând pleoştită la 
mine în braţe ca o plăcintă de-o tonă, deşi ştiam al naibii de 
bine că se găsea într-una din zilele ei bune şi ar fi putut să mă 
ajute, dacă ar fi dorit), în timp ce ştergeam blestematu' ei de 
scaun cu rotile, trebuind să-l frec pentru că se întărise deja 
căcatu'; în timp ce făceam toate astea, aveam inima grea şi 
privirea întunecată. lar ea ştia. 

Ştia şi asta o făcea fericită. 

Când m-am dus acasă în noaptea aia, am înghițit nişte 
Aracin-3 pentru spate, m-am băgat în pat, chircindu-mă pân' 
am ajuns ghem, chiar dacă mă durea, şi am plâns încontinuu. 
Credeam că n-o să mă mai opresc. Niciodată, cel puțin de la 
povestea cu Joe, nu mă mai simțisem aşa de nenorocită şi fără 
speranță. Sau atât de îngrozitor de bătrână. 

Crudă — ăsta era al doilea ei mod de-a fi jigodie. 

Ce-ai spus, Frank? Dacă a mai făcut-o? 

Eşti al naibii de tare. A mai făcut-o în săptămâna 
următoare şi încă una după. N-a mai fost chiar atât de nasol 
ca prima dată, pe de o parte pen că n-a mai putut să-şi 
păstreze aşa multe rezerve, da' şi fiincă eram pregătită. Şi 
după a doua oară am adormit plângând, deşi, stând lungită 
cu ochii în tavan şi simțind junghiu' ăla mizerabil în spate, mă 
hotărâsem să-mi dau demisia. Nu ştiam ce se va-ntâmpla 
dup-aia sau cine va avea grijă de ea, da", în momentu' ăla, nu 
asta mă futea la creieri. Dacă e s-o luăm după cât mă interesa 
pe mine, putea foarte bine să dea ortu' popii în patu ei 
căcăcios. 

Încă mai plângeam din cauza demisiei când m-a pocnit 
somnu”, fiin'că reuşise să scoată la suprafață tot ce exista mai 
rău în mine, da' după ce m-am trezit, supărarea mi se 
evaporase. Cre' că e adevărat ce se spune, cum că mintea nu-ți 
adoarme chiar dacă tu aşa îţi închipui; de fapt continuă să 


gândească, ajungând la un rezultat mai bun, fiin'că tu nu eşti 
pe fază s-o umpli cu obişnuita înşiruire de nimicuri care trec 
printr-un cap legat de trunchi: ce treabă mai ai de făcut, ce să 
găteşti pentru prânz, la ce program să te uiţi la televizor, 
chestii din astea. Ar trebui să fie adevărat, că motivu' pentru 
care mă simțeam atât de bine era că mă sculasem din somn 
ştiind cum de reuşea să mă tragă pe sfoară. Chestia care mă 
împiedicase să-mi dau seama mai devreme se datora faptului 
că o subestimasem, îhî, chiar şi io, care ştiam cât de vicleană 
putea deveni din când în când. Şi odată ce i-am înțeles 
şmecheria, am priceput cum trebuie să procedez. 

Mă durea să accept că era necesar să-i acord încredere 
uneia dintre fetele de joia, să dea cu aspiratoru' în salon, iar 
imaginea Shawnei Wyndham fâțâindu-se p-acolo îmi dădea 
ceea ce bunicu-meu obişnuia să numească "şerpişori pe şira 
spinării". Tu ştii, Andy, în ce hal de neîndemânatică e, ca de 
altminteri toți cei din familia Wyndham, numa că ea îi 
depăşeşte cu mult pe ăilalți. Parcă i-ar fi crescut umflături pe 
tot corpu' de reuşeşte să dărâme atâtea lucruri în cale. Nu e 
vina ei, o are în sânge, da' n-aş suporta s-o văd pe Shawna 
învârtindu-se prin salon, cu toată sticlăria şi porțelanurile de- 
acolo, abia aşteptând să fie dărâmate. 

Numa' că tot trebuia să fac ceva, dăşteptu' învață din 
greşelile altora, prostu' nici dintr-ale lui, şi noroc că mă 
puteam baza pe Susy. Nu e chiar o balerină, da' în următoru' 
an ea a dat cu aspiratoru' pe covoru' din salon şi n-a spart 
absolut nimic. E o fată bună, Frank, şi n-ai idee cât de 
încântată am fost când m-a anunţat că se mărită, cu toate că 
băiatu' nu-i de p-aici. 

Cum o mai duc ei? 

Ce-ai vrea să auzi? 

O duc bine. Chiar foarte bine. Mă bucur pentru ea. Da nu 
cred că are vreun scutec în perspectivă, nu-i aşa? În zilele- 
astea s-ar părea că tinerii aşteaptă până-s gata de plecare la 
azil ca să... 

Da, Andy, imediat! Da' mi-aş dori să-ți aduci aminte că 
despre viața mea vorbesc io aici, despre blestemata mea de 


viață! Aşa că de ce nu te trânteşti tu înapoi în scaunu' ăla 
mare al tău, punându-ţi picioarele pe birou şi relaxându-te? 
Dacă o să te mai împingi în halul ăla, o să capeţi hernie. 

În tot cazul, Frank, transmite-i complimentele mele şi 
spune-i că aproape i-a salvat viața lu' Dolores Claiborne în 
vara lu' 1991. Poţi să-i zici şi versiunea internă a furtunilor cu 
căcat de joia, şi cum am rezolvat-o. Niciodată nu le-am spus 
ce se petrecea cu adevărat, tot ceea ce ştiau fiind doar că mă 
jucam de-a toreadoru' cu Maiestatea Sa Regală. Îmi dau acu' 
seama că de fapt mi-era ruşine să le povestesc. Cre' că nici io 
nu suport înfrângerile mai mult decât Vera. 

Zgomotul aspiratorului. Asta am priceput când m-am trezit 
din somn în dimineața aia. Ți-am mai zis că nu avea nimic la 
urechi, aşa că sunetele scoase de aspirator îi sugerau dacă 
într-adevăr curățam salonu' sau stăteam numa în capu' 
treptelor gata de start. Vezi tu, în caz că îl laşi să funcționeze 
în gol, aspiratoru' scoate un anumit zgomot. Doar uuuuu, cam 
aşa ceva. Da' în timp ce cureți un covor, scoate două sunete 
care urcă şi coboară în rafale. BUUU, face când îl împingi. Şi 
bzzz când îl tragi spre tine ca să mai dai o dată în acelaşi loc. 
BUUU-bzzz, BUUU-bzzz, BUUU-bzzz. 

Voi doi, nu vă mai frecați creierii de pomană, mai bine 
uitați-vă la zâmbetu' de pe fața lu' Nancy. Oricine ar putea 
vedea pe mutrele voastre dacă aţi dat cu aspiratoru' vreodată 
în viață. lar în caz că ţi se pare ceva important, Andy, probeaz- 
o pe propria-ţi piele. O să auzi imediat diferența, deşi mi-o 
imaginez pe Maria căzând pe spate dacă ar intra în camera de 
zi şi te-ar găsi curățând covoru'. 

Ce am priceput în dimineaţa aia a fost că ea nu se mai baza 
doar pe faptu' că porneam aspiratoru,', fiin'că îşi dăduse seama 
că nu era suficient. Asculta să vadă dacă sunetu' coboară şi 
urcă, aşa cum se-ntâmplă când chiar cureți ceva. Nu-şi 
începea figura împuțţită până nu auzea BUUU-bzzz în rafale. 

Ajunsesem înnebunită să-mi verific noua idee, da nu 
puteam imediat, pen' că tocma' intrase într-una din perioadele 
ei sumbre şi o vreme şi-a făcut nevoile în ploscă sau, când n- 
avea încotro, în scutece. Şi începuse să-mi fie frică că n-o să-şi 


mai revină de data asta. Ştiu că pare ciudat, fiin'că era mult 
mai uşor de îngrijit când avea mintea încețoşată, da' dacă îţi 
vine o idee ca asta, atunci vrei s-o şi verifici. În plus, mai 
simțeam şi altceva pentru ticăloasa aia, nu numa! s-o strâng 
de gât. O cunoşteam de patruzăci de ani şi ar fi fost tare 
aiurea să fie altfel. Odată îmi croşetase o cuvertură, asta se 
întâmplase cu mult înainte de-a se îmbolnăvi, da' încă o mai 
am pe pat şi-mi ţine de cald în nopţile friguroase din februarie 
când vântu' suflă înfiorător. 

Apoi, după vreo lună, o lună jumate de când îmi venise 
ideea, a început să-şi revină. Urmărea Jeopardy la televizoru' 
din dormitor şi râdea de concurenţi dacă nu ştiau cine fusese 
preşedinte pe vremea războiului dintre Spania şi SUA sau cine 
jucase în rolul lui Melanie în filmul Pe aripile vântului. Şi iar se 
apucase să mă hârâie cu posibila vizită a copiilor săi înainte 
de Labour Day. Păi da, că mă tocase la cap s-o pun în scaunu' 
cu rotile ca să se uite la mine cum atârnam cearşafurile pe 
sârmă şi să se asigure că le prindeam cu şase cârlige, nu cu 
patru. 

A sosit şi dup-amiaza de joi în care am scos plosca de sub 
ea uscată ca o farfurie şi goală ca promisiunile unui comis- 
voiajor. Nu po' să spun cât de veselă am fost s-o văd aşa. ŞI 
acu', între noi două; tu, vulpe bătrână şi vicleană, mi-am zis. 
O să vezi tu pe dracu'! Am coborât scările şi am chemat-o pe 
Susy Proulx în salon. 

— Vreau ca azi să dai tu cu aspiratoru' aici, Susy, i-am 
spus. 

— E-n regulă, do'mnă Claiborne, a zis ea. 

Aşa îmi spuneau amândouă, Andy, la fel ca majoritatea 
celor de pe insulă, din câte ştiu. N-am cerut-o explicit nici la 
biserică, nici în altă parte, da' aşa era. Ca şi cum s-ar fi gândit 
că fusesem măritată cu un tip pe nume Claiborne, o rămăşiţă 
dintr-un trecut încâlcit ce mă acuza... Sau poate că-mi 
doream să cred că majoritatea nu-şi mai aminteau de Joe, cu 
toate că-s convinsă de contrariu, şi-n final nu contează prea 
mult, oricum ar fi; presupun că sunt îndreptăţită să cred tot 


ceea ce am chef. Până la urmă, io am fost măritată cu 
nenorocitu' ăla. 

— Nu mă deranjează, a continuat ea, da' de ce vorbeşti în 
şoaptă? 

— N-are importanţă, am spus, doar încearcă să vorbeşti şi 
tu aşa. Să nu îndrăzneşti să spargi ceva p-aici, Susan Emma 
Proulx, nu cumva s-o faci. 

A roşit exact ca un butuc pus pe foc, mi se părea de-a 
dreptul comic. 

— De unde ştii că mă mai cheamă şi Emma? 

— Nu-i treaba ta, am zis, stau pe Little Tall Island de nu-ţi 
închipui câtă vreme şi ştiu o mulțime de lucruri despre 
oamenii de p-aici. Tu ai grijă numa' cum dai din coate pe 
lângă mobila şi porțelanurile doamnei "Dumnezeu", mai ales 
când te sprijini de ceva, şi n-o să ai nici o problemă. 

— O să fiu cât se poate de atentă, a spus ea. 

Am dat io drumu' la aspirator, apoi am păşit în hol şi, 
făcându-mi mâinile pâlnie la gură, am zbierat: 

— Susy! Shawna! Acu' o să dau cu aspiratoru' în salon! 

Susy era chiar lângă mine, şi vreau să vă spun că toată fața 
ei arăta ca un mare semn de întrebare. Mi-am fluturat mâna 
înspre ea, indicându-i să se întoarcă la treabă. Ceea ce a şi 
făcut. 

Am mers pe vârfurile picioarelor până la capu' scărilor şi m- 
am aşezat în vechiu' meu loc. Ştiu că pare o prostie, da nu cre 
că mai fusesem atât de emoționată de când mă dusese tata 
pentru prima dată la vânătoare, la doişpe ani. Mă simțeam 
cam în acelaşi fel, cu inima bătându-mi tare de parcă s-ar fi 
întins până-n gât. Vera avea în salon o grămadă de antichităţi 
valoroase şi de porțelanuri scumpe, da' nu m-am gândit nici 
un moment la Susy Proulx, care se învârtea ca un derviş 
printre ele. Va puteţi imagina una ca asta? 

M-am forțat să rămân pe loc cât de mult, vreun minut 
jumate, cred. Apoi am zbughit-o. lar când am năvălit în 
cameră, avea fața roşie, ochii mijiți, pumnii strânşi, gemând: 
'Îhhh! îhhh! ÎHHHHHHH! Şi-a deschis repede ochii când a auzit 


uşa de la dormitor dată de perete. Oh, cât mi-aş fi dorit s-o pot 
filma, era nemaipomenit de hazliu. 

— Dolores, pleacă imediat de-aici, a chițăit ea, încerc să trag 
un pui de somn şi mi-e imposibil dacă tu dai năvală ca un 
taur cu coarnele înainte la fiecare douăzeci de minute! 

— Bine, am spus, plec, da' mai întâi o să pun olița asta sub 
tine. Din câte miros, po' să zic că o sperietură e tot ce poa' să 
fie mai bun să-ţi rezolve problema cu constipaţia. 

Mi-a dat peste mâini şi m-a înjurat, era în stare să înjure cu 
foarte multă ardoare când voia, şi voia de fiecare dată când o 
trăgea cineva pe sfoară, da' nu i-am acordat nici o atenţie. Am 
strecurat plosca sub ea încetişor ca o boare şi dup-aia toate 
au mers strună. La sfârşit m-am uitat la ea şi ea la mine şi 
nici una n-a scos vreun cuvânt. Ne cunoşteam prea bine una 
pe alta, înţelegi tu? 

Aşa, păsărică bătrână şi urâtă, spunea fața mea, te-am 
prins din nou şi-ţi place grozav, nu? 

Nu prea mult, Dolores, zicea a ei, da nu-i nimic; dacă m-ai 
prins o dată, nu înseamnă c-o să mai reuşeşti. 

Cu toate astea, am reuşit Au mai fost câteva dezastre 
micuţe, da' niciodată ca atunci când v-am povestit, de se 
mânjiseră cu căcat până şi draperiile. Ăla a fost ultimul ei 
triumf. Apoi, perioadele de luciditate au devenit tot mai rare, 
iar când le avea, erau din ce în ce mai scurte. Nu-mi mai 
dădea junghiuri în spate, da' mă făcea să fiu tristă. Vera 
semăna cu o durere de măsele, numa' că mă obişnuisem cu 
ea, dacă înțelegeţi ce vreau să spun. 

Aş putea să capăt încă un pahar cu apă, Frank? 

Mulţumesc. Vorbitu' îți face sete. lar dacă ai lăsa sticla aia 
de whisky Gentleman Jim Beam să ia puţin aer, n-o să zic 
nimănui. 

Nu? Asta-i tot ce poţi s-aştepţi de la cei ca tine. 

Unde rămăsesem? 

A, ştiu. La firea ei. Ei bine, al treilea mod de-a fi jigodie era 
cel mai rău dintre toate. Se purta ca o jigodie pen' că, fiind 
bătrână şi tristă, n-avea ce să facă, doar să moară într-o 
cameră de la etaj pe o insulă, departe de locurile şi oamenii pe 


care-i cunoscuse, cu care îşi petrecuse cea mai mare parte a 
vieţii. Într-adevăr, nasol, numa' că îşi pierdea minţile încetu' 
cu încetu'. Şi tot timpu ' exista o parte a ei, conştientă că restu' 
ajunsese ca o faleză de pe malu' unui râu, gata să se 
prăbuşească la cea mai mică zguduitură. 

Ştii, se simțea foarte singură şi n-am priceput, n-am reuşit 
niciodată să-nţeleg în primu' rând de ce şi-a aruncat trecutu' 
la coş venind să locuiască pe insulă. Da' îi era şi teamă, iar 
asta o puteam înțelege. Chiar şi aşa, tot îşi mai păstrase o 
forță şi o putere înspăimântătoare, ca o regină muribundă ce 
nu dă drumu' la coroană nici la sfârşit; ca şi cum Dumnezeu 
însuşi ar trebui să se roage ca să-şi desfacă degetele unu' câte 
unu! de pe ea. 

Avea zile bune, da' şi proaste, po' să vă spun. Ceea ce 
numesc io izbucniri se întâmpla la trecerea de la o perioadă 
strălucitoare la una încețoşată sau de la o săptămână de 
confuzie la alta de luciditate. În timp ce se schimba, devenea 
ca şi cum n-ar fi fost nicicum... iar o parte a ei o ştia şi p-asta. 
Atunci apăreau halucinațţiile, dacă absolut toate erau 
halucinații, nu mai sunt atât de sigură cum am fost. Poate o 
să vă povestesc de ce, poate că nu, o s-aştept să văd io când 
ajung acolo dacă am chef sau nu. 

Cre' că nu se petreceau toate în dup-amiezele de duminică 
sau la miezu' nopții; probabil că p-astea mi le aduc aminte cel 
mai bine pen' că domnea atâta linişte în casă, încât mă 
speriam îngrozitor când începea să ţipe. Ca şi cum ar fi 
aruncat cineva cu o găleată de apă rece ca gheața pe mine, în 
toiu' unei zile toride de vară; nu exista clipă în care să nu mă 
gândesc c-o să mi se oprească bătăile inimii când va începe să 
urle; nu exista clipă în care să nu-mi închipui c-o să intru la 
ea în cameră şi o s-o găsesc pe moarte. Cu toate că lucrurile 
de care se speria n-aveau nici un sens. Vreau să spun că 
ştiam că-i e frică şi de ce anume îi e, da' niciodată din ce motiv. 

— Sârmele! țipa uneori când intram în cameră. Se zvârcolea 
în pat cu mâinile strânse, aşezate între țâțe, cu gura 
întredeschisă şi tremurândă, iar lacrimile i se scurgeau 
printre zbârciturile de sub ochi. Sârmele, Dolores, opreşte 


sârmele! Şi întotdeauna arăta cu degetul spre acelaşi loc: 
scândura din colțu' opus al podelei. 

Păi da, nu era nimic acolo, însă pentru ea era. Vedea toate 
sârmele alea ieşind din perete, traversând camera şi 
înconjurându-i patu', râcâind podeaua... Cel puţin aşa 
credeam că vede. Trebuia să fug în jos pe scări, să iau un cuțit 
de măcelărie din bucătărie şi să mă întorc. Îngenuncheam în 
colț sau, dacă se comporta ca şi cum ele ar mai fi înaintat, 
mai aproape de pat, pretindeam că le ciopârțesc. Făceam asta 
lăsând uşor lama pe duşumea, în aşa fel încât să nu zgârii 
scândurile din lemn de arțar, până când încetau ţipetele. 

Apoi mă duceam lângă ea şi-i ştergeam lacrimile de pe față 
cu şorțu' meu sau cu unu' dintre şervetele pe care şi le ținea 
întotdeauna sub pernă, o sărutam o dată sau de două ori şi-i 
spuneam: 

— Aşa, dragă, s-au dus. Am tăiat şi ultima bucăţică din 
sârmele alea afurisite. Uită-te şi tu. 

Îşi îndrepta privirea într-acolo (deşi în momentele despre 
care vă vorbesc nu putea vedea deloc), mai plângea puţin, apoi 
mă strângea în braţe şi zicea: 

— Mulţumesc, Dolores. Am crezut că sigur or să mă înhaţe 
de data asta. 

Câteodată îmi spunea Brenda când îmi mulțumea; fusese 
menajera familiei Donovan în Baltimore. Alte dată îmi zicea 
Clarice, care fusese sora ei şi murise în 1958. 

În anumite zile, urcam la ea în cameră şi-o găseam pe 
jumate dată jos din pat, urlând că avea un şarpe în pernă. 
Alteori stătea cu păturile puse peste față, zbierând că 
ferestrele concentrau razele soarelui şi că avea să fie arsă. 
Câteodată jura că îşi simte păru' din cap sfârâind. Nu conta 
că afară ploua sau că-ți băgai degetele în ochi de ceaţă, era 
absolut convinsă că soarele o va arde de vie, aşa că trăgeam 
jaluzelele şi o ţineam în brațe până când se oprea din plâns. 
Uneori dura un timp lung până se liniştea, chiar şi după ce 
tăcea, fiincă o simțeam tremurând ca un cățeluş ce fusese 
chinuit de nişte copii răi. Mă ruga încontinuu să mă uit la 
pielea ei şi să văd dacă are vreo arsură pe undeva. i 


răspundeam mereu că n-are nimic şi, după puţină vreme, 
uneori reuşea să adoarmă. Alteori nu, pica într-un soi de 
transă, bolborosind cuvinte adresate unor oameni inexistenți. 
Câteodată vorbea franțuzeşte, asta neînsemnând parlei vu 
franțuzăşti. Ea şi bărba-su iubiseră Parisul şi merseseră acolo 
de câte ori se putuse, cu sau fără copii. Când era veselă, 
depăna amintiri: cafe-barurile, cluburile de noapte, galeriile de 
artă şi bărcile de pe Sena, şi-mi plăcea s-o ascult. Vera 
povestea foarte frumos, când îţi descria vreun lucru aproape 
că izbuteai să-l vezi. 

Da' cele mai rele chestii — de ele se speria cel mai des — nu 
erau decât nişte iepuraşi de praf. Ştiţi despre ce vorbesc, 
ghemotoacele alea de scame pe care le strângi de sub paturi, 
din spatele uşilor sau din colțuri. Ca gogoşile de iarba-cucului. 
Îmi dădeam seama că lor le venise rându', chiar dacă nu putea 
să spună; de cele mai multe ori o calmam, da nu-mi 
imaginam nici cel mai mic motiv pentru care o puteau 
înfricoşa atât de tare excrementele alea de stafii sau ce credea 
ea că sunt de fapt, cu toate că-mi făcusem în final o idee. Nu 
râdeți, mi-a apărut în vis. 

Din fericire, iepuraşii de praf n-o preocupau atât de des ca 
sârmele din colțuri sau ca arsurile de la soare, da' atunci când 
i se arătau, o încurcam nasol. Ştiam că sunt iepuraşii de praf 
în clipa în care începea să ţțipe, chiar dacă mă găseam în 
camera mea la miezu' nopţii, dormind cu uşa închisă. lar dacă 
i se punea pata pe creier în legătură cu ălelalte... 

Ce-i, scumpo? 

O, nu-i aşa? 

Nu, nu-i nevoie să muţi mai aproape micuţu' tău casetofon; 
dacă vrei să vorbesc mai tare, aşa o să fac. În general sunt cea 
mai mare gaiță din câte ai întâlnit vreodată — Joe spunea că 
îşi dorea să i se întărească bumbacu' în urechi când mă aflam 
io în preajma lui. Da' îmi dădea fiori felu' cum reacționa ea la 
iepuraşii ăştia de praf, iar faptu' că am început să vorbesc mai 
încet dovedeşte că încă nu mi-a trecut. Chiar şi acu”, după ce- 
a murit. Uneori o dojeneam: "De ce te cobori la asemenea 
prostii, Vera?" Numa' că nu erau prostii, cel puţin nu pentru 


Vera. M-am gândit de nenumărate ori la cum o s-o mierlească 
din cauza iepuraşilor ălora de praf nenorociţi. Şi cre' că nu m- 
am îndepărtat prea tare de adevăr, dacă stau mai bine să 
judec. 

Ce începusem să zic e că atunci când i se punea pata pe 
creier în legătură cu ălelalte lucruri: şarpele din pernă, 
soarele, sârmele, țipa. Dacă apăreau însă iepuraşii de praf, 
scotea nişte urlete asurzitoare. De obicei nu cuvinte, doar 
zbierăte stridente, atât de lungi şi de tari, încât ţi se zbârlea 
pielea de pe tine. 

Alergam într-acolo şi o găseam smulgându-şi păru' din cap 
sau zgâriindu-se cu unghiile pe față şi arătând ca o vrăjitoare. 
Cu ochii atât de imenşi, aproape cât nişte farfurioare de 
dulceaţă, şi întotdeauna holbându-se la un colț sau altu' al 
camerei. 

Câteodată putea să îngaime: lepuraşii de praf, Dolores! O, 
Doamne, iepuraşii de praf! Altă dată nu era capabilă decât să 
plângă. Îşi acoperea ochii pentru câteva secunde cu mâinile, 
apoi privea iar. Parcă n-ar fi suportat să se uite şi totuşi nu se 
îndura nici să nu se uite. Şi începea iar să-şi sfâşie fața cu 
unghiile. Le tăiam întotdeauna cât mai scurt, da' tot îi dădea 
sângele aproape de fiecare dată, iar io mereu mă minunam 
cum de-i rezistă inima la o asemenea teroare, la cât de grasă 
şi bătrână ajunsese să fie. 

Odată a căzut din pat şi a rămas lungită pe jos, cu un 
picior îndoit sub ea. M-a speriat de moarte atunci. Am intrat 
în fugă şi ea stătea acolo pe podea, lovind cu disperare 
scândurile şi zbierând de dărâma casa. A fost unica ocazie, în 
toți anii în care am lucrat pentru ea, când l-am chemat pe 
doctoru' Freneau în mijlocu' nopții. A venit tocma' din 
Jonesport, în barca cu motor a lu' Collie Violette. L-am sunat 
fiincă mi-am închipuit că-şi rupsese picioru' şi aşa ar fi 
trebuit să fie după cum şi-l îndoise sub ea, ar fi putut să şi 
moară din pricina şocului. Numa' că nu şi-l fracturase, n-am 
idee cum de nu, da' Freneau mi-a zis că doar şi-l scrântise, iar 
a doua zi a intrat într-una din perioadele ei bune, 
nemaiamintindu-şi nimic din ceea ce se întâmplase. Odată, 


când părea a fi mai mult sau mai puțin în lumea reală, am 
întrebat-o despre iepuraşii de praf, iar ea s-a uitat la mine de 
parcă aş fi fost sărită de pe fix. Nu-şi dădea seama absolut 
deloc despre ce vorbeam. 

După ce am păţit-o de câteva ori, am învăţat ce să fac. Cum 
îi auzeam urletele asurzitoare, săream din pat şi fugeam pe 
uşă, dormitoru' meu găsindu-se numa' la o cameră de-al ei, 
mai precis o debara. Țineam o mătură rezemată de perete în 
hol, şi un făraş, încă de când o apucaseră pentru prima dată 
pandaliile cu iepuraşii de praf. Dădeam buzna înăuntru, 
agitând mătura de parcă aş fi vrut să-nfrunt o întreagă gaşcă 
de bătăuşi şi ţipând (era singuru' mod prin care mă puteam 
face auzită). 

— Îi prind, Vera! strigam io. Imediat îi prind. Tu doar 
încearcă să-ți ţii pliscu' închis. 

Şi măturam în colțu' spre care se holba ea, trecând apoi şi 
la ălălalt, ca să fiu sigură. Uneori, în momentu' ăsta, se 
calma, da' cel mai adesea începea să zbiere că de sub pat 
ieşeau şi mai mulți. Aşa că mă aşezam pe coate şi pe 
genunchi, prefăcându-mă că mătur şi acolo. Odată, imitaţia 
aia păcătoasă şi grosolană de femeie idioată aproape că a 
căzut peste mine, încercând să se aplece ca să se convingă. 
Probabil că m-ar fi strivit ca pe o muscă. Ce tablou comic ar fi 
fost! 

Altă dată am măturat fiecare locşor care o înfricoşa, i-am 
arătat făraşu' gol şi i-am spus: 

— Na, dragă, vezi? Am strâns tot ce te ameninţa. 

S-a chiorât mai întâi la făraş, apoi şi-a ridicat privirea spre 
mine, tremurând din tot corpu', cu ochii înotând în lacrimi, ca 
bolovanii pe care-i distingi cu greu pe fundu' râului, şi mi-a 
şoptit: 

— O, Dolores, sunt atât de gri! Atât de scârboşi! Du-i de-aici! 
Te rog, ia-i de-aici! 

Puneam mătura şi făraşu' lângă uşa camerei mele, să le am 
la îndemână data viitoare, apoi mă întorceam s-o liniştesc. Să 
mă calmez şi io, de fapt. lar dacă aveţi senzația că mă 
simțeam mai bine, încercați şi voi să vă plimbaţi singuri într- 


un muzeu mare şi vechi ca ăla, în toiul nopții, cu vântu' 
gemând afară şi cu o femeie bătrână şi ţicnită înăuntru. Inima 
îmi bătea ca o toacă şi nu-mi puteam recăpăta răsuflarea... 
Da' n-o lăsam să vadă în ce hal eram, pen' că şi-ar fi pierdut 
încrederea în mine şi unde-am mai fi ajuns atunci? 

După majoritatea crizelor de genu' ăsta îi periam păru', se 
pare că o calma cel mai rapid. Plângea şi se tânguia la 
început, uneori îşi încolăcea brațele pe după mine şi mă 
strângea, îngropându-şi faţa în pântecele meu. Îmi aduc 
aminte cât de fierbinţi îi deveneau fruntea şi obrajii, după ce 
trecea prin distracţia cu iepuraşii de praf, şi cum mă uda 
uneori pe sub cămaşa de noapte cu lacrimile ei. Biata 
bătrână! Cre' că nimeni dintre noi nu-şi închipuie cum e să fii 
atât de în vârstă sau să te urmărească monştrii şi să nu fii în 
stare să ţi-o explici nici măcar ţie însuți. 

Câteodată, nici o juma' de oră de periat nu rezolva nimic. 
Continua să privească prin mine spre colțu' ăla, ținându-şi 
respirația şi scâncind. Ori îşi băga mâna în întunericu' de sub 
pat şi apoi şi-o trăgea brusc înapoi, de parcă s-ar fi aşteptat să 
sară ceva la ea şi s-o muşte. O dată sau de două ori şi mie mi 
s-a părut că văd o chestie mişcându-se acolo jos şi a trebuit 
să-mi încordez tare fălcile ca să nu ţip. Păi da, fusese numa! 
umbra mâinii ei, ştiu asta, însă vreau să vă spun doar în ce 
stare mă adusese. Îhî, până şi pe mine, io, care de obicei sunt 
la fel de cu picioarele pe pământ pe cât de mare am gura. 

Atunci când nu mai era nimic de făcut, mă băgam lângă ea 
în pat. Braţele i se strecurau încet în juru' meu, până mă 
cuprindeau de tot, capu i se aşeza pe ceea ce îmi mai 
rămăsese din piept, iar io îmi puneam mâinile în juru' ei şi o 
țineam aşa până când o fura somnu'. Apoi mă furişam tiptil 
din pat, uşurel să n-o trezesc, şi mă întorceam la mine în 
cameră. De vreo câteva ori, chiar am rămas la ea. Asta se 
întâmpla mai ales când mă trezea în toiu' nopții cu ţipetele ei 
— pur şi simplu adormeam acolo. 

Într-una din aceste nopți am visat despre iepuraşii de praf. 
Numa! că în vis nu eram io, ci eram ea stând în patu ăla de 
spital, simțindu-mă atât de grasă, că nu mă puteam întoarce 


de pe-o parte pe alta fără ajutor, şi cu pântecele arzând până 
în străfunduri de la o infecţie urinară ce n-avea să-mi treacă 
cu adevărat niciodată, după cum stătea ea tot timpu jilavă 
acolo jos, fără nici cea mai mică rezistenţă la boli. S-ar zice că 
preşu' le ura bun-venit tuturor microbilor care voiau să intre, 
d-aia fusese pus cu fața-n sus pe prag, tocma' bine. 

M-am uitat către unu' din colțuri şi ceea ce am văzut 
semăna cu o căpățână din praf. Avea ochii dați peste cap şi 
gura plină de dinţi lungi ca nişte colți. A început să vină înspre 
pat, foarte lent, rostogolindu-se, iar când s-a întors încă o dată 
cu fața spre mine, fixându-mă cu privirea, l-am recunoscut pe 
Michael Donovan, soțu' Verei. S-a răsucit a doua oară şi de 
data asta chipu' i se transformase în al lu' bărbatu-meu, Joe 
St. George, strâmbându-se îngrozitor şi cu o grămadă de dinți 
lungi din praf clănțănindu-i în gură. După a treia rostogolire 
n-am mai remarcat să fi fost nimeni cunoscut, da' arăta teribil 
de viu, înfometat şi voia să ajungă până la mine să mă 
mănânce. 

M-am trezit brusc, cu o smucitură atât de puternică, încât 
aproape am căzut din pat. Se făcuse dimineaţă, iar soarele îşi 
arunca razele în fâşii pe podea. Vera mai dormea încă. Îmi 
udase toată mâna cu salivă, da' n-aveam putere să mă şterg. 
Stăteam acolo lungită, tremurând plină de transpirație, 
încercând să mă conving că revenisem la realitate şi că totu' 
era bine, aşa cum ţi se întâmplă după un coşmar groaznic. O 
clipă am mai zărit jos, lângă pat, capu' din praf cu ochii mari 
şi goi, cu dinţii lungi. În asemenea hal ajunsesem. Apoi totu' a 
dispărut; podeaua şi colțurile au devenit la fel de curate ca 
întotdeauna. Da' de-atunci m-am întrebat mereu dacă nu 
cumva ea mi-a trimis visu', dacă nu văzusem o parte din ceea 
ce îşi imagina ea de câte ori scotea răcnetele alea asurzitoare. 
Poate că inhalasem o frântură din spaima ei şi mi-o 
însuşisem. Credeţi că lucruri din astea au loc şi în realitate, 
sau numa' în revistele alea ieftine care se vând te băcănie? 
Habar n-am... Da' ceea ce ştiu e că visul m-a îngrozit până-n 
vârfu' unghiilor. 


Oricum, po' să spun că zbierătele ei înnebunitoare din dup- 
amiezele de duminică ori din mijlocu' nopţii constituiau al 
treilea mod de-a fi jigodie. Da' era în acelaşi timp şi un lucru 
trist, foarte trist. Toate ticăloşiile ei aveau o notă de tristețe, 
deşi asta nu mă împiedica să m-apuce uneori chefu' de a-i 
suci gâtu' ca unei găini, şi cre că oricine în afară de 
nenorocita aia de Ioana d'Arc ar fi simţit la fel. Probabil că 
atunci când Susy şi Shawna m-au auzit urlând că vreau s-o 
omor în ziua aia, sau când altcineva ne-a ascultat 
aruncându-ne una alteia cuvinte urâte, ei bine, s-ar fi putut 
gândi că o să-mi suflec fustele şi că o să dansez step pe 
mormântu' ei după ce, în sfârşit, o s-o mierlească. Îmi închipui 
că deja unii dintre ei ţi-au zis asta până acu, nu, Andy? Nu-i 
nevoie să-mi răspunzi, faţa ta e foarte sugestivă. Ca un afiş. În 
afară de asta, ştiu cât de mult le place oamenilor să 
vorbească. Ne bârfeau pe mine şi pe Vera, ieşiseră o grămadă 
de zvonuri despre mine şi Joe, vreo câteva înainte ca el să 
moară, da' cele mai multe dup-aia. Aici, în provincie, cel mai 
interesant lucru pe care poa' să-l facă o persoană e să dea 
brusc ortu' popii, ai remarcat vreodată? 

Deci am ajuns la Joe. 

Întotdeauna m-a înspăimântat partea asta, da' cre! că n-are 
nici un rost să vă mint în legătură cu ea. V-am spus deja că l- 
am omorât, n-am chef să mă repet, da' ce-i mai greu abia acu' 
urmează: cum, de ce şi când s-a-ntâmplat 

M-am gândit foarte mult la Joe azi, Andy. Mai mult la el 
decât la Vera, ca să fiu sinceră. Am încercat să-mi aduc 
aminte în primu' rând de ce m-am măritat cu el şi, la început, 
n-am fost în stare. După un timp m-a cuprins panica, la fel ca 
atunci când i se puneau piticii pe creier Verei că are un şarpe 
în pernă. Apoi mi-am dat seama ce mă împiedica: io 
scormoneam după dragoste, de parcă aş fi fost una dintre 
fetiţele alea prostuţe pe care le angaja ea în iunie şi le concedia 
înainte de mijlocu' verii pen' că nu respectaseră vreo regulă. 
Căutam iubirea dintre noi, da' nu existase prea multă, nici 
măcar în 1945, când io aveam optişpe ani, iar el nouăşpe şi ni 
se aşternea toată viaţa în față. 


Ştii care a fost singuru' lucru ce mi-a venit în minte când 
şedeam acolo, pe trepte, scremându-mă puternic să-mi 
amintesc despre dragoste? Că avea o frunte frumoasă. 
Stăteam lângă el în sala de clasă, pe vremea când eram 
împreună la liceu — asta se-ntâmpla în timpu' celui de-al 
doilea război mondial —, iar acu' mă gândesc la fruntea lui, la 
cât de netedă părea, şi fără nici un coş. Îi ieşiseră vreo câteva 
pe obraji şi pe bărbie, îi apăreau mereu puncte negre pe părțile 
laterale ale nasului, da' fruntea îi rămânea albă ca laptele. Mi- 
aduc aminte că îmi doream s-o ating... că visam s-o ating, ca 
să fiu sinceră, vrând să văd dacă era atât de catifelată cum 
credeam. lar când m-a invitat să merg cu el la petrecerea 
liceului, am acceptat şi am profitat de ocazie să i-o pipăi; nu 
exista nici o parte a ei să nu fie netedă şi catifelată cum îmi 
închipuisem; păru' îl avea dat pe spate şi atât de superb 
ondulat. Io i-atingeam păru' şi fruntea în întuneric, în timp ce 
formația din sala de dans a hanului The Samoset cânta 
"Moonlight Cocktail”... După câteva ore de stat pe scările alea 
nenorocite, gata să se prăbuşească în orice clipă, asta mi-a 
venit în minte, aşa că vezi, tu, până la urmă fusese ceva acolo, 
puțin, da! fusese. 

Ei bine, că după nu prea multe săptămâni, m-am trezit 
mângâindu-i nu numa! fruntea, şi atunci am făcut greşeala. 

Acu' să ne-nțelegem, nu încerc să spun că am sfârşit 
petrecându-mi cei mai buni ani din viaţă cu burdufu' ăla fără 
fund doar pen' că îmi plăcuse cum îi arăta fruntea în clasa a 
şaptea, când razele soarelui băteau câş pe ea. Pe naiba! Ceea 
ce încerc să zic e că asta-i toată dragostea pe care sunt în 
stare s-o revăd azi şi că de-aia mă simt teribil de nasol. Să şed 
cu curu! pe treptele alea de lângă East Head şi să mă strofoc 
după vremuri de mult trecute... asta-i o treabă a dracu' de 
grea. A fost prima dată când am priceput cât de ieftin m-am 
vândut, poate fiincă am crezut că mai scump ar fi fost 
imposibil pentru una ca mine. Sunt convinsă că am îndrăznit 
pentru prima oară să mă gândesc la faptu' că meritam să fiu 
iubită mai mult decât ar fi putut iubi Joe St. George pe oricine 
altcineva, eventual cu excepția propriei lui persoane. Nu 


trebuie să vă închipuiți că o bătrână nemernică şi rea de gură 
ca mine nu crede în dragoste, e singuru' lucru pe care pun 
preț cu adevărat. 

Nu m-am chinuit prea tare cu motivu' pentru care m-am 
măritat cu el, deşi tre' s-o zic şi p-asta. Aveam în burtă o fetiță 
de şase săptămâni în momentu' în care am spus: 'Da, până 
când moartea ne va despărți”. Asta a fost principalu,, restu' 
fiind obişnuitele idei prosteşti; un lucru am învățat şi io toată 
viața: motivele idioate duc la căsătorii idioate. 

Mă săturasem să mă cert cu maică-mea. 

Mă săturasem să mă bată la cap taică-meu. 

Toate prietenele mele făceau acelaşi lucru, unele aveau deja 
căminele lor, voiam să fiu şi io om mare ca şi ele, mă 
săturasem să fiu o fetiță prostuţă. 

Îmi zisese că mă doreşte, iar io îl crezusem. 

Îmi zisese că mă iubeşte, iar io o crezusem şi p-asta... După 
ce mi-a declarat-o, m-a întrebat dacă şi io simt la fel pentru el, 
iar mie mi s-a părut politicos să spun da. 

Eram speriată de ce mi s-ar fi putut întâmpla altfel, unde 
m-aş fi dus, cum m-aş fi descurcat, cine ar fi avut grijă de 
copil. 

Toate astea or să arate tâmpite pe hârtie, Nancy, da' cel mai 
cretin lucru e că io cunosc o duzină de cucoane cu care am 
fost colegă la şcoală şi care s-au căsătorit din aceleaşi motive, 
cele mai multe sunt încă măritate, rezistând eroic şi sperând 
să le supraviețuiască soților lor, să-i îngroape şi apoi să scoată 
pentru totdeauna mirosu' de bere al băşinilor lor impregnat în 
cearşafuri. 

Până prin 1952 uitasem complet de fruntea lui, iar în 1956 
deja nu mai aveam de-a face nici cu restu' corpului şi cre că 
am început să-l urăsc pe vremea când Kennedy o lua de la Ike, 
da' încă nu-mi trecuse prin cap să-l omor. Îmi ziceam că stau 
cu el fiin'că trebuia să existe un tată pentru copiii mei, dacă 
nu pentru altceva. Nu-i de râs? Da' ăsta-i adevăru. Vă jur. Şi 
mai jur încă un lucru: dacă Dumnezeu mi-ar mai oferi oa 
doua şansă, l-aş ucide încă o dată, chiar dacă ar însemna 
osândirea veşnică şi focu' iadului; astea oricum mă aşteaptă. 


Cre' că toată lumea din Little Tall, în afara nou-veniţilor, 
ştie că io l-am omorât, cea mai mare parte a lor bănuind şi de 
ce, adică din cauza faptului că mă mângâia, numa' că 
ținându-şi pumnii strânşi. Da' nu de asta a sfârşit-o aşa 
prost; adevăru' e că nu mi-a atins nici un firicel din cap în 
ultimii trei ani de căsnicie, indiferent ce zic alții. L-am lecuit de 
chestia asta spre finalu' lu' 1960 sau începutu' lu' 1961. 

Până atunci da, mă bătuse destul de des. Nu pot nega. Şi 
înduram, o recunosc şi pe-asta. Prima dată se întâmplase în a 
doua noapte după ce ne-am căsătorit. Ne dusesem la Boston 
pentru un weekend ce reprezenta toată luna noastră de miere 
şi ne cazasem la Parker House. N-am prea ieşit din cameră 
atunci. Nu eram decât un cuplu de ţărănoi speriați să nu ne 
rătăcim. Joe spunea că nici de-al naibii nu vrea să cheltuiască 
pe taxi cei douăşcinci de dolari, dați de părinţii mei ca să ne 
distrăm, pen' că nu mai ştia drumu înapoi spre hotel. 
Dumnezeule, cât de dobitoc putea fi! Da' şi io... O latură a lu 
Joe care mie îmi lipsea (şi-s încântată de chestia asta) era 
latura permanent suspicioasă a caracterului lui. Căpătase 
ideea că toată umanitatea se pornise împotrivă-i şi cre că, 
probabil, de cele mai multe ori când se îmbăta, o făcea fiincă i 
se părea singura cale de a-şi adormi vigilența. 

Nici asta nu-i de ici-de colo. Ce începusem să vă povestesc e 
că am coborât la restaurant în sâmbăta aia, am mâncat pe 
rupte şi apoi am urcat din nou la noi în cameră. Joe avea 
mersu' destul de nesigur, din câte îmi aduc aminte, băuse vreo 
patru-cinci beri la cină ca să-i meargă mai bine la stomac cu 
cele nouă sau zece, câte dăduse pe gât în cursu' dup-amiezei. 
O dată ajunşi în cameră, a rămas în picioare zgâindu-se la 
mine atât de mult timp, încât l-am întrebat dacă observase 
ceva în neregulă. 

— Nu, a spus el, da' am văzut un bărbat în restaurant care 
se holba la rochia ta, Dolores. Aproape că-i ieşiseră ochii din 
orbite. lar tu ştiai că se uită la tine, nu? 

A fost cât p-aci să-i zic că până şi Gary Cooper sau Rita 
Hayworth de-ar fi stat într-un colț, tot nu i-aş fi remarcat, 
apoi m-am gândit că n-am de ce să mă obosesc. N-avea nici 


un sens să discuți cu Joe când o lua la măsea; nu-ncerc io să 
vă mint, da' când m-am măritat, n-am făcut-o chiar orbeşte. 

— Dacă un bărbat se uita la rochia mea, de ce nu te-ai dus 
la el să-i spui să-şi închidă ochii? 

Fusese doar o glumă, poate că încercasem să-i schimb 
starea de spirit, da' el n-a luat-o ca atare. Asta îmi amintesc. 
Joe nu ştia de glumă absolut deloc, tre' să spun că n-avea nici 
un strop de simț al umorului. Era ceva ce într-adevăr nu 
cunoşteam la el; îmi imaginam că simțul umorului e ca un 
nas sau ca o pereche de urechi, că la unii funcționează mai 
bine decât la alţii, da' că toată lumea îl posedă. 

M-a înhățat, m-a răsturnat peste genunchii lui şi m-a bătut 
cu un pantof la fund. 

— Nimeni în afară de mine n-o să aibă nici cea mai mică 
idee despre culoarea chiloților de pe tine de-acu' încolo, 
Dolores. M-ai auzit? Numa! io! 

M-am gândit că era un fel de joc al îndrăgostiţilor, el 
pretinzând că e gelos ca să mă flateze, aşa de fraieră puteam fi 
p-atunci. Gelozie, într-adevăr, nimic de zis, numa că 
dragostea n-avea de-a face cu asta. Mai mult asemeni unui 
câine care-şi pune o labă pe os şi mârâie dacă te apropii prea 
tare de el. Pe vremea aia nu ştiam, aşa că mă împăcasem cu 
gându'. Mai târziu o înduram fiin'că aveam senzația că bătaia 
pe care i-o trage bărbatu' din când în când nevestei reprezintă 
o parte a căsniciei, nu una bună, da' nici să speli WC-urile nu 
e şi, cu toate astea, majoritatea femeilor se apucă de chestia 
asta imediat după ce rochia şi voalul de mireasă au fost 
împachetate şi puse în dulap. Nu-i aşa, Nancy? 

Şi taică-meu o mai lovea uneori pe maică-mea, bănuiesc că 
de-aici mi-am cules şi io ideea că nu-i nimic deosebit, ci doar 
un lucru pe care trebuie să-l suporţi. Îmi iubeam foarte mult 
tatăl, şi ei țineau teribil unu' la altu, da' putea fi şi un om 
îngrozitor dacă i se îndoia câş păru' de pe cur. 

Îmi aduc aminte odată, cre' că aveam doar vreo nouă 
anişori, când s-a întors după ce strânsese fânu' de pe păşunea 
lu' George Richards, lângă West End, iar maică-mea nu 
terminase de pregătit cina. Nu mai țin minte de ce, ci numa! ce 


s-a-ntâmplat după ce-a intrat pe uşă. N-avea decât şorțu' pe 
el (îşi scosese pantofii şi ciorapii pe verandă pentru că erau 
plini de pleavă), iar fața şi umerii îi fuseseră arse de soare 
până la carne vie. Cu păru' transpirat la tâmple şi un pai 
atârnându-i deasupra sprâncenei dintr-o cută aflată exact în 
mijlocu' frunții, arăta înfierbântat, obosit şi îngrozitor de 
şucărit. 

A păşit în bucătărie, iar pe masă nu se afla nimic, numa' o 
vază cu flori. S-a-ntors spre maică-mea şi a spus: "Unde mi-e 
mâncarea, cretino?' Ea şi-a deschis gura, da' înainte de a 
apuca să zică ceva, i-a pus mâna peste față şi i-a făcut vânt pe 
jos, într-un colț. lo stătusem în pragu' bucătăriei şi văzusem 
totu'. El a trecut pe lângă mine, cu capu aplecat şi păru' 
căzându-i peste ochi — de câte ori văd vreun bărbat mergând 
în felu' ăsta spre casă, obosit după o zi de muncă şi cu coşu' 
pentru mâncare în mână, mă gândesc la tata —, iar io mă 
speriasem. Am vrut să mă dau la o parte din calea lui, fiincă 
simțeam că m-ar fi lovit şi pe mine, da' aveam picioarele prea 
țepene. Nici vorbă de aşa ceva. Doar m-a ridicat cu palmele lui 
calde şi mari, m-a pus deoparte şi şi-a continuat drumu. S-a 
aşezat cu mâinile pe genunchi şi capul plecat în jos ca şi cum 
s-ar fi uitat la ele. La început, găinile au fugit, da' s-au întors 
după un timp şi s-au apucat să ciugulească printre picioarele 
lui. Credeam că o să dea cu ele de pământ de-o să le zboare 
fulgii, da' n-a făcut-o nici p-asta 

Apoi am privit spre maică-mea. Încă mai stătea în colțu' 
ăla. Îşi pusese un prosop de vase peste față şi hohotea în el. 
Avea braţele încrucişate pe piept. Asta îmi aduc aminte cel 
mai bine, deşi nu ştiu de ce, cum braţele îi erau încrucişate pe 
piept, uite aşa. M-am dus la ea şi am îmbrăţțişat-o; mi-a simțit 
mâinile strângând-o şi m-a împins înapoi. Dup-aia şi-a luat 
prosopu' de pe față, şi-a şters lacrimile cu el şi mi-a zis să ies 
la taică-meu şi să-l întreb dacă vrea un pahar de limonadă 
rece sau o sticlă de bere. 

— Neapărat să-i spui că nu sunt decât două sticle de bere, a 
spus ea. lar dacă vrea mai mult de-atât, să meargă la 
magazin să-şi cumpere sau mai bine să nu bea deloc. 


Am ieşit afară, i-am zis, iar el mi-a răspuns că nu vrea bere, 
da' că un pahar de limonadă i-ar prinde bine. Am fugit să i-l 
aduc. Maică-mea pregătea cina. Încă mai avea fața umflată de 
plâns, da' se-nvârtea ca un titirez, şi în noaptea aia patu' a 
scârțâit ritmat, ca de obicei. Nu s-a mai vorbit nimic despre 
asta dup-aia. Aşa ceva se chema corecție casnică p-atunci, 
făcea parte din atribuţiile bărbatului şi, dacă stau mai bine să 
mă gândesc, îmi dau seama că maică-mea o merita, altfel nu 
i-ar fi aplicat-o niciodată. 

Au mai existat vreo câteva ocazii când l-am văzut lovind-o, 
da' de asta uni amintesc cel mai bine. N-am observat să fi dat 
cu pumnu' în ea, aşa cum mă bătea Joe, da' odată a biciuit-o 
cu o pânză marinărească pentru vele şi probabil că a durut-o 
foarte nasol. I-a lăsat dâre roşii care n-au dispărut toată dup- 
amiaza. 

Nimeni nu-i mai spune corecție casnică în zilele astea, 
termenul ieşit din uz şi, din câte vă pot zice, n-are decât să se 
ducă învârtindu-se, da' io am crescut cu ideea că atunci când 
femeile sau copiii sar pârleazu', e treaba bărbatului să-i aducă 
înapoi. Nu-ncerc să vă spun toate astea doar fiin'că aşa se- 
ntâmpla pe vremea când eram mică, da' io aveam impresia că 
e-n regulă. Nu vreau să vă ţin teorii, da' ştiu că atunci când 
un bărbat dă într-o femeie, asta n-are nimic de-a face cu 
corecția... Cu toate că l-am lăsat pe Joe să mă lovească foarte 
mult timp. Cre' că mă sictirisem prea tare de treburile de- 
acasă — de curățat pentru cei care locuiau aici doar verile, de 
crescut copii, încercând pe de altă parte să spăl mizeriile pe 
care le făcea Joe vecinilor — ca să-mi mai pun şi problema 
asta. 

Fiind măritată cu Joe — oh, la naiba! Cum e orice căsnicie, 
de fapt? Probabil că există mai multe feluri, da' nu-i una care 
să fie înăuntru cum pare pe dinafară, po' să vă zic asta. Ce 
văd oamenii dintr-o căsnicie e una şi ce se-ntâmplă în spatele 
uşilor e cu totu' altă mâncare de peşte. Uneori e îngrozitor, 
alteori e caraghios, da' de obicei ambele în acelaşi timp. 

Oamenii cred că Joe a fost un alcoolic care obişnuia să mă 
bată — pe mine şi, probabil, şi pe copii — când se îmbăta. Îşi 


închipuie că în ultima vreme o făcea prea des, aşa că io i-am 
tăiat macaroana. l-adevărat că Joe trăgea la măsea şi că se 
ducea uneori la întâlnirile antialcoolicilor în Jonesport, da' nu 
era mai alcoolic decât mine. Se îmbăta criță o dată la patru- 
cinci luni, de obicei cu lepădături ca Rick Thibodeau sau 
Stevie Brooks, ăştia chiar fiind alcoolici, da' dup-aia o lăsa 
moartă şi nu mai lua decât o duşcă-două, noaptea înainte de 
culcare. Nu mai mult de-atât, pen' că, dacă avea o sticlă, îi 
plăcea să tragă de ea cât mai mult. lar din câți alcoolici am 
cunoscut, nici unuia nu-i ardea să facă o sticlă să țină prea 
mult, nu Jim Beam, nu Old Duke, nici măcar tescovină care 
găureşte pânza de bumbac când o torni. Un beţiv adevărat are 
numa' două griji: să golească ulcioru' din mână şi să se 
frământe de unde obține altu' după ce-l termină pe ăla dintâi. 

Nu, nu devenise alcoolic, însă nu-i păsa dacă oamenii îl 
considerau aşa. Îi folosea să-şi găsească o slujbă, mai ales în 
timpul verilor. Presupun că ceea ce credea lumea despre 
Alcoolicii Anonimi s-a schimbat de-a lungu' vremii, ştiu că se 
vorbeşte despre asta mai mult ca înainte, da' un singur lucru 
a rămas constant, şi anume felu' cum îi ajută pe cei care 
pretind că vor să se-ndrepte. Joe a rezistat un an întreg fără 
să pună un strop în gură sau, cel puţin, n-a povestit la nimeni 
dacă n-a fost aşa, şi s-a dat o petrecere în cinstea lui în 
Jonesport. l-au oferit cadou un tort şi un medalion. În vara 
aia, după ce şi-a căutat o slujbă, înainte ca omu să-l 
angajeze, i-a mărturisit că e un fost alcoolic care se reface. 
"Dacă nu vrei să-mi dai postu' din cauza asta, nu mă supăr', 
spunea el, "da' tre' să-mi iau o piatră de pe inimă. Mă duc la 
întâlnirile antialcoolicilor de un an şi mi-au zis acolo că, dacă 
nu poți fi sincer, nu poţi rezista fără să te apuci din nou de 
băut". 

Apoi îşi scotea medalionu' primit, i-l arăta, dând impresia 
că n-a mâncat în ultima lună decât pâine cu apă, şi asta 
numa' duminicile. Cre' că vreo doi au şi început să plângă 
după ce le-a povestit cum muncea el din joi în Paşti şi cum se 
ruga la Dumnezeu să-l oprească să bea un păhărel când nu se 
mai putea abţine... asta întâmplându-se la fiecare sfert de oră, 


dacă te luai după el. Îi vrăjea pe toţi şi-i picau cu uşurinţă în 
plasă, dându-i cu cincizăci de cenți sau chiar cu un dolar în 
plus pe oră, mai mult decât intenţionaseră inițial să-l 
plătească. Ai zice că nu-i mai ținea poanta şi după Labour 
Day, da' îi mergea la fel de bine şi aici, pe insulă, unde oamenii 
îl vedeau în fiecare zi şi ar fi trebuit să-l cunoască mai bine. 

Adevăru' e că, de cele mai multe ori când mă bătea, Joe era 
perfect treaz. Când se matolea, nu-i mai păsa de nici o culoare 
de mine. Apoi, în 1960 sau 1961, s-a întors acasă după ce-l 
ajutase pe Charlie Dispenzieri să-şi scoată barca din apă, iar 
când s-a aplecat să-şi ia o Coca din frigider, am văzut că avea 
pantalonii crăpaţi în cur. M-a pufnit râsu'. N-am fost în stare 
să mă abțin. N-a spus nimic, da' în momentu' în care m-am 
dus să mă uit în cratița cu varză de pe aragaz — tocma' 
pregăteam o cină caldă în noaptea aia, mi-aduc aminte de 
parcă a fost ieri —, a înşfăcat un butuc din lemn de arțar din 
ladă şi mi-a pălit una în spate. M-a durut. Ştiţi cum e când te 
loveşte cineva în rinichi. Te face să-i simți mici, fierbinți şi atât 
de grei, de parcă s-ar desface brusc de ceea ce-i ține legați la 
locul lor şi s-ar scufunda rapid, ca o pietricică într-o găleată 
cu apă. 

M-am târât cu greu până la masă şi m-am aşezat pe un 
scaun. Aş fi căzut pe podea dacă scaunu' s-ar fi aflat cu un 
centimetru mai departe. Stăteam acolo, aşteptând să-mi 
treacă durerea. Nu plângeam în hohote, pen' că nu voiam să-i 
sperii pe copii, da' lacrimile îmi curgeau încontinuu pe faţă. 
Pur şi simplu nu eram în stare să le opresc. Îmi dăduseră 
lacrimile de durere, şi nimic sau nimeni n-ar fi reuşit să le 
sece. 

— Să nu mai râzi niciodată de mine, putoare! a spus Joe. A 
vârât lemnu' cu care mă lovise înapoi în ladă, apoi s-a aşezat 
să citească ziaru' American. S-ar fi cuvenit s-o ştii mai bine ca 
acu! zece ani. 

Au trecut vreo douăzăci de minute până când am reuşit să 
mă ridic de pe scaunu' ăla. A trebuit s-o chem pe Selena să 
stingă focu' şi să dea la o parte mâncarea, chiar dacă aragazu' 
se găsea la doi paşi de mine. 


— De ce n-ai făcut tu asta, mami? m-a întrebat ea Mă 
uitam cu Joey la desene animate. 

— Mă odihneam, i-am răspuns io. 

— Aşa-i, a zis Joe din spatele ziarului, a bătut câmpii până 
când a apucat-o ameţeala. 

Apoi a râs. Şi asta m-a decis; râsu ăla a fost picătura carea 
revărsat paharu'. Atunci m-am hotărât că n-o să mă mai 
lovească niciodată sau, dacă o să se mai întâmple, o s-o 
plătească scump. 

Am cinat şi apoi ne-am uitat la televizor ca de obicei, io şi 
copiii cei mari stând pe canapea, iar micu' Pete în poala lu 
taică-său pe fotoliu. Pete a ațipit acolo, la fel ca-ntotdeauna, 
pe la şapte jumate, iar Joe l-a dus în pat. O oră mai târziu |- 
am trimis la culcare pe Joe Junior, iar Selena a plecat pe la 
nouă. lo în general mă băgam în pat la zece, iar Joe stătea 
treaz până în jur de miezu' nopții, ațipind din când în când în 
timp ce se uita la televizor sau citea articole din ziar, alea pe 
care nu le remarcase prima dată, şi se scobea în nas. Aşa că 
vezi, Frank, nu eşti chiar atât de rău; unii nu renunţă la 
obiceiu' ăsta nici după ce cresc mari. 

În noaptea aia nu m-am dus la culcare ca de obicei. Am 
rămas lângă Joe. Spatele îmi mai trecuse un pic. Oricum, 
îndeajuns de mult, încât să fac ce-mi pusesem în gând. Poate 
că eram puţin nervoasă, dacă-i aşa nu-mi mai aduc aminte. Îl 
aşteptam să ațipească, ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat. 

M-am ridicat, m-am dus la bucătărie şi am luat cana cu 
smântână de pe masă. N-o căutasem în mod special; se afla 
acolo numa' fiin'că fusese rându' lu' Joe Junior să strângă 
masa, şi pur şi simplu uitase s-o pună în frigider. Mereu uita 
câte ceva: ba să bage smântâna în frigider, ba să pună capacu' 
la cutia cu unt, ba să învelească pâinea ca să nu se usuce 
prima felie în timpul nopţii; iar acu, când îl văd la televizor 
într-o emisiune de ştiri, dând vreun interviu sau ţinând vreun 
discurs, tot la asta mă gândesc... şi mă întreb ce-ar zice 
democraţii dacă ar şti că lideru' majorităţii din Senatul 
statului Maine nu se descurca să strângă masa ca lumea pe 
vremea când avea unşpe ani. Sunt foarte mândră de el, n-aş 


vrea să vă închipuiți altceva. Sunt extrem de mândră de el, 
chiar dacă e un blestemat de democrat. 

Oricum, a reuşit să lase exact cel mai potrivit lucru pe 
masă în seara aia; era micuță, da' grea, şi-mi încăpea perfect 
în palmă. Am mers până la lada cu lemne şi am luat toporişca 
aia cu mâneru' scurt de pe raftu' de deasupra. Apoi m-am 
întors în camera de zi, unde moţăia el. Cana cu smântână se 
confunda cu mâna mea dreaptă şi, după ce am balansat-o 
puţin, i-am aruncat-o direct în față. S-a spart într-o mie de 
bucățele. 

S-au sculat toți muşchii pe el dup-aia, Andy. Ar fi trebuit 
să-l auziți atunci. Tare? Dumnezeule! Isuse! Parcă ar fi fost un 
taur cu puța prinsă-n poarta staulului. Şi-a holbat ochii cât 
cepele şi mâna i-a țâşnit către urechea care deja începuse să-i 
sângereze. Avea mici cocoloaşe de smântână pe obraji şi în 
flocii ăia crescuţi pe părțile laterale ale feței, pe care îi numea 
perciuni. 

— Ştii ceva, Joe? Nu mă mai simt deloc obosită. 

Am auzit-o pe Selena sărind din pat, da' n-am îndrăznit să- 
mi întorc privirea. Aş fi putut s-o iau rău pe coajă dacă l-aş fi 
pierdut din ochi, pen' că, dacă voia, reuşea să fie iute ca o 
mâţă. TȚineam toporişca-n mâna strânsă, aproape total 
acoperită cu şorțul. lar când Joe a încercat să se ridice din 
fotoliu, am scos-o şi i-am arătat-o. 

— Dacă nu ţi-o doreşti înfiptă în cap, Joe, mai bine te-ai 
aşeza la loc, am spus. 

Pentru o clipă am crezut că se va ridica oricum în picioare. 
Dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat sfârşitu' lui imediat fiin'că nu 
glumeam deloc. Da' a priceput şi el, aşa că a încremenit cu 
curu' la o palmă deasupra fotoliului. 

— Mami? m-a strigat Selena din pragul camerei ei. 

— Bagă-te la loc în pat, scumpo, am zis io, neluându-mi 
ochii de la Joe nici măcar o secundă. Taică-tău şi cu mine 
avem puțin de discutat. 

— E totu' în regulă? 

— Îhî, am spus. Nu-i aşa, Joe? 

— Daaa, a răspuns el. E superb. 


Am auzit-o făcând câţiva paşi înapoi, da' nu şi uşa de la 
dormitoru' ei închizându-se, am aşteptat un pic, poate zece- 
cinşpe secunde, am ştiut atunci că rămăsese acolo şi se uita la 
noi. Joe stătea în aceeaşi poziție, cu o palmă pe braţu' 
fotoliului şi cu curu' în aer. Apoi uşa s-a trântit cu zgomot şi 
asta se pare că l-a determinat să priceapă cât de penibil arăta 
numa! pe jumate aşezat, cu o mână la ureche şi cu picăturile 
de smântână scurgându-i-se pe față. 

S-a pus din nou în fotoliu, lăsându-şi urechea liberă. Şi ea 
şi mâna erau pline de sânge, numa' că mâna nu i se umflase, 
pe când urechea da. 

— Ah, ticăloaso, am să ţi-o plătesc io! 

— Zău? Păi, atunci ar fi mai bine să ţii minte asta, Joe St 
George: ce-ai să-mi plăteşti tu, o să primeşti dublu înapoi. 

Se strâmba la mine ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ce-i 
auzeau urechile. 

— Da? Deci singura mea scăpare ar fi să te omor, nu? 

I-am vârât toporişca în mână chiar înainte de a-şi termina 
cuvintele. Nu mă gândisem dinainte la asta, da' de îndată ce l- 
am văzut ţinând-o, mi-am dat seama că fusese singura 
mişcare posibilă. 

— Dă-i drumu '! am zis. Da' să ţinteşti bine din prima, ca să 
nu sufăr. 

Şi-a îndreptat privirea spre toporişcă şi apoi din nou spre 
mine. Expresia lui ar fi putut părea comică, dacă n-ar fi fost 
vorba de ceva atât de serios. 

— Apoi, după ce termini, încălzeşte-ţi mâncarea şi încearcă 
să înghiți cât mai multă. Să mănânci până pocneşti, fiin'că or 
să te bage la răcoare şi io n-am auzit pe nimeni să spună că ar 
fi primit ceva atât de bine gătit în puşcărie. Probabil c-or să te 
ducă la Belfast mai întâi. Pun pariu că au un costum în 
dungulițe tocma' pe măsura ta. 

— Taci din gură, scârbă! a spus. Nici nu-mi trecea prin cap. 

— Şi dup-aia, cel mai probabil ai s-ajungi la Shawshank şi 
ştiu că acolo n-o să-ţi servească vreo masă caldă. N-o să te 
lase nici să joci pocher vineri noaptea cu colegii tăi de chefuri. 


Tot ce te rog e s-o faci repede şi apoi să strângi mizeria ca să 
n-o vadă copiii. 

Mi-am închis ochii. Eram destul de sigură că n-o să mă 
omoare, da' destul nu-i de ajuns când e viaţa ta la mijloc. 
Asta-i un lucru pe care l-am învățat atunci. Stăteam acolo cu 
ochii închişi, nevăzând nimic, întrebându-mă ce voi simți când 
toporişca o să-mi taie nasu' şi buzele. Îmi amintesc că mă 
gândeam cum o să simt gustu' surcelelor de pe metal înainte 
de-a muri şi că îmi părea bine fiincă îi ascuţisem lama cu 
gresia, în urmă cu vreo două zile. Dacă tot trebuia să-mi crape 
capu', n-aş fi vrut s-o facă cu o toporişcă tocită. 

Am avut impresia că am stat aşa un secol. Apoi mi-a vorbit 
cu 0 voce morocănoasă şi sictirită: 

— Ai de gând să te pregăteşti de culcare, sau rămâi acolo ca 
Helen Keller când are vise erotice? 

Mi-am deschis ochii şi am văzut că pusese toporişca sub 
fotoliu — mâneru' îi ieşea puțin de sub husă. Ziaru' zăcea pe 
vârfurile picioarelor lui de parcă ar fi fost un cort. S-a aplecat, 
l-a ridicat şi l-a împăturit, încercând să se comporte ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, absolut nimic, numa' că sângele îi 
curgea pe obraz, iar mâinile îi tremurau îndeajuns ca să facă 
ziaru' să foşnească un pic. Îşi lăsase amprentele roşii pe prima 
şi pe ultima pagină, iar io m-am hotărât să-l ard naibii înainte 
de-a mă duce la culcare, ca să nu apuce copiii să-l vadă şi să 
se întrebe ce se-ntâmplase. 

— O să-mi pun imediat cămaşa de noapte, Joe, da' mai întâi 
să ajungem la o înțelegere. 

A privit în sus şi mi-a zis printre buzele strânse: 

— Nu fi prea obraznică, Dolores. Totu' a fost o greşeală, o 
greşală îngrozitoare. Nu mă mai sâcâi. 

— Nu te sâcâi, am spus. N-o să mai dai niciodată în mine. 
lar dacă o să se mai întâmple vreodată să mă baţi, unu' dintre 
noi o să ajungă la spital. Sau la morgă. 

M-a privit multă vreme, foarte multă vreme, Andy, iar io i- 
am înfruntat privirea. Toporişca nu mai era la el în mână, ci 
sub fotoliu, da' n-avea nici o importanţă; ştiam că, dacă îmi 
plecam ochii înaintea lui, n-o să se sfârşească niciodată cu 


vânătăile de pe gât şi cu lovirile date pe la spate. Da' până la 
urmă şi-a mutat privirea spre ziaru! de pe jos şi a bolborosit: 

— Fă-te folositoare, femeie. Adu-mi un prosop să-mi înfăşor 
capu', dacă nu poţi face altceva. Îmi curge tot sângele pe 
porcăria asta de cămaşă 

Asta a fost ultima oară când m-a bătut. Vezi tu, de fapt era 
un laş, cu toate că nu i-am zis-o nici atunci, nici cu altă 
ocazie. Crima i se părea cel mai periculos lucru, fiin'că unui 
laş îi e cel mai tare frică să nu fie descoperit, chiar mai frică 
decât de moarte. 

Păi sigur, bănuiam că are şi o latură de laşitate în caracter; 
n-aş fi îndrăznit vreodată să-l lovesc cu cana aia de smântână 
în cap, dacă n-aş fi crezut că am ceva şanse să ies 
învingătoare. În afară de asta, mi-am dat seama de încă un 
lucru, atunci când stăteam pe scaun după ce mă bătuse, 
aşteptând să-mi treacă durerea din rinichi: dacă nu m-aş fi 
ridicat împotriva lui în momentu' ăla, probabil că n-aş mai fi 
făcut-o niciodată. Aşa că mi-am luat inima-n dinți. 

Ştii, să arunc cana aia cu smântână înspre Joe a fost de 
fapt partea cea mai uşoară. Înainte de asta a trebuit să mă 
gândesc odată pentru totdeauna la taică-meu, cum o 
îmbrâncise pe maică-mea într-un colț şi cum o biciuia peste 
picioare cu pânza pentru vele. Mi-era foarte greu să-mi 
reamintesc toate astea, fiincă îi iubisem enorm pe amândoi, 
da' până la coadă am fost în stare, pen că a trebuit să fiu. Şi 
sunt fericită chiar numa' pentru faptu' că Selena nu-şi va 
aminti niciodată de mama ei trântită într-un colț şi plângând 
cu fața îngropată în prosopu' de vase. Maică-mea o luase pe 
coajă fiin'că nu-i servise masa soțului ei şi nu stau io acu' să-i 
judec pe amândoi. Poate că o merita şi ea, poate că ar fi fost 
cazu! să-i pregătească cina, poate că el se simțea umilit în fața 
celor cu care muncea şi discuta în fiecare zi. Erau alte vremuri 
p-atunci, cei mai mulți nu-şi dau seama cât de diferite, da' 
asta nu înseamnă că ar fi trebuit s-o încasez de la Joe fiin'că 
fusesem îndeajuns de fraieră să mă mărit cu el. Nu mi se pare 
că un bărbat îi aplică vreo corecție unei femei când o loveşte 
cu o buturugă din lada cu lemne de foc, şi pân la urmă am 


hotărât că n-o să rămân la cheremul lui sau al oricărui alt 
mascul. 

S-a mai întâmplat de vreo câteva ori să-şi ridice mâna la 
mine, da' rămânea cu ea în aer. Uneori, când avea mâna 
dreaptă deasupra mea şi voia să mă plesnească, da nu 
îndrăznea, vedeam în ochii lui că-şi aducea aminte de cana cu 
smântână. Şi în parte şi de toporişcă. Apoi se prefăcea că-şi 
ridicase palma numa' ca să se scarpine în cap sau să-şi 
şteargă fruntea de sudoare. Asta a fost prima lecţie pe care a 
primit-o. Şi singura, de altminteri! 

A mai existat o chestie în noaptea când m-a ars cu 
buturuga şi io l-am pocnit cu cana de smântână. Nu-mi place 
s-o pun pe tavă, fac parte din tagma celor de modă veche, care 
cred că ceea ce se petrece în spatele uşilor dormitorului tre' să 
rămână acolo; da' n-am de ales, fiincă probabil are legătură 
cu evoluția ulterioară a povestirii. 

Deşi eram căsătoriți şi am mai trăit sub acelaşi acoperiş 
încă doi ani, se poate să fi fost chiar trei, da' nu-mi amintesc 
prea bine, a încercat să-şi exercite drepturile legitime cu mine 
doar de puţine ori dup-aia. El... 

Ce-i, Andy? 

Normal, înseamnă că era impotent! Despre ce naiba crezi că 
vorbeam? De dreptu' lui de a-mi uza chiloţii în caz că-l apuca 
chefu'? N-am negat vreodată că devenise incapabil s-o facă. Nu 
fusese niciodată în stare în fiecare noapte, nici măcar la 
început, şi nu-i stătea deloc în fire să comenteze — doar "hai, 
să-i dăm drumu" şi "mersi" dup-aia. Da, oricum, mai avea 
interesu' să se urce pe mine o dată, de două ori pe săptămână. 
Asta până când l-am pocnit cu cana cu smântână. 

Probabil că şi din cauza băuturii, începuse să bea mai mult 
în ultimii ani, da' nu cre' că numa din cauza asta. Îmi 
amintesc cum s-a dat jos de pe mine într-o noapte, după vreo 
douăzăci de minute de gâfâieli şi gemete fără rost, cu chestia 
aia micuță a lui atârnând lipsită de vlagă ca o gelatină. Nu 
ştiu cât de mult timp trecuse după noaptea despre care tocma' 
v-am povestit, da' ştiu că a fost dup-aia, fiincă io stăteam 


acolo lungită în pat, cu rinichii înțepându-mă, şi mă gândeam 
să mă scol şi să iau o aspirină ca să-i liniştească. 

— Poftim, a zis aproape plângând, sper că eşti mulțumită, 
Dolores. Nu-i aşa? 

N-am scos un cuvânt. Uneori, tot ce poa să-i spună o 
femeie unui bărbat e sortit greşeli. 

— Eşti? a repetat. Eşti satisfăcută, Dolores? 

Am continuat să tac, stând acolo pe spate, cu ochii lipiți de 
tavan şi ascultând vântu' cum suflă afară. În noaptea aia 
bătea dinspre Est şi se putea auzi vuietul mării în glasu' lui. 
Întotdeauna am iubit sunetu' ăsta. Mă calmează. 

S-a întors spre mine şi i-am simţit răsuflarea acră, duhnind 
a bere. 

— Cu lumina stinsă mai puteam, a spus, da acu' nu mai 
ţine. Îţi văd faţa aia urâtă până şi în întuneric. Şi-a întins 
mâna, mi-a apucat o ţâţă şi a scuturat-o. Şi asta, a zis, e 
flască şi turtită ca o Lipie. lar pizda-i chiar mai rău. Cristoase, 
încă n-ai treişcinci de ani şi să mă culc cu tine e ca şi cum aş 
fute un morman de balegă. 

M-am gândit să-i răspund: "Dacă aş fi fost un morman de 
balegă, ai fi putut să ţi-o bagi lejer, Joe, şi nu ţi-ai mai fi făcut 
probleme", da' mi-am ţinut gura închisă. V-am mai spus că 
Patricia Claiborne n-a crescut idioţi. 

Tăcerea s-a prelungit suficient, încât să-mi închipui că-mi 
aruncase destule cuvinte murdare până să adoarmă, şi mă 
hotărâsem să mă scol ca să-mi iau aspirina, când a început 
din nou să vorbească... lar de data asta sunt convinsă că 
plângea. 

— Mi-aş dori să nu-ți mai văd niciodată mutra, a spus. Şi 
apoi: De ce n-ai folosit porcăria aia de toporişcă să ţi-o 
ciopârțeşti, Dolores? Ar fi arătat exact la fel. 

Aşa că vezi, nu eram singura care îmi închipuiam că 
povestea cu cana de smântână — io fiind convinsă că, datorită 
ei, lucrurile aveau să se schimbe la noi în casă — ar fi putut să 
aibă vreo legătură cu problema lui. Însă mi-am ţinut gura, 
aşteptând să văd dacă voia să doarmă sau intenționa să mă 
bată din nou. Zăcea pe pat, gol-goluţ, iar io ştiam în ce loco să 


mă duc, din prima, dacă ar fi încercat. Da în curând l-am 
auzit sforăind. N-am idee dacă asta a fost ultima dată când a 
vrut să-şi probeze bărbăţia, da' chiar dacă nu, tot aia e. 

Ei bine, că nici unul dintre prietenii lui n-a aflat vreo 
fărâmiță din toate astea, e sigur ca pământu' că n-avea de 
gând să le povestească cum i-a arătat pe dracu' nevastă-sa 
pocnindu-l cu o cană de smântână şi că de-atunci nu-şi mai 
scosese capu' la suprafaţă, nu? În nici un caz. Aşa că, dacă 
ăilalți se lăudau despre cum îşi dresează femeile, se lăuda şi el 
în ton cu ei, spunându-le cum mi-a tras el una fiin'că fusesem 
obraznică sau poate fiincă îmi cumpărasem o rochie din 
Jonesport fără să-l întreb mai întâi dacă-mi permite să iau din 
banii puşi deoparte. 

Cum de ştiu? Păi, pen că sunt momente când îmi mai ţin şi 
io urechile larg deschise, nu numa' gura. Bănuiesc că-i greu s- 
o credeți după ce m-ațţi văzut acu', da' aşa-i. 

Îmi aduc aminte că odată, pe vremea când lucram cu juma! 
de normă la familia Marshall — îl mai ştii pe John Marshall, 
Andy, cum vorbea el mereu despre un pod pe care voia să-l 
construiască între insulă şi continent? —, a sunat cineva la 
uşă. Eram singură în casă, mă grăbeam să răspund, da' am 
alunecat pe o carpetă şi m-am lovit de polița aflată deasupra 
căminului. Mi-a lăsat o vânătaie mare pe braţ, chiar lângă cot. 

Cu trei zile mai târziu, când vânătaia trecuse de la maro- 
închis la galben-verzui, m-am întâlnit în sat cu Yvette 
Anderson. Ea ieşea din băcănie, iar io tocma' intram. A 
aruncat o privire la vânătaia de pe braț şi, când a început să 
vorbească, avea vocea îmbibată de compasiune. Numa o 
femeie care tocma' a văzut ceva ce o face fericită, asemeni unui 
porc bălăcindu-se în mocirlă, poate fi atât de compătimitoare. 

— Nu-i aşa că bărbaţii sunt îngrozitori, Dolores? mi-a zis. 

— Păi, uneori da, alteori nu, i-am răspuns. 

N-aveam nici cea mai mică idee despre ce vorbea, eram 
preocupată să cumpăr nişte cotlete superbe de porc, aduse în 
ziua aia, înainte să se termine. 

M-a bătut cu tandreţe pe mână, pe cea fără vânătaie, şi mi- 
a spus: 


— Trebuie să fii tare. Toate lucrurile se-ndreaptă pân' la 
urmă. Am trecut şi io prin aşa ceva şi ştiu cum e. Mă rog 
pentru tine, Dolores. 

Ultimele cuvinte le-a zis de parcă mi-ar fi declarat că o să- 
mi dea un milion de dolari şi apoi şi-a văzut de drum. Am 
intrat în magazin, încă nedumerită. Mi-aş fi închipuit că-şi 
pierduse mințile, numa' că oricine a petrecut un timp cu ea 
ştie că n-ar fi avut ce să piardă. 

M-am prins în timp ce-mi făceam cumpărăturile. Stăteam 
acolo, urmărindu-i pe Skippy Porter cum îmi cântărea 
cotletele, cu coşu' de cumpărături în mână şi capu' dat pe 
spate, zguduindu-mă din tot corpu' de râs, aşa cum se- 
ntâmplă când nu te poți abţine pân la capăt şi izbucneşti 
brusc în hohote. Skippy s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Te simți bine, doamnă Claiborne? 

— Sunt în regulă, am spus. Doar mă gândeam la ceva 
amuzant. 

Şi-am început iar să râd în hohote. 

— Cred şi io, a zis Skippy şi s-a întors la cântar. 

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Porteri, Andy; câtă vreme 
mai stau pe-aici, or să rămână singurii inşi de pe insulă care- 
şi văd de treburile lor, şi nu de-ale altora. 

Între timp io continuam să râd. Câţiva se uitau la mine de 
parcă aş fi fost nebună, da' nu-mi păsa. Câteodată viaţa e atât 
de hazlie, încât nu poți face altceva decât să râzi. 

Yvette e soția lu' Tommy Anderson, iar Tommy era unu! 
dintre colegii de chefuri ai lu' Joe. Fusese o mică petrecere la 
noi după ce mă lovisem la mână. Încercaseră să facă să 
funcționeze ultima afacere a lui Joe, un Ford vechi, luat de 
ocazie. Fiind ziua mea liberă, le adusesem o tavă cu ceşti de 
ceai la gheață, mai mult în speranţa c-o să-i ţin departe de 
băutură măcar până la apusu' soarelui. 

Probabil că Tommy mi-a văzut vânătaia când turnam 
ceaiu'. L-o fi întrebat pe Joe ce s-a-ntâmplat după ce am ieşit 
din cameră sau o fi făcut doar vreo remarcă. Da' oricum, nu 
era Joe ăla care să lase să-i scape vreun prilej, şi în nici un caz 
unu' ca ăsta. Pe drumu' de la băcănie spre casă, gândindu-mă 


la toate cele întâmplate, singuru' lucru pe care aş fi vrut să-l 
aflu ar fi fost ce le-o fi povestit Joe lu' Tommy şi ălorlalți că am 
greşit io, că am uitat să-i pun papucii lângă aragaz, să fie 
calzi când îi încalță, ori poate că-i gătisem fasolea prea apoasă 
sâmbătă seara. Da' oricum, Tommy s-a dus acasă şi i-a zis lui 
Yvette că a trebuit ca Joe St. George să-i aplice nevesti-sii o 
corecție. Şi tot ceea ce se întâmplase a fost că m-am împiedicat 
şi am căzut peste polița de deasupra căminului în casa 
Marshall, fiin'că mă grăbeam să răspund la uşă. 

Atunci când v-am zis că o căsnicie are două fețe, una 
dinăuntru şi alta dinafară, la asta mă refeream. Oamenii de 
pe insulă ne priveau pe mine şi pe Joe ca pe orice cuplu de 
vârsta noastră: nu prea fericiți, ca doi cai care trag la aceeaşi 
căruță... Nu se mai observă unu' pe altu' la fel ca înainte, nu 
se mai înțeleg la fel de bine ca pe vremea când se observau mai 
bine unu' pe altu, da' sunt înhămaţi umăr la umăr şi îşi 
continuă drumu! pe şosea, fără să se mai bată între ei sau să 
se mai hârjonească, sau să mai facă vreun lucru ca ăsta 
pentru care să fie bătuți cu biciu.. 

Numa' că oamenii nu sunt cai, iar căsnicia nu prea 
seamănă cu trasu' la o căruţă, chiar dacă s-ar putea să pară 
aşa, văzută din exterior. Lumea nu ştia de cana cu smântână 
şi nici cum plângea Joe în întuneric, spunându-mi că nu mai 
vrea să-mi vadă mutra aia urâtă. 

Şi n-a fost asta partea cea mai rea. Asta a-nceput la vreun 
an de când nu ne mai tăvăleam aşternuturile. E ciudat, nu-i 
aşa, cum privesc bărbaţii ceva direct în față, ca apoi să tragă 
concluzii complet eronate despre ceea ce s-a-ntâmplat de fapt. 
Da-i destul de normal dacă te gândeşti cât de diferite sunt cele 
două fețe ale căsniciei. Eu am să v-o descriu pe cea dinăuntru, 
şi nu mi-aş fi imaginat până azi c-o s-o scot la suprafaţă. 

Judecând mai bine, cre că problemele s-au ivit în 1962. 
Selena tocma' intrase la liceu pe continent. Se făcuse o fată 
foarte frumoasă şi-mi aduc aminte că în vara care a urmat 
după primu' an, s-a înțeles mult mai bine cu taică-său decât 
în ultimii doi ani. Îşi începuse adolescența, iar io prevedeam o 
grămadă de certuri între ei doi pe măsură ce ea creştea şi 


dădea semne că se îndoia din ce în ce mai tare de ideile şi de 
ceea ce credea taică-său că sunt drepturile lui asupra ei. 

În loc de asta, era atâta pace, linişte şi armonie între ei, 
Selena mergând să-l asiste cum munceşte la vechea lui rablă 
în spatele casei sau stând lângă el pe canapea când ne uitam 
serile la televizor (micului Pete neconvenindu-i aranjamentu' 
ăsta, po' să vă zic) şi întrebându-l ce făcuse în ziua aia în timp 
ce se derulau reclamele. Îi răspundea calm şi gânditor, cum 
nu-l mai văzusem de mult... Da' îmi aminteam un pic. Nu-l 
mai văzusem aşa din liceu, după ce abia ne cunoscusem şi se 
hotărâse că da, vrea să mă curteze. 

În acelaşi timp, Selena se răcea față de mine. Ei, încă mai 
punea mâna să m-ajute dacă o rugam, uneori îmi povestea 
cum fusese la şcoală, da' asta doar când nu mă duceam la 
lucru, şi i-o scoteam cu cleştele din gură. Răceala asta n-o 
prea simțeam p-atunci, doar mai târziu mi-am dat seama 
cum se potrivesc toate şi că porniseră din noaptea în care a 
ieşit din dormitor şi ne-a văzut acolo, taică-său cu mâna la 
ureche şi sângele curgându-i printre degete, iar maică-sa 
stând lângă el cu o toporişcă. 

El nu lăsa să-i scape nici o ocazie, v-am mai spus, şi de data 
asta la fel. Îi povestise lu' Tommy Anderson o anumită 
întâmplare, iar aia pe care i-a zis-o fiicei lui nu era decât 
aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Nu cred să fi avut altceva în cap 
în afară de ciudă; ştia cât de tare o iubesc pe Selena şi-i 
probabil să-şi fi închipuit că, spunându-i cât de rea şi 
năbădăioasă eram, poate chiar periculoasă, ar fi reprezentat o 
bună răzbunare. A încercat s-o întoarcă împotriva mea şi, de 
vreme ce a dat greş, s-a mulțumit să se apropie de ea mai 
mult ca atunci când încă nu crescuse mare. De ce nu? Selena 
fusese întotdeauna sufletistă, şi n-am mai întâlnit un om atât 
de bun la văicăreli ca Joe. 

Îi pătrunsese în viaţă şi probabil că remarcase cât de 
frumoasă se făcea şi hotărâse că îşi doreşte mai mult de la ea 
decât să-l asculte când îi vorbeşte sau să-i dea sculele, el fiind 
băgat sub maşină, meşterind vreun motor al unei rable vechi, 
numa! bună de aruncat. Şi în timp ce se petreceau toate astea, 


iar schimbările începeau să apară, io alergam încoace şi-ncolo, 
învârtindu-mă între patru slujbe diferite, încercând să 
micşorez cât mai mult notele de plată şi să strâng bani în 
fiecare săptămână ca să-mi trimit copiii la facultate. N-am 
observat nimic până în momentu' când deja se făcuse prea 
târziu. 

Selena mea era o fată vioaie, guralivă, întotdeauna uşor de 
mulțumit. lar dacă o trimiteai după ceva, nu mergea, alerga. 
Când se făcuse mai mare, pregătea masa pentru cină, în timp 
ce io munceam pe undeva, şi nu trebuia s-o rog niciodată 
pentru asta. La început mai şi ardea câte ceva, iar Joe o 
critica sau făcea mişto de ea — o trimisese plângând în cameră 
nu numa! o singură dată —, da' încetase şi cu chestiile astea în 
perioada despre care vă vorbeam. P-atunci, în primăvara-vara 
lu' 1962, se purta ca şi cum fiecare plăcintă coaptă de ea ar fi 
fost ambrozie pură, chiar dacă avea coaja ca cimentu' şi se 
dădea în vânt după tot ceea ce gătea, de parcă ar fi fost 
bucătărie franțuzească. Era mândră de laudele lui, normal că 
da, oricine ar fi fost, da' nu se umfla prea tare în pene. Nu-i 
stătea în fire. Deşi po' să vă spun un lucru: când Selena a 
plecat de-acasă, ajunsese o bucătăreasă mai pricepută în cea 
mai proastă zi a ei decât fusesem io vreodată în cea mai bună 
zi a mea. 

O mamă n-ar fi putut avea o fiică mai săritoare, ca ajutor în 
treburile casnice, în special una în situația mea, care îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului curățând mizeriile 
făcute de alţii. Selena nu uita niciodată să se asigure că Joe 
Junior şi micu' Pete au pachetele cu mâncare pentru la şcoală 
înainte de-a ieşi pe uşă dimineața şi tot ea le învelea în hârtie 
copertele manualelor la început de an. Măcar Joe Junior ar fi 
putut să se ocupe singur de treaba asta, numa' că ea nu-i 
dădea niciodată vreo ocazie. 

Terminase primu! ei an de liceu cu titlu' de elev de onoare, 
da' nu-şi pierduse interesu' pentru ceea ce se-ntâmpla acasă, 
aşa cum mai fac unii copii dăştepți la aceeaşi vârstă. Cei mai 
mulți puşti de treişpe-paişpe ani categorisesc pe oricine a 
trecut un pic peste treizăci drept boşorog şi sunt în stare să 


iasă pe uşă la două minute după ce boşorogii au intrat. Da' 
nu şi Selena. Îi servea cu cafea, ajuta la spălatu' vaselor sau la 
altele, apoi se aşeza pe un scaun lângă aragaz şi asculta 
pălăvrăgeala oamenilor mari. Puteam fi io cu una-două 
prietene, Joe cu trei sau patru de-ai lui, ea tot asculta. Ar fi 
rămas acolo chiar dacă s-ar fi jucat pocher, numa' s-o las. N- 
aveam de gând să-i permit, fiin'că vorbeau groaznic de urât. 
Copilu' ăla ronțăia conversații aşa cum şoriceii ronțăie 
caşcavalu', iar ce nu putea înghiți, băga la cap. 

Apoi s-a schimbat. Nu ştiu când a început să apară 
schimbarea, da' io am observat-o prima dată când intrase în 
anu' doi. Pe la sfârşitu' lu' septembrie, cred. 

Primu' lucru pe care l-am remarcat a fost că nu mai lua 
feribotu' care-i convenise de minune cu un an în urmă, cel 
care pleca imediat după terminarea orelor de curs — putea să- 
şi scrie lecţiile înainte să se întoarcă băieţii, iar apoi să facă 
puţin curat sau să pregătească cina. Venea cu ăla de patru şi 
trei sferturi, nu cu ăla de două. 

Când am întrebat-o despre asta, mi-a răspuns că începuse 
să-i placă mai mult să-şi scrie temele în sala de studiu din 
şcoală, apoi a tăcut şi mi-a aruncat o privire d-aia, rapidă şi 
ciudată, care mă anunţa că nu mai vrea să discute subiectu'. 
Cre' că am observat ruşine în ochii ei şi poate, la fel de bine, o 
minciună. Toate astea m-au îngrijorat, da' m-am hotărât să 
nu împing lucrurile mai departe până când nu mă asiguram 
că într-adevăr era ceva în neregulă. Vezi tu, mi se părea greu 
să vorbesc cu ea. Simțeam distanța care apăruse între noi şi- 
mi dădeam foarte bine seama că reprezenta o consecinţă a 
scenei cu Joe pe jumate ridicat din fotoliu, sângerând, iar io 
stând alături cu toporişca în mână. Şi pentru prima oară am 
înţeles că sigur îi turnase poveşti despre asta, poate şi despre 
altele. Lăsându-şi amprenta pe ele, ca să spun aşa. 

M-am gândit că, dacă aş fi pisat-o prea tare la cap în 
legătură cu statu' până târziu la şcoală, lucrurile dintre mine 
şi ea ar fi mers şi mai prost. În fiecare zi îmi ziceam că tre' s-o 
întreb, da' mi se părea că ar fi sunat ca: "Ce-ai mai pus la cale, 
Selena?" şi, dacă mie mi s-ar fi părut aşa, o femeie de 


treişcinci de ani, atunci cum i s-ar fi părut unei fete de nici 
cinşpe? E atât de greu să discuţți cu copii de o asemenea 
vârstă, musai să te porți cu mânuşi cu ei, ca şi cum arfiun 
borcan cu nitroglicerină aşezat pe podea. 

Ei, exista o chestie numită Seara părinţilor, puţin după 
terminarea cursurilor, şi mi-am făcut special timp să mă duc. 
N-am mai procedat şi cu diriginta aşa cum făcusem cu Selena, 
ci doar m-am înfipt bine pe picioare şi am întrebat-o dacă are 
habar de vreun motiv special pentru care lua feribotu' mai 
târziu anu' ăsta. A zis că nu ştie exact de ce, da crede că 
rămâne ca să-şi scrie temele. "Hm", m-am gândit io, 'anu' 
trecut putea să şi le facă foarte bine şi la micu' birou din 
camera ei", da' n-am spus nimic. Şi totuşi ceva se schimbase. 
Aş mai fi vorbit io dacă aş fi avut impresia că profesoara ar fi 
fost în stare să-mi răspundă la întrebări, da' mi s-a părut cât 
se poate de sigur că nu. Dumnezeule, probabil că era complet 
dusă din momentu' în care suna ultimu! clopoțel. 

Nici unul dintre ăilalți profesori nu mi-a fost de ajutor. l-am 
ascultat ridicând-o în slăvi, ceea ce n-a însemnat mare lucru 
pentru mine, şi apoi am plecat acasă, fără să mă fi luminat cu 
NIMIC. 

M-am aşezat în feribot pe un loc lângă fereastră şi am privit 
la un băiat şi o fată, cu mult mai mari decât Selena, ţinându- 
se de mână şi admirând luna care ieşea din ocean. S-a întors 
înspre fată şi i-a zis ceva ce a făcut-o să-şi dea capu' pe spate 
şi să râdă. "Eşti un prost, băiete, dacă pierzi o ocazie ca asta", 
m-am gândit io, da' n-a pierdut-o, s-a aplecat spre ea, i-a luat 
şi ailaltă mână şi a sărutat-o pe gură. 'Drace, nu cumva eşti 
tâmpită?” mi-am zis io, uitându-mă la ei. Sau eşti prea 
bătrână să-ți aduci aminte cum era la cinşpe ani, când fiecare 
fibră a corpului îți ardea ca o lumânare toată ziua şi cea mai 
mare parte a nopţii. Selena a cunoscut un băiat. A cunoscut 
pe cineva şi îşi fac probabil temele împreună în sala de studiu, 
după ore. Studiază probabil mai mult decât nişte manuale. Po' 
să vă zic că mă mai liniştisem un pic. 

M-am mai gândit la asta peste vreo câteva zile, că atunci 
când speli cearşafuri, calci cămăşi şi dai cu aspiratoru', ai o 


grămadă de timp să cugeți, şi cu cât mă gândeam mai cu 
spor, cu atât mai mult 

Îmi revenea îngrijorarea. Mai întâi că nu vorbise despre nici 
un tip şi nu era stilu' ei să nu povestească ceea ce i se- 
ntâmplă. Într-adevăr, nu se mai purta cu mine atât de degajat 
şi deschis ca înainte, da' nici nu exista vreun zid între noi care 
s-o facă aşa de tăcută. În afară de asta, întotdeauna crezusem 
că, dacă Selena s-ar fi îndrăgostit, probabil că ar fi dat un 
anunț la ziar. 

Chestia cea mai nasoală, cea mai înfricoşătoare, o 
constituia felu' cum mă privea. Am observat că, dacă o fată e 
înnebunită după vreun băiat, are ochii atât de strălucitori, de 
parcă ar fi aprins cineva nişte reflectoare în spatele lor. Iar io, 
oricât aş fi căutat, nu găsisem nici o sclipire în ochii ei... şi nici 
asta nu era cel mai rău. Partea cea mai sinistră o reprezenta 
faptu' că şi lumina care existase cândva, acu' dispăruse. Te 
uitai în ochii ei ca şi cum te-ai fi uitat la ferestrele unei case de 
unde plecaseră toți locatarii fără a-şi aminti să tragă 
jaluzelele. 

Asta mi-a deschis mie ochii pân' la urmă şi am început să 
remarc o groază de lucruri pe care ar fi trebuit să le văd mai 
devreme, dacă n-aş fi muncit atât de mult şi dacă n-aş fi fost 
atât de convinsă că Selena se înfuriase pe mine fiin'că îl 
rănisem atunci pe taică-său. 

Prima chestie pe care am sesizat-o a fost că se îndepărtase 
nu numa' de mine, ci şi de Joe. Nu mai ieşea afară să discute 
cu el în timp ce lucra la una dintre vechile lui rable sau la 
vreun motor al altuia, şi nici nu mai stătea lângă el pe 
canapea când ne uitam la televizor. În camera de zi, se aşeza 
pe balansoaru' de lângă sobă cu ceva de tricotat în poală. Da' 
de cele mai multe ori nu venea deloc. Se ducea în camera ei şi 
închidea uşa. Lu' Joe părea să nu-i pese, nici măcar nu băga 
de seamă. Se întorsese la fotoliu' lui, ţinându-l pe micu' Pete în 
brațe până se făcea vremea ca băiatu' să meargă la culcare. 

Şi păru' ei... Nu mai obişnuia să şi-l spele în fiecare zi, ca 
înainte. Uneori ajungea îndeajuns de gras, încât să poți prăji 
ouă pe el, şi nici asta nu-i stătuse în fire. Întotdeauna avusese 


o înfăţişare atât de plăcută, pielea ei era catifelată ca piersica 
şi de culoarea smântânii, pe care o moştenise probabil din 
partea lu' Joe, da' atunci, în octombrie, o năpădiseră coşurile 
pe față ca păpădiile păşunea comunală după ploaie. Îşi 
pierduse prospețimea şi pofta de mâncare. 

Câteodată îşi mai vizita cele mai bune prietene, Tanya 
Caron şi Laurie Langill, da' nu atât de des cum obişnuia în 
gimnaziu. Asta m-a făcut să pricep că Tanya şi Laurie nu mai 
veniseră pe la noi de când începuse anu' şcolar şi probabil nici 
în ultima lună de vacanţă. M-am înspăimântat, Andy, şi m- 
am apucat s-o studiez mai îndeaproape pe fiică-mea. lar ceea 
ce am văzut m-a înfricoşat şi mai şi. 

Felul cum îşi schimbase hainele, de exemplu. Nu un pulover 
cu altu, nu o rochie sau o fustă, ci întreg stilu de 
îmbrăcăminte, şi totul în rău. Nu mai puteai să-i distingi nici 
o formă sub ţoale. În loc să poarte fuste sau rochii la şcoală, 
acum îşi punea mereu tricouri lălâi, mult prea mari pentru 
ea. O făceau să pară grasă, fără să fie de fapt. 

Acasă îşi trăgea pe ea nişte pulovere imense, care-i 
ajungeau până la genunchi, şi n-o vedeam niciodată fără blugi 
şi pantofi de lucru. Dacă ieşea în oraş, îşi lega păru cu o 
basma oribilă, atât de mare încât îi acoperea sprâncenele, iar 
ochii îi arătau ca două animale ivindu-se dintr-o grotă. Într-o 
noapte, când am uitat să bat la uşă înainte de a intra în 
camera ei, aproape că şi-a rupt picioarele repezindu-se să-şi ia 
rochia din dulap, cu toate că avea chiloţii pe ea, deci n-o 
surprinsesem chiar în curu! gol. 

Da' cel mai nasol lucru era că nu prea mai vorbea. Şi nu 
numa' cu mine, căci, ţinând cont de relaţiile dintre noi, 
puteam să înţeleg asta. Încetase să mai vorbească cu toți. 
Stătea la masa de seară cu nasu' în farfurie şi cu laţele în 
ochi, iar dacă încercam să discut cu ea, întrebând-o ce se mai 
întâmplă pe la şcoală sau ceva în stilu' ăsta, nu reuşeam să-i 
smulg decât un "mbine' sau "aşa-i", în loc de un şuvoi vesel de 
cuvinte, ca de obicei. Şi Joe Junior încerca, lovindu-se la 
rândul lui de acelaşi zid de nestrăpuns. După ce se termina 


cina şi vasele erau spălate, ieşea pe uşă şi urca la ea în 
cameră. 

Şi, Doamne iartă-mă, primu' lucru la care m-am gândit, 
când m-am lămurit că nu se punea problema unui băiat, a 
fost marijuana... 

Nu te uita aşa la mine, Andy, ca şi cum n-ai şti despre ce 
vorbesc. 

În zilele alea i se spunea altfel, iarbă sau maryjane, da' era 
aceeaşi marfă, şi o grămadă de indivizi de pe insulă ardeau de 
nerăbdare s-o împrăştie dacă i-ar fi scăzut prețu'... sau chiar 
dacă nu. Tocma' atunci sosise pe coastă un nou transport de 
iarbă, la fel cum se întâmplă şi acum de altfel, şi o parte 
rămăsese aici. Slavă Domnului că nu cocaină, însă dacă voiai 
să fumezi o ţigară din asta, găseai uşor. Marky Benoit fusese 
arestat de către Paza de Coastă în vara aia, îi descoperiseră 
patru baloturi cu iarbă pe vaporu' Maggie's Delight. Probabil 
că de-aici îmi venise ideea, însă chiar şi acu, după atâţia ani, 
nu încetez să mă minunez cum de-am putut să complic aşa 
tare un lucra atât de evident. Sursa reală a necazurilor se afla 
în fața mea, şezând exact vizavi de mine la masă în fiecare 
seară, având nevoie aproape tot timpu' de o baie şi un 
bărbierit, şi io uitându-mă la el în fiecare secundă — Joe St. 
George, cel mai tare din parcare, cel mai mare imbecil dintre 
toţi, da' nici măcar şefu' lor —, întrebându-mă dacă fetița mea 
scumpă nu se duce în magazia şcolii dup-amiezele ca să tragă 
dintr-o ţigară dătătoare de vise. 

M-a bătut gândul să urc la ea în cameră şi să cotrobăi prin 
dulap şi prin sertarele biroului, da' mi s-a făcut scârbă de 
mine. Am o groază de defecte, Andy, da' cre că n-am fost 
niciodată laşă. Cu toate că gându ăsta m-a ajutat să pricep 
că pierdusem prea mult timp încercând marea cu degetu' şi 
ocolind problema în sine, crezând că o să se rezolve singură 
sau că Selena o să vină până la urmă la mine. 

A sosit şi ziua când ar fi trebuit să mă duc la Strayhorn 
după prânz, nu cu mult după Halloween, fiin'că îmi amintesc 
că micu' Pete atârnase o vrăjitoare din carton în geam. Io şi 
Lisa McCandless fusesem puse să cărăm covoarele alea 


persane superbe şi să le batem — musai s-o faci la fiecare şase 
luni ca să nu se decoloreze, de fapt se decolorează oricum, da' 
nici nu contează. Mi-am îmbrăcat haina, am închis-o la 
nasturi şi am înaintat un pic spre uşă, când mi-a trecut prin 
cap: "De ce ţi-ai luat tu haina asta lungă şi grea pe tine, ai 
înnebunit? Sunt cel puţin şaptişpe grade afară, o adevărată 
vară tropicală." Iar ailaltă voce îmi şoptea: "N-or să fie chiar 
şaptişpe, da' o să fie şi umezeală pe deasupra." Şi uite-aşa mi- 
am dat io seama că n-o să plec nicăieri în dup-amiaza aia. Ci 
o să iau feribotu' spre Jonesport şi o să-mi petrec ziua în oraş, 
cu fiica-mea. Am sunat-o pe Lisa, i-am zis că o să ne ocupăm 
de covoare altă dată şi m-am îndreptat spre debarcader. Am 
ajuns chiar la timp să-l prind pe cel de două şi un sfert. Dacă 
l-aş fi pierdut, aş fi pierdut-o şi pe ea, şi cine ştie ce s-ar fi 
întâmplat... 

Am coborât prima de pe feribot, încă mai încolăceau 
frânghia pe ultimu' stâlp când am păşit pe mal, şi am pornit-o 
glonţ spre liceu. Pe drum mă gândeam că în mod sigur n-o s-o 
găsesc în sala de studiu, indiferent ce mi-ar fi spus ea sau 
diriginta, ci că va fi afară, în spatele magaziei, împreună cu 
restu' golanilor... toţi distrându-se şi ciupindu-se de cur, poate 
şi pasând de la unu ' la altu' o sticlă de vin ieftin într-o pungă 
de hârtie. Dacă nu v-aţi aflat niciodată într-o asemenea 
situație, nu vă puteţi imagina cum e şi nici n-am idee cum să 
v-o descriu. Tot ce pot spune e că p-atunci înțelegeam că este 
imposibil să te pregăteşti pentru a face față unui necaz. Nu 
poţi decât să mergi înainte, sperând că n-o să se-ntâmple 
dezastru. 

Da' când am deschis uşa şi am aruncat o privire iscoditoare 
în sala de studiu, Selena stătea acolo la un birou, lângă 
fereastră, cu capu' aplecat peste manualu' de algebră. La 
început nu m-a observat, iar io am rămas în picioare, 
uitându-mă la ea. Nu se combinase cu o gaşcă depravată, 
cum bănuisem, da' inima tot mi se frânsese, Andy, fiincă mi 
se părea că n-avea nici un fel de prieteni, şi asta putea fi şi 
mai rău. Probabil că diriginta nu vedea nimic nasol în faptu' 
că o fată studia singură în camera aia mare: probabil că o 


considera chiar de admirat. Numa' că io nu găseam nimic de 
admirat aici, ci doar nesănătos. Nici măcar elevii pedepsiți nu- 
i ţineau companie, pen' că pe ăla îi trimiteau la bibliotecă în 
Beals High, din Jonesport. 

Ar fi putut să fie cu prietenele ei, ascultând muzică sau 
uitându-se după băieți, iar în loc de asta ea stătea aici, într-o 
dup-amiază prăfuită, cu razele soarelui bătându-i în cap, fii 
miros de cretă şi petrosin, în rumeguşu' ăla roşu pe care-l 
presară pe podele după ce pleacă elevii acasă, şi având capu' 
atât de aplecat asupra cărții, încât ţi-ai fi închipuit că toate 
secretele vieţii şi ale morţii se ascunseseră acolo. 

— Bună, Selena, am spus. 

S-a zgribulit ca un iepure şi şi-a răsturnat jumate din cărți 
întorcându-se să vadă cine o salutase. Ochii i s-au bulbucat 
atât de tare, încât parcă se lăţiseră pe toată partea de sus a 
feței, iar obrajii şi fruntea — atât cât se puteau zări — 
prinseseră culoarea unei ceşti albe cu lapte în ea. În afara 
zonelor unde îi apăruseră coşuri. Alea rămăseseră de un roşu- 
strălucitor, ca nişte răni. 

Apoi şi-a dat seama că sunt io. Teroarea i-a dispărut de pe 
chip, da' n-a lăsat loc nici unui zâmbet. Ca şi cum şi-ar fi tras 
obloanele peste față... sau s-ar fi aflat în interioru' unui castel 
şi tocma' ar fi ridicat podu' de trecere peste şanțu' cu apă din 
jur. Cam aşa ceva. Înţelegeţi ce încerc să vă explic? 

— Mamă! a strigat. Ce cauţi tu aici? 

M-am gândit să-i răspund: "Am venit să te iau acasă şi să 
capăt nişte lămuriri de la tine, scumpo'", da' ceva mi-a şoptit 
că ar fi fost nelalocul lui în camera aia — o sală goală, în care 
puteam mirosi că se petrecea un lucru îngrozitor cu Selena, la 
fel de tare cum miroseam şi creta sau rumeguşu'. Îl simţeam 
şi voiam să aflu. După cum arăta, aşteptasem deja mult prea 
mult. Nu mai credeam că se droga, da' orice ar fi fost, lucru' 
ăla era tare nesătul. O mânca de vie. 

I-am spus că azvârlisem la coş treaba din dup-amiaza aia şi 
că venisem să mă mai uit puţin prin vitrine, da' nu găsisem 
nimic care să-mi placă. 


— Aşa că mi-a trecut prin cap să ne întoarcem împreună. Te 
superi, Selena? 

În sfârşit mi-a zâmbit. Aş fi dat o mie de dolari pe zâmbetu' 
ăla, po' să vă spun, un zâmbet adresat doar mie. 

— O, nu, mami, a zis. Îmi face plăcere să nu fiu singură. 

Am coborât dealu' împreună până la debarcader, iar când 
am întrebat-o despre şcoală, mi-a povestit mai mult decât o 
făcuse în câteva săptămâni întregi. După ce îmi aruncase 
privirea aia de şoarece înghesuit la colț de către un motan, 
părea să-şi revină la forma ei normală de dinainte, iar io îmi 
recăpătam speranţa. 

Nancy, poate tu nu ştii cât de gol e feribotu' de la cinci fără 
un sfert înspre Little Tall şi ălelalte insule, da' cre că tu şi 
Frank da, Andy. Cei mai mulți dintre muncitorii care lucrează 
pe continent pleacă acasă cu cel de cinci jumate, iar ăla de 
cinci fără un sfert transportă numai pachete poştale, UPS, şi 
produse de băcănie sau de uz general. Cu toate că era o dup- 
amiază superbă de toamnă, în nici un caz atât de friguroasă şi 
umedă pe cât îmi imaginasem, călătoream aproape singure pe 
punte. Am stat un pic acolo, privind cum valurile se loveau de 
țărm. Soarele se îndrepta spre apus, lăsând o dâră peste ape, 
dâră pe care elicea o spărgea în fărâme ce păreau din aur 
curat. Pe vremea când aveam doar câţiva anişori, taică-meu 
îmi spunea că era chiar aur şi că uneori sirenele urcă la 
suprafaţă şi-l adună. Mai spunea că folosesc cioburile astea de 
soare întârziat drept ţigle pentru castelu' lor din fundu 
oceanului. Dacă vedeam dunga din aur fărâmițat pe apă, 
totdeauna aşteptam să apară sirenele şi până când am ajuns 
aproape de vârsta Selenei, nu m-am îndoit niciodată de 
existența reală a unor asemenea ființe, fiin'că taică-meu îmi 
zisese aşa. 

Atunci apa căpătase nuanţa aia de albastru-intens pe care 
n-o întâlneşti în octombrie decât pe o vreme calmă, iar 
motoarele torceau liniştit. Selena şi-a scos basmaua pe care o 
purta; şi-a ridicat braţele a râs. 

— Nu-i aşa că-i frumos, mami? m-a întrebat. 


— Da, aşa-i. Şi tu erai frumoasă de obicei, Selena. De ce nu 
mai eşti? 

S-a uitat la mine şi parcă ar fi avut două măşti pe față. 
Prima surprinsă şi încă râzând, da' de sub ea se ivea o privire 
neîncrezătoare şi prudentă. A doua arăta tot ceea ce-i spusese 
Joe în primăvara şi vara trecută, înainte să se îndepărteze şi 
de el. N-am nici un prieten, asta zicea cea de-a doua mască. Cu 
siguranță, nici tu, nici el nu-mi sunteți prieteni. Şi cu cât ne 
studiam mai atent una pe alta, cu atât mai mult i se întipărea 
pe chip ultima expresie. 

A încetat să mai râdă şi s-a întors să admire oceanu'. Asta 
m-a făcut să mă simt nasol, Andy, da' nu mai puteam s-o las 
baltă atunci mai mult decât am putut s-o las pe Vera să-şi 
continue măgăriile mai târziu, indiferent cât de trist mi se 
părea totu' în profunzime. De fapt, uneori trebuie să fim puţin 
cruzi ca să facem bine, ca un doctor care vaccinează un copil, 
ştiind că el o să plângă şi n-o să înțeleagă. Am privit 
înlăuntru' meu şi am ştiut pe loc că sunt capabilă să fiu în 
ultimu' hal de crudă dacă mi se pare necesar. M-a speriat 
atunci şi încă mă mai sperie puţin. E înfricoşător să-ți dai 
seama că, oricât de dură ai fi, niciodată n-o să eziți şi nici n-o 
să regreți ce-ai făcut. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, mamă, mi-a zis, privindu- 
mă prudent. 

— Te-ai schimbat. Cum arăţi, cum te îmbraci, cum te porți. 
Toate astea mă împing să cred că ai intrat într-un bucluc. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, a spus, da' în acelaşi timp a făcut 
câțiva paşi în spate. 

I-am prins mâinile într-ale mele înainte de-a apuca să 
ajungă prea departe. 

— Ba da. Şi nici una dintre noi n-o să coboare de pe feribotu' 
ăsta până când nu-mi povesteşti ce. 

— Nimic! a ţipat ea. A încercat să-şi smulgă mâinile dintr- 
ale mele, da' n-am lăsat-o. Nu-i nimic. Şi acuma dă-mi 
drumu! Dă-mi drumu! 

— Încă nu. Orice-ar fi, să ştii că asta nu schimbă cu nimic 
dragostea pe care ţi-o port, Selena, da' nu te pot ajuta până 


nu aflu ce ai. 

A încetat să se mai zbată şi şi-a ridicat privirea spre mine. 
Atunci i-am văzut a treia mască sub ălelalte două, una 
vicleană, care nu mi-a plăcut prea mult. În afară de fizic, 
Selena moştenise restu' de la mine, da' în momentu' ăla arăta 
exact ca Joe. 

— Mai întâi spune-mi tu ceva! mi-a zis. 

— Dacă pot, îți spun. 

— De ce l-ai lovit? m-a întrebat. De ce l-ai lovit atunci? 

Mi-am deschis gura s-o întreb: "Atunci, când?" — mai mult 
ca să câştig timp. Da' dintr-o dată mi-am dat seama de un 
lucru, Andy. Nu ştiu cum, probabil am avut o presimţire sau 
ceea ce numesc ăia intuiție feminină, sau poate m-am 
concentrat şi i-am citit în minte. Mi-am dat seama că, dacă 
ezit chiar şi o secundă, o voi pierde. Eventual numa' pentru 
ziua aia, da' cel mai posibil pentru totdeauna. A fost un lucru 
care pur şi simplu mi-a venit, aşa că n-am şovăit o clipă. 

— Pen' că în seara aia mă lovise cu o bucată de lemn, am 
spus. Aproape mi-a zdrobit rinichii. Cre' că mă hotărâsem să 
nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. Absolut niciodată. 

A clipit aşa cum faci când cineva îşi mişcă brusc palma spre 
ochii tăi, şi a rămas cu gura căscată de surpriză. 

— EI ţi-a spus altceva, nu? 

A scuturat din cap. 

— Ce ţi-a zis el? Că băuse? 

— Asta şi pocherul, a murmurat cu o voce aproape prea 
scăzută, s-o pot auzi. A zis că nu doreai ca el sau altcineva să 
se distreze. Că de asta nu-l lăsai să joace pocher şi n-ai fost de 
acord să mă duc peste noapte la Tanya anu' trecut. Că după 
capu' tău toată lumea ar trebui să muncească opt zile pe 
săptămână ca tine. Şi când te-a înfruntat, ai aruncat cu 
smântâna în el şi l-ai amenințat că o să-i tai gâtu' dacă mişcă 
vreun deget. Şi c-o s-o faci în timp ce doarme. 

Aş fi pufnit în râs dacă n-ar fi fost atât de îngrozitor. 

— L-ai crezut? 

— Nu ştiu. M-a speriat atât de tare toporişca aia, încât n-am 
mai ştiut ce să cred. 


Asta mi-a străpuns inima ca un cuţit, da' n-am arătat-o. 

— Selena, ce ţi-a spus a fost o minciună. 

— Lasă-mă în pace! a zis şi s-a smucit să scape. 

Privirea aia de iepure fugărit îi reapăruse pe față şi am 
înțeles că ceea ce ascundea de mine n-o făcea să fie 
îngrijorată, ci o speria de moarte. 

— Mă descurc singură! Nu vreau să mă ajuţi, ci doar să mă 
laşi în pace! 

— Nu te poți descurca singură, Selena, am zis. Îi vorbeam cu 
tonu' pe care-l foloseşti când încerci să linişteşti un cal sau un 
miel prins într-un gard de sârmă ghimpată. Dacă ai fi fost în 
stare, ai fi rezolvat-o deja. Şi acu' ascultă-mă: îmi pare rău că 
m-ai surprins cu toporişca aia în mână, îmi pare rău pentru 
tot ce-ai văzut şi-ai auzit în noaptea aia. Dacă aş fi ştiut c-o să 
te fac atât de nefericită şi că o să te sperii atât de tare, nu l-aş 
fi înfruntat, oricât de mult m-ar fi provocat el. 

— N-ai putea să încetezi? a întrebat şi apoi şi-a luat mâinile 
dintr-ale mele, acoperindu-şi urechile cu ele. Nu mai vreau să 
aud nimic. 

— Nu-ncetez pen' că s-a terminat cu aia şi nimic nu mai 
poate fi schimbat, da' cu astălaltă nu. Aşa că lasă-mă să te 
ajut, scumpa mea. Te rog. 

Am încercat să-mi pun braţu' pe după umerii ei şi s-o trag 
uşurel spre mine. 

— Nu! Să nu mă loveşti! Să nu mă mai atingi niciodată, 
Jigodie! a ţipat şi s-a smucit înapoi. 

S-a rezemat de balustradă şi am fost sigură că o să pice 
peste ea direct în ocean. M-am întins, am apucat-o de poalele 
hainei şi am tras-o iar spre mine. Însă am alunecat pe puntea 
umedă şi a fost cât p-aci să cad. Dup-aia mi-am recăpătat 
echilibrul, iar când mi-am ridicat privirea, ea îşi mai venise în 
simțiri, numa' că mi-a ars o palmă peste față. 

Nu mi-a păsat, doar am apucat-o din nou şi am strâns-o în 
brațe. Nu mai contează aşa ceva pentru tine când ai un copil 
de vârsta Selenei, ci te gândeşti tot mai mult că te poți 
despărţi de el în orice moment. În plus, oricum palma ei nu 
mă duruse deloc. Mi se făcuse îngrozitor de frică să n-o pierd, 


şi nu era doar intuiţia la mijloc. Pentru o clipă fusesem 
absolut sigură c-o să se arunce peste balustradă cu picioarele 
în sus şi capu în jos. Aproape o şi văzusem. E surprinzător 
cum de nu mi-a albit atunci păru'. 

Apoi a început să plângă şi să-mi spună că-i pare rău, că 
nu-şi dorise să mă lovească şi că absolut niciodată nu avusese 
o asemenea intenție, iar io i-am răspuns că ştiam asta. 

— Linişteşte-te, i-am zis, numa! că ceea ce mi-a replicat m-a 
cutremurat mai tare ca orice. 

— Ar fi trebuit să nu mă opreşti, mami. Ar fi trebuit să mă 
laşi să sar. 

Am îndepărtat-o un pic de mine — deja plângeam 
amândouă — şi i-am spus: 

— Pentru nimic în lume, scumpa mea. 

Şi-a legănat capu'. 

— Nu mai pot rezista, mami... Nu mai sunt în stare. Mă 
simt atât de murdară şi dezorientată, încât mi-e imposibil să 
mai fiu fericită, oricât de tare m-aş strădui. 

— Ce s-a-ntâmplat, Selena? am întrebat, tremurând toată 
de spaimă. Ce s-a-ntâmplat? 

— Dacă-ţi zic, probabil că o să mă împingi tu peste 
balustradă. 

— Tu ştii mai bine. Şi-ţi mai spun un lucru, draga mea, n-o 
să pui nici un picior pe uscat până când nu mă lămureşti. 
Chiar dacă va fi nevoie să ne plimbăm cu feribotu' ăsta tot 
anu', nu contează... Deşi cred că o să ne transformăm în 
sloiuri de gheață până la sfârşitu' noiembrie, asta dacă n-o să 
murim de intoxicație din cauza mâncării pe care o servesc 
ăştia aici. 

Mă gândisem c-o s-o fac să râdă, da' n-am reuşit. În schimb 
şi-a plecat capu', îndreptându-şi privirea spre punte, şi a zis 
ceva foarte încet. Din cauza zgomotului motoarelor şi al 
vântului, n-am auzit nimic. 

— Ce-ai spus, scumpo? 

A repetat, şi de astă dată am înţeles, chiar dacă nu vorbise 
mult mai tare. Şi brusc am priceput totu, iar din momentu' 
ăla zilele lu' Joe au început să fie numărate. 


— lo n-am vrut. El m-a forțat. 

Asta spusese. 

Pentru un minut nu m-am putut mişca din loc, iar când în 
sfârşit m-am întins spre ea, a bătut în retragere. Avea fața 
albă ca varu'. Apoi feribotu' — Island Princess — s-a înclinat. 
Îmi pierdusem deja echilibrul şi probabil că aş fi picat drept pe 
curu' meu schilod, dacă nu m-ar fi susținut pe după mijloc. În 
secunda următoare o țineam în brațe, iar ea îmi plângea pe 
umăr. 

— Hai, am spus. Vino şi aşează-te lângă mine. Ne-a ajuns 
cât ne-am bălăngănit de-o parte şi de alta a vasului ăsta, nu? 

Am mers până la banca de la pupa, lângă cabina 
căpitanului, strâns îmbrăţțişate şi târşâindu-ne picioarele ca o 
pereche de invalizi. Nu ştiu dacă Selena se simțea ca o 
invalidă, da' io sigur da. Mie doar îmi curgeau un pic lacrimile, 
însă Selena plângea atât de tare, încât cre' că şi-ar fi scuipat 
plămânii bucăţică cu bucăţică dacă ar mai fi continuat astfel. 
Deşi mă bucura faptu' că hohotea aşa. Numa' în momentu' în 
care am văzut-o în starea asta, cu lacrimile prelingându-i-se 
pe obraji, mi-am dat seama cât de mult se uşura şi cum 
necazurile i se evaporau la fel cum îi dispăruseră înainte 
frumusețea hainelor şi strălucirea din priviri. Aş fi preferat al 
naibii s-o aud râzând, şi nu plângând, da' trebuia să mă 
mulțumesc cu ce mi se oferea. 

Ne-am aşezat pe bancă şi am mai lăsat-o să plângă puţin. 
lar când am încercat s-o liniştesc şi i-am întins o batistă din 
geantă, la început nici nu s-a uitat la ea M-a privit doar, cu 
obrajii uzi, cu nişte cearcăne mari şi negre sub ochi, şi mi-a 
spus: 

— Chiar nu mă urăşti pentru asta, mami? 

— Nu. Nici acum, nici mai târziu, ţi-o promit din toată 
inima Da' să ne-nţelegem. Îmi zici toată povestea de la cap la 
coadă. Văd pe fața ta că nu te crezi în stare, da' io ştiu că ai să 
reuşeşti. Să nu uiţi un singur lucru: nu trebuie s-o mai 
povesteşti altădată cuiva, nici măcar soțului tău, dacă nu vrei. 
O să fie ca şi cum ai tăia rău' de la rădăcină. Îţi jur şi asta. 
Pricepi? 


— Da, mami, da' a spus că dacă am să povestesc vreodată... 
Că uneori îți sare atât de rău țandăra... Ca în noaptea în care 
l-ai pocnit cu cana aia de smântână... Şi că dacă simt nevoia 
să-ți spun, să-mi amintesc de toporişcă... ŞI... 

— Nu în felu' ăsta, am zis. Trebuie s-o iei de la început şi să- 
mi spui totu. Da' vreau să ştiu un singur lucru înainte de-a 
pronunța primu' cuvânt. Taică-tu s-a dat la tine, nu? 

Stătea cu capu' în jos, fără să scoată un sunet. Pentru mine 
era îndeajuns ca să pricep, da' ştiam că ea are nevoie să se 
audă recunoscând-o cu voce tare. 

Mi-am pus un deget sub bărbia ei şi i-am ridicat capu' până 
când ne-am intersectat privirile. 

— Nu-i aşa? 

— Da, a spus şi a apucat-o din nou plânsu.. 

Însă de astă dată nu pentru mult timp şi nici atât de tare. 
Am mai lăsat-o puţin ca să mai câştig un răgaz, pentru a mă 
decide cum o să continui. Nu puteam să întreb "Ce ţi-a făcut?” 
pen' că ştiam că existau toate şansele să nu-i fie nici ei clar. O 
vreme, singuru' lucru care mi-a venit în minte a fost "Te-a 
futut?", da' m-am gândit că n-ar fi fost bine nici dacă aş fi pus 
atât de direct problema. În plus, mi se părea că sună groaznic 
de urât. 

Până la urmă am spus: 

— Şi-a băgat-o în tine, Selena? În păsărica ta? 

A scuturat din cap: 

— Nu l-am lăsat. Şi-a înghiţit un suspin. Încă nu. 

Ei bine, acum ne-am putut relaxa amândouă un pic, iar 
între noi atmosfera s-a mai destins. Nu simțeam în mine decât 
mânie. Ca şi cum aş fi avut un ochi interior, unu' despre care 
nu ştiusem până în ziua aia, tot ce eram în stare să vădcu el 
fiind fața lungă ca de cal a lu' Joe, cu buzele permanent 
crăpate şi dinţii întotdeauna galbeni, cu obrajii scorojiți pătați 
cu roşu pe pomeţi. Acel ochi a rămas aţintit asupra figurii lui 
tot timpu' de-atunci încolo, chiar şi în somn, neînchizându-se 
nici dacă ăilalți doi o făceau, io fiind mereu conştientă că n-o 
să se odihnească până la moartea lu' Joe. Parcă aş fi fost 
îndrăgostită, numa! că pe dos. 


În timpu' ăsta, Selena îmi spunea povestea de la cap la 
coadă. Am ascultat-o fără s-o întrerup şi sigur că totu 
debutase în noaptea în care-l pocnisem cu cana de smântână, 
iar ea ieşise din cameră tocma' la fix să-l vadă cu mâna la 
urechea sângerândă şi pe mine ţinând toporişca îndreptată 
spre el, de parcă aş fi vrut într-adevăr să-i crăp capu. Tot ce- 
mi dorisem a fost să-l fac să se oprească, Andy, mi-am riscat 
şi viața atunci, da' ea nu aflase nimic din toate astea, ci numa! 
îndeajuns cât s-o arunce de partea lui. Drumu' spre lad e 
pavat cu intenţii bune, se spune, iar io sunt convinsă că-i 
adevărat. Am învățat-o pe pielea mea. Ceea ce nu înțeleg e 
motivu' — de ce când încerci să faci un bine, atât de des se- 
ntâmplă să se preschimbe în rău? Da asta-i o întrebare 
pentru minți mai luminate decât a mea. 

N-am să vă zic toată povestea, nu numa' că ar fi urât față 
de Selena, ci şi pen' că e prea lungă, plus că şi acu' sufăr când 
mă gândesc la ea. O să vă spun doar începutu'. N-o să-l uit 
niciodată, fiincă m-a şocat a doua oară diferența dintre cum 
arată şi cum sunt lucrurile de fapt... dintre aparenţă şi 
realitate. 

— Părea atât de abătut. Îi curgea sângele printre degete şi 
lacrimile i se prelingeau din ochi, arăta îngrozitor de abătut. 
Te-am urât mai mult pentru privirea aia decât pentru altceva 
şi m-am hotărât să mă port frumos cu el. Înainte de culcare, 
am îngenuncheat şi m-am rugat: "Doamne Dumnezeule, dacă 
o s-o opreşti să-l mai lovească, o să fiu drăguță cu el. Jur. În 
numele Fiului, amin." 

Aveţi cea mai mică idee despre cum m-am simţit auzind 
asta din gura lu' fiică-mea, la un an după ce socotisem toată 
afacerea încheiată? Ai, Andy? Frank? Da' tu, Nancy Bannister 
din Kennebunk? Nu, văd că nu. Mă rog la Dumnezeu să n-o 
aflați vreodată. 

A început să se poarte frumos cu el, aducându-i tot felu' de 
specialități pe când Joe se afla în şopronu' din spate, 
meşterind la vreun snowmobil al altuia sau la vreun motor, 
aşezându-se alături de el în serile când ne uitam la televizor, 
stând pe trepte şi ascultându-i sporovăiala în stilu-i 


caracteristic despre politică — porcăriile despre cum îi lasă 
Kennedy pe evrei şi pe catolici să conducă totu', despre cum 
vor comuniştii să-i bage pe negri în şcolile şi restaurantele din 
Sud şi despre cum o să ajungă întreaga ţară o ruină. Îl 
asculta, râdea la glumele lui, îi dădea cu cremă pe mâini când 
îi crăpa pielea, iar el nu fusese atât de prost, încât să piardă o 
asemenea ocazie. N-a mai bătut-o la cap cu politica, ci cu cât 
de tare mă apucau pandaliile dacă mă enerva ceva şi cât de 
rău ne mergea căsnicia. Mai ales din vina mea, după mintea 
lui. 

Doar spre sfârşitu' primăverii lui 1962 a început s-o atingă 
într-un fel prea puţin părintesc. Asta a fost tot, deocamdată, 
mici mângâieri pe picioare în timp ce stăteau unu lângă 
ălălalt pe canapea, iar io ieşisem din cameră, mici palme la 
fund când îi aducea berea în şopron. Ăsta a fost numa! 
debutu', căci nu s-a oprit aici. Pe la mijlocu' lu' iulie, Selena 
devenise speriată atât de el, cât şi de mine. lar pe vremea când 
îmi trecuse prin cap să mă duc pe continent pentru a căpăta 
câteva răspunsuri de la ea, îi făcuse aproape tot ce i-ar putea 
face un bărbat unei femei în afară de a i-o pune... În plus 
obligând-o şi la alte chestii... 

Cre' că i-ar fi cules fructu' oprit înainte de Labour Day dacă 
n-ar fi fost Joe Junior şi micu' Pete în vacanţă să-l incomodeze 
cea mai mare parte a timpului... Împiedicând-o şi pe ea să-i 
satisfacă toate hatârurile. Micu' Pete le stătea în drum fără 
vreun motiv special, da' bănuiesc că Joe Junior îşi formase 
mai mult decât o simplă idee despre ce se-ntâmpla şi se 
hotărâse să nu se dea cu nici un preț la o parte. Dumnezeu 
să-l binecuvânteze pentru asta, e tot ce pot spune. lo nu i-am 
fost de nici un ajutor, pen' că munceam douăşpe, uneori chiar 
paişpe ore pe zi pe vremea aia. Şi tot timpu' cât eram plecată, 
Joe se învârtea în juru' ei, rugând-o să-l sărute, să-l atingă în 
"zonele lui speciale" (aşa le zicea el) şi spunându-i că nu se 
putea stăpâni, că nu avea cum să n-o roage, fiin'că ea se purta 
frumos cu el, iar io nu, că bărbaţii au anumite nevoi care 
înseamnă totu' pentru ei. Da' nu trebuia să sufle o vorbuliță: 
Dacă s-ar fi scăpat, spunea el, i-aş fi omorât pe amândoi. Îi 


repeta mereu povestea cu smântâna şi toporişca. Îi repeta 
mereu cât de rea şi crudă jigodie eram, cum nu-şi putea el 
stăpâni nevoile, de altminteri normale pentru un bărbat. l-a 
împuiat capu' cu toate astea până a-nnebunit-o. El... 

Ce-i, Frank? 

Da, muncea şi el, da' aia nu-i slăbea cu nimic puterea de 
convingere când îşi asedia fiica. Cea mai nenorocită găoază, 
aşa l-am numit, aşa a şi fost de fapt. Lucra cu ziua pentru ăia 
care-şi petreceau doar verile aici şi se angajase paznic în două 
locuri (sper că oamenii pentru care muncea îşi făceau des 
inventaru' bunurilor din casă); câțiva pescari îl chemau uneori 
în echipaj — Joe se pricepea la fel de bine ca şi cei mai buni să- 
ntindă năvodu', dacă nu suferea prea tare de mahmureală — 
şi sigur că mai meşterea în plus şi motoarele alea. Cu alte 
cuvinte, trudea asemeni ălorlalți de pe insulă (nu însă şi tot 
atât de greu ca majoritatea lor), aşa, pe ici-pe colo, câte un pic. 
Îşi aranja când avea chef orele libere, iar în vara şi toamna aia, 
Joe a reuşit să potrivească lucrurile în aşa fel, încât să fie pe- 
acasă cât mai mult în timp ce io lipseam. Să fie pe lângă 
Selena. 

Mă-ntreb dac-aţi înţeles ce-am avut io intenţia să pricepeți. 
Vă dați seama că se străduia tot atât de-al dracu să-i 
pătrundă şi în suflet, nu numa! în chiloți? Cre' că cel mai mult 
a influențat-o faptu' că m-a văzut cu blestemata aia de 
toporişcă în mână, iar el s-a folosit de chestia asta. Când a 
priceput că nici aşa nu mai reuşea să-i trezească vreun 
sentiment de milă, a-nceput s-o întrebuințeze pe post de bau- 
bau. I-a repetat de nenumărate ori că aş fi alungat-o de-acasă 
în caz că m-aş fi prins de ce se-ntâmpla între ei. 

Ce făceau ei! Drace! 

Ea zicea că nu vrea s-o facă, iar el că e foarte rău, da' că-i 
prea târziu să se mai oprească. Îi spunea că l-a provocat până 
când şi-a pierdut aproape de tot minţile, că din cauza stilului 
ăsta de-a provoca se petrec cele mai multe violuri şi că femeile 
cuminţi (probabil însemnând alea afurisite, cu toporişti 
fluturânde în mână, ca mine) o ştiau. Joe îi declara mereu că 
din partea lui n-o să răsufle nimic, atâta vreme cât şi ea o să- 


şi ţină gura... "Dar”, îi spunea, 'tre' să-nțelegi, iubito, că dacă 
numa! un picuț izbucneşte la suprafaţă, atunci totu' o iasă la 
iveală. " 

Ea nu pricepea ce voia el să zică prin totu şi nici cum faptu' 
că-i aducea un pahar cu ceai şi gheață dup-amiaza sau că-i 
povestea despre noul căţeluş al lui Laurie Langill i-ar fi putut 
sugera să-i bage mâna între picioare sau s-o pipăie pe undei 
se năzărea, da' căpătase convingerea că făcuse ceva să-l 
determine a se purta aşa rău şi de chestia asta îi era ruşine. 
Nu frică, ci ruşine, cum e mai nasol. 

Mi-a spus că se decisese într-o zi să se ducă la doamna 
Sheets, psihologu' şcolii. Chiar îşi programase o întâlnire, da' o 
părăsise curaju' în sala de aşteptare, pen' că fata de dinaintea 
ei întârziase înăntru. Asta se petrecuse cu vreo lună în urmă, 
chiar după ce începuse anu' şcolar. 

— Mă gândisem cum ar fi sunat totu, mi-a zis în timp ce 
stăteam pe banca de la pupa, lângă cabina căpitanului. 

Străbătusem deja juma' de drum şi puteam zări East Head 
scăldat de soarele dup-amiezei. Selena nu mai plângea deloc. 
Îşi mai sufla din când în când nasu' cu zgomot, însă nu-mi 
udase foarte tare batista; reuşea să se controleze bine şi mă 
simțeam mândră de ea. Nu mi-a dat niciodată drumu la 
mână. Mi-a ţinut-o într-o încleştare încordată tot timpu' 
discuţiei. A doua zi era plină de vânătăi. 

— Îmi închipuiam cum o să mă aşez pe scaun şi o să spun: 
"Doamnă Sheets, taică-meu încearcă să-mi facă ştiţi 
dumneavoastră ce." Ea fiind atât de opacă, atât de bătrână, 
probabil că mi-ar fi răspuns: "Nu, nu ştiu ce, Selena. Despre ce 
vorbeşti tu?" Numa' că ar fi zis VOOOHRbeşti, ca şi cum ar fi 
fost cocoțată pe un piedestal de neatins. Apoi ar fi trebuit să 
spun că taică-meu vrea să mi-o tragă, dar ea nu m-ar fi 
crezut, pen' că în locu' din care venise nu se pomeneau 
asemenea lucruri. 

— Io bănuiesc că se-ntâmplă peste tot, am spus. Trist, da' 
adevărat. Şi mai cred că ar fi cazu' ca psihologu' unei şcoli s-o 
ştie şi ea, dacă nu-i o persoană cu desăvârşire proastă. 
Doamna Sheets e o persoană cu desăvârşire proastă? 


— Nu, nu cred, mami, da... 

— Scumpa mea, ai crezut vreodată că tu eşti prima fată care 
păţeşte aşa ceva? am întrebat-o, iar ea mi-a răspuns atât de 
încet, încât iar n-am fost în stare s-o aud şi am fost nevoită s-o 
rog să repete. 

— Nu ştiam dacă sunt prima sau nu, a zis şi m-a strâns în 
brațe. Am îmbrăţişat-o şi io. Oricum, a continuat, am înţeles 
stând acolo că nu puteam să-i fac față. Probabil că, dacă aş fi 
cutezat să intru, i-aş fi povestit, însă am avut destul timp să 
mă frământ şi s-o întorc pe toate fețele în minte, întrebându- 
mă dacă să-i dau dreptate lu' taică-meu sau dacă m-ai fi 
considerat o fată rea... 

— Niciodată, am spus, îmbrățişând-o din nou. 

Mi-a răspuns cu un zâmbet care mi-a luminat sufletu': 

— Acum ştiu, da' atunci nu eram atât de sigură. lar pe când 
stăteam în anticameră privind-o pe doamna Sheets prin geam 
şi aşteptând să termine cu fata de dinaintea mea, mi-a trecut 
prin cap un motiv suficient să mă determine s-o las baltă. 

— Zău? Ce motiv? 

— Păi, nu era treaba şcolii. 

Mi s-a părut amuzant şi am început să chicotesc. În curând 
mi s-a alăturat şi Selena, chicotelile prelungindu-se şi 
întețindu-se din ce în ce mai tare, până când am ajuns să 
stăm aşezate una lângă alta pe banca aia, ținându-ne de 
mână şi râzând în hohote ca două nebune fără nici o şansă de 
vindecare. Se auzea atât de tare, încât omu' care vindea ţigări 
şi biscuiţi pe puntea de jos şi-a ridicat privirea să se asigure că 
ne simțim bine. 

Au mai existat două lucruri pe care mi le-a zis pe drumu' de 
întoarcere, unu' cu gura şi ălălalt cu ochii. Primu' a fost că se 
gândise să-şi împacheteze hainele şi să plece de-acasă; asta cel 
puțin mi se părea o cale de scăpare. Da' fuga nu-ţi rezolvă 
problemele dacă ai fost marcat îndeajuns de puternic, fiin'că 
oriunde te-ai duce, tot tre' să-ţi iei cu tine inima şi mintea; al 
doilea lucru pe care l-am văzut în ochii ei a fost că-i trecuse 
nu numa' o dată prin cap să se sinucidă. 


lar ideea asta, să observ în privirea lu' fiică-mea că voise să- 
şi pună capăt zilelor, m-a făcut să disting şi mai clar chipu' lu' 
Joe cu ochiul meu interior. Mi-l imaginam cum ar fi arătat 
pisând-o mereu la creier, încercând să-i bage mâna sub fustă 
pe vremea când încă nu purta blugi ca să se apere, neobținând 
ce dorea (sau nu tot ce dorea) doar dintr-un noroc chior, fiin'că 
el era rău, iar ea bună, şi nu pen' că nu insistase suficient. Îmi 
închipuiam ce s-ar fi întâmplat dacă Joe Junior n-ar fi 
renunțat la câteva ore de joacă cu Willy Bramhal şi nu s-ar fi 
grăbit să ajungă mai devreme acasă, sau dacă nu mi-aş fi 
deschis ochii în al doişpelea ceas, suficient ca să observ ceva în 
neregulă cu ea. Da' cel mai mult m-am gândit la cum o 
împingea Joe la toate astea. O făcea ca un jocheu fără inimă, 
care-şi mână calu' cu un bici sau cu o nuia, neoprindu-se din 
lovit nici o clipă, fără dragoste sau milă, până când săracu' 
animal îi cade la picioare — el rămânând ţeapăn cu biciul în 
mână, mirându-se de ce naiba s-o fi întâmplat asta. Pân' aici 
mă adusese faptu' că voisem să-i ating fruntea ca să simt cât 
de netedă este; aici duceau toate. Mi se deschiseseră ochii 
îndeajuns, încât să-mi dau seama că trăiam cu un om lipsit 
de dragoste şi milă, care avea impresia că poa' să-şi 
însuşească tot ce poate atinge şi apuca, chiar şi pe fiică-sa. 

Cam p-aici ajunsesem cu reflecțiile mele când mi-a trecut 
pentru prima dată prin cap să-l ucid. Nu atunci m-am hotărât 
să-l omor, o, drace, nu, da' aş minţi să spun că nu era doar un 
vis. Ci mult mai mult decât atât. 

Selena probabil că-mi observase ceva în privire, pen' că şi-a 
pus mâna pe brațu' meu şi a zis: 

- O să iasă scandal, mami? Te rog, promite-mi că nu, fiin'că 
dacă află că ţi-am povestit, o să-l apuce nebunia. 

Aş fi vrut s-o liniştesc, spunându-i exact ce-ar fi vrut să 
audă, da' n-am fost capabilă. Într-adevăr, avea să iasă 
scandal, da' cât de mult şi cât de mare rămânea la latitudinea 
lu' Joe. Bătuse în retragere în noaptea în care-l pocnisem cu 
cana de smântână, da' asta nu însemna c-o să se-ntâmple iar 
aşa. 


— Nu ştiu ce va fi, i-am zis, da tre' să te convingi de două 
lucruri, Selena: că nimic n-a fost din vina ta şi că s-a terminat 
definitiv cu pipăielile şi cu toată cicăleala lui. Pricepi? 

Ochii i s-au umplut de lacrimi din nou, iar una dintre ele s- 
a desprins de-o geană şi i s-a rostogolit pe obraz. 

— Io doar voiam să nu iasă scandal. S-a oprit un minut, şi-a 
muşcat buzele, apoi a izbucnit: Nu pot suferi nimic din toate 
astea. De ce l-ai lovit? De ce-a trebuit să înceapă să mă 
hăituiască? Lucrurile n-ar fi putut rămâne ca înainte? 

I-am luat mâna. 

— Lucrurile nu rămân niciodată pe loc, scumpo, uneori o 
apucă p-o cale greşită, iar noi ne străduim să le aducem pe 
făgaşul cel bun. Ştiai asta, nu? 

A scuturat din cap. 

— Da, cred că da. 

Tocma' ajunsesem la docuri, aşa că nu mai aveam timp de 
taclale. Eram destul de încântată, da' nu voiam să mă 
privească cu ochii ei înlăcrimațţi, dorindu-şi ceea ce bănuiesc 
că-şi doreşte orice copil, totu' să fie bine fără ca nimeni să fie 
nevoit să sufere. Dorindu-şi să-i fac nişte promisiuni 
imposibile, pen' că nu ştiam dacă aş fi fost în stare să mă ţin 
de cuvânt. Nu credeam că ochiu' meu interior îmi va permite 
să mă ţin. Am coborât de pe feribot fără să mai schimbăm 
vreun cuvânt, lucru care îmi convenea de minune. 

În seara aia, după ce Joe se întorsese de la Carstairs, unde 
construia un şopron în spatele casei, i-am trimis pe copii în 
piață. Am perceput câteva priviri fugitive aruncate de Selena 
în timp ce se îndepărta pe drum, iar fața îi devenise îngrozitor 
de palidă. De fiecare dată când îşi răsucea capu' spre mine, 
Andy, vedeam blestemata aia de toporişcă în ochii ei. Însă mai 
exista ceva acolo, probabil că un sentiment de uşurare. Cel 
puţin, lucrurile aveau să ia o altă întorsătură, iar hăituiala o 
să-nceteze, presupun că la asta se gândea; chiar înfricoşată de 
moarte, o parte a ei continua să-şi păstreze luciditatea. 

Joe stătea lângă sobă, citind ziaru' American, ca de obicei. 
lar io în picioare lângă lada cu lemne de foc, uitându-mă la el 
cu ochiu' dinăuntru mai atent ca oricând. la te uită la el, îmi 


spuneam, stă acolo ca Marele Paşă al Căcatului din Tara 
Celor Care Au Chiloţi cu Degete. Ca şi cum şi-ar fi pus 
nădragii pe el la fel ca toată lumea, un crac după altu. Ca şi 
cum a-ți întinde labele spre propria-ţi fiică ar fi fost cel mai 
normal lucru pentru un tată şi oricine ar fi visat frumos dup- 
aia. Am încercat să-mi dau seama cum de ajunseserăm aici, 
pornind de la petrecerea aia din hanu' The Samoset până acu, 
el stând pe scaun lângă sobă şi citindu-şi ziaru' în blugii lui 
peticiți şi în maiocul lui transpirat şi jegos, iar io lângă lada cu 
lemne de foc, cu crima în minte şi neputând s-o transpun în 
realitate. Parcă m-aş fi găsit într-o pădure fermecată şi, 
uitându-mă peste umăr, aş fi descoperit că dispăruse cărarea 
pe care păşisem pân atunci. 

În acelaşi timp, ochiul meu interior vedea din ce în ce mai 
multe. Cicatricea care-i traversa urechea pe unde-l lovisem io 
cu cana de smântână; buza de jos ieşindu-i mult în afară, de 
parcă ar fi fost permanent îmbufnat; mătreața din sprâncene 
şi cum se trăgea din când în când de păru care-i creştea în 
nas sau cum se scărpina uneori prin cusătura dintre craci a 
pantalonilor. 

Tot ce sesizase ochiu' meu interior era îngrozitor şi dintr-o 
dată m-a izbit că, măritându-mă cu el, făcusem mult mai 
mult decât cea mai mare greşeală a vieţii; pen' că nu sfârşisem 
numa! io plătind pentru ea. Acum se ocupă de Selena, da' dup- 
aia mai urmau încă doi băieți şi mă întrebam: dacă nu 
renunța la încercarea de-a o viola pe sora lor mai mare, pe ei 
ce-i păştea? 

Mi-am răsucit capu' şi ochiu' dinăuntru a văzut toporişca 
aşezată ca de obicei pe raftu' de deasupra lăzii cu lemne. Am 
întins mâna şi mi-am încolăcit degetele în juru' mânerului, 
gândindu-mă că de data asta n-o să i-o mai dau lu Joe. Apoi 
mi-am amintit-o pe Selena întorcându-şi mereu capu' spre 
mine în timp ce toți trei coborau şoseaua şi m-am hotărât că 
ceea ce avea să se-ntâmple nu va fi legat în nici un fel de 
toporişcă. În schimb, m-am aplecat şi am înşfăcat o buturugă 
din lemn de arțar. 


Toporişcă sau lemn de foc, oricum nu conta cu ce aveam să- 
i pun capăt împuţitei lui de vieţi, chiar în momentu' şi în locu' 
ăla. Cu cât îl priveam mai insistent stând acolo cu cămaşa aia 
jegoasă pe el, trăgându-se de păru' care-i ieşea din nas şi 
citind porcăria aia de ziar, cu atât mai mult îmi închipuiam 
cum se comportase cu Selena, iar cu cât îmi închipuiam mai 
mult asta, cu atât mai furioasă deveneam; şi cu cât ajungeam 
mai furioasă, cu atât mai vârtos mă apropiam de clipa în care 
aveam să înaintez pân' la el să-i crăp ţeasta cu lemnu' ăla. 
Puteam să văd şi locu' unde urma să-l lovesc prima oară. 
Păru' începuse să i se rărească, mai ales la spate, iar lampa de 
lângă scaunu' lui îl făcea să sclipească. Se întrezăreau până şi 
pistruii de pe piele printre cele câteva şuvițe de păr pe care le 
mai avea. Chiar acolo, mă gândeam, chiar în locu' ăla. Sângele 
o să țâşnească, împrăştiindu-se în băltoace peste tot, da' nu- 
mi pasă; oricum e un lucru scârbos. Cu cât mă concentram 
mai tare, cu atât îmi doream mai mult să văd cum îi zboară 
sângele prin lumina aruncată de lampă, ştiind deja că aşa o 
să se-ntâmple. Apoi mi-am imaginat cum vor ajunge câţiva 
stropi şi pe bec şi cum vor sfârâi un pic. Chibzuiam la toate 
astea şi, cu cât mai clare îmi apăreau lucrurile, cu atât mai 
tare strângeam în mână lemnu' ăla. Pare o nebunie, într- 
adevăr, da' nu-mi ardea să mă-ntorc şi să plec, dându-mi 
seama că, şi dacă aş face-o, ochiu' meu ar continua să-l 
urmărească atent. 

Mă tot îndemnam să mă gândesc la ce-ar fi simțit Selena 
dacă aş fi săvârşit crima şi toate coşmarurile ei ar fi devenit 
realitate, da' nici asta n-a mers. Nici întreaga mea iubire 
pentru ea şi nici dorința arzătoare de-a o şti fericită n-au 
ținut. Ochiu' ăla era prea puternic pentru a mai ţine cont de 
dragoste. Nu-l impresiona nici măcar ce avea să se-ntâmple cu 
cei trei copii în caz că el murea, iar io aş fi fost trimisă la 
South Windham pentru că-l ucisesem. Rămânea în continuare 
larg deschis, observând mereu alte şi alte lucruri urâte pe fața 
lu!' Joe. Felu' cum îşi răzuia un strat alb de piele de pe obraji 
când se bărbierea. O picătură de muştar uscându-i-se pe 


bărbie. De fiecare dată când mai remarca câte ceva, mâna mi 
se mai strângea un pic pe lemnu' ăla de foc. 

În ultima secundă mi-am dat seama de-o chestie. Dacă te 
apuci s-o faci aici şi acu', n-ai răzbuna-o pe Selena, mi-am zis 
10. Nu ţi-ai apăra nici băieții. Ci ai face-o pen că toată pipăiala 
ține de trei luni sub nasul tău, iar tu ai fost prea dobitoacă s-o 
vezi. Dacă ai de gând să-l omori şi să te duci la puşcărie, 
urmând să-ți mai întâlneşti copiii doar sâmbăta dup-amiază, 
ar trebui să judeci mai bine pentru ce-o faci: nu fiin'că s-a dat 
la Selena, ci fiin'că te-a tras pe sfoară. Deci te-ai comporta la 
fel ca Vera, pen' că, mai mult ca orice, nu poți suporta să fii 
păcălită. 

Asta mi-a pus capac. Ochiu' meu interior nu s-a închis, ci 
doar s-a potolit un pic, pierzându-şi o parte din putere. Am 
încercat să-mi descleştez mâna şi să dau drumu' lemnului, da' 
îl strânsesem atât de tare, că nu mai voia să se desprindă de 
palmă. Mi-am întins şi ailaltă mână şi mi-am dezlipit două 
degete, suficient ca lemnu' să cadă înapoi în ladă, însă ălelalte 
trei au rămas îndoite ca şi cum încă l-ar mai fi ţinut. Am fost 
nevoită să-mi închid şi să-mi deschid pumnu' de vreo câteva 
ori ca să-şi revină cât de cât la normal. 

Apoi m-am îndreptat spre Joe şi l-am bătut uşurel pe umăr. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc, i-am spus. 

— Zii, mi-a răspuns din spatele ziarului, io nu te opresc. 

— Vreau să te uiţi la mine. Lasă jos porcăria aia. 

Şi-a pus ziaru' în poală şi şi-a ridicat ochii spre mine. 

— În ultimu! timp nu-ţi mai tace fleanca nici o clipă, a spus. 

— Am io grijă de gura mea, numa! tu să ai grijă de mâinile 
tale. Că dacă nu, o să-ți aducă o belea atât de mare pe cap, 
încât o să ţi-l turtească. 

Şi-a încruntat sprâncenele şi m-a întrebat ce voia să- 
nsemne asta. 

— Înseamnă că-ţi spun s-o laşi în pace pe Selena. 

S-a uitat la mine de parcă aş fi dat cu picioru' fix în 
bijuteriile lui de familie. Asta a fost partea cea mai plăcută din 
toată povestea aia dureroasă, Andy, expresia de pe chipu' lu' 
Joe din clipa în care s-a prins că fusese descoperit. A pălit, şi-a 


deschis gura, cu tot corpu' crispându-i-se în balansoar şi 
tresărind aşa cum se-ntâmplă uneori când adormi şi visezi 
urât. 

A încercat să mă ducă de nas, prefăcându-se că are un 
cârcel la muşchii din spate, da' n-a reuşit să mă fraierească 
absolut deloc. De fapt, arăta ca şi cum i-ar fi fost şi un pic 
ruşine de el însuşi, da' nu m-a impresionat nici cât o ceapă 
degerată. Fiin'că şi un câine bătut în cap are destul bun-simț 
să fie ruşinat dacă-l prinzi furând ouă din cuibar. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, mi-a spus. 

— Şi-atunci cum de te porți de parcă ţi s-ar fi strecurat un 
drăcuşor în pantaloni şi te-ar fi strâns de coaie? 

A început iar să facă pe miratu.. 

— Dacă blestematu' ăla de Joe Junior ţi-a zis vreo minciună 
despre mine... 

— Joe Junior n-a suflat nici un cuvințel despre tine şi-ai 
putea să nu mai joci teatru, Joe. Selena mi-a spus. Mi-a 
povestit totu”, cum a încercat să fie drăguță cu tine după 
noaptea în care te-am pocnit cu ceaşca de smântână, cum ai 
răsplătit-o tu şi cum ai ameninţat-o dacă nu păstrează 
secretu'. 

— E o mincinoasă! a zis, aruncându-şi ziaru' pe podea de 
parcă mi-ar fi dovedi ceva cu asta. O mincinoasă şi o 
provocatoare nenorocită! O să-mi scot cureaua şi, când o să-şi 
mai arate mutra pe-aici, dacă o să mai îndrăznească vreodată 
să şi-o mai arate... 

Începuse să se ridice de pe balansoar. Mi-am întins o mână 
şi l-am împins să se aşeze din nou. E foarte uşor să-i dai un 
brânci cuiva care se scoală de pe un balansoar, chiar m-a 
surprins cât de uşor e. Da' io stătusem cu lemnu' la câţiva 
centimetri de ceafa lui, asta probabil că-mi folosise într-un fel. 

Şi-a mijit ochii pân' au ajuns două linii drepte şi mi-a spus 
să nu-l mai iau drept fraier. 

— Ai mai făcut-o şi înainte, da' asta nu înseamnă că-ţi 
merge să te duci cu ulcioru' la apă de câte ori vrei. 

Cu puţin timp în urmă îmi trecuse şi mie prin cap aceeaşi 
chestie, da' nu era momentu' potrivit să i-o spun. În schimb, 


am zis: 

— Vorbele astea ai putea să le păstrezi pentru prietenii tăi. 
Ceea ce vrei să faci tu acu' nu e să vorbeşti, ci să mă asculți... 
Şi să-ți intre foarte bine în cap ce-o să spun, fiincă nu 
glumesc. Dacă nu încetezi să-i mai dai târcoale Selenei, o să te 
trimit la puşcărie pentru molestarea unui copil sau pentru 
viol, depinde pentru care-i mai lungă pedeapsa, să te ţină cât 
mai mult conservat la răcoare. 

Asta l-a făcut praf. Şi-a căscat încă o dată gura şi a rămas 
înțepenit vreun minut, holbându-se la mine. 

— Niciodată n-o să poţi, a început el şi apoi s-a oprit. Pen' că 
văzuse c-o să fiu în stare. Aşa că, plin de ciudă, şi-a împins în 
afară buza de jos mai mult ca oricând. Îi ţii partea, nu? Nici 
măcar n-ai auzit povestea mea, Dolores. 

— Ai şi tu una? l-am întrebat Când un bărbat numa cu 
patru ani sărit de patruzăci o roagă pe fiică-sa să-şi dea jos 
chiloţii ca să vadă cât de mult păr i-a crescut pe păsărică, 
crezi că mai poate avea ceva de adăugat? 

— Luna viitoare o să împlinească cinşpe ani, a zis, ca şi cum 
asta ar fi schimbat ceva. Exista ceva tupeu în el, nu glumă. 

— Eşti conştient de ceea ce spui? Eşti conştient de ce mizerii 
îți ies pe gură? 

S-a mai chiorât un pic la mine, după care s-a aplecat să-şi 
ridice ziaru! de pe duşumea. 

— Lasă-mă în pace, Dolores, mi-a zis cu cea mai tânguitoare 
voce. Vreau să termin articolu'. 

Am simţit nevoia să-i smulg ziaru' ăla blestemat din mână 
şi să i-l fac guler, da' sigur ar fi urmat o încăierare 
sângeroasă, iar io nu-mi doream să vadă copiii, şi în special 
Selena, una ca asta. Aşa că am întins doar un braţ şi, cu 
degetu' mare, am tras uşurel în jos de colțu' ziarului. 

— Mai întâi o să juri că n-o să te mai legi de Selena, am 
spus, şi-o să încheiem povestea asta mizerabilă. Dă-ţi 
cuvântu' că în viața ta n-o s-o mai atingi în felu' ăla. 

— Dolores, doar nu... 

— Joe, jură sau o să-ţi fac traiu' un iad de-acu' încolo. 


— Crezi că mă sperii? a răcnit el. Mi-ai făcut oricum viața 
un iad în ultimii cinşpe ani, jigodie împuţită, cu mutra ta 
urâtă şi cu firea ta tâmpită! Dacă nu-ţi place cum am ajuns, 
să ştii că-i numa' din vina ta! 

— Habar n-ai cum arată ladu', am zis, da' dacă nu juri c-o 
s-o laşi în pace, o să am io grijă să afli. 

— Bine! a zbierat. Bine, îţi promit! Gata! S-a aranjat! Eşti 
mulțumită? 

— Da, am spus, deşi nu eram. 

De mult nu mai putea să mă mulțumească în vreun fel sau 
altu'. Nu mi-ar fi păsat nici dacă s-ar fi apucat să înfăptuiască 
miracole. Nu voiam decât să-mi scot copiii din casa aia sau să- 
l văd mort pân' la sfârşitu' anului. Care dintre astea, nu conta 
prea mult pentru mine, da' nu aveam nici un chef să se prindă 
c-o să i se-ntâmple ceva, până când ar fi fost prea târziu s-o 
mai poată împiedica. 

— Bine, a zis, deci am terminat cu joaca de-a bambiliciu' 
mecanic, nu, Dolores? Numa' că se uita la mine cu o sclipire 
ciudată în ochi, care nu-mi plăcea de nici o culoare. Crezi că 
eşti dăşteaptă, nu-i aşa? 

— Ştiu şi io? Obişnuiam să cred că posed o anumită 
cantitate de inteligență, da' uită-te cu cine am ajuns să fac 
casă. 

— Ei, hai, a spus, continuând să mă fixeze cu ochii ăia pe 
jumate nebuni. Ţi-a intrat în scăfârlie că ai căcatu' atât de 
fierbinte, încât tre' să-ți suceşti capu' să te asiguri că nu-ți 
iese fum pe cur înainte de-a te şterge. Da' nu le ştii chiar pe 
toate. 

— Ce vrei să spui? 

— O să vezi tu, a zis aruncându-şi ziaru' ca un bogătaş care 
a vrut să verifice dacă nu s-a-ntâmplat nimic nou la Bursă în 
ziua aia. N-o să fie prea mare scofală pentru o pisicuţă aşa 
grozavă ca tine. 

Nu mi-a plăcut, da' am lăsat-o să treacă. În parte, pen' că 
nu mai aveam chef să-mi pierd mai mult timp decât era 
necesar zgândărind cu bățu' un viespar, da' nu numa. Chiar 
credeam că sunt mai dăşteaptă decât el. Aveam impresia că, 


chiar dacă s-ar fi ascuns într-o văgăună, şi tot m-aş fi prins în 
cinci minute ce idee cloceşte. Cu alte cuvinte, totu' se rezuma 
la mândrie, mândrie pură, şi nici o clipă nu mi-a trecut prin 
cap că deja pusese ceva la cale. 

Când s-au întors copiii de la piață, i-am trimis pe băieți 
înăuntru, iar pe Selena am luat-o cu mine în spatele casei. 
Acolo, crescuseră o grămadă de tufe de mure, golaşe în 
perioada aia a anului. O adiere uşoară de vânt le făcea să 
fremete. Scoteau nişte sunete ca un plânset. Ne dădeau fiori 
pe şira spinării. Un bolovan mare şi alb ieşea din pământ şi 
ne-am aşezat pe el. Juma' de lună se ridicase deasupra lui 
East Head, iar când Selena mi-a strâns mâinile, avea degetele 
tot atât de reci pe cât părea şi priveliştea asta. 

— Nu îndrăznesc să intru, mami, mi-a spus cu vocea 
tremurată. Mă duc să dorm la Tanya la noapte, bine? Lasă- 
mă, te rog. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică de nimic, scumpa mea. Am avut 
io grijă de tot. 

— Nu te cred, a şoptit, cu toate că se vedea pe fața ei că şi-ar 
fi dorit să creadă, poate mai mult decât orice. 

— Ba da, am spus. Mi-a promis c-o să te lase în pace. Nu se 
ține întotdeauna de cuvânt, da' pe ăsta o să şi-l ţină, acum că 
ştie că-l supraveghez şi că nu mai poate conta pe tine să 
păstrezi tăcerea. De altminteri, e speriat de moarte. 

— Speriat de moar... de ce? 

— Pen' că i-am spus că-l trimit la Shawshank dacă mai 
încearcă să te pună să faci prostii. 

A gemut şi şi-a lăsat din nou mâinile într-ale mele. 

— Mami, doar nu... 

— Ba da, dragă, Cre' că da. E mai bine s-o ştii şi tu, Selena. 
Da' în locul tău nu m-aş îngrijora prea tare. Probabil că Joe n- 
o să se apropie la mai mult de trei metri de tine în următorii 
patru ani... lar până atunci tu vei fi deja la facultate. Dacă 
există vreun lucru de care să-i pese pe lumea asta, ăla-i 
propria-i siguranţă. 

Mi-a dat drumu' la mâini, încet da sigur. l-am zărit 
speranța revenindu-i pe chip, şi încă ceva. Parcă s-ar fi întors 


tinerețea în ea; până atunci, văzând-o sub clar de lună lângă 
tufişurile de mure, nu sesizasem cât de bătrână ajunsese să 
arate. 

— Şi n-o să-mi facă nimic, n-o să mă bată? 

— Nu, s-a terminat. 

Şi-atunci, în sfârşit, m-a crezut, şi-a pus capu' pe umăru' 
meu şi a început să plângă. Da' de astă dată erau lacrimi de 
uşurare. Că încă o mai făcea să plângă, iată un motiv pentru 
care l-am urât şi mai tare pe Joe. 

Îmi închipuiam că, pentru mai multe nopţi de-acu' încolo, 
în casă va exista o fată care va dormi mai bine decât în 
ultimele trei luni... da' io rămâneam trează. Ascultam sforăitu' 
lu' Joe de lângă mine şi-l urmăream cu ochiu' meu interior, 
dorindu-mi îngrozitor de tare să mă întorc şi să-i sucesc gâtu' 
ca unui pui. Da' nu mă mai simțeam atât de nervoasă ca 
atunci când fusese cât p-aci să-i pălesc una în moalele 
capului. Gându' la ce s-ar întâmpla cu copiii mei dacă aş fi 
arestată pentru crimă, n-avusese atunci nici un efect asupra 
ochiului meu intern, da' mai târziu, după ce-i spusesem 
Selenei să se liniştească şi căpătasem şi io un mic răgaz să-mi 
trag sufletu', s-au schimbat lucrurile. Însă ştiam ce-ar fi vrut 
cu ardoare Selena: ca toate să continue la fel ca înainte de-a 
apuca taică-său s-o hăituiască, iar asta era imposibil de 
realizat. Chiar dacă şi-ar fi ţinut promisiunea, nu s-ar fi 
putut... În ciuda a ceea ce-i zisesem Selenei, n-aveam 
convingerea atât de fermă c-o să-şi respecte cuvântu' dat. 
Oamenii ca Joe, mai devreme sau mai târziu, tot îşi 
imaginează că data viitoare vor reuşi să ducă până la capăt ce 
şi-au propus, iar dacă ar fi un pic mai prudenţi, ar fi capabili 
să obțină întotdeauna ceea ce vor. 

Stând acolo întinsă pe spate, în întuneric, în sfârşit calmă, 
soluția părea simplă: trebuia să mă mut împreună cu copiii pe 
continent, şi asta cât mai repede. Eram destul de calmă 
atunci, da' ştiam că n-o să mai rămân aşa multă vreme, 
ochiu' meu interior nu m-ar fi lăsat. lar data următoare când 
m-aş fi înfierbântat, ar fi observat şi mai atent totu, iar Joe ar 
fi arătat şi mai scârbos decât pân' atunci şi poate că n-ar mai 


fi existat nimic pe lume care să mă mai oprească. Căpătasem 
un nou mod de a-mi manifesta furia şi măcar bine că-mi 
dădeam seama cât rău ar fi fost în stare să pricinuiască dacă 
nu l-aş fi stăpânit. Mi se părea neapărat necesar să plecăm 
departe de Little Tall, până când nu izbucnea la suprafaţă, 
distrugând totu' în jur. 

Am aşteptat o vreme să se liniştească apele, apoi, într-o 
dimineață de vineri, am luat. feribotu' de unşpe spre 
continent. Copiii se căraseră la şcoală, iar Joe era pe plajă cu 
Mike Stargill, luptându-se cu strânsu' homarilor, aşa că nu 
avea să se întoarcă până la apusu' soarelui. Luasem cu mine 
carnetele de conturi ale copiilor, în care depuseserăm bani 
pentru facultate încă de când se născuseră. Mai bine-zis, io 
depusesem. Lu' Joe nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă 
se duceau sau nu la facultate. De câte ori venea vorba de asta 
— sigur că io puneam subiectu' pe masă —, el, cel mai 
probabil, stătea aşezat în balansoar, cu fața ascunsă în 
spatele ziarului American, ridicându-şi nasu' pentru puţin 
timp ca să-mi spună: "Pentru numele lu' Dumnezeu, de ce eşti 
atât de hotărâtă să-i trimiţi pe copii la facultate, Dolores? Jo n- 
am fost şi m-am descurcat foarte bine şi fără." 

Ei bine, există anumite lucruri asupra cărora n-are rost să 
te contrazici. Dacă Joe avea senzaţia că citind ziaru, 
scobindu-se în nas după muci şi apoi ştergându-se de 
marginea balansoarului însemna că o duce bine, atunci nu 
mai încăpea loc de vreo discuţie, pen' că din start ar fi fost 
lipsită de sens. Da' pe mine nu mă deranja, atâta vreme cât îl 
puteam convinge să-mi dea o parte din leafă, dacă se-ntâmpla 
să-i pice ceva gras, ca atunci când a muncit la construcția 
şoselei, mă durea în cur dacă îşi închipuia că fiecare facultate 
din ţară e condusă de comunişti. În iarna în care a intrat în 
echipa de construcții a drumurilor, l-am determinat să 
depună cinci sute de dolari în conturile copiilor şi a scheunat 
ca un cățeluş. Spunea că i-am arestat tot câştigu'. Da' ştiam 
io mai bine, Andy. Dacă împuţitu' ăla n-a scos două mii de 
dolari în iarna aia, io prind un sconcs şi-l pup. 

— De ce mă tot baţi la cap, Dolores? mă întreba. 


— Dac-ai fi îndeajuns de bărbat să-i pui pe copii înaintea ta, 
n-aş mai face-o, îi răspundeam, şi el îi dădea înainte cu 
pisălogeala. 

Uneori mă mai şi săturam de toate astea, Andy, da 
întotdeauna scoteam de la el cât credeam de cuviință că 
merită copiii. Aşa că nu se putea să mi se facă prea silă, ei nu 
mai aveau pe nimeni altcineva care să le ofere o şansă la 
vârsta potrivită. 

După standardele de-acu', nu depusesem prea mulţi bani în 
conturile alea, doar vreo două mii în al Selenei, vreo opt sute 
în al lu' Joe Junior şi vreo cinci în al micului Pete, da' io 
vorbesc de 1962, şi pe-atunci însemna multişor. Oricum, 
destul ca să ne cărăm. Mă gândeam să scot banii micului Pete 
în cash, iar restu' în cecuri la purtător. Mă hotărâsem s-o rup 
cu toate şi să ne mutăm tocma' la Portland, să găsesc o casă 
frumoasă şi o slujbă bună. Nici unu' dintre noi nu era 
obişnuit cu viața de la oraş, da' oamenii se adaptează la orice, 
dacă trebuie. În afară de asta, p-atunci, Portlandul nu se 
întindea atât de mult ca acu. 

lar o dată ce ne-am fi stabilit undeva, aş fi început să pun la 
loc banii pe care-i cheltuisem şi credeam că aş fi putut s-o 
descurc şi p-asta. Chiar dacă nu, ştiam că sunt nişte copii 
sclipitori şi că mai exista şi posibilitatea unor burse. Iar în caz 
că nu le-ar fi obținut, nu mă socoteam atât de îngâmfată, 
încât să nu depun o cerere de împrumut de la stat. 
Consideram că principalu' lucru era să fim cât mai departe de 
Joe, şi asta însemna mult mai mult pentru mine decât o 
facultate. Toate la timpu' lor, aşa cum spunea abțibildul lipit 
pe vechiul tractor Farnall. 

De aproape trei sferturi de oră îmi bat gura povestindu-vă 
despre Selena, da' nu numa' ea suferea de pe urma lu' Joe. 
Într-adevăr, ea o încasase cel mai nasol, da' îi mai rămăsese şi 
lu' Joe Junior destul de îndurat. Împlinise deja doişpe ani, în 
1962, o vârstă importantă pentru un băiat, da' nu ţi-ai fi dat 
seama uitându-te la el. Foarte rar îl puteai vedea râzând sau 
zâmbind, şi nici nu-i de mirare. Abia intra în cameră şi-l lua 
în primire taică-său, ca motanu' pe şoarece, spunându-i să-şi 


bage cămaşa în pantaloni, să-şi perie păru, să nu-şi mai 
târşâie picioarele, să crească mai repede şi să nu se mai poarte 
ca un nenorocit de fătălău toată ziua cu nasu' în cărți, să se 
poarte ca un bărbat. Când Joe Junior n-a reuşit să ajungă în 
echipa Ligii de Juniori, cu o vară înainte ca io să aflu ce se 
petrece cu Selena, ascultându-l pe taică-său ai fi zis că a fost 
dat afară din lotu' olimpic fiin'că se dopa cu amfetamină. lar 
dacă adăugăm şi faptu' că-l văzuse dându-i târcoale surorii 
lui mai mari, vă imaginaţi cât de bine putea s-o ducă. Uneori, 
când surprindeam privirea lu' Joe Junior îndreptată asupra 
lu' taică-său, observam numa' ură în ea; pur şi simplu doar 
ură. Şi în timpul celor două săptămâni de dinaintea călătoriei 
mele pe continent cu carnetele de cecuri în geantă, am 
priceput că şi el avea un ochi interior, ca şi mine. 

Apoi şi micu' Pete. Când a împlinit patru ani, începuse deja 
să facă pe grozavu' ca şi Joe, purtând la fel ca el pantalonii, cu 
talia ridicată, trăgându-se de vârfu' nasului şi al urechilor, 
exact ca taică-său. Micului Pete nu-i crescuse încă păr în nas, 
aşa că nu avea de ce să apuce, ci doar mima. În prima lui zi de 
şcoală, a venit acasă cu mucii curgându-i din nas, plin de 
noroi pe fundul nădragilor şi cu o zgârietură pe obraz. M-am 
aşezat lângă el pe scările şopronului, mi-am pus brațu' în 
juru' umerilor lui şi l-am întrebat ce s-a-ntâmplat. Mi-a 
răspuns că jidanu' ăla împuțit de Dicky O'Hara l-a îmbrâncit. 
l-am zis că 'împuţțit' e înjurătură şi că n-ar trebui să 
vorbească aşa, apoi l-am întrebat dacă ştie ce-i ăla jidan. Ca 
să vă zic adevăru', eram extrem de curioasă ce i-ar putea ieşi 
pe sură. 

— Sigur că da. Un jidan e un ticălos cretin, ca Dicky O'Hara. 

l-am spus că nu-i aşa, iar el m-a rugat să-i explic ce 
înseamnă de fapt. l-am răspuns că tre' să şi-l scoată din cap, 
fiincă e un cuvânt urât şi nu vreau să-l mai aud 
pronunțându-l. El stătea acolo, uitându-se la mine, cu buza 
împinsă în afară. Arăta exact ca taică-său. Pe Selena o 
înfricoşa, Joe Junior îl ura, da' într-un fel micu' Pete mă speria 
cel mai tare, pen' că voia ca atunci când o să crească mare să-i 
semene întru totu. 


Aşa că am luat carnetele de conturi de pe fundu' cutiei mele 
de bijuterii (le ţineam acolo fiincă era singuru' loc care avea 
încuietoare; purtam cheia pe un lănţişor ce-mi atârna la gât) 
şi am păşit în Banca de pe Coasta Nordică din Jonesport pe la 
douăşpe jumate. M-am aşezat la rând şi, când am ajuns la 
ghişeu, am împins carnetele spre casieriță, i-am spus că vreau 
să le lichidez şi i-am explicat cum să-mi dea banii, 

— Aşteptaţi o clipă, doamnă St. George, mi-a spus ea şi s-a 
dus în spatele biroului să verifice conturile. 

Asta se-ntâmpla, bineînţeles, cu mult înainte de-a apărea 
computerele şi dura mai mult să le caute. Le-a găsit — am 
văzut-o când le-a luat pe toate trei, apoi le-a deschis şi s-a 
uitat în ele. Şi-a încrețit un pic fruntea, şi-a încruntat 
sprâncenele şi i-a spus ceva unei alte femei. Le-au studiat 
amândouă, în timp ce io stăteam în picioare de partea ailaltă 
a tejghelei, urmărindu-le din priviri şi sugestionându-mă să 
rămân calmă, că n-am de ce să fiu nervoasă, da' simțindu-mă 
de fapt al naibii de neliniştită. 

lar în loc să vină spre mine, casierița a intrat într-una 
dintre odăițele alea tihnite şi confortabile, pe care ei le numesc 
birouri. Avea pereţii de sticlă şi am putut s-o văd vorbind cu 
un bărbat scund şi chel, îmbrăcat într-un costum gri şi cu o 
cravată neagră. Când s-a întors la tejghea, nu mai ţinea în 
mână registrele de conturi. Le lăsase pe birou' tipului ăla chel. 

— Cre' că ar fi mai bine să discutaţi cu domnu' Pease despre 
conturile copiilor dumneavoastră, doamnă St. George, mi-a zis 
şi a împins spre mine carnetele. 

A făcut-o folosindu-se de buricele degetelor, de parcă ar fi 
fost infestate cu microbi şi s-ar fi putut infecta dacă le-ar fi 
atins prea mult. 

— De ce? am întrebat-o. Ce-i în neregulă cu ele? 

Deja mă părăsise gându' că n-am nici un motiv să fiu 
nervoasă. Inima îmi bătea în piept de două ori mai repede ca 
de obicei şi-mi simțeam gura uscată. 

— N-aş putea să vă spun exact, da' sunt sigură că, dacă 
există vreo neînțelegere, domnu' Pease o va lămuri imediat, 


mi-a spus, da' fără să mă privească în ochi, şi vedeam că n-o 
crede nici ea. 

Am intrat în birou' ăla de parcă fiecare picior mi-ar fi fost 
înfipt într-o tonă de ciment. Îmi făcusem deja o idee despre 
ceea ce se-ntâmplase, da' nu-mi dădeam nici un pic seama 
cum de fusese posibil. Că doar aveam carnetele de cecuri, ce 
naiba? Joe nu le scosese din cutia cu bijuterii şi nici nu le 
pusese la loc, pen' că atunci încuietoarea ar fi fost forțată, iar 
io nu observasem aşa ceva. Chiar dacă ar fi făcut cumva rost 
de ele (imposibil, fiincă omu' ăla nu era în stare să-şi ducă 
furculița cu mazăre la gură fără să-i cadă în poală jumate din 
boabe), şi tot ar fi existat retragerea din cont sau ştampila de 
CONT LICHIDAT cu culoarea aia roşie pe care-o folosesc 
băncile... lar eu nu văzusem nimic similar. 

Totodată, ştiam că domnu' Pease o să-mi spună că bărbatu- 
meu o pusese de-o ticăloşie, şi, îndată ce-am păşit în birou, 
exact asta mi-a zis. 

Conturile lu' Joe Junior şi micului Pete fuseseră lichidate 
cu două luni în urmă, iar al Selenei cu mai puţin de două 
săptămâni înainte. Joe îşi alesese momentu' bine, fiin'că îşi 
închipuise că n-o să mai depun vreun ban pentru copii după 
Labour Day până n-o să pun deoparte în coşul de pe raftu' de 
sus din bucătărie îndeajuns ca să plătesc chitanţele de 
Crăciun. 

Pease mi-a arătat rulourile alea de hârtie verde folosite la 
contabilitate şi am văzut că Joe îşi însuşise ultima halcă — 
cinci sute de dolari din contul Selenei — imediat după ziua în 
care-i spusesem că am aflat ce-o obliga pe fiică-sa să facă, iar 
el, stând în balansoar, îmi spunea că nu ştiu chiar tot. Din 
punctu' ăsta de vedere avusese dreptate. 

Mi-am trecut privirea de-o grămadă de ori peste cifrele alea, 
iar când mi-am ridicat ochii, domnu' Pease şedea în fața mea 
frecându-şi mâinile una de alta şi părând plin de îngrijorare. 
Puteam vedea broboanele de transpirație de pe chelia lui. Ştia 
la fel de bine ca şi mine ce se-ntâmplase. 

— După cum aţi observat, doamnă St. George, conturile 
astea au fost lichidate de soțu' dumneavoastră şi... 


— Da' cum se poate una ca asta? l-am întrebat. Am aruncat 
cele trei carnete pe birou' lui. Am pocnit cu zgomot, iar el şi-a 
mijit ochii şi s-a retras un pic cu scaun cu tot. Da' cum s-a 
putut aşa ceva, când io am la mine carnetele de conturi? 

— Păi, vedeți, doamnă Joe St George, mi-a spus, trecându-şi 
limba peste buze şi clipind ca o şopârlă care se uită la soare de 
pe un bolovan fierbinte, astea sunt — erau — ceea ce noi 
numim "conturi de economii date în păstrare". Înseamnă că 
acel copil pe numele căruia e contul poate — putea — să 
retragă din el cu semnătura dumneavoastră sau a soțului 
dumneavoastră. Mai înseamnă că oricare dintre 
dumneavoastră, ca părinţi, era capabil să retragă bani din 
conturi când şi cât dorea. Aşa cum ați fi făcut şi 
dumneavoastră astăzi, dacă ar mai fi existat ceva în aceste 
conturi. 

— Da' nu se vede nici o nenorocită de retragere! am zis şi, 
probabil că deja strigam, fiincă oamenii din bancă îşi 
întorseseră capetele spre noi. Îi observasem prin pereţii de 
sticlă. Nu că mi-ar fi păsat vreun pic. Cum a obţinut banii 
fără porcăriile astea de carnete! 

Îşi frământa mâinile din ce în ce mai tare, emițând nişte 
sunete de parcă s-ar fi frecat cu glaspapir pe ele. Cre' că dacă 
şi-ar fi pus un lemn uscat între palme, ar fi reuşit să scoată 
scântei, aprinzând ambalajele de gumă de mestecat care se 
găseau în scrumieră. 

— Doamnă St. George, v-aş ruga tare mult să vorbiți puţin 
mai încet 

— Io am grijă de vocea mea! am zis țipând şi mai tare. Tu să- 
ți faci probleme despre cum banca asta căcăcioasă îşi rezolvă 
afacerile, prietene! După cum mi se pare mie, ai avea de ce să 
te îngrijorezi! 

A luat o foaie de hârtie de pe birou şi s-a uitat la ea. 

— Aici scrie că soțu' dumneavoastră a declarat că s-au 
pierdut carnetele, a spus în final. A cerut să i se dea altele. E 
destul de obişnuit. 

— La naiba cu obişnuitu'! am zbierat Da' nu m-aţi sunat şi 
pe mine! Nimeni de la bancă nu m-a sunat! Conturile astea 


erau ale amândurora, aşa mi s-a explicat în 1951, când le-am 
deschis pe-al Selenei şi pe-al lu' Joe Junior, iar totu' rămăsese 
valabil şi în 1954, când i-am făcut unu' şi micului Pete. Vrei să 
spui că de-atunci s-a schimbat regulamentu'? 

— Doamnă St. George, a început el, da' tot atât de bine ar fi 
putut să vorbească şi cu televizoru'. lo nu terminasem ce 
avusesem de zis. 

— Ţi-a spus o poveste cu zâne, iar tu l-ai crezut, a cerut alte 
carnete şi tu i le-ai dat. La dracu! Cine naiba crezi că depunea 
banii în bancă? Dacă ai senzaţia că Joe St. George, înseamnă 
că eşti mult mai tâmpit decât pari! 

Deja, funcționarii de la bancă nici măcar nu se mai 
prefăceau că îşi continuă propriile lor treburi. Încremeniseră, 
uitându-se spre noi. Cei mai mulți socoteau probabil că 
urmăresc un spectacol de excepție, judecând după expresiile 
întipărite pe chipurile lor, da' mă întreb cât de mult s-ar mai fi 
distrat dacă la mijloc ar fi fost copiii lor şi dacă banii lor 
economisiți pentru facultate ar fi dispărut în aer ca o băşină. 
Domnu' Pease devenise roşu la față ca şi curu' unei maimuțe. 
Până şi chelia transpirată i se făcuse stacojie. 

— Vă rog, doamnă St. George, a spus. Arăta ca şi cum ar fi 
putut izbucni în plâns dintr-un moment într-altu'. Vă asigur 
că tot ce s-a întâmplat a fost nu numai perfect legal, da' şi o 
procedură standard a băncilor. 

Atunci mi-am coborât vocea. Simțeam cum iese din mine 
toată furia. Joe mă trăsese pe sfoară, foarte bine, mă păcălise 
îngrozitor şi de data asta nu mai trebuia să aştept a doua 
oară ca să dau vina pe mine. 

— Poate că-i legal, poate că nu, am spus. Ar trebui să vă 
dau în judecată ca să aflu cum e corect, iar io n-am nici timp, 
nici bani disponibili. În afară de asta, nu chestia dacă e legal 
m-a scandalizat pe mine aici, ci că nu v-aţi gândit nici un 
moment că altcineva ar putea avea grija banilor ăia. 
"Procedurile standard ale băncilor" chiar vă împiedică să dați 
un simplu telefon? Vreau să spun că număru' e scris peste tot 
în hârtiile astea şi nu s-a schimbat de-atunci. 

— Doamnă St. George, îmi pare îngrozitor de rău, dar... 


— Dacă aş fi fost de partea ailaltă a baricadei, dacă io aş fi 
fost aia care v-aş fi povestit că s-au pierdut carnetele şi v-aş fi 
cerut altele, dacă io aş fi fost aia care ar fi retras banii care 
fuseseră depuşi de unşpe-doişpe ani, nu l-aţi fi sunat pe Joe? 
Dacă banii ar mai fi existat astăzi ca să po' să-i scot, fiin'că 
asta venisem să fac, nu l-aţi fi sunat voi în clipa în care aş fi 
păşit afară din bancă, asta ca să-i aduceţi la cunoştinţă, 
numa! aşa, din politeţe, ce-a pus nevastă-sa la cale? 

Fiin'că mă aşteptasem la un asemenea lucru, Andy, din 
cauza aia alesesem tocma' ziua în care pescuia cu Stargill. 
Însă îmi închipuisem c-o să mă întorc pe insulă, o să-mi iau 
copiii şi-o să fim plecaţi de mult când Joe avea să vină acasă 
pe şosea, cu banii câştigaţi într-o mână şi coşulețu' pentru 
prânz în ailaltă. 

Pease s-a holbat la mine cu gura deschisă. Apoi şi-a închis- 
0, da' tot n-a suflat vreun cuvințel. Nici nu era nevoie: avea 
răspunsu' întipărit pe față. Normal că el sau altu' din bancă ar 
fi sunat la Joe şi ar fi insistat până când i-ar fi răspuns. De 
ce? Pen' că Joe era bărbatu' în casă, de-aia. Şi motivu' pentru 
care nimeni nu se obosise să mă anunţe fusese că nu eram 
decât nevasta lui. Ce naiba aş fi putut să ştiu io despre bani, 
în afară de a-i câştiga stând în genunchi şi frecând duşumele, 
covoare sau closete? Dacă stâlpu' familiei decidea să lichideze 
conturile de economii pentru facultate ale copiilor lui, normal 
că avea un motiv suficient de bun, şi chiar dacă nu, tot nu 
conta, fiin'că el era bărbatu' din casă şi treaba lui ce făcea. 
Nevastă-sa, o femeie supusă şi umilă, n-avea dreptu' decât la 
şmotru: duşumele, closete şi pui fript duminică la cină. 

— Dacă există vreo problemă, doamnă St. George, a zis 
Pease, regret enorm, dar... 

— Dacă mai spui încă o dată că-ţi pare rău, îţi trag un şut 
de-o să-ţi mut curu' atât de sus, c-o să ajungi cocoşat, i-am 
spus, da' nu exista nici un pericol din partea mea să-l ating în 
vreun fel. Fiin'că în momentu' ăla n-aş fi avut destulă putere 
nici să arunc o cutie de bere la coş. Spune-mi numa' încă un 
lucru şi scapi de mine: mai are banii? 


— Asta n-am de unde să ştiu! mi-a răspuns cu vocea 
pițigăiată din cauza şocului. Ai fi crezut că i-am declarat c-o 
să i-o arăt pe-a mea dacă şi el mi-o arată pe-a lui. 

— Joe a lucrat cu banca asta toată viaţa. Ar fi putut să se 
ducă puțin mai încolo la Machias sau Columbia Falls şi să 
intre într-una dintre băncile de-acolo, da' n-a făcut-o 
niciodată, pen' că e prea puturos, prost şi are tabieturile prea 
fixe. Nu, ori i-a băgat în vreo două ulcioare şi i-a îngropat sub 
pământ, ori i-a depus din nou aici. Asta vreau să ştiu, dacă 
bărbatu-meu şi-a deschis vreun cont în ultimele două luni. De 
fapt, simțeam că tre' să aflu, Andy. Mi se făcuse rău de la 
stomac când descoperisem că mă fraierise, asta era o chestie 
nasoală într-adevăr, da' m-ar fi ucis să ştiu că-i făcuse praf pe 
undeva. 

— Dacă a..., asta-i o informaţie secretă! mi-a spus şi parcă-i 
declarasem c-o să i-o ating dacă el mi-o atinge pe-a mea. 

— Îhî, mi-am dat seama. Te rog să treci peste regula asta. 
Numa! privindu-te şi văd că nu faci aşa ceva prea des; pot să 
observ că-ți mănâncă nervii. Da' ăştia erau banii copiilor mei, 
domnule Pease, iar el a pus mâna pe ei mințindu-mă. O ştii şi 
tu, dovada stă aici, chiar în registru' de pe birou tău! Şi-i o 
minciună care n-ar fi ţinut în banca asta, dacă aţi fi avut 
bunăvoința să-mi dați un telefon. 

Şi-a dres vocea şi mi-a zis: 

— Noi nu suntem obligați... 

— Ştiu, i-am spus. Mi-aş fi dorit să-l apuc şi să-l zgâlțâi, da' 
mi-am dat seama că n-aş fi obținut nimic aşa, cel puţin nu de 
la unu' ca el. În afară de asta, maică-mea zicea că poţi prinde 
mai multe muşte cu miere decât cu un ciomag, iar io mă 
convinsesem că-i aşa Ştiu, da' gândeşte-te de câte dureri de 
cap şi de câtă supărare m-ai fi scutit dacă mi-ai fi dat telefon. 
lar dacă ai vrea să-ţi răscumperi cumva vina — ştiu că nu ai 
obligaţia s-o faci, ci, eventual dorința asta —, te rog, spune-mi 
şi mie dacă şi-a deschis vreun cont, că de nu, o să fiu nevoită 
să sap gropi în juru' casei. Te rog, n-o să se afle. Îţi jur în 
numele Domnului că n-o să suflu o vorbă. 


Stătea acolo uitându-se la mine şi bătând darabana cu 
degetele pe hârtiile alea verzi de contabilitate. Avea unghiile 
curate şi se părea că îşi făcuse manichiura la un specialist, 
deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi fost puţin probabil — ne 
aflam în oraşu' Jonesport al anilor şai-zăci. Nevastă-sa s-o fi 
ocupat de ele. Unghiile lui netede şi frumoase scoteau câte un 
zgomot înăbuşit de fiecare dată când loveau hârtiile şi mi-am 
zis: "N-o să-şi mişte un deget pentru mine, nu e stilu' lui. De 
ce să-i pese de oamenii de pe insulă şi de problemele lor? Să-şi 
țină curu ' la căldurică, asta-i doare." 

Aşa că atunci când a început să vorbească, m-am simțit 
ruşinată de ce crezusem despre bărbați în general, şi despre el 
în particular. 

— Nu pot verifica nimic cu dumneavoastră de față, doamnă 
St. George. De ce nu vă duceți dumneavoastră până la The 
Chatty Buoy să vă comandaţi o gustărică şi o ceaşcă de cafea? 
Se pare că aţi avea nevoie de aşa ceva. Vin şi io într-un sfert de 
oră. Nu, mai bine în jumătate de oră. 

— Mulţumesc, am zis. Vă mulțumesc foarte mult. 

A oftat şi s-a apucat să adune hârtiile de pe birou. 

— Probabil că mi-am pierdut minţile, a spus şi apoi a 
izbucnit într-un râs nervos. 

— Nu. Numa' ajutaţi o femeie care nu are pe altcineva la 
care să apeleze. 

— Doamnele disperate întotdeauna au fost o slăbiciune de-a 
mea. Daţi-mi o jumătate de oră. Poate puţin mai mult. 

— Da' o să veniţi, da? 

— Da, mi-a răspuns. O să vin. 

Şi într-adevăr s-a ţinut de cuvânt, da' abia după aproape 
trei sferturi de oră, iar când, în sfârşit, am dat cu ochii de el la 
Buoy, mă părăsise deja orice speranță. În plus, în timp ce 
păşea peste pragu' uşii, m-am gândit că-mi aducea veşti 
proaste. Aveam impresia că i le puteam citi pe chip. 

A rămas vreo câteva secunde în uşă, privind în jur să se 
asigure că nu era nimeni în restaurant care i-ar fi pricinuit 
necazuri dacă ne-ar fi văzut împreună după scandalu' pe 
care-l făcusem la bancă. Apoi s-a îndreptat spre colțu' izolat în 


care mă găseam, s-a furişat uşurel până în fața mea şi mi-a 
spus: 

— Mai există încă în bancă. Sau, oricum, cea mai mare 
parte a lor. Aproape trei mii de dolari. 

— Slavă Domnului! am zis. 

— Ei bine, asta-i vestea bună. Cea rea-i că noul cont e doar 
pe numele lui. 

— Normal, am spus. Sigur nu mi-a dat să semnez vreun 
carnet nou de cont. Asta o să mă ţină în afara jocului, nu? 

— Multe femei nici nu şi-ar fi dat seama. Şi-a dres vocea, a 
dat un bobârnac cravatei sale, îndreptând-o, apoi a aruncat o 
privire rapidă spre uşă să vadă cine a intrat în restaurant 
când a clincăit clopoțelu'. Multe femei semnează orice le-ar 
pune soțul lor în față. 

— Ei bine, io nu-s ca ălelalte, am spus. 

— Am observat, mi-a răspuns el destul de sec. Oricum, v-am 
destăinuit ce m-aţi rugat şi acum trebuie să mă întorc la 
bancă. Mi-aş fi dorit să am timp ca să beau o cafea cu 
dumneavoastră. 

— Ştii, i-am zis, tare mă îndoiesc. 

— Şi eu, de fapt, mi-a răspuns. 

Da' mi-a întins mâna s-o strâng, ca şi cum aş fi fost bărbat, 
iar io am luat-o ca pe un compliment. Am rămas pe loc până 
când a plecat, iar după ce fata m-a întrebat dacă mai vreau o 
cafea i-am spus că nu, mersi, fiin'că deja mă ardea stomacu' 
de la prima. Într-adevăr aşa era, da' nu fusese numa' vina 
cafelei. 

Cineva poate găsi întotdeauna ceva pentru care să fie 
recunoscător, indiferent cât de prost îi merg lucrurile, iar io, 
întorcându-mă la feribot, eram încântată că măcar nu 
împachetasem nimic, în felu' ăsta nemaitrebuind să-mi pierd 
timpu' cu despachetatu!'. Îmi părea bine că nu i-am spus nici 
Selenei. Îmi pusesem în minte, da' până la urmă mă 
răzgândisem, temându-mă că ar fi fost un secret prea mare 
pentru ea şi că s-ar fi scăpat față de vreuna dintre prietene, iar 
Joe ar fi aflat pe calea asta. Îmi trecuse prin cap şi ideea că ar 
fi putut deveni brusc încăpățânată, împotrivindu-se plecării. 


Nu eram chiar convinsă, dacă mă luam după felul în care 
fugea de fiecare dată când Joe se apropia de ea, da' în situația 
în care e vorba de reacțiile unei adolescente, tre' să te gândeşti 
la toate posibilitățile, fără s-o neglijezi nici pe cea mai mică 
dintre ele. 

Aşa că aveam o grămadă de lucruri la care să cuget, da' nici 
o idee. Nu prea puteam să scot banii din contul de economii pe 
care-l făcusem împreună cu Joe, fiin'că nu mai existau decât 
vreo patrujşase de dolari în el, iar de contul pe credit râdeau şi 
curcile; dacă nu-l depăşisem, atunci sigur ni-l închiseseră. 
Deci nu mai era indicat să-mi iau pur şi simplu copiii şi să 
plec, nu, dom'le. Fiin'că dacă s-ar fi întâmplat asta, Joe ar fi 
cheltuit toți banii, doar aşa, de ciudă. O ştiam la fel de bine ca 
pe propriu-mi nume. Deja aruncase pe apa sâmbetei trei sute 
de dolari, după cum spusese domnu' Pease... Iar din cei trei 
mii rămaşi, cel puțin două mii cinci sute îi strânsesem io — îi 
câştigasem frecând podele, spălând ferestre şi atârnând pe 
sârmă aşternuturile afurisitei de Vera Donovan — cu şase 
cârlige, nu doar cu patru — pe timpul verilor. Nu era chiar 
atât de nasol ca iarna, da' nici pe departe nu i-ai fi putut zice 
floare la ureche. 

lo şi copiii urma totuşi să ne cărăm, pe-asta o hotărâsem 
definitiv, da' a naibii să fiu dacă aveam de gând să plecăm cu 
buzunarele goale. Intenţionam ca şi copiii mei să aibă banii 
lor. În timp ce mă întorceam pe insulă, călătorind pe puntea 
principală a vasului Princess, cu tot oceanu' înainte, cu vântu' 
bătându-mi în față şi dându-mi păru' de la tâmple pe spate, 
am înțeles că trebuia să scot din nou banii ăia de la el. Însă 
nu ştiam cum. 

Viața mergea înainte. Dacă ai fi privit numa' la suprafața 
lucrurilor, n-ai fi observat deloc că se produsese o schimbare. 
Nu pare să se schimbe niciodată nimic pe insulă, dacă arunci 
numa! o privire superficială. Da' există mult mai mult în viață 
decât ce-ai putea tu vedea, fizic vorbind, iar pentru mine cel 
puţin, găsindu-mă chiar în vâltoarea curentului, toate păreau 
îngrozitor de schimbate. Şi modu' cum reuşisem să observ aşa 
ceva reprezenta o parte importantă. De data asta nu mai 


vorbesc despre al treilea ochi al meu, ăla interior; pe-atunci, 
vrăjitoarea din hârtie a micului Pete fusese dată jos şi 
ulcioarele pictate urcate din nou la locul lor, iar io vedeam tot 
ce trebuia doar cu cei doi ochi obişnuiţi. 

De exemplu, privirea lacomă şi murdară a lu' Joe când o 
urmărea uneori pe Selena învârtindu-se în rochia ei, cum îi 
studia fundu' dacă se apleca să ia un şervet de vase din 
sertaru!' de jos. Felu' cum îl ocolea pe la trei poşte când el 
stătea în scaunu' lui, iar ea traversa camera de zi pentru a se 
duce în dormitor; cum se străduia să nu-l atingă cumva cu 
mâna când îi punea vreo farfurie la masă. Mi se frângea inima 
de durere şi de ruşine, da' mi se urca şi sângele la cap de 
mânie, în aşa hal, că mai tot timpu' mi se făcea greață de la 
stomac. Pentru numele lui Dumnezeu, era totuşi taică-său, cu 
sângele lui curgându-i prin vinele ei — Selena moştenise până 
şi păru' lui negru de irlandez şi degetele cu articulaţii fine —, 
da' i se holbau ochii cât cepele dacă îi pica vreodată breteluța 
de la sutien de pe umăr. 

Observam cum şi Joe Junior îl ocolea la fel de mult, cum 
evita să răspundă la întrebările pe care i le adresa Joe, dacă 
reuşea să se eschiveze, iar dacă nu, îi bolborosea ceva în 
scârbă. Îmi amintesc de ziua în care Joe Junior mi-a adus 
lucrarea scrisă de el despre preşedintele Roosevelt, după ce a 
primit-o de la profesoară. l-o notase cu A-plus, iar alături 
adăugase cu cerneală că era singuru' A-plus pe care-l dăduse 
în douăzăci de ani de învățământ şi că o considera îndeajuns 
de bună ca să fie publicată în vreun ziar. L-am întrebat dacă i- 
ar fi plăcut s-o trimită la American din Ellsworth sau la Times 
din Bar Harbor. l-am spus că m-ar face fericită să plătesc 
timbrele. El a scuturat numa' din cap şia râs. Da nu cu un 
râs care să-mi placă prea mult, ci dur şi rece, exact ca al lu' 
taică-său. 

— Să mă bată la cap încă şase luni de-acum încolo? m-a 
întrebat. Nu, mersi. Nu l-ai auzit niciodată pe tata numindu-l 
Franklin D. Jidănvelt? 

Îl am şi acu' în fața ochilor, Andy, avea numa' doişpe ani, 
da' aproape un metru optzăci; cum stătea acolo, în spatele 


şopronului, în picioare, cu mâinile înfundate în buzunare şi 
uitându-se în jos la mine în timp ce-i studiam lucrarea notată 
cu A-plus. Îmi amintesc până şi zâmbetu' lui, abia schițat în 
colțurile buzelor. Nu era un zâmbet plăcut, nu conţinea nici 
un pic de bunătate, umor sau fericire. Exact ca al lu' taică- 
său, deşi n-aş fi fost niciodată în stare să-i zic asta. 

— Dintre toţi preşedinţii, tata îl urăşte cel mai tare pe 
Roosevelt. Din cauza asta l-am ales pentru lucrare. Şi acum 
dă-mi-o, te rog, înapoi. Am de gând s-o ard în sobă. 

— În nici un caz, frumosu' meu, am spus, iar dacă vrei să 
vezi cum e când zbori de la şopron până la poartă pocnit de 
mamaia personală, numa! încearcă să mi-o iei. 

A ridicat din umeri nepăsător. Exact ca şi taică-său, doar că 
zâmbetu' i s-a lățit pe față şi a devenit cu mult mai dulce 
decât reuşise Joe să fie în toată viața lui, făcând acelaşi lucru. 

— Bine, mi-a spus. Numa' să nu-l laşi s-o vadă. 

I-am spus c-o să am grijă, iar el a fugit să-şi tocească 
pingelele bătând mingea cu prietenu' lui, Randy Gigeure. L-am 
urmărit cu privirea, încă ţinând lucrarea în mână şi 
gândindu-mă la ceea ce se întâmplase între noi. De fapt, mai 
mult la cum reuşise să obțină singuru' A-plus dat de 
profesoară în ultimii douăzăci de ani şi cum o concepuse, 
alegând pentru temă exact preşedintele pe care taică-său îl 
detesta cel mai tare. 

Apoi mai era şi micu' Pete, permanent agitându-şi 
poponeţu' prin jur şi făcând pe grozavu'”, cu buza lui de jos 
scoasă în afară, numindu-i pe unii jidani şi fiind pedepsit să 
rămână trei dup-amieze din cinci la şcoală pen' că mereu îşi 
căuta buclucurile cu lumânarea. Odată a trebuit să mă duc 
să-l iau chiar io, fiin'că se bătuse şi lovise un băieţel în cap, 
făcându-i urechea să sângereze. lar taică-său n-a găsit de 
cuviință să-i spună în seara aia decât: 

— Sper că data viitoare o să se dea la o parte din calea ta 
când o să te vadă, nu, Pete? 

Am observat cum i s-au aprins ochii atunci şi cât de tandru 
l-a dus taică-său la culcare o oră mai târziu. Aveam senzația 


că puteam să-mi dau seama de absolut orice, mai puţin de 
ceea ce-mi doream cel mai mult, cum să scap de Joe. 

Ştii cine mi-a dat ideea până la urmă? Vera. Chiar aşa, 
însăşi Vera Donovan. A fost singura care a aflat vreodată ce 
făcusem, sau cel puţin până acu. Şi ea a fost cea care mi-a 
dat ideea. 


În anii cincizăci, familia Donovan, de fapt Vera şi copiii, 
erau cei mai fideli dintre oamenii care-şi petreceau verile pe 
insulă, veneau de Memorial Day, rămâneau aici tot timpu' 
verii şi se întorceau în Baltimore cam de Labour Day. Nu ştiu 
dacă puteai să-ți potriveşti şi ceasul după ei, ci doar 
calendaru' , însă al naibii de bine. Făceam curățenie generală 
acolo în miercurea imediat următoare plecării lor, ocupându- 
mă de fiecare centimetru pătrat al casei, dezgolind paturile, 
acoperind mobila cu huse, strângând jucăriile copiilor şi 
stivuind jocurile puzzle la subsol. Cred că până în 1960, când 
a murit domnu”, se strânseseră probabil vreo trei sute de 
jocuri puzzle acolo jos, cu bucățele mici de carton în curs de 
mucegaire. Făceam curăţenia asta generală pen' că ştiam că 
existau toate şansele să nu mai pună nimeni picioru' în casă 
până de Memorial Day în anu' următor. 

Au mai fost şi excepţii, normal; în anu' în care s-a născut 
micu' Pete au venit şi au petrecut ziua de Thanksgiving pe 
insulă — deja locul intrase în hibernare, aşa că nouă ni se 
părea caraghios, da' de fapt toți oamenii care locuiesc doar 
verile aici sunt caraghioşi —, iar câţiva ani mai târziu chiar 
Crăciunu'. Îmi amintesc că Selena şi Joe Junior s-au dus 
împreună cu copiii familiei Donovan să se dea cu săniuța în 
dup-amiaza de Ajun, iar Selena s-a întors acasă după trei ore 
de stat pe Sunrise Hill, cu obrajii roşii ca două mere şi ochii 
strălucindu-i ca diamantele. Nu cred că avea mai mult de opt- 
nouă ani pe-atunci, da' sunt convinsă că Donald Donovan se 
îndrăgostise până peste urechi de ea. 

Petrecuseră ei pe insulă ziua de Thanksgiving într-un an şi 
Crăciunu' într-altu', da' numa' atât. Făceau parte dintre cei 
care stăteau doar vara în Little Tall sau, cel puţin, ăsta era 
căzu! lui Michael Donovan şi al copiilor săi. Vera nu era nici ea 
decât o străină, da' spre sfârşit devenise la fel de băştinaşă ca 
mine. Poate chiar mai mult. 

În 1961, lucrurile începuseră exact ca şi în ăilalți ani, chiar 
dacă-i murise soțu' într-un accident de maşină. Ea şi copiii 
apăruseră de Memorial Day, iar Vera se apucase de muncă, 
tricotând, migălind la puzzle, colecționând cochilii de scoici, 


fumând şi respectându-şi ora de băut cocteiluri speciale, oră 
care ţinea de la cinci până la nouă jumate seara. Însă 
intervenise o schimbare, iar io putusem observa asta, căci 
rămăsesem singura angajată. Copiii deveniseră ursuzi şi 
tăcuți; probabil că încă păstrau doliu după tatăl lor şi îmi 
amintesc că, nu cu mult după ziua de 4 Iulie, toţi trei au avut 
o ceartă zdravănă în timp ce mâncau la The Harborside. 
Jimmy DeWitt, care servea pe-atunci la mese, a spus că fusese 
ceva în legătură cu o maşină. 

Însă, indiferent ce se petrecuse acolo, copiii au plecat a doua 
zi. Masculu' feroce i-a condus până pe continent în barca lor 
cea mare cu motor şi-mi închipui că altă persoană plătită i-a 
luat în primire acolo. lar de-atunci nu i-am mai văzut 
niciodată. Vera a rămas. Puteai observa că nu se simțea deloc 
fericită, da', totuşi, nu părăsise insula. În perioada aia n-a fost 
prea plăcut să te afli prin preajma ei. Probabil că până de 
Labour Day dăduse afară vreo şase fete angajate de probă, iar 
în vreme ce urmăream cum se îndepărta nava Princess de 
țărm, cu tot cu ea la bord, mă gândeam că sigur n-o să mai 
vină anu' următor şi încă o bună bucată de vreme dup-aia. 
Trebuia ca neapărat să-şi îmbunătăţească relațiile cu copiii, 
căci numa! pe ei îi mai avea pe lume, iar dacă se săturaseră de 
Little Tall, ar fi fost căzu' ca ea să se conformeze şi să se ducă 
în altă parte. În fond, le sosise şi lor vremea — imposibil ca 
Vera să nu recunoască asta în sinea ei. 

Ceea ce dovedeşte doar cât de puţin o cunoşteam în zilele 
alea pe Vera Donovan. Atâta timp cât nu era curu' ei la mijloc, 
ar fi fost în stare să nu recunoască nici stropii de ploaie când 
turna cu găleata, dacă n-ar fi avut chef. A coborât din feribot 
în dup-amiaza de Memorial Day din 1962 şi a stat până de 
Labour Day. Venise singură-singurică, fără vreun cuvânt bun 
pentru mine sau pentru altcineva, trăgând la măsea mai mult 
ca oricând, ocupându-se de jocu' ei de puzzle, plimbându-se pe 
plajă, însă acu' neînsoțită, şi adunând scoici din nisip, exact 
ca înainte. Odată mi-a spus că Donald şi Helga o să-şi 
petreacă probabil luna august la Pinewood (ăsta fiind numele 
pe care-l folosea mereu pentru casă; îmi închipui că tu ştii, 


Andy, da' m-aş mira ca şi Nancy să ştie), da' nu i-am văzut la 
faţă. 

Începând din 1962, a venit şi după Labour Day pe insulă. 
M-a sunat la mijlocu' lu' octombrie şi m-a rugat să aranjez 
casa, ceea ce am şi făcut. A stat trei zile — masculu' feroce 
împreună cu ea în apartamentu' de deasupra garajului —, 
apoi a plecat. Da' nainte de asta, mi-a dat un telefon ca să-l 
pun pe Dougie Tappeit să verifice soba şi să-mi spună să nu 
mai acopăr mobilele cu huse. 

— O să mă vezi mai mult de-acu' încolo, pentru că s-a 
terminat cu afacerile lu' bărbatu-meu, mi-a zis. Probabil chiar 
mai mult decât ţi-ar plăcea, Dolores. Sper că şi pe copii. Da' 
ceva din vocea ei m-a împins să cred că ştia destul de bine 
chiar şi pe-atunci că ultima parte din spusele ei nu era decât 
un vis fără prea multe şanse de a deveni realitate. 

A doua oară s-a întors pe la sfârşita' lu' noiembrie, cu 
aproape o săptămână după Thanksgiving, şi m-a chemat 
imediat să dau cu aspiratoru' şi să pun aşternuturile pe 
paturi. Sigur că nu veniseră şi copiii cu ea, fiincă era în 
timpul şcolii, da' mi-a spus că s-ar putea să se hotărască în 
ultimu' moment să-şi petreacă weekendul pe insulă, în loc să 
rămână la internat. Probabil că oricum ştia foarte bine ce se- 
ntâmplă, da' voia să fie pregătită pentru orice situație, căci 
rămăsese o adevărată cercetaşă. 

Am putut să mă apuc imediat de muncă, fiincă mă 
prinsese într-o perioadă de acalmie, obişnuită la majoritatea 
celor din domeniu' meu de activitate. Mi-am târât picioarele 
până acolo, printr-o ploaie îngheţată, cu ochii în pământ şi 
capu' în nori, aşa cum devenisem de când aflasem ce s-a ales 
de banii din conturile copiilor mei. Incursiunea la bancă 
avusese loc cu o lună înainte, da' de-atunci povestea mă 
mânca de vie, săpându-mi găuri în haine şi în corp ca şi cum 
ar fi fost acid sulfuric vărsat din greşeală. 

Nu-mi mai tihnea mâncarea, nu mai puteam dormi trei ore 
încontinuu fără ca un coşmar să mă trezească brusc la 
realitate, abia dacă-mi aminteam din când în când să-mi 
schimb chiloţii. Mintea-mi rămânea mereu la ce-i făcuse Joe 


Selenei, la cum săltase el toți banii din bancă şi la cum aveam 
să pun din nou mâna pe ei. Înţelegeam foarte bine că ar fi 
trebuit să mă detaşez un pic ca să capăt un răspuns la asta, 
că ideile vin întotdeauna singure, da' nu eram în stare. Chiar 
dacă uneori îmi zburau gândurile în altă parte, cel mai 
mărunt lucru mă trimitea înapoi în aceeaşi gaură fără fund. 
Mă-nvârteam mereu în juru' cozii, înnebunind încetu' cu 
încetu', şi presupun că ăsta a fost motivu' pentru care m-am 
apucat să-i povestesc Verei ce se-ntâmplase. 

Nu avusesem niciodată cu adevărat intenţia să-i vorbesc; 
fusese la fel de irascibilă ca o leoaică cu câte o țeapă înfiptă în 
fiecare labă încă de când păşise pe insulă, în luna mai, după 
ce-i murise soțu”, şi nu voiam să-mi bat gura de pomană 
pentru una ca ea, care se purta de parcă nu i-ar fi păsat nici 
dacă întreaga planetă s-ar fi transformat în praf şi pulbere. 
Numa! că în ziua aia am găsit-o, în sfârşit, într-o dispoziție 
mai bună. 

Se afla în bucătărie, prinzând în piuneze pe un panou 
special amenajat, atârnat pe peretele de lângă cămară, un 
articol pe care tocma' îl decupase din prima pagină a ziarului 
Globe. Mi-a spus: 

— Uită-te la asta, Dolores. Cu puţin noroc, şi dacă o să fie 
vreme frumoasă, o să putem asista la un lucru uluitor vara 
viitoare. 

Încă îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt titlul articolului, 
după atâţia ani, fiin'că după ce l-am citit am simţit că ceva 
dinăuntru' meu se schimbă. ECLIPSĂ TOTALĂ DE SOARE ÎN 
PARTEA DE NORD A STATULUI NEW ENGLAND, VARA 
VIITOARE, aşa scria. Mai era şi o mică hartă a zonei Maine, în 
care se arăta în ce parte va fi vizibilă eclipsa, iar Vera 
însemnase cu creionu!' roşu locu' unde se găsea Little Tall. 

— N-o să mai fie nici una până la sfârşitu' secolului 
următor. Probabil că stră-strănepoțţii noştri or s-o vadă, 
Dolores, da' noi o să fim de mult în mormânt... aşa că mai bine 
am admira-o pe-asta. 

— Îmi imaginez c-o să toarne cu găleata, i-am răspuns 
aproape fără să mă gândesc, şi un moment am crezut că o să 


se răstească la mine, având în vedere toanele proaste în care 
se găsea Vera de când îi murise bărbatu'. Numa' că în loc de 
asta, ea a râs şi a urcat scările fredonând un cântecel. 

Atunci mi-am dat seama că într-adevăr se schimbase ceva 
la ea. Nu numa' pen că începuse să cânte, da' nici nu-i mai 
rămăsese vreo urmă de enervare. 

Cam două ore mai târziu, m-am dus în dormitor să-i pun 
alt aşternut pe patu' în care a zăcut atât de mult timp 
neajutorată în ultimii ani ai vieţii. Stătea pe scaunu' de lângă 
fereastră, tricotând o cuvertură şi încă fredonând. Soba 
duduia, da' deocamdată nu se putea simţi căldura, casele 
astea mari se încălzesc la paştele cailor, chit că e iarnă sau 
vară, aşa că îşi aranjase şalu' ei roz pe umeri. Vântu! bătea cu 
putere din Vest, iar zgomotu' stropilor de ploaie care izbeau în 
geam semăna cu sunetu' scos de copitele unei herghelii de cai 
sălbatici. Mi-am aruncat o privire afară şi am observat lumina 
aprinsă deasupra garajului, asta însemnând că masculu' 
feroce se afla în micu' lui apartament şi se cuibărea în culcuş 
ca la sânu' mamei. 

Netezeam colțurile cearşafului (nu existau cearşafuri pe 
măsură la Vera Donovan în casă, pun pariu şi pe ultimu' 
bănuț din buzunar că n-ai fi găsit nici unu, ar fi fost prea 
simplu pentru mine), fără să mă mai gândesc la Joe sau la 
copii absolut deloc, când a început să-mi tremure buza de jos. 
Opreşte-te, mi-am spus. Opreşte-te chiar acu! De pomană, 
buza aia de jos nu se oprea. Apoi s-a pornit şi aia de sus. 
Dintr-o dată mi s-au umplut ochii de lacrimi, nu m-au mai 
ținut picioarele, aşa că m-am aşezat pe pat şi am izbucnit în 
plâns. 

Nu. Nu! 

Decât să fi povestit cuiva adevăru', mai bine mă duceam să 
mă spânzur. De fapt nu plângeam; îmi acoperisem fața cu 
şorțu' şi urlam de-a dreptu'. Eram obosită şi dezorientată, 
ajunsesem la capătu' puterilor. Nu dormisem decât pe apucate 
şi iepureşte de-o grămadă de vreme şi nu vedeam cu nici un 
chip vreo soluție care să-mi rezolve problemele. lar o voce îmi 
şoptea permanent în cap: "Şi dacă te-ai înşelat, Dolores? Dacă 


de fapt tot la Joe şi la copii îți stă mintea?" Păi da, aşa se şi 
întâmplase. Lucrurile luaseră o asemenea întorsătură, încât 
nu mai eram în stare să mă desprind vreun picuţ de ele şi 
tocma! de-aia urlam. 

N-am idee cât am plâns în hohote, da' ştiu că atunci când, 
în sfârşit, m-am potolit, fața mi se umpluse de muci, nasu' mi 
se înfundase de tot şi respiram atât de greu, de-ai fi zis că 
alergasem la curse. Mă temeam să-mi dau jos şorțu' de pe 
față, fiin'că îmi închipuiam că, dacă o voi face, Vera va spune: 
"A fost o adevărată performanţă, Dolores. Îţi vei primi ultimu! 
salariu vineri. Kenopensky — ăsta fiind numele masculului 
feroce, Andy, tocma' mi l-am amintit — o să ţi-l dea." Ar fi fost 
exact în stilu' ei. Numa' că în stilu' ei ar fi fost orice. În zilele 
alea n-ai fi putut prevedea nici o reacție de-a Verei, şi a ţinut-o 
tot aşa până când i s-au transformat creierii în mămăligă. 

lar când, în sfârşit, mi-am luat şorțu' de pe față, ea stătea 
acolo, lângă fereastră, aşezată pe scaun, cu andrelele în poală 
şi uitându-se la mine de parcă ar fi descoperit o nouă şi 
interesantă specie de microb. Îmi amintesc umbrele 
şerpuitoare pe care i le aruncau pe obraji şi pe frunte 
şuvoaiele de apă ce se scurgeau de pe pervaz şi din jgheabul 
acoperişului. 

— Dolores, spune-mi, te rog, doar n-ai fost iar atât de 
neatentă, încât să laşi creatura aia plină de răutate să-ți mai 
dea un brânci ca să cazi iar pe bec, mi-a zis ea. 

Pe moment nici nu mi-am dat seama despre ce vorbea — 
când a pronunţat 'brânci', mintea mi-a zburat la noaptea în 
care Joe m-a lovit cu lemnu' ăla de foc, iar io l-am pocnit cu 
cana de smântână în față. Apoi m-am prins şi am început să 
chicotesc. După câteva secunde râdeam contorsionându-mă, 
la fel cum plânsesem înainte, fără să fiu în stare să mă opresc. 
Ştiam că era ceva de groază, că ideea de-a mai rămâne încă o 
dată gravidă din cauza lu' Joe era mai înspăimântătoare decât 
orice mi-aş fi putut imagina, da' faptu' că nu mai făceam de 
mult ceea ce ar fi trebuit ca să aducem pe lume copii nu mă 
ajuta cu nimic să mă stăpânesc. 


Vera m-a mai privit puţin, după care şi-a ridicat andrelele 
din poală şi s-a pornit să tricoteze cum nu vă închipuiți de 
calmă. A început chiar să fredoneze. De parcă ar fi fost cel mai 
normal lucru de pe lume să urmărească o menajeră aşezată 
pe patu' pe jumate făcut, hăulind din toți bojocii ca lupii la 
luna plină. lar dacă-i aşa, familia Donovan tre' să fi ținut nişte 
servitori foarte neobişnuiţi la Baltimore. 

După puţină vreme, râsu' s-a transformat din nou în plâns, 
aşa cum ploaia devine uneori zăpadă, dacă vântu' bate dintr-o 
anumită parte şi e frig. Apoi s-a potolit din ce în ce mai mult, 
până când s-a oprit, iar io am rămas acolo pe pat, simţindu- 
mă obosită şi ruşinată, da' pe undeva şi uşurată. 

— Îmi pare rău, doamnă Donovan. Zău că da. 

— Vera, a zis. 

— Poftim? 

— Vera, a repetat ea. Insist ca toate femeile pe care le apucă 
isteriile la mine în pat să mă cheme după aia pe numele de 
botez. 

— Nu ştiu ce mi-a venit. 

— O! mi-a replicat. Îmi cam imaginez eu ce. Spală-te, 
Dolores, arăţi de parcă ţi-ai fi băgat faţa într-o oală cu piure 
de spanac. Poţi să-mi foloseşti baia. 

M-am dus să mă spăl pe față şi am stat acolo o grămadă de 
timp. Adevăru' e că îmi era puţin frică să ies din baie. 
Încetasem să mai cred c-o să mă concedieze, după ce-mi 
spusese să-i zic Vera în loc de doamna Donovan, fiin'că nu aşa 
te porți cu cineva pe care vrei să-l dai afară peste cinci minute, 
da' nu ştiam ce voia să-mi facă. Ar fi putut să fie crudă; dacă 
nici asta n-aţi priceput după câte v-am povestit, înseamnă că 
mi-am pierdut vremea de pomană cu voi. Te pălea fără nici o 
ezitare unde şi când avea chef, iar dacă o făcea, de obicei 
durea îngrozitor. 

— Te-ai înecat, Dolores? mi-a strigat, iar io am realizat că 
nu mai e posibil să amân momentu'. Am închis apa de la 
robinet, m-am şters pe față şi m-am întors în dormitor. Am 
început din nou să-mi cer scuze, da' şi-a fluturat mâna să mă 


opresc. Încă se mai uita la mine de parcă aş fi fost o specie 
nemaiîntâlnită de microb. 

— Ştii, femeie, ai reuşit să mă sperii în ultimu' hal, a spus. 
Toţi anii ăştia, eu n-am fost sigură dacă eşti în stare să plângi. 
Mi-am imaginat că probabil eşti construită din piatră. 

Am bolborosit ceva despre faptu' că rămăsesem în urmă cu 
somnu . 

— Observ, a zis ea. Ai căpătat un set frumuşel de Louis 
Vuitton sub ochi, iar mâinile au început să prindă un 
tremurici interesant. 

— Ce am sub ochi? 

— Nu contează. Spune-mi care-i problema. Un plod în 
burtică a fost singuru' lucru la care m-am gândit c-ar putea fi 
motivu' unei asemenea ieşiri neaşteptate şi trebuie să 
recunosc că e încă unicu' lucru care îmi trece prin cap Aşa că 
luminează-mă, Dolores. 

— Nu pot, am zis, şi să fiu a naibii dacă n-am simțit că mă 
podideşte din nou o criză, exact ca bufnitura pe care o scotea 
Fordul model A al lu' taică-meu, dacă nu umblai ca lumea cu 
el, iar dacă nu-mi purtam de grijă, în curând aveam să fiu 
iarăşi aşezată pe pat şi cu şorțu' pe față. 

— Ba poţi şi o să-mi spui. Doar n-o să-ţi petreci toată ziua 
zbierând din toți plămânii. O să mă apuce o durere de cap şi 
va trebui să iau o aspirină. Detest să iau aspirine. Îmi irită 
stomacu. . 

M-am aşezat pe marginea patului, privind-o. Mi-am deschis 
gura fără să fi avut nici cea mai mică idee despre ce va ieşi din 
ea. Da' a ieşit cam aşa: 

— Soțu' meu vrea s-o fută pe fiică-sa, iar când m-am dus să 
scot din bancă banii copiilor pentru facultate, să pot pleca 
împreună cu ea şi fraţii ei, am aflat că-i retrăsese pe toți. Nu, 
nu sunt făcută din piatră. Nu sunt deloc făcută din piatră. 

Am început din nou să plâng, am ţinut-o tot o vreme, da' nu 
chiar atât ca înainte şi fără a mai simţi nevoia să-mi ascund 
fața în şorț. lar după ce mi-am revenit, mi-a zis să-i povestesc 
tot ce se-ntâmplase, fără să omit nici cel mai mic amănunt. 


M-am executat. N-aş fi crezut c-o să spun cuiva totu, 
oricum, nu Verei Donovan, cu banii şi casa ei din Baltimore, 
cu un mascul feroce dându-i târcoale ca un căţeluş şi care nu- 
i schimba numa' uleiu' la maşină, da' i-am povestit şi simțeam 
cum mi se uşurează inima, cu fiecare cuvânt. Am vărsat totu' 
din mine, exact cum mă îndemnase. 

— Aşa că sunt înnebunită, am încheiat. Nu-mi dau seama 
ce ar trebui să-i fac ticălosului. Cre' că aş putea să mă aciuiez 
undeva pe continent cu copiii, fiin'că în fond niciodată nu m-a 
speriat să muncesc din greu, da' nu-i asta problema. 

— Şi atunci care e problema? m-a întrebat. 

Aproape că terminase de tricotat cuvertura, avea cele mai 
rapide degete pe care le văzusem vreodată. 

— A făcut toate porcăriile posibile în afară de-a o viola pe 
fiică-sa. A înfricoşat-o atât de tare, încât probabil că niciodată 
n-o să fie în stare să treacă peste asta, iar apoi şi-a acordat 
singur un premiu, răsplătindu-şi cu aproape trei mii de dolari 
nesimţirea. Nu vreau să-l las să scape cu ei, asta-i nenorocirea 
cea mai mare. 

— Într-adevăr? mi-a spus cu o voce blândă. 

Andrelele se izbeau una de alta: clic-clic; ploaia se scurgea 
de pe pervaz în şuvoaie şi umbrele lungi se unduiau ca nişte 
şerpi pe obrajii şi pe fruntea ei. Privind-o, îmi aduceam aminte 
de-o poveste pe care o depăna bunica despre cele trei surori 
dintre stele care tricotau viețile... una lucrând, una ţinând 
lucru! şi ailaltă tăindu-l de câte ori i se năzărea s-o facă. Cre 
că pe ultima o chema Atropos. Şi chiar dacă nu, întotdeauna 
mă treceau fiori când auzeam numele ăsta. 

— Da, i-am răspuns, da' să fiu a naibii dacă am găsit vreo 
cale să-i plătesc ce i s-ar cuveni. 

Clic-clic-clic; îşi pusese o ceaşcă de ceai lângă ea şi şi-a luat 
o pauză cât să bea o înghițitură. Mai târziu a venit o vreme 
când se mai nimerea să-şi toarne ceai şi în urechea dreaptă, 
udându-se pe păr, da' p-atunci era la fel de dură ca oţelu' din 
care fusese fabricat briciu' lu' taică-meu. lar când îşi îndrepta 
ochii spre mine, privirea lor părea că sapă găuri dintr-o parte 
în ailaltă a capului meu. 


— Şi ce te doare cel mai tare, Dolores? a zis în final, 
lăsându-şi jos ceaşca şi ridicându-şi din nou andrelele. Ce te 
doare cel mai tare? Pe Selena şi pe băieţi ştiu, dar pe tine? 

N-a trebuit să stau să chibzuiesc prea mult. 

— Ticălosul ăla îşi râde de mine. Asta mi-e cel mai greu să 
îndur. Uneori o văd pe fața lui. N-am vorbit niciodată, da' ştie 
că m-am dus la bancă, o ştie foarte bine şi mai ştie şi ce-am 
aflat. 

— Ar putea fi doar imaginaţia ta, a zis. 

— Mi se fâlfâie de asta, i-am replicat scurt. Pur şi simplu e 
ceea ce simt. 

— Bine, ceea ce simți e cel mai important. Sunt de acord. 
Continuă, Dolores. 

"Cum adică să continui?" era cât p-aci să spun. Asta-i tot. 
Da' cre' că totuşi mai exista ceva, pen' că m-a trăsnit deodată 
ca un pumn dintr-o cutie-surpriză. 

— N-ar mai râde de mine dacă ar şti cât de aproape am fost 
să-i fac felu' în vreo câteva ocazii. 

Stătea acolo, uitându-se la mine, cu umbrele alea negre şi 
lungi încolăcindu-i-se pe chip şi intrându-i în ochi, aşa că nu-i 
puteam descifra privirea, io gândindu-mă din nou la cele trei 
surori care tricotau între stele. În special la cea care ţinea 
foarfecele. 

— Mi-e frică, am spus. Nu de el, ci de mine. Dacă nu plec 
mai repede, cu tot cu copii, o să se-ntâmple ceva îngrozitor. 
Ştiu asta. Există un lucru înăuntru' meu care câştigă din ce 
în ce mai mult teren. 

— Cumva un ochi? m-a întrebat calmă, iar pe mine m-a 
străbătut un junghi din cap până-n picioare în momentu' ăla. 
Ca şi cum îmi găsise o fereastră în craniu şi o folosea ca să-mi 
pătrundă în cele mai ascunse gânduri. Ceva care seamănă cu 
un ochi? reluă ea. 

— Cum de ştii asta? am şoptit şi, cum stăteam acolo pe pat, 
braţele mi-au căzut izbindu-se de corp şi am început să 
tremur. 

— Ştiu, a zis, începând să tricoteze un nou rând. Cunosc 
totu' despre asta, Dolores. 


— Ei bine, dacă nu reuşesc să mă controlez, o să-i fac felu, 
ceea ce mă înspăimântă. Abia dup-aia o să fiu în stare să uit 
povestea banilor. O să pot uita absolut tot. 

— Aiurea, a spus ea, şi andrelele continuau să-i clicăie în 
poală. Există în fiecare zi soți care mor. Ei, probabil că şi în 
clipa asta moare unu' în timp ce noi stăm aici şi discutăm. 
Mor şi le lasă nevestelor banii. Îşi terminase rându' şi a ridicat 
ochii spre mine, da' nu aveam cum să văd ce exprimau din 
cauza umbrelor aruncate de ploaie. Se încolăceau şi se târau 
pe fața ei ca nişte şerpi. Ar trebui să ştiu mai bine, nu? În 
fond, uită-te ce s-a întâmplat cu al meu. 

N-am reuşit să scot nici un cuvânt. Limba îmi rămăsese 
lipită de ceru' gurii ca unsă cu clei. 

— Un accident, a zis cu o voce clară ca a unei profesoare, 
devine uneori cel mai bun tovarăş al unei femei nefericite. 

— Ce vrei să spui? am întrebat-o. Fusese numa' o şoaptă, 
da' m-a surprins cum de reuşise să-mi iasă pe gură. 

— Păi, orice-ţi trece prin cap, mi-a zis. Apoi a rânjit — n-a 
zâmbit, a rânjit. (Şi ca să fiu sinceră, Andy, rânjetu' ăla mi-a 
înghețat sângele în vine.) Numa' să nu uiţi niciodată că tot ce-i 
al lui e şi al tău şi ce-i al tău e şi al lui. Dacă se-ntâmplă să 
aibă vreun accident, banii pe care şi-i ţine în bancă vor fi ai 
tăi. Aşa spune legea în măreața noastră ţară. 

Şi-a înfipt ochii într-ai mei, iar umbrele ploii s-au retras 
pentru o clipă, lăsându-mă să-i prind în sfârşit privirea. Ceea 
ce am văzut însă m-a determinat să renunţ instantaneu. Pe 
dinafară, Vera arăta la fel de rece ca un bebeluş din interioru' 
unui sloi de gheață; da' se părea că înăuntru avea o 
temperatură ceva mai ridicată; aproximativ la fel de mare ca 
în mijlocu' unei păduri incendiate, am estimat io. În mod 
sigur, prea fierbinte ca s-o pot suporta prea multă vreme. 

— Legea e o chestie încântătoare, Dolores. lar dacă un om 
îngrozitor are un accident îngrozitor, şi asta poate fi o chestie 
încântătoare. 

— Spui cumva... am început io şoptit, căci eram incapabilă 
să scot un sunet mai puternic. 

— Nu spun nimic. 


În zilele alea, când Vera se decidea să încheie un subiect, n- 
aveai nici o şansă să-l continui. Şi-a băgat andrelele în coş şi 
s-a ridicat în picioare. 

— Mai e ceva, patu' ăla n-o să se facă niciodată singur, cu 
tine aşezată pe el. Eu cobor să pun ceainicul pe foc. Poate 
după ce-o să termini treaba aici, ţi-ar plăcea să vii jos să guşti 
o bucăţică din plăcinta cu mere pe care am adus-o de pe 
continent. Şi, cu puţin noroc, poate şi un pic de înghețată de 
vanilie. 

— Bine, am zis. 

Capu' mi se învârtea ca o morişcă şi singuru' lucru de care 
devenisem într-adevăr sigură că m-ar fi făcut să-mi revin era 
să mănânc o felie de plăcintă de la o brutărie din Jonesport. 
Pentru prima dată în ultimele patru săptămâni mă apucase 
foamea, ca urmare a faptului că, într-un fel, mă descărcasem. 

Cu mâna pe clanță, Vera a întors capu' să-mi spună: 

— Nu mi-e deloc milă de tine, Dolores. Nu mi-ai zis niciodată 
că erai gravidă când te-ai măritat cu el, da' nici n-a fost 
nevoie. Chiar şi cu o minte ca a mea proastă la matematică, 
tot reuşesc să adun şi să scad. De cât timp, de trei luni? 

— Sase săptămâni, am zis, şi vocea mi-a sunat ca un fluier. 
Selena s-a născut puţin mai devreme. 

A scuturat din cap. 

— Şi cum ar proceda o fetiță provincială dacă ar afla că a 
căzut pe bec? E evident, nu?... Da' cine se grăbeşte să se 
mărite sfârşeşte adesea prin a regreta amarnic în momentele 
de răgaz, probabil că ai învățat asta pe propria-ţi piele. Păcat 
că mămica ta cea sfântă nu ţi-a spus aşa ceva când ţi-a 
explicat că unde nu-i cap, vai de picioare şi că în orice om se 
ascunde şi o parte bună. Da' pot să-ți mai dau un sfat, 
Dolores: plânsul în hohote cu fața băgată în şorț nu apără 
virginitatea fiicei tale de împuţitu' ăla de mascul, sau banii 
copiilor, dacă i-a intrat în cap să-i cheltuiască. Da' uneori 
bărbaţii, mai ales cei care beau, au într-adevăr accidente. Se 
mai rostogolesc pe scări, mai alunecă în baie, iar câteodată le 
mai cedează frânele şi intră cu BMW-ul într-un stejar când se 


grăbesc să vină acasă de la apartamentu' amantei din 
Arlington Heights. 

Apoi a ieşit din cameră, închizând uşa după ea Am făcut 
patu' gândindu-mă la cuvintele ei... Despre cum un om 
îngrozitor ar putea avea un accident îngrozitor, şi cum ăsta e 
uneori un lucru încântător. Am început atunci să întrezăresc 
ceea ce oricum se aflase tot timpu' în fața mea şi ceea ce aş fi 
observat mai repede dacă creieru' nu mi s-ar fi zbătut în 
țeastă cuprins de panică, la fel ca o rândunică prinsă într-o 
încăpere cu geamurile închise. 

Până când am terminat plăcinta şi am condus-o în dormitor 
pentru siesta de după masă, deja mintea mi se limpezise şi 
reuşisem să iau o hotărâre. Voiam să scap de Joe, să 
recuperez banii copiilor şi, mai mult decât orice, să-l fac să 
plătească pentru tot ce pătimisem din cauza lui... Şi în special 
pentru Selena. lar dacă ticălosu' ăla avea un accident, un 
anumit tip de accident, toate astea s-ar fi realizat. Banii pe 
care nu-i puteam obţine câtă vreme mai era încă în viață i-aş 
fi moştenit după ce murea. Fusese el îndeajuns de şmecher să 
pună laba pe pitaci, da' nu suficient, încât să scrie un 
testament din care să mă excludă. Şi nu datorită lipsei de 
inteligență, căci felu' în care şi-a însuşit economiile mă 
convinsese să-l consider mai viclean decât îl crezusem pân 
atunci, ci numa! datorită modului lui de-a gândi. Sunt absolut 
convinsă că, în adâncul sufletului, Joe St. George nu-şi 
închipuia c-o să moară vreodată. 

Iar io, fiind nevasta lui, căpătăm totu'. 

Când am plecat de la Pinewood în dup-amiaza aia, ploaia 
deja se oprise şi am mers spre casă foarte încet. Încă nu 
parcursesem jumate de drum când am început să mă gândesc 
la puţu' ăla vechi din spatele şopronului. 

Am ajuns acasă şi n-am găsit pe nimeni, băieții ieşiseră să 
se joace, iar Selena lăsase un bileţel în care mă anunţa că se 
dusese la doamna Devereaux s-o ajute la spălatu' lenjeriei... Pe 
vremea aia se ocupa de toate aşternuturile din hotelu' The 
Harborside. N-aveam idee unde ar fi putut să fie Joe, da' nu- 
mi păsa. Nu mă interesa decât faptu că nu-i văzusem 


camioneta în curte şi că, oricum, cu toba de eşapament 
atârnându-i de-o sârmă, aş fi aflat dacă sosea cu mult timp 
înainte. 

Am mai rămas puţin să studiez bilețelu' Selenei. Sunt atât 
de ciudate micile amănunte care împing o persoană la luarea 
unei decizii finale, de la "poate" la "trebuie" şi apoi la 'sigur', 
ca să mă exprim în felu' ăsta. Nici măcar acu' nu ştiu prea 
bine dacă într-adevăr mă hotărâsem să-l omor pe Joe înainte 
de-a mă întoarce acasă de la Vera Donovan în ziua aia. |- 
adevărat că voiam să verific puţțu”, da, numa că asta ar fi 
putut însemna un simplu joc copilăresc în stil de-a doctoru'. 
Dacă Selena nu mi-ar fi lăsat biletu', probabil că nu l-aş fi ucis 
niciodată... Şi indiferent ce-o să pățesc, Andy, ea nu tre să 
afle. 

Scria ceva în genu' ăsta: 'Mamă, am plecat la doamna 
Devereaux împreună cu Cindy Babcock să ajut la spălat; în 
acest weekend le-au sosit mai mulți clienți decât se 
aşteptaseră, şi ştii cât de rău o duce doamna Devereaux cu 
artrita. Săraca de ea, părea la capătu' puterilor când m-a 
sunat. O să mă întorc la timp ca să pregătim, cina. Te sărut 
cu dragoste, Selena." 

Eram sigură că n-o să vină înapoi cu mai mult de cinci sau 
şapte dolari, însă în culmea fericirii pen' că îi câştigase. Şi ar fi 
fost la fel de încântată şi altă dată dacă ar fi sunat doamna 
Devereaux sau Cindy după ea, iar dacă i s-ar fi oferit o slujbă 
de cameristă cu juma' de normă pe timpu' verii, garantat că 
m-ar fi bătut la cap să o las. Fiincă banii sunt bani şi se 
obțineau foarte greu în zilele alea pe insulă, când cel mai 
obişnuit mod de viaţă era munca la negru. 

Doamna Devereaux avea să sune din nou şi i-ar fi scris cu 
mare plăcere o recomandare Selenei în caz că ar fi rugat-o, 
pen' că fiică-mea era muncitoare şi nu se temea să-şi îndoaie 
spatele sau să se murdărească pe mâini la nevoie. 

Cu alte cuvinte, semăna cu mine pe vremea când aveam 
aceeaşi vârstă, şi vedeţi şi voi cum am ajuns, cu o cutiuță de 
calmante pentru şale în dulăpiorul de medicamente. Da 
Selena nu vedea nimic rău în asta, însă abia împlinise cinşpe 


ani şi nici o fată de cinşpe ani nu-i în stare să-şi dea naibii 
seama de vreo chestie, chiar dacă aia se găseşte sub nasu ei. 
Am tot citit şi recitit bilețelu', gândindu-mă: "Dă-o-n mă-sa de 
treabă, nu vreau s-o sfârşească la fel ca mine, îmbătrânită şi 
aproape terminată la treişcinci de ani. N-o să se-ntâmple aşa 
ceva chiar dacă ar trebui să mor pentru asta. Da' ştii ceva, 
Andy? Nu credeam că lucrurile or să ajungă atât de departe. 
Presupuneam că va fi suficient să moară numa' Joe la noi în 
casă. 

I-am aşezat bilețelu' pe masă, mi-am aranjat din nou cutele 
de la mantaua impermeabilă şi mi-am pus cizmele de cauciuc. 
Am mers până la bolovanu' alb din spate, pe care stătusem cu 
Selena când îi spusesem să nu-i mai fie frică de Joe fiin'că îmi 
promisese că o s-o lase în pace. Ploaia se oprise, da' încă mai 
auzeam apa scurgându-se din tufărişu' de mure crescut în 
dosu' casei şi vedeam stropii atârnând de crengi. Arătau ca 
cerceii cu diamante în formă de picătură ai Verei Donovan, 
numa! că nu atât de mari. 

Tufişurile se întindeau pe mai mult de juma' de pogon, aşa 
că, în timp ce-mi croiam drum printre ele, îmi părea al naibii 
de bine că aveam mantaua impermeabilă şi cizmele înalte. Nu- 
mi păsa mie de umezeală, ghimpii erau criminali. La sfârşitu' 
anilor patruzăci acolo creşteau numa' flori şi gazon, iar gura 
puțului se putea zări dintre ele, da' la aproape şase ani după 
ce ne-am căsătorit şi ne-am mutat în casa pe care o moştenise 
bărbatu-meu la moartea unchiului lui, puţu' secase. Joe l-a 
rugat pe Peter Doyon să vină şi să sape altu' în partea de vest 
a grădinii. De-atunci n-am mai avut nici cea mai mică 
problemă cu apa. 

După ce n-am mai folosit puţu' vechi, jumatea de pogon din 
spatele şopronului s-a transformat într-un tufăriş încâlcit de 
mure, care îmi ajungea până la piept, iar ţepii îmi agăţau şi- 
mi sfâşiau mantaua în timp ce mă învârteam printre crengi, 
căutând scândurile de lemn care marcau gura puțului secat. 
Abia după ce m-am zgâriat de vreo două-trei ori pe mâini, mi- 
am tras mânecile peste ele. 


Până la urmă am găsit blestemăţia, fiind cât p-aci să pic în 
ea. Pusesem un picior pe ceva elastic şi nesigur, am auzit o 
trosnitură sub mine şi m-am tras înapoi exact cu o secundă 
înainte ca scândura să cedeze. Cu puţin ghinion, aş fi căzut 
acolo şi probabil că tot acoperişu' puțului s-ar fi făcut bucăți. 
Cip-cirip, şi păsărică ar fi fost în fântânică. 

M-am aşezat în genunchi, cu o mână protejându-mi fața de 
țepii murelor, care ar fi putut să-mi brăzdeze obrajii sau chiar 
să-mi scoată vreun ochi, şi am privit îndeaproape locu. 

Capacul măsura vreun metru şi un sfert lățime şi unu' 
jumate lungime, toate scândurile erau albe, deformate şi 
scorojite. Am împins puţin una dintre ele cu mâna, şi parcă ar 
fi fost un beţişor de lemn dulce şi sfârâmicios. Abia pe care 
pusesem io picioru' se curbase în ultimu' hal şi se zăreau 
aşchiile de pe marginile crăpăturilor. Aş fi căzut în mod sigur 
în puț, iar pe vremea aia nu cântăream decât vreo şaişcinci de 
kile. Joe avea cu cel puţin douăzăci de kile mai mult. 

Mi-am scos batista din buzunar şi am legat-o în vârfu' unui 
tufiş aflat în partea dinspre şopron a puţului, pentru a-l găsi 
cu uşurinţă mai târziu. Apoi m-am întors în casă. În noaptea 
aia am dormit ca un nou-născut şi n-am visat urât, pentru 
prima dată de când îmi mărturisise Selena cum se purtase 
Prinţu' cel Fermecător de tătic cu ea. 

Asta se întâmpla pe la sfârşitu' lu' noiembrie, iar io nu mai 
intenționam să fac nimic o bună bucată de timp. Mă întreb 
dacă ar trebui să vă spun şi de ce, da' oricum am să vă zic: în 
caz că s-ar fi petrecut ceva prea curând după discuţia avută 
cu Selena pe feribot, ar fi fost posibil ca bănuielile Selenei să se 
îndrepte către mine. Nu voiam una ca asta, fiin'că mai exista o 
parte a ființei ei care-l iubea, probabil că nu va înceta 
niciodată s-o facă, şi mă înspăimânta până şi gându' că ar fi 
putut suspecta vreodată cel mai mic lucru. Ce părere ar mai fi 
avut atunci despre mine se subințelege, da' cum s-ar mai fi 
simţit ea?! În ce fel au decurs toate, ei bine, nu contează acu'. 
O să ajung şi acolo, sper. 

Aşa că am lăsat timpu' să se scurgă, în pofida faptului că, o 
dată ce-mi intrase un lucru în cap, cu greu eram în stare să 


mă abțin să nu-l pun în practică. Zilele treceau la fel ca de 
obicei. Uneori o întrebam pe Selena despre el. "Taică-tău se 
poartă bine cu tine?" îi spuneam, şi amândouă înțelegeam ce 
însemnau de fapt cuvintele astea. Întotdeauna îmi răspundea 
că da, ceea ce reprezenta o mare uşurare pentru mine, pen' că, 
în caz că l-ar fi apucat din nou, ar fi trebuit să scap imediat de 
Joe, fără a mai ţine cont de vreun risc. Sau de consecinţe. 

Da' existau altele cu care să-mi bat capu în timpu' 
Crăciunului şi la începutu' anului 1963. Banii, în primu! rând, 
căci în fiecare dimineață mă trezeam cu gându' că ar fi putut 
să-i cheltuiască în cursu' zilei. De ce mă îngrijora chestia 
asta? Păi, deja trei sute de dolari se duseseră rapid pe apa 
sâmbetei şi nici n-aveam cum să-l împiedic să-i toace şi pe 
ăilalți, io aşteptând să se scurgă îndeajuns de mult timp, de 
dragu' timpului, nu de altceva, aşa cum se zicea în adunările 
antialcoolicilor. Nu vă spun de câte ori am căutat carnetu' ăla 
blestemat de economii, pe care i-l dăduseră când îi şmecherise 
şi îşi deschisese propriu' lui cont, da' n-am reuşit să-l găsesc. 
Aşa că tot ceea ce îmi rămăsese de făcut era să urmăresc dacă 
vine acasă cu vreun nou ferăstrău sau cu vreun ceas scump 
cu brățară la încheietura mâinii, sperând că n-a pierdut prea 
mulți dintre ei, eventual pe toţi, în fiecare weekend când se 
căra să joace pocher cu miză mare în Ellsworth sau Bangor. 
Niciodată în viață nu m-am mai simțit atât de neajutorată. 

Apoi mă gândeam şi la momentu' când o s-o fac... asta dacă 
aş fi căpătat curaju' necesar. Ideea de a folosi puţțu' drept 
capcană era foarte bună, numa' să fi ținut şi în practică; 
necazu' fiind faptu' că rareori lucrurile ies după cum îţi 
imaginezi tu. Dacă ar fi murit frumos şi repede, aşa cum se- 
ntâmplă la televizor, totu' ar fi fost perfect. Da' chiar şi acu' 
treizăci de ani văzusem destule în viață ca să ştiu că lucrurile 
nu prea merg la fel şi în realitate. 

De exemplu, dacă ar fi picat înăuntru şi ar fi început să 
țipe? Nu se construise aşa mult ca acu' pe insulă, da' tot 
aveam trei vecini de-a lungul întinderii East Lane, familiile 
Caron, Langill şi Jolander. Ar fi putut să nu audă nici un țipăt 
venind dinspre murărişu' din spatele casei noastre, da' pe de 


altă parte ar fi putut, mai ales în cazu' în care vântu' ar fi 
bătut destul de tare şi din partea potrivită. Şi nici asta nu era 
totu. Mai exista şi posibilitatea ca East Lane să fie 
aglomerată, căci lega satu' de Head. Tot timpu' treceau pe- 
acolo camioane şi maşini, nu atât de multe ca acu, da' 
suficiente încât să-i pună probleme unei femei care se gândea 
la o chestie ca asta. 

În clipa în care mi-a venit ideea, aproape mă hotărâsem să 
nu folosesc puțu' pentru a-i face de petrecanie, mi se părea 
prea riscant. Tot Vera m-a luminat, deşi nu cred că a ştiut-o 
vreodată. 

Vedeţi voi, o fascina eclipsa. Stătuse pe insulă cea mai mare 
parte a anotimpului, iar când iarna era pe sfârşite, în fiecare 
săptămână apărea câte o tăietură din ziar pe panoul din 
bucătărie. După ce a sosit primăvara, aducând cu ea un vânt 
puternic şi nişte ploi reci, şi-a petrecut şi mai multă vreme p- 
aici, iar tăieturile din ziar deveniseră aproape zilnice. Adică 
articole din presa locală şi nu numa, de exemplu din Globe, 
New York Times sau reviste ca Scientific American. 

O interesa atât de tare fiin'că i se părea o momeală sigură 
care să-i aducă la Pinewood pe Donald şi pe Helga — îmi tot 
repeta asta —, da' o emoţiona şi ideea în sine. Pe la mijlocu' lu' 
mai, când vremea începuse în sfârşit să se încălzească, se 
stabilise definitiv pe insulă şi nici măcar nu mai pomenea de 
Baltimore. Nu mai vorbea decât despre porcăria de eclipsă. 
Avea patru aparate de fotografiat — nici io nu mai discutam 
despre Brownie Starflashes — în debara, trei dintre ele fiind 
deja montate pe trepied. Îşi cumpărase opt sau nouă perechi 
de ochelari de soare construiți special şi pe care-i numea 
"observatori de eclipsă", lunete cu diverse lentile înăuntru, 
câte şi mai câte. 

Apoi, pe la sfârşitu' lu' mai, am intrat în casă şi am văzut pe 
panou un articol din ziaru' nostru, The Weekly Tide, cu titlu': 
HARBORSIDE VA FI LOCUL PRINCIPAL DE OBSERVARE A 
ECLIPSEI PENTRU REZIDENŢI ŞI VIZITATORI. Poza S arăta 
pe Jimmy Gagnon şi Harley Fox renovând acoperişu' hotelului, 
la fel de plat atunci ca şi acum. Şi ştiţi un lucru? Am simțit 


ceva schimbându-se în mine, exact ca în clipa în care 
remarcasem primu' articol despre eclipsă prins în piuneze fix 
în acelaşi loc. 

Se spunea acolo că proprietarii hotelului The Harborside 
plănuiesc să transforme acoperişu' într-un fel de observator în 
aer liber până în ziua în care va avea loc eclipsa. Mai scria că 
acoperişu' va fi "special renovat" pentru acea ocazie (ideea că 
Gagnon şi Harley Fox ar putea renova ceva e amuzantă, dacă 
stai puţin să cugeți) şi că se aşteptau să vândă trei sute 
cincizăci de bilete. Vizitatorii pe timpu' verii vor avea prioritate 
față de locuitorii permanenți. Preţu' era destul de rezonabil, 
doi dolari, da' normal că vor servi şi mâncare, va exista şi un 
bar, căci astea sunt locurile în care hotelurile îi fraieresc pe 
oameni. Mai ales baru'. 

Încă mai citeam articolu' când a intrat Vera. N-am auzit-o 
şi, în clipa în care a început să vorbească, am sărit în aer. 

— Ei bine, Dolores, care va fi? Acoperişu' hotelului The 
Harborside sau Island Princess? 

— Cum adică Island Princessl am întrebat-o. 

— L-am închiriat pentru dup-amiaza în care va avea loc 
eclipsa. 

— Ei na! am zis, ştiind în acelaşi timp că într-adevăr o 
făcuse. 

Vera nu obişnuia să se laude sau să vorbească aiurea. Deşi 
gându' că închiriase un feribot aşa mare ca Princess îmi tăiase 
răsuflarea. 

— Ba da. Mi-au luat şi haina de pe mine, Dolores, în special 
pentru feribotu' care o va înlocui pe Princess în acea zi, da' am 
făcut-o. lar dacă vii cu mine în excursie, o să călătoreşti pe 
gratis şi cu băutură la discreţie. Apoi, privindu-mă printre 
gene, a adăugat: Ultima parte o să-l atragă pe soțul tău, eşti 
de acord cu mine? 

— O, Doamne, de ce-ai închiriat blestematu' ăla de feribot, 
Vera? 

Numele ei mic încă îmi mai suna ciudat de fiecare dată 
când îmi ieşea pe gură, da' îmi spusese foarte clar că nu 
glumise atunci — nu m-ar fi lăsat să mă întorc la "doamnă 


Donovan" nici dacă mi-aş fi dorit-o, lucru care se-ntâmplă 
foarte des, de fapt. 

— Vreau să zic că ştiu cât de mult te interesează eclipsa, da' 
ai fi putut să mergi cu un vas la fel de mare ca Vinalhaven şi 
probabil la juma' de preț. 

A ridicat din umeri, dându-şi în acelaşi timp păru' pe spate 
cu gestul de Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos, pe care-l cunoşteam 
atât de bine. 

— L-am închiriat pentru că iubesc măgădoaia aia bătrână, 
iar Little Tall e locul meu favorit, Dolores. Ştiai asta? 

La drept vorbind, într-adevăr o ştiam, aşa că am înclinat din 
cap. 

— Bineînţeles că da. Şi aproape întotdeauna ea m-a adus 
aici, caraghioasa, obeza şi ameţita Princess. Mi s-a spus că pot 
încăpea vreo patru sute de oameni în ea, cu cincizăci mai 
mulți decât pe acoperişu' hotelului, aşa că am de gând să-i iau 
cu mine pe toți cei care vor. Apoi a rânjit, iar cu acel rânjet a 
redevenit ea însăşi; o față fericită numa! pentru că trăieşte. Şi 
mai ştii ceva, Dolores? 

— Ăăă, nu. Sunt complet uimită. 

— Nu-i nevoie să faci plecăciuni în fața nimănui dacă nu... 
s-a oprit şi mi-a aruncat o privire întrebătoare. Dolores? Te 
simți bine? 

Numa' că io n-am fost în stare să-i răspund. Cel mai 
îngrozitor, şi totodată minunat, tablou mi-a umplut mintea. 
Vedeam acoperişu' plat al hotelului The Harborside plin de 
oameni cu gâturile întinse ca să poată urmări eclipsa şi pe 
Princess, ancorată la jumatea drumului dintre continent şi 
insulă, şi ea cu punțţile pline de indivizi care privesc în sus, 
deasupra lor atârnând un disc imens şi negru, înconjurat de 
foc, pe fundalu' unui cer cu puzderia de stele în toiu' zilei. Era 
o fantasmă ce depăşea orice imaginaţie, îndeajuns să scoată şi 
un mort din coşciug, da' nu asta mă şocase, ci gându' la restu 
celor de pe insulă. 

— Dolores? mi-a zis ea, punându-mi o mână pe umăr. Ai 
crampe? Ţi-e rău? Vino şi aşează-te la masă, îți aduc imediat 
un pahar cu apă. 


N-aveam crampe, da' dintr-o dată m-am simțit sleită de 
puteri, aşa că m-am îndreptat spre scaunu' pe care mi-l 
arătase şi m-am aşezat jos!... Doar că genunchii mi se 
înmuiaseră atât de tare, încât aproape că m-am aruncat pe ei. 
Urmărind-o cum îmi aduce paharu', mi-am amintit ce spusese 
în noiembrie, că până şi cu un cap ca al ei, plopist la 
matematică, se crede în stare să adune şi să scadă. Păi chiar 
şi io puteam aduna trei sute cincizăci de pe acoperişu 
hotelului cu patru sute de pe Island Princess ca să-mi dea 
şapte sute cincizăci. Nu era chiar toată lumea care se găsea pe 
insulă în mijlocu' lu' iulie, da' cea mai mare parte a el îmi 
închipuiam că restu' se vor afla afară, urmărind cu gura 
căscată eclipsa de pe plajă sau de pe diguri. 

Vera mi-a întins apa şi am sorbit-o pe nerăsuflate. S-a 
aşezat lângă mine, îngrijorată. 

— Te simţi bine, Dolores? N-ai vrea să te odihneşti un pic? 

— Nu, am răspuns. Mi s-a făcut doar puţin rău. 

Aşa se şi întâmplase. Probabil că oricine ar fi păţit la fel în 
momentu' în care şi-ar fi dat seama în ce zi îşi va omori soțu'. 

Cam cu trei ore mai târziu, după ce am terminat de spălat, 
de aranjat cumpărăturile şi de curățat cu aspiratoru' 
covoarele, după ce i-am pus în frigider mâncarea gătită pentru 
cină (se poate ca din când în când să fi împărţit patu cu 
masculu' feroce, da' niciodată şi masa), îmi strângeam 
lucrurile, pregătindu-mă de plecare. Vera stătea în bucătărie, 
dezlegând careuri de cuvinte încrucişate din ziar. 

— Gândeşte-te, poate vii cu noi pe vas la 20 iulie, mi-a zis 
ea. O să fie mult mai plăcut în largul oceanului decât pe 
acoperişu' ăla fierbinte, crede-mă. 

— Îţi mulțumesc, Vera, da' dacă o să am ziua liberă, mă 
îndoiesc că o să plec pe undeva. Probabil o să rămân acasă. 

— Te-ar jigni dacă ţi-aş spune că mi se pare foarte plicticos 
să faci asta? m-a întrebat, ridicându-şi ochii spre mine. 

"De când îţi pasă ţie dacă mă jigneşti, cățea împuţită?” mi- 
am zis în sinea mea. Totuşi, mi s-a părut într-adevăr 
îngrijorată la gându' că aş putea leşina, chiar şi numa' pentru 


faptu' că aş fi picat drept în nas, umplându-i podeaua de 
sânge după ce-o lustruisem cu o zi înainte. 

— Nu, i-am răspuns. Aşa-s io, Vera, insipidă ca apa stătută. 

Mi-a aruncat o privire ciudată. 

— Într-adevăr? Uneori am şi io impresia asta.. Alteori mă 
întreb... 

Mi-am luat rămas-bun de la ea şi am pornit-o spre casă, 
răsucindu-mi pe toate părțile în minte noua idee şi căutându-i 
vreo hibă. N-am găsit nici una, numa îndoieli, iar astea fac 
parte din viaţă, nu? Întotdeauna există şi ghinioane, da' dacă 
ne-am gândi numa! la ele, n-am mai fi în stare să înfăptuim 
nimic. Oricum, aş fi putut renunţa dacă lucrurile ar fi luat o 
întorsătură greşită. Chiar şi în ultima clipă. A trecut luna mai 
şi Memorial Day. Se apropia vacanța de vară. Mă pregătisem 
s-o înfrunt pe Selena dacă m-ar fi bătut la cap s-o las să 
muncească la hotelu' The Harborside, da' s-a-ntâmplat un 
lucru minunat până să apucăm a avea prima discuţie. Abatele 
Huff, care pe vremea aia era pastor metodist, a venit să 
vorbească cu mine şi cu Joe. Ne-a spus că Tabăra bisericii 
metodiste din Winthrop are nevoie de două fete care să ştie 
foarte bine să înoate. Selena şi Tanya Caron înoctau ca nişte 
peşti, iar Huffy aflase şi, ca să n-o mai lungesc, io şi Melissa 
Caron ne-am condus fiicele la feribot după o săptămână de la 
încheierea anului şcolar şi ne-am făcut cu mâna, noi de pe 
țărm, ele de pe vas, toate patru plângând ca proastele. Selena 
îmbrăcase un costum roz de voiaj, şi mi-am dat seama pentru 
prima dată ce femeie frumoasă va fi. Aproape că mi s-a frânt 
inima, şi acu' mai simt. Are cineva cumva vreo batistă? 

Mulţumesc, Nancy. Foarte mult. Unde rămăsesem? 

A, da. 

Pe Selena o lăsasem pe mâini bune; urma să mă ocup şi de 
băieți. L-am pus pe Joe s-o sune pe soră-sa în New Gloucester 
şi s-o întrebe dacă ea sau bărba' su ar avea ceva împotrivă să-i 
primească pentru trei săptămâni din iulie şi una din august, 
pen' că şi cei doi zeâmboi ai lor, când fuseseră mai mici, îşi 
petrecuseră câte o lună la noi în vreo două veri. Credeam că 
Joe va fi împotriva despărțirii de micu' Pete, da' n-a fost aşa; 


presupun că s-a gândit la câtă linişte o să fie după plecarea 
copiilor şi i-a surâs ideea. 

Alicia Forbert — aşa o chema de când se măritase — a spus 
că va fi încântată să aibă grijă de băieţi. Îmi imaginam io că 
Jack Forbert nu va fi prea încântat, da' Alicia îl juca pe degete, 
aşa că nu asta era problema, adică nu cu ei. 

Problema o constituia faptu' că nici Joe Junior, nici micu' 
Pete nu prea voiau să se ducă. lar io nu le făceam vreo vină 
din asta, căci băieții Forbert intraseră deja în adolescenţă şi n- 
aveau prea mult timp de pierdut cu doi puşti ca ei. A fost cât 
p-aci să renunţ, da' n-aş fi putut să las să se-ntâmple una ca 
asta. Până la urmă, am strâns din dinți şi i-am silit să plece. 
Joe Junior se dovedise cel mai îndărătnic. A trebuit să-l iau 
deoparte şi să-i spun: "Priveşte-o ca pe-o vacanţă fără taică- 
tău." Se pare că asta l-a convins, şi e trist, dacă stai să te 
gândeşti, nu? 

O dată ce-am fixat excursia din iulie a băieților, n-am mai 
avut nimic de făcut, decât să le aştept plecarea şi-mi închipui 
că pân' la urmă au fost îndeajuns de fericiți de despărțire. Joe 
băusse întruna începând din 4 lulie şi nu cred că le plăcea prea 
tare băieților să-l aibă în preajmă. 

Faptu' că bea nu era o surpriză pentru mine; io îl 
împinsesem. Prima dată, fiind deja matol, a deschis uşa 
bufetului şi i s-a părut ciudat că a găsit o sticlă nedesfăcută 
de whisky pe raftu' de deasupra chiuvetei; îmi amintesc că m- 
a întrebat dacă am căzut cumva în cap. Dup-aia n-a mai pus 
nici o întrebare. De ce să-l mai intereseze? De pe 4 Iulie până 
în ziua morții, Joe St George a avut alcool în sânge în cea mai 
mare parte a timpului — uneori, de fapt, sânge în alcool, ca să 
zic aşa — şi nu mai stătea să se mire de unde a dat norocu' 
peste el... Nu unu' ca Joe. 

Situaţia mi se potrivea ca o mănuşă, numa' că în perioada 
ce a urmat după 4 lulie, adică o săptămână înainte şi una 
după plecarea băieţilor, n-a mai fost chiar atât de plăcut. Mă 
duceam la Vera pe la şapte, lăsându-l în pat pleoştit ca o 
plăcintă, sforăind îngrozitor şi având păru' sculat în cap drept 
în sus. Mă întorceam pe la două-trei şi-l găseam trântit pe 


verandă (îşi scosese afară balansoaru'), cu ziaru' American 
într-o mână şi cu al doilea sau al treilea pahar de băutură în 
ailaltă. Niciodată nu chema pe cineva cu care să-şi împartă 
whiskyul, pen' că Joe al meu nu poseda ceea ce s-ar numi un 
suflet caritabil. 

Aproape în fiecare zi a lu' iulie exista câte un articol pe 
prima pagină a ziarului American referitor la eclipsă, da' îmi 
închipuiam că, deşi îl citea, tot nu pricepea foarte bine ce se va 
întâmpla la sfârşitu' lunii. Vedeţi voi, nu dădea nici un ban 
găurit pe aşa ceva. Nu-i păsa decât de comunişti, de 
antirasişti (numa' că le spunea "câinii de pază ai negroteilor”) 
şi de noua iubire pentru evrei a Casei Albe. Dacă ar fi ştiut 
cum o va păți Kennedy patru luni mai târziu, cre că ar fi 
murit aproape fericit, într-atât de odios era 

Mă aşezam mereu în acelaşi loc lângă el şi-l ascultam 
vorbind cu patos despre ceea ce descoperise în ziar, îndeajuns 
de important încât să-i scoale muşchii. Voiam să-l obişnuiesc 
cu prezența mea după ce veneam acasă, da' aş minţi să vă zic 
că mi se părea o treabă uşoară. Ştiţi, nu m-ar fi deranjat nici 
pe jumate faptu' că trăgea la măsea, dacă ar fi fost mai bine 
dispus din cauza asta. Cu unii aşa se-ntâmplă, da' Joe nu 
făcea parte dintre ei. Alcoolu' scotea la suprafață femeia din el, 
care întotdeauna meliță într-o oră cât alții în două zile. 

Cu toate astea, pe măsură ce se apropia măreaţa zi, abia 
aşteptam să plec de la Vera, chiar dacă mă-ntorceam la un soț 
bețiv şi împuțit. Vera îşi petrecuse toată luna iunie agitându- 
se de colo-colo, sporovăind vrute şi nevrute, verificându-şi de 
nu ştiu câte ori aparatura optică şi vorbind ceasuri în şir la 
telefon — cre că i-a sunat pe ăia care se ocupau de 
organizarea excursiei cu feribotu' de cel puţin două ori pe zi în 
ultima săptămână a lunii —, şi asta nu reprezenta decât o 
mică parte a listei ei zilnice de activități. 

M-au ajutat şase fete la curăţenie în iunie şi opt după 4 
Iulie. A fost număru' cel mai mare de angajaţi pe care l-a avut 
Vera vreodată, înainte sau după moartea soțului ei. Fiecare 
colțişor al casei fusese lustruit atât de tare, încât strălucea, şi 
se puseseră aşternuturi în toate paturile. La dracu, a trebuit 


să mai aranjăm câteva paturi şi în seră sau pe veranda aflată 
la etaju' doi. Aşteptau cel puţin vreo şase oaspeţi pentru 
sfârşitu' de săptămână, când avea să fie eclipsa, s-ar fi putut 
să vină chiar şi douăzăci. Nu-i mai ajungeau orele dintr-o zi şi 
se învârtea ca o maşină de curse, însă era fericită. 

Apoi, imediat după ce-am împachetat lucrurile băieților 
pentru plecarea la mătuşa Alicia şi unchiu' Jack, prin 10-11 
iulie, cam aşa ceva, cu vreo săptămână înainte de eclipsă, i-a 
zburat toată buna dispoziție. 

I-a zburat? Pe dracu', nu-i bine zis. l-a explodat ca un balon 
înțepat cu un ac. Într-o zi zumzăia ca un avion cu reacţie şi, 
în următoarea, colțurile gurii i se mutaseră în dreptu' 
genunchilor, iar ochii îi căpătaseră acea expresie rea şi 
neliniştită pe care o remarcasem de atâtea ori de când 
începuse să-şi petreacă tot timpu' singură pe insulă. În ziua 
aia a concediat două fete, pe una fiincă se cocoțase pe o 
perniță să spele geamurile din salon şi pe ailaltă fiincă o 
prinsese râzând în bucătărie cu unu dintre organizatorii 
excursiei. Cu a doua a fost îngrozitor, pen' că a izbucnit în 
plâns. I-a zis Verei că îl cunoştea pe băiat încă din liceu, nu-l 
mai văzuse de-atunci şi că tocma' îşi aminteau de vremurile 
trecute. Şi-a cerat scuze şi a implorat-o să n-o dea afară, că 
maică-sa s-ar fi înfuriat mai rău ca un cotoi picat într-un 
butoi cu apă dacă s-ar fi întâmplat una ca asta. 

Da' n-a înmuiat nici o bucăţică din Vera. 

— Ia şi partea bună a lucrurilor, dragă, i-a zis cu cea mai 
dură voce a ei. Mama ta s-ar putea să se înfurie, da' tu vei 
avea atât de mult timp să discuți despre vremurile bune din 
liceul Jonesport High. 

Fata, adică Sandra Mulcahey, a plecat pe şosea cu capu' în 
pământ şi plângând de ţi se frângea inima. Vera stătea în hol, 
puţin aplecată de mijloc, ca s-o poată privi mai bine prin 
geamu' de la uşa din față. Abia m-am abținut să-i trag un şut 
în cur, căci avea o poziţie perfectă... Da' simțeam şi puţină 
milă pentru ea. Nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama ce se 
petrecuse de-şi schimbase starea de spirit şi puţin mai târziu 
am ştiut sigur. Chit că închiria sau nu feribotu', oricum copiii 


ei nu aveau de gând să vină pentru a urmări de pe insulă 
eclipsa. Probabil că îşi făcuseră alte planuri, aşa cum se 
întâmplă cu copiii care nu se gândesc nici un moment la 
sentimentele părinţilor lor, da' bănuiam că relațiile dintre ei 
rămăseseră la fel de rele. 

Dispoziţia Verei se îmbunătățea pe măsură ce oaspeţii 
începeau să apară, adică pe 16 sau pe 17, da' încă mai eram 
bucuroasă să plec de-acolo; marți, pe 18, a mai concediat o 
fată, pe Karen Jolander de astă dată. Marea ei crimă fusese că 
scăpase o farfurie din mână care, de altfel, era crăpată. Karen 
nu plângea în momentu' în care a ieşit pe uşă, da' se vedea că 
se stăpânea doar ca să-şi dea drumu ' la prima cotitură. 

Ei bine, şi atunci am făcut un lucru prostesc, da' tre să 
rețineți că şi io aveam nervii destul de încordaţi. M-am forțat 
să aştept până am pierdut-o pe Karen din vedere şi apoi m-am 
dus s-o caut pe Vera. Am găsit-o în curtea din spatele casei. 
Îşi legase pălăria de paie atât de strâns, încât marginile îi 
atingeau urechile, şi pocnea atât de tare din foarfecele de 
grădinărit, încât ţi-ai fi putut închipui că se transformase în 
madam Dufarge şi că reteza capete de oameni, nu nişte 
trandafiri pentru vazele din sufragerie şi din salon. 

M-am apropiat de ea şi i-am zis: 

— Ai făcut o mare ticăloşie dând-o afară pe fata aia! 

S-a ridicat în picioare şi mi-a aruncat o privire trufaşă, de 
doamnă cu maniere alese. 

— Crezi? Mă bucură atât de mult să-ți aud opinia, Dolores. 
Ştii, o aşteptam cu nerăbdare; în fiecare seară când mă duc la 
culcare, stau întinsă în întuneric şi mă gândesc la 
întâmplările zilei, punându-mi mereu aceeaşi întrebare: "Ce- 
ar fi făcut Dolores Claiborne în locu' meu?" 

Ei bine, asta m-a înfuriat mai tare ca orice. 

— Po' să-ţi zic un lucru pe care Dolores Claiborne nu l-ar 
face, adică să-şi verse nervii pe altcineva când e dezamăgită şi 
nenorocită din vreun motiv sau altu. Cre' că încă n-am ajuns 
la un asemenea nivel de ticăloşie. 

Şi-a căscat gura de parcă cineva i-ar fi scos şuruburile care- 
i ţineau maxilarele închise. Sunt aproape convinsă că a fost 


prima oară când am luat-o prin surprindere, aşa că am 
zbughit-o înapoi spre casă până să bage de seamă cât de rău 
mă speriasem. Când am intrat în bucătărie, picioarele îmi 
tremurau atât de tare, că a trebuit să mă duc şi să mă aşez pe 
un scaun ca să mă liniştesc. Mă gândeam: "Eşti nebună, 
Dolores, ai călcat-o prea tare pe coadă." M-am ridicat numa 
cât să pot privi pe geamu' de deasupra chiuvetei, da se 
întorsese cu spatele şi îşi mânuia foarfecele cu toată forța: 
trandafirii cădeau în coş ca nişte soldați morți cu capetele 
însângerate. 

Mă pregăteam să plec acasă în dup-amiaza aia, când ea a 
apărut în spatele meu şi mi-a spus să mai stau cinci minute 
fiin'că vrea să discute ceva cu mine. Inima mi s-a strâns şi am 
simțit un junghi străbătându-mă din cap până-n vârtu 
unghiilor de la picioare. N-aveam nici cel mai mic dubiu că-mi 
sunase ceasu' şi că o să-mi spună că se poate dispensa de 
serviciile mele, că o să-mi arunce o privire în stil Pupă-Mi- 
Obrăjorii-Din-Dos, iar io o să închid uşa în urma mea, da' de 
data asta pentru totdeauna. Ai crede că ar fi trebuit să-mi 
pară o uşurare să termin cu ea şi probabil că pe undeva chiar 
aşa ar fi fost, da' pe de altă parte mă durea sufletu. 
Împlinisem treişcinci de ani, lucram de şaişpe şi încă nu 
fusesem niciodată concediată. În acelaşi timp însă există şi 
lucruri scârboase pe care cineva tre' să le suporte, iar io m-am 
forțat din răsputeri să-mi păstrez controlu', în clipa în care m- 
am întors să-i fac faţă. 

Deşi, când i-am văzut chipu', mi-am dat seama că nu venise 
să mă concedieze. Tot fardu', intact de dimineaţă, acu' se 
întinsese, iar pleoapele i se umflaseră atât de tare, încât mi- 
am închipuit ori că plânsese, ori că trăsese un pui de somn. 
Ținea în braţe o pungă de hârtie maro, ca alea de la băcănie, şi 
aproape mi-a aruncat-o. 

— Poftim, a zis. 

— Ce-i asta? 

— Două perechi de ochelari de soare şi două cutii 
reflectorizante. Am crezut că ţie şi lu' Joe o să vă placă. Se- 
ntâmplă să am... 


S-a oprit şi a tuşit, ducându-şi pumnu' strâns la gură, 
înainte să se uite în ochii mei. Un lucru admiram la ea, Andy, 
indiferent de ce îți spunea sau cât de greu îi era s-o facă, te 
privea fix în ochi. 

— Se-ntâmplă să am câte două perechi în plus. 

— Da? am zis io. Îmi pare rău că aud asta. 

Şi-a fluturat mâna de parcă ar fi alungat o muscă, apoi m-a 
întrebat dacă m-am răzgândit şi vreau să merg cu ea şi cu 
prietenii ei pe feribot 

— Nu, am spus. Cre căosă mă sui pe şopron şi o să privesc 
împreună cu Joe de-acolo. lar dacă se înrăutățeşte situația, 
am să mă duc la East Head. 

— Apropo, mi-a zis, încă privindu-mă în ochi. Aş vrea să-mi 
cer scuze pentru ceea ce s-a petrecut de dimineaţă... şi să te 
rog s-o suni pe Mabel Jolander ca să-i transmiți că m-am 
răzgândit. 

l-a trebuit mult curaj să spună asta, Andy, tu n-ai 
cunoscut-o la fel de bine ca mine, aşa că mă poţi crede pe 
cuvânt, i-a trebuit al dracu' de mult curaj. Când venea vorba 
de scuze, Vera Donovan era deosebit de cumpătată. 

— Sigur că da, i-am zis cu o voce blândă. Am vrut să-i pun o 
mână pe braț, da' pân' la urmă am renunţat. Numa că-i 
Karen, nu Mabel. Mabel a lucrat aici cu şase sau şapte ani în 
urmă. Acu' stă în New Hampshire, mi-a zis mama ei, şi 
munceşte la o companie de telefoane. 

— Atunci, Karen. Roag-o să se întoarcă. Spune-i că m-am 
răzgândit, Dolores, şi nici un cuvânt mai mult. Ai înțeles? 

— Da, i-am răspuns. Şi mulțumesc pentru ustensilele alea. 
Vin la fix, sunt convinsă. 

— Cu multă plăcere. 

Am deschis uşa şi am dat să ies, da' ea mi-a spus: 

— Dolores? 

M-am întors şi am privit-o peste umăr, iar ea a scuturat 
uşurel din cap, într-un chip ciudat, de parcă ar fi aflat nişte 
lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştie. 

— Uneori e necesar să fii ticăloasă ca să supraviețuieşti. 
Uneori, tot ceea ce poate face o femeie ca să reziste e să fie 


jigodie. 

Ei bine, am ajuns şi la ziua în care a avut loc eclipsa şi am 
să vă povestesc ce s-a-ntâmplat — tot ceea ce s-a-ntâmplat. Vă 
vorbesc de aproape două ore după ceasu' meu, destul de mult 
timp ca să storci ultima picătură de lichid din cineva, şi mai 
am încă multe de zis. Aşa că îți propun ceva, Andy, ori te 
desparți de un deget din sticla pe care o ţii în birou, ori am 
terminat-o pentru astăzi. Ei, ce zici? 

Aşa, mulțumesc. Doamne, mi-a mers la inimă. Nu, pune-o 
la loc. Primu' pahar îţi curăţă ţevile, al doilea ţi le înfundă. 

Bun, să continuăm. 

În noaptea de 19 m-am dus la culcare aşa de îngrijorată, că 
mi s-a făcut rău de la stomac, căci se anunţase la radio că era 
o probabilitate mare să plouă. Fusesem atât de a naibii de 
preocupată să plănuiesc cum urma să procedez şi să mă 
autoîncurajez, încât gându' că ar putea ploua nu mi-a trecut 
nici o clipă prin minte. O să mă zvârcolesc toată noaptea, mi- 
am zis, de cum m-am băgat în pat, da' dup-aia m-am gândit: 
"Nu, Dolores, şi să-ți spun de ce. N-ai cum să schimbi porcăria 
de vreme şi oricum nu contează. Ştii c-o să i-o tragi ca dracu' 
toată ziua chiar dacă ar ploua. Ai ajuns prea departe ca să 
mai dai înapoi acu'!" Într-adevăr, ştiam toate astea, aşa că am 
închis ochii şi am adormit ca un nou-născut. 

Sâmbăta de 20 iulie 1963 s-a arătat a fi înnorată şi 
mohorâtă. La radio au zis că probabil nu va ploua, că eventual 
pe seară vor fi câteva averse cu descărcări electrice, da' că norii 
vor rămâne pe cer cea mai mare parte a zilei şi că şansele ca 
populaţia de pe coastă să vadă eclipsa erau de cincizăci la 
sută. 

Am simțit cum mi se ia o piatră de pe inimă, iar când am 
ajuns la Vera să ajut la servirea bufetului rece pe care-l 
pregătise, mă calmasem şi lăsasem toate grijile în urmă. Ştiţi, 
nu conta faptu' c-o să fie înnorat şi nici măcar dacă ar fi 
plouat câte puţin din când în când nu avea importanță. Câtă 
vreme nu turna cu găleata, unii vor sta pe acoperişu' 
hotelului, iar ăilalți în largu' oceanului, toți sperând că în 
pătura de nori va exista o spărtură suficient de largă, încât să 


poată zări ceea ce nu mai urma să se-ntâmple şi altă dată pe 
durata vieților lor... sau, oricum, nu în Maine. Speranţa e un 
sentiment foarte puternic al oamenilor, nimeni n-o ştie mai 
bine ca mine. 

După cum îmi amintesc, la Pinewood sosiseră optişpe 
oaspeți în vinerea aia, da' veniseră mai mulți sâmbătă 
dimineața la bufet, treizăci sau patruzăci, aş zice. Trebuia ca 
restu' invitaţilor care aveau să călătorească cu ea pe vas (ăştia 
fiind în majoritate localnici) să se adune la docuri începând cu 
ora unu, iar Princess urma să fie trasă pe la două. Probabil că 
primele două-trei butoiaşe de bere vor fi fost goale până la 
declanşarea propriu-zisă a eclipsei, adică la patru jumate. 

Mă aşteptasem s-o găsesc pe Vera nervoasă şi gata să sară 
în aer la cel mai mic impuls, da' uneori cre' că îşi făcuse un ţel 
în viață din a mă surprinde. Se îmbrăcase cu o chestie roşu cu 
alb, care aducea mai mult a pelerină decât a rochie — cre căi 
se spune caftan —, şi îşi strânsese păru' la spate într-o coadă 
simplă de cal, extrem de diferită de coafurile ei pretențioase pe 
care şi le etala p-atunci. 

Se învârtea în juru' mesei lungi pentru gustări, care fusese 
instalată pe gazonu' de lângă grădina de trandafiri, râzând şi 
comentând cu prietenii ei, majoritatea veniți din Baltimore — 
judecând după accent —, şi găsindu-se într-o cu totu altă 
stare de spirit decât aia din ultimele săptămâni. Vă amintiţi ce 
vă povesteam, cum zumzăia ca un avion cu reacție? În ziua 
eclipsei părea asemeni unui fluture zburând din floare-n 
floare, iar râsu' îi era mai puțin strident şi zgomotos. 

M-a zărit aducând tava cu omletă şi s-a grăbit să vină 
înspre mine pentru a-mi da şi alte instrucțiuni, da' nu mai 
păşea ca până atunci — ca şi cum abia s-ar fi putut abține să 
nu fugă — şi un zâmbet i se întipărise pe față. Mi-am spus în 
sinea mea: "E fericită, asta-i tot. S-a resemnat cu gându' că n- 
o să fie şi copiii ei aici şi s-a decis că poate să se simtă fericită 
şi fără ei." Asta era tot, dacă n-o cunoşteai mai bine ca să-ți 
dai seama cât de rar putea fi Vera Donovan fericită. Să-ţi mai 
spun ceva, Andy. Am mai stat cu ea încă treizăci de ani dup- 
aia, da' nu cre' că am mai văzut-o vreodată atât de veselă. 


Mulțumită? Da, şi resemnată, da' fericită? Strălucitoare ca un 
fluturaş deasupra unei poienițe de flori, într-o dup-amiază 
fierbinte de vară? N-aş zice. 

— Dolores! m-a strigat ea. Dolores Claiborne! 

Nu mi-am dat seama nici atunci şi nici multă vreme dup- 
aia că m-a chemat pe numele de domnişoară, chiar dacă Joe 
era cât se poate de viu în dimineața aia şi deşi nu se mai 
întâmplase niciodată. lar în momentu' în care am priceput 
asta, un junghi m-a străbătut din cap până-n picioare de 
parcă ar fi trecut un drac pe lângă mine. 

— 'Neaţa, Vera. Îmi pare rău că ziua e atât de mohorâtă. 

A privit o clipă spre ceru' care se umpluse de nori joşi şi 
aducători de ploaie şi apoi a zâmbit. 

— Soarele o să apară până la ora trei. 

— O spui de parcă i-ai fi trimis un ordin. 

O ațâțam numa, da ea a dat din cap serioasă şi mi-a zis: 

— Da, exact asta am făcut. Şi acu fugi la bucătărie, 
Dolores, şi vezi de ce idiotu' ăla de chelner n-a adus încă tava 
cu cafele. 

M-am dus să fac ceea ce mă rugase, da' până să apuc să mă 
îndepărtez mai mult de câţiva paşi, a strigat după mine la fel 
ca înainte cu două zile, când îmi declarase că, uneori, o femeie 
trebuie să fie jigodie pentru a supraviețui. M-am întors, 
gândindu-mă că îmi va repeta acelaşi lucru. Nu s-a-ntâmplat 
aşa. Stătea acolo, în frumoasa ei rochie roşu cu alb, cu 
mâinile înfipte în şolduri, cu coada de cal atârnându-i pe un 
umăr şi arătând în lumina albă a dimineţii de douăşunu de 
ani, nici un pic în plus. 

— La trei o să fie soare, Dolores! O să vezi că am dreptate. 

Gustarea s-a terminat pe la unşpe, iar bucătăria ne-a 
rămas în sarcină numa' mie şi fetelor pân la prânz, fiincă 
organizatorii se căraseră pe Island Princess ca să înceapă 
pregătirile pentru actu' al doilea. Vera însăşi a plecat destul de 
târziu, pe la douăşpe jumate, ducându-i şi pe ultimii patru 
musafiri la docuri în vechiul Ford, model Ranch Wagon, pe 
care-l ținea pe insulă. M-am ocupat cu spălatu' până pe la 
unu, apoi i-am spus lu' Gail Lavesque, care fusese oarecum 


asistenta meu în acea zi, că mă doare capu şi mi-e puţin 
greață, aşa că, întrucât grosu' mizeriei fusese curăţat, voiam 
să plec acasă. Când să ies, Karen Jolander m-a îmbrățişat şi 
mi-a mulțumit. Plângea. Vă jur că, de când am cunoscut-o, 
fata aia n-a avut niciodată ochii complet uscați. 

— Nu ştiu cine ţi-a spus toate astea, Karen, i-am zis, da' n- 
ai pentru ce să-mi mulțumeşti. N-am făcut nici cel mai mic 
lucru s-o merit. 

— Nimeni nu mi-a spus nimic, da' ştiu că dumneavoastră 
ați fost, doamnă St. George. Nimeni altcineva nu îndrăzneşte 
să înfrunte balauru. 

Am sărutat-o pe obraz şi i-am zis că nu trebuia să aibă nici 
un motiv de îngrijorare atâta vreme cât nu mai scăpa şi alte 
farfurii din mână. Apoi am pornit-o spre casă. 

Îmi aduc aminte tot ce s-a-ntâmplat, Andy, totu, da' mi se 
pare că toate s-au petrecut în cel mai real vis pe care l-ar 
putea avea cineva într-o viață, de când am păşit pragu' casei 
lu' Vera şi am luat-o spre centru. Îmi spuneam încontinuu: 
"Mă duc acasă să-mi omor bărbatu'. Mă duc acasă să-mi 
omor bărbatu'”, de parcă aş fi vrut să-mi înfig cuvintele în 
minte la fel cum ţi-ai înfige o unghie într-un lemn moale ca 
mahonu', numa' să reuşeşti s-o ţii acolo îndeajuns de multă 
vreme. Da' privind acu' înapoi, cre' că îmi rămăseseră în cap. 
Doar inima nu putea înțelege. 

Deşi se făcuse doar unu jumate când am ajuns în sat, iar 
eclipsa avea să înceapă abia peste trei ore, străzile erau 
anormal de pustii. M-au îndemnat să mă gândesc la orăşelu' 
ăla din partea de sud a statului unde se spune că nu trăieşte 
nimeni. Apoi am privit înspre aco-perişu' hotelului The 
Harborside şi ceea ce am văzut mi s-a părut şi mai anormal. 
Cre' că deja se găseau acolo mai mult de patruzăci de inşi, 
fâțâindu-se dintr-un loc în altu' şi studiind întruna ceru, ca 
fermierii în timpu' semănatului. M-am uitat înspre docuri şi 
am remarcat vasu' Princess cu scara de acces deja coborâtă şi 
puntea specială pentru maşini plină de oameni. Se plimbau cu 
băuturile în mână, de parcă s-ar fi găsit la un cocteil în aer 
liber. Până şi docurile musteau de oameni şi mai existau încă 


vreo sută de bărci mici (mult mai multe decât am putut vedea 
vreodată acolo) deja ancorate în largu' oceanului şi aşteptând. 
Se pare că toți, fie că se aflau pe acoperişu' hotelului, pe 
docuri sau pe puntea vasului Princess, purtau ochelari de 
soare şi aveau ori ustensile cu lentile fumurii pentru urmărit 
eclipsa, ori cutii reflectorizante. N-a mai fost niciodată vreo zi 
similară pe insulă şi, chiar dacă mintea nu mi-ar fi fost 
ocupată cu altceva, tot m-aş fi simţit ca plutind într-un vis. 

Magazinu' era deschis, eclipsă sau nu, şi bănuiesc că jigodia 
aia şi-ar fi vândut marfa şi în ziua Apocalipsei. M-am oprit, 
am cumpărat o sticlă de Johnnie Walker Red şi apoi am mers 
pe East Lane pân acasă. Primu' gest a fost să-i întind lu' Joe 
sticla; n-a comentat, doar şi-a pus-o în poală. Apoi am intrat 
în casă şi am luat punga pe care mi-o dăduse Vera, cea cu 
ochelarii de soare şi cutiile reflectorizante. Când am revenit pe 
verandă, Joe ţinea sticla în lumină ca să-i studieze culoarea. 

— Ai de gând s-o bei sau o admiri numa'? 

Mi-a aruncat o privire suspicioasă şi mi-a zis: 

— Ce dracu' e cu asta, Dolores? 

— E un cadou în cinstea eclipsei. Dacă nu-l vrei, po' să-l 
arunc la chiuvetă. 

M-am întins s-o apuc, da' a smucit-o repede înapoi. 

— Mi-ai făcut o grămadă de cadouri în ultima vreme. 
Eclipsă sau nu, nu ne putem permite aşa ceva 

Da' asta nu l-a oprit să-şi scoată briceagu' din buzunar ca 
să taie dopu'; nici măcar nu i-a încetinit mişcările. 

— Păi, ca să fiu sinceră, nu e vorba doar de eclipsă. M-am 
simțit atât de liniştită şi împăcată, încât am vrut să-ți 
transmit şi ţie fericirea mea. Şi fiincă am observat că ceea ce 
te face pe tine fericit provine mai mult din conţinutul unei 
sticle... 

L-am urmărit cum îndepărtează dopu' şi cum îşi toarnă în 
pahar. Mâna îi tremura puţintel şi nu-mi părea rău deloc. Cu 
cât devenea mai nesigur pe el, cu atât îmi creşteau mie 
şansele. 

— Ce motive ai să te simţi bine? m-a întrebat. S-a inventat 
vreo pilulă care lecuieşte urâțenia? 


— E nasol să spui un asemenea lucru cuiva care tocma' ţi-a 
cumpărat o sticlă de scotch clasa-ntâi. Poate chiar ar trebui s- 
o duc înapoi. Am întins mâna spre ea, da' Joe a fost iar mai 
rapid. 

— Puţine şanse. 

— Atunci  poartă-te frumos. Ce s-a-ntâmplat cu 
sentimentele-alea bune pe care ar fi trebuit să le capeţi la 
întâlnirile antialcoolicilor? 

Da' nu mi-a luat în seamă cuvintele, ci a continuat să se 
uite la mine ca un funcționar care încearcă să se prindă dacă 
a fost sau nu tras pe sfoară. 

— De ce dracu te simţi tu atât de fericită? m-a întrebat din 
nou. Din cauza plozilor, nu? Că nu-s acasă? 

— Nu, deja le duc doru, i-am răspuns şi n-am minţit nici un 
pic. 

— Da, aşa-i, şi a sorbit o înghițitură. Atunci ce-i? 

— Îţi spun mai târziu, şi am început să mă ridic. 

M-a înşfăcat de mână. 

— Zi-mi acu', Dolores. Ştii că nu-mi place să ai secrete față 
de mine. 

Mi-am coborât privirea spre el. 

— Mai bine ţi-ai lua mâna de pe mine, altfel sticla aia 
scumpă de băutură ar putea s-o sfârşească-n țăndări în capu' 
tău. N-am chef de ceartă, Joe, mai ales într-o zi ca asta. Am 
adus nişte salam, brânză suedeză şi câțiva biscuiţi. 

— Biscuiţi! Dumnezeule, femeie! 

— Nu-ţi face griji. O să prepar o tavă cu hors doeuvres la fel 
de gustoase ca şi alea pe care le mănâncă oaspeţii Verei pe 
feribot. 

— Mâncarea asta ciudată îmi dă diaree. Lasă ovarele alea, 
fă-mi numa! un sandviş. 

— Bine. 

Privea spre largu' oceanului, probabil din cauza faptului că 
amintisem despre feribot, cu buza de jos ieşită în afară, în 
stilu' lui îngrozitor. Număru' bărcilor crescuse mai mult ca 
oricând şi mi se părea că ceru' se luminase puţin deasupra lor. 


— Uită-te şi la ăştia! mi-a spus cu vocea aia batjocoritoare a 
lui, pe care încerca din răsputeri s-o imite mezinu' familiei. N- 
o să se-ntâmple cu nimic mai mult ca atunci când trece un 
cumulus prin fața soarelui, şi deja le-au căzut pantalonii-n 
vine de nerăbdare. Sper c-o să plouă! Sper c-o să toarne atât 
de tare cu găleata, încât s-o înece pe scârba aia arogantă, 
pentru care munceşti tu, şi pe restu! 

— Ca de obicei, Joe. Tu eşti întotdeauna atât de simpatic şi 
de binevoitor. 

S-a uitat înspre mine, încă ţinându-şi sticla de scotch 
strânsă la piept, ca un urs fagurele de miere. 

— Pentru numele lu' Dumnezeu, Dolores, ce vrei să spui cu 
asta? 

— Nimic. Mă duc să pregătesc de mâncare, un sandviş 
pentru tine şi hors d'oeuvres pentru mine. Apoi o să stăm, o să 
bem vreo două pahare şi o să privim eclipsa, fiin'că Vera ne-a 
trimis câte o pereche de ochelari de soare şi o cutie 
reflectorizantă nu-ştiu-cum-îi-zice, iar după ce se termină o 
să-ți spun de ce mă simt aşa fericită. E o surpriză. 

— Mă fut pe surprizele tale. 

— Sunt convinsă că da. Da' asta o să-ţi placă la nebunie. N- 
ai ghici-o nici într-o mie de ani. 

Apoi am intrat în bucătărie şi l-am lăsat să bea din sticla pe 
care i-o cumpărasem. Voiam să se bucure de ea, zău. În fond 
era ultima licoare pe care urma s-o mai dea vreodată pe gât. 
Nu va mai avea nevoie de Antialcoolici să-l ţină departe de 
ispită. Cel puţin, nu acolo unde avea să se ducă. 

A fost cea mai lungă şi cea mai ciudată dup-amiază a vieții 
mele. Stătea, aşezat în balansoaru' de pe verandă, într-o mână 
cu ziaru”, în ailaltă cu paharu' şi înjurându-i pe democrații 
care încercau să facă ceva în Augusta. Uitase să se mai 
preocupe de motivu' bunei mele dispoziții, da' şi de eclipsă. Io 
mă aflam în bucătărie, auzindu-l prin fereastra deschisă şi 
pregătindu-i un sandviş, fredonând o melodie şi spunându-mi: 
"Fă-i-l gustos, Dolores, pune-i ceapă roşie de care-i place şi 
muştar ca să fie picant. Fă-i-l gustos, fiin'că va fi ultimu' pe 
care o să-l mănânce." 


De unde mă găseam, putem vedea peretele din lemn al 
şopronului, bolovanu' ăla alb şi marginea murărişului. 
Batista pe care o legasem de vârfu' crengii era încă acolo, o 
zăream şi pe ea. Flutura bătută de briză. De fiecare dată când 
se mişca, mă gândeam la scândurile crăpate care acopereau 
gura puţului aflat exact sub ea. 

Îmi amintesc ciripitu' păsărelelor şi vocile abia perceptibile 
ale celor din largu' oceanului care răcneau unu' la altu, atât 
de îndepărtate şi slabe, încât sunau ca şi alea de la radio. Ştiu 
până şi ce fredonam: "Grace cea uluitoare, ce sunet dulce", în 
timp ce îmi preparam brânza şi biscuiţii (aveam chef de ei cum 
are găina de cuie, da' nu voiam ca Joe să se-ntrebe de ce nu 
mâncam). 

Cre' că se făcuse deja două şi un sfert când m-am întors pe 
verandă cu tava balansându-se într-o mână, ca o adevărată 
ospătăriță, şi cu punga de la Vera în ailaltă. Ceru era încă 
acoperit de nori, da' am putut observa că se luminase destul 
de mult. 

S-ar părea că mâncarea a fost foarte gustoasă. Joe nu prea 
făcea complimente, da' mi-am dat seama de faptu' că-i plăcea 
după cum şi-a lăsat jos ziaru' şi s-a uitat la sandviş în timp 
ce-l mânca. M-am gândit la ceva ce citisem pe undeva sau 
văzusem în vreun film: "Condamnații la moarte îşi mănâncă 
cu poftă ultima masă. După ce mi-a intrat asta în cap, mi-a 
fost imposibil să mai scap de ea. 

Însă nu m-a oprit să bag la burdihan; o dată ce m-am 
pornit, am continuat până când a dispărut şi ultima 
îmbucătură de brânză cu biscuiţi, am mai băut şi o sticlă 
întreagă de Pepsi dup-aia. De vreo două ori m-am surprins 
întrebându-mă dacă şi călăii au poftă de mâncare în zilele în 
care trebuie să-şi îndeplinească rolu'. E ciudat ce-ţi poate trece 
prin cap în momentele când încerci să te încurajezi pentru a 
duce ceva la bun sfârşit. 

Soarele s-a ivit dintre nori aproape imediat după ce-am 
terminat. Mi-am amintit ce-mi zisese Vera în dimineața aia, 
m-am uitat la ceas şi am zâmbit. Era trei fix. Cam în acelaşi 
timp, Dave Pelletier, ăla care aducea poşta pe insulă, a trecut 


spre oraş claxonând şi ridicând vârtejuri de praf după el. N-am 
mai văzut nici o maşină pe East Lane mult timp după ce s-a- 
ntunecat. 

M-am aplecat, am aşezat farfuriile şi sticla goală de Pepsi pe 
tavă şi, înainte de a mă putea ridica, Joe a făcut ceva ce nu 
mai făcuse de mult: şi-a pus o mână pe gâtu meu şi m-a 
sărutat. N-a fost cine ştie ce; respiraţia îi mirosea a alcool, a 
ceapă şi salam, da' totuşi nu fusese un sărut deloc prefăcut 
sau rău intenționat. Fusese unu' dulce şi nu mai ţineam 
minte de când nu mă mai pupase. Mi-am închis ochii şi l-am 
lăsat. Îmi amintesc perfect cum stăteam cu ochii închişi, 
simțindu-i buzele apăsate pe-ale mele şi soarele bătându-mi 
pe frunte, amândouă senzațiile părându-mi-se la fel de calde 
şi plăcute. 

— N-a fost prea rău, Dolores. 

Era un elogiu măreț din partea lui. 

În momentu' ăla, am avut o secundă de ezitare; nu l-aş fi 
putut contrazice. Ce mi-a trecut prin fața ochilor n-a fost Joe 
încolăcind-o pe Selena cu braţele, ci felu' cum îi arăta fruntea 
în clasa aia prin 1945 şi cum atunci, ca şi acu,, şi-ar fi dorit să 
mă sărute; cum mă gândeam: "După ce mă pupă o să-ntind 
mâna şi o să-i ating fruntea în timp ce-o face, chiar acolo, 
deasupra sprâncenei... ca să văd dacă e la fel de netedă cum 
pare." 

Mi-am întins mâna şi am atins-o, aşa cum visasem cu 
atâţia ani în urmă, şi ochiu' dinăuntru' meu s-a deschis mai 
larg decât oricând. Vedea ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi lăsat 
în pace pe Joe, nu numa' luându-şi ce voia de la Selena sau 
cheltuind banii pe care-i furase din conturile copiilor, ci şi 
îndrumându-i la rele; umilindu-l pe Joe Junior pentru notele 
lui bune şi pentru dragostea lui de istorie; bătându-l uşurel pe 
umăr pe micu' Pete de fiecare dată când îi spunea cuiva jidan 
sau vreunui coleg că e leneş sau negrotei; prelucrându-i; 
îndemnându-i mereu la rele. Ar fi continuat până când i-ar fi 
terminat sau i-ar fi răsfățat de tot dacă l-aş fi lăsat, iar apoi ar 
fi murit şi noi am fi rămas numa' cu polițe neachitate şi cu o 
gaură unde să-l îngropăm. 


Ei bine, io aveam o gaură pentru, el, una de nouă metri 
adâncime în loc de doi şi mărginită de pietre, nu de pământ. Îi 
păstrasem un locşor, şi primu' sărut după trei, poate cinci ani, 
nu schimba cu nimic lucrurile. Nici măcar fruntea, care-mi 
pricinuise mai multe necazuri decât chestia aia a lui mititică 
şi plângăcioasă... Totuşi, am atins-o din nou, la fel ca înainte; 
mi-am plimbat degetu' de-a lungu' ei, gândindu-mă la cum 
mă sărutase pe terasa hanului The Samoset în timp ce 
înăuntru se cânta "Moonlight Cocktail" şi la cum îi mirosisem 
apa de colonie a lu' taică-său în timp ce-o făcea. 

Apoi inima mi-a redevenit un sloi de gheaţă. 

— Mă bucur, am zis şi am ridicat tava. De ce nu te ocupiun 
pic de ochelarii ăia de soare şi de cutiile alea reflectorizante în 
timp ce io spăl vasele? 

— Mă doare-n cur de ce ţi-a dat scârba aia bogată. Mă 
doare-n cur şi de eclipsă. S-a mai lăsat şi altă dată 
întunericu'. Se-ntâmplă în fiecare seară. 

— Foarte bine. Linişteşte-te. 

Ajunsesem până în dreptu' uşii, când el mi-a zis: 

— Poate că mai târziu o să tăvălim un pic aşternuturile. Ce 
spui de asta, Dee? 

— Poate, i-am răspuns, gândindu-mă că într-adevăr va fi un 
adevărat futai. 

Înainte de-a se întuneca pentru a doua oară, Joe St. George 
avea să aibă parte de unu' mult mai mare decât s-ar fi putut 
aştepta vreodată. 

L-am urmărit în timp ce stăteam în picioare şi spălam 
vasele la chiuvetă. De ani de zile nu mai făcuse altceva în pat 
în afară de a dormi, a sforăi şi a trage băşini; cre' că ştia la fel 
de bine ca mine că principalu' motiv era băutura, nu numa! 
fața mea urâtă. Mă speria gându' că, o dată ce-i intrase în cap 
să ne mutăm în pat mai târziu, ar fi fost în stare să astupe la 
loc sticla aia de Johnnie Walker, da' n-am avut un asemenea 
ghinion. Pentru Joe, fututu' (scuză-mi limbaju, Nancy) 
constituia numa' o fantezie, la fel cum fusese şi sărutu' ăla. 
Sticla însemna o realitate, fiincă putea s-o pipăie. Scosese o 
pereche de ochelari din pungă şi, ţinându-i de mâner, se holba 


prin lentile la soare. Îmi amintea de-o chestie pe care o 
văzusem la televizor, un cimpanzeu încercând să prindă un 
post de radio. Apoi i-a lăsat jos şi şi-a mai turnat în pahar. 

Când m-am întors pe verandă cu coşu' de cusut în mână, 
am observat că deja căpătase privirea aia unsuroasă şi 
congestionată pe care o avea la trecerea din starea de 
amețeală în cea de beat mangă. Se uita la mine într-un fel 
destul de dur, aşteptându-se să-l ocărăsc. 

— Nu mă băga în seamă, am spus cu o voce dulce ca 
mierea, o să m-aşez aici şi o să m-apuc de cârpit până vine 
eclipsa. Mişto că a ieşit soarele, nu? 

— Doamne, Dolores, te porţi de parcă ar fi ziua mea de 
naştere. 

Glasu' începuse să i se îngroaşe. 

— Păi, cam aşa ceva, am spus desfăcând o cusătură a 
blugilor micului Pete. 

Următoarea oră jumate a trecut la fel de încet ca pe vremea 
când eram fetiță şi mătuşa Clovis îmi promisese că mă duce 
pentru prima dată la cinema în Ellsworth. Am terminat blugii, 
am peticit şi două perechi de pantaloni de-ai lu' Joe Junior 
(chiar şi pe-atunci băiatu' ăsta nu purta deloc blugi, probabil 
că, pe undeva, se hotărâse deja să devină politician când o 
creşte) şi am tivit două fuste de-ale Selenei. La sfârşit am 
cusut butoniere la pantalonii marinăreşti ai lu' Joe. Se 
învechiseră, da' nu se uzaseră de tot. M-am surprins 
gândindu-mă că sunt destul de buni să-l îngrop în ei. 

Apoi, exact în clipa în care îmi ziceam că n-o să se mai 
întâmple nimic, am observat că lumina care îmi cădea pe 
mâini devenise mai palidă. 

— Dolores? a spus Joe. Cre' că a-nceput ceea ce tu şi restu' 
proştilor aţi aşteptat cu atâta ardoare. 

— Mda, se poate. 

Lumina din curte trecuse de la galbenu' aprins al dup- 
amiezei ăleia de iulie, la un roz-deschis, iar umbra de pe şosea 
a casei se subțiase într-un stil haios, cum nu mai văzusem 
niciodată. 


Am luat o cutie reflectorizantă din pungă şi am ţinut-o cum 
îmi arătase Vera de vreo sută de ori în ultima săptămână şi, în 
acelaşi timp, un lucru din cale-afară de aberant mi-a venit în 
minte: "Şi fetița aia face la fel. Cea care stă în poala lu' taică- 
său. Şi ea face exact aceeaşi chestie." 

Nu mi-am dat seama atunci ce înseamnă asta şi nici acu' 
nu ştiu, da' oricum vă povestesc fiincă aşa am hotărât şi 
fiincă m-am gândit şi mai târziu la ea. Numa' că, în 
momentele următoare, nu numa' că mi-am imaginat-o, ci am 
şi văzut-o cu adevărat, aşa cum se întâmplă când visezi sau ca 
în revelațiile profeților din Vechiul Testament: o fetiță de vreo 
zece anişori, cu o cutie reflectorizantă în mână. Purta o rochie 
scurtă, în dungi roşii şi galbene, în stilu' ălora de plajă, cu 
breteluțe, nu cu mâneci, şi era dată cu un ruj de culoarea 
mentei. Avea paru' blond şi şi-l dăduse pe spate, dorindu-şi să 
pară mai mare. Am mai văzut încă ceva, ce m-a făcut să-mi 
amintesc de Joe: taică-său îşi pusese mâna pe picioru' ei. Da' 
mai sus decât ar fi trebuit. Apoi imaginea s-a destrămat. 

— Dolores! Te simţi bine? m-a întrebat Joe. 

— Ce vrei să spui? Normal că da. 

— Mi s-a părut că arătai ciudat. 

— Eclipsa e de vină, am zis, gândindu-mă că într-adevăr aşa 
era, Andy, da' şi că fata, pe care am mai văzut-o şi dup-aia, se 
găsea în realitate pe undeva de-a lungul zonei de vizibilitate a 
eclipsei, stând în braţele tatălui ei la fel cum stăteam şi noi pe 
verandă. 

M-am uitat prin cutie, soarele micuț, alb şi strălucitor arăta 
ca o monedă de cincizăci de cenți pusă pe foc şi din care cineva 
muşcase o bucată. Am rămas puţin aşa, apoi m-am răsucit 
înspre Joe. Ridicase o pereche de ochelari şi privea cercetător 
prin el. 

— La naiba! a zis. Într-adevăr dispare. 

Greierii au început să cânte din iarbă; probabil îşi 
închipuiau că soarele apunea mai. devreme şi că le venise 
timpu' să-şi dea drumu'. Mi-am aruncat privirea spre largu' 
oceanului şi am observat că apa pe care pluteau bărcile 
devenise de-un albastru mai închis; era o privelişte minunată, 


da' care-ţi dădea şi fiori. Creierul meu tot încerca să se 
convingă că tablou' bărcilor aflate sub ceru ăla ciudat de 
negru în toiu' verii nu era decât o halucinație. 

M-am uitat la ceas şi am constatat că se făcuse cinci fără 
zece. Asta însemna că în următoarea oră nimeni de pe insulă 
nu se va mai gândi ori ocupa de altceva. East Lane se golise de 
tot, vecinii noştri se duseseră fie pe Island Princess, fie pe 
acoperişu' hotelului, aşa că sosise timpu' să mă apuc de 
treabă. Toate măruntaiele mi se strânseseră într-o imensă 
rană şi nu puteam să-mi scot imaginea aia din minte, fetița 
stând în poală la taică-său, da' pe de altă parte trebuia ca 
absolut nimic să nu-mi distragă atenţia sau să mă oprească, 
nici măcar pentru o secundă. Ştiam că dacă n-o făceam 
atunci, n-aveam s-o mai fac niciodată. 

Am pus cutia reflectorizantă lângă coşu' de cusut şi-am 
spus: 

— Joe. 

— Ce-i? 

Bombănise eclipsa pân' atunci, da' se părea că nu-şi putea 
lua ochii de la ea încă din momentu' când începuse. Avea 
capu' dat pe spate şi ochelarii prin care privea îi aruncau o 
umbră decolorată şi ciudată pe față. 

— A veni timpu' să-ţi fac o surpriză. 

— Ce surpriză? m-a întrebat, iar când a lăsat jos ochelarii 
construiți dintr-o sticlă special polarizată ca să se uite la 
mine, am observat că nu numa! eclipsa îl fascina. 

Se îmbătase atât de tare, cât pe-aci să borască, încât m-a 
înfricoşat. Dacă nu înțelegea cuvintele mele, planul eşua 
înainte de a-l pune în aplicare. Ce-aş mai fi putut face atunci? 
Nu-mi dădeam seama. Da' ceea ce într-adevăr ştiam m-a 
speriat ca dracu': nu aveam cale de-ntors. Indiferent cât de 
prost ar fi mers lucrurile, nu exista cale de întoarcere. 

Apoi a întins o mână, m-a înşfăcat de umăr şi m-a zgâlțâit. 

— Pentru numele lu' Dumnezeu, despre ce vorbeşti, femeie? 

— ii minte banii din conturile copiilor? 

Şi-a mijit puţin ochii şi am înţeles că nu se îmbătase atât de 
tare pe cât credeam. Şi-am mai înțeles un lucru: că un sărut 


nu schimbă absolut nimic. În fond, oricine te poate săruta: 
aşa le-a arătat Iuda Iscariotu' romanilor cine e Isus. 

— Ce-i cu ei? 

— I-ai luat. 

— Pe dracu! 

— Ba da. După ce-am aflat cum te-ai purtat cu Selena, m- 
am dus la bancă. Voiam să retrag banii şi să-mi duc copiii 
departe de tine. 

Şi-a căscat gura şi s-a holbat la mine câteva clipe. Apoi a- 
nceput să râdă, s-a lăsat pe spate în balansoar, legănându-se 
în timp ce în juru' lui se întuneca din ce în ce mai tare. 

— Păi, te-am fraierit, nu? mi-a zis. 

A mai înghițit un pic de scotch şi dup-aia s-a uitat iar la cer 
prin ochelari. Acu' însă abia distingeam vreo umbră pe chipu' 
lui. 

— S-a dus jumate, Dolores! S-a dus jumate, poate chiar 
oleacă mai mult! 

Am privit prin cutia reflectorizantă şi am văzut că avea 
dreptate; mai rămăsese doar jumate din moneda de cincizăci 
de cenți şi încet-încet mai dispărea câte puțin. 

— Mda, am spus. Aşa-i. În legătură cu banii, Joe... 

— Uiți un lucru. Nu-ţi chinui căpşoru' tău savant cu asta. 
Banii sunt în siguranţă. 

— O, nu-mi fac io griji din cauza lor. Nici măcar un pic. Ci 
fap-tu' că m-ai păcălit, asta mă apasă. 

A dat din cap, oarecum gânditor şi solemn, ca şi cum ar fi 
vrut să-mi arate că mă înţelege şi mă compătimeşte, da' nu s- 
a putut controla prea mult. L-a pufnit din nou râsu', ca pe-un 
copilaş mustrat de un profesor de care nu-i e teamă nici un 
pic. Râdea atât de tare, încât a împrăştiat un norişor argintiu 
de salivă în aeru' din juru' gurii. 

— Îmi pare rău, Dolores, a spus îndată ce-a fost capabil, n- 
am vrut să râd, da' ai încasat-o pe cinste, nu? 

— Mda. 

În fond era absolut adevărat. 

— Te-am fraierit în ultimu' hal, a zis el, râzând şi 
scuturându-şi tot corpu' aşa cum faci când auzi un banc de 


milioane. 

— Mda, am fost io de acord cu el. Da' ştii ce se spune. 

— Nu. Şi-a aruncat ochelarii în poală şi s-a-ntors să mă 
privească. Râsese aşa cu poftă, încât ochii lui roşii ca de porc 
se umpluseră de lacrimi. Tu eşti aia care găseşte câte un 
proverb pentru orice. Ce se spune despre soţii care în final le 
pun capac nevestelor care-şi bagă mereu nasu' unde nu le 
fierbe oala? 

— Mă păcăleşti o dată, ruşine să-ţi fie; mă păcăleşti a doua 
oară, ruşine să-mi fie. M-ai fraierit o dată cu Selena şi a doua 
oară în legătură cu banii, da' în sfârşit am pus mâna pe tine. 

— Poate că da, poate că nu, da' dacă-ţi faci probleme că i-am 
cheltuit, poţi să te opreşti, fiin'că... 

L-am întrerupt: 

— Nu-mi fac griji. Ţi-am mai spus o dată. Nu-mi fac nici cea 
mai mică problemă. 

Mi-a aruncat o privire rea, Andy, şi zâmbetul i se ştergea 
încet-încet de pe față. 

— lar ai căpătat aerele alea de dăşteaptă care nu-mi plac 
mie. 

— O, am îmbulinat-o, i-am zis. 

S-a uitat lung la mine, încercând să afle ce-mi trecea prin 
minte, da' cre' că-i păream mai misterioasă ca oricând. Şi-a 
scos buza în afară şi a oftat atât de tare, încât i-a zburat o 
şuviță de păr care-i căzuse pe frunte. 

— Cele mai multe femei nu se pricep deloc la bani, Dolores, 
iar tu nu eşti o excepţie. l-am pus pe toţi în alt cont, asta-i tot 
şi e mai bine aşa. Nu ţi-am spus pen că n-am avut chef să 
aud o grămadă de aiureli pe tema asta. Ei bine, te-am ascultat 
până acu' şi mi-e de-ajuns. 

Apoi şi-a ridicat din nou ochelarii ca să-mi arate că el 
considera subiectu' încheiat. 

— Un cont pe numele tău, am spus. 

— Ei şi? 

Deja se lăsase amurgu', iar copacii abia se întrezăreau la 
orizont O rândunică cânta în spatele casei şi o privighetoare 
altundeva. Simțţeam cum temperatura începe să scadă. Toate 


îmi dădeau un sentiment straniu; parcă trăiam în interioru' 
unui vis care se preschimba în realitate. 

— De ce să nu fie pe numele meu? Sunt tatăl lor, nu? 

— Păi sângele tău le curge prin vine. Dacă asta te face tatăl 
lor, atunci se pare că eşti. 

L-am văzut cum chibzuia dacă merită să mai comenteze 
ceva în legătură cu asta şi cum în final s-a hotărât că nu. 

— Nu-ţi mai dori să discutăm despre bani, Dolores. Te 
previn. 

— Ei bine, încă puțin, i-am răspuns, zâmbind. Vezi tu, ai 
uitat surpriza. 

M-a privit bănuitor. 

— Despre ce dracu' trăncăneşti, Dolores? 

— Am fost la persoana care răspunde de Departamentul 
Depuneri al Băncii de pe Coasta Nordică din Jonesport. Un 
bărbat amabil, pe nume Pease. l-am explicat cum stau 
lucrurile şi s-a supărat foarte tare. Mai ales când i-am arătat 
carnetele originale de economii, care nu lipseau, cum îi 
spuseseşi tu. 

Atunci Joe şi-a pierdut şi urma de interes pe care-l mai 
avea față de eclipsă. Stătea în balansoar, holbându-se la mine 
cu nişte ochi imenşi. Sprâncenele îi semănau cu nişte fulgere 
şi-şi strânsese buzele într-o linie albă, ca o cicatrice. Şi-a lăsat 
ochelarii să-i cadă în poală şi a-nceput să-şi închidă şi să-şi 
deschidă foarte încet pumnii. 

— Se pare că n-aveai voie să faci aşa ceva. Domnu' Pease a 
verificat dacă banii rămăseseră în bancă. După ce-a văzut că 
erau, am răsuflat amândoi uşuraţi. M-a-ntrebat dacă vreau 
să cheme poliția. Se observa pe fața lui că-şi dorea al naibii de 
tare să spun nu. L-am întrebat dacă poate să-mi dea banii 
înapoi. S-a uitat într-un registru şi mi-a zis că da. l-am spus: 
"Atunci aşa o să facem." Ceea ce s-a şi întâmplat. Deci de-aia 
nu mai sunt îngrijorată din pricina banilor, Joe, io am pus 
mâna pe ei, nu tu. Nu-i aşa că asta-i o adevărată bombă? 

— Minţi! a zbierat Joe şi s-a ridicat atât de iute din 
balansoar, c-a fost cât pe-aci să cadă. 


Ochelarii i-au picat din poală şi s-au făcut ţăndări pe 
podeaua verandei. Aş fi vrut să-l fi pozat în momentu' ăla; îl 
băgasem în ceață de data asta; îl atinsesem la punctu' lui cel 
mai sensibil. Expresia de pe mutra-i jegoasă mă răzbuna 
pentru tot ce pătimisem din acea zi în care discutasem pe 
feribot cu Selena. 

— Ei nu pot face aşa ceva! a răcnit Joe. N-ai pus laba pe nici 
un cent din gologanii ăia, nici n-ai văzut porcăria aia de 
carnet. 

— Nu? Şi atunci cum am aflat c-ai cheltuit deja trei sute? 
Mă bucur că n-au fost mai mulți, da' încă îmi mai sare 
țandăra de fiecare dată când mă gândesc la asta. Eşti un hoț, 
Joe St. George, şi încă unu' atât de josnic, încât furi de la 
propriii tăi copil. 

S-a albit la față ca un cadavru. Numa ochii îi mai 
rămăseseră vii şi mă priveau cu ură. Îşi ţinea palmele în față, 
încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. Mi-am coborât o 
secundă privirea şi-am zărit soarele; ajunsese deja mai puţin 
de jumate, doar o semilună mai grasă, care se reflecta în 
cioburile de sticlă fumurie ce zăceau pe lângă picioarele lui. 
Nu era indicat să-l scap din priviri pentru mai mult timp, cel 
puţin nu acu', când se găsea într-o asemenea dispoziţie. 

— Pe ce-ai cheltuit cele trei sute, Joe? Pe curve? La pocher? 
Sau pe-amândouă? Oricum, nu pe-o altă rablă, pen că n-am 
văzut nici una nouă în spate. 

N-a mai scos nici un cuvânt, doar stătea acolo, încleştându- 
şi şi descleştându-şi pumnii, iar în spatele lui am văzut 
primele insecte fosforescente sclipind în curte. Bărcile din larg 
deveniseră acu' fantome şi m-am gândit la Vera. Dacă nu se 
simțea în al nouălea cer, în al optălea oricum era. Nu că ar fi 
avut vreun rost să-mi ocup mintea cu Vera — trebuia să mi-o 
păstrez intactă pentru Joe. Voiam să-l fac să se mişte, aşa că 
am încercat să-i dau o ultimă lovitură. 

— Oricum, nu-mi pasă pe ce i-ai cheltuit. Am restu' şi mi-e 
de-ajuns. N-ai decât să te duci şi să ţi-o tragi singur... Dacă 
ghemotocul ăla zbârcit şi fără vlagă o să reuşească să ţi se 
scoale. 


S-a-ndreptat împleticindu-se spre mine, zdrobind cioburile 
ochelarilor sub pantofi, şi m-a înşfăcat de mâini. Aş fi putut să 
scap de el, da' n-am vrut, încă nu. 

— Stăpâneşte-ţi limba aia ascuţită, mi-a şoptit, suflându-mi 
aburii de scotch în față. Dacă nu poţi, am io grijă. 

— Domnu' Pease a vrut să las banii la bancă, da' n-am 
făcut-o, pen' că, dacă ai fost o dată în stare să umbli în 
conturile copiilor, ai fi reuşit să găseşti o cale să umbli şi într- 
al meu. Apoi s-a gândit să-mi dea un cec, da' mi-a fost teamă 
că, dacă ai afla ce s-a-ntâmplat înainte de a avea io chef să-ți 
spun, mi l-ai fi anulat. Aşa că l-am pus pe domnu' Pease să-mi 
dea banii în cash. Nu prea i-a plăcut, da' până la urmă l-am 
convins, i-am obținut până la ultimu' cent şi i-am ascuns într- 
un loc sigur. 

Atunci m-a apucat de gât. Fusesem aproape sigură de asta, 
da' tot m-am speriat; numa' că voiam să fie aşa, pen că-l 
convingea mai mult decât ultimele cuvinte ale mele că ceea ce- 
i povestisem era adevărat. Numa' că nici ăsta nu mi se părea 
cel mai important lucru. Fiincă îl determinasem să mă 
strângă de gât, îmi dădea senzaţia că mă găsesc oarecum în 
apărare, şi nu în atac, ăsta fiind cel mai important lucru. Şi 
chiar era autoapărare, fiin'că io mă aflam la faţa locului, nu 
legea. În fond, îmi ocroteam copiii şi pe mine însămi. 

Urlând, mă smucea de beregată în toate părțile, iar io nu 
mai puteam respira. Nu-mi amintesc prea bine, da' cre' că m-a 
pocnit o dată sau de două ori cu capu de stâlpii care 
susțineau veranda. Îmi zicea că sunt o jigodie împuţită şi c-o 
să mă omoare dacă nu-i dau banii înapoi. Începuse să-mi fie 
frică de faptu' că într-adevăr o să mă ucidă înainte de-a apuca 
să-i zic ceea ce-şi dorea cu atâta ardoare. Curtea se întuneca 
din ce în ce mai tare şi mi se părea plină cu ochiuri de lumină, 
ca şi cum la cei două sute de licurici pe care-i văzusem înainte 
s-ar mai fi adăugat încă vreo zece mii. Vocea lui mi se părea că 
sună de foarte departe, dându-mi impresia că lucrurile o 
luaseră razna şi că io ar fi trebuit să pic în puț în locu ' lui. 

Într-un sfârşit m-a lăsat în pace. Am încercat să mă ţin pe 
picioare, da' n-am putut. Am vrut să mă aşez pe scaun, da' 


mă-mbrâncise prea departe de el şi fundu' doar i-a şters 
marginile în drum spre podea Am aterizat în mijlocu' 
cioburilor împrăştiate — resturile ochelarilor de soare. 
Rămăsese o singură bucată mai mare şi soarele se oglindea în 
ea ca o bijuterie în formă de secure. Am întins mâna s-o apuc, 
apoi mi-am retras-o. Nu trebuia să-l tai. O rană ca asta, 
făcută cu un ciob de sticlă, n-ar fi arătat prea bine mai târziu. 
Şi-ţi dai tu seama, Andy, la ce mă gândeam io atunci, n-ar fi 
încăput nici cel mai mic dubiu că ar fi fost crimă premeditată. 
În schimb, am înşfăcat cutia reflectorizantă, care era 
construită dintr-un lemn foarte tare. N-aş spune că-mi trecea 
prin cap să i-o proptesc în scăfârlie, dacă ar fi fost nevoie. De 
fapt nu-mi mai trecea nimic prin cap. 

Tuşeam, şi tuşeam atât de tare, încât mi se părea o minune 
că nu scuip şi sânge, nu numa' salivă. Gâtu' parcă îmi luase 
foc. 

M-a săltat în picioare aşa de brutal, că mi-a rupt breteaua 
combinezonului, apoi mi-a pus o mână după ceafă şi m-a 
smucit înspre el până când am ajuns destul de aproape ca să 
mă sărute; numa' că nu-i mai ardea de aşa ceva. 

— Ți-am spus ce-o să se-ntâmple dacă nu încetezi să mai fi 
atât de obraznică cu mine, mi-a zis. 

Avea ochii umezi şi ciudați, da' ceea ce m-a înspăimântat 
cel mai tare a fost felu' cum mă privea, aşa, prin mine, de 
parcă n-aş mai fi existat pentru el. 

— Ţi-am spus de-o mie de ori. Acu' mă crezi, Dolores? 

— Da, te cred. 

Gâtu' mă durea atât de rău, acolo unde mă strânsese, încât 
îmi auzeam vocea parcă venind dintr-un canal. 

— Repetă! 

Încă îmi ţinea gâtu' prins în încheietura brațului şi în clipa 
aia m-a strâns atât de tare, încât mi-a sucit un muşchi. Am 
țipat. Nu m-am putut stăpâni, mă durea îngrozitor. Asta l-a 
făcut să rânjească. 

— Spune-mi c-ai vorbit serios! 

— Da! am zbierat. Am vorbit serios! 


Plănuisem să mimez frica, da' nu mai era nevoie; datorită 
lu' Joe nu mai trebuia să joc teatru. 

— Bun, mă bucur că aud asta. lar acu' spune-mi unde sunt 
banii, şi ar fi mai bine să-i găsesc până la ultimu' cent 

— Sunt în spatele şopronului, i-am zis. 

Glasu' nu-mi mai suna ca dintr-un canal, ci ca al lu 
Groucho Marx în Ți-e viața în joc — care se potrivea de minune, 
dacă înțelegeţți ce vreau să zic. Apoi i-am mărturisit că 
băgasem banii într-un ulcior pe care-l ascunsesem în murăriş. 

— Exact în stilu' unei femei! a spus el pe un ton batjocoritor 
şi m-a îmbrâncit spre treptele verandei. Ei bine, hai să mergem 
să-i luăm. 

Am coborât pe scară şi am pornit-o de-a lungu' casei, cu 
Joe în spatele meu. Se întunecase de parcă ar fi fost noapte, 
iar când am ajuns în dreptu' şopronului, am văzut ceva atât 
de straniu, încât, vreo câteva secunde, am uitat complet de 
orice altceva. M-am oprit şi-am arătat spre cer, deasupra 
murărişului. 

— Ia te uită, Joe! Stele! 

Şi, într-adevăr, puteam distinge Caru' Mare la fel de limpede 
ca într-o noapte de iarnă. Mi s-a făcut pielea de găină, da' pe 
Joe l-a lăsat rece. M-a împins atât de tare, încât a fost cât p- 
aci să cad. 

— Stele? a zis. Îţi garantez io, femeie, c-o să vezi o mulțime 
de stele dacă mă mai întârzii mult. 

Am continuat să merg. Umbrele dispăruseră complet, iar 
bolovanu' ăla mare pe care, cu un an în urmă, stătusem de 
vorbă cu Selena îți sărea în ochi, căci devenise strălucitor ca 
un far, aşa cum observasem că se-ntâmplă în nopţile cu lună 
plină. Nu era chiar aceeaşi lumină, Andy, n-aş putea să v-o 
descriu în cuvinte, cumva obscură şi îngrozitor de 
nepământească. Ştiam că distanţele dintre obiecte ajunseseră 
foarte greu de estimat, ca în nopţile cu lună, de altfel, iar 
tufele de mure păreau o pată mare şi neagră, cu o grămadă de 
licurici mişunând prin ea. 

Vera îmi tot repetase că-i periculos să te uiţi direct la soare; 
spunea că ţi-ar fi ars retina sau chiar că te-ar fi orbit. Totuşi, 


n-am rezistat să-ntorc capu' şi să arunc o privire rapidă peste 
umăr mai mult decât a rezistat nevasta lui Lot să admire 
pentru ultima dată cetatea Sodoma. Ceea ce am văzut mi-a 
rămas pentru totdeauna în minte. Puteau trece săptămâni, 
uneori chiar luni fără să-mi amintesc de Joe, da' niciodată 
două zile fără să mă gândesc la imaginea cerului care mi-a 
apărut în fața ochilor când am întors capu' în dup-amiaza aia. 
Nevasta lui Lot s-a transformat într-o statuie de sare fiincă 
nu şi-a văzut de treabă, iar mie mi se pare un miracol că n-am 
păţit la fel. 

Soarele încă nu era acoperit în întregime. Cerul căpătase o 
culoare purpuriu-intens şi, în mijlocu' lui, deasupra 
oceanului, atârna o pupilă imensă şi neagră, înconjurată de 
un voal subțire dejăratic. Într-o parte încă mai rămăsese o 
secure subțire din soare, formată din stropi de aur topit. 
Ştiam că nu era treaba mea să privesc într-acolo, da' nu-mi 
puteam desprinde ochii de la o imagine ca aia. Părea... hm, 
oricum o să spun, n-aveţi decât să râdeţi. Părea ca şi cum acel 
ochi interior se eliberase de mine, zburase pe cer şi acum se 
uita să vadă cum o să mă descurc. Numa' că se făcuse mult 
mai mare decât mi-aş fi imaginat vreodată. Şi mult mai negru. 

Probabil că aş fi rămas aşa, holbându-mă până m-ar fi orbit 
de tot, numa! că Joe mi-a mai dat un brânci, izbindu-mă de 
peretele şopronului. Asta m-a mai trezit un pic şi am 
continuat drumu. Vedeam o pată mare şi albastră în fața 
ochilor, aşa cum se-ntâmplă când te fulgeră blițu' unui aparat 
foto, şi mi-am zis: "Dacă ţi-ai ars retinele, o să fii oarbă toată 
viața ta, aşa-ţi trebuie, Dolores, suferința ta n-o să fie cu 
nimic diferită de-a lui Cain." 

Am trecut pe lângă bolovanu' ăla, cu Joe în spatele meu 
ținându-mă de decolteu' rochiei. Simțeam cum îmi alunecă în 
jos combinezonu', în partea unde se rupsese breteaua. Cu tot 
albastru' ăla în fața ochilor, totu' mi se părea o harababură. 
Capătu' şopronului era o siluetă întunecată, de parcă cineva 
decupase din cer, cu o pereche de foarfece, un acoperiş. 

M-a împins spre marginea murărişului, iar când am dat de 
primu' ţep, am regretat că nu mi-am pus blugii. Asta m-a 


făcut să mă-ntreb dacă uitasem şi altceva, da' oricum era prea 
târziu; am observat bucăţica aia de pânză fluturând în ultima 
picătură de lumină, exact la timp ca să-mi amintesc de faptu' 
că puţu' se afla sub ea. Atunci m-am smuls din strânsoarea 
lui şi am fugit mâncând pământu' în murăriş, gata pregătită 
să asist la festin. 

— Să nu cumva, jigodie! a zbierat în timp ce zdrobea sub 
picioare rugii de mure, îndreptându-se spre mine. 

Am simțit cum mâna lui îmi căuta decolteu' rochiei şi cum 
a fost la un pas să-l şi apuce. M-am ferit printr-o smucitură şi 
am continuat să fug. Mă incomoda combinezonu' care-mi tot 
cădea într-o parte, crengile agățându-l mereu şi, până la 
urmă, reuşind să rupă o fâşie din el, da' şi din propria-mi 
carne. Mă umplusem de sânge în partea de jos a picioarelor, 
da' n-am observat nimic până când am intrat în casă, adică cu 
mult mai târziu. 

— Vino-ncoace! a croncănit el, şi de data asta i-am simțit 
mâna pe umăr. 

M-am zbătut să scap, aşa că m-a prins de combinezonu' 
care plutea în spatele meu ca un voal de mireasă. Dacă ar fi 
ținut, m-ar fi prins în plasă ca un păianjen, da' era uzat de 
tot, fiin'că îl spălasem de vreo două-trei sute de ori. Mi-am dat 
seama când a cedat şi l-am auzit înjurând şi gâfâind. Am 
sesizat rugii de mure fremătând şi pocnind în urma mea, da' 
nu puteam vedea absolut nimic; eram în mijlocu' hățişului şi 
se făcuse o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi, aşa că batista pe 
care o agățasem nu-mi mai folosea de nici o culoare. Am 
reuşit însă să disting gura puţțului, o pată albicioasă în 
întuneric exact înaintea mea, şi am sărit cu toată forța care- 
mi rămăsese. Scăpasem, da' fiin'că stăteam cu spatele nu l-am 
văzut căzând înăuntru. S-a auzit un zgomot puternic şi apoi a 
strigat. 

De fapt, nu. 

N-a strigat, cre' că ştiţi foarte bine ce vreau să spun. A ţipat 
ca un iepure care şi-a prins lăbuța într-o capcană. M-am 
întors şi am zărit o gaură mare în mijlocu' puţului. Capu' lu' 
Joe se ivea deasupra, iar el se ţinea cu putere de-o scândură 


ruptă. Mâinile i se înroşiseră şi o dâră de sânge i se prelingea 
pe bărbie din colțu' gurii. Avea ochii cât nişte farfurioare de 
dulceaţă. 

— O, Doamne, Dolores! E puţu' cel vechi. Ajută-mă repede 
să ies, până nu cad de tot! 

Da' io am rămas pe loc şi, după câteva secunde, privirea i s- 
a modificat. Mi-am dat seama că înțelesese ce se-ntâmplă. 
Niciodată n-am mai fost atât de speriată ca atunci, când 
stăteam lângă gura puțului, holbându-mă la Joe, cu soarele 
ăla negru deasupra noastră înspre apus. Îmi uitasem blugii, el 
nu căzuse cum ar fi trebuit, iar io credeam că totu' începe să 
meargă prost. 

— Ah! a făcut Joe. Ah, jigodie! 

Apoi a început să zgârie lemnu ' încercând să iasă. 

Mi-am zis că tre' s-o iau la goană, da' picioarele nu voiau să 
se urnească din loc. Ce sens ar mai fi avut să fug, dacă el 
reuşea să iasă? O chestie am învățat şi io în ziua eclipsei: dacă 
trăieşti pe-o insulă şi-ţi doreşti să omori pe cineva, atunci fă-o 
ca lumea. Dacă nu, n-ai unde să fugi sau să te ascunzi. 

Auzeam cum unghiile lui zgâriau lemnu' în timp ce se 
chinuia disperat să se ridice din puț. Sunetu' îmi dădea 
aceeaşi senzație ca atunci când privisem la eclipsă: era mult 
mai apropiat decât mi-aş fi dorit. Uneori îmi bântuie visele, 
numa! că în ele Joe reuşeşte să iasă afară şi vine după mine. 
În realitate, scândura pe care se sprijinea a cedat sub 
greutatea lui şi el a căzut. Totu' s-a petrecut atât de repede, 
încât parcă nu s-ar fi găsit niciodată acolo; dintr-o dată exista 
numa! un pătrat părăginit şi gri din lemn, pe care mişunau de 
colo-colo Licuricii. 

A ţipat din nou în timp ce cădea. Auzeam ecou' lovindu-se 
de pereții puțului. Mai era ceva ce nu luasem în calcul: urletu' 
lui în timp ce pica. Apoi a fost o bufnitură surdă şi dup-aia s-a 
aşternut tăcerea. O linişte bruscă. De parcă s-ar fi stins o 
lampă fiin'că cineva a scos-o din priză. 

Am îngenuncheat, mi-am înfipt mâinile în şolduri şi-am 
aşteptat să văd dacă se mai întâmplă ceva. A trecut un timp, 
nu-mi dau seama cât, da' dispăruse şi ultima rămăşiţă de 


lumină a zilei. Eclipsa devenise totală şi se făcuse întuneric ca 
noaptea încă nu se auzea nici un sunet, da' simțeam o adiere 
venind dinspre puț, pe care puteam s-o miros — ştiţi cum 
miroase uneori apa dintr-o fântână aproape secată? A cocleală 
şi igrasie, nu e prea plăcut. 

Am observat că furou' îmi atârna peste vârfu' pantofului 
stâng. Era complet sfâşiat. Mi-am băgat mâna sub decolteu' 
rochiei, în partea dreaptă, şi-am tras de breteaua ailaltă. Apoi 
mi-am scos combinezonu'. L-am mototolit, gândindu-mă cum 
să mă apropii de gura puţului, şi deodată mi-a apărut în față 
fetița despre care v-am povestit înainte, mai reală ca oricând. 
Stătea şi ea în genunchi, uitându-se sub pat, şi mi-am spus: 
"E atât de nefericită, şi simte acelaşi miros. Cu iz de monede şi 
de stridii. Numa! că nu vine din puț, ci are legătură cu taică- 
său." 

Brusc dup-aia parcă şi-ar fi întors capu' spre mine; cre că 
m-a văzut, Andy. Şi atunci am înțeles de ce arăta aşa de 
nenorocită: taică-său se dăduse cumva la ea şi încerca s-o 
ascundă. Da', mai presus de orice, pricepuse dintr-o dată că 
cineva o privea, o femeie la Dumnezeu ştie câte mile depărtare 
de ea, însă găsindu-se tot în zona de vizibilitate a eclipsei, o 
femeie care tocma' îşi ucisese bărbatu' o urmărea. 

Mi-a vorbit, deşi nu-i auzeam propriu-zis vocea, ci parcă 
venea dinăuntru' minții mele: 

— Cine eşti tu? m-a întrebat. 

Nu ştiu dacă i-aş fi răspuns sau nu, da' înainte de-a apuca 
s-o fac, un țipăt lung şi strident s-a ridicat în aer din direcția 
puțului: 

— Doo-loo-rrreeees.|... 

Mi-a îngheţat sângele în vine şi ştiu că, pentru o clipă, inima 
a încetat să-mi mai bată, fiincă, atunci când a pornit, a 
trebuit să reziste la trei sau patru contracțţii înghesuite în 
aceeaşi secundă. Ridicasem furou' de jos, da' degetele mi s-au 
înmuiat din cauza urletului şi l-am lăsat să cadă; a rămas 
agăţat într-o tufă de mure. 

"E doar imaginaţia care-ţi joacă feste, Dolores", mi-am zis. 
"Fetița aia care se uită sub pat şi zbieratul ăla al lui Joe... 


ambele sunt doar senzaţii. Prima e o halucinație din cauza 
mirosului rânced care vine dinspre puț, iar ailaltă e conştiinţa 
ta vinovată. Joe zace în fundu' fântânii cu capu' crăpat. E 
mort şi de-acu' încolo n-o să-ți mai facă probleme. Şi nici 
copiilor tăi." 

La început n-am fost sigură, da' timpu' trecea şi numa' 
strigătu' unei bufnițe mai tulbura liniştea ce se aşternuse. Îmi 
amintesc că mă gândeam cum se întorsese roata pentru Joe în 
acea zi. O uşoară adiere a suflat înspre tufişurile de mure, 
făcându-le să fremete. Am privit mai întâi la stelele ce 
străluceau pe cer în toiu' zilei şi apoi din nou la gura puţului. 
Parcă plutea în întuneric, iar gaura din mijloc prin care 
căzuse Joe îmi părea că seamănă cu un ochi. În ziua de 20 
iulie 1963 vedeam peste tot numa' ochi. 

Apoi vocea lui s-a prelins încă o dată în afara puțului: 

— Ajută-mă, Doo-loo-rrreeees.... 

Am suspinat şi mi-am acoperit fața cu mâinile. N-avea sens 
să mă mai sugestionez că şi asta nu era decât imaginaţie, sau 
conştiinţa mea vinovată, sau orice altceva în afară de Joe. 
Suna de parcă ar fi plâns. 

— Ajută-măâă, te rooog!... TEEE ROOOOOG.... se tânguia el. 

M-am împleticit până la fântână şi apoi am luat-o la goană 
pe cărarea pe care o tăiasem în murăriş. Încă nu mă 
cuprinsese panica. Să vă spun cum de ştiu asta: m-am oprit 
să ridic cutia reflectorizantă pe care o ţinusem în mână 
înainte să intrăm între tufele de mure. Nu-mi aminteam când 
o scăpasem, da' am înşfăcat-o când am văzut-o atârnând de-o 
creangă. O chestie dăşteaptă, dacă luăm în considerare cum 
au decurs lucrurile cu blestematu' ăla de doctor McAuliffe... 
Însă astea s-au petrecut mai târziu. Oricum, principalu' e că 
m-am oprit s-o ridic şi că d-aia nu-mi pierdusem de tot 
luciditatea. Simţeam cum panica încerca să pătrundă în mine, 
ca o mâţă care vrea să-şi bage laba sub capacu' unei cutii, 
când i-e foame şi dinăuntru îi miroase a mâncare. 

Gându' la Selena m-a ajutat să-mi păstrez calmu'. Mi-o 
închipuiam pe malu' lacului Winthrop împreună cu Tanya şi 
vreo patru-zăci-cincizăci de copii, fiecare cu propria-i cutie 


reflectorizantă, construită de ei în orele de lucru manual, iar 
Selena învățându-i cum să privească eclipsă. Nu era la fel de 
reală ca viziunea cu fetița care-şi căuta bluza şi pantalonii 
scurți pe sub pat, da' îndeajuns încât s-o aud pe fiică-mea 
vorbindu-le puştilor, cu vocea ei plăcută şi caldă, liniştindu-i 
pe cei cărora li se făcuse frică. Am cugetat la asta şi la faptu' 
că trebuia să fiu acolo pentru ea şi băieți, când aveau să se 
întoarcă... Dacă aş fi intrat în panică, nu s-ar mai fi întâmplat 
aşa. Ajunsesem prea departe şi nu-mi mai rămăsese nimeni, 
în afară de mine, pe care să mă pot bizui. 

Am păşit în şopron şi am găsit lanterna lu' Joe pe masa lui 
de lucru. Am aprins-o, da' de pomană; îi lăsase bateriile să se 
descarce exact în stilu' lui. În sertaru' de jos însă păstram 
unele noi, fiin'că se oprea mereu curentu' iarna. Am luat şase 
şi am încercat să le bag în lanternă. Mâinile îmi tremurau atât 
de tare, încât le-am scăpat pe jos şi a trebuit să pipăi după ele. 
A doua oară am reuşit, da' probabil că în grabă pusesem vreo 
câteva invers, fiin'că lumina tot nu se aprindea. M-am gândit 
să renunţ, în fond soarele avea să apară destul de repede. 
Numa! că în puț tot întuneric ar fi fost, chiar şi dup-aia; în 
plus, ceva îmi şoptea din străfundu' minţii să-mi pierd vremea 
cu fleacuri cât mai mult, că poate dacă aş fi întârziat 
îndeajuns, şi-ar fi dat duhu' până m-aş fi întors la el. 

După un timp, am fâcut-o să funcţioneze. Arunca o lumină 
puternică şi, cel puţin, rugii de mure nu-mi mai zgâriau 
picioarele în timp ce mă îndreptam iar spre puț. N-aveam nici 
cea mai mică idee câtă vreme trecuse, da' încă mai era beznă 
şi continuau să fie stele pe cer, deci am bănuit că nu se făcuse 
şase. 

Mi-am dat seama că nu murise înainte de-a parcurge 
jumate din drum. Îl auzeam cum gemea şi cum îmi striga 
numele, implorându-mă să-l ajut să iasă. Nu ştiu dacă l-ar fi 
remarcat Jolanderii, Langillii sau Caronii în caz că ar fi fost 
acasă. Am hotărât că nu trebuie să mă gândesc la asta, 
aveam şi aşa destule probleme. Principala problemă era ce să 
mă fac cu el şi nu reuşeam să găsesc nici o soluţie. De câte ori 
încercam să ajung la una, o voce interioară se răstea la mine: 


"Nu-i drept, nu ne-am înţeles aşa, ar fi trebuit să fie mort. La 
naiba! Mort!" 

— Aju-toooor! Doo-looo-rreees! 

Glasul i s-a împrăştiat în aer. l-a urmat un ecou surd, de 
parcă ar fi ţipat în mijlocu' unei peşteri. Am aprins lanterna şi 
am vrut să mă uit în puț, da n-am fost în stare. Gaura se afla 
prea departe, în mijlocu' scândurilor, iar raza lanternei nu mă 
lăsa să văd decât marginea ei şi nişte bolovani cenuşii, 
acoperiți cu muşchi, ce mi se părea că e negru şi otrăvitor. 

Joe a observat lumina 

— Dolores? m-a chemat el. Pentru Dumnezeu, ajută-mă! 
Sunt plin de răni! 

Părea că vorbeşte din fundu' unui canal. Nu i-am răspuns. 
Simțeam că dacă o fac, înnebunesc pe loc. Însă am pus 
lanterna alături, m-am întins cât am putut şi am reuşit să 
apuc una dintre scândurile pe care le rupsese. Am tras-o şi s-a 
desprins la fel de uşor ca un dinte stricat. 

— Dolores! a urlat el atunci. O, Doamne! Îţi mulțumesc, 
Doamne! 

Nu i-am răspuns, doar am continuat să trosnesc lemnele 
alea. Deja începuse să se lumineze, iar păsările cântau ca în 
zorii zilei. Numa! că cerul era mult mai întunecat ca de obicei 
la aceeaşi oră. 

Stelele dispăruseră, însă licuricii mai mişunau în juru!' 
meu. Între timp, rupeam o scândură după alta, croindu-mi în 
genunchi drum spre puț. 

— Dolores! Poţi avea banii! Pe toți! Şi n-o s-o mai ating 
niciodată pe Selena, îţi jur în fața lui Dumnezeu şi a tuturor 
sfinților că nu! Te rog, iubito, ajută-mă numa să ies din gaura 
asta! 

Am scos şi ultima scândură, a trebuit să mă sprijin de-o 
creangă ca s-o desprind, şi am aruncat-o în spatele meu. Apoi 
am îndreptat lumina în adâncul puţului. 

Primu' lucru pe care l-am văzut a fost fața lui şi am ţipat 
Era un cerc micuț şi alb, cu două găuri mari şi negre. Vreo 
câteva secunde am crezut că-i intraseră cumva două pietre în 
orbite. Apoi a clipit şi mi-am dat seama că totuşi ochii îi 


rămăseseră intacți şi că se holba la mine. Mi-am închipuit 
cam ce vedea — doar forma întunecată a capului unei femei în 
spatele unui oval strălucitor de lumină. 

Stătea în genunchi, plin de sânge pe bărbie, pe gât şi pe 
toată cămaşa. Când şi-a deschis gura, strigându-mi numele, a 
scuipat şi mai mult sânge. Îşi rupsese majoritatea coastelor 
căzând şi probabil că-i zgâriau plămânii ca nişte ghimpi de 
porc țepos. 

Nu ştiam ce să fac. Ghemuită la pământ şi continuând să-l 
luminez pe Joe, simțeam pe gât şi pe braţe cum căldura zilei 
revenea încet, Şi-a ridicat mâinile, agitându-le ca şi cum s-ar 
fi înecat, iar io n-am mai putut suporta. Am stins lanterna şi 
m-am retras. Am rămas la marginea puțului, chircită, 
strângându-mi genunchii la bărbie şi tremurând. 

— Te rog! m-a chemat el. Te rog! Şi încă o dată: Te rooog! lar 
la sfârşit: Te roooooog, Doo-looo-reees! 

O, era îngrozitor, mult mai tare decât ţi-ai putea imagina 
vreodată, şi a ţinut-o la fel o grămadă de vreme. Până când am 
avut senzația c-o să înnebunesc. Eclipsa se terminase, 
păsările îşi încetaseră trilurile de bună dimineața, iar licuricii 
nu mai mişunau (sau io nu-i mai vedeam); auzeam cum 
barcagii din largu' oceanului țipau unu' la altu”, timpu' trecea, 
iar el tot nu ceda. Uneori mă implora sau îmi spunea 
"iubițico", îmi povestea ce-o să facă dacă-l ajut să iasă, cum o 
să se schimbe sau cum o să construiască o nouă casă, cum o 
să-mi cumpere un Buick, închipuindu-şi că de mult mi-l 
doream. Alteori mă înjura şi-mi zicea c-o să mă lege de perete 
şi o să-mi înfigă un fier încins în vagin, să mă vadă chinuindu- 
mă înainte să mă omoare. 

O dată m-a rugat să-i aduc sticla de scotch. Mă credeți? Îşi 
dorea blestemata de băutură, iar când a priceput că n-aveam 
de gând să i-o dau, m-a înjurat şi m-a numit curvă împuțită 
şi zbârcită. 

Până la urmă a început să se întunece — de data asta pe 
bune — aşa că se făcuse probabil opt jumate-nouă. Am ciulit 
urechea la traficu' de pe East Lane, da' n-am auzit nici o 


maşină. Asta era bine, da' ştiam că norocu' n-o să dureze la 
nesfârşit. 

Puțin mai târziu, mi-am ridicat capu' căzut pe piept şi mi- 
am dat seama că aţipisem. Nu pentru mult timp, fiin'că nu se 
înnoptase de tot, însă licuricii se întorseseră la treaba lor, iar 
bufnița îşi reîncepuse tânguirea. Acu' mă simțeam mai în 
siguranță ca prima dată. 

M-am mişcat un pic, da' am scrâşnit din dinţi, căci oasele 
începuseră să-mi trosnească; stătusem prea mult în genunchi 
şi amorțisem. Nu se mai auzea nimic dinspre puț; asta m-a 
făcut să sper că deja murise, trecuse pe lumea ailaltă în vreme 
ce dormeam. Apoi am remarcat nişte gemete. Cel mai greu îmi 
era să-l ştiu ţipând din cauza durerii pe care probabil i-o 
pricinuia fiecare mişcare. 

M-am sprijinit pe mâna stânga şi am luminat din nou în 
puț. Mi-a fost al naibii de greu să mă conving s-o fac, mai ales 
că se întunecase aproape de tot. Joe reuşise cumva să se ridice 
pe două picioare şi-am văzut raza lanternei reflectându-se în 
băltoacele din juru' pantalonilor lui. Asta mi-a amintit cum 
privisem eclipsa în cioburile alea de sticlă fumurie, după ce 
obosise să mă mai lovească, iar io căzusem pe podeaua 
verandei. 

Uitându-mă în jos, am înțeles ce se-ntâmplase, cum de se 
rănise numa', în loc să-şi dea duhu' după ce plonjase nouă 
sau zece metri. Vedeţi voi, fântâna nu era complet uscată. Nici 
nu se umpluse — da fundu puțului devenise umed şi 
mlăştinos. Îi amortizase un pic aterizarea şi-l ajutase probabil 
şi faptu' că se îmbătase. 

Stătea cu capu' aplecat, balansându-se şi împingând cu 
mâinile în pereţii laterali din piatră ca să nu pice din nou în 
fund. Dup-aia şi-a ridicat privirea, m-a văzut şi a rânjit. Asta 
m-a cutremurat din cap până-n picioare, Andy, fiincă era 
rânjetu' unui cadavru — un mort plin de sânge pe față şi pe 
haine, un mort ce avea parcă nişte bolovani înfundați în 
orbite. 

Apoi a început să escaladeze zidu'. 


Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Şi-a înfipt degetele între 
două pietre ce ieşeau din perete şi s-a împins în sus până când 
a găsit alte două pe care să-şi sprijine un picior. S-a odihnit 
un minut şi dup-aia l-am văzut cum, cu o mână, pipăia 
deasupra capului. Arăta ca o insectă mare şi albă. A mai găsit 
un bolovan de care să se ţină, l-a apucat strâns, mai întâi cu o 
mână, apoi şi cu ailaltă. S-a oprit să-şi revină. Următoarea 
dată când s-a odihnit, şi-a răsucit fața însângerată înspre 
lumină şi am observat că muşchiu' de pe pietre îi mânjise 
obrajii şi umerii. 

Încă mai rânjea. 

Vrei să-mi mai dai ceva de băut; Andy? Nu, nu whisky, e 
suficient pentru azi. Doar puţină apă. 

Mersi. Mulţumesc mult. 

Oricum, bâjbâia în căutarea altei prize pentru mâini, când 
i-a alunecat un picior şi a picat. A scos un pleoşcăit înăbuşit 
când a aterizat pe fund. A ţipat şi şi-a dus mâinile la piept, 
aşa cum fac ăia la televizor când se presupune că au un atac 
de inimă, apoi capu ' i-a căzut în piept. 

N-am mai putut rezista. Mi-am croit drum printre tufele de 
mure, fugind spre casă.. M-am dus la baie şi mi-am vărsat 
maţele. Apoi am intrat în dormitor şi m-am întins. Tremuram 
toată, neîncetând să-mi spun: "Şi dacă încă n-a murit? Dacă o 
să rămână viu toată noaptea, dacă o să fie viu câteva zile, 
bând apa din băltoace sau pe aia care curge dintre bolovani? 
Dacă o să ţipe după ajutor până când o să-l audă vecinii şi o 
să-l cheme pe Garrett Thibodeau? Sau dacă mâine vine cineva, 
unu' dintre tovarăşii lui de pileală, sau unu' care să-l ia la 
pescuit ori să-i dea vreun motor la reparat, şi aude urlete 
dinspre murăriş? Ce-o să faci atunci, Dolores?" 

Însă o altă voce mi-a răspuns la toate întrebările astea. 
Presupun că-i aparținea ochiului meu interior, da' mie îmi 
părea mai mult ca fiind a Verei Donovan decât a lu' Dolores 
Claiborne; îmi suna rece şi inteligentă, cu accente de Pupă-Mi- 
Obrăjorii-Din-Dos-dacă-nu-ţi-place. "Bineînţeles că e mort", 
îmi zicea, "şi chiar dacă nu e, în curând va fi. O să crape din 
cauza şocului, a frigului şi a plămânilor perforaţi. Probabil că 


or să se găsească unii care nu vor crede că cineva ar putea să 
moară stând afară într-o noapte de iulie, da' ei nu s-au aflat 
niciodată ore întregi la zece metri sub pământ, aşezaţi numa' 
între bolovani umezi. Ştiu că nu-ţi face nici o plăcere să te 
gândeşti la asta, Dolores, da' cel puţin n-o să mai ai de ce să te 
frămânţi. Dormi un pic şi, când o să te întorci acolo, o să te 
convingi." 

Nu-mi dădeam seama dacă vocea spunea sau nu adevăru, 
da' mi se părea că era logică, aşa că am încercat să adorm. 
Da' n-am fost în stare. De fiecare dată când începeam să 
moțţăi, aveam senzația că-l aud pe Joe împleticindu-se pe 
lângă şopron şi intrând în casă pe uşa din spate; săream în 
sus la cel mai mic zgomot. 

Pân' la urmă n-am mai putut rezista. Mi-am scos rochia, 
mi-am tras pe mine blugii şi un pulover (am încuiat poarta 
grajdului, după ce mi-au furat caii, ai spune), am înşfăcat 
lanterna de pe duşumeaua băii, de lângă closet, unde o 
lăsasem când am îngenuncheat să vomit. Apoi am ieşit afară. 

Era îngrozitor de întuneric. Nu ştiu dacă răsărise luna, da' 
oricum n-ar fi contat, întrucât se înnorase complet. Pe măsură 
ce mă apropiam de murăriş, picioarele mi se îngreunau. Când 
am văzut gura puţțului în raza lanternei, mi s-a părut că 
fiecare cântărea o tonă. 

Totuşi, am reuşit să mă târăsc pân' acolo. Am stat puţin să 
ascult, da' nu se auzea nimic în afară de greieri, de freamătu' 
tufelor de mure bătute de vânt şi de-o bufniță strigând pe 
undeva, probabil aceeaşi ca înainte. Departe, înspre răsărit, 
valurile se loveau de țărm, însă sunetu' îți devine atât de 
familiar pe-o insulă, încât nu-l mai remarci. Rămăsesem 
acolo, cu lanterna lu' Joe în mână, raza ei luminând gura 
puțului, simțind cum sudoarea acră şi cleioasă mi se prelinge 
pe corp, pătrunzând în zgârieturile şi tăieturile făcute de ţepii 
din murăriş, şi mi-am zis că tre' să îngenunchez şi să privesc 
înăuntru. În fond, nu pentru asta venisem? 

Ba da, însă aflată la fața locului, nu mai eram în stare. Nu 
puteam decât să tremur şi să scot nişte sunete nearticulate 


din gâtlej, îmi simțeam inima în piept ca pe un fluture, cu 
aripile lui mari zbătându-se. 

Atunci, o mână murdară de noroi, de sânge şi muşchi a 
ieşit fulgerător din adâncu' puţului şi m-a înşfăcat de gleznă. 

Am scăpat lanterna din mână. Spre norocu' meu, a căzut în 
tufişurile din marginea fântânii: că dacă ar fi picat înăuntru, 
aş fi intrat într-un mare bucluc. Da' numa la asta nu mă 
gândeam, fiincă şi aşa căcatu' îmi ajunsese pân la gât, 
singuru' lucru de care-mi păsa fiind mâna care mă strângea 
de gleznă, mâna care mă trăgea în puț. De ea şi de un vers din 
Biblie. Îmi răsuna în cap ca clopotu' într-un turn: Săpasem o 
groapă duşmanului şi acu' cădeam singură în ea. 

Am ţipat şi am încercat să mă smulg, da' Joe mă înşfăcase 
atât de bine, parcă îşi lipise palma cu ciment. Ochii mi se 
obişnuiseră cu întunericu' îndeajuns ca să-l pot vedea, chiar 
dacă lanterna lumina în altă direcţie. Aproape că reuşise să 
iasă. Dumnezeu ştie de câte ori o fi căzut înapoi, da' în final se 
cățărase până sus. Probabil că ar fi ieşit de tot la suprafaţă, 
dacă n-aş fi apărut la timp. 

Capu' lui se găsea la mai mult de juma' de metru sub 
nivelu!' solului, încă mai rânjea. Placa dentară de jos i se 
deplasase puţin în afara gurii — o vedeam la fel de bine ca pe 
tine acu', Andy — şi arăta ca dinţii unui cal care rânjeşte la 
tine. Unii păreau negri din cauza sângelui închegat pe ei. 

— Doo-lorrr-eeees, a icnit el, continuând să mă tragă. 

Am tras un țipăt şi am căzut pe spate, alunecând înspre 
gaura aia împuţită din pământ Auzeam ţepii când îmi 
scrijeleau blugii în timp ce treceam printre şi peste ei. Doo- 
lorrr-eeees, jigodie! De data asta parcă ar fi cântat. Îmi 
amintesc că mă gândeam: "În curând o să-nceapă Moonlight 
Cocktail". 

Fiincă mă ţineam de rugii de mure, mâinile mi se 
umpluseră de ghimpi şi de sânge fierbinte. Am dat din picioru' 
care-mi rămăsese liber, încercând să-l pocnesc în cap, da' se 
afla puţin prea jos. De vreo două ori i-am pieptănat păru' cu 
tocu' de la pantof, însă asta a fost tot. 


— Haide, Doo-lorrr-eeees! mi-a spus, ca şi cum m-ar fi 
invitat la o înghețată în oraş sau la un dans country and 
western la Fudgy. 

Curu' îmi ajunsese deja la una dintre scânduri şi mi-am dat 
seama că, dacă nu mă dezmeticesc repede, o să ne rostogolim 
împreună înăuntru şi-o să rămânem acolo îmbrățişați. Şi 
după ce-o să fim descoperiţi, or să se găsească probabil unii — 
de exemplu, o găgăuţă ca Yvette Anderson — care să spună că 
asta dovedeşte cât de tare ne-am iubit 

Atunci m-am decis. Şi i-am ars una cu toată forța de care 
mai eram capabilă. A fost cât p-aci să reziste, da' pân la urmă 
şi-a desprins mâna de pe glezna mea. Probabil că-l pocnisem 
cu pantofu' peste față. A zbierat, mi-a mai atins talpa de vreo 
două ori, apoi s-a terminat definitiv cu el. M-am aşteptat să-l 
aud căzând, da' nu s-a-ntâmplat aşa. Ticălosu' n-avea de gând 
să renunțe niciodată; să fi trăit la fel cum a murit, nu ştiu 
dacă s-ar mai fi ivit vreo problemă între noi. 

M-am ridicat în genunchi şi l-am văzut cum se bălăngănea 
sprijinindu-se de pereţii gropii... Şi cumva a reuşit să-şi 
recapete echilibru'. A privit înspre mine, şi-a dat la o parte o 
şuviță de păr îmbibată de sânge care-i căzuse în ochi şi a 
rânjit. Apoi şi-a scos din nou mâinile din puț şi-a început să 
pipăie pământu' din jur. 

— Do-LOU-res!, a gemut el, Do-LOOOU-res, Do-LOOOU-res, 
Do-LOOOOOUUU-res! 

Şi dup-aia a început să escaladeze pereții. 

"Dă-i una-n cap, proasto!' mi-a zis Vera Donovan. 

Şi de data asta nu în mintea mea, ca vocea fetiţei pe care 
mi-o închipuisem mai devreme. Înţelegi ce vreau să spun? Am 
auzit glasu' ăla la fel cum mă auziţi voi acu' pe mine vorbind, 
iar dacă ar fi fost acolo şi casetofonu' lu' Nancy, s-ar fi 
înregistrat pe bandă. O ştiu tot atât de bine cum îmi ştiu 
numele. 

Oricum, am înşfăcat o piatră înfiptă în pământu' de pe 
marginea puțului. Mă apucase de încheietura mâinii, da' am 
reuşit să mă eliberez. Era o piatră mare, acoperită cu muşchi. 
Am ridicat-o deasupra capului. S-a uitat la ea. Căpăţâna îi 


ieşise complet din groapă şi părea că se aşezase la pândă. Am 
aruncat bolovanu' înspre el cu toată puterea Am auzit 
pocnetu' plăcii lui dentare. Ca sunetu' făcut de-o farfurie de 
porțelan când se sparge p-o suprafață de cărămidă. Apoi s-a 
dus rostogolindu-se, cu bolovanu' după el. 

Atunci am leşinat Nu-mi aduc aminte decât că stăteam 
întinsă pe spate şi priveam ceru'. N-aveam ce să văd, fiin'că se 
acoperise cu nori, aşa că am închis ochii... Da' când i-am 
deschis din nou, ceru' era plin de stele. Am înțeles destul de 
repede ce se-ntâmplase, că de fapt îmi pierdusem cunoştinţa şi 
că norii dispăruseră între timp. 

Lanterna încă mai zăcea în tufişurile de la marginea 
puțului şi încă mai lumina puternic. Am luat-o şi am 
îndreptat-o înspre fundu' gropii. Joe era întins pe jos, cu capu' 
prăbuşit peste un umăr, cu mâinile în poală şi picioarele 
crăcănate. Piatra cu care-l lovisem se afla între ele. 

Am ţinut raza lanternei pe el încă cinci minute, aşteptând 
să văd dacă se mişcă, da' n-a făcut-o. Apoi m-am ridicat şi am 
pornit-o spre casă. A trebuit să mă opresc de două ori, fiin'că 
amețisem, da' pân' la urmă am scos-o la capăt. Am intrat în 
dormitor, dezbrăcându-mă din mers şi lăsând hainele pe jos, 
unde căzuseră. M-am pus sub duş şi am stat acolo vreo zece 
minute sub apa fierbinte, fără să mă săpunesc sau să-mi spăl 
păru', doar cu capu' dat pe spate şi jetu' izbindu-mi fața. Cre 
că aş fi adormit acolo, numa' că apa a-nceput să se răcească. 
Mi-am spălat păru' repede, ca să nu ajung un sloi de gheaţă, 
şi am ieşit din baie. Braţele şi picioarele mi se umpluseră de 
zgârieturi, iar gâtu' încă mă mai durea ca dracu, însă mi-am 
zis că n-o să mor dintr-atât. Nu mi-a trecut prin cap ce-ar 
putea crede careva despre rănile astea, nemaivorbind de 
vânătăile de pe gât, după ce l-ar fi descoperit pe Joe în puț. Cel 
puţin nu atunci. 

Mi-am pus cămaşa de noapte, m-am trântit în pat şi am 
adormit cu lumina aprinsă. După mai puţin de-o oră, m-am 
trezit zbierând, cu mâna lu' Joe pe glezna mea. M-am liniştit 
un pic când am priceput că nu fusese decât un vis, da' dup-aia 
m-am gândit: "Şi dacă mai escaladează o dată pereții 


puțului?” Ştiam că nu-i aşa — îl terminasem definitiv când îl 
pălisem cu bolovanu', iar el căzuse pentru a doua oară —, da' o 
parte din mine era sigură că e şi c-o să scape. Şi, o dată ce s- 
ar fi eliberat, ar fi venit după mine. 

Am încercat să rămân acolo şi să mă calmez, da' n-am 
putut, imaginea lui cățărându-se pe pereţii puţului devenea 
din ce în ce mai clară, iar inima îmi bătea atât de tare, încât 
mi se părea c-o să explodeze. În final, m-am încălțat, am 
înşfăcat iar lanterna şi am fugit într-acolo în cămaşa de 
noapte. Da' de data asta m-am târât până la marginea gropii; 
mi-a fost imposibil să merg. Îmi era prea teamă de mâna lui 
albă, şerpuind în întuneric şi înhățându-mă. 

Pân' la urmă am luminat puţu'. Stătea acolo, la fel ca 
înainte, cu mâinile în poală şi capu' prăbuşit peste umăr. 
Piatra se afla în acelaşi loc, între picioarele lui răscrăcărate. L- 
am privit multă vreme şi, când m-am întors acasă, am ştiut că 
nu mai avea să se mişte niciodată. 

M-am târât în pat, am închis lampa şi, în scurt timp, m-a 
pocnit somnu'. Ultimu' lucru despre care-mi amintesc să-mi fi 
trecut prin cap a fost: "Acum o să-mi fie bine". Da' de unde? 
M-am trezit două ore mai târziu, sigură că e cineva în 
bucătărie. Sigură că-l aud pe Joe în bucătărie. Am încercat să 
sar din pat, da' picioarele mi s-au încurcat în pături şi am 
picat pe podea. M-am ridicat şi am bâjbâit după comutatoru' 
lămpii, fiind convinsă c-o să-i simt mâinile în juru' gâtului 
înainte de-a apuca să-l găsesc. 

Ei bine, nu s-a-ntâmplat nimic. Am aprins lumina şi am 
verificat casa. Era goală. Apoi m-am încălțat, am înşfăcat 
lanterna şi am fugit afară. 

Joe zăcea tot acolo, cu braţele în poală şi capu' căzut pe-un 
umăr. A trebuit să mă chiorăsc la el multă vreme ca să mă 
asigur că pe acelaşi umăr. O dată am avut senzația că îşi 
mişca un picior, cu toate că mai probabil fusese doar o umbră. 
Erau o mulțime de umbre, fiincă mâna cu care ţineam 
lanterna îmi tremura îngrozitor. 

Aşa cum mă găseam io acolo, la pândă, cu păru' despletit şi 
arătând pesemne ca tipa de pe etichetele lipite pe White Rock, 


mi-a venit în minte cea mai ciudată chestie: am simțit că 
vreau să mă las în genunchi şi să mă arunc în puț. Ne-ar fi 
descoperit pe amândoi, chiar dacă pentru mine asta nu 
însemna cea mai plăcută moarte... Şi atunci nu m-aş mai fi 
trezit din somn cu ideea că se află lângă mine, în cameră, sau 
n-aş mai fi alergat înapoi să mă conving că într-adevăr dăduse 
ortu' popii. 

Însă glasul Verei s-a mai făcut încă o dată auzit, da' în 
capu' meu. La fel de sigur cum ştiu că prima oară mi-a şoptit 
la ureche. "Singuru' loc unde o să te trânteşti e propriu' tău 
pat", mi-a spus vocea "Dormi un pic, iar când o să te scoli, 
eclipsa va fi cu adevărat un capitol încheiat. O să fii surprinsă 
cât de bine or să arate lucrurile la lumina zilei." 

Mi s-a părut un sfat bun şi m-am hotărât să-l urmez. 
Totuşi, mai întâi am încuiat uşa din față şi apoi am făcut ceva 
ce nu mai făcusem pân atunci: am proptit un scaun sub 
clanță. Mi-e ruşine s-o recunosc — cre' că am şi roşit, fiincă 
îmi simt obrajii cum ard —, da' probabil că m-a ajutat, pen că 
am adormit în clipa în care am pus capu' pe pernă. Când am 
deschis ochii, lumina zilei îmi inunda camera. Vera îmi zisese 
să-mi iau liber, căci Gail Lavesque şi ălelalte fete se puteau 
ocupa singure de aranjarea casei după marea petrecere pe 
care o plănuise pentru noaptea aia, iar io m-am bucurat 
grozav. 

M-am sculat, am mai făcut un duş şi m-am îmbrăcat. Mi-a 
luat juma' de oră, fiincă mă simțeam sleită de puteri. Mai 
mult din cauza mijlocului; din noaptea în care Joe mă lovise 
cu buturuga aia, el devenise hiba mea principală şi sunt 
sigură că-l forțasem din nou când îl procopsisem pe bărbatu- 
meu cu un bolovan în scăfârlie, plus că îl şi ridicasem 
deasupra capului. În orice caz, mă durea ca dracu. 

O dată ce m-am văzut îmbrăcată, m-am aşezat la masă în 
bucătărie, în plin soare, am băut o cafea şi m-am gândit la ce 
aveam de făcut. Nu erau prea multe, chiar dacă lucrurile nu 
merseseră după cum m-am aşteptat, însă trebuia să am grijă: 
dacă uitam ceva sau mă prindeau nepregătită, fix în puşcărie 
ajungeam. Joe St. George nu fusese prea iubit în Little Tall şi 


nu s-ar fi găsit mulți să mă învinuiască pentru ce se- 
ntâmplase, da' nu primeşti nici vreo medalie cu care să te 
făleşti la defilare pen' că ai omorât un om, chiar dacă ăla nu 
fusese decât un căcat uscat 

Mi-am turnat cafea proaspătă în ceaşcă şi am ieşit pe 
verandă s-o beau... şi să mai arunc o privire în jur. Ambele 
cutii reflectorizante şi o pereche de ochelari erau în punga pe 
care mi-o dăduse Vera. Cioburile ăleilalte perechi se găseau 
tot în locu' unde căzuseră când Joe a sărit de pe scaun şi 
ochelarii din poala lui s-au spart pe podeaua din lemn. M-am 
gândit un pic la bucăţelele alea de sticlă. Apoi am intrat în 
casă, am adus o mătură şi un făraş şi le-am strâns. Trebuia 
să fac asta pen' că aveam o anumită fire, existau destui 
indivizi pe insulă care mă cunoşteau şi li s-ar fi părut dubios 
dacă le-aş fi lăsat acolo. 

Prima idee care mi-a venit a fost să le spun că nu-l văzusem 
pe Joe toată dup-amiaza. Că plecase deja de-acasă când mă- 
ntorsesem de la Vera, fără ca măcar să scrie vreun bileţel în 
care să-mi zică în ce direcţie îşi cărase curu', şi că vărsasem pe 
jos sticla aia scumpă de scotch fiin'că mă enervasem prea tare. 
Nu m-ar fi deranjat dacă ar fi verificat şi şi-ar fi dat seama că 
fusese beat când picase în puț; Joe ar fi putut găsi de pileală 
într-o mulțime de locuri, inclusiv în propria-i bucătărie. 

Însă o privire aruncată în oglindă a fost suficientă ca să mă 
determine să mă răzgândesc — dacă Joe n-ar fi fost acasă ca 
să-mi facă vânătăile alea de pe gât, atunci cine să mi le fi 
făcut? Moş Crăciun? Din fericire, îmi păstrasem o portiță de 
scăpare — îi declarasem Verei că, dacă Joe începea să-şi arate 
colții de căpcăun, o să-l las să fiarbă în suc propriu şi o să mă 
duc la East Head să privesc eclipsa. Când rostisem cuvintele- 
astea nu avusesem nimic special în minte, însă mai târziu mi- 
au fost de folos. 

East Head nu era un loc potrivit — se aflaseră destui acolo şi 
ştiau că n-am fost cu ei —, da' Păşunea Rusească pe drumu' 
spre East Head avea o vedere bună spre Vest şi nu fusese 
nimeni acolo. Văzusem asta o dată de pe verandă şi altă dată 
în timp ce spălam vasele. Singura problemă... 


Ce-i, Frank? 

Nu, nu mă îngrijora faptu' că vor găsi camionu' acasă. Vezi 
tu, încasase trei amenzi una după alta în 1959 şi până la 
urmă i-au suspendat carnetu' pentru o lună. Edgar Sherrick, 
pe vremea aia polițistu' de-aici, a venit şi i-a spus că poa' să 
bea până crapă, dacă aşa vrea, numa' că prima dată când o 
să-l prindă beat la volan, o să-l trimită la Curtea districtuală 
şi o să-i ia carnetu' de conducere pentru un an. Edgar şi 
nevastă-sa îşi pierduseră o fetiță prin 1948 sau 1949 din 
cauza unui şofer pilit şi, cu toate că era destul de indulgent cu 
altele, Edgar nu accepta să fii matol la volan. Joe o ştia şi nu 
mai conducea dacă avea la bord mai mult de două-trei 
pahare, mai ales după discuția avută cu Edgar pe verandă. 
Nu, când m-am întors de pe Păşunea Rusească şi nu l-am 
găsit, mi-am imaginat că venise unu' dintre amicii lui să-l 
ducă pe undeva ca să sărbătorească eclipsa — asta avea să fie 
povestea mea.. 

Începusem să zic că singura problemă importantă era 
legată de sticla cu whisky. Lumea ştia că io o cumpărasem, 
însă nu conta; s-ar fi gândit c-o făcusem ca să nu mă mai 
bată. Da' ce s-a-ntâmplat în realitate cu sticla, dacă povestea 
mea trecea drept adevărată? Ar fi putut să nu intereseze pe 
nimeni, da', la fel de bine, putea să şi intereseze. Când 
plănuieşti o crimă, n-ai de unde să ştii ce amănunt o să te 
obsedeze mai târziu. E cel mai bun motiv care să te determine 
să renunți. M-am pus în locu' lu' Joe — n-a fost atât de greu 
cum vă închipuiți — şi mi-am dat seama că n-ar fi plecat 
nicăieri câtă vreme mai exista vreo picătură de whisky în 
sticlă. Trebuia să fie găsită lângă el, în puț, şi acolo a şi fost... 
da' fără dop. Pe ăsta l-am aruncat deasupra grămezii de 
cioburi, în gunoi. 

Am mers până la fântână, cu restu' de scotch clipocind în 
sticlă şi gândindu-mă: "Şi-a băgat alcoolu' în el, asta era bine, 
nimeni nu s-ar fi aşteptat la altceva, da' apoi mi-a confundat 
gâtu' cu o pompă, şi asta nu mai era bine, aşa că mi-am luat 
cu mine cutia reflectorizantă şi m-am dus de una singură la 
Păşunea Rusească, blestemându-mi impulsu' care m-a făcut 


să mă opresc şi să-i cumpăr sticla aia de Johnnie Walker. 
Când am venit înapoi, plecase. Nu ştiam încotro sau cu cine şi 
nici nu-mi păsa. Am strâns mizeria făcută de el, sperând c-o 
să fie în toane mai bune la întoarcere." Suna destul de logic la 
prima vedere. 

Cre' că ce-mi displăcea cel mai tare la sticla aia era că, 
pentru a scăpa de ea, trebuia să mă duc din nou la locu' faptei 
şi să-l revăd pe Joe. Numa' că atunci nu prea mai conta dacă- 
mi place sau nu. 

Speram ca puţțu' să nu mai arate aşa de înfricoşător în 
lumina zilei, da' n-am avut noroc. Gaura din mijloc părea 
chiar mai monstruoasă. Nu mai semăna atât de tare cu un 
ochi, căci îndepărtasem o parte din scânduri, da' tot de 
pomană. Aducea cu o orbită care putrezise în aşa hal, încât se 
destrămase. Simțeam mirosu' ăla de igrasie şi cocleală. Mi-am 
amintit de fetița care-mi apăruse în minte cu o zi înainte şi m- 
am întrebat ce făcea ea în dimineața asta. 

Am vrut să mă răsucesc şi să fug spre casă, da' am înaintat 
până la puț, fără ca măcar să-mi târşâi picioarele. Îmi doream 
să las totu' cât mai repede în urmă... şi să nu mai întorc nici 
capu' dup-aia. De-acu' încolo nu mai aveau să mă preocupe 
decât copiii şi trebuia să mă păstrez în întregime pentru ei. 

Am îngenuncheat şi am privit înăuntru. Joe era acolo, cu 
capu' prăbuşit pe un umăr şi braţele în poală. Pe față îi 
mişunau nişte insecte şi asta m-a convins că murise. Am 
apucat sticla cu o batistă — nu din cauza amprentelor, ci 
fiin'că nu voiam s-o ating — şi am aruncat-o. A aterizat în 
mocirla de lângă el, da' nu s-a spart. Numa' insectele s-au 
speriat; au coborât pe gât şi au intrat sub guleru' cămăşii. 
Niciodată n-am să uit asta. 

Tocma' mă hotărâsem să plec — imaginea insectelor 
căutându-şi o ascunzătoare îmi provocase iar greață —, când 
ochii mi s-au oprit pe scândurile pe care le desprinsesem ca să 
ajung la gura puţului. Nu era bine să le las acolo; ar fi putut 
ridica o groază de întrebări. 

M-am gândit un pic şi apoi, când am priceput că vremea 
trecea îngrozitor de repede şi că în orice moment putea să 


apară cineva ca să comenteze eclipsa sau petrecerea Verei, mi- 
am zis la naiba cu ele şi le-am trântit în puț. Apoi m-am întors 
spre casă. Mi-am aranjat drumu, aş spune, fiincă o mulțime 
de fâşii din rochia sau combinezonu' meu atârnau de ghimpi, 
şi am cules cât de multe am putut. Puțin mai târziu am venit 
şi le-am luat şi pe cele trei-patru câte mai rămăseseră prima 
dată. Mai erau şi bucățele din flaneaua lu' Joe, da' pe alea le- 
am lăsat. "Garrett Thibodeau poa' să creadă ce-o vrea despre 
ele", m-am gândit io, 'oricine poa' să creadă ce-o vrea. O să 
pară că s-a îmbătat şi a căzut în puț, indiferent de asta, iar cu 
reputația pe care o avea Joe, cel mai probabil e că toate 
deciziile lor or să fie în favoarea mea." 

Însă fâşiile astea nu s-au dus la gunoi, alături de cioburi şi 
de dopu' de la Johnnie Walker, ci le-am aruncat io mai târziu 
în ocean. Ajunsesem la poartă şi mă pregăteam să urc treptele 
verandei, când m-a bătut un gând. Joe mă apucase de furou' 
pe care-l târâm după mine; dacă o bucată din el a rămas în 
mâna lui? Dacă o strânge într-unu' din pumnii ce i se 
odihnesc acu' în poală, în fundu' gropii? 

Am înghețat. Am îngheţat la propriu. Stăteam acolo, la 
poartă, sub soarele fierbinte de iulie, cu pielea ca de găină pe 
mine şi simțindu-mi oasele la zero grade (asta o citisem într-o 
poezie la liceu). Atunci, Vera mi-a vorbit iar în minte: "Având 
în vedere că nu poţi face nimic, te-aş sfătui să nu te mai 
frămânți.” Mi s-a părut o chestie rezonabilă, aşa că am urcat 
treptele şi am intrat înăuntru. 

Mi-am petrecut restu' dimineţii învârtindu-mă în juru' casei 
şi pe verandă, căutând... nu prea ştiu ce. N-am idee după ce 
mă uitam de fapt. Poate că m-aşteptam ca ochiu' meu interior 
să observe încă ceva de făcut sau de aranjat, aşa cum se- 
ntâmplase cu micu' vraf de scânduri. Oricum, n-am mai 
remarcat Nimic. 

Pe la unşpe am trecut la pasu' următor, adică am sunat-o 
pe Gail Lavesque la Pinewood. Am întrebat-o ce credea despre 
eclipsă, apoi cum merseseră lucrurile cu Măria Sa. 

— Bine, mi-a răspuns, nu mă pot plânge fiin'că n-am văzut 
pe nimeni în afară de tipu ăla chel, cu mustață perie, ştii 


despre cine vorbesc, nu? 

I-am zis că da. 

— A coborât pe la nouă jumate, a ieşit în grădină, mergând 
încetişor şi ţinându-şi capu' cu mâinile, da' fiind cel puţin 
treaz, ceea ce n-ai putea spune despre ăilalți. Când Karen 
Jolander l-a întrebat dacă vrea un pahar cu suc de portocale, 
a alergat până la marginea verandei şi a borât peste petunii. 
Ar fi trebuit să-l auzi, Dolores... Bleeeeea!/ 

Am râs aproape urlând, niciodată nu-mi mai făcuse atât de 
bine să râd. 

— Cre' c-au tras un chef pe cinste după ce s-au întors de pe 
feribot, a zis Gail. Dacă aş căpăta câte o monedă de cinci cenți 
pentru fiecare chiştoc de ţigară strâns în dimineața asta, nu 
mai mult de cinci cenți, mi-aş putea cumpăra un Chevrolet 
nou-nouț. Da' o să curăț totu lună până când doamna 
Donovan o să-şi plimbe mahmureala prin jur, te poţi baza pe 
mine. 

— Sunt sigură, iar dacă ai nevoie de ajutor, ştii pe cine să 
chemi, nu? 

Gail a izbucnit în râs. 

— Lasă, ai muncit pe brânci în ultima săptămână, iar 
doamna Donovan o ştie la fel de bine ca mine. Nu vrea să te 
vadă p-aici înainte de mâine dimineaţă, şi nici 10. 

— Bine, am spus, şi am făcut o mică pauză. 

Se aştepta să-mi iau rămas-bun, iar când am continuat, a 
devenit mai atentă... ceea ce şi doream. 

— Nu l-ai văzut pe Joe p-acolo? am întrebat-o. 

— Joe? Joe al tâu! 

— Înî 

— Nu, nu l-am văzut deloc p-aici. De ce mă-ntrebi? 

— N-a venit acasă aseară. 

— O, Dolores! a spus îngrozită şi în acelaşi timp interesată. 
Băutura? 

— Mai mult ca sigur. Nu c-aş fi cine ştie ce îngrijorată; nu-i 
prima dată când îşi petrece noaptea urlând la lună. O să 
apară el; iarba rea nu piere aşa uşor. 


Apoi am închis, cu senzaţia că făcusem o treabă bună. 
Plantasem prima sămânță. 

Mi-am preparat un sandviş cu brânză şi pâine prăjită la 
prânz, da' n-am fost în stare să-l mănânc. Mirosu' de brânză şi 
pâine arsă mi-a întors stomacu' pe dos. Am luat două aspirine 
şi m-am întins. Nu m-am gândit c-o să adorm, da' aşa s-a- 
ntâmplat. Când m-am trezit, se făcuse deja patru şi era 
vremea să mai plantez vreo câteva semințe. l-am sunat pe 
prietenii lu' Joe, adică pe cei care aveau telefon, şi i-am 
întrebat dacă-l văzuseră. Nu venise noaptea trecută acasă, le- 
am spus, nici până acuma nu se întorsese, şi începeam să-mi 
fac griji. Sigur că toți au negat, fiecare vrând să mai audă şi 
alte detalii picante, da' numa' unuia i-am zis ceva, adică lu' 
Tommy Anderson, fiincă ştiam că lui i se lăuda Joe cum îşi 
pune la punct nevasta, iar el, săracu, îi înghițea gogoşile. 
Chiar şi atunci am fost atentă să nu supralicitez; i-am 
mărturisit că ne certasem şi că pesemne se înfuriase în 
ultimu' hal. Seara am mai dat vreo câteva telefoane, şi unora 
pe care-i mai sunasem o dată, şi am fost fericită să aflu că 
zvonurile începuseră să se întindă. 

N-am dormit prea bine în noaptea aia; am avut nişte vise 
îngrozitoare. Unu' despre Joe. Stătea pe fundu puţului, 
uitându-se în sus la mine cu găurile alea negre de deasupra 
nasului, ca şi cum şi-ar fi înfipt cărbuni în orbite pe fața aia 
albă. Îmi spunea că se simte singur şi mă implora să sar şi io 
în groapă ca să-i ţin companie. 

Ălălalt a fost şi mai urât, fiin'că era despre Selena. Avea vreo 
patru ani şi purta o rochie roz, pe care i-o adusese bunica 
Trisha exact înainte de-a muri. Selena s-a îndreptat spre mine 
şi am văzut că avea foarfecele meu de croitorie în mână. M-am 
întins să-l iau, da' ea a dat din cap. "E vina mea şi io trebuie 
să plătesc", mi-a zis. Apoi a ridicat foarfecele şi şi-a tăiat 
nasu: crac! A căzut în noroi între pantofiorii ei din piele, iar io 
m-am trezit țipând. Ceasu' arăta numa ora patru, da' 
terminasem cu somnu' pentru noaptea aia, şi încă n- 
ajunsesem atât de proastă să nu-mi dau seama. 


La şapte am sunat din nou la Vera. De data asta a răspuns 
Kenopensky. l-am spus că ştiam că Vera mă aşteaptă, da' că 
nu puteam veni până când nu aflam unde era bărbatu' meu. 
Că lipsea de două nopți şi că niciodată nu mai făcuse vreo 
beție mai lungă de-o noapte. 

Cam pe la sfârşitu' convorbirii, Vera a intrat pe extensie şi 
m-a întrebat ce se-ntâmplă. 

— Cred că mi-am pierdut bărbatu', i-am zis. 

A tăcut vreo câteva secunde şi aş fi dat orice să aflu la ce se 
gândea. Apoi mi-a spus că dacă ar fi fost în locu' meu, n-ar fi 
deranjat-o absolut deloc dispariţia lu' Joe. 

— Păi, avem trei copii şi până la urmă m-am, obişnuit cu el. 
Vin mai târziu, dacă apare. 

— Foarte bine. Mai eşti pe fir, Ted? 

— Da, Vera, i-a răspuns el. 

— Ei bine, poartă-te şi tu ca un bărbat. Sfărâmă ceva. Sau 
împinge. Nu-mi pasă ce. 

— Da, Vera, a repetat el şi dup-aia s-a auzit când a pus 
receptoru' în furcă. 

Vera a mai tăcut puţin, apoi a spus: 

— Poate a avut un accident, Dolores. 

— Da, nu m-ar surprinde. A băut într-o veselie în ultimele 
săptămâni şi, când am încercat să discut cu el despre banii 
pentru şcoală ai copiilor, a fost cât p-aci să-mi rupă gâtu'. 

— Ah, zău? Şi după încă vreo două secunde a reluat: Baftă, 
Dolores! 

— Mersi. S-ar putea să am nevoie. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva, să-mi spui. 

— Eşti foarte drăguță. 

— Deloc, mi-a răspuns. Pur şi simplu nu vreau să te pierd. E 
greu să găseşti în zilele astea pe cineva care să nu bage prafu' 
sub covor după ce-l mătură. 

Ca să nu mai vorbim de persoane care să-şi amintească să 
pună preşurile din fața uşilor într-o anumită poziție, m-am 
gândit io, da' n-am spus nimic. l-am mulțumit şi am închis. 
După vreo juma' de oră l-am sunat pe Garrett Thibodeau. Pe 
vremea aia încă nu exista un şef al poliției în Little Tall; 


Garrett era polițistu' oraşului. Preluase slujba după ce Edgar 
Sherrick a avut atacu' de cord, m 1960. 

I-am zis că Joe nu dăduse p-acasă de două nopți şi că 
începusem să mă îngrijorez. Garrett părea destul de amețit, 
cre' că încă n-apucase să-şi bea cafeaua de dimineață — da' 
mi-a răspuns c-o să ia legătura cu secția de poliție de pe 
continent şi-o să vorbească cu vreo câțiva inşi. Ştiam că vor fi 
tot ăia pe care-i sunasem deja, da' am tăcut. Garrett a 
încheiat spunându-mi că sigur o să-l văd pe Joe până la 
prânz. Aşa-i, grăsanule, m-am gândit io, punând receptoru' în 
furcă, poate când or să fluiere porcii. Îmi închipui că omul ăla 
avea suficient creier să fluiere "Yankee Doodle" în timp ce se 
caca, da' mă îndoiesc că şi-ar fi amintit toate cuvintele. 

A trecut o săptămână lungă ca dracu' până l-au găsit şi 
aproape că-mi ieşisem din minţi între timp. Selena s-a întors 
miercuri. O sunasem marți dup-amiază ca să-i spun că taică- 
său dispăruse şi că devenise o chestie serioasă. Am întrebat-o 
dacă vrea să vină şi mi-a răspuns că da. Melissa Caron, adică 
mama lu' Tanya, s-a dus s-o ia. l-am lăsat în pace pe băieţi, 
Selena îmi era de-ajuns pentru început. Joi, cu două zile 
înainte ca ei să-l descopere pe Joe, m-a prins în grădina de 
zarzavat şi mi-a zis: 

— Spune-mi un lucru, mamă. 

— Bine, dragă. 

Cred că aveam o vocea destul de calmă, numa' că bănuiam 
ce urma să vină, chiar prea mult. 

— I-ai făcut ceva? m-a întrebat. 

Brusc, visu' mi-a apărut în fața ochilor — Selena la patru 
ani în frumoasa ei rochie roz, ridicând foarfecele de croitorie şi 
tăindu-şi nasu. M-am gândit, de fapt, m-am rugat: 'O, 
Doamne, te rog ajută-mă să-mi mint fiica. Te rog, Doamne. N- 
o să-ți mai cer nimic niciodată dacă o să mă ajuţi să-mi mint 
fiica atât de bine, încât să mă creadă şi să nu se îndoiască 
vreodată de asta." 

— Nu, i-am răspuns io. Îmi pusesem mânuşile de grădinărit, 
da' acu' le-am scos ca să-mi pot aşeza mâinile pe umerii ei. 
Am privit-o fix în ochi. Nu, Selena. Se îmbătase foarte tare şi 


m-a lovit îndeajuns de rău, încât să-mi lase vânătăile astea 
urâte pe gât, da' nu i-am făcut nimic. Doar am plecat fiincă 
mă speriase prea mult ca să mai rămân. Eşti în stare să- 
nțelegi, nu? Să-nțelegi şi să nu mă învinuieşti pentru asta? 
Ştii cum e să-ţi fie teamă de el. Nu-i aşa? 

A dat din cap, da' nu mi-a părăsit nici o clipă privirea. Avea 
ochii de-un albastra mult mai închis decât îi văzusem 
vreodată, asemeni oceanului înainte de furtună. În interioru' 
meu am remarcat lama foarfecelui sclipind şi micu' ei năsuc 
căzând în țărână. Şi vă pot zice la ce mă gândeam atunci: că 
Dumnezeu îmi răspunsese la rugă în ziua aceea. Aşa cum o 
face El de obicei, din câte am observat io. Nici o minciună pe 
care am spus-o mai târziu despre Joe n-a fost mai bună decât 
cea pe care, i-am zis-o Selenei printre fasole şi castraveți... 
Însă mă crezuse oare? Fără nici o rezervă? Chiar dacă mi-ar 
plăcea să cred că da, n-a fost aşa. Îndoiala i-a întunecat ochii 
şi atunci, şi mai târziu. 

— Sunt vinovată doar fiincă i-am cumpărat o sticlă de 
băutură, am încercat să-l mituiesc ca să se poarte mai 
frumos. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

S-a mai uitat la mine vreun minut, apoi şi-a plecat privirea 
şi mi-a luat punga cu castraveţii pe care-i culesesem mai 
devreme. 

— Bine, mi-a spus. O să duc io castraveţii ăştia în casă. 

Asta a fost tot. N-am mai discutat niciodată subiectu', nici 
înainte de-ai se găsi cadavru”, nici după. Probabil că auzise o 
mulțime de bârfe despre mine pe insulă şi la şcoală, da' n-am 
mai vorbit despre asta. Atunci, în dup-amiaza aia, în grădină, 
a început şi răceala. Un zid, asemeni celui pe care o familie îl 
pune între ea şi restu' lumii, s-a ivit între mine şi Selena. De- 
atunci se îngroaşă mereu. Mă sună, îmi scrie, nu-i nici o 
problemă, da' păstrăm distanța. Ne-am înstrăinat una față de 
alta. O făcusem mai mult pentru Selena, nu pentru băieți şi 
nici din cauza banilor pe care Joe încercase să-i fure. Mai mult 
pentru Selena îl împinsesem să moară, iar prețu' pe care l-am 
plătit ca s-o protejez de taică-său a fost partea cea mai 
profundă a iubirii ei pentru mine. Odată l-am auzit pe tata 


spunând că Dumnezeu i-a făcut o poză unei curve în ziua în 
care a creat lumea şi abia mult mai târziu am înțeles ce 
înseamnă asta. Şi vreți să ştiţi partea cea mai rea? Uneori e 
comic. Uneori e atât de comic, încât nu te poţi abţine să râzi, 
chiar dacă toată lumea se prăbuşeşte în juru' tău. 

Între timp, Garrett Thibodeau împreună cu tovarăşii lui se 
îndeletniceau cu căutarea lu' Joe, da nu-l găseau. Ajunseseră 
la un punct care m-a determinat să cred că ar trebui să-l 
descopăr chiar io. Dacă n-ar fi fost vorba şi de gologani, n-aş fi 
avut nimic împotrivă să-l las acolo pân' la paştele cailor. 
Numa! că banii se aflau în Jonesport într-un cont pe numele 
lu' Joe şi nu-mi surâdea să aştept şapte ani ca să-l declare 
mort din punct de vedere legal şi să-i pot recupera. Selena 
începea facultatea peste doi ani şi ceva, şi i-ar fi trebuit o parte 
din ei ca să plece. 

În final, zvonu' că Joe şi-a luat cu el sticla cu băutură în 
pădurea din spatele casei şi că ori a căzut în vreo capcană, ori 
s-a împiedicat în timp ce se întorcea cherchelit acasă, a 
început să înconjoare ţinutu'. Garrett a declarat că fusese 
ideea lui, da' mie mi-a fost greu să cred după ce mersesem 
împreună la şcoală. Oricum. Joi dup-amiază a lipit un afiş pe 
uşa Primăriei, iar sâmbătă dimineața, adică la o săptămână 
după eclipsă, a strâns o echipă de patruzăci sau cincizăci de 
inşi pentru a-l căuta pe Joe. 

Formaseră o coloană la capătu' lu' East Head în Highgate 
Woods şi se îndreptau spre casă, trecând prima dată prin 
pădure şi apoi prin Păşunea Rusească. I-am văzut traversând 
Păşunea pe la ora unu; râdeau şi glumeau, numa' că s-au 
oprit şi au început să înjure când au păşit pe proprietatea 
noastră şi au intrat în murăriş. 

Stăteam lângă uşa din față şi-i aşteptam cu inima 
bătându-mi în gât. Îmi amintesc că gându' mi-a zburat la 
faptu' că Selena plecase de-acasă — se dusese la Laurie Langill 
— şi m-am mai liniştit un pic. Apoi mi-a trecut prin cap că 
rugii ăia de mure ar putea să-i facă s-o lase baltă, renunțând 
să mai caute înainte de-a ajunge la puţu' ăla vechi. Da' ei au 
continuat să meargă. Brusc, l-am auzit pe Sonny Benoit 


țipând: "Hei, Garrett! Aici! Vino aici!” şi în momentu' ăla am 
ştiut că, de bine de rău, îl găsiseră. 

l-au făcut autopsie, normal. Chiar în ziua în care-l 
descoperiseră, şi cred că încă n-o terminaseră când, pe la 
apus, Jack şi Alicia Forbert i-au adus pe băieți. Pete plângea, 
da' părea cam dezorientat, nu prea cred că pricepea ce se- 
ntâmplase cu taică-său. Numa' că Joe Junior înțelegea foarte 
bine şi, când m-a luat deoparte, mi-am închipuit că-mi va 
pune aceeaşi întrebare ca Selena, aşa că m-am pregătit să-i 
torn aceeaşi minciună. Însă mi-a spus ceva cu totu' diferit. 

— Mămico, dacă mă bucur că a murit, Dumnezeu o să mă 
trimită în lad? 

— Joey, oamenii nu-şi pot stăpâni prea tare sentimentele, şi 
Dumnezeu o ştie. 

A început să plângă şi apoi a zis un lucru care mi-a frânt 
inima: 

— Am încercat să-l iubesc, mi-a spus el. Întotdeauna am 
încercat, da' nu m-a lăsat. 

L-am îmbrăţişat şi l-am strâns cât de tare am putut. Cre' că 
mai aveam puțin şi izbucneam şi io în lacrimi... numa că tre 
să ţineţi cont că nu dormisem prea bine şi că încă n-aveam 
nici cea mai vagă idee despre ce urma să se-ntâmple. 

Ancheta trebuia să aibă loc marți, iar Lucien Mercier, care 
pe vremea aia se ocupa de aranjamentele mortuare în Little 
Tall, mi-a spus că o să-l pot înmormânta pe Joe în cimitiru' 
The Oaks abia miercuri. Numa' că în lunea dinainte de 
anchetă, Garrett m-a sunat şi m-a rugat să mă duc până la 
poliție. Era ceva la care mă aşteptasem şi de care mă 
temusem, da' n-aveam ce face, trebuia să mă duc, aşa că i-am 
zis Selenei să le dea băieților de mâncare la prânz şi am plecat. 
Garrett nu era singur. Ci împreună cu doctorul John 
McAuliffe. Mai mult sau mai puţin prevăzusem şi aşa ceva, da' 
inima mi-a sărit din piept. 

McAuliffe se ocupa p-atunci cu examinările medicale la nivel 
de district. A murit trei ani mai târziu, când un plug pentru 
deszăpezire a intrat în micu' lui Volkswagen. Dup-aia Henry 
Briarton i-a preluat postu. Dacă Briarton mi-ar fi fost 


interlocutor în 1963, m-aş fi simțit mult mai degajată în ziua 
aia. Briarton e mai deştept decât săracu' Garrett Thibodeau, 
da' numa! cu puţin. Însă John McAuliffe... avea o minte ca un 
far care străluceşte deasupra oraşului. 

Era un scoțian get-beget, care se stabilise prin partea 
locului după al doilea război mondial; vorbea cu accent, şi 
rârâit pe deasupra. Probabil că îşi căpătase cetățenia 
americană, din moment ce se afla pe un post districtual, şi 
practica şi medicina, da' în mod sigur nu semăna cu ăilalți 
localnici. Nu că asta ar fi contat pentru mine; ştiam că tre să-i 
fac față indiferent dacă ar fi fost american, scoțian sau chinez. 

Avea un păr alb ca zăpada, chiar dacă nu părea decât de 
patruşcinci de ani, şi nişte ochi albaştri, reci şi pătrunzători, 
ca nişte burghiuri. Când te privea, parcă îţi intra până în 
creier, aranjându-ți gândurile pe care le găsea acolo în ordine 
alfabetică. Cum l-am văzut stând în spatele biroului lu' 
Garrett şi am auzit în urma mea pocnetu' uşii, care ne separa 
de restu' Primăriei, mi-am dat seama că ceea ce se va 
întâmpla a doua zi pe continent nu va conta nici cât o ceapă 
degerată. Adevărata anchetă urma să se țină chiar aici, în 
minusculu' birou al polițaiului districtual, cu un calendar al 
firmei Weber Oil pe un perete şi cu o poză a mamei lu' Garrett 
pe ălălalt 

— Îmi pare rău că te-am deranjat în asemenea momente 
grele pentru tine, Dolores, a spus Garrett. Da domnu' 
McAuliffe are câteva întrebări pe care doreşte să ţi le pună. 

Îşi frământa mâinile, oarecum nervos, amintindu-mi de 
domnu' Pease de la bancă. Presupun că avea câteva bătături 
la mâini, fiin'că sunetele pe care le scoteau în timp ce se frecau 
una de alta semănau cu alea făcute de-o bucată de glaspapir 
hârşâind pe suprafața unei scânduri. 

După uimirea evidentă din privirea pe care Garrett i-a 
aruncat-o doctorului, am înţeles că nu ştia despre ce întrebări 
era vorba, şi asta m-a speriat şi mai tare. Nu-mi plăcea că 
scoțianu' ăla şiret considera problema prea serioasă ca s-o 
lase pe mâna consilierilor lui, neacordându-i nici o şansă 
săracului Garrett s-o rezolve. 


— Condoleanţele mele, doamnă St. George, a spus McAuliffe 
cu accentu' lui ascuţit de scoțian. Era mic de înălțime, da' 
vârtos şi bine proporţionat. Avea o mustăcioară curată, la fel 
de albă ca şi păru' din cap, purta un costum cu vestă de lână 
şi arăta tot atât de diferit de restu' localnicilor precum îi suna 
şi vocea. Ochii ăia albaştri mă sfredeleau şi mi-am dat seama 
că, indiferent ce-ar fi spus, nu simțea în realitate nici un strop 
de simpatie pentru mine. Şi probabil pentru nimeni... Nici 
pentru propria-i persoană. Îmi pare terrribil de rrrău pentru 
dumneavoastră. 

Sigur, dacă aş crede asta, o să-mi mai zici încă una, m-am 
gândit io. Ultima dată când ţi-a părut rău, doctore, a fost când 
a trebuit să intri într-un WC public şi cățelu' tău şi-a rupt 
zearda afară. Da' eram decisă să nu-i arăt că mă speriasem. 
Poate c-o să mă prindă, poate că nu. Tre să ţineţi cont că 
bănuiam ce-o să-mi spună: l-au aşezat pe Joe pe masa din 
Spitalu' Districtual şi, când i-au desfăcut mâinile, au găsit o 
bucată de nailon alb, probabil dintr-un furou de femeie. S-ar fi 
putut să fie aşa, da' n-aveam de gând să-i dau satisfacția de a 
mă vedea stânjenită. Iar el se obişnuise ca oamenii să se simtă 
stânjeniţi sub ochii lui; considera că-i normal şi-i plăcea. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Vreţi să luaţi un loc, doamnă? m-a-ntrebat, de parcă am 
fi fost în birou' lui, şi nu în al bietului Garrett. 

M-am aşezat, iar el mi-a cerut politicos permisiunea să 
fumeze. l-am răspuns că, din câte ştiam, lampa era oricum 
aprinsă. A chicotit ca şi cum aş fi făcut ceva comic... Da' ochii 
nu i-au zâmbit. A scos o pipă mare şi veche din buzunaru' 
sacoului, şi nişte tutun cu care a umplut-o. În răstimp, mă 
fixa cu privirea. Nici măcar după ce şi-a vârât-o între dinţi şi a 
început să pufăie, nu şi-a mutat ochii de la mine. Mă enerva 
cum mă studia prin perdeaua de fum şi mi-am amintit de 
faru' ăla — spuneau că luminează la trei kilometri depărtare 
într-o noapte cu ceaţă atât de deasă, că nu-ţi mai poți vedea 
mâinile prin ea. 

Începusem să mă foiesc, în pofida tuturor intenţiilor mele, 
apoi mi-am închipuit-o pe Vera zicându-mi: "Prostii, în fiecare 


zi mor o droaie de soți, Dolores." Mi-a trecut prin cap că 
McAuliffe ar fi putut să se chiombească la Vera o zi întreagă, 
fără s-o determine ca măcar să-şi pună un picior peste altu. 
Gândul asta m-a mai uşurat puţin şi m-am liniştit; mi-am 
încrucişat brațele peste geantă şi l-am aşteptat să continue. 

Pân' la urmă, după ce s-a convins că n-aveam să cad de pe 
scaun şi să mărturisesc că mi-am ucis bărbatu' — printr-o 
ploaie de lacrimi, îmi imaginez că aşa i-ar fi plăcut cel mai 
mult —, şi-a scos pipa din gură şi a zis: 

— l-aţi declarat poliţistului că soțul dumneavoastră v-a 
făcut vânătăile alea de pe gât, doamnă St. George. 

— Înî. 

— Şi că v-aţi aşezat amândoi pe verandă ca să priviți eclipsa, 
iar acolo s-a pornit cearta. 

— Înî. 

— Şi care a fost motivu' pentru care v-aţi certat, puteţi să- 
mi spuneţi? 

— În principal banii, apoi băutura. 

— Da' chiar dumneavoastră i-ați cumpărat alcoolu' cu care 
s-a îmbătat atunci, doamnă St. George. Nu-i aşa? 

— Îhî, i-am răspuns. 

Simţeam nevoia să mai spun ceva, să mă explic, da' n-am 
făcut-o. Vezi tu, asta îşi dorea McAuliffe, să mă grăbesc. Să 
mă explic fix până ajung într-o celulă de puşcărie. 

În final a cedat. A început să bată darabana cu degetele ca 
şi cum ar fi devenit nerăbdător, apoi şi-a fixat din nou farurile 
pe mine. 

— După incidentul cu bătaia, aţi plecat; v-aţi dus până la 
Păşunea Rusească, înspre East Head, să urmăriți eclipsa de 
una singură. 

— Înî. 

S-a aplecat brusc în față, cu mâinile lui mici pe genunchii 
tot mici, şi a spus: 

— Doamnă St George, ştiţi din ce direcție sufla vântu' în 
acea zi? 

La fel ca în ziua aia din noiembrie 1962, când găsisem puţu' 
vechi şi fusese cât p-aci să pic în el; cre' că se auzea cam 


acelaşi freamăt; da' apoi mi-am zis: 'Ai grijă, Dolores 
Claiborne; ai foarte mare grijă. Acu' există peste tot fântâni, 
iar omu' ăsta cunoaşte fiecare loc unde le găseşti." 

— Nu, am răspuns. Nu ştiu. lar când nu ştiu din ce parte 
bate vântu', asta înseamnă în general că nu bate. 

— De fapt nu era decât o briză uşoară... a început Garrett, 
da' McAuliffe şi-a ridicat mâna şi i-a tăiat-o din zbor. 

— Dinspre Vest, a zis el. Un vânt din Vest, o briză din Vest, 
dacă vrei, între zece şi treişpe kilometri la oră, cu rafale de 
până la douăzăci. Mi se pare ciudat, doamnă St. George, cum 
de vântu' ăsta nu a adus cu el țipetele soțului dumneavoastră. 
Stăteaţi pe Păşunea Rusească, la mai puţin de un kilometru 
depărtare. 

În următoarele trei secunde n-am scos un cuvânt. Îmi 
impusesem să număr până la trei înainte de a-i răspunde la 
orice. Asta mă forța să nu mă reped şi să cad într-una dintre 
capcanele pe care mi le întindea. Însă McAuliffe tre' să fi crezut 
că m-a zăpăcit de tot, fiin'că s-a aplecat în față şi po' să vă jur 
că, pentru câteva clipe, ochii lui au trecut de la un albastru- 
aprins la un alb-strălucitor. 

— Nu mă surprinde. În primu' rând, zece kilometri la oră nu 
înseamnă mai mult decât o adiere într-o zi înăbuşitoare. În al 
doilea rând, erau vreo mie de bărci în largu' oceanului, toate 
chiuind una la alta. Şi de unde ştiţi că a țipat? E al naibii de 
sigur că dumneavoastră nu l-aţi auzit 

S-a lăsat pe spate, un pic dezamăgit. 

— Aţi făcut o deducție acceptabilă. Ştim că nu a murit 
imediat după ce a căzut, iar evidența medicală arată că în 
mod sigur a mai avut cel puţin o perioadă de luciditate dup- 
aia. Doamnă St. George, dacă dumneavoastră aţi fi picat într- 
un puț părăsit şi v-aţi fi trezit cu o tibie ruptă, o gleznă ruptă, 
patru coaste rupte şi o încheietură scrântită, n-aţi ţipa după 
ajutor? 

Am numărat cele trei secunde şi, după încă o întârziere, am 
zis: 

— Nu io am picat în puț, doctore McAuliffe. Ci Joe. Şi băuse. 


— Da, a reluat doctorul. l-aţi cumpărat o sticlă de scotch, 
chiar dacă toată lumea cu care am vorbit mi-a spus că nu vă 
surâdea când trăgea la măsea, iar el nu a băut numai, ci s-a 
îmbătat. Era grrroaznic de beat. Avea o mulțime de sânge în 
gură şi cămaşa plină de sânge până la brâu. lar dacă 
adăugăm şi coastele rupte, plus leziunile pe care le-a suferit la 
plămâni, ştiţi la ce ajungem? 

"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..." 

— Nu. 

— Coastele fracturate i-au străpuns plămânii. Asemenea 
răni sângerează de obicei puternic, da' foarte rar atât de tare. 
O hemoragie atât de mare a fost probabil cauzată de strigătele 
de salvare repetate. 

Exact aşa a spus, Andy: salvare. 

Nu fusese o întrebare, da tot am numărat până la trei 
înainte de a vorbi. 

— Credeţi că a zbierat după ajutor de-acolo, de jos. Asta 
rezultă, nu? 

— Nu, doamnă, nu doar cred, sunt absolut sigur. 

De astă dată n-am mai aşteptat. 

— Doctore McAuliffe, credeţi că io l-am împins pe bărbatu- 
meu în puț? 

Asta l-a scuturat un pic. Nu numa' că farurile alea ale lui 
au clipit, da' chiar au pălit vreo câteva clipe. S-a mai jucat 
puţin cu pipa, apoi şi-a băgat-o în gură, încercând în răstimp 
să se hotărască ce să facă. 

Da' înainte de-a apuca să spună ceva, Garrett, roşu ca o 
ridiche, a rupt tăcerea: 

— Dolores, sunt convins că nimeni nu se gândeşte... Ca să 
zic aşa, nimeni n-a luat în considerare că... 

— Hm, l-a întrerupt McAuliffe. Se părea c-o să evite un 
răspuns direct, da' a continuat fără ezitare: Io chiar m-am 
gândit. Doamnă St. George, trebuie să înțelegeţți că asta face 
parte din meseria mea... 

— A, nu te mai chinui cu "doamnă St. George". Dacă ai 
intenția să mă acuzi că, mai întâi, l-am împins pe bărbatu- 


meu în puț şi că dup-aia m-am uitat la el cum strigă după 
ajutor, ia tauru' de coarne şi spune-mi Dolores. 

N-am încercat să-l blochez atunci, Andy, da' a naibii să fiu 
dacă n-am reuşit a doua oară în câteva minute. Mă-ntreb 
dacă mai avusese un examen atât de greu de când absolvise 
facultatea. 

— Nimeni nu vă acuză de nimic, doamnă St. George, a zis el 
înțepat, iar în ochi am citit: "Cel puţin, nu încă'. 

— Foarte bine. Pen' că e o prostie să crezi că io l-am împins 
pe Joe. Cântărea cu vreo douăzăci de kile mai mult decât 
mine, probabil chiar mai mult. Se îngrăşase zdravăn în ultimii 
ani. Şi nici nu-i era jenă să-şi folosească pumnii dacă i se 
punea cineva în cale. Vă spun astea fiincă am fost soţia lui 
şaişpe ani şi o să găsiți o sumedenie de oameni care o s-o 
confirme. 

Sigur că Joe nu mă lovise de-o grămadă de vreme, da' nu 
încercasem niciodată să contrazic ideea ălora de pe insulă 
conform căreia îşi ocupa o bună parte a timpului cu asta, iar 
atunci, cu ochii lu' McAuliffe sfredelindu'mi fruntea, eram a 
dracu' de încântată că n-o făcusem. 

— Nimeni nu spune că l-aţi împins în puț, a zis scoţianu.. 

Îşi revenea din ce în ce mai repede. Vedeam pe faţa lui că 
era conştient de asta, da' n-avea nici cea mai mică idee cum s- 
a-ntâmplat. Că io ar fi trebuit să fiu aia care să-mi revin. 

— Dai, ştiţi, el a țipat. Probabil destul timp — ore — şi chiar 
foarte tare. 

"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..." 

— Cre' că încep să înțeleg acu'. Poate vă închipuiți că a 
căzut din greşeală în puț, că l-am auzit zbierând şi m-am 
prefăcut surdă. Aici doreaţi să ajungeţi? 

Am remarcat pe chipu' lui că exact aici şi-a dorit să ajungă. 
Şi totodată, că lucrurile o luaseră razna, că nu mergeau după 
cum se aşteptase, aşa cum se-ntâmplă întotdeauna în 
anchetele sale. Două pete micuţe şi roşii i-au apărut în obraji. 
Am fost încântată de asta, pen' că voiam să-l înnebunesc. Un 
bărbat ca McAuliffe e uşor de stăpânit când se înfurie, fiin'că 


cei ca el sunt obişnuiţi să-şi păstreze cumpătu' dacă ăilalți şi-l 
pierd. 

— Doamnă St. George, o să fie foarte greu să ajungem 
undeva în cazul în care continuaţi să-mi răspundeți la 
întrebări cu alte întrebări. 

— Păi, nu mi-aţi pus nici o întrebare, doctore McAuliffe, am 
spus, privindu-l cu ochi mari şi inocenți. Mi-aţi zis că Joe ar fi 
trebuit să urle — de fapt "să ţipe'", aşa v-aţi exprimat — şi io v- 
am întrebat dacă... 

— Bine, bine, a reluat el, trântindu-şi cu zgomot pipa în 
scrumiera de alamă a lu' Garrett. Acuma ochii îi aruncau 
flăcări, iar pe frunte îi apăruse o dungă roşie, asortându-se 
perfect cu petele din obraji. L-aţi auzit strigând după ajutor, 
doamnă St. George? 

"Un mieluşel... doi mieluşei... trei mieluşei..." 

— John, îmi vine foarte greu să cred că există vreun lucru 
care ar sili-o pe femeia asta să-şi dea cărțile pe față, a 
intervenit Garrett, arătând mai stânjenit ca oricând şi 
abătându-i încă o dată atenţia scoțianului. 

Era cât p-aci să mă pufnească râsu'. Nu mă-ndoiam că ar fi 
fost nasol pentru mine dacă nu m-aş, fi abținut, da' numa' cu 
greu am rezistat. 

McAuliffe s-a răsucit spre Garrett şi i-a zis: 

— Ne înțeleseserăm să mă ocup eu de asta. 

Săracu' Garrett s-a trântit atât de tare pe spătaru' 
scaunului, încât a fost cât pe ce să pice cu tot cu el. 

— Bine, bine, nu-i nevoie să te înfierbânți prea tare! a 
îngăimat. 

McAuliffe s-a întors din nou spre mine, gata să repete 
întrebarea, da' nu m-am obosit să-l las. Deja putusem 
număra până la zece. 

— Nu, am spus. N-am auzit decât sirenele bărcilor aflate în 
larg şi zbierătele asurzitoare ale oamenilor care au început 
când s-a pornit eclipsa. 

M-a aşteptat să continui — vechiu' lui truc, să tacă, 
lăsându-i pe ăilalți să intre singuri în gura leului — şi liniştea 
s-a aşternut între noi. N-am făcut decât să stau cu mâinile 


încrucişate pe geantă, lăsând-o să se întindă cât mai mult. Şi- 
a aruncat privirea spre mine, iar io i-am întors-o. 

"Ai să vorbeşti, femeie", îmi ziceau ochii lui. "O să-mi spui 
tot ce vreau să ştiu... Chiar de două ori, dacă aşa am io chef." 

lar ai mei îi răspundeau: "Nu, amice. Poţi să stai acolo, 
sfredelindu-mă cu diamantele alea de nou-născut, până când 
o să se deschidă patinoare-n lad, şi tot n-o să obţii nimic de la 
mine dacă nu-ţi caşti gura să mă-ntrebi." 

Am rămas aşa aproape un minut, duelându-ne din ochi, ca 
să zic aşa, iar spre final am simţit cum încep să cedez şi că 
vreau să-l întreb orice, chiar şi numa: "Mama ta nu te-a- 
nvățat că e nepoliticos să te holbezi aşa la oameni?" Şi apoi a 
vorbit Garrett, mai bine-zis sto-macu' lui. A scos un sunet 
lung: grrrrrrrrr. 

McAuliffe l-a privit ca dracu' de disprețuitor, iar Garrett a 
luat un briceag şi a început să-şi curețe unghiile. McAuliffe şi- 
a scos un carnețel din buzunaru' hainei lui din lână (lână, în 
iulie!), s-a uitat puţin în el, apoi l-a pus la loc. 

— A încercat să iasă, a spus el într-un târziu, la fel de plat 
ca şi cum ar fi declarat că are o întâlnire la prânz. 

Parcă mi-ar fi tras cu o măciucă una în şale, unde mă lovise 
Joe cu lemnu' ăla de foc, da' m-am ţinut bine. 

— Zău? 

— Da. Pereţii puţului sunt zidiți din bolovani (numa' că a zis 
bălăvani), iar noi am găsit amprente însângerate pe câţiva. Se 
pare că s-a ridicat în picioare şi apoi a început să se caţere 
încet, centimetru cu centimetru. Probabil a fost o muncă de 
Hercule, ca să nu mai discutăm despre durerea chinuitoare, 
imposibil de imaginat. 

— Regret că a suferit atât. Săracu' Joe... 

Vocea îmi era la fel de calmă ca de obicei — sau cel puțin 
aşa credeam —, da' simțeam cum transpir la sub braț şi îmi 
amintesc cât de tare mă speria gându' că ar fi putut să mi se 
scurgă sudoarea pe sprâncene sau pe tâmple, unde ar fi fost 
remarcată. 

— Într-adevăr, a spus McAuliffe cu ochii sclipind. Săracu.... 
bătrânu'... Joe. Cre' că ar fi fost în stare să iasă afară. Oricum, 


pesemne că ar fi murit dup-aia, da' cre' că ar fi ieşit şi singur 
afară. În orice caz, ceva l-a împiedicat. 

— Ce anume? am întrebat io. 

— A suferit o fractură de craniu, mi-a răspuns McAuliffe. 
Ochii îi străluceau ca întotdeauna, da' glasu' îi devenise blând 
ca al unei pisici care toarce. Am găsit un pietroi între 
picioarele lui. Acoperit de sângele soțului dumneavoastră, 
doamnă St. George. Şi în el am descoperit mici fragmente de 
porțelan. Ştiţi ce concluzie am tras din asta? 

Unu... doi... trei... 

— Se pare că pietroiu' i-a zburat şi dinţii falşi, nu numa! 
creierii. Păcat, erau feblețea lui şi nu-mi dau seama cum o să-l 
aranjeze Lucien Mercier fără ei, ca să poată fi privit. 

În timp ce vorbeam, McAuliffe şi i-a arătat p-ai lui. Nema 
placă şi cre' că ar fi vrut să pară un zâmbet, da' n-a reuşit. 
Nici măcar un pic. 

— Da, a spus, dezgolindu-şi până la gingie două rânduri de 
dinți lustruiţi. Da, asta-i şi concluzia mea, bucăţelele de 
porțelan provin din placa de jos. Şi acum, doamnă St. George, 
aveți vreo idee cum l-a putut pocni piatra exact când se afla pe 
punctu' de-a părăsi puţu'? 

Unu... doi... trei... 

— Nu. Da' dumneavoastră? 

— Da. Bănuiesc că cineva a desprins-o din pământ şi a 
aruncat-o intenționat şi cu răutate peste fața lui rănită şi 
rugătoare. 

Nimeni n-a mai spus nimic. O, Doamne, io aş fi vrut; aş fi 
vrut să sar în picioare şi să zic: "N-am fost io. Poate altcineva, 
da' nu io." Însă n-am fost capabilă, fiin'că mă aflam în mijlocu' 
murărişului şi, de data asta, crescuseră puțuri peste tot. 

În loc să vorbesc, am rămas acolo uitându-mă la el, simțind 
cum începeam iar să transpir şi cum mâinile îşi doreau să se 
strângă una pe alta. Da' atunci unghiile ar fi căpătat o culoare 
albă... şi le-ar fi observat. McAuliffe era făcut să remarce aşa 
ceva; n-ar fi fost decât un alt amănunt în raza de lumină a 
farului lui. Am încercat să mă gândesc la Vera şi la felu' în 
care l-ar fi privit ea — ca şi cum ar fi fost o urmă de căcat de 


câine pe pantofii ei —, da' cu ochii ăia sfredelitori ațintiți 
asupra mea, nici asta nu m-a ajutat. Înainte, parcă s-ar fi 
găsit şi ea împreună cu mine în acea cameră, însă acu! 
dispăruse. Nu mai eram decât io şi micu' doctor scoțian, 
mândru de propria-i persoană ca detectivii amatori din 
romane (şi a cărui mărturie trimisese deja vreo doişpe oameni 
la puşcărie, după cum am aflat mai târziu) şi simțeam cum se 
apropie din ce în ce mai mult momentu' în care aveam să-mi 
deschid gura să grăiesc. lar cea mai nasoală chestie, Andy, era 
că n-aveam nici cea mai vagă idee ce-o să spun. Auzeam 
ticăitul ceasului de pe birou' lu' Garrett. Scotea un sunet 
puternic şi amăgitor. 

Şi chiar aş fi vorbit, când persoana de a cărei prezență 
uitasem, Garrett Thibodeau, a făcut-o în locu' meu. Cu o voce 
neliniştită, grăbită, şi mi-am dat seama că nici el nu mai 
suporta tăcerea, gândindu-se c-o să se prelungească probabil 
până când cineva ar fi trebuit să țipe ca să descătuşeze 
tensiunea. 

— Hai, John, credeam că ne-am înţeles că, dacă Joe ar fi 
apucat piatra aia, ar fi putut cădea singură şi... 

— Taci din gură! a urlat McAuliffe, cu un glas strident şi 
frustrat. 

M-am relaxat. Se terminase. O ştiam şi cred că scoțianu' o 
ştia şi el. A fost ca şi cum noi doi stătusem într-o cameră 
complet întunecată, iar el mă gâdilase pe față cu ceva ce 
semăna cu o lamă de bărbierit... Şi apoi neîndemânaticul 
polițist Garrett s-a împiedicat şi a căzut lovindu-se de 
fereastră, iar jaluzelele s-au ridicat cu zgomot şi am văzut că 
de fapt nu mă atinsese decât cu o pană. 

Garrett a murmurat ceva că nimic nu-i dădea dreptu lu' 
McAuliffe să-i vorbească pe un asemenea ton, da' doctoru' nu 
i-a acordat nici cea mai mică atenţie. S-a întors spre mine şi 
mi-a zis: 

— Ei, doamnă St. George? răstindu-se de parcă m-ar fi 
înghesuit într-un colț, numa' că deja cunoşteam amândoi prea 
bine situația în care ne găseam. 


— V-am spus tot ce ştiam. S-a îmbătat în timp ce aşteptam 
eclipsa. l-am preparat un sandviş, crezând că o să-l mai 
trezească puţin, da' de pomană. A început să urle, apoi m-a 
strâns de gât şi m-a lovit niţel, aşa că am plecat la Păşunea 
Rusească. Când m-am întors, dispăruse. M-am gândit că s-a 
cărat cu vreunu' dintre prietenii lui, da' zăcea pe fundu 
puțului. Presupun că a vrut să scurteze drumu' până la şosea. 
Poate că mă căuta să-şi ceară scuze. Pesemne că n-am s-o 
aflu niciodată... şi poate că nu contează. l-am aruncat o 
privire posomorâtă. Ar trebui să încercați şi dumneavoastră 
medicamentu' ăla, doctore McAuliffe. 

— Lăsaţi sfaturile, doamnă, a spus el, iar petele de pe obraji 
îi ardeau, mai roşii ca oricând. Sunteţi încântată că a murit? 
Spuneţi-mi! 

— Sfinte Sisoe, ce dracu' are asta de-a face cu toată 
afacerea? am întrebat.  Isuse, ce  s-a-ntâmplat cu 
dumneavoastră? 

N-a răspuns, doar şi-a cules pipa cu o mână tremurândă şi 
şi-a aprins-o. Nu m-a mai întrebat nimic; ultima întrebare mi- 
a fost pusă de Garrett Thibodeau. Pentru McAuliffe, oricum nu 
mai conta. Însă pentru Garrett da, şi chiar mult mai mult 
pentru mine, pen' că lucrurile nu se sfârşeau o dată cu 
plecarea mea de la Primărie din ziua aia; întrucâtva nu era 
decât începutul lor. Întrebarea din final şi mai ales felu' în care 
am răspuns au însemnat foarte mult, fiincă, de obicei, 
cuvintele destinate să rămână în sala de judecată se 
răspândesc prin şoapte pe deasupra gardurilor din spatele 
casei în timp ce femeile îşi agaţă rufele la uscat, sau pe punţile 
bărcilor de pescuit când bărbaţii îşi mănâncă prânzu' cu 
fundu' la cabina căpitanului. Asemenea cuvinte s-ar putea să 
nu te trimită la puşcărie, ci să te spânzure definitiv în ochii 
oamenilor din oraş. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, a mugit Garrett, de ce i-ai 
cumpărat o sticlă de alcool? Ce s-a-ntâmplat cu tine, Dolores? 

— Am crezut c-o să mă lase în pace dacă are ceva de băut. 
M-am gândit c-o să putem sta să privim eclipsa în linişte şi c-o 
să mă lase în pace. 


N-am plâns cu adevărat, da' am simţit ca mi se rostogoleşte 
o lacrimă pe obraz. Uneori am impresia că ăsta e motivu' 
pentru care am continuat să trăiesc în Little Tall în următorii 
treizăci de ani, acea unică lacrimă. Dacă n-ar fi existat ea, aş 
fi ajuns să-mi pierd minţile din cauza bârfelor şi a zvonurilor 
şi aş fi fost arătată mereu cu degetu' — da, ar fi fost în stare. 
Sunt dură, da' nu ştiu pe cineva care să poată rezista treizăci 
de ani în mijlocu' bârfelor şi al scrisorilor anonime de genu' "Ai 
scăpat, criminalo!' Chiar am primit vreo câteva şi bănuiesc 
cam cine mi le-a scris (nu mai sunt p-aici în zilele astea), da' s- 
au oprit pe vremea când a început anu' şcolar. Aşa că vă dau 
voie să spuneți că sunt datoare pentru restu' vieții, inclusiv 
pentru partea ce se petrece aici, acelei lacrime singuratice... şi 
lu' Garrett, fiin'că mi-a pus o vorbă bună că n-am fost până la 
sfârşit atât de rece, încât să nu vărs o lacrimă pentru Joe. N-a 
fost nimic calculat în ea, să nu vă imaginați aşa ceva. M-am 
gândit la cât de rău îmi părea că Joe a suferit atât de tare, 
după cum îmi spusese jumatea aia de buletin scoţian. În 
ciuda purtărilor lui şi a faptului că l-am urât încă de când am 
aflat ce încerca să-i facă Selenei, n-am intenționat niciodată 
să-i provoc vreo suferință. Am crezut c-o să moară după prima 
cădere, Andy, jur în fața lu' Dumnezeu că am crezut c-o să-l 
dea gata. 

Săracu' Garrett Thibodeau s-a înroşit ca un semafor. A 
bâjbâit pe birou după o cutie de batiste Kleenex şi mi-a întins 
una fără să se uite — cre' că şi-a imaginat că după lacrima aia 
o să mă transform într-o fântână — şi şi-a cerut scuze pen că 
m-a supus unui "interogatoriu atât de stresant". Pun pariu că 
astea erau cele mai mari cuvinte pe care le ştia. 

McAuliffe a reacționat pufnind: Hmmm! A spus ceva despre 
cum o să asiste el la anchetă ca să-mi audă depoziţția, apoi a 
plecat, de fapt a păşit țanţoş spre uşă şi a trântit-o în urma 
lui, îndeajuns de tare încât să clatine geamurile. Garrett i-a 
acordat un răgaz să elibereze drumu”, iar dup-aia m-a condus 
până la uşă, ţinându-mă de braţ, da încă fără să mă 
privească (de fapt, devenise de-a dreptu' comic) şi bolborosind 
întruna. Nu-s sigură ce bolborosea, da' cre' că, orice ar fi fost, 


era modul lu' Garrett de a-şi cere scuze. Omu' ăla avea o 
inimă bună şi nu putea suporta să vadă pe cineva nefericit, vă 
zic asta despre el... Şi încă ceva despre Little Tall: în ce alt loc 
mai există o persoană care nu numa! să fie polițist vreme de 
aproape douăzăci de ani, da' să se şi dea o masă festivă în 
cinstea lui când s-a retras? Po' să vă spun ce gândesc io: un 
oraş în care un bărbat cu o inimă atât de bună e în stare să 
reuşească în viață ca om al legii nu-i un loc prea rău unde să- 
ți duci traiu'. Absolut deloc. Chiar şi aşa, niciodată n-am mai 
fost atât de încântată să aud o uşă trântindu-se în spatele 
meu ca atunci când a închis-o Garrett. 

Asta fusese partea grea, ancheta de-a doua zi fiind floare la 
ureche. McAuliffe mi-a pus cam aceleaşi întrebări, la fel de 
dificile, da' nu mai avea nici o putere asupra mea, şi amândoi 
o ştiam. Unica mea lacrimă fusese perfectă, da' întrebările lu' 
McAuliffe, plus faptu' că toată lumea îl vedea cum se rățoieşte 
la mine ca o pisică în călduri, au avut foarte mult de-a face cu 
bârfele care au înconjurat insula de-atunci încoace. Ei bine, 
oricum ar fi ieşit vorbe, indiferent de asta, nu-i aşa? 

Verdictu' a fost "moarte accidentală". Lu' McAuliffe nu i-a 
plăcut, iar la sfârşit a citit rezultatele cu o voce joasă, fără ca 
măcar o dată să ridice ochii, da' ceea ce-a spus a sunat destul 
de oficial: Joe a căzut în puț fiind beat, o vreme a strigat 
probabil după ajutor şi apoi a încercat să se cațăre singur. A 
ajuns aproape până sus, şi atunci s-a sprijinit de-o piatră 
nesigură. A desprins-o din perete, iar bolovanu' l-a lovit în cap 
îndeajuns de tare, încât să-i fractureze craniu' (fără a mai 
menționa placa dentară) şi l-a aruncat din nou în fundu' 
puțului, unde de altfel a şi murit. 

Poate cel mai important lucru — şi n-am înţeles asta decât 
mult mai târziu — a fost că n-au găsit nici un motiv pentru 
care să mă spânzure. Sigur că oamenii din oraş (inclusiv 
doctoru' McAuliffe, n-am nici un dubiu) s-au gândit că, dacă 
într-adevăr io îl omorâsem, o făcusem fiincă nu mai voiam să 
mă bată, da' asta nu cântărea suficient de mult. Numa' Selena 
şi domnu' Pease ştiau ce alte motive existau în realitate, da' 
nimănui, nici măcar deşteptului de McAuliffe, nu i-a dat prin 


cap să-l interogheze pe domnu' Pease. Şi nici el n-a venit din 
proprie inițiativă. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, s-ar fi aflat 
despre discuţia noastră din cârciumă şi ar fi avut necazuri la 
bancă. În fond, îl împinsesem să încalce regulamentu”. 

lar Selena... Păi io îmi închipui că Selena m-a judecat în 
propriu' ei tribunal. De-atunci încoace îi văd ochii ațintiți 
asupra mea, întunecațţi şi ameninţători, şi-mi răsună în minte 
întrebarea: "l-ai făcut ceva? Zi-mi, mamă! E vina mea? Eu 
sunt aia care trebuie să plătească?" 

Şi cre' că a plătit, asta-i chestia cea mai nasoală. Micuța 
fată de pe insulă, care n-a pus picioru' în afara statului Maine 
până la optişpe ani, când s-a dus la Boston să participe la o 
tabără de înot, a ajuns o femeie inteligentă, cu o carieră 
spectaculoasă în New York City — acu' doi ani a apărut un 
articol despre ea în ziaru' New York Times, ştiaţi? Publică în 
toate revistele alea şi totuşi îşi mai găseşte timp să-mi scrie şi 
mie o dată pe săptămână... Da' mie mi se pare că o face din 
obligaţie, la fel ca şi cele două telefoane pe lună. Şi mai cred că 
telefoanele şi bilețelele vioaie sunt prețu' pe care-l plăteşte 
inimii ei ca să uite de faptu' că nu mai vine niciodată p-aici. 
Da, am impresia că a plătit destul; că persoana cea mai 
nevinovată dintre toți a plătit cel mai mult, şi încă o mai face. 

Are patruşpatru de ani, nu s-a măritat niciodată, e prea 
slabă (am văzut în fotografiile pe care mi le trimite din când în 
când) şi pesemne bea — am observat în vocea ei de vreo două 
ori când m-a sunat. Am io o idee că din cauza asta nu mai 
vine acasă; nu vrea să aflu că bea la fel ca taică-său. Sau 
poate că se teme de ce-ar putea spune după vreo câteva 
pahare, în timp ce io aş rămâne trează. Ce m-ar putea întreba. 

Da' nu contează; de-acuma s-au calmat apele. Am trecut 
peste toate, asta-i important. Dacă ar fi existat vreo asigurare 
sau dacă domnu' Pease nu şi-ar fi ţinut gura, nu cred că aş fi 
reuşit. Şi din cele două, asigurarea ar fi fost cea mai rea. 
Ultimu' lucru de pe lume pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost un 
detectiv de asigurări dăştept să se învârtă în juru meu 
împreună cu dăşteptu' ălălalt de doctor scoţian, care şi-aşa 
era furios ca dracu' la gându' că fusese învins de-o muiere 


localnică ignorantă. Nu, dacă s-ar fi unit amândoi, probabil că 
m-ar fi prins. 

Ce s-a mai întâmplat? Păi, îmi imaginez că ceea ce se- 
ntâmplă întotdeauna în asemenea situații, când s-a înfăptuit o 
crimă, iar cri-minalu' scapă. Viaţa a mers înainte, asta-i tot. 
Nimeni n-a apărut în ultimu' moment cu vreo informație, ca în 
filme, n-am mai încercat să omor pe altcineva, iar Dumnezeu 
nu m-a pedepsit trăsnindu-mă. Probabil a simţit că, dacă m- 
ar lovi cu un fulger doar ca să-l răzbune pe Joe, ar fi doar o 
risipă de electricitate. 

Viața a mers înainte. M-am întors la Pinewood şi la Vera. 
Selena şi-a reluat relaţiile cu prietenii când a început şcoala şi 
uneori o auzeam râzând la telefon. După ce povestea s-a mai 
învechit, micului Pete i-a fost greu... La fel şi lu' Joe Junior. De 
fapt, Joey a suportat mai greu decât m-am aşteptat. A slăbit 
puţin şi avea coşmaruri, da' până în vara următoare şi-a 
revenit. Singura schimbare care s-a petrecut până la sfârşitu' 
lu' 1963 a fost că l-am chemat pe Seth Reed să astupe gura 
vechiului puț cu ciment 

Şase luni după moartea lu' Joe, moştenirea a fost 
autentificată de către Curtea districtuală. Nici măcar nu m- 
am prezentat. Cam cu o săptămână mai târziu, am primit o 
scrisoare care m-a anunțat că toate proprietăţile lui 
deveniseră ale mele; puteam să le vând, să le dau sau să mă 
spăl cu ele pe cap. Când am terminat cu trecutu' lor în revistă, 
mi-am dat seama că ultima alegere ar fi fost cea mai indicată. 
Am descoperit un lucru surprinzător atunci: când îți moare 
brusc soțu', îți poate folosi enorm dacă toți foştii săi prieteni 
sunt idioţi, aşa cum erau ai lu Joe. l-am vândut cu 
douăşcinci de dolari lu' Norris Pinette un radio pe unde scurte, 
pe care Joe îl tot cârpise de zece ani încoace, şi lu' Tommy 
Anderson cele trei camioane rablagite, care zăceau în curtea 
din spate. Prostu' fusese mai mult decât încântat să le obțină, 
iar io mi-am cumpărat cu banii de la el un Chevy model 1959, 
cu toba de eşapament cam răguşită, da' care altfel funcţiona 
binişor. În plus, mi-au dat carnetu' lui de economii şi am 
redeschis conturile copiilor. 


A, şi încă ceva: în ianuarie 1964 mi-am reluat numele de 
domnişoară. N-am făcut prea mare tam-tam pe tema asta, da' 
a naibii să fiu dacă aveam chef să-l târâi după mine pe St. 
George tot restu' vieții, ca un câine cu o tinichea legată de 
coadă. Pesemne veți spune că am tăiat sfoara de care se ținea 
tinicheaua... Da' n-am scăpat de ea aşa uşor cum am scăpat 
de numele lui. 

Şi nici nu mă aşteptam; am şaişase de ani şi de cel puţin 
cincizăci ştiu că cele mai obişnuite preocupări ale unei ființe 
umane sunt să ia decizii şi dup-aia să plătească pentru ele. 
Unele alegeri sunt destul de nasoale, da' asta nu înseamnă că 
te poţi eschiva, mai ales dacă-i mai ai şi pe alții care depind de 
tine şi tre' s-o scoţi la capăt în locu' lor. Într-o asemenea 
situație, faci cea mai bună alegere şi apoi plăteşti pentru ea. 
În cazu' meu, preţu' a fost format dintr-o mulțime de nopţi în 
care m-am trezit leoarcă de transpiraţie sau, şi mai rău, în 
care n-am dormit deloc; plus sunetu' pe care l-a scos piatra 
când l-a lovit în față, zdrobindu-i ţeasta şi placa dentară, ca o 
farfurie de porțelan care se sparge de un cămin din cărămidă. 
L-am auzit timp de treizăci de ani. Uneori mă scoală din 
somn, alteori mă ţine trează sau mă surprinde în plină zi. În 
timp ce mătur veranda sau lustruiesc argintăria la Vera 
acasă, în timp ce-mi mănânc prânzu' cu televizoru' deschis, 
urmărind un spectacol de operă, îl aud. Sunetu' ăla. Sau 
bufnitura din momentu' în care a atins fundu' puţului. Sau 
vocea lui împrăştiindu-se în aer: Doo-lorrrr-eeees.|... 

Presupun că zgomotele astea nu sunt prea diferite de ceea 
ce vedea uneori Vera când ţipa din cauza sârmelor de prin 
colțuri sau a iepuraşilor din praf de sub pat. Câteodată, în 
special după ce începuse într-adevăr să decadă, când mă 
strecuram lângă ea în pat, o îmbrăţişam, mă gândeam la 
sunetu' făcut de bolovan, apoi închideam ochii şi-mi 
închipuiam o farfurie de porțelan spărgându-se de un cămin 
din cărămidă şi sfărâmându-se. Şi atunci o strângeam tare în 
brațe, de parcă ar fi fost soră-mea sau chiar io. Stăteam 
întinse în patu' ăla, fiecare cu propria ei spaimă şi pân la 
urmă ne fura somnu' — ea avându-mă pe mine ca s-o apăr de 


iepuraşii din praf şi io pe ea, să-mi alunge pocnetu' farfuriei de 
porțelan —, iar uneori, înainte de a adormi, îmi spuneam: 
"Aşa! Aşa plăteşti pentru ticăloşiile tale. Şi n-are nici un rost 
să susții că, dacă n-ai fost o ticăloasă, n-ar trebui să plăteşti, 
fiin'că viața te poate împinge să devii una. Când afară e beznă 
şi ziua s-a sfârşit, numa' tu fiind înăuntru să aprinzi mai întâi 
lumina, ca dup-aia s-o veghezi, atunci tre' să fii ticăloasă. 
Numa! că preţu'... O, prețu' e teribil." 

Andy. crezi că aş mai putea trage o duşcă mică din sticla 
aia a ta? N-o să suflu o vorbă. 

Mulţumesc. Şi ție îți mulțumesc, Nancy Bannister, că ai 
suportat o pipiță guralivă ca mine. Cum de ţi-au rezistat 
degetele? 

Serios? Bine. Nu-ţi pierde tocma' acu curaju; am cam 
bătut câmpii, ştiu, da' am impresia că am ajuns pân la urmă 
şi la partea care într-adevăr vă interesează. Asta-i bine, pen'că 
e târziu şi sunt obosită. Am muncit toată viaţa, da' nu-mi 
aduc aminte să fi fost vreodată aşa obosită. 

leri-dimineață am întins rufele la uscat — mi se pare c-au 
trecut şase ani, da' a fost numa! o zi —, iar Vera se găsea într-o 
dispoziție sclipitoare. Din cauza asta totu a fost atât de 
neaşteptat şi, în cea mai mare parte, de-aici a provenit şi 
tulburarea mea. În zilele ei bune, uneori devenea ticăloasă, da' 
acu', pentru prima şi ultima dată, a apucat-o nebunia. 

Deci io eram jos, în curtea laterală, iar ea sus, în scaunu' cu 
rotile, supraveghindu-mă ca de obicei. Din când în când zbiera 
la mine: 

— Şase cârlige, Dolores! Şase cârlige pentru fiecare cearşaf! 
Să nu încerci să scapi doar cu patru, fiin'că te urmăresc! 

— Mda, i-am zis io, ştiu şi pun pariu că ţi-ai dori să fie cu 
cinci grade mai puţin afară, plus un vânt cu treişde kilometri 
mai puternic. 

— Ce? a cârâit ea la mine. Ce ai zis, Dolores Claiborne? 

— Am zis că probabil cineva împrăştie îngrăşământ în 
grădină, pen'că p-aici îmi miroase a căcat mai mult ca de 
obicei. 


— Te simţi dăşteaptă, Dolores? a replicat ea cu o voce 
sarcastică, dar tremurată. 

Arăta la fel ca în zilele în care razele soarelui îşi croiau 
drum mai intens spre cămăruţa ei. Ştiam că mai târziu o să 
clocească vreo ticăloşie, da' nu-mi prea păsa, p-atunci eram 
fericită s-o văd atât de lucidă. Ca să vă spun adevăru, mi se 
părea la fel ca pe timpuri. Nu se mai aflase într-o asemenea 
stare de vreo trei-patru luni şi mă bucura s-o văd revenindu- 
şi... de fapt, cât ar mai fi putut să revină din vechea Vera, dacă 
înțelegeți ce vreau să zic. 

— Nu, Vera, am strigat io la ea. Dacă aş fi fost dăşteaptă, aş 
fi renunțat să lucrez pentru tine cu mult timp în urmă. 

Mă aşteptam să mai urle la mine, da' n-a făcut-o. Aşa că 
am continuat să agăţ cearşafurile, scutecele, hainele şi restu'. 
Apoi m-am oprit cu coşu' pe jumate plin. Aveam un sentiment 
ciudat. N-aş putea spune de ce, nici măcar de unde îmi venise. 
L-am simțit dintr-o dată acolo. Şi o clipă m-a izbit un gând 
straniu: "Fata aia are necazuri... aia pe care am văzut-o în 
ziua eclipsei, care m-a văzut şi ea. A crescut, acuma e aproape 
cât Selena de mare, da' a intrat într-un bucluc teribil." 

M-am întors şi am privit în sus, oarecum aşteptându-mă ca 
noua versiune a fetiţei îmbrăcate cu strălucitoarea ei rochie în 
dungi şi fardată cu un ruj roz să-mi apară în fața ochilor, da' 
n-am remarcat pe nimeni, şi asta nu era în regulă. Peneă 
Vera ar fi trebuit să fie acolo, aproape spânzurată de acoperiş, 
să se convingă că folosesc număru' potrivit de cârlige. Da 
dispăruse şi n-am înţeles cum s-a putut întâmpla aşa ceva, 
fiin'că io cu mâna mea o instalasem în scaun şi-i trăsesem 
frâna exact lângă fereastră, cum îi plăcea ei. 

Apoi i-am auzit ţipătul. 

— Doo-lorrr-eeees! 

Mamă, ce fior m-a străbătut atunci pe şira spinării, Andy! 
Mi s-a părut că s-a întors Joe. Un moment am rămas acolo 
înțţepenită. Apoi a strigat din nou şi am recunoscut-o. 

—  Doo-lorr-eeees! lepuraşii de praf! Sunt peste tot! O, 
Doamne! Ajutor, Doo-lorrr-ees! Ajută-mă. 


M-am răsucit să alerg spre casă, am azvârlit coşu' ăla 
blestemat cu rufe şi m-am încurcat în cearşafurile pe care 
tocma' le agățasem. Se încolăciseră în juru' meu şi m-am 
zbătut să mă eliberez. Parcă le crescuseră mâini şi încercau să 
mă stranguleze sau să mă împiedice să mă mişc. Şi în timp ce 
Vera continua să zbiere, io m-am gândit la visu' pe care l-am 
avut atunci, cel cu căpățâna din praf şi dinţii ăia lungi şi 
stricați. Numa' că în mintea mea mi-a apărut cu fața lu' Joe, 
iar ochii îi erau întunecați şi goi, ca şi cum cineva ar fi înfipt 
două bucăţi de cărbune într-un nor de praf şi ele rămăseseră 
acolo plutind. 

— Dolores, te rog, vino repede! O, te rog, vino repede! 
lepuraşii de praf! IEPURAŞII DE PRAF SUNT PESTE TOT! 

Apoi a scos un țipăt. A fost oribil. Nici în cele mai 
îngrozitoare vise nu v-aţi putea imagina o babă grasă şi 
bătrână ca Vera zbierând în asemenea hal. A fost ca şi cum un 
incendiu, o inundație şi sfârşitu' lumii s-au adunat toate la un 
loc. 

Am reuşit să biruiesc cumva cearşafurile şi când m-am 
ridicat am simțit cum îmi plesneşte o bretea de la combinezon, 
exact ca în ziua eclipsei, când Joe aproape că mă învinsese 
înainte de-a apuca io să i-o trag. Cunoşti senzația pe care o ai 
când ţi se pare că te-ai mai găsit în acelaşi loc şi altă dată, că 
ştii ce vor spune ăilalți înainte de-a deschide gura? M-a izbit 
atât de tare, de parcă mă înconjuraseră o droaie de stafii şi mă 
gâdilau cu degete pe care nu le puteam vedea. 

Şi ştiţi ceva? Arătau ca nişte stafii din praf. 

Am trecut ca fulgeru' prin uşa de la bucătărie şi am fugit 
mâncând pământu' pe treptele din spate, în timp ce ea urla, 
urla, urla. Furou' a început să-mi alunece în jos, iar când am 
ajuns în spatele scărilor şi m-am uitat în jur, am fost convinsă 
c-o să-l văd pe Joe bălăn-gănindu-se în urma mea şi 
prinzându-mă. 

Apoi am privit în altă parte şi am găsit-o pe Vera. 
Parcursese trei sferturi din drumu' până la scara din faţă, 
clătinându-se cu spatele la mine şi ţipând. Avea o pată maro 


imensă pe cămaşa de noapte, unde se scăpase pe ea — da' de 
data asta nu din răutate şi nici intenţionat, ci de frică. 

Scaunu' cu rotile zăcea de-a curmezişu' uşii dormitorului. 
Probabil că îi ridicase piedica după ce închipuirea ei o 
îngrozise în asemenea hal. Până atunci, întotdeauna când 
începeau coşmarurile, unicu' lucru pe care putea să-l facă era 
să rămână acolo unde se găsea, întinsă pe pat sau aşezată pe 
scaun, şi strigând după ajutor — sunt o grămadă de oameni 
care ar declara că sigur n-ar fi fost în stare să se mişte de una 
singură, numa! că ieri exact aşa s-a-ntâmplat; vă jur că da. A 
ridicat piedica scaunului, l-a întors, a traversat camera, apoi a 
reuşit cumva să se scoale din el, după ce s-a-nțepenit în 
pragu' uşii şi s-a împleticit prin hol. 

Stăteam acolo, căci înghețasem până în vârfu' unghiilor 
când o văzusem bălăbănindu-se, întrebându-mă ce fusese 
atât de îngrozitor încât s-o împingă să facă ceea ce făcea, să 
umble când nu se mai putea ţine pe picioare de-o mulțime de 
vreme — ce era de fapt lucru' ăla pe care nu se simțea capabilă 
să-l denumească decât iepuraş de praf. 

Numa! că observasem ce avea să pățească chiar în capu' 
scărilor. 

— Vera! am zbierat la ea Vera, încetează cu toate prostiile- 
astea! O să cazi! Stai! 

Apoi am luat-o la goană cât de repede am fost în stare. 
Sentimentu' că totu' se-ntâmplase şi altă dată m-a izbit din 
nou, numa! că acu' aveam senzaţia că sunt de fapt Joe, că io 
eram cea care încercam să mă prind de ceva şi să mă ţin bine. 

Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă şi-a închipuit în creieru' ei 
sec că io mă aflam în fața ei, şi nu în spate. Tot ceea ce ştiu 
sigur e că a continuat să urle: 

— Ajutor, Dolores! Dolores, ajută-mă! lepuraşii de praf! Apoi 
a început să se împleticescă mai repede. 

Aproape ajunsese la scară. Am țâşnit spre uşa dormitorului 
ei şi m-am lovit ca dracu' la gleznă de rezematoarea pentru 
picioare a scaunului cu rotile — uite-aici vânătaia. Am fugit 
cât de tare am putut, ţipând: Stai, Vera, stai!" până când mi s- 
a uscat gâtu'. 


Traversase deja holu' şi înțepenise cu un picior în gol. N-aş 
fi avut cum s-o mai salvez, indiferent ce-aş fi făcut, singuru' 
lucru ar fi fost să pic împreună cu ea, da' într-o situaţie ca 
asta nu mai ai timp să te gândeşti sau să evaluezi 
consecințele. Am sărit s-o apuc exact când şi-a coborât 
picioru' în aer şi a-nceput să se răstoarne. Am mai văzut o 
ultimă imagine a chipului ei. Nu cred că ştia ce se petrece; în 
ochii ei nu existau decât groază şi panică. Mai observasem şi 
altă dată privirea asta, da' niciodată în profunzime şi po' să vă 
zic că n-avea absolut nimic de-a face cu teama de a cădea. Se 
gândea doar la ceea ce se afla în spatele ei, nu în faţă. 

Am întins mâna, da' n-am reuşit să înşfac decât poalele 
cămăşii de noapte, între arătătoru' şi degetu' mijlociu al 
mâinii mele stângi. Mi-a scăpat printre ele ca un peşte. 

— Do-lorrrr..., a strigat şi apoi s-a auzit o bufnitură 
înfundată şi grea. 

Îmi îngheață sângele în vine când mă gândesc la sunetu' 
ăla; a fost acelaşi cu cel pe care l-a făcut Joe când s-a izbit de 
fundu' puțului. S-a rotit, apoi am auzit o trosnitură. Atât de 
clară ca atunci când rupi pe genunchi un băț subțire ca să 
aprinzi focu'. l-am văzut sângele țâşnind din cap şi asta mi-a 
fost de-ajuns. M-am răsucit atât de brusc, încât picioarele mi 
s-au izbit unu' de altu' şi am picat în genunchi. Priveam de-a 
lungu' holului care duce la dormitoru' ei şi ceea ce am 
remarcat m-a făcut să ţip. Era Joe. Câteva clipe l-am putut 
vedea la fel de limpede ca pe voi acuma, Andy; cu un rânjet pe 
fața lui prăfuită, mă urmărea iscoditor de sub scaunu' cu 
rotile, printre spițele roții ce se înțepenise în uşă. 

Apoi a dispărut şi am auzit-o pe Vera gemând. 

Nu-mi venea să cred că supraviețuise căderii; şi încă nu-mi 
vine. Nici Joe nu murise imediat dup-aia, da' el era un bărbat 
în floarea vârstei, iar ea doar o biată bătrână veştejită, care 
avusese vreo şase crize mai micuţe şi cel puțin trei puternice. 
În plus, nu existase no-roiu' care să-i atenueze aterizarea, aşa 
cum se întâmplase cu Joe. 

Nu voiam să cobor la ea, s-o văd sângerând şi plină de 
fracturi, da' nu se putea pune problema fiin'că eram numa! io 


acolo, şi asta însemna că fusesem aleasă deja. După ce m-am 
ridicat (a trebuit să mă sprijin de balustrada de deasupra 
coloanei aflate la baza scării spiralate ca să reuşesc, pen'că îmi 
simțeam genunchii groaznic de moi), am păşit pe marginea 
propriului meu furou. A plesnit şi ailaltă bretea şi mi-am 
suflecat puţin rochia ca să pot să mi-l scot de tot... până şi 
asta se mai petrecuse o dată. Îmi amintesc că m-am uitat la 
picioare să văd dacă sângerau, zeâriate de ghimpii murelor, 
da' n-am văzut nimic. 

Mi-am dat seama că ard. Dacă aţi fost vreodată cu adevărat 
bolnavi şi temperatura v-a luat-o razna în sus, înțelegeţi ce 
vreau să spun; n-ai senzaţia că te găseşti chiar departe de 
lume, da' eşti al naibii de sigur că te înstrăinezi de ea. Ca şi 
cum totu' s-ar fi preschimbat în sticlă şi nu mai exista nici un 
obiect pe care să-l poţi apuca, toate devenind alunecoase. Aşa 
mă simțeam stând acolo în capu treptelor, cu mâinile 
încleştate pe balustradă într-o strânsoare disperată şi privind 
la locu' unde căzuse. 

Zăcea cam la jumatea scării, cu picioarele atât de adânc 
băgate sub ea, încât cu greu mai erai în stare să le vezi. 
Sângele se prelingea pe-o parte a sărmanei sale fețe. În timp ce 
mă împleticeam pân' acolo, agățându-mă cu toată forța de 
balustradă, şi-a rotit un ochi în orbită să mă localizeze. Avea 
privirea unui animal prins într-o capcană. 

— Dolores, a şoptit ea. Ticălosu' ăla m-a urmărit toți anii 
ăştia. 

— Ssst. Nu-ncerca să vorbeşti. 

— Ba da, a zis, ca şi cum aş fi contrazis-o. Nenorocitu. 
Nenorocitu! ăla neruşinat. 

— Mă duc jos. Trebuie să chem doctoru.'. 

— Nu. A întins o mână şi m-a apucat de încheietură. Fără 
doctori şi spitale. lepuraşii de praf... chiar şi aici. Peste tot. 

— O să te faci bine, Vera, am spus, eliberându-mi mâna. 
Câtă vreme rămâi aici nemişcată, o să fie bine. 

— Dolores Claiborne spune că o să mă fac bine! a zis cu 
aceeaşi voce seacă şi, în acelaşi timp turbată, ca înainte de-a 


apuca-o crizele, pe vremea când încă nu i se învălmăşeau 
toate în cap. Ce uşurare să ascult o opinie pertinentă! 

Parcă am primit o palmă când am auzit după atâţia ani 
vocea aia de mult dispărută. M-a şocat, panica mi s-a 
evaporat şi, pentru prima dată, am privit-o drept în față, aşa 
cum faci când vorbeşti cu o persoană care e în toate minţile şi 
ştie exact ce vrea să spună. 

— Sunt aproape moartă, şi o ştii la fel de bine ca mine. Cre 
că am spatele rupt. 

— Nu ştii nimic, Vera, am spus io, da' nu mai eram atât de 
disperată ca înainte să ajung la telefon. 

Cre' că îmi închipuiam ce-o să urmeze, iar dacă m-ar fi 
rugat ceea ce bănuiam io, nu vedeam cum aş fi fost în stare s- 
o refuz. Îi rămăsesem datoare încă din dup-amiaza aia 
ploioasă a lu' 1962, când m-am aşezat pe patu' ei şi am plâns 
cu fața îngropată în şorț, iar cei din familia mea îşi plătesc 
întotdeauna datoriile. 

Când mi-a vorbit din nou, devenise la fel de lucidă ca în 
urmă cu treizăci de ani, în zilele în care Joe trăia şi copiii încă 
mai erau acasă. 

— A mai rămas o singură hotărâre ce merită s-o iau: dacă 
să mor unde vreau io sau la spital. Numa' că la spital ar dura 
prea mult. Mi-a sunat ceasu', Dolores. Am obosit să-i mai văd 
fața lu' bărbatu-meu prin colțuri în timp ce mă simt slăbită şi 
aiurită de cap. Am obosit să-i mai văd pe ăia sub lumina lunii 
ridicând cu macaraua maşina Corvette şi apa țâşnind pe 
geamu' deschis de pe partea copilotului... 

— Vera, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Şi-a ridicat mâna şi a agitat-o în aer câteva clipe, 
nerăbdătoare ca pe timpuri; apoi a trântit-o la loc pe trepte, 
lângă ea. 

— Am obosit să mă mai piş pe mine şi să uit cine a venit să 
mă vadă la juma' de oră după ce-a plecat. Vreau să termin. O 
să m-ajuţi? 

Am îngenuncheat lângă ea şi am dus mâna care-i căzuse pe 
trepte la pieptu' meu. M-am gândit la sunetu' pe care l-a scos 
bolovanu' când a lovit fața lu' Joe, aşa, ca o farfurie ce se 


sfărâmă de-un cămin din cărămidă. M-am întrebat dacă mai 
puteam să-l aud încă o dată fără să-mi pierd mințile. Şi ştiam 
că o să fie acelaşi sunet, fiin'că ea semănase cu el când mă 
strigase, ea scosese acelaşi sunet când căzuse pe scări şi 
aterizase dup-aia, rupându-se în bucăți la fel cum se temuse 
întotdeauna că vreo fată în casă o să spargă porțelanurile ei 
fine pe care le ţinea în salon, iar combinezonu' meu zăcea 
acolo sus într-o grămăjoară de nailon alb, cu ambele bretele 
plesnite, până şi asta era la fel. Dacă o loveam, ar fi sunat tot 
ca atunci când îl pocnisem pe el şi o ştiam. Îhî. O ştiam la fel 
de bine cum ştiam că East Lane se termină când încep treptele 
alea dărăpănate din josu' lu' East Head. 

O ţineam de mână şi mă gândeam cum e viața asta — cum 
bărbaţii răi au uneori accidente şi femeile bune devin uneori 
ticăloase. Am observat felu' îngrozitor în care îşi rostogolea 
neajutorată ochii ca să se poată uita la mine şi cum i se 
scurgea sângele din rana de la cap în ridurile adânci de pe 
obraz, aşa cum ploile de vară intră în brazdele de arătură. 

— Dacă asta e ceea ce-ţi doreşti, am să te ajut, am zis. 

Atunci a început să plângă. A fost singura dată când am 
văzut-o aşa, fără să fie cu mintea încețoşată şi neroadă. 

— Da, a spus. Da, asta e ceea ce-mi doresc. Dumnezeu să te 
binecuvânteze, Dolores. 

— Să nu te mişti. 

Am ridicat mâna ei plină de riduri până la buze şi am 
sărutat-o. 

— Grăbeşte-te, Dolores. Dacă vrei într-adevăr să mă ajuţi, te 
rog grăbeşte-te. 

"Înainte să ne pierdem amândouă curaju' 
spună ochii ei. 

l-am mai sărutat mâna o dată, apoi i-am aşezat-o pe 
stomac şi m-am ridicat. Puterea îmi revenise în picioare. Am 
coborât treptele şi m-am dus la bucătărie. Scosesem cele 
necesare pentru copt înainte de-a ieşi să atârn rufele pe 
sârmă; îmi trecuse prin cap că era o zi bună de făcut pâine. 
Avea un sucitor mare şi greu, din marmură gri, cu vinişoare 
negre. Zăcea pe masă, lângă cutia din plastic galben cu făină. 


LL 


„ păreau să-mi 


L-am luat, încă simțindu-mă parcă într-un vis sau având 
febră mare, şi am traversat salonu' ca să ajung în holu' 
principal. În timp ce treceam prin camera aia, cu toate 
lucrurile alea vechi şi drăguţe în ea, mă gândeam de câte ori îi 
jucasem festa cu aspiratoru' şi cum se răzbunase pe mine o 
vreme. Pân' la urmă întotdeauna se scula, sprijinindu-se pe 
propriu! ei spate... nu d-aia mă aflu io aici? 

Am ieşit din salon şi am intrat în hol, apoi am urcat scările 
până la ea, ţinând sucitoru' de unu' dintre mânerele de lemn. 
Când am ajuns unde zăcea, cu capu' în jos şi picioarele 
răsucite băgate sub corp, n-am avut chef s-o mai lungesc 
fiin'că ştiam că n-o să mai fiu în stare de nimic. Nu trebuia să 
mai aibă loc nici o discuţie. Voiam să mă las într-un genunchi 
şi s-o lovesc în cap cât mai tare şi mai repede. Poate că avea să 
arate ca şi cum i s-ar fi întâmplat când a căzut, poate că nu, 
da' oricum ar fi fost, tot aveam de gând s-o fac. 

Când am îngenuncheat lângă ea, am văzut că nu mai era 
nevoie; 

O  rezolvase de una singură, ca de altfel majoritatea 
problemelor care i se iviseră în cursu' vieţii. În vreme ce io mă 
dusesem la bucătărie să iau sucitoru' sau pe când traversam 
salonu', ea îşi închisese pleoapele şi trecuse pe lumea ailaltă. 

M-am aşezat alături, am pus sucitoru' pe trepte, i-am 
ridicat o mână şi i-am ţinut-o în poală. Există situaţii în viață 
când timpul piere şi nu mai poți număra minutele care se 
scurg. Tot ceea ce ştiu e că am stat acolo cu ea nițică vreme. 
Habar n-am dacă am mai spus sau nu ceva. Cre' că da, cre' că 
i-am mulțumit fiincă m-a salvat, fiincă m-a scăpat pe mine, 
fiindcă nu m-a lăsat să mai trec încă o dată prin asta, da' e 
posibil să fi fost doar în mintea mea. Îmi amintesc că i-am dus 
mâna la obraz, apoi i-am întors-o şi i-am sărutat palma, îmi 
amintesc că m-am uitat la ea şi m-am gândit la cât de roz şi 
de curată e. Liniile îi dispăruseră aproape de tot şi semăna cu 
o mână de bebeluş. Ştiam că ar trebui să mă ridic şi să sun pe 
cineva, să-i spun ce se-ntâmplase, da' eram obosită, atât de 
obosită. Mi se părea mai uşor să stau acolo şi s-o țin de mână. 


Apoi am auzit soneria de la intrare. Pesemne că dacă n-ar fi 
fost aşa, aş mai fi zăcut acolo o bună bucată de vreme. Da' 
ştiţi cum e cu soneriile — ai senzaţia că tre' să răspunzi, 
indiferent de situație. M-am ridicat şi am coborât treptele una 
câte una, ca o femeie cu zece ani mai bătrână (adevărate că 
mă simțeam cu zece ani mai bătrână), spijinindu-mă tot 
timpu' de balustradă. Mi-amintesc că lumea încă mi se mai 
părea făcută din sticlă şi că era musai să fiu foarte atentă să 
nu alunec şi să mă tai, după ce m-am desprins de balustradă 
şi am pornit-o spre uşă prin holu' de la intrare. 

Venise Sammy Marchant, cu şapca de poştaş dată pe spate, 
arătând la fel de ridicol ca de obicei — el probabil îşi închipuie 
că modu' ăsta de a-şi purta şapca îl face să semene cu o stea 
rock. Într-o mână ţinea scrisorile obişnuite, iar în ailaltă unu' 
dintre plicurile alea burduşite, o recomandată care-i sosea o 
dată pe săptămână din New York şi care conţinea informații 
despre tranzacțiile ei financiare. Un tip pe nume Greenbush 
avea grijă de banii ei, v-am mai spus asta? 

Da? Bine, mersi. Am trăncănit atât de mult, că nici nu mai 
ştiu ce v-am zis şi ce nu. 

Uneori trebuia ca hârtiile din scrisoarea asta recomandată 
să fie semnate, şi de cele mai multe ori Vera putea s-o facă, 
dacă o ajutam să-şi țină mâna ca să nu-i tremure, da de 
câteva ori, când avea mintea total încețoşată, le semnasem 
chiar io cu numele ei. N-a fost nimic rău în asta şi nici n-au 
existat probleme mai târziu cu cele de care mă ocupasem io. 
Oricum, în ultimii trei sau patru ani, semnătura ei nu era 
decât o mâzgălitură. Aşa că mai e încă ceva cu care mă puteți 
prinde, dacă într-adevăr vreți: falsificare. 

Sammy mi-a întins plicu' recomandat îndată ce-am deschis 
uşa, vrând să semnez şi de primire, aşa cum se-ntâmplă 
întotdeauna cu scrisorile recomandate, da' după ce s-a uitat 
mai bine la mine, şi-a holbat ochii şi a făcut un pas înapoi pe 
verandă. A fost mai mult o smucitură decât un pas; având în 
vedere faptu' că vorbim despre Sammy Marchant, mi se pare 
cel mai potrivit cuvânt 

— Dolores! mi-a zis el. Te simţi bine? Eşti plină de sânge! 


— Nu-i al meu, i-am răspuns cu o voce la fel de calmă ca şi 
cum m-ar fi întrebat ce urmăream la televizor. E al Verei. A 
căzut pe scări. E moartă. 

— Sfinte Isuse, a spus şi a zbughit-o pe lângă mine în casă, 
cu geanta bălăngănindu-i-se la nivelu' şoldurilor. 

Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să-l opresc şi vă întreb 
pe voi: ce credeți că aş fi rezolvat cu asta? 

L-am urmat încetişor. Sticla dispăruse din jurul meu, da' 
mi se părea că am tălpile din plumb. Când am ajuns la capu' 
scării, Sammy se afla deja la jumatea ei, îngenuncheat lângă 
Vera. Îşi pusese deoparte geanta, iar ea se rostogolise aproape 
până jos, împrăştiind în toate părțile scrisori, polițe pentru 
Bangor Hydre şi cataloage L. L. Bean. 

Am urcat la el, târându-mi câte un picior de pe-o treaptă pe 
alta. Niciodată nu mă mai simțisem atât de obosită. Nici 
măcar după ce îl omorâsem pe Joe nu m-am simţit atât de 
obosită ca ieri-dimineaţă. 

— E într-adevăr moartă, a constatat el, privind în jur. 

— Îhî. Ţi-am spus că e. 

— Credeam că nu poa' să meargă. Întotdeauna mi-ai spus 
că nu poa' să meargă, Dolores. 

— Păi, probabil c-am greşit. 

Mi-am închipuit cât de stupid era să-mi iasă pe gură aşa 
ceva, în timp ce ea zăcea acolo, da' ce dracu se mai putea zice! 
M-am gândit că, din anumite puncte de vedere, fusese mai 
uşor să vorbesc cu John McAuliffe decât cu săracu' Sammy 
Marchant cel prostănac, pen' că io chiar făcusem ceea ce 
bănuia McAuliffe. Când eşti nevinovat, necazu' e că te 
împiedici mai mult sau mai puţin de adevăr. 

— Ce-i asta? m-a-ntrebat, arătând cu degetu' spre sucitor. 

Îl lăsasem pe trepte când mă dusesem să deschid uşa. 

— Da' tu ce crezi că e? O colivie? 

— Pare a fi un sucitor. 

— Eşti pe-aproape. Mi se părea că-mi aud vocea venind de 
departe, ca şi cum s-ar fi aflat în alt loc decât restu' corpului 
meu. Ai putea să-i surprinzi pe toți şi să te dovedeşti bun de 
trimis la facultate, Sammy. 


— Înî, da' ce caută un sucitor pe trepte? a întrebat el şi 
dintr-o dată am remarcat felu' cum mă privea. 

Sammy n-a sărit de douăşcinci de ani, da' taică-său făcuse 
parte din echipa care l-a găsit pe Joe şi brusc mi-am dat 
seama că Duke Marchant îi convinsese probabil pe Sammy şi 
pe restu' ălora nu-prea-străluciți-la-minte că Dolores 
Claiborne St. George îi venise de hac lu' bărba-su. V-aduceți 
aminte când v-am spus că, dacă eşti nevinovat, te împiedici 
mai mult sau mai puţin de adevăr? Ei bine, în clipa în care l- 
am văzut pe Sammy cum se uita la mine, m-am decis pe loc 
că de data asta mai puțin adevăr o să fie un pic mai sigur. 

— Eram în bucătărie şi mă pregăteam să fac pâine când a 
căzut. 

Şi încă un lucru care se-ntâmplă atunci când eşti 
nevinovat: minciunile pe care te hotărăşti să le spui îți vin pe 
moment; tipii nevinovaţi nu-şi petrec ore întregi inventând 
poveşti ca aia cu mine ducându-mă pe Păşunea Rusească să 
urmăresc eclipsa şi nemai-întâlnindu-mi soțu' decât în 
camera mortuară a lu' Mercier. lar când minciuna de care v- 
am zis mi-a ieşit pe gură, am ştiut că s-ar fi putut întoarce 
împotriva mea, da' dacă i-ai fi văzut privirea aia, Andy — 
întunecată, suspicioasă şi, în acelaşi timp, speriată —, ai fi 
făcut şi tu la fel. 

S-a ridicat în picioare, a început să se răsucească în loc, 
apoi a rămas încremenit, uitându-se în sus. M-am uitat şi io. 
Am remarcat combinezonu' meu, strâns într-un ghemotoc. 

— Am impresia că şi-a scos furou' înainte de-a cădea, a spus 
el, întorcându-şi iar privirea spre mine. Sau înainte de-a sări. 
Sau înainte de ce dracu' a făcut. Aşa e, Dolores? 

— Nu, e al meu. 

— Dacă frământai pâine în bucătărie, a zis el, vorbind 
extrem de rar, ca un copil nu prea deştept care încearcă să 
rezolve o problemă de matematică scrisă pe tablă, atunci ce 
caută lenjeria ta intimă acolo sus? 

N-am reuşit să găsesc nici un răspuns la asta. Sammy şi-a 
pus un picior pe treapta de jos, apoi încă unu”, mişcându-se la 
fel de încet precum vorbise şi ținându-se de balustradă, 


neluându-şi nici un moment ochii de la mine, iar io am înțeles 
dintr-o dată ce voia să facă: să mărească distanța dintre noi. 
Fiin'că îi era teamă că ar putea să-mi vină ideea să-l împing 
şi-pe el aşa cum îşi închipuia c-o îmbrâncisem pe Vera. Exact 
în clipa aia am priceput că, în cel mai scurt timp, o să stau 
aici, pe scaunu' ăsta, şi o să vă împui capu' cu povestea mea. 
Ochii lui ar fi putut să vorbească la fel de bine şi tare: "Ai 
scăpat o dată, Dolores Claiborne şi, având în vedere ce soi de 
om mi-a zis tata că era Joe St. George, poate că a fost mai 
bine. Da' ce ţi-a făcut femeia asta în afară de faptu că te-a 
hrănit şi ţi-a asigurat un acoperiş deasupra capului, plătindu- 
ți şi salariu pe deasupra?" Da' ochii lui strigau mai ales că o 
femeie care a dat un brânci cuiva şi a scăpat s-ar putea să 
mai dea unu'; sau mai bine-zis, o să mai dea unu. lar dacă 
un brânci nu-i e suficient că să rezolve ce şi-a pus în minte, n- 
o să fie nevoie să se gândească prea mult cum să-şi termine 
treaba. Eventual cu un sucitor din marmură. 

— Asta nu te priveşte pe tine, Sammy Marchant. Mai bine 
te-ai întoarce la socotelile tale. Trebuie să chem o ambulanţă. 
Fii sigur că-ţi iei şi geanta înainte de-a pleca, fiin'că altfel o să 
se găsească o grămadă de firme care să vrea să-ţi facă curu' 
arşice. 

— Doamna Donovan n-are nevoie de nici o ambulanţă, a zis, 
coborând încă două trepte cu ochii aţintiți în continuare 
asupra mea, şi încă nu mă duc nicăieri. Cre' că înainte de-a 
chema o ambulanță mai bine l-ai suna pe Andy Bissette. 

După cum ştiţi, aşa am şi făcut. Sammy Marchant a rămas 
acolo, urmărindu-mă cu privirea. După ce-am închis telefonu', 
şi-a strâns scrisorile pe care le împrăştiase (uitându-se din 
când în când peste umăr, probabil să se asigure că nu mă 
furişasem în spatele lui cu sucitoru' ăla din marmură în 
mână) şi apoi s-a aşezat la capu' scării, ca un câine de pază 
care încolțeşte un borfaş. N-a scos un cuvânt, da' nici io. Mi-a 
trecut prin cap că aş putea să ajung prin sufragerie şi 
bucătărie până la etaj ca să-mi recuperez combinezonu!'. Şi ce- 
aş fi rezolvat cu asta? Făcălețu' încă se mai afla pe trepte, nu? 


Destul de curând ai sosit tu, Andy, împreună cu Frank, iar 
puțin mai târziu am mers până la noua secţie de poliție ca să 
dau o declarație. Asta a fost ieri dup-amiază, aşa că n-are nici 
un rost să mai povestesc, nu? Ştii că n-am suflat o vorbă 
despre combinezon, iar când m-ai întrebat de sucitor, ţi-am zis 
că nu sunt absolut sigură cum ajunsese acolo. Numa' asta mi- 
a trecut prin cap să spun, cel puţin până când s-a învrednicit 
careva să vină şi să-mi ia afişu' cu DEFECT de pe creier. 

După ce-am semnat declaraţia, m-am urcat în maşină şi 
am pornit-o spre casă. Totu' s-a petrecut pe tăcute şi atât de 
repede, încât aproape mă convinsesem că n-am de ce să-mi 
mai fac griji. În fond nu io o omorâsem; ci ea căzuse. Îmi tot 
repetam asta şi, până când am ajuns pe aleea de la intrare, 
reuşisem să mă autosugestionez că totu' va fi bine. 

Da' senzaţia asta n-a durat decât până am parcurs drumu' 
de la maşină la uşa din spatele'casei. Acolo am găsit un bilețel 
prins în piu-neze. O simplă foaie de hârtie ruptă dintr-un 
carnețel. Avea o pată de grăsime pe ea, ca şi cum ar fi provenit 
dintr-un carnet pe care cineva îl purta tot timpu' în buzunaru' 
de la spate. "DE DATA ASTA NU MAI SCAPI", scria pe el. Atâta 
tot. La naiba, era de-ajuns, nu vi se pare? 

Am intrat în casă şi am deschis larg ferestrele de la 
bucătărie ca să iasă mirosu' de igrasie. Îmi face silă, da' în 
perioada asta se simte mereu, indiferent dacă aerisesc sau nu. 
Şi nu fiin'că locuiesc mai mult la Vera — adică locuiam —, cu 
toate că şi asta joacă un rol, ci pen' că e o casă moartă... La fel 
de moartă ca şi Joe sau micu' Pete. 

Casele au propria lor viață, pe care o împrumută de la cei 
care trăiesc în ele; sunt absolut convinsă. Micuţu' nostru 
cămin cu un etaj a supraviețuit morţii lu' Joe şi plecărilor la 
şcoală ale celor doi copii mai mari, Selena la Vassar cu o 
bursă (partea ei din banii pentru facultate pentru care îmi 
făcusem atâtea griji s-a dus pe haine şi caiete), iar Joe Junior 
la doi paşi de-aci, la Universitatea statului Maine din Orono. A 
supraviețuit până şi veştii că micu' Pete fusese ucis într-o 
explozie a cazărmii sale din Saigon. S-a-ntâmplat imediat 
după ce-a ajuns acolo, cu mai puţin de două luni înainte de-a 


se termina hărmălaia. Am urmărit la televizoru' Verei 
plângând încontinuu, cum ultimele elicoptere au decolat de pe 
acoperişu' ambasadei. Am putut să mă uşurez aşa fără să-mi 
fie frică de ce-o să spună, fiin'că se dusese până la Boston 
pentru cumpărături. 

Abia după funeraliile micului Pete viața a părăsit-o definitiv, 
după ce-au plecat toţi, iar noi trei, adică io, Selena şi Joe 
Junior, am rămas singuri. Joe Junior vorbea despre politică. 
Tocma' obținuse postu' de manager în Machias, nu prea rău 
pentru un copilandru căruia încă nu i se uscase cerneala de 
pe diplomă şi se gândea să candideze peste vreun an sau doi 
pentru Adunarea Legislativă. 

Selena a povestit un pic despre cursurile pe care le preda la 
Facultatea Albany — asta se-ntâmplă înainte să se mute la 
New York şi să înceapă să scrie —, apoi a tăcut. Ea şi cu mine 
strânsesem vasele şi dintr-o dată mi-am dat seama de ceva. 
M-am întors repede şi am văzut-o uitându-se la mine cu ochii 
ăia întunecați. Po' să spun că i-am citit gândurile, ştiţi, uneori 
părinții sunt în stare s-o facă dacă e vorba de copiii lor, da! nici 
măcar n-aveam nevoie; ştiam la ce se gândeşte, ştiam că acel 
lucru nu-i părăsise niciodată mintea. Am văzut în ochii ei 
aceeaşi întrebare ca în urmă cu doişpe ani, când venise după 
mine în grădină, printre fasole şi castraveți: "l-ai făcut ceva?" 
şi "E vina mea?" şi "Cât timp mai am de plătit?" 

M-am dus la ea, Andy, şi am îmbrăţişat-o. Şi ea m-a strâns 
puţin, da' şi-a ţinut corpu' total rigid — de parcă înghiţise un 
băț — în timp ce s-a lipit de mine; atunci am simțit cum 
dispare viața din casă. Ca ultima răsuflare a unui muribund. 
Cred că şi Selena a simţit. Nu însă şi Joe Junior; şi-a pus poza 
casei pe afişele lui electorale -— am observat că asta îl făcea să 
arate ca un familist şi alegătorii iubeau aşa ceva —, da' nici n- 
a sesizat când a murit, fiin'că de fapt nu-i păsa de ea. Şi de ce 
Dumnezeu să-i pese? Pentru Joe Junior, casa asta era doar 
locul în care se întorcea de la şcoală şi în care taică-său îl 
umilea sau ţipa la el, numindu-l tocilar tăntălău. Cumberland 
Hall, căminul în care a stat la universitate, a însemnat mult 
mai mult pentru el decât casa de pe East Lane. 


Era totuşi căminu' meu, ca şi al Selenei. Cre' că buna mea 
fetiță a continuat să trăiască aici mult după ce i s-a scuturat 
pământu' insulei Little Tall de pe tălpi; pesemne că încă mai 
locuia aici în amintirile ei... În inima ei... În visele ei. 
Coşmarurile ei. 

Mirosu' ăla de igrasie o dată instalat, nu mai poţi scăpa de 
el. 

Am rămas un pic lângă fereastra deschisă ca să iau o gură 
de aer curat, apoi m-a izbit un sentiment ciudat şi m-am decis 
să mă duc şi să încui uşile. Cu uşa din față m-am descurcat 
uşor, da' zăvoru' ăleia din dos a fost atât de nărăvaş, că a 
trebuit să torn o grămadă de ulei Three în One ca să-l clintesc. 
În final am reuşit şi am descoperit şi de ce se înțepenise: 
rugină. Îmi petreceam uneori cinci-şase zile una după alta la 
Vera, da' tot nu puteam să-mi amintesc când m-am deranjat 
ultima dată să încui uşile. 

Gându' ăsta a spulberat tot curaju' din mine. Am intrat în 
dormitor, m-am întins în pat şi mi-am băgat capu' sub pernă, 
ca atunci când eram mică şi mă pedepseau ai mei, 
trimițându-mă devreme la culcare. Am plâns, am plâns şi iar 
am plâns. N-aş fi crezut niciodată că există atâtea lacrimi în 
mine. Am plâns pentru Vera, pentru Selena şi pentru micu' 
Pete; am impresia că şi pentru Joe. Da' cel mai mult am plâns 
pentru mine. Am plâns până mi s-a-nfundat nasu' şi până m- 
au apucat crampele la stomac. Pân la urmă am adormit 

Când m-am trezit, se făcuse întuneric şi telefonu' suna. M- 
am ridicat şi am bâjbâit până în sufragerie să răspund. 
Imediat după ce-am zis alo, cineva, o femeie, a spus: 

— Nu poţi să ucizi. Sper că ştii asta. Dacă legea nu te 
prinde, o să te prindem noi. Nu eşti atât de dăşteaptă pe cât te 
crezi. Nu vrem să avem criminali printre noi, Dolores 
Claiborne; cel puțin nu atâta vreme cât mai există pe insulă 
câţiva creştini adevăraţi care să se împotrivească. 

Eram atât de ameţită, încât la început m-am gândit că 
visez. Până când mi-am dat seama că mă trezisem, s-a 
întrerupt legătura. Am pornit spre bucătărie, cu intenția să 
pun ibricu' de cafea pe foc sau să-mi iau o bere din frigider, 


când telefonu' a sunat din nou. Şi de data asta tot o femeie, 
da' nu aceeaşi. Mi-a aruncat un şuvoi de înjurături, da' io am 
trântit receptoru'. Dorinţa de a plânge a pus din nou stăpânire 
pe mine, da' a naibii să fiu dacă m-am lăsat. Am scos telefonu' 
din priză. M-am dus la bucătărie şi mi-am luat o bere, da' nu 
mi-a plăcut gustu' ei şi am vărsat-o aproape pe toată în 
chiuvetă. Cel mai tare mi-aş fi dorit un scotch, da nu mai 
ținusem nici un strop în casă de la moartea lu! Joe. 

Mi-am umplut un pahar cu apă, însă am constatat că nu 
puteam suporta duhoarea; mirosea aidoma unui bănuț cărat 
o zi întreagă într-un pumn transpirat de copil. Asta mi-a 
amintit de noaptea petrecută în murăriş şi cum am simțit 
acelaşi miros adus de-o adiere uşoară de vânt, apoi de fata 
îmbrăcată într-o rochie vărgată şi dată cu un ruj roz. M-am 
gândit cum de-mi trecuse prin cap că femeia în care se 
transformase se găsea în pericol. M-am întrebat unde se afla şi 
în ce bucluc se băgase, da' niciodată dacă exista, înțelegeți ce 
vreau să spun? Ştiam că există. Nu m-am îndoit niciodată de 
asta 

Da' nu contează; iar îmi zboară mintea, şi gura imediat 
după ea. Tot ce începusem să spun e că apa de la robinet nu- 
mi fusesede nici un folos, ca de altfel nici berea cea mai bună a 
lu' Budweiser — nici măcar două cuburi de gheaţă n-au reuşit 
să îndepărteze mirosu' de cocleală —, iar io am sfârşit uitându- 
mă la o comedie cu poante răsuflate şi bând unu ' dintre 
punciurile hawaiene pe care le ţin în fundu' frigiderului pentru 
gemenii lu' Joe Junior. Mi-am pregătit o cină rece, da' după 
ce-a fost gata mi-a pierit toată pofta de mâncare, aşa că am 
azvârlit-o în găleata cu lături. În schimb mi-am mai luat un 
punci hawaian, m-am întors în sufragerie şi am rămas în fața 
televizorului. Începuse o altă comedie, da' n-am observat nici 
cea mai mică diferență. Pesemne din cauza faptului că nu le- 
am acordat prea multă atenţie. 

N-am încercat să mă gândesc la ce-o să fac în continuare; e 
mai înțelept să nu te-apuci de asemenea calcule în toiu' nopții, 
fiin'că atunci e cel mai posibil ca mintea să ţi-o ia razna. Orice 
socoteli ţi-ai face după lăsarea serii, în nouă cazuri din zece 


trebuie să le reiei a doua zi de dimineață. Aşa că am rămas 
acolo şi, puţin după ce s-au terminat ştirile locale şi a început 
spectacolu' de noapte, am adormit din nou. 

Am avut un vis. A fost despre mine şi Vera, numa' că Vera 
era cum am cunoscut-o prima oară, pe vremea când Joe trăia 
şi toți copiii noştri, ai ei şi ai mei, încă mai stăteau acasă şi se 
ţineau de fustele noastre cea mai mare parte a timpului. În 
visul meu, noi strângeam vasele, adică ea le spăla, iar io le 
ştergeam. Numa' că nu stăteam în bucătărie, ci la mine acasă, 
în fața sobei în stil Franklin din camera de zi. Mi s-a părut 
ciudat, fiin'că Vera nu fusese niciodată la mine acasă. 

Numa! că în vis a fost altfel. Spăla vasele într-un lighean din 
plastic aşezat deasupra sobei, iar farfuriile nu erau ale mele, ci 
ale ei, alea din porțelan fin. Clătea o farfurie, apoi mi-o 
întindea, da' toate îmi alunecau printre degete şi se spărgeau 
de suportu' din cărămizi al sobei. Vera îmi spunea: "Trebuie să 
fii mai atentă, Dolores; când are loc vreun accident, iar tu nu 
eşti atentă, întotdeauna iese un scandal monstru." 

I-am promis să fiu atentă şi am încercat, da' farfuriile îmi 
scăpau din mână una după alta... 

"Nu-i bine deloc", a zis pân la urmă Vera. 'Uită-te şi tu la 
mizeria pe care ai făcut-o!" 

Mi-am aplecat privirea, numa' că în loc de farfurii făcute 
țăndări, pe cărămizi se împrăştiaseră bucățele mici din placa 
dentară a lui Joe şi piatră sfărâmată. "Să nu-mi mai dai încă 
una', am zis io şi am început să plâng. "Am impresia că nu 
mai sunt în stare să strâng vasele. Poate că sunt prea 
bătrână, habar n-am, da' nici nu-mi place să le sparg pe toate, 
de asta sunt sigură." 

Dar ea a continuat să mi le întindă, iar io să le scap pe jos, 
şi sunetu' pe care-l scoteau când atingeau cărămizile devenea 
din ce în ce mai puternic, ajungând să semene mai mult cu o 
bubuitură decât cu clinchetul cristalin pe care-l face porțelanu' 
când se loveşte de ceva tare şi se fărâmă. Pe loc mi-am dat 
seama că visam şi că bubuiturile alea nu făceau parte din vis. 
M-am trezit cu o smucitură atât de bruscă, încât a fost cât p- 


aci să pic de pe scaun. S-a mai auzit încă o bubuitură şi, 
acuma, m-am prins cu ce se mâncau: focuri de armă. 

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Două camioane 
veniseră de pe şosea. Primu' avea în remorcă un om şi al doilea 
cre' că doi. Se părea că fiecare ţinea câte o armă şi, la un 
interval de două secunde, cineva trăgea câte un foc în' aer. Am 
mai sesizat o scânteie şi apoi încă o bubuitură. După felu' 
cum se legănau bărbaţii (bănuiesc că bărbaţi erau, nu ştiu 
sigur) şi după cum şerpuiau camioanele, probabil că toată 
gaşca se îmbătase mangă. Am recunoscut şi unu' dintre 
camioane. 

Ce? 

Nu, n-o să vă spun, am deja destule necazuri. N-am plănuit 
să mai trag pe cineva după mine din cauza unor împuşcături 
la beție. Poate că de fapt nici n-am recunoscut camionu'. 

Oricum, am deschis fereastra când am văzut că nu 
încercau să găurească decât nişte norişori. M-am gândit că se 
vor folosi de partea mai largă a dealului să întoarcă, şi aşa au 
şi făcut. Unu' dintre ei a fost cât p-aci să se împotmolească, ar 
fi ieşit un haz nebun. 

Au venit din nou la mine, huiduind şi zbierând din toţi 
bojocii. Mi-am pus mâna pâlnie la gură şi am ţipat: Plecaţi de- 
aici! Unii încearcă să doarmă! cât de tare am putut. Unul 
dintre camioane s-a clătinat un pic, aproape să intre într-un 
şanţ, aşa că am impresia că am reuşit să bag spaima în ei. 
Tipu' care stătea în remorcă (era ăla pe care până acu' câteva 
minute crezusem că l-am recunoscut) a picat drept în fund. 
Am o pereche zdravănă de plămâni, iar dacă am chef, sunt în 
stare să hohotesc de râs în orice moment. 

— Cară-te de pe Little Tall Island, scârbă blestemată şi 
ucigaşă! a zbierat unu' şi a mai tras vreo câteva focuri în aer. 

Numa! că ăsta era modu' lor de a-mi arăta ce coaie mari au, 
pen' că m-au lăsat în pace. l-am auzit cum se îndreptau 
urlând spre oraş — şi spre baru' ăla care s-a deschis anu' 
trecut, bag mâna în foc — cu boturile guițând şi pişându-se 
împrăştiat, la fel cum îşi pun ei la cale toate vicleniile. Doar 
ştii cum sunt bărbaţii când se îmbată şi conduc camioane. 


Asta mi-a mai schimbat starea de spirit. Frica îmi trecuse şi 
nu mă mai simţeam gata să izbucnesc în plâns. Încă mai 
eram destul de şucărită, da' nu chiar atât de furioasă, încât să 
nu-mi pot da seama de ce tipii ăia îmi făcuseră asemenea 
lucruri. lar când mânia m-a împins să trec peste asta, am 
împiedicat-o, gândindu-mă la Sammy Marchant, la felu' cum 
îi arătau ochii atunci când stătea îngenuncheat pe scări — 
aruncându-şi privirea mai întâi spre sucitor şi apoi spre mine 
—, întunecați, asemeni oceanului înainte de furtună, la fel ca 
ai Selenei, în grădină. 

Deja ştiam că aveam să vin aici, Andy, da' numa' după ce- 
au plecat oamenii ăia am încetat să mă mai păcălesc de una 
singură că încă mai pot alege ce poveste să vă spun. M-am 
convins că trebuia să recunosc sincer absolut totu. M-am 
întors în pat şi am dormit liniştită până la nouă fără un sfert 
dimineața. Nu m-am mai sculat aşa de târziu dinainte de-a 
mă căsători. Presupun că am vrut să mă odihnesc ca să pot 
vorbi toată noaptea asta împuţită. 

După ce m-am trezit, m-am hotărât să vin cât mai repede 
aici — aşa cum înghiți pe nerăsuflate un medicament amar —, 
da' ceva m-a oprit pân' să ies pe uşă, altfel v-aş fi bătut la cap 
cu toate astea mult mai devreme. 

Mi-am făcut o baie şi, înainte de-a mă îmbrăca, am băgat 
din nou telefonu' în priză. Nu mai era întuneric şi nici io nu 
mai pluteam pe jumate în vis. Mi-am spus că, dacă cineva mă 
mai sună să mă înjure, o să-i trântesc şi io vreo câteva, 
începând cu 'laşule" şi "'mâţă împuţită”. Oricum, n-am apucat 
decât să-mi trag ciorapii pe mine şi a şi sunat. Am ridicat 
receptoru', pregătită să-i dau ăluia de la capătu ' firului o doză 
bunicică de înjurături, când o voce de femeie a zis: 

— Alo? Pot vorbi cu duduia Dolores Claiborne? 

Mi-am dat seama imediat că era un telefon interurban, şi 
nu numa! din cauza ecoului care se aude pe fir în asemenea 
cazuri. Ci fiincă nu există nimeni pe insulă care să-i spună 
cuiva "duduie". Poate "'domnişoară' sau 'doamnă', da' 
"duduie" încă n-a reuşit să traverseze drumu' dinspre 


continent, cel mult numa cu ajutoru' unei reviste 
săptămânale. 

— La telefon. 

— Sunt Alan Greenbush. 

— Ciudat, am spus io cât se poate de politicos, da' mie nu- 
mi prea sună a Alan Greenbush. 

— Vă sun de la biroul lui, a zis ea, ca şi cum n-ar mai fi 
auzit o asemenea tâmpenie. Aşteptaţi un moment să vi-l dau 
pe domnul Greenbush? 

La început, numele ăsta m-a luat prin surprindere, ştiam 
că-l mai auzisem undeva, da' nu-mi dădeam seama unde. 

— În legătură cu ce? am întrebat io. 

A avut o ezitare, ca şi cum n-ar fi trebuit să-mi dea o 
asemenea informaţie, apoi a spus: 

— Cred că în legătură cu doamna Vera Donovan. Puteţi să 
aşteptaţi o clipă, duduie Claiborne? 

Atunci mi s-a aprins beculeţu' — Greenbush, ăla care-i 
trimitea scrisorile alea recomandate. 

— Îhî, i-am răspuns. 

— Poftim? 

— Aştept. 

— Mulţumesc. 

Apoi am auzit un clic şi am rămas un pic singură, 
aşteptând acolo, doar cu ciorapii pe mine. Nu multă vreme, da' 
mie mi s-a părut un veac. Înainte de a intra pe fir, mi-a trecut 
prin cap că era în legătură cu actele pe care le semnasem în 
locu' Verei — mă prinseseră. Exista o probabilitate imensă; aţi 
remarcat vreodată că, dacă se-ntâmplă vreun lucru rău, îl 
urmează toate relele dup-aia? Apoi a intrat pe fir: 

— Duduia Claibome? a spus el. 

— Da, sunt Dolores Claibome. 

— Reprezentanţii legii din Little Tall Island m-au sunat ieri 
după-amiază şi m-au informat oficial că doamna Vera 
Donovan a decedat. Era destul de târziu când am primit 
telefonul, aşa că m-am hotărât să aştept până azi dimineaţă 
ca să vă sun. 


M-am gândit să-i zic că pe insulă se găsiseră unii pe care 
nu i-a frământat deloc la ce oră să mă sune, da' sigur că m- 
am abținut 

Şi-a dres vocea, apoi a reluat: 

— Am primit o scrisoare de la doamna Donovan acu' cinci 
ani, care m-a împuternicit în mod special să vă informez 
asupra averii sale în cel mult douăşpatru de ore de la deces. 
Şi-a mai dres o dată vocea şi a continuat: Deşi am vorbit 
frecvent cu dânsa la telefon de-atunci încoace, aceasta a fost 
ultima scrisoare pe care am primit-o. 

Avea un glas uscat şi agitat. Stilu' de voce care, indiferent ce 
ți-ar spune, nu se poate să n-o asculți. 

— Despre ce vorbeşti, omule? Atâta gargară şi cuvinte goale! 
Zi-mi o dată! 

— Am plăcerea să vă informez că, în afară de o mică parte 
care va fi donată Căminului pentru Copiii Străzii din Noua 
Anglie, sunteţi singurul beneficiar al testamentului doamnei 
Donovan. 

Limba mi s-a lipit de ceru' gurii şi n-am fost în stare să mă 
gândesc decât la cum s-a prins ea, după un timp, de şmenu' 
cu aspiratoru.. 

— Veţi primi o telegramă de confirmare în cursul zilei de 
astăzi, dar sunt foarte încântat că am putut discuta cu 
dumneavoastră despre acest subiect înainte de sosirea ei, căci 
doamna Donovan a insistat foarte mult asupra acestei 
chestiuni. 

— Îhî, am zis, putea fi într-adevăr foarte insistentă. 

— Sunt sigur că moartea doamnei Donovan v-a întristat 
adânc, ca pe noi toţi, de altfel, dar am vrut să ştiţi că veţi fi 
foarte bogată de-acum încolo, iar dacă vă pot îndruma în 
vreun fel având în vedere aceste circumstanțe, aş fi fericit să o 
fac, aşa cum m-am ocupat şi de afacerile doamnei Donovan. 
Bineînţeles că testamentul va trebui să fie autentificat, dar nu 
cred să existe vreo problemă sau vreo amânare. De fapt... 

— Stai un pic, amice, l-am întrerupt io cu un soi de orăcăit. 
Parcă aş fi fost o broască într-un iaz secat. Despre câţi bani 
vorbeşti acolo? 


Normal că ştiam că avea destui; faptu' că în ultimii ani n-a 
purtat decât pijamale flauşate şi a ţinut un regim dietetic cu 
supe Campbell şi mâncare Gerber pentru bebeluşi nu schimba 
absolut nimic. Îi vedeam casa, maşinile, iar uneori mă uitam 
mai mult decât numa la semnătură pe hârtiile alea care 
soseau în plicuri recomandate. Unele erau forme de transfer 
ale stocurilor de acțiuni şi ştiam şi io că atunci când vinzi 
două mii de acțiuni ale firmei Upjohn şi cumperi patru mii de- 
ale firmei Mississippi Valley Light and Power nu te afli chiar pe 
drumu! înspre azilu' săracilor. 

Da' nu întrebam asta fiin'că voiam să cer cărți de credit ca 
să comand diverse lucruri din catalogu' Sears, să nu credeți 
aşa ceva. Aveam cu totu' alt motiv. Îmi dădeam seama că 
număru' ălora care s-ar fi gândit că io am omorât-o probabil 
că avea să crească o dată cu fiecare dolar în plus pe care mi-l 
lăsase, şi voiam să aflu cât de tare o să mă lovească asta. 
Credeam că sunt vreo şaizăci sau şaptezăci de mii... cu toate 
că el îmi declarase că o parte or să se ducă la un orfelinat, aşa 
că mie îmi reveneau şi mai puțini. 

Şi am mai simțit ceva — asemeni înțepăturii unei albine 
care ţi se aşează pe ceafă într-o zi de iunie. Ceva ce nu era în 
regulă cu ultima propoziţie a lui. Însă nu puteam să-i dau de 
capăt, la fel cum se-ntâmplase atunci când secretara îi 
pronunțase prima dată numele. 

A spus ceva ce n-am înțeles prea bine. Mi-a sunat în genu' 
'buru-buru-în-jur-de-treizăci de-milioane-de-dolari". 

— Ce-aţi spus, domnule? 

— Că după autentificare, taxe de legalizare şi încă vreo 
câteva impozite, vor mai rămâne în jur de treizeci de milioane 
de dolari. 

Mi-am simţit mâna de pe telefon ca atunci când te scoli din 
somn şi-ţi dai seama că ai dormit pe ea cea mai mare parte a 
nopții... ţeapănă în mijloc şi cu furnicături pe margini. Aveam 
furnicături şi la picioare, şi dintr-o dată lumea mi s-a părut 
iar construită toată din sticlă. 

— Îmi pare rău, am zis. 


Îmi auzeam foarte distinct şi limpede cuvintele, da' nu mă 
simțeam în nici un fel legată de cele ce-mi ieşiseră pe gură. Mi 
se părea doar un clănțănit, cum fac jaluzelele când suflă un 
vânt puternic. 

— Nu-i prea bună legătura. Cre' că aţi spus ceva ce conţinea 
şi cuvântu' milion. 

Apoi am râs, numa! ca să-i arăt cât de prostesc îmi suna şi 
mie, da' o parte din mine n-a considerat că e atât de prostesc, 
fiin'că a fost cel mai fals râs pe care l-am scos vreodată: un fel 
de Hi-ha, hi-ha, hi-ha. 

— Chiar am spus milion. De fapt, am spus treizeci de 
milioane. 

Şi ştiţi ceva, cre' că ar fi chicotit dacă n-ar fi fost cadavrul 
Verei. Donovan la mijloc. Am impresia că era emoționat, că, 
deşi avea vocea aia uscată şi limpede, era ca dracu de 
emoționat. Presupun că se simțea ca John Bearsford Tipton, 
tipu' ăla bogat care arunca milioane pe geam cât ai clipi din 
ochi, în emisiunile alea de la televizor. Sigur că voia să se 
ocupe de afacerile mele, şi asta juca un rol important; am 
sentimentu' că pentru oameni ca el, banii sunt ca trenulețele 
electrice, aşa că n-avea nici un chef să piardă mărețu' set al 
Verei, da' cre' că cel mai tare îl distra să-mi audă mie cuvintele 
sforăitoare. 

— Nu-nţeleg, am zis, însă atât de încet, încât cu greu m-am 
putut auzi. 

— Cred că îmi dau seama ce simţiți acum. E o sumă foarte 
mare şi normal că vă va trebui un timp să vă obişnuiţi cu 
gându.. 

— Cât de mare e de fapt? l-am întrebat, şi de data asta chiar 
a chicotit. 

Andy, dacă s-ar fi aflat lângă mine, probabil că i-aş fi tras 
un şut în cur. 

Mi-a mai zis o dată treizăci de milioane de dolari şi m-am 
gândit că, dacă-mi mai amorțea puţin mâna, scăpam telefonu' 
pe jos. Am început să intru în panică. Ca şi cum cineva s-ar fi 
găsit în interioru' capului meu şi s-ar fi apucat să desfăşoare 
un cablu de oţel. 


M-am gândit: treizăci de milioane de dolari — da' astea nu 
erau decât cuvinte. lar când am încercat să pricep ce 
înseamnă, tot ce mi-am putut imagina a fost un desen ca alea 
din cărțile umoristice cu Scrooge McDuck pe care Joe Junior 
obişnuia să i le citească micului Pete pe când avea vreo patru- 
cinci ani. Am văzut o grotă imensă, plină de monede şi 
bancnote, numa' că în loc de Scrooge McDuck, care se bălăcea 
prin tot bănetu' ăla cu lăbuțele lui vărgate şi ochelarii cocoţați 
pe cioc, m-am închipuit pe mine, vâslind cu papucii de casă. 
Apoi imaginea a dispărut şi mi-am reamintit privirea lu' 
Sammy Marchant mutându-se dinspre făcăleț înspre mine şi 
înapoi spre făcăleț, şi de femeia care m-a sunat şi mi-a zis că 
încă mai existau creştini adevăraţi pe insulă, care n-aveau de 
gând să admită criminali printre ei. Am cugetat la ce-or să 
creadă ea şi cu prietenii ei când or să afle că Vera mi-a lăsat 
moştenire treizăci de milioane de dolari... Şi gândul ăsta mi-a 
intensificat panica. 

— Nu-mi puteți face asta! am spus io sălbatic. Mă auziți? 
Nu mă puteți obliga să-i iau! 

Acu' a fost rându' lui să spună că n-a înţeles prea bine, că 
se pierduse legătura din cauza distanței mari. Nici nu m-a 
mirat. Când unu' ca Greenbush aude pe cineva declarând că 
nu-şi doreşte un calup de treizăci de milioane de dolari bani- 
gheață, îşi închipuie că sigur s-a buşit aparatura. Îmi 
deschisesem gura să-i repet că trebuia să şi-i ia înapoi, că 
putea să-i verse până la ultimu' cent Căminului pentru Copiii 
Străzii din Noua Anglie, când am priceput, dintr-o dată, ce nu 
era în regulă cu toată povestea. Nu mi-a venit aşa, pur şi 
simplu; m-a izbit în cap de parcă ar fi fost o grămadă de 
cărămizi. 

— Donald şi Helga! am zis. 

Probabil i-am părut ca un concurent dintr-un joc de la 
televizor care găseşte răspunsu' corect în ultima secundă. 

— Poftim? a întrebat el, prudent. 

— Copiii ei! am spus. Fiu şi fiica ei! Banii ăştia le aparțin 
lor, nu mie! Ei sunt rudele cele mai apropiate! lo nu sunt 
decât o menajeră spurcată! 


A urmat o pauză atât de lungă, încât am crezut că s-a 
întrerupt legătura; nici n-aş fi regretat. Sinceră să fiu, mă 
simțeam îngrozitor de slăbită. Eram pe punctu' de-a închide, 
când mi-a zis cu vocea aia plată şi stranie a lui: 

— Nu ştiţi? 

— Ce nu ştiu? am răcnit la el. Ştiu că avea un fiu pe nume 
Donald şi o fiică pe nume Helga! Mai ştiu că se credeau prea ai 
dracu' de buni ca să vină pân aici s-o vadă, cu toate că ea 
întotdeauna le ţinea camerele pregătite, da' bănuiesc că n-or 
să mai fie chiar atât de buni când s-o pune problema să-şi 
împartă o aşa grămadă de gologani, acu' c-a murit! 

— Nu ştiţi? a repetat. Apoi a reluat ca şi cum s-ar fi adresat 
chiar lui însuşi. Cum de nu ştiţi, după ce-aţi lucrat atâta 
vreme pentru ea? Cum de nu? Să nu vă fi zis Kenopensky? 

Şi până să apuc să intervin, a început să-şi răspundă 
singur la propriile-i întrebări. 

— Normal că e posibil. Cu excepția unei mici ştiri apărute 
într-un ziar local a doua zi, a reuşit să treacă totu' sub tăcere 
— puteai s-o faci acu' treizeci de ani dacă aveai cu ce să 
plăteşti. Nici nu ştiu dacă a existat măcar vreun anunț 
mortuar. S-a oprit, apoi a spus ca cineva care tocma a 
descoperit ceva nou — ceva extraordinar — despre o persoană 
pe care o cunoştea de-o viață întreagă. Vorbea despre ei de 
parcă ar fi fost vu, nu-i aşa? Toţi aceşti ani! 

— Despre ce dracu' trăncăneşti? am urlat la el. Mă simțeam 
ca şi cum mi-ar fi coborât un lift până în stomac şi dintr-o 
dată tot felu' de lucruri — mici amănunte — au început să se 
potrivească în mintea mea. Nu mi-o dorisem, da' pân la urmă 
tot s-a-ntâmplat. Sigur că vorbea despre ei de parcă ar fi fost 
vii! Sunt vii! El creează o companie în Arizona — Golden West 
Associates! Ea concepe modele de rochii în San Francisco... 
Gaylord Fashions! 

Numa! că Vera citea mereu romane istorice din alea ieftine 
în care femei cu rochii decoltate sărută bărbaţi dezbrăcaţi 
până la brâu, iar cărțile făceau parte din colecția Golden West 
— scria pe o foiţă aurie de pe copertă. Şi brusc mi-am amintit 
că se născuse într-un orăşel numit Gaylord, din Missouri. 


Voiam să cred că-i zicea altfel — Galen sau poate Galesburg —, 
da' îmi era imposibil. Însă fiica ei ar fi putut să denumească 
firma după orăşelu' în care se născuse maică-sa... mi-am spus 
10. 

— Duduie Claiborne, a zis Greenbush cu o voce joasă şi 
agitată, soțul doamnei Donovan a murit într-un accident 
nefericit pe vremea când Donald avea cinşpe ani, iar Helga 
treişpe... 

— Ştiu! am spus, ca şi cum aş fi dorit să-l fac să creadă că 
dacă aflasem asta, ştiam şi restu. 

— „ŞI, în consecință, relaţiile dintre doamna Donovan şi 
copii au devenit extrem de proaste. 

Ştiam şi asta. Îmi amintesc că oamenii observaseră cât de 
tăcuți fuseseră copiii când au apărut de Memorial Day pentru 
a-şi petrece vacanța pe insulă ca de obicei şi cum câţiva au 
remarcat că nu-i mai puteai vedea pe toţi trei împreună, lucru 
deosebit de ciudat dacă luăm în considerare moartea 
neaşteptată a domnului Donovan din anu' trecut; în general, o 
chestie ca asta îi apropie pe oameni... Cu toate că în cazu 
celor de pe insulă presupun că lucrurile nu stau tocmai aşa. 
Şi apoi mi-am mai adus aminte ceva, ceva ce-mi spusese 
Jimmy DeWitt la sfârşitu' anului ăla 

— În 1961, imediat după 4 Iulie, au avut o ceartă violentă 
într-un restaurant, am spus. Fata şi băiatu' au plecat a doua 
zi. Masculu' feroce — vreau să zic Kenopensky — i-a însoțit 
până pe continent în barca lor cu motor. 

— Da. S-a întâmplat să aflu de la Ted Kenopensky motivu' 
pentru care s-au certat. Donald îşi luase cu o primăvară în 
urmă permisul de conducere, iar doamna Donovan îi 
cumpărase o maşină pentru ziua lui de naştere. Helga a spus 
că-şi doreşte şi ea una. Se pare că Vera — doamna Donovan — 
a încercat să-i explice că era o idee tâmpită, fiin'că n-avea ce 
face cu o maşină fără carnet de conducere, pe care nu l-ar fi 
putut obține până la cinşpe ani. Helga i-a replicat că asta nu 
se întâmpla decât în Maryland, şi nu în Maine, că aici ar fi fost 
posibil şi mai devreme, adică la paişpe ani... pe care deja îi 


împlinise. Există vreo şansă să fi fost adevărat, duduie 
Claiborne, sau n-a fost decât o fantezie de adolescentă? 

— Pe vremea aia era adevărat, da' cre' că acu' tre' să ai cel 
puţin cinşpe ani. Domnule Greenbush, maşina pe care i-a 
făcut-o cadou fiului ei a fost cumva... un Corvette? 

— Da. Cum de-ai aflat asta, duduie Claiborne? 

— Pesemne că am văzut vreo poză cu el cândva, am zis, fără 
să-mi aud nici io vocea îmi suna în minte vocea Verei. "Am 
obosit să-i mai văd pe ăia sub lumina lunii ridicând cu 
macaraua maşina Corvette", mi-a spus ea în timp ce zăcea pe 
trepte. "Am obosit să mai văd apa țâşnind pe geamu' deschis 
de pe partea copilotului." 

— Mă surprinde că a păstrat vreo fotografie. Vedeţi, 
dumneavoastră, Donald şi Helga Donovan au murit în acea 
maşină. S-a întâmplat în octombrie 1961, cu aproape un an 
după decesul tatălui lor. Se pare că fata se afla la volan. 

A continuat să vorbească, da' nu l-am mai ascultat; Andy, 
eram prea ocupată să-mi umplu mie golurile şi căpătasem o 
viteză atât de mare, încât presupun că pe undeva ştiusem 
dinainte c-au murit... Probabil că în adâncul meu fusesem 
convinsă permanent de asta. Greenbush mi-a zis că băuseră şi 
că mergeau cu mai mult de-o sută cincizăci de kilometri pe 
oră în clipa în care fata a greşit o curbă şi a intrat în dig; şi că 
pesemne amândoi pieriseră înainte ca maşina aia pretențioasă 
de două locuri a lor să atingă pamântu'. 

Mai zicea că şi ăsta fusese un accident, da' poate că io 
învățasem mai mult decât el despre accidente. 

Probabil şi Vera; poate că întotdeauna se gândise că cearta 
din vara aia nu fusese absolut deloc legată de faptu' că Helga 
avea să-şi ia sau nu permisu' de conducere în statu' Maine; 
ăsta nu fusese decât cel mai la îndemână pretext. Când 
McAuliffe m-a întrebat pe ce temă m-am contrazis cu Joe 
înainte ca el să mă strângă de gât, i-am răspuns că, în primu' 
rând, pe chestia banilor şi dup-aia a băuturii. Am observat că 
la suprafață, discuţiile dintre oameni sunt în general mult 
diferite de ceea ce se găseşte la baza lor şi s-ar fi putut ca în 


realitate motivu' pentru care se păruiseră atunci să fi fost 
povestea cu Michael Donovan de dinainte cu un an. 

Ea şi masculu' feroce l-au ucis, Andy, ea s-a ocupat de tot, 
singuru! lucru pe care nu l-a făcut fiind să-mi spună mie. Nici 
n-au prins-o, da' câteodată ăia din familie deţin nişte piese de 
puzzle pe care legea nu le are. Cei ca Selena, de exemplu... şi 
poate ca Donald sau Helga Donovan. Mă tot întreb cum 
arătau în vara aia, înainte de a se certa în restaurantu' The 
Harborside şi de a-şi lua pentru ultima dată zboru' de pe 
insulă. M-am străduit să-mi amintesc ce expresie aveau ochii 
lor când se uitau la Vera, dacă semăna cu a Selenei, şi n-am 
reuşit. Poate că-mi trebuie mai mult timp, da' nici nu sunt 
nerăbdătoare să. aflu dacă înțelegeți ce vreau să zic. 

lo ştiu că şaişpe ani era o vârstă prea mică pentru ca un 
copilaş neastâmpărat cu Don Donovan să-şi ia carnetu' de 
conducere — a dracu' de mică —, şi dacă mai pui şi maşina aia 
zburdalnică, obţii un paşaport pentru un dezastru. Vera avea 
suficientă minte încât să-şi dea şi ea seama, probabil că se 
pişa pe ea de frică. I-o fi detestat tatăl, da' pe fiu l-a iubit mai 
presus de orice. Sunt sigură. Şi totuşi, pân la urmă, l-a lăsat. 
Aşa dură cum era, ea a băgat dinamita în buzunaru' lui, şi al 
Helgăi, după cum s-a văzut, pe vremea când încă nu se afla 
decât în liceu şi abia începuse să se bărbierească. Cred că se 
simțea vinovată, Andy. Şi poate îmi place să cred că numai 
atât, nici nu vreau să mă gândesc că mai exista şi teamă la 
mijloc, că e posibil ca o pereche de copii bogaţi ca ei să-şi fi 
şantajat mama, folosindu-se de moartea tatălui, pentru a 
dobândi ceea ce-şi doreau. Nu prea îmi vine să cred... da' nu-i 
imposibil. Într-o lume în care un bărbat îşi pierde luni întregi 
încercând să se culce cu propria-i fiică, cred că orice e posibil. 

— Sunt morți, i-am spus lu' Greenbush. Asta vrei să-mi zici. 

— Da. 

— Sunt morți de mai mult de treizăci de ani. 

— Da, a repetat el. 

— Şi tot ce mi-a povestit despre ei a fost minciună. 

Şi-a dres încă o dată vocea — omu' ăla este unu' dintre cei 
mai mari curățători de gâturi, dacă punem la socoteală 


discuția noastră de azi —, iar când a vorbit din nou, devenise 
aproape uman. 

— Ce v-a îndrugat despre ei, duduie Claibome? 

Şi după ce-am stat să mă gândesc, Andy, m-am prins că-mi 
spusese o droaie începând cu vara lu' 1962, când a sosit 
arătând cu zece ani mai bătrână şi cântărind cu vreo nouă 
kile mai puţin decât în urmă cu un an. Îmi zisese că poate 
Donald şi Helga or să vină să-şi petreacă luna august pe 
insulă şi să verific dacă existau destui biscuiţi Quaker Rolled 
Oats, fiin'că numa! d-ăştia mâncau ei la micu' dejun. Apoi, îmi 
aminteam când s-a întors în octombrie — în perioada în care 
Kennedy şi Hruşciov discutau dacă să arunce sau nu cu 
bomba — şi mi-a declarat c-o s-o văd mai des de-acu' încolo. 
"Sper că şi pe copii", mi-a zis, da' era ceva în glasul ei, Andy... 
şi în ochii ei... Mai mult ochii îmi veneau în minte, aşa cum 
rămăsesem acolo, cu telefonu! în mână. Cu gura îmi îndrugase 
o grămadă de poveşti de-a lungul anilor, despre unde se 
duceau la şcoală, despre ocupațiile şi prietenii lor (cică Donald 
se însurase şi avea doi copii, iar Helga se măritase şi apoi 
divorțase), da' mi-am dat seama că, încă din vara lu' 1962, 
ochii ei nu-mi spuseseră mereu decât un singur lucru: 
muriseră. Îhî... da' poate nu chiar de tot. Nu, atâta timp cât 
mai exista o menajeră costelivă şi urâtă pe-o insulă din Mâine 
care încă mai credea că trăiesc. 

De-aici, mintea mi-a zburat până-n vara lu' 1963 — vara în 
care îl ucisesem pe Joe, aia cu eclipsa. Fusese fascinată de 
eclipsă, da' nu numa  fiin'că aşa ceva ţi se-ntâmplă o singură 
dată în viață. Nu dom'le. Se îndrăgostise de ea pen' că avea 
impresia c-o să-i aducă pe Donald şi pe Helga la Pinewood. Mi- 
o zisese de nenumărate ori. lar expresia aia din ochii ei, care 
ştia că nu mai erau pe lumea asta, dispăruse în primăvara şi 
vara acelui an. 

Ştiţi ce cred io? Cre' că din martie sau aprilie 1963 până în 
mijlocu' lu' iulie, Vera Donovan fusese nebună; că în lunile 
alea fusese cu adevărat convinsă că trăiau. Alungase din locu' 
în care i se ascunsese în minte imaginea maşinii Corvette 
apărând de după dig; fusese convinsă că-i readuce la viață 


numa' printr-o credință puternică şi pură. Convinsă că-i 
readuce la viață? Nu, nu-i corect. Eclipsată că-i readuce la 
viaţă. 

Înnebunise şi am impresia că voia să rămână aşa — poate ca 
să-i capete înapoi, poate ca să se pedepsească, ori amândouă 
—, da' pân la urmă a dat greş, fiincă în adâncu' ei mai era 
destul de sănătoasă. Cu o săptămână sau zece zile înainte de 
eclipsă, a intrat în declin. Îmi amintesc perioada aia, în care 
noi, cei care lucram pentru ea, pregăteam neobişnuita 
expediție şi petrecerea de după, de parcă ar fi fost ieri. Fusese 
într-o dispoziție bună toată luna iunie şi o parte din iulie, da' 
cam pe vremea când mi-am trimis copiii de-acasă totu' s-a dus 
dracu'. Vera a început să se poarte ca Regina de Cupă din 
Alice în Țara Minunilor, răcnind la oameni, dacă i se năzărea c- 
o privesc câş, concediind pe cine se nimerea în dreapta şi-n 
stânga. Probabil c-a fost ultima ei încercare de a-şi dori să-i 
învie. De-atunci încolo s-a resemnat cu ideea că sunt morți, 
da' în acelaşi timp nici n-a lăsat baltă petrecerea. Vă imaginați 
cât curaj i-a trebuit pentru asta? Câtă forță să treacă peste 
un-îimpuţit-ca-o-borâtură-de-eşec? 

Şi încă un lucru — ce s-a petrecut după ce m-am ridicat 
împotriva ei pen' că o dăduse afară pe fata aia, Jolander. Când 
Vera a venit la mine mai târziu, am fost sigură c-o să mă 
concedieze. Însă mi-a înmânat o pungă cu aparatură de privit 
eclipsa şi şi-a cerat — cel puţin ceea ce credea Vera că sunt — 
scuze. A spus că uneori o femeie tre' să fie jigodie. "Uneori", 
mi-a zis, "o femeie trebuie să fie jigodie ca să reziste". 

Îhî, m-am gândit io. Când nu mai ai altceva, asta îţi 
rămâne, întotdeauna asta. 

— Duduie Claiborne? mi-a vorbit un glas în ureche, şi 
atunci mi-am amintit că se mai afla cineva pe linie; uitasem 
complet de el. Duduie Claibome, mai sunteți acolo? 

— Da. 

Mă întrebase ce-mi povestise Vera despre copii şi asta îmi 
fusese de-ajuns ca să mă întorc cu mintea la vremurile alea 
vechi şi triste... Da' nu vedeam cum i-aş putea spune şi lui, 
unui bărbat care nu ştia nimic despre viața noastră de-aici, 


din Little Tall. Despre viaţa ei din Little Tall. Cu alte cuvinte, s- 
o fi priceput el foarte tare la Upjohn şi la Mississippi Valley 
Light and Power, da' n-o bunghea deloc când venea vorba de 
sârmele de prin colțuri. 

Sau iepuraşii de praf. ' 

— Te întrebasem ce-ţi poves... a început el. 

— Mi-a spus să le păstrez paturile pregătite şi o grămadă de 
Quaker Rolled Oats în cămară. Că voia să fie gata să-i 
primească, dacă ei s-ar fi decis în ultimu' moment să se 
întoarcă. 

Şi era foarte aproape de adevăr, Andy, oricum destul de 
aproape pentru Greenbush. 

— Păi, e uluitor, a zis cu acelaşi ton pe care l-ar fi folosit un 
doctor ca să afirme: "Asta-i o tumoare pe creier!" 

Dup-aia am mai discutat puţin, da' nu prea am idee despre 
ce. Cre' că i-am repetat că nu vreau să iau nici cel mai mic 
bănuţ şi, după felu' cum mi-a vorbit el — blând, amabil şi 
oarecum indulgent —, mi-am dat seama că atunci când a 
vorbit cu tine, Andy, n-ai pomenit nici un moment de noile 
indicii pe care ţi le furnizase Sammy Marchant şi care fuseseră 
aflate de toată lumea din Little Tall. Pesemne ţi-ai spus că nu 
era treaba lui, cel puţin nu încă. 

Îmi amintesc că i-am zis să-i dea pe toți copiilor străzii, iar 
el mi-a replicat că-i imposibil. Că io pot, după ce-o să se 
autentifice testamentu' (cu toate că până şi cel mai mare 
tăntălău din lume ar fi ştiut că nu m-ar mai fi crezut în stare 
să fac aşa ceva o dată ce aş fi înțeles cu adevărat ce se- 
ntâmplase), da' că el nu. 

În final, i-am promis c-o să-l sun când o să fiu "cu mintea 
un pic mai limpede", după cum s-a exprimat, şi a închis. Am 
rămas acolo o grămadă de timp — cinşpe minute sau chiar 
mai mult. Mă simţeam... strivită. De parcă toți banii ăia s-ar fi 
aruncat asupra mea şi s-ar fi lipit de mine ca mugştele de 
hârtia specială pe care taică-meu obişnuia s-o atârne pe 
terasă în vremurile de demult. Îmi era teamă că or să se 
lipească din ce în ce mai tare de mine, dacă o să mă mişc, că 


or să mă acopere şi n-o să mai am nici o şansă pe lume să mă 
eliberez. 

Până când să încep să mă mişc, uitasem complet să mai vin 
la secția de poliție ca să te văd, Andy. Sinceră să fiu, aproape 
că am uitat să mă şi îmbrac. Pân' la urmă mi-am tras pe mine 
o pereche de blugi şi un tricou, cu toate că rochia pe care mă 
gândisem să mi-o pun zăcea frumos întinsă pe pat (şi încă mai 
e, dacă n-a spart cineva uşa şi nu s-a răzbunat făcându-i ei 
ceea ce şi-ar fi dorit să-i facă proprietarei). Mi-am încălțat şi 
galoşii, şi gata. 

Am ocolit bolovanu' ăla mare şi alb aflat între şopron şi 
murăriş, oprindu-mă din când în când să mai arunc o privire 
înspre tufişuri şi să ascult freamătu' rugilor de mure. Am zărit 
betonu' alb ce astupa puţu'. Asta m-a făcut să tremur, ca şi 
cum aş fi căpătat o gripă cu febră. Am scurtat drumu 
traversând Păşunea Rusească şi am ajuns până în locu' unde 
East Lane se îmbucă cu East Head. Am rămas un pic acolo, 
lăsând briza oceanului să-mi dea păru' pe spate şi să mă 
curețe cu adierea ei, ca de obicei, apoi am coborât scările. 

O, nu te îngrijora atâta, Frank — sfoara aşezată de-a 
curmezişu' lor şi afişu' ăla de avertizare încă mai exista; 
numa! că nu-mi mai păsa prea tare de scările alea gata să se 
prăbuşească, după toate câte mi se-ntâmplaseră. 

Am mers până jos, unde se găsesc stâncile. Docu' vechi — 
ăla pe care bătrânii îl numeau docu' lu' Simmons — era acolo, 
ştiţi, da' nu mai rămăsese nimic din el în afară de câțiva stâlpi 
şi două inele din fier prinse în granit şi ruginite de tot. 
Semănau cu ceea ce mi-aş fi imaginat io că sunt nişte orbite 
de balaur înfipte într-un craniu. Când eram mică, am pescuit 
de pe docu' ăla de nenumărate ori, Andy, şi nu mi-am 
închipuit vreodată că o să se degradeze în asemenea hal, 
numa! că pân la urmă marea ia totu' cu ea. 

M-am aşezat pe treapta de jos, bălăngănindu-mi picioarele, 
şi am stat aşa vreo şapte ore. Am urmărit refluxul şi deja se 
pornise fluxul când am plecat de-acolo. 

La început am încercat să mă gândesc la bani, da' nu m-am 
putut concentra Poate că ăia care s-au obişnuit de-o viaţă cu 


ei sunt în stare. De fiecare dată când mă chinuiam, în fața 
ochilor îmi apărea Sammy Marchant uitându-se mai întâi la 
sucitor... şi dup-aia la mine. Numa' aşa ceva însemnau banii 
pentru mine atunci, Andy, şi numa' asta înseamnă şi acuma 
— Sammy Marchant uitându-se la mine cu o privire 
întunecată şi spunându-mi: "Credeam că nu poa' să meargă. 
Întotdeauna mi-ai zis că nu poa' să meargă, Dolores." 

Apoi mintea mi-a zburat la Donald şi la Helga. "De mă 
fraiereşti o dată, ruşine să-ți fie", am vorbit io de una singură, 
în timp ce stăteam cu picioarele legănându-se atât de aproape 
de apă, încât se stropeau din când în când. "De mă fraiereşti a 
doua oară, ruşine să-mi fie." Numa' că ea niciodată nu m-a 
păcălit cu adevărat... ochii ei nu m-au păcălit. 

Mi-am amintit cum m-am trezit într-o dimineață — cre' că 
într-o zi pe la sfârşitu' anilor şaizeci — cu ideea că nu-i mai 
văzusem nici măcar o singură dată de când îi condusese 
masculu!' feroce pe continent în iulie 1961. Şi asta m-a 
tulburat atât de tare, încât am călcat în picioare o regulă pe 
care mi-o impusesem — să nu vorbesc despre ei decât dacă 
Vera începea discuția. 

"Ce mai fac copiii, Vera?" am întrebat-o, iar următoarele 
cuvinte mi-au ieşit din gură fără să mă gândesc înainte, 
Dumnezeu mi-e martor că aşa s-a-ntâmplat. "Ce mai fac ei în 
realitate!" 

Mi-aduc aminte că, atunci, stătea în salon, într-un scaun 
de lângă fereastră şi tricota, iar când m-a auzit, s-a oprit şi şi- 
a ridicat privirea. Soarele lumina foarte puternic în ziua aia şi- 
i arunca pe chip o dungă dreaptă strălucitoare; mi s-a părut 
că zăresc ceva atât de îngrozitor în înfăţişarea ei, încât a fost 
cât p-aci să ţip. Abia după ce m-am mai liniştit, am priceput 
ce mă şocase la ea: ochii. Două găuri negre şi adânci, în juru' 
cărora totu' strălucea sub razele soarelui. Semănau cu ai lui 
Joe, când şi-i îndreptase spre mine din fundu' puţului... Ca 
două pietricele negre sau două bucăţi de cărbune înfipte într- 
un aluat alb. Vreo câteva clipe parcă aş fi avut în față o stafie. 
Apoi şi-a mişcat puţin capu' şi a redevenit Vera, şezând acolo 


şi arătând ca şi cum ar fi băut prea mult cu o noapte înainte. 
Şi nici n-ar fi fost pentru prima dată. 

"Nu prea ştiu, Dolores", mi-a răspuns. "Ne-am înstrăinat." 

Asta a fost tot, mai mult decât atât nici n-ar fi avut ce să 
spună. Toate poveştile pe care mi le îndrugase despre viețile 
lor, şi fuseseră inventate — acuma am aflat —, nu-mi ziceau 
mai mult decât astea trei cuvinte: "Ne-am înstrăinat." Mi-am 
petrecut astăzi o grămadă de timp pe docu' Simmons 
cugetând la cât de oribil e cuvântul ăsta. Înstrăinat. Numa' 
sunetu' lui mă face să tremur. 

Am mai rămas acolo cât să revăd încă o dată toate astea, 
apoi m-am scuturat şi m-am ridicat de unde stătusem cea 
mai mare parte a zilei. Mi-am dat seama că nu-mi prea păsa 
de ceea ce credeați voi sau ăilalți. Vedeţi voi, totu' s-a terminat 
— pentru Joe, pentru Vera, pentru Michael Donovan, pentru 
Donald şi Helga... şi pentru Dolores Claiborne. Într-un fel sau 
altu', toate punțţile dintre vremurile de-atunci şi alea de-acum 
au fost retezate. Ştiţi, şi timpu' este un ocean la fel ca ăla care 
se întinde între insulă şi continent, numa' că singuru! feribot 
care-l poate traversa este amintirea, şi asta-i ca o navă- 
fantomă — dacă-ţi doreşti să dispară, aşa se-ntâmplă. 

În altă ordine de idei, nu vi se pare amuzant cum au ieşit 
lucrurile la suprafață? Îmi amintesc ce mi-a trecut prin cap 
după ce m-am ridicat şi m-am răsucit spre treptele alea 
dărăpănate — acelaşi lucru ca atunci când Joe şi-a furişat 
mâna în afara puțului şi aproape că m-a tras înăuntru: i-am 
săpat o groapă altuia şi acuma cad singură în ea. Am apucat 
balustrada  crăpată şi m-am pregătit să urc scările 
(presupunând c-or să mă ţină a doua oară); am simţit că pân' 
la urmă am păţit-o şi c-am ştiut întotdeauna că aşa va fi. 
Doar că mie mi-a luat mai mult să pic într-a mea decât lu' Joe 
într-a lui. 

Şi Vera avea în ce să cadă, iar dacă există ceva pentru care 
pot fi recunoscătoare, atunci e faptu' că n-a trebuit să-mi 
readuc copiii la viață în imaginație (ca ea)... Deşi, uneori, când 
vorbesc cu Selena la telefon şi-o aud bolborosindu-şi cuvintele, 
mă-ntreb dacă se găseşte vreo soluție ca să scapi de toate 


grijile şi supărările din viață. N-am reuşit s-o păcălesc, Andy, 
ruşine să-mi fie. 

Însă mă mulțumesc cu ce pot, şi-mi scrâşnesc dinţii să pară 
că rânjesc, la fel ca întotdeauna. Încerc să-mi tot zic că doi 
dintre cei trei copii ai mei mai trăiesc încă, că au avut succes 
dincolo de aşteptările ălora de pe insulă şi mai presus de ceea 
ce ar fi fost posibil să ajungă dacă tatăl lor denaturat n-ar fi 
avut un accident în dup-amiaza zilei de 20 iulie 1963. Vezi tu, 
viața nu e o problemă exclusivă, iar dacă vreodată o să uit să 
fiu recunoscătoare pentru că fata şi unu' dintre băieții mei 
trăiesc, în timp ce vlăstarele Verei au murit, o să fiu nevoită 
să-mi explic păcatu' în fața tronului Celui Atotputernic. Nu 
vreau să fie aşa. Am deja destule pe conştiinţă — probabil şi pe 
suflet. Ascultaţi-mă un pic toţi trei şi auziți ceea ce-am să vă 
spun, fiincă e mai important ca orice: tot ce-am făcut a fost 
din dragoste... dragostea firească pe care o simte o mamă 
pentru copiii ei. E cea mai puternică dragoste din lume şi cea 
mai tragică. Nu există jigodie mai mare decât o mamă care-şi 
apără copiii. 

După ce-am terminat de urcat scările şi m-am oprit puţin 
lângă plăcuța de avertizare, pentru a mai privi o dată oceanu', 
m-am gândit la visu' meu, ăla în care Vera îmi întindea 
farfurii, iar io le scăpam pe jos, şi la zgomotul făcut de piatră 
când i-a lovit fața lu' Joe, la fap-tu' că amândouă sunetele 
erau identice. 

Da' cel mai mult am cugetat la Vera şi la mine, două 
ticăloase trăind pe aceeaşi bucată de stâncă de lângă coasta 
Maine şi în majoritatea timpului împreună. Cum dormeau 
cele două jigodii una lângă alta, când aia mai bătrână era 
speriată, şi cum şi-au petrecut ultimii ani în casa aia imensă, 
două jigodii care mai toată vremea se enervau reciproc. Cum 
m-a fraierit ea şi cum am fraierit-o io dup-aia, cât de fericită 
devenea fiecare dintre noi după ce câştiga o rundă. Cum se 
coalizau împotriva ei iepuraşii de praf, cum ţipa şi tremura ca 
un animal înghesuit într-un colț de-o creatură uriaşă care 
vrea s-o sfâşie în bucăţi. Îmi amintesc cum mă strecuram în 
pat lângă ea, o luam în braţe şi o simțeam fremătând toată ca 


un cristal fin, pe care cineva l-a izbit cu cuţitu!. Îi simţeam 
lacrimile pe gâtu' meu şi-i treceam degetele prin păru' ei rar şi 
uscat şoptindu-i: "Ssstt, dragă... ssstt. lepuraşii ăia de praf 
afurisiți nu mai sunt Eşti în siguranță. Cu mine eşti în 
siguranţă." 

Numa' că dacă am reuşit să aflu ceva, Andy, atunci acel 
ceva e că, în realitate, niciodată nu dispăreau de tot. Crezi c-ai 
scăpat de ei, c-ai curățat peste tot şi că nu mai există pe 
nicăieri vreunu', da' ei se întorc şi seamănă cu nişte chipuri, 
întotdeauna seamănă cu nişte chipuri, exact cu alea pe care n- 
ai mai vrea să le vezi nici măcar în vis. 

M-am gândit cum zăcea ea pe trepte şi-mi zicea că obosise, 
că îşi dorea să moară. Şi, cum stăteam cu galoşii plini de apă, 
acolo pe faleza aia dărăpănată, mi-am dat seama de ce 
alesesem treptele alea, atât de crăpate, că nici măcar copiii cei 
mai neastâmpăraţți nu se jucau pe ele după ce ieşeau de la 
şcoală sau când chiuleau. Şi io mă simțeam obosită. Din 
punctu' meu de vedere, îmi trăisem viața pe cât mă 
pricepusem de bine. N-am ocolit niciodată vreo problemă şi 
nici nu m-am dat la o parte de la vreo muncă, oricât de grea 
mi s-ar fi părut. Vera avusese dreptate când îmi declarase că o 
femeie tre' să fie uneori ticăloasă ca să supraviețuiască, da' să 
afle toată lumea că asta e o treabă grea, aşa că eram 
îngrozitor de obosită. Îmi doream să se termine şi mi-a trecut 
prin cap că încă nu se făcuse prea târziu să cobor din nou 
treptele, da' acu' să nu mă mai opresc în josu' lor, nici... dacă 
n-aş fi vrut. 

Apoi am auzit-o iar pe Vera. La fel ca în noaptea aia, lângă 
puț, nu în mintea mea, ci vorbindu-mi la ureche. Po' să vă 
spun că acu' era mai ireală ca în 1963, pen' că pe-atunci încă 
mai trâia. 

"La ce te poți tu gândi, Dolores!" mi-a zis cu vocea ei trufaşă 
de Pupă-Mi-Obrăjorii-Din-Dos. "lo am plătit un preţ mai mare 
ca tine; am plătit un preț mai mare decât va şti cineva 
vreodată, da' am trăit cu povara asta. Am făcut chiar mai 
mult de-atât. Când mi-au rămas numai iepuraşii de praf şi 
visele despre ce-ar fi putut fi, am pus mâna pe vise şi le-am 


transformat în ale mele. lepuraşii de praf? Păi, m-au biruit ei 
la sfârşit, da' până atunci i-am suportat o mulțime de ani. 
Acum ai şi tu cu ce să te răfuieşti, da' dacă ţi-ai pierdut tot 
cu-raju' de care ai dat dovadă în ziua în care ai venit la mine 
şi mi-ai spus că am făcut un lucru de rahat concediind-o pe 
fata aia, Jolander, n-ai decât să continui. Dă-i drumu” şi sari! 
Fiin'că fără curaju' tău, Dolores Claibome, vei rămâne doar o 
femeie bătrână şi proastă ca oricare alta." 

M-am răsucit şi am privit în jur, da' n-am văzut decât East 
Head, întunecat şi umed de aburu' care se răspândeşte în aer 
când bate vântu'. Nu exista nici o suflare de om. Am mai 
rămas puţin acolo, uitându-mă la norii care goneau pe cer — 
îmi place să-i urmăresc, sunt atât de sus, liberi şi tăcuți în 
timp ce-şi continuă traseu' — şi apoi m-am întors şi am pornit 
înapoi spre casă. A trebuit să mă opresc şi să mă odihnesc de 
vreo câteva ori, fiincă mă durea ca dracu' spatele după ce 
stătusem atâta vreme în umezeala aia din josu' scărilor. Când 
am ajuns acasă, am înghițit trei aspirine, iar dup-aia m-am 
suit în maşină şi am venit direct aici. 

Şi asta-i tot. 

Nancy, observ că ai îngrămădit acolo vreo douăşpe casete 
mititele şi că micuțu' şi adorabilu' tău casetofon s-a uzat 
aproape de tot. Şi io la fel, da' am venit pân' aici să spun ce- 
aveam pe suflet; aşa am şi făcut, şi fiecare cuvinţel e al naibii 
de adevărat. Acu' sunt în mâinile tale, Andy; mi-am terminat 
partea şi mă simt împăcată cu mine însămi. Presupun că 
asta-i tot ce contează; asta, şi să afli cine eşti tu cu adevărat 
Şi io ştiu cine sunt: Dolores Claibome, mai am două luni până 
să împlinesc şaişase de ani, simpatizez cu democrații şi am 
trăit toată viaţa pe Little Tall Island. 

Cre' că mai vreau să spun încă două lucruri, Nancy, înainte 
ca tu să apeşi pe butonu' STOP al mecanismului tău. Pân' la 
urmă, tot ticăloasele supraviețuiesc pe lume... Şi pentru 
iepuraşii de praf: băga-v-aş undeva! 


FRAGMENTE DIN ZIARE 


Ziarul American, din Ellsworth, 6 noiembrie 1962 (p.1): 

FEMEIA DIN INSULĂ E NEVINOVATĂ 

Dolores Claiborne, din Little Tall Island, multă vreme 
doamna de companie a Verei Donovan, tot din Little Tall, a fost 
absolvită de orice vină privind moartea doamnei Donovan, în 
urma unei anchete speciale a Parchetului, desfăşurată în 
Machias, în cursul zilei de ieri. Ancheta a avut drept scop să 
stabilească dacă doamna Donovan a suferit o "moarte 
nenaturală", adică o moarte rezultată dintr-o neglijență sau în 
urma unor acțiuni criminale. Speculaţia asupra rolului pe 
care doamna Claiborne l-ar fi jucat în decesul stăpânei sale 
fusese alimentată de faptul că doamna Donovan — care, 
conform părerii generale, era senilă în momentul morții — i-a 
lăsat moştenire menajerei şi doamnei sale de companie 
întreaga avere. Unele surse estimează că valoarea totală a 
averii se ridică la 10 zece milioane de dolari. 


Ziarul Globe, din Boston, 20 noiembrie 1992 (p.1): 

O veselă Zi a Recunoştinţei în Somerville 

UN BINEFĂCĂTOR ANONIM A DONAT 30 DE MILIOANE 
ORFELINATULUI 

Uluiți, directorii Căminului pentru Copiii Străzii din Noua 
Anglie au anunțat, la o conferință de presă precipitată, din 
această după-amiază, că pentru orfelinatul care împlineşte în 
anul curent un secol şi jumătate de la înființare Crăciunul a 
sosit puțin mai devreme, datorită unei donaţii de 30 de 
milioane de dolari făcute de o persoană necunoscută. 

"Am primit vestea acestei donaţii de la Alan Greenbush, 
avocat respectabil din New York şi totodată contabil 
autorizat", a spus Brandon Jaegger vizibil tulburat, 
preşedintele comitetului-director al CCSNA. "Se pare că este o 
tranzacţie absolut cinstită, dar persoana din spatele acestei 
contribuţii — ar trebui să spun de fapt îngerul păzitor — vrea 
să-şi păstreze într-adevăr anonimatul. Nici măcar noi, 


personalul asociat Căminului, nu-i putem spune personal cât 
de fericiți suntem". 

Dacă se adevereşte donația, această moştenire neaşteptată 
a Copiilor Străzii va fi cea mai mare contribuţie caritabilă 
pentru un asemenea institut din Massachussets, din 1938, 
când... 


Ziarul The Weekly Tide, 14 decembrie 1992 (p.16): 

Note din Little Tall 

De Nettie-cea-Băgăcioasă 

Doamna Lottie McCandless a câştigat premiul cel mare de 
Crăciun la Petrecerea Anuală de Vineri Noaptea din Jonesport 
— un premiu de 240 de dolari, ceea ce înseamnă o mulțime de 
cadouri pentru Crăciun! Nettie-cea-Băgăcioasă e atâââât de 
invidioasă! Felicitări, Lottie! 

Fratele lui John Caron, Philo, a venit din Derry pentru a-l 
ajuta pe John să-şi călăfătuiască barca Deepstar trasă în 
docurile de pe uscat. Nu există nimic mai presus de puţină 
"dragoste frățească" în acest anotimp binecuvântat, nu-i aşa, 
băieți? 

Jolene Aubuchon, care locuieşte împreună cu nepoata cei, 
Patricia, a terminat joia trecută un puzzle cu Sfânta Elena 
compus din 2 000 de piese. Jolene spune că are de gând să-şi 
celebreze cea de-a nouăzecea aniversare de anul viitor 
terminând un puzzle cu Capela Sixtină din 5 000 de piese. 
Uraa, Jolene! Lui Nettie-cea-Băgăcioasă şi tuturor celor de la 
Tide le place de tine! 

Dolores  Claiborne va face cumpărături suplimentare 
săptămâna aceasta! Ştia că fiul ei Joe — "domnul Democrat"— 
urma să vină acasă împreună cu familia, lăsând la o parte 
slujba din Augusta pentru un "Crăciun pe insulă", dar acum 
a aflat că şi fiica ei, faimoasa scriitoare de articole Selena St. 
George, îi va face prima vizită în mai mult de douăzeci de ani! 
Dolores spune că se simte "binecuvântată". Când Băgăcioasa 
a întrebat-o dacă vor discuta despre ultima "bucată" a Selenei 


din Atlantic Monthly, Dolores a zâmbit şi a răspuns doar atât: 
"O să găsim destule de discutat, sunt convinsă. " 

Băgăcioasa a auzit de la Departamentul Medical de 
Recuperare că Vincent Bragg, care şi-a rupt braţul în 
octombrie trecut în timp ce juca fotbal... 


Octombrie 1989 — Februarie 1992