Charles Dickens — Marile Sperante

Charles Dickens 


Charles Dickens 


Marile speranţe (1861) 


Chapter 1 

Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele 
meu de botez, Filip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată 
alt cuvânt mai lung şi mai lămurit decât Pip. Şi fiindcă eu 
îmi spuneam Pip, Pip am rămas. 

Susţin că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, 
bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormântul lui şi 
pe spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soţia 
fierarului din satul nostru. Întrucât nu mi-a fost hărăzit să- 
mi văd vreodată părinţii şi fiindcă nu mi-a căzut niciodată în 
mână vreun portret de-al lor (căci au trăit amândoi cu mult 
înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi 
le-am plăsmuit în chip nelogic după pietrele de pe 
mormântul lor. E ciudat că forma literelor de pe piatra 
tatălui mă făcea să văd un om oacheş, scurt şi îndesat şi cu 
părul creţ. lar trăsăturile inscripţiei: „De asemeni şi 
Giorgiana, soţia celui de mai sus”, mă duseră la concluzia că 
mama era pistruiată şi bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci 
romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care 
se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în 
amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de 
timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de 
lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu 
toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele 
pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât 
timp au trăit. 

Locuiam într-un ţinut mlăştinos, lângă cotitura cea mai 
mare din vale a fluviului, la 20 de mile depărtare de mare. 


Se pare că cea mai vie şi mai puternică impresie despre 
identitatea lucrurilor de care-mi amintesc, am dobândit-o 
într-o zi rece, zi neştearsă din mintea mea, spre seară. În 
ziua de care vorbesc, am descoperit că locul acela, 
posomorât şi acoperit cu urzici, e cimitirul; că răposatul 
Filip Pirrip şi Georgiana, „soţia celui de mai sus” sunt morţi 
de-a-binelea şi îngropaţi; că Alexandru, Bartolomeu, Avram, 
Tobias şi Roger, copiii celor mai sus pomeniţi, sunt morţi şi 
ei şi îngropaţi; că întinderea necultivată de dincolo de 
cimitir, străbătută de gropi şi presărată cu cantoane, pe 
care păşteau cirezi, e ţara mlaştinilor; că şuviţa plumburie 
de la capătul ei, e fluviul; că locul îndepărtat şi sălbatic de 
unde năvăleşte vântul, e marea şi că pumnuleţul acesta de 
om, care tremură şi scânceşte, înfricoşat de tot ce vede, e 
Pip. 

— Tacă-ţi gura o dată, strigă o voce înspăimântătoare, şi 
un om se ridică dintre morminte, lângă uşa care dădea în 
biserică. Stai liniştit, diavole, că de nu, îţi frâng gâtul! 

Era un om înfricoşător, îmbrăcat într-o haină grosolană 
cenuşie şi avea o cătuşă mare de fier la picior. Pălărie nu 
avea şi ghetele îi erau rupte; era legat la cap cu o basma 
zdrenţuită. Arăta ca un om ieşit din apă sau din noroi, lovit 
şi tăiat de pietre, înţepat de urzici şi sfâşiat de mărăcini; 
şchiopăta, tremura, se holba la mine şi mormăia tot timpul; 
dinţii îi clănţăneau, când mă apucă de bărbie. 

— Vă rog, domnule, să nu-mi frângeţi gâtul, l-am implorat 
eu. Vă rog frumos. 

— Cum te cheamă? întrebă omul. Spune iute. 

— Pip, domnule. 

— Unde locuieşti? Numaidecât să-mi spui. 

Am arătat cu degetul în direcţia unde se întindea satul 
nostru, printre aninii şi plopii de pe malul neted, cam la o 
milă depărtare de biserică. 

După ce m-a privit o clipă, omul mă întoarse cu capul în jos 
şi cu picioarele în sus şi-mi goli buzunarele. Dar, în afară de 
o bucată de pâine, nu găsi nimic. Când biserica se întoarse 


din nou în picioare - căci omul era atât de iute în mişcări şi 
atât de puternic, încât răsuci biserica cu susul în jos, în faţa 
mea - cum spun, când biserica se întoarse din nou în 
picioare, eu şedeam tremurând cocoţat pe o piatră înaltă de 
mormânt, în timp ce el înfuleca pâinea cu lăcomie. 

— Măi puştiule, făcu omul, lingându-şi buzele, dar dolofan 
obraji mai ai. 

Cred că, într-adevăr, aveam obrajii dolofani, deşi pe atunci 
era cam mititel şi nu prea voinic pentru vârsta mea. 

— Să fiu al naibii, dacă nu i-aş mânca! spuse omul, 
clătinând ameninţător din cap. Zău dacă n-aş face-o. 

Mi-am exprimat cu gravitate dorinţa ca acest lucru să nu 
se întâmple şi m-am încleştat cu putere de piatra pe care 
mă aşezase omul, întâi ca să mă ţin mai bine şi apoi ca să nu 
cumva să încep să plâng. 

— la spune-mi, făcu omul, unde ţi-e mama? 

— Acolo! am răspuns eu. 

— Omul tresări ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană, se opri, 
apoi, şi se uită în urmă. 

— Acolo, am explicat eu: „deasemeni şi Georgiana”, aceea 
este mama. 

— A! făcu el, întorcându-se; şi ăla de alături de ea e tatăl 
tău? 

— Da, domnule, am spus eu. „Răposat în această parohie”. 

— Aha! bodogăni omul, gânditor. Şi tu pe lângă cine 
trăieşti acum, dacă cumva te mai las eu cu zile? 

— Cu sora-mea, doamna Gargery..., nevasta lui Joe 
Gargery, fierarul. 

— Fierarul, aha! făcu el. Şi-şi privi piciorul. 

După ce-şi plimbă de câteva ori privirea întunecată de la 
picior la mine. Se apropie de piatra pe care şedeam eu, mă 
apucă de amândouă mâinile şi mă împinse pe spate, 
ţinându-mă cât putea mai departe de el; ochii lui se uitau 
pătrunzători în ai mei şi eu îl priveam cu deznădejde. 

— Măi băieţaş, mă întreb dacă să te las cu zile. Ştii ce-i aia 
o pilă? 


— Ştiu, domnule. 

— Dar haleală, ştii ce-i? 

— Ştiu. 

După fiecare întrebare, mă înghiontea mai tare, ca să mă 
facă să mă simt mai slab şi ca să mă înfricoşeze mai rău. 

— Ai să-mi aduci o pilă. Mă împinse din nou. Şi ai să-mi 
aduci halealăa. 

Şi iar mă smuci. Dacă nu îţi scot măruntaiele. Şi mă mai 
zgâlţâi puţin. 

Eram atât de îngrozit şi de ameţit, încât m-am agăţat de el 
cu amândouă mâinile. 

— Dac-aţi fi atât de bun şi m-aţi lăsa să stau drept, poate 
că n-aş mai fi atât de ameţit şi aş înţelege mai bine, îndrăzni 
eu. 

Mi-a dat un ghiont zdravăn şi m-a răsucit din nou şi 
biserica sări din nou deasupra moriştii de vânt din vârf. 
Apoi m-a ţinut în poziţia de drepţi, pe marginea pietrei de 
mormânt şi mi-a spus aceste cuvinte înspăimântătoare: 

— Mâine, dis-de-dimineaţă, ai să-mi aduci pila şi ceva 
haleală. Mi le aduci la Baterie, vezi colo. Aşa ai să faci şi nu 
cumva să îndrăzneşti să sufli o vorbă cum că m-ai văzut. 
Aşa, poate te las cu zile. Dacă-ţi dai în petec şi sufli măcar o 
vorbuliţă, cât o fi ea de mică, îţi scot inima şi ficaţii şi-i 
mănânc fripţi. 

Acum să ştii că eu nu-s singur. Mai e un băiat cu mine. 
Doamne, ce om! Pe lângă el, eu sunt înger. Băiatul acesta 
aude tot ce spun eu acum. Dânsul are un fel de-al lui să 
umble cu puştii şi să le scoată inima şi ficaţii. Degeaba 
încerci să te ascunzi de el. Poţi să zăvorăşti uşa, să te 
ascunzi în pat, să te ghemuieşti, să-ţi tragi aşternutul peste 
cap şi, când ţi-e lumea mai dragă să crezi c-ai scăpat de el, 
se furişează băiatul şi-ţi spintecă burta şi-ţi scoate 
măruntaiele. Acum să ştii că abia-abia îl ţin în frâu ca să nu 
se repeadă la tine. 

Cu greu îl ţin, că el vrea morţiş să-ţi scoată măruntaiele. 
Ei, ce spui? 


I-am spus că am să-i aduc pila şi ce-oi găsi de-ale gurii, şi 
că, a doua zi, dis-de-dimineaţă, o să vin cu lucurile la 
Baterie. 

— Spune: Să mă trăznească Dumnezeu de n-oi face aşa! se 
răsti omul. 

Am spus după el şi omul m-a luat jos de pe piatră. 

— Şi acum, mai spuse el, să te ţii de făgăduială şi să nu uiţi 
de băiatul ăla. Cară-te acasă. 

— Bună seara, bâigui eu. 

— N-ar strica să fie bună, spuse el, aruncând o privire în 
jurul lui, peste câmpia rece şi umedă. Mai bine aş fi broască 
sau peşte! 

Şi omul îşi cuprinse trupul cu mâinile încrucişate la spate, 
strângându-se de parcă i-ar fi fost teamă să nu se desfacă în 
două bucăţi şi porni şontăc, spre gardul bisericii. Mă uitam 
după el cum îşi croia drum printre urzicile şi mărăcinii care 
creşteau pe marginea gropilor, ca şi cum ar fi dat la o parte 
mâinile morţilor; care se întindeau din morminte, ca să-l 
prindă de gleznă şi să-l tragă înăuntru. 

Când ajunse la gard, îl sări cu picioarele lui amorţite şi 
ţepene, apoi se întoarse spre mine. Când l-am văzut 
întorcându-se, m-am îndreptat cu faţa spre casă şi am luat-o 
la sănătoasa. Dar, după câteva clipe, m-am uitat în urmă şi l- 
am văzut înaintând spre fluviu, strângându-şi trupul cu 
mâinile ca şi mai înainte şi călcând cu picioarele lui julite pe 
pietroaiele presărate prin mlaştini, ca să se folosească 
trecătorii de ele, când începeau ploile mari sau în timpul 
fluxului. 

Bălţile mi se păreau o dungă dreaptă şi neagră, în timp ce 
stăteam şi mă uitam după el; şi fluviul era o altă dungă 
orizontală, mai îngustă şi mai luminoasă decât dunga 
bălților, iar cerul era o țesătură de dunguliţe dese, roşii şi 
negre. Am izbutit cu greu să desluşesc, la malul fluviului, 
două lucruri negre care păreau că stau în picioare: unul 
dintre ele era farul, care folosea marinarilor la cârmuit; 
semăna cu un butoi fără doage, în vârful unei prăjini şi 


arăta tare urât, când îl vedeai de aproape: celălalt era o 
spânzurătoare cu nişte lanţuri agăţate de ea; acolo 
atârnase, nu demult, un pirat. Omul mergea şchiopătând 
spre spânzurătoare, ca şi cum ar fi fost însuşi piratul, care 
ar fi înviat, ar fi coborât de pe spânzurătoare şi s-ar fi dus 
să se spânzure din nou. Şi când am văzut că vitele din 
cireada îşi înalţă capetele şi se uită după el, m-am întrebat 
dacă nu cumva se gândesc şi ele la acelaşi lucru. M-am uitat 
în jurul meu ca să-l văd pe băiatul cel înfricoşător, dar nu 
era nici ţipenie de om. Apoi mă cuprinse iarăşi frica şi am 
pornit-o din nou spre casă fără să mă mai opresc. 

Chapter 2 

Soră-mea, doamna Gargery, era cu peste douăzeci de ani 
mai în vârstă decât mine şi se bucura de un renume grozav 
în mintea ei şi a vecinilor, pentru că mă crescuse „ca în 
palme”. Încercam să-mi dau singur seama de înţelesul 
acestor cuvinte şi fiindcă ştiam că avea o mână grea şi că 
avea obiceiul s-o abată asupra soţului ei şi a mea, 
deopotrivă, îmi spuneam că Joe Gargery şi cu mine fusesem 
amândoi crescuţi „ca în palme”. 

Nu prea era arătoasă soră-mea şi, nu ştiu de ce, mi se 
părea că trebuie să-l fi determinat pe Joe s-o ia de nevastă 
tot cu palmele. Joe era un bărbat frumos; faţa lui senină era 
înconjurată de un păr bălai şi albastrul irişilor lui era atât 
de deschis, de parcă s-ar fi amestecat cu albul ochilor. Era 
blând, duios, împăciuitor, prostuţ - sărmanul de el - un fel 
de Hercule în putere dar şi în slăbiciune. 

Soră-mea avea părul şi ochii negri şi pielea atât de roşie, 
încât uneori mă întrebam dacă nu cumva se freca cu o 
răzătoare, în loc să se frece cu un săpun. Era înaltă şi 
osoasă şi purta întotdeauna un şorţ grosolan, prins în spate 
cu un nod şi o nelipsită bărbiţă pătrată pe care erau prinse 
mii de ace de cusut şi cu gămălie. Il se părea o cinste 
nemaipomenită pentru ea şi o mare ruşine pentru Joe, că 
era silită să poarte tot timpul şorţul acesta. Deşi, zău că nu- 


mi dau seama de ce era silită să-l poarte, sau de ce nu-l 
scotea ori de cât ori vroia. 

Fierăria lui Joe era lipită de casa noastră, o casă de lemn 
cum erau mai toate locuinţele din ţinut, în vremea aceea. 
Când m-am întors acasă de la cimitir, fierăria era închisă şi 
Joe stătea singur în bucătărie. Cum eram tovarăşi de 
suferinţă şi, în această calitate, ne făceam unul altuia 
nenumărate destăinuiri, Joe îmi şi împărtăşi una, în clipa în 
care am ridicat zăvorul şi mi-am aruncat privirea spre 
vatră, unde şedea el. 

— Doamna Joe a ieşit din casă de zece ori până acum ca să 
te caute, Pip. 

Şi, culmea culmilor, adineaori s-a mai dus încă o dată. 

— Adevărat? 

— Da, Pip, spuse Joe. Şi, din păcate, a luat şi „gâdiliciul” cu 
ea. 

La această veste dureroasă, am început să-mi răsucesc, cu 
ochii aţintiţi asupra focului, singurul nasture care îmi mai 
rămăsese. „gâdiliciul” era un băț cu capătul de ceară, 
lustruit de atâtea atingeri cu sărmana mea făptură. 

— Ba se aşeza, mă lămuri Joe, ba se scula. Pe urmă, a pus 
mâna pe „Gâdilici” şi-a ţâşnit afară. Aşa a fost, făcu Joe, 
scormonind focul cu vătraiul şi privindu-l ţintă: a ţâşnit 
afară. 

— De mult a plecat, Joe? Il tratam pe Joe ca pe un copil 
mai mare şi ca pe un tovarăş de joc. 

— Ştiu eu, Pip, spuse Joe, uitându-se la ceasul olandez din 
perete; e plecată de vreo cinci minute. Vine, ascunde-te în 
dosul uşii, băiete, şi pune prosopul între tine şi uşă. l-am 
urmat sfatul. Soră-mea deschise uşa mare şi, dându-şi 
seama că există undeva o piedică, ghici îndată pricina 
piedicii şi îşi urmă cercetările cu ajutorul „Gâdiliciului”. 
Încheierea a fost că m-a aruncat spre Joe (se folosea adesea 
de mine ca de un proiectil conjungal). Joe, fericit să mă 
primească în orice condiţii, mă vâri în vatră şi făcu zid de 
apărare cu piciorul lui. 


— Unde ai fost până acum, maimuţoiule? întrebă doamna 
Joe bătând cu piciorul în podea. 

Să-mi spui numaidecât de ce îmi scoţi sufletul şi-mi 
amărăşti viaţa, că de nu, te scot din colţul ăla, măcar de-ai fi 
tu Pip de cincizeci de ori şi de-ar fi el Gargery de cinci sute 
de ori. 

— Am fost doar până la cimitir, bâigui eu de pe scăunaşul 
pe care şedeam, frecându-mă de perete. 

— La cimitir! repetă soră-mea. Dacă n-aş fi fost eu, de mult 
ţi-ar fi putrezit oasele la cimitir. Cine te-a crescut ca în 
palme? 

— Dumneata, am spus eu. 

— Şi de ce, mă rog? ţipă soră-mea. 

— Nu ştiu, scâncii eu. 

— Nici eu nu ştiu! spuse soră-mea. A doua oară n-aş mai 
face-o. Atât ştiu. Pot să spun că, de când te-ai născut tu, nu 
mi-am scos şorţul nici o zi măcar. Parcă nu era de ajuns să 
fiu nevastă de fierar - şi, pe deasupra, a lui Gargery, - mai 
trebuia să-ţi fiu şi ţie mamă. 

M-am uitat la foc şi gândurile mi se depărtară de la 
întâmplările acestea. Căci fulgerul din ţara mlaştinilor, cu 
piciorul încătuşat, băiatul cel misterios, pila, mâncarea şi 
făgăduiala înspăimântătoare pe care o făcuse, făgăduiala că 
voi prăda casa care mă adăpostea, răsăriră toate din jarul 
răzbunător. 

— Sigur, făcu doamna Joe, agăţând „Gâdiliciul” la locul lui. 
Sigur, la cimitir! Uşor vă vine să spuneţi „la cimitir”. De 
fapt... Joe nici nu pomenise măcar de cimitir. Pe mine o să 
mă duceţi, într-o bună zi, la cimitir, voi doi, şi frumoasă 
pereche o să mai fiţi fără mine! 

În timp ce soră-mea pregătea ceştile de ceai, Joe se uită 
peste picior spre mine, ca şi cum, în mintea lui, şi-ar fi făcut 
socoteala ce fel de pereche am fi noi doi, în împrejurările 
dureroase, pe care le schiţa soră-mea. Apoi, îşi mângâie 
mustaţa şi părul, urmărind-o pe doamna Joe cu ochii lui 
albaştri, cum făcea de obicei în împrejurări vijelioase. 


Soră-mea avea un fel foarte hotărât de a tăia pâinea 
pentru noi şi de a o unge cu unt. Mai întâi, împingea bucata 
de pâine în bărbiţă şi, uneori, se prindea câte un ac în 
pâine, pe care, după aceea, îl descopeream în gură. Pe 
urmă, lua puţin unt (nu prea mult) pe vârful cuţitului şi-l 
întindea pe pâine ca un farmacist care ar fi preparat un 
medicament, întrebuinţând cu dexteritate amândouă părţile 
cuţitului, curăţind şi potrivind untul în jurul cojii. 

Apoi, dădea avânt cuţitului şi reteza o felie, cu o mişcare 
de fierăstrău; în cele din urmă, înainte de a despărţi felia de 
bucata de pâine, o tăia în două jumătăţi din care Joe căpăta 
una şi eu alta. De data aceasta, deşi mi-era foame, nu 
îndrăzneam să mănânc pâinea. Simţeam că trebuie să 
păstrez ceva pentru omul cel înfricoşător şi pentru aliatul 
lui, băiatul cel mai înfricoşător. 

Ştiam eu că doamna Joe este o gospodină foarte 
cumpătată şi că, în cercetările mele, s-ar fi putut să nu 
găsesc nimic în cămară. De aceea, am hotărât să ascund 
felia de pâine în pantalon. Curajul de care aveam nevoie 
pentru înfăptuirea acestei hotărâri mi se părea nespus de 
mare. Era ca şi cum mi-aş fi pus în gând să mă azvârl din 
vârful unei case înalte sau să sar în fundul unei ape adânci. 
Şi hotărârea mi se părea şi mai greu de îndeplinit din 
pricina neştiutorului Joe. Ca doi buni prieteni legaţi între ei 
printr-un fel de francmasonerie, după cum am mai spus, 
stabilisem obiceiul ca, în fiecare seară, să ne luăm la 
întrecere când mâncam pâinea, ridicând în tăcere feliile în 
sus, ceea ce ne umplea de admiraţie reciprocă şi ne dădea 
imbold pentru noi sforţări. 

În seara aceea, Joe mă îmbie de câteva ori să încep 
întrecerea noastră prietenească, arătându-mi felia lui, care 
scădea văzând cu ochii; dar, de fiecare dată, mă vedea cu 
cana galbenă de ceai pe un genunchi şi cu felia cu unt 
neatinsă pe celălalt. În cele din urmă, mi-am dat seama cu 
deznădejde că treaba pe care o plănuisem, trebuie 
îndeplinită şi că ar fi mai bine s-o îndeplinesc în chip cât mai 


firesc, atât cât îmi îngăduiau împrejurările. M-am folosit 
aşadar de un moment când Joe şi-a întors capul şi am vârât 
felia de pâine în pantaloni. 

Joe era cam necăjit de lipsa mea de poftă de mâncare, aşa 
că muşcă amărât din felia lui; nu-i prea tihnea mâncarea. 
Am învârtit gânditor îmbucătura prin gură mai mult ca de 
obicei şi, în cele din urmă, am înghiţit-o ca pe o pilulă. Era 
gata să muşte din nou şi-şi aplecase tocmai capul într-o 
parte ca să măsoare pâinea mai bine, când îşi aruncă 
privirea spre mine şi a văzut că felia mea dispăruse. 

Mirarea şi nedumerirea cu care se opri, cu o clipă înainte 
de a muşca, erau prea izbitoare ca să nu atragă luarea 
aminte a sorei mele. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu vioiciune, punând 
ceaşca pe masă. 

— Zău, Pip! murmură Joe, clătinând dojenitor din cap. Măi 
băiete! O să ţi se aplece. O să ţi se oprească undeva. Nici n- 
ai avut timp să mesteci. 

— Ei, ce s-a întâmplat? repetă soră-mea mai aspru ca 
înainte. 

— Ar fi bine dac-ai putea să tuşeşti şi s-o scuipi, spuse Joe 
înspăimântat. 

E drept că nu-i frumos, dar sănătatea-i sănătate. 

— Între timp, sorei mele îi sărise muştarul; se năpusti la 
Joe, îl apucă de mustăţi, şi-l ciocăni cu capul de perete; iar 
eu stăteam la colţ, privind la cele ce se petreceau, cu un aer 
vinovat. 

— Aşa poate ai să spui ce s-a întâmplat, spuse soră-mea 
gâfâind; şi nu te mai bolba la mine. Joe se uita la ea 
neputincios, apoi muşcă deznădăjduit din pâine, cu ochii la 
mine. 

— Ştii, Pip - începu Joe solemn, cu obrajii umflaţi de ultima 
îmbucătură şi vorbind tainic, ca şi cum am fi fost singuri - 
noi doi am fost întotdeauna prieteni şi, să mă ferească 
Dumnezeu să te vorbesc de rău dar, - şi-şi mişcă scaunul, cu 


ochii în podea, apoi îşi ridică privirea spre mine - dar n-am 
mai auzit să înfulece cineva în halul acesta. 

— Ce, a înfulecat mâncarea? strigă soră-mea. 

— Ştii, măi băiete, urmă Joe, fără să-şi fi înghiţit 
îmbucătura şi uitânduse când la mine, când la doamna Joe, 
înfulecam şi eu când eram de vârsta ta; când eram mic, 
eram printre cei mai meşteri la înfulecat; dar n-am mai 
pomenit să înfulece cineva ca tine, Pip. Slavă Domnului că 
n-ai murit! 

Soră-mea făcu o săritură până la mine, mă înşfacă de păr 
şi nu rosti decât aceste cuvinte înspăimântătoare: Vino să te 
doftoricesc. 

În vremea aceea, nişte păcătoşi de medici reînviaseră 
moda apei de catran şi doamna Joe avea totdeauna provizii 
mari din acest medicament, în dulap; credea că pe cât era 
de greţos, pe atât era de folositor. Uneori, îmi dădea 
cantităţi atât de mari din această băutură mântuitoare, pe 
care o socotea un întăritor fără seamăn, încât mi se părea 
că miros ca un gard proaspăt vopsit. În seara de care 
vorbesc, faţă de gravitatea cazului meu, a fost nevoie de o 
jumătate de litru din vestitul amestec, pe care soră-mea mi-l 
turnă pe gât, spre marea mea uşurare, ţinându-mi capul la 
subţioară; arătam chiar ca o cizmă într-o trăgătoare de 
cizme. Joe scăpă numai cu un sfert de litru; pe acesta trebui 
să-l înghită (spre marea lui durere), „pentru că îl răscolise 
şi pe el”. Judecând după mine, aş spune că, dacă cumva nu-l 
răscolise înainte de a lua apa de catran, cu siguranţă că, 
după aceea, l-a răscolit zdravăn. 

E un lucru groaznic să fii chinuit de conştiinţă; dar când 
un biet băiat, în afară de acea nelinişte tainică, a cugetului, 
mai e chinuit şi de o apăsare, care se exercită asupra 
piciorului, vă pot spune că zbuciumul e de nedescris. 
Gândul vinovat că trebuie s-o fur pe doamna Joe - nici o 
clipă nu-mi trecea prin gând c-am să-l fur pe Joe, fiindcă 
socoteam că niciunul dintre lucrurile gospodăriei nu era al 
lui - acest gând - nevinovat, unit cu necesitatea de a ţine 


necontenit pâinea cu unt cu mâna, fie că şedeam, fie că 
eram trimis în bucătărie să aduc ceva de acolo, mă scotea 
aproape din minţi. Şi, uneori, când vântul sufla dinspre 
bălți, aţâţând focul, mi se părea că aud glasul omului cu 
piciorul în fiare, glasul omului care mă pusese să jur că voi 
păstra taina şi care îmi spusese că nu poate flămânzi până a 
doua zi şi că vrea de mâncare. 

Alteori gândeam: şi dacă băiatul, care cu greu, poate fi 
ţinut în frâu ca să nu-şi înfigă mâinile în măruntaiele mele, 
nu mai are răbdare sau greşeşte şi crede că are dreptul la 
inima şi ficaţii mei astăzi, în loc de mâine! Dacă e adevărat 
că părul ţi se face măciucă de spaimă, atunci, în seara 
aceea aşa trebuie să se fi făcut părul meu. 

Dar poate nu i s-a făcut nimănui niciodată părul măciucă 
de spaimă. 

Era în ajunul Crăciunului, între şapte şi opt seara, după 
ceasul olandez şi eu trebuia să învârtesc la budincă, cu un 
linguroi de aramă. Am încercat să mă apuc de treabă cu 
greutatea pe picior (ceea ce îi aduse iar aminte de chipul 
omului cu piciorul în fiare); încercarea de a scoate felia de 
pâine cu unt pe la gleznă, dădu greş. Am avut norocul să 
mă pot furişa afară din odaie şi să-mi ascund o parte din 
conştiinţa vinovată, în odăiţa mea din pod. 

— Ascultă! am făcut eu, după ce am sfârşit cu învârtitul. 
Mă încălzeam puţin la vatră, înainte de a fi trimis la culcare. 
Acestea-s tunuri, Joe, nu-i aşa? 

— Aha, făcu Joe; iar a evadat un puşcăriaş. 

— Ce înseamnă asta, Joe? am întrebat eu. 

Doamna Joe care dădea întotdeauna lămuriri, ori decât ori 
era nevoie, spuse arţăgoasă: 

— Evadat, evadat, evadat. 

Dădea definiţii, aşa cum îmi dădea pe gât apa de catran. 
În timp ce doamna Joe stătea aplecată deasupra lucrului 
de mână, eu îmi ţuguiai buzele ca să-i şoptesc lui Joe: „Ce-i 

aia puşcăriaş?” Joe îşi ţuguie şi el buzele ca să-mi dea un 


răspuns meşteşugit, dar eu nu am prins decât o singură 
vorbă: Pip. 

— Ieri seara, a scăpat un puşcăriaş, spuse Joe cu glas tare; 
după apusul soarelui,au tras cu tunul, ca să înştiinţeze 
lumea. Acum cică înştiinţează lumea pentru un altul. 

— Cine trage cu tunul? am întrebat eu. 

— Dă-l încolo de băiat, se amestecă soră-mea, 
încruntându-se la mine, deasupra lucrului de mână, toată 
ziua pune întrebări. Nu pune întrebări şi n-o să ţi se 
răspundă minciuni. 

Mi se păru nepoliticos din partea ei să-mi dea de înţeles că 
ar fi fost în stare să-mi răspundă minciuni, chiar dacă eu i- 
aş fi pus întrebări. Dar ea nu era politicoasă decât când 
avea musafiri. 

În clipa aceea, Joe îmi aţâţă şi mai mult curiozitatea, căci 
bietul om îşi dădea osteneala să şuiere cu gura mare o 
vorbă care mie mi se părea că este: „toane”. De aceea, am 
arătat cu o mişcare firească spre doamna Joe şi-mi ţuguiai 
buzele ca să întreb: Ea? ar Joe, care nici nu voia să audă ce- 
i şuieram eu, deschise din nou gura mare şi-mi aruncă un 
cuvânt de neînțeles. Însă eu tot nu am priceput nimic. 

— Doamnă Joe, am spus eu, neîntrezărind altă soluţie, 
dacă nu te superi..., de unde trage cu tunul? 

— Dumnezeu să te binecuvânteze! exclamă soră-mea cu 
un glas de parcă n-ar fi vrut să spună asta, ci tocmai 
contrariul. De la galere. Joe tuşi cu imputare, ca şi cum ar fi 
spus: doar ţi-am şoptitl. 

— Aşa-i cu băiatul ăsta! se înfurie soră-mea, arătându-mi 
cu acul de cusut şi clătinându-şi capul înspre mine. Nici nu 
i-ai răspuns bine la o întrebare şi el îţi şi pune alte douăzeci. 
Galerele sunt nişte vapoare pentru puşcăriaşi, ştii, acolo, 
dincolo de băltoace. (La noi în ţinut aşa se spunea la 
mlaştini). 

— Mă întreb cine stă în vapoarele acestea de puşcăriaşi şi 
de ce i-o fi băgând acolo? am spus eu pe un ton foarte 
general şi cu o deznădejde liniştită în glas. 


Întrecusem măsura şi doamna Joe se sculă numaidecât de 
pe scaun. 

— Măi băiete, să-ţi spun ceva, începu ea; să ştii că nu te- 
am crescut ca-n palme ca să-mi scoţi sufletul. Dacă te-aş fi 
crescut aşa, aş merita ocări, nu laude. Oamenii care ucid şi 
fură şi înşală şi fac tot soiul de păcătoşenii şi până la urmă 
sunt trimişi la ocnă, oamenii aceştia, când sunt mici, omoară 
lumea cu întrebări. Şi acum, du-te la culcare! 

N-aveam voie să iau lumânarea cu mine; în timp ce urcam 
scările şi capul îmi vâjâia - căci doamna Joe îşi întovărăşise 
ultimele cuvinte, bătând toba cu degetul în capul meu - mă 
simţeam foarte zguduit de faptul că galerele îmi erau atât 
de la îndemână. Fără nici o îndoială, eram pe drumul care 
duce la ocnă. Începusem prin a omori lumea cu întrebări şi 
aveam de gând s-o fur pe doamna Joe. 

Din vremea aceea atât de îndepărtată şi până acum, m-am 
gândit de multe ori că puţini oameni ştiu cât de tainice sunt 
spaimele celor mici. Oricât de neîntemeiate ar fi ele, sunt 
totuşi spaime. Eram cumplit de înspăimântat de băiatul 
care vroia să-mi scoată inima şi ficaţii; eram cumplit de 
înspăimântat de omul cu cătuşa la picior; eram cumplit de 
înspăimântat de mine însumi, căci cineva îmi smulsese o 
făgăduială îngrozitoare; nu aveam nici o nădejde în soră- 
mea, care respingea toate încercările mele. Mi-era teamă 
să mă gândesc la câte aş fi fost în stare să fac, dacă mi s-ar 
fi cerut, în singurătatea spaimei mele. 

În noaptea aceea, nu m-a prins somnul decât o clipă; mă 
vedeam plutind în jos pe fluviu, spre galere, dus de fluxul 
vijelios de primăvară; vedeam apoi stafia unui pirat, care 
îmi striga printr-un cornet acustic, în timp ce treceam prin 
faţa spânzurătorii, că ar fi mai bine să vin la mal şi să mă las 
spânzurat pe loc, decât să mai amân. Mi-era frică să mă mai 
las prins de somn fiindcă ştiam 1 În limba engleză galerele 
sunt numite „hulks”. Iar cuvântul „ toane” se traduce în 
englezeşte prin „gulks”. De aceea, băiatul a înţeles toane, 
pe când Joe îi şoptise „ galere”, că, o dată cu primele licăriri 


ale dimineţii, trebuia să fur din cămară. Nu puteam să fac 
treaba aceasta în timpul nopţii, fiindcă nu puteam să-mi fac 
rost de lumină în tăcere; ar fi trebuit să mă folosesc de 
cremene şi aş fi făcut un zgomot asemănător cu zăngănitul 
pe care-l făceau lanţurile piratului. 

De îndată ce mantia neagră a nopţii se făcu cenuşie, m-am 
sculat şi am coborât scările; fiecare crăpătură de pe trepte 
striga în urma mea: Opriţi hoţul! 

Scoală-te, doamnă Joe! Cămara era mai plină ca de obicei, 
fiincă era Crăciunul. 

Un iepure, care atârna cu capul în jos, mă sperie, fiindcă 
mi se păru că-mi face cu ochiul, ori de câte ori mă 
întorceam cu spatele. N-am avut timp să mă conving dacă 
era într-adevăr aşa, fiindcă n-aveam nici o clipă de pierdut. 
Am furat nişte pâine, nişte brânză, o jumătate de oală cu 
carne tocată, (pe care o răsturnai în batistă, împreună cu 
felia de pâine din ajun); am mai furat şi nişte ţuică dintr-un 
ulcior de piatră (turnai ţuica într-o sticlă pe care o 
întrebuinţam ca să fac licoare de Spania la mine, în odaie, 
fără ştirea nimănui, apoi subţiai ţuica rămasă în ulcior cu 
conţinutul unei căni, pe care o găsisem în dulapul din 
bucătărie), un os cu foarte puţină carne pe el şi o plăcintă 
rotundă cu carne de porc. 

Eram gata să plec fără plăcintă, dar mă simţeam ispitit să 
mă urc pe un raft, ca să văd ce era ascuns cu atâta grijă în 
farfuria de pământ din colţ şi am descoperit astfel plăcinta. 
Am luat-o cu speranţa că nu fusese făcută ca să fie mâncată 
în zilele acelea şi că va mai trece timp, până i se va 
descoperi lipsa. 

În bucătărie era o uşă, care dădea în fierărie; am descuiat, 
am ridicat zăvorul şi am luat pila din ajun, când m-am întors 
în goană de la cimitir, am închis-o şi am luat-o la fugă spre 
mlaştinile cufundate în ceaţă. 

Chapter 3 

Era o dimineaţă bătută de brumă şi foarte umedă. 

Picăturile de ploaie stăteau aninate de fereastră, ca şi cum 


un spiriduş ar fi plâns toată noaptea şi s-ar fi folosit de 
fereastra mea în loc de batistă. Vedeam bruma pe tufişurile 
dezgolite şi pe iarbă, ca pe o pânză groasă de păianjen; 
picăturile se întindeau de la o rămurică la alta, de la un fir 
de iarbă la celălalt. 

Gardurile şi porţile erau lipicioase de ploaie şi ceața care 
acoperea mlaştinile era atât de deasă, încât degetul de 
lemn de pe indicatorul care îndrepta lumea spre satul 
nostru - şi de care oamenii nici nu voiau să ştie, fiindcă 
niciodată nu se abăteau pe la noi - nu l-am putut vedea 
decât când am ajuns chiar sub el. Şi, când m-am uitat în 
sus, la deget şi la apa care curgea şiroaie din el, conştiinţei 
mele încărcate i se păru că vede o arătare, care mă 
îndreaptă spre ocnă. 

Ceaţa se îngroşă mai tare când am ajuns la mlaştini, aşa 
încât, în loc să mă reped eu spre lucrurile din jurul meu, se 
repezeau ele la mine, ceea ce era neplăcut pentru un cuget 
vinovat. Barierele, gropile şi malurile fluviului se năpusteau 
la mine prin ceaţă, ca şi cum ar fi strigat cu glas limpede: 
„Vine un băiat care a furat o plăcintă. Opriţi-l!” Cirezile se 
repezeau şi ele spre mine, iar boii se holbau şi scoteau 
aburi pe nas: „Hoţomanule!” Un bou negru cu cravată albă, 
care avea un aer aproape clerical, mă privi atât de 
pătrunzător şi cu atâta încăpățânare, apoi îşi răsuci capul 
într-un chip atât de acuzator, în timp ce eu îl ocoleam, încât 
bietul de mine izbucnii: 

— N-am avut încotro, domnule! N-am luat-o pentru mine! 
Atunci boul îşi lăsă capul în jos, scoase o şuviţă de aburi pe 
nas şi, după ce lovi cu piciorul de dinapoi în pământ şi-şi 
undui coada, se făcu nevăzut. 

Şi eu înaintam spre fluviu; dar oricât de repede fugeam, 
nu izbuteam să-mi încălzesc picioarele în care pătrunsese 
umezeala, aşa cum pătrunsese cătuşa în piciorul omului pe 
care trebuia să-l întâlnesc. Cunoşteam destul de bine 
drumul spre Baterie, fiindcă fusesem acolo, duminică, cu 


Joe; Joe şedea pe un tun vechi şi-mi vorbea de ştrengăriile 
pe care le vom face când eu voi fi ucenicul lui. 

Cu toate acestea, din pricina pâclei m-au îndreptat prea 
mult spre dreapta şi am fost nevoit să mă întorc pe malul 
noroios, presărat cu pietre şi cu ţăruşii care măsurau 
înălţimea fluxului. Înaintam grăbit, după ce trecusem o 
groapă despre care ştiam că se află foarte aproape de 
Baterie şi tocmai mă căţăram pe dâmbul gropii, când omul 
răsări în faţa mea. Stătea cu spatele la mine şi cu braţele 
încrucişate şi clătina din cap, ameţit de somn. Mă gândeam 
că i-ar face plăcere, dacă aş răsări pe neaşteptate în faţa 
lui, cu mâncarea în mână, aşa că am înaintat tiptil şi l-am 
atins pe umăr. Omul sări în sus, dar nu era omul meu, ciun 
altul! 

Şi totuşi şi omul acesta purta o haină cenuşie şi grosolană 
şi o cătuşă la picior şi era şi el şchiop, răguşit şi zgribulit, 
întocmai ca şi celălalt. Doar faţa îi era altfel şi apoi purta o 
pălărie turtită şi cu boruri largi. Toate acestea le-am zărit 
într-o clipă, căci doar o clipă l-am văzut; pe urmă omul mă 
înjură zdravăn şi ridică pumnul ca să mă lovească; dar 
lovitura era prea slabă şi nu mă nimeni, ba omul se şi 
împiedică şi era gata să cadă; apoi o luă la goană în ceaţă, 
poticnindu-se de două ori şi pieri din ochii mei. 

— Acesta-i băiatul! gândeam eu şi inima-mi bătea. Cred că 
aş fi simţit şi durere în ficat, dacă aş fi ştiut unde se află 
ficatul. 

Am ajuns la Baterie şi acolo se afla omul pe care-l căutam; 
umbla de colo până acolo, şchiopătând şi cu braţele 
încrucişate la spate, aşteptându-mă pe mine. Era îngheţat 
de tot. Aproape că mă aşteptam să-l văd prăbuşindu-se în 
faţa mea, mort de frig. Avea nişte ochi atât de înfometați, 
încât, când i-am întins pila, mi se păru că, dacă n-ar fi văzut 
legăturica cu mâncare, ar fi încercat să mănânce unealta. 
De data aceasta, nu mă răsuci cu capul în jos şi cu 
picioarele în sus ca să-mi golească buzunarele, ci mă lăsă să 


stau în picioare, în timp ce eu desfăceam legăturica şi 
scoteam tot ce aveam în buzunar. 

— Ce-ai în sticlă, băiete? întrebă el. 

— 'Ţuică, am răspuns eu. 

Omul începu să arunce carnea tocată în gură într-un chip 
foarte ciudat - arăta mai curând ca un om care pune în 
mare grabă nişte provizii la o parte, decât un om care 
mănâncă - dar se opri ca să ia o duşcă de băutură. Tremura 
atât de rău că de-abia putea să ţină gâtul sticlei între dinţi, 
fără să-l muşte. 

— Cred că aveţi friguri, am spus. 

— Sunt cu totul de părerea ta, răspunse el. 

— Nu prea e bine pe aici, l-am lămurit eu. Aţi stat tot 
timpul prin băltoace şi-s pline de friguri. Şi de reumatism. 

— N-avea grijă că apuc eu să halesc înainte de mă ia 
dracul, spuse omul. 

Aş hali, chiar dac-aş şti că, după aia, mă agaţă acolo, pe 
spânzurătoare. Vin eu de hac frigurilor, n-avea grijă. 
Înfuleca pâinea, carnea tocată, carnea de pe os, brânza şi 
plăcinta în acelaşi timp, privind mereu bănuitor prin ceaţă 
şi oprindu-se, din când în când, din mestecat ca să asculte. 
Câte un sunet adevărat sau închipuit, câte un zăngănit, 
care venea din partea fluviului sau răsuflarea vreunui bou, 
care umbla prin mlaştini, îl făceau să tresară. Deodată îmi 
spuse: 

— Nu mă trădezi, măi drace? N-ai adus pe nimeni cu tine? 

— Nu, zău nu, domnule! 

— Şi nici n-ai lăsat vorbă să te urmărească? 

— Nu. 

— Bine, făcu el, te cred. Ai fi un câine dacă, la vârsta ta, ai 
pune să urmărească pe un biet nenorocit, pe care şi aşa îl 
urmăresc copoii până-n pânzele albe. 

Din gâtlejul lui ieşi un sunet ciudat, ca şi cum omul ar fi 
avut un ceasornic înăuntru, care trebuia să bată. Se şterse 
la ochi cu mâneca lui zdrenţuită. 


Mă cuprinse mila şi am îndrăznit să spun, în timp ce el îşi 
vedea de plăcintă: 

— Îmi pare bine că vă place. 

— Ai spus ceva? 

— Am spus că-mi pare bine că vă place. 

— Să trăieşti, băiete. Îmi place. 

Mă uitasem de multe ori la câinele nostru când mânca şi 
mă izbi o asemănare grozavă între felul cum mânca dulăul 
nostru şi cum mânca omul. Ca şi câinele, omul meu se 
repezea la mâncare. Apoi înghiţea sau, mai bine zis, strivea 
grăbit mâncarea în gură şi, în timp ce mânca, trăgea cu 
ochiul în jurul lui ca şi cum l-ar fi ameninţat primejdia ca 
cineva să mănânce alături de el, fără să-l sfâşie cu dinţii. În 
toate aceste amănunte, semăna leit cu un câine. 

— Mi-e teamă că n-o să-i lăsaţi nimic, am început eu sfios, 
după o tăcere şovăielnică, fiindcă nu ştiam dacă observaţia 
mea era politicoasă. Nu mai am de unde să iau plăcintă. 
Certitudinea acestui fapt mă silise să fac observaţia. 

— Să-i las? Cui să-i las? întrebă omul, oprindu-se din 
ronţăit. 

— Bâiatului de care aţi vorbit. Care era ascuns cu 
dumneavoastră. 

— A! răspunse omul, râzând răguşit. Lui? Da, da!... Lui nu- 
i trebuie haleală. 

— Ba arăta ca şi cum ar fi avut şi el nevoie, am spus eu. 

Omul se opri din mestecat, privindu-mă pătrunzător şi 
nespus de mirat: 

— Când arăta? 

— Adineaori. 

— Unde? 

— Colo, am arătat eu; acolo, l-am găsit moţăind şi credeam 
că sunteţi dumneavoastră. 

Omul mă apucă de guler şi se holbă la mine atât de 
înfricoşător, încât îmi închipui că dorinţa de a-mi frânge 
gâtul renăscuse în el. 


— Era îmbrăcat, ştiţi... cum, doar cu pălărie, am explicat 
eu tremurând...: şi, cum să vă spun - mă osteneam să explic 
totul în chip foarte delicat - şi ar fi avut şi el nevoie să 
împrumute o pilă. N-aţi auzit tunul, aseară? 

— Va-să-zică, au tras cu tunul! îşi spuse el. 

— Mă mir că vă mai îndoiţi, am spus eu. Noi l-am auzit de 
acasă de la noi şi noi stăm departe şi ferestrele erau 
închise. 

— Vezi că un om singur, în pustietatea aceasta, începu eu, 
un om cu creierul gol şi cu burta goală, care se prăpădeşte 
de frig şi de altele, nici nu mai aude noaptea altceva decât 
bubuituri de tun şi strigăte. Crezi că doar aude? Vede 
soldaţi îmbrăcaţi în uniforme roşii şi luminaţi de făclii, care-l 
înconjoară. 

Aude cum ţipă numărul lui, cum îl strigă, aude zăngănitul 
armelor, aude ordinele: gata! înconjuraţi-l! şi oamenii pun 
mâna pe tine şi, când colo, nu-i nimic. Dacă n-am văzut o 
sută de soldaţi aseară, care tropăiau şi mergeau în aliniere 
n-am văzut nici unul. Ce să mai vorbim de tras! Ziua în 
amiaza mare, aud cum se cutremură ceața de bubuituri. 

Vorbise ca şi cum ar fi uitat de mine, apoi mă întrebă: 

— Dar omul ăla, n-ai băgat nimic de seamă la el? 

— Era plin de vânătăi pe obraz, am spus eu, amintindu-mi 
de lucruri despre care nici nu bănuiam că le ştiu. 

— Aici? făcu omul, lovindu-şi fără milă obrazul stâng cu 
podul palmei. 

— Da, acolo! 

— Unde e? Omul îşi băgă picul de mâncare, care-i mai 
rămăsese, în surtuc. Arată-mi drumul pe care a luat-o el. O 
să-l strivesc ca pe un copoi. Fir-ar să fie de fierul ăsta care- 
mi roade piciorul. Fă-te încoa cu pila, băiete. 

I-am arătat locul unde celălalt pierise învăluit în ceaţă şi 
omul se uită într-acolo timp de o clipă. Apoi, se aşeză pe 
iarba deasă şi udă şi începu să-şi pitească fierul cătuşei ca 
un nebun, fără să se uite la mine, fără să se uite la piciorul 
lui zgâriat. Avea mişcări atât de brutale, de parcă bietul lui 


picior n-ar fi fost mai simţitor decât pila. Şi iar mă 
cuprinsese teama de el, fiindcă-l vedeam atât de mânios şi, 
afară de aceasta, mi-era teamă să mai lipsesc de acasă. I- 
am spus că trebuie să plec, dar nu m-a luat în seamă; am 
socotit că cel mai cuminte lucru e s-o iau din loc. 

M-am mai uitat o dată la el şi l-am văzut cu capul aplecat 
peste genunchi, muncind din greu şi bolborosind blesteme 
la adresa cătuşei şi a piciorului. M-am oprit în ceaţă şi 
ultimul sunet care mi-a venit de la el a fost hârşâitul pilei. 

Chapter 4 

Eram sigur că voi găsi comisarul în bucătărie, aşteptând 
să mă ridice. 

Dar, nu numai că nu am găsit nici urmă de comisar, dar 
hoţia mea nici nu fusese descoperită. Doamna Joe era 
nespus de prinsă cu pregătirile; orânduia casa pentru ziua 
cea mare şi Joe fusese aşezat în uşa bucătăriei, ca să nu 
stea în calea făraşului - un obiect spre care destinul îl 
împingea întotdeauna mai devreme sau mai târziu, ori de 
câte ori soră-mea mătura podelele. 

— Unde naiba ai fost? a fost urarea de Crăciun a doamnei 
Joe, când eu, împreună cu cugetul meu vinovat, ne-am făcut 
apariţia. 

Am răspuns că fusesem în sat, ca să aud cântecele de 
Crăciun. 

— Bine, făcu doamna Joe, bine că n-ai făcut ceva mai rău. 
Nici vorbă, gândeam eu. 

— Poate, dacă n-aş fi nevastă de fierar şi n-aş robi toată 
ziua cu şorţul pe mine, m-aş fi învrednicit şi eu să mă duc să 
ascult cântecele, spuse doamna Joe. 

Tare-mi plac cântecele de Crăciun şi tocmai de aceea nu 
mi-e dat să le aud niciodată. 

Joe, care se aventurase în bucătărie în urma mea, după 
retragerea făraşului, îşi trecu podul palmei peste nas, cu un 
aer împăciuitor, în clipa în care doamna Joe îl fulgera cu 
privirea; iar când soră-mea îşi întoarse privirile în altă 


parte, Joe îşi încrucişă arătătoarele şi le ridică la vedere, în 
semn că doamna Joe are toane. 

Toanele făceau parte într-atâta din felul ei firesc de a fi, 
încât săptămâni de-a rândul, Joe şi cu mine umblam cu 
degetele ca nişte adevăraţi cruciați. Ne aştepta o masă 
minunată cu picior de porc afumat, cu legume şi cu pui la 
frigare. O plăcintă cu carne fusese pregătită în ajun (de 
aceea nici nu se simţise lipsa cărnii tocate) şi budinca se 
cocea. Aceste pregătiri atât de înfrigurate au fost pricina 
pentru care Joe şi cu mine am fost lipsiţi, fără prea multe 
fasoane, de gustarea obişnuită de dimineaţă: 

— Că doar n-o să mă apuc să robotesc acum, să vă înfund 
cu mâncare şi să spăl vase, când am atâtea pe cap, spuse 
doamna Joe, puteţi să fiţi siguri de asta! 

Aşa că Joe şi cu mine am căpătat două felii de pâine, afară, 
în curte, ca şi cum am fi fost o trupă de două mii de oameni 
în marş forţat şi nu un om şi un copil care se află la casa lor; 
am băut şi câteva înghiţituri de apă şi de lapte din nişte căni 
de pe bufet, cerând tot timpul scuze cu privirile. Între timp, 
doamna Joe puse perdelele curate la ferestre, bătu în cuie 
un volan de-a lungul vetrei, în locul celui vechi şi deschise 
salonaşul din partea cealaltă a săliţei, salonaş care stătea 
tot timpul închis şi petrecea tot restul anului, într-un 
întuneric răcoros, apărat de o hârtie argintie, care 
acoperea şi pe cei patru căţei de porțelan cu nasul negru şi 
cu un coşuleţ de flori în bot, aşezaţi doi câte doi pe cămin. 

Doamna Joe era o gospodină de o curăţenie exemplară, 
dar avea un talent deosebit de a face curăţenia ei mai 
neplăcută decât însăşi murdăria. Curăţenia e tovarăşă bună 
cu cuvioşenia şi unii oameni fac la fel cu doamna Joe, în 
ceea ce priveşte religia. 

Deoarece doamna Joe avea atâta treabă, se ducea la 
biserică prin delegaţie, adică Joe şi cu mine ne duceam în 
locul ei. Când era îmbrăcat în haina de lucru, Joe arăta ca 
un adevărat fierar, bine clădit; în hainele de duminică, însă, 
semăna, în cazul cel mai bun, cu o sperietoare de ciori. 


Nimic din ceea ce purta duminica nu i se potrivea şi nu 
părea să fie al lui şi totul îl zgâria. De data aceasta, răsări 
din odaia lui, în clipa în care clopotele de sărbătoare au 
început să sune, ca o adevărată întruchipare a mizeriei. 

Cât despre mine, cred că în mintea sorei mele trebuie să fi 
existat gândul că eram un mic criminal, pe care i-l adusese 
un poliţist mamoş (în ziua naşterii mele) şi că-i fusesem 
lăsat în seamă pentru a fi tratat conform cu majestatea sa 
legea pe care o încălcasem. Se purta întotdeauna cu mine 
ca şi cum m-aş fi încăpățânat să mă nasc împotriva 
dictatelor înţelepciunii, religiei şi moralei şi împotriva 
părerii prietenilor, care mă sfătuiseră să nu mă nasc. Aşa 
încât, atunci când s-a hotărât să-mi comande un rând de 
haine, croitorul a primit ordin să mi le facă strâmte ca nişte 
haine de puşcăriaş, ca nu cumva să-mi pot mişca în voie 
mâinile şi picioarele. 

Cred că înfăţişarea lui Joe şi a mea, mergând la biserică, 
trebuie să fi fost mişcătoare pentru inimile miloase. Şi, 
totuşi, suferinţele mele exterioare nu însemnau nimic faţă 
de ceea ce se petrecea în sufletul meu. Spaima care mă 
cuprindea, ori de câte ori Joe se apropia de cămară sau 
ieşea din casă, nu se putea asemăna decât cu remuşcările 
care-mi chinuiau sufletul, când mă gândeam la fapta pe 
care o săvârşisem. 

Apăsat de această taină, mă întrebam dacă biserica va 
avea puterea să mă apere de răzbunarea băiatului, în caz 
că aş mărturisi păcatul în sfântul lăcaş. 

Mă gândeam că, atunci când pastorul începe să citească 
strigările şi spune: Şi acum mărturiseşte, ar fi momentul 
potrivit să mă scol şi să-i propun o convorbire secretă în 
sacristie. Mă gândesc că aş fi umplut de mirare mica 
noastră adunare, dacă m-aş fi folosit de acest mijloc 
deznădăjduit, căci era zi de Crăciun şi nu duminică. 

Domnul Wopsle, paracliserul, avea să ia masa la noi 
împreună cu domnul Hubble, rotarul, şi cu doamna Hubble; 
de asemenea şi unchiul Pumblechook (unchiul lui Joe, dar 


doamna Joe şi-l însuşise), care era un negustor de grâne cu 
stare din oraşul vecin şi avea brişca lui. Trebuia să luăm 
masa la unu şi jumătate. 

Când Joe şi cu mine ajunseserăm acasă, masa era pusă, 
doamna Joe îmbrăcată şi uşa de la intrare descuiată (în tot 
timpul anului era încuiată), ca să treacă musafirii. Totul era 
luminat şi nimeni nu rosti nici o vorbă despre hoţia mea. 
Veni şi ora la care trebuiau să sosească musafirii, dar 
conştiinţa mea nu se simţea deloc mai uşurată. În afară de 
nasul lui roman şi de capul lui chel şi lucios, domnul Wopsle 
mai avea şi o voce adâncă de care era nespus de mândru; 
era lucru ştiut printre cunoştinţele lui că, dacă ar fi fost să 
facă după capul lui, ar fi putut să-l facă pe pastor să turbeze 
de ciudă; mărturisea chiar el că, dacă biserica ar fi fost 
„larg deschisă”, voia să spună pentru concursuri, şi-ar croi 
el drum, fără nici o îndoială. 

Deoarece, însă, biserica nu era „larg deschisă”, bietul om 
nu era, după cum am spus, decât paracliser. Dar amarnic se 
mai răzbuna când spunea Amin; iar când cânta psalmul, îl 
cânta întotdeauna în întregime şi-şi arunca privirile asupra 
adunării, ca şi cum ar fi spus: L-aţi auzit pe amicul de sus; 
acum cinstiţi-mă cu părerea dumneavoastră asupra stilului 
meu! 

Eu deschideam uşa musafirilor, făcându-i să creadă că era 
un lucru obişnuit pentru noi să deschidem uşa aceea. Am 
deschis-o mai întâi pentru domnul Wopsle, apoi pentru 
domnul şi doamna Hubble şi, în cele din urmă, pentru 
unchiul Pumblechook; „eram ameninţat cu cele mai grozave 
pedepse, dacă îi spuneam unchiule. 

— Doamnă Joe, spuse unchiul Pumblechook, un om între 
două vârste, care răsufla greu şi se mişca încet, un om cu o 
gură ca de peşte, cu ochii holbaţi şi fără viaţă şi cu un păr 
de culoarea nisipului, care îi stătea ţepos în vârful capului; 
arăta ca şi cum ar fi încercat cineva să-l strângă de gât şi el, 
tocmai şi-ar fi venit în fire. 


— V-am adus drept urare de sărbători, o sticlă de vişinată 
şi v-am mai adus şi o sticlă de Porto. 

De fiecare Crăciun, îşi făcea apariţia cu aceleaşi cuvinte - 
pe care le rostea ca şi cum ar fi spus o mare noutate - şi cu 
două sticle pe care le purta ca pe două greutăţi. De fiecare 
Crăciun, doamna Joe îi răspundea cum îi răspundea şi 
acum: O, Unchiul-Pumhlechook! Ce drăguţ)! şi, de fiecare 
Crăciun, el răspundea cum răspundea şi acum: Aşa precum 
meritaţi. Sunteţi sănătoşi cu toţii? Şi ce mai face 
flecuşteţul? Ala eram eu. 

În ocazii din acestea, luam masa în bucătărie, iar nucile, 
portocalele şi merele le mâncam în salonaş; schimbarea 
aceasta semăna cu schimbarea pe care o suferea Joe când 
îşi îmbrăca straiele de duminică. Soră-mea era neobişnuit 
de vioaie şi, în general, pot spune că era întotdeauna foarte 
drăgălaşă, când era în societatea doamnei Hubble. Mi- 
amintesc că doamna Hubble, o femeie ascuţită, cu părul 
buclat şi care se îmbrăca în rochii de culoarea cerului, se 
bucura de renumele că era foarte tânără, pentru că, nu ştiu 
în ce timpuri îndepărtate, se căsătorise cu domnul Hubble, 
care era mult mai în vârstă decât ea. lar despre domnul 
Hubble mi-amintesc că era un bărbat zdravăn, puţin adus 
din spate, că mirosea a rumeguş de lemn şi că umbla 
întotdeauna cu picioarele foarte depărtate unul de altul; 
când eram mic, vedeam mile întregi de teren printre 
picioarele lui, când îl întâlneam pe câmp. 

În această aleasă societate, nu m-aş fi simţit la locul meu, 
nici dacă n-aş fi prădat cămara. Nu pentru că stăteam 
înghesuit într-un colţ al mesei, cu masa în piept şi cotul lui 
Pumblechook în ochi, nici fiindcă n-aveam voie să vorbesc 
(nici n-aveam chef să vorbesc, de altfel) şi nici fiindcă eram 
ospătat cu marginile solzoase ale picioarelor de găină şi cu 
acele colţuri neştiute ale porcului, de care bietul animal, 
când era în viaţă, n-ar fi avut de ce să fie mândru. Nu, toate 
acestea nu m-ar fi supărat, dacă oamenii m-ar fi lăsat în 
pace. Dar lor li se părea că-şi pierd timpul, dacă uită cumva 


să îndrepte mereu conversaţia spre mine şi să mă înţepe. 
Mă simţeam ca un biet taur într-o arenă din Spania, atât de 
tare mă usturau înţepăturile lor. 

Începură să mă încolţească chiar de la începutul mesei. 
Domnul Wopsle spuse rugăciunea cu un ton teatral - astăzi 
rugăciunea aceea mi se pare un fel de amestec religios 
între cuvintele stafiei din Hamlet şi ale lui Richard al III-lea 
- şi o încheie exprimându-şi dorinţa de a ne vedea pe toţi 
recunoscători. La aceste cuvinte, soră-mea se uită ţintă la 
mine şi spuse cu o voce dojenitoare. 

— Ai auzit? Să fii recunoscător. 

— Mai ales, băiete, interveni domnul Pumblechook, să fii 
recunoscător faţă de aceia care te-au crescut ca-n palme. 

Doamna Hubble clătină din cap şi, măsurându-mă de 
parcă ar fi frământat-o presimţiri jalnice cum că n-o s-o 
sfârşesc bine, întrebă: 

— De ce, oare, nu sunt tinerii niciodată recunoscători? 

Acest mister moral era prea adânc pentru societatea 
noastră, aşa că domnul Hubble îl dezlegă scurt spunând: 

— Vicioşi din natură. Ioată lumea murmură: Adevărat! 
Apoi, mă priviră cu toţii într-un chip deosebit de plăcut. 

Când aveam musafiri, situaţia lui Joe era oarecum mai 
proastă (dacă aceasta era cu putinţă) decât când nu aveam. 
Dar, de câte ori putea, mă ajuta şi căuta să mă mângâie în 
felul lui şi, de obicei, în timpul mesei, îşi manifesta simpatia, 
servindu-mă mereu cu sos, dacă era sos la masă. Deoarece 
în ziua aceea se afla sos din belşug pe masă, în momentul în 
care vorbeam, Joe îmi puse cam vreun sfert de litru în 
farfurie. 

Ceva mai târziu, tot în timpul mesei, domnul Wopsle făcu, 
cu oarecare asprime, critica predicii din ziua aceea şi 
explică cam ce fel de predică ar ţine el, fireşte în cazul când 
uşile bisericii „ar fi larg deschise”. După ce cinsti musafirii 
cu enumerarea câtorva idei din predica pe care ar fi ţinut-o 
el, spuse că socotea subiectul predicii prost ales pentru ziua 
aceea. 


— Ceea ce este de neiertat, adăugă el, când se găsesc 
subiecte „pe toate drumurile”. 

— Chiar aşa, făcu unchiul Pumblechook, ai pus degetul pe 
rană! Roiesc subiectele pe toate drumurile pentru cei care 
ştiu să pună mâna pe ele. De aceasta avem nevoie! Nu 
trebuie omul să alerge prea mult după un subiect, dacă 
umblă cu ochii deschişi. Apoi, domnul Pumblechook adăugă, 
după câteva clipe de gândire: 

— Uită-te la friptura aceasta de porc. Şi aici găseşti un 
subiect! Uită-te la friptură, dacă ai nevoie, de un subiect! 

— Aşa e. Ce învăţătură pentru cei tineri, spuse domnul 
Wopsle; (ştiam că acum trebuie să pomenească de mine); ce 
mai învăţătură se poate scoate din spusele acestea! 

— Auzi ce spune? interveni soră-mea, deschizând o 
paranteză severă. 

Joe îmi mai dădu puţin sos. 

— Porcii, urmă domnul Wopsle, cu glasul lui adânc şi 
arătând cu furculiţa spre obrajii mei stacoijii, ca şi cum ar fi 
rostit numele meu de botez, porcii au fost dintotdeauna 
tovarăşii celor risipitori. Lăcomia porcului să fie un exemplu 
pentru cei tineri. (Frumos îi stă, gândeam eu, să spună 
aceasta, când adineaori a lăudat porcul, fiindcă e gras şi 
fraged). Ceea ce este urât la porc, este şi mai urât la un 
băiat. 

— Sau fată, sugeră doamna Hubble. 

— Sau fată, încuviinţă domnul Wopsle, cam enervat. Dar 
nu văd nici o fată pe aici. 

— Afară de aceasta, spuse domnul Pumblechook, 
întorcându-se brusc spre mine, gândeşte-te că trebuie să fii 
recunoscător. Dacă te-ai fi născut purcel...? 

— Ba chiar aşa s-a născut, dacă se poate spune aşa ceva 
despre un copil, spuse soră-mea apăsat. 

Joe îmi mai dădu puţin sos. 

— Bine, dar eu vorbesc de un purcel cu patru labe, spuse 
domnul Pumblechook. Dacă te-ai fi născut cum spun, ai fi 
fost, oare, acum aici la masă? 


Nu... 

— Poate sub forma aceasta, interveni domnul Wopsle, 
arătând cu capul spre farfuria din mijloc. 

— Nu, nu mă gândeam la forma aceasta, domnule, îi 
răspunse domnul Pumblechook, căruia nu-i plăcea să fie 
întrerupt. Voiam să spun că n-ar fi putut să tragă folos de pe 
urma vorbelor lor şi să se tăvălească în belşug. Ar fi putut? 

Nu, n-ar fi putut. Şi ce soartă ar fi avut? Se întoarse din 
nou spre mine. Ai fi fost pus în vânzare pentru atâţia şilingi, 
după preţul pieţei şi Dunstable măcelarul, ar fi venit spre 
coteţul tău de paie, te-ar fi luat la subţioară şi, cu mâna 
cealaltă, s-ar fi căutat prin buzunare ca să-şi găsească 
cuțitul şi aşa s-ar fi săvârşit viaţa ta. Te-ar mai fi crescut 
cineva ca-n palme? Nici gând! 

Joe îmi mai oferi nişte sos, dar mie mi-era teamă să mai 
iau. 

Ai avut bătaie de cap cu el, doamnă Gargery, nu-i aşa? 
întrebă doamna Hubble cu compătimire. 

— Bătaie de cap? făcu soră-mea. Bătaie de cap? Şi urmă o 
listă a tuturor bolilor de care mă făcusem vinovat şi a 
tuturor nopţilor şi zilelor când refuzasem să dorm şi a 
tuturor locurilor înalte de unde căzusem şi a tuturor 
locurilor joase în care căzusem şi a tuturor juliturilor pe 
care mi le făcusem şi a tuturor ocaziilor când soră-mea mă 
blestemase să intru în mormânt şi eu mă împotrivisem cu 
încăpățânare. 

Cred că tare rău trebuie să se fi înfuriat romanii unii pe 
alţii din pricina nasurilor. Poate că de aceea au şi ajuns un 
popor atât de neastâmpărat. În orice caz, nasul roman al 
domnului Wopsle mă înfurie atât de râu, în timp ce sorămea 
făcea pomelnicul tuturor nelegiuirilor mele, încât aş fi avut 
poftă să trag de el până ce domnul Wopsle ar fi început să 
urle. Dar, tot ce îndurasem până acum nu era nimic faţă de 
simţămintele groaznice care mă cuprinseseră, în pauza 
care urmă după expunerea sorei mele, în care pauză se 


uitară cu toţii la mine (lucru care mă durea nespus) cu 
indignare şi groază. 

— Totuşi, spuse domnul Pumblechook, ducând frumuşel 
societatea spre tema de unde porniseră, şi porcul e bun la 
ceva când e fript, nu-i aşa? 

— Serveşte-te cu ţuică, unchiule, spuse soră-mea. 

Doamne, va-să-zică tot s-a întâmplat! O să descopere că 
țuica e slabă şi o să spună că e slabă; eram pierdut! Mi-am 
încleştat mâinile cu piciorul mesei, pe sub faţa de masă, 
aşteptându-mi soarta. 

Soră-mea se duse după ulciorul de piatră, se întoarse cu el 
şi turnă toată ţuica în paharul unchiului Pumblechook, 
fiindcă nimeni altcineva nu bea ţuică. 

Nenorocitul începu să se joace cu paharul, îl ridică, se uită 
la el în transparenţă, îl puse jos. Îmi prelungea groaza. În 
timpul acesta, doamna Joe şi Joe strângeau iute masa, ca să 
servească plăcinta şi budinca. Nu-l slăbeam din ochi. Cu 
mâinile şi picioarele încleştate de piciorul mesei, îl vedeam 
pe nenorocitul de Pumblechook atingând uşurel paharul cu 
degetele, ridicându-l, zâmbind, aruncându-şi capul pe spate 
şi dând ţuica pe gât. 

O clipă după aceea, toţi musafirii încremeniră, căci domnul 
Pumblechook sări în picioare, să răsuci de câteva ori ca şi 
cum ar fi fost cuprins de o criză de tuse măgărească şi ţâşni 
afară pe uşă: apoi îl zărirăm prin fereastră cum se zguduia 
şi scuipa, făcând nişte strâmbături înfiorătoare ca un 
adevărat scos din minţi. Eu mă ţineam încleştat de colţul 
mesei, iar doamna Joe alergă afară. Nu-mi dădeam seama 
cum se întâmplase, dar eram sigur că-l omorâsem. În 
această situaţie groaznică, mi se păru o uşurare când fu 
adus înapoi şi, aruncând o privire asupra tuturor 
musafirilor, ca şi cum ei ar fi fost de vină, se lăsă pe scaun 
gâfâind: 

— Catran! 

Umplusem sticla cu conţinutul cănii de apă de catran. 
Ştiam că îndată o să-i fie şi mai rău. Am mişcat masa ca un 


mediu din zilele noastre, la o şedinţă de spiritism, cu 
puterea strânsorii mele nevăzute. 

— Catran! strigă soră-mea înmărmurită. Cum putea să 
ajungă catran acolo? 

Dar unchiul Pumblechook, care era atotputernic în 
bucătăria sorei mele, nu vroia să aducă de nimic; făcu un 
gest autoritar cu mâna, ca şi cum ar fi dat totul la o parte, şi 
ceru să i se dea gin fierbinte. Soră-mea, care căzuse pe 
gânduri a fost nevoită să aducă ginul, apa fierbinte, zahărul 
şi coaja de lămâie şi să le amestece. Eram salvaţi cel puţin 
pentru moment. Tot mai stăteam cu mâinile încleştate de 
colţul mesei, dar, de data aceasta, îl strângeam cu zelul 
recunoştinţei. 

Încetul cu încetul, m-am liniştit, am dat drumul la piciorul 
mesei şi am început şi eu să mănânc din budincă. Domnul 
Pumblechook mânca şi el budincă. Toată lumea mânca 
budincă. Apoi, domnul Pumblechook începu să strălucească, 
datorită influenţei binefăcătoare a ginului. Începusem să 
cred că o să scap basma curată, când soră-mea îi spuse lui 
Joe: 

— Farfurii curate. 

M-am încleştat din nou de piciorul mesei şi l-am strâns la 
piept, ca şi cum ar fi fost tovarăşul meu dintotdeauna, 
prietenul scump al sufletului meu. 

Prevedeam ce avea să urmeze şi simţeam că, de data 
aceasta, se sfârşise cu mine. 

— Trebuie să gustaţi, spuse soră-mea, adresându-se 
oaspeţilor cu un surâs drăgălaş, trebuie să gustaţi, înainte 
de a vă ridica de la masă, din darul minunat, pe care mil-a 
trimis unchiul Pumblechook. 

Parcă trebuiau neapărat să guste! Nu prea era nădejde să 
guste ceva! 

— Trebuie să ştiţi, mai spuse soră-mea sculându-se, că e 
vorba de o minunată plăcintă cu carne. Musafirii au 
murmurat admirativ. Unchiul Pumblechook, mândru de a fi 


meritat cinstea semenilor săi, spuse foarte vesel, mai ales 
faţă de tot ce se întâmplase: 

— Bine, doamnă Joe, o să ne dăm toată osteneala. Hai să 
gustăm din plăcintă! 

Soră-mea ieşi ca s-o aducă. Îi auzeam paşii îndreptându-se 
spre cămară. 

L-am văzut pe unchiul Pumblechook jucându-se cu cuțitul. 
Am văzut cum se deşteaptă pofta de mâncare în nările 
romane ale domnului Wopsle. Am auzit-o pe doamna 
Hubble spunând: 

— O bucăţică de plăcintă n-are pereche în lume şi nu 
strică niciodată. L-am mai auzit pe Joe murmurând: 

— Ai să capeţi şi tu plăcintă, Pip. N-am să ştiu niciodată 
dacă ţipătul meu ascuţit de spaimă a răsunat numai în 
mintea mea sau şi în urechile trupeşti ale musafirilor. 
Simţeam că nu mai pot îndura, că trebuie să fug. Am dat 
drumul piciorului mesei şi am luat-o la sănătoasa. Dar nu 
am ajuns decât până la uşă şi aproape că am intrat cu capul 
într-un grup de soldaţi înarmaţi dintre care unul mi-a întins 
o pereche de cătuşe spunând: 

— L-am găsit, haideţi! 

Chapter 5 

La apariţia şirului de soldaţi lovind cu patul puştilor 
încărcate în pragul uşii, s-au sculat cu toţii speriaţi de la 
masă, iar doamna Joe, care tocmai se întorcea cu mâinile 
goale din bucătărie, se opri ca trăsnită din jelania ei 
nedumerită: 

— Doamne fereşte, ce s-a întâmplat... cu... plăcinta?! 
Sergentul şi cu mine eram în bucătărie, când doamna Joe se 
opri cu ochii holbaţi; eu începusem să-mi vin puţin în fire. 
Sergentul era acela care îmi vorbise; acum se uita la 
oamenii din odaie, cu cătuşele întinse îmbietor spre ei în 
mâna dreapă şi cu mâna pe umărul meu. 

— Să-mi fie cu iertare, doamnelor şi domnilor, spuse 
sergentul, dar, după cum am spus de la uşă acestui 


domnişor fercheş, (de fapt nu spusese nimic), urmăresc pe 
cineva în numele Regelui şi am nevoie de fierar. 

— Şi, mă rog, ce treabă ai cu el? se repezi soră-mea, 
căreia nu-i plăcea faptul că avea cineva nevoie de Joe. 

— Doamnă, spuse politicos sergentul, dac-ar fi după mine, 
aş răspunde: cinstea şi plăcerea de a cunoaşte pe soţia lui 
mă aduce aici, dar, fiindcă vorbesc în numele Regelui, spun 
că am o trebuşoară cu el. 

Aceste cuvinte ale sergentului sunau foarte plăcut, aşa 
încât domnul Pumblechook strigă ca să audă cu toţii: 

— Frumos, frumos! 

— Uite despre ce este vorba, domnule fierar, spuse 
sergentul, care îl descoperise pe Joe cu privirea; am avut un 
mic accident cu drăciile acestea şi văd că încheietoarea 
acesteia nu merge şi cătuşele nu se îmbină cum trebuie. 

Vrei, te rog, să vezi ce s-a întâmplat, că am chiar acum 
nevoie de ele? 

Joe îşi aruncă ochii la cătuşe şi anunţă că e nevoie să 
aprindă focul în fierărie şi că treaba aceasta cere vreo două 
ore de lucru. 

— Adevărat? Atunci vrei să te apuci de lucru numaidecât? 
spuse sergentul. Că doar suntem în serviciul Majestății 
Sale. Şi dacă oamenii mei îţi pot fi de folos, cu plăcere or să 
te ajute. Apoi îşi strigă oamenii, care au intrat în bucătărie 
unul după altul şi-şi îngrămădiră armele într-un colţ. 
Stăteau cu toţii ca nişte adevăraţi soldaţi, când cu mâinile 
împreunate în faţă, când odihnindu-şi câte un picior sau 
umerii; uneori îşi îndreptau centiroanele sau cartuşierele; 
alteori deschideau uşa şi scuipau în curte. Toate acestea le 
vedeam, fără să-mi dau seama că le văd, căci eram aproape 
mort de spaimă. 

Dar, înțelegând până la urmă că nu pentru mine erau 
cătuşele şi că soldaţii erau cu mult mai interesaţi decât 
plăcinta, aşa încât o lăsaseră în umbră, am început să-mi 
adun gândurile. 


— Vrei să-mi spui, te rog, cât este ceasul? întrebă 
sergentul, adresându-se domnului Pumblechook, ca unui 
om a cărui putere de judecată îndreptăţea părerea că el şi 
Timpul erau unul şi acelaşi lucru. 

— E trecut de două şi jumătate. 

— Nu-i rău, făcu sergentul gânditor; chiar dacă suntem 
siliţi să stăm aici două ore, tot ieşim la socoteală. Cam ce 
depărtare să fie de aici până la mlaştini? Nu mai mult de o 
milă, după socoteala mea. 

— Chiar o milă, spuse doamna Joe. 

— Foarte bine. O să-i luăm prin surprindere, când se 
întunecă. Chiar puţin înainte, aşa am dat ordin. 

— Puşcăriaşi, domnule sergent? întrebă Wopsle cu glas 
nepăsător. 

— Chiar aşa! răspunse sergentul. Doi. Ni s-a spus că mai 
sunt încă prin mlaştini şi cred că n-or să încerce s-o şteargă 
de acolo, înainte de a se întuneca. 

Aţi mai văzut oameni din aceştia? În afară de mine, toată 
lumea răspunse nu, cu convingere. Dar nimeni nu se 
sinchisea de mine. 

— Bine, făcu sergentul. Cad ei în cursă, când le-o fi lumea 
mai dragă. 

Hai, domnule fierar! Dacă dumneata eşti gata, apoi şi 
Regele este gata. 

Joe îşi scoase haina, vesta şi cravata şi îşi pusese şorţul de 
piele. Apoi intră în fierărie. Unul dintre soldaţi deschise 
obloanele de lemn, altul aprinse focul, altul învârtea la 
foale, iar ceilalţi stăteau în jurul focului, care începu, în 
curând, să duduie. Pe urmă, Joe începu să lovească şi să 
izbească cu ciocanul şi iar să lovească şi iar să izbească şi 
noi ne uitam la el. 

Interesul pentru urmărirea care trebuia să aibă loc, nu 
numai că absorbi atenţia generală, dar o făcu pe soră-mea 
mărinimoasă. Scoase din butoi un ulcior cu bere pentru 
soldaţi şi-l pofti pe sergent la un păhărel cu ţuică. Dar 
domnul Pumblechook spuse aspru: 


— Mai bine dă-i vin. Pun rămăşag că vinul n-are catran. 
Sergentul îi mulţumi şi spuse că, deoarece prefera 
băuturile fără catran, i-ar face mai multă plăcere să bea vin, 
dacă e tot una pentru doamna. Bău în sănătatea Maiestăţii 
Sale, făcu urări de Crăciun, sorbi tot vinul dintr-o 
înghiţitură şi, după aceea, plescăi din buze. 

— Bună marfă, aşa-i domnule sergent? întrebă domnul 
Pumblechook. 

— Să-ţi spun ceva, îi răspunse sergentul, bănuiesc că 
dumneata ai făcut rost de ea. Domnul Pumblechook 
răspunse râzând satisfăcut: 

— Ei, na! De ce? 

— Pentru că dumneata, spuse sergentul, bătându-l peste 
umăr, eşti un om care ştie ce este bun. 

— Crezi? făcu domnul Pumblechook, râzând ca adineaori. 
Mai adu un păhărel! 

— Dar bei şi dumneata! Ciocnim, spuse sergentul; vârful 
paharului meu la piciorul paharului dumitale, piciorul 
paharului dumitale la vârful piciorului meu. Ciocnim o dată, 
ciocnim de două ori... Frumos sună paharele acestea! În 
sănătatea dumitale. O mie de ani să trăieşti şi să nu fi 
niciodată un judecător mai prost din soiul celor buni decât 
eşti acum! 

Sergentul ridică paharul; părea gata să mai bea încă unul. 
Am băgat de seamă că, în excesul lui de ospitalitate, domnul 
Pumblechook parcă uitase că dăduse vinul în dar, pentru că 
lua sticla de la doamna Joe şi ospătă toată lumea cu vin, 
într-o revărsare de voioşie. Până şi eu am căpătat puţin vin. 
Şi era atât de darnic domnul Pumblechook, încât a cerut şi 
sticla a doua şi o goli şi pe aceasta cu tot atâta mărinimie. 

În timp ce mă uitam la ei, cum stăteau ciorchine în jurul 
focului, petrecând atât de minunat, mă gândeam că 
prietenul meu, fugarul din mlaştini, fusese acela care 
însufleţise ospăţul. Nu petrecuseră nici pe departe atât de 
bine, înainte de a-i fi încălzit emoția produsă de povestea 
fugarului. Şi acum, când aşteptau cu toţii ca „păcătoşii” să 


fie prinşi, când foalele parcă urlau pentru cei doi fugari şi 
focul pâlpâia tot pentru ei, când fumul parcă ieşea pe coş ca 
să-i urmărească, iar Joe ciocănea şi lovea cătuşele sortite 
lor, acum când umbrele nelămurite de pe pereţi se clătinau 
ameninţându-i, în timp ce vâlvătaia se înălța şi cobora, iar 
scânteile aprinse cădeau şi se stingeau, mintea mea 
zdruncinată de copil îşi spunea că şi după amiaza cenuşie 
pălise tot din pricina lor, sărmanii nenorociţi. 

În cele din urmă, treaba se sfârşi, iar zgomotul şi vuietul 
din fierărie se opriră. În timp ce-şi punea haina, Joe îşi făcu 
curaj şi spuse că n-ar fi rău să pornească şi câţiva dintre noi 
împreună cu soldaţii, ca să le dea o mână de ajutor în 
urmărire. Domnul Pumblechook şi domnul Hubble se 
împotriviră, invocând dorinţa de a-şi fuma pipele şi de a 
rămâne în societatea doamnelor; dar domnul Wopsle spuse 
că, dacă Joe se duce, îl întovărăşeşte şi el. Joe spuse că da şi 
că, dacă doamna Joe îmi dă voie, mă ia şi pe mine. Sunt 
sigur că niciodată n-am fi căpătat învoiala de a ne duce, 
dacă doamna Joe n-ar fi fost curioasă să ştie ce o să se mai 
întâmple şi cum o să se sfârşească povestea. Dar, de data 
aceasta, soră-mea spuse doar atât: 

— Dacă aduci băiatul înapoi cu capul spart, să nu-ţi 
închipui c-am să i-l dreg eu. 

Sergentul dădu politicos bună ziua doamnelor şi se 
despărţi de domnul Pumblechook ca de un vechi camarad; 
deşi mă îndoiesc că cunoştea meritele domnului 
Pumblechook când acesta era în stare de uscăciune, la fel 
de bine cum le cunoştea când avea gâtlejul umezit de 
băutură. Oamenii îşi luară armele şi porniră. Domnul 
Wopsle, Joe şi cu mine am primit ordinul strict de a rămâne 
în spatele lor şi de a nu scoate nici o vorbă, după ce vom 
ajunge în mlaştini. 

Când am ieşit în aerul rece şi în timp ce ne îndreptam cu 
hotărâre spre ţinta noastră, eu i-am şoptit lui Joe cu glas de 
trădător: 

— Zău, Joe, mai bine nu-i găsim. Şi Joe îmi şopti: 


— Să ştii, Pip, că dau un şiling dac-au luat-o la sănătoasa. 

Nici o haimana din sat nu se luă după noi, fiindcă vremea 
era urâtă de parcă ameninţa să plouă, drumul pustiu şi 
terenul nesigur; apoi se lăsă întunericul şi oamenii se 
încălzeau acasă la foc şi sărbătoreau Crăciunul. 

Câteva feţe curioase apărură la geamurile luminate şi se 
uitară după noi, dar nimeni nu ieşi din casă. Trecurăm pe 
lângă stâlpul cu degetul de lemn şi am luat-o drept înainte 
spre cimitir. Acolo, sergentul ne opri cu un semn din mână 
până la uşa bisericii. Se întoarseră fără nici un rezultat şi, 
după aceea, ieşirăm prin uşa laterală a cimitirului şi am 
pornit cu toţii spre mlaştinile nesfârşite. 

Vântul de răsărit ne sufla măzărichea în obraz şi Joe mă 
luă în spinare. 

Acum că ajunsesem în pustietatea aceea jalnică, unde nu 
bănuia nimeni că mă aflasem eu cu mai puţin de opt sau 
nouă ore înainte şi că văzusem pe cei doi fugari, de-abia 
acum mă întrebam pentru întâia oară cu groază dacă, nu 
cumva, în caz că îi găsim, n-o să gândească puşcăriaşul meu 
că eu îi adusesem pe soldaţi. Doar mă întrebase dacă nu 
sunt un drac care îl trădează şi-mi spusese că aş fi un câine 
nemilos, dacă aş asmuţi oamenii asupra lui. Oare n-o să 
creadă că sunt într-adevăr un drac şi un câine şi că l-am 
trădat? 

Acum nu mai avea rost să-mi pun întrebări de felul acesta. 
Eram cocoţat pe spinarea lui Joe şi Joe era sub mine, 
atrăgând oamenilor atenţia de câte ori ne apropiam de un 
şanţ şi îmbiindu-l pe domnul Wopsle să nu cadă drept în 
nasul lui roman şi să ţină pasul. Soldaţii mergeau în faţa 
noastră, împrăştiaţi pe o distanţă mare şi cu spaţii între ei. 
Umblam pe drumul pe care pornisem şi eu, la început, şi de 
care mă rătăcisem prin ceaţă. Ceaţa parcă nu se lăsase încă 
sau poate că o împrăştiase vântul. Sub lucirea roşiatică a 
apusului de soare, farul, spânzurătoarea, dâmbul de la 
Baterie şi celălalt mal al fluviului se vedeau limpezi, deşi 
aveau o culoare apoasă şi plumburie. 


Stăteam cocoţat pe umărul larg al lui Joe şi inima îmi 
bătea cu furie; mă uitam în toate părţile ca să văd vreo 
urmă de puşcăriaş. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. 
Domnul Wopsle mă speriase de câteva ori, fiindcă gâfâia şi 
răsufla zgomotos; dar acum cunoşteam sunetele acestea şi 
le deosebeam uşor de ceea ce cunoşteam eu. Am tresărit 
îngrozitor, la un moment dat, căci mi se păru că aud 
scârţâitul pilei; dar era doar clopoţelul unei oiţe. Oile se 
opriră din păscut şi ne priviră sfioase; iar boii îşi feriră 
capetele de vânt şi de măzăriche şi se holbară urât la noi, 
ca şi cum ne-ar fi socotit răspunzători pentru această 
pacoste; dar, în afară de aceste lucruri şi de fiorul zilei care 
se stingea în fiecare firicel de iarbă, nimic nu tulbura 
liniştea rece, care domnea în ţara mlaştinilor. 

Soldaţii mergeau mai departe în direcţia vechii baterii şi 
noi înaintam în urma lor, când deodată, ne oprirăm cu toţii. 
Căci un țipăt lung adus de vânt şi de ploaie ne lovise auzul. 
Apoi, alt țipăt. Venea de departe, dinspre răsărit, dar era 
lung şi puternic. Ba chiar păreau să fie două sau mai multe 
glasuri, care strigau împreună, judecând după amestecul 
sunetelor. Sergentul şi oamenii de lângă el vorbeau în 
şoaptă, când Joe şi cu mine ne-am apropiat. După o clipă de 
ascultare, Joe (care era un bun interpret al sunetelor) şi 
domnul Wopsle (care nu era) au fost de aceeaşi părere. 
Sergentul, un om hotărât, porunci ca nimeni să nu 
răspundă strigătului, dar ordonă oamenilor să schimbe 
drumul şi să pornească într-acolo „în pas alergător”. Aşa că 
o pornirăm spre dreapta (acolo era răsăritul) şi Joe o luă la 
picior atât de iute, încât trebuia să mă ţin bine ca să nu 
pierd locul. Acum goneam de-a-binelea. 

— O adevărată depănătoare, se exprimă Joe, în singurele 
cuvinte pe care le rosti în tot timpul urmăririi. 

Urcam şi coboram dâmburi, săream peste bariere, intram 
în noroiul din şanţuri şi ne croiam drum prin hăţişuri; 
nimeni nu se întreba încotro mergem. 


Cu cât ne apropiam mai mult de locul de unde veneau 
țipetele, ne dădeam mai bine seama că nu se auzea numai 
un singur glas. Uneori nu se mai auzea nici un sunet şi 
atunci soldaţii se opreau. Când ţipetele reîncepeau, soldaţii 
o porneau cu iuţeală mai mare şi noi după ei. După câtva 
timp, ne apropiasem atât de tare, încât auzisem o voce care 
striga: Ucigaşi! şi o alta: Puşcăriaşi! Fugari! Santinelă! Aici 
sunt evadaţii! Apoi amândouă glasurile păreau înăbuşite de 
focul unei lupte şi pe urmă izbucneau din nou. Atunci, 
soldaţii o luară la goană ca nişte cerbi şi Joe după ei. 
Sergentul era în cap, când ajunserăm la locul de unde 
veneau strigătele şi doi dintre oamenii lui îl ajunseră 
numaidecât din urmă. 

Aveau armele încărcate şi ridicate, când ne apropiam şi 
noi. 

— Aici sunt amândoi! gâfâi sergentul, luptându-se în 
fundul unei gropi. 

— Predaţi-vă! Sălbaticilor! Despărţiţi-vă odată! Apa ne 
stropea, noroiul zbura prin aer, se auzeau înjurături şi 
lovituri de pumni. Câţiva oameni au coborât în şanţ ca să-i 
ajute sergentului şi traseră afară, unul după altul, pe 
fugarul meu şi pe celălalt. Amândoi erau plini de sânge, 
blestemau şi se smuceau; îi recunoscusem pe amândoi din 
prima clipă. 

— Băgaţi de seamă! Spuse puşcăriaşul meu, ştergându-şi 
sângele de pe obraji cu mâneca lui zdrenţuită şi 
descâlcindu-şi smocuri de păr smulse de pe degete. Eu l-am 
prins! Eu vi-l predau! Să nu uitaţi aceasta! 

— Nu merită să ne atragi atenţia, spuse sergentul. N-o să- 
ţi ajute mare lucru, măi omule. Că doar eşti în aceeaşi 
situaţie cu el. Daţi-mi cătuşele! 

— Nici nu mă aştept să-mi ajute. Nici nu vreau să mă simt 
mai bine decât mă simt acum, spuse omul meu, râzând cu 
poftă. L-am prins. Şi el ştie. 

Aceasta-mi ajunge. 


Celălalt puşcăriaş era galben la faţă şi, în afară de 
juliturile de pe obraz, era zgăriat şi sfâşiat din cap până în 
picioare. Nu scoase nici o vorbă, până ce sergentul nu-i 
prinse pe amândoi în cătuşe; era nevoit să se sprijine de un 
soldat, ca să nu cadă. 

— Băgaţi de seamă, a încercat să mă omoare; acestea au 
fost primele lui cuvinte. 

— Am încercat să-l omor? spuse fugarul meu dispreţuitor. 
Credeţi c-am încercat şi nu mi-a mers? L-am prins ca să-l 
predau; aceasta am făcut. Nu numai că nu l-am lăsat s-o ia 
la sănătoasa, dar l-am târât până acolo, în timp ce el vroia s- 
o şteargă. E boier, păcătosul acesta. Şi acum, mulţumită 
mie, boierul acesta o să intre iar în comă. Să-l omor? Nu 
făcea să-l omor, când puteam să-i fac una mai bună şi să-l 
trimit înapoi la ocnă! Celălalt tot mai gâfâia: 

— A... încercat... să mă omoare... aduc... aduc martori. 

— Ia te uită! făcu primul, uitându-se la sergent. Singur am 
fugit de pe vapor; am dat o lovitură şi am fugit. Aş fi putut s- 
o tulesc şi din pustiul acesta blestemat; uitaţi-vă la piciorul 
meu; aşa-i că nu-i nici urmă de fiare pe el?! 

Dacă n-aş fi aflat că e şi el aici, aş fi luat-o la sănătoasa. 
Dar să-l las pe ăsta s-o ia din loc? Să-l las pe el să facă 
iarăşi o unealtă din mine? Încă o dată? Nu, nu. Să ştiu de 
bine că aici îmi putrezesc oasele; şi arătă groapa cu mâinile 
lui încătuşate. Şi legat să fi fost şi tot l-aş fi ţinut, numai să 
nu scape din ghearele mele, până veniţi voi. Celălalt fugar, 
care se vedea bine că era îngrozit de tovarăşul lui, repeta 
mereu: 

— A încercat să mă omoare. Aş fi fost omorât, dacă n-aţi fi 
venit voi. 

— Minte! făcu puşcăriaşul meu apăsat. Mincinos s-a născut 
şi mincinos o să moară. Uitaţi-vă la mutra lui; se vede cât de 
colo; ia să se uite în ochii mei. 

Să vedem, îndrăzneşte? 

Celălalt se strădui să zâmbească batjocoritor, dar nu izbuti 
să dea buzelor lui, care zvâcneau, o expresie potolită; se 


uita la soldaţi, se uita în jurul lui, la mlaştini şi la cer, dar la 
celălalt nu se uita. 

— Îl vedeţi? urmă omul meu. Vedeţi ce păcătos e? Vedeţi 
cum mişcă ochii într-o parte şi într-alta? Aşa se uita şi la 
proces, când ne judecau pe amândoi. Nu vroia să se uite la 
mine. Celălalt îşi tot muşca şi-şi răsucea buzele uscate, 
plimbându-şi ochii speriaţi încoace şi încolo; în cele din 
urmă, îşi îndreptă, pentru o clipă, privirile spre omul meu şi 
spuse: 

— Nici n-am ce vedea la tine, apoi privi pe jumătate ironic 
spre mâinile lui încătuşate. 

Când a auzit aceste cuvinte, puşcăriaşul meu se mânie atât 
de sincer, încât s-ar fi repezit la celălat, dacă nu l-ar fi oprit 
soldaţii. 

— Nu v-am spus eu, sări celălat, că dac-ar putea, mi-ar 
face de seamă? 

Se vedea că tremură de frică şi o spumă albă, foarte 
ciudată, ca nişte fulgi mici de zăpadă, îi apăruse pe buze. 

— Gata cu discuţia, spuse sergentul. Ia aprinde-ţi făcliile. 

În timp ce unul dintre soldaţi, cel care purta un coş în loc 
de armă, se lăsă în genunchi ca să deschidă coşul, fugarul 
meu se uită pentru prima oară în jurul lui şi m-a văzut. Eu 
coborâsem de pe spinarea lui Joe şi stăteam pe marginea 
şanţului, de unde nu mă mişcasem, de când sosisem. l-am 
aruncat o privire curioasă când s-a uitat la mine, am mişcat 
uşurel mâna şi am dat din cap. Aşteptam de mult să se uite 
la mine, ca să-l pot asigura de nevinovăția mea. Nu prea 
eram sigur că mă înţelesese, căci îmi aruncă o privire 
ciudată, care nu dură decât o clipă. Dar, dacă m-ar fi privit 
timp de o oră sau de o zi întreagă, faţa lui nu mi s-ar fi 
părut mai atentă decât în clipa aceea. 

Apoi, soldatul care purta coşul aprinse o luminiţă şi dădu 
foc la trei sau patru făclii; îşi luă lui una şi pe celelalte le 
împărţi soldaţilor. Până atunci, era aproape întuneric, dar 
acum se întuneca de-a-binelea şi, nu mult după aceea, a fost 
întuneric beznă. Înainte de a părăsi locul acela, gatru 


soldaţi se aşezară în cerc şi traseră două focuri în aer. 
Îndată după aceea, am văzut alte făclii aprinzându-se în 
spatele nostru şi altele prin mlaştini, pe celălalt mal al 
fluviului. 

— Bine, făcu sergentul. Înainte, marş! 

Am înaintat puţin şi, deodată, am auzit trei bubuituri de 
tun, al căror sunet mi se păru că izbucneşte chiar din 
urechea mea. 

— Sunteţi aşteptaţi la bord, vorbi sergentul către omul 
meu. Au aflat că veniţi. Nu te depărta, măi omule. Stai 
frumos aici. 

Cei doi ocnaşi erau ţinuţi la distanţă unul de altul şi fiecare 
umbla înconjurat de câţiva soldaţi. Eu mă agăţasem de 
mâna lui Joe, care purta o făclie. Domnul Wopsle era de 
părere să ne întoarcem acasă, dar Joe vroia să vadă ce se 
întâmplă până la urmă, aşa că am mers mai departe. Acum 
umblam pe o potecă destul de bună, care şerpuia de-a 
lungul fluviului şi cotea din loc în loc când întâlnea câte un 
şanţ; în drum, am văzut o moară mică de vânt şi un stăvilar 
plin de noroi. Când mă uitam în jurul meu, vedeam luminile 
care veneau în urmă. Făcliile noastre lăsau pete mari de foc 
pe potecă, pe care le vedeam pâlpâind şi fumegând. Încolo, 
nu vedeam nimic decât o beznă deasă. 

Luminile noastre încălzeau aerul cu vâlvătaia lor de 
smoală şi cei doi prizonieri păreau că se simt bine, în timp 
ce înaintau şchiopătând printre arme. Din cauză că 
şchiopătau, nu puteam să mergem mai repede; şi erau 
amândoi atât de sfârşiţi, încât am fost nevoiţi să ne oprim 
de două sau de trei ori ca să-i lăsăm să se odihnească. 

După vreo oră de drum, am ajuns la o cabană amărâtă de 
lemn, în faţa căreia se afla un debarcader. Înăuntru erau 
nişte păzitori, care întrebară cine vine; sergentul le 
răspunse. Apoi am intrat în cocioabă; mirosea a tutun şi a 
spoială şi, în odaie, ardea un foc bun iar pe masă lumina o 
lampă; am văzut un şir de arme, o tobă şi nişte paturi joase 
de lemn, în care puteau să doarmă până la doisprezece 


soldaţi. Vreo trei sau patru soldaţi stăteau întinşi cu 
mantalele pe ei şi nu prea părea să le pese de venirea 
noastră, căci şi-au ridicat puţin capetele, ne-au privit 
somnoroşi şi apoi s-au culcat din nou. Sergentul a făcut un 
fel de raport, a însemnat ceva într-un registru şi apoi 
puşcăriaşul pe care eu îl numesc „celălalt” a fost trimis 
împreună cu un păzitor pe vapor. 

Omul meu se uita la mine. Nu se mişcase din faţa locului; 
avea o privire gânditoare şi-şi încălzea când un picior când 
celălalt, uitându-se la picioarele lui, ca şi cum le-ar fi 
compătimit pentru ultimele lor păţanii. Deodată, se întoarse 
spre sergent şi spuse: 

— Vreau să-ţi spun ceva despre evadarea aceasta. S-ar 
putea ca anumiţi oameni să fie bănuiţi împreună cu mine. 

— Poţi să spui orice-ţi place, răspunse sergentul cu 
răceală, uitându-se la el cu braţele încrucişate, dar nu aici. 
O să ai tot timpul să vorbeşti şi să auzi vorbindu-se despre 
aceasta, înainte de a se încheia povestea. Ştii doar. 

— Ştiu, dar asta-i altceva. Un om nu poate să crape de 
foame; cel puţin eu nu pot. Am luat nişte haleală din sat, 
ştii, satul de lângă biserică, dincolo de mlaştini. 

— Vrei să spui c-ai furat, spuse sergentul. 

— Şi-am să-ţi spun şi de unde. De la fierarul satului. 

— I-auzi! făcu sergentul, uitându-se la Joe. 

— I-auzi Pip! făcu Joe, uitându-se la mine. 

— Nu prea era mare lucru, nişte resturi, o picătură de 
ţuică şi o plăcintă. 

— Aţi băgat cumva de seamă că vă lipseşte o plăcintă, 
domnule fierar? întrebă sergentul tainic. 

— Nevastă-mea a băgat de seamă, chiar în clipa când aţi 
intrat pe uşă. 

Ţi-aminteşti, Pip? 

— Va-să-zică, spuse ocnaşul, întorcându-şi şăgalnic ochii 
spre Joe, fără să se uite la mine. Va-să-zică dumneata eşti 
fierarul? Atunci nu te supăra, dar eu ţi-am mâncat plăcinta. 


— Să-ţi fie de bine, în ceea ce mă priveşte, răspunse Joe, 
amintindu-şi în ultima clipă de doamna Joe. Nu ştiu ce vină 
ai dumneata, dar, orice-i fi făcut, nu te-aş lăsa să mori de 
foame, că doar eşti un biet om nenorocit. Nu-i aşa, Pip? 

Am auzit ca şi înainte o hârâială în gâtlejul omului, care ne 
întoarse spatele. Vasul se întorsese şi santinela era gata, 
aşa că l-am întovărăşit până la debarcaderul cu pietre şi cu 
ţăruşi ciopliţi grosolan; am văzut cum l-au suit pe vas. Nişte 
ocnaşi semănau cu el, vâsleau. Nimeni nu păru mirat să-l 
vadă sau curios să ştie cine e, sau bucuros să-l vadă sau 
amărât că-l vede; nimeni nu-i spuse nici o vorbă, doar 
cineva bodogoni, ca şi cum s-ar fi adresat unor câini: 

— Daţi-i drumul! La semnalul acesta, vâslele se cufundară 
în apă. La lumina făcliilor, am văzut galera neagră, nu 
departe de noroiul malurilor, ca o corabie a lui Noe 
blestemată. Corabia închisă, zăvorâtă şi legată cu lanţuri 
ruginite, părea, în ochii mei de copil, asemănătoare cu înşişi 
prizonierii. Vasul pluti de-a lungul malului, coti şi dispăru. 
Apoi, capetele făcliilor au fost aruncate în apă, au sfârâit şi 
s-au stins, ca şi cum totul s-ar fi sfârşit. 

Chapter 6 

Starea mea sufletească cu privire la hoţia de care fusesem 
descărcat pe neaşteptate, nu mă împinse de fel la o 
mărturisire sinceră; dar nădăjduiesc că existau şi 
sentimente mai bune în fundul cugetului meu. 

Nu-mi amintesc să fi simţit vreo pornire de duioşie faţă de 
doamna Joe în clipa în care teama de a fi descoperit se 
spulberă. Dar îl iubeam pe Joe - poate că pe atunci numai şi 
numai din pricină că dragul de el mă lăsa să-l iubesc - şi, cu 
privire la el, fiinţa mea lăuntrică nu se simţea chiar atât de 
bine. 

Aveam de gând (mai ales când l-am văzut căutându-şi pila) 
să-i spun adevărul adevărat. Şi, totuşi, nu i-am spus nimic, 
numai şi numai pentru că îmi era teamă că, dacă va afla, mă 
va socoti mai păcătos decât eram de fapt. Frica de a pierde 
încrederea lui Joe şi de a şedea de acum înainte singur 


lângă vatră, în fiecare seară, privind trist spre prietenul 
pierdut pe vecie, îmi legă limba. 

Îmi închipuiam, în imaginaţia mea bolnăvicioasă, că, dacă 
Joe ar şti n-aş mai putea niciodată să mă uit la el cum îşi 
mângâie mustaţa bălaie, fără să cred că se gândeşte la 
fapta mea. Îmi închipuiam că, dacă Joe ar şti, n-aş mai putea 
să-l văd uitându-se oricât de întâmplător la carnea sau 
budinca din ajun, fără să mă gândesc că bietul om se 
întreabă dacă nu cumva n-am trecut şi eu prin cămară. 

Îmi închipuiam că, dacă Joe ar şti şi ar spune vreodată că 
berea e prea groasă, ori e prea subţire, convingerea că el 
ar crede c-am pus catran în ea, mi-ar împinge tot sângele în 
obraz. Cu alte cuvinte, eram prea laş ca să fac ceea ce ştiam 
că e drept, aşa precum fusesem prea laş ca să nu fac ceea 
ce ştiam că nu e drept. Nu avusesem de-a face cu lumea 
până atunci şi nu imitam pe nici unul dintre cei care se 
poartă în felul acesta. Am făcut singur descoperirea acestui 
fel de a se purta, ca un adevărat geniu neînvăţat. Fiindcă mi 
s-a făcut somn de îndată ce ne-am îndepărtat de corabie, 
Joe m-a luat din nou în spinare şi m-a dus acasă. Trebuie să 
fi fost grozav de obositor drumul acesta, fiindcă domnul 
Wopsle, care era sleit de puteri, avea o mutră atât de 
îmbufnată, încât, dacă porţile bisericii ar fi fost larg 
deschise, cred că ar fi excomunicat toată expediţia, în 
frunte cu Joe şi cu mine. 

Dar, nefiind decât un laic, se încăpăţână să stea jos pe 
iarba umedă, cu o înverşunare atât de nesănătoasă, încât, 
când îşi scoase haina ca să o usuce la focul din bucătărie, 
dovada de pe pantaloni l-ar fi dus la spânzurătoare, dacă 
fapta aceasta ar fi fost socotită o crimă capitală. În timpul 
acesta, eu mă bălăbăneam ca un beţiv prin bucătărie, 
fiindcă de-abia mă pusese Joe în picioare, fiindcă dormisem 
tun pe spinarea lui şi fiindcă mă trezisem în căldură, în 
lumină şi în sunet de glasuri. După ce mi-am venit în fire (cu 
ajutorul unui ghiont zdravăn între umeri şi a acestor 
cuvinte întăritoare: 


— Aşa un copil n-am mai văzut! rostit de soră-mea, am 
înţeles că Joe le povestea despre mărturisirea ocnaşului şi 
că musafirii sugerau diferite căi prin care acesta ar fi putut 
pătrunde în bucătărie. Domnul Pumblechook, după ce 
inspectă cu grijă locuinţa, descoperi că omul se urcase mai 
întâi pe acoperişul fierăriei, de acolo ajunsese pe acoperişul 
casei şi că acesta coborâse prin coşul bucătăriei cu ajutorul 
unei frânghii făcută din fâşii de aşternut; şi fiindcă domnul 
Pumblechook era un om foarte sigur de el şi avea brişcă lui, 
toată lumea spuse că el are dreptate şi nu ceilalţi. Totuşi, 
domnul Wopsle strigă: Nu! cu răutatea neputincioasă a 
omului ostenit. 

Dar, deoarece el n-avea nici o teorie specială şi nici haină 
n-avea, părerea lui a fost nesocotită în unanimitate. Unde 
mai pui că pantalonii îi fumegau, fiindcă stătuse cu spatele 
la sobă ca să-i usuce, ceea ce nu era de natură să inspire 
încredere. Atât am auzit în seara aceea, înainte de a mă fi 
înşfăcat soră-mea, pentru că eram necuviincios şi somnoros 
şi de a mă fi dus la culcare cu o mână atât de grea, încât mi 
se părea că port cincizeci de perechi de cizme, care se 
lovesc mereu de marginea scării. 

Starea sufletească, pe care am descris-o mai înainte, 
începu de-abia a doua zi, înainte de a mă fi sculat şi dură 
mult timp după ce povestea cu fugarul a fost uitată şi nu 
mai era pomenită decât în împrejurări neobişnuite. 

Chapter 7 

În vremea când îmi petreceam zilele prin cimitir, citind 
pietrele de pe mormintele alor mei, aveam doar atâta 
ştiinţă de carte, încât să pot silabisi. Nici măcar înţelesul 
simplu al acestor inscripţii nu-l prindeam, căci cuvintele 
„soţia celui mai de sus” mi se păreau o dovadă despre 
năzuinţele tatălui meu către o lume mai bună; şi dacă 
despre vreuna dintre răposatele mele rude s-ar fi spus „a 
celui de jos”, sunt sigur c-aş fi avut o părere foarte proastă 
despre acel membru al familiei noastre. 


Cât despre noţiunile mele cu privire la adevărurile 
teologice de care mă lega Catehismul, nici ele nu erau prea 
precise; căci îmi amintesc bine că declaraţia mea cum că 
„Voiu călcat toată vieaţa pe aceeaşi cale” o socoteam ca o 
obligaţie de a trece totdeauna satul, pornind de la casa 
noastră într-o direcţie anumită şi de a nu schimba acest 
drum, ocolind pe la rotăria satului nu pe la moară. 

Mai târziu, eram sortit să devin ucenicul lui Joe şi, până la 
îndeplinirea acestei misiuni, n-avea voie, după părerea sorei 
mele, cu nici un chip, să fiu alintat. Prin urmare, nu numai 
că eram băiat la toate în fierărie, dar, dacă vreun vecin avea 
nevoie de un băiat, ca să-i alunge păsările din ogoare sau ca 
să adune pietre sau pentru orice altă treabă de felul acesta, 
mie-mi era hărăzită cinstea de a îndeplini aceste munci. 
Totuşi, ca nu cumva situaţia noastră înaltă să sufere vreo 
ştirbire, o puşculiţă stătea pe raftul din bucătărie, o 
puşculiţă în care, după cum fusesem anunţat în chip public, 
se aruncau toţi banii pe care îi câştigam eu. Mi se părea 
uneori că aceşti bani vor fi vărsaţi pentru lichidarea datoriei 
naţionale, fiindcă nu trăgeam nici un fel de nădejde să am şi 
eu parte de această comoară. 

Mătuşa domnului Wopsle ţinea o şcoală de seară în sat; 
aceasta însemna că ea era o bătrână caraghioasă cu 
mijloace restrânse şi beteşuguri nenumărate, care îşi făcea 
somnul, în fiecare seară, de la şase la şapte, în tovărăşia 
unor tineri, care plăteau câte doi penny pe săptămână 
pentru plăcerea foarte folositoare de a o vedea dormind. 
Bătrâna închinase o căsuţă; domnul Wopsle avea o odaie 
sus şi noi elevii îl auzeam regulat citind cu glas tare, foarte 
demn şi chiar înspăimântător, ba uneori auzeam şi câte o 
lovitură zdravănă în tavan. 

Exista şi legenda că domnul Wopsle „examina” şcolarii o 
dată pe trimestru. În această împrejurare, domnul Wopsle 
îşi ridica manşetele, îşi ciufulea părul şi ne ţinea cuvântarea 
pe care a ţinut-o Marc-Antoniu lângă trupul neînsufleţit al 
lui Cezar. Apoi, urma întotdeauna Oda lui Collins despre 


pasiuni şi eu îl stimam pe domnul Wopsle, mai cu seamă 
pentru felul cum declama „Răzbunarea” şi-l vedeam în 
închipuirea mea aruncându-şi mânios sabia însângerată şi 
luând în mână, cu o privire care pârjolea, trompeta 
vestitoare de război. Pe atunci, încă nu căzusem pradă 
pasiunilor, pe care aveam să le cunosc mai târziu şi să le 
asemuiesc cu vorbele lui Collins şi ale lui Wopsle, spre 
neajunsul acestora din urmă. 

În afară de această instituţie de educaţie, mătuşa 
domnului Wopsle mai ţinea şi o mică prăvălie, în aceeaşi 
odaie. Habar n-avea ce marfă se află în prăvălie sau cât 
costă fiecare lucru, dar, în sertar, se afla un mic registru 
soios, care servea drept catalog de preţuri, şi, cu ajutorul 
acestui oracol, Biddy descurca tranzacţiile comerciale. 
Biddy era nepoata mătuşii domnului Wopsle; mărturisesc că 
nu mă simt în stare să descopăr ce fel de rudă era cu 
domnul Wopsle. 

Era orfană ca şi mine; şi, ca şi mine, fusese crescută ca-n 
palme. Era demnă de luat în seamă din pricina 
extremităților ei: căci părul îi era totdeauna nepieptănat, 
mâinile nespălate şi ghearele rupte. Însă, duminica, când se 
ducea la biserică, Biddy era foarte îngrijită. Datorită atât 
bietei mele făpturi, cât mai ales cu ajutorul lui Biddy, am 
ieşit învingător din lupta cu alfabetul, ca dintr-un hăţiş de 
spini: zgâriat şi lovit de fiecare literă în parte. Cred că 
trecuse aproape un an de la urmărirea din mlaştini, căci era 
mult după aceea, şi era iarnă şi ger. 

Într-o oră sau două, am izbutit să mâzgălesc cu litere de 
tipar această epistolă, folosindu-mă de alfabetul care stătea 
lângă mine, pe vatră: „dRaga JO cre d ca SCRlu BinE şi 
creD ca să POt să TE INvat pe Line JO. O să ne PAR a BINe 
şi canD o Sati fiu Ucnic o Sa RAdem mult Pip.” 

Nu aveam nevoie să comunic cu Joe prin scrisoare, căci el 
şedea alături de mine şi eram singuri în bucătărie. Dar 
înmânai această comunicare scrisă (cu tăbliță cu tot) lui Joe, 
care o primi ca pe o minune de erudiție. 


— Măi Pip, măi băiete! strigă Joe, făcând ochi mari. Dar 
eşti un învăţat, zău că eşti. 

— Aş vrea să fiu, am spus eu, trăgând cu ochii la tăbliţa pe 
care o ţinea el în mână; vedeam eu că scrisul meu era cam 
zăpăcit. 

— Uite un J, făcu Joe, şi un O în toată legea! Uite ] şi O, Pip, 
adică Joe. 

Nu-l auzisem niciodată pe Joe citind cu glas tare un cuvânt 
mai lung decât această monosilabă şi, duminică, la biserică, 
băgasem de seamă că, deşi ţineam cartea de rugăciuni pe 
dos, acest lucru nu-l supăra, ca şi cum totul ar fi fost cum se 
cuvine. Dorind să mă folosesc de acest prilej, pentru a afla, 
dacă, în caz că aş fi profesorul lui Joe, ar trebui să încep 
chiar de la început, am spus: 

— Bine! Dar citeşte şi restul, Joe. 

— Şi restul, Pip? întrebă Joe uitându-se tacticos şi cu ochi 
cercetători la cele scrise. Unul, doi, trei. Păi sunt trei J-uri. 

M-am aplecat peste umărul lui Joe şi, cu ajutorul degetului 
arătător, i-am citit toată epistola. 

— Grozav! făcu Joe, la sfârşit. Dar să ştii că eşti învăţat, nu 
glumă. 

— Joe cum se scrie Gargery? am întrebat eu cu un aer de 
modestie protectoare. 

— Eu nu-l scriu în nici un fel, răspunse Joe. 

— Bine, dar gândeşte-te că l-ai scrie. 

— Nu pot să mă gândesc, spuse Joe. Măcar că şi mie îmi 
place grozav să citesc. 

— Îţi place Joe? 

— Grozav. Dă-mi o carte bună sau un ziar şi aşează-mă în 
faţa focului şi nici nu-mi trebuie altceva. Doamne! urmă el, 
după ce-şi frecă genunchii cu mâinile, când dai de un ] şi un 
O şi-ţi spui: în sfârşit, am dat de ] şi O - Joe, tare-i interesant 
să citeşti! 

Din ultimele cuvinte, am înţeles că învăţătura lui Joe, ca şi 
forţa aburilor, era încă la primele începuturi. Mi-am urmat 
gândul şi l-am întrebat: 


— Te-ai dus vreodată la şcoală, când erai mic ca mine? 

— Nu, Pip, nu m-am dus. 

— De ce nu te-ai dus niciodată la şcoală, când erai mic? 

— Păi, să-ţi spun, răspunse Joe punând mâna pe vătrai şi 
apucându-se să scormonească focul, cum făcea totdeauna 
când era gânditor. Lui taică-meu îi cam plăcea băutura şi 
când era beat, se repezea fără milă la mama. Încolo nu 
făcea nici o treabă, doar, din când în când, se mai repezea 
la mine. 

Şi se repezea la mine cu o putere, pe care pot s-o 
asemuiesc numai cu puterea cu care nu se repezea 
niciodată la nicovala lui. Înţelegi ce spun, nu-i aşa? 

— Sigur, Joe. 

— Aşa că maică-mea şi cu mine ne-am luat lumea în cap; 
mama se ducea să lucreze cu ziua şi-mi spunea: Acum Joe, 
slavă Domnului, ai să te duci şi tu la şcoală. Dar taică-meu 
avea inima aşa de bună, că nu putea să trăiască fără noi, 
săracul. Şi venea cu o gloată după el şi făcea atâta gălăgie 
la casele unde lucra mama, că oamenii n-aveau încotro şi ne 
dădeau afară. Şi iar ne lua tata acasă şi iar se repezea la 
noi. Şi de aceea, vezi tu, Pip, spuse Joe, oprindu-se din 
scormonit, de aceea n-am învăţat eu carte. 

— Săracul de tine! 

— Dar să ştii, Pip, spuse Joe atingând uşor zidul vetrei cu 
vătraiul, ce-i al lui, e al lui şi ca să spun drept, taică-meu 
avea inimă bună, îţi dai seama? 

Nu-mi dădeam seama, dar n-am spus nimic. 

— Vezi, urmă Joe, cineva trebuie să aibă grijă de casă, că 
altfel se duce totul de râpă. Ştii doar! Aceasta ştiam şi am 
încuviinţat. 

— Aşa că taică-meu nu se împotrivea ca eu să mă apuc de 
lucru; şi m-am apucat de meseria mea, care ar fi fost şi 
meseria tatii, dacă s-ar fi ţinut de ea şi am lucrat, nu glumă, 
Pip. Şi, cu timpul, l-am ţinut eu pe tata până s-a prăpădit, 
săracul, de boala copiilor. Şi chiar mă gândeam să pun să 


scrie pe mormântul lui: „De-a fost urâtă a lui purtare, avut- 
a totuşi suflet mare”. 

Joe recită aceste versuri cu o mândrie atât de vădită, încât 
l-am întrebat dacă el le făcuse. 

— Eu le-am făcut, spuse Joe, chiar eu. Într-o clipă le-am 
ticluit; ca atunci când, dintr-o singură lovitură, scoţi o 
potcoavă. Niciodată n-am fost aşa de mirat nici nu-mi venea 
să cred - îţi spun drept, nu-mi venea să cred că eu le 
făcusem. Cum îţi spuneam, Pip, gândul meu era să pun să 
cioplească cuvintele acestea pe mormântul lui; dar, poeziile 
costă bani, oricum le-ai ciopli, mari sau mici, şi m-am lăsat 
păgubaş. Ce să mai vorbim, toţi banii pe care i-am strâns şi 
i-am cheltuit cu mama. Nu-i prea mergea bine cu sănătatea, 
era frântă, săraca. Dar n-a mai făcut mult timp umbră 
pământului şi, sărmana de ea, a închis ochii. 

Ochii albaştri ai lui Joe se făcuseră apoşi; îşi frecă întâi un 
ochi şi apoi pe celălalt, într-un fel foarte ciudat, cu mânerul 
vătraiului. 

— Mi-era urât pe urmă, spuse Joe, să trăiesc singur aici şi, 
atunci, am cunoscut-o pe sora ta. Ştii, Pip - Joe se uită drept 
în ochii mei, ca şi cum ar fi ştiut că voi fi de altă părere -eo 
femeie frumoasă. 

Eu mă uitam în foc îndoindu-mă vădit. 

— Orice-ar zice neamurile sau lumea, Pip, să ştii că sora ta 
e - Joe ciocăni cu vătraiul în zidul vetrei la fiecare cuvânt - o 
femeie frumoasă! 

Nu-mi veni nimic mai potrivit în minte decât: 

— Îmi pare bine, Joe, că zici aşa. 

— Şi mie-mi pare bine, spuse Joe, apucându-mă de braţ. 
Puţină roşeaţă pe faţă sau niţel prea multe oase, aceasta nu 
mă supără pe mine! 

I-am spus cu isteţime că dacă pe el nu-l supăra, n-avea pe 
cine să supere. 

— Sigur! încuviinţă Joe. Chiar aşa, ai dreptate, băiete! 
Când am cunoscut-o pe sora ta, se vorbea prin sat că te 
creşte pe tine. Foarte frumos din partea ei, zicea lumea şi 


eu spuneam la fel. Şi tu, urmă Joe, făcând o strâmbătură ca 
şi cum ar fi văzut ceva foarte scârbos, dacă ţi-ai fi dat seama 
ce mic şi prăpădit şi urât erai, Doamne, ai fi avut o părere 
foarte proastă despre tine. Fără să-mi facă prea multă 
plăcere vorbele lui, am spus: 

— Lasă Joe, nu te mai sinchisi de mine. 

— Dar m-am sinchisit de tine, Pip, spuse elcu o 
simplicitate drăgăstoasă. 

Când am cerut mâna surorii tale, ca s-o duc la altar, după 
ce se hotărâse şi ea să trăiască cu mine aici, la fierărie, i-am 
spus: Şi adă şi copilul ăla, Dumnezeu să-l binecuvânteze! Şi 
i-am mai spus: Slavă Domnului, e loc pentru el lafierărie! 

Eu am izbucnit în plâns, i-am cerut iertare lui Joe şi l-am 
luat de gât; el lăsă vătraiul din mână ca să mă strângă în 
braţe şi mi-a spus: 

— Noi suntem prieteni, nu-i aşa Pip? Hai, nu mai plânge, 
băiete! 

După această mică întrerupere, Joe vorbi mai departe. 

— Vezi tu, Pip, aceasta-i povestea! Vezi şi tu unde am 
ajuns. Acum, dacă vrei tu să te îngrijeşti de învăţătura mea 
- dar îţi spun dinainte că-s tare greu de cap, tare greu de 
cap - doamna Joe nu trebuie să vadă ce facem noi. Trebuie 
să facem totul, cum să-ţi spun, pe furiş. Ai să mă întrebi de 
ce pe furiş? Stai să-ţi spun. 

Iar luase vătraiul în mână, altfel nici nu cred că ar fi putut 
să-şi urmeze demonstraţia. 

— Soră-ta e cu conducerea. 

— Cu conducerea, Joe? Eram nedumerit, căci mi-a dat prin 
gând (şi trebuie să adaug că eram plin de nădejdi) că Joe se 
despărţise de ea în favoarea vreunul ministru al marinei sau 
de finanţe. 

— E cu conducerea, lămuri Joe. Vreau să spun că-i place să 
ne conducă pe tine şi pe mine. 

— A! 

— Şi nu s-ar bucura prea tare, dac-ar avea doi învăţaţi în 
casă, urmă Joe, şi, mai cu seamă, nu s-ar bucura, dacă m-aş 


face învăţat de frică să nu mă răscol. Ştii, ca un răzvrătit, 
înţelegi? 

Eram gata să-i răspund printr-o întrebare şi apucasem să 
rostesc De ce, când Joe mă opri. 

— Stai puţin. Ştiu ce vrei să spui, Pip! Ai răbdare! Eu nu 
zic că sora ta nu face pe împăratul cu noi, din când în când. 
Nu zic că nu ne pune beţe-n roate şi că nu ne apasă uneori. 
Mai cu seamă când o apucă toanele - Joe începu să 
vorbească în şoaptă cu privirile spre uşă - îţi spun cinstit, 
Pip, eu recunosc că-i mânioasă din fire. 

Joe rosti acest cuvânt ca şi cum ar fi început cu cel puţin 
zece M-uri. 

— De ce nu mă răscol? Aceasta-i întrebarea pe care nu te- 
am lăsat s-o pui, nu-i aşa, Pip? 

— Da, Joe. 

— Păi, să vezi, spuse Joe, luând vătraiul cu mâna stângă, 
ca să-şi poată mângâia mustaţa cu dreapta. Şi, de câte ori îl 
vedeam prins de această paşnică îndeletnicire, ştiam că nu 
mai e nici o nădejde. 

— Soră-ta e fire de stăpân. Fire de stăpân. 

— Ce înseamnă fire de stăpân? am întrebat eu, cu 
nădejdea că-l voi aduce la o dezlegare. Dar Joe avea 
răspunsul mai pregătit decât m-aş fi aşteptat şi-mi închise 
gura cu totul, cu un gest rotund al mâinii şi cu o privire fixă: 

— Uite, ea. Şi eu nu sunt fire de stăpân, urmă Joe, luându- 
şi privirea de la mine şi ducându-şi mâna înapoi la mustață. 
Şi, mai cu seamă, Pip, - şi de data aceasta îţi vorbesc serios, 
băiete - mi-a ajuns s-o văd pe maică-mea, o biată femeie 
care muncea şi robotea toată ziua, de-i ieşea sufletul şi n-a 
avut parte de linişte, sărmana, cât a trăit; şi mi-e frică să nu 
păcătuiesc şi eu şi să mă port urât faţă de femeia mea; şi 
mai bine să păcătuiesc în celălalt fel şi să n-o duc eu chiar 
aşa bine. 

Parcă eu n-aş vrea să fiu singurul ţap ispăşitor, măi Pip, şi 
să nu existe gâdiliciul pentru tine; toate le-aş lua asupra 


mea; dar aşa-i viaţa, Pip, şi nădăjduiesc c-ai să treci cu 
vederea toate lipsurile. 

Măcar că eram mic, cred că, în seara aceea, îl priveam pe 
Joe cu mai multă admiraţie. De atunci încolo, am fost mereu 
egali, cum fusesem şi până atunci; dar, din seara aceea, ori 
de câte ori mă uitam la Joe sau mă gândeam la el, simţeam 
că îl port în inima mea. 

— Până una alta, spuse Joe, ridicându-se ca să mai arunce 
un lemn în foc, acuşi sună ceasul opt şi nu s-a întors încă. 
Sper că iapa unchiului Pumblechook n-a călcat pe un ochi 
de gheaţă şi s-a dat la fund. 

În zilele de târg, doamna Joe pleca la oraş cu domnul 
Pumblechook, ca să-i ajute la cumpărarea acelor lucruri 
care cereau şi părerea unei femei; căci unchiul 
Pumblechook era burlac şi n-avea încredere în slugi. Azi era 
zi de târg şi doamna Joe plecase într-una din expedițiile 
acestea. 

Joe făcu focul şi mătură vatra şi, apoi ne duserăm amândoi 
la uşă, ca să auzim când vine brişcă. Era o noapte rece şi 
uscată, vântul sufla amarnic şi chiciura era albă şi tare. 
Dacă ar rămâne cineva la noapte afară, în mlaştini, ar muri 
de frig, mă gândeam eu. Apoi, mi-am îndreptat ochii spre 
stele, gândindu-mă ce groaznic trebuie să fie pentru un om 
degerat să se uite la ele şi să nu găsească nici ajutor şi nici 
milă în lumina lor sclipitoare. 

— Uite că vine iapa, spuse Joe, auzi cum sună ca nişte 
clopoței? 

Sunetul potcoavelor pe drumul îngheţat era cât se poate 
de muzical. 

Trapul era mai iute ca de obicei. Pregătirăm un scaun 
pentru clipa când doamna Joe va descinde, aţâţarăm focul 
pentru ca fereastra să fie luminată şi am aruncat o ultimă 
privire prin bucătărie, ca să vedem dacă fiecare lucru e la 
locul lui. 

După ce am isprăvit cu aceste pregătiri, sosiră şi ei, 
încotoşmănaţi până-n ochi. 


Mai întâi cobori doamna Joe şi apoi unchiul Pumblechook, 
care acoperi iapa cu o pătură. Pe urmă am intrat cu toţii în 
bucătărie aducând cu noi o boare de aer atât de rece, încât 
focul parcă-şi pierduse toată căldura. 

— Ei, făcu doamna Joe, dezbrăcându-se grăbită şi 
emoţionată şi aruncându-şi boneta pe umăr, o lăsă să 
atârne de panglici. Dacă nici astă-seară băiatul acesta nu ne 
este recunoscător, atunci să ştiţi că nu mai e niciodată. 

M-am arătat cât se poate mai recunoscător, pe cât se 
poate să se arate de recunoscător un băiat care nu ştie încă 
de ce trebuie să ia mutra aceasta. 

— Nădăjduiesc, spuse soră-mea, că n-o să-l alinte. Dar tare 
mi-e teamă. 

— Nu-i felul ei, spuse domnul Pumblechook. Las' că ştie ea. 

— Ea? m-am uitat la Joe, mişcând din buze şi înălţându-mi 
sprâncenele. 

Ea? Deoarece soră-mea îl prinse asupra faptului, şi-a 
trecut mâna peste nas, cu aerul acela împăciuitor pe care-l 
adopta în ocazii din acestea şi se uita la ea. 

— Ei? făcu soră-mea, arţăgoasă. Ce vă holbaţi? A luat foc 
casa? 

— A vorbit cineva adineaori - îndrăzni Joe cu un ton 
politicos - despre ea. 

— Ea e ea, spuse soră-mea. Doar dacă vrei să spui că 
domnişoara Havisham e el. Şi nu-mi închipui c-ai să 
îndrăzneşti. 

— Domnişoara Havisham din partea de jos a oraşului? 
întrebă Joe. 

— Există vreo domnişoară Havisham în partea de jos a 
oraşului? spuse soră-mea. Zice c-ar vrea să se ducă băiatul 
să se joace acolo. Şi sigur c-o să se ducă. Şi bine-ar face să 
se joace acolo - spuse soră-mea, clătinând din cap către 
mine, ca să mă încurajeze să fiu vesel şi jucăuş, - că altfel e 
vai de el. 

Auzisem de domnişoara Havisham din partea de sus a 
oraşului - toată lumea pe o rază de câteva mile auzise de ea 


- că era o domnişoară foarte bogată şi înspăimântătoare, 
care locuia într-o casă mare şi înfiorătoare, se zăvorea de 
teama bandiţilor şi trăia o viaţă de pustnică. 

— Pe cinstea mea! făcu Joe înmărmurit. Mă întreb de 
unde-l cunoaşte pe Pip! 

— Neghiobule! strigă soră-mea, cine ţi-a spus că-i 
cunoaşte? 

— A spus cineva adineaori, îndrăzni Joe din nou cu un ton 
politicos, cum că vrea ca Pip să se joace acolo. 

— Şi nu putea să-l întrebe pe unchiul Pumblechook, dacă 
nu cunoaşte vreun băiat care ar vrea să se joace acolo? Nu 
s-ar putea ca unchiul Pumblechook să fie vreun chiriaş de al 
ei şi să se ducă, nu zic trimestrial sau de două ori pe an, ar 
fi să cer prea mult de la tine, dar din când în când, ca să-şi 
plătească chiria? Şi atunci n-ar putea ea să-l întrebe pe 
unchiul Pumblechook dacă nu cumva cunoaşte vreun băiat, 
care ar vrea să se joace acolo? 

Şi n-ar putea unchiul Pumblechook, care se gândeşte 
totdeauna la noi, deşi tu, Joseph, poate că nu eşti de 
părerea aceasta, - spuse ea pe un ton de adâncă imputare, 
ca şi cum Joe ar fi fost cel mai nesimţit dintre nepoți - să 
pomenească de băiatul acesta care face pe măreţul aici, 
(ceea ce eu declar sus şi tare că nu făceam) şi pentru care 
am robit de bună voie? 

— Foarte bine! strigă unchiul Pumblechook. Bine zis! 
Frumos expus! 

Foarte bine! Ei, Joseph, acum ştii cum stau lucrurile? 

— Nu, Joseph, spuse soră-mea cu imputare în timp ce Joe 
îşi trecea mereu mâna peste nas în chip de scuză, nu ştii 
încă cum stau lucrurile, deşi poate crezi că ştii. Poţi să crezi 
că ştii, dar nu ştii, Joseph. Pentru că nu ştii că unchiul 
Pumblechook, dându-și seama că viitorul acestui copil poate 
să atârne de o vizită la domnişoara Havisham, s-a oferit să-l 
ia la oraş, la noapte, în brişcă lui, să-l culce la el la noapte şi 
să-l ducă chiar el la domnişoara Havisham, mâine 
dimineaţă. Şi, Doamne Dumnezeule, strigă soră-mea 


aruncându-şi boneta cu deznădejde, stau şi-mi bat gura cu 
viţeii ăştia şi unchiul Pumblechook aşteaptă şi iapa o să 
răcească la uşă şi băiatul e murdar cu jeg şi noroi din cap 
până-n picioare! 

Cum a rostit vorbele acestea, s-a şi năpustit la mine ca un 
vultur la un miel şi mi-a băgat faţa într-un lighean şi mi-a 
pus capul sub cişmea şi m-a săpunit şi m-a frământat şi m-a 
frecat şi m-a înghiontit şi m-a scărmănat până ce nu mai 
eram eu. (E locul să spun aici, că eu cunosc mai bine decât 
orice făptură de pe lume, efectul unei verighete, care trece 
duşmănos peste faţa unui om). 

După ce sfârşi cu spălatul, soră-mea mi-a dat rufe curate, 
cele mai ţepene pe care le-a găsit; mă simţeam ca un 
puşcăriaş îmbrăcat în pânză de sac; apoi m-a înţolit cu 
hainele mele cele mai strâmte şi mai chinuitoare. În această 
stare, am fost predat domnului Pumblechook, care mă primi 
solemn, ca un şeritf şi mă blagoslovi cu un discurs; ştiu că 
de-abia aştepta prilejul să-l rostească: 

— Băiete, să fii recunoscător tuturor prietenilor tăi dar, 
mai cu seamă celor care te-au crescut ca-n palme. 

— La revedere, Joe! 

— Dumnezeu să-ţi ajute, Pip, băiete! 

Încă nu mă despărţisem niciodată de el până atunci şi, pe 
de altă parte din pricina celor ce simţeam, pe de alta, din 
pricina săpunului, nu am văzut nici o stea. Apoi, una câte 
una, stelele începură să clipească, fără să mă lămurească 
de ce mă duceam să mă joc la domnişoara Havisham şi de-a 
ce trebuia să mă joc. 

Chapter 8 

Casa domnului Pumblechook de pe strada principală a 
târgului amintea de piper şi de făină, aşa cum se cuvine să 
şi arate casa unui negustor de grâne. 

Mi se părea că un om care are atâtea sertăraşe în prăvălia 
lui, trebuie să fie foarte fericit şi mă întrebam, uitându-mă 
într-unul sau două din cele din rândul de jos, unde văzui 
nişte pacheţele cafenii legate cu sfoară, dacă seminţele de 


flori şi bulbii aşteptau doar o zi frumoasă ca să iasă din 
cuştile lor şi să înflorească. 

Acest gând îmi veni în minte, a doua zi după sosirea mea, 
dis-de-dimineaţă. Cu o seară înainte, mă culcasem într-o 
mansardă cu un tavan oblic, care era atât de jos în colţul 
unde se afla patul, încât îmi făceam socoteala că ţiglele de 
pe acoperiş erau la o depărtare mai mică de un picior de 
sprâncenele mele. Tot în dimineaţa aceea, descoperii o 
afinitate ciudată între seminţele grânelor şi stofa de doc. 
Domnul Pumblechook era îmbrăcat în doc şi vânzătorul lui 
la fel; şi nu ştiu, parcă docul avea un aer şi un miros care 
ţineau de seminţe, după cum seminţele aveau un aer şi un 
miros, care aduceau a doc, aşa încât nici nu le mai 
deosebeam. 

Tot cu prilejul acesta, am băgat de seamă că domnul 
Pumblechook îşi conducea afacerea privind peste drum la 
negustorul de şei iar acesta părea să-şi încheie tranzacţiile 
privind tot timpul în buzunare şi cu ochii la brutar, care, la 
rândul lui, stătea cu mâinile încrucişate şi se uita la băcan, 
care stătea în pragul uşii şi se uita la farmacist. 
Ceasornicarul, care şedea aplecat peste pupitrul lui cu lupa 
la ochi, sub privirile unei cete de oameni îmbrăcaţi în bluze 
ţărăneşti ce se uitau la el prin vitrină, părea singurul om de 
pe strada principală absorbit de meseria lui. 

Domnul Pumblechook şi cu mine am luat gustarea de 
dimineaţă, la ora opt, în odăiţa din spatele prăvăliei, în timp 
ce vânzătorul îşi bea cana de ceai şi îşi mânca pâinea cu unt 
pe un sac de mazăre, în prăvălie. Domnul Pumblechook mi 
se părea un tovarăş de masă tare nesuferit. 

În afară de faptul că era de părerea surorii mele, care 
spunea că mâncarea mea trebuie să aibă un caracter 
umilitor de pedeapsă, în afară de faptul că-mi dădea pâine 
multă şi unt puţin şi că turna atâta apă caldă în lapte, încât 
ar fi fost mai sincer să renunţe cu totul la lapte, conversaţia 
lui era alcătuită numai din aritmetică. Când am spus 
politicos bună dimineaţa, mă întrebă solemn: De şapte ori 


nouă, măi băiete? Şi cum era să-i răspund eu, când mă lua 
aşa repede, într-o casă necunoscută şi pe stomacul gol! Mi- 
e foame, dar n-am apucat să înghit nici o înghiţitură şi 
domnul Pumblechook începu o adunare nesfârşită, care nu 
încetă în tot timpul mesei. 

Şapte? Cu patru? Şi cu opt? Şi cu şase? Şi cu doi? Şi cu 
zece? Şi aşa mai departe. După fiecare răspuns, n-apucam 
să iau mai mult decât o îmbucătură sau o sorbitură şi urma 
altă întrebare, în timp ce el îşi vedea liniştit de treabă şi 
mânca slănină cu corn cald, înfulecând şi îndopându-se, 
(dacă-mi este îngăduit să spun aşa). 

De aceea, m-am arătat foarte bucuros când s-a făcut ora 
zece şi am plecat spre domnişoara Havisham, deşi mă 
simţeam cam stingherit, fiindcă nu ştiam cum o să mă port 
în casa acestei domnişoare. După un drum de un sfert de 
oră, am ajuns la locuinţa domnişoarei Havisham, o casă 
veche şi sinistră de cărămidă roşie, cu multe zăbrele de fier. 
Unele dintre ferestre fuseseră zidite; ferestrele nezidite 
aveau zăbrele ruginite; în faţa casei, se afla o curte 
înconjurată de un gard de fier cu o poartă zăvorâtă; aşa că, 
după ce am sunat, am fost nevoiţi să aşteptăm să vină 
cineva să ne deschidă. 

În timp ce aşteptam la poartă, eu trăgeam cu ochiul 
înăuntru (până şi aici domnul Pumblechook îmi spuse: Şi cu 
patrusprezece? Dar eu m-am făcut că n-aud) şi am văzut că 
la marginea casei se afla o fabrică mare de bere. Nu lucra 
nimeni înăuntru şi se vedea că, de mult, nu mai făcuse 
nimeni bere pe acolo. 

O fereastră se deschise şi o voce limpede întrebă: 

— Cine e? Şi însoţitorul meu răspunse: 

— Pumblechook. Vocea spuse: 

— Foarte bine. Fereastra se închise şi o domnişoară trecu 
curtea cu nişte chei în mână. 

— Acesta, spuse domnul Pumblechook, e Pip. 

— Acesta-i Pip? întrebă domnişoara, care era foarte 
drăguță şi părea foarte mândră. Intră, Pip! 


Domnul Pumblechook dădu să intre şi el, dar ea îl opri cu 
poarta. 

— A! făcu ea. Doreşti s-o vezi pe domnişoara Havisham? 

— Dacă domnişoara Havisham doreşte să mă vadă, 
răspunse domnul Pumblechook cam încurcat. 

— A! făcu fata; dar vezi că nu doreşte. 

Aceste cuvinte au fost rostite cu atâta hotărâre, încât 
domnul Pumblechook, deşi se simţea destul de jignit în 
demnitatea lui, nu putu să protesteze. În schimb, mă 
măsură cu o privire aspră - ca şi cum i-aş fi făcut ceva - şi 
plecă, rostind aceste cuvinte pline de imputare: 

— Băiete! Ai grijă ca purtarea ta să fie spre cinstea acelora 
care te-au crescut! Mi-era cam teamă că se va întoarce şi 
mă va întreba prin poartă: 

— Şi cu şaisprezece? Dar nu se întâmplă aşa. 

Tânăra mea călăuză încuie poarta şi am pornit împreună 
prin curte. Era o curte pavată şi îngrijită şi, prin toate 
crăpăturile, creştea iarba. Între fabrica de bere şi curte era 
o potecă, care le unea; şi portiţa de lemn din capătul potecii 
era deschisă şi fabrica era deschisă şi ea şi se vedea până 
departe la zidul înalt, care mărginea toată proprietatea; 
totul era gol şi pustiu. Vântul care sufla părea mai rece aici 
decât afară, în stradă; făcea un zgomot ascuţit când intra şi 
ieşea vâjâind prin uşile deschise ale fabricii de bere, ca şi 
cum ar fi bătut în pânzele unei corăbii de pe mare. 

Fata văzu că mă uit la fabrica de bere şi-mi spuse: 

— Ai putea să bei liniştit toată berea care se fabrică acum 
aici, măi băiete. 

— Şi eu cred, domnişoară, am spus eu sfios. 

— Mai bine nici să nu se facă bere aici, fiindcă ar ieşi acră, 
ce crezi? 

— Cam aşa, domnişoară. 

— Nu că i-ar fi trecut cuiva prin gând să încerce, adăugă 
ea; cu fabrica aceasta s-a terminat, aşa pustie o să rămână 
până o să cadă la pământ. Şi bere avem destulă în pivniţă, 
ca să înecăm tot castelul. 


— Acesta-i numele casei? 

— Unul dintre numele casei. 

— Are mai multe nume? 

— Mai are unul. Îi spune „Satis”; un nume grecesc sau 
latinesc sau ebraic sau toate trei din partea mea şi 
înseamnă „destul”. 

— Casa Destul! am spus eu. Ce nume ciudat, domnişoară! 

— Da, spuse ea. Dar înseamnă mai mult decât ai crede. Pe 
vremuri, când au botezat casa, vroia să spună că oricine ar 
stăpâni casa aceasta, nu mai poate dori altceva. Se vede că, 
pe vremea aceea, se mulţumeau oamenii cu puţin. Stai, n-o 
lua razna, băiete. 

Deşi îmi spunea băiete atât de des şi cu o nepăsarae care 
nu mi se părea prea măgulitoare, era de vârsta mea. E 
adevărat că părea mai mare decât mine, fiindcă era fată şi 
fiindcă era frumoasă şi ştia să se stăpânească; şi se purta cu 
mine atât de dispreţuitor de parcă ar fi avut douăzeci şi unu 
de ani şi ar fi fost regină. 

Am intrat în casă printr-o uşă lăturalnică, uşa cea mare de 
intrare avea două lanţuri de-a curmezişul şi primul lucru 
care mă izbi a fost întunericul de pe coridoare; fata lăsase o 
lumânare aprinsă pe coridor, când venise să-mi deschidă 
uşa. Acum luă lumânarea şi am trecut împreună prin mai 
multe săli, apoi am urcat o scară; era întuneric beznă peste 
tot, doar lumânarea ne lumina drumul. 

În cele din urmă am ajuns la o uşă şi fata spuse: 

— Intră. 

I-am răspuns mai mult din timiditate decât din politeţe: 

— După dumneata. 

Ea îmi spuse: 

— Nu fi caraghios, băiete, eu nici nu intru. Şi se depărta 
plină de dispreţ şi, ceea ce era mai rău, luă şi lumânarea cu 
ea. 

Nu prea mă simţeam bine şi mi-era şi teamă. Iotuşi, 
deoarece nu-mi rămânea altceva de făcut, decât să bat la 
uşă, am bătut şi un glas dinăuntru mi-a spus să intru. Am 


intrat şi m-am văzut într-o odaie mare, bine luminată cu 
lumânări de ceară. Nici o rază de soare nu pătrundea în 
odaia aceasta. După mobilă, părea să fie un iatac, deşi 
multe lucruri aveau o înfăţişare şi un rost pe care nu le 
înţelegeam încă pe atunci. Dar ceea ce mă izbi din cale 
afară, era o masă acoperită cu mătase şi o oglindă; la prima 
vedere mi se păru că e o masă de toaletă. 

N-aş putea să spun că aş fi fost în stare să dau de rostul 
acestui obiect, dacă o doamnă frumoasă n-ar fi fost aşezată 
în faţa mesei. Şedea cu cotul sprijinit de masă şi cu capul în 
mână şi era cea mai stranie făptură pe care o văzusem 
vreodată sau pe care o voi vedea-o vreodată. 

Era îmbrăcată în stofe bogate - în atlas, mătase şi dantelă 
- şi era toată în alb. Şi pantofii ei tot albi erau. Şi un văl alb 
îi acoperea capul şi-n păr avea flori de lămâiţă şi părul îi era 
tot alb. Pe gât şi pe mâini, sclipeau giuvaeruri scânteietoare 
şi pe masă scânteiau altele. Prin toată odaia, erau 
împrăştiate rochii, - nu chiar atât de minunate ca aceea pe 
care o purta - şi cufere pe jumătate pline. 

Pe semne că nu sfârşise încă cu îmbrăcatul, fiindcă n-avea 
decât un singur pantof în picior; celălalt era pe masă, 
alături de mâna ei; vălul nu era bine potrivit, ceasul cu lanţ 
nu şi-l pusese încă, iar alături de giuvaerurile de pe masă, 
se vedeau nişte dantele, care trebuiau să-i împodobească 
rochia, o carte de rugăciuni, o batistă, nişte mănuşi şi 
câteva flori, toate îngrămădite dezordonat lângă oglindă. 

Toate acestea nu le-am văzut din primele clipe, deşi, din 
primele clipe, am văzut mai mult decât îşi poate cineva 
închipui. Dar am văzut că totul în jurul meu era alb, mai 
bine zis că fusese alb, odată, de mult şi că îşi pierduse 
strălucirea şi că acum era ofilit şi galben. Am văzut că 
mireasa, îmbrăcată de nuntă, se ofilise şi ea ca şi rochia, ca 
şi florile şi că singura strălucire care îi mai rămăsese era 
strălucirea ochilor ei înfundaţi. Am văzut că rochia fusese 
pusă odată pe trupul împlinit al unei femei tinere şi că 
trupul acesta, pe care toate atârnau, se chircise până nu 


mai rămăsese decât pielea şi oasele. Mi-amintesc că, odată, 
la târg, am văzut nişte figuri de ceară îngrozitoare, 
înfăţişând nu ştiu ce personaj, care îşi dădea sufletul, 
înconjurat de mare alai. 

Altădată, m-au luat la una din vechile biserici din ţara 
mlaştinilor, ca să văd nişte moaşte îmbrăcate în veşminte 
bogate, care tocmai fuseseră dezgropate dintr-un cavou al 
bisericii. Acum figura de ceară şi moaştele păreau 
însufleţite de nişte ochi negri, care se mişcau şi se uitau la 
mine. Aş fi ţipat, dacă aş fi îndrăznit. 

— Cine-i? întrebă doamna de la masă. 

— Pip, doamnă. 

— Pip? 

— Băiatul domnului Pumblechook... Am venit... să mă joc. 

— Vino mai aproape, să te văd. Vino aproape. 

De abia când m-am oprit în faţa mesei, ferindu-mă de 
privirile ei, am văzut cu de-amănuntul toate lucrurile de 
lângă oglindă şi am observat că ceasul se oprise la nouă 
fără douăzeci de minute şi că ceasornicul din perete se 
oprise şi el tot la nouă fără douăzeci de minute. 

— Uită-te la mine, spuse domnişoara Havisham. Nu ţi-e 
teamă de o femeie care n-a văzut lumina zilei de când te-ai 
născut tu? 

Din păcate, trebuie să recunosc că nu mi-a fost teamă să 
spun minciuna uriaşă cuprinsă în răspunsul: nu. 

— Ştii ce ating eu în clipa aceasta? întrebă ea punându-şi 
mâinile una peste alta în partea stângă a pieptului. 

— Da, doamnă (mă gândeam la băiatul cel nemilos). 

— Ce ating? 

— Inima. 

— E zdrobită. 

Rosti aceste cuvinte foarte apăsat, cu o privire arzătoare şi 
cu un zâmbet ciudat, în care se oglindea şi puţină mândrie. 
După ce stătu câteva clipe cu mâinile pe inimă, le lăsă jos 

ca şi cum ar fi fost prea goale. 


— Sunt obosită, spuse domnişoara Havisham. Vreau să mă 
distrez şi m-am plictisit de oameni mari. Joacă-te. 

Cred că cei mai neînduplecaţi cititori vor recunoaşte că cu 
greu ar găsi în lumea întreagă ceva mai anevoios de 
îndeplinit de către un biet băiat în împrejurările de care am 
vorbit. 

— Câteodată am trăznăi ciudate, urmă ea, şi acum mi-a 
trăznit prin cap că vreau să văd pe cineva jucându-se. Hai, 
hai! spuse ea cu o mişcare nerăbdătoare a degetelor de la 
mâna dreaptă. Joacă-te! 

În clipa aceea, de frica surorii mele, îmi trecu prin minte 
ideea deznădăjduită de a porni la plimbare în jurul odăii 
imitând brişca domnului Pumblechook. Dar nu mă simţeam 
în stare să duc la bun sfârşit această reprezentaţie, aşa că 
m-am lăsat păgubaş; stăteam în picioare şi mă uitam la 
domnişoara Havisham cu o privire care îmi închipui că i se 
părea arţăgoasă, căci mă întrebă, după ce ne-am privit unul 
pe altul câtva timp. 

— Eşti ursuz şi îndărătnic? 

— Nu, doamnă. Îmi pare aşa rău că nu-mi vine să mă joc. 
Dacă vă plângeţi de mine, o să am de furcă cu sora mea..., 
aşa că, vedeţi, dacă aş putea, m-aş juca, dar totul e atât de 
nou aici pentru mine, aşa ciudat, aşa frumos... şi aşa trist... 
M-am oprit de frică să nu spun prea mult, speriat că am şi 
spus şi, din nou, ne uitarăm unul la altul. 

Înainte de a vorbi, domnişoara Havisham îşi întoarse 
privirea de la mine spre rochia pe care o purta, spre masă 
şi, în sfârşit, spre marginea ei din oglindă. 

— Aşa nou pentru el, murmură ea şi atât de vechi pentru 
mine; aşa ciudat pentru el şi aşa obişnuit pentru mine; şi 
aşa trist pentru amândoi. Cheam-o pe Estella. 

Deoarece tot se mai uita la chipul ei din oglindă, îmi 
închipui că vorbeşte tot cu ea însăşi şi nu m-am mişcat. 

— Cheam-o pe Estella, repetă ea, fulgerându-mă cu o 
privire. Aceasta poţi să faci. Cheam-o pe Estella. De la uşă. 


Să stau în beznă într-un coridor întunecos al unei case 
necunoscute şi să zbier Estella după o fată înfumurată, care 
nici nu se arăta şi nici nu răspundea şi să simt că eo 
îndrăzneală fără seamăn să urlu după ea în felul acesta mi 
se părea la fel de greu ca şi încercarea de a mă juca la 
comandă. Dar, fata răspunse în cele din urmă şi lumina ei se 
apropie ca o stea prin coridor. 

Domnişoara Havisham îi făcu semn să se apropie, luă o 
bijuterie de pe masă şi îi încercă efectul, punând-o pe 
pieptul tânăr al fetei şi în părul ei castaniu. 

— Ata să fie, într-o zi, drăguţo şi s-o porţi cu plăcere. Hai 
joacă cărţi cu băiatul acesta. 

— Cu băiatul acesta! Dar e un băiat de ţăran! 

Mi se păru că aud răspunsul domnişoarei Havisham, 
numai că suna atât de ciudat: 

— Ei şi? Poţi să-i zdrobeşti inima. 

— Ce ştii să joci, băiete? mă întrebă Estella cu dispreţ. 

— Doar „Sărăceşte-ţi vecinul”, domnişoară. 

— Ei, sărăceşte-l, îi spuse domnişoara Havisham Estellei şi 
începurăm să jucăm cărţi. 

De-abia atunci începeam să înţeleg că, în odaia aceea, 
totul se oprise ca şi ceasornicul, cu mult timp în urmă. Am 
observat că domnişoara Havisham pune bijuteria pe masă, 
chiar pe locul de unde o luase. În timp ce Estella împărțea 
cărţile, eu m-am uitat spre masa de toaletă şi am văzut că 
pantoful de pe masă, care fusese odată alb şi acum era 
îngălbenit, nu fusese purtat niciodată. Mi-am aruncat 
privirile spre piciorul descălţat şi am văzut că ciorapul de 
mătase, care fusese odată alb şi era acum îngălbenit, era 
zdrenţuit de atâta purtat. 

Dacă n-ar fi fost această înţepenire a lucrurilor, această 
oprire în loc a atâtor obiecte palide şi îmbătrânite, rochia 
ofilită de mirească de pe trupul gârbovit n-ar fi semănat 
atât de mult cu o rochie funerară şi nici vălul cu un giulgiu. 

Şi domnişoara stătea ca o moartă şi se uita cum jucam noi 
cărţi; dantelele şi podoabele de pe rochia de mirească 


parcă erau făcute din hârtie arsă. Pe atunci nu auzisem încă 
despre morţi dezgropaţi, care se transformă în pulbere, în 
clipa în care sunt scoşi la lumină; dar, de multe ori, m-am 
gândit că domnişoara Havisham arăta ca o făptură pe care 
razele soarelui ar preschimba-o în pulbere. 

— Băiatul acesta spune valeţilor flăcăi! spuse Estella 
batjocoritor, înainte de sfârşitul jocului. Şi ce mâini aspre 
are! Şi ce ghete grosolane! 

Până atunci nu-mi dăduse niciodată prin gând că trebuie 
să-mi fie ruşine de mâinile mele; dar acum începeam să le 
socotesc destul de urâte. 

Dispreţul ei pentru mine era atât de puternic, încât m-am 
molipsit şi eu. 

Estella câştigă jocul şi trebuia să dau eu cărţile. 
Bineînţeles că le-am dat greşit, fiindcă ştiam că Estella de- 
abia aşteaptă să greşesc; şi ea mă pâri domnişoarei 
Havisham, spunând că sunt un ţăran prost şi 
neîndemânatic. 

— Tu nu spui nimic despre ea? întrebă domnişoara 
Havisham în timp ce privea. Ea îţi spune atâtea lucruri 
jignitoare şi tu nu spui nimic. Ce părere ai despre ea? 

— Nu vreau să spun, bâlbâi eu. 

— Spune-mi la ureche, spuse domnişoara Havisham, 
aplecându-se. 

— Cred că-i foarte, mândră, am şoptit eu. 

— Altceva? 

— Cred că-i drăguță. 

— Altceva? 

— Cred că-i place să jignească (tocmai atunci Estella se 
uita la mine cu o expresie scârbită). 

— Altceva? 

— Cred c-aş vrea să mă duc acasă. 

— Şi să n-o mai vezi niciodată, măcar că-i aşa drăguță? 

— Nu spun că n-aş mai vrea s-o văd niciodată, dar acum aş 
vrea să mă duc acasă. 


— Ai să te duci îndată, spuse domnişoara Havisham cu glas 
tare. Acum, termină-ţi jocul. 

Aş fi putut să jur că faţa domnişoarei Havisham nu era în 
stare să zâmbească decât cu zâmbetul acela ciudat de la 
început. Căci îi îngheţase faţa într-o expresie încordată şi 
gânditoare, poate atunci când înţepeniseră toate lucrurile 
din jurul ei. Şi acum arăta de parcă n-ar fi putut s-o 
destindă din nou; glasul parcă i se prăbuşise şi acum vorbea 
încet, împrăştiind un somn de moarte în jurul ei; cu totul, 
domnişoara Havisham părea că se prăbuşise odată, de mult, 
pe dinăuntru şi pe dinafară, sub apăsarea unei lovituri 
cumplite. 

Am jucat jocul până la sfârşit şi Estella mă sărăci. După ce- 
mi luă toate cărţile, le aruncă pe masă, ca şi cum le-ar fi 
disprețuit, pentru că le câştigase de la mine. 

— Când să te mai chem? spuse domnişoara Havisham. Stai 
să mă gândesc. 

Tocmai începusem să-i spun că azi e miercuri, dar ea mă 
opri cu o mişcare nerăbdătoare a degetelor de la mâna 
dreaptă. 

— Ai răbdare! Eu habar n-am de zilele săptămânii, nici de 
săptămânile anului. Vino după şase zile. Ai înţeles? 

— Da, doamnă. 

— Estella, du-l jos. Dă-i ceva de mâncare şi lasă-l să se 
plimbe şi să privească, cât mănâncă. Du-te, Pip. 

Am coborât scările în urma lumânării aşa cum le urcasem 
şi Estella lăsă lumânarea acolo unde o găsisem. Până când 
deschise uşa, mi se părea că trebuie să fie noapte. 
Izbucnirea luminii mă ameţi, ca şi cum aş fi petrecut multe 
ceasuri în lumina slabă a odăii ciudate. 

— Aşteaptă aici, spuse Estella; şi dispăru închizând uşa. M- 
am folosit de timpul cât am rămas singur în curte, ca să mă 
uit la mâinile mele aspre şi la ghetele mele grosolane. Acum 
nu mai aveam nici eu o părere prea bună despre aceste 
accesorii. Până atunci nu mă stingheriseră niciodată, dar 
acum mă stinghereau ca nişte lucruri vulgare. Mă hotărâi 


să-1 întreb pe Joe de ce mă învățase să spun pozelor 
acelora flăcăi, când trebuia să le spun valeţi. Ce bine ar fi 
fost dacă Joe ar fi fost mai bine crescut; atunci aş fi fost şi 
eu. 

Estella se întoarse cu nişte pâine, puţină carne şi o cănită 
cu bere. Puse cana jos, pe pietrele din curte şi-mi întinse 
pâinea şi carnea, fără să se uite la mine, de parcă aş fi fost 
un câine căzut în dizgrație. Mă simţeam atât de jignit, atât 
de umilit, de supărat, de îndurerat şi de necăjit - nu găsesc 
cuvântul potrivit pjentru durerea mea usturătoare, încât îmi 
dădură lacrimile. În clipa aceea, fata se uită la mine cu o 
bucurie nebună, fiindcă ea era pricina lacrimilor, ceea ce 
îmi dădu putere să le stăpânesc şi să mă uit în ochii ei; ea 
dădu ironic din cap - parcă ar fi vrut să spună că era sigură 
că mă rănise îndeajuns - şi mă părăsi. 

După plecarea ei, am căutat un loc unde să-mi ascund faţa 
şi m-am dus în spatele portiţei din fundul potecii, m-am 
sprijinit cu mâna de zid, mi-am înfundat capul în mânecă şi 
am început să plâng. În timp ce plângeam, mă izbeam cu 
capul de zid şi-mi smulgeam părul din cap; erau atât de 
amare simţămintele mele şi atât de ascuţită durerea mea 
fără nume, încât aveam nevoie de împotrivire. 

Creşterea pe care mi-o dăduse sora mea mă făcuse 
simţitor. În lumea cea mică a copiilor, a tuturor copiilor, 
oricine i-ar creşte, nimic nu apare şi nu e resimţit mai 
dureros decât nedreptatea. Poate că un copil nu suferă 
nedreptăţi mari; dar copilul e mic şi lumea lui e mică şi calul 
lui de lemn i se pare la fel de mare ca un cal de vânătoare 
irlandez. În sufletul meu, a existat, din cea mai fragedă 
copilărie, o luptă neîntreruptă cu nedreptatea. 

Din vremea când abia puteam să vorbesc, ştiam că sora 
mea, în tirania ei aspră şi capricioasă, e nedreaptă cu mine 
şi nu mă puteam obişnuit cu gândul că faptul de a mă fi 
crescut „ca-n palmă” îi dădea dreptul să mă crească în 
ghionţi. Această convingere m-a urmărit în timpul 
dizgraţiilor, posturilor, veghilor şi al tuturor celorlalte 


pedepse şi bănuiesc că eram atât de sfios şi de simţitor, 
tocmai din pricină că eram atât de pătruns de convingerea 
aceasta, în tot timpul copilăriei mele singuratice şi 
neapărate. 

Fără doar şi poate că era pustiu locul care se întindea 
până la porumbarul din curtea fabricii; acesta fusese îndoit 
cu prăjină cu tot de vreun vânt cumplit; dacă ar fi fost vreun 
porumbel acolo, când legănase vântul porumbarul, s-ar fi 
simţit ca pe mare. Dar nu era nici un porumbel înăuntru şi 
nici un cal în grajd şi nici un porc în coteţ şi nici orz în 
hambar şi nici miros de grăunţe sau de bere în căldările şi 
în butoaiele din fabrică. Pe semne că mirosul fabricii se 
împrăştiase în aer o dată cu ultimul nor de fum. 

Într-o curticică interioară, se afla o grămadă de butoaie 
goale al căror miros acru amintea de zile mai bune; ba era 
chiar prea acru ca să mai amintească de berea de altădată 
şi apoi butoaiele acelea singuratice nu se deosebeau de 
celelalte. 

În fund, dincolo de fabrică, era o grădină în paragină, 
înconjurată de un zid vechi; nu era înalt, aşa că mă căţărai 
pe el şi izbutii să stau agăţat şi să văd că grădina aceea era 
grădina casei şi că era năpădită de buruieni, dar că pe 
potecile ei galbene şi verzi se vedeau urme, ca şi cum s-ar fi 
plimbat cineva din când în când, pe acolo; şi am mai văzut 
că Estella tocmai se îndepărta de mine, umblând pe potecă. 
Dar Estella părea să fie peste tot. 

Căci, când m-am lăsat ispitit de butoaie şi am început să 
umblu pe ele, am văzut-o umblând şi pe ea pe butoaie, la 
celălalt capăt al curţii. Era cu spatele la mine şi îşi ţinea 
părul castaniu şi răsfirat cu mâinile; nu se întorcea deloc 
spre mine şi, deodată, se făcu nevăzută. La fel şi-n fabrică - 
vreau să spun de locul acela înalt şi pardosit unde se făcea 
bere pe vremuri şi unde se mai vedeau şi acum unelte. 

Când am intrat prima oară în fabrică şi, cam speriat de 
întunericul dinăuntru, m-am oprit lângă uşă, uitându-mă în 
jurul meu, am văzut-o din nou, trecând printre focurile 


stinse şi urcând o scară luminoasă de fier. Pe urmă a apărut 
într-un coridor de sus, lângă acoperiş, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să se ridice încet în văzduh. 

În clipa aceea şi-n locul acela, se întâmplă ceva ciudat cu 
închipuirea mea. Şi atunci mi s-a părut ciudat, dar, mai 
târziu, mi s-a părut şi mai ciudat. 

Mi-am îndreptat ochii ameţiţi de lumina aceea albă, spre o 
grămadă mare de lemn dintr-un colţ al fabricii şi, în 
dreapta, lângă mine, am văzut un trup de femeie atârnat de 
gât. Era o femeie îmbrăcată în alb gălbui şi era încălţată cu 
un singur pantof; podoabele ofilite de pe rochia ei erau ca 
de hârtie arsă şi faţa era a domnişoarei Havisham; obrajii se 
mişcau ca şi cum domnişoara Havisham ar fi încercat să mă 
strige. Îngrozit de chipul acela, care, cu o clipă înainte, nu 
se aflase acolo, am luat-o mai întâi la fugă, apoi m-am 
apropiat de trupul spânzurat. Şi spaima mea a crescut când 
nu am mai găsit nimic în locul acela. 

Doar lumina vie de afară, cerul luminos, oamenii pe care-i 
vedeam trecând dincolo de zăbrelele porţii şi influenţa 
binefăcătoare a berii şi a mâncării care mai rămăsese, mă 
mai liniştiră puţin. Dar cred că nici cu ajutorul lor nu mi-aş 
fi venit în fire aşa curând, dacă n-aş fi văzut-o pe Estella 
care se apropia cu cheile în mână ca să-mi deschisă poartă. 

Mi-a aruncat o privire triumfătoare, când a trecut pe lângă 
mine, ca şi cum s-ar fi bucurat că aveam mâini aşa aspre şi 
ghete atât de grosolane, mi-a deschis poarta şi a ţinut-o 
deschisă ca să trec. Eu am ieşit fără să mă uit la ea, dar ea 
mă atinse, batjocoritoare, cu mâna. 

— De ce nu plângi? 

— Fiindcă nu vreau. 

— Vrei, spuse ea. Ai plâns până ţi s-au umflat ochii; şi 
acum îţi mai vine să plângi. 

Râse dispreţuitor, mă împinse afară şi încuie poarta după 
mine. M-am dus de-a dreptul la domnul Pumblechook şi, 
spre marea mea uşurare, nu l-am găsit acasă. 


Aşa că am lăsat vorbă vânzătorului în ce zi eram din nou 
aşteptat la domnişoara Havisham şi am pornit hotărât să fac 
pe jos cele patru mile care mă despărţeau de fierărie; şi, în 
timp ce umblam, cugetam la cele văzute şi-mi spuneam 
mereu că eram un ţăran de rând cu mâini aspre şi ghete 
grosolane, că aveam obiceiul demn de dispreţ de a numi 
valeţii, flăcăi; că eram mult mai neştiutor decât mă credeam 
în ajun şi că drumul pe care apucasem nu putea duce decât 
la o viaţă proastă şi amărâtă. 

Chapter 9 

Când am ajuns acasă, sora mea era foarte curioasă să afle 
de toate despre casa domnişoarei Havisham şi-mi puse o 
mulţime de întrebări. Aşadar, m-am trezit înghiontit cu 
putere pe la ceafă şi din şale şi cu faţa izbită de peretele 
bucătăriei, în semn de ocară, pentru că nu răspundeam 
destul de amănunţit la întrebările ei. 

Dacă teama de a nu fi înţeles se află ascunsă şi în sufletul 
altor copii cu tot atâta putere cum se afla în sufletul meu, -şi 
cred că aşa e, căci n-am nici un motiv să cred că am fost un 
monstru - atunci aici trebuie căutată cheia multor 
ascunzişuri. Eram sigur că dacă i-aş descrie surorii mele 
casa domnişoarei Havisham aşa cum o văzuseră ochii mei, 
n-ar fi înţeles nimic. Nu numai că n-ar fi înţeles; dar eram 
sigur că nici domnişoara Havisham n-ar fi fost înţeleasă; şi, 
deşi era o fiinţă neînţeleasă şi pentru mine, totuşi mi se 
părea că ar fi o trădare grosolană dacă aş târl-o aşa cum 
era ea (de Estella nici nu mai vorbesc) în faţa ochilor 
doamnei Joe. De aceea, am spus cât am putut mai puţin şi 
m-am trezit cu faţa trântită de peretele bucătăriei. 

Culmea a fost, însă, că lăudărosul acela bătrân de 
Pumblechook, ros de curiozitatea de a şti tot ce văzusem şi 
auzisem, pică şi el cu brişca lui la ora ceaiului, ca să afle 
toate amănuntele. Şi numai vederea curiozităţii lui 
chinuitoare, a ochilor lui de peşte şi a gurii lui deschise, a 
părului spălăcit, zbârlit de nerăbdare şi a pântecelui umflat, 
m-a făcut neîngăduit de misterios. 


— Ei, băiete, începu unchiul Pumblechook, de îndată ce i 
se oferi jilţul de lângă foc. Cum te-ai descurcat? 

Eu am răspuns: 

— Destul de bine, domnule şi sora mea îmi arătă pumnul. 

— Destul de bine? repetă domnul Pumblechook. Acesta nu- 
i un răspuns. 

Spune-ne ce înţelegi prin destul de bine, băiete. 

Poate că tencuiala lipită de frunte dă creierului o înclinare 
spre încăpățânare. Atât ştiu, că încăpăţânarea mea se oţeli 
de îndată ce tencuiala mi se lipi de frunte. Am rămas pe 
gânduri câteva clipe, apoi am răspuns, ca şi cum aş fi 
descoperit ceva nou: 

— Vreau să spun, destul de bine. 

Sora mea scoase o exclamaţie de nerăbdare şi se năpusti 
asupra mea - eu sărmanul eram lipsit de apărare, căci Joe 
avea treabă în fierărie - dar domnul Pumblechook 
interveni: 

— Nu. Nu te înfuria. Lasă că mă descurc eu cu puştiul, mă 
descurc eu. 

Apoi domnul Pumblechook se îndreaptă spre mine cu o 
mişcare de parcă ar fi vrut să-mi taie părul şi spuse: 

— Mai întăi, ca să-ţi limpezeşti gândurile, cât fac patruzeci 
şi trei de penny? 

Am socotit în gând care ar fi urmările unui răspuns ca 
patru sute de lire şi, văzând că n-ar fi prielnice pentru mine, 
am încercat să mă apropii pe cât puteam de răspunsul 
adevărat, care era cam cu opt penny mai puţin decât 
răspunsul pe care l-am dat eu. Atunci, domnul Pumblechook 
mă puse să repet tot sistemul monetar, începând cu 
doispezece penny fac un şiling până la patruzeci de penny 
fac trei şilingi şi patru penny şi apoi mă întrebă triumfător, 
ca şi cum ar fi muncit el: 

— Ei şi acum! Cât fac patruzeci şi trei de penny? Şi eu am 
răspuns, după o lungă gândire: 

— Nu ştiu. Şi într-adevăr eram atât de scos din fire, încât 
mă îndoiesc dacă ştiam. 


Domnul Pumblechook a făcut un gest de şurub cu capul, 
ca să-mi scoată răspunsul din creier şi spuse: 

— De pildă, patruzeci şi trei de penny fac trei farthing şi 
şase penny? 

— Da! am spus eu. Şi, deşi sora mea mă trase de urechi, 
îmi făcu o plăcere nespusă să văd că răspunsul meu stricase 
gluma lui şi-l adusese la un punct mort. 

— Biete! Cum arată domnişoara Havisham? reîncepu 
domnul Pumblechook, după ce-şi veni în fire, încrucişându- 
şi mâinile la piept şi mişcându-şi capul în chip de şurub. 

— Foarte înaltă şi oacheşă, am spus eu. 

— Aşa-i, unchiule? întrebă sora mea. 

Domnul Pumblechook clipi afirmativ din ochi. Şi eu am 
înţeles că n-o văzuse niciodată pe domnişoara Havisham, 
care nu arăta de fel aşa. 

— Bine! făcu domnul Pumblechook cu îngâmfare. Vezi? 
Aşa trebuie să-l iei! Aşa-i că ştiu să umblu cu el? 

— Eram sigură, unchiule, răspunse doamna Joe. L-aş lăsa 
tot timpul cu dumneata; te pricepi aşa de bine să umbli cu 
el. 

— Mai departe, băiete! Ce făcea, azi, când ai intrat la ea? 
întrebă domnul Pumblechook. 

— Şedea, am răspuns eu, într-o trăsurică de catifea 
neagră. 

Domnul Pumblechook şi doamna Joe se uitară unul la altul 
- cred şi eu - şi repetară amândoi; 

— Într-o trăsurică de catifea neagră? 

— Da, spusei eu. Şi domnişoara Estella, ştiţi, nepoata ei, îi 
dădea cozonac şi vin prin fereastra trăsurii, pe o farfurie de 
aur. Şi m-am dus şi eu în spatele trăsurii să mănânc porţia 
mea, fiindcă aşa mi s-a spus. 

— Mai era cineva acolo? întrebă domnul Pumblechook. 

— Patru câini, am răspuns eu. 

— Mari sau mici? 

— Uriaşi, am spus eu. Şi se luptau pentru nişte costiţe de 
vițel, care stăteau într-un coşuleţ de argint. 


Domnul Pumblechook şi doamna Joe se uitară din nou unul 
la altul, cu totul uluiţi. Eu înnebunisem de tot; eram ca un 
martor torturat ca să spună adevărul, şi le-aş fi spus orice 
mi-ar fi trecut prin cap. 

— Unde era trăsura aceasta, pentru numele lui 
Dumnezeu? întrebă sora mea. 

— În odaia domnişoarei Havisham. Şi iar se uitară unul la 
altul. 

— Dar n-avea cai. Am adăugat această întregire 
salvatoare, în clipa în care am înlăturat din mintea mea 
patru armăsari gătiţi, cu privire la hamurile cărora aveam 
gânduri sălbatice. 

— E cu putinţă, unchiule? întrebă doamna Joe. Ce tot 
spune băiatul acesta? 

— Să-ţi spun eu ce-i, răspunse domnul Pumblechook. Eu 
cred că era o litieră. Ştii, e foare vioaie; cred că-i place să-şi 
petreacă ziua într-o litieră. 

— Ai văzut-o vreodată şezând în litieră, unchiule? întrebă 
doamna Joe. 

— Cum era s-o văd, răspunse el, nevoit să mărturisească 
când n-am văzut-o în viaţa mea? Nici n-am dat cu ochii de 
ea! 

— Doamne, unchiule! Şi atunci cum ai vorbit cu ea? 

— Nu înţelegi, spuse domnul Pumblechook îmbufnat; când 
am fost acolo, m-am dus până la uşă şi uşa era deschisă şi 
aşa am vorbit. Cum nu-nţelegi? 

Doar băiatul s-a dus să se joace. De-a ce te-ai jucat, 
băiete? 

— Ne-am jucat cu steguleţe, am spus eu. (Vă rog să mă 
credeţi că sunt înmărmurit de câte ori îmi amintesc de 
minciunile pe care le-am spus în seara aceea). 

— Steguleţe! glasul surorii mele răsună ca un ecou. 

— Da, am spus eu. Estella flutura un steag albastru şi eu 
unul roşu şi domnişoara Havisham unul presărat cu steluțe 
aurii, ştiţi, prin fereastra trăsuricii. Şi, după aceea, am 
fluturat cu toţii săbiile şi am strigat ura. 


— Sâbii!... repetă sora mea. De unde aţi luat săbii? 

— Din dulap, am spus eu. Şi am văzut în dulap pistoale..., 
şi dulceaţă..., şi pilule. Şi soarele nu intra în odaie, era 
luminată cu lumânări. 

— Aceasta-i adevărat, spuse domnul Pumblechook, dând 
din cap, cu greutate. Aşa stau lucrurile, aceasta am văzut şi 
eu. Şi amândoi se uitară la mine şi eu mă uitam la ei, cuun 
aer de nepăsare voită şi mi-am cuprins piciorul drept cu 
mâna dreaptă. 

Dacă m-ar mai fi întrebat şi altele, m-aş fi trădat cu 
siguranţă, fiindcă eram gata să spun că în curte se afla un 
balcon şi n-aş mai fi zăvobit cu această afirmaţie, dacă 
închipuirea mea n-ar fi fost împărţită între acest fenomen şi 
un urs, care se ascundea în fabrica de bere. 

Dar ei erau atât de prinşi de comentarea acestui subiect, 
când Joe se întoarse de la lucru, ca să bea o ceaşcă de ceai. 
Şi sora mea, mai mult ca să-şi uşureze mintea împovărată, 
decât ca să-i facă lui plăcere, îi povesti aşa-zisele mele 
experienţe. 

Când l-am văzut pe Joe deschizându-şi ochii mari şi 
uitându-se uluit şi neputincios prin bucătărie, m-am simţit 
copleşit de remuşcări; dar numai cu privire la el, nicidecum 
faţă de ceilalţi doi. Numai şi numai faţă de Joe mă socoteam 
un mic monstru, în timp ce ei dezbăteau problema 
foloaselor cu care mă voi alege eu, în urma cunoştinţei cu 
domnişoara Havisham şi mulţumită protecţiei ei. Nici nu se 
îndoiau că domnişoara Havisham va „face ceva” pentru 
mine; îndoielile lor priveau numai forma acelui ceva. Sora 
mea se gândea la ceva „avere”. 

Domnul Pumblechook înclina spre un premiu frumos, cu 
ajutorul căruia să devin ucenic într-o meserie mai de soi, de 
pildă comerţul cu grâne şi seminţe. Joe îi nemulţumi pe 
amândoi. Căci lui îi trăzni prin cap ideea minunată că voi 
primi în dar pe unul dintre cei patru câini, care se băteau 
pentru costiţele de vițel. 


— Şi un cap de prost poate să dea o părere mai bună, 
spuse sora mea. 

Dacă ai ceva de lucru, vezi-ţi de treabă. Şi Joe plecă. 

După plecarea domnului Pumblechook, în timp ce sora 
mea spăla vasele, m-am furişat în fierăria lui Joe şi am 
rămas acolo până îşi isprăvi el treaba. Apoi i-am spus: 

— Joe, înainte de a se stinge focul, aş vrea să-ţi spun ceva. 

— Adevărat, Pip? spuse Joe, trăgându-şi scăunelul de 
potcovar lângă foc. 

Atunci spune. Ce s-a întâmplat? 

— Joe, am început eu, răsucind mâneca suflecată a cămăşii 
lui între degete. 

— Îţi aminteşti de tot ce-am spus de domnişoara 
Havisham? 

— Dacă-mi amintesc? spuse Joe. Te cred! E minunat! 

— E groaznic, Joe, nu-i adevărat. 

— Ce tot spui, Pip? strigă Joe, lăsându-se uluit pe spate. 
Doar n-ai să spui că... 

— Ba da, Joe, e o minciună. 

— Dar nu tot ce ai spus? Doar n-ai să spui că nu era nici o 
tră... surică? Şi eu dădeam negativ din cap. Dar cel puţin 
câinii, Pip? Zău, Pip, spuse Joe convingător, dacă costiţele 
nu erau, dar măcar câinii? 

— Nu, Joe. 

— Nici un câine? întrebă Joe. Un căţeluş? Hai, spune-mi! 

— Nu, Joe, nimic. 

În timp ce eu îl priveam cu deznădejde, Joe se uita trist la 
mine: 

— Pip, măi băiete! Nu merge aşa! Unde ai să ajungi? 

— E groaznic, Joe, nu-i aşa? 

— Groaznic? strigă Joe. E de neînchipuit! Ce te-a apucat? 

— Nu ştiu ce m-a apucat, Joe, am răspuns eu, dând drumul 
mânecii lui şi aşezându-mă jos, în cenuşă, la picioarele lui, 
cu capul atârnat. Dar tare aş fi vrut să mă fi învăţat tu să nu 
spun valeţilor din jocul de cărţi, flăcăi; tare aş vrea să n-am 
ghete aşa de grosolane şi mâini aşa de aspre. 


Şi apoi i-am mărturisit lui Joe cât eram de nenorocit şi că- 
mi era cu neputinţă să spun toate acestea doamnei Joe şi 
domnului Pumblechook, care se purtau atât de aspru cu 
mine şi că la domnişoara Havisham locuia o domnişoară 
grozav de mândră, care spusese că sunt necioplit şi că 
ştiam şi eu că sunt necioplit şi că tare aş fi vrut să nu mai fiu 
necioplit şi că de aceea turnasem atâtea minciuni, nici eu 
nu ştiu cum. 

Cazul meu era metafizic şi cel puţin tot atât de greu de 
dezlegat pentru Joe ca şi pentru mine. Dar Joe scoase cazul 
de pe tărâmul metafizicii şi, în felul acesta, îl dezlegă. 

— Un lucru e sigur. Pip, spuse Joe, după ce rumegă câtva 
timp problema, minciuna tot minciună rămâne. Din orice 
pricină ai fi minţit, n-ar fi trebuit să faci aceasta şi 
minciunile vin de la părintele minciunilor şi tot acolo duc. 
Să nu mai minţi, Pip. Aşa n-o să ajungi să nu mai fii 
necioplit, măi băiete. Şi nici n-am priceput eu prea bine ce-i 
cu neciopleala ta. Nu eşti cioplit în toate lucrurile şi apoi 
eşti mic. Dar eşti învăţat. 

— Nu, sunt un prost şi un înapoiat, Joe. 

— Ce tot spui şi scrisoarea pe care mi-ai scris-o aseară! Ba 
chiar cu litere de tipar! Am mai văzut eu scrisori! Şi încă de 
la boieri mari! Şi, pe cinstea mea, că nu erau eu litere de 
tipar, spuse Joe. 

— N-am învăţat mai nimic până acum, Joe. Ai tu o părere 
bună despre mine. Asta-i tot. 

— Bine, Pip, spuse Joe. Să zicem că-i aşa. Dar înainte de a 
fi un om cioplit, trebuie să fii mai întâi necioplit, eu aşa 
cred. Nici regele, care stă pe tron şi poartă o coroană pe 
cap, nu poate scrie nici un act, dacă n-a învăţat alfabetul în 
timpul cât era prinţ moştenitor. Da! adăugă Joe clătinând cu 
înţelepciune din cap, şi dacă n-a început de la A şinua 
muncit până a ajuns la Z. Şi eu ştiu ce înseamnă toate 
acestea, măcar că n-aş putea spune că am trecut şi eu prin 
ele. 


Înţelepciunea lui Joe mă umplea de nădejde şi-mi dădea 
curaj. 

— Şi apoi cred că cei neciopliţi, mă gândesc la câştigul şi la 
meşteşugul lor, ar fi mai de folos dacă ar rămâne cu cei 
neciopliţi, în loc să se ducă să se joace cu cei ciopliţi. Ia 
spune, mi-am adus aminte, măcar steguleţe erau? 

— Nu, Joe. 

— Păcat că nu erau. Dacă-i aşa sau nu, mai bine să nu 
vorbim acum, că o mâniem pe soră-ta şi n-avem voie să 
facem aceasta cu bună ştire. Ascultă aici, Pip, la ce-ţi spune 
un vechi prieten, un prieten adevărat. Dacă nu izbuteşti să 
te „ciopleşti”, mergând pe drumul cel drept, mai bine lasă- 
te păgubaş, decât să umbli pe un drum strâmb. Aşa că nu te 
mai gândi la aceasta şi ai să trăieşti mulţumit şi ai să mori 
liniştit. 

— Nu eşti supărat pe mine, Joe? 

— Nu, băiete. Mă tot gândesc că minciunile tale au fost 
tare îndrăzneţe şi zăpăcite. Ştii, când ai spus de câinii care 
se băteau pentru carnea aceea de vițel scoate-ţi toate astea 
din cap, măi Pip, te rog din tot sufletul, acum când te duci 
să te culci. Asta-i tot, băiete şi să nu mai faci niciodată. 

Când m-am dus în odăiţa mea şi mi-am făcut rugăciunea, 
mi-am adus aminte de sfaturile lui Joe. Şi, totuşi, mintea 
mea de copil era atât de tulburată şi de nemulțumită încât, 
după ce m-am băgat în pat, mă tot gândeam că tare 
necioplit l-ar socoti Estella pe Joe, un biet fierar, cu mâini 
aspre şi bocanci grosolani. 

Mă gândeam că Joe şi sora mea stăteau în bucătărie şi că 
eu mă urcasem în odăiţa mea venind din bucătărie şi că 
erau cu mult mai presus de aceste lucruri de rând. Am 
adormit cu gândul la cum îmi petreceam timpul la 
domnişoara Havisham, ca şi cum aş fi locuit acolo săptămâni 
şi luni în şir, nu câteva ore, ca şi cum vizita mea acolo ar fi 
fost un lucru de demult, nu ceva ce se întâmplase în aceeaşi 
Zi. 


Ziua aceea a fost o zi de neuitat pentru mine, căci a adus 
mari schimbări în sufletul meu. Dar aşa se întâmplă în viaţa 
oricărui om. Închipuiţi-vă că o anumită zi n-ar fi existat şi 
gândiţi-vă ce deosebit ar fi fost drumul vieţii noastre. Voi, 
care citiţi rândurile acestea, opriţi-vă o clipă şi gândiţi-vă la 
lanţul de fier sau de aur, de spini sau de flori, care nu v-ar fi 
legat niciodată, dacă prima verigă nu ar fi fost făurită în 
ziua aceea neuitată. 

Chapter 10 

O zi sau două mai târziu, într-o dimineaţă, cum am deschis 
ochii, mi-a dat în gând ideea fericită că cel mai bun lucru de 
făcut ca să nu mai fiu atât de necioplit era s-o storc pe 
Biddy de toată ştiinţa ei. Ca urmare a acestei inspiraţii 
luminoase, când m-am dus seara la mătuşa domnului 
Wopsle, i-am spus lui Biddy că aveam motivele mele pentru 
care doream să mă cioplesc şi că i-aş fi foarte recunoscător, 
dacă mi-ar împărtăşi toată ştiinţa ei. Biddy, care era fata 
cea mai săritoare din lume, primi propunerea mea şi, într- 
adevăr, începu să-şi pună făgăduiala în aplicare chiar după 
cinci minute. 

Planul de educaţie sau cursul orânduit de mătuşa 
domnului Wopsle, ar putea fi rezumat în următoarele 
cuvinte. Elevii mâncau mere şi îşi înfundau paie în haină, pe 
la spate, până când mătuşa domnului Wopsle îşi aduna 
puterile şi se repezea bâjbâind la toţi, fără alegere, cu o 
nuia. După ce primeau pedeapsa râzând şi bătându-şi joc 
de bătrână, elevii se aşezau într-un şir şi-şi treceau, 
bâzâind, o carte zdrenţuită, din mână în mână. 

Pe foile cărţii se afla sau mai bine zis, se aflase odată un 
alfabet, câteva exerciţii de silabisire, câteva cifre şi tabele. 
De îndată ce acest volum începea să circule, mătuşa 
domnului Wopsle cădea într-o stare de letargie, fie fiindcă îi 
era somn, fie din pricina reumatismului. 

Atunci, elevii începeau să-şi examineze unul altuia ghetele, 
cu scopul de a afla cine era în stare să calce mai bine pe 
gheata celuilalt. Acest exerciţiu mintal ţinea până când 


Biddy se repezea la ei şi le împărțea trei Biblii desfigurate 
(care arătau ca şi cum un om neîndemânatic le-ar fi tăiat cu 
barda dintr-un butuc), cu mult mai neciteţ tipărite decât 
toate curiozităţile literare pe care le-am văzut vreodată, 
stropite cu pete de rugină şi conţinând diferite specimene 
din lumea insectelor strivite între foi. Această parte a 
cursului era de obicei însufleţită de lupte corp la corp, între 
Biddy şi şcolarii neascultători. 

După ce luptele se sfârşeau, Biddy ne spunea la ce pagină 
să deschidem şi apoi citeam cu toţii, într-un cor 
înspăimântător ce înţelegeam sau, mai bine zis, ce nu 
înţelegeam. Biddy ne întovărăşea cu vocea ei ascuţită şi 
monotonă şi nici unul dintre noi n-avea timp, până ce o 
trezea pe mătuşa domnului Wopsle, care se năpustea, 
clătinându-se, la un băiat ales la întâmplare şi-l trăgea de 
urechi. 

Atunci înţelegeam cu toţii că lecţia luase sfârşit şi săream 
în sus cu strigăte de victorie intelectuală. Trebuie să fiu 
sincer şi să spun că nu era interzis ca elevii să se 
îndeletnicească cu scrisul pe tăbliță şi chiar cu cerneală 
(când se găsea) dar, în timpul iernii, era greu să urmezi 
acea latură a cursului, din pricină că prăvălioara, în care se 
adunau elevii şi care servea mătuşii domnului Wopsle drept 
salonaş şi dormitor, era foarte slab luminată cu ajutorul 
unei lumânări fumegoase de seu. 

Mi-am dat seama că va fi nevoie de mult timp, în astfel de 
împrejurări, ca să mă cioplesc; totuşi, m-am hotărât să 
încep şi, chiar în seara aceea, Biddy, în urma înţelegerii 
noastre, mi-a împărtăşit câteva cunoştinţe din lista de 
preţuri şi anume din rubrica zahăr rafinat şi mi-a 
împrumutat un D mare englezesc pe care-l imitase după un 
titlu de ziar, ca să-l copiez acasă şi pe care eu îl confundam 
cu un model de cataramă, până ce m-a lămurit Biddy. 

Sigur că exista o cârciumă în sat şi că lui Joe îi plăcea să se 
ducă uneori acolo, ca să-şi fumeze luleaua. În seara aceea, 
primisem ordine severe de la sora mea să-l iau pe Joe de la 


„Barcagiii Veseli” şi să-l duc acasă cu orice preţ. Aşa că mi- 
am îndreptat paşii spre „Barcagii Veseli”. 

La „Barcagiii Veseli”, pe perete, lângă uşă, se întindea un 
răboj neliniştitor de lung cu multe semne de cretă pentru 
nişte datorii care, mi se părea mie, nu se plăteau niciodată. 
Semnele acelea se aflau acolo de când mă ştiam şi răbojul 
crescuse mai repede decât mine. Dar ţinutul nostru era 
foarte bogat în cretă şi poate că oamenii nu dădeau cu 
piciorul la nici un prilej de a o folosi. 

Deoarece era sâmbătă seara, l-am găsit pe cârciumar 
uitându-se cam înnegurat la răboj, dar fiindcă eu aveam 
treabă cu Joe, nu cu el, i-am dat bună seara şi am intrat în 
odaia din fundul coridorului, unde ardea un foc zdravăn şi 
unde Joe îşi fuma luleaua în tovărăşia domnului Wopsle şi a 
unui străin. Joe mă salută, ca de obicei, cu vorbele: 

— Să trăieşti Pip, măi băiete! şi, în clipa aceea, străinul îşi 
întoarse capul şi se uită la mine. 

Era un om ciudat pe care nu-l mai văzusem niciodată. 
Ţinea capul într-o parte şi un ochi închis, ca şi cum ar fi 
ochit ceva cu o puşcă nevăzută. 

Avea o lulea în gură. O scoase şi, după ce dădu încet afară 
tot fumul din gură, dădu o dată din cap şi mi-a făcut loc pe 
bancă, lângă el. 

Dar, fiindcă eram obişnuit să stau lângă Joe, de câte ori 
veneam la cârciumă, i-am spus: 

— Mulţumesc şi m-am furişat pe locul pe care mi l-a făcut 
Joe pe banca din faţă. Străinul se uită la Joe şi, văzând că el 
se gândea la altceva, mi-a făcut din nou semn cu capul şi 
apoi îşi frecă piciorul, în chip foarte caraghios; cel puţin aşa 
mi se părea mie. 

— Spuneai, zise străinul, întorcându-se spre Joe, că eşti 
fierar. 

— Da, aşa am spus, răspunse Joe. 

— Ce vrei să bei, domnule?... Ştii că nu mi-ai spus cum te 
cheamă. 

Joe l-a lămurit şi omul îi spuse pe nume. 


— Ce vrei să bei, domnule Gargery? Fac eu cinste. Ştii, ca 
să încheiem seara de azi. 

— Să-ţi spun drept, spuse Joe, nu prea sunt învăţat să 
beau pe banii altuia. 

— Învăţat? Nu, făcu străinul, dar odată, într-o sâmbătă 
seara. Hai! Spune ce vrei, domnule Gargery. 

— Nu vreau să fac pe nebunul, spuse Joe. Rom. 

— Rom, repetă străinul. Şi, dacă vrea şi domnul să-şi dea 
cu părerea. 

— Rom, făcu domnul Wopsle. 

— De trei ori rom! strigă străinul către cârciumar. Adu 
paharele, trei. 

— Domnul acesta, lămuri Joe, ca să-l prezinte pe domnul 
Wopsle, e un domn pe care ţi-ar plăcea să-l auzi. E 
paracliser la biserică. 

— Aha! făcu străinul, cu ochiul la mine. Biserica aceea 
singuratică, dincolo de mlaştini, cu mormintele de jur 
împrejur. 

— Chiar aşa! spuse Joe. 

Străinul mormăi ceva cu satisfacţie, în timp ce-şi fuma 
luleaua şi îşi întinse picioarele pe banca pe care şedea. 
Purta o pălărie de călător, cu boruri largi şi pe dedesubt 
avea capul legat cu o basma în chip de glugă. Stătea cu 
privirile aţintite asupra focului şi mie mi se părea că văd o 
expresie şireată şi un râs stăpânit pe faţa lui. 

— Nu cunosc ţinutul acesta, dar, prin partea fluviului, pare 
grozav de pustiu. 

— O ţară de mlaştini e întotdeauna pustie, l-a lămurit Joe. 

— Desigur, desigur. Vi se întâmplă să găsiţi ţigani 
haimanale sau orice fel de vagabonzi pe acolo? 

— Nu, răspunse Joe; doar câte un ocnaş evadat, din când 
în când. Şi nu-i uşor să dăm de ei. Aşa-i, domnule Wopsle? 
Domnul Wopsle, amintindu-şi cu demnitate de acea 
înfrângere de demult, încuviinţă, dar nu cu prea multă 
căldură. 


— Te pomeneşti că aţi şi fost în căutarea lor? întrebă 
străinul. 

— Odată, răspunse Joe. Nu c-am fi vrut să-i prindem noi, 
înţelegi dumneata; noi ne-am dus doar ca să privim; eu, cu 
domnul Wopsle şi cu Pip. 

Aşa-i Pip? 

— Da, Joe. 

Străinul m-a privit din nou şi iar strânse din ochi, ca şi cum 
m-ar fi ochit cu puşca lui nevăzută, apoi spuse: 

— E un pumn de om, mititelul acesta. Cum îi spune? 

— Pip, spuse Joe. 

— Aşa l-aţi botezat? 

— Nu, nu-i botezat aşa. 

— Numele de familie este Pip? 

— Nu, a lămurit Joe; e un nume pe care şi l-a dat singur 
când era mic şi aşa-i spunem. 

— E fiul dumitale? 

— Cum să-ţi spun, începu Joe gânditor, nu pentru că ar fi 
fost nevoie să cugete asupra răspunsului, ci pentru că era 
obiceiul la „Barcagiii Veseli” să cugeti adânc asupra tuturor 
subiectelor care se discutau, în timp ce-ţi fumai luleaua. 
Cum să spun, nu. Nu-i fiul meu. 

— Nepot? întrebă străinul. 

— Cum să-ţi spun, răspunse Joe, cu acelaşi aer de adâncă 
gândire; ca să-ţi spun drept, nu mi-e nici nepot. 

— Ce naiba e atunci? întrebă străinul. Întrebarea lui mi se 
păru neobişnuit de apăsată. 

La aceste cuvinte, domnul Wopsle se amestecă în discuţie; 
el ştia tot ce se putea şti despre rude, deoarece meseria lui 
îl silea să ţină fninte cu care din rudele sale femeieşti n-are 
voie un om să se însoare şi el lămuri legăturile de rudenie 
care existau între mine şi Joe. Fiindcă tot apucase să 
vorbească, domnul Wopsle încheie cu un pasaj scrâşnit şi 
înspăimântător din Richard al III-lea şi i se păru că este 
îndeajuns să spună: După cum spune poetul ca să 
lămurească lumea cu privire la rostul acestei recitări. 


Şi trebuie să mai adaug că, în timp ce pomenea de mine, 
domnul Wopsle socoti că e necesar, pentru ca raportul lui să 
fie desăvârşit, să-mi ciufulească părul şi să mi-l bage în ochi. 
Nu pricep de ce toţi oamenii de teapa lui, care veneau la 
noi, îmi produceau aceeaşi senzaţie neplăcută. Nu-mi 
amintesc să fi fost vreodată, în copilărie, subiectul de 
discuţie al familiei şi al prietenilor familiei, fără ca vreo 
persoană cu mâna mare să nu fi recurs la aceste mijloace, 
cu influenţe imediate asupra ochilor mei, în semn de 
ocrotire. 

În tot timpul acesta, străinul nu se uita decât la mine şi se 
uita ca şi cum ar fi fost hotărât să mă împuşte până la urmă. 
Dar, după întrebarea cu Ce naiba? nu mai scoase nici o 
vorbă până ce se aduseră paharele; şi atunci trase cu puşca 
şi a fost o împuşcătură de pomină. 

Nu a făcut nici o observaţie cu glas tare, ci a jucat o scenă 
mută, care îmi era adresată mie. Îşi învârti romul şi, 
uitându-se la mine, şi-l gustă, cu ochii tot la mine. Aşadar, |- 
a învârtit şi l-a gustat; dar nu l-a învârtit cu lingura pe care 
o adusese cârciumarul ci cu o pilă. 

A făcut aşa ca nimeni să nu vadă pila în afară de mine; şi, 
după ce sfârşi, şterse pila şi o puse în buzunarul de la piept. 
Am recunoscut pila lui Joe şi, din clipa în care am văzut 
unealta, am înţeles că-l cunoaşte pe fugarul meu. 

Mă uitam ţintă la el, ca vrăjit. Dar el se aşeză mai bine pe 
bancă şi, fără să-i pese de mine, începu să vorbească despre 
ridichi. 

Sâmbătă seara, la noi în sat, simţea fiecare om că se 
primeneşte de toate relele şi că are o clipă de răgaz, înainte 
de a începe din nou viaţa de toate zilele, ceea ce îi dădea şi 
lui Joe curajul de a îndrăzni să stea la cârciumă, sâmbătă, 
cu o jumătate de oră mai târziu decât în alte zile. Dar 
jumătatea de oră ca şi romul se sfârşiseră şi Joe se sculă ca 
să plece, luându-mă de mână. 

— Mai stai o clipă, domnule Gargery, spuse străinul. Cred 
că am un şiling nou şi strălucitor undeva, prin buzunar şi, 


dacă-l găsesc, e al băiatului. 

Alese şilingul dintr-o grămăjoară de bani mărunți, l-a 
împachetat într-o hârtie mototolită şi mi l-a dat mie. 

— E al tău! spuse el. Bagă de seamă, numai al tău! l-am 
mulţumit holbându-mă la el într-un chip care depăşea 
marginile bunei cuviinţe şi ţinându-1 pe Joe strâns de mână. 
Omul i-a dat bună seara lui Joe şi domnului Wopsle (care 
mergea cu noi) şi mie îmi aruncă doar o privire cu ochiul lui 
de ţintaş; de fapt nici nu era o privire, căci îşi închise ochiul, 
dar ce minuni nu se pot face cu un ochi pe care-l ascunzi. 

Dacă pe drum aş fi avut chef de vorbă, n-aş fi vorbit decât 
eu, căci domnul Wopsle se despărţi de noi la uşa cârciumii, 
iar Joe umbla tot drumul cu gura căscată pentru ca aerul 
sa-i scoată mirosul de rom. Dar eu eram înmărmurit de 
această reîntoarcere a vechiului meu păcat şi a poveştii cu 
fugarul şi nu mă puteam gândi la nimic altceva. 

Sora mea nu era în toane rele, când ne-am făcut apariţia 
în bucătărie şi Joe, încurajat de această împrejurare 
neobişnuită, i-a povestit întâmplarea cu şilingul. 

— O fi unul fals, spuse doamna Joe triumfătoare, că altfel 
cum i l-ar fi dat băiatului! la să mă uitla el. 

Am scos moneda din hârtie şi, întâmplător, nu era falsă. 

— Dar ce-i asta? spuse doamna Joe, aruncând şilingul şi 
culegând hârtia de pe jos. Două hârtii de câte o liră? 

Nu erau nici mai mult nici mai puţin decât două hârtii 
soioase de câte o livră, care păreau să fi trecut prin toate 
târgurile de vite din ţinut. Joe îşi luă pălăria şi alergă cu 
hârtiile la „Barcagiii Veseli”, ca să le înapoieze posesorului, 
în timp ce el era plecat, eu şedeam pe scăunelul pe care 
şedea el de obicei şi căscam gura la sora mea; eram sigur 
că omul n-o să mai fie la cârciumă. 

În curând, Joe se întoarse spunând că omul plecase dar că 
el, Joe, lăsase vorbă la „Barcagiii Veseli” despre hârtiile de o 
livră. Apoi, sora mea le împachetă în hârtie, le sigila şi le 
aşeză sub nişte petale uscate de trandafir, într-un ceainic 


care stătea de frumuseţe, sus pe teascul din salonul de 
musafiri. 

Şi acolo au rămas multe zile şi multe nopţi, ca un adevărat 
coşmar pentru mine. 

Când m-am dus să mă culc, somnul mi-a trecut de mult 
gândindu-mă la străinul ce mă ţintea cu puşca nevăzută şi 
la cât eram de păcătos şi de necioplit, fiindcă aveam 
legături conspirative cu puşcăriaşii; uitasem de mult de 
această întâmplare din primii ani ai copilăriei mele. Şi apoi 
mă urmărea pila. Mă cuprinse o spaimă nespusă că pila va 
apărea când mă voi aştepta mai puţin. 

M-am îmbiat la somn, gândindu-mă la miercurea viitoare 
pe care aveam s-o petrec la domnişoara Havisham; şi, în 
somn, am văzut pila cum înaintează spre mine, ieşind de 
după o uşă, fără să pot vedea cine o ţine. M-am trezit de 
ţipătul meu. 

Chapter 11 

În ziua hotărâtă, m-am întors la domnişoara Havisham şi 
sunetul şovăielnic al clopoţelului o aduse pe Estella la 
poartă. Încuie poarta după ce mă lăsă să intru, ca şi rândul 
trecut, apoi porni înainte spre coridorul întunecos unde o 
aştepta lumânarea. Nici o privire nu-mi aruncă. După ce luă 
lumânarea în mână, mi-a spus cu dispreţ, vorbindu-mi peste 
umăr: 

— Astăzi ai să vii pe aici şi mă duse în cu totul altă parte a 
casei. 

Coridorul era lung şi părea că străbate tot subsolul 
castelului. Totuşi, nu am trecut decât printr-o aripă şi, la 
capătul coridorului, Estella se opri, puse jos lumânarea şi 
deschise uşa. Aici am văzut din nou lumina zilei, căci mă 
aflam într-o curticică, la capătul căreia se vedea o casă, 
care părea să fi aparţinut pe vremuri directorului sau 
administratorului răposatei fabrici de bere. Pe peretele 
casei se afla un orologiu. Ca şi ceasornicul din odaia 
domnişoarei Havisham, ca şi ceasul de pe masa ei de 
toaletă, se oprise la nouă fără douăzeci de minute. 


Am intrat prin uşa deschisă, într-o odaie întunecoasă şi 
joasă de la parter. Era lume în odaie şi Estella îmi spuse, 
îndreptându-se spre musafiri: 

— Tu du-te şi stai acolo până e nevoie de tine. „Acolo” era 
fereastra; m-am îndreptat, deci, spre fereastră şi am stat 
„acolo” privind afară, într-o stare sufletească foarte 
neplăcută. 

Fereastra era foarte joasă şi dădea într-un colţ al grădinii 
părăginite; se vedeau nişte coceni de varză şi o tufă de 
merişoară, care fusese de mult rotunjită cu foarfecele în 
chip de budincă şi acum avea frunze noi în vârf, de o altă 
culoare şi formă decât cele vechi, ca şi cum partea aceea a 
budincii s-ar fi ars. Aceste gânduri foarte simple îmi treceau 
prin minte, în timp ce mă uitam la tufa de merişoară. În 
timpul nopţii, căzuse puţină zăpadă şi parcă, după câte 
ştiam eu, se topise; dar aici, în colţul umbrit al grădinii, nu 
se topise încă şi vântul o ridica în vârtejuri mici şi o arunca 
pe fereastră, ca şi cum m-ar fi pedepsit că venisem acolo. 

Am ghicit că sosirea mea oprise discuţia şi că oamenii din 
odaie se uitau la mine. Nu puteam să văd nimic din odaie, în 
afară de lucirea focului în geamul ferestrei, dar am 
înţepenit din toate încheieturile, fiindcă mă simţeam 
măsurat de aproape. 

În odaie se aflau trei doamne şi un domn. Nu trecuseră 
nici cinci minute de când stăteam la fereastră şi, nu ştiu de 
ce, ştiam că erau cu toţii nişte linguşitori şi nişte şarlatani. 
Dar, că fiecare dintre ei se prefăcea că nu ştie că ceilalţi 
sunt linguşitori şi şarlatani, pentru că, dacă fiecare ar fi 
recunoscut că ea sau ele un linguşitor sau un şarlatan, ar fi 
însemnat că el sau ea nu mai era nici linguşitor, nici 
şarlatan. 

Aveau cu toţii un aer plictisit şi posomorât, de parcă 
aşteptarea lor ar fi făcut plăcere cuiva şi cea mai 
vorbăreaţă dintre doamne era nevoită să vorbească cu gura 
încleştată ca să nu caşte. Această doamnă, pe care o chema 
Camilla, aducea foarte mult cu sora mea, doar că era mai în 


vârstă şi după cum am descoperit când am văzut-o mai de 
aproape avea trăsăturile mai grosolane. 

— Sărmanul de el! spuse doamna aceasta, repezindu-se în 
vorbă, aşa cum făcea sora mea. Îşi este lui însuşi duşman. 

— E mai bine să fii duşmanul altuia, spuse domnul. E mult 
mai firesc. 

— Vere Raymond, interveni o altă doamnă trebuie să ne 
iubim aproapele. 

— Sarah Pocket, răspunse vărul Raymond; dacă omul nu 
îşi este lui însuşi aproape, atunci cine îi mai este? 

Domnişoara Pocket râse şi Camilla râse şi ea şi spuse, 
stăpânindu-şi un căscat: 

— Ce idee! Dar cred că li se părea tuturor o idee destul de 
bună. Cealaltă doamnă, care încă nu rostise nici o vorbă, 
spuse grav şi apăsat: 

— Foarte adevărat! 

— Sărmanul de el! urmă Camilla eu ştiam că, în tot timpul 
acesta, se uitau la mine. E un om aşa ciudat! Cine ar crede 
că la moartea nevestei lui Tom n-a izbutit nimeni să-l facă să 
vadă cât e de important ca hainele copiilor să aibă panglici 
de doliu. Doamne! Camilla, îmi spunea el, ce importanţă mai 
are, dacă bieţii orfani tot sunt îmbrăcaţi în negru? Numai 
lui putea să-i dea aşa ceva în gând. Ce idee! 

— Aceasta-i o trăsătură frumoasă, tare frumoasă, spuse 
vărul Raymond. 

Să mă ferească Dumnezeu să vă spun că n-are nici o 
trăsătură frumoasă; dar n-a avut niciodată şi nici nu va avea 
vreodată simţ de proprietate. 

— Ştii, spuse Camilla, c-am fost silită să fiu aspră. Am spus 
că nu e cu putinţă, că este în joc onoarea familiei. I-am spus 
că e o ruşine pentru familie, ca hainele copiilor să n-aibă 
panglică de doliu. Am zbierat de dimineaţă până la prânz. 
Mi-a făcut rău la stomac. Şi, în cele din urmă, a izbucnit. Ştii 
cum e el de mânios şi mi-a spus: Fă ce vrei. Slavă Domnului, 
mă simt cu conştiinţa împăcată. Când mă gândesc că am 


ieşit numaidecât pe o ploaie torențială şi am cumpărat tot 
ce trebuia. 

— Ela plătit, nu-i aşa? întrebă Estella. 

— Nu interesează cine a plătit, draga mea, răspunse 
Camilla. Eu le-am cumpărat. Şi, câteodată, când mă trezesc 
noaptea din somn, îmi pare aşa bine. 

Sunetul unui clopoțel îndepărtat împreună cu ecoul unui 
strigăt, care venea de pe coridorul pe care trecusem şi eu, 
opri conversaţia şi Estella îmi spuse: Hai băiete! Când m-am 
întors, i-am văzut pe toţi uitându-se batjocoritor la mine şi, 
după ce am închis uşa, am auzit glasul doamnei Sarah 
Pocket: 

— Ce să-ţi spun, mă întreb ce o să urmeze! Şi Camilla 
adăugă cu indignare: 

— Aşa o trăsnaie! Ce idee! 

În timp ce mergeam împreună de-a lungul coridorului 
întunecos, Estella se opri deodată şi, întorcându-se, spuse 
batjocoritor, apropiindu-şi obrazul de mine: 

— Ei? 

— Ei, am răspuns eu, căzând aproape peste ea, dar 
oprindu-mă la timp. 

Ea se uită la mine şi bineînţeles că eu mă uitam la ea. 

— Sunt drăguță? 

— Da, cred că eşti foarte drăguță. 

— 'Te jignesc? 

— Nu aşa mult ca rândul trecut, am răspuns eu. 

— Nu aşa mult? 

— Nu. 

Mă fulgeră cu privirea, când îmi puse ultima întrebare şi 
m-a lovit peste obraz cu toată puterea, după ce i-am dat 
drumul. 

— Şi acum? spuse ea. Monstru necioplit ce eşti, acum ce 
crezi despre mine? 

— Nu vreau să-ţi spun. 

— Fiindcă ai şi spus. De aceea. 

— Nu, am răspuns eu, nu de aceea. 


— De ce nu mai plângi puţin, nenorocitule? 

— Nici n-am să mai plâng din cauza dumitale, am spus eu, 
ceea ce cred că era cea mai mincinoasă declaraţie din viaţa 
mea, fiindcă, în clipa aceea, în sufletul meu plângeam din 
cauza ei şi ştiu câtă durere mi-a pricinuit Estella mai târziu. 

După acest episod, am mers mai departe şi, în timp ce 
urcam scara, am întâlnit un domn care cobora, bâjbâind 
prin întuneric. 

— Cine e? întrebă domnul, oprindu-se şi uitându-se la 
mine. 

— Un băiat, răspunse Estella. 

Era un om voinic şi foarte oacheş, cu un cap mare şi o 
mână tot atât de mare. Îmi apucă bărbia cu mâna lui mare 
şi-mi suci faţa spre lumina lumânării ca să mă vadă mai 
bine. Era pleşuv de timpuriu şi avea nişte sprâncene 
stufoase, care nu stăteau la locul lor, ci se zbârleau mereu. 
Ochii îi erau înfundaţi şi păreau grozav de ageri şi de 
bănuitori. Avea un lanţ mare de ceas şi pe obraz avea nişte 
puncte negre în locul unde ar fi trebuit să fie barba şi 
mustăţile. N-aveam nici în clin nici în mânecă cu el şi n- 
aveam cum să prevăd atunci că, într-o zi, voi avea de-a face 
cu omul acesta, dar, întâmplător, am avut prilejul să-l măsor 
cu de-amănuntul. 

— Eşti din vecini, aşa-i? întrebă el. 

— Da, domnule, am răspuns eu. 

— Cum ai ajuns pe aici,? 

— A trimis domnişoara Havisham după mine, l-am lămurit 
eu. 

— Bine! Poartă-te frumos. Eu am avut mult de-a face cu 
băieţi ca tine şi ştiu că nu prea sunteţi uşi de biserică. Bagă 
de seamă, spuse el muşcându-şi degetul arătător, în timp ce 
se încrunta la mine. Poartă-te frumos! 

După aceste cuvinte mi-a dat drumul, spre bucuria mea, 
căci îi mirosea mâna a săpun parfumat şi cobori scările. Mă 
întrebam dacă nu era cumva doctorul; dar nu se poate, mă 
gândeam eu; dacă ar fi doctor, ar vorbi mai liniştit şi mai 


părinteşte. Dar n-am avut prea mult timp să analizez 
această problemă, căci am ajuns îndată în odaia 
domnişoarei Havisham. Şi domnişoara şi cu toate celelalte 
lucruri din odaie erau întocmai cum le lăsasem. Estella mă 
lăsă lângă uşă şi am stat acolo până ce domnişoara 
Havisham îşi ridică ochii de pe masa de toaletă şi se uită la 
mine. 

— Aşa! spuse ea fără mirare, au şi trecut zilele? 

— Da, doamnă. Azi e... 

— "Taci, taci! spuse ea cu mişcarea aceea nerăbdătoare a 
degetelor. Nu vreau să ştiu. Eşti gata de joacă? 

M-am văzut silit să răspund cam încurcat: 

— Nu prea suni. 

— Nu vrei să joci cărţi? întrebă ea cu o privire 
cercetătoare. 

— Da, aş putea dacă ar vrea ea. 

— Deoarece casa aceasta ţi se pare veche şi mohorâtă, 
spuse domnişoara 52 

Havisham nerăbdătoare şi fiindcă nu vrei să te joci, vrei 
mai bine să lucrezi? 

La întrebarea aceasta puteam să răspund din toată inima, 
mai curând decât la cealaltă. Şi am răspuns că vreau. 
— Atunci du-te în odaia de dincolo, spuse ea, arătând uşa 
din spatele meu cu mâna ei ofilită şi aşteaptă până vin şi eu. 
Am trecut în partea cealaltă a scării şi am intrat în odaia 
pe care mi-o arătase ea. Nici aici nu pătrundeau razele 
soarelui şi domnea un miros închis şi apăsător. Un foc 
fusese aprins în soba umedă şi veche şi părea că are de 
gând să se stingă; fumul supărător care umplea odaia părea 
mai rece decât aerul, mai rece decât ceața din mlaştinile 
noastre. Câteva lumânări albe aşezate pe cămin luminau 
slab odaia sau, ar fi mai potrivit să spun că-i tulburau slab 
bezna. 

Odaia era mare şi aş zice chiar că fusese odată frumoasă, 
dar toate lucrurile care se zăreau erau distruse şi acoperite 
cu praf şi mucegai. Obiectul cel mai însemnat era o masă 


lungă, acoperită cu o faţă de masă, ca şi cum ar fi fost 
pregătit un ospăț în clipa în care casa şi ceasornicele se 
opriseră din mers. În mijlocul mesei se vedea ceva rotund, 
dar era atât de acoperit cu pânze de păianjen, că nici nu se 
putea zări ce era. Şi, în timp ce mă uitam la suprafaţa 
galbenă din care obiectul părea că se înalţă, ca un burete 
negru, am văzut păianjeni cu picioarele pestriţe şi cu trupul 
pătat, care fugeau spre el şi ieşeau din el, ca şi cum vestea 
despre o întâmplare de mare însemnătate publică ar fi 
ajuns până în lumea păianjenilor. 

Apoi am auzit şoarecii chiţcăind în spatele lemnăriei cu 
care erau căptuşiţi pereţii, ca şi cum aceste întâmplări i-ar 
fi privit şi pe ei. Doar gândacii nu se sinchiseau de agitația 
din odaie şi-şi vedeau de drum prin cămin, cu mersul lor 
cumpătat şi bătrânesc ca şi cum ar fi fost miopi şi tari de 
ureche şi n-ar fi avut nici o legătură unii cu alţii. 

Aceste făpturi târâtoare mă fascinau şi mă uitam la ele de 
la distanţă, când domnişoara Havisham îmi puse mâna pe 
umeri. În cealaltă mână ţinea un baston încovoiat pe care se 
sprijinea; parcă ar fi fost vrăjitoarea casei. 

— Aici, spuse ea, arătând masa cea lungă cu bastonul, aici 
mă vor întinde când voi fi moartă. Vor veni cu toţii aici ca să 
mă vadă. 

Mă cuprinse o presimţire c-ar putea să se întindă pe masă 
chiar atunci şi să moară pe loc, refăcând astfel scena 
îngrozitoare de la bâlci; m-am chircit sub apăsarea mâinii 
ei. 

— Ce crezi că-i aceasta? întrebă ea, arătând tot cu 
bastonul. 

Acolo unde vezi păianjenii. 

— Nu pot să ghicesc. 

— E o prăjitură mare. O prăjitură de nuntă. Nunta mea! 

Se uită cu ochii sticloşi prin odaie şi apoi spuse, 
sprijinindu-se de mine, în timp ce cu mâna îmi zgâlţâia 
umărul: 

— Hai, hai, hai! Plimbă-mă! 


Am înţeles că treaba pe care trebuia s-o fac era s-o plimb 
pe domnişoara Havisham de jur împrejurul odăii. Prin 
urmare am pornit numaidecât şi ea se propti de umărul 
meu; mergeam cu un pas care ar fi putut să amintească de 
brişca domnului Pumblechook poate că prima pornire pe 
care o avusesem în casa aceea îmi dăduse această idee. 

Nu prea era voinică domnişoara Havisham şi, după câteva 
minute, îmi spuse: 

— Mai încet! Totuşi, am mers mai departe, schimbând 
mereu iuţeala şi ea mă tot zgâlţâia cu mâna şi-şi strâmba 
gura; i se părea că merg prea iute, pentru că şi gândurile ei 
urmau cu iuţeală. După câtva timp, mi-a spus: 

— Cheam-o pe Estella! Şi eu am ieşit pe scară şi am strigat 
numele fetei, cum făcusem şi rândul trecut. Când lumina 
apăru, m-am întors la domnişoara Havisham şi am pornit 
din nou de jur împrejurul odăii. 

Dacă Estella ar fi fost singura spectatoare a acestei scene 
şi încă m-aş fi simţit destul de încurcat; dar Estella aduse cu 
ea pe cele trei doamne şi pe domnul pe care îl văzusem jos, 
aşa că eu nu mai ştiam ce să fac; dar domnişoara Havisham 
mi-a zgâlţâit umărul şi am pornit; mă simţeam ruşinat la 
gândul că ei ar putea să creadă că eu fusesem iniţiatorul 
acestui joc. 

— Dragă domnişoară Havisham, spuse domnişoara Sarah 
Pocket, ce bine arăţi! 

— Nu-i adevărat, răspunse domnişoara Havisham, sunt 
numai piele şi oase. 

Camilla se lumină când auzi că încercările domnişoarei 
Pocket fuseseră respinse şi murmură, uitându-se cu jale la 
domnişoara Havisham: 

— Sărmana de ea! Cum ar putea să arate bine. Ce idee! 

— Şi ce faci dumneata? o întrebă domnişoara Havisham pe 
Camilla. 

Deoarece eram chiar lângă Camilla, mie mi se părea firesc 
să ne oprim; dar domnişoara Havisham nu vroia. Am trecut 


mai departe şi eu îmi dădeam seama că eram nesuferit 
Camillei. 

— Mulţumesc, domnişoară Havisham, răspunse ea. O duc 
şi eu cum pot. 

— Dar ce s-a întâmplat cu dummeata? întrebă domnişoara 
Havisham aspru. 

— Nici nu merită să vorbesc, răspunse Camilla. Nu-mi 
place să vorbesc despre ceea ce simt, dar azi-noapte m-am 
gândit la dumneata mai mult ca de obicei. 

— Altădată să nu te mai gândeşti la mine, spuse 
domnişoara Havisham. 

— Uşor de spus! făcu Camilla, stăpânindu-şi cu delicateţe 
un hohot de plâns; buza de sus începu să-i tremure şi 
lacrimile prinseră a-i curge. Raymond e martor, să spună el 
cât enibahar şi câte săruri trebuie să iau în cursul nopţii. 

Raymond e martor şi poate să vă spună ce svâcnituri 
nervoase am în picior. Dar sughiţurile şi zvâcnirile nervoase 
nu înseamnă nimic faţă de ceea ce simt când mă gândesc cu 
îngrijorare la cei pe care-i iubesc. Dacă aş putea să fiu mai 
puţin drăgăstoasă şi simţitoare, n-aş mai suferi de stomac şi 
aş avea nişte nervi de fier. Zău c-aş vrea să fiu aşa. Dar să 
nu mă gândesc la dumneata în timpul nopţii, ce idee! Şi aici 
izbucni în hohote. 

Am înţeles că Raymond despre care vorbea ea, era domnul 
de faţă şi că dânsul era domnul Camilla. În clipa aceea, 
Raymond îi veni în ajutor, spunând cu o voce dulce şi 
mângâietoare: 

— Camilla dragă, doar ştie toată lumea că sentimentele 
tale familiale te sapă în aşa hal, încât ţi-au scurtat un picior. 
— Nu cred - a intervenit doamna cea gravă, al cărei glas 
nu-l auzisem decât o dată - dacă te gândeşti la un om, 

trebuie să ai pretenţii la el, draga mea. 

Domnişoara Sarah Pocket, o femeie bătrână, zbârcită şi 
uscată, cu o faţă zbârcită, care părea că e făcută din coji de 
alune şi cu o gura mare ca de pisică, doar fără mustăţi, 
întări cuvintele doamnei, spunând: 


— Sigur că nu, draga mea. Hm! 

— Nu-i aşa de greu să te gândeşti, spuse doamna cea 
gravă. 

— Parcă există ceva mai uşor? consimţi domnişoara Sarah 
Pocket. 

— Da, da! strigă Camilla, ale cărei sentimente clocotitoare 
păreau că se înalţă din picioare până în piept. E adevărat! E 
o slăbiciune să fii drăgăstos, dar n-am ce să fac. Desigur că 
aş duce-o mai bine cu sănătatea, dacă aş fi altfel, dar chiar 
dacă aş putea, nu mi-aş schimba felul de a fi. Îmi 
pricinuieşte multă suferinţă, dar e o mare mângâiere, 
noaptea, când mă scol din somn, să ştiu că nu e aşa. Şi 
urmă 0 nouă izbucnire de simţăminte drăgăstoase. 

În tot timpul acesta, domnişoara Havisham şi cu mine nu 
ne oprisem nici o clipă şi ne plimbam fără încetare, de jur 
împrejurul odăii, ba atingând din mers fustele doamnelor, 
ba târându-le după noi, pe toată lungimea odăii. 

— De pildă, Matthew! spuse Camilla. Nu se amestecă 
niciodată în treburile familiei, nu vine niciodată s-o vadă pe 
domnişoara Havisham! În timp ce eu am stat întinsă trei ore 
în şir pe canapea, cu şireturile de la corset desfăcute, fără 
cunoştinţă, cu capul căzut într-o parte, cu părul atârnat, cu 
picioarele nu ştiu unde... 

— Mult mai sus decât capul, iubita mea, spuse domnul 
Camilla. 

— Aşa am stat ore în şir, din pricina purtării neînţelese şi 
ciudate a lui Matthew şi nimeni nu mi-a mulţumit. 

— Cred şi eu că nu ţi-a mulţumit! îşi dădu cu părerea 
doamna cea grasă. 

— Vezi, dragă, adăugă domnişoara Sarah Pocket - o 
făptură de o răutate foarte blajină - trebuie să-ţi pui 
întrebarea: de la cine aştepţi mulţumiri, draga mea? 

— Fără să aştept nici un fel de mulţumire, reluă Camilla, 
am zăcut ore în şir în starea aceasta şi Raymond e martor 
că m-am înecat şi că enibaharul nu mi-a folosit la nimic şi că 
bieţii copii de peste drum, copiii acordorului de piane, au 


crezut că gungureşte un porumbel, aşa de rău mă înecam şi 
acum să mi se spună mie... Camilla îşi duse mâna la gât şi 
începu să schimbe feţe, feţe, ca un rezultat al combinațiilor 
chimice, care se petreceau în gâtlejul ei. 

Când numele de Matthew a fost rostit, domnişoara 
Havisham m-a oprit şi s-a oprit şi ea, uitându-se la cea care 
vorbea. Această schimbare de atitudine puse capăt 
reacţiilor chimice ale Camillei. 

— Va veni şi Matthew să mă vadă, când voi fi întinsă pe 
masa aceasta. 

Acolo va sta, spuse ea, lovind cu bastonul în masă, la 
căpătâiul meu! Şi dumneata vei sta acolo şi bărbatul 
dumitale aici! Şi al tău, Sarah Pocket, aici! 

Şi al Georgianei, acolo! Acum ştiţi cu toţii care vă sunt 
locurile, când veţi veni să mă sărbătoriţi. Şi acum duceţi-vă! 

De câte ori rostea câte un nume, izbea cu bastonul în locul 
de care vorbea. Apoi îmi spune: 

— Plimbă-mă, plimbă-mă! Şi am pornit-o din nou. 

— Cred că nu-i nimic de făcut, exclamă Camilla, decât să 
ne supunem şi se mergem. Mie îmi ajunge că am văzut, 
chiar şi pentru un timp atât de scurt, fiinţa care mi-e dragă 
şi pe care o respect. Mă voi gândi cu mulţumire la clipele 
acestea, la noapte, când mă voi trezi din somn. I-aş dori şi 
lui Matthew această mângâiere, dar el o dispreţuieşte. Sunt 
hotărâtă să nu dau în vileag simţămintele mele, dar e 
dureros să ţi se spună că vrei să sărbătoreşti pe o rudă care 
a murit 

— ca şi cum aş fi un căpcăun - şi apoi să ţi se arate uşa. Ce 
idee fără rost! 

Domnul Camilla interveni în clipa în care doamna Camilla 
îşi duse gâfâind mâna la piept, dovedind o tărie de caracter 
neobişnuită, căci bănuiesc că doamna de care vorbesc vroia 
să arate că avea de gând să se prăbuşească şi să se înece, 
de îndată ce va ieşi din odaie. 

A izbutit, însă, să-i trimită o bezea domnişoarei Havisham, 
după care gest a fost dusă afară. Sarah Pocket şi Giorgiana 


se luptau care să rămână ultima; dar Sarah era prea 
atotştiutoare ca să poată fi învinsă şi o ameţi pe Georgiana 
cu sprinteneala ei, până ce aceasta din urmă a fost nevoită 
să plece prima. 

Atunci, Sarah Pocket făcu un efect deosebit de al celorlalţi, 
despărţindu-se cu cuvintele: Dumnezeu să te 
binecuvânteze, dragă domnişoară Havisham! Şi un zâmbet 
iertător şi indulgent pentru slăbiciunea celorlalţi îi lumină 
faţa făcută din coji de alune. 

În timp ce Estella îi petrecea până jos, domnişoara 
Havisham umbla mai departe, cu mâna pe umărul meu, dar 
din ce în ce mai încet. În cele din urmă, se opri în faţa 
focului şi spuse, după ce bolborosi ceva cu ochii la jar: 

— Azi e ziua mea, Pip. 

Eram gata să-i spun la mulţi ani, dar ea îşi ridică bastonul. 

— Nu pot să sufăr, când se vorbeşte despre aceasta. Nu 
pot să-i sufăr pe toţi cei care au fost aici şi nu-mi place ca 
cineva să-mi pomenească despre ziua mea. Au venit la mine 
fiindcă e ziua mea, dar n-au îndrăznit să sufle nici o vorbă 
despre aceasta. 

Bineînţeles că n-am mai pomenit nici eu nimic. 

— În ziua aceasta, cu mult înainte de a te fi născut tu, 
toată grămada aceasta de boarfe, spuse ea, îndreptând 
bastonul spre pânzele de păianjen de pe masă, fără să le 
atingă, au fost aduse aici. Boarfele acestea şi cu mine ne-am 
ofilit împreună. Pe ele le-au ros şoarecii, pe mine m-au ros 
nişte dinţi mai ascuţiţi decât dinţii de şoareci. 

Stătea cu capătul bastonului în dreptul inimii şi se uita la 
masă. Ea purtase odată o rochie albă, care acum se 
îngălbenise şi-şi pierduse strălucirea; iar faţa de masă 
fusese odată albă şi era acum galbenă şi fără strălucire; şi 
totul în jurul nostru părea că se va preface în pulbere la cea 
mai mică atingere. 

— Când totul o să se prăbuşească, spuse ea cu o privire 
înspăimântătoare şi când mă vor întinde moartă în rochia 
de mireasă pe masa de nuntă - fiindcă aşa o să se întâmple 


şi atunci blestemul va cădea asupra lui - cu atât mai bine 
dacă aceasta va fi de ziua mea! 

Se uita la masă, ca şi cum şi-ar fi văzut trupul întins acolo. 
Eu nici nu mă mişcăm. Estella se întoarse şi stătu şi ea 
locului, nemişcată. Mi se păru că am stat acolo aşa mult 
timp. În aerul apăsător al odăii şi în întunericul care 
pătrunsese în toate colţurile, mă cuprinse teama că şi 
Estella şi cu mine vom începe să ne ofilim. 

Domnişoara Havisham îşi reveni pe neaşteptate, nu 
treptat, treptat, din această stare şi spuse: 

— Hai să vă văd jucând cărţi! De ce nu începeţi? Şi ne-am 
întors în odaia ei, ne-am aşezat ca rândul trecut şi, tot ca şi 
rândul trecut, Estella mă sărăci, în timp ce domnişoara 
Havisham se uita tot timpul la noi; îmi atrăgea atenţia cu 
privire la frumuseţea Estellei şi, ca s-o văd mai bine, încercă 
din nou giuvaerurile în părul şi pe pieptul Estellei. 

Iar Estella se purta cu mine ca şi înainte, doar că nu-mi 
făcea cinstea să-mi vorbească. După ce jucarăm vreo şase 
jocuri, domnişoara Havisham hotărî o zi când trebuia să vin 
iarăşi şi Estella mă duse jos în curte, ca să-mi dea iar de 
mâncare ca unui câine. Şi, din nou, am fost lăsat să mă 
plimb încoace şi încolo. 

N-are nici o importanţă dacă poarta din zidul pe care mă 
căţărasem rândul trecut, ca să mă uit în grădină, era 
deschisă sau nu. Ajunge să spun că nu văzusem nici o 
portiţă în ziua aceea şi că acum zidul avea o portiţă. Fiindcă 
era deschisă şi fiindcă ştiam că musafirii plecaseră, 
deoarece Estella se întorsese cu cheile în mână, am intrat în 
grădină şi am început să mă plimb. Grădina era părăginită 
şi presărată cu coji de castraveți şi de pepeni, care păreau 
că au dat naştere unei recolte de pălării şi de ghete vechi, 
asemenea unor străchini găurite cu mlădiţe de buruieni în 
vârf. 

După ce mi-am sfârşit plimbarea prin grădină şi prin sera 
în care nu se afla nimic decât nişte tulpiniţe de viţă căzute 
pe jos şi câteva sticle, m-am trezit în colţul acela jalnic pe 


care-l văzusem prin fereastră. Fără să-mi pun nici o clipă 
întrebarea dacă nu cumva era cineva în casă, m-am uitat 
înăuntru, printr-o altă fereastră şi m-am pomenit, spre 
marea mea mirare, nas în nas cu un tânăr, care avea 
pleoapele roşii şi părul spălăcit. 

Tânărul acesta palid s-a făcut nevăzut şi răsări deodată 
lângă mine. 

Stătea cu nasul în cărţi când mă uitasem eu pe fereastră şi 
acum am văzut că e plin cu cerneală. 

— Salutare, băiete făcu el. 

Salutare e un salut la care cel mai bun răspuns, după cum 
observasem eu, era tot salutare. Aşa că am răspuns: 

— Salutare! lăsând la o parte „băiete” din politeţe. 

— Cine te-a lăsat să intri? întrebă el. 

— Domnişoara Estella. 

— Cine ţi-a dat voie să dai târcoale pe aici? 

— Domnişoara Estella. 

— Hai să ne batem, spuse tânărul cel palid. 

Ce puteam să fac altceva decât să-i accept invitaţia. De 
multe ori mi-am pus întrebarea aceasta mai târziu. Ce 
puteam face altceva? Purtarea lui era atât de hotărâtă şi eu 
eram atât de uluit, încât l-am urmat ca şi cum aş fi fost 
vrăjit. 

— Stai puţin, spuse el după câţiva paşi, răsucindu-se pe 
călcâie. Ar trebui să-ţi dau un motiv pentru care să ne 
batem. Uite! Şi îndată bătu din palme enervat, îşi aruncă cu 
eleganţă un picior în spate, apoi mă trase de păr, mai bătu o 
dată din palme, îşi aplecă capul şi se repezi cu el în 
stomacul meu. 

Acest procedeu de taur, în afară de faptul că trebuia privit 
ca o îndrăzneală, era deosebit de neplăcut tocmai după ce 
mâncasem pâine cu unt. 

Prin urmare, i-am dat şi eu un pumn şi mă pregăteam să-i 
mai dau unul, când tânărul spuse: 

— Aha! Aşa faci? şi începu să ţopăie înainte şi înapoi, într- 
un Chip cu totul nou pentru experienţa mea mărginită. 


— Acestea-s regulile jocului! spuse el. Şi sări de pe piciorul 
stâng pe dreptul. Reguli severe! Şi sări de pe piciorul drept 
pe stângul. 

— Lasă-te jos şi execută preliminariile! Şi sări înainte şi 
înapoi, făcând tot soiul de mofturi, în timp ce eu mă uitam 
neputincios la el. 

De fapt mi-era cam teamă de el, fiindcă îl vedeam atât de 
îndemânatic; dar cu privire la capul lui bălai, mă simţeam 
convins, atât pe tărâmul fizic cât şi pe cel moral, că n-avea 
ce căuta în stomacul meu şi că aveam dreptul să socotesc 
jignitor acest fel de a se impune atenţiei mele. Prin urmare, 
l-am întovărăşit în tăcere până într-un colţ retras al 
grădinii, mărginit de două ziduri care să întâlneau şi apărat 
de restul grădinii prin nişte grămezi de gunoaie. Când mă 
întrebă dacă eram mulţumit de teren, i-am răspuns că da şi 
el îmi ceru voie să lipsească o clipă, apoi se întoarse cu o 
sticlă de apă şi cu un burete înmuiat în oţet. 

— E spre folosul amândurora, spuse el, punând lucrurile 
lângă fereastră. 

Şi apoi începu să lepede nu numai haina şi vesta de pe el, 
ci şi cămaşa, cu un aer care era în acelaşi timp nepăsător, 
preocupat şi însetat de sânge. 

Măcar că nu părea prea voinic - avea bubuliţe pe obraji şi 
o spuzeală pe gură - aceste pregătiri îngrozitoare mă 
înspăimântară. Părea de vârsta mea, dar era mult mai înalt 
şi avea un fel de a se răsuci care făcea impresie. Încolo, era 
un tânăr în haine cenuşii (când nu era gol în vederea luptei) 
cu coatele, genunchii, încheieturile mâinilor şi călcâiele 
mult prea mari faţă de restul trupului. 

Mi se făcu inima cât un purice când l-am văzut înfigându- 
se în pământ în faţa mea, făcând tot felul de demonstraţii de 
agilitate şi măsurându-mi anatomia, ca şi cum şi-ar fi ales cu 
de-amănuntul osul în care vroia să lovească. 

Niciodată, în viaţa mea, n-am fost atât de mirat ca atunci 
când am dat drumul primei lovituri şi l-am văzut pe tânărul 


acesta întins pe spate, ridicând spre mine un nas însângerat 
şi o faţă cam strâmbată. 

Dar într-o clipă, se ridică în picioare şi, după ce se şterse 
iute cu buretele, se înfipse din nou în pământ. A doua mare 
surpriză din viaţa mea a fost când l-am văzut din nou întins 
pe jos şi privindu-mă cu un ochi negru. 

Vioiciunea lui mă umplea de respect. Părea lipsit de 
putere; niciodată, măcar, nu m-a lovit cu foc şi mereu îl 
trânteam pe jos; dar se ridica într-o clipă, se ştergea cu 
buretele, lua o înghiţitură de apă din sticlă, foarte mulţumit 
că îşi dă lui însuşi ajutor, după toate regulile artei şi apoi se 
îndrepta spre mine cu un aer şi o îndrăzneală, care mă 
făceau să cred că, până la urmă, tot o să mă doboare. 

Avea vânătăi grozave, săracul, fiindcă îmi amintesc cu 
durere că, cu cât îl loveam mai des, cu atât îl loveam mai 
tare; dar se ridica mereu, până când, la urmă, căzu foarte 
rău şi se lovi cu capul de zid. Dar chiar şi după această 
întâmplare, se ridică şi se învârti de câteva ori ameţit, 
fiindcă nu ştia unde mă aflam eu; în cele din urmă, se lăsă 
pe genunchi, îşi şterse faţa, îşi aruncă buretele în sus şi 
spuse gâfâind: 

— Asta înseamnă că ai câştigat. 

Părea atât de viteaz şi de nevinovat, încât, deşi nu 
propusesem eu lupta, nu mă bucuram prea mult de victoria 
mea. Merg chiar atât de departe încât nădăjduiesc că, în 
timp ce mă îmbrăcam mă socoteam un soi de pui de lup sau 
cine ştie ce altă fiară. Totuşi, m-am îmbrăcat posomorât, 
ştergându-mi din când în când faţa însângerată şi 
întrebând: 

— Pot să-ţi fiu de folos? Şi el spuse: 

— Nu, mulţumesc. Şi eu am spus: 

— Nu, mulţumesc. Şi eu am spus: 

— Sănătate. Şi el spuse: 

— Mulţumesc. 

Când am ajuns în curte, am găsit-o pe Estella aşteptându- 
mă cu cheile în mână. Dar nici nu mă întrebă unde fusesem 


şi nici de ce o făcusem să aştepte. 

Faţa îi era îmbujorată, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva care 
i-ar fi făcut mare plăcere. În loc să se ducă de-a dreptul la 
poartă, intră în coridorul întunecos şi-mi făcu semn cu 
capul. 

— Vino încoace! Dacă vrei, poţi să mă săruţi. 

Am sărutat-o pe obrazul pe care mi-l întinse. Cred că mi- 
ar fi plăcut să o sărut de mai multe ori. Dar simţeam că 
acest sărut era dat unui biet băiat necioplit, ca o pomană şi 
că nu însemna nimic. 

Cât cu musafirii, cât cu jocul de cărţi, cât cu bătaia, vizita 
mea durase atât încât, când m-am apropiat de casă, lumina 
de pe limba de nisip de dincolo de mlaştini lucea pe cerul 
negru al nopţii şi cuptorul lui Joe arunca o şuviţă de foc pe 
drum. 

Chapter 12 

Mă simţeam foarte neliniştit, de câte ori mă gândeam la 
tânărul cel palid. Cu cât mă gândeam mai des la lupta 
noastră şi-l vedeam pe bietul băiat cu răsuflarea tăiată şi 
obrajii însângeraţi, cu atât mai sigur eram că o să mi se 
întâmple ceva. Simţeam sângele tânărului palid apăsând 
asupra mea şi-mi spuneam că legea îl va răzbuna. Fără să 
ştiu prea mult ce pedeapsă mă aştepta, simţeam totuşi că 
nu se poate ca băieţii de la ţară să hoinărească prin ţinut, 
pustiind casele oamenilor cu stare şi năpustindu-se asupra 
tineretului studios, fără să fie aspru pedepsit. Timp de 
câteva zile, nici nu am ieşit din casă şi mă uitam grijuliu şi 
înfricoşat prin uşa bucătăriei, înainte de a face vreun drum, 
ca nu cumva gardienii închisorii să pună mâna pe mine. 
Sângele, care cursese din nasul tânărului, mi-a pătat 
pantalonii şi am încercat să spăl mărturia vinovăţiei mele, în 
întunericul nopţii. Tânărul mă muşcase de genunchi şi acum 
mi-am sucit mintea în toate chipurile şi născoceam motive 
de necrezut, pentru cazul când ar fi trebuit să dau 
socoteală de această dovadă compromiţătoare în faţa 
judecătorilor. 


Când a venit ziua în care trebuia să mă întorc la locul unde 
se petrecuse scena aceea de cruzime, groaza mea ajunse la 
culme. Oare, mă vor pândi oameni ai justiţiei, după poartă? 
Oameni trimişi anume? Sau, poate, domnişoara Havisham, 
dorind să se răzbune chiar ea pentru o nelegiuire înfăptuită 
în casa ei, se va ridica în hainele ei de înmormântare, va 
scoate un pistol şi mă va împuşca? Sau, poate, nişte băieţi - 
o ceată mare de băieţi plătiţi anume pentru aceasta - se vor 
repezi la mine, în fabrica de bere şi mă vor omori în 
lovituri? O dovadă de încredere pe care mi-o inspirase 
tânărul cel palid e că nu-l vedeam deloc amestecat în aceste 
acte de răzbunare; îmi închipuiam că ele veneau de la nişte 
rude neînţelepte, împinse la răzbunare de halul în care se 
afla băiatul şi de o solidaritate indignată cu trăsăturile 
familiei, care fuseseră desfigurate. 

Totuşi, trebuia să mă duc la domnişoara Havisham şi m-am 
dus. Şi, închipuiţi-vă, nu s-a întâmplat nimic din pricina 
luptei de rândul trecut. Nimeni nu pomeni nimic şi nici 
urmă de tânărul cel palid nu era prin casă. Porţile erau 
deschise, eu am inspectat grădina, ba chiar m-am uitat pe 
fereastra casei; dar obloanele erau trase şi totul părea 
mort. Doar în colţul unde avusese loc bătălia, am descoperit 
ceva urme despre existenţa tânărului. Erau urme de sânge 
pe jos şi eu le-am ascuns de orice privire omenească, 
acoperindu-le cu gunoiul din grădină. 

Pe scară, între odaia domnişoarei Havisham şi cealaltă 
odaie în care se afla masa, am văzut un scaun de grădină, 
un scaun uşor pus pe rotiţe, pe care-l puteai împinge din 
spate. L-a pus cineva acolo, după ultima mea vizită şi, din 
ziua aceea, ocupaţia mea a fost să împing pe domnişoara 
Havisham în jurul odăii şi până dincolo în cealaltă odaie, 
după ce era ostenită de atâta umblat cu mâna pe umărul 
meu. Mereu, mereu, aceleaşi plimbări şi uneori ţineau câte 
trei ore fără întrerupere. Vorbesc de aceste plimbări în 
general, pentru că erau foarte numeroase, căci fusese 
hotărât, odată pentru totdeauna, că trebuie să vin la 


domnişoara Havisham în fiecare a doua zi, la prânz, pentru 
acest scop şi fiindcă acum vorbesc de o perioadă de cel 
puţin opt sau zece luni. 

Pe măsură ce ne obişnuiam unul cu altul, domnişoara 
Havisham vorbea mai mult cu mine şi mă întreba ce 
învăţasem până atunci şi ce meserie vroiam să-mi aleg; i-am 
spus că voi deveni ucenicul lui Joe, cel puţin aşa credeam; şi 
am stăruit asupra faptului că eram foarte neştiutor şi că aş 
fi vrut să ştiu de toate, cu nădejdea că, poate, mă va ajuta 
ea pentru atingerea acestui scop mult dorit. Dar nu se 
întâmplă aşa; dimpotrivă, ei îi părea mai bine să mă ştie 
neştiutor. Şi nici nu-mi dădea vreodată bani sau alte lucruri, 
în afară de masa de prânz şi nici măcar nu pomenea că voi 
fi plătit pentru treaba pe care o făceam. 

Estella era mereu pe acolo; ea îmi deschidea poarta când 
veneam şi când plecam. Dar niciodată nu mi-a mai spus că 
pot s-o sărut. Câteodată răbda prezenţa mea cu răceală; 
câteodată îmi arăta bunăvoință; uneori se purta familiar cu 
mine; alteori spunea cu tărie că mă urăşte. De multe ori, 
domnişoara Havisham îmi şoptea la ureche sau mă întreba 
când eram singur cu ea: 

— Aşa-i că se face din ce în ce mai frumoasă, Pip? Şi când 
răspundeam da (fiindcă era adevărat), se înveselea nespus. 
Când jucam cărţi, domnişoara Havisham privea, bucurându- 
se de toate toanele Estellei, ca un zgârcit de comoara lui. 
Şi, uneori, când toanele ei erau atât de numeroase şi de 
contradictorii, încât nu mai ştiam ce să fac şi ce să spun, 
domnişoara Havisham o îmbrăţişa cu o dragoste 
nemărginită şi-i şoptea ceva la ureche, care suna aşa: 

— Sfărâmă-le inimile, mândria mea, nădejdea mea, 
sfărâmă-le inimile fără milă! 

Când lucra în fierărie, Joe avea obiceiul să îngâne un 
cântec, al cărui refren era: „Bătrânul Clem”. Era un fel cam 
neceremonios de a aduce omagiu unui sfânt şi încă patron; 
cred că bătrânul Clem se bucura de această cinste în lumea 
fierarilor. Era un cântec care imita bătăile ciocanului şi era 


doar un pretext liric pentru a rosti numele prea cinstit al 
bătrânului Clem: „Aşa să loviți băieţi, bătrânul Clem! Băieți, 
băieţi, bătrânul Clem! Şi bere beţi, bătrânul Clem! Fierul 
să-l lovim, fierul să-l lovim, bătrânul Clem! Şi apoi bere să 
ciocnim, bătrânul Clem!” A doua zi după apariţia scaunului, 
domnişoara Havisham îmi spune deodată, mişcând 
nerăbdătoare din degete: Hai cântă ceva! 

şi, spre mirarea mea, am început să îngân cântecul acesta, 
în timp ce împingeam scaunul. Nu ştiu cum se făcu că-i 
plăcu, fiindcă, după aceea, începu să cânte şi ea cu o voce 
joasă şi molcomă, ca şi cum ar fi cântat din somn. Şi aşa a 
rămas obiceiul să cântăm cântecul acesta, în timp ce ne 
plimbam prin odaie şi, uneori, Estella cânta şi ea; dar 
cântecul era aşa de potolit, chiar când cântam toţi trei, 
încât făcea mai puţin zgomot în casa aceea înfiorătoare 
decât cea mai slabă adiere de vânt. 

Ce se petrecea cu mine, în lumea aceasta nouă? Cum să 
nu fi fost firea mea înrâurită de cele ce vedeam? E de 
mirare că gândurile îmi erau aiurite, aşa cum ochii îmi erau 
orbiţi, când ieşeam din odăile galbene şi întunecoase la 
lumina zilei? 

Poate că i-aş fi vorbit lui Joe despre tânărul cel palid, dacă 
nu l-aş fi amăgit pe vremuri, cu invențiile mele năstruşnice. 
Aşa cum stăteau lucrările, simţeam că Joe va vedea cu 
siguranţă în tânărul palid un călător potrivit pentru 
trăsurica de catifea neagră; aşa că nu i-am povestit nimic. 
Apoi, acea teamă de a vorbi despre domnişoara Havisham şi 
Estella, care mă cuprinsese de la început, se făcea din ce în 
ce mai puternică, cu timpul. N-aveam încredere desăvârşită 
decât în Biddy şi ei îi spuneam totul. De ce mi se părea 
firesc că fac aşa şi de ce pe Biddy o interesa tot ce-i 
spuneam, nu ştiam pe vremea aceea; acum, însă, cred că 
ştiu. 

Între timp, în bucătărie se ţineau sfaturi, care mă scoteau 
din sărite. 


Măgarul acela de Pumblechook venea adeseori, serile, să 
stea de vorbă cu sora mea asupra planurilor mele; şi, cred, 
într-adevăr (până în ziua de azi şi cu mai puţine remuşcări 
decât s-ar cuveni) că, dacă mâinile mele ar fi putut să 
scoată cuiul din osia trăsurii lui, aş fi făcut-o. Păcătosul 
acela avea un cap atât de nerod, încât nu era în stare să 
vorbească de planurile mele fără să nu fiu şi eu de faţă - pe 
semne că vroia să mă ambiţioneze - şi mă ridica de pe 
scăunelul meu liniştit din colţ (de obicei de guler) şi, aşe- 
zându-mătîn faţa focului, ca şi cum ar fi vrut să facă friptură 
din mine, începea: 

— Vezi dumneata, doamnă Joe, aici e băiatul nostru! Aici e 
băiatul pe care l-ai crescut ca-n palme. Ridică-ţi capul, 
băiete şi fii de-a pururi recunoscător acelora care s-au 
purtat aşa cu tine. Acum, cu privire la acest băiat! Şi 
începea să-mi ciufulească părul - lucru pe care, după cum 
am mai spus, nu l-am îngăduit, în fundul sufletului meu, 
niciunei făpturi omeneşti - şi mă apuca de mânecă; arătam 
atât de neghiob în poziţia aceasta, încât numai făptura 
domnului Pumblechook mă putea ajunge în neghiobie. ' 

Apoi el şi cu sora mea începeau să se întreacă în speculaţii 
nesăbuite asupra domnişoarei Havisham şi asupra celor ce 
avea ea de gând să facă cu mine şi pentru mine, aşa încât 
mă cuprindea o dorinţă dureroasă de a izbucni în lacrimi, 
de a mă repezi la domnul Pumblechook şi de a-l lua la 
pumni. De câte ori mi se adresa mie, sora mea vorbea, ca şi 
cum mi-ar fi smuls câte un dinte la fiecare cuvânt, în timp 
ce domnul Pumblechook, care se decretase el însuşi 
patronul meu, mă privea de sus cu un aer dispreţuitor, ca 
un adevărat arhitect al destinului meu, nemulţumit de a se 
fi încurcat într-o afacere foarte prost plătită. 

În aceste convorbiri, Joe nu avea nici un amestec. Dar, 
doamna Joe şi domnul Pumblechook i se adresau destul de 
des, pe măsură ce discuţiile înaintau, deoarece sora mea 
băgase de seamă nemulţumirea lui Joe la gândul că eu voi 
părăsi fierăria. Acum eram destul de mare ca să devin 


ucenicul lui Joe: şi când Joe şedea cu vătraiul pe genunchi, 
răscolind din când în când cenuşa de la marginea vetrei, 
doamna Joe tălmăcea fără nici un fel de îndoială această 
faptă nevinovată ca o dovadă de împotrivire faţă de vorbele 
ei şi, de aceea, se năpustea la Joe, îl zgâlţâia, îi smulgea 
vătraiul din mâini şi-i arunca. Sfârşitul acestor dezbateri 
era totdeauna furtunos. Pe neaşteptate, fără nici o legătură 
cu ce se vorbise, sora mea se oprea în mijlocul unui căscat 
şi, dând cu ochii de mine, ca din întâmplare, se repezea 
asupra mea spunând: 

— Hai, destul s-a vorbit de tine! Să te duci numaidecât la 
culcare. Cred că ne-ai împuiat capul destul cu ale tale 
pentru ziua de azi! Ca şi cum eu le-aş fi cerut hatârul de a- 
mi scoate sufletul. 

Aşa au mers lucrurile mult timp şi ar fi mers tot aşa, cine 
ştie cât, dacă, într-o bună zi, domnişoara Havisham nu s-ar 
fi oprit deodată, în timp ce vorbea cu mine, sprijinindu-se 
de umărul meu şi spunând supărată: 

— Ai crescut mare, Pip! 

Am socotit cel mai nimerit să-i dau să înţeleagă, cu 
ajutorul unei priviri gânditoare, că acest lucru poate fi pus 
pe seama unor împrejurări, asupra cărora n-aveam nici o 
putere. 

Ea tăcu; dar după puţin timp, se opri din nou, uitându-se 
la mine; şi apoi din nou; după aceea, a fost toată ziua 
încruntată şi îmbufnată. În ziua următoare, când, după 
plimbarea noastră obişnuită, am lăsat-o lângă masa de 
toaletă, ea m-a oprit cu o mişcare nerăbdătoare din degete: 

— Ia mai spune-mi o dată, cum îl cheamă pe fierarul tău? 

— Joe Gargery, domnişoară. 

— Acesta-i meşterul la care trebuie să fii tu ucenic? 

— Da, domnişoară. 

— Ar fi bine să intri ucenic la el cât mai curând. Crezi că 
Gargery ar vrea să vină aici cu tine şi să aducă contractul 
cu el? I-am dat să înţeleagă că nici nu mă îndoiam că Joe va 
socoti această invitaţie drept o mare cinste. 


Când am ajuns seara acasă şi i-am dat lui Joe această 
veste, sora mea „sări în sus” într-un chip mai neliniştitor 
decât altădată. Ne întrebă pe mine şi pe Joe dacă credeam 
că ea este o zdreanţă şi care era societatea pentru care o 
socoteam potrivită şi cum întrăznim să ne purtăm aşa faţă 
de ea. După ce sfârşi cu acest potop de întrebări, aruncă cu 
un sfeşnic în Joe, izbucni în hohote de plâns, scoase făraşul 
- ceea ce nu prevestea niciodată nimic bun - îşi puse şorţul 
ei cel grosolan şi începu să măture casa cu năduf. 
Nemulţumită cu această curăţenie uscată, luă o găleată cu 
apă şi o perie de frecat podelele şi ne dădu afară, aşa că am 
fost nevoiţi să dârdâim de frig în curticica din spatele casei. 

Era trecut de ora zece noaptea, când am îndrăznit să ne 
furişăm în casă şi ea îl întrebă pe Joe de ce nu se căsătorise 
cu o negresă. Cu o roabă înnăscută. Joe nu răspunse, 
sărmanul de el, ci îşi tot mângâia mustaţa şi se uita jalnic la 
mine, ca şi cum s-ar fi gândit că, într-adevăr, căsătoria cu o 
negresă ar fi fost o socoteală mai bună. 

Chapter 13 

A fost o grea încercare pentru mine să-l văd pe Joe, a treia 
Zi, gătindu-se cu hainele lui de duminică, pentru a merge cu 
mine la domnişoara Havisham. 

Şi, deoarece el socotea că e cazul să-şi pună hainele de 
duminică pentru această ceremonie, nu era treaba mea să-i 
spun că-i stătea mai bine în hainele de lucru; cu atât mai 
mult cu cât ştiam că bietul om se mişca atât de greoi numai 
din pricina mea şi că tot pentru mine îşi ridicase gulerul 
atât de sus la spate, încât, în creştetul capului, părul îi 
stătea zbârlit ca un smoc de pene. 

La gustarea de dimineaţă, sora mea ne înştiinţa că vroia să 
vină la oraş cu noi, să fie lăsată la unchiul Pumblechook, de 
unde trebuia s-o luăm, după ce vom fi sfârşit treaba cu 
„doamnele noastre cele elegante”, un fel de a vorbi, care îl 
făcu pe Joe să se aştepte la tot ce se poate mai rău. Joe 
închise fierăria pentru toată ziua şi scrise cu cretă pe uşă 
(cum avea el obiceiul să scrie în zilele, rar de altfel, când nu 


lucra) monosilaba DUS, urmată de o săgeată care, se pare, 
zbura în direcţia în care plecase şi el. 

Am pornit spre oraş cu sora mea în frunte; purta o 
căciuliţă de blană de castor pe cap, ţinea cu gravitate în 
mână un coşuleţ de paie de parcă ar fi purtat pecetea ţării, 
era încălţată cu pantofi de lemn, pe umeri purta un şal de 
zile mari şi mai avea şi o umbrelă, deşi nu ploua afară. Nu 
sunt sigur de tot dacă luase cu ea aceste obiecte din 
îngâmfare sau ca să se pedepsească pe ea însăşi; dar cred 
mai curând că vroia să le dea în vileag ca pe nişte obiecte 
care îi aparţineau, aşa cum Cleopatra sau orice altă regină 
năbădăioasă îşi arăta bogăţiile la defilări sau procesiuni. 

Când am ajuns la casa domnului Pumblechook, sora mea 
se repezi înăuntru şi ne lăsă afară. Deoarece era aproape 
ora prânzului, Joe şi cu mine am pornit-o de-a dreptul spre 
casa domnişoarei Havisham. Estella deschise poarta, ca de 
obicei şi, în clipa în care a văzut-o, Joe îşi scoase pălăria şi 
şi-o întinse cu borurile pe amândouă mâinile, ca şi cum ar fi 
cântărit-o, de parcă n-ar fi vrut să se înşele nici măcar cu un 
sfert de uncie. 

Estella ne spuse să intrăm amândoi, aşa că l-am luat pe Joe 
de mânecă şi l-am dus la domnişoara Havisham. Ea şedea la 
masa de toaletă şi-şi întoarse numaidecât privirile spre noi. 

— A! îi spuse ea lui Joe. Dumneata eşti bărbatul surorii 
acestui băiat? 

Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că Joe ar putea să 
arate atât de deosebit de cum era de obicei şi atât de 
asemănător cu o pasăre ciudată; stătea cu smocul de pene 
din vârful capului zbârlit şi cu gura căscată de parcă ar fi 
vrut să înghită un vierme. 

— Eşti bărbatul surorii acestui băiat? repetă domnişoara 
Havisham. 

Era foarte surprinzător felul în care, în tot timpul acestei 
întrevederi, Joe vorbea cu mine în loc să vorbească şi el cu 
domnişoara Havisham. 


— Da, Pip, începu Joe cu un ton de argumentare puternică, 
în acelaşi timp tainic şi foarte politicos; adică m-am 
căsătorit cu soră-ta, fiindcă în vremea de atunci eram, 
vorba aceea, burlac. 

— Bine! făcu domnişoara Havisham. Şi ai crescut băiatul 
cu gândul să-l iei ucenic, aşa-i domnule Gargery? 

— Doar ştii, Pip, răspunse Joe, că noi doi am fost 
întotdeauna prieteni şi că plănuiam între noi să facem 
ştrengării, când ai să fii ucenicul meu. Şi, să ştii, chiar dacă 
ai fi spus că nu-ţi place meseria, fiindcă te murdăreşti cu 
negreală şi funingine, tot am fi petrecut de minune, Pip! 

— A spus băiatul vreodată ceva? întrebă domnişoara 
Havisham. Îi place meşteşugul? 

— Ştii prea bine, Pip, răspunse Joe, întărind amestecul de 
argumentare, taină şi politeţe, că asta a fost dorinţa ta cea 
mare. (Mi-a trecut deodată prin gând că Joe avea să 
adapteze epitaful compus de el împrejurării în care ne 
aflam, încă înainte ca el să vorbească mai departe). Şi am 
înţeles dorinţa ta prin cuvinte şi purtare! 

În zadar mă osteneam să-l fac să înţeleagă că ar trebui să 
vorbească şi cu domnişoara Havisham. Cu cât făceam mai 
multe gesturi şi strâmbături ca 2 Uncia este cea mai mică 
unitate din sistemul englez de greutăţi. (N. [.). să-l conving, 
cu atât mai tainic, mai argumentativ şi mai politicos vorbea 
cu mine. 

— Ai adus contractul cu dumneata? întrebă domnişoara 
Havisham. 

— Doar ştii, Pip, răspunse Joe, ca şi cum întrebarea ar fi 
fost de prisos, că tu singur mi l-ai pus în pălărie şi ştii bine 
că-i acolo. Cu aceste cuvinte, scoase contractul şi mi-l 
întinse mie, în loc să-l dea domnişoarei Havisham. 

Mi-era cam ruşine de purtarea bietului om. Ştiam bine că 
mi-e ruşine de el, în clipa în care am văzut-o pe Estella în 
spatele scaunului domnişoarei Havisham, cu un râs 
răutăcios în ochi. Am luat contractul din mâna lui Joe şi l-am 
întins domnişoarei Havisham. 


— Nu te-ai aşteptat să primeşti plată pentru ucenicia 
băiatului? spuse domnişoara Havisham cu ochii la contract. 

— Joe! am spus eu dojenitor, căci nu răspunsese deloc. De 
ce nu răspunzi?... 

— Pip, răspunse Joe, tăindu-mi vorba, ca şi cum s-ar fi 
simţit jignit. Nu s-a pus niciodată între noi o întrebare ca 
asta, care să aibă nevoie de răspuns şi doar ştii bine că 
răspunsul meu e nu. Ştiu bine că-i nu, Pip, atunci ce să mai 
spun şi eu? 

Domnişoara Havisham îi aruncă o privire, ca şi cum ar fi 
înţeles ce fel de om este Joe, mai bine decât aş fi crezut eu, 
fiindcă vedea cum se purta; apoi luă o pungă de lângă ea, 
de pe masă. 

— Aceasta-i răsplata lui Pip, spuse ea, uite-o. În punga 
aceasta sunt douăzeci şi cinci de lire. Dă-le stăpânului tău, 
Pip! 

Ca şi cum ar fi fost scos din minţi de mirarea pe care 
făptura din faţa lui şi odaia aceea ciudată o stârnea în el, 
Joe tot mie mi se adresă şi de data aceasta. 

— Aceasta-i foarte frumos din partea ta, Pip şi, de aceea, 
darul tău e binevenit, deşi, niciodată nu l-am aşteptat, nici 
acum, nici altă dată. Şi acum, băiete, spuse Joe, în timp ce 
pe mine mă treceau frigurile şi căldurile, fiindcă mi se 
părea că expresia aceea familiară era adresată domnişoarei 
Havisham; şi acum, băiete, să ne facem datoria! Fie ca tu şi 
cu mine să ne facem datoria, amândoi şi fiecare şi ceea ce 
ne va aduce darul tău mărinimos, să fie, spre mulţumirea 
acelora, care niciodată... aici Joe se poticni, căci ajunsese la 
un loc nespus de greu, până ce se salvă triumfător cu 
cuvintele: 

— Şi departe să fie toate acestea de mine! Aceste cuvinte 
i-au sunat atât de frumos şi de convingător, încât le-a rostit 
de două ori. 

— Du-te sănătos, Pip! spuse domnişoara Havisham. Du-i la 
poartă, Estella. 


— Să mai vin şi altă dată, domnişoară Havisham? am 
întrebat eu. 

— Nu. Acum Gargery e stăpânul tău. Gargery! O vorbă să- 
ţi mai spun. 

Eu am ieşit pe uşă şi am auzit-o spunându-i lui Joe cu glas 
nedesluşit şi apăsat: 

— Băiatul s-a purtat bine aici şi aceasta-i răsplata lui. 
Nădăjduiesc că dumneata, ca om cinstit, n-ai să mai ceri 
nimic altceva. 

Cum a ieşit Joe din odaie, nu m-am lămurit niciodată; dar 
ştiu că, după ce a ieşit, urca mereu scările, în loc să le 
coboare şi că se dovedi surd la toate mustrările mele, până 
când m-am apropiat de el şi l-am apucat de mână. Şi, când 
se văzu din nou la lumina zilei, Joe se sprijini cu spatele de 
zid şi îmi spuse: 

— Grozav! aşa încât am început să mă tem că n-o să-şi mai 
vină în fire. 

În cele din urmă, îşi lungi exclamaţia spunând: 

— Pip, îţi spun eu că e grozav! Şi aşa, încetul cu încetul, îşi 
recapătă graiul şi a fost în stare să pornească mai departe. 


Am motivele mele să cred că mintea lui Joe a ieşit mai 
ascuţită din această întâlnire căci, în drum spre casa lui 
Pumblechook, a născocit un plan iscusit şi adânc. Motivele 
mele se bizuie pe cele ce s-au petrecut în salonaşul 
domnului Pumblechook; la intrarea noastră, sora mea 
stătea de vorbă cu negustorul acela nesuferit de grâne. 

— Ei! a făcut sora mea către noi doi. Dar cu voi ce s-a 
întâmplat? Mă mir că mai binevoiţi să vă întoarceţi în 
societatea unor bieţi oameni de rând. 

— Domnişoara Havisham spuse Joe, uitându-se la mine, ca 
şi cum s-ar fi căznit să-şi amintească de ceva, a stăruit mult 
să dăm... cum a spus, complimente sau salutări, Pip? 

— Complimente, am spus eu. 

— Aşa mi-amintesc şi eu, spuse Joe. Complimente doamnei 
Gargery. 

— Mult o să-mi folosească! făcu sora mea, dar era destul 
de măgulită. 

— Şi, urmă Joe, privindu-mă din nou ţintă, ca şi cum s-ar fi 
căznit iarăşi să-şi amintească ceva, că ar dori ca sănătatea 
să-i îngăduie... nu-i aşa, Pip? 

— Plăcerea... am adăugat eu. 

— De a sta de vorbă cu doamnele din ţinut, spuse Joe, 
trăgând aer în piept. 

— Bine! strigă sora mea cu o privire mai dulce spre 
domnul Pumblechook. Ar fi putut să aibă buna creştere de a 
trimite vorbă de la început, dar mai bine mai târziu decât 
niciodată. Şi ce i-a dat zăpăcitului ăstuia? 

— Nu i-a dat nimic, spuse Joe. 

Doamna Joe era gata să izbucnească, dar Joe vorbi mai 
departe: 

— "Tot ce dă, dă prietenilor lui. „Şi prin prieteni”, aşa ne-a 
spus dumneaei, „înţeleg pe sora lui, doamna Gargery”. 
Astea au fost cuvintele ei: „Doamna ]. Gargery”. N-o fi ştiut, 
adăugă Joe, cu un aer gânditor dacă-i Joe sau George. 

Sora mea se uită la Pumblechook; acesta mângâia braţele 
jilțului de lemn şi dădea din cap către sora mea şi spre foc, 


ca şi cum ar fi ştiut toate acestea dinainte. 

— Şi cât ţi-a dat? întrebă sora mea, râzând în toată legea. 

— Ce-ar spune lumea de faţă, dacă ar fi zece lire? Întrebă 
Joe. 

— Ar spune, se repezi sora mea, destul de bine. Nu grozav, 
dar destul de bine. 

— Aflaţi că-i mai mult decât atât, spuse Joe. Mincinosul de 
Pumblechook dădu numaidecât din cap şi spuse, frecându-şi 
braţele de scaun: 

— E mai mult decât atât, doamnă. 

— Ce, doar n-ai să spui... începu sora mea. 

— Ba da, spun, doamnă, spuse Pumblechook; dar ai 
răbdare. Zii înainte, Joseph. Bravo ţie! Zii înainte! 

— Ce-ar spune lumea de faţă de douăzeci de lire? urmă 
Joe. 

— Frumos, ăsta ar fi cuvântul potrivit, răspunse sora mea. 

— Bine, făcu Joe. Aflaţi că-i mai mult decât atât. 

Făţarnicul de Pumblechook dădu din nou din cap şi spuse, 
râzând ocrotitor: 

— E mai mult decât atât, doamnă. Bine! Zii mai departe, 
Joseph! 

— Ei, ca să încheiem, spuse Joe încântat, întinzându-i 
surorii mele banii, sunt douăzeci şi cinci de lire. 

— Douăzeci şi cinci de lire! răsună ca un ecou glasul celui 
mai josnic dintre şarlatani şi Pumblechook se sculă ca să-i 
strângă mâna sorei mele: 

— Şi nu e mai mult decât meriţi dumneata, după cum am 
şi spus când mi s-a cerut părerea, şi îţi doresc să te bucuri 
de aceşti bani. 

Dacă păcătosul s-ar fi oprit aici, tot ar fi fost destul de urât 
din partea lui, dar greşeala lui se îngroşă şi mai tare când 
propuse să mă ia sub paza lui, cu drept de protecţie asupra 
mea, faptă care lăsa în umbră toate păcătoşeniile lui din 
trecut. 

— Vedeţi voi, spuse domnul Pumblechook, strângându-mă 
de braţ deasupra cotului, eu sunt un om căruia îi place să 


ducă la bun sfârşit ceea ce a început. Băiatul ăsta trebuie 
scos la lumină. Lăsaţi-l în grija mea. Îl scot eu la lumină. 

— Numai Dumnezeu ştie, unchiule Pumblechook, spuse 
sora mea, strângând cu putere banii în mână, cât îţi suntem 
de îndatoraţi. 

— Nu te mai gândi la asta, doamnă, răspunse diavolescul 
negustor de grâne. Plăcerea-i plăcere. Dar băiatul ăsta, 
ştiţi, trebuie să-l scoatem la lumină. 

Când am spus că voi avea eu grijă de asta, am spus 
adevărul. 

Judecătoria era alături, lângă primărie, şi am pornit-o într- 
acolo, pentru ca intrarea mea ca ucenic la Joe să fie 
legalizată de un judecător. Spun că am pornit; adevărul e că 
Pumblechook mă împinse până acolo, ca şi cum m-ar fi prins 
chiar atunci cotrobăind prin buzunarele vreunui trecător 
sau dând foc la o claie de fân şi, de fapt, toată curtea avea 
impresia că fusesem prins cu ocaua mică, fiindcă, în vreme 
ce Pumblechook mă împingea pe la spate, auzeam glasuri 
prin mulţime, care spuneau: Asta ce-a făcut? şi altele: E 
tânăr, dar are o mutră tare păcătoasă, nu-i aşa? Ba un om 
foarte blând şi binevoitor îmi întinse o cărticică împodobită 
cu o gravură de lemn, care reprezenta un tânăr fioros 
înfăşurat în lanţuri grele; cartea era intitulată: „A se citi în 
celulă”. 

Judecătoria era un loc ciudat, cu strane mai înalte decât 
cele din biserică, cu oameni care se înghesuiau în strane şi 
priveau şi cu judecători arătoşi (unul avea capul pudrat) 
care stăteau în jilţuri, cu braţele încrucişate sau trăgeau 
tutun pe nări sau dormeau sau scriau sau citeau ziarele. 
Mai erau şi nişte chipuri întunecate de oameni pe pereţi, pe 
care ochiul meu neartistic le privea ca pe un amestec de 
aluat întărit şi de lipici. Într-un colţ, hârtiile mele au fost 
semnate după lege şi cu martori şi astfel „am intrat ucenic”; 
în tot timpul acesta, domnul Pumblechook mă ţinea de 
parcă se pregătea să mă urce pe eşafod. 


După ce am ieşit şi am scăpat de băieţii, care - aşteptând 
cu emoție să asiste la torturarea mea în public - s-au simţit 
foarte dezamăgiţi când au văzut că eram înconjurat de 
prieteni, ne întoarsem la casa domnului Pumblechook. 

Sora mea se înflăcărase aşa de straşnic cu privire la cele 
douăzeci şi cinci de lire, încât vroia cu orice chip să 
sărbătorim norocul cel mare la „Mistreţul Albastru” şi să-l 
trimită pe domnul Pumblechook să aducă familia Hubble şi 
pe domnul Wopsle cu brişcă. 

Zis şi făcut. Şi ce zi tristă am petrecut eu! Fiindcă, lucru 
de neînțeles pentru mine, în mintea tuturor era limpede că 
u cran de prisos la această petrecere. Şi, culmea, din când 
mai bine zis n-aveau altceva mai bun de făcut, mă întrebau 
de ce nu mă înveselesc şi eu. Şi ce puteam eu să le răspund, 
decât să mă înveselesc, chiar când nu mă înveseleam. 

Oricum, însă, ei erau oameni mari, aveau felul lor de a se 
purta şi făceau şi ei ce puteau ca să se înveselească. 
Şarlatanul de Pumblechook se întrecea pe sine în rolul 
binefăcătorului şi al iniţiatorului întregii solemnităţi şi se 
aşeză în capul mesei; şi când vorbi adunări, despre ucenicia 
mea - după ce se bucurase drăceşte de faptul că puteam fi 
închis dacă eram prins jucând cărţi, bând băuturi tari, 
stând seara târziu în tovărăşia unor oameni nerespectabili 
sau lăsându-mă ispitit de alte asemenea rătăciri, care în 
contractul meu erau privite ca aproape de neînlăturat - mă 
aşeză pe un scaun lângă el, ca să-şi poată însufleţi toate 
observaţiile cu gesturi. 

În afară de aceasta, singurele mele amintiri despre 
petrecerea din seara aceea sunt că oamenii nu mă lăsau să 
adorm şi că, de câte ori vedeau că mă prinde somnul, mă 
trezeau şi îmi spuneau să mă înveselesc. Apoi, seara, târziu, 
domnul Wopsle ne cinsti cu Oda lui Collins şi îşi aruncă 
sabia însângerată la pământ cu atâta putere, încât un 
chelner veni şi spuse: 

— Negustorii de jos vă felicită, dar spun că n-a fost o mână 
de scamator. 


Îmi mai amintesc că, pe drumul spre casă, erau cu toţii 
foarte veseli şi cântau „O, frumoasă doamnă!” Domnul 
Wopsle cânta basul şi afirma cu o voce nespus de puternică 
(drept răspuns nătărăului aceluia, care dirijează cântecul 
acesta în chipul cel mai neruşinat de pe lume) că el era 
omul cu pletele albe în vânt, că el era călătorul cel mai slab 
de pe pământ. 

În sfârşit, mi-amintesc că mă simţeam nenorocit de-a 
binelea când am intrat în odăiţa mea, fiindcă credeam cu 
tărie că meşteşugul lui Joe nu-mi va plăcea niciodată. Îmi 
plăcuse odată, dar odată nu era acum. 


Chapter 14 

E lucrul cel mai dureros să-ţi fie ruşine de casa ta. 
Simţământul acesta e plin de nerecunoştinţa neagră şi 
pedeapsa e bine meritată, dar vă mărturisesc că e un lucru 
foarte dureros. 

Casa în care trăiam nu fusese niciodată un loc plăcut 
pentru mine, din pricina firii surorii mele. Dar Joe sfinţise 
casa şi eu credeam în ea. Crezusem în salonaşul de musafiri 
ca în cel mai elegant salon din lume; crezusem în uşa de la 
intrare ca în portalul tainic al unui templu, care nu se 
deschide decât cu preţul unei jertfe de pui la frigare; 
crezusem în bucătărie ca într-un lăcaş, nu măreț dar cast; 
crezusem în fierărie ca în drumul strălucitor care duce la 
bărbăţie şi neatârnare. Într-un singur an, totul se 
schimbase. Acum totul era grosolan şi obişnuit şi, pentru 
nimic în lume, n-aş fi vrut ca domnişoara Havisham şi 
Estella să vadă toate acestea. 

Cât de mult din această stare neplăcută se datora greşelii 
mele, cât domnişoarei Havisham, cât surorii mele, n-are 
rost să ne întrebăm acum. 

Schimbarea avusese loc; lucrul se întâmplase. Bun sau 
rău, de iertat sau de neiertat, se întâmplase. 

Odată, demult, mi se părea că în ziua în care voi intra în 
fierărie şi-mi voi sufleca mânecile cămăşii eu, ucenicul lui 


Joe, voi fi nobil şi fericit. Acum, că înfăptuirea acestui lucru 
stătea în puterile mele, simţeam doar că eram murdar cu 
praf de cărbuni şi că asupra cugetului meu apăsa o 
greutate pe lângă care nicovala era uşoară ca un fulg. Au 
fost multe clipe în viaţa mea de mai târziu, ca în viaţa 
oricărui om, când am simţit că a căzut o perdea groasă 
acoperind pentru un timp orice interes şi orice farmec şi 
lăsând să pătrundă până la mine doar suferinţă fără 
margini. Niciodată, însă, n-a căzut perdeaua atât de grea şi 
de nepătruns ca atunci când calea pe care trebuia să o 
urmez se întindea dreaptă în faţa mea, o dată cu hotărârea 
pe care o luasem de a fi ucenicul lui Joe. 

Mi-amintesc că, ceva mai târziu, tot în „timpul” acela, 
obişnuiam să mă aşez duminica seara, când se întuneca, 
lângă cimitir şi că asemuiam speranţele mele de viitor cu 
mlaştinile bătute de vânt, gândindu-mă că şi unele şi altele 
erau deopotrivă de netede şi joase, că deasupra 
amândurora treceau drumuri necunoscute şi că le acoperea 
ceața întunecoasă, care se ridica din mare. Eram la fel de 
abătut în prima zi a uceniciei mele ca şi mai târziu; dar mă 
bucur că n-am suflat nici o vorbă lui Joe despre durerea 
mea, tot timpul, cât a durat contractul nostru. Este, cred, 
singurul lucru bun pe care l-am făcut în vremea aceea şi de 
care mă bucur. 

Fiindcă, deşi timpul acela cuprinde şi întâmplările pe care 
vreau să le povestesc, meritul acelor întâmplări este al lui 
Joe. Nu pentru că eu eram credincios, ci pentru că Joe era 
credincios, nu mi-am luat eu lumea în cap şi nu m-am făcut 
soldat sau marinar. Nu pentru că eu eram pătruns de 
valoarea hărniciei, ci pentru că Joe era pătruns, lucram 
destul de sârguincios, măcar că lucram în silă. E greu de 
ştiut cât de departe merge dorinţa unui om de treabă, 
cinstit şi cu simţul datoriei; dar e uşor de ştiut cât de mult 
te-a determinat pe tine omul din apropierea ta şi, ştiu prea 
bine, că puţinele lucruri bune, care s-au prins de mine în 
timpul uceniciei, mi-au venit de la inima cinstită şi 


mulţumită a lui Joe şi nu de la fiinţa mea frământată de 
năzuinţe. 

Cine ar fi putut să spună ce vroiam? Cum aş putea eu 
însumi să spun, când nici eu nu ştiam? Gândul care mă 
îngrozea cel mai tare era că, într-o zi nenorocită, când voi 
arăta mai murdar şi mai grosolan, îmi voi ridica ochii şi o voi 
vedea pe Estella uitându-se în fierărie, prin una dintre 
ferăstruicile de lemn. Eram urmărit de teama că, mai 
devreme sau mai târziu, ea mă va găsi cu faţa şi mâinile 
negre, îndeletnicindu-mă cu treaba cea mai grosolană şi că 
se va bucura şi mă va dispreţui. Adeseori, după apus, când 
suflam în foaie, în locul lui Joe, sau când cântam împreună 
cu el „Bătrânul Clem” iar gândul că obişnuiam să cântăm 
cântecul acesta la domnişoara Havisham mă făcea parcă să 
văd chipul Estellei în flăcările focului, cu părul ei frumos 
fluturând în vânt şi cu ochii ei batjocoritori, adeseori, în 
asemenea clipe, mă uitam spre ochiurile negre din perete, 
care erau ferestrele şi mi se părea că văd trăgându-şi capul 
înapoi şi-mi închipuiam că Estella venise, în cele din urmă. 

După aceea, la masă, casa şi mâncarea mi se păreau mai 
grosolane ca niciodată şi, în fundul inimii mele păcătoase, 
mi-era mai ruşine de casa mea ca oricând. 


Chapter 15 

Deoarece eram prea mare pentru şcoala mătuşii domnului 
Wopsle, educaţia mea de sub conducerea femeii aceleia 
zăpăcite luă sfârşit. Nu, însă, înainte ca Biddy să-mi fi 
împărtăşit tot ce ştia, începând cu catalogul de preţuri şi 
sfârşind cu un cântec caraghios, pe care-l cumpărase ea 
odată cu jumătate de penny. Deşi, singura parte de înţeles 
din această lucrare erau primele rânduri: 

Când m-am dus în oraşul Lummon, oameni buni; 

Tralala, tralala, 'Tralala, tralala, Nu m-am întors oare acasă 
negru, oameni buni. 

Tralala, tralala, Tralala, tralala, Totuşi în dorinţa mea de a 
deveni mai înţelept, am învăţat această compoziţie pe 


dinafară cu toată sârguinţa; şi nici nu-mi amintesc să-mi fi 
pus întrebări cu privire la valoarea ei, doar că gândeam 
(cum de altfel gândesc şi acum) că erau prea multe tralala- 
uri faţă de restul poeziei. În setea mea de a şti cât mai mult, 
i-am propus domnului Wopsle să mă fericească şi pe mine 
cu câteva fărâme intelectuale din comoara lui, ceea ce el 
primi cu bucurie. 

Dar, deoarece până la urmă am descoperit că avea nevoie 
de mine doar ca de un manechin dramatic, pe care să-l 
poată contrazice, plânge, ameninţa, îmbrăţişa, străpunge şi 
lovi în nenumărate chipuri, m-am lipsit foarte curând de 
acest fel de învăţătură, mai ales după ce domnul Wopsle mă 
stâlcise în bătaie, în una din furiile lui poetice. 

Tot ce aflam încercam să-i împărtăşesc şi lui Joe. Această 
dare de seamă sună atât de bine, încât conştiinţa mea nu-mi 
îngăduie să n-o lămuresc pe deplin. Vroiam să fac din Joe un 
om mai puţin neştiutor şi mai puţin necioplit, pentru ca să 
fie mai puţin nedemn de societatea mea şi mai puţin expus 
batjocurilor Estellei. 

Bateria din mlaştini era şcoala noastră, iar o tăbliță spartă 
şi o bucată de condei, materialul nostru didactic, la care Joe 
mai adăuga o lulea cu tutun. Nu-mi amintesc ca Joe să fi 
reţinut ceva de la o duminică la alta şi nici să-şi fi îmbogăţit 
mintea cu vreo cunoştinţă cât a fost elevul meu, doar că la 
Baterie îşi fuma luleaua cu un aer mult mai pătrunzător 
decât în orice alt loc - aş zice chiar cu un aer învăţat - ca şi 
cum ar fi socotit că face progrese mari. Dragul de el, tare aş 
fi vrut să facă. 

Era plăcut şi liniştit acolo, cu pânzele care treceau pe 
fluviu, dincolo de chei şi, uneori, în timpul refluxului, mi se 
părea că văd pânzele unor corăbii scufundate, care se 
ridică de pe fundul apei. De câte ori mă uitam la vapoarele 
care ieşeau în mare cu pânzele lor albe, întinse, mă 
gândeam la domnişoara Havisham şi la Estella; şi, de câte 
ori lumina venea pieziş, de departe, dintr-un nor sau dintr-o 
pânză de corabie sau de pe coasta unui deal sau din apă, tot 


aşa, căci domnişoara Havisham şi Estella şi casa aceea 
ciudată şi viaţa ciudată dinăuntrul ei păreau să fie în 
legătură cu tot ce era frumos. 

Într-o duminică, Joe, care îşi gustase din plin luleaua, 
spuse de atâtea ori că „n-are chef că m-am lăsat păgubaş de 
învăţătură în ziua aceea şi m-am întins puţin pe pământ cu 
bărbia în mână, desenând în gând faţa domnişoarei 
Havisham şi a Estellei peste toată întinderea, pe cer şi pe 
ape, până când, în cele din urmă, m-am hotărât să dau în 
vileag un gând cu privire la ele, care mă frământa de mult. 

— Joe, am început eu; nu crezi că ar trebui să-i fac o vizită 
domnişoarei Havisham? 

— Ştiu eu, Pip, răspunse Joe tacticos. Pentru ce? 

— Cum pentru ce, Joe? Pentru ce-i făcută o vizită? 

— Poate despre unele vizite, spuse Joe, se poate vorbi aşa, 
Pip. Dar dacă-i vorba să te duci la domnişoara Havisham... 
ar putea să creadă că vrei ceva, că aştepţi ceva din partea 
ei. 

— Nu crezi c-aş putea să-i spun că nu-i aşa, Joe? 

— Ai putea, măi băiete, spuse Joe. Şi s-ar putea să te 
creadă. Dar s-ar putea să nu te creadă. 

Joe simţea, cum simţeam şi eu, că ajunsesem la un punct 
însemnat şi trase cu putere din lulea, ca să nu slăbească 
spusele lui prin repetiţie. 

— Vezi tu, Pip, urmă Joe, de îndată ce trecuse primejdia. 
Domnişoara Havisham s-a purtat frumos cu tine. După ce s- 
a purtat aşa, m-a chemat înapoi ca să-mi spună că asta e 
tot. 

— Da, Joe. Am auzit şi eu. 

— "Tot, repetă Joe foarte apăsat. 

— Da, Joe. Îţi spun doar că am auzit-o. 

— Vreau să spun, Pip, că ea s-o fi gândit: gata! Eu la 
miază-noapte, tu la miază-zi! 

Şi eu mă gândisem la asta şi nu era prea mângăietor 
pentru mine să văd că şi el gândise la fel, fiindcă aşa mi se 
părea mai aproape de adevăr. 


— Dar Joe... 

— Da, băiete. 

— Vezi, e aproape un an de când sunt ucenic şi, din ziua în 
care s-a făcut contractul, nu i-am mulţumit niciodată 
domnişoarei Havisham, nici n-am întrebat de ea, nici n-am 
dat vreun semn de viaţă ca să vadă că n-am uitat-o. 

— Adevărat, Pip; doar dacă vrei să-i faci vreo pereche de 
ghete şi cred că, chiar de-ar umbla desculţă, perechea ta de 
ghete tot n-ar mulţumi-o. 

— Nu la asta mă gândeam, Joe; nu mă gândeam la un dar. 
Dar lui Joe îi intrase în cap că trebuie să fie vorba de un dar 
şi ţinea morţiş la părerea lui. 

— Sau, chiar, adăugă el, dacă ţi-ar ajuta cineva să-i faci un 
lanţ nou pentru uşa de la intrare sau, să spunem, câteva 
şuruburi, cu cap mare pentru ca să aibă la nevoie sau chiar 
ceva mai frumos ca, de pildă, o furculiţă de prăjit bine sau 
de luat prăjituri sau un grătar de prăjit peştişori... 

— Dar nu mă gândeam deloc la un dar, i-am tăiat eu vorba. 

— Bine, spuse Joe, urmărindu-şi gândul mai departe, ca şi 
cum eu i-aş fi dat ghes. Nu, eu n-aş face asta. Ce o să facă 
ea cu un lanţ de uşă, dacă are unul? 

Şi dacă îi dai şuruburi cu capul mare, poate că n-o să-i 
placă. Şi dacă vrei să-i faci o furculiţă de prăjit pâine, 
trebuie s-o faci din alamă şi tu nu te pricepi şi n-o să-ţi facă 
cinste. Şi nici cel mai priceput meşter nu poate să arate ce 
ştie, când face un grătar, pentru că un grătar e tot grătar, 
spuse Joe, neslăbindu-mă deloc, ca şi cum s-ar fi ostenit să- 
mi spulbere o iluzie; şi, poţi să faci orice-ai face, dar tot un 
grătar o să iasă, vrei nu vrei... 

— Dragă Joe, am strigat eu scos din fire şi apucându-l de 
haină. 

Opreşte-te! nici fiu m-am gândit vreodată să-i duc vreun 
dar domnişoarei Havisham. 

— Sigur că nu, Pip, încuviinţă Joe, ca şi cum tot s-ar mai fi 
luptat pentru apărarea lui; îţi spun că ai dreptate. 


— Da, Joe; dar vroiam să-ţi spun că, fiindcă tot n-avem 
mult de lucru, să-mi dai drumul mâine după amiază să mă 
duc până la oraş ca să o văd pe domnişoara Est... 
Havisham. 

— N-o cheamă Estavisham, Pip, spuse Joe cu gravitate; că 
doar n-a mai fost botezată încă o dată. 

— Ştiu, Joe, ştiu. O scăpare a mea. Ce părere ai? 

Pe scurt, Joe spuse că dacă eu credeam că-i bine aşa, 
credea şi el că-i bine aşa. Dar stărui mult asupra faptului că, 
dacă nu voi fi primit cu bunăvoință sau dacă nu voi fi 
încurajat întru repetarea vizitei mele, care n-avea nici un 
alt scop decât de a dovedi recunoştinţa mea faţă de 
bunăvoința de care mă bucurasem, această călătorie de 
experienţă nu va mai fi repetată. În aceste condiţii, am 
făgăduit să mă supun. 

Trebuie să ştiţi că Joe avea un lucrător plătit cu 
săptămâna, pe care îl chema Orlick. El spunea că numele lui 
de botez e Dolge - ceea ce era cu neputinţă - dar era un om 
atât de încăpățânat încât nu cred să fi fost prada unei 
înşelăciuni în privinţa aceasta, ci că şi-a impus cu bună ştire 
numele acesta oamenilor din sat, în semn de ocară. Era un 
flăcău negricios, foarte puternic, cu umerii largi, mâinile şi 
picioarele deşuchiate, un om care nu se grăbea niciodată şi 
se bălăbănea în mers. Chiar când venea la lucru, parcă nu 
veneau cu gândul de a lucra şi apoi îşi făcea treaba 
bălăbănindu-se, ca şi cum ar fi făcut-o din întâmplare; iar 
când se ducea la „Barcagiii Veseli” ca să mănânce sau pleca 
seara spre casă, mergea bălăbănindu-se ca Jidovul 
Rătăcitor sau Cain, ca şi cum nici n-ar fi ştiut încotro s-ar 
duce şi nici prin gând nu i-ar fi trecut să se mai întoarcă 
vreodată. 

Locuia la păzitorul stăvilarului, departe, prin mlaştini şi, în 
zilele de lucru venea bălăbănindu-se din hruba lui cu 
mâinile în buzunare şi cu mâncarea într-o legăturică 
atârnată de gât, care îi juca pe spate. Duminica stătea toată 
ziua la stăvilar sau sprijinit de vreo căpiţă de fân sau de 


vreun hambar. Nu se putea mişca fără să se bălăbânească şi 
umbla cu ochii în pământ; iar când îl opreai sau îl sileai în 
alt chip să-şi ridice ochii, se uita în sus pe jumătate supărat 
şi pe jumătate nedumerit, ca şi cum nu l-ar fi frământat 
niciodată alt gând decât gândul că e destul de neplăcut 
faptul că-i vine greu să gândească. 

Acest lucrător ursuz nu mă prea îndrăgea. Când eram mic 
de tot şi sfios, îmi spunea că Diavolul locuieşte într-un colţ al 
fierăriei şi că el îl cunoaşte foarte bine; de asemenea, îmi 
mai spunea că, o dată la şapte ani, focul trebuie aprins cu 
un băiat viu şi că eu eram un combustibil foarte potrivit 
pentru acest scop. Când am devenit ucenicul lui Joe, 
bănuiala lui Orlick cum că, într-o bună zi, l-aş putea înlocui, 
se întări; prin urmare, acum mă îndrăgea şi mai puţin. Nu 
că ar fi spus vreodată sau că ar fi făcut vreodată ceva, care 
să dovedească duşmănie; am băgat de seamă, însă că sufla 
întotdeauna scânteile spre mine şi că, de câte ori cântam 
„Bătrânul Clem”, nu intra la momentul potrivit. 

Dolge Orlick era de faţă şi lucra, a doua zi, când îi amintii 
lui Joe de după-amiaza mea liberă. Nu spuse nimic în clipa 
aceea, pentru că lucra împreună cu Joe la o bucată de fier 
roşu, în timp ce eu eram la foaie. Dar, de îndată ce sfârşi, 
spuse, sprijinindu-se de ciocan: 

— Uite ce e, stăpâne! Desigur că n-ai să faci doar pe placul 
unuia! Dacă mititelul de Pip are o jumătate de zi liberă, 
poartă-te frumos şi cu bătrânul Orlick. 

Cred că n-avea mai mult decât douăzeci şi cinci de ani, dar 
vorbea întotdeauna despre el ca despre un bătrân. 

— De ce? Ce-ai să faci tu cu o jumătate de zi liberă? 
Întrebă Joe. 

— Ce am să fac eu? Dar elce o să facă? Osă facceosă 
facă şi el, spuse Orlick. 

— Pip se duce la oraş, spuse Joe. 

— Bine, atunci se duce şi bătrânul Orlick la oraş, răspunse 
omul nostru. 


Ce, nu-i loc pentru doi oameni în oraş? Numai pentru 
unul? 

— Nu te-nfuria, spuse Joe. 

— Ba mă-nfurii, dacă-mi place, mormăi Orlick. Îmi plac mie 
cei cu dusul la oraş! Hai, meştere. Fără nedreptate. Fii un 
om de înţeles! 

Deoarece meşterul nu vroia să vorbească mai departe, 
până ce lucrătorul nu se va fi potolit. Orlick se repezi la 
cuptor, scoase un drug roşu, îl îndreptă spre mine ca şi cum 
ar fi vrut să mă străpungă cu el, l-a învârtit în jurul capului 
meu, l-a pus pe nicovală şi începu să-l lovească cu ciocanul, 
ca şi cum ar fi fost trupul meu - aşa mi se părea mie - şi ca 
şi cum scânteile ar fi fost sângele care ţâşnea; în sfârşit 
spuse sprijinindu-se de ciocan, după ce ciocănise atât încât 
el se încălzise şi fierul se răcise: 

— Ei, meştere! 

— Te-ai potolit? întrebă Joe. 

— Da! M-am potolit, spuse Orlick morocănos. 

— Ei, atunci, fiindcă-ţi vezi de lucru ca şi toţi ceilalţi, spuse 
Joe, hai să fie sărbătoare pentru toţi. 

Soră-mea auzise totul din curte - avea obiceiul să spioneze 
şi să tragă cu urechea fără ruşine - şi-şi băgă capul pe 
fereastră. 

— Numai tu eşti în stare să faci asta, nătărăule! îi spuse ea 
lui Joe; să le dai liber unor golani leneşi ca ăştia. Eşti foarte 
bogat, pesemne, de-ţi îngădui să plăteşti leafa pe degeaba. 
Tare-aş vrea să fiu eu stăpân! 

— Te-ai face stăpân asupra tuturora, dacă ţi-ar da mâna, 
spuse Orlick, rânjind sinistru. 

— Las-o în pace, spuse Joe. 

— Le-aş veni eu de hac nerozilor şi pungaşilor, răspunse 
soră-mea, umflându-se până când atinse culmea furiei. Şi n- 
aş putea să vin de hac nerozilor, până ce n-aş veni mai întâi 
de hac stăpânului tău, care-i regele nerozilor. Şi n-aş putea 
să vin de hac pungaşilor, fără să-ţi vin mai întâi de hac ţie, 


care eşti cel mai amarnic şi cel mai rău pungaş de aici şi de 
aiurea. Aşa! 

— Eşti o scorpie afurisită mătuşă Gargery, bodogăni 
lucrătorul. Dacă atât ajunge casă fii judecătorul pungaşilor, 
atunci ai să fii judecător bun. 

— N-o laşi în pace? spuse Joe. 

— Ce-ai spus? zbieră soră-mea. Şi începu să ţipe. Ce-ai 
spus? Ce mi-a spus Orlick, Pip? Cum a îndrăznit să-mi spună 
aşa când bărbatul meu e alături?! O! O! Fiecare dintre 
aceste exclamaţii era un țipăt şi trebuie să spun cu privire 
la soră-mea - ceea ce este adevărat pentru toate femeile 
mânioase pe care le-am văzut în viaţa mea - că, pentru ea, 
mânia nu era o scuză, căci în loc să se lase dusă de mânie, 
făcea, cu bună ştire, sforţări uriaşe ca să se mânie şi că, 
pentru ca să se înfurie orbeşte, trebuia să treacă prin 
anumite faze regulate. 

— Cum mi-ai spus în faţa acestui om josnic, care ajurat să 
mă apere? O! 

Ţineţi-mă! O! 

— Aoleu! mormăi lucrătorul, printre dinţi; cum te-aş mai 
ţine, dac-ai fi nevastă-mea. le-aş ţine sub pompă şi ţi-aş 
scoate nebunia. 

— Îţi spun s-o laşi în pace, interveni Joe. 

— O! Auziţi-l! strigă soră-mea, bătând din palme şi răcnind 
în acelaşi timp - aceasta era faza următoare. Auziţi cum îmi 
spune! În casa mea! Mie, o femeie măritată! Cu bărbatul 
alături! O! O! 

Aici, soră-mea, după o criză de bătăi din palme şi de 
răcnete, se lovi cu mâinile în piept şi pe genunchi, îşi aruncă 
boneta din cap şi îşi răvăşi parul, ceea ce alcătuia ultima 
fază în drumul spre nebunie. Deoarece arăta ca o adevărată 
furie şi fiindcă se bucurase de un succes fără seamăn, se 
repezi la uşa pe care, din fericire, o încuiasem. 

Ce putea să facă nenorocitul de Joe, când întreruperile îi 
fuseseră cu totul nesocotite, decât să se repeadă la 
lucrătorul lui şi să-1 întrebe de ce se amestecase între el şi 


doamna Joe; şi apoi să-l mai întrebe daca se simţea destul 
de bărbat pentru o trântă. Bătrânul Orlick simţea că 
împrejurările nu îngăduiau alt sfârşit decât o trântă şi se 
puse numaidecât în poziţie de apărare, aşa că, fără alte 
pregătiri decât că şi-au scos şorţurile afumate şi arse, s-au 
repezit unul la altul ca doi uriaşi. 

Dar dacă există vreun om în tot ţinutul, care să i se poată 
împotrivi lui Joe mult timp, eu nu l-am văzut încă pe omul 
acela. Orlick, ca şi cum n-ar fi fost mai breaz decât tinerelul 
palid, se trezi curând în praful de cărbuni şi nu se prea 
grăbea să iasă de acolo. Atunci, Joe descuie uşa şi o ridică 
pe soră-mea care căzuse fără cunoştinţă în faţa ferestrei 
(cred însă că văzuse lupta), o duse în casă şi o culcă. 

De cum îşi veni în fire, soră-mea nu dori altceva decât să-şi 
înfigă mâinile în părul lui Joe. Apoi, veniră liniştea şi tăcerea 
care urmează după orice zarvă mare; şi, cuprins de 
senzaţia aceea nelămurită pe care am legat-o întotdeauna 
de astfel de clipe de linişte - anume că-i duminică şi că a 
murit cineva - m-am dus sus să mă îmbrac. 

Când am coborât, i-am găsit pe Joe şi pe Orlick măturând, 
fără nici o urmă de tulburare pe feţele lor, în afară de o 
crăpătură în nara lui Orlick, care nu era nici expresivă şi 
nici nu alcătuia o podoabă. O oală cu bere fusese adusă de 
la „Barcagiii Veseli” şi cei doi se ospătau în chip foarte 
paşnic. Tăcerea avusese o influenţă liniştitoare şi îilozonca 
asupra lui Joe, care ieşi cu mine în stradă şi-mi spuse aceste 
cuvinte de despărţire, cu gândul că-mi vor fi de folos: 

— În sus şi în jos, Pip; asta-i viaţa! 

Nu e locul să spun aici cu câtă emoție caraghioasă (fiindcă 
suntem obişnuiţi să socotim simţămintele care sunt foarte 
serioase la un om mare, drept caraghioase, când e vorba de 
un copil) mă îndreptam spre casa domnişoarei Havisham. Şi 
nici cum stăteam la îndoială, dacă n-ar fi bine să plec fără să 
sun; şi nici că m-aş fi dus. cu siguranţă înapoi şi-aş fi lăsat 
totul pe altă dată dacă aş fi fost stăpân pe timpul meu. 

Domnişoara Sarah Pocket veni la poartă. Nu Estella. 


— Ce-i asta? Dumneata aici? întrebă domnişoara Pocket. 
Ce cauţi? 

Când i-am răspuns că venisem doar să văd ce face 
domnişoara Havisham, Sarah începu să se gândească dacă 
să mă trimită sau nu să-mi văd de treabă. Dar, neîndrăznind 
să-şi ia răspunderea, mă lăsă înăuntru şi, după câteva clipe, 
se întoarse spunându-mi cu asprime „să vin sus”. 

Totul era ca şi înainte şi domnişoara Havisham era 
singură. 

— Ei! făcu ea, privindu-mă ţintă. Nădăjduiesc că nu vrei 
nimic. N-ai să capeţi nimic. 

— Sigur că nu, domnişoară Havisham. Vroiam numai să vă 
spun că ucenicia merge bine şi că vă sunt foarte 
recunoscător. 

— Lasă, lasă! spuse ea, mişcând nerăbdătoare din degete. 
Mai vino din când în când; vino de ziua ta. Ei! strigă ea deo 
dată, întorcându-se spre mine cu scaun cu tot. O cauţi pe 
Estella, aşa-i? 

Într-adevăr, mă uitam în jurul meu, ca să o văd pe Estella 
şi bâigui că nădăjduiesc că o duce bine. 

— E în străinătate, spuse domnişoara Havisham; o cresc ca 
pe o domnişoară, departe de toţi; e mai frumoasă ca 
oricând; toţi care o văd, o admiră. Îţi dai seama că ai 
pierdut-o? 

Era o bucurie atât de răutăcioasă în felul cum rostise 
ultimele cuvinte şi apoi domnişoara Havisham izbucni într- 
un râs atât de neplăcut, încât nu ştiam ce să-i spun. Am 
scăpat, însă, din încurcătură, fiindcă mi-a făcut semn să 
plec. 

După ce poarta a fost deschisă în urma mea de 
domnişoara Sarah, cea cu faţa din coji de alune, mă 
simţeam mai nemulţumit ca oricând de meseria mea şi de 
toate; cu atât m-am ales din vizita aceea. 

În timp ce hoinăream pe strada principală, privind cu 
deznădejde vitrinele şi gândindu-mă la cele ce mi-aş 
cumpăra, dacă aş fi boier, cine altul credeţi că a ieşit dintr-o 


librărie decât domnul Wopsle. Domnul Wopsle ţinea în 
mână zguduitoarea tragedie a lui George Barnwell în care 
tocmai investise şase penny, cu gândul de a împuia capul 
domnului Pumblechook, care îl aştepta la ceai, cu tot ce era 
scris în carte. De-abia mă văzu şi i se păru că soarta îi 
scosese un ucenic în cale, căruia putea să-i citească din 
carte; şi mă înşfacă, stăruind să-l însoțesc până la 
Pumblechook. 

Deoarece ştiam că acasă e jale şi fiindcă nopţile erau 
întunecoase şi drumurile înfricoşătoare şi pentru că, uneori, 
orice tovărăşie de drum e mai bună decât nimic, nu mă 
împotrivi prea mult timp; aşadar, intrarăm în casa domnului 
Pumblechook, în clipa în care străzile şi magazinele se 
luminau. Deoarece n-am văzut niciodată vreo piesă de a lui 
George Barnwell, nu ştiu nici acum cât trebuie să dureze; 
dar ştiu că, în seara aceea, a durat până la nouă şi 
jumătate; când domnul Wopsle intră în Newgate, mi se păru 
că n-o să mai ajungă la eşafod, fiindcă se mişca mai încet ca 
oricând. 

Apoi, mi se păru prea de tot, când l-am văzut plângându-se 
că trebuie să moară în floarea vârstei, ca şi cum n-ar fi fost 
bătrân şi ofilit. Toate acestea erau doar lungi şi plictisitoare. 

Ceea ce mă supără însă era că povestea aceasta şi biata 
mea făptură nevinovată erau privite drept unul şi acelaşi 
lucru. Când Barnwell începu să calce strâmb, vă asigur că 
mă simţeam prost, deoarece privirea indignată a lui 
Pumblechook arunca totul asupra mea. Wopsle îşi dădea şi 
el osteneala să mă arate în lumina cea mai urâtă. Eram 
linguşitor şi crud şi trebuia să-l omor pe unchiul meu fără 
nici o circumstanţă atenuantă; Millwood îmi închidea gura 
ori de câte ori se ivea prilejul; fiica stăpânului era pur şi 
simplu urmărită de gândul că trebuie să se intereseze de 
mine şi tot ce pot spune despre purtarea mea tărăgănată şi 
plină de opintiri din dimineaţa aceea fatală este că era 
demnă de slăbiciunea firii mele. Până şi după ce mă 


spânzurară, spre fericirea tuturor şi Wopsle închise cartea. 
Pumblechook tot se mai holba la mine clătinând din cap: 

— la aminte, băiete, ia aminte! Ca şi cum ar fi fost un fapt 
bine cunoscut că plănuiam să ucid pe vreuna dintre rudele 
mele cu condiţia s-o pot convinge să devină, din prea mare 
slăbiciune, binefăcătoarea mea. 

Era întuneric beznă afară, când totul se sfârşi şi am pornit 
spre casă cu domnul Wopsle. Când am ieşit din'oraş, pâcla 
acoperea totul; era o ceaţă groasă şi umedă. Lampa de la 
barieră se vedea ca o pată; parcă se mişcase de la loculei 
obişnuit, iar razele ei păreau făcute dintr-o substanţă 
solidă, care se lipise de ceaţă. Tocmai când băgăm de seamă 
toate acestea şi spuneam că ceața se lăsase odată cu 
schimbarea vântului, care venea dintr-o anumită parte a 
mlaştinilor, dădurăm de un om, care se bălăbănea pe lângă 
cantonul de la barieră. 

— Ei! am făcut noi, oprindu-ne. Ce caută Orlick pe aici? 

— A! răspunse el, bălăbănindu-se mai departe. Aşteptam şi 
eu, doar, doar, oi găsi vreun tovarăş de drum. 

— Ai întârziat, am observat eu. 

Orlick răspunse foarte firesc: 

— Zău? Şi tu ai întârziat. 

— Ne-am îngăduit, spuse domnul Wopsle, îmbătat de 
reprezentaţia pe care ne-o dăduse; ne-am îngăduit să pe 
trecem o seară intelectuală. 

Bătrânul Orlick mârâi, ca şi cum n-ar fi găsit nimic de spus 
şi pornirăm împreună. L-am întrebat dacă îşi petrecuse 
după-amiaza liberă în partea de jos a oraşului. 

— Da, spuse el; toată după-amiaza. Veneam în urma 
voastră. Nu v-am văzut, dar trebuie să fi fost foarte aproape 
de voi. Auziţi, iar se trage cu tunul. 

— De la galere? am întrebat eu. 

— Da! lar o fi zburat vreo pasăre din colivie. De la apusul 
soarelui, mereu trag cu tunul. Ai să auzi îndată. 

Într-adevăr, de-abia am înaintat câţiva yarzi şi bubuitul 
atât de bine cunoscut ajunse până la urechile noastre, 


înăbuşit însă de ceaţă şi rostogolindu-se greu de-a lungul 
albiei joase a fluviului, ca şi cum ar fi urmărit cu ameninţări 
pe fugari. 

— E o noapte potrivită pentru fugă, spuse Orlick. Mă 
întreb cum or să aducă pasărea înapoi pe o astfel de 
noapte. 

Subiectul acesta îmi spunea multe şi am căzut tăcut pe 
gânduri; domnul Wopsle, ca şi unchiul atât de prost 
răsplătit din tragedie, începu să gândească cu glas tare, aşa 
cum făcea şi eroul de mai sus în grădina lui din Camperwell. 

Orlick, cu mâinile în buzunare, umbla greoi, bălăbănindu- 
se alături de mine. 

Era foarte întuneric, foarte umed, foarte noroios şi noi 
înaintam stropindu-ne cu glod. Din când în când, bubuitul 
tunului de alarmă ne ajungea şi apoi se rostogolea greu de- 
a lungul albiei fluviului. Eu eram cufundat în gânduri. 

Domnul Wopsle îşi dădu obştescul sfârşit la Camperwell, 
muri paralizat la Bosworth Field şi pieri în chinuri la 
Galstonbury. Orlick mormăia, din când în când: „Fierul să-l 
lovim, fierul să-1 lovim, Bătrânul Clem! Şi apoi bere să 
ciocnim, Bătrânul Clem!” Credeam că băuse prea mult, dar, 
de fapt nu era prea beat. 

Şi, astfel, ajunserăm în sat. Drumul pe care veneam noi 
trecea pe la „Barcagiii Veseli” şi, spre mirarea noastră, deşi 
era ora unsprezece, am găsit cârciuma într-o stare de 
tulburare nemaipomenită, cu uşa larg deschisă şi cu 
lumânări aprinse şi stinse la repezeală, împrăştiate pe jos. 
Domnul Wopsle intră ca să întrebe ce se întâmplase, bănuia 
că fusese prins vreun ocnaş, dar ieşi în goană din cârciumă. 

— S-a întâmplat ceva, spuse el cu răsuflarea tăiată, fără să 
se oprească din fugă, la tine acasă, Pip. Haideţi acolo! 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu, ţinându-mă după el. 
Alături de mine, Orlick fugea şi el. 

— Nu înţeleg nici eu. Se pare că cineva a forţat uşa casei, 
în timp ce Joe Gargery era plecat. Poate nişte ocnaşi. Cineva 
din casă a fost atacat şi rănit. 


Fugeam prea tare ca să putem vorbi şi nu ne-am oprit 
până ce nu am ajuns în bucătăria noastră. Era plină de 
oameni; tot satul se strânsese în bucătărie şi în curte; mai 
era şi un doctor şi Joe şi mai era şi o ceată de femei, care 
şedeau pe podea în mijlocul bucătăriei. 

Oamenii care căscau gura, se dădură la o parte la venirea 
mea şi aşa am văzut-o pe so-ră-mea întinsă fără mişcare şi 
fără cunoştinţă pe jbs; zăcea chiar în locul unde fusese 
doborâtă de o lovitură grozavă în moalele capului, pe care i- 
o dăduse o mână nevăzută, în timp ce ea stătea cu faţa spre 
foc; soră-mea, pe care nu aveam s-o mai văd ieşindu-şi din 
fire, atât timp cât mai avea să fie nevasta lui Joe. 

Chapter 16 

Cu capul împuiat de George Barnwell, mi se părea la 
început că trebuie să fi avut şi eu vreun amestec în atacul 
asupra surorii mele sau, în orice caz, că, fiindu-i rudă 
apropiată şi, după cum ştia lumea, foarte îndatorat, puteam 
fi mai uşor bănuit decât oricare altul. Dar când am revăzut 
toată întâmplarea a doua zi, în lumina limpede a zilei şi am 
auzit toată lumea din jurul meu vorbind despre ea, am 
început să privesc lucrurile cu alţi ochi şi în chip mult mai 
înţelept. 

Joe fusese la „Barcagiii Veseli” cu luleaua lui, de la opt şi 
un sfert până la zece fără un sfert. În timp ce el era acolo, 
soră-mea stătuse în uşa bucătăriei şi dăduse bună seara 
unui plugar, care se întorcea acasă. Omul nu era în stare să 
dea mai multe amănunte cu privire la ora la care o văzuse 
(când încercă să se lămurească, se încurcă tare de tot) 
decât că trebuie să fi fost înainte de nouă. 

Când Joe ajunse acasă, la zece fără cinci minute, a găsit-o 
doborâtă la pământ şi numaidecât strigă după ajutor; focul 
mai ardea încă cu flacără înaltă şi fitilul lumânării nu era 
prea lung; totuşi, lumânarea era stinsă. 

Nimic nu fusese scos din casă. Şi, în afară de lumânarea 
stinsă care stătea pe o masă aşezată între uşă şi soră-mea, 
nu se vedea nici urmă de neorânduială în bucătărie, în 


afară de dezordinea pe care o făcuse soră-mea, când 
căzuse pe jos plină de sânge. Dar fusese găsită, totuşi, o 
mărturie foarte importantă cu privire la crimă. Soră-mea 
fusese lovită în cap şi în şira spinării cu un obiect bont şi 
greu; apoi, după ce primise loviturile, un obiect greu fusese 
aruncat cu putere asupra ei, în timp ce ea stătea cu faţa în 
jos. Şi, pe podea, lângă ea, Joe găsise, când o ridicase, o 
cătuşă de ocnaş desfăcută cu pila. 

Joe se uită la cătuşe cu ochii lui de fierar şi spuse că 
pilitura este făcută mai de mult. După ce se dăduse alarma 
de pe galeră şi oamenii veniseră să se uite la cătuşe, 
părerea lui Joe fusese întărită. Oamenii nu puteau să spună 
de când părăsise cătuşa vaporul, unde fără îndoială că se 
aflase odată; dar pretindeau că nici unul dintre ocnaşii care 
evadaseră în ajun, nu o purtase. De altfel, unul dintre ei 
fusese arestat şi mai avea încă fierul prins de picior. 

Fiindcă eu ştiam ce ştiam, am ajuns şi eu la-o concluzie. 
Bănuiam că fierul era al puşcăriaşului meu, că era cătuşa 
cu care îl văzusem şi pe care o pilise în mlaştini, dar mintea 
mea nu-l învinovăţea pe el de a fi folosit cătuşa şi de a fi 
înfăptuit crima din ajun. Pentru că bănuiam că altcineva 
pusese mâna pe ea şi o folosise în chipul acesta neomenos. 
Sau Orlick sau străinul care îmi arătase odată pila. 

Acum, cu privire la Orlick; el plecase la oraş chiar aşa cum 
ne spusese când îl culesesem de pe drum, la barieră; fusese 
văzut prin oraş în tot timpul serii, fusese în câteva cârciumi 
cu diferiţi oameni şi se întorsese acasă cu mine şi cu domnul 
Wopsle. Nu exista nici o dovadă împotriva lui, în afară de 
cearta din ajun şi soră-mea doar se certase cu el şi cu toţi 
cei din jurul ei, de zeci de mii de ori. Cât despre străin, dacă 
s-ar fi întors să-şi ia banii, nu s-ar fi certat niciodată cu soră- 
mea din pricina aceasta, pentru că ea era gata să-i 
înapoieze totul. De altfel nu avusese loc nici un schimb de 
cuvinte; agresorul intrase atât de încet şi de neaşteptat, 
încât o doborâse fără ca ea să fi întors măcar capul. 


Mi se părea îngrozitor gândul că eu procurasem arma şi, 
oricât de neintenţionat aş fi făcut-o, nu mă putea împiedica 
de a gândi aşa. Sufeream chinuri cumplite, în timp ce mă 
gândeam şi mă răzgândeam dacă să nu destram, în cele din 
urmă, vraja copilăriei mele şi să-i spun lui Joe toată 
povestea. Timp de luni întregi rezolvam zilnic problema 
negativ, pentru ca s-o reîncep şi s-o frământ din nou, a doua 
zi de dimineaţă. Până la urmă, rezultatul acestei lupte a fost 
următorul: taina era atât de veche şi intrase, într-atât în 
sufletul meu, făcând parte din însăşi fiinţa mea, încât nu 
mai puteam s-o smulg. În afară de teama că, deoarece 
adusese atâta pacoste, taina aceasta va contribui mai mult 
ca orice ca să-l înstrăineze pe Joe de mine, mă mai oprea şi 
groaza că nu mă va crede şi că o va socoti drept o născocire 
monstruoasă, la fel cu câinii şi cu costiţele de vițel. 

Comisarii şi oamenii de pe Bow Street din Londra - pentru 
că lucrurile se petreceau în vremea vechii poliţii cu tunici 
roşii - roiră în jurul casei timp de o săptămână sau două şi 
au făcut ceea ce am auzit şi citit că fac autorităţile de felul 
acesta în cazuri asemănătoare. Au ridicat câţiva oameni 
rău-văzuţi şi i-au ameţit cu ideile lor sucite; apoi s-au 
încăpățânat să potrivească împrejurările la idei în loc să 
scoată ideile din împrejurări. Mai aveau obiceiul să stea la 
„Barcagiii Veseli”, lângă uşă, uitându-se afară cu priviri 
atotştiutoare şi modeste, care umpleau tot ţinutul de 
admiraţie; şi aveau un fel foarte misterios de a bea, la fel de 
folositor ca şi felul în care prindeau pe vinovaţi. Nu chiar 
aşa, fiindcă pe vinovaţi nu i-au prins niciodată. 

Mult timp după ce forţa constituţionala se împrăştiase, 
soră-mea tot mai zăcea bolnavă în pat. Vederea îi fusese 
atinsă, aşa încât vedea obiectele duble şi întindea mâna 
după ceşti şi pahare închipuite, în loc de cele adevărate; 
auzul îi era foarte slăbit; de asemenea şi memoria; şi 
vorbirea îi era de neînțeles. Când, în cele din urmă, ajunse 
să coboare scările ajutată de cineva din casă, trebuia să 
umblu tot timpul cu tăbliţa după ea ca să ne spună prin 


scris, ceea ce nu putea să ne spună prin viu grai. Deoarece 
ortografia ei (nu mai vorbesc de caligrafie) era mai mult 
decât slabă şi deoarece cititul lui Joe era şi mai mult decât 
slab, se iveau greutăţi neînchipuite între ei, pe care eu 
eram întotdeauna chemat să le descurc. Faptul că i se 
dădea carne în loc de doctorie, că se confunda ceai cu Joe şi 
brutar cu slănină, erau greşelile mele cele mai 
neînsemnate. 

Totuşi, firea i se schimbase mult în bine şi era foarte 
răbdătoare. 

Mâinile şi picioarele îi tremurau, ceea ce deveni cu vremea 
un lucru obişnuit şi mai târziu, o dată la două sau trei luni, 
îşi ducea mâinile la cap şi rămânea aproape o săptămână în 
şir cu mintea rătăcită şi întunecată. Eram cam încurcaţi, 
fiindcă nu puteam să găsim pe nimeni care să o îngrijească 
până când, spre marea noastră uşurare, se ivi o întâmplare 
prielnică. Mătuşa domnului Wopsle se resemna cu un trai, 
care nu mai dă naştere la nici un fel de probleme şi Biddy 
intră în familia noastră. 

Vreo lună după ce sora mea îşi făcu din nou apariţia în 
bucătărie, Biddy veni la noi cu o lădiţă pestriță care 
conţinea toată averea ei lumească şi deveni binecuvântarea 
casei noastre. Mai presus de toate, era o binecuvântare 
pentru Joe, căci pe bietul om îl omora cu zile să se uite tot 
timpul la ceea ce mai rămăsese din nevasta lui şi se 
obişnuise să se întoarcă spre mine la fiecare câteva clipe, 
serile, când o îngrijea şi să-mi spună cu ochii lui albaştri, 
umeziţi de lacrimi: 

— Ce femeie frumoasă era înainte, Pip! Şi fiindcă, din 
prima clipă, Biddy se descurcă foarte bine cu soră-mea de 
parcă ar fi cunoscut-o din copilărie, Joe avu şi el parte de o 
viaţă mai liniştită şi începu să se ducă din când în când la 
„Barcagiii Veseli”, ceea ce îi făcea foarte mult bine. E 
caracteristic pentru oamenii de la Poliţie că-l bănuiseră cu 
toţii pe Joe mai mult sau mai puţin (deşi el n-a ştiut 
niciodată despre asta) şi că împrăştiaseră cuiva părerea că 


Joe ar fi una din minţile cele mai pătrunzătoare pe care le 
întâlniseră ei vreodată. 

Primul triumf al lui Biddy, în noua ei îndeletnicire, a fost 
descurcarea unei greutăţi, care mă copleşise cu totul. Mă 
căznisem mult s-o dezleg, dar nu izbutisem. Să vă spun ce 
era: 

Mereu, mereu, sora mea desena pe tăbliță o literă care 
semăna cu un T şi apoi ne făcea să înţelegem că acest semn 
reprezenta ceva pe care ar fi dorit grozav să-l aibă. 
Încercasem în zadar toate lucrurile care începeau cu TI, 
pornind de la catran şi sfârşind cu pâine prăjită şi cu 
ciubărul. In cele din urmă, îmi trecu prin minte că semnul 
acesta semăna cu un ciocan şi când am ţipat vorba aceasta 
în urechea surorii mele, ea începu să ciocănească cu 
mâinile în masă şi să facă semne de încuviinţare. Atunci i- 
am adus toate ciocanele, unul după altul, dar fără folos. M- 
am gândit la o cârjă, fiindcă semăna la formă cu un ciocan; 
am împrumutat una din sat şi am adus-o acasă cu multă 
încredere. Dar soră-mea clătină din cap cu atâta putere, 
când i-o arătarăm, încât ne era teamă ca, în starea de 
slăbiciune în care se afla, să nu-şi scrântească gâtul. 

Când soră-mea descoperi că Biddy o înţelegea foarte uşor, 
semnul acesta neînțeles reapăru pe tăbliță. Biddy se uită 
gânditoare la el, ascultă lămuririle mele, se uită la soră- 
mea, apoi la Joe (care era reprezentat pe tăbliță prin 
inițiala numelui său) şi fugi în fierărie urmată de Joe şi de 
mine. 

— Sigur! strigă Biddy cu faţa strălucitoare de mulţumire. 
Nu vedeţi? Ele! 

Orlick, fără îndoială! Soră-mea nu-şi mai amintea de 
numele lui şi nu putea să-i înfăţişeze altfel decât printr-un 
ciocan. l-am spus de ce îl chemăm în bucătărie şi el şi-a pus 
încet ciocanul jos şi-a şters fruntea cu mâneca şi-a mai şters 
fruntea cu mâneca şi-a mai şters-o o dată cu şortul şi a ieşit 
din fierărie bălăbănindu-se, cu genunchii îndoiţi şi cu aerul 
acela deşuchiat de vagagond, care îl deosebea de toată 


lumea. Mărturisesc că mă aşteptam s-o văd pe soră-mea 
denunţându-l într-un fel şi m-am simţit foarte dezamăgit de 
purtarea ei neaşteptată. 

Ea se arată foarte grijulie de a fi în relaţii bune cu Orlick, 
părea foarte încântată că i-l adusesem în cele din urmă şi 
ne-a făcut să înţelegem că ar vrea să i se dea ceva de băut. 
Se uita cu încordare la faţa lui, ca şi cum ar fi dorit să fie 
sigură că el era mulţumit de primirea ce i se făcea; încerca 
tot ce-i stătea în putinţă ca să-l împace şi, în toată purtarea 
ei, avea un aer umil şi paşnic, ca un copil care vorbeşte cu 
un stăpân aspru. De atunci, aproape că nu trecea zi, fără ca 
soră-mea să nu deseneze ciocanul pe tăbliță şi fără ca 
Orlick să nu intre bălăbănindu-se în odaie şi să stea 
prosteşte în faţa ei, ca şi cum n-ar fi ştiut mai mult decât 
mine ce trebuie să facă. 

Chapter 17 

Acum viaţa mea de ucenic se desfăşura regulat fără nici o 
întâmplare mai însemnată în legătură cu lumea de dincolo 
de satul meu şi de ţara mlaştinilor decât ziua mea şi vizita 
pe care am făcut-o domnişoarei Havisham. 

Am găsit-o tot pe domnişoara Sarah Pocket de serviciu la 
poartă, iar domnişoara Havisham era întocmai cum o 
lăsasem; şi ea îmi vorbi de Estella la fel ca şi atunci, poate 
chiar cu aceleaşi cuvinte. Întrevederea noastră nu dură 
decât câteva minute şi, la plecare, domnişoara Havisham mi 
-a dat o liră şi mi-a spus să vin iarăşi de ziua mea. Cred că 
este locul să spun că această vizită deveni un obicei anual. 
În anul următor, am încercat să refuz lira, dar fără alt 
rezultat decât întrebarea ei îmbufnată dacă nu cumva mă 
aşteptam la mai mult. 

Atunci am luat darul şi de atunci încolo am făcut mereu la 
fel. 

Atât de neschimbată era casa cea veche şi mohorâtă, 
lumina galbenă din odaia întunecoasă şi arătarea ofilită de 
pe scaunul de lângă măsuţă, încât am simţit că, o dată cu 
oprirea ceasornicelor se oprise şi timpul şi că, în timp ce eu 


şi toate lucrurile de afară creşteam, aici totul înţepenea pe 
loc. Lumina nu pătrundea în amintirile mele despre casa 
domnişoarei Havisham mai mult decât pătrundea în 
realitate în casa aceea părăsită, ceea ce mă înnebunea şi 
mă făcea ca, în fundul sufletului, să-mi urăsc meşteşugul şi 
să-mi fie ruşine de casa mea. 

Încetul cu încetul, totuşi, am băgat de seamă că Biddy se 
schimbase. 

Ghetele nu-i mai erau scâlciate, părul îi era strălucitor şi 
bine pieptănat şi mâinile îi erau totdeauna curate. Nu era 
frumoasă - era şi ea necioplită şi nu putea să fie ca Estella - 
dar era plăcută la vedere, sănătoasă şi blândă. Era la noi de 
un an (mi-amintesc că tocmai ieşise din doliu, când m-a izbit 
schimbarea ei) şi, într-o seară am băgat de seamă că are 
ochi foarte adânci şi gânditori; ochi frumoşi şi foarte buni. 

Tocmai ridicasem ochii de pe o temă cu care mă căzneam - 
copiam nişte pasaje dintr-o carte, ca să progresez în două 
direcţii deodată - şi am văzut că Biddy se uită la mine. Am 
pus jos tocul şi Biddy se opri şi ea fără să lase lucrul din 
mână. 

— Biddy, am sps eu, cum te descurci tu? Sau sunt eu foarte 
prost sau eşti tu foarte isteaţă! 

— Unde vezi că mă descurc? Nu înţeleg, îmi răspunse 
Biddy zâmbind. 

Ea se descurca singură cu toată gospodăria şi încă foarte 
bine; dar nu la asta mă gândeam eu, deşi poate că, din 
pricina asta, lucrul la care mă gândeam eu părea şi mai 
minunat. 

— Cum te descurci tu, Biddy, am întrebat eu, de ştii tot ce 
ştiu şi eu şi seara nu înveţi, ci stai cu mine? 

Începeam să fiu cam mândru de ştiinţa mea, fiindcă 
cheltuisem lira pe care o primisem de ziua mea pentru 
învăţătură şi puneam la o parte cea mai mare parte din 
banii de buzunar pentru cheltuieli asemănătoare; astăzi n- 
am nici o îndoială că puţinul pe care-l ştiam mă costa foarte 
scump. 


— Aş putea tot atât de bine să te întreb, spuse Biddy, cum 
te descurci tu? 

— Nu-i aşa. Când mă întorc seara de la fierărie, toată 
lumea vede că mă apuc de învăţătură, dar tu nu înveţi 
niciodată, Biddy. 

— Pesemne că prind învăţătura cum se prinde tusea, spuse 
Biddy liniştită; şi se apucă să coasă mai departe. 

Îmi urmăream gândul, sprijinându-mă de spătarul 
scaunului pe care şedeam şi mă uitam la Biddy, care cosea 
de zor, cu capul într-o parte; începeam să o privesc ca pe o 
iată neobişnuită, fiindcă îmi aminteam cât se descurca de 
bine cu numirile din meşteşugul nostru, numirile feluritelor 
lucrări de fierărie şi ale uneltelor. Pe scurt, tot ce ştiam eu, 
ştia şi Biddy. În teorie, cunoştea fierăria tot atât de bine, 
poate chiar mai bine, decât mine. 

— Tu, Biddy, eşti dintre oamenii care se folosesc de toate 
prilejurile, am spus eu. N-ai avut prea multe prilejuri 
înainte de a fi venit la noi şi uite câte ai învăţat! 

Biddy m-a privit o clipă, apoi a început să coasă mai 
departe. 

— Eu am fost prima ta profesoară, nu-i aşa? întrebă ea, în 
timp ce cosea. 

— Biddy, am strigat eu, înmărmurit. Plângi! 

— Nu, nu plâng, spuse Biddy ridicând ochii şi râzând. Ce 
ţi-a venit? 

Ce-ar fi putut să-mi vină decât că văzusem o lacrimă 
strălucind pe lucrul ei de mână? Am tăcut, gândindu-mă ce 
cal de bătaie fusese biata fată până când mătuşa domnului 
Wopsle se lăsase de prostul obicei de a trăi, de care ar face 
bine să se lase şi alţi oameni. 

Mi-a amintit de condiţiile nenorocite în care trăia în 
prăvălioara aceea jalnică, mi-a amintit de şcoala aceea de 
seară amărâtă şi gălăgioasă, de ceata aceea besmetică de 
copii pe care trebuia să-i tragă şi să-i împingă. Mă gândeam 
că şi în vremurile acelea de tristă amintire, trebuie să fi 
existat la Biddy, în stare de amorţeală, ceea ce înflorea 


acum atât de frumos, căci doar în nemulţumirea şi 
încurcătura mea, mi se păruse firesc să mă îndrept spre ea 
după ajutor. 

Biddy cosea liniştită, fără să mai plângă şi, în timp ceeuo 
priveam şi mă gândeam la toate acestea, mi-a trecut prin 
minte că poate nu-i fusesem destul de recunoscător. Poate 
că fusesem prea rece şi că ar fi trebuit s-o sprijin mai mult 
(deşi nu am întrebuințat chiar cuvântul acesta în gândul 
meu) cu încrederea mea. 

— Da, Biddy, am început eu, după ce mi s-au învârtit toate 
acestea prin minte; tu ai fost prima mea profesoară şi încă 
într-un timp când nu prea ne gândeam că vom sta 
împreună, aşa ca acum, în bucătăria aceasta. 

— Săraca de ea! răspunse Biddy. Atât de puţin se gândea 
Biddy la persoana ei, încât observaţia mea îi aminti de soră- 
mea şi o făcu să se scoale şi să se ducă la ea ca să o aşeze 
mai bine pe scaun; din păcate, e adevărat! 

— Vezi! am spus eu, trebuie să mai stăm de vorbă ca pe 
vremuri şi trebuie să-ţi mai cer sfatul ca înainte. Hai să ne 
plimbăm duminică după-amiază prin ţara mlaştinilor şi să 
stăm de vorbă mai mult. 

Pe soră-mea n-o lăsam niciodată singură acasă; dar, în 
duminica aceea, Joe rămase bucuros cu ea, iar Biddy ieşi 
împreună cu mine la plimbare. Era vară şi vremea era 
frumoasă. După ce am trecut de sat, de biserică şi de cimitir 
şi am ajuns în ţara mlaştinilor, de unde vedeam pânzele 
corăbiilor care pluteau pe fluviu, eu am început, ca de 
obicei, să leg amintirea domnişoarei Havisham şi a Estellei 
de tot ce vedeam. 

Când am ajuns la fluviu, ne-am aşezat pe mal, în timp ce 
apa clipocea la picioarele noastre, făcând liniştea să pară 
mai mare; mă gândeam că locul şi timpul erau potrivite ca 
să-i dezvălui lui Biddy tainele sufletului meu. 

— Biddy, am spus eu, după ce o pusesem să facă legământ 
că n-o să dea taina mea în vileag. Vreau să intru în lumea 
bună. 


— O, eu n-aş vrea, în locul tău! răspunse ea. Nu cred căţi 
s-ar potrivi. 

— Biddy, am spus eu, cam aspru. Am motivele mele. 

— Tu trebuie să ştii mai bine Pip; dar nu crezi că eşti mai 
fericit aşa cum eşti acum? 

— Biddy, am strigat eu nerăbdător, nu sunt deloc fericit 
aşa. Mi-e silă de meseria mea şi de viaţa pe care o duc. De 
când am semnat contractul, nimic nu m-a mulţumit. Nu 
vorbi prostii. 

— Am vorbit prostii? întrebă Biddy, înălţându-şi liniştită 
sprâncenele. 

Îmi pare rău. N-am vrut. Vreau doar să te simţi bine şi să 
fii mulţumit. 

— Bine, dar atunci trebuie să înţelegi o dată pentru 
totdeauna că n-o să fiu şi nici n-o să pot vreodată fi 
mulţumit, ci doar nenorocit. Biddy, dacă n-o să duc o astfel 
de viaţă decât cea pe care o duc acum. 

— Păcat! spuse Biddy, clătinându-şi capul cu tristeţe. 

De fapt şi eu mă gândisem de atâtea ori că e păcat, încât, 
în lupta ciudată pe care o duceam necontenit cu mine 
însumi, eram gata să vărs lacrimi de supărare şi de 
amărăciune, mai ales acum când Biddy a dat grai 
simţământului ei şi al meu. Şi i-am spus că are dreptate şi 
că ştiam şi eu că e păcat, dar că nu puteam face nimic. 

— Dacă aş fi putut să mă statornicesc - i-am spus eu lui 
Biddy, smulgând din pământ iarba scurtă de sub mâna mea, 
aşa cum odată, de mult, îmi smulsesem durerea din păr şi o 
lovisem de zidul fabricii de bere - dacă aş fi putut să mă 
statornicesc şi dacă m-aş simţi măcar pe jumătate legat de 
fierărie cum mă simţeam când eram mic, ştiu că ar fi mult 
mai bine pentru mine. 

Atunci ţie, lui Joe şi mie, nu ne-ar lipsi nimic şi poate că Joe 
şi cu mine am fi tovarăşi, după ce mi-aş termina eu 
ucenicia; şi poate că aş fi demn de apropierea ta şi că, pe 
banca aceasta, ar sta doi oameni cu totul deosebiți. Aş fi fost 
destul de bun pentru tine, Biddy, ia spune-mi! 


Biddy oftă cu ochii la pânzele de pe apele fluviului şi îmi 
răspunse: 

— Da, nu sunt eu prea pretențioasă. 

Nu prea suna măgulitor, dar ştiam că Biddy nu vroia să mă 
jignească. 

— Şi în loc de asta - am spus eu smulgând din nou iarbă şi 
mestecând în gură un fir sau două - vezi ce se întâmplă cu 
mine; sunt nemulţumit şi nu mă simt la locul meu şi, la urma 
urmelor, ce mi-ar fi păsat mie că sunt necioplit şi grosolan, 
dacă nimeni nu mi-ar fi spus-o! 

Biddy îşi întoarse brusc faţa spre mine şi m-a privit mult 
mai pătrunzător decât privise spre vapoare. 

— Nici nu-i adevărat şi nici n-a fost prea politicos din 
partea celui care ţi-a zis-o, spuse ea întorcându-şi din nou 
ochii spre fluviu. Cine a spus aşa? 

Eram buimăcit, fiindcă izbucnisem, fără să-mi dau prea 
bjne seama încotro mă îndreptam. Dar era prea târziu ca să 
mai schimb vorba şi am răspuns: 

— Domnişoara cea frumoasă de la domnişoara Havisham; 
şi-i cea mai frumoasă fiinţă de pe lume şi o admir grozav şi 
aş vrea să intru în lumea bună din pricina ei. După ce am 
făcut această mărturisire nebunească, am început să arunc 
iarba în fluviu, ca şi cum m-aş fi gândit să plec şi eu în urma 
ei. 

— Vrei să intri în lumea bună ca să-i faci în ciudă sau ca să 
o câştigi? mă întrebă Biddy liniştită, după câteva clipe de 
tăcere. 

— Nu ştiu, am răspuns eu posomorât. 

— Pentru că dacă vrei să-i faci în ciudă, urmă Biddy, eu 
cred - dar tu trebuie să ştii mai bine - că mai curând ai 
izbuti dacă nici nu te-ai sinchisi de vorbele ei. Şi dacă vrei s- 
o câştigi, eu cred, dar tu ştii mai bine, că nu merită. 

Tocmai ce mă gândisem şi eu de atâtea ori. Tocmai ce mi 
se părea şi mie atât de limpede în clipa aceea. Dar cum 
puteam eu, un biet flăcău de la ţară, să mă feresc de acea 


contrazicere, căreia îi cad zilnic pradă cei mai buni şi cei 
mai înţelepţi oameni? 

— O fi adevărat tot ce spui tu, i-am răspuns eu lui Biddy, 
dar grozav o admir. 

După ce-am rostit cuvintele acestea, mi-am răsturnat 
capul pe spate, mi-am apucat părul cu amândouă mâinile şi 
am tras zdravăn de el. Ştiam că nebunia mea este atât de 
nelalocul ei, încât aş fi meritat să mă apuc cu mâna de păr 
şi să-mi izbesc capul de pietre, ca pedeapsă pentru că 
aparţinea unui nerod ca mine. 

Biddy era fata cea mai înţeleaptă din lume, aşa că nici nu 
mai încercă să vorbească cu mine. Îşi puse mâinile ei aspre 
de atâta lucru, dar atât de mângâietoare, pe mâinile mele şi 
mi le scoase încetişor din păr. Apoi mă bătu uşurel pe umăr 
ca să mă potolească, în timp ce eu plângeam cu faţa 
înfundată în mâneca hainei, întocmai cum făcusem atunci, 
în curtea fabricii de bere, cu convingerea că cineva sau 
toată lumea - nu ştiu care din două - mă persecuta 
îngrozitor. 

— Mă bucur de un lucru, spuse Biddy, mă bucur că ai avut 
încredere în mine, Pip. Şi mă mai bucur de ceva, anume, că 
poţi fi sigur că voi încerca să păstrez încrederea ta şi s-o 
merit. Dacă prima ta profesoară (Doamne! ce profesoară şi 
câtă nevoie ar mai avea să înveţe şi ea!) ar fi profesoara ta 
şi acum, cred că ştiu ce lecţie ţi-ar da. Dar e o lecţie grea şi 
tu ţi-ai întrecut de mult profesoara, iar acum nu mai are nici 
un rost. Şi, cu un oftat liniştit pe care i-l smulsesem eu, 
Biddy s-a sculat de pe malul fluviului, spunând cu o 
schimbare plăcută în voce: 

— Mergem mai departe sau ne întoarcem acasă? 

— Biddy, am strigat eu, sculându-mă, luând-o de gât şi 
sărutând-o. Am să-ţi spun întotdeauna tot ce gândesc. 

— Până ai să intri în lumea bună, spuse Biddy. 

— Ştii doar că n-o să intru niciodată, aşa că am să-ţi spun 
totul întotdeauna. Nu că aş fi eu în stare să-ţi spun ţie ceva 


nou, pentru că tu ştii tot ce ştiu şi eu, cum ţi-am spus şi mai 
devreme. 

— A! făcu Biddy în şoaptă, cu ochii la pânzele de pe fluviu 
şi apoi repetă cu aceeaşi schimbare în voce ca şi înainte: 

— Mergem mai departe sau ne întoarcem acasă? 

I-am răspuns că aş vrea să mergem mai departe şi am 
pornit, în timp ce după-amiaza de vară se topea în amurgul 
de vară. Era foarte frumos. Am început să mă întreb dacă 
ceea ce făceam acum nu era mai firesc şi mai sănătos decât 
să joc „Sărăceşte-ţi vecinul” la lumina lumânării în odaia cu 
ceasornicele oprite şi să fiu batjocorit de Estella. 

Mă gândeam ce bine ar fi dacă mi-aş scoate-o din cap, 
împreună cu toate celelalte amintiri şi trăznăi şi dacă m-aş 
apuca de muncă, hotărât să fac cu plăcere ceea ce aveam 
de făcut, să mă ţin de lucru şi să duc toate la bun sfârşit. Îmi 
spuneam că dacă, în clipa aceea, s-ar fi aflat Estella alături 
de mine în loc de Biddy, aş fi fost cu siguranţă, nenorocit. 

Eram nevoit să recunosc că într-adevăr aşa s-ar fi 
întâmplat şi îmi spuneam: 

— Pip, mare prost eşti! 

Am vorbit mult în timpul plimbării şi, în tot ce spunea, 
Biddy avea dreptate. Biddy nu jignea niciodată şi nu avea 
toane şi nu era azi una şi mâine alta; ea ar fi simţit durere şi 
nu plăcere, dacă m-ar fi îndurerat; mai curând s-ar fi rănit 
pe ea, decât să mă rănească pe mine. Atunci, cum se făcea 
că nu-mi era mai dragă? 

— Biddy, i-am spus eu, în drum spre casă; tare aş vrea să 
mă lecuieşti. 

— Şi eu aş vrea! spuse Biddy. 

— Dac-aş izbuti numai să mă îndrăgostesc de tine, nu te 
superi că-ţi vorbesc atât de deschis ţie, vechea mea 
prietenă? 

— Nu dragă, nici gând! spuse Biddy. Nu te îngriji de mine. 

— Dac-aş izbuti, vezi asta mi-ar trebui mie. 

— Dar vezi că n-ai să izbuteşti. 


În seara aceea, lucrul acesta nu mi se părea cu neputinţă, 
aşa cum mi s-ar fi părut cu câteva ore mai devreme. Prin 
urmare, i-am spus că nu sunt chiar atât de sigur că nu se va 
întâmpla. Dar Biddy îmi spuse că ea e sigură şi o spuse cu 
hotărâre. În sufletul meu ştiam că are dreptate şi, totuşi, l- 
am luat în nume de rău, că era atât de sigură cu privire la 
acest lucru. 

În apropiere de cimitir, a trebuit să trecem un dig şi să 
urcăm câteva trepte lângă stăvilar. De lângă o portiţă sau 
din păpuriş sau din spatele unei băltoace cu apa stătută şi 
noroiasă, răsări, deodată, Orlick. 

— Sănătate! bombâăni el. Unde vă duceţi? 

— Unde să ne ducem? Acasă. 

— Bine, spuse el. Să mă jupoaie pe mine de viu dacă nu vă 
duceţi acasă? 

Pedeapsa de a fi jupuit de viu era una dintre presupunerile 
lui favorite. Nu prea dădea el nici un înţeles precis acestei 
expresii, după câte ştiu eu, dar o întrebuința, ca şi aşa-zisul 
lui nume de botez, ca o insultă adusă omenirii şi ca să 
sugereze oamenilor ceva foarte neplăcut. Când eram mic, 
aveam credinţa că dacă Orlick m-ar jupui vreodată pe mine, 
ar face-o cu un cârlig ascuţit şi bine răsucit. 

Biddy nu vroia ca Orlick să vină cu noi şi îmi spuse în 
şoaptă: 

— Să nu vină cu noi, nu pot să-l sufăr. 

Cum nici eu nu-l puteam suferi, mi-am îngăduit să-i spun 
că-i mulţumim dar că nu-i nevoie să ne însoţească. El primi 
această informaţie cu un hohot de râs, care îl făcu aproape 
să cadă pe spate, apoi porni bălăbănindu-se, umblând la o 
distanţă mică în urma noastră. 

Eram curios să ştiu dacă Biddy bănuia că Orlick era 
amestecat în încercarea de asasinat, despre care soră-mea 
nu fusese în stare să ne dea nici o lămurire şi am întrebat-o 
de ce nu poate să-l sufere. 

— O! răspunse ea, uitându-se în urmă la Orlick, care venea 
bălăbânindu-se, fiindcă mi-e teamă că mă place. 


— Ţi-a spus el vreodată? am întrebat eu indignat. 

— Nu. Spuse Biddy, uitându-se din nou în urmă, dar de 
câte ori dă cu ochii de mine, începe să ţopăie în faţa mea. 

Oricât de nouă şi de ciudată mi se părea această dovadă 
de dragoste nu am pus nici o clipă la îndoială exactitatea 
interpretării. 

Eram foarte înfierbântat de vestea că Orlick îndrăznea să 
admire pe Biddy, atât de înfierbântat de parcă aş fi fost eu 
insultat. 

— Dar pe tine nu te supără, nu-i aşa? întrebă Biddy 
liniştită. 

— Nu, nu mă supără, doar că nu-mi place. 

— Nici mie, spuse Biddy. Dar nici asta nu te supără. 

— Sigur, am spus eu, dar să ştii că aş avea o părere foarte 
proastă despre tine Biddy, dacă ar ţopăi cu încuviințarea ta. 
Din seara aceea, eram mereu cu ochii la Orlick şi, de câte 

ori împrejurările se arătau favorabile pentru ţopăiala lui, 
mă aşezam în faţa lui, ca să-i stric demonstraţia. Orlick 
prinsese rădăcini în casa lui Joe, din cauza gustului 
neaşteptat al surorii mele pentru el, altfel aş fi încercat să-l 
scot din casa noastră. El înţelesese foarte bine gândurile 
mele şi le răspunsese în consecinţă, după cum am avut 
prilejul să aflu mai târziu. 

Şi pentru că mintea mea nu era destul de tulburată, eu i- 
am mărit tulburarea de mii de ori, deoarece în anumite 
stări sufleteşti şi anotimpuri, îmi apărea limpede că Biddy 
era de nenumărate ori mai bună decât Estella şi că viaţa 
simplă de muncă cinstită pentru care mă născusem nu avea 
de ce să mă ruşineze, căci îmi dădea mijloacele de a fi 
fericit şi de a mă respecta pe mine însumi. 

În zilele acelea, eram sigur că înstrăinarea mea de dragul 
meu Joe şi de fierărie trecuse şi că eram pe calea cea bună 
care mă ducea spre tovărăşia lui Joe şi spre viaţa cu Biddy, 
când, deodată, mă fulgera câte o amintire tulburătoare din 
timpul când mă duceam la domnişoara Havisham, o 


amintire care venea ca o săgeată pustiitoare şi-mi răscolea 
toate gândurile. 

Durează mult până să-ţi aduni gândurile răscolite şi, 
adeseori, după ce le adunam cu trudă, îmi trăznea deodată 
prin minte că poate domnişoara Havisham va avea grijă de 
soarta mea, după ce-mi voi sfârşi ucenicia. 

Dacă ucenicia mea s-ar fi terminat atunci, cred că tot atât 
de nedumerit aş fi fost. Dar ea nu s-a terminat niciodată, 
căci o aştepta un sfârşit timpuriu, după cum vreau să vă 
povestesc. 

Chapter 18 

Era într-o duminică seara, în anul al patrulea al uceniciei 
mele la Joe. 

La „Barcagiii Veseli”, un grup de oameni stătea în jurul 
focului şi asculta cu luare aminte cum citea domnul Wopsle 
ziarul cu glas tare. Printre ei eram şi eu. 

Avusese loc o crimă despre care se vorbea mult şi domnul 
Wopsle era cufundat în sânge până peste ochi. Se desfăta 
de fiecare adjectiv înfiorător din descrierea crimei şi se 
confunda cu fiecare martor din timpul instrucției. Gemea 
slab: „Sunt pierdut”, ca victima şi urla cu cruzime: „[i-arăt 
eu ţie”, ca ucigaşul. 

Dădea declaraţia medicului, imitându-l în bătaie de joc pe 
doctorul satului; fluiera şi se clătina ca bătrânul paznic de 
la barieră, care auzise lovitura şi făcea pe paraliticul în aşa 
hal, încât începeai să te îndoieşti dacă martorul era întreg 
la minte. În mâinile lui Wopsle, judecătorul de instrucţie 
devenea un adevărat Timon din Atena; grefierul, un 
adevărat Coriolan. Îi plăcea grozav să ne citească şi nouă 
ne plăcea să ascultăm şi ne simţeam nespus de bine. În 
această stare sufletească atât de plăcută, ajunserăm şi la 
verdictul de omor premeditat. 

De-abia atunci, am dat cu ochii de un domn, care se 
sprijinea cu coatele de spătarul unei bănci din faţa mea şi 
privea. Avea o privire dispreţuitoare şi îşi muşca partea 


laterală a degetului arătător, în timp ce am observat 
oamenii. 

— Bine, îi spuse străinul domnului Wopsle, după ce aceasta 
sfârşi cu cititul. Le-ai potrivit toate după placul dumitale, 
nici nu mă îndoiesc! 

Toţi oamenii tresăriră şi ridicară ochii, ca şi cum ar fi văzut 
pe ucigaş. 

El privea pe toţi cu ochii lui reci şi batjocoritori. 

— Vinovat sigur? spuse el. la spune. Hai! 

— Domnule, răspunse domnul Wopsle. Fără să fi avut 
cinstea de a vă cunoaşte, spun: vinovat. La aceste vorbe, am 
prins cu toţii curaj şi am încuviinţat cu un murmur. 

— Ştiam eu că ai să zici aşa, spuse străinul. Ştiam. Ţi-am şi 
spus. Dar acum îţi pun o întrebare. Ştii, oare, că în Anglia 
legea presupune că orice om e nevinovat, până când se 
dovedeşte că e vinovat? 

— Domnule, începu domnul Wopsle, eu, ca englez... 

— Lasă, spuse străinul, muşcându-şi arătătorul cu ochii la 
Wopsle. Nu te feri de întrebare. Sau ştii sau nu ştii. Care din 
două? 

Stătea cu capul şi cu trupul aplecat într-o parte, întrebător 
şi ameninţător şi îşi îndreptă degetul spre domnul Wopsle, 
ca şi cum ar fi vrut să-l arate oamenilor, înainte de a-l 
muşca din nou. 

— Ei? făcu el. Ştii sau nu ştii? 

— Sigur că ştiu, răspunse domnul Wopsle. 

— Sigur că ştii. Atunci de ce n-ai spus aceasta de la 
început? Acum să te mai întreb ceva, spuse el, luându-l în 
primire pe domnul Wopsle, ca şi cum ar fi avut vreun drept 
asupra lui. Ştii că niciunuia dintre martori nu i s-a luat 
interogatoriul contradictoriu? 

Domnul Wopsle începu: 

— Pot doar să spun... dar străinul îi tăie vorba: 

— Ce? Nu vrei să-mi răspunzi la întrebare, da sau nu? Stai 
să te mai întreb. Şi îşi îndreptă din nou degetul spre el. Fii 
atent. Îţi dai sau nu-ţi dai seama că niciunuia dintre martori 


nu i s-a luat interogatoriul contradictoriu? Vreau numai un 
cuvânt de la dumneata: da sau nu? 

Domnul Wopsle şovăi şi noi am început să ne facem o 
părere cam proastă despre el. 

— Hai! spuse străinul. Te ajut eu. Nu meriţi ajutor, dar te 
ajut. Uită-te la ziarul pe care-l ţii în mână. Ce ziar e? 

— Ce ziar e? repetă domnul Wopsle, uitându-se la ziar cu o 
privire pierdută. 

— Este, urmă străinul cu glasul lui batjocoritor şi bănuitor, 
este ziarul din care citeai adineaori. Aşa e? 

— Sigur. 

— Sigur. Acum uită-te la ziar şi spune-mi dacă e scris acolo 
desluşit cum că inculpatul a declarat că sfătuitorii lui legali 
i-au spus să-şi rezerve, pentru mai târziu, apărarea? 

— Citesc şi eu acum, se apără domnul Wopsle. 

— Nu interesează ce citeşti acum, domnule, nu te întreb 
ce citeşti acum. 

Poţi să citeşti şi Tatăl nostru de-a-ndăratelea, dacă vrei şi 
poate că ai şi făcut-o până acum. Apucă-te de ziar. Nu, nu, 
jos, jos, (am început cu toţii să vedem că domnul Wopsle 
încearcă să scape). Ei, ai găsit? 

— Da, aici e, spuse domnul Wopsle. 

— Acum aruncă-ţi ochii pe locul acela şi spune-ne dacă nu 
scrie lămurit cum că inculpatul a declarat că sfătuitorii lui 
legali i-au spus să-şi rezerve, pentru mai târziu, apărarea? 

Domnul Wopsle răspunse: 

— Nu scrie chiar cu cuvintele acestea. 

— Nu cu cuvintele acestea? repetă domnul cu asprime. 
Dar înţelesul e acelaşi? 

— Da, spuse domnul Wopsle. 

— Da, repetă străinul, uitându-se în jurul lui, la ceilalţi 
oameni, cu mâna dreaptă întinsă către martorul Wopsle. Şi 
acum vă întreb pe voi, ce părere aveţi despre cugetul unui 
om, care, după ce a citit ziarul, poate să mai pună capul pe 
pernă şi să doarmă liniştit, când a dat numele de criminal 
unui semen de al său, care n-a fost încă audiat? 


Am început cu toţii să bănuim că domnul Wopsle nu era 
chiar omul pe care-l crezusem noi şi să vedem că-şi dă 
arama pe faţă. 

— Şi acest om, nu uitaţi, urmă străinul, aruncându-şi 
degetul cu putere înspre domnul Wopsle, acest om ar putea 
să fie jurat în procesul acesta; şi după ce se va fi făcut astfel 
de râs, se va întoarce în sânul familiei şi va dormi liniştit, 
deşi ajurat că va judeca cu cinste litigiul dintre Majestatea 
Sa Regele şi prizonierul de pe banca acuzaților şi că va da o 
sentinţă dreaptă, aşa să-i ajute Dumnezeu! 

Eram cu toţii convinşi că nenorocitul de Wopsle mersese 
prea departe şi că ar face mai bine să se oprească cât mai 
era timp. 

Străinul părăsi locul din spatele băncii, cu un aer de 
autoritate netăgăduită şi cu mişcări care te făceau să crezi 
că, dacă ar fi vrut, ar fi putut da în vileag taine neştiute 
despre fiecare om în parte; şi-a făcut loc în spaţiul dintre 
cele două bănci şi rămase în picioare în faţa focului, cu 
mâna stângă în buzunar şi mişcându-şi arătătorul mâinii 
drepte. 

— După anumite informaţii pe care le-am primit, spuse el 
uitându-se la noi, care tremuram în faţa lui, sunt îndreptăţit 
să cred că printre voi se află un fierar cu numele de Joseph 
sau Joe Gargery. Care-i omul acela? 

— Aici e omul! spuse Joe. 

Străinul îi făcu semn să-şi părăsească locul şi Joe se sculă. 

— Ai un ucenic, urmă străinul, cunoscut sub numele de 
Pip. E aici? 

— Aici sunt! am strigat eu. 

Străinul nu m-a recunoscut dar eu ştiam că e domnul pe 
care-l întâlnisem pe scară, când m-am dus a doua oară la 
domnişoara Havisham. L-am recunoscut din clipa în care l- 
am văzut sprijinit pe spătarul băncii şi acum, când stăteam 
în faţa lui, simţeam mâna lui pe umărul meu şi revedeam cu 
de-amănuntul capul lui mare, obrazul negricios, ochii 
înfundaţi, sprâncenele negre şi stufoase, lanţul mare al 


ceasului, punctele negre din locul bărbiei şi al mustăţilor şi 
adulmecam mirosul de săpun parfumat pe care-l împrăştia 
mâna lui mare. 

— Vreau să stau de vorbă cu voi doi, într-un loc mai retras, 
spuse el, după ce avusese răgaz să mă măsoare mai bine. O 
să dureze mai mult. Poate că ar fi mai bine să ne ducem 
acasă la dumneata. N-aş vrea să vă spun ce am de spus încă 
de aici; pe urmă o să împărţiţi prietenilor voştri atât cât 
credeţi de cuviinţă. Nu mă priveşte. 

În mijlocul unei tăceri mirate, am ieşit toţi trei de la 
„Barcagiii Veseli” şi tot într-o tăcere mirată, ne-am 
îndreptat spre casă. În timpul drumului, străinul îmi arunca 
din când în când câte o privire, alteori îşi muşca degetul. 
Joe îşi făcu socoteala că ocazia va fi solemnă şi 
ceremonioasă şi porni înainte ca să deschidă uşa de la 
intrare. Discuţia noastră a avut loc în salonaşul de musafiri, 
slab luminat de o singură lumânare. 

Mai întâi, străinul se aşeză la masă, trase lumânarea spre 
el şi se uită în carnetul lui, la nişte socoteli. Apoi puse la o 
parte carnetul, împinse lumânarea şi se uită la Joe şi la 
mine, care stăteam în întuneric, ca să ne deosebească unul 
de altul. 

— Numele meu, începu el, este Jaggers şi sunt avocat la 
Londra. Sunt destul de cunoscut. Am o treabă foarte 
ciudată de tratat cu voi şi vă spun de la început că nu vin 
din partea mea. Dacă mi s-ar fi cerut părerea, n-aş fi fost azi 
aici. Dar nu mi s-a cerut şi, prin urmare, mă vedeţi aici. Fac 
ceea ce am de făcut în calitate de agent de încredere al 
altuia. Nici mai mult, nici mai puţin. 

Fiindcă nu putea să ne vadă prea bine din locul acela, se 
sculă, îşi aruncă un picior peste spătarul scaunului şi 
rămase aşa, cu un picior pe scaun şi cu celălalt pe pământ. 

— Joseph Gargery, am însărcinarea de a te scăpa de 
flăcăul acesta, ucenicul tău. Te-ai împotrivi să anulezi 
contractul, la cererea lui, spre binele lui? N-ai cere nimic 
pentru aceasta? 


— Să mă ferească Dumnezeu să cer ceva pentru a nu sta 
în calea lui Pip, spuse Joe holbându-şi ochii. 

— E foarte pios să spui: să mă ferească Dumnezeu, dar nu 
aceasta interesează acum, răspunse domnul Jaggers. 
Întrebarea este: ceri ceva? 

— Răspunsul meu este, spuse Joe sever, nu. 

Mi se părea că domnul Jaggers se uită la Joe, ca şi cum l-ar 
fi socotit nebun. Dar eram prea zăpăcit de o curiozitate 
care îmi tăia răsuflarea şi de mirare, ca să fiu sigur. 

— Foarte bine, spuse domnul Jaggers. Să ţii minte vorbele 
dumitale şi să nu încerci să le întorci. 

— Cine vrea să întoarcă vorba? spuse Joe. 

— Nu spun că vrea cineva. Ai un câine păzitor? 

— Da, am un câine păzitor. 

— Să nu uiţi că lăudăroşenia e un bun câine păzitor dar ca 
un cleşte te aperi mai bine. Să nu uiţi aceasta, te rog, 
repetă domnul Jaggers închizând ochii şi dând din cap spre 
Joe, ca şi cum i-ar fi iertat vreun păcat. Acum să ne 
întoarcem la flăcăul acesta. Ceea ce trebuie să-ţi spun este 
că-l aşteaptă speranţe mari. 

Joe şi cu mine am făcut ochi mari şi ne-am uitat unul la 
altul. 

— Sunt însărcinat să-i comunic, spuse domnul Jaggers, 
arătând cu degetul într-o parte, spre mine, că va intra în 
posesia unei averi frumuşele. Mai departe, că este dorinţa 
posesorului de astăzi al acestei averi ca băiatul să fie scos 
numaidecât din viaţa pe care o duce şi din locul acesta şi să 
fie educat pentru a deveni un gentleman, cu alte cuvinte să 
fie educat ca un tânăr cu mari speranţe de viitor. 

Visul mi se împlinea. Închipuirea mea nebună era depăşită 
de realitatea vie; domnişoara Havisham vroia să-mi 
pregătească un viitor măreț. 

— Acum, domnule Pip, urmă avocatul, îţi spun dumitale ce 
mai am de spus. Trebuie, mai întâi, să ştii că este dorinţa 
persoanei de la care deţin aceste instrucţiuni să porţi 
întotdeauna numele de Pip. Nădăjduiesc că n-ai să socoteşti 


această condiţie uşoară ca o piedică în calea speranţelor 
mari, care te aşteaptă. 

Dar, dacă ai ceva de spus, spune acum. 

Inima-mi bătea atât de repede şi urechile îmi vâjâiau aşa 
de tare, încât cu greu am izbutit să bâiguiesc că n-aveam 
nimic de spus. 

— Cred şi eu! Acum trebuie să înţelegi, domnule Pip, că 
numele mărinimosului dumitale binefăcător va rămâne o 
taină, până când persoana de care vorbesc va crede de 
cuviinţă să-l dezvăluie. Sunt împuternicit să-ţi spun că 
persoana aceasta are de gând să ţi-l dezvăluie ea cea dintâi, 
prin viu grai. Când şi unde va fi dus la îndeplinire acest 
gând, nu pot spune; nimeni nu poate spune. Poate, peste 
mulţi ani. Dar, trebuie să înţelegi bine că îţi este oprit să 
faci orice cercetare sau să pomeneşti vreun cuvânt cât de 
depărtat despre orice persoană, ca fiind persoana dumitale, 
păstreaz-o pentru dumneata. Nu interesează care sunt 
pricinile acestei oprelişti. S-ar putea să fie pricini puternice 
şi grave şi s-ar putea să nu fie decât o toană. 

Aceasta nu-i treaba dumitale să cercetezi. Acestea sunt 
condiţiile. Primirea acestor condiţii de către dumneata şi 
făgăduiala că ai să le urmezi sunt singurele lucruri cu care 
mai sunt însărcinat de persoana de la care am primit 
instrucţiuni şi pentru care nu sunt în nici un fel 
răspunzător. De la această persoană, vin speranţele mari de 
care ţi-am vorbit şi taina aceasta n-o ştie decât ea şi cu 
mine. Încă o dată, condiţiile nu sunt atât de grele încât să 
fie o piedică în înaintarea dumitale, dar dacă ai ceva de 
spus, spune acum. Vorbeşte! Şi din nou am bâiguit cu mare 
greutate că n-aveam nimic de spus. 

— Cred şi eu! Şi acum, domnule Pip, am terminat cu 
condiţiile. Cu toate că îmi spunea domnule Pip şi începuse 
să se apropie de mine, tot nu se lepădase de aerul lui 
bănuitor şi ameninţător; şi chiar şi acum închidea uneori 
ochii şi îşi îndrepta degetul spre mine, în timp ce vorbea, ca 


şi cum ar fi vrut să spună că putea să dezvăluie tot felul de 
lucruri dezonorante despre mine, dacă vroia. 

Ajungeam acum la nişte amănunte de administraţie. 
Trebuie să ştii că, deşi între buinţez cuvântul de „speranţe” 
atât de des, nu eşti înzestrat numai cu speranţe. 

În mâna mea se află, acum, o sumă de bani care va ajunge 
din belşug pentru educaţia şi întreţinerea dumitale. Te rog 
să mă socoteşti administratorul averii dumitale. Nu, nu, 
făcu el - fiindcă aveam de gând să-i mulţumesc; îţi spun de 
la început că sunt plătit pentru serviciile pe care le fac, 
altfel nici nu le-aş face. 

S-a găsit de cuviinţă că trebuie să primeşti o educaţie mai 
bună în conformitate cu noua dumitale situaţie şi s-a socotit 
că probabil vei crede necesar şi important să te bucuri 
numaidecât de aceste foloase. 

I-am spus că din totdeauna le dorisem. 

— Nu are importanţă ce ai dorit dumneata întotdeauna, 
domnule Pip, răspunse el. Să nu ne depărtăm de subiect. 
Dacă le doreşti acum, ajunge. Mi-ai răspuns că eşti gata să 
intri sub protecţia unui tutore numaidecât? Aşa ai spus? 

Am bâlbâit că da. 

— Bine. Acum trebuie să mă interesez de gusturile 
dumitale. Nu cred că aşa trebuie, bagă de seamă, dar aşa 
am fost însărcinat să fac. Ai auzit vreodată vorbindu-se de 
vreo persoană, pe care ai prefera-o alteia? 

Nu auzisem niciodată de nici un tutore în afară de Biddy şi 
de mătuşa domnului Wopsle, aşa că i-am dat un răspuns 
negativ. 

— Există o persoană, despre care am cunoştinţă şi care 
cred că ar fi potrivită pentru scopul nostru, spuse domnul 
Jaggers. Totuşi, nu ţi-o recomand, bagă de seamă, căci eu 
nu recomand niciodată pe nimeni. Domnul de care vobesc 
este domnul Matthew Pocket. 

A! Am prins numaidecât numele. Ruda domnişoarei 
Havisham. Domnul Matthew despre care vorbeau domnul şi 
doamna Camilla. Matthew, al cărui loc trebuia să fie la 


căpătâiul domnişoarei Havisham, când ea va fi întinsă în 
rochia ei de mirească, pe masa de nuntă. 

— Cunoşti acest nume? întrebă domnul Jaggers, uitându- 
se pătrunzător la mine şi închizând ochii, în timp ce aştepta 
răspunsul. 

I-am răspuns că auzisem de numele acela. 

— O! spuse el. Ai auzit! întrebarea e ce părere ai? l-am 
spus sau am încercat să-i spun că îi eram foarte îndatorat 
pentru recomandare... 

— Nu, dragul meu! mi-a tăiat el vorba, clătinând foarte rar 
din capul lui mare. Mai târziu, reculege-te! 

Fără să mă reculeg, i-am spus din nou că îi eram foarte 
îndatorat pentru recomandare... 

— Nu, dragul meu! mi-a tăiat el vorba din nou, clătinând 
din cap, încruntându-se şi zâmbind în acelaşi timp. 
Recomandare nu e cuvântul potrivit, domnule Pip. Încearcă 
alt cuvânt. 

M-am îndreptat şi am spus că îi eram foarte îndatorat 
fiindcă pomenise de domnul Matthew Pocket... 

— Aşa! strigă domnul Jaggers. 

Şi eu am adăugat că aş fi bucuros să-l am pe acest domn 
drept tutore. 

— Bine. Ai să-l încerci chiar la el acasă. Totul va fi pregătit 
şi-l vei vedea mai întâi pe fiul lui, de îndată ce vei sosi la 
Londra. Când vrei să vii la Londra? 

Eu am răspuns, cu ochii la Joe, care privea în gol, 
nemişcat, că pot veni numaidecât. 

— Mai întâi, spuse domnul Jaggers, ar trebui să-ţi faci 
nişte haine noi, dar nu haine de lucru. Să zicem că de azi 
într-o săptămână. Ai nevoie de bani. 

Să-ţi las douăzeci de lire? 

Scoase cu răceală un portofel lung din buzunar, numără 
banii pe masă şi-i împinse spre mine. De-abia acum îşi 
ridicase pilonii de pe scaun. Şedea călare pe un scaun, când 
îmi împinse banii şi legăna portofelul, cu ochii la Joe. 

— Ei, Joseph Gargery? Ai amuţit? 


— Am amuţit! spuse Joe cu hotărâre. 

— Ne-am înţeles. Nu vrei nimic pentru dumneata. Nu uiţi? 

— Ne-am înţeles, spuse Joe. Şi înţeles rămâne. Şi 
totdeauna să fie aşa. 

— Dar ce-ai spune, l-a întrerupt domnul Jaggers, legănând 
portofelul, ce-ai spune dacă aş fi primit instrucţiuni să-ţi 
dau ceva drept despăgubire? 

— Despăgubire pentru ce? întrebă Joe. 

— Pentru că te lipseşti de serviciile lui. 

Joe puse mâna pe umărul meu cu o atingere uşoară de 
femeie. De atunci m-am gândit adeseori la el, la amestecul 
acela de putere şi de duioşie care exista în el, ca la un 
ciocan cu aburi, care poate strivi un om sau poate atinge o 
coajă de ou fără s-o spargă. 

— Cu dragă inimă, spuse Joe, îl las pe Pip să plece din viciu 
şi să meargă pe drumul care duce la cinste şi avere. Dar 
crezi dumneata că banii mă pot despăgubi de pierderea 
copilului, care venea la mine în fierărie şi mi-era cel mai 
bun prieten? 

O, dragul de Joe, pe care eram atât de bucuros să-l 
părăsesc şi faţă de care am fost atât de nerecunoscător, te 
văd şi acum acoperindu-ţi ochii cu braţele tale 
muşchiuloase de fierar; te văd şi acum gâfâind şi-ţi aud 
glasul stins. 

Bunul, dragul, credinciosul meu Joe, simt şi acum tremurul 
drăgăstos al mâinii tale pe braţul meu, atât de solemn de 
parcă ar fi fâlfâitul unei aripi de înger. 

Eu l-am încurajat pe Joe. Eram pierdut în labirintul celor 
care mă aşteptau şi nu eram în stare să mă întorc pe 
drumul lăturalnic pe care-l făcusem împreună. L-am rugat 
să se mângâie cu gândul că fusesem cei mai buni prieteni 
(cum zicea el) şi că vom fi mereu aşa (cum ziceam eu). Joe 
îşi frecă ochii cu încheietura mâinii lui libere, ca şi cum ar fi 
vrut să şi-i scobească şi nu mai scoase nici o vorbă. 

Domnul Jaggers se uita la toate acestea ca un om carea 
recunoscut în Joe pe nebunul satului şi în mine pe 


îngrijitorul lui. După aceea, spuse, cântărind în mână 
portofelul, pe care acum nu-l mai legăna: 

— Ei, Joseph Gargery, te previn că aceasta-i ultima oară. 
Nu umbla cu fofârlica cu mine. Dacă ai de gând să primeşti 
darul pe care am însărcinarea să ţi-l dau, vorbeşte şi al tău 
este. Dacă, dimpotrivă, ai de gând... Aici, spre marea mea 
uluire, a fost oprit de Joe, care se repezi deodată la el cu 
gânduri foarte războinice. 

— Am de gând să-ţi spun, ţipă Joe, că dacă vii în casa mea 
ca să mă încolţeşti şi să mă cicăleşti, poţi să ieşi afară. Şi, 
că, daca eşti bărbat, atunci poţi să stai mai departe! Şi dacă 
spun eu o vorbă aşa rămâne, să ştiu de bine că mă omoară 
cineva! Îl trăsei pe Joe deoparte şi, într-o clipă, el se 
îmblânzi, spunându-mi mie, de data aceasta cu glas 
îndatoritor, ca un avertisment politicos şi puţin dojenitor 
către toţi pe care i-ar putea interesa această chestiune, că 
nu voia să fie încolţit şi cicălit în casa lui. 

În timpul izbucnirii lui Joe, domnul Jaggers se sculase şi se 
apropiase cu spatele de uşă. Fără să arate nici cea mai mică 
pornire de a se întoarce în odaie, făcu urările de bun rămas 
de la uşă, cam în felul următor: 

— Dragă domnule Pip, cred că, cu cât vei părăsi această 
casă mai curând - având în vedere că vrei să devii un 
gentleman - cu atât mai bine. Rămâne să ne întâlnim de azi 
într-o săptămână şi, între timp, îţi voi trimite adresa mea. 

Poţi să iei brişcă de la oficiul de trăsuri din Londra şi ea o 
să te ducă chiar până la mine. Trebuie să înţelegi că nu am 
nici un fel de părere cu privire la sarcina pe care o 
îndeplinesc. Sunt plătit pentru aceasta şi, deci, am preluat 
sarcina. 

Trebuie neapărat să înţelegi aceasta. Neapărat! 

Îşi îndreptă degetul spre noi şi cred că ar fi vorbit mai 
departe, dar i se păru că Joe este primejdios şi plecă. 

Îmi trecu prin minte un gând care mă făcu să alerg după 
el până la „Barcagiii Veseli”, unde îl aştepta o trăsură cu 
ora. 


— lertaţi-mă, vă rog, domnule Jaggers. 

— Ei! făcu el, întorcându-se. Ce s-a întâmplat? 

— Vreau să fac numai ce e bine şi să vă urmez sfaturile, 
aşa că m-am gândit că ar fi mai bine să vă întreb. Aţi avea 
ceva împotrivă dacă mi-aş lua rămas bun de la oamenii din 
ţinut pe care-i cunosc? 

— Nu, spuse el, privindu-mă ca şi cum i-ar fi venit greu să 
mă înţeleagă. 

— Nu numai din sat, ci şi din partea de sus a oraşului. 

— Nu, spuse el. N-am nimic împotrivă. 

I-am mulţumit din nou şi am alergat înapoi spre casă. 

Joe încuiase uşa de la intrare, părăsise salonaşul şi acum 
şedea lângă focul din bucătărie, cu câte o palmă pe fiecare 
genunchi, privind ţintă la tăciunii aprinşi. M-am aşezat şi eu 
în faţa focului, cu ochii la tăciuni şi mult timp nimeni nu 
vorbi nimic. 

Soră-mea şedea pe scaunul cu perne din colţ şi Biddy 
lucra în faţa focului, iar Joe şedea alături de Biddy şi eu 
alături de Joe, chiar în faţa surorii mele. Cu cât mă uitam 
mai mult la tăciuni, cu atât mai greu îmi venea să mă uit la 
Joe; cu cât tăcerea ţinea mai mult, cu atât mai greu îmi 
venea să vorbesc. 

În cele din urmă am izbucnit: 

— Joe, i-ai spus lui Biddy? 

— Nu, Pip, răspunse Joe, tot cu ochii la foc şi ţinându-şi 
bine genunchii cu mâinile, ca şi cum ar fi aflat că vor s-o 
pornească la plimbare; te-am aşteptat pe tine, Pip. 

— Aş vrea mai bine să-i spui tu, Joe. 

— Pip e un domn cu un viitor mare în faţa lui, spuse Joe, şi 
Dumnezeu să-i ajute! 

Biddy scăpă lucrul din mână şi se uită la mine. Joe îşi ţinea 
genunchii şi se uita şi el la mine. Eu mă uitam la amândoi. 
După câteva clipe de tăcere, m-au felicitat. Dar era o umbră 
de tristeţe în felicitările lor, pe care eu o simţeam. 

Am luat asupra mea să-i fac cunoscută lui Biddy, (şi prin 
Biddy lui Joe) obligaţia solemnă, care privea şi pe prietenii 


mei, de a nu şti nimic şi de a nu spune nimic despre 
făuritorul norocului meu. 

Va ieşi totul la iveală, când va veni timpul, dar până atunci 
nu trebuia să afle nimeni altceva decât că mă aşteptau 
speranţe mari din partea unui binefăcător necunoscut. 
Biddy dădu gânditoare din cap, cu ochii la foc şi începu să 
lucreze din nou, spunând că va avea grijă să se întâmple 
aşa şi Joe, care tot îşi mai ţinea genunchii cu mâinile, spuse 
şi el: 

— Sigur, sigur, şi eu o să am grijă ca şi ea, Pip, şi apoi mă 
felicitară din nou, arătându-se nespus de uimiţi la gândul că 
voi fi un gentleman, ceea ce mie nu prea îmi plăcea. 

După aceea, Biddy îşi dădu toată osteneala ca s-o facă pe 
soră-mea să înţeleagă ce se întâmplase. Soră-mea râdea şi 
dădea mereu din cap, ba chiar repetă după Biddy cuvintele 
„Pip” şi „avere”. Dar mă îndoiesc că aceste cuvinte 
însemnau pentru ea mai mult decât un argument electoral. 
Şi mi-e greu să-mi închipui o minte mai întunecată decât 
era mintea ei pe atunci. 

N-aş fi crezut niciodată că se va întâmpla aşa, dacă nu aş fi 
trecut prin toate acestea, dar, în timp ce Joe şi Biddy îşi 
recâştigau veselia, eu eram din ce în ce mai mohorât. N-aş 
putea spune că eram nemulţumit de soarta mea; dar poate, 
cine ştie, eram, fără să-mi dau seama, nemulţumit de mine 
însumi. 

Atât ştiu că stăteam cu cotul sprijinit de genunchi şi cu faţa 
în palme, privind focul, în timp ce ei vorbeau despre 
plecarea mea, despre ce vor face fără mine şi despre alte 
lucruri de felul acesta. Şi, de câte ori întâlneam privirea nu 
prea veselă a vreunuia dintre ei (şi se uitau mereu la mine, 
mai ales Biddy) mă simţeam jignit, ca şi cum aş fi citit 
neîncredere în ochii lor. Cu toate că, Dumnezeu mi-e 
martor, n-au rostit nici o vorbă şi n-au făcut nici un gest de 
neîncredere. 

În vremea aceea, aveam obiceiul să mă scol de pe scaun în 
fiecare seară şi să mă uit afară, prin uşă; căci uşa bucătăriei 


noastre dădea de-a dreptul afară, în noapte, şi, în serile de 
vară, stătea deschisă ca să intre aerul înăuntru. Stelele 
către care îmi înălţăm ochii mi se păreau neînsemnate şi 
umile, căci îşi aruncau privirile asupra lucrurilor simple, în 
mijlocul cărora îmi petreceam eu viaţa. 

— Sâmbătă seara, am spus, când ne-am aşezat la masa 
noastră deseară alcătuită din pâine, brânză şi bere; încă 
cinci zile şi o să fiu în ajun de plecare! 

Or să treacă repede. 

— Da, Pip, spuse Joe şi glasul lui, care ieşea din cana cu 
bere, suna a gol. Or să treacă repede zilele astea. 

— Or să treacă repede, repetă Biddy. 

— Ştii, Joe, m-am gândit că luni, când mă duc la oraş 
pentru hainele cele noi, să-i spun croitorului că vin să le 
îmbrac la el sau să mi le trimită la domnul Pumblechook. N- 
ar fi plăcut să se holbeze lumea din sat la mine. 

— Poate că domnul şi doamna Hubble ar vrea să te vadă 
cum arăţi îmbrăcat ca un domnişor, Pip, spuse Joe, tăindu-şi 
sânguincios o bucată de pâine şi una de brânză, în palma 
mâinii stângi şi uitându-se la mâncarea mea neatinsă, ca şi 
cum s-ar fi gândit la vremurile când ne luam la întrecere cu 
feliile de pâine. 

— Poate şi Wopsle. Şi poate că şi oamenilor de la 
„Barcagiii Veseli” le-ar face bucurie. 

— Vezi, tocmai asta nu vreau, Joe. O să facă atâta tărăboi, 
un tărăboi grosolan şi nu pot să sufăr asta. 

— Sigur, Pip! spuse Joe. Dacă nu poţi să suferi... 

Biddy mă întrebă, în timp ce ţinea farfuria surorii mele: 92 

— Te-ai gândit că ar trebui să te vedem şi noi: domnul 
Gargery, soră-ta şi cu mine? O să te vedem şi noi, nu-i aşa? 

— Biddy, am răspuns eu cam plictisit; eşti prea iute, nici nu 
poate omul să se ţină la pas cu tine. 

— Totdeauna a fost iute, observă Joe. 

— Dac-ai mai fi aşteptat o clipă, ai fi auzit că, într-o seară, 
cred că în ajunul plecării, vreau să aduc hainele aici, într-o 
legătură. 


Biddy tăcu. Am iertat-o cu mărinimie şi, puţin după aceea, 
i-am dat bună seara ei şi lui Joe şi m-am dus să mă culc. 

Când am intrat în odaie, m-am aşezat şi am privit-o 
îndelung, ca pe o odăiţă sărăcăcioasă, de care aveam să mă 
despart curând pentru totdeauna, spre a mă înălța spre o 
altă lume. Odăiţa era plină de amintiri proaspete şi mintea 
mi-era din nou sfâşiată între odaia aceasta şi cele cu mult 
mai frumoase spre care mă îndreptam, aşa cum era 
odinioară sfâşiată între fierărie şi casa domnişoarei 
Havisham, între Biddy şi Estella. 

Soarele dogorâse toată ziua pe acoperişul mansardei mele 
şi odaia era încinsă. Am deschis fereastra şi m-am uitat 
afară; Joe tocmai ieşise pe uşa întunecată de dedesubt şi se 
răcorea plimbându-se; apoi am văzut-o pe Biddy aducându-i 
luleaua şi aprinzându-i-o. Joe nu fuma niciodată la ore aşa 
târzii şi faptul că fuma acum mi se păru un semn că avea 
nevoie de mângâiere, cine ştie din ce pricină. 

Apoi Joe se opri la uşa de sub fereastra mea, trăgând din 
lulea, iar Biddy stătea alături, vorbindu-i liniştită. Ştiam că 
vorbesc despre mine, fiindcă auzeam mereu numele meu 
rostit cu dragoste; m-am dat la o parte de la fereastră şi m- 
am aşezat pe singurul scaun din odaie, care stătea lângă 
pat, gândindu-mă cât e de trist şi de ciudat ca prima noapte 
care îmi surâdea norocul să fie cea mai singuratică de până 
atunci. 

Când mi-am aruncat ochii spre fereastră, am văzut colaci 
de fum, care veneau de la luleaua lui Joe şi mi-am închipuit 
că e o binecuvântare din partea lui. Nu o binecuvântare 
pompoasă şi gălăgioasă, ci o binecuvântare care se pierdea 
în aerul pe care-l respiram amândoi. 

Am stins lumina şi m-am furişat în pat; dar acum patul era 
neprimitor şi niciodată n-am mai dormit somnul meu adânc 
şi sănătos de odinioară, în patul acela. 

Chapter 19 

Dimineaţa aduse schimbări mari în felul cum vedeam viaţa 
şi mi-o arătă atât de luminoasă de parcă nu mai era aceeaşi. 


Ceea ce mă apăsa mai mult era gândul că mă despărţeau 
şase zile de ziua plecării; nu puteam să înlătur teama că 
poate, între timp, se va întâmpla ceva la Londra şi că, la 
sosirea mea acolo, totul va fi altfel, totul va fi spulberat. 

Joe şi Biddy erau foarte înţelegători şi mulţumiţi când le 
vorbeam de despărţirea care se apropia; dar ei nu 
pomeneau despre asta, decât când deschideam eu vorba. 
După gustarea de dimineaţă, Joe scoase contractele mele 
de sub teascul din salonaş şi le aruncarăm în foc, iar eu m- 
am simţit liber. Plin de noutatea eliberării mele, m-am dus 
la biserică cu Joe şi mă gândeam că, dacă ar fi ştiut totul, 
pastorul n-ar fi citit pasajul despre bogătaşul şi împărăţia 
cerurilor. 

Mâncarăm devreme şi, după-amiază, am pornit singur cu 
gândul să străbat ţara mlaştinilor şi să termin cu ea. Când 
am trecut prin faţa bisericii, am simţit (la fel ca dimineaţa, 
în timpul slujbei) o milă înălţătoare pentru bietele făpturi 
sortite să vină aici. Duminică după duminică, toată viaţa şi 
apoi să se odihnească neştiute în mormintele acelea mici şi 
verzi. Mi-am făgăduit să fac ceva pentru aceşti bieţi oameni 
într-una din zilele următoare, ba chiar mă gândeam să dau 
câte o masă cu friptură şi budincă, câte o halbă de bere şi 
câte o vadră de bunăvoință fiecărui om din sat. 

Dacă înainte mă gândeam adeseori cu oarecare ruşine la 
tovărăşia mea cu fugarul, pe care-l văzusem odinioară 
şchiopătând printre morminte, Doamne, cu ce cuget mă 
gândeam, în duminica aceasta, la nenorocitul acela 
zdrenţăros, care tremura de frig, cu cătuşa trădătoare la 
picior şi cu numărul pe haină! Mă mângâiam cu gândul că 
toate acestea se petrecuseră de mult, că omul fusese fără 
îndoială dus, undeva, departe, că era mort pentru mine şi 
că, la urma urmelor, putea să fie mort de-a binelea. 

S-a sfârşit cu pământul acesta umed, cu gropile şi cu 
stăvilarele, s-a sfârşit cu cirezile care pasc aici, deşi în ziua 
aceea păreau mult mai respectuoase, atât cât le îngăduia 
felul lor nepăsător de a fi şi priveau în jurul lor ca să vadă 


cât mai bine pe posesorul unor speranţe atât de mari; 
rămâneţi cu bine, privelişti monotone ale copilăriei, de 
acum înainte sunt sortit măreției din Londra, nu muncii de 
fierar şi nici vouă! În drumul meu triumfător, am trecut şi 
pe la Baterie şi, întinzându-mă pe jos ca să mă gândesc mai 
bine la întrebarea dacă domnişoara Havisham mă pregătea 
pentru Estella, mă fură somnul. 

Când m-am trezit, spre marea mea mirare, l-am văzut pe 
Joe alături de mine, trăgând din lulea. În clipa în care am 
deschis ochii, Joe mă salută cu un zâmbet vesel şi spuse: 

— Fiindcă e ultima oară, Pip, m-am gândit să vin după tine. 

— Foarte bine ai făcut, Joe. 

— Mulţumesc, Pip. 

— Poţi să fii sigur Joe, am urmat eu, după ce ne 
strânserăm mâinile, că n-o să te uit niciodată. 

— Nu, nu, Pip, spuse Joe liniştit. De asta sunt sigur. Da, da, 
băiete. 

Dumnezeu să-ţi ajute; ajunge doar să te gândeşti puţin ca 
să fii sigur de asta. 

Dar a trecut puţin timp, până m-am gândit bine. Ştii, tare 
iute a venit schimbarea asta. 

Nu ştiu de ce nu eram prea încântat că Joe era atât de 
sigur de mine. 

Mi-ar fi plăcut să-l văd tulburat sau să-l aud spunând: 

— Îţi face cinste să spui aşa, Pip, sau ceva asemănător. De 
aceea nu am răspuns nimic la prima lui observaţie; cât 
despre a doua, am spus că, într-adevăr, vestea venise pe 
neaşteptate dar că, din totdeauna, dorisem să fiu un 
gentleman şi că, de multe ori, mă gândisem la ce-aş face, 
dacă s-ar întâmpla aşa. 

— Zău, te-ai gândit? întrebă Joe. Ce ciudat! 

— E păcat, Joe, am spus eu, că nu te-ai descurcat ceva mai 
bine, când făceam noi lecţii pe aici. Nu-i aşa? 

— Ştiu eu, făcu Joe. Eu sunt tare de cap. Doar la 
meşteşugul meu mă pricep. Sigur că-i păcat că-s greu de 
cap; dar nu-i mai păcat astăzi decât acum un an. 


Eu vroiam să spun că atunci când eu voi fi om cu avere, aş 
putea face câte ceva pentru Joe şi ar fi fost mult mai plăcut, 
dacă el ar fi fost ceva mai cioplit. Dar el era atât de departe 
de a bănui eâadul meu, încât mi-am spus că mai bine aş 
vorbi cu Biddy despre asta. 

Aşa că, după ce am ajuns acasă şi am băut ceai, am luat-o 
pe Biddy în grădiniţa de lângă uliţă şi, după ce i-am dat să 
înţeleagă că nu o voi uita niciodată, i-am spus că vreau să-i 
cer ceva. 

— Uite ce este, Biddy, am spus eu, te rog să nu pierzi nici 
un prilej de a-l ajuta, din când în când, pe Joe. 

— Cum adică să-l ajut? întrebă Biddy cu o privire 
hotărâtă. 

— Vezi! Joe e un om de treabă, cred că e cel mai de treabă 
om de pe lume, dar e cam înapoiat în unele privinţe; de 
pildă, Biddy, cu privire la învăţătură şi la purtări. 

Deşi mă uitam la ea în timp ce vorbea şi deşi ea făcu ochii 
mari, după ce isprăvii eu, totuşi, nu se uita la mine. 

— O, purtările lui! Dar ce, nu-s bune purtările lui? Întrebă 
Biddy, rupând o frunză de coacăză. 

— Biddy dragă, aici sunt foarte bune... 

— Da! Aici sunt foarte bune! îmi tăie Biddy vorba, uitându- 
se de aproape la frunza pe care o ţinea în mână. 

— Ascultă ce-ţi spun, dacă îl mutăm pe Joe într-o lume mai 
înaltă, cum nădăjduiesc eu c-o să se întâmple, când voi avea 
avere, n-o să-i aducă prea mari foloase. 

— Şi crezi că el nu ştie? întrebă Biddy. 

Întrebarea era atât de revoltătoare, pentru că niciodată 
nu-mi trecuse prin gând, încât am spus foarte arţăgos: 

— Biddy, ce vrei să spui? 

Biddy făcuse frunza bucățele între degete, şi mirosul de 
tufişuri de coacăză mi-a amintit de atunci, mereu, seara 
aceea, cută în grădiniţa de lângă uliţă, şi-mi spuse: 

— Nu te-ai întrebat niciodată dacă nu cumva Joe e un om 
mândru? 

— Mândru? am repetat eu cu o emfază dispreţuitoare. 


— O! Există mai multe feluri de mândrie, spuse Biddy, 
uitându-se drept în ochii mei şi clătinând din cap. Nu toate 
felurile de mândrie sunt la fel... 

— Ei! De ce te-ai oprit? am întrebat eu. 

— Nu-s toate de acelaşi fel, repetă Biddy. S-ar putea ca Joe 
să fie prea mândru spre a îngădui cuiva să-l smulgă din 
locul lui, pe care se simte în stare să-l umple, şi-l umple cu 
cinste. Să-ţi spun drept, eu cred că e mândru; deşi s-ar 
putea să ţi se pară o îndrăzneală din partea mea să vorbesc 
aşa, când tu îl cunoşti mult mai bine decât mine. 

— Biddy, am spus eu, îmi pare rău că te văd aşa. Nu m-aş fi 
aşteptat. Eşti invidioasă şi-mi porţi pică. Eşti nemulțumită 
de norocul meu şi nu te poţi împiedica să mi-o arăţi. 

— Dacă te rabdă inima să gândeşti aşa, răspunse Biddy, 
spune mai departe. Spune mereu aşa, dacă te rabdă inima. 

— Dacă te rabdă inima pe tine să fii aşa, asta vrei să spui, 
Biddy, am adăugat eu de sus cu un ton virtuos; nu arunca 
vina pe mine. Îmi pare rău că văd asta la tine, căci invidia e 
o faţă urâtă a fiinţei omeneşti. Aveam de gând să te rog să 
te foloseşti de orice prilej, după plecarea mea, ca să-l 
schimbi pe dragul nostru de Joe în bine. Dar, după toate 
acestea, nu te mai rog nimic. Îmi pare nespus de rău că văd 
asta la tine, Biddy, am repetat eu. E o faţă urâtă a firii 
omeneşti. 

— Fie că mă cerţi, fie că mă aprobi, îmi spuse Biddy, poţi 
să fii sigur că voi încerca să fac oricând tot ce-mi stă în 
puteri. Şi orice fel de părere ţi-ar rămâne despre mine, 
amintirea mea despre tine va rămâne mereu aceeaşi. 

Totuşi, un gentleman n-ar trebui să fie nedrept, spuse 
Biddy, întorcând capul. 

Eu am mai spus o dată cu căldură că invidia e o faţă urâtă 
a firii omeneşti. Am avut de atunci prilejul să-mi dau seama 
că, înlăturând persoana de care era pe atunci legat 
simţământul meu, aveam dreptate. M-am îndepărtat de 
Biddy, coborând pe potecă, iar Biddy intră în casă, în timp 
ce eu am pornit abătut la plimbare până la masa de seară; 


şi mi se părea din nou foarte trist şi ciudat că a doua noapte 
din viaţa cea strălucită să mă găsească tot aşa de singuratic 
şi de nemulţumit ca şi prima. 

Dar, din nou, dimineaţa mă lumină şi eu am cuprins-o pe 
Biddy în mărinimia mea şi am lăsat baltă discuţia din ajun. 
Îmbrăcat în hainele cele mai bune pe care le aveam, am 
plecat în oraş, de îndată ce am crezut că voi găsi prăvăliile 
deschise şi m-am înfăţişat în faţa domnului Trabb, croitorul; 
acesta tocmai mânca în odăiţa din spatele prăvăliei şi nu 
găsi de cuviinţă să vină el la mine, ci mă chemă dânsul. 

— Ei, făcu domnul Trabb, ca şi cum ar fi spus: Salutare 
puştiule! Cum o duci şi cu ce-ţi pot fi de folos? Şi-şi vâri 
cornurile calde în pat iar untul îl băgă sub cuvertură şi-l 
acoperi. Domnul Trabb era un burlac înfloritor, iar fereastra 
odăiţei lui dădea într-o grădiniţă înfloritoare şi ea; în 
peretele de lângă cămin se afla zidită o casă de fier şi nu mă 
îndoiam că floarea averii lui se afla pusă acolo, în săculeţe. 

— Domnule Trabb, am spus eu; trebuie să-ţi spun ceva 
destul de neplăcut, fiindcă sună a lăudăroşenie, dar am pus 
mâna pe o avere frumugşică. 

Se petrecu o schimbare cu domnul Trabb. Uită untul în 
pat, se ridică de pe marginea culcuşului şi-şi şterse 
degetele cu faţa de masă: 

— Doamne Dumnezeule! 

— Plec la custodele meu din Londra, am spus eu, scoțând 
ca din întâmplare câteva livre din buzunar şi uitându-mă la 
el; şi-mi trebuie un rând de haine elegante. Voi plăti, am 
spus eu, de teamă că o să se prefacă numai că-mi face 
hainele, voi plăti cu bani gheaţă. 

— Dragă domnule, spuse domnul Trabb, îndoindu-se 
politicos, deschizându-şi larg braţele şi îngăduindu-şi să mă 
atingă în vârful coatelor; vă rog să nu mă jigniţi, pomenind 
despre această chestiune. Pot îndrăzni să vă felicit? Vreţi 
să-mi faceţi onoarea de a intra în prăvălie? 

Ucenicul domnului Trabb era băiatul cel mai îndrăzneţ din 
tot ţinutul. 


La venirea mea, mătura podelele şi îi făcu o plăcere 
nespusă să dea cu mătura peste mine. Când am intrat în 
prăvălie cu domnul Trabb, tot mai mătura, încă, şi lovea cu 
mătura în toate colţurile şi obstacolele, ca să dovedească 
(aşa mi se pare mie) că se simte egal cu toţi fierarii vii sau 
morţi de pe lume. 

— Încetează cu zgomotul, spuse domnul Trabb foarte 
sever; că altfel îţi sparg capul! Dacă vreţi să-mi faceţi 
cinstea de a lua loc, domnule. 

Ce credeţi despre aceasta? spuse domnul Trabb, luând din 
raft un sul, desfăşurându-l cu o mişcare unduioasă peste 
tejghea şi pregătindu-se să bage mâna sub postav ca să-i 
pună în evidenţă luciul; e un articol foarte drăguţ. Vi-l 
recomand pentru ceea ce vă trebuie dumneavoastră, 
pentru că, într-adevăr este extra super-fin. Dar trebuie să 
vedeţi şi altele. Dă numărul patru, băiete! 

Spuse aceste cuvinte băiatului, cu o privire înfricoşător de 
aspră; prevedea primejdia care exista ca secătura aceea să 
dea cu mătura peste mine sau să facă vreun alt gest 
familiar. Aşa că domnul Trabb nu ridică ochii lui severi de 
pe băiat, până când acesta nu puse numărul patru pe 
tejghea şi se întoarse din nou la o depărtare, care mă punea 
pe mine în siguranţă. Apoi, îi porunci să aducă numărul 
cinci şi numărul opt. 

— Şi să nu-mi faci vreo poznă aici, păcătosule, spuse 
domnul Trabb, fiindcă ai să te câieşti toată viaţa. 

Apoi, domnul Trabb se aplecă asupra numărului patru şi, 
cu un glas tainic şi respectuos, mi-l recomandă ca pe un 
material uşor de vară, foarte la modă în societatea înaltă şi 
printre orăşeni, un material de care va fi întotdeauna 
mândru când se va gândi că îl poartă un concetăţean 
distins, dacă îi era îngăduit să mă numească astfel. 

— Aduci o dată numărul cinci şi opt, puşlama ce eşti?! 
spuse domnul Trabb băiatului. Sau vrei să te arunc afară 
din prăvălie şi să le aduc chiar eu? 


Am ales material pentru un rând de haine, ajutat fiind de 
sfaturile domnului Trabb şi m-am întors în odăiţă, ca să-mi 
ia măsurile. Fiindcă, deşi domnul Trabb avea măsurile mele 
şi se folosise până atunci de ele, totuşi îmi spuse, în chip de 
scuză, că măsurile acelea „nu se mai potrivesc cu 
împrejurările actuale, nu, domnule, nu se mai potrivesc 
deloc”. 

Aşa că domnul Trabb mă măsură şi făcu diferite calcule, ca 
şi cum eu aş fi fost o moşie şi el cel mai priceput 
administrator şi-şi bătu capul atât de tare, încât mă făcu să 
simt că nici un rând de haine, oricât de reuşit, nu-l putea 
răsplăti pentru osteneala lui. După ce sfârşi, în cele din 
urmă, treaba şi făgădui să trimită costumul la domnul 
Pumblechook, marţi seara, spuse cu mâna pe clanţa uşii: 

— Ştiu, domnule, că, de obicei, unei persoane din Londra 
nu i se poate cere să sprijine activitatea locală; dar, dac-aţi 
trece, din când în când, pe aici în calitate de concetăţean, 
aş fi foarte fericit. Bună ziua, domnule, vă sunt foarte 
îndatorat. Uşa! 

Ultimul cuvânt fusese aruncat băiatului, care habar n-avea 
ce vroia să spună stăpânul lui. Dar l-am văzut prăbuşindu- 
se de uimire, în timp ce stăpânul îmi deschise uşa cu 
mâinile lui, şi pot spune, hotărât, că prima mea experienţă 
despre puterea nemărginită a banului a pricinuit o 
prăbuşire morală în ucenicul lui Trabb. 

După această întâmplare de neuitat, m-am dus la pălărier, 
la cizmar, la negustorul de ciorapi; mă simţeam ca şi câinele 
mătuşii Hubbard, al cărui echipament are nevoie de 
serviciile atâtor meserii. M-am dus şi la oficiul de diligente, 
ca să-mi opresc un loc pentru sâmbătă de dimineaţă, la ora 
şapte. Nu era nevoie să spun peste tot că eram posesorul 
unei averi frumuşele; dar de câte ori spuneam ceva de felul 
acesta, urmarea era că negustorul oficiant înceta de a mai fi 
absorbit de cele ce se petreceau pe strada principală şi îşi 
îndrepta atenţia numai asupra mea. După ce mi-am făcut 
rost de tot ce-mi lipsea, mi-am îndreptat paşii spre casa 


domnului Pumblechook şi, apropiindu-mă de prăvălia 
acestui domn, l-am zărit în uşă. 

Mă aştepta cu mare nerăbdare. leşise dis-de-dimineaţă cu 
brişcă şi trecuse pe la fierărie unde aflase vestea. Pregătise 
o gustare pentru mine în salonaşul în care domnul Wopsle 
citise din Barnewell şi poruncise, de asemenea, 
vânzătorului să se dea la o parte din drum, în timp ce 
preasfinţia mea trecea pe acolo. 

— Scumpul meu prieten, spuse domnul Pumblechook, 
prinzându-mă de amândouă mâinile, de îndată ce el, eu şi 
cu gustarea ramaserăm singuri. Îţi doresc să te bucuri de 
norocul dumitale. L-ai meritat, l-ai meritat! 

Cuvintele lui veneau tocmai la tanc şi mi se părea că omul 
se exprimă cu multă înţelepciune. 

— Gândul că eu, spuse domnul Pumblechook, după ce 
sforăi câteva minute cu admiraţie, am fost umila unealtă, 
datorită căreia ai ajuns aici, este o răsplată de care sunt 
mândru. 

L-am rugat pe domnul Pumblechook să nu uite că nu 
trebuia să spună şi nici să pomenească nimic despre 
aceasta. 

— Scumpul meu prieten, spuse domnul Pumblechook, 
dacă îmi dai voie să-ţi spun aşa. 

Eu am murmurat: 

— Sigur, şi domnul Pumblechook mă apucă din nou de 
amândouă mâinile iar vesta lui desfăşură o mişcare care 
trăda emoție. 

— Scumpul meu prieten, bizuie-te pe mine şi crede-mă că 
voi îndeplini, în lipsa dumitale, neînsemnata misiune de a 
păstra proaspăt acest eveniment, în mintea lui Joseph. 
Joseph! spuse domnul Pumblechook cu glas milos şi rugător. 

Joseph, Joseph! 

Între timp, îşi clătina capul şi-l lovea uşurel cu mâna, ca să- 
mi arate că-şi dădea seama de lipsurile lui Joseph. 

— Dar, scumpul meu prieten, spuse domnul Pumblechook, 
trebuie să fii flămând, trebuie să fii sfârşit de oboseală. Ia 


loc. Avem un pui pe care l-am adus de la „Mistreţ”, aici mai 
sunt câteva lucruri aduse tot de la „Mistreţ”, pe care 
nădăjduiesc că n-ai să le dispreţuieşti. Dar, oare, spuse 
domnul Pumblechook sculându-se în picioare, după ce se 
aşezase, oare, văd în faţa ochilor pe acela cu care mă jucam 
în zilele fericite ale copilăriei lui? Şi pot, oare, pot, oare? 

Acest pot, oare însemna dacă poate să-mi strângă mâna. 
Eu am consimţit şi el mi-a strâns mâna cu căldură, apoi se 
aşeză din nou. 

— Avem şi vin, spuse domnul Pumblechook. Să bem în 
semn de mulţumire faţă de soartă şi să dorim ca 
întotdeauna să-şi aleagă favoriţii cu atâta înţelepciune! Şi, 
totuşi, nu pot, spuse domnul Pumblechook sculându-se din 
nou, să văd în faţa mea pe Cineva şi să beau în cinstea 
acestui Cineva, fără să spun iarăşi: Pot, oare? Pot, oare? 

I-am spus că poate şi el mi-a strâns mâna din nou şi dădu 
pe gât paharul până la fund. Am făcut şi eu la fel; şi chiar 
dacă m-aş fi răsturnat cu capul în jos şi cu picioarele în sus, 
înainte de a începe să beau vinul, tot nu mi s-ar fi dus în cap 
mai de-a dreptul. 

Domnul Pumblechook mă servi cu o aripioară, cu ficăţei şi 
cu cea mai bună felie de limbă. Se sfârşise cu: Acum nu-s 
timpuri de mâncat carne de porc! Şi, pe cât putea, nu se 
îngrijea deloc de el. 

— Ei, găinuşă, găinuşă! Nu prea te gândeai tu, spuse 
domnul Pumblechook, vorbind cu găina din farfurie, pe 
când mai erai un biet puişor, ce soartă te aşteaptă. Nu prea 
te gândeai că ai să ospătezi sub acest acoperiş pe un... Poţi 
s-o socoteşti slăbiciune, dacă vrei, spuse domnul 
Pumblechook sculându-se iarăşi, dar pot, oare, pot, oare? 

Nu mai era nevoie să repet că da, aşa că se execută pe loc. 
Nu înţeleg cum făcea gestul acesta atât de des fără să se 
rănească cu cuțitul meu. 

— Şi sora dumitale, reluă el, după ce înfulecă ceva, sora 
dumitale care a avut cinstea să te crească ca-n palme. E o 


privelişte tristă să vezi că nu mai e în stare să înţeleagă 
această cinste. Pot oare... 

Am văzut că are de gând să vină din nou până la mine şi-l 
opri. 

— Să bem în sănătatea ei, am spus eu. 

— A! strigă domnul Pumblechook, sprijinindu-se de 
spătarul scaunului, moleşit de admiraţie. Aşa-i cunoşti, 
domnule (nu ştiu cine era domnul, dar desigur că nu era 
vorba de mine, şi o a treia persoană nu se mai afla de faţă). 

Aşa-i cunoşti pe cei cu suflet mare, domnule! Mereu 
iertători, mereu drăgăstoşi! 

Un om de rând ar zice că prea mă reped, spuse slugarnic 
domnul Pumblechook, punând iute jos paharul lui neînceput 
şi sculându-se din nou; dar pot oare? 

După ce termină, se aşeză la loc şi bău în sănătatea surorii 
mele. 

— Să nu fim orbi, spuse domnul Pumblechook, cu privire la 
cusururile ei, dar să nădăjduim că a avut gânduri bune. 

Am început să bag de seamă că se îmbujora la faţă; cât 
despre mine, toată faţa mă ustura de parcă ar fi fost 
cufundată în vin. 

I-am spus domnului Pumblechook că doream ca hainele 
cele noi să fie trimise la el şi el se arătă încântat de această 
cinste. I-am spus că doream aceasta, din pricină că vroiam 
să trec neobservat prin sat şi el mă ridică în slava cerului. 
Nimeni, în afară de el, nu era demn de încrederea mea şi, 
cu alte cuvinte, putea, oare? Apoi mă întrebă cu dragoste 
dacă-mi aminteam de jocul nostru de-a adunatul şi cum ne- 
am dus împreună ca să facem contractul de ucenicie şi cum 
fusese el întotdeauna marea mea pasiune şi prietenul meu 
favorit. 

Dac-aş fi băut de zece ori mai multe pahare cu vin decât 
băusem şi tot aş fi ştiut că niciodată nu existaseră între noi 
astfel de legături şi mi-ar fi fost silă la gândul acesta, în 
fundul sufletului meu. Cu toate acestea, mi-amintesc că 


eram convins că mă înşelasem asupra lui şi că era un om de 
treabă, descurcăreţ şi bun la inimă. 

Încet, încet, căpătă atâta încredere în mine încât ajunse 
să-mi ceară sfaturi cu privire la afacerile lui. îmi spuse că ar 
avea prilejul să creeze un adevărat monopol al grâului şi al 
comerţului de grâne, chiar în prăvălia lui, - bineînţeles dacă 
i-ar da extindere, - aşa cum nu se mai văzuse până atunci în 
tot ţinutul şi nici în împrejurimi. Socotea, însă, că singurul 
lucru care îi lipsea pentru înfăptuirea unei averi uriaşe era: 
mai mult capital. 

Acestea erau cele trei cuvinte: mai mult capital. Şi (lui 
Pumblechook) i se părea că dacă acest capital ar intra în 
afacere, datorită unui om de paie, care om de paie n-ar 
avea altceva de făcut decât să intre în prăvălie, el sau 
reprezentantul lui ori de câte ori avea poftă, să se uite la 
registre şi să-şi încaseze de două ori pe an beneficiul, adică 
cincizeci la sută din câştigul total, i se părea, aşadar, că 
acesta ar fi un prilej minunat pentru un tânăr cu pricepere 
şi cu avere, un tânăr care ar merita atenţia domnului 
Pumblechook. 

Dar eu ce părere aveam? Căci avea mare încredere în 
părerea mea. Părerea mea a fost: Ai puţină răbdare! 
Măreţia şi limpezimea acestei idei i se părură atât de 
neobişnuite, încât nu mai întrebă dacă să-mi strângă mâna, 
ci spuse că trebuie neapărat să mi-o strângă şi aşa şi făcu. 

Băurăm tot vinul. Domnul Pumblechook făgăduia fără 
încetare că va avea grijă ca Joe să fie la înălţime (habar n- 
am ce înălţime) şi că-mi va face tot felul de servicii (habar n- 
am ce servicii). îmi mai aduse la cunoştinţă - pentru prima 
oară în viaţa mea şi, fără îndoială, după ce tăinuise acest 
lucru minunat de bine - că spusese întotdeauna despre 
mine: 

— Băiatul ăsta nu-i un băiat de rând şi nici viitorul lui nu 
va fi de rând. 

Îmi spuse cu un zâmbet înlăcrimat că este ciudat să-ţi 
aminteşti de toate acestea acum şi eu am spus la fel. Am 


ieşit în cele din urmă la aer cu impresia nelămurită că era 
ceva neobişnuit în purtarea soarelui; apoi am descoperit că 
ajunsesem, târâş-grăpiş, până la biserică, fără să-mi dau 
seama de drum. 

La barieră m-au trezit strigătele domnului Pumblechook. 
El era departe în urmă, pe drumul însorit, şi-mi făcea 
semne elocvente ca să mă opresc. M-am oprit şi el m-a 
ajuns din urmă cu răsuflarea tăiată. 

— Nu, scumpul meu prieten, spuse el, după ce-i veni inima 
la loc şi se simţi în stare să vorbească. Nu, atâta timp cât 
mai pot face ceva. N-ai să laşi să treacă prilejul acesta, fără 
să-mi dovedeşti că ai bunăvoință. Pot, oare, în calitate de 
vechi prieten şi de om care îţi doreşte numai binele? Pot, 
oare? 

Îmi strânse mâna pentru cel puţin a suta oară şi porunci 
foarte supărat unui căruţaş să se dea la o parte din drum. 
Apoi, mă binecuvânta, făcându-mi semn cu mâna, până 
când am trecut de cotitură; iar eu am ajuns pe un câmp şi 
am tras un pui de somn zdravăn înainte de a porni mai 
departe. 

N-aveam multe lucruri de luat la Londra, fiindcă prea 
puţin din puţinul pe care-l aveam se potrivea cu noua mea 
situaţie. Dar am început să împachetez chiar în după- 
amiaza aceea şi am împachetat cu foc multe lucruri de care 
ştiam că voi avea nevoie în dimineaţa următoare, înşelându- 
mă cu gândul că n-aveam nici o clipă de pierdut. 

Aşa au trecut marţi, miercuri, joi şi vineri dimineaţă am 
pornit spre domnul Pumblechook ca să mă îmbrac cu 
hainele noi şi să mă duc la domnişoara Havisham. Mi se 
dădu chiar odaia domnului Pumblechook, ca să mă îmbrac 
acolo şi, în cinstea acestui eveniment, odaia fusese 
împodobită cu prosoape curate. Desigur, hainele au fost 
prilej de dezamăgire. 

Pe semne că, de când există veşminte, orice haină râvnită 
cu aprindere, a însemnat o mică dezamăgire pentru cel 
care trebuia să o poarte. Dar, vreo jumătate de oră după ce 


mă îmbrăcasem şi încercasem nenumărate poziţii în faţa 
oglinzii foarte mărginite a domnului Pumblechook, împins 
de dorinţa neînsemnată de a-mi vedea picioarele, mi se 
păru, în sfârşit, că îmi stau bine. 

Deoarece era zi de târg, într-un oraş vecin, la o depărtare 
de vreo zece mile, domnul Pumblechook nu era acasă. Nu-i 
spusesem când aveam de gând să plec, aşa că nu mai 
aveam când să ne strângem mâna. Toate acestea se 
potriveau de minune şi am ieşit din casă îmbrăcat în noile 
mele veşminte. Mi-era nespus de ruşine că eram nevoit să 
trec prin faţa vânzătorului şi eram frământat de bănuiala că 
nu arătam prea bine şi că semănăm cu Joe în hainele lui de 
duminică. 

Am ocolit tot oraşul şi am umblat prin străzile cele mai 
lăturalnice ca să ajung la domnişoara Havisham; am sunat 
la poartă stingherit din pricina degetelor lungi şi ţepene ale 
mănuşilor. 

Sarah Pocket veni să-mi deschidă şi vă rog să mă credeţi 
că, se dădu înapoi ameţită, când mă văzu atât de schimbat; 
în acelaşi timp, faţa ei de coji de alune se făcu din cafenie 
galbenă, verzuie. 

— Dumneata? spuse ea. Dumneata? Doamne Dumnezeule! 
Ce cauţi aici? 

— Plec la Londra, domnişoară Pocket, am spus eu, şi vreau 
să-mi iau rămas bun de la domnişoara Havisham. 

Nu eram aşteptat, deoarece domnişoara Pocket mă încuie 
în curte şi se duse să întrebe dacă pot intra. După un timp 
foarte scurt, se întoarse şi mă duse sus, holbându-se tot 
drumul la mine. 

Domnişoara Havisham se plimba prin odaie, în jurul mesei 
întinse, sprijinindu-se de bastonul ei îndoit. Odaia era 
luminată ca şi odinioară şi când mă auzi intrând, 
domnişoara Havisham se opri din mers şi se întoarse. Era 
tocmai în dreptul cozonacului de nuntă putreziit. 

— Nu pleca, Sarah, spuse ea. Ei, Pip? 


— Plec la Londra mâine, domnişoară Havisham. Eram 
foarte atent la fiecare vorbă pe care o rosteam. Şi m-am 
gândit că n-o să vă supăraţi, dacă vin să-mi iau rămas bun. 

— Asta-i frumos, Pip, spuse ea învârtind bastonul în jurul 
meu, ca şi cum ea, zâna mea ursitoare m-ar fi înzestrat cu 
ultimul dar. 

— De când v-am văzut ultima oară, mi s-a schimbat soarta, 
am murmurat eu, şi sunt atât de recunoscător, domnişoară 
Havisham. 

— Da, da, făcu ea uitându-se cu veselie la amărâta şi 
invidioasa Sarah. 

L-am văzut pe domnul Jaggers. Am auzit şi eu, Pip. Pleci 
mâine? 

— Da, domnişoară Havisham. 

— Şi te-a adoptat un om bogat? 

— Da, domnişoară Havisham. 

— Al cărui nume nu-l ştii? 

— Da, domnişoară Havisham. 

— Şi domnul Jaggers este administratorul averii tale? 

— Da, domnişoară Havisham. 

Îi luceau ochii, în timpul acestor întrebări şi răspunsuri, 
atât de tare se bucura de pizma domnişoarei Sarah Pocket. 
— Bine, urmă ea, ai un viitor plin de făgăduieli în faţa ta. 
Fii băiat bun, ca să-l meriţi şi ascultă sfaturile domnului 
Jaggers. Se uită la mine, apoi la Sarah şi faţa încordată a 

Sarei se schimonosi într-un zâmbet răutăcios. Du-te cu 
bine, Pip! Întotdeauna o să te cheme Pip, ştii asta. 

— Da, domnişoară Havisham. 

— Cu bine, Pip! 

Îmi întinse mâna şi eu am căzut în genunchi şi o dusei la 
buze. Nu mă gândisem niciodată la felul cum îmi voi lua 
rămas bun de la ea; în clipa aceea, mă simţeam însă împins 
să fac aşa. Ea o privi triumfătoare pe Sarah, cu ochii ei 
ciudaţi şi aşa am lăsat-o pe ursitoarea mea, cu mâinile 
sprijinite de bastonul îndoit, în mijlocul odăii slab luminate, 
lângă prăjitura de mireasă acoperită cu pânze de păianjen. 


Sarah Pocket mă duse până jos, ca şi cum aş fi fost o stafie 
care trebuia scoasă din casă. Nu putea să uite înfăţişarea 
mea şi era nespus de îndârjită. l-am spus: 

— Rămâneţi cu bine, domnişoară Pocket, dar ea se uita în 
gol şi părea prea tulburată ca să mai înţeleagă vorbele 
mele. După ce am ieşit din casă, m-am descurcat cât am 
putut mai bine în drumul spre casa lui Pumblechook, mi-am 
scos hainele noi, le-am strâns într-o legăturică şi m-am 
întors acasă în hainele mele vechi, în care - ca să spun 
adevărul -mă simţeam mult mai în largul meu, deşi aveam o 
legătură de dus. 

Şi acum, cele şase zile de care mă temeam că vor trece 
atât de încet, trecuseră ca în zbor şi ziua de mâine mă 
privea în faţă cu atâta hotărâre, încât nu mă puteam uita 
spre ea. Pe măsură ce cele şase seri se topiseră, 
nemairămânând decât cinci, patru, trei două, începusem să 
preţuiesc, din ce în ce mai mult, tovărăşia lui Joe şi a lui 
Biddy. 

În această ultimă seară, m-am îmbrăcat, spre marea lor 
încântare, cu hainele cele noi şi am rămas în această ţinută 
strălucită până la culcare. În cinstea mea, am mâncat o 
masă caldă, binecuvântată de nelipsitul pui la frigare şi am 
încheiat cu flip. Eram cu toţii foarte abătuţi şi nici unul nu 
era mai breaz decât celălalt, măcar că ne prefăceam cu toţii 
că suntem foarte veseli. 

Trebuia să părăsesc satul la ora cinci dimineaţa, cu 
geamantanul în mână şi-i spusesem lui Joe că doresc să plec 
singur. Mă tem - tare mă tem - că această dorinţă se 
născuse la gândul contrastului pe care l-am fi făcut Joe şi cu 
mine, însumi că nu era nici urmă de un astfel de gând în 
hotărârea aceasta, dar când am urcat în odăiţa mea, în 
această ultimă seară, m-am văzut silit să recunosc că aşa 
era şi mă simţeam împins să cobor şi să-l rog pe Joe să vină 
cu mine a doua zi de dimineaţă. Dar n-am făcut aşa. 

Toată noaptea, somnul mi-a fost frământat de diligente, 
care nimereau în alte locuri decât la Londra şi la care erau 


înhămaţi câini, pisici, porci, oameni, dar niciodată cai. Vise 
fantastice de călătorii neizbutite mă chinuiră până când se 
crăpă de ziuă şi păsările începură să ciripească. M-am 
sculat, m-am îmbrăcat pe jumătate şi m-am aşezat în faţa 
ferestrei ca să mai privesc o dată ţinutul. Şi am adormit. 

Biddy se trezi atât de devreme ca să-mi pregătească 
mâncarea, încât, deşi nu dormisern nici o oră în faţa 
ferestrei, am simţit mirosul focului din bucătărie, când m- 
am trezit speriat, de gândul înfiorător că trebuie să fie 
târziu, du-pă-amiază. Dar, mult timp după ce am auzit 
zăngănitul ceştilor de ceai, îmi lipsea hotărârea de a cobori. 
În cele din urmă, am rămas sus, descuind şi desfăcând 
curelele geamantanaşului meu şi apoi, încuindu-l şi 
strângându-i curelele la loc, până când Biddy îmi strigă că e 
târziu. 

A fost o masă grăbită şi fără gust. M-am sculat de pe 
scaun, spunând repezit, ca şi cum mi-ar fi trăsnit ceva prin 
minte: 

— Ei! Cred că trebuie să plec! Şi am sărutat-o pe soră-mea 
care râdea, dădea din cap şi se legăna pe scaun, şi am 
sărutat-o pe Biddy şi m-am aruncat de gâtul lui Joe. Apoi, 
mi-am luat geamantanul şi am ieşit pe uşă. Am auzit, apoi, 
un târşâit în urma mea şi, uitându-mă, l-am văzut pe Joe 
aruncând o gheată veche după mine şi pe Biddy aruncând 
altă gheată. M-am oprit, făcându-le semn cu pălăria şi 
dragul de Joe îmi făcea un semn cu mâna dreaptă deasupra 
capului, strigând răguşit: 

— Ura! lar Biddy îşi acoperi faţa cu şorţul. 

Am luat-o la picior, gândindu-mă că-mi era mai uşor să 
plec decât m-aş fi aşteptat şi că n-ar fi avut nici un rost să 
arunce cu ghetele după mine, pe 5 Băutură caldă făcută din 
bere amestecată cu alcool. Fluieram nepăsător. Dar satul 
era paşnic şi tăcut şi ceața uşoară a dimineţii se ridica 
solemn, ca şi cum ar fi vrut să-mi dezvăluie lumea şi eu 
fusesem atât de mic şi de nevinovat, cât timp trăisem acolo 


şi lumea de dincolo era atât de mare, încât am suspinat 
adânc şi am izbucnit într-un hohot de plâns. 

Eram lângă stâlpul de la capătul satului şi am atins stâlpul 
cu mâna spunând: 

— Rămâi cu bine, dragul meu prieten! 

Doamne, n-ar trebui niciodată să ne fie ruşine de lacrimile 
noastre, căci sunt o ploaie binefăcătoare pe praful orbitor al 
pământului, care înăbuşă inimile noastre înăsprite. După ce 
am plâns, m-am simţit mai bine decât înainte, mai pătruns 
de recunoştinţă, mai blând. Dacă aş fi plâns înainte, l-aş fi 
luat pe Joe cu mine. 

Eram atât de biruit de lacrimile acestea şi de izbucnirea 
lor neaşteptată, în mijlocul drumului meu liniştit, încât în 
diligenţă, după ce ieşisem din oraş, mă întrebam, cu inima 
îndurerată, dacă n-ar fi bine să cobor la prima oprire, când 
se vor schimba caii, să mă întorc acasă, să mai petrec o 
seară acasă şi să mă despart mai frumos. Caii s-au schimbat 
şi eu tot nu mă hotărâsem încă şi mă mângâiam cu gândul 
că va fi foarte uşor să cobor şi să mă întorc acasă când se 
vor schimba caii din nou. Şi, în timp ce eram prins de aceste 
frământări, mă izbi o asemănare grozavă între un om care 
umbla pe marginea drumului venind spre noi şi Joe. Şi 
inima începu să-mi bată. Ca şi cum ar fi fost cu putinţă ca 
Joe să fie acolo! 

Caii se schimbară încă o dată şi încă o dată; acum era prea 
târziu şi eram prea departe ca să mă mai întorc, şi aşa am 
mers mai departe. lar ceața se ridicase solemn şi lumea se 
întindea în faţa ochilor mei. 


Acesta este sfârşitul primului stagiu în împlinirea 
speranţelor lui Pip. 

Chapter 20 

Călătoria din oraşul nostru până în capitală ţinea aproape 
cinci ore. Era trecut de ora prânzului, când diligenta cu 
patru cai, în care călătoream eu, intră în învălmăşeala de 


vehicule de pe Cross Keys, Wood Street şi Cheap Side din 
Londra. 

În vremea aceea, noi, britanicii, hotărâsem că e o trădare 
să ne îndoim de faptul că avem şi suntem tot ce e mai bun 
pe lume. Altfel, cred că, înspăimântat de imensitatea 
Londrei, m-aş fi gândit, poate, că metropola e cam urâtă, 
cam murdară şi că are străzile strâmbe şi înguste. 

După cum îmi făgăduise, domnul Jaggers îmi trimisese 
adresa lui, care era Little Britain şi adăugase cu mâna lui 
pe cartea de vizită: „De îndată ce ieşi din Smithfield, alături 
de oficiul de trăsuri”. Totuşi, un birjar, a cărui manta 
soioasă părea să aibă tot atâtea gulere câţi ani număra 
posesorul ei, mă vâri în trăsură şi mă închise înăuntru cu 
ajutorul unei scăriţe atârnate care se strângea, ca şi cum 
omul avea de gând să pornească la un drum de cincizeci de 
mile. Până s-a suit el pe capră, de care îmi amintesc că era 
acoperită cu un postav de culoarea mazărei, mâncat de 
molii şi zdrenţuit, a trecut timp, nu glumă. 

Echipajul era minunat; era împodobit cu şase coroane şi 
avea nişte drăcii rupte în spate unde trebuiau să stea nu 
ştiu câţi valeţi, iar dedesubt se aflau nişte ţepi, pentru ca nu 
cumva valeţii să se lase duşi în ispită şi s-o ia la sănătoasa în 
mijlocul drumului. 

Nici nu apucasem să mă bucur de trăsură, să mă gândesc 
cât de mult seamănă cu o grămadă de paie şi, în acelaşi 
timp, cu o prăvălie de vechituri şi să mă întreb de ce oare 
traistele din care mâncau caii erau ţinute înăuntru, când 
băgai de seamă că vizitiul încetineşte mersul, ca şi cum ar fi 
avut de gând să se oprească îndată. Şi, într-adevăr, ne 
oprirăm îndată, într-o stradă întunecoasă, în faţa unor 
birouri şi a unei uşi deschise, pe care era scris: Domnul 
Jaggers. 

— Cât datorez? îl întrebai pe vizitiu. 

— Vizitiul răpunse: 

— Un şiling, dacă nu cumva vrei să-mi dai mai mult. 
Desigur că i-am spus că nu doresc să-i dau mai mult. 


— Atunci un şiling, făcu vizitiul. N-am nevoie de bătaie de 
cap. Îl cunosc eu pe ăsta. Făcu posomorât cu ochiul înspre 
numele domnului Jaggers şi clătină din cap. 

După ce puse mâna pe şiling, se urcă fără grabă pe capră, 
plecă - ceea ce părea că-i ia o piatră de pe inimă - iar eu 
intrai în biroul din faţă, cu geamantanul în mână şi întrebai 
dacă domnul Jaggers e acasă. 

— Nu-i acasă, răspunse secretarul. E la tribunal. 
Dumneata eşti domnul Pip? 

L-am lămurit că eu eram domnul Pip. 

— Domnul Jaggers a lăsat vorbă să-l aştepţi, dacă vrei, la 
dânsul în odaie. A spus că nu ştie cât o să întârzie, fiindcă 
are un proces. Dar e la mintea omului că, timpul fiindu-i 
atât de preţios, n-o să stea mai mult decât e nevoie. 

Cu aceste cuvinte, secretarul deschise o uşă şi mă pofti 
într-o odaie din fund. Aici se afla un om cu un singur ochi, 
îmbrăcat într-o haină de catifea şi cu pantaloni până la 
genunchi, care-şi ştergea nasul cu mâneca, deoarece fusese 
întrerupt din cititul ziarului. 

— Du-te şi aşteaptă afară, Mike, spuse secretarul. 

Eu începui să mă scuz că intrasem peste, el, dar secretarul 
îl împinse pe acest domn afară, fără multe fasoane şi, după 
ce azvârli căciula de blană în urma lui, mă lăsă singur. 

Odaia domnului Jaggers era luminată numai de o 
ferestruică şi părea foarte sinistră, căci ferestruica era 
cârpită asimetric ca un cap spart şi casele alăturate erau 
strâmbe, ca şi cum s-ar fi răsucit ca să se uite la mine prin 
ferestruică, în odaie nu se aflau atâtea hârtii, câte m-aş fi 
aşteptat să văd; în schimb se aflau nişte lucruri vechi, pe 
care nu m-aş fi aşteptat să le văd; de pildă, un pistol ruginit, 
o sabie vârâtă în teacă, câteva cutii şi pachete foarte 
ciudate şi două busturi îngrozitoare aşezate pe un raft, care 
reprezentau nişte feţe foarte umflate şi cu nasurile 
mâncate. 

Scaunul domnului Jaggers era negru ca moartea, avea 
spătarul înalt şi era făcut din păr de cal; mai avea nişte 


şiruri de cuişoare de alamă de jur împrejur ca la un sicriu; 
şi eu îl vedeam pe domnul Jaggers şezând pe scaunul acesta 
şi muşcându-şi degetul arătător, în timp ce se uita la clienţi. 

Odaia era cam mică şi clienţii trebuie să fi avut obiceiul să 
se sprijne de perete; fiindcă peretele din faţa scaunului 
avea urme soioase de umeri. îmi aminteam că şi domnul cu 
un singur ochi se târâse de-a lungul peretelui, în faţa mea, 
înainte de a fi cauza izgonirii lui. 

M-am aşezat pe scaunul clienţilor, în faţa scaunului 
domnului Jaggers, mă simţeam vrăjit de atmosfera din 
odaie şi mă gândeam că şi secretarul avea aerul că ştie 
lucruri compromiţătoare despre fiecare om, ca şi patronul 
lui. 

Mă întrebam câţi alţi secretari se vor mai fi aflând sus şi 
dacă aveau cu toţii aceeaşi superioritate dăunătoare faţă de 
semenii lor. Mă întrebam dacă cele două feţe umflate 
făceau parte din familia domnului Jaggers şi-mi spuneam 
că, dacă avusese nenorocirea să aibă nişte rude atât de 
urâcioase, nu era nevoie să le cocoţeze acolo sus, pe raftul 
acela prăfuit, în calea muştelor, în loc să le ţină la el acasă. 

Desigur că nu ştiam, încă, ce înseamnă o zi de vară la 
Londra şi poate că mintea îmi obosise din pricina aerului 
fierbinte şi moleşitor şi a prafului gros care acoperea toate 
lucrurile. Şi am stat în odaia aceea mucegăită, 
frământându-mi capul cu întrebări, până când n-am mai 
putut să îndur vederea celor două busturi de supra 
scaunului domnului Jaggers şi atunci m-am sculat un ieşit. 

Când i-am spus secretarului că vreau să ies puţin la aer, 
până se va întoarce domnul Jaggers, el m-a sfătuit să trec 
de colţ şi să ies în Smithfield. Şi aşa am ieşit în Smithfield; şi 
locul acela nesuferit, mânjit cu murdărie şi grăsime, cu 
sânge şi cu spumă, parcă se lipea de mine. O luai la picior 
cât putui mai repede şi am ieşit într-o stradă de unde 
cupola mare şi neagră a Catedralei Sfântului Paul parcă se 
îndrepta spre mine, din spatele unei clădiri mohorâte de 
piatră, despre care un trecător îmi spusese că e închisoarea 


Newgate. O luai de-a lungul zidului închisorii; drumul era 
acoperit cu paie, ca să înăbuşe zgomotul vehiculelor; după 
acest semn şi după mulţimea de oameni care stătea în jurul 
închisorii şi duhnea a bere şi a alte băuturi, îmi dădui seama 
că înăuntru se judecă procese. 

În timp ce căscam gura, un slujbaş de la judecătorie, 
foarte murdar şi oarecum beat, mă întrebă dacă nu vreau 
să intru înăuntru şi să aud şi eu cum decurge un proces; îmi 
mai spuse că, pentru o jumătate de coroană, îmi poate da 
un loc în faţă, de unde să-l pot vedea în întregime pe 
preşedinte, în robă şi cu perucă! Vorbi despre acest înalt 
personaj ca despre o statuie de ceară şi, în cele din urmă, 
mi-l oferi şi pentru preţul redus de optsprezece penny. 

Deoarece refuzai propunerea, spunând că am o întâlnire, 
avu bunătatea să mă ducă în curte şi să-mi arate unde erau 
spânzurătorile şi locul unde erau biciuiţi oameni în public. 

Şi-mi mai arătă PoartaDatornicilor, pe unde ieşeau 
vinovaţii, care se duceau la spânzurătoare; îmi mări 
interesul pentru poarta aceea înfiorătoare, făcându-mă să 
înţeleg că, patru dintre aceştia, aveau să iasă pe această 
poartă, peste trei zile, la ora opt dimineaţa, pentru a fi 
spânzurați, la rând. Toate acestea erau înfricoşătoare şi-mi 
dădură o idee nesuferită despre Londra, cu atât mai mult 
cu cât cel care vroia să mi-l vândă pe preşedintele Curţii, 
era îmbrăcat din cap până în picioare şi invers, inclusiv 
batista, în haine pătate cu rugină, care, fără nici o îndoială, 
nu fuseseră ale lui de la începutul începuturilor şi de care 
eram sigur că le cumpărase la preţ foarte ieftin de la călău. 
În aceste împrejurări, am socotit că un şiling ajunge ca să 
scap de el. 

Intrai din nou în birou ca să întreb dacă domnul Jaggers se 
întorsese şi, fiindcă nu se întorsese încă, am pornit din nou 
la plimbare. De data aceasta înconjurai Little Britain şi 
intrai în fundătura Bartholomew. De abia acum îmi.dădui 
seama că îl mai aşteptau şi alţi oameni pe domnul Jaggers. 
Erau doi oameni cu feţe foarte tainice, care se plimbau pe 


acolo şi călcau numai pe despărţiturile dintre pietrele de 
pavaj, în timp ce stăteau de vorbă; când trecură prima oară 
pe lângă mine, unul dintre ei spunea: 

— Jaggers ar face-o dacă ar fi cu putinţă. Mai era un grup 
de trei bărbaţi şi două femei, care stătea într-un colţ şi una 
dintre femei plângea cu faţa înfundată într-un şal murdar, 
iar cealaltă o mângâia, spunându-i, în timp ce-şi strângea 
şalul pe umeri: 

— Jaggers e de partea lui şi mai mult ce ai putea să-ţi 
doreşti? Aceste dovezi despre popularitatea custodelui meu 
mă impresionară adânc şi eram, mai mult ca oricând, plin 
de admiraţie şi de mirare. 

În sfârşit, în timp ce mă uitam prin poarta de fier a 
înfundăturii înspre Little Britain, îl văzui pe domnul Jaggers 
trecând drumul spre mine. Avocatul îşi puse mâna pe 
umărul meu şi mă luă lângă el, în timp ce el mergea mai 
departe şi vorbea cu suita lui. 

Mai întâi, îi luă în primire pe cei doi oameni cu feţe tainice: 

— Să ştiţi că pentru voi n-am nimic, spuse domnul Jaggers, 
îndreptându-şi degetul spre ei. Nu mai am nevoie să aflu 
nimic de la voi. Cât despre rezultat, o loterie. V-am spus de 
la început că e o loterie. I-aţi plătit lui Wemmick? 

— De abia azi dimineaţă am adunat banii, domnule avocat, 
spuse unul dintre ei cu supunere, în timp ce celălalt cerceta 
faţa domnului Jaggers. 

— Da, domnule avocat, răspunseră cei doi în cor. 

— Foarte bine, puteţi pleca. Nu, acum gata, spuse domnul 
Jaggers, fluturându-şi mâna spre ei, ca să-i îndepărteze. O 
vorbă dacă mai spuneţi, las baltă tot procesul. 

— Noi gândeam, domnule Jaggers... începu unul dintre ei, 
scoţându-şi pălăria. 

— Tocmai asta v-am spus să nu faceţi, spuse domnule 
Jaggers. Voi gândeaţi! Lăsaţi că gândesc eu pentru voi, 
aceasta ajunge. Dacă am nevoie de voi, ştiu eu unde să vă 
găsesc. Vă rog să nu mă mai căutaţi. Nu vreau. Să nu mai 
aud nici o vorbă. 


— Şi ce-i cu voi? spuse domnul Jaggers, oprindu-se 
deodată şi întorcându-se către cele două femei cu 
broboade, de care bărbaţii se despărţiseră pe nesimţite. 
Amelia, nu-i aşa? Da, domnule Jaggers. 

— Nu uiţi, spuse domnul Jaggers, că dacă n-aş fi fost eu, n- 
ai fi acum aici, n-ai fi putut să fii aici? 

— Nu uităm, domnule avocat! exclamară amândouă 
femeile. Dumnezeu să vă binecuvânteze, noi nu uităm! 

— Atunci de ce, întrebă domnul Jaggers, mai veniţi pe aici? 

— Dar Bill al meu, domnule avocat? începu femeia care 
plângea. 

— 'Ţi-am spus o dată pentru totdeauna! spuse domnul 
Jaggers. Dacă nu ştii că Bill al dumitale e în mâini bune, 
atunci află că eu ştiu. Şi dacă vii mereu aici să te vaiţi de Bill 
al dumitale, o să vă dau o lecţie la amândoi şi o să-l las pe 
Bill în plata Domnului. I-ai plătit lui Wemmick? 

— Da, sigur, domnule avocat! Până la ultimul ban. 

— Foarte bine. Atunci ai făcut tot ce era de făcut. O vorbă 
dacă mai spui şi Wemmick îţi dă toţi banii înapoi. 

Această ameninţare înfricoşătoare le făcu pe cele două 
femei să plece numaidecât. Ajunserăm la birou fără a mai fi 
opriţi de nimeni şi aici îl găsirăm pe secretar şi pe omul 
îmbrăcat în catifea, cu căciula de blană. 

— A venit Mike, spuse secretarul, dându-se jos de pe 
scaunul lui înalt şi apropiindu-se tainic de domnul Jaggers. 

— O! făcu domnul Jaggers, îndreptându-se către Mike; 
acesta trăgea de o şuviţă de păr care îi atârna pe frunte, 
aşa cum taurul din „Cine a omorât sticletele” trăgea 
clopotele. Azi e rândul dumitale. Ei! 

— Vedeţi, domnule Jaggers, răspunse Mike cu glasul unui 
om care suferă de guturai cronic. După ce mi-am bătut rău 
capul, am găsit unul, care ar merge. 

— Şi ce are de gând să jure? 

— Vedeţi, domnule Jaggers, răspunse omul, ştergându-şi 
de data aceasta nasul cu căciula de blană, ca să zic aşa, 
orice. 


Domnul Jaggers se mânie deodată: 

— Doar te-am „prevenit dinainte, spuse el, azvârlindu-şi 
degetul spre clientul înspăimântat, că dacă îţi dă vreodată 
prin gând să vorbeşti aşa cu mine, te învăţ eu minte. 
Păcătosule, cum îndrăzneşti să-mi spui mie un astfel de 
lucru? Clientul părea înfricoşat dar şi aiurit, ca şi cum nu şi- 
ar fi dat seama de ceea ce făcuse. 

— Nătărăule! spuse încet secretarul, lovindu-l uşor în cot. 
Cap sec! 

Trebuia să i-o spui în faţă? 

— Şi acum, încurcă lume ce eşti; spuse foarte aspru 
administratorul averii mele, te întreb pentru ultima oară, ce 
vrea să jure omul pe care l-ai adus? 

Mike se uită cu încordare la faţa domnului Jaggers, ca şi 
cum ar fi încercat să înveţe, şi răspunse încet: 

— Sau despre firea lui sau că a fost împreună cu el şi nu l- 
a scăpat din ochi toată noaptea aceea. 

— Bagă de seamă. Ce fel de om e omul acesta? Mike se 
uită la căciula lui, se uită la podele, se uită la tavan, se uită 
la secretar, ba se uită până şi la mine, înainte de a răspunde 
cu glas agitat: 

— L-am îmbrăcat ca pe un , dar custodele meu izbucni: 

— Ce ai spus? Ce vrei? 

— Nătărăule! adăugă din nou secretarul, lovindu-l încă o 
dată. După câteva priviri deznădăjduite în jurul lui, Mike se 
lumină şi începu din nou: 

— E îmbrăcat ca un plăcintar cinstit. Ca un fel de cofetar. 

— E aici? întrebă custodele meu. 

— L-am lăsat, spuse Mike, pe o scară, dincolo de colţ. 

— Treci cu el prin faţa ferestrei, ca să-l văd şi eu. 

Domnul Jaggers arăâtase spre fereastra biroului. Ne 
aşezarăm cu toţii la fereastră, în spatele oblonului de sârmă 
şi-l văzurăm pe client trecând ca din întâmplare pe acolo, 
împreună cu un individ înalt şi fioros la mutră, care purta o 
haină scurtă de pânză albă şi un chipiu de hârtie pe cap. 
Neştiutorul cofetar părea cam ameţit de băutură şi avea un 


ochi negru, pe cale de vindecare, prin urmare în faza verde, 
care era vopsit cu alb. 

— Spune-i să plece numaidecât cu martor cu tot, spuse 
custodele meu secretarului, cu glas scârbit, şi întreabă-l ce 
i-a venit să aducă un om de soiul acesta. 

Apoi, custodele meu mă duse în odaia lui şi, în timp ce el 
mânca în picioare dintr-o cutie cu sandvişuri şi bea vin 
dintr-o sticlă de buzunar - părea că ameninţă fiecare 
sandviş pe care îl mânca - îmi împărtăşi ceea ce orânduise 
cu privire la mine. Trebuia să mă duc la Barnard's Inn, 
unde locuia tânărul Pocket şi unde fusese trimis un pat spre 
folosinţa mea; voi rămâne la tânărul Pocket până luni; luni 
trebuia să mă duc în vizită la tatăl lui, ca să văd dacă-mi 
place. 

De asemenea, mai îmi spuse la ce sumă aveam dreptul ca 
bani de buzunar - era o sumă destul de mare - şi scoase din 
unul din sertarele lui cărţile de vizită ale câtorva negustori 
cu care trebuia să intru în legătură pentru îmbrăcăminte şi 
alte lucruri de felul acesta de care aveam, pe bună 
dreptate, nevoie. 

— Ai să te bucuri de credit, domnule Pip, spuse 
administratorul averii mele; sticla de vin mirosea ca un 
butoi întreg, în timp ce el se răcorea. Şi în felul acesta voi fi 
în stare să-ţi controlez cheltuielile şi să-ţi pun frână, dacă o 
iei razna. Bineînţeles că ai să intri în încurcătură, dar 
aceasta nu e vina mea. 

După ce cugetai câteva clipe asupra acestor cuvinte, care 
îmi dădeau curaj, îl întrebai pe domnul Jaggers dacă pot 
trimite după o trăsură. El îmi spuse că nu merită, deoarece 
eram foarte aproape de destinaţia mea şi că mă va duce 
Wemmick până acolo dacă vreau. 

Atunci, descoperit că Wemmick era secretarul din odaia 
alăturată. Un alt secretar cobori de sus la sunetul 
clopoţelului, pentru a lua locul celui care pleca. Şi eu am 
ieşit în stradă, în urma lui Wemmick, după ce dădui mâna 
cu custodele meu. În stradă găsirăm altă ceată de oameni, 


care aştepta, dar Wemmick îşi croi drum printre ei, 
spunându-le rece dar cu hotărâre: 

— Vă spun că staţi degeaba; nu vrea să vorbească nici un 
cuvânt cu voi, şi curând scăparăm de ei şi merserăm mai 
departe unul lângă altul. 

Chapter 21 

Când îmi aruncai privirile asupra domnului Wemmick, care 
mergea lângă mine, ca să văd cum arată în lumina zilei, 
văzui că e un om uscat, destul de scurt, cu o faţă pătrată ca 
sculptată în lemn, dar a cărui expresie părea prost cioplită 
cu o daltă neascuţită. Pe faţa lui se vedeau câteva urme, 
care ar fi putut să fie gropiţe, dacă materialul ar fi fost mai 
moale şi unealta mai bună, dar aşa nu erau decât scobituri. 

Dalta făcuse trei sau patru încercări de înfrumusețare de 
felul acesta pe nasul lui, dar se lăsase de ele, fără să-şi dea 
osteneala să le mai netezească. După rufele lui roase, 
ajunsei la concluzia că trebuie să fie burlac şi bietul om 
părea să fi fost pus la grele încercări, căci purta cel puţin 
patru inele de doliu, în afară de o broşa ce reprezenta o 
doamnă şi o salcie plângătoare, în faţa unui mormânt, pe 
care se vedea o urnă. Mai băgai de seamă că de lanţul 
ceasului îi atârnau tot felul de peceţi şi de inele, ca şi cum 
bietul om ar fi fost încărcat cu amintirile prietenilor săi 
dispăruţi. Avea ochi sclipitori, mici, vioi şi negri şi buze 
subţiri, mari şi pătate şi tot să fi avut, după părerea mea, 
patruzeci-cincizeci de ani. 

N-ai fost niciodată la Londra până acum? mă întreabă 
domnul Wemmick. 

— Nu, răspunsei eu. 

— Şi eu am fost odată străin pe aici, spuse domnul 
Wemmick. E ciudat când îmi aduc aminte. 

— Acum o cunoşti bine? 

— Da, sigur, spuse domnul Wemmick. Cunosc toate 
colţurile. 

— E un oraş păcătos? întrebai eu, mai mult ca să spun 
ceva decât din dorinţa de a afla. 


— La Londra poţi fi înşelat, prădat şi ucis. Dar, peste tot 
există oameni care să-ţi facă aşa ceva. 

— Sigur, dacă există vrăjmăşie între tine şi ei, spusei eu ca 
să îndulcesc puţin vorbele lui. 

— O! Nu-i vorba de vrăjmăşie, răspunse domnul Wemmick. 
Nu prea există vrăjmăşie pe aici. Iţi fac aşa ceva, dacă au 
speranţe să se aleagă cu anumite avantaje. 

— Aceasta-i mai rău. 

— Crezi? spuse domnul Wemmick. 'Tot aia e. Umbla cu 
pălăria pe ceafă şi privea drept înainte. Mergea foarte 
stăpânit, ca şi cum n-ar fi fost nimic pe stradă care să-i 
atragă luarea aminte. Gura lui îmi amintea de o cutie de 
scrisori, din pricina unui zâmbet mecanic, care nu-l 
părăsea. Trecusem de Holborn Hill şi eu încă nu ştiam că 
aceasta era o poză mecanică şi că domnul Wemmick nu 
zâmbea deloc. 

— Ştiţi unde locuieşte domnul Matthew Pocket? îl întrebai 
eu. 

— Da, răspunse el, făcând semn cu capul în direcţia aceea. 
La Hammersmith, în partea de vest a Londrei. 

— E departe? 

— Ştiu eu?! Să zicem cinci mile. 

— Îl cunoşti? 

— Dar eşti un adevărat judecător de instrucţie, spuse 
domnul Wemmick, uitându-se la mine cu un aer aprobator. 
Da, îl cunosc. Îl cunosc! 

Rostise vorbele acestea cu un glas îngăduitor şi puţin 
dispreţuitor, care mă cam întrista, în căutarea unei priviri 
de încurajare, când Wemmick îmi spuse că am ajuns la 
„Barnard's Inn”. Tristeţea mea se împrăştie la această 
veste, fiindcă în mintea mea, clădirea aceasta era un hotel 
ţinut de domnul Barnard, faţă de care „Mistreţul Albastru” 
din oraşul nostru nu putea fi decât o biată cârciumă. Când 
colo, am descoperit că Barnard era un duh fără trup, o 
plăsmuire, iar hanul lui, cea mai neîngrijită îmbinare de 


clădiri îngrămădite, una în alta, într-un colţ de stradă 
murdar, ca un adevărat club al pisoilor. 

Intrarăm în acest loc printr-o portiţă şi, după ce trecurăm 
printr-un coridor, ne trezirăm într-o curte pătrată, care era 
atât de tristă încât mi se părea că seamănă cu un cimitir. Mi 
se păru că în curtea aceea se află cei mai jalnici pomi pe 
care îi văzusem vreodată, cele mai jalnice vrăbii, cele mai 
jalnice pisici şi cele mai jalnice case, să fi fost vreo jumătate 
duzină de case. 

Mi se păru că ferestrele locuinţelor din casele acelea erau 
în starea cea mai nenorocită care se poate închipui, căci 
obloanele şi perdelele erau smulse, ghivecele cu flori 
sparte, geamurile pocnite şi se mai vedeau şi alte obiecte 
îngrozitoare, toate într-o stare de ruină prăfuită; iar 
cuvintele: De închiriat, De închiriat, De închiriat se holbau 
la mine din odăile goale, ca şi cum niciodată nu vor mai veni 
pe aici alţi nenorociţi şi ca şi cum setea de răzbunare a 
sufletului lui Barnard ar fi putut fi potolită, încetul cu 
încetul, prin sinuciderea treptată a locatarilor şi îngroparea 
lor necreştinească sub pietrişul din curte. 

Un veşmânt murdar şi îndoliat de funingine împodobea 
această creaţie părăsită a lui Barnard, care stătea cu 
cenuşă în cap, în semn de umilinţă şi pedeapsă şi semăna cu 
o groapă de gunoaie. Aceasta, în ceea ce priveşte văzul; în 
timp ce gunoaie uscate şi umede şi tot felul de alte gunoaie 
care putrezesc prin podurile şi pivnițele părăsite, grămezi 
de şoareci, şobolani şi ploşniţe putrezite, în afară de 
gunoaiele grajdului de alături se adresau mirosului meu, 
gemând leşinat: Încercaţi amestecul lui Barnard. 

Atât de departe de desăvârşire era această primă 
împlinire a marilor mele speranţe, încât mă uitai cu jale la 
domnul Wemmick. 

— A, făcu acesta, înţelegându-mă greşit, locul acesta îţi 
aminteşte de viaţa de la ţară. Şi mie la fel. 

Mă duse într-un colţ al curţii şi urcarăm împreună o scară, 
care mi se păru că e pe cale să se transforme încetul cu 


încetul în rumeguş, aşa încât, întro bună zi, locatarii de sus 
se vor vedea lipsiţi de orice mijloc de a ajunge jos; 
ajunserăm la un apartament din catul cel mai de sus. Pe uşă 
era scris DomnulPOCKETI-JUNIOR şi pe cutia de scrisori era 
un bileţel pe care scria: „Mă întorc îndată”. 

— Nu prea se gândea că ai să vii aşa curând, mă lămuri 
domnul Wemmick. Mai e nevoie de mine? 

— Nu, mulţumesc, spusei eu. 

— Deoarece eu sunt cu casa, spuse domnul Wemmick, o să 
ne întâlnim destul de des. Bună ziua. 

Îi întinsei mâna şi domnul Wemmick se uită mai întâi la ea, 
ca şi cum ar fi crezut că vreau ceva de la el. Apoi se uită la 
mine şi spuse, în chip de scuză: 

— Da, sigur! Obişnuieşti să dai mâna? 

Eram destul de încurcat, fiindcă mă gândeam că poate la 
Londra n-o fi moda să dai mâna, dar afirmai că obişnuiesc. 

— M-am dezvăţat de tot! spuse domnul Wemmick. Mai ales 
în ultimul timp. Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Bună ziua. 

După ce ne-am strâns mâna şi el plecă, am deschis 
fereastra scării, dar era aproape să rămân fără cap, fiindcă 
sforile erau putrede şi fereastra căzu ca o ghilotină. Din 
fericire, totul se întâmplă cu atâta repeziciune, încât nici nu 
avui timpul să scot capul pe fereastră. După ce scăpai astfel 
cu viaţă, mă mulţumi cu o privelişte înceţoşată a clădirilor 
prin murdăria încrustată în geamuri. Şi mă uitam cu 
tristeţe afară, spunându-mi că, fără nici o îndoială era 
exagerat să se vorbească atât despre Londra. 

Părerea domnului Pocket junior despre cuvântul „îndată” 
nu era aceeaşi cu a mea, căci înnebunisem, aproape privind 
afară timp de o jumătate de oră şi-mi scrisesem de câteva 
ori numele cu degetul pe murdăria fiecărui geam, până 
când auzi, în sfârşit, un zgomot de paşi pe scări. Încetul cu 
încetul, se înălţară în faţa ochilor mei pălăria, capul, 
cravata, vesta, pantalonii şi ghetele unui cetăţean cam de 
teapa mea. Ţinea câte o pungă sub fiecare braţ şi un coşuleţ 
cu căpşuni în mână şi îşi pierduse răsuflarea. 


— Domnul Pip? întrebă el. 

— Domnul Pocket? am întrebat eu. 

— Doamne! exclamă el. îmi pare grozav de rău dar ştiam 
că vine o diligenţă din ţinutul dumitale pe la ora prânzului şi 
credeam că ai să vii cu aceea. Adevărul e că am ieşit din 
casă din pricina dumitale - nu că aceasta ar fi o scuză 
pentru mine - dar mă gândeam că, venind de la ţară, poate 
ai vrea să mănânci ceva fructe după masă şi m-am dus la 
piaţa din Covent Garden ca să găsesc fructe bune. 

Din anumite motive, simţeam că-mi ies ochii din cap. Nu 
prea am înţeles vorbele lui şi am început să mă întreb dacă 
nu cumva era un vis. 

— Doamne fereşte!făcu domnul Pocket junior. Uşa aceasta 
se înţepeneşte aşa rău! 

Deoarece făcea marmeladă din fructe, luptându-se cu uşa 
inând pungile sub braţ, îl rugai să mi le dea mie. Mi le dădu 
cu un zâmbet prietenos şi începu să se lupte cu uşa, ca şi 
cum ar fi avut de-a face cu o fiară sălbatică. Uşa cedă atât 
de brusc, încât el căzu pe spate peste mine şi eu căzui peste 
uşa din faţă şi amândoi începurăm să râdem. Dar mie tot 
mai mi se părea că-mi ies ochii din cap şi că trăiesc un vis. 

— Intră, te rog, spuse domnul Pocket junior. Dă-mi voie să- 
ţi arăt drumul. E cam gol pe aici, dar nădăjduiesc că ai să te 
poţi descurca până luni. 

Tatăl meu s-a gândit că ziua de mâine o să-ţi treacă mai 
plăcut cu mine decât cu el şi că poate ţi-ar plăcea să faci o 
plimbare prin Londra. Mi-ar face mare plăcere să-ţi arăt 
oraşul. Cât despre masă, sper că n-ai s-o găseşti prea 
proastă, fiindcă mâncarea o să ni se trimită de la cafeneaua 
de alături şi - cred că trebuie să adaug şi asta - totul pe 
socoteala dumitale, aşa cum a dat dispoziţii domnul 
Jaggers. Cât despre locuinţă, ştiu că nu-i prea arătoasă, 
pentru că, înţelegi, eu trebuie să-mi câştig singur pâinea; 
căci taică-meu nu-mi poate da nimic şi chiar dacă ar putea, 
nu mi-ar plăcea mie să iau de la el. Acesta e salonul. 


Vezi, doar câteva scaune, mese, un covor şi alte lucruri de 
care n-au avut nevoie acasă. Cât despre faţă de masă, 
lingurile şi solniţele pe care le vezi, să nu-ţi faci părere prea 
bună despre mine, fiindcă le-au trimis anume pentru 
dumneata de la cafenea. Acesta este micul meu dormitor, e 
cam mucegăit, dar, ştii, locuinţele lui Barnard sunt 
mucegăite. 

Aici e dormitorul dumitale; mobila am închiriat-o anume şi 
nădăjduiesc că va corespunde dorințelor dumitale. Dacă 
mai ai nevoie de ceva, mă duc să-ţi aduc. Apartamentul e 
cam retras şi o să locuim singuri, dar sper că n-o să ne 
batem. Doamne, iartă-mă te rog, văd că te-am lăsat cu 
fructele în mână. Dă-mi-le, te rog! Mai mare ruşinea! 

Stăteam în faţa domnului Pocket junior şi-i dădeam 
pungile când, deodată, văzui în ochii lui privirea mirată pe 
care o simţeam şi în ochii mei şi el spuse, lăsându-se pe 
spate: 

— Doamne sfinte, dar dumneata eşti băiatul care dădea 
târcoale. 

— Şi dumneata, spusei eu, eşti tânărul cel palid. 

Chapter 22 

Acolo, în hanul lui Barnard, tânărul cel palid şi cu mine ne 
uitarăm unul la altul, până când izbucnirăm amândoi în râs. 

— Auzi, tocmai dumneata să fii! spuse el. 

— Auzi, tocmai dumneata să fii! spusei eu. 

— Bine! făcu tânărul întinzându-mi voios mâna; acum 
nădăjduiesc că ţi-a trecut supărarea şi ar fi foarte 
mărinimos din partea dumitale, dacă m-ai ierta că te-am 
scuturat aşa rău. 

Din aceste cuvinte, înţelesei că domnul Herbert Pocket 
(căci pe tânărul cel palid îl chema Herbert) tot mai 
confunda intenţia pe care o avusese cu fapta pe care o 
îndeplinise. Dar îi răspunsei cu modestie şi ne strânserăm 
călduros mâna. 

— Pe atunci nu puseseşi, încă, mâna pe avere? spuse 
Herbert Pocket. 


— Nu, răspunsei eu. 

— Nu, încuviinţă el. Am auzit că s-a întâmplat foarte de 
curând. Pe atunci eu eram în căutare de avere. 

— Adevărat? 

— Da, domnişoara Havisham mă chemase cu gândul să mă 
îndrăgească. 

Dar se vede că nu s-a putut, în orice caz, nu m-a îndrăgit. 

Mi se păru politicos să spun că mă mir foarte mult. 

— Lipsă de gust, spuse Herbert râzând, dar aşa s-a 
întâmplat. Da, da, mă chemase să vin într-o vizită de 
încercare şi poate că, dacă aş fi avut noroc, în ziua aceea, 
m-aş fi căpătuit şi eu, cine ştie, poate aş fi fost, ştii ce vreau 
să spun... cu Estella. 

— Ce vrei să spui? întrebai eu, devenind deodată serios. 

În timp ce vorbeam, el punea fructele pe farfurii, ceea îi 
absorbea atenţia şi fusese pricina scăpării de adineauri. 

— Logodit, mă lămuri el, aranjând mai departe fructele. 
„Promis”. Cum vrei să-i spui. Oricare cuvânt e bun. 

— Şi cum ai îndurat dezamăgirea? întrebai eu. 

— Aiurea! făcu el. Nici nu m-am sinchisit. E o barbară. 

— Domnişoara Havisham? 

— Nu zic nu, nici la asta, dar eu mă gândeam la Estella. E 
neînchipuit de îngâmfată, de aspră şi de mofturoasă fata 
aceasta şi domnişoara Havisham a învăţat-o să-şi bată joc 
de toţi bărbaţii din lume. 

— Ce fel de rudă e cu domnişoara Havisham? 

— Nu-i rudă, spuse el. E doar adoptată. 

— Şi de ce să-şi bată joc de toţi bărbaţii? 

— Doamne, domnule Pip, spuse el. Nu ştii? 

— Nu, spusei eu. 

— Doamne sfinte! E o poveste întreagă pe care ţi-o rezerv 
pentru după masă. Şi acum dă-mi voie să te întreb ceva. 
Cum ai ajuns acolo în ziua aceea? 

Îi spusei şi el mă ascultă atent până la urmă. Apoi izbucni 
din nou în râs, întrebându-mă dacă m-a durut după aceea. 


Eu nu-l întrebai dacă şi pe elîl duruse, deoarece, cu privire 
la acest lucru, părerea mea eră formată. 

— Domnul Jaggers e administratorul averii dumitale, după 
câte înţeleg, urmă el. 

— Da. 

— Ştii că el este omul de afaceri al domnişoarei Havisham 
şi e singurul om care se bucură de încrederea ei. 

Aceste cuvinte mă aduceau (aşa mi se părea mie) pe un 
tărâm primejdios. Îi răspunsei cu o constrângere pe care nu 
încercam să o ascund că îl văzusem pe domnul Jaggers în 
casa domnişoarei Havisham, chiar în ziua luptei noastre şi 
numai atunci, şi că eram sigur că el nu-şi mai amintea să mă 
fi văzut acolo. 

— L-a îndatorat mult pe tatăl meu, propunându-l ca 
tutorele dumitale şi chiar a fost la tata pentru acest scop. 
Sigur că auzise de tata prin domnişoara Havisham. Tatăl 
meu e vărul ei; aceasta nu înseamnă că există relaţii 
familiare între ei, căci taică-meu nu e prea curtenitor de 
felul hai şi nu-i place să-i facă domnişoarei Havisham toate 
chefurile. 

Herbert Pocket avea un fel de a se purta sincer şi deschis, 
care cucerea. 

Nu văzusem încă niciodată până atunci şi, nici după aceea, 
n-am mai văzut un om care să insufle cu mai multă tărie, 
prin privire şi prin glas, convingerea că nu e în stare să facă 
nimic ascuns şi josnic. În toată făptura lui era ceva plin de 
nădejde dar, în acelaşi timp, ceva care îmi şoptea că nu va fi 
niciodată om norocos şi bogat. Nu ştiu nici eu de ce, dar 
eram pătruns de această părere încă din prima zi, înainte 
de a ne aşeza la masă. 

Tot mai era un tânăr palid şi avea un aer visător, cu toată 
voioşia şi vioiciunea lui, un aer care nu prea dovedea multă 
energie. Nu era frumos la faţă, dar era mai mult decât 
frumos, căci era foarte prietenos şi vesel. Avea şi acum o 
faţă de om stângaci ca şi în ziua în care genunchii mei se 
purtaseră atât de îndrăzneţ cu ea şi mie mi se păru că faţa 


lui va rămâne mereu luminoasă şi tânără. îmi puneam 
întrebarea dacă arta provincială a domnului Trabb l-ar fi 
făcut mai grațios decât pe mine, dar îmi dau seama că el îşi 
purta haina lui veche mult mai bine decât mi-o purtam eu 
pe cea nouă. 

Deoarece era atât de prietenos, înţelesei că m-aş purta în 
chip nepotrivit pentru vârsta noastră, dacă aş fi închis faţă 
de el. Aşadar, îi spusei mica mea poveste, stăruind asupra 
faptului că îmi era interzis să cercetez cine era 
binefăcătorul meu. l-am mai spus că fusesem crescut la ţară 
pentru meseria de fierar şi că, deoarece nu prea cunoşteam 
regulile bunelor purtări, i-aş fi foarte recunoscător, dacă mi- 
ar atrage atenţia ori de câte ori mă va vedea gata să 
greşesc. 

— Cu plăcere, spuse el, deşi îndrăznesc să-ţi prezic că 
avea nevoie de foarte puţine lămuriri. Cred că vom fi mereu 
împreună şi mi-ar plăcea să înlătur orice constrângere 
dintre noi. Vrei să-mi faci plăcerea şi să-mi spui de pe acum 
pe numele de botez, Herbert? 

I-am mulţumit, făgăduindu-i că voi face aşa. Apoi l-am 
informat că numele meu de botez e Filip. 

— Nu prea-mi place Filip, spuse el zâmbind, fiindcă îmi 
aminteşte de băiatul din cartea de citire care era atât de 
leneş, încât a căzut într-o băltoacă sau atât de gras, că nici 
nu putea să deschidă ochii sau atât de zgârcit încât îşi 
încuia prăjitura până ce i-o mâncau şoarecii sau atât de 
hotărât să strice cuiburile păsărilor, încât l-au mâncat urşii 
din pădure. Să-ţi spun ce nume mi-ar plăcea mie. E atâta 
armonie între noi şi apoi tu ai fost fierar. Te-ar supăra? 

— Nu mă supără nimic din ce propui tu, răspunsei eu, dar 
nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Te-ar supăra dacă ţi-aş spune Handel? Există o bucată 
minunată de Handel, care se numeşte „Fierarul Muzical”. 

— Mi-ar plăcea chiar foarte mult să-mi spui aşa. 

— Atunci, dragul meu Handel, spuse el, întorcându-se spre 
uşa care tocmai se deschidea, masa e gata şi te rog să stai 


în capul mesei, pentru că tu dai acest ospăț. 

Nici nu voiam să aud de aceasta, aşa că se aşeză el în cap 
şi eu în faţa lui. A fost o masă foarte bună - pe atunci mi se 
părea un adevărat ospăț - şi totul avea gust mai bun decât 
de obicei, datorită atmosferei de independenţă, în care se 
petreceau lucrurile. Nu era nici urmă de om în vârstă în 
jurul nostru şi Londra ne înconjura din toate părţile. 

Apoi, mai era şi un aer boem care făcea ca acest ospăț să 
pară şi mai minunat, căci, în timp ce mâncarea comandată 
la cafenea era - după cum ar fi spus domnul Pumblechook - 
o pildă de desfrâu, restul salonului era cam gol şi într-o 
stare mai mult provizorie. 

Aceasta îl făcu pe chelner să prindă obiceiul de a pune 
tacâmurile pe jos (şi de a se împiedica de ele), untul topit pe 
fotoliu, pâinea pe rafturile de cărţi, brânza în găleata de 
cărbuni, puiul fiert pe patul din odaia vecină, unde 
descoperii urme de pătrunjel şi de unt mucegăite, seara 
când mă dusei la culcare. Toate acestea dădeau farmec 
ospăţului şi când chelnerul nu era de faţă, plăcerea mea era 
neştirbită. 

Eram pe la mijlocul mesei, când îi aminti lui Herbert de 
făgăduiala de a-mi vorbi despre domnişoara Havisham. 

— Adevărat, răspunse el. Mă voi ţine numaidecât de 
făgăduiala. Dă-mi voie să încep prin a-ţi aminti că la Londra 
nu e obiceiul să pui cuțitul în gură, de teama accidentelor şi 
că, deşi furculiţa serveşte la acest lucru, nici ea nu trebuie 
înfundată în gură mai mult decât e nevoie. Nici n-ar merita 
să pomenesc de lucrurile acestea, dar e mai bine să faci 
cum face toată lumea. De asemenea, lingura nu se ţine cu 
mâna pe deasupra, ci dedesubt; aceasta îţi aduce două 
foloase. Ajungi mai uşor la gură (ceea ce e de altfel şi 
scopul) şi împiedici oarecum cotul drept de a face mişcarea 
pe care o face când deschizi o stridie. 

Herbert făcu aceste observaţii cu un ton atât de vesel, 
încât începurăm amândoi să râdem şi eu aproape că nici n- 
am roşit. 


— Acum, urmă el, să ne întoarcem la domnişoara 
Havisham. Trebuie să ştii că domnişoara Havisham era un 
copil răsfăţat. Mama ei a murit când ea era mică de tot şi 
tatăl ei nu a lipsit-o niciodată de vreo plăcere. Trăiau la 
ţară, prin ţinutul vostru şi tatăl ei era fabricant de bere. N- 
am înţeles niciodată de ce e foarte nobil să fii fabricant de 
bere, dar e ştiut că, în timp ce e cu neputinţă să fii nobil şi 
să coci pâine, poţi fi, fără discuţie, nobil dacă faci bere. E un 
fenomen de care ne izbim în fiecare zi. 

— Totuşi, un om din lumea bună nu poate să ţină o 
cârciumă, nu-i aşa? întrebai eu. 

— Nu, pentru nimic în lume, răspunse Herbert; dar o 
cârciumă poate ţine pe un om din lumea bună. Bine! Deci, 
domnul Havisham era foarte bogat şi trufaş. Şi fiică-sa la 
fel. 

— Domnişoara Havisham era singurul copil? îndrăzni eu. 

— Stai puţin. Ajung eu şi la asta. Nu, nu era singurul copil. 
Avea un frate vitreg. Tatăl ei s-a recăsătorit în secret cu 
bucătăreasa lui, aşa cred. 

— Spuneai că era trufaş. 

— Dragul meu Handel, era. Tocmai fiindcă era trufaş, s-a 
căsătorit în secret a doua oară şi, după câtva timp, soţia lui 
a murit. Cred că de abia după moartea ei, i-a povestit el 
fetiţei toată povestea. Şi atunci fiul lui a intrat în familie, 
locuind în casa pe care o cunoşti. Când s-a făcut mare, 
băiatul a devenit un destrăbălat, un nebun, un om 
nerespectuos, o adevărată pacoste. Până la urmă, tatăl lui l- 
a dezmoştenit; dar, pe patul de moarte s-a îndulcit şi i-a 
lăsat şi lui ceva avere, deşi nici pe departe atât cât i-a lăsat 
domnişoarei Havisham. 

Mai ia un pahar cu vin şi iartă-mă dacă îţi amintesc că 
toată lumea este absolut de acord asupra faptului că omul 
nu trebuie să fie atât de conştiincios când îşi goleşte 
paharul, încât să-l dea peste cap şi să-şi lipească marginea 
de nas. 


Făcusem gestul acesta fiind nespus de prins de povestirea 
lui. Îi mulţumi şi-mi cerui scuze. El îmi răspunse: 

— Nu face nimic. 

— Acum domnişoara Havisham era moştenitoare şi poţi să- 
ţi închipui că era privită ca o partida minunată. Fratele ei 
vitreg avea şi el mijloace dar, cât cu datorii, cât cu alte 
nebunii de ale lui, şi-a risipit toată averea. Între el şi sora lui 
erau neînţelegeri mai mari decât fuseseră vreodată între el 
şi tatăl lui şi lumea spune că tânărul îi purta fetei o ură de 
moarte, fiindcă ea ar fi fost pricina supărării tatălui. Acum, 
vine partea cea mai dureroasă a povestirii; mă întrerup 
doar să-ţi spun că un şervet nu poate încăpea într-un 
păhărel. 

N-aş putea spune de ce încercam să-mi vâr.şervetul în 
păhărel. Ştiu numai că m-am surprins făcând sforţări mari, 
demne de o cauză înaltă, ca să-l înfund în marginile 
paharului. Din nou i-am mulţumit şi mi-am cerut scuze şi 
din nou mi-a răspuns foarte vesel: 

— Nu face nimic, fii liniştit şi povesti mai departe. Deodată 
a apărut pe scenă, să zicem că la curse, la vreun bal sau 
oriunde îţi place, un om care îi vorbi domnişoarei Havisham 
despre dragoste. Nu l-am văzut niciodată (toate acestea s- 
au petrecut cum douăzeci şi cinci de ani, când tu, Handel, şi 
cu mine, nici nu eram), dar l-am auzit pe tata spunând că 
era un om foarte arătos şi foarte potrivit pentru scopul pe 
care-l urmărea. 

Dar tot tata spunea solemn că nu putea fi confundat cu un 
gentleman decât din greşeală şi spre paguba celui care se 
lasă înşelat; pentru că tata are un principiu, că nici un om 
care nu se poartă ca un gentleman în chestiuni de dragoste, 
nu poate fi gentleman nici în purtări. 

El spune că nici un lustru nu poate ascunde soiul lemnului 
şi că, cu cât lustruieşti lemnul mai tare, cu atât soiul lui se 
vede mai bine. Bine! Acest om o urmărea tot timpul pe 
domnişoara Havisham şi să lăuda peste tot că ţine la ea. 


Cred că până atunci domnişoara Havisham nu se dovedise 
prea simţitoare la lucruri din acestea; dar atunci, tot ce 
mocnea în ea izbucni şi ea se îndrăgosti pătimaş. Nici nu 
încape îndoială că-l privea ca pe Dumnezeu. 

El, însă, s-a folosit în aşa chip de dragostea, aceasta, încât 
a stors sume mari de bani de la ea şi a făcut-o să cumpere 
de la fratele ei partea lui din fabrica de bere (pe care tatăl 
lui avusese slăbiciunea să i-o dea) cu un preţ enorm, pe 
motivul că el voia să stăpânească şi să conducă toată 
fabrica, după ce se va fi căsătorit cu ea. 

Pe atunci, custodele tău nu era încă sfătuitorul 
domnişoarei Havisham şi apoi ea era prea mândră şi prea 
îndrăgostită ca să primească sfaturi. Rudele ei, în afară de 
tata, erau sărace şi făceau intrigi; de fapt şi el era destul de 
sărac, dar nu era interesat şi nici invidios. Deoarece era 
singurul om independent din familie, tata a prevenit-o că 
face prea mult pentru omul acesta şi că prea se lasă 
stăpânită de el. Cu primul prilej, domnişoara Havisham l-a 
dat pe tata afară din casă în prezenţa omului aceluia şi, de 
atunci, tata n-a mai văzut-o. 

Mi-am amintit că domnişoara Havisham spusese odată: 
„Matthew va veni să mă vadă când voi fi întinsă pe masa 
aceea” şi îl întrebai pe Herbert dacă tatăl lui era atât de 
îndârjit împotriva ei. 

— Nu-i vorba de asta, spuse el; dar ea l-a învinuit pe tata 
de fată cu viitorul ei bărbat că e dezamăgit în speranţele lui 
de linguşitor, care vrea să profite de ea şi, dacă s-ar duce 
acum la domnişoara Havisham, învinuirea ei ar părea 
adevărată în ochii tatii şi chiar şi ai ei. Dar să mă întorc la 
omul acela şi să termin cu el. Ziua căsătoriei a fost hotărâtă, 
rochia de mireasă a fost cumpărată, călătoria de nuntă 
plănuită şi oaspeţii invitaţi. Ziua nunţii sosi, dar mirele nu. I- 
a scris o scrisoare. 

— Pe care ea a primit-o, îi tăiai eu vorba, în timp ce se 
îmbrăca de nuntă. 

La ora nouă fără douăzeci de minute. 


— Chiar aşa, spuse Herbert, dând din cap, ora la care a 
oprit ea, după aceea, toate ceasurile. Ce era scris în 
scrisoare decât că omul rupea fără inimă căsătoria, nu pot 
să-ţi spun, fiindcă nu ştiu. După ce a zăcut bolnava câtva 
timp, domnişoara Havisham a zăvorât casa, după cum ai 
văzut, şi de atunci n-a mai văzut lumina zilei. 

— Aceasta-i toată povestea? întrebai eu, după câteva clipe 
de gândire. 

— Atât e tot ce ştiu eu şi de fapt toată povestirea mi-am 
alcătuit-o eu singur din crâmpeie; căci tatăl meu se fereşte 
să vorbească despre acest lucru şi chiar când domnişoara 
Havisham m-a chemat acolo, nu mi-a spus decât ceea ce era 
neapărat trebuincios, pentru ca să pricep despre ce este 
vorba. Dar am uitat ceva. Lumea bănuieşte că omul în care, 
din nenorocire, şi-a pus ea toată încrederea, lucra în 
înţelegere cu fratele ei vitreg. Se spune chiar că exista un 
complot între ei şi că apoi şi-au împărţit foloasele. 

— Mă mir că nu s-a căsătorit cu ea, ca să pună mâna pe 
toată averea, spusei eu. 

— Poate că era căsătorit dinainte şi că toată lovitura 
aceasta n-a fost decât un plan de-al fratelui ei, spuse 
Herbert. Despre aceasta nu ştiu nimic. 

— Ce s-a întâmplat cu cei doi oameni? întrebai eu după ce 
rumegai puţin povestea. 

— Au căzut din ce în ce mai jos, dacă se poate spune aşa, şi 
s-au ruinat. 

— Mai trăiesc? 

— Nu ştiu. 

— Spuneai că Estella nu e rudă cu domnişoara Havisham 
şi că a fost adoptată. Când? 

Herbert dădu din umeri. 

— De când am auzit de domnişoara Havisham, am auzit şi 
de Estella. 

Mai mult nu ştiu. Şi acum, Handel, spuse el încheind 
povestea, suntem înţeleşi. 

Tot ce ştiu despre domnişoara Havisham ştii şi tu. 


— Şi tot ce ştiu eu, ştii şi tu. 

— Te cred. Aşa că nu poate fi vorba de întreceri şi 
ascunzişuri între tine şi mine. Cât despre opreliştea de care 
atârnă viitorul tău - anume că n-ai voie să discuţi şi să 
cercetezi cui i-l datorezi - poţi fi sigur că n-o s-o calc 
niciodată şi că nici nu voi pomeni de ea nici eu, nici nimeni 
altcineva din apropierea mea. 

Herbert spuse toate acestea cu atâta delicateţe, încât 
simţeam că pot socoti acest capitol încheiat, chiar dacă ar fi 
trebuit să trăiesc ani de-a rândul sub acoperişul tatălui său. 
Totuşi spusese cuvintele acestea cu atâta înţeles, încât simţi 
că şi el o socoteşte pe domnişoara Havisham drept 
binefăcătoarea mea, aşa cum o socoteam şi eu. 

Nu-mi trecuse prin minte până atunci că el împinsese 
vorba spre subiectul acesta, cu gândul de a-l scoate din 
calea noastră; dar ne simţeam atât de bine şi de uşuraţi 
acum că vorbisem despre el, încât îmi dădeam seama că 
acesta fusese gândul lui. Eram foarte veseli şi vorbăreţi şi, 
în cursul discuţiei, îl întrebai ce meserie are. El îmi 
răspunse: Capitalist, asigur vapoare. 

Bănuiesc că m-a văzut uitându-mă prin odaie, în căutarea 
unor urme de vapoare sau de capital, căci adăugă: 

— În oraş. 

Aveam idei măreţe despre bogăţia şi renumele celor care 
se ocupau cu asigurarea vapoarelor „în oraş” şi mă 
gândeam cu groază că trântisem la pământ pe un tânăr 
asigurător de vapoare, că-i învineţisem un ochi şi că-i 
crăpasem capul plin de răspunderi. Dar, din nou, mă 
cuprinse impresia aceea ciudată care îmi spunea că 
Herbert Pocket nu va fi niciodată prea bogat şi că nici nu va 
avea prea mult noroc. 

— Eu n-o să mă mulţumesc să-mi întrebuinţez capitalul 
doar la asigurări de vapoare. Vreau să cumpăr câteva 
acţiuni bune de asigurări pe viaţă şi să intru într-un consiliu 
de administraţie. Mai vreau să mă ocup şi de chestiuni 
miniere. Toate acestea nu mă pot împiedica să închiriez 


câteva mii de tone de corăbii şi să lucrez pe socoteala mea. 
Cred, spuse el, sprijinindu-se pe spătarul scaunului, că voi 
pleca spre Indiile Orientale, ca să fac comerţ cu mătăsuri, 
şaluri, arome, materii colorante, medicamente şi lemne 
preţioase. E o ramură foarte interesantă a comerţului. 

— Şi aduce câştiguri mari? întrebai eu. 

— Uriaşe! spuse el. 

Din nou mă cuprinse îndoiala şi-mi spuneam că el are 
speranţe mai mari decât ale mele. 

— Cred că voi lucra şi în Indiile Occidentale - spuse el 
vârându-şi degetele mari de la amândouă mâinile în 
buzunarele vestei, pentru zahăr, tutun şi rom. Şi cu 
Ceylonul, mai ales pentru fildeş. 

— O să ai nevoie de o mulţime de vapoare, spusei eu. 

— O flotă întreagă, spuse el. 

Copleşit de măreţia acestor afaceri, îl întrebai unde se 
aflau vapoarele pe care le asigura. 

— N-am început încă să mă ocup de asigurări, răspunse el. 
De abia acum încep să mă uit în dreapta şi în stânga. 

Nu ştiu de ce năzuinţele acestea mi se păreau mai 
potrivite cu hanul lui Barnard. Făcui, foarte convins: 

— A! 

— Da, lucrez la birou şi mă uit în dreapta şi în stânga. 

— Se câştigă bine la un birou? întrebai eu. 

— Cine, cei care lucrează acolo? întrebă el drept răspuns. 

— Da, tu, de pildă. 

— Eu nu. Rosti vorbele acestea cu aerul unui om care îşi 
face anumite socoteli şi bilanţuri. 

— Nu prea câştig. Ştii, nu mi se plăteşte nimic şi eu... 
trebuie să mă întreţin singur. 

Desigur că toate acestea nu păreau prea surâzătoare şi eu 
clătinai din cap, ca şi cum aş fi vrut să spun că ar fi cam 
greu să strângi capital dintr-o astfel de sursă de venit. 

— Dar e important, spuse Herbert Pocket, că ai prilejul să 
te uiţi în dreapta şi în stânga. Aceasta-i important. Când eşti 
într-un birou ştii, te poţi uita în dreapta şi în stânga. 


Mi se păru ciudat faptul că nu te poţi uita în dreapta şi în 
stânga când nu lucrezi într-un birou; dar tăcui, bizuindu-mă 
pe experienţa lui. 

— Apoi vine timpul, spuse Herbert, când vezi drumul 
deschis în faţa ta. 

Şi-ţi iei avânt, o porneşti, îţi faci capitalul şi ai ajuns! În 
clipa în care ţi-ai făcut capitalul, nu-ţi mai rămâne altceva 
de făcut decât să-l întrebuinţezi. 

Toate acestea semănau cu felul în care procedase, în ziua 
când ne întâlnisem în grădină. Şi felul în care îndura 
sărăcia semăna leit cu felul în care îndurase înfrângerea 
aceea. Mi se păru că primea şi acum loviturile şi izbiturile 
cu aerul cu care le primise pe ale mele. Era limpede că, în 
casă, nu avea decât lucrurile de care avea absolută nevoie, 
căci toate lucrurile de care întrebam se dovediră a fi aduse 
cu prilejul venirii mele, fie de la cafenea, fie din altă parte. 

Şi, deşi îşi clădise un viitor atât de măreț, era totuşi atât de 
modest, încât eu îi eram nespus de recunoscător fiindcă nu 
era înfumurat. Era încă o trăsătură frumoasă în felul lui de 
a fi atât de plăcut şi, de aceea, ne-am şi împăcat atât de 
minunat. Chiar în seara aceea, ieşirăm la plimbare pe străzi 
şi intrarăm cu jumătate de preţ la teatru; a doua zi ne-am 
dus la Westminster Abbey şi, după amiază, prin parcuri; eu 
mă întrebam cine potcovea toţii caii din parc şi tare aş fi 
vrut să fie Joe acela! 

În duminica aceea, mi se păru că trecuseră multe luni de 
când îi părăsisem pe Joe şi pe Biddy. Spaţiul care mă 
despărţea de ei făcea şi el parte din aceasta distanţă 
nesfârşită în timp şi ţara mlaştinilor era hăt, departe. Faptul 
că, cu o duminică în urmă, mă dusesem la bisericuţa 
noastră veche, îmbrăcat în hainele mele vechi, mi se părea 
o împreunare de lucruri imposibile, din punct de vedere 
geografic, social, ar şi lunar. 

Totuşi, pe străzile Londrei, atât de fremătătoare de lume, 
atât de strălucitor luminate în amurgul serii, erau multe 
lucruri care îmi aminteau cât de departe de mintea mea se 


afla biata noastră bucătărie de acasă şi, uneori; în bezna 
nopţii, paşii vreunui portar care-şi dădea aere că păzeşte 
casa isca gura la lună, în jurul hanului lui Barnard, îmi 
strângeau inima. 

Luni dimineaţă, la nouă fără un sfert, Herbert se duse la 
birou ca să facă act de prezenţă - poate şi pentru ca să se 
uite în dreapta şi în stânga - şi eu îl petrecui până acolo. 
După o oră sau două, trebuia să ne întâlnim la 
Hammersmith. Judecând după locurile unde se aşezau 
viitorii mari capitalişti, luni de dimineaţa, ajunsei la 
concluzia că ouăle din care ieşeau tinerii agenţi de 
asigurări trebuie să fie pătrunse de praf şi căldură, ca şi 
ouăle de struţ. 

De altfel, biroul unde lucra Herbert, nici nu mi se păru un 
bun observator, căci era aşezat la etajul al doilea, în fundul 
unei curţi, arăta nespus de murdar şi avea vederea spre 
etajul al doilea al unei clădiri vecine şi nu o vedere largă, 
care să-ţi deschidă perspective de viitor, dacă te uiţi în 
dreapta şi în stânga. 

Aşteptai până la ora prânzului şi mă dusei la Bursă, unde 
văzui nişte oameni deşiraţi, care şedeau sub afişele 
privitoare la vapoare şi despre care eu credeam că sunt 
mari negustori, deşi nu prea înţelegeam de ce erau cu toţii 
scoşi din fire. 

Când sosi Herbert, ne duserăm să luăm masa la un 
restaurant vestit, care pe atunci mă umplea de respect, dar 
despre care astăzi cred că este cel mai mudar local din 
Europa; fără să vreau, băgai de seamă încă de pe atunci, că 
era mai mult sos pe feţele de masă, pe furculiţele şi hainele 
chelnerilor, decât pe fripturi. 

După ce plătirăm nota care era destul de modestă (având 
în vedere grăsimea care nu era trecută în socoteală), ne 
întoarserăm la Barnard's Inn, de unde îmi luai geamantanul 
şi apoi ne suirăm într-o birjă şi pornirăm spre 
Hammersmith. Am ajuns acolo pe la ora două sau trei după 


amiază şi mai aveam câţiva paşi de mers până la casa 
domnului Pocket. 

Ridicarăm zăvorul portiţei şi intrarăm de-a dreptul într-o 
grădiniţă aşezată cu faţa la fluviu, unde se jucau copiii 
domnului Pocket. Şi, în afară de cazul că mă înşel asupra 
acestei chestiuni, în care fără îndoială că interesele mele 
personale şi prejudecățile nu aveau nici un amestec, vă pot 
spune despre copiii domnului şi doamnei Pocket că nu 
creşteau şi nici nu erau crescuţi de altcineva, ci că se 
dădeau singuri peste cap. 

Doamna Pocket şedea pe un scaun în grădină, sub un pom 
şi citea cu picioarele pe un alt scaun de grădină; iar 
dădacele se uitau în jurul lor, în timp ce copiii se jucau. 

— Mamă, spuse Herbert, acesta este tânărul Pip. 

Doamna Pocket mă primi cu o demnitate prietenoasă. 

— Domnişorule Alick şi duduie Jane, strigă una dintre 
dădace către doi dintre copii, dacă vă repeziţi la tufişuri, o 
să cădeţi în apă şi o să vă înecaţi şi ce o să zică tăticul? 

În acelaşi timp, fata culese batista doamnei Pocket de pe 
jos, spunând: 

— E a şasea oară că o lăsaţi să vă cadă, coniţă! Şi doamna 
Pocket răspunse râzând: 

— Mulţumesc, Flopspn, şi instalându-se de data aceasta 
într-un singur scaun, îşi reluă cartea. Faţa ei luă 
numaidecât o expresie frământată şi atentă, ca şi cum ar fi 
citit de o săptămână fără întrerupere, dar cred că înainte 
de a fi citit douăsprezece rânduri, îşi aţinti ochii asupra mea 
şi-mi spuse: 

— Sper că mama o duce bine? Această întrebare 
neaşteptată mă puse într-o încurcătură aşa grozavă, încât 
începui să o lămuresc, în chipul cel mai caraghios de pe 
lume că, dacă ar fi existat o astfel de fiinţă, desigur că ar fi 
dus-o bine, i-ar fi mulţumit şi i-ar fi trimis salutări, dar 
dădaca mă scoase din încurcătură: 

— Doamne, strigă ea, culegând batista, dacă nu e a şaptea 
oară! Ce aveţi azi, coniţă? Doamna Pocket îşi luă în primire 


batista, mai întâi cu o privire de mirare nespusă, ca şi cum 
n-ar mai fi văzut-o până atunci şi apoi cu un zâmbet de 
recunoştinţă: 

— Mulţumesc, Flopson, spuse ea, apoi se uită la mine şi se 
apucă din nou de citit. 

Acum că aveam răgaz să-i număr, am descoperit că erau 
nu mai puţin de şase mici urmaşi de-ai domnului Pocket de 
faţă şi că fiecare ajunsese la alt stagiu cu datul peste cap. 
De-abia încheiasem adunarea, când se auzi glasul celui deal 
şaptelea venind din văzduh ca un miorlăit jalnic. 

— Acesta-i mititelul! strigă Flopson, ca şi cum s-ar fi mirat. 
Grăbeşte-te Millers! 

Millers, care era cealaltă dădacă, intră în casă şi, încetul 
cu încetul, ţipetele copilului se potoliră şi încetară; se mai 
auzea doar un scâncet ca şi cum mititelul ar fi fost un 
ventriloc cu gura plină. În timpul acesta, doamna Pocket 
citeau eram curios să ştiu ce citeşte. 

Bănuiesc că-l aşteptam pe domnul Pocket; în orice caz 
aşteptam, aşa că avui prilejul să observ următorul fenomen 
familiar foarte ciudat: anume, de câte ori un copil se 
rătăcea prin preajma doamnei Pocket în timpul jocului, se 
poticnea regulat şi se dădea peste cap - spre marea ei 
mirare de o clipă şi spre durerea lor de mai lungă durată. 

Nu izbuteam să explic această întâmplare surprinzătoare 
şi nu mă puteam împiedica să cuget asupra ei, când, 
deodată, Millers cobori cu copilaşul, pe care-l întinse lui 
Flopson, care la rândul ei, întinzându-l doamnei Pocket, se 
poticni îndată, căzând cu copil cu tot şi cu capul înainte 
peste doamna Pocket; a fost prinsă în braţe de Herbert şi 
de mine. 

— Doamne păzeşte-mă, Flopson! făcu doamna Pocket, 
ridicându-şi pentru o clipă ochii de pe carte, toată lumea se 
dă peste cap! 

— Să vă păzească Dumnezeu, coniţă! răspunse Flopson 
roşie la faţă, dar ce aveţi aici? 

— Ce am eu aici, Flopson? făcu doamna Pocket. 


— Păi nu-i scăunelul de picioare? strigă Flopson. Dacă îl 
ţineţi sub fustă, cine-i de vină dacă toată lumea se dă peste 
cap? Staţi puţin! Ţineţi copilul şi daţi-mi cartea. 

Doamna Pocket făcu după cum fusese sfătuită, săltând de 
câteva ori copilul în poală cu neîndemânare, în timp ce 
ceilalţi copii se jucau de jur împrejur. Aceasta nu dură decât 
foarte puţin, căci doamna Pocket porunci ca toţi copiii să 
intre în casă şi să doarmă puţin. Astfel, făcui şi a doua 
descoperire: anume, că hrana micilor Pocket era alcătuită 
din tumbe şi din ore de somn, care se urmau cu 
regularitate. 

Aşa stând lucrurile, după ce Flopson şi Millers duseră 
copiii în casă ca pe o turmă mică de oi şi domnul Pocket ieşi 
din casă ca să mă cunoască, nu mă mai miră deloc faptul că 
domnul Pocket era un om cu o privire nedumerită, cu părul 
cărunt, zbârlit în vârful capului, un om care nu s-ar fi 
priceput, în nici un caz, să îndrepte situaţia. 

Chapter 23 

Domnul Pocket spuse că-i pare bine că mă vede şi că 
nădăjduieşte că nici mie nu-mi pare rău. 

— Pentru că trebuie să ştii, spuse el, cu acelaşi zâmbet ca 
şi fiul său, eu nu sunt o persoană neliniştitoare. 

Părea tânăr, cu toată nedumerirea de pe faţa lui şi cu tot 
părul lui foarte cărunt şi avea purtări foarte fireşti. 
Întrebuinţez cuvântul fireşti, fiindcă vreau să spun că nu 
era prefăcut; era ceva comic, în felul lui împrăştiat de a fi, 
ca şi cum faptul că într-adevăr ar fi putut să pară o 
persoană neliniştitoare, era caraghios doar în mintea lui. 
După ce stătu puţin de vorbă cu mine, îi spuse doamnei 
Pocket, încruntând neliniştit din sprâncenele lui negre şi 
frumoase: 

— Belinda, sper că ai urat domnului Pip bun venit! Ea îşi 
ridică ochii de pe carte şi spuse: 

— Da. Apoi îmi zâmbi distrată şi mă întrebă dacă-mi place 
mirosul parfumului de portocale. Deoarece întrebarea nu 
avea nici o legătură oricât de apropiată sau de depărtată cu 


vreo întâmplare trecută sau viitoare, socoti că o pusese ca 
şi pe cele dinainte, doar pentru a-şi arăta bunăvoința. 

În câteva ore am descoperit - şi o spun de pe acum - că 
doamna Pocket era unica frică a unui cavaler care murise m 
totul întâmplător şi care îşi băgase în cap că răposatul tatăl 
său ar fi ajuns baron, dacă n-ar fi existat împotrivirea 
hotărâtă a cuiva, împotrivire izvorâtă din motive cu totul 
sonale - am uitat a cui împotrivire dacă cumva am ştiut 
odată: a suveranului, a primului ministru, a lordului canar, a 
arhiepiscopului de Canterbury - şi, pe temeiul acestui fapt 
închipuit, cavalerul nostru se alăturase nobililor din ţinut. 

Cât despre el, cred că fusese cavaler pentru că răscolise 
gramatica engleză cu vârful penei sale, într-o cuvântare 
copiată pe hârtie velină, pe care o ţinuse cu prilejul punerii 
primei pietre la o clădire oarecare sau pentru că înmânase 
fie mistria, fie mortarul, unui personaj real. Dar oricum s-ar 
fi petrecut lucrurile, cavalerul hotărâse că doamna Pocket 
va fi crescută încă din leagăn ca o fiinţă care, prin firea 
lucrurilor, trebuie să se căsătorească cu un titlu de nobleţe 
şi care trebuie să fie ferită de orice cunoştinţe plebeiene şi 
casnice. 

Tânăra domnişoară fusese păzită şi călăuzită cu atâta 
succes de acest părinte înţelept, încât devenise o adevărată 
podoabă, dar o fiinţă cu totul neputincioasă şi nefolositoare. 
Cu acest caracter fericit, îl întâlnise, încă din prima floare a 
tinereţii şi nu era încă hotărât dacă să se pună pe sacul de 
lână sau să se adăpostească sub mitra episcopală. Deoarece 
înfăptuirea unuia din aceste două planuri nu era decât o 
chestie de timp, el şi cu doamna Pocket au tras lucrurile de 
păr (judecând după felul cum s-au desfăşurat lucrurile, mai 
bine le-ar fi retezat părul) şi s-au căsătorit fără ştirea 
înţeleptului părinte. 

Deoarece înțeleptul părinte nu avea nimic altceva de dat 
decât binecuvântarea sa, îi blagoslovi cu această zestre, 
după o scurtă împotrivire, spunându-i domnului Pocket că 
soţia lui era o „comoară princiară”. Domnul Pocket a 


investit această comoară în felul pe care-l cunoaştem cu 
toţii, de când lumea, dar se pare că nu i-a adus o dobândă 
prea grozavă. lotuşi, e ciudat că doamna Pocket a fost 
socotită de atunci demnă de o milă respectuoasă fiindcă nu 
se căsătorise cu purtătorul unui titlu de nobleţe, în timp ce 
domnul Pocket a fost privit, tot în chip neînțeles, cu. un soi 
de imputare iertătoare, fiindcă nu izbutise niciodată să 
obţină un titlu. 

Domnul Pocket mă duse în casă şi-mi arătă camera mea, 
care era foarte plăcută şi mobilată în aşa fel, încât puteam 
să o folosesc şi ca salonaş. Apoi, ciocani în uşile altor două 
odăi asemănătoare şi mă prezintă locatarilor lor, pe numele 
de Drummle şi Startop. Drummle, un tânăr cu aer de om 
bătrân, era un băiat greoi şi voinic şi tocmai fluiera când am 
intrat eu în odaie. Startop, mai tânăr ca vârstă şi înfăţişare, 
citea, ţinându-şi capul, ca şi cum i-ar fi fost frică că va face 
explozie, din pricina îngrămădirii prea mari de cunoştinţe. 

Atât domnul cât şi doamna Pocket păreau că se află în 
mâinile altcuiva, aşa încât mă întrebam cine era de fapt 
posesorul casei şi-i lăsa şi pe ei să locuiască acolo; aflai în 
cele din urmă că această putere necunoscută erau 
servitorii. Era un fel lipsit de griji de a-şi duce viaţa, dar 
părea cam costisitor, căci servitorii socoteau de datoria lor 
să bea şi să mănânce, după placul inimii şi să-şi poftească 
mereu musafiri jos, în odăile lor. E drept că ofereau 
domnului şi doamnei Pocket o masă foarte îmbelşugată; 
totuşi, mie mi să părea că pensiunea cea mai bună era în 
bucătărie, cu condiţia ca pensionarul să fie în state să se 
apere căci, la mai puţin de o săptămână de la sosirea mea 
acolo, o vecină, pe care familie nici nu o cunoştea, scrise un 
bilet, cum că o văzuse pe Millers bătând copilaşul. Această 
veste o necăji nespus pe doamna Pocket, care izbucni în 
plâns şi spuse că e nemaipomenit cum nu ştiu vecinii să-şi 
vadă de treburile lor. 

Încetul cu încetul, aflai, mai ales de la Herbert, că domnul 
Pocket studiase la Harrow şi la Cambridge şi că fusese un 


elev strălucit, dar că, după ce avusese fericirea de a se 
căsători atât de timpuriu cu doamna Pocket, renunţase la 
planurile iui şi îmbrăţişase cariera de meditator. 

După ce meditase vreo câţiva puşti grei de cap, - ai căror 
părinţi, dacă erau oameni sus-puşi, îi făgăduiau că îl vor 
ajuta să-şi croiască un drum şi care uitau de făgăduială, 
după ce copiii încetau cu meditaţiile - bietul om, plictisit de 
această meserie nebănoasă, venise la Londra. Aici, după ce 
dăduse greş în înfăptuirea năzuinţelor lui mai înalte, se 
apucase „să revadă” operele celor care nu avuseseră prilej 
să se afişeze sau trecuseră cu vederea prilejurile care se 
iviseră, să mai refacă diferite alte opere scrise pentru ocazii 
speciale şi îşi folosise astfel talentele pentru diferite 
compilaţii şi corecturi literare; cu aceste mijloace împreună 
cu alte mici expediente particulare, ţinea casa pe care am 
văzut-o şi eu. 

Domnul şi doamna Pocket aveau o vecină foarte 
linguşitoare; era o văduvă foarte înţelegătoare din fire, care 
era de aceeaşi părere cu toată lumea, binecuvânta pe toată 
lumea, zâmbea şi vărsa lacrimi pentru toţi, după 
împrejurări. Numele acestei vecine era doamna Coilers şi, 
în ziua sosirii mele, mie îmi fu hărăzit să o duc până la 
masă. Mă făcu să înţeleg, în timp ce coboram scările, că era 
o mare lovitură pentru doamna Pocket faptul că simpaticul 
domn Pocket era nevoit să primească în casa lui diferiţi 
domni la al căror progres trebuia să contribuie. Nu era 
vorba de mine, îmi spuse ea, într-o revărsare de dragoste şi 
de încredere (o cunoşteam de mai puţin de cinci minute); 
dacă ar fi fost toţi ca mine, ar fi fost cu totul altfel. 

— Dar drăguţa de doamna Pocket, spuse doamna Coilers, 
în urma dezamăgirii ei din tinereţe (nu că bietul domnul 
Pocket ar fi cu ceva de vină) are nevoie de atâta lux şi 
eleganţă... 

— Da, doamnă, spusei eu ca să o opresc, căci mi-era teamă 
că va începe să plângă. 

— Şi e atât de aristocratică din fire... 


— Da, doamnă, repetai eu, cu acelaşi scop ca şi adineauri. 
— Încât e, într-adevăr,- greu pentru domnul Pocket, spuse 
doamna Coilers să mai aibă timp şi interes şi pentru altceva. 

Fără să vreau, mă gândeam că ar fi mai greu dacă 
măcelarul nu ar avea timp şi interes pentru doamna Pocket; 
dar tăcui şi, de altfel, nici nu aveam timp de astfel de 
gânduri, căci urmăream cu smerenie purtările celor din 
jurul meu. 

Am aflat, din cele ce se petreceau între doamna Pocket şi 
Drumnmle, în timp ce eram preocupat de cuţit, furculiţă, 
lingură, pahare şi alte instrumente de auto-distrugere, că 
Drummle, al cărui nume de botez era Bentley, era 
penultimul moştenitor la rangul de baron. Apoi am aflat, cu 
privire la cartea pe care o citise doamna Pocket în grădină, 
că trata titluri de nobleţe şi mai aflai că doamna Pocket ştia 
data precisă la care bunicul ei ar fi fost trecut în cartea 
aceea, dacă n-ar fi fost urmărită de ghinion. 

Drummle nu spunea prea mult, dar în felul lui măsurat 
(părea un om foarte posac), vorbea ca un ales şi o cinstea 
pe doamna Pocket ca pe o doamnă şi pe o soră. În afară de 
ei doi şi de doamna Coilers, vecina cea slugarnică, nimeni 
nu se amesteca în această conversaţie, ceea ce părea să-l 
necăjească pe Herbert. Discuţia nu părea să se sfârşească 
prea repede când, deodată, pajul intră, vestind o 
nenorocire casnică. 

Într-adevăr, bucătăreasa greşise friptura. Pentru prima 
oară atunci, spre uimirea mea fără seamă, îl văzui pe 
domnul Pocket liniştindu-se, prin executarea unor gesturi, 
care mi se părură cu totul neobişnuite, dar care nu făcură 
nici o impresie asupra celorlalţi şi cu care aveam să mă 
obişnuiesc şi eu până la urmă. Puse jos cuțitul de tăiat 
friptura şi furculiţa, îşi înfipse mâinile în părul lui ciufulit şi 
se părea că face sforţări uriaşe pentru a se ridica pe el 
însuşi în sus, trăgându-se de păr. 

După ce făcu aceste gesturi, fără să izbutească să se 
ridice, îşi reluă liniştit îndeletnicirea de dinainte. 


Doamna Coilers schimbă subiectul şi începu să mă 
măgulească. În primele clipe îmi plăcu, dar mă măgulea în 
chip atât de grosolan, încât, în curând, îmi trecu toată 
plăcerea. Avea un fel şerpuit de a se apropia de mine, când 
pretindea că se interesează de locurile şi de prietenii pe 
care îi părăsisem, care, într-adevăr, îmi amintea de un 
şarpe cu limba despicată; şi când se năpustea, din când în 
când, spre Startop (care nu prea vorbea cu ea) şi spre 
Drumnmle (care vorbea şi mai puţin), eu îi fericeam pe 
amândoi, fiindcă stăteau de cealaltă parte a mesei. 

După masă, fură aduşi şi copiii, iar doamna Coilers începu 
să facă comentarii pline de admiraţie asupra ochilor, 
nasurilor şi picioarelor lor, ceea ce era un fel foarte potrivit 
de a le face educaţia. Erau patru fetiţe şi doi băieţaşi, în 
afară de cel mai mic, care putea să fie una sau alta, şi de 
următorul care încă nu era nici una, nici alta. Copiii au fost 
aduşi înăuntru de Flopson şi Millers, ca şi cum aceşti doi 
ofiţeri, în lipsă de vreo însărcinare specială, s-ar fi 
îndeletnicit cu recrutarea de copii şi i-ar fi prins pe aceştia; 
iar doamna Pocket se uita la cei ce ar fi trebuit să fie nişte 
pui de nobili, ca şi cum s-ar fi gândit că mai avusese odată 
plăcerea să-i inspecteze şi ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă 
cu ei. 

— Daţi-mi furculiţa, doamnă, şi luaţi copilul, spuse 
Flopson. Nu aşa, vreţi să cadă cu capul sub masă? 

În urma acestui sfat, doamna Pocket îl luă altminteri şi-l 
aşeză cu capul pe masă, lucru ce se semnală celor de faţă 
printr-o zguduitură zdravănă. 

— Doamne sfinte! Daţi-mi-l înapoi, spuse Flopson, şi 
dumneata, domnişoară Jane, vino să-i dansezi copilului! 

Una dintre ferite, un pumn de copil, care îşi luase de 
timpuriu sarcina de a avea grijă de ceilalţi, plecă de la locul 
ei, veni lângă mine şi începu să se apropie şi să se 
depărteze în pas de dans de copil, până ce aceasta încetă 
cu plânsul şi începu să râdă. Copiii râdeau cu toţii şi domnul 
Pocket (care între timp încercase de două ori să se ridice 


trăgându-se de păr) râse şi el şi atunci râserăm cu toţii şi ne 
înveselirăm. 

Flopson îndoi copilul din încheieturi ca pe o păpuşă 
olandeză şi izbuti să-l aşeze fără nici un accident în poala 
doamnei Pocket, apoi îi dădu mititelului spărgătorul de nuci 
ca să se joace cu el, atrăgând atenţia doamnei Pocket 
asupra faptului că mânerele acestui instrument nu prea se 
împăcau cu ochii copilului şi însărcinând-o pe domnişoara 
Jane, cu glas aspru, să aibă şi ea grijă. Pe urmă cele două 
dădace ieşiră din odaie şi se încăierară cu pajul care ne 
servise şi care cu siguranţă că-şi pierduse jumătate din 
nasturi la masa de joc. 

Eu mă simţeam foarte prost, fiindcă doamna Pocket începu 
o discuţie cu Drummle, cu privire la doi baroneţi, în timp ce 
mânca o portocală împărţită în felii şi muiată în vin cu 
zahăr, uitând cu totul de copilul din poală, care făcea cele 
mai înspăimântătoare mişcări cu spărgătorul de nuci. 

În cele din urmă, micuța Jane, văzând că creierii fragezi ai 
copilului erau în primejdie, se sculă de la locul ei şi, prin 
diferite şiretlicuri, scoase arma din mâinile lui. Doamna 
Pocket, care tocmai îşi isprăvise portocala, se arătă 
nemulțumită de acest lucru şi spuse fetiţei: 

— Copil rău ce eşti, cum îndrăzneşti? Du-te şi aşează-te la 
locul tău numaidecât. 

— Mămico, bâigui fetiţa, şi-ar fi scos ochii. 

— Cum îndrăzneşti să spui asta? răspunse doamna Pocket. 
Du-te şi aşează-te la locul tău numaidecât. 

Demnitatea doamnei Pocket era atât de zdrobitoare, încât 
mă simţeam copleşit, ca şi cum eu aş zgândărit-o prin cine 
ştie ce vină. 

— Belinda, interveni domnul Pocket din celălalt capăt al 
mesei. Cum poţi fi atât de absurdă? Jane s-a amestecat doar 
să apere mititelul. 

— Nu îngădui nimănui să se amestece, spuse doamna 
Pocket. Şi mă miră, Matthew că, după părerea ta, lumea 
trebuie să mă jicnească, amestecându-se în treburile mele. 


— Doamne fereşte! făcu domnul Pocket, într-o izbucnire 
de deznădejde dureroasă. Trebui să lăsăm copiii să se 
omoare cu spărgătorul de nuci şi să nu-i salvăm? 

— Nu vreau ca Jane să se amestece, spuse doamna Pocket 
cu o privire majestuoasa către mica vinovată. Doar ştii cine 
a fost bunicul meu! Iocmai Jane! 

Domnul Pocket îşi înfipse iarăşi mâinile în păr şi, de data 
aceasta, într-adevăr se ridică puţin de pe scaun. 

— Auzi ce spune! strigă el neputincios, adresându-se 
elementelor naturii. Să laşi copiii să se omoare cu 
spărgătorul de nuci, din pricina rangului bunicilor! Apoi se 
lăsă din nou pe scaun şi tăcu. 

În timpul acesta, noi ne uitam cu toţii stingheriţi la faţa de 
masă. Urmă o pauză, în timpul căreia nevinovatul şi 
nepotolitul copilaş făcu câteva sărituri şi ganguri către 
Jane, singurul membru al familiei (în afară de servitori), pe 
care, după părerea mea, mititelul îl cunoştea. 

— Domnule Drummle, spuse doamna Pocket, vrei s-o suni 
pe Flopson? 

Jane, copil neascultător ce eşti, du-te la culcare. Hai, 
mititelule, vino cu mămica! 

Mititelul, care era cinstea personificată, se împotrivi cu 
toată tăria. Se îndoi deasupra braţului doamnei Pocket, 
arătându-ne o pereche de pantofiori împletiţi şi nişte 
picioruşe cu gropiţe, în loc să ne arate obrajii şi a fost dus 
afară în stare de revoltă. Şi, în cele din urmă, tot câştigă, 
căci, după câteva minute, îl văzui prin fereastră în braţele 
lui Jane. 

Ceilalţi cinci copii mai rămaseră la masă, căci Flopson avea 
o treabă personală de rezolvat şi altcineva nu avea grijă de 
ei. Astfel, îmi dădui seama de relaţiile dintre ei şi domnul 
Pocket, relaţii care au fost date la iveală în chipul următor. 
Domnul Pocket, mai nedumerit ca de obicei şi cu părul 
ciufulit, se uită la ei, timp de câteva clipe, ca şi cum n-ar fi 
înţeles de ce locuiau şi mâncau în casa aceea şi de ce 
natura nu-i încartiruise în altă parte. Apoi, cu glas distant 


de misionar, le puse câteva întrebări, ca, de pildă, de ce Joe 
avea o gaură în guleraş şi el răspunse: 

— Tăticule, Flopson a spus că mi-o cârpeşte când o avea 
timp. Sau de ce avea Fanyo bubă şi ea spuse: 

— 'Tăticule, a spus Millers că-mi pune o compresă, dacă nu 
uită. Apoi, pe domnul Pocket îl cuprindea dragostea 
părintească şi dădea câte un şiling fiecărui copil, 
trimiţându-i să se joace. În timp ce ei ieşeau, el făcea o 
sforţare puternică, de a se ridica de pe scaun trăgându-se 
de păr şi, în cele din urmă, înlătura problema din mintea lui 
fără s-o dezlege. 

Seara, lumea se ducea la vâslit, pe fluviu. Deoarece 
Drummle şi Startop aveau câte o barcă, mi-am spus că 
trebuie să-mi fac şi eu rost de una şi să-i las în urmă pe 
amândoi. Eram destul de priceput la toate sporturile pe 
care le practică băieţii de la ţară dar, fiindcă îmi dădusem 
seama eă stilul meu nu era destul de elegant pentru Tamisa 
- ca să nu mai vorbesc de alte ape - mă hotărâi să iau lecţii 
de la câştigătorul unui concurs de vâslit, care îşi făcea de 
obicei cursa chiar în faţa casei noastre şi cu care făcui 
cunoştinţă prin noii mei aliaţi. 

Această persoană cu autoritate mă puse rău în 
încurcătură, spunându-mi că am un braţ de fierar. Dacă ar 
fi ştţut că-l paşte primejdia de a-şi pierde elevul, din pricina 
acestui compliment, mă îndoiesc că l-ar mai fi făcut. Masa 
de seară era gata, când ajunserăm acasă şi cred că am fi 
fost cu toţii foarte veseli, dacă nu s-ar fi întâmplat o 
neplăcere casnică. Domnul Pocket era foarte bine dispus 
când intră jupâneasa şi spuse: 

— Dacă nu vă supăraţi, conaşule, aş vrea să vă spun ceva. 

— Să-i spui ceva conaşului? întrebă doamna Pocket, care 
se simţea din nou rănită în demnitatea ei. Ce-ţi trece prin 
gând? Du-te şi vorbeşte cu Flopson. 

Sau cu mine dar altădată. 

— Nu vă supăraţi, spuse fata, dar aş vrea să vorbesc 
numaidecât cu conaşul. 


La aceste vorbe, domnul Pocket ieşi din odaie şi noi 
făcurăm ce ne tăie capul până ce se întoarse. 

— Să-ţi spun ceva frumos, Belinda, spuse domnul Pocket, 
întorcându-se cu o înfăţişare îndurerată ba chiar 
deznădăjduită. Bucătăreasa zace beată moartă pe podeaua 
din bucătărie şi, în dulap, stă o legătură cu unt pe care ea 
spune că vrea să-l vândă drept untură! 

Doamna Pocket se arătă mişcată şi binevoitoare: 

— Aceasta-i treaba nesuferitei de Sofia! spuse ea. 

— Ce vrei să spui, Belinda? întrebă domnul Pocket. 

— Sofia ţi-a spus, lămuri doamna Pocket. N-am văzut-b eu 
cu ochii mei şi n-am auzit-o cu urechile mele, când a venit 
adineaori în odaie şi a spus că vrea să-ţi vorbească? 

— Doar m-a dus până jos, răspunse domnul Pocket, şi mi-a 
arătat femeia şi legătura. 

— Şi tu, Matthew, o aperi, spuse doamna Pocket, deşi 
făcea tărăboi? 

Domnul Pocket scoase un geamăt jalnic. 

— De aceea sunt eu nepoata bunicului meu, ca să nu 
însemn nimic în casa aceasta? spuse doamna Pocket. Afară 
de asta, bucătăreasa a fost totdeauna o femeie cuviincioasă 
şi, când a intrat în serviciu, mi-a spus că simte că sunt 
născută pentru a fi ducesă. 

În odaie se afla o canapea, pe care domnul Pocket se lăsă 
în atitudinea gladiatorului muribund. Din această poziţie, 
îmi spuse cu glas surd: 

— Noapte bună, domnule Pip, tocmai când socoteam şi eu 
că ar fi mai bine să-i las şi să mă duc la culcare 


Chapter 24 

Două sau trei zile mai târziu, după ce mă instalasem în 
odaia mea, mă plimbasem prin Londra în toate direcţiile şi 
cumpărasem tot ce-mi dorea inima, domnul Pocket şi cu 
mine avurăm o convorbire lungă. Ştia mai multe lucruri 
despre viitorul meu decât ştiam eu, căci făcea mereu aluzie 
la ceea ce spusese domnul Jaggers, anume că nu eram 


destinat nici unei profesiuni şi că, pentru viitorul care mă 
aştepta, era deajuns dacă eram în stare „să mă ţin pe 
picioare” ca şi ceilalţi tineri care trăiau în belşug. Desigur 
că am fost şi eu de aceeaşi părere, fiindcă nu vedeam cum 
ar fi putut să fie altfel. 

Mă sfătui să încerc să cunosc diferite locuri din Londra, ca 
să capăt picul de cunoştinţe de care aveam nevoie şi să-l 
investesc pe el cu funcţia de călăuză şi de director de studii. 
Nădăjduia că, fiind ajutat în chip inteligent, mă voi ciocni de 
puţine greutăţi şi că voi fi în curând în stare să mă lipsesc 
de orice alt ajutor, în afară de al lui. 

Prin felul cum îmi spunea cuvintele acestea, izbuti de 
minune să stabilească o atmosferă de încredere între noi; şi 
pot spune de pe acum că şi-a îndeplinit întotdeauna cu 
atâta zel însărcinarea, încât m-a făcut şi pe mine zelos în 
îndeplinirea sarcinilor mele faţă de el. 

Dacă el, ca învăţător, s-ar fi purtat cu nepăsare, nu mă 
îndoiesc că eu, ca elev, m-aş fi purtat la fel; dar el nu-mi 
dădu putinţa unor astfel de scuze şi ne purtarăm amândoi 
frumos unul faţă de celălalt. Şi nici nu mi s-a părut vreodată 
că în legăturile lui de tutore cu mine exista ceva caraghios, 
căci nu vedeam în el decât ceea ce era serios, cinstit şi bun. 

După ce hotărâsem aceste chestiuni, ba chiar ajunsesem 
atât de departe, încât eu mă apucasem serios de învăţătură, 
mi se păru că, dacă mi-aş păstra odaia din hanul lui 
Barnard, viaţa mi-ar fi mult mai plăcută, iar purtările mele 
nu vor fi nicidecum mai proaste, fiindcă trăiam în tovărăşia 
lui Herbert. Domnul Pocket nu se împotrivi, dar stărui 
asupra faptului că trebuia să supun propunerea custodelui 
meu, înainte de a lua vreo hotărâre. Am simţit numaidecât 
că scrupulele lui se datorau gândului că planul meu îi va 
micşora lui Herbert cheltuielile, aşa că m-am dus la Little 
Britain, ca să-i împărtăşesc domnului Jaggers dorinţa mea. 

— Dacă aş putea să cumpăr mobila, care a fost închiriată 
pentru mine, spusei eu, şi încă vreo două, trei lucruri, m-aş 
simţi ca acasă. 


— Fie! făcu domnul Jaggers, râzând scurt. Ţi-am spus eu 
că ai să te descurci. Bine! Cât îţi trebuie? 

I-am răspuns că nu ştiu cât. 

— Hai! făcu domnul Jaggers. Cât? Cincizeci de lire? 

— O, nu, nici pe departe. 

— Cinci lire? întrebă domnul Jaggers. Scăderea era atât 
de mare, încât spusei încurcat: 

— O, mai mult. 

— Mai mult, aşa-i? spuse domnul Jaggers, aştepând 
răspunsul meu cu mâinile în buzunare, capul într-o parte şi 
ochii aţintiţi pe peretele din faţa mea. 

Cu cât mai mult? 

— E greu să fixezi o sumă, răspunsei eu şovâind. 

— Hai!făcu domnul Jaggers. Hai să hotărâm. De două ori 
cinci ajunge? 

— De trei ori cinci ajunge? De patru ori cinci ajunge? l-am 
spus că, după părerea mea, atât ajunge. 

— De patru ori cinci zici că ajunge, aşa-i? spuse domnul 
Jaggers încruntându-se. Acum, cât zici că face de patru ori 
cinci? 

— Cât face? 

— Da! făcu domnul Jaggers. Cât? 

— Cred că trebuie să-mi daţi douăzeci de lire, am spus eu, 
zâmbind. 

— Nu te-am întrebat cât trebuie să-ţi dau eu, dragul meu, 
spuse domnul Jaggers, clătinând atotştiutor din cap, în 
semn de împotrivire. Vreau să ştiu cât zici dumneata că 
face: 

— Douăzeci de lire, fără îndoială. 

— Wemmick! strigă domnul Jaggers, deschizând uşa 
biroului. Ia o chitanţă de la domnul Pip şi dă-i douazeci de 
lire. 

Acest fel foarte hotărâtor de a lucra în afaceri făcu o 
impresie hotărâtoare, dar nu prea plăcută asupra mea. 
Domnul Jaggers nu râdea niciodată; în schimb purta ghete 
mari şi lustruite, care scârţâiau; şi, când îşi lăsa greutatea 


corpului pe ghete şi-şi apleca capul, îmbinându-şi 
sprâncenele, în aşteptarea unui răspuns, ghetele scârţâiau 
întocmai ca un râs uscat şi bănuitor. 

Deoarece tocmai ieşise din odaie şi fiindcă Wemmick era 
foarte vesel şi vorbăreţ, în ziua aceea, i-am spus că mă 
nelămuresc purtările domnului Jaggers. 

— Spune-i aceasta şi o s-o ia drept compliment, îmi 
răspunse Wemmick; el nici nu vrea să fie lămurit. O! făcu el, 
văzându-mă uimit. Nu-i firea lui de vină, e din pricina 
profesiei, numai din pricina profesiei. 

Wemmick şedea la pupitru şi ronţăia un biscuit tare şi 
uscat; din când în când, arunca firimiturile în gura lui, care 
semăna cu o crăpătură, ca şi cum le-ar fi aruncat într-o 
cutie cu scrisori. 

— Întotdeauna mi se pare, spuse Wemmick, că a întins o 
cursă şi că stă la pândă. Deodată, ţac, te-a prins! 

Fără să-mi exprim părerea potrivit căreia cursele de 
oameni nu fac parte din plăcerile vieţii, i-am spus că-l 
socoteam pe domnul Jaggers foarte iscusit. 

— E adânc, spuse Wemmick, ca Australia. Arătă cu tocul 
spre uşa biroului, ca să-mi arate că alesese Australia în 
figura lui de stil, fiindcă era de cealaltă parte a globului. 
Dacă ar exista ceva mai adânc, adăugă Wemmick, aducând 
tocul înapoi spre foaia de hârtie, atunci aşa ar fi. 

Apoi, eu îi spusei că, după câte vedeam, treburile mergeau 
bine şi Wemmick spuse: 

— Grozav! Şi apoi îl întrebai dacă lucrează mulţi secretari 
aici şi el îmi răspunse: 

— Nu prea ne încurcăm noi cu mulţi secretari, fiindcă nu 
există decât un singur Jaggers şi oamenii nu-l vor decât pe 
el. Vrei să-i vezi? Eşti doar de-al nostru, nu? 

Am primit propunerea. După ce a aruncat tot biscuitul în 
cutia de scrisori şi mi-a dat suma pe care o scosese dintr-o 
casetă închisă în casa de bani, a cărei cheie o ţinea pe 
undeva pe la spate şi o scotea prin gulerul hainei ca pe o 
codiţă de purcel, am urcat sus. 


Casa era întunecoasă şi dăpărănată şi umerii soioşi, care 
lăsaseră urme în odaia domnului Jaggers, parcă s-ar fi târât 
ani de-a rândul în sus şi în jos pe scări. La etajul întâi, în 
odaia din faţă, un secretar mare, gras şi buhăit, care 
semăna fie cu un hangiu, fie cu un om care se îndeletniceşte 
cu prinsul şobolanilor, era foarte adâncit într-o discuţie cu 
trei sau patru oameni cam jerpeliţi cu care vorbea fără 
fasoane, aşa cum vorbea toată lumea de aici cu cei care 
contribuiau-la umplerea lăzilor domnului Jaggers. 

— Ticluiesc împreună mărturia pentru Curtea cu Juri, mă 
lămuri domnul Wemmick, după ce ieşirăm din odaie. 

În odaia de deasupra, un secretar lăţos şi moale ca un 
terrier, pe care stăpânul ar fi uitat să-l tundă de când era 
căţeluş, stătea şi el de vorbă cu un om cu ochii blegi, despre 
care domnul Wemmick îmi spuse că e turnător, că nu 
stingea niciodată focul de sub cazanul de topit şi că mi-ar fi 
topit orice i-aş fi cerut; bietul om părea atât de năduşit, de 
parcă şi-ar fi încercat meşteşugul asupra lui însuşi. 

Într-o odăiţă din fund, un om cu capul între umeri şi faţa 
înfășurată într-o flanelă murdară, îmbrăcat în nişte haine 
vechi şi negre care păreau ceruite de lustruite ce erau, 
stătea aplecat şi transcria pe curat cele scrise de ceilalţi doi 
domni, spre folosinţa domnului Jaggers. 

Aceasta era toată instituţia. După ce coborârăm scara, 
domnul Wemmick mă conduse în odaia custodelui meu şi-mi 
spuse: 

— Pe aceasta ai văzut-o? 

— Dacă nu te superi, spusei eu, deoarece cele două 
busturi care se uitau chiorâş îmi atraseră din nou atenţia; 
pe cine reprezintă acestea? 

— Acestea? întrebă Wemmick, suindu-se pe un scaun şi 
suflând praful de pe cele două capete înfiorătoare, înainte 
de a le lua jos. Grozavi sunt aceştia doi. Noi clienţi vestiți 
de-ai noştri, care ne-au adus faima. Tipul acesta (ce ţi-o fi 
venit să cobori de pe locul tău noaptea şi să-ţi bagi nasul 
încălimară ca să rămâi cu pata pe sprânceană, păcătosule!), 


acesta şi-a ucis stăpânul şi, având în vedere că nu s-au găsit 
dovezi împotriva lui, nu a păţit nimic. 

— Chiar aşa arăta? întrebai eu, îndepărtându-mă de 
monstrul acela, în timp ce Wemmick îi curăța sprânceana cu 
scuipat şi apoi o ştergea cu mâneca hainei. 

— Dacă aşa arăta? Leit el. Mulajul a fost făcut la Newgate, 
îndată după ce l-au ridicat. Mă îndrăgeai grozav, aşa e, 
şmecher bătrân ce eşti? spuse Wemmick. Apoi îmi explică 
această ieşire drăgăstoasă, arătându-mi broşa cu femeia şi 
cu salcia plângătoare de lângă mormântul cu urna şi-mi 
spuse: 

— A comandat-o anume pentru mine! 

— Doamna reprezintă pe cineva? întrebai eu. 

— Nu, răspunse Wemmick. Doar aşa, de haz. Îţi plăcea să 
faci haz, aşa-? 

Nu, nici urmă de doamnă în procesul acesta, domnule Pip, 
doar una, şi aceea nu era subţirică şi nobilă. Şi, pe aceea, 
Doamne fereşte, n-ai fi văzut-o îngrijind de o urnă. Doar 
dacă ar fi fost ceva băutură înăuntru. Preocupat de broşa, 
Wemmick puse bustul la locul lui şi lustrui broşa cu batista. 

— Şi celălalt, tot aşa a sfârşit-o şi el? întrebai eu. Arată la 
fel. 

— Ai dreptate, spuse Wemmick. Aşa arată cu toţii. Ca şi 
cum una dintre nări le-ar fi fost prinsă cu o undiţă prinsă de 
un fir de păr de cal. De, tot aşa a sfârşit-o şi acesta; sfârşitul 
lor firesc, crede-mă. Ştrengarul acesta ticluia testamente, 
dacă nu cumva trimitea şi pe testatori pe lumea cealaltă. Şi, 
totuşi, erai o lichea de soi (domnul Wemmick vorbea cu el) 
şi spuneai că ştii să scrii greceşte. Aiurea, lăudărosule! Ce 
mai mincinos era! În viaţa mea n-am văzut aşa mincinos! 
Înainte de a-şi aşeza răposatul prieten pe raft, domnul 
Wemmick puse mâna pe cel mai mare dintre inelele lui de 
doliu, spunând: 

— A trimis să mi-l cumpere în ajun, ştii? 

În timp ce Wemmick aşeza cel de al doilea bust pe raft şi 
cobora de pe scaun, îmi trecu prin minte că toate 


giuvaerurile lui trebuie să fi avut aceeaşi origine. Deoarece 

vorbise cu atâta uşurinţă despre lucrurile acestea, îndrăznii 
să-l întreb dacă era într-adevăr aşa, când îl văzui din nou în 
faţa mea, ştergându-şi mâinile de praf. 


— Da, sigur, răspunse el; toate acestea sunt daruri de 
acelaşi soi. Ştii, unul aduce pe altul, aşa se întâmplă. Eu le 
primesc întotdeauna cu plăcere. Sunt curiozităţi. Şi apoi, 
sunt lucruri de valoare. Poate că nu sunt chiar aşa de 
preţioase, dar sunt portative şi totuşi au o oarecare valoare. 
Pentru dumneata, pe care te aşteaptă un viitor strălucit, 
poate că n-au însemnătate, dar eu m-am călăuzit 
întotdeauna după deviza: Pune mâna pe orice fel de 
proprietateportativă. 

După ce îmi manifestai respectul pentru această deviză 
luminoasă, Wemmick urmă cu glas prietenos: 

— Dacă vreodată n-o să ai ceva mai bun de făcut, te-ar 
supăra să vii să mă vezi acasă la mine, la Walworth? Îţi pot 
oferi un pat şi ar fi o cinste pentru mine. N-am prea multe 
lucruri să-ţi arăt; dar poate că ţi-ar plăcea să te uiţi la 
câteva mici curiozităţi dintre acestea; şi grozav e de plăcut 
să locuieşti într-o vilă cu grădiniţă. 

I-am răspuns că aş fi încântat să mă bucur de ospitalitatea 
lui. 

— Mulţumesc, spuse el; o să ne înţelegem asupra unei zile 
care să-ţi convină. Ai luat vreodată masa cu domnul 
Jaggers? 

— Încă nu. 

— Bine, făcu Wemmick. O să-ţi dea vin şi încă un vin bun. O 
să-ţi dea şi punch şi nu din cel obişnuit. Şi să-ţi mai spun 
ceva. Când ai să iei masa cu domnul Jaggers, să te uiţi la 
îngrijitoarea lui. 

— O să văd ceva neobişnuit? 

— Ştiu eu?! spuse Wemmick; ai să vezi o fiară domesticită. 
Ai să-mi spui că aceasta nu e ceva neobişnuit, dar eu îţi 
răspund că depinde de cât de sălbatică era fiara la început 
şi de cât de mult a fost domesticită. Nu vreau să-ţi stric 
părerea despre domnul Jaggers. Dar fii atent. 

I-am făgăduit că voi face aşa, căci vorbele lui îmi 
stârniseră curiozitatea şi interesul. Îmi luai rămas bun şi el 


mă întrebă dacă n-aş vrea să-mi pierd cinci minute ca să-l 
văd pe domnul Jaggers „la treabă”. 

Răspunsei că da, mai ales că nu înţelegeam prea bine la ce 
„treabă” îl vom găsi pe domnul Jaggers. Pornirăm spre oraş 
şi merserăm până la un tribunal înţesat de lume unde o 
rudă de sânge (în înţelesul ucigaş al cuvântului) a 
răposatului, care avea gustul trăsnit de a da broşe în dar, 
stătea pe banca acuzaților, mestecând stingherit; între 
timp, custodele meu lua interogatoriul sau interogatoriul 
contradictoriu - nu ştiu care din două, unei femei, băgând 
groaza în ea şi în toată lumea de faţă. Dacă cineva, oricine 
ar fi fost, spunea o vorbă care nu-i plăcea, domnul Jaggers 
cerea numaidecât să fie „notată”. Dacă cineva nu voia să 
recunoască un mumit lucru, spunea: 

— Lasă că scot eu totul de la dumneata, şi dacă cineva 
recunoştea, exclama: 

— Acum te-am prins! Când îl vedeau mişcându-şi degetul, 
magistraţii tremurau. Hoţii şi cei care îi prinseră pe hoţi îi 
urmăreau cuvintele deopotrivă de vrăjiţi şi de înspăimântați 
şi se ghemuiau de groază, când un singur fir din 
sprâncenele lui se zbârlea spre ei. Nu puteam să-mi dau 
seama de care parte era el, pentru că mi se părea că-i 
macină pe toţi ca într-o râşniţă; atât ştiu că, în clipa în care 
m-am strecurat afară în vârful picioarelor, nu era de partea 
Curţii, fiindcă îl făcea pe bietul bătrân preşedinte să ţopăie 
cu picioarele pe sub masă, învinuindu-l pentru purtarea lui 
din ziua aceea ca reprezentant al legii şi al Justiţiei şi ca 
preşedinte al Curţii. 


Chapter 25 

Bentley Drummle, care era un individ atât de posac încât 
când punea mâna pe o carte ţi se părea că autorul îi 
adusese vreo ocară, nu avea o purtare mai plăcută nici faţă 
de amicii lui. Greoi la înfăţişare şi mişcări şi greu de cap, 
avea o faţă nepăsătoare, greoaie şi o limbă bleaga, care se 
lăfăia în gura lui aşa cum se lăfăia el prin odăi. Şi, pe 


deasupra, mai era şi leneş, închipuit, zgârcit, închis şi 
bănuitor. 

Era de fel dintr-o familie bogată din -Somersetshire şi 
bieţii lui părinţi crescuseră această împreunare de defecte 
până când descoperiră că băiatul era major şi nătărău. 
Aşadar, când Bentley Drummle venise la domnul Pocket, era 
cu un cap mai înalt decât gazda lui şi cu o duzină de capete 
mai lat decât majoritatea oamenilor. 

Startop fusese răsfăţat de o mamă slabă de înger şi ţinut 
acasă, în vremea când ar fi trebuit să se ducă la şcoală; era 
foarte legat de mama lui, pe care o admira nespus. Avea 
trăsături gingaşe de femeie şi era, - după cum ai putea să 
vezi, deşi n-ai văzut-o niciodată, îmi spunea Herbert - leit 
maică-sa. 

Era, prin urmare, firesc să-l îndrăgesc mai mult pe el 
decât pe Drummle şi, încă de la primele noastre plimbări cu 
barca pe înserat, să stăm de vorbă amândoi de la o barcă la 
alta, vâslind spre casă, în timp ce Bentley Drummle venea 
singur pe dâra pe care o lăsau bărcile noastre, croindu-şi 
drum prin păpuriş, pe sub malurile înalte. 

Se târa întotdeauna de-a lungul malului ca o amfibie 
stângace, chiar când fluxul ar fi putut să-l ducă cu iuţeală: 
şi, de câte ori mă gândesc la el, îl văd venind în urma 
noastră pe întuneric sau luptându-se cu valurile stârnite de 
vâslele noastre, în timp ce noi înaintam prin lumina 
apusului sau în lumina lunii, care se aprindea în mijlocul 
fluviului. 

Herbert era tovarăşul meu de fiecare zi şi eram buni 
prieteni. Împărţeam barca cu el, ceea ce îl aducea foarte 
des la Hammersmith; iar faptul că eram părtaş la odaia lui, 
mă făcea să mă duc des la Londra. Făceam drumul dintre 
aceste două locuri, la orice oră din zi şi din noapte. Şi acum 
încă mi-e drag drumul acela, deşi nu mai este atât de 
frumos ca atunci, în amintirea acelor vremuri de tinereţe 
neprihănită şi de speranţă. 


Locuiam de o lună sau două la familia Pocket, când domnul 
şi doamna Camilla se întoarseră. Camilla era sora domnului 
Pocket. Georgiana, pe care o văzusem tot atunci, la 
domnişoara Havisham, sosi şi ea. Femeia aceasta de 
nesuferit, care dădea asprimii ei numele de religie şi 
ficatului ei numele de iubire, era vara domnului Pocket. 
Oamenii aceştia mă urau cu ura lăcomiei şi a dezamăgirii. 
Adevărul e că, de când îmi surâdea norocul, mă linguşeau 
cu slugărnicia cea mai josnică. 

Faţă de domnul Pocket, pe care îl socoteau un copil 
bătrân, ce habar nu avea de interesele lui, se purtau cu 
îngăduinţa aceea binevoitoare cu care îi mai auzisem 
vorbind şi altădată. Pe doamna Pocket o dispreţuiau; în 
schimb, admiteau că biata făptură suferise dezamăgiri 
amarnice în viaţa ei, fiindcă acest lucru răsfrângea o lumină 
prielnică şi asupra lor. 

Aceasta era lumea în care trăiam eu şi unde începui să mă 
îngrijesc de educaţia mea. Încetul cu încetul, m-am ales cu 
obiceiuri foarte costisitoare şi am început să cheltuiesc 
atâţia bani, încât, după câteva luni, mă cuprinse spaima, 
dar, de bine, de rău, tot mă ţineam de carte. Aceasta nu 
dovedea alt merit special decât că aveam destul bun simţ ca 
să-mi cunosc cusururile. 

Cu ajutorul domnului Pocket şi al lui Herbert, am înaintat 
repede; cu aceşti oameni, care îmi dădeau mereu ghes de 
câte ori era nevoie, alături de mine şi cu un drum lipsit de 
piedici în faţa mea, ar fi trebuit să fiu un prostănac ca 
Drummle ca să nu fac cât am făcut. 

Nu-l văzusem pe domnul Wemmick de câteva săptămâni, 
când, într-o bună zi, îmi dădu în gând să-i scriu un bilet, 
cum că mi-ar face plăcere să trec să-l iau şi să ne ducem 
împreună acasă la el. El îmi răspunse că i-ar face bucurie şi 
că mă aşteaptă la birou la ora şase. Mă dusei acolo şi, de 
îndată ce sună ceasul, el îşi ascunse cheia casei de bani, sub 
haină, la spate. 


— Te-ai gândit să mergem pe jos până la Walworth? Mă 
ntrebă el. 

— Sigur, răspunsei eu, dacă îţi face plăcere. 

— Chiar foarte multă, spuse Wemmick. Fiindcă am stat cu 
picioarele sub pupitru toată ziua şi aş vrea să le 
dezmorţesc. Să-ţi spun, mai întâi ce avem astă seară la 
masă, domnule Pip. Avem tocană făcută în casă şi friptură 
rece de găină. Cred că-i moale, fiindcă stăpânul prăvăliei de 
unde am cumpărat, a fost jurat zilele trecute, într-unul din 
procesele noastre şi i-am dat drumul numaidecât. I-am 
amintit de aceasta, când am cumpărat găina şi i-am spus: 

— Alege una bună, măi englezule, fiindcă dacă am fi vrut 
să te ţinem încă o zi, două n-ar fi fost mare lucru pentru noi. 
Şi el mi-a spus: 

— Dă-mi voie să-ţi dăruiesc cea mai frumoasă găină din 
prăvălie. 

Desigur că i-am dat voie. Până una alta, e proprietate 
portativă. Sper că n-ai nimic împotriva unui părinte bătrân? 
Eu credeam ca tot mai vorbeşte de găină, dar el adăugă: 
— Fiindcă locuiesc împreună cu tatăl meu, un om bătrân. 

Eu îi răspunsei ceea ce îmi dicta politeţea. 

— N-ai luat masa cu domnul Jaggers? spuse el în timpul 
drumului. 

— Încă nu. 

— Mi-a spus şi el azi după amiază, când a auzit că vii. 
Nădăjduiesc că te va invita mâine. Vrea să-i cheme şi pe 
prietenii dumitale. Trei, ai trei prieteni intimi? Răspunsei: 

— Da. 

— Ştii, vrea să cheme toată banda. Nu prea mă simţeam 
măgulit de acest cuvânt. Şi orice o să vă dea de mâncare, să 
ştii că o să fie bun. Să nu te aştepţi la multe feluri, dar o să 
fie minunat. Şi mai e ceva ciudat în casa lui, urmă 
Wemmick, după o pauză de o clipă, ca şi cum observaţia cu 
privire la îngrijitoare ar fi fost subinţeleasă. Niciodată nu 
zăvorăşte vreo uşă sau vreo fereastră, în timpul nopţii. 

— Nu-l fură nimeni niciodată? 


— Niciodată! răspunse Wemmick. El spune în auzul 
tuturor: Vreau să-l văd pe omul care o să mă fure pe mine. 
Doamne, dacă nu l-am auzit de o sută de ori, nu l-am auzit 
niciodată, spunând cuvintele acestea unor pungaşi 
cunoscuţi, în biroul din faţă. Ştiţi unde locuiesc; niciodată 
nu se trage zăvorul la mine acasă. De ce nu daţi lovitura? 
Hai, ce, nu vă ispiteşte? Ei bine, nici un om n-are destulă 
îndrăzneală ca să încerce fie de dragul banilor, fie cine ştie 
pentru ce. 

— Aşa groază le este de el? întrebai eu. 

— Groază? spuse Wemmick. Te cred că le este groază. E 
iscusit până şi în felul cum îi provoacă. Dar, trebuie să că 
nici urmă de argint nu există în casa lui. Toate lingurile sunt 
din metal de Britania. 

— Aşa că nu s-ar alege ei cu prea mult, spusei eu, chiar 
dacă... 

— A! Dar el s-ar alege cu mult, spuse Wemmick, 
retezându-mi vorba. Şi ei ştiu aceasta. S-ar alege cu vieţile 
lor, cu vieţile a zeci dintre ei. Tot ce-ar vrea ar obţine şi e cu 
neputinţă să spui că n-ar izbuti el să obţină ceva, când şi-a 
băgat în cap. 

Căzusem tocmai pe gânduri cu privire la puterea 
custodelui meu, când Wemmick observă: 

— Cât despre lipsa de argintărie din casă, aceasta-i 
adâncimea lui. Aşa cum un fluviu are adâncimea lui 
firească, aşa are şi el, adâncimea lui firească. 

Dar uită-te la lanţul ceasului lui. Acela e veritabil, nu 
glumă. 

— E foarte masiv, spusei eu. 

— Masiv? repetă Wemmick. Cred şi eu. Şi ceasul lui e un 
ceas de aur cu repetiţie care, dacă nu preţuieşte o sută de 
lire, nu preţuieşte nici un penny. 

Domnule Pip, sunt vreo şapte sute de pungaşi în oraşul 
acesta, care ştiu despre acest ceas, dar nu există un bărbat, 
o femeie sau un copil printre ei care să nu recunoască cel 


mai mic inel din lanţul ceasului şi să nu-l arunce de parcă ar 
fi fier roşu, dacă l-ar ademeni cineva să pună mâna pe el. 

Cu poveşti din acestea şi apoi cu discuţii mai generale 
trecu timpul şi drumul, până când domnul Wemmick mă 
înştiinţa că ajunsesem în districtul Walworth. 

Walworth era o îmbinare de uliţe negre, de şanţuri şi de 
grădiniţe şi părea un loc destul de plicticos. 

Wemmick avea o căsuţă de lemn în mijlocul unui petec de 
grădină şi acoperişul casei era găurit şi vopsit ca o baterie 
din care ies ţevi de puşcă. 

— E opera mea, spuse Wemmick. E drăguţ, nu-i aşa? 

Eu am izbucnit în laude. Cred că era casa cea mai mică pe 
care o văzusem vreodată; avea nişte ferestre gotice foarte 
ciudate (cele mai multe erau false) şi o uşă gotică, atât de 
mică încât abia puteai intra. 

— Vezi, aceea e o prăjină adevărată de steag, mă lămuri 
Wemmick, şi în fiecare duminică înalţ un steag adevărat. 
Uită-te aici! După ce am trecut podul, îl ridic - aşa - şi tai 
orice comunicaţie cu exteriorul. 

Podul era o scândurică aşezată pe o prăpastie de vreo 
patru picioare lăţime şi două adâncime. Dar era o plăcere 
să vezi mândria cu care Wemmick îl ridică şi îl fixa. În timp 
ce făcea treaba aceasta, zâmbea cu un adevărat zâmbet de 
bucurie, nu cu surâsul lui mecanic din totdeauna. 

— În fiecare seară, la ora nouă, după ora Greenwich-ului 
se aude o împuşcătură, spuse Wemmick. Acolo, vezi? Şi 
când simţi zguduitura, zici că-i armă de război, nu glumă. 

Piesa de artilerie de care vorbea Wemmick era montată 
într-o fortăreață specială făcută din zăbrele şi apărată de 
ploaie cu ajutorul unui acoperământ de muşama, care 
semăna cu o umbrelă. 

— Pe urmă, la spate, spuse Wemmick, ştii, nu la vedere, ca 
să nu se creeze suspiciuni asupra ideii de fortificaţie, fiindcă 
principiul meu e: Dacă ai o idee, du-o la bun sfârşit şi rămâi 
la ea. Nu ştiu dacă şi dumneata eşti de aceeaşi părere... 

Eu spusei că desigur. 


— La spate, e un coteţ cu un porc şi mai sunt câteva găini, 
câţiva iepuraşi; în afară de asta, vezi dumneata, fac şi eu 
sport şi semăn castraveți; la masă, o să-ţi dai seama cum e 
salata pe care o cultiv eu. Aşa că, domnule Pip, spuse 
Wemmick, clătinându-şi capul şi zâmbind din nou, dar cu 
Seriozitate, dacă ne închipuim că locul a,cesta ar fi asediat, 
ne dăm seama că, în ceea ce priveşte proviziile putem 
rezista al dracului de mult timp. 

La vreo câţiva yarzi mai încolo, se afla un umbrar de care 
te puteai apropia numai umblând pe o potecă plină de 
cotituri, aşa încât drumul până la umbrar dura mult timp. 

Aici găsirăm câteva pahare pregătite. Punch-ul era pus la 
răcit într-un lac ornamental, pe malurile căruia se ridica 
umbrarul. Această apă - cu o insulă la mijloc, care nu părea 
mai mare decât salata pe care trebuia să o mâncăm la masa 
de seară - era rotundă şi Wemmick clădise o fântână în 
mijlocul ei, care, iacă puneai în mişcare o morişcă şi scoteai 
dopul dintr-o ţeavă, ţâşnea cu atâta putere, încât îţi uda tot 
podul palmei. 

— Eu sunt şi inginerul şi tâmplarul şi tinichigiul şi 
grădinarul şi omul la toate, spuse Wemmick, după ce primi 
licitările mele. Ştii, e foarte bine aşa. Mă scapă de toate 
pânzele de păianjen, care se agaţă de mine la Newgate şi îi 
face plăcere bătrânului. Nu te deranjează dacă te prezint 
chiar acum bătrânului, nu-i aşa? Nu te supără? 

Îi exprimai zelul care mă însufleţea pentru această 
prezentare şi ne întoarserăm la castel. Înăuntru, lângă foc, 
şedea în tihnă un om foarte bătrân, îmbrăcat într-o haină de 
flanelă; era curat, vesel, bine îngrijit, dar surd cu 
desăvârşire. 

— Ei, moşule, strigă Wemmick, strângându-i vesel şi 
prietenos mâna. Cum îţi merge? 

— Foarte bine, John, foarte bine! răspunse bătrânul, ca şi 
cum ar fi înţeles întrebarea. 

— Acesta este domnul Pip, moşule, spuse Wemmick, tare 
mi-ar plăcea să-i auzi numele. Fă-i semn cu capul, domnule 


Pip; grozav îi place. Fă-i semn cu capul, dacă vrei, şi clipeşte 
din ochi! 

— Casa aceasta frumoasă ea fiului meu, domnule, strigă 
bătrânul, în timp ce eu dădeam din cap din toate puterile. 
Şi parcul e frumos. Cred că parcul şi toate lucrările de pe el 
ar trebui folosite de stat după moartea fiului meu, pentru 
distracţia poporului. 

— Grozav eşti de mândru de toate acestea, aşa este 
moşule? întrebă Wemmick, privindu-l pe bătrân şi 
trăsăturile lui aspre se îndulciseră de tot; uite un salut 
pentru tine şi dădu vârtos din cap; şi încă unul tot pentru 
tine şi dădu şi mai vârtos din cap; aşa-i că-ţi place? Dacă nu 
te oboseşte, domnule Pip - măcar că ştiu cât este de 
obositor pentru străini, - vrei să-l mai cinsteşti cu un semn 
din cap? Nici nu poţi să-ţi închipui ce bucurie îi face. 

Am dat din cap de câteva ori şi bătrânul era în culmea 
fericirii. L-am lăsat dând de mâncare orătăniilor şi ne-am 
aşezat sub umbrar, ca să ne bem punch-ul; aici, Wemmick 
îmi spuse, în timp ce-şi fuma luleaua, că i-au trebuit mulţi 
ani ca să-şi aducă proprietatea la acest grad de perfecţiune. 

— E a dumitale, domnule Wemmick? 

— Da, sigur! răspunse Wemmick. Am primit-o bucăţică cu 
bucăţică. E scutită de dări, ce Dumnezeu! 

— Adevărat? îmi închipui că domnului Jaggers trebuie să-i 
placă. 

— Nici n-a văzut-o, spuse Wemmick. Nici nu l-a văzut pe 
bătrân. Nici n-a auzit de el. Serviciul e una şi viaţa mea 
particulară e alta. Când mă duc la serviciu, las castelul în 
urma mea şi când intru în castel, las serviciul în urmă. 

Dacă nu ţi-e greu, ţi-aş fi recunoscător dacă ai proceda la 
fel. Nu mi place să mi se vorbească de toate acestea, în 
timpul serviciului. 

Bineînţeles, mi-am dat seama că îndeplinirea dorinţei lui e 
o chestiune de bună credinţă. Deoarece punch-ul era foarte 
bun, am rămas sub umbrar, bând şi stând de vorbă până 


aproape de ora nouă, când Wemmick îmi spuse, aşezând 
pipa pe masă: 

— Cea mai mare bucurie a bătrânului e să se apropie de 
puşcă. 

Pornirăm din nou spre castel, unde îl găsirăm pe bătrân 
încingând vătraiul la foc cu ochi nerăbdători, în chip de 
pregătire pentru marea ceremonie din fiecare seară. 
Wemmick stătea cu ceasul în mână, până ce sosi momentul 
când trebuia să ia vătraiul roşu de la bătrân şi să se ducă la 
Baterie. Lua aşadar vătraiul, ieşi din casă şi, îndată după 
aceea, se auzi o detunătură care clătină căsuţa aceea 
sucită, asemănătoare cu o cutie, de parcă ar fi fost gata să o 
dărâme şi toate ceştile şi paharele din casă începură să 
zăngăne. Atunci bătrânul, care cred că ar fi fost aruncat în 
aer de pe julţul lui, dacă nu s-ar fi sprijinit în coate, strigă 
triumfător: 

— A tras cu puşca! L-am auzit! Şi eu dădui de atâtea ori 
din cap, încât nu e o figură de stil când spun că nici nu-l mai 
vedeam pe bătrân de ameţeală. 

Timpul care trecu până la masa de seară a fost folosit de 
Wemmick pentru a-mi arăta colecţia lui de curiozităţi. 
Colecţia era în întregime de origine criminală; cuprindea 
pana cu care se scrisese un vestit act fals, unul sau două 
brice foarte cunoscute, câteva bucle şi câteva manuscrise 
de mărturisiri făcute în timpul osândei, despre care domnul 
Wemmick spunea că aveau o valoare deosebită, pentru că 
erau, după cum spunea el, „minciuni din cap şi până în 
picioare”. 

Aceste lucruri erau împrăştiate cu gust printre mici 
obiecte de porțelan şi de sticlă, diferite fleacuri făcute de 
însuşi proprietarul colecţiei şi câteva tabachere cioplite de 
bătrân. Toată colecţia se afla în acea cameră a castelului în 
care intrasem mai întâi şi care era folosită nu numai ca 
salonaş, ci şi ca bucătărie, judecând după tigaia de pe 
grătar şi după cârligul de armă de deasupra căminului, de 
care era agăţat învârtitorul de friptură. 


O fetiţă curăţică ajuta la gospodărie şi avea grijă de bătrân 
în timpul zilei. După ce puse faţa de masă, podul a fost 
coborât pentru ca fetiţa să poată ieşi şi să plece acasă. 
Masa a fost minunată. Şi, deşi castelul era atât de năpădit 
de ciuperci, încât mâncarea mirosea a nuci învechite şi, deşi 
porcul ar fi putut să stea ceva mai departe de locul unde 
mâncam noi, mă simţeam încântat de această petrecere. 

Şi nici odăiţa mea din turn nu avea alt cusur decât că 
tavanul care mă despărţea de băţul steagului era atât de 
subţire, încât când mă întinsei pe spate, mi se păru că va 
trebui să legăn toată noaptea prâăjina steagului pe frunte. 

Wemmick se sculă foarte devreme a doua zi şi tare mi-e 
teamă că l-am auzit curăţindu-mi ghetele. După aceea, se 
apucă de grădinărit şi-l vedeam prin fereastra gotică a odăii 
mele, prefăcându-se că are nevoie de serviciile bătrânului şi 
făcându-i credincios semn cu capul. Gustarea de dimineaţă 
a fost la fel de bună ca şi masa din ajun şi, la opt şi jumătate 
precis, pornirăm spre Little Britain. 

Încetul cu încetul, pe măsură ce ne apropiam de oraş, 
Wemmick se făcea tot mai uscat şi mai aspru şi gura i se 
strângea ca o crăpătură a unei cutii de scrisori. În cele din 
urmă, când ajunserăm la birou şi Wemmick îşi scoase cheia 
din gulerul hainei, omul părea atât de nepăsător faţă de 
proprietatea lui din Walworth, ca şi cum castelul, podul, 
umbrarul, lacul, fântâna şi bătrânul ar fi sărit în aer, o dată 
cu ultima detunătură de puşcă. 


Chapter 26 

După cum prevestise Wemmick, am avut curând prilejul să 
compar locuinţa custodelui meu cu cea a casierului şi 
secretarului său. Când mă întorsei de la Walworth, 
custodele meu era în odaia lui şi-şi spăla mâinile cu săpun 
parfumat; mă chemă la el şi-mi comunică invitaţia pe care 
eram pregătit de Wemmick să o primesc pentru mine şi 
pentru prietenii mei. 


— Rămâne pe mâine, hotări el, fără fasoane, şi fără haină 
de seară. îl întrebai în ce loc trebuia să mă duc împreună cu 
prietenii mei, fiindcă habar nu aveam unde locuia; cred că 
nu-i plăcea, în general, să facă nici o mărturisire cu privire 
la locuinţa lui, căci îmi spuse: 

— Veniţi încoace şi vă iau eu acasă cu mine. 

Mă folosesc de acest prilej ca să spun că domnul Jaggers 
se spăla pe mâini, după ce îi plecau clienţii, ca un chirurg 
sau un dentist. În odaia lui, se afla o despărţi tură prevăzută 
pentru acest scop, care mirosea a săpun parfumat, de parcă 
ar fi fost o parfumerie. Înăuntru, pe o bară, atârna un 
prosop neobişnuit de mare şi, de câte ori se întorcea de la 
tribunal sau se despărţea de un client, domnul Jaggers îşi 
spăla mâinile şi apoi le usca şi le freca cu acest prosop. 

Când eu şi cu prietenii mei ne făcurăm apariţia a doua zi la 
şase, domnul Jaggers, părea să fi avut un caz mai complicat 
decât de obicei, căci îl găsirăm cu capul înfundat în 
despărţitură, nu numai spălându-şi mâinile şi clătindu-şi 
obrazul, ci făcând gargară. Şi după ce sfârşi toate acestea şi 
se folosi de toate marginile prosopului, luă briceagul şi-şi 
scoase cazul şi de sub unghii, înainte de a-şi pune haina. 

Când ieşirăm în stradă, câţiva oameni se foiau în faţa uşii 
ca de obicei, dorind fără îndoială să vorbească cu el; dar 
era ceva atât de hotărâtor în mirosul de săpun care 
înconjura făptura domnului Jaggers, încât oamenii se lăsară 
păgubaşi. 

În timp ce ne îndreptam spre vest, câte o faţă din 
mulţimea de pe străzi îl recunoştea şi, ori de câte ori se 
întâmpla aşa, domnul Jaggers începea să-mi vorbească cu 
glas tare; însă nu recunoştea pe nimeni şi nici nu băga de 
seamă că alţii îl recunosc pe el. 

Ne duse până în Gerard Street, în cartierul Soho şi ne 
oprirăm în faţa unei case aşezată în partea de miazăzi a 
străzii, o casă destul de impunătoare în felul ei, dar cu 
ferestrele murdare şi care ar fi avut mare nevoie de 
zugrăveală. 


Scoase cheia, deschise uşa şi intrarăm cu toţii într-o 
încăpere de piatră, mare, întunecoasă şi nelocuită. Apoi am 
suit scara de culoare cafenie închisă şi trecurăm printr-o 
serie de odăi cafenii şi ele, aşezate la etajul întâi. Pe pereţii 
acoperiţi cu lemn erau sculptate ghirlande de flori şi, în 
timp ce el ne ura bun sosit, mie mi se părea că ghirlandele 
acelea semănau cu un anumit fel de lanţuri, pe care le 
cunoaştem foarte bine. 

Masa era pusă în cea mai frumoasă dintre aceste încăperi; 
odaia a doua era iatacul domnului Jaggers, iar a treia 
dormitorul. Ne spuse că închiriase toată casa, dar că foarte 
rar se folosea de alte odăi decât de cele prin care trecusem. 

Masa era frumos pusă, bineînţeles fără argintărie şi, 
alături de scaunul domnului Jaggers, se afla o măsuţă cu o 
mulţime de sticle şi carafe şi cu patru farfurioare de desert. 
Băgai de seamă că domnul Jaggers ţine totul sub cheie şi că 
tot el împarte lucrurile de care e nevoie în gospodărie. 

În odaie se afla şi un dulap cu cărţi; văzui după cotoare că 
erau doar cărţi despre martori, despre legea criminală, 
procese, acte parlamentare, biografii criminale şi alte 
lucruri de felul acesta. Mobila din casă era solidă şi bună, ca 
şi lanţul ceasului domnului Jaggers. Totul avea un aer oficial 
şi, în toată casa, nu găseai nici o podoabă. Într-un colţ, se 
afla o măsuţă cu hârtii şi o lampă cu abajur, şi mie mi se 
părea că, uneori, seara, domnul Jaggers îşi aduce tot biroul 
acasă pe rotiţe şi se cufundă în lucru. 

Aproape că nici nu se uitase bine la prietenii mei - pe 
drum umblase alături de mine - aşa încât, după ce sună din 
clopoțel, rămase pe covoraşul din faţa căminului, 
măsurându-i pe toţi cu o privire cercetătoare. Spre mirarea 
mea, părea că se interesează mai ales de Drummle, ba 
chiar numai de el. 

— Pip, spuse el, lăsându-şi mâna lui mare pe umărul meu 
şi îndreptându-mă spre fereastră. Nu-i deosebesc unul de 
altul. Cum îi spune păianjenului? 

— Păianjenului? întrebai eu. 


— Da, cel lătăreţ şi posac şi cu pete pe obraz. 

— Acela-i Bentley Drummle, răspunsei eu, şi cel cu faţa 
gingaşă e Startop. 

Fără să ia deloc în seamă pe cel „cu faţa gingaşă” îmi 
răspunse: 

— Zici că-l cheamă Bentley Drummle? îmi place omul 
acesta. 

Şi intră numaidecât în vorbă cu Drummle; nu-l speriau 
deloc răspunsurile greoaie şi reţinute ale acestuia; 
dimpotrivă, părea că-l aţâţă să poată scoate cât mai mult de 
la el. Mă uitam la cei doi, când, deodată, îngrijitoarea răsări 
între mine şi ei, aducând primul fel de mâncare. 

Părea o femeie de vreo patruzeci de ani, dar poate că era 
mai în vârstă decât o socoteam eu. Era destul de înaltă 
subţire şi sprintenă; avea faţa foarte palidă, ochii mari şi 
stinşi şi un păr des şi despletit. N-aş putea spune dacă ţinea 
buzele întredeschise, ca şi cum ar fi gâfâit, şi dacă privirea 
ei ciudată era atât de neliniştită şi de înfricoşată din cauza 
unei boli de inimă, dar ştiu că faţa ei mi se părea răvăşită de 
vâlvătaia focului, ca şi feţele pe care le văzusem înălţându- 
se din cazanul vrăjitoarelor. 

Femeia puse mâncarea pe masă, atinse uşurel cu degetul 
braţul custodelui meu, ca să-i dea să înţeleagă că masa e 
gata şi se făcu nevăzută. 

Domnul Jaggers îl aşeză pe Drummle lângă el şi pe Startop 
în partea cealaltă. 

Femeia puse pe masă un peşte foarte frumos, după care 
mâncarăm o friptură de miel la fel de aleasă şi apoi o 
pasăre la fel de bună şi ea. De pe măsuţa de lângă el, 
domnul Jaggers ne servea cu sos, cu vinuri şi cu tot ce ne 
trebuia şi, după ce aceste lucruri făceau înconjurul mesei, 
le punea totdeauna la loc. 'Iot el ne împărțea farfurii, cuțite 
şi furculiţe curate pentru fiecare fel de mâncare şi le 
arunca pe cele întrebuințate în două coşuleţe, care se aflau 
pe jos, lângă scaunul lui. 


În afară de îngrijitoare, nu se arătă nici un servitor. Ea 
aducea mâncarea şi de câte ori îi vedeam faţa, mi se părea 
că se înalţă dintr-un cazan. Mulţi ani mai târziu, vrând să-mi 
reamintesc de chipul acestei femei, am pus pe o femeie, 
care nu avea altă asemănare cu îngrijitoarea domnului 
Jaggers decât părul despletit, să se înalțe pe întuneric din 
spatele unui castron, în care dădusem foc la nişte spirt. 

Împins de chipul ei ciudat cât şi de pregătirile lui 
Wemmick, să mă uit cu luare aminte la femeia aceasta, 
băgai de seamă că, de câte ori venea în odaie, nu-şi ridica 
ochii de pe domnul Jaggers, că-şi ridică iute mâinile de pe 
orice fel de mâncare pe care i-l punea în faţă şi ieşea în 
grabă din odaie, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie 
chemată înapoi şi ca şi cum ar fi vrut ca domnul Jaggers să-i 
spună tot ce avea de spus, când se afla alături de el. Mi se 
părea că, în felul lui de a fi, el îşi dă seama de acest lucru şi 
că urmăreşte să o ţină tot timpul în nesiguranţă. 

Masa se desfăşură într-o atmosferă destul de veselă şi, 
deşi custodele meu părea mai curând că urmăreşte 
discuţiile decât că le provoacă, eu ştiam că ne face să ne 
dăm în vileag toate slăbiciunile. În ceea ce mă priveşte, m- 
am surprins mărturisind înclinarea mea spre risipă, 
plăcerea de a face pe ocrotitorul lui Herbert şi lăudându-mă 
cu planurile mele cele mai mari, toate acestea înainte să-mi 
fi dat seama măcar că deschisesem gura. Şi aşa s-a 
întâmplat cu fiecare dintre noi, dar mai ales cu Drummle; 
acesta a fost silit să mărturisească că-i place să se poarte 
răutăcios şi bănuitor cu ceilalţi, încă înainte de a termina 
peştele. 

De abia când am ajuns la brânză, am atins subiectul 
întrecerilor noastre cu barca şi Drummle a fost luat în râs, 
fiindcă în unele seri, rămânea în urma noastră vâslind încet 
şi broscăreşte, aşa cum se pricepea el. La aceste cuvinte, 
Drummle îi spuse gazdei că se simţea mai bine în odaia 
noastră decât în tovărăşia noastră că, în ceea ce priveşte 


îndemânarea, ne întrecea cu mult iar, cât despre putere, ne 
putea strivi ca pe nişte gândaci. 

Prin nu ştiu ce acţiune tainică, domnul Jaggers îl aţâţă pe 
Drummle, care ajunse într-o adevărată stare de cruzime, 
din pricina acestui fleac; băiatul începu să-şi dezgolească şi 
să-şi încordeze braţul, ca să arate cât era de musculos şi pe 
urmă începurăm cu toţii să ne dezgolim şi să ne încordăm 
braţele, ca nişte caraghioşi ce eram. 

Între timp, îngrijitoarea strângea tacâmurile; custodele 
meu nu-i dădea nici o atenţie şi nici nu se uita la ce făcea 
ea, ci se sprijinea de spătarul scaunului, muşcându-şi 
degetul arătător, foarte absorbit de spusele lui Drummle, 
ceea ce mie mi se părea cu totul de neînțeles. Deodată 
prinse mâna femeii în mâna lui mare ca într-o cursă, în timp 
ce ea şi-o întindea peste masă. 

Făcu această mişcare atât de iute şi de neaşteptat, încât 
ne oprirăm cu toţii din gâlceava noastră prostească. 

— Fiindcă veni vorba de putere, spuse domnul Jaggers, să 
vă arăt eu o încheietură. Molly, ia arată-le tu încheietura ta. 

Mâna ei prinsă în cursă era pe masă, dar femeia îşi 
ascunsese cealaltă mână la spate. 

— Stăpâne, spuse ea încet, cu ochii aţintiţi rugători asupra 
lui. 

Lăsaţi-mă! 

— Să vă arăt eu o încheietură, repetă domnul Jaggers, 
neclintit în hotărârea lui. Molly, arată-le încheietura ta! 

— Stăpâne, murmură ea din nou. Vă rog! 

— Molly, spuse domnul Jaggers, fără să se uite la ea, ci 
privind cu încăpățânare spre celălalt colţ al odăii, arată-le 
amândouă încheieturile! 

Arată-le! Hai! 

Dădu drumul mâinii ei şi i-o răsuci pe masă. Ea îşi luă altă 
mână de la spate şi le întinse pe amândouă una lângă alta. 
Cea de a doua încheietură era foarte deformată; avea 
cicatrici multe şi adânci. În timp ce stătea cu mâinile 


întinse, îşi dezlipi ochii de pe domnul Jaggers şi ne măsură 
atentă cu privirea pe fiecare în parte. 

— Nu ştiţi ce putere zace aici, spuse domnul Jaggers, 
conturând liniştit tendoanele cu degetul lui arătător. Puţini 
bărbaţi au încheieturi atât de puternice ca femeia aceasta. 
E nemaipomenit ce forţă de strângere există în mâinile 
acestea. Am avut prilejul să văd multe mâini, dar n-am 
văzut niciodată mâini mai puternice din punctul acesta de 
vedere, nici la bărbaţi şi nici la femei. 

În timp ce el spunea toate acestea cu glas nepăsător, 
femeia continua să ne măsoare, pe fiecare în parte. În clipa 
în care domnul Jaggers încetă, ea se uită din nou la el. 

— Te-am admirat, acum te poţi duce. Ea îşi retrase 
mâinile, iar domnul Jaggers luă cana de pe măsuţă, îşi 
umplu paharul şi apoi ne servi şi pe noi cu vin. 

— Domnilor, la nouă şi jumătate, spuse el, trebuie să 
ridicâăm şedinţa. 

Până atunci, să nu pierdem timpul. Mă bucur să vă văd pe 
toţi aici. Domnul Drummle, beau în sănătatea dumitale. 

Dacă se purta altfel cu Drummle decât cu ceilalţi ca să-l 
întărâte şi mai tare, atunci şi-a atins scopul. Îmbufnat, dar 
triumfător, Drummle îşi arătă tot disprețul faţă de noi, într- 
un chip din ce în ce mai duşmănos, până ce purtarea lui 
deveni de-a dreptul nesuferită. În timp ce el parcurgea 
toate aceste faze, domnul Jaggers îl urmărea cu acelaşi 
interes foarte ciudat. Cred că se înveselea pe socoteala lui 
Drummle, în timp ce-şi sorbea vinul. 

În lipsa noastră copilărească de cumpătare, cred că am 
băut prea mult şi ştiu bine că am vorbit prea mult. Ne 
înfierbântarăm mai ales când Drummle spuse, rânjindu-ne 
grosolan în nas, că eram prea risipitori cu banii noştri, ceea 
ce mă făcu să spun cu prea mult năduf şi prea puţină 
discreţie, că nu i se potrivea tocmai lui să vorbească aşa, 
când Herbert îi împrumutase bani de faţă cu mine, cu vreo 
săptămână în urmă. 

— Bine, făcu Drummle, se va plăti. 


— N-am vrut să spun că nu se va plăti, am spus eu, darai 
putea să-ţi ţii gura cu privire la noi şi la banii noştri, după 
părerea mea. 

— După părerea ta! răspunse Drummle. O, Doamne! 

— Îmi îngădui să-ţi spun, am urmat eu cu gândul de a fi 
foarte aspru, că tu n-ai împrumuta bani nici unuia dintre noi 
dacă am avea nevoie. 

— Ai dreptate, spuse Drummle, n-aş împrumuta nici unuia 
dintre voi nici un ban. N-aş împrumuta nimănui nici un ban. 

— În cazul acesta, nu prea e nobil să te împrumuţi de la 
alţii, după părerea mea. 

— După părerea ta, repetă Drummle. O, Doamne! 
Purtarea lui era atât de neruşinată - cu atât mai mult cu cât 
nu izbuteam să înfrâng prostia lui posacă 

— Încât spusei, fără să ţin socoteală de sforţările lui 
Herbert, care voia să mă oprească. 

— Bine, domnule Drummle, fiindcă veni vorba, dă-mi voie 
să-ţi spun ce s-a petrecut între Herbert, care e aici de faţă, 
şi mine, când ai împrumutat banii aceia. 

— Nu mă priveşte ce s-a întâmplat între Herbert, care e 
aici de faţă, şi dumneata, bodogăni Drummle. Şi cred, 
adăugă el bodogănind în şoaptă, că v-aţi putea duce 
amândoi la dracu. 

— "Totuşi, eu am să-ţi spun, vrei nu vrei, spusei eu. l-am 
spus lui Herbert că, în timp ce tu îţi băgai foarte încântat 
banii în buzunar, râdeai de el fiindcă fusese atât de slab 
încât să ţi-i împrumute. 

Drummle râse fără ruşine, ne râse în nas, cu mâinile în 
buzunare şi scuturându-şi umerii lui rotunzi; voia să spună 
aveam dreptate şi că ne dispreţuieşte pe toţi ca pe nişte 
măgari. 

Atunci, Startop îl luă el în primire, dar cu mai multă 
bunăvoință decât dovedisem, şi-l pofti să fie ceva mai 
cuviincios. Deoarece Startop era un tânăr foarte vioi şi 
Drummle tocmai contrariul, acestuia din urmă prezenţa lui 
Startop i se părea întotdeauna o jignire personală. 


De data aceasta, răspunse răstit şi grosolan, în timp ce 
Startop încerca să mute discuţia pe alt tărâm cu ajutorul 
câtorva glume, care ne-au făcut să râdem. Jignit de acest 
succes mai mult decât de orice, Drummle, fără să amenințe 
sau să ne înştiinţeze dinainte, îşi scoase mâinile din 
buzunare, îşi lăsă umerii lui rotunzi în jos, înjură, puse 
mâna pe un pahar mare şi l-ar fi aruncat, fără îndoială, în 
capul duşmanului său, dacă gazda n-ar fi oprit paharul cu 
mâna, în clipa în care Drummle îl ridica pentru scopul mai 
sus arătat. 

— Domnilor, spuse domnul Jaggers cu înţelepciune, 
punând paharul pe masă şi trăgând afară, de lanţul masiv, 
ceasul lui de aur cu repetiţie, îmi pare nespus de rău dar 
trebuie să vă anunţ că este nouă şi jumătate. 

La această aluzie, ne scularăm cu toţii. Înainte de a ajunge 
la poartă, Startop îl şi striga foarte vesel pe Drummle „măi 
băiete”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar băiatul era 
atât de departe de a răspunde la această dovadă de 
simpatie, încât nici măcar nu voia să meargă până la 
Hammersmith pe aceeaşi parte a drumului cu el, aşa că 
Herbert şi cu mine, rămânând în oraş, îi văzurăm pe cei doi 
coborând strada pe trotuare deosebite. Startop era în 
frunte, iar Drummle umbla în urmă, în umbra caselor, aşa 
cum în barcă vâslea totdeauna în umbra malurilor. 

Deoarece poarta nu era încă închisă, mă gândi să-l las pe 
Herbert să mă aştepte o clipă şi să dau o fugă până sus, ca 
să mai spun o vorbă custodelui meu. Îl găsi în iatac, 
înconjurat de o prăvălie întreagă de ghete, foarte absorbit 
de ele şi spălându-se pe mâini. 

I-am spus că venisem înapoi ca să-i spun cât îmi părea de 
rău că se întâmplaseră lucruri atât de neplăcute şi că 
nădăjduiam că nu mă va învinui prea mult. 

— Fleacuri! făcu el, udându-şi faţa şi vorbindu-mi printre 
picăturile de apă; nu face nimic, Pip. Totuşi, îmi place 
păianjenul acela. 


Se întoarse spre mine şi-şi clătina capul, umflându-şi 
obrajii şi ştergându-se cu prosopul. 

— Mă bucură că vă place, am spus eu, dar mie nu-mi 
place. 

— Sigur că nu, încuviinţă custodele meu; ar fi bine să n-ai 
prea mult de-a face cu el. Păzeşte-te de el cât poţi. Dar îmi 
place băiatul, Pip; e din soiul celor adevăraţi. Dacă aş fi 
prezicător... 

Îşi ridică ochii din prosop şi-mi prinse privirea. 

— Dar nu-s prezicător, spuse el, înfundându-şi capul într-o 
ghirlandă din prosop şi uscându-şi urechile. Doar ştii ce 
sunt eu, nu-i aşa? Noapte bună, Pip. 

— Noapte bună, domnule Jaggers. 

Cam vreo lună după aceste întâmplări, timpul pe care 
domnul Păianjen trebuia să-l petreacă la domnul Pocket se 
încheie de-a binelea, spre marea uşurare a întregii case, în 
afară de doamna Pocket şi Drummle se întoarse în vizuina 
părintească. 

Chapter 27 

Îţi scriu aceste rânduri la rugămintea domnului Gargery, 
ca să-ţi spun că dânsul pleacă la Londra, în tovărăşia 
domnului Wopsle şi că s-ar bucuramult, dacă i-ai îngădui să 
te vadă. Va fi la castelul Barnard, marţi dimineaţă, la ora 
nouă şi, dacă ora nu ţi se pare potrivită, te rog lasă vorbă. 
Biatadumitale soră este tot aşa cum ai lăsat-o. Vorbim 
mereu despre dumneata, serile, în bucătărie şi ne întrebăm 
ce mai spui şi ce mai faci. Dacă în luminacelor de astăzi, 
acest lucru li se pare o îndrăzneală, iartă-ne de dragul 
vremurilor de demult. 

Mă opresc aici, dragă domnule Pip, a dumitale îndatorată, 
Biddy. 

P. S. Vrea cu tot dinadinsul să-ţi scriu „ce mai ştrengării”. 
Spune că ai să înţelegi despre ce este vorba. Nădăjduiesc şi 
n-am nici o îndoială că te vei bucura să-l vezi, măcar că 
acum eşti un gentleman, fiindcă îmi amintesc că aveai inimă 
bună şi fiindcă ele un om tare, tare de treabă. l-am citit 


toată scrisoarea, în afară de ultimele cuvinte şi el vrea cu 
tot dinadinsul să mai scriu o dată „ce mai ştrengării!” 

B. 

Am primit această scrisoare prin poştă luni de dimineaţă, 
aşa că întâlnirea cu Joe trebuia să aibă loc a doua zi. Vreau 
să mărturisesc cinstit cu ce simţăminte aşteptam sosirea lui. 

Nu-l aşteptam pe Joe cu bucurie, deşi mă legau de el 
atâtea amintiri ci, mai curând, cu nelinişte, umilit şi pătruns 
de gândul că vizita aceasta nu avea nici un rost. Dacă aş fi 
putut să-l ţin pe Joe la distanţă, plătind o sumă de bani, cu 
siguranţă că aş fi plătit-o. Eram, totuşi, oarecum liniştit, 
fiindcă Joe avea să vină la Barnard şi nu la Hammersmith şi 
nu avea să dea ochi cu Bentley Drummle. 

Nu mă supăra gândul că-l va vedea pe Herbert şi pe tatăl 
lui, pe care îi respectam; dar tremuram ca nu cumva să se 
întâlnească cu Drummle, pe care îl dispreţuiam. Aşa se 
întâmplă de obicei în viaţă: ne facem vinovaţi de cele mai 
mari slăbiciuni şi josnicii, de dragul oamenilor pe care îi 
dispreţuim cel mai mult. 

Începusem să-mi împodobesc odăile în care locuiam, în 
chip cu totul nefolositor şi nepotrivit şi aceste lupte cu 
urâciunea caselor lui Barnard se dovedeau a fi foarte 
costisitoare. În timpul de care vorbesc, odăile nu mai 
semănau nicidecum cu ceea ce găsisem la venirea mea, iar 
eu mă bucuram de cinstea de a ocupa câteva pagini dintre 
cele mai însemnate în registrele unui tapiţer din vecini. 

Ba chiar ajunsesem atât de departe, încât plăsmuisem un 
băiat încălţat în cizme - cizme dintre cele răsfrânte - în a 
cărui robie pot spune că mi-am petrecut zilele. Căci, după 
ce am creat acest monstru (o lepădătură din familia 
spălătoresei mele) şi după ce l-am îmbrăcat într-o haină 
albastră, o vestă galbenă, o cravată albă, pantaloni deschişi 
la culoare şi cizmele de care am vorbit mai sus, m-am văzut 
silit să-i găsesc câte ceva de lucru prin casă şi o groază de 
mâncare; şi din pricina acestor două lucruri dezgustătoare, 
băiatul mă obseda fără încetare. 


Acest duh răzbunător primi ordin să fie la serviciu marţi 
dimineaţa, la ora opt, în antreu (o odaie cu o suprafaţă de 
două picioare pătrate, după socoteala negustorului de la 
care cumpărasem scoarţa de pe jos) şi Herbert se gândi la 
câteva lucruri pentru gustarea de dimineaţă, care s-ar fi 
putut să-i placă lui Joe. Deşi mă simţeam sincer îndatorat 
faţă de Herbert, pentru că era atât de atent şi de binevoitor, 
aveam o bănuială ciudată şi destul de neplăcută că, dacă 
Joe ar fi venit să-1 vadă pe el, Herbert n-ar fi fost chiar atât 
de săritor. 

Cu toate acestea, luni seara, m-am întors în oraş, ca să mă 
pregătesc pentru venirea lui Joe, iar a doua zi, mă sculai 
dis-de-dimineaţă şi dădui un aspect cât mai strălucitor 
salonului şi mesei. Din nenorocire, bura în dimineaţa aceea 
şi nici un înger n-ar fi putut să-i ascundă lui Joe faptul că 
hanul lui Barnard vărsa lacrimi de funingime, ca un coşar 
uriaş cuprins de slăbiciune. 

Pe măsură ce se apropia clipa sosirii lui Joe, mă cuprindea 
tot mai mult dorinţa de a fugi, dar duhul răzbunător stătea 
în antreu, după cum i se poruncise; în curând auzi paşii lui 
Joe pe scară. Ştiam că e Joe, după felul stângaci cum suia 
scările, cu ghetele lui de zile mari, care-i erau prea largi, şi 
după timpul care-i trebui ca să citească numele de pe uşile 
celorlalte etaje, în timp ce urca. Când, în cele din urmă, se 
opri în faţa uşii noastre, auzi degetul lui plimbându-se 
deasupra literelor numelui meu şi apoi răsuflarea lui în 
gaura cheii. Pe urmă, ciocăni uşurel în uşă şi Pepper - 
acesta era numele foarte compromiţător al duhului 
răzbunării - anunţă: 

— Domnul Gargery! 

Mi se părea că Joe n-o să mai sfârşească cu ştersul 
picioarelor şi că va trebui să mă duc eu să-l urnesc de pe 
preş; în cele din urmă, intră. 

— Joe, ce mai faci, Joe? 

— Pip, ce faci tu, Pip? 


Cu faţa lui bună, roşie şi strălucitoare, îmi prinse 
amândouă mâinile, după ce-şi aruncase pălăria pe podea, 
între noi, şi începu să mi le ridice şi să le coboare, ca şi cum 
aş fi fost ultimul model de pompă. 

— Mă bucur să te văd, Joe. Dă-mi pălăria. 

Dar Joe o ridică grijuliu, cu amândouă mâinile, ca şi cum 
ar fi fost un cuib de pasăre cu ouă înăuntru şi nici nu voia să 
audă să se despartă de acest obiect, aşa că vorbi mai 
departe peste pălăria din mână, ceea ce era foarte 
neplăcut. 

— Şi cum ai mai crescut, spuse el, şi te-ai boierit şi te-ai 
subţirit. Înainte de a descoperi acest cuvânt, Joe stătu pe 
gânduri; sigur, eşti o adevărată cinste pentru regele şi ţara 
ta. 

— Şi tu, Joe, arăţi minunat. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Joe, ca omul, şi soră-ta 
nu-i nici ea mai rău decât ai lăsat-o. Şi prietenii nu-s nici 
mai bine, nici mai rău. Afară de Wopsle. Cu el s-au întâmplat 
schimbări. 

În tot timpul acesta, Joe îşi plimbă ochii de jur împrejurul 
odăii, ţinând grijuliu cuibul de pasăre cu amândouă mâinile 
şi, mai ales, se uita foarte stăruitor la halatul meu înflorit. 

— Schimbări, Joe? 

— Da, sigur, spuse Joe, coborând glasul; a părăsit biserica 
şi s-a apucat să joace teatru. De aceea a venit la Londra 
împreună cu mine. Dorinţa lui este - spuse Joe, mutându-şi 
pentru o clipă cuibul de pasăre sub braţul stâng şi bâjbâind 
înăuntru cu mâna dreaptă, în căutarea unui ou - dacă nu te 
superi, să-ţi dau asta. 

Luai ceea ce-mi întindea Joe şi văzui că este programul 
mototolit al unui mic teatru din oraş, care anunţa prima 
reprezentaţie dată de un „vestit actor din provincie, de talia 
marelui Roscius, a cărui unică apariţie în cea mai tragică 
piesă a marelui nostru bard naţional a stârnit multă Vâlvă în 
cercurile dramatice locale”. 

— Ai fost la reprezentaţia lui, Joe? întrebai eu. 


— Am fost, spuse Joe solemn şi grav. 

— A stârnit vâlvă mare? 

— Da, sigur, spuse Joe, sigur c-au zburat multe coji de 
portocale. Mai ales când Wopsle a văzut stafia. Deşi, 
domnule, te întreb şi eu dacă se poate să ai inima să-l 
întrerupi pe om din vorbă şi să te amesteci mereu între el şi 
stafie cu: Amin! Chiar dacă omul a avut nenorocirea să fi 
lucrat în biserică, spuse Joe, cu glas convingător şi plin de 
simţire, dar asta nu înseamnă că trebuie să-l dai afară în 
felul acesta. 

Vreau să spun că dacă nici stafia tatălui său nu are voie 
să-l tulbure, atunci cine mai are voie, domnule? Şi, pe 
urmă, când pălăria ţi-e atât de mică, încât penele o ridică în 
sus, ţine-o pe cap cum poţi mai bine. 

Văzui deodată o privire speriată pe faţa lui Joe, ca şi cum 
bietul om ar fi dat cu ochii de o stafie şi înţelesei că Herbert 
intrase în odaie. Aşa că îl recomandai pe Joe lui Herbert, 
care-i întinse mâna; dar Joe se dădu înapoi, fără să dea 
drumul cuibului de pasăre. 

— Sluga dumneavoastră, domnule, spuse Joe; şi 
nădăjduiesc că dumneavoastră şi cu Pip... la aceste cuvinte 
ochii lui se opriră asupra Duhului Răzbunător, care aşeza 
nişte pâine prăjită pe masă; Joe se arătă gata să-l 
socotească pe tânărul de care vorbesc, drept un membru al 
familiei, aşa încât eu mă încruntai, încurcându-l şi mai rău 
pe bietul om. 

Vreau să spun că voi doi nădăjduiesc c-o duceţi mai bine 
cu sănătatea, în casa aceasta închisă. Fiindcă hanul ăsta s- 
ar putea să fie foarte bun, după obiceiurile din Londra, 
spuse Joe tainic, dar eu n-aş ţine nici un porc aici, dacă aş 
vrea să-l îngraş şi să mănânc carne fragedă. 

După ce Joe aduse acest omagiu măgulitor locuinţei 
noastre şi după ce-mi spuse de câteva ori „domnule”, îl 
rugarăm să se aşeze la masă; el însă se uită de jur 
împrejurul odăii, în căutarea unui loc potrivit unde să-şi 
depună pălăria - ca şi cum numai pe anumite substanţe, 


foarte rare în natură, ar fi putut acest obiect să se 
odihnească - şi, în cele din urmă, o aşeză pe un colţal 
căminului, de unde, mai apoi, pălăria cădea jos, la intervale 
regulate. 

— Serviţi ceai sau cafea, domnule Gargery? Întrebă 
Herbert, care prezida întotdeauna masa de dimineaţă. 

— Mulţumesc domnule, spuse Joe, înţepenindu-se din cap 
până în picioare. Ce vă este dumneavoastră mai plăcut. 

— Cafea îţi place? 

— Mulţumesc domnule, răspunse Joe, vădit descurajat de 
propunerea lui Herbert; deoarece aţi avut bunătatea să 
alegeţi cafeaua, eu nu spun nimic. Dar nu credeţi că 
încinge? 

— Atunci ceai, spuse Herbert, turnând ceaiul. 

La aceste cuvinte, pălăria lui Joe se rostogoli de pe cămin 
şi el se ridică de pe scaun, o culese şi o puse înapoi, pe 
acelaşi loc. Ca şi cum faptul că pălăria avea să se 
rostogolească îndată din nou era un semn de bună creştere 
din partea lui Joe. 

— Când ai sosit în oraş, domnule Gargery? 

— Să fi fost ieri după-amiază? se întreba Joe, tuşind în 
palmă, ca şi cum ar fi avut timp să şi prindă tuse 
măgărească de când sosise. Nu, nu ieri. Ba da. 

leri după-amiază. Spuse aceste cuvinte cu un aer de 
înţelepciune, uşurare şi nepărtinire. 

— Ai văzut ceva din Londra până acum? 

— Da, sigur, domnule, spuse Joe. M-am dus împreună cu 
domnul Wopsle de-a dreptul la depozitul de ceară neagră. 
Dar ni s-a părut că afişele roşii de la uşă nu se prea 
potrivesc, adăugă Joe ca să ne lămurească, fiindcă erau 
făcute prea arhitectural. 

Cred că Joe ar mai fi lungit vorba aceasta, care într-adevăr 
evocă minţii mele un anumit fel de arhitectură pe care-l 
cunosc bine, şi ar fi transformat-o într-un adevărat cor, dacă 
întâmplarea n-ar fi făcut ca ochii lui să cadă asupra pălăriei, 
care se rostogolea din nou. 


Într-adevăr, pălăria aceasta îi cerea bietului om o atenţie 
încordată şi o iuţeală în priviri şi în mâini asemănătoare cu 
aceea de care ai nevoie când lucrezi la un ghişeu. Joe făcea 
tot felul de scamatorii cu pălăria lui, dovedind o îndemânare 
nemaipomenită; ba se repezea la ea şi o prindea în clipa în 
care dădea, ba o oprea în mijlocul drumului, o arunca în 
sus, o lovea de toate colţurile odăii şi de tapetul de pe 
pereţi, până ce o prindea bine în mână şi sfârşea astfel cu 
jocul; până la urmă o aruncă în vasul de clătit mâinile, de 
unde îmi îngădui eu s-o pescuiesc. 

Cât despre gulerul cămăşii şi cel al hainei lui, erau 
amândouă neînţelese, nişte taine de nedezlegat. De ce oare 
trebuia omul să se chinuiască în halulacesta pentru a se 
socoti îmbrăcat cum se cuvine? De ce oare socotea că 
trebuie să ispăşească prin suferinţă bucuria de a purta 
haine de duminică? 

Şi Joe mai avea obiceiul să se cufunde în gânduri oprind 
furculiţa la mijlocul drumului între farfurie şi gură; apoi 
ochii i se îndreptau spre locuri atât de ciudate; şi era 
sărmanul zguduit de accese atât de groaznice deluse; şi 
şedea atât de departe de masă încât mai mult scăpa din 
furculiţă decât mânca şi apoi se încăpăţâna să susţină că nu 
scăpase nici o fărâmă de mâncare, aşa încât mă bucurai din 
toată inima când Herbert ne părăsi şi plecă în oraş. 

Nu aveam nici destul bun simţ şi nici destulă minte ca să- 
mi dau seama că eu eram de vină şi că, dacă eu m-aş fi 
purtat mai firesc cu Joe, s-ar fi purtat şi el mai firesc cu 
mine. Mă scotea din răbdări şi mă înfuria; şi tot ce spunea 
nu făcea decât să-mi aţâţe mânia. 

— Fiindcă am rămas singuri, domnule... începu Joe. 

— Joe, îi tăiai eu vorba înciudat, cum poţi să-mi spui 
domnule? 

Joe se uită la mine doar o clipă, cu o privire în care eu am 
ghicit o umbră de imputare. Oricât de caraghioasă i-ar fi 
fost cravata, îmi dădeam seama că există demnitate în 
privirea lui. 


— Fiindcă am rămas singuri, reluă Joe, şi fiindcă n-am de 
gând să stau mult aici, o să încheiem, adică o să încep, 
spunându-ţi ce anume m-a împins să caut cinstea dea te 
vedea. Fiindcă de n-ar fi fost dorinţa mea, spuse Joe cu 
privirea lui lucidă de odinioară, de a-ţi fi de folos, n-aş fi 
avut cinstea să înfulec mâncare, în casa şi în tovărăşia unor 
domni. 

Eram atât de nedoritor de a vedea din nou privirea aceea, 
încât nu spusei nimic de tonul lui Joe. 

— Să vedeţi, domnule, urmă Joe, cum stau lucrurile. Am 
fost deunăzi la „Barcagiii Vaseli”, măi Pip; de câte ori se lasă 
dus de dragoste îmi spunea Pip, iar când îl cuprindea din 
nou politeţea îmi spunea domnule. Şi a picat şi 
Pumblechook în brişcă lui. Şi omul ăsta, spuse Joe, apucând- 
o pe alt drum, mă scoate uneori din sărite, fiindcă spune 
prin tot oraşul că el a fost întotdeauna prietenul tău din 
copilărie şi că tu îl socoteai tovarăşul tău de joacă. 

— Prostii. Doar tu erai tovarăşul meu de joacă, Joe. 

— Aşa credeam şi eu, Pip, spuse Joe, clătinând uşor din 
cap, deşi acum nu mai are rost să vorbim de asta, domnule. 
Aşa, Pip. Şi omul ăsta, cu lăudăroşenia lui cu tot, a venit la 
mine, când stăteam la „Barcagiii Veseli” (vezi că tare-i bună 
o lulea şi o halbă de bere după o zi de lucru, domnule, şi 
nici nu te ameţeşte prea tare) şi mi-a zis: Joseph, 
domnişoara Havisham vrea să-ţi vorbească. 

— Domnişoara Havisham, Joe? 

— Doreşte, a zis Pumblechook, să-ţi vorbească. Joe îşi 
plimbă ochii pe tavan. 

— Da, Joe? Spune mai departe, te rog. 

— A doua zi, domnule, spuse Joe, privindu-mă de parcă m- 
aş fi aflat departe de tot de el, m-am gătit şi m-am dus s-o 
văd pe domnişoara A. 

— Domnişoara A, Joe? Domnişoara Havisham? 

— După cum spun, domnule, răspunse Joe, cu un aer de 
formalitate legală, de parcă şi-ar fi făcut testamentul, 
domnişoara A sau domnişoara Havisham. Şi ea mi-a vorbit 


aşa: Domnule Gargery, eşti în corespondenţă cudomnul Pip? 
Şi fiindcă aveam o scrisoare de la tine, am spus: Da, sunt. 
(Când m-am căsătorit cu sora dumitale, domnule, am spus: 
Da, vreau şi când i-am răspuns prietenei tale, Pip, am spus: 
Da, sunt). Vrei să-i spui atunci, a zis ea, cum că Estella s-a 
întors acasă şi că s-ar bucura să-l vadă? 

Simţeam că mi se aprind obrajii, în timp ce mă uitam la 
Joe. 

Nădăjduiesc că una dintre cauzele foarte îndepărtate 
pentru care mi se aprinseră era gândul că, dacă aş fi 
cunoscut scopul venirii lui Joe, i-aş fi dat mai mult sprijin. 

— Când am ajuns acasă, urmă Joe, şi-am rugat-o pe Biddy 
să-ţi scrie ea s-a cam codit. Spunea: Sunt sigură că s-ar 
bucura să afle vestea de la tine prin viu grai; tote 
sărbătoare şi vrei să-l vezi, du-te! Asta-i tot, domnule, 
spuse Joe, ridicându-se de pe scaun; şi, dragă Pip, îţi doresc 
numai bine şi să ai noroc să ajungi cât de departe. 

— Dar nu pleci încă, Joe? 

— Ba da, plec, spuse Joe. 

— Dar te întorci la prânz? 

— Nu, nu mă întorc, spuse Joe. 

Ochii noştri se întâlniră şi vorba „domnule” se topi în inima 
lui, în timp ce-mi strângea mâna. 

— Pip, măi băiete, viaţa e făcută din atâtea despărţiri. Aş 
spune eu, unul e fierar, altul e tinichigiu şi altul e argintar. 
Toţi ăştia sunt deosebiți unul de altul şi trebuie să luăm 
lucrurile aşa cum se întâmplă. Că dacă a fost cineva de vină 
astăzi, eu am fost acela. 

Tu şi cu mine nu putem sta alături aici, la Londra; şi 
nicăieri nu putem, doar între noi, între lucrurile ştiute 
numai de noi. Nu că aş fi mândru, dar vreau să fiu la locul 
meu şi niciodată n-ai să mă mai vezi în hainele astea. 
Fiindcă, în hainele acestea, nu-s la locul meu. Nu mă simt 
eu la locul meu, când ies din fierărie sau din bucătărie sau 
din băltoacele noastre. 


N-ai să-mi găseşti nici pe jumătate atâtea cusururi, dacă ai 
să te gândeşti că stau în hainele mele de lucru, cu ciocanul 
în mână sau chiar cu luleaua în gură. 

N-ai să-mi găseşti nici pe jumătate atâtea cusururi, dacă 
te-ar cuprinde cheful să mă vezi şi-ai veni şi ţi-ai băga capul 
prin fereastra fierăriei şi l-ai vedea pe Joe fierarul, acolo, la 
nicovala lui, cu şorţul lui cel ars în faţă, văzându-şi de 
treaba lui. Sunt tare greu de cap, dar nădâăjduiesc, dragă 
Pip, măi băiete. 

Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Nu mă înşelasem când mi se păruse că există demnitate în 
Joe. Straiele pe care le purta nu mai puteau să-i strice, 
acum când spusese vorbele acestea, aşa cum nu puteau să-i 
strice nici în drumul spre împărăţia cerurilor. Mă atinse 
uşor cu mâna pe frunte şi ieşi. De îndată ce mi-am venit 
puţin în fire, am ieşit în goană din casă şi l-am căutat prin 
străzile învecinate, dar nu l-am mai găsit. 

Chapter 28 

Era limpede? că trebuia să mă duc în oraşul nostru, a doua 
zi Şi, în valul de remuşcare ce mă cuprinsese la început, mi 
se părea tot atât de limpede că trebuia să locuiesc la Joe. 
Dar, după ce mi-am oprit un loc pe capră în diligenta de a 
doua zi şi m-am dus până la domnul Pocket şi înapoi, nu mai 
eram atât de hotărât cu privire la cel de al doilea punct şi 
începui să născocesc tot felul de motive şi de scuze, ca să 
mă conving că trebuie să înnoptez la „Mistreţul Albastru”. 

Desigur că aş fi o povară pe capul lui Joe; nu eram aşteptat 
şi patul meu n-o să fie pregătit; în felul acesta, aş fi şi prea 
departe de domnişoara Havisham şi ea este pretențioasă şi 
nu i-ar plăcea, dacă aş întârzia. Toţi mincinoşii de pe lume 
nu sunt nimic faţă de omul care se minte pe el însuşi; cu 
vorbe din acestea, m-am înşelat şi eu pe mine. 

E ciudat, fără îndoială. Pare destul de firesc să mă aleg din 
greşeală cu o monedă falsă, făurită de mine drept bună! Un 
străin îndatoritor, sub pretextul că vrea să-mi împăturească 
bine banii, spre mai mare siguranţă, îi poate înlocui cu coji 


de nuci; dar ce înseamnă şiretlicul lui pe lângă al meu, când 
eu singur îmi adun cojile de nucă şi mi le dau mie însumi în 
loc de bani! 

După ce luai hotărârea că trebuia să poposesc la 
„Mistreţul Albastru”, începui să-mi frământ mintea cu 
întrebarea dacă trebuie să iau Duhul Răzbunării cu mine. 
Mă ispitea gândul că acea slugă scump plătită îşi va plimba 
cizmele prin curtea hanului. 

Era aproape solemn să mi-l închipui, apărând, ca din 
întâmplare, în prăvălia croitorului Trabb şi fâstâcindu-l pe 
necuviinciosul acela de ucenic. Pe de altă parte, s-ar fi putut 
ca ucenicul lui Trabb să-i intre pe sub piele şi să-i spună tot 
soiul de năzbâtii; sau, de obraznic şi îndrăzneţ ce era, ar fi 
fost în stare să-l huiduiască pe strada principală. Apoi, s-ar 
fi putut ca şi ocrotitoarea mea să audă de el şi să nu-i placă. 
Pe scurt, am luat hotărârea de a-l lăsa pe Duhul Răzbunării 
acasă. 

Îmi oprisem loc în diligenta de după-amiază şi, deoarece 
era iarnă, nu puteam ajunge ia destinaţie înainte de apusul 
soarelui. Diligenţa trebuia să plece din Cross Keys la ora 
două. Ajunsei la locul de pornire cu vreun sfert de oră mai 
devreme, ajutat de Duhul Răzbunării, dacă pot întrebuința 
cuvântul acesta în legătură cu un om, care nu m-a ajutat 
niciodată, decât când nu avea încotro. 

În vremea aceea, era obiceiul ca ocnaşii să fie duşi în 
porturi cu diligenţa. Deoarece auzisem adeseori că 
puşcăriaşii obişnuiesc să călătorească sus, în vârful 
diligentei şi, deoarece îl văzusem de multe ori bălăbănindu- 
şi picioarele încătuşate peste acoperişul poştalionului, nu 
avea de ce să mă mir când aflai de la Herbert, cu care 
aveam întâlnire la locul de pornire, că doi ocnaşi vor 
călători în aceeaşi diligenţă cu mine. Dar aveam un motiv, 
un motiv foarte vechi, de a mă cutremura din toată fiinţa 
mea, ori de câte ori auzeam cuvântul „ocnaş”. 

— Te supăra, Handel? Mă întrebă Heibert. 

— Nu, nici gând. 


— Mi s-a părut că nu-ţi face plăcere. 

— N-aş putea să spun că-mi face plăcere şi cred că nici ţie 
nu ţi-ar face. 

Dar nu mă supără. 

— Uite-i. Îi vezi? spuse Herbert, tocmai ies din cârciumă. 
Ce privelişte dezgustătoare şi jalnică! 

Pesemne că-şi cinstiseră paznicul, fiindcă erau însoţiţi de 
un gardian şi ieşeau toţi trei din cârciumă, ştergându-se cu 
mâinile la gură. Cei doi ocnaşi erau prinşi unul de altul cu 
cătuşe şi aveau fiare şi la picioare, nişte fiare a căror 
înfăţişare o cunoşteam foarte bine. Şi purtau nişte haine, pe 
care de asemenea, le cunoşteam bine. 

Paznicul ţinea o pereche de pistoale în mâini şi ţinea sub 
braţ o bâtă cu capul gros; dar părea că se înţelegea bine cu 
ocnaşii şi stătea alături de ei, uitându-se cum se înhamă 
caii, cu un aer nepăsător, ca şi cum ocnaşii ar fi fost... o 
expoziţie, care nu se deschisese încă oficial, iar el, 
directorul expoziţiei. Unul dintre ocnaşi era mai voinic şi 
mai înalt decât celălalt şi, după cum se întâmplă în lumea 
ocnaşilor ca şi, de altfel în lumea oamenilor liberi, lui îi 
fuseseră hărăzite hainele cele mai strâmte. 

Mâinile şi picioarele lui aveau forma unor perniţe de ace şi 
omul era foarte caraghios în veşmintele acelea; dintr-o 
singură privire recunoscui ochiul acela închis. El era omul, 
pe care-l văzusem într-o seară, la „Barcagiii Veseli” şi care 
mă doborâse cu puşca lui nevăzută! 

Era uşor să-mi dau seama că omul nu mă cunoştea mai 
mult decât dacă nu m-ar fi văzut niciodată în viaţa lui. Se 
uita la mine şi ochiul lui măsura lanţul ceasornicului meu; 
apoi scuipă, ca din întâmplare, spuse ceva celuilalt ocnaş şi 
începură amândoi să râdă; se răsuciră apoi, ciocnindu-şi 
cătuşele una de alta şi se uitară în altă parte. 

Numerele mari de pe spatele lor, asemănătoare unor 
numere de stradă; trupurile lor greoaie, cioplite ca din 
topor, trupuri râioase, care-i făceau să semene cu nişte 
animale; picioarele lor prinse în cătuşe şi legate cu batiste - 


toate acestea îi făceau să fie, după cum spusese Herbert, o 
privelişte dezgustătoare şi jalnică. 

Dar nu acest lucru era cel mai rău dintre toate. 
Descoperirăm că toată partea din spate a diligenţei fusese 
ocupată de o familie, care se muta din Londra şi că nu mai 
era loc pentru prizonieri decât pe banca din faţă, chiar în 
spatele vizitiului. 

La această veste, un domn, mânios din fire, care oprise 
locul al patrulea de pe banca aceea, se înfurie cumplit, 
spunând că era o încălcare a înţelegerii să fie silit să 
călătorească în tovărăşia unor oameni atât de mârşavi, că 
această faptă era revoltătoare şi primejdioasă, josnică şi 
ruşinoasă şi nu mai ştiu ce. Între timp, diligenta se 
pregătise de plecare, iar vizitiul îşi pierduse răbdarea. 
Eram cu toţii gata să ne urcăm, iar prizonierii se 
apropiaseră împreună cu păzitorul, aducând cu ei mirosul 
acela ciudat de cataplasmă de pâine, de aba, de frânghie şi 
lemne, care se simte întotdeauna în apropierea ocnaşilor. 

— Nu vă faceţi atâta sânge rău, încearcă gardianul să-l 
liniştească pe călătorul cel mânios. O să mă aşez eu lângă 
dumneavoastră. O să-i pun pe ei la marginea rândului. N-o 
să vă supere. Nici -n-o să simţiţi că sunt aici. 

— Şi vă rog să nu mă învinuiți pe mine, bodogăni ocnaşul 
pe care-l recunoscusem. Eu nu vreau să plec. Eu sunt gata 
să rămân pe loc. În ceea ce mă priveşte, orice om care vrea 
să-mi ia mie locul, e binevenit. 

— Sau locul meu, spuse celălalt răstit. Nu v-aş fi stingherit 
pe nici unul, dacă ar fi fost după mine. Apoi râseră amândoi 
şi începură să spargă nuci, scuipând cojile pe jos. Cred că şi 
mie mi-ar fi plăcut să fac la fel, dacă aş fi fost în locul lor şi 
atât de hulit de toţi. 

În cele din urmă, toată lumea încuviinţa că nu i se putea 
face pe plac domnului cel mânios şi că omul trebuia să se 
împace cu societatea pe care întâmplarea i-o scosese în cale 
sau să rămână acasă. Aşa că omul îşi luă locul în primire, tot 
mai văitându-se încă, gardianul se aşeză lângă el, iar 


ocnaşii se cocoţară la locurile lor, cum putură mai bine; 
prizonierul pe care îl recunoscusem, şedea chiar în spatele 
meu, iar eu îi simţeam răsuflarea în păr. 

— Călătorie bună! strigă Herbert, în clipa în care 
pornirăm. Eu mă gândeam că era un noroc că Herbert îmi 
găsise un alt nume, în loc de Pip. 

E cu neputinţă să spun cu câtă tărie simţeam răsuflarea 
ocnaşului, nu numai în ceafă, dar şi de-a lungul şirei 
spinării. Era ca şi cum măduva mi-ar fi fost atinsă de un 
acid iute şi pătrunzător şi parcă mi se strepezeau dinţii. 

Prizonierul parcă răsufla mai des şi, mai ales, mai 
zgomotos decât oricare alt om; şi mie mi se părea că mi se 
înălţase un umăr din pricina încercărilor pe care le făceam 
pentru a mă strânge, aşa încât să mă pot feri de răsuflarea 
lui. 

Vremea era nesuferit de rece şi cei doi ocnaşi blestemau 
frigul. În scurt timp, amorţirăm cu toţii şi, după ce trecurăm 
de jumătatea drumului, toţi călătorii moţăiau sau dârdâiau 
în tăcere. Mă prinse şi pe mine somnul, gândindu-mă dacă 
nu cumva trebuie să-i înapoiez făpturii din spatele meu cele 
două lire, înainte de-ai pierde din nou urma şi cum aş face 
ca să iasă totul bine. 

M-am trezit speriat, cu trupul aplecat înainte, ca şi cum aş 
fi avut de gând să sar în rând cu caii şi am început să 
frământ din nou întrebarea. Pesemne, însă, că problema îmi 
zburase mult timp din minte, căci, deşi nu desluşeam nimic 
în bezna de afară şi în zvâcnirile din umbră şi lumină ale 
lămpilor noastre, îmi dădui, totuşi, seama că ajunsesem în 
ţara de mlaştini, după vântul rece şi umed care sufla. 

M-am ghemuit ca să mă încălzesc şi ca să mă feresc de 
vânt şi acum ocnaşii erau mai aproape de mine decât 
înainte. Primele cuvinte pe care îi auzi rostindu-le, după ce 
mă desmetici, au fost cuvintele care-mi chinuiau gândurile. 

Două hârtii de câte o liră. 

— Şi cum le-a primit? întrebă ocnaşul pe care nu-l 
văzusem niciodată. 


— De unde sa ştiu? răspunse celălalt. Le-o fi pus bine. 
Pesemne că i-au fost date de prieteni. 

— Tare-aş vrea, spuse celălalt, înjurând amarnic frigul, să 
am şi eu. 

— Ce, două hârtii de câte o liră sau prieteni? 

— Te cred că două hârtii... de câte o liră. Mi-aş vinde toţi 
prietenii pentru o singură hârtie şi tot aş spune că am făcut 
un târg minunat. Ei, şi? Ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus, urmă ocnaşul pe care-l recunoscusem, ştii 
totul s-a făcut, cât ai clipi din ochi, în spatele unei grămezi 
de cherestea din port; mi-a spus: 

— Ai să fii liber! Şi aşa s-a şi întâmplat! Şi mi-a mai spus 
dacă vreau să-l găsesc pe băiatul care i-a dat de mâncare şi 
nu l-a trădat şi să-i dau hârtiile de câte o liră. l-am spus că 
da. Şi aşa am şi făcut. 

— Mare prost, bodogăni celălalt. Eu le-aş fi cheltuit ca 
popa, pe haleală şi băutură. O fi fost vreun ageamiu. Zici că 
nu ştia nimic despre tine? 

— Habar n-avea. Lucram în bande şi pe vapoare deosebite. 
Pe urmă a fost din nou judecat pentru evadare şi a fost 
condamnat pe viaţă. 

— Şi numai când cu treaba asta... de onoare ai lucrat în 
ținutul acesta? 

— Numai atunci. 

— Cum îţi plac locurile acestea? 

— Scârbos ţinut. Noroaie, ceaţă, mlaştini şi muncă multă; 
muncă multă, mlaştini, ceaţă şi noroaie. 

Amândoi îşi arătară scârba pentru ţinutul nostru în cuvinte 
foarte tari şi, până la urmă, se uşurară şi nu mai avură 
nimic să-şi spună. 

Fără îndoială că, după ce am auzit acest dialog, aş fi 
coborât şi aş fi rămas singur în bezna de pe drum, dacă n-aş 
fi fost sigur că omul habar n-are cine sunt eu. Într-adevăr, 
nu eram atât de schimbat, numai prin firea lucrurilor, ci 
eram atât de deosebit îmbrăcat şi mă aflam în împrejurări 


atât de deosebite de cele de odinioară, încât i-ar fi fost greu 
să mă recunoască, fără ajutor. 

Totuşi, faptul că ne aflam împreună în aceeaşi diligenţă era 
o coincidenţă destul de ciudată, ca să nu mă umple de 
teama că o altă coincidenţă ar putea oricând să unească, în 
mintea lui, fiinţa mea cu numele meu. Din această pricină, 
am luat hotărârea să cobor de îndată ce vom ajunge în oraş 
şi să dispar din calea lui. Am îndeplinit acest plan cu succes. 
Geamantanul meu era în lădiţa de pe capră, sub picioarele 
mele. Nu trebuia decât să răsucesc o balama ca să-l scot. 

Am aruncat geamantanul jos şi am coborât după el la 
primul felinar din oraş. 

Cât despre ocnaşi, ei au plecat mai departe cu diligenta şi 
eu ştiam în ce loc vor fi descărcaţi, pentru a fi duşi spre 
fluviu. În închipuirea mea, vedeam vasul şi echipajul de 
ocnaşi aşteptându-i în faţa scărilor acoperite cu mâl şi 
auzeam glasul acela răstit: 

— Daţi-i drumul! ca o poruncă adresată unor câini şi, apoi, 
vedeam corabia aceea blestemată a lui Noe, pornind pe 
apele negre ale fluviului. 

N-aş fi putut să spun de ce mi-era teamă, căci teama mea 
era nelămurită şi tulbure, dar mi-era nespus de teamă. În 
timp ce mă îndreptam spre hotel, simţeam pă o spaimă, 
care întrecea cu mult teama unei întâlniri dureroase şi 
neplăcute, mă făcea să tremur. Cred, însă, că spaima 
aceasta nu îmbrăca nici o formă desluşită, ci că era 
deşteptarea de câteva clipe a spaimei din copilărie. 

Cafeneaua de la „Mistreţul Albastru” era goală şi eu 
comandasem mâncarea şi începusem să mănânc, înainte de 
a fi fost recunoscut de chelner. 

După ce îşi ceru scuze pentru nebăgarea lui de seamă, mă 
întrebă dacă să trimită băiatul după domnul Pumblechook. 

— Nu, am spus eu, să nu trimiţi. 

Chelnerul - acela care adusese de la Camera de Comerţ 
lista pedepselor la care voi fi supus în caz de încălcare a 
legii, în ziua când devenisem ucenicul lui Joe - păru mirat şi 


se folosi de primul prilej pentru a pune în faţa mea un 
număr soios din ziarul local, pe care eu l-am luat în mână şi 
în care am citit următoarele rânduri: „Informăm cititorii 
noştri, cu privire la romanticul noroc al unui tânăr fierar din 
ţinut (ce temă minunată pentru pana măiastră a 
concetăţeanului nostru Toby, poetul ziarului, a cărui 
faimănu a fost încă universal recunoscută) că primul 
îndrumător, tovarăş de copilărie şi prieten al tânărului, a 
fost un concetăţean de al nostru mult stimat şi nu cu totul 
străin de comerţul cu grâne, al cărui negoţ înfloritor se află 
la mai puţin de o sută de mile de strada principală. 

Faptul că amintim de persoana lui ca de mentorul 
tânărului nostru Telemah nu este străin de sentimentele 
noastre, căci este bine să se ştie că oraşul nostru a dat 
naştere unui făuritor de viitoruri strălucite. Oare fruntea 
încordată a înţeleptului din localitate şi ochiul strălucitor al 
frumuseţii din localitate se întreabă al cui viitor? Oare n-a 
fost Quintiu Matsys, fierarul din Anvers? 

Şi astăzi încă, în urma experienţei de o viaţă întreagă, sunt 
convins că dacă, în zilele acelea de prosperitate, m-aş fi dus 
la Polul Nord, aş fi întâlnit şi acolo pe cineva, fie un 
eschimos nomad, fie un european civilizat, care să-mi spună 
că Pumblechook a fost primul meu îndrumător şi făuritorul 
norocului meu. 


Chapter 29 

M-am sculat dis-de-dimineaţă şi am ieşit din casă. Era prea 
devreme ca să mă duc la domnişoara Havisham, aşa că am 
pornit spre câmp, înspre partea oraşului unde locuia 
domnişoara Havisham, nu spre partea unde locuia Joe. La 
Joe aveam timp să mă duc a doua zi, gândindu-mă cu 
recunoştinţă la ocrotitoarea mea şi făurindu-mi tablouri 
minunate, după ce voi cunoaşte planurile ei cu privire ia 
mine. 

N-o adoptase ea, oare, pe Estella şi aproape că mă 
adoptase şi pe mine? 


Gândul ei nu putea fi altul decât să ne unească. Mie îmi va 
încredința misiunea de a reînvia din nou casa aceea jalnică, 
de a lăsa soarele să pătrundă în odăile întunecate, de a 
învârti din nou ceasornicele, de a surprinde focul în vetrele 
reci, de a smulge pânzele de păianjen, de a alunga gândacii 
din casă, pe scurt, de a îndeplini toate fapteJe luminoase ale 
cavalerului din poveste şi de a mă căsători cu prinţesa. 

Mă oprisem în faţa casei, când trecusem pe acolo; zidurile 
ei afumate de cărămidă, ferestrele zidite, iedera groasă şi 
verde care înconjura până şi coşurile cu rămurelele şi 
cârceii ei asemănători unor braţe musculoase, alcătuiau un 
fel de vrajă ispititoare al cărei erou eram eu. Desigur că 
Estella era zâna inspiratoare a acestei vrăji. 

Dar, deşi pusese atâta stăpânire pe mine, deşi închipuirea 
şi nădejdile mele se agăţau de ea, deşi înrâurirea ei asupra 
vieţii şi caracterului meu de copil fusese atotputernică, 
totuşi, nici măcar în dimineaţa aceea romantică, nu o 
înzestram cu alte daruri decât cele pe care le avea. 

Pomenesc de acest lucru, acum, cu un anumit scop, fiindcă 
acesta este firul pe care trebuie să-l urmaţi, pentru ca să vă 
descurcaţi în labirintul vieţii mele. 

Experienţa m-a învăţat că noţiunea convenţională de 
îndrăgostit nu poate fi întotdeauna adevărată. Adevărul 
adevărat este că o iubeam pe Estella cu o dragoste de 
bărbat, că o iubeam numai şi numai pentru că o găseam 
ispititoare. 

Ştiam, spre marea mea durere, ştiam de cele mai multe 
ori, dacă nu întotdeauna, că o iubeam în ciuda înţelepciunii, 
în ciuda făgăduielilor, pe care mi le făceam, în ciuda liniştii 
mele, în ciuda oricărei speranţe, în ciuda fericirii mele, în 
ciuda tuturor înfrângerilor. O dată pentru totdeauna, ştiam 
adevărul; dar nu o iubeam mai puţin pentru că ştiam toate 
acestea şi nu mă puteam împiedica să o iubesc, ca şi cum aş 
fi socotit-o întruchiparea desăvârşirii omeneşti. 

M-am plimbat aşa încât să ajung la poartă la ora la care 
soseam pe vremuri. După ce am tras cu o mână şovăielnică 


de clopoțel, m-am întors cu spatele la poartă, încercând să- 
mi recapăt răsuflarea şi să-mi potolesc bătăile inimii. Am 
auzit uşa laterală deschizându-se şi apoi paşi prin curte; 
dar m-am prefăcut că nu aud, chiar şi în clipa când 
balamalele ruginite ale porţii au scârţâit. În cele din urmă 
am simţit o atingere pe umeri, care m-a făcut să tresar şi m- 
am întors. 

De-abia acum am tresărit în chip firesc, căci mă găseam 
faţă în faţă cu un om îmbrăcat în haine cenuşii. Era ultimul 
om pe care m-aş fi aşteptat să-l văd îndeplinind slujba de 
portar, la poarta domnişoarei Havisham. ' 

— Orlick! 

— Ei, domnişorule, şi aici s-au întâmplat schimbări, şi încă 
mai mari ca cele din viaţa dumitale. Dar intră, intră. N-am 
voie să ţin poarta deschisă. 

Am intrat, iar ela trântit poarta şi o încuie, scoțând cheia 
din broască. 

— Da! făcu el, răsărind alături de mine, după ce umblase 
cu câţiva paşi în urma mea ca un câine. lată-mă! 

— Cum ai ajuns aici? 

— Am ajuns, răspunse el, cu picioarele. Şi lucrurile erau 
alături de mine într-o roabă. 

— Serios, te-ai aşezat pe aici? 

— Doar nu în joacă, domnişorule. 

Nu prea eram sigur că e aşa. Am avut răgaz să cântăresc 
răspunsul pe care mi-l dăduse, în timp ce privirea lui 
adormită se ridica de pe jos şi se plimba pe picioarele, pe 
mâinile şi pe faţa mea. admiraţie, atât de minunată, încât mi 
se păru că eu nu mă schimbasem deloc. În timp ce mă 
uitam la ea, mi se părea că alunecam fără nădejde înapoi şi 
că eram din nou băiatul grosolan şi necioplit de odinioară. 
Doamne, cât de cumplit era simţul acela al distanţei şi al 
nepotrivirii care mă cuprinse şi cât era de mare depărtarea 
care mă despărţea de ea! 

Îmi dădu mâna. Eu am bâlbâit ceva despre bucuria de ao 
revedea şi despre felul cum aşteptasem această revedere. 


— O găseşti foarte schimbată, Pip? întrebă domnişoara 
Havisham cu o privire lacomă şi lovind cu bastonul într-un 
scaun care se afla între ele două, în semn că pot să mă aşez 
pe el. 

— Domnişoară Havisham, când am intrat în odaie, mi se 
părea că nu e nici urmă de Estella în chipul şi în înfăţişarea 
ei; dar acum totul se preface în chip atât de ciudat în 
Estella cea... 

— Ce? Vrei să spui în Estella cea de altădată? îmi tăie 
vorba domnişoara Havisham. Ţi-aminteşti cât de mândră şi 
de jignitoare era şi că vroiai să fugi de ea? 

I-am răspuns încurcat că toate acestea se petrecuseră cu 
mult timp în urmă şi că pe atunci eram nepriceput şi alte 
lucruri de felul acesta. Este zâmbea stăpânit şi-mi spuse că 
nu se îndoia că avusesem dreptate şi că se purtase foarte 
urât. 

— Pe el îl găseşti schimbat? o întrebă domnişoara 
Havisham. 

— Foarte schimbat, spuse Estella, cu ochii la mine. 

— Mai puţin necioplit şi grosolan? spuse domnişoara 
Havisham, jucându-se cu părul Estellei. 

Estella râse, privind pantoful pe care-l ţinea în mână, apoi 
râse din nou privindu-mă pe mine şi pe urmă puse pantoful 
jos. Tot mai mă socotea băieţaş, dar acum mă ademenea. 

Stăteam toţi trei în odaia plină de vise, printre lucrurile 
acelea vechi, ciudate care mă impresionaseră atât de mult. 
Am aflat că Estella tocmai se întorsese din Franţa şi că se 
pregătea să plece la Londra. Mândră şi încăpăţânată ca şi 
odinioară, supusese într-atât toate lucrurile acestea 
frumuseţii ei, încât era cu neputinţă şi nefiresc - sau poate 
că aşa mi se părea mie - să le despart de chipul ei. 

Într-adevăr, era cu neputinţă să despart fiinţa ei de 
dorinţa de bani şi rang, care-mi tulburase copilăria, de 
toate acele năzuinţe nesăbuite care mă făceau să-i văd faţa 
în vâlvătaia flăcărilor, s-o văd cum se înalţă din fierul aşezat 
pe nicovală, s-o văd desprinzându-se din întunericul nopţii, 


privind prin fereastruica de lemn a fierăriei şi apoi pierind. 
Cu alte cuvinte, mi-era cu neputinţă s-o despart, în trecut 
sau în prezent, de însăşi viaţa mea. 

Hotărâsem să-mi petrec acolo toată ziua, să mă întorc 
seara la hotel şi să plec a doua zi la Londra. După ce am 
stat câtva timp de vorbă, domnişoara Havisham ne trimise 
pe amândoi la plimbare, în grădina părăginită şi-mi spuse 
că, la întoarcere, am s-o mai plimb puţin prin odaie cu 
scaunul, ca pe vremuri. 

Aşa că Estella şi cu mine am ieşit în grădină prin portiţa 
prin care trecusem când mă întâlnisem cu tânărul cel palid, 
acum Herbert; eu mergeam cu inima strânsă, privind cu 
respect până şi marginile rochiei ei. Ea era foarte stăpânită 
şi, fără îndoială, că nu privea cu respect marginile hainei 
mele. Când ne-am apropiat de locul întâlnirii cu Herbert, ea 
se opri şi-mi spuse: 

— Ciudată făptură trebuie să fi fost eu când eram mică, 
fiindcă, în ziua aceea, m-am ascuns şi am văzut toată lupta 
voastră şi tare mi-a plăcut. 

— Şi m-ai răsplătit foarte frumos. 

— Adevărat? răspunse ea, foarte nepăsătoare, ca şi cum 
nici nu şi-ar fi amintit despre ce era vorba. Mi-amintesc că- 
mi era ciudă pe potrivnicul dumitale, fiindcă mă plictisise o 
zi întreagă. 

— Acum suntem buni prieteni. 

— Adevărat? Da, îmi amintesc că ai început să studiezi cu 
tatăl lui. 

— Da. 

Am dat acest răspuns cu neplăcere, pentru că mi se părea 
că-mi dădea un aer copilăresc şi ea şi aşa îmi vorbea ca 
unui copil. 

— De când a început să-ţi surâdă norocul şi ţi-ai schimbat 
planurile de viitor, ţi-ai schimbat şi prietenii, spuse Estella. 

— Desigur, am răspuns eu. 

— Şi, fireşte, adăugă ea cu trufie, că oamenii care ţi se 
potriveau ca prieteni odată, nu ţi s-ar mai potrivi acum. 


Mă îndoiesc că în conştiinţa mea mai exista dorinţa de a 
mă duce să-l văd pe Joe. Dar dacă există cumva, această 
observaţie alungă din cugetul meu orice gând de a o duce 
la îndeplinire. 

— Pe atunci nici nu bănuiai ce noroc te aşteaptă? spuse 
Estella, fluturând uşurel din mână, ceea ce însemna în 
vremea când mă băteam cu Herbert. 

— Nici gând. 

Aerul de desăvârşise şi de superioritate cu care umbla 
Estella alături de mine şi aerul tineresc şi supus cu care 
umblam eu alături de ea făceau un contrast, pe care îl 
resimţeam u tărie. Cred că acest lucru m-ar fi zgândărit şi 
mai mult, dacă nu m-aş fi socotit deasupra oricărei 
neplăceri, pentru că eram ales pentru ea şi sortit ei. 

Grădina era prea neîngrijită şi năpădită de buruieni ca să 
ne putem plimba în largul nostru şi, după ce o înconjurarăm 
de două sau de trei ori, am ieşit în curtea fabricii de bere. I- 
am arătat Estellei locul unde o văzusem umblând pe 
butoaie, în prima zi când venisem la castel, în acele vremuri 
de demult şi ea îmi spuse rece şi nepăsătoare: 

— Adevărat? 

I-am amintit de uşa prin care ieşise din casă, aducându-mi 
mâncare şi băutură, şi ea spuse: 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Nu-ţi mai aminteşti că m-ai făcut să plâng? am întrebat 
eu. 

— Nu, spuse ea, clătinând din cap şi uitându-se în jurul ei. 

Cred că faptul că nu-şi amintea de toate acestea şi că 
vorbea cu atâta nepăsare m-a făcut să plâng în fundul 
sufletului şi acela este plânsul cel mai amar. 

— Trebuie să ştii, spuse Estella, binevoind să mi se 
adreseze ca o femeie strălucitoare şi frumoasă, trebuie să 
ştii că n-am inimă, dacă cumva aceasta are vreo legătură cu 
memoria mea. 

Am întrebuințat câteva întorsături de frază, ca să-i spun că 
mă îndoiesc cu privire la acest lucru. I-am spus că eu ştiu 


mai bine decât ea. Că nu poate exista aţâţa frumuseţe fără 
inimă. 

— O! Desigur că am o inimă care poate fi străpunsă sau 
împuşcată, de asta nici nu mă îndoiesc, spuse Estella, şi 
desigur că, dacă ar înceta să bată, aş înceta şi eu de a mai 
trăi. Dar, înţelegi ce vreau să spun. N-am blândeţe, 
înţelegere, simţire şi alte fleacuri din acestea. 

Dar, ce mă izbea oare, în timp ce ea stătea pe loc şi se uita 
cu luare-aminte la mine? Ceva ce mai văzusem la 
domnişoara Havisham? Nu. 

Într-adevăr, în unele dintre privirile şi gesturile ei era o 
urmă de asemănare cu domnişoara Havisham, acea 
asemănare pe care copiii o prind adesea de la cei cu care 
au stat mai mult timp împreună; astfel, ne izbesc adesea 
asemănări între feţe, care sunt de obicei cu totul deosebite 
unele de altele. Şi, totuşi, nu la domnişoara Havisham, mă 
gândeam. Am privit-o din nou pe Estella şi, deşi ea tot se 
mai uita la mine, părerea, care mă fulgerase, dispăru. 

Ce mă izbise oare? 

— Vorbesc serios, spuse Estella, nu atât încruntându-se 
(fiindcă avea o frunte netedă) cât întunecându-se la faţă; 
dacă soarta va face să ne întâlnim des, e mai bine să mă 
crezi de pe acum. Nu! mă opri ea cu un gest energic, în 
timp ce eu încercam să deschid gura. Încă nu mi-am 
revărsat dragostea asupra nimănui. Încă nu ştiu ce 
înseamnă dragoste. 

În clipa următoare, ne aflam amândoi în fabrica părăsită şi 
ea îmi arătă galeria unde o văzusem umblând, în prima zi a 
venirii mele acolo şi-mi spuse că-şi amintea că se plimbase 
pe acolo şi că mă văzuse privind în sus cu ochi îngroziţi. Şi 
în timp ce ochii mei urmăreau mâna ei albă, mă cuprinse 
din nou aceeaşi impresie nelămurită, care-mi scăpa mereu. 
Tresărirea mea o făcu să-mi atingă braţul cu mâna şi, în 
clipa aceea, vedenia se stinse, pieri din nou! 

Ce era, oare? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Estella. Iar eşti îngrozit? 


— Aş fi, dacă aş crede ceea ce ai spus adineaori, am spus 
eu ca să schimb vorba. 

— Va să zică nu eşti îngrozit? Cel puţin aşa spui. Foarte 
bine. Cred că domnişoara Havisham te aşteaptă la datorie, 
deşi cred că ar putea să revină la obiceiul acesta şi la multe 
alte tipicuri vechi. Hai să mai facem o dată înconjurul 
grădinii şi să intrăm în casă. Hai! Azi n-ai să mai verşi 
lacrimi din pricina cruzimii mele, ai să fii pajul meu şi ai să 
mă laşi să mă sprijin de umărul tău. 

Rochia ei frumoasă se târâse până atunci pe pământ. 
Acum o ţinea cu o mână, iar cu cealaltă îmi atingea uşor 
umărul, în timp ce mergeam. Mai făcurăm de două sau trei 
ori ocolul grădinii părăsite; mie mi se părea că totul e 
înflorit. 

Şi dacă buruienile verzi şi galbene, care creşteau prin 
crăpăturile zidului vechi, ar fi fost cele mai rare flori din 
lume, tot n-ar fi putut să fie mai scumpe amintirii mele. 

Nu era nici o deosebire de vârstă între noi, care s-o 
îndepărteze pe Estella de mine; eram aproape de aceeaşi 
vârstă, deşi fără îndoială, pentru ea, anii aceştia însemnau 
mai mult decât pentru mine; dar nimbul cu care o înconjura 
frumuseţea şi purtările ei mă chinuia în mijlocul fericirii şi 
al siguranţei pe care le simţeam, la gândul că ocrotitoarea 
noastră ne sortise unul altuia. Nenorocitul de mine! 

În cele din urmă, am intrat în casă şi, spre marea mea 
mirare, aflasem că administratorul averii mele venise să o 
vadă pe domnişoara Havisham, în interes de afaceri şi că se 
va întoarce la ora mesei. Ramurile vechi şi reci ale 
candelabrelor din odaia în care era întinsă masa cea 
mucegăită, fuseseră aprinse în lipsa noastră şi domnişoara 
Havisham şedea pe scaunul cu rotiţe şi mă aştepta. 

Când am început vechea plimbare în jurul rămăşiţelor 
ospăţului de nuntă, mi se păru că împing scaunul înapoi, în 
trecut. Dar, în odaia aceasta mortuară, în care făptura 
aceea, dezgropată parcă, se sprijinea de spătarul scaunului, 


Estella părea şi mai strălucitoare, şi mai minunată ca 
înainte, iar eu parcă trăiam o vrajă. 

Timpul parcă se topea, ora prânzului se apropia cu paşi 
repezi, iar Estella ne părăsi ca să se pregătească de masă. 
Ne-am oprit lângă masa cea lungă şi domnişoara Havisham 
întinse un braţ ofilit şi-şi odihni pumnul strâns pe faţa de 
masă îngălbenită. Şi, fiindcă, înainte de a ieşi pe uşă, Estella 
se mai uită o dată în urmă, domnişoara Havisham îşi sărută 
mâna şi-i trimise Estellei sărutarea, cu o patimă, care mi se 
păru înspăimântătoare. Apoi, după ce Estella ieşi din odaie, 
se întoarse spre mine şi mă întrebă în şoaptă: 

— Aşa-i că-i frumoasă, graţioasă şi sprintenă? Aşa-i că o 
admiri? 

— "Toţi cei care o văd trebuie s-o admire, domnişoară 
Havisham. Mă luă de gât şi-mi lipi capul de alei. 

— Ilubeşte-o, iubeşte-o, iubeşte-o! Cum se poartă cu tine? 

Înainte să apuc să-i răspund (dacă cumva aş fi fost în stare 
să răspund la o întrebare atât de grea), ea repetă: 

— Iubeşte-o, iubeşte-o, iubeşte-o! Dacă te încurajează, 
iubeşte-o! Dacă te răneşte, iubeşte-o! Dacă-ţi sfâşie inima în 
bucăţi, şi cu timpul o să te doară din ce în ce mai rău - 
iubeşte-o, iubeşte-o, iubeşte-o! 

Niciodată nu văzusem o dorinţă atât de pătimaşă ca aceea 
care însufleţea cuvintele ei. Simţeam cum se umflă muşchii 
braţului subţire, care-mi înconjura gâtul. 

— Ascultă-mă, Pip! Am înfiat-o ca să fie iubită. Am crescut- 
o ca să fie iubită. Am făcut-o să fie aşa cum e acum, ca să fie 
iubită. lubeşte-o! 

Rostise aceste cuvinte destul de des şi nu mă îndoiam că le 
rostise cu bună ştire; dar, dacă aceste cuvinte ar fi însemnat 
ură în loc de iubire, deznădejde, răzbunare, moarte, tot n- 
ar fi putut să semene mai mult cu un blestem. 

— Să-ţi spun, urmă ea tot în şoaptă pasionată, să-ţi spun 
ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă 
fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire 
împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi, dragoste 


înseamnă să-ţi dai inima şi sufletul în întregime celui care ţi 
le zdrobeşte, aşa cum mi s-a întâmplat mie! 

Când ajunse aici, scoase un țipăt sălbatic, iar eu am prins- 
o de mijloc. 

Căci se sculase în picioare, învăluită în giulgiul ei şi izbise 
aerul, ca şi cum ar fi vrut să-şi izbească trupul de pereţi şi 
să se prăbuşească moartă. 

Toate acestea se petrecură în câteva clipe. În timp ce o 
aşezam din nou pe scaunul ei, am simţit un miros pe care îl 
cunoşteam şi, întorcându-mă, l-am văzut pe custodele meu 
în odaie. Purta întotdeauna (cred că n-am pomenit încă de 
acest obicei) o batistă mare de mătase grea, care-i folosea 
foarte mult în profesiunea lui. 

L-am văzut adeseori înspăimântând pe un client sau 
martor, prin desfăşurarea ceremonioasă a acestei batiste, 
ca şi cum ar fi avut de gând să şi-l sufle, până când martorul 
sau clientul se va trăda singur; iar clientul sau martorul se 
trăda îndată, ca şi cum ar fi fost firesc să se întâmple aşa. 
Când am dat cu ochii de el, domnul Jaggers ţinea batista 
aceasta atât de expresivă cu amândouă mâinile şi se uita la 
noi. Când mi-a întâlnit privirea, spuse simplu, după ce 
tăcuse câteva clipe, nemişcându-se din această atitudine: 

— Adevărat? Foarte ciudat! Şi apoi se folosi de batistă cu 
un efect minunat. 

Domnişoara Havisham îl văsuse în aceeaşi clipă cu mine şi 
se speriase de el, aşa cum se speriau toţi oamenii de el. 
Făcea sforţări mari pentru a-şi veni în fire şi bâigui că era 
punctual ca întotdeauna. 

— Punctual ca întotdeauna, repetă el, apropiindu-se de 
noi. Ce mai faci, Pip? Să te plimb şi eu puţin, domnişoară 
Havisham? Facem un ocol? Aşadar, aici erai? 

I-am spus la ce oră sosisem şi că domnişoara Havisham 
dorise să vin s-o văd pe Estella. Şi el răspunse: 

— A! E frumoasă domnişoara Estella. Apoi începu să o 
împingă pe domnişoara Havisham cu una din mâinile lui 


mari, iar pe cealaltă o înfundă în buzunarul pantalonului, ca 
şi cum buzunarul ar fi fost plin de secrete. 

— Bine, Pip! Cât de des ai văzut-o pe domnişoara Estella 
până acum? 

spuse el, când se opri din mers. 

— Cât de des? 

— Da! De câte ori? De zece mii de ori? 

— Nu! Nu de atâtea ori. 

— De două ori? 

— Jaggers, se amestecă domnişoara Havisham, spre 
marea mea uşurare, lasă-1 în pace pe Pip şi duceţi-vă 
amândoi la masă. 

El se supuse şi am pornit amândoi bâjbâind pe scara 
întunecoasă. 

N-ajunsesem încă la locuinţele acelea izolate, din cealaltă 
parte a curţii, când el mă întrebă de câte ori o văzusem pe 
domnişoara Havisham mâncând şi bând; şi, ca de obicei, mă 
lăsă să aleg între o sută de ori şi o singură dată. M-am 
gândit şi am spus: 

— Niciodată. 

— Şi nici n-ai s-o vezi vreodată, Pip, spuse el cu un zâmbet 
încruntat. 

N-a îngăduit niciodată nimănui să o vadă mâncând sau 
bând, de când duce viaţa aceasta. Colindă casa, noaptea, şi 
mănâncă ce găseşte. 

— Vă rog, domnule Jaggers, am spus eu, pot să vă pun o 
întrebare? 

— Poţi, îmi răspunse el, dar eu pot să nu-ţi răspund. 
Întreabă-mă. 

— Numele Estellei e Havisham sau?... Nu mai aveam nimic 
de adăugat. 

— Sau ce? întrebă el. 

— E Havisham? 

— Da, e Havisham. 

Şi am ajuns la masă, unde ne aşteptau Sarah Pocket şi cu 
Estella. 


Domnul Jaggers şedea în capul mesei, Estella în faţa lui, 
iar eu şedeam în faţa amicei mele cu obrajii verzi-gălbui. 
Am mâncat foarte bine şi am fost serviţi de o jupâneasă, pe 
care nu o văzusem niciodată, dar care, după câte am aflat, 
fusese tot timpul în casa aceea misterioasă. 

După masă, o sticlă din cel mai bun Porto a fost pusă în 
faţa domnului Jaggers (se vedea că era obişnuit cu această 
băutură) şi doamnele ne părăsiră. Era izbitoare rezerva 
hotărâtă în care se închidea domnul Jaggers, de câte ori se 
afla sub acoperişul domnişoarei Havisham. Nu-şi arunca 
privirile nici în dreapta, nici în stânga şi nu ştiu dacă a 
privit-o o singură dată pe Estella, în tot timpul mesei. 

Când ea îi vorbea, el asculta şi-i răspundea la momentul 
potrivit, dar niciodată nu se uita la ea; cel puţin aşa mi se 
părea mie. În schimb, ea se uita foarte des la el cu interes şi 
curiozitate, ba chiar cu neîncredere; dar pe faţa lui nu se 
vedea că el simte privirea ei. 

În tot timpul mesei, domnul Jaggers a fost însufleţit de o 
plăcere răutăcioasă de a o face pe Sarah mai verde şi mai 
galbenă decât era, căci pomeni de multe ori de marile mele 
speranţe; dar nici de data aceasta, parcă nu-şi dădea seama 
de ceea ce făcea, ba chiar părea că smulge - şi chiar şi aşa 
şi era - toate informaţiile de la biata mea făptură 
nevinovată. 

Şi, după ce am rămas singuri, mi se părea că străluceşte 
de mulţumire, fără îndoială în urma informaţiilor pe care le 
primise de la mine, ceea ce mă scotea din sărite. Mi se 
părea că, în lipsă de ceva mai bun, lua interogatorii până şi 
vinului. 

Ţinea paharul în faţa lumânării, gusta porto-ul, îl plimba 
prin ură, îl înghiţea, apoi se uita din nou la pahar, mirosea 
vinul, până când îl bea, umplea din nou paharul, începea iar 
să examineze vinul, până când mi-am ieşit rău din fire, ca şi 
cum vinul ar fi putut să-i spună ceva compromiţător despre 
mine. De trei sau patru ori, mă cuprinse o dorinţă slabă de 
a începe vorba; dar, de câte ori mă vedea cu o întrebare pe 


buze, domnul Jaggers mă privea cu paharul în mână, 
plimbându-şi vinul prin gură, ca şi cum m-ar fi prevenit că 
degeaba mă ostenesc, fiindcă el tot nu poate să-mi 
răspundă. 

Cred că domnişoara Pocket îşi dădea seama că prezenţa 
mea o împingea spre nebunie, că prevedea că-şi va smulge 
boneta de pe cap de furie - o bonetă urâtă foc, care semăna 
cu un pămătuf - şi că va presăra podeaua cu părul care nu 
crescuse niciodată pe capul acela. 

De aceea, poate, nu şi-a mai făcut apariţia, după ce am 
urcat în odaia domnişoarei Havisham şi am început să 
jucăm wbhist. În timpul cât lipsisem noi, domnişoara 
Havisham împodobise, în chip fantastic, părul, braţele şi 
rochia Estellei cu cele mai frumoase giuvaeruri de pe masa 
de toaletă; şi l-am văzut până şi pe custodele meu uitându- 
se la ea pe sub sprâncenele lui groase şi înălţându-le, când 
făptura aceea gingaşă, care răspândea culoare şi 
scânteieri, se afla în faţa lui. 

Nici nu mai pomenesc de felul în care domnul Jaggers ne 
confisca atuurile şi apoi ne arăta nişte cărţi mici şi 
neînsemnate, în faţa cărora falnicii noştri regi şi regine se 
pleoşteau de tot; şi nici de simţământul care mă cuprindea, 
când îl vedeam uitându-se la noi ca la trei biete ghicitori pe 
care le ghicise de mult. Ceea ce mă făcea, însă, să sufăr cel 
mai cumplit era nepotrivirea dintre prezenţa lui îngheţată 
şi sentimentele mele faţă de Estella. 

Nu pentru că ştiam că nu-mi voi îngădui niciodată să 
vorbesc cu el despre ea, că nu voi suferi niciodată să-l aud 
cum scârţâie din ghete în faţa ei, că nu voi putea niciodată 
să-l văd spălându-şi mâinile după plecarea ei, ci pentru că 
admiraţia mea neţărmurită se afla alături de fiinţa lui, 
pentru că simţămintele mele se aflau în acelaşi loc cu 
făptura lui - acesta era lucrul cel mai dureros. 

Am jucat cărţi până la ora nouă şi apoi s-a hotărât că, dacă 
Estella va veni la Londra, eu voi fi înştiinţat de venirea ei, ca 
s-o pot aştepta la staţia diligentei; după aceea mi-am luat 


rămas bun de la Estella, am atins mâna ei cu mâna mea şi 
am plecat. 

Custodele meu locuia la „Mistreţul Albastru” în odaia de 
alături. Era noaptea târziu şi cuvintele domnişoarei 
Havisham: lubeşte-o, iubeşte-o, iubeşte-o! tot mai îmi 
răsunau în urechi. Le-am schimbat, potrivindu-le cu 
simţămintele mele şi am început să şoptesc cu capul 
înfundat în pernă: 

— O iubesc, o iubesc, o iubesc! de sute de ori. Apoi, mă 
cuprindea un val de recunoştinţă, căci ea îmi era sortită 
mie, ucenicul de fierar de odinioară. Şi mă întrebam fiindcă 
ştiam că, din păcate, Estella nu era atât de recunoscătoare 
destinului cum erau eu, când va începe şi ea să se 
sinchisească de mine. Când voi fi în stare să trezesc inima 
aceea, care mai era încă mută şi amorţită! 

Păcătosul de mine! Credeam că aceste gânduri sunt mari 
şi înălţătoare. 

Dar nu mă gândeam de câtă josnicie şi micime dădeam 
dovadă ferindu-mă de Joe, fiindcă ştiam că ea l-ar dispreţui. 
Nici o zi nu trecuse de când îmi dăduseră lacrimile din 
pricina lui Joe, dar lacrimile se uscaseră repede. Iartă-mă 
Doamne, căci tare repede se uscaseră! 


Chapter 30 

După ce mi-am frământat bine mintea, a doua zi de 
dimineaţă, în timp ce mă îmbrăcam în camera de la 
„Mistreţul Albastru”, m-am hotărât să-i spun custodelui 
meu că nu-l prea credeam pe Orlick omul potrivit pentru a 
îndeplini o slujbă de încredere la domnişoara Havisham. 

— Sigur, că nu-i omul potrivit, Pip, spuse custodele meu, 
care se sculase bine dispus, pentru că un om, care 
îndeplineşte o slujbă de încredere, nu e niciodată omul 
potrivit. Părea că-l înveseleşte grozav descoperirea că 
slujba aceasta nu era îndeplinită cum se cuvine şi ascultă 
mulţumit cele ce-i spuneam eu despre Orlick. 


— Foarte bine, Pip, spuse el, după ce mi-am încheiat eu 
povestirea; trec îndată pe acolo şi-l dau afară pe amicul tău. 

Cam îngrijorat de această hotărâre pripită, am propus 
puţin răgaz, ba chiar i-am dat domnului Jaggers să 
înţeleagă că nu-i aşa uşor să te descurci cu amicul nostru. 

— Nu, nu, n-avea nici o grijă, spuse custodele meu, 
scoţându-şi batista din buzunar, cu un gest de încredere în 
sine; sunt curios să văd cum o să discute cu mine. 

Deoarece trebuia să pornim spre Londra, cu diligenta de 
la amiază şi fiindcă eram atât de înspăimântat de gândul 
unei întâlniri cu Pumblechook, încât de-abia puteam să ţin 
ceaşca în mână, i-am spus domnului Jaggers, că doream să 
mă plimb puţin, că voi porni înainte pe jos, pe drumul spre 
Londra, în timp ce el îşi va termina treaba şi că l-aş ruga să 
spună vizitiului că-mi voi ocupa locul, când mă vor ajunge 
din urmă. În felul acesta am fugit de la „Mistreţul Albastru”, 
de îndată ce am sfârşit gustarea de dimineaţă. 

Apoi am făcut un ocol de vreo două mile, umblând pe 
câmp, prin spatele casei lui Pumblechook şi am ieşit din nou 
pe strada principală, ceva mai încolo de cursa mai sus 
pomenită; acum mă simţeam oarecum în siguranţă. 

Mi se părea interesant că mă aflu din nou în orăşelul acela 
vechi şi liniştit şi n-aş putea să spun că nu e plăcut să fii din 
când în când recunoscut şi să vezi lumea holbând ochii 
după tine. Ba chiar doi sau trei negustori ţâşniră afară din 
prăvăliile lor şi au luat-o câţiva paşi înaintea mea, ca să se 
poată întoarce, ca şi cum ar fi ujtat ceva şi să se întâlnească 
piept în piept cu mine şi nu ştiu, zău, care dintre noi îşi juca 
mai prost rolul; ei, pretinzând că nu fac nimic nefiresc sau 
eu, pretinzând că nu văd ce fac ei. 

Oricum, însă, eram într-o situaţie destul de deosebită şi nu 
mă simţeam de fel nemulţumit, până ce soarta mi-l scoase 
în cale pe păcătosul acela fără pereche, pe ucenicul lui 
Trabb. 

Aruncându-mi, la un moment dat, ochii de-a lungul străzii, 
l-am zărit pe ucenicul lui 'Trabb, care se apropia legănându- 


se cu un sac albastru şi gol în mână. Gândindu-mă că mi-ar 
şedea cel mai bine să-l privesc senin şi nepăsător şi că, în 
felul acesta, voi izbuti să înfrâng păcătoşenia sufletului său, 
am înaintat cu privirea şi înfăţişarea de care am pomenit 
mai sus şi aproape că mă felicitam pentru izbânda mea 
când, deodată, genunchii ucenicului lui Trabb se loviră unul 
de altul, părul i se ridică măciucă, şapca îi căzu şi băiatul 
începu să tremure din cap până în picioare, se bălăbăni 
până ce ajunse în mijlocul drumului şi se porni să strige 
către poporul de pe stradă: 

— Ajutor! Mi-e frică! ca şi cum apariţia mea demnă l-ar fi 
umplut de groază şi de pocăință. 

Când am trecut pe lângă el, dinţii îi clănţăneau în gură şi, 
în semn de umilinţă nemărginită, băiatul îşi înfundă capul în 
ţărână. 

Toate acestea erau nespus de dureroase pentru mine, dar 
chinul meu nu se sfârşi aici. Nici n-am apucat să fac două 
sute de paşi şi, spre groaza, mirarea şi indignarea mea fără 
seamăn, l-am văzut din nou pe ucenicul lui Trabb, care se 
apropia. Venea de după colţ. Mergea cu sacul albastru pe 
umeri, ochii îi străluceau de cinste şi sârguinţă şi toată 
înfăţişarea lui trăda hotărârea voioasă de a se duce la lucru. 
Vederea mea îl zgudui şi iar îl cuprinseră năbădăile, ca şi 
adineaori; de data aceasta, se mişca în cerc şi se bălăbănea 
în jurul meu cu genunchii îndoiţi şi mâinile ridicate, ca şi 
cum ar fi implorat îndurare. 

Suferințele lui au fost primite cu mare veselie de-o mână 
de privitori, în timp ce eu mă simţeam îngrozitor de ruşinat. 
Nici n-am apucat să trec de poştă şi l-am văzut din nou pe 
ucenicul lui Trabb, ieşind dintr-o stradă lăturalnică. De data 

aceasta, era cu desăvârşire schimbat. Purta sacul lui 
albastru aşa cum îmi purtam eu paltonul şi venea ţanţoş în 
întâmpinarea mea, pe cealaltă parte a străzii, însoţit de o 
ceată întreagă de prieteni, vrăjiţi de strâmbăturile lui, 
cărora le spunea din când în când, făcându-le semne cu 
mâna: „Nu ştiu, zău!” Cuvintele nu pot zugrăvi furia şi 


umilinţa pe care le stârni în mine ucenicul lui Trabb, în clipa 
când, trecând prin faţa mea, îşi ridică gulerul cămăşii, îşi 
ciufuli părul, îşi puse o mână în şold, zâmbi strâmbându-se 
şi răsucindu-şi mâna şi trupul şi apoi vorbi tărăgănat către 
alaiul lui: „Nu ştiu, nu ştiu, pe cuvântul meu dacă ştiu!” 
Ruşinea care mă cuprinse în clipa următoare, căci băiatul 
începu numaidecât să cotcodăcească şi să mă fugărească 
peste pod, ca pe o orătanie nenorocită, care mă cunoscuse 
în vremea când nu eram decât un biet fierar, puse capăt 
ruşinii cu care am părăsit oraşul, azvârlit, ca să spun aşa, 
de locuitorii lui afară, în câmp. 

Doar să-l fi răpus pe ucenicul lui Trabb, căci altfel nu ştiu 
ce aş fi putut să fac decât să rabd. Ar fi fost caraghios şi 
dezonorant să mă bat cu el în mijlocul străzii, să mă 
mulţumesc cu orice altă răsplată decât sângele din venele 
lui. Şi apoi, băiatului acestuia nu-i putea face nimeni nici un 
rău; era ca un şarpe care-ţi scăpa printre degete şi care, 
dacă-l goneai, îţi răsărea din nou printre picioare şi-ţi 
şuiera batjocoritor în nas. Totuşi, i-am scris, a doua zi, 
domnului Trabb, spunându-i că domnul Pip se vede silit de a 
renunţa la orice legături cu un om care uită până într-atât 
ce datorează societăţii, încât ţine în serviciul lui pe un băiat, 
care stârneşte scârbă în sufletele tuturor. 

Diligenţa în care călătorea domnul Jaggers mă ajunse din 
urmă, la timpul potrivit, iar au m-am aşezat pe capră şi am 
ajuns sănătos la Londra, dar nu nevătămat, căci inimă nu 
mai aveam. De îndată ce am sosit, i-am trimis lui Joe un 
morun şi un butoiaş cu stridii, în semn de pocăință (pentru 
că nu mă dusesem să-l văd) şi apoi m-am îndreptat spre 
Barnard's Inn. 

L-am găsit pe Herbert mâncând carne rece şi foarte 
încântat că mă vede. După ce am trimis Duhul Răzbunării la 
cafenea, ca să mai aducă ceva de mâncare, am simţit că 
trebuie să-mi deschid sufletul, chiar în seara aceea, 
prietenului şi tovarăşului meu. 


Deoarece nu putea fi vorba de mărturisiri cât timp Duhul 
Răzbunării stătea în antreu, pe care-l socoteam un fel de 
anticameră a găurii de cheie, l-am trimis la teatru. Nici n-aş 
putea să găsesc o dovadă mai bună a robiei amarnice în 
care mă găseam faţă de acest stăpân, decât mijloacele 
umilitoare de care mă foloseam mereu, pentru a-i găsi ceva 
de lucru. La atâta josnicie te împinge uneori nevoia, încât 
mi se întâmpla să-l trimit până la Hyde Park, ca să vadă cât 
e ceasul. 

După ce masa se sfârşi şi noi ne-am aşezat în faţa focului, 
i-am spus lui Herbert: 

— Dragă Herbert, am să-ţi spun ceva. 

— Dragă Handel, îmi răspunse el, voi cinsti şi voi respecta 
mărturisirea ta. 

— E vorba de mine, Herbert, am spus eu, şi de încă cineva. 
Herbert îşi încrucişa picioarele, privi focul cu capul aplecat 
într-o parte şi, după ce-l privi câtva timp fără nici un folos, 
se uită la mine, fiindcă mă oprisem din vorbă. 

— Herbert, am spus eu, punându-mi mâna pe genunchiul 
lui, o iubesc... o ador pe... Estella. 

În loc să înmărmurească, Herbert răspunse cu glas firesc: 

— Perfect. Şi pe urmă? 

— Perfect, Herbert. Aceasta-i tot ce găseşti de spus. 
Perfect? 

— Şi pe urmă, spuse Herbert. Aceasta ştiam doar. 

— Cum ştiai? am întrebat eu. 

— Cum ştiam, Handel? Păi de la tine. 

— Dar nu ţi-am spus-o niciodată. 

— Nu mi-ai spus-o! Nu-mi spui niciodată când te tunzi, dar 
eu am ochi şi văd. De când te cunosc, o adori. Când ai sosit 
aici, ai adus această adoraţie cu tine împreună cu 
geamantanul. Nu mi-ai spus-o! Toată ziua numai aceasta mi- 
ai spus. Când mi-ai spus povestea ta, doar ai spus că ai 
adorat-o din clipa în care ai văzut-o, de când erai mic. 

— Bine, am spus eu, căci toate acestea erau noi şi bine 
venite pentru mine. Niciodată n-am încetat s-o ador. Şi 


acum s-a întors din străinătate şi e făptura cea mai 
frumoasă şi mai elegantă de pe lume. Am văzut-o ieri. Şi 
dacă am adorat-o şi înainte, să ştii că acum o ador de două 
ori mai mult. 

— Norocul tău, Handel, spuse Herbert, că ai fost ales 
pentru ea şi că îi eşti hărăzit ei. Fără să călcăm pe un tărâm 
oprit, putem, totuşi, îndrăzni să spunem că nu poate exista 
nici o îndoială cu privire la acest lucru. Ai aflat ceva până 
acum despre părerile Estellei cu privire la chestiunea 
adoraţiei? 

Am clătinat posomorât din cap. 

— O! Ea e la mii de leghe depărtare de mine! 

— Răbdare, dragă Handel; e timp destul, e timp. Dar mai 
ai ceva de pus? 

— Mi-e ruşine s-o spun, am răspuns eu, deşi nu e mai 
ruşinos s-o spui decât s-o gândeşti. Zici că sunt un băiat cu 
noroc. Da, desigur că sunt. De-abia ieri eram ucenic de 
fierar, astăzi sunt, ce să spun că sunt astăzi? 

— Hai să zicem un băiat bun, dacă vrei numaidecât o 
expresie, răspunse Herbert zâmbind şi bătându-mă uşor 
peste mână; un băiat bun, cu avânt şi şovăieli, cu îndrăzneli 
şi neîncrederi, un băiat întreprinzător şi visător, toate 
acestea împreună. 

M-am oprit o clipă ca să mă gândesc dacă, într-adevăr, 
exista un astfel de amestec în firea mea. De fapt, nu eram 
de părerea lui Herbert, dar socoteam că nu mai merită să 
vorbim despre asta. 

— Când te întreb ce să spun că sunt astăzi, dragă Herbert, 
am urmat eu, vreau să te fac să înţelegi ce se petrece în 
mintea mea. Spui că sunt norocos. 

Ştiu că n-am făcut nimic ca să înaintez în viaţă şi că doar 
soarta m-a ridicat; aceasta înseamnă să fii norocos. Şi, 
totuşi, când mă gândesc la Estella... 

— Şi când, rogu-te, nu te gândeşti la ea? mă întrerupse 
Herbert, cu ochii la foc, ceea ce mi se păru drăguţ şi plin de 
înţelegere din partea lui. 


— Când mă gândesc la ea, dragă Herbert, nici nu pot să-ţi 
spun cât mă simt de nesigur şi de şovăielnic şi cât de 
ameninţat de mii de întâmplări. 

Ferindu-ne mai departe de tărâmurile oprite, cum ai.spus 
tu adineaori, îţi pot spune, totuşi, că toate speranţele mele 
atârnă de statornicia unei singure persoane (nu vreau să 
spun nici un nume). Şi, la urma urmelor, ce neplăcut şi 
nemulţumitor este să ştii atât de puţin despre ce sunt, de 
fapt, aceste speranţe! 

Cu aceste vorbe, îmi uşuram sufletul de o povară, care nu 
mă părăsise niciodată, dar care mă apăsa, mai ales din ajun. 
— Ei, Handel, spuse Herbert, cu glasul lui vesel şi plin de 
nădejde; tare mi-e teamă că deznădejdea în care te aruncă 

dulcea ta pasiune, te face să cauţi calul de dar, la dinţi. Şi, 
mai mi se pare că, în cercetările noastre, trecem cu vederea 
calităţile cele mai de seamă ale calului. Nu mi-ai spus tu că 
administratorul averii tale, domnul Jaggers, te-a prevenit că 
nu eşti înzestrat numai cu speranţe? Şi, chiar dacă nu te-ar 
fi prevenit - cu toate că acesta este un DACĂ foarte mare - 
ai putea tu să crezi că domnul Jaggers e omul care să 
menţină legătura cu tine, dacă n-ar fi sigur că nu-i fuge 
pământul de sub picioare? 

I-am răspuns că, într-adevăr, argumentul lui era puternic. 
Am spus aceste vorbe (aşa cum fac mai toţi oamenii în 
împrejurări asemănătoare) ca şi cum aş fi făcut o concesie, 
silit fiind de adevăr şi de dreptate; ca şi cum mi-ar fi făcut 
plăcere să mă împotrivesc. 

— Cred şi eu că este un argument puternic, spuse 
Herbert, şi cred că n-ai fi în stare să găseşti unul mai 
puternic; cât despre restul, trebuie să aştepţi hotărârea 
custodelui tău şi el pe al clientului său. Poate că până vei 
împlini douăzeci şi unu de ani, n-ai să ştii pe ce lume 
trăieşti, dar că, pe urmă, te vei lumina şi tu. In orice caz, ai 
să fii mai aproape de lumină decât eşti acum, fiindcă, până 
la urmă, tot trebuie să afli adevărul. 


— Ce fire optimistă ai! am spus eu, plin de recunoştinţă şi 
de admiraţie pentru voia lui bună. 

— Trebuie să am o fire optimistă, spuse el, că doar altceva 
n-am. De altfel, fiindcă veni vorba, trebuie să recunosc că 
înţelepciunea spuselor mele de adineaori nu este a mea, ci 
a tatălui meu. Singurele cuvinte pe care le-am auzit 
spunându-le despre povestea ta au fost aceste cuvinte 
hotărâtoare: Lucrurile au fost orânduite o dată pentru 
totdeauna, altfel nu s-ar fi amestecat domnul Jaggers în 
treaba aceasta. Şi acum, înainte de a-ţi mai spune ceva 
despre tatăl meu sau despre fiul tatălui meu şi de a răsplăti 
mărturisirea ta cu o altă mărturisire, vreau să fiu nesuferit 
pentru o clipă, aş spune chiar dezgustător. 

— N-ai să izbuteşti, am spus eu. 

— Ba da, o să izbutesc, spuse el. Unu, doi, trei, am început. 
Handel, dragul meu, deşi vorbea cu glas nepăsător, era 
foarte serios, de când am început să vorbim, aici, în faţa 
focului, mă tot gândesc mereu că Estella nu poate fi o 
condiţie a moştenirii tale, dacă custodele tău nu ţi-a 
pomenit niciodată de ea. 

Am dreptate când deduc din cele ce mi-ai spus tu că nu ţi- 
a pomenit niciodată de ea, nici pe faţă şi nici pe ocolite? 
Nici măcar nu ţi-a dat de înţeles că ocrotitorul tău are de 
gând să te însoare, până la urmă? 

— Niciodată. 

— Crede-mă, Handel, că nu mă ispiteşte gustul strugurilor 
acri, pe cinstea mea! Dacă nu eşti legat de Estella, n-ai 
putea oare să te desprinzi de ea? 

Ţi-am spus că am de gând să fiu nesuferit. 

Mi-am întors capul, căci, asemenea vântului din ţara 
mlaştinilor care năvăleşte de pe mare, mă cuprinsese şi mă 
înfiorase simţământul care mă stăpânise în dimineaţa când 
plecasem de la fierărie şi stăteam cu mâna pe indicatorul 
acela cu deget. Timp de câteva clipe, se lăsă tăcere între 
NOI. 


— Da, dar vezi tu, dragul meu Handel, urmă Herbert, ca şi 
cum nu s-ar fi scurs nici o clipă de tăcere; faptul că 
dragostea aceasta s-a înrădăcinat atât de adânc în inima 
unui băiat pe care natura şi împrejurările l-au făcut atât de 
romantic, o face să fie foarte serioasă. Gândeşte-te la cum a 
fost crescută Estella şi gândeşte-te la domnişoara 
Havisham. Gândeşte-te la firea ei. Vezi, acum sunt nesuferit 
şi ţi-e silă de mine. Toate acestea pot duce la mari 
nenorociri. 

— Ştiu, Herbert, am spus eu, tot cu capul întors, ştiu, dar 
nu pot face nimic. 

— Nu poţi să le înlături? 

— Nu. Cu neputinţă. 

— Nu vrei să încerci, Handel? 

— Nu. Cu neputinţă! 

— Bine, făcu Herbert, sculându-se cu o smucitură, ca şi 
cum ar fi dormit până atunci şi scormonind focul; acum o 
să-mi dau osteneala să-ţi fiu din nou pe plac. 

Şi începu să umble prin odaie, scuturând perdelele, 
punând scaunele la locul lor, făcând ordine printre cărţile şi 
printre lucrurile care erau aruncate prin odaie, uitându-se 
în antreu, aruncând o privire în cutia de scrisori, închizând 
uşa; apoi se întoarse la locul lui de lângă foc şi se aşeză, 
legănându-şi piciorul cu amândouă mâinile. 

— Vroiam să-ţi spun o vorbă sau două, Handel, despre 
tatăl meu şi despre fiul lui. Din păcate, cred că nu mai este 
nevoie să-ţi spun că gospodăria părinţilor mei nu este prea 
strălucită. 

— Dar am văzut că este belşug în casă, Herbert, am spus 
eu, ca să-l încurajez. 

— Da, sigur, cred că aşa zice şi gunoierul cu toată 
convingerea şi poate şi negustorul din colţ. Serios Handel, 
fiindcă subiectul e destul de serios. Ştii doar, la fel de bine 
ca şi mine, cum stau lucrurile. Îmi închipui că a fost o 
vreme, când tata nu se dăduse încă bătut; dar, dacă a fost 
vreodată, acum s-a dus vremea aceea. Pot să te întreb dacă 


n-ai băgat cumva de seamă, la tine, în satul tău, că acei 
copii rezultați din căsnicii nu prea fericite sunt totdeauna 
cei mai dornici să se căsătorească? 

Întrebarea lui era atât de ciudată, încât, în loc să-i 
răspund, i-am întrebat: 

— Aşa e? 

— Nu ştiu, spuse Herbert, vreau şi eu să aflu. Fiindcă la 
noi aşa s-a întâmplat. Biata soră-mea, Charlotte, care venea 
după mine şi a murit înainte de a împlini paisprezece ani, 
este exemplul cel mai izbitor. La fel şi mititica de Jane. Când 
o vezi cum doreşte să se capătuiască, îţi poţi închipui că şi-a 
petrecut viaţa ei cea scurtă, nefăcând altceva decât să se 
bucure de fericirea casnică a părinţilor. Mititelul de Alice, 
care mai poartă încă rochiţă, a şi făcut planuri de căsătorie 
cu o tânără din Kew. Şi, de fapt, cred că în afară de cel mai 
Mic, suntem cu toţii logodiţi. 

— Atunci şi tu eşti? am întrebat eu. 

— Sunt, spuse Herbert, dar e secret. 

I-am dat toate asigurările că-i voi păstra taina şi l-am rugat 
să-mi încredinţeze câteva amănunte. Vorbise atât de 
raţional şi de înţelept despre slăbiciunea mea, încât doream 
să aflu ceva despre taina lui. 

— Pot să ştiu cum o cheamă? am întrebat eu. 

— Clara o cheamă, spuse Herbert. 

— Locuieşte la Londra? 

— Da. Poate că ar trebui să-ţi spun, spuse Herbert, care 
era abătut şi vorbea domol, de când atacase această temă 
interesantă, că e mult sub nivelul idealurilor aiurite ale 
mamei despre o familie bună. Tatăl ei se îndeletnicea cu 
aprovizionarea vapoarelor de pasageri. Cred că era un fel 
de căpitan osier. 

— Şi acum ce e? am întrebat eu, 

— Acum e invalid. 

— Şi trăieşte?... 

— La etajul întâi, spuse Herbert. 


Nu asta vroiam eu să spun, căci întrebarea mea se referea 
la mijloacele lui de trai. 

— Nu l-am văzut niciodată, fiindcă de când o cunosc pe 
Clara, stă tot timpul în odaia lui de su. Dar l-am auzit foarte 
des. Face o gălăgie grozavă; urlă şi izbeşte în podea cu nu 
ştiu ce fel de instrument îngrozitor. Herbert se uită râzând 
la mine, recăpătându-şi, pentru un moment, voia bună. 

— Nu nădăjduieşti să-l vezi? am spus eu. 

— Ba da, mereu nădâăjduiesc, răspunse Herbert, fiindcă de 
câte ori îl aud, mă aştept să-l văd prăbuşindu-se prin tavan. 
Nu ştiu cât o să maiţină grinzile. 

După ce mai râse o dată cu poftă, se domoli din nou şi îmi 
spuse că, în clipa în care va începe să strângă capital, 
plănuia să se căsătorească cu tânăra domnişoară. Şi adăugă 
ca un lucru de la sine înţeles, dar cu glas destul de trist: 

— Doar nu te poţi căsători, când nu faci altceva decât să te 
uiţi în dreapta şi în stânga. 

În timp ce ne uitam la foc, iar eu mă gândeam cât este 
uneori de greu să strângi capital, mi-am înfundat mâinile în 
buzunar. Am dat cu mâna de o bucăţică de hârtie 
împăturită, am deschid-o şi am văzut că e programul pe 
care-l primisem de la Joe şi în care era vorba de vestitul 
actor din provincie de „faima lui Roscius”. 

— Doamne, am spus eu cu glas tare, fără să vreau, e astă- 
seară! 

Şi aşa am schimbat într-o clipă subiectul şi ne-am hotărât 
în grabă să ne ducem la teatru. Aşa că, după ce mi-am 
făgăduit să-l mângâi pe Herbert şi să-l sprijin în dragostea 
lui, prin toate mijloacele posibile şi imposibile şi după ce 
Herbert mi-a spus că logodnica lui mă cunoştea din auzite şi 
că îi voi fi recomandat şi după ce am pecetluit încrederea 
noastră reciprocă cu o strângere caldă de mână, am stins 
lumânările, am aruncat câteva lemne în foc, am încuiat uşa 
şi am pornit amândoi în căutarea domnului Wopsle şi a 
Danemarcei. 

Chapter 31 


Când am ajuns în Danemarca, am găsit pe regele şi pe 
regina acestei țari aşezaţi pe două jilţuri cocoţate pe o masă 
de bucătărie şi ţinând sfat cu toţi curtenii. Toată nobilimea 
daneză era de faţă; adică un tânăr nobil în cizmele cine ştie 
cărui strămoş, un venerabil lord cu faţa murdară, care 
părea să se fi ridicat din popor la bătrâneţe, şi floarea 
cavalerimii daneze, adică nişte tineri cu piepteni în păr şi 
ciorapi albi de mătase, care aveau cu toţii o înfăţişare cam 
feminină. Înzestratul meu concetăţean stătea posomorât 
într-un colţ, cu braţele încrucişate şi tare ar fi fost de dorit 
ca buclele şi fruntea lui să arate mai adevărate. 

Câteva mici zvonuri au circulat printre curteni şi acţiunea 
a început să se desfăşoare. Răposatul rege nu numai că 
trebuie să fi fost chinuit de o tuse rea în clipa morţii, dar, 
pesemne că o luase cu el în mormânt şi că se reîntorsese cu 
ea pe meleagurile noastre. 

În jurul sceptrului, stafia regală ţinea înfăşurat un 
manuscris, spre care părea că-şi îndreaptă privirile, din 
când în când, şi încă cu un aer foarte grijuliu şi cu o pornire 
vădită de a pierde şirul, lucru care amintea de slăbiciunile 
muritorilor. Poate că de aceea galeria adresă umbrei sfatul 
de a „întoarce foaia”, sfat pe care stafia îl luă în nume de 
rău. Mai trebuie să spunem despre acest spirit măreț că, 
deşi apărea cu aerul că a sălăşluit mult timp în văzduh şi că 
vine de departe, era vădit că vine de după peretele de 
alături. 

De aceea, spaimele lui erau adeseori luate în râs. Cât 
despre regina Danemarcei, o doamnă foarte voioasă şi 
îmbrăcată în zale, publicul socotea că avea prea multă 
alamă pe ea, căci bărbia îi era prinsă de diademă cu o 
bucată lată din acest metal, ca şi cum doamna ar fi suferit 
de o durere zdravănă de măsele, mijlocul îi era încins cu un 
brâu din acelaşi metal şi braţele de asemenea, aşa încât 
oamenii o numeau cu glas tare „ţimbalul”. 

Tânărul cel nobil încălţat cu cizmele strămoşeşti era cam 
nestatornic; cât ai clipi din ochi, se prefăcea din marinar în 


actor ambulant, din gropar în preot şi, apoi, deodată, juca 
un rol foarte însemnat într-un concurs de scrimă, care se 
ţinea la curte iar ochiul lui priceput aprecia cele mai 
iscusite lovituri. 

Toate acestea împinseră spectatorii la o mare lipsă de 
îngăduinţă faţă de el, iar când tânărul a fost descoperit în 
veşminte preoţeşti, împotrivindu-se îndeplinirii slujbei de 
înmormântare, indignarea mulţimii luă formă de nuci. 

Apoi, Ofelio a căzut pradă unei nebunii muzicale atât de 
tărăgănate, încât, până la urmă, când îşi scoase vălul alb, îl 
împături şi-l îngropa un om din primul rând de la galerie, 
supărat că i se răcise nasul, pe care-l ţinuse lipit de o varga 
de metal, bodogăni: 

— Acum şi-a culcat copilul, haideţi la masă! 

Ceea ce era cu totul nelalocul lui, ca să nu spunem mai 
rău. 

Aceste incidente aveau un efect foarte ciudat asupra 
nenorocitului meu de Concetăţean. Ori de câte ori 
nehotărâtul acela de prinţ punea o întrebare sau îşi 
exprima vreo îndoială, publicul îl ajuta să o dezlege. De 
pildă, la întrebarea de e mai demn să suferi în tine, unii au 
urlat da şi alţii nu, iar alţii care erau nehotărâţi spuseră „Să 
dăm cu banul”; şi astfel luă naştere o adevărată 
controversă. 

Când bietul om întrebă ce trebuie să facă oamenii ca el, ce 
se târăsc între cer şi pământ, a fost încurajat cu ţipete de 
„L-auziţi, i-auziţi!” Când apăru cu ciorapii în dezordine 
(dezordinea era exprimată, după cum e obiceiul, printr-o 
cută foarte frumoasă la marginea ciorapului, care cred că 
fusese făcută cu un fier de călcat), se încinse o discuţie la 
galerie, cu privire la paloarea picioarelor lui şi oamenii se 
întrebau dacă nu cumva spaima pricinuită de stafie era de 
vină. Când luă în mână fluierul, care semăna grozav cu un 
fluier mic şi negru, cu care tocmai se cântase în orchestră şi 
îi fusese înmânat prin uşă, toată lumea ceru să cânte „Rule 


Britannia”. Când sfătui pe cântăreţ să nu scârţâie aşa, omul 
cel supărat spuse: 

— Dar tu, tu ai voie? Nu vezi că scârţâi mai rău ca el?! 

Şi mă doare să spun că, în toate aceste împrejurări, 
domnul Wopsle a fost salutat cu hohote de râs. 

Dar cea mai grea încercare îl aştepta în cimitir; cimitirul 
arăta ca o pădure din vremurile de demult şi avea un fel de- 
colibă într-o parte şi o barieră în cealaltă parte. Când l-au 
zărit pe domnul Wopsle intrând pe la barieră îmbrăcat într- 
o haină neagră foarte sugestivă, oamenii au anunţat 
prieteneşie pe gropar: 

— la vezi! Vine antreprenorul de pompe funebre ca să 
vadă cum lucrezi! 

Îmi închipui că lumea ştie că într-o ţară constituţională 
cum e a noastră, domnul Wopsle nu putea să dea înapoi 
craniul, după ce cugetase adânc asupra lui, fără să-şi 
şteargă mâinile de praf cu un şervet care-i atârna la piept; 
dar nici măcar această mişcare nevinovată şi absolut 
trebuincioasă nu trecu, fără a stârni exclamaţia: „Chelner!” 
Sosirea mortului, într-o cutie neagră şi goală cu un capac 
care se deschidea mereu, a fost semnalul de dezlănţuire a 
veseliei generale, veselie care atinse culmea când, printre 
purtătorii sicriului, a fost descoperit un individ de foarte 
prost renume. 

Veselia spectatorului îl întovărăşi pe domnul Wopsle în 
timpul luptei cu Laertes, care a avut loc pe marginea scenei 
şi a mormântului şi nu încetă până când eroul nu-l dobori 
pe rege de pe masa de bucătărie şi apoi muri bucăţică cu 
bucăţică de la glezne în sus. 

La început, ne-am dat osteneala să-l aplaudăm pe domnul 
Wopsle, dar aplauzele noastre erau prea slabe, ca să mai 
stăruim în încăpăţânarea noastră. 

Aşadar, am stat la locurile noastre, adânc impresionați de 
cele ce i se întâmplase domnului Wopsle, dar râzând în gura 
mare. Fără să vreau, râdeam tot timpul, atât era de 
caraghioasă toată povestea şi, totuşi, aveam impresia că era 


ceva de bună calitate în cuvântările domnului Wopsle, cred 
că nu de dragul unor vechi amintiri, ci pentru că vorbea 
atât de rar, atât de înfiorător, pentru că se umfla şi se 
desumfla rând pe rând şi era atât de deosebit de felul în 
care s-ar fi exprimat un om, în orice împrejurare firească a 
vieţii sau a morţii. După ce tragedia se sfârşi şi domnul 
Wopsle a fost chemat la rampă şi huiduit, i-ain spus lui 
Herbert: 

— Hai să plecăm numaidecât, căci s-ar putea să-l întâlnim. 
Am coborât scările cât am putut de iute, dar se vede că nu 
ne-am grăbit deajuns. La uşă stătea un evreu, cu 
sprâncenele nespus de mânjite, care îmi prinse privirile, în 
timp ce mergeam şi spuse, când am ajuns în dreptul lui: 

— Domnul Pip cu prietenul? 

DomnulPip şi prietenul şi-au mărturisit identitatea. 

— Domnul Waldengraver, spuse omul, s-ar bucura de 
cinstea de a vă vedea. 

— Waldengraver? am repetat eu, dar Herbert îmi şopti la 
ureche: 

— Probabil, Wopsle. 

— A! am făcut eu. Bine. Să venim după dumneavoastră? 

— Doar câţiva paşi. Când am ajuns într-un gang mai 
lăturalnic, omul se întoarse spre noi şi ne întrebă: 

— Cum vi s-a părut? Eu l-am îmbrăcat. 

N-aş fi putut să spun decât că avea o mutră de 
înmormântare; îi atârna de gât un soare sau o stea daneză 
prinsă de o panglică albastră, ceea ce îl făcea să arate ca şi 
cum ar fi fost asigurat la o mare societate de asigurări 
împotriva incendiilor. Dar am spus că arăta foarte bine. 

— Când stătea în faţa gropii, spuse călăuza noastră, şi-a 
scos foarte frumos mantia în evidenţă. Dar, judecând după 
cât am văzut eu din culise, cred că atunci când a văzut 
stafia în odaia reginei, ar fi putut să scoată un efect mai bun 
din ciorapii pe care-i purta. 

Am încuviinţat cu modestie spusele lui; apoi am trecut cu 
toţii printr-o uşă mică şi murdară şi am intrat într-un fel de 


cutie. Aici, domnul Wopsle îşi dezbrăca veşmintele daneze şi 
de-abia aveam loc să ne uităm la el, răsucindu-ne capetele 
şi ţinând uşa sau mai bine zis capacul cutiei deschis. 

— Domnilor, spuse domnul Wopsle, sunt mândru că vă văd. 
Nădăjduiesc, domnule Pip, că mă vei scuza pentru că am 
avut îndrăzneala de a trimie după dumneata. Am avut însă 
fericirea de a te cunoaşte în vremurile de odinioară şi 
drama a avut, din toate timpurile, drepturi recunoscute de 
lumea întreagă asupra oamenilor nobili şi bogaţi. 

Între timp, domnul Waldengraver năduşea cumplit 
căznindu-se să iasă din straiele lui domneşti. 

— Trage-ţi încet ciorapii, domnule Waldengraver, spuse 
proprietarul acestor obiecte, că altfel se prăpădesc. Şi dacă 
prăpădeşti ciorapii ăştia, ai prăpădit treizeci şi cinci de 
şilingi. Nici Shakespeare nu s-a bucurat de ciorapi mai 
frumoşi. Mai bine stai liniştit pe scaun că ţi-i scot eu. 

Şi omul se lăsă în genunchi şi începu să-şi jupuiască 
victima; aceasta, cu siguranţă că ar fi căzut pe spate cu 
scaun cu tot, în clipa în care primul ciorap i-a fost smuls de 
pe picior, dacă ar fi avut loc să cadă. 

Până atunci mi-era frică să rostesc vreo vorbă despre 
piesă. Dar, deodată, domnul Waldengraver îşi ridică ochii 
spre noi, cu un aer foarte încântat de sine şi spuse: 

— Domnilor, cum vi s-a părut, din sală? 

Herbert spuse din spatele meu, dându-mi un ghiont: 

— Minunat. Aşa că am spus şi eu: 

— Minunat. 

— Cum v-a plăcut interpretarea pe care am dat-o 
caracterului, domnilor? spuse domnul Waldengraver, cu 
glas aproape ocrotitor. 

Herbert spuse din spatele meu, înghiontindu-mă din nou: 

— Masivă şi concretă. Aşa că am spus şi eu cu îndrăzneală, 
ca şi cum eu aş fi fost autorul acestor epitete şi aş fi vrut să 
insist asupra lor: 

— Masivă şi concretă. 


— Mă bucur de aprobarea dumneavoastră, domnilor, 
spuse Waldengraver, cu un aer de demnitate şi ţinându-se 
cu mâinile de scaun, pentru a nu fi strivit de perete. 

— Am să-ţi spun, domnule Waldengraver, spuse omul de la 
picioarele lui, când n-a fost justă interpretarea dumitale. Fii 
atent. Nu-mi pasă că alţii nu sunt de părerea mea; ascultă- 
mă pe mine. Interpretarea dumitale nu este justă, când stai 
cu picioarele în profil. Ultimul Hamlet pe care l-am 
îmbrăcat eu, făcea aceeaşi greşeală la repetiţie, până când 
l-am convins să-şi pună câte o scândurică roşie pe fluierele 
picioarelor şi, la repetiţia următoare (care era ultima), m- 
am dus în fundul sălii şi, de câte ori stătea în profil, îi 
strigam: Nu văd scândurelele. Şi în seara reprezentanţiei, 
interpretarea lui a fost minunată. 

Domnul Waldengraver mi-a zâmbit, ca şi cum ar fi vrut să- 
mi spună: O fiinţă foarte credincioasă, trebuie să-i trec cu 
vederea nebuniile, apoi spuse cu glas tare: 

— Ştiţi, eu interpretez prea clasic şi prea interiorizat 
pentru oamenii de aici; dar se vor îndrepta ei, se vor 
îndrepta. 

Herbert şi cu mine spuserăm în cor: 

— Da, fără îndoială că se vor îndrepta. 

— Aţi băgat de seamă, domnilor, spuse domnul 
Waldengraver, că era un om la galerie, care încerca să ia în 
râs slujba, vreau să spun spectacolul? 

lar noi am avut josnicia să răspundem că parcă văzusem 
pe omul acela. 

Şi eu am adăugat: 

— Cu siguranţă că era beat. 

— Nu, ferească Dumnezeu, spuse domnul Wopsle, nu era 
beat. Patronul lui are grijă de asta, domnule. Pentru nimic 
în lume nu i-ar da voie să se îmbete. 

— Îl cunoaşteţi pe patronul lui? am întrebat eu. Domnul 
Wopsle închise ochii, apoi îi deschise; aceste mişcări au fost 
îndeplinite foarte rar. 


— Fără îndoială, domnilor, spuse el, că aţi observat un 
măgar neştiutor şi gălăgios, care cârâia din gâtlej şi avea o 
mutră josnică şi rea, unul care juca (nu e tocmai cuvântul 
potrivit) le role de (dacă îmi îngăduiţi să întrebuinţez 
expresia franceză) Claudius, regele Danemarcei. Acela e 
patronul lui, domnilor. 

Aceasta e meseria lui. 

Fără să-mi dau prea bine seama dacă aş fi fost mai 
îndurerat pentru domnul Wopsle, în caz că acesta ar fi 
căzut pradă deznădejdii, mă simţeam şi aşa atât de 
îndurerat pentru el, încât m-am folosit de prilejul când se 
întoarse cu spatele, ca să-şi pună bretelele şi ne împinse pe 
noi afară pe uşă, ca să-l întreb pe Herbert dacă n-ar fi de 
părere să-l chemăm la masă. Herbert spuse că n-ar fi rău; 
aşadar l-am poftit cu noi la Barnard şi el a venit, înfofolit 
până la ochi; noi ne-am dat osteneala să-l facem să se simtă 
bine, iar ela stat până la ora două după miezul nopţii, 
făcând bilanţul succesului şi împărtăşindu-ne planurile lui. 

Am uitat care erau, în amănunţime, aceste planuri, dar 
parcă mi-amintesc că vroia să înceapă prin a reînvia drama 
şi să sfârşească prin a o zdrobi, în aşa fel încât drama să fie 
nimicită pentru totdeauna, fără nici o nădejde de reînviere. 

În cele din urmă m-am dus la culcare mai amărât ca 
oricând şi gândindu-mă cu tristeţe la Estella; şi am visat un 
vis amar, cum că toate speranţele mele se spulberaseră, că 
trebuia să iau în căsătorie pe Clara, logodnica lui Herbert, 
sau că trebuia să joc Hamlet ca să fac pe plac stafiei 
domnişoarei Havisham, în faţa a douăzeci de mii de 
spectatori şi că nu cunoşteam nici douăzeci de cuvinte din 
piesă. 

Chapter 32 

Într-o zi, pe când eram ocupat cu cărţile şi cu domnul 
Pocket, am primit prin poştă un bilet, la a cărui vedere, 
inima începu să-mi bată; fiindcă, deşi nu văzusem niciodată 
până atunci scrisul de pe acel bilet, am ghicit numaidecât al 
cui era. Biletul n-avea nici un început ca de pildă: Dragă 


domnule Pip sauDragă Pip sau Dragă domnule sau Dragă 
orice altceva, ci suna astfel: „Voi sosi la Londra, poimâine, 
cu diligenţa de amiază. Dacă nu mă înşel, era hotărât să mă 
aştepţi? În orice caz, aşa crede domnişoara Havisham şi 
scriu ca să mă supun ei. Îţi trimite salutări. 

A dumitale, Estella. 

Dacă aş fi avut timp, fără îndoială că mi-aş fi comandat 
câteva rânduri de haine pentru acest eveniment; dar, 
fiindcă nu mai era timp, m-am mulţumit cu cele pe care le 
aveam. Pofta de mâncare îmi pieri imediat şi, până în ziua 
cea mult aşteptată, n-am mai avut nici o clipă de astâmpăr. 
Nu spun că sosirea zilei mult aşteptate îmi aduse poftă de 
mâncare sau astâmpăr; pentru că, în ziua aceea, mă 
simţeam mai rău ca până atunci şi am început să pândesc 
diligenţa pe Woodstreet, în Cheapside, înainte ca diligenţa 
să fi părăsit „Mistreţul Albastru” din oraşul nostru. Cu toate 
că ştiam prea bine toate acestea, totuşi mi se părea că nu 
era înţelept scap din ochi diligenţa mai mult decât cinci 
minute; în această stare sufletească, trecu prima jumătate 
de oră din garda mea, care trebuia să dureze patru sau 
cinci ore, când deodată, m-am izbit piept în piept cu 
Wemmick. 

— Salutare, domnule Pip, spuse el, ce mai faci? N-aş fi 
crezut că ai drum pe aici. 

L-am lămurit că aşteptam pe cineva care trebuia să 
sosească cu diligenţa şi i-am pus câteva întrebări cu privire 
la castel şi la bătrân. 

— Amândoi sunt bine, mulţumesc, spuse Wemmick, şi mai 
ales bătrânul. 

O duce minunat. împlineşte, în curând, optzeci şi doi de 
ani. Mă gândesc să trag de optzeci şi două de ori cu puşca, 
dar mi-e teamă c-or să se plângă vecinii şi tunul meu are 
presiune, nu glumă. Fi, dar acestea nu-s subiecte de 
discutat la Londra. Unde crezi că mă duc? 

— La birou, am spus eu, fiindcă Wemmick se îndrepta într- 
acolo. 


— Alături, răspunse el; mă duc la Newgate. Avem un caz 
cu o bandă a unui bancher; am fost până în capătul străzii, 
ca să arunc o privire asupra locului unde s-a desfăşurat 
acţiunea şi acum trebuie să schimb câteva cuvinte cu 
clientul nostru. 

— A făcut vreo hoţie clientul vostru? am întrebat eu. 

— Nu, Doamne fereşte, răspunse Wemmick uscat. Dar e 
acuzat că a făcut. La urma urmelor, şi dumneata şi eu am 
putea fi acuzaţi. Oricare dintre noi ar putea fi acuzat, ştii 
doar. 

— Dar vezi că nu e, am observat eu. 

— Ei! spuse Wemmick, atingându-mă cu degetul arătător 
pe piept. Eşti un om adânc, domnule Pip! Ai vrea să vii cu 
mine până la Newgate? Ai puţin timp liber? 

Aveam atâta timp liber, încât propunerea lui veni ca o 
uşurare, deşi nu se prea împăca cu dorinţa mea ascunsă de 
a nu slăbi din ochi oficiul de diligenţe. Am bâiguit că mă voi 
interesa dacă am timp să-l însoțesc, am intrat în oficiu, m- 
am interesat cu cea mai mare precizie la funcţionarul 
dinăuntru despre momentul cel mai apropiat în care 
diligenta putea să sosească, punându-i bietului om 
bunăvoința la grea încercare, deşi cunoşteam acest moment 
la fel de bine ca şi el. 

Apoi l-am ajuns pe domnul Wemmick şi, prefăcându-mă că 
mă uit la ceas şi că sunt foarte mirat de informaţia pe care o 
primisem, am primit propunerea lui. 

După câteva minute, am ajuns la Newgate, am trecut prin 
faţa unei cămăruţe pe pereţii căreia atârnau nişte cătuşe 
alături de regulamentul închisorii şi am intrat în temniţă. În 
vremea aceea, închisorile erau foarte neîngrijite şi perioada 
de reacțiune exagerată - care urmează după toate 
nelegiuirile publice şi le pedepseşte aspru şi pentru timp 
îndelungat - era încă departe. 

Aşadar, criminalii nu erau mai bine adăpostiţi şi hrăniţi 
decât soldaţii (ca să nu mai vorbim de săraci), şi uneori 
dădeau foc închisorii, având drept scuză dorinţa de a da 


gust ciorbei pe care o mâncau. Când am intrat în închisoare 
cu Wemmick era oră de vizite şi un om îşi făcea rondul 
împărțind bere; iar prizonierii, care stăteau dincolo de 
gratii, cumpărau berea şi stăteau de vorbă cu prietenii lor; 
dar scena era murdară, urâtă şi umilitoare. 

M-a izbit faptul că Wemmick se plimba printre prizonieri, 
cum s-ar plimba un grădinar printre florile lui. Îmi trecu 
gândul acesta prin minte, când l-am văzut dând cu ochii de 
un vlăstar care răsărise peste noapte şi spunând: 

— Ei, căpitane Tom? Aici eşti? 

Şi apoi: 

— Acela, din spatele rezervorului de apă nu-i Black Bill? 
Cum se face că în ultimele două luni nu te-am mai căutate? 
Cum te simţi? 

De asemenea, când l-am văzut oprindu-se în faţa gratiilor, 
ascultând şoaptele îngrijorate ale celor de dincolo, el, 
Wemmick se uita la ei, cu cutia lui de scrisori nemişcată, în 
timp ce ei se sfătuiau de parcă ar fi cercetat progresul pe 
care-l făcuseră de când îi văzuse ultima oară şi s-ar fi 
întrebat dacă vor apare în plină floare la proces. 

Era foarte popular şi am descoperit că luase asupra lui 
latura familiară a activităţii domnului Jaggers; şi, totuşi, 
ceva din importanţa domnului Jaggers trecuse şi asupra lui, 
ceva care respingea orice apropiere care trecea de anumite 
margini. Recunoaşterea fiecărui client în parte se manifesta 
la Wemmick printr-un semn cu capul, prin faptul că-şi 
înfunda pălăria mai bine pe cap cu amândouă mâinile şi 
apoi şi le băga în buzunar. într-un caz sau două, se iviră 
mici greutăţi cu privire la urcarea onorariului şi atunci 
domnul Wemmick se dădea înapoi de la suma 
neîndestulătoare de bani, care i se întindea, spunând: 

— Măi băiete, nu foloseşte la nimic. Eu nu sunt decât un 
subaltern. Nu pot să primesc banii aceştia. Nu trebuie să te 
porţi aşa cu un subaltern. Dacă nu te simţi în stare să-ţi 
aduni banii, măi băiete, trebuie să te adresezi unui alt 
maestru; sunt o mulţime de maeştri în meseria aceasta şi 


ceea ce nu mulţumeşte pe unul, îl poate mulţumi pe celălalt; 
acesta-i sfatul meu, al unui subaltern. Nu încerca lucruri 
zadarnice. De ce faci ceva? Care-i următorul? 

Astfel, ne-am plimbat prin sera lui Wemmick, până când 
acesta se întoarse spre mine şi-mi spuse: 

— Uită-te la omul căruia am să-i dau mâna acum. Aş fi 
făcut aşa şi fără să mă pregătească el, pentru că încă nu 
dăduse mâna cu nici unul. 

De îndată ce sfârşi vorba, un om drept şi impunător (pe 
care-l văd şi acum în faţa ochilor), îmbrăcat într-o redingotă 
măslinie pe care ştia s-o poarte, cu obrajii acoperiţi de o 
paloare ciudată şi cu nişte ochi care porneau razna ori de 
câte ori vroia să-i aţintească asupra cuiva, se apropie de un 
colţ al gratiilor, îşi duse mâna la pălărie - o pălărie cu 
suprafeţele unsuroase şi soioase ca o supă răcită - salutând 
milităreşte, jumătate în glumă, jumătate în serios. 

— Salutare, colonele! spuse Wemmick; ce mai faci, 
colonele? 

— Bine, mulţumesc, domnule Wemmick. 

— S-a făcut tot ce s-a putut face, dar dovada era prea 
serioasă. 

— Da, domnule, era prea serioasă, dar nici nu-mi pasă. 

— Sigur că nu, spuse Wemmick rece, dumitale nici nu-ţi 
pasă. 

Apoi se întoarse spre mine: 

— Acest om a servit pe Maiestatea Sa. Era pe front şi şi-a 
cumpărat concediul cu bani. 

Eu am spus: 

— Adevărat? Şi ochii omului m-au privit, apoi, privirea îi 
trecu peste capul meu şi se plimbă de jur împrejurul meu, 
iar omul îşi duse mâna la gură şi începu să râdă. 

— Cred că pe luni ies de aici, îi spuse el lui Wemmick. 

— Poate, răspunse amicul meu, dar nu se ştie încă. 

— Mă bucur că am prilejul să-mi iau rămas bun de la 
dumneata, domnule Wemmick, spuse omul, întinzând mâna 
printre gratii. 


— Mulţumesc, spuse Wemmick, strângându-i mâna. Îţi 
doresc şi dumitale toate cele bune, colonele. 

— Dacă lucrurile pe care le purtam când m-au închis ar fi 
fost veritabile, domnule Wemmick, spuse omul fără să dea 
drumul mâinii, te-aş fi rugat să-mi faci cinstea de a mai 
purta un inel, în semn de recunoştinţă pentru atenţia 
dumitale. 

— Primesc cu plăcere gândul în locul faptei, spuse 
Wemmick. Fiindcă veni vorba, am auzit că îndrăgeai 
porumbeii. Omul se uită spre cer. Mi s-a spus că aveai o 
rasă grozavă de porumbei. N-ai putea cumva să însărcinezi 
pe vreun prieten de-al dumitale să-mi aducă o pereche, 
dacă nu mai ai nevoie de ei? 

— Aşa voi face. 

— Foarte bine, spuse Wemmick. Vor fi bine îngrijiţi. Bună 
ziua, colonele. Toate bune! îşi strânseră din nou mâinile şi, 
în timp ce ne îndepărtam, Wemmick îmi spuse: 

— Falsificator de monede; grozav meşter. Grefierul a şi 
făcut raportul şi luni va fi executat cu siguranţă. Totuşi, 
până una alta, o pereche de porumbei reprezintă o avere 
mobiliară. 

La aceste cuvinte, se uită în urmă, făcu un semn cu capul 
către planta cea veştedă şi apoi îşi aruncă ochii în jurul lui, 
în timp ce ieşea din curte, ca şi cum s-ar fi gândit ce altă 
plantă s-ar fi potrivit în locul acela. 

Când am ieşit din închisoare şi am trecut prin cămăruţa cu 
cheile, am descoperit că administratorul averii mele nu era 
mai puţin prețuit de temniceri decât de cei pe care aceştia 
îi ţineau sub pază. 

— Ei, domnule Wemmick, spuse temnicerul, ţinându-ne 
între cele două uşi acoperite cu ţinte şi cuie; nu vroia să 
descuie o uşă până ce nu o încuiase mai întâi pe cealaltă. Ce 
are de gând domnul Jaggers să facă cu crima aceea de pe 
malul apei? Vrea s-o facă omor sau ce vrea să facă din De ce 
nu-l întrebi pe el? răspunse Wemmick. 

— Desigur, asta-mi lipseşte! spuse temnicerul. 


— Vezi, aşa fac oamenii de aici, domnule Pip, observă 
Wemmick, întorcându-se spre mine şi lungindu-şi cutia de 
scrisori. Puțin le pasă ce mă întreabă pe mine, subalternul, 
dar niciodată n-ai să-i auzi întrebându-l ceva pe patronul 
meu. 

— Domnişorul ăsta e vreun ucenic sau vreun secretar de la 
biroul dumneavoastră? întrebă temnicerul, rânjind de 
gluma lui Wemmick. 

— Vezi, iar începe! strigă Wemmick. Nici n-a terminat bine 
prima întrebare şi o şi toarnă pe a doua, pe capul bietului 
subaltern! Să zicem că domnul Pip e ucenic la noi. 

— Atunci, spuse temnicerul, rânjind din nou, ştie şi dânsul 
cine-i domnul Jaggers. 

— Ei, strigă Wemmick, dându-i, în glumă, un ghiont 
temicerului. Eşti mai mut decât cheile dumitale, când ai de- 
a face cu maestrul meu. Ştii doar. 

Lasă-ne să plecăm, vulpe bătrână ce eşti, că altfel îi spun 
să pornească o acţiune împotriva dumitale pentru că ai 
arestat oameni fără motiv. 

Temnicerul râse, ne dădu bună ziua şi se uită râzând după 
noi peste gratiile porţii, în timp ce noi coboram scările spre 
stradă. 

— Bagă de seamă, domnule Pip, îmi şopti Wemmick cu 
gravitate în ureche, prinzându-mă tainic de braţ. Cred că 
cel mai bun lucru pe care-l face domnul Jaggers este felul 
cum se ţine la înălţime. Se ţine întotdeauna măreț. 

Măreţia este din aceeaşi bucată cu priceperea lui. 
Colonelul acela n-ar îndrăzni niciodată să-şi ia rămas bun 
de la el, după cum temnicerul n-ar îndrăzni niciodată să-l 
întrebe ce părere are despre un caz. Şi între înălţimea unde 
se află el şi toţi oamenii aceştia, îl bagă pe subaltern, vezi? 
Şi aşa stăpâneşte oamenii cu trup şi suflet. 

Eram foarte impresionat - şi aceasta nu era prima oară - 
de iscusinţa custodelui meu. Ca să spun adevărul, trebuie 
să ştiţi că doream din toată inima - şi, iarăşi, nu era prima 
oară - să am un alt custode mai puţin iscusit. 


M-am despărţit de domnul Wemmick la biroul din Little 
Britain; oamenii dornici să atragă atenţia domnului Jaggers 
se plimbau, ca de obicei, în faţa biroului. Mă întorsei la 
postul meu de observaţie de pe strada unde se afla oficiul 
de diligenţe, cu încă vreo trei ore de aşteptare în faţa mea. 
Timpul îmi trecu gândindu-mă cât era de ciudat să fiu 
înconjurat de lumea aceasta putredă a închisorilor şi a 
crimelor; cât era de ciudat că mă întâlnisem cu lumea 
aceasta, încă din copilărie, într-o seară de iarnă, prin 
mlaştinile pustii ale ținutului nostru şi că lumea aceasta 
pătrunsese în viaţa şi în destinul meu. 

Şi, în timp ce îmi frământam mintea cu lucrurile acestea, 
mă gândeam la Estella cea tânără şi frumoasă, mândră şi 
deşteaptă, care venea spre mine şi contrastul dintre 
închisoare şi fiinţa ei mă umplea de groază. Aş fi dorit să 
nu-l fi întâlnit pe Wemmick sau să nu mă fi lăsat ademenit şi 
dus de el; ca tocmai în ziua aceasta să port mirosul din 
Newgate în haine şi în răsuflare. Mi-am scuturat picioarele 
de praful închisorii, plimbându-mă încoace şi încolo, şi am 
dat afară aerul acela îmbâcsit care-mi intrase în plămâni. 
Mă simţeam atât de murdar, de câte ori îmi aminteam de 
fiinţa pe care o aşteptam, încât diligenţa sosi şi eu nu 
scăpasem de amintirea pângăritoare a grădinii domnului 
Wemmick; deodată, am văzut faţa ei la fereastră şi mâna ei 
care-mi făcea semn. 

Şi, oare, ce era umbra aceea fără nume, care trecu din 
nou pe lângă mine, în clipa în care am văzut-o pe Estella? 

Chapter 33 

În mantia de călătorie îmblănită, Estella părea mai gingaşă 
decât păruse vreodată până atunci, chiar şi ochilor mei. Se 
purta mai cuceritor decât îşi îngăduise vreodată, până 
atunci, să se poarte cu mine şi eu vedeam rafinamentul 
domnişoarei Havisham în schimbarea aceasta. Eram în 
curtea hanului şi ea îmi arăta care sunt bagajele după ce le- 
am adunat pe toate, mi-am amintit - deoarece uitasem, 


între timp, totul, în afară de făptura ei - că nu ştiam spre ce 
destinaţie se îndreaptă. 

— Mă duc la Richmond, mă lămuri ea. Mi s-a spus că există 
două Richmond-uri, unul în Surrey şi unul în Yorkshire şi pe 
mine mă interesează cel din Surrey. Sunt zece mile de drum 
până acolo. Trebuie să iau o trăsură şi dumneata trebuie să 
mă însoţeşti. Uite punga mea; dumneata trebuie să plăteşti 
cheltuielile. Nu, nu, trebuie să iei punga! Nu ne putem 
împotrivi, trebuie să ne supunem amândoi instrucţiunilor pe 
care le-am primit. N-avem voie să facem după cum ne taie 
capul. 

În timp ce se uita la mine, întinzându-mi punga, mă ideam 
plin de nădejde că vorbele ei ar fi putut să aibă un înţeles 
adânc. Le rostise cu dispreţ dar nu cu plăcere. 

— Trebuie să trimit după o trăsură, Estella. Vrei să aştepţi 
puţin aici? 

— Da, trebuie să aştept puţin aici şi să beau ceai şi 
dumneata trebuie să ai grijă de mine. 

Mă luă de braţ, ca şi cum aşa trebuia să facă şi eu îi spusei 
unui chelner, care se uita la diligenţă, ca şi cum n-ar mai fi 
văzut niciodată ceva asemănător în viaţa lui, să ne dea o 
cameră de locuit. 

La cuvintele acestea, chelnerul scoase din buzunar un 
şervet, ca pe un obiect vrăjit de care n-ar fi putut să urce 
scările şi ne duse în vizuina hanului; era o odăiţă prevăzută 
cu o oglindă care micşora (cu totul netrebuincioasă, având 
în vedere dimensiunile vizuinii), o sticluţă cu sos de sardele 
şi o pereche de ghete. 

Deoarece acest colţ nu era pe placul meu, ne duse într-o 
altă odaie, în care se afla o masă de treizeci de persoane şi 
o sobă în care se vedea o foaie pârjolită de caiet sub o 
grămăjoară de praf de cărbune. După ce se uită clătinând 
din cap la acest incendiu stins, luă comanda dar, întrucât 
aceasta se reducea la un ceai pentru doamna, omul ieşi din 
odaie cam abătut. 


Îmi dădeam şi îmi dau şi acum seama că aerul din odaie 
era un amestec de aer de grajd şi de miros de borş, care te 
putea face să crezi că, deoarece grajdul nu era o afacere 
prea bună, proprietarul pusese caii la fiert în bucătăria 
hanului. Şi, totuşi, pentru mine, se afla o lume întreagă în 
odaia aceea, căci Estella era cu mine. Mi se părea că aş fi 
putut trăi fericit toată viaţa cu Estella, în încăperea aceasta. 
(Şi nu uitaţi că nu eram nicidecum fericit şi că-mi dădeam 
seama de aceasta). 

— Unde ai să locuieşti la Richmond? o întrebai eu pe 
Estella. 

— Trebuie să trăiesc pe picior mare şi să locuiesc la o 
doamnă care are sau zice că are puterea de a mă scoate în 
lume, de a mă recomanda, de a-mi arăta tot felul de oameni 
şi dea mă arăta şi pe mine lor. 

— Îmi închipui că te bucură viaţa aceasta pe care o vei 
duce şi admiraţia de care te vei bucura. 

— Da, aşa îmi închipui şi eu. 

Îmi răspunse cu atâta supărare, încât îi spusei: 

— Vorbeşti despre tine de parcă ai vorbi despre altcineva. 

— De unde ştii cum vorbesc eu despre alţii? Lasă, spuse 
Estella zâmbind încântător, nu-mi cere să iau lecţii de la 
dumneata; aşa vorbesc eu. Cum te împaci cu domnul 
Pocket? 

— E foarte plăcut la el, cel puţin... Mi se păru că-mi scapă 
un prilej. 

— Cel puţin? repetă Estella. 

— Atât de plăcut cât poate fi un loc, unde nu te afli şi 
dumneata. 

— Prostule, spuse Estella cu glas foarte stăpânit; cum poţi 
vorbi aşa neghiobii? Îmi închipui că amicul dumitale, 
domnul Matthew, e superior celorlalţi membri ai familiei. 

— E, într-adevăr, un om superior. Nu duşmăneşte pe 
nimeni... 

— Să nu spui decât pe sine însuşi, îmi tăie Estella vorba, 
căci nu pot suferi soiul acesta de oameni. Dar am auzit că, 


într-adevăr, e un om de inimă şi că e deasupra oricărei 
invidii şi duşmănii mărunte. 

— Fără îndoială că tot ce spui este adevărat. 

— Ceea ce nu se poate afirma despre rudele lui, spuse 
Estella, dând din cap cu o privire care era în acelaşi timp 
gravă şi batjocoritoare, pentru că o asaltează pe 
domnişoara Havisham cu raporturi şi reclamaţii împotriva 
dumitale. Te pândesc, te bârfesc, scriu scrisori despre 
dumneata (uneori anonime) şi eşti chipul cel mai grozav şi 
singura preocupare a vieţii lor. Nici nu poţi să-ţi închipui 
câtă ură îţi poartă oamenii aceia. 

— Nădăjduiesc că nu-mi fac nici un rău! 

În loc să răspundă, Estella izbucni în râs. Râsul ei mi se 
păru foarte ciudat şi mă uitam la ea nedumerit. 

După ce încetă - şi răsese cu poftă - spusei cu sfială, aşa 
cum vorbeam de obicei cu ea: 

— Nădăjduiesc că nu te-ai bucura, dacă mi-ar face rău. 

— Nu, nu, fii liniştit, spuse Estella. Fii sigur că râd fiindcă 
nu le merge. 

O, ce îndură oamenii aceia de la domnişoara Havisham! 
Râse din nou, dar chiar şi acum, după ce-mi spuse de ce 
râdea, râsul ei mi se părea ciudat, fiindcă nu mă îndoiam că 
era sincer şi fiindcă prea râdea mult pentru un lucru atât 
de neînsemnat. Mă gândeam că mai trebuie să existe şi o 
altă pricină; ea îmi ghici gândul şi-mi spuse: 

— Nu e uşor nici pentru dumneata să ghiceşti cât mă 
bucur când văd planurile zădărnicite acestor oameni; nici 
nu ştii ce minunat mi se ascute simţul ridicolului, când îi văd 
ce caraghioşi sunt. Pentru că dumneata n-ai fost crescut în 
casa aceea, de când erai mic. 

Eu am fost. Dumitale nu ţi s-a ascuţit mintea din cauza 
intrigilor urzite de ei împotriva dumitale, intrigi nevinovate 
şi ascunse sub masca simpatiei şi a milei şi a altor 
sentimente dulci şi mângâietoare. Mie mi s-a ascuţit. 
Dumitale nu ţi s-au deschis ochii mari, când erai mic, la 
descoperirea şarlatancei aceleia de femei, care noaptea, 


când se trezeşte din somn, socoteşte cât sunt de mari 
depozitele de linişte sufletească pe care le are. 

Acum Estella nu mai glumea şi nici nu scotea aceste 
amintiri de la suprafaţă. M-aş fi lepădat de toate speranţele 
mele mai bine decât să fiu pricina acelei priviri. 

— Două lucruri pot să-ţi spun, adăugă Estella. Mai întâi, să 
ştii că, în ciuda zicalei care spune că apa roade piatra, 
oamenii aceştia n-or să te sape în ochii domnişoarei 
Havisham nici într-o sută de ani, nici în lucrurile mari, nici 
în cele mici. Al doilea, să ştii că-ţi sunt îndatorată, fiindcă 
din pricina dumitale se zbat şi se umilesc în zadar. Uite 
mâna mea drept recunoştinţă! 

Îmi întinse în glumă mâna - căci tristeţea ei nu ţinuse 
decât o clipă - iar eu i-o luai şi o dusei la gură. 

— Băiat caraghios ce eşti, spuse Estella; nu vrei să ţii 
seama de vorbele mele? Sau poate îmi săruţi mâna cu 
simţământul cu care te-am lăsat eu odată să mă săruţi pe 
obraz? 

— Ce fel de simţământ? întrebai eu. 

— Să mă gândesc puţin. Cred că era dispreţ faţă de 
linguşitori şi intriganţi. 

— Dacă răspund da, pot să te mai sărut o dată, dar pe 
obraz? 

— Trebuia să mă întrebi înainte de a atinge mâna mea. 
Dar, dacă-ţi face plăcere, poţi. 

Mă aplecai şi faţa ei era neclintită ca a unei statui. 

— Acum, spuse Estella, îndepărtându-se de mine în clipa în 
care buzele mele îi atinseră obrazul, ai grijă să vină ceaiul 
mai repede şi du-mă la Richmond. 

Revenirea la tonul acesta mă durea, ca şi cum tovărăşia 
noastră ne-ar fi fost impusă, iar noi am fi fost nişte păpuşi 
fără voinţă. Oricare ar fi fost tonul ei când vorbea de mine, 
ştiam că nu mă pot încrede în el, nici să-mi clădesc speranţe 
pe seama lui; şi, totuşi, în ciuda neîncrederii şi a lipsei de 
speranţă, nu mă dădeam bătut. De ce, oare, îmi spuneam 
acelaşi lucru de mii de ori? 


De ce făceam mereu aşa? Am sunat după ceai iar 
chelnerul reapăru cu şervetul vrăjit în mână, aducând, rând 
pe rând, vreo cincizeci de adaosuri pentru băutura de mai 
sus, dar nici urmă de ceai. O tavă, ceşti şi farfurioare, 
farfurii întinse, cuțite şi furculiţe şi alte tacâmuri, linguri de 
toate felurile, solniţe, nişte prăjiturele ascunse grijuliu sub 
un capac de metal, o grămăjoară de unt înconjurată de o 
tufă de pătrunjel, care reprezenta pe Moise în păpuriş, o 
bucată de pâine albă acoperită cu zahăr pudră, două 
bucățele triunghiulare de pâine pe care se zăreau urmele 
grătarului şi, în cele din urmă, un samovar burduhănos; 
toate acestea au fost aduse de chelner, care se clătina pe 
picioare şi a cărui înfăţişare exprima suferinţă şi apăsare. 

După acest număr din program, urmă o pauză prelungită, 
apoi omul se întoarse cu o casetă foarte prețioasă după 
aspect, care conţinea doua rămurele. Pe acestea, le-am 
cufundat în apă fierbinte şi, astfel, din toate accesoriile de 
mai sus, am izbutit să scot o ceaşcă de nu ştiu ce lichid 
pentru Estella. 

După ce plătirăm nota, fără să uităm de chelner şi de 
grăjdar şi ţinând socoteala şi de jupâneasă, într-un cuvânt, 
după ce izbutirăm să aducem toată casa într-o stare de 
duşmănie vădită cu ajutorul mitei şi după ce punga Estellei 
se uşura, ne suirăm într-o trăsură şi pornirăm. Cotirăm spre 
Cheapside şi trăsura hurui urcându-se pe strada Newgate, 
ducându-ne până sub zidurile acelea, de care mi-era atât de 
ruşine. 

— Ce-i aici? mă întrebă Estella. 

Mai întâi mă prefăcui în chip prostesc că nu recunosc 
locul, apoi i-am explicat. în timp ce ea se uita la clădire, 
trăgându-şi capul înapoi, murmură: 

— Nişte nenorociţi! 

Mă gândeam că, pentru nimic în lume, n-aş fi mărturisit ita 
mea. 

— Domnul Jaggers, am spus eu, ca să împing totul pe 
spinarea altuia, se bucură de faima de a cunoaşte tainele 


acestui loc sinistru mai bine decât orice om din Londra. 

— Cred că cunoaşte tainele tuturor locurilor, spuse Estella 
încet. 

— Îmi închipui că te-ai obişnuit să-l vezi des? 

— De când mă ştiu, sunt obişnuită să-l văd regulat. Dar nu- 
| cunosc mai bine acum decât în vremea când nici nu ştiam 
să vorbesc. Ce experienţă ai avut cu el? Ai făcut progrese în 
cunoaşterea lui? 

— De îndată ce m-am obişnuit cu felul lui bănuitor de a fi, 
spusei eu, totul a mers strună. 

— Sunteţi intimi? 

— Am luat o dată masa acasă la el. 

— Îmi închipui, spuse Estella, ghemuindu-se în fundul 
trăsurii, că trebuie să aibă o casă ciudată. 

— Da, are o casă ciudată. 

Mă feream să pălăvrăgesc despre custodele meu chiar şi 
cu ea; dar, desigur că aş fi ajuns atât de departe, încât să-i 
povestesc şi de masa din Gerrard Street, dacă nu ne-am fi 
trezit deodată orbiţi de lumina gazului. Mi se păru că 
lumina e însufleţită de simţământul acela neînțeles, care mă 
cuprinsese înainte. 

Şi când ieşirăm din strălucirea luminii, eu eram atât de 
orbit, de parcă aş fi trecut printr-un fulger, începurăm să 
vorbim despre altceva; vorbeam despre străzile prin care 
treceam şi despre cartierele din Londra care se întindeau la 
dreapta şi la stânga noastră. Estella îmi spuse că oraşul 
este aproape nou pentru ea, căci nu o părăsise niciodată pe 
domnişoara Havisham înainte de a pleca la Paris şi atunci 
nu făcuse decât să treacă prin Londra, o dată la ducere şi o 
dată la întoarcere. Am întrebat-o dacă administratorul 
averii mele primise vreo însărcinare cu privire la ea şi cât 
timp avea să rămână în Londra. 

Ea îmi răspunse apăsat: 

— Doamne fereşte! şi atâta tot. 

Vedeam, fără să vreau, că Estella îşi pusese în gând să mă 
cucerească, că încerca să fie cât mai atrăgătoare şi că era 


hotărâtă să mă câştige, chiar dacă ar fi trebuit să lupte 
pentru asta. Dar nu mă simţeam mai fericit, căci, chiar dacă 
Estella n-ar fi vorbit pe tonul acela, care spunea că suntem 
sortiţi unul celuilalt de către alţii, tot aş fi simţit că e 
stăpână pe inima mea, pentru că aşa îi plăcea ei şi nu 
pentru că s-ar fi înduioşat, dacă mi-ar fi zdrobit inima şi ar fi 
azvârlit-o cât colo. 

Când trecurăm prin Hammersmith, îi arătai unde locuia 
domnul Matthew Pocket, spunându-i că nu e departe de 
Richmond şi că nădăjduiam s-o văd din când în când. 

— Da, sigur, trebuie să mă vezi, trebuie să vii la mine, de 
câte ori crezi de cuviinţă. Trebuie să vorbesc cu tine în 
familia unde voi locui, de altfel s-a şi vorbit. 

Am întrebat-o dacă familia în care trebuia să intre era 
numeroasă. 

— Nu, numai două persoane, mama şi fiica. Mama e 
doamnă din societatea înaltă, deşi îi surâde să-şi mărească 
veniturile. 

— Mă mir că domnişoara Havisham s-a îndurat să se 
despartă din nou de dumneata aşa curând. 

— Aceasta face parte din planurile domnişoarei Havisham 
cu privire la mine, Pip, spuse Estella oftând, ca şi cum ar fi 
fost ostenită. Trebuie să-i scriu mereu, s-o văd regulat şi s-o 
înştiinţez cum o duc eu şi ce fac bijuteriile, fiindcă acum 
sunt aproape toate ale mele. Îmi spusese pe nume pentru 
prima oară. Desigur că o făcuse cu bună ştire, fiindcă ştia 
că voi păstra amintirea aceasta ca pe o comoară. 

Ajunserăm la Richmond mult prea repede; destinaţia 
noastră era o casă cu parc, o casă veche şi boierească în 
care rochiile bogat împodobite, perucile pudrate, hainele 
brodate, ciorapii răsfrânţi, manşetele încreţite şi săbiile se 
bucuraseră de multe zile de glorie. 

Câţiva pomi din faţa casei erau tăiaii în forme la fel de 
convenţionale şi de nefireşti ca şi perucile, fustele ţepene şi 
rochiile acelea înfoiate; dar nici pomii nu erau departe de 
locurile care le erau hărăzite în convoiul celor morţi şi se 


vedea că vor merge pe drumul tăcut al celorlaţi, că vor 
trece curând în lumea lor. 

Un clopoțel cu glas bătrân care, desigur, că în vremurile 
de demult vestea casei: Iată rochia verde, iată sabia cu 
mâner de diamant, iată condurii cu tocuri roşii şi nestemate 
răsuna trist în lumina lunii şi două fete rumene la faţă ieşiră 
grăbite ca s-o primească pe Estella. Apoi, uşa înghiţi cele 
două geamantane, iar ea îmi dădu mâna cu un zâmbet şi 
pieri şi ea. Şi eu tot mai stăteam în faţa casei, gândindu-mă 
la cât aş fi fost de fericit, dacă aş fi trăit aici în preajma ei. 

Am urcat în trăsură ca să mă întorc la Hammersmith; când 
am suit în trăsură mă durea inima şi, când am coborât, mă 
durea şi mai tare. La uşă, am găsit-o pe micuța Jane Pocket 
care se întorcea de la o petrecere cu micul ei logodnic; şi eu 
îl fericeam pe micul logodnic, deşi trebuia să se supună 
toanelor lui Flopson. 

Domnul Pocket era în grădină şi ţinea discursuri; era un 
vorbitor minunat în chestiuni de gospodărie şi tratatele lui 
despre creşterea copiilor şi educarea servitorilor erau 
socotite lucrările cele mai preţioase pe acest tărâm. 

Dar doamna Pocket era şi ea acasă şi era cam încurcată 
deoarece mititelului i se dăduse o cutie cu ace ca să stea 
liniştit în timpul absenței nelimitate a lui Millers care 
plecase cu un infanterist. Şi lipseau mai multe ace decât ar 
fi fost sănătos pentru un pacient în vârstă aşa de fragedă, 
fie pentru folos extern sau ca întăritor. 

Deoarece domnul Pocket se bucura de faima de a da cele 
mai minunate sfaturi practice, de a şti să cântărească bine 
lucrurile şi de a avea o judecată foarte cumpătată, îmi trecu 
prin gând să-mi potolesc durerea de inimă, rugându-l să 
primească mărturisirea mea. Dar, aruncându-mi, din 
întâmplare, ochii asupra doamnei Pocket, care citea cartea 
privitoare la titluri de nobleţe, după ce hotărâse că cel mai 
bun leac pentru mititel este să se ducă la culcare, mi-am 
spus: 

— Nu, mai bine nu. 


Chapter 34 

Pe măsură ce mă obişnuiam cu marile mele speranţe, 
începeam să-mi dau seama încetul cu încetul de influenţa 
lor asupra mea şi asupra celor din jurul meu. Încercam să- 
mi ascund efectul lor asupra firii mele, dar vedeam bine că 
nu este de nici un folos. 'Trăiam într-o stare de neîntreruptă 
nelinişte, din pricina purtării mele faţă de Joe. Şi nici în 
ceea ce priveşte pe Biddy, cugetul meu nit se simţea prea 
bine. Când mă trezeam noaptea din somn, mă gândeam cu 
amărăciune - asemenea doamnei Camilla - că aş fi fost mult 
mai fericit şi împăcat cu mine însumi, dacă n-aş fi cunoscut- 
o niciodată pe domnişoara Havisham şi dacă aş fi 
întâmpinat vârsta bărbăţiei mulţumit de a fi tovarăşul lui 
Joe în vechea şi cinstita lui fierărie. De multe ori, seara, 
când stăteam singur, uitându-mă la foc, mă gândeam că, la 
urma urmelor, nici un foc nu era mai bun decât cel din 
fierărie şi cel din bucătăria de acasă. 

Totuşi, Estella era atât de legată de neliniştea şi de 
tulburarea minţii mele, încât nici eu singur n-aş fi putut să 
spun până unde mergea rolul meu în naşterea acestor 
frământări. Îmi spuneam că de n-aş fi avut nici o speranţă 
dar mintea mi-ar fi fost prinsă de Estella, tot nu m-aş fi 
simţit mai mulţumit. Cât despre influenţa situaţiei mele 
asupra celorlalţi, nu mă simţeam chiar atât de încurcat şi- 
mi dădeam seama, deşi nu prea lămurit, că nu era spre 
folosul nimănui şi, mai ales, nu era spre folosul lui Herbert. 
Obiceiurile mele de risipitor împinseseră firea lui uşuratică 
la cheltuieli pe care nu şi le putea îngădui, zdruncinară 
viaţa lui simplă de până atunci şi îi tulburară pacea cu 
nelinişti şi păreri de rău. 

Nu aveam nici un fel de remuşcare pentru faptul că 
împinsesem, fără să vreau, celelalte ramuri ale familiei 
Pocket spre intrigile josnice cu care se îndeletniceau acum, 
pentru că josnicia făcea parte din firea lor şi ar fi fost 
oarecum stârnită e altcineva, dacă eu aş fi lăsat-o în stare 
de amorţeală. Dar cu Herbert era cu totul altceva şi 


adeseori mi se strângea inima când mă gândeam că îi 
făcusem un rău, îmbâcsind odăile lui aşa de goale cu mobilă 
greoaie şi aducându-l pe Duhul Răzbunării, cel cu pieptarul 
galben, în serviciul lui. 

Şi acum, din dorina de a preface micile uşurinţe în mari 
uşurinţe, începui să mă încurc într-o mulţime de datorii. Şi 
de abia începusem eu, că Herbert mă şi imită şi făcu la fel. 
În urma sfatului lui Startop, ne-am propus să fim admişi ca 
membri la un club numit Piţigoii din crâng, o instituţie, al 
cărei scop nu l-am ghicit niciodată; era obiceiul ca membrii 
clubului să ia o masă costisitoare, o dată la două săptămâni, 
să se certe între ei cât mai mult, după-masă, şi să fie autorii 
morali ai faptului că şase chelneri se îmbătau regulat pe 
scările clubului. Ştiu că aceste binefaceri sociale erau 
îndeplinite fără greş, căci Herbert şi cu mine atât am 
reţinut din cuvântarea de deschidere a societăţii, care suna 
cam aşa: „Domnilor, fie ca voia bună din clipa aceasta să 
domnească de-a pururea printre Piţigoii din crâng”. Piţigoii 
îşi risipeau banii nebuneşte. 

Hotelul unde luam masa se afla în Covent Garden şi primul 
piţigoi pe care-l văzui în ziua în care mi-a fost hărăzită 
cinstea de a intra în Crâng a fost Bentley Drummle; pe 
vremea aceea, el se plimba prin oraş în tră-surica lui, spre 
marea pagubă a stâlpilor din colţurile străzilor. Uneori 
sărea din echipaj cu capiii înainte, peste apărătoarea 
trăsurii; şi, într-o zi, îl văzui depunându-se singur în uşa 
Crângului în felul acesta nechibzuit, ca un sac de cărbuni. 
Dar cred că am pornit-o prea repede, căci nu eram încă 
piţigoi şi nici nu puteam să fiu, după cum glăsuiau legile 
sfinte ale societăţii, până ce nu eram major. 

Încrezător cum eram în mijloacele mele, aş fi luat cu 
plăcere cheltuielile lui Herbert asupra mea; dar Herbert 
era mândru şi eu nu puteam să-i fac o astfel de propunere 
şi aşa bietul băiat intră în tot felul de încurcături, fără să 
înceteze nici o clipă de a se uita în dreapta şi în stânga. Pe 
măsură ce ne obişnuiam să stăm târziu seara în societate, 


observam că la gustarea de dimineaţă, Herbert se uita în 
dreapta şi în stânga cu mai multă deznădejde, că pe la 
prânz parcă mai prindea speranţe, că la dejun era ofilit de 
tot, că după masa de seară începea să zărească destul de 
limpede ceva capital în depărtare, că pe la miezul nopţii îşi 
realiza capitalul, dar că pe la ora două după miezul nopţii, 
era din nou atât de deznădăjduit, încât spunea că va 
cumpăra o puşcă cu care va pleca în America şi că va face 
avere pe socoteala bivolilor de acolo. 

De obicei, jumătate din săptămână mi-o petreceam la 
Hammersmith şi, când eram acolo, dădeam târcoale pe la 
Richmond, ceea ce făceam uneori şi când nu mă aflam la 
Hammersmith. Când eram şi eu acolo, Herbert venea destul 
de des la Hammersmith şi cred că, cu acest prilej, tatăl lui 
îşi cam dădea seama că perspectivele pe care le aştepta 
Herbert nu se arătau încă. Dar, de vreme ce în familia 
aceea toată lumea se dădea peste cap, felul în care bietul 
băiat se dădea şi el peste cap prin viaţă trebuia să găsească 
o dezlegare. Între timp, domnul Pocket încărunţea tot mai 
mult şi tot mai des încerca să iasă din nedumeririle lui, 
trăgându-se de păr. lar doamna Pocket făcea toată familia 
să se poticnească de scăunelul ei, citea mai departe din 
cartea despre titluri de nobleţe, îşi pierdea mai departe 
batista şi ne vorbea despre bunicul ei. 

Şi deoarece acum vorbesc de o perioadă întreagă din viaţa 
mea, cu gândul de a ieşi la lumină, trebuie neapărat să 
întregesc descrierea vieţii noastre şi a obiceiurilor de la 
Barnard's Inn. 

Cheltuiam cât puteam de mult şi, în schimbul banilor 
noştri, primeam cât găseau oamenii de cuviinţă să ne dea 
mai puţin. Eram mereu mai mult sau mai puţin lefteri şi cei 
mai mulţi dintre prietenii noştri erau în aceeaşi situaţie. 

Exista o legendă foarte veselă printre noi, care spunea că 
tot timpul petreceam, dar tristul adevăr era că nu 
petreceam niciodată. Credinţa mea este că, de fapt, cazul 
nostru era destul de obişnuit. 


În fiecare dimineaţă, Herbert se ducea cu puteri reînnoite 
în oraş, ca să privească în dreapta şi în stânga lui. De multe 
ri, mă duceam să-l văd în odăiţa aceea întunecoasă din 
fundul casei, unde îl găseam în tovărăşia unei sticle cu 
cerneală, a unui curier, a unei lăzi cu cărbuni, a unei cutii 
cu sfoară, a unui almanah, a unui pupitru cu scaun şia unei 
linii; şi nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată făcând altceva 
decât să se uite în dreapta şi în stânga. 

Dacă am face cu toţii ceea ce ne-am propus cu credinţa lui 
Herbert, cred că am trăi într-o republică a virtuţilor. Bietul 
băiat nu avea altceva de făcut decât să se ducă, în fiecare 
după-amiază, la o anumită oră, la Lloyd, pentru îndeplinirea 
ceremoniei de a-şi vedea şeful. Încolo nu mai făcea nimic în 
legătură cu Lloyd, după câte ştiu eu, decât că se întorcea 
acasă. Când i se părea că se îngroaşă gluma şi că trebuie, 
până în cele din urmă, să-şi găsească o ocupaţie, se ducea 
la Bursă, când era înghesuiala mai mare şi se plimba 
încoace şi încolo, ca şi cum ar fi executat o figură foarte 
posomorâtă dintr-un dans câmpenesc, printre magnații 
adunaţi acolo. 

— Pentru că, îmi spunea Herbert când se întorcea acasă 
de la Bursă, adevărul este, Handel, că nu perspectivele vin 
spre tine, ci că tu trebuie să te duci spre ele, aşa că m-am 
dus şi eu. 

Cred că, dacă am fi fost mai puţin legaţi unul de altul, ne- 
am fi urât, cu regularitate, în fiecare dimineaţă. În vremea 
aceea, mi-era nespus de silă de locuinţa noastră şi nu 
puteam să sufăr să văd livreaua Duhului Răzbunării, căci la 
ora aceea, înfăţişarea lui părea mai costisitoare şi mai puţin 
folositoare, decât la orice altă oră din cele douăzeci şi 
patru. Pe măsură ce mă înfundam mai rău în datorii, 
gustarea de dimineaţă devenea o formalitate din ce în ce 
mai înfiorătoare şi, o dată, la gustarea de dimineaţă, fiind 
ameninţat în scris cu pro-cedura legală, „nu fără legătură”, 
cum ar spune ziarul local din oraşul nostru, „cu o chestie de 
bijuterii”, mi-am ieşit din fire aşa de rău, încât înhăţai Duhul 


Răzbunării încălţat cu cizme, pentru că se încumetase să-şi 
închipuie că voiam să mâncăm cornuri. 

În anumite zile care depindeau cu totul de cheful nostru, îi 
spuneam lui Herbert, ca şi cum aş fi făcut o descoperire 
nemaipomenită. 

— Dragă Herbert, o ducem foarte prost. 

— Dragă Handel, îmi spuse Herbert cu toată sinceritatea, 
prin nu ştiu ce întâmplare ciudată, tocmai vorbele acestea 
îmi stăteau şi mie pe buze. 

— Atunci Herbert, răspundeam eu, hai să vedem cum stăm 
cu afacerile. 

Ne cuprindea o mulţumire adâncă, ori de câte ori fixam o 
zi anumită pentru acest scop. Mie mi se părea că asta 
înseamnă să te ocupi de afaceri, să priveşti lucrurile în faţă, 
să apuci taurul de coarne. Şi ştiu că Herbert gândea la fel. 

Comandam ceva special de mâncare în ziua aceea, de 
asemenea şi o sticlă cu o băutură neobişnuită, pentru ca să 
ne întărim minţile şi să scoatem lucrurile la capăt cu succes. 
După ce sfârşeam masa, ne înarmam cu un pachet de 
peniţe, cu cerneală din belşug, cu un toc, hârtie de scris şi 
cu sugativă. Era, într-adevăr, foarte liniştitor să ai tot felul 
de articole de papetărie la îndemână. 

Apoi eu luam o foaie de hârtie şi scriam titlul în capătul 
coalei cu un scris ordonat: Bilanţul datoriilor lui Pip, după 
care adăugam cu grijă: Bamard's Inn şi data. Herbert îşi lua 
şi el o foaie de hârtie şi scria şi el: Bilanţul datoriilor lui 
Herbert. 

Şi ne foloseam fiecare de o grămadă de hârtiuţe 
împrăştiate claie peste grămadă pe masă, lângă noi, hârtii 
care fuseseră aruncate în sertare, purtate prin funduri de 
buzunare, hârtiuţe pe jumătate arse la focul lumânării, care 
stătuseră agăţate săptămâni de-a rândul la oglindă şi erau 
deteriorate în fel şi chip. 

Scârţâitul peniţelor pe hârtie ne înviora atât de mult, încât 
mi se părea greu să fac deosebire între aceste lucrări foarte 
lămuritoare şi plătirea datoriilor. 


După ce scriam câtva timp, îl întrebam pe Herbert cum 
mergea treaba. 

Pesemne că el îşi scărpina capul plin de pocăință la 
vederea cifrelor, care se înşirau pe hârtie. 

— Creşte, Handel, spunea Herbert, pe cinstea mea, creşte 
neîncetat. 

— Fii tare, Herbert, răspundeam eu, lucrând mai departe 
cu sârg. Priveşte lucrurile drept în faţă. Vezi care-i situaţia 
la tine. Uită-te la cifre, până nu mai rămâne nimic din ele. 

— Aş face aşa, Herbert, dar se uită ele la mine, până nu 
mai rămâne nimic din mine. 

Totuşi, felul meu de a fi hotărât era folositor şi Herbert se 
apuca iarăşi de lucru. După câtva timp, iar se oprea pe 
motivul că nu avea la îndemână factura lui Cobbs, a lui 
Lobbs sau a lui Nobbs. 

— Atunci, Herbert, calculează! Calculează o sumă rotundă 
şi trece-o pe hârtie. 

— Ce om plin de idei eşti tu! răspundea amicul meu, plin 
de admiraţie. 

Zău că ai un spirit comercial grozav! 

Şi eu eram de aceeaşi părere. în ocazii din acestea, îmi 
spuneam că sunt un om de afaceri de primul rang, iute, 
hotărât, energic, limpede la minte şi cu sânge rece. După ce 
îmi treceam toate datoriile pe listă, comparam pe fiecare în 
parte cu cele scrise pe factură şi făceam însemnări. 

Aprobarea faţă de mine însumi pe care o simţeam de câte 
ori treceam câte o încasare era o senzaţie voluptoasă. După 
ce terminam, împătuream cu grijă chitanţele, le însemnam 
pe fiecare în parte pe verso şi le legam pe toate într-o 
legăturică frumoasă. Apoi făceam acelaşi lucru şi pentru 
Herbert care spunea modest că e departe de a avea geniul 
meu administrativ, simțind că strânsesem toate afacerile lui 
într-un singur focar. 

Mai exista un aspect strălucit în felul cum îmi administram 
afacerile, şi anume ceea ce numeam „a lăsa o margine”. De 


pildă, să ne închipuim că datoriile lui Herbert se ridicau la o 
sută şaizeci şi patru de lire şi şase penny. 

Atunci eu îi spuneam: lasă o margine şi să scrie două sute 
de lire. Sau să ne închipuim că datoriile mele se ridicau la 
de patru ori mai mult; eu lăsam o margine şi treceam şapte 
sute de lire. Aveam o părere foarte bună despre 
înţelepciunea acestei margini, dar trebuie să recunosc că, 
acum când privesc în urmă, îmi dau seama că era un 
vicleşug foarte costisitor. Fiindcă numaidecât ne apucam să 
facem datorii noi, ca să umplem marginea şi, uneori, 
sentimentul de libertate şi de solvabilitate pe care ni-l 
dădea, ne făcea să înaintăm până la o nouă margine. 

Dar, aceste cercetări asupra treburilor noastre erau 
urmate de o perioadă de calm, de odihnă, de linişte plină de 
virtute, care mă făcea să am o părere minunată despre 
mine însumi. Potolit de sforţările mele, de metoda 
întrebuințată şi de complimentele lui Herbert, stăteam cu 
cele două legături simetrice pe masă în faţa mea şi mă 
simţeam mai curând ca un fel de bancă decât ca un simplu 
individ. 

În timpul acestor îndeletniciri solemne, închideam uşa de 
la intrare, ca să nu fim întrerupţi. într-o seară, tocmai ne 
cuprinsese una dintre stările acestea de mulţumire, când 
auzirăm zgomotul pe care-l face o scrisoare când e 
aruncată prin crăpătura uşii de la intrare şi cade pe jos. 

— E pentru tine Handel, spuse Herbert, care se dusese 
afară şi acum se întorcea cu scrisoarea. 

— Nădăjduiesc că nu s-a întâmplat nimic. 

Pesemne că văzuse pecetea şi marginea neagră. 
Scrisoarea era semnată Trabb & Co. şi cuprinsul ei spunea 
doar că eu eram un domn mult stimat, că oamenii doreau să 
mă informeze că doamna ]. Gargery încetase din viaţă luni, 
la ora şase şi douăzeci de minute seara şi că eram aşteptat 
la înmormântare lunea viitoare, la ora trei după-amiază. 

Chapter 35 


Pentru prima oară în viaţa mea se deschidea o groapă în 
drumul meu şi golul pe care-l făcu pe pământul neted mi se 
păru uimitor. Imaginea surorii mele aşezată pe scaunul de 
lângă focul din bucătărie mă urmărea zi şi noapte. 

Mintea nu putea să cuprindă gândul că locul acela va fi de 
acum înainte gol şi, în timp ce înainte soră-mea sălăşluia 
rareori sau chiar deloc în gândurile mele, acum mi se părea 
în chip ciudat că o văd îndreptându-se spre mine pe stradă 
sau că o voi auzi ciocănind la uşă. Până şi în odăile mele, cu 
care ea nu avusese niciodată nici o legătură, apăruse golul 
acela al morţii şi mi se părea mereu că-i aud glasul sau văd 
mişcarea obrazului şi trupului ei, ca şi cum ar mai fi fost în 
viaţă şi ar fi venit deseori să mă vadă. 

Oricare mi-ar fi fost soarta, ar fi fost aproape cu neputinţă 
să-mi amintesc cu drag de soră-mea. Dar cred că există o 
strângere de inimă pricinuită de părerea de rău care poate 
exista şi fără multă dragoste. Din pricina acestei strângeri 
de inimă (şi poate pentru a înlocui alte simţăminte mai 
duioase), mă cuprinse o mânie nespusă împotriva 
criminalului, din pricina căruia suferise ea atât; şi-mi 
spuneam că, dacă aş fi avut destule dovezi, l-aş fi putut 
urmări pe Orlick sau pe oricare altul, până în pânzele albe. 

I-am scris lui Joe câteva rânduri de mângâiere, 
asigurându-l că voi veni la înmormântare, iar restul zilelor 
le-am petrecut în starea aceea sufletească ciudată, de care 
am vorbit mai înainte. În ziua înmormântării, plecai la oraş 
dis-de-dimineaţă şi coborâi din diligenţă la „Mistreţul 
Albastru” destul de devreme ca să pot merge pe jos până la 
fierărie. 

Era tot o zi frumoasă de vară şi, în timpul drumului, îmi 
răsăriră în minte scene din vremea când eram o biată 
făptură neputincioasă şi soră-mea nu mă cruța deloc. Dar 
amintirile îmi năvăleau în minte, scăldate într-o atmosferă 
de blândeţe, care îndulcea până şi vârful gâdiliciului. Căci 
acum, până şi mireasma pe care o împrăştiau frunzele de 
fasole şi de trifoi şopteau inimii mele că va veni ziua, când 


memoria mea va avea nevoie ca şi alţi oameni, ce se vor 
plimba în soare cum mă plimbam eu astăzi, să fie blânzi, 
când se vor gândi la mine. 

În cele din urmă, am zărit casa şi văzui că Trabb & Co. o 
îmbrăcase în doliu şi pusese stăpânire pe ea. Două fiinţe 
lugubre stăteau înfipte fără rost la uşa de la intrare, fiecare 
cu câte o cârjă înfăşurată în negru, ca şi cum instrumentele 
acestea ar fi putut aduce cuiva vreo mângâiere; am 
recunoscut pe unul dintre ei; era un vizitiu de la „Mistreţul 
Albastru” care fusese dat afară pentru că azvârlise o tânără 
pereche într-o groapă, chiar în ziua căsătoriei lor; aceasta 
în urma unei beţii, din pricina căreia călărea cu mâinile 
încolăcite de gâtul calului. 

Toţi copiii satului şi foarte multe femei căscau gura plini de 
admiraţie la aceşti păzitori îndoliaţi şi la ferestrele închise 
ale casei şi ale fierăriei; şi când am ajuns la uşă, unul dintre 
cei doi păzitori, băiatul de la han, ciocăni în uşă, dând lumii 
să înţeleagă că eram prea sfârşit de durere, pentru a mai 
avea putere să ciocănesc singur. 

Un alt păzitor, un tâmplar care pusese odată rămăşag că 
va mânca două gâşte dintr-odată şi le mâncase, deschise 
uşa şi mă îndreptă spre salonaş. Aici, domnul Trabb se 
instalase la masa cea mai bună, pe care o lungise cât putuse 
şi deschisese un fel de bazar îndoliat, cu ajutorul unei 
grămăjoare de ace cu gămăliile negre. În clipa sosirii mele, 
tocmai înfăşurase în negru o pălărie, prefăcând-o într-un 
prunc african; şi acum stătea cu mâna întinsă ca să oiapea 
mea. 

Dar eu, neînţelegând gândul lui şi zăpăcit de tot ceea ce 
vedeam în jurul meu, îi strânsei mâna, în semn de 
călduroasă simpatie. 

Sărmanul de Joe, care se încurca în faldurile unei mantale 
negre legată cu o fundă mare pe sub bărbie, stătea singur, 
în partea cealaltă a odăii; pesemne că acolo îl pusese Trabb, 
deoarece Joe era cel mai îndoliat dintre toţi. Mă aplecai 
spre el, spunându-i: 


— Ce mai faci, dragă Joe? El îmi răspunse: 

— Pip, măi băiete, tu ai cunoscut-o pe vremea când era o 
femeie frumoasă şi... şi-mi strânse mâna, fără să mai spună 
NIMIC. 

Biddy, foarte curăţică şi modestă, în rochia ei neagră, 
umbla încetişor de colo până colo şi dădea o mână de ajutor 
peste tot. După ce-i spusei şi lui Biddy câteva cuvinte, 
deoarece timpul nu era potrivit pentru discuţii, mă aşezai 
lângă Joe, întrebându-mă în ce parte a casei s-o fi aflând 
trupul neînsufleţit, adică ea, adică soră-mea. 

Deoarece se simţea un miros dulce de prăjituri în salonaş, 
mă uitam în jurul meu ca să văd masa cu gustarea; masa 
de-abia se zărea, dacă nu erai obişnuit cu întunericul din 
odaie, dar pe masă se vedea o prăjitură cu prune gata 
tăiată, erau şi portocale împărţite în felii, sandvişuri, biscuiţi 
şi două căni pe care le cunoşteam foarte bine ca pe nişte 
obiecte de podoabă, dar care nu fuseseră niciodată folosite; 
una era plină cu porto, cealaltă cu vişinată. Stăteam în faţa 
mesei, când, deodată, mă izbii chipul lingugşitor al lui 
Pumblechook, îmbrăcat într-o manta neagră şi cu câţiva 
metri de panglică de doliu la pălărie; acesta ba se îndopa, 
ba făcea mişcări slugarnice ca să-mi atragă atenţia. În clipa 
în care izbuti, se îndreptă spre mine împroşcându-mă cu 
miros de vişinată şi firimituri şi spuse cu glas supus: 

— Pot, oare, domnule? Apoi, i-am deosebit pe domnul şi pe 
doamna Hubble: aceasta din urmă stătea într-un colţ, 
cuprinsă de o criză tăcută şi modestă de deznădejde. 
Trebuia să ne „încolonăm” cu toţii şi eram grupaţi, pe rând, 
în mănunchiuri mici şi caraghioase, de către Trabb. 

— Vreau să spun, Pip - îmi şopti Joe, în timp ce ne 
„încolonam”, cum spunea domnul Trabb, încă din salonaş, 
doi câte doi şi grozav mai semăna toată ceremonia cu 
pregătirile premergătoare unui dans sălbatic - vreau să 
spun, domnule, că mai bine aş fi dus-o la biserică, cu trei 
sau patru prieteni, care să fi venit de bună voie, dar vecinii 


n-ar privitoate astea cu ochi buni şi-ar zice că-i lipsă de 
respect. 

— Toată lumea scoate batistele, strigă domnul Trabb în 
clipa aceea, cu glas îndurerat dar foarte practic. 

— Scoateţi batistele! Suntem gata! 

Aşa că duserăm cu toţii batistele la obraz, ca şi cum ne-ar 
fi curs sânge din nas şi o pornirăm doi câte doi; Joe cu mine; 
Biddy cu domnul Pumblechook; domnul Hubble cu doamna 
Hubble. Rămăşiţele suţorii mele fuseseră scoase din casă 
prin uşa bucătăriei şi, deoarece făcea parte din ceremonia 
funebră ca cei şase purtători ai sicriului să fie înăbuşiţi de 
un baldachin de catifea neagră cu chenar alb, convoiul 
arăta ca un monstru orb cu douăsprezece picioare de om, 
care se târa bâjbâind, călăuzit fiind de cei doi păzitori - 
băiatul de la han şi tovarăşul lui. 

Toţi vecinii erau foarte încântați de această regie şi 
stârnirăm multă admiraţie, în trecerea noastră prin sat; 
căci tineretul plin de avânt al satului se repezea din când în 
când să ne taie rândurile sau ne aştepta în anumite puncte 
mai prielnic aşezate. în clipa în care răsăream de după colţ, 
cei mai avântaţi dintre ei strigau cu emoție: 

— Uite-i că vin! Uite-i că vin! Şi eram primiţi cu urale. în 
timpul procesiunii, eram plictisit din pricina lingăului de 
Pumblechook care, aplecându-se în spatele meu, nu făcea 
altceva în spatele meu, nu făcea altceva în tot timpul 
drumului, decât să-mi potrivească panglica de la pălărie şi 
să-mi netezească mantaua, în semn de delicată atenţie. Apoi 
mă izbi mândria fără seamăn a domnului şi doamnei Hubble 
care păreau foarte îngâmfaţi şi glorioşi, deoarece făceau 
parte dintr-o procesiune atât de aleasă. 

Şi acum ţara mlaştinilor se întindea chiar în faţa noastră, 
iar pânzele corăbiilor de pe fluviu se înălţau printre bălți; 
intrarăm în cimitir şi ne oprirăm lângă mormintele 
necunoscuţilor mei părinţi, Philip Pirrip, „răposat în această 
parohie”, şi Georgiana „soţia celui de mai sus”. Şi aici soră- 
mea a fost coborâtă încet în pământ, în timp ce ciocârliile 


cântau deasupra cimitirului iar vântul, care adia uşor, 
arunca umbre de nori şi de pomi peste morminte. 

Despre purtarea prea lumească a lui Pumblechook în tot 
timpul acesta, nu doresc să spun mai mult decât că mi-era 
adresată în întregime mie; şi chiar când au fost rostite acele 
cuvinte înălţătoare, care amintesc oamenilor că ei nu aduc 
nimic în lume şi nu pot lua nimic din ea şi că sunt 
asemănători unor umbre care zboară, fără să poposească 
mult timp nicăieri, chiar şi atunci îl auzii tuşind, ca şi cum ar 
fi spus că există o excepţie în persoana unui tânăr care a 
pus, pe neaşteptate, mâna pe o mare avere. 

După ce ne-am întors, Pumblechook a avut îndrăzneala să- 
mi spună că ar fi dorit ca sora mea să fi aflat de cinstea pe 
care i-o făcusem şi mi-a dat de înţeles că de-ar fi trebuit 
sora mea să plătească această cinste cu moartea ei, tot ar fi 
socotit că a făcut un târg bun. 

Apoi, bău restul de vişinată, iar domnul Hubble bău porto- 
ul şi amândoi începură să vorbească (am observat că aşa se 
întâmplă de obicei în cazuri din acestea) ca şi cum ar fi 
făcut parte din altă seminţie decât răposata şi ar fi fost prin 
urmare, nemuritori. În cele din urmă, Pumblechook plecă 
împreună cu domnul şi doamna Hubble, ca să facă chef, 
fără îndoială, şi ca să povestească oamenilor de la 
„Barcagiii Veseli” că el era făuritorul norocului meu şi 
primul meu binefăcător. 

După ce plecară cu toţii şi după ce Trabb şi oamenii lui - 
nu ucenicul lui, căci pe acesta îl căutasem zadarnic - şi-au 
strâns catrafusele şi au plecat şi ei, aerul din casă parcă se 
însănătoşi. Nu mult după aceea, Biddy cu Joe şi cu mine 
luarăm o masă rece; mâncarăm în salonaş, nu în bucătărie 
şi Joe era atât de grijuliu în mişcările pe care le făcea cu 
cuțitul, furculiţa şi solniţa, încât ne simţeam cu toţii gâtuiţi. 
Dar, după masă, îl făcui pe Joe să-şi ia luleaua şi, după ce 
dădui o raită împreună cu Joe prin fierărie şi ne aşezarăm 
împreună pe piatra de afară, din faţa uşii, totul merse mai 
bine. 


Băgai de seamă că, după înmormântare, Joe îşi schimbase 
hainele în aşa fel, încât să facă un compromis între straiele 
lui de duminică şi hainele de lucru; şi, astfel, dragul de el, 
îşi recăpătă înfăţişarea lui firească, arătând aşa cum era. 

Se bucură nespus când îl întrebai dacă pot dormi în odăiţa 
mea şi-mi părea într-adevăr bine că-l întrebasem, căci 
simţeam că făcusem o faptă bună cerându-i acest hatâr. 
Când umbrele serii începură să se lase, m-am folosit de 
primul prilej pentru a putea intra în grădiniţă cu Biddy, ca 
să stăm puţin de vorbă. 

— Biddy, spusei eu, cred că ai fi putut să-mi scrii despre 
toate lucrurile acestea atât de triste. 

— Crezi, domnule Pip? întrebă Biddy. Dacă aş fi crezut că 
fac bine, ţi-aş fi scris. 

— Să nu-ţi închipui, Biddy, că vreau să fiu urâcios, când îţi 
spun că ar fi trebuit să crezi aşa. 

— Adevărat, domnule Pip? 

Era atât de liniştită şi avea un fel de a fi atât de domol, de 
potolit şi de prietenos, încât mă supăra gândul s-o fac din 
nou să plângă. Aşa că, după ce mă uitai câteva clipe la ochii 
ei aplecaţi, mă lăsai păgubaş. 

— Cred că o să-ţi fie greu să rămâi aici, de acum înainte, 
Biddy dragă. 

— Sigur că nu pot rămâne, domnule, spuse Biddy cu 
părere de rău, dar totuşi convinsă şi liniştită. Am şi vorbit 
cu doamna Hubble şi mâine mă duc la ea. Nădăjduiesc că 
vom putea să-l ajutăm puţin pe domnul Gargery, până se 
linişteşte. 

— Cum ai să trăieşti tu, Biddy? Dacă ai nevoie de ceva ba... 

— Cum am să trăiesc? repetă Biddy, tâindu-mi vorba şi 
îmbujorându-se o clipă la faţă. O să încerc să capăt locul de 
învăţătoare la şcoala cea nouă care e aproape gata. Toţi 
vecinii au să mă recomande şi nădăjduiesc că, dacă sunt 
sârguincioasă şi am răbdare, voi izbuti să mai învăţ şi eu 
câte ceva, în timp ce învăţ pe alţii. Ştii, domnule Pip, urmă 
Biddy zâmbind şi înălţându-şi privirile spre mine, şcolile 


cele noi nu seamănă cu cele vechi; de atunci, am învăţat 
mult de la dumneata şi am avut timp să progresez. 

— Cred, Biddy, că tu ai progresa în orice împrejurări. 

— Ei! Afară de latura aceea urâtă a firii omeneşti. 
Cuvintele ei nu erau o imputare, ci mai curând un gând 
rostit cu glas tare. Bine! am gândit eu. Mă las păgubaş şi de 
data aceasta. Aşa că mersei mai departe cu Biddy, privind în 
tăcere la ochii ei aplecaţi. 

— N-am aflat încă amănunte despre moartea surorii mele, 
Biddy. 

— Nu prea sunt multe, sărmana de ea. De patru zile se 
simţea prost - deşi în ultimul timp o ducea mai bine - când, 
deodată, seara, a ieşit din starea ei de amorţeală şi a spus 
limpede de tot: „Joe”. Deoarece de mult nu mai scosese nici 
o vorbă, am fugit în fierărie ca să-l chem pe domnul 
Gargery. 

Ea îmi făcu semn ca dânsul să se aşeze chiar alături şi că 
vrea ca eu să pun braţele ei în jurul gâtului lui. Aşa că i-am 
aşezat braţele de gâtul domnului Gargery şi ea şi-a lăsat 
capul pe umărul lui foarte mulţumită şi bucuroasă. Şi a mai 
spus încă o dată „Joe” şi o dată „iertare” şi o dată „Pip”. 

Şi nu şi-a mai ridicat capul de acolo şi o oră mai târziu am 
culcat-o în pat, fiindcă am văzut că o iertase Dumnezeu. 
Biddy plângea; grădina scăldată în lumina apusului, uliţa şi 
stelele care începuseră să răsară îmi apăreau şi mie ca 
acoperite de ceaţă. 

— Şi nu s-a descoperit nimic, Biddy? 

— Nimic. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu Orlick? 

— După culoarea hainelor lui, aş zice că lucrează la 
carieră. 

— L-ai văzut? De ce te uiţi la copacul acela negru de pe 
uliţă? 

— L-am văzut acolo, în noaptea când a murit ea. 

— Şi aceasta n-a fost ultima oară când l-ai văzut, nu-i aşa, 
Biddy? 


— Nu. L-am văzut tot acolo, adineauri, de când ne 
plimbăm noi. Nu foloseşte la nimic, spuse Biddy, punându-și 
mâna pe braţul meu, fiindcă eram gata să fug în uliţă. Ştii 
doar că eu nu te-aş minţi; nici o clipă n-a stat acolo şia şi 
plecat. 

Mânia crescu când am auzit că tâlharul acela o mai 
urmăreşte şi eram tare îndârijit împotriva lui. I-am spus 
toate acestea lui Biddy şi i-am mai spus că aş cheltui oricâţi 
bani şi m-as osteni oricât de mult ar fi nevoie ca să-l pot 
scoate din ţinut. încetul cu încetul, ea mă potoli, spunându- 
rm cât mă iubea Joe pe mine şi că Joe nu se plângea 
niciodată de nimicde mine nu pomeni nici o vorbă - ci îşi 
făcea datoria în felul lui tăcut, cu braţele încordate şi cu 
inima liniştită. 

— Ai dreptate, niciodată nu poţi să-l lauzi îndeajuns, spusei 
eu; şi, să ştii, Biddy, că o să vorbim mereu de lucrurile 
acestea, fiindcă o să vin des pe la voi. Doar n-o să-l las pe 
bietul Joe singur. 

Biddy nu rosti nici o vorbă. 

— Biddy, tu nu auzi ce spun eu? 

— Ba da, domnule Pip. 

— Ca să nu mai vorbim de faptul că-mi spui domnule Pip, 
ceea ce-mi pare de prost gust. 

— Ce părere ai? 

— Ce părere am? întrebă Biddy sfioasă. 

— Biddy, spusei eu cu glas apăsat dar plin de virtute, vreau 
să ştiu ce părere ai cu privire la cele ce ţi-am spus. 

La cele ce mi-ai spus? 

— Nu mă îngâna, răspunsei eu. Pe vremuri, nu îngânai, 
Biddy. 

— Pe vremuri! spuse Biddy. O, domnule Pip! Pe vremuri! 
Bine! M-am gândit ca n-aş face rău să mă las păgubaş şi de 
data aceasta. După ce mai ocolirăm o dată grădina în 
tăcere, mă întorsei la poziţia strategică de dinainte. 

— Biddy, spusei eu, am făcut o afirmaţie cu privire la faptul 
că voi veni pe aici mai des, ca să-l văd pe Joe, pe care tu ai 


primit-o cu o tăcere supărătoare. Fii bună, Biddy, şi spune- 
mi de ce. 

— Eşti sigur că vei veni să-l vezi des? întrebă Biddy, 
oprindu-se pe poteca îngustă a grădinii şi privindu-mă în 
lumina stelelor cu ochii ei cinstiţi. 

— O, Doamne, făcui eu, căci mă simţeam silit, spre 
deznădejdea mea, să las totul baltă. Zău că aceasta-i o 
latură urâtă a firii omeneşti! Te rog, Biddy, să nu mai spui 
nimic. Sunt foarte supărat. 

Pentru acest motiv foarte puternic, o ţinui pe Biddy la 
distanţă, în timpul mesei de seară şi când mă dusei în odăiţa 
mea, îi spusei noapte bună cu semeţie, bineînţeles atât cât 
socotea sufletul meu nemulţumit că se potriveşte cu 
înmormântarea şi cu celelalte întâmplări ale zilei. Şi, de 
câte ori mă trezeam noaptea, adică la fiecare sfert de oră, 
mă gândeam la neplăcerea şi la nedreptatea pe care mi le 
făcuse Biddy. 

Trebuia să plec a doua zi, în zori. Am ieşit din casă dis-de- 
dimineaţă şi m-am dus să mă uit pe furiş în fierărie, prin 
ferestruica de lemn. Şi am stat acolo câteva minute, 
uitându-mă la Joe, care se şi apucase de lucru, cu faţa plină 
de putere şi sănătate, ca şi cum soarele strălucitor care 
avea să-i lumineze toată viaţa i-ar fi luminat şi faţa. 

— Rămâi sănătos, dragă Joe. Nu, nu-ţi şterge mâna, 
pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi-o aşa neagră cum e! 
Mă întorc curând, o să vin des pe aici. 

— Niciodată n-o să fie prea curând, domnule, spuse Joe şi 
niciodată prea des, Pip. 

Biddy mă aştepta în uşa bucătăriei, cu o cană de lapte 
proaspăt şi o coajă de pâine. 

— Biddy, i-am spus eu în clipa despărțirii, când i-am întins 
mâna, nu sunt supărat, dar sunt jignit. 

— Nu, să nu fii jignit, se apără ea cu gravitate, lasă să fiu 
numai eu jignită, dacă n-am fost destul de mărinimoasă. 

Şi iarăşi, în timp ce eu mă îndepărtam de casă, se ridica 
ceața. Dacă mi-a dezvăluit cumva, că nu mă voi întoarce şi 


că Biddy avea dreptate, tot ce pot spune este că aşa s-a 
întâmplat. 


Chapter 36 

Herbert şi cu mine ne împotmoleam din ce în ce mai rău, 
căci datoriile noastre creşteau, deşi ne uitam mereu cum 
stăteam cu afacerile, lăsam nenumărate margini şi făceam 
tot soiul de operaţii perfecte; şi timpul trecea aşa cum trece 
de obicei; şi eu eram major, aşa cum prezisese Herbert că 
se va întâmpla, fără să-mi dau măcar seama ce se petrecuse 
cu mine. 

Herbert îşi sărbătorise majoratul cu opt luni înaintea mea. 
Deoarece nu se alesese cu altceva în afară de majorat, acest 
eveniment nu stârni vâlvă nici măcar la Barnard's Inn. Dar 
cea de a douăzeci şi una aniversare a mea o aşteptasem cu 
multă speranţă şi făcând nenumărate planuri, căci 
socoteam amândoi că custodele meu nu va avea încotro şi 
va spune ceva hotărâtor cu prilejul acesta. 

Avusesem grijă ca.cei de la Little Britain să ştie când e ziua 
mea. În ajun am primit un bilet oficial de la Wemmick, prin 
care acesta mă înştiinţa că domnul Jaggers ar fi bucuros să 
mă vadă la ora cinci, în după-amiaza fericitei zile. Toate 
acestea ne convinseseră că trebuie să se întâmple ceva 
mare şi inima mi se strânse de emoție, a doua zi, când îmi 
făcui apariţia în biroul custodelui meu, ca un adevărat 
model de punctualitate. 

În biroul din faţă, Wemmick mă felicită şi îşi scarpină, ca 
din întâmplare, nasul cu o hârtie de mătase împăturită 
care-mi plăcea foarte mult. 

Dar nu pomeni nimic de hârtia aceasta şi-mi făcu semn cu 
capul să intru în odaia administratorului averii mele. Era în 
luna noiembrie şi domnul Jaggers stătea în faţa focului, 
sprijinindu-şi spatele de cămin şi cu mâinile ascunse sub 
coada jiletcii. 

— Ei, Pip, spuse el. Astăzi trebuie să-ţi spun domnule Pip. 
Felicitări, domnule Pip. 


Ne strânserăm mâna - el strângea totdeauna mâinile 
foarte scurt - eu i-am mulţumit. 

— Ia loc, domnule Pip, spuse custodele meu. 

Eu mă aşezai şi el rămase în picioare, cu fruntea aplecată 
înspre ghete; mă simţeam stingherit, ca în vremea aceea de 
demult, când fusesem aşezat pe o piatră de mormânt. Cele 
două busturi nesuferite de pe raft nu erau departe de el şi 
priveau ca doi bătrâni damblagiţi care osteaneau să ia 
parte la conversaţie. 

— Şi acum, tinere, începu custodele meu, ca şi cum eu aş fi 
fost un martor dintr-un proces, vreau să-ţi spun o vorbă sau 
două. 

— Vă rog, domnule Jaggers. 

— Cât crezi că te costă viaţa pe care o duci? spuse domnul 
Jaggers, aplecându-se ca să privească podeaua şi apoi 
lăsându-şi capul pe spate ca să privească tavanul. 

— Cât mă costă? 

— Cât? repetă domnul Jaggers, tot cu ochii în tavan. Cât? 
Şi apoi se uită de jur împrejurul odăii, îşi scoase batista din 
buzunar şi se opri cu ea în mână în mijlocul drumului spre 
nas. 

Făcusem atâtea bilanţuri, încât înlăturasem din mintea 
mea orice noţiune pe care o avusesem vreodată cu privire 
la cheltuielile mele. Spre marea mea dezamăgire, am 
mărturisit că nu mă simt în stare să răspund la întrebarea 
lui. Acest răspuns părea să fie pe placul domnului Jaggers, 
care spuse: 

— Mi-am închipuit eu! Şi-şi suflă nasul cu mulţumire. 

— Acum eu te-am întrebat pe dumneata ce am avut de 
întrebat, dragul meu, spuse domnul Jaggers. Ai ceva să mă 
întrebi pe mine? 

— Sigur că ar fi o mare uşurare pentru mine să vă pun 
câteva întrebări dar nu uit opreliştea pe care mi-aţi impus- 
0. 

— Pune-mi o întrebare, spuse domnul Jaggers. 

— Oare, voi afla astăzi cirie este binefăcătorul meu? 


— Nu. Pune altă întrebare. 

— Oare, voi afla în curând taina aceasta? 

— Lasă întrebarea aceasta pentru un moment şi pune-mi 
alta. 

Mă uitai în jurul meu, dar nu vedeam nici o scăpare de la 
întrebarea: 

— Am ceva de primit, domnule Jaggers? La aceste cuvinte, 
domnul Jaggers spuse triumfător: 

— Ştiam eu că o să ajungem aici! Şi-i strigă lui Wemmick 
să-i dea bucăţica de hârtie. Wemmick apăru, îi întinse hârtia 
şi dispăru. 

— Şi acum, domnule Pip, spuse domnul Jaggers, ascultă- 
mă, te rog. Ai scos bani din belşug de aici; numele dumitale 
figurează destul de des în registrul lui Wemmick; şi, fără 
îndoială, că ai datorii. 

— Mi-e teamă că trebuie să recunosc, domnule Jaggers. 

— Ştii prea bine că trebuie să răspunzi da, nu-i aşa? spuse 
domnul Jaggers. 

— Da. 

— Nu te întreb câţi bani datorezi, pentru că nu ştii, şi ar 
dacă ai şti, nu mi-ai spune; mi-ai spune mai puţin. Da, da, 
dragul meu, strigă domnul Jaggers, făcându-mi semn cu 
degetul arătător ca să mă oprească, fiindcă eu aveam de 
gând să protestez. Desigur, crezi că n-ai face aşa, dar aşa ai 
face. Scuză-mă, dar eu ştiu mai bine decât dumneata. Acum 
ia bucăţica aceasta de hârtie. Ai luat-o? 

Foarte bine. Despărureşte-o şi spune-mi ce vezi. 

— O hârtie de cinci sute de lire, spusei eu. 

— Da, o hârtie de cinci sute de lire, repetă domnul 
Jaggers. O sumă frumuşică, după părerea mea. Nu crezi? 

— Cum aş putea crede altfel? 

— A! Dar răspunde-mi, te rog, la întrebare, spuse domnul 
Jaggers. 

— Desigur. 

— Desigur că o socoteşti o sumă frumuşică. Ei bine, Pip, 
această sumă frumugşică e a dumitale. Este un dar de ziua 


ta, e ca o dovadă a speranţelor care te aşteaptă. Şi suma 
aceasta trebuie s-o cheltuieşti pe an şi nu mai mult, până ce 
jpare autorul tuturor binefacerilor de care te-ai bucurat 
până acum. Adică n-ai să iei asupra dumitale toate 
chestiunile băneşti care te privesc, ci vei scoate de la 
Wemmick, câte o sută şi douăzeci de lire trimestrial, până 
când vei intra în legătură cu izvorul acestor daruri şi nu cu 
agentul lui. După cum ţi-am mai spus şi altădată, eu nu sunt 
decât un agent. Execut instrucţiunile pe care le capăt şi 
sunt plătit pentru aceasta. Cred că instrucţiunile acestea 
sunt greşite dar nu sunt plătit pentru a-mi da părerea cu 
privire la valoarea lor. 

Începeam tocmai să-mi exprim recunoştinţa faţă de 
mărinimia binefăcătorului meu, dar domnul Jaggers mă 
opri: 

— Pip, spuse el rece, nu sunt plătit pentru a transmite 
cuvintele tale. Apoi îşi strânse cozile jachetei, aşa cum 
încheiase şi convorbirea şi se uită încruntat la ghetele lui, 
ca şi cum ar fi bănuit că plănuiesc ceva împotriva lui. 

După câteva clipe de tăcere, am îndrăznit să-i spun: 

— V-am pus adineaori o întrebare pe care aţi dorit s-o 
amân pentru mai târziu. Sper că nu fac nici un rău dacă o 
mai pun o dată? 

— Ce întrebare? spuse el. 

Aş fi putut să-mi închipui dinainte că el n-o să mă scoată 
niciodată din încurcătură, dar mă supără să mai formulez o 
dată întrebarea, ca şi cum ar fi fost una nouă. 

— E cu putinţă, întrebai eu, după câteva clipe de şovăială, 
ca binefăcătorul meu, autorul tuturor binefacerilor, despre 
care aţi vorbit şi dumneavoastră, domnule Jaggers, să vină 
aici m-am oprit din sfială. 

— Să vină, unde? întrebă domnul Jaggers. Aceasta nu este 
o întrebare. 

— Să vină, în curând, la Londra, am continuat eu, 
ostenindu-mă să dau gândurilor mele o formă cât mai 
precisă, sau să mă cheme pe mine undeva? 


— Acum ascultă ce-ţi spun, răspunse domnul Jaggers, 
ţintuindu-mă pentru prima dată cu ochii lui înfundaţi. 
Trebuie să-ţi amintesc de seara în care ne-am întâlnit 
pentru prima oară, în satul tău. Ce ţi-am spus atunci, Pip? 

— Mi-aţi spus că s-ar putea să treacă mulţi ani, până când 
persoana aceea se va dezvălui. 

— Chiar aşa, spuse domnul Jaggers, acesta-i răspunsul 
meu. 

În timp ce ne uitam unul în ochii celuilalt, eu simţeam că 
ard de dorinţa de a afla ceva de la el. Şi, pe măsură ce 
simţeam că el vede cum mă aprind, îmi dădeam seama că 
va fi mai greu ca oricând să pot scoate ceva de la el. 

— Credeţi că, într-adevăr, s-ar putea să treacă ani până 
atunci, domnule Jaggers? 

Domnul Jaggers clătină din cap, nu ca şi cum ar fi răspuns 
negativ întrebării mele, ci ca şi cum ar fi răspuns negativ 
ideii că îl pot face să-mi răspundă şi când privirea mea se 
izbi de cele două busţuri cu feţele strâmbe, mi se păru că 
atenţia lor ajunsese la culme şi că aveau amândouă de gând 
să strănute. 

— Hai! spuse domnul Jaggers, încălzindu-şi coapsele cu 
podul palmelor lui calde. Să fiu sincer cu tine, amice Pip. 
Aceasta este o întrebare pe care n-ar fi trebuit să mi-o pui. 
Ai să înţelegi mai bine când am să-ţi spun că e o întrebare 
care mă poate compromite pe mine. Hai! Să merg mai 
departe şi să-ţi mai spun ceva. 

Se aplecase atât de tare, ca să se încrunte la ghete, încât 
în pauza care urmă, izbuti să-şi frece pulpele cu mâinile. 

— Când persoana aceea se va dezvălui, spuse domnul 
Jaggers îndreptându-se, tu şi cu ea vă veţi înţelege 
împreună asupra chestiunilor care vă privesc. Când 
persoana aceea se va dezvălui, rolul meu în această poveste 
va înceta, se va sfârşi. Când persoana aceea se va dezvălui, 
nu voi mai avea nevoie să ştiu nimic despre toate acestea. 
Este tot ce aveam de spus. 


Ne uitarăm unul la altul, până când eu îmi aplecai gânditor 
privirile spre podea. Din această convorbire, înţelesei că 
domnişoara Havisham, din cine ştie ce motiv sau fără nici 
un motiv, nu-i încredinţase lui Jaggers că mă sortise Estellei, 
că el îi lua aceasta în nume de rău şi că se simţea jignit, sau 
că poate era împotriva acestui plan şi nu vroia să aibă de-a 
face cu lucrurile acestea. Când îmi ridicai ochii, văzui că 
domnul Jaggers mă măsurase tot timpul cu o privire şireată 
şi că se mai uita încă la mine. 

— Dacă aceasta e tot ce aveţi de spus, domnule Jaggers, 
adăugai eu, nici eu nu mai am nimic de adăugat. 

EI făcu un semn de încuviinţare cu capul, scoase din unar 
ceasornicul cel temut de pungaşi şi mă întrebă unde am de 
gând să iau masa. Îi răspunsei că acasă cu Herbert. Ca o 
urmare firească a întrebării lui, îl întrebai dacă vrea ne facă 
cinstea de a veni la noi şi el primi numaidecât invitaţia. 

Stărui foarte mult să vină împreună cu mine, ca să nu am 
timp să fac pregătiri speciale pentru el, dar mai întâi 
trebuie să scrie o scrisoare şi, nu mai încăpea îndoială, să-şi 
spele mâinile. Aşa că eu îi spusei că mă duc până în biroul 
din faţă ca să vorbesc ceva cu Wemmick. 

Acesta tocmai încuiase casa de bani şi se pregătea să plece 
spre casă. Se ridicase de la pupitru, aşezase cele două 
sfeşnice soioase de birou alături de stingătoarele de 
lumânări, pe un raft de lângă uşă, scormonise focul, îşi 
pregătise pălăria şi paltonul şi acum se bătea peste piept cu 
cheia casei de bani, ca şi cum ar fi făcut un exerciţiu de 
gimnastică, ca să se destindă după orele de serviciu. 

— Domnule Wemmick, spusei eu, vreau să-ţi cer părerea. 
Doresc să vin în ajutorul unui prieten. 

Wemmick îşi strânse cutia de scrisori şi clătină din cap, ca 
şi cum părerea sa ar fi fost neputincioasă în faţa unor astfel 
de slăbiciuni fatale. 

— Acest prieten, urmai eu, vrea să intre în lumea 
comercială, dar n-are bani şi începutul e tare greu şi 


descurajator. Acum eu vreau să-l ajut într-un fel sau altul, 
ca el să poată trece cu bine acest hop. 

— Cu bani gheaţă? întrebă Wemmick şi glasul îi era mai 
uscat decât rumeguşul de lemn. 

— Cu ceva bani gheaţă, răspunsei eu, căci o amintire 
neplăcută despre nişte hârtiuţe strânse într-o legătură, îmi 
fulgeră prin minte; cu ceva bani gheaţă şi poate 
preîntâmpinând oarecum marile mele speranţe. 

— Domnule Pip, spuse Wemmick. Mi-ar plăcea să număr 
pe degete împreună cu dumneata toate podurile din 
Londra, care sunt la fel de înalte ca şi Chelsea Reach. Să 
vedem mai întâi podul Londrei, unul, Southwark, două, 
Blackfriars, trei, aterloo, patru, Westminster, cinci, Vauxhall, 
şase, însemnase fiecare pod cu capătul cheii pe palmă. Poţi 
alege din şase poduri, după cum vezi. 

— Nu înţeleg, spusei eu. 

— Alege-ţi podul, domnule Pip, îmi răspunse Wemmick, 
plimbă-te pe podul acela şi, când ajungi în dreptul arcului 
din mijloc, arucă-ţi banii în Tamisa şi, cel puţin, ştii care-i 
sfârşitul lor, dar e un sfârşit mai puţin folositor. 

Aş fi putut să arunc un ziar întreg în gura lui, după 
cuvintele acestea atât o deschisese de mare. 

— Aceasta-i foarte descurajator, spusei eu. 

— Asta am şi vrut, spuse Wemmick. 

— Atunci părerea dumitale este, întrebai eu puţin cam 
indignat, că un om nu trebuie niciodată... 

— să investească orice fel de avere mobiliară în prieteni? 
completă Wemmick. Sigur că nu trebuie. Doar dacă vrea să 
scape de prietenul acela şi atunci se pune întrebarea câtă 
avere mobiliară merită să pui la bătaie ca să scapi de el. 

— Şi aceasta este părerea dumitale bine chibzuită, 
domnule Wemmick? întrebai eu. 

— Aceasta este, răspunse el, părerea mea în acest birou. 

— A! făcui eu, stăruind, căci mi se părea că văd o portiţă 
de scăpare; dar tot aceasta ar fi părerea dumitale şi la 
Walworth? 


— Domnule Pip, spuse el cu gravitate, Walworth e una şi 
biroul e cu totul altceva. Aşa după cum bătrânul e un om şi 
domnul Jaggers e cu totul alt om. Nu trebuie să-i încurcăm. 
Părerile mele de la Walworth se află la Walworth; în acest 
Birou nu se pot afla decât părerile mele oficiale. 

— Foarte bine, spusei eu uşurat, atunci poţi fi sigur că te 
voi căuta la Walworth. 

— Domnule Pip, răspunse el, vei fi binevenit în calitate de 
persoană particulară. 

Această convorbire avusese loc în şoaptă, căci ştiam că 
urechile custodelui meu sunt cele mai ascuţite dintre cele 
mai ascuţite. Şi, când el apăru în uşă, ştergându-şi mâinile 
cu prosopul, Wemmick îşi puse paltonul şi stinse lumânările. 

Apoi, am ieşit toţi trei în stradă şi, chiar de la uşă, 
Wemmick o apucă pe drumul lui, iar domnul Jaggers şi cu 
mine am pornit-o pe al nostru. 

În seara aceea, nu mă puteam împiedica să doresc ca 
domnul Jaggers să aibă şi el un bătrân în Gerrard Street 
sau 0 puşcă sau ceva sau pe cineva care să-i mai 
descreţească fruntea. E un gând foarte neplăcut pentru cea 
de a douăzeci şi una aniversare a naşterii tale să-ţi dai 
seama că nu prea merită să fii major într-o lume atât de 
prevăzătoare şi de băânuitoare, cum era aceea pe care o 
reprezenta domnul Jaggers. Era de o mie de ori mai bine 
informat şi mai iscusit decât Wemmick, dar eu m-aş fi 
bucurat de o mie de ori mai mult să-l am pe Wemmick la 
masă. Şi, nu numai pe mine mă întrista domnul Jaggers, 
căci, după plecarea lui, Herbert îmi spuse despre el însuşi, 
cu ochii aţintiţi la foc, că făcuse pesemne vreo tâlhărie ale 
cărei amănunte le uitase, atât se simţea de abătut şi de 
vinovat. 

Chapter 37 

Doarece socoteam duminica drept ziua cea mai potrivită 
pentru a afla părerile domnului Wemmick la Walworth mi- 
am închinat duminica următoare unui pelerinaj la castel. 
Când am ajuns în faţa zidurilor, steagul fâlfâia şi podul era 


ridicat dar, neînfricoşat de aceste semne de neîncredere şi 
împotrivire, am sunat la poartă şi am fost lăsat să intru în 
chip foarte paşnic de către bătrân. 

— Fiul meu, spuse bătrânul după ce fixă podul, s-a gândit 
că s-ar putea să pici astăzi şi a lăsat vorbă că se întoarce în 
curând din plimbarea lui de după-amiază. Se plimbă regulat 
în fiecare după amiază. Ştii, fiul meu, tot ce face, face cu 
program. 

Am făcut semn cu capul, aşa cum ar fi făcut şi Wemmick, 
apoi am intrat în casă şi ne-am aşezat în faţa căminului. 

— L-ai cunoscut pe fiul meu la serviciu, nu-i aşa? spuse 
bătrânul cu un glas ciripit, încălzindu-şi mâinile la foc. Eu 
am dat din cap. 

— A! Am auzit că fiul meu şe pricepe grozav la afaceri! Am 
dat vârtos din cap. 

— Da, aşa mi s-a spus. Ceea ce este foarte de mirare, 
spuse bătrânul, fiindcă el n-a învăţat dreptul, ci dogăria. 

Eram curios să aflu ce ştia bătrânul despre faima 
domnului Jaggers, aşa că am urlat numele acesta în 
urechea lui. El m-a pus în încurcătură căci a început să râdă 
cu poftă şi-mi răspunse foarte vesel: 

— Nu, sigur că nu. Ai dreptate. Şi nici până azi habar n-am 
ce vroia să spună sau ce glumă credea că făcusem. 

Deoarece nu puteam să stau în faţa lui, dând tot timpul din 
cap, fără a încerca să-l interesez cu nimic, l-am întrebat 
urlând dacă vocaţia lui fusese tot dogăria. Şi fiindcă am 
zbierat de câteva ori cuvântul acesta, lovind uşa şi pe 
bătrân peste piept ca să-l fac să priceapă, am izbutit în cele 
din urmă să mă fac înţeles. 

— Nu, spuse bătrânul, angrosist, angrosist. Mai întâi, 
dincolo; părea că arată coşul căminului, dar cred că se 
gândea la Liverpool; pe urmă aici, la Londra. Dar, fiindcă 
sunt bolnav, ştii, domnule, sunt cam tare de ureche... 

Tot cu ajutorul pantomimei, am exprimat mirarea mea fără 
seamăn. 


— Da, cam tare de ureche; când a dat beteşugul acesta 
peste mine, fiul meu a intrat în serviciu, m-a luat în sarcina 
lui şi încetul cu încetul, şi-a clădit proprietatea aceasta 
elegantă şi frumoasă. Dar să ne întoarcem la ce spuneai 
adineaori, urmă bătrânul râzând din nou cu poftă, părerea 
mea €... nu, sigur că nu, ai dreptate. 

Mă întrebam tocmai cu modestie dacă, cu toată iscusinţa 
mea, aş fi izbutit să-l amuz măcar pe jumătate cât izbutisem 
prin această glumă închipuită când, deodată, am tresărit 
din pricina unui pocnet în perete, lângă cămin şi din pricina 
deschiderii unui căpăcel fantomatic pe care era scris 
„John”. Bătrânul strigă triumfător, urmărindu-mi privirea: 

— S-a întors fiul meu! Şi amândoi am ieşit la pod. Merita 
să-l vezi pe Wemnmick fluturându-şi mâna în chip de salut, 
din cealaltă parte a şanţului, când ar fi fost foarte uşor să 
ne strângem mâinile deasupra şanţului. Bătrânul era atât 
de încântat să mânuiască podul, încât nu am încercat să-l 
ajut ci am aşteptat liniştit până ce Wemmick trecu de partea 
cealaltă şi mă prezentă domnişoarei Skiffins, o domnişoară 
care îl întovărăşea. 

Domnişoara Skiffins părea făcută din lemn şi, ca şi 
însoţitorul ei, avea anumite legături cu serviciul poştal. 
Trebuie să fi fost cu doi sau trei ani mai tânără decât 
Wemmick şi mi se păru că şi ea posedă ceva avere 
mobiliară. 

Croiala rochiei ei de la brâu în sus, şi pe la spate şi din 
faţă, o făcea să semene cu un zmeu de copil; şi, după 
părerea mea, avea o rochie puţin cam prea portocalie şi 
nişte mănuşi de un verde prea ţipător. Dar părea o fată 
bună şi se purta foarte respectuos cu bătrânul. 

Nu-mi trebui mult ca să înţeleg că venea des pe la castel; 
căci, după ce am intrat şi eu l-am felicitat pe Wemmick 
pentru felul atât de ingenios în care îi vestea bătrânului 
sosirea lui, el mă rugă să mă uit puţin în cealaltă parte a 
căminului şi se făcu nevăzut. îndată se auzi un alt pocnet şi 
se deschise o altă uşiţă pe care era scris „Domnişoara 


Skiffins”, apoi căpăcelul cu domnişoara Skiffins se închise şi 
cel cu John se deschise; apoi căpăcelele cu „John” şi 
„Domnişoara Skiffins” se deschiseră împreună şi, în cele din 
urmă, se închiseră împreună. La întoarcerea lui Wemmick 
de la jucăriile mecanice, i-am mărturisit admiraţia cu care 
priveam aceste lucruri şi el spuse: 

— Ştii, sunt plăcute şi folositoare pentru bătrân. Şi, zău, că 
merită să-ţi spun că, dintre toţi oamenii care trec prin 
poarta noastră, numai bătrânul, domnişoara Skiffins şi cu 
mine cunoaştem secretul acestor mânere. 

— Domnul Wemmick le-a făcut, adăugă domnişoara 
Skiffins. Le-a făcut cu mâna lui şi ideea a fost tota lui. 

În timp ce domnişoara Skiffins îşi scotea boneta (mănuşile 
verzi nu şi le-a scos toată seara, fiindcă erau musafiri la 
masă), Wemmick mă pofti să fac o plimbare de jur 
împrejurul proprietăţii, ca să văd cum arată insula, în 
timpul iernii. Închipuindu-mi că făcea aceasta pentru a-mi 
da prilejul de a afla părerea lui din Walworth, m-am folosit 
de această posibilitate, de îndată ce am ieşit din castel. 

După ce m-am gândit bine, am atacat subiectul, ca şi cum 
n-aş fi pomenit niciodată de el înainte. I-am spus lui 
Wemmick că sunt îngrijorat cu privire la Herbert Pocket şi i- 
am vorbit de prima noastră întâlnire şi de lupta din grădină. 

Am aruncat o privire asupra familiei lui Herbert, asupra 
firii luişi am stăruit asupra faptului că n-avea alte mijloace 
decât cele pe care i le putea oferi tatăl lui şi acelea erau 
nesigure şi neregulate. Am vorbit de foloasele cu care mă 
alesesem din tovărăşia lui şi de neştiinţa şi grosolănia mea 
de pe vremuri şi i-am mărturisit teama că nu l-am răsplătit 
prea bine pe bietul băiat. 

Am pomenit, totuşi, de faptul că poate i-am făcut 
concurenţă lui Herbert în planurile lui şi am vorbit despre 
sufletul lui mărinimos, care era deasupra oricărei 
neîncrederi, răzbunări sau oricărui plan josnic. Pentru că 
era prietenul meu şi ţineam foarte mult la el, vroiam ca 
norocul meu să arunce o rază de lumină şi asupra lui. 


De aceea aşteptam un sfat de la experienţa şi cunoştinţele 
lui cu privire la oameni şi afaceri, ca să mă lămuresc şi să 
aflu cum să-i asigur lui Herbert un venit, să zicem de o sută 
de lire pe an, ca să nu i se spulbere speranţele şi să nu se 
amărască băiatul prea tare, şi cum aş putea, cu timpul, să-i 
fac rost de o mică afacere. Prin urmare, l-am rugat pe 
Wemmick să înţeleagă că ajutorul meu trebuie dat fără ca 
Herbert să ştie sau să bănuiască ceva şi i-am spus că nu 
aveam pe nimeni altcineva pe lume, cu care aş fi putut să 
mă sfătuiesc. Am încheiat punându-mi mâna pe umărul lui 
şi spunând: 

— Am mare încredere în dumneata, deşi ştiu că-ţi dau o 
mare bătaie de cap, dar e vina dumitale, pentru că m-ai 
adus aici. 

Wemmick tăcu câteva clipe şi apoi spuse, tresărind, parcă: 

— Să ştii, domnule Pip, trebuie să-ţi spun că-i ceva al naibii 
de frumos din partea dumitale. 

— Atunci, mă ajuţi să mă port frumos? am adăugat eu. 

— Da, răspunse el. Eşti un maestru al cuvintelor. Domnule 
Pip, îmi voi pune mintea la contribuţie şi cred că ceea ce 
doreşti dumneata, se poate face încetul, încet, Skiffins, 
fratele ei, e contabil şi agent. Am să-l caut şi o să ne ocupăm 
împreună de chestiunea dumitale. 

— Îţi mulţumesc de mii de ori. 

— Dimpotrivă, spuse el. Eu îţi mulţumesc dumitale, fiindcă, 
deşi ne aflăm acum în calitate de persoane strict 
particulare, totuşi, pot spune că mai atârnă pânze de 
păianjen din Newgate pe aici şi vorbele dumitale le mătură 
pe toate. 

După ce am mai vorbit puţin despre acelaşi lucru, ne-am 
întors la castel, unde am găsit-o pe domnişoara Skiffins 
pregătind ceaiul. Însărcinarea de a face pâinea prăjită a 
fost dată bătrânului şi el o îndeplini cu atâta avânt, încât era 
în primejdie de a-şi arde ochii. 

Ceea ce pregăteam noi acum nu era un ceai numai cu 
numele, ci o realitate vie. Bătrânul înălţă o grămadă atât de 


mare de pâine prăjită unsă cu unt, încât nici nu-l mai 
vedeam din spatele pâinii care scârţâia pe un suport de fier 
prins de o vergea a căminului; iar domnişoara Skiffins puse 
la fiert atâta apă pentru ceai, încât până şi porcul, din 
spatele casei, se tulbură şi îşi exprimă de nenumărate ori 
dorinţa de a lua şi el parte la petrecere. 

Steagul fusese coborât şi bubuitura de puşcă răspunse la 
momentul potrivit şi eu mă simţeam atât de izolat de restul 
Walworth-ului, ca şi cum şanţul ar fi avut treizeci de 
picioare lăţime şi tot atâtea picioare adâncime. 

Nimic nu mai tulbura liniştea castelului, în afară de 
căpăcelele cu „John” şi „Domnişoara Skiffins”, care se 
deschideau din când în când, căci aceste uşiţe sufereau de 
anumite spasme care mă făceau să nu mă simt în largul 
meu, până ce m-am obişnuit cu ele. Din felul metodic în 
care se mişca domnişoara Skiffins, am ghicit că, în fiecare 
duminică seara, făcea ceaiul la castel; şi mai bănuiam că 
broşa pe care o purta şi care reprezenta profilul unei femei 
cam neplăcute la vedere, cu un nas foarte drept şi lună 
nouă ca fond, era un obiect pe care i-l dăduse Wemmick. 


Am mâncat toată pâinea prăjită, am băut ceaiul din belşug 
şi era o plăcere să vezi cât de bine ne încălzisem şi ce 
unsuroşi eram cu toţii după aceea. Mai ales bătrânul ar fi 
putut să treacă drept şeful unui trib sălbatic, care tocmai 
fusese uns. 

După o scurtă odihnă, domnişoara Skiffins spălă 
tacâmurile de ceai, cu mişcări glumeţe şi nobile demne de 
un amator, pentru a nu compromite pe nici unul dintre noi; 
aceasta, în lipsa fetiţei, care se părea că îşi petrecea după- 
amiază zilei de duminică în sânul familiei. Apoi, domnişoara 
Skiffins îşi puse din nou mănuşile şi ne-am aşezat cu toţii în 
jurul focului, iar Wemmick spuse: 

— Ei, moşule, acum citeşte-ne ziarul. 

În timp ce bătrânul îşi căuta ochelarii, Wemmick m-a 
lămurit că aşa era obiceiul şi că îi făcea mare bucurie 
bătrânului să citească ştirile cu glas tare. 

— Nu că m-aş scuza, dar n-are parte de prea multe 
bucurii, spuse Wemmick. Aşa-i moşule? 

— Ai dreptate, John, ai dreptate! răspunse bătrânul vesel. 

— Doar să faci din când în când semn cu capul, când ridică 
ochii de pe ziar, spuse Wemmick şi-o să fie fericit ca un 
rege. 'le ascultăm moşule. 

— Ai dreptate, John, ai dreptate! răspunse bătrânul. 

Era atât de preocupat şi de voios, încât era o plăcere să-l 
vezi. 

Felul cum citea bătrânul îmi amintea de şcoala mătuşii 
domnului Wopsle, dar vocea părea că vine printr-o gaură de 
cheie. Deoarece bătrânul vroia să aibă lumânările lângă el 
şi era mereu gata să intre fie cu capul, fie cu ziarul în ele, 
trebuia observat cu tot atâta luare-aminte ca şi o fabrică de 
pulbere. Dar Wemmick era neobosit şi foarte drăguţ ca 
totdeauna în felul cum îl observa, iar bătrânul citea mai 
departe fără să-şi dea seama de câte ori fusese salvat. Ori 
de câte ori se uita la noi, ne arătam cu toţii interesaţi şi 
foarte uimiţi şi dădeam din cap până eând el se apuca din 
nou de citit. 


Deoarece Wemmick şi domnişoara Skiffins stăteau unul 
lângă altul, iar eu stăteam într-un colţ întunecos, am 
observat o alungire înceată a gurii lui Wemmick, care 
corespundea cu faptul că în acelaşi timp, îşi furişa încet şi 
pe nesimţite braţul în jurul taliei domnişoarei Skiffins. 

Cu timpul, vedeam că mâna lui apare în cealaltă parte a 
domnişoarei Skiffins dar, în clipa aceea, ea îl oprea scurt cu 
mănuşa ei verde şi îi desprindea mâna, ca şi cum ar fi fost 
un articol de îmbrăcăminte, punând-o cu hotărâre pe masă, 
în faţa ei. Liniştea cu care domnişoara Skiffins făcea aceste 
mişcări e unul dintre lucrurile cele mai curioase pe care le- 
am văzut vreodată şi, dacă aş fi putut să-mi închipui că 
aceste mişcări se împăcau cu starea de neştire, aş fi crezut 
că domnişoara Skiffins le îndeplineşte în chip mecanic. 

Apoi, observam că braţul lui Wemmick dispare din nou, că 
se pierde încetul cu încetul în întuneric. După o aşteptare, 
care mi se părea tulburătoare şi aproape dureroasă, 
vedeam mâna lui răsărind iarăşi în cealaltă parte a 
mijlocului domnişoarei Skiffins. 

Ea o oprea numaidecât cu hotărârea unui boxer, înlătura 
cordonul acela de pe trupul ei şi îl punea pe masă. Dacă 
socotim că masa era drumul virtuţii, sunt îndreptăţi să spun 
că, tot timpul cât bătrânul citea, braţul lui Wemmick 
rătăcea pe drumul virtuţii, iar domnişoara Skiffins îl 
întorcea pe calea cea bună. 

Bătrânul citi până când începu să moţăie. Era momentul 
când Wemmick scotea la iveală un ibricel, o tavă cu pahare 
şi o sticlă neagră cu dop de porțelan, care semăna cu un 
preot foarte dolofan şi prietenos. 

Cu ajutorul acestor obiecte, am luat cu toţii o băutură 
caldă; bău şi bătrânul, care se trezi curând. Domnişoara 
Skiffins amesteca băutura şi am băgat de seamă că ea şi cu 
Wemmick beau din acelaşi pahar. Sigur că nu eram atât de 
prost încât să mă ofer să o petrec pe domnişoara Skiffins 
până acasă şi, de aceea m-am şi gândit că ar fi mai bine să 
plec eu întâi. Aşa am şi făcut, după ce mi-am luat călduros 


rămas bun de la bătrân, mulţumit de această seară atât de 
plăcută. 

Nici nu trecuse o săptămână de la seara aceasta, când am 
primit un bilet de la Wemmick, datat la Walworth. Wemmick 
îmi scria că nădăjduieşte că a făcut un progres în 
chestiunea aceea referitoare la persoanele noastre 
particulare şi că s-ar bucura dacă aş veni să-l văd din nou. 

Aşadar, m-am dus din nou la Walworth şi apoi din nou şi 
apoi mi-am dat întâlnire cu el în oraş de câteva ori, dar 
niciodată nu discutam despre subiectul acesta pe lângă 
Little Britain. Important este că am dat de un tânăr de 
treabă, negustor sau agent maritim, care nu se îndeletnicea 
de mult timp cu acest fel de afaceri dar care avea nevoie de 
un ajutor priceput şi cu ceva capital şi care, cu timpul, urma 
să aibă nevoie şi de un asociat. 

Între mine şi el au fost semnate câteva articole secrete 
privitoare la Herbert; i-am plătit numaidecât jumătate din 
cele cinci sute de lire, luându-mi obligaţia de a mai achita şi 
alte diferite cheltuieli, dintre care unele aveau termene de 
achitare la date fixe şi care trebuiau plătite din venitul meu; 
altele erau legate de data când urma să intru în posesia 
acelei averi obsedante. Tratativele au fost duse de fratele 
domnişoarei Skiffins. Umbra lui Wemmick plutea în jurul 
nostru, dar el nu apărea niciodată în timpul negocierilor. 

Totul a fost mânuit cu atâta pricepere, încât Herbert n- 
avea nici urmă de bănuială că eram şi eu amestecat în 
treaba aceasta. Nu voi uita niciodată faţa strălucitoare cu 
care se întoarse acasă într-o zi şi-mi spuse ca o ştire 
senzaţională că ajunsese la o înţelegere cu un oarecare 
Clarriker (acesta era numele tânărului negustor), că acest 
Clarriker avea mula simpatie pentru el şi că el, Herbert, 
avea credinţa că împlinirea dorințelor lui nu era departe. Pe 
măsură ce speranţele lui se întăreau şi faţa i se lumina, cred 
că eu îi eram din ce în ce mai drag, căci mi-era greu să-mi 
stăpânesc lacrimile, când îl vedeam atât de fericit. 


În sfârşit, înţelegerea se încheie şi, în ziua în care intră în 
firma lui Clarriker, Herbert îmi vorbi o seară întreagă 
îmbătat de plăcere şi de izbândă; iar când m-am dus la 
culcare, am început să plâng de-a binelea, la gândul că 
speranţele mele fuseseră şi ele de folos unui prieten. Şi 
acum, ajung la o întâmplare mare din viaţa mea, la o 
adevărată cotitură a vieţii mele. Dar înainte de a povesti 
toate acestea şi înainte de a trece la toate schimbările pe 
care întâmplarea aceasta le aduse cu ea, trebuie să închin 
un capitol Estellei. Un capitol nu înseamnă mult pentru 
frământările care mi-au stăpânit inima atâta timp. 

Chapter 38 

Dacă, vreodată, după moartea mea, casa aceea 
impunătoare din Richmond va fi bântuită de stafii, va fi fără 
îndoială vizitată şi de stafia mea. O, câte zile şi nopţi de-a 
rândul, n-a urmărit duhul acela neliniştit din mine casa în 
care locuia Estella! Oriunde s-ar fi aflat trupul meu, spiritul 
meu rătăcea, rătăcea, rătăcea fără încetare în jurul casei 
aceleia. 

Doamna cu care locuia Estella, doamna de Brandley, era 
văduvă şi avea o fată cu câţiva ani mai mare decât Estella. 
Mama părea foarte tânără şi fata arăta bătrână; obrajii 
mamei erau rumeni, cei ai fetei erau galbeni; mama avea 
porniri spre frivolitate, iar fata spre teologie. 

Trăiau, cum se spune, pe picior mare, căci primeau şi 
făceau multe vizite. Oricât de mică ar fi fost legătura 
sufletească între ele şi Estella - dacă exista o astfel de 
legătură - fusese, totuşi, hotărât dinainte că ea avea nevoie 
de ele şi că ele aveau nevoie de ea. Doamna Brandley 
fusese prietena domnişoarei Havisham, înainte ca aceasta 
să se fi retras în viaţa de pustnică, pe care o ducea acum. 

În casa doamnei Brandley, ca şi în afară de casa ei, Estella 
îmi pricinuia tot felul de chinuri de toate felurile. Legăturile 
inele cu Estella care îmi îngăduiau o purtare familiară faţă 
de ea, dar nu mă puneau nicidecum într-o situaţie de 
favorizat, mă aruncau în braţele deznădejdii. Estella se 


folosea de mine ca să-i necăjească pe ceilalţi admiratori ai 
ei, iar de familiaritatea dintre noi se folosea ca să arunce o 
lumină de dispreţ asupra adoraţiei mele faţă de ea. 

Dacă aş fi fost secretarul, valetul, fratele ei vitreg, vreo 
rudă săracă, dacă aş fi fost un frate mai mic sau un bărbat 
pe care ar fi fost silită să-l ia în căsătorie, tot nu m-aş fi 
simţit mai departe de țelul meu ca acum când îi eram atât 
de aproape. 

Privilegiul de a-i spune pe nume şi de a fi strigat pe nume 
de ea, devenea în împrejurările acestea, o înrăutăţire a 
grelelor încercări la care eram supus; şi, în timp ce mă 
gândeam că familiaritatea dintre noi îi înnebunea, fără 
îndoială, pe admiratorii ei, ştiam foarte bine că mă 
înnebunea şi pe mine. 

Avea nenumărați admiratori. Desigur că gelozia mea 
vedea un admirator în oricare om din apropierea ei; dar şi 
fără aceştia, erau destui. 

O vedeam des la Richmond, auzeam des vorbindu-se de ea 
în oraş şi, adeseori, o luam împreună cu familia Brandley la 
o plimbare cu barca; mai erau excursii, sărbători, piese de 
teatru, opere, concerte, baluri, tot felul de petreceri în 
timpul cărora o urmăream neobosit, dar toate acestea erau 
chinuri pentru mine. Niciodată nu m-am bucurat de o 
singură oră de fericire în preajma ei şi, totuşi, de-a lungul 
celor douăzeci şi patru de ore, mintea mea nu făcea altceva 
decât să se gândească la fericirea de a fi alături de ea până 
la moarte. 

În tot acest timp care, după cum veţi vedea în curând, a 
durat destul de mult - cel puţin aşa mi se părea mie pe 
atunci - Estella se întorcea mereu la felul acela de a fi prin 
care să spună că prietenia noastră fusese impusă de alţii. 

Apoi, uneori, pe neaşteptate, îşi înfrâna felul acesta de a fi 
şi parcă se înduioşa de soarta mea. 

— Pip, Pip, îmi spunea ea într-o seară când stăteam singuri 
în casa din Richmond la o fereastră care se întuneca, nu 
vrei să asculţi? 


— Pe cine să ascult? 

— Pe mine. 

— Vrei să spui să te ascult şi să nu mă mai simt atras de 
tine, Estella? 

— Vreau să spun! Dacă nu ştii ce vreau să spun, eşti orb. I- 
aş fi răspuns că dragostea se bucură de faima de a fi mereu 
oarbă, dar mă simţeam mereu stânjenit - şi nu era acesta 
cel mai mare dintre chinurile mele - de sentimentul că nu 
era corect din partea mea să mă impun ei, când ea n-avea 
încotro şi trebuia s-o asculte pe domnişoara Havisham. Mă 
temeam că, din pricina aceasta, mă aflam într-o situaţie 
foarte neprielnică faţă de mândria ei şi că eu eram cauza 
unei adevărate lupte de răzvrătire, care se dădea în sufletul 
Estellei. 

— Oricum, am spus eu, astăzi nu poţi să spui că nu te-am 
ascultat, fiindcă, de data aceasta, tu mi-ai scris să vin să te 
văd. 

— Aceasta-i adevărat, spuse Estella, cu un zâmbet 
nepăsător şi rece, care mă îngheţa. 

După ce îşi aţinti câteva clipe ochii asupra amurgului de 
afară, Estella urmă: 

— Domnişoara Havisham doreşte să vin pentru o zi la 
Satis. Tu trebuie să mă însoţeşti până acolo şi să mă aduci 
înapoi, dacă vrei. Nu-i place să călătoresc singură şi nu vrea 
s-o primească în casa ei pe servitoarea mea, pentru că îi 
este groază să aibă de-a face cu fiinţe de soiul acesta. Poţi 
să mă însoţeşti? 

— Dacă pot să te însoțesc, Estella! 

— Atunci, poţi? Poimâine, dacă vrei. Trebuie să plăteşti 
toate cheltuielile din banii mei. Ai auzit care e condiţia? 

— Da şi trebuie să mă supun, am spus eu. 

În felul acesta am fost înştiinţat de vizita pe care am făcut- 
o atunci şi altele asemănătoare; domnişoara Havisham nu- 
mi scria niciodată şi cred că nici nu i-am văzut vreodată 
scrisul. A treia zi, am plecat spre oraş; am găsit-o pe 
domnişoara Havisham în odaia în care o văzusem eu pentru 


întâia oară şi nici nu mai trebuie să spun că nu se 
întâmplase nici o schimbare în casa Satis. 

Domnişoara Havisham o îndrăgea pe Estella şi mai 
îngrozitor decât în ziua când le văzusem prima dată 
împreună; repet acest lucru, căci era ceva cu adevărat 
îngrozitor în patima privirilor şi îmbrăţişărilor ei. Se agăța 
de frumuseţea Estellei, de vorbele ei, de gesturile ei şi-şi 
frângea, tremurând, degetele privind-o, ca şi cum ar fi vrut 
să înghită făptura minunată pe care o crescuse. 

De la Estella se uită la mine, cu o privire cercetătoare care 
părea că-mi pătrunde în inimă, ca să descopere rănile. 

— Cum se poartă cu tine, Pip, cum se poartă cu tine? mă 
întreba ea cu glasul ei iscoditor de vrăjitoare, chiar şi când 
Estella era de faţă. 

Şi seara, când ne aşezam în jurul focului care pâlpâia, era 
şi mai stranie, căci o luase pe Estella de braţ şi-şi încleştase 
mâna de mâna ei, încercând să smulgă de la Estella, cu 
ajutorul celor pe care le aflase din scrisori, numele şi 
situaţia tuturor bărbaţilor pe care îi cunosc; şi, în timp ce 
stăruia să afle tot pomelnicul, cu voinţa arzătoare a unei 
minţi bolnave, domnişoara Havisham îşi încleşta cealaltă 
mână în baston şi-şi proptise bărbia de mână, holbându-se 
la mine cu ochii ei strălucitori şi rătăciţi de arătare. 

Oricât de nenorocit şi de amărât mă făcea acest gând şi 
oricât de umilitor era sentimentul de încătuşare şi 
degradare pe care-l trezea în mine, îmi dădeam seama că 
Estella era pusă să o răzbune pe domnişoara Havisham 
împotriva bărbaţilor şi că nu-mi va fi dăruită, până ce nu va 
fi potolit dorinţa domnişoarei Havisham. 

Şi acum înţelegeam de ce-mi fusese sortită mie dinainte. 
Aruncând-o în lume pentru a vrăji, a chinui, a face rău, 
domnişoara Havisham era pătrunsă de siguranţa 
răutăcioasă că Estella nu va putea fi câştigată de gloata 
admiratorilor, că tuturor acelora care o râvneau le era scris 
să o piardă. Înţelegeam că şi eu eram chinuit de răutatea ei, 
deşi prada îmi era sortită mie. Şi vedeam pricina pentru 


care fusesem mereu amânat şi motivul pentru care 
custodele meu nu vroia să recunoască în chip formal că 
avea cunoştinţă de planul acesta. 

O vedeam pe domnişoara Havisham aşa cum era în clipa 
aceea acolo, în faţa ochilor mei, aşa cum o văzusem 
întotdeauna; şi vedeam desluşit umbra casei aceleia 
întuneeoase şi nesănătoase, în care îşi ascundea ea viaţa de 
razele soarelui. 

Lumânările din odaie erau puse în policandre atârnate de 
perete. Erau aşezate sus, departe de podea, şi ardeau 
molcom ca orice lumină artificială în aer vechi şi închis. Şi, 
în timp ce mă uitam la ele, la întunericul palid din jurul lor, 
la ceasornicul oprit, la podoabele de nuntă ofilite, de pe 
masă şi de pe podea şi la faţa ei înfricoşătoare care arunca 
o umbră fantomatică, lărgită de foc pe tavan şi pe pereţi, 
vedeam peste tot sfârşitul la care mintea mea ajunsese 
dinainte, vedeam sfârşitul acesta repetat de mii de ori şi 
întorcându-se împotriva mea. 

Gândurile mele trecură în odaia cea mare de dincolo de 
scară, unde era întinsă masa şi acolo am văzut acelaşi 
sfârşit, scris parcă în pânzele de păianjen, în paşii târâţi ai 
păianjenilor de pe faţa de masă, în fuga şoarecilor care se 
ascundeau speriaţi în spatele lemnăriei, în bâjbăielile şi 
opintelile gândacilor pe podea. 

În timpul acestei vizite, a avut loc un schimb de cuvinte 
între Estella şi domnişoara Havisham. Pentru prima oară le 
vedeam împotrivindu-se una alteia. 

Le vedeam lângă foc, după cum am spus, şi domnişoara 
Havisham tot o mai ţinea pe Estella de braţ şi îşi mai 
încleşta încă mâna de a ei. Estella începu să se desprindă 
încet, încet din strânsoare. Chiar şi înainte dăduse semne 
de răzvrătire şi aş spune că îndurase în tăcere acea pornire 
de dragoste pătimaşă, dar că nu o acceptase şi nici nu 
dăduse dovadă că o împărtăşise. 

— Ce?! spuse domnişoara Havisham, fulgerând-o cu 
privirea. Te-ai plictisit de mine? 


— Sunt doar puţin plictisită de mine, răspunse Estella 
desprinzându-şi braţul şi îndreptându-se spre cămin, unde 
se opri cu ochii la flăcări. 

— Spune adevărul, nerecunoscătoare ce eşti! strigă 
domnişoara Havisham, izbind cu patimă bastonul de podea. 
Te-ai plictisit de mine! 

Estella se uită la ea cu stăpânire şi, din nou, îşi aplecă ochii 
spre flăcări. În înfăţişarea ei gingaşă şi pe faţa ei frumoasă 
se citea nepăsare faţă de pasiunea sălbatică a celeilalte, o 
nepăsare aproape crudă. 

— Piatră ce eşti! strigă domnişoara Havisham. Inimă de 
gheaţă, de gheaţă! 

— Ce?! spuse Estella în aceeaşi atitudine de nepăsare 
sprijinindu-se de cămin şi mişcându-şi doar ochii. îmi faci 
imputări fiindcă sunt rece? Dumneata! 

— Nu eşti rece? întrebarea era fioroasă. 

— Ar trebui să ştii, spuse Estella, că sunt aşa cum m-ai 
făcut dumneata. 

la asupra dumitale toate laudele şi toate ocările, toate 
succesele şi toate eşecurile, pe scurt, ia asupra dumitale 
toată fiinţa mea. 

— Uită-te la ea, uită-te la ea! strigă domnişoara Havisham 
cu amărăciune. Uită-te cât e de aspră şi de 
nerecunoscătoare, aici, în casa unde a fost crescută! Aici, 
unde a fost primită în braţele acestea nenorocite, la pieptul 
acesta care sângera de atâtea răni, aici unde, ani de-a- 
rândul, am copleşit-o cu dragoste! 

— Cel puţin eu n-am avut nici un amestec în treaba 
aceasta, spuse Estella. Tot ce puteam face în vremea aceea 
era să umblu şi să vorbesc. Dar ce-ai vrea? Ai fost bună cu 
mine şi dumitale îţi datorez totul. Dar ce-ai mai vrea? 

— Dragoste, răspunse cealaltă. 

— Ai dragoste. 

— N-am, spuse domnişoara Havisham. 

— Eşti mama mea adoptivă, spuse Esteila, fără să 
părăsească atitudinea graţioasă de dinainte, fără să ridice 


glasul, cum făcea cealaltă, fără să se lase târâtă nici de 
mânie dar nici de duioşie. Eşti mama mea adoptivă şi-am 
spus că dumitale îţi datorez totul. Tot ce am este de drept al 
dumitale. 'Tot ce mi-ai dat, va fi al dumitale, la prima 
poruncă. În afară de aceasta, eu n-am nimic. 

Şi dacă ceri să-ţi dau ceea ce nu mi-ai dat niciodată, află că 
recunoştinţa mea şi simţul datoriei nu pot face lucruri, care 
sunt cu neputinţă de îndeplinit. 

— Nu ţi-am dat niciodată dragoste! strigă domnişoara 
Havisham, întorcându-se spre mine cu o privire sălbatică. 
Nu i-am dat o dragoste arzătoare, nedespărţită, de multe 
ori, de gelozie şi de chinuri grozave şi ea îmi vorbeşte aşa! 
Lasă să-mi spună că sunt nebună! Lasă să-mi spună că sunt 
nebună! 

— De ce să-ţi spun că eşti nebună? răspunse Estella. 
Tocmai eu să-ţi spun aşa? Există vreun om pe lume, care să- 
ţi cunoască gândurile măcar pe jumătate aşa cum ţi le 
cunosc eu? Există cineva pe lume care să ştie ce memorie 
credincioasă ai, măcar pe jumătate aşa cum ştiu eu? Eu 
care am stat la vatra aceasta, pe scăunelul acela, eu care 
stau şi acum lângă dumneata şi am luat lecţii de la 
dumneata, privind în ochii dumitale care erau ciudaţi şi mă 
înspăimântau! 

— Ai uitat! gemu domnişoara Havisham. Ai uitat vremurile 
acelea! 

— Nu, nu le-am uitat, răspunse Estella. Nu le-am uitat, le- 
am păstrat în amintirea mea ca pe nişte comori. M-ai 
descoperit vreodată necredincioasă celor ce m-ai învăţat? 
Ai văzut vreodată că nu iau aminte la lecţiile dumitale? 

Când ai văzut că las să pătrundă aici - Estella îşi duse 
mâna la piept - tot ceea ce dumneata ai dat la o parte? Fii 
dreaptă cu mine. 

— Atât de mândră, atât de mândră! gemu domnişoara 
Havisham, dându-şi părul cărunt pe spate cu amândouă 
mâinile. 


— Cine m-a învăţat să fiu mândră? răspunse Estella. Cine 
mă lăuda când învăţam bine lecţia? 

— Dar să fii mândră şi neînduplecată cu mine! ţipă 
domnişoara Havisham întinzându-şi braţele. Estella, Estella, 
Estella, să fii mândră şi neînduplecată cu mine! 

Estella se uită timp de o clipă la ea, cu o mirare calmă, dar 
se vedea că e tulburată, după aceea, îşi cobori din nou 
privirile spre foc. 

— Nu înţeleg, spuse Estella, ridicându-şi ochii după câteva 
clipe de tăcere, de ce eşti atât de neînţelegătoare, când vin 
să te văd după atâta timp de despărţire! N-am uitat 
niciodată durerile dumitale. Nu ţi-am fost niciodată 
necredincioasă nici dumitale şi nici învăţăturii pe care mi-ai 
dat-o. Nu mă pot învinovăţi de nici o slăbiciune. 

— Ar fi o slăbiciune să-mi împărtăşeşti dragostea? exclamă 
domnişoara Havisham. Da, da, aşa ar zice ea! 

— Încep să cred, spuse Estella gânditoare, după alte 
câteva clipe de mirare calmă, că înţeleg cum s-a întâmplat. 
Dacă ţi-ai fi crescut fiica adoptivă numai în pustietatea 
întunecoasă a acestei odăi şi n-ai fi lăsat-o niciodată să afle 
că există lumina soarelui, la care nu i-ai îngăduit nici măcar 
o dată să-ţi privească faţa, dacă ai fi făcut aceasta şi apoi, 
din cine ştie ce pricină, ai-fi vrut ca ea să înţeleagă ce 
înseamnă lumina soarelui şi să ştie tot ce se poate şti 
despre ea, ai fi fost oare dezamăgită şi supărată dacă n-ar fi 
ştiut să-ţi răspundă? 

Domnişoara Havisham, care stătea cu capul înfundat în 
mâini, scoase un geamăt slab şi se clătină în scaun, dar nu 
răspunse nimic. 

— Sau, spuse Estella, să luăm un exemplu mai apropiat de 
adevăr. Dacă ai fi învăţat-o de la primele licăriri ale 
inteligenţei, cu toată energia şi puterea dumitale, că există 
ceva care se numeşte lumina soarelui, dar că lumina 
aceasta va fi duşmanul şi moartea ei, că trebuie să lupte 
împotriva ei, fiindcă pe dumneata lumina aceasta te-a ofilit 
şi o va ofili şi pe ea, dacă ai fi făcut aşa şi apoi ai fi vrut cu 


un anumit scop, s-o faci să privească lumina soarelui ca pe 
ceva firesc şi ea n-ar fi putut, ai fi fost dezamăgită sau 
supărată? 

Domnişoara Havisham asculta, sau părea numai că 
ascultă, căci n-o puteam vedea la faţă, dar nu răspunse nici 
acum. 

— Aşa că, spuse Estella, trebuie să mă iei aşa cum m-ai 
făcut. Nici succesul nu-i al meu şi nici înfrângerea, dar 
amândouă fac parte din fiinţa mea. 

Domnişoara Havisham se aşezase pe jos, nici eu nu ştiu 
cum, printre podoabele ofilite de mireasă care erau 
împrăştiate pe podea. M-am folosit de acest moment - de 
mult aşteptam prilejul ca să ies din odaie - după ce am 
îndreptat cu stăruinţă atenţia Estellei asupra domnişoarei 
Havisham, printr-o mişcare a mâinii. În clipa în care am 
părăsit odaia, Estella tot mai stătea sprijinită de cămin aşa 
cum stătuse tot timpul. Părul cărunt al domnişoarei 
Havisham era răsfirat pe jos, printre resturile podoabelor 
de nuntă şi priveliştea era înfiorătoare. 

Cu inima strânsă, m-am plimbat vreo oră mai mult prin 
curte şi prin fabrica de bere, în lumina stelelor. Când, în 
cele din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors. 
Estella şedea pe genunchii domnişoarei Havisham, 
cosându-i câteva podoabe ale rochiei care se destrămau. 
De-atunci mi-am amintit mereu de podoabele acelea, ori de 
câte ori vedeam zdrenţele arse ale unui steag, dintre cele 
care sunt atârnate în catedrală. Apoi, Estella şi cu mine am 
jucat cărţi, ca pe vremuri, numai că acum eram mai 
pricepuţi şi jucam jocuri franţuzeşti, şi aşa a trecut seara şi 
m-am dus la culcare. 

Eu locuiam în clădirea singuratică din cealaltă parte a 
curţii. Era prima noapte pe care o petreceam la Satis şi 
somnul nu vroia să se apropie de mine. 

Mii de domnişoare Havisham mă chinuiau. Domnişoara 
Havisham se afla şi de o parte a pernei şi de cealaltă, şi la 
căpătâiul patului şi la picioare, era în spatele uşii 


întredeschise care dădea în iatac, era în odaia de deasupra, 
în odaia de dedesubt, peste tot. În cele din urmă, văzând că 
timpul înaintează greu şi că e de-abia ora două noaptea, am 
simţit că locul acela nu poate fi loc de odihnă pentru mine şi 
că trebuie să mă scol. 

M-am sculat, mi-am pus hainele şi am trecut curtea, 
îndreptându-mă spre coridorul cel lung de piatră, cu gândul 
de a ajunge în curtea exterioară şi de a mă plimba pe acolo 
ca să mă mai potolesc puţin. Dar cum am ajuns în coridor, 
am şi stins lumânarea, căci o văzusem pe domnişoara 
Havisham plimbându-se ca o stafie şi.scoţând nişte ţipete 
slabe. 

Am mers cu câţiva paşi în urma ei şi am văzut-o urcând 
scara. Ţinea în mână o lumânare pe care cred că o scosese 
dintr-unul din policandrele din odaia ei şi, la lumina aceasta 
slabă, părea o fiinţă cu totul nepământeană. 

Din capul scării simţeam aerul mucegăit al odăii de ospăț, 
deşi n-o văzusem pe domnişoara Havisham deschizând uşa; 
o auzeam umblând, trecând în partea cealaltă a scării, 
intrând în odaia ei şi apoi, din nou, în odaia de ospăț, iar 
țţipătul acela o urmărea pretutindeni. 

După câtva timp, am încercat să ies din coridor pe 
întuneric şi să mă înapoiez dar nu am izbutit până când nu 
au pătruns înăuntru câteva dâre din lumina dimineţii care 
mi-au arătat unde să pun mâna. În tot timpul acesta, ori de 
câte ori coboram scara, auzeam paşii ei, vedeam lumina 
trecând pe deasupra mea şi auzeam ţipătul acela slab şi 
neîntrerupt. 

Până la plecarea noastră, n-a mai fost nici urmă de 
neînțelegere între ea şi Estella şi, niciodată, în nici o 
împrejurare asemănătoare, nu s-a mai pomenit nimic 
despre cele întâmplare. Şi, după câte îmi amintesc, au mai 
fost patru împrejurări asemănătoare. lar purtarea 
domnişoarei Havisham faţă de Estella nu se schimbă nici ea, 
doar că mi se părea uneori că văd o umbră de teamă în felul 
ei de a fi. 


E cu neputinţă să întorc această pagină din viaţa mea, fără 
să pomenesc de numele lui Bentley Drummle, căci altfel m- 
aş lipsi bucuros. 

Odată, când piţigoii erau strânşi în păr şi când domnea, ca 
de obicei, o atmosferă de bună voie datorită faptului că nici 
unul dintre noi nu se înţelegea cu ceilalţi, pițigoiul care 
prezida spuse Crângului să păstreze ordine, pentru că 
domnul Drummle nu ridicase paharul, încă, în cinstea 
doamnei lui; în conformitate cu statutul solemn al acestei 
societăţi, în ziua aceea era rândul brutei de Drummle să 
îndeplinească această ceremonie. 

Mi se păru că-l văd uitându-se chiorâş la mine, cu uitătura 
lui urâtă, în timp ce cana cu vin făcea ocolul mesei, dar 
fiindcă nu ne îndrăgeam prea mult, lucrul era cu putinţă. 
Dar, mare mi-a fost mirarea, când Drummle spuse adunării 
că ridică paharul în cinstea Estellei. 

— Care Estella? am întrebat eu. 

— Ce-ţi pasă, răspunse Drummle. 

— Estella, de unde? am spus eu. Eşti obligat să-mi spui. 

Şi, într-adevăr, în calitate de piţigoi era obligat. 

— Din Richmond, domnilor, spuse Drummle nesocotindu- 
mă pe mine. O frumuseţe fără seamăn. 

— Mult ştie idiotul ăsta despre frumuseți fără seamăn! i- 
am şoptit eu lui Herbert. 

— O cunosc pe domnişoara aceasta, spuse Herbert în 
auzul comesenilor, după ce toată lumea ciocni paharele. 

— O cunoşti? spuse Drummle. 

— Şi eu la fel, am adăugat eu cu faţa stacojie. 

— O cunoşti? spuse Drummle. O, Doamne! 

Acesta era singurul răspuns, în afară de aruncatul 
paharelor şi ceştilor, de care era în stare făptura aceea 
greoaie: dar, de data aceasta, răspunsul lui mă înfierbântă 
aşa de tare, de parcă m-ar fi împuns cu cine ştie ce ironie şi 
m-am sculat numaidecât după scaun, spunând că socoteam 
o neobrăzare faptul că lua cuvântul în Crâng - întrebuinţam 
expresia „a lua cuvântul în Crâng” ca pe o expresie corectă 


şi parlamentară - bând în cinstea unei doamne despre care 
nu ştia nimic. 

La aceste cuvinte, domnul Drummle se ridică şi mă întrebă 
ce vroiam să spun. lar eu i-am răspuns cu cuvinte grave că 
Drummle ştie, pare-se, unde să mă găsească. 

Piţigoii s-au împărţit în două tabere, pentru a hotări dacă e 
cu putinţă să ajungi la vreun rezultat, după cuvintele 
acestea, fără vărsare de sânge. 

„Dezbaterea deveni atât de înflăcărată, încât cel puţin 
şase membri foarte onorabili spuseseră altor şase membri, 
în timpul discuţiei, că aceştia din urmă ştiu, pare-se, unde 
să-i găsească. Totuşi, până în cele din urmă, se hotări 
(Crângul fiind un loc de onoare) că dacă domnul Drummle 
va fi în stare să se prezinte cu un certificat de la doamna cu 
pricina, prin care aceasta să declare că el avea cinstea de a 
o cunoaşte, domnul Pip trebuie să-şi ceară scuze, în calitate 
de gentleman şi de piţigoi, deoarece s-a lăsat târât de 
mânie. 

Această confruntare a fost hotărâtă pentru a doua zi, 
pentru ca nu cumva onoarea noastră să se răcească între 
timp, şi, a doua zi, Drummle a apărut cu o mică dovadă 
foarte politicoasă, scrisă de Estella, în care aceasta declara 
că avusese cinstea să danseze de câteva ori cu el. N-am 
avut încotro şi am fost silit să-mi cer scuze pentru că „mă 
lăsasem târât de mânie” şi să înlătur, ca fiind neîntemeiată, 
părerea că pot fi găsit oriunde pentru anumite scopuri. 

Apoi, timp de o oră, Drummle şi cu mine am mârâit unul la 
adresa celuilalt, în timp ce Crângul era prins de o discuţie 
în contradictoriu şi, în cele din urmă, cineva declară că voia 
bună se restabilise cu o iuţeală uluitoare. 

Povestesc toate acestea cu inima uşoară, dar pe atunci n-a 
fost deloc uşor pentru mine. Căci nu găsesc cuvintele 
potrivite pentru a spune cât mă durea gândul că Estella se 
purta frumos cu un nerod, cu un om josnic, greoi, 
morocănos şi atât de inferior tuturor oamenilor pe care-i 
cunoşteam. Şi astăzi încă mai cred că nu puteam să îndur 


gândul că ea îşi apleca privirile asupra acestui câine, din 
pricina unei flăcări curate de mărinimie, care încălzea 
iubirea mea pentru Estella. Fără îndoială că m-aş fi simţit 
nenorocit, oricine ar fi fost omul pe care ea l-ar fi cinstit cu 
favoarea ei; dar un om mai demn mi-ar fi pricinuit o durere 
mai mică. 

Îmi era uşor să descopăr şi am descoperit destul de 
repede Drummle începuse să o urmărească de aproape pe 
Estella că ea îi îngăduia acest lucru. În curând, am văzut că 
Drummle era mereu pe urmele ei, îl întâlneam în fiecare zi. 

Drummle nu se dădea bătut, greoi şi încăpățânat cum era, 
iar Estella îl suporta, când încurajându-l, când 
descurajându-1, uneori chiar măgulindu-l, alteori 
dispreţuindu-1, ba îl cunoştea foarte bine, ba îşi amintea cu 
greu cine era. 

Dar Păianjenul, cum îi spunea domnul Jaggers, era 
obişnuit să aştepte şi era înarmat cu răbdarea tribului său. 
În afară de aceasta, avea o încredere neghioabă în banii lui 
şi în renumele familiei sale, care îi foloseau adeseori căci 
înlocuiau orice sforţare sau ţintă precisă. Aşa că Păianjenul 
nostru, în încăpăţânarea lui de a o pândi pe Estella, 
întrecea în răbdare multe alte insecte mai strălucitoare şi, 
adeseori, ieşea din amorţeală şi pica tocmai la momentul 
potrivit. 

La un bal de la Richmond (pe atunci se dădeau baluri 
peste tot), Estella întrecu în frumuseţe pe toate celelalte 
femei; nătărăul de Drummle se ţinu atât de neruşinat, de ea 
şi stăruinţele lui au fost primite cu atâta bunăvoință, încât 
m-am hotărât să vorbesc cu Estella; m-am folosit de primul 
prilej. Acesta s-a ivit în timp ce Estella o aştepta pe doamna 
Brandley, cu care trebuia să se întoarcă acasă şi stătea 
singură gata de plecare, lângă nişte ghivece cu flori. Eu 
eram lângă ea, pentru că o însoţeam regulat când se ducea 
sau se întorcea de la astfel de petreceri. 

— Eşti obosită, Estella? 

— Destul de obosită, Pip. 


— Nici nu mă mir. 

— Mai bine spune că n-ar trebui să fiu obosită, pentru că 
înainte de orice, trebuie să-mi scriu scrisoarea către Satis. 

— Ca să povesteşti triumful de astă-seară? am întrebat eu. 
Nu prea a fost grozav, Estella. 

— Ce vrei să spui? Nici n-am ştiut că am câştigat vreun 
triumf. 

— Estella, am spus eu, uită-te la individul acela din colţ, 
care se uită la noi. 

— De ce să mă uit la el? întrebă Estella, aţintindu-şi ochii 
asupra mea. Ce e de văzut la individul acela din colţ - ca să 
întrebuinţez cuvintele tale - pentru ca să merite să mă uit la 
el? 

— Tocmai aceasta-i întrebarea pe care vreau să ţi-o pun, 
am spus eu, fiindcă s-a ţinut de tine ca o umbră toată seara. 

— În jurul unei lumânări zboară molii şi tot felul de alte 
făpturi urâte, răspunse Estella, privind spre Drummle. Ce-i 
vina lumânării? 

— Lumânarea n-are nici o vină, am răspuns eu; dar, oare 
Estella nu se poate purta altfel? 

— Ei şi! spuse ea, după o clipă, râzând. Poate. Da, sigur, 
dacă o spui tu aşa. 

— Dar, Estella, ascultă ce-ţi spun. Mă simt nenorocit, când 
că încurajezi pe un om atât de vrednic de dispreţ cum e 
Drummle. Doar ştii că toată lumea îl dispreţuieşte. 

— Ei şi? spuse ea. 

— Ştii doar că e urât şi la trup şi la suflet. Un individ 
necioplit, nesuferit, josnic, prostănac. 

— Ei şi? spuse ea. 

— Ştii doar că nu poate impresiona decât cu banii lui şi un 
pomelnic caraghios de strămoşi goi la minet. Ştii sau nu? 

— Ei şi? spuse ea din nou. Şi, de câte ori spunea vorbele 
acestea, ochii ei frumoşi se deschideau mai mari. 

Ca să nu folosesc alt mijloc de a-i scuza cuvintele acestea, 
m-am agăţat eu de ele şi am spus repetând răspicat: 

— Ei şi! De aceea mă simt nenorocit. 


Dacă aş fi crezut că ea îl încuraja pe Drummle cu gândul 
de a mă face pe mine - pe mine - nenorocit, m-aş fi simţit 
inima mai uşoară; dar, ca de obicei, mă scotea cu totul din 
discuţie, aşa încât nu mă puteam gândi la aşa ceva. 

— Pip, spuse Estella, aruncând o privire prin odaie, nu 
vorbi prostii despre influenţa purtării mele asupra ta. Poate 
că purtarea mea are înrâuriri asupra altora şi aceasta 
fiindcă aşa iu eu. Dar nu merită să mai vorbim. 

— Ba merită, am spus eu, fiindcă nu pot să îndur să aud 
oamenii zicând: „Copleşeşte pe un bădăran, pe cel mai 
josnic dintre oameni, cu favoruri”. 

— Eu pot să îndur, spuse Estella. 

— O, nu fii atât de mândră şi de neînduplecată, Estella. 

— În clipa aceasta îmi spune că sunt mândră şi 
neînduplecată! îşi spuse Estella, făcând un gest de mirare 
cu mâinile. 

Şi, cu o clipă înainte, mă certa fiindcă îmi aplec urechea la 
spusele unui bădăran! 

— Fără îndoială că aşa e, am spus eu repezit, fiindcă te-am 
văzut privindu-l şi zâmbindu-i, chiar astă-seară, aşa cum nu 
mă priveşti pe mine şi nu-mi zâmbeşti mie niciodată. 

— Atunci vrei, spuse Estella, întorcându-se brusc spre 
mine cu o privire fixă şi serioasă, dacă nu chiar supărată- 
vrei să te mint şi să te prind şi pe tine în cursă? 

— Dar ce, pe el îl minţi şi-l prinzi în cursă? 

— Da, şi pe mulţi alţii, pe toţi, în afară de tine. Uite-o pe 
doamna Brandley. Nu mai vreau să vorbesc. 

Şi acum, după ce am încheiat un capitol al frământărilor 
care îmi stăpâneau inima şi mă îndurerau atât, nestânjenit 
trec mai departe, la întâmplarea care avea să mă 
urmărească timp şi mai îndelungat, întâmplare care era 
pregătită din vremea când nici noi nu ştiam că Estella exista 
pe lume, încă din vremea când mintea ei de copil începea să 
fie sucita în mâinile pustietoare ale domnişoarei Havisham. 

O poveste ciudată spune că lespedea de piatră care 
trebuie să cadă asupra patului sultanului, în toiul gloriei 


acestuia, a fost cioplită, încetul cu încetul, din blocul de 
stâncă; că tunelul prin care trebuie să treacă sfoara ce avea 
să ţină lespedea a fost, încetul cu încetul, scobit prin munte, 
apoi că lespedea a fost, încetul cu încetul, ridicată şi 
potrivită pe acoperiş; că frânghia a fost dusă până la piatră, 
încetul cu încetul, prin gaura nesfârşită - din stâncă şi apoi 
prinsă de inelul de fier. 

Toate au fost pregătite cu multă osteneală şi când a sosit 
ceasul, sultanul a fost trezit în toiul nopţii iar securea 
ascuţită ce trebuia să desfacă frânghia de inelul cel mare de 
fier a fost pusă în mâna lui; şi ela dat o lovitură cu securea, 
iar frânghia se desfăcu şi alunecă la pământ, în timp ce 
tavanul se prăbuşi. Aşa s-a întâmplat şi cu mine: toată 
munca, din apropierea şi din depărtarea mea care ţintea 
acest sfârşit, fusese înfăptuită; şi, într-o clipă, lovitura a fost 
dată, iar acoperişul fortăreței se prăbuşi peste mine. 

Chapter 39 

Aveam douăzeci şi trei de ani. Nu mai aflasem nimic care 
să mă lumineze asupra speranţelor mele şi trecuse o 
săptămână de când împlinisem douăzeci şi trei de ani. Ne 
mutaserăm de peste un an din Barnard's Inn şi locuiam la 
Temple. Locuinţa noastră era un Garden Count, jos, pe 
malul fluviului. 

De câtva timp, relaţiile dintre domnul Pocket şi mine nu 
mai erau aceleaşi ca la început, măcar că ne împăcăm 
foarte bine. Deşi nu eram în stare să mă apuc de nimic 
serios - nădăjduiesc că din pricina mijloacelor mele de trai 
nesigure - îmi plăcea să citesc şi citeam regulat, timp de 
zece ore pe zi. 

Afacerea lui Herbert progresa şi, în ce mă priveşte, 
lucrurile nu erau aşa cum le-am descris la sfârşitul 
capitolului dinainte. 

Herbert plecase în călătorie până la Marsilia, în interes de 
afaceri. Eu eram singur şi singurătatea mă apăsa. 
Descurajat şi neliniştit cum eram, nădăjduind mereu că ziua 
de mâine sau săptămâna viitoare îmi va lumina drumul, dar 


mereu dezamăgit în aşteptările mele, mi-era grozav de dor 
de faţa voioasă şi de răspunsurile vioaie ale prietenului 
meu. 

Era o vreme nesuferită: furtună şi ploaie şi iarăşi furtună 
şi ploaie; noroi, noroi, noroi adânc pe toate străzile. În 
fiecare un văl greu se lăsa asupra Londrei, venind dinspre 
răsărit şi cobora mereu, ca şi cum în răsărit s-ar fi aflat nori 
şi vânt fără sfârşit. Atât de cumplită fusese vijelia, încât 
tablele de pe casele înalte fuseseră târâte de vânt, iar la 
ţară fuseseră dezrădăcinaţi copaci şi aripile morilor de vânt 
fuseseră smulse. 

De pe coastă veneau veşti triste despre furtuni şi 
naufragii. Vijeliile fuseseră întovărăşite de torente de ploaie 
şi ziua aceasta, care tocmai se încheia acum, când mă 
aşezam şi eu în faţa focului cu o carte în mână, fusese cea 
mai cumplită dintre toate. 

Din timpul acela, s-au făcut multe schimbări în Temple şi 
acum cartierul acesta nu mai e atât de pustiu ca atunci şi 
nici vederea spre fluviu nu mai este deschisă. Locuiam la 
ultimul etaj al ultimei case din cartier şi, în seara aceea, 
vântul care năvălea pe fluviu scutura casa, ca nişte 
bubuituri de tun, ca o vijelie pe mare. 

Şi când ploaia adusă de vânt lovea în ferestre, îmi 
închipuiam, uitându-mă la geamurile care se zgâlţâiau, că 
mă aflu într-un far bătut de furtuni. Din când în când, fumul 
ţâşnea din cămin, ca şi cum nici el nu s-ar fi încumetat să 
iasă într-o astfel de noapte; şi când deschideam uşile şi mă 
uitam pe scară, vedeam că lămpile de pe scări erau stinse; 
iar când mă uitam pe ferestrele negre, făcând umbră feţei 
cu mâinile (nici nu putea fi vorba să le deschid împotriva 
muşcăturilor ploii şi ale vântului) vedeam că felinarele din 
curte erau stinse, că cele de pe porturi şi de pe mal 
pâlpâiau şi că focurile de cărbuni de pe şlepuri erau duse 
de vânt ca nişte picături aprinse de ploaie. 

Citeam cu ceasornicul pe masă, cu gândul să închid cartea 
la ora unsprezece. în clipa în care am închis-o, clopotul 


catedralei Sfântul Paul şi multe alte clopote ale bisericilor 
din oraş, unele cu glas tare, altele în surdină, altele 
rămânând slabe de tot, au început să bată. Era ciudat cum 
spărgea vântul sunetele şi eu ascultam, gândindu-mă că 
vântul le copleşeşte aproape dangătul, când, deodată, am 
auzit nişte paşi pe scară. 

N-are rost sa amintesc ce nelinişte m-a făcut să tresar şi să 
leg, în chip neînțeles, paşii aceia cu paşii surorii mele care 
murise. Neliniştea mi-a trecut într-o clipă şi, când am 
ascultat din nou, am auzit nişte paşi care se poticneau. 

Amintindu-mi că lampa de pe scară se stinsese, am luat 
lampa la care citeam şi am ieşit în capul scării. Omul care 
era jos, se opri la vederea lămpii mele. 

— E cineva acolo? am strigat eu, privind în jos. 

— Da, spuse o voce care venea din întuneric. 

— Ce etaj căutaţi? 

— Cel mai de sus. Pe domnul Pip. 

— Eu sunt. S-a întâmplat ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse glasul. Şi omul urcă 
scara. 

Eu ţineam lampa peste balustrada scării, iar el intră, 
încetul cu încetul, în cercul luminos al lămpii. Era o lampă 
de masă cu abajur şi cercul de lumină pe care-l răspândea 
era foarte mic, aşa că omul nu rămase decât o clipă sub 
razele de lumină ale lămpii şi apoi a ieşit de sub ele. În clipa 
aceea am văzut o faţă străină, care se uita în sus cu un aer 
de emoție şi de mulţumire pricinuit, pesemne, de vederea 
mea. 

Urcând lampa după el, am văzut că omul e îmbrăcat gros 
dar sărăcăcios, ca un călător pe mare. Am văzut că are 
părul cărunt. Am văzut că se apropie de şaizeci de ani. Am 
văzut că e un om puternic, bine legat, un om ars de soare şi 
oţelit de vreme. Şi, în timp ce urca ultimele două trepte şi 
lumina lămpii ne cuprindea pe amândoi, l-am văzut, spre 
uimirea mea prostească, cu amândouă mâinile întinse spre 
mine. 


— Mă rog, ce treabă aveţi cu mine? l-am întrebat eu. 

— Ce treabă? repetă el, oprindu-se. 

— A, da! Vă lămuresc eu, cu voia dumneavoastră. 

— Doriţi să intraţi? 

— Da, a răspuns el, doresc să intru, stăpâne. 

Îi pusesem această întrebare cu un glas destul de 
neprimitor, căci nu-mi plăcea faţa aceea strălucitoare şi 
plină de bucuria de a mă fi văzut. Nu-mi plăcea, pentru că 
mi se părea că omul nu se aştepta să-i răspund în acelaşi 
fel. 

Dar l-am lăsat să intre în odaia pe care tocmai o părăsisem 
şi, după ce am aşezat lampa pe masă, l-am rugat cât am 
putut mai politicos să mă lămurească. 

Omul se uită în jurul lui cu un aer nespus de ciudat - un 
aer de plăcere mirată, ca şi cum ar fi avut vreun amestec în 
lucrurile pe care le admira - şi-şi scoase haina grosolană şi 
pălăria. Atunci am văzut că avea o faţă brăzdată şi un cap 
pleşuv şi că n-avea păr cărunt şi lung decât în părţi. Dar nu 
am văzut nimic care să mă lămurească. Dimpotrivă, în clipa 
următoare, l-am văzut din nou întinzându-şi amândouă 
mâinile spre mine. 

— Ce doriţi? am întrebat eu, bănuind că aveam de-a face 
cu un nebun. 

Omul încetă o clipă să mă privească şi-şi frecă încet capul 
cu mâna. 

— E neplăcut pentru un om, spuse el cu glas răguşit şi 
spart, după ce a dorit un lucru atâta timp şi vine de 
departe, dar nu-i vina dumitale, nu-i vina niciunuia dintre 
noi... Îţi spun îndată. Dă-mi puţin răgaz, te rog. 

Se aşeză pe un scaun din faţa focului şi-şi acoperi fruntea 
cu mâinile lui mari, cafenii şi vânoase. M-am uitat bine la el 
şi m-am dat puţin în lături; dar nu-l cunoşteam. 

— Ei cineva pe aici? întrebă el, uitându-se peste umăr. E 
cineva? 

— De ce îmi pui întrebări, dumneata, un străin, care intri 
în casa mea la ceasul acesta din noapte? am spus eu. 


— Eşti deştept, răspunse el, clătinând chibzuit şi drăgăstos 
din cap. Mă bucur că te-ai făcut deştept! Dar nu te repezi la 
mine. O să-ţi pară râu pe urmă. 

M-am lăsat păgubaş de intenţia pe care el o dibuise atât 
de bine, căci îl cunoşteam. Nici o trăsătură de pe faţa lui nu- 
mi era cunoscută, dar, totuşi, îl cunoşteam. Dacă vântul şi 
ploaia ar fi târât cu el toţi anii aceştia, ar fi împrăştiat toate 
întâmplările din răstimpul acesta, dacă, ne-ar fi dus din nou 
în cimitirul unde am stat pentru întâia oară faţă în faţă şi tot 
nu l-aş fi cunoscut mai bine decât îl cunoşteam acum, când 
stătea pe scaunul din faţa focului. 

Nu era nevoie să scoată o pilă din buzunar şi să şi-o lege în 
jurul capului; nu era nevoie să-şi cuprindă spatele cu 
mâinile şi să umble tremurând prin odaie ca să-l recunosc. 
Îl cunoscusem înainte ca el să mă ajute cu vreuna din 
mişcările acestea deşi, cu o clipă înainte, nici nu-mi 
dădusem seama că bănuiesc măcar identitatea lui. 

Se întoarse spre locul meu şi-şi întinse din nou amândouă 
mâinile. 

Neştiind ce să fac - căci de mirare nu mai eram stăpân pe 
mine - i-am dat mâinile cu silă. El le strânse din toată inima, 
le ridică la gura lui, le sărută şi le strânse mai departe. 

— Te-ai purtat frumos, băiete, spuse el. Mărinimosul Pip! 
Şi eu n-am uitat asta niciodată! 

Deoarece schiţă o mişcare ca şi cum ar fi vrut să mă 
sărute, i-am pus mâna pe piept, îndepărtându-l. 

— Stai! am spus eu. Opreşte-te! Dacă îmi eşti recunoscător 
pentru cele ce am făcut pentru dumneata, când eram mic, 
nădăjduiesc că ţi-ai arătat recunoştinţa, schimbându-ţi felul 
de viaţă. Dacă ai venit să-mi mulţumeşti, află că nu e nevoie. 
Totuşi, m-ai găsit şi, fără îndoială, că trebuie să fie ceva bun 
în sentimentul care te-a adus aici, aşa că eu nu te voi izgoni; 
dar trebuie totuşi să înţelegi că... eu... 

Ciudăţenia privirii lui îmi atrase atenţia într-atât, încât 
vorbele mi s-au oprit pe buze. 


— Spuneai, observă el, după ce ne-am măsurat unul pe 
altul în tăcere, spuneai că trebuie să înţeleg. Ce trebuie să 
înţeleg? 

— Că nu doresc să reînnoiesc cunoştinţa aceasta 
întâmplătoare de demult, în împrejurările de astăzi, atât de 
diferite. M-aş bucura să ştiu că te-ai pocăit şi că ai devenit 
alt om. Mă bucură să-ţi spun toate acestea. Mă bucură că, 
la gândul că merit să-mi mulţumeşti, ai venit să-mi 
mulţumeşti. Dar, totuşi, drumurile noastre nu seamănă. Eşti 
ud şi pari ostenit. Vrei să bei ceva înainte de plecare? 

Îşi legase basmaua în jurul gâtului şi se uitase tot timpul 
pătrunzător la mine, muşcând de capătul ei. 

— Cred, spuse el, tot cu capătul basmalei în gură şi 
măsurându-mă mai departe, că vreau să beau ceva înainte 
de plecare şi-ţi mulţumesc. 

Pe o măsuţă din colţ se afla o tavă pregătită. Am pus-o pe 
masa de lângă foc şi l-am întrebat ce vrea să bea. El atinse 
cu degetul una dintre sticle fără să se uite la ea şi fără să 
scoată nici o vorbă, iar eu i-am pregătit nişte rom fierbinte 
cu apă. Încercam să-mi stăpânesc mânia, dar privirea cu 
care mă măsura, în timp ce se sprijinea pe spătarul 
scaunului, cu capul răsucit al basmalei între dinţi - uitase 
de el, pesemne - mă făcea să tremur. Când, în cele din 
urmă, am pus paharul în faţa lui, am văzut cu uluire că avea 
ochii plini de lacrimi. 

Până atunci stătusem în picioare, ca să-i dovedesc că 
doresc să plece. 

Dar, când l-am văzut aşa, m-am înmuiat, cuprins de 
remuşcări. 

— Sper, am spus eu cu glas repezit, turnându-mi şi mie 
ceva în pahar şi trăgând un scaun lângă masă, că nu ţi s-a 
părut tocmai acum că am vorbit aspru cu dumneata. Nu era 
gândul meu să te jignesc şi, dacă am greşit, să ştii că-mi 
pare rău îţi doresc să-ţi meargă bine şi să fii fericit! 

În timp ce eu duceam paharul la gură, el se uita mirat la 
capătul basmalei, căreia îi dăduse drumul în clipa când 


deschisese gura şi întinse mâinile. I-am dat mâna, apoiela 
băut şi, pe urmă, şi-a acoperit fruntea şi ochii cu mâneca. 

— Cum o duci acum? l-am întrebat eu. 

— Am fost crescător de oi şi de vite şi am mai avut şi alte 
meserii, dincolo, în lumea nouă, spuse el, multe mii de mile 
de apă şi furtună departe de aici. 

— Nădăjduiesc c-ai dus-o bine! 

— Minunat de bine. Au mai dus-o şi alţii bine, dar nici unul 
nu s-a descurcat nici pe departe aşa bine ca mine. Mi-a 
mers faima. 

— Mă bucur. 

— Nădăjduiesc că spui adevărat, băiete. 

Fără să mă opresc pentru a pătrunde vorbele acestea şi 
tonul cu care fuseseră rostite, i-am vorbit de un lucru care 
tocmai îmi trecuse prin minte. 

— L-ai văzut vreodată pe omul pe care l-ai trimis la mine, 
după ce şi-a îndeplinit însărcinarea? am întrebat eu. 

— Nici n-am dat cu ochii de el. Nici n-aveam cum. 

— A venit după cum l-ai însărcinat şi mi-a adus cele două 
hârtii de câte o liră. Pe atunci eram băiat sărac, după cum 
ştii, şi pentru un băiat sărac două lire sunt o avere. Dar, ca 
şi dumitale, mi-a mers bine după aceea şi trebuie să-mi dai 
voie să ţi le înapoiez. Poţi să le întrebuinţezi în folosul unui 
alt băiat sărac. Şi am scos punga din buzunar. 

Mă privea ţintă, în timp ce-mi puneam portofelul pe masă 
şi-l deschideam şi tot aşa şi în timp ce desprindeam două 
hârtii de câte o liră din conţinutul lui. Erau două hârtii 
curate şi noi, pe care eu le-am desfăcut şi i le-am întins lui. 
Fără şi desprindă ochii de la mine, le aşeză una peste alta, 
le împături, le răsuci, le dădu foc, apropiindu-le de lampă şi 
lăsă să cadă cenuşa pe tavă. 

— Pot îndrăzni, spuse el apoi cu un zâmbet care semăna a 
încruntare şi cu o încruntare care semăna a zâmbet, să te 
întreb cum de ţi-a mers bine, de când am stat amândoi în 
ştinile acelea pustii şi îngheţate? 

— Cum? 


— Aha! 

Îşi goli paharul, se sculă şi rămase în picioare lângă foc, 
punând mâna lui grea şi bătătorită pe cămin. Îşi puse un 
picior la marginea focului ca să-l usuce şi să-l încălzească, 
iar gheata udă începu să fumege; dar el nu se uita nici la 
foc, ci numai la mine. De-abia acum tremuram de-a binelea. 

După ce buzele mi se întredeschiseră şi îngânară câteva 
cuvinte fără sunet, mi-am dat osteneala să-i spun (deşi nu 
puteam vorbi desluşit) că îmi fusese hărăzit să pun mâna pe 
o mare avere. 

— Are voie un ocnaş să întrebe ce fel de avere? spuse el. 

Am răspuns cu un murmur în glas: 

— Nu ştiu. 

— Are voie un ocnaş să întrebe a cui avere? spuse el. Eu 
abia mai puteam vorbi: 

— Nu ştiu. 

— Am voie să ghicesc, spuse ocnaşul, care a fost venitul 
dumitale de când eşti major? Hai să începem cu prima cifră. 
Cinci? 

Inima îmi bătea neregulat, ca un ciocan greu, şi m-am 
sculat, uitându-mă sălbatic la el, cu mâna pe spătarul 
scaunului. 

— Acum să vorbim despre administratorul averii dumitale, 
urmă el. 

Trebuie să fi existat vreun administrator sau aşa ceva, cât 
erai minor. Poate un avocat. Şi acum să trecem la prima 
literă din numele avocatului. N-o fi J? 

Am văzut, ca într-un fulger, tot adevărul şi dezamăgirile, 
primejdiile, necazurile, urmările legate de noua mea 
situaţie năvăliră ca un puhoi în mintea mea, strivindu-mă cu 
atâta înverşunare, încât trebuia să lupt ca să mai pot 
răsufla. 

— Să zicem, urmă el, că clientul avocatului al cărui nume 
începe cu ], să-i spunem Jaggers, să zicem că domnul ăsta s- 
a întors de peste mări şi ţări şi a debarcat la Portsmouth şi a 
venit să te vadă. „Iotuşi m-ai găsit” ai spus adineaori. Ei! 


Cum de te-am găsit? Păi am scris din Portsmouth unui om 
din Londra ca să-mi dea amănunte. Vrei să ştii care-i 
numele omului ăstuia? Păi, Wemmick îl cheamă. 

N-aş fi putut să scot o vorbă, nici dacă mi-ar fi fost viaţa în 
primejdie. 

Stăteam cu o mână pe spătarul scaunului şi cu cealaltă pe 
piept, căci mi se părea că mă înăbugş. Stăteam aşa, uitându- 
mă la el cu o privire sălbatică, iar când odaia începu să se 
clatine şi să se învârtească, m-am încleştat cu mâna de 
scaun. El m-a prins în braţe, m-a tras până la canapea, mi-a 
culcat capul pe perne şi s-a lăsat îhtr-un genunchi în faţa 
mea; şi faţa aceea de care îmi aminteam atât de bine şi care 
mă făcea să tremur, era aproape de tot de mine. 

— Da, Pip, băiete, am făcut un gentleman din tine! Eu am 
făcut asta! Am jurat atunci că dacă, vreodată, am să 
agonisesc vreun ban, banul ăla să fie al tău. Am jurat pe 
urmă că dacă, odată, am să fac afaceri şi am să mă 
îmbogăţesc, tu să fii om bogat. Am dus un trai greu, ca ţie 
să-ţi fie viaţa uşoară; am muncit din greu, ca ţie să nu-ţi 
pese de muncă. Ce te ură, băiete? Îţi spun eu să te simţi 
îndatorat faţă de mine? Nici gând. Îţi spun toate astea ca să 
ştii că amărâtul ăla de ne pe care l-ai scăpat, şi-a ridicat 
capul aşa de sus, încât a fost în stare să facă un gentleman 
şi, Pip, ăla eştitu! 

Sila pe care o simţeam faţă de omul acesta, teama de el, 
scârba cu care mă închirceam de frica lui, n-ar fi putut să 
fie mai mare, chiar dacă el ar fi fost cea mai crudă fiară. 

— Vezi, Pip? Eu sunt pentru tine un al doilea tată. Iu mi- 
eşti fiu, mai fiu decât oricare fiu. Am agonisit bani, numai ca 
să ai tu ce cheltui. Când eram păstor cu simbrie într-o 
cocioabă pustie şi nu vedeam alte feţe decât ale oilor, până 
ce am şi uitat cum arată o faţă de om, vedeam mereu faţa ta 
înaintea ochilor. De multe ori, când mâncam în cocioaba aia, 
îmi aruncam cuțitul în pământ şi-mi spuneam: Şi acum se 
uită băiatul la mine, cât mănânc şi beau! 


Te vedeam cum erai atunci, în mlaştinile înfundate în 
ceaţă. Să mă bată Dumnezeu, spuneam mereu şi ieşeam 
afară la aer, ca să spun vorbele astea sub cerul liber, dacă 
nu fac un gentleman din băiatul ăsta, când oi fi liber şi 
bogat. Şi am făcut-o. Uită-te la tine, băiete! Uită-te la casa 
asta de boier! Boier? Ei! Să faci rămăşaguri pe bani cu 
boieri şi să-i baţi! 

Era atât de înfierbântat şi de triumfător şi apoi ştia că-mi 
pierdusem aproape cunoştinţa, aşa încât nici nu se uita la 
felul cum primeam spusele lui. 

Era singura fărâmă de uşurare, care-mi mai rămânea. 

— Uită-te! urmă el, scoţându-şi ceasornicul din buzunar şi 
răsucind spre el un inel după degetul meu, în timp ceeumă 
strângeam, ca şi cum m-ar fi atins un şarpe. E de aur şi ce 
frumos! E de gentleman, nu-i aşa? Şi un diamant înconjurat 
de rubine. Şi ăsta-i de gentleman, nu? Uită-te la hainele 
tale; nici nu se găsesc mai bune! Şi cărţi, spuse el, 
plimbându-şi privirile prin odaie, cărţi cu sutele pe rafturi! 
Şi le citeşti, nu-i aşa? Citeai, când am intrat eu. Ha, ha! Ai să 
mi le citeşti şi mie, băiete! Şi dacă-s scrise în limbi străine 
pe care eu nu le înţeleg, o să mă mândresc, ca şi cum aş 
înţelege fiecare vorbă. Şi iarăşi îi luă mâinile şi le duse la 
gura lui, în timp ce mie îmi îngheţa sângele în vine. 

— Nu te supăra că vorbesc atâta, Pip, spuse el după ce-şi 
duse din nou mâneca peste ochi şi peste frunte, în timp ce 
din gâtlejul lui se auzea hârâiala aceea, pe care o 
cunoşteam atât de bine şi tocmai fiindcă era atât de grav, 
mi-era silă de el. Nu pot să mă port altfel şi nici să tac, 
băiete... Tu n-ai aşteptat ziua asta, aşa cum am aşteptat-o 
eu; nu te-ai pregătit pentru ea aşa ca mine. Dar nu te-ai 
gândit niciodată că s-ar putea să fiu eu? 

— O, nu, nu, am răspuns eu. Niciodată, niciodată. 

— Vezi, eu eram şi numai.eu. Nimeni nu s-a amestecat 
întreaba asta decât eu şi cu domnul Jaggers. 

— Nimeni altcineva? am întrebat eu. 


— Nu, spuse el, cu o privire mirată, cine să se fi 
amestecat? Măi băiete, şi ce frumos te-ai făcut! Ei, or fi 
nişte ochi frumoşi pe undeva, aşa-i? Nu se află nişte ochi 
frumoşi pe undeva la care tu te gândeşti cu drag? 

O, Estella, Estella! 

— Ai tăi să fie, băiete, dacă-i poţi cumpăra cu bani. Nu că 
un gentleman aşa învăţat ca tine nu i-ar putea câştiga şi 
fără bani; dar o să ai bani berechet! 

Lasă-mă să-ţi spun tot ce vroiam să-ţi spun, măi băiete. 
Când eram păstor cu simbrie în coliba aceea, stăpânul meu 
a murit (era şi el tot ocnaş ca şi mine, şi mi-a lăsat mie banii 
lui şi eu mi-am răscumpărat libertatea şi mi-am văzut de 
treaba mea. ot ce făceam, pentru tine făceam. Dumnezeu 
să ardă tot ce fac,ziceam, dacă nu fac totul pentru el! Şi 
totul mi-a mers de minune. Cum ţi-am spus şi adineaori, mi- 
a mers faima. Banii pe care i-am trimis acasă la domnul 
Jaggers erau câştigul din primul an - tot ţi-am trimis - ştii, 
atunci când a venit după tine, aşa cum i-am scris eu în 
scrisoare. 

O, de n-ar fi venit niciodată! De m-ar fi lăsat la fierărie, 
departe de a fi mulţumit dar, totuşi fericit, faţă de cele ce 
simţeam acum! 

— Şi ce răsplată pentru mine, măi băiete, să ştiu în sufletul 
meu că eu fac un gentleman. Caii cei frumoşi ai coloniştilor 
puteau să mă umple de praf, când umblam pe drum; ştii ce 
spuneam? Îmi spuneam în gândul meu: Eu fac un 
gentleman mai de soi decât o să fiţi voi vreodată! Când îşi 
spuneau unul altuia: 209 „Acum câţiva ani era puşcăriaş şi-i 
un bădăran de rând şi un neştiutor” ştii ce-mi spuneam? Îmi 
spuneam în gândul meu: Dacă.eu nu-s gentleman şi 
nicicarte nu ştiu, apoi să ştiţi că am, în Londra, un 
gentleman. Voi toţi aveţi turme şi pământ, dar care dintre 
voi are un gentleman fără cusur? Ş i aşa mergea treaba. Şi 
aşa mi-am băgat în cap să vin, într-o bună zi, să-mi văd 
băiatul şi să-i spun cine sunt, chiar în casa lui. 


Îşi puse o mână pe umărul meu. Mă cutremuram la gândul 
că mâna lui era pătată de sânge. 

— N-a fost uşor pentru mine, măi Pip, să plec de acolo şi 
nici fără primejdie. Dar mă ţineam de gândul ăsta şi, cu cât 
era mai greu, cu atât mai tare mă agăţăm de el, fiindcă 
eram hotărât să vin şi nici nu mai încăpea vorbă c-o să fie 
aşa. Şi, până la urmă, tot am făcut-o. Am făcut-o, băiete! 

Încercam să-mi adun gândurile, dar eram prea 
înmărmurit. 

Mi se părea că îndrăgesc vântul şi ploaia mai mult decât 
pe el; şi nici acum nu puteam să despart glasul lui de glasul 
vântului şi al ploii, deşi acelea erau gălăgioase, iar glasul lui 
era potolit. 

— Unde ai să mă adăposteşti? mă întrebă el, după câteva 
clipe. Trebuie să mă adăpostesc undeva, băiete. 

— Ca să dormi? întrebai eu. 

— Da. Ca să dorm mult şi bine, răspunse el, fiindcă marea 
m-a clătinat şi m-a udat, multe luni de zile. 

— Prietenul şi tovarăşul meu de locuinţă, spusei ridicându- 
mă de pe canapea, e plecat. O să-ţiu dau odaia lui. 

— Nu se întoarce mâine? 

— Nu, spusei eu mecanic, cu toate sforţările pe care le 
făceam. Nu mâine. 

— Fiindcă, vezi tu, băiete, spuse el coborând glasul şi 
atingându-mă tainic cu degetul lui lung pe piept. Trebuie să 
fim prevăzători. 

— Cum adică, prevăzători? 

— Doamne, altfel mă aşteaptă moartea! 

— Cum moartea? 

— Am fost trimis acolo pe viaţă. Dacă mă întorc, mă 
pândeşte moartea. 

Prea s-au întors mulţi în ultimul timp şi dacă sunt prins, 
mă spânzură. 

Numai asta mai trebuia; nenorocitul de el, după cemă 
împovărase ani de zile cu lanţurile lui nenorocite de aur şi 
argint, îşi mai şi primejduise viaţa ca să mă vadă şi viaţa lui 


atârna acum de mine! Dacă l-aş fi iubit în loc să-l urăsc, 
dacă m-aş fi simţit legat de el prin admiraţia şi dragostea 
cea mai puternică, în loc să mă strâng de silă în faţa lui şi 
tot n-ar fi fost mai rău. Dimpotrivă, ar fi fost mai bine, căci 
atunci scăparea lui ar fi fost un gând firesc, ar fi fost 
imboldul dragostei. 

Prima mea grijă a fost să închid obloanele, ca să nu se 
vadă lumină de afară şi apoi să închid şi să zăvorăsc uşile. 
În timpul acesta, el stătea la masă mâncând biscuiţi şi bând 
vin; şi mă uitam la el, îl vedeam pe ocnaşul din ţara 
mlaştinilor. Aproape că mi se părea că trebuie să se aplece 
îndată, ca să-şi pilească cătuşa de la picior. 

După ce am intrat în odaia lui Herbert şi am închis orice 
comunicaţie cu scara, în afară de uşa odăii unde avusese loc 
convorbirea noastră, îl întrebai dacă vrea să se culce. El 
răspunse că da şi-mi ceru ceva „rufărie de boier”, ca să aibă 
cu ce să se îmbrace a doua zi de dimineaţă. Am scos rufele 
şi i le-am pregătit şi, din nou, sângele mi-a îngheţat în vine, 
când el mi-a strâns mâinile, urându-mi noapte bună. 

Am ieşit din odaia aceea, fără să-mi dau seama cum, apoi 
am scormonit focul în odaia unde stătusem împreună şi m- 
am aşezat lângă cămin, căci mă temeam să mă duc la 
culcare. Am stat aşa înmărmurit o oră sau două, cufundat în 
gânduri, şi, numai după ce am început să mă gândesc, mi- 
am dat seama cât eram de nenorocit şi cum se sfărâmase în 
bucăţi corabia pe care mă îmbarcasem. 

Gândurile domnişoarei Havisham cu privire la mine nu 
fuseseră decât un vis. Estella nu-mi era sortită mie; mi-era 
îngăduit să intru la Satis din politeţe, fiindcă eram un 
ghimpe pe pielea rudelor lacome, o jucărie cu inimă 
mecanică pe care să exersezi în lipsă de alt mijloc; acestea 
au fost primele lovituri; dar cea mai usturătoare şi mai 
adâncă durere dintre toate era că, din pricina puşcăriaşului 
acestuia vinovat de cine ştie ce crime şi care putea oricând 
să fie ridicat pentru a fi spânzurat la Old Bailey, îl părăsisem 
pe Joe. 


Nu m-aş fi întors la Joe acum, nu m-aş fi întors la Biddy, 
pentru nimic în lume; poate numai pentru că simţământul 
că mă purtasem ca un netrebnic era mai puternic decât 
orice. Nici o înţelepciune de pe lume nu mi-ar fi putut aduce 
mângâierea pe care aş fi găsit-o în simplicitatea şi 
dragostea lor; dar ştiam că niciodată, niciodată nu voi putea 
să destram ceea ce făcusem. 

În fiecare vâjâit de vânt şi în fiecare puhoi de ploaie, mi se 
părea că aud paşii urmăritorilor. De două ori, aş fi putut să 
jur că cineva ciocănea şi că se auzeau şoapte la uşa de la 
intrare. Chinuit de aceste temeri, începeam să-mi închipui 
sau să-mi amintesc că avusesem presimţiri tainice despre 
venirea acestui om. Că de câteva săptămâni, întâlneam 
mereu pe stradă oameni care îmi aminteau de el. Că aceste 
legături erau din ce în ce mai numeroase, pe măsură ce el 
se apropia, venind pe mare. Că spiritul lui păcătos trimisese 
aceşti soli spiritului meu şi că totul se întâmplase aievea şi 
el se afla acum sub acelaşi acoperiş cu mine. 

Împreună cu aceste gânduri, veni şi gândul că ochii mei de 
copil îl văzuseră ca pe un om cumplit de rău; că îl auzisem 
pe celălalt puşcăriaş povestind că acesta încercase să-l 
ucidă; că îl văzusem în fundul şanţului, zbătându-se şi 
luptându-se ca o fiară sălbatică. Din aceste amintiri, se 
născu, la lumina flăcărilor, şi prinse chip, groaza că poate 
nu sunt în siguranţă, aici închis în aceeaşi casă cu el, în 
noaptea pustie şi sălbatică. Groaza aceasta se umflă până 
ce umplu toată odaia şi mă împinse să iau lumânarea şi să 
mă duc să mă uit cu ochii mei la omul care-mi chinuia 
cugetul. 

Îşi legase o batistă în jurul capului şi în somn faţa lui era 
întunecată şi încordată. Dar dormea destul de liniştit, deşi 
îşi pusese pistolul alături de el, pe pernă. Ceva mai potolit 
ca înainte, am scos încetişor cheia din uşa odăii lui şi am 
răsucit-o pe dinafară, înainte de a mă aşeza din nou în faţa 
focului. Încetul cu încetul, am alunecat de pe scaun şi m-am 
întins pe jos. M-am trezit, fără să mă fi despărţit nici o clipă 


de senzaţia aceea de durere, care pusese stăpânire pe 
mine. Clopotele bisericilor din est băteau ora cinci, 
lumânările arseseră până la capăt, focul era stins, iar vântul 
şi ploaia măreau bezna de afară. 


Aici se sfârşeşte stagiul al doilea din împlinirea speranţelor 
lui Pip. 


Chapter 40 

A fost o mare fericire pentru mine că eram nevoit să-l pun 
- pe cât puteam - la adăpost pe prea temutul meu oaspete 
căci, gândul acesta, năvă-lindu-mi în minte, de cum m-am 
trezit, îmi învălui celelalte gânduri ca într-o negură 
îndepărtată. 

Era limpede că nu-l puteam ţine ascuns în casă. Era cu 
neputinţă să fac aceasta şi încercarea de a-l ascunde ar fi 
stârnit, în chip firesc, bănuieli. E adevărat că Duhul 
Răzbunării nii mai era în serviciul meu, dar acum grija casei 
era încredinţată unei femei bătrâne şi iute la fire, ajutată de 
un pachet însufleţit de zdrenţe pe care ea îl numea nepoata 
sa; şi, dacă aş fi ascuns vreuna din odăi de privirile lor, cu 
siguranţă că le-aş fi aţâţat curiozitatea. Aveau amândouă 
vederea slabă, fapt pe care eu îl pusesem pe socoteala 
obiceiului de a se uita mereu prin gaura cheii şi-ţi răsăreau 
nereu în faţa ochilor, când nu aveai nevoie de ele; de altfel, 
asta era singura lor calitate, în afară de faptul că erau 
hoaţe. Ca să nu dau întâmplării un aer misterios, mă hotărâi 
să le anunţ, încă de dimineaţă, că unchiul meu sosise, pe 
neaşteptate, de la ţară. 

Luai această hotărâre, în timp ce mai bâjbâiam încă prin 
întuneric, în căutarea mijloacelor de a aprinde lumina. 
Fiindcă, până la urmă, nu dădui de aceste mijloace, am fost 
nevoit să mă duc până la ghereta paznicului de noapte de 
alături şi să-l rog să vină cu lanterna. Şi, în timp ce coboram 
scările pe bâjbâite, mă împiedicai de ceva şi acel ceva era 
un om ghemuit într-un colţ. 


Deoarece omul nu-mi răspunse, când îl întrebai ce caută 
acolo, ci se feri în tăcere de atingerea mea, o luai la goană 
până la gheretă şi-l rugai pe paznic să vină iute, povestindu- 
i incidentul pe drum. Vântul sufla cu mai multă furie decât 
oricând. Ne-am gândit că nu merită să primejduim lumina 
din lanternă, aprinzând din nou lămpile stinse de pe scară. 
Am examinat scara dintr-un cap într-altul, fără să găsim pe 
nimeni. Atunci îmi trecu prin minte că omul s-ar fi putut 
strecura în casă, aşa că, aprinzând lumânarea de la 
lanterna gardianului şi lăsându-l pe el să mă aştepte la uşă, 
începui să cercetez cu băgare de seamă odăile, chiar şi pe 
aceea unde dormea mult temutul oaspete. Era linişte peste 
tot şi se vedea nimeni nu intrase în casă. 

Mă tulbura gândul că tocmai în noaptea aceea se aflase un 
om la pândă şi, bizuindu-mă pe norocul de a născoci o 
lămurire satisfăcătoare, l-am întrebat pe gardian, în timp 
ce-i întindeam un păhărel cu vin, dacă lăsase să treacă 
vreun om, luase masa în oraş. 

— Da, răspunse el. Trecuseră trei domni la ore diferite ale 
nopţii. Unul locuia la Fountain Court şi ceilalţi doi în Lane, 
iar el îi văzuse pe toţi îndreptându-se spre casele lor. Dar, 
singurul om care locuia în casa unde locuiam şi eu plecase 
la ţară de câteva săptămâni şi eram sigur că nu se întorsese 
în noaptea aceea, pentru că văzusem uşa locuinţei lui 
zăvorâtă, în timp ce urcam scările. 

— Fiindcă noaptea e aşa urâtă, domnule, spuse paznicul, 
dându-mi paharul înapoi, au trecut foarte puţini oameni pe 
la ghereta mea. În afară de cei trei domni de care v-am 
vorbit, nu-mi amintesc să mai fi trecut vreunul de la ora 
unsprezece, când a întrebat un străin de dumneavoastră. 

— Da. Unchiul meu, bâigui eu. 

— L-aţi văzut? 

— Da, sigur. 

— Şi pe domnul care era cu el? 

— Domnul care era cu el! repetai eu. 


— Mi se părea că e un domn cu el, răspunse paznicul. S-a 
oprit când s-a oprit şi unchiul dumneavoastră să vorbească 
cu mine şi apoi a pornit când a pornit şi celălalt. 

— Ce fel de om era? 

Paznicul nu băgase de seamă; parcă un lucrător după câte 
îşi amintea, purta nişte haine prăfuite şi un palton închis la 
culoare. Fireşte că paznicul lua lucrurile mai uşor decât 
mine; căci nu avea motivele mele de a pune atâta greutate 
pe fiecare lucru. 

După ce am scăpat de el, ceea ce am făcut fără să mai 
lungesc explicaţiile, mintea începu să mi se tulbure de toate 
aceste împrejurări care luate fiecare în parte, păreau uşor 
de dezlegat. De pildă, un chefliu care se întoarce din oraş şi 
care n-ar fi trecut pe la ghereta paznicului de noapte s-ar fi 
putut rătăci pe scara mea şi să adoarmă acolo. Sau, de 
pilda, oaspetele meu fără nume ar fi putut să fie însoţit de 
cineva care să-i arate drumul. Totuşi, luate împreună, 
aceste împrejurări aveau o înfăţişare neplăcută pentru un 
om atât de încrezător şi de temător cum mă făcuseră pe 
mine schimbările din ultimele ore. 

Am scormonit focul, care la ora aceea a dimineţii, ardea cu 
o flacără palidă şi am aţipit în faţa căminului. Când 
ceasornicele oraşului bătură ora şase, mi se păru că 
dormisem o noapte încheiată şi, fiindcă mai era o oră 
întreagă până la răsăritul soarelui, am mai moţăit puţin; 
uneori mă trezeam tulburat, fiindcă în urechi îmi răsunau 
convorbiri neînţelese; alteori, auzeam vâjâitul vântului în 
cămin; în cele din urmă, mă cufundai într-un somn adânc, 
are m-am trezit speriat din pricina luminii de afară. 

Până atunci nu avusesem răgaz să mă gândesc la situaţia 
mea şi nici acum nu puteam. Nu aveam putere să înţeleg. 
im abătut şi amărât până în adâncul sufletului, dar idurile 
îmi erau foarte împrăştiate. Cât despre plăsmuirea unui 
plan de viitor, cred că aş fi fost mai curând în stare 
plăsmuiesc un elefant. 


În timp ce deschideam ferestrele riveam afară la 
dimineaţa ploioasă, pustie şi plumburie, în timp ce mă 
plimbam din odaie în odaie sau când mă aşezam tremurând 
în faţa focului aşteptând să-mi vină spălătoreasa, în tot 
timpul acesta, mă gândeam la nenorocirea mea, dar nu-mi 
dădeam seama cât eram de nenorocit, nu ştiam de când mă 
simţeam aşa, nici în ce zi a săptămânii mă năpădiseră 
gândurile acestea şi nici chiar cine eram eu gândeam aşa. 

În cele din urmă, baba şi nepoata ei sosiră, - era greu să 
deosebşti capul babei de mătura pe care o ţinea în mâna - 
şi se arătară amândouă foarte mirate, la vederea mea şi a 
focului. 

Le-am împărtăşit vestea că unchiul meu sosise în timpul 
nopţii, că dormea acum şi că, prin urmare, pregătirile 
pentru gustarea de dimineaţă aveau să sufere schimbări. 
Apoi mă spălai şi mă îmbrăcai, în timp ce ele izbeau mobila 
şi stârneau praful. Şi, aşa, într-un fel de vis sau de hipnoză, 
mă trezii din nou lângă foc, aşteptând ca el să vină la masă. 

Apoi, uşa se deschise şi el ieşi din odaie. Nu puteam să 
sufăr să-l văd, mi se părea că, în lumina zilei, arată şi mai 
nesuferit. 

— Nici nu ştiu măcar cum să-ţi spun, începui eu, vorbind în 
şoaptă, în timp ce el se aşeza la masă. Am spus tuturor că 
eşti unchiul meu. 

— Foarte bine, băiete! Spune-mi unchiule. 

— Bănuiesc că pe vapor ţi-ai luat un nume... 

— Da, dragul meu. Am luat numele de Provis. 

— Ai de gând să rămâi cu numele acesta? 

— Da, de ce nu? E la fel de bun ca oricare altul, doar că-ţi 
place ţie altul mai mult. 

— Care e numele dumitale adevărat? îl întrebai eu în 
şoaptă. 

— Magwitch, răspunse el tot aşa, cel de botez e Abel. 

— Ce meserie ai avut? 

— Ocnaş, măi băiete. 


Vorbea foarte serios şi întrebuinţase cuvântul, ca şi cum a 
fi ocnaş ar fi o meserie. 

— Când ai intrat în Temple, aseară..., începui eu oprindu- 
mă ca să mă întreb dacă era cu putinţă ca faptul acesta, 
care părea atât de îndepărtat, să se fi întâmplat în ajun. 

— Da, băiete? 

— Când ai trecut pe la gheretă şi l-ai întrebat pe paznic 
care-i drumul, mai era cineva cu dumneata? 

— Cu mine? Nu, măi băiete. 

— Dar era cineva pe acolo. 

— N-am prea băgat de seamă, spuse el cu îndoială, fiindcă 
nu cunosc drumurile pe aici. Dar cred că mai era cineva 
care venise o dată cu mine. 

— Eşti cunoscut în Londra? 

— Sper că nu! spuse el, lovindu-şi gâtul cu degetul 
arătător, ceea ce mă făcu să roşesc şi să-mi fie silă de el. 

— Ai fost vreodată cunoscut în Londra? 

— Nu prea bine. Locuiam mai mult în provincie. 

— Ai fost... judecat... la Londra? 

— Când? spuse, el, privindu-mă pătrunzător. 

— Ultima oară. 

Dădu din cap. 

— Atunci l-am cunoscut pe domnul Jaggers. El era de 
partea mea. 

Îmi venea pe buze întrebarea pentru ce fusese judecat. 
Dar el puse mâna pe un cuţit, îl învârti prin aer şi după ce 
spuse: 

— Şi-am ispăşit şi am plătit cu vârf şi îndesat pentru ce am 
făcut! se apucă să mănânce. 

Înfuleca urât şi toate mişcările lui erau stângace, 
gălăgioase şi lacome. 

De când îl văzusem mâncând în mlaştini, îi mai căzuseră 
câţiva dinţi; şi când plimba îmbucătura prin gură şi răsucea 
capul într-o parte ca să prindă mâncarea între doi colţi 
puternici din faţă, arăta chiar ca un câine bătrân înfometat. 


Dacă aş fi avut poftă de mâncare la începutul mesei, cu 
siguranţă că aş fi pierdut-o, văzându-l pe el cum mănâncă şi 
aş fi stat - aşa cum stăteam şi acum - cuprins de o scârbă 
fără seamăn faţă de el şi uitându-mă încruntat la faţa de 
masă. 

— Sunt un mâncăcios fără pereche, măi băiete, spuse el în 
chip de scuză, după ce sfârşi masa, dar aşa am fost de când 
mă ştiu. Poate că dacă, de felul meu, aş fi fost mai puţin 
mâncău, aş fi intrat în mai puţine buclucuri. La fel şi cu 
fumatul. Când am intrat păstor cu simbrie, la început, acolo, 
pe tărâmul celălalt, cred că aş fi înnebunit de tristeţe şi aş fi 
ajuns ca o oaie „melalcolică” dacă nu m-aş fi mângâiat cu 
fumatul. 

Şi, spunând aceste vorbe, se sculă de la masă, îşi vâri 
mâna în haina lui de marinar şi scoase din buzunar o pipă 
scurtă şi neagră şi o mână de tutun din cel care se numeşte 
„Cap de negru”. După ce-şi umplu luleaua, puse înapoi 
restul de tutun, ca şi cum buzunarul lui ar fi fost un sertar. 
Apoi, apucă cu cleştele un tăciune aprins din cămin şi-şi 
aprinse luleaua şi, pe urmă, începu să se plimbe pe 
covoraşul din faţa căminului cu spatele la foc, 
îndeletnicindu-se cu ocupaţia lui cea mai plăcută, aceea de 
a-şi întinde mâinile spre mine. 

— Ăsta este, spuse el legănându-mi mâinile în sus şi în jos, 
în timp ce trăgea din lulea, ăsta este gentleman-ul pe care l- 
am făcut eu! Un gentleman adevărat! Îmi face bine să mă 
uit la tine, Pip. lot ce doresc e să stau aici şi să mă tine! 

Îmi desprinsei mâinile cât putui mai curând şi-mi dădui 
seama că începusem să chibzuiesc asupra situaţiei mele. 
Când auzeam glasul lui răguşit şi mă uitam la capul lui 
pleşuv cu păr cenuşiu de o parte şi de alta, înţelegeam cât 
erau de grele lanţurile care mă legau. 

— Nu vreau să-l văd pe domnişorul meu umblând prin 
noroiul de pe stradă. Pe ghetele lui nu trebuie să se vadă 
noroi. Domnişorul meu trebuie să aibă cai. Da, Pip! Cai de 
călărie şi cai de trăsură şi cai de călărie şi de trăsură pentru 


slugile lui. Ce adică, coloniştii să aibă cai (şi încă de soi, 
Dumnezeule!) şi domnişorul meu din Londra să nu aibă? 
Nu, nu. N-o să mai purtăm ghete murdare de noroi, Pip, nu- 
i aşa? Or să vadă coloniştii! 

Scoase din buzunar un portofel care crăpa de plin ce era 
şi lovi cu el în masă. 

— În portofelul ăsta, măi băiete, sunt hârtii care merită 
cheltuite. Ale tale sunt. Tot ce ame altău. Să nu-ţi fie 
teamă. Am venit în ţară ca să văd cum cheltuieşte 
domnişorul meu banii mei ca un adevărat domnişor. Asta-i 
plăcerea mea. Plăcerea mea e să-l văd cum cheltuieşte. Şi 
naiba să vă ia pe toţi! Se răsuci din călcâie, uitându-se prin 
odaie şi pocni cu putere din degete. Pe toţi să vă ia naiba, 
de la judecătorul cel cu peruca-n cap până la colonistul care 
ridică praful în drum; fiindcă o să vă arăt un gentleman mai 
grozav decât voi toţi la un loc! 

— Opreşte-te, spusei eu, înnebunit de teamă şi de silă, 
vreau să-ţi vorbesc. Vreau să ştiu ce avem de făcut. Vreau 
să ştiu cum te poţi feri de primejdie cât vrei să stai aici şi ce 
planuri ai. 

— Uită-te, măi Pip, spuse el punându-mi mâna pe umeri, 
cu mişcări potolite şi supuse. Mai întâi, uite ce este, mi-am 
ieşit din fire, adineauri. Ce-am spus a fost urât, da, aşa a 
fost urât. Uită-te, Pip, iartă-mă! Nu vreau să mă mai port 
urât. 

— Mai întâi, urmai eu, mârâind, ce măsuri de prevedere se 
pot lua, ca să nu fii recunoscut şi prins. 

— Nu, băiete, spuse el cu acelaşi glas ca şi adineauri, asta 
nu vine întâi. 

Mai întâi să vorbim despre ce-i urât. Nu m-am căznit atâţia 
ani să fac un gentleman, fără să ştiu ce i se cuvine şi lui. 
Uite, Pip, m-am purtat urât. Da, urât. lartă-mă, băiete. 

Era caraghios şi dezgustător în acelaşi timp, ceea ce mă 
făcu să izbucnesc într-un râs ciudat şi să-i răspund: 

— Te-am iertat. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai 
pierdem timpul. 


— Da, dar vezi tu, se încăpăţâna el. Eu, măi băiete, n-am 
venit de departe ca să mă port urât. Acum, zi mai departe, 
băiete. Spuneai... 

— Cum ai de gând să te păzeşti de primejdiile care te 
pândesc? 

— Păi, băiete, nu-i chiar aşa de mare primejdia. Fără să-mi 
fi spus nimeni, eu ştiu că primejdia nu-i aşa grozavă. E 
Jaggers şi e Wemmick şi eşti tu. Altcineva cine să mă mai 
cunoască? 

— Nu există nimeni care te-ar putea recunoaşte pe 
stradă? întrebai eu. 

— Păi, răspunse el, nu prea. Dar n-am de gând să dau 
sfoară în ţară prin ziare că domnul M. A. s-a reîntors şi apoi 
au trecut atâţia ani, cui i-ar mai folosi, dacă m-ar denunța? 
Dar uite, măi Pip. Dacă primejdia ar fi fost de cincizeci de 
ori mai mare, tot aş fi venit să te văd; bagă de seamă, tot aş 
fi venit. 

— Şi cât timp vrei să mai rămâi? 

— Cât timp? spuse el, scoţându-şi luleaua lui cea neagră 
din gură şi, în timp ce se uita la mine, falca de jos îi atârna. 

— Nu mă mai întorc. Am venit pentru totdeauna. 

— Şi unde ai să locuieşti? întrebai eu. Ce-i de făcut cu 
dumneata? Unde ai să fii în siguranţă? 

— Măi băiete, răspunse el, cu bani se pot cumpăra peruci 
şi pudră de pus în păr şi ochelari şi haine negre şi pantaloni 
scurţi şi tot ce vrei. Au mai făcut şi alţii din astea şi au 
scăpat de primejdie; şi ce-au mai făcut şi alţii, pot face şi eu. 
Şi dacă-i vorba cum şi unde să stau, păi spune şi tu ce 
părere ai. 

— Acum îţi vine uşor să vorbeşti, spusei eu, dar aseară, n- 
ai glumit când ai spus că te pândeşte moartea. 

— Şi acum spun că mă pândeşte moartea, spuse el, 
punându-şi luleaua înapoi în gură; şi încă moartea cu 
frânghia, în drumul mare, nu departe de aici; înţelege că e 
serios din cale afară. Dar acum am făcut-o. Aici sunt. Să mă 
întorc ar fi tot aşa rău, ba mai rău decât să stau pe loc. Şi 


apoi, Pip, aici pentru că de atâta amar de ani doresc să fiu 
cu tine. 

Şi dacă vine vorba de îndrăzneală, acum sunt pasăre 
bătrână şi am încercat tot soiul de curse de când mi-au 
crescut aripile şi nu mi-e frică să mă cocoţ pe încă o 
sperietoare. Dacă moartea se ascunde în sperietoare, atâta 
pagubă; şi n-are decât să iasă la lumină ca s-o înfrunt şi 
atunci o să cred în moarte, dar, înainte, nu. Şi acum mai 
lasă-mă să mă uit puţin la domnişorul meu. 

Şi iarăşi mă luă de mâini şi mă măsură cu un aer admirativ 
de proprietar, fumându-şi pipa cu încântare. 

Îmi dădui seama că nu aveam altceva mai bun de făcut 
decât să-i fac rost de o casă liniştită în apropiere, unde să 
locuiască de îndată ce se va întoarce Herbert, pe care-l 
aşteptam într-o zi sau două. Era limpede că eram nevoit să-i 
încredinţez lui Herbert taina, chiar dacă nu m-aş fi gândit la 
uşurarea fără margini, care m-ar fi cuprins după 
împărtăşirea acestui secret. Dar lucrul nu era tot atât de 
limpede în mintea domnului Provis (mă hotărâsem să-i spun 
pe numele acesta), care îşi amână consimţământul în ceea 
ce priveşte înştiinţarea lui Herbert, până după ce-l va fi 
văzut şi va fi fost plăcut impresionat de înfăţişarea lui. 

— Şi chiar şi atunci, măi băiete, spuse el scoțând din 
buzunar o Evanghelie mică, neagră, soioasă şi încuiată cu 
cheie, o să-l punem să jure. 

Dacă aş spune că înfricoşătorul meu binefăcător purta 
cărticica aceea neagră, în buzunar, numai ca să pună 
oamenii să jure pe ea, în caz de nevoie, aş spune un lucru 
de care nu m-am încredinţat niciodată, dar pot totuşi să 
spun că, eu nu l-am văzut niciodată folosind-o în alt chip. 

Cartea arăta ca şi cum ar fi fost furată din vreun tribunal 
şi poate că ceea ce ştia el despre trecutul cărţii împreună 
cu experienţa lui personală în această direcţie, îl făceau să 
se bizuie pe puterea ei asemănătoare cu o vrajă sau cu un 
descântec legal. Când l-am văzut pentru prima oară cum 
scoate cartea din buzunar, mi-am amintit cum mă pusese să 


jur că nu-l voi trăda, odată demult, în cimitir şi cum se 
fugărise pe el însuşi, în ajun, întovărăşindu-şi hotărârile 
luate în singurătate cu jurăminte. 

Deoarece era îmbrăcat într-o haină marinărească de lucru 
care-l făcea să semene cu un om care vinde papagali şi 
ţigări, începui să discut cu el despre hainele pe care le va 
purta. Avea o încredere nemărginită în virtuțile unui costum 
cu pantaloni scurţi şi îşi schiţase în minte o haină, care l-ar 
fi făcut să semene fie cu un decan, fie cu un dentist. Cu 
mare greutate l-am convins să-şi aleagă un costum care să-l 
facă semene mai curând cu un fermier chiabur şi am 
hotărât să-şi tundă părul scurt să şi-l pudreze puţin. Apoi, 
deoarece nu dăduse încă ochii cu spălătoreasă şi cu 
nepoată-sa, hotărârăm să se ferească de ele până ce va 
avea loc schimbarea. 

Pare un lucru foarte uşor să iei astfel de prevederi; dar în 
starea de zăpăceală, ca să nu zic de nebunie, în care mă 
aflam, totul dură atât de mult încât nu am izbutit să ies din 
casă decât pe la ora două sau trei după-amiază, pentru a da 
curs hotărârilor luate. El trebuia să stea închis în odaie 
până la întoarcerea mea şi nu avea voie, pentru nimic în 
lume, să deschidă uşa. 

Deoarece, după câte ştiam eu, în Essex Street se afla o 
casă respectabilă, a cărei faţadă era îndreptată spre 
Temple, casă care se vedea de la ferestrele locuinţei mele, 
mă îndreptai, mai întâi de toate, într-acolo şi am avut 
norocul să închiriez etajul al doilea pentru domnul Provis. 
Apoi, am pornit din prăvălie în prăvălie, ca să fac 
cumpărăturile trebuincioase pentru schimbarea înfăţişării 
lui. După ce şi această treabă a fost isprăvită, îmi îndreptai 
paşii spre Little Britain, pentru dezlegarea unor probleme 
care mă priveau numai pe mine. 

Domnul Jaggers şedea la biroul lui, dar, când mă văzu 
intrând, se ridică numaidecât şi se aşeză în faţa mea. 

— Acum, Pip, spuse el, fii prevăzător. 


— Voi fi, domnule Jaggers, răspunsei eu. Căci, pe drum, mă 
gândisem bine la cele ce aveam de spus. 

— Nu te trăda pe tine, spuse domnul Jaggers, şi ai grijă să 
nu trădezi pe nimeni. înţelegi? Pe nimeni. Să nu-mi spui 
nimic. Nu vreau să ştiu nimic. Nu sunt curios. Bineînţeles că 
mi-am dat seama că el ştia de venirea omului. 

— Domnule Jaggers, spusei eu, vreau numai să mă asigur 
că ceea ce mi s-a spus este adevărat. Nu prea trag nădejde 
că nu-i adevărat, dar, totuşi, îmi pot îngădui să controlez. 

Domnul Jaggers dădu din cap: 

— Cum ai zis, „mi s-a spus” sau „am auzit”? mă întrebă el, 
aplecându-şi capul într-o parte, fără să se uite la mine; 
stătea cu ochii în podea, de parcă ar fi ascultat ceva. „Mi s-a 
spus” presupune o comunicaţie verbală. Nu poţi fi în 
comunicaţie verbală cu un om din New South Wales, nu-i 
aşa? 

— Vreau să spun „am aflat”, domnule Jaggers. 

— Bine. 

— Am aflat de la un om cu numele de Abel Magwitch că el 
este binefăcătorul care s-a ascuns atâta timp de mine. 

— Da, acesta este omul, spuse domnul Jaggers, din New 
South Wales. 

— Şi numai el? întrebai eu. 

— Numai el, răspunse domnul Jaggers. 

— Nu sunt atât de nebun, domnule Jaggers, încât să vă 
socotesc pe dumneavoastră răspunzător de greşelile şi de 
concluziile mele greşite, dar întotdeauna mi-am închipuit că 
e domnişoara Havisham. 

— După cum spui şi tu, Pip, afirmă domnul Jaggers, 
ridicându-şi ochii lui reci spre mine şi muşcându-şi 
arătătorul, eu nu sunt răspunzător de toate acestea. 

— Şi, totuşi, părea atât de probabil, mă apărai eu cu inima 
zdrobită. 

— Nici urmă de dovadă, Pip, spuse domnul Jaggers 
clătinând din cap şi strângându-şi poalele hainei. Nu 


trebuie să judeci lucrurile după aparenţe, ci numai după 
dovezi. Nu există regulă mai bună. 

— Nu mai am nimic de spus, făcui eu oftând, după ce 
tăcusem câteva clipe. Am verificat ceea ce am aflat şi asta-i 
tot. 

— Acum când, în sfârşit, Magwitch, din New South Wales, 
ţi s-a dezvăluit, spuse domnul Jaggers, înţelegi cât de precis 
m-am ţinut întotdeauna de fapte, în tot timpul legăturilor 
dintre noi. Niciodată nu m-am îndepărtat nici cu un pas de 
linia precisă a faptelor. Îţi dai seama de asta? 

— Îmi dau seama, domnule Jaggers. 

— L-am înştiinţat pe Magwich, în New South Wales, că nu 
trebuie să-şi facă probleme în privinţa corectitudinii mele. 
Şi i-am pus şi o altă condiţie. Mi s-a părut că-mi dădea să 
înţeleg, în scrisorile lui scrise pe ocolite, că are de gând să 
vină să te vadă, aici, în Anglia. l-am spus că nu mai vreau să 
aud de asta; căci fiind expatriat pentru tot restul vieţii, 
revenirea lui în această ţară ar fi o faptă criminală, care l-ar 
expune la pedeapsa supremă. l-am impus lui Magwitch 
această condiţie, spuse domnul Jaggers privindu-mă aspru. 
I-am scris la New South Wales. Desigur că s-a călăuzit după 
spusele mele. 

— Desigur, spusei eu. 

— Am fost informat de Wemmick, urmă domnul Jaggers cu 
aceeaşi privire aspră, că a primit o scrisoare, datată la 
Portsmouth, de la un colonist cu numele de Purvis sau... 

— Sau Provis, propusei eu. 

— Sau Provis, mulţumesc, Pip. Poate chiar Provis? Te 
pomeneşti că ştii că e Provis. 

— Da, spusei eu. 

— Deci, ştii că e Provis. O scrisoare datată la Portsmouth 
de la un colonist cu numele de Provis, care cerea amănunte 
cu privire la adresa ta pentru Magwitch. Wemmick i-a trimis 
amănuntele, după cum înţeleg eu, tot prin poştă. 

Pesemne că prin Provis ai primit lămuririle lui Magwitch 
din New South Wales. 


— Da, prin Provis, răspunsei eu. 

— La revedere, Pip, spuse domnul Jaggers întinzându-i 
mâna, m-a bucurat să te văd. Dacă îi scrii lui Magwitch din 
New South Wales sau dacă îi trimiţi veşti prin Provis, spune- 
i, te rog, că toate amănuntele şi chitanţele nesfârşitei 
noastre socoteli îţi vor fi trimise ţie, împreună cu diferenţa 
de bani, fiindcă mai există o diferenţă de bani. La revedere, 
Pip! 

Ne strânserăm mâinile şi el mă privi cu asprime, până 
când ieşii din cameră. Trecusem de uşă şi el tot mă mai 
privea aspru, în timp ce busturile de pe raft parcă încercau 
să-şi deschidă pleoapele şi să mă împroaşte cu cuvintele 
„Ce om!” aruncate din gâtlejurile lor umflate. 

Wemmick plecase şi, chiar dacă ar fi fost la pupitrul lui, tot 
nu m-ar fi putut ajuta în nici un chip. Mă dusei de-a dreptul 
la Temple, unde îl găsii pe înfricoşătorul Provis bând vin cu 
apă şi fumând tutun „cap de negru”, în deplină siguranţă. 

În ziua următoare, toate hainele pe care le cumpărasem 
au fost trimise acasă şi omul se îmbrăcă imediat cu ele. Tot 
ce punea pe el, îi venea mai prost (aşa cel puţin mi se părea 
mie în amărăciunea mea), decât ceea ce purtase înainte. 
După părerea mea, era un om în el care îţi lua orice 
nădejde de a-l deghiza. 

Cu cât mai mult îl găteam, cu cât îl îmbrăcam mai elegant, 
semăna mai bine cu fugarul bătut de vânturi din ţara 
mlaştinilor. Pesemne că această părere a minţii mele 
neliniştite se datora faptului că faţa şi felul lui de a-fi de 
odinioară îmi deveneau din ce în ce mai familiare; şi mi se 
părea, de asemenea, că-ţi târa un picior ca şi cum tot ar mai 
fi tras o greutate după el şi că omul era puşcăriaş din cap 
până în picioare. Puşcăriaş în toate Fibrele fiinţei sale. 

În afară de aceasta, amprenta vieţii singuratice pe care o 
dusese în cocioabă nu se stinsese nici ea şi îi dădea un aer 
sălbatic pe care nici o haină nu izbutea să-l domolească; 
trebuie să mai adăugăm înrâurirea vieţii stigmatizate pe 
care o dusese printre semenii lui şi, mai presus de toare, 


conştiinţa că acum trebuia să se păzească şi să se ascundă. 
În felul cum se aşeza sau stătea în picioare, cum mânca şi 
bea, felul cum chibzuia, cu o expresie chinuită şi cu capul 
între umeri, cum îşi scotea din buzunar cuțitul cu mâner de 
os, îl ştergea de picior şi apoi îşi tăia mâncarea, în felul în 
care ducea paharele şi ceşti le la gură, ca şi cum ar fi nişte 
ulcele sau cum despica o felie din bucata de pâine şi o 
înmuia în sos învârtind-o de jur împrejurul farfuriei, ca şi 
cum ar fi vrut să se bucure cât mai mult de porţia de 
mâncare, în felul în care îşi ştergea apoi mâinile de pâine şi 
o înghiţea, în toate aceste gesturi şi în nenumărate alte mici 
împrejurări care se iveau zilnic, în fiecare clipă, era ocnaş, 
criminal, rob, fără nici un fel de îndoială. 

Fusese ideea lui să poarte o umbră de pudră în păr şi eu 
încuviinţai, după ce însă mă opusei în ceea ce priveşte 
pantalonii scurţi. Dar nu pot să asemăn efectul pudrei pe 
capul lui, decât cu efectul pe care-l face fardul pe faţa unui 
mort; tot ce era de dorit să rămână ascuns în el străbătea 
stratul acela subţire de fard şi părea că izbucneşte 
strălucind în văzul tuturor. Renunţarăm numaidecât la 
pudră şi omul rămaşe cu părul lui cărunt tăiat scurt. 

Cuvintele nu pot zugrăvi sentimentul misterului pe care 
omul acesta îl stârnea în mine. Uneori, seara, când aţipea 
strângând braţele fotoliului cu mâinile lui noduroase şi cu 
capul lui pleşuv şi tatuat de zbârcituri adânci, înfundat în 
piept, mă uitam la el, întrebându-mă care vor fi fost faptele 
lui şi împovărându-l cu toate crimele din lume, până când 
mă cuprindea o dorinţă nebună de a sări de pe scaun şi de 
a fugi de el. Într-atât creştea groaza mea cu fiecare ceas 
care trecea, încât cred că, chinuit de atâtea obsesii cum 
eram, m-aş fi lăsat târât de această pornire, în ciuda tuturor 
binefacerilor cu care mă copleşise, în ciuda primejdiei în 
care se afla, dacă n-aş fi ştiut că Herbert trebuia să se 
întoarcă în curând. 

O dată, în miezul nopţii, am sărit din pat şi am început să 
mă îmbrac cu hainele cele mai proaste, cu gândul de a-l 


lăsa acolo împreună cu toate lucrurile care-mi aparţineau şi 
să mă înrolez ca soldat în armata Indiei. 

Mă îndoiesc că o stafie m-ar fi înfricoşat mai tare, chiar şi 
în odăile acelea părăsite, chiar şi în serile şi nopţile acelea 
lungi, când vântul vuia şi ploaia răpăia. O stafie n-ar fi putut 
să fie prinsă şi spânzurată din pricina mea şi gândul că ar fi 
putut să fie şi groaza că va fi, îmi măreau spaima. Când nu 
dormea şi nici nu făcea un fel de pasienţe foarte complicate 
cu nişte cărţi zdrenţuite de joc - un fel de pasienţe cum nu 
mai văzusem niciodată până atunci şi nici n-am mai văzut 
de atunci, însemnând punctele cu nişte semne de cuţit pe 
masă - când, după cum spuneam, nu era prins de nici una 
dintre aceste îndeletniciri, mă ruga să-i citesc: „Limbi 
străine, măi băiete!” În timp ce eu mă supuneam, el se uita 
la mine, măsurându-mă cu un aer de director de expoziţie şi 
eu îl vedeam, printre degetele mâinii cu care îmi umbream 
faţa, poftind cu gesturi de pantomimă până şi mobilele din 
casă să observe dibăcia mea. 

Studentul necucernic din poveste, urmărit de făptura 
monstruoasă pe care o plăsmuise, nu era mai nenorocit 
decât mine care eram urmărit de făptura care mă 
plăsmuise pe mine şi mă feream de ea cu atât mai multă 
silă, cu cât ea mă admira şi mă îndrăgea mai tare. 

Îmi dau seama că descriu toate acestea, ca şi cum ar fi 
durat un an întreg. De fapt n-au durat decât cinci zile. 
Aşteptându-l în fiecare clipă pe Herbert, nu îndrăzneam să 
ies din casă, decât când îl scoteam pe Provis la aer, seara, 
după ce se întuneca. În cele din urmă, tot într-o seară, după 
masă, când tocmai aţipisem sfârşit de osteneală - căci 
nopţile îmi erau tulburate şi odihna zădărnicită de vise 
înspăimântătoare - mă treziră paşii aceia bineveniţi. Provis, 
care aţipise şi el, tresări la zgomotul pe care-l făcui eu şi, 
într-o clipă, văzui cuțitul strălucind în mâna lui. 

— Fii liniştit! E Herbert! spusei eu. Şi Herbert intră buzna 
pe uşă, cu prospeţimea celor şase sute de mile străbătute în 
Franţa, pe obrajii lui. 


— Handel, dragul meu, ce faci şi iar ce faci şi iar ce faci? 
Parcă am plecat de un an! Pesemne că aşa s-a întâmplat, 
fiindcă ai slăbit şi eşti galben la faţă! Handel, da... Mă 
scuzaţi, vă rog. 

Se opri din galopul de cuvinte şi din strângerea de mână, 
căci îl văzuse pe Provis. Acesta îl privea ţintă, punându-şi 
cuțitul la loc şi bâjbâind prin buzunare după altceva. 

— Herbert, dragul meu - spusei eu, închizând amândouă 
uşile, în timp ce Herbert se uita nedumerit - s-a întâmplat 
ceva foarte ciudat. Acesta este... un oaspete de-al meu. 

— Foarte bine, băiete! spuse Provis, făcând un pas înainte 
cu cărticica cea neagră şi ferecată în mână, apoi se adresă 
lui Herbert 

— Ia-o în mâna dreaptă. Dumnezeu să te trăznească dacă 
ai să-ţi calci vreodată jurământul. Sărut-o! 

— Fă cum vrea el, îi spusei eu lui Herbert. Aşa că Herbert 
se supuse, uitându-se la mine cu nedumerire şi mirare 
prietenească, iar Provis spuse, strângându-i numaidecât 
mâna: 

— Acum ai jurat, ştii? Şi să nu mă crezi niciodată pe 
cuvânt, dacă Pip n-o să se poarte ca un gentleman cu 
dumneata! 

Chapter 41 

În zadar aş încerca să descriu mirarea şi neliniştea lui 
Herbert când el, cu mine şi cu Provis ne aşezarăm în faţa 
locului, iar eu i-am împărtăşit taina. 

Ajunge să vă spun că vedeam simţămintele mele zugrăvite 
pe faţa lui Herbert şi, printre ele, sila mea faţă de omul care 
îmi făcuse atâta bine. 

Numai aerul de triumf de pe faţa omului, în timp ce eu 
povesteam, ar fi fost de ajuns ca să ne îndepărteze de el, 
dacă l-ar mai fi existat şi alte motive. 

Căci, în afară de conştiinţa supărătoare de a se fi purtat 
odată „urât”, de când sosise - fapt asupra căruia îi ţinu lui 
Herbert un discurs întreg, de îndată ce eu am sfârşit cu 


dezvăluirea tainei - omul nu-şi dădea seama că s-ar fi putut 
să nu fiu chiar atât de încântat ca soartea mea. 

Când se lăuda că făcuse un gentleman din mine şi că 
venise să vadă cum jucam rolul acesta, pe socoteala averii 
lui nemăsurate, o făcea şi de dragul meu, nu numai de al 
lui. Şi mintea lui ajunsese la concluzia nestrămutată că 
această laudă era nespus de plăcută pentru amândoi şi că 
amândoi trebuia să fim foarte mândri de cele întâmplate. 

— Cu toate că, vezi dumneata, îi spunea el lui Herbert, 
după ce perorase câtva timp, îmi dau foarte bine seama că, 
o dată, timp de câteva minute, m-am purtat urât. l-am şi 
spus lui Pip că ştiu că m-am purtat urât. Dar nu vă necăjiţi, 
că doar nu l-am făcut eu pe Pip gentleman şi nici n-o să facă 
Pip un gentleman din dumneata, fără ca eu să ştiu cum se 
cuvine să mă port cu voi. 

Măi băiete şi dumneata, prietenul lui Pip, să ştiţi c-o să-mi 
pun o botniţă. Că doar i-am şi pus botniţă de când mi-am 
dat în petic şi acum am botniţă şi am s-o port mereu. 

Herbert spuse: 

— Desigur, dar vorba aceasta nu părea să-l mângâie deloc, 
căci arăta, săracul, nedumerit şi amărât. De abia aşteptam 
ca omul să se ducă acasă şi să ne lase singuri; dar pesemne 
că el nu se îndura să ne părăsească şi rămase cu noi până 
târziu. Era trecut de miezul nopţii, când mă dusei cu el 
până în Essex Street şi-l lăsai, în deplină siguranţă, în faţa 
porţii casei lui. Şi când uşa se închise după el, mi se păru că 
trăiesc prima clipă de uşurare, din noaptea sosirii lui. 

Fiindcă nu puteam să scap de amintirea neplăcută a 
omului de pe scări, mă uitam în jurul meu când ieşeam la 
plimbare cu oaspetele meu, pe întuneric şi când mă 
întoarceam cu el acasă; de data aceasta făcui la fel. Şi, 
pentru că într-un oraş mare e greu să scapi de bănuiala că 
eşti urmărit, atunci când te simţi cu musca pe căciulă, nu 
puteam să cred că oamenii pe care-i vedeam nu se 
sinchiseau de mişcările mele. Puţinii trecători din seara 
aceea îşi vedeau de drumul lor şi strada era pustie, când mă 


întorsei în Temple. Nimeni nu ieşise pe poartă împreună cu 
noi şi nimeni nu intră împreună cu mine. 

Când trecui pe lângă fântână, văzui ferestrele din spatele 
casei lui Provis luminate strălucitor şi, oprindu-mă pentru 
câteva clipe în pragul casei unde locuiam eu, înainte de a 
sui scara, văzui că Garden Court era la fel de liniştit şi de 
pustiu ca şi scara casei mele pe care aveam să o urc câteva 
clipe mai târziu. 

Herbert mă primi cu braţele deschise şi niciodată până 
atunci nu simţisem, ca în seara aceea, ce binecuvântare e 
să ai un prieten. După ce îmi spuse câteva cuvinte înțelepte 
de îmbărbătare, ne aşezarăm ca să studiem chestiunea. Ce 
era de făcut? 

Scaunul pe care şezuse Provis se afla în acelaşi loc de 
dinainte; căci am uitat să vă spun că omul avea un fel 
nehotărât de a se mişca prin casă, de parcă ar fi fost la 
cazarmă şi un fel special de a-şi scoate luleaua, tutunul „cap 
de negru”, pachetul de cărţi de joc, cuțitul şi toate celelalte 
din buzunare, ca şi cum această serie de mişcări ar fi fost 
însemnată undeva pe o tablă. 

Herbert, cum vă spun, se aşeză pe scaunul unde şezuse 
Provis, dar în clipa următoare sări în sus, împinse scaunul la 
o parte şi-şi luă altul. După aceea, nici nu mai era nevoie să- 
mi spună că prinsese silă de binefăcătorul meu şi nici eu nu 
mai aveam nevoie să-i mărturisesc cele ce simţeam. 
Mărturisirile acestea ni le făcurăm, fără să rostim nici o 
silabă. 

— Ce anume, îi spusei eu lui Herbert, după ce acesta se 
simţi în siguranţă pe celălalt scaun, ce anume e de făcut? 

— Dragul meu Handel, răspunse el cu capul în mâini, sunt 
prea uluit ca să mai pot gândi. 

— Aşa eram şi eu, Herbert, când am primit prima lovitură. 
Totuşi, trebuie să fac ceva. Ele gata să se arunce în noi 
cheltuieli: cai, trăsuri şi alte nebunii costisitoare. Trebuie să 
fie oprit într-un fel. 

— Vrei să spui că nu poţi primi... 


— Cum aş putea? izbucni eu, căci Herbert se oprise. 
Gândeşte-te cum arată! Uită-te la el! 

Pe amândoi ne trecu, fără să vrem, un fior. 

— Şi, totuşi, din păcate, adevărul e că omul se simte legat 
de mine, puternic legat de mine. Ce soartă! 

— Sărmanul meu Handel! spuse Herbert. 

— Şi apoi, gândeşte-te, spusei eu, cât îi datorez chiar dacă 
mă opresc aici şi nu mai iau nici un ban de la el! Şi, pe 
urmă, sunt atât de încurcat în datorii, tare încurcat, mai 
ales acum că nu mai am nici o speranţă şi nu sunt pregătit 
pentru nici o meserie şi nici nu sunt în stare să fac ceva! 

— Lasă, lasă! protestă Herbert. Nu spune că nu eşti în 
stare de nimic. 

— Dar de ce sunt în stare? Ştiu numai un singur lucru de 
care aş fi în stare şi anume să mă înrolez în armată. Şi aş fi 
plecat dinainte, dragă Herbert, dar voiam să ştiu mai întâi 
sfatul unui prieten drag. 

Desigur că aici, mă părăsi curajul şi desigur că Herbert îmi 
prinse mâna într-o strângere caldă şi se prefăcu că nu 
observă nimic. 

— În orice caz, dragă Handel, spuse el îndată după aceea, 
n-are nici un rost să te înrolezi. Chiar dacă te-ai lipsi de aici 
înainte de binefacerile şi de favorurile acestea, cred că ai 
face-o cu nădejdea de a-ţi plăti, într-o zi, toate datoriile. 
Dacă te înrolezi în armată, nădejdea nu-i prea mare. Şi 
apoi, n-are rost. le-ai simţi de o mie de ori mai bine, dacă ai 
lucra în afacerea lui Clarriker, aşa mică cum e. Ştii, eu îmi 
dau silinţa să devin asociatul lui. 

Sărmanul băiat! Nu prea bănuia el cu ai cui bani! 

— Dar mai e ceva, spuse Herbert. Omul acesta neştiutor 
este un om hotărât, ca orice om pe care-l urmăreşte de 
mult o idee fixă. Mai mult decât atât, mie mi se pare (poate 
că-l judec greşit) că e un om îndârijit şi fioros din fire. 

— Ştiu că este, răspunsei eu. Să-ţi spun ce dovadă am. Şii- 
am spus, ceea ce am mai spus o dată în povestirea mea, 
întâlnirea cu celălalt ocnaş. 


— Vezi, spuse Herbert. Ia gândeşte-te puţin! Omul vine 
încoace, primejduindu-şi viaţa, ca să-şi îndeplinească 
gândul care-l urmărea. În clipa în care-şi vede ţinta atinsă, 
după atâta muncă şi aşteptare, îi tragi pământul de sub 
picioare, îi zădărniceşti gândul şi faci ca tot câştigul lui de 
până acum să i se pară lipsit de valoare. Crezi că, în halul 
ăsta de dezamăgire, n-ar fi în stare să facă orice? 

— Mi-am dat seama de asta Herbert, până şi în vis. Ştiu 
aceasta, din seara nenorocită a sosirii lui. Nimic nu mi s-a 
părut mai limpede decât că se va lăsa prins. 

— Atunci poţi fi sigur, spuse Herbert, că există această 
primejdie. Altă putere nu are asupra ta, cât timp rămâne în 
Anglia şi, dacă-l părăseşti, nebunia aceasta va fi primul lui 
pas. 

— Eram atât de cuprins de groază la gândul acesta, care 
mă apăsa de la începutul începuturilor şi a cărui împlinire 
m-ar fi făcut să mă socotesc întrucâtva ucigaşul lui, încât n- 
am mai putut sta locului şi am început să mă plimb încoace 
şi încolo. I-am spus lui Herbert că, chiar dacă Provis ar fi 
recunoscut şi prins, în ciuda voinţei lui, tot m-aş simţi 
nenorocit, gândindu-mă că eu sunt de vină, deşi fără să 
vreau. Da, măcar că mă simţeam atât de nenorocit, fiindcă îl 
vedeam în libertate şi în preajma mea, măcar că mi-ar făcut 
mai bine să lucrez la fierărie toată viaţa decât să ajung aici! 

Dar nu avea rost să ne depărtăm de întrebare: „Ce e de 
făcut?” 

— Primul şi singurul lucru pe care-l putem face, spuse 
Herbert, este să scoatem din Anglia. Trebuie să-l însoţeşti 
tu şi poate că aşa se va lăsa convins să plece. 

— Dar oriunde l-aş duce, l-aş putea împiedica oare să se 
întoarcă? 

— Dragă Handel, nu e limpede că aici, cu Newgate în 
strada de alături, e mult mai primejdios să-i spui ce 
gândeşti şi să-l scoţi din minţi decât dacă te-ai afla în altă 
parte? Acum, dacă am putea numai să găsim un motiv de 


plecare, fie în existenţa celuilalt ocnaş, fie în orice altă 
întâmplare din viaţa lui. 

— Şi încă ceva! spusei eu, oprindu-mă în faţa lui Herbert, 
ca mâinile desfăcute, ca şi cum toată deznădejdea mea s-ar 
fi aflat în ele. Nu ştiu nimic despre viaţa lui. Aproape că am 
înnebunit, stând aici o noapte întreagă şi văzându-l atât de 
legat de bucuriile şi nenorocirile mele, fără să ştiu mai mult 
despre el decât că e păcătosul acela nenorocit care m-a 
înspăimântat timp de două zile în copilărie! 

Herbert se sculă, mă luă de braţ şi ne plimbarăm amândoi 
încet prin odaie, cu ochii la covor. 

— Handel, spuse Herbert oprindu-se, eşti sigur că nu te 
mai poţi bucura de nici o binefacere din partea lui. Eşti 
sigur? 

— Sigur de tot. Şi tu ai fi sigur, dacă ai fi în locul meu. 

— Şi eşti sigur că trebuie s-o rupi cu el? 

— Herbert, mă mai poţi întreba? 

— Dar totuşi ai, trebuie să ai dragoste pentru viaţa pe care 
el şi-a primejduit-o din pricina ta, pentru viaţa pe care 
trebuie să-l împiedici, dacă se mai poate, să şi-o 
prăpădească. Aşa că trebuie să-l scoţi din Anglia, înainte de 
a mişca un deget pentru a te scoate pe tine din încurcătură. 
După aceea, ieşi din încurcătură, pentru numele lui 
Dumnezeu, şi o să ne descurcăm împreună, măi băiete. 

Era o mângâiere pentru mine să strâng mâna lui Herbert 
după aceste cuvinte şi să ne plimbăm mai departe prin 
odaie, fără să fi hotărât nimic altceva. 

— Şi acum, spusei eu, cu privire la felul cum pot afla câte 
ceva despre povestea lui. Trebuie să-l întreb pur şi simplu. 

— Da, întreabă-l, spuse Herbert, mâine dimineaţă, la 
masă. 

Căci omul spusese, când îşi luase rămas bun de la Herbert, 
că va lua gustarea de dimineaţă împreună cu noi. 

După ce făcurăm acest plan, ne duserăm la culcare. În 
noaptea aceea m-au chinuit visele cele mai groaznice şi m- 
am trezit neodihnit. Mă cuprinse din nou teama pe care o 


pierdusem în timpul nopţii şi anume că omul fusese arestat 
ca deportat fugit din surghiun. Şi, după, ce m-am trezit, nu 
m-am mai putut elibera de teama aceasta. 

Omul veni la ora hotărâtă, îşi scoase cuțitul din buzunar şi 
se aşeză la masă. Era plin de planuri pentru „gentlemanul 
lui care trebuia să fie fără cusur, ca un adevărat gentleman” 
şi mă grăbea să atac mai repede portofelul pe care mi-l 
lăsase. Socotea casa în care locuiam drept o locuinţă 
provizorie şi mă sfătuia să caut „un colţ mai elegant” lângă 
Hyde Park, unde să poată avea şi el „un culcuş”. După ce 
sfârşi cu mâncarea şi-şi şterse cuțitul de pantaloni, îi spusei 
fără nici un cuvânt de introducere: 

— Aseară, după ce ai plecat, i-am povestit prietenului meu 
despre cum te-au găsit soldaţii luptându-te, în mlaştini. Ştii 
când? Ţi-aminteşti? 

— Dacă mi-amintesc! spuse el. Te cred! 

— Am vrea să ştim şi noi câte ceva despre omul acela şi 
despre dumneata. E nefiresc să nu ştiu mai mult despre nici 
unul din voi şi, mai ales, despre dumneata, decât am fost în 
stare să-i povestesc lui aseară. Nu crezi că momentul foarte 
potrivit ca să ne spui mai mult? 

— Bine, spuse el după puţină gândire. Ai jurat, prietene al 
lui Pip, ştii doar? 

— Sigur, răspunse Herbert. 

— Jurământul cuprinde şi ce vă spun eu acum, stărui el. 
Tot ce spun. 

— Aşa am şi înţeles. 

— Şi să nu uitaţi! Orice aş fi făcut, am ispăşit şi am plătit 
cu vârf şi îndesat, stărui el din nou. 

— Aşa să fie. 

Îşi scoase pipa lui neagră şi era gata s-o umple cu tutun 
„cap de negru”, apoi, uitându-se la tutunul din mâna lui, i se 
păru că i-ar putea încurca firul povestirii. Puse tutunul la 
loc, îşi înfipse luleaua într-una din butonierele hainei, îşi 
întinse câte o mână pe fiecare genunchi şi, după ce aruncă 


o privire încruntată spre foc, îşi ridică ochii spre noi şi ne 
spuse cele ce urmează. 


Chapter 42 

— Măi băiete şi tu, prietenul lui Pip. N-am de gând să vă 
spun viaţa mea ca pe un cântec sau ca o poveste. Dar ca s-o 
fac scurtă şi pe înţelesul tuturor, o s-o spun în câteva 
cuvinte englezeşti. Iar la închisoare şi iar afară din 
închisoare şi iar la închisoare şi iar afară şi iar la închisoare 
şi iar afară. Acum ştiţi tot. 

Cam asta-i viaţa mea, până când m-au îmbarcat, după ce 
Pip s-a purtat cu mine ca un prieten. 

De toate am păţit, dar spânzurat n-am fost încă. Am fost 
ţinut sub cheie ca un ceainic de argint. Ba m-au cărat aici, 
ba colo, ba m-au scos dintr-un oraş, ba din altul şi m-au pus 
şi la stâlp şi m-au bătut cu biciul şi m-au chinuit şi m-au 
fugărit. Nu mai ştiu unde m-am născut. Când am început să 
judec cât de cât, eram în Essex şi furam ridichi ca să am ce 
mânca. Mi-amintesc că-mi plecase cineva din casă, nu ştiu 
cine, parcă un tinichigiu şi că a luat focul cu el şi m-a lăsat 
în frig. 

Ştiu că mă cheamă Magwitch şi că numele de botez mi-e 
Abel. Cum am aflat? Aşa cum am aflat că păsările din tufiş 
se cheamă piţigoi, vrăbii şi mierle. 

M-aş fi gândit că poate e o minciună că mă cheamă aşa, 
dar fiindcă am văzut că numele păsărilor erau adevărate, 
m-am gândit că şi al meu tot adevărat o fi. 

După câte-mi amintesc eu, nu era suflet de om care să-l 
vadă pe Abel Magwitch care era tot atât de gol pe dinafară 
cum era şi pe dinăuntru, fără să se sperie de el şi să-l 
fugărească sau să-l prindă. Eram prins mereu, mereu, aşa 
că am crescut mai mult sub cheie. 

Aşa a fost, în timpul când eram un puşti zdrenţuit de ţi se 
făcea milă să te uiţi la mine (nu că m-aş fi uitat vreodată în 
oglindă, că nu prea cunoşteam eu multe case mobilate) şi şa 
mi-a ieşit numele că-s înrăit. Asta-i unul înrăit,spuneau 


temnicerii oamenilor care vizitau închisoarea, arătându-mă 
pe mine; băiatul ăsta mai mult prin închisori stă. Şi oamenii 
se uitau la mine şi eu mă uitam la ei şi unii îmi măsurau 
capul - mai bine mi-ar fi măsurat stomacul - şi alţii îmi 
dădeau cărţi pe care nu puteam să le citesc sau îmi ţineau 
cuvântări pe care nu le pricepeam. Tot îmi dădeau zor să 
vorbesc. Măi băiete şi tu, prietenul lui Pip, nu vă fie frică c-o 
să vorbesc urât. 

Mai cu hoinăreală, mai cu cerşit, mai cu hoţii, mai lucrând 
câteodată, când apucam şi eu, măcar că asta nu se întâmpla 
prea des, după cum vă închipuiţi şi voi, dacă vă gândiţi că 
nici voi n-aţi fi fost prea bucuroşi să-mi daţi de lucru; ba 
eram vânător pe ascuns, ba plugar, niţeluş căruţaş, niţeluş 
negustor ambulant, niţeluş din toate meseriile astea 
nebănoase şi care te bagă în încurcătură şi am ajuns şi eu 
bărbat. Un soldat dezertor, îmbrăcat în zdrenţe, m-a învăţat 
să citesc, odată, într-un han de călători; şi un uriaş, care 
umbla din sat în sat şi se iscălea în faţa oricui îi dădea un 
penny, m-a învăţat să scriu. Pe atunci nu eram urmărit chiar 
aşa ca acum, dar tot am stat destul sub lacăt. 

La cursele de cai din Epston - sunt peste douăzeci de de 
atunci - am cunoscut un om, căruia i-aş crăpa scăfârlia cu 
vătraiul ăsta, aşa cum desfaci un cleşte de rac, dacă ar fi 
aici. Îl chema Compeyson. Asta-i omul, măi băiete, pe care-l 
băteam, acolo, în şanţ, aşa cum i-ai spus foarte bine 
prietenului tău, aseară, după ce am plecat. 

Compeyson ăsta făcea pe boierul şi fusese la un internat şi 
era foarte învăţat. Avea graiul dulce şi purtări de 
gentleman. Era şi frumos pe deasupra. În seara de dinainte 
de cursă, l-am găsit într-o magherniţă de pe câmp, unde mă 
duceam şi eu. El şi încă vreo câţiva stăteau la mese când am 
intrat eu şi cârciumarul (care mă cunoştea şi era glumeţ din 
fire) mă strigă şi spuse: Cred că ăsta-i omul de care aveţi 
nevoie; adică eu. 

Compeyson s-a uitat bine la mine şi eu m-am uitat la el. 
Avea un ceas cu lanţ şi un inel, un ac în piept şi nişte haine 


foarte frumoase. 

— După mutra ta, s-ar zice că nu prea eşti om norocos, îmi 
spuse Compeyson. 

— Da, stăpâne, niciodată n-am fost prea norocos (tocmai 
ieşisem din închisoarea Kingstone, unde mă închiseseră 
pentru vagabondaj. Nu că nu s-ar fi putut să mă fi închis şi 
pentru altceva, dar atunci aşa se întâmplase). 

— Roata norocului se învârteşte, îmi zise Compeyson, 
poate că s-o învârti şi a dumitale. 

Eu îi spun: 

— Sper să se întâmple aşa. E şi timpul. 

— Ce ştii să faci? zise Compeyson. 

— Să mănânc şi să dorm, spun eu, dacă găsesc ce. 

Compeyson a râs, s-a uitat bine la mine, mi-a dat cinci 
şilingi şi mi-a dat întâlnire pentru seara următoare tot 
acolo. 

În seara următoare, m-am dus la Compeyson, tot acolo şi 
Compeyson m-a făcut omul şi asociatul lui. Şi care credeţi 
că era afacerea în care Compeyson şi cu mine trebuia să fim 
asociaţi? Treaba lui Compeyson era să facă şarlatanii, să 
falsifice iscălituri, să pună în circulaţie bani furaţi şi lucruri 
din astea. Treaba lui Compeyson era să facă tot soiul de 
potlogării, apoi el se spăla pe mâini de ele, se alegea cu 
câştigul şi lăsa pe un altul să-i facă treaba. 

Nu avea inimă nici cât o piatră, era rece ca gheaţa şi capul 
lui era capul dracului, de care am mai vorbit o dată astăzi. 

Mai era unul cu Compeyson, îi spunea Arthur, nu că ar fi 
fost botezat aşa, dar aşa-l porecliserăm noi. Omul ăsta se 
îmbolnăvise de oftică şi era o umbră, când te uitai la el. El şi 
cu Compeyson avuseseră o încurcătură urâtă cu o 
domnişoară bogată, cu câţiva ani în urmă, şi făcuseră o 
grămadă de bani, dar Compeyson punea rămăşaguri şi juca 
cărţi şi cheltuia ca un rege. Aşa că Arthur se prăpădea şi 
încă în sărăcie şi toate nenorocirile se spărgeau în capul lui, 
iar nevestei lui Compeyson (căreia îi cam dădea el cu 


piciorul) îi era milă de Arthur, că doar Compeyson nu avea 
nevoie de mila nimănui. 

Aş fi putut să mă gândesc la ce păţise Arthur, dar nu m-am 
gândit, şi nici n-am să vă spun că voiam marea şi sarea, căci 
ce rost ar avea, măi băiete şi măi prietene? Şi aşa am 
început-o cu Compeyson şi nu eram decât o biată unealtă în 
mâinile lui. Arthur trăia în casa lui Compeyson (alături de 
Brentford), în catul de sus şi Compeyson ţinea cu grijă 
socoteală de tot ce cheltuia pentru locuinţa şi mâncarea lui, 
pentru cazul când Arthur s-ar face sănătos şi ar vrea să 
rupă tovărăşia. Dar n-a trecut mult şi Arthur şi-a încheiat 
toate socotelile. Să fi fost a doua sau a treia oară când îl 
vedeam în viaţa mea, era noaptea târziu şi el a venit târâş- 
târâş până în salonul lui Compeyson, îmbrăcat doar într-un 
halat tricotat, cu părul leoarcă de sudoare şi i-a spus 
nevestei lui Compeyson: 

— Sally, zău că e sus în odaia mea şi nu pot să scap dea.E 
îmbrăcată în alb, spunea, şi are flori albe în păr şi e nebună 
rău şi-i atârnă un giulgiu pe mână şi zice că, la cinci 
imineaţa, vrea să mă acopere cu el. 

Şi Compeyson i-a spus: 

— Prostule, nu ştii că ea are trup de om? Şi cum ar fi putut 
să ajungă sus, la tine în odaie, fără să intre pe uşă sau pe 
fereastră şi fără să urce scările? 

— Nu ştiu cum a ajuns, spuse Arthur tremurând de 
groază, dar stă în colţul odăii, la picioarele patului şi-i tare 
nebună. Şi sus, în dreptul inimii zdrobite - tu i-ai zdrobit-o - 
se văd picături de sânge. 

Compeyson era îndrăzneţ la vorbă, dar era un laş fără 
pereche. 

— Du-te până sus cu bolnavul ăsta care aiurează, i-a spus 
nevestei lui, şi tu, Magwitch, dă-i o mână de ajutor, dacă 
vrei. 

— Dar el nu se apropia niciodată de odaia lui Arthur. 

Nevasta lui Compeyson şi cu mine l-am băgat pe Arthur 
înapoi în pat, dar el vorbea aiurea: 


— Uitaţi-vă la ea! ţipa el. Se uită la mine şi flutură din 
giulgiu! N-o vedeţi? Uitaţi-vă la ochii ei! Nu-i 
înspăimântător să vezi cât e de nebună? Pe urmă striga: 

— O să-l arunce peste mine şi s-a sfârşit cu mine! Luaţi-l 
din mâna ei, luaţi-l! Şi pe urmă se agăța de noi şi tot vorbea 
mai departe cu ea şi-i răspundea, de mi se părea şi mie c-o 
văd aievea. 

Nevasta lui Compeyson era învățată cu aiurelile lui şi i-a 
dat ceva de băut ca să scoată spaima din el şi, încetul cu 
încetul, s-a liniştit. 

— A plecat! A fost pe aici sfătuitorul ei? 

— Da, răspundea nevasta lui Compeyson. 

— Şi i-aţi spus s-o încuie şi s-o zăvorască în casă? 

— Da. 

— Şi să-i smulgă urâciunea aia din mână? 

— Da, sigur. 

— Eşti o femeie bună, spunea el, şi te rog, nu mă lăsa, 
orice s-ar întâmpla şi-ţi mulţumesc. 

Şi a stat omul liniştit, până aproape de ora cinci şi atunci a 
sărit din pat cu un țipăt şi a început să strige cât îl ţinea 
gura. 

— Uite-o! Iar are giulgiul la ea. Îl desface. Vine din colţ. 
Vine la patul meu. 'Țineţi-mă amândoi, fiecare într-o parte, 
n-o lăsaţi să mă atingă cu el. Ha! 

I-am scăpat, de data asta. N-o lăsaţi să mi-l arunce pe 
umeri. N-o lăsaţi să mă ridice şi să mă cuprindă cu el. Mă 
ridică. Ţineţi-o! 

Şi s-a ridicat în capul oaselor şi a murit. 

Compeyson nu s-a necăjit prea tare, fiindcă moartea lui 
Arthur era o uşurare pentru amândoi. Şi, pe urmă, ne-am 
pus împreună pe treabă şi, la început, m-a pus să jur (era 
foarte priceput) pe cartea mea. Ştii, cărticica asta neagră, 
măi băiete, pe care l-am pus şi pe prietenul tău să jure. 

Nu mai spun câte a plănuit Compeyson şi câte am făcut eu 
- că ar dura o săptămână întreagă, - vă spun doar, măi 
băiete şi tu prietenul lui Pip, că omul ăsta m-a vârât într-o 


urzeală, că m-a făcut robul lui. Mereu îi datoram bani, 
mereu eram sub pumnul lui, mereu lucram şi mereu mi-era 
pielea în primejdie. Era mai tânăr ca mine, dar era viclean 
şi învăţat şi mă întrecea de cinci sute de mii de ori şi nu 
avea îndurare de nimic. Femeia mea, atunci când m-am 
încurcat... la opreşte-te, omule! Pe ea nu trebuie s-o 
amestec în 

Omul se uită ca zăpăcit în jurul lui, ca şi cum şi-ar fi 
pierdut şirul în cartea amintirilor din care citea; îşi întoarse 
faţa spre foc, îşi întinse şi mai tare mâinile pe genunchi, 
apoi le ridică şi le cobori din nou. 

— Nu-i nevoie să povestesc şi asta, spuse el privind încă o 
dată în jurul lui. Timpul cât am lucrat cu Compeyson a fost 
cel mai amarnic din toată viaţa mea; dacă am spus asta, am 
spus totul. V-am spus că m-au judecat odată pentru delict, 
în vremea când lucram cu Compeyson? 

Eu răspunsei: 

— Nu. 

— Bine! făcu el. Am fost judecat şi m-au condamnat. Nu 
mai vorbesc că am fost arestat de două sau trei ori pentru 
bănuieli, în cei patru sau cinci ani cât a ţinut tovărăşia 
noastră, dar n-au avut dovezi. Până la urmă, Compeyson şi 
mine am fost condamnaţi pentru că am pus în circulaţie 
nişte bani furaţi şi mai erau şi alte învinuiri. Compeyson mi- 
a spus: 

— Fiecare se apără pe socoteala lui; nu e nici o legătură 
între noi doi şi atâta tot. Şi eu eram sărac lipit pământului, 
aşa încât mi-am vândut toate hainele, în afară de cele de pe 
mine şi tot nu l-am putut lua pe Jaggers. 

Când ne-am aşezat pe banca acuzaților, am văzut, de la 
început, cât de boieros arăta Compeyson, cu părul lui creţ, 
cu hainele lui negre şi cu batista albă şi ce grosolan şi pârlit 
eram eu. Când s-a citit acuzarea şi s-au spus care sunt 
dovezile, am băgat de seamă cât de greu apăsau toate pe 
spinarea mea şi ce uşor pe a lui. Şi când s-au depus 
mărturiile, am văzut că eu fusesem totdeauna capul 


răutăţilor, după jurămintele martorilor, că mie mi se 
plătiseră întotdeauna banii, că eu trăsesem firele şi că mă 
alesesem cu câştigul. Şi, când a venit rândul apărării, am 
văzut şi mai limpede planul, fiindcă apărătorul lui 
Compeyson spunea: 

— Domnule preşedinte şi domnilor, vedeţi în faţa ochilor 
dumneavoastră unul lângă altul, doi oameni pe care îi puteţi 
deosebi de la depărtare: unul, cel mai tânăr, e bine crescut 
şi vă va vorbi ca atare; celălalt, cel mai în vârstă, n-are 
creştere şi vă va vorbi ca atare; unul, cel mai tânăr, a fost 
numai rareori văzut şi se bânuieşte doar că ar fi fost 
amestecat în afacerile acestea; celălalt, bătrânul, a fost 
mereu văzut şi vinovaţia lui a fost descoperită. 

Dacă nu este decât un singur vinovat, vă mai puteţi îndoi 
care e acela şi, dacă sunt doi, care din doi e mai vinovat? Şi 
alte lucruri din astea. Şi când a venit vorba de caracter, 
Compeyson era acela care fusese la şcoală şi cutare şi 
cutare coleg de al lui a ajuns departe şi martorii îl 
cunoscuseră pe Compeyson în cutare club şi societate şi 
spuneau numai lucruri bune despre el. 

Şi nu eram eu omul care mai fusese judecat şi altădată 
care eram cunoscut ca un cal breaz prin toate casele de 
corecție şi toate închisorile din ţară? Şi când a venit vorba 
de ţinut discursuri nu era Compeyson cel care vorbea 
înfundându-şi, la fiecare cuvânt, faţa în batistă şi mai punea 
şi poezii în discursul lui şi nu eram eu cel care nu puteam să 
le spun decât: 

— Domnilor, omul ăsta de lângă mine e cel mai de frunte 
păcătos? Şi când a venit rândul verdictului, n-a fost 
Compeyson cel pentru care au cerut îndurare, fiindcă era 
bun din fire dar se stricase într-o tovărăşie proastă şi nu tot 
el a fost omul care a vorbit numai rău de mine şi n-am fost 
eu acela de care nu s-a îndurat nimeni cu alt cuvânt decât 
vinovat? Şi când i-am spus lui Compeyson: 

— Lasă că ieşim noi din Tribunal şi bucăţi fac din tine! - nu 
l-a rugat Compeyson pe judecător să-l apere şi n-au pus doi 


temniceri între mine şi el? Şi când au dat sentinţa, n-a luat 
el numai şapte ani şi eu paisprezece şi n-a zis judecătorul 
de el că-i pare rău, fiindcă ar fi putut să ajungă departe şi n- 
a zis de mine că sunt un criminal vechi şi înrăit şi că o să 
ajung şi mai rău? 

Omul se înfierbântase tare, dar se stăpâni, răsuflă scurt de 
două, trei ori, înghiţi de câteva ori şi, întinzându-şi mâna 
spre mine, spuse ca să mă liniştească: 

— Fii pe pace, n-o să vorbesc urât, măi băiete! 

Se încinsese atât de tare, încât îşi scoase batista şi-şi 
şterse faţa, capul, gâtul şi mâinile înainte de a povesti mai 
departe. 

I-am spus lui Compeyson că fac bucăţi din el şi mi-am zis: 
Dumnezeu să facă bucăţi din mine dacă n-oi face aşa! Eram 
amândoi pe acelaşi vas de ocnaşi dar, mult timp, n-am putut 
să ajung până la el, măcar c-am încercat. Până la urmă, tot 
l-am luat pe la spate, i-am dat un pumn în obraz ca să se 
întoarcă şi să pot face bucăţi din faţa lui, dar m-au văzut şi 
au pus mâna pe mine. Carcera de pe corabia aia nu era 
prea grozavă pentru un om care se pricepea la carcere şi 
ştia să înoate şi să se arunce în apă. Am ajuns până la mal şi 
m-am ascuns printre morminte, fericindu-i pe cei care erau 
înăuntru că scăpaseră de toate relele şi atunci l-am văzut 
mai întâi pe băiatul meu! 

Şi se uita la mine cu o privire drăgăstoasă, care mă scârbi 
din nou, deşi mi-era tare milă de bietul om. 

— De la băiatul meu am înţeles că tot în mlaştini se află 
Compeyson. 

Pe legea mea, cred că el fugise de pe corabie de groaza 
mea, fără să ştie că eu ajunsesem la mal. Şi l-am fugărit. 
Bucăţi am făcut din mutra lui. Şi acum, mi-am zis eu, fiindcă 
ăsta-i cel mai mare rău pe care pot să ţi-l fac - că de mine 
nu mă sinchisesc - te trag înapoi. Şi-aş fi înotat aşa, 
târându-l de păr, dacă n-aş fi avut încotro şi tot l-aş fi dus 
înapoi pe corabie, chiar dacă nu ne-ar fi găsit soldaţii. 


Sigur că până la urmă, tot el a ieşit basma curată - doar 
avea un caracter atât de frumos. Zicea că a evadat fiindcă 
înnebunise de frica mea şi a gândurilor mele ucigaşe; şi 
pedeapsa lui a fost uşoară. Pe mine m-au pus în fiare, m-au 
judecat iarăşi şi m-au deportat pe viaţă. Da, vedeţi voi, măi 
băieţi şi tu, prietenul lui Pip, că n-am rămas acolo pe toată 
viaţa, de vreme ce sunt aici. 

Se şterse din nou cu batista cum făcuse şi adineauri şi apoi 
scoase încet o mână de tutun din buzunar, îşi desprinse 
luleaua din butonieră, o umplu încet şi începu să fumeze. 

— A murit? întrebai eu după câteva clipe de tăcere. 

— Cine să fi murit, măi băiete? 

— Compeyson. 

— Poţi să fii sigur că, dacă trăieşte, speră că eu sunt mort, 
spuse el cu o privire fioroasă. N-am mai auzit nimic de el. 

Herbert scrisese ceva cu creionul pe coperta unei cărți. 
Apoi împinse încetişor cartea spre mine, în timp ce Provis 
fuma, cu ochii la foc, iar eu citii: „Numele tânărului 
Havisham era Arthur. Compeyson e omul care spunea că e 
iubitul domnişoarei Havisham”. 

Am închis cartea, făcându-i lui Herbert un semn abia văzut 
cu capul, şi am pus-o la o parte; dar nici unul dintre noi n-a 
scos vreo vorbă; ci am stat cu ochii la Provis care fuma 
lângă foc. 


Chapter 43 

De ce m-aş opri ca să mă întreb cât din sila faţă de Provis 
se datora Estellei? De ce aş zăbovi în drumul meu asemuind 
starea sufletească ce mă cuprinsese înainte de a o întâlni pe 
ea la oficiul de diligente, în ziua în care încercasem să scap 
de aerul închisorii, cu starea sufletească ce mă cuprindea 
acum, de câte ori mă gândeam la prăpastia dintre 
frumuseţea şi mândria Estellei şi fugarul pe care îl 
adăposteam eu? Căci această oprire nici nu mi-ar netezi 
drumul şi nici n-ar face sfârşitul mai bun; nici lui nu i-ar 
ajuta cu nimic, nici eu nu m-aş simţi mai uşurat. 


Povestirea lui semănase o teamă nouă în sufletul meu sau, 
mai bine zis, povestirea lui dăduse formă şi înţeles unei 
temeri care se afla dinainte în sufletul meu. Dacă 
Compeyson era în viaţă şi aflase de întoarcerea lui, nu era 
greu să ghicesc urmările. Că acest Compeyson avea o frică 
de moarte de Provis, aceasta o ştiam eu mai bine decât ei 
amândoi; şi era greu să-ţi închipui că un om, cu firea pe 
care i-o zugrăvise Provis, ar şovăi să scape pentru 
totdeauna de un duşman atât de temut, folosindu-se de 
mijlocul foarte sigur al denunţului. 

Nu pomenisem nici o vorbă şi nici nu voiam să pomenesc 
vreodată - cel puţin aşa eram hotărât - despre Estella lui 
Provis. Dar i-am spus lui Herbert că, înainte de a pleca în 
străinătate, trebuie s-o văd şi pe Estella şi pe domnişoara 
Havisham. Aşa i-am zis, în seara în care Provis ne-a spus 
povestea lui, după ce ramaserăm singuri. Am luat hotărârea 
să mă duc la Richmond a doua zi şi aşa am şi făcut. 

Când mă înfăţişai înaintea doamnei Brandley, aceasta o 
chemă pe servitoarea Estellei, care îmi spuse că stăpâna ei 
plecase la ţară. Unde? La Satisa de obicei. 

— Nu ca de obicei, spusei eu, fiindcă niciodată nu plecase 
acolo fără mine. Întrebai când avea de gând să se întoarcă. 

Fata îmi răspunse cu un aer stânjenit care îmi mări 
nedumerirea, că Estella va rămâne acolo mai mult timp. Din 
vorbele acestea, nu înţelesei nimic altceva decât că scopul 
lor era ca eu să nu înţeleg nimic şi mă întorsei acasă foarte 
abătut. 

O altă consfătuire nocturnă cu Herbert, după plecarea lui 
Provis (îl duceam întotdeauna până acasă şi mă uitam atent 
în jurul meu), ne duse la concluzia că nu trebuie să-i 
spunem încă nimic despre plecarea în străinătate înainte de 
întoarcerea mea de la domnişoara Havisham. Între timp, 
Herbert şi cu mine trebuia să ne gândim fiecare în parte la 
felul cum va trebui să-i vorbim; va trebui fie să ne prefacem 
că ne temem de a-l şti bănuit şi urmărit, fie ca eu, care nu 
fusesem încă în străinătate, să propun o călătorie. Ştiam 


doar amândoi că era de ajuns ca eu să propun ceva, pentru 
ca el să încuviinţeze. Însă, atât Herbert cât şi eu eram de 
părere că nici nu putea fi vorba de a-l lăsa mult timp în 
situaţia în care se afla. 

În ziua următoare, am avut josnicia de a mă preface că 
leagă o făgăduială făcută lui Joe şi că trebuie să mă duc 
până la el; dar pe atunci eram în stare de orice josnicie faţă 
de Joe şi de numele lui. Provis trebuia să fie cu ochii în 
patru cât timp eu eram plecat, iar Herbert trebuia să ia 
asupra lui sarcinile mele. Eu aveam să lipsesc doar o zi şi, la 
întoarcerea mea, nerăbdarea lui de a mă vedea începând 
un trai de gentleman va fi satisfăcută. Îmi dădu în gând - şi 
am descoperit mai târziu că şi Herbert se gândise la acelaşi 
lucru - că cel mai bun mijloc de a-l face să plece în 
străinătate ar fi să născocim nevoia de a face cumpărături 
sau alte lucruri asemănătoare. 

Şi aşa, după ce am înlăturat toate piedicile din drum, am 
pornit spre domnişoara Havisham cu diligenţa care pornea 
din Londra, înainte de a se lumina de zi; când ziua veni pe 
furiş, oprindu-se şovăielnic şi scâncind, învăluită în petice 
de nori şi în zdrenţe de ceaţă ca o cerşetoare, eram departe 
în mijlocul câmpului. Când sosirăm la „Mistreţul albastru”, 
după o călătorie neplăcută prin ceaţă şi prin burniţă, pe 
cine altul credeţi că l-am găsit în poartă, cu o scobitoare în 
mână şi uitându-se la diligenţă, decât pe Bentley Drumnmle! 

Deoarece se prefăcea că nu mă vede, m-am prefăcut şi eu 
că nu-l văd. 

Era o purtare foarte caraghioasă din partea amândurora; 
cu atât mai caraghioasă, cu cât intrarăm amândoi în 
cafeneaua hanului, unde el tocmai îşi sfârşise gustarea de 
dimineaţă şi unde eu o comandai pe a mea. Mă otrăvea 
gândul că şi el se află în oraş, fiindcă ştiam foarte bine 
pentru ce venise. 

Prefăcându-mă că citesc un ziar soios foarte vechi, ale 
cărui ştiri locale erau mult mai greu de zărit decât corpurile 
străine de pe el, ca de pildă cafeaua, saramura, sosul de 


peşte, untul topit şi vinul cu care era stropit - ca şi cum 
ziarul s-ar fi molipsit de un pojar foarte ciudat - şedeam la 
masa mea, în timp ce el stătea în faţa focului. Pe măsură ce 
trecea timpul, mi se părea că Drummle îmi aduce o jignire 
fără seamăn, stând acolo, nemişcat. Şi m-am ridicat, hotărât 
să am şi eu parte de căldură. Trebuia să-mi întind mâinile 
pe la spatele lui ca să iau vătraiul şi să scormonesc focul din 
cămin, dar tot mă mai prefăceam că nu-l cunosc. 

— Vrei să mă jigneşti? spuse domnul Drummle. 

— A? făcui eu cu vătraiul în mână. Dumneata erai? Ce mai 
faci? Mă miram eu cine e omul care lasă focul să se stingă. 
Spunând aceste cuvinte am scormonit focul cu năduf şi apoi 
mă înfipsei alături de domnul Drummle, cu spatele la foc şi 
lăţindu-mă din umeri. 

— Chiar acum ai sosit? spuse domnul Drummle, 
împingându-mă ceva mai încolo cu umărul. 

— Da, spusei eu, împingându-l pe el ceva mai încolo cu 
umărul meu. 

— Nesuferit oraş, spuse Drummle. E ţinutul dumitale, mi 
se pare. 

— Da, încuviinţai eu. Am auzit că seamănă foarte mult cu 
ţinutul dumitale, Stropshire. 

— Nici gând, spuse Drummle. 

Apoi, domnul Drummle se uită la ghetele lui şi eu la ale 
mele, pe urmă domnul Drummle se uită la ghetele mele şi 
eu la ale lui. 

— Eşti de mult aici? întrebai eu, hotărât să nu-i cedez nici 
un pic de foc. 

— Destul ca să mă plictisesc, răspunse Drummle cu un 
căscat prefăcut, dar la fel de hotărât ca şi mine. 

— Mai rămâi mult aici? 

— Nu mai pot rămâne, răspunse domnul Drummle. Dar 
dumneata? 

— Nici eu nu mai pot rămâne, spusei eu. 

Îmi fierbea sângele în vine şi simţeam că, dacă umărul 
domnului Drummle şi-ar mai întins doar cât grosimea unui 


fir de păr, l-aş fi izbit cu capul de fereastră; de asemenea, 
dacă umărul meu ar fi avut pretenţii asemănătoare, domnul 
Drummle m-ar fi izbit cu capul de lada de alături. El începu 
să fluiere încetişor. Făcui şi eu la fel. 

— Sunt întinderi mari de mlaştini pe aici, aşa mi se pare! 
spuse Drummle. 

— Da. Şi ce-i cu asta? spusei eu. 

Domnul Drummle se uită la mine, apoi la ghetele mele, 
scoase o exclamare şi râse. 

— Eşti bine dispus, domnule Drummle? 

— Nu, spuse el, nu prea. Mă duc să mă plimb călare. Am 
de gând să explorez mlaştinile, ca să mă mai distrez puţin. 
Am auzit că sunt sate foarte răzlețe pe aici. Cu cârciumi 
ciudate - şi fierării - şi mai ştiu eu ce. 

— Chelner! 

— Da, domnule. 

— E gata calul? 

— Vă aşteaptă la uşă, domnule. 

— Bine. Uite ce este. Domnişoara nu încalecă astăzi; e 
proastă vremea. 

— Foarte bine, domnule. 

— Şi eu nu iau masa aici, fiindcă mănânc la domnişoara 
acasă. 

— Foarte bine, domnule. 

Apoi Drummle se uită la mine cu o privire obraznică de 
triumf care se oglindea pe toată faţa lui fălcoasă, o privire 
care mă săgetă în inimă, măcar că el era un om aşa greoi; 
eram atât de scos din minţi, încât mă cuprinse dorinţa să-l 
iau în braţe şi să-l azvârl în foc. 

Un lucru însă era limpede pentru amândoi şi anume că 
nici unul dintre noi nu putea părăsi focul, până la potolirea 
spiritelor. Stăteam amândoi, bine înfipţi, în faţa căminului, 
umăr la umăr, picior lângă picior, cu mâinile la spate şi fără 
să ne urnim din loc. în faţa uşii, în burniţa de afară, aştepta 
calul, chelnerul îmi adusese mâncarea, pe a lui Drummle o 


strânsese şi acum mă poftea să iau loc la masă; eu dădui din 
cap, dar amândoi ramaserăm pe loc. 

— Ai mai fost la Crângul piţigoilor de atunci? întrebă 
Drummle. 

— Nu, răspunsei eu, am avut destul de furcă cu piţigoii 
ultima oară, 

— Aceasta a fost atunci, când noi doi n-am fost de aceeaşi 
părere? 

— Da, răspunsei eu foarte tăios. 

— Lasă, lasă! Ai scăpat foarte uşor, rânji Drummle. N-ar fi 
trebuit să-ţi ieşi din fire. 

— Domnule Drummle, spusei eu, nu se cade să-mi dai 
dumneata sfaturi, în ceea ce priveşte acest subiect. Când 
îmi ies din fire (nu că aş recunoaşte că, în ziua aceea, s-a 
întâmplat aşa), eu nu arunc cu paharele. 

— Eu aşa fac, spuse Drummle. 

După ce-i aruncai o privire sau două, îi spusei, în timp ce 
ura care mocnea în mine creştea: 

— Domnule Drummle, eu n-am căutat această discuţie şi 
nu cred că este prea plăcută. 

— Eu sunt sigur că nu este, spuse el privindu-mă 
batjocoritor peste umăr, dar n-am nici o părere despre ea. 

— Şi prin urmare, continuai eu, propun, cu voia dumitale, 
ca în viitor să nu mai avem nici un fel de legătură unul cu 
altul. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

— Chelner, spuse Drummle, în loc să-mi răspundă. 
Chelnerul răsări din nou. 

— Uite, domnule. Înţelegi că domnişoara nu călăreşte azi 
şi că eu iau masa la dumneaei? 

— Sigur că înţeleg. 

După ce chelnerul pipăi cu palma ceainicul care se răcise 
de tot şi mă privi rugător, ieşi din odaie, iar Drummle îşi 
scoase o ţigară din buzunar, având grijă să nu mişte umărul 
de lângă mine, muşcă ţigara de capăt, dar tot nu se urni. 
Mă înăbuşeam şi fierbeam, simțind că nu mai puteam rosti 


nici o vorbă fără să pomenim numele Estellei, pe care n-aş fi 
putut îndura să-l aud ieşind din gura lui; prin urmare mă 
uitai fără să mă mişc la zidul din faţă, ca şi cum aş fi fost 
singur şi mă sili să tac. Mi-e cu neputinţă să spun cât timp 
am stat în poziţia aceasta caraghioasă, dar ştiu că, până la 
urmă, au năvălit înăuntru trei fermieri dolofani, pe care 
cred că i-a trimis chelnerul; aceştia intrară descheindu-şi 
nasturii de la haine şi frecându-şi mâinile şi, în faţa lor, am 
fost nevoiţi să ne dăm în lături, căci oamenii se îndreptară 
spre foc. 

Îl văzui pe Drummle prin fereastră, apucând coama 
calului, încălecând cu mişcările lui greoaie şi brutale şi 
clătinându-se în şa într-o parte şi în alta, înainte şi înapoi. 
Credeam că plecase, când îl văzui întorcându-se şi strigând 
să i se aducă un foc pentru ţigara din gură, de care uitase. 
Un om într-o haină de culoarea prafului apăru, n-aş putea 
spune de unde, aducând un tăciune aprins; poate că venea 
din curtea hanului, poate din stradă, cine ştie de unde şi, în 
timp ce Drummle se apleca din şa să-şi aprindă ţigara 
râzând şi făcând semn cu capul spre fereastra cafenelei, 
umerii deşuchiaţi şi părul vâlvoi ai omului care stătea cu 
spatele la mine, îmi amintiră de Orlick. 

Eram prea zăpăcit ca să mă sinchisesc dacă era într- 
adevăr el sau nu şi chiar ca să mănânc, aşa că mă spălai pe 
mâini şi pe faţă, ca să uit de vremea urâtă de afară şi de 
călătoria mea, şi mă îndreptai spre casa aceea veche şi 
neuitată, al cărei prag ar fi fost atât de bine să nu-l fi călcat 
niciodată, casa aceea pe care ar fi fost atât de bine să n-o fi 
văzut niciodată. 


Chapter 44 

Domnişoara Havisham şi Estella erau în odaia unde se afla 
masa de toaletă şi pe pereţii căreia ardeau lumânări înfipte 
în policandre; domnişoara Havisham şedea pe o canapea, 
lângă foc, iar Estella, pe o pernă, la picioarele ei. 


Estella împletea şi domnişoara Havisham se uita la ea. Îşi 
ridicară amândouă privirile la intrarea mea şi văzură că se 
petrecuse o schimbare cu mine. Înţelesei aceasta după 
privirile pe care le schimbară una cu alta. 

— Ce vânt te aduce pe aici, Pip? întrebă domnişoara 
Havisham. Deşi se uita drept în ochii mei, îmi dădeam 
seama că era stânjenită. Şi cum Estella se opri o clipă din 
împletit cu ochii la mine şi apoi lucră mai departe, mi se 
păru că citesc limpede în mişcarea degetelor ei, - ca şi cum 
mi-ar fi spus-o cu ajutorul unui alfabet secret, - că ea îşi dă 
seama că eu îl descoperisem pe adevăratul meu 
binefăcător. 

— Domnişoară Havisham, spusei eu, am fost ieri la 
Richmond ca să vorbesc cu Estella şi descoperind că un 
vânt a adus-o pe ea până aici, am venit şi eu. 

Domnişoara Havisham îmi făcu pentru a treia sau a patra 
oară semn să stau jos, aşa că mă aşezai pe scaunul de lângă 
masa de toaletă, unde o văzusem pe ea şezând de atâtea 
ori. Scaunul acela, cu toate vechiturile de la picioarele şi din 
jurul lui, mi se păru un loc firesc pentru mine, în ziua aceea. 

— Ceea ce voiam să-i spun Estellei, domnişoară Havisham, 
voi spune în câteva clipe în faţa dumneavoastră, chiar 
acum. N-o să vă mire şi nici n-o să vă displacă. Sunt 
nenorocit, mai nenorocit decât m-aţi dorit vreodată. 

Domnişoara Havisham tot se mai uita drept în ochii mei. 
După mişcarea degetelor Estellei, vedeam că ascultă 
vorbele mele cu atenţie, dar nu ridică ochii spre mine. 

— Am descoperit cine este binefăcătorul meu. N-a fost o 
descoperire fericită şi nu e o descoperire care să facă bine 
reputației, situaţiei sau averii mele. Am motivele mele 
pentru care nu pot spune mai mult decât atât. Taina nu-mi 
aparţine mie, ci unui alt om. 

Şi, fiindcă tăcui o clipă, uitându-mă la Estella şi gândindu- 
mă cum să vorbesc mai departe, domnişoara Havisham 
repetă: 

— Taina nu-ţi aparţine ţie, ci unui alt om. 


— Şi? 

— Când am fost adus aici la chemarea dumneavoastră, 
domnişoară Havisham, în vremea când mai făceam parte 
din satul de colo, pe care tare aş dori să nu-l fi părăsit, cred 
că, de fapt, am venit aici cum ar fi venit oricare alt băiat, 
ales la întâmplare, ca un fel de servitor, pentru a satisface o 
nevoie sau o toană şi, prin urmare, pentru a fi plătit. 

— Da, Pip, răspunse domnişoara Havisham, dând cu 
hotărâre din cap. 

— Şi că domnul Jaggers... 

— Domnul Jaggers, spuse domnişoara Havisham, 
retezându-mi vorba cu glas aspru, n-a avut nici un amestec 
în toate acestea şi nici n-a ştiut nimic. 

Faptul că este avocatul meu şi, în acelaşi timp, avocatul 
binefăcătorului tău nu este decât o întâmplare. Are aceleaşi 
legături cu nenumărați alţi oameni, aşa că lucrul acesta se 
putea întâmpla cu uşurinţă. Oricum ar fi, lucrul s-a 
întâmplat, dar nimeni n-a fost de vină. 

Oricine ar fi putut să citească pe faţa ei, rătăcită, că până 
acum nu-mi ascundea nimic şi că nu se ferea de mine. 

— Dar când am căzut în greşeala din care atâta timp n-am 
ieşit, m-aţi împins mai departe! spusei eu. 

— Da, răspunse ea, mişcând din nou capul cu hotărâre, te- 
am lăsat să mergi mai departe. 

— A fost frumos? 

— Cine sunt eu, strigă domnişoara Havisham lovind cu 
bastonul în podea şi mâniindu-se atât de neaşteptat, încât 
Estella îşi ridică ochii mirată, cine sunt eu, pentru numele 
lui Dumnezeu, ca să mă port frumos? 

Plângerea mea nu avusese rost şi nu avusesem de gând s-o 
fac. I-am spus aceasta, în timp ce ea stătea pe gânduri, 
după izbucnirea de adineauri. 

— Bine, bine, făcu ea. Altceva? 

— Am fost plătit din belşug pentru serviciile pe care le-am 
făcut aici, spusei eu ca s-o potolesc, prin faptul că am intrat 
ucenic; toate întrebările acestea le-am pus doar din 


curiozitate. Cele ce urmează au un alt scop, nădăjduiesc că 
un scop dezinteresat. Când m-aţi lăsat să stărui în greşeala 
mea, domnişoară Havisham, aţi făcut-o pentru a pedepsi, 
pentru a face experienţe - poate că veţi găsi mai bine decât 
mine termenul care se potriveşte gândului dumneavoastră, 
fără să vă jignească - deci pentru a face experienţe pe 
socoteala rudelor dumneavoastră atât de egoiste? 

— Da, aşa a fost. Doar era vina lor? Tu ai fi făcut la fel. 
Cine sunt eu ca să fiu silită să mă rog de tine sau de ei ca 
lucrurile să nu se întâmple aşa? Tu ţi-ai întins singur aceste 
curse. Eu nu ţi le-am întins. 

Aşteptai până ce se potoli din nou - căci şi aceste vorbe 
fuseseră o izbucnire a firii ei iuți şi sălbatice - şi apoi urmai: 

— Am fost aruncat într-o familie înrudită cu 
dumneavoastră şi, de când am sosit la Londra, am trăit 
mereu în mijlocul oamenilor acelora. Ştiu că şi ei au căzut 
pradă aceleaşi înşelăciuni nevinovate ca şi mine. Şi aş fi 
făţarnic şi josnic, dacă nu v-aş spune - fie că vă e pe plac 
sau nu, fie că aveţi de gând să daţi crezare spuselor mele 
sau nu - că nedreptăţiţi adânc şi pe domnul Matthew Pocket 
şi pe fiul lui, dacă vă închipuiţi că nu sunt oameni 
mărinimoşi, drepţi, deschişi, oameni care nu sunt în stare 
de intrigi şi de fapte josnice. 

— Sunt prietenii tăi, spuse domnişoara Havisham. 

— Mi-am câştigat prietenia, spusei eu, în clipa când au 
crezut că vreau să-i înlătur, dar după câte ştiu, Sarah 
Pocket, domnişoara Georgiana şi doamna Camilla nu sunt 
prietenii mei. 

Faptul că puneam pe Herbert şi pe domnul Pocket în 
contrast cu ceilalţi părea să-i ridice în stima ei, spre bucuria 
mea. Domnişoara Havisham mă privi pătrunzător timp de 
câteva clipe şi apoi îmi spuse cu glas liniştit: 

— Şi ce ceri pentru ei? 

— Numai atât, spusei eu, să nu-i amestecați cu ceilalţi. Or 
fi de acelaşi sânge cu ei dar, credeţi-mă, au altă fire. 


Privindu-mă mai departe tot atât de pătrunzător, 
domnişoara Havisham repetă: 

— Ce ceri pentru ei? 

— Nu sunt atât de viclean, vedeţi doar, spusei eu drept 
răspuns, dându-mi seama că roşesc puţin, încât să pot 
ascunde de dumneavoastră chiar dacă aş dori-o, faptul că 
urmăresc ceva. Domnişoară Havisham, dacă aţi putea să vă 
lipsiţi de nişte bani pentru a-i face prietenului meu Herbert 
un serviciu pentru toată viaţa, care serviciu însă, chiar prin 
firea lucrurilor, trebuie făcut fără ştirea lui, v-aş arăta ce e 
de făcut. 

— De ce trebuie făcut fără ştirea lui? întrebă ea, 
împreunându-şi mâinile deasupra bastonului, ca să mă 
poată privi cu mai multă luare-aminte. 

— Pentru că, spusei eu, am început prin a-i face acest 
serviciu chiar eu, acum mai bine de doi ani, fără ştirea lui şi 
nu vreau să mă trădez. De ce nu mai sunt în stare să duc 
lucrurile până la capăt, nu pot spune. Face parte din taina 
aceea care nu-i a mea, ci a altuia. 

Încetul cu încetul, domnişoara Havisham îşi întoarse ochii 
de la mine şi-i aţinti asupra focului. După ce privi focul timp 
îndelungat, aşa cel puţin părea în tăcerea odăii şi judecând 
după lumânările care se mistuiau încet, tresări din cauza 
unui tăciune care căzu şi se uită din nou la mine, mai întâi 
fără expresie şi apoi cu o privire din ce în ce mai încordată. 
În tot timpul acesta, Estella împletea mai departe. Şi când 
domnişoara Havisham întoarse spre mine privirea aceea 
concentrată, îmi spuse, ca şi cum n-ar fi existat nici o 
întrerupere în dialogul nostru: 

— Şi altceva? 

— Estella, spusei eu, îndreptându-mă de data aceasta spre 
ea şi încercând să-mi stăpânesc glasul care îmi tremura, ştii 
că te iubesc. Ştii că te iubesc de mult şi foarte tare. 

La vorbele acestea, Estella ridică ochii spre mine, dar 
degetele ei lucrau mai departe, în timp ce ea mă privea cu 


chipul ei nemişcat. Simţeam că domnişoara Havisham se 
uită de la mine la Estella şi de la Estella la mine. 

— Ar fi trebuit să spun aceasta de mult, dar n-am spus-o 
din cauza greşelii, aceleia îndelungate, care m-a făcut să 
nădăjduiesc că domnişoara Havisham ne sortise unul altuia. 
Atâta timp cât am ştiut că nu te poţi împotrivi, n-am vrut să 
vorbesc. Dar acum trebuie. 

Cu acelaşi chip nemişcat şi cu aceeaşi mişcare a degetelor, 
Estella clătină din cap. 

— Ştiu, spusei eu, răspunzând mişcării ei, ştiu. Nu sper să 
pot spune vreodată că eşti a mea, Estella. Nu ştiu ce mi se 
poate întâmpla foarte curând, cât de sărac voi fi şi unde mă 
voi duce. Totuşi, te iubesc. Te-am iubit mereu din ziua în 
care te-am văzut pentru prima oară în casa ta. 

Estella clătină din nou din cap, privindu-mă nemişcată, dar 
împletind mai departe. 

— Ar fi fost crud din partea domnişoarei Havisham, 
îngrozitor de crud, să facă experienţe pe socoteala unui biet 
băiat şi să-l chinuiască ani de-a rândul cu o speranţă 
deşartă şi insuflându-i o năzuinţă zadarnică, dacă şi-ar fi 
dat seama de gravitatea faptelor ei. Dar cred că nu şi-a dat 
seama. Cred că, în suferinţa pricinuită de încercările prin 
care a trecut ea, a uitat de suferinţa mea, Estella. 

O văzui pe domnişoara Havisham ducându-şi mâna la 
inimă şi ţinând-o acolo, în timp ce ochii ei priveau când la 
Estella, când la mine. 

— S-ar părea, spuse Estella foarte calmă, că există 
sentimente, închipuiri - nu ştiu cum să le spun - pe care nu 
sunt în stare să le înţeleg. 

Când spui că mă iubeşti, ştiu ce vrei să spui, înţeleg 
împreunarea de cuvinte, dar nimic mai mult. Nu se mişcă 
nimic în pieptul meu, nu atingi nici o coardă. 

Nici nu-mi pasă de ceea ce-mi spui. Doar am încercat să te 
previn. Nu-i aşa? 

I-am răspuns cu glas nenorocit: 

— Da. 


— Da. Dar n-ai vrut să asculţi, fiindcă credeai că nu spun 
adevărul. Am dreptate? 

— Credeam şi nădăjduiam că nu spui adevărul. Tu, atât de 
tânără, atât de neîncercată de viaţă, atât de frumoasă. 
Estella! Nu era în firea lucrurilor. 

— E în firea mea, răspunse ea. Şi apoi, adăugă, apăsând 
fiecare cuvânt: 

— E în firea care a fost creată în mine. Să ştii că fac o 
deosebire mare între tine şi ceilalţi, când îţi spun toate 
acestea. Mai mult nu pot face. 

— E adevărat, întrebai eu, că Bentley Drummle e în oraş şi 
că te urmăreşte? 

— E foarte adevărat, răspunse ea, vorbind de el cu o 
nepăsare dispreţuitoare. 

— Că îl încurajezi şi te plimbi călare cu el şi că ia masa cu 
tine chiar astăzi? 

Părea puţin mirată că ştiu toate acestea, dar răspunse din 
nou: 

— Foarte adevărat. 

— Dar nu-l poţi iubi, Estella? 

Pentru prima oară, degetele i se opriră, în timp ce ea îmi 
punse supărată: 

— Ce ţi-am spus? Tot mai crezi, în ciuda tuturor dovezilor, 
că nu spun adevărul? 

— N-ai să te căsătoreşti cu el, Estella? 

Ea se uită spre domnişoara Havisham şi rămase o clipă pe 
gânduri cu lucrul în mână. Apoi spuse: 

— De ce să nu-i spun adevărul? Mă mărit cu el. 

Faţa mi-a căzut în palme, dar, totuşi m-am stăpânit mai 
bine decât m-aş fi aşteptat, în ciuda durerii care m-a 
fulgerat la auzul acestor cuvinte. Când îmi ridicai capul din 
mâini, văzui o privire atât de înspăimântătoare pe faţa 
domnişoarei Havisham, încât, cu toată graba mea pătimaşă, 
cu toată jalea din sufletul meu rămăsei înmărmurit. 

— Estella, draga mea Estella, n-o lăsa pe domnişoara 
Havisham să te împingă spre pasul acesta nenorocit. 


Înlătură-mă pentru totdeauna - ai şi făcut-o, ştiu doar - dar 
păstrează-te pentru un om mai vrednic de tine decât 
Drummle. Domnişoara Havisham te dă lui, pentru că astfel 
dă cea mai mare lovitură, aduce cea mai mare jignire 
multor bărbaţi mai buni care te admiră şi celor puţini care 
te iubesc. Printre acei puţini, s-ar putea să fie unul, care să 
te iubească tot atât de sincer, deşi nu de atâta timp, ca şi 
mine. la-l pe acela şi aş îndura toate acestea mai uşor, de 
dragul tău. 

Aprinderea cu care rostisem cuvintele din urmă stârniră în 
Estella o mirare, care ar fi putut părea amestecată cu 
compătimire, dacă ar fi putut ea să mă înţeleagă cu mintea 
ei. 

— Mă mărit cu el, spuse ea din nou, cu glas mai domol. Am 
şi început să fac pregătirile de nuntă şi am să mă mărit 
curând. De ce amesteci numele mamei mele adoptive în 
hotărârea mea, cu gândul s-o jigneşti? A fost voinţa mea. 

— E voinţa ta, Estella, să te arunci în braţele unei brute? 
— În braţele cui să mă arunc? răspunse ea, zâmbind. Să 
mă arunc în braţele omului care ar simţi cel mai tare (dacă 

oamenii simt lucrurile astea) că nu mă leagă nimic de el? 
Lasă! S-a făcut. O s-o duc destul de bine şi bărbatul meu la 
fel. Şi, fiindcă spuneai că domnişoara Havisham m-a împins 
să fac pasul acesta nenorocit, află că ea ar fi vrut să mai 
aştept, să nu mă mărit încă; dar m-am plictisit de viaţa pe 
care o duc şi care n-are nici un farmec şi mă bucur să-mi 
schimb puţin felul de viaţa. Nu mai spune nimic. N-o să ne 
înţelegem niciodată. 

— Aşa o brută, aşa un prostănac! stărui eu cu deznădejde. 

— Să nu-ţi fie teamă c-am să fiu o binecuvântare pentru el, 
spuse Estella. Aceasta n-o să se întâmple. Hai! Uite mâna 
mea. Hai să ne despărţim acum, băiat visător ce eşti sau să- 
ţi spun bărbat? 

— O, Estella, spusei eu în timp ce lacrimi amare curgeau 
şiroaie pe mâna ei, măcar încercam să le stăpânesc; chiar 


dacă aş rămâne în Anglia şi aş putea să înfrunt toate 
celelalte lovituri, cum aş putea să te ştiu soţia lui Drummle? 

— Prostii, spuse ea, prostii. O să-ţi treacă repede. 

— Niciodată, Estella! 

— Până într-o săptămână ai să mă înlături din gândurile 
tale. 

— Să te înlătur din gândurile mele! Dar faci parte din viaţa 
mea, din fiinţa mea. De când am venit aici pentru întâia 
oară, eu băiatul cel grosolan a cărui inimă ai rănit-o din 
prima clipă, te-am găsit în fiecare rând pe care l-am citit. 
Te-am descoperit în fiecare privelişte pe care am văzut-o de 
atunci: în fluviu, în pânzele corăbiilor, în mlaştini, în nori, în 
lumină, în întuneric, în foşnetul vântului, în păduri, în apa 
mării şi pe străzi. Ai fost întruchiparea tuturor gândurilor 
gingaşe pe care mintea mea le-a cunoscut. 

Pietrele din care sunt clădite cele mai solide case din 
Londra nu sunt mai adevărate, mai cu neputinţă de 
strămutat cu mâinile tale decât a fost şi va fi prezenţa ta în 
mine şi înrâurirea ta asupra mea, acum şi întotdeauna. 
Estella, nu mai poţi schimba nimic; vei rămâne, până la 
sfârşitul vieţii mele, o parte din firea mea, o parte din 
puţinul care e bun în mine şi o parte din ceea ce e rău în 
fiinţa mea. Dar acum, în pragul despărțirii, nu leg fiinţa ta 
decât de ceea ce este bun în mine şi credinţa mea te va 
socoti mereu aşa, căci, oricât de ascuţită ar fi durerea mea 
acum, cred că mi-ai făcut mai mult bine decât rău. 
Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte! 

N-aş putea să spun ce năvală de durere a smuls aceste 
cuvinte fără şir din sufletul meu. Rapsodia aceasta gâlgâia 
în mine ca sângele care ţâşneşte dintr-o rană ascunsă şi a 
izbucnit afară ca un şuvoi. Am mai zăbovit câteva clipe cu 
mâna ei la buzele mele şi apoi am plecat. Dar, de atunci mi- 
am amintit mereu - şi, mai ales, îndată după ce am plecat - 
că, în timp ce Estella se uita la mine doar cu mirare 
necredincioasă, toată fiinţa de nălucă a domnişoarei 
Havisham, care tot mai stătea cu mâna pe inimă, părea că 


se concentrase printr-o privire înfiorătoare de milă şi 
remuşcare. 

Totul se sfârşise, totul se stinsese! Erau atâtea lucruri 
sfârşite şi stinse, încât, când am ieşit pe poartă, lumina zilei 
mi se părea mai întunecată decât când intrasem. Mai întâi, 
am umblat pe furiş pe nişte uliţe şi poteci lăturalnice şi apoi 
m-am hotărât să fac tot drumul până la Londra pe jos. 
Pentru că îmi venisem destul în fire, ca să-mi dau seama că 
nu mă puteam înapoia la han, unde aveam să-l găsesc pe 
Drummle; că nu eram în stare să stau în diligenţă şi să aud 
ce-mi vorbesc oamenii; şi că nu-mi rămânea nimic mai bun 
de făcut decât să mă istovesc cu drumul. 

Era trecut de miezul nopţii, când trecui peste Podul 
Londrei. Trecând prin străzile întortochiate care, pe 
vremea aceea, se îndreptau spre vest, spre malul din 
Middlesex al fluviului, drumul cel mai scurt până în 
cartierul Temple era prin Whitefriars, chiar pe chei. Nu 
eram aşteptat până a doua zi de dimineaţă, dar aveam 
cheile la mine şi, dacă Herbert se culcase, puteam să ajung 
până la patul meu fără să-l trezesc. 

Deoarece mi se întâmpla foarte rar să intru prin poarta 
Whitefriars, după închiderea porţii din 'Temple şi deoarece 
eram murdar şi ostenit, nu-i luai în nume de rău păzitorului 
de noapte că se uită cu multă luare-aminte la mine în timp 
ce ţinea poarta foarte puţin deschisă ca să pot trece. Ca să-i 
împrospătez memoria, i-am spus care e numele meu. 

— Nu eram chiar sigur de tot, dar mi-am închipuit că 
sunteţi dumneavoastră. Aveţi un bilet, domnule. Aducătorul 
a spus să fiţi atât de bun şi să-l citiţi la lumina lanternei 
mele. 

Am luat biletul, foarte mirat de cuvintele lui. Era adresat 
„Domniei Sale, Domnului Philip Pip” şi deasupra adresei, 
am citit cuvintele: „Ie rog citeşte rândurile acestea pe loc”. 
Deschisei scrisoarea, în timp ce păzitorul stătea cu lanterna 
ridicată şi am citit următoarele cuvinte, scrise de mâna lui 
Wemmick: 


— Nu te duce acasă! 


Chapter 45 

M-am întors de la poartă, de îndată ce am citit această 
înştiinţare şi am ajuns cum am putut până în Fleet Street, 
unde am luat o birjă întârziată şi am pornit spre Hummums 
din Covent Garden. În vremea aceea, puteai să găseşti 
întotdeauna un pat la Hummums, la ce oră din noapte. 
După ce trecui prin faţa ghişeului, servitorul aprinse 
lumânarea de pe raft şi mă duse de-a dreptul în odaia 
căreia îi venea rândul pe listă. Era un fel de încăpere 
boltită, aşezată la parter, în fundul casei, având un pat 
monstruos cu patru stâlpi, care se întindea despotic pe în 
întreaga odaie, înfigându-şi unul dintre picioarele lui 
energice în cămin şi altul în pragul uşii, strivind cu totul 
spălătorul, ca şi cum s-ar fi bucurat de drepturi divine. 

Deoarece cerusem lumină înainte de a mă părăsi 
servitorul îmi aduse scumpa noastră candelă atât de 
preţuită în vremurile acelea prea cuvioase - un obiect care 
semăna cu stafia unui baston de plimbare, un obiect care se 
spărgea de cum îl atingeai de la care nu puteai să aprinzi 
nimic şi care închidea de obicei în fundul unui turn de 
tinichea, cu găuri rotunde, ce lăsau umbre jucăuşe pe 
pereţi. După ce mă băgai în pat, ostenit, cu picioarele 
amorţite de oboseală şi nenorocit, îmi dădui seama că nu 
voi fi în stare să închid ochii mai mult decât Argusul acela 
neghiob de lângă mine. Şi aşa ne-am uitat unul la altul prin 
bezna de moarte a odăii! 

Ce noapte jalnică! Neliniştită, sinistră, lungă! În odaie era 
un miros foarte neospitalier de funingine rece şi de gunoi 
încins; şi eu mă uitam în sus la colţurile baldachinului, 
gândindu-mă ce de musculiţe albastre, ce de urechelnițe şi 
ce de viermişori trebuie să fie agăţaţi acolo, în aşteptarea 
verii. Acest gând mă duse la întrebarea dacă nu cumva s-ar 
putea ca vreuna dintre gâzele acelea să cadă peste mine şi 
apoi mi se părea că simt cum îmi cade ceva uşor peste 


obraz - un gând foarte neplăcut, care îmi sugera şi alte 
plimbări încă şi mai neplăcute, ce aveau loc pe spinarea 
mea. După ce am stat treaz câtva timp, vocile acelea atât de 
ciudate de care e plină tăcerea, începură să se facă auzite. 

Dulapul şoptea, căminul ofta, spălătorul pocnea şi în scrin 
parcă răsuna, din când în când, o coardă de chitară. Tot 
atunci, ochii de pe pereţi căpătară o privire nouă şi, în 
fiecare din cerculeţele acelea care mă fixau, vedeam scrise 
cuvintele: „Nu te duce acasă”. 

Oricât de felurite erau închipuirile şi zgomotele care mă 
năpădeau, cuvintele: „Nu te duce acasă” nu lipseau 
niciodată. Se împleteau în toate gândurile mele ca o durere 
trupească. Nu demult, citisem în ziare că un necunoscut 
venise la Hummums, într-o noapte, că se culcase, că se 
omorâse şi că fusese găsit a doua zi de dimineaţă într-o 
baltă de sânge. 

Îmi trecu prin minte că trebuie să fi stat în hruba unde 
stăteam şi eu şi m-am ridicat din pat, ca să văd dacă nu 
erau urme de sânge prin odaie; apoi deschisei uşa, ca să mă 
uit în coridor şi să mă mai înveselesc cu tovărăşia unei 
luminiţe îndepărtate, lângă care ştiam că mofăie servitorul. 
Dar, în tot timpul acesta, întrebările: de ce nu trebuia să mă 
duc acasă şi ce se întâmplase acasă şi când o să mă duc 
acasă şi dacă Provis era acasă, îmi frământau mintea cu 
atâta înverşunare, încât ai fi putut crede că nu mai era loc 
în capul meu şi pentru altele. 

Chiar când mă gândeam la Estella şi că, în ziua aceea, ne 
despărţisem pentru totdeauna, chiar când îmi aminteam de 
toate împrejurările despărțirii noastre, de privirile, de 
glasul ei, de mişcarea degetelor ei, în timp ce împletea - 
chiar şi atunci mă urmărea peste tot opreliştea: „Nu te 
duce acasă”. Când, în cele din urmă, am aţipit, de sfârşite 
ce-mi erau mintea şi trupul, această oprelişte se prefăcu 
într-un verb mare şi întunecat pe care trebuia să-l conjug, 
la modul imperativ, timpul prezent: Tu nu te duce acasă! El 
să nu se ducă acasă! Noi să nu ne ducem acasă! Voi să nu 


vă duceţi acasă. Apoi la condiţional: Eu nu m-aş duce acasă 
şi, pe urmă, eu nu mă pot duce acasă, eu nu m-aş fi dus 
acasă şi eu nuputeam, nu voiam, n-aveam voie sa mă duc 
acasă, până când simţeam că mi se întunecă mintea şi 
atunci mă răsuceam pe pernă şi mă uitam din nou la 
rotocoalele care mă priveau ţintă de pe perete. 

Lăsasem vorbă să mă scoale la ora şapte, fiindcă era 
limpede că trebuia să-l văd pe Wemmick înainte de a vedea 
pe orice alt om şi tot atât de limpede, că mă aflam în faţa 
unui caz pentru dezlegarea căruia mă interesau numai 
simţămintele lui din Walworth. Mă simţeam uşurat să ies 
din odaia în care petrecusem o noapte atât de nenorocită şi 
n-am aşteptat a doua bătaie în uşă ca să sar din patul acela 
neprimitor. 

La ora opt, întăriturile castelului se înălţau în faţa ochilor 
mei. 

Servitoarea cea mititică tocmai intra în fortăreață cu două 
cornuri calde, aşa că intrai pe poartă, trecui podul în 
tovărăşia ei şi mă aflai în faţa lui Wemmick care pregătea 
ceaiul pentru el şi pentru bătrân, fără să fiu anunţat. O uşă 
deschisă îmi oferi priveliştea bătrânului, care mai era încă 
în pat. 

— Salutare, domnule Pip! spuse Wemmick. Deci te-ai 
întors? 

— Da, răspunsei eu, dar nu m-am dus acasă. 

— Foarte bine, spuse el, frecându-şi mâinile. Am lăsat câte 
un bilet pentru dumneata, la fiecare dintre porţile care dau 
în cartierul Temple, la întâmplare. Prin care poartă ai venit? 

I-am spus: 

— O să trec pe la celelalte porţi, în cursul zilei de azi, şi o 
să distrug biletele, spuse Wemmick; e o regulă bună să nu 
laşi mărturii scrise, dacă se poate fiindcă nu poţi să ştii 
niciodată ce o să se întâmple. Am să-mi îngădui să te rog 
ceva. 

— Te-ar supăra cumva dacă te-aş ruga să prăjeşti cârnatul 
acesta pentru Bătrân? 


I-am spus că-mi făcea nespusă plăcere. 

— Atunci poţi să-ţi vezi de treabă, Mary Anne, îi spuse 
Wemmick fetiţei, aşa am rămas singuri, vezi, domnule Pip? 
adăugă el, clipind din ochi, după ce fata dispăru. 

Îi mulţumii pentru prietenia pe care mi-o dovedea şi 
pentru prevederea lui şi convorbirea noastră începu cu glas 
scăzut, în timp ce eu prăjeam cârnatul şi el ungea miezul 
cornului cu unt pentru bătrân. 

— Vezi dumneata, domnule Pip, spuse Wemmick, noi doi ne 
înţelegem. 

Acum vorbim în calitate de persoane particulare şi încă 
dinainte a existat o înţelegere personală între noi. 
Sentimentele oficiale sunt altceva. Acum, însă, suntem 
neoficiali. 

Eu încuviinţai cu căldură. Eram atât de tulburat, încât 
aprinsesem cârnatul ca pe o torţă şi fusesem silit să suflu 
asupra lui ca să-l sting. 

— Din întâmplare, ieri dimineaţă, spuse Wemmick, 
aflându-mă într-un anumit loc, unde te-am luat odată şi pe 
dumneata, am auzit - chiar şi între noi doi, e mai bine să nu 
pomenim nume, când putem să evităm... 

— Mult mai bine, încuviinţai eu. Te înţeleg. 

— Am auzit, din întâmplare, ieri dimineaţă, spuse 
Wemmick, că o persoană oarecare, nu fără legătură cu 
coloniile şi nu lipsită de oarecare avere mobiliară - nu ştiu 
cine-o fi - dar mai bine să nu-i pomenim numele... 

— Nu-i nevoie, spusei eu. 

—... a cam făcut vâlvă într-o anumită parte a lumii unde se 
duc mulţi oameni, nu întotdeauna drept răsplată faţă de 
pornirile lor şi nu chiar fără nici o cheltuială din partea 
statului... 

Uitându-mă încordat la faţa lui, făcui un adevărat foc de 
artificii cu cârnatul pe care-l prăjeam pentru bătrân, 
tulburând astfel şi atenţia mea şi a lui Wemmick; îmi cerui 
însă scuze. 


— a stârnit vâlvă, după cum spuneam, făcându-se nevăzut 
din acea parte a lumii şi lăsând lumea de acolo fără ştiri din 
partea lui. în urma acestei întâmplări, spuse Wemmick, s-au 
iscat anumite bănuieli şi teorii. Am mai auzit, de asemenea, 
că locuinţa dumitale din Garden Court, cartierul Temple, a 
fost supravegheată şi mai poate fi încă. 

— De cine? întrebai eu. 

— Nu vreau să intru în amănunte, spuse Wemmick în doi 
peri, s-ar putea să mă ciocnesc cu anumite răspunderi 
oficiale. Aşa am auzit, după cum am mai auzit şi alte lucruri 
ciudate tot în locul acela. Nu-ţi vorbesc în urma unor 
informaţii pe care le-am primit. Aşa am auzit. 

În timp ce vorbea, îmi luă furculiţa şi cârnatul din mână şi 
puse ordonat mâncarea bătrânului pe o tavă mică. înainte 
de a aşeza tava în faţa bătrânului, intră în odaia lui cu un 
şervet curat pe care-l legă sub bărbia tatălui său, îl rezemă 
pe acesta pe pernă şi-i aşeză fesul de noapte într-o parte, 
ceea ce-i dădea un aer de ştrengar. Apoi, aşeză grijuliu 
mâncarea în faţa lui, spunându-i: 

— Stai bine aşa, moşule? şi bătrânul cel vesel răspunse: 

— Foarte bine, John, băiete, foarte bine! Deoarece părea 
că domneşte în casă o înţelegere mută că înfăţişarea 
bătrânului nu este destul de prezentabilă şi că, prin 
urmare, acesta trebuie socotit ca invizibil, mă prefăcui că 
nici nu văd aceste mişcări. 

— Această supraveghere a locuinţei mele, pe care am avut 
motive s-o bănuiesc mai de mult, - îi spusei eu lui Wemmick, 
când se întoarse din odaia bătrânului - este în legătură 
strânsă cu persoana de care mi-ai vorbit, nu-i aşa? 

Wemmick părea foarte serios. 

— După câte ştiu eu, n-aş putea să garantez că-i aşa. 
Vreau să zic că n-aş putea să spun că a fost aşa de la 
început. Dar poate că acum este sau o să fie sau există 
primejdia foarte mare de a se întâmpla aşa. 

Deoarece vedeam că devotamentul faţă de Little Britain îl 
împiedică să spună cât ar fi putut să spună şi deoarece 


ştiam cât de mult se îndepărtase de drumul lui ca să-mi 
spună cele ce-mi spusese şi-i eram recunoscător pentru 
aceasta, nu puteam să mai stărui. 

Dar i-am spus, după câteva clipe de gândire cu ochii la foc, 
că aş vrea să-i mai pun o întrebare, la care putea să 
răspundă sau nu, după cum va crede de cuviinţă şi că, în 
orice caz, atitudinea lui era cea dreaptă. El se opri din 
mâncare, încrucişându-şi mâinile şi strângându-şi mânecile 
cămăşii (după părerea lui, ca să te simţi bine în casă, 
trebuie să stai fără haină) şi-mi făcu semn cu capul să pun 
întrebarea. 

— Ai auzit vreodată de un om foarte păcătos, cu numele de 
Compeyson? 

El îmi răspunse dând din cap. 

— Trăieşte? 

Mai dădu o dată din cap. 

— E în Londra? 

Wemmick dădu încă o dată din cap, strânse cât putu cutia 
de scrisori, dădu din cap pentru ultima oară şi începu să 
mănânce mai departe. 

— Şi acum, spuse Wemmick, fiindcă am terminat cu 
întrebările (apăsă asupra acestor cuvinte şi le repetă 
pentru a nu uita să mă călăuzesc după ele), mă întorc la 
măsurile pe care le-am luat după ce am auzit ce am auzit. 
M-am dus la Garden Court ca să te găsesc; şi, fiindcă nu te- 
am găsit, m-am dus la Clarriker, ca să-l găsesc pe domnul 
Herbert. 

— Şi pe ell-ai găsit? întrebai eu neliniştit. 

— Pe el l-am găsit. Fără să-i pomenesc de nici un nume şi 
fără să intru în amănunte, i-am dat să înţeleagă că, dacă dă 
de cineva - Tom, Jack sau Richard - care dă târcoale în jurul 
casei sau prin apropiere, ar face bine să-i scoată pe Iom sau 
Jack sau Richard din calea dumitale, cât timp nu eşti aici. 

— Cred că habar n-are ce trebuie să facă. 

— Habar n-avea; cu atât mai mult, cu cât i-am spus 
părerea mea, anume că n-ar fi prea sigur să încerce să-l 


îndepărteze prea mult pe Tom, Jack sau Richard din calea 
dumitale, tocmai acum. Fiindcă, domnule Pip, să-ţi spun 
ceva. În împrejurările de faţă, nu există loc mai bun decât 
un oraş mare, dacă ai apucat să te afli în el. Nu o lua din 
loc, prea curând. Rămâi în apropiere. 

Aşteaptă până se mai potolesc lucrurile, înainte de a te 
avânta în larg, chiar şi în ţări străine. 

I-am mulţumit pentru sfaturile lui preţioase şi l-am 
întrebat ce a făcut Herbert. 

— Domnul Herbert, spuse Wemmick, după ce şi-a 
frământat mintea timp de o jumătate de oră, a făcut un 
plan. Mi-a spus în secret că face curte unei domnişoare care 
are, după cum îţi poţi lesne închipui, un tată bolnav. 

Acest tată, care se ocupa pe vremuri cu aprovizionarea 
vapoarelor, zace pe o verandă de unde poate vedea 
vapoarele care urcă şi coboară fluviul. Fără îndoială, că o 
cunoşti pe această domnişoară? 

— Nu personal, spusei eu. 

Adevărul este că ea se împotrivise prieteniei mele cu 
Herbert, deoarece eram un prieten foarte costisitor, care 
nu-i aduceam lui Herbert nici un folos şi că, atunci când 
Herbert a vrut să mă prezinte, ea a primit această 
propunere cu atât de puţină căldură, încât Herbert s-a 
simţit obligat să-mi încredinţeze cum stau lucrurile, 
spunând că mai trebuie să treacă puţin timp până să-i fac 
cunoştinţa. 

Când am început să-l ajut, pe ascuns, pe Herbert în 
împlinirea planurilor sale, nu mi-a fost greu să îndur toate 
acestea cu filozofie şi veselie; pe de altă parte, el şi cu 
logodnica lui, fireşte că nu erau prea dornici să mai aducă şi 
o a treia persoană la întâlnirile lor. Şi aşa, deşi eram sigur 
că crescusem în stima Clarei şi deşi tânăra domnişoară şi cu 
mine ne trimiteam regulat mesaje foarte lungi şi amintiri 
prin Herbert, n-o văzusem încă niciodată. 

Totuşi, nu i-am împuiat lui Wemmick capul cu toate aceste 
amănunte. 


— Deoarece casa cu verandă, spuse Wemmick, se află 
chiar pe malul fluviului, jos lângă Pool, între Limehouse şi 
Greenwich şi, deoarece proprietăreasa este o văduvă foarte 
respectabilă care are un apartament mobilat de închiriat, la 
etajul de sus, domnul Herbert m-a întrebat dacă socotesc 
casa aceea drept o locuinţă provizorie potrivită pentru Tom, 
Jack sau Richard. Acum părerea mea despre casa aceasta 
este foarte bună, din trei motive pe care am să ţi le spun. 
Anume. Mai întâi. Este cu totul în afara drumurilor dumitale 
obişnuite şi departe de străzile mari şi mici pe care umbli 
dumneata de obicei. 

Al doilea. Fără să te apropii de casa aceea, ai putea să ai 
mereu veşti de la 'Tom, Jack sau Richard prin Herbert. Al 
treilea. Mai încolo, când va fi prudent, dacă cumva ai să vrei 
să-l îmbarci pe Tom, Jack sau Richard pe un vapor străin, ai 
vaporul la îndemână. 

Foarte liniştit de aceste vorbe, îi mulţumii lui Wemmick de 
nenumărate ori, rugându-l să spună mai departe: 

— Bine, domnule! Domnul Herbert s-a aruncat în treaba 
aceasta cu o voinţă de fier şi, pe la ora nouă, l-a şi pus la 
adăpost pe Tom, Jack sau Richard 

— Oricare ar fi, pe noi nu ne interesează. La locuinţa cea 
veche se ştie că a fost chemat Dover şi, de fapt, omul o 
pornise pe drumul spre Dover, de unde a fost adus înapoi. 
Acum, un alt lucru bun e că toate acestea s-au făcut fără 
dumneata şi, dacă cineva s-ar interesa de mişcările 
dumitale, ar afla că te găseai la o distanţă de multe mile de 
aici şi erai prins de cu totul altă treabă. Toate acestea 
împrăştie bănuielile şi le şi încurcă; şi din pricina aceasta 
te-am sfătuit să nu dormi acasă, dacă cumva te întorci 
noaptea. Aceasta produce şi mai multă încurcătură şi 
dumneata ai nevoie de încurcătură. 

Fiindcă terminase masa, Wemmick se uită la ceas şi începu 
să-şi îmbrace haina. 

— Şi acum, domnule Pip, spuse el, cu mâinile în mânecile 
hainei, cred că am făcut aproape tot ce puteam face, dar 


mai pot face ceva - din punctul de vedere al Walworth-ului 
şi în calitate de persoană strict particulară - voi face cu 
bucurie. 

Uite şi adresa. Nu ţi se poate întâmpla nimic rău dacă 
diseară, înainte de a te întoarce acasă, te duci să te 
convingi că totul e în ordine cu Tom, Jack sau Richard, ceea 
ce e încă un motiv pentru care nu trebuia să te duci acasă 
aseară. Dar, după ce te întorci acasă la dumneata, să nu te 
mai duci pe acolo. Să ştii, domnule Pip, că aici eşti 
întotdeauna binevenit. Acum îşi scoase mâinile din mânecile 
hainei şi eu i le strângeam. Şi mai dă-mi voie să-ţi mai spun 
ceva important. îşi puse mâinile pe umerii mei şi adăugă 
şoptindu-mi solemn: 

— Foloseşte-te de seara aceasta ca să pui mâna pe averea 
lui mobiliară. 

Nu poţi să ştii ce i se va întâmpla. Nu pune averea 
mobiliară în joc. 

Deznădăjduit că nu pot să-l fac pe Wemmick să înţeleagă 
gândul meu, mă lăsai păgubaş de a mai încerca. 

— E timpul să plec, spuse Wemmick. Dacă n-ai avea nimic 
grabnic de făcut, te-aş sfătui să rămâi aici până se întunecă. 
Arăţi foarte necăjit şi nu ţi-ar strica o zi liniştită în tovărăşia 
bătrânului; se scoală el îndată - şi tocmai a mâncat un pic 
din... ţi-aminteşti de porcul nostru? 

— Sigur, spusei eu. 

— Un pic din el. Cârnatul pe care l-ai prăjit era al lui; era 
un porc minunat, în toate privinţele. încearcă să mănânci şi 
dumneata, măcar de dragul vechii voastre cunoştinţe. La 
revedere, moşule! strigă el vesel. 

— Foarte bine, John, foarte bine, băiete! şuieră bătrânul 
din odaie. 

Apoi am aţipit în faţa căminului lui Wemmick; bătrânul şi 
cu mine am avut bucurie de tovărăşia noastră, căci am 
adormit aproape toată ziua în faţa focului. La prânz am 
mâncat muşchi de porc şi legume culese din grădina 
castelului şi când nu eram ameţit de somn, îi făceam 


bătrânului semne foarte binevoitoare cu capul. Când se 
întunecă de-a binelea, am plecat şi l-am lăsat pe bătrân 
pregătind focul ca să prăjească pâinea; după numărul 
ceştilor de ceai, ca şi după privirile lui spre cele două 
capacele din perete, am ghicit că domnişoara Skiffins era 
aşteptată la ceai. 

Chapter 46 

Sunase ora opt, când nările mi-au fost izbite de mirosul 
destul de plăcut al surcelelor şi al talajului de pe chei, făcut 
de constructorii de vapoare şi de oamenii care se 
îndeletniceau cu făurirea catargelor, vâslelor şi barajelor. 
Toată partea aceea a fluviului, mai sus şi mai jos de Pool, mi- 
era necunoscută şi, coborând de-a lungul malului, îmi dădui 
seama că locul pe care îl căutam nu se afla unde îmi 
închipuiam eu şi nu era uşor de găsit. Locul se numea Mill 
Pond Bank, Chinks's Basin, şi singura mea călăuză spre 
Chinks's Basin era atelierul de funii Old Green. 

Nu merită să povestesc printre ce vapoare ancorate în 
docuri pentru reparaţii m-am rătăcit, printre câte corăbii 
care trebuiau sfărâmate în bucăţi, prin ce mâluri, ce 
nămoluri şi ce murdării aduse de flux; prin câte şantiere 
unde se clădeau şi se dărâmau vapoare; printre câte ancore 
ruginite şi înfipte fără rost în pământ, deşi de ani de zile nu 
mai foloseau la nimic; prin ce munţi de butoaie şi de 
cherestea. 

După ce m-am învârtit câtva timp în jurul destinaţiei mele 
şi trecui de câteva ori de ea, am cotit după un colţ şimă 
aflai, deodată la Mill Pond Bank. Din cauza împrejurărilor, 
locul acesta era foarte răcoros şi vântul care venea dinspre 
fluviu avea loc destul să se rotească; văzui vreo doi, trei 
arbori şi temelia unei mori de vânt părăsite şi apoi văzui 
funăria Old Green Copper - a cărei alee lungă şi îngustă se 
desluşea în lumina lunii, împreună cu nişte schele înfipte în 
pământ, asemănătoare unor furci vechi, care îmbătrâniseră 
şi-şi pierduseră dinţii. 


Alegând dintre cele câteva case ciudate de pe Mill Pond o 
casă cu faţada de lemn şi cu verande la toate trei etajele, 
mă uitai la tăbliţa de la poartă şi citi: Doamna Whimple. 
Deoarece acesta era numele pe care îl căutam, am bătut în 
poartă şi o doamnă în vârstă, foarte plăcută la vedere, îmi 
deschise. 

Dar doamna a fost numaidecât înlăturată de Herbert care 
mă duse tăcut în salon şi închise uşa. Mi se părea ciudat să 
văd că fiinţa lui, care-mi era atât de familiară, se mişca în 
voie în odaia aceea străină şi în cartierul acela necunoscut 
mie; şi m-am surprins uitându-mă la el, aşa cum mă uitam la 
bufetul din colţ cu sticlărie şi porţelanuri, cum mă uitam la 
cele două scoici de pe cămin şi la gravurile colorate de pe 
perete, care înfăţişau moartea căpitanului Cook, lansarea 
unui vapor şi pe Maiestatea Sa Regele George al III-lea cu o 
perucă de vizitiu pe cap, pantaloni de piele şi cizme înalte, 
pe terasa castelului din Windsor. 

— Totul merge strună, Handel, spuse Herbert, şi omul e 
foarte mulţumit, deşi e nespus de dornic să te vadă. Clara e 
la tatăl ei. Dacă vrei să aştepţi până coboară, am să te 
recomand şi pe urmă o să ne ducem sus. Acesta e tatăl său. 

Un mârâit neliniştitor care venea de sus îmi lovise auzul şi 
pesemne că acest fapt se oglindea pe faţa mea. 

— Din păcate, cred că e un netrebnic bătrân şi amărât, 
spuse Herbert zâmbind; dar nu l-am văzut niciodată. Nu ţi 
se pare că miroase a rom? Toată ziua bea rom. 

— Rom? întrebai eu. 

— Da, răspunse Herbert, şi poţi să-ţi închipui cum îi 
îndulceşte guta. 

Şi, pe urmă, ţine morţiş să aibă toate proviziile sus, la el în 
odaie şi să le împartă el. Le ţine pe nişte rafturi deasupra 
capului şi vrea neapărat să le cântărească pe toate. Odaia 
lui trebuie să arate ca o băcănie. 

În timp ce spunea toate acestea, mârâitul se prefăcu într- 
un urlet prelungit şi apoi se stinse. 


— Cum poate să fie altfel, mă lămuri Herbert, dacă vrea 
neapărat să taie brânza? Un om cu gută în mâna dreaptă şi 
în tot corpul nu poate să străbată cu cuțitul o brânză de 
Gloucester fără să-şi facă rău. 

Pesemne că omul îşi făcuse foarte rău, deoarece mai 
scoase încă un urlet furios. 

— E o binecuvântare pentru doamna Whimple că a 
închiriat locuinţa de sus lui Provis, spuse Herbert; îţi 
închipui că, în general, oamenii nu s-ar împăca cu 
zgomotele acestea. O casă ciudată, aşa-i Handel? 

Era, într-adevăr, o casă ciudată, dar foarte bine îngrijită şi 
curată. 

— Doamna Whimple, spuse Herbert când îi împărtăşi 
observaţiile mele, este cea mai grozavă gospodină şi zău că 
nu ştiu ce s-ar face Clara fără ajutorul ei de mamă. Fiindcă 
biata Clara n-are mamă şi n-are nici o rudă, în afară de 
bătrânul Gruffandgrimm. 

— Doar n-o fi acesta numele lui? 

— Nu, nu, spuse Herbert. Aşa-i spun eu. Numele lui este 
domnul Barley. Gândeşte-te ce binecuvântare pentru fiul 
tatălui şi mamei mele să fie îndrăgostit de o fată care n-are 
rude şi care n-o să se amărască nici pe ea şi nici pe alţii, din 
pricina familiei. 

Herbert mai îmi spusese şi altă dată şi acum îmi aminti că 
o cunoscuse pe domnişoara Clara Barley în timp ce ea îşi 
întregea educaţia la o şcoală din Hammersmith şi că atunci 
când fata fusese chemată acasă ca să-şi îngrijească 
părintele, ei încredinţară taina dragostei lor materne 
doamnei Whimple care îi protejase şi-i ocrotise cu o 
bunătate şi discreţie nedezminţite de atunci şi până acum. 
Bineînţeles că bătrânului Barley nu i se putea încredința 
taina vreunui sentiment mai gingaş, din pricină că nu era în 
stare să înţeleagă nici un subiect mai psihologic decât guta, 
romul şi depozitele lui de vapoare vechi. 

În timp ce noi vorbeam în şoaptă şi mârâitul neîntrerupt al 
bătrânului Barley vibra în grinda de pe tavan, uşa odăii se 


deschise şi o fată de vreo douăzeci de ani, foarte drăguță, 
subţirică şi cu ochi negri, intră cu un coş în mână. Herbert 
luă cu gingăşie coşul din mâna ei şi mi-o prezentă, roşindu- 
se. 

Într-adevăr, fata era fermecătoare şi ar fi putut fi luată 
drept o zână robită, pe care un căpcăun crud o ţinea în 
slujba lui. 

— Uită-te, spuse Herbert, arătându-mi coşul cu un zâmbet 
compătimitor şi drăgăstos, după ce stăturăm puţin de 
vorbă, aceasta-i masa de seară a bietei Clara; atâta îi dă în 
fiecare seară. Aceasta-i porţia ei de pâine şi aceasta-i felia 
de brânză şi acesta-i romul pe care îl beau eu. Aceasta-i 
mâncarea pe care trebuie să o gătească domnului Barley 
pentru mâine dimineaţă. Două costiţe de miel, trei cartofi, 
câteva boabe de mazăre, puţină făină, două uncii de unt, o 
mână de sare şi piperul aceasta pe care-l vezi. Totul trebuie 
gătit împreună şi mâncat cât e fierbinte şi e foarte bun 
împotriva gutei, n-am ce zice! 

Era ceva atât de firesc şi de cuceritor în felul cum se uita 
Clara cu de-amănuntul la aceste provizii, în timp ce Herbert 
mi le arăta şi ceva atât de încrezător, de drăgăstos şi de 
nevinovat, în felul ei modest de a se lăsa cuprinsă de braţul 
lui Herbert, era ceva atât de gingaş în ea, ceva care cerea 
ocrotire aici pe Mill Pond Bank, lângă Chinks's Basin şi 
funăria Old Green Copper, în timp ce mormăitul bătrânului 
Barley răsuna în grinzile de pe tavan, încât n-aş fi rupt 
logodna dintre ea şi Herbert pentru toţi banii din portofelul 
pe care nu-l deschisesem încă niciodată. 

Mă uitam la Clara cu plăcere şi admiraţie când, deodată, 
mormăitul se prefăcu din nou în urlet şi zgomotul unei 
izbituri zdravene veni de sus, ca şi cum un uriaş cu piciorul 
de lemn ar fi încercat să străpungă tavanul şi să ajungă 
până la noi. Iar Clara îi spuse lui Herbert: 

— Tata are nevoie de mine, dragul meu! şi fugi din odaie. 

— Ce mai rechin smintit! spuse Herbert. Ce crezi că vrea 
acum, Handel? 


— Nu ştiu, răspunsei eu. Ceva de băut? 

— Chiar aşa! strigă Herbert ca şi cum faptul că ghicisem 
era un merit nemaipomenit. Grogul şi-l ţine gata pregătit 
într-o sticlă de pe masă. Aşteaptă o clipă şi ai să auzi cum îl 
ridică Clara, ca să mai bea o înghiţitură. Auzi! Urmă un alt 
urlet care se încheie cu o zguduitură zdravănă. 

— Acum, spuse Herbert, în tăcerea care urmă, acum bea. 
Acum, spuse el, deoarece grinda răsuna din nou, acum e iar 
întins pe spate! 

Curând după aceea, Clara se întoarse şi Herbert mă duse 
sus, ca să-l vedem pe prizonierul nostru. Când trecurăm 
prin faţa odăii domnului Barley, îl auzirăm mârâind răguşit 
următorul refren, cu un glas care se umfla şi se stingea ca 
vântul; iar urările din acest cântec, cred că ar trebui să le 
înlocuiesc cu opusul lor. 

— Ei! Dumnezeu să vă binecuvânteze, căci aci zace 
bătrânul Bill Barley. Aici zace bătrânul Bill Barley, să vă 
binecuvânteze Dumnezeu. Aici zace bătrânul Bill Barley, 
întins pe spate, martor mi-e Domnul. Întins pe spate ca un 
peşte mort, dus de ape, aşa zace bătrânul Bill Barley. Ei! 
Dumnezeu să vă binecuvânteze. 

Herbert mă informă că nevăzutul Barley se întreținea 
singur zi şi noapte cu acest cântec mângâietor şi, adeseori, 
în timpul nopţii mai punea şi câte un ochi la telescopul cu 
care era prevăzut patul lui, cu scopul de a străbate fluviul 
cu privirile. 

L-am găsit pe Provis bine instalat în cele două cămăruţe 
răcoroase şi aerisite din vârful casei, unde glasul domnului 
Barley se auzea mai puţin decât jos. Nu dădu nici un semn 
de nelinişte şi nici nu părea îngrijorat, dar mă izbi faptul că 
era mai potolit, n-aş putea spune cum anume şi de câte ori 
am încercat mai târziu, n-am izbutit niciodată să-mi 
amintesc cum era, dar fără doar şi poate că era mai calm. 
Timpul de gândire pe care mi-l dăduse ziua aceea de odihnă 
mă dusese la hotărârea că nu trebuie să-i spun nimic 
despre Compeyson. După câte ştiam eu, duşmănia lui faţă 


de omul acela l-ar fi putut face să-l caute şi l-ar fi împins 
astfel la pieire. De aceea, după ce Herbert cu el şi cu mine, 
ne aşezarăm toţi trei lângă foc, îl întrebai, mai întâi de 
toate, dacă are încredere în judecata şi informaţiile lui 
Wemmick. 

— Da, da, băiete! spuse el, dând cu seriozitate din cap. 
Ştie şi Jaggers. 

— Atunci află că am vorbit cu Wemmick, am spus eu, şi că 
am venit să-ţi spun ce măsuri m-a sfătuit el să iau. 

Şi i-am împărtăşit cu precizie toate informaţiile primite de 
la Wemmick, în afară de aceea de care am pomenit înainte; 
şi am spus că Wemmick auzise la închisoarea Newgate (n-aş 
putea să spun dacă de la vreun slujbaş de acolo sau de la 
prizonieri) că existau bănuieli împotriva lui şi că locuinţa 
mea fusese supravegheată; că Wemmick m-a sfătuit să-l ţin 
ascuns câtăva vreme şi să nu mă întâlnesc cu el; şi i-am mai 
spus şi părerea lui Wemmick despre plecarea în străinătate. 
Am adăugat că, bineînţeles, îl voi însoţi sau voi veni în urma 
lui, de îndată ce va fi cu putinţă, aşa cum va socoti 
Wemmick că este cel mai sigur. Despre cele ce aveau să 
urmeze după aceea n-am pomenit nimic şi, de fapt, în 
sufletul meu nu eram nici eu prea lămurit şi nici prea 
liniştit, mai ales acum că îl vedeam atât de potolit şi în mare 
primejdie din pricina mea. Cât despre schimbările pe care 
dorea el să le fac în felul meu de trai, prin mărirea 
cheltuielilor, l-am întrebat dacă, în împrejurările acestea 
nesigure şi rele, n-ar fi caraghios dacă nu şi mai rău să-l 
ascult. 

El nu s-a putut împotrivi şi s-a arătat foarte cuminte în tot 
timpul convorbirii. Întoarcerea lui fusese o aventură, 
spunea el, şi el ştiuse din totdeauna că va fi aşa. Mai spuse 
că nu va face nici un pas care s-ar preface într-o aventură 
deznădăjduită şi că, bucurându-se de un ajutor atât de 
preţios, n-avea nici o teamă cu privire la siguranţa lui. 

Herbert, care stătuse tot timpul gânditor şi cu ochii aţintiţi 
asupra focului, spuse că îi trecuse şi lui ceva prin minte în 


legătură cu propunerile lui Wemmick şi că poate ar merita 
să dăm ascultare gândului său. 

— Suntem amândoi vâslaşi buni, Handel, şi poate l-am 
putea duce chiar noi în jos, pe fluviu, ceea ce ar înlătura cel 
puţin una din bănuieli şi orice bănuială, cât de mică, merită 
să fie înlăturată. Nu te gândi la anotimp, nu crezi că ar fi 
bine să începem de pe acum să avem o barcă a noastră la 
scările din Temple şi să ne facem obiceiul de a cobori fluviul 
cu barca? Dacă prinzi obiceiul acesta, cine o să ne mai bage 
în seamă? Fă aşa de douăzeci sau de cincizeci de ori şi 
nimeni nu va găsi nimic neobişnuit, că faci aşa şi pentru a 
douăzeci şi una sau a cincizeci şi una oară. 

Planul lui îmi plăcu, iar Provis se arătă mândru de el. Ne- 
am înţeles să-l şi punem în aplicare şi i-am spus lui Provis să 
nu dea niciodată semne că ne cunoaşte, dacă ne vede sub 
pod sau dacă trecem vâslind pe la Mill Pond Bank. 

Şi ne-am mai înţeles ca, de câte ori ne va vedea, să tragă 
storurile ferestrei care era spre răsărit şi astfel totul a fost 
pus la cale. 

Deoarece convorbirea noastră se sfârşise şi totul fusese 
hotărât, mă ridicai să plec, spunându-i lui Herbert că ar fi 
mai bine să nu ne întoarcem împreună acasă şi că eu voi 
porni cu o jumătate de oră înaintea lui. 

— Nu mă bucur că te las aici, îi spusei eu lui Provis, deşi 
nici nu mă îndoiesc că te afli mai în siguranţă aici decât în 
preajma mea. 

— Măi băiete, spuse el strângându-mi mâinile, nu ştiu când 
o să ne vedem din nou, dar nu-mi place să-mi spui „Rămâi 
cu bine”. Zi mai bine „Noapte bună!”. 

— Noapte bună! Herbert o să facă mereu legătura între 
noi doi şi când va sosi vremea, fii sigur că voi fi gata. Noapte 
bună, noapte bună! 

Ne-am gândit că e mai bine ca el să rămână în odaia lui şi 
l-am lăsat în faţa uşii, ţinând o lumânare deasupra 
balustradei de la scară ca să ne lumineze, în timp ce 
coboram. Şi, uitându-mă înapoi la el, mă gândi la noaptea 


întoarcerii lui, când rolurile noastre erau schimbate şi când 
nu-mi închipuiam că aş putea vreodată să mă despart de el 
cu inima atât de grea şi de neliniştită cum mă despărţeam 
acum. 

Bătrânul Barley tot mai mârâia şi mai înjura, când 
trecurăm prin faţa uşii lui; părea că nu încetase nici o clipă 
cu această îndeletnicire şi că n-avea de gând să înceteze. 
Când ajunserăm jos, îl întrebai pe Herbert dacă omul 
păstrase numele de Provis. 

El îmi răspunse că desigur că nu şi că pe noul chiriaş îl 
chema domnul Campbell. Mă mai lămuri că tot ce se ştia în 
casă despre domnul Campbell era că el (adică Herbert) 
avea interes ca domnia sa să fie bine îngrijit şi să ducă o 
viaţă singuratică. Aşa că, după ce intrarăm în salonaşul 
unde doamna Whimple şi cu Clara lucrau, n-am mai spus 
nimic despre interesul pe care i-l purtam eu domnului 
Campbell, ci am păstrat totul pentru mine. 

După ce mi-am luat rămas bun de la fata cea gingaşă cu 
ochi negri şi de la femeia aceea atât de maternă, care nu-şi 
putuse înfrâna simpatia cinstită pentru o poveste de iubire 
sinceră, funăria Old Green Copper parcă se schimbase cu 
totul. 

Bătrânul Barley nu avea decât să fie bătrân ca pământul şi 
să înjure ca un batalion întreg, căci se afla destulă tinereţe, 
încredere şi speranţă în Chinks's Basin, care să răscumpere 
aceste neajunsuri şi să-l umple până la revărsare. 

Gândurile îmi zburară către Estella şi către despărţirea 
noastră şi mă întorsei acasă foarte abătut. 

Niciodată cartierul Temple nu mi se păruse atât de liniştit 
ca în seara aceea. Ferestrele odăilor unde, în ultimele zile 
locuise Provis, erau întunecate şi liniştite şi nu se vedea nici 
ţipenie de om în Garden Court. De două sau de trei ori am 
trecut pe la fântână înainte de a cobori treptele care mă 
despărţeau de casa mea, dar eram singur. Când se întoarse 
acasă, Herbert se apropie de patul meu - căci mă dusesem 
de-a dreptul la culcare, atât eram de abătut şi de ostenit şi- 


mi spuse acelaşi lucru. Apoi deschise o fereastră, se uită 
afară, în lumina lunii, şi-mi spuse că strada era goală şi 
solemnă ca o catedrală în miez de noapte. 

A doua zi, m-am apucat să caut o barcă. Treaba n-a durat 
mult şi barca a fost trimisă la scările care coborau din 
cartierul Temple spre fluviu, cale de un minut sau două de 
casa noastră. Şi, pe urmă, am început să vâslesc zilnic, ca şi 
cum aş fi vrut să mă antrenez; uneori mă duceam singur, 
alteori cu Herbert. 

Uneori ieşeam pe frig, pe ploaie, pe grindină şi, după ce 
făcui aşa de câteva ori, nimeni nu mă mai lua în seamă. La 
început, vâsleam în jurul podului Blackfriars; apoi, după ce 
orele fluxului se schimbară, mă îndreptam spre Podul 
Londrei. Pe atunci se numea Podul Vechii Londre şi, uneori, 
în timpul fluxului, se iscau vârtejuri pe acolo, ceea ce 
adusese podului o faimă proastă. 

Dar mă pricepeam să strecor barca după ce îmi dădeam 
seama de direcţia curentului şi aşa începui să vâslesc 
printre vasele din Pool şi să cobor spre Erith. Prima oară 
când trecui pe la Mill Pond Bank, Herbert vâslea şi, atât la 
ducere cât şi la întoarcere, văzurăm storul dinspre răsărit 
coborând. 

Herbert se ducea pe acolo aproape regulat de trei ori pe 
săptămână şi niciodată nu-mi aduse vreo ştire 
neliniştitoare. Totuşi, eu ştiam că aş fi avut de ce să fiu 
neliniştit şi nu puteam să scap de gândul că sunt urmărit. 
Când gândul acesta ţi se cuibăreşte în minte, te chinuie fără 
încetare şi ar fi greu să număr toţi oamenii nevinovaţi pe 
care îi bănuiam că mă urmăresc. 

Pe scurt, eram neîncetat chinuit din pricina acelui om 
nechibzuit, care stătea ascuns. Herbert îmi spusese pe 
vremuri că îi plăcea să stea la fereastră, după ce se 
întuneca, în timpul refluxului şi să se gândească la apele 
care se îndreptau, cu tot ce se afla pe ele, spre Clara. Dar 
eu mă gândeam cu groază că apele se îndreptau spre 
Magwitch şi că fiecare pată întunecată de pe suprafaţa lor 


ar fi putut să fie urmăritorii care se duceau, grăbiţi, tăcuţi, 
dar fără greş să-l ridice. 


Chapter 47 

Câteva săptămâni trecură fără să aducă nici o schimbare. 
Noi aşteptam sfatul lui Wemmick, dar el nu dădea nici un 
semn de viaţă. Dacă nu l-aş fi cunoscut niciodată în afară de 
Little Britain şi dacă nu m-aş fi bucurat niciodată de 
privilegiul de a fi în termeni familiari cu tot ce ţinea de 
castel m-aş fi putut îndoi de el; dar aşa cum îl cunoşteam, 
nu mă cuprinse nici o teamă. 

Treburile mele lumeşti se arătau din ce în ce mai 
întunecate şi eram destul de hărțuit de creditori. începui şi 
eu să ştiu ce înseamnă lipsa de bani (vreau să spun, banii 
sunători pe care îi simţi în buzunar) şi să mă ajut 
transformând câteva bijuterii pe care le mai aveam în bani. 
Dar hotărâsem o dată pentru totdeauna că ar fi o 
înşelăciune nemiloasă să iau bani de la binefăcătorul meu, 
acum când gândurile şi planurile mele erau atât de 
nesigure. 

De aceea i-am trimis prin Herbert portofelul neatins, ceea 
ce-mi dădu mulţumirea - n-aş putea spune dacă o 
mulţumire făţarnică sau adevărată - de a nu mă fi folosit de 
mărinimia lui, de când mi se dezvăluise. 

Zilele treceau şi mă apăsa din ce în ce mai mult 
presimţirea că Estella se măritase. De teamă ca presimţirea 
să nu se adeverească, deşi era mai mult o convingere decât 
o presimţire, mă feream să citesc ziarele şi îl rugasem pe. 

Herbert (căruia îi încredinţasem tot ce se petrecuse în 
ultima întrevedere dintre mine şi Estella) să nu-mi 
vorbească niciodată de ea. Cum pot să ştiu de ce mă 
agăţăm de această ultimă zdreanţă din veşmântul 
speranţei, care era rupt şi se spulberase în vânt? De ce 
oare tu, care citeşti aceste rânduri, ai căzut pradă unor 
contraziceri asemănătoare anul trecut, luna trecută, 
săptămâna trecută? 


Trăiam o viaţă nenorocită şi neliniştea cea mare, care 
încorona toate celelalte nelinişti ca un pisc înalt care se 
ridică deasupra unui şir întreg de munţi, nu pierea 
niciodată din faţa ochilor mei. Şi, totuşi, nu se ivea nimic 
care să-mi mărească teama. 

E adevărat că săream din pat, cu inima strânsă de groază 
că a fost descoperit; e adevărat că stăteam cu urechile 
ciulite serile, ca să-l aud pe Herbert întorcându-se acasă, 
temându-mă ca nu cumva paşii lui să fie mai grăbiţi ca de 
obicei şi mânaţi de veşti proaste; dar în ciuda tuturor 
acestor temeri şi a altora asemănătoare, lucrurile îşi urmau 
cursul. Condamnat la neactivitate şi la o stare neîntreruptă 
de nelinişte şi nesiguranţă, mă plimbam cu barca şi 
aşteptam, cât puteam mai răbdător. 

Uneori, când coboram apele fluviului, nu mă mai puteam 
întoarce prin arcurile înconjurate de vârtejuri ale podului 
Vechii Londre; atunci îmi lăsam barca la unul din cheiurile 
de lângă vamă şi lăsam vorba să mi-o aducă cineva, mai 
târziu, la cheiul din Temple. Întâmplări de felul acesta nu 
mă supărau pentru că, mulţumită lor, oamenii de pe cheiuri 
se obişnuiau cu mine şi cu barca mea. Unor astfel de 
întâmplări neînsemnate le datorez două întâlniri despre 
care vreau să vă vorbesc. 

Într-o după-amiază, în amurg, spre sfârşitul lui februarie, 
trăsei barca la mal. Ajunsesem până aproape de Greenwich 
dus de reflux şi mă întorsesem o dată cu fluxul. Ziua fusese 
frumoasă şi luminoasă dar, o dată cu apusul soarelui, se 
lăsase ceaţă şi îmi croisem cu multă grijă drum printre 
vase. La ducere ca şi la întoarcere, semnalul din fereastra 
lui îmi spunea: „lotul e bine”. 

Deoarece seara era răcoroasă şi mie-mi era frig, mă 
gândeam că voi lua masa numaidecât ca să mă încălzesc; şi 
fiindcă acasă mă aşteptau ceasuri de tristeţe şi de 
singurătate, mă gândeam să mă duc la teatru după aceea. 
Teatrul unde dobândise domnul Wopsle triumful acela 


foarte îndoielnic era în apropiere de cheiul acela (astăzi nu 
se mai află nicăieri) şi mă hotărâi să mă duc acolo. 

Îmi dădeam seama că domnul Wopsle nu izbutise să 
reînvie drama ci, dimpotrivă, mai curând îmi împărtăşise 
declinul. Lumea auzise veşti sinistre despre el, prin afişele 
care îl anunțau în rolul unui negru credincios legat de o 
fetiţă de neam nobil şi de o maimuţă. lar Herbert îl văzuse 
în rolul unui tătar hoţoman cu porniri foarte caraghioase, 
care avea o faţă roşie ca o cărămidă şi o pălărie plină de 
clopoței. 

Am luat masa la ceea ce Herbert numea un birt geografic, 
fiindcă acolo vedeai hărţi ale lumii făcute din bere pe 
fiecare colţ al feţei de masă şi hărţi de sos pe toate cuţitele 
- de fapt, şi în zilele noastre e greu să găseşti un singur 
birt, pe tot cuprinsul împărăției primarului Londrei, care să 
nu fie geografic; şi am stat acolo ca să-mi treacă timpul, 
moţăind deasupra firimiturilor de pâine, holbându-mă la 
lampa cu gaz şi pârjolindu-mă în aburul fierbinte de 
mâncare. 

Până la urmă m-am urnit din loc şi m-am dus la teatru. 

Acolo am dat de un virtuos marinar din serviciul Maiestăţii 
Sale, un om minunat - deşi ar fi fost de dorit ca, în anumite 
locuri, pantalonii lui să nu fie chiar atât de strâmţi şi în 
altele, să nu fie atât de largi - care avea obiceiul să împingă 
pălăriile în ochii oamenilor, măcar că era foarte mărinimos 
şi viteaz şi care nu voia să audă de nici un bir, măcar că era 
foarte patriot. Avea omul o pungă de bani în buzunar, ca o 
budincă învelită într-un şervet şi, pe temeiul acestei averi, 
se însura cu o tânără domnişoară, care i-a adus un dormitor 
în zestre şi făcură chef mare; tot poporul din Portsmouth 
(nouă oameni la număr, după ultimul recensământ) ieşiră 
pe plajă, fiecare frecându-şi mâinile lui şi strângându-le pe 
ale celorlalţi şi cântară: „Umple paharul, umple-l!” 

Totuşi, un bădăran oacheş la faţă nu voia să umple paharul 
şi nu făcea nimic din ceea ce era sfătuit să facă; acest 
bădăran, a cărui inimă era la fel de neagră ca şi chipul lui, 


lucru declarat fără înconjur (de marinar), propuse altor doi 
bădărani să pună lumea întreagă în încurcătură; planul a 
fost îndeplinit întocmai (căci bădăranii aceştia se bucurau 
de mare trecere politică), aşa încât a fost nevoie de o seară 
întreagă pentru ca.totul să fie din nou readus la ordine şi 
aceasta se întâmplă mulţumită unui băcan mic şi cinstit, cu 
o pălărie albă, jambiere albe şi nasul roşu; băcanul nostru 
se ascunse într-un ceas cu un grătar în mână; de aci asculta 
ce se vorbea, ieşea şi pocnea cu grătarul pe la spate pe toţi 
cei cărora nu putea să le închidă gura prin alte mijloace. 

Toate acestea pregăteau scena în care domnul Wopsle 
(despre care nici nu fusese vorba înainte) intră decorat cu 
ordinul jaretierei, deoarece era un plenipotenţiar de mare 
trecere, care venea de-a dreptul de la amiral ca să 
vestească tuturor că toţi bădăranii trebuie să se ducă 
numaidecât la închisoare şi că marinarul trebuia să înalțe 
steagul în semn de recunoştinţă pentru serviciile pe care le 
adusese obştei. Marinarul, uitând pentru prima oară în 
viaţa lui că era bărbat, îşi şterse respectuos ochii cu 
drapelul şi apoi se înveseli, îi spuse domnului Wopsle 
„Excelenţă” şi-i ceru voie să-i strângă mâna. Domnul Wopsle 
îi întinse mâna cu graţie şi demnitate, apoi a fost împins 
într-un colţ întunecos în timp ce ceilalţi începură să danseze 
un dans popular, şi urmărind publicul din colţul acela cu 
ochiul său nemulţumit, domnul Wopsle mă zări şi pe mine. 

A doua piesă era ultima mare pantomimă comică de 
Crăciun; în prima scenă mi se păru că îl descopăr, spre 
durerea mea, pe domnul Wopsle îmbrăcat în ciorapi groşi 
de lână, având o înfăţişare măreaţă şi strălucitoare şi cu un 
smoc de franjuri roşii de perdea în loc de păr; se 
îndeletnicea cu fabricarea trăsnetelor într-o mină şi se 
purta nespus de laş cu stăpânul lui, un uriaş care se 
întorcea (foarte răguşit) la masă. 

Dar, în curând, apăru în împrejurări mai demne; căci 
Geniul Iubirii tinereşti fiind în mare nevoie - din pricina 
brutalităţii părinteşti a unui fermier neştiutor, care se 


împotrivea alegerii făcute de inima fetei lui, aruncându-se 
de la etajul întăi şi cu bună ştire asupra alesului ei care era 
ascuns într-un sac cu făină - chemă în ajutor pe un vrăjitor 
atotştiutor. 

Acesta veni destul de stângaci de la antipod, pare-se, după 
o călătorie cam zdruncinată, cu o pălărie înaltă pe cap şi cu 
o lucrare de magie într-un volum la subţioară şi se dovedi a 
fi chiar domnul Wopsle. Deoarece treaba acestui vrăjitor, pe 
pământ, consta în a lăsa lumea să-i vorbească, să-i cânte, 
să-l împungă, să-i danseze şi să-l ameţească cu focuri de 
toate culorile domnul Wopsle avea mult timp de pierdut pe 
scenă. Şi văzui, spre mirarea mea că, în tot timpul acesta, 
nu făcea altceva decât să se holbeze la mine, ca şi cum ar fi 
fost zăpăcit de uluit ce era. 

Era ceva atât de ciudat în privirile scrutătoare ale 
domnului Wopsle şi omul părea că-şi frământă mintea cu 
atâtea lucruri şi că e atât de nedumerit, încât nu mai 
înţelegeam nimic. Şi, mult timp după ce el se întorsese în 
nori, eu tot dus pe gânduri eram, dar tot nu înţelegeam 
nimic. Şi tot dus pe gânduri eram şi când am ieşit din 
teatru, o oră mai târziu şi l-am găsit pe domnul Wopsle, 
aşteptându-mă lângă uşă. 

— Ce mai faci? spusei eu, strângându-i mâna, în timp ce 
coboram strada împreună. Aveam impresia că nu m-ai 
văzut. 

— Dacă te-am văzut, domnule Pip! răspunse el. Sigur că 
te-am văzut. Dar cine mai era cu dumneata? 

— Cine mai era? 

— Tare ciudat, spuse domnul Wopsle cu aceeaşi privire 
rătăcită, şi totuşi aş fi putut să jur. 

Începeam să mă neliniştesc, aşa că îl rugai pe domnul 
Wopsle să mă lămurească. 

— N-aş putea să spun, dacă l-aş fi văzut, fără să te fi zărit 
mai întâi pe dumneata, spuse domnule Wopsle, la fel de 
ameţit ca şi până acum, sunt sigur; totuşi, parcă aş spune 
că da. 


Fără să vreau, mă uitai în jurul meu, aşa cum eram 
obişnuit să mă uit de câte ori mă întorceam acasă; căci 
vorbele acestea neînţelese mă înfioraseră. 

— O! Nu poate fi aici, spuse domnul Wopsle. Doar a ieşit 
din sală, înainte de a fi părăsit eu scena; l-am văzut plecând. 

Deoarece aveam motivele mele să fiu bănuitor, începui 
să-l bănuiesc şi pe bietul actor. Bănuiam că vrea să-mi 
întindă o cursă ca să-mi smulgă o mărturisire. De aceea, mă 
uitai ţintă la el, în timp ce umblam împreună, dar nu spusei 
NIMIC. 

— Mi-a trecut prin minte gândul caraghios că trebuie să 
fie cu dumneata, domnule Pip, până când mi-am dat seama 
că habar nu aveai că stă în spatele dumitale ca o stafie. 

Fiorul dinainte mă cuprinse din nou, dar eram hotărât să 
nu vorbesc încă, pentru că mi se părea că domnul Wopsle 
are de gând să mă facă să leg vorbele lui de numele lui 
Provis. Desigur că eram sigur şi nu mă îndoiam nici o clipă 
că Provis nu fusese la teatru. 

— Aş spune că te cam miră vorbele mele, domnule Pip, văd 
doar că aşa e. Dar e atât de ciudat! Dacă mi-ai fi spus-o 
dumneata, cu greu te-aş fi crezut. 

— Adevărat? spusei eu. 

— Zău că-i adevărat. Domnule Pip, ţi-aminteşti odată, de 
mult, când erai copil; era în ziua de Crăciun şi am mâncat la 
Gargery şi apoi au intrat câţiva soldaţi pe uşă ca să le 
repare Joe o pereche de cătuşe. 

— Mi-amintesc foarte bine. 

— Şi-ţi aminteşti că soldaţii urmăreau doi ocnaşi şi că ne- 
am luat şi noi după ei şi că Gargery te-a luat în spinare şi că 
eu eram în frunte, iar voi vă ţineaţi după mine cum puteaţi? 

— Mi-amintesc de toate foarte bine. 

Mi-aminteam de toate mai bine decât îşi închipuia el, în 
afară de ultima propoziţie. 

— Şi-ţi aminteşti că i-am găsit pe amândoi într-un şanţ şi 
că se încăieraseră şi că unul dintre ei era lovit tare, stâlcit 
în bătaie de celălalt? 


— Văd totul în faţa ochilor. 

— Şi că soldaţii au aprins făclii şi i-au pus pe ocnaşi în 
mijloc şi că ne-am dus să vedem cum îl îmbarcă pe unul, 
dincolo de mlaştini, pe întuneric şi că lumina făcliilor le 
strălucea pe obraz? Stărui asupra acestui lucru. Lumina 
făcliilor le strălucea pe obraz, în timp ce în jurul nostru era 
noapte neagră? 

— Da, spusei eu. Îmi amintesc de toate acestea. 

— Atunci să ştii, domnule Pip, că unul dintre cei doi 
prizonieri a stat în spatele dumitale astă-seară. L-am zărit 
peste umărul dumitale. 

— Frumos! gândeam eu. Apoi l-am întrebat: 

— Şi pe care dintre doi ţi se pare că l-ai văzut? 

— Pe cel care fusese stâlcit în bătaie, răspunse el fără 
şovăială; şi pot să jur că l-am văzut! Cu cât mă gândesc mai 
mult, cu atât sunt mai sigur. 

— Foarte ciudat! spusei eu, prefăcându-mă cât puteam 
mai bine, că toate acestea nu înseamnă mare lucru pentru 
mine. Într-adevăr e foarte ciudat! 

Nu e cu putinţă să exagerez neliniştea fără margini în care 
mă aruncă această convorbire şi groaza cu totul deosebită 
care m-au cuprins la gândul că Compeyson se aflase în 
spatele meu „ca o stafie”. Căci dacă, de când îl ascunsesem 
pe Provis, mi-a ieşit vreodată numele lui din cap timp de 
câteva clipe, lucrul acesta s-a întâmplat tocmai în 
momentele când el se afla cel mai aproape de mine; şi 
faptul că puteam să fiu atât de liniştit şi de neatent, după ce 
luasem atâtea măsuri, era ca şi cum aş fi încuiat sute de uşi 
ca să nu-l las pe omul acesta să intre şi apoi l-aş fi 
descoperit alături de mine. Şi nici nu mă puteam îndoi că 
fusese la teatru din pricina mea, fiindcă oricât de 
neîntemeiată ar fi imaginea primejdiei care ne paşte, 
primejdia e întotdeauna aproape şi în acţiune. 

Îi pusei domnului Wopsle întrebări, ca de pildă: Când a 
intrat? El nu ştia să-mi răspundă; atât ştia că mă văzuse pe 
mine şi, în spatele meu, pe omul acesta. Numai după ce-l 


văzuse mai mult timp, începuse să-l identifice; dar, de la 
început, îl legase în chip nelămurit de mine, ştiind că omul 
acesta ţinea de viaţa mea, încă din vremea când eram la 
ţară. Cum era îmbrăcat? Era bine îmbrăcat, dar nu avea 
nimic bătător la ochi pe el; parcă era în negru. Avea 
faţadesfigurată? Nu, nu credea. Şi eu credeam la fel, căci 
deşi, gânditor cum eram, nu mă prea uitasem cu atenţie la 
oamenii din spatele meu, cred totuşi că o faţă cât de puţin 
desfigurată m-ar fi izbit. 

După ce domnul Wopsle îmi împărtăşi tot ce-şi putea el 
aminti şi tot ce am izbutit eu să scot de la el şi după ceîi 
făcui cinste cu o băutură răcoritoare binevenită după 
oboseala din seara aceea, ne despărtirăm. Era între orele 
două-sprezece şi unu când ajunsei la Temple, iar porţile 
erau închise. Nu era nimeni lângă mine când trecui prin 
poartă şi nici când intrai în casă. 

Herbert se întorsese şi ţinurăm un sfat foarte serios în faţa 
focului. Dar nu era nimic altceva de făcut, decât să-l 
înştiinţăm pe Wemmick despre ceea ce descoperisem în 
noaptea aceea şi să-i amintim că aşteptăm semnalul lui. 

Deoarece mi se părea că aş putea să-l compromit, dacă m- 
aş duce prea des la castel, îl înştiinţai prin scris. Scrisei 
scrisoarea înainte de a mă culca şi apoi am ieşit din casă ca 
s-o arunc în cutia de scrisori; şi nici acum nu era nimeni 
lângă mine. 

Herbert şi cu mine am fost amândoi de părere că nu 
puteam face nimic altceva decât să fim foarte prevăzători. 
Şi, într-adevăr, am fost foarte prevăzători, încă mai 
prevăzători decât înainte, dacă lucrul acesta era cu putinţă 
şi, în ceea ce mă priveşte, nu m-am mai apropiat niciodată 
de Chinks's Basin decât când treceam cu barca pe acolo şi 
atunci mă uitam la Mill Pond Bank aşa cum mă uitam la 
orice lucru din jurul meu. 

Chapter 48 

A doua întâlnire despre care am pomenit în capitolul 

trecut a avut loc aproape o săptămână după prima. ot aşa, 


îmi lăsasem barca la cheiul de sub pod; era după-amiază, cu 
o oră mai devreme decât rândul trecut şi, nefiind hotărât 
unde să iau masa, mă îndreptasem spre Cheapside şi mă 
plimbam de-a lungul străzii; cred că eram fiinţa cea mai 
nehotărâtă din toată învălmăşeala aceea când, deodată, 
cineva mă ajunse din urmă şi o mână grea mă apăsă pe 
umăr. Era mâna domnului Jaggers care mă luă de braţ. 

— Fiindcă avem acelaşi drum, hai să ne plimbăm puţin 
împreună, Pip. 

Încotro te duci? 

— Cred că spre Temple, spusei eu. 

— Nu ştii sigur? întrebă domnul Jaggers. 

— Vedeţi, răspunsei eu, bucuros că pot şi eu o dată să-i 
răspund cum se cuvine la interogatoriu, nu ştiu, fiindcă nu 
m-am hotărât încă. 

— Te duci să iei masa? spuse domnul Jaggers. Bănuiesc că 
nu te supără să recunoşti că e aşa. 

— Nu, răspunsei eu, nu mă supără să recunosc. 

— Şi n-ai întâlnire cu nimeni? 

— Nu mă supără să recunosc că n-am întâlnire cu nimeni. 

— Atunci, spuse domnnul Jaggers, vino să iei masa cu 
mine. 

Eram gata să-mi cer scuze, dar el adăugă: 

— Vine şi Wemmick. Aşa că scuza mea se prefăcu în 
aprobare - primele cuvinte pe care apucasem să le rostesc 
servind drept introducere în amândouă cazurile - şi o 
pornirăm de-a lungul străzii Cheapside; ajunserăm la Little 
Britain, în timp ce luminile răsăreau strălucitoare în vitrine, 
iar lampagii, negăsind destul loc în înghesuiala de pe 
străzi... de pe străzi ca să-şi înfigă scările, săreau în sus şi în 
jos şi fugeau încoace şi încolo, aprinzând, în ceața care se 
lăsa, mai multe luminiţe roşiatice decât candela care 
deschisese ochi albi pe peretele fantomatic din Hummums. 

În biroul din Little Britain se scriau scrisori, oamenii îşi 
spălau mâinile, stingeau lumânările şi închideu casele de 
bani, ca de obicei, când se încheia o zi de lucru. Între timp, 


eu stăteam fără treabă lângă focul din odaia domnului 
Jaggers şi, în vâlvătaia flăcărilor, mi se părea că cele două 
busturi de pe raft îmi fac semn cu ochiul; iar cele două 
lumânări groase din birou care îl luminau pe domnul 
Jaggers, pe când scria ceva într-un colţ, erau împodobite cu 
nişte zdrenţe murdare, parcă în amintirea unei cete de 
clienţi spânzurați. 

Pornirăm tofi trei spre Gerrard Street, într-o birjă; şi, de 
îndată ce ajunserăm, ne şi aşezarăm la masă. Deşi, în casa 
aceea nici nu mi-ar fi trecut prin gând să pomenesc măcar 
sau să amintesc printr-o aruncătură de ochi de 
sentimentele lui Wemmick din Walworth, totuşi, nu m-ar fi 
supărat să descopăr din când în când, o privire prietenoasă 
în ochii lui. Dar, nici pomeneală. 

De câte ori ridicam ochii de pe masă, Wemmick se uita la 
domnul Jaggers şi se purta atât de rece şi de uscat cu mine, 
de parcă ar fi existat doi gemeni cu numele de Wemmick şi 
el n-ar fi fost acela pe care-l cunoşteam eu. 

— Ai dat domnului Pip biletul domnişoarei Havisham? 
întrebă domnul Jaggers, curând după ce începurăm să 
mâncăm. 

— Nu, domnule avocat, răspunse Wemmick, tocmai voiam 
să-l trimit prin poştă când aţi venit la birou împreună cu 
domnul Pip. Uitaţi-l. Şi întinse scrisoarea patronului său, în 
loc să mi-o dea mie. 

— E un bilet cu două rânduri, spuse domnul Jaggers 
întinzându-mi fiţuica pe care domnişoara Havisham mi l-a 
trimis mie, fiindcă nu era sigură de adresa dumitale. Spune 
că ar dori să te vadă într-o chestie de afaceri, despre care i- 
ai vorbit. Ai să te duci până la ea? 

— Da, răspunsei eu, aruncându-mi ochii asupra biletului, 
care cuprindea întocmai ceea ce spusese şi domnul Jaggers. 

— Pe când crezi c-ai să te duci până la ea? 

— Am o întâlnire urgentă, spusei eu, privind spre 
Wemmick care tocmai arunca nişte peşte în cutia de 


scrisori, ceea ce mă face oarecum nesigur. Cred că mă voi 
duce foarte curând. 

— Dacă domnul Pip are de gând să se ducă foarte curând, 
îi spuse Wemmick domnului Jaggers, nu mai e nevoie să 
scriu nici un răspuns. 

Primind aceste cuvinte ca o aluzie că ar fi bine să nu amân 
întrevederea, am hotărât să plec a doua zi şi am spus-o. 
Wemmick bău un pahar de vin, uitându-se la domnul 
Jaggers cu un aer de mulţumire sălbatică, dar la mine nu se 
uită. 

— Vezi, Pip? Amicul nostru Păianjenul, spuse domnul 
Jaggers, şi-a jucat cartea. A câştigat. 

Tot ce puteam face era să încuviinţez. 

— Ha! E un băiat care promite - în felul lui - dar s-ar putea 
să nu-i meargă chiar toate aşa precum doreşte. Până la 
urmă, cel mai puternic va învinge, dar încă nu se ştie care 
din doi e cel mai puternic. Dacă s-ar apuca s-o bată... 

— Doar n-o să spuneţi, îi retezai eu vorba cu faţa şi inima 
aprinse, că e chiar atât de păcătos, încât să facă una ca 
aceasta, domnule Jaggers? 

— N-am spus asta, Pip. Fac şi eu o presupunere. Dacă 
apuca s-o bată, s-ar putea să rămână el cel cu puterea; dar, 
dacă se ţine numai de căile minţii, desigur că n-o să se 
întâmple aşa. Ar fi îndrăzneţ să-mi dau părerea despre felul 
cum se va purta un individ ca el în astfel de împrejurări, 
fiindcă nu se ştie care rezultat va ieşi la loterie. 

— Pot să întreb despre ce rezultate este vorba? 

— Un individ ca amicul dumitale, îmi răspunse domnul 
Jaggers, sau loveşte sau se târăşte. Se poate târi mârâind şi 
se poate târi fără să mârâie, dar nu poate decât să lovească 
sau să se târască. Întreabă-l şi pe Wemmick să afli care-i 
părerea lui. 

— Sau loveşte sau se târăşte, spuse Wemmick, fără să se 
uite la mine. 

Acesta este domnul Bently Drummle, spuse domnul 
Jaggers luând o cană cu vin bun... cană cu vin bun de pe 


măsuţă şi umplându-ne şi nouă şi lui paharul, şi să dea 
Dumnezeu ca problema întâietăţii să fie dezlegată spre 
mulţumirea doamnei! Căci nu va exista niciodată mulţumire 
şi pentru dumneaei şi pentru dumnealui. Ei, Molly, de ce 
eşti atât de înceată astăzi? 

Femeia era alături de el, când domnul Jaggers rosti 
cuvintele acestea şi tocmai punea un fel de mâncare pe 
masă. Îşi trase mâinile de pe farfurie şi se dădu cu un pas 
sau doi înapoi, murmurând nişte cuvinte de scuză. Şi, în 
timp ce vorbea, mişcarea degetelor ei îmi atrase atenţia. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă domnul Jaggers. 

— Nimic, răspunsei eu. Doar că subiectul despre care am 
vorbit e cam dureros pentru mine. 

Mişcarea degetelor ei semăna cu mişcarea pe care o fac 
degetele când împletesc. Femeia se uita la stăpânul ei, 
fiindcă nu înţelesese dacă puteau pleca sau dacă el mai 
avea să-i spună ceva. Privirea ei era foarte încordată. 

Eram sigur că mai văzusem ochii aceştia şi mâinile 
acestea, într-o zi, de curând! Elo lăsă să plece şi femeia se 
furişă afară. Dar o vedeam mereu în faţa ochilor, limpede, 
de parcă s-ar fi aflat în odaie. Mă uitam la mâinile acelea, la 
ochii aceia, la părul acela despletit şi le asemuiam cu alte 
mâini, alţi ochi, alt păr, care-mi erau cunoscute, le 
asemuiam cu ceea ce aceşti ochi, aceste mâini şi acest păr 
ar fi putut să fie, peste douăzeci de ani de viaţă zbuciumată, 
petrecută în tovărăşia unui bărbat brutal. 

Mă uitam din nou la mâinile şi ochii îngrijitoarei şi mă 
gândeam la simţământul acela neînțeles care mă 
cuprinsese ultima oară când mă plimbasem - nu singur - 
prin grădina părăginită şi prin fabrica de bere. Mă 
gândeam că acelaşi simţământ mă cuprinsese odată, când 
văzusem o fată care mă privea şi o mână care-mi făcea 
semne prin fereastra unei diligenţe; şi cum acelaşi 
simţământ năvălise din nou şi mă fulgerase, odată, când mă 
aflam în trăsură - nu singur - şi treceam printr-o lumină 
orbitoare, în mijlocul unei străzi întunecoase. Mă gândeam 


că un singur inel din lanţul amintirilor îmi ajutase ca să fac 
identificarea aceea la teatru şi cum tot un inel, care-mi 
lipsea înainte, făcea legătura acum, când trecusem 
întâmplător de la numele Estellei la degetele acelea care 
parcă împleteau şi la ochii aceia încordaţi. Şi eram sigur că 
femeia aceasta este mama Estellei. 

Domnul Jaggers mă văzuse în tovărăşia Estellei şi nu cred 
că-i scăpaseră simţămintele care mă frământau şi pe care 
nu mă ostenisem să le ascund. Dădu din cap, când spusei că 
subiectul era dureros pentru mine, mă bătu pe spate, ne 
mai servi o dată cu vin şi mâncă mai departe. 

Îngrijitoarea mai apăru numai de două ori şi stătu foarte 
puţin timp în cameră, iar domnul Jaggers îi vorbi foarte 
aspru. Dar mâinile ei erau mâinile Estellei şi, dacă ar mai fi 
apărut încă de o sută de ori, tot n-aş fi fost mai sigur şi nici 
mai puţin sigur că părerea mea e însuşi adevărul. 

Era o seară plictisitoare, căci Wemmick trase vinul spre el, 
în chip foarte oficial - ca şi cum ar fi întins mâna ca să-şi ia 
leafa - şi stătu tot timpul cu ochii la şeful lui, ca şi cum ar fi 
fost mereu pregătit pentru un interogatoriu. Cât despre 
cantitatea de vin pe care o bea, cutia lui de scrisori era tot 
atât de nepăsătoare şi gata să înghită vinul, ca şi o cutie de 
scrisori faţă de scrisorile aruncate în ea. După mine, în 
seara aceea, Wemmick era tot timpul geamănul celălalt şi 
numai pe dinafară semăna cu Wemmick din Walworth. 

Ne-am ridicat de la masă devreme şi am plecat împreună. 

Încă din clipa în care bâjbâiam prin depozitul de ghete al 
domnului Jaggers, ca să ne găsim pălăriile, simţeam că 
geamănul cel adevărat e pe cale de întoarcere; şi de-abia 
făcurăm şase paşi pe Gerrard Street mergând spre 
Walworth, că-mi şi dădeam seama că umblu la braţ cu 
geamănul cel adevărat şi că celălalt se risipise în aerul serii. 

— Bine că s-a terminat! spuse Wemmick. E un om minunat 
şi n-are pereche în lume, dar când iau masa cu el parcă 
trebuie să mă înşurubez şi mi-e mai la îndemână să mănânc 
neînşurubat. 


Mi se păru că darea de seamă asupra cazului e bună şi i-o 
spusei. 

— N-aş spune asta nimănui decât dumitale, spuse el. Ştiu 
că ce e între mine şi dumneata nu trece mai departe. 


Îl întrebai dacă o văzuse vreodată pe fiica adoptivă a 
domnişoarei Havisham, pe doamna Bentley Drummle. El îmi 
spuse că nu. Ca vorbele mele să nu-i pară prea neaşteptate, 
începui să-i vorbesc despre bătrân şi despre domnişoara 
Skiffins. Avea un aer destul de şiret când i-am pomenit de 
domnişoara Skiffins şi s-a oprit în mijlocul străzii ca să-şi 
sufle nasul ca o trompetă, de parcă ar fi dat la iveală o 
mândrie ascunsă. 

— Wemmick, spusei eu, ţi-aminteşti că, înainte de a mă 
duce prima oară la domnul Jaggers acasă, mi-ai spus să mă 
uit bine la îngrijitoarea lui. 

— Aşa ţi-am spus? întrebă el. Da, parcă ţi-am spus. Naiba 
să mă ia, adăugă el morocănos, ştiu că ţi-am spus. Văd că 
nu m-am deşurubat de tot. 

— Spuneai că e ca o fiară îmblânzită? 

— Şi dumneata cum spui că e? 

— Tot aşa. Cum a îmblânzit-o domnul Jaggers? 

— Aceasta-i taina lui. Stă de mulţi ani în casa lui. 

— Aş vrea să-mi spui povestea ei. Mă interesează în chip 
deosebit s-o cunosc. Ştii doar că ce e între noi idoi, nu 
merge mai departe. 

— Bine, făcu Wemmick. Dar vezi că nu ştiu povestea ei - 
adică nu o ştiu toată. Dar ceea ce ştiu, îţi pot spune. Doar în 
momentul de faţă suntem persoane particulare. 

— Sigur. 

— Acum vreo douăzeci de ani, femeia aceasta a fost 
judecată pentru omor la Old Bailey şi achitată. Era o femeie 
grozav de frumoasă şi cred că avea şi ceva sânge ţigănesc 
în vine. Oricum, îţi poţi închipui că procesul a făcut vâlvă. 

— Dar a fost achitată. 

— Domnul Jaggers era de partea ei - urmă Wemmick, cu o 
privire plină de înţeles - şi a scos cazul la lumină într-un 
chip cu totul surprinzător. 

Era un caz deznădăjduit şi, pe atunci, el era încă la 
începutul carierei, dar 1-a scos la lumină spre admiraţia 
tuturor; de fapt, aş spune că procesul acesta l-a făcut pe el. 


A lucrat el, zi de zi, mult timp, luptând împotriva unui 
mandat de arestare; şi la judecată, unde el nu putea să 
intervină, stătea printre avocaţi şi toată lumea ştia că 
Jaggers se luptă din toate puterile. Victima era o femeie cu 
vreo zece ani mai în vârstă şi mult mai voinică şi mai 
puternică decât acuzata. 

Era o crimă din gelozie. Amândouă femeile duceau o viaţă 
de vagaboande şi femeia aceasta din Gerrard Street se 
măritase de foarte tânără, cu un vagabond şi era nebună de 
gelozie. Victima - care, în privinţa vârstei, se potrivea mai 
bine cu omul nostru - a fost găsită moartă, într-un hambar 
lângă Hounslow Heath. 

Era lovită, era zgâriată, sfâşiată şi se vedea că fusese 
strangulată. Nu exista nici o dovadă solidă împotriva 
nimănui, doar împotriva femeii acesteia şi domnul Jaggers 
şi-a bazat apărarea mai ales pe faptul că ea n-ar fi fost în 
stare să înfăptuiască crima. Poţi să fii sigur, spuse 
Wemmick, atingându-mi mâneca hainei, că pe atunci nu 
stăruia asupra forţei musculare a mâinilor ei, aşa cum face 
acum. 

Îi spusesem lui Wemmick că domnul Jaggers ne arătase 
mâna femeii în ziua în care luasem masa cu el. 

— Ei, domnule! urmă Wemmick, s-a întâmplat - vezi bine 
că s-a întâmplat - ca femeia aceasta să fie atât de 
meşteşugit îmbrăcată din momentul în care fusese bănuită, 
încât să pară mult mai plăpândă decât era de fapt; mai ales, 
mi-amintesc că purta întotdeauna mâneci în aşa fel făcute, 
încât braţele ei păreau nespus de gingaşe. N-avea decât 
una sau două vânătăi pe corp - o nimica toată pentru o 
vagaboandă - dar podul palmelor îi era jupuit şi lumea se 
întreba dacă nu e de zgârieturi. 

Domnul Jaggers a dovedit că femeia trebuise să-şi croiască 
drum, într-o zi, printre nişte spini care nu-i ajungeau chiar 
până la obraz, dar printre care n-ar fi putut să treacă cu 
mâinile ridicate; şi, într-adevăr, s-au găsit spini în pielea 
femeii şi au fost arătaţi la proces şi, în urma cercetărilor, s-a 


dovedit că fuseseră rupţi, că aveau zdrenţe din rochia 
femeii printre ei şi chiar şi urme de sânge. Dar partea cea 
mai îndrăzneață a fost următoarea: unii încercaseră să 
dovedească, ca o întărire a bănuielii privitoare la gelozia ei, 
că îşi omorâse, cam în acelaşi timp când avusese loc crima, 
copilul pe care-l avea de la omul acesta - un copil de vreo 
trei ani - de furie şi ca să se răzbune pe el. 

Să-ţi spun ce a scos domnul Jaggers din toate acestea: 

Noi spunem că femeia n-are urme de zgârieturi, ci de spini 
şi vă arătăm şi spinii. Voi spuneţi că sunt urme de zgârieturi 
şi născociţi povestea că şi-a ucis copilul. Prin urmare, 
trebuie să suferiţi consecinţele acestei bănuieli. După câte 
ştim noi, dacă şi-ar fi ucis copilul, e posibil ca zgârieturile să 
fie de la copilul care s-a agăţat de ea. Atunci cum rămâne? 
Voi doar n-o judecaţi pentru uciderea copilului; n-aveţi 
decât s-o judecaţi pentru asta! În cazul acesta, dacă vreţi 
numaidecât să vorbiţi de zgârieturi, noi vă spunem că aţi 
ştiut de ele, presupunând că nu le-aţi inventat. 

Ca să închei, spuse Wemmick, domnul Jaggers era prea 
grozav pentru juriu şi oamenii s-au lăsat convinşi. 

— Şi de atunci a fost mereu în serviciul lui? 

— Da, dar nu numai atât, spuse Wemmick; a intrat în 
serviciu, de îndată ce a fost achitată şi era blândă ca şi 
acum. De atunci a mai învăţat ea câte ceva în ceea ce 
priveşte datoriile ei de îngrijitoare, dar blândă a fost de la 
început. 

— 'Ţi-aminteşti care era sexul copilului? 

— Se spunea că-i o fetiţă. 

— Nu mai ai nimic să-mi spui astă-seară? 

— Nimic. Am primit scrisoarea dumitale şi am rupt-o. 
Nimic altceva. 

Ne-am spus noapte bună cu căldură şi eu m-am întors 
acasă cu materiale noi de gândire, chiar dacă de cele vechi 
nu mă uşurasem deloc. 


Chapter 49 


Cu biletul domnişoarei Havisham în buzunar, ca să-mi 
servească drept scrisoare de acreditare, în caz că, 
nestatornică aşa cum era, s-ar fi arătat mirată că mă vede 
răsărind aşa curând la Satis, am pornit spre oraş, cu 
diligenţa, a doua zi. Am coborât la hanul din mijlocul 
drumului şi am luat gustarea de dimineaţă acolo, iar restul 
drumului l-am făcut pe jos, căci vroiam să intru neobservat 
în oraş, pe drumurile mai puţin umblate şi să plec tot aşa. 

Lumina zilei aproape că trecuse, când am ajuns în faţa 
curților liniştite din spatele străzii principale. Grămezile de 
ruine, unde se aflau, pe vremuri, grădinile şi sălile de 
mâncare ale bătrânilor călugări şi zidurile puternice care se 
prefăcuseră în hambare şi grajduri, erau aproape tot atât 
de tăcute ca şi bătrânii călugări din morminte. Şi sunetul 
clopotelor de la catedrală mi se păru mai trist şi mai 
îndepărtat ca niciodată, în timp ce treceam grăbit pe acolo, 
ferindu-mă de ochii oamenilor; iar vibraţiile vechii orgi îmi 
ajungeau la ureche ca un cântec funebru, în timp ce ciorile, 
care zburau în jurul turnului cenuşiu şi se legănau pe 
ramurile goale ale pomilor din grădina mănăstirii, parcă îmi 
spuneau că locurile se schimbaseră şi că Estella plecase pe 
vecie de pe meleagurile acelea. 

O femeie în vârstă, pe care o mai văzusem şi înainte, căci 
făcea parte dintre slugile care trăiau în căsuţa de dincolo 
de curtea de serviciu, îmi deschise poarta. Lumânarea 
aprinsă se afla, ca şi odinioară, în coridorul întunecos, iar 
eu am luat-o şi am urcat singur scările. Domnişoara 
Havisham nu era în odaia ei, ci în odaia cea mare, din 
cealaltă parte a scării. Băgând capul pe uşă, după ce 
ciocănisem zadarnic, am văzut-o şezând lângă cămin, pe un 
scaun jerpelit, lângă focul stins la care se uita dusă pe 
gânduri. 

Am făcut cum am făcut de atâtea ori pe vremuri, adică am 
intrat şi m-am rezemat de căminul vechi, unde mă putea 
vedea când va ridica ochii. Era atâta singurătate în fiinţa ei, 
încât mă cuprinsese mila pentru ea, măcar că mă lovise, cu 


bună-ştire, mai adânc decât aş fiindrăznit să o învinuiesc, în 
timp ce eu o priveam cu compătimire, gândindu-mă că 
ajunsesem şi eu, cu timpul, să mă leg de soarta nenorocită a 
acestei case, ochii ei s-au oprit asupra mea. Se uită ţintă şi 
întrebă în şoaptă: 

— E adevărat? 

— Sunt eu, Pip. Domnul Jaggers mi-a dat ieri biletul 
dumneavoastră şi n-am vrut să pierd timp. 

— Mulţumesc, mulţumesc. 

În timp ce aduceam încă un scaun jerpelit şi mă aşezam în 
faţa căminului, am văzut o expresie nouă pe faţa ei, parcă 
se temea de mine. 

— Vreau, spuse ea, să-ţi vorbesc despre cele ce mi-ai 
propus ultima oară când ai fost aici şi să-ţi arăt că nu sunt 
chiar de piatră. Dar poate că acum n-ai să mai poţi crede că 
există şi simţăminte omeneşti în inima mea? 

După ce i-am dat asigurări, ea îşi întinse tremurând mâna 
dreaptă ca şi cum ar fi vrut să mă atingă, dar şi-o retrase 
înainte ca eu să fi înţeles mişcarea ei şi să-mi dau seama 
cum trebuie să o primesc. 

— Îmi spuneai, vorbind despre prietenul dumitale, că mi-ai 
putea arăta cum să fac o faptă bună şi folositoare. Ceva 
care ţi-ar face şi ţie plăcere. Nu-i aşa? 

— Da, ceva ce aş vrea din tot sufletul să fac. 

— Ce anume? 

Şi am început să-i vorbesc de povestea aceea tainică şi 
despre asociaţia în care intrase Herbert. Nu ajunsesem 
prea departe cu povestirea mea, când am înţeles, după 
privirile ei, că se gândeşte mai curând la mine decât la 
spusele mele. Se pare că aşa şi era căci, când m-am oprit 
din povestit, au trecut câteva clipe până când ea şi-a dat 
seama de oprirea mea. 

— Te-ai întrerupt, întrebă ea cu aerul acela de teamă, 
fiindcă mă urăşti prea mult şi nu poţi suferi să vorbeşti cu 
mine? 


— Nu, nu, am răspuns eu, cum puteţi să gândiţi aşa, 
domnişoară Havisham! M-am întrerupt pentru că mi se 
părea că nu mă urmăriţi. 

— Poate că nu, răspunse ea, ducându-şi mâna la cap. Mai 
începe o dată şi dă-mi voie să mă uit la altceva. Stai! Acum 
spune. 

Îşi aşeză mâna pe baston, cu mişcarea aceea hotărâtă pe 
care o cunoşteam bine, şi se aşeză la foc cu o privire 
încordată, ca şi cum şi-ar fi dat osteneala să asculte. Eu mi- 
am urmat povestirea şi i-am spus că nădăjduisem să 
întregesc înţelegerea tot cu mijloacele mele, dar că, în 
privinţa aceasta, rămăsesem dezamăgit. Această parte a 
povestirii (i-am amintit eu) era legată de lucruri care nu 
puteau intra în explicaţiile mele, deoarece erau taine grele, 
care aparţineau unui alt om. 

— Aha! făcu ea, încuviinţând cu capul, dar fără să se uite 
la mine. Şi câţi bani mai lipsesc, pentru ca înţelegerea să fie 
încheiată? 

Mi-era cam teamă să-i răspund, căci suma mi se părea 
uriaşă: 

— Nouă sute de lire. 

— Dacă îţi dau banii, ai să păstrezi taina aşa cum ai 
păstrat-o şi pe a ta? 

— Cu tot atâta sfinţenie. 

— Şi ai să te simţi mai liniştit? 

— Mult mai liniştit. 

— Eşti tare nenorocit acum? 

Şi întrebarea aceasta mi-o puse tot fără să se uite la mine 
dar cu un ton neobişnuit de înţelegător. În clipa aceea n-am 
putut să-i răspund căci n-aveam glas. Ea îşi sprijini mâna 
stângă de capătul bastonului şi-i culcă uşor capul deasupra. 

— Sunt departe de a fi fericit, domnişoară Havisham; dar 
am alte pricini de nelinişte decât cele pe care le ştiţi 
dumneavoastră. Sunt tainele despre care v-am pomenit. 

După câteva clipe, ea îşi înălţă capul şi privi din nou focul. 


— E frumos din partea ta că ai şi alte pricini de a fi 
nefericit. E adevărat? 

— Prea adevărat. 

— Dar pot, oare, Pip, să te ajut, ajutându-ţi prietenul? În 
afară de asta, nu pot face nimic pentru tine? 

— Nimic. Mulţumesc pentru întrebare. Şi mai mult vă 
mulţumesc pentru felul cum m-aţi întrebat. Dar nu puteţi 
face nimic. 

— Apoi se ridică de pe scaun şi se uită prin odaia aceea 
jalnică, pentru a găsi instrumente de scris. Nu a găsit nimic 
şi atunci scoase din buzunar nişte tăblițe de fildeş 
înconjurate de un chenar de aur vechi şi scrise cu un creion 
de aur vechi, care-i atârna de gât. 

— Tot mai ai legături de prietenie cu domnul Jaggers? 

— Sigur. leri am luat masa cu el. 

— Îi trimit prin dumneata autorizaţia de a-ţi pune suma 
aceasta la dispoziţie pentru prietenul tău. Eu nu ţin nici un 
ban în casă; dar dacă vrei ca domnul Jaggers să nu ştie 
nimic despre toate acestea, pot să-ţi trimit banii. 

— Mulţumesc, domnişoară Havisham, nu mă supără câtuşi 
de puţin să-i primesc de la el. 

Mi-a citit cele ce scrisese; scrisese totul în termeni foarte 
limpezi, cu gândul, fireşte, de a îndepărta orice bănuială că 
eu aş primi banii aceştia spre folosul meu. Am luat tăbliţele 
din mâna ei, care tremura şi a început să tremure şi mai 
tare când îşi scoase lanţul de care era prins creionul şi mi-a 
dat creionul în mână. A făcut toate aceste mişcări, fără să 
mă privească. 

— Numele meu este scris pe prima foaie. Dacă poţi cumva 
să scrii dedesubt: „O iert, deşi, după atâta timp, inima mea 
sfărâmată nu este decât pulbere”, te rog, scrie. 

— O, domnişoară Havisham, am spus eu, pot să scriu chiar 
acum. Au fost multe greşeli dureroase; şi viaţa mea a fost 
atât de oarbă şi de lipsită de recunoştinţă; şi am mult prea 
multă nevoie de a fi călăuzit şi iertat pentru a fi amarnic cu 
dumneavoastră. 


Ea îşi întoarse faţa către mine, pentru prima oară de când 
şi-o îndreptase spre foc şi, spre uluirea mea, aş putea chiar 
spune, spre groaza mea, a căzut în genunchi la picioarele 
mele; îşi ridicase mâinile spre mine în felul în care trebuie e 
fi înălţat adeseori spre cer în vremea când mama ei mai 
trăia şi ea avea o inimă tânără, proaspătă şi neprihănită. 

Când am văzut-o îngenunchiată în faţa mea, cu părul ei alb 
şi cu faţa ei zbârcită, am simţit cum mi se zguduie toată 
fiinţa. Am rugat-o să se ridice şi am cuprins-o cu braţele ca 
s-o ajut; dar ea îmi strânse mâna, îşi plecă capul deasupra 
ei şi începu să plângă. N-o văzusem niciodată până atunci 
vărsând o lacrimă şi, nădăjduind că uşurarea aceasta i-ar 
putea face bine, m-am aplecat tăcut deasupra ei. Acum nu 
mai era îngenuncheată, ci zăcea întinsă pe podea. 

— O! strigă ea cu deznădejde. Ce-am făcut?! Ce-am făcut?! 

— Dacă vă întrebaţi ce-aţi făcut pentru a-mi face mie rău, 
lăsaţi-mă să vă răspund eu. Foarte puţin. Aş fi iubit-o 
oricum. S-a măritat? 

— Da! 

Întrebarea n-avea rost, căci tristeţea aceea nouă, care 
cuprinsese casa aceea tristă, îmi spusese dinainte adevărul. 

— Ce-am făcut?! Ce-am făcut?! îşi frângea mâinile, îşi 
răvăşea părul alb şi se întorcea mereu, la acelaşi strigă 
jalnic: Ce-am făcut?! Ce-am făcut?! 

Nu ştiam ce să-i răspund şi cum s-o liniştesc. Ştiam prea 
bine că făcuse o greşeală dureroasă când luase un copil 
plăpând şi-l turnase în tiparul acela în care ura ei sălbatică, 
dragostea ei strivită şi mândria ei rănită găsiseră cea mai 
aprigă răzbunare. 

Şi mai ştiam tot atât de bine că, alungând lumina zilei din 
casa ei, alungase mult mai mult decât atât; că zăvorându-se 
în casă, se zăvorâse faţă de mii de înrâuriri fireşti şi 
binefăcătoare; că mintea ei se rătăcise din pricina atâtor 
gânduri pustii, aşa cum se rătăcesc, aşa cum trebuie să se 
rătăcească toate minţile, care răstoarnă cele orânduite de 
Creator. 


Şi puteam, oare, să o privesc fără milă, când vedeam 
pedeapsa cerească în fiinţa ei doborâtă, în nepotrivirea ei 
pe pământul acesta, pe care se născuse, în deşertăciunea 
pedepsei, a remuşcării, deşertăciunea nevredniciei şi toate 
deşertăciunile, care sunt adevărate blesteme aruncate 
asupra lumii noastre? 

— Până deunăzi, când i-ai vorbit, când am văzut în tine 
oglinda celor, pe care le-am simţit şi eu odată, nu ştiam ce 
făcusem. Ce-am făcut?! Ce-am făcut?! 

Şi striga mereu, mereu, de douăzeci, de cincizeci de ori: 
Ce-am făcut?! 

— Domnişoară Havisham, am început eu, pe mine mă 
puteţi înlătura din mintea şi cugetul dumneavoastră... Dar 
cu Estella e altceva şi dacă puteţi cumva să zădărniciţi 
măcar o fărâmă din răul pe care i l-aţi făcut, când aţi 
înăbuşit o parte din firea ei adevărată, ar fi mai bine să 
faceţi asta, decât să jeliţi trecutul o sută de ani încheiaţi. 

— Da, da, ştiu. Da, Pip, dragul meu! Era o compătimire 
gravă de femeie în dragostea ei nouă pentru mine. Dragul 
meu! Crede-mă! Când a venit la mine pentru prima oară, 
mă gândeam să o scap dintr-o mizerie asemănătoare cu a 
mea. La început, nici nu doream mai mult. 

— Bine! am spus eu. Aşa nădâăjduiesc şi eu că aţi dorit. 

— Dar, pe măsură ce creştea şi se făcea din ce în ce mai 
frumoasă, am început să greşesc; cu laudele mele, cu 
giuvaierurile, cu lecţiile mele, cu sfaturile mele i-am furat 
inima şi am înlocuit-o cu un sloi de gheaţă. 

— Mai bine, am spus eu fără să mă pot opri, aţi fi lăsat-o cu 
inima ei, chiar dacă astăzi ar fi lovită şi sfărâmată. 

La cuvintele acestea, domnişoara Havisham se uită câteva 
clipe la mine, cu privirea rătăcită, şi apoi izbucni din nou: 

— Ce-am făcut?!... Dacă mi-ai cunoaşte povestea, se apără 
ea, ţi-ar fi milă de mine şi m-ai înţelege. 

— Domnişoară Havisham, am răspuns eu foarte 
prevăzător, cred, aş putea să spun că ştiu povestea 
dumneavoastră şi am ştiut-o de când am plecat din ţinut. 


Povestea dumneavoastră m-a pătruns de compătimire şi 
sper că am înţeles-o; de asemenea şi înrâuriea pe care a 
avut-o asupra dumneavoastră. 

Oare, ceea ce s-a petrecut între noi îmi îngăduie să pun o 
înrebare cu privire la Estella? Nu Estella cea de acum, ci 
Estella care a venit aici pentru prima oară? 

Domnişoara Havisham şedea pe podea, cu braţele pe unul 
cel jerpelit şi cu capul sprijinit de braţe. Când i-am spus 
cuvintele acestea, se uită drept în ochii mei şi mi-a uns: 

— Spune. 

— Al cui copil este Estella? Ea clătină din cap. 

— Nu ştii... 

Şi-şi clătină din nou capul. 

— Vreau să ştiu dacă domnul Jaggers a adus-o sau a 
trimis-o. 

— A adus-o. 

— Vreţi să-mi spuneţi cum s-a întâmplat? 

Ea îmi răspunse în şoaptă şi cu teamă: 

— Stăteam de mult zăvorâtă în casa aceasta (nu ştiu cât 
timp, ştii doar la ce oră s-au oprit ceasornicele de aici, când, 
într-o zi, i-am spus că vreau o fetită, pe care s-o cresc, s-o 
iubesc şi s-o scap de soarta mea. Îl văzusem pentru prima 
dată când am trimis după el ca să-mi golească toată casa; 
citisem în ziare despre el încă înainte de a mă despărţi de 
lume. Mi-a spus că o să caute un copil orfan. într-o noapte 
mi-a adus-o adormită şi eu i-am spus Estella. 

— Pot întreba ce vârstă avea pe atunci? 

— Doi sau trei ani. Nici ea nu ştie nimic altceva decât că e 
o orfană înfiată de mine. 

Eram atât de sigur că femeia aceea era mama Estellei, 
încât n-aveam nevoie de nici o mărturie ca să-mi întăresc 
convingerea. Dar mi se părea că pentru orice minte, 
legătura dintre fapte era limpede şi neîndoielnică. 

Ce mai puteam nădâăjdui să obţin prin prelungirea acestei 
întrevederi? 


Reuşisem ceea ce doream cu privire la Herbert, 
domnişoara Havisham îmi spusese tot ce ştia despre Estella, 
iar eu făcusem tot ce-mi stătea în putinţă ca să-i uşurez 
cugetul. Nu merită să spun cu ce cuvinte ne-am despărţit, 
ne-am despăţit, asta-i tot. 

Amurgul se lăsa, când am coborât scările şi am ieşit la aer. 
I-am spus femeii care îmi deschisese uşa la venire că încă 
nu am nevoie de ea şi că vreau să mă mai plimb puţin în 
jurul casei, înainte de plecare. Aveam o presimţire că nu voi 
mai veni niciodată prin locurile acelea şi mi se părea că 
lumina amurgului se potrivea cu ultima amintire pe care 
vroiam să o păstrez. 

Mi-am croit drum spre grădina părăginită, printre 
butoaiele pustii pe care mă plimbasem, odată, de mult, 
butoaiele acelea, bătute ani de-a rândul de ploile care le 
putreziseră lemnul pe alocuri şi lăsaseră mici bălți pe cele 
care stăteau cu fundul în sus. Am ocolit toată grădina; am 
trecut pe la colţul unde mă bătusem cu Herbert; prin 
potecile unde mă plimbasem cu Estella... Şi totul era atât 
de rece, de pustiu şi de posomorât! 

La întoarcere, m-am abătut pe la fabrica de bere; am 
ridicat zăvorul ruginit al unei uşi care dădea în grădină şi 
an intrat în fabrică. Eram gata să ies prin cealaltă uşă - 
care nu era uşor de deschis, căci lemnul umed se mişcase 
din loc şi se umflase, balamalele erau slăbite, iar în prag 
crescuseră ciuperci - când, deodată, am întors capul şi am 
privit în umbră. O amintire din copilărie reînvie în mintea 
mea, cu o putere nemaipomenită, în clipa în care am făcut 
această mişcare şi mi s-a părut că o văd pe domnişoara 
Havisham spănzurată de grindă. 

Atât era de puternică această părere, încât stăteam sub 
grindă tremurând din cap până în picioare, până ce mi-am 
dat seama că nu-i decât o închipuire; totul nu a ţinut decât 
o clipă. 

Tristeţea care se desprindea din locurile acelea şi din 
amurgul serii, ca şi spaima cu care mă umplea această 


închipuire de o clipă m-au făcut să mă simt cuprins de 
groază, când am trecut prin poarta deschisă de lemn, unde 
îmi smulsesem odată părul din cap, după ce Estella îmi 
smulsese inima. Am ajuns în curtea din faţă; stăteam la 
îndoială dacă să chem femeia să-mi descuie poarta cu cheia 
sau dacă să mă duc mai întâi până sus, să văd dacă nu se 
întâmplase ceva cu domnişoara Havisham, de când o 
părăsisem. Am ales calea din urmă şi am urcat scările. 

M-am uitat în odaia unde o lăsasem şi am văzut-o şezând 
lângă cămin, pe scaunul cel jerpelit, foarte aproape de foc şi 
cu spatele spre mine. În clipa în care mi-am retras capul, să 
plec tiptil, am văzut o flacără care ţâşni în sus. Tot atunci, 
am văzut-o pe domnişoara Havisham fugind spre mine într- 
un vârtej de flăcări, ţipând şi ridicându-se în aer, la vreo 
câteva picioare deasupra pământului. 

Eu purtam o manta cu două gulere şi pe braţ aveam un 
palton. Ştiu că le-am scos, că am învelit-o cu ele, că am 
aruncat-o pe jos şi am acoperit-o; ştiu că am tras faţa de 
masă cea mare tot cu scopul acesta şi că am trântit pe jos 
grămada aceea putrezită din mijlocul mesei împreună cu 
toate urâciunile care se adăposteau înăuntru; ştiu că eram 
amândoi pe jos şi că ne luptam unul cu altul ca nişte 
duşmani de moarte şi că, cu cât mai mult încercam să o 
acopăr, cu atât mai sălbatic ţipa şi se zbătea; ştiu că toate 
acestea s-au întâmplat, fiindcă ştiu care a fost sfârşitul, dar 
nu fiindcă aş fi simţit sau aş fi gândit ceva sau aş fi ştiut ce 
fac. Nu mi-am dat seama de nimic până ce m-am trezit pe 
podea împreună cu ea, alături de masa cea mare şi am 
văzut bucăţi de scrum plutind prin aerul afumat, bucăţi 
care cu o clipă în urmă făcuseră parte din rochia ei ofilită 
de mireasă. 

Apoi, m-am uitat în jurul meu şi am văzut gândaci şi 
păianjeni zăpăciţi fugind pe podea şi apoi servitorii care 
intrau pe uşă gâfâind şi ţipând. 'Tot o mai ţineam cu sila la 
pământ, ca pe un prizonier care vroia să fugă; şi mă 
îndoiesc că ştiam măcar cine e şi de ce mă luptasem cu ea 


sau că o cuprinseseră flăcările sau că focul era stins, înainte 
de a vedea scrumul - veşmintele ei de altădată - căzând 
stins la pământ, în jurul nostru, ca o ploaie neagră. 

Domnişoara Havisham zăcea fără cunoştinţă şi mie mi-era 
teamă s-o mişc sau s-o ating. Am trimis după ajutor şi am 
ţinut-o strâns până când au sosit oamenii, ca şi cum mintea 
mea rătăcită şi-ar fi închipuit (şi cred chiar că şi-a închipuit) 
că dacă îi dau drumul, focul va izbucni din nou şi că o va 
mistui. De-abia când m-am sculat, la venirea medicului şi 
elorlalte ajutoare, am văzut, spre mirarea mea, că amân-iă 
mâinile îmi erau arse căci, până atunci, nu simţisem îic. 

Când domnişoara Havisham a fost examinată, se văzu că 
fusese serios rănită, dar că rănile în sine nu erau disperate; 
primejdia cea mare consta numai în şocul nervos pe care îl 
crise. La cererea medicului, patul ei a fost adus în odaia 
aceea şi aşezat pe masa cea mare, care era foarte bună 
pentru pansarea rănilor. Un ceas mai târziu, când am văzut- 
o din nou, era întinsă acolo unde o văzusem odată izbind cu 
bastonul în podea şi o auzisem spunând că într-o zi va sta 
întinsă aici. 

Deşi rochia ei arsese de tot, după cum am aflat, 
domnişoara Havisham tot mai păstra ceva din aerul acela 
de mireasă înfricoşătoare; căci o acoperiseră până la gât cu 
bumbac alb şi, aşa cum stătea întinsă, cu un cearşaf alb 
aruncat deasupra trupului ei, tot mai avea înfăţişarea aceea 
de nălucă, de ceva care fusese odată şi se schimbase. 

Am aflat de la servitori că Estella era la Paris şi medicul 
mi-a făgăduit că-i va scrie cu primul curier. M-am însărcinat 
să înştiinţez eu restul familiei. 

Aveam de gând să vorbesc doar cu Matthew Pocket şi să-l 
las să se descurce cum va crede de cuviinţă cu ceilalţi. Aşa 
am şi făcut, prin Herbert, de îndată ce m-am întors la 
Londra. 

La un moment dat, în seara aceea, domnişoara Havisham 
vorbi limpede, dar nespus de repede, despre cele ce se 
întâmplaseră. Spre miezul nopţii, începu să vorbească 


aiurea şi, în cele din urmă, începu să repete fără 
întrerupere cu glas încet şi solemn: 

— Ce-am făcut?! Şi pe urmă: 

— Când a venit la mine pentru întâia oară, vroiam să o 
scap dintr-o mizerie asemănătoare cu a mea. Şi apoi 
spunea: 

— la creionul şi scrie sub numele meu: O iert! Niciodată 
nu schimba ordinea acestor propoziţii, dar, uneori, sărea 
peste câte un cuvânt; nu înlocuia cuvântul nerostit cu nici 
un alt cuvânt, lăsa un gol şi trecea la cuvântul următor. 

Deoarece nu mai aveam nimic de făcut acolo şi, în legătură 
cu Londra, aveam motive stăruitoare de nelinişte, pe care 
nici aiurelile ei nu izbutiseră să le înlăture din mintea mea, 
am luat încă din timpul nopţii hotărârea de a mă întoarce cu 
prima diligenţă de dimineaţă. Aşadar, pe la ora şase de 
dimineaţă, m-am aplecat deasupra ei şi i-am atins buzele cu 
buzele mele, în timp ce ele murmurau, fără să se oprească, 
în clipa în care le-am atins: 

— Ia creionul şi scrie sub numele meu: O iert. 


Chapter 50 

Mâinile mi-au fost pansate de două sau de trei ori în timpul 
nopţii şi o dată dimineaţa. Braţul stâng îmi era ars tare 
până la cot şi mai puţin tare până la umăr; era foarte 
dureros, dar, deşi flăcările îmi ajunseseră până la umăr, 
eram mulţumit că nu păţisem mai rău. Mâna dreaptă nu era 
atât de tare arsă, încât să nu pot mişca degetele. Desigur că 
şi ea era legată, dar nu atât de supărător ca mâna şi braţul 
stâng, pe care le purtam într-o eşarfă; şi haina nu puteam s- 
o port decât pe umeri şi prinsă la gât ca o pelerină. Părul 
îmi fusese şi el prins de flăcări, dar capul şi faţa scăpaseră 
neatinse. 

După ce Herbert se duse până la Hammersmith ca să 
vorbească cu tatăl lui, se întoarse acasă şi-şi petrecu toată 
ziua îngrijindu-mă pe mine. Era cea mai binevoitoare soră 
de caritate şi, la anumite ore, îmi scotea bandajele, le 


înmuia într-un lichid răcoritor care era pregătit dinainte şi 
mi le punea din nou, cu o dragoste răbdătoare, pentru care 
îi eram adânc recunoscător. 

La început, am stat liniştit pe canapea. Mi-era nespus de 
greu, aş spune chiar cu neputinţă, să scap de impresia că 
mă urmăresc vâlvătaia, zgomotul grăbit al flăcărilor şi 
mirosul îngrozitor de lucruri arse. Dacă aţipeam pentru o 
clipă, mă trezeau ţipetele domnişoarei Havisham şi o 
vedeam gonind spre mine cu coroana aceea de flăcări 
deasupra capului. Mi se părea mai greu să lupt cu aceste 
năluci decât cu orice durere trupească; şi Herbert, care îşi 
dădea seama de aceasta, încerca, cu orice preţ, să-mi 
îndrepte atenţia în altă parte. 

Niciunul dintre noi nu pomeni nimic despre barcă, dar 
amândoi ne gândeam la ea. Lucrul acesta era vădit, căci 
amândoi ne feream de subiectul cu pricina şi eram de 
aceeaşi părere - fără să ne fi înţeles dinainte - că 
vindecarea mâinilor mele era o chestie de ore, nu de 
săptămâni. 

Desigur că prima întrebare pe care i-am pus-o lui Herbert 
a fost dacă totul merge bine în casa de pe malul fluviului. 
Deoarece el îmi răspunse da cu încredere şi voioşie, n-am 
mai pomenit de subiectul acesta până spre sfâşitul zilei. 
Atunci, în timp ce îmi schimba bandajele, mai curând la 
lumina focului decât la lumina care venea de afară. Herbert 
atacă singur subiectul. 

— Ştii, Handel, aseară am stat de vorbă cu Provis două ore 
încheiate. 

— Şi unde era Clara? 

— Sărăcuţa de ea! spuse Herbert. A stat sus cu 
Gruffandgrimm toată seara. Cum pleca de lângă el, 
bătrânul începea să izbească în podea. Nu cred că o mai 
duce mult. Cu atâta rom şi piper - şi iar rom şi iar piper - aş 
spune că n-o să treacă mult şi o să amuţească de tot. 

— Şi atunci te însori, Herbert? 


— Altfel cum aş putea să mă îngrijesc de fetiţă? Întinde-ţi 
braţul pe canapea, măi băiete, şi eu am să mă aşez aici şi 
am să-ţi scot bandajul încetişor, aşa că nici n-ai să simţi. 
Vorbeam de Provis. Ştii, Handel, că se schimbă mult în 
bine? 

— "Ţi-am spus doar că mi s-a părut mult mai domolit, când 
l-am văzut ultima oară. 

— Da, mi-ai spus. Şi chiar aşa e. Aseară era foarte 
vorbăreţ şi mi-a mai spus câteva lucruri din viaţa lui. Ţi- 
aminteşti cum s-a oprit din vorbă când a pomenit despre o 
femeie, cu care a avut multe necazuri. le-a durut? 

Tresărisem, dar nu din pricina atingerii lui. Cuvintele lui 
m-au făcut să tresar. 

— Uitasem de asta, Herbert. Dar acum, când îmi sui, mi- 
amtinesc. 

— Bine! A vorbit despre partea aceea a vieţii lui şi tare a 
fost întunecată. 

Să-ţi povestesc? Sau acum te-ar plictisi? 

— Neapărat să-mi povesteşti. Cuvânt cu cuvânt. Herbert 
se aplecă înainte, ca să mă privească mai departe, ca şi cum 
răspunsul meu ar fi fost mai grăbit şi mai nerăbdător decât 
s-ar fi aşteptat el. 

— 'Ţi-e rece capul? întrebă el, atingându-mi fruntea cu 
mâna. 

— Rece de tot, am spus eu. Povesteşte-mi, te rog, ce ţi-a 
spus Provis, dragă Herbert. 

— Se pare..., începu Herbert; acum ţi-am scos încetişor 
bandajul şi ţi-l pun pe cel rece - te face să tresari la început, 
săracul de tine, aşa-i? Dar îndată ai să te simţi bine... Se 
pare ca femeia aceea era tânără, geloasă şi răzbunătoare; 
răzbunătoare, măi băiete, până la ultimul grad. 

— Care grad? 

— Până la crimă. le supără răceala pe locul acela mai 
sensibil? 

— Nici n-o simt. Cum a ucis? Pe cine a ucis? 


— Păi, fapta ei n-ar fi meritat un nume chiar atât de 
înfricoşător, spuse Herbert, dar, totuşi, au judecat-o, iar 
domnul Jaggers a apărat-o şi faima care i-a ieşit atunci a 
făcut ca şi Provis să audă numele lui. Victima era o altă 
femeie, mai în vârstă şi foarte puternică şi, într-un hambar 
se pare, a avut o luptă. Nu e sigur cine a început-o şi câta 
fost de dreaptă sau de nedreaptă lupta; dar nu există nici o 
îndoială despre felul cum s-a sfârşit, fiindcă victima a fost 
găsită sugrumată. 

— Şi femeia a fost condamnată? 

— Nu. A fost achitată. Dragă Handel, mi se pare că te-am 
lovit! 

— Nici nu se poate să umbli mai încetişor. Da? Şi altceva? 

— Femeia aceasta tânără care a fost achitată avea un copil 
de la Provis, un copil la care Provis ţinea foarte mult. Chiar 
în seara în care femeia, care i-a stârnit gelozia, a fost 
sugrumată, după cum ţi-am spus, femeia cea tânără a venit 
la Provis doar pentru o clipă şi i-a jurat că va ucide copilul 
(care stătea la ea) şi că el nu-l va mai vedea niciodată; pe 
urmă, s-a făcut nevăzută. Acum braţul cel mai dureros e iar 
bandajat şi nu mai rămâne decât mâna dreaptă, care-i o 
treabă mult mai uşoară. Mă descurc mai bine pe lumina 
asta, decât pe lumină mare, fiindcă mâna mi-e mai sigură 
când nu văd băşicile aşa desluşit. Nu ţi se pare că ai ceva la 
respiraţie, măi băiete? Mi se pare că răsufli foarte iute. 

— Poate că da, Herbert. Şi femeia şi-a ţinut jurământul? 

— Aici vine partea cea mai neagră din viaţa lui Provis. Şi l- 
a ţinut. 

— Adică el spune că şi l-a ţinut. 

— Da, desigur, măi băiete, răspunse Herbert cu glas mirat 
şi aplecându-se din nou spre mine ca să mă vadă mai de 
aproape. 'Toate mi le-a spus el. Alte informaţii n-am. 

— Nu, desigur. 

— Acum dacă s-a purtat urât cu mama copilului, urmă 
Herbert, sau dacă s-a purtat frumos cu ea, asta nu mi-a 
spus Provis; dar, timp de trei, patru ani, ea a împărţit cu el 


viaţa ea nenorocită pe care el ne-a descris-o aici în faţa 
focului şi se pare că lui i-a fost milă de ea şi că s-a purtat 
înţelegător. Aşa că, de frică să nu fie silit să depună 
mărturie despre copilul acela ucis şi să pricinuiască 
moartea femeii, s-a ascuns (măcar că-l durea inima după 
copil), s-a ţinut în întuneric, cum spune el, departe de 
proces şi lumea n-a vorbit decât în treacăt de el, ca despre 
un oarecare Abel, care a stârnit gelozia femeii. După 
achitare, femeia a dispărut şi aşa a rămas omul fără copil şi 
fără mama copilului. 

— Vreau să întreb.: 

— O clipă, băiete, şi am încheiat. Geniul acela rău de 
Compeyson, cel mai tâlhar dintre tâlhari, ştiind că ela stat 
ascuns în timpul acela şi din ce pricină a făcut aşa, s-a 
folosit mai târziu de cele ce ştia ca de nişte mijloace de a-l 
sărăci mai rău şi de a-l face să muncească mai mult. Am 
înţeles limpede aseară că aceasta a ascuţit şi mai tare 
duşmănia lui Provis... 

— Aş vrea să ştiu precis, Herbert, dacă ţi-a spus când s-au 
petrecut toate acestea. 

— Precis? Stai să-mi amintesc ce a spus în privinţa 
aceasta. Vorba lui a fost „cam acum vreo douăzeci de ani şi, 
mai bine zis, numaidecât după ce m-am legat de 
Compeyson”. Câţi ani aveai când ai dat de el în cimitirul din 
satul vostru? 

— Cred că vreo şapte ani. 

— Aşa-i. Toate acestea se întâmplaseră cu vreo trei sau 
patru ani în urmă şi spunea că i-ai amintit de fetiţa aceea 
care pierise atât de jalnic şi care ar fi fost cam de vârsta ta. 

— Herbert, am spus eu repezit după câteva clipe de 
tăcere, cum mă vezi mai bine, la lumina ferestrei sau la 
lumina focului? 

— La lumina focului, răspunse Herbert apropiindu-se din 
nou. 

— Uită-te la mine. 

— Mă uit, măi băiete. 


— Pune mâna pe mine. 

— Pun mâna pe tine, măi băiete. 

— Aşa-i că nu fi-e teamă că am friguri sau că mi s-a zăpăcit 
mintea din cauza accidentului de aseară? 

— Nu, nu, măi băiete, spuse Herbert, după ce mă cercetă 
câtva timp. Eşti cam tulburat, dar eşti tot tu. 

— Ştiu că sunt tot eu. Şi află că omul pe care-l ascundem 
în casa de pe malul fluviului este tatăl Estellei. 


Chapter 51 

N-aş putea să spun ce planuri urmăream când mă 
înfierbântasem aşa de tare pentru a descoperi şi a dovedi 
legăturile de rudenie ale Estellei. Veţi vedea îndată că nu 
înţelegeam lucrurile prea lămurit, până când o minte mai 
înţeleaptă decât a mea nu mi le înfăţişă aşa cum erau. 

Dar după ce Herbert şi cu mine sfârşisem discuţia noastră 
atât de importantă, mă cuprinse o convingere înfrigurată că 
trebuie să dau lucrurilor de cap, că nu trebuie să mă las pe 
tânjală, ci că trebuie să-l văd pe domnul Jaggers şi să aflu 
adevărul adevărat. Mărturisesc că nu ştiu dacă mi se părea 
că fac toate acestea de dragul Estellei sau dacă eram 
bucuros să arunc câteva raze din romantismul de care 
fusesem înconjurat timp îndelungat şi asupra omului a cărui 
viaţă mă privea atât de mult. Poate că presupunerea din 
urmă este mai aproape de adevăr. 

În orice caz, cu greu am putut fi oprit de a mă duce chiar 
în seara aceea până în Gerrard Street. Doar profeţiile lui 
Herbert, care spunea că voi cădea la pat şi nu voi mai fi bun 
de nimic, tocmai acum când viaţa fugarului nostru atârna 
de noi, au pus frâu nerăbdării mele. Numai în urma 
înţelegerii, repetată de nenumărate ori, că, întâmplă-se ce 
s-o întâmpla, a doua zi mă voi duce la domnul Jaggers, m- 
am supus, în cele din rumă, şi am rămas liniştit acasă, 
lăsându-l pe Herbert să-mi îngrijească rănile. A doua zi, dis- 
de-dimineaţă, am plecat împreună de acasă; la întretăierea 


străzilor Giltspur Smithfield, l-am lăsat pe Herbert să se 
ducă în oraş, iar eu m-am îndreptat spre Little Britain. 

La anumite date, domnul Jaggers şi domnul Wemmick 
treceau în revistă conturile biroului, verificau chitanţele şi 
puneau lucrurile la punct. În aceste ocazii, Wemmick intra 
cu registrele şi hârtiile în odaia lui Jaggers, în timp ce unul 
dintre funcţionarii de sus cobora în biroul din faţă. Văzând, 
în dimineaţa aceea, pe un astfel de funcţionar în locul lui 
Wemmick, am înţeles ce se petrecea; dar nu-mi părea rău 
să-l găsesc pe domnul Jaggers în tovărăşia lui Wemmick, 
căci Wemmick putea să audă cu urechile lui că nu spun 
nimic compromiţător la adresa lui. 

Înfăţişarea mea, cu o mână legată şi cu mantaua aruncată 
pe umeri, era foarte prielnică pentru scopul pe care-l 
urmăream. Deşi îi trimisesem domnului Jaggers o scurtă 
dare de seamă asupra accidentului, după ce mă întorsesem 
în oraş, totuşi acum a trebuit să-i dau toate amănuntele; şi 
prilejul aceasta neobişnuit a făcut convorbirea noastră mai 
puţin uscată şi aspră, mai puţin supusă regulilor evidenţei, 
ca de obicei. În timp ce eu zugrăveam dezastrul, domnul 
Jaggers stătea, după cum îi era obiceiul, în faţa focului, 
Wemmick şedea sprijinit, pe spătarul scaunului, cu ochii la 
mine, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu tocul 
aşezat orizontal în cutia cu scrisori. Cele două busturi 
mânioase, nedespărţite în mintea mea de orice demers 
oficial, păreau că se întreabă înfierbântate dacă nu cumva 
miroase a ars în odaie. 

După ce mi-am terminat povestirea şi ei au sfârşit cu 
întrebările, am scos autorizaţia domnişoarei Havisham de a 
primi nouă sute de livre pentru Herbert. Când i-am înmânat 
tăbliţele, ochii domnului Jaggers s-au înfundat şi mai adânc 
în cap, dar el le întinse lui Wemmick, dându-i instrucţiuni să 
elibereze un cec pentru a fi iscălit. În timp ce se îndeplineau 
aceste formalităţi, eu mă uitam la Wemmick care scria, iar 
domnul Jaggers se uita la mine, legănându-se tot timpul pe 
ghetele lui lustruite. 


— Îmi pare rău, Pip, spuse el, în timp ce eu băgăm cecul 
iscălit de el în buzunar, că nu facem nimic pentru 
dumneata. 

— Domnişoara Havisham a avut bunăvoința să mă întrebe, 
am spus eu, dacă poate face ceva pentru mine şi eu i-am 
răspuns: Nu. 

— Omul ar trebui să-şi cunoască interesul, spuse domnul 
Jaggers. Şi eu am văzut că buzele lui Wemmick schiţează 
cuvintele „avere mobiliară”. 

— Eu nu i-aş fi răspuns nu, dac-aş fi fost în locul dumitale, 
spuse domnul Jaggers; dar fiecare om trebuie să-şi 
cunoască interesele lui mai bine decât pe ale altuia. 

— Interesul fiecărui om, spuse Wemmick, uitându-se cu 
imputare la mine, este „averea mobiliară”. 

Deoarece mi se părea că sosise momentul când trebuia să 
spun ceea ce îmi stătea mie pe inimă, am început 
întorcându-mă către domnul Jaggers: 

— “Totuşi, am cerut ceva domnişoarei Havisham, domnule 
Jaggers. I-am cerut să-mi dea câteva informaţii cu privire la 
fiica ei adoptivă şi mi-a spus tot ce a ştiut. 

— Adevărat? spuse domnul Jaggers, aplecându-se ca să-şi 
privească ghetele şi apoi spuse îndreptându-se din nou: 

— Ha! Nu cred c-aş fi făcut la fel, dacă aş fi fost în locul 
domnişoarei Havisham, dar ea trebuie să-şi cunoască mai 
bine interesele. 

— Dar eu ştiu mai multe despre copilul adoptiv al 
domnişoarei Havisham, domnule Jaggers. Ştiu cine e mama 
copilului. 

Domnul Jaggers se uită întrebător la mine şi repetă: 

— Mama? 

— Am văzut-o pe mama Estellei în ultimele trei zile. 

— Da? spuse domnul Jaggers. 

— Poate că ştiu mai mult din povestea Estellei decât ştiţi şi 
dumneavoastră, am spus eu. Ştiu de asemenea cine este 
tatăl ei. 


O şovăială în purtarea domnului Jaggers - era prea 
stăpânit ca să-şi schimbe purtarea, dar nu se putu 
împiedica de a fi cuprins de o şovăială atentă şi de-abia 
văzută - mă încredinţă că el nu ştia cine e tatăl. Bănuisem 
aceasta din vorbele lui Provis - aşa cum le redase Herbert - 
care spusese că se ţinuse în întuneric în timpul procesului; 
spusele acestea le-am legat de ceea ce ştiam eu, anume că 
Provis nu devenise clientul domnului Jaggers decât cu vreo 
patru ani mai târziu, când n-ar fi avut nici un motiv să se 
dea pe faţă. Dar, în timp ce înainte nu puteam fi sigur de 
neştiinţa domnului Jaggers, acum eram pe deplin convins. 

— Aşa! Vasăzică îl cunoşti pe tatăl tinerei doamne, Pip? 
întrebă domnul Jaggers. 

— Da, am răspuns eu, numele lui este Provis şi e din 
NewSout Wales. 

Până şi domnul Jaggers tresări când auzi aceste cuvinte. 
Era cea mai uşoară tresărire care-i putea scăpa unui om, 
dar a fost înăbuşită cu grijă şi oprită curând; totuşi, domnul 
Jaggers tresări, deşi a făcut aşa ca tresărirea lui să pară că 
ţine de mişcarea cu care-şi scotea batista din buzunar. N-aş 
putea să spun cum a primit Wemmick această veste, căci 
mi-era teamă să mă uit la el în clipa aceea, ca nu cumva 
ochii pătrunzători ai domnului Jaggers să descopere că 
între Wemmick şi mine existase o înţelegere necunoscută 
de el. 

— Şi pe ce bază, întrebă domnul Jaggers foarte rece, 
oprindu-şi batista la jumătatea drumului spre nas, pretinde 
Provis acest lucru? 

— El nu pretinde nimic, am spus eu, nici n-a pretins 
vreodată, fiindcă nu ştie şi nici nu băânuieşte măcar că fata 
lui e în viaţă. 

De data aceasta, batista cea atotputernică dădu greş. 
Răspunsul meu fusese atât de neaşteptat, încât domnul 
Jaggers şi-a pus batista înapoi în buzunar, fără să 
desăvârşească mişcarea, apoi îşi încrucişa braţele şi se uită 
aspru şi încordat spre mine, deşi faţa îi era neclintită. 


I-am povestit ce ştiam şi i-am spus de unde ştiam toate 
acestea; atâta doar că l-am lăsat să-şi închipuie că ştiu de la 
domnişoara Havisham ceea ce, de fapt, ştiam de la 
Wemmick. În privinţa aceasta, eram, de altfel, foarte 
grijuliu. 

Şi nici nu m-am uitat spre Wemmick, înainte de a sfârşi tot 
ce aveam de spus şi de a înfrunta câtva timp în tăcere 
privirea domnului Jaggers. Când, în cele din urmă, mi-am 
întors ochii spre Wemmick, am văzut că-şi scosese tocul din 
cutia de scrisori şi că era foarte absorbit de masa din faţa 
lui. 

— Ha! făcu domnul Jaggers, în cele din urmă, 
îndreptându-se spre hârtiile de pe masă. La ce punct 
ajunseseşi, când a sosit domnul Pip? 

Dar nu puteam să îngădui să fiu dat afară în felul acesta şi 
l-am rugat cu patimă, ba chiar cu indignare, să fie mai 
sincer şi mai bărbat cu mine. l-am amintit de speranţele 
neîntemeiate de care mă lăsasem amăgit, de timpul 
îndelungat cât duraseră aceste speranţe şi de descoperirea 
pe care o făcusem şi l-am făcut să înţeleagă primejdia care 
apasă asupra mea. l-am arătat că merit, fără îndoială, 
puţină încredere din partea lui, în schimbul mărturisirii pe 
care tocmai i-o făcusem. 

I-am spus că nu-l învinuiesc, că nu-l bănuiesc şi nici nu 
sunt lipsit de încredere faţă de el, dar că vreau să aflu de la 
el dacă spusele mele erau adevărate. Şi dacă m-ar întreba 
de ce vroiam să aflu acest lucru de la el şi de ce credeam că 
am dreptul să-i cer aceasta, îi voi răspunde, chiar dacă el nu 
prea se sinchisea de vise atât de nesăbuite, că o iubisem pe 
Estella mult timp şi din toată inima şi că, deşi o pierdusem 
şi aveam să trăiesc o viaţă searbădă de aici înainte, tot ceea 
ce o privea pe ea mi-era mai apropiat şi mai drag decât 
orice alt lucru de pe lume. Şi, văzând că domnul Jaggers e 
tot atât de liniştit şi de tăcut ca şi înainte şi parcă la fel de 
neînduplecat, m-am întors spre Wemmick şi i-am spus: 


— Wemmick, ştiu că eşti un om bun la inimă. Am văzut cât 
de plăcută ţi-e casa, ţi-am văzut tatăl şi chipul nevinovat, 
vesel şi glumeţ în care îţi împrospătezi viaţa profesională. Şi 
te rog, din tot sufletul, să pui o vorbă bună pentru mine la 
domnul Jaggers şi să-l faci să înţeleagă că, având în vedere 
împrejurările, ar trebui să fie mai deschis cu mine. 

N-am văzut niciodată doi oameni privindu-se mai ciudat 
decât domnul Jaggers şi Wemmick, după rugămintea mea. 
La început, mă fulgeră o presimţire că Wemmick va fi 
numaidecât dat afară din slujbă; dar presimţirea mea se 
stinse când l-am văzut pe domnul Jaggers destinzându-şi 
faţa într-un fel de zâmbet şi pe Wemmick prinzând curaj. 

— Ce-s poveştile acestea? întrebă domnul Jaggers. Cu un 
tată bătrân şi cu lucruri vesele şi glumeţe? 

— Ei! răspunse Wemmick. Ce importanţă are dacă nu le 
aduc aici cu mine? 

— Pip, spuse domnul Jaggers, punându-mi mâna pe braţ şi 
zâmbind deschis, omul acesta trebuie să fie cel mai viclean 
şarlatan din Londra. 

— Nici vorbă, răspunse Wemmick, prinzând din ce în ce 
mai mult curaj. 

Şi, de altfel, cred că dumneavoastră sunteţi al doilea. 

Şi, din nou, au schimbat privirile acelea ciudate de 
adineaori, fiecare temându-se să nu fie prins în cursă de 
celălalt. 

— Dumneata ai o casă plăcută? spuse domnul Jaggers. 

— Din moment ce n-are nici un amestec cu slujba, 
răspunse Wemmick, poate fi şi plăcută. Mă uit la 
dumneavoastră, domnule Jaggers, şi nu m-aş mira dacă şi 
dumneavoastră aţi plănui să aveţi o casă plăcută, într-o 
bună zi, când vă veţi simţi obosit de atâta muncă. 

Domnul Jaggers dădu de vreo două, trei ori din cap pentru 
trecut şi apoi scoase un adevărat oftat. 

— Pip, spuse el, să nu vorbim despre „vise nesăbuite”; 
dumneata trebuie să ştii mai mult despre lucrurile acestea 
decât mine, căci experienţa dumitale e mai proaspătă. Dar 


să vorbim despre cealaltă poveste. Să-ţi prezint un caz. 
Bagă de seamă! Eu nu recunosc nimic, din cele ce-ţi spun 
acum. 

Aşteptă declaraţia mea cum că am înţeles că el îmi 
atrăsese atenţia asupra faptului că nu recunoaşte nimic. 

— Şi acum, Pip, spuse domnul Jaggers, să luăm un caz. Să 
luăm cazul că o femeie, care s-ar afla în împrejurările pe 
care le-ai zugrăvit, şi-ar ţine copilul ascuns şi ar fi silită să 
împărtăşească acest lucru sfătuitorului ei legal, după ce ela 
făcut-o să înţeleagă că, în interesul apărării ei, trebuie să 
afle cum stau lucrurile cu copilul. Să luăm cazul că, în 
acelaşi timp, omului acestuia i s-a încredinţat misiunea de a 
găsi un copil pentru o doamnă bogată şi trăznită, care vrea 
să-l înfieze şi să-l crească. 

— Vă urmăresc, domnule Jaggers. 

— Să luăm cazul că omul acesta ar trăi într-o lume rea şi 
că tot ce ştie el despre copii este că se nasc în număr mare 
şi sunt sortiţi pieirii. Să luăm cazul că ar vedea adesea copii 
judecaţi în chip solemn la curtea criminală, în văzul tuturor; 
să luăm cazul că omul ar şti că aceşti copii sunt de obicei 
aruncaţi în închisori, bătuţi, părăsiţi, azvârliţi dintre 
oameni, buni din toate punctele de vedere, pentru 
spânzurătoare, căreia de altfel îi sunt până la urmă sortiţi. 
Să luăm cazul că aproape în toţi copiii pe care meseria lui îi 
dă prilejul să-i vadă, n-ar vedea altceva decât nişte icre din 
care vor ieşi peştii ce vor fi prinşi în plasele lui - pentru a fi 
urmăriţi, apăraţi puşi să jure fals, pentru a rămâne orfani, 
pentru a fi chinuiţi într-un fel sau altul. 

— Da, domnule Jaggers, vă urmăresc. 

— Să luăm cazul, Pip, că omul acesta s-ar afla în faţa unui 
copilaş drăguţ din grămada aceasta de copii, care ar putea 
fi scăpat, pe care tatăl îl credea mort şi cu priviri la moartea 
căruia nu îndrăzneşte să facă vâlvă; şi, privire la copilul 
acesta, avocatul are puterea să-i spună mamei: Ştiu ce ai 
făcut şi cum te-ai purtat. Aşa s-a întâmplat şi aşa ai făcut ca 
să înlături orice bănuială. Te-am dibuit şi acum îţi spun cum 


s-au petrecut lucrurile. Desparte-te de copil, căci altfel voi fi 
nevoit să-l scot la iveală şi copilul va fi scos la iveală. 

Încredinţează-mi copilul şi eu voi face tot ce-mi stă în 
putinţă ca să te scot la liman. Dacă scapi tu, scapă şi copilul; 
dacă tu eşti pierdută, copilul tot scapă. 

Să zicem că aşa s-a întâmplat şi că femeia a fost achitată. 

— Vă înţeleg foarte bine. 

— Înţelegi că nu recunosc nimic din tot ce-ţi spun? 

— Înţeleg că nu recunoaşteţi nimic. 

Şi Wemmick repetă: 

— Nu recunoaşteţi nimic. 

— Să luăm cazul, Pip, că mânia şi groaza de moarte au 
zdruncinat puţin mintea femeii şi că, de îndată ce s-a văzut 
liberă, s-a simţit prea înspăimântată de lume şi a venit la 
omul acesta ca să-i ceară adăpost. Să zicem că ela primit-o 
şi că stăpânea firea ei sălbatică şi mânioasă, ori de câte ori 
o vedea pe cale să izbucnească, folosindu-se de vechea lui 
putere asupra ei. Înţelegi cazul aceasta închipuit? 

— Foarte bine. 

— Să luăm cazul că fetiţa a crescut şi că s-a căsătorit 
pentru bani. Că mama ei mai este încă în viaţă. Că tatăl mai 
este şi el în viaţă. Că părinţii trăiesc la atâtea mile, 
depărtare unul de celălalt, fără să ştie unul de altul. Că 
taina a rămas taină, doar atât că ţi-a ajuns şi dumitale la 
ureche. Să luăm cu multă atenţie cazul acesta din urmă. 

— Îl iau. 

— Îl rog pe Wemmick să considere şi el cu foarte mare 
atenţie acest caz. 

Şi Wemmick spuse: 

— L-am luat. 

— De dragul cui ai da taina pe faţă? De dragul tatălui? Nu 
cred că s-ar purta mai frumos cu mama fetei. De dragul 
mamei? Cred că, după ce a făcut o faptă ca a ei, se află mai 
în siguranţă acolo unde e acum. De dragul fetei? Nu prea 
cred că i-ar folosi să descopere cine îi sunt părinţii, ca să-l 
informeze şi pe soţul ei şi să fie târâtă înapoi în mizerie, 


după o evadare de douăzeci de ani, care părea că va ţine 
toată viaţa. 

Şi să mai adăugăm cazul că dumneata, Pip, ai fi îndrăgostit 
de fată şi că ai fi făcut din ea eroina „viselor acelora 
nesăbuite”, care, mai devreme sau mai târziu, cuprind 
minţile mai multora decât îţi poţi închipui; şi crede-mă, Pip, 
că mai bine ai face - ai fi facut-o, cu siguranţă, dacă te-ai fi 
gândit bine - să-ţi retezi mâna stângă, aceea pe care oai 
bandajată, cu mâna dreaptă, care-i bandajată şi ea şi apoi 
să-i dai lui Wemmick toporul ca să ţi-o reteze şi pe aceea. 

Eu mă uitam la Wemmick, a cărui faţă era gravă. El îşi 
duse, cu multă gravitate, degetul arătător la buze. Eu am 
făcut la fel. Şi domnul Jaggers a schiţat şi el aceeaşi 
mişcare. 

— Ei, Wemmick, spuse domnul Jaggers reluându-şi felul lui 
de a fi din totdeauna, la ce punct ajunsesem, când a intrat 
domnul Pip? 

Stăteam la o parte, în timp ce ei lucrau, şi am văzut că, de 
câteva ori, şi-au aruncat privirile acelea ciudate, pe care le- 
au schimbat şi înainte; doar că acum fiecare bănuia - ca să 
nu spun ştia - că se arătase în faţa celuilalt într-o lumină 
neprielnică, neprofesională. Din pricina aceasta, cred că 
erau acum neîndurători unul faţă de celălalt; domnul 
Jaggers se purta ca un adevărat dictator, iar Wemmick se 
apăra cu încăpățânare, ori de câte ori se ivea vreun punct 
oricât de neînsemnat, care nu era lămurit. Nu-i văzusem 
niciodată aşa duşmănoşi unul altul; căci, de obicei, se 
împăcau foarte bine. 

Dar, din fericire, s-au simţit amândoi uşuraţi la apariţia 
foarte potrivită a lui Mike, clientul cel cu căciula de blană, e 
avea obiceiul să-şi şteargă nasul cu mâneca hainei şi pe 
care îl văzusem în camera aceea, în prima zi a sosirii mele. 
Acest individ, care părea că se află mereu în „încurcătură” 
(ceea ce la 272 

Little Britain se numea Newgate), fie în ceea ce îl privea 
pe el sau cu privire la vreun membru al familiei lui, veni cu 


vestea că fiica lui cea mai mare fusese ridicată, deoarece 
era bănuită că jefuise o prăvălie. În timp ce el îi împărtăşea 
această ştire dureroasă lui Wemmick, căci domnul Jaggers 
stătea dictatorial în faţa focului, fără să ia parte la 
dezbateri, o lacrimă străluci în ochii lui Mike. 

— Ce-i cu dumneata? întrebă Wemmick nespus de 
indignat. Ce, ai venit să te smiorcăi aici? 

— N-am venit pentru asta, domnule Wemmick. 

— Ba da, spuse Wemmick. Cum îndrăzneşti? Dacă nu eşti 
în stare să vii fără să dai apă la şoareci, înseamnă că nu te 
afli într-o stare demnă de biroul nostru. Ce înseamnă asta? 

— Nu poate omul să fie mereu stăpân pe sentimentele lui, 
domnule Wemmick, se apără Mike. 

— Pe ce? întrebă Wemmick cu glas sălbatic. la mai spune o 
dată! 

— Uite ce este, măi omule, spuse domnul Jaggers, făcând 
un pas înainte şi arătând uşa cu degetul. leşi din biroul 
ăsta. Aici n-avem ce face cu sentimentele. leşi. 

— Bine ţi-a făcut, spuse Wemmick. leşi afară! 

Aşa că bietul Mike se retrase umil, iar domnul Jaggers şi 
cu Wemmick, care reveniseră la buna lor înţelegere, se 
apucară reîmprospătaţi de lucru de parcă tocmai s-ar fi 
ridicat de la masă. 

Chapter 52 

De la Little Britain m-am îndreptat, cu cecul în buzunar, 
spre fratele domnişoarei Skiffins, contabilul; şi fratele 
domnişoarei Skiffins, contabilul, se duse de-a dreptul la 
biroul lui Clarriker şi mi l-a adus pe acesta, prilejuindu-mi 
mulţumirea de a încheia înţelegerea. Era singurul lucru 
bun şi singurul lucru întreg pe care-l făceam, de când 
primisem vestea despre marile speranţe care mă aşteptau. 

Cu acest prilej, Clarriker mă înştiinţa că treburile mergeau 
din ce în ce mai bine şi că, în curând, va fi în stare să 
deschidă o sucursală în Orient, care era foarte 
trebuincioasă pentru extinderea afacerii şi că Herbert, în 
noua sa calitate de asociat, va părăsi ţara şi se va însărcina 


cu conducerea sucursalei; am aflat, astfel, că ar fi trebuit să 
mă pregătesc pentru despărţirea de prietenul meu, chiar 
când treburile mele mergeau mai bine. Căci acum mi se 
părea că ultima ancoră se desprindea şi că, în curând, voi fi 
un om târât de vânturi şi de valuri. 

Dar răsplata mă aştepta în bucuria cu care Herbert se va 
întoarce, într-o seară, acasă şi-mi va povesti despre toate 
aceste schimbări, fără să-şi închipuie că nu-mi spune nici o 
noutate şi-mi va zugrăvi tablouri fantastice despre cum o va 
duce el pe Clara Barley în ţara celor O mie şi una de nopţi şi 
despre cum ne vom duce cu toţii la gurile Nilului casă 
vedem tot felul de minunăţii. Fără să mă umflu prea mult în 
pene cu privire la rolul meu în planurile acestea strălucite, 
simţeam că drumul lui Herbert e pe cale de a se lumina şi 
că bătrânul Bill Barley n-avea decât să se hrănească mai 
departe cu rom şi cu piper, căci fata lui va fi bine căpătuită. 

Eram acum în luna martie. Deşi braţul meu stâng nu arăta 
nici un fel de simptome îngrijorătoare, vindecarea ţinu 
totuşi mult, timp în care nu puteam să-mi îmbrac nici o 
haină. 

Braţul drept se vindecase destul de bine, era cam 
deformat, dar mă puteam folosi de el. 

Într-o bună dimineaţă, în timp ce Herbert şi cu mine luam 
gustarea de dimineaţă, am primit prin poştă următoarea 
scrisoare de la Wemmick: „Walworth. Arde scrisoarea de 
îndată ce ai citit-o. La începutul săptămânii sau chiar 
miercuri, ai putea să încerci ceea ce ştii că trebuie să faci. 
Acum arde scrisoarea”. 

După ce i-am arătat scrisoarea lui Herbert şi am aruncat-o 
în foc - dar nu înainte de a o învăţa pe dinafară - am 
început să ne gândim la ceea ce aveam de făcut. Căci, fără 
îndoială faptul că eu eram invalid, nu mai putea fi nesocotit. 

— M-am gândit de nenumărate ori la asta, spuse Herbert, 
şi cred că am găsit o cale mai bună decât de a închiria un 
vâslaş de pe Tamisa. Să-l luăm pe Startop. E băiat bun, e 
priceput, ţine la noi şi e curajos şi cinstit. 


Mă gândisem, de altfel, şi eu de câteva ori la Startop. 

— Dar ce-ai să-i spui, Herbert? 

— Nu-i nevoie să-i spunem decât foarte puţin. Lasă-l să 
creadă că e vorba de o toană de a noastră; pe urmă spune-i 
că ai motive urgente pentru care trebuie să-l sui pe Provis 
pe vapor şi să-l scoţi din ţară. Pleci şi tu cu el? 

— Unde? 

De câte ori mă gândisem cu nelinişte la lucrul acesta, mi 
se păruse că n-are nici o însemnătate portul spre care ne 
vom îndrepta: Hamburg, Rotterdam, Anvers, - locul avea 
puţină importanţă, din clipa în care el se afla în afara 
Angliei. Oricare vapor străin care ne ieşea în cale şi voia să 
ne ia, era bun. 

Îmi pusesem în gând să-l duc departe, spre gura fluviului 
cu barca; desigur cu mult dincolo de Granesend, care era 
un loc primejdios pentru urmăriri şi cercetări, mai ales dacă 
existau bănuieli la mijloc. Deoarece vapoarele străine 
părăseau de obicei Londra în timpul fluxului, planul nostru 
era să coborâm fluviul cu fluxul dinainte şi să aşteptăm într- 
un loc liniştit până când ne vom putea îmbarca pe un vapor. 

Momentul când vom ajunge la locul unde aveam de gând 
să suim pe vapor, putea fi socotit cu aproximaţie mică, dacă 
făceam cercetări dinainte. 

Herbert încuviinţă planul meu şi, îndată după gustarea de 
dimineaţă, am plecat cu gândul să începem cercetările. Am 
aflat ca un vapor care pleca spre Hamburg era cel mai 
potrivit pentru scopul nostru şi gândurile noastre s-au 
îndreptat mai ales spre vasul acesta. 

Dar ne-am însemnat şi celelalte vapoare care trebuiau să 
părăsească Londra cu acelaşi flux şi eram foarte mulţumiţi, 
căci cunoşteam construcţia şi pavilionul fiecăruia dintre ele. 
Apoi, ne-am despărţit pentru câteva ore; eu am făcut rost 
de paşapoartele de care aveam nevoie, Herbert se duse 
acasă la Startop. Amândoi am dus la bun sfârşit ceea ce ne 
propusesem, fără nici o piedică şi, când ne-am întâlnit din 
nou la ora unu, am declarat că totul fusese făcut. În ceea ce 


mă privea pe mine, aveam paşapoartele asupra mea; 
Herbert l-a văzut pe Startop şi acesta era mai mult decât 
bucuros să ia şi el parte la plimbarea noastră. 

Ei doi aveau să vâslească - aşa am hotărât - şi eu voi sta la 
cârmă, iar Provis va sta liniştit. Deoarece nu urmăream să 
înaintăm iute, drumul avea să dureze destul. Am hotărât ca 
Herbert să nu se întoarcă acasă pentru masa de seară, 
înainte de a se duce la Mill Pond Bank; că a doua zi, marţi, 
nu trebuia să se mai ducă deloc pe acolo; că trebuia să-i 
spună lui Provis să coboare scările din faţa casei, miercuri, 
în clipa când ne va vedea apropiindu-ne şi nu mai înainte; 
că tot ce era de pus la cale cu Provis trebuia făcut de luni 
seara; şi că, până când se va urca în barca noastră, nu mai 
trebuie să avem nici un fel de legătură cu el. 

După ce înţeleserăm amândoi cum trebuie aplicate aceste 
măsuri de prevedere, eu m-am întors acasă. 

Când am deschis uşa de la intrare a locuinţei cu cheia, am 
găsit o scrisoare în cutia, care-mi era adresată mie; 
scrisoarea era foarte murdară, dar destul de bine scrisă. 
Fusese adusă de cineva (desigur în timpul cât lipsisem de 
acasă) şi cuprinsul ei era următorul: „Dacă nu ţi-e teamă să 
vii până în ţara mlaştinilor astă-noapte sau mâine, la ora 
nouă, la casa stăvilarului de lângă varniţă, ai face bine să 
vii. 

Dacă vrei să afli lămuriri, cu privire la unchiul dumitale 
Provis, ai face bine să vii, fără întârziere şi să nu spui 
nimănui nimic. Trebuie să vii singur. Adu scrisoarea cu 
dumneata.” 

Mintea îmi era destul de împovărată şi înainte de primirea 
acestei scrisori. Nu ştiam ce trebuie să fac. 

Şi lucrul cel mai rău era că trebuia să mă hotărăsc 
numaidecât, căci altfel aş fi pierdut diligenta de după- 
amiază, care m-ar fi dus tocmai bine ca să ajung la timp. A 
doua zi seara nu putea fi vorba de plecare, căci ar fi fost 
prea aproape de ziua hotărâtă pentru fugă. 


În afară de aceasta, după câte îmi închipuiam eu, 
lămuririle făgăduite puteau să aibă înrâuriri însemnate 
asupra fugii noastre. 

Chiar dacă aş fi avut destul timp de gândire, cred că tot m- 
aş fi dus. Dar cum n-aveam aproape deloc - ceasul îmi 
spunea că diligenţa trebuie să plece într-o jumătate de oră - 
am luat hotărârea să pornesc numaidecât. Desigur că nu m- 
aş fi dus, dacă scrisoarea n-ar fi pomenit de unchiul Provis. 
După scrisoarea lui Wemmick şi pregătirile înfrigurate din 
dimineaţa aceea, aluzia din scrisoare apăsa greu pe talerul 
balanței. 

E atât de greu să prinzi cuprinsul unei scrisori, când eşti 
grăbit, încât am fost nevoit să recitesc de două ori epistola 
aceasta misterioasă până când porunca de a păstra taina 
îmi pătrunse în chip mecanic în minte. Am consimţit să mă 
supun în acelaşi chip mecanic şi am scris câteva cuvinte cu 
creionul pentru Herbert în care îi spuneam că, deoarece 
trebuie să părăsesc în curând ţara, pentru nici eu nu ştiam 
cât timp, mă hotărâsem să mă duc în goană până la 
domnişoara Havisham şi înapoi, ca să aflu cum îi merge cu 
sănătatea. De-abia am avut timp să-mi iau mantaua, să încui 
casa şi s-o pornesc spre oficiul de trăsuri, scurtând calea 
prin nişte drumuri lăturalnice. 

Dacă aş fi luat o trăsură şi aş fi mers pe străzile din centru, 
aş fi ajuns prea târziu; dar apucând calea aceasta, am prins 
diligenţa, în clipa în care ieşea din curtea hanului. 

Eram singurul călător dinăuntrul diligentei şi, când mi-am 
venit puţin în fire, m-am trezit înfundat în paie până la 
genunchi. 

Într-adevăr, din clipa în care primisem scrisoarea, îmi 
ieşisem din fire; scrisoarea mă zăpăcise de tot, mai ales 
după zorul din timpul dimineţii. 

Fusesem tare zorit şi zăpăcit în dimineaţa aceea căci, deşi 
aşteptam de atâta timp răspunsul lui Wemmick, semnalul lui 
fusese totuşi o surpriză. Şi acum mă cuprinse mirarea că 
mă aflam în diligenţă şi am început să mă îndoiesc dacă 


motivele pentru care mă aflam aici erau destul de serioase 
şi să mă întreb dacă să nu sar numaidecât afară, să mă 
întorc acasă şi să-mi dovedesc că nu trebuie să mă iau după 
înştiinţări anonime, cu alte cuvinte am trecut prin toate 
acele faze de contrazicere şi nehotărâre, de care cred că 
puţini oameni grăbiţi sunt străini. Totuşi, faptul că 
scrisoarea pomenea de numele lui Provis mi se părea mai 
presus de toate. Judecam aşa cum judecasem şi înainte, - 
fără să-mi dau seama dacă acest fel de a gândi se poate 
numi judecată - că, dacă i s-ar întâmpla vreun rău, din 
pricină că nu m-am dus, nu mi-aş ierta-o niciodată! 

Se întunecă înainte ca diligenta să ajungă la destinaţie şi 
călătoria mi se părea lungă şi posomorâtă, căci eram 
înăuntru şi nu puteam să văd mai nimic, iar la aer nu 
puteam să ies, fiindcă nu mă simţeam în stare. Deoarece mă 
feream să mă arăt la „Mistreţul Albastru”, m-am oprit în 
partea de jos a oraşului, la un han, care nu se bucura deo 
faimă chiar atât de mare şi am cerut să mi se dea ceva de 
mâncare. Între timp, m-am dus până la Satis şi m-am 
interesat de domnişoara Havisham; era încă foarte bolnavă, 
deşi lumea socotea că îi merge ceva mai bine. 

Hanul unde coborâsem eu făcuse pe vremuri parte dintr-o 
veche mănăstire şi odaia în care am luat eu masa era mică 
şi în opt colţuri, ca o criselniţă. Fiindcă eu nu eram în stare 
să tai mâncarea, hangiul, un bătrân cu capul pleşuv, mi-a 
făcut serviciul acesta. Am intrat astfel în vorbă şi el a avut 
bunătatea să mă cinstească cu povestea vieţii mele - 
bineînţeles, că nu uită amănuntul foarte popular că 
Pumblechook fusese primul meu binefăcător şi făuritorul 
averii mele. 

— Îl cunoşti pe tânărul ăsta? am întrebat eu. 

— Dacă îl cunosc? spuse hangiul. De când era un pumn de 
om. 

— Şi se întoarce vreodată prin ţinut? 

— Da, se întoarce, răspunse hangiul, şi se duce, din când 
în când, la prietenii lui cei sus puşi, dar omului care l-a 


ridicat îi dă cu piciorul. 

— Cine-i omul acela? 

— Cel despre care vorbesc, spuse hangiul. Domnul 
Pumblechook. 

— Şi tot atât de nerecunoscător se poartă şi cu alţii? 

— S-ar purta el, dac-ar putea, răspunse hangiul, dar nu 
poate. Şi de ce? 

Fiindcă Pumblechook e singurul om care l-a ajutat. 

— Aşa spune Pumblechook? 

— Dacă spune aşa?! răspunse hangiul. Nu-i nevoie să 
spună. 

— Dar spune? 

— Cred că i s-ar acri sângele în vine omului care l-ar auzi 
vorbind despre asta, spuse hangiul. 

Eu mă gândeam: Totuşi, tu, Joe, dragă Joe, tu nu vorbeşti 
niciodată despre asta. Tu, care ai îndurat atâtea şi eşti atât 
de iubitor, tu nu te plângi niciodată. Şi nici tu, blândă Biddy! 

— V-a pierit şi pofta de mâncare, de când cu accidentul, 
spuse hangiul, uitându-se la braţul meu bandajat, ascuns 
sub haină. Încercaţi o bucăţică mai fragedă. 

— Nu, mulţumesc, am răspuns eu, întorcându-mă gânditor 
cu faţa la foc. 

Nu mai pot mânca. Poţi să strângi. 

Niciodată nu fusesem mai dureros izbit de nerecunoştinţa 
mea faţă de Joe ca acum, datorită lăudărosului aceluia 
neruşinat de Pumblechook. Cu cât era el mai făţarnic, cu 
atăt îl vedeam pe Joe mai cinstit; cu cât era el mai josnic, cu 
atăt îl vedeam pe Joe mai nobil. 

Inima mi-era adânc umilită şi pe bună dreptate la ora 
aceea şi, apoi, am rămas dus pe gânduri în faţa focului. 
Bătăile ceasului m-au trezit din visare, dar starea de 
tristeţe şi remuşcare în care căzusem nu m-a părăsit; m-am 
sculat, mi-am prins mantaua în jurul gâtului şi am ieşit din 
han. Înainte de a ieşi, căutasem scrisoarea prin buzunare, 
ca să îmi mai arunc o dată ochii asupra celor scrise, dar n-o 
găsisem şi mă supăra gândul că o scăpasem în paiele din 


diligenţă. De altfel ştiam foarte bine că locul întâlnirii era 
căsuţa stăvilarului de lângă varniţă, în ţara mlaştinilor, iar 
ora întâlnirii era ora nouă. Şi, fiindcă n-aveam timp de 
pierdut, m-am îndreptat spre ţara mlaştinilor. 

Chapter 53 

Era o noapte întunecoasă deşi, când am trecut de ogoare 
şi am intrat în mlaştini, răsărea luna plină. Dincolo de linia 
neagră a mlaştinilor, se vedea o fâşie luminoasă de cer, care 
de-abia cuprindea luna mare şi roşie. După câteva clipe, 
luna ieşi din câmpul acela luminos şi se furişă printre 
grămezile stâncoase de nori. 

Bătea un vânt jalnic şi mlaştinile erau înfricoşătoare. Un 
străin le-ar fi găsit respingătoare şi chiar eu mă simţeam 
atât de apăsat încât mă cuprinse dorinţa de a mă înapoia. 
Dar cunoşteam bine mlaştinile şi aş fi nimerit drumul, chiar 
şi pe o noapte mai întunecoasă, aşa că, o dată ce am ajuns 
acolo, n-aveam de ce să mă întorc. Şi am pornit mai 
departe, împotriva dorinţei mele, aşa cum venisem şi până 
acolo. 

Drumul pe care am pornit nu ducea spre vechea mea casă 
şi nici nu era drumul pe care îi urmărisem pe cei doi 
puşcăriaşi. Mergeam cu spatele spre galerele îndepărtate şi 
luminile acelea de demult, de pe fâşia de nisip, le vedeam 
când mă uitam peste umăr. Cunoşteam varniţa tot atât de 
bine ca şi Bateria, dar erau aşezate la o depărtare de multe 
mile una de alta: aşa că, dacă, în noaptea aceea, ar fi ars o 
luminiţă în fiecare dintre aceste două puncte, între cele 
două pete luminoase s-ar fi întins o fâşie lungă de orizont 
albicios. 

La început, am fost silit să închid câteva portiţe după mine 
şi să mă opresc din când în când, în timp ce vitele, care se 
odihneau pe poteci, se ridicau şi plecau bâjbâind printre 
ierburi şi trestii. Dar, după câtva timp, o câmpie netedă se 
întindea în faţa mea. 

A mai trecut o jumătate de oră până ce m-am apropiat de 
varniţă. Varul ardea mocnit cu un miros înăbuşitor, dar 


focul fusese aprins şi lăsat în părăsire, căci nu se vedea nici 
urmă de lucrător prin apropiere. Alături era o carieră mică 
de piatră. Era chiar în drumul meu şi, după uneltele şi 
roabele care erau împrăştiate pe acolo, mi-am dat seama 
că, în ziua aceea, se lucrase la carieră. 

Când ieşit din această scobitură - căci pe aici trecea 
poteca plină de hârtoape - şi m-am aflat din nou la nivelul 
mlaştinilor, am văzut o luminiţă în casa stăvilarului. Am 
grăbit pasul şi am ciocănit la uşă. În timp ce aşteptam un 
răspuns, mă uitam în jurul meu; am văzut că stăvilarul era 
părăsit şi rupt, că baraca aceea de lemn cu acoperişul de 
ţiglă nu va mai fi în stare să se împotrivească multă vreme 
vânturilor, dacă acum mai era în stare, că noroiul şi malul 
erau acoperite cu var şi că aburii înăbugşitori care ieşeau din 
cuptor şerpuiau spre mine ca nişte năluci. Dar nimeni nu 
răspunse şi eu am bătut din nou în uşă. Nici de data aceasta 
nu a venit vreun răspuns, iar eu am încercat clanţa. Sub 
mâna mea, clanţa a sărit în sus şi uşa s-a deschis. M-am 
uitat la ceas şi, văzând că e trecut de nouă, am strigat din 
nou: 

— E cineva acolo? Şi, fiindcă nici de data aceasta n-am 
primit răspuns, am ieşit afară pe uşă, neştiind ce să fac. 

Începuse o ploaie deasă. Nevăzând nimic altceva decât 
ceea ce văzusem şi înainte, m-am întors în casă şi m-am 
oprit în pragul uşii, cu ochii afară în noapte. În timp ce-mi 
spuneam că trebuie să fi fost cineva mai înainte în casă şi 
că, pesemne, avea de gând să se înapoieze, căci altfel n-ar fi 
lăsat lumânarea aprinsă, mi-a trecut prin gând să mă uit cât 
era de lung fitilul. M-am îndreptat spre lumânare şi tocmai 
pusesem mâna pe ea, când lumânarea se stinse din pricina 
unei zguduituri puternice şi am înţeles că fusesem prins 
într-un laţ puternic, ce-mi fusese aruncat pe la spate. 

— Ei, făcu o voce înăbuşită trăgând o înjurătură, acum te- 
am prins! 

— Ce-i asta? am strigat eu, zbătându-mă. Cine e? Ajutor, 
ajutor, ajutor! 


Nu numai că mâinile mi-au fost lipite de coaste, dar 
apăsarea de pe braţul rănit îmi dădea dureri zdravene. 
Uneori, o mână puternică, alteori un piept de om voinic îmi 
apăsau gura, ca să-mi înăbuşe ţipetele şi eu mă zbăteam 
zadarnic pe întuneric; simţeam o răsuflare fierbinte în 
obraji, în timp ce eram legat burduf şi împins la perete. 

— Şi acum, spuse glasul acela înăbuşit cu o nouă 
înjurătură, mai strigă o dată, că-ţi închei numaidecât 
socotelile! 

Slăbit şi ameţit de durerea din braţ, zăpăcit de mirare, dar 
dându-mi totuşi seama cât de uşor putea fi pusă în aplicare 
ameninţarea, m-am lăsat păbugaş, încercând să-mi desfac 
cât de puţin braţul. Dar era prea strâns legat. 

Mă simţeam ca şi cum, după ce braţul mi-ar fi fost ars, l-ar 
fi pus cineva la fiert. Deodată, noaptea de afară a dispărut 
şi a fost înlocuită printr-o beznă neagră, ceea ce m-a făcut 
să înţeleg că omul închisese oblonul. După ce bâjbâi puţin 
prin întuneric, a găsit cremenea şi amnarul pe care le căuta 
şi încercă să aprindă lumina. Eu mi-am încordat vederea 
asupra scânteilor care cădeau şi deasupra cărora omul 
sufla cât îl ţineau plămânii, dar nu puteam vedea decât 
buzele lui şi vârful albăstrui al chibritului; şi pe acestea 
doar din când în când. 

Fitilul era umed - nici nu era de mirare - şi scânteile se 
stingeau una după alta. 

Dar omul nu era grăbit şi lovi din nou amnarul de 
cremene. În timp ce scânteile scăpărau strălucitoare şi dese 
în jurul lui, i-am văzut mâinile şi crâmpeie din faţă şi mi-am 
dat seama că omul şedea şi se apleca deasupra mesei, atât 
şi nimic mai mult. Apoi, am văzut din nou buzele lui vinete 
suflând peste fitil şi, în cele din urmă, o licărire de lumină 
ţâşni şi mi-l arătă pe Orlick. 

N-aş fi putut să spun pe cine căutam acolo. Dar pe elnu-l 
căutam. Când l-am văzut, am simţit că mă aflu într-un impas 
primejdios şi mi-am aţintit ochii asupra lui. 


Orlick aprinsese liniştit lumânarea de la flacăra chibritului, 
apoi aruncă pe jos chibritul şi-l stinse cu piciorul. Pe urmă, 
îndepărtă lumânarea de el ca să mă poată vedea şi 
încrucişă braţele pe masă cu ochii la mine. Am descoperit 
că eram legat de o scară mare, aşezată perpendicular pe 
podea, la câţiva inci depărtare de perete - pesemne că era 
pusă acolo ca să te poţi sui la mansarda. 

— Acum, spuse el, după ce ne-am măsurat câtva timp unul 
pe altul, acum te-am prins. 

— Dezleagă-mă. Lasă-mă să mă duc. 

— A! răspunse el. Te las să te duci. Te las să te duci în lună. 
Te lasă să te duci spre stele. Aşteaptă să vină momentul. 

— De ce m-ai ademenit să vin aici? 

— Nu ştii? spuse el, aruncându-mi o privire fioroasă. 

— De ce te-ai repezit la mine pe întuneric? 

— Fiindcă am de gând să fac totul singur. Un om păstrează 
o taină mai bine decât doi. O, vrăjmaşule, vrăjmaşule! 

Era atâta răutate în plăcerea cu care mă privea, cu braţele 
încrucişate pe masă şi mângâindu-se parcă, încât am 
început să tremur. În timp ce eu mă uitam la el în tăcere, 
Orlick întinse mâna spre colţul de lângă el şi ridică o puşcă 
al cărei pat era bătut cu alamă. 

— Cunoşti arma asta? întrebă el, prefăcând-se că vrea să 
mă ochească. 

Ştii unde ai mai văzut-o? Vorbeşte, pui de lup! 

— Da, am răspuns eu. 

— Din cauza ta am pierdut slujba aceea. Din cauza ta. 
Vorbeşte! 

— Ce altceva puteam să fac? 

— Tu ai făcut asta şi asta ar fi fost de ajuns, chiar dacă n-ar 
mai fi fost şi altele. Cum ai îndrăznit să te amesteci între 
mine şi o femeie pe care o plăceam? 

— Când am făcut asta? 

— Când n-ai făcut asta? Tu l-ai bârfit întotdeauna pe 
bătrânul Orlick în faţa ei. 


— Tu singur te-ai bârfit; ţi-ai meritat soarta. Nu ţi-aş fi 
putut face nici un rău, dacă nu ţi-ai fi făcut tu singur. 

— Eşti un mincinos. Şi-ai face tot ce-ţi stă în puteri şi ai 
cheltui oricâţi bani, ca să mă scoţi din ţinut, nu-i aşa? spuse 
el, repetând cuvintele pe care i le spusesem lui Biddy, 
ultima oară când o văzusem. Acum să-ţi mai dau o lămurire. 
Niciodată n-ar fi meritat să mă scoţi din ţinut mai mult ca în 
noaptea asta. Da! Chiar dacă te-ar costa de douăzeci de ori 
averea ta, chiar de-ai cheltui până la ultimul ban! Şi, în timp 
ce-mi făcea ameninţător semn cu mâna lui mare şi mârâia 
ca un tigru, eu simţeam că spune adevărul. 

— Ce-ai de gând să faci cu mine? 

— Am de gând - spuse el aruncându-şi cu putere pumnul 
în masă şi ridicându-se în picioare, în timp ce pumnul 
cădea, ca să lovească cu mai multă forţă - am de gând să-ţi 
iau viaţa! 

Se aplecă spre mine cu ochii holbaţi, îşi descleştă încet 
mâna şi şi-o trecu peste gură, ca şi cum i-ar fi lăsat gura 
apă, apoi se aşeză din nou. 

— De când erai copil, ai fost mereu în calea bătrânului 
Orlick. Astănoapte, ai să ieşi din calea lui. Mu mai vrea să 
audă de tine. Eşti mort. 

Simţeam că mă aflu la un pas de groapă. Timp de o clipă, 
n-am uitat înnebunit în jurul cursei în care eram prins, 
căutând o scăpare; dar nici gând să pot scăpa. 

— Mai mult decât atât, spuse el, încrucişându-şi din nou 
mâinile pe masă; nu vreau să rămână nici o zdreanţă de a 
ta, nici un oscior de al tău pe pământ. Am să-ţi arunc stârvul 
în varniţă - doi ca tine pot să duc pe umeri - şi lumea n-are 
decât să creadă ce o vrea, că tot n-o să afle nimic. 

Cu o iuţeală nemaipomenită, mintea mea îşi închipui toate 
urmările unei astfel de morţi. Tatăl Estellei va crede că-l 
părăsisem, va fi prins, va muri învinuindu-mă; până şi 
Herbert se va îndoi de mine, când va confrunta scrisoarea 
pe care i-o lăsasem cu faptul că nu mă oprisem la poarta 
domnişoarei Havisham decât o clipă; Joe şi cu Biddy nu vor 


şti niciodată cât de rău m-a chinuit remuşcarea în seara 
aceasta, nimeni nu va şti cât am îndurat, cât de sincer 
aveam de gând să mă port, prin ce chinuri am trecut. 

Moartea care mă aştepta era îngrozitoare, dar mult mai 
îngrozitoare decât moartea era teama de a lăsa o amintire 
urâtă în urma mea. Şi gândurile mele se urmau cu atâta 
iuţeală, încât mă vedeam disprețuit de generaţii care nu se 
născuseră - de copiii Estellei şi de copiii acestora - toate 
acestea în timp ce vorbele păcătosului aceluia nici nu-i 
zburaseră încă de pe buze. 

— Şi acum, pui de lup, spuse el, înainte de a te ucide ca pe 
o lighioană oarecare - că asta am de gând să fac şi pentru 
asta te-am legat butuc - vreau să mă mai uit la tine şi să te 
mai împung puţin. Scârnăvie! 

Îmi trecuse prin gând să mai strig o dată după ajutor, deşi 
nu ştia nimeni mai bine decât mine cât erau de pustii 
locurile acelea şi ce puţină nădejde era să capeţi ajutor. 

Dar, în timp ce el se desfăta privindu-mă, o ură 
dispreţuitoare îmi sigila buzele. Mai întâi de toate, eram 
hotărât să nu mă rog de el şi să mor împotrivindu-mă, oricât 
de slabe îmi erau puterile. Oricât îmi erau de potolite 
gândurile către ceilalţi oameni; în clipa aceea îngrozitoare; 
cu oricâtă umilinţă aş fi cerut iertare cerului; oricât de tare 
mi s-ar fi strâns inima la gândul că nu-mi luasem şi nici nu- 
mi puteam lua rămas bun de la cei ce-mi erau dragi, că nu 
le puteam da nici o lămurire şi nici nu-i puteam ruga să le 
fie milă de greşelile mele păcătoase - totuşi, dacă aş fi putut 
să-l ucid, măcar în clipa morţii mele, aş fi făcut-o. 

Băuse şi ochii îi erau roşii şi tulburi. În jurul gâtului i se 
bălăbânea o sticlă de tinichea, aşa cum i se bălăbăneau, pe 
vremuri, mâncarea şi băutura. 

Orlick duse sticla la gură şi sorbi cu nesaţ; simţeam 
mirosul spirtului, care-i înfierbânta obrajii. 

— Pui de lup! spuse el, încrucişându-şi din nou braţele, să- 
ţi spună bătrânul Orlick ceva. Tu eşti de vină de tot cei s-a 
întâmplat scorpiei de sora-ta. 


Şi, din nou, mintea mea refăcu într-o clipă, cu iuţeala 
aceea neînchipuită, înainte măcar ca limba lui şovăielnică şi 
înceată să fi rostit acele cuvinte, întregul atac asupra 
surorii mele, boala şi moartea ei. 

— Tu eşti de vină, păcătosule, am spus eu. 

— Îţi spun că tu eşti, datorită ţie s-a întâmplat, spuse el, 
ridicând arma şi izbind cu patul puştii aerul care ne 
despărţea. Am surprins-o pe la spate, cum te-am prins şi pe 
tine astă-seară. Şi i-am dat eu ei! Am crezut c-a rămas 
moartă şi, dacă s-ar fi aflat vreo varniţă în apropiere, aşa 
cum se află acum, n-ar mai fi rămas în viaţă. Dar nu 
bătrânul Orlick a fost de vină, tu ai fost. Tu erai răsfăţat şi el 
era ţinut în frâu şi bătut, aşa-i? Acum plăteşti. Tu eşti de 
vină, şi acum plăteşti. 

Mai luă o gură de băutură şi se făcu şi mai fioros. Îmi 
dădeam seama, după cum stătea aplecată sticla, că era 
goală. Înţelegeam foarte bine că omul îşi făcea curaj co 
ajutorul băuturii, ca să-mi vină mai uşor de hac. Ştiam ci 
fiecare strop de băutură din sticlă era un strop din viaţa 
mea. 

Ştiam că, de îndată ce mă voi preface într-o părticică din 
aburii care se îndreptaseră, cu puţin înainte, şerpuind spre 
mine, ca însăşi stafia mea prevestitoare de rele, el va face, 
ceea ce făcuse şi după atacul asupra surorii mele - va porni 
- în grabă spre oraş, ca să-l vadă lumea de acolo 
bălăbănindu-se pe străzi şi îmbătându-se prin cârciumi. 
Gândul meu grăbit îl urmărea prin oraş, îşi închipuia strada 
pe care se va plimba el şi vedea deosebirea dintre luminile 
şi viaţa străzii şi mlaştinile pustii deasupra cărora se ridicau 
aburii în care se prefăcuse trupul meu. 

Nu numai că parcurgeam ani şi ani până când scotea el 
zece vorbe, dar spusele lui deşteptau tablouri în mintea 
mea şi nu cuvinte. În starea de exaltare în care se afla 
creierul meu, nu mă puteam gândi la vreun loc fără să-l 
văd, nu mă puteam gândi la oameni fără să-i văd. E cu 
neputinţă să exagerez puterea acestor imagini şi, totuşi, în 


tot timpul acesta mă uitam atât de încordat la el - cine nu s- 
ar uita cu încordare la un tigru ghemuit gata să sară - încât 
cunoşteam cele mai uşoare mişcări ale degetelor lui. 

După ce bău a doua înghiţitură, se sculă de pe banca pe 
care şedea şi împinse masa la o parte. Apoi, ridică 
lumânarea şi umbrind-o cu mâna lui de ucigaş, ca să arunce 
toată lumina asupra chipului meu, se înfipse în faţa mea cu 
ochii la mine şi desfătându-se de cele ce vedea. 

— Pui de lup, să-ţi mai spun ceva. Bătrânul Orlick e acela 
de care te-ai poticnit pe scări, în seara aceea. 

Am văzut scara cu lămpile stinse. Am văzut umbra 
balustradei masive pe care lanterna păzitorului de noapte o 
arunca pe pereţi. Am văzut casa pe care n-aveam s-o mai 
văd niciodată; aici, o uşă întredeschisă; acolo, o uşă închisă; 
de jur împrejur, mobila. 

— Şi de ce crezi c-ai dat de bătrânul Orlick, acolo, pe 
scări? Să-ţi mai spun ceva, pui de lup. M-aţi gonit voi, tu şi 
cu ea, din ţinut, ca să nu mă mai bucur de un trai bun, dar 
eu mi-am găsit alţi tovarăşi şi alţi stăpâni. Unii dintre ei îmi 
scriu scrisori, când am nevoie. Te supără ceva? Da, îmi scriu 
scrisori, pui de lup? Scriu în cincizeci de feluri; nu-s ca tine, 
care scrii doar într-un singur fel. 

Mi-am băgat în cap şi m-am hotărât să-ţi fac de seamă, 
chiar de când ai fost aici, la înmormântarea surorii tale. Nu 
ştiam cum să te înhaţ mai bine şi te-am urmărit ca să aflu 
care ţi-s obiceiurile. Fiindcă bătrânul Orlick şi-a spus: Într- 
un fel sau altul, pun eu mâna pe el. Când colo! Eu te caut pe 
tine şi dau de unchiul tău, Provis, nu-i aşa? 

Mill Pond Brank şi Chinks' Basin şi atelierul de funii din Olt 
Green Copper, pe toate le vedeam atât de limpede şi de 
desluşit! Pe Provis în odaia de sus, semnalul care acum nu 
mai avea nici un rost, pe drăgălaşa de Clara, pe bătrâna cea 
bună ca o mamă, pe bătrânul Bill Barley întins pe spate, toţi 
şi toate fugeau în faţa mea, ca şi cum ar fi fost târâte spre 
mare de vârtejul vieţii mele! 


— Tu şi cu unchiul tău! Ce, doar te cunoaştem de la 
Gargery, din vremea când erai un pui de lup mic, de-aş fi 
putut să-ţi strivesc gâtul între degetul cel mare şi cel 
arătător şi să te azvârl mort (m-am gândit eu la asta, când 
te vedeam plimbându-te duminicile printre copaci) şi pe 
atunci n-aveai unchi. Nu, nici gând! Dar când bătrânul 
Orlick a auzit că unchiu-tău Provis e omul care a purtat 
cătuşa pe care a cules-o bătrânul Orlick, cătuşa care a fost 
desfăcută cu pila, în băltoacele acestea, acum nu ştiu câţi 
ani şi pe care a ţinut-o bine până când a doborât-o pe soră- 
ta cu ea, ca pe un taur, aşa cum vrea să te doboare şi pe 
tine, aşa-i? - când a auzit asta - aşa-i? 

Ca să-şi bată joc de mine într-un mod şi mai sălbatic, 
apropie lumânarea atât de tare de chipul meu, încât mi-am 
întors capul, ca să-mi feresc faţa de flacără. 

— Aha! strigă el râzând, după ce mai făcu o dată, copilul 
cel pârjolit se teme de foc! Ştie bătrânul Orlick c-ai fost 
pârjolit, ştie bătrânul Orlick că vrei s-o ştergi cu unchiu-tău 
Provis, a găsit bătrânul Orlick ac de cojocul tău, ştia el c-ai 
să vii astă-seară! Acum să-ţi mai spun o vorbă, pui de lup ce 
eşti, înainte de a încheia cu tine. Ştii că are cine să găsească 
ac de cojocul unchiului tău, Provis, aşa cum ţi-am găsit şi eu 
ţie. Să se păzească de ei, după ce-o rămâne fără nepot. 

Să se păzească atunci când nimeni n-o să dea nici măcar 
de o zdreanţă din hainele nepotului său, nici măcar de un os 
din trupul lui. Să se păzească de cei care nu pot şi nu vor 
să-l lase pe Magwitch - vezi că ştiu cum îl cheamă?! - cu zile 
în aceeaşi ţară cu ei şi care nu l-au scăpat din ochi când 
trăia în altă ţară; ca nu cumva să fugă de acolo pe neştiute 
şi să le pună viaţa în primejdie. Poate că ăştia or fi oameni 
care scriu în cincizeci de feluri, nu nişte amărâţi ca tine, 
care să scrie decât într-un singur fel. Păzeşte-te, Magwitch, 
de Compeyson şi de spânzurătoare! 

Şi, din nou, apropie lumânarea, afumându-mi faţa şi părul 
şi orbindu-mă cu lumina flăcării; apoi se întoarse cu spatele 
lui voinic la mine şi puse lumânarea pe masă. Până să se 


întoarcă el din nou cu faţa spre mine apucasem să spun o 
rugăciune în gând şi să mă aflu, timp de câteva clipe, în 
tovărăşia lui Joe, a lui Biddy şi a lui Herbert. 

Între masă şi zidul din faţă se întindea un spaţiu gol de 
câteva picioare. 

În spaţiul acesta se bălăbănea Orlick. Parcă îi creştea 
puterea, în timp ce îşi bălăbănea într-o parte şi într-alta 
mâinile deşucheate şi grele şi se încrunta sălbatic la mine. 
Nu mai aveam nici o fărâmă de nădejde. Oricât eram de 
înnebunit şi oricât de minunate erau tablourile care îmi 
fulgerau prin minte în loc de gânduri, tot îmi dădeam seama 
că niciodată nu mi-ar fi spus cele ce-mi spusese, dacă n-ar fi 
fost hotărât să mă facă să pier fără urmă din minţile 
oamenilor, după câteva clipe. 

Deodată, Orlick se opri, scoase dopul din sticlă şi-l azvârli. 
L-am auzit căzând ca o bucată de plumb, deşi era atât de 
uşor. Înghiţi încet restul băuturii, aplecând încet, încet, 
sticla; acum nu se mai uita la mine. Ultimele picături şi le 
turnă în palmă şi le linse cu limba. Apoi, cu o izbucnire 
neaşteptată de furie, aruncă sticla înjurând cumplit şi se 
aplecă; şi am văzut, în mâna lui un ciocan de spart piatră cu 
un mâner lung şi greu. 

Hotărârea pe care o luasem nu mă părăsi căci, fără să 
rostesc nici un cuvânt, care să ceară îndurare, am început 
să ţip cât mă ţineau puterile şi să mă zbat cu toată tăria. Nu 
puteam să mişc decât capul şi picioarele, dar m-am zbătut 
cu toată puterea, care mocnea neştiută în mine. În clipa 
aceea, am auzit strigăte care-mi răspundeau, am văzut feţe 
omeneşti şi o licărire de lumină izbucni pe uşă! Am auzit 
zgomot de glasuri şi de luptă şi l-am văzut pe Orlick ieşind 
dintr-o învălmăşeală de oameni, ca o ţâşnitură de apă, 
răsturnând masa dintr-o săritură şi pierdind în noapte! 

După câtva timp de neştire, m-am trezit dezlegat şi culcat 
pe podea tot în locul acela, cu capul pe genunchii cuiva. 
Când mi-am venit în fire, ochii mei priveau ţintă spre scara 
de lângă perete - până atunci ochii mei deschişi priviseră 


scara fără ca mintea mea să o vadă - şi aşa, în clipa în care 
mi-am recăpătat cunoştinţa, am înţeles că mă aflu chiar în 
locul unde o pierdusem. 

La început, eram prea nepăsător ca să mă uit în jurul meu 
şi să văd pe genunchii cui îmi sprijineam capul; m-am uitat 
la scară, când, deodată o faţă omenească răsări între scară 
şi mine. Faţa ucenicului lui Trabb! 

— Cred că şi-a venit în fire! spuse ucenicul lui Trabb, cu 
glas cumpătat, dar ia te uită ce galben e! 

La aceste cuvinte, faţa omului care-mi ţinea capul pe 
genunchi se aplecă deasupra mea şi am văzut că era... 

— Herbert! Doamne Dumnezeule! 

— Încetişor, spuse Herbert. Binişor, Handel. Nu te aprinde 
prea rău. 

— Şi vechiul meu amic, Startop! am strigat eu, căci şi el se 
apleca deasupra mea. 

— Aminteşte-ţi de treaba în care trebuie să ne dea ajutor, 
spuse Herbert, şi stai liniştit. 

Aceste vorbe m-au făcut să sar în sus, dar am căzut 
numaidecât înapoi din pricina durerii din braţ. 

— Nu-i prea târziu Herbert, nu-i aşa? Ce noapte e asta? 
De cât timp sunt eu aici? 

Căci mă cuprinsese o presimţire puternică şi ciudată că 
zăcusem acolo timp îndelungat - o zi şi o noapte, două zile 
şi două nopţi - poate şi mai mult. 

— Nu-i prea târziu. E încă luni seara. 

— Slavă Domnului! 

— Şi ai toată ziua de mâine, marţi, ca să te odihneşti, 
spuse Herbert. Dar văd că gemi, fără să vrei, dragă Handel. 
Unde te-ai lovit? Poţi să stai în picioare? 

— Da, da, am spus eu, pot să şi umblu. Doar zvâcniturile 
din braţ mă supără. 

Mi-au dezgolit braţul şi m-au ajutat cum au putut. Era 
foarte umflat şi roşu şi nu puteam suferi nici o atingere. Dar 
ei şi-au rupt batistele ca să facă bandaje proaspete şi apoi 
mi-au aşezat cu grijă braţul în eşarfă, rămânând ca în oraş 


să facem rost de un lichid răcoritor, care să-mi potolească 
durerile. 

După câtva timp, am închis uşa casei aceleia întunecoase 
şi goale şi am pornit înapoi, trecând pe la carieră. Ucenicul 
lui Trabb - care era acum un tânăr prea înalt pentru vârsta 
lui - mergea în frunte cu o lanternă, cu lumina pe care 
vâzusem eu intrând pe uşă. Luna făcuse cale de două ore 
de când o văzusem ultima oară şi, deşi mai ploua încă, 
noaptea era mai luminoasă. Când am trecut pe la varniţă, 
aburii albi se îndepărtau de noi şi, aşa cum înainte făcusem 
o rugăciune de implorare în gând, îngânam acum o 
rugăciune de mulţumire. 

Rugându-l pe Herbert să-mi povestească cum izbutise să- 
mi vină în ajutor - ceea ce el refuză ritos la început şi apoi 
îmi spuse cu condiţia să stau liniştit - am aflat că, în grabă, 
scăpasem scrisoarea deschisă în locuinţa noastră, unde 
Herbert, care se întorsese acasă aducându-l pe Startop, o 
găsise, foarte curând după plecarea mea. 

Tonul scrisorii îl nelinişti, mai ales din pricina contrazicerii 
dintre scrisoarea aceasta şi aceea pe care i-o scrisesem eu 
în grabă. Deoarece, după un sfert de oră de gândire, 
neliniştea lui crescu în loc să scadă, porni împreună cu 
Startop, care se oferi să-l însoţească spre oficiul de 
diligenţe, pentru a afla ora când pleacă următoarea 
diligenţă. Aflând că diligenţa de după-amiază plecase şi, 
fiindcă neliniştea lui se prefăcea în teamă, pe măsură ce se 
iveau noi piedici în drum, Herbert se hotări să ia o brişcă. 

Aşadar, el şi Startop coborâră la „Mistreţul Albastru” 
aşteptându-se să mă găsească acolo sau să afle veşti despre 
mine; dar, fiindcă nu m-au aflat nici pe mine şi nici veşti 
despre mine, au pornit spre domnişoara Havisham, unde 
mi-au pierdut urma. 

Atunci s-au întors la han (fără îndoială că toate acestea se 
petreceau în timp ce eu auzeam versiunea poveştii mele, 
care circula prin partea locului) ca să îmbuce ceva şi ca să 
ia pe cineva, care să-i călăuzească prin ţara mlaştinilor. 


Printre cei care căscau gura la poarta „Mistreţului 
Albastru”, se întâmplă să fie şi ucenicul lui Trabb - 
credincios vechiului său obicei de a se afla peste tot unde n- 
avea ce căuta - care mă văzuse pornind de la casa 
domnişoarei Havisham spre hanul unde luasem masa. 

Astfel ucenicul lui Trabb le-a fost călăuză şi au pornit 
împreună cu el spre casa stăvilarului; au trecut însă pe 
drumul care trecea prin oraş, drum de care eu mă ferisem. 
în timpul drumului, Herbert îşi spuse că, la urma urmelor, s- 
ar fi putut să fiu chemat cu gând sincer, în interesul 
siguranţei lui Provis şi gândindu-se că, în cazul acesta, ar fi 
neplăcut să fiu întrerupt, îşi lăsă călăuza şi pe Startop la 
marginea carierei şi porni mai departe singur; înconjură de 
vreo două sau trei ori casa pe furiş, ca să se convingă că era 
linişte înăuntru. Deoarece nu putea auzi decât sunetele 
nelămurite ale unui glas gros şi aspru (acestea se petreceau 
în timp ce mintea mea era în plină activitate), începu chiar 
să se îndoiască că mă aflu acolo când, deodată, a auzit 
ţipătul meu puternic, mi-a răspuns şi a năvălit în odaie, 
urmat numaidecât de ceilalţi doi. 

Când i-am povestit lui Herbert cele ce s-au petrecut în 
casa stăvilarului, părerea lui a fost să ne ducem numaidecât 
la un magistrat din oraş, aşa târziu cum era şi să facem rost 
de un mandat de arestare. Dar eu mă gândisem dinainte că 
astfel de măsuri ne-ar fi putut opri în oraş sau sili să ne 
întoarcem acolo a doua zi, devenind astfel fatale pentru 
Provis. 

Deoarece această piedică nu putea fi nesocotită, ne-am 
lăsat păgubaşi de gândul de a-l urmări pe Orlick chiar 
atunci. În clipa aceea şi în împrejurările în care ne aflam, ni 
s-a părut că cel mai prevăzător lucru este să nu dăm prea 
multă însemnătate întâmplărilor petrecute, de faţă cu 
ucenicul lui Trabb, despre care sunt sigur că s-ar fi simţit 
nespus de dezamăgit dacă ar fi ştiut că cu ajutorul lui 
scăpasem de cuptorul din varniţă. 


Nu că ucenicul lui 'Trabb ar fi fost atât de hain din fire, dar 
avea prea multă vioiciune necheltuită şi dorea schimbare şi 
emoție pe socoteala oricui. La despărţire i-am dat două lire 
(ceea ce părea că se potrivea cu dorinţa lui) şi i-am spus că- 
mi pare rău că-mi făcusem o părere proastă despre el (ceea 
ce nu-l mişcă la fel). 

Deoarece ziua de miercuri era atât de aproape, ne-am 
hotărât să pornim toţi trei la Londra chiar în noaptea aceea, 
cu brişcă; cu atât mai mult cu cât doream să fim departe, 
înainte ca lumea din ţinut să înceapă să vorbească despre 
aventura din noaptea aceea. Herbert cumpără o sticlă mare 
de doctorie şi numai cu ajutorul acestui balsam, pe care mi-l 
turna mereu pe braţ, am fost în stare să îndur durerile, în 
timpul călătoriei. Mijise de ziuă când ajunserăm la Temple, 
iar eu m-am culcat numaidecât şi nu m-am ridicat din pat 
toată ziua. 

Groaza de a cădea bolnav şi de a nu fi în stare să fac nimic 
a doua zi mă cuprinsese cu atâta înverşunare, încât mă mir 
că nu m-a făcut cu totul neputincios. Şi, fără îndoială, că aşa 
s-ar fi întâmplat, mai ales după chinul şi sfârşeala pe care 
suferisem, dacă ziua următoare n-ar fi însemnat o încordare 
supraomenească pentru mine. Mă aştepta o zi dorită cu 
atâta înfrigurare, o zi atât de plină de urmări şi cu rezultate 
atât de nepătrunse, deşi era atât de apropiată. 

Nici o măsură de prevedere n-ar fi putut să fie mai 
firească decât faptul că, în ziua aceea, am întrerupt orice 
comunicaţie cu el: totuşi şi această măsură îmi mărea 
neliniştea. Tresăream la fiecare zgomot de paşi, la fiecare 
sunet, crezând că fusese descoperit şi prins şi că acum 
venea un sol ca să-mi aducă vestea. Ajunsesem să mă 
conving că ştiu că fusese prins, că mintea mi-era frământată 
de ceva mai sigur decât o teamă sau o presimţire, că lucrul 
se întâmplase şi că eu aveam cunoştinţe tainice despre el. 

Pe măsură ce ziua se scurgea fără să primesc nici o ştire 
proastă, pe măsură ce se lăsa întunericul, groaza aceea 
apăsătoare că boala mă va împiedica să fac ceea ce aveam 


de făcut a doua zi puse cu totul stăpânire pe mine. Braţul 
ars îmi zvâcnea, capul înfierbântat îmi zvâcnea la fel şi mi 
se părea că mintea mi se întunecă. Am început să număr 
până la cifre foarte mari şi să repet pasaje în proză şi în 
versuri pe care le ştiam pe dinafară, ca să mă conving că nu 
este aşa. Uneori mi se întâmpla să aţipesc pentru câteva 
clipe sau să uit unde ajunsesem din cauza minţii mele 
obosite; atunci îmi spuneam tresărind: Acum, acum încep să 
aiurez! 

M-au ţinut culcat toată ziua, mi-ai schimbat mereu 
pansamentele şi mi-ai dat băuturi răcoritoare. De câte ori 
adormeam, mă sculam cu senzaţia, pe care o avusesem şi în 
casa stăvilarului, că se scursese mult timp şi că momentul 
potrivit pentru a-l salva trecuse. Pe la miezul nopţii, m-am 
sculat din pat şi m-am dus la Herbert, pătruns de siguranţa 
că dormisem timp de douăzeci şi patru de ore şi că ziua de 
miercuri trecuse. Această ultimă sforţare pricinuită de 
neliniştea mea m-a sfârşit, căci după aceea am dormit 
adânc. 

Zorii zilei de miercuri se revărsau, când m-am uitat afară 
pe fereastră. 

Luminile scânteietoare de pe poduri au pălit iar, la orizont, 
soarele semăna cu un lac de foc. Podurile, de un cenuşiu 
rece, se arcuiau deasupra fluviului încă întunecat şi tainic 
iar, pe alocuri, în vârful podurilor, vâlvătaia de pe cer 
arunca pete calde. În timp ce mă uitam la acoperişurile 
înghesuite, la turnurile şi la clopotniţele bisericilor, care se 
înălţau în cerul neobişnuit de limpede, soarele răsări şi 
parcă o mână dădu la o parte vălul care acoperea fluviul, 
iar milioane de scântei au izbucnit din ape. Parcă şi din faţa 
ochilor mei se dăduse la o parte un văl, căci mă simţeam 
puternic şi sănătos. 

Herbert dormea în patul lui, iar camaradul nostru era 
culcat pe canapea. 

Nu mă puteam îmbrăca fără să mă ajute cineva; în schimb, 
am aţâţat focul care mai ardea încă şi am pregătit cafeaua 


pentru prietenii mei. Şi ei s-au trezit la timp, odihniţi şi 
veseli; am lăsat aerul aspru al dimineţii să intre în casă şi 
am privit spre fluxul care venea spre noi. 

— Când apele se retrag, la ora nouă, spuse Herbert vesel, 
să ne aştepţi şi să fii pregătit tu, de acolo, de pe Mill Pond 
Bank! 

Chapter 54 

Era una dintre dimineţile acelea de martie, când soarele 
străluceşte cald şi suflă un vânt rece, când e vară sub razele 
soarelui şi iarnă la umbră. Eram îmbrăcaţi în haine 
marinăreşti şi eu îmi luasem şi un geamantan. Din toată 
averea mea lumească, nu-mi luasem decât puţinele lucruri 
trebuincioase care încăpeau într-un geamantan. Unde 
aveam să mă duc, ce trebuia să fac, când mă voi întoarce - 
erau întrebări la care nu puteam răspunde; şi nici nu mi-am 
frământat mintea cu ele, căci nu mă mai gândeam decât la 
scăparea lui Provis. 

Doar pentru o clipă, m-am oprit în uşă şi m-am uitat în 
urmă, întrebându-mă în ce împrejurări cu totul schimbate 
voi vedea casa şi dacă-mi era dat să o mai văd vreodată. 

— Am pornit-o agale pe scările din Temple şi ne-am oprit 
nepăsători, de parcă n-am fi fost hotărâți dacă să ne 
plimbăm sau nu cu barca. Desigur că avusesem eu grijă ca 
barca să fie gata şi totul pregătit. După ce ne-am prefăcut 
câteva clipe că şovăim, neavând drept martori decât cele 
câteva făpturi amfibii care locuiau pe scările din Temple, 
ne-am suit în barcă şi am pornit; Herbert era la proră, eu, 
la cârmă. Apa era înaltă; era ora opt şi jumătate. 

Planul nostru era următorul: deoarece la ora nouă, apele 
începeau să descreasca şi mergeau în direcţia în care ne- 
am îndreptat şi noi până la ora trei, am hotărât să înaintăm 
şi după schimbarea direcţiei apelor şi să vâslim împotriva 
curentului până se va lăsa întunericul. Pe la ora aceea, 
aveam să ne aflăm în dreptul malurilor acelora joase, 
dincolo de Gravesend, între Kent şi Essex, unde fluviul e 
larg şi pustiu, unde sunt puţini locuitori pe mal şi unde se 


află împrăştiate câteva cârciumi pustii, dintre care am 
putea alege una ca loc de odihnă. Acolo, aveam de gând să 
înnoptăm. 

Vaporul spre Hamburg şi cel spre Rotterdam trebuiau să 
părăsească Londra joi, pe la ora nouă dimineaţa. Trebuia să 
ştim la ce oră vor trece pe acolo şi să facem semn primului 
să oprească; aşa că dacă, prin cine ştie ce întâmplare, nu 
vom fi primiţi pe bordul primului vas să ne mai putem 
încerca o dată norocul. Cunoşteam semnele distincte ale 
fiecăruia dintre cele două vase. 

Uşurarea de a mă vedea, în sfârşit, pe cale de a îndeplini 
planul era atât de mare, încât cu greu îmi aminteam de 
starea în care mă aflasem cu câteva ore înainte. Aerul 
răcoros, lumina soarelui, unduirea apelor, fluviul cu 
mişcarea lui, drumul care mergea de-a lungul fluviului şi 
care părea să ne înţeleagă, să ne mulţumească, să ne 
îmbărbăteze, toate acestea mă umpleau de nădejde. Mă 
simţeam jignit de faptul că eram atât de puţin folositor în 
barcă; în schimb, cred că există puţini vâslaşi mai buni ca 
prietenii mei, căci vâsleau amândoi cu mişcări regulate, 
care aveau să ţină toată ziua. 

În vremea aceea, circulaţia vapoarelor pe Tamisa era mult 
mai mică decât acum şi bărcile mult mai numeroase. Cred 
că, pe atunci, se vedeau tot atâtea şlepuri, corăbii de 
cărbuni cu pânze şi vase comerciale de coastă ca şi acum; 
în schimb vase cu aburi, mari sau mici, nu se vedeau nici a 
zecea sau a douăzecea parte din câte se văd astăzi. 
Deoarece era foarte devreme, în dimineaţa aceea, se 
vedeau multe bărci cu vâsle care se plimbau încoace şi 
încolo şi nenumărate şlepuri care coborau fluviul duse de 
flux. În timpul acela, circulaţia bărcilor deschise între 
poduri era mult mai obişnuită şi mai puţin anevoioasă decât 
astăzi; şi noi înaintam voios printre bărci şi luntre. 

Am trecut în curând de Podul Vechii Londre şi de piaţa 
Billingsgate, am trecut de bărcile de stridii şi de olandezii 
de pe chei, am trecut de White Tower şi de Poarta 


Trădătorilor şi am ajuns printre şirurile de vapoare 
ancorate. 

Aici se aflau vasele Leith, Aberdeen şi Glasgow, care se 
încărcau şi se descărcau de mărfuri şi, când am trecut prin 
dreptul lor, ni s-a părut că vedem nişte uriaşi care se înalţă 
din apă; maii încolo se înşiruiau vase de cărbuni cu zecile; 
aveau schele pe punte ca să ţină în cumpănă cărbunele ce 
se ridica şi era aruncat cu zornăit de lanţuri în şlepurile de 
alături; mai încolo, am văzut vaporul care trebuia să plece a 
doua zi spre Rotterdam, legat cu funii, şi ne-am uitat cu 
luare-aminte la el; şi mai încolo, vaporul de Hamburg, sub 
ale cărui catarge am trecut, îndreptându-se spre celălalt 
mal. Şi acum, eu, care stăteam la cârmă, vedeam Mill Pond 
Bank şi scările din Mill Pond Bank, în timp ce inima îmi 
bătea mai tare ca înainte. 

— E acolo? întrebă Herbert. 

— Încă nu. 

— Foarte bine! Nici nu trebuie să coboare înainte de a ne 
zări. Vezi semnalul? 

— De aici nu văd bine; dar cred că-l văd. Acum îl văd şi pe 
el! Vâsliţi amândoi. Uşurel, Herbert. Vâslele! 

Am atins uşor scările pentru o clipă; el se sui şi apoi am 
pornit din nou. 

Purta o manta de marinar, ţinea un sac de pânză în mână 
şi era pe placul meu, căci arăta chiar ca un cârmaci de 
fluviu. 

— Măi băiete! spuse el, punându-şi mâna pe umărul meu şi 
aşezându-se, băiat de inimă, te-ai purtat frumos. 
Mulţumesc. 

Şi iarăşi am trecut printre rânduri de vapoare ancorate, 
intrând printre şiruri şi ieşind dintre ele, ferindu-ne de 
lanţurile ruginite, atingând funii de cânepă şi geamanduri, 
scufundând pentru câteva clipe coşuri sparte care pluteau, 
împrăştiind surcele plutitoare şi aşchii, despicând spuma 
neagră de cărbuni, intrând printre şiruri de vapoare şi iar 
ieşind dintre ele, trecând pe lângă embleme zugrăvite pe 


vapoare care reprezentau pe John din Sunderland ţinând 
discursuri vântului (cum fac atâţia alţii cu numele John) şi 
pe Betsy din Yarmouth, cea voinică şi cu ochii holbaţi; 
intram între şiruri şi ieşeam dintre ele, iar ciocanele 
răsunau în şantierele navale, fierăstraiele tăiau 
cheresteaua, maşinării zăngănitoare lucrau la cine ştie ce 
maşini necunoscute nouă, pompele îşi vedeau de treabă în 
vapoarele găurite, scripeţii scârţâiau, vapoarele se 
îndreptau spre mare, în timp ce făpturi marine neînţelese 
urlau înjurături peste bastioane către hamalii care le 
răspundeau; intram între şiruri de vapoare şi, în cele din 
urmă, am trecut de toate şirurile şi am ieşit în apele netezi 
ale fluviului, acolo unde băieţii îşi pot arunca năvoadele, 
căci apa nu mai este murdară şi unde pânzele împodobite 
cu ghirlande se unduiesc libere în bătaia vântului. 

Începând de la scările unde se suise el, mă uitasem tot 
drumul cu încordare în jurul meu, ca să descopăr dacă nu 
cumva stârneam vreo bănuială. 

Nu văzusem nimic. Fără îndoială că nu fusesem şi nici 
acum nu eram urmăriţi de nici o barcă. Dacă ne-ar fi 
aşteptat vreo barcă în drum, aş fi cârmit spre mal şi aş fi 
silit-o să pornească mai departe sau să se trădeze. Dar ne 
vedeam de drum, nestingheriţi de nimeni. 

El purta mantaua lui de marinar şi, după cum am mai 
spus, părea că face parte firească din peisaj. E ciudat (dar 
poate că viaţa nenorocită pe care o dusese explică totul) că 
el era cel mai puţin îngrijorat dintre toţi. Nu era nepăsător, 
căci îmi spuse că nădăjduia să scape cu viaţă, pentru ca să 
apuce să-l vadă pe domnişorul lui unul dintre cei mai de 
frunte oameni din ţara spre care ne îndreptam. După câte 
înţelegeam eu, nu-l ispitea nici trândăvia nici resemnarea; 
dar nici nu-i trecea prin minte că primejdia ar fi putut să-l 
pască în mijlocul drumului. Când întâlnea primejdia, o 
înfrunta, dar trebuia să vină înainte ca el să fi avut vreme să 
se tulbure. 


— Dac-ai şti, măi băiete, îmi spuse el mie, ce înseamnă să 
stau aici, alături de băiatul meu şi să-mi fumez luleaua, 
după ce am stat, zi de zi, între patru pereţi, m-ai fericit. Dar 
nu ştii ce înseamnă asta 

— Cred, însă, că ştiu ce înseamnă bucuria libertăţii, am 
răspuns eu. 

— A, făcu el, clătinând cu gravitate din cap. Dar nu ştii 
cum ştiu eu. Dar nu vreau să vorbesc urât. 

Mi se părea atât de lipsit de înţeles ca el să-şi fi primejduit 
libertatea şi chiar viaţa, de dragul unui gând care-l 
stăpânea. Dar mi-am spus că poate o libertate fără 
primejdie era prea străină de felul lui de viaţă, ca să 
însemne şi pentru el ceea ce însemna pentru alţi oameni. 
Până la urmă, nu am ajuns la nici o concluzie, căci el îmi 
spuse, după ce mai trase de câteva ori din lulea: 

— Vezi, măi băiete, când eram dincolo, în celălalt capăt al 
lumii, mă uitam mereu spre capătul ăsta; şi urât îmi părea 
capătul celălalt, măcar că mă îmbogăţeam văzând cu ochii. 
Toată lumea îl cunoştea Magwitch şi Magwitch putea să 
vină şi să plece şi nimeni nu-şi bătea capul pentru el. Aici, 
vezi tu, măi băiete, nu merge aşa uşor, cel puţin n-ar merge, 
dac-ar şti ei unde mă aflu. 

— Dacă totul merge bine, am spus eu, ai să fii liber şi în 
siguranţă, peste câteva ore. 

— Bine, făcu el, trăgând aer în piept, nădăjduiesc şi eu. 

— Şi crezi? 

El îşi cufundă mâna în apă, peste marginea bărcii şi spuse, 
zâmbind cu aerul acela potolit pe care-l cunoşteam: 

— Da, parc-aş crede şi eu, măi băiete. Dar cred că n-o să 
vă vină la îndemână, când vom fi mai liniştiţi şi mai fără griji 
ca acum. Dar - ce bine şi ce domol curge apa - poate, îmi dă 
prin gând - ştii, mă uitam la fumul care ieşea din luleaua 
mea şi mă gândeam că nu putem şti ce o să se întâmple 
peste câteva ore, cum nu putem să ştim ce e în fundul 
fluviului, în care am pus eu mâna. Şi nici nu putem să oprim 
ce o să vină, cum nu pot eu să opresc curentul apei. 


Vezi, îmi trece printre degete şi s-a dus! spuse el, 
arătându-ne mâna udă. 

— După faţa dumitale, aş spune că ţi-ai cam pierdut 
curajul, am spus eu. 

— Nici gând, măi băiete! Apa curge aşa liniştită şi clocotul 
acela de la capătul bărcii parc-ar fi un cântec de duminică. 
Şi, pe urmă, cine ştie, poate îmbătrânesc şi eu. 

Îşi băgă din nou luleaua în gură cu o privire netulburată şi 
rămase liniştit şi mulţumit, de parc-am fi lăsat Anglia în 
urmă. Totuşi, se supunea oricărui sfat, de parc-ar fi fost 
cuprins de groază; căci, când am tras barca la țărm ca să 
aducem câteva sticle de bere şi el era gata să iasă din 
barcă, eu am spus că ar fi mai cuminte să rămână pe loc şi 
el îmi spuse: 

— Crezi, măi băiete? şi se aşeză la loc fără împotrivire. 

Era răcoare pe fluviu, dar ziua era frumoasă şi strălucirea 
soarelui ne înveselea. Curentul era puternic; eu mă 
osteneam să mă folosesc cât mai bine de el şi, fiindcă 
Herbert cu Startop vâsleau regulat, am înaintat frumos. 
Încetul cu încetul, pe măsură ce apele scădeau, pieiră 
pădurile şi dealurile de pe mal şi acum ne croiam drum 
printre maluri de mâl din ce în ce mai joase; dar fluxul nu 
ne părăsise încă nici când am trecut de Gravesend. 
Deoarece Provis era înfăşurat într-o manta, am cârmit, cu 
bună-ştire, la o depărtare de o lungime sau două de barcă 
de vama plutitoare şi apoi în larg ca să prind curentul, de-a 
lungul a două vapoare de călători şi pe sub prora unui vas 
mare, de pe puntea căruia ne priveau nişte soldaţi. Dar 
curând curentul începu să slăbească; vapoarele se legănau 
fixate de ancoră şi se întoarseră toate, folosindu-se de noul 
curent, ca să urce fluviul spre Pool, îngrămădindu-se în 
jurul nostru ca o adevărată flotă; iar noi ne adăposteam pe 
lângă țărm, unde eram apăraţi de puterea curentului şi ne 
feream cu grijă de locurile prea joase şi de malul mâlos. 

Vâslaşii noştri erau plini de putere, căci, din când în când, 
lăsaseră barca să plutească, timp de un minut sau două, în 


voia curentului, aşa încât acum nu mai aveau nevoie decât 
de un sfert de oră de odihnă. Traserăm barca la țărm 
printre nişte pietre alunecoase şi am început să mâncăm şi 
să bem, uitându-ne tot timpul în jurul nostru. Ţinutul 
semăna cu ţara mlaştinilor, căci era neted, monoton şi 
întunecat la orizont; iar fluviul şerpuia şi baliza plutitoare 
se mişca, în timp ce tot restul părea înlemnit şi tăcut. Căci 
acum ultimul dintre vapoare dispăruse dincolo de ultima 
cotitură joasă pe lângă care trecuserăm şi noi; şi ultimul 
şlep, verde cu pânze cafenii, urmase după el, încărcat cu 
paie; şi câteva luntre de descărcat, ce păreau plăsmuirile 
stângace ale unui copil care ar fi vrut să construiască o 
barcă, stăteau înfundate în nămol. Un far mic, ridicat pe 
nişte pari, stătea schilod în noroi, proptit în picioroange şi 
sprijinându-se în cârje, şi tot din noroi se înălţau nişte ţăruşi 
murdari, nişte pietre cleioase, câţiva stâlpi indicatori; iar un 
debarcader vechi şi o clădire dărăpănată, fără acoperiş, se 
scufundau în mâl; în jurul nostru, totul părea oprit şi 
înfundat în nămol. 

Am pornit din nou, descurcându-ne cum puteam mai bine. 
Acum treaba era mai grea, dar Herbert şi Startop nu s-au 
dat bătuţi şi au vâslit, au vâslit fără întrerupere până la 
apusul soarelui. Între timp, fluviul ne mai săltase puţin, aşa 
încât acum puteam să vedem ce se petrece dincolo de mal. 
Vedeam soarele roşu, înconjurat de o ceaţă purpurie, care 
atingea malul jos şi se cufunda cu iuţeală în întuneric; 
vedeam mlaştinile netede şi pustii; şi departe, departe 
vedeam dealurile de care ne despărţeau o întindere fără 
viaţă, însufleţită doar, din când în când, de zborul trist al 
vreunui pescăruş. 

Deoarece noaptea avea să coboare curând şi fiindcă luna, 
care nu mai era plină, avea să răsară târziu, am ţinut un 
mic sfat; sfatul a fost scurt, fiindcă era limpede că trebuia 
sa ne oprim la prima cârciumă părăsită, care ne va ieşi în 
cale. Aşa că ei doi au luat din nou vâslele în mână, în timp 
ce eu mă uitam în zare, ca să găsesc ceva care semăna a 


casă. Şi am înaintat, tăcuţi, patru sau cinci mile nesfârşit de 
lungi. Era foarte rece şi o corabie de cărbuni care a trecut 
pe lângă noi, luminându-ne cu focul care ardea înăuntru şi 
împrăştiind fum, ni s-a părut un adăpost minunat. Se lăsase 
noaptea neagră şi, până în zori, tot aşa avea să fie; picul de 
lumină care ne înconjura părea să vină mai curând din 
apele fluviului decât de la cer căci, în mişcarea lor, vâslele 
loveau în stelele ce se oglindeau pe apă. 

Era firesc să fim cu toţii pătrunşi de gândul că suntem 
urmăriţi, la ora aceea înfricoşătoare. În înaintarea lui, 
curentul lovea cu putere malul, la intervale regulate; şi, de 
câte ori sunetul acela ne izbea urechile, era sigur că unul 
dintre noi va tresări şi îşi va îndrepta ochii în partea aceea. 
Pe alocuri, fluxul mâncase malul, făcând mici golfuri, iar noi 
eram cu toţii temători de astfel de locuri şi le priveam cu 
ochi bănuitori şi îngrijoraţi. Uneori, câte unul dintre noi 
spunea în şoaptă: 

— Ce a fost valul acela? Sau altul spunea: 

— Nu vi se pare că se vede o barcă, acolo? Şi apoi ne 
cufundam într-o tăcere de moarte, în timp ce eu mă 
gândeam nervos că prea făceau mult zgomot vâslele. 

În cele din urmă, am zărit o locuinţă şi un acoperiş şi, 
îndată după aceea, am ajuns în dreptul unui mic chei făcut 
din pietre adunate din apropiere. 

Lăsându-i pe ceilalţi în barcă, am păşit pe mal şi am văzut 
că luminiţa venea din fereastra unei cârciumi. Era un loc 
destul de murdar şi aş spune că aventurierii şi 
contrabandiştii îl cunoşteau bine; dar, în bucătărie, ardea 
un foc bun şi se găseau ouă şi slănină de mâncare. Şi mai 
erau şi tot felul de băuturi pe acolo. În cârciuma aceasta se 
mai găseau şi două camere cu câte două paturi fiecare - 
„Bune, rele, aşa cum sunt”, spuse cârciumarul. În afară de 
cârciumar, de nevastă-sa şi de o făptură bărbătească cu păr 
cărunt - „omul la toate” - care era atât de murdar şi de 
unsuros, de parcă ar fi fost un stâlp indicator, nu mai era 
nimeni în toată casa. 


În tovărăşia acestui om, m-am întors la barcă şi ne-am suit 
cu toţii la mal, după ce am scos din barcă vâslele, cârma, 
cangea, tot ce se mai găsea înăuntru şi am tras-o la țărm 
pentru tot timpul nopţii. Ne-am ospătat bine lângă focul din 
bucătărie şi, pe urmă, ne-am împărţit odăile; Herbert şi 
Startop trebuiau să se culce în una dintre ele; eu şi cu 
fugarul nostru în cealaltă. Am descoperit că aerul fusese cu 
grijă alungat din amândouă încăperile, ca şi cum ar fi fost 
primejdios pentru viaţa omului; şi, pe sub paturi, se aflau 
mai multe rufe murdare şi cutii vechi decât mi-aş fi putut 
închipui că se pot afla într-o singură familie. Dar, cu toate 
acestea, eram foarte mulţumiţi, căci nici n-am fi putut găsi 
un loc mai pustiu. 

În timp ce ne dezmorţeam în faţa focului, după masă, 
„omul la toate”, care şedea într-un colţ şi purta o pereche 
de ghete burduhănoase, pe care ni le arătase, în timp ce 
mâneam ouă cu slănină, ca pe nişte relicve de preţ, scoase 
din picioarele unui marinar înecat, care fusese aruncat la 
mal ca câteva zile în urmă, „omul la toate”, cum am spus, 
mă întrebă dacă nu văzusem o corabie mică cu patru lopeţi 
urcând fluviul. I-am răspuns că nu şi el îmi spuse că, 
pesemne, o luase în jos pe fluviu, deşi când plecase de aici 
„pornise în sus”. 

— Cine ştie de ce, spuse „omul la toate”, s-or fi răzgândit şi 
au pornit-o în jos. 

— Cum ai spus, o corabie mică cu patru lopeţi? am 
întrebat eu. 

— Cu patru lopeţi, răspunse el, şi cu doi vâslaşi. 

— S-au oprit aici? 

— Au intrat cu un ulcior de patru galloni ca să ia bere. 
Tare-mi venea să pun otravă în bere, spuse „omul la toate”, 
sau să le bag înăuntru vreo doctorie care să-i răscolească 
puţin. 

— De ce? 

— Ştiu eu de ce, spuse „omul la toate”. Vorbea cu voce 
încleiată, ca şi cum ar fi avut noroi în gâtlej. 


— Cred, spuse cârciumarul, un om slăbuţ şi gânditor, cu 
ochi spălăciţi, care părea să aibă multă încredere în „omul” 
lui; cred că sunt ceea ce nu sunt. 

— Ştiu eu ce cred, se încăpăţâna omul. 

— Tu crezi că-s de la vamă, omule? întrebă cârciumarul. 

— Chiar aşa cred. 

— Atunci să ştii că te înşeli. 

— Bine că mă înşel! 

După ce, a dat acest răspuns plin de înţeles, care dovedea 
încrederea neţărmurită pe care o avea în părerea lui, „omul 
la toate” îşi scoase una dintre ghetele lui burduhănoase, se 
uită înăuntrul ei, scutură câteva pietricele pe podeaua 
bucătăriei şi se încălţă la loc. A făcut aceste mişcări cu aerul 
unui „om la toate”, care avea atâta dreptate, încât îşi putea 
îngădui să facă orice. 

— Şi atunci ce crezi c-au făcut cu nasturii? întrebă 
cârciumarul şovăind. 

— Ce-au făcut cu nasturii? răspunse omul. I-au azvârlit în 
apă. I-au înghiţit. I-au semănat în pământ, ca să răsară 
verze. Ce-au făcut cu nasturii?! 

— Nu fii obraznic, omule, îl dojeni cârciumarul cu glas trist 
şi patetic. 

— Un funcţionar de vamă ştie el ce să facă cu nasturii, 
spuse „omul la toate”, repetând cu dispreţ nemăsurat 
cuvântul cu pricina, când îl împiedică de la treabă. O 
corabie cu patru vâsle şi doi vâslaşi nu-şi pierd timpul şi nu 
se plimbă când în sus, când în jos, dacă nu sunt funcţionari 
de vamă înăuntru. 

După aceste cuvinte omul ieşi, plin de dispreţ, din 
bucătărie; şi cârciumarul, care nu mai avea în cine să se 
încreadă, găsi că n-are rost să vorbească mai departe. 

Acest dialog ne nelinişti pe toţi şi pe mine chiar foarte 
mult. Un vânt jalnic vuia în jurul casei, apa izbea malul şi pe 
mine mă cuprinse teama că suntem prinşi şi ameţiţi. O 
corabie mică cu patru vâsle, care se plimbă în chip atât de 
ciudat, încât reuşise să atragă atenţia oamenilor, era o 


împrejurare neplăcută, pe care nu mi-o puteam scoate din 
cap. 

După ce l-am convins pe Provis să se ducă sus în odaie şi 
să se culce, am ieşit afară cu prietenii mei (Startop avusese 
timp să afle cum stau lucrurile) şi am ţinut un nou sfat. Ne 
frământa întrebarea dacă trebuie să rămânem la cârciumă 
până la trecerea primului vapor, adică până pe la ora unu 
după-amiază, sau dacă să pornim dis-de-dimineaţă. în cele 
din urmă, am socotit că e mai cuminte să rămânem pe loc 
aproape o oră înainte de trecerea vaporului şi atunci să-i 
ieşim în cale şi să ne lăsăm duşi de curent. După ce am luat 
hotărârea aceasta, ne-am întors la cârciumă şi ne-am 
culcat. 

Eu m-am culcat îmbrăcat şi am dormit bine câteva ceasuri. 

Când m-am trezit, vântul începuse din nou să sufle şi firma 
cârciumii (un vapor) pocnea şi se bălăbănea, cu un zgomot 
care mă făcea să tresar mereu. 

M-am ridicat încet, căci Provis mai dormea încă şi m-am 
uitat pe fereastră. 

Vedeam cheiul unde lăsasem barca şi, în timp ce încercam 
să-mi învăţ ochii cu lumina lunii acoperită de nori, am zărit 
doi oameni care se uitau în barca noastră. Apoi au trecut pe 
sub fereastra mea, fără să se mai uite la nimic şi nu s-au 
îndreptat spre debarcaderul pe care îl zăream eu şi care 
era gol, ci au luat-o peste mlaştini în direcţia Nore. 

Prima mea pornire a fost să-l scol pe Herbert şi să-i arăt 
pe cei doi oameni care se depărtau. Dar, gândindu-mă 
înainte de a intra în odaia lui, care era în fundul casei 
perete în perete cu a mea, că el şi cu Startop avuseseră o zi 
mai grea decât mine şi că erau obosiţi, m-am lăsat păgubaş. 
M-am întors la fereastră şi am văzut pe cei doi oameni 
înaintând prin mlaştini. Dar, în lumina aceea slabă, i-am 
pierdut curând din vedere şi, fiindcă era tare frig, m-am 
culcat cu gândul să mai chibzuiesc şi să adorm din nou. 

Ne-am sculat devreme. În timp ce ne-am plimbat toţi patru 
prin faţa cârciumii, înainte de gustarea de dimineaţă, mi s-a 


părut că aş face bine să le povestesc cele ce văzusem. Şi, 
din nou, fugarul nostru se dovedi cel mai puţin îngrijorat 
dintre toţi. Nu e cu neputinţă, spunea el, ca oamenii să fie 
într-adevăr de la vamă şi nici gând să n-aibă să ne 
urmărească pe noi. Am încercat şi eu să-mi spun că omul 
are dreptate căci, de fapt, era foarte firesc să fie aşa cum 
spunea el. Totuşi, am propus ca Provis şi cu mine, să pornim 
pe jos către un loc îndepărtat pe care-l vedeam de la 
cârciumă şi barca să ne culeagă de acolo sau din apropiere 
de locul acela, pe la ora prânzului. Deoarece părerea mea a 
fost socotită o măsură bună de prevedere, îndată după 
gustarea de dimineaţă, Provis şi cu mine am pornit, fără să 
spunem nimic la cârciumă. 

În timp ce mergeam, el îşi fuma luleaua şi din când în când 
se oprea şi mă bătea pe umeri. Când ne-am apropiat de 
locul hotărât, l-am rugat să se adăpostească undeva, în timp 
ce eu voi porni în recunoaştere, căci înspre locul acela s-au 
îndreptat cei doi oameni în timpul nopţii. El încuviinţă şi eu 
am pornit singur mai departe. Nu se vedea nici urmă de 
barcă în jurul locului acela, nici vreo barcă trasă la țărm 
prin apropiere şi nici urme de oameni care să se fi îmbarcat 
de acolo. Dar, de fapt, era în timpul fluxului şi poate că 
urmele de paşi fuseseră acoperite de apă. 

Provis scoase capul din ascunzătoare şi văzând că-i fac 
semn cu mâna să se apropie, mă ajunse şi ne-am oprit acolo 
aşteptând barca; uneori ne trânteam pe mal înfăşuraţi în 
mantale, alteori ne mişcăm ca să ne mai încălzim; în cele 
din urmă, am văzut barca apropiindu-se. Ne-am suit uşor şi 
am pornit pe drumul pe care avea să-l ia vaporul. Nu mai 
erau decât vreo zece minute până la ora unu şi am început 
să ne uităm în zare ca să vedem fumul vasului. 

Dar, de-abia pe la ora unu şi jumătate am zărit fumul şi, nu 
mult după aceea, am văzut fumul unui alt vapor în spatele 
primului. Deoarece vapoarele înaintau repede, am pregătit 
geamantanele şi ne-am luat rămas bun de la Herbert şi 
Startop. Ne-am strâns cu căldură mâinile şi nici ochii lui 


Herbert şi nici ai mei nu erau uscați când, deodată, am 
văzut o corabie mică cu patru vâsle ţâşnind de sub mal, 
ceva mai încolo de barca noastră şi luând acelaşi drum cu 
noi. 

Până acum, între fumul vaporului şi barca noastră se 
întinsese o bucată de mal, din pricina cotiturilor pe care le 
făcea fluviul; dar acum vedeam vasul cum înaintează. l-am 
strigat lui Herbert şi lui Startop să stea în faţa curentului, 
pentru ca oamenii de la bord să vadă că aşteptăm vaporul şi 
l-am rugat din tot sufletul pe Provis să stea liniştit şi să 
rămână înfăşurat în manta. El răspunse voios: 

— Ai încredere în mine, măi băiete, şi rămase neclintit ca o 
statuie. Între timp, corabia cu patru vâsle, care era mânuită 
cu multă pricepere, trecuse fluviul înspre noi, ne lăsase s-o 
ajungem din urmă şi pornise mai departe paralel cu barca 
noastră. Nu ne depăşeau şi de abia dacă lăsau între noi şi ei 
destul loc pentru mişcarea vâslelor; se lăsau duşi de curent 
când ne lăsam şi noi, dădeau o dată sau de două ori cu 
vâslele, când dădeam şi noi. Unul dintre cei doi oameni din 
barcă era la cârmă şi se uita la noi foarte pătrunzător - aşa 
cum face orice cârmaci în împrejurări asemănătoare; 
celălalt era încotoşmănat şi stătea ghemuit ca şi Provis şi 
parcă şoptea instrucţiuni cârmaciului, care se uita spre noi. 
Dar, în nici una dintre bărci, nu se auzea nici un cuvânt. 

După câteva minute, Startop desluşi care vas era primul şi 
mi-a şoptit „Hamburg”, cu obrazul în obrazul meu. Vasul se 
apropia cu iuţeală şi bătăile lopeţilor se auzeau din ce în ce 
mai tare. Mi se părea că umbra vaporului era deasupra 
noastră când, din corabia de alături, ne strigă un glas. Eu 
am răspuns. 

— Aveţi un deportat fugit printre voi, spuse omul de la 
cârmă. Acela înfăşurat în manta. Îl cheamă Abel Magwitch, 
zis şi Provis. Îl arestez şi-l somez să se predea şi pe voi să 
mă ajutaţi. 

În clipa aceea, fără să dea nici o poruncă echipajului său, 
cârmaciul întoarse corabia spre noi. Oamenii dinăuntru au 


lovit apa din faţa bărcii cu vâslele, îşi înfipseră lopeţile în 
apă, se repeziră spre noi de-a curmezişul şi opriră capul 
bărcii noastre, înainte ca noi să ne dăm seama de cele ce se 
petreceau. Toate acestea pricinuiră nelinişte la bordul 
vaporului, se auziră glasuri care ne strigau şi se auzi 
porunca de a opri lopeţile; apoi, lopeţile s-au oprit şi eu am 
simţit că vasul se îndreaptă fără piedică spre noi. În clipa 
aceea am văzut pe cârmaciul celeilalte bărci punându-şi 
mâna pe umărul lui Provis, am văzut cum amândouă bărcile 
se învârtesc pe loc, duse de vârtej şi am mai văzut că toate 
mâinile de la bordul vaporului se întindeau mânioase spre 
noi. 

Şi, tot în clipa aceea, l-am văzut pe Provis sărind în sus, 
sprijinindu-se de păzitorul lui şi smulgând mantaua de pe 
gâtul omului care şedea în corabie. Şi, tot în clipa aceea, am 
văzut că faţa descoperită era faţa celuilalt puşcăriaş, pe 
care-l întâlnisem cu ani în urmă. Şi, tot atunci, am văzut 
cum faţa lui se dă înapoi albă de groază, cu o privire pe 
care n-am s-o uit niciodată şi am auzit un țipăt puternic pe 
puntea vaporului, urmat de un plescăit zgomotos şi apoi am 
simţit cum se scufundă barca sub mine. 

Timp de o clipă mi s-a părut că lupt cu mii de roţi de 
moară şi mii de fulgere de lumină; după puţin timp, cineva 
mă culcă în corabie. Herbert şi Startop se aflau amândoi 
acolo, dar barca noastră pierise şi cei doi ocnaşi pieriseră şi 
ei. 

Atât din pricina ţipetelor de pe puntea vaporului, cât şi din 
cauza fâşâitului nebun al aburilor, cât şi datorită faptului că 
vasul înainta şi înaintam şi noi, la început nu eram în stare 
să deosebesc apa de cer şi un mal de celălalt; dar oamenii 
au îndreptat corabia cu mare iuţeală şi, după ce-au lovit de 
câteva ori cu putere apa din faţă, puseră mâna pe vâsle şi 
fiecare om privea tăcut şi nerăbdător la valurile stârnite în 
urma corăbiei. Deodată ceva negru, care se îndrepta spre 
noi mergând cu curentul, apăru la suprafaţa apei. Nimeni 
nu scoase nici o vorbă, dar cârmaciul ridică mâna şi cu toţi 


au lovit cu lopeţile în spate şi au oprit corabia chiar în faţa 
petei negre. Pe măsură ce pata se apropia, mi-am dat 
seama că e Magwitch care înoată, dar nu cu mişcări libere. 

L-au ridicat în barcă şi i-au pus numaidecât cătuşe la mâini 
şi la glezne. 

Corabia rămase pe ioc şi oamenii priveau mai departe apa 
în tăcere şi cu nerăbdare. Dar, în curând, se apropia vasul 
„Rotterdam” şi, pesemne, neînţelegând ce se întâmplase, 
înainta cu iuţeală. După ce „Rotterdam” a fost oprit cu 
strigăte, amândouă vapoarele au pornit mai departe, iar noi 
am căzut în vârtejul stârnit de ele. Mult timp după ce apele 
s-au liniştit şi vapoarele au dispărut, oamenii tot mai 
priveau cu încordare, dar fiecare ştia că nu mai este nici o 
nădejde. 

În cele din urmă, se lăsaseră păgubaşi şi s-au îndreptat 
spre mal, nu departe de cârciuma unde am înnoptat; şi 
mare a fost mirarea cu care am fost primiţi de oamenii din 
cârciumă. Aici am avut răgaz puţin să mă îngrijesc de 
Magwitch - cu Provis se sfârşise - care primise câteva 
lovituri serioase în piept şi avea o tăietură adâncă în cap. 

Îmi spuse că, după câte îşi amintea, intrase sub carena 
vaporului şi că fusese lovit, când încercase să ridice capul. 
Cât despre rana din piept (care îi îngreuna mult respiraţia), 
credea că o primise lovindu-se de coasta bărcii. Mai adăugă 
că n-avea de gând să spună ce i-ar fi putut sau nu i-ar fi 
putut face lui Compeyson, dar că, în clipa în care pusese 
mâna pe mantaua lui ca să-l identifice, păcătosul acela se 
ridicase în picioare şi începuse să se clatine, aşa că se 
prăvăliseră amândoi în apă; iar barca noastră fusese 
răsturnată, atunci când el (Magwitch) se smucise ca să sară 
din barcă, iar omul de la cârmă se silise să-l ţină pe loc. 

Îmi mai povesti în şoaptă că amândoi s-au dat la fund, 
încleştaţi sălbatic unul de altul, că sub apă avusese loco 
luptă cumplită şi că el izbutise să se desprindă, să se ridice 
la suprafaţă şi să plece înotând. 


N-am avut de ce să mă îndoiesc de adevărul spuselor lui. 
De altfel cârmaciul povesti în acelaşi chip felul în care cei 
doi se prăvăliseră din barcă. 

Când i-am cerut slujbaşului care cârmise, învoiala să 
schimb hainele ude ale prizonierului, cumpărând ceva 
straie vechi de la oamenii din cârciumă, acesta încuviinţă 
numaidecât; adăugă doar că trebuie să ia în primire tot ce 
se găsea asupra prizonierului. Aşa că portofelul care fusese 
odată în mâinile mele, trecu în mâinile slujbaşului. Tot el îmi 
îngădui să-l însoțesc pe prizonier până la Londra, dar 
refuză să acorde această favoare şi prietenilor mei. 

„Omul la toate” primi instrucţiuni cu privire la locul unde 
se dăduse la fund înecatul şi se apucă numaidecât să caute 
trupul neînsufleţit, în locurile unde era mai sigur că va fi 
aruncat la mal. Mi s-a părut că interesul de care dădea 
dovadă, crescu foarte mult, în clipa când am auzit că 
înecatul purta ciorapi. Pesemne că avea nevoie de vreo 
doisprezece înecaţi ca să se îmbrace din cap până în 
picioare şi, poate că aceasta era pricina pentru care 
diferitele lucruri pe care le purta erau în faze deosebite de 
învechire. 

Am rămas la cârciumă până la schimbarea curentului, 
când Magwitch a fost dus înapoi pe corabie. Herbert şi 
Startop au fost nevoiţi să se întoarcă la Londra, pe uscat, 
cât puteau mai repede. Despărțirea de ei a fost jalnică şi, 
când m-am aşezat lângă Magwitch, am simţit că acela avea 
să fie lecui meu, de acum înainte, cât timp mai era el în 
viaţă. 

Căci acum toată sila mea faţă de el pierise şi, în fiinţa 
aceasta gonită, rănită, încătuşată, care mă ţinea de mână, 
nu vedeam decât pe un om, care ar fi vrut să fie 
binefăcătorul meu şi care se purtase cu mine, atâţia ani de- 
a rândul, cu dragoste, cu recunoştinţă şi cu mărinimie. Nu 
vedeam în el decât pe un om care se purtase cu mine, mult 
mai bine decât mă purtasem eu cu Joe. 


Cu cât se întuneca mai tare, cu atât Magwitch răsufla mai 
greu şi mai dureros şr adeseori nu-şi putea stăpâni câte un 
geamăt. Am încercat să-l aşez în poziţii cât mai uşoare 
pentru el, sprijinindu-l de braţul de care mă puteam folosi; 
dar mă înfioram când mă gândeam că, în fundul sufletului, 
nu-mi părea rău că era atât de grav rănit, fiindcă, fără 
îndoială, cel mai bun lucru care-i rămânea de făcut era să 
moară. Nici nu mă îndoiam că mai erau destui oameni în 
viaţă, care puteau şi ar fi fost gata să-l denunțe. Şi nu 
trăgeam nădejde ca va fi tratat cu blândeţe. Tocmai el, care 
fusese înfăţişat sub lumina cea mai groaznică la proces, 
care de atunci fugise de câteva ori din închisori şi fusese 
judecat din nou, el care se întorsese din surghiunul unde 
fusese trimis pentru toată viaţa şi care pricinuise moartea 
omului din cauza căruia fusese arestat, tocmai el să fie 
tratat cu blândeţe? 

Şi, în timp ce ne întorceam cu faţa la soarele care apunea 
şi pe care, cu o zi înainte, îl lăsasem în urma noastră, în 
timp ce şuvoiul speranţelor noastre părea că se întoarce şi 
el înapoi, i-am spus cât mă durea gândul că se întorsese în 
ţară de dragul meu. 

— Măi băiete, răspunse el, sunt foarte mulţumit că mi-am 
încercat norocul. Mi-am văzut băiatul şi-am văzut că poate 
să fie un gentleman şi fără mine. 

Nu. Mă gândisem la asta în timp ce şedeam în barcă, unul 
lângă altul. 

Nu. Alungând din mintea mea orice dorinţă, înţelegeam 
acum sfaturile lui Wemmick. Prevedeam că, dacă va fi 
condamnat, toată averea lui va trece în patrimoniul 
Coroanei. 

— Uite, măi băiete, spuse el. Acum e mai bine ca un 
gentleman să n-aibă de-a face cu mine. Să vii să mă vezi 
numai din când în când, când ai să fii împreună cu 
Wemmick. Când or să mă osândească, pentru ultima oară, 
să stai aşa ca să te pot vedea. Atâta vreau. 


— N-am să plec niciodată de lângă dumneata, am spus eu, 
dacă îmi va fi îngăduit să nu te părăsesc. Dumnezeu mi-e 
martor. Am să-ţi fiu tot atât de credincios cum mi-ai fost şi 
dumneata mie! 

I-am simţit mâna tremurând în mâna mea, apoi şi-a întors 
capul, aşa cum stătea întins pe fundul bărcii şi am auzit 
sunetul acela, pe care-l cunoşteam atât de bine în gâtlejul 
lui - de data aceasta mai potolit, aşa cum era toată fiinţa lui 
acum. Mă bucuram că pomenise de toate acestea, fiindcă 
mi-a amintit de nişte lucruri de care aş fi uitat cu siguranţă 
şi mi-aş fi amintit poate prea târziu, şi anume, că el nu 
trebuie să afle niciodată cum pieriseră speranţele de a mă 
îmbogăţi pe socoteala lui. 


Chapter 55 

A doua zi a fost dus la poliţie şi ar fi fost numaidecât închis 
pentru judecată, dacă n-ar fi fost nevoie să fie adus un vechi 
ofiţer de pe galera de unde evadase el pe vremuri, care să 
dovedească identitatea lui. Nu mai exista nici o îndoială; dar 
Compeyson, care ar fi trebuit să depună mărturie cu privire 
la identitatea lui, era mort şi dus de ape şi, din întâmplare, 
nu se afla, în timpul acela, nici un slujbaş de la închisoarea 
din Londra care să fie în stare să depună mărturia 
trebuincioasă. A doua zi, după sosirea la Londra, m-am dus 
direct la domnul Jaggers acasă, ca să mă asigur de ajutorul 
lui, dar domnul Jaggers nu vroia să audă de nimic, spunând 
că e mai bine aşa pentru prizonier. Era singura cale posibilă 
căci, de îndată ce va sosi martorul, procesul se va sfârşi în 
cinci minute şi nici o putere din lume n-ar fi putut să 
oprească lucrurile din mersul lor. 

I-am împărtăşit domnului Jaggers planul meu de a nu-l 
înştiinţa pe Magwitch despre soarta averii lui. Domnul 
Jaggers era arţăgos şi supărat pe mine, fiindcă lăsasem 
averea „să-mi scape printre degete”; zicea că ar trebui să 
facem o petiție şi să încercăm să salvăm măcar o parte. Dar 
nu-mi ascunse faptul că, deşi erau multe cazuri în care nu 


se cerea confiscarea averilor, în cazul de faţă, împrejurările 
erau cu totul de altă natură. Eu am înţeles foarte bine de 
ce. Nu eram rudă cu condamnatul şi, nici nu exista între noi 
vreo legătură, care să poată fi recunoscută; iar el nu 
scrisese cu mâna lui nici un act în favoarea mea înainte dea 
fi fost arestat şi acum n-avea nici un rost s-o facă. 

Eu, însă, n-aveam nici o pretenţie, aşa încât am hotărât şi 
m-am supus de atunci încolo hotărârii luate ca inima mea să 
nu se pângărească niciodată cu nădejdea deşartă de a salva 
ceva din această avere. 

Bănuiala că denunţătorul care se înecase nădăjduise să se 
aleagă cu o răsplată în urma confiscării acestei averi nu era 
neîntemeiată şi se pare că Compeyson pusese mâna pe 
câteva informaţii foarte precise cu privire la treburile lui 
Magwitch. Când trupul lui a fost găsit, la multe mile 
depărtare de locul morţii şi atât de desfigurat încât a fost 
recunoscut numai după cuprinsul buzunarelor lui, s-au 
găsit într-o casetă pe care o purta la el nişte bileţele, al 
căror scris era încă destul de citeţ. Pe unul dintre ele era 
însemnat numele unei bănci din NewSouth Wales, unde se 
afla depusă o sumă de bani şi câteva cuvinte despre nişte 
moşii de mare preţ. Aceste informaţii se aflau amândouă pe 
o listă pe care Magwitch i-a dat-o domnului Jaggers, în timp 
ce se afla în închisoare, împreună cu alte posesiuni pe care 
el credea că le voi moşteni eu. 

De data aceasta, neştiinţa i-a folosit bietului om; nici nu se 
îndoia măcar că moştenirea mea se afla în siguranţă, 
datorită domnului Jaggers. 

După un răstimp de trei zile, în care urmărirea începută 
de Coroană a fost întreruptă în aşteptarea martorului, 
acesta sosi şi dădu ultimele lămuriri necesare pentru acest 
caz atât de limpede. Magwitch a fost predat spre judecată 
în sesiunea următoare, sesiune care trebuia să înceapă 
după o lună. 

În această perioadă atât de întunecată a vieţii mele, 
Herbert se întoarse într-o seară acasă foarte abătut şi-mi 


spuse: 

— Dragă Handel, din păcate, cred că va trebui să te 
părăsesc în curând. 

Deoarece eram pregătit de asociatul lui să primesc 
această veste, m-am arătat mai puţin mirat decât s-ar fi 
aşteptat el. 

— Aş pierde un prilej unic, dacă aş amâna plecarea mea la 
Cairo şi, din păcate, dragă Handel, trebuie să plec acum, 
când ai nevoie de mine mai mult ca oricând. 

— Herbert, să ştii că voi avea mereu nevoie de tine, fiindcă 
întotdeauna ai să-mi fii drag; dar n-am mai multă nevoie 
acum ca altădată. 

— Ai să te simţi atât de singur. 

— N-am răgaz să mă gândesc la asta, am spus eu. Ştii doar 
că stau cu el tot timpul cât mi se îngăduie şi că, dacă aş 
putea, aş sta lângă el, de dimineaţa până seara. Şi chiar 
când plec de lângă el, ştii doar că gândurile mele tot cu el 
sunt. 

Starea îngrozitoare, în care ajunsese bietul om, ne 
zdruncinase atât de tare pe amândoi, încât n-am fi putut 
pomeni de ea în cuvinte mai sincere. 

— Dragul meu, spuse Herbert, dă-mi voie să mă folosesc 
de plecarea mea atât de apropiată - căci e foarte apropiată 
- ca să te plictisesc puţin cu privire la persoana ta. Te-ai 
gândit la viitorul tău? 

— Nu, fiindcă mi-a fost teamă să mă gândesc la orice fel de 
viitor. 

— Dar nu poţi să nesocoteşti viitorul tău; crede-mă, dragul 
meu, n-ai voie să faci asta. Aş dori să aruncăm amândoi o 
privire spre el pe cât putem s-o facem în câteva cuvinte 
prieteneşti. 

— Bine, am făcut eu. 

— În sucursala aceasta a firmei noastre, dragă Handel, 
avem nevoie de un... 

Îmi dădeam seama că, din delicateţe, se ferea să 
folosească cuvântul potrivit, aşa încât am adăugat eu: 


— Un funcţionar. 

— Da, un funcţionar. Şi nădăjduiesc că nu e cu neputinţă 
ca acest funcţionar să se transforme (aşa cum s-a mai 
întâmplat cu un funcţionar dintre cunoştinţele tale) în 
asociat. Ei, Handel, pe scurt, măi băiete, n-ai vrea să vii la 
mine? 

Era ceva atât de fermecător, de călduros şi de prietenos în 
felul în care spusese cuvintele „Ei, Handel”, care vesteau cu 
gravitate începutul unui discurs sinistru de afaceri, încât se 
lăsă deodată păgubaş de tonul acesta, îmi întinse mâna cu o 
mişcare cinstită şi vorbi mai departe ca un şcolar! 

— Clara şi cu mine am vorbit de nenumărate ori despre 
asta, urmă Herbert, şi chiar astă-seară, drăguţa de ea, m-a 
rugat cu lacrimi în ochi să-ţi spun că, dacă vrei să stai cu 
noi, după ce ne vom căsători, o să facă tot ce-i stă în putinţă 
pentru ca prietenul bărbatului ei să înţeleagă că este şi 
prietenul ei. 

Ne-am înţelege aşa bine, Handel! 

I-am mulţumit din toată inima, dar i-am spus că nu eram 
sigur că pot veni la el, cu toată invitaţia lui atât de 
prietenoasă. Mai întâi eram prea prins de altele ca să pot 
înţelege limpede despre ce e vorba. În al doilea rând... Da! 
În al doilea rând, era ceva nelămurit în mintea mea, care va 
ieşi în curând la iveală, la sfârşitul acestei neînsemnate 
povestiri. 

— Dar, dacă tu crezi, Herbert, că poţi lăsa chestiunea 
deschisă pentru câtva timp, fără nici o pagubă pentru 
întreprinderea ta... 

— Oricât timp vrei, strigă Herbert. Şase luni, un an! 

— Nu aşa mult, am spus eu. Cel mult trei luni. 

După încheierea acestei înţelegeri, ne-am strâns mâna şi 
Herbert era nespus de încântat; mi-a spus apoi că acum 
putea să-şi ia inima în dinţi şi să mă anunţe că, aproape 
sigur, va fi nevoit să plece chiar la sfârşitul săptămânii. 

— Şi Clara? am întrebat eu. 


— Drăguţa de ea, mi-a răspuns Herbert, îşi face datoria 
faţă de taică-său până la sfârşit, dar n-o mai duce el mult 
timp. Doamna Whimple mi-a încredinţat că e pe ducă. 

— N-aş vrea să fiu nesimţit, am spus eu, dar nici nu are 
altceva mai bun de făcut. 

— Din păcate, trebuie să recunosc că aşa este, spuse 
Herbert; şi pe urmă eu o să mă întorc şi drăguţa de ea şi cu 
mine vom intra frumuşel în prima biserică. Şi, nu uita! 
Draga de ea nu face parte din nici o familie de seamă, nu 
citeşte cărţi despre titluri de nobleţe şi habar n-are cine a 
fost bunicul ei. Ce noroc pentru fiul mamei mele! 

Chiar în săptămâna aceea - sâmbătă - mi-am luat rămas 
bun de la Herbert; stătea în diligenta care trebuia să-l ducă 
în port, plin de speranţe dar necăjit că e nevoit să mă 
părăsească. Am intrat într-o cafenea şi i-am scris Clarei un 
bileţel, în care-i spuneam că Herbert plecase, că-i trimisese 
mii de gânduri drăgăstoase şi apoi m-am întors acasă, în 
pustietate - dacă mai pot întrebuința cuvântul acasă, căci 
casa nu mai era a mea şi eu nu mai aveam casă nicăieri. 

Pe scară, l-am întâlnit pe. Wemmick care cobora, după ce 
izbise zadarnic cu genunchii în uşă. Nu-l mai văzusem, între 
patru ochi, după sfârşitul acela nenorocit al încercării 
noastre de a fugi; şi acum venise, în calitate de persoană 
particulară, ca să-mi spună câteva cuvinte lămuritoare cu 
privire la nereuşita noastră. 

— Răposatul Compeyson, spuse Wemmick, încercase mai 
mult de jumătate din afacerile legale, care se încheie acum. 
Am auzit de tot ce făcea el, de la nişte oameni de ai lui care 
au intrat în încurcătură - cea mai mare parte dintre 
oamenii lui intrau în încurcătură. Am stat cu urechile bine 
deschise, deşi mă prefăceam că le ţin închise, şi aşa am 
auzit că va lipsi câteva zile din oraş şi m-am gândit că 
acesta ar fi momentul potrivit pentru încercarea noastră. 

De-abia acum îmi dau seama, că făcea parte din politica lui 
de om iscusit să înşele oamenii, pe care-i folosea drept 


unelte. Te rog să nu fii supărat pe mine, domnule Pip. 
Crede-mă că am vrut, din toată inima, să-ţi fac un serviciu. 

— Sunt sigur de asta, Wemmick, aşa cum eşti şi dumneata 
şi-ţi mulţumesc pentru osteneala pe care ţi-ai dat-o şi 
pentru prietenia dumitale. 

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. Merge prost treaba, 
spuse Wemmick, scărpinându-se în cap, şi crede-mă, că de 
mult n-am mai fost atât de amărât. Mă gândesc la câtă 
avere mobiliară a fost aruncată în vânt. Doamne 
Dumnezeule! 

— Şi eu, dragă Wemmick, mă gândesc la proprietarul 
acestei averi. 

— Da, sigur, spuse Wemmick. Fără îndoială nu-i nimic de 
spus fiindcă îţi pare rău de el şi aş pune şi eu la bătaie o 
hârtie de cinci lire ca să-l scot din încurcătură. Dar eu mă 
gândesc aşa: deoarece răposatul Compeyson era dinainte 
înştiinţat de întoarcerea lui şi fiindcă îşi băgase în cap să-l 
strivească, cred că, în nici un caz, n-ar fi putut scăpa. În 
timp ce averea mobiliară ar fi putut fi scăpată. Vezi, aceasta 
este deosebirea între avere şi proprietarul ei. 

L-am poftit pe Wemmick sus în casă, ca să bea un pahar de 
grog, înainte de a porni spre Walworth. El primi 
propunerea mea. În timp ce-şi sorbea cumpătat porţia, îmi 
spuse, deodată, fără nici o legătură cu cele ce vorbisem 
înainte şi după ce-mi păruse câteva clipe cam neliniştit: 

— Ce-ai spune dacă mi-aş lua vacanţă luni? 

— Cred că de un an de zile n-ai mai făcut aşa ceva. 

— Cam aşa, de un an, spuse Wemmick. Da, îmi iau vacanţă. 
Mai mult decât atât; am să te rog să mă însoţeşti. 

Eram gata să mă scuz, căci nu prea eram un tovarăş 
plăcut de petrecere, în vremea aceea, dar Wemmick mi-o 
luă înainte: 

— Îţi cunosc îndatoririle, spuse el, şi ştiu că eşti cam 
abătut. Dar dac-ai putea să-mi faci serviciul acesta, ţi-aş fi 
recunoscător. N-o să fie o plimbare prea lungă şi n-o să 
pornim dis-de-dimineaţă. Să zicem că ar ţine - socotind că 


luăm gustarea de dimineaţă pe drum - de la ora opt la 
douăsprezece. N-ai putea să faci o excepţie şi să vii? 

Îmi făcuse atâtea servicii, încât ceea ce-mi cerea el era 
foarte puţin. 

I-am spus că pot veni - că voi veni - şi el se bucură atât de 
mult de răspunsul meu, încât m-am bucurat şi eu. La 
cererea lui foarte stăruitoare, am făgăduit că voi fi la castel, 
luni dimineaţa la ora opt şi jumătate, şi ne-am despărţit. 

M-am ţinut de făgăduială şi luni dimineaţă am sunat la 
poarta castelului, iar Wemmick veni să-mi deschidă chiar el; 
m-a izbit faptul că arăta mai ţeapăn ca de obicei şi că purta 
o pălărie mai lucioasă ca în celelalte zile. 

Înăuntru ne aşteptau două pahare cu rom şi lapte şi doi 
biscuiţi. Bătrânul, pesemne că se sculase cu noaptea în cap 
căci, aruncându-mi privirile în odaia lui, am văzut că patul e 
gol. 

Ne-am ospătat cu rom, lapte şi cu biscuiţi şi tocmai ne 
pregăteam să pornim, după toate aceste pregătiri când, 
deodată, spre mirarea mea, am văzut că Wemmick ia o 
undiţă şi şi-o pune pe umăr. 

— Ce, ne ducem la pescuit? am întrebat eu. 

— Nu, răspunse Wemmick, dar îmi place mie să umblu cu 
o undiţă pe umăr. 

Mi se păru ciudat; totuşi, n-am spus nimic şi am pornit. 
Mergeam spre Camperwell Green şi când am ajuns acolo, 
Wemmick spuse deodată: 

— Ia te uită! O biserică! 

Mie nu mi se păru nimic surprinzător în faptul acesta; dar, 
mare mi-a fost mirarea, când Wemmick spuse, ca şi cum i-ar 
fi trecut prin cap o idee năstruşnică: 

— Hai să intrăm! 

Am intrat cu toţii, Wemmick şi-a lăsat undiţa la intrare şi 
am început să ne uităm în jurul nostru. Între timp, 
Wemmick îşi vâri mâinile în buzunarele hainei şi scoase 
ceva dintr-o hârtie. 


— la te uită! făcu el. O pereche de mănuşi! Hai să le 
îmbrăcăm! 

Deoarece mănuşile erau albe şi fiindcă cutia de scrisori 
era larg deschisă, începură să mă cuprindă bănuielile. 
Bănuielile mele s-au întărit şi s-au prefăcut în siguranţă, 
când l-am zărit pe bătrân intrând pe o uşă laterală, alături 
de o doamnă. 

— la te uită! spuse Wemmick. A sosit şi domnişoara 
Skiffins. la să facem o cununie. Preasfioasa domnişoară era 
îmbrăcată ca de obicei, doar că, în clipa de faţă, era pe cale 
să-şi înlocuiască mănuşile verzi de căprioară cu o pereche 
albă. 

Bătrânul era prins de îndeplinirea unei jertfe 
asemănătoare adusă pe altarul căsătoriei. Totuşi, bietul 
bătrân întâmpină atâtea greutăţi până să-şi îmbrace 
mănuşile încât Wemmick găsi de cuviinţă că este nevoie să-l 
aşeze cu spatele la un stâlp şi apoi să treacă în spatele 
stâlpului şi să înceapă să tragă de ele, în timp ce eu îl 
ţineam pe bătrânul domn de mijloc, aşa încât rezistenţa 
opusă să fie mereu aceeaşi şi destul de mare. Cu ajutorul 
acestui plan iscusit, mănuşile i-au îmbrăcat mâinile în chipul 
cel mai desăvârşit. 

La apariţia paracliserului şi a pastorului, am fost cu toţii 
înşiraţi în faţa balustradei fatale. Credincios planului său de 
a face toate gesturile, ca şi cum nimic n-ar fi fost pregătit 
dinainte, Wemmick îşi spuse, scoțând ceva din buzunar, 
înainte de începerea serviciului: 

— Ia te uită! Un inel! 

Eu jucam rolul de însoțitor şi cavaler de onoare al mirelui, 
în timp ce o fetiţă şchioapă, care deschidea uşile stranelor 
din biserică şi purta o boneţică de prunc pe cap, făcea pe 
domnişoara de onoare. Răspunderea de a o duce pe 
mireasă la altar cădea în sarcina bătrânului care izbuti, 
până în cele din urmă, să-l scandalizeze fără să vrea pe 
pastor. Lucrurile s-au petrecut astfel. Când pastorul spuse: 
Cine aduce pe această femeie pentru a lua în căsătorie pe 


acestbărbat? bătrânul, care habar n-avea la ce punct al 
căsătoriei am ajuns, zâmbi fericit şi cu bunăvoință celor 
zece porunci. Atunci, pastorul mai spuse o dată:Cine aduce 
pe această femeie pentru a lua în căsătorie pe acest 
bărbat? 

Deoarece bătrânul se afla într-o stare de neştire dintre 
cele mai nevinovate, mirele strigă cu glasul lui obişnuit: 

— Ei, moşule, ştii doar; cine o aduce? Iar bătrânul 
răspunse foarte vioi, înainte de a spune că el o aduce: 

— Foarte bine, John, foarte bine, băiete! Iar preotul a făcut 
o pauză atât de întunecată la auzul acestor cuvinte, încât, 
am început să mă îndoiesc că cununia va ajunge la bun 
sfârşit încă din ziua aceea. 

Totuşi, cununia s-a încheiat cu bine şi, la ieşirea din 
biserică, Wemmick ridică capacul criselniţei, lăsă măânuşile 
să cadă înăuntru şi puse capacul la loc. 

Doamna Wemmick, mai prevăzătoare pentru viitor, îşi puse 
mănuşile albe în buzunar şi le îmbrăcă pe cele verzi. 

— Şi acum, domnule Pip, spuse Wemmick triumfător, în 
timp ce-şi aşeza undiţa pe umăr, dă-mi voie să te întreb 
dacă îşi poate cineva închipui că acesta-i un alai de nuntă! 

Gustarea de dimineaţă fusese comandată dinainte la o 
cârciumă foarte plăcută, care se afla la vreo milă depărtare, 
dincolo de dealul înverzit; şi, înăuntru, se afla un mic 
biliard, pentru cazul că am dori să ne destindem puţin după 
ceremonie. Mi se părea foarte amuzant că doamna 
Wemmick nu mai desprindea mâna lui Wemmick, când el şi- 
o trecea în jurul mijlocului ei, ci şedea, lângă perete, pe un 
scaun cu spătar înalt, ca un violoncel în cutia lui şi îngăduia 
să fie îmbrăţişată, aşa cum ar fi făcut şi armoniosul 
instrument mai sus pomenit. 

Gustarea a fost minunată şi, când lumea refuza bunătăţile 
de pe masă, Wemmick spunea: 

— Totul era prevăzut în contract; n-aveţi nici o teamă! Am 
ridicat paharul în cinstea tinerei perechi, în cinstea 


bătrânului, a castelului, am salutat mireasa la despărţire şi 
am încercat să mă fac cât puteam mai plăcut. 

Wemmick mă însoţi până la uşă şi eu i-am strâns din nou 
mâna şi i-am urat noroc. 

— Mulţumesc! spuse Wemmick, frecându-şi mâinile. Nici 
ştii cum se pricepe să crească găini. Am să-ţi dau câteva 
ouă şi-ai să-ţi dai singur seama. 

Ştii, domnule Pip, spuse el aptă, făcându-mi semn să mă 
întorc; ştii, toate acestea sunt sentimente de Walworth, 
înţelegi. 

— Înţeleg. Nu trebuie să pomenesc nimic la Little Britain, 
am spus eu. 

Wemmik dădu din cap. 

— După toate câte le-ai spus deunăzi, ar fi mai bine ca 
domnul Jaggers să nu ştie nimic. Ar putea să creadă că mi 
se moleşeşte creierul sau ştiu eu mai ce. 

Chapter 56 

A zăcut bolnav în închisoare din clipa arestării până la 
începutul sesiunii de judecată. Avea două coaste rupte, un 
plămân rănit şi, pe zi ce trecea, respira mai greu şi avea 
dureri mai mari. Faptul că vorbea atât de slab, încât cu 
greu putea fi auzit, era o urmare a rănilor, de aceea şi 
vorbea foarte puţin. Dar era întotdeauna gata să asculte ce- 
i spuneam eu aşa încât acum, cea mai de seamă datorie a 
vieţii mele era să-i vorbesc şi să-i citesc ceea ce ştiam că are 
voie să audă. 

Fiindcă era prea grav bolnav ca să rămână în închisoare, a 
fost mutat, încă din primele zile, la infirmerie. În felul 
acesta am avut prilejul să stau mereu lângă el, ceea ce de 
altfel n-ar fi fost cu putinţă. Şi, dacă n-ar fi fost boala, ar fi 
fost ţinut în lanţuri ca un evadat recidivist şi mai ştiu câte 
altele. 

Deşi îl vedeam în fiecare zi, nu puteam să stau cu el decât 
foarte puţin, aşa încât timpul în care eram zilnic despărțiți 
era destul de lung, ca să pot citi pe faţa lui toate 
schimbările care avuseseră loc în starea sănătăţii lui. Nu-mi 


amintesc să fi văzut vreodată o schimbare în bine; se 
stingea văzând cu ochii, era din ce în ce mai slab şi mai 
bolnav, din ziua în care porţile închisorii îl despărţiseră de 
lumea de afară. 

Supunerea şi resemnarea de care dădea dovadă erau ale 
unui om sfârşit. 

Uneori, mi se părea, după purtările lui sau după vreo 
vorbă şoptită pe care o rostea fără să-şi dea seama, că se 
întreabă mereu dacă în împrejurări mai prielnice, ar fi fost 
un om mai puţin păcătos. Dar, niciodată, nu încerca să 
îndreptăţească purtările lui cu vreun argument şi nici nu 
încerca să rupă trecutul din tiparul în care înţepenise pe 
vecie. 

S-a întâmplat de vreo două sau trei ori ca oamenii din 
jurul lui să pomenească de faima lui înspăimântătoare, în 
timp ce eram şi eu de faţă. Atunci un zâmbet îi lumina faţa 
şi omul îşi întorcea ochii spre mine cu o privire plină de 
încredere, ca şi cum ar fi avut credinţa că eu văzusem o 
umbră de îndreptare în el, încă demult, din vremea când- 
eram copil. Cât despre toţi ceilalţi, faţă de ei era umil şi plin 
de căinţă şi nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată plângându- 
se. 

Când începu sesiunea de judecată, domnul Jaggers a făcut 
o cerere ca procesul lui să fie amânat până în sesiunea 
următoare. Fără îndoială că se bizuia pe faptul că bietul om 
nu va mai trăi până atunci, dar cererea i-a fost respinsă. 

Procesul lui veni la rând foarte curând şi când l-au adus în 
faţa judecății, au trebuit să-l aşeze pe un scaun. Nimeni nu 
se împotrivi ca eu să stau lângă boxă şi să-l ţin de mâna pe 
care o întindea spre mine. 

Procesul a fost scurt şi limpede. 'Tot ce se putea spune în 
favoarea lui - că se apucase să lucreze cu râvnă şi că 
prosperase prin mijloace legale şi cinstite - a fost spus. Dar 
nimeni nu putea să tăgăduiască faptul că se întorsese din 
deportare şi că se afla acum în faţa judecătorului şi a 


juristului. Pentru această vină, nu putea fi judecat fără a fi 
învinuit. 

Pe vremea aceea, era obiceiul (după cum mi-a fost dat să 
descopăr cu prilejul acelei experienţe dureroase) ca ultima 
zi a procesului să fie închinată sentinţei şi să se facă o 
încheiere impresionantă, atunci când sentinţa era de 
condamnare la moarte. Şi dacă amintirea de neşters a 
tabloului aceluia n-ar fi şi acum vie în mintea mea, n-as 
putea să cred, nici acum când scriu rândurile acestea, că 
am văzut treizeci şi doi de bărbaţi şi de femei adunaţi în 
faţa judecătorului, ca să audă cu toţii sentinţa. În fruntea 
celor treizeci şi doi stătea el; era aşezat, ca să-i mai rămână 
destule puteri pentru a trăi. 

Văd şi acum toată scena, în culorile vii ale clipei aceleia, 
văd până şi picăturile ploii care scânteiau în soarele de 
aprilie, pe ferestrele tribunalului. 

Stăteam, ca de obicei, alături de boxă cu mâna lui în mâna 
mea şi înăuntru erau închişi treizeci şi doi de bărbaţi şi 
femei; unii erau neîncrezători, alţii îngroziţi; unii plângeau 
liniştit, alţii hohoteau, unii îşi acopereau faţa cu mâinile, alţii 
priveau în jurul lor cu ochi rătăciţi. Câteva dintre femeile 
osândite ţipaseră, dar fuseseră potolite şi apoi se lăsă 
tacere. Şerifii, cu lanţurile lor mari şi cu decoraţiile pe 
piept, nişte caraghioşi în haine civile, strigătorii publici, 
uşierii, o galerie înţesată de oameni - o adevărată audienţă 
de teatru - se uitau, în timp ce treizeci şi doi de oameni 
stăteau solemn faţă în faţă cu judecătorul. 

Apoi judecătorul li se adresă lor. Printre făpturile 
nefericite din faţa lui, dintre care fiecare va trece, la rândul 
său, prin faţa curţii, se afla un om care, încă din copilărie, 
încălcase legea; un om care, după nenumărate arestări şi 
pedepse, fusese, în cele din urmă, condamnat la exil, pentru 
un număr de ani, şi care, în urma unor fapte îndrăzneţe şi 
foarte violente, izbutise să fugă, dar fusese prins şi 
condamnat la deportare pe viaţă. Nelegiuitul acesta părea, 
la un moment dat, că se căieşte de greşelile lui, acolo, 


departe de locul vechilor lui crime şi că începuse o viaţă 
paşnică şi cinstită. Dar, într-o clipă de rătăcire, târât de 
pornirile şi patimile, care făcuseră din el o pacoste a 
societăţii, părăsise portul în care aflase odihnă şi pocăință şi 
se întoarse în ţara de unde fusese surghiunit. 

Deşi denunţat, izbutise câtva timp să scape de urmărirea 
oamenilor justiţiei; prins în clipa în care era gata să fugă, se 
împotrivise şi pricinuise - el ştie dacă cu bunăştire sau în 
focul luptei oarbe - moartea denunţătorului său, care-i 
cunoştea tot trecutul. 

Deoarece pedeapsa care aşteaptă pe cei care se reîntorc 
în ţara care i-a surghiunit e moartea şi, fiindcă acesta este 
cazul lui, în afară de multe alte acuzaţii, trebuie să se 
pregătească de moarte. 

Soarele lovea în ferestrele mari ale tribunalului, 
pătrunzând prin stropii sclipitori de ploaie şi arunca o 
săgeată de lumină între cei treizeci şi doi şi judecător, 
unindu-i parcă şi amintind poate unora dintre ascultători că 
şi osândiţii ca şi judecătorul aveau să se înfăţişeze 
deopotrivă înaintea Marii Judecăţi, care e atotştiutoare şi 
nu poate greşi. Ridicându-se pentru o clipă în picioare, cu 
faţa ca o pată în drumul luminii, prizonierul spuse: 

— Am primit osânda de la Atotputernicul, dar mă plec în 
faţa sentinţei dumneavoastră şi se aşeză din nou. Au urmat 
şoapte, apoi judecătorul spuse celorlalţi prizonieri ceea ce 
avea de spus. Au fost osândiţi cu toţii în chip formal; câţiva 
au fost duşi afară, câţiva au pornit nepăsători cu o privire 
rătăcită de sfidare, alţii au făcut semn cu capul către 
galerie, doi sau trei îşi strânseră mâna şi alţi câţiva au ieşit 
mestecând nişte fire de iarbă, pe care le smulseseră dintre 
ierburile de afară. El ieşi ultimul, fiindcă trebuia să-l ajute 
cineva să se scoale de pe scaun şi fiindcă umbla foarte 
încet; şi, în timp ce ceilalţi erau scoşi din boxă, lumea se 
ridica (potrivindu-şi hainele, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
iasă din biserică) arătând cu mâna spre câte un criminal şi 


mai ales spre el şi spre mine. Magwitch mă ţinea strâns de 
mână. 

Speram din tot sufletul şi mă rugam să moară înainte ca 
grefierul să încheie procesul verbal; dar, temându-mă că 
totuşi nu va închide ochii până atunci, m-am apucat să scriu 
o petiție către ministrul de interne, în care aşterneam tot ce 
ştiam despre el şi spuneam că se întorsese în ţară, de 
dragul meu. Am făcut petiția cât puteam mai arzătoare şi 
mai patetică şi, după ce am încheiat-o şi am trimis-o, am 
scris alte petiţii către acei oameni de autoritate de Stat, 
despre care nădăjduiam că vor fi cei mai îndurători şi una 
am adresat-o către Coroană. Câteva zile şi câteva nopţi, 
după darea sentinţei, nu m-am odihnit deloc, în afară de 
clipele când aţipeam pe scaun, căci eram prea prins de 
scrierea acestor jalbe. Şi, după ce le trimiteam, nu mă 
puteam urni din locurile unde ştiam că ajunseseră, căci mi 
se părea ca rezultatul va fi mai puţin deznădăjduit, dacă voi 
sta tot timpul în preajma lor. 

În starea aceasta de nelinişte, de zăpăceală, de durere, 
rătăceam serile pe străzi şi dădeam târcoale birourilor şi 
autorităţilor unde depusesem petiţiile. 

Până în ziua de astăzi, în serile reci şi prăfuite de 
primăvară, străzile posomorâte din vestul Londrei, cu 
şirurile de case severe şi închise şi cu rândurile lor lungi de 
felinare, mi se par nespus de triste, căci îmi amintesc de 
vremea aceea. 

Vizitele zilnice pe care aveam voie să i le fac erau mai 
scurte acum şi oamenii îl păzeau mult mai sever. 
Închipuindu-mi că mă bănuiesc că vreau să-i aduc otravă, 
am cerut să fiu cercetat înainte de a mă aşeza lângă el şi 
am spus păzitorului lui, că sunt gata să fac orice ca să-i 
dovedesc sinceritatea gândurilor mele. Nimeni nu se purta 
aspru cu el sau cu mine. Oamenii primiseră anumite ordine 
şi le îndeplineau, dar fără răutate. Păzitorul mă asigura în 
fiecare zi că Magwitch era din ce în ce mai sfârşit şi 
prizonierii bolnavi din infirmerie, ca şi prizonierii care 


îngrijeau de bolnavi (nişte răufăcători, dar, slavă Domnului, 
în stare încă de purtări frumoase) erau de aceeaşi părere. 

Pe măsură ce treceau zilele, îl vedeam din ce în ce mai des 
uitându-se blajin la tavanul alb, cu o privire lipsită de orice 
licărire de înţelegere, până ce vreun cuvânt de-al meu îi 
lumina pentru o clipă obrazul; apoi, întunericul dinainte îi 
cuprindea din nou faţa. Uneori nu mai era în stare să 
vorbească deloc sau aproape deloc; atunci îmi răspundea 
prin strângeri uşoare de mână şi am ajuns să înţeleg foarte 
bine ce vroia să spună. 

Trecuseră zece zile de la darea sentinţei când, într-o zi, m- 
a izbit o schimbare mare în el. Stătea cu ochii aţintiţi spre 
uşă şi, la intrarea mea, se lumină la faţă. 

— Măi băiete, spuse el, când m-am aşezat lângă pat - mi- 
era teamă c-ai să întârzii. Dar ştiam că nu se poate. 

— Am venit chiar la timp. Am aşteptat la poartă să mă lase 
să intru. 

— Mereu aştepţi la poartă, aşa-i băiete? 

— Da. Nu vreu să pierd nici o clipă. 

— Îţi mulţumesc, băiete! Dumnezeu să te binecuvânteze! 
Nu m-ai părăsit, măi băiete! 

I-am strâns mâna în tăcere, fiindcă nu puteam să uit că 
odată avusesem de gând să-l părăsesc. 

Şi ştii, spuse el, că-mi eşti mult mai aproape, de când viaţa 
mi s-a înnorat, decât în vremea când strălucea soarele. Asta 
mă bucură mai mult ca orice. 

Era întins pe spate şi răsufla cu greutate. De data aceasta 
era zadarnic; cu toate că mă iubea atât, lumina se retrăgea 
mereu de pe faţa lui şi un văl îi acoperea ochii, care priveau 
fără expresie spre tavanul alb. 

— Azi te simţi foarte rău? 

— Nu mă plâng de nimic, băiete. 

— Niciodată nu te plângi. 

Rostise ultimele cuvinte. Am zâmbit şi am înţeles că mă 
strânsese de mână, fiindcă vroia să mi-o ridice şi s-o aşeze 


pe pieptul lui. Mi-am pus mâna pe pieptul lui, iar el a zâmbit 
a acoperit-o cu mâinile lui. 

Timpul cât mi-era îngăduit să stau cu el trecuse şi eu 
stăteam nemişcat, ca şi înainte; când m-am uitat în jurul 
meu, l-am văzut pe guvernatorul închisorii alături de mine; 
el mi-a şoptit: 

— Poţi să mai stai. 

I-am mulţumit din toată inima şi l-am întrebat: 

— Pot să-i vorbesc, dacă mă mai aude? 

Guvernatorul s-a dat la o parte şi a făcut semn păzitorului 
să plece. Faţa lui Magwitch se schimbă din nou; fără nici un 
zgomot, vălul de pe ochii care priveau fără expresie spre 
anul alb pieri şi el se uită drăgăstos spre mine. 

— Dragă Magwitch, trebuie, în sfârşit, să-ţi spun ceva. 
Înţelegi ce-ţi spun? 

El mi-a strâns uşor mâna. 

— Ai avut o fetiţă pe care ai iubit-o mult şi ai pierdut-o. Mi- 
a strâns mâna ceva mai tare. 

— N-a murit; a găsit oameni cu stare care s-o ajute. 
Trăieşte şi acum. E o adevărată doamnă şi e tare frumoasă. 
Şi eu o iubesc! 

Cu o mişcare istovită, care ar fi fost zadarnică dacă n-aş fi 
înţeles ce voia şi nu l-aş fi ajutat, ridică mâna mea la buzele 
lui. Apoi a lăsat-o să cadă încet pe piept şi o acoperi din nou 
cu mâinile. Privea din nou fără expresie spre tavanul alb, 
apoi privirea i se stinse de tot, iar capul îi căzu liniştit în 
piept. 

Amintindu-mi atunci de cele ce citisem împreună, m-am 
gândit la cei doi oameni care au intrat în Templu ca să se 
roage şi mi-am dat seama că nu puteam rosti alte cuvinte 
mai potrivite lângă patul lui decât: „O, Doamne, îndură-te 
de el, păcătosul!” 

Acum că rămăsesem singur, am înştiinţat proprietarul că 
am de gând să părăsesc casa din Temple, de îndată ce îmi 
va îngădui contractul şi că, între timp, aş vrea să o 
subînchiriez. Şi, fără să mai zăbovesc, am şi lipit bilete de 


închiriat pe ferestre, căci eram plin de datorii şi aproape 
fără nici un ban şi începusem să mă neliniştesc serios de 
felul cum îmi mergeau treburile. Sau, poate, ar trebui mai 
curând să scriu că aş fi fost neliniştit dacă aş fi avut destulă 
putere şi limpezime de minte ca să-mi dau seama de orice 
alt adevăr decât că mă simţeam foarte bolnav. Încordarea 
din ultimul timp mi-a dat tăria să amân boala, dar nu să o 
înlătur; acum ştiam că va veni şi, de fapt, acesta era 
singurul lucru pe care-l ştiam, dar nici de elnu mă 
sinchiseam. 

O zi sau două am zăcut pe canapea sau pe podea - oriunde 
se întâmpla să cad - cu capul greu, cu mâinile şi picioarele 
țepene, fără chef, fără putere. 

Apoi urmă o noapte, care mi s-a părut nesfârşit de lungă, o 
noapte de nelinişte şi de spaimă; şi, dimineaţa, când am 
încercat să mă aşez în capul oaselor şi să mă gândesc la 
noaptea care trecuse, mi-a fost cu neputinţă. 

Oare, fusesem într-adevăr până la Garden Court, în bezna 
nopţii, bâjbâind prin întuneric ca să găsesc barca despre 
care ştiam că se găseşte acolo? 

Oare, mă trezisem de două sau trei ori pe scară, îngrozit, 
fiindcă nu ştiam când mă dădusem jos din pat? Oare, mă 
surprinsesem într-adevăr aprinzând lampa, urmărit de 
gândul că el trebuie să vină pe scară şi că luminile sunt 
stinse? Oare, fusesem chinuit fără seamăn de vorbe fără şir, 
de râsete şi gemete şi mi se păruse că sunetele acelea vin 
de la mine? Oare, se aflase într-adevăr un cuptor de topit 
fierul într-un colţ întunecos al odăii şi o voce îmi strigase la 
ureche că domnişoara Havisham se mistuie în flăcări 
înăuntru? Acestea erau gândurile pe care voiam să le 
lămuresc şi să le orânduiesc în mintea mea, dimineaţa, în 
pat. 

Dar aburii varniţei se strecurau între mine şi ele şi le 
răvăşeau pe toate şi prin aburii aceştia, am zărit, în cele din 
urmă, doi oameni care mă priveau. 

— Ce vreţi? am întrebat eu, tresărind; nu vă cunosc. 


— Nu face nimic, domnule, răspunse unul, aplecându-se 
asupra mea şi atingându-mi umărul cu mâna; în privinţa 
asta, îndrăznesc să spun că ai să te lămureşti în curând, dar 
eşti arestat. 

— Cât de mare e datoria? 

— O sută douăzeci şi trei de lire, din ziua de cincisprezece, 
luna a şasea. 

Cred că e vorba de factura bijutierului. 

— Ce-i de făcut? 

— Cred că ai face bine să vii la mine, spuse omul. Am o 
casă foarte drăguță. 

Am încercat să mă scol şi să mă îmbrac. Când m-am uitat 
din nou la ei, stăteau ceva mai departe de pat cu ochii la 
mine. Şi eu tot în pat zăceam. 

— Vedeţi doar în ce stare mă aflu, am spus eu. Aş veni cu 
dumneavoastră, dacă aş putea; dar, credeţi-mă că nu sunt 
în stare. Dacă mă scoateţi de aici sunt sigur că mor pe 
drum. 

Poate că mi-au răspuns sau au început să discute spusele 
mele sau că au încercat să-mi dea curaj şi să mă facă să 
cred că mă simţeam mai în puteri decât îmi închipuiam. 

Deoarece oamenii aceştia sunt legaţi de amintirea mea 
printr-un fir nespus de subţire, nu-mi amintesc altceva 
decât că au renunţat să mă urnească din loc. 

Îmi amintesc şi ştiam oarecum şi atunci că aveam friguri şi 
că apoi am scăpat de ele, că suferisem cumplit, că-mi 
pierdeam adeseori cunoştinţa şi că timpul mi se părea 
nesfârşit; că mintea mea confunda existenţe străine cu 
fiinţa mea; mă credeam o cărămidă din zidul unei case şi 
mă rugam să fiu scos din locul acela ameţitor unde mă 
puseseră zidarii; mă credeam o pârghie de oţel dintr-o 
maşină uriaşă, care duduia şi se învârtea deasupra unei 
prăpăstii şi mă rugam pe mine însumi să opresc maşina şi 
să dau la o parte părticica aceea din fiinţa mea cu ciocanul; 
ştiu că am trecut prin toate fazele acestea ale bolii. 


Şi ştiu încă de atunci că uneori mă luptam cu oameni 
adevăraţi, crezând că sunt ucigaşi şi că deodată mă 
prăbuşeam sfârşit în braţele lor şi-i lăsam să mă culce în 
pat. Şi, mai presus de orice, ştiam că în toţi aceşti oameni - 
care, când mă simţeam mai rău, îşi transformau feţele cu o 
iuţeală neînchipuită şi creşteau nespus de mult - cum 
spuneam, ştiam că în oamenii aceştia există pornirea de a 
lua, mai devreme sau mai târziu, chipul şi înfăţişarea lui Joe. 

După ce am trecut de punctul culminant al bolii, am băgat 
de seamă că, în timp ce toate celelalte lucruri se schimbau, 
pornirea aceasta, de care am pomenit mai sus, rămânea 
aceeaşi. Oricine se apropia de mine lua chipul lui Joe. Când 
deschideam ochii, în timpul nopţii, îl vedeam pe Joe şezând 
pe un scaun mare la căpătâiul patului. Când deschideam 
ochii în timpul zilei, în dreptul ferestrei umbrite şi deschise, 
tot pe Joe îl vedeam fumându-şi luleaua. 

Când voiam să mă răcoresc, mâna cea dragă care-mi 
întindea băutura era mâna lui Joe. Când, după ce beam, îmi 
lăsam capul pe pernă, ochii care mă priveau plini de 
nădejde şi de dragoste erau ochii lui Joe. 

Şi, într-o bună zi, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat: 

— E Joe? 

Şi glasul cel drag şi binecunoscut de acasă răspunse: 

— Chiar aşa, măi băiete. 

— O, Joe, îmi rupi inima! Uită-te urât la mine, Joe. Loveşte- 
mă! 

Vorbeşte-mi de nerecunoştinţa mea! Nu fii atât de bun cu 
mine! 

Căci Joe îşi culcase capul pe pernă alături de mine şi-mi 
trecuse mâna pe după gât de bucurie şi acum ştiam sigur 
că este el. 

— Lasă, Pip, măi băiete, spuse Joe, doar ştii că noi am fost 
din totdeauna prieteni. Şi când ai să te faci bine şi ai să te 
poţi plimba, ce mai ştrengării o să facem! 

Apoi, Joe se duse la fereastră şi se întoarse cu spatele la 
mine, ştergându-şi ochii. Şi, fiindcă eram prea slab ca să mă 


ridic din pat şi să mă apropii de el, am rămas acolo, şoptind 
cu remuşcare: 

— Dumnezeu să-l binecuvânteze! Dumnezeu să 
binecuvânteze pe omul acesta blând! 

Când l-am văzut din nou lângă mine, ochii lui Joe erau 
roşii, dar eu, îl ţineam de mânecă şi eram amândoi fericiţi. 

— De când, dragă Joe? 

— Vrei să spui de când eşti bolnav, băiete? 

— Da, Joe. 

— Acum e sfârşitul lui mai, Pip. Mâine e întâi iunie. 

— Şi tu ai stat tot timpul aici? 

— Aproape tot timpul, băiete. Că, după cum i-am zis şi lui 
Biddy, când ne-a adus poştaşul vestea despre boala ta, ştii 
poştaşul care fusese burlac înainte, dar acum s-a însurat şi 
tare-i prost plătit pentru drumurile pe care le face şi pentru 
pingelele pe care le prăpădeşte, dar omul e voinic şi din 
totdeauna a vrut să se însoare. 

— Îmi pare aşa de bine că te aud, Joe! Dar te opresc ca să- 
mi spui ce i-ai zis lui Biddy. 

— l-am zis, spuse Joe, că poate te afli printre străini şi 
fiindcă noi doi am fost din totdeauna prieteni, n-ar fi rău să 
plec la tine. Şi Biddy mi-a răspuns cu vorbele astea: „Nu 
mai pierde timp şi du-te la el”. Astea au fost, spuse Joe, 
rezumând cu aerul lui solemn, vorbele lui Biddy. „Du-te la 
el”, mi-a spus Biddy, fără să mai pierzi timp. Pe scurt, să ştii, 
adăugă Joe, după câteva clipe de gândire adâncă, să ştii că 
nu te înşel dacă îţi spun că vorbele fetei au fost: „fără să 
pierzi o clipă”. 

Aici Joe se opri pe neaşteptate şi mă înştiinţa că n-am voie 
să fiu obosit cu prea multă vorbărie, că trebuie să mănânc 
câte puţin şi la ore regulate, fie că am poftă, fie că n-am şi 
trebuie să mă supun hotărârilor lui. 

Iar eu i-am sărutat mâna şi am stat liniştit, în timp ce el 
începu să compună un bilet pentru Biddy, în care scrise şi 
multă dragoste din partea mea. 


Desigur că Biddy îl învățase pe Joe să scrie. Şi-mi venea 
iarăşi să plâng de bucurie, aşa slab cum eram, când vedeam 
mândria cu care se apucase să scrie scrisoarea. Patul meu, 
fără perdele, fusese mutat cu mine cu tot în salon, fiindcă 
aceasta era odaia cea mai mare şi cea mai luminoasă, 
covorul fusese scos, iar camera era întotdeauna curată şi 
aerisită. Şi, acum, Joe stătea în faţa operei pe care avea să o 
săvârşească, la măsuţa de scris, care fusese împinsă într-un 
colţ şi era acoperită toată cu sticluţe; mai întâi îşi alese o 
pană de pe tava cu pene, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei 
lăzi cu unelte şi apoi îşi suflecă mânecile, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să mânuiască un drug de fier sau un ciocan. 

Înainte de a începe să scrie, trebui să se înfigă bine cu 
cotul stâng în masă şi să-şi arunce piciorul drept înapoi, iar 
când începu să scrie, fugărea fiecare trăsătură care mergea 
în jos atât de încet, de parcă ar fi făcut-o de şase picioare, în 
timp ce, la fiecare trăsătură care urca, auzeam cum pana 
aruncă stropi de cerneală. 1 se părea că sticla cu cerneală 
se află în partea unde nu se afla, de fapt îşi înmuia mereu 
pana în aer; dar părea foarte mulţumit de rezultatele 
obţinute. Din când în când, se poticnea de câte o piedică pe 
care i-o punea ortografia dar, în totul, se descurca foarte 
bine şi, după ce se iscăli şi mută o pată de cerneală de pe 
hârtie în creştetul capului cu ajutorul celor două 
arătătoare, se sculă şi începu să se plimbe în jurul mesei 
privindu-şi, cu nemărginită mulţumire, opera din diferite 
puncte de vedere. 

Ca să nu-l supăr pe Joe vorbind prea mult, presupunând că 
m-aş fi simţit în stare să vorbesc prea mult, am amânat 
pentru a doua zi întrebările pe care vroiam să i le pun cu 
privire la domnişoara Havisham. Când l-am întrebat dacă se 
însănătoşise, Joe clătină din cap. 

— A murit, Joe? 

— Vezi tu, măi băiete, spuse Joe cu glas mustrător şi 
încercând să-mi spună adevărul încetul cu încetul, n-aş 
spune chiar aşa, fiindcă prea sună grozav; dar nu mai... 


— Nu mai trăieşte, Joe? 

— Cam aşa, spuse Joe; nu mai trăieşte. 

— A zăcut mult timp? 

— După ce-ai căzut tu bolnav, a mai zăcut, cum ai spune tu 
(dacă te-ar întreba cineva), o săptămână, răspunse Joe; tot 
mai era hotărât să-mi spună adevărul pe ocolite. 

— Dragă Joe, ai auzit cumva ce-o să se întâmple cu averea 
ei? 

— Păi, băiete, spuse Joe, parcă a lăsat cea mai mare parte, 
vreau să spun că a lăsat-o moştenire domnişoarei Estella. 
Dar o zi sau două înainte de a se întâmpla nenorocirea, a 
mai scris cu mâna ei un adaos prin care lasă patru mii de 
lire, bătute pe muchie, domnului Matthew Pocket. Şi de ce 
crezi tu, măi Pip, că i-a lăsat patru mii de lire bătute pe 
muche? Din pricina părerii lui Pip despre mai-sus-numitul 
Matthew. Mi-a spus Biddy, spuse Joe, repetând întorsătura 
de frază oficială, ca şi cum i-ar fi făcut nespusă plăcere din 
pricina părerii lui despre mai-sus-numitul Matthew. Patru 
mii de lire bătute pe muchie, Pip! 

Nu ştiu de unde scosese Joe că cele patru mii de lire, erau 
bătute pe muchie, dar i se părea că aceste cuvinte făceau 
suma să pară mai mare şi de aceea avea o plăcere 
deosebită să stăruie asupra faptului că lirele erau bătute pe 
muchie. 

Această veste mă bucură mult, căci întregea singura faptă 
bună pe care o făcusem vreodată. L-am întrebat pe Joe 
dacă nu cumva auzise ce moşteniseră celelalte rude. 

— Domnişoara Sarah, spuse Joe, căpătă douăzeci şi cinci 
de lire pe an ca să-şi cumpere doctorii, că tare-i veninoasă. 
Domnişoara Georgiana are douăzeci de lire. Doamna - cum 
le spune la lighioanele cele sălbatice cu cocoaşă pe spate, 
măi băiete? 

— Cămile? am spus eu, rnirându-mă de întrebarea lui. 

Joe dădu din cap. 

— Doamna Cămilă, şi eu am înţeles că se gândea la 
doamna Camilla, capătă cinci lire pentru candele, ca să se 


liniştească noaptea, când se trezeşte din somn. 

Precizarea acestor informaţi era vădită, aşa încât am prins 
încredere în spusele lui Joe. 

— Cred, spuse Joe, că nu eşti destul de voinic, măi băiete, 
ca să înghiţi mai mult de încă o veste. Bătrânul Orlick a 
jefuit o casă. 

— A cui casă? am întrebat eu. 

— Casa unui om care, pe legea mea, e cam lăudăros din 
fire, spuse Joe în chip de scuză, dar casa unui englez e doar 
palat pentru el şi un palat nu poate fi jefuit decât în timp de 
război. Şi, de-a fost urâtă a lui purtare, fost-a omul negustor 
mare. 

— Vasăzică a jefuit casa lui Pumblechook? 

— Chiar aşa, Pip, spuse Joe; şi i-au luat tejgheaua, şi i-au 
luat casa de bani, şi i-au băut vinul, şi s-au înfruptat din 
bucatele lui, şi l-au pocnit în obraz, şi l-au tras de nas, şi l-au 
legat de stâlpul patului, şi i-au tras vreo câteva, şi i-au 
astupat gura cu seminţe ca să nu ţipe. Dar el l-a recunoscut 
pe Orlick şi acum Orlick e în închisoarea ținutului. 

Şi aşa am ajuns să vorbim din nou fără nici o 
constrângere. Eu mă însănătoşeam încet dar, cu timpul, am 
câştigat şi puteri şi Joe stătea tot timpul lângă mine, iar eu 
îmi închipuiam că sunt micul Pip de odinioară. 

Dragostea lui Joe era atât de binevenită pentru mine încât, 
în mâinile lui, mă simţeam ca un copil. Şedea lângă mine şi- 
mi vorbea, cu încrederea de altădată, cu simplicitatea de 
odinioară, în felul lui hotărât şi ocrotitor, aşa încât mi se 
părea că toată viaţa mea, din ziua în care părăsisem 
bucătăria de acasă, nu fusese decât una din vedeniile 
frigurilor, care trecuseră. Joe făcea totul, în afară de 
curăţenia din casă, în vederea căreia tocmise o femeie 
foarte de treabă, după ce dăduse, încă din prima zi a sosirii 
lui, drumul spălătoresei. 

— Te rog să mă crezi, Pip, spunea el adeseori ca să-mi 
explice îndrăzneala lui, că am văzut-o cărând cărbuni în 
castronul de supă şi vinul şi băuturile în cizmele tale. 


De-abia aşteptam ziua când vom ieşi împreună la 
plimbare, aşa cum aşteptasem odată ziua în care voi intra 
ucenic la Joe. Şi când ziua mult aşteptată sosi şi o trăsură 
deschisă ne aştepta în stradă, Joe mă înveli bine, mă luă în 
braţe, mă cobori pe scări şi mă urcă în trăsură, ca şi cum aş 
fi fost tot făptura aceea mică şi neputincioasă, căreia el îi 
dăduse atâta din bogăţia sufletului său mare. 

Şi Joe se aşeză lângă mine şi am pornit spre câmp, unde 
roadele verii umpleau pomii şi smălţuiau iarba, iar văzduhul 
era îmbălsămat de miresme. Era într-o duminică şi când am 
văzut frumuseţile din jurul meu, când am văzut cât de 
schimbate erau toate, când am înţeles că florile cele mici şi 
sălbatice au crescut mari şi că glasurile păsărelelor 
prinseseră puteri pe zi de trecea, sub lumina soarelui şi 
licărirea stelelor, în timp ce bietul de mine mă pârjoleam şi 
mă zvârcoleam în pat, amintirea acelor fierbinţeli şi 
suferinţe mi se păru o piedică în calea mulţumirii mele. 

Dar când am auzit clopotele şi m-am mai uitat o dată la 
frumuseţea care se întindea în jurul meu, am simţit că nu 
sunt destul de recunoscător, că sunt prea slab măcar şi 
pentru a simţi recunoştinţă, mi-am culcat capul pe umărul 
lui Joe, aşa cum făceam pe vremuri când mă lua la bâlci şi în 
alte locuri şi când cele ce vedeam erau prea copleşitoare 
pentru simţurile mele de copil. 

După câtva timp, m-am liniştit şi am început să discutăm 
despre vremea când şedeam pe iarbă, lângă Baterie şi 
stăteam de vorbă. Joe mi se părea neschimbat. Ochii mei îl 
priveau la fel cum îl priviseră şi atunci: era credicios şi 
drept, cu aceeaşi simplitate ca şi în vremea aceea. 

La întoarcere, mă ridică din nou în braţe şi mă duse - cu 
câtă uşurinţă - prin curte şi pe scări, iar eu mă gândeam la 
ziua aceea de Crăciun atât de plină de întâmplări, când mă 
dusese în spinare, prin ţara mlaştinilor. încă nu pomenisem 
nimic de schimbarea privitoare la averea mea şi nici nu 
ştiam cât cunoştea el din întâmplările care-mi 
zdruncinaseră viaţa în ultimul timp. Mă îndoiam atât de 


mult de mine acum şi aveam atâta încredere în el, încât nu 
mă puteam hotări să pomenesc de lucrurile acestea, dacă el 
păstra tăcerea. 

— Ai auzit cine era binefăcătorul meu, Joe? l-am întrebat 
eu, în seara aceea, după ce mă gândisem şi mă 
răzgândisem de câteva ori, în timp ce el îşi fuma luleua în 
faţa ferestrei. 

— Am auzit, măi băiete, răspunse Joe, că nu era 
domnişoara Havisham. 

— Dar ai auzit cine era? 

— Păi, am auzit că era un om care l-a trimis pe omul care 
ţi-a dat banii aceia la „Barcagiii Veseli”. 

— Aşa a fost. 

— Mare minune! făcu Joe, cu glasul lui cel mai liniştit. 

— Ai auzit că a murit, Joe?... am întrebat eu, din ce în ce 
mai sfios. 

— Care? Cel care ţi-a trimis banii? 

— Da. 

— Cred, spuse Joe, după multă gândire, privind nehotărât 
spre scaunul din faţa ferestrei, cred că am auzit vorbindu- 
se cum că ar fi aşa şi pe dincolo, ba aşa, ba altminteri. 

— Ai auzit ceva despre viaţa lui, Joe? 

— Nu prea. 

— Dac-ai vrea să mă asculţi puţin, Joe... am început eu, dar 
Joe se ridică de pe scaun şi se apropie de canapeaua mea. 

— Uite, măi băiete, spuse Joe, aplecându-se deasupra mea. 
Noi am fost dintotdeauna cei mai buni prieteni; nu-i aşa 
Pip? 

Mi-era ruşine să-i răspund. 

— Foarte bine, spuse Joe, ca şi cum i-aş fi răspuns; foarte 
bine, vasăzică suntem înţeleşi. Atunci de ce să vorbim 
despre lucruri care între doi oameni ca noi n-au nici un 
rost? Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot 
să vorbească,” ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost! 
Doamne! la să ne gândim la biata soră-ta şi la cum se mai 
mânia ea! Îţi aminteşti de gâdilici? 


— Sigur că-mi amintesc, Joe. 

— Vezi tu, băiete, spuse Joe. Am făcut ce-am putut ca tu şi 
cu gâdiliciul să staţi cât mai departe unul de altul, dar nu 
mi-a mers totdeauna după pofta inimii. Fiindcă atunci când 
surorii tale îi venea cheful să se repeadă la tine, mie nu mi- 
era teamă, - spuse Joe cu felul lui demonstrativ de a vorbi, 
care-i plăcea atât de mult, - mie nu mi-era teamă, cum să-ţi 
spun, că se repede şi la mine dacă mă împotrivesc, dar că 
se repede şi mai amarnic la tine. Am băgat eu de seamă 
asta. Nu se sperie omul că-l trage nevasta de mustăţi, nici 
că-l scutură un pic - tare se mai pricepea soră-ta la de-al- 
de-astea, când vrea să scape un copilaş de pedeapsă. Dar 
dacă copilaşul o păţeşte mai rău, din pricina trasului de 
mustață şi a scurtăturii, atunci, vezi bine, că omul îşi zice: 
Ce folos aduci? Văd că fac rău, dar nu văd nici urmă de 
folos. Spune şi dumneata, domnule, care e folosul? 

— Aşa zice omul? am spus eu, fiindcă Joe aştepta 
răspunsul meu. 

— Aşa zice omul, încuviinţă Joe. Are sau n-are dreptate 
omul ăsta? 

— Dragă Joe, întotdeauna are dreptate. 

— Bine, băiete, spuse Joe, nu uita ce-ai spus. Dacă are 
întotdeauna dreptate (măcar că de obicei nu prea are 
dreptate), are dreptate şi atunci când zice aşa: să zicem că, 
atunci când erai mic, ţineai unele lucruri pentru tine, 
fiindcă ştiai că ]. Gargery nu putea să te despartă de 
gâdilici, aşa cum i-ar fi fost pofta inimii. Aşa că, nu te mai 
gândi la lucrurile astea, care n-au rost între doi prieteni 
vechi şi să nu mai vorbim de ele. Biddy şi-a dat o groază de 
osteneală înainte de a fi plecat (fiindcă eu sunt greu de cap) 
ca să mă facă să înţeleg lucrurile aşa şi, dacă le înţeleg aşa, 
să mă port cum trebuie. Şi fiindcă s-a întâmplat precum a 
dorit ea, spuse Joe, încântat de înlănţuirea logică a spuselor 
lui, ascultă ce-ţi spune un prieten adevărat. Nu trebuie să 
te oboseşti cu vorbăria, trebuie să mănânci şi să bei nişte 


vin amestecat cu apă şi trebuie să intri numaidecât în 
aşternut. 

Gingăşia cu care Joe înlătura tema aceasta dintre noi, 
bunul-simţ şi drăgălăşenia cu care Biddy - ea mă dibuise 
demult cu mintea ei de femeie - îl pregătise pe Joe, m-au 
mişcat adânc. Dar nu-mi dădeam seama dacă Joe ştia cât 
eram de sărac şi că toate speranţele mele se destrămaseră, 
aşa cum se destramă ceţurile din ţara mlaştinilor, la 
răsăritul soarelui. 

Şi mai era un lucru pe care nu-l puteam înţelege la început 
dar, pe care l-am înţeles curând cu mare durere şi anume: 
pe măsură ce mă simţeam mai bine şi mai voinic, Joe era din 
ce în ce mai stânjenit când vorbea cu mine. Când fusesem 
slab şi în deplină atârnare de el, bietul om se întorsese la 
felul lui de a fi de odinioară şi-mi spusese, ca pe vremuri 
„Pip, măi băiete”, cuvinte care-mi sunau în ureche ca o 
muzică. Şi eu, la rândul meu, mă întorsesem la felul meu de 
a fi de pe vremuri, fericit şi repunoscător că el îmi îngăduie. 
Dar, pe nesimţite, Joe începu să se desprindă de ele şi, în 
timp ce la început eram mirat, am început, în curând, să 
înţeleg că eu eram de vină, că greşeala fusese a mea. 

Oare nu-i dădusem lui Joe prilejul să se îndoiască de 
statornicia mea şi să creadă că, de îndată ce norocul îmi va 
surâde, mă voi purta rece cu el şi-l voi alunga? Oare, nu 
dădusem inimii lui curate prilejul să simtă că, pe măsură ce 
mă întăream, puterea lui asupra mea va fi tot mai slabă şi 
că ar fi mai bine să se desprindă de mine la timp şi să mă 
lase singur, înainte ca eu să mă smulg de lângă el? 

De-abia a treia sau a patra oară când am ieşit la plimbare, 
sprijinit de braţul lui Joe, prin grădinile din Temple, mi-am 
dat seama de schimbarea care se petrecuse în el. Stătusem 
în lumina caldă şi strălucitoare a soarelui, privind fluviul, şi 
când ne sculasem, îi spusesem lui Joe, fără nici un gând 
ascuns: 

— Vezi Joe! Acum pot umbla bine. Acum ai să mă vezi 
umblând singur. 


— Să nu te oboseşti, Pip, spuse Joe; dar aş fi fericit să te 
văd umblând, domnule Pip. 

Ultimele lui cuvinte m-au tulburat, dar cum aş fi putut să 
mă revolt? 

Am umblat doar până la poarta grădinii, apoi m-am 
prefăcut că sunt mai ostenit decât eram într-adevăr şi l-am 
rugat pe Joe să-mi dea voie să mă sprijin de braţul lui. Joe 
îmi întinse braţul, dar era tot dus pe gânduri. 

Şi eu eram dus pe gânduri; căci cugetul meu chinuit de 
remuşcări era nedumerit asupra felului cum trebuie să 
opresc această schimbare din ce în ce mai izbitoare, care se 
petrecea cu Joe. Nici nu încerc să ascund că mi-era ruşine 
să-i spun care era situaţia mea şi unde ajunsem, dar 
nădăjduiesc că teama mea de a-i vorbi nu era vrednică de 
dispreţ. El ar fi vrut să mă scoată din încurcătură cu bruma 
de bani pe care o agonisese şi eu ştiam, ştiam bine că nu 
trebuie să primesc ajutorul lui, că nu trebuie să-l las să mă 
ajute. 

A fost o seară frământată de gânduri pentru amândoi. Dar, 
înainte de a mă duce la culcare, am hotărât că voi lăsa să 
treacă ziua următoare, era duminică şi că, începând cu 
noua săptămână, îmi voi schimba purtarea. Luni de 
dimineaţă, aveam de gând să-i vorbesc lui Joe despre 
schimbarea care se petrecuse cu el, să înlătur dintre noi 
această ultimă urmă de sfială, să-i spun care erau gândurile 
mele (acel „în al doilea rând” de care nu apucasem să-i 
vorbesc) şi de ce hotărâsem să nu plec la Herbert; şi astfel 
voi înlătura orice urmă de schimbare din el. Pe măsură ce 
eu mă înseninam, se însenina şi Joe şi mi se părea că, prin 
simpatie, ajunsese şi el la o hotărâre. 

Petrecurăm o duminică liniştită; făcurăm o plimbare cu 
trăsura afară din oraş şi apoi umblarăm puţin pe câmp. 

— Sunt mulţumit că am fost bolnav, Joe, i-am spus eu. 

— Măi Pip, măi băiete, acum aproape că ţi-ai venit în fire, 
domnule Pip. 

— Au fost zile de pomină pentru mine, Joe. 


— Şi pentru mine la fel, domnule, răspunse Joe. 

— Dar am petrecut împreună zile, pe care n-am să le pot 
uita niciodată. 

Ştiu că pe vremuri am petrecut, zi le, pe care le-am uitat 
pe urmă, dar pe acestea n-am să le uit niciodată. 

— Pip, spuse Joe, cam repezit şi tulburat, am făcut noi şi 
ştrengării. Şi, dragă domnule Pip, ce a fost între noi - a fost. 

Seara, după ce mă culcasem, Joe intră în odaia mea, aşa 
cum făcea în fiecare seară, de când mă simţeam mai bine. 
Mă întrebă dacă eram sigur că mă simt tot atât de bine ca şi 
în timpul dimineţii. 

— Da, dragă Joe, tot atât de bine. 

— Şi acum te simţi mai în puteri pe zi ce trece, da, măi 
băiete? 

— Da, dragă Joe, pe zi ce trece. 

Joe bătu uşurel cu mâna lui mare şi bună pătura care-mi 
acoperea umerii şi spuse cu un glas, care mi se păru 
înăbuşit: 31l 

— Noapte bună! 

Dimineaţa mă sculai proaspăt şi plin de elan, hotărât să 
vorbesc cu Joe, fără întârziere. O să-i spun totul încă înainte 
de gustarea de dimineaţă. Aveam de gând să mă îmbrac 
numaidecât, să mă duc în odaia lui şi să-l iau prin 
surprindere; fiindcă era prima zi când mă sculam devreme. 
Mă dusei în odaia lui, dar o găsi goală. Nu numai că elnu 
era înăuntru, dar nici lădiţa lui nu se mai afla acolo. 

M-am repezit la măsuţă şi am găsit o scrisoare. Acesta era 
cuprinsul foarte scurt al scrisorii: „Nedorind să fiu de 
prisos, plec, fiindcă tu te-ai făcut sănătos, dragă Pip, şi ai să 
te descurci mai bine fără mine. 

Suntem din totdeauna cei mai buni prieteni”. 

Joe. 

În aceeaşi scrisoare se afla o chitanţă, care reprezenta 
datoriile pentru care fusesem arestat. Până în clipa aceea, 
mă mângâiasem cu speranţa deşartă că creditorul meu 
intrase în umbră sau îşi amânase demersurile, până ce mă 


voi însănătoşi de tot. Nici nu visasem că Joe mi-ar fi plătit 
datoriile, dar Joe le plătise şi chitanţa era pe numele lui. 

Ce altceva îmi rămânea de făcut, decât să plec după el 
spre fierăria cea veche şi dragă şi, acolo, să-i mărturisesc 
tot, să-i arăt căinţa mea şi să-mi uşurez cugetul şi inima de 
acel „în al doilea rând”, care începuse prin a fi ceva 
nelămurit şi înnegurat ce plutea în gândurile mele şi se 
prefăcuse apoi într-o hotărâre desluşită. 

Era hotărârea de a mă duce la Biddy, de a-i arăta cât de 
umilit şi de pocăit mă întorsesem la ea, de a-i spune că 
pierdusem tot ceea ce nădăjduisem că va fi al meu, de a-i 
aminti de vechile mele mărturisiri din vremurile nefericite 
de demult. Şi, apoi, aveam de gând să-i spun: 

— Biddy, cred că odată ţi-am plăcut, pe vremea când inima 
mea rătăcită, deşi se răzleţise de tine, se simţea totuşi mai 
liniştită şi mai bine alături de tine decât s-a simţit vreodată 
de atunci încoace. Dacă îţi mai pot fi drag, măcar jumătate 
cât ţi-am fost atunci, dacă mă poţi primi cu toate greşelile şi 
dezamăgirile care apasă asupra mea, dacă pot veni la tine 
ca un copil păcătos şi iertat (căci, crede-mă, Biddy, sunt atât 
de îndurerat şi am atâta nevoie de o voce liniştitoare şi de o 
mână mângâietoare ca şi un copil), nădăjduiesc că acum 
sunt ceva mai vrednic de tine ca atunci - nu mult, dar ceva 
mai vrednic. 

Şi Biddy, tu vei fi aceea care va hotări dacă să lucrez în 
fierăria lui Joe, dacă să-mi încerc norocul cu altă 
îndeletnicire acolo, la ţară, sau dacă să plecăm împreună 
undeva, departe, unde mă aşteaptă un viitor pe care l-am 
dat la o parte, atunci când mi s-a oferit, pentru că voiam să 
aflu mai întâi răspunsul tău. Şi acum, dragă Biddy, dacă-mi 
spui că vrei să înfrunţi lumea întreagă alături de mine, să 
ştii că ai să faci lumea mai frumoasă şi ai să faci din mine un 
om mai bun şi mai vrednic din lumea aceasta, iar eu am să 
încerc din toate puterile să fac lumea mai frumoasă de 
dragul tău. 


Aceasta era hotărârea pe care o luasem. După trei zile, în 
timpul cărora mai prinsesem puteri, am pornit spre satul 
meu, ca să duc la îndeplinire hotărârea luată. Şi cum mi-a 
izbutit planul este tot ce-mi mai rămâne de spus. 

Chapter 57 

Vestea despre prăbuşirea norocului meu ajunsese în satul 
meu de baştină şi prin împrejurimi încă înainte de sosirea 
mea. „Mistreţul Albastru” aflase ştirea şi descoperi că 
purtarea lui faţă de mine suferise o mare schimbare, în 
urma acestui fapt. În timp ce în vremea când mă aştepta o 
mare avere, „Mistreţul” ţinuse nespus de mult la părerea 
mea despre el, de data aceasta, după ce pierdusem orice 
nădejde de a pune mâna pe avere, „Mistreţul” se arătă 
înfricoşător de rece. 

Ajunsei acolo pe seară, foarte obosit de călătoria pe care o 
făcusem de atâtea ori, fără nici o greutate „Mistreţul” nu 
mă putu găzdui în odaia unde înnoptam eu de obicei, căci 
era ocupată (pesemne de vreun tânăr cu mari speranţe) şi 
nu-mi putu pune la dispoziţie decât o odaie destul de 
proastă printre trăsurile şi porumbeii din fundul curţii. Dar 
am dormit în lăcaşul acela un somn mai sănătos decât aş fi 
dormit în cel mai minunat adăpost pe care ar fi putut să mi-l 
ofere „Mistreţul” şi visele mi-au fost frumoase ca în cea mai 
frumoasă dintre odăi. 

Dis-de-dimineaţă, în timp ce-mi pregăteau mâncarea, m- 
am dus să mă plimb în jurul casei Satis. Pe poartă şi pe 
covoarele care atârnau pe perete erau lipite avize tipărite, 
care înştiinţau lumea că, săptămâna viitoare, va avea loc 
vinderea prin licitaţie a mobilelor şi a tuturor lucrurilor din 
casă. Până şi casa avea să fie dărâmată şi vândută ca 
materiale vechi de construcţie. Pe fabrica de bere era scris 
cu litere de o şchioapă: Lotul 1; pe aripa aceea a casei, care 
fusese ţinută închisă timp atât de îndelungat, era scris: 
Lotul 2. 

Mai erau şi alte anunţuri pe alte aripi ale clădirii, iar 
iedera fusese smulsă ca să facă loc acestor inscripţiişi acum 


se ţâra veştejită prin praf. Intrai pentru o clipă prin poarta 
deschisă şi mă uitai în jurul meu cu aerul stânjenit al unui 
străin care n-are ce căuta aici; îl văzui pe funcţionarul 
licitatorului umblând pe butoaie şi numărându-le spre 
lămurirea unui conţopist cu pana în mână, care întocmea 
un catalog şi se folosea drept pupitru de scaunul cu rotiţe 
pe care eu îl împinsesem de atâtea ori în sunetele 
„Bătrânului Clem”. 

Când mă întorsei la cafeneaua „Mistreţul Albastru”, ca să- 
mi iau gustarea de dimineaţă, l-am găsit acolo pe domnul 
Pumblechook stând de vorbă cu hangiul. Domnul 
Pumblechook (a cărui înfăţişare nu se schimbase de fel în 
bine, în urma aventurii nocturne a cărei victimă fusese) mă 
aştepta şi mi se adresă în felul următor: 

— Tinere, îmi pare rău când văd cât de jos ai ajuns. Dar la 
ce altceva mă puteam aştepta? La ce altceva mă puteam 
aştepta? 

Deoarece îmi întinse mâna cu un aer minunat de 
mărinimos şi de iertător şi fiindcă eu eram slăbit de boală şi 
nu mă simţeam în stare să mă cert, i-o strânsei. 

— William, spuse domnul Pumblechook chelnerului, pune o 
prăjitură pe masă. Va să zică aici am ajuns! Aici am ajuns! 

Eu mă aşezai încruntat la masă. Domnul Pumblechook 
stătea lângă mine şi-mi turma ceaiul - eu nici nu apucasem 
să pun mâna pe ceainic - cu aerul unui binefăcător hotărât 
să-şi facă datoria până la sfârşit. 

— William, spuse domnul Pumblechook cu glas jalnic, adu 
sarea. În vremurile fericite de altădată, vorbi el către mine, 
mi-amintesc că puneai şi zahăr. Dar lapte puneai? Parcă da. 
Zahăr şi lapte. William, adu o salată. 

— Mulţumesc, spusei eu răstit, dar nu mănânc salată. 

— Nu mănânci, spuse domnul Pumblechook, oftând şi 
dând de câteva ori din cap, ca şi cum s-ar fi aşteptat la 
cuvintele mele şi ca şi cum faptul că nu mâneam salată se 
potrivea cu prăbuşirea mea. 


— Sigur. Roadele pământului. Nu mai e nevoie să aduci, 
William. 

Eu mâneam mai departe şi domnul Pumblechook stătea tot 
lângă mine privind cu ochii lui de peşte şi răsuflând 
zgomotos, ca de obicei. 

— Piele şi oase! făcu domnul Pumblechook, ca şi cum ar fi 
gândit cu glas tare. Şi când a plecat de aici (ocrotit de 
binecuvântarea mea) şi eu i-am pus la dispoziţie modesta 
mea prăvălie, asemănătoare cu un adevărat fagure de 
albină, era rumen ca o piersică. 

Mi-am amintit de deosebirea izbitoare dintre felul 
slugarnic în care îmi strângea mâna, atunci când îmi 
surâdea norocul, spunând: Pot, oare? şi mărinimia 
lăudăroasă cu care îmi întinsese adineauri degetele lui 
grase. 

— Ha, urmă el, întinzându-mi o felie de pâine cu unt. Te 
duci la Joseph? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spusei eu, ieşindu-mi fără 
să vreau din fire, ce-ţi pasă dumitale unde mă duc eu? Şi 
lasă, te rog, ceainicul în pace. 

Alesesem calea cea mai nenorocită, fiindcă îi dădu lui 
Pumblechook prilejul pe care îl aştepta. 

— Da, tinere, spuse el, lăsând mânerul obiectului mai sus 
pomenit, dându-se cu un pas sau doi înapoi şi vorbind spre 
a fi auzit de hangiu şi de chelnerul de la uşă. Voi lăsa 
ceainicul în pace. Ai dreptate, tinere. De data asta ai 
dreptate. 

Nu-mi dau seama ce fac când mă interesez cu atâta 
dragoste de mâncarea ta, când doresc ca trupul acesta, 
slăbit de urmările distrugătoare ale risipei, să fie întărit de 
hrana sănătoasă a strămoşilor tăi. Şi, totuşi, spuse 
Pumblechook întorcându-se către hangiu şi către chelner şi 
arătând spre mine cu braţul întins, acesta este băiatul cu 
care m-am jucat în zilele fericite ale copilăriei lui! Să nu-mi 
spuneţi că nu poate fi el; vă spun că el este! 


Ceilalţi doi răspunseră printr-un murmur. Mai ales 
chelnerul părea deosebit de mişcat. 

— El este, spuse Pumblechook, băiatul pe care-l plimba cu 
brişcă. El este băiatul pe care l-am văzut crescut ca în 
palme. El este fratele femeii, Georgiana Măria pe nume, 
după mama ei, al cărui unchi am devenit prin căsătorie; să 
tăgăduiască dacă poate! 

Chelnerul părea încredinţat că nu voi putea tăgădui şi că 
acest fapt îmi înrăutăţea situaţia. 

— Tinere, spuse Pumblechook, îndreptându-şi capul spre 
mine, cu mişcarea aceea de şurub, pe care o cunoşteam 
demult, - te duci la Joseph. Mă întrebi ce-i treaba mea unde 
te duci? Îţi spun eu, domnule, că te duci la Joseph. 

Chelnerul tuşi, ca şi cum m-ar fi poftit cu modestie să mă 
las de gândul de a mă duce la Joseph. 

— Şi acum, urmă Pumblechook, tot cu aerul acela de a 
spune lucruri convingătoare şi hotărâtoare pentru cauza 
virtuţii, cu aerul acela care mă scotea din fire, - şi acum să- 
ţi spun ce să-i comunici lui Joseph. Aici, de faţă cu stăpânul 
„Mistreţului Albastru”, om binecunoscut şi cinstit în oraşul 
nostru, şi cu William, pe al cărui tată îl chema Patkins, dacă 
nu mă înşel... 

— Nu vă înşelaţi, spuse William. 

— De faţă cu ei, urmă Pumblechook, am să-ţi spun ce să-i 
comunici, lui Joseph. Să-i spui aşa: Joseph, astăzi l-am văzut 
pe întâiul meu binefăcător şi pefăuritorul norocului meu, 
Joseph, nu vreau să pomenesc de nici un nume, dar aşa le 
place oamenilor din oraş să-i spună şi eu l-am văzut pe 
acest om. 

— Jur că nu l-am văzut, spusei eu. 

— Să-i mai spui de asemenea, continuă Pumblechook, să-i 
spui ce mi-ai spus tu şi până şi Joseph va fi cuprins de 
mirare. 

— Aici te înşeli amarnic, spusei eu. Eu ştiu mai bine ca 
dumneata. 


— Să-i spui aşa, urmă Pumblechook; Joseph, l-am văzut pe 
omul acesta şi omul acesta nu-ţi poartă pică nici ţie şi nici 
mie. Ştie cum ţi-e firea, Joseph,şi-ţi cunoaşte prostia şi 
neştiinţa. Da, aşa să-i spui - şi Pumblechook îşi clătină capul 
şi mâna spre mine - şi cunoaşte şi lipsa mea de 
recunoştinţă. Elo cunoaşte, Joseph, mai bine ca oricine. Tu 
n-o cunoşti, fiindcă nu eşti în măsură s-o cunoşti; dar omul 
acesta o cunoaşte. 

Măcar că era un măgar lăudăros, tot eram uluit că avea 
îndrăzneala să-mi vorbească astfel în faţă. 

— Să-i spui aşa: Joseph, omul mi-a dat o solie şi mi-a spus 
să-ţi comunic că, dacă am ajuns unde am ajuns, mâna 
Providenţei a făcut totul. E a recunoscut asta, Joseph, din 
clipa îm care a văzut-o şi să ştii că a văzut-o limpede. A 
văzut-o scriind vorbele astea, Joseph: Răsplata 
nerecunoştinţei faţă de primul lui binefăcător şi făuritorul 
norocului său. Şi omul acesta mi-a mai spus că nu se căieşte 
de cele a făcut, că a fost frumos din partea lui, că a făcut 
totul cu mărinimie şi că e gata şi mai facă şi altă dată 
acelaşi lucru. 

— E păcat - spusei eu batjocoritor, după ce terminai 
această gustare de atâtea ori întreruptă - că omul n-a spus 
ce lucru a făcut şi ce este gata să mai facă şi altădată. 

— Stăpâne al „Mistreţului Albastru”, de data aceasta 
Pumblechook se adresă hangiului, şi tu William! Nu mă 
supără dacă aflu că aţi spus, fie în partea de sus a oraşului, 
fie în partea de jos a oraşului, dacă asta vă este dorinţa, că 
am făcut bine ce am făcut, că a fost frumos din partea mea 
şi că sunt gata să fac şi altădată acelaşi lucru. 

Cu aceste cuvinte, lăudărosul le strânse amândurora 
mâinile, cu gravitate, şi ieşi din han, lăsându-mă mai curând 
nedumerit decât încântat cu privire la însuşirile „acelui 
lucru”. N-am mai zăbovit mult şi am plecat şi eu coborând 
strada principală, l-am văzut vorbind din ursa prăvăliei 
(fără îndoială despre acelaşi lucru) unui grup foarte ales, 


care mă blagoslovi cu nişte priviri foarte duşmănoase, când 
trecui pe acolo, de cealaltă parte a străzii. 

Era atât de plăcut să mă întorc la Biddy şi la Joe, a căror 
îngăduinţă mi se părea mai minunată - dacă era cu putinţă 
un astfel de lucru - când o asemuiam cu obrăzniciile acestui 
lăudăros. Mă îndreptam spre ei fără grabă, căci mă mai 
simţeam încă slăbit, dar, pe măsură ce mă apropiam de 
ţinta mea, mă cuprindea un sentiment tot mai puternic de 
uşurare şi conştiinţa că lăsam departe, în urmă, tot ce era 
îngâmfare şi minciună. 

Era o zi minunată de iunie. Cerul era albastru, ciocârliile 
se ridicau deasupra grâului verde şi colţul acela de ţară mi 
se părea mult mai frumos şi mai liniştit decât îl cunoscusem 
vreodată. Şi făcui drumul ameţit de tablourile vieţii 
minunate pe care aveam să o duc aici, pătruns de 
schimbările care aveau să-mi cuprindă toată fiinţa, de 
îndată ce voi avea o călăuză alături de mine, o călăuză al 
cărei devotament simplu şi a cărei înţelepciune limpede le 
cunoşteam. 

Toate aceste gânduri deşteptară o emoție dulce în sufletul 
meu; căci eram înduioşat de întoarcerea mea acasă şi în 
mine se petrecuseră atâtea schimbări, încât mă simţeam ca 
un om care se întorcea acasă desculţ, după o călătorie pe 
tărâmuri îndepărtate, ca un om ale cărui rătăciri duraseră 
ani de-a rândul. 

Nu văzusem încă niciodată şcoala unde era Biddy 
învăţătoare; dar uliţa lăturalnică prin care intrai în sat, ca 
să nu fiu văzut, mă duse prin faţa şcolii. 

Eram dezamăgit că era zi de sărbătoare; nu era nici urmă 
de copil în curte şi casa era închisă. Mă bucurase gândul s-o 
găsesc prinsă de treburile ei zilnice şi acum mă simţeam 
dezamăgit. 

Dar fierăria nu era departe şi mă îndreptai într-acolo, pe 
sub teii înverziţi şi plini de miresme, ciulind urechea ca să 
prind bătăile ciocanului lui Joe. Mult timp după ce ar fi 
trebuit să le aud şi mult timp după ce mi se păru că le 


auzisem şi-mi dădui seama că totul nu fusese decât o 
închipuire, domnea linişte deplină în jurul meu. Vedeam teii, 
măceşii albi, castanii şi frunzele lor foşneau melodios, când 
m-am oprit din drum ca să ascult; dar bătăile ciocanului lui 
Joe nu se desluşeau în adierea vântului de vară. 

Temându-mă aproape, fără să ştiu de ce, să mă apropii de 
fierărie, dădui în cele din urmă, cu ochii de ea şi văzuică e 
închisă. Nici lucirea focului, nici ploaia sclipitoare de sântei, 
nici vuietul foalelor; totul era închis şi tăcut. 

Dar casa nu era pustie şi salonaşul parcă era locuit, căci la 
ferestre fluturau perdele albe şi ferestrele erau deschise şi 
înveselite de flori. Mă îndreptai încet spre fereastra 
salonaşului, cu gândul să mă uit înăuntru peste ghivecele 
de flori când, deodată, Joe şi Biddy răsărirăîn faţa mea 
ţinându-se de braţ. 

Biddy scoase un țipăt, ca şi cum i s-ar fi părut că vede o 
arătare dar, după o clipă, era în braţele mele. Plângeam de 
bucurie că o văd şi Biddy plângea şi ea; eu plângeam fiindcă 
o vedeam atât de proaspătă şi de frumoasă; ea, pentru că 
mă vedea atât de istovit şi de palid. 

— Biddy, dar ce gătită eşti! 

— Da, dragă Pip. 

— Şi tu, Joe, ce gătit eşti! 

— Da, Pip, măi băiete. 

Mă uitam de la unul la altul şi... 

— Azi e nunta mea, strigă Biddy, într-o izbucnire de 
bucurie; m-am măritat cu Joe! 

Mă duseseră în bucătărie şi-mi culcaseră capul pe masa de 
lucru. Biddy ţinea una din mâinile mele în faţa buzelor ei. Şi 
simţeam pe umăr atingerea mângâietoare a mâinii lui Joe. 

— Nu era destul de voinic ca să-l luăm pe neaşteptate, 
spuse Joe. 

Şi Biddy spuse: 

— Ar fi trebuit să mă gândesc mai întâi, dragă Joe, dar 
eram atât de fericită... 


Erau amândoi atât de bucuroşi să mă vadă, atât de mândri 
că mă văd, atât de mişcaţi de venirea mea, atât de încântați 
că picasem din întâmplare, ca să le întregesc fericirea! 

Primul meu gând a fost un gând de recunoştinţă că nu-i 
împărtăşisem lui Joe această ultimă speranţă zădărnicită. 
De câte ori nu avusesem mărturisirea pe buze, în timpul 
bolii, când Joe stătea lângă mine. Cât de neiîntârziat ar fi 
aflat el totul, dacă ar mai fi rămas cu mine un singur ceas! 

— Dragă Biddy, spusei eu, bărbatul tău este omul cel mai 
bun din lume şi dacă ai fi putut să-1 vezi la căpătâiul meu... 
Dar tot nu l-ai fi putut iubi mai mult decât îl iubeşti. 

— Nu, sigur că nu, spuse Biddy. 

— Şi, dragă Joe, nevasta ta e cea mai bună femeie din 
lume şi o să te facă fericit, aşa cum eşti vrednic să fii! 

Joe se uită la mine; buzele îi tremurau şi-şi acoperi ochii cu 
mâneca hainei. 

— Dragă Joe şi Biddy, azi aţi fost amândoi la biserică şi 
acum sunteţi împăcaţi cu toată omenirea; vă rog să primiţi 
mulţumirile mele umile pentru tot ce aţi făcut pentru mine, 
pentru tot ce am răsplătit eu atât de urât! Şi, dacă vă spun 
că, până într-o oră, voi pleca, căci în curând voi părăsi ţara 
şi că nu voi avea odihnă până ce nu voi fi câştigat prin 
munca mea banii să nu credeţi, dragii mei, că îmi închipui 
că pot să şterg măcar un ban din datoria pe care o am faţă 
de voi, măcar de v-aş plăti de o mie de ori mai mult decât 
mi-aţi dat! 

Erau amândoi răscoliţi de vorbele mele şi mă rugară să nu 
mai vorbesc. 

— Dar trebuie să vă mai spun ceva. Dragă Joe, nădăjduiesc 
că vei avea copii asupra cărora să-ţi reverşi iubirea şi că va 
mai sta, în nopţile de iarnă, un pumn de om în colţul vetrei, 
care să-ţi amintească de un băieţaş care a plecat de aici pe 
vecie; să nu-i spui, Joe, că am fost nerecunoscător; să nu-i 
spui, Biddy, că am fost lipsit de mărinimie şi nedrept; să-i 
spuneţi doar că v-am cinstit pe amândoi, pentru că aţi fost 


atât de buni şi de sinceri şi că eu am spus că e firesc ca el, 
copilul vostru, să fie un om mai bun decât am fost eu. 

— Nici prin gând nu-mi trece, spuse Joe din spatele 
mânecii, să-i spun vorbe din acestea, Pip. Şi nici Biddy n-o 
să spună. Nimeni n-o să spună. 

— Şi acum, măcar că ştiu că aţi făcut-o de mult în sufletele 
voastre bune, vă rog să-mi spuneţi amândoi că mă iertaţi! 
Vă rog să-mi îngăduiţi să aud şi eu cuvintele acestea şi să 
duc sunetul lor cu mine şi atunci o să cred că aveţi şi voi 
încredere în mine şi că, odată şi odată, veţi avea o părere 
mai bună despre Pip! 

— Dragă Pip, măi băiete, spuse Joe, Dumnezeu ştie că te 
iert, dacă am ceva de iertat! 

— Amin! Şi Dumnezeu ştie că şi eu te iert! Răspunse Biddy 
ca un ecou. 

— Acum lăsaţi-mă să mă duc sus, să mă mai uit puţin la 
odăiţa mea şi să rămân câteva clipe singur. Şi pe urmă, 
după ce o să mănânc şi o să beau împreună cu voi, osămă 
duceţi până la indicatorul cu deget şi acolo o să ne luăm 
rămas bun! 

Am vândut tot ce aveam şi am strâns cât am putut mai 
mulţi bani, ca să pot ajunge la o învoială cu creditorii, care 
mi-au dat răgaz să le plătesc toate datoriile. Şi apoi am 
plecat spre Herbert. Până într-o lună am izbutit să părăsesc 
Anglia, după două luni, eram funcţionar al firmei Clarriker 
& Co., iar după patru luni, îmi fu încredinţată prima sarcină 
de răspundere. Căci grinda din tavanul salonului din Mill 
Pond Bank încetase să duduie, din pricina urletelor 
bătrânului Barley, iar Herbert plecase ca să se căsătorească 
cu Clara, lăsându-mă pe mine cu întreaga răspundere a 
sucursalei răsăritene, până la întoarcerea lor. 

Au trecut mulţi ani, până când am ajuns asociat în firmă; 
dar trăiam o viaţă fericită în preajma lui Herbert şi a Clarei, 
trăiam modest, îmi plăteam datoriile şi eram în 
corespondenţă cu Joe şi Biddy. De abia când ajunsei al 
treilea asociat din firmă, Clarriker m-a trădat, spunând că 


taina tovărăşiei cu Herbert îi apăsase destul timp cugetul şi 
că trebuie să dea totul în vileag. Aşa că îi spuse lui Herbert 
adevărul şi bietul băiat era mişcat şi uluit, dar tot prieteni 
buni am rămas şi după aceasta. Nu trebuie să las lumea să 
creadă că firma noastră era foarte mare sau că noi ne 
alegeam cu grămezi de bani de pe urma ei. 

Afacerea pe care o conduceam nu era întinsă, dar se 
bucura de un nume bun şi noi lucram pentru noi şi totul 
mergea bine. Datoram atât de mult sârguinţei voioase şi 
felului lui Herbert, încât mă miram adesea că fusesem în 
stare să gândesc despre el că nu e bun de nimic, până când, 
într-o zi, îmi trecu prin minte gândul luminos că poate 
neputinţa de a întreprinde ceva nu fusese niciodată în el, ci 
în mine. 


Chapter 58 

De unsprezece ani, nu-i văzusem pe Joe şi pe Biddy cu 
ochii mei, deşi îi aveam atât de des în faţa ochilor închipuirii 
mele, acolo, în Orient - când, într-o seară de decembrie, o 
oră sau două după ce se lăsase întunericul, am apăsat uşor 
cu mâna pe clanţa vechii bucătării. Apăsasem atât de uşor, 
încât nu mă auzi nimeni şi mă uitai înăuntru fără a fi văzut. 

Acolo, la locul lui obişnuit, în lumina focului, Joe, voinic şi 
sănătos ca întotdeauna, îşi fuma luleaua şi acolo, în colţ, 
apărat de piciorul lui Joe şi şezând pe scăunelul meu, cu 
ochii la foc, stătea - stăteam tot eu! 

— I-am zis Pip, de dragul tău, măi băiete, spuse Joe 
încântat, după ce mă aşezai pe un scaun alături de copil 
(dar am avut grijă să nu-i ciufulesc părul) în nădejdea c-o 
să-ţi semene puţin. Şi cred că-ţi şi seamănă. 

Şi mie mi se părea la fel şi, a doua zi, l-am luat pe Pip la 
plimbare şi am vorbit câte-n lună şi în soare şi ne-am înţeles 
de minune. Şi l-am dus în cimitir şi, acolo, l-am aşezat pe o 
anumită piatră şi el mi-a arătat care piatră era ridicată în 
amintirea lui Philipp Pirrip, „răposat în această parohie” şi a 
Georgianei, „soţia celui de mai sus”. 


— Biddy, am spus eu după masă, stând de vorbă cu ea, în 
timp ce fetiţa îi adormise în poală, - trebuie să mi-l dai pe 
Pip sau, în orice caz, să mi-l împrumuţi. 

— Nu, nu, spuse Biddy cu glas domol. Trebuie să te însori. 

— Aşa spun şi Herbert şi Clara, dar nu prea cred că o să 
mă însor, Biddy. Aşa bine mă simt în casa lor, încât nu prea 
cred să-i părăsesc. De altfel, sunt de pe acum un burlac 
bătrân. 

Biddy îşi plecă ochii spre copilaşul din poală, duse mâna 
copilului la buzele ei şi apoi îşi puse mâna ei bună de mamă, 
cu care atinsese mâna copilului, în mâna mea. Era ceva în 
mişcarea mâinii ei şi în apăsarea verighetei lui Biddy, care 
îmi spunea multe. 

— Dragă Pip, spuse Biddy, eşti sigur că nu te mai gândeşti 
la ea? 

— O, nu cred că nu, Biddy. 

— Spune-mi adevărat, ca un prieten vechi. Ai uitat-o de 
tot? 

— Dragă Biddy, n-am uitat nimic care a însemnat ceva în 
viaţa mea şi puţine lucruri care au ocupat un loc cât de mic. 
Dar visul acela nesăbuit, cum îi spuneam eu pe vremuri, a 
trecut, Biddy, a trecut de mult! 

Şi, totuşi, în timp ce rosteam aceste cuvinte, ştiam că mă 
urmăreşte gândul tainic de a revedea locul unde se ridica 
odată casa aceea veche, să mă duc singur, în seara aceea, 
de dragul ei. Da, chiar aşa. De dragul Estellei. 

Auzisem că duce o viaţă nenorocită, că se despărţise de 
soţul ei, care se purtase ca un netrebnic cu ea şi căruia îi 
mersese faima de mândru, zgârcit, brutal şi josnic ce era. Şi 
mai auzisem şi de moartea soţului ei, în urma unui accident, 
pricinuit de un cal pe care-l chinuia. Şi aşa, cu doi ani în 
urmă, Estella fusese eliberată; după câte ştiam eu, se 
căsătorise din nou. 

La Joe, masa se lua devreme, ceea ce îmi lăsă timp destul 
să stau liniştit de vorbă cu Biddy şi apoi să pornesc într- 
acolo, înainte de a se întuneca. Dar, fiindcă umblam încet şi 


mă uitam la lucrurile vechi din jurul meu, gândindu-mă la 
vremurile de odinioară, ajunsei acolo după apus. 

Acum nu se mai vedea nici urmă de casă sau de fabrică de 
bere, nici urmă de clădire, ci doar zidul vechii grădini. Locul 
gol fusese înconjurat de un gard grosolan şi, uitându-mă 
peste gard, văzui că o parte din iederă prinsese din nou 
rădăcini şi creştea verde pe deasupra grămezii de ruine. 
Văzui o poartă întredeschisă în gard, o împinsei şi intrai. 

O ceaţă argintie învăluise toată după-amiază aceea şi luna 
încă nu răsărise ca să o împrăştie. Dar, dincolo de ceaţă, 
sclipeau stelele şi luna se apropia, iar noaptea nu era 
întunecoasă. Îmi dădeam seama de locul unde se ridicau pe 
vremuri casa, fabrica de bere, porţile, recunoşteam locul 
unde stăteau butoaiele. Aşezasem fiecare lucru la locul lui şi 
acum mă uitam spre poteca grădinii părăginite, când o 
umbră singuratică îmi izbi privirea. 

Umbra părea că mă văzuse, în timp ce înaintam spre ea. 
Parcă se îndreptase spre mine, dar acum se oprise. Când 
mă apropiai mai mult, văzui că este o femeie. Şi când mă 
apropiai şi mai mult, umbra se pregătea să se întoarcă 
când, deodată, se opri şi mă lăsă să vin la ea. Apoi, umbra 
şovăi, parcă de mirare şi rosti numele meu, iar eu strigai: 

— Estella! 

— M-am schimbat mult. Mă mir că mă recunoşti. 

Într-adevăr, frumuseţea ei proaspătă se stinsese, dar 
măreţia aceea de nedescris, farmecul acela neînchipuit 
rămăsese. 'Ioate acestea le cunoşteam dinainte; ceea ce nu 
văzusem niciodată era lumina tristă şi blândă din ochii aceia 
atât de trufaşi odinioară; ceea ce nu simţisem niciodată 
până atunci era atingerea prietenească a mâinii aceleia, 
atât de neastâmpărată odinioară. 

Ne-am aşezat pe o bancă din apropiere şi eu am spus 

— E ciudat ca, după atâţia ani, să ne întâlnim aici, unde 
ne-am văzut pentru prima oară! Vii des pe aici? 

— N-am mai fost niciodată de atunci. 

— Nici eu. 


Luna răsărise şi eu mă gândeam la privirea aceea fără 
expresie îndreptată spre tavanul alb, la privirea aceea care 
se stinsese. Luna răsărise şi eu mă gândem la strânge 
aceea de mână, când eu îi spusesem ultimele cuvinte pe 
care îi era dat să le audă în lumea aceasta. 

Estella rupse tăcerea care se lăsase. 

— De multe ori am dorit, am nădăjduit să mă întorc, dar 
am fost împiedicată de atâtea împrejurări. Sărmane locuri! 

Primele raze ale lunii străbăteau ceața argintie şi tot 
razele acelea atinseră lacrimile care cădeau din ochii ei. 
Fără să ştie că le văzusem şi încercând să le ascundă, îmi 
spuse cu glas liniştit: 

— Nu te-ai întrebat, când ai trecut pe aici, cum s-a 
întâmplat că a rămas totul în starea aceasta? 

— Ba da, Estella. 

— Terenul îmi aparţine mie. E singura avere de care n-am 
vrut să mă despart. Restul s-a dus totul, încetul cu încetul, 
dar pământul acesta l-am păstrat. A fost singurul lucru la 
care m-am împotrivit cu înverşunare, în toţi anii aceştia 
amărâţi. 

— Se va clădi ceva pe locul acesta? 

— Până la urmă, cred că da. Am venit aici să-mi iau rămas 
bun de la el înainte de a se schimba. Şi tu, spuse ea, cu o 
voce mişcătoare pentru un drumeţ rătăcitor - tot în 
străinătate locuieşti? 

— Tot. 

— Sunt sigură că-ţi merge bine. 

— Lucrez destul de greu pentru o viaţă îndestulată, prin 
urmare cred că da, îmi merge bine! 


— M-am gândit de multe ori la tine, spuse Estella. 

— Adevărat? 

— În ultimul timp, foarte des. A fost un timp îndelungat 
când alungam orice amintire despre cele şi cei pe care i-am 
îndepărtat, în vremea când nu-mi dădeam seama de preţul 
lor. Dar de când datoria mea nu se mai împotriveşte acestor 
amintiri, le-am făcut loc în inima mea. 

— Tu ai avut întotdeauna un loc în inima mea, spusei eu. 
Şi, apoi, tăcurăm din nou, până ce Estella vorbi. 

— Nu m-aş fi gândit, spuse ea, că o dată cu locurile 
acestea îmi voi lua rămas bun şi de la tine. îmi pare bine că 
s-a întâmplat aşa. 

— Îţi pare bine că te desparţi din nou, Estella? Pentru 
mine, o despărţire e ceva dureros. Pentru mine, amintirea 
ultimei noastre despărţiri a fost jalnică şi dureroasă. 

— Dar atunci mi-ai spus, răspunse Estella cu glas grav, 
Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte! Şi 
dacă atunci ai putut să-mi spui aşa, n-ai să stai la îndoială 
să-mi spui şi acum... - acum când o suferinţă mai puternică 
decât orice învăţătură m-a făcut să înţeleg ce a fost inima 
ta. Am fost îndoită şi frântă - dar, nădăjduiesc, că pentru a 
mă preface într-o fiinţă mai bună. Fii îngăduitor şi bun cu 
mine, aşa cum ai mai fost, şi spune-mi că suntem prieteni. 

— Suntem prieteni, spusei eu, ridicându-mă şi aplecându- 
mă deasupra ei, în timp ce şi ea se sculă de pe bancă. 

— Şi vom fi mereu prieteni, chiar şi de la depărtare, spuse 
Estella. 

Am luat mâna ei în mâna mea şi am plecat împreună din 
locurile acelea părăginite; şi aşa cum ceața dimineţii se 
ridicase odată, demult, când plecasem pentru prima oară 
din fierărie, tot aşa, acum, ceața serii se ridica şi, în 
întinderea nesfârşită de lumină dulce pe care mi-o dezvălui, 
nu văzui nici o umbră, care să-mi vorbească de o nouă 
despărţire. 


SFÂRŞIT