Charles Dickens — David Copperfield V2

Charles Dickens 


Charles Dickens 


VIAŢA LUI DAVID 
COPPERFIELD 


Vol. 2 


CUPRINS: 

CAPITOLUL XIX 3 

MĂ UIT ÎN JUR ŞI VĂD PE CINEVA 3 

CAPITOLUL XX 23 

LA STEERFORTH ACASĂ 23 

CAPITOLUL XXI 33 

MICUŢA EM'LY 33 

CAPITOLUL XXII 57 

CÂTEVA PRIVELIŞTI VECHI ŞI NOI PERSONAJE 57 

CAPITOLUL XXIII 84 

CONSTAT CĂ MISTER DICK AVEA DREPTATE ŞI-MI ALEG 
O PROFESIE 84 

CAPITOLUL XXIV 102 

ÎNTÂIA DESTRĂBĂLARE 102 

CAPITOLUL XXV 112 

GENII BUNE ŞI GENII RELE 112 

CAPITOLUL XXVI 136 

CAD ÎN ROBIE 136 

CAPITOLUL XXVII 155 

TOMMY TRADDLES 155 

CAPITOLUL XXVIII 167 

MISTER MICAWBER ARUNCĂ MĂNUŞA 167 

CAPITOLUL XXIX 190 

DIN NOU LA STEERFORTH ACASĂ 190 

CAPITOLUL XXX 199 

O JALE 199 

CAPITOLUL XXXI 208 


O ŞI MAI CUMPLITĂ JALE 208 

CAPITOLUL XXXII 219 

PRIMII PAŞI ÎNTR-O LUNGĂ CĂLĂTORIE 219 
CAPITOLUL XXXIII 242 

DEPLIN FERICIT 242 

CAPITOLUL XXXIV 262 

MĂTUŞA ÎMI FACE O SURPRIZA 262 
CAPITOLUL XXXV 273 

DESCURAJARE 273 

CAPITOLUL XXXVI 298 

ENTUZIASM 298 

CAPITOLUL XXXVII 319 

UN MIC DUŞ RECE 319 

CAPITOLUL XXXVIII 329 

DIZOLVAREA UNEI FIRME 329 

CAPITOLUL XXXIX 350 „WICKFIELD & HEEP” 350 


CAPITOLUL XIX. 

MĂ UIT ÎN JUR ŞI VĂD PE CINEVA. 

Nu ştiu dacă în adâncul sufletului am fost bucuros sau 
amărât când, la sfârşitul ultimului an de învăţătură, a venit 
vremea să părăsesc şcoala doctorului Strong. Fusesem cât 
se poate de fericit acolo, îi purtam o afecţiune deosebită 
doctorului şi eram în lumea aceea mică un personaj de 
vază, un personaj respectat. Pentru toate aceste pricini, îmi 
părea rău că voi pleca; dar pentru alte pricini, destul de 
fluşturatice, eram bucuros. Mă ispiteau anumite iluzii 
nedesluşite, iluzia că voi fi un tânăr independent, iluzia că 
lumea stă la picioarele tinerilor independenţi, că aceste 
făpturi năstruşnice ar fi chemate să vadă şi să săvârşească 
lucruri minunate şi să exercite negreşit o înrâurire 
nemaipomenită asupra societăţii. Atât de puternice au fost 
în mintea-mi copilărească aceste închipuiri, încât, privind 
lucrurile cu judecata mea de acuma, mi se pare c-am 


părăsit şcoala fără a încerca o firească părere de rău. 
Despărțirea nu m-a impresionat cât m-au impresionat alte 
despărţiri. În zadar caut să-mi aduc aminte împrejurările în 
care a avut loc despărţirea şi ce-am simţit cu prilejul ei; dar 
n-a lăsat urme adânci în memoria mea. Presupun că eram 
uluit de perspectivele ce-mi stăteau în faţă. Ştiu că, pe 
atunci, nu ţineam seama decât foarte puţin sau deloc de 
experienţa copilăriei mele şi că viaţa nu mi se părea altceva 
decât un basm încântător, pe care tocmai mă găteam să-l 
citesc. 

Mă sfătuisem de multe ori cu mătuşa ce meserie să 
îmbrăţişez. De un an şi mai bine mă străduisem să aflu un 
răspuns satisfăcător la întrebarea ce mi-o pusese de atâtea 
ori: „Ce-ai vrea să fii?” Dar nu mi-am putut descoperi nici o 
predilecție specială pentru vreo meserie anume. Dacă 
soarta m-ar fi dăruit cu ştiinţa artei de a naviga, dacă mi-ar 
fi fost încredinţată comanda unei expediţii iute ca vântul şi 
aş fi putut porni în jurul lumii într-o călătorie ca să fac 
descoperiri triumfale, cred că m-aş fi simţit cât se poate de 
potrivit pentru o asemenea ispravă. Lipsindu-mi însă 
asemenea daruri miraculoase, nu doream decât să mă 
dedic unei activităţi care să nu însemne o povară prea grea 
pentru mătuşa; şi să-mi fac datoria, oricare ar fi fost ea. 

La consfătuirile noastre, mister Dick asistase întotdeauna 
cu un aer îngândurat şi înţelept. Nu s-a încumetat însă să 
prezinte sugestii decât o singură dată; şi atunci (nu ştiu 
cum de i-a trecut prin minte), din senin, a propus să devin 
„căldărar”. Acestei propuneri mătuşa i-a făcut o primire 
atât de proastă, încât mister Dick n-a mai îndrăznit să 
deschidă gura niciodată, şi de atunci înainte s-a mărginit să- 
şi zornăie banii în buzunar, aşteptând cu luare-aminte ca 
mătuşa să-şi spună părerea. 

— Trot, dragul meu, vreau să-ţi spun ceva, mi-a zis mătuşa 
într-o dimineaţă, în preajma Crăciunului, după ce părăsisem 
şcoala, întrucât până acum n-am putut lua nici o hotărâre 
asupra acestei probleme spinoase şi cum trebuie să ne 


ferim, cât putem, de orice greşeală, cred că n-ar strica un 
mic răgaz. Trebuie să încerci acum să priveşti lucrurile din 
alt punct de vedere, nu şcolăreşte. 

— Am să încerc. 

— Cred, a urmat mătuşa, că o mică schimbare şi un prilej 
de a arunca o privire asupra vieţii dinafară ţi-ar prinde bine 
şi te-ar ajuta să te reculegi şi să judeci lucrurile cu mai 
multă luciditate. Ce-ar fi dacă ai face un mic voiaj? Ce-ar fi 
dacă te-ai duce să vizitezi meleagurile natale, ca s-o vezi pe 
femeia aia ciudată, cu nume sălbatic? mi-a zis mătuşa, 
frecându-şi nasul, căci nu-i putea ierta lui Peggotty numele 
pe care-l purta. 

— Nimic pe lume nu mi-ar face mai mare plăcere! 

— Bine, foarte bine, a zis mătuşa, căci şi mie mi-ar face 
plăcere. Şi e firesc şi rezonabil să-ţi facă plăcere. Sunt 
convinsă, Trot, că tot ce vei face va fi întotdeauna firesc şi 
rezonabil. 

— Nădăjduiesc şi eu, mătugşico. 

— Sora ta, Betsey Trotwood, a urmat mătuşa, ar fi fost cea 
mai rezonabilă şi cea mai firească fată din câte au fost 
vreodată. Ai să fii vrednic de ea, nu-i aşa, Trot? 

— Nădăjduiesc să fiu vrednic de dumneata, mătuşico. M-aş 
mulţumi cu atât. 

— Noroc că biata şi scumpa fetiţă care era maică-ta nu 
mai e în viaţă, mi-a zis privindu-mă admirativ, căci altfel ar 
fost atât de mândră acum de băiatul ei, că şi-ar fi pierdut şi 
puţina minte pe care o avea! (Mătugşa obişnuia să-şi scuze 
slăbiciunea pentru mine atribuind-o bietei mame.) Doamne- 
Dumnezeule, Trotwood, cum semeni cu ea! 

— Sper că-ţi face plăcere, mătuşa... 

— E leit maică-sa, Dick, a exclamat mătuşa, e leit maică-sa, 
aşa cum am văzut-o în după-amiaza aceea, înainte s-o apuce 
durerile. Doamne-Dumnezeule, seamănă cu maică-sa, ca 
două picături de apă! 

— Adevărat? a întrebat mister Dick. 

— Da, şi seamănă şi cu David, a întărit mătuşa. 


— Seamănă foarte mult cu David! a încuviinţat mister 
Dick. 

— Dorinţa mea, Trot, e să ajungi un om zdravăân, a urmat 
mătuşa, nu atât trupeşte, căci eşti destul de zdravăn 
trupeşte, ci sufleteşte. Un om zdravăn, un om care ştie ce 
vrea. Un om hotărât, a zis mătuşa dând din cap şi 
strângând pumnul. Un om hotărât. Cu caracter, Trot. Un 
om cu un caracter puternic, care să nu se lase influenţat de 
nimeni şi de nimic decât pentru motive temeinice. Asta aş 
vrea să ajungi. Şi dacă tatăl şi mama ta ar fi fost aşa, le-ar fi 
mers mai bine. 

Mi-am exprimat nădejdea c-am să ajung un om pe placul 
ei. 

— Pentru început, ca să dobândeşti încredere în propriile 
tale puteri şi ca să te obişnuieşti să iei hotărâri de unul 
singur, mi-a zis mătuşa, am să te las să pleci singur în 
această călătorie. La un moment dat mă gândisem să te 
trimit cu mister Dick; dar m-am răzgândit; o să rămână aici, 
să aibă grijă de mine. 

O clipă mister Dick a părut puţin cam trist; apoi, însă, la 
gândul că va avea cinstea să poarte de grijă celei mai 
extraordinare femei din lume, faţa i s-a luminat. 

— Afară de asta, a adăugat mătuşa, are de lucru la 
memoriu. 

— O, desigur, s-a grăbit să spună mister Dick. Am de gând 
să-l isprăvesc fără întârziere, neapărat trebuie să-l 
isprăvesc fără întârziere. Apoi am să-l expediez ştii... după 
care... Şi aici mister Dick s-a stăpânit şi, după o pauză mai 
lungă, a încheiat: Să vezi atunci ce încurcătură o să mai 
iasă! 

Scurt timp după aceea, potrivit planului întocmit cu atâta 
bunăvoință de mătuşă-mea, am primit o pungă plină cu bani 
şi un geamantan şi am pornit în expediţie. La despărţire, 
mătuşa mi-a dat câteva sfaturi bune şi foarte multe sărutări 
şi mi-a spus că, întrucât în ochii ei scopul călătoriei mele 
este să-mi ofere prilejul să văd câte ceva şi să cuget, n-ar fi 


rău să fac un popas de câteva zile la Londra, fie în drum 
spre Suffolk, fie la înapoiere. Într-un cuvânt, eram liber să 
fac ce poftesc timp de trei săptămâni sau o lună; singurele 
restricţii impuse acestei libertăţi erau obligaţia de a cugeta 
asupra celor văzute şi promisiunea de a scrie de trei ori pe 
săptămână, relatând cu exactitate întâmplările călătoriei. 

Mai întâi m-am dus la Canterbury ca să-mi iau rămas bun 
de la Agnes şi de la mister Wickfield (încă nu renunţasem la 
odăiţa ce ocupasem în casa lui), precum şi de la bunul 
doctor Strong. Agnes s-a bucurat foarte mult când m-a 
văzut şi mi-a spus că, de când plecasem, casa parcă nu mai 
era aceeaşi. 

— Nici eu nu mai sunt acelaşi om de când am plecat, i-am 
răspuns. Fără tine mă simt ca şi cum mi-ar lipsi mâna 
dreaptă. Şi asta-i încă puţin spus, pentru că mâna mea 
dreaptă n-are nici inimă, nici cap. Toţi cei care te cunosc, 
Agnes, se sfătuiesc cu tine şi-ţi cer îndrumare. 

— "Toţi cei care mă cunosc mă răsfaţă, mi-a răspuns, 
zâmbind. 

— Nu. Alta-i pricina; eşti fără seamăn pe lume. Eşti atât de 
bună şi atât de blândă şi ai o judecată care nu dă greş 
niciodată. 

— Vorbeşti ca şi cum aş fi fost miss Larkins, mi-a zis Agnes, 
izbucnind într-un râs cristalin şi apucându-se din nou de 
cusut. 

— Ei! Nu-i frumos să profiţi de confidenţele mele, i-am 
răspuns roşind la amintirea fetei în albastru care mă robise. 
Totuşi, Agnes, îţi voi încredința şi de aci înainte secretele 
mele. Niciodată nu mă voi putea lipsi de tine. Şi ori de câte 
ori mă voi afla la grea cumpănă, ori de câte ori mă voi 
îndrăgosti, voi veni să-ţi spun, dacă-mi dai voie, chiar când 
va fi vorba de o dragoste serioasă. 

— Păi la tine întotdeauna a fost vorba de dragoste 
serioasă! mi-a zis Agnes, râzând din nou. 

— Vai, nu, a fost o dragoste de copil sau de şcolar! i-am 
spus, râzând la rândul meu, nu fără a roşi puţin. Lucrurile 


s-au schimbat acum şi mă tem că într-o bună zi va fi vorba 
de ceva foarte serios. Ceea ce mă miră e că până acum tu, 
Agnes, nu te-ai îndrăgostit în serios de nimeni. 

Agnes a râs iar şi a clătinat din cap. 

— O, ştiu că nu eşti îndrăgostită cu adevărat, pentru că 
dacă ai fi fost, mi-ai fi spus. Sau cel puţin, am adăugat, 
văzând cum i se îmbujorau obrajii, m-ai fi lăsat s-o ghicesc 
singur. Dar nu ştiu pe nimeni care să fie vrednic să te 
iubească pe tine, Agnes. Până nu se va ivi un pretendent 
mai nobil din fire, mai vrednic decât toţi cei pe care i-am 
văzut perindându-se pe aici, consimţământul meu n-ai să-l 
primeşti. De aici înainte nu voi pierde din ochi pe niciunul 
dintre admiratorii tăi; şi cu acela care-ţi va cuceri inima voi 
fi foarte exigent, de asta poţi fi încredinţată. 

Până acum discuţia se desfăşurase pe acel ton, îmbinând 
zeflemeaua şi seriozitatea, care era rezultatul firesc al 
vechilor noastre legături de prietenie, înfiripate încă pe 
vremea când eram copii. Deodată, însă, Agnes şi-a ridicat 
privirile spre mine şi, cu glasul schimbat, mi-a zis: 

— Trotwood, vreau să-ţi pun o întrebare pe care se prea 
poate să nu mai am prilejul să ţi-o pun vreme îndelungată. 
O întrebare care cred că n-aş putea s-o pun nimănui decât 
ție. Spune-mi, ai băgat de seamă vreo schimbare la tata? 

Băgasem de seamă o schimbare, şi nu o dată mă 
întrebasem dacă nu cumva băgase de seamă şi ea. Agnes a 
citit pesemne pe faţa mea aceste gânduri, căci îndată şi-a 
plecat ochii şi am văzut că erau înlăcrimaţi. 

— Spune-mi, ce crezi? m-a întrebat cu glas scăzut. 

— Cred... Spune-mi, Agnes, ştii cât de mult ţin la el, pot să 
vorbesc deschis? 

— Da, mi-a zis. 

— Cred că nu-i prieşte deloc năravul lui, care s-a agravat 
mult de când am venit aici întâia oară. Adesea e foarte 
nervos, sau cel puţin aşa mi se pare mie. 

— Nu-i o simplă părere, a zis Agnes, dând din cap. 


— Îi tremură mâna, vorbeşte nedesluşit, şi are uneori o 
lucire ciudată în privire. Am băgat de seamă că mai 
totdeauna atunci când nu e stăpân pe sine, se nimereşte să 
fie chemat să rezolve probleme. 

— Da, de Uriah a zis Agnes. 

— Da; şi conştiinţa faptului că nu poate face faţă situaţiei, 
sau că n-a înţeles problema, sau că, fără să vrea, a lăsat să 
se vadă în ce stare se află, pare-se că îl tulbură atât de mult, 
încât a doua zi se simte mai rău, iar în ziua următoare şi 
mai rău, şi rezultatul este că arată obosit şi priveşte în gol. 
Cele ce-ţi spun nu trebuie să te sperie, Agnes, dar aseară l- 
am văzut lăsând capul pe masa lui de lucru şi plângând ca 
un copil. 

În timp ce mai vorbeam încă, mi-a atins uşor buzele cu 
mâna, şi într-o clipă a fost la uşă unde l-a întâmpinat pe 
tatăl ei şi l-a luat de braţ. Când amândoi s-au întors către 
mine, m-a mişcat expresia feţei ei. Privirea-i luminoasă era 
plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru iubirea şi grija 
pe care dânsul i le purta, şi îmi adresa o rugă nespus de 
fierbinte să nu-l judec prea aspru nici chiar în gândurile 
mele cele mai tainice şi să nu-mi fac o părere proastă 
despre el; era atât de mândră de el şi îi era atât de devotată 
şi în acelaşi timp era atât de înduioşată şi neliniştită, fiind 
totodată convinsă că la fel voi fi şi eu, încât orice ar fi 
încercat să-mi spună prin viu grai n-ar fi fost nici pe departe 
atât de elocvent şi nu m-ar fi putut mişca mai mult. 

Urma să mergem să luăm ceaiul la doctorul Strong. Ne-am 
dus la ora obişnuită, şi în jurul căminului i-am găsit pe 
doctor, pe tânăra lui soţie şi pe mama ei. Doctorul a făcut 
atâta caz de călătoria mea, ca şi cum aş fi plecat în China, şi 
m-a primit ca pe un oaspete de vază şi a poruncit să se 
arunce pe foc o buturugă mare, ca să poată vedea chipul 
fostului său elev luminat de vâlvătăi. 

— Nu voi mai apuca să văd mulţi băieţi luând locul lui 
Trotwood, a zis doctorul, încălzindu-şi mâinile. Mă simt 


obosit, Wickfield, şi am nevoie de linişte. Până în şase luni 
îmi voi părăsi elevii şi voi duce o viaţă mai tihnită. 

— Mi-ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta în ultimii zece 
ani, i-a răspuns mister Wickfield. 

— Da, dar de astă dată sunt hotărât, l-a asigurat doctorul. 
Îl las în loc pe ajutorul meu - vorbesc foarte serios - aşa că 
foarte curând va trebui să ne întocmeşti un contract, să ne 
lege de mâini şi de picioare ca pe şarlatani. 

— Şi să am grijă să nu te trezeşti păcălit, nu-i aşa? i-a zis 
mister Wickfield. Aşa cum desigur te-ai trezit dacă ţi-ai face 
singur contractul. Bine. Sunt gata! În meseria mea există şi 
sarcini mai neplăcute decât asta. 

— După aceea, a spus doctorul zâmbind, voi putea să-mi 
văd numai de dicţionar şi de celălalt co-contractant... adică 
de Annie. 

Când mister Wickfield s-a uitat la Annie, care şedea la 
masa de ceai alături de Agnes, ea i-a ocolit privirea cu atâta 
sfiiciune şi teamă, încât dânsul şi-a aţintit privirea asupra ei 
şi mi s-a părut că îşi amintise de ceva. 

— Văd c-aţi primit poştă din India, a observat mister 
Wickfield după o scurtă pauză. 

— Da, tocmai! Nişte scrisori de la mister Jack Maldon, a 
confirmat doctorul. 

— Adevărat? 

— Bietul Jack! s-a amestecat în vorbă missis Markleham, 
clătinând din cap. Ce climă afurisită! Mi s-a spus că-i ca şi 
cum ai trăi pe o movilă de nisip sub razele de foc ale unei 
lentile convexe! Părea robust, dar nu era. Dragă doctore, să 
ştii că mai degrabă spiritul lui curajos decât constituţia lui l- 
a făcut să se arunce în această aventură. Tu, Annie dragă, 
desigur că-ţi aminteşti că vărul tău n-a fost niciodată voinic; 
în orice caz, n-a fost niciodată ceea ce se numeşte un om 
robust, a adăugat missis Markleham, vorbind apăsat şi 
rotindu-şi privirea asupra celor de faţă. Ştiu asta încă de pe 
vremea când atât el, cât şi fiica mea mai erau copii şi se 
plimbau toată ziulica împreună, braţ la braţ. 


Annie, căreia i se adresase, nu i-a răspuns nici un cuvânt. 

— Din spusele dumneavoastră trebuie să înţeleg oare că 
Jack Maldon ar fi bolnav? a întrebat mister Wickfield. 

— Bolnav! a exclamat Cătana-Bătrână. E în fel şi chip, sir. 

— Numai zdravăn nu? a sărit mister Wickfield. 

— Asta-i, zdravăn nu el a recunoscut Cătana-Bătrână. A 
suferit, desigur, de insolaţii îngrozitoare, a suferit de febră 
tropicală, de friguri şi de tot ce vrei! Cât priveşte ficatul l-a 
lăsat chiar din clipa când s-a îmbarcat a încheiat cu 
resemnare Cătana-Bătrână. 

— Şi a scris el toate astea? a căutat s-o descoasă mister 
Wickfield. 

— Ce să scrie? Dacă-mi puteţi pune o asemenea întrebare, 
nu-l cunoaşteţi pe Jack Maldon! i-a răspuns missis 
Markleham, legănându-şi capul şi agitând evantaiul. Să 
scrie? Nu, niciodată! Mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de 
patru armăsari sălbatici! 

— Mamă! a intervenit missis Strong. 

— Annie, draga mea, te rog să nu mă mai întrerupi, decât 
pentru a întări spusele mele. Ştii tot atât de bine ca şi mine 
că vărul tău Maldon mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de 
armăsari sălbatici... de ce oare am spus că numai de patru? 
Nu, nici n-am să mă opresc la patru... opt, şaisprezece, 
treizeci şi doi de armăsari sălbatici mai degrabă decât să 
răstoarne planurile doctorului! 

— Planurile lui Wickfield, a corectat-o doctorul, trecându-şi 
mâna pe faţă şi privindu-l nu fără remuşcare pe sfetnicul 
său. Vreau să spun împotriva celor ce le-am pus la cale 
împreună pentru binele lui. Doar am zis eu însumi: „aici sau 
undeva peste mare”. 

— lar eu am zis: „peste mare”, a adăugat solemn mister 
Wickfield. Eu l-am făcut să plece peste mare. Îmi asum 
această responsabilitate. 

— Poftim! Ce responsabilitate? a exclamat Cătana- 
Bătrână. Doar totul s-a făcut cu cele mai bune intenţii, 
dragă mister Wickfield; totul s-a făcut cu cea mai mare 


bunăvoință şi cu cele mai bune intenţii. Dar dacă bietul 
băiat nu poate trăi acolo, nu poate, şi pace! Şi dacă nu 
poate trăi acolo, mai degrabă o să moară acolo decât să 
răstoarne planurile doctorului. Îl cunosc, a adăugat Cătana- 
Bătrână, făcându-şi vânt cu evantaiul, cu un aer profetic 
dar resemnat, şi ştiu că mai degrabă o să-şi dea viaţa decât 
să răstoarne planurile doctorului! 

— Bine, bine, i-a spus amabil doctorul, nu ţin morţiş la 
planurile mele şi sunt gata să le răstorn şi singur. Pot face 
alte planuri. Dacă mister Jack Maldon se va întoarce în ţară 
din motive de sănătate, nu trebuie să-l lăsăm să mai plece 
înapoi şi trebuie să ne silim să-i facem rost de o situaţie 
bună şi potrivită în ţară. 

Missis Markleham a fost în aşa măsură covârşită de 
această mărinimoasă declaraţie (la care nu e nevoie să spun 
că nu se aşteptase deloc), încât n-a fost în stare să-i spună 
doctorului decât că nu-şi dezminţise bunătatea şi să-şi 
sărute de mai multe ori în şir evantaiul, pentru ca apoi să-l 
lovească prieteneşte, pe mână, cu el. După aceea a dojenit- 
o pe Annie că nu era destul de recunoscătoare pentru 
bunăvoința pe care, de dragul ei, doctorul i-o arată 
vechiului tovarăş de joacă, şi apoi ne-a povestit fel de fel 
despre alţi vrednici membri ai familiei sale, care ar fi fost de 
dorit să fie ajutaţi să stea pe vrednicele lor picioare. 

În tot acest timp Annie n-a scos un cuvânt şi n-a ridicat 
ochii din pământ. În tot acest timp mister Wickfield şi-a 
ţinut privirea aţintită asupra lui Annie, care stătea lângă 
fiica lui. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea să-l 
observe cineva, atât era de cufundat în gândurile sale, şi o 
privea cu atâta încordare, încât uitase de lume. Apoi a 
întrebat dacă mister Jack Maldon scrisese ceva în această 
privinţă, şi anume cui. 

— Poftim, aici! a spus missis Markleham, luând peste capul 
doctorului un plic de pe cămin. Dragul de el, i-a scris chiar 
doctorului... unde e?. Iată: „Îmi pare rău că trebuie să vă 
înştiinţez că o duc foarte greu cu sănătatea şi mă tem că voi 


fi silit să mă întorc acasă pentru câtva timp, aceasta fiind 
singura nădejde de vindecare”. Mai limpede nici c-ar putea 
să fie, bietul de el! Singura lui nădejde de vindecare! 
Scrisoarea către Annie e încă şi mai limpede. Annie, dă-mi 
scrisoarea. 

— Nu acum, mamă, a rugat-o ea cu glas scăzut. 

— Draga mea, în anumite privinţe eşti cea mai caraghioasă 
fiinţă sub soare, i-a răspuns maică-sa, iar faţă de nevoile 
familiei aş putea spune că ai o atitudine de-a dreptul 
denaturată. Cred că de această scrisoare n-am fi aflat 
niciodată dacă nu ţi-aş fi cerut-o eu. Aşa înţelegi tu, iubita 
mea, încrederea ce i-o datorezi doctorului Strong? Sunt 
uimită. Ar trebui să-ţi dai seama de lucrurile astea! 

După oarecare codeală, scrisoarea fu adusă; şi când i-am 
înmânat-o bătrânei doamne, am văzut că mâna din care o 
luasem tremura. 

— Să găsim acum pasajul acela, a zis missis Markleham, 
ridicând lornieta. „Amintirea vremurilor de odinioară, iubita 
mea Annie”, şi aşa mai departe... nu, nu-i asta. „Bătrânul şi 
amabilul proctor...” ăsta cine mai e? Doamne, Annie, tare 
neciteţ scris mai are vărul tău Maldon şi tare proastă mai 
sunt! Da, fireşte, stă scris „doctor”! Vai! Amabil, într- 
adevăr! Aici a făcut o pauză, ca să-şi sărute din nou 
evantaiul şi să-l agite în faţa doctorului, care ne privea cu o 
placidă mulţumire. lată, am găsit! „N-ar trebui să fii 
surprinsă, Annie, când vei afla - fireşte că n-ar trebui, doar 
ştim că prea robust n-a fost niciodată! Ce vă spuneam eu 
adineauri? -... când vei afla că am suferit atât de mult pe 
aceste meleaguri depărtate, încât m-am hotărât să plec cu 
orice preţ: fie în concediu de boală, dacă va fi cu putinţă; fie 
demisionând, dacă nu voi obţine concediu. Ce am îndurat şi 
îndur aici e insuportabil”. Şi eu, una, fără răspunsul prompt 
dat de această făptură de o bunătate fără pereche, a 
încheiat missis Markleham, făcând din nou semne 
telegrafice doctorului şi împăturind scrisoarea, mărturisesc 


deschis că nici să mă gândesc n-aş putea suporta să stărui 
asupra sensului cuvintelor lui. 

Deşi bătrâna s-a uitat la el, aşteptând să-i audă 
comentariile, mister Wickfield n-a scos un cuvânt şi a stat 
neclintit, cu privirile aţintite în pământ. Şi chiar după ce s-a 
schimbat subiectul şi ne-am apucat să vorbim despre altele, 
a rămas aşa vreme îndelungată, ridicându-şi numai rareori 
ochii, pentru ca, încruntat şi îngândurat, să se uite o clipă la 
doctor sau la soţia acestuia, sau la amândoi. 

Doctorul era mare iubitor de muzică. Agnes avea un glas 
plăcut şi expresiv, iar missis Strong, de asemenea. Au cântat 
la patru mâini şi au executat împreună duete, dând un 
adevărat concert. Dar am băgat de seamă două lucruri: în 
primul rând, că deşi Annie îşi redobândise stăpânirea de 
sine şi se purta ca de obicei, între ea şi mister Wickfield 
exista totuşi o prăpastie; în al doilea rând, că lui mister 
Wickfield părea să-i displacă prietenia dintre Annie şi 
Agnes, pe care o privea cu teamă şi trebuie să mărturisesc 
că pentru mine amintirea celor petrecute în seara plecării 
lui mister Maldon abia acum a început să aibă un tâlc, 
nebănuit până atunci, şi să mă tulbure profund. 
Frumuseţea nevinovată a chipului ei mi-a părut mai puţin 
nevinovată ca până acum; am început să privesc cu 
neîncredere graţia înnăscută şi farmecul persoanei ei; şi 
când m-am uitat la Agnes, care stătea lângă ea, şi m-am 
gândit cât de bună şi de cinstită era Agnes, s-a strecurat în 
mintea mea gândul că prietenia lor era nepotrivită. 

Atât de fericită se simţea însă Agnes şi la fel şi Annie, încât 
au făcut ca seara să treacă de parcă n-ar fi durat decât un 
ceas. Dar seara s-a încheiat cu un incident care mi-a rămas 
întipărit în amintire. Tocmai îşi luau rămas bun una de la 
alta, şi Agnes dădea s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe Annie, 
când, ca din întâmplare, mister Wickfield le-a despărţit şi 
repede a tras-o pe Agnes după el. Şi atunci, pe faţa 
frumoasei missis Strong s-a ivit din nou - ca şi cum timpul 
ar fi fost brusc anulat, iar eu m-aş fi găsit din nou în prag, 


ca atunci - expresia ce-o avusese şi în noaptea plecării lui 
Jack Maldon, când mister Wickfield n-o slăbise din ochi nici 
o clipă. 

N-am cuvinte să spun ce impresie mi-a făcut acest incident 
şi nici de ce de atunci încoace mi-a fost cu neputinţă să uit 
acea privire a ei şi să-mi mai aduc aminte vreodată de 
frumuseţea ei nevinovată. M-a urmărit şi când am ajuns 
acasă. Mi se părea că nori groşi coborau asupra căminului 
doctorului. Respectul ce-l purtam părului său cărunt era 
amestecat cu compătimire pentru faptul că se încredea în 
cei ce-l amăgeau şi cu resentimente împotriva celor care îl 
trăgeau pe sfoară. Umbra amenințătoare a unei mari 
năpaste şi a unei mari nelegiuiri, care n-avea încă formă 
desluşită, se aşternea ca o pată întunecată asupra locurilor 
paşnice unde învăţasem şi petrecusem când eram copil şi 
mi se părea că va însemna o nedreptate strigătoare la cer. 
Nu mă mai puteam gândi cu plăcere nici la bătrânii şi 
impunătorii aloe, cu frunzele lor late, ce înfloreau o dată la 
o sută de ani, nici la peluza îngrijită, nici la urnele de piatră, 
nici la aleea doctorului, nici la dangătul familiar al 
clopotului catedralei, care plutea peste toate acestea. Era 
ca şi cum altarul senin al adolescenţei ar fi fost pângărit sub 
ochii mei, iar pacea şi demnitatea lui ar fi fost spulberate. 

A doua zi dimineaţa a urmat despărţirea de acea casă 
venerabilă aflată sub influenţa exercitată de Agnes, şi nu m- 
am mai gândit la nimic altceva. Fără îndoială, mă voi 
întoarce curând: voi dormi din nou - adesea poate - în 
odăiţa mea; dar zilele când locuiam statornic acolo 
trecuseră, şi pieriseră pentru totdeauna vremurile de 
altădată. Când am împachetat cărţile şi hainele ce le mai 
aveam acolo, şi care urmau să fie trimise la Dover, am fost 
mai mâhnit decât l-am lăsat pe Uriah să vadă; iar acesta s-a 
arătat atât de zelos să-mi ajute, încât mi s-a strecurat în 
minte gândul hain că plecarea mea îi făcea o deosebită 
plăcere. 


Mi-am luat rămas bun de la Agnes şi de la tatăl ei, 
încercând, fără cine ştie ce succes, să mă arăt bărbat, şi m- 
am suit pe capra diligenţei pentru Londra. Într-atât eram 
de înduioşat şi înclinat, să iert totul, încât, când am trecut 
prin oraş, puţin a lipsit ca să-l salut pe vechiul meu duşman, 
ucenicul măcelar, şi să-i arunc cinci şilingi pentru băutură. 
Dar cum curăța butucul cel mare din dugheană şi pentru că 
înfăţişarea lui se schimbase prea puţin în bine de când îi 
lipsea dintele din faţă, pe care chiar eu i-l scosesem, mi s-a 
părut că prea era un măcelar înrăit şi mi-am zis c-ar fi mai 
nimerit să nu-i fac avansuri. 

Îmi aduc aminte că atunci când, în cele din urmă, am ieşit 
pe şosea, mă stăpânea un singur gând: să par cât mai 
vârstnic cu putinţă în ochii surugiului şi să fiu cât se poate 
de acru. Asta mi-a venit destul de greu, dar nu m-am lăsat, 
căci socoteam că aşa vorbeau oamenii mari. 

— Mergeţi până la punctul terminus, sir? m-a întrebat 
surugiul. 

— Da, William, i-am răspuns binevoitor (căci îl cunoşteam). 
Mă duc la Londra. După aceea am să plec la Suffolk. 

— La vânătoare, sir? m-a întrebat surugiul. 

Ştia la fel de bine cum ştiam şi eu că în anotimpul acela nu 
s-ar fi putut vâna decât balene; m-am simţit, totuşi, foarte 
măgulit. 

— Nu ştiu, i-am zis, prefăcându-mă că aş fi nehotărât dacă 
să merg la vânătoare sau nu. 

— Zice-se că de la o vreme-ncoace păsările e foarte 
sperioase, mi-a spus William. 

— Am auzit şi eu. 

— Sunteţi din Suffolk, sir? m-a întrebat William. 

— Da, i-am răspuns, mândru. M-am născut în Suffolk. 

— Am auzit că pe-acolo se face nişte găluşte straşnice! mi- 
a zis William. 

Nu ştiam acest lucru, dar m-am simţit dator să sporesc 
renumele tradiţiilor comitatului meu de baştină şi să dau a 


înţelege că le cunosc; de aceea am încuviinţat din cap parcă 
pentru a spune: „le cred”. 

— Şi ce mai cai de povară! a exclamat William. Cai, nu 
glumă! Când e bun, un cal de povară de Suffolk preţuieşte 
greutatea lui în aur. Vi s-a întâmplat vrodat' să creşteţi cai 
de Suffolk, sir? 

— N... uu! i-am zis. Nu prea. 

— Aici, în spate, şade un gentleman care m-aş prinde c-a 
crescut cai d-ăştia cu toptanul, mi-a zis William. 

Domnul de care vorbea era un bărbat fălcos, cu privire 
crucişă, amenințătoare, care purta un cilindru alb, cu 
boruri înguste, şi nişte pantaloni cafenii, strânşi pe picior, 
care păreau încheiaţi pe nasturi de la gheată până la şold. 
Bărbia-i proţăpită peste umărul surugiului era atât de 
aproape de mine, încât răsuflarea lui mă gâdila pe ceafă; şi 
când m-am întors către dânsul, se holba cu ochiul care nu 
era saşiu la caii înaintaşi, măsurându-i cu un aer de 
cunoscător. 

— Aşa-i? l-a întrebat William. 

— Ce să fie aşa? 

— C-aţi crescut cai de Suffolk cu toptanul? 

— Cred şi eu! i-a răspuns. Nu s-află rasă de armăsari sau 
de durlăi să nu o fi crescut şi eu. Unora armăsării şi durlăii 
le sunt o petrecere. Pentru mine, însă, ei-s totul, îmi ţin loc 
de mâncare şi de băutură, de casă, de nevastă, şi de copii, 
de ştiinţă de carte şi de aritmetică, de tabac, de tutun şi de 
somn. 

— Ăsta-i om să stea pe locul din spatele caprei, ce ziceţi? 
mi-a suflat la ureche William, agitând hăţurile. 

Am socotit că-mi spune acest lucru ca să-mi dea a înţelege 
c-ar vrea să-i cedez domnului locul, şi de aceea, roşind, i-am 
arătat că sunt gata să i-l dau. 

— Dacă nu vă supăraţi, sir, a zis William. Cred că aşa s-ar 
cădea. 

Am considerat întotdeauna că aceasta a fost întâia 
umilinţă pe care am suferit-o în viaţă. Când mi-am reţinut 


locul la staţia diligenţelor, i-am dat o jumătate de coroană 
funcţionarului şi am primit un bilet pe care scria „loc pe 
capră”. Am îmbrăcat anume un palton lung şi un şal, ca să 
fiu vrednic de acel loc înalt şi ales; eram cât se poate de 
mândru de el; şi m-am legănat cu iluzia că făceam cinste 
diligenţei. Şi iată că, la prima staţie, m-am pomenit că-mi ia 
locul un saşiu şi un zdrenţăros, care n-avea alt merit decât 
acela că mirosea ca un grajd şi care, în vreme ce caii 
umblau la trap, a trecut peste mine de parcă, n-aş fi fost 
fiinţă omenească, ci muscă! 

Acest neînsemnat incident, petrecut pe capra diligenţei de 
la Canterbury, fireşte, n-a avut darul să mă lecuiască de 
acea veche neîncredere de care nu o dată m-am simţit 
stingherit în unele împrejurări mărunte, în care bine ar fi 
fost să mă fi descotorosit de ea. Degeaba m-am străduit să 
fiu acru. Tot restul drumului am vorbit din fundul 
stomacului, dar, cu toate acestea, m-am simţit cu 
desăvârşire compromis şi îngrozitor de tânăr. 

Era totuşi straniu şi interesant să stau cocoţat acolo sus, în 
spatele celor două perechi de cai - binecrescut, bine 
îmbrăcat, cu buzunarul plin de bani - şi să cauta 
recunoaşte locurile unde dormisem în trista-mi călătorie de 
odinioară. Orice privelişte mai deosebită de-a lungul şoselei 
îmi trezea amintiri. Când mă uitam la vagabonzii pe care-i 
depăşeam şi-i vedeam privind în sus cu acele mutre de 
care-mi aduceam atât de bine aminte, parcă simţeam din 
nou mâna înnegrită a căldărarului apucându-mă de cămaşă. 
Iar când diligenţa a trecut hodorogind pe străzile înguste 
ale Chathamului, am aruncat în treacăt o privire pe uliţa 
unde locuia monstrul care-mi cumpărase surtucul şi-am 
întins gâtul să revăd locul unde aşteptasem, în bătaia 
soarelui, şi în umbră, să-mi dea banii cuveniţi. Când, în cele 
din urmă, am ajuns în apropiere de Londra şi am trecut 
chiar în dreptul lui „Salem House”, unde mister Creakle 
altoia fără milă pe cine nimerea, aş fi dat toţi banii ce-i 


aveam la mine ca să pot cobori, să-i trag o sfântă de bătaie 
şi să dau drumul băieţilor, ca unor vrăbii din colivie. 

Am tras la Crucea de aur” din Charing Crossl, care pe 
vremea aceea era un han ce mirosea a mucegai, într-un 
cartier foarte aglomerat. Un chelner m-a poftit în braserie; 
apoi o slujnică m-a condus într-o odăiţă cu un pat, unde 
duhnea ca într-o birjă şi unde aerul era închis ca într-un 
cavou. Cu durere mi-am dat seama că păream foarte tânăr, 
căci nimeni nu mă lua în serios: slujnica era cu totul 
nepăsătoare la orice îi spuneam, iar chelnerul nu mi-a 
arătat, respectul cuvenit şi s-a apucat să-mi dea sfaturi 
menite să suplinească lipsa mea de experienţă. 

— Ia spune-mi acum, ce-ai vrea să mănânci? m-a întrebat 
familiar chelnerul. Tinerilor le place de obicei păsările: 
comandă o găină! 

I-am răspuns cât mai semeţ cu putinţă că n-aveam chef de 
găină. 

— N-ai chef? mi-a zis. Tinerii e de obicei sătui de carne de 
vacă sau de berbec. la un cotlet de vițel! 

Negştiind ce să-i cer, altceva, am acceptat această 
propunere. 

— Îţi plac cartofii? m-a întrebat chelnerul zâmbind mieros 
şi aplecând capul într-o parte. În general, tinerii se îndoapă 
cu cartofi. 

L-am rugat apoi cu voce foarte gravă să comande un cotlet 
de vițel cu cartofi şi să se intereseze la tejghea dacă nu 
sosiseră scrisori pentru Trotwood Copperfield, Esquire? 
deşi ştiam că nu sosiseră şi nici n-ar fi putut să sosească, 
asta numai pentru că a aştepta scrisori mi se părea lucru 
foarte bărbătesc. 

S-a înapoiat curând să-mi spună că nu (la care m-am 
arătat foarte mirat) şi a început să întindă masa într-o nişă, 
lângă cămin. Cât făcea această treabă, m-a întrebat ce 
vreau să beau; şi când i-am răspuns: „Un sfert de Xeres”, 
am bănuiala că a socotit foarte nimerit s-adune această 
cantitate strângând drojdiile rămase pe fundul câtorva 


sticle. Cred acest lucru fiindcă, pe când citeam ziarul, l-am 
zărit în dosul paravanului de lemn, unde-şi avea colţişorul, 
cum golea de zor conţinutul mai multor sticle în una 
singură, ca un spiţer când prepară o reţetă. Iar când mi-a 
adus vinul, am găsit că n-avea nici un gust; şi, pe deasupra, 
conţinea şi atâtea firimituri de pâine englezească cum n-ar 
fi putut conţine un vin străin mai mult sau mai puţin curat; 
fiind însă sfios, l-am băut şi n-am spus nimic. 

Simţindu-mă bine dispus (de unde trag concluzia că în 
unele faze ale lor, otrăvirile nu-s totdeauna neplăcute), am 
hotărât să mă duc la un spectacol. M-am dus la „Covent 
Garden Theatre”3 unde din fundul uneia dintre lojile 
centrale, am văzut luliu Cezar4 şi o nouă pantomimă. 
Faptul de a-i vedea în carne şi oase pe toţi acei nobili 
romani intrând şi ieşind din scenă ca să mă distreze, în loc 
să fie nişte dascăli severi ca la şcoală, era ceva nou şi 
nespus de plăcut pentru mine. Dar împletirea de taină şi 
realitate a întregului spectacol, şi poezia, luminile, muzica, 
publicul, uluitoarele schimbări de decoruri minunate şi 
strălucitoare m-au ameţit atât de tare, deschizându-mi noi 
tărâmuri de desfătare, încât atunci când, la miezul nopţii, 
am ieşit pe stradă, în ploaie, m-am simţit ca şi cum aş fi 
căzut din nori, unde trăisem o viaţă romantică, peste 
veacuri trecute, şi m-am pomenit deodată într-o lume 
luminată de făclii, în care oamenii strigau, se stropeau, se 
loveau cu umbrelele, se băteau pentru o birjă şi tropăiau în 
încălţările lor cu tălpi de lemn5, într-o lume jalnică, plină de 
noroi. 

leşisem pe altă uşă şi am stat câtva timp în mijlocul străzii, 
de parcă aş fi picat din ceruri; dar îndată ghionţii şi 
îmbrânceala m-au trezit la realitate şi m-au îndemnat să-mi 
îndrept paşii spre han; şi de-a lungul drumului până acolo 
mi s-au rotit în minte acele strălucitoare imagini, iar la han, 
după ce am mâncat stridii şi am băut nişte Porto, am rămas 
nemişcat în braserie până după ora 1, cu ochii aţintiţi 


asupra focului ce ardea în cămin, pritocind mai departe 
aceleaşi scene. 

În aşa măsură eram copleşit de spectacolul văzut şi de 
amintiri - care erau, într-un fel, ca un strălucit tablou 
străveziu pe care se proiecta viaţa mea trecută - încât nici 
nu-mi aduc aminte când am băgat de seamă prezenţa acelui 
tânăr frumos, binefăcut, îmbrăcat cu un gust rafinat, dar 
puţin neglijent, pe care am motive să nu-l uit. Îmi aduc 
aminte însă că, fără să-l fi văzut intrând, am simţit că se afla 
lângă mine şi c-am stat mai departe, dus pe gânduri, 
privind focul din cămin. 

În cele din urmă m-am ridicat să mă duc la culcare, spre 
marea uşurare a chelnerului somnoros, care parcă fusese 
apucat de bâţâială, căci, stând în colţişorul lui, îşi încrucişa 
picioarele, le bătea, le sucea şi le răsucea în fel şi chip. În 
drum spre uşă, am trecut pe lângă noul-venit şi l-am văzut 
foarte bine. Pe loc m-am întors, am făcut câţiva paşi înapoi 
şi l-am privit din nou. Nu m-a recunoscut, dar eu l-am 
recunoscut din prima clipă. 

În alte împrejurări poate că nu m-aş fi încumetat şi nu m- 
aş fi hotărât să-i vorbesc, şi poate c-aş fi lăsat lucrurile pe a 
doua zi, şi poate că, astfel, l-aş fi pierdut. Dar în starea de 
spirit în care mă aflam, sub impresia spectacolului, am 
simţit că pentru ocrotirea acordată odinioară merită toată 
recunoştinţa, iar vechea mea dragoste pentru el s-a 
revărsat atât de sinceră şi năvalnică, încât m-am dus de-a 
dreptul la el şi, cu inima zvâcnind puternic, i-am spus: 

— Steerforth! Nu mă mai recunoşti? 

S-a uitat la mine, aşa cum se uita el uneori, dar pe faţa lui 
n-am văzut nici un semn că m-ar fi recunoscut. 

— Pare-mi-se că nu-ţi mai aduci aminte de mine, i-am zis. 

— Doamne! a izbucnit deodată. Asta-i micul Copperfield! 

I-am luat amândouă mâinile şi nu le-am mai dat drumul. 
Dacă nu mi-ar fi fost ruşine şi nu mi-ar fi fost teamă c-aş 
putea să-l supăr, i-aş fi sărit de gât şi aş fi plâns. 


— Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost mai fericit! 
Scumpul meu Steerforth, mă bucur atât de mult că te văd! 

— Şi eu mă bucur că te văd, mi-a zis dânsul, strângându- 
mi călduros mâna. Hei, Copperfield, linişteşte-te! 

Simţeam totuşi că era bucuros să vadă cât mă emoţionase 
această întâlnire! 

Mi-am şters lacrimile, pe care nici cea mai aprigă hotărâre 
nu le putuse opri, am râs stângaci şi ne-am aşezat unul 
lângă altul. 

— Ei, cum se face că eşti aici? m-a întrebat Steerforth, 
bătându-mă pe umăr. 

— Am sosit chiar azi cu diligenţa de la Canterbury. M-a 
înfiat o mătuşă, care locuieşte în partea locului, şi tocmai 
am isprăvit şcoala acolo. Dar cum se face că eşti şi tu aici, 
Steerforth? 

— Păi, studiez la Oxford, mi-a răspuns, adică trebuie să mă 
duc din când în când să mă plictisesc de moarte acolo, şi 
acum mă întorc acasă la mama. Ştii, Copperfield, te-ai făcut 
băiat al naibii de drăguţ! Mă uit la tine, şi văd că eşti exact 
cum erai pe vremuri! Nu te-ai schimbat deloc! 

— Şi eu te-am recunoscut, din prima clipă, i-am zis; doar ai 
un chip care se uită mai greu. 

A râs, trecându-şi mâna prin părul cârlionţat, şi mi-a spus 
vesel: 

— Da. Am pornit la drum, ca să-mi fac datoria. Mama 
locuieşte nu departe, la marginea oraşului, dar drumurile 
sunt atât de proaste şi acasă e atât de plicticos, încât m-am 
hotărât să nu plec mai departe şi să înnoptez aici. Mă aflu în 
oraş de vreo câteva ore, pe care le-am petrecut moţăind la 
un teatru. 

— Şi eu am fost la teatru astă-seară, i-am zis. La „Covent 
Garden”. Ce spectacol minunat şi încântător. Steerforth! 

Steerforth a râs din toată inima. 

— Scumpul meu Davy, mi-a spus bătându-mă din nou pe 
umăr, eşti ca o Daisy6, ca o mărgărită! Nici mărgărita 
sălbatică în revărsatul zorilor nu-i mai candidă decât tine. 


Am fost şi eu la „Covent Garden”, şi niciodată nu mi-a fost 
dat să văd un spectacol mai nereuşit. Hei, sir! 

Chemarea fusese adresată chelnerului, care, după ce, de 
departe, urmărise foarte atent scena întâlnirii noastre, 
acum s-a apropiat respectuos. 

— Unde l-ai plasat pe prietenul meu, mister Copperfield? l- 
a întrebat Steerforth. 

— lertaţi-mă, sir, ce-aţi spus? 

— Unde doarme? La ce număr? Cred că pricepi ce-ţi spun! 

— Da, sir, a zis chelnerul, spăşit. Deocamdată, mister, 
Copperfield stă la patruzeci şi patru, sir. 

— Ce dracu ţi-a venit să-l plasezi pe mister Copperfield 
tocmai în podul grajdului? i-a ripostat Steerforth. 

— Vedeţi, sir, nu ne-am dat seama, s-a scuzat chelnerul, că 
mister Copperfield ar fi cineva mai aşa. Dacă vreţi, putem 
să-l trecem pe mister Copperfield la şaptezeci şi doi. Alături 
de dumneavoastră, sir. 

— Sigur că vreau i-a zis Steerforth. Şi numaidecât! 

Chelnerul s-a retras în grabă pentru a efectua mutarea. 

Steerforth, amuzat că mi se dăduse camera patruzeci şi 
patru, a râs din nou, m-a mai bătut încă o dată pe umăr şi 
m-a poftit pentru a doua zi dimineaţă să iau cu el gustarea 
la ora 10, invitaţie pe care am fost foarte mândru şi încântat 
s-o primesc. Fiind foarte târziu, ne-am luat lumânările şi ne- 
am dus sus, unde ne-am despărţit foarte călduros în faţa 
uşii sale. Am găsit că noua mea odaie era mult mai bună 
decât cea veche, căci nu duhnea defel şi avea un pat imens, 
aproape cât o mică moşie, cu baldachin sprijinit pe patru 
stâlpi. Printre pernele care ar fi ajuns şi pentru şase 
persoane, am adormit curând şi am visat despre Roma 
antică, despre Steerforth şi despre prietenie, până ce în 
zori, diligenţele când au ieşit, hodorogind, pe sub poarta 
boltită, m-au făcut s-aud în vis tunete şi să văd zei. 

CAPITOLUL XX. 

LA STEERFORTH ACASĂ. 


La 8, când slujnica a bătut la uşă şi mi-a spus c-a lăsat în 
prag apa pentru bărbierit, mi-a părut foarte rău că n-aveam 
trebuinţă de ea şi am roşit. Tot timpul cât m-am îmbrăcat, 
m-a muncit bănuiala că slujnica mă luase peste picior, din 
care pricină, când, coborând ca să iau micul dejun, am 
întâlnit-o pe scară, m-am strecurat pe lângă dânsa cu un 
aer vinovat. Deoarece îmi dădeam seama că eram mai tânăr 
decât aş fi vrut, am şovăit un timp înainte dea mă hotări să 
trec prin faţa ei; auzind-o că mătura, am stat locului şi am 
privit pe fereastră statuia ecvestră a regelui Carol7, prinsă 
în centrul unui labirint de birje, lipsită de măreție, bătută 
de ploaia măruntă şi învăluită în pâcla gălbuie, până a venit 
chelnerul şi mi-a spus că eram aşteptat. 

Pe Steerforth nu l-am găsit în braserie, ci într-un separeu, 
cu perdele roşii şi covoare turceşti, unde focul ardea vesel 
în cămin, iar pe masa aşternută cu o faţă albă, curată, era 
pregătit micul dejun fierbinte; şi cămăruţa, focul, bucatele, 
Steerforth şi toate celelalte erau reflectate în miniatură 
într-o oglinjoară rotundă ce atârna deasupra bufetului. La 
început, Steerforth fiind atât de sigur de sine şi de elegant 
şi superior mie în toate privinţele (inclusiv vârsta), m-am 
simţit cam stânjenit; dar foarte curând, prin purtarea lui 
degajată şi plină de bunăvoință, m-a făcut să mă simt la 
largul meu. Admiraţia mea pentru răsturnarea determinată 
de ella „Crucea de aur” era fără margini: singurătatea 
jalnică din ajun nici nu suferea comparaţie cu plăcuta 
tovărăşie din dimineaţa aceea. Cât despre chelner, nu mă 
mai trata câtuşi de puţin cu familiaritate. Ne servea plecat 
şi pocăit, parcă şi-ar fi pus cenuşă pe cap. 

— Ei, Copperfield, mi-a zis Steerforth când am rămas 
singuri, aş vrea să-mi spui ce mai faci, unde te duci, într-un 
cuvânt, aş vrea să-mi spui totul despre tine. Nu ştiu de ce, 
dar mi se pare că eşti al meu. 

Când am văzut că-mi arată acelaşi interes ca altădată, m- 
am înflăcărat de bucurie şi i-am povestit cum fusese pusă la 


cale această scurtă călătorie de către mătuşa şi ce scop 
avea. 

— Atunci, dacă n-ai grabă, mi-a zis Steerforth, vino cu 
mine la Highgate8 pentru o zi, două. Are să-ţi placă mama... 
e ea cam vanitoasă şi cam prozaică în privinţa mea, dar asta 
ai să-i treci cu vederea, iar dânsa o să se bucure să te 
cunoască. 

— Tare-aş vrea să fiu sigur că-i aşa cum ai avut bunăvoința 
să-mi spui, i-am răspuns zâmbind. 

— O, m-a asigurat Steerforth, mama-i iubeşte pe toţi cei 
care mă iubesc! În privinţa asta nu încape îndoială. 

— Atunci cred c-am să devin preferatul ei. 

— Foarte bine! Pofteşte şi fă dovada. Mergem mai întâi să 
vedem leii, un ceas sau două - este o plăcere să-i poţi 
prezenta unui băiat candid ca tine, Copperfield - iar după 
aceea luăm diligenţa şi mergem la Highgate. 

Mi se părea că visez şi că îndată mă voi trezi în camera 44, 
cu perspectiva de a mânca într-un colţ singuratic al 
restaurantului, servit de chelnerul care din nou va fi 
ireverenţios. După ce i-am scris mătuşii despre preafericita 
întâlnire cu colegul de şcoală, pe care-l admiram atât de 
mult, şi că primisem invitaţia, ne-am urcat într-o birjă, ne- 
am dus să vedem Panoramad şi alte câteva curiozităţi şi am 
cutreierat muzeul10, unde mi-am putut da seama cât de 
multe ştia Steerforth despre subiecte infinit de variate şi 
cât de puţin preţ punea pe cunoştinţele sale. 

— Ai să obţii un înalt titlu universitar, Steerforth, dacă nu 
cumva ai şi obţinut, şi vor avea de ce să se mândrească cu 
tine! 

— Eu, titlu universitar! a exclamat Steerforth, Nu-i de 
mine, Daisy! Nu te superi dacă-ţi spun aşa? 

— Câtuşi de puţin! i-am zis. 

— Eşti un băiat de treabă! mi-a spus Steerforth, râzând. 
N-am nici cea mai mică năzuinţă sau poftă să mă disting în 
acest domeniu. Îmi ajunge cât am învăţat. Şi aşa mi se pare 
că am devenit cam plicticos. 


— Dar faima... am obiectat eu. 

— Eşti romantic, Daisy! m-a oprit Steerforth, râzând şi mai 
tare. De ce m-aş obosi pentru ca o droaie de neghiobi să 
caşte gura la mine şi să mă aclame? Să aclame pe altcineva. 
Cine are nevoie de faimă, să-i fie de bine! 

Mi-a fost ruşine că săvârşisem o greşeală atât de 
grosolană şi am căutat să schimb vorba. Din fericire, nu era 
prea greu, căci Steerforth trecea lesne de la un subiect la 
altul, cu o nepăsare şi uşurinţă fără pereche. 

După ce am vizitat oraşul, am luat dejunul, şi atât de iute a 
trecut scurta zi de iarnă, încât, când diligenţa s-a oprit în 
faţa unei vechi clădiri de cărămidă roşie aşezată în vârful 
dealului, la Highgate, se lăsa înserarea. O doamnă mai în 
vârstă, totuşi nu foarte bătrână, solemnă şi cu chip frumos 
se afla în poartă când am coborât şi l-a îmbrăţişat pe 
Steerforth spunându-i: „Iubitul meu James!” Steerforth. M- 
a prezentat acestei doamne, care era mama lui, şi dânsa, 
foarte solemnă, mi-a urat: „Bun venit!” 

Era o clădire de modă veche, foarte elegantă şi bine 
îngrijită. De la ferestrele odăii mele vedeam în depărtare 
Londra întreagă, ca o uriaşă pânză de ceaţă, prin care 
licăreau, ici-colo, câteva lumini. Cât m-am schimbat, abia 
am avut răgazul să-mi arunc privirile asupra mobilierului 
masiv, asupra broderiilor înrămate (lucrate, bănuiesc, de 
mama lui Steerforth când era fetiţă), asupra câtorva desene 
în creion, agăţate pe pereţi, care înfăţişau femei cu părul 
pudrat, strânse în corsaje, în vreme ce focul, aprins de 
curând, trosnea în vatră, şi iată că am şi fost poftit la cină. 

În sufragerie se găsea o doamnă slăbuţă, mărunţică, 
oacheşă, nu prea plăcută, dar nelipsită parcă de oarecare 
farmec, care mi-a atras atenţia, poate pentru că nu mă 
aşteptasem s-o văd; poate pentru că la masă am stat faţă în 
faţă; sau poate pentru că avea ceva cu totul remarcabil. 
Părul îi era negru şi ochii negri, aprigi, şi era slabă şi avea o 
cicatrice pe buză. O cicatrice veche - mai de grabă un 
semn, aş zice, căci se vindecase, de mulţi ani şi avea 


culoarea buzei - urma unei tăieturi de-a curmezişul gurii, în 
jos, spre bărbie, care, de la locul meu, de cealaltă parte a 
mesei, aproape că nu se observa, afară doar la buza de sus 
şi deasupra ei, deoarece o deformase. Am presupus că va fi 
având vreo treizeci de ani şi că râvnea să se mărite. Era 
cam dărăpânată - ca o casă rămasă multă vreme 
neocupată; şi, totuşi, cum am spus, avea parcă un anumit 
farmec. lar slăbiciunea, ei îţi venea a crede că se datora 
unui foc lăuntric, mistuitor, ce-i răbufnea în ochii întunecaţi. 

Mi-a fost prezentată sub numele de miss Dartle, dar atât 
Steerforth, cât şi maică-sa îi spuneau Rosa. Am aflat că 
locuia acolo de multă vreme, fiind doamnă de companie pe 
lângă missis Steerforth. Niciodată nu spunea de-a dreptul 
ceea ce dorea să spună, ci numai pe ocolite, şi reuşea în 
felul acesta să facă impresie. De pildă, când missis 
Steerforth a zis, mai mult în glumă decât în serios, că i se 
pare că fiul ei duce o viaţă cam dezmăţată la universitate, 
miss Dartle a intervenit astfel: 

— Da, într-adevăr? Ştiţi cât sunt de nepricepută şi că 
totdeauna întreb, aşa, numai ca să mă informez dar 
credeam că felul ăsta de viaţă e de la sine înţeles... Greşesc 
oare? 

— Vrei să spui Rosa, că acolo sunt pregătiţi pentru o 
profesiune foarte serioasă, i-a răspuns missis Steerforth cu 
o anumită răceală. 

— Vai! Desigur, e foarte adevărat, a întors-o miss Dartle. 
Dar, totuşi, poate în realitate nu-i aşa... Aş vrea să mi se 
spună dacă greşesc... Într-adevăr, nu-i aşa? 

— Ce să fie aşa într-adevăr? 

— Vai! Va să zică nu-i aşa, a urmat miss Dartle. Sunt foarte 
fericită să aud acest lucru. Acum ştiu ce am de făcut! lată la 
ce foloseşte să întrebi. De aci înainte nu voi mai îngădui 
nimănui să vorbească în faţa mea de deşertăciune şi risipă 
şi aşa mai departe în legătură cu viaţa pe care o duc acolo. 
Niciodată! 


— Foarte bine! i-a zis missis Steerforth. Profesorul fiului 
meu e foarte conştiincios, şi dacă n-aş avea o încredere 
nelimitată în fiul meu, aş avea încredere în el. 

— Ai avea? a întrebat miss Dartle, Doamne! E conştiincios? 
Într-adevăr conştiincios? 

— Da, sunt convinsă că este, i-a răspuns missis Steerforth. 
— Ce frumos! a exclamat miss Dartle. Ce binecuvântare! 
Conştiincios, într-adevăr? Atunci nu €... fireşte că nu poate 
fi de vreme ce-i într-adevăr conştiincios. Da, de aici înainte 

voi fi pe deplin liniştită în privinţa lui. Nici nu vă puteţi 
închipui cât îl ridică în ochii mei faptul că ştiu precis că-i 
într-adevăr conştiincios. 

Părerile ei asupra unei chestiuni sau amendamentele ce le 
avea de adus celor exprimate de alţii miss Dartle le strecura 
în acelaşi fel; şi trebuie să recunosc că uneori făcea acest 
lucru cu deosebită energie, chiar când se contrazicea cu 
Steerforth. Un asemenea caz s-a întâmplat înainte de 
sfârşitul cinei. Missis Steerforth vorbind cu mine despre 
călătoria ce intenţionam să o fac în Suffolk, i-am spus, în 
treacăt, c-aş fi tare bucuros dacă Steerforth ar vrea să mă 
însoţească; şi adresându-mă apoi lui Steerforth şi 
spunându-i că mă duceam să-mi văd dădaca şi familia lui 
mister Peggotty, i-am amintit de marinarul pe care îl 
cunoscuse cândva la şcoală. 

— Aha! Necioplitul ăla! a exclamat Steerforth. Venise 
parcă, şi cu fiul, nu-i aşa? 

— Nu, i-am răspuns. Acela-i un nepot, pe care l-a adoptat. 
Are şi o nepoţică foarte drăguță, pe care a înfiat-o. Într-un 
cuvânt, casa lui (sau mai degrabă barcazul, căci locuieşte 
într-un barcaz tras pe uscat) e plină de oameni pe care-i 
înconjoară cu mărinimia şi bunătatea lui. Sunt sigur că 
pentru dumneata ar fi o plăcere să faci cunoştinţă cu 
această familie. 

— Da? Crezi? Ştiu eu? Poate. Să vedem dacă va fi cu 
putinţă. Ar merita să mă reped până acolo (fără a mai pune 
la socoteală plăcerea de a călători cu tine, Daisy, dragă), ca 


să văd şi eu cum trăiesc laolaltă oamenii de teapa asta şi să 
mă port ca oricare dintre ei. 

Întrevăzând noi speranţe de desfătare, inima a început să- 
mi tresalte. Dar miss Dartle, care ne urmărise cu ochii ei 
focoşi, a intervenit din nou, referindu-se la tonul pe care 
vorbise de „oamenii de teapa asta”. 

— Vai, aşa-i, într-adevăr? Spune-mi, te rog, sunt chiar aşa? 

— Cum să fie? Cine să fie aşa? i-a întors-o Steerforth. 

— Oamenii de teapa asta. Sunt într-adevăr animalici şi 
neghiobi şi atât de deosebiți la făptură? Tare-aş mai vrea să 
ştiu! 

— Fireşte, între ei şi noi există o distanţă destul de mare, i- 
a răspuns flegmatic Steerforth. Nu se cade să ne aşteptăm 
să fie sensibili ca noi. Nici nu-şi pierd firea, nici nu se simt 
jigniţi cu una, cu două. Dar sunt foarte virtuoşi. Cel puţin, 
unii susţin că ar fi, şi eu, unul, nu vreau să-i contrazic. Nu 
sunt prea rafinaţi, dar şi asta-i o binecuvântare, căci la fel 
ca pielea lor, tare şi groasă, sufletul le este greu vulnerabil. 

— Într-adevăr! a exclamat miss Dartle. Mă bucur nespus 
de mult să aud asta. E o consolare! Sunt încântată să aflu că 
atunci când suferă, nici nu simt. Uneori m-am simţit prost 
când mă gândeam la oamenii de teapa asta; dar de aci 
înainte n-am să mă mai sinchisesc de ei. Cât trăieşti, înveţi. 
Mărturisesc că aveam anumite îndoieli, dar acuma s-au 
risipit. Nu ştiam, dar acuma ştiu, şi asta dovedeşte că e bine 
să întrebi, nu-i aşa? 

Credeam că Steerforth vorbise doar în glumă sau numai 
ca s-o stârnească pe miss Dartle şi mă aşteptam să-mi 
spună acest lucru după ce dânsa s-a retras şi am rămas 
amândoi lângă focul din vatră. Dar nu m-a întrebat decât ce 
credeam despre miss Dartle. 

— E deşteaptă, nu-i aşa? i-am zis. 

— Deşteaptă? a exclamat Steerforth. Fiecare lucru îl trage 
pe tocilă şi-l ascute cum şi-a ascuţit în anii din urmă 
propria-i faţă şi făptură. Şi tot ascuţindu-se mereu, s-a 
subţiat. A ajuns ca un brici. 


— Ce ciudată cicatrice are la buză! am zis eu. 

Steerforth s-a schimbat la faţă şi a rămas tăcut câtva timp. 

— De fapt, mi-a răspuns, eu i-am făcut-o. 

— O întâmplare nefericită, nu? 

— Nu. Eram băieţaş, şi într-un rând m-a scos din fire şi i- 
am aruncat ciocanul în faţă. Ce mai îngeraş trebuie să fi fost 
pe vremea aceea! 

Mi-a părut foarte rău că atinsesem un subiect atât de 
neplăcut, dar era prea târziu acum. 

— De atunci s-a ales cu semnul pe care l-ai văzut, a urmat 
el, şi o să rămână cu el până la groapă, dacă-şi va afla 
vreuna în care să se odihnească; deşi nu-mi prea vine a 
crede că se va odihni undeva vreodată. E copilul orfan de 
mamă al unui văr al tatii. Într-o bună zi a murit şi acesta. 
Maică-mea, care era văduvă a luat-o aici, ca să-i ţină de 
urât. Are vreo câteva mii de lire, şi în fiecare an îşi sporeşte 
capitalul, adăugând la el dobânzile. Ţi-am spus toată 
povestea lui miss Rosa Dartle, ca s-o ştii. 

— Nu mă îndoiesc că te iubeşte ca pe un frate, i-am zis. 

— Hm! mi-a răspuns Steerforth, aţintindu-şi privirea 
asupra focului. Unii fraţi nu se bucură, de prea multă 
iubire, şi alţii iubesc şi... Dar serveşte-te, te rog, 
Copperfield! Să închinăm pentru tine, în cinstea crinilor 
câmpului, iar pentru mine, în cinstea crinilor, care - spre 
ruşinea mea - nici nu torc, nici nu ţes. 

Şi după ce a rostit, vesel, aceste cuvinte, zâmbetul trist, 
ce-i crispase chipul, s-a risipit, şi a redevenit spontan şi 
cuceritor ca întotdeauna. 

Când am luat ceaiul, nu m-am putut abţine şi, cu o 
curiozitate bolnăvicioasă, am privit cicatricea lui miss 
Dartle. Şi îndată mi-am dat seama că era punctul cel mai 
gingaş de pe faţa ei, şi că atunci când pălea, semnul acela 
îşi schimba culoarea cel dintâi, pe toată lungimea cicatricei 
ivindu-se o dâră sumbră, plumburie, cum apare scrisul cu 
cerneală simpatică atunci când apropii hârtia de foc. Într- 
un rând, certându-se cu Steerforth la table pentru nişte 


zaruri, am văzut-o furioasă; şi atunci semnul i s-a detaşat pe 
faţă ca o veche inscripţie pe un zid. 

Nu mi se părea nefiresc că missis Steerforth îşi iubea atât 
de mult feciorul. Ai fi zis că nu poate vorbi şi gândi la 
altceva. Mi-a arătat portretul lui când era copil, închis într- 
un medalion, cu o şuviţă de păr; mi-a arătat un portret de 
pe vremea când îi făcusem cunoştinţa, iar la piept purta un 
al treilea, care-l înfăţişa cum era acum. Păstra într-un scrin, 
lângă jilţul din faţa căminului, toate scrisorile pe care le 
primise de la el; şi fără îndoială, mi-ar fi citit vreo câteva, şi 
foarte bucuros aş fi ascultat-o, dacă n-ar fi intervenit 
Steerforth, ca s-o convingă să renunţe la această idee. 

— Fiul meu îmi spune că v-aţi cunoscut la mister Creakle, 
mi-a zis missis Steerforth pe când stăteam de vorbă la o 
masă, în vreme ce ei jucau table la alta. Într-adevăr, îmi 
aduc aminte că pe vremea aceea mi-a pomenit de un elev 
mai tânăr, care-i devenise foarte drag, dar numele, precum 
bănuieşti, nu l-am reţinut. 

— A fost foarte mărinimos şi foarte bun cu mine în zilele 
acelea, vă asigur, ma'am, şi aveam mare nevoie atunci de 
un asemenea prieten. Fără el, cred că m-aş fi prăpădit. 

— E totdeauna bun şi mărinimos, a întărit missis 
Steerforth cu mândrie. 

M-am asociat din toată inima, martor mi-e Dumnezeu, la 
această părere. Şi-a dat seama că eram sincer, căci după 
aceea s-a purtat mai puţin solemn cu mine, afară doar când 
îl lăuda, ceea ce făcea întotdeauna cu deosebită emfază. 

— N-a prea fost o şcoală potrivită pentru fiul meu, mi-a zis, 
departe de asta! Dar pe vremea aceea a trebuit să ţinem 
seama de anumite împrejurări mai importante chiar decât 
alegerea şcolii. Spiritul independent al fiului meu cerea să 
fie dat pe mâna unei persoane care să-i cunoască 
superioritatea şi să se plece în faţa lui; şi acolo am găsit 
omul care ne trebuia. 

Ştiam că aşa era, căci pe individul acela îl cunoşteam. 
Totuşi, nu l-am disprețuit mai tare, ci, dimpotrivă, faptul că 


nu s-a împotrivit unei personalităţi atât de irezistibile ca 
aceea a lui Steerforth mi s-a părut un merit şi o scuză. 

— Acolo, deosebitele aptitudini ale fiului meu au fost 
stimulate de atmosfera de emulaţie liberă, nesilită, şi de 
mândrie conştientă, a urmat mama iubitoare. S-ar fi ridicat 
împotriva oricărei constrângeri; acolo, însă, s-a simţit mai 
presus de toţi, şi asta l-a făcut să se arate vrednic de 
situaţia sa. Era tocmai ceea ce-i trebuia. 

Făcându-mă ecoul ei, am repetat, din toată inima, că era 
tocmai ceea ce-i trebuia. 

— În felul acesta, fiul meu şi-a ales de bunăvoie şi nesilit de 
nimeni o carieră în care poate, oricând doreşte, să întreacă 
orice concurent. Fiul meu îmi spune, mister Copperfield, că 
i-aţi fost foarte devotat, şi că ieri, când v-aţi întâlnit, aveaţi 
lacrimi de bucurie în ochi. Ar fi o făţărnicie din partea mea 
dacă aş încerca să mă arăt surprinsă că fiul meu trezeşte 
sentimente atât de puternice; dar nu pot rămâne 
nepăsătoare faţă de cineva care ştie să-i preţuiască 
însuşirile şi sunt foarte bucuroasă că aţi venit la noi. Pot să 
vă asigur că şi el vă poartă o deosebită prietenie şi că vă 
puteţi bizui pe sprijinul lui. 

Miss Dartle juca table cu acelaşi zel cu care făcea toate 
cele. Şi dacă n-aş fi văzut-o înainte de a se fi aşezat la table, 
mi-aş fi închipuit că faţa i se jigărise şi ochii i se bulbucaseră 
jucând acest joc. Cred însă că aş greşi amarnic dacă aş 
presupune că a pierdut o singură vorbuliţă din această 
conversaţie sau vreuna măcar din privirile mele pe când 
ascultam cu cea mai mare plăcere şi foarte onorat de 
încrederea lui missis Steerforth, simţindu-mă mai vârstnic 
ca niciodată de când plecasem din Canterbury. 

Târziu de tot, când ni s-au adus pe o tavă câteva sticle şi 
pahare, Steerforth mi-a făgăduit solemn că va examina cu 
toată atenţia propunerea de a merge la ţară eu mine. Nu 
era însă nici o grabă, mi-a zis; am putea pleca şi peste o 
săptămână; şi, foarte ospitalieră, maică-sa mi-a spus acelaşi 
lucru. Şi în timpul convorbirii noastre mi s-a adresat de mai 


multe ori, numindu-mă Daisy; ceea ce a făcut-o pe miss 
Dartle, să se amestece din nou în vorbă: 

— Într-adevăr, mister Copperfield, asta-i oare o poreclă? Şi 
de ce v-a dat-o? Nu cumva pentru că... eh... pentru că vă 
socoteşte tânăr şi neexperimentat? Sunt foarte nepricepută 
în lucrurile astea! 

I-am răspuns că aşa cred şi am simţit că mi s-au îmbujorat 
obrajii. 

— Vai! a zis miss Dartle. Ce fericită sunt că am aflat! Întreb 
numai ca să mă lămuresc şi-s mulţumită c-am aflat. Vă 
socoteşte tânăr şi neexperimentat. Aşadar, sunteţi prietenul 
lui? Ei bine, asta-i încântător! 

După aceea s-a dus la culcare, iar missis Steerforth s-a 
retras şi ea. Am mai zăbovit vreo jumătate de ceas lângă 
foc, trâăncănind despre Traddles şi despre toţi ceilalţi colegi 
de la „Salem House”, după care Steerforth şi cu mine ne- 
am dus sus, împreună. Camera lui Steerforth se afla alături 
de a mea şi am intrat s-o văd. Era o întruchipare a 
confortului, plină de fotolii, de taburete şi de perne lucrate 
de mâna mamei, într-un cuvânt, nu-i lipsea nimic. Dintr-o 
ramă atârnată în perete chipul ei, cu trăsături frumoase, 
privea la fiul iubit, ca şi cum ar fi ţinut neapărat ca 
imaginea ei să-l vegheze şi în somn. 

Am găsit un foc destul de bun în odaia mea, iar draperiile, 
trase la ferestre şi în jurul patului, îi dădeau o înfăţişare 
foarte confortabilă. M-am aşezat într-un jilţ din faţa 
căminului, ca să chibzuiesc în tihnă asupra fericirii mele; 
gustasem câtva timp farmecul acestei meditații, când 
deodată am zărit deasupra căminului un portret al lui miss 
Dartle, care mă fixa cu ochii scrutători. 

Asemănarea era tulburătoare şi, fireşte, portretul avea o 
privire ciudată. Pictorul nu consemnase cicatricea, dar i-am 
adăugat-o eu; şi o vedeam ba apărând, ba dispărând; 
uneori numai pe buza de sus, cum o văzusem la masă, 
alteori pe toată întinderea tăieturii pricinuite de ciocan, 
cum o văzusem când se mâniase. 


M-am întrebat plictisit de ce nu-i găsiseră alt loc decât în 
odaia mea. Ca să scap de ea, m-am dezbrăcat repede, am 
stins lampa şi m-am băgat în pat. Dar nici când eram gata 
să aţipesc, n-am uitat că era acolo şi mă privea: „Oare într- 
adevăr aşa e? Aş vrea să ştiu...” Şi-când m-am trezit în toiul 
nopţii, mi-am adus aminte că în vis întrebasem tot soiul de 
oameni dacă-i într-adevăr aşa sau nu, fără a şti de fapt ce 
voiam. 

CAPITOLUL XXI. 

MICUŢA EM'LY. 

Aveau în casă un servitor care, pe câte am înţeles, se afla 
mai mult în slujba lui Steerforth; fusese angajat de acesta 
când era la universitate şi părea un model de 
respectabilitate. Cred că n-a existat niciodată în meseria lui 
om care să aibă o înfăţişare mai respectabilă. Vorbea puţin, 
umbla fără a face nici un zgomot, era foarte potolit din fire, 
cuviincios, îndatoritor, totdeauna la îndemână când aveai 
nevoie de el, şi nu incomoda niciodată cu prezenţa lui 
atunci când era de prisos; dar marele lui merit era 
respectabilitatea. N-avea o mutră prea amabilă, gâtul îl 
ţinea cam ţeapăn, capul îi era mai mult prelung şi neted, 
încadrat cu păr scurt de amândouă părţile, vorbea domol, 
dar avea obiceiul de a accentua litera s, din care cauză ai fi 
zis că o foloseşte mult mai des decât toată lumea; poseda 
însă darul să dea un aspect respectabil tuturor 
particularităţilor sale. Chiar de ar fi avut nasul aşezat de-a- 
ndoaselea, s-ar fi priceput să-i dea un aer respectabil. 
Făurise o atmosferă de respectabilitate în jurul său, în 
mijlocul căreia evolua sigur de sine. Aproape că nici nu-l 
puteai bănui de vreo greşeală, atâta era de respectabil. 
Avea un aer atât de respectabil, încât nimeni n-ar fi 
îndrăznit vreodată să-i dea să îmbrace o livrea. A-i cere să 
facă o treabă înjositoare, ar fi însemnat să aduci o adâncă 
jignire simţămintelor unui om cât se poate de respectabil. 
De acest lucru am băgat de seamă că până şi slujnicele erau 


atât de pătrunse, încât făceau singure asemenea treburi, în 
vreme ce dânsul stătea lângă foc în bucătărie şi citea ziarul. 

N-am văzut niciodată om mai stăpânit. Şi această însuşire, 
pe lângă celelalte cu care era înzestrat, îl făcea să pară şi 
mai respectabil. Până şi faptul că nimeni nu-i ştia numele de 
botez părea să contribuie la respectul de care se bucura. 
Era cunoscut sub numele său de familie, Littimer, şi nimeni 
nu se putea lega de acest nume. Poţi să-l înjuri pe Peter sau 
să-l ocărăşti pe Tom; numele de Littimer impune, însă, un 
respect necondiţionat. 

Presupun că acest sentiment se datora naturii abstracte a 
respectabilităţii în general. Fapt este că în prezenţa lui mă 
simţeam foarte tânăr. N-aş putea spune ce vârstă avea. Şi 
asta se întorcea tot în folosul lui, căci, dat fiind calmul său 
respectabil, putea să pară tot atât de bine de 50 ca şi de 30 
de ani. 

Dimineaţa, înainte de a mă fi trezit, Littimer intrase în 
odaia mea ca să-mi aducă apă pentru bărbierit, de care nu 
aveam nevoie, şi pentru a-mi pregăti hainele. Când am tras 
la o parte perdelele patului, l-am văzut, respectabil ca 
totdeauna, netulburat de vântul rece de ianuarie şi fără ca 
să scoată aburi când răsufla, rânduindu-mi ghetele, una la 
dreapta şi alta la stânga, ca într-un pas de dans, şi 
scuturând firele de praf de pe haină, în vreme ce o aşeza 
binişor la loc, ca pe un nou-născut. 

I-am zis bună dimineaţa şi am întrebat, cât era ceasul. Şi 
atunci a scos din buzunar cel mai respectabil ceas cu capac 
din câte mi-a fost dat să văd vreodată şi, ţinând capacul cu 
degetul cel mare, ca să nu se deschidă de tot, s-a uitat la 
cadran, cum caţi într-un ghioc ca să citeşti viitorul, apoi l-a 
închis la loc şi mi-a spus că dacă n-am nimic împotrivă, era 
opt şi jumătate. 

— Mister Steerforth va fi bucuros dacă am să-i pot spune 
cum v-aţi odihnit, sir. 

— Mulţumesc, m-am odihnit cât se poate de bine. Cum se 
simte mister Steerforth? 


— Vă mulţumesc, sir. Mister Steerforth se simte destul de 
bine. 

Aceasta era încă una dintre trăsăturile lui caracteristice. 
Nu folosea superlative. Era întotdeauna rece, sobru, calm. 

— Aş mai putea avea cinstea să vă fiu de folos cu ceva, sir? 
Gongul sună la ceasurile nouă; familia ia gustarea de 
dimineaţă la nouă şi jumătate. 

— Nu, mulţumesc. 

— Cu voia dumneavoastră, sir, de mulţumit eu trebuie să 
vă mulţumesc. 

Şi rostind aceste cuvinte, şi înclinând puţin capul când a 
trecut prin faţa patului meu, parcă pentru a cere iertare că 
m-a contrazis, a ieşit, închizând uşa cu mare băgare de 
seamă, ca şi cum chiar în clipa aceea aş fi aţipit. 

În fiecare dimineaţă se desfăşura aceeaşi conversaţie: nici 
un cuvânt mai mult, nici un cuvânt mai puţin; şi cu toate 
acestea, ori de câte ori mă aflam în faţa acestui om foarte 
respectabil, mă simţeam, cum spun unii dintre poeţii noştri 
mai mărunți, „din nou un băieţaş”, chiar dacă în ajun, 
datorită tovărăşiei lui Steerforth sau discuţiilor purtate cu 
miss Dartle, mă simţisem mai matur. 

Littimer ne făcea rost de cai; iar Steerforth, priceput la 
toate, îmi dădea lecţii de călărie. Ne aducea florete, şi 
Steerforth îmi dădea lecţii de scrimă; ne aducea mănuși, şi, 
sub îndrumarea aceluiaşi profesor, începeam să fac 
progrese la box. Nu mă sinchiseam dacă Steerforth găsea 
că sunt ageamiu în aceste ştiinţe, dar nu puteam suferi 
gândul de a-mi arăta lipsa de îndemânare în faţa 
respectabilului Littimer. N-aveam nici un temei să cred că 
Littimer s-ar fi priceput la vreunul din aceste meşteşuguri; 
niciodată n-a dat loc unei asemenea bănuieli, nici măcar 
printr-o tresărire a respectabilelor sale gene; şi, totuşi, de 
câte ori era de faţă când ne antrenam, mă simţeam cel mai 
stângaci şi mai nepriceput dintre muritori. 

Stărui mai mult asupra acestui personaj pentru că pe 
vremea aceea a exercitat o deosebită înrâurire asupra mea 


şi pentru că a jucat un rol în cele ce s-au întâmplat mai 
târziu. 

Am petrecut o săptămână minunată. A trecut, însă, fireşte, 
nespus de repede, căci trăiam într-un adevărat extaz; 
totuşi, mi-a oferit nenumărate prilejuri să-l cunosc mai bine 
şi să-l admir şi mai mult, în zeci şi zeci de privinţe, pe 
Steerforth, aşa că la sfârşitul săptămânii am avut impresia 
că fusesem împreună vreme mult mai îndelungată. Maniera 
jovială în care mă trata ca pe o jucărie îmi plăcea mai mult 
decât orice altă purtare pe care ar fi putut-o adopta. Îmi 
amintea de prietenia noastră de odinioară; era parcă o 
firească urmare a acesteia; îmi dovedea că rămăsese 
neschimbat şi înlătura orice sfială aş fi putut avea dacă m-aş 
fi gândit la deosebirea dintre însuşirile lui şi ale mele şi aş fi 
măsurat drepturile mele la prietenia lui cu un etalon cât de 
cât echitabil; dar mai presus de toate era faptul că îmi arăta 
o încredere, o căldură şi o afecţiune pe care nu le arăta 
nimănui altuia. După cum la şcoală se purtase cu mine altfel 
decât cu toţi ceilalţi, mă bucuram să văd că şi în viaţă îmi 
acorda mai multă atenţie decât oricărui alt prieten. 
Credeam că eram mai aproape decât oricine de inima lui, şi 
sufletul mi-era plin de dragoste pentru el. 

S-a hotărât să meargă cu mine la ţară, şi, în cele din urmă, 
a venit ziua plecării. La început stătuse la îndoială dacă să-l 
ia sau nu şi pe Littimer, dar s-a decis să-l lase acasă. Acest 
respectabil personaj, împăcat cu orice i-ar fi hărăzit soarta, 
ne-a aşezat cu atâta grijă bagajele în trăsura care avea să 
ne ducă la Londra, de parcă ar fi avut de înfruntat 
hurducăturile veacurilor; şi a primit foarte liniştit bacşişul 
ce i l-am oferit cu sfială. 

Ne-am luat rămas bun de la missis Steerforth şi de la miss 
Dartle, eu mulţumindu-i călduros gazdei, iar dânsa, mamă 
devotată, arătându-se deosebit de amabilă. Ultimul lucru pe 
care l-am reţinut a fost privirea placidă a lui Littimer; o 
privire în care mi s-a părut că se oglindea convingerea 
tăcută că eram într-adevăr foarte tânăr. 


Nici nu încerc să descriu ce am simţit revăzând, în 
împrejurări atât de prielnice, acele meleaguri dragi şi 
binecunoscute. Am călătorit cu poştalionul. Îmi amintesc că 
doream atât de mult ca Yarmouthul să-i facă o bună 
impresie lui Steerforth, încât am fost foarte încântat când în 
timp ce străbăteam ulițele întunecoase, în drum spre han, 
mi-a spus că, după câte îşi putea da seama, era un târguşor 
drăguţ, ciudat, cam peste mână. De îndată ce am sosit, ne- 
am dus la culcare (în trecere, pe coridor, am văzut o 
pereche de ghete murdare şi nişte jambiere în dreptul unei 
uşi pe care era pictat vechiul meu prieten, „Delfinul”11, şi a 
doua zi am luat gustarea de dimineaţă cam târziu. 
Steerforth, foarte bine dispus, mi-a povestit că a făcut o 
plimbare pe plajă până m-am trezit şi că făcuse cunoştinţă 
cu mai bine de jumătate dintre pescarii din partea locului. 
Afară de asta, mi-a mai spus că zărise din depărtare o casă 
din hornul căreia ieşea fum şi care era încredinţat că nu 
putea fi decât locuinţa lui mister Peggotty; şi că-l bătuse 
gândul să se ducă acolo şi să se jure că el era David 
Copperfield, pe care nu-l puteau recunoaşte deoarece 
crescuse. 

— Când vrei să mergem să mă prezinţi, Daisy? m-a 
întrebat. Sunt la dispoziţia ta. Hotărăşte cum vrei! 

— Păi, mă gândeam că ar fi potrivit să mergem acolo 
diseară, Steerforth, când se adună cu toţii în jurul focului. 
Aş vrea să vezi casa când e caldă şi luminată. 

— Fie! a încuviinţat Steerforth. Diseară! 

— N-am să le dau de ştire că suntem aici. Vreau să-i luăm 
prin surprindere, i-am zis încântat. 

— Da, desigur! Altfel n-are nici un haz! Să-i luăm prin 
surprindere. Trebuie să-i vedem pe băştinaşi în starea lor 
naturală. 

— Cu toate că sunt, aşa cum ai spus, oameni de teapa aia, 
i-am răspuns.. 

— Aha! N-ai uitat ciondănelile mele cu Rosa, nu-i aşa? a 
exclamat el, aruncându-mi o privire fugară. Fir-ar afurisită 


să fie, mai-mai că mi-e frică de ea. E ca un duh necurat 
pentru mine! Dar ce să mai vorbim de ea? Ei, ce ai de gând 
să faci acum? Presupun că vrei să te duci s-o vezi pe dădaca 
ta. 

— Fireşte, întâi şi întâi trebuie să mă duc s-o văd pe 
Peggotty. 

— Bine, mi-a spus Steerforth, uitându-se la ceas. Să zicem 
c-am să te las câteva ore, ca să plângeţi pe săturate. O să fie 
de-ajuns? 

Râzând, i-am răspuns că, după părerea mea, are să ne 
ajungă, dar că neapărat trebuia să vină cu mine, să se 
convingă că faima îl precedase şi că devenise un personaj 
aproape la fel de important ca mine. 

— Sunt gata să merg oriunde pofteşti şi să fac tot ce vrei, 
mi-a zis Steerforth. Spune-mi unde să vin, şi peste două 
ceasuri mă voi prezenta în ce stare sufletească ai să doreşti: 
ghiduşă sau sentimentală. 

I-am dat îndrumări precise cum să găsească locuinţa lui 
mister Barkis, harabagiu, pe şoseaua ce duce la 
Blunderstone şi în alte direcţii; apoi, după ce ne-am înţeles, 
am plecat. Aerul era rece şi tare; drumul era uscat; marea 
era uşor încreţită şi limpede... soarele, deşi nu prea 
încălzea, lumina din belşug; şi totul era proaspăt şi vesel. 
Mă simţeam şi eu atât de proaspăt şi vesel că mă aflam 
acolo, încât aş fi oprit trecătorii pe uliţă ca să le strâng 
mâna. 

Uliţele mi se păreau” fireşte, înguste. Cred că aşa ne par 
întotdeauna ulițele copilăriei când le revedem. Nu uitasem 
nici un amănunt şi n-am găsit nimic schimbat, până când 
am ajuns în faţa prăvăliei lui mister Omer. Sus, pe firmă, 
unde altădată scria „OMER”, am citit acum „OMER şi 
JORAM”, dar inscripţia de dedesubt rămăsese aceeaşi ca şi 
înainte: „MANUFACTURĂ, CROITORIE, MĂRUNŢIŞURI, 
POMPE FUNEBRE etc.”. 

După ce am citit aceste cuvinte de vizavi, paşii mei 
îndreptându-se parcă de la sine spre uşa prăvăliei, am 


trecut uliţa şi m-am uitat înăuntru. În fundul prăvăliei am 
zărit o femeie drăguță, care-şi legăna pruncul în braţe, în 
timp ce un băieţaş se agăța de şorţul ei. Nu mi-a fost greu s- 
o recunosc nici pe Minnie, nici pe copii. Uşa cu geam, care 
dădea în odaia din fund, nu era deschisă; dar din atelierul 
aflat peste drum, în curticică, se auzea slab vechea melodie, 
al cărei fir parcă nu s-ar fi întrerupt niciodată. 

— Mister Omer e acasă? am întrebat, intrând în prăvălie. 
Dacă este, aş vrea să-i vorbesc o clipă. 

— Da, sir, e acasă, mi-a zis Minnie. Suferă de astmă, şi pe 
vremea asta nu-i prieşte să iasă. Joe, cheamă-l pe bunicul! 

Băieţaşul care se ţinea de şorţul ei a scos un țipăt atât de 
ascuţit, încât s-a ruşinat singur şi şi-a ascuns faţa în fusta 
mamei, iar aceasta s-a arătat tare mândră de odrasla ei. Am 
auzit cum se apropia cineva suflând şi gâfâind, şi peste o 
clipă s-a ivit mister Omer, care nu îmbătrânise prea tare, 
dar avea respiraţia mai scurtă ca odinioară. 

— Cu ce vă pot servi, sir? m-a întrebat mister Omer. 

— Daţi-mi voie, mister Omer, să vă strâng mâna, i-am zis, 
întinzându-i-o pe a mea. Mi-aţi arătat o deosebită 
bunăvoință cândva, şi presupun că în acea împrejurare n- 
am fost în stare să vă exprim recunoştinţa. 

— Adevărat? Îmi pare bine, dar nu-mi aduc aminte de 
nimic. Sunteţi sigur că nu vă înşelaţi? 

— Absolut! 

— Pare-mi-se, mi-a zis mister Omer, privindu-mă şi 
clătinând din cap, că o dată cu răsuflarea mi s-a scurtat şi 
memoria, pentru că nu-mi mai aduc aminte de 
dumneavoastră. 

— Nu vă mai amintiţi? M-aţi aşteptat la staţia 
poştalionului, am luat o gustare aici şi apoi am mers 
împreună la Blunderstone: dumneavoastră, cu mine, cu 
missis Joram, precum şi mister Joram, care pe atunci încă 
nu era soţul ei. 

— Ei, nu mai spuneţi! Doamne-Dumnezeule! a exclamat 
mister Omer, după ce, de uimire, l-a apucat un nou acces de 


tuse. Minnie dragă, ţi-aduci aminte? Da, desigur! Era vorba 
de o doamnă, nu-i aşa? 

— Mama mea, am precizat eu. 

— Aşa-i! mi-a zis mister Omer, punând degetul arătător pe 
vesta mea. O doamnă şi un copilaş! Era vorba de două 
persoane. Persoana şi copilaşul au fost aşezaţi, în aceeaşi 
groapă cu cealaltă. Da, desigur, la Blunderstone. Doamne, 
Doamne! Şi cum v-a mai mers de atunci? 

— Foarte bine, i-am mulţumit eu şi mi-am exprimat 
speranţa că i-a mers şi lui la fel. 

— Vai, n-am de ce mă plânge! mi-a zis mister Omer. Cu 
înecăciunea stau ceva mai prost, însă astea-s păcatele 
bătrâneţii. Dar iau lucrurile aşa cum sunt. Altceva ce-aş 
putea face, nu-i aşa? 

Pufnindu-l râsul, mister Omer a început din nou să 
tuşească, dar de astă dată i-a sărit într-ajutor fiică-sa, care 
se apropiase de noi şi-şi juca pe tejghea copilul cel mai mic. 

— Ei, Doamne! a zis mister Omer. Da, desigur! Erau două 
persoane! Şi vă rog să mă credeţi, cu prilejul acela s-a 
hotărât şi ziua când Minnie şi Joram aveau să se 
căsătorească. „Hotărâţi ziua, „ sir, mi-a zis Joram. „Da, tată, 
te rog!” mi-a zis Minnie. Şi acum l-am luat părtaş în afacere. 
Şi poftim, priviţi! Asta-i ăl mic! 

Minnie a râs şi şi-a netezit părul pe tâmple, în timp ce tatăl 
ei şi-a vârât unul dintre degetele lui butucănoase în mânuţa 
copilaşului care juca pe tejghea. 

— Aşa-i, două persoane erau! a, repetat mister Omer, dând 
din cap retrospectiv. Precis! Şi chiar în clipa asta Joram 
lucrează la unul cenuşiu, cu cuie de argint, dar nu măsura 
asta (şi spunând acestea s-a uitat la copilaşul care juca pe 
tejghea), ci cu, vreo doi țoli mai mare. N-aţi vrea să luaţi o 
gustare? 

I-am mulţumit, dar am refuzat. 

— la staţi! m-a interpelat mister Omer. Nevasta lui Barkis 
harabagiul, sora lui Peggotty pescarul, avea ea nu ştiu ce 


legătură cu familia dumneavoastră? Dacă nu mă înşel, era 
în slujbă acolo? 

A fost nespus de fericit când i-am spus că aşa era. 

— Sper că şi cu înecăciunile am s-o duc mai bine în 
curând, de vreme ce cu memoria văd că s-au îndreptat 
lucrurile. Ştiţi, sir, o tânără rudă de-a ei îşi face ucenicia la 
noi şi are un gust rafinat în ale croitoriei încât, vă rog să mă 
credeţi, nici o ducesă n-o întrece. 

— Nu cumva e micuța Em'ly? am întrebat, fără să vreau. 

— Em'ly o cheamă, a confirmat mister Omer, şi e şi micuță. 
Dar nu ştiu dacă o să mă credeţi, atâta-i de chipeşă, că 
jumătate din femeile din oraş sunt foc şi pară pe ea. 

— Astea-s prostii, tată! a sărit Minnie. 

— Draga mea, i-a răspuns mister Omer, făcându-mi cu 
ochiul, nu spun c-ai fi şi tu printre ele, spun doar că 
jumătate din femeile din Yarmouth, şi pe o rază de cinci 
mile în jur, sunt foc şi pară pe fata asta. 

— N-avea decât să-şi vadă de treabă, tată, i-a ripostat 
Minnie, să nu le dea prilej de vorbă, şi atunci nimeni n-ar fi 
avut de ce, să se ia de ea! 

— Poftim, nimeni nu s-ar fi putut lua de ea! i-a întors vorba 
mister Omer. Poftim, nimeni nu s-ar fi putut lua de ea! Aşa 
cunoşti tu viaţa? Există oare lucru pe care să nu-l poată 
face o femeie, mai ales când e vorba de frumuseţea altei 
femei? 

După această glumă calomnioasă, am crezut că s-a sfârşit 
cu mister Omer. A tuşit atât de puternic, şi înecăciunea s-a 
prelungit cu atâta îndărătnicie, încât mă aşteptam să-l văd 
prăbuşindu-se cu capul înainte în dosul tejghelei, după 
care, pantalonii săi negri, bufanţi, cu funde din panglică 
ruginie la genunchi, să se înalțe şi să tresară într-o ultimă şi 
zadarnică zvâcnire. În cele din urmă şi-a revenit, însă, deşi 
mai gâfâia, şi era atât de istovit, încât a trebuit să se aşeze 
pe scăunelul aflat în dreptul tejghelei. 

— Vedeţi dumneavoastră, mi-a explicat el ştergându-şi 
fruntea şi abia trăgându-şi suflarea, fetişcana asta nu se 


prea uită la nimeni pe aici şi n-a legat cunoştinţe şi 
prietenii, ca să nu mai spun că n-a încurajat nici un 
curtezan. De aceea s-a scornit şi zvonul răutăcios că Em'ly 
ar vrea să ajungă o lady. Eu, unul, cred că i se trage mai 
ales din aceea că uneori, pe vremea când mergea la şcoală, 
spunea că dac-ar ajunge vreodată o lady, ar vrea să facă 
rost unchiului ei de cutare sau cutare lucru şi ar vrea să-i 
cumpere cutare şi cutare daruri scumpe. Înţelegeţi? 

— Vă rog să mă credeţi, mister Omer, i-am mărturisit eu 
foarte însufleţit, că la fel îmi spunea şi mie când eram copii. 

Mister Omer a dat din cap şi şi-a frecat bărbia. 

— Aşa-i! Afară de asta, vedeţi, dânsa, dintr-o nimica toată, 
reuşeşte să se îmbrace mult mai elegant decât altele care 
au de toate la dispoziţie, şi asta, a înrăutățit lucrurile. Şi 
apoi, s-ar putea spune că e şi cam mofturoasă. Aş zice chiar 
că sunt şi eu de părere că-i mofturoasă, a adăugat mister 
Omer. Nu prea ştie ce vrea; e cam răsfăţată; la început nu 
prea izbutea să se adapteze. După câte ştiu, pe socoteala ei 
nu s-a spus nimic altceva, aşa-i, Minnie? 

— Aşa e, tată, a întărit missis Joram. Cred că nu lipseşte 
nimic din ce s-a spus mai râu pe socoteala ei. 

— Când a găsit un loc, a urmat mister Omer, ca doamnă de 
companie pe lângă o bătrână arţăgoasă, nu s-au prea 
înţeles şi a părăsit serviciul. În cele din urmă a intrat ucenic 
la noi pe trei ani. Doi ani aproape că au trecut şi s-a dovedit 
că-i vrednică de n-are pereche. Face cât şase! Spune, 
Minnie, nu face cât şase? 

— Ba face, tată, a răspuns Minnie. Şi eu, una, niciodată n- 
am vorbit-o de rău. 

— Foarte bine, a zis mister Omer. Aşa e. Şi acuma, tinere 
domn, a încheiat mister Omer, frecându-şi din nou bărbia, 
ca să nu credeţi că, pe cât mi-e răsuflarea de scurtă, pe atât 
mi-e de lungă vorba, trebuie să vă spun că asta-i tot ce ştiu. 

Întrucât, de câte ori pomeniseră de Em'ly, vorbiseră pe 
şoptite, mi-am dat seama că se afla undeva pe aproape. 
Când l-am întrebat, mister Omer a dat din cap, făcând semn 


către uşa locuinţei. Am întrebat îndată dacă am voie să 
arunc o privire, şi pe loc am primit încuviinţare; şi uitându- 
mă pe fereastră, am văzut-o pe Em'ly cum şedea şi lucra. 
Am văzut-o - era fiinţa delicată, fermecătoare, ai cărei ochi 
albaştri, limpezi, care-mi robiseră inima de copil, urmăreau 
acum radioşi mişcările unui alt copil, ale copilaşului lui 
Minnie, care se juca în preajma ei; pe faţa-i luminoasă se 
citea destulă încăpățânare ca să întărească cele auzite; şi 
mai stăruia încă acea sfială capricioasă de odinioară; sunt 
sigur însă că trăsăturile chipului ei frumos nu oglindeau 
decât bunătate şi fericire, prevestind o viaţă aşezată şi 
fericită. 

Şi în tot acest timp, de peste drum, din curticică, se auzea 
aceeaşi melodie, ca şi cum n-ar fi încetat nici o clipă - vai, 
melodia care nu încetează niciodată! - răsuna tot timpul 
bocănitul acela. 

— N-aţi vrea să intraţi să staţi de vorbă cu ea? m-a îmbiat 
mister Omer. Poftiţi înăuntru, sir, şi vorbiţi-i! Vă rog, ca la 
dumneavoastră acasă! 

M-am sfiit să intru, mi-a fost teamă să n-o tulbur, şi nu mai 
puţin să nu mă trezesc eu însumi prea tulburat; am întrebat 
însă la ce oră obişnuieşte să plece seara, ca să putem fixa 
ora vizitei noastre în mod corespunzător; apoi, după ce mi- 
am luat rămas bun de la mister Omer, de la frumoasa lui 
fiică şi de la copilaşii ei, am plecat s-o văd pe scumpa mea 
Peggotty. 

Am găsit-o în bucătăria pardosită cu cărămidă, pregătind 
prânzul. Când am bătut la uşă, mi-a deschis şi m-a întrebat 
ce pofteam. M-am uitat la ea, zâmbind, dar dânsa nu mi-a 
întors zâmbetul. Niciodată nu încetasem a-i scrie, cred însă 
că trecuseră vreo şapte ani de când nu ne mai văzusem. 

— E acasă mister Barkis, ma'am? am întrebat-o, silindu-mă 
să-i vorbesc aspru. 

— E acasă, sir, mi-a răspuns Peggotty, dar țintuit la pat de 
reumatism. 

— Pe la Blunderstone nu se mai duce? am întrebat-o. 


— Când se simte bine, se duce, mi-a răspuns. 

— Dar dumneavoastră, missis Barkis, vă mai duceţi acolo? 

M-a privit cu mai multă luare-aminte şi am băgat de seamă 
cum mâinile ei s-au apropiat cu iuţeală una de cealaltă. 

— Aş vrea să vă întreb despre o casă de acolo, numită, 
dacă nu mă înşel, „Crângu-Ciorilor”... i-am zis. 

A făcut un pas înapoi şi, speriată, a întins mâinile, ca, şi 
cum ar fi vrut să mă oprească. 

— Peggotty! am strigat. 

— Scumpul meu! a exclamat dânsa, şi amândoi am 
izbucnit în lacrimi şi ne-am trezit strâns îmbrăţişaţi. 

N-am inimă să povestesc ce năzdrăvănii a făcut; cum a râs 
şi cum a plâns; cât de mândră s-a arătat, câtă bucurie! Şi 
câtă mâhnire a încercat amintindu-şi că aceea a cărei 
mândrie şi bucurie aş fi putut să fiu nu se mai afla printre 
no0i, şi niciodată n-avea să mă mai strângă cu drag la pieptul 
ei. Nu m-a oprit nici o clipă teama să nu par copilăros 
împărtăşind efuziunile ei. Pot spune că niciodată în viaţa 
mea n-am râs şi n-am plâns mai în voie decât în ziua aceea. 

— Barkis o să fie foarte fericit! mi-a zis Peggotty, 
ştergându-şi ochii cu şorţul. Asta o să-i facă mai bine decât 
funţi întregi de alifie. Să mă duc sus să-i spun c-ai venit? Nu 
vrei să vii sus să-l vezi, dragul meu? 

Desigur că voiam. Dar Peggotty n-a reuşit să părăsească 
odaia cu una, cu două; de câte ori ajungea la uşă şi se uita 
înapoi la mine, se întorcea ca să plângă şi să râdă, cu capul 
pe umărul meu. În cele din urmă, ca s-o ajut, m-am dus cu 
ea sus; şi după ce am aşteptat vreun minut afară, cât dânsa 
l-a pregătit pe mister Barkis, m-am prezentat şi eu în faţa 
bolnavului. 

M-a primit cu un entuziasm neţărmurit. Fiind prea 
reumatic ca să fie cazul să-i strâng şi să-i scutur mâna, m-a 
rugat să-i strâng şi să-i scutur ciucurele scufiei, ceea ce am 
făcut din toată inima. Când m-am aşezat lângă patul lui, mi- 
a zis că-i face mare plăcere că se simte iar ca atunci când 
mă ducea cu harabaua către Blunderstone. Cum zăcea 


întins pe pat, cu faţa în sus, învelit până sub bărbie, ai fi zis 
că n-are decât cap - ca heruvimii din poze - ceea ce-i dădea 
o înfăţişare cât se poate de ciudată. 

— Ce nume am scris eu pe coviltirul harabalei, sir? m-a 
întrebat mister Barkis, înfiripând anevoie un zâmbet 
reumatic. 

— A, mister Barkis, am purtat câteva discuţii serioase în 
această privinţă, nu-i aşa? 

— Nu-i aşa, sir, că multă vreme am tot spus c-aş vrea? m-a 
întrebat mister Barkis. 

— Multă, am încuviinţat eu. 

— Şi nu-mi pare rău, a zis mister Barkis. Vă mai amintiţi 
cum mi-aţi spus într-un rând că dânsa face toate prăjiturile 
şi toate mâncărurile? 

— Da, îmi amintesc cât se poate de bine, i-am răspuns. 

— Şi ăsta era adevărul adevărat, a zis mister Barkis. 
Straşnic de adevărat cum e birurile, a adăugat mister 
Barkis, clătinându-şi scufia, căci acesta era singurul lui 
mijloc de a-şi întări spusele. Şi decât birurile, ceva mai 
adevărate nici că se poate. 

Mister Barkis şi-a îndreptat privirea asupra mea, cerându- 
mi parcă să întăresc aceste roade ale meditaţiilor ce făcuse 
de când se afla la pat; şi eu le-am întărit. 

— Nimic mai adevărat decât e birurile, a repetat mister 
Barkis. Un om sărac cum mi-s eu abia când cade la pat îşi 
dă seama de acest adevăr. Şi eu, sir, mi-s un om foarte 
sărac! 

— Îmi pare foarte rău, mister Barkis. 

— Da, mi-s un om foarte sărac, a adăugat mister, Barkis. 

Şi în clipa aceea, mâna lui dreaptă s-a ivit încet şi şovăitor 
de sub plapumă şi, fără pic de vlagă, a apucat un bâţ legat 
de marginea patului. După ce, de câteva ori, a lovit în gol cu 
această unealtă, în care timp pe faţa-i s-au perindat expresii 
de disperare, mister Barkis a nimerit lădiţa a cărei 
extremitate o văzusem tot timpul. Şi atunci s-a înseninat la 
faţă. 


— Vechituri! m-a lămurit mister Barkis. 

— Aha! am exclamat eu. 

— Aş dori să fie plină cu bani, sir! a zis mister Barkis. 

— Aş dori şi eu, i-am zis. 

— Dar NU E, mi-a zis mister Barkis, holbându-se la mine. 

L-am asigurat că nici nu mă îndoiam de acest lucru, după 
care mister Barkis, aruncând o privire mai blândă soţiei 
sale, a declarat: 

— C. P Barkis e a mai vrednică şi a mai bună dintre femei! 
C. P Barkis merită cu vârf şi îndesat orice laudă i s-ar 
aduce! Draga mea, pregăteşte frumos masa pentru 
musafirul nostru; faci rost de mâncare şi băutură bună, nu? 

Ar fi trebuit să protestez, să nu facă pregătiri deosebite în 
cinstea mea, dar la celălalt capăt al patului am văzut-o pe 
Peggotty, care-mi făcea semn să nu refuz. De aceea am 
tăcut. 

— Mai am eu ceva bani pe-aici pe undeva, dragă, a zis 
mister Barkis, dar mă simt cam obosit acum. Dacă tu şi 
mister David mă lăsaţi să dorm puţin, îi caut şi îi găsesc eu 
când m-oi trezi. 

Ca să-i facem pe plac, am ieşit amândoi din odaie. După ce 
am ieşit, Peggotty mi-a apus că mister Barkis se făcuse 
„puţintel mai scump” ca înainte şi că recurgea la acest 
vechi şiretlic ori de câte ori trebuia să scoată o monedă din 
ascunzătoarea sa; şi că răbda dureri cumplite coborând 
singur din pat şi târându-se până la blestemata aia de 
lădiţă. Într-adevăr, peste o clipă, am auzit înfiorătoare 
gemete înăbuşite, căci aceste mişcări îi pricinuiau cumplite 
dureri în toate încheieturile; dar Peggotty, cu ochii umezi de 
compătimire, m-a încredinţat că această mărinimoasă 
pornire îi va prii şi că nu se cade să-l oprim. Şi aşa a 
continuat să geamă până s-a întors în pat, îndurând, nu mă 
îndoiesc, un adevărat supliciu; după care ne-a chemat 
înăuntru şi, pretinzând că tocmai s-a trezit dintr-un somn 
binefăcător, a scos de sub pernă o guinee. Satisfacţia că, 
păcălindu-ne, reuşise să păstreze intactă taina lădiţei era, 


pare-se, destul de mare ca să răscumpere toate chinurile 
îndurate. 

Am prevenit-o pe Peggotty că urma să vină şi Steerforth, şi 
nu după multă vreme a sosit şi el. Sunt convins că Peggotty 
niciodată n-ar fi făcut vreo deosebire între un om care i-ar fi 
dat ajutor ei personal şi un bun prieten al meu şi că, în orice 
caz, i-ar fi arătat cea mai vie recunoştinţă şi cel mai mare 
devotament. Dar vioiciunea şi buna lui dispoziţie naturală, 
purtarea lui prietenoasă, înfăţişarea-i plăcută, darul lui de a 
se adapta oricărui interlocutor şi de a atinge, ori de câte ori 
îşi dădea osteneala, coarda sensibilă în inima oricui, au 
cucerit-o pe Peggotty în mai puţin de cinci minute. De fapt, 
ca să-i câştige inima bietei Peggotty, ar fi fost de ajuns 
numai felul cum se purta Steerforth cu mine. Şi până a 
pleca noi în seara aceea, toate astea laolaltă au făcut-o pe 
Peggotty să-l adore. 

A rămas cu noi la masă, şi dac-aş spune c-a primit bucuros 
să rămână, n-aş izbuti să sugerez nici pe jumătate cât de 
uşor şi cu ce plăcere a făcut-o. A pătruns în odaia lui mister 
Barkis cum pătrund aerul şi lumina, împrospătând şi 
luminând toate, ca şi cum ar fi fost o personificare a vremii 
frumoase. În gesturile lui nu era nimic silit, nimic zgomotos 
sau voit; făcea totul cu o uşurinţă de nedescris, încât ai fi zis 
că altfel sau mai bine nici că s-ar putea - făcea totul cu o 
naturaleţe, cu o graţie şi cu un farmec de a căror amintire 
sunt şi astăzi vrăjit. 

Am făcut haz în salonaş, unde, pe pupitrul de odinioară, 
am dat peste Cartea mucenicilor, pe care de la plecarea 
mea n-o mai deschisese nimeni, şi apucându-mă să răsfoiesc 
pozele ei înfricoşătoare, mi-am amintit de emoţiile ce mi le 
trezeau altădată, dar care acum erau absente. Când 
Peggotty a adus vorba de odăiţa mea, spunând că era gata 
pregătită pentru noapte, şi mi-a spus că dorea să rămân 
acolo, mai înainte ca eu să fi apucat să-i arunc o privire 
şovăitoare, Steerforth şi înţelesese despre ce era vorba. 


— Desigur, a zis, o să dormi aici cât timp rămânem în 
Yarmouth, iar eu o să stau mai departe la han. 

— Mi se pare că după ce te-am adus atât de departe, nu se 
cade să te părăsesc, i-am răspuns. 

— Gândeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, unde este 
locul tău firesc! În raport cu asta ce importanţă pot avea 
„părerile”?! 

Şi astfel, problema a fost pe loc tranşată. 

Steerforth şi-a desfăşurat neobosit toate însuşirile-i 
minunate până la 8, când am pornit spre barcazul lui mister 
Peggotty. Mai mult chiar, pe măsură ce treceau ceasurile, 
ieşeau la iveală cu şi mai multă strălucire; mi s-a părut 
atunci, şi acum nu mai am nici o îndoială în această privinţă, 
că datorită succesului de care au fost încununate eforturile 
sale conştiente de a plăcea, sensibilitatea lui, şi aşa foarte 
rafinată, a dobândit un ascuţiş nou. Dacă cineva mi-ar fi 
spus atunci că toate acestea nu erau decât un joc spiritual, 
desfăşurat de dragul unei plăceri de o clipă, pentru 
satisfacerea unei toane, dintr-un impuls de a-şi arăta 
superioritatea, de a cuceri lucruri ce nu prezentau nici un 
interes pentru el şi de care, peste o clipă, avea să se lepede, 
dacă cineva mi-ar fi spus una ca asta în seara aceea, aş fi 
fost atât de indignat, încât, zău, nu ştiu cum aş fi reacţionat! 

Poate că asemenea insinuări n-ar fi făcut decât să 
intensifice - dacă asta ar mai fi fost cu putinţă - romanticele 
simţăminte de lealitate şi prietenie care mă însufleţeau în 
vreme ce păşeam, alături de el, pe dunele întunecate, 
pustiite de iarnă, îndreptându-ne spre venerabilul barcaz; 
în jurul nostru vântul şuiera mai lugubru decât şuierase şi 
gemuse în noaptea când am trecut pentru întâia oară 
pragul lui mister Peggotty. 

— Cam sălbatice locuri, nu-i aşa, Steerforth? 

— Par destul de sinistre în beznă, şi marea urlă de parcă 
ar avea poftă să ne înghită. Barcazul e acolo unde se vede 
lumina? 

— Acolo, i-am zis. 


— Atunci e ăla pe care l-am zărit azi-dimineaţă. M-am dus 
de-a dreptul spre el, mânat parcă de instinct. 

Am tăcut amândoi, căci ne apropiasem de lumină, şi ne-am 
îndreptat încetişor spre uşă. Am pus mâna pe clanţă; şi 
după ce i-am şoptit lui Steerforth să vină după mine, am 
intrat. 

Auzisem de afară zvon de voci, iar în clipa când am intrat, 
am auzit pe cineva aplaudând; spre marea mea mirare, 
persoana care bătea din palme era veşnic nemângâiata 
missis Gummidge. Dar missis Gummidge nu era singura 
persoană din casă care era neobişnuit de înfierbântată. 
Mister Peggotty, cu faţa radiind de bucurie, râdea din toată 
inima şi ţinea larg deschise braţele lui vânjoase, gata parcă 
s-o strângă la pieptul lui pe micuța Emi'ly; Ham, cu o 
expresie în care se îmbinau, parcă admiraţia şi entuziasmul 
cu un fel de timiditate care-i stătea foarte bine, o ţinea de 
mână pe micuța Em'ly, ca şi cum ar fi vrut s-o prezinte lui 
mister Peggotty; iar micuța Em'ly, sfioasă şi îmbujorată, dar, 
după cum se putea citi în ochii ei, bucuroasă de bucuria lui 
mister Peggotty, era tocmai gata să lase mâna lui Ham, ca 
să se arunce la pieptul lui mister Peggotty, când apariţia 
noastră a făcut-o să-şi mute gândul (căci cea dintâi care ne- 
a zărit dânsa a fost). Asta făceau şi aşa i-am văzut pe toţi în 
clipa când, din bezna acelei nopţi geroase, am trecut în 
lumina caldă a odăii; iar mai în fund, missis Gummidge 
bătea din palme ca o smintită. 

După ce am intrat, acest mic tablou s-a şters şi s-a risipit 
cu atâta iuţeală, încât ai fi putut să te îndoieşti că l-ai văzut 
aievea. M-am pomenit în mijlocul familiei uimite, faţă în faţă 
cu mister Peggotty, cu mâna întinsă spre el, când deodată 
Ham a exclamat: 

— Mas Davy! E mas'r Davy! 

O clipă mai târziu am început să dăm mâna unii cu alţii, să 
ne întrebăm de sănătate şi să spunem fiecare cât eram de 
bucuroşi de revedere, şi ne-am trezit vorbind cu toţii 
deodată. Mister Peggotty era atât de mândru şi atât de 


fericit de vizita noastră, încât nu ştia nici ce să spună, nici 
ce să facă şi mereu îmi strângea mâna mie şi apoi lui 
Steerforth, după care iarăşi o strângea pe a mea, pentru ca 
apoi să-şi ciufulească chica zburlită şi să râdă cu atâta poftă 
şi mulţumire, că era o desfătare să-l priveşti. 

— Ce minunată întâmplare ca 'neavoastră - doi domni în 
toată puterea cuvântului - să veniţi sub acoperişul meu 
tocmai în noaptea asta, a mai fericită noapte din viaţa mea! 
a zis mister Peggotty. E nemaipomenit, pe cinstea mea! 
Em'ly, draga mea, vin' aici! Vin' aici, mica mea vrăjitoare! 
Asta-i prietenul lui mas'r Davy, draga mea! Ăsta-i 
domnişorul de care ţi-am vorbit, Emi'ly! Şi iată c-a venit să 
te vadă, împreună cu mas'r Davy, în cea mai fericită noapte 
din viaţa lui unchiu-tău, o noapte com n-a mai fost şi n-o să 
mai fie alta! Straşnică întâmplare! 

După ce a rostit dintr-o suflare acest discurs, cu o 
extraordinară însufleţire şi bucurie, mister Peggotty a prins 
obrajii nepoatei între palmele lui bătătorite, i-a sărutat de 
vreo douăsprezece ori şi, cu nespusă dragoste şi mândrie, i- 
a luat căpşorul, l-a strâns la pieptu-i vânjos şi mâna lui a 
prins s-o mângâie cu delicateţe, ca şi cum ar fi fost mâna 
unei prea distinse doamne. Apoi i-a dat drumul, şi după ce 
dânsa s-a refugiat în odăiţa în care dormisem odinioară, 
mister Peggotty, gâfâind, înfierbântat de atâta neobişnuită 
bucurie, şi-a întors privirea spre noi. 

— Dacă 'neavoastră, doi domni - domni în toată puterea 
cuvântului acum - şi ce mai domni... a început mister 
Peggotty. 

— Aşa-i, chiar aşa! Bine-ai grăit! l-a întrerupt Ham. Aşa-i, 
mas'r Davy e domn mare acu! Chiar aşa. 

— Dacă 'neavoastră, care aţi ajuns mari acum, a urmat 
mister Peggotty, o să înţelegeţi com stau lucrurile, mă veţi 
ierta că-s atât de zăpăcit. În orice caz, vă rog să mă iertaţi. 
Em'ly, draga mea! Ştie ea ce vreau să spun, de-aia a şters-o! 
Aici mister Peggotty avu o nouă explozie de bucurie: Fii 
bună, mămuco, şi du-te o clipă să vezi ce face! 


Missis Gummidge a dat din cap şi a ieşit. 

— Să-mi ziceţi peşte, ba chiar peşte cu fiere, a declarat 
mister Peggotty, aşezându-se alături de noi în faţa 
căminului, dacă seara asta nu-i a mai fericită din viaţa mea! 
Apoi, adresându-se lui Steerforth, i-a spus în şoaptă: Micuţa 
Em'ly, aşa com aţi văzut-o adineauri, cu obrajii îmbujoraţi... 

Steerforth s-a mărginit să dea din cap, dar cu o asemenea 
expresie de participare la simţămintele lui mister Peggotty, 
încât acesta din urmă i-a răspuns ca şi cum Steerforth ar fi 
vorbit: 

— Fără îndoială, i-a zis mister Peggotty. Aşa e ea. 

Mulţumesc, sir. 

Ham mi-a făcut de câteva ori semn cu capul, voind parcă 
să-mi spună şi el acelaşi lucru. 

— Micuța noastră Em'ly, a urmat mister Peggotty, a adus în 
casa asta, a noastră, ceea ce presupun (căci nu-s decât un 
biet necioplit, dar asta cred) că numai o făptură micuță, cu 
ochi mari şi minunaţi, poate aduce într-o casă. Nu-i copilul 
meu; eu, unul, n-am avut copii; dar de iubit, o iubesc 
neînchipuit de mult. Mă-nţelegeţi? Neînchipuit de mult. 

— Înţeleg foarte bine, a zis Steerforth. 

— Ştiu că mă-nţelegeţi, sir, şi vă mulţumesc din nou, i-a 
răspuns mister Peggotty. Mas'r Davy poate să-şi aducă 
aminte com arăta, când era mică; 'neavoastră vă daţi singur 
seama com e astăzi. Dar niciunul dintre 'neavoastră nu-i în 
stare să priceapă ce a fost, ce e şi ce va fi pentru inima-mi 
plină de dragoste. Sunt un om necioplit, sir, necioplit ca un 
arici-de-mare; dar nimeni - afară, poate, de un suflet de 
femeie - nimeni nu poate să priceapă ce-n-seamnă pentru 
mine micuța Em'ly. Dar fie vorba-ntre noi, a urmat el 
vorbind mai încet, missis Gummidge, cu toate că are mari 
însuşiri, nu e femeie să priceapă aceste lucruri. 

Apoi, după ce, pregătindu-se parcă pentru ceea ce avea să 
spună, şi-a trecut din nou degetele prin chică, răvăşind-o, 
mister Peggotty a urmat, punându-şi mâinile pe genunchi: 


— E cineva care o cunoaşte pe micuța Emi'ly de când s-a- 
necat taică-su; care de atunci a văzut-o necontenit; a văzut- 
o copilă, a văzut-o fetiţă, a văzut-o femeie. Nu-i cine ştie ce 
arătos, e cam ca mine la stat - greoi şi aspru - are ceva de 
lup-de-mare, murat de valurile mării, dar băiat cinstit şi cu 
inima la locul ei. 

Cred că pe Ham nu l-am mai văzut rânjind niciodată ca în 
seara aceea. 

— Ce-a făcut, ce-a dres afurisitul ăsta de marinar, a 
continuat mister Peggotty cu faţa strălucitoare de bucurie, 
fapt e că s-a-ndrăgostit de micuța noastră Emi'ly. Se ţine 
scai de ea, îi face pe voie, ca o slugă credincioasă, îşi pierde 
în mare măsură pofta de mâncare, pentru ca, în cele din 
urmă, să-mi spună care-i buba. Acum, vedeţi 'neavoastră, 
doresc şi eu ca micuța noastră Em'ly să se mărite cum se 
cuvine. Doresc şi eu s-o văd însoţită cu un om cinstit, în 
stare s-o ocrotească. Nu ştiu cât o să mai trăiesc sau cât de 
curând mi-o suna ceasul; dar ştiu că de s-ar întâmpla într-o 
noapte ca furtuna să-mi răstoarne barca în largul 
Yarmouthului, zărind pentru ultima oară peste crestele 
talazurilor furioase luminile oraşului, mă voi îneca cu 
sufletul mai împăcat, zicându-mi: „Colo, pe țărm, se află un 
bărbat neclintit, credincios micuţei mele Emi'ly, 'nezeu s-o 
aibă în pază, şi cât timp va trăi bărbatul acela va fi ferită de 
orice răutate”. 

După care Peggotty şi-a fluturat solemn mâna dreaptă, 
parcă spre a-şi lua un ultim rămas bun de la luminile 
oraşului, şi apoi, după ce a schimbat o privire cu Ham, a 
urmat pe acelaşi ton: 

— L-am sfătuit atunci să vorbească fără-ntârziere cu Emi'ly. 
EI e destul de mare, dar e mai ruşinos decât un puşti, şi n-a 
vrut. Atunci i-am vorbit eu. „Com?! Pe el să-l iau? a sărit 
Emi'ly. Pe el, pe care-l cunosc de atâţia ani şi la care ţin atât 
de mult? Vai, unchiule! Niciodată n-am să-lpot lua pe el. E 
un băiat atât de cumsecade!” Am pupat-o şi nu i-am zis 
decât atât: „Draga mea, bine faci că-mi vorbeşti deschis, 


singură să-ţi alegi bărbatul, slobodă ca o păsărică”. M-am 
dus apoi la el şi i-am zis: „lare-aş fi vrut să fie aşa, dar nu se 
poate. Rămâneţi însă prieteni ca şi pân-acuma ş-ascultă ce- 
ţi spun: Poartă-te cu ea ca un bărbat.” Mi-a strâns mâna şi 
mi-a zis: „Aşa am să fac!” Şi doi ani au dus-o aşa mai 
departe, vrednic şi cinstit, şi nimic nu s-a schimbat în 
căminul nostru. 

În clipa aceea, pe chipul lui mister Peggotty, care-şi 
schimbase de câteva ori expresia în raport cu etapele 
povestirii, s-a ivit din nou acea încântare triumfătoare de 
mai înainte, şi punând o mână pe genunchiul meu, iar 
cealaltă pe al lui Steerforth (după ce mai întâi şi le frecase, 
ca să sublinieze însemnătatea episodului), ne-a spus, 
adresându-se când unuia, când celuilalt, cele ce urmează: 

— Pe neaşteptate, într-o seară - com ar fi, seara asta - 
mica Em'ly vine de la lucru împreună cu băiatul! Nu-i cine 
ştie ce mare scofală, o să-mi spuneţi 'neavoastră. Nu, 
pentru că dânsul o păzeşte ca un frate, şi după lăsarea 
întunericului, şi înainte, şi toată ziua. Dar, ce să vezi, 

'nealui, marinarul ăsta, mi-o ia de mână şi-mi strigă voios: 
„Poftim, priviţi! S-a învoit să-mi fie nevastă!” Şi dânsa, cu un 
amestec de cutezanţă şi timiditate şi râzând şi plângând în 
acelaşi timp, îmi zice: „Da unchiule! Dac-ai vrea să-ţi dai 
consimţământul.” Auzi vorbă, dacă vreau! a exclamat mister 
Peggotty, dând capul pe spate, fericit. Şi a urmat: Doamne, 
altceva nici că-mi puteam dori. „Rogu-te, mi-a zis, acum 
sunt hotărâtă; m-am gândit temeinic şi o să fiu o nevastă cât 
se poate de bună, căci e un băiat vrednic şi cumsecade!” 
Atunci missis Gummidge a-nceput să bată din palme ca la 
teatru, şi în clipa aceea aţi intrat 'neavoastră. Asta-i! Am dat 
lucrurile pe faţă! Tocmai atunci, aţi intrat. Şi toate câte vi 
le-am povestit s-au petrecut aici, adineauri, şi iată-l pe 
bărbatul care o s-o ia de nevastă pe Em'ly când şi-o sfârşi 
ucenicia. 

Ham a îndurat cum a putut mai bine pumnul pe care 
mister Peggotty i l-a dat ca semn de prietenie şi de 


încredere; apoi, simțindu-se dator să spună şi el ceva, cu 
mare greutate a îngăimat cele ce urmează: 

— Nu era mai naltă decât eraţi dumneavoastră, mas'r 
Davy... când aţi venit la noi întâia oară... Şi mi-am dat 
seama com o să fie când o creşte mare. Ş-am văzut-o 
crescând... ca o floare. Şi viaţa mi-aş da-o pentru ea... mas'r 
Davy. Vai, bucuros şi mulţumit mi-aş da-o! Pentru mine 
dânsa-i mai mult decât... e tot ce mi-aş fi putut dori 
vreodată, şi mai mult decât... mai mult decât aş fi putut 
cere. O iubesc... o iubesc cu adevărat. Şi nu se află în toată 
lumea şi nici chiar pe întinsul mărilor... nici un domn care 
să-şi iubească mai fierbinte aleasa decât o iubesc eu, cu 
toate că s-or găsi mulţi... pricepuţi a spune mai bine... ceea 
ce au de spus. 

Am fost înduioşat când am văzut coşcogeamite flăcău ca 
Ham vibrând sub impulsul sentimentelor ce le nutrea 
pentru delicata făptură care-i cucerise inima. Mi s-a părut 
emoţionantă încrederea sinceră pe care mister Peggotty şi 
Ham ne-o arătau. Şi toată această poveste m-a mişcat. N-aş 
putea spune în ce măsură amintirile mele din copilărie au 
contribuit la tulburarea mea. Şi nici n-aş putea spune dacă 
nu cumva venisem acolo cu niscai secrete iluzii c-aş mai 
iubi-o pe micuța Em'ly. Ştiu doar că m-am bucurat din toată 
inima de cele întâmplate; numai că, la început, această 
bucurie a fost atât de gingaşă, încât puţin a lipsit ca să nu 
se preschimbe în durere. 

De aceea, dacă mie mi-ar fi revenit sarcina să ating cu 
oarecare discernământ coarda sensibilă a celor de faţă, aş fi 
dat greş. Dar rolul acesta i-a revenit lui Steerforth; şi 
dânsul a făcut-o cu atâta iscusinţă, încât imediat ne-am 
simţit cu toţii cât se poate de bine şi de fericiţi. 

— Straşnic de bun om sunteţi dumneavoastră, mister 
Peggotty, i-a zis, şi meritaţi din plin fericirea pe care o trăiţi 
în astă seară! Daţi-mi voie să vă strâng mâna. Ham, băiete, 
să fii fericit! Dă-mi mâna! Daisy, tu aţâţă focul, să 
trosnească. lar dumneavoastră mister Peggoty, să ştiţi că 


dacă n-o faceţi pe frumoasa dumneavoastră nepoată (căreia 
îi las locul din colţ) să se întoarcă în mijlocul nostru, eu, 
unul, plec. Nu vreau ca din pricina mea, într-o seară ca 
asta, lângă foc să rămână un loc gol, mai ales un loc ca ăsta, 
nu, cu nici un preţ, nici pentru toate bogăţiile Indiei! 

Atunci mister Peggotty s-a dus în fosta mea odăiţă s-o 
cheme pe micuța Em'ly. La început n-a vrut să vină, şi 
atunci s-a dus şi Ham după ea. Peste puţin au reuşit s-o 
aducă; era foarte tulburată şi sfioasă, dar şi-a redobândit 
treptat stăpânirea de sine văzând cât de drăguţ şi de 
respectuos îi vorbea Steerforth; cu câtă dibăcie ocolea 
orice, subiect care ar fi pus-o în încurcătură; cum se 
întreținea cu mister Peggotty despre bărci, despre corăbii, 
despre flux şi despre peşti; cum povestea întâlnirea sa cu 
mister Peggotty la „Salem House”; cât de încântat se arăta 
de barca aceea transformată în casă şi de tot ce se afla 
acolo; şi cu ce dexteritate ne-a atras pe nesimţite în cercul 
fermecat, făcându-ne pe toţi să luăm parte, fără nici o sfială 
la discuţia generală. 

E drept că în seara aceea Em'ly n-a prea vorbit; a stat şi s- 
a uitat, şi faţa-i a prins viaţă, şi era fermecătoare. 
Steerforth ne-a istorisit (legat de conversaţia dusă cu 
mister Peggotty) un naufragiu îngrozitor, descriindu-l foarte 
amănunţit, de parcă s-ar fi petrecut sub ochii lui, iar micuța 
Em'ly a stat tot timpul cu ochii ţintă la el, urmărind 
episoadele naufragiului. Ca schimbare, ne-a povestit apoi cu 
atâta vervă o păţanie de-a sa, încât ai fi zis că s-a întâmplat 
chiar atunci, şi micuța Emi'ly a râs, făcând să vibreze tot 
barcazul de sunetele cristaline ale râsului ei, şi am făcut 
haz cu toţii, cu Steerforth împreună, vrăjiţi în chip irezistibil 
de umorul lui. L-a făcut pe mister Peggotty să cânte, sau 
mai degrabă să urle, vechiul cântec Când sufla viforos 
vântul...12, şi, la rândul lui, a cântat atât de frumos şi atât 
de patetic o melodie marinărească, încât mi s-a părut că 
vântul, care dădea târcoale casei şi ici-colo tulbura tăcerea 
cu murmurul său, se oprise şi el ca să-l asculte. 


A izbutit s-o înveselească până şi pe acea victimă a 
melancoliei care era missis Gummidge cum nu mai reuşise 
nimeni de la moartea bătrânului ei (cel puţin aşa mi-a spus 
mister Peggotty). Nu i-a dat răgaz să se simtă prost nici o 
singură clipă; a doua zi, dânsa şi-a zis că pesemne va fi fost 
vrăjită. 

Dar Steerforth n-a monopolizat nici atenţia, nici 
conversaţia. Când micuța Emi'ly a prins curaj şi a început 
să-mi vorbească (ce-i drept, destul de sfioasă) despre 
plimbările noastre pe plajă, după scoici şi pietricele, şi când 
i-am amintit cât de mult ţineam la ea, când amândoi am râs 
şi am roşit evocând frumoasele vremuri de odinioară, care 
azi păreau atât de ireale, Steerforth a tăcut şi trăgând cu 
urechea, ne-a privit cu luare-aminte. Toată seara Emi'lya 
stat pe bătrâna lădiţă, în colţişorul de altădată, lângă cămin, 
cu Ham alături, pe locul care pe vremuri fusese al meu. A 
stat lipită de perete, departe de el, dar n-aş putea spune 
dacă a stat aşa din feciorelnică sfială faţă de noi sau după 
vechiul ei nărav de a tachina oamenii. Am băgat însă de 
seamă c-a stat aşa toată seara. 

După câte îmi amintesc, n-am plecat decât pe la miezul 
nopţii. La masă am mâncat peşte sărat şi pesmeţi, iar 
Steerforth a scos din buzunar o sticlă de gin olandez, pe 
care noi, bărbaţii (acum puteam spune „noi, bărbaţii”, fără 
să roşesc), am golit-o. Despărțirea a fost cordială; şi în timp 
ce toţi ai casei stăteau grămadă, în prag, ca să ne lumineze 
cât mai departe drumul, am zărit ochii albaştri, fermecători, 
ai micuţei Em'ly, care ne urmăreau, din spatele lui Ham, şi i- 
am auzit glasul melodios sfătuindu-ne să mergem cu băgare 
de seamă. 

— Deosebit de atrăgătoare fată! mi-a zis Steerforth, 
luându-mă de braţ. Nostimă casă şi nostimi oameni. E o 
senzaţie cu totul nouă pentru mine să stau de vorbă cu 
asemenea oameni! 

— Mare noroc am avut să picăm în clipa exploziei de 
bucurie stârnite de logodna lor. Niciodată n-am văzut 


oameni mai fericiţi! E o plăcere să-i vezi şi să împărtăşeşti 
bucuriile lor curate! 

— Cam nerod flăcăul pentru fata asta, mi-a zis Steerforth. 
Nu găseşti? 

Se arătase atât de sincer cu Ham şi cu toţi ceilalţi, încât 
această observaţie cinică şi neaşteptată m-a uimit. Dar 
întorcându-mă brusc spre el şi văzând că îi râdeau ochii, i- 
am răspuns uşurat: 

— Vai, Steerforth! Degeaba glumeşti pe socoteala bieţilor 
oameni! N-ai decât s-o împungi pe miss Dartle şi să încerci 
să-ţi ascunzi simpatiile cu o glumă, că eu unul, te cunosc. 
Când văd cât de bine îi pricepi, cu câtă delicateţe 
împărtăşeşti fericirea acestui biet pescar şi înţelegi o 
afecţiune ca aceea a bătrânei mele dădace, îmi dau prea 
bine seama că nici o bucurie, nici un necaz, nici o emoție a 
acestor oameni nu ţi-e străină. Şi pentru asta, Steerforth, te 
admir şi te iubesc de douăzeci de ori mai mult! 

S-a oprit şi, privindu-mă drept în faţă, mi-a zis: 

— Cred că eşti sincer, Daisy, şi că ai un suflet bun. Aş dori 
ca toţi să fim ca tine! 

În clipa următoare a început să fredoneze vesel cântecul 
lui mister Peggotty, şi ne-am continuat cu paşi mari drumul 
spre Yarmouth. 

CAPITOLUL XXII. 

CÂTEVA PRIVELIŞTI VECHI ŞI NOI PERSONAJE. 

Steerforth şi cu mine am stat mai bine de două săptămâni 
în părţile acelea. Eram împreună, fireşte, mai tot timpul; se 
întâmpla însă câteodată să ne despărţim pentru câteva 
ceasuri. În vreme ce el era îndrăgostit de mare, eu, unul, nu 
prea eram; şi, de cele mai multe ori, când dânsul ieşea cu 
barca împreună cu mister Peggotty - ceea ce era una dintre 
distracţiile lui favorite - preferam să rămân pe uscat. Faptul 
că locuiam la Peggotty, în odăiţa aceea, îmi impunea 
îndatoriri de care dânsul era liber: ştiind cât se obosea 
Peggotty îngrijindu-l toată ziua pe mister Barkis, seara mă 
simţeam dator să mă întorc mai devreme acasă; în schimb, 


Steerforth, care locuia la han, îşi petrecea serile după plac. 
Astfel, de pildă, am auzit că în vreme ce eu dormeam el îşi 
cinstea prietenii pescari la „Băiatul de viaţă”, localul 
preferat al lui mister Peggotty, şi că petrecea nopţi întregi 
sub clar de lună, pe mare, în costum de pescar, şi nu se 
întorcea acasă decât o dată cu mareea de dimineaţă. Ştiam 
însă de pe atunci că puteam desluşi numele săpate pe 
lespede atunci când munca aspră şi vremea rea, precum şi 
orice alt lucru palpitant care avea farmecul noutăţii îl 
atrăgea şi îi făcea plăcere; de aceea purtarea lui nu m-a 
mirat câtuşi de puţin. 

Altă pricină datorită căreia uneori nu eram împreună era 
faptul că, fireşte, mă duceam deseori la Blunderstone, spre 
a revedea locurile dragi ale copilăriei; fireşte că, după ce m- 
a însoţit o dată, Steerforth, n-a mai simţit nevoia să repete 
călătoria. Astfel, după câte îmi amintesc, s-a întâmplat de 
vreo trei sau patru ori ca, după gustarea de dimineaţă să 
apucăm drumuri diferite şi să nu ne vedem decât târziu 
seara, la cină. Afară de faptul că ştiam că, bucurându-se de 
multe simpatii, putea găsi douăzeci de feluri de a se distra 
acolo unde se prea poate ca altul în locul lui să nu fi găsit 
niciunul, n-aveam idee ce făcea în acest răstimp. 

Cât despre mine, în cursul acestor singuratice pelerinaje, 
căutam să-mi întipăresc în memorie fiecare iard al vechiului 
drum şi nu mă mai săturam vizitând locurile dragi ale 
copilăriei. Le vizitam cum de atâtea ori făcusem în gând, şi 
zăboveam acum în preajma lor ca în anii copilăriei, când mă 
aflam departe, şi gândurile mele zăboveau în preajma 
acestor locuri. Petreceam ceasuri întregi lângă mormântul 
de sub copac, unde odihneau părinţii mei amândoi - 
mormântul la care privisem cu un ciudat simţământ de milă 
pe vremea când nu era decât al tatii şi lângă care stătusem 
atâta de deznădăjduit când a fost deschis spre a primi 
trupul neînsufleţit al frumoasei mele mame şi pe acela al 
pruncului ei - mormântul care, datorită râvnei neclintite a 
bunei Peggotty, fusese totdeauna bine îngrijit, ajungând ca 


o grădină. Se afla într-un colţ retras al cimitirului, nu 
departe de potecă, aşa că puteam desluşi numele săpate pe 
lespede atunci când - tulburat de orologiul care, bătând 
ceasurile, parcă-mi amintea un glas ce amuţise - mă 
plimbam în sus şi-n jos de-a lungul ei. În acele clipe mă 
gândeam mereu ce voi ajunge în viaţă şi la faptele de seamă 
ce aveam de gând să săvârşesc. Paşii mei se îmbinau cu 
ritmul acestor meditații şi erau atât de statornici, încât ai fi 
zis că mă întorsesem acasă, pentru a-mi ţese visurile alături 
de o mamă aflată între vii. 

Casa părintească cunoscuse mari schimbări. Cuiburile de 
ciori, părăsite de atâta vreme, se risipiseră; iar copacii tunşi 
pe laturi şi retezaţi la vârf erau de nerecunoscut. Grădina 
căzuse în paragină, şi jumătate din ferestrele casei erau 
astupate. Nu locuia acolo decât un biet nebun, împreună cu 
cei care-l îngrijeau. Toată ziulica stătea la fereastra odăiţei 
mele şi privea spre cimitir; şi m-am întrebat dacă gândurile 
sale rătăcite nu se întâlneau cumva cu visurile care-mi 
frământaseră mintea în acele dimineţi trandafirii, când, în 
cămaşă de noapte, de la aceeaşi ferestruică, mă uitam afară 
şi vedeam oile cum păşteau liniştite în lumina răsăritului. 

Vecinii noştri de altădată, mister şi missis Grayper, 
emigraseră în America de Sud, şi ploaia pătrundea prin 
acoperişul casei lor părăsite şi umpluse de igrasie zidurile 
exterioare. Mister Chillip se recăsătorise cu o femeie înaltă, 
ciolănoasă, îngâmfată, şi aveau un copilaş slăbănog, cu un 
cap mare şi greu, pe care abia şi-l putea ţine, şi cu nişte 
ochi stinşi, care întrebau parcă întotdeauna de ce fusese 
adus pe lume. 

Cu un ciudat amestec de plăcere şi amărăciune zăboveam 
în preajma locurilor natale, până ce soarele purpuriu de 
iarnă îmi amintea că era timpul s-o pornesc îndărăt. Dar 
după ce le părăseam, şi mai ales seara, când, alături de 
Steerforth, stăteam liniştit la cină, lângă căminul în care 
duduia focul, eram fericit că le revăzusem. La fel - deşi într- 
o mai mică măsură - mă simţeam noaptea când mă 


întorceam în odăiţa mea curată; şi când, răsfoind cartea 
despre crocodili (care se afla acolo, pe o măsuţă), mă 
gândeam cu recunoştinţă în suflet la soarta binecuvântată, 
mulţumită căreia aveam prieteni ca Steerforth şi ca 
Peggotty şi, ca să împlinească pierderea ce încercasem, o 
fiinţă atât de mărinimoasă şi de bună cum era mătuşa. 

Când mă înapoiam din aceste lungi plimbări, pentru a 
ajunge mai repede la Yarmouth, luam bacul. Acesta mă lăsa 
pe dunele ce despărţeau oraşul de mare, peste care, tăind, 
scurtam o bună bucată de drum pe şosea. Casa lui mister 
Peggotty se afla la mai puţin de o sută de iarzi de calea 
mea, şi de aceea întotdeauna intram să-i văd. Eram aproape 
sigur că-l voi afla acolo pe Steerforth, care mă aştepta să 
pornim împreună, prin ceața şi frigul ce se înteţeau, spre 
luminile orăşelului. 

Într-o după-amiază mohorâtă, când am întârziat mai mult 
ca de obicei - îmi luasem rămas bun de la Blunderstone, 
fiindcă sorocul plecării se apropiase - l-am găsit pe 
Steerforth în căsuţa lui mister Peggotty, stând singur în faţa 
căminului şi meditând. 

Atât era de adâncit, încât nici n-a băgat de seamă când m- 
am apropiat. Asta s-ar fi putut întâmpla chiar de n-ar fi fost 
atât de absorbit, căci nisipul de afară înăbuşea zgomotul 
paşilor; dar nici când am intrat nu s-a trezit din visare. 
Stăteam lângă dânsul şi îl priveam; iar el, neclintit şi 
încruntat, sta dus pe gânduri. 

Când i-am pus mâna pe umăr, a tresărit atât de tare, încât 
m-am speriat şi eu. 

— Dai buzna peste mine ca o nălucă a remuşcării! mi-a zis, 
aproape supărat. 

— Într-un fel trebuia să-ţi dau de veste c-am sosit, i-am 
răspuns. Te-am făcut să cazi din nori? 

— Nu, mi-a răspuns el. Nu. 

— Atunci, de unde? l-am întrebat, aşezându-mă lângă el. 

— Mă uitam la chipurile plăsmuite de flăcări. 


— Şi acum le strici, ca să nu le văd eu, i-am zis când am 
băgat de seamă că aţâţă focul cu un lemn aprins, stârnind o 
sumedenie de scântei roşii, care, pârâind, s-au ridicat pe 
horn şi au izbucnit afară în văzduh. 

— Tot nu le-ai fi văzut. Urăsc ceasul acesta corcit, când nu- 
i nici zi, nici noapte. Ai întârziat! Unde ai fost? 

— Să-mi iau rămas bun de la locurile pe unde m-am 
plimbat de obicei. 

— Şi eu am stat aici, mi-a zis Steerforth, privind jur 
împrejur prin odaie, gândindu-mă că - judecând după 
pustietatea ce domneşte aici - ai putea crede că oamenii pe 
care i-am aflat atât de fericiţi în noaptea venirii noastre s-au 
risipit sau au murit sau că asupra lor s-a abătut nu ştiu ce 
nenorocire. David, bine ar fi fost dacă, în ultimii douăzeci de 
ani, prin voia Domnului, aş fi avut un tată luminat care să- 
mi fi călăuzit paşii! 

— Dar ce s-a întâmplat, dragul meu Steerforth? 

— Regret din tot sufletul că n-am fost mai bine strunit! Aş 
dori din tot sufletul să fiu în stare să mă strunesc mai bine. 

Atitudinea lui vădea o stare de depresiune violentă, care 
mă uluia. Nici nu-mi venea a crede, într-atât era de 
schimbat. 

— Mai bine aş fi fost în pielea bietului Peggotty sau a 
necioplitului ăluia de nepot al lui, a urmat el, ridicându-se şi 
rezemându-se posomorât de marginea căminului, decât să 
fiu cel ce sunt, şi de douăzeci de ori mai bogat şi de 
douăzeci de ori mai deştept decât ei, şi să mă canonesc cum 
m-am canonit în ultima jumătate de ceas în afurisitul ăsta 
de barcaz! 

Eram atât de buimăcit de această schimbare, încât în 
primul moment n-am putut face altceva decât să-l privesc în 
tăcere cum, cu capul sprijinit în palmă, stătea şi privea 
melancolic la foc. În cele din urmă l-am rugat foarte 
stăruitor să-mi spună ce-l tulburase atât de mult, şi dacă nu 
crede c-aş putea să-l ajut cu vreun sfat, să-mi îngăduie 
măcar să împărtăşesc mâhnirea lui. Mai înainte ca să-mi fi 


isprăvit vorba, a început să râdă, mai întâi acru, dar curând 
şi-a redobândit voioşia. 

— Lasă, nu-i nimic, Daisy, nu-i nimic! mi-a zis. La Londra, la 
han, ţi-am spus că uneori nu mă pot suferi. Adineauri, m-am 
speriat de mine însumi ca de un vis urât - am avut, cred, un 
coşmar. Câteodată, în clipele de plictis, ne revin în minte 
basmele copilăriei, şi nu ne dăm seama că-s basme. Pare- 
mi-se că m-am confundat cu băiatul din poveste căruia „nu-i 
păsa de nimic”, dar pe care l-au mâncat leii1 3, ceea ce, 
cred eu, nu este altceva decât un mod de a spune că s-a dus 
de râpă. M-a pălit, cum zic babele, o spaimă cumplită, din 
cap până-n picioare. M-am speriat de mine însumi. 

— Nu cred să existe nimic altceva care să te înspăimânte, 
i-am Zis. 

— Poate că nu, cu toate c-ar fi destule care m-ar putea 
înspăimânta, mi-a răspuns. Bine! A trecut! N-o să mă mai 
apuce, David, dar îţi repet, dragul meu, c-ar fi fost mai bine 
pentru mine (şi pentru mulţi alţii) dac-aş fi avut un tată 
sever şi luminat! 

Faţa lui era totdeauna expresivă, dar niciodată nu mi-a fost 
dat s-o văd mai sumbră şi mai serioasă decât în clipa când, 
cu privirea aţintită asupra focului, a rostit aceste cuvinte. 

— Să nu mai vorbim de asta! a urmat el, făcând un gest de 
parc-ar fi aruncat ceva. Cum spune Macbeth: „S-a dus... Mă 
simt iar om!"14 

Şi acum să mergem la masă. Dacă nu cumva (ca Macbeth) 
am stricat şi eu ospăţul cu cea mai minunată nebunie, 
Daisy! 

— Dar unde or fi ai casei, mă întreb? 

— Dumnezeu ştie! După ce te-am aşteptat la bac, am venit 
aici şi n-am găsit pe nimeni. Asta m-a pus pe gânduri, şi aşa 
m-ai găsit când ai intrat. 

Sosind în clipa ceea cu un coş în mână, missis Gummidge 
ne-a lămurit cum de rămăsese casa pustie. Plecase în grabă 
să târguiască lucruri de care avea nevoie, căci mister 
Peggotty era aşteptat să se întoarcă o dată cu fluxul, şi 


lăsase uşa deschisă ca să poată intra Ham şi micuța Emi'ly 
dacă s-ar fi înapoiat în lipsa ei. După ce a făcut-o să râdă pe 
missis Gummidge salutând-o şi îmbrăţişând-o glumeţ, 
Steerforth m-a luat de braţ şi am plecat repede. 

Înveselind-o pe missis Gummidge, îşi regăsise şi el buna 
dispoziţie, căci, fiind din nou în apele lui, a fost vorbăreţ ca 
de obicei şi pe drum a sporovăit cu însufleţire. 

— Mâine, va să zică, se termină cu viaţa asta aventuroasă, 
nu-i aşa? m-a întrebat el voios. 

— Aşa ne-am înţeles, i-am răspuns. Precum ştii, am şi luat 
biletele la diligenţă. 

— Vai, atunci nu mai e nimic de făcut! a zis Steerforth. 
Uitasem aproape că pe lume mai există şi altceva de făcut 
decât să te laşi legănat de valuri. Eu, unul, aş dori să nu mai 
existe. 

— Atâta vreme cât treaba asta îşi va păstra farmecul 
noutăţi, i-am spus, râzând. 

— Foarte posibil, în ciuda faptului că observaţia asta, care 
vine de la o persoană amabilă şi nevinovată ca tânărul meu 
prieten, are un tâlc sarcastic. Aşa-i, David, nu mă feresc să 
spun că sunt o fiinţă capricioasă. Ştiu că sunt; dar ştiu şi să 
bat fierul cât e cald. Cred c-aş putea trece cu bine un 
examen de pilot în apele acestea. 

— Mister Peggotty spune că eşti nemaipomenit. 

— Un fenomen nautic, nu-i aşa? mi-a ripostat Steerforth, 
râzând. 

— Aşa te socoteşte, şi ştii bine că are dreptate; sunt 
cunoscute şi râvna cu care urmăreşti tot ceea ce-ţi pui în 
gând să faci, şi uşurinţa cu care izbuteşti. Dar ceea ce mă 
uimeşte cel mai mult la tine, Steerforth, e faptul că te 
mulţumegşti a-ţi irosi forţele fără nici o noimă. 

— Mă mulţumesc? mi-a întors el vorba. Daisy dragă, afară 
de naivitatea ta, nimic nu mă mulţumeşte. Cât despre lipsa 
mea de noimă, n-am învăţat niciodată arta de a mă lega de 
bunăvoie la vreuna din roţile pe care le tot învârtesc 
Ixionii1l 5 zilelor noastre. Am pierdut momentul potrivit 


pentru că nu mi-am ales meşterul care trebuia, şi acum nu- 
mi mai pasă... Ştii că mi-am cumpărata o ambarcaţie aici? 

— Eşti un om extraordinar, Steerforth! am exclamat, 
oprindu-mă, căci auzeam pentru prima oară această 
noutate. Ţi-ai cumpărat aici o ambarcaţie, deşi s-ar putea să 
nu mai calci niciodată pe meleagurile acestea? 

— Asta nu ştiu, mi-a răspuns. Îmi plac aceste locuri. 
Oricum, a urmat apoi, grăbind pasul, era de vânzare o 
ambarcaţie, un clipper16, cum îi zice mister Peggotty, şi am 
cumpărat-o, şi i-am lăsat-o în folosinţă în lipsa mea. 

— Acum te-nţeleg, Steerforth, i-am spus încântat. Ai 
cumpărat-o, chipurile, pentru tine, dar de fapt ai vrut să-l 
ajuţi pe mister Peggotty. Trebuia de la început să-mi dau 
seama de asta. Dragul şi bunul meu Steerforth, cum să-ţi 
spun ce gândesc despre mărinimia ta? 

— Taci! m-a oprit el, roşindu-se deodată. Bine-i a vorbi, dar 
mai bine a tăcea. 

— Nu ţi-am spus eu? Nu ţi-am spus că nu poţi rămâne 
nepăsător la nici o bucurie, la nici un necaz, la nici o emoție 
a acestor suflete curate? 

— Da, da, mi-ai spus toate astea. Dar să nu mai vorbim de 
asta. Ajunge! 

De teamă să nu-l supăr stăruind asupra acestui subiect, de 
care nici nu voia să audă, mi-am depănat mai departe, în 
tăcere, gândurile, în timp ce ne urmam drumul cu paşi 
grăbiţi. 

— Clipper-ul trebuie armat din nou, a zis Steerforth. O să-l 
las pe Littimer aici, să vadă de treaba asta, ca să ştiu că-i 
făcută cum se cuvine. Nu ţi-am spus c-a venit Littimer? 

— Nu! 

— A sosit azi-dimineaţă, cu o scrisoare din partea mamei. 

Privirile ni s-au întâlnit; am băgat de seamă că era palid, 
iar buzele-i erau livide, deşi se uita foarte hotărât la mine. 
M-am temut să nu se fi ivit vreo ceartă între el şi maică-sa, 
care să-l fi adus în starea în care-l găsisem în faţa 
căminului. l-am vorbit pe ocolite de acest lucru. 


— O, nu! a zis el, clătinând din cap şi râzând. Da' de unde! 
Şi cum îţi spuneam, a venit şi omul meu! 

— Neschimbat? 

— Neschimbat. Liniştit şi rece ca Polul Nord. O să aibă 
grijă să i se dea un alt nume ambarcaţiei. Acum îi zice 
„Pescăruşul”. Ce-i pasă lui mister Peggotty de pescăruşi? O 
să-i schimb numele. 

— Ce nume ai să-i dai. 

— Micuța Em'ly.” 

Continua să se uite fix la mine, ceea ce m-a făcut să cred 
că nu vrea să fie lăudat pentru această delicată atenţie. N- 
am putut ascunde cât eram de încântat, căci mi se citea 
bucuria pe faţă, dar am fost zgârcit la vorbă, şi atunci a 
părut uşurat şi a început să zâmbească. 

— Ia te uită! mi-a zis el privind înainte. Micuța Emi'ly în 
carne şi oase! Cu flăcăul după ea! Pe cinstea mea, e un 
cavaler autentic! N-o slăbeşte nici o clipă! 

Pe atunci Ham lucra la şantierul naval, căci, urmându-şi 
înclinarea firească pentru această meserie, ajunsese un 
meşter marangoz foarte priceput. Purta haina de lucru şi 
arăta cam din topor, dar bărbat voinic cum era, nici că se 
putea un apărător mai potrivit pentru delicata şi 
înfloritoarea făptură alături de care păşea. Puteai citi pe 
faţa lui că era sincer şi cinstit şi că se mândrea cu dânsa şi 
cu dragostea ce i-o purta, ceea ce în ochii mei îl făcea să 
pară foarte frumos. Şi privindu-i cum veneau spre noi, am 
găsit că erau şi în această privinţă o pereche potrivită. 

Când ne-am oprit să stăm de vorbă, Emi'ly şi-a tras timid 
mâna de sub braţul lui şi s-a roşit când ne-a întins-o mie şi 
lui Steerforth. La plecare, după ce am schimbat câteva 
cuvinte, nu l-a mai luat de braţ, ci a mers singură, părând 
timidă şi stânjenită. Urmărindu-i cum se depărtau sub 
razele lunii noi, am găsit că purtarea ei era plină de 
gingăşie şi mi s-a părut că şi Steerforth împărtăşea această 
părere. 


Deodată, fără veste, a trecut pe lângă noi o tinerică, pe; 
care n-o văzusem apropiindu-se - nu încăpea nici o îndoială 
că se ţinea după ei - şi, în treacăt, zărindu-i faţa, mi s-a 
părut cunoscută. Era subţirel îmbrăcată, avea căutătura 
îndrăzneață, dar vlăguită şi amărâtă; ai fi zis că-şi lăsase 
toate grijile în seama vântului şi că n-avea decât un singur, 
gând: acela de a-i urmări. Şi când umbrele lor s-au pierdut 
pe ţărmul neted, depărtat, care singur ne mai despărţea de 
mare şi de nori, silueta ei s-a făcut şi ea nevăzută, fără să-i 
fi ajuns. 

— E urmărită de o umbră neagră, mi-a zis Steerforth, care 
se oprise-n loc. Asta ce-o mai fi? 

A rostit aceste cuvinte în şoaptă, cu un glas care mi-a 
părut ciudat 

— Vrea să le ceară de pomană, cred, i-am răspuns. 

— E drept, cerşitul nu-i lucru neobişnuit. Este straniu, 
însă, ca o cerşetoare să umble noaptea în halul ăsta. 

— De ce? 

— Pentru că tocmai când ne-am încrucişat cu ea mă 
gândeam la o asemenea arătare, mi-a răspuns după o 
scurtă pauză. Nu pot înţelege de unde dracu a ieşit! 

— Din umbra zidului ăstuia, i-am zis în clipa următoare, 
ajungând într-un loc unde drumul mergea de-a lungul unui 
zid. 

— S-a dus! mi-a răspuns Steerforth, privind înapoi. Duce- 
s-ar pe pustii tot răul cu ea o dată! Acuma hai să mergem la 
masă! 

Dar din nou s-a uitat peste umăr, departe, spre orizont, 
unde luceau apele mării; s-a mai uitat o dată. Pe drum şi-a 
mai exprimat de câteva ori tulburarea prin crâmpeie de 
fraze şi exclamaţii; şi n-a dat uitării această întâmplare 
decât după ce, luminaţi de focul din cămin şi de flacăra 
lumânărilor, ne-am aşezat veseli la masă. 

Littimer se afla şi el acolo, şi prezenţa lui a avut asupră-mi 
înrâurirea obişnuită. Când l-am întrebat de missis 
Steerforth şi miss Dartle, mi-a răspuns respectuos (şi, 


fireşte, respectabil) că o duceau destul de bine cu sănătatea 
şi mi-a mulţumit, transmiţându-mi salutări din partea lor. 
Atât şi nimic mai mult; totuşi, mi s-a părut că-mi zice cât se 
poate de limpede: „Sunteţi foarte tânăr sir, nemaipomenit 
de tânăr”. 

Aproape sfârşisem cina, când Littimer ieşind din colţul de 
unde ne supraveghease, sau, mai degrabă, căci mie aşa mi 
s-a părut, mă supraveghease pe mine, a făcut un pas sau 
doi spre masă, şi i-a spus stăpânului său: 

— Vă cer iertare, sir, dar trebuie să vă anunţ că miss 
Mowcher e aici. 

— Cine? a exclamat Steerforth mirat. 

— Miss Mowcher, sir. 

— Ce naiba caută aici? 

— Pare-se că-i născută prin partea locului, sir. Mi-a spus că 
în fiecare an vine aici în interes profesional. Am întâlnit-o pe 
stradă azi după-amiază şi m-a întrebat, sir, dacă n-ar putea 
avea cinstea să vă servească după cină. 

— O cunoşti pe uriaşa asta, Daisy? 

Am fost nevoit să recunosc - şi m-am simţit foarte ruşinat 
să mărturisesc această lipsă de faţă cu Littimer - că n-o 
cunoşteam pe miss Mowocher. 

— Atunci, trebuie neapărat să faci cunoştinţă cu ea. Căci e 
una dintre cele şapte minuni ale lumii, mi-a zis Steerforth. 
Când vine miss Mowcher, pofteşte-o aici. 

Eram curios şi nerăbdător s-o cunosc, mai ales pentru că 
atunci când am încercat să-l descos în privinţa ei, 
Steerforth a pufnit în râs şi a refuzat categoric să-mi dea 
vreo lămurire. Am rămas deci într-o aşteptare încordată, 
până ce, la vreo jumătate de ceas după ce s-a strâns masa, 
când stăteam cu sticla de vin în faţa căminului, uşa s-a 
deschis brusc, şi Littimer, cu obişnuita lui seninătate, pe 
care nimic n-o putea tulbura, a anunţat: 

— Miss Mowcher! 

M-am uitat spre uşă, dar n-am văzut nimic. Mă mai zgâiam 
la uşă, găsind că miss Mowcher se lăsa cam mult aşteptată, 


când, spre nemărginita mea mirare, am văzut apropiindu-se 
cu mers legănat, dând ocol sofalei ce sta între mine şi uşă, o 
pitică buhăită, în vârstă de 40 sau 45 de ani, cu capul şi faţa 
foarte mari, cu ochii cenuşii, şireţi, şi cu braţe atât de 
scurte, încât, în vreme ce se holba la Steerforth, pentru a-şi 
duce degetul la nasul cârn, era nevoită să plece capul, spre 
a întâlni degetul la jumătatea drumului. Avea o bărbie 
dublă, de atare proporţii, încât acoperea panglica bonetei 
cu fundă cu tot. Gât n-avea; talie n-avea; n-avea nici 
picioare vrednice de acest nume; căci deşi până unde s-ar fi 
cuvenit să fie talia, de ar fi avut talie, avea o conformaţie 
normală şi deşi, ca toate făpturile omeneşti, trunchiul se 
termina cu două picioare, era atât de scundă, încât atunci 
când s-a oprit în dreptul unui scaun obişnuit şi şi-a pus 
geanta pe el, ai fi zis că stă în faţa unei mese. Femeia asta, 
cam original şi îndrăzneţ îmbrăcată, după ce, biruind 
greutăţile amintite, şi-a dus degetul arătător la nas, a 
aplecat capul puţin într-o parte şi, închizând unul din ochii 
ei pătrunzători cu celălalt l-a privit lung pe Steerforth cu un 
aer isteţ şi a dat drumul unei adevărate cascade de vorbe: 

— Aşa! Odorule! a început ea glumeţ, clătinând capul 
către dânsul. Va să zică, aici eşti! Vai, nu ţi-ar fi ruşine, 
ştrengarule, ce cauţi departe de casă? Fără îndoială, pui la 
cale niscai năzbâtii! Eşti o puşlama, Steerforth, zău că eşti, 
cum sunt şi eu, de altfel, nu-i aşa? Ha, hai ha! Ai fi putut 
pune rămăşag o sută de lire contra cinci că n-ai să dai peste 
mine aici. Dar, bată-mă să mă bată, eu îs pretutindeni. Şi ici, 
şi colo, şi dracu mai ştie unde, ca moneda scamatorului în 
batistele doamnelor. Şi pentru că veni vorba de batiste - şi 
de doamne - mare mângâiere îi mai aduci maică-ti, dragă 
băiete, dar mai bine nu spun în ce fel. 

În acest punct al cuvântării sale, miss Mowcher şi-a 
dezlegat boneta, aruncând pe spate cele două panglici şi s-a 
aşezat, gâfâind, pe un scăunel, în faţa căminului, folosind 
masa, care-i venea deasupra capului, ca un fel de chioşc de 
mapon. 


— Vai de steaua mea! a urmat ea, bătându-se cu mâna pe 
genunchi şi privindu-mă cu înţeles. Tare m-am mai îngrăşat, 
asta-i buba, Steerforth. Cum urc câteva scări, abia îmi trag 
sufletul, parcă aş scoate o găleată cu apă la fiecare 
răsuflare. la spune, de m-ai zări la fereastră sus la etaj, ai 
zice că-s femeie frumoasă, nu-i aşa? 

— Asta aş găsi oriunde v-aş vedea, i-a răspuns Steerforth. 

— Fugi de-aici, mincinosule! s-a răstit la el mărunţica, 
ameninţându-l cu batista cu care-şi ştersese faţa. Nu te 
obrăznici! Pe cuvântul meu de cinste, săptămâna trecută 
am fost la lady Mithers - ce straşnică femeie! ce bine se 
ţine! - şi Mithers a intrat şi el în odaia unde aşteptam - ce 
straşnic bărbat! ce bine se ţine! şi ce bine se ţine peruca lui, 
deşi are vreo zece ani! - şi s-a apucat să-mi facă aşa o curte, 
încât am crezut c-am să fiu nevoită să trag clopoţelul. Ha, 
ha, ha! Drăguţă secătură, dar cam lipsit de principii. 

— Ce-aţi făcut la lady Mithers? a întrebat Steerforth. 

— Asta ar însemna să trăncănesc, puiule, i-a întors ea, 
ducând din nou degetul la nas, strâmbându-se şi clipind ca 
un drăcuşor deştept foc. Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe 
oala! Ai vrea să afli de i-am cânit părul sau de i-am făcut 
ceva ca să nu-i mai cadă, dacă i-am dat cu suliman pe faţă 
sau de i-am îndreptat sprâncenele, nu-i aşa? Afli tu, 
iubitule... când ţi-oi spune! Ştii cum îl chema pe bunicul? 

— Nu, nu ştiu, i-a răspuns Steerforth. 

— Îi zicea Walker17 puiule, şi cobora dintr-un lung şir! de 
Walkeri, de la care am moştenit toate moşiile de la 
Hookey18. 

Niciodată n-am văzut pe cineva făcând cu ochiul ca miss 
Mowcher, nici pe cineva care să aibă o mai mare stăpânire 
de sine decât dânsa. Avea, de asemenea, când asculta ceea 
ce i se spunea, sau când aştepta să i se dea un răspuns, un 
fel deosebit de a sta cu capul plecat într-o parte şi de a privi 
pieziş cu un singur ochi ca o coţofană. Eram atât de uluit, 
încât stăteam şi mă holbam la ea, uitând cu desăvârşire 
cerinţele bunei-cuviinţe. 


Între timp trăsese un scaun lângă ea şi se apucase să 
scoată din geantă (braţul ei fiind scurt intrase în geantă 
până la umăr) fel de fel de sticluţe, bureţi, piepteni, perii, 
bucățele de flanelă, mici fiare de ondulat şi alte unelte, pe 
care le arunca grămadă pe scaun. Brusc, s-a întrerupt şi, 
spre marea mea tulburare, l-a întrebat pe Steerforth: 

— Cine-i prietenul? 

— Mister Copperfield îl cheamă, i-a zis Steerforth, şi 
doreşte să vă cunoască. 

— Bine, atunci să facem cunoştinţă! Mi s-a părut mie că 
doreşte acest lucru! a răspuns râzând miss Mowcher şi, cu 
geanta în mână, s-a apropiat de mine legănându-se. Are 
faţa ca piersica! a adăugat apoi, ridicându-se în vârful 
picioarelor, ca să mă ciupească de obraz. Cât se poate de 
ispititor. Mor după piersici. Îmi face plăcere să vă cunosc, 
mister Copperfield. 

I-am răspuns că eram foarte încântat de a avea cinstea s-o 
cunosc şi că plăcerea era reciprocă. 

— Vai, Doamne, ce binecrescuţi mai suntem! a exclamat, 
miss Mowcher, făcând o încercare deşartă de a-şi acoperi 
faţa lătăreaţă cu mânuţa-i de copil. Ce de mofturi şi ce de 
spanac pe lume, nu-i aşa? 

Ne-a spus toate acestea pe un ton confidenţial, şi luându-şi 
mânuţa de pe faţă, din nou a cufundat-o, cu braţ cu tot, în 
geantă. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, miss Mowcher? a întrebat-o 
Steerforth. 

— Ha, ha, ha! Ce mai şleahtă de şarlatani caraghioşi 
suntem, nu-i aşa, puiule? a răspuns mărunţica, scotocind 
prin geantă, cu capul într-o parte. Şi, privind pieziş, a scos 
un pacheţel şi a zis: Ia uitaţi-vă! Firimituri din unghiile 
prinţului rus! Prinţul de Alfabet-Anapoda, aşa-i zic eu, 
pentru că numele lui cuprinde talmeş-balmegş toate literele 
alfabetului. 

— Prinţul rus e clientul dumitale? a întrebat Steerforth. 


— Cred şi eu, îngeraşule! i-a răspuns miss Mowcher. Îi fac 
unghiile. De două ori pe săptămână! Şi la mâini, şi la 
picioare. 

— Plăteşte bine, sper? 

— Vorbeşte fornăit, dar de plătit plăteşte cu vârf şi-ndesat! 
Nu-i zgârcit, ca de-alde voi. Îndată ţi-ai da seama dac-ai 
vedea ce mustăţi mai are. Roşcovane din născare, negre 
prin meşteşug. 

— Prin meşteşugul dumitale, fireşte, a observat Steerforth. 

Miss Mowocher a încuviinţat din cap. 

— A fost nevoit să mă cheme. N-a avut încotro. Căneala lui 
nu ţine aici; în Rusia ţinea foarte bine, dar aici nu-i bună de 
nimic. De când eşti n-ai văzut prinţ roşcovan ca ăsta. 
Ruginiu ca fierul vechi! 

— De aia ziceaţi adineauri că-i un şarlatan? a întrebat 
Steerforth. 

— Vai, c-afurisit mai eşti! i-a întors miss Mowcher, 
clătinând vehement din cap. Am zis că suntem cu toţii o 
şleahtă de şarlatani, şi drept mărturie v-am arătat 
firimiturile din unghiile prinţului. În multe familii distinse, 
firimiturile astea preţuiesc mai mult decât toate însuşirile 
mele la un loc. Le port cu mine pretutindeni. Sunt cea mai 
bună recomandaţie. Dacă miss Mowcher face unghiile 
prinţului, înseamnă că trebuie să fie femeie de ispravă. Le 
dăruiesc tinerelor cucoane. Şi acestea le pun, pare-se, în 
albume. Ha, ha, ha, ha! Pe viaţa mea „întregul sistem social” 
(cum spun bărbaţii care ţin cuvântări în Parlament) e un 
sistem bazat pe unghii princiare! a încheiat femeia în 
miniatură, încercând să încrucişeze braţele şi dând din cap. 

Steerforth a râs din toată inima, şi eu la fel, iar miss 
Mowcher a continuat a da din cap, ţinându-l plecat într-o 
parte şi privind în sus cu un ochi, în timp ce ne făcea semn 
cu celălalt. 

— Da, da, a zis bătându-se pe genunchii ei micuţi, nu mai e 
de trăit! Hai, Steerforth, să lăsăm totul baltă şi să ne 
apucăm de explorarea regiunilor polare. 


Apoi şi-a luat două-trei dintre uneltele ei minuscule şi o 
sticluţă şi (spre mirarea mea) a întrebat dacă masa e 
rezistentă. Steerforth răspunzându-i afirmativ, a tras un 
scaun, mi-a cerut să-i dau mâna, ca s-o ajut, şi, sprintenă, s- 
a suit pe masă ca pe un podium. 

— Dacă vreunul dintre voi mi-a văzut gleznele, ne-a zis ea 
după ce a ajuns cu bine sus pe masă, să-mi spună, că îndată 
mă duc acasă şi-mi iau viaţa. 

— Eu n-am văzut nimic, a încredinţat-o Steerforth. 

— Nici eu n-am văzut nimic, am zis. 

— Bine! a exclamat miss Mowcher. Atunci consimt să 
rămân în viaţă. Şi acum, pui-pui-pui, vin! la missis Bond19 
să te taie! 

Asta însemna că-l poftea pe Steerforth să se dea pe mâna 
ei; şi dânsul s-a aşezat cu spatele la masă şi cu faţa 
surâzătoare către mine şi a lăsat-o să-i cerceteze capul, 
desigur numai aşa, pentru ca să facem haz. Era într-adevăr 
un spectacol bizar s-o vezi pe miss Mowcher înclinată 
asupra lui şi scrutându-i părul castaniu, bogat, cu o lupă 
mare, pe care o scosese din buzunar. 

— Eşti băiat frumos! a proclamat miss Mowcher după o 
scurtă cercetare. Dar fără ajutorul meu, în mai puţin de un 
an te-ai trezi cu o chelie de călugăr în creştetul capului. Ai 
răbdare un minut, tinere, îţi fac o frecţie care zece ani o să 
te apere de căderea părului. 

Şi rostind aceste cuvinte, a turnat ceva din sticluţă pe o 
bucată de flanelă, apoi a picurat şi pe una dintre periuţe 
câteva picături din acel preparat miraculos şi a început să-l 
frece şi să-l perie pe Steerforth cu amândouă deodată în 
creştetul capului, cu o râvnă cum nu-mi mai fusese dat să 
văd până atunci, dar fără a conteni să vorbească nici o 
clipă. 

— Mai am eu un client, pe Charley Pyegrave, fiul ducelui. Îl 
cunoşti pe Charley? l-a întrebat pe Steerforth, aplecându-se 
ca să-l privească în faţă. 

— Din vedere, i-a răspuns Steerforth. 


— Straşnic bărbat! Ce favoriţi mai are! Cât despre 
picioarele lui Charley, dacă ar fi egale (ceea ce nu-s), nu l-ar 
întrece nimeni. Ai să mă crezi când o să-ţi spun c-a încercat 
să se lipsească de serviciile mele, cu toate că serveşte în 
regimentul de gardă? 

— Nebunie curată! i-a zis Steerforth. 

— Cam aşa ceva. Fapt e că, nebun sau întreg la minte, a 
încercat, i-a răspuns miss Mowcher. Şi ce s-a apucat să 
facă? Să vezi şi să nu crezi! A intrat într-o parfumerie şi a 
cerut o sticlă de esenţă de Madagascar. 

— A făcut Charley una ca asta? s-a minunat Steerforth. 

— Charley a făcut-o. Dar n-aveau esenţă de Madagascar. 

— Asta ce mai este? Ceva de băut? a întrebat Steerforth. 

— De băut? a exclamat miss Mowcher, oprindu-se ca să-l 
dea peste obraz. Nu, ceva cu care să-şi îngrijească mustaţa, 
ştii tu. Era în prăvălie o femeie - o femeie mai în vârstă, o 
adevărată zgripţuroaică - care de când era n-auzise de 
produsul ăsta. „Vă rog să mă iertaţi, sir, i-a zis zgripţuroaica 
lui Charley, vreţi... vreţi cumva un RUJ?” „Ruj? a întrebat-o 
Charley pe zgripţuroaică. Ce, Doamne iartă-mă, credeţi c-aş 
putea face eu cu ruj?” „N-am vrut să vă supăr sir, s-a scuzat 
zgripţuroaica. Articolul ăsta mi se cere sub atâtea denumiri, 
încât am crezut că de ele vorba!” Iată, băieţaş, încă o pildă 
de caraghioasă şarlatanie de care-ţi vorbeam, a urmat miss 
Mowcher, frecându-l de zor pe creştet. Mi se întâmplă şi 
mie să fac câte o bucată de felul ăsta - şi una mai boacănă - 
vreo şmecherie, băiete, ca să vorbim pe şleau! 

— Ce fel de şmecherie? Ca aia cu rujul? 

— Judecă şi tu singur, scumpule, i-a răspuns vicleana 
Mowcher, ducându-şi degetul la nas, şi în orice meserie 
dacă vei lucra păstrându-ţi secretele de fabricaţie, vei 
obţine rezultatul dorit. Recunosc că şi eu recurg la puţină 
şmecherie. O anumită văduvă îi zice alifie de buze. Alta îi 
zice mănuși. Alta îi zice broderie. Alta, evantai. Şi eu 
fiecăreia îi zic cum îi place. Le fac rost de toate cele, dar 
între noi păstrăm secretul şi se prefac atât de bine, încât 


mai degrabă s-ar sulemeni într-un salon plin de lume decât 
în faţa mea. Şi uneori, când le servesc, mă întreabă chiar pe 
mine - cu ruj pe faţă - chiar cu un strat atât de gros, încât 
nu încape îndoială că n-o fac din greşeală: „Cum arăt, 
Mowcher? Sunt palidă?” Ha, ha, ha, ha! Spune-mi, tinere, 
ăsta nu-i un caraghioslâc? 

De când eram nu văzusem ceva asemănător: Mowcher, pe 
masă, râdea cu poftă de acest caraghioslăc, frecându-l de 
zor pe Steerforth şi făcându-mi cu ochiul peste capul lui. 

— Vai! a urmat ea. Nu prea am căutare pe aici. Din pricina 
asta o s-o iau din loc. De când am venit, n-am văzut nici o 
singură femeie frumoasă, Jemmy20. 

— Nu? 

— Nici umbra unei femei frumoase, a întărit miss 
Mowcher. 

— Am putea noi să-i arătăm una în carne şi oase, ce zici? a 
spus Steerforth, uitându-se la mine. Ce zici, Daisy? 

— Am putea, am încuviinţat eu. 

— Ai? a strigat mărunţica privindu-mă drept în ochi. După 
care s-a întors întrebător către Steerforth: Hm? 

Prima exclamaţie sunase ca o întrebare adresată 
amândurora, a doua părea însă destinată numai lui 
Steerforth. Neprimind răspuns nici la una, nici la alta, şi-a 
văzut mai departe de frecţie, cu capul plecat într-o parte şi 
cătând în sus cu un ochi, ca şi cum ar fi aşteptat ca 
răspunsul să-i vină din văzduh, încredinţată că se va ivi fără 
întârziere. 

— Cumva o soră a dumitale, mister Copperfield? m-a 
interpelat dânsa după o scurtă pauză, fără a-şi schimba 
poziţia. Ai? Ai? 

— Nu, i-a zis Steerforth, înainte să fi apucat să-i răspundă. 
Dimpotrivă, mister Copperfield a avut, dacă nu mă înşel, o 
mare admiraţie pentru ea. 

— Cum? Şi n-o mai are? a sărit miss Mowcher. E cumva 
nestatornic? O, ce ruşine! Oare a sorbit din fiecare floare, 


sărind de la una la alta, până ce Polly de el s-a îndrăgostit? 
21 Oare o cheamă Polly? 

Mi-a pus această întrebare cu o iuţeală de elf şi cu o 
privire atât de scrutătoare, încât am fost tulburat o clipă. 

— Nu, miss Mowcher, i-am răspuns. O cheamă Emily. 

— Ai? a strigat dânsa exact ca prima dată. Hm! Ce moară 
stricată mai sunt! Mister Copperfield, nu găseşti că-s cam 
zănatică? 

Tonul şi privirea ei insinuau, în legătură cu subiectul, un 
lucru cam neplăcut pentru mine. De aceea i-am spus mai 
serios decât vorbiserăm până atunci: 

— Pe cât e de frumoasă, pe atâta-i de cuminte. E logodită 
şi o să se mărite cu un bărbat bun, vrednic şi potrivit cu ea. 
Preţuiesc bunul ei simţ tot atâta cât îi admir frumuseţea. 

— Bine zis! a exclamat Steerforth. Auzi, auzi! Şi acuma, 
Daisy, o să potolesc curiozitatea acestei mici Fatima22, 
spunându-i totul. Aflaţi, miss Mowcher, că fata lucrează ca 
ucenică, sau ca mai ştiu eu ce, la „Omer şi Joram”, 
negustori de mode şi mărunţişuri din acest oraş. Aţi auzit? 
„Omer şi Joram”. Cum v-a spus prietenul meu, e logodită cu 
un văr al ei; numele lui de botez e Ham; numele de familie: 
Peggotty; ocupaţia: marangoz; domiciliat şi el în acest oraş. 
Locuieşte la o rudă; numele de botez: necunoscut; numele 
de familie: Peggotty; ocupaţia: pescar; domiciliat şi el în 
acest oraş. E cea mai frumoasă şi mai atrăgătoare zână din 
lume. Ca şi prietenul meu, şi eu o admir din toată inima. De 
nu mi-ar fi teamă să nu creadă că-l vorbesc de rău pe 
logodnicul ei - ceea ce ştiu că l-ar supăra pe prietenul meu 
- aş zice că mie, unul, mi se pare că face o prostie; cred că 
ar putea să se mărite mai bine; şi jur că e născută să fie o 
lady! 

Ţinând capul plecat într-o parte şi privind în sus, miss 
Mowcher a ascultat aceste cuvinte, rostite încet, dar 
limpede, ca şi cum ar fi aşteptat anume acest răspuns. Când 
Steerforth a sfârşit, dânsa şi-a recăpătat pe loc voioşia şi a 
reînceput a sporovăi cu o uimitoare volubilitate. 


— Vai! Şi asta-i tot ce-mi puteţi spune despre ea, nu-i aşa? 
a exclamat miss Mowcher, retezându-i favoriţii lui 
Steerforth cu o forfecuţă strălucitoare, pe care o mânuia cu 
repeziciune în toate direcţiile. Foarte bine, foarte bine! E o 
poveste destul de lungă. Ar trebui să se-ncheie cu cuvintele: 
„Şi vieţuiră de-a pururi în fericire, cu dragoste nesfârşită 
unul către altul”, nu-i aşa? Ah! Cum vine jocul cu gajuri? 
Iubesc o fată care se cheamă cu litera E pentru că-i ca o 
efigie; urăsc o fată care se cheamă cu E fiindcă-i logodită cu 
un egoist; am căutat, să-i stârnesc un elan şi s-o îndemn să 
se elibereze. Nu-i aşa că o cheamă Emily şi locuieşte pe 
țărmul de est? Ha, ha, ha! Spuneţi-mi, mister Copperfield, 
nu găsiţi că-s cam zănatică? 

Mi-a aruncat o privire şireată şi, fără a aştepta răspuns, a 
urmat, pe nerăsuflate: 

— Gata! Dacă vreodată un derbedeu a fost tuns şi dichisit 
fără greş, acela eşti tu, Steerforth. Şi dac-am ajuns să 
cunosc o scăfârlie, apoi aceea ea ta. Auzi ce-ţi spun, 
scumpule? O cunosc ca nimeni altul! a adăugat, privindu-l 
în faţă. Acum poţi să te cari, Jemmy (cum spunem noi la 
curte), şi dacă mister Copperfield vrea să-ţi ia locul, îl 
dichisesc şi pe el. 

— Ce zici, Daisy? m-a întrebat Steerforth râzând şi 
ridicându-se de pe scaun. Vrei să te facă frumos? 

— Mulţumesc, miss Mowcher, nu astă-seară. 

— Lăsaţi mofturile! mi-a zis mititica, aruncându-mi o 
privire expertă. Să vă alungesc puţin sprâncenele? 

— Mulţumesc, i-am răspuns. Altă dată. 

— Ar trebui să vi le trag cu vreun sfert de ţol mai spre 
tâmple, a stăruit miss Mowcher. În două săptămâni s-a făcut 
treaba. 

— Nu, nu acum, mulţumesc. 

— Să vă potrivesc moţul! a stăruit ea. Nu? Atunci să vă 
desenez o pereche de favoriţi. Hai? 

Am roşit fără să vreau când am refuzat din nou, căci de 
astă dată mă atinsese în punctul vulnerabil. Dar văzând că 


deocamdată nu voiam cu nici un preţ să mă las 
înfrumusețat prin meşteşugul ei şi că rezistam atracţiilor 
sticluţei pe care o ridicase în dreptul ochilor, pentru a-şi 
spori puterea de persuasiune, miss Mowcher mi-a zis că o 
să mai stăm de vorbă în curând şi mi-a cerut să-i dau mâna, 
ca să coboare de la înălţimea la care se afla. Cu ajutorul 
meu a sărit sprintenă jos şi a dat să-şi lege bărbia dublă în 
bonetă. 

— Cât vă datorez! a întrebat Steerforth. 

— Cinci şilingi, i-a răspuns miss Mowcher. E aproape de 
pomană, puişor. Nu găsiţi că-s cam zănatică, mister 
Copperfield? 

I-am răspuns foarte politicos: 

— Câtuşi de puţin! 

Dar în gândul meu, când am văzut-o cum a azvârlit în sus, 
ca un prestidigitator, cele două monede de câte o jumătate 
de coroană, cum le-a prins şi le-a vârât în buzunar şi s-a 
lovit cu palma peste buzunar, mi-am zis că era zănatică de-a 
binelea. 

— Asta-i puşculiţa! a zis miss Mowcher apropiindu-se iar 
de scaun şi punând la loc în geantă colecţia de felurite 
mărunţişuri pe care o scosese. Mi-am luat toate 
drăcoveniile? Aşa se pare! Nu mi-ar sta bine să fac ca 
lunganul de Ned Beadwood, care, când l-au dus la biserică 
„ca să-l cunune cu cineva”, cum povesteşte el, s-a trezit că- 
şi uitase mireasa acasă. Ha, ha, ha! Un derbedeu Ned ăsta, 
dar nostim. Acuma ştiu c-am să vă rup inima, dar n-am 
încotro, trebuie să vă părăsesc. Adunaţi-vă puterile şi 
căutaţi să supravieţuiţi acestei încercări! La revedere, 
mister Copperfield! Păzeşte-te, potlogarule de Norfolk23! 
Destul am trăncănit! Dar vina e a voastră, păcătoşilor! Vă 
iert, totuşi! Bob swore24! Cum zice englezul în loc de „bună 
seara”, când, după prima lecţie de franceză, găseşte că 
seamănă cu engleza. Bob swore, puişorilor! 

Cu geanta-i zornăitoare de braţ, a pornit bălăbănindu-se 
spre uşă, unde s-a oprit să ne întrebe dacă n-am vrea să ne 


lase o şuviţă de păr. „Găsiţi că-s cam zănatică”, a adăugat 
drept comentariu la această ofertă şi, ducându-şi degetul la 
nas, a ieşit. 

Steerforth râdea atât de tare, încât nu m-am putut opri să 
râd şi eu; nu cred însă c-aş fi făcut-o de nu m-aş fi molipsit 
de la el. După ce ne-am săturat de râs, ceea ce s-a 
întâmplat după câtva timp, mi-a zis că miss Mowcher avea 
nenumărate cunoştinţe şi că se pricepea să facă fel de fel de 
servicii la tot soiul de oameni. Unii îşi băteau joc de ea ca de 
o nebună; dar avea un spirit de observaţie ascuţit şi 
pătrunzător ca nimeni altul, şi pe cât îi erau braţele de 
scurte, pe atât îi era mintea de lungă. Mi-a zis că spunea 
adevărul când afirma că este pretutindeni, când ici, când 
colo; fiindcă mereu se ducea în provincie, recrutându-şi de 
peste tot clienţii şi cunoscând pe toată lumea. L-am întrebat 
ce fel de om era: dacă nu cumva era periculoasă şi dacă 
avea judecată sănătoasă; dar, după vreo două-trei încercări, 
văzând că nici nu lua în seamă aceste întrebări, n-am mai 
stăruit. În schimb, mi-a povestit multe despre dibăcia ei şi 
despre veniturile ei; şi mi-a atras atenţia, pentru 
eventualitatea că aş avea nevoie vreodată, că pune straşnic 
ventuze. 

În seara aceea am vorbit mai tot timpul despre miss 
Mowcher, iar la despărţire, când coboram scările, 
Steerforth mi-a strigat: „Bob swore!” 

Când am ajuns în dreptul locuinţei lui mister Barkis, am 
fost mirat văzându-l pe Ham, care se plimba în sus şi în jos 
în faţa casei, şi încă şi mai mirat aflând că micuța Emi'ly era 
înăuntru. L-am întrebat, fireşte, de ce n-a intrat şi el, în loc 
să măsoare singur uliţa în lung şi în lat. 

— Vedeţi, mas'r Davy, mi-a zis el şovăind, Emi'ly stă de 
vorbă înăuntru cu cineva. 

— Cu atât mai mult cred că trebuia să intri şi tu, Ham, i-am 
spus zâmbind. 

— Da, mas'r Davy, aşa s-ar fi cuvenit, mi-a răspuns el, dar 
vedeţi, a urmat el în şoaptă, e o femeie tânără, sir, e o 


tânără pe care Emi'ly a cunoscut-o mai demult şi cu care 
acum n-ar trebui să mai vorbească. 

Când am auzit aceste cuvinte, parcă a picat o rază de 
lumină asupra umbrei pe care o văzusem urmărindu-i cu 
câteva ceasuri mai înainte. 

— E o biată femeie, mas'r Davy, a urmat Ham, pe care tot 
oraşul o dispreţuieşte. De la mic la mare. Nici de strigoiul 
din cimitir nu se fereşte lumea cu atâta scârbă. 

— Nu cumva e femeia pe care am zărit-o astă-seară pe 
plajă după ce v-am întâlnit? 

— Se ţinea după noi? m-a întrebat Ham. Se prea poate, 
mas'r Davy. Nu c-aş fi băgat de seamă că se ţinea după noi, 
sir, dar corând dup-aceea s-a strecorat până sub ferestruica 
lui Em'ly, şi când a văzut că s-a aprins lomina, a chemat-o în 
şoaptă: „Em'ly, Em'ly, pentru nomele lui Dumnezeu, fie-ţi 
milă. Cândva am fost şi eu ca tine!” Zguduitoare vorbe, 
mas'r Davy! 

— Aşa-i, Ham. Şi ce-a făcut Em'ly? 

— Emi'ly a zis: „Martha, tu eşti? Vai, Martha, e oare cu 
putinţă să fii tu?!” Fiindcă ştiţi, mas'r Davy, au lucrat multă 
vreme împreună la mister Omer. 

— Îmi amintesc acum! am exclamat, aducându-mi aminte 
de una din cele două fete pe care le văzusem când venisem 
pentru prima oară acolo. Îmi amintesc chiar foarte bine de 
ea! 

— Martha Endell! mi-a zis Ham. E cu doi sau trei ani mai 
mare decât Em'ly, dar au mers împreună la şcoală. 

— Nu i-am auzit niciodată numele, i-am spus. Dar iartă- 
mă, nu voiam să te întrerup. 

— Apoi, mas'r Davy, cuvintele astea spun totul: „Em'ly, 
Em'ly, pentru nomele lui Dumnezeu fie-ţi milă. Cândva am 
fost şi eu ca tine.” Voia să stea de vorbă cu Em'ly. Dar acolo 
Em'ly nu putea sta de vorbă cu ea, fiindcă unchiul, care o 
iubeşte atât de mult, era acasă şi n-ar fi... nu, mas'r Davy, a 
urmat Ham foarte grav, căci aşa com îl ştiţi, bun la suflet şi 


milos, nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe 
fundul mărilor n-ar fi răbdat să le vadă alături. 

Am simţit cât era de adevărat acest lucru. Pe loc am 
înţeles la fel de limpede ca şi Ham că aşa stăteau lucrurile. 
— Em'ly a scris atunci ceva cu creionul pe o hârtiuţă, pe 

care i-a dat-o pe fereastră, s-o ducă aici, a continuat Ham. 
„Arată-i asta mătuşii mele, missis Barkis, i-a zis, şi de dragul 
meu o să te lase s-aştepţi la ea, lângă foc, pân-o pleca 
unchiul şi oi putea veni şi eu.” Apoi mi-a povestit ce v-am 
spus, mas'r Davy, şi mi-a cerut s-o petrec aici. Ce puteam 
face? Nici n-ar trebui să vorbească cu una ca asta, dar nu-s 
în stare să-i stau împotrivă când îi şiroiesc lacrimile pe faţă. 

Şi-a vârât mâna în buzunarul de la piept al surtucului 
mototolit şi a scos cu mare grijă o punguliţă frumoasă. 

— Şi chiar dac-aş fi putut să nu-i fac pe voie, când am 
văzut cum îi şiroiau lacrimile pe obraz, mas'r Davy, a 
adăugat Ham, cumpănind cu drag punga în palma-i aspră, 
oare m-aş fi putut împotrivi când mi-a dat-o să i-o duc şi 
când am pricepot de ce o lua cu ea? O nimica toată, a zis 
Ham, privind-o dus pe gânduri. Cu aşa puţini bani în ea! 
Biata mea Em'ly! 

După ce a pus-o la loc, i-am strâns călduros mâna - căci 
asta-mi venea mai la îndemână decât să-i spun ceva - şi 
tăcuţi ne-am plimbat în sus şi în jos vreun minut sau două. 
Apoi uşa s-a deschis, şi Peggotty a ieşit în prag, făcându-i lui 
Ham semn să intre. Aş fi vrut să rămân afară, dar Peggotty 
a venit după mine, stăruind să intru şi au. Şi atunci aş fi 
dorit să ocolesc odaia unde se aflau cu toţii dar erau 
adunaţi în bucătărioara curată, pardosită cu ţiglă, de care 
am mai pomenit nu o dată. Uşa dădea însă în bucătărie, aşa 
că m-am trezit în mijlocul lor, înainte de a fi avut răgaz să 
mă gândesc încotro s-o apuc. 

Fata - cea pe care o văzusem pe plajă - se afla lângă 
cămin. Şedea pe podea, cu fruntea pe un braţ care se 
sprijinea pe un scaun. Am dedus, după poziţia ei, că Em'ly 
tocmai se ridicase de pe scaun şi că, poate, ţinuse în poale 


capul acelei făpturi disperate. Chipul fetei nu l-am putut 
vedea, căci părul, despletit şi răvăşit, răscolit parcă de 
mâna ei, îi acoperea faţa; dar mi-am putut da seama că era 
tânără şi frumoasă. Peggotty se vedea bine că plânsese. 
Micuța Em'ly, la fel. Când am intrat, nimeni n-a scos o 
vorbă; şi în tăcerea aceea, pendula nemţească de pe poliţă 
bătea parcă de două ori mai tare ca de obicei. 

Em'ly a vorbit cea dintâi: 

— Martha vrea să plece la Londra, i-a spus ea lui Ham. 

— De ce la Londra? a întrebat Ham. 

Stătea între ele două şi se uita la tânăra prăvălită pe 
podea cu o privire în care erau amestecate compătimirea şi 
gelozia stârnită de prietenia ce i-o arăta aceea pe care el 
iubea atât de mult, cu o privire ce-a rămas bine întipărită în 
mintea mea. Vorbeau amândoi ca şi cum fata ar fi fost 
bolnavă, vorbeau cu glas scăzut, dar ce spuneau se auzea 
desluşit, deşi abia şopteau. 

— Mai bine acolo decât aici, a intervenit energic o a treia 
voce - vocea Marthei, care nici nu se clintise. Acolo nu mă 
cunoaşte nimeni. Aici mă ştie toată lumea. 

— Ce-o să facă acolo? a întrebat Ham. 

Fata şi-a înălţat capul şi, cu o privire întunecată, s-a uitat o 
clipă la Ham: apoi şi-a rezemat din nou fruntea şi şi-a 
petrecut braţul drept în jurul gâtului, crispându-se ca o 
femeie cuprinsă de friguri sau săgetată de durere după cea 
fost lovită de un glonte. 

— O să încerce să ducă o viaţă cinstită, a zis micuța Em'ly. 
Nu ştii ce ne-a spus. Nu-i aşa, mătuşă, dânsul... ei... nu 
ştiu ?. 

Peggotty a dat din cap cu milă. 

— Am să încerc, dacă o să mă ajutaţi să plec, a spus 
Martha. E cu neputinţă s-o duc mai rău decât am dus-o aici. 
S-ar putea însă s-o duc mai bine. Vai, a adăugat apoi, 
zguduită de un fior, scoateţi-mă de pe ulițele astea, unde 
toată lumea mă cunoaşte de când eram copil! 


Em'ly a întins mâna către Ham şi l-am văzut cum i-a dat o 
pungă mică de pânză. Crezând că era a ei, a luat-o şi a făcut 
unul sau doi paşi înainte; dându-şi apoi seama de greşeală, 
s-a întors către dânsul, care între timp se trăsese lângă 
mine, şi i-a arătat-o. 

— E ata, Em'ly, l-am auzit spunând. Tot ce am pe lume al 
tău e, draga mea. N-am altă bucurie în viaţă decât pe tine. 

Ochii micuţei Em'ly s-au umplut din nou de lacrimi, dar s-a 
întors şi s-a apropiat de Martha. Ce i-a dat, nu ştiu. Am 
văzut-o doar că s-a aplecat lângă ea şi că i-a pus nişte bani 
în sân. A întrebat-o apoi în şoaptă dacă erau de ajuns. 

— Mai mult decât de ajuns, i-a răspuns Martha, luându-i 
mâna şi sărutându-i-o. 

Apoi s-a ridicat, şi-a strâns broboada pe umeri, şi-a 
acoperit faţa cu ea, plângând în hohote, s-a îndreptat încet 
spre uşă. Înainte de a ieşi, s-a oprit o clipă, ca şi cum ar fi 
vrut să mai spună ceva sau să se întoarcă; dar n-a rostit nici 
un singur cuvânt. Şi cu acelaşi geamăt surd, lugubru, 
deznădăjduit, a plecat învăluită în broboadă. 

Când uşa s-a închis în urma ei, micuța Emi'ly ne-a privit 
iute pe toţi trei, şi ascunzându-şi faţa în palme, a izbucnit în 
plâns. 

— Lasă, Em'ly! i-a zis Ham, bătând-o uşor pe umăr. Lasă, 
draga mea! Lasă, nu mai plânge aşa, frumoaso! 

— Vai, Ham! Nu-s atât de bună cât ar trebui să fiu! a 
izbucnit ea, plângând amarnic. Ştiu că uneori nu sunt atât 
de recunoscătoare cât s-ar cuveni! 

— Ba da! Ba da! Sigur că eşti, a zis Ham. 

— Nu! Nu! Nu! a strigat micuța Em'ly, sughiţând şi 
clătinând din cap. Nu-s atât de bună cât ar trebui să fiu! 
Nici pe departe! Nici pe departe! 

Şi plângea de parc-ar fi stat să-i plesnească inima. 

— Prea îţi pun dragostea la încercare. O ştiu! a suspinat 
ea. Sunt adesea urâcioasă cu tine şi nestatornică, deşi ar 
trebui să mă port cu totul altfel. Tu niciodată nu eşti rău cu 
mine. Nu-nţeleg de ce mă port aşa cu tine, când n-ar trebui 


să mă gândesc la nimic altceva decât să-ţi arăt recunoştinţă 
şi să te fac fericit! 

— Întotdeauna mă faci, draga mea! a sărit Ham. Când te 
văd, îs fericit. Toată ziua-s fericit, cu gândul la tine. 

— Vai, asta nu-i de ajuns! s-a jelit Em'ly. Asta-i pentru că tu 
eşti bun; nu pentru că aş fi eu. Vai, dragul meu, ar fi fost 
mai bine pentru tine de te-ai fi îndrăgostit de o alta... deo 
fată mai statornică şi mai vrednică decât mine, care să fie 
pe de-a-ntregul a ta şi niciodată să nu se arate trufaşă şi 
schimbăcioasă ca mine! 

— Biata-i inimioară duioasă! a şoptit Ham. A tulburat-o 
Martha peste măsură. 

— 'Te rog, mătuşico, a îngăimat Em'ly, vin-aici şi lasă-mă să 
pun capul în poala ta. O, sunt atât de nefericită în seara 
asta, mătuşico! O, nu-s atât de bună cât ar trebui să fiu! Nu- 
s, ştiu eu! 

Peggotty s-a grăbit să se aşeze pe scaunul de lângă cămin. 
Cuprinzând-o cu braţele în jurul gâtului, Em'ly a 
îngenuncheat lângă dânsa şi a privit-o foarte serios drept în 
ochi. 

— O, te rog, mătuşico, ajută-mă! Ham, dragul meu, 
încearcă de mă ajută! Mister David, în amintirea vremurilor 
de odinioară, încearcă, rogu-te, de mă ajută! Aş vrea să fiu 
mai bună decât sunt! Aş vrea să fiu de o sută de ori mai 
recunoscătoare! Aş vrea să-mi dau mai bine seama ce 
binecuvântare e să ai un bărbat bun şi vrednic şi să duci o 
viaţă paşnică. Vai de mine! Vai de mine! Vai, inima mea, 
inima mea! 

Apoi şi-a ascuns faţa la pieptul iubitei mele dădace şi, 
punând capăt acestor tânguiri, a căror jale şi durere erau 
pe jumătate de femeie în toată firea, pe jumătate de copil, 
aşa cum, de altfel, îi era întreaga purtare (care se potrivea, 
cred, cu frumuseţea ei mai bine decât orice altă purtare), 
plânse în tăcere mai departe, în vreme ce Peggotty îi 
mângâia uşor părul, ca unui prunc. 


Treptat s-a potolit, şi noi am încercat s-o mângâiem; ba i- 
am dat curaj, ba am glumit cu ea, până ce a început să-şi 
înalțe capul şi să ne vorbească. Am continuat aşa până ce 
am făcut-o să zâmbească, apoi să râdă şi apoi să se ridice şi 
să şadă pe scaun, cam ruşinată; între timp, Peggotty i-a 
potrivit buclele, i-a şters ochii şi i-a netezit rochia, pentru ca 
nu cumva unchiul să se întrebe, când s-o întoarce acasă, de 
ce plânsese fetiţa lui iubită. 

În noaptea aceea am văzut-o făcând ceea ce până atunci 
niciodată nu o văzusem făcând. Am văzut-o sărutându-l pe 
obraz, cu gingaşă nevinovăție, pe logodnicul ei şi 
cuibărindu-se la pieptul lui vânjos, care-i era cel mai bun 
sprijin. lar când au plecat împreună, sub razele lunii care 
asfinţea, i-am urmărit cu privirea şi - amintindu-mi de 
plecarea Marthei - am văzut că Emily îl ţinea cu amândouă 
mâinile de braţ şi că mergea strâns lipită de el. 

CAPITOLUL XXIII. 

CONSTAT CĂ MISTER DICK AVEA DREPTATE ŞI-MI ALEG 
O PROFESIE. 

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, m-am gândit foarte 
mult la micuța Em'ly şi la tulburarea ei după plecarea 
Marthei. Mi s-a părut că întrucât aflasem de aceste 
simţăminte şi slăbiciuni neştiute sub semnul unei încrederi 
sacre, nu-mi era îngăduit să le dezvălui nici măcar lui, 
Steerforth. Nutream sentimentele cele mai delicate pentru 
gingaşa făptură care-mi fusese tovarăşă de joacă şi pe care 
am fost totdeauna convins, şi aşa voi rămâne până la 
sfârşitul zilelor mele, c-o iubisem cu adevărat. A repeta 
altora, şi chiar lui Steerforth, ceea ce auzisem din 
întâmplare, când dânsa, într-o pornire nestăvilită, îşi 
deschisese inima în faţa mea, mi se părea o faptă urâtă, 
nevrednică de mine, nevrednică de aureola copilăriei 
noastre neprihănite, care în ochii mei totdeauna plana în 
jurul chipului ei. De aceea am decis să zăvoresc această 
taină în inima mea; şi acolo ea a dat imaginii ei o nouă 
strălucire. 


În timp ce luam gustarea, am primit o scrisoare din partea 
mătuşii. Îmi vorbea în ea de probleme asupra cărora 
socoteam că Steerforth ar putea să mă sfătuiască mai bine 
ca oricine şi ştiam că voi fi încântat să-i cer părerea, astfel 
că m-am hotărât să le discut în cursul călătoriei spre casă. 
Deocamdată eram destul de ocupat, căci trebuia să ne luăm 
rămas bun de la toţi prietenii noştri. Printre cei cărora le 
părea, rău că plecăm, mister Barkis ţinea un loc de frunte; 
cred chiar c-ar fi fost în stare să mai deschidă o dată lădiţa 
şi să jertfească încă o guinee ca să ne reţină încă patruzeci 
şi opt de ore la Yarmouth. Peggotty şi întreaga ei familie 
erau tare amărâţi. Toţi componenţii firmei „Omer şi Joram” 
au venit să ne ureze drum bun; iar în jurul lui Steerforth s- 
au îmbulzit atâţia marinari ca să-i care valizele la diligenţă, 
încât chiar dacă am fi avut bagaje cât un regiment, n-am fi 
dus lipsă de hamali. Într-un cuvânt, am plecat înconjurați de 
părerea de rău şi de admiraţia tuturor şi am lăsat în urmă o 
sumedenie de oameni foarte mâhniţi. 

— Rămâi multă vreme aici, Littimer? l-am întrebat în 
ultimul moment, când aştepta să pornească diligenţa. 

— Nu, sir. Nu cred că voi rămâne prea multă vreme, sir. 

— Deocamdată încă nu putem şti cât, a zis Steerforth, în 
treacăt. Ştie ce are de făcut şi o să-şi facă el datoria. 

— Despre asta nici nu mă îndoiesc, am întărit eu. 

Littimer şi-a dus mâna la pălărie, spre a-mi mulţumi 
pentru această apreciere, şi asta m-a făcut să mă simt ca un 
băieţaş de 8 ani. A repetat apoi acest gest ca să ne ureze 
drum bun; şi a rămas acolo pe trotuar, la fel de respectabil 
şi de misterios ca o piramidă egipteană. 

Câtva timp n-am schimbat nici un cuvânt, Steerforth fiind 
neobişnuit de tăcut, iar eu întrebându-mă când voi mai 
revedea aceste vechi privelişti şi ce se va mai întâmpla între 
timp cu mine sau cu ele. În cele din urmă Steerforth s-a 
înseninat şi a devenit deodată vorbăreţ, căci avea darul de a 
trece într-o clipită de la o stare de spirit la alta, şi 
apucându-mă de braţ, mi-a zis: 


— Zi şi tu ceva, David. Ce-i cu scrisoarea de care mi-ai 
vorbit la masă? 

— O! i-am răspuns, scoţând-o din buzunar. E de la mătuşa. 

— Şi ce lucruri de seamă îţi scrie? 

— Îmi aminteşte c-am făcut această călătorie ca să văd 
lumea şi să mai chibzuiesc puţin. 

— Ceea ce, fireşte, ai şi făcut, nu? 

— N-aş putea zice c-am făcut acest lucru. La drept 
vorbind, cred c-am uitat de treaba asta. 

— Bine! Ca să-ţi îndrepţi greşeala, mi-a zis Steerforth, n-ai 
decât s-o faci acum. Priveşte la dreapta, şi o să vezi un şes 
întins, cu numeroase mlaştini; aruncă-ţi privirea la stânga, 
şi o să găseşti aceeaşi privelişte. Uită-te înainte, şi o să 
constaţi acelaşi lucru; uită-te înapoi, şi tot aia vei afla. 

Am râs şi i-am răspuns că atât cât puteam cuprinde cu 
ochii, nu întrezăream nici o profesie potrivită; ceea ce se 
datora pesemne faptului că jur împrejur locul era şes. 

— Şi ce spune mătuşa în privinţa asta? m-a întrebat 
Steerforth, aruncând o ochire asupra scrisorii pe care o 
ţineam în mână. Face vreo sugestie? 

— Da, face, i-am răspuns. Mă întreabă dacă aş vrea să | 
devin proctor. Ce părere ai? 

— De, ştiu eu? Poţi să alegi această profesie tot atât de 
bine ca oricare alta. 

Nu m-am putut opri să râd din nou, văzând că punea în 
aceeaşi oală toate meseriile şi profesiile, fără nici o 
deosebire; şi i-am spus părerea mea. 

— Dar spune-mi Steerforth, ce e un proctor? 

— Un fel de avocat specializat în cauzele de drept 
bisericesc, m-a lămurit Steerforth. Îndeplineşte în faţa unor 
instanţe răsuflate, care-şi au sediul la „Doctors' 
Commons”25, străvechea fundătură de lângă St. Paul's 
Churchyard, rolul ce revine solicitor26-ilor în faţa 
instanţelor civile. E o tagmă care în mod firesc ar fi trebuit 
să piară în urmă cu vreo două sute de ani. Ca să înţelegi 
mai bine ce e un proctor, cred că cel mai nimerit ar fi să-ţi 


descriu „Doctors' Commons”. E un lăcaş retras, unde se 
aplică aşa-numitul drept canonic şi unde se născocesc tot 
felul de chiţibuşuri cu ajutorul unor stârpituri de legi 
întărite cândva de Parlament şi ieşite din uz, despre care 
trei sferturi din oamenii ce trăiesc în ziua de azi habar n-au, 
iar celălalt sfert crede că ar fi fost descoperite în stare de 
fosile în perioada Edwardsilor27. E un tribunal care deţine 
un străvechi monopol asupra proceselor cu privire la 
testamente, la căsătorii şi la litigiile ivite între nave şi 
corăbii. 

— Fugi de-aici, Steerforth! am exclamat eu. Doar nu vrei 
să spui că litigiile maritime ar avea ceva comun cu cele 
ecleziastice? 

— Nu, nicidecum, dragul meu, vreau să spun doar că 
aceste litigii sunt dezbătute şi judecate la „Doctors' 
Commons” de unii şi aceiaşi oameni. Ar trebui să te duci 
acolo într-o zi şi să-i auzi cum folosesc anapoda mai bine de 
jumătate din termenii de specialitate din dicţionarul lui 
Young în legătură cu abordajul corăbiei „Sarah Jane” de 
către „Nancy” sau în legătură cu faptul că mister Peggotty 
şi pescarii din Yarmouth au ieşit în larg pe vreme de 
furtună, ca să ducă o ancoră şi un cablu vasului „Nelson”, 
aflat în drum spre India, care se găsea în primejdie; iar în 
altă zi să te duci să-i prinzi discutând cu aprindere probele 
pentru sau contra unui pastor învinuit de purtări 
necuviincioase; şi o să constaţi că cel care judecase pricina 
de drept maritim îndeplineşte rolul de avocat în procesul 
pastorului, sau invers. Sunt ca actorii: aici e judecător, şi aci 
nu mai e; când e una, când e alta, şi apoi schimbă, şi iar 
schimbă rolurile; totdeauna însă e un spectacol de amatori 
plăcut şi bănos, prezentat în faţa unui public deosebit de 
ales. 

— Dar avocaţii şi proctor-ii nu-s unul şi acelaşi lucru? l-am 
întrebat eu cam nedumerit. 

— Nu mi-a răspuns Steerforth, avocaţii sunt laici, care au 
obţinut o diplomă de doctor în drept de la o universitate, de 


altfel aşa se face că sunt în măsură să ştiu câte ceva despre 
treaba asta.. Proctor-ii dau de lucru avocaţilor. Primesc şi 
unii şi alţii onoruri grase şi, în genere, trăiesc foarte bine. 
În concluzie, te sfătuiesc, David, să intri la „Doctors' 
Commons”. Pot să-ţi mai spun, dacă te interesează cumva, 
că se fudulesc foarte cu rangul, lor. 

Ţinând seama de obiceiul lui Steerforth de a zeflemisi 
asemenea lucruri şi având în vedere atmosfera gravă şi 
tradiţiile venerabile evocate de acea „bătrână clădire de 
lângă St. Paul's Churchyard”, m-am simţit atras de sugestia 
mătuşii, sugestie în privinţa căreia mă lăsa să hotărăsc 
singur, fără a-mi ascunde că ideea îi venise cu prilejul unei 
recente vizite făcute proctor-ului ei la „Doctors' Commons”, 
în legătură cu redactarea unui testament în favoarea mea. 

— În orice caz gestul mătuşii e vrednic de laudă, şi-a dat 
cu părerea Steerforth când i-am relatat acest amănunt, şi 
merită să fie încurajat din plin. Daisy, te sfătuiesc să intri la 
„Doctors' Commons”. 

Am luat hotărârea fermă să fac acest lucru. I-am spus apoi 
lui Steerforth că (după cum îmi scrisese) mătuşa mă aştepta 
la Londra şi că luase pentru o săptămână un apartament 
într-un imobil din Lincoln's Inn Fields28, care avea o scară 
de piatră şi o ieşire de incendiu pe acoperiş, mătuşa mea 
fiind convinsă că la Londra orice casă era în primejdie să ia 
foc în fiecare noapte. 

Călătoria a decurs cât se poate de plăcut şi am mai vorbit 
de câteva ori despre „Doctors' Commons”, anticipând 
viitorul îndepărtat când voi ajunge să fiu proctor acolo, pe 
care Steerforth l-a zugrăvit cu fantezie şi umor într-o serie 
de scene care ne-au înveselit pe amândoi. Când am ajuns la 
destinaţie, Steerforth s-a dus acasă, făgăduindu-mi că va 
veni să mă vadă peste vreo două zile, iar eu am luat trăsura 
până la Lincoln's Inn Fields, unde am găsit-o pe mătuşa 
care mă aştepta cu cina. 

Nici dacă, între timp, aş fi făcut o călătorie în jurul lumii, 
tot nu ne-am fi putut bucura mai mult revăzându-ne. Când 


m-a îmbrăţişat, mătuşa a început să plângă de-a binelea şi 
mi-a zis, glumind, că dacă biata mama ar fi trăit, fără 
îndoială c-ar fi vărsat un potop de lacrimi, prostuţa de ea. 

— Aşadar, l-ai lăsat acasă pe mister Dick, mătuşico, i-am 
zis eu. Îmi pare rău. Ah, Janet, ce mai faci? 

În timp ce Janet îmi făcea o reverență, întrebându-mă de 
sănătate, am băgat de seamă ca obrazul mătuşii se 
lungeşte. 

— Îmi pare şi mie rău, mi-a zis mătuşa, frecându-şi nasul. 
De când sunt aici, n-am pace, Trot. 

Până s-apuc a o întreba de ce, m-a lămurit: 

— Sunt convinsă, mi-a zis, punând cu tristeţe, dar şi cu 
hotărâre mâna pe masă, că Dick nu-i în stare să 
îndepărteze măgarii. N-are tăria de caracter necesară. Ar fi 
trebuit s-o las pe Janet acasă, în locul lui; aşa poate aş fi fost 
liniştită. Dacă vreodată un măgar a izbutit să-mi calce 
pajiştea, a adăugat mătuşa foarte apăsat, asta s-a întâmplat 
azi după-amiază la patru. M-a trecut un fior rece, şi ştiu c-a 
fost un măgar! 

Am încercat s-o liniştesc, dar a refuzat orice consolare. 

— A fost un măgar, stărui mătuşa, şi anume acela cu coada 
retezată, pe care a venit călare sora lui Murdering (aşa-i 
zicea întotdeauna mătuşa lui Jane Murdstone). Nu se află la 
Dover măgar mai obraznic şi mai nesuferit decât acela! a 
încheiat mătuşa, izbind cu pumnul în masă. 

Janet s-a încumetat să lase să se înţeleagă că mătuşa se 
necăjeşte degeaba, căci măgarul cu pricina, fiind închiriat 
pentru a căra nisip şi pietriş, nu avea când să mai încalce 
proprietăţile altora. Dară mătuşa nici n-a vrut să audă. 

Cina a fost bună şi ni s-a servit caldă, deşi odăile mătuşii 
erau sus, tocmai la ultimul cat - nu ştiu dacă le alesese 
anume ca pentru banii ei să aibă de urcat cât mai multe 
trepte de piatră, sau ca să fie mai aproape de ieşirea de 
incendiu - şi această cină a fost alcătuită dintr-o găină 
friptă, un biftec şi legume foarte gustoase, din care m-am 


servit de două ori. Mătuşa, având însă idei preconcepute în 
privinţa alimentelor londoneze, a mâncat foarte puţin. 

— Cred că pasărea asta prăpădită s-a născut şi a crescut 
într-o pivniţă şi n-a ieşit să răsufle decât într-o staţie de 
trăsuri, a declarat mătuşa. Cât despre biftecul ăsta, sper că 
o fi de vacă, deşi nu prea cred. După părerea mea, aici nu-i 
nimic veritabil în afară doar de gunoi. 

— Nu crezi că s-ar putea ca găina să fi fost adusă de la 
ţară? am cutezat s-o întreb. 

— Nici gând! mi-a răspuns ea. Negustorilor din Londra nu 
le face plăcere să vândă o marfă care să fie ceea ce spun că 
ar fi. 

N-am îndrăznit s-o contrazic, dar am mâncat cu poftă, 
ceea ce a bucurat-o grozav. După ce a strâns masa, Janet a 
ajutat-o să se pieptene, să-şi pună scufia de noapte, care 
avea o croială mai elegantă ca de obicei („pentru caz de 
incendiu”, a explicat mătuşa), şi să-şi strângă fusta în jurul 
genunchilor, ca să se încălzească, acestea fiind obişnuitele 
ei pregătiri înainte de a se duce la culcare. După aceea i-am 
preparat, potrivit unor rânduieli de la care nu era îngăduită 
nici cea mai mică abatere, un pahar de punch de vin alb 
amestecat cu apă şi o bucată de pâine prăjită, tăiată în 
feliuţe lungi şi subţiri. Când toate aceste preparative au luat 
sfârşit, am rămas singuri, şi mătuşa, care şedea în faţa mea, 
şi-a sorbit încet vinul amestecat cu apă, muind pe rând 
fiecare feliuţă de pâine prăjită înainte de a o mânca şi 
uitându-se cu duioşie la mine pe sub marginile scufiei. 

— Ei, Trot, a început ea, îţi surâde ideea de a te face 
proctor? Sau încă n-ai avut vreme să te gândeşti la asta? 

— Ba m-am gândit, dragă mătuşă, şi am şi vorbit cu 
Steerforth despre asta. Îmi surâde. Îmi surâde chiar foarte 
mult. 

— Nu mai spune? Asta mă bucură! 

— Am însă o singură rezervă, mătuşică. 

— Spune despre ce-i vorba, Trot. 


— Aş vrea să întreb, mătuşică, pentru că, după câte 
înţeleg, accesul la această profesie este îngrădit, dacă 
admiterea mea în rândurile ei n-ar cere prea multe 
cheltuieli. 

— Admiterea ta n-o să coste mai mult de o mie de lire, mi-a 
răspuns mătuşa. 

— Ascultă, mătuşico dragă, i-am zis, trăgându-mi scaunul 
mai aproape, nu mă pot împăca defel cu gândul acesta. E o 
sumă foarte mare. Ai cheltuit o mulţime cu învăţătura mea 
şi ai fost în toate privinţele cât se poate de mărinimoasă cu 
mine. Ai fost mărinimia întrupată. Există, desigur, şi alte 
profesii în care mi-aş putea începe activitatea fără nici o 
cheltuială şi în care aş putea nădăjdui să răzbesc prin 
muncă şi stăruinţă. Crezi că n-ar fi mai nimerit să alegem 
această cale? Eşti încredinţată că poţi cheltui atâta de mult 
bănet şi că face să-i cheltuieşti astfel? Eu doar atât îţi cer 
dumitale, care-mi eşti ca o a doua mamă, să chibzuieşti. Eşti 
încredinţată de aceste lucruri? 

Mătuşa, care tot timpul mă privise drept în ochi, sfârşi de 
mestecat bucata de pâine prăjită ce o avea în gură; apoi a 
pus paharul pe consola căminului şi, împreunându-şi 
mâinile pe fusta sumeasă în jurul genunchilor, mi-a răspuns: 

— Trot, copilul meu, n-am decât un singur ţel în viaţă, şi 
anume acela de a te ajuta să devii un om bun, cu judecata 
sănătoasă şi fericit. Asta urmăresc, şi acelaşi lucru îl 
urmăreşte şi Dick. Aş dori ca anumite persoane, pe care le 
cunosc, să audă părerile lui Dick în această privinţă, 
înţelepciunea lui e minunată. Dar nimeni în afară de mine 
nu cunoaşte puterea minţii acestui om! 

S-a oprit o clipă şi, luându-mi mâna într-a ei, a urmat: 

— N-are nici un rost să evocăm trecutul, Trot, decât atunci 
când poate avea vreo înrâurire asupra prezentului. S-ar fi 
cuvenit, poate, să fi legat o prietenie mai strânsă cu 
sărmanul tău tată. Ar fi trebuit, poate, să mă fi apropiat mai 
mult de biata maică-ta, care nu era decât un copil, chiar 
după ce soru-ta, Betsey Trotwood, m-a dezamăgit. În ziua 


când ai venit la mine, un mic fugar istovit şi murdar, cred că 
m-am gândit la toate acestea. De atunci şi până în ziua de 
azi mi-ai făcut întotdeauna cinste, dragă Trot, şi ai fost 
pentru mine un izvor de bucurii şi de mândrie. Nu există 
nimeni altul care să aibă vreun drept asupra averii mele... 
(aici, spre mirarea mea, a şovăit şi a părut cam încurcată) 
nu există nimeni altul care să aibă vreun drept asupra 
averii mele, în afară de tine... căci tu eşti fiul meu adoptiv. 
Nu-ţi cer decât ca la bătrâneţe să-mi arăţi o dragoste filială 
şi să fii îngăduitor cu toanele şi cu ciudăţeniile mele; în felul 
acesta vei dărui unei bătrâne, a cărei tinereţe n-a fost nici 
atât de fericită, nici atât de plăcută, mult mai mult decât tot 
ceea ce dânsa va putea face vreodată pentru tine. 

Era întâia oară când o auzeam pe mătuşa pomenind de 
trecutul ei. Şi o făcea cu atâta mărinimie şi seninătate, 
încât, de-ar mai fi fost cu putinţă, aş fi sporit şi mai mult 
dragostea şi respectul ce i le purtam. 

— Acuma ne-am înţeles şi ne-am învoit întru totul, mi-a zis 
mătuşa, aşa că nu mai e nevoie să vorbim despre asta. 
Sărută-mă, şi mâine dimineaţă, după micul dejun, vom 
merge împreună la „Doctors' Commons”. 

Am mai stat mult de vorbă înainte de a ne duce la culcare. 
Am dormit într-o odaie alături de aceea a mătuşii, şi peste 
noapte m-a trezit de câteva ori, bătându-mi la uşă, 
tulburată de zgomotul depărtat al vreunei trăsuri sau al 
căruţelor care se duceau la piaţă şi întrebându-mă dacă nu 
auzisem „tulumbele”. Spre dimineaţă a avut şi ea un somn 
mai liniştit şi m-a lăsat şi pe mine să dorm. 

Pe la prânz am pornit spre biroul firmei Spenlow & 
Jorkins”, la „Doctors' Commons”. Mătuşa care avea despre 
Londra o asemenea părere încât în fiecare om de pe stradă 
vedea un hoţ de buzunare, mi-a dat să-i ţin geanta, în care 
se aflau zece guinee şi câteva monede de argint. 

Ne-am oprit puţin la prăvălia cu jucării de pe Fleet Street, 
ca să vedem cum uriaşii de la biserica St. Dunstan băteau 
clopotele - ne potrivisem plecarea ca să fim acolo la 12 - şi 


apoi am luat-o pe Ludgate Hill şi apoi pe St. Paul's 
Churchyard. Ajunsesem aproape de St. Paul's Churchyard, 
când deodată am văzut-o pe mătuşa iuţind foarte tare pasul 
şi privind în jur cu o căutătură speriată, în acelaşi timp am 
băgat de seamă că un bărbat prost îmbrăcat, cu o mutră 
respingătoare, care se oprise şi se uitase la noi când am 
trecut, se ţinea după noi şi se apropiase atât de mult, încât 
ai fi zis că vrea s-o atingă pe mătuşa. 

— Trot! Scumpul meu Trot! mi-a şoptit dânsa înfricoşată, 
strângându-mă de braţ. Nu ştiu ce să fac. 

— Nu-ţi fie frică, i-am zis. N-ai nici un motiv să te sperii. 
Intră într-o prăvălie şi mă descotorosesc eu îndată de 
individul ăsta. 

— Nu, nu băiete! Pentru nimic în lume să nu vorbeşti cu el. 
Te rog! Îţi poruncesc! 

— Doamne-Dumnezeule, mătuşico! i-am zis. Nu-i decât un 
cerşetor obraznic. 

— Nu ştii ce e! Nu ştii cine e! Nu ştii ce spui! 

Ca să vorbim, ne oprisem în dreptul unei porţi, şi dânsul se 
oprise şi el. 

— Nu te uita la el! mi-a ordonat mătuşa, când, indignat, 
am întors capul spre el. Adu-mi o trăsură şi aşteaptă-mă în 
St. Paul's Churchyard. 

— Să te aştept? 

— Da. Trebuie să mă laşi singură. Trebuie să mă duc să 
stau de vorbă cu el. 

— Cu el, mătuşico? Cu omul ăsta? 

— Sunt în toate minţile şi te asigur că n-am încotro. Fă-mi 
rost de o trăsură! 

Deşi foarte nedumerit, mi-am dat seama că n-aveam nici 
un drept să nu mă supun unei comenzi atât de peremptorii. 
Am dat fuga şi am oprit o birjă care tocmai trecea goală. 
Nici nu apucasem să cobor de pe scară, că mătuşa s-a şi 
aruncat în trăsură, şi după dânsa, omul acela. Mi-a făcut 
semn cu mâna să plec, şi era atât de încruntată, încât uluit 
cum mă aflam, m-am depărtat îndată. 


Am mai auzit-o spunând vizitiului: 

— Mână unde pofteşti! Mână înainte! 

Şi trăsura a trecut prin faţa mea, urcând la deal. 

Mi-au venit în minte spusele lui mister Dick, pe care le 
luasem drept o halucinație. Nu încăpea îndoială că acesta 
era omul de care-mi pomenise în termeni atât de misterioşi, 
cu toate că nu înţelegeam defel ce putere avea asupra 
mătuşii. După ce am tremurat de frig vreo jumătate de ceas 
în St. Paul's Churchyard, am zărit trăsura care se întorcea. 
Birjarul a oprit în dreptul meu şi am văzut că mătuşa era 
singură pe banchetă. 

Încă nu-şi revenise de ajuns din emoția prin care trecuse, 
aşa că nu se simţea în stare să facă vizita proiectată. M-a 
rugat să mă sui în trăsură şi să-i spun birjarului să ne 
plimbe în sus şi în jos câtva timp. Mi-a mai spus doar atât: 

— Scumpul meu, niciodată să nu mă întrebi ce s-a 
întâmplat şi nici să nu-mi pomeneşti de asta. 

Apoi, în cele din urmă, s-a liniştit şi mi-a spus că se simte 
bine şi că putem cobori. Când mi-a dat geanta, ca să-i 
plătesc birjarului, am băgat de seamă că nu mai avea nici o 
guinee şi că-i rămăseseră doar monedele de argint. 

La „Doctors' Commons” se intra printr-o portiţă scundă, 
boltită. După ce am făcut câţiva paşi pe ulicioară, dincolo de 
portiţă, am băgat de seamă că larma Cityului se pierde 
treptat, ca prin minune, în depărtare. Am străbătut câteva 
curţi mohorâte şi alei înguste şi am ajuns la birourile firmei 
„Spenlow & Jorkins”, unde lumina pătrundea prin 
oberlihturi; în vestibulul acestui templu, în care pelerinii 
intrau fără a îndeplini ceremonia de a bate la uşă, trei-patru 
secretari copiau nişte acte. Unul dintre ei, mărunţel şi 
uscăţiv, care şedea singur la o masă şi purta o perucă 
ţeapănă, castanie, făcută parcă din turtă dulce, s-a ridicat s- 
o întâmpine pe mătuşa şi ne-a poftit în biroul lui mister 
Spenlow. 

— Mister Spenlow e la tribunal, ma'am, a grăit omul cel 
uscăţiv; e zi de judecată la „Arches Court”29; dar tribunalul 


se află la doi paşi şi trimit imediat să-l cheme. 

Lăsându-ne singuri până la venirea lui mister Spenlow, am 
profitat să arunc o privire în jur. Mobila era veche şi 
prăfuită; postavul verde de pe birou era decolorat, veşted şi 
ros ca un bătrân cerşetor. Pe birou zăceau nenumărate 
documente făcute sul, dintre care unele purtau inscripţia 
„Alegaţii”, iar unele, spre uimirea mea, inscripţia: „Acţiuni“; 
pe unele sta scris: „Pendinte la Consistoriu”30, pe altele la 
„Arches Court”31 şi la „Prerogative Court”32 iar pe altele 
la Curtea Amiralităţii33 şi la Curtea delegaţilor34; asta m-a 
făcut să mă întreb câte instanţe or fi existând în total şi câtă 
vreme va trece până am să le dau de rost. Se mai aflau pe 
birou şi câteva voluminoase dosare de „Mărturii luate sub 
jurământ” în manuscris, şnuruite şi straşnic legate, care 
formau colecţii masive, câte o asemenea colecţie pentru 
fiecare proces, ca şi cum fiecare ar fi fost o istorie în zece 
sau douăzeci de volume. Toate astea mi s-au părut destul de 
costisitoare şi mi-au permis să-mi fac o idee destul de 
plăcută cu privire la treburile unui proctor. Din ce în ce mai 
încântat, zăboveam cu privirea asupra acestor obiecte şi 
asupra altora de acelaşi soi, când am auzit paşi zoriţi în 
camera de alături şi apoi a intrat grăbit, scoţându-şi pălăria, 
mister Spenlow, care purta o robă neagră, tivită cu blană 
albă. 

Era un ins mărunţel, blond şi purta ghete impecabile şi o 
cravată albă şi un guler tare cum nu se poate mai scrobit. 
Haina strânsă pe talie era încheiată până sus, şi era evident 
că-şi dădea multă osteneală cu favoriţii care erau buclaţi cu 
mare grijă. La ceas avea un lanţ de aur atât de gros, încât 
mi-a dat prin minte că nici nu l-ar putea scoate din buzunar 
dacă n-ar avea un braţ vânjos, de aur ca acelea ce servesc 
drept emblemă giuvaergiilor. Era dichisit cu atâta grijă şi se 
ţinea atât de ţeapăn, încât abia se putea apleca; iar când 
şedea la birou şi voia să se uite la vreo hârtie, întocmai ca şi 
Punch, 35 îşi mişca tot trupul, de la noadă. 


I-am fost prezentat de mătuşa mea lui mister Spenlow, 
care s-a arătat curtenitor. 

Îndată după asta mi-a zis: 

— Aşadar, mister Copperfield, vreţi să îmbrăţişaţi 
profesiunea noastră? I-am spus în treacăt lui miss 
Trotwood, acum câteva zile, când am avut plăcerea s-o văd 
(şi rostind aceste cuvinte s-a încovoiat de la noadă, ca 
Punch), că ar fi un loc liber la noi. Miss Trotwood a binevoit 
să-mi spună că are un nepot, căruia îi poartă o grijă 
deosebită şi căruia vrea să-i asigure un viitor frumos. Cred 
că acum am plăcerea ca acest nepot... şi din nou a făcut ca 
Punch. 

M-am înclinat, ca să-i mulţumesc, şi i-am zis că mătuşa îmi 
pomenise de locul acela liber, adăugând că aş fi foarte 
încântat să-l ocup. Fiind încredinţat că ar putea să-mi 
convină, reţinusem imediat propunerea. Nu-mi va fi însă cu 
putinţă să spun precis dacă-mi place decât după ce voi şti 
mai bine despre ce era vorba. Şi deşi asta nu era decât o 
simplă formalitate, speram că mi se va oferi posibilitatea de 
a lucra de probă un timp înainte de a mă angaja definitiv. 

— Vai, da, desigur! Desigur! a încuviinţat mister Spenlow. 
La noi e obiceiul să se dea totdeauna o lună... o lună de 
iniţiere. De fapt, aş fi foarte bucuros să vă pot oferi şi 
două... Şi trei luni... sau chiar o perioadă nelimitată... dar 
vedeţi, am un asociat, pe mister Jorkins. 

— Şi îndemnizaţia dumneavoastră, sir, l-am întrebat, este 
de o mie de lire? 

— Îndemnizaţia, inclusiv taxele de timbru, este de o mie de 
lire, a confirmat mister Spenlow. Cum i-am spus şi lui miss 
Trotwood, nu urmăresc interese băneşti; cred că puţini 
oameni sunt mai dezinteresaţi ca mine; dar mister Jorkins 
are părerile lui în această privinţă, şi sunt nevoit să le 
respect. Mister Jorkins, găseşte că o mie de lire e prea 
puţin. 

— Presupun, sir, am insistat, tot cu gândul să cruţ punga 
mătuşii, că la dumneavoastră nu se practică obiceiul ca 


atunci când un stagiar se dovedeşte deosebit de folositor şi 
ajunge să stăpânească meseria la perfecţie... (ajungând aici 
am roşit, pentru că asta semăna a laudă de sine) presupun 
că nu se practică obiceiul ca în ultimii ani ai uceniciei să i se 
acorde un... 

Cu o mare sforţare, mister Spenlow şi-a înălţat capul 
deasupra cravatei, atât ca să-l poată clătina, şi mi-a răspuns 
înainte ca eu să fi rostit cuvântul „salariu”: 

— Nu. Şi n-aş vrea să vă spun mister Copperfield, cum aş 
soluţiona această problemă dacă aş avea mână liberă. Dar 
mister Jorkins este neînduplecat. 

Eram de-a dreptul îngrozit de imaginea teribilului Jorkins. 
Mai târziu am avut însă prilejul să mă conving că era un om 
blajin, cam greu de cap, al cărui rol era să stea în umbră, ca 
să poată fi denunţat mereu drept cel mai căpăţânos şi cel 
mai răuvoitor dintre oameni. Dacă un funcţionar cerea o 
sporire a salariului, mister Jorkins nici nu voia să audă de 
aşa ceva. Dacă un client întârzia să achite nota de cheltuieli, 
mister Jorkins era acela care voia să-l constrângă să 
plătească; şi oricât de neplăcute ar fi fost toate acestea 
pentru simţămintele lui mister Spenlow, mister Jorkins 
rămânea pe poziţie. Inima şi punga lui Spenlow cel bun ca 
un înger ar fi fost totdeauna larg deschise dacă nu s-ar fi 
împotrivit diavolul de Jorkins. Pe măsură ce am înaintat în 
vârstă, am avut prilejul să cunosc şi alte firme a căror 
activitate se desfăşura după metoda „Spenlow & Jorkins”! 

S-a stabilit că voi putea începe luna de probă când voi dori 
şi că nu era nevoie ca mătuşa să rămână la Londra, nici să 
se întoarcă la sfârşitul perioadei, căci angajamentul meu îi 
putea fi trimis acasă pentru a-l semna. Când am ajuns atât 
de departe, mister Spenlow pe loc mi-a propus să merg cu 
el la tribunal ca să văd cum arată. Am primit bucuros, şi în 
acest scop am ieşit împreună, lăsând-o pe mătuşa să ne 
aştepte, căci ne-a zis că n-avea nici o poftă să se aventureze 
în asemenea locuri, socotind, pare-se, tribunalele ca un fel 
de pulberării, gata să sară în aer în orice clipă. 


Mister Spenlow m-a condus printr-o curte pietruită, 
înconjurată de clădiri mohorâte de cărămidă, care, 
judecând după firmele cu numele doctorilor bătute pe la 
uşi, am presupus că trebuie să fie birourile oficiale ale 
savanților avocaţi despre care îmi vorbise Steerforth; apoi, 
luând-o la stânga, am intrat într-o încăpere vastă şi 
întunecată, care aducea a capelă. Partea din fund era 
separată de rest printr-o balustradă; şi îndărătul acesteia, 
pe un fel de podium în formă de potcoavă, de o parte şi de 
alta, pe nişte scaune de sufragerie, vechi şi comode, şedeau 
nişte gentlemani în robe roşii şi cu peruci cenuşii, despre 
care mi s-a spus că erau înşişi doctorii de care am pomenit. 
În capul potcoavei, la un mic pupitru, în chip de amvon, 
stătea, clipind mărunt, un bătrânel, pe care, dacă l-aş fi 
văzut într-o colivie, fără doar şi poate l-aş fi luat drept o 
bufniţă; am aflat însă că era preşedintele instanţei. Jos, în 
spaţiul dintre braţele potcoavei, la o masă lungă, verde, se 
aflau alţi gentlemani posomorâţi, de acelaşi rang cu mister 
Spenlow, care, ca şi el, purtau robe negre tivite cu blană 
albă. Mai toţi purtau cravate scrobite şi păreau tare ţanţoşi; 
curând însă mi-am dat seama că-i cam nedreptăţisem în 
această din urmă privinţă, căci atunci când vreo doi sau trei 
s-au ridicat pentru a răspunde la o întrebare a 
preşedintelui, am văzut că erau cât se poate de plouaţi. 
Publicul era alcătuit dintr-un băieţaş cu un şal de lână la gât 
şi un bărbat voinic, dar cam jerpelit, care mânca pe furiş 
firimituri scoase din buzunarul hainei şi se încălzea la soba 
din mijlocul sălii tribunalului. Liniştea toropită ce domnea în 
această sală nu era întreruptă decât de trosnetul focului şi 
de glasul unuia dintre doctori, care vorbea încetişor, 
invocând o întreagă bibliotecă de probe, întrerupându-se 
din când în când ca să stăruie asupra unor argumente ivite 
în drum ca nişte locuri de popas. Niciodată de când sunt n- 
am avut prilejul să asist la o reuniune de familie atât de 
plăcută şi somnolentă, atât de prăfuită şi demodată şi atât 
de visătoare, şi mi-am dat seama că apartenenţa la această 


familie trebuie să aibă un agreabil efect soporific asupra 
oricui - excepţie făcând poate reclamanţii. 

Încântat de atmosfera de reverie ce domnea în acest colţ 
retras, i-am declarat lui mister Spenlow că am văzut destul 
deocamdată, şi ne-am întors la mătuşa; apoi, împreună cu 
ea, am părăsit „Doctors' Commons”, simţindu-mă foarte 
tânăr când am ieşit din birourile firmei „Spenlow & 
Jorkins”, urmărit de privirile funcţionarilor, care-şi făceau 
unul altuia semn cu condeiele, să se uite la mine. 

Am ajuns înapoi la Lincoln's Inn Fields fără nici o altă 
aventură, în afară de întâlnirea cu un măgăruş nefericit, 
înhămat la căruţa unui precupeţ, care i-a trezit mătuşii 
amintiri dureroase. După ce am ajuns cu bine la gazdă, am 
mai discutat îndelung planurile mele de viitor; şi ştiind că 
mătuşa era nerăbdătoare să se întoarcă mai repede acasă, 
căci, din pricina mâncării, a pericolului de incendiu şi a 
hoţilor de buzunare, la Londra nu se putea simţi bine nici o 
jumătate de ceas, am îndemnat-o să nu se mai deranjeze 
pentru mine şi să plece, lăsându-mă să-mi port singur de 
grijă. 

— Mâine se împlineşte o săptămână de când am venit, şi n- 
a trecut o zi fără să mă gândesc la întoarcere, mi-a răspuns 
mătuşa. Am găsit lângă Adelphi nişte odăi mobilate, care 
cred că ţi-ar conveni de minune, Trot! 

După această mică introducere, a scos din buzunar un 
anunţ decupat cu grijă dintr-un ziar, în care se arăta că în 
Buckingham Street, lângă Adelphi, era de închiriat un mic 
apartament mobilat, cu vedere asupra Tamisei, potrivit 
pentru un tânăr distins, aparţinând vreuneia dintre 
asociaţiile juriştilor, sau având altă îndeletnicire - locuinţă 
liberă imediat. Chiria modestă, eventual contract lunar. 

— "Tocmai ce-mi trebuie mătugşico! i-am zis, roşindu-mă la 
gândul că aş putea locui într-un apartament. 

— Atunci, hai să mergem! mi-a zis, punându-şi boneta, pe 
care tocmai o scosese. Să mergem să-l vedem. 


Şi am pornit. Anunţul preciza că trebuie să ne adresăm 
unei oarecare missis Crupp, care locuia la aceeaşi adresă, şi 
am tras cordonul soneriei de la subsol, unde presupuneam 
că o vom găsi pe missis Crupp. Abia după ce am sunat de 
vreo trei sau patru ori, am dat de missis Crupp, o femeie 
grasă, într-un capot de nanchin, sub care atârna volanul 
unui jupon de flanelă. 

— Daţi-ne voie să vizităm apartamentul de închiriat, 
ma'am, i-a zis mătuşa. 

— Pentru domnul ăsta? a întrebat missis Crupp, căutându- 
şi cheile din buzunar. 

— Da, pentru nepotul meu, i-a răspuns mătuşa. 

— Minunat apartament pentru un tânăr ca ăsta, a zis 
missis Crupp. 

Şi am urcat scara. 

Apartamentul se afla la ultimul cat - ceea ce în ochii 
mătuşii reprezenta un mare avantaj fiind aproape de ieşirea 
de incendiu - şi era alcătuit dintr-un vestibul întunecos, 
unde nu se vedea mai nimic, un oficiu, fără ferestre, unde 
nu intra deloc lumina, un salonaş şi un dormitor. Mobila era 
cam învechită, dar destul de bună pentru mine; ferestrele 
dădeau însă spre fluviu. 

Arătându-mă încântat, mătuşa şi missis Crupp s-au retras 
în oficiu ca să discute preţul, iar eu m-am aşezat pe sofaua 
din salonaş, abia îndrăznind să nădăjduiesc că îmi va fi dat 
să locuiesc într-un apartament atât de somptuos. După ce s- 
au ciorovăit câtva timp, s-au întors amândouă, şi, spre 
marea-mi bucurie, am văzut, atât după chipul lui missis 
Crupp, cât şi după al mătuşii, că se înţeleseseră. 

— Mobila e a ultimului ocupant? a întrebat mătuşa. 

— Da, ma'am, i-a răspuns missis Crupp. 

— Şi cu el ce s-a întâmplat? a întrebat mătuşa. 

Pe missis Crupp a apucat-o o tuse rebelă, care abia-abia i-a 
îngăduit să îngaime: 

— S-a îmbolnăvit aici, ma'am, şi... îhî, îhi, îhî, vai de el! s-a 
prăpădit. 


— Hm! Şi din ce a murit? a vrut să ştie mătuşa. 

— Să vedeţi, ma'am, din pricina băuturii s-a prăpădit, i-a 
răspuns missis Crupp pe un ton confidenţial. Şi a fumului. 

— A fumului? Nu cumva din cauza sobelor? a iscodit-o 
mătuşa. 

— Nu, ma'am. Din pricina ţigărilor şi a pipelor, i-a răspuns 
missis Crupp. 

— Asta, 'Trot, nu-i molipsitor în nici un caz, a observat 
mătuşa, întorcându-se către mine. 

— Desigur că nu, am zis. 

Pe scurt, văzând cât de încântat eram de acest 
apartament, mătuşa l-a închiriat pe o lună, cu dreptul ca la 
expirarea termenului să cerem prelungirea contractului pe 
încă douăsprezece. Missis Crupp urma să-mi procure 
rufărie de pat şi să-mi gătească; toate celelalte obiecte 
casnice de care aş fi avut nevoie se găseau în apartament; 
şi missis Crupp a dat asigurări formale că va avea grijă de 
mine ca de propriul ei copil. Peste trei zile urma să mă mut 
în apartament, şi missis Crupp a mulţumit cerurilor că în 
sfârşit găsise şi ea pe cineva de care să aibă grijă! 

La înapoiere mătuşa mi-a spus că, precum nădăjduia, viaţa 
pe care o voi duce de-aci înainte mă va întări şi îmi va da 
încredere în mine. A doua zi, pe când făceam pregătirile 
pentru aducerea hainelor şi a cărţilor mele rămase la 
mister Wickfield, mi-a repetat de mai multe ori aceste 
cuvinte. l-am scris o lungă scrisoare lui Agnes, povestindu-i 
cum am petrecut în vacanţă, şi am dat-o mătuşii, care urma 
să plece în ziua următoare. Pentru a scurta povestirea, e 
destul să adaug că mătuşa mi-a lăsat bani berechet pentru 
a face faţă nevoilor în cursul lunii de încercare; că, spre 
marea mea dezamăgire, precum şi a mătuşii, Steerforth nu 
s-a arătat înainte de plecarea ei; că am aşezat-o, cu Janet 
alături, în diligenţa de Dover şi că tresălta de bucurie la 
gândul iminentei înfrângeri a măgarilor care băteau 
drumurile fără rost; şi, că, după plecarea diligenţei, mi-am 
întors privirile către Adelphi, gândindu-mă la zilele de 


odinioară, când hoinăream pe sub boltele-i subterane, şi la 
fericitele schimbări datorită cărora ieşisem la suprafaţă. 

CAPITOLUL XXIV. 

ÎNTÂIA DESTRĂBĂLARE. 

Era nespus de plăcut să am un castel atât de falnic numai 
pentru mine şi să încerc, când închideam uşa, sentimentul 
ce-l încerca Robinson Crusoe când intra în fortăreaţa sa şi 
trăgea scara după el. Era nespus de plăcut să mă plimb 
prin oraş, cu cheia casei în buzunar, şi să ştiu că pot pofti pe 
oricine la mine, fără a stânjeni pe nimeni, afară doar pe 
mine însumi. Era nespus de plăcut să pot intra şi ieşi în 
voie, să vin şi să plec fără a spune vreun cuvânt cuiva şi s-o 
sun pe missis Crupp ori de câte ori aveam nevoie, pentru ca 
să vină - când avea poftă - abia trăgându-şi suflarea, de 
parcă ar fi urcat din fundul pământului. Toate acestea erau, 
repet, nespus de plăcute; dar trebuie să mărturisesc că 
uneori mă simţeam destul de trist. 

Plăcut era dimineaţa, mai ales pe vreme frumoasă. La 
lumina zilei, viaţa părea frumoasă şi fermecătoare; când 
soarele strălucea pe cer, părea şi mai frumoasă, şi mai 
fermecătoare. Dar când ziua scăpăta, parcă se stingea şi 
viaţa. Nu ştiu cum se făcea, dar rareori viaţa îmi părea 
atrăgătoare la lumina lumânărilor. Atunci simţeam nevoia 
să schimb o vorbă cu cineva. Îmi lipsea Agnes. În locul 
surâsului liniştitor al duhovnicei mele, aveam în faţă un gol 
imens. Missis Crupp mi-era tare străină. Mă gândeam la cel 
care locuise înaintea mea în apartament şi se prăpădise din 
pricina băuturii şi a fumului; şi mai c-aş fi dorit să fi binevoit 
a rămâne în viaţă şi să nu mă tulbure cu moartea lui. 

După două zile şi două nopţi m-am simţit de parc-aş fi 
locuit acolo de un an, deşi nu îmbătrânisem nici cu un ceas, 
iar faptul că eram atât de tânăr mă sâcâia ca de obicei. 

A treia zi, văzând că Steerforth tot nu se arătase, am 
presupus că s-a îmbolnăvit, şi plecând mai devreme de la 
birou, din „Doctors' Commons”, m-am dus pe jos până la 
Highgate. Missis Steerforth s-a bucurat când m-a văzut şi 


mi-a zis că fiul ei, împreună cu un coleg de la Oxford 
plecaseră în vizită la un prieten comun, care locuia lângă 
St. Albans36 şi că-l aştepta să se întoarcă a doua zi. [ineam 
atât de mult la el, încât am fost de-a dreptul gelos pe 
prietenii lui de la Oxford. 

Missis Steerforth stăruind să stau la masă, am primit, şi tot 
timpul n-am vorbit decât despre el. I-am povestit cât de 
mult îl îndrăgise toată lumea la Yarmouth şi ce tovarăş de 
drum fermecător fusese. Miss Dartle nu mai contenea cu fel 
de fel de aluzii şi întrebări misterioase, şi curioasă să afle 
tot ce făcusem acolo, m-a tot descusut: „Chiar aşa s-a 
întâmplat?” până a aflat tot ce voia. Înfăţişarea ei era exact 
aşa cum am descris-o după ce am văzut-o întâia oară; dar 
tovărăşia celor două doamne a fost atât de agreabilă şi mi s- 
au părut atât de binevoitoare, încât am fost cât pe-aci să mă 
îndrăgostesc de miss Dartle. De câteva ori în cursul serii, şi 
mai ales noaptea, în drum spre casă, m-am gândit, fără să 
vreau, ce plăcut ar fi să stea să-mi ţină de urât în 
Buckingham Street. 

Dimineaţă tocmai luam cafeaua şi mâncam o chiflă înainte 
de a mă duce la birou, în „Doctors' Commons” - şi e cazul să 
spun aici că era de mirare cât de multă cafea întrebuința 
missis Crupp, şi ce slabă era cafeaua - când, spre marea 
mea bucurie, m-am trezit cu Steerforth. 

— Dragul meu Steerforth! am strigat eu. Începusem să 
cred că n-am să mai am parte să te văd niciodată! 

— Am fost luat pe sus chiar a doua zi după ce am ajuns 
acasă, mi-a zis Steerforth. Ah, Daisy, eşti ca un adevărat 
holtei aici! 

I-am arătat foarte mândru tot apartamentul, până şi 
oficiul, iar el nu şi-a precupeţit laudele. 

— Îţi spun drept, a adăugat, am să întrebuinţez locuinţa ta 
ori de câte ori am să vin în oraş, până ai să mă dai afară. 

Eram fericit. Cât despre dat afară i-am spus că pentru asta 
va trebui să aştepte până la paştele cailor. 


— Dar trebuie să iei şi tu o gustare! i-am spus, cu mâna pe 
cordonul soneriei. Missis Crupp o să-ţi opărească o cafea, 
iar eu am să-ţi prăjesc nişte slăninuţă pe plita olandeză 
specială pentru becheri pe care o am. 

— Nu, nu! m-a oprit Steerforth. Nu suna! Trebuie să mă 
duc să iau gustarea cu unul dintre prietenii mei care 
locuieşte la „Piazza Hotel”, lângă Covent Garden. 

— Dar atunci ai să vii să iei cina cu mine? 

— Nu pot, îţi jur! Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere 
decât să iau masa cu tine, dar trebuie să rămân cu aceşti 
doi prieteni. Mâine dimineaţă plecăm toţi trei. 

— Atunci adu-i aici la masă, am insistat eu. Crezi c-ar primi 
să vină? 

— Vai, vin ei bucuros, m-a asigurat Steerforth, numai că o 
să-ţi facem deranj. Mai bine ar fi să iei cina cu noi în oraş. 

N-am vrut să primesc nici în ruptul capului, căci îmi 
dăduse în gând că se cuvenea să sărbătoresc intrarea în 
noua locuinţă şi că prilejul era cum nu se poate mai bun. În 
urma laudelor lui, mă simţeam foarte mândru de 
apartament şi ardeam să demonstrez toate însuşirile ce le 
avea. De aceea am stăruit să-mi făgăduiască precis că va 
veni la cină cu cei doi prieteni ai săi, la ceasurile 6. 

După ce a plecat, am sunat-o pe missis Crupp şi i-am 
destăinuit planurile mele temerare. Missis Crupp mi-a zis, 
în primul rând, că nici vorbă nu putea fi ca ea să servească 
la masă, dar că ştie ea un „tânăr îndemânatic”, care ar 
putea fi convins s-o facă, şi că acesta s-ar mulţumi cu cinci 
şilingi, plus ce voi mai găsi de cuviinţă. Nu încape vorbă, i- 
am zis, să-l tocmim să vină. În al doilea rând, missis Crupp 
mi-a zis că-i mai mult decât limpede că dânsa nu putea fi în 
două locuri deodată (ceea ce am găsit că-i foarte adevărat) 
şi că era neapărată nevoie „de o fată tânără” care să stea 
tot timpul în oficiu şi să spele vasele la lumina unei 
lumânări. Am întrebat-o cât ar lua o asemenea fată? Şi 
missis Crupp mi-a răspuns emițând presupunerea că numai 
cu optsprezece pence în plus sau în minus nici nu mă voi 


îmbogăţi, nici nu voi ajunge la sapă de lemn. Am încuviinţat 
şi am tranşat şi această problemă. Apoi missis Crupp mi-a 
ZIS: 

— Acuma să ne ocupăm de masă. 

Constructorul maşinii de gătit pe care o avea missis Crupp 
dăduse dovadă de o gravă lipsă de prevedere, căci pe ea se 
puteau prăji doar cotlete şi pregăti cartofi pire. Când am 
pomenit de o oală cu peşte, missis Crupp a zis: „Asta-i! N-aţi 
vrea să poftiţi să vedeţi plita?” Avea dreptate. Dar să mă 
duc s-o văd? Având în vedere că, de m-aş fi dus s-o văd, tot 
n-aş fi câştigat nimic, i-am zis: 

— Ne descurcăm fără peşte. 

Dar missis Crupp a obiectat: 

— Nu vorbiţi aşa; se găsesc stridii, de ce n-am lua stridii? 

Aşadar, asta s-a tranşat. Apoi missis Crupp şi-a dat cu 
părerea cum să fie întocmit meniul. O pereche de găini 
fripte - de la patiserie; un rasol de vacă cu legume - de la 
patiserie; două feluri mai uşoare, ca, de pildă, o omletă şi 
rinichi - de la patiserie; o tartă şi (dacă doresc) o gelatină... 
de la patiserie. În felul acesta, mi-a zis missis Crupp, va 
avea posibilitatea să-şi concentreze atenţia asupra 
cartofilor şi să servească brânza şi salata de ţelină aşa cum 
ştia dânsa. 

Am urmat întocmai sfaturile date de missis Crupp şi m-am 
dus singur la patiserie să dau comanda. leşind apoi pe 
Strand, am văzut în vitrina unei mezelarii un platou cu nu 
ştiu ce mâncare pestriță, care semăna cu marmora, dar 
care purta eticheta „Mock Turtle”.37 Am intrat şi am 
cumpărat o porţie, care, după cum am constatat mai târziu, 
ar fi fost de ajuns pentru cincisprezece persoane. După ce a 
făcut oarecare nazuri, missis Crupp a consimţit să 
încălzească acest produs; ajungând în stare lichidă, a 
scăzut atât de mult, încât aşa cum s-a exprimat Steerforth, 
n-a rămas decât „o gustare ca pentru păsărele”. 

După ce am dus la bun sfârşit toate aceste pregătiri, am 
mai cumpărat un mic desert în piaţa Covent Garden şi am 


făcut o comandă relativ mare de vin la un depozit de vinuri 
din apropiere. După-amiază, când m-am întors acasă şi am 
văzut sticlele rânduite în careu pe pardoseala oficiului (deşi 
am băgat de seamă că lipseau două, ceea ce pe missis 
Crupp a indispus-o), m-am înspăimântat de mulţimea lor. 

Unul dintre prietenii lui Steerforth se numea Grainger, 
celălalt - Markham. Erau amândoi băieţi veseli şi cu haz; 
Grainger era ceva mai în vârstă decât Steerforth; Markham 
părea mai tânăr, nu i-aş fi dat mai mult de 20 de ani. Am 
băgat de seamă că acesta, ori de câte ori vorbea despre 
sine, folosea termenul generic de „omul”, şi rareori, sau 
aproape niciodată, pronumele pentru persoana întâi 
singular. 

— S-ar putea simţi bine omul aici, mister Copperfield, mi-a 
declarat Markham, referindu-se la persoana lui. 

— Apartamentul nu-i rău situat şi încăperile sunt foarte 
plăcute, am încuviinţat. 

— Sper c-aveţi ceva poftă de mâncare, le-a zis Steerforth. 

— Pe cinstea mea, Londra parcă biciuieşte apetitul omului! 
i-a răspuns Markham. Toată ziulica omul este flămând. Şi nu 
conteneşte cu mâncarea. 

Simţindu-mă cam stânjenit la început şi socotindu-mă mult 
prea tânăr pentru a prezida, când ni s-a dat de ştire că 
masa e servită, l-am rugat pe Steerforth să stea în capul 
mesei, iar eu am luat loc în faţa lui. Totul a fost foarte bun; 
vin a fost din belşug; şi Steerforth şi-a dat atâta osteneală 
să asigure reuşita petrecerii, încât totul, de la început până 
la sfârşit, a mers strună. Cât am stat la masă, n-am fost 
chiar atât de jovial cum aş fi vrut să fiu, pentru că locul meu 
era în faţa uşii, iar atenţia-mi era distrasă de faptul că 
„tânărul îndemânatic” mereu ieşea din odaie, şi de fiecare 
dată vedeam pe peretele vestibulului umbra lui, cu o sticlă 
la gură. „Fata cea tânără” mi-a pricinuit şi ea destulă 
nelinişte: nu atât pentru că nu prea spăla vasele, ci pentru 
că le spărgea. Curioasă din fire şi neputându-se stăpâni, în 
loc să stea în oficiu (aşa cum i se spusese foarte lămurit), 


mereu ieşea ca să tragă cu ochiul la noi, şi mereu i se părea 
c-a fost văzută; din această cauză, retrăgându-se în mod 
precipitat, a dat în mai multe rânduri peste veselă (pe care 
o aşezase cu mare grijă pe duşumea), căşunând pagube 
considerabile. 

Acestea n-au fost însă decât mici neplăceri, pe care le-am 
dat uitării după ce s-a strâns masa şi s-a adus desertul; în 
clipa aceea am băgat de seamă că „tânărul îndemânatic” îşi 
pierduse graiul. Aşa că abia după ce l-am luat deoparte şi l- 
am povâăţuit să se ducă la missis Crupp, şi s-o ia cu ella 
subsol şi pe „fata cea tânără”, am putut să petrec în voie. 

Am început să fiu deosebit de vesel şi zburdalnic: îmi 
năvăleau în minte fel de fel de lucruri pe jumătate uitate, 
despre care simţeam o nevoie irezistibilă să vorbesc fără 
nici o noimă. Râdeam cu poftă atât de propriile mele glume, 
cât şi de ale celorlalţi; l-am mustrat pe Steerforth că nu 
turna vin; am făcut mai multe legăminte să vizitez Oxfordul; 
am declarat că, până la noi dispoziţiuni, am să dau în 
fiecare săptămână o masă ca asta; şi am prizat prosteşte 
atâta tutun din tabachera lui Grainger, încât m-am văzut 
obligat să trec în oficiu, unde am strănutat zece minute în 
şir. 

Apoi m-am apucat să umplu paharele din ce în ce mai 
repede, şi umblam cu tirbuşonul, să destup sticlele mult 
înainte de a fi nevoie. Am închinat în sănătatea lui 
Steerforth. Am spus că mi-era cel mai drag prieten, că-mi 
fusese protector şi conşcolar în copilărie. Am declarat că 
eram încântat să beau în sănătatea lui. Am adăugat că 
niciodată nu mă voi putea plăti de tot ce-i datoram şi că 
niciodată nu voi fi în stare să-mi exprim întreaga admiraţie 
pe care i-o purtam. Am încheiat strigând: 

— În sănătatea lui Steerforth! Dumnezeu să-l 
binecuvânteze! Urra! 

Am băut în cinstea lui de trei ori câte trei pahare şi apoi 
încă unul zdravăn pentru a sfârşi. Mi-am spart apoi paharul 


pe când dădeam să ocolesc masa, ca să-i strâng mâna, şi i- 
am spus (în două cuvinte): 

— Steerforth, eşti steaua călăuzitoare a vieţii mele! 

Şi am ţinut-o tot aşa, până ce deodată mi-am dat seama că 
cineva cântă. Cântărețul era Markham şi cânta: „Când 
inima omului e copleşită”38. După ce a isprăvit ne-a cerut 
să bem în cinstea „femeii”! M-am împotrivit, arătând că nu 
pot îngădui acest lucru. Am spus că închinarea mi se pare 
necuviincioasă şi că nu voi îngădui niciodată ca în casa mea 
să se închine altfel decât în cinstea „doamnelor”! Am fost 
foarte băţos cu el, mai ales, cred, pentru că i-am văzut pe 
Steerforth şi Grainger râzând de mine sau de el. Sau poate 
de amândoi. Mi-a răspuns că nu se cuvine să i se dicteze 
omului ce să facă sau să nu facă. Eu am susţinut că se 
cuvine. Atunci a spus că nu se cuvine ca omul să fie jignit. I- 
am zis că aici avea dreptate şi că niciodată nu se va 
întâmpla una ca asta sub acoperişul meu, unde Larii39 sunt 
sacrosancţi, iar legile ospitalităţii sunt respectate mai 
presus de orice. Mi-a răspuns că nu consideră c-ar fi o 
abatere de la demnitatea omului să mărturisească deschis 
că sunt un băiat al dracului de bun. Atunci am cerut pe loc 
să bem în sănătatea lui. 

Cineva a fumat. Ne-am apucat să fumăm cu toţii. Am fumat 
şi eu silindu-mă să-mi stăpânesc un fior. Steerforth a ţinut o 
mică cuvântare despre mine, care m-a mişcat până la 
lacrimi. I-am răspuns mulţumindu-i şi exprimându-mi 
speranţa că vom cina împreună şi a doua zi, şi a treia zi, şi 
în fiecare zi la 5, ca să putem gusta plăcerile conversaţiei şi 
petrecerii până noaptea târziu. Am simţit nevoia să mai 
închin un pahar în sănătatea cuiva. În sănătatea mătuşii 
mele miss Betsey Trotwood, cea mai strălucită 
reprezentantă a sexului slab! 

Cineva se aplecase pe fereastra dormitorului, răcorindu-şi 
fruntea pe piatra rece a pervazului şi lăsând vântul să-i 
mângâie faţa. Chiar eu eram acela. Şi-mi vorbeam singur, 
spunându-mi „Copperfield” şi zicând: „De ce te-ai apucat să 


fumezi? Ar fi trebuit să ştii că n-ai să poţi suporta”. Apoi 
cineva, împleticindu-se, şi-a cercetat chipul în oglindă. Tot 
eu. În oglindă păream foarte palid; ochii aveau o căutătură 
rătăcită; iar părul meu - numai părul meu, nimic altceva - 
arăta cam ametţit. 

Cineva mi-a zis: 

— Hai să mergem la teatru, Copperfield! 

Deodată n-am mai văzut dormitorul în faţa ochilor, ci masa 
acoperită de pahare zornăitoare; lampa; pe Grainger la 
dreapta mea, pe Markham la stânga şi pe Steerforth în faţă, 
toţi învăluiţi în ceaţă, undeva foarte departe. La teatru? 
Desigur. Excelentă idee. Haidem! Dar să mă ierte că rămân 
în urmă să sting lampa... ar putea să ia foc. 

Datorită întunericului, m-am zăpăcit şi n-am mai găsit uşa. 
Bâjbâind în faţa perdelelor de la fereastră, am căutat-o 
până ce Steerforth s-a apropiat râzând şi, apucându-mă de 
braţ, m-a dus afară. Am coborât scările unul după altul. 
Când să ajungem la parter, careva a căzut şi s-a rostogolit 
până jos. Cineva a spus că ar fi Copperfield. M-a iritat 
această scorneală, până ce, dându-mi seama că mă aflam în 
gang, întins pe spate, am început să cred că afirmaţia ar 
putea să cuprindă oleacă de adevăr. 

Era o noapte foarte ceţoasă, iar felinarele de pe stradă 
aveau în jurul lor aureole de lumină. Am auzit parcă pe 
cineva spunând c-ar fi umed. Eu găseam că era vreme 
geroasă. Lângă un felinar, Steerforth m-a scuturat de praf 
şi mi-a potrivit pe cap pălăria, pe care, pe neaşteptate, 
cineva a scos-o de undeva în mod cu totul miraculos că n-o 
avusesem până atunci. Apoi Steerforth m-a interpelat: 

— 'Te simţi bine, Copperfield? 

lar eu i-am răspuns: 

— Minunatdebbbine! 

În ceaţă apare la un ghişeu un om care se uită afară şi ia 
nişte bani de la cineva şi întreabă dacă sunt şi eu unul 
dintre gentlemen-ii pentru care i se plătise, apoi (după câte 
îmi amintesc din privirea pe care i-am aruncat-o) parcă 


şovăie dacă să primească banii sau nu. Scurt timp după 
aceea ne trezim cu toţii undeva pe sus de tot, într-un teatru 
în care este foarte cald, şi privim jos în stal, de unde parcă 
se ridică fum, atât de nedesluşit vedem lumea ce se 
înghesuie acolo. Era în acel teatru şi o scenă mare, foarte 
netedă şi curată, în comparaţie cu străzile pe care le 
străbătusem; şi pe scenă se află nişte oameni care tot 
vorbesc despre ceva, dar nu prea lămurit. E un belşug de 
lumini şi muzică, şi jos, în loji, sunt doamne şi nu mai ştiu ce, 
întregul edificiu mi se pare că pluteşte, ca şi cum ar lua 
lecţii de înot, şi reacţionează foarte ciudat când dau să-l ţin 
pe loc. 

La sugestia nu ştiu cui. Am luat hotărârea să coborâm şi 
ne aşezăm în avanscenă, lângă nişte doamne. În faţa ochilor 
îmi apare un domn în frac, pe o canapea, cu un binoclu în 
mână, şi apoi mă zăresc şi pe mine, cât sunt de lung, într-o 
oglindă. Apoi cineva mă conduce în una dintre loji şi mă 
pomenesc vorbind în timp ce mă aşez, iar câteva voci din 
jur strigă răstit: „lăcere!” Doamnele îşi îndreaptă privirile 
furioase spre mine şi - pe cine văd! - pe Agnes, care stă 
chiar în faţa mea, în aceeaşi lojă, cu un domn şi o doamnă 
pe care nu-i cunosc. Şi acum, când scriu aceste rânduri, pot 
spune că îi văd mai bine decât în seara aceea chipul şi 
privirea-i uluită şi plină de mâhnire aţintită asupra mea. 

— Agnes! îi spun eu răguşit. Ddoamne iartă-mă! Agnes! 


— Ssst! Te rog! mi-a răspuns, şi n-am putut înţelege de ce. 
Tulburi spectatorii. Uită-te pe scenă! 

Am încercat, la cererea ei, să-mi aţintesc privirea asupra 
scenei şi să aud ceva din ce se spunea acolo, dar zadarnic. 
De câteva ori m-am uitat pe furiş la Agnes şi am văzut-o 
ghemuindu-se în colţul ei şi ducând mâna înmănuşată la 
frunte. 

— Agnes, i-am zis. Mmissse pppare că ţţierrrău! 

— Da, da. Nu te sinchisi de mine, Trotwood. Ascultă! Nu 
pleci mai repede? 

— Sssăpplecmmmairreppedde? 

— Da. 

Am avut de gând să-i dau un răspuns nătâng, să-i spun c- 
aştept s-o petrec până jos. Presupun că i l-am şi dat, căci 
după ce m-a privit cu luare-aminte câtva timp, mi s-a părut 
c-a priceput şi mi-a şoptit: 

— Ştiu că vei face ce te voi ruga, dacă-ţi voi spune că ţin 
foarte mult s-o faci. Pleacă imediat, Trotwood, fă asta de 
dragul meu şi roagă-i pe prietenii tăi să te conducă! 

Asta m-a impresionat într-atâta, încât, deşi supărat pe ea, 
m-am ruşinat şi, ridicându-mă, i-am spus scurt: „Ssara!” (în 
loc de: „Bună seara!”) şi am ieşit. Băieţii m-au urmat, iar 
din lojă am intrat de-a dreptul în dormitorul meu, unde mă 
aflam singur cu Steerforth, care-mi ajuta să mă dezbrac, în 
timp ce-i spuneam că Agnes era sora mea şi îl imploram să 
aducă tirbuşonul ca să mai deschid o sticlă de vin. 

Noaptea toată cineva a zăcut în patul meu, şi într-un vis 
febril a repetat halandala toate astea, în vreme ce patul se 
legăna neîncetat, ca o mare dezlănţuită! Treptat, a ieşit la 
iveală că acel „cineva” eram eu însumi şi am început să simt 
că-mi dogoregşte tot trupul şi că pielea-mi devenise tare ca 
scândura; limba o simţeam ca fundul unui ceainic gol, 
ponosit de vreme, aşezat peste o flacără mică; iar palmele 
îmi frigeau ca nişte plăci de metal încins, pe care nici 
gheaţa nu le putea răcori! 


Dar ce canon pe mine, ce ruşine şi ce mustrări de cuget a 
doua zi când m-am dezmeticit! Groaza că săvârşisem mii de 
nelegiuiri, pe care cu nimic nu le voi putea răscumpăra 
vreodată, amintirea acelei priviri de neuitat pe care mi-o 
aruncase Agnes, frământarea chinuitoare pricinuită de 
faptul că n-aveam cum s-o găsesc, căci, netrebnicul de 
mine, nu ştiam nici cum venise la Londra, nici unde locuia, 
oroarea ce mi-o făcea odaia în care avusese loc cheful, 
capul ce-mi plesnea de durere, mirosul acru de fum, 
vederea paharelor, slăbiciunea care nu-mi îngăduia să ies 
din casă, nici chiar să mă scol! Vai, ce zi îngrozitoare a fost! 

Vai, şi ce mai seară am petrecut când, aşezat lângă cămin, 
cu o farfurie de ciorbă de berbec în faţă, m-am gândit că 
apucasem pe calea fostului chiriaş şi că-i voi moşteni soarta, 
aşa cum îi moştenisem apartamentul. M-a bătut gândul să 
fug la Dover şi să mărturisesc totul! Ce mai seară! Când a 
venit să ia castronul de ciorbă, missis Crupp mi-a adus un 
rinichi pe o farfurie de desert, zicându-mi că era tot ce mai 
rămăsese de aseară. M-am simţit înclinat să cad la pieptul 
ei înveşmântat în nanchin şi sincer pocăit să-i spun: „O 
missis Crupp, missis Crupp, lăsaţi-le-ncolo de rămăşiţe! 
Sunt cât se poate de nefericit!”, numai că m-am îndoit, 
chiar şi în clipa aceea, că missis Crupp ar fi o femeie în faţa 
căreia să-ţi descarci sufletul. 

CAPITOLUL XXV. 

GENII BUNE ŞI GENII RELE. 

Tocmai ieşisem pe uşă în dimineaţa următoare acestei zile 
posomorâte, în care fusesem chinuit de migrenă, de 
mahmureală şi de remuşcări, şi nu mai ştiam prea bine 
când avusese loc cheful, ca şi cum, cu o pârghie gigantică, o 
ceată de titani ar fi împins ziua de alaltăieri cu câteva luni 
înapoi, când deodată am văzut un comisar care urca scările 
cu o scrisoare în mână. Nu se prea grăbea, dar când m-a 
zărit în capul scării, cum îl priveam peste balustradă, a 
pornit-o la trap şi a ajuns sus gâfâind, de parcă tot drumul 
ar fi alergat cu limba scoasă. 


— T. Copperfield, Esquire, a zis comisionarul, salutând cu 
bastonul la pălărie. 

Aproape că n-am putut deschide gura ca să-i răspund, 
atâta eram de tulburat la gândul că scrisoarea-i de la 
Agnes. l-am zis, totuşi, că eu sunt I. Copperfield, Esquire, şi 
m-a crezut şi mi-a dat scrisoarea, spunându-mi că aşteaptă 
un răspuns. L-am lăsat s-aştepte afară pe palier şi m-am 
întors în casă; eram însă atât de surescitat, încât, înainte de 
a mă hotări să rup pecetea, am pus-o pe masa mea, ca să 
mă deprind puţin cu exteriorul ei. 

Când am deschis plicul, am găsit un răvaş foarte drăguţ, 
care nu pomenea nimic despre starea în care fusesem la 
teatru. Nu spunea decât atât: 

Dragă Trotwood, Locuiesc la mister Waterbrook, 
corespondentul tatii, în Ely-Place, Holborn. N-ai vrea să 
treci să mă vezi în cursul zilei de azi, la ora pe care o vei 
alege? 

Cu aceeaşi dragoste prietenească, AGNES. 

Atâta am zăbovit până am ticluit un răspuns cât de cât 
mulţumitor, încât nu ştiu ce altceva şi-o fi închipuit 
comisionarul decât că mă apucasem să învăţ să scriu. Cred 
c-am scris cel puţin o jumătate de duzină de răspunsuri. 
Unul l-am început astfel: „Oare cum aş putea să 
nădăjduiesc, scumpă Agnes, că voi izbuti vreodată să şterg 
din amintirea ta dezgustătoarea impresie...”, dar când am 
ajuns aici, nu mi-a plăcut şi l-am rupt. M-am apucat să scriu 
un altul: „Shakespeare spunea, dragă Agnes, cât de ciudat 
este faptul că uneori omul îşi vâră singur un duşman pe 
gură..."40, dar asta mi-a amintit de Markham şi m-am lăsat 
păgubaş. Am încercat chiar să fac o poezie. Am început un 
bileţel în versuri de şase silabe: „Lasă, lasă dă uitării”, dar 
mi s-a părut o neghiobie, căci rima cu: acel cinci noiembrie 
al pierzării41. După multe încercări, i-am scris: „Scumpa, 
mea Agnes, Scrisoarea te caracterizează, şi ce laudă mai 
mare aş putea să-i aduc? Vin la 4. Cu dragoste şi mâhnire, 
al tău, 1. C. 


În cele din urmă, cu acest răspuns (pe care, de îndată ce l- 
am dat din mână, am vrut de vreo douăzeci de ori să i-l cer 
înapoi), comisionarul a plecat. 

Dacă pentru vreunul dintre gentlemanii de la „Doctors' 
Commons” ziua aceea a fost măcar pe jumătate atât de 
îngrozitoare cât a fost pentru mine, aş zice că şi-a 
răscumpărat în parte vina de a participa la daraverile acelui 
tribunal ecleziastic care aducea cu un caşcaval vechi şi 
mucegăit. Deşi am plecat de la birou la trei şi jumătate şi 
câteva minute mai târziu dădeam târcoale casei cu pricina, 
abia pe la patru şi un sfert, după orologiul bisericii St. 
Andrew din Holborn, am izbutit să-mi iau inima în dinţi şi să 
trag cordonul soneriei aflate în usciorul din stânga porţii lui 
mister Waterbrook. 

Mister Waterbrook îşi avea birourile la parter, unde 
discuta afaceri, în vreme ce chestiunile mai gingaşe (care 
erau destul de numeroase) se dezbăteau la catul de sus al 
clădirii. Am fost condus într-un salon drăguţ, dar cam 
strâmt, unde am găsit pe Agnes, care tricota o sacoşă. 

Era atât de calmă şi de bună şi mi-a trezit cu atâta 
vehemenţă amintirea veselelor şi seninelor zile de şcoală 
trăite la Canterbury şi a faptului că alaltăieri mă purtasem 
ca un beţiv ticălos, încât, copleşit de ruşine şi de regrete şi 
fiind între patru ochi, mi-am dat în petic. Nu pot tăgădui c- 
am plâns. Şi nici până în ziua de azi nu ştiu dacă în situaţia 
în care mă aflam a fost cel mai înţelept sau cel mai nerod 
lucru. 

— De n-ai fi fost tu, Agnes, nu mi-aş fi făcut nici pe 
jumătate atâta sânge rău, i-am zis, întorcându-mi capul de 
la ea. Dar tocmai tu să mă vezi! O, mai bine-aş fi murit! 

O clipă şi-a pus mâna pe braţul meu - nici o atingere nu 
era comparabilă cu a ei; şi îndată m-am simţit atât de 
împăcat şi de liniştit, încât, fără să vreau, i-am luat mâna, şi 
ducând-o la buze, i-am sărutat-o cu recunoştinţă. 

— Şezi, mi-a zis Agnes veselă. Nu fi mâhnit, Trotwood. 
Dacă n-ai încredere în mine, în cine oare ai putea să te 


încrezi? 

— Vai, Agnes! i-am răspuns. Tu eşti geniul meu bun. 

A zâmbit cu amărăciune, cred, şi a clătinat din cap. 

— Da, Agnes, eşti geniul meu bun! Întotdeauna ai fost 
geniul meu bun. 

— Dacă aş fi într-adevăr, aş ţine foarte mult, Trotwood, la 
ceva. 

M-am uitat întrebător la ea; dar presimţeam ceea ce voia 
să-mi spună. 

— Aş vrea să te rog să te fereşti de geniul tău rău, mi-a zis 
Agnes, privindu-mă în ochi. 

— Scumpa mea Agnes, am început, dacă vrei să vorbeşti 
de Steerforth... 

— De el vorbesc. 

— Atunci, Agnes, îl nedreptăţeşti foarte mult. Steerforth, 
geniu rău, al meu sau al altcuiva! El, care mi-e sfetnic, 
prieten şi reazem! Agnes dragă! Nu-i oare nedrept şi 
nedemn de tine, să-l judeci pe el pentru că mai deunăzi m-ai 
văzut în halul acela? 

— Nu-l judec pentru că te-am văzut mai deunăzi în halul 
acela, mi-a răspuns foarte calmă. 

— Atunci, pentru ce? 

— Pentru multe lucruri, fleacuri în aparenţă, dar care, 
adunate la un loc, mie nu mi se mai par fleacuri. Îl judec, 
Trotwood, mai ales după vorbele tale şi după caracterul tău 
şi după înrâurirea ce-o are asupra ta. 

Glasul ei sfielnic avusese întotdeauna ceva care făcea să 
vibreze în sufletul meu o coardă ce nu răspundea decât 
acelui sunet. Glasul ei era întotdeauna grav; dar când 
devenea foarte grav, cum era în clipa aceea, îmi transmitea 
un fior care mă vrăjea. Am stat şi am privit-o, în timp ce-şi 
pleca ochii asupra lucrului de mână. Am stat ca şi cum aş fi 
continuat s-o ascult; şi în ciuda dragostei pe care i-o purtam 
lui Steerforth, peste chipul lui s-a aşternut o umbră. 

— E o îndrăzneală din partea mea, care am trăit atât de 
retrasă şi cunosc atât de puţin lumea, a urmat Agnes, 


ridicând privirea, să-ţi dau cu atâta siguranţă o povaţă sau 
chiar să am o părere atât de categorică. Dar ştiu de unde 
izvorăşte această îndrăzneală, Trotwood: din amintirile vii 
ale copilăriei petrecute împreună şi din grija sinceră pe 
care întotdeauna am purtat-o tuturor lucrurilor ce te 
privesc. lată ce-mi dă acest curaj. Sunt sigură că nu mă 
înşel. Sunt cât se poate de sigură. Mi se pare că nu eu, ci 
altcineva îţi vorbeşte atunci când îţi atrag luarea-aminte că 
prietenul pe care ţi l-ai ales e un prieten primejdios. 

Din nou am privit-o şi din nou am ascultat-o chiar după ce 
încetase să vorbească, şi peste imaginea lui Steerforth, deşi 
avea rădăcini adânc înfipte în inima mea, din nou s-a lăsat o 
umbră. 

— Nu-s atât de nesocotită încât să m-aştept c-ai să vrei sau 
c-ai să poţi să-ţi schimbi dintr-o dată un sentiment 
transformat în convingere, a urmat după un timp Agnes, cu 
tonul ei obişnuit; mai ales când e vorba de un sentiment 
care-şi are premisele în firea ta încrezătoare. Nu trebuie să 
te pripeşti să faci acest lucru. Îţi cer doar atâta, Trotwood, 
dacă se întâmplă să te gândeşti vreodată la mine, şi aici a 
zâmbit duios, căci tocmai voiam s-o întrerup, şi dânsa ştia 
ce voiam să spun, ca ori de câte ori te vei gândi la mine, să- 
ţi aminteşti vorbele mele. Mă ierţi că-ţi cer asta? 

— O să te iert, Agnes, când ai să-i faci dreptate lui 
Steerforth şi îl vei iubi aşa cum îl iubesc şi eu. 

— Şi până atunci, nu? m-a întrebat Agnes. 

Pe faţa ei a trecut ca un nor, când am pomenit numele lui 
ultima oară, dar mi-a întors zâmbetul şi am simţit că din 
nou încrederea reciprocă ce ne lega era neştirbită ca 
odinioară. 

— Şi când o să mă ierţi, Agnes, pentru întâmplarea de mai 
deunăzi seara? 

— Când o să-mi amintesc de ea, mi-a zis Agnes. 

Ar fi vrut să schimbe vorba, dar eu fiind mult prea 
surescitat, nu m-am lăsat şi i-am povestit cum de am ajuns 
să mă fac de râs, evocând lanţul întâmplărilor, în care 


episodul de la teatru nu fusese decât ultima verigă. M-am 
simţit mult uşurat după această spovedanie, care mi-a oferit 
prilejul să insist asupra recunoştinţei ce-i datoram lui 
Steerforth, pentru că îmi purtase de grijă atunci când nu 
eram în stare să văd de mine. 

— Să nu uiţi, mi-a zis Agnes, îndată ce am sfârşit 
schimbând binişor vorba, că trebuie să-mi povesteşti nu 
numai buclucurile tale, ci şi amorurile tale. Spune-mi 
Trotwood, cine a luat locul frumoasei miss Larkins? 

— Nimeni, Agnes. 

— Totuşi, o fi cineva, Trotwood. A zis Agnes, râzând şi 
ameninţându-mă cu degetul. 

— Nu, Agnes, pe cuvântul meu! Cunosc o doamnă foarte 
deşteaptă, care locuieşte la missis Steerforth şi cu care îmi 
place să stau de vorbă - miss Dartle - dar n-o iubesc. 

Agnes a râs din nou de propria ei perspicacitate şi mi-a zis 
că dacă îi voi încredința întotdeauna tainele mele, crede că 
ar putea întocmi un mic tablou al pasiunilor mele, notând 
începutul, durata şi sfârşitul fiecăreia, după modelul listelor 
cu anii de domnie ai regilor şi reginelor din istoria Angliei. 
M-a întrebat apoi dacă-l văzusem pe Uriah. 

— Pe Uriah Heep? am întrebat. Nu. E la Londra? 

— Vine zilnic jos la birou, mi-a răspuns Agnes. A sosit aici 
cu o săptămână înaintea mea. Presupun că nu-i a bine. 

— Nişte treburi care văd că te neliniştesc, i-am zis. Ce 
treburi? 

Agnes a lăsat lucrul şi, împreunându-şi mâinile şi privindu- 
mă gânditoare cu ochii ei blânzi şi frumoşi, mi-a răspuns: 

— Crede că-i pe cale să devină asociatul tatii. 

— Cine? Uriah? Individul ăsta josnic şi linguşitor a reuşit 
să se caţăre atât de sus?! am izbucnit eu indignat. Şi tu nu 
te-ai împotrivit, Agnes? Gândeşte-te la urmările acestui 
fapt. Trebuie să-ţi spui părerea. Nu trebuie să-l laşi pe tata 
să facă un asemenea pas necugetat. Trebuie să zădărniceşti 
planul ăsta cât mai e timp! 


Tot uitându-se la mine, în timp ce vorbeam, Agnes a 
clătinat din cap râzând de înfierbântarea mea; şi-apoi mi-a 
răspuns: 

— Îţi aminteşti ce am vorbit despre tata ultima oară? Nu 
mult după aceea - cel mult două sau trei zile mai târziu - 
tata mi-a dat a înţelege întâia oară acest lucru. Era trist să-l 
vezi cum se străduia să mă facă să cred că de bunăvoie se 
hotărâse la acest pas, fără a izbuti să ascundă că fusese 
constrâns să-l facă. Am fost foarte îndurerată. 

— Constrâns, Agnes! Cine l-a constrâns? 

— Uriah, mi-a răspuns ea după o clipă de şovăire. Uriah a 
reuşit să-i devină indispensabil. E şiret şi pătrunzător. A 
descoperit slăbiciunile tatii, le-a stimulat şi în aşa măsură a 
ştiut să le exploateze, încât - ca să-ţi spun pe scurt ce cred - 
acuma tata se teme de el. 

Era evident că mai avea multe de spus, că mai ştia sau 
bănuia multe. Dar n-am vrut să-i sporesc mâhnirea 
descosând-o, căci ştiam că dacă ascunde ceva, o face spre 
a-şi menaja părintele. Că acesta era cursul lucrurilor ştiam 
de multă vreme; da, dacă mă gândeam bine, trebuia să 
recunosc că asta se pregătea de multă vreme. De aceea am 
rămas tăcut. 

— Are foarte mare putere asupra tatii, mi-a zis Agnes. Se 
arată umil şi recunoscător, şi poate că nu-i făţarnic, cel 
puţin aşa sper; dar de fapt are o situaţie de forţă şi cred că- 
şi va folosi forţa cu brutalitate. 

I-am spus că Uriah e un porc-de-câine, ceea ce în 
momentul acela a fost o mare uşurare pentru mine. 

— Pe vremea când tata mi-a vorbit întâia oară, a urmat 
Agnes, Uriah tocmai îi spusese că vrea să plece; că-i părea 
foarte rău să-l părăsească, dar avea perspective mai bune 
în altă parte. Iata era foarte abătut atunci şi copleşit de 
griji, cum niciodată nu l-am văzut nici eu, nici tu, şi când s-a 
oprit la soluţia de a-l lua tovarăş, s-a liniştit, deşi parcă se 
simţea jignit şi ruşinat. 

— Şi tu cum ai reacţionat, Agnes? 


— Am făcut, sper, ceea ce se cuvenea să fac, mi-a răspuns. 
Convinsă fiind că pentru liniştea tatii sacrificiul trebuia 
făcut, l-am îndemnat să-l facă. I-am zis că în felul acesta va 
avea mai puţine poveri - nădăjduiesc că aşa va fi! - şi că voi 
avea mai des prilejul de a sta lângă dânsul. Vai, Trotwood, a 
gemut Agnes, ascunzându-şi faţa în mâini şi izbucnind în 
plâns, mi se pare că m-am purtat cu tata ca o vrăjmaşă, nu 
ca un copil iubitor! Căci ştiu cât s-a schimbat din dragoste 
pentru mine. Ştiu că şi-a restrâns cercul de prieteni şi şi-a 
limitat obligaţiile numai ca să-şi poată concentra întreaga 
atenţie asupra mea. Ştiu la câte a renunţat de dragul meu 
şi îmi dau seama că grija cu care m-a înconjurat i-a umbrit 
viaţa, i-a slăbit puterea şi energia, pe care le-a îndreptat 
într-o singură direcţie. De-aş putea să repar ce am făcut! 
De-aş putea să-l ajut să-şi revină, căci, fără să-mi dau 
seama, am fost pricina decăderii sale! 

Niciodată până atunci n-o văzusem pe Agnes plângând. Îi 
văzusem ochii înrouraţi de lacrimi de câte ori dobândeam 
noi succese la şcoală, şi apoi ultima dată când vorbisem 
despre tatăl ei şi întorsese sfioasă capul când ne luasem 
rămas bun; dar atât de îndurerată ca de rândul acesta n-o 
văzusem niciodată. Şi mi-a părut rău că n-am fost în stare 
decât să-i spun cu stângăcie, prosteşte: 

— Te rog, Agnes, nu mai plânge! Nu mai plânge, scumpa 
mea surioară. 

Dar, precum bine îmi dau seama acuma - căci ce ştiam sau 
nu ştiam pe vremea aceea nu mai are nici o însemnătate - 
Agnes, în ce priveşte caracterul şi ţinuta, era mult mai 
presus decât mine şi n-avea nevoie de îndemnul meu. Căci 
pe nesimţite, cum se risipeşte un norişor pe cerul senin şi-a 
redobândit acel calm şi acel echilibru prin care, în 
amintirea mea, se deosebeşte atât de mult de toţi ceilalţi 
oameni pe care i-am cunoscut. 

— Nu cred că vom mai rămâne mult timp singuri, mi-a zis 
Agnes, de aceea, cât mai e timp, vreau, Trotwood, să te rog 
foarte stăruitor să te porţi amical cu Uriah. Nu-l îndepărta. 


Nu te indigna (cum cred că-ţi stă în fire) de acele trăsături 
ale lui care nu-ţi sunt pe plac. Se poate nici să nu fie cazul, 
până acuma precis nu ştim să fi făcut vreun rău. În orice 
caz, gândeşte-te în primul rând la tata şi la mine! 

Agnes n-a avut răgaz să spună mai mult, deoarece uşa s-a 
deschis şi şi-a făcut apariţia missis Waterbrook, o cucoană 
foarte voluminoasă sau care purta o rochie foarte 
voluminoasă, nu ştiu exact, pentru că nu m-am putut 
dumeri cât era rochia şi cât era cucoana. Mi-am adus vag 
aminte că o văzusem la teatru, ca pe o palidă imagine 
proiectată de lanterna magică, ea însă mi s-a părut că nu 
mă uitase defel şi bănuia c-aş mai fi şi acuma în stare de 
ebrietate. 

După ce s-a convins că eram treaz şi după ce şi-a dat 
seama (cel puţin aşa sper) că eram un tânăr la locul meu, 
missis Waterbrook s-a îmblânzit considerabil şi m-a 
întrebat, în primul rând, dacă obişnuiesc să mă plimb prin 
parcuri, şi, în al doilea rând, dacă frecventez înalta 
societate. După ce am răspuns negativ la amândouă aceste 
întrebări, am băgat de seamă că mă discreditasem din nou 
în ochii ei; totuşi, şi-a ascuns amabil dezamăgirea şi m-a 
poftit pentru a doua zi la masă. Am acceptat invitaţia şi am 
plecat, trecând, înainte de a părăsi casa, pe la birou, ca să-l 
văd pe Uriah, şi negăsindu-l, i-am lăsat o carte de vizită. 

Când am venit la masă, a doua zi, şi când, de la uşă, am 
fost învăluit în aburii ce se ridicau dintr-un jigou de berbec, 
îndată mi-am dat seama că nu eram singurul oaspete, căci, 
deşi era travestit, l-am recunoscut pe comisionar, care 
fusese chemat să dea o mână de ajutor feciorului casei şi 
aştepta ţeapăn la scară, ca să anunţe musafirii. S-a 
prefăcut, cât a putut mai bine, că nu mă mai văzuse 
niciodată şi mi-a cerut foarte senin să-i spun cum mă 
cheamă; dar mă cunoştea prea bine, aşa cum şi eu îl 
cunoşteam. Dar pe amândoi cugetul ne schimbă-n bieţi 
mişei.42 


Mister Waterbrook era un gentleman de vârstă mijlocie, cu 
gâtul scurt, ascuns de un guler foarte înalt, căruia nu-i 
lipsea decât botul negru ca să semene leit cu un buldog. Mi- 
a zis că-i cât se poate de bucuros că are cinstea de a face 
cunoştinţă cu mine; şi, după ce am salutat-o pe missis 
Waterbrook, m-a prezentat foarte ceremonios unei doamne 
tare pocite, îmbrăcată într-o rochie de catifea neagră şi 
care purta o pălărie mare din acelaşi material, şi care, îmi 
aduc aminte, arăta ca o rudă apropiată a lui Hamlet - ca o 
mătuşă a acestuia, de pildă. 

Se numea missis Henry Spiker; soţul ei, care se afla şi el 
de faţă, era atât de rece, încât părul, în loc să-i fie cărunt, 
părea presărat cu promoroacă. Cei doi Spiker, soţul şi soţia, 
erau trataţi cu o imensă deferenţă; ceea ce, după cum mi-a 
zis Agnes, se datora faptului că mister Henry Spiker era 
solicitor-ul nu mai ştiu cui, care avea o vagă legătură cu 
Trezoreria43. 

Printre oaspeţi se afla şi Uriah Heep, îmbrăcat în negru şi 
foarte umil. Când i-am strâns mâna, mi-a spus că se simte 
mândru că l-am băgat în seamă şi că-mi rămâne foarte 
îndatorat pentru bunăvoință. Aş fi preferat să-mi fi fost mai 
puţin îndatorat, căci m-a urmărit toată seara cu 
recunoştinţa lui, şi de câte ori am schimbat o vorbă cu 
Agnes, eram sigur că se uită pe furiş la noi, cu chipul acela 
cadaveric şi cu ochii lui fără gene. 

Mai erau şi alţi oaspeţi, şi parc-ar fi fost cu toţii frapaţi în 
vederea acestei mese, ca vinul. Unul dintre ei mi-a atras în 
mod deosebit luarea-aminte înainte chiar de a intra, căci 
am auzit anunţându-se sosirea unui mister Traddles! 
Gândurile mi-au zburat îndată către „Salem House”; o fi 
cumva Tommy, m-am întrebat, care obişnuia să deseneze 
schelete? 

Am aşteptat cu viu interes apariţia lui mister Traddles. Era 
un tânăr cumpătat, serios, cu purtări discrete, cu o 
caraghioasă claie de păr şi cu ochi cam holbaţi, şi atât de 
repede s-a retras într-un colţ întunecat, încât abia îl puteam 


vedea. În cele din urmă a ieşit la lumină şi mi-am dat seama 
că, dacă nu mă înşelau ochii, era bietul Tommy în persoană. 

M-am apropiat de mister Waterbrook şi i-am spus că mi se 
pare că am plăcerea să recunosc un vechi coleg de şcoală. 

— Aşa?! a exclamat mister Waterbrook cu mirare. Totuşi, 
nu eşti prea tânăr ca să fi fost la şcoală împreună cu mister 
Henry Spiker? 

— Vai, dar nici nu mă refeream la el! i-am răspuns. Mă 
refeream la gentleman-ul care se numeşte Traddles. 

— Vai! Da, da! Aşa! mi-a zis gazda, cu un interes mult 
scăzut. Se prea poate... 

— Dacă-i într-adevăr el, i-am spus îndreptându-mi privirea 
spre Traddles, atunci am fost împreună la o şcoală numită 
„Salem House”, şi trebuie să spun că era un băiat excelent. 

— Da, desigur. Traddles e un băiat bun, a încuviinţat 
gazda, dând din cap cu îngăduinţă. Traddles e un băiat 
foarte bun. 

— Ce ciudată coincidenţă! am comentat eu. 

— E într-adevăr o coincidenţă că e şi Traddles aici astă- 
seară, mi-a zis gazda. N-a fost poftit decât azi-dimineaţă, 
când a rămas un loc liber la masă, după ce fratele lui missis 
Henry Spiker a anunţat că nu poate veni, fiind bolnav. 
Trebuie să vă spun, mister Copperfield, că fratele lui missis 
Henry Spiker e un gentleman foarte distins. 

Am îngăimat câteva cuvinte, arătând cu convingere că 
eram de aceeaşi părere, căci nici nu auzisem de el, şi am 
întrebat cu ce se ocupa mister Traddles. 

— Traddles, mi-a răspuns mister Waterbrook, e un tânăr 
care se pregăteşte pentru a intra în barou. Da. E un băiat 
bun, şi nu-i duşman nimănui, decât lui însuşi. 

— Adică propriul lui duşman? am întrebat, mâhnit să aud 
acest lucru. 

— Hm... a făcut mister Waterbrook, ţuguindu-şi buzele şi 
jucându-se, mulţumit de sine şi exuberant, cu lanţul de la 
ceas. Aş putea spune că e unul dintre oamenii care-şi fac 
singuri umbră. Da, aş putea spune, de pildă, că niciodată n- 


o să ajungă să strângă cinci sute de lire. Traddles mi-a fost 
recomandat de un prieten de afaceri. O, da, da, are 
oarecare talent când e vorba de a redacta o acţiune şi de a 
expune limpede, în scris, un argument. Sunt în măsură să-i 
dau ceva de lucru lui Traddles în cursul anului; ceva destul 
de important... pentru el... O, da, da. 

M-a impresionat adânc aerul foarte încântat şi satisfăcut 
cu care mister Waterbrook rostea din când în când cuvântul 
„da”, Era deosebit de expresiv. Te făcea să te gândeşti nu 
atât la un om născut cu căiţă pe cap, ci mai degrabă la unul 
născut cu o scară de asalt, cu ajutorul căreia escaladase, 
unele după altele, toate înălțimile vieţii, şi care acum, din 
vârful citadelei, privea cu ochii de stăpân şi de filosof jos, la 
lumea din şanţuri. 

Aceste reflecţii erau în plină desfăşurare când am fost 
poftiţi la masă. Mister Waterbrook i-a dat braţul mătuşii lui 
Hamlet, iar mister Henry Spiker soţiei gazdei. Agnes, pe 
care aş fi vrut s-o conduc eu, a fost nevoită să meargă cu un 
tânăr care avea picioare rahitice. Uriah, Traddles şi cu 
mine, fiind cei mai tineri, am coborât în sufragerie ultimii, 
care cum s-a nimerit. N-am fost prea supărat c-am pierdut- 
o pe Agnes, pentru că pe scări am avut prilejul să-i vorbesc 
lui Traddles, care m-a întâmpinat cu multă căldură, în timp 
ce Uriah ne dădea târcoale, atât de smerit şi de încântat, 
încât bucuros i-aş fi făcut vânt peste balustradă. 

La masă n-am putut sta alături de Traddles, fiind aşezaţi în 
colţuri opuse: el în lumina orbitoare a unei doamne 
înveşmântate în catifea roşie, iar eu în umbra mătuşii lui 
Hamlet. Masa a fost foarte lungă şi s-a vorbit mult despre 
aristocrație şi despre „sânge albastru”. Missis Waterbrook 
ne-a repetat că nu are decât o singură slăbiciune, şi anume 
pentru „sânge albastru”. 

Nu o dată m-am gândit c-am fi petrecut mai bine dacă n- 
am fi fost atât de binecrescuţi. Eram atât de excesiv de 
binecrescuţi, încât subiectele de conversaţie erau foarte 
limitate. Printre invitaţi se aflau şi mister şi missis Gulpidge, 


care aveau nu ştiu ce legătură indirectă (mister Gulpidge 
cel puţin) cu contenciosul Băncii Angliei; de o parte, 
Trezoreria, de alta, Banca Angliei făceau ca adunarea 
noastră să fie la fel de selectă ca o recepţie la curtea regală. 
Colac peste pupăză, mătuşa lui Hamlet avea şi ea năravul 
familiei de a monologa, şi vorbea singură cam fără şir 
despre toate subiectele abordate. Acestea, e drept, nu prea 
erau multe; dar cum venea mereu vorba despre sânge, 
avea la dispoziţie un câmp de speculație abstractă la fel de 
larg ca nepotul ei, Hamlet. 

Atât de mult s-a vorbit despre sânge, încât ai fi putut crede 
că la masă nu erau decât căpcăuni. 

— Mărturisesc că sunt de aceeaşi părere cu missis 
Waterbrook, a declarat mister Waterbrook, ridicând 
paharul de vin în dreptul ochilor. Există multe lucruri bune 
în felul lor; pentru mine, însă, sângele-i totul! 

— Vai! Nimic pe lume nu poate oferi asemenea satisfacţii! 
s-a amestecat în vorbă mătuşa lui Hamlet. Nu există nimic 
pe lume care să întrupeze mai bine noţiunea de beau- 
ideal44 în privinţa... în privinţa asta, în general vorbind. 
Sunt unele spirite vulgare (din fericire nu prea numeroase, 
dar sunt câteva) care preferă, ca să zicem aşa să se închine 
în faţa unor idoli. Chiar în faţa unor idoli! Ca, de pilda, 
meritele, inteligenţa şi aşa mai departe. Dar acestea sunt 
lucruri impalpabile. Sângele e cu totul altceva. Vedem 
sânge la nas, şi ştim că-i sânge. Îl găsim pe bărbie şi 
spunem: „lată! Asta-i sânge!” E ceva concret. Putem pune 
mâna pe el. În privinţa lui nu încape nici o îndoială. 

Tânărul cu zâmbetul nătâng şi picioarele rahitice, care o 
condusese pe Agnes la masă, a pus şi mai hotărât problema: 

— Ei, dracu s-o ia de treabă! a zis el, rotindu-şi privirea 
neghioabă în jurul mesei. Ştiţi că de sânge nu ne putem 
lipsi. Trebuie să avem sânge, ştiţi. Unii tineri, ştiţi, care, în 
ce priveşte educaţia şi felul de a se purta, nu sunt la 
înălţimea poziţiei lor sociale, mai fac poate câte un pas 
greşit, ştiţi, şi se mai vâră, pe ei, şi pe alţii, în fel de fel de 


buclucuri, dar, dracul s-o ia de treabă, îţi face totuşi plăcere 
să te gândeşti că au sânge albastru în vine. În ce mă 
priveşte, prefer să mă trântească un om care are sânge 
albastru decât să mă ajute să mă ridic unul care n-are! 

Această formulare, care sintetiza esenţa problemei, i-a 
încântat pe toţi şi a ridicat prestigiul acestui gentleman 
până în clipa când cucoanele s-au retras. După aceea am 
băgat de seamă că mister Gulpidge şi mister Henry Spiker, 
care până atunci adoptaseră o atitudine foarte distantă 
unul faţă de celălalt, încheiaseră un fel de alianţă defensivă 
împotriva noastră - care reprezentam inamicul comun - şi 
începuseră un dialog misterios de-a curmezişul mesei, 
urmărind să ne înfrângă şi să ne distrugă. 

— Afacerea cu privire la prima obligaţie de patru mii cinci 
sute de lire n-a decurs aşa cum ne aşteptam, a zis mister 
Gulpidge. 

— Te referi la afacerea D. De A.? a întrebat mister Spiker. 

— La afacerea C. De B. 

Mister Spiker şi-a ridicat sprâncenele, părând foarte 
afectat. 

— Când chestiunea a fost supusă lordului... cred că nu-i 
nevoie să-i amintesc numele... a zis mister Gulpidge 
oprindu-se. 

— Înţeleg, a intervenit mister Spiker. Lordul N. 

Mister Gulpidge a încuviinţat sumbru şi a urmat: 

— Când i s-a supus chestiunea, răspunsul lui a fost: „Nu dă 
banii, nu-i dăm descărcare”. 

— Doamne-Dumnezeule! a exclamat mister Spiker. 

— Nu dă banii, nu-i dăm descărcare” a repetat mister 
Gulpidge cu fermitate. Persoana în drept... mă înţelegi? 

— K. A întrebat mister Spiker, cu o privire sinistră. 

— K. A refuzat pur şi simplu să semneze. Pentru asta au 
mers după el la Newmarket45, şi a refuzat categoric. 

Mister Spiker, numai ochi şi urechi, încremenise. 

— Aşa stau lucrurile şi în clipa de faţă, a încheiat mister 
Gulpidge, lăsându-se pe spătarul scaunului. Prietenul 


nostru Waterbrook o să mă ierte dacă, ţinând seama de 
importanţa intereselor în joc, mă voi abţine să dau alte 
lămuriri. 

Mi s-a părut că mister Waterbrook era cât se poate de 
fericit că la masa lui se vorbea, fie chiar şi pe ocolite, de 
asemenea interese şi se pomeneau asemenea nume. 
Urmărise discuţia cu o expresie de misterioasă 
comprehensiune (deşi sunt încredinţat că nu ştia mai mult 
decât mine despre ce era vorba) şi aprobase fără rezerve 
discreţia păstrată. După ce i s-a făcut o asemenea 
destăinuire, mister Spiker s-a simţit, fireşte, dator să-i 
încredinţeze şi el prietenului său un secret. Şi, astfel, prima 
discuţie a fost urmată de alta, în care mister Gulpidge, la 
rândul său, s-a arătat foarte mirat, şi apoi o a treia, în care 
mister Spiker a fost cât se poate surprins, şi aşa mai 
departe, tot schimbând rolurile. Între timp, noi, cei dinafara 
discuţiei, eram copleşiţi de uriaşa importanţă a intereselor 
în joc, iar gazda ne privea cu mândrie, considerându-ne 
drept victime ale unei uimiri şi temeri salutare. 

Am fost încântat când am putut să mă duc sus la Agnes, să 
stau de vorbă cu ea într-un colţ şi să i-l prezint pe Traddles, 
care rămăsese acelaşi băiat de treabă, timid, dar plăcut. N- 
am putut vorbi cu el cât aş fi vrut, căci a trebuit să plece 
mai devreme, întrucât a doua zi dimineaţă urma să 
pornească într-o călătorie ce avea să dureze o lună; ne-am 
luat însă adresele şi am promis că ne vom întâlni după 
întoarcerea sa. S-a bucurat foarte mult când a auzit că mă 
vedeam cu Steerforth şi a vorbit cu atâta căldură de el, 
încât l-am pus să spună de faţă cu Agnes ce credea despre 
el. Dar Agnes s-a mulţumit să se uite la mine în timp ce-l 
asculta şi să clatine uşor din cap când numai eu o vedeam. 

Când am auzit-o spunând că va pleca peste câteva zile, am 
fost bucuros, căci trăia într-o societate în care eram convins 
că nu se simţea prea bine, dar gândul că ne vom despărţi 
din nou atât de curând m-a întristat. De aceea am rămas 
până ce au plecat toţi musafirii. Mi-era drag să stau de 


vorbă cu ea şi s-o aud cântând, căci asta-mi amintea traiul 
fericit în casa aceea venerabilă înfrumuseţată de prezenţa 
ei, şi aş fi stat s-o ascult până noaptea târziu; dar când s-au 
stins lumânările aprinse pentru oaspeţii lui mister 
Waterbrook, n-am mai avut nici o scuză să zăbovesc şi, 
călcându-mi pe inimă, mi-am luat la revedere. Am simţit 
atunci, mai bine ca oricând, că dânsa era geniul meu bun; şi 
cred că n-am săvârşit un păcat dacă am gândit că surâsul 
senin şi blândeţea ce-i străluceau pe faţă aveau ceva 
îngeresc şi că-mi erau destinate mie. 

Am spus că plecaseră toţi musafirii; ar fi trebuit să 
precizez însă: toţi, cu excepţia lui Uriah Heep, pe care nu-l 
socoteam ca făcând parte din această categorie şi care nici 
o clipă nu încetase să ne dea târcoale. M-a urmat de 
aproape când am coborât scările. Când am ieşit din casă, se 
afla alături de mine, vârându-şi încet degetele lungi, 
scheletice, în degetele şi mai lungi ale unor mănuşi uriaşe 
ca acelea ale lui Guy Fawkes46. 

Nu prea aveam chef de Uriah, dar amintindu-mi 
rugămintea ce mi-o făcuse Agnes, l-am întrebat dacă n-ar 
vrea să poftească la mine să bea o cafea. 

— O, zău, master Copperfield, vă rog să mă scuzaţi: mister 
Copperfield, dar ştiţi, aşa eram obişnuit... nu vreau să vă 
pricinuiţi un deranj poftind în casa dumneavoastră un om 
cu totul neînsemnat ca mine. 

— Nu-i nici un deranj, i-am zis. Vreţi să veniţi? 

— Cu mare plăcere, a răspuns Uriah, făcând o plecăciune. 

— Atunci, poftim! 

Fără să vreau, îi vorbeam cam răspicat, dar el parcă nici 
nu băga de seamă. Am apucat pe drumul cel mai scurt, 
schimbând puţine cuvinte între noi; şi era atât de timid în 
privinţa acelor mănuşi de sperietoare de ciori, încât, când 
am ajuns în faţa casei, mai trăgea de ele şi părea să mai 
aibă încă mult de furcă. 

Pentru ca să nu dea cu capul de ceva pe scara 
întunecoasă, l-am luat de mână, care, fiind rece şi lipicioasă, 


ca o broască, îmi venea să-i dau drumul şi să fug. Dar 
rugămintea făcută de Agnes şi ospitalitatea au biruit în cele 
din urmă şi l-am condus până sus. După ce am aprins 
lumânările, a căzut în extaz văzând odaia; iar când am 
încălzit cafeaua într-un ibric simplu de cositor, în care-i 
plăcea lui missis Crupp s-o pregătească (pesemne pentru c- 
avea altă destinaţie, fiind un vas de bărbierit, şi pentru că 
aveam un vas special, brevetat, care costase o grămadă de 
bani şi ruginea de pomană în oficiu), Uriah s-a arătat atât 
de emoţionat, încât l-aş fi opărit cu plăcere. 

— O, zău, master Copperfield... voiam să spun mister 
Copperfield, a început Uriah, niciodată nu m-aş fi aşteptat 
să vă daţi atâta osteneală pentru mine! Dar nu ştiu cum, se 
petrec atâtea lucruri la care, cu totul neînsemnat, cum sunt, 
nu m-aş fi aşteptat niciodată, încât îmi vine să cred c-a dat 
norocul peste capul meu. Cred c-aţi auzit, poate, de 
schimbarea ce-a survenit în perspectivele mele, master 
Copperfield... vai, ar trebui să vă spun mister Copperfield... 

Cum şedea pe sofa, cu genunchii lui ţuguiaţi strânşi sub 
ceaşca de cafea, cu pălăria şi mănuşile pe jos, lângă el, 
învârtind binişor linguriţa, cu ochii săi roşii, ale căror gene 
păreau arse, aţintiţi asupra mea, fără a mă privi, cu 
crestăturile respingătoare de pe nări, pe care le-am descris 
mai înainte, umflându-se la fiecare răsuflare, şi cu tot trupul 
foindu-se şi sucindu-se şerpeşte din cap şi până în călcâie, 
mi-am dat seama că-mi era tare nesuferit. Mă simţeam 
prost c-aveam un asemenea musafir, căci eram tânăr pe 
atunci şi nedeprins să-mi ascund simţămintele violente. 

— Cred c-aţi auzit poate de schimbarea ce-a survenit în 
perspectivele mele, master Copperfield... vai, ar trebui să 
vă spun mister Copperfield... a repetat Uriah. 

— Da, i-am zis, ceva am auzit. 

— Ah! Bănuiam eu că miss Agnes trebuie să ştie! mi-a 
răspuns foarte liniştit. Sunt bucuros că miss Agnes ştie. O, 
vă mulţumesc, master... Scuzaţi, mister Copperfield. 


Îmi venea să-i dau în cap cu calapodul (care se afla la 
îndemână pe covor) pentru că mă făcuse să-i destăinuiesc 
ceva cu privire la Agnes, fie şi un amănunt lipsit de 
însemnătate. Dar mi-am băut mai departe cafeaua. 

— Ce profet v-aţi dovedit, mister Copperfield! a urmat 
Uriah. Doamne, ce straşnic profet! Nu vă mai amintiţi că 
mi-aţi spus cândva c-aş putea să ajung asociatul lui mister 
Wickfield şi că firma se va numi poate „Wickfield & Heep”? 
Dumneavoastră poate că nu vă mai amintiţi; dar când e 
umil şi neînsemnat, cum sunt eu, asemenea cuvinte omul le 
păstrează ca pe nişte comori, master Copperfield. 

— "Ţin minte c-am vorbit de aşa ceva, cu toate că atunci nu 
mi se părea deloc probabil. 

— Vai! Dar cui i s-ar fi părut probabil, mister Copperfield? 
mi-a răspuns Uriah cu însufleţire. Sunt sigur că nici mie nu 
mi se părea probabil. Ţin minte c-am spus chiar eu că prea 
sunt neînsemnat. Aşa credeam, într-adevăr, cu toată 
sinceritatea. 

Şedea privind focul din cămin, cu obişnuitul rânjet întipărit 
pe faţă, iar eu mă uitam la el. 

— Dar, master Copperfield, şi oamenii cei mai neînsemnaţi 
pot fi uneltele binelui, a urmat el după o scurtă pauză. Sunt 
bucuros când mă gândesc că în felul acesta i-am putut face 
un bine lui mister Wickfield şi că poate voi fi în stare să-i 
mai fac. Vai, ce om minunat e, dar ce imprudent, mister 
Copperfield! 

— Mă întristează ceea ce-mi spuneţi, i-am răspuns. Nu m- 
am putut stăpâni însă să nu adaug cu tâlc: Mă întristează 
din toate punctele de vedere. 

— Hotărât că da, mister Copperfield, a încuviinţat Uriah. 
Din toate punctele de vedere. Mai ales din punctul de 
vedere al bietei miss Agnes! Poate că nu mai ţineţi minte 
cuvintele înaripate pe care le-aţi folosit chiar 
dumneavoastră, master Copperfield; eu însă îmi aduc 
aminte c-aţi spus într-o zi că toată lumea ar trebui s-o 


admire, şi cât v-am fost de recunoscător atunci! Nu-i aşa c- 
aţi uitat acest lucru, master Copperfield? 

— Nu, i-am răspuns sec. 

— O, ce bucuros sunt că n-aţi uitat! a exclamat Uriah. 
Bucuros c-aţi fost cel dintâi care aţi aprins scânteile 
năzuinţei în sufletul meu de om neînsemnat şi că n-aţi uitat 
acest lucru! Vai!. N-o să vă supăraţi dac-am să vă cer încă o 
ceaşcă de cafea? 

Nu ştiu ce în felul cum a accentuat aprinsul scânteilor şi în 
privirea ce mi-a aruncat-o când a rostit aceste cuvinte m-a 
făcut să tresar, ca şi cum subit l-aş fi văzut într-o izbucnire 
de lumină. Dar când mi-a cerut, cu vocea-i obişnuită, să-i 
mai dau o ceaşcă de cafea, mi-am revenit şi i-am făcut 
onorurile vasului de bărbierit; le-am făcut însă cu o mână 
nesigură, cuprins deodată de sentimentul că nu eram în 
stare să-i fac faţă şi de o nelinişte plină de aprehensiuni cu 
privire la ce va mai spune, nelinişte care eram convins că 
nu putea să-i scape. 

N-a zis absolut nimic. Şi-a amestecat mai departe cafeaua, 
a sorbit din ea, şi-a mângâiat bărbia cu mâna-i hidoasă, s-a 
uitat în foc, a privit apoi prin odaie, a căscat gura în chip de 
surâs, s-a foit şi s-a răsucit, cu deferenţă slugarnică, din nou 
a mai amestecat cafeaua şi din nou a mai sorbit din ea, dar 
sarcina de a redeschide vorba mi-a lăsat-o mie. 

— Aşadar, am zis în cele din urmă, mister Wickfield, care 
face cât cinci sute de oameni ca dumneata sau... ca mine... 
(şi cred că pentru nimic pe lume n-aş fi renunţat la această 
pauză cu tâlc) aşadar, mister Wickfield a fost imprudent, nu- 
i aşa, mister Heep? 

— Vai, a fost chiar foarte imprudent, master Copperfield, 
mi-a răspuns Uriah, oftând. Vai, cât se poate de imprudent! 
Dar aş dori să vă rog să-mi spuneţi pe nume. Ca pe vremuri. 

— Bine, Uriah, i-am zis, călcându-mi pe suflet. 

— Vă mulţumesc, mi-a răspuns el cu ardoare. Vă 
mulţumesc, master Copperfield! Când vă aud spunându-mi 


Uriah, parcă simt o adiere a vremurilor de altădată şi parcă 
aud clopotele de demult. Vă cer iertare. Vă spuneam ceva? 

— Despre mister Wickfield, i-am amintit. 

— Vai, da, aşa e! Gravă imprudenţă, master Copperfield! 
Despre asta n-aş vorbi cu nimeni afară de dumneavoastră. 
Şi chiar cu dumneavoastră nu pot să vorbesc decât în 
treacăt despre acest subiect. Dacă ar fi fost altul în locul 
meu în ultimii ani, l-ar fi avut în degetul cel mic pe mister 
Wickfield (vai, ce om de valoare e, master Copperfield!). În 
degetul cel mic! a încheiat Uriah foarte încet şi sacadat şi, 
întinzându-şi deasupra mesei mâna dezgustătoare, a 
apăsat-o cu degetul gros până au început să se clatine şi 
masa, şi odaia. 

Chiar de mi-ar fi fost dat să-l văd apăsând cu laba-i 
strâmbă grumazul lui mister Wickfield, mai aprig tot n-aş fi 
putut să-l urăsc. 

— Vai, Doamne, aşa e, master Copperfield, a urmat cu o 
voce blândă, care era în contrast violent cu apăsarea pe 
care cu degetul gros continua s-o exercite cu aceeaşi 
înverşunare, nu, master Copperfield, în privinţa asta nu- 
ncape nici o îndoială. Ar fi urmat ruina, dezonoarea şi câte 
şi mai câte. Mister Wickfield ştie acest lucru. Sunt o 
neînsemnată unealtă care-l slujeşte cu smerenie, iar el mă 
ridică pe culmi pe care nici nu puteam nădăjdui s-ajung 
vreodată. Câtă recunoştinţă îi datorez! 

Cu faţa întoarsă către mine, dar fără a mă privi în ochi, 
când a sfârşit, şi-a ridicat degetul cel gros şi diform din 
locul unde-l înfipsese şi, încet şi gânditor, l-a dus la falca-i 
descărnată, scărpinându-se cu un gest larg, ca şi cum s--ar 
fi bărbierit. 

Mi-aduc aminte că inima a început să-mi zvâcnească de 
indignare când am citit pe chipul lui viclean - pe care se 
răsfrângeau foarte nimerit pâlpâirile roşii ale focului - că se 
pregătea să atace alt subiect. 

— Nu vă rețin prea mult, master Copperfield? a început. 

— Nu mă reţii. Obişnuiesc să mă culc târziu. 


— Vă mulţumesc, master Copperfield! E drept că de când 
mi-aţi vorbit întâia oară, m-am ridicat din locul neînsemnat 
ce-l aveam; dar am rămas acelaşi om umil şi neînsemnat. 
Nădăjduiesc c-am să rămân întotdeauna acelaşi. N-o să-mi 
luaţi, sper, în nume de rău faptul că, neînsemnat cum sunt, 
am să vă fac o mică destăinuire nu-i aşa, master 
Copperfield?? 

— O, nu, i-am zis, făcând o sforţare. 

— Vă mulţumesc! Şi scoțând batista, a început să se 
şteargă în palme. Vedeţi, master Copperfield, miss Agnes... 

— Ce-i cu ea, Uriah? 

— O, ce plăcere să vă aud spunându-mi pe nume în mod 
spontan! a exclamat, smucindu-se ca un peşte pe uscat. N- 
aţi găsit că era foarte frumoasă în astă seară? 

— Am găsit că din toate punctele de vedere era ca 
întotdeauna, mai presus decât toţi cei din jurul ei, i-am 
răspuns. 

— Vai, vă mulţumesc! E atât de adevărat! a exclamat. Vai, 
vă mulţumesc din toată inima! 

— N-ai de ce, i-am zis înţepat. Nu văd de ce mi-ai mulţumi. 

— Pentru că tocmai asta-i destăinuirea pe care voiam să v- 
o fac, master Copperfield. Cu toate că sunt atât de umil şi 
neînsemnat, a urmat Uriah, ştergându-şi energic mâinile şi 
privind pe rând când la ele, când la vâlvătăile focului din 
cămin, cu toate că maică-mea e şi ea neînsemnată, şi cu 
toate că locuinţa noastră săracă, dar cinstită, e cam 
dărăpănată, ani de-a rândul am purtat în suflet chipul lui 
miss Agnes (vă încredinţez secretul meu, master 
Copperfield, fără şovâire, căci m-am simţit atras de 
dumneavoastră din prima zi, când am avut plăcerea să vă 
văd în faetonul acela tras de un poney). Vai, master 
Copperfield. Cu ce curată afecţiune îndrăgesc ţărâna pe 
care păşeşte Agnes a mea! 

Cred că m-a bătut gândul smintit de a înşfăca vătraiul 
înroşit în foc şi de a-l străpunge cu el. Dar fulgerător, ca din 
puşcă, gândul acesta m-a părăsit; iar chipul lui Agnes, 


pângărit măcar şi de închipuirile acestei bestii roşcovane 
(pe care o vedeam şezând atât de strâmb, de parcă sufletu-i 
josnic s-ar fi încolăcit în jurul trupului său), mi-a stăruit în 
minte şi-mi dădea ameţeală. Mi se părea că Uriah se umflă 
şi creşte sub ochii mei; odaia răsuna parcă de ecourile 
glasului său; şi m-a cuprins simţământul ciudat (pe care, 
poate, l-a încercat oricine în viaţă) că toate acestea se 
petrecuseră de mult, în vremuri depărtate, şi că ştiam 
dinainte ce avea să spună acuma. 

Dar, mai mult decât toate eforturile pe care le-aş fi făcut, 
încrederea în sine ce i-am citit-o pe faţă mi-a amintit de 
rugămintea lui Agnes. L-am întrebat, cu o stăpânire de 
care, cu un minut mai înainte, nu mi-aş fi putut închipui că 
sunt în stare, l-am întrebat dacă-i mărturisise lui Agnes 
simţămintele sale. 

— Vai, nu, master Copperfield! mi-a răspuns. Vai, nu! Afară 
de dumneavoastră, nimeni nu le cunoaşte. Vedeţi, abia sunt 
pe cale de a mă ridica din starea mea modestă. Sper că va 
băga de seamă cât îi sunt de folos tatălui ei (sunt 
încredinţat, master Copperfield, că într-adevăr am să-i fiu 
de mare folos) şi cum îi curăţ drumul şi cum îl păzesc să n-o 
ia razna. Îşi iubeşte atât de mult tatăl (ce frumos lucru din 
partea unei fiice!), încât cred că, de dragul lui, se va arăta 
înţelegătoare faţă de mine. 

Am pătruns gândul ascuns al ticălosului şi am priceput de 
ce mi-l dezvăluise. 

— Mi-aţi face un deosebit serviciu, master Copperfield, 
dac-aţi avea bunătatea să nu daţi în vileag acest secret şi să 
nu vă ridicaţi împotriva mea. Sunt sigur că nu vreţi să creaţi 
neplăceri. Ştiu ce inimă bună aveţi, dar fiindcă nu m-aţi 
cunoscut decât pe vremea când eram un om umil şi 
neînsemnat (când eram cel mai neînsemnat dintre oameni, 
aş putea spune, căci şi acum tot neînsemnat sunt), teamă 
mi-e că, fără să vreţi, mi-aţi pune bețe n roate în legătură 
cu Agnes a mea... vedeţi, master Copperfield, am zis a mea. 


Vorba cântecului: „Şi la coroană-aş renunţa, să pot doar 
spune că-i a mea!"47 Şi nădăjduiesc că va veni ziua. 

Sărmana Agnes! Era oare cu putinţă ca ea, pe care o 
găseam atât de frumoasă şi atât de bună încât socoteam că 
nu era de nasul nimănui, să fie sortită să ajungă soţia unui 
asemenea ticălos? 

— Deocamdată, ştiţi, master Copperfield, nu-i nici o grabă, 
a continuat Uriah insinuant, în vreme ce mă uitam la el, fără 
a reuşi să îndepărtez acest gând. Agnes a mea e destul de 
tânără; iar mama şi cu mine o să mai avem de furcă până o 
să reuşim să scoatem capul în lume şi mai avem multe de 
făcut înainte ca momentul să fie potrivit. Aşadar, voi avea 
răgazul ca, pe măsură ce se vor ivi prilejuri, să-i fac 
cunoscute nădejdile mele. Vai, cât vă sunt de îndatorat că 
m-aţi ascultat! Vai, nici nu vă închipuiţi ce uşurare e pentru 
mine să ştiu că înţelegeţi situaţia noastră şi să fiu 
încredinţat că nici bețe în roate n-o să-mi puneţi, fiindcă 
sunt sigur că nici prin gând nu vă trece să pricinuiţi 
neplăceri familiei! 

Mi-a apucat în palma-i lipicioasă mâna, pe care n-am 
îndrăznit să mi-o trag înapoi, şi după ce mi-a strâns-o, s-a 
uitat la ceasul lui cu cadranul şters. 

— Vai, Doamne, a exclamat, e unu trecute! Atât de iute 
trec clipele, master Copperfield, când vorbeşti de vremurile 
de altădată, în cât nici nu ne-am dat seama că-i aproape 
unu şi jumătate! 

I-am răspuns că mi se păruse c-ar fi mai târziu. Nu pentru 
că într-adevăr mi s-ar fi părut, dar pentru că simţeam că nu 
mai eram în stare să stau de vorbă cu el. 

— Vai, Doamne, master Copperfield! mi-a zis îngândurat. 
La ora asta, în casa unde locuiesc - un fel de pensiune, 
lângă New River - toată lumea va fi dormind de vreo două 
ceasuri. 

— Îmi pare rău, i-am răspuns, dar n-am decât un singur 
pat, şi... 


— Vai, master Copperfield, n-am nevoie de pat! mi-a zis, 
încântat, ridicând un picior. Aţi avea ceva împotrivă dacă m- 
aş culca pe jos, în faţa căminului? 

— Dacă nu se poate altfel, te rog, i-am zis, culcă-te în patul 
meu şi am să dorm eu pe jos, lângă cămin. 

Cuprins de o excesivă uimire şi umilinţă, a respins atât de 
zgomotos această ofertă, încât cred că glasul lui va fi 
răzbătut până la urechile lui missis Crupp, care la ora aceea 
pesemne că dormea departe, într-o odaie situată cam la 
nivelul minim al apelor fluviului, legănată în somnul ei de 
tictacul unei pendule incorigibile, pe care o invoca ori de 
câte ori aveam o mică discuţie în legătură cu 
punctualitatea, căci totdeauna rămânea cu vreo trei sferturi 
de oră în urmă, deşi în fiecare dimineaţă era pusă după cele 
mai de încredere surse. Văzând că argumentele pe care am 
fost în stare să le prezint în starea de tulburare în care mă 
aflam rămân zadarnice şi că nu-l pot determina să renunţe 
la modestie şi să se culce în patul meu, am fost silit să iau 
toate măsurile posibile ca să poată dormi lângă cămin. Cu 
Salteaua de pe sofa (care era mult prea scurtă pentru un 
lungan ca el), cu pernele de pe sofa, cu o pătură, cu o 
cuvertură şi o faţă de masă curată, precum şi cu un palton, 
i-am înjghebat un culcuş şi o învelitoare de care s-a arătat 
mai mult decât recunoscător. După ce i-am împrumutat o 
scufie de noapte, cu care mi s-a părut atât de îngrozitor 
încât de atunci n-am mai purtat-o niciodată, l-am lăsat să se 
odihnească. 

Cât oi trăi n-am să uit acea noapte. Cât oi trăi n-am să uit 
cum m-am sucit şi m-am învârtit; cum m-am frământat 
gândindu-mă la Agnes şi la individul ăsta; cum mi-am 
sfărâmat mintea chibzuind ce aş putea face şi ce s-ar cuveni 
să fac; cum, în cele din urmă, am ajuns la concluzia că 
pentru liniştea ei, cel mai nimerit ar fi să nu mă amestec şi 
să nu divulg cele aflate. Cum aţipeam o clipă, îmi răsăreau 
în minte chipul lui Agnes, cu ochii ei cei blânzi, şi acela al 
tatălui ei, privind-o galeş, cum de atâtea ori îl văzusem 


privind-o, şi aceste chipuri aveau o căutătură atât de tristă, 
încât mă cuprindea spaima. Când mă trezeam gândul că 
Uriah doarme în odaia de alături mă copleşea ca un vis urât 
şi mă apăsa, de parcă aş fi găzduit pe cineva mai rău decât 
Dracul. 

Afară de asta, vătraiul acela nu-mi ieşea din mintea 
toropită. Între somn şi trezie, se făcea că apucasem vătraiul 
înroşit în foc şi că-l străpunsesem pe Uriah. Cu toate că 
ştiam că nu era decât un vis, gândul acesta m-a chinuit atât 
de tare, încât m-am furişat în odaia de alături ca să mă uit 
la el. L-am găsit lungit pe spate, cu picioarele întinse până 
hăt-departe, sforăind şi fârnâind cu gura căscată, ca o cutie 
poştală. Aievea era mult mai pocit decât în închipuirea mea 
febrilă, aşa că, deşi mi-era greață de el, mă simţeam atras 
de el şi, fără să vreau, intram şi ieşeam cam la fiecare 
jumătate de ceas ca să mă uit la el. Iotuşi, noaptea aceea 
lungă-lungă mi-a părut jalnică şi apăsătoare, şi pe cerul 
întunecat nu se zărea nici un semn care să vestească ziua. 

Dis-de-dimineaţă, când l-am văzut coborând scara (căci, 
slavă Domnului, a refuzat gustarea), mi s-a părut că plecase 
noaptea în persoană. lar când am plecat la birou, i-am spus 
anume lui missis Crupp să lase ferestrele deschise, ca să se 
aerisească salonaşul şi să se curețe de orice urmă a 
prezenţei lui. 

CAPITOLUL XXVI. 

CAD ÎN ROBIE. 

Pe Uriah Heep nu l-am mai văzut până în ziua când Agnes 
a părăsit oraşul. Mă aflam la staţie, să-mi iau rămas bun de 
la ea, şi acolo l-am găsit pe Uriah, care se înapoia la 
Canterbury cu aceeaşi diligenţă. Am avut o mică satisfacţie 
văzându-l în paltonul lui ponosit, de culoarea dudei, cu talia 
prea scurtă şi cu umerii prea înalţi, cocoţat, sub o umbrelă 
cât un cort, afară, în colţul dinapoi al imperialei, în vreme 
ce Agnes avea, fireşte, un loc înăuntru; dar meritam poate 
această mică răsplată pentru sforţările ce le-am depus să 
mă port amical cu el, sub ochii lui Agnes, care privea. La 


fereastra diligenţei, ca şi mai deunăzi, la masă, Uriah ne-a 
dat necontenit târcoale, ca un vultur uriaş, prinzând din 
zbor fiecare silabă adresată de mine lui Agnes sau de Agnes 
mie. 

Tulburat de destăinuirile pe care dânsul mi le făcuse în 
faţa căminului, cântărisem îndelung cuvintele folosite de 
Agnes în legătură cu proiectata asociaţie: „Am făcut, sper, 
ceea ce se cuvenea să fac. Convinsă fiind că pentru liniştea 
tatii sacrificiul trebuie făcut, l-am îndemnat să-l facă.” De 
atunci m-a apăsat necontenit o jalnică presimţire că, sub 
imboldul aceluiaşi simţământ, Agnes va găsi tăria să 
săvârşească orice sacrificiu de dragul lui. Ştiam cât de mult 
îl iubea. Ştiam de câtă jertfire de sine era în stare. Ştiam 
chiar din gura ei că se socotea pricina greşelilor lui şi că 
avea faţă de el o mare datorie, pe care ardea de dorinţa s-o 
împlinească. Faptul că între ea şi acest nesuferit Rufus48 cu 
paltonul de culoarea dudei, exista o atât de mare deosebire 
nu constituia o mângâiere pentru mine, căci simţeam ca 
primejdia cea mai mare decurgea tocmai din această 
deosebire între spiritul de jertfă al sufletului ei pur şi 
dezgustătoarea josnicie a lui Uriah. Fără îndoială, dânsul 
ştia bine toate acestea, şi, viclean cum era, le cântărise cu 
luare-aminte. 

Eram totuşi atât de încredinţat că perspectiva unei 
asemenea jertfe ar distruge fericirea bietei Agnes, şi eram 
atât de sigur, judecând după purtarea ei, că nici nu bănuia 
încă primejdia ce o pândea, nici nu-i simţea umbra 
amenințătoare, încât, dacă aş fi prevenit-o, i-aş fi dat o grea 
lovitură. De aceea, ne-am despărţit fără să încerc a o 
lămuri, ea făcându-mi cu mâna semne de rămas bun şi 
zâmbindu-mi prin fereastra diligenţei, în timp ce piaza ei 
cea rea se foia şi se răsucea pe imperială, ca şi cum deja ar 
fi prins-o în gheare şi ar fi triumfat. 

Multă vreme n-am putut uita scena despărțirii. Când 
Agnes mi-a scris vestindu-mă c-a ajuns cu bine acasă, m-am 
simţit tot atât de nefericit ca atunci când am văzut-o 


plecând. Ori de câte ori cădeam pe gânduri, îmi venea în 
minte această poveste, şi neliniştea-mi creştea îndoit. 
Rareori trecea o noapte fără s-o visez. Şi astfel a ajuns să 
facă parte din mine, din viaţa şi făptura mea. 

Am avut destul răgaz să-mi adâncesc neliniştea, căci în 
afară de ceasurile petrecute la „Doctors' Commons”, eram 
mai toată ziua singur, fiindcă, după cum îmi scrisese, 
Steerforth se afla la Oxford. Cred că atunci a început să se 
trezească în mine, pentru prima dată, o tainică neîncredere 
faţă de Steerforth. I-am răspuns printr-o scrisoare foarte 
călduroasă, dar în fond eram mulţumit că nu putea veni la 
Londra. Bănuiesc că înrâurirea lui Agnes, netulburată de 
prezenţa lui, mă stăpânea şi devenea tot mai puternică, 
pentru că dânsa ocupa un loc din ce în ce mai de seamă în 
gândurile şi preocupările mele. 

Între timp zilele şi săptămânile treceau. Fusesem definitiv 
primit în biroul firmei „Spenlow & Jorkins”. Mătuşa îmi 
dădea nouăzeci de lire pe an (în afară de chirie şi de 
diferite cheltuieli accesorii). Închiriasem apartamentul pe 
termen de douăsprezece luni, şi deşi-l găseam nespus de 
trist când se lăsa întunericul, iar serile îmi păreau foarte 
lungi, mă resemnasem să trăiesc într-o stare de melancolie 
permanentă şi să-mi caut o consolare în cafea, şi acum, 
când îmi amintesc, mi se pare că în epoca aceea am băut 
gallons întregi de cafea. Cam tot pe atunci am descoperit 
trei lucruri: primul, că missis Crupp era victima unor 
tulburări ciudate, cărora le zicea „spassme”, însoţite de 
obicei de inflamaţia nasului, tulburări care necesitau un 
tratament neîntrerupt cu rachiu de izmă: al doilea, că 
datorită nu ştiu cărei ciudăţenii a temperaturii, sticlele de 
coniac păstrate în oficiu se spărgeau; iar al treilea, că eram 
singur pe lume şi foarte înclinat să consemnez această 
tristă împrejurare în crâmpeie versificate după regulile 
prozodiei engleze. 

Ziua primirii mele ca stagiar la „Doctors' Commons” n-a 
fost sărbătorită, afară doar de faptul că am oferit câteva 


sandvişuri şi un pahar de vin de Xeres colegilor mei de 
birou, iar seara m-am dus singur la Teatru. Am fost să văd 
Străinul49, o piesă care se potrivea de minune cu 
atmosfera ce domnea la „Doctors' Commons” şi care m-a 
tulburat atât de tare, încât, când m-am întors acasă, mai- 
mai să nu mă recunosc în propria mea oglindă. Cu acest 
prilej, mister Spenlow, după ce s-au încheiat formalităţile, a 
spus c-ar fi fost foarte bucuros să mă invite la el, la. 
Norwood, spre a sărbători începutul colaborării noastre, 
din păcate însă nu era cu putinţă, pentru că tocmai o 
aştepta pe fiica sa, care urma să se întoarcă de la Paris, 
unde-şi isprăvise studiile. A adăugat însă că, după sosirea 
ei, speră că va avea plăcerea să mă aibă ca oaspete. Ştiam 
că era văduv, că nu avea decât o singură fată, şi i-am 
exprimat mulţumirile mele. 

Mister Spenlow s-a ţinut de cuvânt. Peste vreo săptămână 
sau două mi-a amintit de această invitaţie şi mi-a zis c-ar fi 
încântat dacă i-aş face plăcerea să vin sâmbăta viitoare şi să 
rămân la el până luni. Fireşte, i-am răspuns că am să-i fac 
plăcerea, şi ne-am înţeles c-avea să mă ia şi să mă aducă 
înapoi cu faetonul lui. 

În ziua hotărâtă, geamantanul meu a stârnit admiraţia 
impiegaţilor din birou, deoarece pentru ei reşedinţa de la 
Norwood reprezenta o taină sacrosanctă. Unul dintre ei mi- 
a spus că, după câte auzise, mister Spenlow nu folosea 
decât veselă de argint şi de porțelan; iar altul mi-a spus că 
la masa lui şampania era la discreţie, aşa cum în alte locuri 
era berea. Copistul cel bătrân, cu perucă, mister Tiffey, 
care, în cursul lungii sale cariere, fusese de mai multe ori la 
Norwood în interes de serviciu şi care, de fiecare dată, 
pătrunsese până în sufrageria cea mică, o descria ca pe o 
încăpere cât se poate de somptuoasă şi istorisea că băuse 
acolo un vin de Xeres adus din Indiile Orientale atât de bun, 
că-ţi lăsa gura apă. 

Am avut în ziua aceea o continuare la Consistoriu într-un 
proces cu privire la excomunicarea unui brutar care 


refuzase să plătească taxa de pavaj, fixată de parohie, şi 
cum, după socoteala pe care o făcusem, depoziţiile 
martorilor fiind exact de două ori mai lungi decât romanul 
Robinson Crusoe, n-am scăpat decât foarte târziu. Dar am 
izbutit să obţinem excomunicarea brutarului pe termen de 
şase săptămâni şi obligarea lui la plata unui nesfârşit 
pomelnic de cheltuieli de judecată; după care, judecătorul, 
proctor-ul brutarului şi avocaţii ambelor părţi (care erau 
rude apropiate) au plecat împreună undeva afară din oraş, 
iar mister Spenlow şi cu mine am pornit la drum cu 
faetonul. 

Faetonul era foarte elegant; caii îşi arcuiau grumazurile şi 
mergeau în buestru, de parcă ar fi ştiut că stăpânul lor 
lucrează la „Doctors' Commons”. 

Era mare emulaţie între domnii de la „Doctors' Commons” 
în tot ce privea pompa şi aveau câteva echipaje foarte 
frumoase; am fost însă şi întotdeauna voi rămâne de părere 
că, în vremea mea, principalul teren de emulaţie îl 
constituiau articolele scrobite: proctor-ii, în special, purtau 
atâtea lucruri scrobite cât era omeneşte posibil. 

Tot drumul am fost foarte voioşi, şi mister Spenlow mi-a 
făcut unele destăinuiri cu privire la profesiunea mea. Mi-a 
spus că era cea mai nobilă din lume şi că nu trebuie cu nici 
un preţ confundată cu aceea de solicitor, fiind cu totul 
altceva, întrucât era mai selectă, mai puţin monotonă şi mai 
bănoasă. Noi, aici, la „Doctors' Commons” mi-a spus, luam 
lucrurile mult mai uşor decât erau luate la orice alte 
instanţe, şi prin asta eram o clasă privilegiată, cu totul 
specială. A recunoscut că era de netăgăduit faptul neplăcut 
că, în majoritatea cazurilor, primeam procese de la solicitor- 
i; dar mi-a dat să înţeleg că aceştia reprezentau o rasă 
inferioară, pe care toţi proctor-ii care se respectă o privesc 
de sus. 

L-am întrebat pe mister Spenlow care erau, după părerea 
lui, cele mai avantajoase procese. Mi-a răspuns că procesele 
în jurul unui testament contestat, care are drept obiect o 


moşioară frumuşică, în valoare de treizeci-patruzeci de mii 
de lire, erau, poate, cele mai avantajoase. Mi-a zis că în 
asemenea procese nu numai că era rost de câştiguri destul 
de frumoase în toate fazele procesului, fiind nevoie de 
nenumărate probe cu interogatorii şi contrainterogatorii 
(fără a mai pune la socoteală că există dreptul de apel la 
Curtea delegaților şi Camera Lorzilor), dar că, întrucât 
toată lumea ştie că în cele din urmă cheltuielile vor fi 
acoperite din valoarea moşiei, părţile sunt entuziaste şi 
întreprinzătoare şi nu se uită la bani. Apoi s-a pornit să facă 
elogiul lui „Doctors' Commons”, în general. Ceea ce era de 
admirat mai mult ca orice la „Doctors' Commons” (mi-a zis 
el) era concentraţia. „Doctors' Commons” era tribunalul cel 
mai bine organizat din lume. Era o întruchipare a noţiunii 
de confort. Aveai totul la îndemână. De pildă: introduceai o 
acţiune de divorţ sau de restituire de dotă la Consistoriu. 
Prea bine. Îţi încercai norocul la Consistoriu, conduceai 
procesul binişor, în familie, jucând tacticos cărţile. 
Presupunând că erai nemulţumit de sentinţă, ce aveai de 
făcut? Simplu, n-aveai decât să te plângi la „Arches Court”. 
Ce era „Arches Court”? Era aceeaşi instanţă, în aceeaşi sală 
de şedinţă, cu aceeaşi bară şi cu aceiaşi avocaţi, numai că 
judecătorul era altul, căci în zilele când se judecă apelurile, 
judecătorii de la Consistoriu pledează ca avocaţi la „Arches 
Court”. Prea bine, aici partida se lua de la început. Dar dacă 
nici de astă dată nu erai mulţumit? Simplu. Ce-ţi rămâne de 
făcut? Să mergi la Curtea delegaților. Dar delegaţii cine mai 
erau? Păi, delegaţii ecleziastici erau avocaţi fără procese, 
care urmăriseră fazele jocului în amândouă instanţele, 
văzuseră cum s-au amestecat, s-au tăiat şi s-au jucat cărţile, 
discutaseră cu toţi jucătorii, şi acuma veneau în calitate de 
judecători să tranşeze problema, spre mulţumirea tuturor! 
Nemulţumiţii n-aveau decât să vorbească de corupţia de la 
„Doctors' Commons”, de spiritul da castă de la „Doctors' 
Commons”, despre necesitatea de a introduce reforma la 
„Doctors' Commons”, a încheiat solemn mister Spenlow; 


dar când bushe-ul de grâu a atins preţul cel mai ridicat, la 
„Doctors' Commons” activitatea a fost mai intensă ca 
oricând; şi oricine poate, cu mâna pe inimă, să declare în 
faţa lumii întregi: „Nu vă atingeţi de „Doctors' Commons”, 
că se duce ţara de râpă”50 

Am ascultat toate astea cu luare-aminte; şi deşi, 
mărturisesc, aveam oarecare îndoieli că întreaga ţară ar fi 
chiar atât de îndatorată faţă de „Doctors' Commons” cât 
pretindea mister Spenlow, m-am plecat, foarte respectuos, 
în faţa părerii sale. Am găsit că cele spuse despre preţul 
bushel-ului de grâu depăşeau înţelegerea mea şi că în fond, 
soluţionau problema. N-am priceput nici până astăzi tâlcul 
acestui bushel de grâu. Şi, de-a lungul vieţii bushel-ul de 
grâu a apărut în repetate rânduri, făcându-mă praf în 
legătură cu cele mai diferite subiecte. Nu ştiu precis ce o fi 
având cu mine şi ce drept are să-mi dea la cap sub fel de fel 
de pretexte; dar ori de câte ori văd că, fără nici un rost, se 
aminteşte de bunul meu prieten bushel-ul de grâu (ceea ce 
am băgat de seamă că se întâmplă destul de des), mă dau 
bătut. 

Aceasta n-a fost decât o digresiune. Nu eram eu omul care 
să se atingă de „Doctors' Commons” şi să ducă ţara de 
râpă. Prin tăcere mi-am exprimat supus adeziunea la 
părerile interlocutorului meu, care-mi era superior şi prin 
vârstă, şi prin experienţă; şi apoi am discutat despre piesa 
Străinul, şi despre dramaturgie, şi despre cei doi cai, până 
ce am ajuns la poarta vilei lui mister Spenlow. 

O grădină frumoasă înconjura casa lui mister Spenlow şi, 
cu toate că nu era anotimpul cel mai potrivit pentru a 
judeca o grădină, era atât de bine îngrijită, încât am fost de- 
a dreptul încântat. Avea o pajişte minunată, şi pâlcuri de 
copaci şi alei cu pergole, care abia se desluşeau pe 
întuneric şi care în perioada de vegetaţie pesemne că erau 
acoperite de verdeață şi de flori. „Vai, Doamne, mi-am zis, 
pe aici se plimbă miss Spenlow!” 


Am păşit în casa luminată vesel şi am intrat în vestibul, 
unde se găseau fel de fel de pălării, şepci, paltoane, pleduri, 
mănuşi, cravaşe şi bastoane. 

— Unde-i miss Dora? l-a întrebat mister Spenlow pe fecior. 

„Dora! mi-am zis. Ce nume frumos!” 

Am trecut într-o odaie adiacentă (pare-mi-se că era 
sufrageria mică, aceea care-şi datora faima vinului de Xeres 
adus din Indiile Orientale) şi am auzit un glas făcând 
prezentările: 

— Mister Copperfield, fiica meu, Dora, şi prietena fiicei 
mele Dora. 

Era, fără îndoială, glasul lui mister Spenlow, dar nu l-am 
recunoscut şi nici nu-mi păsa al cui era. Totul se petrecuse 
într-o clipă. Destinul meu se împlinise. Eram prizonier şi 
sclav. O iubeam la nebunie pe miss Dora Spenlow! 

Mi se părea o făptură supraomenească. O zână din 
poveşti, o silfidă - nu mai ştiu nici eu ce era - era ceva ce 
nimeni nu văzuse până atunci şi ceva spre care năzuia toată 
lumea. Şi într-o clipită am fost înghiţit de abisul dragostei. 
N-am apucat să mă opresc pe marginea prăpastiei; nici să 
mă uit înainte sau înapoi; şi m-am prăvălit fără a avea timp 
să mă reculeg şi făr-a apuca să-i spun nici un singur cuvânt. 

M-am înclinat, murmurând ceva, când deodată am auzit 
un glas binecunoscut spunând: 

— Pe mister Copperfield l-am mai văzut. 

Nu era glasul Dorei. Nu; ci al prietenei ei, miss 
Murdstone! 

Nu cred c-am fost prea uimit. După câte îmi dau seama, nu 
mai eram în stare să mă mir. În afară de Dora Spenlow, nu 
se afla nimic pe lumea asta care să-mi fi putut trezi uimirea. 
Am zis: 

— Bună ziua, miss Murdstone. Ce mai faceţi? 

— Foarte bine, mi-a răspuns. 

— Mister Murdstone ce mai face? 

— Mulţumesc, fratele meu e bine, sănătos. 


În clipa aceea, mister Spenlow, care a fost foarte surprins, 
cred, când a văzut că ne cunoaştem, s-a amestecat în vorbă: 

— Îmi pare bine, Copperfield, că dumneata şi miss 
Murdstone vă cunoaşteţi. 

— Mister Copperfield şi cu mine suntem rubedenii, a spus 
miss Murdstone cu un aer sever. Ne-am cunoscut cândva. 
Pe vremea când era copil. De atunci împrejurările ne-au 
despărţit. Nu l-aş fi recunoscut. 

I-am răspuns că eu, în orice caz, aş fi recunoscut-o oriunde 
şi oricând. Ceea ce era destul de adevărat. 

— Miss Murdstone, mi-a explicat mister Spenlow, a avut 
bunătatea să primească sarcina dacă mă pot exprima aşa, 
de a fi prietena de încredere a fiicei mele. Dora. Din păcate, 
fiica mea Dora şi-a pierdut mama, şi miss Murdstone a 
binevoit să-i ţină companie şi s-o ocrotească. 

Mi-am zis că miss Murdstone, ca şi acele arme de buzunar 
numite „boxuri”, era mai potrivită pentru atac decât pentru 
ocrotire. Dar cum orice gând ce nu era în legătură cu Dora 
nu putea fi decât un gând fugar, îndată m-am uitat din nou 
la Dora şi mi s-a părut, judecând după atitudinea-i destul de 
obraznică, că nu părea să aibă cine ştie ce încredere în 
dama ei de companie. În clipa aceea a sunat gongul, iar 
mister Spenlow mi-a spus că era primul semnal pentru cină 
şi m-a condus în camera mea ca să mă îmbrac. 

Ce idee caraghioasă! Cine mai are poftă să se îmbrace sau 
să facă ceva când este îndrăgostit? Eu, unul, n-am fost în 
stare să fac altceva decât să m-aşez în faţa căminului, să 
ronţăi cheia geamantanului şi să mă gândesc la 
atrăgătoarea, tânăra, ochioasa şi chipeşa Dora. Ce siluetă 
avea, ce chip, câtă graţie şi farmec în gesturi! 

Gongul a bătut din nou atât de curând, încât, în loc să mă 
dichisesc cu grijă, aşa cum aş fi dorit în acele împrejurări, 
m-am văzut silit să mă îmbrac pe apucate şi am coborât în 
grabă. Mai erau câţiva musafiri. Dora stătea de vorbă cu un 
domn bătrân, cu părul cărunt. Deşi cu părul alb - şi pe 


deasupra şi străbunic, după cum ne-a mărturisit - totuşi am 
fost cuprins de o gelozie nebună. 

În ce stare mă aflam! Eram gelos pe toată lumea! Gândul 
că cineva l-ar putea cunoaşte pe mister Spenlow mai bine 
decât îl cunoşteam eu mi-era insuportabil. Să-i aud vorbind 
de întâmplări la care nu luasem parte, însemna un canon 
pentru mine. La masă, când un domn foarte amabil, cu o 
chelie lucioasă, m-a întrebat dacă mai fusesem vreodată pe 
acolo, m-am supărat foarte, şi ca să mă răzbun, aş fi fost 
gata să-i fac orice. 

Nu-mi amintesc cine mai era la masă în afară de Dora. 
Habar n-am ce s-a servit. Am impresia că m-am săturat 
sorbind-o din ochi pe Dora şi că s-au perindat prin faţa mea 
vreo jumătate de duzină de farfurii de mâncare fără să mă 
ating de ceva. Şedeam lângă dânsa. Îi vorbeam. Avea 
glăsciorul cel mai dulce, râsul cel mai vesel şi făcea cele mai 
drăgălaşe şi mai fermecătoare grimase din câte au robit 
vreodată inima unui tânăr slab de înger. Era ca o miniatură. 
Şi cu atât mai prețioasă îmi părea. 

Când a părăsit sufrageria, împreună cu miss Murdstone 
(alte doamne nu erau la masă), am căzut într-un fel de 
dulce visare, tulburată numai de teama cumplită că miss 
Murdstone mă va ponegri. Domnul binevoitor, cu chelia 
lucioasă, mi-a istorisit o poveste lungă, pare-mi-se despre 
grădinărit. Parcă l-am auzit spunând de câteva ori 
„grădinarul meu”. Mă făceam că-l ascult cu cea mai mare 
luare-aminte, dar tot timpul mă plimbam prin grădinile 
Edenului, împreună cu Dora. 

Temerile c-aş putea fi ponegrit în faţa celei pe care o 
iubeam atât de fierbinte au fost din nou trezite când în 
salon, am zărit mutra acră şi distantă a lui miss Murdstone. 
Dar de aceste temeri am scăpat în chip neaşteptat. 

— David Copperfield! m-a strigat miss Murdstone, 
făcându-mi semn să vin lângă fereastră. Am să-ţi spun ceva. 

M-am trezit singur cu miss Murdstone. 


— David Copperfield, mi-a zis miss Murdstone, nu-i nevoie, 
cred, să mai vorbim de problemele familiale. Nu reprezintă 
un subiect atrăgător. 

— Dimpotrivă, ma'am i-am răspuns. 

— Dimpotrivă, a încuviinţat miss Murdstone. Nu vreau să 
trezesc amintirea diferendelor sau jignirilor trecute. Am 
fost jignită de o persoană - o femeie, îmi pare rău că trebuie 
s-o spun, căci nu face cinste sexului - de o persoană de care 
nu pot pomeni fără scârbă şi dispreţ, şi de aceea aş prefera 
să nici n-o pomenesc. 

Când am auzit această aluzie la mătuşa mea, am simţit că 
fierb, dar am asigurat-o pe miss Murdstone că ar face mai 
bine să nici n-o pomenească. Am adăugat, fără să mă 
exprim pe un ton prea ferm, că n-aş admite ca să fie 
pomenită în mod ireverenţios. 

Miss Murdstone a închis ochii, înclinând dispreţuitor 
capul; apoi, deschizându-i încet, a urmat: 

— David Copperfield, nu voi încerca să ascund faptul că 
mi-am format o părere proastă despre dumneata când erai 
copil. Se poate ca să mă fi înşelat, sau poate că, între timp, 
această părere şi-a pierdut justificarea. Dar nu despre asta 
e vorba acum. Fac parte dintr-o familie remarcabilă, cred, 
prin fermitatea ei; şi nu sunt omul care să se schimbe sau 
să se dea după împrejurări. Sunt în drept să am o părere 
despre dumneata. Dumneata eşti în drept să ai o părere 
despre mine. 

La rândul meu, am înclinat capul. 

— Nu-i nevoie, însă, a urmat miss Murdstone, ca aceste 
păreri să intre în conflict aici. În împrejurările de faţă, ar fi 
bine, din toate punctele de vedere, să nu intre. Pentru că 
întâmplarea a făcut să ne întâlnim şi pentru că s-ar putea să 
ne pună faţă în faţă şi în alte ocazii, aş propune să ne 
comportăm ca nişte vagi cunoştinţe. Raporturile noastre de 
familie justifică îndeajuns o asemenea atitudine şi nu-i 
câtuşi de puţin necesar să facem comentarii unul despre 
altul. Nu împărtăşeşti această părere? 


— Miss Murdstone, i-am răspuns, socotesc că 
dumneavoastră şi mister Murdstone aţi fost foarte cruzi cu 
mine şi că v-aţi purtat nemilos cu mama. Cât voi trăi, nu-mi 
voi schimba această părere. Dar sunt întru totul de acord 
cu propunerea ce-mi faceţi. 

Miss Murdstone din nou a închis ochii, înclinând capul. 
Apoi, după ce mi-a atins dosul mâinii cu vârful degetelor ei 
reci, ţepene, s-a depărtat, potrivindu-şi brăţările şi 
lănţişoarele, care păreau să fie aceleaşi şi exact în aceeaşi 
stare ca atunci când o văzusem ultima oară. Ţinând seama 
de firea cruntei miss Murdstone, acestea mi-au amintit de 
lanţurile de la poarta unei temnițe care sugerează tuturor 
celor care le văd de afară la ce se pot aştepta să găsească 
înăuntru. 

Altceva nu-mi mai aduc aminte din seara aceea decât c-am 
auzit-o pe stăpâna inimii mele cântând, acompaniindu-se cu 
un instrument minunat, care aducea cu o ghitară, 
fermecătoare balade în limba franceză, care în esenţă 
spuneau că, orice s-ar întâmpla, trebuie mereu să dansăm. 
Tralala, tralala! C-am fost prins în vârtejul unui dulce delir. 
Că am refuzat orice băutură. Că simţeam o adevărată 
repulsie faţă de punch. Că în clipa când, escortată de miss 
Murdstone, s-a retras, mi-a zâmbit şi mi-a întins mânuţa ei 
gingaşă. C-am apucat să mă văd în oglindă şi că arătam 
întocmai ca un neghiob şi ca un idiot. Că m-am culcat năuc 
şi că a doua zi m-am trezit într-o stare de slăbiciune 
mintală. 

Era o dimineaţă frumoasă şi, fiind devreme, m-am gândit 
să mă plimb pe una din aleile boltite şi să dau frâu liber 
pasiunii mele, evocându-i imaginea. În trecere prin hol, am 
zărit căţeluşul ei, căruia îi zicea Jip - o prescurtare pentru 
Gipsy. Am dat să mă apropii cu tandreţe, căci şi pe el îl 
iubeam; dar mi-a arătat întreaga dantură şi s-a retras sub 
un scaun, anume ca să mârâie, şi cu nici un preţ n-a vrut să 
accepte avansurile mele. 


În grădină era rece şi pustiu. M-am plimbat încoace şi 
încolo, gândindu-mă cât de fericit aş fi dacă vreodată aş 
reuşi să cuceresc inima acestei făpturi minunate. Cât 
priveşte gândurile de căsătorie, de căpătuire şi alte 
asemenea gânduri, cred că-mi erau la fel de străine ca pe 
vremea când eram îndrăgostit de micuța Em'ly. Culmea 
fericirii omeneşti - şi cea mai mare fericire pentru mine - 
mi se părea c-ar fi să-i pot spune „Dora”, să-mi fie îngăduit 
să-i scriu, s-o răsfâţ şi s-o ador şi să am motive să cred că se 
gândeşte la mine chiar şi atunci când se află în altă 
societate. Nu încape nici o îndoială că eram un nătărău 
sentimental; dar toate astea izvorau dintr-un simţământ 
curat, şi asta mă face să nu privesc amintirea lor cu un 
dispreţ fără rezerve, cu toate că azi fac haz de ele. 

Nu mă plimbasem cine ştie cât, când deodată, la un colţ, 
am întâlnit-o. Mă înfior şi acum, din cap până în picioare, 
când în amintire ajung la acel colţ, şi simt cum îmi tremură 
condeiul în mână. 

— Dumneavoastră... atât de devreme... miss Spenlow? i- 
am zis. 

— Mă plictisesc în casă, şi miss Murdstone asta e atât de 
absurdă! mi-a răspuns. Vorbeşte prostii, zice că trebuie să 
aştept să se purifice aerul înainte de-a ieşi la plimbare. 
Auzi, să se purifice aerul! (Aci a izbucnit într-un râs cum nu 
se poate mai melodios.) Duminică dimineaţă, când nu 
exersez la pian, trebuie să fac şi eu ceva. l-am spus aseară 
tatii că trebuie neapărat să ies. Şi apoi, e partea cea mai 
frumoasă a zilei. Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

M-am încumetat să fac un pas riscant şi i-am spus (nu fără 
să mă bâlbâi) că pentru mine vremea devenise foarte 
frumoasă chiar atunci, deşi cu o clipă mai devreme fusese 
foarte întunecată. 

— Să fie compliment? m-a, întrebat Dora. Sau vreţi să 
spuneţi că s-a schimbat vremea cu adevărat? 

Bâlbâindu-mă mai rău ca înainte, i-am spus că nu era nici 
un compliment, ci purul adevăr, cu toate că nu constatasem 


nici o schimbare în starea vremii. Şi drept încheiere, am 
adăugat sfios că schimbarea avusese loc în inima mea. 

Niciodată n-am văzut asemenea bucle - bucle ca acelea pe 
care le-a scuturat ca să-şi ascundă îmbujorarea - şi oare 
unde aş fi putut vedea, de vreme ce n-aveau pereche pe 
lume? Cât despre pălăria de paie cu panglici albastre, care 
trona peste buclele ei, cred c-ar fi fost cea mai nepreţuită 
comoară pentru mine dac-aş fi putut s-o atârn în odaia mea 
din Buckingham Street! 

— V-aţi înapoiat de curând de la Paris? am întrebat. 

— Da. Aţi fost vreodată la Paris? 

— Nu. 

— Vai, sper că o să vă duceţi să-l vedeţi cât mai curând! O 
să vă placă foarte mult! 

M-a cuprins o tulburare adâncă. Gândul că spera c-am să 
mă duc, că socotea c-aş fi chiar în stare să mă duc, mi-era 
insuportabil. Puțin îmi păsa de Paris, de Franţa! I-am zis că 
în împrejurările date n-aş părăsi Anglia pentru nimic în 
lume. Nimic nu m-ar putea determina s-o fac. Dânsa din 
nou şi-a scuturat buclele şi, în clipa aceea, spre marea 
noastră uşurare, căţeluşul a venit în fugă spre noi. 

Era grozav de gelos şi nu mai contenea să latre la mine. L- 
a ridicat în braţe - vai, Doamne! - şi l-a mângâiat, dar ela 
continuat să latre. Când am încercat să-l ating şi eu, nu s-a 
lăsat; şi atunci a început să-l bată. Am suferit şi mai crunt 
când am văzut cum, spre a-l pedepsi, îl lovea uşor peste 
botul turtit, în timp ce el clipea şi îi lingea mâna, continuând 
să mârâie pe înfundate, ca un mic contrabas, în cele din 
urmă s-a potolit - avea ş-i de ce, căci îi simţea bărbia cu 
gropiţă lipită de capul lui! - şi am pornit să vizităm sera. 

— Nu sunteţi în strânse legături de prietenie cu miss 
Murdstone, nu-i aşa? m-a întrebat Dora. Puiul meu! 
(Ultimele două cuvinte erau adresate căţelului. Vai, ce n-aş 
fi dat să-mi fi fost adresate mie!) 

— Nu, i-am răspuns. Nicidecum! 


— E o fiinţă plicticoasă, mi-a zis Dora, strâmbându-se. Nu 
ştiu la ce s-o fi gândit papa când mi-a luat-o ca damă de 
companie pe pisăloaga asta. Cui îi trebuie ocrotire? Mie, în 
orice caz, nu! Jip poate să mă ocrotească mult mai bine 
decât miss Murdstone... nu-i aşa, Jip, iubitule? 

Dora i-a sărutat căpşorul rotund ca o minge, şi căţeluşul s- 
a mulţumit să clipească alene. 

— Papa zice că-i o prietenă de nădejde, dar sunt sigură că 
nu-i deloc aşa. Ce zici, Jip? Nu ne încredem noi, Jip şi cu 
mine, în oameni atât de urâcioşi. Înţelegem să ne bizuim pe 
cine poftim, iar prietenii vrem să ni-i alegem singuri, nu să 
ni-i aleagă alţii... nu-i aşa, Jip? 

Drept răspuns, Jip a scos un sunet ce semăna cu zgomotul 
pe care-l face ceainicul când dă apa în clocot. Pentru mine, 
însă, fiecare cuvânt al ei înseamnă încă o verigă adăugată 
lanţului care mă lega de ea. 

— E foarte greu, căci, rămânând fără mamă, suntem 
nevoiţi să suportăm o babă îmbufnată şi morocănoasă, ca 
miss Murdstone, care tot timpul se ţine după noi... nu-i aşa, 
Jip! Dar nu-ţi face sânge rău, Jip! N-o să-i acordăm 
încrederea noastră şi, în ciuda ei, o să fim cât se poate de 
fericiţi şi o s-o necăjim şi n-o să-i facem pe plac. Nu-i aşa, 
Jip? 

Dacă conversaţia ar mai fi durat mult, cred c-aş fi căzut în 
genunchi în faţa ei, acolo, pe pietriş, cu riscul de a mi-i juli, 
şi, pe deasupra, cu acela de a fi dat afară pe loc. Din 
fericire, însă, sera nu era departe, şi asupra acestor cuvinte 
ne-am pomenit în faţa ei. 

Era plină de muşcate frumoase. Am trecut încetişor prin 
faţa lor, Dora oprindu-se adesea să admire când una, când 
alta, şi eu oprindu-mă să admir aceleaşi flori, şi Dora, 
râzând ca un copil, a ridicat căţeluşul să miroasă florile; şi 
dacă nu toţi trei ne-am simţit ca în lumea basmelor, eu cel 
puţin m-am simţit. Până şi în ziua de astăzi mirosul unei 
frunze de muşcată mă face să mă minunez, mai în glumă, 
mai în serios, de schimbarea subită petrecută în sufletul 


meu; şi apoi revăd o pălărie de pai cu panglici albastre, şi o 
mulţime de bucle, şi un câine mic, negru, ţinut de două 
braţe delicate în faţa unei mulţimi de flori şi frunze verzi de 
muşcată. 

Miss Murdstone ne căuta. Ne-a găsit în seră; şi-a întors 
faţa antipatică, ale cărei creţuri erau acoperite cu pudră, 
către Dora, să i-o sărute. Apoi a luat-o de braţ şi ne-a dus 
solemn, ca la o înmormântare militară, în sufrageria mică, 
să luăm gustarea. 

Câte ceşti de ceai am băut, fiindcă era preparat chiar de 
Dora, nu mai ştiu. Dar îmi aduc foarte bine aminte că am 
înghiţit atâta ceai, încât sistemul meu nervos - dacă în zilele 
acelea aş fi avut un asemenea sistem - s-ar fi dus pe copcă. 
După aceea ne-am dus la biserică. Miss Murdstone s-a 
aşezat în stradă, între mine şi Dora; dar am auzit-o cântând, 
şi întreaga enorie a încetat să mai existe. S-a ţinut o predică 
- fireşte în legătură cu Dora - şi asta-i tot ce mi-a rămas în 
minte din întreaga liturghie. 

Am petrecut o zi liniştită. Nici un musafir; o plimbare, o 
masă de patru tacâmuri în sânul familiei, iar după-amiază 
am răsfoit cărţi şi ne-am uitat la gravuri; miss Murdstone, 
cu un volum de predici în faţă, dar cu ochii pe noi, ne-a 
supravegheat îndeaproape. Ah, nici prin gând nu-i trecea 
lui mister Spenlow, după masă, când şedea în faţa mea, cu 
batista pe cap, cât de fierbinte îl îmbrăţişam în gând, ca 
viitor ginere! lar seara, când i-am spus noapte bună, habar 
n-avea că tocmai îşi dăduse consimţământul la logodna mea 
cu Dora şi că îl binecuvântam din toată inima! 

Am plecat foarte devreme în dimineaţa următoare, fiindcă 
aveam la Curtea Amiralității un proces de avarii care cerea 
cunoaştere destul de amănunţită a întregii ştiinţe a 
navigaţiei, şi la care judecătorul (fiindcă nu se putea 
aştepta ca la „Doctors' Commons” să găsească experţi în 
această meserie) invitase doi bătrâni membri ai ghildei 
„Trinity House”51 să-i dea o mână de ajutor. Dora totuşi a 
luat gustarea cu noi şi ne-a făcut ceaiul; şi când a pornit 


faetonul, a ieşit în prag cu Jip în braţe şi am avut 
melancolica plăcere de-a-mi scoate pălăria ca s-o salut. 

N-am să fac zadarnice sforţări să descriu ce impresie mi-a 
făcut în ziua aceea Curtea Amiralității; sau ce harababură 
mi s-a părut procesul nostru în timp ce urmăream 
dezbaterile; sau cum am văzut numele ei, „DORA'”, gravat 
pe latul vâslei de argint, aşezată pe masa judecătorului, ca 
un simbol al acelei înalte instanţe; sau cum, în clipa când 
mister Spenlow a plecat spre casă fără mine (avusesem o 
clipă bezmetica nădejde că mă va lua cu el), m-am simţit eu 
însumi ca un marinar pe care propria lui corabie l-a părăsit 
pe o insulă pustie. Dacă această venerabilă şi somnolentă 
curte s-ar trezi şi ar evoca, în forme concrete, toate visurile 
pe care mi le-am făurit în incinta ei, în legătură cu Dora, 
atunci s-ar adeveri spusele mele. 

Nu mă refer numai la visurile din ziua aceea, ci şi la cele 
pe care le-am făcut zi de zi, săptămână de săptămână, 
trimestru de trimestru. Mă duceam la instanţe nu ca să 
urmăresc procesele, ci ca să mă gândesc la Dora. Dintre 
toate procesele, care se desfăşurau lent şi plicticos în faţa 
mea, singurele care mă puneau pe gânduri erau cele 
matrimoniale, căci nu puteam concepe (cu mintea la Dora) 
cum era cu putinţă ca nişte oameni căsătoriţi să nu fie 
fericiţi; sau cele de moştenire, care-mi dădeau ghes să 
meditez ce anume aş face mai întâi pentru Dora dacă banii 
mi-ar fi fost testaţi mie. În prima săptămână a acestui amor 
pasionat mi-am cumpărat patru veste elegante - nu atât 
pentru mine, căci nu ţineam la lux, cât pentru Dora - şi m- 
am apucat să ies în oraş cu mănuşi galben-pai de căprioară, 
şi tot de atunci mi se trag şi toate bătăturile de care am 
suferit ulterior. Dacă s-ar putea găsi ghetele pe care le-am 
purtat pe vremea aceea şi s-ar compara cu adevărata mea 
măsură, atunci s-ar învedera, în modul cel mai impresionant 
cu putinţă, starea mea sufletească. 

Deşi am ajuns un schilod nenorocit datorită acestui 
omagiu adus Dorei, mergeam totuşi mile peste mile în 


fiecare zi, în speranţa că o voi întâlni. Curând, nu numai că 
am ajuns la fel de cunoscut pe Norwood Road ca şi poştaşul 
cartierului, dar m-am apucat să străbat în lung şi în lat 
toată Londra. Băteam străzile unde se aflau cele mai 
elegante prăvălii pentru femei, dădeam târcoale Bazarului 
ca un strigoi care nu-şi găseşte linişte şi continuam să mă 
plimb prin „Park”52 încă multă vreme după ce eram sfârşit 
de oboseală. De câteva ori, la răstimpuri destul de lungi, am 
văzut-o. Uneori îi vedeam numai mănuşa, fluturată la 
portiera unei trăsuri, alteori o întâlneam şi făceam câţiva 
paşi împreună cu ea şi cu miss Murdstone şi îi vorbeam. În 
aceste cazuri mă simţeam întotdeauna tare nefericit după 
aceea, când îmi dădeam seama că nu-i spusesem nimic 
esenţial; sau că habar n-avea cât de mult o iubeam, sau că 
nici nu-i păsa de mine. E uşor de presupus că tot timpul 
aşteptam să primesc o nouă invitaţie la mister Spenlow 
acasă. Dar eram mereu dezamăgit, căci de primit, n-am 
primit niciuna. 

Missis Crupp era, de bună seamă, o femeie perspicace; 
căci abia trecuseră câteva săptămâni de când mă 
îndrăgostisem, şi încă n-avusesem curajul să-i scriu lui 
Agnes decât că fusesem invitat la mister Spenlow acasă, „a 
cărui familie, adăugasem eu, e alcătuită dintr-o singură 
fiică”, când missis Crupp, care era, de bună seamă, o femeie 
perspicace, a descoperit totul, chiar în faza aceea de 
început. Într-o seară, când eram foarte abătut, a venit sus la 
mine (fiind tocmai apucată de un acces al bolii cronice 
pomenite mai înainte), să mă întrebe dacă nu i-aş putea 
face un bine cu puţină tinctură de cardamon53, amestecată 
cu revent şi aromată cu şapte picături de esenţă de 
cuişoare, căci acesta era cel mai bun leac; sau dacă n- 
aveam toate acestea, să-i dau puţin coniac, care era 
înlocuitorul cel mai eficace. A adăugat că gustul acestuia 
nu-i prea plăcea, dar n-avea încotro, de vreme, ce era 
înlocuitorul cel mai eficace. Cum de primul leac nu auzisem 
niciodată, iar cel de al doilea era întotdeauna prezent în 


cămara mea, i-am dat lui missis Crupp un păhărel, pe care 
(ca să n-am vreo îndoială că l-ar putea folosi în alt scop) a 
început să-i bea chiar în faţa mea. 

— Sus capul, sir mi-a zis missis Crupp. Nu vă pot vedea în 
halul ăsta: sunt şi eu mamă! 

Nu prea înţelegeam ce legătură avea această afirmaţie cu 
mine, dar i-am zâmbit cât mai blajin cu putinţă. 

— Lăsaţi, sir! m-a sfătuit missis Crupp. lertaţi-mă.. Ştiu eu 
despre ce-i vorba, sir. E o femeiuşcă la mijloc. 

— Ce vreţi să spuneţi, missis Crupp? am întrebat roşind. 

— Vai, Doamne! Inima sus, sir! m-a încurajat missis Crupp, 
făcându-mi semn cu capul. Nu vă pierdeţi cu firea, sir. Dacă 
nu vrea să se uite la dumneavoastră, sunt altele, berechet, 
care vor. Doar sunteţi un tânăr gentleman după care se 
întorc fetele, mister Copperfull, şi se cade să vă preţuiţi la 
justa valoare, sir. 

Missis Crupp îmi zicea întotdeauna, „mister Copperfull”; în 
primul rând, fireşte, pentru că nu mă chema aşa, şi al doilea 
rând, pentru că în mintea ei, cred că numele meu avea o 
legătură, cu spălatul rufelor.54 

— Dar ce vă face să credeţi că e o femeiuşcă la mijloc? am 
întrebat-o. 

— Mister Cooperfull, sunt şi eu mamă; mi-a răspuns missis 
Crupp cu adâncă emoție. 

Câtva timp, missis Crupp n-a fost în stare de altceva decât 
să-şi apese mâna pe corsajul rochiei de nanchin şi să se 
apere împotriva unui nou acces de dureri sorbind din leacul 
ei. În cele din urmă a prins a vorbi din nou: 

— Când scumpa dumneavoastră mătuşă a închiriat acest 
apartament pentru dumneavoastră, mi-am zis c-am găsit pe 
cineva de care să am grijă. „Slavă cerului, am zis, am găsit 
acum pe cineva de care am grijă. Dar văd că nu mâncaţi şi 
nu beţi îndeajuns, sir!” 

— Pe asta vă întemeiaţi presupunerea, missis Crupp? am 
întrebat-o. 


— Sir, mi-a răspuns missis Crupp cu un ton destul de sever, 
am mai îngrijit eu şi de rufăria altor tineri în afară de 
dumneavoastră. Unii se dichisesc prea mult, alţii prea puţin. 
Unii se piaptănă prea des, alţii prea rar. Unii poartă ghete 
prea mari, alţii prea mici. Asta atârnă de chipul cum îi e 
îndrumată dintru început firea caracterului. Dar de câte ori 
un tânăr întrece măsura într-un fel sau altul, să ştiţi, sir, că 
trebuie să fie vreo femeie la mijloc. 

Şi missis Crupp şi-a întărit spusa dând din cap cu atâta 
hotărâre, încât n-am mai avut ce-i răspunde. 

— Chiar gentleman-ul care a murit aici înainte de venirea 
dumneavoastră, a urmat missis Crupp, s-a îndrăgostit de o 
chelneriţă şi îndată a pus de i-au strâmtat vestele, cu toate 
că era umflat de băutură. 

— Missis Crupp, i-am zis, vă rog stăruitor să nu faceţi nici 
o apropiere între tânăra doamnă de care-i vorba în cazul 
meu şi o chelneriţă sau altă femeie de aceeaşi categorie. 

— Mister Copperfull, mi-a răspuns missis Crupp, sunt şi eu 
mamă, şi asta înseamnă ceva! Vă cer iertare dacă îmi bag 
nasul unde nu-mi fierbe oala, sir. N-aş vrea nici în ruptul 
capului să mă amestec fără voia dumneavoastră. Dar 
sunteţi tânăr, mister Copperfull, şi sfatul pe care vi-l dau e 
să ţineţi capul sus, sir, să nu vă pierdeţi cu firea şi să vă 
preţuiţi la justa valoare. Dacă v-aţi apuca de ceva, sir, dac- 
aţi juca popice, de pildă, ceea ce-i foarte sănătos, s-ar putea 
să vă distreze şi să vă facă bine. 

Cu aceste cuvinte, missis Crupp, arătându-se foarte 
grijulie cu coniacul - deşi golise paharul - mi-a mulţumit şi, 
făcându-mi o adâncă plecăciune, s-a retras. După ce silueta 
ei s-a pierdut în umbra vestibulului, mi s-a părut că era o 
îndrăzneală din partea lui missis Crupp să-mi dea un 
asemenea sfat; dar în acelaşi timp, din alt punct de vedere, 
am fost mulţumit că mi-l dăduse şi l-am primit ca pe o 
povaţă înţeleaptă şi ca pe o învăţătură de minte ca pe viitor 
să-mi păstrez mai bine tainele. 

CAPITOLUL XXVII. 


TOMMY TRADDLES. 

Fie ca o urmare a sfatului ce-mi fusese dat de missis 
Crupp, fie datorită asemănării sonore între skittles şi 
Traddles55 a doua zi mi-a venit ideea să mă duc să-l caut pe 
Traddles. Data la care trebuia să se întoarcă trecuse de 
mult şi locuia în Camden Town56, pe o uliţă de lângă Şcoala 
veterinară, unde, după cum îmi spusese unul dintre 
impiegaţii de la birou care-şi avea casa prin partea locului, 
stăteau mai ales studenţi ai acelei şcoli, care cumpărau 
măgari vii şi făceau, în camerele lor, experienţe asupra 
acestor patrupede. După ce am aflat de la colegul meu cum 
să găsesc acest centru academic, am pornit, chiar în după- 
amiaza aceea, să-i fac o vizită vechiului meu coleg. 

Uliţa lăsa de dorit, nefiind la înălţimea la care aş fi vrut să 
fie, spre binele lui Traddles; locatarii caselor simțeau parcă 
o deosebită plăcere să arunce în mijlocul uliţei toate 
nimicurile de care nu mai aveau nevoie, ceea ce o făcea să 
fie nu numai rău mirositoare şi murdară, dar şi plină de foi 
de varză. Nu se aruncau însă numai resturi de zarzavaturi, 
căci, pe când căutam numărul casei lui Traddles, am văzut o 
gheată, o tigaie coşcovită, o scufie neagră şi o umbrelă, 
aflate în diferite stadii de degradare. 

Atmosfera locurilor mi-a amintit zilele când locuisem la 
mister şi missis Micawber. Un aer de indescriptibilă nobleţe 
ofilită caracteriza casa cu pricina, deosebind-o de celelalte 
clădiri de pe uliţă - deşi toate erau ridicate după acelaşi 
şablon şi păreau nişte schiţe naive făcute de un şcolar 
neîndemânatic, care învăţa să deseneze case de cărămidă 
tencuită, dar nu depăşise încă stadiul mâzgălelii - un aer 
care şi el mi-a adus aminte de soţii Micawber. Întâmplându- 
se să ajung în faţa uşii tocmai în clipa când cineva îi 
deschisese lăptarului, reminiscenţele în legătură cu familia 
Micawber au devenit şi mai puternice. 

— lan ascultă, a interpelat-o lăptarul pe o slujnică foarte 
tânără, n-au de gând să-mi plătească socoteala? 


— A zis stăpânul c-o să plătească neîntârziat, i-a răspuns 
fata. 

— Fiindcă - a continuat lăptarul, ca şi cum nici n-ar fi 
înregistrat răspunsul şi judecând după ton, urmărind mai 
degrabă să fie auzit de cineva din casă decât de tânăra 
slujnică, ceea ce păreau să confirme privirile furioase ce le 
arunca înspre gang - fiindcă socoteala asta a mea aşteaptă 
de atâta amar de vreme, încât încep să cred că n-o să mai 
văd banii niciodată! Dar să ştiţi că n-am să înghit una ca 
asta! a încheiat lăptarul cu glas tare, ca să-l audă cei din 
casă şi aruncând priviri crâncene înspre gang. 

În treacăt fie spus, ca un om ca acesta să vândă un produs 
blajin şi nevinovat cum e laptele, era o anomalie de 
neconceput. Căci mutra şi căutătura lui ar fi fost de speriat 
chiar şi la un crâşmar sau la un măcelar. 

Tânăra slujnică i-a răspuns cu glasul stins, dar după 
mişcarea buzelor ei am ghicit că murmura din nou că 
socoteala va fi plătită neîntârziat. 

— Ia spune, i s-a adresat atunci lăptarul, uitându-se pentru 
prima oară în ochii ei şi luând-o de bărbie, îţi place laptele? 

— Da, 'mi place! 

— Bine! i-a zis lăptarul. Află că mâine n-o să capeţi nici o 
picătură. Ai auzit.? Mâine n-ai să ai nici o picătură de lapte! 
Fata mi s-a părut, până una-alta, mulţumită că măcar în 

ziua aceea va mai căpăta. După ce a dat din cap 
ameninţător, lăptarul a lăsat-o de bărbie şi, deschizând 
garniţa cu un gest care numai binevoitor nu era, a turnat în 
oală obişnuita cantitate de lapte. După care a plecat 
bombănind, şi cu un accent răzbunător a început să-şi 
strige laptele la uşa vecinilor. 

— Locuieşte aici mister Traddles? am întrebat. 

Din fundul, gangului o voce misterioasă a răspuns: „Da”, 
Apoi slujnica mi-a zis şi, ea: „Da”... 

— E acasă? am întrebat. 

Din nou vocea misterioasă a răspuns afirmativ, iar slujnica 
a îngânat-o. Atunci am intrat şi, după îndrumările slujnicei, 


am urcat la etaj, dându-mi seama, când am trecut prin 
dreptul odăii din fundul gangului, că eram urmărit de nişte 
ochi misterioşi, care, de bună seamă, aparţineau vocii 
misterioase. 

Când am ajuns în capul scării - casa n-avea decât un 
singur cat - am dat peste Traddles, care ieşise pe palier ca 
să mă întâmpine. Încântat să mă vadă, m-a poftit cu multă 
căldură în odăiţa lui. Dădea spre stradă şi era foarte curată, 
deşi cam modest mobilată. Dintr-o privire, mi-am dat seama 
că n-avea decât o singură odaie, căci în loc de pat, avea o 
sofa, iar periile şi crema de ghete erau aşezate printre 
cărţi, pe raftul de sus, în dosul unui dicţionar. Masa-i era 
acoperită de hârtii, şi el, într-o haină uzată, tocmai se 
ridicase de la lucru. Fără a mă uita la nimic anume, într-o 
clipă, până m-am aşezat, văzusem totul, chiar şi silueta 
bisericii pictate pe călimara lui de porțelan, căci aveam şi 
acest dar încă de pe vremea când locuiam cu Micawberii, 
Ingeniozitatea soluţiilor pe care le găsise pentru a masca o 
comodă şi pentru a-şi ascunde ghetele, oglinda de bărbierit 
şi altele m-a impresionat şi m-a convins că în faţa mea îl 
aveam pe acelaşi Traddles care obişnuia ca din hârtie să 
improvizeze cuşti ca pentru elefanţi, pentru a pune muşte 
în ele, şi care, când era asuprit, se consola făurind acele 
memorabile opere de artă despre care am pomenit atât de 
des. 

Într-un colţ al odăii se afla un obiect învelit cu grijă într-o 
pânză mare, albă. Dar n-am putut desluşi ce era. 

— Traddles, i-am zis, strângându-i din nou mâna după ce 
mă aşezasem, mă bucur mult să te văd. 

— Şi eu mă bucur să te văd, Copperfield, mi-a răspuns el. 
Sunt foarte încântat să te văd. Tocmai fiindcă am fost sincer 
bucuros când ne-am întâlnit în Ely Place, şi nu m-am îndoit 
nici o clipă că şi tu eşti sincer bucuros să mă vezi, ţi-am dat 
această adresă în loc de aceea a biroului. 

— O, ai un birou? 


— Da. Am o pătrime dintr-o odaie şi dintr-un coridor, 
precum şi un sfert de secretar, mi-a răspuns Iraddles. M- 
am unit cu trei colegi ca să luăm un birou - mai prezentabil 
- şi împărţim pe din patru şi secretarul. Mă costă o 
jumătate de coroană pe săptămână. 

Zâmbetul cu care mi-a dat aceste lămuriri mi s-a părut că 
oglindeşte sinceritatea şi bunătatea lui precum şi nenorocul 
şi nefericirea lui de altădată. 

— Mă-nţelegi, Copperfield? Nu din vanitate obişnuiesc să 
nu dau adresa de aici, a urmat Traddles. Fac asta numai 
pentru aceia cărora s-ar putea să nu le placă aici. În ce mă 
priveşte, îmi câştig existenţa luptând cu fel de fel de 
greutăţi şi ar fi caraghios dacă aş încerca să creez impresia 
că n-ar fi aşa. 

— Mister Waterbrook mi-a spus că te pregăteşti să intri în 
barou. 

— Da, aşa-i, mi-a răspuns Traddles, frecându-şi uşor 
mâinile, mă pregătesc să intru în barou. De fapt, abia de 
curând, după o lungă întârziere, am început să urmez 
cursurile. A trecut cam multişor de când m-am înscris, dar 
tare mi-a fost greu să plătesc suta aia de lire. Nespus de 
greu! a încheiat Traddles, strâmbându-se de parcă i s-ar fi 
scos un dinte. 

— Ştii ce-mi vine mereu în minte, Traddles, de când m-am 
aşezat aici şi mă uit la tine? l-am întrebat. 

— Nu, mi-a răspuns el. 

— Costumul tău siniliu de altădată. 

— Vai, Doamne, desigur! a strigat Traddles, râzând. Prea 
strâmt la coate şi cu pantaloni prea scurţi, îţi aminteşti? Vai! 
Ce vremuri fericite, nu-i aşa? 

— Cred că n-ar fi stricat dacă directorul le-ar fi făcut şi mai 
fericite. Aşa mi se pare... i-am răspuns. 

— Poate că ai dreptate, mi-a zis Traddles. Dar zău, 
petreceam totuşi atât de bine! Îţi aminteşti de nopţile din 
dormitor? Când trăgeam câte un chef? Şi când ne istoriseai 
poveşti? Ha-ha-ha! Şi cum m-au bătut cu nuiaua pentru că 


am plâns la plecarea lui mister Mell? Bietul Creakle! Tare- 
aş vrea să-l revăd! 

— S-a purtat cu tine ca o brută, Traddles! i-am spus 
indignat, căci voioşia lui mă înfuria, de parcă abia în ajun aş 
fi văzut cum fusese bătut. 

— Crezi? mi-a zis Traddles. Cu adevărat? Poate că a fost 
cam aspru. Dar a trecut de mult. Bietul Creakle! 

— Pe vremea aceea te creştea un unchi, nu-i aşa? l-am 
întrebat. 

— Aşa e, mi-a zis Traddles. Acela căruia mereu aveam de 
gând să-i scriu, dar căruia nu-i scriam niciodată. Ha-ha-ha! 
Da, aveam un unchi pe vremea aceea. A murit curând după 
ce am părăsit şcoala. 

— Adevărat? 

— Da. Era un fost... cum se zice... postăvar, adică un fost 
negustor de stofe, şi mă lăsase moştenitor. Dar când am 
crescut mare, nu i-am mai fost pe plac. 

— Serios?! am exclamat. 

Vorbea atât de liniştit, încât credeam că voise să-mi spună 
altceva. 

— Da. Copperfield, serios! Aşa e, mi-a răspuns Iraddles. 
Din păcate, nu i-am plăcut deloc. Mi-a zis că-i înşelasem 
aşteptările, şi s-a însurat cu menajera. 

— Şi tu ce-ai făcut? l-am întrebat. 

— Nimic deosebit, mi-a zis Traddles. Am rămas la ei, 
aşteptând să-mi facă un rost, până ce, într-o bună zi, 
podagra i s-a urcat la stomac, şi unchiul s-a prăpădit, şi 
dânsa şi-a luat atunci un bărbat tânăr, iar eu am rămas de 
căruţă. 

— Şi nu te-ai ales cu nimic, Traddles? 

— Ba da! M-am ales cu cincizeci de lire. Nu învăţasem nici 
o meserie, şi la început n-am ştiut ce să încep, în cele din 
urmă, ajutat de unul care învățase şi el la „Salem House”, 
fiul unui avocat, unul Yawler, cu nasul strâmb, nu ţi-l mai 
aminteşti? 


— Nu. Cu mine n-a fost coleg; pe vremea mea nu era nici 
un băiat cu nasul strâmb. 

— N-are-a face, a urmat Traddles. Ajutat de el, m-am 
apucat să copiez acte. Din asta nu prea puteam trăi; atunci 
am început să redactez acţiuni şi să fac referate şi alte 
lucrări de felul ăsta. Căci sunt un băiat stăruitor, 
Copperfield, şi am învăţat să fac temeinic treburile astea. Ei 
bine, aşa mi-a dat în gând să studiez dreptul. În felul acesta 
am cheltuit şi ce bruma îmi mai rămăsese din alea cincizeci 
de lire. Yawler m-a recomandat la încă vreo două-trei 
birouri - dintre care unul e acela al lui mister Waterbrook - 
şi am căpătat mult de lucru. Am mai avut de asemenea 
norocul să fac undeva cunoştinţa unei persoane care 
lucrează într-o editură şi pregăteşte pentru tipar o 
enciclopedie, şi m-a luat să-i ajut. Şi iată, mi-a zis Traddles 
aruncând o privire către masa lui, în clipa asta lucrez 
pentru el. Ştii, Copperfield, mă pricep la compilaţii, a urmat 
Traddles cu acelaşi aer de încredere, dar n-am 
originalitate; nici măcar o fărâmă de originalitate. Cred că 
tânăr mai lipsit de originalitate ca mine nici că s-a văzut. 

Întrucât mi s-a părut că Traddles aştepta să mă declar de 
acord, am dat din cap; iar el, cu aceeaşi resemnare plină de 
voie bună - altă expresie mai potrivită nu găsesc - a 
continuat: 

— Şi aşa, încetul cu încetul, trăind cumpătat, am izbutit, în 
cele din urmă, să strâng suta de lire şi, slavă Domnului, am 
plătit-o, deşi a fost... nu-ncape îndoială c-a fost foarte greu, 
a urmat Traddles, strâmbându-se din nou, de parcă i s-ar 
mai fi scos încă un dinte. Mai trăiesc însă şi azi de pe urma 
lucrărilor pomenite şi trag nădejde că într-o bună zi am să 
devin ziarist: pentru mine asta ar însemna lozul cel mare. 
Ei, Copperfield, nu te-ai schimbat deloc, ai aceeaşi faţă 
plăcută şi mă bucur atât de mult văzânduc-te, că nu-ţi pot 
ascunde nimic! De aceea trebuie să-ţi mai spun că sunt 
logodit. 

Logodit! Vai, Dora! 


— Cu fiica unui pastor din Devonshire, care are zece copii. 
Da! Asta-i biserica! a zis Traddles, băgând de seamă că, 
fără să vreau, îmi oprisem privirea asupra imaginii de pe 
călimară. O iei pe aici, la stânga, pe portiţă, mi-a arătat 
mişcând degetul în jurul călimării, şi exact aici, unde se află 
condeiul, e casa ei, cu faţa spre biserică, pricepi? 

N-am înţeles decât mai târziu de ce stăruia cu atâta 
plăcere asupra acestor amănunte, căci în clipa aceea 
gândurile-mi egoiste erau ocupate cu schiţarea planului 
casei şi grădinii lui mister Spenlow. 

— E atât de drăguță! a zis Traddles. Ceva mai în vârstă 
decât mine, dar e cea mai drăguță fată din lume! Ţi-am 
spus, cred, c-aveam să lipsesc câtva timp din oraş. Acolo am 
fost. Am mers pe jos până acolo şi de întors tot pe jos m-am 
întors, şi am petrecut de minune! Cred că o să, rămânem 
logodiţi încă multă vreme. Deviza noastră e: „S-aşteptăm şi 
să tragem nădejde!” Mereu repetăm aceste, cuvinte. 
Spuneam mereu: „S-aşteptăm şi să tragem nădejde!” Şi 
vrea să mă aştepte. Copperfield, de o trebui, până la şaizeci 
de ani... până la orice vârstă. 

Traddles s-a ridicat şi, cu un zâmbet triumfător, a pus 
mâna pe pânza albă pe care o zărisem mai înainte. 

— Totuşi, mi-a zis, să nu-ţi închipui că n-am început să 
strângem câte ceva pentru gospodăria noastră. Nu, nu; am 
început. Nu putem face treaba asta decât treptat, dar 
începutul l-am făcut! lată, mi-a declarat trăgând foarte 
mândru şi grijuliu pânza, două obiecte cumpărate. Vasul 
ăsta de flori şi postamentul le-a cumpărat ea. Cu o plantă, le 
pui lângă fereastră, în salon, şi gata! a adăugat Traddles 
dându-se înapoi cu un pas, ca să le admire mai bine. Măsuţa 
cu placa de marmură (măsoară două picioare şi zece țoli în 
circumferință) am cumpărat-o eu. Vrei să laşi o carte din 
mână sau vine cineva în vizită la tine sau la nevastă şi e 
nevoie de un loc unde să pun o ceaşcă de ceai, poftim! E 
straşnic lucrată, rezistentă ca o stâncă! 


Am admirat şi am lăudat amândouă obiectele, iar Traddles 
le-a acoperit la loc la fel de grijuliu cum le dezvelise. 

— Nu reprezintă cine ştie ce, mi-a zis Traddles, dar e un 
început. Ce mă sperie mai mult, Copperfield, sunt feţele de 
masă, feţele de pernă şi alte lucruri de soiul ăsta. Apoi 
obiectele metalice - sfeşnicele, grătarele şi toate celelalte 
accesorii de felul ăsta - fiindcă toate costă bani, şi adunate 
la un loc reprezintă ceva. Dar: „S-aşteptăm şi să tragem 
nădejde!” 'Te asigur că-i cea mai drăguță fată din lume! 

— Nu mă îndoiesc. 

— Până una-alta, a urmat Traddles, aşezându-se la loc, mă 
descurc şi eu cum pot, şi cu asta închei ce aveam de spus 
despre mine. Nu câştig mult, dar nici nu cheltuiesc cine ştie 
ce. De obicei iau masa cu vecinii de jos, care sunt oameni de 
treabă. Mister şi missis Micawber au văzut multe şi e o 
plăcere să stai de vorbă cu ei. 

— Traddles! am sărit. Cum ai spus? 

Traddles m-a privit mirat, parcă neînţelegând ce voiam. 

— Mister şi missis Micawber! am repetat. Îi cunosc foarte 
bine! 

Chiar atunci am auzit două bătăi la intrare, care-mi erau 
prea bine cunoscute din vremurile de la Windsor Terrace, şi 
cum nimeni altul decât mister Micawber n-ar fi putut veni 
să bată la uşă, n-am mai avut nici o îndoială că îmi 
regăsisem vechii prieteni. L-am rugat pe Traddles să-şi 
cheme gazda sus. 

Aplecându-se peste balustradă, Traddles s-a conformat; 
iar mister Micawber, câtuşi de puţin schimbat - cu aceiaşi 
pantaloni pe picior, cu acelaşi bastonaş şi cu acelaşi 
plastron şi cu nelipsitul său lornion - a intrat în odaie cu un 
aer distins şi juvenil. 

— Vă cer iertare, mister Traddles, a început mister 
Micawber cu vechea inflexiune în glas, după ce a încetat să 
fredoneze nu ştiu ce melodie, nu ştiam că în sanctuarul 
dumneavoastră se află o persoană străină de această casă. 


Mister Micawber mi-a făcut o uşoară plecăciune şi şi-a 
potrivit plastronul. 

— Ce mai faceţi, mister Micawber? l-am întrebat. 

— Sir, mi-a răspuns mister Micawber, sunteţi cât se poate 
de îndatoritor. Mă aflu în statu quo57. 

— Şi missis Micawber? l-am întrebat. 

— Sir, mi-a răspuns, e şi ea, slavă Domnului, în statu quo. 

— Dar copiii, mister Micawber? 

— Sir, sunt încântat să vă pot răspunde că şi ei se bucură 
de o sănătate deplină. 

Deşi stăteam faţă în faţă, mister Micawber nu mă 
recunoscuse. Dar acum, văzând că zâmbeam, m-a privit mai 
cu luare-aminte, şi deodată s-a dat înapoi, strigând: 

— Să fie cu putinţă?! Am oare din nou plăcerea să dau 
ochii cu Copperfield? şi cu mare căldură mi-a strâns 
amândouă mâinile. Doamne-Dumnezeule, mister Traddles! 
a spus apoi mister Micawber. Auzi dumneata, îl cunoşti pe 
prietenul meu din tinereţe, pe tovarăşul meu de suferinţă 
de odinioară! Scumpa mea! a strigat-o el pe missis 
Micawber, repezindu-se în capul scării, în vreme ce 
Traddles părea foarte uimit (şi cu drept cuvânt) de felul 
cum mă recomandase. În odaia lui mister Traddles se află 
un tânăr care doreşte să aibă plăcerea de a-ţi fi prezentat, 
iubito! 

Mister Micawber s-a întors îndată şi iar mi-a strâns 
mâinile. 

— Ce mai face bunul nostru prieten, doctorul? Şi ce mai 
fac toate cunoştinţele noastre din Canterbury? 

— N-am decât veşti bune de la ei, i-am răspuns. 

— Sunt încântat, mi-a zis mister Micawber. Ultima oară ne- 
am întâlnit la Canterbury. La umbra - dacă mi-e îngăduit să 
folosesc o figură de stil - acelui edificiu bisericesc 
imortalizat de Chaucer58 şi câtre care odinioară se 
îndreptau pelerini din cele mai îndepărtate colţuri... într-un 
cuvânt, a conchis mister Micawber, în imediata apropiere a 
catedralei. 


Am confirmat. Mister Micawber a vorbit mai departe cu 
cea mai mare volubilitate, dar nu fără a trăda prin anumite 
semne de îngrijorare că auzea zgomotele din odaia 
învecinată, care arătau că missis Micawber îşi spăla mâinile 
şi deschidea şi închidea în grabă nişte sertare care 
mergeau greu. 

— Ne găseşti, Copperfield, a zis mister Micawber, trăgând 
cu coada ochiului la Traddles, deocamdată instalaţi la un 
nivel destul de modest şi de nepotrivit; dar ştii prea bine că 
în cursul carierei mele am învins greutăţi şi am biruit 
piedici. Nu ţi-a rămas necunoscut faptul că au fost în viaţa 
mea unele perioade când m-am văzut silit să aştept anumite 
întorsături pe care le prevedeam; altele când a trebuit să 
mă dau înapoi, înainte de a face - şi sper că nu voi fi învinuit 
de îngâmfare dacă folosesc acest cuvânt - înainte de a face 
un salt. Astăzi mă aflu în una din acele perioade importante 
din viaţa unui om. M-am dat înapoi în vederea unui salt; şi 
am toate motivele să cred că în curând rezultatul va fi un 
mare pas înainte. 

Tocmai îi spuneam cât de mulţumit eram, când şi-a făcut 
intrarea missis Micawber; ceva mai prost îmbrăcată ca de 
obicei, sau aşa mi s-a părut, căci n-o mai văzusem de mult, 
totuşi gătită în vederea acestei întâlniri şi purtând o 
pereche de mănuşi cafenii. 

— Scumpa mea, i-a spus mister Micawber, conducând-o 
spre mine, iată un gentleman cu numele de Copperfield, 
care doreşte să reînnoiască vechea lui cunoştinţă cu tine. 

Ar fi fost mai bine, cum s-a dovedit îndată, s-o fi pregătit 
binişor pentru această veste, căci missis Micawber, aflându- 
se într-o situaţie delicată, a fost foarte tulburată şi s-a simţit 
atât de rău, încât mister Micawber, foarte alarmat, s-a văzut 
nevoit să alerge jos, la cişmeaua din fundul curţii interioare, 
să scoată o găleată cu apă ca să-i răcorească fruntea. În 
cele din urmă, missis Micawber şi-a revenit şi s-a bucurat 
foarte mult să mă vadă. Am stat de vorbă cu toţii cam vreo 
jumătate de ceas; am întrebat-o de gemenii ei, care, după 


cum mi-a spus, deveniseră „oameni în toată firea”, şi de 
master şi miss Micawber, despre care mi-a declarat că 
ajunseseră nişte „adevăraţi uriaşi” dar nu nii-a arătat. 

Mister Micawber a stăruit foarte mult să rămân cu el la 
masă. N-aş fi avut nimic împotrivă, dar mi s-a părut că 
citesc în ochii lui missis Micawber oarecare nelinişte şi 
calcule în privinţa cantităţii de carne rece necesară. De 
aceea, am spus că eram invitat; şi văzând că missis 
Micawber imediat s-a luminat la faţă, am rezistat tuturor 
încercărilor de a mă convinge să nu mă duc. 

I-am spus însă lui Traddles, precum şi lui mister şi missis 
Micawber, că înainte de a pleca trebuie să hotărască în ce 
seară au să vină la masă la mine. Traddles fiind foarte 
ocupat, a fost foarte necesar să ne oprim asupra unei date 
destul de depărtate; dar am fixat o zi care ne-a convenit 
tuturor, şi apoi am plecat. 

Sub pretextul că voia să-mi arate un drum mai scurt decât 
cel pe care venisem, mister Micawber m-a însoţit până la 
colţul străzii; ţinea (după cum mi-a explicat) să spună între 
patru ochi câteva cuvinte unui vechi prieten. 

— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, nici 
nu trebuie să-ţi mai spun că pentru noi e o adevărată 
mângâiere ca, în împrejurările de faţă, să avem sub 
acoperişul nostru o minte ca aceea care străluceşte - dacă 
mă pot exprima astfel - care străluceşte în prietenul 
dumitale Traddles. Dacă am să-ţi spun că avem ca vecini, 
alături, o spălătoreasă care expune la fereastră caramele 
de vânzare, iar peste drum, un copoi, din Bow Street59 îţi 
vei da desigur seama că prezenţa lui e un izvor de 
mângâiere pentru mine şi pentru missis Micawber. Mă 
îndeletnicesc deocamdată, dragă Copperfield, cu negoţul de 
grâne pe bază de comision. Nu e o meserie bănoasă, cu alte 
cuvinte, nu se plăteşte; de aici au decurs câteva vremelnice 
încurcături de natură bănească. Sunt însă încântat să 
adaug că trag nădejde că neîntârziat se va produce o 
întorsătură (nu sunt în drept să spun în ce direcţie anume), 


care sunt sigur că-mi va îngădui să-mi susţin în mod 
permanent familia şi să am grijă şi de prietenul dumitale 
Traddles, căruia îi port o sinceră simpatie. S-ar putea să nu 
fii surprins când am să-ţi spun că missis Micawber e într-o 
situaţie care face să nu fie cu totul improbabil ca în cele din 
urmă să sporească acele chezăşii de dragoste care... într-un 
cuvânt, să sporească copiii. Familia din care descinde missis 
Micawber a avut bunătatea să-şi arate nemulţumirea faţă 
de această stare de lucruri. Mă mărginesc doar să observ 
că, pe cât îmi dau seama, asta nu e treaba lor, şi că această 
manifestare a sentimentelor lor o resping cu dezgust şi 
mânie! 

Apoi mister Micawber mi-a strâns din nou mâna şi m-a 
părăsit. 

CAPITOLUL XXVIII. 

MISTER MICAWBER ARUNCĂ MĂNUŞA. 

Până în ziua când urma să-mi ospătez vechii prieteni de 
curând regăsiţi m-am ţinut mai cu seamă cu amintirea 
Dorei şi cu cafea. De când eram îndrăgostit, nu prea mai 
aveam poftă de mâncare şi eram mulţumit, căci dac-aş fi 
mâncat cu poftă, mi s-ar fi părut cu săvârşesc un act de 
trădare faţă de Dora. Făceam multă mişcare, dar fără 
obişnuitele urmări, fiindcă dezamăgirea zădărnicea efectele 
aerului curat. Afară de asta, experienţa dureroasă culeasă 
în acea epocă a vieţii mele mă face să am îndoieli că un om 
torturat în permanenţă de o încălţăminte prea strâmtă s-ar 
mai putea bucura în mod normal de o hrană de origine 
animală. Pentru ca stomacul să funcţioneze normal, sunt de 
părere că este necesar ca extremităţile să fie la largul lor. 

În vederea acestei mese intime n-am mai făcut pregătiri 
exagerate, ca rândul trecut. Am cumpărat numai doi peşti, 
o pulpă de berbec şi un pateu de porumbel. Când i-am făcut 
o timidă aluzie cu privire la gătitul peştelui şi a pulpei de 
berbec, missis Crupp a avut o izbucnire de revoltă şi, cu 
aerul demn al unei persoane jignite, mi-a zis: 


— Nu! Nu, sir! Nu-mi puteţi cere lucrul ista, fiindcă mă 
cunoaşteţi prea bine ca să presupuneţi c-aş fi în stare, să 
fac ceva fără deplină tragere de inimă! 

Dar în cele din urmă am ajuns la o înţelegere: missis 
Crupp s-a învoit să-mi gătească, cu condiţia ca, după aceea, 
timp de două săptămâni să nu mai mănânc seara acasă. 

Şi aici se cuvine să spun că, din pricina tiraniei pe care 
missis Crupp a exercitat-o asupra mea, am avut multe de 
îndurat. De nimeni nu m-am temut vreodată atât de tare. 
Trebuia să mă tocmesc cu dânsa pentru fiece lucru. Dacă 
mă codeam, deodată o apuca boala aceea ciudată, care o 
pândea, gata să izbucnească oricând, instantaneu. Dacă, 
după vreo jumătate de duzină de zadarnice încercări mai 
sfioase, trăgeam cordonul soneriei mai nervos şi dacă, în 
cele din urmă, îşi făcea apariţia - ceea ce nu se întâmpla 
chiar întotdeauna - îşi făcea apariţia cu un aer de reproş şi 
se lăsa cu răsuflarea tăiată pe un scaun lângă uşă, 
apăsându-şi mâna pe corsajul de nanchin şi i se făcea atât 
de rău, încât eram bucuros să jertfesc oricât coniac sau 
orice alt lucru numai să scap de ea. Dacă protestam să nu- 
mi facă patul pentru seară de la ceasurile 5 după-amiază - 
ceea ce cred şi azi că e cu totul nepotrivit - era de ajuns să- 
şi îndrepte mâna spre acea regiune înveşmântată în 
nanchin, unde îşi avea sediul sensibilitatea ei rănită, pentru 
ca să mă grăbesc să-i cer iertare. Pe scurt, aş fi făcut orice 
numai să n-o jignesc pe missis Crupp, care era spaima vieţii 
mele. 

În vederea acestei mese am cumpărat de ocazie o măsuţă 
de servit, ca să nu fiu nevoit să mai apelez la serviciile 
„tânărului îndemânatic”; căci prinsesem ciudă pe el de când 
îl zărisem într-o duminică dimineaţă pe Strand, purtând o 
jiletcă foarte asemănătoare cu aceea care-mi dispăruse 
când cu prima masă. Pe „fata tânără” am tocmit-o din nou, 
însă cu condiţia să ducă farfuriile în odaie şi apoi să iasă 
îndată pe palier, dincolo de uşa de la intrare, căci de acolo 


năravul ei de a trage cu ochiul n-avea cum să-i supere pe 
musafiri şi ar fi fost fizic imposibil să mai dea iama în veselă. 

Am pregătit ingredientele necesare pentru punch-ul pe 
care avea să-l prepare mister Micawber, am cumpărat o 
sticlă cu apă de lavandă, două lumânări, un pachet de ace 
de diferite mărimi, precum şi o perniţă de ace, destinate să 
fie folosite de missis Micawber, ca să-şi pună la punct 
ţinuta; am pus să se facă focul în dormitor, pentru ca missis 
Micawber să se simtă bine; apoi, după ce am întins chiar eu 
faţa de masă, am aşteptat, liniştit, desfăşurarea 
evenimentelor. 

Cei trei oaspeţi au sosit împreună la ora fixată: mister 
Micawber, cu un plastron mai mare ca de obicei şi cu o 
panglică nouă la lornion, missis Micawber, cu capişonul 
împachetat într-o hârtie cafeniu-deschis, iar Traddles 
ducând pachetul şi ţinând-o la braţ pe missis Micawber. Toţi 
au fost încântați de apartamentul meu. Când am dus-o pe 
missis Micawber la masa de toaletă şi a văzut ce pregătiri 
făcusem în cinstea ei, a fost atât de fericită, că l-a chemat 
pe mister Micawber să vină şi el să vadă. 

— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, e de- 
a dreptul luxos. Felul acesta de a trăi îmi aduce aminte de 
vremea când mai eram becher şi când missis Micawber încă 
nu fusese solicitată să jure credinţă în faţa altarului lui 
Himeneu60. 

— Vrea să spună: solicitată de dânsul, mister Copperfield, 
a comentat ironic missis Micawber. Căci pentru alţii nu 
poate fi tras la răspundere. 

— Scumpa mea, i-a răspuns mister Micawber cu o 
neaşteptată seriozitate, n-am poftă să fiu tras la răspundere 
pentru alţii. Îmi dau seama că atunci când, prin 
nepătrunsele hotărâri ale sorții, mi-ai fost hărăzită mie, se 
prea poate să fi fost menită unui om al cărui destin cerea 
ca, după o luptă îndelungată, să cadă în cele din urmă 
victima unor greutăţi băneşti de o natură foarte complicată. 


Am înţeles aluzia, iubito. Îmi pare rău, dar pot suporta şi 
asta. 

— Micawber! a izbucnit missis Micawber lăcrimând. Nu 
meritam asta! Eu, care niciodată nu te-am părăsit, care 
niciodată nu te voi părăsi, Micawber! 

— Iubita mea, a protestat mister Micawber, foarte 
emoţionat, îmi vei ierta şi tu, îmi va ierta, desigur şi vechiul 
şi încercatul nostru prieten Copperfield sfâşierea de o clipă 
a unei inimi rănite, pe care o recentă ciocnire cu o unealtă a 
stăpânirii - mai exact, cu un grosolan slujbaş de la reţeaua 
de alimentare cu apă - a făcut-o să fie mai sensibilă, şi 
departe de a-i osândi excesele, o veţi compătimi. 

Apoi mister Micawber a îmbrăţişat-o pe missis Micawber, 
iar mie mi-a strâns mâna, lăsându-mă să înţeleg din această 
vagă aluzie că în după-amiaza aceea îi fusese închisă apa 
pentru neplata taxelor. 

Pentru a-i abate gândurile de la acest trist subiect, i-am 
spus lui mister Micawber că mă bizuiam pe el ca să prepare 
punch-ul şi l-am pus faţă în faţă cu lămâile. Proaspăta lui 
amărăciune, ca să nu spun deznădejde, s-a risipit într-o 
clipită. Niciodată n-am văzut om să se delecteze cu aroma 
cojilor de lămâie şi a zahărului, cu mirosul romului care 
ardea şi cu aburul apei clocotinde ca mister Micawber în 
după-amiaza aceea. Era o desfătare ca, printre vaporii 
preţioaselor mirodenii, să-i zăreşti chipul radiind de 
bucurie, în timp ce învârtea cu lingura, amesteca şi gusta, 
ca şi cum, în loc să prepare un punch, ar fi făurit o avere, 
menită să-i fericească urmaşii peste veacuri. Cât despre 
missis Micawber, nu ştiu dacă datorită capişonului, apei de 
lavandă, acelor, focului din cămin sau lumânărilor, dar mi s- 
a părut relativ drăguță când a ieşit din odaia mea. Şi nici 
ciocârlia n-a fost mai veselă vreodată decât această femeie 
atât de cumsecade. 

Presupun - nu m-am încumetat să cercetez, dar presupun 
- că lui missis Crupp i s-a făcut rău după ce a fript peştele. 
Fiindcă tot ce a urmat a ieşit anapoda. Pulpa de berbec ne-a 


fost adusă sus crudă pe dinăuntru şi foarte albicioasă pe 
dinafară, fiind presărată cu un praf ciudat, de ai fi zis că se 
tăvălise în cenuşa faimoasei maşini de gătit. Nu am fost însă 
în măsură să verificăm acest fapt după gustul sosului, 
deoarece „tânăra fată” îl vărsase pe scară, unde a rămas 
sub forma unei lungi dâre, până ce, în cele din urmă, s-a 
şters. Pateul de porumbel n-a fost rău, dar a fost un pateu 
amăgitor, căci, pentru a folosi un limbaj frenologic, coaja, ca 
o scoarță cerebrală înşelătoare, era numai cute şi 
protuberanţe, fără nimic dedesubt. Pe scurt, masa a fost un 
fiasco, şi aş fi fost foarte nefericit - de acest fiasco vreau să 
zic, căci eram în permanenţă nefericit din pricina Dorei - 
dacă voioşia musafirilor mei şi o straşnică idee a lui mister 
Micawber nu m-ar fi îmbărbătat. 

— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, 
accidente se întâmplă în cele mai bune familii; iar în 
familiile care nu sunt dominate de acea puternică înrâurire 
care sfinţeşte şi înalţă în acelaşi timp... aş spune, într-un 
cuvânt, înrâurirea Femeii, învestite cu titlul sacru de Soţie, 
asemenea accidente sunt inevitabile şi se cade să fie privite 
cu resemnare filosofică. Dacă mi-ai îngădui, m-aş încumeta 
să observ că există puţine mâncăruri mai gustoase, în felul 
lor, decât carnea la grătar şi că, după părerea mea, 
aplicând o mică diviziune a muncii, am putea prepara una 
straşnică! Dacă tânăra persoană care ne serveşte ne-ar 
aduce un grătar, te asigur că această mică nenorocire ar 
putea fi lesne îndepărtată. 

Aveam în oficiu un grătar, pe care-mi frigeam în fiecare 
dimineaţă o felie de slănină. L-am adus în grabă şi ne-am 
apucat de îndată să punem în aplicare ideea lui mister 
Micawber. Diviziunea muncii de care pomenise s-a înfăptuit 
astfel: Traddles a tăiat carnea de berbec în felii, mister 
Micawber (care se pricepea de minune la de-alda astea) le- 
a presărat cu piper, muştar, sare şi cayenne6l1 eu le-am pus 
pe grătar şi le-am întors cu o furculiţă şi apoi le-am scos, 
sub îndrumarea lui mister Micawber; iar missis Micawber a 


pus la încălzit, într-o crăticioară, amestecându-l mereu, un 
sos picant de ciuperci. Când am avut destule felii gata, ne- 
am aşezat la masă aşa, cu mânecile suflecate, în timp ce 
altă serie se frigea şi sfârâia pe foc, iar noi ne uitam când la 
carnea de berbec din farfurie, când la cea de pe grătar. 

Stimulaţi de noutatea acestui mod de a găti, de avantajele 
lui, de forfota inerentă, ne ridicam mereu ca să 
supraveghem grătarul şi apoi ne aşezam la loc, să mâncăm 
feliile rumene luate fierbinţi-fierbinţi de pe foc, atât de 
zoriţi, atât de încinşi de dogoarea grătarului şi atât de bine 
dispuşi în zarva şi în mirosul acela îmbietor, încât am 
mâncat pulpa de berbec până la os. Ca prin minune mi-a 
revenit şi mie pofta de mâncare. Mi-e ruşine să mărturisesc, 
dar pentru câtva timp am uitat-o cu totul pe Dora. Sunt 
convins că mister şi missis Micawber n-ar fi savurat mai 
bine mâncarea nici chiar de ar fi vândut un pat pentru a o 
procura. Mai tot timpul Traddles a râs cu aceeaşi poftă cu 
care mânca şi lucra. De fapt, râdeam cu toţii; şi îndrăznesc 
să spun că nici că s-a pomenit vreodată ospăț mai reuşit. 

Eram în toiul petrecerii şi lucram de zor fiecare în sectorul 
lui, silindu-ne să pregătim cât mai bine ultimele felii, pentru 
a încununa ospăţul, când deodată am băgat de seamă că se 
afla în odaie un străin, şi privirea-mi a întâlnit-o pe aceea a 
severului Littimer, care, cu pălăria în mână, stătea în 
picioare în faţa mea. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat fără să vreau. 

— Vă cer iertare, sir, mi s-a spus să intru. Stăpânul meu nu 
e aici, sir? 

— Nu. 

— Nu l-aţi văzut, sir? 

— Nu; nu vii din partea lui? 

— Nu chiar, sir. 

— Ţi-a spus că-l vei găsi aici? 

— Nu tocmai, sir. Dar de vreme ce n-a venit astăzi, cred că 
s-ar putea să vină mâine. 

— S-a întors de la Oxford? 


— Vă rog, sir, să luaţi loc şi să-mi îngăduiţi să fac eu treaba 
asta, mi-a răspuns Littimer, foarte respectuos. 

Şi rostind aceste cuvinte, mi-a luat furculiţa din mână şi s- 
a aplecat asupra grătarului, concentrându-şi întreaga 
atenţie asupra lui. 

Apariţia lui Steerforth în persoană cred că nu ne-ar fi 
tulburat cine ştie ce, dar în faţa respectabilului său servitor 
am devenit într-o clipă cei mai supuşi dintre supuşi. Mister 
Micawber s-a aşezat pe un scaun fredonând o melodie, ca 
să arate că se simţea la largul lui, dar mânerul unei 
furculiţe, pe care o ascunsese în grabă, îi ieşea de sub 
surtuc, de parcă s-ar fi înjunghiat singur. Missis Micawber 
şi-a tras mănuşile cafenii, luându-şi un aer de distinsă 
plictiseală. Traddles şi-a trecut mâinile unsuroase prin păr, 
zburlindu-l de tot, şi se uita încurcat la faţa de masă. În ce 
mă priveşte, mă simţeam ca un copil în capul propriei mele 
mese, şi abia mă încumetam să-l privesc pe respectabilul 
fenomen, care venise, Dumnezeu ştie de unde, ca să pună 
rânduială în gospodăria mea. 

Între timp, Littimer a scos carnea de berbec de pe grătar 
şi a servit-o solemn, făcând ocolul mesei. Am luat fiecare 
câte o bucată, dar parcă ne pierise pofta, şi mai mult ne 
prefăceam că mâncăm. Pe măsură ce am dat la o parte 
farfuriile, le-a ridicat fără zgomot şi ne-a servit brânza. 
Când am sfârşit, a luat-o, a strâns masa, a grămădit totul pe 
măsuţa de servit şi ne-a adus paharele de vin, şi, din 
proprie iniţiativă, a împins măsuţa de servit în oficiu. Toate 
acestea le-a făcut în mod ireproşabil, fără a-şi fi ridicat o 
clipa ochii. Totuşi, chiar când sta cu spatele spre mine, mi s- 
a părut că până şi coatele lui exprimau părerea neclintită că 
eram foarte tânăr. 

— Mai e ceva de făcut, sir? 

I-am mulţumit şi i-am zis: „Nu”, şi l-am întrebat dacă nu 
voia să mănânce şi el ceva. 

— Vă mulţumesc foarte mult, nu, sir. 

— Mister Steerforth urmează să vină de la Oxford? 


— Iertaţi-mă, sir, n-am înţeles. 

— Mister Steerforth urmează să vină de la Oxford? 

— Presupun, sir, că mâine ar putea fi aici. Credeam c-ar fi 
putut sosi şi astăzi, sir. Fără îndoială, greşeala e a mea, sir. 

— Dacă ai să-l vezi înaintea mea... 

— Vă rog să mă iertaţi, sir, dar nu cred că-l voi vedea 
înaintea dumneavoastră. 

— Dacă totuşi ai să-l vezi, i-am zis, te rog să-i spui că-mi 
pare rău că n-a venit în seara aceasta, pentru c-a fost aici 
un vechi coleg de şcoală de-al lui. 

— Prea bine, sir! 

Littimer a făcut o plecăciune adresată mie pe jumătate, şi 
pe jumătate lui Traddles, pe care l-a cercetat cu privirea. 

Se îndrepta cu pas domol către uşă, când, împins de o 
dorinţă disperată de a vorbi cu el pe un ton firesc - ceea ce 
n-am izbutit niciodată - i-am zis: 

— Littimer! 

— Sir! 

— Ai rămas multă vreme la Yarmouth atunci? 

— Nu prea multă, sir. 

— Ai rămas până s-a armat ambarcaţia? 

— Da, sir. Am rămas tocmai pentru a supraveghea 
armarea. 

— Ştiu! 

Şi-a ridicat respectuos ochii spre mine. 

— Bănuiesc că mister Steerforth n-a văzut-o încă, am 
adăugat. 

— Asta n-aş putea să vă spun, sir. Cred... dar sigur n-aş 
putea să vă spun, sir. Vă urez noapte bună, sir. 

Şi rostind aceste cuvinte, a tras o respectuoasă plecăciune 
tuturor celor de faţă şi s-a făcut nevăzut. Când l-au văzut 
plecat, musafirii au răsuflat uşuraţi, dar cel mai mulţumit 
am fost eu, căci, pe lângă jena datorită acelei foarte ciudate 
senzaţii pe care-o încercam întotdeauna în prezenţa lui, mai 
aveam şi mustrări de conştiinţă că mă îndoisem de stăpânul 
său şi nu mă puteam împiedica de a simţi o vagă temere c- 


ar putea să afle acest lucru. Cum se explica oare faptul că, 
deşi în realitate n-aveam mai nimic de ascuns, mă simţeam 
întotdeauna ca şi cum omul ăsta ar fi fost în stare să-mi 
citească gândurile? 

Din această meditaţie, care se împletea cu oarecare 
temeri de a-l revedea pe Steerforth, am fost trezit de mister 
Micawber, care a început să laude pe Littimer, spunând că 
era o persoană cât se poate de respectabilă şi un servitor 
admirabil. Trebuie să adaug că mister Micawber, socotind 
plecăciunea făcută de acesta tuturor ca fiind adresată mai 
cu seamă lui, îi răspunsese cu nemărginită condescendenţă. 

— Ei, dragul meu Copperfield, punch-ul, ca şi fluxul şi 
refluxul, nu aşteaptă pe nimeni, ne-a avertizat mister 
Micawber, gustându-l. Ah! Acum are aroma cea mai bună! 
Vrei să-ţi dai părerea, iubito? 

Missis Micawber l-a găsit excelent. 

— Atunci, dacă prietenul Copperfield îmi îngăduie să iau 
această libertate, a spus mister Micawber, voi bea în cinstea 
acelor zile când atât eu, cât şi prietenul Copperfield eram 
mai tineri şi luptam cot la cot pentru existenţă. Despre mine 
şi despre prietenul Copperfield aş putea spune, folosind 
cuvinte pe care le-am cântat cândva împreună, că amândoi 
prin crâng am alergat, Butculiţe-am tot cules62, în sens 
figurativ, fireşte, în mai multe rânduri. Nu-mi prea dau 
seama, a urmat mister Micawber, cu obişnuita-i inflexiune şi 
cu acel are indescriptibil pe care-l lua când voia să spună 
ceva mai distins, nu-mi prea dau seama ce ar putea fi acele 
butculiţe, dar nu mă îndoiesc că atât eu, cât şi Copperfield 
am fi cules mai des dacă ar fi fost cu putinţă. 

În clipa aceea mister Micawber a sorbit din punch. Toţi am 
făcut la fel, Traddles întrebându-se, de bună seamă, în ce 
vremuri depărtate o fi putut mister Micawber să fie 
camaradul meu, în lupta pentru existenţă. 

— Aha! a făcut mister Micawber, dregându-şi glasul şi 
simțindu-se încălzit de punch şi de dogoarea focului din 
cămin. Încă un pahar, draga mea? 


Missis Micawber a rugat ca ei să nu-i toarne decât un pic; 
dar n-am putut fi de acord şi i-am umplut paharul. 

— Fiindcă suntem între noi, mister Copperfield, mi-a spus 
missis Micawber sorbindu-şi punch-ul, căci mister Traddles 
e de-ai casei aş ţine mult să aflu părerea dumitale asupra 
planurilor lui mister Micawber. După cum, în repetate 
rânduri, i-am spus lui mister Micawber, şi-a început missis 
Micawber expunerea, o fi comerţul cu grâu o îndeletnicire 
vrednică de un gentleman, dar nu-i deloc bănoasă. Un 
comision de doi şilingi şi nouă pence în două săptămâni nu 
poate fi socotit mulţumitor, oricât de modeşti am i. 

Asupra acestui punct am fost cu toţii de acord. 

— Dacă-i aşa, a urmat missis Micawber, care se mândrea 
că vedea clar lucrurile şi că, prin înţelepciunea ei 
femeiască, îl ţinea în frâu pe mister Micawber, care, altfel, 
ar fi luat-o razna, dacă-i aşa, îmi pun următoarea întrebare: 
Dacă pe grâu nu ne putem bizui, atunci pe ce să ne bizuim? 
Pe cărbuni? Câtuşi de puţin! Urmând sfaturile familiei mele, 
am încercat şi în direcţia asta, dar am constatat că nu-i 
decât o iluzie. 

Răsturnat în fotoliu, cu mâinile în buzunare, mister 
Micawber ne privea şi încuviinţa din cap, dând a înţelege că 
problema era foarte bine pusă. 

— De grâu şi de cărbuni nemaiputând fi vorba, a 
argumentat mai departe missis Micawber, am privit, cum 
era şi firesc, mister Copperfield, în jurul meu şi mi-am zis: 
„În ce domeniu ar putea să se afirme un om cu talentele lui 
mister Micawber?” Am înlăturat din capul locului orice 
afaceri pe bază de comision, pentru că este bine ştiut că nu- 
i lucru sigur comisionul. Temperamentul deosebit pe care-l 
are mister Micawber cere, sunt convinsă, certitudine. 

Traddles şi cu mine am emis un murmur de simpatie, spre 
a arăta că această mare descoperire în privinţa lui mister 
Micawber era cât se poate de adevărată şi că nu-i făcea 
decât cinste. 


— Nu-ţi voi ascunde, dragă mister Copperfield, a continuat 
missis Micawber, că de mult am impresia că lui mister 
Micawber i-ar conveni foarte bine negoţul de bere. 
Gândeşte-te, de pildă, la „Barclay” şi „Perkins”! Sau la 
„Truman”, „Hanbury” şi Buxton”63! Ştiu, din proprie 
experienţă, că mister Micawber este făcut să strălucească 
în asemenea afaceri de mari proporţii; câştigurile, mi s-a 
spus, sunt e-NOR-me! Dar de vreme ce mister Micawber nu 
poate intra în legătură cu aceste firme - care refuză să 
răspundă scrisorilor prin care şi-a oferit serviciile, chiar şi 
pentru posturi foarte modeste - ce rost ar avea sa stăruim 
asupra acestei idei? Niciunul. Sunt încredinţată că 
manierele lui mister Micawber... 

— Hm! Zău, dragă... a intervenit mister Micawber. 

— Taci, iubitule, i-a spus missis Micawber, punându-şi 
mănuşa cafenie pe mâna lui. Sunt încredinţată, mister 
Copperfield, că prin manierele sale, mister Micawber este 
foarte potrivit pentru afacerile de bancă. Pot spune că, dacă 
aş avea bani depuşi la o bancă, manierele lui mister 
Micawber, ca reprezentant al acelei bănci, mi-ar inspira 
încredere şi ar spori afacerile întreprinderii. Dar ce rost ar 
avea să mai stăruim asupra acestei idei dacă diferitele case 
de bancă refuză cu insolenţă să folosească aptitudinile 
deosebite ale lui mister Micawber sau să-i primească 
ofertele? Niciunul. Cât despre ideea de a întemeia o 
întreprindere bancară, ştiu că dacă unii membri ai familiei 
mele s-ar hotări să-şi dea banii pe mâna lui mister 
Micawber, ar putea înjgheba o asemenea întreprindere. 
Dar ce folos dacă nu se hotărăsc să-şi dea banii pe mâna lui 
mister Micawber? Aşadar, din nou trebuie să constat, că n- 
am făcut nici un pas înainte. 

Am clătinat din cap şi am zis: 

— Nici un pas. 

Traddles de asemenea a clătinat din cap şi a zis: 

— Nici un pas. 


— Ce concluzie trag din toate acestea? a urmat missis 
Micawber, afectând mai departe dorinţa de a prezenta 
situaţia în mod lucid. Care e concluzia de neînlăturat, dragă 
mister Copperfield? Greşesc oare când spun că trebuie 
totuşi să trăim? 

Am răspuns: 

— Câtuşi de puţin! 

Şi Traddles a răspuns: 

— Câtuşi de puţin! 

Şi apoi m-am trezit adăugând singur, plin de înţelepciune, 
că orice om trebuie sau să trăiască, sau să moară. 

— Aşa e! a încuviinţat missis Micawber. Întocmai. Şi fapt e, 
dragă mister Copperfield, că nu o să mai putem trăi dacă 
nu se va produce în curând o întorsătură radicală în situaţia 
noastră. Dar sunt convinsă, şi în ultimul timp i-am repetat 
acest lucru de mai multe ori lui mister Micawber, că nu ne 
putem aştepta ca întorsătura să se producă de la sine. 
Trebuie, într-o anumită măsură, s-o ajutăm să se producă. 
Poate că greşesc, dar am ajuns la această convingere. 

Traddles şi cu mine am aprobat-o călduros. 

— Prea bine, a zis missis Micawber. Şi atunci, ce soluţie 
propun? lată-l pe mister Micawber, înzestrat cu atâtea 
însuşiri... plin de talent... 

— 'Te rog, iubito... a întrerupt-o mister Micawber. 

— 'Te rog, dragul meu, dă-mi voie să închei. lată-l pe mister 
Micawber înzestrat cu atâtea însuşiri, plin de talent... aş 
zice chiar, plin de geniu... asta, din partea soţiei, s-ar putea 
să pară o afirmaţie părtinitoare... 

Traddles şi cu mine am îngânat amândoi: „Nu.” 

— lată deci că mister Micawber n-are o situaţie sau o 
slujbă potrivită. Răspunderea pentru asta cine o poartă? Nu 
încape îndoială, societatea. De aceea mă gândesc să dau în 
vileag această ruşinoasă situaţie şi, fără frică, să somez 
societatea s-o îndrepte. După părerea mea, dragă mister 
Copperfield, a declarat cu emfază missis Micawber, ceea ce- 
i rămâne de făcut lui mister Micawber e s-arunce mănuşa 


societăţii şi să spună răspicat: „Să vedem cine are s-o 
ridice! Cine se încumetă să poftească!” 

Am îndrăznit s-o întreb pe missis Micawber cum s-ar putea 
face aceasta. 

— Publicând anunţuri în toate ziarele, a declarat missis 
Micawber. Mi se pare că faţă de sine, faţă de familia sa, şi 
voi merge atât de departe, încât voi adăuga chiar şi faţă de 
societatea care până acum n-a ţinut seama de el, mister 
Micawber are datoria să dea anunţuri în toate ziarele, să se 
descrie amănunţit aşa cum e, arătând anume toate 
însuşirile sale, şi să încheie astfel: „Acum, daţi-mi o slujbă, 
cu o remuneraţie cumsecade, şi adresaţi-vă cu răspuns 
plătit lui W. M., Oficiul poştal, Camden Town”. 

— Această idee, dragă Copperfield, a spus mister 
Micawber, înfundându-şi bărbia în plastron şi uitându-se cu 
coada ochiului la mine, este, de fapt, saltul de care ţi-am 
pomenit când am avut plăcerea să vorbesc cu dumneata 
ultima oară. 

— Dar anunţurile sunt cam costisitoare, am obiectat eu, cu 
oarecare îndoială. 

— Aşa e! a încuviinţat missis Micawber, cu acelaşi aer 
stringent logic. Foarte adevărat, dragă mister Copperfield! 
I-am spus şi eu exact acest lucra lui mister Micawber. 
Tocmai de aceea sunt de părere că mister Micawber ar 
trebui (aşa cum am zis adineauri, are această datorie faţă 
de sine, faţă de familia sa, faţă de societate) să ia bani cu 
împrumut, pe poliţă. 

Lăsându-se pe spătarul fotoliului, mister Micawber a 
început să se joace cu lornionul şi şi-a ridicat privirea, în 
tavan; dar în acelaşi timp mi s-a părut că trăgea cu coada 
ochiului la Traddles, care se uita la focul din cămin. 

— Dacă niciunul dintre membrii familiei mele, a spus 
missis Micawber, nu are destulă solicitudine naturală ca să 
negocieze această poliţă... mi se pare însă că există un 
cuvânt mai potrivit pentru ceea ce vreau să spun... 

Mister Micawber, cu ochii în tavan, i-a venit în ajutor: 


— Să sconteze. 

— Să sconteze această poliţă, a urmat missis Micawber, 
atunci cred că mister Micawber trebuie să se ducă în City 
să ofere poliţa pe piaţa financiară şi să ia pe ea ce s-o putea. 
Dacă indivizii de pe piaţa financiară îl vor sili pe mister 
Micawber să facă o jertfă prea mare, îi priveşte, e o 
problemă de conştiinţă. Eu sunt ferm convinsă că eo 
investiţie sigură. Şi îl sfătuiesc pe mister Micawber să facă 
la fel; s-o considere ca pe o investiţie care fără greş va da 
rezultate, şi să fie gata la orice sacrificiu. 

Mi s-a părut, nu ştiu de ce, că asta constituia încă o dovadă 
de devotament şi abnegaţie din partea ei, şi am bolborosit 
ceva în acest sens. Traddles, care îmi ţinea isonul, a făcut 
acelaşi lucru privind mai departe focul din cămin. 

— Nu vreau, a spus missis Micawber golind paharul de 
punch şi strângându-şi şalul pe umeri, fiind gata să se 
retragă în dormitor, nu vreau să mai prelungesc aceste 
discuţii cu privire la afacerile băneşti ale lui mister 
Micawber. Nu m-am putut opri ca aici, lângă focul din 
căminul dumitale, dragă mister Copperfield, şi în faţa lui 
mister Traddles, care, deşi nu e un prieten atât de vechi, e 
totuşi unul de-ai noştri, nu m-am putut opri, zic, să-ţi aduc 
la cunoştinţă ce cale îl sfătuiesc eu pe mister Micawber să 
apuce. Sunt de părere c-a sosit vremea ca mister Micawber 
să acţioneze şi, aş adăuga, să se afirme, şi cred că acestea 
sunt metodele cele mai potrivite. Ştiu prea bine că nu sunt 
decât o femeie şi că îndeobşte judecata unui bărbat e 
socotită mai temeinică în discutarea unor astfel de 
probleme, totuşi nu trebuie să uit că atunci când trăiam 
acasă cu tăticu şi cu mămica, tăticu spunea mereu: „Emma 
e cam pirpirie, dar în ceea ce priveşte puterea de 
pătrundere, n-o întrece nimeni”. Ştiu bine că tăticu era cam 
prea părtinitor, dar atât datoria, cât şi raţiunea nu-mi 
îngăduie să mă îndoiesc că tăticu judeca bine caracterul 
oamenilor. 


Cu aceste cuvinte, rezistând rugăminţilor noastre 
insistente de a cinsti cu prezenţa ei punch-ul rămas, missis 
Micawber s-a retras în dormitorul meu. Şi mi-am dat seama 
că era într-adevăr o femeie plină de nobleţe, o femeie din 
aluatul matroanelor romane, capabilă să săvârşească tot 
felul de fapte eroice în vremuri de restrişte. 

Însufleţit de acest gând, l-am felicitat pe mister Micawber 
că avea o asemenea comoară. Traddles a făcut la fel. Mister 
Micawber ne-a dat pe rând mâna, apoi şi-a acoperit faţa cu 
batista, care, lucru neştiut de el, era plină de tabac de 
prizat. După aceea, foarte voios, s-a întors lângă vasul cu 
punch. 

Era cât se poate de elocvent. Ne-a dat a înţelege că ne 
retrăim viaţa în persoana copiilor noştri şi că, în momentele 
de jenă financiară, orice sporire a numărului lor era de 
două ori binevenită. Ne-a destăinuit că missis Micawber 
avusese în ultima vreme anumite îndoieli în această 
privinţă, dar că dânsul i le risipise, liniştind-o. Despre 
neamurile ei ne-a zis că erau nevrednice de ea şi că nu se 
sinchisea defel de părerea lor şi că ar putea - citez propriile 
sale cuvinte - să-i ia dracu pe toţi. 

Apoi mister Micawber i-a adus un cald elogiu lui Traddles. 
A spus că Traddles era un caracter, şi că dânsul (mister 
Micawber), deşi nu avea virtuţi neclintite ca Traddles, era 
totuşi în stare, slavă Domnului, să le admire. A amintit apoi, 
cu emoție, de tânăra necunoscută pe care Traddles o 
cinstea cu dragostea lui şi care răspundea acestui 
simţământ, cinstindu-l şi binecuvântându-l pe Traddles cu 
dragostea ei. Mister Micawber a închinat în sănătatea ei. La 
fel am făcut şi eu. Traddles ne-a mulţumit amândurora, 
spunând cu o naivitate şi o sinceritate care, mărturisesc 
fără înconjur, m-au fermecat: „Vă sunt foarte îndatorat. Şi 
vă asigur că e cea mai drăguță fată din lume!” 

După aceea, mister Micawber a prins primul prilej pentru 
a aduce vorba, cu cea mai mare grijă şi delicateţe, de starea 
inimii mele. Nimic - în afară de o tăgadă cât se poate de 


serioasă din partea prietenului său Copperfield - nu l-ar 
putea clinti din credinţa că prietenul său Copperfield 
iubeşte şi e iubit. După ce m-am simţit foarte înfierbântat şi 
foarte prost câtva timp şi după ce m-am îmbujorat la faţă şi 
m-am bâlbâit şi am tăgăduit, am spus, ridicând paharul: 
„Bine, să bem în cinstea lui D.!”, ceea ce pe mister 
Micawber l-a surescitat şi l-a încântat în aşa măsură încât a 
dat fuga, cu un pahar de punch în mână, în dormitor, 
pentru ca şi missis Micawber să bea în sănătatea lui D., 
ceea ce dânsa a făcut cu entuziasm, strigând cu glas 
piţigăiat şi bătând cu pumnul în perete: „Bravo, bravo! 
Dragă mister Copperfield, sunt încântată! Bravo!” 

După aceea ne-am apucat să vorbim de lucruri mai 
mărunte. Mister Micawber a declarat că, după părerea lui, 
Camden Town era un cartier nepotrivit şi că primul lucru pe 
care avea de gând să-l facă, de îndată ce anunţurile vor fi 
determinat o întorsătură cât de cât mulţumitoare, era să se 
mute. Ne-a vorbit de o clădire de la capătul dinspre apus al 
lui Oxford Street, chiar în faţa „Hyde Park”-ului, pe care 
pusese de mult ochii, dar pe care nu spera s-o poată 
închiria imediat, pentru că necesita cheltuieli foarte mari. 
Va mai trece un timp, ne-a explicat, în care se va mulţumi să 
ocupe catul de sus al unei case, într-un cartier comercial 
respectabil, de pildă în Picadilly64, unde missis Micawber 
se va simţi bine şi unde - dacă ar amenaja un bow-window, 
sau dacă ar construi un etaj, sau ar face unele mici 
modificări de acest fel - ar putea locui vreo câţiva ani, 
plăcut şi demn. Ne-a spus că, orice i-ar hărăzi soarta şi 
oriunde i-ar fi dat să locuiască, să fim siguri că se va găsi 
întotdeauna o odaie pentru Traddles şi un tacâm pentru 
mine. l-am mulţumit pentru bunăvoința sa, iar el ne-a rugat 
să-l iertăm că a intrat în asemenea amănunte practice, 
gospodăreşti, lucrul acesta fiind scuzabil din partea unui 
om care se pregăteşte să-şi organizeze viaţa pe baze cu 
totul noi. 


Această parte a discuţiei noastre prieteneşti a fost 
întreruptă de missis Micawber, care a bătut din nou în 
perete ca să întrebe dacă apa de ceai era gata. Ne-a 
pregătit apoi ceaiul în chipul cel mai amabil cu putinţă; şi 
de câte ori mă apropiam de ea pentru a lua ceştile sau 
feliile de pâine cu unt, mă întreba în şoaptă dacă D. Era 
blondă sau brună, dacă era micuță sau înaltă şi alte 
amănunte de felul acesta, ceea ce cred că mi-a făcut 
plăcere. După ce am luat ceaiul, am stat în jurul focului şi 
am vorbit de unele şi de altele; iar missis Micawber a 
binevoit să ne cânte (cu un glas scăzut, firav şi monoton, pe 
care, după câte îmi amintesc, când l-am auzit întâia oară, l- 
am socotit foarte potrivit) baladele ei preferate; Viteazul 
sergent alb65 şi Micuţul Tafflin66. Pe vremea când locuise 
acasă la tăticu şi mămica, missis Micawber dobândise o 
faimă deosebită cu aceste două cântece. Mister Micawber 
ne-a zis că atunci când a auzit-o cântând prima bucată, cu 
prilejul celei dintâi vizite ce i-o făcuse sub acoperişul 
părintesc, missis Micawber i-a tras în mod deosebit luarea- 
aminte; şi că atunci când dânsa a executat Micuţul Tafflin, s- 
a hotărât s-o cucerească, sau, de nu ar fi izbutit, să-şi dea 
viaţa pentru ea. 

Pe la ceasurile 10 sau 11. Missis Micawber s-a sculat să-şi 
împacheteze capişonul în hârtia cea cafenie şi să-şi pună 
pălăria. Mister Micawber a profitat de momentul când 
Traddles şi-a pus paltonul ca să-mi strecoare o scrisoare, 
rugându-mă în şoaptă s-o citesc când voi avea timp. Când 
am ieşit cu o lumânare ca să le luminez drumul, întrucât 
mister Micawber o pornise înainte la braţ cu missis 
Micawber, l-am putut opri o clipă în capul scării pe 
Traddles, care rămăsese în urmă cu capişonul. 

— Traddles, i-am zis, mister Micawber e un om 
cumsecade, săracul, dar în locul tău, nu i-aş împrumuta 
NIMIC. 

— Dragă Copperfield, mi-a răspuns Traddles zâmbind, n- 
am ce să-i împrumut. 


— Nu uita însă că ai un nume. 

— O! Şi consideri tu că se poate da cu împrumut? mi-a 
replicat Traddles, privindu-mă lung. 

— Desigur! 

— O! a exclamat Traddles. Da, ai dreptate! Îţi mulţumesc 
foarte mult, Copperfield, dar.. pare-mi-se că i l-am şi 
împrumutat. 

— Pe poliţa aia care constituie o investiţie sigură! 

— Nu. Nu pentru aia. De aia abia acum am aflat. Mă 
aşteptam ca în drum spre casă să-mi propună să i-o girez. I- 
am dat numele pe o alta. 

— Sper că n-o să iasă vreun bucluc, i-am spus. 

— Sper şi eu, mi-a răspuns Traddles. Cred, pentru că mi-a 
spus acum câteva zile că e asigurată acoperirea ei. Chiar 
acestea au fost cuvintele lui mister Micawber: „Acoperirea 
e asigurată”. 

Cum în clipa ceea mister Micawber şi-a ridicat privirea 
spre locul unde ne oprisem, abia am avut timp să-i repet 
povaţa. Traddles mi-a mulţumit şi a coborât. Dar când l-am 
văzut cât de liniştit a coborât scara cu pachetul în mână şi 
cum i-a dat braţul lui missis Micawber, mi-a fost tare teamă 
că va fi târât, de mâini şi de picioare, pe piaţa financiară. 

M-am întors lângă cămin, şi tocmai reflectam, pe jumătate 
râzând, asupra caracterului lui Micawber şi la vechile 
noastre legături, când deodată am auzit paşii grăbiţi suind 
scările. Mai întâi am crezut că o fi Traddles, care se 
întorcea pentru că missis Micawber uitase ceva; dar când s- 
au apropiat, i-am recunoscut, şi inima a început să-mi 
zvâcnească şi sângele mi-a năvălit în obraji, căci erau paşii 
lui Steerforth. 

Nu uitasem sfatul lui Agnes şi imaginea ei nu părăsise nici 
o clipă acel sanctuar pe care, dacă mă pot exprima astfel, 
încă de la început i-l hărăzisem în gândurile mele. Dar când 
Steerforth a intrat şi l-am avut în faţa ochilor cu mâna 
întinsă, umbra care-l învăluise s-a prefăcut în lumină şi m- 
am simţit stânjenit şi ruşinat că mă îndoisem de un prieten 


atât de iubit. Asta nu însemna că o iubeam mai puţin pe 
Agnes; o socoteam mai departe drept geniul meu bun şi 
binefăcător; şi mie îmi făceam reproşuri, nu ei, că-l 
nedreptăţisem pe Steerforth; şi ca să-mi ispăşesc greşeala, 
aş fi fost în stare să fac orice dacă aş fi ştiut ce să fac şi cum 
să procedez! 

— Ei, Daisy, bătrânule, ai rămas ca lovit de trăsnet! mi-a 
zis Steerforth râzând şi strângându-mi călduros mâna. lar 
te-am prins la chef, sibaritule! Băieţii ăştia de la „Doctors' 
Commons” sunt cei mai mari cheflii din oraş, n-au ce alege 
din noi, studenţii cumpătaţi de la Oxford! 

Şi rotindu-şi vioi privirea prin odaie, s-a aşezat în faţa mea, 
pe sofaua pe care de curând o părăsise missis Micawber, şi 
s-a apucat să aţâţe focul. 

— Atâta am fost de uimit în prima clipă, i-am spus, urându- 
i bun venit din toată inima, încât mi s-a tăiat suflarea şi abia 
am fost în stare să-ţi urez bun venit, Steerforth. 

— Bine, bine! Vorba scoţienilor: „Chipul meu e o desfătare 
pentru ochii celor osteniţi”, mi-a răspuns Steerforth, şi aşa-i 
şi chipul tău înfloritor, Daisy. Ce mai faci, amice, slujitor al 
lui Bachus? 

— Foarte bine, i-am zis, deşi astă-seară nu i-am slujit lui 
Bachus, cu toate că recunosc că din nou am avuttrei 
invitaţi la masă. 

— Pe care i-am întâlnit pe stradă, lăudânduc-te în gura 
mare, mi-a zis Steerforth. Cine-i amicul cu pantalonii 
strâmţi? 

În câteva cuvinte i l-am descris pe mister Micawber cât m- 
am priceput mai bine. A râs din toată inima de palidul 
portret ce i l-am făcut şi mi-a spus că era un om pe care ar 
merita şi ar vrea să-l cunoască. 

— Dar celălalt cine crezi că este? l-am întrebat la rândul 
meu. 

— Dumnezeu ştie! N-o fi vreun pisălog, sper? După 
înfăţişare aşa mi s-a părut. 

— Traddles! i-am zis eu, triumfător. 


— Ăsta cine mai e? m-a întrebat Steerforth, dezinvolt ca de 
obicei. 

— Nu-ţi mai aduci aminte de Traddles? Traddles, din 
dormitorul nostru de la „Salem House”! 

— Aha, individul ăla! a spus Steerforth, ciocănind cu 
vătraiul o bucată de cărbune de pe foc. Tot atât de molâu ca 
şi odinioară? Unde dracu l-ai mai pescuit? 

Drept răspuns, l-am ridicat în slăvi pe Traddles; căci mi s-a 
părut că Steerforth îl cam desconsidera. După ce a 
schimbat vorba zâmbind, clătinând uşor din cap şi 
declarând că ar fi bucuros să-l vadă şi el, căci întotdeauna i 
se păruse un tip cam ciudat, Steerforth m-a întrebat dacă n- 
aş avea ceva de mâncare pentru el. Mai tot timpul, în 
pauzele dintre aceste replici nervoase şi repezite, a stat 
alene, ciocănind cărbunele cu vătraiul. Am băgat de seamă 
că acelaşi lucru l-a făcut şi cât am adunat rămăşiţele 
pateului de porumbel şi celelalte. 

— Bine, Daisy, dar ăsta-i un ospăț vrednic de un rege! a 
exclamat Steerforth, trezindu-se brusc din visare şi 
ridicându-se pentru a se aşeza la masă. O să-i fac cinstea 
cuvenită, căci vin de la Yarmouth. 

— Credeam că vii de la Oxford. 

— Nu. Am fost pe mare... mult mai plăcut. 

— Littimer a trecut azi pe aci şi te-a căutat, şi din spusele 
lui înţelesesem că erai la Oxford; cu toate că dacă mă 
gândesc bine, nu mi-a zis acest lucru. 

— Littimer ăsta e măi prost decât credeam de vreme ce s-a 
apucat să mă caute, a spus Steerforth, jovial, umplându-şi 
paharul cu vin şi închinând în sănătatea mea. lar dacă eşti 
în stare să-l înţelegi, înseamnă, dragă Daisy, că eşti mai 
deştept decât mulţi muritori. 

— Ai dreptate, am zis, trăgându-mi scaunul mai aproape 
de masă. Aşadar, ai fost la Yarmouth! am adăugat, curios să 
aflu amănunte. Ai stat mult? 

— Nu. O escapadă de vreo săptămână şi ceva. 


— Şi ce mai fac cei de acolo? Fireşte, micuța Em'ly nu s-a 
măritat încă. 

— Nu încă. Se va mărita, cred... peste câteva săptămâni, 
câteva luni sau aşa ceva. Nu prea i-am văzut. Dar bine că 
mi-am adus aminte! şi lăsând din mână cuțitul şi furculiţa 
pe care le folosise de zor, a început să-şi pipăie buzunarele. 
Am o scrisoare pentru tine. 

— De la cine? 

— De la fosta ta dădacă, mi-a răspuns scoțând mai multe 
hârtii din buzunarul de la piept. „]. Steerforth Esquire, notă 
de consumaţii la „Băiatul de viaţă”;” nu, asta nu-i. Răbdare, 
o găsesc îndată. Bătrânul, am uitat cum îl cheamă, e foarte 
rău şi cred că despre asta îţi scrie. 

— Barkis cumva? 

— Da! mi-a zis tot căutându-se prin buzunare şi 
cercetându-le conţinutul. Cred că s-a zis cu bietul Barkis! 
Am întâlnit acolo un spiţer... un felcer sau ce-o mai fi... care 
a adus-o pe lume pe înălţimea-voastră. Mi-a ţinut o 
disertaţie foarte savantă despre cazul lui Barkis; concluzia 
a fost că bietul harabagiu va ajunge destul de iute la 
capătul ultimului său drum. Ia caută tu în buzunarul de la 
piept al paltonului meu - e pe scaunul de colo - acolo cred 
c-ai să găseşti scrisoarea. E acolo? 

— Iat-o! 

— Bine! 

Era de la Peggotty; scurtă şi mai puţin citeaţă ca de obicei. 
Mă încunoştinţa de starea deznădăjduită a soţului ei şi îmi 
dădea a înţelege că devenise „ceva mai scump” ca mai 
nainte şi că din această pricină nu prea avea cu ce să-i aline 
suferinţa. Nu pomenea nici un cuvânt nici de oboseala ei, 
nici de nopţile petrecute la căpătâiul lui şi îi aducea mari 
laude. Era scrisă cu o pietate simplă, firească, neînflorită, 
pe care o ştiam sinceră, şi se încheia cu cuvintele: „lot 
respectul în veci iubitului meu copilaş”, adică mie. 

Cât am descifrat, Steerforth a mâncat şi a băut mai 
departe. 


— Proastă afacere! mi-a zis când am sfârşit de citit. Dar 
soarele apune în fiecare zi, şi oameni mor în fiece clipă, şi 
nu se cade să ne temem să împărtăşim soarta obştească. 
Dacă ne-am pierde cu firea ori de câte ori auzim pasul acela 
neîndurat undeva pe la uşile tuturor oamenilor, n-am mai 
înţelege nimic din viaţă. Nu! Înainte! Înainte cu orice preţ! 
Treci peste toate obstacolele, şi câştigă neapărat 
întrecerea! 

— Să câştig ce întrecere? 

— Întrecerea în care am luat plecarea. Înainte! 

Când s-a oprit, uitându-se la mine, cu capul lui frumos uşor 
lăsat pe spate şi cu paharul ridicat, îmi aduc aminte c-am 
băgat de seamă că, deşi faţa-i sănătoasă respira 
prospeţimea vântului de mare, pe ea se vedeau semne ivite 
de la ultima noastră întâlnire încoace, care parcă arătau că 
se consumase, desfăşurând, cum îi era obiceiul, energia lui 
clocotitoare, care, atunci când o stârnea ceva, izbucnea cu 
atâta pasiune. Voiam să-l cert, arătându-i că rău face 
aruncându-se ca un disperat în urmărirea fiecărui capriciu 
- cum ar fi, de pildă, vânzoleala pe marea dezlănţuită şi 
înfruntarea furtunilor - când mi-am amintit de cele ce 
vorbisem înainte şi am urmat: 

— Am să-ţi spun ceva, Steerforth, fireşte, dacă această 
efervescenţă a spiritului îţi permite să mă asculţi... 

— Spiritul meu este la dispoziţia ta, mi-a răspuns, 
ridicându-se de la masă şi apropiindu-se din nou de cămin. 
— Atunci să-ţi spun, Steerforth. Cred c-am să mă duc la 

Yarmouth s-o văd pe fosta mea dădacă. Nu pentru c-aş 
putea s-o ajut cu ceva sau că i-aş putea fi cu adevărat de 
folos, dar ţine atât de mult la mine, încât vizita mea i-ar face 
mai mult bine decât orice. Se va bucura, şi asta-i va fi şi 
sprijin, şi mângâiere. Nu-i un sacrificiu prea mare, sunt 
sigur, pentru o prietenă cum mi-a fost dânsa. Dac-ai fi în 
locul meu, nu te-ai duce pentru o zi s-o vezi? 

A rămas pe gânduri, chibzuind câtva timp, după care mi-a 
răspuns în şoaptă: 


— Bine! Du-te. N-are ce strica. 

— De-abia te-ai înapoiat, aşa că degeaba te-aş ruga să mă 
însoţeşti, nu-i aşa? 

— Aşa e. Plec la Highgate încă noaptea asta. N-am mai 
văzut-o pe mama de mult şi mă mustră cugetul, căci nu-i 
puţin lucru să fii iubit aşa cum maică-mea îşi iubeşte fiul 
risipitor... Astea-s prostii!. Presupun că ai de gând să pleci 
chiar mâine? m-a întrebat, punându-şi mâinile pe umerii 
mei şi ţinându-mă la un braţ depărtare de el. 

— Da, aşa cred. 

— Ştii? las-o pe poimâine. Aş fi vrut să vii să stai câteva zile 
la noi. De aceea am şi venit, să te poftesc, şi tu zbori la 
Yarmouth! 

— Vorbeşti de zburat tocmai tu, Steerforth, care mereu 
porneşti valvârtej nu ştiu încotro? 

S-a uitat la mine câteva clipe fără a scoate o vorbă, 
ţinându-mă la fel ca înainte, apoi m-a scuturat şi mi-a spus: 
— Hai! Zi că pleci poimâine şi vino de stai mâine cu noi! 
Altfel, cine ştie când ne-om mai întâlni? Hai! Zi că pleci 
poimâine! Am nevoie de tine să stai între mine şi Rosa 

Dartle şi să ne desparţi. 

— V-aţi iubi prea mult unul pe altul fără mine? 

— Da; sau ne-am uri! a râs Steerforth. Care din două, n- 
are a face. Hai! Zi că pleci poimâine! 

Am consimţit; şi-a pus paltonul, şi-a aprins ţigara şi s-a 
pregătit de plecare. Văzând că pleacă, mi-am pus şi eu 
paltonul (dar nu mi-am aprins o ţigară, căci mă săturasem 
de fumat) şi l-am însoţit până la drumul mare, care la ceasul 
acela din noapte era pustiu. Tot drumul a fost foarte voios; 
iar când ne-am despărţit şi l-am petrecut cu privirea, 
văzând cum mergea spre casă, cu pasul semeţ şi uşor, mi- 
am adus aminte de cuvintele lui: „Treci peste toate 
obstacolele şi câştigă neapărat întrecerea”, şi pentru întâia 
oară i-am dorit să concureze într-o cursă care să merite să 
fie câştigată. 


Tocmai mă dezbrăcăm în dormitorul meu, când scrisoarea 
lui mister Micawber s-a rostogolit pe podea. Atunci mi-am 
adus aminte de ea, am rupt pecetea şi m-am apucat s-o 
citesc. Era datată cu un ceas şi jumătate înaintea cinei. Nu 
ştiu sigur dacă n-am mai spus că, ori de câte ori se afla într- 
o situaţie disperată, mister Micawber obişnuia sa folosească 
un fel de frazeologie juridică, ceea ce, pare-se, în ochii lui 
era echivalent cu lichidarea activului şi pasivului său. 

SIR... căci nu îndrăznesc să scriu dragă Copperfield, Este 
nimerit să vă aduc la cunoştinţă că subsemnatul e Distrus. 
S-ar putea să mai observați astăzi la el câteva sforţări 
sporadice de a vă cruța prematura destăinuire a nefericitei 
sale situaţii; dar nădejdea a coborât sub linia orizontului, şi 
subsemnatul e Distrus. 

Această comunicare e scrisă în prezenţa unui individ (nu 
pot spune în societatea lui) aflat într-o stare vecină cu beţia, 
care e slujbaşul unui misit. Individul se află în mod legal în 
posesia locuinţei, în virtutea unei urmăriri pentru neplata 
chiriei. Inventarul obiectelor sechestrate nu cuprinde 
numai averea mişcătoare şi toate efectele de orice fel care 
aparţin subsemnatului, în calitatea lui de chiriaş cu anul al 
acestei locuinţe, ci şi cele aparţinând lui mister Traddles, 
subchiriaş, membru al onoratei asociaţii „Inner Temple”67. 

Dacă mai lipsea o picătură de amărăciune ca să se verse 
cupa, care în această clipă se „oferă” (precum spune, un 
nemuritor poet) buzelor subsemnatului, acea picătură o 
constituie faptul că mai sus-amintitul mister Ihomas 
Traddles a girat, din prietenie faţă de subsemnatul, o poliţă 
pentru suma de 23 lire, 4 şilingi şi 91/2 pence, care a ajuns 
la scadenţă şi NU a fost achitată. De asemenea, şi faptul că 
la răspunderile vii ce apasă în prezent asupra 
subsemnatului se va adăuga, după rânduielile firii, încă o 
victimă nevinovată, a cărei apariţie este aşteptată - în cifre 
rotunde - nu mai târziu decât în şase luni socotite (după 
calendarul lunar) de la data prezentei. 


După cele de mai sus, ar fi poate să întrec măsura dacă aş 
adăuga că praful şi cenuşa se vor aşterne de-a pururi, pe 
capul lui WILKINS MICAWBER. 

Sărmanul Traddles! Ajunsesem să-l cunosc destul de bine 
pe mister Micawber ca să pot prevedea c-avea să-şi revină 
şi în urma acestei lovituri; dar am fost tulburat toată 
noaptea gândindu-mă la Traddles şi la fiica pastorului din 
Devonshire, cu zece copii, la logodnica lui, care era cea mai 
drăguță fată din lume şi care era gata să-l aştepte pe 
Traddles (fatidică laudă!) până la vârsta de 60 de ani... 
până la orice vârsta. 

CAPITOLUL XXIX. 

DIN NOU LA STEERFORTH ACASĂ. 

Dimineaţă i-am spus lui mister Spenlow că am nevoie de 
un scurt concediu; şi cum nu primeam salariu, şi cum, prin 
urmare, neînduratul mister Jorkins n-avea de ce să se 
supere, n-am întâmpinat nici o greutate. Am profitat de 
acest prilej şi, cu glasul înecat şi cu privirea înceţoşată, i-am 
spus că nădăjduiam că miss Spenlow e bine, sănătoasă, la 
care mister Spenlow mi-a răspuns, cu o nepăsare de parcă 
ar fi vorbit de o făptură ca oricare alta, că e foarte bine şi 
că-mi mulţumeşte de întrebare. 

Noi, stagiarii, care urma să intrăm în ordinul privilegiat al 
proctor-ilor, eram trataţi cu atâta consideraţie, încât 
puteam fi liberi oricând pofteam. Cum nu ţineam să ajung la 
Highgate înainte de ceasurile 1 sau 2 după prânz, şi cum în 
dimineaţa aceea aveam un mic proces de excomunicare, 
intitulat „Acţiune deschisă de judecător pe baza plângerii 
depuse de Tipkins împotriva lui Bullock pentru îndreptarea 
sufletului acestuia”, am mai petrecut în chip foarte plăcut 
un ceas sau două cu mister Spenlow la tribunal. Pricina se 
iscase dintr-o încăierare între doi epitropi, dintre care unul 
era învinuit că-l îmbrâncise pe celălalt, pocnindu-l de o 
cişmea; mânerul cişmelei fiind lângă clădirea unei şcoli, 
aflată sub colţul acoperişului unei biserici, brânciul 
devenise un delict cu caracter bisericesc. Era un proces 


amuzant, şi în drum spre Highgate, stând sus pe imperiala 
poştalionului, m-am gândit la „Doctors' Commons” şi la 
afirmaţia lui mister Spenlow că de s-ar atinge cineva de 
„Doctors' Commons”, s-ar duce ţara de râpă. 

Atât missis Steerforth, cât şi Rosa Dartle s-au bucurat 
când m-au văzut. Am fost plăcut surprins când am băgat de 
seamă că Littimer lipsea şi că în locul lui servea o slujnică 
tânără, care purta o bonetă cu panglici albastre şi avea ochi 
a căror privire, când, din întâmplare, o întâlneai, era mai 
plăcută şi te punea mai puţin în încurcătură decât aceea a 
respectabilului Littimer. Dar n-a trecut nici o jumătate de 
ceas de când sosisem, şi am observat că miss Dartle mă 
urmărea îndeaproape şi cu luare-aminte şi că, pe furiş, 
compara fizionomia mea cu aceea a lui Steerforth, şi pe 
aceea a lui Steerforth cu a mea, gata să surprindă orice 
schimbare de expresie. De câte ori mă uitam la ea, îi 
vedeam faţa încordată, cu sprâncenele încruntate, şi ochii 
negri adânciţi în orbite aţintiţi asupra mea; sau trecând 
brusc de la mine la Steerforth; sau cercetându-ne pe 
amândoi deodată. Când îşi dădea seama că-i urmăresc 
căutătura ca de linx, nu se ferea deloc, ci, dimpotrivă, îşi 
aţintea privirea asupra mea cu o expresie şi mai 
concentrată. Deşi eram, şi ştiam că sunt, nevinovat de orice 
rele m-ar fi putut bănui, am şovăit în faţa ochilor ei ciudaţi, 
neputând suporta strălucirea lor nesăţioasă. 

Toată ziua a fost parcă prezentă în toate colţurile casei în 
acelaşi timp. Când am stat de vorbă cu Steerforth în odaia 
lui, am auzit foşnetul rochiei ei pe mica galerie exterioară. 
Când m-am dus cu Steerforth pe pajiştea din dosul casei, să 
ne jucăm, ca odinioară, i-am zărit faţa trecând de la o 
fereastră la alta, ca o lumină rătăcitoare, până s-a oprit în 
dreptul uneia şi ne-a iscodit. După prânz, când toţi patru 
am pornit să ne plimbăm, mâna ei delicată m-a prins de 
braţ ca un arc, ca să mă facă să rămân în urmă, până ce 
Steerforth şi maică-sa s-au depărtat atât de mult, încât nu 
ne puteau auzi, şi atunci mi-a spus: 


— A trecut multă vreme de când n-aţi mai dat pe aici. E 
oare atât de atrăgătoare şi de interesantă profesia 
dumneavoastră încât vă absoarbe întreaga atenţie? Vă 
întreb, pentru că ori de câte ori nu ştiu ceva, doresc să mă 
informez. Spuneţi, aşa e? 

I-am răspuns că noua mea profesie îmi place destul de 
mult, dar că n-aş putea spune că mă absoarbe în aşa 
măsură. 

— O! Mă bucur, pentru că totdeauna îmi place să mi se 
atragă atenţia când greşesc. Vreţi să spuneţi că e cam 
searbădă? 

— Da, i-am răspuns, poate că e puţin cam searbădă. 

— O! Aşa se explică de ce aveţi nevoie de recreaţie, de 
schimbare, de distracţii şi aşa mai departe! mi-a zis. Ah! 
Foarte adevărat! Dar nu e niţel cam... nu-i aşa... pentru el? 
Nu pentru dumneavoastră. 

O privire fugitivă către locul unde Steerforth se plimba la 
braţ cu maică-sa m-a lămurit la cine se referea; dar afară 
de asta, n-am priceput nimic. Şi, fără nici o îndoială, acest 
lucru mi se citea pe faţă. 

— Şi nu cumva... nu vreau să spun că ar fi aşa, dar aş vrea 
să ştiu... nu cumva îi impune un efort prea mare? Nu cumva 
îl face să fie, poate, mai lăsător ca de obicei în privinţa 
vizitelor ce i le face... dânsei, care-i poartă o dragoste 
oarbă... nu? 

Şi rostind aceste cuvinte, a aruncat din nou o privire 
fugară spre el, după care s-a uitat la mine, de parcă ar fi 
vrut să-mi pătrundă gândurile cele mai ascunse. 

— Miss Dartle, i-am spus, vă rog să nu credeţi... 

— Nu cred nimic! Vai, Doamne, să nu vă închipuiţi c-aş 
crede ceva! Nu-s bănuitoare. Întreb numai. Nu exprim o 
părere! Vreau să-mi formez una din ceea ce îmi veţi spune. 
Atunci, nu e aşa? Perfect! Sunt cât se poate de fericită să 
ştiu acest lucru. 

— Nu încape îndoială, i-am spus cam buimăcit, că nu pot fi 
ţinut răspunzător de faptul că Steerforth a lipsit de acasă 


mai mult ca de obicei... dacă într-adevăr a lipsit, fapt de 
care n-am cunoştinţă afară doar din spusele 
dumneavoastră. Până aseară nu l-am văzut în acest lung 
interval. 

— Nu? 

— Vă asigur că nu, miss Dartle! 

De astă dată, când m-a privit în faţă, am văzut cum obrazul 
ei a devenit mai ascuţit şi a pălit, cum semnul vechii râni s-a 
lungit, întinzându-se peste buza deformată şi peste cea de 
jos, de-a curmezişul bărbiei. Mi s-a părut sinistră această 
transfigurare, precum şi licărirea din ochii ei în clipa când, 
fixându-mă, m-a întrebat: 

— Atunci, ce face? 

Am repetat aceste cuvinte mai mult pentru mine decât 
pentru ea, de buimăcit ce eram. 

— Atunci, ce face? m-a întrebat, consumată de curiozitatea 
care o mistuia ca o văpaie. Ce urzeşte cu individul acela, 
care niciodată nu se uită la mine fără o impenetrabilă 
perfidie în ochi? Nu vă cer să vă trădaţi prietenul dacă 
sunteţi cinstit şi credincios. Vă întreb numai ce îl mână: 
ciuda, ura, mândria, neliniştea, o idee năstruşnică, sau 
dragostea? Ce anume? 

— Miss Dartle, i-am răspuns, cum aş putea să vă conving 
că nu ştiu despre Steerforth nimic mai mult decât ştiam 
când am venit întâia oară aici? N-am idee. Cred că nu-i 
nimic la mijloc. Aproape că nici nu înţeleg ce vreţi să 
spuneţi. 

Se uita fix la mine, când deodată crâncena cicatrice a fost 
străbătută de un fior, de o tresărire ce mi s-a părut că nu 
putea fi pricinuită decât de o durere; un fior care a făcut să 
i se ridice un colţ al buzei într-o strâmbătură de dezgust 
sau de milă, amestecate cu dispreţ. Şi-a dus însă iute mâna 
la gură - o mână atât de firavă şi delicată încât altă dată, 
când o ridicase ca să-şi ferească faţa de dogoarea focului, o 
comparasem în gând cu un porțelan fin - şi precipitat, cu o 
inflexiune aspră, pătimaşă, mi-a spus doar atât: 


— Vă conjur, nu spuneţi nimănui nici un cuvânt! 

Missis Steerforth părea cât se poate de fericită lângă fiul 
ei, iar Steerforth de astă dată s-a arătat deosebit de drăguţ 
şi de respectuos. Pentru mine era foarte interesant să-i văd 
împreună, nu numai pentru că se iubeau reciproc, ci şi 
pentru motivul că semănau foarte mult, semeţia şi 
impulsivitatea fiului, temperate de feminitate şi vârstă, 
preschimbându-se la dânsa într-o demnitate plină de graţie. 
Şi nu o dată m-am gândit că era o fericire că nu s-a ivit 
niciodată vreo neînțelegere adâncă între ei; căci două firi 
atât de asemănătoare - aş spune mai degrabă două nuanţe 
ale aceleiaşi firi - ar fi mai greu de împăcat decât cele mai 
opuse caractere din lume. Trebuie să mărturisesc însă că 
izvorul acestei observaţii nu se afla în discernământul meu, 
ci în cuvintele Rosei Dartle. 

La cină miss Dartle a zis: 

— O, vă rog, spuneţi-mi, careva un lucru la care m-am 
gândit toată ziua şi aş vrea să-l ştiu. 

— Ce ai vrea să ştii, Rosa? a întrebat-o missis Steerforth. 
Zău, nu fi misterioasă. 

— Misterioasă! O! Într-adevăr? Mă socoteşti misterioasă? 

— Nu te-am rugat de nenumărate ori, i-a răspuns missis 
Steerforth, să te exprimi desluşit şi firesc? 

— O! Va să zică nu m-am exprimat în mod firesc? s-a mirat 
miss Dartle. Te rog să fii îngăduitoare cu mine, căci nu 
întreb decât ca să mă lămuresc. Nu suntem în stare să ne 
cunoaştem pe noi înşine. 

— La tine asta a devenit un fel de a doua natură, a 
observat fără supărare missis Steerforth. Dar ţin minte, şi 
desigur că nici tu n-ai uitat, Rosa, că a fost o vreme când te 
purtai altfel, nu te fereai atât şi erai mai încrezătoare. 

— Ai desigur dreptate, aşa se întâmplă că te trezeşti cu 
deprinderi proaste! Chiar aşa? Să mă feresc mai puţin şi să 
fiu mai încrezătoare? Mă întreb, oare cum a fost cu putinţă 
să mă schimb aşa pe nesimţite? Da, e cât se poate de 


ciudat! Trebuie să-mi dau silinţa s-ajung cum am fost 
altădată. 

— Aş dori să ţi-o dai, i-a spus zâmbind missis Steerforth. 

— Vai! Într-adevăr, am să mi-o dau, să ştii! Am să învăţ să 
fiu sinceră de la... să văd... de la James. 

— Nici că ai putea găsi un profesor mai bun, Rosa! i-a 
replicat missis Steerforth înţepată, căci era o urmă de 
sarcasm în orice spunea Rosa Dartle, deşi vorbea 
întotdeauna cum vorbise şi de astă dată, cu aerul cel mai 
nevinovat din lume. 

— De asta sunt sigură! a întărit Rosa cu neobişnuită 
căldură. Dacă există vreun lucru de care să fiu sigură, apoi 
să ştii că ăsta e. 

Am avut impresia că missis Steerforth regreta că se 
formalizase, căci i-a spus amabil: 

— Bine, dragă Rosa, dar tot nu ne-ai spus ce ai vrea să ştii! 

— Ce aş vrea să ştiu? a repetat dânsa cu o răceală 
sfidătoare. Vai! Aş vrea să ştiu doar dacă oamenii care au 
aceeaşi structură morală... e corectă expresia? 

— Tot atât de corectă ca oricare alta, a asigurat-o 
Steerforth. 

— Mulţumesc... dacă oamenii care au aceeaşi structură 
morală riscă, atunci când între ei se iveşte o neînțelegere 
gravă, să ajungă la o ruptură mai adâncă decât ceilalţi. 

— Cred că da, i-a răspuns Steerforth. 

— Aşa crezi? Vai, Doamne! Să presupunem, de pildă, deşi 
această ipoteză e puţin probabilă, că s-ar isca o ceartă 
serioasă între tine şi mama. 

— Rosa dragă, a intervenit missis Steerforth râzând, pune 
o altă ipoteză! James şi cu mine, slavă Domnului, ne 
cunoaştem îndatoririle reciproce. 

— Vai! a făcut miss Dartle, dând din cap şi căzând pe 
gânduri. Desigur. Asta ar împiedica ruptura? Da, fireşte c- 
ar putea. Exact. Îmi pare bine că în prostia mea am pus 
această ipoteză, căci sunt încântată să aflu că îndatoririle ce 


le aveţi unul faţă de altul ar împiedica o ruptură! Vă 
mulţumesc foarte mult. 

Nu se cade să trec cu vederea o altă întâmplare măruntă 
în legătură cu miss Dartle; căci de ea am avut motive să-mi 
aduc aminte mai târziu, când trecutul ireversibil a ieşit la 
iveală în întregimea lui. În tot restul zilei, şi mai ales după 
acest episod, Steerforth s-a străduit, cu toată iscusinţa lui şi 
cu o perfectă naturaleţe, s-o vrăjească pe această făptură 
ciudată şi s-o preschimbe într-o interlocutoare agreabilă. 
Pentru mine n-a fost de mirare c-a izbutit. De asemenea, nu 
m-a surprins faptul că dânsa a încercat să reziste înrâuririi 
minunate a fermecătoarei lui măiestrii - a firii lui 
fermecătoare, cum credeam eu atunci - căci ştiam că era 
uneori urâcioasă şi afurisită. Am văzut cum i s-au schimbat 
cu încetul trăsăturile şi atitudinea; am văzut-o privindu-l cu 
admiraţie crescândă; am văzut-o cum, tot mai slab - dar 
permanent înciudată, de parc-ar fi condamnat propria ei 
slăbiciune - încerca să ţină piept puterii farmecului său; şi, 
în cele din urmă, am văzut privirea-i severă îmblânzindu-se, 
iar zâmbetul ei devenind blajin, şi am încetat să mă mai tem 
de ea, cum mă temusem tot restul zilei, şi am stat cu toţii în 
preajma căminului, pălăvrăgind şi făcând haz ca nişte copii. 

După plecarea ei, n-am mai rămas în sufragerie nici cinci 
minute; nu ştiu dacă asta se datora împrejurării că 
zăbovisem cam mult acolo sau faptului că Steerforth îşi 
pusese în gând să exploateze avantajul dobândit. 

— Cântă la harpă, mi-a şoptit Steerforth, oprindu-se în 
dreptul uşii salonului, şi cred că, în ultimii trei ani, nimeni, 
afară de mama, n-a auzit-o cântând. 

A rostit aceste cuvinte cu un zâmbet ciudat, care s-a risipit 
îndată, şi am intrat în salon, unde am găsit-o singură. 

— Nu, nu te ridica, Rosa dragă, a rugat-o Steerforth (deşi 
dânsa se şi sculase). Fii şi tu drăguță o dată şi cântă-ne un 
cântec irlandez. 

— Ce nevoie ai tocmai de un cântec irlandez? l-a întrebat. 


— Mare! Mult mai mare nevoie decât de orice alt cântec. 
Uite, şi Daisy iubeşte muzica din tot sufletul. Cântă-ne un 
cântec irlandez, Rosa, şi lasă-mă să stau jos şi să te ascult 
ca altădată. 

Nu s-a atins de ea, nici de scaunul de pe care se ridicase, 
ci s-a aşezat lângă harpă. Dânsa a rămas câtva timp lângă 
harpă, trecându-şi în chip straniu mâna dreaptă peste 
strune fără a le atinge. În cele din urmă, s-a aşezat, a tras 
brusc harpa mai aproape şi a început să cânte, 
acompaniindu-se din gură. 

Era ceva - nu ştiu ce - în tuşeul ei sau în timbrul ei care 
imprima acestui cântec o notă eterică; niciodată în viaţa 
mea n-am auzit şi nici nu pot să-mi închipui ceva 
asemănător. Cântecul era de o autenticitate 
cutremurătoare. Părea că nu fusese scris sau pus pe note 
nicicând, ci ţâşnea din patima-i lăuntrică; patimă ce-şi 
găsea expresia cea mai potrivită în sunetele grave ale 
glasului ei şi care se ascundea când se aşternea tăcerea. 
Am rămas încremenit când am văzut-o aplecându-se din 
nou asupra harpei şi trecându-şi dreapta peste strune, fără 
a cânta. 

N-a trecut nici un minut, şi am fost trezit din visare: 
Steerforth se ridicase de pe scaun, se apropiase de ea şi o 
cuprinsese cu braţul, spunându-i: 

— De aci înainte, Rosa, ne vom iubi foarte mult! 

Dar dânsa îl lovise şi, îndepărtându-l cu furia unei pisici 
sălbatice, dăduse buzna afară din salon. 

— Ce s-a întâmplat cu Rosa? a întrebat missis Steerforth 
intrând. 

— S-a purtat ca un înger, mamă, i-a răspuns Steerforth, iar 
peste o clipă, drept compensare, a trecut la extrema 
cealaltă. 

— Bagă de seamă, n-o scoate din sărite, James. Nu uita c-a 
devenit cam arţăgoasă şi că-i mai sănătos să nu fie 
zgândărită. 


Rosa nu s-a mai întors; şi numele ei n-a mai fost pomenit 
până ce-am intrat în odaia lui Steerforth, ca să-i spun 
noapte bună. Atunci a început să râdă pe socoteala ei şi m-a 
întrebat dacă-mi fusese dat să văd vreodată o fiinţă mai 
sălbatică şi mai de neînțeles. 

I-am mărturisit că eram uluit peste măsură şi l-am întrebat 
dacă bănuieşte ce anume o supărase aşa de tare. 

— Dumnezeu ştie, mi-a răspuns Steerforth. Orice, sau 
nimic! 'Ţi-am mai spus că trage pe tocilă şi ascute fiece 
lucru, chiar şi pe sine însăşi. E un instrument tăios, şi se 
cade să fie mânuită cu mare băgare de seamă. E 
întotdeauna periculoasă. Noapte bună! 

— Noapte bună, Steerforth dragă! i-am zis. Plec mâine în 
zori, înainte ca să te trezeşti. Noapte bună! 

Nu m-a lăsat să mă duc la culcare, şi punându-şi mâinile 
pe umerii mei, m-a ţinut în faţa lui cum făcuse şi când 
fusese la mine. 

— Daisy, mi-a spus zâmbind, deşi naşii şi naşele tale nu ţi- 
au dat acest nume, mie aşa-mi place să-ţi spun... şi tare-aş 
vrea... aş vrea... aş vrea să poţi şi tu să-mi spui la fel. 

— Pot să-ţi spun, dacă vreau, i-am răspuns. 

— Daisy, dacă vreodată se va ivi ceva care să ne despartă, 
să-ţi aminteşti numai de părţile mele bune, băiete. Hai să 
cădem la această învoială. Dacă împrejurările ne vor 
despărţi vreodată, adu-ţi aminte de părţile mele bune. 

— Steerforth, în ochii mei n-ai părţi bune şi părţi rele. În 
inima mea te iubesc şi te preţuiesc deopotrivă întotdeauna. 

Am încercat atunci remuşcări atât de adânci că l-am 
nedreptăţit cândva, fie numai cu umbra unei bănuieli, încât 
am fost gata-gata să-i mărturisesc. Numai temerea ca nu 
cumva s-o trădez pe Agnes şi nehotărârea cum să ating 
acest subiect fără a comite vreo indiscreţie m-au oprit 
înainte ca dânsul să-mi fi spus: 

— Dumnezeu să te ajute, Daisy, şi noapte bună! 

Numai datorită acestor ezitări nu i-am mărturisit; apoi ne- 
am dat mâna şi ne-am despărţit. 


A doua zi m-am sculat în zori, şi după ce m-am îmbrăcat 
fără zgomot, am aruncat o privire în odaia lui. Dormea un 
somn adânc; cu capul pe braţ, aşa cum adesea îl văzusem 
dormind la şcoală. 

Şi foarte curând a venit vremea să mă minunez cum de nu- 
i tulbura nimic somnul atunci când l-am privit. Dormea - îl 
văd şi acuma - aşa cum adesea îl văzusem dormind la 
şcoală; şi astfel, în ceasul acela tăcut, l-am părăsit. 

Vai, niciodată, Dumnezeu să te ierte, Steerforth, niciodată 
nu-mi va mai fi dat să-ţi ating cu dragoste şi prietenie mâna 
inertă. Niciodată, niciodată! 

CAPITOLUL XXX. 

O JALE. 

Am ajuns seara la Yarmouth şi am tras la han. Ştiam că 
odaia de musafiri a lui Peggotty - odaia mea - va fi ocupată 
probabil peste scurt timp, dacă nu cumva Marele Oaspete, 
în faţa căruia fiecare muritor trebuie să se dea la o parte, se 
şi instalase în casă; aşadar, m-am dus la han, unde am 
mâncat şi mi-am oprit loc pentru noapte. 

Era 10 când am ieşit. Multe prăvălii erau închise, iar 
oraşul părea somnoros. Când am ajuns la prăvălia firmei 
Omer şi Joram, am găsit obloanele puse, dar uşa era 
deschisă. Zărindu-l pe mister Omer, care trăgea din lulea, 
aşezat în pragul salonaşului, am intrat şi l-am întrebat cum 
o mai duce. 

— Ei, Doamne-Dumnezeule, ia te uită! a exclamat mister 
Omer. Dar dumneata ce mai faci? la loc. Sper că nu te 
supără fumul? 

— Câtuşi de puţin, i-am răspuns. Chiar îmi place... din 
luleaua altuia. 

— Va să zică, în luleaua dumitale, nu? a spus mister Omer 
râzând. Cu atât mai bine, sir. Prost nărav la cei tineri. Ia loc. 
Eu fumez, că-mi face bine la astm. 

Mister Omer mi-a făcut loc şi mi-a adus un scaun. Apoi s-a 
aşezat la loc, gâfâind şi trăgând cu nesaţ din lulea, ca şi 


cum în ea s-ar fi aflat provizia de aer fără de care ar fi 
pierit. 

— Sunt mâhnit de ştirile proaste pe care le am despre 
mister Barkis, i-am zis. 

Mister Omer s-a uitat la mine grav şi a clătinat din cap. 

— Ştiţi cumva cum se simte astă-seară! am întrebat. 

— Tocmai asta voiam să vă întreb şi eu, sir, dar n-am 
îndrăznit, mi-a răspuns mister Omer. E unul din 
neajunsurile branşei. Când cineva-i bolnav, nu putem să ne 
interesăm de mersul bolii. 

Nu mă gândisem la acest neajuns; e drept, însă, că, înainte 
de a intra, mi-a fost teamă că voi auzi iar vechea melodie. 
Când a pomenit de acest neajuns, am recunoscut că aşa 
stăteau lucrurile şi am şi spus-o. 

— Da, da, mă-nţelegeţi, a urmat mister Omer clătinând din 
cap. Nu îndrăznim s-o facem, Dragă Doamne, dacă le-am 
trimite vorbă: „Firma „Omer şi Joram” vă prezintă omagii şi 
întreabă cum vă simţiţi în dimineaţa asta”, sau în după- 
amiaza asta, după cum ar fi cazul, asta ar fi o lovitură care 
pe mulţi i-ar da gata. 

Atât eu cât şi mister Omer, am dat din cap, iar mister 
Omer s-a folosit de lulea pentru a se alimenta cu aer. 

— E una dintre consideraţiunile care impun membrilor 
branşei să se abţină de la actele de curtoazie pe care am 
dori adesea să le facem, mi-a zis mister Omer. Să luăm 
cazul meu. Îl cunosc pe mister Barkis de patruzeci de ani. 
Dar nu pot să mă duc să-ntreb: „Cum îi mai merge?” 

Mi-am dat seama că asta nu putea să-i vină uşor şi i-am 
spus-o. 

— Vreau să sper că nu-s mai interesat decât oricare altul, 
mi-a zis mister Omer. Uitaţi-vă la mine! Pot să-mi dau ultima 
suflare în orice clipă, şi, pe cât îmi dau seama, în această 
situaţie e puţin probabil c-aş mai putea fi interesat. E puţin 
probabil să fie un om care ştie că-şi poate da în orice clipă 
ultima suflare, aşa ca foalele când se taie burduful; mai ales 
când omul acela e şi bunic. 


— Fireşte că nu, am încuviinţat. 

— Nu că m-aş plânge de meseria mea, a urmat mister 
Omer. Nu, nicidecum. Fiecare meserie are, fireşte, părţi 
bune şi rele. Aş dori numai ca oamenii să nu se piardă atât 
de lesne cu firea. 

Cu un aer blajin şi îndatoritor, mister Omer a tras de 
câteva ori din lulea, fără a spune nici un cuvânt; apoi, 
reluând prima idee, a zis: 

— De aceea, ca s-aflăm cum o mai duce Barkis, suntem 
siliţi să ne mărginim la Em'ly. Ştie ea prea bine ce gânduri 
nutrim şi n-are, în privinţa noastră, mai multe temeri sau 
bănuieli decât dac-am fi nişte mieluşei. Minnie şi Joram 
tocmai s-au dus la Barkis acasă (unde, după închidere, 
Em'ly se duce să-i dea o mână de ajutor mătuşii), ca să- 
ntrebe cum îi mai merge în astă seara; dac-aţi binevoi s- 
aşteptaţi până se întorc, aţi afla de la ei toate amănuntele. 
N-aţi vrea să luaţi ceva? Un grog, cu puţină apă? Când 
fumez, mai beau din când în când şi câte un grog, mi-a zis 
mister Omer, ridicând paharul, fiindcă se spune că moaie 
înghiţitoarea prin care se face păcătoasa asta de respiraţie 
a mea. Dar, slavă Domnului, nu înghiţitoarea-i bolnavă, a 
adăugat mister Omer, răguşit. Mereu îi zic fiicei mele 
Minnie: „Respirația să fie cum trebuie, că de înghiţitoare n- 
am eu grijă!” 

Într-adevăr, respira foarte greu şi era îngrijorător să-l vezi 
râzând. Când şi-a revenit, i-am mulţumit pentru grogul 
oferit, dar am refuzat, întrucât tocmai cinasem; i-am spus 
însă că, de vreme ce mă poftise, voi aştepta până s-or 
întoarce fiica şi ginerele lui, şi l-am întrebat ce mai făcea 
micuța Em'ly. 

— Să vă spun drept, sir, mi-a zis mister Omer, scoțând 
luleaua din gură, ca să-şi poată freca bărbia, am să fiu 
bucuros după ce am s-o văd măritată. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Nu prea e în apele ei deocamdată, mi-a explicat mister 
Omer. Nu că n-ar fi la fel de frumoasă ca totdeauna, căci e 


mai frumoasă, vă asigur că e mai frumoasă. Nu că n-ar 
lucra la fel de bine ca totdeauna, căci lucrează. Lucra cât 
şase, şi acum tot cât şase lucrează. Dar îi lipseşte tragerea 
de inimă, mi-a zis mister Omer, şi după ce şi-a mai frecat 
puţin bărbia şi a mai tras un fum, a adăugat: Nu ştiu dacă 
veţi înţelege ce vreau să spun: „Irageţi straşnic, nu vă 
încurcaţi, trageţi cu sete, trageţi toţi o dată, băieţi, ura!” 
Vedeţi, asta mi se pare că-i lipseşte lui Em'ly. 

Chipul şi gesturile lui mister Omer erau atât de expresive, 
încât, cu drept cuvânt, i-am putut face semn cu capul că-i 
înţelesesem gândul. Faptul c-am priceput atât de repede i-a 
făcut plăcere, pare-mi-se, şi a urmat: 

— Eu, unul, socot că asta se datoreşte mai ales faptului că- 
i nehotărâtă. Am stat eu mult de vorbă cu unchiul ei, şi cu 
logodnicul ei, seara, după lăsatul lucrului; şi socot că asta se 
datoreşte faptului că-i nehotărâtă. Nu trebuie să uitaţi nici 
o clipă, a urmat mister Omer, clătinând binişor din cap, că 
Em'ly e o fiinţă nemaipomenit de iubitoare. Vorba ceea: 
„Din coadă de câine nu mă faci sită de mătase”. La asta nu 
mă pricep. Dar cred că totu-i cu putinţă dacă începi din 
vreme. A fost ea în stare, sir, ca din barcazul acela vechi să 
facă o locuinţă pe care nici o clădire din piatră şi marmură 
n-o întrece! 

— Într-adevăr, a făcut! am adeverit. 

— Face să vezi cum se ţine fetiţa asta drăguță de unchiul 
ei, cum se agaţă de el şi cum se alintă tot mai mult pe zi ce 
trece. Asta înseamnă că se dă o luptă în sufletul ei. Ce rost 
are s-o lungească mai mult decât trebuie? 

L-am ascultat cu luare-aminte pe acest bătrân cumsecade 
şi i-am dat dreptate din toată inima. 

— De aceea le-am şi spus-o, a urmat mister Omer pe un 
ton domol. Le-am spus: „Să nu credeţi că Em'ly trebuie să 
rămână aici până se-mplineşte sorocul uceniciei. O lăsăm să 
plece oricând poftiţi. A lucrat mai bine decât mă aşteptam; 
a învăţat mai repede decât credeam: „Omer şi Joram” pot 
să renunţe dintr-o trăsătură de condei la răstimpul ce a mai 


rămas; e liberă să plece când doriţi. Şi dacă vrea, după 
aceea, să lucreze pentru noi la domiciliu, cu atât mai bine. 
Dacă nu, tot bine. În nici un caz nu ne păgubeşte”. Căci, 
vedeţi dumneavoastră, mi-a zis mister Omer, atingându-mă 
cu pipa. S-ar putea oare ca un om suferind de astm ca 
mine; şi care pe deasupra mai e şi bunic, să-i facă greutăţi 
unei floricele cu ochi albaştri, ca dânsa? 

— Nicidecum, i-am zis. 

— Nicidecum! Aveţi dreptate! mi-a zis mister Omer. Bine, 
sir, vărul ei... ştiţi că se mărită cu un văr al ei? 

— Da, ştiu, i-am răspuns. Îl cunosc bine. 

— Desigur că-l cunoaşteţi, a spus mister Omer. Bine, sir! 
Vărul ei, care, pare-se, e om cu stare şi are mult de lucru, 
mi-a mulţumit cât se poate de frumos (s-a purtat, trebuie să 
mărturisesc într-un fel care mi-a făcut o impresie excelentă) 
şi s-a dus şi a închiriat o căsuţă, aşa cum ne-am dori fiecare 
dintre noi. Căsuţa e acum gata mobilată în întregime şi e 
frumoasă ca o casă de păpuşi. Dacă nu s-ar fi întâmplat 
necazul acesta cu agravarea bolii bietului mister Barkis, azi 
ar fi fost gata căsătoriţi, pot spune. Dar aşa, au trebuit să 
mai amâne nunta. 

— Şi Em'ly, mister Omer? l-am întrebat. Emi'ly s-a mai 
liniştit? 

— Ei, la asta nu ne prea putem aştepta, mi-a răspuns, 
mângâindu-şi guşa. Despărțirea şi toate schimbările aş 
putea spune, i se par în acelaşi timp şi, apropiate şi foarte 
depărtate. Moartea lui Barkis n-ar trebui să le întârzie 
cununia prea mult, dar dacă s-o mai chinui bietul om, s-ar 
putea să se tărăgăneze lucrurile. În orice caz, precum 
vedeţi, e o situaţie destul de nesigură. 

— Văd, i-am zis. 

— Prin urmare, a spus mai departe mister Omer, Emi'ly e 
cam abătută, şi cam neliniştită, poate mai mult chiar decât 
înainte. Pe zi ce trece pare mai legată de unchiul ei şi-i vine 
mai greu să se despartă de noi toţi. Când îi spun o vorbă 
bună, o podidesc lacrimile, şi dacă ai vedea-o când e 


împreună cu fetiţa fiicei mele Minnie, n-ai mai uita-o 
niciodată; O, Doamne; cât de mult o iubeşte pe fetiţa asta! a 
încheiat mister Omer, îngândurat. 

Având un prilej atât de bun, m-am grăbit să-l întreb pe 
mister Omer, înainte ca discuţia noastră să fie întreruptă de 
înapoierea fiicei şi a ginerelui său, dacă mai ştia ceva 
despre Martha. 

— Vai! mi-a răspuns, clătinând din cap şi părând foarte 
mâhnit. Nimic bun. Oricum aţi lua-o, sir, e o poveste tare 
tristă. Niciodată n-am crezut că fata asta ar fi o stricată. N- 
aş vrea să spun lucrul ăsta de faţă cu fiica mea, Minnie, 
fiindcă s-ar supăra, dar, zău, niciodată n-am crezut. 
Niciunul dintre noi n-a crezut. 

Mister Omer, auzind paşii fiicei sale înaintea mea. M-a 
atins cu pipa şi mi-a făcut semn cu ochiul, ca să-mi dea de 
veste. Imediat după aceea, Minnie a sosit împreună cu 
bărbatul ei. 

Ne-au spus că starea lui mister Barkis era „cât se poate de 
proastă” că şi-a pierdut cunoştinţa şi că în bucătărie, în 
clipa când să plece, mister Chillip le spusese, foarte mâhnit, 
că nici chiar dacă la căpătâiul lui s-ar întruni Colegiul 
medicilor, Colegiul chirurgilor şi toţi membrii Asociaţiei 
farmaciştilor, tot nu i-ar mai putea ajuta cu nimic. Pentru 
cele două colegii, precizase mister Chillip, era prea târziu, 
iar asociaţia n-ar fi putut face altceva decât să-i dea otravă. 

Auzind aceste veşti, şi aflând totodată că mister Peggotty 
se găsea acolo, am hotărât să mă duc şi eu numaidecât. Le- 
am spus noapte bună lui mister Omer şi soţilor Joram şi, 
stăpânit de un simţământ de jale care făcea ca mister 
Barkis să-mi pară o fiinţă cu totul nouă şi deosebită, mi-am 
îndreptat paşii într-acolo. 

Am bătut încetişor la uşă şi mi-a deschis mister Peggotty. 
Acesta, când m-a văzut, nu s-a arătat nici pe departe atât de 
surprins cât m-aş fi aşteptat. Am băgat de seamă acelaşi 
lucru şi la Peggotty când a coborât; şi de atunci am mai avut 
prilejul să-l observ şi în alte împrejurări; şi cred că în 


preajma cutremurătorului deznodământ, toate celelalte 
schimbări şi surprize pierd orice însemnătate. 

I-am strâns mâna lui mister Peggotty şi am intrat în 
bucătărie, el închizând încet uşa după mine. Micuţa Emi'ly 
şedea lângă foc, acoperindu-şi faţa cu mâinile. În picioare, 
lângă dânsa, stătea Ham. 

Am vorbit în şoaptă, ascultând din când în când dacă nu se 
aude vreun zgomot din odaia de sus. Cu prilejul ultimei 
mele vizite, nici că băgasem de seamă acest amănunt, dar 
de astă dată mi s-a părut ciudat că mister Barkis lipsea din 
bucătărie! 

— Foarte frumos din partea 'neavoastră, mas'r Davy, mi-a 
spus mister Peggotty. 

— Com nu se poate mai frumos! a întărit Ham. 

— Em'ly, draga mea! a exclamat mister Peggotty. Ete-te! A 
venit mas'r Davy. Hai, capul sus, frumoaso? Nu-i spui nici un 
cuvânt lui mas'r Davy? 

Văd şi acum cum a tresărit, străbătută de un fior. Şi parcă 
mai simt şi astăzi ce rece îi era mâna când i-am strâns-o. 
Unicul semn de viaţă a fost că s-a tras înapoi; apoi s-a 
ridicat binişor de pe scaun şi, tremurând toată şi fără a 
spune nici un cuvânt, s-a strecurat lângă unchiul ei şi şi-a 
lăsat capul pe pieptul lui. 

— Are o inimă atât de bună, a zis mister Peggotty, 
netezindu-i părul bogat cu mâna lui mare şi aspră, încât nu 
poate-ndura durerea asta. E şi firesc, mas'r Davy, la tineri 
nedeprinşi cu încercările de acest fel şi care sunt şi sfielnici 
ca păsărică mea... E firesc! 

Dânsa s-a ghemuit mai tare lângă el, tăcută şi fără a-şi 
ridica privirea. 

— Se face târziu, draga mea, i-a spus mister Peggotty, şi a 
venit Ham să te ia acasă. Hai! Du-te cu el, c-are suflet tot 
atât de bun ca tine! Ce-i, Em'ly? Ce-i, frumoaso? 

Glasul ei n-a răzbătut până la mine, dar mister Peggotty îşi 
plecase capul într-o parte şi părea s-o asculte, şi apoi i-a zis: 


— Să stai cu unchiul? Nu, nu se cade să-mi ceri una ca 
asta! Să stai cu unchiul, fetiţa mea, când acela care-n 
curând îţi va fi soţ a venit să te petreacă acasă? Ei, e de 
necrezut cât ţine mititica asta la un bătrân lup-de-mare ca 
mine! a declarat mister Peggotty, uitându-se la noi cu 
nespusă mândrie. Dar nu-i atâta sare în apa mării câtă 
dragoste-i poartă ea unchiului ei... prostuţa asta de Emi'ly! 

— Are dreptate Em'ly, mas'r Davy! a spus Ham. Dac-aşa 
vrea ea şi dacă-i îngrijorată şi speriată pe deasupra, o las 
aici până dimineaţă. Şi rămân şi eu! 

— Nu, nu, s-a împotrivit mister Peggotty. Nu se cade, un 
bărbat însurat ca tine - sau aproape însurat - să-şi 
irosească o zi de lucru. Şi nici să veghezi noaptea şi să 
munceşti ziua nu se cade. Asta nu merge! Du-te acasă şi te 
culcă! Teamă că n-o s-avem destulă grijă de Em'ly ştiu că 
nu-ţi e! 

În faţa acestor argumente, Ham a cedat şi şi-a luat pălăria, 
dând să plece. Dar chiar şi când a sărutat-o - şi trebuie să 
spun că niciodată nu l-am văzut apropiindu-se de dânsa fără 
să-mi zic în gând că fusese dăruit din naştere cu un suflet 
de gentleman - Em'ly mi s-a părut că se lipeşte mai tare de 
unchiul ei, ferindu-se parcă de Ham. Am închis uşa după el, 
pentru ca nimic să nu tulbure liniştea ce domnea în casă; 
iar când m-am întors, l-am găsit pe mister Peggotty 
vorbindu-i mai departe micuţei Em'ly. 

— Acu mă duc sus, să-i spun mătuşii c-a venit mas'r Davy; 
asta o s-o mai lumineze puţintel. Pân' mă-ntorc, şezi colo 
lângă foc, dragă, şi încălzeşte-ţi mâinile, că-s îngheţate. Nu 
se cade să fii atât de speriată şi să pui totul la inimă. Cum? 
Vrei să vii cu mine? Bine vino cu mine, hai! Sunt sigur, 
mas'r Davy, că fata asta nu şi-ar părăsi unchiul nici chiar 
dac-ar fi izgonit din casă şi ar fi nevoit să se culce pe dig, 
mi-a spus mister Peggotty, tot atât de mândru ca şi înainte. 
Dar foarte curând o să vină rândul altuia, Em'ly foarte 
curând o să vină rândul altuia! 


Mai târziu când, urcând scara, am trecut, prin faţa uşii 
odăiţei mele, în care era întuneric,; mi s-a părut că dânsa 
era acolo, că o zăresc întinsă pe podea. Dar dacă într- 
adevăr ea a fost, sau n-a fost decât o iluzie pricinuită de 
umbrele din odaie, nici acuma nu ştiu. 

Cât am stat în bucătărie, în faţa focului, am avut răgaz să 
reflectez asupra spaimei faţă de moarte pe care o resimțea 
micuța Emi'ly, care, adăugată celor spuse de mister Omer, 
mi s-a părut că ar fi pricina schimbării ei, şi până ce a 
coborât Peggotty, am avut răgaz, numărând bătăile 
pendulei şi pătrunzându-mă de reculegerea din jur, să 
privesc mai cu îngăduinţă aceste slăbiciuni ale ei. Peggotty 
m-a îmbrăţişat, m-a binecuvântat şi n-a mai contenit să-mi 
mulţumească pentru mângâierea ce i-o aduceam (acestea 
au fost cuvintele ei) în această restrişte. M-a rugat apoi să 
vin sus, spunându-mi printre suspine că mister Barkis m-a 
iubit şi m-a admirat întotdeauna; că deseori îi vorbise de 
mine înainte de a-şi pierde cunoştinţa; şi că era încredinţată 
că dacă şi-ar recăpăta-o, s-ar bucura să mă vadă, dacă mai 
există ceva care să-l poată bucura pe lumea asta. 

Când l-am văzut, mi s-a părut foarte puţin probabil că s-ar 
mai putea bucura de ceva. Zăcea cu capul şi umerii afară 
din pat, într-o poziţie incomodă, rezemat pe jumătate de 
lădiţa care-l costase atâtea oboseli şi griji. Am aflat apoi că, 
din clipa când nu s-a mai putut târi din pat ca s-o deschidă 
şi n-a mai fost în stare să se încredinţeze cu ajutorul băţului 
miraculos, că lădiţa se afla în siguranţă, a cerut să fie 
aşezată pe un scaun lângă pat, şi că de atunci, zi şi noapte, 
nu-şi mai ridicase mâna de pe ea. Şi acum îşi ţinea braţul pe 
lădiţă. Nu-şi mai dădea seama de vreme şi de oameni, dar 
lădiţa o păstra lângă el; şi ultimele cuvinte pe care le rostise 
(în chip de explicaţie) fuseseră: „Haine vechi!” 

— Barkis dragă! i-a zis Peggotty aproape voioasă, 
aplecându-se asupra lui, în timp ce fratele ei şi cu mine 
stăteam la celălalt capăt al patului. Uite, a venit băiatul meu 
scump, băiatul meu drag, master Davy, prin care m-ai peţit, 


Barkis! Ştii tu, acela prin care mi-ai trimis răvaşe! Nu vrei 
să-i spui nimic lui master Davy? 

A rămas mut şi ţeapăn, ca lădiţa de la care chipul lui 
împrumutase singura expresie ce o avea. 

— O să se ducă o dată cu apele, mi-a zis mister Peggotty, 
ducând mâna la gură. 

Ochii îmi erau înecaţi în lacrimi, şi la fel erau aceia ai lui 
mister Peggotty; dar am repetat în şoaptă: 

— Cu apele? 

— Pe litoral oamenii nu pot trece din viaţă, mi-a zis mister 
Peggotty, decât când apele coboară. Şi nu se nasc decât 
când se ridică... nu vin pe lume, până nu-ncepe fluxul. Da, o 
să se ducă o dată cu apele. La trei juma se isprăveşte 
refluxul, iar fluxul nu porneşte decât după vreo juma de 
ceas. De apucă să trăiască pân' ce-ncepe fluxul, 
supravieţuieşte până trece, şi nu se duce decât o dată cu 
mareea următoare. 

Am rămas acolo, veghindu-l multă vreme... ceasuri întregi. 
Ce tainică înrâurire a avut prezenţa mea asupra lui, în 
starea în care se afla, n-am să mă încumet a spune; fapt e 
că atunci când, într-un târziu, a început să aiureze, a 
îngăimat ceva despre vremea când mă ducea la şcoală. 

— Îşi revine! a exclamat Peggotty. 

Mister Peggotty m-a atins şi mi-a şoptit cu spaimă şi 
reculegere: 

— Se duce şi el, şi se duc şi apele. 

— Barkis, dragul meu... l-a îmbiat Peggotty. 

— C. P Barkis... a exclamat el cu glas stins. Femeie mai de 
treabă ca dânsa nici că mai e pe lume... 

— Ia te uită! A venit master Davy! i-a zis Peggotty, căci 
deschisese ochii. 

Eram cât pe-aci să-l întreb dacă mă recunoaşte, când 
dânsul a dat să-mi întindă mâna şi, zâmbind prietenos, mi-a 
zis desluşit: 

— Barkis ar vrea... 

Şi, fiind ceasul refluxului, s-a dus o dată cu apele. 


CAPITOLUL XXXI. 

O ŞI MAI CUMPLITĂ JALE. 

Nu mi-a venit greu să iau hotărârea ca, la cererea lui 
Peggotty, să rămân la ea până ce rămăşiţele pământeşti ale 
bietului harabagiu vor fi făcut ultimul drum la 
Blunderstone. Cumpărase de mult, din propriile ei 
economii, un locşor în vechiul nostru cimitir, lângă 
mormântul „fetiţei ei scumpe”, cum îi spusese întotdeauna 
mamei; şi acolo urmau să se odihnească amândoi. 

Este şi astăzi o mângâiere pentru mine gândul că, ţinându- 
i de urât lui Peggotty şi făcând pentru dânsa tot ce-mi 
stătea în putinţă (prea puţin, din păcate), mi-am manifestat 
din plin recunoştinţa. Cred însă că cea mai mare satisfacţie 
de ordin personal şi profesional am încercat-o când am luat 
asupra mea deschiderea testamentului lui mister Barkis. 

Îmi revine meritul de a fi dat ideea să se caute testamentul 
în lădiţă. După oarecare cercetare a fost descoperit în 
lădiţă, pe fundul unei traiste, unde (pe lângă resturi de 
paie) s-au mai găsit şi un vechi ceas de aur, cu lanţ şi 
brelocuri, pe care mister Barkis îl purtase la nunta sa şi pe 
care nu-l mai văzuse nimeni nici mai înainte, nici după acest 
eveniment; o garnitură de accesorii pentru pipă din argint, 
având forma unui picior; o cutie în formă de lămâie, plină cu 
ceşti şi farfurioare minuscule, cumpărată, bănuiesc, de 
mister Barkis ca să mi-o dăruiască încă pe vremea când 
eram copil, dar de care nu se îndurase să se despartă; 
optzeci şi şapte de guinee şi jumătate, în monede de câte o 
guinee şi de câte o jumătate de guinee; două sute zece lire, 
în bancnote noi-nouţe; chitanţa pentru plăţi efectuate în 
contul unor acţiuni ale Băncii Angliei; o potcoavă veche, un 
şiling falsificat, o bucată de camfor şi o scoică. Din faptul că 
în interior aceasta din urmă era foarte lustruită şi avea 
luciri multicolore, am dedus că mister Barkis avusese unele 
idei confuze despre perle, dar că nu reuşise să şi le 
limpezească. 


Ani de-a rândul, mister Barkis cărase cu el lădiţa, zilnic, în 
cursele ce le făcea. Ca să nu bată la ochi, inventase o 
poveste cum că lădiţa aparţinea lui „mister Blackboy”, şi că 
urma să rămână în păstrarea lui Barkis până i-o va cere; iar 
povestea asta o scrisese pe capacul lădiţei cu litere care 
acum abia se mai puteau descifra. 

În toţi aceşti ani tezaurizase, urmărind scopuri lăudabile. 
Averea lui în numerar se ridica la aproape trei mii de lire. 
Uzufructul unui capital de o mie de lire îl lăsa lui mister 
Peggotty, pe tot timpul vieţii, urmând ca după moartea 
acestuia, suma să fie împărţită în cote egale între Peggotty, 
micuța Em'ly şi mine, sau aceluia sau acelora dintre noi 
care-ar supravieţui. Tot restul averii lui îl lăsa Clarei 
Peggotty, pe care o numea legatară universală şi executoare 
testamentară. 

Când am dat citire cu glas tare şi cu solemnitatea cuvenită 
acestui document, explicându-le celor de faţă clauzele care- 
i priveau, m-am simţit ca un proctor în toată puterea 
cuvântului. Şi am început să cred că a lucra la „Doctors' 
Commons era o cinste mult mai mare decât bănuisem până 
atunci. După ce am cercetat cu luare-aminte testamentul, 
am declarat că e perfect valabil din toate punctele de 
vedere şi am făcut câteva însemnări marginale cu creionul, 
mirându-mă singur de întinderea cunoştinţelor mele. 

Săptămâna care a precedat înmormântarea am petrecut-o 
absorbit de aceste îndeletniciri abstrase, întocmind pentru 
Peggotty un inventar al bunurilor succesorale, punând în 
ordine toate socotelile şi slujindu-i, spre mulţumirea ei şi a 
mea, de sfetnic şi îndrumător în toate privinţele. În tot acest 
răstimp n-am văzut-o niciodată pe micuța Em'ly, dar mi s-a 
spus că urma să se căsătorească, fără nici un alai, peste 
două săptămâni. 

N-am luat parte la înmormântare în ţinută de rigoare, 
dacă mă pot exprima astfel. Vreau să spun că nu m-am 
îmbrăcat în haine negre şi cu crep, ca o sperietoare de 
ciori; devreme, dimineaţă, m-am dus pe jos la Blunderstone 


şi am aşteptat în cimitir sosirea sicriului, care a fost urmat 
numai de Peggotty şi de fratele ei. Gentleman-ul cel nebun 
privea pe fereastra odăiţei mele; copilul lui mister Chillip îşi 
clătina capul mare şi îşi rotea ochii bulbucaţi, ca să se uite 
la pastor peste umărul dădacei; mister Omer sufla din greu, 
undeva în arierplan; nu mai era nimeni altcineva de faţă, şi 
totul s-a petrecut în linişte. După ce înmormântarea a luat 
sfârşit, ne-am plimbat vreun ceas prin cimitir şi am smuls 
câteva frunze tinere din copacul ce străjuia mormântul 
mamei. 

Aici mă cuprinde groaza. Un nor se lasă asupra oraşului 
situat în depărtare, spre care-mi îndrept iar paşii 
singuratici. Mă tem să mă apropii de el. Îmi este 
insuportabilă amintirea celor întâmplate în acea noapte de 
pomină, amintirea întâmplărilor pe care le voi retrăi dacă- 
mi urmez povestirea. 

De înrăutățit; nu se vor înrăutăţi lucrurile dacă voi scrie 
despre ele. Dar nici de îmbunătăţit nu se vor îmbunătăţi. 
Dacă voi lăsa din mână condeiul şovăitor. Faptele sunt 
consumate; nimic nu le mai poate schimba. 

A doua zi, bătrâna mea dădacă urma să plece cu mine la 
Londra, pentru validarea testamentului. Micuța Emily se 
afla la mister Omer. Seara urma să ne întâlnim cu toţii la 
locuinţa amenajată în vechiul barcaz. Ham avea s-o aducă 
pe Emily la ora obişnuită. Eu urma să mă întorc singur. 
Mister Peggotty şi soră-sa aveau să se înapoieze împreună, 
aşa cum veniseră, şi să ne aştepte pe înserat lângă focul din 
cămin. 

M-am despărţit de ei în dreptul portiţei unde odinioară 
vizionarul Strap68 se odihnise cu traista lui Roderick 
Random; în loc s-o pornesc de-a dreptul spre casă, am mers 
o bucată pe drumul ce ducea spre Lowestoft. Apoi m-am 
întors şi m-am îndreptat către Yarmouth. Am poposit la un 
han curâţel, la vreo milă sau două depărtare de podul 
umblător de care am mai amintit, şi am stat la masă; astfel 
a trecut ziua, iar când am ajuns la bac, se înnoptase. Ploua 


cu găleata şi bătea un vânt cumplit, dar luna se afla în dosul 
norilor, aşa că nu era întuneric. 

Curând am zărit casa lui mister Peggotty şi lumina care 
licărea prin geam. Păşind de-a dreptul peste nisipurile în 
care piciorul se înfunda la fiecare pas, am ajuns la uşă şi am 
intrat. 

Înăuntru domnea o atmosferă foarte plăcută. Mister 
Peggotty isprăvise de fumat luleaua de seară, şi se făceau 
pregătiri pentru cină. Focul ardea vesel, cenuşa fusese 
strânsă, iar lădiţă o aştepta pe micuța Emily la locul ştiut. 
Peggotty şedea la locul ei de altădată, şi (dacă n-ar fi purtat 
altă rochie) ai fi zis că nici nu-l părăsise vreodată, îşi reluase 
cutia de lucru, cu poza catedralei Sfântul Paul pe capac, cu 
ruleta ca o colibă, în care era înfăşurat iardul, şi cu mucul 
de lumânare; şi totul era neschimbat. În colţul ştiut, missis 
Gummidge părea că se frământă, aşa că avea aerul ei 
obişnuit. 

— Aţi venit cel dintâi, mas'r Davy! m-a întâmpinat mister 
Peggotty radios. Scoateţi-vă haina, sir, dacă-i udă. 

— Mulţumesc, mister Peggotty, i-am răspuns, dându-i 
mantaua să mi-o atârne. Nu s-a udat. 

— Aveţi dreptate, mi-a zis, pipăind-o la umeri. E uscată ca 
iasca! Staţi jos, sir. Nu-i nevoie să vă mai spun bun venit, 
căci la noi sunteţi binevenit oricând, v-o spun din toată 
inima! 

— Mulţumesc, mister Peggotty, de asta sunt încredinţat. 
Ei, Peggotty, i-am spus apoi dădacei sărutând-o, ce mai faci, 
bătrânico? 

— Ha, ha! a râs mister Peggotty, luând loc lângă noi şi 
frecându-şi mâinile, uşurat de apăsarea din ultima vreme şi 
sincer bucuros. Nu se află femeie pe lume, sir - cum i-am şi 
zis - care să aibă cugetul mai împăcat. Şi-a făcut datoria 
faţă de răposatu, şi răposatu a ştiut treaba asta; şi răposatu 
s-a purtat cuviincios cu ea, aşa cum şi dânsa s-a purtat 
cuviincios cu răposatu; şi... şi... totu-i în ordine! 

Missis Gummidge a gemut. 


— Sus inima, mămuco! a îndemnat-o mister Peggotty (dar 
ne-a făcut semn cu capul că recentele întâmplări erau 
fireşte făcute să-i trezească amintirea bătrânului). Nu fi 
abătută! Hai, curaj, numai puţintel curaj, şi, ai să vezi, 
restul o să vină de la sine. 

— Nu, Dan!'l, nu pentru, mine, i-a întors missis Gummidge. 
Aşa mi-e scris, să rămân orfană şi oropsită. 

— Nu, nu-i deloc aşa, a contrazis-o mister Peggotty, 
căutând să-i risipească jalea. 

— Ba da, ba da, aşa-i, Dani'l, a stăruit missis Gummidge. 
Nu mi-e scris mie să trăiesc între oameni care au moştenit 
atâţia bani. Toate-mi merg anapoda. Mai bine ar fi să 
scăpaţi de mine. 

— Ei, dar com aş putea să cheltuiesc eu banii âia fără 
matale? a mustrat-o mister Peggotty. Ce-s vorbele astea? 
Nu-ţi dai seama c-am nevoie de'neata acuma mai mult ca 
oricând? 

— Ştiam eu şi nainte că n-are nimeni nevoie de mine, a 
izbucnit missis Gummidge cu mare jale, şi acum iată că mi-o 
şi spuneţi! Cum m-aş fi putut aştepta să aibă cineva nevoie 
de mine, când nu-s decât o biată făptură orfană şi oropsită, 
căreia toate-i merg anapoda?! 

Mister Peggotty s-a cutremurat când a băgat de seamă că 
rostise cuvinte susceptibile să fie astfel răstălmăcite, dar 
Peggotty l-a oprit să răspundă, clătinând din cap şi 
trăgându-l de mânecă. După ce, cu mâhnire adâncă, 
privind-o pe missis Gummidge timp de câteva clipe, mister 
Peggotty s-a uitat la pendula nemţească, s-a ridicat, a 
scurtat mucul lumânării, şi a aşezat-o în faţa ferestrei. 

— Aşa! a zis mulţumit. Aşa, missis Gummidge! (Missis 
Gummidge a gemut uşor. Fereastra luminată, ca de obicei! 
Vă-ntrebaţi, desigur, pen'ce, sir? Păi, pentru micuța noastră 
Emi'ly! Vedeţi 'neavoastră, poteca-i cam întunecoasă şi 
singuratică după căderea nopţii; de aceea, dacă-s acasă la 
ceasul cinci obişnuieşte să se întoarcă pon întotdeauna 
lumânarea în fereastră. Asta, vedeţi 'neavoastră, a adăugat 


mister Peggotty, aplecându-se vesel spre mine, are două 
rosturi. „Îs acas'!” zice ea, adică zice Em'ly. De asemenea, 
Em'ly îşi zice: „E şi unchiu acas'!” Căci dacă nu-s acasă nu 
se pone lumina. 

— Ce copil eşti! i-a spus Peggotty, căreia îi era cu atât mai 
drag din această pricină. 

— Drept să spun, a răspuns mister Peggotty, stând cu 
picioarele răsghinate şi frecându-le mulţumit cu mâinile şi 
privind când spre noi, când spre foc, nu-mi vine a crede. Nu 
prea am mutră de copil. 

— Nn tocmai, a încuviinţat Peggotty. 

— Nu, a repetat mister Peggotty râzând,; n-am mutră de 
copil, dar ştii, dacă mă gândesc bine... Puţin' îmi pasă! 
Ascultă ce-ţi spun. Când mă duc să văd căsuţa aia frumuşică 
a micuţei Em'ly, ce să spun, sunt... sunt ca vrăjit, a declarat 
mister Peggotty, apăsând subit asupra acestor cuvinte. Iac- 
aşa! Ce să spun, o regăsesc parcă pe Em'ly în lucrurile cele 
mai mărunte. Le iau în mână, le las jos şi le ating cu aceeaşi 
băgare de seamă cu care aş atinge-o pe Em'ly. La fel şi cu 
bonetele ei, şi cu toate celelalte. Pentru nimic în lume n-aş 
suferi să le boţească cineva. Se prea poate să ai dreptate, în 
ochii tăi nu-s decât un copil, cu toată înfăţişarea mea de 
arici-de-mare, a încheiat mister Peggotty, râzând cu hohote. 

Am râs şi eu şi Peggotty, dar mai puţin zgomotos. 

— Vezi, a urmat mister Peggotty, după ce şi-a mai frecat 
picioarele o bucată de vreme, asta se datoreşte, cred, 
faptului că pe vremea când nu-mi ajungea nici până la 
genunchi, m-am jucat atât de mult cu ea de-a turcii, de-a 
franţujii, de-a rechinii şi de-a, tot felul de venetici... ei, 
Doamne, aşa-i... şi de-a leii, şi balenele, şi de-a mai ştiu eu 
ce... Şi, vezi, aşa m-am deprins. Uite-acum, la lumânarea 
asta, a zis mister Peggotty, arătând vesel cu mâna înspre, 
fereastră, ştiu prea bine că, după ce s-o mărita şi ne-o 
părăsi, o s-o pun mereu în acelaşi loc. Ştiu prea bine că 
seara, ori de câte ori voi fi aici (şi, Doamne, chiar dac-aş 
ajunge nespus de bogat, unde în altă parte aş putea să mă 


duc?) şi dânsa n-o să fie aici, am să pon lumânarea în 
fereastră şi am să mă aşez în faţa căminului, ca şi cum aş 
aştepta-o, cum aştept acum. Ai dreptate, a recunoscut 
mister Peggotty râzând din nou cu hohote, nu-s decât un 
copil cu înfăţişare de arici-de-mare! Şi chiar în clipa asta, 
când văd lumânarea aprinsă, îmi zic: „Em'ly o vede! Emi'ly 
vine!” Ai dreptate, nu-s decât un copil cu înfăţişare de arici- 
de-mare! Ai perfectă dreptate, a încheiat mister Peggotty, 
întrerupându-şi hohotele de râs şi bătând din palme, căci, 
iat-o! 

Dar nu era decât Ham. Pare-se că ploaia se înteţise de 
când venisem, căci Ham îşi trăsese pe ochi pălăria cernită 
de marinar. 

— Unde-i Em'ly? l-a întrebat mister Peggotty, Ham a făcut 
un semn din cap, vrând parcă să arate că era afară. Mister 
Peggotty a luat lumânarea din fereastră, i-a tăiat mucul, a 
pus-o pe masă şi s-a apucat să aţâţe focul, când Ham, care 
nu se mişcase, a spus: 

— Mas'r Davy, n-aţi vrea să veniţi puţin afară, să vedeţi ce 
vrem să vă arătăm Em'ly şi cu mine? 

Am ieşit împreună. La uşă, când am trecut pe lângă el, am 
băgat de seamă cu spaimă şi mirare că era palid ca un 
mort. M-a împins repede afară şi a tras uşa după noi. 
Numai după noi. 

— Ham, ce s-a întâmplat? 

— Mas'r Davy... 

Vai nenorocitul, amarnic a mai început să plângă! 

Am înlemnit în faţa acestei izbucniri de jale. Nu mai ştiu ce 
mi-am închipuit sau ce anume presimţiri am avut. N-am 
putut decât să stau şi să mă uit la el. 

— Ham! Bunul şi sărmanul meu prieten! Pentru numele lui 
Dumnezeu, spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— Mas'r Davy, dragostea mea - mândria şi nădejdea inimii 
mele - pentru care mi-aş fi dat şi viaţa şi mi-aş mai da-o 
încă... a fugit! 

— A fugit! 


— Em'ly a fugit! Vai, mas'r Davy, închipuiţi-vă numai com a 
fugit, dacă eu (care o iubesc mai presus de orice) mă rog 
bunului şi milostivului Dumnezeu mai degrabă să-i ia viaţa 
decât s-o lase să se afunde în mocirlă şi să se acopere de 
ruşine! 

Până în clipa de faţă căutătura ochilor săi ridicaţi către 
cerul întunecat, tremurul mâinilor sale împreunate, 
durerea ce i se citea pe faţă au rămas legate în mintea mea 
de acele ţărmuri pustii. Pentru mine sunt pe veci cufundate 
în beznă, şi dânsul este singur în mijlocul scenei. 

— Neavoastră sunteţi om învăţat, mi-a zis apoi cu glas 
precipitat şi ştiţi ce-i mai bine şi mai potrivit. Ce să le spun 
celor din casă? Cum să-i dau lui vestea asta cumplită, mas'r 
Davy? 

Am văzut uşa mişcându-se şi am încercat, instinctiv, să ţin 
clanţa dinafară, ca să mai câştig o clipă. Era însă prea 
târziu. Mister Peggotty a scos capul pe uşă, şi niciodată nu 
voi uita cum s-a schimbat la faţă când ne-a văzut, nici de mi- 
ar fi dat să trăiesc cinci sute de ani. 

Îmi amintesc un geamăt şi un țipăt sfâşietor, şi femeile 
îmbulzindu-se în jurul lui, şi noi toţi ceilalţi în picioare în 
odaie; eu ţinând în mână o hârtie ce mi-o dăduse Ham; iar 
mister Peggotty, cu haina descheiată, cu părul răvăşit, cu 
faţa şi buzele foarte albe şi cu un fir de sânge ce i se 
prelingea pe piept (cred că-i ţâşnise pe gură), se uita ţintă 
la mine. 

— Citiţi-o, sir mi-a şoptit el cu glas tremurător. Dar încet, 
vă rog. Nu ştiu dac-o să pot înţelege. 

În mijlocul unei tăceri mormântale, am citit de pe fila 
pătată de lacrimi: 

Când voi, care mă iubiţi mult mai mult decât aş fi meritat 
vreodată, chiar şi când aveam cugetul curat, o să citiţi 
aceste rânduri, eu am să fiu departe... 

— Am să fiu departe”... a îngânat dânsul. Staţi! Em'ly 
departe. Citiţi înainte! 


Mâine în zori am să părăsesc căminul meu drag, dragul 
meu cămin... vai, căminul meu drag... 

Scrisoarea era datată din ajun. 

„Şi n-am să mă mai întorc niciodată, afară numai dacă 
dânsul mă va aduce înapoi o lady. Diseară, multe ceasuri 
după ce voi fi plecat, veţi găsi această scrisoare în locul 
meu. Vai, de-aţi şti cum mi se rupe inima! Dacă ai şti cât 
sufăr măcar tu, căruia i-am făcut atâta rău şi care niciodată 
nu mă vei putea ierta! Prea sunt păcătoasă ca să-ţi scriu 
despre mine! Vai, caută mângâiere în gândul că sunt atât de 
dezmăţată. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog spune-i 
unchiului că mai mult ca acuma nu l-am iubit niciodată! Daţi 
uitării cât de buni şi prietenoşi aţi fost voi toţi cu mine - dă 
uitării faptul că trebuia să ne căsătorim - şi încercaţi de vă 
gândiţi la mine ca şi cum aş fi murit de mică şi aş fi 
înmormântată departe. Roagă-te cerului, de care mă 
despart acum, să aibă milă de unchiul! Spune-i că mai mult 
ca acum nu l-am iubit niciodată. Fii mângâierea lui! 
Îndrăgosteşte-te de o fată bună, care pentru unchiul să fie 
ceea ce am fost eu cândva, care să-ţi fie credincioasă şi să 
fie vrednică de tine, şi să nu ai parte în viaţă de altă ruşine 
decât aceea pe care eu ţi-am adus-o. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze pe toţi! Mă voi ruga deseori, în genunchi, 
pentru voi. Dacă dânsul nu mă va aduce înapoi o lady şi nu 
voi mai cuteza să mă rog pentru mine, mă voi ruga pentru 
voi toţi. Spune-i unchiului toată dragostea mea, acum când 
mă despart de el. Ultimele lacrimi şi ultimele mulţumiri sunt 
pentru unchiu! 

Asta era tot. 

Multă vreme după ce sfârşisem de citit, a rămas cu ochii 
aţintiţi asupra mea. În cele din urmă m-am încumetat să-i 
întind mâna şi să-l rog, aşa cum m-am priceput, să se 
stăpânească. 

— Mulţumesc, sir, mulţumesc, mi-a răspuns, fără nici o 
schimbare în expresie. 


I-a vorbit şi Ham. Mister Peggotty a luat parte în aşa 
măsură la durerea lui, încât i-a strâns mâna; dar a rămas 
neclintit, şi nimeni n-a îndrăznit să-l tulbure. 

În cele din urmă, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât, 
mister Peggotty şi-a întors încet privirea de la mine şi s-a 
uitat de jur împrejur prin odaie. Apoi a întrebat cu glas 
scăzut: 

— Cine-i? Vreau să-i ştiu numele. 

Ham mi-a aruncat o privire şi brusc m-am cutremurat. 

— Este de presupus că-i un bărbat la mijloc, a insistat 
mister Peggotty. Cine-i? 

— Mas'r Davy! s-a rugat Ham. leşiţi puţin şi lăsaţi-mă să-i 
spun. Nu-i nevoie s-auziţi ce-i spun, sir. 

M-am cutremurat din nou. M-am prăbuşit pe un scaun şi 
am încercat, să-i răspund; dar limba mi se împleticea în 
gură şi ochii îmi erau împăienjeniţi. 

— Vreau să-i ştiu numele! l-am auzit spunând din nou. 

— În vremea din urmă, a zis Ham şovăind, un servitor a 
fost văzut dând târcoale pe aici. A fost văzut şi un gen'lm'n. 
Ţineau unul de altul. 

Mister Peggotty asculta nemişcat ca şi înainte, cu singura 
deosebire că acum îşi aţintise privirea asupra lui. 

— Noaptea trecută, servitorul, a urmat Ham, a fost văzut 
împreună cu biata noastră fetiţă. De o săptămână şi mai 
bine se afla ascuns undeva pe aici. Se zicea că ar fi plecat, 
dar el se ascundea. Zău, ieşiţi puţin, mas'r Davy, ieşiţi! 

Am simţit braţul lui Peggotty în jurul gâtului, dar nu m-aş fi 
putut urni din loc nici dacă s-ar fi prăbuşit casa peste mine. 

— Afară din oraş, pe şoseaua ce duce Ia Norwich, azi în 
zori a fost văzută o trăsură necunoscută, cu cai înhămaţi, a 
urmat Ham. Servitorul acela ba venea, ba pleca şi iar venea 
la trăsură. Când a venit ultima oară, Emi'ly era cu el. 
Celălalt era înăuntru. Ăsta-i vinovatul. 

— Doamne-Dumnezeule! a izbucnit mister Peggotty, 
trăgându-se înapoi şi ridicând mâna, de parcă ar fi vrut să 


se ferească de o vedenie îngrozitoare. Să nu-mi spui că se 
numeşte Steerforth! 

— Mas'r Davy, a exclamat Ham cu vocea, sugrumată, nu-i 
vina 'neavoastră, departe de mine gândul de a vă face vreo 
vină, dar numele lui e Steerforth, şi-i un ticălos afurisit! 

Mister Peggotty n-a scos nici un cuvânt, n-a vărsat nici o 
lacrimă, n-a făcut nici o mişcare, până ce, parcă trezindu-se 
subit, şi-a smuls din cui scurta cea groasă. 

— Ajutaţi-mă s-o îmbrac! Sunt ca trăsnit şi nu pot singur, a 
zis nerăbdător. Ajutaţi-mă s-o îmbrac. Aşa! a zis după ce 
cineva l-a ajutat să îmbrace scurta. Acum daţi-mi şi pălăria 
de colo! 

Ham l-a întrebat unde voia să se ducă. 

— Mă duc să-mi caut nepoata. Mă duc după Em'lya mea. 
Mai întâi mă duc să sparg barca aceea şi s-o dau la fund, 
aşa cum mă jur pe viaţa mea că l-aş fi înecat şi pe el dac-aş 
fi avut cea mai mică bănuială de ce dospea în mintea lui! Să 
mă bată Dumnezeu, a urmat el mânios, cu pumnul drept 
încleştat, dacă nu l-aş fi înecat, aţa cum şedea înaintea mea. 
Cum stăteam faţă în faţă, şi dacă n-aş fi avut cugetul 
împăcat! Mă duc să-mi caut nepoata. 

— Unde? a strigat Ham, tăindu-i drumul spre uşă. 

— Pretutindeni! O să-mi caut nepoata în lumea întreagă. 
Am s-o găsesc pe biata mea nepoată batjocorită şi am s-o 
aduc înapoi! Nimeni să nu-ncerce a mă opri! Îţi spun că mă 
duc să-mi caut nepoata! 


— Nu, nu! a strigat missis Gummidge, apucată de un acces 
de plâns, despărţindu-i. Nu, nu, Dan'l, nu-n halul în care te 
afli acum,! Ai să pleci s-o cauţi niţel mai târziu, bietul, bietul 
meu Dan'l, şi o să fie bine! Da' nu-n halul ăsta! Şezi jos şi 
iartă-mă, Dan'l, dacă ţi-am pricinuit necazuri! Ce sunt toate 
supărările mele faţă de asta? Şi hai să ne amintim de 
vremurile când dânsa nu era decât o orfană, şi Ham la fel, 
când eu nu eram decât o văduvă săracă, şi m-ai luat în casa 
ta. Asta o să-ţi mai aline inima, Dan!'l, a urmat dânsa, 
lăsându-şi capul pe umărul lui, şi ai să-nduri mai bine 
durerea, căci, doar ştii făgăduiala, Dan'l: „Ori de câte ori aţi 
făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi 
fraţi ai mei, mie mi le-aţi făcut”; şi aceste cuvinte nu pot să 
nu se adeverească sub acest acoperiş, care ne-a fost 
adăpost atâţia, atâţia ani de-a rândul! 

Se liniştise aproape; şi când l-am auzit plângând, pornirea 
ce simţeam să cad în genunchi, să le cer iertare pentru 
năpasta ce-o adusesem asupra casei lor şi să-l blestem pe 
Steerforth a făcut loc unei porniri mai sănătoase. Inima-mi 
atât de împovărată a aflat aceeaşi uşurare şi am plâns şi eu. 

CAPITOLUL XXXII. 

PRIMII PAŞI ÎNTR-O LUNGĂ CĂLĂTORIE. 

Ceea ce-mi pare mie firesc cred că trebuie să pară firesc şi 
altora, şi de aceea nu mă sfiesc să spun că niciodată nu l-am 
iubit mai mult pe Steerforth decât în clipa în care legăturile 
care ne uneau au fost rupte. În momentele de adâncă 
amărăciune, după ce a ieşit la iveală ticăloşia lui, am prețuit 
mai mult ca oricând strălucitele sale aptitudini, m-am 
înduioşat mai tare gândindu-mă la părţile lui bune şi am 
recunoscut mai nepărtinitor acele însuşiri care i-ar fi 
îngăduit să ajungă un om plin de nobleţe şi să-şi făurească 
un nume mare. Cu toate că îmi dădeam prea bine seama de 
rolul pe care, fără voie, îl jucasem în profanarea unui cămin 
nepătat, cred că dacă întâmplarea mi l-ar fi scos în cale, n- 
aş fi fost în stare să-i fac nici o mustrare. Deşi încetase să 
mă mai fascineze, l-aş fi iubit mai departe şi aş fi păstrat cu 


atâta duioşie amintirea vechii mele afecţiuni pentru dânsul, 
încât cred că m-aş fi purtat ca un copil slab la minte, asta în 
toate privinţele, afară de una, şi anume: în privinţa gândului 
că am mai putea fi vreodată prieteni. Iluzia asta n-am mai 
nutrit-o nicicând. Simţeam aşa cum simţise şi el, de altfel, 
că între noi totul era sfârşit. N-am aflat niciodată ce amintiri 
avea despre mine - pesemne că vor fi fost fugare, lesne de 
alungat - eu însumi îmi aminteam de el ca despre un 
prieten scump care a murit. 

Da, Steerforth, de mult ai părăsit scena acestei jalnice 
povestiri! S-ar putea ca, fără voie, la scaunul Judecăţii de 
Apoi, durerea mea să fie socotită drept mărturie împotriva 
ta; ştiu însă că niciodată gândurile sau reproşurile mele 
amare nu te vor învinui! 

Vestea acestei întâmplări s-a răspândit atât de iute în oraş, 
încât a doua zi dimineaţă, când am trecut pe străzi, am 
auzit oamenii vorbind de ea pe la porţi. Mulţi erau severi cu 
dânsa, iar câţiva, puţini la număr, dădeau vino pe el, dar în 
ceea ce-i privea pe tatăl adoptiv şi pe logodnic toţi erau de 
aceeaşi părere. Oamenii de toate categoriile le arătau un 
respect plin de bunăvoință şi delicateţe. Dis-de-dimineaţă, 
când i-au văzut pe amândoi trecând cu paşi rari pe plajă, 
marinarii s-au ţinut deoparte, şi pâlcuri-pâlcuri au vorbit 
între ei, compătimindu-i. 

I-am întâlnit şi eu pe plajă, chiar la marginea apei. Aş fi 
văzut cât de colo că nu închiseseră ochii toată noaptea, 
chiar şi dacă Peggotty nu mi-ar fi spus că rămăseseră 
împietriţi, aşa cum îi lăsasem, până s-a luminat de ziuă. 
Păreau vlăguiţi; şi mi s-a părut că într-o singură noapte 
capul lui mister Peggotty se plecase mai mult decât în toţi 
anii de când îl cunoşteam. Dar amândoi erau dârzi şi 
întunecaţi ca marea, care, în clipa aceea, se întindea calmă, 
fără valuri, sub cerul plumburiu, legănată însă la intervale 
regulate de o hulă puternică - întocmai ca o făptură ce 
răsuflă în somn - tivită la orizont cu o geană de lumină 
argintie, dăruită de soarele nevăzut. 


— Am chibzuit o mulţime despre ce s-ar cuveni şi despre 
ce nu s-ar cuveni să facem, mi-a spus mister Peggotty, după 
ce am făcut împreună vreo câţiva paşi în tăcere. Dar acum 
ştim ce cale trebuie s-apucăm. 

Uitându-mă la Ham, care tocmai privea în larg, la acea 
geană de lumină depărtată, mi-a trecut deodată prin minte 
un gând înfricoşător - cu toate că faţa-i era calmă, cu toate 
că pe faţă nu i se citea altceva decât o hotărâre de neclintit 
- şi anume gândul că de l-ar întâlni pe Steerforth, l-ar 
ucide. 

— Aici mi-am făcut datoria, sir, a zis mister Peggotty. Acum 
trebuie să mă duc s-o caut... S-a oprit o clipă, şi apoia 
urmat cu glas mai hotărât: Mă duc s-o caut. Asta mi-e 
datoria de acum înainte. 

Când i-am cerut să-mi spună unde avea de gând s-o caute, 
a clătinat din cap şi m-a întrebat dacă hotărâsem să plec la 
Londra a doua zi. l-am răspuns că anume nu plecasem azi, 
pentru a-i putea fi de folos, dar că eram gata de plecare 
oricând ar fi dorit. 

— Mâine plec cu 'neavoastră, sir, dacă nu vă e cu 
supărare, mi-a zis. 

Am mai mers o bucată de vreme împreună, în tăcere. 

— Ham o să-şi vadă mai departe de lucrul lui, a reluat el, şi 
o să locuiască la soru-mea. Cât despre vechiul barcaz... 

— Aveţi de gând să-l părăsiţi, mister Peggotty? l-am 
întrebat cu glas scăzut. 

— Locul meu, mas'r Davy, nu mai e aici, mi-a răspuns. 
Dacă vreodată de când este întunerec deasupra adâncului 
s-a scufundat o ambarcaţiune, nu-ncape îndoială că 
barcazul a naufragiat. Dar nu, sir nu; asta nu-nseamnă c-aş 
avea de gând să-l las în părăsire. Departe de mine. 

Am mai mers o bucată ca mai înainte, până ce a început 
să-mi explice: 

— Dorinţa mea, sir, e ca zi şi noapte, iarna şi vara, s-arate 
aşa cum a arătat întotdeauna, de când l-a văzut ea întâia 
oară. Dacă s-ar întâmpla vreodată să vină-napoi, n-aş vrea 


ca vechiul cămin să-i pară neprimitor, ci, dimpotrivă, 
înţelegeţi 'neavoastră, aş vrea s-o atragă, s-o îmbie, ca, 
înfruntând ploaia şi vântul, să se apropie ca o nălucă de 
ferestruică şi s-arunce o privire înăuntru, să revadă 
colţişorul de lângă foc. S-ar putea ca atunci, mas'r Davy, 
văzând-o numai pe missis Gummidge, să prindă curaj şi să 
intre tremurând; s-ar putea chiar să se culce în patul ei şi 
să-şi odihnească din nou capul zbuciumat acolo unde fusese 
atât de veselă altădată. 

N-am fost în stare să-i răspund, cu toate c-am încercat. 

— În fiecare noapte, a urmat mister Peggotty, îndată ce se 
lasă întunericul, lumânarea va fi aşezată la locul ei obişnuit, 
lângă geam pentru ca, de-ar zări-o cumva, să-i spună parcă: 
„Vino-napoi, fetiţo, vino-napoi!” Dacă pe-nserate ai s-auzi 
vreodată ciocânind la uşa mătuşii, să nu te duci să deschizi, 
Ham, mai ales de vei auzi ciocănind uşor. Mai bine ea - nu 
tu - s-o întâmpine pe copila mea pierdută! 

Ne-a luat-o puţin înainte şi a mers singur câteva minute. 
M-am uitat iar la Ham în acest interval, şi văzând că avea 
aceeaşi expresie aţintită asupra luminii aceleia depărtate, i- 
am atins braţul. 

De două ori a trebuit să-l strig pe nume, cum strigi ca să 
trezeşti din somn pe cineva, înainte ca să mă bage în 
seamă. Când, în cele din urmă, l-am întrebat la ce se 
gândea, mi-a răspuns: 

— La ce-mi stă în faţă, mas'r Davy, şi la ce-i colo. 

— Vrei să spui la viaţa ce-ţi stă înainte? l-am întrebat, căci, 
zăpăcit, arătase către larg. 

— Da, mas'r Davy. Nu prea ştiu com se face, dar de colo mi 
s-a părut c-o să vină sfârşitul, mi-a răspuns privindu-mă, ca 
şi cum abia s-ar fi dezmeticit, dar cu aceeaşi expresie 
hotărâtă. 

— Ce sfârşit? l-am descusut, stăpânit de gândul care mă 
înfricoşase înainte. 

— Nu ştiu, mi-a spus îngândurat; îmi aduceam aminte că 
totul a început aici... şi apoi a venit sfârşitul. Dar a trecut! 


Mas'r Davy, a adăugat el apoi, răspunzând, cred, privirii 
mele. Nu trebuie să vă temeţi de mine; sunt puţin cam 
fâstăcit; nu mă dumiresc defel. 

Ceea ce însemna, de fapt, că nu mai era stăpân pe sine şi 
că se simţea cu totul buimac. 

Mister Peggotty oprindu-se ca să-l ajungem din urmă, ne- 
am apropiat şi n-am mai scos nici un cuvânt. Şi până la 
deznodământul inevitabil, care s-a produs la timpul său, nu 
o dată mi-am adus aminte de scena asta şi de gândul de mai 
nainte. 

Fără a băga de seamă, ne apropiasem de vechiul barcaz şi 
am intrat. Missis Gummidge nu şedea morocănoasă în colţul 
ei, ci pregătea de zor gustarea de dimineaţă. A luat pălăria 
lui mister Peggotty, i-a tras scaunul mai aproape şi i-a vorbit 
cu atâta blândeţe şi duioşie, că n-am mai recunoscut-o. 

— Dan'l dragă, i-a zis, trebuie să bei şi să mănânci, şi să-ţi 
ţii puterile, căci altfel n-ai să fii în stare să faci nimic. 
Încearcă, dragule! Şi dacă te plictisesc cu zornăiala, voia să 
spună cu pălăvrăgeala, spune-mi, Dan'l, şi am să-ţi dau 
pace! 

După ce' ne-a servit pe toţi, s-a retras lângă fereastră şi a 
început a cârpi cu mare sârguinţă cămăşi şi alte rufe de-ale 
lui mister Peggotty, împăturindu-le apoi frumos şi aşezându- 
le într-un sac marinăresc de pânză impermeabilă. Şi în 
acelaşi timp a continuat să vorbească domol: 

— Să ştii, Dani'l, şi zi şi noapte, vara şi iarna, totdeauna am 
să fiu aici şi totul o să fie rânduit cum doreşti. Nu prea am 
învăţat carte, dar am să-ţi scriu din când în când, cât o să 
lipseşti, şi o să-ţi trimit scrisorile la mas'r Davy. Poate că, din 
când în când, ai să-mi scrii şi tu, Dan'l, cum îţi merge în aste 
singuratice ş-amarnice călătorii. 

— Teamă mi-e c-ai să te simţi tare stingheră pe-aici! i-a zis 
mister Peggotty. 

— Nu, nu, Dan!'l, i-a răspuns, câtuşi de puţin. Nu purta tu 
grija mea. O s-am destulă treabă ca să ţin ogeacul (miss 
Gummidge voia să spună casa) până te-i înapoia, un ogeac 


pentru oricine s-ar întâmpla să vină înapoi, Dan'l. Când o fi 
vreme frumoasă, o să stau în faţa uşii, aşa ca altădată. Că 
de s-ar întâmpla să vină cineva, de departe s-o vadă pe 
bătrâna văduvă că-l aşteaptă credincioasă. 

Cât de mult se schimbase missis Gummidge într-un 
răstimp atât de scurt! Era alt om. Se arăta atât de devotată, 
pricepea atât de repede ce trebuia spus şi ce trebuia trecut 
sub tăcere; nu se mai gândea la sine şi ţinea atât de grijuliu 
seama de durerile celorlalţi, că mă uitam la ea cu un fel de 
venerație, Cât a mai muncit în ziua aceea! Erau 
nenumărate lucruri care trebuiau aduse de pe plajă şi 
închise în şopron - vâsle, năvoade, vele, saule, vergi, 
catarge, oale pentru homari, saci cu nisip şi câte altele! Şi 
cu toate că s-ar fi găsit mulţi care să dea o mână de ajutor, 
căci nu se afla om pe plajă să nu fi fost bucuros să lucreze 
din răsputeri pentru mister Peggotty, numai să-l fi poftit 
cineva, ea totuşi nu s-a lăsat şi a trudit ziua întreagă, 
cărând poveri peste puterile ei şi alergând de colo-colo, 
făcând fel de fel de drumuri inutile. Cât despre necazurile 
ei, nu se mai plângea deloc, de ai fi zis că uitase cu 
desăvârşire de ele. Faptul că, pe lângă simpatia arătată 
celor din jur, îşi păstra tot timpul voia bună nu era desigur 
cea mai neînsemnată dintre schimbările ce se petrecuseră 
în purtarea ei. Nu mai era defel plângăreaţă. Toată ziua, de 
dimineaţă până seara, n-am băgat de seamă să-i fi tremurat 
glasul măcar o dată sau să-i dea o singură lacrimă. Când am 
rămas singuri - mister Peggotty, ea şi cu mine - şi când, 
istovit, mister Peggotty a căzut într-un somn adânc, missis 
Gummidge a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri abia 
înăbuşite şi trăgându-mă spre uşă, mi-a spus: 

— Domnul să te binecuvânteze, mas'r Davy, să-i rămâi 
totdeauna prieten bietului de el! 

Apoi a dat buzna afară, să se spele pe faţă, ca să poată 
şedea liniştită lângă el şi s-o găsească lucrând atunci când 
s-o trezi. Într-un cuvânt, până seara, când am plecat, missis 
Gummidge devenise sprijinul cel mai de nădejde al lui 


mister Peggotty în durerea lui; şi lecţia oferită de missis 
Gummidge şi noua experienţă ce mi-o prilejuise mi-au dat 
mult de gândit. 

Pe la ceasurile 9 sau 10, străbătând trist ulițele oraşului, 
am ajuns la uşa prăvăliei lui mister Omer. Fiica lui mi-a spus 
că mister Omer pusese atât de mult la inimă cele petrecute, 
încât toată ziua se simţise rău şi se dusese la culcare fără a- 
şi fuma luleaua. 

— O făţarnică şi-o ticăloasă! mi-a zis missis Joram, 
Niciodată n-a fost ceva de capul ei! 

— Nu vorbiţi aşa! am protestat. Nici dumneavoastră nu 
credeţi acest lucru. 

— Ba cred! a exclamat missis Joram, pornită. 

— Nu, nu, nu cred! 

Missis Joram a scuturat din cap, silindu-se să-şi dea un aer 
sever şi neîndurat; dar nu şi-a putut stăpâni firea duioasă şi 
a zâmbit în plus. Eram încă tânăr, desigur; dar am prețuit 
această explozie de compătimire şi mi s-a părut că-i stătea 
bine, chiar foarte bine, în calitatea ei de soţie şi mamă 
devotată. 

— Ce-o să facă? a bolborosit Minnie. Unde o să se ducă? 
Ce-o să se aleagă de ea? O, cum de a putut dovedi atâta 
cruzime faţă de sine însăşi şi faţă de dânsul? 

Mi-am amintit de vremea când Minnie era o fată tânără şi 
drăguță; şi m-a bucurat faptul că şi ea îşi amintea cu atâta 
emoție de acele zile. 

— Micuța mea Minnie, a zis missis Joram, s-a dus adineauri 
la culcare. Şi chiar în somn suspina după Emi'ly. Toată ziua 
Minnie a plâns după ea şi mereu m-a întrebat dacă într- 
adevăr Em'ly e rea. Ce pot să-i spun, când, mai deunăzi 
seara, când a fost la noi ultima oară, Em'ly a luat panglica 
ce-o purta la gât şi a legat-o în jurul gâtului lui Minnie, şi şi- 
a pus capul pe pernă lângă ea, şi a stat aşa, până cea 
adormit micuța?! Panglica aceea Minnie o mai poartă la gât 
şi acum. Poate că nu s-ar cuveni, dar ce să fac? Emi'lye 


foarte rea, dar se iubeau atât de mult! Şi fetiţa nu ştie 
NIMIC! 

Missis Joram era atât de necăjită, încât bărbatul ei a ieşit 
ca s-o liniştească. Lăsându-i împreună, am pornit-o spre 
casa lui Peggotty, mai mâhnit încă decât înainte. 

Făptura asta atât de bună - adică Peggotty - uitând 
recentele încercări prin care trecuse şi nopţile nedormite, 
rămăsese la fratele ei, unde avea de gând să stea până 
dimineaţa. Afară de mine, în casă nu se afla decât o 
bătrână, tocmită să se ocupe de gospodărie cu câteva 
săptămâni înainte, când Peggotty n-a mai prididit să vadă 
de treburile casnice. Neavând nevoie de ea, am trimis-o la 
culcare, spre mulţumirea ei; după care m-am aşezat în 
bucătărie în faţa vetrei, ca să mai chibzuiesc la cele 
întâmplate. 

Toate acestea le pritoceam în mintea mea, împreună cu 
scena morţii lui mister Barkis, îndreptându-mă, purtat de 
apele refluxului, către depărtările asupra cărora dimineaţa 
Ham îşi aţintise atât de ciudat privirile, când deodată am 
fost trezit din această rătăcire de un ciocănit la uşă. Era un 
ciocănel la intrare dar zgomotul nu de la el venea. Bătuse 
cineva cu mâna, şi anume în partea de jos a canatului - 
poate un copil. 

Am tresărit cum ar tresări o persoană de vază dacă i-ar 
ciocăni la uşă un valet. Am deschis uşa şi, în primul 
moment, spre marea mea uimire, n-am văzut decât o 
umbrelă mare, ce parcă umbla, singură. Dar peste o clipă 
am descoperit-o sub umbrelă pe miss Mowcher. 

Poate că nu i-aş fi făcut o primire tocmai călduroasă dacă, 
în clipa când a dat la o parte umbrela, pe care, cu toate 
sforţările depuse, n-a fost în stare s-o închidă aş fi citit pe 
faţa ei acea expresie „zănatică”, de care fusesem atât de 
impresionat cu prilejul primei şi unicei noastre întâlniri. 
Când şi-a ridicat însă faţa spre mine, am văzut că era foarte 
serioasă, iar când am descotorosit-o de umbrelă (o umbrelă 
care l-ar fi stânjenit şi pe uriaşul irlandez69), şi-a frânt 


mânuţele cu atâta mâhnire, încât am simţit oarecare 
simpatie pentru dânsa. 

— Miss Mowcher! am exclamat, după ce m-am uitat în sus 
şi în jos pe uliţa pustie, fără a şti prea bine ce mă aşteptam 
să văd. Ce vă aduce aici? Ce s-a întâmplat? 

Mi-a făcut semn cu mâna dreaptă să-i închid umbrela şi, 
strecurându-se iute pe lângă mine, a intrat în bucătărie. 
După ce am închis uşa, am intrat şi eu cu umbrela în mână 
şi am găsit-o aşezată pe un colţ al galeriei din faţa vetrei - 
era o galerie de fier nu prea înaltă, care avea sus două bare 
plate pe care se puneau farfuriile - la umbra căldării cu apă 
fiartă, hâţâindu-se şi frecându-şi genunchii cu mâinile, ca şi 
cum ar fi avut dureri. 

Destul de neliniştit la gândul că eram singurul beneficiar 
al acestei vizite insolite şi singurul spectator al acestor 
purtări ciudate, am exclamat din nou: 

— Vă rog, miss Mowcher, spuneţi-mi, ce s-a întâmplat? Vă 
doare ceva? 

— Dragul meu prieten, mi-a răspuns miss Mowcher, 
ducându-şi amândouă mâinile la piept. Aici mă doare, mă 
doare foarte tare. Mă chinuieşte gândul că de-aş fi ştiut, 
poate mi-ar fi stat în putere să împiedic tot ce s-a întâmplat, 
dacă n-aş fi fost o smintită şi-o nebună! 

Din nou boneta ei mare (mult prea mare pentru statura ei) 
a prins a se clătina înainte şi înapoi, o dată cu trupul, care 
se hâţâna, în vreme ce pe perete o bonetă uriaşă se legăna 
în tact cu ea. 

— Mă mir, i-am spus, să vă văd atât de posomorâtă şi atât 
de tulburată... dar mi-a curmat vorba. 

— Da, aşa se întâmplă totdeauna! Când văd că există 
simţăminte omeneşti într-o stârpitură ca mine, tinerii ăştia 
fără minte, care au crescut mari şi chipeşi, se miră cu toţii! 
Se joacă, petrec cu mine, şi apoi, când s-au săturat, mă 
aruncă şi se minunează că sunt mai simţitoare decât un cal 
de lemn sau soldat de plumb! 

— Da, da, aşa se întâmplă. Vechea poveste! 


— Aşa o fi cu alţii, i-am răspuns, dar nu cu mine, vă rog să 
mă credeţi. Poate că n-ar fi trebuit să mă mir văzându-vă în 
starea asta, căci vă cunosc prea puţin. V-am spus, fără a 
cumpăni, ce am gândit. 

— Ce pot face? mi-a zis pitica, ridicându-se şi întinzând 
braţele ca s-o văd. Uite! Aşa cum sunt eu a fost şitata; aşa-i 
şi sora; aşa-i şi fratele. De mulţi ani muncesc pentru sora şi 
pentru fratele, muncesc din greu, mister Copperfield, toată 
ziua muncesc. Trebuie să trăiesc. Nu fac rău nimănui. Dacă 
există oameni atât de nechibzuiţi şi atât de cruzi încât să 
râdă de mine, ce-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi 
bat şi eu joc de mine, de ei, de toate? Şi dacă fac acest 
lucru, a cui e vina? A mea? 

Nu. Mi-am dat seama că nu era vina ei. 

— Dacă făţarnicului dumneavoastră prieten i-aş fi arătat 
că sunt o pitică simţitoare, a urmat ea, dând din cap şi 
privindu-mă cu un aer grav şi mustrător, credeţi că mi-ar fi 
dat vreun, sprijin sau mi-ar fi arătat bunăvoință? Dacă 
micuța Mowcher (care n-are nici o vină că-i aşa cum o vezi, 
tinere gentleman) s-ar fi plâns lui sau altuia ca el, 
povestindu-i necazurile ei, crezi că i-ar fi ascultat cineva 
păsul? Micuța Mowcher tot ar trebui să trăiască, chiar dacă 
ar fi cea mai slută şi mai proastă dintre pigmei, dar n-ar 
avea cu ce. Nu, n-ar avea. Ar putea să tot alerge după o 
bucăţică de pâine cu unt, şi tot hrănindu-se cu aer, ar 
ajunge să-şi dea duhul! 

Miss Mowcher s-a cocoţat la loc pe galerie, şi-a scos 
batista şi şi-a şters ochii. 

— Dac-aveţi inimă, şi cred c-aveţi, a urmat ea, ar trebui să- 
mi mulţumiţi, pentru că, deşi ştiu prea bine cum sunt, mai 
pot fi veselă şi îndura toate. În orice caz, sunt mulţumită că 
mi-am putut croi şi eu un drumuleţ în viaţă, fără să datorez 
nimănui nimic, şi că, în schimbul celor ce mi se dau, din 
prostie sau din vanitate, pot să zvârl şi eu baloane de săpun. 
Că nu mă plâng de tot ce-mi lipseşte, e cu atât mai bine 


pentru mine şi nu aduce pagubă nimănui. Dacă-s o jucărie 
pentru voi, uriaşii, fiţi cel puţin îngăduitori cu mine! 

Miss Mowcher şi-a pus batista la loc în buzunar şi a urmat, 
uitându-se tot timpul ţintă la mine: 

— Tocmai v-am zărit pe stradă. Vă daţi seama, cred, că, 
având picioare şi răsuflare scurtă, nu-s în stare să merg la 
fel de repede ca dumneavoastră, aşa că nu v-am putut 
ajunge din urmă, dar am bănuit unde vă duceţi şi am venit 
după dumneavoastră. Am mai fost o dată pe aici azi, dar 
femeia nu era acasă. 

— O cunoaşteţi? am întrebat-o. 

— Am auzit vorbindu-se de ea şi despre ea la „Omer şi 
Joram”, mi-a răspuns miss Mowcher. Am fost la ei azi- 
dimineaţă pe la şapte. Vă mai aduceţi aminte ce mi-a spus 
Steerforth despre biata fată când v-am întâlnit pe amândoi 
la han? 

Când mi-a pus această întrebare, boneta ei a început din 
nou a se legăna în tact cu umbra bonetei care juca pe 
perete. 

Îmi aminteam foarte bine cuvintele la care făcea aluzie, 
căci în ziua aceea îmi reveniseră în minte de mai multe ori. 
Şi i-am spus acest lucru. 

— Arde-l-ar focul! a zis pitica, ridicând degetul arătător în 
dreptul ochilor ei scăpărători. lar servitorul acela afurisit să 
aibă parte înzecită de toate necazurile iadului! Am crezut 
că dumneavoastră sunteţi îndrăgostit de ea? 

— Eu? 

— Ce copil, ce copil sunteţi! Pentru numele lui Dumnezeu, 
a exclamat miss Mowcher, frângându-şi mâinile, în timp ce 
umbla încolo şi încoace pe galerie, de ce aţi lăudat-o atâta şi 
v- aţi tulburat şi aţi roşit când aţi vorbit de ea?! 

Nu puteam tăgădui că tot ce spunea era adevărat, cu toate 
că pricina comportării mele fusese alta decât cea presupusă 
de ea. 

— De unde era să ştiu? a urmat miss Mowcher, scoțând din 
nou batista şi bătând cu piciorul ori de câte ori o ducea la 


ochi cu amândouă mâinile deodată, ceea ce se întâmpla la 
intervale destul de scurte. Am văzut că vă cicălea şi vă 
alinta; am văzut că eraţi ca o bucată de ceară în mâinile ei. 
Abia ieşisem din odaie, când iată că servitorul lui mi-a spus 
că „Mieluşelul cel tânăr” (aşa vă zicea, şi cât veţi trăi ar 
trebui să nu-i daţi alt nume decât acela de „Lepădătură 
bătrână”) e tare îndrăgostit de ea, şi ea îl iubeşte ca o 
nebună, dar că stăpânul lui - mai mult spre binele 
dumneavoastră decât spre al ei - şi-a pus în gând ca 
această dragoste să nu aibă urmări grave şi că de aceea se 
şi aflau ei aici. Cum aş fi putut să nu-i dau crezare? L-am 
văzut pe Steerforth cum o lăuda, ca să vă facă plăcere şi să 
vă încânte. Dumneavoastră aţi fost cel dintâi care mi-aţi 
pomenit numele ei. Aţi recunoscut că aveţi faţă de dânsa o 
veche admiraţie. Când v-am vorbit de ea, v-aţi făcut feţe- 
feţe mai întâi, v-aţi roşit şi apoi aţi pălit. Puteam oare să-mi 
închipui - şi mi-am închipuit oare - altceva decât că eraţi un 
tânăr pierde-vară fără experienţă, căzut pe mâinile unuia 
care avea destulă, şi care (dacă ar fi vrut) ar fi putut să vă 
îndrumeze, spre binele dumneavoastră? Vai! Vai! Vai! Le 
era teamă să nu aflu cumva adevărul - a exclamat miss 
Mowcher, ridicându-se de pe galerie şi plimbându-se cu 
paşi mărunți prin bucătărie, înălţând braţele ei scurte către 
cer - pentru că sunt şi eu isteaţă, altfel nici n-aş putea să 
mă descurc pe lumea asta! Dar m-au îmbrobodit cu 
desăvârşire şi i-am dus nefericitei o scrisoare, care a fost, 
sunt convinsă, temeiul primei convorbiri ce-a avut-o cu 
Littimer, care anume pentru asta a rămas aici! 

Uluit de această perfidie, m-am uitat la miss Mowcher, 
care s-a plimbat în lung şi în lat prin bucătărie, până ce, 
obosind, s-a aşezat la loc pe galerie şi, ştergându-şi faţa cu 
batista, a clătinat din cap o bună bucată de vreme, fără a 
face nici o altă mişcare şi fără a scoate o vorbă. 

— Alaltăieri seara, una dintre deplasările mele m-a dus la 
Norwich. Acolo am aflat din întâmplare că veneau şi plecau 
din localitate pe ascuns, fără dumneata, şi lucrul ăsta, care 


mi s-a părut ciudat, m-a pus pe gânduri. Aseară la Norwich 
m-am suit în diligenţa care venea din Londra şi am ajuns 
aici azi-dimineaţă. Dar vai, vai, vai! Am ajuns prea târziu! 

După atâta plânset şi frământare, pe biata Mowcher a 
luat-o cu frig, şi ca să se mai încălzească, s-a întors cu faţa 
la foc şi şi-a pus picioruşele ude în cenuşă; şi a stat 
nemişcată, cu ochii la flăcări, ca o păpuşă dolofană. Şedeam 
pe un scaun la celălalt capăt al vetrei, asaltat de gânduri 
negre, şi mă uitam şi eu la foc, şi din când în când îmi 
aruncam privirile asupra ei. 

— Trebuie să plec, mi-a spus miss Mowcher, ridicându-se 
după un timp. E târziu. Aveţi încredere în mine? 

În clipa aceea, întâlnind privirea-i ascuţită, care, când mi-a 
pus întrebarea, era mai ascuţită ca oricând, zău că nu i-am 
putut răspunde că n-aveam. 

— Asta-i, mi-a zis, luându-mi mâna ce i-o întinsesem, spre a 
o ajuta să încalece galeria, şi privindu-mă întrebătoare. Ştiţi 
prea bine că de-aş fi mare, ca toate celelalte, nu v-aţi pierde 
încrederea în mine! 

Mi-am dat seama c-avea dreptate; şi mi-a fost ruşine. 

— Sunteţi încă tânăr, mi-a zis ea dând din cap. Ascultaţi-mi 
sfatul, cu toate că nu măsor mai mult de trei picioare. Nu 
faceţi legătură între cusururile trupeşti şi cele sufleteşti 
decât dac-aveţi temeiuri puternice. 

Izbutise să treacă peste galerie, iar eu, să trec peste 
bănuielile ce nutream. I-am spus că eram încredinţat că-mi 
spusese adevărul în ce o priveşte şi că nu fusesem amândoi 
decât nişte unelte oarbe în mâinile unor ticăloşi. Dânsa mi-a 
mulţumit şi mi-a zis că eram băiat bun. 

— Ia staţi! a exclamat întorcându-se de la uşă, cu degetul 
arătător ridicat şi cu o privire şireată. Din câte am auzit - 
sunt mereu cu urechile ciulite, fiindcă nu-mi dă mâna să 
stau gură-cască - am motive să presupun c-au fugit în 
străinătate. Dacă amândoi sau măcar unul din ei se va 
înapoia cândva, mai mult ca sigur că cea dintâi care va afla 
eu voi fi, deoarece mai tot timpul sunt pe drumuri. Şi am să 


vă împărtăşesc orice ştire voi culege. Afară de asta, dacă 
vreodată îmi va sta în putere să-i fiu de ajutor acestei biete 
fete ademenite, să ştiţi că nu voi pregeta nici o clipă, aşa să- 
mi ajute Dumnezeu! Cât despre Littimer, mai bine i-ar 
merge cu un copoi pe urmele lui decât cu mica Mowcher! 

Văzând cum îi luceau ochii, am dat deplină crezare acestei 
ultime afirmaţii. 

— Puteţi avea tot atâta încredere în mine câtă aveţi într-o 
femeie de statură normală, a adăugat mititica, apucându- 
mă de mână cu un aer rugător. Şi dacă s-ar întâmpla să mă 
mai vedeţi vreodată purtându-mă altfel decât m-am purtat 
astăzi, de pildă aşa cum m-am purtat când m-aţi întâlnit 
prima dată, cercetaţi în ce companie mă aflu. Amintiţi-vă că 
nu-s decât o biată făptură neajutorată şi fără apărare. 
Gândiţi-vă că zilnic, după ce-mi sfârşesc munca, mă întorc 
acasă lângă frate-meu şi lângă soră-mea, care şi ei sunt ca 
mine. Atunci poate că mă veţi judeca cu îngăduinţă şi nu 
veţi mai fi mirat văzându-mă uneori abătută şi posomorâtă. 
Noapte bună! 

Având acuma cu totul altă părere despre ea decât 
avusesem, i-am întins mâna şi i-am deschis uşa. N-a fost 
lesne să deschid umbrela cea mare şi să i-o dau în mână în 
aşa fel încât să stea în echilibru; dar în cele din urmă am 
scos-o la capăt şi am stat de am urmărit-o cum se depărta 
țopăind prin ploaie, ca şi cum nu s-ar fi aflat nimeni 
dedesubt, afară doar când un val de apă, revărsat, din vreo 
streaşină, o înclina într-o parte, scoţând-o la iveală pe miss 
Mowcher, care se lupta din răsputeri s-o îndrepte. Am sărit 
în câteva rânduri ca să-i vin în ajutor, dar fără folos, căci, 
înainte de a ajunge la ea, umbrela sălta înainte ca o pasăre 
uriaşă; după aceea am intrat în casă, m-am culcat şi am 
dormit până a doua zi. 

Dimineaţă, devreme, mister Peggotty şi iubita mea dădacă 
au venit să mă ia şi am plecat împreună la staţia 
diligenţelor, unde ne aşteptau missis Gummidge şi Ham, ca 
să-şi ia rămas bun de la noi. 


— Mas'r Davy, mi-a şoptit Ham, luându-mă deoparte, în 
timp ce mister Peggotty îşi aşeza sacul printre celelalte 
bagaje, praful s-a ales de viaţa lui. Nu ştie încotro merge: 
nu ştie ce-l aşteaptă; porneşte într-o călătorie care, afară 
doar de-ar regăsi-o, are să dureze câte zile o mai trăi, 
credeţi-mă ce vă spun. Nu mă-ndoiesc că 'neavoastră, mas'r 
Davy, îi veţi rămâne prieten! 

— Fii pe pace, i-am răspuns foarte grav, strângându-i 
mâna. 

— Mulţumesc. Mulţumesc, sunteţi prea bun, sir. Şi încă 
ceva. Ştiţi, mas'r Davy, am o slujbă bună şi acuma n-am pe 
ce cheltui tot ce câştig. Nu-mi trebuie bani decât pentru 
trai. Dacă 'neavoastră i-aţi putea folosi pentru dânsul, aş 
munci cu mai multă tragere de inimă. Şi să n-aveţi grijă, sir, 
a încheiat domol, dar ferm, am să lucrez tot timpul 
bărbăteşte şi am să fac tot ce-mi va sta în putinţă! 

I-am spus că eram convins de asta; şi mi-am exprimat 
speranţa că va veni poate şi vremea când va renunţa la 
viaţa singuratică spre care înclina, fireşte, în acel moment. 

— Nu, sir, mi-a răspuns clătinând din cap. Eu, unul, am 
încheiat cu toate astea, sir. Niciodată nimeni n-o să umple 
golul ăsta. N-o să uitaţi ce v-am spus despre bani? În orice 
moment o să am ceva deoparte pentru el. 

I-am făgăduit că n-am să uit, dar i-am amintit că mister 
Peggotty avea un venit sigur, deşi destul de modest, din 
legatul lăsat de cumnatu-su. Apoi ne-am luat rămas bun. Şi 
nici acuma nu mă pot despărţi de el fără să-mi amintesc cu 
strângere de inimă de bărbăţia de care a dat dovadă şi de 
marea lui durere. 

Nu mă încumet să descriu nici cum missis Gummidge a 
alergat pe uliţă după diligenţă, văzându-l - printre lacrimile 
pe care încerca să le oprească - numai pe mister Peggotty, 
care sta aşezat sus pe imperială, nici cum s-a ciocnit de 
trecătorii care veneau din partea opusă, căci asta ar fi o 
treabă deosebit de grea. De aceea prefer s-o las acolo, pe 
treptele brutăriei, gâfâind, cu boneta căzută, după ce-şi 


pierduse un pantof, care se zărea departe, în urmă, pe 
trotuar. 

Când am ajuns la destinaţie, prima noastră grijă a fost să 
căutăm o cămăruţă pentru Peggotty, unde să poată dormi şi 
fratele ei. Am avut noroc şi am găsit una foarte curată şi 
ieftină, situată deasupra unei băcănii, pe o stradă la două 
rânduri de case de locuinţa mea. După ce am ocupat 
camera, am cumpărat friptură rece la un birt şi i-am poftit 
pe tovarăşii mei de călătorie să ia ceaiul la mine, ceea ce, 
spre marea mea părere de rău, nu i-a făcut plăcere lui 
missis Crupp, ci dimpotrivă. Ca să lămuresc starea ei de 
spirit, trebuie să spun că s-a simţit adânc jignită când, la 
vreo zece minute după ce venise, Peggotty şi-a sumes 
rochia de doliu şi s-a aplicat să şteargă praful în dormitor. 
Missis Crupp a considerat asta drept o obrăznicie şi mi-a 
spus că dânsa nu rabdă pentru nimic în lume obrăzniciile. 

În drum spre Londra, mister Peggotty îmi împărtăşise o 
dorinţă pe care mă aşteptam s-o exprime. Voia să aibă o 
întrevedere cu missis Steerforth. Simţindu-mă dator să 
asist la această întrevedere şi să mijlocesc între ei, ca să 
cruţ pe cât cu putinţă simţămintele mamei lui Steerforth, 
m-am grăbit să-i scriu chiar în seara aceea. l-am adus la 
cunoştinţă, într-o formă cât se poate de atenuată, 
nelegiuirea fiului ei şi partea mea de vină în fapta lui. 
Spunându-i că mister Peggotty era un om simplu de felul 
lui, dar bun şi drept, am îndrăznit să-mi exprim nădejdea că 
nu va refuza să-l vadă, în marea lui nenorocire, şi totodată 
am anunţat-o că vom veni după-amiază la 2, şi am expediat 
Chiar eu scrisoarea, cu prima cursă de dimineaţă a 
poştalionului. 

La ceasul hotărât ne aflam la poartă - la poarta casei în 
care cu puţine zile înainte fusesem atât de fericit, unde 
dădusem frâu liber încrederii şi căldurii inimii mele tinere, 
la poarta unei case care de aci înainte avea să-mi fie închisă 
pentru totdeauna şi care pentru mine nu mai însemna decât 
ruină şi jale. 


Nici urmă de Littimer. Chipul plăcut care-i luase locul cu 
prilejul ultimei mele vizite a venit să ne deschidă şi ne-a 
poftit în salon. Acolo am găsit-o pe missis Steerforth. Când 
am intrat, dintr-un colţ al odăii a apărut şi Rosa Dartle, care 
s-a postat în spatele jilţului ei. 

După chipul mamei, am văzut îndată că aflase chiar de la 
fiul ei cele petrecute. Faţa-i era palidă şi purta urmele unei 
emoţii mult mai adânci decât aceea pe care i-ar fi putut-o 
trezi scrisoarea mea, căci sentimentele ei materne fireşte 
că ar fi făcut-o să pună la îndoială cele arătate de mine. Mi 
s-a părut că asemănarea cu fiul ei era mai puternică decât 
oricând; şi am intuit, mai degrabă decât am văzut, că nici 
lui mister Peggotty nu i-a scăpat această asemănare. 

Şedea dreaptă şi neclintită în jilţul ei, cu un aer solemn şi 
impasibil, pe care ai fi zis că nimic nu l-ar putea tulbura. S-a 
uitat stăruitor la mister Peggotty când acesta s-a oprit în 
faţa ei, iar el a fixat-o tot atât de stăruitor. Între timp, 
privirile pătrunzătoare ale Rosei Dartle ne supravegheau 
pe toţi. Câteva clipe nimeni n-a scos o vorbă. Missis 
Steerforth i-a făcut lui mister Peggotty semn să ia loc. 
Dânsul i-a răspuns cu glas scăzut: 

— Cred, ma'am, că nu se cade să iau loc în casa asta. 
Prefer să stau în picioare. 

Apoi a urmat din nou o tăcere, pe care missis Steerforth a 
întrerupt-o spunând: 

— Ştiu ce v-a adus aici şi-mi pare rău din tot sufletul. Ce 
doriţi de la mine? Ce-mi cereţi să fac? 

Mister Peggotty şi-a pus pălăria sub braţ, a căutat în 
buzunarul de la piept scrisoarea lăsată de Emily, a scos-o, a 
despăturit-o şi i-a dat-o. 

— Vă rog s-o citiţi, ma'am. E scrisă de mâna nepoatei. 

A parcurs-o cu acelaşi aer solemn şi impasibil - şi, după cât 
mi-am dat seama, cuprinsul n-a mişcat-o câtuşi de puţin - 
apoi i-a înapoiat-o. 

— Afară numai dacă dânsul mă va aduce înapoi o lady”, a 
citit mister Peggotty, arătând cu degetul acele rânduri din 


scrisoare. Am venit să vă-ntreb, ma'am, dac-are să se ţină 
de cuvânt. 

— Nu, i-a răspuns missis Steerforth. 

— De ce nu? a întrebat mister Peggotty. 

— Pentru că e cu neputinţă. S-ar nenoroci. Trebuie să vă 
daţi singuri seama că fata-i mult mai prejos decât el. 

— N-aveţi decât s-o ridicaţi! i-a spus mister Peggotty. 

— E lipsită de creştere şi învăţătură. 

— Poate că nu-i chiar aşa; poate c-o fi, a zis mister 
Peggotty. Eu, ma'am, sunt de altă părere, dar nu-s în 
măsură să judec asemenea lucruri. Învăţaţi-o 'neavoastră 
mai bine! 

— Fiindcă mă siliţi să vorbesc deschis, ceea ce fac acum, 
călcându-mi pe inimă, trebuie să vă spun că de n-ar fi decât 
neamurile ei sărace, şi încă lucrul acesta ar fi cu neputinţă. 

— Ascultaţi-mă, ma'am, i-a replicat calm şi fără grabă. 
'Neavoastră ştiţi prea bine ce-nseamnă să-ţi iubeşti copilul. 
La fel şi eu. Nici de-ar fi nu o dată, ci de o sută de ori copilul 
meu, tot n-aş iubi-o mai mult. 'Neavoastră nu ştiţi însă ce- 
nseamnă a-ţi pierde copilul. Dar eu ştiu. Toate comorile din 
lume (de-ar fi ale mele) le-aş da ca s-o răscumpăr! Izbăviţi-o 
de ruşine, şi niciodată niciunul din noi n-are s-o mai 
stânjenească prin prezenţa lui. Niciunul din noi, cei în 
mijlocul cărora a crescut, niciunul din noi, cei alături de 
care a trăit şi pentru care mulţi ani de-a rândul dânsa a 
însemnat totul, nu-i va mai vedea faţa drăgălaşă! O să fim 
bucuroşi s-o lăsăm în pace; o să fim bucuroşi să ne 
închipuim că se află undeva departe, sub alt cer şi sub alt 
soare, o să fim bucuroşi s-o lăsăm în grija bărbatului ei, 
poate şi-a copilaşilor ei, şi să aşteptăm clipa când cu toţii 
vom fi deopotrivă înaintea lui Dumnezeu! 

Elocinţa lui, cam ursuză, n-a rămas cu totul fără răsunet. 
Cu toate că şi-a păstrat neschimbată atitudinea semeaţă, 
când i-a răspuns, tonul ei a fost ceva mai blând: 

— Nu vreau să scuz pe nimeni. Nici nu vreau să învinuiesc 
pe nimeni. Dar îmi pare rău că trebuie să repet: e cu 


neputinţă. O asemenea căsătorie ar compromite în mod 
iremediabil cariera fiului, meu şi i-ar zădărnici 
perspectivele. Nu încape îndoială că această căsătorie nu se 
poate încheia şi nu se va încheia niciodată. Dacă ar exista 
vreo altă posibilitate de a compensa... 

— Obrazul ce-mi stă acum în faţă, i-a tăiat vorba mister 
Peggotty, privind-o cu ochi ficşi, dar injectaţi, e aidoma 
celui, care, în casa mea, în faţa focului meu, în baraca mea - 
mă-ntreb unde nu? - mă privea zâmbitor şi prietenos, în 
vreme ce punea la cale o trădare, şi asta mă face să turbez 
când îmi aduc aminte. Dacă obrazul ăsta, care seamănă atât 
de mult cu celălalt, nu roşeşte ca focul la gândul de a-mi 
oferi bani ca să despăgubească ruşinea şi nenorocirea 
copilului meu, înseamnă desigur că e la fel de rău ca şi el. Şi 
nu ştiu dacă nu-i şi mai rău, căci e al unei lady! 

Într-o clipită missis Steerforth s-a schimbat la faţă. Un val 
de sânge i-a năvălit în obraz şi, încleştându-şi mâinile pe 
braţele jilţului, a pronunţat cu un aer trufaş, sfidător 
următoarele cuvinte: 

— Dar dumneavoastră ce despăgubire înţelegeţi să-mi 
oferiţi pentru faptul că aţi deschis o prăpastie atât de 
adâncă între mine şi fiul meu? Ce înseamnă iubirea 
dumneavoastră în comparaţie cu a mea? Ce înseamnă 
despărţirea dumneavoastră în comparaţie cu a noastră? 

Miss Dartle a atins-o uşor şi şi-a plecat capul ca să-i spună 
ceva la ureche, dar missis Steerforth nici n-a vrut s-o audă. 

— Nu, Rosa, nici un cuvânt! S-asculte tot ce am de zis! Fiul 
meu - care mi-a fost singurul ţel în viaţă, căruia i-am 
închinat toate gândurile mele, căruia, de copil, i-am 
îndeplinit orice dorinţă, de care, de când s-a născut, nu m- 
am despărţit niciodată - fiul meu, să se îndrăgostească, aşa, 
din senin, de o calică şi să se ascundă de mine! Să 
răsplătească încrederea mea minţindu-mă sistematic şi 
părăsindu-mă de dragul ei! Să pună el acest capriciu 
trecător mai presus de drepturile la dragostea, la respectul 
şi la recunoştinţa lui pe care le are maică-sa, mai presus de 


acele drepturi pe care fiecare zi şi fiecare ceas din viaţa lui 
ar fi trebuit să le întărească şi să le transforme într-o 
legătură indestructibilă? Oare asta nu înseamnă o jignire? 

Din nou Rosa Dartle a încercat s-o potolească; dar din nou 
încercarea s-a dovedit zadarnică. 

— 'Ţi-am mai spus, Rosa, nici un cuvânt! Dacă dânsul e în 
stare să rişte totul pentru o toană nenorocită, atunci pot şi 
eu să mizez totul pentru a atinge un scop mai înalt. N-are 
decât să se ducă unde pofteşte, cu banii pe care, în 
dragostea mea, i-am pus la dispoziţie! Îşi închipuie oare că 
printr-o lipsă îndelungată o să izbutească să mă înfrângă? 
Dacă-şi închipuie una ca asta, înseamnă că îşi cunoaşte 
foarte puţin mama! Să renunţe imediat la acest capriciu, şi 
îl primesc cu braţele deschise! Altfel, atât timp cât voi trăi şi 
voi fi în stare să-l opresc, cu nici un preţ nu-i voi îngădui să 
se apropie de mine, afară numai dacă, părăsind-o pentru 
totdeauna, va veni să-mi ceară, plecat, iertare! E dreptul 
meu. Şi ţin ca acest drept să-mi fie recunoscut. lată ce ne 
desparte! Apoi, uitându-se la mister Peggotty cu acelaşi aer 
semeţ şi neînduplecat cu care i se adresase de la început, a 
adăugat: Şi oare asta nu înseamnă o jignire? 

Ascultând-o şi văzând-o pe mamă cum a rostit aceste 
cuvinte, mi s-a părut că-l ascult şi-l văd, pe fiu înfruntându-i 
pe toţi. Regăseam de astă dată la ea îndărătnicia şi 
încăpăţânarea lui. Tot ce ştiam acum despre energia lui, 
pusă în slujba unor scopuri josnice, îmi îngăduia să înţeleg 
mai bine firea mamei şi să-mi dau seama că resorturile cele 
mai puternice ale acesteia dominau şi caracterul fiului. 

Redobândindu-şi apoi stăpânirea de sine, mi-a spus cu glas 
tare că socotea că ar fi inutil să mai asculte sau să mai 
adauge ceva, şi că ne ruga să punem capăt întrevederii. 
Tocmai se ridicase, foarte înţepată, gata să părăsească 
odaia, când mister Peggotty i-a spus că nu era nevoie să-şi 
dea această osteneală. 

— Nu vă fie frică, ma'am, nu vă mai stingheresc, nu mai 
am nimic a vă spune, i-a zis îndreptându-se spre uşă. Am 


venit aici fără nici o speranţă şi plec aşijderea fără 
speranţă. Am făcut ce-am socotit că-s dator să fac, cu toate 
că nici o clipă n-am crezut că venind aici am să fac vreo 
scofală. Familia 'neavoastră prea ne-a căşunat multe mie şi 
alor mei pentru ca un om sănătos la cap să se poată aştepta 
la altceva. 

După aceea, am părăsit împreună odaia, lăsând-o pe 
missis Steerforth în picioare, lângă jilţul ei; un model de 
prestanţă şi un chip deosebit de frumos. 

În drum spre ieşire, am străbătut un coridor pardosit cu 
dale de piatră, cu luminator şi pereţi de sticlă, peste care 
creştea viţa-de-vie. Frunzele şi lăstarii erau verzi şi, fiind o 
zi însorită, uşa cu două canaturi, care dădea în grădină, era 
larg deschisă. Când am ajuns în dreptul acestei uşi, Rosa 
Dartle, care a intrat cu pas uşor, mi-a zis: 

— Bună idee aţi mai avut să-l aduceţi aici pe individul ăsta! 

Atâta mânie şi atâta dispreţ scăpărau din ochii ei negri ca 
abanosul, încât nu-mi venea a crede că era cu putinţă, nici 
chiar din partea ei. Ca întotdeauna când se mânia, 
cicatricea lăsată de ciocan era mai pronunţată. Şi când, sub 
ochii mei, cicatricea a fost străbătută de acel fior, de acea 
tresărire de altădată, şi-a ridicat mâna şi s-a lovit peste 
cicatrice. 

— Ăsta-i om pentru care să vă puneţi dumneavoastră şi pe 
care să-l aduceţi aici? Frumos prieten ne eşti, n-am ce zice! 
— Miss Dartle, i-am răspuns, sunt convins că nu puteţi fi 
atât de nedreaptă încât tot pe mine să mă scoateţi vinovat. 

— De ce mai băgaţi zâzanie între aceşti doi turbaţi? Nu 
ştiţi că sunt amândoi nebuneşte de mândri şi îndărătnici? 

— E vina mea? am întrebat-o. 

— Mai întrebaţi dacă-i vina dumneavoastră! mi-a răspuns. 
De-ce l-aţi adus pe omul acesta? 

— Pentru că este greu încercat, miss Dartle. Poate că n-o 
ştiţi. 

— Ştiu că James Steerforth are un suflet făţarnic şi rău şi 
ştiu că-i un ticălos, a zis ducându-şi mâna la inimă, pentru a 


înăbuşi parcă ecourile furtunii dezlănţuite în pieptul ei. Dar 
ce nevoie am să mă sinchisesc de soarta acestui individ şi a 
stricatei ăleia de nepoată-sa? 

— Miss Dartle, i-am răspuns, nu faceţi altceva decât să 
agravaţi jignirea. Şi este destul de gravă şi aşa. Acum, la 
despărţire, trebuie să vă spun că-i faceţi o mare nedreptate. 

— Nu-i fac nici o nedreptate. O familie de stricaţi şi de 
nemernici, asta sunt! Cât despre ea, aş pune s-o bată cu 
biciul! 

Mister Peggotty a trecut înainte, fără a scoate nici un 
cuvânt, şi a ieşit pe uşă. 

— Vai, ruşine, miss Dartle! Ruşine! am exclamat indignat. 
Cum vă rabdă inima să călcaţi în picioare jalea ce s-a abătut 
din senin asupra lui? 

— Pe toţi i-aş călca în picioare! mi-a răspuns. Casa lui aş 
şterge-o de pe suprafaţa pământului. lar pe dânsa aş vrea 
s-o văd însemnată cu fierul roşu, îmbrăcată în zdrenţe, 
azvârlită pe drumuri, muritoare de foame! Dacă mi-ar sta în 
putere s-o judec, asta ar fi osânda ce-aş stărui să i se dea. 
Aş stărui să i se dea! Nu, i-aş aplica-o chiar eu! O urăsc! 
Dacă s-ar ivi vreodată un prilej să-i vestejesc ticăloşia, m-aş 
duce până la capătul pământului pentru acest lucru! Dac-aş 
putea s-o bag în mormânt, aşa face-o! Şi dacă în clipa când 
va fi pe patul de moarte aş şti că nu i-ar putea aduce 
mângâiere şi uşurare decât un singur cuvânt pe care numai 
eu l-aş cunoaşte, nu l-aş rosti nici de-aş fi sigură că mă va 
costa viaţa! 

Îmi dau seama că vehemenţa cuvintelor nu poate, nici pe 
departe, să redea furia de care era stăpânită şi care era 
exprimată de întreaga-i comportare, deşi, în loc să-şi ridice 
glasul, îl coborâse mai jos ca de obicei. Zadarnic aş încerca 
s-o descriu cum mi-a rămas întipărită în amintire, sau cum 
s-a lăsat pradă pornirii ei. Mi-a fost dat să văd patimile 
manifestându-se în fel şi chip, dar aşa nu le-am văzut 
niciodată. 


L-am ajuns din urmă pe mister Peggotty, care, îngândurat, 
cobora cu pas rar panta. Îndată ce l-am ajuns, mi-a spus că, 
având conştiinţa împăcată că-şi făcuse datoria la Londra, 
„voia să pornească în călătorie” chiar în după-amiaza aceea. 
L-am întrebat atunci unde intenţiona să se ducă. Mi-a 
răspuns doar atât: 

— Mă duc să-mi caut nepoata, sir! 

Ne-am întors în cămăruţa situată deasupra băcăniei şi am 
profitat de un moment potrivit ca să-i repet lui Peggotty 
spusele fratelui ei. Dânsa mi-a zis că şi ei îi împărtăşise 
aceleaşi planuri dimineaţă. Ca şi mine, nu ştia încotro avea 
de gând s-o apuce, dar bănuia că-şi întocmise el un itinerar. 

N-am vrut să-i las singuri şi am luat masa împreună, 
mâncând plăcintă cu tocătură de beefsteak - una din 
numeroasele specialităţi culinare pentru care Peggotty era 
renumită - şi-mi aduc aminte foarte limpede că în seara 
aceea, datorită mirosurilor de ceai, de cafea, de unt, de 
slănină, de brânză, de pâine proaspătă, de surcele, de 
lumânări şi sos picant, care se ridicau necontenit din 
dugheana de dedesubt, plăcinta a avut un gust ciudat. După 
masă am stat toţi trei un ceas şi mai bine lângă fereastră, 
fără a vorbi prea mult. După aceea mister Peggotty s-a 
ridicat, şi-a adus toiagul şi sacul de pânză impermeabilă şi 
le-a pus pe masă. 

Din banii gheaţă aduşi de soru-sa a acceptat să ia, în 
contul moştenirii ce i se cuvenea, o sumă modestă, care, 
după părerea mea, abia avea să-i ajungă pentru o lună. A 
făgăduit că-mi va da de ştire ori de câte ori i se va întâmpla 
ceva de seamă; şi după ce a aruncat sacul pe umăr, şi-a luat 
pălăria şi toiagul şi şi-a luat rămas bun de la noi. 

— Numai bine îţi doresc, scumpa mea, în zis îmbrăţişând-o 
pe Peggotty, şi 'neavoastră, mas'r Davy, la fel! a adăugat, 
strângându-mi mâna. Mă duc s-o caut şi-n cruciş şi-n 
curmeziş. De s-ar întoarce cumva în lipsa mea - dar vai, una 
ca asta nu prea cred că se poate! - sau de-aş izbuti eu s-o 
aduc înapoi, mă gândesc să ne mutăm şi să trăim, câte zile 


om mai avea, într-un loc unde nimeni să nu-i facă vreo 
mustrare. Dacă mi s-ar întâmpla vreo nenorocire, nu uitaţi 
să-i spuneţi că i-am lăsat vorbă aşa: „Port aceeaşi dragoste 
fetiţei mele iubite şi o iert!” 

Aceste cuvinte le-a rostit solemn, cu capul descoperit; 
apoi, punându-şi pălăria, a coborât scările şi a plecat. L-am 
petrecut până la poartă. Amurgul era cald şi aerul era 
încărcat de praf, şi era tocmai ceasul când pe artera în care 
dădea uliţa aceea zgomotul necurmat al paşilor pe trotuare 
slăbeşte vremelnic, iar soarele strălucea roşu-aprins. Când 
a întors colţul uliţei noastre cufundate în umbră, a intrat 
într-o văpaie de lumină şi nu l-am mai văzut. 

Rareori când se apropie ceasul înserării, rareori când mă 
trezesc noaptea şi rareori când îmi înalţ privirile spre lună 
sau spre stele sau când mă uit cum cad picăturile de ploaie 
sau ascult şuierul vântului, să nu văd depărtându-se silueta 
lui singuratică de biet pelerin şi să nu-mi răsune în auz 
cuvintele lui: „Mă duc s-o caut şi-n cruciş şi-n curmeziş. 
Dacă mi s-ar întâmpla vreo nenorocire, nu uitaţi să-i spuneţi 
că i-am lăsat vorbă aşa: „Port aceeaşi dragoste fetiţei mele 
iubite şi o iert!”, 

CAPITOLUL XXXIII. 

DEPLIN FERICIT. 

În tot timpul acesta am continuat s-o iubesc pe Dora mai 
mult ca oricând. Gândul la dânsa era un liman de adăpost 
ori de câte ori încercam o dezamăgire sau eram cuprins de 
disperare, şi-mi oferea oarecare consolare chiar şi pentru 
pierderea prietenului. Cu cât mai mult mă înduioşam de 
soarta mea sau a altora, cu atât mai des căutam mângâiere 
la imaginea Dorei, cu cât era mai multă perfidie şi mai 
multă jale pe lume, cu atât mai luminoasă şi mai curată 
strălucea deasupra lumii steaua Dorei. O idee prea limpede 
despre obârşia Dorei, sau în ce măsură era înrudită cu 
anume fiinţe superioare nu cred că aveam, dar sunt sigur 
că aş fi înlăturat cu indignare orice afirmaţie că ar putea fi 
o simplă muritoare, ca oricare alta. 


Dacă mă pot exprima astfel, eram impregnat de Dora. Nu 
numai că eram îndrăgostit de ea până peste urechi, dar 
eram plin ochi de acest sentiment. Aş putea spune, folosind 
o metaforă, că s-ar fi putut stoarce din mine atâta dragoste 
încât s-ar fi putut îneca un om în ea; şi încă mi-ar mai fi 
rămas destulă pentru toată viaţa. 

După ce m-am înapoiat, primul lucru pe care l-am făcut a 
fost o plimbare nocturnă la Norwood, unde, ca în vechea 
ghicitoare pe care o ştiam de pe vremea copilăriei, am „dat 
târcoale casei, fără a o atinge”, gândindu-mă la Dora tot 
timpul. Cred că în cimilitura ceea era vorba de lună. Dar 
chiar dacă n-o fi fost vorba de lună, fapt este că eu, 
lunaticul rob al Dorei, m-am învârtit vreo două ceasuri în 
jurul casei şi grădinii, m-am tot uitat prin crăpăturile dintre 
uluci, şi după multe sforţări mi-am înălţat bărbia peste 
ţepile ruginite din vârful zăplazului, trimițând nenumărate 
bezele spre ferestrele luminate şi adresând nopţii, în 
răstimpuri, romantice rugăminţi ca s-o apere pe Dora - de 
cine, nu ştiu precis, dar presupun că de foc. Sau poate de 
şoareci, faţă de care avea repulsie. 

Atât eram de obsedat de dragostea ce i-o purtam, şi atât 
eram de deprins să mă destăinuiesc lui Peggotty, încât într- 
o seară, când, înarmată cu vechiul tacâm de cusut, s-a 
aşezat lângă mine şi s-a apucat să-mi revizuiască întreaga 
garderobă, i-am împărtăşit pe ocolite marele meu secret. 
Peggotty m-a ascultat cu viu interes, dar n-a fost chip s-o fac 
să adopte punctul meu de vedere. Avea idei preconcepute 
în favoarea mea şi era absolut incapabilă să priceapă de ce 
aş avea îndoieli sau aş fi abătut. 

— Tânăra ar trebui să fie bucuroasă să aibă un curtezan ca 
tine, mi-a zis. Cât despre taică-su, Doamne-Dumnezeule, 
oare ce mai aşteaptă? 

Am băgat totuşi de seamă că roba de proctor şi cravata 
scrobită a lui mister Spenlow au impresionat-o întrucâtva 
pe Peggotty, făcând-o să poarte mai mult respect acestui 
om, care, din zi în zi, mi se părea mai eteric şi care la 


tribunal, când stătea ţeapăn, înconjurat de documente, 
radia lumină, ca un far peste o mare de hârţoage. Şi-mi 
aduc aminte că, încetul cu încetul, stând şi eu la tribunal, 
am ajuns să cred c-ar fi fost foarte nefiresc ca judecătorii şi 
doctorii aceia bătrâni şi plicticoşi să n-o placă pe Dora dacă 
ar cunoaşte-o; sau, că nu şi-ar fi ieşit din minţi de bucurie 
dacă li s-ar propune s-o ia în căsătorie pe Dora; şi că Dora 
ar fi putut să cânte din gură şi din ghitara ei divină până ce 
pe mine m-ar fi înnebunit de-a binelea, fără ca să 
izbutească, vai, ca pe vreunul dintre aceşti mototoli să-l 
abată măcar atâtica din calea sa! 

Îi dispreţuiam pe toţi. Aveam un dinte împotriva tuturor 
acestor grădinari îngheţaţi ai răzoarelor inimii. În ochii mei, 
judecătorii nu erau decât nişte încurcă-lume fără suflet. lar 
bara nu avea mai mult farmec sau mai multă poezie decât 
tejgheaua unei cârciumi ordinare. 

Luând asupra mea, nu fără oarecare mândrie, apărarea 
intereselor lui Peggotty, am obţinut omologarea 
testamentului şi am ajuns la o înţelegere cu Serviciul 
taxelor succesorale, după care am dus-o la Banca Angliei, şi 
în scurt timp am izbutit să îndeplinesc toate formalităţile. 
Spre a evita monotonia, alternam aceste demersuri 
judiciare cu vizitarea colecţiei de figuri de ceară ale 
panopticului din Fleet Street (care nădăjduiesc că s-a topit 
în cei douăzeci de ani ce au trecut de atunci); sau cu 
cercetarea expoziţiei unei oarecare miss Linwood, care, 
după câte îmi amintesc, era un mausoleu al lucrului de 
mână, prielnic examenelor de conştiinţă şi pocăinţei; sau cu 
o raită pe la Turnul Londrei; sau cu o ascensiune în vârful 
cupolei catedralei Sfântului Paul. Toate aceste minunăţii i- 
au făcut plăcere lui Peggotty în măsura posibilă în 
împrejurările respective, cu excepţia catedralei Sfântul 
Paul, care i-a plăcut ceva mai puţin, cred, pentru că rivaliza 
cu poza de pe capacul cutiei de lucru şi pentru că, în 
anumite privinţe, o socotea mai prejos decât această operă 
de artă. 


După ce am rezolvat cazul Peggotty, care se înscria în 
categoria „formalităţilor uzuale”, cum le ziceam noi, cei de 
la „Doctors' Commons” (foarte uşoare şi bănoase erau 
aceste formalităţi uzuale), am dus-o pe Peggotty într-o 
dimineaţă la birou, ca să achite nota de onorariu. Bătrânul 
Tiffey ne-a spus că mister Spenlow tocmai ieşise cu un 
gentleman care trebuia să dea o declaraţie sub prestare de 
jurământ în vederea eliberării unei autorizaţii de căsătorie; 
ştiind însă că nu va zăbovi, căci biroul nostru se afla la doi 
paşi de acela al vicarului general şi de acela al locţiitorului 
acestuia, i-am zis lui Peggotty să aştepte. 

Când era vorba de succesiune, noi, cei de la „Doctors' 
Commons”, ne comportam ca antreprenorii de pompe 
funebre, adoptând o mutră de înmormântare ori de câte ori 
aveam de-a face cu clienţi în doliu. Acelaşi sentiment de 
delicateţe ne dicta să ne arătăm totdeauna fericiţi şi bine 
dispuşi faţă de clienţii veniţi după autorizaţii de căsătorie. 
De aceea am prevenit-o pe Peggotty că mister Spenlow se 
mai consolase de moartea lui mister Barkis; şi într-adevăr, 
când s-a întors, mister Spenlow arăta ca un mire. 

Dar nici Peggotty, nici eu nu ne-am mai uitat la mister 
Spenlow când am băgat de seamă că era însoţit de mister 
Murdstone. Era foarte puţin schimbat. Avea părul tot atât 
de des şi tot atât de negru ca altădată; şi o căutătură care 
inspira tot atât de puţină încredere ca pe vremuri. 

— Ah, Copperfield! mi-a spus mister Spenlow. Pare-mi-se 
că-l cunoşti pe acest gentleman? 

L-am salutat foarte rece pe mister Murdstone, iar Peggotty 
nici că s-a uitat le el. Văzându-ne împreună, a părut cam 
încurcat în prima clipă; dar a hotărât imediat ce atitudine 
să ia şi s-a apropiat de mine. 

— Nădăjduiesc că eşti sănătos, mi-a zis. 

— Îmi vine greu să cred că v-ar putea interesa, i-am 
răspuns. Dar dacă ţineţi să ştiţi, sunt sănătos. 

Ne-am uitat lung unul la altul, după care dânsul s-a întors 
către Peggotty: 


— Şi dumneata? Îmi pare rău, bag de seamă că ţi-ai 
pierdut soţul. 

— Nu e cea dintâi pierdere pe care am suferit-o în viaţă, 
mister Murdstone, i-a răspuns Peggotty, tremurând din cap 
până în picioare. Sunt bucuroasă să pot spune că de 
această pierdere nu-i vinovat nimeni că nimeni nu poartă 
vreo răspundere pentru ea. 

— Aşa e! a exclamat el. Asta-i desigur o consolare. Vrei să 
spui că ţi-ai făcut datoria? 

— Slavă Domnului, n-am scos sufletul nimănui! i-a spus 
Peggotty. Nu, mister Murdstone, eu, una, n-am chinuit, n- 
am terorizat şi n-am băgat în mormânt înainte de vreme 
nici o fiinţă dragă! 

O clipă a privit-o posomorit, cu o mustrare de cuget parcă; 
apoi, întorcându-se către mine, dar cu ochii aţintiţi nu 
asupra feţei, ci asupra picioarelor mele, mi-a zis: 

— Nu ne vom revedea prea curând, cred; şi asta, fără 
îndoială, ne va face plăcere amândurora, căci asemenea 
întâlniri nu pot fi plăcute niciodată. După ce te-ai răzvrătit 
întotdeauna împotriva autorităţii mele legitime, exercitată 
spre folosul şi îndreptarea ta, nu mă pot aştepta să-mi arăţi 
prietenie şi bunăvoință, între noi există o antipatie... 

— Destul de veche, pare-mi-se? i-am tăiat vorba. 

A zâmbit şi m-a săgetat cu o privire cât se poate de 
duşmănoasă a ochilor săi întunecaţi. 

— O antipatie care ţi-a ros inima de când erai copil, mi-a 
zis. Care a otrăvit zilele bietei tale mame. Ai dreptate, sper 
că te vei mai schimba; sper c-ai să te îndrepţi. 

Şi cu asta a încheiat acest dialog purtat pe şoptite, într-un 
colţ al cancelariei, şi, trecând în biroul lui mister Spenlow, a 
spus cu glas tare, dar cât se poate de mieros: 

— Cei ce exercită aceeaşi profesiune ca mister Spenlow 
sunt deprinşi cu conflictele de familie şi ştiu cât de 
încurcate şi de spinoase sunt totdeauna! 

Rostind aceste cuvinte, a plătit onorariul cuvenit pentru 
autorizaţia de căsătorie, şi după ce mister Spenlow i-a 


predat-o frumos împăturită, strângându-i mâna şi urându-i 
foarte politicos fericire lui şi soţiei, a părăsit biroul. 

Mi-ar fi venit poate mai greu să mă stăpânesc şi să tac 
dacă n-aş fi avut atâta de furcă cu Peggotty (care, biata de 
ea, nu se înfuriase decât de dragul meu) ca s-o conving că 
nu era locul potrivit pentru răfuială şi să-şi ţină firea. Era 
atât de mânioasă, încât am fost mulţumit să scap cu o 
afectuoasă îmbrăţişare, ocazionată de amintirea 
suferințelor noastre de odinioară, înfruntând cum am putut 
mai bine privirile lui mister Spenlow şi a copiştilor. 

Mister Spenlow nu ştia, pare-se, ce legătură aveam cu 
mister Murdstone; şi eram mulţumit că nu ştia, căci 
amintindu-mi de suferinţele îndurate de biata mama, nici în 
gând nu puteam suporta să recunosc că-mi fusese rudă. 
Mister Spenlow părea să creadă - dacă credea ceva în 
această privinţă - că în familia noastră exista un partid aflat 
la putere, în fruntea căruia se afla mătuşa, şi un partid 
rebel, condus de altcineva, cel puţin aşa am dedus din cele 
spuse în timp ce aşteptam ca mister Tiffey să întocmească 
nota lui Peggotty. 

— Miss Trotwood, mi-a zis dânsul, e fără îndoială cât se 
poate de fermă şi n-aş zice că-i omul să cedeze când 
întâmpină opoziţie. Îi admir caracterul şi te felicit, 
Copperfield, că eşti de partea celor aflaţi la putere. 
Certurile între rude sunt regretabile, dar nu-i mai puţin 
adevărat că sunt foarte răspândite, şi totul e să fii de partea 
celor aflaţi la putere (voind să spună, presupun eu, de 
partea celor cu bani). Cred că face o partidă bună, a 
adăugat mister Spenlow. 

I-am spus că habar n-aveam de nimic. 

— Nu încape îndoială! Judecând după puţinele cuvinte 
scăpate de mister Murdstone - în asemenea prilejuri 
oamenilor le mai scapă câte un cuvinţel - şi din ceea ce mi-a 
dat a înţelege miss Murdstone, cred că face o partidă bună. 

— Vreţi să spuneţi că sunt bani la mijloc, sir? 


— Da, a încuviinţat mister Spenlow. Are şi bani. Dar e şi 
frumoasă, după câte mi s-a spus. 

— Aşa! Şi e tânără noua lui soţie? 

— Abia de curând a devenit majoră, a zis mister Spenlow. 
Atât de curând, încât cred că numai asta au aşteptat. 

— Dumnezeu s-o aibă în paza lui! a izbucnit Peggotty, cu 
atâta emoție şi atât de neaşteptat, încât toţi trei am rămas 
descumpăniţi până a venit Tiffey cu nota. 

Bătrânul Tiffey a venit cu nota şi i-a înmânat-o lui mister 
Spenlow spre verificare. Mister Spenlow şi-a înfundat 
bărbia în cravată şi, frecând-o încet, a examinat fiecare post 
în parte cu un aer nemulţumit - ca şi cum totul ar fi fost din 
vina lui Jorkins - şi apoi, oftând uşor, i-a înapoiat-o lui Tiffey. 

— Da, a zis. E corectă. E foarte corectă. Aş fi fost cât se 
poate de fericit, Copperfield, dacă aş fi putut pune la 
socoteală numai cheltuielile, dar, din nefericire, în viaţa mea 
profesională nu sunt liber să fac ce poftesc. Am un asociat... 
pe mister Jorkins. 

După ce a rostit aceste cuvinte, cu o atât de delicată 
mâhnire încât ai fi putut crede că era gata să nu ia niciun 
ban, i-am mulţumit în numele lui Peggotty şi am numărat 
bancnotele în mâna lui Tiffey. Peggotty s-a dus acasă, iar eu 
l-am însoţit pe mister Spenlow la tribunal, unde aveam un 
proces de divorţ intentat pe baza unei legi foarte 
ingenioase (cred c-a fost abrogată între timp, dar mi-a fost 
dat să văd vreo câteva căsătorii anulate pe temeiul ei), 
proces în care faptele erau următoarele: soţul, un anume 
Thomas Benjamin, scosese autorizaţia de căsătorie numai 
pe numele de Thomas, omiţându-l pe acela de Benjamin 
pentru eventualitatea că nu ar fi atât de fericit pe cât se 
aştepta. Nefiind atât de fericit pe cât se aştepta sau 
plictisindu-se puţin de nevastă-sa, după un an sau doi de 
căsnicie, bietul de el a sesizat tribunalul prin intermediul 
unui prieten, arătând că numele său adevărat era Thomas 
Benjamin şi că prin urmare, căsătoria nu era valabilă. Teză 
pe care, spre marea lui mulţumire, tribunalul şi-a însuşit-o. 


Trebuie să mărturisesc că aveam anumite îndoieli în 
privinţa temeiniciei acestei soluţii, pe care n-a izbutit să le 
risipească nici bushel-ul de grâu, căruia îi mergea vestea 
că-i în stare să aplaneze toate anomaliile din lume. 

Dar mister Spenlow s-a apucat să discute problema. Mi-a 
zis: „Priveşte lumea, are şi părţi bune şi rele; priveşte legile 
ecleziastice, au şi ele părţi bune şi rele. Fac parte dintr-un 
sistem. Foarte bine. Asta e!” 

N-am avut îndrăzneala să-i spun tatălui Dorei că poate am 
izbutit să îmbunătăţim puţin această lume dacă ne-am scula 
dis-de-dimineaţă şi ne-am apuca de treabă cu mânecile 
suflecate; i-am mărturisit însă că eram de părere c-am 
putea îndrepta unele lucruri la „Doctors' Commons”. Mister 
Spenlow m-a sfătuit să-mi scot din cap această idee, fiind 
nevrednică de un gentleman ca mine; dar a adăugat c-ar fi 
bucuros să-audă ce anume îmbunătăţiri socot că s-ar putea 
opera la „Doctors' Commons”. 

Am început cu acea parte care se afla în faţa noastră - 
căci, după ce căsătoria clientului nostru a fost anulată, 
părăsisem pretoriul şi tocmai treceam pe lângă localul 
Curţii prerogativelor - şi i-am spus că, după părerea mea, 
această Curte a prerogativelor era o instituţie cu deprinderi 
cam ciudate. „În ce privinţă?” m-a întrebat mister Spenlow. 
Cu tot respectul datorat experienţei sale (dar şi cu mai mult 
respect, cred, pentru motivul că era tatăl Dorei), i-am 
răspuns că mi se părea cam absurd ca arhiva acestei curţi - 
în care erau păstrate originalele testamentelor tuturor 
locuitorilor din întinsa eparhie de Canterbury, care de trei 
veacuri încoace au murit lăsând moştenire felurite bunuri - 
să fie instalată într-o clădire aleasă la întâmplare, 
nepotrivită pentru acest scop, luată în chirie de 
conservatorii arhivei numai şi numai spre a realiza profituri, 
într-o clădire şubredă, în care nici măcar nu fuseseră luate 
măsuri de prevenire a incendiilor, literalmente înţesată de 
sus şi până jos cu asemenea documente preţioase, şi că asta 
nu reprezintă altceva decât o speculă neruşinată din partea 


conservatorilor care percepeau taxe exorbitante şi 
înghesuiau testamentele oriunde şi oricum, fără a urmări 
alt scop decât să se descotorosească de ele fără prea mare 
cheltuială. Că mi se părea cam nefiresc ca aceşti indivizi, 
care realizau venituri de opt până la nouă mii de lire pe an 
(fără a pune la socoteală veniturile ajutorilor lor şi ale 
şefilor de mese), să nu fie obligaţi să cheltuiască măcar o 
părticică din aceste sume spre a găsi un adăpost relativ 
sigur pentru importantele documente pe care, cu sau fără 
voie, cetăţenii de toate categoriile erau siliţi să le dea în 
mâinile lor. Că era, poate, cam nedrept ca, în vreme ce 
toate posturile importante ale acestei instituţii de seamă 
constituiau nişte foarte grase sinecure, nefericiţii copişti, 
care trudeau în cămăruţele neîncălzite şi întunecoase de la 
mansardă, aducând însemnate servicii cetăţenilor, să se 
numere printre cei mai prost plătiţi şi cei mai 
desconsideraţi slujbaşi, londonezi. Că, poate, era cam 
imoral ca directorul, căruia îi revenea datoria să asigure 
publicului, ce se îmbulzea toată ziua în birourile arhivelor, 
înlesnirile necesare, să fie un sinecurist nemaipomenit (şi 
pe deasupra o faţă bisericească, un canonic capitular sau 
mai ştiu eu ce, care deţinea nenumărate funcțiuni), în timp 
ce în fiecare după-amiază, când birourile sunt ticsite, 
împricinaţii sufereau neajunsuri despre care ştim că sunt 
de-a dreptul de nedescris. Că, într-un cuvânt, Curtea 
prerogativelor a eparhiei de Canterbury era atât de 
anacronica şi atât de absurdă, încât, de n-ar fi fost pitită pe 
St. Paul's Churchyard, într-un ungher pe care puţină lume îl 
ştia, de mult ar fi fost bine scuturată şi zgâlţâită şi 
răsturnată cu fundul în sus. 

Când m-am înfierbântat pe această temă, mister Spenlow 
a zâmbit şi apoi s-a apucat să prezinte contraargumente, 
cum făcuse şi în cazul precedent. La urma urmelor, la ce se 
rezuma totul? La o chestiune de opinie. Dacă cetăţenii erau 
de părere că testamentele se află în siguranţă şi că 
instituţia nu poate fi îmbunătăţită, suferă cineva vreo 


pagubă? Nimeni. Avea cineva ceva de câştigat? Toţi 
sinecuriştii. Foarte bine. Atunci însemna că binele 
predomină. Se prea poate că sistemul e imperfect; nimic nu 
este perfect pe lumea asta; dar dânsul nu era de acord săi 
se aducă nici o atingere. De când fiinţează Curtea 
prerogativelor, ţara a fost totdeauna prosperă. Dacă vom 
clinti ceva în organizarea Curţii, prerogativelor, ţara va 
înceta să mai fie prosperă. După părerea lui, datoria unui 
gentleman era să ia lucrurile aşa cum sunt; şi, personal, n- 
avea nici cea mai mică îndoială că această curte ne va 
supravieţui. Deşi aveam mari îndoieli, m-am plecat în faţa 
părerii sale. Constat, însă, că a avut dreptate; căci instituţia 
nu numai că funcţionează şi astăzi, dar funcţionează în 
pofida unui voluminos raport parlamentar întocmit (nu 
tocmai de bunăvoie) acum optsprezece ani, în care toate 
aceste critici erau expuse pe larg şi care apreciase că n-ar 
mai exista spaţiu de înmagazinare decât pentru vreo doi ani 
şi jumătate. Ce s-o fi făcut cu testamentele de atunci 
încoace? Nu ştiu dacă nu cumva au fost pierdute multe 
testamente sau dacă nu cumva, din când în când, arhiva nu 
le vinde cu toptanul negustorilor de brânzeturi. Fapt este că 
sunt mulţumit că testamentul meu n-a ajuns în mâinile lor şi 
trag nădejde că până a ajunge acolo, va mai trece încă 
multă vreme. 

Am consemnat toate astea în acest capitol consacrat 
fericirii pentru că aici le e locul firesc. După ce am legat 
această conversaţie, mister Spenlow şi cu mine ne-am întins 
la vorbă plimbându-ne în sus şi în jos, până ce am trecut la 
subiecte generale. Şi aşa s-a întâmplat că, la urmă, mister 
Spenlow mi-a spus că peste o săptămână va fi ziua de 
naştere a Dorei şi că i-ar face plăcere dac-am să vin şi eu la 
picnicul pus la cale cu acest prilej. De bucurie, am simţit că- 
mi ies din minţi, iar a doua zi, după ce am primit un răvaş, 
cu marginile dantelate, pe care scria: „Nu uita invitaţia 
tatii!”, m-am fâstâcit de-a binelea; şi am rămas aiurit toată 
săptămână. 


Pregătindu-mă în vederea acelui eveniment binecuvântat, 
am săvârşit, cred, toate prostiile cu putinţă. Mi se aprind 
obrajii când îmi amintesc de cravata pe care am cumpărat- 
o. Cizmele mele ar putea figura în orice colecţie de 
instrumente de tortură. În ajun am cumpărat şi am trimis la 
Norwood, cu poştalionul, un coşuleţ elegant, care, după 
părerea mea, aproape că echivala cu o declaraţie de 
dragoste. Acesta era plin cu bomboane şi cu cele mai 
duioase inscripţii ce se găseau pe piaţă. La 6 dimineaţa am 
fost în Covent Garden, să cumpăr flori pentru Dora. La 10 
am încălecat (închiriasem un splendid cal sur pentru 
această ocazie) şi am pornit în trap către Norwood, cu 
bucheţelul în pălărie, ca să rămână proaspăt. 

Presupun că atunci când, după ce am zărit-o pe Dora în 
grădină, m-am prefăcut că n-am văzut-o şi am trecut prin 
faţa casei prefăcându-mă că o caut de zor, am comis, 
desigur, două prostii pe care le-ar fi putut comite şi alţi 
tineri în locul meu, căci le-am comis foarte spontan. Dar, 
vai! După ce, în sfârşit, am găsit casa şi am descălecat la 
poarta grădinii şi mi-am târât cizmele acelea înfiorătoare 
de-a curmezişul pajiştii, îndreptându-mă spre Dora, care 
şedea pe o bancă, sub un liliac, ce tablou încântător mi s-a 
arătat ochilor când am zărit-o printre fluturi, în dimineaţa 
aceea minunată, purtând o pălăriuţă de pai alb şi o rochie 
albastră ca cerul! 

Era cu o tânără lady - comparativ cam bătrână - care avea 
aproape 20 de ani, cred. Se numea miss Mills, iar Dora îi 
zicea: Julia mea”. Era cea mai bună prietenă a Dorei. 
Fericită miss Mills! 

Era şi Jip cu ele, şi Jip, ca de obicei, a lătrat din nou la 
mine. Când i-am dat Dorei buchetul, Jip a scrâşnit de 
gelozie. Avea şi motive. De-ar fi bănuit câtuşi de puţin cum o 
adoram pe stăpâna sa, ar fi avut de ce! 

— Vai, vă mulţumesc, mister Copperfield! Ce flori 
frumoase! a exclamat Dora. 


Avusesem de gând să-i spun (căutasem şi cuvintele cele 
mai potrivite de-a lungul a trei mile de drum) că şi mie îmi 
păruseră frumoase atâta vreme cât nu le văzusem lângă 
dânsa. Dar n-am fost în stare să deschid gura. Prea era 
tulburătoare. Când am văzut că-şi apleacă bărbia cu gropiţă 
spre buchetul de flori, am pierdut uzul raţiunii, n-am mai 
putut scoate o vorbă şi am căzut în extaz. Mă mir că n-am 
spus: „Ucideţi-mă, miss Mills, fie-vă milă de mine! Lăsaţi-mă 
să mor aici!” 

După aceea Dora i-a dat şi lui Jip să miroasă florile. Jip a 
mârâit şi n-a vrut să le miroasă. Dora a râs şi, ca să-l 
silească, i le-a vârât în bot. Jip a apucat cu dinţii un fir de 
muşcată şi l-a sfâşiat de parcă ar fi fost o pisică. Atunci Dora 
l-a bătut şi, bosumflată, s-a văitat! 

— Bietele mele flori! 

Cu atâta jale s-a văitat, încât aş fi zis că Jip pe mine mă 
muşcase. Şi aş fi dorit ca într-adevăr să mă fi muşcat! 

— O să vă facă desigur plăcere, mister Copperfield, să 
aflaţi că urâcioasa aceea de miss Murdstone nu-i aici, mi-a 
zis Dora. S-a dus la nunta fratelui ei şi o să lipsească vreo 
trei săptămâni. Nu-i o adevărată încântare? 

I-am spus că trebuie să fie desigur o încântare pentru ea, 
şi că orice o încântă pe ea mă încântă şi pe mine. Miss Mills 
a zâmbit cu un aer de superioară înţelepciune şi îngăduinţă. 

— E cea mai neplăcută fiinţă pe care am văzut-o vreodată, 
a zis Dora. Nu-ţi poţi închipui, Julia, cât este de arţăgoasă şi 
de pisăloagă. 

— Ba pot, draga mea! a răspuns Julia. 

— Tu, iubito, într-adevăr ai putea, a încuviinţat Dora, 
luând-o de mână. Ilartă-mă, dragă, dar nu m-am gândit. 

Am dedus de aici că miss Mills trecuse prin multe încercări 
şi-avusese o existenţă destul de zbuciumată, şi acestora le- 
am atribuit purtarea-i pătrunsă de acea înţeleaptă 
bunăvoință pe care o şi observasem. Chiar în cursul acelei 
zile am constatat că aşa stăteau lucrurile: miss Mills 
avusese de suferit din pricina unei iubiri nefericite, şi în 


urma acestei foarte dureroase experienţe se retrăsese din 
lume, continuând însă a nutri interes şi simpatie pentru 
visurile şi iubirile curate ale tinereţii. 

Taman atunci mister Spenlow a ieşit din casă, şi Dora l-a 
întâmpinat, spunându-i: 

— Ia te uită, papa, ce flori frumoase! 

Miss Mills a zâmbit îngândurată, ca şi cum ar fi vrut să 
spună: „Biete efemere, bucuraţi-vă de scurta voastră 
strălucire în aceste zori însorite ale vieţii!” Şi cu toţi 
împreună am pornit peste pajişte, spre trăsura care 
aştepta. 

Cât voi trăi n-am să mai fac o plimbare ca aceea. Şi nici n- 
am mai făcut. În faeton n-au luat loc decât ei trei şi, alături 
de ei, coşul lor cu merinde, coşuleţul meu şi cutia cu 
ghitara; fireşte, coşul faetonului era lăsat; eu călăream în 
urma lui, iar Dora, aşezată cu spatele la cai, mă privea. 
Ţinea buchetul pe pernă, lângă ea, şi de teamă ca nu cumva 
să i-l strivească, nu-l lăsase pe Jip să stea în partea aceea. 
Lua deseori buchetul în mână şi-i sorbea mireasma. Şi 
deseori privirile noastre se întâlneau; şi nu pot înţelege 
defel cum de n-am sărit în faeton, peste capul surului meu. 

Cred că pe drum era praf. Chiar foarte mult praf, cred. 
Parcă-mi aduc aminte ca prin vis că mister Spenlow mi-a 
făcut observaţie să nu călăresc în praf; dar nici că m-am 
sinchisit. Nu vedeam nimic altceva decât un văl de dragoste 
şi de frumuseţe în jurul Dorei. Mister Spenlow s-a ridicat de 
câteva ori în picioare şi m-a întrebat cum îmi plăcea 
priveliştea. I-ara răspuns că era încântătoare, şi îndrăznesc 
să afirm că într-adevăr era: n-o vedeam decât pe Dora. 
Soarele strălucea în cinstea Dorei, păsările cântau pentru 
Dora. Vântul de miazăzi adia uşor de dragul Dorei, iar toate 
florile sălbatice ce smălţuiau gardurile vii, toate florile, până 
la cel din urmă bobocel, se deschideau pentru Dora. Unica 
mea mângâiere este că miss Mills m-a înţeles. Căci singură 
miss Mills era în stare să-mi pătrundă sentimentele. 


Nu ştiu de cât timp mergeam, şi nu ştiu nici până în ziua 
de azi unde am ajuns. Poate undeva prin preajma 
Guildfordului. Sau poate că locul acela a fost chemat la 
viaţă pentru o zi de vreun vrăjitor din O mie şi una de nopţi, 
care apoi, după ce am plecat, l-a şters de pe faţa 
pământului pentru totdeauna. Era o pajişte verde pe un 
deal acoperit cu iarbă moale. Se aflau acolo câţiva copaci 
umbroşi şi arbuşti de iarbă-neagră, iar jur împrejur, cât 
cuprindeai cu ochiul, se desfăşura o privelişte încântătoare. 

Când am ajuns, am fost dezamăgit să găsesc lume care ne 
aştepta; iar gelozia mea, chiar în privinţa cucoanelor, n-a 
cunoscut margini. Cât priveşte toţi bărbaţii - şi mai ales 
unul, un impostor, cu trei-patru ani mai mare ca mine, cu 
nişte barbete roşcovane, de care se arăta insuportabil de 
mândru - erau duşmanii mei de moarte. 

Am desfăcut cu toţii coşurile şi ne-am apucat să pregătim 
prânzul. Barbă Roşie a pretins că ar şti să prepare salata 
(ceea ce eu, unul, nu cred) şi s-a pus în proţap. Câteva 
dintre tinerele de faţă au spălat lăptucile, după care le-au 
tăiat potrivit indicaţiilor lui. Printre ele era şi Dora. Mi s-a 
părut că soarta mi-l hărăzise de duşman şi că unul dintre 
noi doi trebuia să dispară. 

Barbă-Roşie a preparat salata (mă mir cum de au putut s-o 
mănânce, căci eu, unul, pentru nimic în lume nu m-aş fi 
atins de ea!), şi apoi, cu de la sine putere, şi-a luat sarcina 
de a veghea asupra pivniţei de vinuri, pe care, fiind 
priceput, ticălosul, a amenajat-o în scorbura unui copac. lar 
ceva mai încolo, l-am văzut cu o bucată mare de homar în 
farfurie, mâncând la picioarele Dorei! 

Nu ţin prea bine minte ce s-a petrecut după ce mi-a fost 
dat să văd această scenă respingătoare. Ştiu doar c-am fost 
foarte vesel; dar veselia mea era silită. M-am apropiat de o 
tânără cu ochii mici, îmbrăcată în roz, şi i-am făcut curte cu 
frenezie. Tânăra a primit cu bunăvoință atenţiile mele, dar 
n-aş putea spune dacă a făcut-o numai de dragul meu, sau 
pentru că avea ceva planuri în privinţa lui Barbă-Roşie. S-a 


închinat în sănătatea Dorei. Şi când am închinat şi eu, m-am 
prefăcut c-am întrerupt conversaţia anume pentru acest 
motiv, ca apoi s-o reiau imediat. Când m-am înclinat către 
Dora, i-am întâlnit privirea şi mi s-a părut că desluşesc în ea 
o expresie rugătoare. Dar s-a uitat la mine peste capul lui 
Barbă-Roşie, şi am rămas neînduplecat. 

Tânăra în roz avea o mamă care purta o rochie verde; şi 
aceasta cred c-a găsit cu cale să ne despartă mai ales 
pentru consideraţiuni politice superioare. Între timp, masa 
fiind terminată, se strângeau resturile, şi mesenii 
începuseră să se risipească; iar eu, plin de mânie şi 
remuşcări, am luat-o razna printre copaci. Tocmai mă 
întrebam dacă n-ar fi nimerit să pretind că nu mă simt bine 
şi, încălecând pe surul meu, să fug - nici eu nu ştiu încotro - 
când mi-au ieşit înainte Dora şi miss Mills. 

— Sunteţi posomorât, mister Copperfield, mi-a zis miss 
Mills. 

Să avem iertare. Nu eram deloc posomorât. 

— Dora, şi tu eşti posomorâtă, a observat miss Mills. 

— Nu, dragă! Nicidecum. 

— Ascultaţi-mă, şi dumneavoastră, mister Copperfield, şi 
tu, Dora, a urmat miss Mills cu un aer aproape venerabil. 
Ajunge. Nu lăsaţi o neînțelegere măruntă să nimicească 
florile primăverii, care, o dată ce-au apucat să se deschidă, 
dacă au fost atinse de brumă, nu mai pot înflori. Vă vorbesc 
din experienţă, din experienţa unui trecut îndepărtat, 
ireversibil. Nu se cade ca izvoarele ce ţâşnesc scânteind în 
lumina soarelui să fie oprite de un simplu capriciu; nu se 
cade ca oazele din pustiul Saharei să fie pustiite fără rost. 

Nici nu mai ştiu ce-am făcut, căci m-am înfierbântat foarte 
tare; ştiu doar c-am apucat mânuţa Dorei şi am sărutat-o, şi 
că dânsa nu s-a împotrivit. l-am sărutat mâna şi lui miss 
Mills; şi mi s-a părut că fără întârziere ne vom înălța cu toţii 
în al şaptelea cer. 

N-am mai coborât. Am rămas acolo sus toată după-amiaza. 
La început am rătăcit încoace şi încolo printre copaci, eu cu 


braţul timid al Dorei petrecut sub braţul meu, şi martor mi- 
e Dumnezeu că, deşi de la început până la sfârşit, totul n-a 
fost decât o copilărie, dulce mi-ar mai fi fost soarta dacă, 
însufleţit de acele simţăminte copilăreşti, m-ar fi trecut în 
nemurire şi m-ar fi lăsat de-a pururi să rătăcesc printre 
copaci! 

Dar mult prea curând i-am auzit pe ceilalţi râzând, vorbind 
şi strigând: „Dora unde-i?” Aşadar, ne-am întors, şi invitaţii 
i-au cerut Dorei să cânte. Barbă-Rogşie a vrut să se repeadă 
să aducă cutia cu ghitara, dar Dora i-a spus că, afară de 
mine, nimeni nu ştia unde se află. Aşa că Barbă-Roşie a 
rămas cu buza umflată; şi eu am adus-o, eu am deschis-o, 
eu am scos ghitara, eu m-am aşezat lângă dânsa, eu i-am 
ţinut batista şi mănuşile, eu am sorbit fiecare sunet al 
glasului ei atât de dulce, şi dânsa mi-a cântat mie, care o 
iubeam, şi toţi ceilalţi n-aveau decât s-o aplaude cât 
pofteau, cu ei n-aveam nici în clin, nici în mânecă! 

Eram beat de bucurie. Mă temeam că era prea frumos ca 
să fie adevărat şi că acuşi-acuşi am să mă trezesc în 
Buckingham Street şi am s-o aud pe missis Crupp zornăind 
ceştile şi pregătindu-mi gustarea de dimineaţă. Dar Dora a 
cântat, şi altele au cântat şi miss Mills a cântat - despre, 
somnoroasele ecouri din peşterile Amintirii, ca şi cum ar fi 
avut 100 de ani - şi s-a lăsat amurgul; şi-am băut ceai, fiert 
ţigăneşte, pe crăcană; şi am continuat să fiu fericit ca 
niciodată. 

Am fost încă şi mai fericit când toată lumea, inclusiv 
Barbă-Roşie, pe care-l biruisem, şi ceilalţi oaspeţi, au 
plecat, fiecare apucând pe drumul lui, iar noi, pe al nostru, 
prin liniştea serii, în lumina asfinţitului, înconjurați de dulci 
miresme. Mister Spenlow, fiind cam mahmur din pricina 
şampaniei - slavă ţărânei din care a crescut viţa, şi 
strugurilor din care s-a făcut vinul, şi soarelui care i-a 
pârguit, şi negustorului care l-a falsificat! - a adormit 
buştean într-un colţ al faetonului, iar eu călătoream, 
ţinându-mă pe lângă trăsură, şi vorbeam cu Dora. I-a plăcut 


surul meu şi l-a mângâiat - cât de gingaşă părea mânuţa ei 
pe grumazul calului! - şi cum şalul ei aluneca mereu, din 
când în când i l-am aşezat pe umeri cu mâna mea. Mi s-a 
părut chiar că Jip începuse să înţeleagă cum stăteau 
lucrurile şi să-şi dea seama că trebuia să se împrietenească 
cu mine. 

Şi pătrunzătoarea miss Mills, această schimnică 
binevoitoare, în ciuda dezamăgirilor suferite, înţeleaptă ca 
un patriarh, cu toate că nu împlinise nici 20 de ani, şi care o 
rupsese cu lumea şi nu voia cu nici un preţ să trezească 
somnoroasele ecouri din peşterile Amintirii, ce faptă bună a 
făcut! 

— Mister Copperfield, mi-a zis miss Mills, dacă aveţi un 
moment liber, treceţi o clipă în partea asta a trăsurii. Vreau 
să vă spun ceva. 

lată-mă pe surul meu cel mândru, înclinându-mă lângă 
miss Mills, cu mâna pe portiera faetonului. 

— Dora are să vină să stea la mine câtva timp. Plecăm 
împreună poimâine. Dacă are să vă facă plăcere să ne 
vizitaţi, sunt sigur că tata va fi încântat să vă cunoască. 

Ce altceva aş fi putut face decât s-o binecuvântez în gând 
pe miss Mills şi să păstrez adresa locuinţei ei în ungherul 
cel mai ferit al memoriei? Ce altceva aş fi putut face decât s- 
o asigur pe miss Mills, cu priviri pline de recunoştinţă şi cu 
cuvinte înflăcărate, cât preţuiam bunăvoința şi prietenia ce 
mi le arăta? 

După care, plină de bunăvoință, miss Mills m-a concediat, 
spunându-mi; 

— Acum duceţi-vă înapoi la Dora! 

M-am dus, şi Dora s-a aplecat în afară ca să-mi vorbească, 
şi am sporovăit tot restul drumului; şi mi-am împins surul 
atât de aproape de roată, că s-a lovit, la piciorul din faţă şi 
„s-a jupuit, cum mi-a zis proprietarul lui, de trei lire şi 
şapte”, sumă pe care am plătit-o, socotind că era un preţ 
cât se poate de modest pentru o asemenea bucurie. Între 
timp, miss Mills, cu ochii la lună, murmura versuri, 


amintindu-şi, bănuiesc, de zilele de altădată, când încă nu o 
rupsese cu lumea pământească. 

Norwood mi s-a părut că era cu multe mile prea aproape 
şi am găsit că am ajuns cu multe ceasuri prea devreme; dar 
puţin înainte de a ajunge, mister Spenlow s-a trezit şi mi-a 
spus: 

— Trebuie să intri puţin, Copperfield, să te mai odihneşti! 

Bineînţeles, am primit şi ni s-au servit sandvişuri şi vin 
îndoit cu apă. La lumina candelabrelor, Dora, îmbujorată la 
faţă, era atât de drăgălaşă încât nu m-am putut hotări să 
mă urnesc, şi am stat nemişcat ca într-o transă, cu privirile 
aţintite asupra ei, până ce sforăielile lui mister Spenlow m- 
au făcut să-mi dau seama că era vremea să mă retrag. 
Aşadar, ne-am luat rămas bun; şi tot lungul drumului până 
la Londra am simţit uşoara strângere de mână a Dorei la 
despărţire şi mi-am amintit de mii de ori fiecare cuvânt şi 
fiecare întâmplare; şi când, în cele din urmă, m-am culcat în 
patul meu, am stat în extaz, ca un biet nătărău, căruia 
dragostea i-a răpit uzul celor cinci simţuri. 

A doua zi dimineaţă, când m-am trezit, am hotărât să-i 
spun Dorei că o iubesc, pentru a-mi cunoaşte soarta. 
Fericire sau jale? Asta era întrebarea care mă frământa 
acum. Pentru mine alte probleme nu mai existau pe lume, şi 
la această întrebare numai Dora putea să răspundă. Trei 
zile am trăit un zbucium cumplit, chinuindu-mă şi punând 
toate ipotezele cu putinţă pentru interpretarea în sens 
defavorabil a fiecărui episod al relaţiilor dintre mine şi 
Dora. În cele din urmă, dichisit cu mare cheltuială în 
vederea evenimentului, m-am îndreptat spre locuinţa 
familiei Mills, cu declaraţia de dragoste gata. 

Acuma n-ar avea nici un rost să povestesc de câte ori m- 
am plimbat în susul şi în josul străzii, de câte ori am făcut 
înconjurul piaţetei - dându-mi seama cu părere de rău că la 
vechea ghicitoare aflasem un răspuns mult mai bun decât 
cel cunoscut - până m-am decis să urc scara şi să bat la uşă. 
Chiar după ce bătusem, în timp ce aşteptam să mi se 


deschidă, mi-a venit subit ideea să întreb (inspirat de bietul 
Barkis) dacă nu locuia acolo mister Blackboy, să cer iertare 
şi să mă retrag. Dar nu m-am urnit din loc. 

Mister Mills nu era acasă. Nici nu mă aşteptam să-l găsesc. 
N-aveam nici o nevoie de el. Miss Mills era acasă. Miss Mills 
mi-era de ajuns. 

Am fost poftit într-o odaie la catul de sus, unde se aflau 
miss Mills şi Dora. Era şi Jip acolo. Miss Mills copia nişte 
note (îmi amintesc că era un cântec nou, intitulat Bocet 
pentru o dragoste defunctă), iar Dora picta nişte flori. Ce 
simţăminte am încercat când mi-am recunoscut florile! 
Erau florile cumpărate de mine la Covent Garden. Nu pot 
afirma că erau chiar identice sau că semănau cu orice alte 
flori ce-mi fusese dat să văd până atunci; dar mi-am dat 
seama de intenţia compoziţiei după hârtia în care erau 
învelite, căci fusese reprodusă întocmai. 

Miss Mills s-a bucurat când m-a văzut şi mi-a spus că-i 
părea foarte rău că tatăl ei nu era acasă; cred însă că i-am 
suportat foarte bine lipsa. Timp de câteva minute miss Mills 
a susţinut toată conversaţia, apoi a lăsat condeiul pe fila pe 
care copia Bocetul pentru o dragoste defunctă, s-a ridicat şi 
a părăsit odaia. 

Am început să mă gândesc s-o las pe a doua zi. 

— Sper că bietul dumitale cal nu era tare obosit când a 
ajuns seara acasă, mi-a zis Dora, ridicându-şi ochii 
încântători. A făcut un drum destul de lung. 

Am început să mă gândesc că totuşi ar fi mai bine s-o fac 
încă în ziua aceea. 

— 1 s-o fi părut lung lui, căci n-a avut nimic care să-l 
susţină în timpul drumului. 

— Nu i s-a dat nutreţ bietului de el? a întrebat Dora. 

Am început să mă gândesc s-o las pe a doua zi. 

— Bai s-a dat, am răspuns, a fost cât se poate de bine 
hrănit. Voiam să spun că nu s-a bucurat de marea fericire 
de care am avut eu parte, fiind atât de aproape de 
dumneavoastră. 


Dora şi-a plecat capul asupra desenului şi, după un scurt 
răstimp - în care am aşteptat foarte înfrigurat, cu picioarele 
țepene - mi-a zis: 

— La un moment dat mi s-a părut că nici dumneavoastră 
nu v-aţi bucurat de această fericire. 

Mi-am dat seama că nu mai aveam scăpare şi că trebuia s- 
o fac pe loc. 

— Cât aţi stat lângă miss Kitt nu prea v-aţi sinchisit de 
această fericire, a urmat Dora, ridicând uşor sprâncenele şi 
clătinând din cap. 

Trebuie să spun că acesta era numele tinerei cu ochii mici 
şi îmbrăcată în roz. 

— De altfel, nici nu ştiu de ce v-aţi fi sinchisit sau de ce 
socotiți că este o fericire, a zis Dora. Dar, fireşte, nici nu 
credeţi cele ce mi-aţi spus. Şi, afară de asta, nu încape 
îndoială că sunteţi liber să faceţi ce vă place. Jip, 
nesuferitule, vin-aici! 

Nu ştiu cum am făcut. Totul s-a petrecut într-o clipă. l-am 
tăiat drumul lui Jip. M-am trezit c-o ţineam pe Dora în 
braţe. Eram cât se poate de elocvent. Nu m-am poticnit nici 
o singură dată. I-am spus cât o iubeam. l-am spus că fără ea 
aş muri. l-am spus că o idolatrizez şi o ador. Şi în tot acest 
timp Jip a lătrat ca un turbat. 

Când Dora şi-a plecat capul şi a început să tremure şi să 
plângă, am devenit încă şi mai elocvent. Dacă dorea să-mi 
dau viaţa pentru ea, n-avea decât să mi-o spună, căci eram 
gata. Viaţa fără dragostea Dorei n-avea nici un sens. N-aş 
putea şi nici n-aş vrea s-o suport. Din clipa când am văzut-o 
întâia dată, am iubit-o zi şi noapte neîncetat. O iubeam şi 
acum la nebunie. O voi iubi mereu, clipă de clipă, la 
nebunie. Au mai fost şi alţii îndrăgostiţi înainte şi vor mai fi 
şi de acum înainte, dar nici un îndrăgostit n-a iubit, nu va 
putea, nu va fi în stare şi nu va izbuti vreodată să iubească 
aşa cum o iubeam eu pe Dora. 

Cu cât turuiam mai patetic, cu atât Jip lătra mai tare. Şi, 
treptat, fiecare din noi - în felul lui - se arăta tot mai 


înverşunat. 

Ceva mai târziu, Dora şi cu mine şedeam destul de liniştiţi 
pe sofa, iar Jip, culcat în poala ei, mă privea clipind paşnic. 
Mi se luase o piatră de pe inimă. Eram nebun de fericire. 
Dora şi cu mine eram logodiţi. 

Cred că amândoi aveam o vagă idee că totul se va încheia 
printr-o căsătorie. Trebuie să fi avut, fiindcă Dora mi-a spus 
că nu ne vom căsători fără consimţământul tatălui ei. Dar, în 
extazul nostru tineresc, cred că nu priveam nici înainte, nici 
înapoi, şi n-aveam nici o năzuinţă care să fi depăşit 
candoarea prezentului. Am hotărât să nu-i dezvăluim taina 
noastră lui mister Spenlow; sunt sigur, însă, că nici prin 
gând nu mi-a trecut că ar fi ceva necinstit în asta. 

Când s-a întors în odaie, adusă de Dora, miss Mills mi-a 
părut mai îngândurată ca de obicei; presupun că cele 
întâmplate i-au trezit somnoroasele ecouri din peşterile 
Amintirii. Dar ne-a dat binecuvântarea, ne-a încredinţat de 
nestrămutata ei prietenie şi ne-a vorbit, în general, aşa cum 
se cuvenea să vorbească un Glas de la Mânăstire. 

Ce senine vremuri! Ce plăcute, ce fericite, ce nebunatice 
vremuri! 

Vremurile când i-am luat Dorei măsura pentru un inel de 
nu-mă-uita, şi când giuvaergiul, căruia i-am dus măsura, a 
ghicit totul şi a pufnit în râs, aplecându-se peste registrul 
său de comenzi, şi mi-a luat cât a poftit pentru jucărioara 
aceea frumoasă, cu pietre albastre, care, în mintea mea, a 
rămas atât de strâns legată de mâna Dorei, încât ieri, când, 
din întâmplare, am văzut un inel asemănător pe mâna fiicei 
mele, am simţit brusc o tresărire dureroasă în inimă. 

Vremuri când mă plimbam foarte exaltat de secretul meu 
şi plin de propria mea importanţă şi atât de mândru de 
iubirea ce i-o purtam Dorei şi de faptul că dragostea mea 
era împărtăşită, încât nici de-aş fi plutit în văzduh, n-aş fi 
fost mai deasupra celorlalţi oameni care se târau pe 
pământ. 


Acele vremuri când ne întâlneam în grădina piaţetei şi 
stam împreună în chioşcul acela colbuit şi eram atât de 
fericit, încât până în ziua de azi îmi sunt dragi vrăbiile 
Londrei numai şi numai pentru acest motiv şi văd în penajul 
lor fumuriu coloritul bogat al păsărilor de la Tropice! 

Vremurile când (la o săptămână după logodnă) ne-am 
certat întâia dată şi când Dora mi-a trimis înapoi inelul într- 
un bileţel disperat, împăturit în chip de tricorn, în care a 
folosit înfricoşătoarea formulă „dragostea noastră, s-a 
înfiripat dintr-o prostie şi s-a încheiat într-un acces de 
nebunie”, cuvinte teribile, care m-au făcut să-mi smulg 
părul din cap şi să plâng, socotind că totul s-a sfârşit. 

Vremurile când, la adăpostul întunericului, am dat fuga la 
miss Mills, pe care am văzut-o pe ascuns în bucătărioara, 
din dos, unde se afla un măngălău, şi am implorat-o să ne 
împace şi să evite nebunia. Vremurile când miss Mills a 
acceptat această sarcină şi, înapoindu-se cu Dora, ne-a 
îndemnat, de la înălţimea amvonului tinereţii ei încercate, 
să fim îngăduitori unul faţă de celălalt şi să ne ferim de 
pustiurile Saharei! 

Vremurile când am plâns şi ne-am împăcat şi ne-am simţit 
din nou atât de fericiţi, încât bucătărioara din dos, cu 
măngălău cu tot, s-a prefăcut într-un templu al iubirii, şi 
când ne-am învoit să corespondăm prin mijlocirea lui miss 
Mills, urmând să ne scriem zilnic cel puţin câte o scrisoare 
fiecare! 

Ce senine vremuri! Ce plăcute, ce fericite, ce nebunatice 
vremuri! Din toate perioadele vieţii mele, care au încăput în 
gheara Timpului, niciuna nu-mi aduce, mai mult ca aceasta, 
zâmbetul pe buze şi de niciuna nu-mi amintesc cu atâta 
duioşie ca de aceasta. 

CAPITOLUL XXXIV. 

MĂTUŞA ÎMI FACE O SURPRIZA. 

Îndată după ce m-am logodit cu Dora, i-am scris lui Agnes. 
I-am scris o scrisoare lungă, în care am încercat să-i explic 
cât de fericit eram şi cât de fermecătoare era Dora. Am 


rugat-o foarte stăruitor pe Agnes să nu creadă că ar fi 
vorba de o pornire nechibzuită, care va face loc alteia, sau 
că ar avea ceva comun cu acele avânturi copilăreşti de care 
obişnuiam să râdem altădată. Am asigurat-o că era vorba 
de un sentiment nespus de adânc şi mi-am exprimat 
părerea că o iubire ca aceasta nici că se mai pomenise. 

Şi pe când îi scriam în amurgul încântător, în faţa ferestrei 
deschise, amintirea ochilor ei limpezi şi senini şi a chipului 
ei blând m-a învăluit pe nesimţite şi a revărsat atâta pace şi 
linişte asupra freamătului şi fierberii din ultima vreme de 
care fericirea mea era impregnată într-o anumită măsură, 
încât m-am simţit înduioşat până la lacrimi. Mi-aduc aminte 
că, pe la jumătatea scrisorii, am stat cu fruntea în palmă, 
închipuindu-mi că Agnes făcea, fireşte, parte din căminul 
meu; că în casa binecuvântată de prezenţa ei, Dora şi cu 
mine am putea fi mai fericiţi ca oriunde; că, stăpânită de 
dragoste şi bucurie, de jale şi de speranţă, sau de 
dezamăgire, de orice emoție puternică, inima mea se 
îndrepta spontan către dânsa, ca la un liman de adăpost şi 
la cel mai bun prieten. 

De Steerforth nu i-am pomenit nici un cuvânt. I-am scris 
doar că fuga bietei Em'ly pricinuise cumplită durere la 
Yarmouth, şi că eu, din pricina împrejurărilor în care se 
petrecuse, suferisem îndoit. Ştiam bine cât de lesne 
descoperea adevărul şi că dânsa nu va mai pomeni 
niciodată numele lui. 

Am primit răspuns la această scrisoare cu întoarcerea 
poştei. Citindu-l, am avut impresia că o auzeam pe Agnes 
vorbindu-mi. Parcă-mi răsuna în urechi glasul ei prietenos. 
Ce aş putea spune mai mult? 

În timpul recentei mele absenţe, Traddles mă căutase de 
două-trei ori. Găsind-o pe Peggotty acasă, şi ea spunându-i 
că-mi fusese dădacă (era totdeauna gata să împărtăşească 
această informaţie oricui stătea s-o asculte), legase 
prietenie cu dânsa şi întârziase ca să vorbească despre 
mine. Cel puţin aşa mi-a spus Peggotty; dar mă tem că 


vorbise numai ea şi se întinsese peste măsură, căci 
Dumnezeu s-o aibă în paza lui, când începea să povestească 
despre mine, nu era chip s-o opreşti. 

Asta-mi aduce aminte nu numai de faptul că urma să-l 
aştept pe Traddles într-o după-amiază de el hotărâtă, dar şi 
de împrejurarea că missis Crupp renunţase la toate 
drepturile şi obligaţiile ce-i reveneau (cu excepţia 
salariului) atâta vreme cât Peggotty mai călca pe la mine. 
După ce, de mai multe ori, a discutat, în gura mare, pe 
scară despre Peggotty - adresându-se pesemne vreunui 
spirit, căci în fapt era cu desăvârşire singură - missis Crupp 
mi-a trimis o scrisoare, în care-şi expunea punctul de 
vedere. Scrisoarea începea cu acea declaraţie universal 
valabilă, care se potrivea în orice moment al vieţii ei, anume 
cu declaraţia că şi ea era mamă, pentru a mă informa apoi 
că deşi apucase şi vremuri mai bune, nutrise întotdeauna, 
în toate etapele existenţei, o duşmănie înnăscută faţă de 
iscoade, de intruşi şi de denunţători. N-avea de gând să 
pronunţe nici un nume, spunea ea în scrisoare; se ştie el 
bine cine e cu musca pe căciulă; dar întotdeauna 
dispreţuise iscoadele, intruşii şi denunţătorii, mai ales 
deghizați ca văduve (aceste cuvinte erau subliniate). Dacă 
unui oarecare gentleman, spunea ea în continuare (tot fără 
a da nume), îi făcea plăcere să fie victima iscoadelor, a 
intruşilor şi a denunţătorilor, asta-l privea. E dreptul lui să 
se distreze cum pofteşte; tot ce cerea ea, missis Crupp, era 
să nu fie silită „să vie în contact” cu asemenea persoane. De 
aceea ruga să fie scutită de a mai servi în apartamentul de 
la catul de sus până ce lucrurile vor fi repuse în starea în 
care se aflau mai înainte şi cum ar fi de dorit să fie; mai 
departe mă vestea că în fiecare sâmbătă dimineaţă caietul 
cu socoteli va fi depus pe masă, o dată cu gustarea, şi că 
insista să i se achite imediat tot ce i se datora, în dorinţa de 
a evita neplăceri şi „neajunsuri” părţilor interesate. 

Ulterior, missis Crupp s-a mărginit să aşeze fel de fel de 
piedici pe scară, mai ales ulcioare, şi s-o ispitească pe 


Peggotty să-şi rupă picioarele. Starea de asediu în care mă 
aflam mi s-a părut exasperantă, dar fiindu-mi tare frică de 
missis Crupp, n-am putut găsi nici o ieşire din această 
situaţie. 

— Ce mai faci, dragă Copperfield? a strigat Traddles, care, 
în după-amiaza cu pricina, biruind toate piedicile, s-a ivit la 
uşa mea exact la ora hotărâtă. 

— Dragă Traddles, i-am răspuns, mă bucur că te văd şi eu 
în sfârşit şi îmi pare foarte rău că n-am fost acasă când m-ai 
căutat. Dar sunt atât de prins... 

— Da, da, ştiu, fireşte, m-a întrerupt Traddles. A ta mi se 
pare că locuieşte în Londra. 

— Ce vrei să spui? 

— Dânsa... adică... iartă-mă... miss D,., ştii, a dat să-mi 
explice Traddles, roşindu-se, locuieşte la Londra, pare-mi- 
se? 

— O, da... în apropiere de Londra. 

— A mea, poate îţi mai aduci aminte, mi-a zis Traddles 
grav, locuieşte în Devonshire... sunt zece copii la părinţi... 
de aceea nu-s chiar atât de prins ca tine. 

— Mă mir cum suporţi s-o vezi atât de rar, am răspuns. 

— Hm... a mormăit Traddles îngândurat. Pare de mirare. 
Îmi închipui că şi este de mirare, dar n-am încotro, 
Copperfield. 

— Aşa îmi închipui şi eu, am încuviinţat zâmbind, nu fără a 
roşi. Şi apoi tu, dragă Traddles, ai atâta răbdare şi eşti 
atâta de statornic! 

— Vai, Doamne! a exclamat Traddles, reflectând. Aşa mă 
vezi tu, Copperfield? Îţi mărturisesc, nu ştiu dacă sunt. Dar 
ea e o fată atât de extraordinar de drăguță, încât se prea 
poate să-mi fi transmis şi mie ceva din însuşirile ei. Acuma, 
că mi-ai spus-o, Copperfield, nu mă mai miră deloc. Te rog 
să mă crezi că niciodată nu se gândeşte la sine şi că tot 
timpul le poartă de grijă celorlalţi nouă. 

— E cea mai mare? l-am întrebat. 


— Vai, Doamne, nu! Cea mai mare e o adevărată 
frumuseţe. 

A băgat de seamă, cred, că nu m-am putut stăpâni să nu 
zâmbesc de naivitatea acestui răspuns; de aceea, zâmbind 
şi el a adăugat: 

— Fireşte, asta nu înseamnă că Sophy a mea... Frumos 
nume, ce zici, Copperfield? 

— Foarte frumos! 

— Fireşte, asta nu înseamnă că Sophy n-ar fi şi ea 
frumoasă în ochii mei şi că, după părerea mea, n-ar fi cea 
mai drăguță fată din lume, în mod absolut. Dar când îţi spun 
că cea mare e o frumuseţe, să ştii că într-adevăr este... mi-a 
zis gesticulând cu amândouă mâinile, voind parcă să evoce 
nişte nori care pluteau în jurul lui. Ştii, o splendoare! a 
încheiat Traddles, foarte energic. 

— Adevărat? 

— O, te asigur, m-a încredinţat Traddles, e într-adevăr 
neasemuit de frumoasă! Dar ştii, fiind crescută ca să 
trăiască în lume şi să fie admirată, şi neputând să se bucure 
prea mult de viaţa de societate din pricină că sunt săraci, 
fireşte că uneori e cam susceptibilă şi cam pretențioasă. 
Dar Sophy ştie să-i alunge supărarea! 

— Sophy e cea mai mică dintre fete? l-am întrebat. 

— Vai, Doamne, nu! mi-a răspuns Traddles, frecându-şi 
bărbia. Cele mai mici abia au nouă şi zece ani. Le creşte 
Sophy. 

— E a doua poate? 

— Nu. A doua e Sarah. Biata Sarah are ceva la şira 
spinării. Doctorii spun c-o să-i treacă cu timpul, dar 
deocamdată trebuie să stea în pat vreo douăsprezece luni. 
O îngrijeşte Sophy. Sophy e a patra. 

— Mama trăieşte? 

— Da, trăieşte! E o femeie cu totul superioară, dar nu-i 
prieşte umezeala din partea locului şi... de fapt nu-şi mai 
poate mişca mădularele. 

— Vai de mine! am exclamat. 


— Foarte trist, nu-i aşa? Dar din punctul de vedere al 
gospodăriei, lucrurile merg mai bine decât ar fi de aşteptat, 
pentru că Sophy îi ţine locul. E ca o mamă, atât pentru 
maică-sa, cât şi pentru ceilalţi nouă copii. 

Pătruns de cea mai mare admiraţie în faţa însuşirilor 
acestei tinere şi mânat de dorinţa sinceră de a face tot ce- 
mi stătea în putinţă pentru ca nu cumva, abuzând de 
bunătatea lui Traddles, perspectivele lor de viitor să fie 
prejudiciate, l-am întrebat cum o mai ducea mister 
Micawber. 

— Mulţumesc, Copperfield, e foarte bine, mi-a zis 
Traddles. Dar nu mai locuiesc cu el. 

— Nu? 

— Nu. Vezi, adevărul e, a urmat Traddles în şoaptă, că din 
pricina unor vremelnice încurcături băneşti, şi-a schimbat 
numele, adoptându-l pe acela de Mortimer, şi nu iese din 
casă decât după căderea întunericului, şi atunci numai cu 
ochelari. Au venit să-i scoată lucrurile în vânzare pentru 
neplata chiriei. Missis Micawber a fost atât de 
deznădăjduită, încât, te rog să mă crezi, n-am putut rezista 
şi mi-am pus semnătura şi pe cea de-a doua poliţă de care 
am vorbit când am fost aici rândul trecut. Poţi să-ţi închipui, 
Copperfield, cât de mulţumit am fost când am văzut că în 
felul acesta lucrurile s-au aplanat şi că missis Micawber s-a 
liniştit. 

— Hâm! am făcut eu. 

— Fericirea n-a durat însă cine ştie ce, a urmat Traddles, 
căci, din păcate, peste o săptămână au venit să-i pună un alt 
sechestru. Şi praf s-a ales de întreaga gospodărie. De 
atunci eu locuiesc într-o odaie mobilată, iar Mortimerii s-au 
dat la fund. Sper, Copperfield, că n-ai să crezi că-s egoist 
dacă-ţi voi spune că măsuţa rotundă cu placă de marmură, 
precum şi vasul de flori şi postamentul au ajuns într-un 
magazin de vechituri. 

— Ce neomenie! am exclamat indignat. 


— A fost... a fost tare greu! a spus Traddles, strâmbându- 
se ca de obicei când folosea această formulă. Pomenesc 
acestea nu aşa, ca să mă plâng, ci cu un scop anume. N-am 
putut răscumpăra obiectele când au fost sechestrate, în 
primul rând, pentru că, văzând cât de mult ţineam la ele, 
telalul a ridicat preţul în mod exorbitant; şi în al doilea 
rând, pentru că... n-aveam bani. De atunci sunt cu ochii pe 
prăvălia negustorului de vechituri, care se află la capătul lui 
Tottenham Court Road, mi-a zis Traddles, foarte încântat că 
ştia acest lucru, iar azi, în sfârşit, le-am văzut! expuse spre 
vânzare. Le-am zărit de peste drum, căci dacă m-ar vedea 
pe mine, negustorul, Dumnezeu ştie ce preţ ar fi în stare să 
ceară. Acum, c-am strâns banii, mi-a dat în gând că poate 
nu vei avea nimic împotrivă dacă am s-o rog pe dădaca asta 
a ta să meargă cu mine la prăvălia aceea - pe care pot să i-o 
arăt din colţul străzii - şi să caute să le cumpere cât mai 
ieftin posibil, ca pentru ea! 

Entuziasmul cu care 'Traddles mi-a împărtăşit acest plan, 
şi convingerea lui că era un plan deosebit de isteţ se 
numără printre amintirile mele cele mai vii. 

L-am asigurat că dădaca mea va fi fericită să-i poată da o 
mână de ajutor şi i-am spus că ne vom transporta toţi trei la 
faţa locului, dar cu o singură condiţie. Anume cu condiţia 
să-mi făgăduiască solemn că de aici înainte nu-i va mai 
împrumuta lui mister Micawber nici numele, nici orice alt 
lucru. 

— Dragă Copperfield, mi-a mărturisit Traddles, această 
hotărâre am şi luat-o, pentru că îmi dau seama că n-am fost 
numai nesocotit, dar că am greşit faţă de Sophy. De vreme 
ce am făcut acest legământ cu mine însumi, nu mai ai nici 
un motiv de îngrijorare, dar bucuros îţi fac această 
promisiune. Pe cea dintâi dintre blestematele, acelea de 
poliţe am şi achitat-o. Nu mă îndoiesc că mister Micawber, 
dacă ar fi putut, ar fi achitat-o, dar n-a putut. Trebuie să 
mai amintesc un lucru care-mi place la mister Micawber, 
dragă Copperfield. Ceva relativ la cea de-a doua poliţă, care 


nu este scadentă. Nu-mi zice că acoperirea e asigurată, dar 
mă asigură că va fi. Găsesc că asta-i foarte frumos şi cinstit 
din partea lui! 

Nevrând să zdruncin încrederea bunului meu prieten, am 
încuviinţat. După ce am stat puţin de vorbă, am pornit 
împreună spre băcănie, ca s-o mobilizăm pe Peggotty; 
Traddles nevrând să rămână seara la mine, pentru că-i era 
teamă c-ar putea cineva să cumpere lucrurile acelea înainte 
de a ajunge să le răscumpere el, precum şi pentru motivul 
că era tocmai seara rezervată totdeauna corespondenţei cu 
cea mai drăguță fată din lume. 

Nu voi uita niciodată nici cum stătea în colţ la Tottenham 
Court Road şi trăgea cu ochiul, în timp ce Peggotty se 
tocmea pentru lucruşoarele acelea atât de preţioase, nici 
surescitarea de care a fost cuprins când a văzut-o pe 
Peggotty înapoindu-se cu mâna goală, după ce îi oferise un 
preţ, nici când negustorul, răzgândindu-se, a strigat-o, şi 
dânsa s-a întors. Sfârşitul a fost că Peggotty a răscumpărat 
lucrurile la un preţ destul de ieftin, iar Traddles a fost 
încântat. 

— Vă sunt foarte îndatorat amândurora, mi-a spus 
Traddles, aflând că lucrurile aveau să-i fie trimise acasă 
chiar în seara aceea. N-o să-mi luaţi în nume de rău, dragă 
Copperfield, dacă am să vă mai fac o rugăminte? 

Fără a întreba despre ce e vorba, l-am asigurat că nu. 

— Atunci, dacă aţi vrea să fiţi atât de bună, s-a adresat 
Traddles lui Peggotty, v-aş ruga să luaţi vasul de flori chiar 
acum căci mare plăcere mi-ar face să-l duc acasă, căci, ştii, 
Copperfield, e al lui Sophy! 

Peggotty s-a dus bucuroasă să i-l aducă, iar Traddles, după 
ce a copleşit-o cu mulţumiri, a luat-o înainte pe Tottenham 
Court Road, cu vasul de flori în braţe şi fericit cum rar mi-a 
fost dat să văd. 

Apoi Peggotty şi cu mine am apucat-o spre casă. Întrucât 
asupra lui Peggotty vitrinele prăvăliilor exercitau o atracţie 
cum nu exercitau asupra nimănui altuia, am mers agale, 


făcând haz de felul cum se uita la vitrine şi aşteptând-o de 
câte ori se oprea. De aceea a durat cam mult până am ajuns 
la „Adelphi”. 

Când am suit scările, i-am atras atenţia lui Peggotty 
asupra faptului că piedicile aşezate de missis Crupp 
dispăruseră de parcă le-ar fi înghiţit pământul şi că se 
vedeau urme proaspete de paşi. Când am ajuns sus, am fost 
amândoi foarte miraţi găsind deschisă uşa (pe care o 
încuiasem) şi auzind glasuri în apartament. 

Nedumeriţi, ne-am uitat unul la altul şi am intrat în 
salonaş, unde, spre marea-mi uimire, am dat peste mătuşa 
şi peste mister Dick! Mătuşa, cu cei doi canari ai ei în faţă şi 
cu pisica pe genunchi ca un Robinson Crusoe feminin, 
şedea pe o grămadă de bagaje şi bea ceai. Mister Dick, 
înconjurat de bagaje, cufundat în gânduri, se rezema de un 
zmeu mare, asemănător cu acelea pe care adeseori le 
înălţasem împreună. 

— Scumpă mătuşică! am exclamat. Ce plăcere 
neaşteptată! 

Ne-am îmbrăţişat cu dragoste, apoi mister Dick şi cu mine 
ne-am strâns mâna cu căldură, iar missis Crupp, care, 
ocupată fiind cu pregătirea ceaiului, nu prea putea urmări 
totul, a declarat foarte prietenoasă că a ştiut ea că mister 
Copperfield va fi încântat când îşi va vedea rudele dragi. 

— Ho! a zis mătuşa către Peggotty, care tremura în faţa ei. 
Ce mai faci? 

— Nu-ţi aduci aminte de mătuşa mea, Peggotty? am 
intervenit eu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit mătuşa, n-o 
mai striga pe numele ăsta, cules undeva de pe vreo insulă 
din Mările Sudului! Dacă a scăpat de el prin măritiş - şi 
bine a făcut - de ce să-i răpeşti foloasele acestei schimbări? 
Cum te numeşti acum... Pe...? a întrebat-o mătuşa, 
recurgând la un compromis ca să nu rostească numele care 
nu-i era pe plac. 


— Barkis, ma'am, i-a răspuns Peggotty, făcându-i o 
plecăciune. 

— Bine! Ăsta-i un nume mai omenesc, a spus mătuşa. Nu 
cere neapărat un misionar. Ce mai faci, Barkis? 
Nădăjduiesc că eşti bine sănătoasă. 

Încurajată de aceste cuvinte amabile şi văzând că mătuşa 
îi întindea mâna, Barkis a făcut un pas înainte, i-a strâns-o 
şi, ca să-i mulţumească, i-a făcut o reverență. 

— Precum văd, am mai îmbătrânit, a zis mătuşa. După câte 
îţi aminteşti, nu ne-am întâlnit decât o singură dată. Şi 
frumoasă ispravă am mai făcut atunci! Trot, dragă, mai 
toarnă-mi o ceaşcă! 

Foarte cuviincios, i-am întins o ceaşcă mătuşii, care stătea 
ţeapănă ca de obicei, şi m-am încumetat s-o cert pentru că 
şedea pe o ladă. 

— Dă-mi voie, mătuşică, să trag sofaua sau un fotoliu, i-am 
spus. De ce să stai incomod? 

— Îţi mulţumesc, Trot, mi-a răspuns. Îmi place să şed pe 
lucrurile mele. 

Apoi i-a aruncat o privire cumplită lui missis Crupp şi i-a 
ZIS: 

— Nu mai e nevoie să vă obosiţi, ma'am! 

— Să nu mai pun puţină apă în ceainic înainte de a pleca, 
ma'am? a întrebat missis Crupp. 

— Nu, mulţumesc, ma'am, i-a răspuns mătuşa. 

— Vreţi să vă mai aduc puţin unt, ma'am? a stăruit missis 
Crupp. Sau poate doriţi un ou proaspăt? Sau să vă frig o 
felie de slănină? N-aş putea face nimic pentru scumpa 
dumitale mătuşă, mister Copperfield? 

— Nimic, ma'am! i-a retezat-o mătuşa. Am să mă servesc şi 
singură, mulţumesc. 

Missis Crupp, care tot timpul zâmbise, ca să-şi arate firea 
duioasă, şi ţinuse capul puţin aplecat într-o parte, ca să 
învedereze cât de plăpândă era, şi neîncetat îşi frecase 
mâinile, spre a demonstra dorinţa ei de a-i sluji pe toţi în 


orice privinţă, treptat, tot zâmbind şi tot aplecându-se într-o 
parte şi tot frecându-şi mâinile, a ieşit din odaie. 

— Dick! a grăit mătuşa mea. Îţi mai aduci aminte despre 
cei ce se dau după vreme şi despre cei ce se ploconesc în 
faţa bogăției? 

Mister Dick - cu o privire speriată, de parcă ar fi uitat cu 
desăvârşire - s-a grăbit să răspundă afirmativ. 

— Ei bine, missis Crupp să ştii că se numără printre ei! a 
spus mătuşa. Barkis, te rog vezi de ceai şi mai dă-mi o 
ceaşcă, că nu-mi place cum toarnă femeia aceea. 

O cunoşteam destul de bine pe mătuşa ca să ghicesc 
îndată că va fi având vreo problemă importantă şi că sosirea 
ei neaşteptată avea un tâlc mult mai grav decât ar fi putut 
bănui un străin. Am băgat de seamă că îşi aţintea privirea 
asupra mea ori de câte orii se părea că atenţia îmi era 
îndreptată în altă parte; şi că, deşi îşi păstra înfăţişarea 
ţeapănă şi stăpânită, înăuntrul sufletului ei se dădea o 
ciudată bătălie împotriva nehotărârii. Am început să mă 
întreb dacă nu cumva o jignisem, şi cugetul mă mustra că 
încă nu-i pomenisem de Dora. Mă întrebam dacă nu cumva 
n-o fi doar asta pricina. 

Ştiind că tot n-are să-mi spună nimic până nu va socoti că-i 
momentul potrivit, m-am aşezat lângă ea şi am vorbit cu 
canarii şi m-am jucat cu pisica, purtându-mă cât mai 
degajat cu putinţă. Dar eram departe de a fi într-adevăr 
liniştit; aş fi fost poate liniştit dacă mister Dick, care stătea 
în spatele mătuşii, rezemat de zmeul cel mare, n-ar fi 
profitat de fiece prilej ca să clatine din cap, cu o mutră 
sumbră, şi să-mi facă semne, arătând către ea. 

— Trot... mi-a zis în cele din urmă mătuşa, după ce, 
isprăvind de băut ceaiul, şi-a şters buzele şi şi-a netezit 
rochia. Poţi să rămâi, Barkis... Spune-mi, Trot, ai dobândit 
vlagă şi încredere în puterile tale? 

— Sper că da, mătugşico. 

— Şi chiar crezi asta? a stăruit ea. 

— Cred, mătuşico. 


— Atunci, dragule, mi-a zis, mătuşa, privindu-mă cu un aer 
foarte grav, de ce-ţi închipui că ţin cu tot dinadinsul să şed 
pe lucrurile astea ale mele astă-seară? 

Am clătinat din cap, căci nu ştiam de ce. 

— Pentru că reprezintă tot ce mi-a rămas. Pentru că am 
ajuns la sapă de lemn, dragul meu! 

Nici de s-ar fi prăvălit în Tamisa clădirea, împreună cu noi 
toţi cei de faţă, cred că n-aş fi rămas mai uluit. 

— Dick ştie, a urmat mătuşa, punându-mi liniştită mâna pe 
umăr. Am ajuns la sapă de lemn, dragul meu Trot! Tot ce 
mi-a rămas pe lume se află aici în odaia asta, afară de 
căsuţa pe care Janet a rămas acolo ca s-o închirieze. Barkis, 
aş vrea ca pentru gentleman-ul acesta să găsim un pat 
pentru la noapte. Ca să facem economie, poate că reuşiţi să- 
mi înjghebaţi mie un culcuş aici. Mă mulţumesc cu orice. 
Numai pentru astă noapte. Mâine vom sta de vorbă despre 
treburile astea! 

Nu m-am trezit din stupoare şi din marea nelinişte ce o 
încercam în privinţa ei - numai în privinţa ei, sunt sigur - 
decât în clipa când m-a îmbrăţişat o clipă, lăcrimând şi 
spunând că nu-i părea rău decât pentru mine. Dar peste o 
clipă şi-a stăpânit emoția cu un aer mai degrabă triumfător 
decât abătut, mi-a zis: 

— Trebuie să înfruntăm bărbăteşte loviturile sorții, nu se 
cade să ne lăsăm intimidaţi de ele, dragul meu! Trebuie să 
jucăm jocul până la capăt! Trebuie să biruim vitregia sorții, 
Trot! 

CAPITOLUL XXXV. 

DESCURAJARE. 

De îndată ce mi-am venit puţin în fire, căci mă pierdusem 
cu totul în prima clipă, sub cumplita lovitură a veştilor date 
de mătuşa, l-am poftit pe mister Dick să mergem împreună 
la băcănioara cu pricina, ca să ia în primire patul pe care nu 
demult îl părăsise mister Peggotty. Băcănia se afla în 
Hungerford Market, iar Hungerford Market fiind pe atunci 
foarte diferit de cum e astăzi, în faţa uşii se afla un pridvor 


susţinut de stâlpi scunzi de lemn (care semăna cu acela 
dinaintea casei în care locuiau piticul şi pitica din vechiul 
barometru), care lui mister Dick i-a plăcut nespus de mult. 
lar plăcerea de a locui deasupra acestui pridvor cred că l-ar 
fi putut despăgubi de multe neajunsuri, dar în afară de 
buchetul de mirosuri de care am mai pomenit şi poate în 
afară de lipsa de spaţiu, neajunsurile nu erau prea 
numeroase, şi mister Dick a fost absolut încântat de noua sa 
locuinţă. Missis Crupp, foarte revoltată, îl încredinţase că 
abia va avea loc unde să se învârtească, dar cu drept cuvânt 
mi-a spus mister Dick, aşezându-se la capătul de jos al 
patului şi frecându-şi piciorul: 

— Ştii, Trotwood, eu, unul, nici nu am de gând să mă 
învârtesc! Niciodată nu mă învârtesc. Prin urmare, mie de 
asta puţin îmi pasă! 

Am încercat să aflu dacă mister Dick ştia ceva despre 
pricinile marii şi subitei schimbări intervenite în situaţia 
mătuşii. Cum era şi de aşteptat, habar n-avea. Nu mi-a 
putut povesti decât că alaltăieri mătuşa îi spusese: „Ei, 

Dick, acum să te văd dacă eşti într-adevăr un filosof aşa 
cum te-am socotit întotdeauna!” Şi că el îi răspunsese: 
„Sper că da”. Că apoi mătuşa îi făcuse destăinuirea: „Dick, 
sunt ruinată!” Şi că el exclamase: „Da, aşa-i!” Apoi mătuşa îl 
ridicase în slăvi şi dânsul a fost foarte fericit. Şi că după 
aceea veniseră încoace, şi că pe drum băuseră bere şi 
mâncaseră sandvişuri. 

Stând pe marginea patului şi frecându-şi piciorul, mister 
Dick mi-a povestit toate acestea cu un aer atât de încântat, 
cu ochii mari deschişi şi cu un zâmbet mirat, încât îmi pare 
rău, dar nu m-am putut opri să-i dau explicaţii că ruina 
însemna sărăcie, lipsă, foame; dar foarte curând m-am căit 
amarnic de această cruzime, pentru că deodată a pălit şi au 
început să-i curgă lacrimi şi mi-a aruncat o privire atât de 
îndurerată, încât ar fi muiat şi o inimă mai tare ca a mea. Ca 
să-l îmbărbătez, a fost nevoie să-mi dau mult mai multă 
osteneală decât îmi dădusem spre a-l demoraliza; şi am 


înţeles atunci (ceea ce ar fi trebuit să ştiu din capul locului) 
că toată liniştea lui se datorase temeiului ce-l punea pe 
cuvântul celei mai înțelepte şi mai minunate femei din lume 
şi nestrămutatei lui încrederi în resursele mele intelectuale. 
Pe acestea din urmă le socotea, cred, în măsură să 
îndepărteze orice primejdii, afară de cele absolut mortale. 

— Ce-i de făcut, Trotwood? m-a întrebat mister Dick. Ştii, 
memoriul... 

— Ştiu, i-am zis. Dar singurul lucru ce-l putem face 
deocamdată e să ne păstrăm un aer cât mai voios, ca nici să 
nu vadă mătuşa că ne sinchisim de treaba asta. 

Mister Dick s-a declarat de acord fără nici o rezervă; şi m- 
a rugat ca, ori de câte ori voi băga de seamă că se abate 
măcar atâtica de la această înţeleaptă linie de conduită, să-i 
atrag luarea-aminte prin vreuna din iscusitele metode ce-mi 
stăteau la îndemână. Dar, îmi pare rău s-o spun, spaima ce 
i-o vârâsem în suflet prea era mare ca să şi-o poată 
ascunde. Toată seara s-a uitat pe furiş la chipul mătuşii, cu o 
expresie de consternare adâncă, de parcă s-ar fi topit sub 
ochii lui. Dându-şi seama de acest lucru, s-a silit să nu mai 
mişte capul; dar stând cu capul nemişcat, tot timpul îşi 
rotea maşinal ochii, aşa că zadarnică i-a fost toată 
strădania. La cină l-am văzut cum se uita la pâinea de pe 
masă (care, din întâmplare, era mică), de parc-ar fi fost 
singura care ne mai despărţea de foamete; iar când mătuşa 
l-a îndemnat să mănânce, ca de obicei, am băgat de seamă 
că-şi strecura în buzunar firimituri de pâine şi de brânză: şi 
n-am nici o îndoială că făcea acest lucru cu gândul de a ne 
hrăni cu aceste rezerve când vom fi ajuns în ultimul hal de 
inaniţie. 

Mătuşa, dimpotrivă, s-a arătat foarte calmă, atitudinea ei 
fiind o pildă pentru noi toţi, şi mai ales pentru mine. Cu 
Peggotty a fost cât se poate de amabilă, cu excepţia 
momentelor când, din greşeală, rosteam acest nume; şi cu 
toate că ştiam cât se simţea de străină la Londra, părea la 
largul ei. Urma să doarmă în patul meu, iar eu să mă culc în 


salonaş, ca s-o păzesc. Era foarte bucuroasă că ne aflam 
atât de aproape de Tamisa, care ne putea fi de folos în caz 
de incendiu, şi presupun că pentru ea această împrejurare 
a constituit într-adevăr o oarecare mângâiere. 

— Trot, dragă, mi-a zis mătuşa când a văzut că voiam să-i 
pregătesc băutura pe care obişnuia s-o ia în fiecare seară. 
Nu! 

— Chiar nimic, mătuşico? 

— Fără vin, dragul meu. Cu bere! 

— Dar avem vin, mătuşico. Şi niciodată nu ţi-am preparat 
băutura asta fără vin. 

— Păstrează-l pentru cazuri de boală, mi-a zis. Nu se cade 
să-l risipim. Trot, să-mi pui bere. Jumătate de cană. 

Mister Dick era cât pe-aci să leşine. Dar cum mătuşa 
vorbea foarte categoric, m-am dus să cumpăr bere. 

Întrucât se făcuse târziu, Peggotty şi mister Dick au plecat 
şi ei, ca să facem împreună drumul până la băcănie. 

M-am despărţit de bietul om la colţul străzii şi l-am 
urmărit cu privirea cum se depărta cu zmeul acela mare în 
spinare, ca o adevărată întruchipare a mizeriei umane. 

Când m-am înapoiat, am găsit-o pe mătuşa măsurând în 
lung şi în lat odaia şi încreţind cu degetele marginile scufiei 
ei de noapte. Am încălzit berea şi i-am pregătit pâinea 
prăjită după vechile principii infailibile. Când totul a fost 
gata, mătuşa era şi ea gata, cu scufia ei de noapte şi cu 
poala rochiei trasă pe genunchi. 

— Dragul meu, mi-a zis mătuşa după ce a sorbit o 
linguriţă, e mult mai bună aşa decât cu vin. Nu-i atât de 
vătămătoare. 

Presupun că mi-a citit neîncrederea pe faţă, căci a 
adăugat: 

— Ei, ei, băieţaş... Dacă n-o s-avem alte necazuri decât 
asta cu berea, atunci o să ne meargă bine. 

— Şi eu, mătuşico, aş fi de aceeaşi părere, i-am zis. 

— Şi atunci, de ce, mă rog, nu eşti de aceeaşi părere? m-a 
întrebat mătuşa. 


— Fiindcă suntem firi foarte deosebite, i-am răspuns. 

— Prostii şi mofturi, Trot! mi-a zis mătuşa. 

Şi cu o plăcere calmă, care nu era deloc simulată, şi-a băut 
mai departe berea fierbinte, cu linguriţa, muind în ea 
bucățele de pâine prăjită. 

— Trot, mi-a zis, de obicei, nu-mi prea plac oamenii străini, 
dar Barkis asta a ta să ştii că-mi place! 

— Să te aud spunând acest lucru îmi face mai multă 
plăcere decât mi-ar face o sută de lire! i-am răspuns. 

— Ciudată mai e şi lumea! a urmat mătuşa, frecându-şi 
nasul. Nu pot pricepe cum de a putut să trăiască femeia 
asta cu un asemenea nume. Îţi vine mult mai uşor, cred, 
când la naştere primeşti numele de Jackson, sau alt nume 
de felul ăsta. 

— Poate că e şi ea de aceeaşi părere; nu-i vina ei, i-am 
spus. 

— Că nu-i vina ei, le cred, mi-a răspuns mătuşa, şovâind 
parcă să recunoască acest lucru, dar totuşi nu e mai puţin 
supărător. Oricum, azi o cheamă Barkis. Şi asta-i ceva. 
Barkis asta ţine foarte mult la tine, Trot. 

— Ar fi în stare de orice ca s-o dovedească, am încuviinţat 
eu. 

— De orice, într-adevăr! a întărit mătuşa. Adineauri m-a 
rugat şi m-a conjurat să primesc o parte din banii ei... cică 
are prea mulţi! Ce toantă! 

Lacrimile de duioşie ale mătuşii picurau în berea fierbinte. 

— E cea mai caraghioasă fiinţă din câte s-au văzut 
vreodată pe lume, a urmat mătuşa. Din clipa când am văzut- 
o cum se purta cu scumpa şi sărmana ta mamă, mi-am dat 
seama că e o caraghioasă fără pereche. Dar Barkis asta are 
şi părţi bune! 

S-a prefăcut că râde, pentru a-şi duce mâna la ochi, şi 
după aceea a reînceput să mănânce pâine prăjită şi a reluat 
discuţia: 

— Vai, vai, Dumnezeu să ne binecuvânteze... a suspinat 
mătuşa. Ştiu tot ce s-a întâmplat, Trot! Am stat de vorbă cu 


Barkis cât timp ai fost plecat împreună cu Dick. Ştiu tot. Nu 
pot pricepe unde vor să ajungă fetele astea nenorocite! Mă 
mir cum nu se dau cu capul de... de consola căminului, a 
încheiat mătuşa, uitându-se la căminul meu, care se vede 
că-i inspirase această idee. 

— Săraca Emily! am zis. 

— Lasă, n-o mai compătimi aşa, săraca, mi-a întors vorba 
mătuşa. N-avea decât să se gândească înainte de a pricinui 
atâta durere! Îmbrăţişează-mă, Trot. Îmi pare rău că atât 
de timpuriu ai avut parte de o asemenea încercare. 

Când m-am aplecat înainte, mi-a pus paharul pe genunchi, 
ca să mă mai reţină, şi mi-a spus: 

— Oh, Trot, Trot! Aşadar, îţi închipui că eşti îndrăgostit! 
Adevărat? 

— Să-mi închipui, mătuşico?! am strigat, roşind până în 
vârful urechilor. Eu o iubesc din tot sufletul! 

— Pe Dora! Vrei să spui, presupun, că mititica e 
fermecătoare, nu-i aşa? 

— Scumpă mătuşică, e de neînchipuit ce fermecătoare e! i- 
am Zis. 

— Şi nu-i prostuţă? m-a întrebat mătuşa. 

— Prostuţă, mătuşico? 

Sunt încredinţat că niciodată nu-mi trecuse prin minte să 
mă pronunţ dacă era sau nu prostuţă. Fireşte, întrebarea 
m-a supărat; deşi, într-un fel, m-a impresionat, fiind cu totul 
nouă. 

— Nu-i cam fluşturatică? m-a întrebat mătuşa. 

— Fluşturatică, mătuşico? 

N-am fost în stare decât să repet această ipoteză 
temerară, cu sentimentul cu care repetasem şi întrebarea 
dintâi. 

— Bine, bine! mi-a zis mătuşa. Pun doar o întrebare. N-o 
defăimez. Ce pereche! Aşadar, credeţi că sunteţi sortiţi unul 
altuia, şi că de aci înainte o să trăiţi ca două drăguţe păpuşi 
de zahăr o viaţă care să fie un lanţ de petreceri, nu-i aşa, 
Trot? 


Mi-a pus această întrebare cu atâta blândeţe, pe un ton pe 
jumătate glumeţ, jumătate trist, cu un aer atât de 
binevoitor, încât m-a mişcat. 

— Ştiu că suntem tineri şi lipsiţi de experienţă, mătuşico, i- 
am răspuns, şi presupun că multe din câte spunem şi 
gândim sunt prostii. Dar sunt sigur că ne iubim cu adevărat. 
Nu ştiu ce m-aş face dacă aş admite gândul că Dora ar 
putea iubi vreodată pe un altul, sau c-ar putea înceta să mă 
mai iubească, sau gândul că eu aş putea vreodată să iubesc 
o alta, sau să încetez s-o iubesc pe ea... Cred c-aş înnebuni! 

— Vai, Trot! a zis mătuşa zâmbind grav şi clătinând din 
cap. Orb, orb, orb! 

Şi după o scurtă pauză, a urmat: 

— Cunosc o persoană, Trot, care, cu toate că are o fire 
docilă, e însufleţită de o dragoste care îmi aminteşte de 
biata maică-ta. Ceea ce trebuie că caute persoana aceea, 
Trot, este seriozitatea, care să-i fie un reazem şi un îndemn. 
O adâncă, sinceră şi nestrămutată seriozitate. 

— Dacă ai şti, mătuşă cât de serioasă e Dora! am exclamat 
eu. 

— Vai, Trot! a repetat mătuşa. Orb, orb! 

Şi fără a şti de ce, m-am simţit învăluit ca de un nor de 
simţământul nedesluşit c-am încercat o pierdere dureroasă 
sau că-mi lipseşte ceva. 

— Totuşi, nu vreau, a adăugat mătuşa, să fac ca doua fiinţe 
tinere să-şi piardă iluziile sau să fie nefericite. Cu toate că 
nu-i vorba decât de o dragoste nestatornică între un băiat şi 
o fată, iar de cele mai multe ori - vezi, nu spun întotdeauna! 
- asemenea dragoste nu duce la nimic până la urmă, o vom 
trata cu toată seriozitatea, nădăjduind că se va sfârşi cu 
bine într-o bună zi. Vreme e berechet, ca lucrurile să se 
desfăşoare în orice fel. 

Asta nu prea dădea curaj unui îndrăgostit exaltat; eram 
însă fericit că mă destăinuisem mătuşii, şi mi-am adus 
aminte că era foarte ostenită. Aşadar, i-am mulţumit 
călduros pentru această dovadă de afecţiune şi pentru toate 


celelalte mărturii de bunăvoință faţă de mine; şi după ce, 
foarte tandru, ne-am urat noapte bună, mătuşa şi-a luat 
scufia şi s-a retras în dormitorul meu. 

Cât de nefericit am fost după ce m-am culcat! M-a 
frământat şi iar m-a frământat gândul că de acum înainte 
aveam să fiu un sărac în ochii lui mister Spenlow; că nu mai 
eram ceea ce credeam că sunt în clipa când îi cerusem 
Dorei să se mărite cu mine; că era o datorie de onoare să-i 
spun Dorei adevărul în privinţa stării mele materiale şi s-o 
dezleg, dacă va găsi de cuviinţă, de făgăduiala dată; că nu 
voi avea de unde trăi tot timpul lungii perioade de ucenicie, 
în care nu voi câştiga nici un ban; că se cădea să întreprind 
ceva ca s-o ajut pe mătuşa, şi nu întrevedeam nici o 
posibilitate; că voi ajunge să nu am nici un ban în buzunar, 
că voi ajunge să port haine ponosite, că nu voi mai fi în 
stare să-i duc Dorei nici un dar, că nu voi mai putea încăleca 
falnici armăsari suri şi că nu voi mai putea să mă prezint 
într-o lumină convenabilă! Deşi ştiam că toate acestea erau 
gânduri meschine şi egoiste, şi fiindcă îmi dădeam seama 
de acest lucru, ele constituiau o tortură pentru mine, dar o 
iubeam atât de mult pe Dora, încât nu izbuteam să mă 
descotorosesc de ele. Ştiam că s-ar fi cuvenit să mă gândesc 
mai puţin la mine şi mai mult la mătuşa; dar deocamdată 
egoismul meu nu putea fi despărţit de Dora, şi pentru nimic 
în lume n-aş fi fost în stare s-o las deoparte de dragul 
vreunui alt muritor. Cât de nefericit m-am simţit în noaptea 
aceea! 

Cât priveşte somnul meu, am visat fel de fel de 
întruchipări ale sărăciei, dar pare-mi-se că am visat fără ca 
să fi adormit în prealabil. Ba se făcea că eram în zdrenţe, 
oferindu-i chibrituri Dorei, şase cutiuţe pentru o jumătate 
de penny; ba că mă aflam la birou, în halat de casă şi 
încălţat cu cizme, şi că mister Spenlow mă dojenea pentru 
că mă arătasem într-o ţinută atât de năstruşnică în faţa 
clienţilor; ba că mă aplecam să culeg cu lăcomie firimiturile 
biscuiţilor pe care Tiffey îi mânca totdeauna când orologiul 


catedralei Sfântul Paul bătea ceasurile 1; ba că mă 
străduiam zadarnic să obţin autorizaţia ca să mă cunun cu 
Dora, neavând nimic altceva de oferit decât una dintre 
mâănuşile lui Uriah Heep, pe care toţi cei de la „Doctors' 
Commons” o refuzau; şi între timp, mai mult sau mai puţin 
conştient că mă aflam în odaia mea, mă legănam ca o 
corabie în primejdie pe o mare de cearceafuri. 

Nici mătuşa nu s-a putut odihni, căci de mai multe ori am 
auzit-o plimbându-se de colo până colo. De vreo două sau 
trei ori în cursul nopţii a dat buzna în odaia mea, ca o stafie 
stârnită din adăpostul ei, înveşmântată într-un lung halat de 
flanelă, în care părea înaltă de şapte picioare, şi s-a 
apropiat de sofaua pe care eram culcat. Prima dată am sărit 
speriat, şi dânsa mi-a spus că, judecând după o lumină 
neobişnuită de pe cer, bănuia că Westminster Abbey70 a 
luat foc şi m-a întrebat dacă nu cumva s-ar putea aprinde şi 
casele de pe Buckingham Street de s-ar schimba vântul. 
După aceea m-am trezit că şedea lângă mine pe scaun şi 
murmura: „Bietul băiat!” Şi faptul că ea se gândea la mine 
cu atâta altruism, în vreme ce eu, egoist, mă gândeam 
numai la mine, m-a făcut să mă simt de douăzeci de ori mai 
nefericit. 

Îmi venea greu să cred că o noapte care mie mi se părea 
atât de lungă ar putea fi scurtă pentru alţii. Asta m-a făcut 
să mă gândesc la o serbare imaginară, la care invitaţii 
dansau ceasuri de-a rândul, şi până la urmă acest gând s-a 
prefăcut şi el într-un vis, şi se făcea că aud orchestra 
cântând mereu una şi aceeaşi melodie şi că o văd pe Dora 
dansând unul şi acelaşi dans, fără a-mi acorda nici cea mai 
mică atenţie. Cel care toată noaptea cântase la harpă 
tocmai încerca zadarnic s-acopere harpa cu o scufie de 
dimensiuni obişnuite, când m-am trezit; sau, mai bine zis, 
când am renunţat să mai încerc să mai adorm şi în sfârşit 
am văzut soarele strălucind la fereastră. 

Pe vremea aceea, la capătul uneia din ulițele ce se 
desprindeau din Strand, se aflau nişte vechi terme 


romane71 - s-ar putea să mai existe şi în ziua de azi - unde 
mă duceam deseori să mă arunc în apa rece. M-am 
îmbrăcat, fără zgomot, şi, lăsând-o pe Peggotty să aibă grijă 
de mătuşa, m-am dus să fac o baie, după care am pornit să 
fac o plimbare până la Hampstead. Nădăjduiam că acest 
tratament energic ar putea să-mi răcorească puţin mintea; 
şi cred că mi-a făcut bine, căci foarte curând am ajuns la 
concluzia că primul lucru ce trebuie făcut era să văd dacă 
nu s-ar putea desface angajamentul meu şi recupera banii 
plătiţi. Am îmbucat ceva la Hampstead Heath şi, preocupat 
de această primă încercare de a face faţă noii noastre 
situaţii, m-am întors pe jos la „Doctors' Commons” de-a 
lungul străzilor proaspăt stropite, îmbătat de mireasma 
plăcută a florilor de vară din grădini sau din coşurile pe 
care precupeţii le duceau la oraş, purtându-le pe cap. 

Cu toate acestea, am ajuns la birou atât de devreme, încât 
a trebuit să mă învârtesc vreo jumătate de ceas în jurul lui 
„Doctors' Commons” până ce 'Tiffey, care totdeauna venea 
cel dintâi, şi-a făcut apariţia cu cheile. 

M-am aşezat în colţul meu întunecos şi am stat şi am privit 
coşurile caselor de peste drum în bătaia soarelui şi m-am 
gândit la Dora, până ce a venit mister Spenlow, gătit şi 
buclat. 

— Ce mai faci, Copperfield? m-a întrebat. Ce dimineaţă 
minunată! 

— Foarte frumoasă, sir, i-am răspuns. Aş putea să vă 
vorbesc înainte să plecaţi la tribunal? 

— Cum să nu! mi-a zis. Pofteşte la mine în birou. 

L-am urmat în biroul lui, unde a început să-şi pună roba, 
privindu-se într-o oglinjoară ce o ţinea atârnată într-un 
dulap pe partea dinăuntru a uşii. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, am început, dar am 
primit veşti proaste de la mătuşa. 

— Ei taci! Doamne-Dumnezeule! Sper că n-a paralizat! 

— Nu-s în privinţa sănătăţii ei, sir. A suferit grele pierderi 
băneşti. Nu i-a mai rămas aproape nimic. 


— Sunt con-ster-nat, Copperfield! a exclamat mister 
Spenlow. 

Am clătinat din cap. 

— Da, sir, i-am zis, starea ei materială s-a schimbat într- 
atât, încât aş fi vrut să vă întreb dacă n-ar fi cu putinţă - 
renunțând, fireşte, la o parte din suma plătită, am adăugat 
spontan, văzând expresia absentă ce i se ivise pe faţă - să 
desfacem angajamentul meu pentru practică. 

Nimeni nu-şi poate închipui cât de greu mi-a venit să fac 
această propunere. Era ca şi cum aş fi cerut, ca o favoare, 
să fiu pe veci surghiunit de lângă Dora. 

— Să desfacem angajamentul, Copperfield? Să-l 
desfacem? 

I-am explicat, cu destulă fermitate, că nemaiavând de 
unde căpăta mijloace de trai, nu-mi rămânea decât să-mi 
câştig singur existenţa. De viitor i-am zis că nu-mi era 
teamă, şi am subliniat acest lucru, vrând să-i dau a înţelege 
că mai devreme sau mai târziu tot voi putea deveni ginerele 
său, dar deocamdată nu avem alte resurse decât cele 
proprii. 

— Sunt foarte mâhnit de toate astea, Copperfield, mi-a zis 
mister Spenlow. Cât se poate de mâhnit. Nu obişnuim să 
desfacem angajamentele pentru asemenea motive. Nu intră 
în tradiţiile profesiunii noastre. Şi un asemenea precedent 
n-ar fi deloc avantajos. Dimpotrivă. Totuşi... 

— Sunteţi foarte bun, sir... am bolborosit eu, anticipând o 
concesie. 

— Câtuşi de puţin. Nu e cazul, mi-a zis mister Spenlow. 
Totuşi, cum îţi spuneam, dacă n-aş fi încătuşat... dacă n-aş 
avea un asociat, ştii, pe mister Jorkins... 

Într-o clipă, speranţele mele s-au spulberat, dar am mai 
făcut încă un efort. 

— Credeţi, sir, i-am zis, dac-aş vorbi cu mister Jorkins... 

Mister Spenlow a clătinat din cap, ca să mă descurajeze. 

— Ferească Dumnezeu, n-aş vrea să nedreptăţesc pe 
nimeni, Copperfield, mi-a răspuns, cu atât mai puţin pe 


mister Jorkins! Dar îmi cunosc asociatul, Copperfield. 
Mister Jorkins nu e omul să accepte o propunere atât de 
neobişnuită. Pe mister Jorkins e foarte greu să-l scoţi din 
făgaşul lui. Doar îl cunoşti şi dumneata! 

Nu ştiam despre el nimic altceva în afară de faptul că la 
început fusese unicul proprietar al firmei şi că acum trăia 
singur într-o casă lângă Montagu Square, care de mult nu 
mai fusese spoită; că venea la birou foarte târziu şi pleca 
foarte devreme; după cât ştiam, nu i se cerea părerea 
niciodată în nici o privinţă; că avea o cămăruţă întunecoasă 
la catul de sus, unde nu se discuta nici un proces, şi că pe 
masa lui se afla o hârtie sugativă veche, îngălbenită, care 
niciodată nu fusese murdărită cu cerneală şi despre care se 
spunea c-ar avea douăzeci de ani. 

— Aţi avea ceva împotrivă dacă i-aş vorbi, sir? am întrebat. 

— Nicidecum, mi-a răspuns mister Spenlow. Dar îl cunosc 
bine pe mister Jorkins, Copperfield. Aş vrea să mă înşel, 
căci aş fi încântat să-ţi pot fi de folos în toate privinţele. N- 
am nimic împotrivă să-i vorbeşti lui mister Jorkins, dacă 
socoteşti că merită să încerci. 

După ce, cu o caldă strângere de mână, mi-a dat învoirea 
lui, am stat visând la Dora şi urmărind cum de pe coşurile 
casei de peste drum razele de soare au coborât încetişor în 
josul zidurilor şi am aşteptat până a sosit mister Jorkins. M- 
am dus apoi sus la mister Jorkins, care, fireşte, a fost foarte 
surprins când m-a văzut că vin la el. 

— Poftiţi, mister Copperfield, mi-a spus. Poftiţi! 

Am intrat şi m-am aşezat; şi i-am expus lui mister Jorkins 
situaţia cam în acelaşi fel cum i-o înfăţişasem lui mister 
Spenlow. Mister Jorkins nu era nici pe departe un om 
nesuferit, cum te-ai fi putut aştepta, ci un bărbat da vreo 60 
de ani, înalt, blând, cu faţa rasă, care priza atât de mult 
tabac, încât la „Doctors' Commons” mergea vorba că s-ar 
hrăni doar cu tutun, nemaiavând loc pentru alte alimente. 

— l-aţi expus situaţia şi lui mister Spenlow, nu-i aşa? m-a 
întrebat mister Jorkins după ce m-a ascultat foarte neliniştit 


până la capăt. 

I-am răspuns că da şi l-am informat că mister Spenlow mă 
îndrumase la el. 

— A spus că aş putea să nu fiu de acord? m-a iscodit mister 
Jorkins. 

Am fost silit să mărturisesc că mister Spenlow socotea 
posibil acest lucru. 

— Îmi pare rău, mister Copperfield, dar nu vă pot ajuta cu 
nimic, mi-a zis mister Jorkins, indispus. De fapt... daramo 
întâlnire la bancă, aşa că vă rog să mă iertaţi. 

După care s-a sculat grăbit de pe scaun, şi tocmai era gata 
să plece, când mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că, 
pare-mi-se, nu aveam nici o şansă. 

— Niciuna! mi-a zis mister Jorkins, oprindu-se în uşă şi 
clătinând din cap. Nu, niciuna! Ştiţi, eu, unul, nu sunt de 
acord, a adăugat foarte repede şi a dat să iasă. Şi uitându- 
se încă o dată înapoi din uşă, mi-a mai zis: Trebuie să 
înţelegeţi, mister Copperfield, că dacă mister Spenlow nu 
este de acord... 

— Personal, însă, n-are nimic împotrivă, sir, am precizat 
eu. 

— Personal! a repetat mister Jorkins, pierzându-şi 
răbdarea. Vă asigur că are ceva împotrivă, mister 
Copperfield. E inutil! Ceea ce doriţi dumneavoastră nu se 
poate. Am... am o întâlnire la bancă. 

Şi rostind aceste cuvinte, a luat-o la fugă, iar după ştiinţa 
mea, trei zile n-a mai călcat pe la „Doctors' Commons”. 

Fiind hotărât să fac tot ce-mi sta în putinţă, am aşteptat 
până s-a întors mister Spenlow şi i-am relatat cele 
întâmplate, dându-i a înţelege că mai trăgeam nădejde că 
dânsul, dacă ar binevoi să încerce, ar putea să 
îmblânzească el sufletul de piatră al lui mister Jorkins. 

— Copperfield, mi-a răspuns mister Spenlow cu un surâs 
binevoitor, îl cunosc pe mister Jorkins, asociatul meu, de 
mai multă vreme decât dumneata. Departe de mine gândul 
să-l învinuiesc pe mister Jorkins de viclenie sau 


prefăcătorie. Dar mister Jorkins are un fel anume de a 
refuza, care adesea poate să înşele. Nu, Copperfield! a 
încheiat el clătinând din cap. Crede-mă, mister Jorkins nu 
poate fi clintit din hotărârea sa! 

Am rămas cu totul nedumerit, nemaiştiind care din doi se 
împotrivea de fapt, mister Spenlow sau mister Jorkins; mi- 
am dat seama destul de limpede, însă, că dintre membrii 
firmei careva avea inima împietrită şi că nici vorbă nu putea 
fi să recapăt cele o mie de lire sterline ale mătuşii. Am 
părăsit biroul cuprins de o disperare de care nu-mi pot 
aminti fără amărăciune, căci îmi dau seama că izvora dintr- 
un sentiment egoist (deşi avea strânsă legătură cu Dora), şi 
m-am îndreptat spre casă. 

Tocmai căutam să mă deprind în gând cu perspectivele 
cele mai sumbre şi să trec în revistă măsurile cele mai 
drastice pe care vom fi nevoiţi să le luăm în viitor, când 
deodată o birjă ce venea din urmă s-a oprit drept în faţa 
mea şi m-a făcut să ridic privirea. Prin portieră s-a întins 
spre mine o mână albă şi mi-a surâs un chip pe care 
niciodată - din clipa când pe scara cea veche de stejar cu 
balustrada lată s-a întors către mine întâia oară şi i-am 
asemuit frumuseţea delicată cu aceea a vitraliilor din 
biserici - niciodată nu l-am văzut fără a încerca un 
sentiment de înseninare şi bucurie. 

— Agnes! am strigat încântat. O, draga mea Agnes, ce 
plăcere să te întâlnesc! 

— Zău, chiar aşa? m-a întâmpinat cu vocea-i caldă, 
prietenoasă. 

— Am mare nevoie să-ţi vorbesc! i-am răspuns. Numai că 
te-am văzut, şi, iată, mă simt uşurat! Dac-aş fi avut o 
baghetă magică, cea dintâi pe care aş fi chemat-o tu ai fi 
fost! 

— Cum adică? s-a mirat Agnes. 

— Iartă-mă! Poate că mai întâi aş fi chemat-o pe Dora, am 
mărturisit, roşind. 


— Desigur, cred şi au că pe Dora mai întâi, a încuviinţat 
Agnes râzând. 

— Dar după dânsa, pe tine te-aş fi chemat! i-am spus. 
Încotro? 

Se ducea la mine acasă, să-i facă o vizită mătuşii. 

Fiind vreme foarte frumoasă, Agnes a coborât cu plăcere 
din birja care mirosea (cât durase conversaţia vârâsem 
capul înăuntru de mai multe ori) cum miroase gunoiul în 
răsadniţă. Am plătit birjarul, Agnes m-a luat la braţ şi am 
pornit împreună. În ochii mei dânsa era ca o întruchipare a 
Nădejdii. Având-o pe Agnes lângă mine, într-o clipită m-am 
simţit alt om! 

Mătuşa îi trimisese unul din acele ciudate şi lapidare 
răvaşe, puţin mai lungi decât o bancnotă, la care se 
mărgineau de obicei tentativele ei în genul epistolar. i 
arăta în acest răvaş că ajunsese la sapă de lemn şi că 
părăsise pentru totdeauna Doverul, dar că era împăcată cu 
soarta şi se simţea atât de bine, încât nimeni n-avea de ce 
să fie îngrijorat din pricina ei. Agnes venise la Londra s-o 
vadă pe mătuşa, căci de mulţi ani le lega o simpatie 
reciprocă; o simpatie care data de pe vremea când am fost 
primit în gazdă la mister Wickfield. Mi-a zis că nu venise 
singură, ci împreună cu tatăl ei şi cu Uriah Heep. 

— Sunt asociaţi acum? am întrebat-o eu. Fir-ar afurisit să 
fie! 

— Da, mi-a răspuns Agnes. Au ceva treburi pe aici, şi am 
folosit prilejul ca să vin şi eu. Să nu îţi închipui, Trotwood, c- 
aş fi venit numai din prietenie şi cu totul dezinteresat, căci - 
deşi se prea poate să fiu cumplit de nedreaptă - nu-mi place 
să-l las pe tata singur cu el. 

— Spune-mi, Agnes, continuă să exercite aceeaşi înrâurire 
asupra lui mister Wickfield? 

Agnes a clătinat din cap. 

— S-au petrecut atâtea schimbări acasă, încât abia ai mai 
recunoaşte vechiul nostru cămin. Ştii că locuiesc la noi? 

— Cine? am întrebat-o. 


— Mister Heep şi maică-sa. El ocupă odaia ta, mi-a 
răspuns Agnes privindu-mă în faţă. 

— Tare-aş vrea să fiu stăpânul visurilor lui! i-am zis. Că n- 
ar mai rămâne el multă vreme acolo! 

— Eu, mi-am păstrat odăiţa unde-mi făceam lecţiile, a 
urmat Agnes. Cum trece vremea! Îţi mai aduci aminte? 
Odăiţa aceea cu lambriuri, care dă în salonaş. 

— Dacă-mi mai aduc aminte, Agnes? Oare nu în uşa ei te-ai 
ivit când te-am văzut întâia oară, cu punguţa pentru chei 
atârnată la şold? 

— A rămas neschimbată, mi-a răspuns Agnes zâmbind. Mă 
bucur că-i porţi o amintire atât de plăcută. Ce fericiţi 
eram... 

— Într-adevăr, eram fericiţi. 

— Mi-am păstrat odăiţa aceea; dar, ştii, uneori nu pot să 
scap de missis Heep. Mă simt obligată să-i ţin de urât, a 
urmat Agnes liniştită, când, de fapt, aş prefera să rămân 
singură. Dar n-am de ce să mă plâng de ea. Că uneori mă 
oboseşte cu laudele ce i le aduce fiului ei, e de înţeles din 
partea unei mame. E un fiu foarte bun... 

M-am uitat la Agnes când a rostit aceste cuvinte, dar n-am 
desluşit pe faţa ei nici un semn că ar bănui gândurile lui 
Uriah. Ochii ei blânzi şi gravi, care s-au încrucişat cu ai mei, 
m-au privit cu aceeaşi sinceritate cuceritoare, şi n-am 
observat nici o schimbare pe chipul ei gingaş. 

— Principala neplăcere pricinuită de prezenţa lor în casă e 
că nu mai pot fi atât de aproape de tata cum aş dori - căci 
Uriah Heep mereu se vâră între noi - şi nu pot să veghez 
asupra lui - sper că nu-i o îndrăzneală prea mare să mă 
exprim astfel - aşa cum aş vrea. Dar chiar de s-ar pune la 
cale vreo înşelăciune sau vreo trădare împotriva lui, 
nădăjduiesc că dragostea sinceră şi devotamentul vor 
izbândi până la urmă. Nădăjduiesc că dragostea sinceră şi 
devotamentul se vor dovedi mai tari decât răutatea şi 
nenorocirile. 


Dar acel surâs luminos, pe care niciodată nu-l văzusem 
înflorind pe vreun alt chip, s-a risipit chiar în clipa când 
reflectam cât de binefăcător era şi cum eram de deprins cu 
el altădată, şi cu o expresie brusc schimbată, căci tocmai ne 
apropiam de casă, dânsa m-a întrebat dacă ştiam în ce 
împrejurări îşi pierduse mătuşa mea averea. Când i-am 
răspuns că nu ştiam, fiindcă mătuşa nu-mi povestise încă 
nimic, Agnes a căzut pe gânduri, şi mi s-a părut că mâna ei, 
care-mi ţinea braţul, tremura. 

Am găsit-o pe mătuşa singură acasă, dar foarte agitată. 
Avusese un diferend cu missis Crupp în privinţa unei 
chestiuni de principiu (dacă este sau nu indicat ca o 
reprezentantă a sexului slab să locuiască în apartamentul 
meu), şi mătuşa privind cu indiferenţă spasmele de care se 
plângea missis Crupp, retezase firul controversei, 
spunându-i că mirosea de parcă ar fi băut din coniacul meu, 
şi o poftise să iasă afară. Missis Crupp socotise că 
amândouă aceste afirmaţii erau calomnioase şi exprimase 
intenţia s-o cheme să dea socoteală în faţa unui „Judy”72 
britanic, înțelegând pesemne prin asta bastionul libertăţilor 
noastre naţionale. 

Întrucât avusese timp să se răcorească, de când Peggotty 
plecase cu mister Dick să-i arate ceremonia de la „Horse 
Guards”73, şi fiind foarte bucuroasă s-o vadă pe Agnes, 
mătuşa, care, departe de a regreta incidentul, se fălea cu 
el, ne-a primit cu voioşie. Când Agnes şi-a pus boneta pe 
masă şi s-a aşezat lângă mătuşa, i-am întâlnit privirea 
blândă şi i-am văzut fruntea luminată, şi fără să vreau m-am 
gândit că locul ei firesc era printre noi. Deşi Agnes era 
tânără şi lipsită de experienţă, cu câtă încredere i se 
destăinuia mătuşa; ce tărie îi dădeau, într-adevăr, 
dragostea sinceră şi devotamentul! 

Am început să vorbim despre pierderile suferite de mătuşa 
şi le-am povestit demersurile pe care le făcusem în cursul 
dimineţii. 


— Deşi ai avut intenţii bune, rău ai făcut, Trot, mi-a zis 
mătuşa. Eşti un băiat - acuma cred că s-ar cuveni să spun 
un tânăr - inimos, şi sunt mândră de tine, dragul meu. 
Nimic de zis. Acuma, însă, Trot şi Agnes, haideţi să privim în 
faţă situaţia lui Betsey Trotwood şi să vedem cum se 
prezintă. 

Am băgat de seamă că Agnes a pălit în timp ce se uita cu 
luare-aminte la mătuşa. lar mătuşa, mângâindu-şi pisica, o 
privea cu luare-aminte pe Agnes. 

— Betsey Trotwood, a început mătuşa, care niciodată până 
atunci nu pomenise de treburile ei băneşti - nu e vorba de 
sora ta, dragă Trot, ci de mine - Betsey Trotwood avea 
oarecare avere. Cât de mare, n-are importanţă; destul ca să 
poată trăi. Mai mult chiar, căci mai pusese ceva deoparte şi 
o mai rotunjise puţin. Un timp, Betsey şi-a investit banii în 
rente, şi apoi, după sfatul omului ei de încredere, i-a plasat 
pe ipotecă. Totul a mers foarte bine, şi banii aduceau o 
dobândă frumoasă, până ce lui Betsey i-au fost restituite 
sumele date cu împrumut. Vorbesc de Betsey ca şi cum ar fi 
vorba de o corabie de război. Foarte bine! Atunci Betsey s-a 
văzut nevoită să caute un alt plasament. Şi crezându-se mai 
deşteaptă decât omul ei de încredere, care acuma nu mai 
era atât de iscusit ca odinioară - e vorba de tatăl tău, Agnes 
- s-a apucat să-şi plaseze singură banii. Şi aşa, vorba ceea, 
şi-a dus porcii la alt iarmaroc, care s-a dovedit destul de 
prost. Mai întâi a pierdut ceva bani în întreprinderile 
miniere, apoi în nişte întreprinderi pescăreşti, care voiau să 
scoată la suprafaţă comori sau alte năzbâtii de-ale lui alde 
Tom Tidler74, ne-a explicat mătuşa, frecându-şi nasul, iar 
după aceea a mai pierdut un rând la întreprinderile 
miniere, şi în cele din urmă, ca să dreagă lucrurile, a 
pierdut în sectorul bancar. Nu ştiu ce curs au avut acţiunile 
băncii câtva timp, a urmat mătuşa; cred că s-au menţinut la 
valoarea nominală; dar banca se afla la celălalt capăt al 
pământului, şi după câte ştiu, s-a prăbuşit, s-a dus dracului 
şi n-o să mai poată plăti nimic; iar toţi banii lui Betsey erau 


investiţi în banca aceea, aşa că s-a zis cu ei. Şi cu plânsul nu 
se-nvie morţii. 

Mătuşa şi-a încheiat această filosofică dare de seamă 
aţintindu-şi cu un aer triumfător ochii asupra lui Agnes, 
căreia i-au revenit treptat culorile în obraji. 

— Asta-i toată povestea, miss Trotwood? a întrebat Agnes. 

— Sper că-i destul, fetiţo, i-a zis mătuşa. Dacă ar mai fi fost 
şi alţi bani de pierdut, m-aş încumeta să spun că s-ar fi 
lungit povestea. Fără îndoială că Betsey i-ar fi aruncat şi pe 
aceştia după ceilalţi, adăugând astfel încă un capitol. Dar n- 
au mai fost bani, aşa că povestea s-a încheiat. 

La început Agnes ascultase cu sufletul la gură. Acum tot 
mai pălea şi se roşea la faţă, dar răsufla mai uşor. Mi se 
părea că ştiam din ce pricină. Credeam că se temuse că 
nefericitul ei tată ar fi purtat vreo vină pentru cele 
întâmplate. Mătuşa i-a luat mâna şi a râs. 

— Asta-i toată povestea? a repetat mătuşa. Fireşte, asta-i 
toată povestea, cu excepţia sfârşitului: „După aceea a trăit 
fericită în vecii vecilor”. Cine ştie, poate că într-a bună zi voi 
putea spune aceste cuvinte şi despre Betsey. Şi acum, 
Agnes, eşti o fată înţeleaptă. Şi tu, Trot, în anumite privinţe, 
ai o minte ageră, deşi nu totdeauna îţi pot aduce laude. Şi 
rostind aceste cuvinte, mătuşa a clătinat din cap către mine 
cu obişnuita-i energie. Ce-i de făcut? Avem căsuţa, care 
poate aduce, una peste alta, vreo şaptezeci de lire pe an. 
Cred că pe această sumă putem conta. Foarte bine! Asta-i 
tot ce avem, a zis mătuşa, care, ca şi unii cai, avea năravul 
de a se opri pe neaşteptate, tocmai atunci când ai fi zis că 
se pornise pe vorbă lungă. 

După o scurtă pauză, mătuşa a adăugat: 

— Şi apoi mai e şi Dick. Are o sută de lire venit pe an, dar 
banii aceştia, fireşte, trebuie să fie folosiţi pentru 
acoperirea nevoilor sale. Deşi ştiu că nimeni, în afară de 
mine, nu-l preţuieşte, mai degrabă l-aş îndepărta decât să 
mă ating de banii lui. Cum ne-am putea descurca, eu şi 
Trot, cu ce ne-a rămas? Ce părere ai, Agnes? 


— Părerea mea, mătuşico, m-am amestecat eu în vorbă, 
este că trebuie să întreprind ceva. 

— N-ai cumva de gând să te înrolezi în armată? m-a 
întrebat mătuşa speriată. Sau în marină? Să nu aud de aşa 
ceva! Trebuie să ajungi proctor! În familia noastră, sir, nu 
admitem oameni care umblă să-şi piardă viaţa! 

Tocmai voiam să-i explic mătuşii că n-aveam de gând să 
introduc asemenea procedee în familie, când Agnes a 
întrebat dacă apartamentul meu era închiriat pe termen 
mai îndelungat. 

— Ai atins problema principală, draga mea, i-a răspuns 
mătuşa. Afară de cazul când am izbuti să-l subînchiriem, 
ceea ce nu cred, nu ne vom putea descotorosi de el cel 
puţin încă şase luni. Ultimul locatar a murit aici. Şi, fără 
îndoială, cinci din şase chiriaşi ar păţi la fel din pricina 
femeii cu jacheta de nanchin şi cu fusta de flanelă. Mai am 
ceva bani peşin şi sunt de aceeaşi părere cu tine că trebuie 
să locuim aici până la expirarea contractului şi să-i găsim lui 
mister Dick o odaie prin apropiere. 

Am socotit de datoria mea să atrag atenţia cât de neplăcut 
îi va fi mătuşii să ducă un permanent război de guerilă cu 
missis Crupp; dar dânsa a înlăturat pe loc această obiecţie, 
declarând că era gata ca la primul act de vrăjmăşie să-i dea 
o lecţie pe care missis Crupp s-o ţină minte tot restul vieţii. 

— Mă gândeam, Trotwood, a zis Agnes şovăind, că dacă ai 
avea timp... 

— Timp am destul, Agnes. De la patru sau cinci după- 
amiază sunt liber totdeauna, iar dimineaţa, devreme, de 
asemenea. Într-un fel sau altul am timp berechet, i-am zis, 
simțind că roşesc amintindu-mi de ceasurile irosite 
colindând prin oraş, fie bătând drumul până la Norwood 
Road. 

— Sunt convinsă că n-ai avea nimic împotrivă să 
îndeplineşti funcţia de secretar, mi-a spus Agnes, 
apropiindu-se şi vorbindu-mi cu glas scăzut, dar cu atâta 
simpatie şi solicitudine, încât parcă o mai aud şi acum. 


— Cum aş putea să am ceva împotrivă, scumpa mea 
Agnes? 

— Doctorul Strong, a urmat Agnes, şi-a înfăptuit hotărârea 
de a se retrage şi s-a mutat la Londra; ştiu că l-a rugat pe 
tata să-i recomande un secretar. Nu crezi că ar prefera să 
aibă pe lângă el pe fostul lui elev favorit decât pe oricine 
altul? 

— Agnes dragă! am exclamat. Ce m-aş face fără tine? Eşti 
întotdeauna geniul meu bun! Ţi-am mai spus-o. Şi mereu te 
văd în aceeaşi lumină. 

Cu râsul ei drăgălaş, Agnes mi-a răspuns că un singur 
geniu bun (făcea aluzie la Dora) era de ajuns, şi apoi mi-a 
amintit că doctorul obişnuia să lucreze devreme dimineaţa 
şi pe seară, astfel încât orele mele libere s-ar potrivi foarte 
bine cu nevoile lui. Nu ştiam de ce să mă bucur mai mult: 
de perspectiva de a-mi câştiga singur existenţa, sau de 
nădejdea de a lucra cu vechiul meu profesor? Pe scurt, 
urmând sfatul lui Agnes, m-am aşezat şi am întocmit o 
scrisoare către doctorul Strong, arătându-i că doream să 
mă angajez ca secretar şi cerându-i să mă primească în 
dimineaţa zilei următoare la ceasurile 10. l-am adresat 
scrisoarea la Highgate - căci acolo locuia, în acest cartier 
de care se legau atâtea amintiri - şi fără a pierde o clipă, m- 
am dus singur să pun scrisoarea la poştă. 

Agnes, oriunde se afla, lăsa amprenta unei prezenţe 
plăcute, liniştitoare. Când m-am întors, am găsit colivia cu 
păsărelele mătuşii atârnată întocmai cum atârnase vreme 
îndelungată la fereastra salonaşului de la Dover; iar jilţul 
meu, care era mult mai puţin comod decât cel al mătuşii, se 
afla la locul potrivit, în faţa ferestrei deschise; şi până şi 
ecranul verde, pe care mătuşa îl adusese cu ea, era fixat cu 
şuruburi în pervazul ferestrei. Ştiam cine îngrijise de toate 
aceste lucruri, care parcă se făcuseră de la sine; şi aş fi 
ghicit într-o clipită cine-mi rânduise cărţile răvăşite, ca pe 
vremea când mergeam la şcoală, chiar dac-aş fi presupus că 
Agnes s-ar fi aflat la multe mile depărtare şi dacă n-aş fi 


văzut-o cum le aranja de zor şi cum zâmbea constatând 
dezordinea în care se aflau. 

Mătuşa avea cuvinte de laudă pentru Tamisa (care, deşi nu 
se putea asemui cu marea din faţa căsuţei de la Dover, era 
într-adevăr foarte frumoasă, cu apele ei strălucind în bătaia 
soarelui), dar nu se putea împăca deloc cu fumul Londrei, 
care, precum spunea ea, „presăra totul”. În vederea 
apărării împotriva acestei „năpaste”, se desfăşura în fiecare 
ungher al locuinţei mele o adevărată revoluţie, în care 
Peggotty juca un rol de seamă; şi tocmai mă uitam în jur, 
reflectând cât de puţină treabă făcea Peggotty cu multă 
zarvă, şi cât de multă făcea Agnes pe tăcute, când deodată 
am auzit o ciocănitură. 

— Cred că trebuie să fie tata, a zis Agnes pălind. Mi-a 
făgăduit că va veni. 

Am deschis uşa, dând drumul înăuntru nu numai lui mister 
Wickfield, ci şi lui Uriah Heep. Nu-l văzusem pe mister 
Wickfield de mai multă vreme. După câte auzisem de la 
Agnes, mă aşteptam să-l găsesc tare schimbat, dar am fost 
de-a dreptul cutremurat de comportarea lui. 

Nu pentru că, deşi îmbrăcat cu aceeaşi grijă ca şi 
odinioară, arăta cu mulţi ani mai bătrân; sau pentru că faţa- 
i era roşie, congestionată; sau pentru că ochii îi erau umflaţi 
şi injectaţi; sau pentru că mâinile-i tremurau nervos, dintr-o 
pricină ce-mi era binecunoscută şi pe care ani de-a rândul o 
urmărisem cum îl destrăma. Nu pentru că ar fi pierdut 
înfăţişarea chipeşă sau ţinuta lui demnă de gentleman - 
aceasta şi-o mai păstra - ci, de fapt, ce m-a izbit cel mai 
mult a fost împrejurarea că deşi semnele superiorității sale 
înnăscute erau încă vădite, se pleca în faţa acelei 
respingătoare întruchipări a josniciei care era Uriah Heep. 
Răsturnarea situaţiei fireşti a acestor două făpturi, Uriah 
jucând rolul dominant, iar mister Wickfield acela al 
subordonatului, era pentru mine un spectacol prea dureros 
pentru a-l exprima în cuvinte. Nici dacă aş fi văzut o 


maimuţă poruncind unui om, cred că nu mi s-ar fi părutun 
spectacol mai înjositor. 

Părea să-şi dea prea bine seama de această anomalie. 
Când a intrat, s-a oprit cu privirea plecată, ca şi cum ar fi 
simţit-o. Dar asta n-a ţinut decât o clipă, căci Agnes i-a spus 
cu blândeţe: 

— Iat-o pe miss Trotwood, tată, şi iată-l şi pe Trotwood, pe 
care de mult nu l-ai mai văzut. 

După aceea s-a apropiat şi, cam stingherit, a dat mâna cu 
mătuşa, iar mie mi-a strâns mâna cu mai multă, căldură. În 
amintita pauză de o clipă am văzut chipul lui Uriah 
contractându-se într-un surâs sinistru. Cred că l-a văzut şi 
Agnes, căci am băgat de seamă că s-a dat înapoi. 

Dacă mătuşa a văzut sau nu ceva din această scenă, cred 
că nici fizionomiştii cei mai savanţi n-ar fi putut stabili fără 
concursul ei. În orice caz, părerea şi convingerea mea e că 
nimeni pe lume nu-i în stare să-şi facă o mască mai de 
nepătruns ca mătuşa, când vrea acest lucru. Şi în această 
împrejurare, chipul ei mut şi inexpresiv ca un zid nu trăda 
nimic; până ce, în cele din urmă, a curmat tăcerea cu 
obişnuita-i bruscheţe: 

— Ei, Wickfield! i-a zis mătuşa, şi atunci pentru prima oară 
dânsul şi-a ridicat privirea asupra ei. locmai îi povesteam 
fiicei dumitale cât de bine mi-am plasat singură banii, 
nemaiavând încredere în dumneata, pentru că mi s-a părut 
că în privinţa afacerilor ai idei cam ruginite. M-am sfătuit cu 
ea şi, ţinând seama de împrejurări, cred c-am ajuns la 
rezultate foarte bune. După părerea mea, Agnes are mai 
multă minte decât toată firma. 

— Dacă mi-e îngăduit să-mi exprim şi eu neînsemnata mea 
părere, a zis Uriah Heep, contorsionându-se, sunt întru 
totul de acord cu miss Betsey Trotwood şi aş fi foarte 
încântat s-o luăm pe miss Agnes părtaşă în firmă. 

— Aţi ajuns părtaş în firmă, i-a întors mătuşa, şi cred că 
asta ar trebui să vă fie de ajuns. Şi altfel ce mai faceţi, sir? 


La această întrebare, pusă cât se poate de tăios, mister 
Heep, strângând fâstâcit servieta albastră pe care o purta, 
i-a mulţumit şi i-a răspuns mătuşii că o ducea foarte bine şi 
că nădăjduia că şi mătuşa o ducea la fel. 

— Şi dumneavoastră, master... vreau să spun, mister 
Copperfield, a urmat Uriah, nădăjduiesc că vă simţiţi bine. 
Mă bucur să vă văd, mister Copperfield, chiar în aceste 
împrejurări. 

Cred şi eu că se bucura; părea chiar foarte încântat de 
cele întâmplate. 

— Împrejurările de faţă, mister Copperfield, nu se 
potrivesc, desigur, celor pe care vi le doresc prietenii 
dumneavoastră, dar omul face banii, nu banii pe om, ci... 
nu-s în stare, cu neînsemnatele mele puteri, să mă exprim. 
Şi făcându-mi mieros o plecăciune, Uriah a încheiat: În 
orice caz, nu banii sunt totul! 

Rostind aceste cuvinte, mi-a strâns mâna, dar nu ca de 
obicei, ci a rămas la o anumită depărtare, de parcă s-ar fi 
temut să se apropie, şi mi-a tras-o în sus şi în jos, cum se 
manevrează mânerul unei pompe. 

— Şi pe noi cum ne găsiţi, master Copperfield... iertaţi-mă, 
n-ar fi trebuit să vă spun, mister? m-a întrebat mieros 
Uriah. Nu găsiţi că mister Wickfield arată înfloritor? În 
firma noastră anii nu prea lasă urme, master Copperfield, 
afară doar că-i ridică pe cei umili şi neînsemnaţi, şi anume 
pe maică-mea şi pe mine... şi că-i înfrumuseţează, a 
adăugat el după aceea, pe cei frumoşi, şi anume pe miss 
Agnes. 

După acest compliment, s-a contorsionat în chip atât de 
respingător, încât mătuşa, care-l urmărise cu luare-aminte, 
şi-a pierdut răbdarea. 

— Dracu să-l ia p-ăsta! a exclamat mătuşa. Ce l-a apucat? 
Doar nu sunteţi galvanizat, sir! 

— Vă rog să mă iertaţi, miss Trotwood, îmi dau seama că 
sunteţi prost dispusă. 


— Lăsaţi-mă în pace, sir! l-a repezit mătuşa, departe de a 
se potoli. Cum vă permiteţi să faceţi o asemenea afirmaţie? 
Nu sunt deloc prost dispusă. Dacă sunteţi ţipar, sir, purtaţi- 
vă în consecinţă. Dar dacă sunteţi om, stăpâniţi-vă 
membrele, sir! Doamne-Dumnezeule! a exclamat mătuşa în 
culmea indignării. N-am nici un chef să mă scoată din sărite 
cu mişcări d-astea şerpuite şi în tirbuşon! 

Pe mister Heep această izbucnire l-a cam uluit, cum ar fi 
uluit pe oricine în locul lui; cu atât mai mult cu cât după 
aceea mătuşa s-a mişcat indignată în jilţul ei şi a început să 
dea din cap, ca şi cum ar fi vrut să sară la el sau să-l muşte. 
Totuşi, cu glasul scăzut, Uriah mi-a spus: 

— Îmi dau foarte bine seama, master Copperfield, că miss 
Trotwood, deşi e o persoană cât se poate de distinsă, e cam 
iute din fire (cred c-am avut plăcerea s-o cunosc înaintea 
dumneavoastră, master Copperfield, pe vremea când nu 
eram decât un neînsemnat copist), şi e firesc, desigur, că 
împrejurările de faţă au făcut-o şi mai iute. E de mirare că 
n-au afectat-o mult mai rău. N-am venit aici decât ca să vă 
spun că, dacă în aceste împrejurări, am putea să vă fim cu 
ceva de folos, atât mama, cât şi eu, sau firma „Wickfield and 
Heep”, am fi fericiţi s-o facem. Pot cuteza să spun acest 
lucru? a întrebat Uriah, zâmbindu-i acru asociatului său. 

— Uriah Heep e plin de iniţiativă, Trotwood, a intervenit 
mister Wickfield, vorbind stins şi oarecum în silă. Sunt de 
acord cu tot ce a spus. Ştii că ţin la tine mai demult. Şi afară 
de asta, sunt cu totul de acord cu ce a spus Uriah! 

— Vai, ce fericire-i să te bucuri de atâta încredere! a 
exclamat Uriah, smucindu-şi piciorul, cu riscul de a se alege 
cu o nouă săpuneală din partea mătuşii. Nădăjduiesc, însă, 
master Copperfield, c-am să fiu în stare să-l uşurez 
întrucâtva de oboselile biroului! 

— Uriah Heep mi-e de mare ajutor, a întărit mister 
Wickfield, cu glasul la fel de stins. E o mare uşurare, 
Trotwood, să ai un asemenea asociat. 


De bună seamă că vulpoiul cel roşcat îl instruise să spună 
toate acestea ca să mi se înfăţişeze în ipostaza pe care o 
anticipase în noaptea când mi-a otrăvit somnul. Pe chipul lui 
s-a ivit din nou acel zâmbet sinistru şi am observat că mă 
urmărea cu privirea. 

— Nu cumva ai de gând să pleci, tată? a întrebat Agnes, 
neliniştită. Nu vrei să te întorci pe jos acasă cu mine şi cu 
Trotwood? 

S-ar fi uitat, desigur, la Uriah înainte de a răspunde, dacă 
acesta nu i-ar fi luat-o înainte. 

— Am o întâlnire de afaceri, a zis Uriah, altfel aş fi fost 
fericit să rămân împreună cu prietenii mei. Dar am să-l las 
pe asociatul meu să reprezinte firma. Miss Agnes, 
preaplecatul dumneavoastră servitor! La revedere, master 
Copperfield, şi vă rog să-i prezentaţi umilele mele omagii lui 
miss Betsey Trotwood. 

Rostind aceste cuvinte, s-a retras, trimiţându-ne bezele cu 
mâna lui uriaşă şi privindu-ne chiorâş, ca şi cum ar fi purtat 
o mască. 

Am zăbovit vreun ceas sau două, amintindu-ne de zilele 
plăcute petrecute cândva la Canterbury. Îndată după ce a 
rămas în seama lui Agnes, mister Wickfield a redevenit cel 
de altădată, deşi îl apăsa o mâhnire de care nu se putea 
scutura. Cu toate acestea, s-a luminat la faţă; şi a ascultat 
cu multă plăcere cum evocam mici întâmplări din viaţa 
noastră de odinioară, amintindu-şi foarte bine de multe din 
ele. Ne-a spus că stând cu Agnes şi cu mine parcă retrăia 
vremurile acelea şi ar fi dorit din tot sufletul ca lucrurile să 
fi rămas neschimbate. Sunt sigur că Agnes, cu faţa ei 
liniştită şi cu felul ei de a-i atinge braţul cu mâna, exercita o 
înrâurire minunată asupra lui. 

Mătuşa (care mai tot timpul avusese treabă în cealaltă 
odaie cu Peggotty) n-a vrut să-i însoţească până acolo unde 
locuiau, dar a stăruit să merg cu ei, aşa că am plecat. Am 
cinat împreună. După cină, Agnes s-a aşezat lângă el, ca 
odinioară, şi i-a turnat vin în pahar. N-a băut decât atât cât 


i-a dat dânsa, nici un strop mai mult - ca un copil - şi am 
stat toţi trei la fereastră, aşteptând înserarea. Când s-a 
întunecat, dânsul s-a culcat pe o sofa, iar Agnes, după ce i-a 
potrivit perna sub cap, a rămas un timp aplecată asupra lui, 
iar când s-a întors la fereastră, nu era încă atât de întuneric 
încât să nu văd lacrimile ce-i scânteiau în ochi. 

Mă rog cerului să nu uit niciodată dragostea sinceră şi 
devotamentul arătat de Agnes în acel moment al vieţii mele; 
căci dacă le-aş uita, ar însemna că mi se apropie sfârşitul, şi 
tocmai atunci aş dori să-mi amintesc mai bine de ea! Mi-a 
închegat în suflet atâtea hotărâri salutare, mi-a întărit, prin 
pilda ei, firea-mi slabă şi mi-a călăuzit - nu ştiu cum, căci 
era prea sfioasă şi delicată pentru a-mi da sfaturi - cu atâta 
înţelepciune înflăcărarea-mi nestatornică şi ţelurile-mi 
schimbătoare, încât cred cu adevărat că numai ei îi 
datoresc că am izbutit să fac puţinul bine ce l-am făcut în 
viaţă şi că m-am abținut de a săvârşi tot răul ce aş fi putut 
săvârşi. 

Şi cum, şezând la fereastră pe întuneric, mi-a vorbit de 
Dora; cum a ascultat laudele ce i le aduceam; cum a lăudat- 
O şi ea; şi cum a revărsat asupra micii mele zâne licăriri din 
propria-i lumină neprihănită, făcând-o să pară încă şi mai 
nepreţuită şi mai nevinovată! O, Agnes, surioară a 
adolescenţei mele, de-aş fi ştiut atunci ceea ce am aflat mult 
mai târziu!. 

Când am plecat, pe stradă am dat peste un cerşetor. Şi în 
timp ce-mi întorceam capul spre fereastra ei, gândindu-mă 
la ochii ei calmi, plini de o linişte serafică, cerşetorul m-a 
făcut să tresar, murmurând ca un ecou al celor petrecute în 
dimineaţa aceea: 

— Orb! Orb! Orb! 

CAPITOLUL XXXVI. 

ENTUZIASM. 

A doua zi dis-de-dimineaţă primul drum a fost la baia 
romană, şi apoi am apucat-o spre Highgate. Nu mai eram 
descurajat. Nu-mi mai era teamă că voi fi silit să port haine 


ponosite, nu mai tânjeam după falnici cai suri. Priveam cu 
alţi ochi nenorocirea ce se abătuse asupra noastră. Ştiam 
ce aveam de făcut: trebuia să-i dovedesc mătuşii că 
bunăvoința ce mi-o arătase nu fusese irosită asupra unei 
făpturi nerecunoscătoare şi lipsite de inimă. Trebuia să trag 
folos de pe urma amarnicei experienţe din zilele copilăriei şi 
să mă pun pe lucru, hotărât şi plin de curaj. Trebuia să iau 
securea şi să-mi croiesc drum prin pădurea greutăților ce- 
mi stăteau în cale, doborând copacii, până voi ajunge la 
Dora. Şi mergeam cu paşi mari, ca şi cum în felul acesta mi- 
aş fi putut atinge mai repede ţinta. 

Când am ajuns pe şoseaua ce duce la Highgate, urmărind 
un scop diferit de plăcerile de care era legată cândva în 
mintea mea şoseaua aceasta, mi s-a părut că în viaţa mea se 
petrecuse o schimbare radicală. Dar asta nu m-a 
descurajat. Viaţa nouă însemna țeluri noi, planuri noi. Mă 
aştepta o muncă grea; dar şi o răsplată nepreţuită. Răsplata 
era Dora, şi Dora trebuia cucerită. 

Am fost cuprins de un asemenea avânt, încât îmi părea rău 
că haina mea nu era încă jerpelită. Doream să dobor copacii 
care alcătuiau pădurea greutăților în împrejurări care să 
învedereze forţa mea. M-a bătut gândul să-i cer unui 
moşneag cu ochelari legaţi cu sârmă, care spărgea piatră la 
marginea şoselei, să-mi împrumute puţin târnăcopul, ca să- 
mi croiesc în granit un drum către Dora. Într-atât m-am 
înfierbântat şi mi-am pierdut răsuflarea, încât am avut 
impresia că şi câştigasem nu ştiu câţi bani. În această stare 
de spirit am vizitat o căsuţă care era de închiriat şi am 
cercetat-o îndeaproape, căci simţeam nevoia să mă arăt om 
practic. Ar fi fost cât se poate de potrivită pentru mine şi 
pentru Dora: în faţă avea o grădiniţă, unde Jip ar fi putut 
alerga şi lătra în voie la precupeţi, iar la catul de sus o odaie 
mare pentru mătuşa. Apoi am pornit mai departe, mai 
înfierbântat şi mai grăbit ca înainte, şi atâta m-am zorit, 
încât am ajuns la Highgate cu un ceas înainte; de altfel, 
chiar dacă n-aş fi sosit prea devreme, tot ar fi trebuit 


neapărat să mă plimb puţin şi s-aştept să mă răcoresc 
înainte ca să mă pot prezenta cât de cât cuviincios. 

După ce am efectuat aceste pregătiri prealabile necesare, 
grija mea cea dintâi a fost să caut casa doctorului. Nu se 
afla în partea unde locuia missis Steerforth, ci tocmai la 
celălalt capăt al cartierului. După ce am descoperit-o, atras 
de o ispită irezistibilă, m-am întors şi am apucat-o pe uliţa 
de lângă casa familiei Steerforth, şi am aruncat o privire 
peste zidul grădinii. Ferestrele odăii lui erau închise. Uşile 
serei erau date la perete, şi Rosa Dartle, cu capul gol, se 
plimba în sus şi în jos, cu pas iute, precipitat, de-a lungul 
gazonului, pe aleea aşternută cu pietriş. Mi-a părut ca un 
animal captiv, care, chinuit de dor de-ducă, umblă încoace şi 
încolo, târându-şi lanţul pe o potecă bătătorită. 

Am părăsit tiptil punctul meu de observaţie şi, ocolind casa 
şi locurile de care-mi părea rău că mă apropiasem, am 
hoinărit până la 10. Bisericuța cu turnul zvelt, care acum se 
ridică în vârful dealului, încă nu exista pe vremea aceea, ca 
să-mi spună cât era ceasul. În locul ei se găsea o venerabilă 
reşedinţă de cărămidă roşie, folosită drept şcoală; şi pe cât 
îmi aduc aminte de ea, trebuie să fi fost foarte plăcut să 
înveţi în casa aceea veche şi frumoasă. 

Când m-am apropiat de vila doctorului - o căsuţă veche, 
frumuşică, cu care pare-se că cheltuise ceva bani, judecând 
după reparaţiile şi îmbunătățirile proaspăt făcute - l-am 
zărit cum se plimba prin grădina din faţa casei cu vestitele 
lui jambiere şi cu toate celelalte accesorii, ca şi cum nu s-ar 
fi oprit nici o clipă, din vremea când îi eram elev. În juru-i se 
aflau vechii lui tovarăşi, căci în apropiere erau numeroşi 
arbori înalţi, şi de pe pajişte, două-trei ciori se uitau după 
el, de parcă ciorile din Canterbury le-ar fi scris despre el, şi 
acum îi supravegheau îndeaproape. 

Ştiind prea bine că zadarnic aş fi încercat să-i atrag 
luarea-aminte de la o asemenea depărtare, am îndrăznit să 
deschid poarta şi m-am luat după el, ca să mă vadă când 
avea să se întoarcă. Într-adevăr, când a pornit înapoi, 


apropiindu-se de mine, m-a privit îngândurat câteva clipe, 
cu gândul, fireşte, în altă parte; apoi, pe chipul lui blajin s-a 
ivit o expresie de nespusă bucurie şi mi-a întins amândouă 
mâinile. 

— Ei, dragul meu Copperfield, a exclamat doctorul, dar 
eşti un bărbat în toată firea! Ce mai faci? Sunt încântat să 
te văd. Cum te-ai maturizat, dragul meu Copperfield! Eşti 
aproape... da... Doamne! 

Mi-am exprimat speranţa că atât el, cât şi missis Strong 
erau bine, sănătoşi. 

— Slavă Domnului! mi-a zis doctorul. Annie e bine şi va fi 
încântată să te vadă. Ai fost întotdeauna preferatul ei, aşa 
mi-a mărturisit aseară, când i-am arătat scrisoarea ta. Şi... 
da, desigur... îţi mai aminteşti de mister Jack Maldon, nu-i 
aşa, Copperfield? 

— Nici vorbă, sir! 

— Bineînţeles. Natural. Şi el o duce bine. 

— S-a întors, sir? l-am întrebat. 

— Din India? Da. Mister Jack Maldon n-a suportat clima, 
dragul meu. Dar pe missis Markleham... nici pe missis 
Markleham n-ai uitat-o? 

S-o uit pe Cătana-Bătrână?! Atât de repede?! 

— Missis Markleham, a urmat doctorul, era foarte 
îngrijorată din pricina lui, bietul băiat, aşa că l-am adus 
înapoi şi i-am cumpărat un post la Oficiul de brevete, care-i 
convine mult mai bine. 

Îl cunoşteam destul pe mister Jack Maldon ca să pot ghici 
din cele spuse că era vorba de un post fără multă bătaie de 
cap şi destul de bine plătit. Continuând să se plimbe în sus 
şi în jos, cu mâna pe umărul meu şi cu faţa-i binevoitoare 
întoarsă către mine, pentru a-mi da curaj, doctorul mi-a zis: 

— Ei, şi acum, dragul meu Copperfield, să vorbim de 
oferta ta. Nu încape îndoială că mie îmi surâde şi-mi face 
plăcere; dar ceva mai bun nu crezi c-ai putea găsi? Precum 
ştii, pe vremea, când învăţai la noi, te-ai distins în mod 
deosebit. Eşti calificat să faci carieră frumoasă în multe 


direcţii. Ai o bază pe care se poate ridica orice edificiu; n-ar 
fi păcat să-ţi iroseşti primăvara vieţii într-o slujbă minoră, 
cum e aceea pe care ţi-o pot oferi? 

M-am înflăcărat din nou şi, exprimându-mă într-un stil cam 
rapsodic, pare-mi-se, mi-am susţinut cu tărie cererea, 
atrăgând în acelaşi timp atenţia doctorului asupra faptului 
că îmbrăţişasem şi o profesie. 

— Da, da, e drept. Desigur, faptul că ţi-ai ales o profesie şi 
că studiezi mai departe schimbă situaţia. Dar, scumpe şi 
tinere prietene, ce înseamnă şaptezeci de lire pe an? 

— Ne dublează venitul, doctor Strong, i-am răspuns. 

— Ei, Doamne! a exclamat doctorul. La asta nici nu m-am 
gândit! Nu vreau să spun că s-ar mărgini strict la şaptezeci 
de lire pe an, căci întotdeauna m-am gândit că am să-i dau o 
gratificaţie tânărului prieten pe care-l voi angaja. Fără 
îndoială, a urmat doctorul, silindu-mă să mă plimb cu el în 
sus şi în jos şi ţinându-şi mereu mâna pe umărul meu, 
întotdeauna am avut în vedere şi o gratificaţie anuală. 

— Iubitul meu profesor, i-am spus (sincer şi fără nici o 
emfază de astă dată), dumneavoastră, faţă de care sunt 
dator cu mai multă recunoştinţă decât aş putea exprima 
vreodată... 

— Nu, nu! mi-a tăiat vorba doctorul. Lasă asta! 

— Nici nu vă pot spune ce serviciu mi-aţi face dacă mi-aţi 
îngădui să lucrez pentru dumneavoastră în orele libere, 
dimineţile şi serile, şi dacă aţi socoti că această muncă ar 
merita şaptezeci de lire pe an! 

— Ei, Doamne! s-a minunat doctorul. Eşti dispus pentru 
atât de puţin să faci o treabă atât de grea şi importantă! 
Doamne! Doamne! Dar dacă vei găsi ceva mai bun, vei 
primi, nu-i aşa? Îţi dai cuvântul de onoare? m-a întrebat 
doctorul, care întotdeauna pusese un accent deosebit pe 
sentimentul de onoare al elevilor săi. 

— Îmi dau cuvântul de onoare, sir! i-am răspuns, ca pe 
vremuri, la şcoală. 


— Atunci, fie! mi-a spus doctorul, bătându-mă pe umăr şi 
ţinându-şi mâna mai departe în acelaşi loc, în timp ce ne 
plimbam mereu în sus şi în jos. 

— Şi am să fiu de douăzeci de ori mai fericit, sir, i-am 
declarat, măgulindu-l - fără gând rău - dacă o să mă puneţi 
să lucrez la Dicţionar. 

Doctorul s-a oprit din nou, m-a bătut pe umăr zâmbind şi, 
entuziasmat de parcă aş fi pătruns în cele mai adânci 
străfunduri ale înţelepciunii omeneşti, a exclamat: 

— Scumpe şi tinere prieten, ai nimerit-o. Chiar la Dicţionar 
ai să lucrezi! 

La altă treabă nici că s-ar fi putut să mă pună! Buzunarele, 
ca şi mintea, îi erau doldora de materiale pentru Dicţionar. 
Acestea parcă ţâşneau din persoana lui şi se avântau în 
toate direcţiile. Mi-a spus că, de când se retrăsese de la 
conducerea şcolii, realizase progrese extraordinare, şi că 
propunerea ca să lucrăm dimineaţa şi seara îi convenea de 
minune, fiindcă peste zi era deprins să se plimbe şi să 
chibzuiască asupra problemelor ivite. Însemnările lui se 
aflau în oarecare neorânduială, din pricină că mister Jack 
Maldon, care în ultima vreme îşi oferise în mai multe 
rânduri serviciile ca secretar, era nedeprins cu această 
îndeletnicire; dar foarte curând vom reuşi să le punem în 
ordine, după care lucrurile vor merge ca pe apă. Mai târziu, 
când ne-am apucat de lucru, am constatat că roadele 
strădaniilor lui Jack Maldon mi-au dat mai mult de furcă 
decât m-aş fi aşteptat, căci nu se mărginise să facă 
numeroase greşeli, ci desenase atâţia soldaţi şi atâtea 
capete de femei pe manuscrisele doctorului, încât adesea 
mă trezeam pierdut în mijlocul unor labirinturi întunecate. 

Doctorul s-a arătat foarte încântat că vom lucra împreună 
la acea operă minunată şi ne-am înţeles să începem chiar 
de a doua zi dimineaţă, la orele 7. Urma să lucrăm două 
ceasuri în fiecare dimineaţă şi două sau trei ceasuri în 
fiecare seară, în afară de sâmbăta, când urma să am 


repaos. Duminica, de asemenea, era zi de odihnă, aşa încât 
condiţiile de lucru mi s-au părut foarte avantajoase. 

După ce ne-am fixat acest plan de acţiune, care ne 
mulțumea pe amândoi, m-a poftit în casă, spre a o saluta pe 
missis Strong, pe care am găsit-o în biroul cel nou al 
doctorului unde scutura praful de pe cărţi - altcineva nu 
avea dreptul, să se atingă de aceste obiecte sacre, la care 
ţinea mai mult ca la orice. 

Anume pentru mine întârziaseră să ia gustarea de 
dimineaţă, astfel că am luat loc la masă împreună. N-a 
trecut mult, şi am citit pe faţa tinerei missis Strong că se 
apropia cineva, înainte ca să-i fi auzit pasul. Un gentleman 
călare s-a oprit în poartă, şi-a dus apoi calul de căpăstru în 
curte, ca unul care cunoştea rosturile casei, l-a legat de un 
inel fixat în peretele grajdului gol şi, în cele din urmă, şi-a 
făcut apariţia în sufragerie, cu cravaşa în mână. Era mister 
Jack Maldon, şi mi s-a părut că pe mister Jack Maldon 
călătoria în India nu-l schimbase deloc în bine. Eram însă pe 
atunci partizan feroce al virtuţii şi pornit împotriva tuturor 
tinerilor care nu doborau copacii din pădurea greutăților, 
aşa că impresiile mele se cuvin primite cu oarecare rezervă. 

Doctorul a făcut prezentările: 

— Mister Jack! Mister Copperfield! 

Jack Maldon mi-a strâns mâna fără prea multă căldură, 
pare-mi-se, şi cu un aer indiferent şi superior care, deşi n- 
am arătat-o, m-a supărat foarte tare. Indiferenţa lui era cu 
totul remarcabilă, afară doar când se adresa verişoarei 
sale, Annie. 

— Ai luat gustarea, mister Jack? l-a întrebat doctorul. 

— Nu prea mănânc dimineaţa, sir, i-a răspuns, lăsându-şi 
capul pe speteaza fotoliului. Mă plictiseşte. 

— Ce mai noutăţi azi? l-a întrebat doctorul. 

— Nimic deosebit, sir, i-a răspuns mister Maldon. Un 
reportaj despre foametea şi nemulţumirea locuitorilor din 
nordul ţării, dar oameni flămânzi şi nemulţumiţi 
întotdeauna se găsesc pe undeva. 


Doctorul l-a privit posomorât şi, vrând parcă să schimbe 
vorba, a spus: 

— Va să zică, noutăţi nu-s; şi, vorba ceea, lipsa de ştiri e şi 
ea semn bun. 

— Mai e în ziare un lung reportaj despre o crimă, sir, a 
adăugat mister Maldon. Dar mereu, se întâmplă să fie ucis 
câte cineva, aşa că nu l-am citit. 

Pe vremea aceea, nepăsarea pentru strădaniile şi 
suferinţele omeneşti încă nu era socotită o însuşire atât de 
distinsă cum am băgat de seamă că e considerată în ziua de 
azi. Mi-a fost însă dat s-o văd ajunsă foarte la modă. Am 
apucat să văd demonstraţii de nepăsare atât de izbutite, 
încât multor distinse doamne şi multor gentleman-i pe care 
i-am cunoscut le-ar fi stat tot atât de bine dacă s-ar fi născut 
omizi. Se prea poate să mă fi impresionat ceva mai mult 
atunci, fiindcă era un lucru nou pentru mine, dar, în orice 
caz, nu m-a determinat să-mi fac o părere mai bună despre 
mister Jack Maldon, nici să am mai multă încredere în el. 

— Am venit să întreb dacă Annie n-ar vrea să meargă 
diseară la Operă, a declarat mister Maldon, întorcându-se 
către ea. E ultimul spectacol mai bun al stagiunii, 
interpretează o cântăreaţă pe care ar merita s-o audă. E 
într-adevăr extraordinară. Şi pe deasupra, e fermecător de 
urâtă, a încheiat mister Maldon, căzând iar în nepăsare. 

Doctorul, căruia totdeauna îi făcea mare plăcere să-i poată 
oferi o distracţie tinerei sale soţii, spuse întorcându-se către 
ea: 

— Trebuie să mergi, Annie, Trebuie să mergi. 

— Nu m-aş duce, i-a răspuns ea. Aş prefera să stau acasă. 
Mai degrabă rămân acasă. 

Apoi, fără a se uita la vărul ei, mi s-a adresat mie, 
întrebându-mă despre Agnes, dacă va avea prilejul s-o vadă 
şi dacă nu avea cumva de gând să vină s-o viziteze în ziua 
aceea; şi era atât de tulburată, încât m-am mirat cum de 
era cu putinţă ca doctorul, care ungea liniştit nişte unt pe o 


felie de pâine prăjită, să fie atât de orb încât să nu vadă 
ceea ce era atât de evident. 

Dar n-a văzut nimic. l-a spus cu blândeţe că era tânără şi 
că trebuia să petreacă şi să iasă în lume, nu să se acrească 
alături de un om bătrân şi plicticos. Afară de asta, ar fi vrut 
s-o audă cântând noile arii ale primadonei aceleia; şi cum 
are să-i poată face pe plac dacă nu se va duce s-o asculte? 
Doctorul a acceptat invitaţia în numele ei şi s-a înţeles cu 
mister Jack Maldon ca după spectacol să vină să cineze 
împreună, la ei. După ce totul a fost pus la cale, mister 
Maldon a plecat la slujbă, la oficiul brevetelor, bănuiesc; în 
orice caz, a plecat călare, cu un aer foarte trândav. 

A doua zi dimineaţă am fost curios să aflu dacă missis 
Strong se dusese la Operă. Nu se dusese, trimisese, însă, pe 
cineva la Londra să-l înştiinţeze pe vărul ei că se 
răzgândise; în cursul după-amiezii se dusese s-o viziteze pe 
Agnes, convingându-l şi pe doctor s-o însoţească, şi fiind o 
seară minunată, după cum mi-a povestit doctorul, se 
întorseseră împreună pe jos, peste câmp. M-am întrebat 
atunci dacă nu s-ar fi dus, totuşi, în cazul când Agnes nu s- 
ar fi aflat în oraş, şi dacă nu cumva Agnes exercită şi asupra 
ei o influenţă salutară. 

Nu părea cine ştie ce fericită, după părerea mea; dar 
arăta bine, sau se pricepea să se prefacă straşnic. Mi-am 
aruncat deseori privirea spre ea, căci tot timpul cât am 
lucrat a stat în dreptul ferestrei şi ne-a pregătit, o gustare, 
pe care am luat-o pe apucate, fără a întrerupe lucrul. La 
ceasurile 9, când am plecat, stătea în genunchi la picioarele 
doctorului, ajutându-i să se încalţe şi să-şi pună jambierele. 
Pe faţa ei plutea o umbră uşoară, aruncată de frunzişul 
verde ce atârna peste fereastra deschisă a odăii scunde, şi 
tot drumul până la „Doctors' Commons” m-am gândit la 
noaptea când o văzusem privindu-l, în timp ce doctorul îi 
citea. 

Acum eram un om ocupat; mă sculam la 5 dimineaţa şi nu 
mă înapoiam decât pe la 9 sau 10 seara. Dar faptul că 


aveam atâta treabă îmi dădea o satisfacţie nemărginită, nu 
mai umblam niciodată agale şi, foarte entuziast, socoteam 
că cu cât mă osteneam mai mult, cu atât mai vrednic eram 
de Dora. Dorei încă nu-i dezvăluisem, schimbările petrecute 
în viaţa mea, căci peste câteva zile urma să vină în vizită la 
miss Mills, şi lăsasem pentru atunci tot ce aveam să-i spun, 
mulţumindu-mă doar să-i dau de ştire, în scrisorile mele 
(întreaga noastră corespondenţă era transmisă în ascuns 
prin mijlocirea amabilei miss Mills), că aveam multe de 
povestit. Între timp am redus consumul de pomadă, am 
renunţat cu desăvârşire la săpunurile parfumate şi la apa 
de lavandă şi, făcând o jertfă uriaşă, am vândut trei 
vestoane, care-mi păreau prea luxoase pentru austera mea 
carieră. 

Nemulțumit numai cu atât şi arzând de nerăbdare de a 
face mai mult, m-am dus să-l văd pe Traddles, care acum 
locuia în mansarda unei clădiri din Castle Street, în 
Holborn. L-am luat cu mine şi pe mister Dick, care mă 
însoţise de două ori la Highgate şi reînnodase legăturile de 
prietenie cu doctorul Strong. 

L-am luat cu mine pe mister Dick pentru că, fiind foarte 
sensibil la necazurile mătuşii şi sincer convins că nici 
ocnaşii şi nici robii la galere nu munceau cât mine, începuse 
să se frământe şi să se amărască în aşa măsură, încât, la 
gândul că nu putea fi şi el de folos cu ceva, îi piereau cu 
desăvârşire buna dispoziţie şi pofta de mâncare. În această 
situaţie se simţea mai mult ca oricând incapabil să-şi 
isprăvească memoriul; şi cu cât se trudea mai mult, cu atât 
mai des se strecura în el nefericitul cap al regelui Carol |. 
Având temeri serioase că starea lui s-ar putea înrăutăţi 
dacă nu vom recurge la vreun tertip nevinovat şi nu vom 
izbuti să-l facem să creadă că era de folos, sau dacă nu-l 
vom pune în situaţia de a fi cu adevărat folositor (ceea ce ar 
fi fost mai bine), m-am hotărât să mă interesez dacă 
Traddles nu ne-ar putea da o mână de ajutor. Înainte de a 
ne duce la el, i-am scris lui Traddles toate câte se 


întâmplaseră, iar Traddles mi-a răspuns, exprimându-şi 
toată simpatia şi prietenia într-o scrisoare admirabilă. 

L-am găsit lucrând de zor, cu călimara şi hârtiile în faţă, şi 
prinzând puteri proaspete de la vasul de flori cu postament 
şi de la măsuţa rotundă, care se aflau într-un colţ al micii 
sale locuinţe. Ne-a primit cordial şi îndată s-a împrietenit cu 
mister Dick. Acesta şi-a exprimat convingerea că-l mai 
văzuse înainte, iar noi amândoi i-am spus: „Foarte 
probabil”. 

Prima chestiune în privinţa căreia voiam să-i cer sfat lui 
Traddles era următoarea: auzisem că mulţi oameni care s- 
au distins în diferite profesiuni debutaseră întocmind dări 
de seamă asupra dezbaterilor parlamentare. Întrucât 
Traddles îmi vorbise cândva de gazetărie, spunând că ea 
constituia una din speranţele sale, făcusem legătura, şi în 
scrisoarea mea îi arătasem lui Traddles că eram doritor să 
ştiu cum aş putea ajunge să fac asemenea dări de seamă. 
Traddles, care se interesase între timp, m-a informat că, 
pentru a reuşi în această carieră, nu era necesar, în afară 
de rare excepţii, decât să-ţi însuşeşti în chip mecanic o 
stăpânire deplină şi perfectă a tainelor stenografiei/75, atât 
ale scrisului cât şi ale descifratului, ceea ce cerea eforturi la 
fel de mari cât învăţarea a şase limbi străine; şi că acest 
lucru putea fi obţinut printr-o muncă stăruitoare de câţiva 
ani. Rezonabil cum era, lraddles crezuse că aceste 
explicaţii aveau să tranşeze problema; dar eu, simțind că 
aici mi se oferea prilejul de a dobori câţiva copaci mai înalţi, 
pe loc m-am hotărât să-mi croiesc, cu securea în mână, 
drum către Dora prin acest desiş. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, dragă Traddles! i-am spus. O 
să încep chiar mâine. 

Traddles, fireşte, s-a uitat la mine foarte mirat; dar dânsul 
habar n-avea de exaltarea mea. 

— O să-mi cumpăr o carte cuprinzând o bună metodă de a 
învăţa aceasta artă, i-am zis. O s-o studiez la „Doctors' 
Commons”, unde nu prea am ce face, şi ca să mă deprind, o 


să stenografiez pledoariile... Traddles, scumpule, o să-mi 
însuşesc această artă! 

— Doamne! a exclamat Traddles, holbându-se la mine. Nici 
n-aş fi visat că ai o fire atât de hotărâtă, Copperfield! 

Nici n-avea cum să viseze, căci şi pentru mine era o 
noutate. Am trecut peste asta şi am atacat problema lui 
mister Dick. 

— Vedeţi, i-a spus mister Dick melancolic, dacă aş putea să 
fac şi eu ceva, mister, Iraddles... dacă aş putea să bat 
toba... sau să cânt şi eu, colo, la un instrument de suflat! 

Bietul de el! Nu mă îndoiesc că ar fi preferat o asemenea 
îndeletnicire oricărei alteia. Traddles, care pentru nimic în 
lume n-ar fi zâmbit, i-a răspuns foarte serios: 

— Dar aveţi un scris foarte frumos, sir. Parcă aşa mi-ai 
spus, Copperfield? 

— Superb! am întărit eu. 

Într-adevăr, aşa era. Avea un scris neobişnuit de frumos. 

— Nu credeţi, sir, c-aţi putea copia documente dacă eu m- 
aş ocupa să găsesc de lucru pentru dumneavoastră? 

Mister Dick s-a uitat întrebător la mine: 

— Ce spui, Trotwood? 

Am dat din cap. Mister Dick a dat şi el din cap şia oftat. 

— Povesteşte-i despre memorii, m-a îndemnat mister Dick. 

I-am atras atenţia lui Traddles că mister Dick întâmpina 
oarecare dificultăţi cu Carol I, care se tot strecura în 
manuscrisele lui. În timp ce vorbeam mister Dick se uita 
foarte serios şi deferent la Traddles şi îşi sugea degetul 
mare. 

— Trebuie să ştiţi, însă, că documentele de care vorbeam 
sunt gata redactate şi definitivate, a spus Traddles după o 
scurtă chibzuire. Lui mister Dick nu-i rămâne nimic de făcut 
la ele. Nu crezi că faptul ăsta schimbă situaţia, Copperfield? 
Oricum n-ar fi bine să facem, o încercare? 

Această observaţie ne-a dat noi speranţe. În vreme ce 
mister Dick şedea pe scaun şi ne urmărea neliniştit, 
Traddles şi cu mine ne-am sfătuit şi am întocmit un plan, pe 


baza căruia chiar a doua zi l-am pus să lucreze, 
înregistrând un succes fără pereche. 

În Buckingham Street, pe masa de lângă fereastră, i-am 
aşezat lucrarea de care-i făcuse rost Traddles, care consta 
în a scoate nu mai ţin minte câte copii de pe un act cu 
privire la un drept de trecere, iar pe o altă masă am întins 
ultima versiune neisprăvită a marelui memoriu. l-am dat 
instrucţiuni lui mister Dick să copieze întocmai, textul ce-l 
avea în faţă, fără să se depărteze câtuşi de puţin de el, şi că 
ori de câte ori va simţi nevoia să facă cea mai mică aluzie la 
Carol I, să treacă neîntârziat la memoriu. L-am rugat 
stăruitor să nu se abată de la acest sfat şi am lăsat-o pe 
mătuşa să-l supravegheze. Mătuşa ne-a povestit mai târziu 
că, la început, mister Dick, cu atenţia în permanenţă 
împărţită între cele două mese, era ca un toboşar care are 
în grijă două timpane; pe urmă, însă, găsind că asta îl 
zăpăcea şi îl obosea, s-a concentrat asupra originalului pe 
care-l avea în faţă şi, punându-se serios pe lucru, a lăsat 
memoriul pentru altă dată. Deşi am avut mereu grijă să nu 
se surmeneze şi deşi nu începuse lucrul din prima zi a 
săptămânii, până sâmbătă seara a izbutit să câştige zece 
şilingi şi nouă pence; şi n-am să uit cât oi trăi cum a colindat 
prin toate prăvăliile din apropiere ca să-şi schimbe comoara 
în monede de şase pence şi cum, cu lacrimi de bucurie şi de 
mândrie în ochi, i-a adus pe toţi mătuşii, pe o tavă frumos 
rânduiţi în formă de inimă. Din clipa în care a început să 
facă o muncă folositoare, s-a schimbat ca sub înrâurirea 
unei vrăji. Şi în acea sâmbătă seară nimeni pe lume n-a fost 
mai fericit decât această fiinţă recunoscătoare, care credea 
că mătuşa era cea mai extraordinară femeie din lume, iar 
eu, cel mai extraordinar dintre tineri. 

— Acum nu mai murim de foame. Trotwood, mi-a zis 
mister Dick, trăgându-mă într-un colţ şi strângându-mi 
mâna. O să am eu grijă de ea! 

Şi rostind aceste cuvinte, şi-a fluturat în văzduh cele zece 
degete, ca şi cum ar fi valorat cât zece bănci de emisiune. 


Cu greu aş fi putut spune cine era mai încântat, eu sau 
Traddles. 

— Toate astea m-au făcut să uit de mister Micawber! mi-a 
spus Traddles, scoțând pe neaşteptate o scrisoare din 
buzunar. 

Scrisoarea mi-era adresată (mister Micawber nu pierdea 
nici un prilej de a scrie o scrisoare). Purta pe plic 
menţiunea: Prin bunăvoința lui mister TI. Traddles, Esquire, 
membru al asociaţiei „Inner Temple” „, şi avea următorul 
cuprins: 

Scumpul meu Copperfield, Vestea că s-a ivit ceva nu te va 
găsi poate nepregătit. Se prea poate să-ţi fi pomenit mai 
înainte, cu alt prilej, că eram în aşteptarea unui asemenea 
eveniment. 

Sunt pe cale să mă stabilesc într-unul din oraşele de 
provincie ale binecuvântatei noastre insule (despre a cărui 
populaţie s-ar putea spune că este un fericit amalgam de 
agricultori şi clerici), unde voi avea strânse legături cu una 
din profesiunile libere. Missis Micawber şi odraslele noastre 
mă vor însoţi. Cândva, în vremurile viitoare, cenuşa noastră 
poate că va fi găsită amestecată în ţărâna cimitirului din 
preajma unui venerabil edificiu, datorită căruia locul 
amintit îşi va câştiga o faimă care mă pot oare încumeta a 
spune că se va întinde din China până în Peru? 

Luându-ne rămas bun de la Babilonul modern, unde am 
îndurat, cu fruntea sus, cred, atâtea nenorociri, missis 
Micawber şi cu mine nu putem să nu privim în faţă faptul că 
ne despărţim, poate, pentru mulţi ani, poate pentru 
totdeauna, de un om legat prin indisolubile fire de altarul 
căsniciei noastre. Dacă, în ajunul plecării noastre, vei 
binevoi să-l însoţeşti pe prietenul nostru comun, mister 
Thomas Traddles, la actuala noastră locuinţă, pentru a 
schimba acolo urările fireşti într-o asemenea ocazie, vei 
face o deosebită cinste. 

Unuia care este în veci al dumitale, WILKINS MICAWBER. 


M-am bucurat să aflu că mister Micawber scăpase de 
necazuri şi că, în sfârşit, i-a surâs şi lui norocul. Când 
Traddles mi-a spus că invitaţia era chiar pentru seara 
aceea, am primit şi am pornit împreună spre locuinţa pe 
care mister Micawber o ocupa sub numele de mister 
Mortimer şi care se afla cam la capătul lui Gray's Inn Road. 

Locuinţa era atât de mică, încât i-am găsit pe cei doi 
gemeni, care să fi avut acum vreo 8 sau 9 ani, pe un pat de 
campanie în salonaş, unde mister Micawber preparase, 
într-o cană ce aparţinea serviciului de toaletă, ceea ce 
dânsul numea o „porţie” din excelenta băutură care-i 
făurise o adevărată faimă. Am avut, cu acest prilej, plăcerea 
să reînnoiesc cunoştinţa cu master Micawber, un băiat de 
vreo 12 sau 13 ani, foarte promiţător şi foarte 
neastâmpărat, ceea ce nu-i un fenomen prea rar la tinerii 
de vârsta lui. De asemenea, am fost prezentat din nou 
surioarei sale, miss Micawber, „în care, după cum ne-a spus 
mister Micawber, maică-sa îşi retrăia tinereţea, ca pasărea 
Fenix”. 

— Dragul meu Copperfield, mi-a zis mister Micawber, 
dumneata şi mister Traddles ne-aţi găsit în pragul pribegiei, 
aşa că ne veţi ierta micile neajunsuri decurgând din această 
împrejurare. 

I-am răspuns după cuviinţă şi, uitându-mă în jur, am băgat 
de seamă că, deşi întreg avutul familiei era gata 
împachetat, bagajele nu erau prea numeroase. Am felicitat- 
o pe missis Micawber cu prilejul mutării iminente. 

— Dragă mister Copperfield, mi-a spus missis Micawber, 
nu m-am îndoit niciodată de interesul pe care ni-l porţi. 
Familia mea n-are decât să considere această mutare drept 
exil, dacă pofteşte; eu sunt însă mamă şi soţie şi niciodată 
nu-l voi părăsi, pe mister Micawber. 

Traddles, răspunzând unei priviri pe care i-o aruncase 
missis Micawber, a încuviinţat mişcat. 

— Cel puţin acesta e punctul meu de vedere dragă mister 
Copperfield şi dragă mister Traddles, în ceea ce priveşte 


obligaţia pe care singură mi-am luat-o când am repetat 
acele cuvinte irevocabile: „Eu Emma, mă cunun cu tine, 
Wilkins”76. Am recitit aseară, de la un capăt la altul, la 
lumina candelei, textul slujbei de nuntă, şi am ajuns la 
încheierea că niciodată nu-l voi părăsi pe mister Micawber. 
Deşi se prea poate să înţeleg greşit această ceremonie, a 
încheiat missis Micawber, dar niciodată nu-l voi părăsi! 

— Scumpa mea, a spus mister Micawber, puţin cam 
impacientat, dar, după câte ştiu, nici nu-ţi cere nimeni să 
faci acest lucru. 

— Îmi dau seama, dragă mister Copperfield, a urmat 
missis Micawber, că de aici înainte am să-mi duc viaţa 
printre străini; şi mai ştiu că diverşi membri ai familiei 
mele, cărora mister Micawber le-a scris în termenii cei mai 
politicoşi, vestindu-le această mutare, n-au dat nici cea mai 
mică atenţie comunicării lui mister Micawber. Se prea 
poate să fiu superstiţioasă, a zis missis Micawber, dar pare- 
mi-se că-i e scris lui mister Micawber să nu primească 
răspuns la cea mai mare parte din scrisorile pe care le 
trimite. Aş putea deduce din tăcerea familiei că dezaprobă 
hotărârea pe care am luat-o; dar nu voi îngădui nimănui, 
mister Copperfield, să mă abată de la datoria mea, nici 
chiar lui tăticu şi mămichii, dacă ar mai fi în viaţă. 

I-am spus că apucase pe calea cea bună. 

— Poate că-i un sacrificiu să te îngropi într-un oraş- 
catedrală, mi-a zis missis Micawber; dar, desigur, mister 
Copperfield, dacă e un sacrificiu pentru mine, pentru un om 
cu însuşirile lui mister Micawber înseamnă un sacrificiu 
încă şi mai mare. 

— O, vă mutaţi într-un oraş-catedrală? am întrebat. 

Mister Micawber, care ne servise pe toţi din cana ce 
aparţinea serviciului de toaletă, mi-a răspuns: 

— La Canterbury. De fapt, dragul meu Copperfield, am 
încheiat un contract prin care mi-am asumat obligaţia să-l 
ajut şi să-l slujesc în calitate de secretar particular pe 
prietenul nostru Heep. 


M-am uitat mirat la mister Micawber, care s-a bucurat 
foarte mult de uimirea mea. 

— Trebuie să-ţi spun, mi-a explicat el solemn, că 
priceperea în afaceri şi bine chibzuitele sugestii făcute de 
missis Micawber au contribuit într-o mare măsură la acest 
rezultat. Mănuşa, de care a pomenit missis Micawber într-o 
convorbire anterioară, aruncată sub forma unui anunţ 
publicat în ziare, a fost ridicată de prietenul meu Heep, şi 
am ajunsă să ne învoim. Despre prietenul meu Heep, care e 
un om de o perspicacitate remarcabilă, a urmat mister 
Micawber, aş vrea să vorbesc cu tot respectul. Prietenul 
meu Heep nu mi-a fixat o remuneraţie prea mare, dar 
scontând valoarea serviciilor ce-i voi aduce, a făcut mari 
eforturi ca să mă scape de sub apăsarea greutăților 
financiare în care mă aflam; de altfel, îmi pun nădejdea în 
valoarea acestor servicii. Puţina inteligenţă şi puţina 
pricepere de care dispun, a zis mister Micawber, 
subapreciindu-se ostentativ, cu obişnuitul lui aer distins, vor 
fi în întregime în slujba prietenului meu Heep. Am câteva 
cunoştinţe juridice - dobândite ca învinuit în procese de 
drept civile - şi voi începe de îndată să studiez Comentariile 
unuia dintre cei mai eminenţi şi mai remarcabili jurişti 
englezi. Cred că nu e nevoie să adaug că mă refer la mister 
Blackstone77. 

Această tiradă, ca, de altfel, mai toată conversaţia din 
seara aceea, a fost deseori întreruptă de observaţiile 
adresate de missis Micawber lui master Micawber, ori de 
câte ori îl surprindea stând pe vine, sau ţinându-şi capul cu 
amândouă mâinile, sau lovindu-l, ca din întâmplare, cu 
piciorul pe sub masă pe Traddles, sau stând picior peste 
picior, sau depărtându-şi atât de tare picioarele încât stătea 
într-o poziţie cu totul nefirească, sau aplecându-se într-o 
parte, bălăcindu-şi părul în paharele noastre, sau 
manifestându-şi neastâmpărul în orice alt fel incompatibil 
cu interesele generale ale societăţii, precum şi de reacţiile 
mânioase ale lui mister Micawber. Am rămas de-a dreptul 


uluit de revelaţia făcută de mister Micawber şi am căutat 
să-i pătrund sensul, până ce missis Micawber a reluat firul 
conversaţiei şi mi-a trezit atenţia. 

— Ceea ce îi cer eu în mod special lui mister Micawber 
este să bage de seamă ca nu cumva, dedicându-se acestei 
ramuri subalterne a dreptului, să nu-şi reteze, dragă mister 
Copperfield, posibilitatea de a se ridica, în cele din urmă, în 
vârful copacului. Sunt încredinţată că, dându-şi silinţa într-o 
muncă atât de potrivită cu însuşirile sale, şi cu volubilitatea 
sa, mister Micawber trebuie să se distingă. Mister Traddles, 
a spus cu un aer foarte profund missis Micawber, să luăm, 
de pildă, cazul magistraţilor, sau chiar, să zicem, al lordului- 
cancelar. Un om care primeşte o slujbă ca aceea pe care a 
acceptat-o mister Micawber oare nu-şi îchide drumul spre 
asemenea înalte funcţii? 

— Draga mea, a intervenit mister Micawber, cu toate că i-a 
aruncat şi el o privire întrebătoare lui Traddles, mai avem 
destul timp înaintea noastră ca să reflectăm asupra acestor 
probleme. 

— Nu, Micawber, nu! i-a răspuns ea. Greşeala ta în viaţă e 
că nu ştii să priveşti destul de departe. Eşti dator faţă de 
familia ta, dacă nu faţă de tine, să îmbrăţişezi dintr-o 
singură privire cuprinzătoare şi punctul cel mai depărtat al 
orizontului către care te-ar putea duce însuşirile tale 
deosebite. 

Mister Micawber a tuşit şi, cu un aer de extremă 
satisfacţie, şi-a băut punch-ul, continuând să-l privească pe 
Traddles, dorind parcă să-i afle părerea. 

— Păi, a început Traddles, căutând în mod delicat să-i 
dezvăluie adevărul, realitatea în cazul acesta, missis 
Micawber, vreau să spun, ştiţi, că faptul prozaic şi real... 

— Aşa, scumpe mister Traddles, l-a încurajat missis 
Micawber. Într-o chestiune atât de importantă aş vrea să fiu 
cât se poate de prozaică şi realistă. 

—... este că în această ramură a dreptului, a urmat 
Traddles, chiar dacă mister Micawber ar fi un solicitor în 


toată regula... 

— Foarte adevărat, a încuviinţat missis Micawber. Wilkins, 
nu te mai uita şaşiu, că o să rămâi aşa! 

—... tot n-ar avea vocaţie la asemenea magistraturi, a 
urmat Traddles. În asemenea funcţii nu sunt eligibili decât 
barrister-ii, iar mister Micawber, ca să ajungă barrister, ar 
trebui să studieze timp de cinci ani. 

— Oare v-am înţeles bine? a întrebat missis Micawber, cu 
aerul cel mai îndatoritor. Din cele ce aţi spus 
dumneavoastră, dragă mister Traddles, trebuie să trag 
concluzia că, la sfârşitul acestei perioade de studii, mister 
Micawber ar fi eligibil ca judecător sau cancelar? 

— Ar fi eligibil, a răspuns Traddles, accentuând cu tărie 
cuvântul din urmă. 

— Vă mulţumesc, i-a zis missis Micawber. Asta mi-e de 
ajuns. Dacă aşa stau lucrurile şi dacă mister Micawber, 
primind această slujbă, nu pierde nici un drept, nu mai am 
de ce să fiu neliniştită. Vorbesc, fireşte, ca o femeie, a urmat 
missis Micawber, dar întotdeauna am fost de părere că 
mister Micawber are, cum spunea tăticu meu, bietul de el, 
când eram acasă, spirit judiciar; şi sper că mister Micawber 
păşeşte acum într-un domeniu de activitate unde îşi va 
dezvolta acest spirit judiciar şi va ajunge la o situaţie înaltă. 

Am avut impresia că mister Micawber, cu ochii minţii sale, 
se şi vedea tronând pe sacul cu lână.78 Mulţumit, şi-a 
trecut mâna peste chelie şi, cu resemnare ostentativă în 
glas, a zis: 

— Draga mea, să nu anticipăm hotărârile destinului. Dacă 
mi-e scris să port peruca de magistrat, din punct de vedere 
exterior, cel puţin (făcea aluzie la chelie), sunt pregătit 
pentru această înaltă distincţie. Nu-mi pare rău după părul 
pierdut şi se prea poate că am fost lipsit de el într-un scop 
anumit. Nu ştiu. Am de gând, dragă Copperfield, să-l 
pregătesc pe fiul meu pentru o carieră bisericească; nu 
tăgăduiesc c-aş fi bucuros să-l văd urcând treptele ierarhiei. 


— Pentru o carieră bisericească? l-am întrebat, gândindu- 
mă tot timpul la Uriah Heep. 

— Da, a întărit mister Micawber. Are o remarcabilă voce 
de tenor, şi are să înceapă prin a cânta în cor. Faptul, că 
vom locui la Canterbury şi relaţiile ce le avem acolo îi vor 
îngădui, fără îndoială, să obţină primul loc vacant în corul 
catedralei. 

Uitându-mă din nou la master Micawber, am băgat de 
seamă c-avea căutătură şi sprâncene de tenor, ceea ce s-a 
adeverit când (ca să nu fie silit să se ducă la culcare) ne-a 
cântat Ciocănitoarea79. După ce l-am felicitat pentru 
interpretare, ne-am luat iar cu vorba, şi fiindcă eram 
suprasaturat de hotărârile mele neclintite de a nu destăinui 
nimănui schimbarea intervenită în situaţia mea, am povestit 
totul lui mister Micawber şi soţiei sale. Nici nu pot spune 
cât de întristaţi au fost amândoi aflând că mătuşa avea 
greutăţi şi cât de prietenoşi şi de îndatoritori s-au arătat. 

Când punch-ul fu pe sfârşite, m-am adresat lui Traddles, 
amintindu-i că nu ne putem despărţi de prietenii noştri fără 
a le face cuvenitele urări de sănătate, fericire şi succes în 
noua carieră. L-am rugat pe mister Micawber să ne umple 
paharele pline ochi şi am închinat în cinstea lor, după 
cuviinţă; şi, pentru a sărbători evenimentul, ne-am strâns 
mâinile peste masă şi am sărutat-o pe missis Micawber. 
Primul gest Traddles l-a imitat, dar fiindcă nu se socotea 
destul de vechi prieten cu ei, nu s-a încumetat să-l imite şi 
pe al doilea. 

— Dragul meu, Copperfield, mi-a zis mister Micawber, 
ridicându-se şi ţinându-şi degetele mari în buzunarele 
vestei, tovarăşul meu din tinereţe, dacă îmi este îngăduit să 
te numesc astfel, şi dumneata, preastimate prieten 
Traddles, dacă îmi dai voie să-ţi spun aşa, vă rog să-mi 
permiteţi ca din partea lui missis Micawber, din partea mea 
şi a odraslelor noastre să vă aducem cele mai călduroase şi 
mai sincere mulţumiri pentru bunele voastre urări. Este 
firesc ca în ajunul acestei călătorii, care ne va duce spre o 


existenţă cu totul nouă (mister Micawber vorbea ca şi cum 
ar fi plecat la vreo cinci sute de mii de mile), să adresez 
câteva cuvinte de rămas bun celor doi prieteni atât de 
apropiaţi pe care-i am în faţă. Dar tot ceea ce aş fi avut de 
spus în această privinţă, am şi spus. Oricare va fi situaţia pe 
care o voi dobândi în societate din profesiunea liberă al 
cărei membru nevrednic urmează să devin, mă voi sili să-i 
fac cinste, iar missis Micawber va fi cu siguranţă o 
adevărată podoabă a acestei situaţii. Sub vremelnica 
povară a unor obligaţii băneşti, făcute cu gândul de a le 
plăti neîntârziat, dar pe care nu le-am putut achita din 
pricina unui concurs de împrejurări, m-am văzut silit să 
adopt o mască ce repugnă instinctelor mele - mă refer la 
ochelari - şi să folosesc un nume fals, la care nu am niciun 
drept. Tot ce pot spune în această privinţă e că norii s-au 
risipit de pe orizontul sumbru şi că zeul luminii străluceşte 
din nou pe crestele munţilor. Luni, când va sosi la 
Canterbury diligenţa de la ceasurile patru după-amiază, voi 
păşi din nou pe pajiştile natale şi-mi voi relua numele de 
Micawber! 

Încheindu-şi cuvântarea, mister Micawber s-a aşezat la loc 
şi, cu un aer grav, a băut unul după altul două pahare de 
punch. Apoi, cât se poate de solemn, a spus: 

— Înainte de a ne despărţi, îmi mai rămâne ceva de făcut, 
şi anume un act de dreptate. De două ori, prietenul meu, 
mister Traddles, dacă mi-e îngăduit să întrebuinţez o 
expresie vulgară, „şi-a pus semnătura” pe nişte poliţe emise 
de mine. În cazul celei dintâi, mister Thomas Traddles a 
rămas... să-mi fie iertat că mă exprim pe scurt, mofluz. Cea 
de-a doua încă n-a ajuns la scadenţă. Prima se cifra, aici 
mister Micawber a cercetat, cu grijă nişte hârtii, pare-mi- 
se, la douăzeci şi trei de lire, patru şilingi, nouă pence şi 
jumătate; a doua, după cum rezultă din însemnările mele 
asupra acestei tranzacţii, la optsprezece lire, şase şilingi şi 
doi pence. Adunate, aceste sume dau, dacă am socotit bine, 
un total de patruzeci şi una de lire, zece şilingi şi 


unsprezece pence şi jumătate. Poate că prietenul meu 
Copperfield va binevoi să-mi facă serviciul de a verifica 
totalul? 

Am verificat şi am găsit socoteala exactă. 

— Dacă aş părăsi această metropolă, a urmat mister 
Micawber, şi l-aş lăsa pe prietenul meu, mister Thomas 
Traddles, fără a mă achita de partea bănească a acestei 
datorii, m-ar apăsa pe suflet o povară de neîndurat. De 
aceea, am pregătit pentru prietenul meu, mister Thomas 
Traddles, un document, pe care-l ţin acum în mână şi care 
îndeplineşte scopul urmărit. Îi cer prietenului meu, mister 
Thomas Traddles să-mi dea voie să-i înmânez această poliţă 
în valoare de patruzeci şi una de lire, zece şilingi şi 
unsprezece pence şi jumătate, şi sunt bucuros că-mi 
recapăt astfel demnitatea morală şi că din nou am dreptul 
să merg cu fruntea sus în faţa semenilor mei! 

După această introducere (care l-a emoţionat foarte mult), 
mister Micawber i-a predat lui Traddles poliţa şi i-a spus că 
îi urează numai bine în toate împrejurările vieţiii. Sunt 
încredinţat nu numai că mister Micawber a socotit că asta 
echivala cu o plată în numerar, dar că nici Traddles nu s-a 
dumerit care era deosebirea între poliţă, şi bani gheaţă 
decât după ce a avut oarecare răgaz să chibzuiască. 

Datorită acestui nobil act, când ne-a însoţit cu lumina pe 
scară ca să coborâm, mister Micawber s-a ţinut atât de 
ţanţoş, încât mi-a părut mai spătos şi mai impunător. Ne-am 
despărţit cu mărturii de mare afecţiune de amândouă 
părţile, şi când, după ce l-am petrecut pe Traddles până la 
poarta casei sale, am pornit singur mai departe, pe lângă 
alte gânduri ciudate şi contradictorii care mă frământau, 
mi-a dat în minte şi acela că mie mister Micawber, aşa 
uşuratic cum era, nu-mi ceruse să-i dau bani cu împrumut 
niciodată, pesemne pentru că îşi mai amintea cu înduioşare 
de băieţaşul pe care-l primise în gazdă cândva. Desigur, nu 
m-ar fi lăsat inima să-l refuz dacă mi-ar fi cerut; şi nu mă 


îndoiesc că ştia acest lucru tot atât de bine ca şi mine (ceea 
ce, spre cinstea lui, se cade să consemnez). 

CAPITOLUL XXXVII. 

UN MIC DUŞ RECE. 

Începusem viaţa cea nouă de mai bine de o săptămână şi 
eram mai dârz ca oricând în privinţa epocalelor hotărâri de 
ordin practic cerute, după părerea mea, de acele 
împrejurări critice. Continuam să umblu foarte iute şi să fiu 
încredinţat c-am s-o scot la capăt, îmi impuneam, ca regulă 
generală, să depun în orice muncă de care mă apucam 
toată energia de care eram capabil. Ajunsesem, în sensul 
cel mai exact al cuvântului, victima mea proprie. Mă bătea 
chiar gândul să trec la vegetarianism, nutrind o iluzie vagă 
că, devenind ierbivor, i-aş aduce un prinos Dorei. 

Deocamdată, micuța Dora n-avea idee de fermitatea mea 
disperată decât în măsura în care-i vorbeam de ea în chip 
destul de nelămurit în scrisorile mele. Dar a sosit şi 
sâmbăta, şi sâmbăta după-amiază urma să vină în vizită la 
miss Mills; iar după ce mister Mills va fi plecat la club, să 
joace whist80 (fapt ce avea să-mi fie semnalizat pe stradă, 
punând colivia la fereastra din mijloc a sufrageriei), aveam 
să merg să iau ceaiul cu ele. 

Între timp ne instalasem definitiv în Buckingham Street, 
unde mister Dick, în culmea fericirii, continua să copieze 
acte. Mătuşa repurtase o strălucită victorie asupra lui 
missis Crupp, renunțând la serviciile ei, zvârlind pe 
fereastră prima cană cu apă pusă de ea pe scară, ca 
piedică, şi apărând-o personal pe femeia de serviciu tocmită 
dinafară, pe care o escorta pe scări, şi la venire şi la 
plecare. Aceste vajnice măsuri au băgat-o în sperieţi pe 
missis Crupp, care, socotind că mătuşa-i nebună, s-a retras 
în bucătăria ei. Întrucât mătuşii puţin îi păsa de părerile 
altora şi de ale lui missis Crupp, şi întrucât, departe de a 
căuta să dezmintă impresia ei, dimpotrivă, a întărit-o, missis 
Crupp, care până atunci era atât de îndrăzneață, a devenit 
în puţine zile atât de timidă, încât decât să se întâlnească cu 


mătuşa pe scară, prefera să se ascundă, pitindu-şi 
voluminoasa făptură după vreo uşă - de unde tot se mai 
zărea un colţ al fustei ei de flanelă - sau trăgându-se într-un 
ungher întunecat. Asta pentru mătuşa era o satisfacţie atât 
de mare, încât cred că numai de plăcere se plimba în sus şi 
în jos pe scări, cu boneta pusă alandala pe vârful capului, în 
orele când ştia că s-ar putea întâlni cu missis Crupp. 

Ţinând mult la curăţenie şi fiind foarte ingenioasă, mătuşa 
a adus în gospodărie atât de multe ameliorări mărunte 
încât mi se părea că, în loc să fi sărăcit, m-aş fi îmbogăţit. 
Printre altele, a transformat oficiul într-o debara pentru 
mine; şi mi-a cumpărat un pat de lemn, care în timpul zilei 
aducea a bibliotecă, atât cât poate un pat de lemn să aducă 
a bibliotecă. Îmi purta de grijă tot timpul; şi nici biata mama 
nu m-ar fi putut înconjura cu mai multă dragoste şi nu s-ar 
fi putut frământa mai mult ca să mă facă fericit. 

Peggotty s-a simţit foarte onorată că i s-a îngăduit să ia 
parte la toate aceste strădanii; deşi mai păstra rămăşiţe din 
spaima pe care i-o insuflase mătuşa odinioară, primise 
atâtea semne de încredere şi de încurajare, încât acuma 
erau prietene cum nu se poate mai bune. Dar a venit şi ziua 
când Peggotty a trebuit să se întoarcă acasă (şi asta s-a 
întâmplat în sâmbăta când urma să iau ceaiul la miss Mills), 
pentru a îndeplini obligaţiile asumate faţă de Ham. 

— Du-te sănătoasă, Barkis, vezi-ţi de sănătate i-a spus 
mătuşa. N-aş fi crezut niciodată că o să-mi pară rău să mă 
despart de tine! 

Am petrecut-o pe Peggotty la diligenţă şi am stat cu ea 
până a plecat. A plâns la despărţire şi, ca şi Ham, m-a rugat 
să am grijă de fratele ei. De când pornise la drum în după- 
amiaza aceea însorită, nu primisem nici o veste de la el. 

— Ascultă, scumpul meu Davy, mi-a zis Peggotty, dacă până 
termini stagiul s-ar întâmpla să ai nevoie de bani de 
cheltuială, sau dacă, după ce o să isprăveşti stagiul, o să-ţi 
trebuiască bani ca să te instalezi (şi ar fi bine, iubitul meu, 
să ai nevoie de bani şi pentru una şi pentru alta, şi chiar 


pentru amândouă), atunci cine mai mult decât bătrâna şi 
proasta, care a slujit-o pe fetiţa dulce şi dragă, ar avea 
dreptul să-ţi ofere un împrumut? 

Setea mea de independenţă era mare, totuşi i-am răspuns 
că de voi avea nevoie vreodată să cer bani cu împrumut, la 
dânsa voi veni. Şi cred că pe Peggotty nimic n-ar fi putut s-o 
bucure mai mult decât această promisiune, afară doar dacă 
pe loc i-aş fi cerut să-mi dea o însemnată sumă de bani. 

— Şi, scumpul meu, mi-a şoptit Peggotty, să-i spui 
îngeraşului tău că tare aş fi vrut s-o văd, măcar pentru o 
clipă! Şi să-i mai spui că, înainte de a se cununa ea cu 
băieţaşul meu, dacă o să-mi daţi voie, am să vin să vă 
împodobesc casa! 

I-am făgăduit că afară de ea n-am să las pe nimeni să se 
atingă de casa noastră; asta i-a umplut inima de fericire 
într-o asemenea măsură încât a plecat foarte bine dispusă. 

Toată ziua m-am ostenit cât am putut la „Doctors' 
Commons”, făcând fel de fel de treburi, iar pe seară, la 
timpul hotărât, m-am postat pe strada pe care locuia miss 
Mills. Mister Mills, care avea nesuferitul obicei de a dormi 
după masă, nu plecase încă, aşa încât colivia nu se afla în 
fereastra de la mijloc. 

M-a făcut să aştept atât de mult, încât sper din toată inima 
că i se va aplica o amendă de întârziere. În cele din urmă a 
plecat; şi după aceea am zărit-o pe scumpa mea Dora 
agăţând colivia la fereastră şi ieşind în balcon ca să mă 
caute, şi când m-a văzut, a fugit înapoi în casă, dar Jip a 
rămas în urmă, ca să latre obraznic la un uriaş zăvod de 
măcelar din stradă, care l-ar fi putut înghiţi ca pe un hap. 

Dora m-a întâmpinat în uşa salonului; iar Jip a dat şi el 
năvală, urlând şi sărind la mine, căci credea că eram un 
bandit; apoi toţi trei am intrat în casă cât se poate de fericiţi 
şi de duioşi. Curând, însă, am vărsat cupa deznădejdii peste 
fericirea noastră - nu cu bună ştiinţă, ci numai pentru că 
eram obsedat de această problemă - punându-i pe 


neaşteptate Dorei întrebarea dacă ar fi în stare să iubească 
un cerşetor. 

Ce speriată a fost micuța şi frumoasa Dora! În mintea ei, 
cuvântul acesta a evocat un chip gălbejit şi un păhărel de 
băutură, sau o pereche de cârje, sau un picior de lemn, sau 
un câine cu o farfurioară în bot, sau altceva de acelaşi soi; 
de aceea s-a uitat la mine cu cea mai delicioasă uimire. 

— Cum poţi să-mi pui o asemenea întrebare prostească? s- 
a bosumflat Dora. Să iubesc un cerşetor! 

— Dora, iubito! i-am spus. Sunt un cerşetor! 

— Cum poţi fi atât de caraghios, mi-a răspuns Dora, 
dându-mi peste mână, încât să-mi spui asemenea poveşti? 
Am să-l pun pe Jip să te muşte! 

Felul ei copilăresc de a se purta mi s-a părut de-a dreptul 
încântător, dar era necesar să limpezesc situaţia, şi de 
aceea am repetat solemn: 

— Dora, viaţa mea, sunt ruinat! 

— Bagă de seamă, dacă nu te laşi de prostii, am să-l pun 
pe Jip să te muşte! m-a ameninţat Dora, scuturându-şi 
buclele. 

Aveam însă un aer atât de serios, încât Dora a încetat să-şi 
mai scuture buclele şi, punând mânuţa-i tremurândă pe 
umărul meu, mai întâi s-a uitat la mine speriată şi 
neliniştită, şi apoi a izbucnit în plâns. A fost îngrozitor. Am 
căzut în genunchi în faţa sofalei, mângâind-o şi implorând-o 
să nu-mi frângă inima; dar o bună bucată de vreme Dora n- 
a fost în stare să facă altceva decât să exclame: „Vai, 
Doamne! Vai, Doamne!” Şi vai, ce speriată era! Şi unde-i 
Julia Mills! Şi s-o duc la Julia Mills, şi să plec, până ce 
aproape că mi-am ieşit din minţi. 

În cele din urmă, după frenetice rugăminţi şi explicaţii, am 
înduplecat-o pe Dora să se uite la mine, cu o căutătură 
îngrozită, pe care încetul cu încetul am izbutit s-o 
îmblânzesc, până ce s-a preschimbat într-o expresie duioasă 
şi până ce şi-a lipit faţa frumuşică şi catifelată de obrazul 
meu. Îmbrăţişând-o, i-am spus atunci cât de tare-tare o 


iubeam; că, pentru că sărăcisem, mă simţeam dator să-i 
ofer posibilitatea de a rupe logodna; că nimic pe lume nu 
mă va putea mângâia şi niciodată nu-mi voi putea reveni 
dacă s-ar întâmpla cumva s-o pierd; că de sărăcie nu mi-ar 
fi teamă defel dacă ea nu s-ar teme, căci braţul îmi era 
oţelit, iar inima înflăcărată de dânsa; că şi pornisem a 
munci cu un avânt de care numai îndrăgostiţii sunt în stare; 
că începusem să dobândesc spirit practic şi să privesc spre 
viitor; că o coajă de pâine agonisită în mod cinstit era mult 
mai dulce decât un ospăț din bani moşteniţi; şi multe alte 
lucruri de acest fel, debitate într-o explozie de elocvenţă 
pătimaşe, care m-a mirat şi pe mine, cu toate că, de când 
mătuşa îmi făcuse surpriza, zi şi noapte numai la asta mă 
gândisem. 

— Inimioara ta îmi mai aparţine, scumpă Dora? am 
întrebat-o, foarte exaltat, pentru că, după cum se ghemuia 
lângă mine, îmi dădeam seama că-mi mai aparţinea. 

— Of, da! a exclamat Dora. Of, da, e numai a ta! Of, nu mai 
fi rău! 

— Eu, rău! Cu Dora! 

— Nu-mi mai spune c-ai sărăcit şi că munceşti din greu! 
mi-a zis Dora, lipindu-se şi mai tare de mine. Of, nu, nu! 

— Dragostea mea, i-am zis, o coajă de pâine agonisită în 
mod cinstit... 

— Of, da! Să nu mai aud de coji de pâine! a zis Dora. Chiar 
şi Jip are nevoie zilnic, la ceasurile douăsprezece, de un 
cotlet de berbec, că altfel se prăpădeşte! 

Firea şi farmecul ei copilăresc m-au vrâjit. l-am explicat, 
afectuos, Dorei că Jip va primi cotletul de berbec în mod 
regulat, ca de obicei. I-am zugrăvit modesta noastră 
gospodărie, care, prin munca mea, va fi de sine stătătoare, 
şi i-am descris căsuţa pe care o văzusem la Highgate, şi 
odaia de sus, unde avea să locuiască mătuşa. 

— Nu-i aşa, Dora, că nu mai sunt rău acum? am întrebat-o 
duios. 


— Vai, nu, nu! Dar vreau să sper că mătuşă-ta o să stea 
mai mult în odaia ei şi că nu-i cumva o babă arţăgoasă! 

De ar fi fost cu putinţă s-o iubesc pe Dora mai mult ca 
oricând, sunt sigur că aş fi făcut-o. Simţeam însă că era cam 
îndărătnică. Şi faptul că nu izbuteam să-i transmit 
înflăcărarea mea mi-a domolit acest entuziasm nou-născut. 
Am mai făcut însă o încercare. După ce şi-a revenit cu totul, 
şi când a început să se joace cu urechile lui Jip, care i se 
culcase în poală, mi-am luat un aer grav şi i-am zis: 

— Iubito! Pot să-ţi mai spun ceva? 

— Vai, te rog, să nu-mi mai vorbeşti de lucruri practice! 
mi-a răspuns alintându-se. Pentru că prea mă înspăimântă! 

— Sufleţelul meu, i-am zis, dar nu-i nimic de spaimă în tot 
ce ţi-am spus! Aş vrea să vezi toate astea cu alţi ochi. Aş 
vrea să-ţi dea putere şi avânt, Dora! 

— O, dar sunt atât de respingătoare! a protestat Dora. 

— Nu, iubito! Statornicia şi forţa de caracter ne vor 
îngădui să înfruntăm şi greutăţi mult mai mari. 

— Dar n-am nici un pic de forţă, mi-a răspuns Dora, 
scuturându-şi buclele. Nu-i aşa că n-am, Jip? Pupă-l pe Jip şi 
fii drăguţ! 


Mi-a fost cu neputinţă să mă împotrivesc şi să nu-l pup pe 
Jip când dânsa l-a ridicat anume pentru asta, ţuguindu-şi 
buzele trandafirii şi dirijând întreaga operaţie, stăruind ca 
sărutarea să i-o dau chiar în vârful botului. M-am conformat 
întocmai - luându-mi apoi singur răsplata - şi m-a vrăjit 
făcându-mă să uit pentru nu mai ştiu cât timp că aveam 
probleme grave. 

— Dar, Dora, iubito, i-am zis în cele din urmă, reluând firul, 
voiam să-ţi spun ceva. 

Dacă ar fi văzut-o cum şi-a împreunat mânuţele şi le-a 
ridicat, rugându-mă şi implorându-mă să nu mai fiu rău, 
chiar şi judecătorul de la Curtea prerogativelor s-ar fi 
îndrăgostit de ea. 

— Zău că n-am să fiu, dragă! am încredinţat-o. Dar, Dora, 
iubito, dacă ai vrea uneori să te gândeşti... fără întristare, 
ştii, dimpotrivă... dacă ai vrea uneori să te gândeşti... 
tocmai pentru a prinde curaj... că eşti logodită cu un om 
sărac. 

— Nu, nu, lasă! Te rog, lasă! s-a răstit Dora la mine. E 
îngrozitor! 

— Nicidecum, sufleţelul meu! i-am răspuns voios. Dacă ai 
vrea uneori să te gândeşti la asta şi, din când în când, dacă 
ai vrea să bagi de seamă cum e gospodărită casa tatălui tău, 
şi dacă ţi-ai da puţină osteneală să-ţi însuşeşti 
deprinderea... socotelilor, de pildă... 

Biata Dora a întâmpinat această sugestie cu ceva care mi 
s-a părut jumătate suspin şi jumătate țipăt. 

— Asta ne-ar fi de mare folos mai târziu! am urmat şi ne-ar 
prinde foarte bine amândurora dacă ai consimţi să citeşti o 
carte de bucate, pe care voi avea grijă să ţi-o trimit. Căci 
drumul nostru în viaţă, Dora, i-am zis, înfierbântându-mă 
din nou, e pietros şi accidentat şi depinde numai de noi să-l 
netezim. Trebuie să luptăm ca să ne croim drum. Trebuie să 
fim viteji. Avem piedici de înfruntat, şi trebuie să le 
înfruntăm şi să le biruim! 


Am perorat în felul acesta mai departe, din ce în ce mai 
repede, cu pumnul încleştat şi cu o gesticulaţie foarte 
avântată; dar n-a fost nevoie să continui. Vorbisem destul. 
Din nou depăşisem măsura. Vai, ce înspăimântată era! Vai, 
dar Julia Mills unde o fi? Vai, s-o duc la Julia Mills şi să plec! 
Aşa că, pe scurt, mi-am pierdut minţile şi am început să 
umblu de colo-colo prin salon şi să divaghez. 

Am crezut că de astă dată am răpus-o. Am stropit-o cu apă 
pe faţă. Am căzut în genunchi. Mi-am smuls părul din cap. 
M-am acuzat că sunt o brută lipsită de conştiinţă şi o fiară 
care nu ştie ce-i mila. Am implorat-o să mă ierte. Am 
conjurat-o să se uite la mine. Am răvăşit coşuleţul de lucru 
al Juliei Mills, în căutarea sticluţei cu săruri81 şi, înnebunit, 
am apucat o cutioară de fildeş pentru ace şi am răsturnat 
toate acele peste Dora. L-am ameninţat cu pumnul pe Jip, 
care era tot atât de zăpăcit ca şi mine. Epuizasem toate 
metodele, cu putinţă şi nu mai ştiam ce să încep, când, 
deodată, a intrat în odaie miss Mills. 

— Cine a adus-o în halul ăsta? a exclamat miss Mills, 
sărind în ajutorul prietenei sale. 

I-am răspuns: 

— Eu, scumpă miss Mills! Eu sunt de vină! Eu sunt 
vandalul! 

Sau poate i-am spus-o cu alte cuvinte, după care, ca că-mi 
feresc faţa de lumină, mi-am îngropat-o în perna de pe sofa. 

La început miss Mills a crezut că ne-am certat şi că ne-am 
îndreptat paşii spre deşertul Saharei; dar foarte curând a 
aflat cum stăteau lucrurile, căci scumpa şi micuța Dora, 
îmbrăţişând-o, a început să strige că eram „un biet 
salahor”; apoi a lăcrimat de mila mea şi m-a îmbrăţişat şi 
mi-a cerut voie să-mi dea în păstrare toţi banii ei, iar după 
aceea s-a ghemuit lângă miss Mills şi a plâns cu sughiţuri, 
de parcă biata-i inimă i-ar fi fost sfâşiată. 

Miss Mills n-a venit, cred, pe lume decât spre a fi 
binefăcătoarea noastră. S-a lămurit din câteva cuvinte 
spuse de mine asupra celor întâmplate, a liniştit-o pe Dora 


şi, încetul cu încetul, a convins-o că nu eram salahor - după 
felul cum îi prezentasem lucrurile, cred că Dora ajunsese la 
concluzia că eram un fel de marinar şi că toată ziulica mă 
legănam împingând în sus şi în jos o roabă pe o pasarelă - şi 
în felul acesta ne-a împăcat. După ce ne-am calmat cu totul 
şi când Dora s-a dus să-şi dea cu apă da trandafiri pe ochi, 
miss Mills a sunat să ne aducă ceaiul. În răstimpul ce a 
urmat am asigurat-o pe miss Mills că atâta vreme cât inima 
mea va continua să bată, nu voi uita compasiunea şi 
simpatia arătate. 

Apoi i-am explicat Juliei Mills ceea ce cu rezultate atât de 
triste încercasem să-i explic Dorei. Miss Mills, vorbind în 
general, mi-a răspuns că o modestă căsuţă a fericirii este 
preferabilă unui palat al splendorii reci, şi că iubirea e cea 
mai mare avuţie. 

I-am spus Juliei Mills că asta era foarte adevărat şi că 
acest lucru nimeni nu-l ştia mai bine decât mine, care o 
iubeam pe Dora cu o dragoste neîncercată încă de nici un 
alt muritor. Miss Mills observând cu melancolie că bine ar fi 
pentru unii dacă aşa ar sta lucrurile cu adevărat, i-am cerut 
îngăduinţa de a limita câmpul de aplicaţiune al observaţiei 
ei la muritorii de sex masculin. 

După aceea am întrebat-o pe miss Mills dacă socoteşte, da 
sau nu, că avusese vreun rost sugestia în privinţa 
socotelilor, a gospodăriei şi a cărţii de bucate. 

După oarecare chibzuire, miss Mills mi-a răspuns astfel: 

— Mister Copperfield, am să fiu sinceră. La unii oameni 
suferinţele şi încercările înlocuiesc numărul anilor, şi am să- 
ţi vorbesc deschis şi fără înconjur, ca o stareță. Nu. 
Sugestia nu se potriveşte Dorei. Scumpa noastră Dora eo 
răsfăţată. E plăsmuită din lumină, din aer şi bucurie. 
Recunosc fără şovăire că n-ar fi rău să se realizeze, dar... 

Şi miss Mills a clătinat din cap. 

Încurajat de această mărturisire finală a Juliei Mills, m-am 
încumetat să întreb dacă, spre binele Dorei, n-ar fi de 
acord, în cazul că s-ar ivi prilej, să-i trezească atenţia 


asupra pregătirilor cerute în vederea unei vieţi serioase. 
Miss Mills a primit atât de bucuros această sarcină, încât 
am îndrăznit s-o întreb dacă n-ar vrea să păstreze Cartea 
de bucate; şi am rugat-o, dacă vreodată ar avea putinţa să i- 
o strecoare Dorei, fără a o speria, s-o facă, pentru că îmi va 
face un nemaipomenit serviciu. Miss Mills a acceptat şi 
această sarcină de încredere; dar fără entuziasm. 

Dora s-a întors atât de micuță şi drăgălaşă, încât am avut 
într-adevăr îndoieli dacă era admisibil să fie plictisită cu 
asemenea lucruri grosolane. Şi mă iubea atât de mult, şi 
era atât de fermecătoare (mai ales când l-a pus pe Jip să 
facă sluj pentru nişte pâine prăjită şi când, ca să-l 
pedepsească pentru că n-a vrut, s-a prefăcut că-i lipeşte 
botul de ceainicul fierbinte), încât la gândul că am speriat-o 
şi am făcut-o să plângă m-am simţit ca un căpcăun care a 
dat buzna în lăcaşul unei zâne. 

După ceai, a apărut ghitara; şi Dora ne-a cântat din nou 
vechile cântece franţuzeşti, care spuneau că-i imposibil să 
trăieşti fără a dansa, „tralala, tralala”, până mi s-a părut că 
eram un căpcăun încă şi mai urâcios. 

Bucuria noastră n-a mai fost frânată decât o singură dată, 
şi anume puţin înainte de plecarea mea, când miss Mills, 
făcând întâmplător o aluzie cu privire la dimineaţa 
următoare, am avut proasta inspiraţie să spun că, fiind 
nevoit să muncesc, urmează să mă scol la ceasurile 5. N-aş 
putea spune dacă nu cumva Dora şi-a închipuit că m-am 
angajat paznic de noapte; dar a fost foarte impresionată şi 
n-a mai cântat nici din ghitară, nici din gură. 

Când mi-am luat rămas bun, tot mai era preocupată de 
această idee; alintându-mă, de parcă ar fi vorbit unei 
păpuşi, mi-a zis: 

— Ascultă, răule, nu te scula la cinci. N-are nici un rost. 

— Iubito, i-am răspuns, am treabă. 

— N-ai decât să n-o faci! mi-a răspuns Dora. De ce s-o faci? 

Acestei fetiţe dulci, cu chipul mirat, nu-i puteam spune 
decât, pe un ton glumeţ şi şăgalnic, că trebuie să muncim 


ca să putem trăi. 

— Vai, ce prostie! a exclamat Dora. 

— Altfel, cum am putea trăi, Dora? 

— Cum? Oricum. 

Părea să fie convinsă că tranşase problema, şi atât de 
încântată părea de izbândă când mi-a dat acel sărut 
nevinovat, încât pentru nimic în lume n-aş fi consimţit să-i 
risipesc iluziile în privinţa răspunsului ei. 

Da! O iubeam, şi am continuat s-o iubesc din toată inima, 
fără nici o rezervă. Dar fără a conteni să muncesc din greu, 
şi străduindu-mă şi mai departe să ţin încinse toate fiarele 
ce pusesem pe foc, câteodată, seara, când şedeam cu 
mătuşa, mă gândeam cum o speriasem pe Dora şi mă 
întrebam cum mi-aş putea croi drum, cu ghitara sub braţ, 
prin pădurea greutăților ce-mi stăteau în cale, şi mi se 
părea că încărunţesc de-a binelea. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

DIZOLVAREA UNEI FIRME. 

N-am lăsat să se răcească hotărârea ce luasem cu privire 
la dezbaterile parlamentare. Era unul dintre fiarele puse de 
mine imediat pe foc, unul dintre fiarele pe care le-am ţinut 
încinse şi le-am bătut cu o perseverenţă de care, sincer 
vorbind, mă minunez. Am cumpărat un manual consacrat 
nobilei arte şi misterelor stenografiei (care m-a costat zece 
şilingi şi şase pence) şi m-am afundat într-un ocean de 
enigme care, în câteva săptămâni, m-au dus la marginea 
nebuniei. Schimbările operate de puncte, care în cutare 
poziţie aveau un înţeles iar în cutare altă poziţie un altul, cu 
totul diferit; uimitoarele mutații antrenate de îmbinarea 
unor cercuri; incalculabilele consecinţe ce decurgeau din 
semne asemănătoare cu picioruşele de muscă şi efectele 
înfricoşătoare ale unei curbe greşit plasate nu numai că-mi 
tulburau ceasurile de veghe, dar şi în somn jucau înaintea 
ochilor mei. După ce, pe dibuite, mi-am croit drum peste 
aceste obstacole şi am ajuns să stăpânesc alfabetul, care el 
însuşi reprezenta un templu egiptean, m-am lovit de un nou 


şir de grozăvii, numite semne convenţionale, cele mai 
despotice semne din câte am cunoscut vreodată; de pildă, 
ceva ce aducea cu începutul unei pânze de păianjen 
însemna „aşteptare”, iar un fel de rachetă trasată cu peniță 
şi cerneală însemna „neprielnic”. Când toate aceste semne 
blestemate mi-au intrat în cap, am băgat de seamă că 
izgoniseră din minte tot restul; atunci am luat lucrurile de 
la început, şi am uitat aceste semne; şi în vreme ce 
încercam să le redobândesc, pierdeam celelalte elemente 
ale întregului; pe scurt, puţin a lipsit să mă dau bătut. 

Şi desigur că m-aş fi dat bătut de n-ar fi fost Dora, 
reazemul şi ancora corăbiei mele bătute de furtună. Pentru 
mine, fiecare semn din manual reprezenta un stejar 
doborât în pădurea greutăților, şi am mers înainte, 
doborându-i unul după altul cu atâta zel, încât după trei sau 
patru luni am fost în stare să dau o probă cu unul dintre cei 
mai straşnici oratori de la „Doctors' Commons”. N-o să uit 
niciodată cum chiar de la început acel straşnic orator mi-a 
luat-o înainte, lăsându-mi creionul să se poticnească, 
neputincios pe hârtie, ca apucat! 

Era limpede că aşa nu merge. Ţinteam prea sus, şi în felul 
acesta n-aveam să izbutesc niciodată. M-am dus la 
Traddles, să-i cer un sfat, şi dânsul mi-a propus să-mi 
dicteze cuvântări, încet şi făcând pauze, ţinând seama de 
stângăcia mea. Foarte recunoscător pentru acest ajutor 
prietenesc, am acceptat propunerea; şi vreme îndelungată, 
noapte de noapte, aproape în fiecare noapte când mă 
întorceam de la doctorul Strong, se întrunea în Buckingham 
Street un fel de parlament. 

Mare plăcere mi-ar face să mai văd un asemenea 
parlament! Mătugşa şi mister Dick reprezentau guvernul sau 
opoziţia (după cum era cazul), iar Traddles, cu ajutorul 
Oratorului lui Enfield82 sau al unui volum de cuvântări 
parlamentare, profesa cu glas tunător cele mai uimitoare 
invective la adresa lor! În picioare, lângă masă, şi cu 
degetul pe text, ca să nu piardă şirul, şi gesticulând cu 


mâna dreaptă deasupra capului, Traddles, în rolul lui Pitt, 
lui Fox, lui Sheridan, al lui Burke, al lordului Castlereagh, al 
vicontelui Sidmouth sau al lui Canning83, se înfierbânta 
foarte tare şi pronunţa rechizitorii ucigătoare, denunţând 
corupţia şi extravaganţa mătuşii şi a lui mister Dick; iară eu, 
aşezat ceva mai încolo, cu caietul pe genunchi, mă 
străduiam din răsputeri să mă ţin după el. Nici un politician 
adevărat nu l-ar fi putut întrece pa Traddles în ce priveşte 
inconsecvenţa şi lipsa de scrupule. În cursul unei singure 
săptămâni îmbrăţişa linii politice de tot felul; arbora cele 
mai felurite pavilioane în vârful oricărui catarg. Ţeapănă ca 
un inamovibil cancelar al Eşichierului84, mătuşa îl 
întrerupea uneori, exclamând, după cerinţele textului: 
„Auziţi!” sau „Nu!” sau: „Oh!”, ceea ce pentru mister Dick 
(prototipul perfectului gentleman) era un semnal să repete 
şi el din toată inima acelaşi strigăt. Dar, de-a lungul carierei 
sale parlamentare, lui mister Dick i s-au adus atâtea 
învinuiri şi a fost făcut răspunzător de fapte cu urmări atât 
de teribile, încât avea mustrări de conştiinţă. Cred că 
începuse chiar să-i fie teamă că într-adevăr săvârşise nu 
ştiu ce fapte pentru surparea constituţiei britanice şi pentru 
destrămarea ţării. 

De multe ori continuam dezbaterile până ce pendula bătea 
miezul nopţii, iar lumânările erau pe sfârşite. Rezultatul 
acestor excelente exerciţii a fost că încetul cu încetul am 
început să ţin destul de uşor pasul cu Traddles, şi dac-aş fi 
fost în stare să şi înţeleg notele mele, triumful ar fi fost 
deplin. Dar când era vorba de descifratul notelor luate, 
pricepeam tot atât de puţin cât aş fi priceput dacă aş fi 
copiat inscripţiile chinezeşti de pe o imensă partida de lazi 
de ceai sau literele de aur de pe toate flacoanele roşii şi 
verzi din farmacii. 

Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă întorc şi să 
iau totul de la început. Mi-a venit foarte greu, dar m-am 
întors, nu cu inima uşoară, şi am început să parcurg în mod 
sistematic şi cu multă sârguinţă, ca un melc, aceeaşi 


materie plicticoasă, oprindu-mă să studiez cu grijă, sub 
toate aspectele, fiecare amănunt şi făcând eforturi 
disperate ca să recunosc de la prima vedere toate aceste 
semne tainice. Eram întotdeauna punctual la birou; de 
asemenea, şi la doctorul Strong; şi munceam într-adevăr, 
vorba ceea, ca un cal de povară. 

Într-o bună zi, venind, ca de obicei, la „Doctors' 
Commons”, l-am zărit în uşa biroului pe mister Spenlow, cu 
un aer foarte grav şi vorbind singur. Întrucât deseori se 
plângea de dureri de cap - avea gâtul scurt şi cred cu tărie 
că purta gulere prea scrobite - în primul moment am fost 
alarmat la gândul că nu s-ar simţi bine despre partea asta; 
dar foarte curând dânsul mi-a risipit îngrijorarea. 

În loc să-mi răspundă binevoitor, ca de obicei, la „bună 
dimineaţa”, s-a uitat la mine cu un aer distant şi ceremonios 
şi pe un ton glacial m-a poftit să-l însoțesc la cafeneaua care 
pe acea vreme avea o uşă ce dădea spre „Doctors' 
Commons”, chiar lângă portiţa care făcea legătura cu St. 
Paul's Churchyard. Foarte tulburat, simţeam înţepături 
fierbinţi în tot corpul, ca şi cum mugurii temerilor mele ar fi 
plesnit în toate direcţiile. Lăsându-l să treacă puţin înainte, 
pentru că ulicioara era îngustă, am băgat de seamă că-şi 
purta capul cu un aer semeţ, care nu prevestea nimic bun; 
şi atunci mi-a dat în minte că va fi descoperit ceva în 
privinţa iubitei mele Dora. 

Chiar de n-aş fi ghicit acest lucru în drum spre cafenea, tot 
aş fi înţeles despre ce era vorba în clipa când, urmându-l 
într-o cămăruţă aflată la etaj, am dat ochii cu miss 
Murdstone, rezemată de un bufet, pe care erau înşirate 
câteva cupe cu fundul în sus şi cu lămâi pe deasupra, 
precum şi două din acele casete extraordinare, cu lăcaşuri 
şi jgheaburi, anume pentru fiecare cuţit şi fiecare furculiţă, 
care, din fericire pentru neamul omenesc, au ieşit din 
modă. 

Miss Murdstone mi-a întins vârful degetelor ei îngheţate şi 
s-a aşezat ţeapănă şi severă. Mister Spenlow a închis uşa, 


mi-a arătat un scaun şi a rămas în picioare pe preşul din 
faţa căminului. 

— Aveţi bunătatea să-i arătaţi lui mister Copperfield ce 
aveţi în sacoşa dumneavoastră, miss Murdstone, a spus 
mister Spenlow. 

Cred că sacoşa era una şi aceeaşi cu vechea sacoşă cu fălci 
de oţel, care se închidea ca o capcană, din zilele copilăriei 
mele. Strângând buzele, din simpatie pentru închizătoare, 
miss Murdstone a deschis sacoşa - întredeschizând gura, în 
acelaşi timp - şi a scos ultima mea scrisoare către Dora, 
plină de cuvinte de dragoste înflăcărată. 

— E, pare-mi-se, scrisul dumneavoastră, mister 
Copperfield, mi-a spus mister Spenlow. 

Mi-era foarte cald şi am auzit o voce care nu semăna deloc 
cu a mea spunând: 

— Da, sir, e scrisul meu! 

— Dacă nu mă înşel, a urmat mister Spenlow, în timp ce 
miss Murdstone scotea din sacoşă un pachet de scrisori, 
legat cu o delicioasă panglică albastră, şi acestea tot de 
mâna dumneavoastră sunt scrise, mister Copperfield? 

Cu adâncă jale le-am luat din mâna ei; şi când mi-am 
aruncat ochii asupra unor începuturi de scrisori, ca: „Dora 
mea în veci iubită”, sau: „Îngerul meu iubit”, sau: 
„Dragostea mea binecuvântată”, şi aşa mai departe, mi-a 
năvălit sângele în obraz şi am plecat capul. 

Când, fără să vreau, i le-am întins ca să le ia, mister 
Spenlow mi-a spus foarte rece: 

— Nu, mulţumesc! Nu vreau să vă lipsesc de ele. Miss 
Murdstone, fiţi bună şi continuaţi! 

După ce o clipă a cercetat cu luare-aminte preşul, această 
delicată făptură i-a dat drumul pe un ton sec şi mieros în 
acelaşi timp: 

— Trebuie să mărturisesc că de mai multă vreme nutream 
bănuieli în privinţa raporturilor dintre miss Spenlow şi 
mister Copperfield. I-am observat pe miss Spenlow şi mister 


Copperfield în ziua când s-au cunoscut, şi n-am rămas cu o 
impresie bună. Stricăciunea inimii omeneşti e atât de... 

— V-aş rămâne îndatorat, ma'am, a întrerupt-o mister 
Spenlow, dacă v-aţi mărgini numai la fapte. 

Miss Murdstone a lăsat ochii în pământ, a clătinat din cap, 
protestând parcă împotriva acestei întreruperi nelalocul ei, 
şi apoi, cu o demnitate jignită, a urmat: 

— Fiindcă trebuie să mă mărginesc numai la fapte, le voi 
arăta cât mai simplu cu putinţă. Poate că se va găsi că acest 
fel de a proceda este mai nimerit. Am mai spus, sir, că de 
mai multă vreme nutream bănuieli în privinţa raporturilor 
dintre miss Spenlow şi mister Copperfield. Am căutat în 
repetate rânduri să găsesc o mărturie covârşitoare, care să 
susţină aceste bănuieli, dar în zadar. De aceea m-am 
abținut să vorbesc despre ele tatălui lui miss Spenlow - şi 
aici s-a uitat foarte aspru la el - ştiind că, în asemenea 
cazuri, oamenii nu prea sunt dispuşi să răsplătească 
îndeplinirea conştiincioasă a datoriei. 

Mister Spenlow a părut înfricoşat de austeritatea 
bărbătească de care dădea dovadă miss Murdstone şi a 
încercat s-o mai îmbuneze, făcând un gest conciliant cu 
mâna. 

— Când m-am înapoiat la Norwood, după absenţa 
prilejuită de căsătoria fratelui meu, a urmat miss 
Murdstone cu un glas dispreţuitor, şi când miss Spenlow s-a 
întors după vizita făcută prietenei sale, miss Mills, mi s-a 
părut că purtarea lui miss Spenlow îmi dă şi mai mult de 
bănuit ca înainte. De aceea am supravegheat-o pe miss 
Spenlow îndeaproape. 

Pe scumpa, micuța şi biata Dora, care nu ştia că o 
urmăreau aceşti ochi de zmeu. 

— Totuşi, până aseară, a urmat miss Murdstone, n-am 
găsit nici o dovadă. Mi se părea mie că miss Spenlow 
primea prea multe scrisori de la prietena ei, miss Mills; dar 
cum prietenia cu miss Mills era aprobată fără rezervă de 
tatăl lui miss Spenlow (asta reprezenta un usturător reproş 


la adresa lui mister Spenlow), n-aveam de ce sămă 
amestec. Dacă nu mi-e permis să amintesc despre 
stricăciunea sufletului omenesc, ar fi locul - ar trebui - cel 
puţin să mi se îngăduie să vorbesc de încrederea prost 
plasată. 

Căutând să se scuze în şoaptă, mister Spenlow a 
încuviinţat. 

— Aseară, după ceai, a continuat miss Murdstone, am 
băgat de seamă cum căţeluşul sărea şi se tăvălea mârâind 
prin salon, jucându-se cu ceva. Am întrebat-o pe miss 
Spenlow: „Dora, ce ţine căţeluşul în bot? E o hârtie!” Miss 
Spenlow şi-a dus imediat mâna la bluză, a scos un țipăt şi s- 
a repezit la câine. l-am tăiat calea şi i-am spus: „Dora, 
draga mea, dă-mi voie!” 

Vai, Jip, potaie ticăloasă, aşadar, pocinogul tu l-ai făcut! 

— Miss Spenlow, a spus Jane Murdstone, a încercat să mă 
mituiască sărutându-mă şi oferindu-mi cutii de lucru şi 
bijuterii mărunte, dar, fireşte, trec peste toate acestea. 
Când m-am apropiat, căţeluşul s-a ascuns sub sofa şi nu l- 
am scos de acolo decât cu cleştele de cărbuni, după multă 
caznă. Chiar când a ieşit, tot mai ţinea scrisoarea în bot; şi 
când, cu riscul de a fi muşcată, am dat să i-o smulg, a ţinut- 
o atât de tare cu dinţii, încât, trăgând de document, l-am 
ridicat şi l-am ţinut suspendat în aer. În cele din urmă, am 
pus mâna pe el. După ce l-am cercetat, mi-am dat seama că 
miss Spenlow pesemne că mai avea multe alte asemenea 
scrisori; şi în cele din urmă am obţinut pachetul care se află 
acum în mâna lui David Copperfield. 

Aici s-a oprit, apoi, închizând la loc sacoşa, şi gura, a 
rămas neclintită cu aerul că decât să cedeze mai degrabă 
ar pieri. 

— Aţi auzit-o pe miss Murdstone, mi-a zis mister Spenlow, 
întorcându-se spre mine. Aş vrea să ştiu, mister 
Copperfield, aveţi ceva de spus? 

Imaginile odorului inimii mele, ce mi s-au perindat înaintea 
ochilor - dânsa plângând cu hohote noaptea întreagă; 


dânsa, singură, chinuită de groază şi disperare; dânsa 
cerând şi cerşind îndurare din partea femeii cu inima de 
piatră şi zadarnic încercând s-o îmbuneze cu sărutări, cutii 
de lucru şi brelocuri; dânsa, strivită sub apăsarea acestei 
cumplite nenorociri, şi asta numai şi numai din vina mea - 
toate aceste imagini, zic, au zdruncinat şi acel rest de 
demnitate de care eram în stare. Cred că timp de câteva 
minute am tremurat de emoție, cu toate că m-am străduit 
din răsputeri să mă stăpânesc. 

— Nu, n-am nimic de spus, sir, i-am răspuns, afară de 
faptul că sunt singurul vinovat. Dora... 

— Miss Spenlow, vă rog, m-a corectat tatăl ei, cu un gest 
maiestuos. 

—... a fost îndemnată şi convinsă de mine, am urmat 
înghițind formula rece, „să consimtă a tăinui totul şi acum 
regret amarnic acest lucru”. 

— Sunteţi cât se poate de condamnabil, mi-a zis mister 
Spenlow, plimbându-se în lung şi în lat pe preşul din faţa 
căminului şi subliniind tot ce spunea cu mişcări ale 
întregului corp, nu numai ale capului, din pricină că şira 
spinării şi cravata îi erau prea ţepene. Aţi săvârşit o faptă 
mârşavă şi nepermisă, mister Copperfield. Când poftesc în 
casa mea un gentleman, indiferent dacă are nouăsprezece, 
douăzeci şi nouă sau nouăzeci de ani, înseamnă că îi acord 
toată încrederea. Şi dacă mi-o înşală, săvârşeşte o faptă 
dezonorantă, mister Copperfield. 

— Vă asigur că-mi dau seama, sir, i-am răspuns. Dar până 
acum nu mi-am dat seama niciodată. Vă spun sincer şi 
cinstit, mister Spenlow, niciodată nu mi-am dat seama. O 
iubesc pe miss Spenlow atât de mult, încât... 

— Mofturi! a spus mister Spenlow roşind. Vă rog, nu-mi 
spuneţi în faţă că o iubiţi pe fiica mea, mister Copperfield! 

— Oare mi-aş putea justifica purtarea, sir, dacă n-ar fi aşa? 
am întâmpinat, foarte umil. 

— Vă închipuiţi, sir, c-aţi putea s-o justificaţi dacă ar fi aşa? 
m-a interpelat mister Spenlow, oprindu-se brusc la mijlocul 


preşului. L.a vârsta dumneavoastră şi la vârsta fiicei mele nu 
v-aţi gândit, mister Copperfield? Nu v-aţi dat seama că 
surpaţi încrederea care ar trebui să existe între mine şi fiica 
mea? Nu v-aţi gândit deloc la situaţia fiicei mele în lume, la 
proiectele pe care le am pentru a-i asigura un rang mai 
înalt, la intenţiile testamentare pe care le-aş putea avea în 
privinţa ei? Nu v-aţi gândit la nimic, mister Copperfield? 

— Cred că prea puţin, sir, i-am răspuns, vorbindu-i cu tot 
respectul şi cu toată amărăciunea de care eram năpădit. 
Dar vă rog să mă credeţi că am ţinut seama de faptul că 
aveam şi eu o situaţie în societate. Când v-am dat acele 
explicaţii, eram gata logodiţi... 

— Vă ROG, mister Copperfield, să NU-mi spuneţi mie, că 
sunteţi logodiţi! a spus mister Spenlow, lovindu-şi energic 
palmele şi semănând mai mult ca oricând cu Punch85, ceea 
ce, cu toată deznădejdea mea, n-a putut să-mi scape. 

Miss Murdstone, altminteri atât de impasibilă, a râs 
dispreţuitoare, emițând un sunet scurt, monosilabic. 

— Când v-am povestit schimbarea intervenită în situaţia 
mea, sir, am urmat, înlocuind cu un alt termen expresia ce-i 
fusese atât de neplăcută, această tăinuire, la care îmi pare 
atât de rău c-am îndemnat-o pe miss Spenlow, dând din cap 
de mai multe ori la rând şi încruntându-se mi-am încordat 
toate puterile, n-am cruțat nici un efort ca s-o 
îmbunătăţesc. Sunt sigur că voi izbuti, cu timpul. N-aţi vrea 
să-mi acordaţi un răgaz... atâta cât veţi găsi cu cale? 
Suntem atât de tineri amândoi, sir... 

— Aveţi dreptate, mi-a retezat vorba mister Spenlow, dând 
din cap de mai multe ori la rând şi încruntându-se straşnic, 
sunteţi foarte tineri amândoi. Toate astea-s mofturi! Şi e 
timpul să se pună capăt mofturilor. Luaţi-vă înapoi scrisorile 
şi puneţi-le pe foc. Şi daţi-mi mie scrisorile primite de la 
miss Spenlow, ca să le pun pe foc. Vă daţi seama că de aci 
înainte, raporturile noastre se vor desfăşura numai aici, la 
„Doctors' Commons”, dar trebuie să cădem de acord să nu 
mai pomenim nimic de trecut. Ascultaţi-mă, mister 


Copperfield, căci nu sunteţi lipsit de bun-simţ; şi asta e cea 
mai bună ieşire. 

Nu. Nici prin gând nu-mi trecea să fiu de acord. Îmi părea 
foarte rău, dar era aici în joc ceva mai presus decât bunul- 
simţ. lubirea era mai presus de orice, consideraţiuni 
lumeşti, şi eu o idolatrizam pe Dora, iar Dora mă iubea. Nu 
m-am exprimat chiar aşa; am îndulcit lucrurile cât am putut 
mai bine; dar i-am dat a înţelege că eram neînduplecat în 
această privinţă. Nu cred că m-am arătat prea caraghios, 
dar ştiu că am fost neînduplecat. 

— Foarte bine, mister Copperfield, a zis mister Spenlow, 
nu-mi rămâne decât să încerc s-o influenţez pe fiica mea. 

Printr-un sunet expresiv, printr-o răsuflare prelungă, care 
nu era nici oftat, nici geamăt, dar semăna cu amândouă, 
miss Murdstone i-a dat a înţelege că asta ar fi trebuit să 
facă de la bun început. 

— Nu-mi rămâne decât să încerc s-o influenţez pe fiica 
mea, a repetat mister Spenlow, încurajat de acest sprijin. 
Refuzaţi să luaţi înapoi aceste scrisori, mister Copperfield? 

Căci le pusese pe masă. 

Da. I-am spus că-l rog să nu mi-o ia în nume de rău, dar că- 
mi era cu neputinţă să le primesc de la miss Murdstone. 

— Nici de la mine? a întrebat mister Spenlow. 

Nu, i-am răspuns cu cel mai profund respect; nici de la el. 

— Foarte bine! a zis mister Spenlow. 

A urmat o lungă tăcere şi am şovăit dacă să plec sau să 
rămân. În cele din urmă m-am îndreptat încet spre uşă, 
pregătindu-mă să-i spun că este, poate, cel mai potrivit să 
mă retrag; când, cu amândouă mâinile în buzunarele hainei 
(era singurul gest pe care-l putea face) şi cu un aer pe care, 
în ultimă analiză, l-aş numi foarte evlavios, mi-a zis: 

— Pesemne că ştiţi, mister Copperfield, că nu sunt cu totul 
lipsit de avere şi că fiica mea e fiinţa cea mai apropiată şi 
mai dragă pe care o am pe lume. 

M-am grăbit să-i răspund, exprimându-mi speranţa că 
greşeala pe care dragostea mea disperată m-a mânat s-o 


săvârşesc nu-l va face să mă creadă şi lacom de bani pe 
deasupra. 

— Nu m-am gândit la asta, mi-a spus mister Spenlow. Ar fi 
mai bine, mister Copperfied, şi pentru dumneavoastră şi 
pentru noi toţi, dacă aţi fi lacom de bani, adică dacă aţi avea 
mai mult discernământ şi aţi fi mai puţin influenţat de toate 
mofturile astea tinereşti. Nu. Voiam să ştiu, în cu totul altă 
ordine de idei, dacă vă daţi seama că am oarecare avere, pe 
care aş putea s-o las copilului meu. 

Fireşte, i-am spus că-mi dădeam seama. 

— Având în vedere experienţa lucrurilor ce le vedem zi de 
zi aici la „Doctors' Commons”, în legătură cu diferitele 
nesocotinţe şi scăpări cu totul inexplicabile săvârşite de unii 
oameni în privinţa dispoziţiilor testamentare - o materie 
care ne oferă, mai mult decât oricare alta, revelații dintre 
cele mai stranii asupra uşurinţei omeneşti - sunteţi desigur 
convins că am luat măsurile necesare în această direcţie. 

Am dat din cap. 

— Nu voi îngădui, a urmat mister Spenlow cu o evlavie 
vădit sporită şi clătinând uşor capul, în timp ce se legăna 
când pe vârfuri, când pe călcâie, ca dispoziţiile mele 
testamentare în favoarea copilului meu să fie afectate de o 
aberaţie ca aceasta. E o curată aberaţie. Curată prostie. În 
scurt timp va cântări mai puţin decât un fulg. Dar dacă nu 
veţi abandona cu totul această idee nesăbuită, într-un 
moment de supărare, aş putea... aş putea să fiu îndemnat s- 
o apăr pe fiica mea şi să iau anumite măsuri care s-o 
ferească de urmările unui pas nebunesc în direcţia unei 
căsătorii. De aceea, mister Copperfield, sper că nu mă veţi 
sili să redeschid, fie numai chiar pentru un sfert de ceas, 
această pagină încheiată din cartea vieţii mele şi să schimb, 
măcar şi pentru un sfert de ceas, rânduielile statornicite 
mai demult în privinţa acestor importante probleme. 

Plutea în jurul lui o aură de linişte, de seninătate, o lumină 
transparentă, ca de amurg, care m-au mişcat adânc. Era 
atât de resemnat şi de împăcat cu sine - evident că-şi 


rânduise perfect treburile pe care le pusese atât de metodic 
la cale, încât avea de ce să fie emoţionat când se gândea la 
lucrurile astea. Cred chiar că am văzut că i-au dat şi lacrimi, 
din pricina puternicului sentiment ce-l stăpânea. 

Dar ce puteam face? Nu puteam să mă dezic de Dora şi să 
înăbuş glasul inimii mele. Aşadar, cum l-aş fi putut refuza 
când mi-a spus c-ar fi bine să mă mai gândesc o săptămână, 
dar în acelaşi timp cum aş fi putut să nu-mi dau seama că 
nici o infinitate de săptămâni n-ar izbuti să exercite vreo 
înrâurire asupra unei pasiuni, ca a mea? 

— Mai sfătuiţi-vă între timp cu missis Trotwood sau cu 
orice altă persoană care cunoaşte viaţa, mi-a spus mister 
Spenlow, potrivindu-şi cravata cu amândouă mâinile. Luaţi- 
vă o săptămână timp de gândire, mister Copperfield. 

Am cedat; şi cu o căutătură care dorea să exprime cât mai 
elocvent o statornicie mâhnită şi disperată, am părăsit 
cămăruţa. Sprâncenele stufoase ale fioroasei miss 
Murdstone m-au urmărit până la uşă - spun sprâncenele ei 
mai degrabă decât ochii, fiindcă ele îi dominau chipul - şi 
mutra ei era atât de asemănătoare aceleia cu care obişnuia 
să mă privească odinioară, cam pe la ora aceea, dimineaţa, 
în salonaşul nostru din Blunderstone, încât mi s-a părut că 
iar nu mi-am ştiut lecţia şi că greutatea ce o simţeam 
apăsându-mi creierul era acea îngrozitoare carte de citire 
cu gravuri în lemn, ovale, pe care copilăreasca mea 
imaginaţie le asemăna cu nişte sticle de ochelari. 

Când am ajuns la birou, mi-am acoperit faţa cu palmele, ca 
să nu-l văd pe Tiffey, nici pe ceilalţi, şi m-am aşezat la masa 
mea, în ungherul meu, unde, gândindu-mă la cutremurul 
întâmplat fără veste şi blestemându-l amarnic pe Jip, am 
fost cuprins de o asemenea îngrijorare în privinţa Dorei, 
încât mă mir cum de nu mi-am luat pălăria şi n-am pornit-o 
într-o goană nebunească până la Norwood. Gândul că ar 
putea s-o terorizeze şi s-o facă să plângă pe Dora, şi că eu 
nu voi fi acolo pentru a-i da curaj, m-a torturat în aşa 
măsură, încât m-am apucat să-i scriu lui mister Spenlow o 


scrisoare exaltată, rugându-l să nu abată asupra ei urmările 
groaznicei mele sorţi. L-am implorat să-i cruţe firava 
făptură - să nu strivească o floare gingaşă - şi, după câte 
îmi amintesc, i-am scris ca şi cum n-ar fi fost părintele ei, ci 
vreun căpcăun sau Balaurul din Wantley86. Am pecetluit 
scrisoarea şi am pus-o pe masa lui înainte de a se fi întors; 
şi când a venit, l-am văzut, prin uşa pe jumătate 
întredeschisă a biroului, cum a luat-o şi a citit-o. 

N-a pomenit nimic de ea toată dimineaţa; dar după- 
amiază, înainte de a pleca, m-a chemat şi mi-a spus că nu 
aveam nici un motiv să fiu neliniştit în ce priveşte sănătatea 
şi fericirea fiicei sale. O încredinţase, mi-a zis, că nu era 
decât o prostie; afară de asta nu-i mai spusese nimic. Avea 
convingerea că dânsul era un tată indulgent (într-adevăr şi 
era) şi că m-aş putea dispensa de a-mi face griji în privinţa 
ei 

— Dacă vă veţi arăta îndărătnic sau zvăpăiat, mi-a zis, m- 
aţi putea sili, mister Copperfield, să-mi trimit din nou fiica în 
străinătate pentru câtva timp; dar am o părere mai bună 
despre dumneavoastră. Sper că peste câteva zile veţi fi mai 
înţelept. Cât despre miss Murdstone (căci în scrisoare 
pomenisem şi de ea), preţuiesc vigilenţa de care a dat 
dovadă şi îi sunt îndatorat; i-am dat însă instrucţiuni stricte 
să evite acest subiect. Tot ceea ce doresc, mister 
Copperfield, e să-l dăm uitării. Singurul lucru ce-l aveţi de 
făcut, mister Copperfield, e să-l daţi şi dumneavoastră 
uitării. 

Singurul lucru! În epistola pe care i-am scris-o Juliei Mills, 
am citat cu amărăciune această formulă. Singurul lucru ce-l 
aveam de făcut, i-am scris, cu un sarcasm întunecat, era s-o 
dau uitării pe Dora. Acesta era singurul lucru, dar ce 
însemna acest lucru? Am conjurat-o pe miss Mills să mă 
primească în seara aceea. În ipoteza că nu m-ar putea primi 
cu aprobarea şi consimţământul lui mister Mills, îi solicitam 
o întrevedere în bucătărioara din dos, unde se afla 
măngălăul. Am înştiinţat-o că raţiunea începuse să mi se 


clatine pe înaltul ei scaun şi că numai dânsa, miss Mills, ar 
putea preîntâmpina detronarea ei. Am semnat că rămân al 
ei, cu mintea rătăcită; şi recitind epistola înainte de a o 
trimite cu un comisionar, mi-am dat seama că era scrisă în 
stilul lui mister Micawber. 

Cu toate acestea, am expediat-o. Seara, m-am dus pe 
strada unde locuia miss Mills şi m-am plimbat în sus şi în jos 
până ce a venit servitoarea, care m-a luat şi, pe furiş, prin 
spatele casei, m-a condus în bucătărioara din dos. De atunci 
încoace m-am convins că de fapt nu exista nici un motiv ca 
să nu intru pe uşa din faţă şi să nu fiu primit în salon, afară 
doar de deosebita slăbiciune ce o avea miss Mills pentru tot 
ce era romantic şi misterios. 

În bucătărioara din fund m-am dezlănţuit după pofta 
inimii. Venisem cred, ca să mă dau în spectacol, şi nu mai 
încape îndoială că am izbutit. Miss Mills primise un bileţel 
scris în grabă de Dora, care-i spunea că totul ieşise la iveală 
şi încheia astfel: „O, te rog, Julia, vino la mine, vino, vino!” 
Dar miss Mills, socotind că prezenţa ei nu va fi pe placul 
autorităţilor superioare, nu se dusese încă; astfel că ne 
aflam învăluiţi de tenebre în mijlocul deşertului Saharei. 

Miss Mills avea un extraordinar debit verbal şi îi plăcea să 
şi-l reverse asupra mea. Cu toate că şi-a amestecat lacrimile 
cu ale mele, n-am putut să nu bag de seamă că nenorocirile 
noastre îi ofereau o teribilă voluptate. Le alinta, dacă pot 
spune astfel, şi le răsfăţa. O prăpastie adâncă, mi-a spus, se 
căscase între mine şi Dora, peste care numai Dragostea, cu 
curcubeul ei vor putea să dureze un pod. În această lume 
crudă, Dragostea e sortită să sufere; aşa a fost de când e 
lumea, aşa va fi în vecii vecilor. Dar n-are a face, mi-a zis 
miss Mills. În cele din urmă inimile încătuşate în pânze de 
păianjen se vor elibera, şi atunci Dragostea va fi răzbunată. 

Pentru mine asta era o slabă mângâiere, însă miss Mills nu 
voia să aprindă nădejdi deşarte. M-a făcut să mă simt mult 
mai nenorocit decât înainte şi mi-am dat seama (ceea ce i- 
am şi spus, cu cea mai adâncă recunoştinţă) că-mi era o 


adevărată prietenă. Am hotărât împreună ca a doua zi 
dimineaţă să se ducă la Dora şi să găsească mijlocul s-o 
încredinţeze, fie prin priviri, fie prin cuvinte, de 
devotamentul şi disperarea mea. Ne-am despărţit copleşiţi 
de durere; şi cred că miss Mills a avut de ce să se delecteze. 

Când am ajuns acasă, i-am destăinuit totul mătuşii şi, în 
ciuda tuturor argumentelor ei, m-am culcat cu totul 
deznădăjduit. A doua zi m-am sculat deznădăjduit, şi am 
plecat deznădăjduit. Era sâmbătă dimineaţa, şi m-am dus 
de-a dreptul la „Doctors' Commons”. 

Am fost surprins când, de departe, am văzut că în faţa 
intrării biroului comisionarii stăteau şi vorbeau între ei şi că 
mai mulţi trecători se opriseră în stradă şi se uitau la 
ferestrele închise. Am grăbit pasul şi, croindu-mi drum 
printre ei şi întrebându-mă de ce s-or fi uitând aşa, am 
intrat repede în birou, întreg personalul era de faţă, dar 
nimeni nu lucra. Pentru prima oară în viaţa lui, Tiffey şedea 
pe alt scaun decât al lui şi uitase să-şi atârne pălăria în 
cuier. 

— Groaznică nenorocire, mister Copperfield! mi-a zis când 
am intrat. 

— Ce-i? am exclamat. Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiţi? s-a mirat Tiffey, şi toţi ceilalţi s-au strâns 
grămadă în jurul meu. 

— Nu! am răspuns, rotindu-mi privirea de la unul la altul. 

— Mister Spenlow, a zis Tiffey. 

— Ce-i cu el? 

— A murit! 

Când unul dintre funcţionari m-a ţinut să nu cad, am 
crezut că nu eu, ci biroul se clatină. M-au aşezat pe un 
scaun, mi-au desfăcut gulerul şi mi-au adus puţintică apă. 
Nu ştiu dacă a durat mult sau puţin. 

— A murit? am întrebat. 

— Aseară a luat masa în oraş, mi-a zis Tiffey, şi apoi, după 
ce a trimis vizitiul acasă cu diligenţa, aşa cum ştiţi că 
obişnuia uneori, a plecat singur cu faetonul... 


— Şi? 

— Faetonul a ajuns acasă fără el. Caii s-au oprit la uşa 
grajdului. Vizitiul a ieşit cu o lanternă. În faeton nu eră 
nimeni. 

— O luaseră razna caii? 

— Nu erau înfierbântaţi, a zis Tiffey, punându-şi ochelarii. 
Vreau să spun că nu erau mai înfierbântaţi decât atunci 
când mergeau în trap, ca de obicei. Hăţurile erau rupte, 
căci fuseseră târâte pe jos. S-a ridicat toată casa, şi trei 
dintre servitori au pornit să-l caute. L-au găsit la vreo milă 
depărtare. 

— La mai mult de o milă, mister Tiffey, s-a amestecat un 
funcţionar mai tânăr. 

— Aşa? Cred că ai dreptate, a zis Tiffey, la mai mult de o 
milă, nu departe de biserică... zăcea cu faţa la pământ, cu 
trupul pe jumătate pe marginea şoselei, jumătate pe 
potecă. Dacă a căzut lovit de dambla, sau dacă a coborât 
când a simţit că-i vine rău, înainte de a-l fi lovit damblaua, 
sau dacă era mort când a căzut, deşi nu încape îndoială că- 
şi pierduse cunoştinţa, asta pare-se că nimeni nu poate şti. 
Dacă poate mai răsufla când l-au găsit, sigur e că de vorbit 
nu mai putea. Cât de repede cu putinţă a fost adus un 
medic; dar totul a fost zadarnic. 

Nu pot descrie în ce stare de spirit m-a cufundat această 
veste. E lesne de înţeles ce şoc a însemnat pentru mine 
acest accident atât de neaşteptat întâmplat unui om cu care 
nu fusesem de acord în unele privinţe, ce înspăimântător de 
pustiu mi s-a părut biroul pe care-l ocupase până mai 
adineauri, unde scaunul şi masa lui de lucru parcă îl 
aşteptau şi unde actele scrise aseară de mâna lui mi se 
păreau nişte strigoi, ce ciudată mi s-a părut neputinţa de a 
separa persoana lui de locurile acelea şi de a nu aştepta că-l 
văd intrând ori de câte ori se deschidea uşa, ce impresie mi- 
a făcut tăcerea şi somnolenţa ce domneau în birou, precum 
şi interesul neobosit cu care colegii comentau cele 
petrecute, şi acel du-te-vino al persoanelor care s-au 


perindat toată, ziua ca să se îndoape cu detalii despre 
accident. Nu pot însă descrie cum în adâncul inimii mele 
gelozia se îndrepta chiar şi împotriva Morţii. Cum am fost 
cuprins de temerea că îmi va răpi locul pe care-l ocupam în 
gândurile Dorei. Cum, într-un chip josnic, pentru care nu 
găsesc cuvinte, am ajuns să fiu gelos până şi pe mâhnirea 
ei, cum mă neliniştea gândul că plânge de faţă cu alţii şi că 
va fi consolată de alţii. Cum mă stăpânea o dorinţă lacomă 
şi egoistă de a îndepărta pe toată lumea din preajmă-i, de a 
rămâne numai noi doi şi de a fi pentru ea totul în acele clipe 
mai grele decât oricare. 

În vâltoarea acelei tulburări sufleteşti - pe care sper că au 
încercat-o şi alţii - m-am dus în seara aceea la Norwood; şi 
aflând de la un servitor, când m-am interesat la poartă, că 
miss Mills se afla acolo, am rugat-o pe mătuşa să-i 
expedieze misiva pe care îndată i-am scris-o. În ea am 
deplâns din tot sufletul moartea pretimpurie a lui mister 
Spenlow, vărsând lacrimi în timp ce-i scriam. Am rugat-o să- 
i spună Dorei, dacă Dora era în stare, s-o asculte, că mie 
dânsul îmi vorbise cu cea mai mare bunăvoință şi stimă; şi 
că numele ei îl rostise totdeauna cu dragoste, fără nici un 
cuvânt de dojană. Ştiu c-am făcut acest gest mânat de o 
pornire egoistă, vrând ca numele meu să fie pomenit în faţa 
ei; dar am încercat să mă conving că săvârşisem un act de 
dreptate faţă de memoria răposatului. Se poate chiar să fi 
crezut acest lucru. 

A doua zi mătuşa a primit un răspuns de câteva rânduri; 
pe plic era scris numele mătuşii, dar răvaşul dinăuntru mi- 
era adresat mie. Dora era copleşită de durere; şi când 
prietena ei o întrebase dacă să-mi trimită un cuvânt de 
dragoste din partea ei, dânsa doar strigase printre lacrimi, 
cum striga tot timpul: „Vai, scumpul meu papa! Vai, bietul 
papa!” Dar nu spusese Nu, şi asta mi s-a părut mai 
important decât orice. 

Câteva zile mai târziu, mister Jorkins, care, în urma 
accidentului, se deplasase la Norwood, a venit la birou. S-a 


retras cu Tiffey, şi după ce au discutat câteva minute cu 
uşile închise, Tiffey a scos capul pe uşă şi mi-a făcut semn să 
intru. 

— O! mi-a zis mister Jorkins. Mister Tiffey şi cu mine ne 
pregăteam să cercetăm birourile, sertarele şi toate 
dulapurile şi cutiile răposatului, ca să punem sub peceţi 
actele lui personale şi să-i găsim testamentul. În altă parte 
n-am găsit nici urmă de testament, mister Copperfield. Aţi 
putea să ne daţi o mână de ajutor, dacă binevaoiţi. 

Ardeam de nerăbdare să aflu ce se va întâmpla cu Dora - 
cine avea să-i fie tutore şi aşa mai departe - şi această 
propunere îmi oferea o posibilitate. Ne-am apucat să 
căutăm fără întârziere. Mister Jorkins descuia birourile şi 
sertarele, iar noi scoteam toate hârtiile. Puneam de o parte 
hârtiile firmei, iar pe cele personale (care nu erau 
numeroase), de alta. Lucram cu un aer grav; şi ori de câte 
ori dădeam peste un sigiliu, o cutie de creioane, un inel sau 
alte obiecte mărunte de acel fel folosite de răposatul, 
vorbeam cu glas scăzut. 

Sigilasem mai multe pachete şi lucram mai departe, tăcuţi 
şi prăfuiţi, când deodată mister Jorkins, folosind exact 
cuvintele pe care răposatul său asociat le rostise pe 
socoteala lui, ne-a zis: 

— Pe mister Spenlow era foarte greu să-l scoţi din făgaşul 
lui. Doar l-aţi cunoscut şi dumneavoastră! Îmi vine a crede 
că n-a lăsat testament. 

— O, ştiu precis că a lăsat! am spus. 

S-au întrerupt amândoi şi s-au uitat la mine. 

— Mi-a spus acest lucru chiar în ziua când l-am văzut 
ultima oară, am urmat, şi mi-a mai spus că de mult rânduise 
totul în privinţa averii sale. 

Mister Jorkins şi Tiffey au clătinat din cap ca un singur om. 

— Asta nu mi se pare încurajator, a zis Tiffey. 

— Deloc încurajator, a întărit mister Jorkins. 

— Cred că nu puneţi la îndoială... am început eu. 


— Scumpe mister Copperfield, m-a întrerupt Tiffey, 
apucându-mă de braţ şi închizând amândoi ochii, în timp ce 
clătina din cap, dacă aţi fi lucrat la „Doctors' Commons” 
atâta amar de vreme ca mine, aţi şti că nu există domeniu în 
care oamenii să se arate atât de inconsecvenţi şi atât de 
puţin vrednici de crezare. 

— Doamne iartă-mă, acelaşi lucru mi l-a spus şi el! am 
răspuns eu. 

— Asta, a zis Tiffey, mi se pare că exclude orice umbră de 
îndoială. Părerea mea e: n-a lăsat nici un testament. 

Mi s-a părut foarte straniu, dar până la urmă s-a dovedit 
că nu lăsase nici un testament. Judecând după hârtiile sale, 
s-ar fi putut crede că nici prin gând nu i-ar fi trecut 
vreodată să facă un testament, căci printre ele nu s-a găsit 
nici o însemnare, nici o ciornă, nici o scrisoare care să 
consemneze vreo intenţie testamentară. Ceea ce mi s-a 
părut aproape tot atât de ciudat a fost faptul că socotelile 
sale erau în mare neorânduială. A fost cât se poate de greu, 
am auzit, să se alcătuiască o catagrafie a averii lui în 
momentul morţii. Părea probabil că de ani de zile nu ştiuse 
nici el nimic precis în privinţa patrimoniului lui. Încetul cu 
încetul a ieşit la iveală că, în dorinţa de a ţine pasul în 
emulaţia frenetică privind luxul şi eleganța ce avea loc pe 
atunci la „Doctors' Commons”, mister Spenlow cheltuise 
mai mult decât venitul ce-l realiza din profesie, care nu era 
cine ştie ce mare, împuţinându-şi astfel considerabil 
mijloacele personale, dacă fuseseră vreodată mari (ceea ce 
era foarte îndoielnic). Mobila de la Norwood a fost scoasă în 
vânzare, iar contractul de închiriere a fost cedat; şi Tiffey 
mi-a spus, fără să bănuiască măcar cât mă interesau toate 
aceste amănunte, că, după ce vor fi achitate toate datoriile 
răposatului şi după ce se va scădea cota respectivă din 
creanţele dubioase sau putrede ale firmei, abia dacă se vor 
alege vreo mie de lire din toată succesiunea. 

Asta a ieşit la iveală după vreo şase săptămâni. Am suferit 
cumplit în tot acest răstimp şi am fost într-adevăr cât pe-aci 


să-mi pun capăt vieţii de fiecare dată când miss Mills îmi 
aducea la cunoştinţă că ori de câte ori se pomenea numele 
meu, biata Dora, cu inima zdrobită, nu spunea decât: „Vai, 
bietul papa! Vai, scumpul meu papa!” Am mai aflat că nu 
avea alte rude decât două mătuşi, surori nemăritate ale lui 
mister Spenlow, care locuiau la Putney87, şi de ani de zile 
nu se mai văzuseră decât accidental cu fratele lor. Nu se 
certaseră niciodată (mi-a povestit miss Mills), dar la botezul 
Dorei, fiind invitate la ceai, în loc să fie poftite, aşa cum 
apreciau ele c-ar fi fost cazul, la o masă, trimiseseră o 
scrisoare, arătând că erau de părere că, „spre mulţumirea 
tuturor, ar fi mai bine” să nu dea urmare invitaţiei. Din ziua 
aceea îşi urmaseră drumul lor, iar mister Spenlow pe al său. 

Aceste două doamne ieşiseră acum din rezerva lor şi îi 
propuseseră Dorei să vină să locuiască cu ele, la Putney. 
Ghemuindu-se la pieptul lor şi plângând, Dora exclamase: 

— Vai, desigur, vă rog să mă luaţi la Putney, cu Julia Mills şi 
cu Jip! 

Şi astfel, la scurt timp după înmormântare, au plecat 
împreună. 

Cum am găsit timp să mă duc la Putney, nu ştiu; fapte că, 
într-un fel sau altul, am izbutit destul de des să dau târcoale 
prin vecinătate. Miss Mills, ca să-şi îndeplinească cât mai 
conştiincios obligaţiile prieteneşti, s-a hotărât să ţină un 
jurnal, şi ne întâlneam uneori pe izlazul comunal, ca să-mi 
citească din el, sau (când n-avea timp să zăbovească) mi-l 
împrumuta. Dau aici câteva mostre de însemnări, pe care 
le-am păstrat ca pe nişte adevărate comori! 

„Luni. Scumpa mea D, e încă tare abătută. Dureri de cap. 
I-am atras luarea-aminte că ]. Are părul frumos. D. L-a 
mângâiat pe ]. Amintirile pe care i le-a trezit i-au deschis 
zăgazurile durerii. Explozie de amărăciune. (Lacrimile nu 
sunt oare roua inimii? ]. M.) 

Marţi. D. Slăbită şi nervoasă. Frumoasă în paloarea ei. 
(Oare nu constatăm acelaşi lucru şi în privinţa lunii? ]. M.) 
D., ]. M. Şi ]. Au ieşit cu trăsura să ia aer. ]. S-a uitat pe 


portieră şi a lătrat furios la un gunoier, ceea ce a adusun 
zâmbet pe faţa bietei D. (Din asemenea verigi mărunte e 
alcătuit lanţul vieţii. ]. M.) 

Miercuri. D., oarecum mai veselă. I-am cântat o melodie 
care i se potrivea, Clopotele serii88. N-a liniştit-o, ci 
dimpotrivă. D. Profund mişcată. Mai târziu am găsit-o în 
odaia ei, plângând. I-am recitat versurile despre dânsa şi 
tânăra Gazelă. Nici un rezultat. I-am amintit şi de imaginea- 
ndureratei resemnări89. (Întrebare: de ce în faţa 
mormântului? ]. M.) 

Joi. D. Simţitor mai bine. Noapte mai liniştită. Uşoare 
reflexe trandafirii îi colorează din nou obrajii. M-am hotărât 
să pronunţ numele lui D. C. L-am rostit cu grijă, pe când 
luam aer. D. Imediat răscolită. „Vai, dragă Julia! Am fost un 
copil rău şi neascultător!” Am consolat-o şi am mângâiat-o. 
I-am zugrăvit o imagine ideală a lui D. C. Ajuns în pragul 
morţii. D. Din nou răscolită. „Vai, ce să fac, ce să fac? Du-mă 
de aici, du-mă oriunde!” Foarte alarmată, D. A leşinat. l-am 
adus un pahar cu apă de la cârciumă. (Imagine poetică. La 
uşa cârciumii, drept firmă o tablă de şah: o tablă de şah şi 
viaţa omenească. Vai! ]. M.) 

Vineri. Zi agitată. Un bărbat cu sac albastru se prezintă în 
bucătărie, „să ia ghetele cucoanei lăsate la tălpuit”. 
Bucătăreasa răspunde: „N-avem aşa ceva” Bărbatul 
stăruie. Bucătăreasa se duce să se intereseze, lăsându-l pe 
bărbat singur cu ]. Când bucătăreasa se întoarce, bărbatul 
mai insistă, dar în cele din urmă pleacă. ]. Dispărut fără 
urmă. D. Disperată. Plângere la poliţie. Semnalmentele 
bărbatului: nas lătăreţ şi picioare cât nişte stâlpi de pod. Se 
fac cercetări pretutindeni. ]. Nicăieri. D. Plânge amarnic, 
nemângâiată. Din nou aluzie la tânăra Gazelă. Aluzie 
nimerită, dar zadarnică. Spre seară vine un băiat 
necunoscut. Adus în salon. Nas lătăreţ, dar fără stâlpi de 
pod. Spune că cere o liră că să spună unde e câinele. Alte 
lămuriri refuză să dea, deşi tare încolţit. D scoate o liră, 
bucătăreasa e condusă la o căsuţă, unde-l găseşte pe]. 


Singur, legat de piciorul unei mese. D. Dansează de 
bucurie, în timp ce ]. Mănâncă. Încurajată de această 
fericită schimbare, îi pomenesc de D. C. D. Plânge din nou şi 
strigă jalnic: „Vai, nu, nu, nu! Ar fi atât de urât să mă 
gândesc la altceva decât la bietul papa!” Îl sărută pe ]. Şi 
suspină până ce adoarme. (Oare nu se cuvine ca D. C. Să-şi 
încredinţeze soarta largilor aripi ale Timpului? ]. M.) , 

Singura mea mângâiere de-a lungul acestei perioade a 
fost miss Mills, cu jurnalul ei. lar singurele mele bucurii au 
fost să mă întâlnesc cu dânsa, care cu câteva clipe mai 
înainte se despărţise de Dora, să desenez inițialele numelui 
Dorei pe paginile jurnalului cu însemnări atât de prieteneşti 
şi să mă simt tot mai nefericit din pricina ei. Mi se părea că 
trăisem într-un castel clădit din cărţi de joc, care se 
prăbuşise, lăsându-ne numai pe mine şi pe miss Mills 
printre ruine: mi se părea că un vrăjitor hain trăsese un 
cerc magic în jurul nevinovatei zeițe a inimii mele şi că 
înăuntrul acestuia nu voi fi în stare să pătrund decât cu 
ajutorul acelor aripi puternice care pe mulţi oameni îi 
poartă peste atâtea piedici. 

CAPITOLUL XXXIX 

„WICKFIELD & HEEP” 

Mătuşa, începând să fie serios îngrijorată de apatia mea 
prelungită, a pretextat, presupun, că ţinea neapărat să 
merg la Dover, să vizitez casa (care fusese dată cu chirie), 
să mă conving dacă totul era în bună ordine şi să închei un 
contract pe termen mai lung cu actualul chiriaş. Janet 
intrase în serviciul doctorului Strong, unde o vedeam în 
fiecare zi. Înainte de a părăsi Doverul, stătuse la îndoială, 
dacă să dea sau nu lovitura de graţie doctrinei renunţării la 
viaţa lumească, în spiritul căreia fusese educată, şi să se 
mărite cu un pilot naval, dar până la urmă hotărâse să nu 
facă acest pas. Nu atât de dragul principiilor, cred, ci mai 
degrabă pentru că, din întâmplare, nu-i plăcea băiatul. 

Deşi îmi venea greu să mă despart de miss Mills, m-am 
învoit aproape cu plăcere să îndeplinesc pretinsa dorinţă a 


mătuşii, care-mi oferea prilejul să petrec câteva ceasuri 
senine cu Agnes. l-am cerut bunului doctor părerea dac-aş 
putea lipsi trei zile; iar doctorul, fiind de acord că ar fi bine 
să mă odihnesc - m-a îndemnat chiar să-mi iau o vacanţă 
mai lungă; dar n-aveam putere să suport mai mult - m-am 
hotărât să plec. 

Cât despre îndatoririle mele la „Doctors' Commons”, n- 
aveam motive să mă sinchisesc cine, ştie cât. La drept 
vorbind, firma noastră începuse să aibă nume nu prea bun 
în rândul proctor-ilor mai de seamă, şi aluneca rapid în jos 
pe pantă către o situaţie îndoielnică. Afacerile nu fuseseră 
strălucite nici pe vremea lui mister Jorkins, înainte de 
venirea lui mister Spenlow; şi deşi se mai îmbunătăţiseră 
datorită noului impuls şi prestigiului lui mister Spenlow, 
totuşi nu erau clădite pe o temelie destul de serioasă ca să 
nu se resimtă de lovitura neaşteptată ce s-a abătut asupra 
ei prin pierderea conducătorului ei activ. Ele au scăzut 
simţitor. Mister Jorkins, în ciuda faimei de care se bucura în 
cadrul firmei, era un om comod, nu prea capabil, a cărui 
reputaţie în lumea dinafară nu era de natură să 
îmbunătăţească situaţia. Lucram cu el acuma, şi când îl 
vedeam cum priza tabac şi lăsa treburile să meargă în voia 
lor, regretam mai amarnic decât oricând cele o mie de lire 
ale mătuşii. 

Dar nu asta era partea cea mai rea. La „Doctors' 
Commons” se învârteau o sumedenie de trepăduşi şi de 
lingăi care, fără a fi proctor-i, angajau tot felul de afaceri ce 
intrau în categoria formalităţilor uzuale pe care le treceau 
apoi adevăraţilor proctor-i, care-şi împrumutau numele în 
schimbul unei cote din pradă. Şi erau destui de soiul acesta. 
Întrucât firma avea nevoie de afaceri cu orice preţ, am 
intrat şi noi în această nobilă gaşcă; am căutat să-i 
ademenim pe trepăduşi şi pe lingăi ca să ne aducă afaceri. 
Alergau cu toţii mai ales după autorizaţii de căsătorie şi 
după succesiuni mărunte, care aduceau câştig bun, şi 
concurenţa pentru acest soi de afaceri era foarte mare. Pe 


toate ulițele care duceau la „Doctors' Commons” stăteau la 
pândă ademenitori de profesie, care aveau instrucţiuni să 
facă tot ce le stătea în putinţă ca să intercepteze toate 
persoanele în doliu, precum şi pe toţi gentlemen-ii mai 
timizi şi să-i atragă în birourile firmelor de la care patronii 
lor căpătau comision; aceste instrucţiuni erau respectate cu 
atâta străşnicie, încât şi pe mine, până au ajuns să mă ştie 
din vedere, m-au umflat de două ori şi m-au dus în birourile 
principalului nostru concurent. Interesele contradictorii ale 
acestor vânători de procese fiind de natură să le aţâţe 
pornirile, aveau loc încăierări; şi toată lumea de la „Doctors' 
Commons” a fost scandalizată când principalul nostru agent 
(care lucrase mai întâi în negoţul de vinuri, iar apoi fusese 
telal) a umblat timp de câteva zile cu un ochi umflat. 
Niciunul dintre aceşti copoi nu se sfia, după ce ajuta 
politicos unei doamne bătrâne şi cernite să coboare din 
trăsură, să-i spună că proctor-ul de care întreba se 
prăpădise, şi informând-o că patronul său era succesorul şi 
reprezentantul de drept al proctorului pe care-l căuta, o 
conducea pe bătrâna doamnă (uneori profund îndurerată) 
la biroul acestuia. Multe victime mi-au fost aduse chiar mie 
în chipul acesta, în ce priveşte autorizaţiile de căsătorie, 
concurenţa devenise atât de aprigă, încât oricărui tânăr 
sfios, care avea nevoie de o autorizaţie, nu-i rămânea 
altceva de făcut decât să se dea pe mâna primului vânător 
de procese ce-i ieşea în cale sau să-i lase să se încaiere 
pentru el şi să devină prada celui mai tare. Când aveau loc 
asemenea încăierări, unul dintre funcţionarii noştri, 
recrutat dintre aceşti trepăduşi, n-avea altă sarcină decât 
să stea cu pălăria pe cap, gata să conducă în grabă victima, 
care ar fi putut să ne pice în birou, înaintea vicarului spre a 
depune jurământul. Acest sistem de a prinde clienţii cu 
arcanul mai dăinuieşte, pare-mi-se, şi în ziua de-azi. Ultima 
oară când am fost la „Doctors' Commons”, un bărbat 
cuviincios, corpolent, cu un şorţ alb, s-a repezit la mine din 
pragul unui gang, mi-a şoptit la ureche: „Autorizaţie de 


căsătorie”, şi numai anevoie l-am împiedicat să nu mă ia pe 
sus şi să nu mă depună în biroul unui proctor. 

După această digresiune, fie-mi îngăduit să mă deplasez la 
Dover. 

Am găsit casa în bună stare; şi am fost în măsură să-i fac 
mătuşii plăcerea de a-i aduce la cunoştinţă că cel care o 
închiriase preluase toate animozităţile ei şi că ducea un 
război permanent împotriva măgarilor. După ce mi-am dus 
la bun sfârşit mandatul, am dormit acolo o noapte, iar a 
doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit-o pe jos la Canterbury. 
Venise din nou iarna; şi vântul şi vremea rece, precum şi 
priveliştea dulce a dealurilor din partea locului mi-au mai 
dat niţeluş curaj. 

Ajuns la Canterbury, am hoinărit pe bătrânele-i străzi cu o 
plăcere sobră, care mi-a liniştit gândurile şi mi-a uşurat 
inima. În faţa prăvăliilor am regăsit vechile firme şi vechile 
nume, iar înăuntru serveau aceiaşi oameni ca altădată. Mi 
se părea că trecuse atâta vreme de când fusesem şcolar 
aici, încât m-am mirat cum se face că oraşul era aşa de 
puţin schimbat, până ce mi-am dat seama cât de puţin 
schimbat eram şi eu. Ar putea să pară straniu, dar fapt e că 
acea linişte, care în mintea mea era indisolubil legată de 
Agnes, parcă plutea şi peste întreg oraşul în care locuia. 
Venerabilele turnuri ale catedralei, pe care croncănitul 
bătrânelor ciori şi stăncuţele le făceau să pară mai 
singuratice decât cea mai deplină tăcere; portalurile 
dărăpănate, care cândva fuseseră împodobite cu statui de 
mult prăvălite şi transformate în ţărână, la fel ca şi 
cucernicii pelerini care le admiraseră odinioară; ungherele 
retrase, unde iedera crescută de veacuri se căţăra pe ziduri 
roase de vreme şi pe acoperişuri ţuguiate; vechile clădiri, 
priveliştile pastorale oferite de ogoare, de livezi şi de 
grădini; pretutindeni - peste fiecare din ele - am simţit acea 
atmosferă senină, acel duh de blândeţe şi de chibzuinţă 
calmă. 


La locuinţa lui mister Wickfield, în odăiţa de jos, de la 
parter, unde altădată lucra Uriah Heep, l-am găsit pe mister 
Micawber, care mânuia de zor condeiul. Purta un costum 
negru, cum se cuvine să poarte un adevărat jurist, şi în acea 
mică încăpere părea mare şi voinic. 

Mister Micawber a fost foarte bucuros când m-a văzut, dar 
şi puţin cam stânjenit. A vrut să mă conducă îndată la Uriah 
Heep, dar am refuzat. 

— Precum ştiţi, cunosc casa de mult, i-am spus, şi ştiu 
drumul sus. Cum vă împăcaţi cu profesiunea juridică, mister 
Micawber? 

— Dragă Copperfield, mi-a răspuns, pentru un om 
înzestrat cu o fantezie deosebit de bogată, neajunsul pe 
care-l prezintă studiile juridice constă în mulţimea 
amănuntelor pe care le implică. Până şi în corespondenţa 
noastră profesională, a adăugat mister Micawber, aruncând 
o privire asupra scrisorilor care le avea în faţă, mintea nu-i 
liberă să se avânte într-o formă de expresie mai elevată. 
Totuşi, e o barieră straşnică! O carieră straşnică! 

După aceea mi-a spus că locuia în fosta casă a lui Uriah 
Heep şi că missis Micawber va fi încântată să mă primească 
sub acoperişul lor. 

— E o casă umilă şi neînsemnată, a zis mister Micawber, ca 
să folosesc vorba preferată a prietenului meu Heep; dar s- 
ar putea să se dovedească o trambulină către alte domicilii 
mult mai luxoase. 

L-am întrebat dacă era mulţumit de felul cum se purta 
prietenul meu Heep cu el. S-a dus să se încredinţeze că uşa 
era închisă şi apoi mi-a răspuns în şoaptă: 

— Dragă Copperfield, un om care trăieşte sub apăsarea 
nevoilor băneşti se află într-o situaţie neprielnică în raport 
cu marea masă a oamenilor. Şi când nevoile te silesc să ceri 
plata salariului înainte ca suma respectivă să fie datorată şi 
exigibilă, această situaţie neprielnică nu este întru nimic 
ameliorată. lot ce pot spune e că prietenul meu Heep a 
răspuns, într-un mod care face cinste deopotrivă minţii şi 


inimii sale, unor apeluri, în privinţa cărora nu-i nevoie să 
intru în amănunte. 

— N-aş fi crezut că-i atât de larg când e vorba de bani, i- 
am spus eu. 

— lartă-mă, a spus mister Micawber cu un aer jenat, nu 
vorbesc de prietenul meu Heep decât aşa cum îl cunosc pe 
baza experienţei mele proprii. 

— Mă bucur c-aţi avut o experienţă atât de fericită, i-am 
răspuns. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, dragă Copperfield, mi-a zis 
mister Micawber, şi a început să îngâne o melodie. 

— Pe mister Wickfield îl vedeţi des? l-am întrebat eu, ca să 
schimb vorba. 

— Nu cine ştie ce, a zis mister Micawber batjocoritor. Aş 
putea spune că mister Wickfield e un om cu excelente 
intenţii, dar e... într-un cuvânt, e cam demodat. 

— Presupun că aşa caută să-l arate asociatul său, i-am zis. 

— Dragă Copperfield, mi-a replicat mister Micawber, după 
ce, cam stingherit, s-a foit de câteva ori pe scaun, dă-mi 
voie să fac o precizare! Îndeplinesc sarcini confidenţiale. 
Deţin un post de încredere. De aceea socotesc că 
discutarea anumitor chestiuni, chiar şi cu missis Micawber 
(care de atâta vreme împărtăşeşte diferitele mele necazuri 
şi care e o femeie de o luciditate remarcabilă), e 
incompatibilă cu atribuţiunile ce-mi incumbă. lată de ce 
îndrăznesc să propun, ca în relaţiile noastre prieteneşti - 
care nădăjduiesc că nu vor fi tulburate niciodată - să 
stabilim o linie de demarcaţie. De o parte a acestei linii, a 
spus mister Micawber aşezând o riglă pe masă, se află tot 
ce poate atinge mintea omenească, cu o unică şi 
neînsemnată excepţie; de cealaltă parte, se află această 
excepţie, adică afacerile firmei „Wickfield & Heep”, cu tot 
ce ţine de ele şi cu tot ce le priveşte. Sper că nu aduc nici o 
jignire prietenului meu din tinereţe supunând această 
propunere judecății sale imparţiale. 


Cu toate că am constatat la mister Micawber o schimbare, 
care nu-i venea bine, ca şi cum noile sale îndatoriri ar fi fost 
incompatibile cu persoana lui, am găsit că n-aveam nici un 
drept să mă simt jignit. Când i-am spus acest lucru, mi s-a 
părut că a răsuflat uşurat; şi mi-a strâns mâna. 

— Te asigur, Copperfield, a spus mister Micawber, că sunt 
încântat de miss Wickfield. E o fiinţă superioară, cu însuşiri, 
daruri şi virtuţi cu totul remarcabile. Pe cuvântul meu, îi 
prezint omagiile mele lui miss Wickfield! Hâm! a încheiat 
mister Micawber, sărutându-şi mâna şi făcând o plecăciune 
cu aerul lui cel mai galant. 

— Cel puţin de asta mă bucur foarte mult, i-am spus. 

— Dragă Copperfield. Dacă nu ne-ai fi povestit, în acea 
plăcută după-amiază pe care am avut plăcerea să o 
petrecem împreună, că litera dumitale, preferată este D,, 
fără îndoială aş fi presupus că este A., mi-a zis mister 
Micawber. 

Cunoaştem cu toţii întrucâtva o senzaţie care câteodată 
pune stăpânire pe noi, şi anume senzaţia că facem şi 
spunem lucruri pe care le-am mai făcut şi le-am mai spus 
cândva; că aceiaşi oameni, aceleaşi lucruri şi aceleaşi 
împrejurări ne-au mai înconjurat cândva în trecutul 
îndepărtat; că ştim foarte precis ceea ce ni se va spune, ca 
şi cum subit ne-am fi adus aminte! Nicicând n-am încercat 
mai puternic această inexplicabilă impresie decât în clipa în 
care mister Micawber a rostit aceste cuvinte, Mi-am luat 
rămas bun de la mister Micawber, rugându-l să transmită 
celor de acasă cele mai bune salutări. Când m-am depărtat, 
văzându-l cum s-a aşezat la loc pe scaun, luând din nou 
condeiul în mână şi potrivindu-şi poziţia capului astfel încât 
să poată scrie mai uşor, mi-am dat limpede seama că, de 
când îşi luase în primire noul post, intervenise ceva între 
noi care ne împiedica să vorbim deschis ca altădată, ceva 
care schimbase cu desăvârşire caracterul relaţiilor noastre. 

Nu era nimeni în vechiul salonaş, cu toate că am găsit 
semne ce arătau că nu demult missis Heep trecuse pe acolo. 


M-am uitat în odaia care şi acum mai era ocupată de Agnes 
şi am văzut-o şezând la o masă frumoasă, de modă veche, 
lângă cămin, şi scriind. 

Umbra mea a făcut-o să-şi ridice privirea. Ce plăcere să 
bag de seamă că pot determina înseninarea chipului ei 
încordat şi că sunt binevenit şi întâmpinat cu bucurie! 

— Vai, Agnes! i-am zis după ce ne-am aşezat unul lângă 
altul. Mi-ai lipsit nespus de mult în ultimul timp! 

— Adevărat? Din nou! Şi atât de repede? 

Am clătinat din cap. 

— Nu ştiu cum se face, Agnes; mi se pare că-mi lipseşte o 
însuşire a minţii pe care ar trebui s-o am. În zilele fericite 
de odinioară erai atât de obişnuită să gândeşti pentru mine, 
şi eu veneam să-ţi cer sfat şi sprijin în chip atât de firesc, 
încât cred că într-adevăr n-am reuşit să dobândesc acea 
însuşire! 

— Şi care e aia? m-a întrebat Agnes, veselă. 

— Nu ştiu cum s-o numesc. Cred că serios şi perseverent 
sunt, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Şi răbdător, Agnes? am iscodit-o cu oarecare şovăială. 

— Da, mi-a răspuns Agnes râzând. Destul. 

— Şi totuşi mă simt atât de nefericit şi de zbuciumat şi 
sunt atât de schimbător şi de nehotărât când e vorba să am 
încredere în mine, încât îmi dau seama că-mi lipseşte, 
pesemne, ca să zic aşa, nădejdea. 

— Zi-i aşa, dacă vrei, mi-a spus Agnes. 

— Fie! Uite, să vezi! Când vii la Londra, mă bizui pe tine, şi 
îndată am un ţel şi îmi aleg o cale. Când le pierd, vin aici, şi 
într-o clipă mă simt alt om. Împrejurările din pricina cărora 
eram amărât nu s-au schimbat de când am intrat în această 
încăpere; dar am şi simţit, în acest scurt răstimp, o 
înrâurire care mă transformă, mă înviorează! Ce-o fi asta? 
Care-ţi e secretul, Agnes? 

Cu capul plecat, privea focul din cămin. 


— E vechea poveste, am urmat. Să nu râzi când ţi-oi spune 
că aşa a fost întotdeauna, fie că era vorba de lucruri mici, 
fie că era vorba de lucruri mari. Necazurile mele de 
altădată erau nişte fleacuri, acum însă sunt grave; de câte 
ori am plecat de la surioara mea adoptivă... 

Agnes şi-a ridicat capul - avea o căutătură de-a dreptul 
îngerească! - şi mi-a întins mâna, pe care i-am sărutat-o. 

— De câte ori n-ai fost lângă mine, Agnes, ca să mă 
sfătuieşti şi să încuviinţezi un lucru de la început, am luat-o 
razna şi m-am izbit de tot felul de greutăţi. Şi când, în cele 
din urmă, am venit la tine (cum am făcut mereu), am găsit 
liniştea şi fericirea. M-am întors acum la tine, ca un călător 
ostenit, şi simt cum coboară asupra mea o pace 
binecuvântată. 

Atât de adânc simţite erau aceste cuvinte şi eram atât de 
sincer mişcat, încât am amuţit şi, acoperindu-mi faţa cu 
mâna, am izbucnit în plâns. Nu scriu decât adevărul. 
Oricare vor fi fost contradicţiile şi ezitările care-mi sfâşiau 
sufletul, aşa cum sfâşie sufletele multor altora; în orice 
privinţă voi fi fost poate altfel şi mai bun decât alţii; orice 
pas voi fi făcut, nesocotind în mod vinovat glasul inimii, am 
uitat cu desăvârşire în clipa aceea. Nu-mi dădeam seama 
decât că eram sigur că în preajma lui Agnes mă simţeam 
liniştit şi la adăpost. 

Purtându-se cu mine blând ca o soră, cu ochii ei radioşi, cu 
vocea ei plăcută şi cu acel calm şi cu acea delicateţe care în 
ochii mei de multă vreme transformaseră casa ei într-un 
lăcaş sacru, a izbutit în curând să mă ridice deasupra 
acestei slăbiciuni şi m-a îndemnat să-i povestesc tot ce se 
întâmplase de la ultima noastră întâlnire încoace. 

Când am ajuns la capătul destăinuirilor, i-am zis: 

— Nu mai am nimic de adăugat, Agnes. Şi acum în tine mi- 
i nădejdea. 

— Dar nu în mine ar trebui să-ţi pui nădejdea, Trotwood, 
mi-a răspuns Agnes, zâmbind. În altcineva ar trebui să ţi-o 
pui. 


— În Dora? 

— Desigur. 

— Ah, nu ţi-am spus, Agnes, i-am mărturisit puţin cam 
jenat, că Dora nu e omul pe care... n-aş vrea pentru nimic în 
lume să spun că e un om pe care nu te-ai putea bizui, căci 
este o întruchipare a nevinovăţiei şi a devotamentului... dar 
e cam greu să... crede-mă, Agnes, nu găsesc cuvintele care 
să exprime ceea ce vreau să spun. E o fiinţă micuță, sfioasă, 
care se tulbură şi se sperie lesne. Acum câtva timp, înainte 
de moartea tatălui ei, când am crezut că trebuie să-i aduc la 
cunoştinţă că... dar, dacă ai răbdare, am să-ţi povestesc 
cum s-a întâmplat. 

Aşadar, i-am relatat lui Agnes cum îi adusesem la 
cunoştinţă Dorei că eram sărac, precum şi conversaţia 
noastră despre cartea de bucate, despre ţinerea socotelilor 
gospodăriei şi toate celelalte. 

— O, Trotwood! m-a dojenit ea, zâmbind. Ai rămas la fel de 
năvalnic! Poţi foarte bine să-ţi croieşti drum în viaţă cu 
seriozitate şi cu energie, fără să te porţi atât de brutal cu o 
fată timidă, duioasă şi lipsită de experienţă. Biata Dora! 

Niciodată nu mi-a fost dat să aud o voce în care să vibreze 
atâta bunătate şi atâta înţelegere câtă a vibrat în vocea cu 
care mi-a dat acest răspuns. Am văzut-o parcă îmbrăţişând- 
o cu căldură şi admiraţie pe Dora şi făcându-mi, prin 
ocrotirea ce i-o acorda, reproşuri tacite pentru maniera 
impulsivă, precipitată în care tulburasem biata-i inimioară. 
Am văzut-o parcă şi pe Dora, cu naivitatea ei fermecătoare, 
mângâind-o pe Agnes şi mulţumindu-i şi plângându-se de 
mine, totodată iubindu-mă cu toată inocenţa sufletului ei 
copilăresc. 

Cât de recunoscător i-am fost preabunei Agnes şi cât de 
mult am admirat-o! Le vedeam împreună, într-o perspectivă 
luminoasă, legate printr-o strânsă prietenie şi 
înfrumuseţându-se reciproc. 

— Şi atunci, ce ar trebui să fac, Agnes? am întrebat, după 
ce câtva timp am privit focul. Ce crezi c-ar fi nimerit să fac? 


— S-ar cuveni, cred, să le scrii celor două doamne. Nu 
găseşti că a umbla cu ascunzişuri e nedemn? 

— Ba da. Dacă aşa găseşti tu, i-am zis. 

— Nu prea sunt eu îndreptăţită să mă pronunţ în 
asemenea probleme, mi-a răspuns Agnes, modestă şi 
şovăielnică, dar sunt convinsă, pe scurt, sunt sigură că este 
incompatibil cu tine însuţi să te ascunzi şi să faci lucrurile 
pe furiş. 

— Cu alte cuvinte, incompatibil cu opinia exagerat de bună 
pe care o ai despre mine, dragă Agnes. 

— Incompatibil cu firea ta cinstită, şi de aceea, în locul tău, 
le-aş scrie celor două doamne. Le-aş relata cât mai pe larg 
şi mai sincer cu putinţă tot ce s-a petrecut; şi le-aş cere voie 
să vin, din când în când, în vizită la casa lor. Pentru că eşti 
tânăr şi pentru că lupţi să-ţi croieşti un drum în viaţă, cred 
c-ar fi nimerit să le spui că eşti gata să accepţi orice condiţii 
pe care ar dori să ţi le impună. Le-aş ruga stăruitor să nu- 
mi respingă cererea înainte de a o consulta şi pe Dora; şi să 
discute cu ea această cerere când vor socoti potrivit. Nu m- 
aş arăta prea impetuos şi nici n-aş face promisiuni prea 
mari, a adăugat blând Agnes. Aş avea încredere în propria 
mea statornicie şi stăruinţă... şi în Dora. 

— Dar, Agnes, dacă, vorbindu-i, o voi speria din nou? Şi 
dacă Dora va începe să plângă şi nu va spune nici un cuvânt 
despre mine? 

— E posibil? m-a întrebat Agnes, cu aceeaşi expresie 
blândă şi înţelegătoare. 

— Dumnezeu s-o aibă în paza lui, e sperioasă ca o 
păsărică. E posibil! Sau dacă s-ar întâmpla ca aceste două 
miss Spenlow (femeile mai în vârstă sunt cam ciudate din 
fire uneori) să nu fie persoanele nimerite cărora să mă 
adresez în felul acesta? 

— Nu, Trotwood, asta cred că n-aş lua în consideraţie, mi-a 
răspuns Agnes, ridicându-şi duios privirea. Poate că ar fi 
mai bine dacă te-ai mărgini să chibzuieşti dacă-i just să 
procedezi astfel; şi dacă este, s-o faci. 


Nu mai aveam nici o îndoială în această privinţă. Cu inima 
uşoară, dar pătruns de importanţa hotărâtoare a 
demersului, am închinat toată după-amiaza ciornei acestei 
scrisori; şi pentru acest scop înalt Agnes mi-a pus la 
dispoziţie biroul ei. Dar înainte de a mă apuca de această 
treabă, am coborât să-i văd pe mister Wickfield şi pe Uriah 
Heep. 

Pe Uriah l-am găsit instalat în biroul cel nou construit în 
grădină şi care mai mirosea a tencuială; înconjurat de 
vrafuri de cărţi şi de hârtii, părea cât se poate de josnic. M- 
a primit cu slugărnicia lui obişnuită, prefăcându-se că n-ar 
fi aflat de la mister Micawber de sosirea mea; dar mi-am 
permis să nu-l cred. M-a condus în biroul ocupat de mister 
Wickfield, care nu mai era decât umbra biroului său de 
altădată - fel de fel de obiecte fuseseră scoase pentru a 
mobila cabinetul noului asociat - şi a stat deoparte în faţa 
căminului, încălzindu-şi spatele şi frecându-şi bărbia cu 
mâna-i scheletică, în timp ce mister Wickfield şi cu mine ne- 
am salutat călduros. 

— N-ai vrea să locuieşti la noi, Trotwood, cât timp vei 
rămâne la Canterbury? m-a întrebat mister Wickfield, nu 
fără a-i fi cerut din ochi încuviinţare lui Uriah. 

— Aveţi loc şi pentru mine? am întrebat. 

— Desigur, master Copperfield, voiam să spun mister, dar 
îmi vine mai greu, a intervenit Uriah. Dacă vă face plăcere, 
bucuros vă cedez vechea dumneavoastră cameră. 

— Nu, nu! a spus mister Wickfield. De ce te-am deranja? 
Mai este o odaie. 

— Vai, dar ştiţi că mi-ar face într-adevăr o deosebită 
plăcere? a protestat Uriah, rânjind. 

Ca să scurtez discuţia, am declarat că dacă nu-mi dau 
cealaltă odaie, renunţ; şi atunci s-a stabilit îndată că mi se 
va da cealaltă odaie; după care mi-am luat adio de la cei doi 
asociaţi, până la cină, şi m-am întors sus. 

Nădăjduiam că voi fi singur cu Agnes. Dar missis Heep 
ceruse voie să se instaleze acolo lângă cămin cu andrelele şi 


cu lucrul ei, sub cuvânt că pentru reumatismul ei încăperea 
aceea e mai sănătoasă decât salonul sau, sufrageria, având 
în vedere cum bătea vântul, cu toate că fără nici o 
remuşcare aş fi lăsat-o pradă vântului în vârful celui mai 
înalt turn al catedralei; totuşi, am făcut haz de necaz şi am 
salutat-o prietenos. 

— Vă mulţumesc plecat, sir, mi-a zis missis Heep când am 
întrebat-o de sănătate, o duc binişor. N-am de ce să mă 
laud. Dacă l-aş vedea pe Uriah al meu că şi-a făcut un rost 
în viaţă, cred că n-aş avea ce să-mi mai doresc. Cum găsiţi 
că arată Ury al meu, sir? 

Îl găseam mai nesuferit ca niciodată, dar i-am răspuns că 
nu mi se părea deloc schimbat. 

— A, nu-l găsiţi deloc schimbat? a zis missis Heep. În 
privinţa asta trebuie să vă cer voie să nu fiu de părerea 
dumneavoastră. N-aţi băgat de seamă c-a slăbit? 

— Nu-i mai slab ca de obicei! i-am răspuns. 

— Aşa, nu vi se pare! a exclamat missis Heep. Asta numai 
fiindcă dumneavoastră nu-l vedeţi cu ochi de mamă! 

Când i-am întâlnit privirea, am reflectat că ochii ei de 
mamă, oricât de afectuoşi vor fi fost când priveau la el, 
cătau cam hain la tot restul omenirii; dar cred că ţineau 
mult unul la altul. De la mine, ochii ei s-au întors către 
Agnes. 

— Nu găsiţi că scade şi slăbeşte, miss Wickfield? a 
întrebat-o missis Heep. 

— Nu, i-a răspuns Agnes văzându-şi liniştită de lucrul ei. Îi 
purtaţi prea mult de grijă. Arată foarte bine. 

Pufnind înciudată, missis Heep s-a apucat din nou de 
tricotat. 

Nu s-a întrerupt niciodată şi nu ne-a slăbit nici o singură 
clipă. Sosisem devreme dimineaţa şi mai aveam încă vreo 
trei sau patru ceasuri până la cină, dar ea a stat tot timpul 
acolo, fluturându-şi andrelele la fel de monoton cum se 
scurge nisipul dintr-o clepsidră. Şedea de o parte a 
căminului: eu lucram la masa de scris aşezată în faţa 


focului; iar ceva mai încolo, de cealaltă parte, şedea Agnes. 
Ori de câte ori îmi ridicam privirea de la scrisoarea pe care 
o ticluiam încetişor şi dădeam peste faţa gânditoare a lui 
Agnes, care se uita la mine cu o expresie angelică, 
insuflându-mi curaj, îndată simţeam ochiul cel hain al lui 
missis Heep oprindu-se o clipă asupra mea, apoi trecând la 
Agnes şi întorcându-se iar la mine, pentru a cobori apoi, 
furiş, asupra lucrului. Nu ştiu ce anume tricota, căci nu 
cunoşteam acest meşteşug; dar aducea cu o plasă; şi cum 
îşi flutura andrelele, care semănau cu beţişoarele folosite 
de chinezi la mâncat, părea, în lumina focului, ca o 
vrăjitoare urâtă, pe care radioasa întruchipare a bunătăţii, 
aliată în faţa ei, o stânjenea, şi care se pregătea să-şi 
arunce plasa pentru a prinde prada. 

La cină n-a contenit să ne vegheze cu aceeaşi privire 
neclintită. După masă, feciorul ei i-a luat locul; şi când am 
rămas singuri, mister Wickfield, dânsul şi cu mine, Uriah 
atâta m-a privit cu coada ochiului şi atâta s-a răsucit, până 
am simţit că nu mai pot răbda. În salon am dat din nou 
peste maică-sa, care tricota şi veghea. Cât timp Agnes a 
cântat la pian şi din gură, nu s-a depărtat de pian. La un 
moment dat a rugat-o să cânte o baladă, care, a explicat ea, 
îi plăcea nespus lui Ury al ei (care căsca într-un fotoliu); din 
când în când se uita la el, pentru ca apoi să-i spună lui 
Agnes că era nebun după muzică. Rareori scotea o vorbă - 
mă întreb dacă se întâmpla să deschidă gura vreodată - 
fără să pomenească de el. Se vedea limpede că era o 
sarcină pe care dânsul i-o încredinţase. 

Asta a durat până ne-am dus la culcare. Viziunea că mama 
şi fiul, ca doi lilieci uriaşi, pluteau deasupra întregii case, 
întunecând-o cu formele lor hidoase, m-a obsedat în aşa 
măsură, încât aş fi preferat să fi rămas jos, în ciuda 
tricotatului şi a tuturor celorlalte neajunsuri, decât să merg 
la culcare. N-am prea dormit. A doua zi, tricotatul şi pânda 
au început din nou şi au ţinut toată ziua. 


N-am avut posibilitatea să vorbesc cu Agnes nici zece 
minute. Abia i-am putut arăta scrisoarea. l-am propus să 
facă o plimbare cu mine; dar missis Heep, plângându-se în 
mod repetat că se simte mai prost ca de obicei, Agnes, 
filotimă, a rămas să-i ţină de urât. Către apusul soarelui am 
ieşit singur la plimbare, chibzuind ce se cuvenea să fac şi 
întrebându-mă dacă mai aveam dreptul să-i ascund lui 
Agnes ceea ce Uriah Heep îmi destăinuise la Londra, căci 
treaba asta începuse să mă neliniştească foarte tare. 

O apucasem pe şoseaua ce duce spre Ramsgate, de-a 
lungul căreia era o potecă plăcută, dar nu ajunsesem încă 
afară din oraş, când, prin amurg, cineva m-a strigat din 
urmă. L-am recunoscut îndată după umbletul lui bălăbănit 
şi după paltonul cam scurt. M-am oprit, şi Uriah Heep m-a 
ajuns. 

— Ei? l-am întrebat. 

— Ce repede mergeţi! mi-a zis. Am picioare destul de 
lungi, şi totuşi le-aţi dat de furcă, nu glumă! 

— Încotro? 

— Vreau să vă însoțesc, master Copperfield, dacă o să-mi 
acordaţi plăcerea de a face o plimbare cu o veche 
cunoştinţă. 

Rostind aceste cuvinte, cu o contorsiune a întregului trup, 
care putea fi luată drept plecăciune sau batjocură, şi-a 
potrivit pasul cu al meu. 

— Uriah! i-am zis după un răstimp, silindu-mă să fiu cât 
mai politicos. 

— Master Copperfield! a răspuns Uriah. 

— Ca să-ţi spun adevărul (care nu se cade să te ofenseze), 
am ieşit singur la plimbare pentru că sunt sătul de atâta 
societate. 

S-a uitat pieziş la mine şi mi-a zis, rânjind înfiorător! 

— Vă referiţi la mama? 

— Da, bineînţeles, i-am răspuns. 

— Vai, dar ştiţi bine că noi suntem atât de neînsemnaţi! a 
urmat el. Şi fiindcă ne dăm seama cât de neînsemnaţi 


suntem, trebuie să avem grijă să nu fim daţi la o parte de 
cei care nu-s neînsemnaţi ca noi. În dragoste sunt îngăduite 
orice tertipuri, sir. 

Ridicându-şi labele mari, le-a dus la bărbie, şi-a frecat-o 
uşor şi a râs pe înfundate; mi s-a părut că semăna cu un 
babuin viclean cum nici o altă făptură omenească n-ar fi 
putut semăna. 

— Vedeţi, mi-a spus el, clătinând din cap şi mângâindu-şi 
mai departe bărbia în felul acela respingător, 
dumneavoastră, mister Copperfield, sunteţi un rival 
primejdios. Ştiţi prea bine că întotdeauna aţi fost. 

— Adică din pricina mea ai pus strajă împrejurul lui miss 
Wickfield şi ai făcut-o să nu se mai simtă acasă în casa ei? 

— O, master Copperfield! Folosiţi cuvinte tare aspre. 

— Tradu ce ţi-am spus în ce cuvinte pofteşti. Ştii însă tot 
atât de bine ca mine, Uriah, ce vreau să spun, i-am răspuns. 

— Vai nu! Dumneavoastră trebuie să alegeţi cuvintele. 
Zău! Eu, unul, n-aş putea. 

— Îţi închipui oare că o privesc pe miss Wickfield altfel 
decât ca pe o scumpă surioară? l-am întrebat, silindu-mă, 
de dragul lui Agnes, să fiu cât mai calm şi mai ponderat. 

— Ei, master Copperfield, vă daţi seama că nu pot fi ţinut 
să răspund la această întrebare. Poate că nu. Dar, vedeţi, 
poate totuşi o priviţi şi altfel! 

Niciodată n-am văzut ceva care să semene cu viclenia 
mârşavă a chipului său, şi a ochilor săi, fără urmă de gene. 

— Ascultă! i-am zis. De dragul lui miss Wickfield... 

— Agnes a mea! a exclamat dânsul cu o contorsiune 
maladivă, dizgraţioasă. Fiţi atât de bun, master Copperfield, 
şi ziceţi-i pe scurt: Agnes! 

— De dragul lui Agnes Wickfield... Dumnezeu s-o 
binecuvânteze... 

— Vă mulţumesc pentru binecuvântare, master 
Copperfield! mi-a tăiat el vorba. 

—... am să-ţi spun ceea ce, în alte împrejurări, nu i-aş fi 
mărturisit nici lui Jack Ketch90. 


— Cui, sir? a întrebat Uriah, întinzând gâtul şi ducând 
mâna la ureche. 

— Călăului, i-am răspuns. Adică ultimului om la care m-aş 
fi putut gândi (deşi chiar mutra lui îmi sugera în chip firesc 
această imagine). Sunt logodit cu o altă fată. Nădăjduiesc 
că asta te mulţumeşte. 

— Pe cuvântul dumneavoastră? 

Tocmai mă pregăteam, indignat, să dau afirmației mele 
întărirea ce mi-o ceruse, când mi-a luat mâna şi mi-a strâns- 
0. 

— O, master Copperfield! Dacă în noaptea când v-am 
stânjenit atât de mult, culcându-mă în faţa căminului din 
salonaşul dumneavoastră, aţi fi avut bunătatea să-mi fi 
răspuns cu aceeaşi încredere când v-am dezvăluit tot focul 
inimii mele, niciodată nu m-aş fi îndoit de dumneavoastră. 
Dacă lucrurile stau aşa, voi fi foarte fericit s-o scot pe mama 
din calea dumneavoastră. Ştiu că-mi veţi ierta măsurile de 
prevedere pe care le-am luat, nu-i aşa? Ce păcat, master 
Copperfield, că n-aţi binevoit atuncea să răspundeţi 
destăinuirilor mele! Sunt, sigur că v-am oferit prilejuri 
destule, dar niciodată nu mi-aţi arătat încrederea pe care 
aş fi dorit-o. Ştiu că niciodată n-aţi ţinut la mine aşa cum ţin 
eu la dumneavoastră. 

Şi cât a vorbit, mi-a strâns mâna cu degetele-i jilave şi 
lipicioase, în vreme ce eu mă străduiam să scap din 
strânsoare, fără a-l jigni. Dar zadarnic. Mi-a luat braţul la 
subsuoara paltonului său de culoarea dudelor, şi, vrând- 
nevrând, am mers mai departe braţ la braţ. 

— Nu vreţi să ne înapoiem? m-a întrebat Uriah, 
întorcându-mă în acelaşi timp cu faţa spre oraşul deasupra 
căruia luna, care abia răsărise, strălucea, muind în argint 
ferestrele ce se vedeau în depărtare. 

— Înainte de a părăsi acest subiect, i-am spus eu după o 
tăcere destul de lungă, trebuie să înţelegi că, după părerea 
mea, Agnes Wickfield e cu atât mai presus de dumneata şi 
tot atât de aparte de aspiraţiile dumitale ca luna. 


— Într-adevăr, e atât de liniştită! Nu-i aşa? a zis Uriah. 
Foarte! Şi acum, master Copperfield, trebuie să 
recunoaşteţi că niciodată n-aţi ţinut la mine aşa cum ţin eu 
la dumneavoastră. Fără îndoială, tot timpul m-aţi socotit 
prea neînsemnat, nu-i aşa? 

— Nu-mi plac declaraţiile de umilinţă, am răspuns, nu-mi 
plac declaraţiile de nici un fel. 

— Asta-i! a exclamat Uriah, care părea puhav şi livid în 
lumina lunii. Ştiam eu! Nici nu vă daţi seama cât de umil şi 
neînsemnat trebuie să se arate un om în situaţia mea, 
master Copperfield! Şi tata şi eu am fost crescuţi la o şcoală 
de copii săraci; şi mama a fost educată într-o instituţie 
publică de binefacere. Acolo, pe cât îmi amintesc, de 
dimineaţă până seara nu ne-au învăţat aproape nimic 
altceva decât să ne arătăm umili şi neînsemnaţi. Trebuia să 
ne arătăm umili faţă de cutare şi faţă de cutare; şi să ne 
descoperim în dreapta, şi să ne ploconim în stânga; şi 
totdeauna să ne cunoaştem lungul nasului şi să fim plecaţi 
în faţa mai-marilor noştri. Şi mai-marii noştri erau mulţi, 
foarte mulţi! Pentru că s-a arătat foarte umil, tata a primit 
medalia de monitor. Şi eu la fel. Tot datorită umilinţei, tata a 
ajuns să fie paracliser. Pentru că se bucura în rândul 
oamenilor cumsecade de faima că-i un om la locul lui, i-au 
dat slujbă. „Fii umil şi neînsemnat, Uriah, îmi spunea tata, şi 
o să răzbeşti. Asta ne-au învăţat la şcoală şi pe mine şi pe 
tine; asta prinde cel mai bine, Fii umil şi neînsemnat, îmi 
spunea tata, şi o să răzbeşti.” Şi într-adevăr, am răzbit! 

Atunci mi-am dat seama întâia oară că acest ipocrit şi 
respingător limbaj de falsă umilinţă putea să aibă originea 
în familia Heep. Văzusem rodul, dar încă niciodată nu mă 
gândisem la sămânță. 

— De când eram mic mi-a fost dat să cunosc foloasele pe 
care le aduce umilinţa şi m-am deprins cu ea, a urmat 
Uriah. M-am smerit cu plăcere. Am mers cu învăţătura cât 
mi-a îngăduit umilinţa şi apoi m-am oprit şi mi-am zis: 
„Stai!” Când mi-aţi propus să-mi daţi lecţii de latină, am 


ştiut eu ce fac refuzând. „Oamenilor le place să se simtă 
domni, spunea tata, de aceea tu să stai plecat.” Mai sunt şi 
acum foarte umil şi neînsemnat, master Copperfield, dar am 
ceva putere! 

Mi-a spus toate astea - văzându-i chipul în lumina lunii, mi- 
am da seama îndată - ca să mă facă să înţeleg c-avea de 
gând să se folosească de puterea lui ca să se 
despăgubească. De josnicia lui, de vicleşugul şi de răutatea 
lui nu mă îndoisem niciodată; acum, însă, pentru întâia oară 
înţelegeam pe deplin câtă mârşăvie, ce înverşunată sete de 
răzbunare va fi fost stârnită de această timpurie şi 
îndelungată înfrânare. 

Depănarea amintirilor a avut însă şi un rezultat plăcut: l-a 
făcut să-şi retragă mâna de pe braţul meu, ca să-şi poată 
mângâia bărbia din nou. O dată scăpat, m-am hotărât să 
păstrez distanţa; şi ne-am înapoiat împreuna, dar vorbind 
foarte puţin. 

Nu ştiu dacă buna lui dispoziţie fusese stimulată de 
destăinuirea ce i-o făcusem sau această evocare a 
trecutului; fapt este că fusese stimulată de ceva. La cină a 
vorbit mai mult decât îi era obiceiul; a întrebat-o pe maică- 
sa (care, cum ne-am întors, a încetat să mai facă de 
santinelă) dacă nu socotea c-ar fi depăşit vârsta burlăciei, şi 
la un moment dat i-a aruncat lui Agnes o asemenea privire, 
c-aş fi dat bucuros orice ca să-i pot suci gâtul. 

După cină, când am rămas singuri, numai noi, cei trei 
bărbaţi, a devenit mai întreprinzător. Vin nu băuse decât 
foarte puţin sau deloc; presupun că era îmbătat doar de un 
sentiment de triumf pe care se prea poate că prezenţa mea 
îl stârnea îndemnându-l să se manifeste. 

Băgasem de seamă, în ajun, că-l tot îmbia pe mister 
Wickfield să bea; ghicind înţelesul privirii ce mi-o aruncase 
Agnes înainte de a se retrage, mă mărginisem la un singur 
pahar, după care propusesem să ne retragem şi noi. Aveam 
de gând să repet propunerea; dar Uriah mi-a luat-o înainte: 


— Prea rar avem prilejul, sir, să-l vedem pe oaspetele 
nostru, a zis Uriah, îndreptându-se către mister Wickfield, 
care şedea la celălalt capăt al mesei. Aş zice, de aceea, dacă 
n-aveţi nimic împotrivă, să mai bem un pahar sau două în 
cinstea lui. Pentru sănătatea şi fericirea dumneavoastră, 
mister Copperfield! 

De voie, de nevoie, am acceptat mâna pe care mi-a întins-o 
peste masă; pentru ca apoi, cu sentimente cu totul diferite, 
să strâng mâna nefericitului gentleman care-i era asociat. 

— Scumpe asociat şi colega, a zis Uriah, dacă mi-e 
îngăduit să vă spun astfel, e rândul dumneavoastră să faceţi 
o închinare care să-i facă plăcere lui Copperfield. 

Trec peste închinările lui mister Wickfield în sănătatea 
mătuşii, a lui mister Dick, a instituţiilor de la „Doctors' 
Commons” şi a lui Uriah, şi peste faptul că a golit câte două 
pahare pentru fiecare; peste conştiinţa propriei lui 
slăbiciuni, peste străduinţa lui zadarnică de a i se împotrivi; 
peste conflictul dintre ruşinea ce i-o pricinuia purtarea lui 
Uriah şi dorinţa de a nu-l supăra; peste vădita bucurie cu 
care Uriah se sucea şi se învârtea, făcându-mi semn să mă 
uit la el. M-a durut în suflet să văd toate astea şi mâna-mi 
refuză să scrie despre ele. 

— Iar acum, scumpe asociat şi colega, a zis Uriah în cele 
din urmă, să mai închinăm un rând, dar smerit cer să 
umplem paharele până în buză, pentru că vreau să bem în 
cinstea celei mai divine reprezentante a sexului ei. 

Tatăl ţinea paharul gol în mână. Am băgat de seamă că-l 
pune jos, că se uită la tabloul cu care dânsa semăna atât de 
mult, că-şi duce mâna la frunte şi că se lasă pe speteaza 
fotoliului său. 

— Sunt prea umil şi neînsemnat pentru a închina în 
sănătatea ei, a urmat Uriah, dar o admir... o ador! 

Cred că niciodată bătrânul ei părinte nu îndurase o mai 
cumplită durere fizică decât tortura morală ce-i muncea 
acum capul încărunţit, pe care-l apăsa cu amândouă 
mâinile. 


— Pot spune, a urmat Uriah, fie pentru că nu se uitase la 
el, fie pentru că nu bănuia ce se petrecea în sufletul lui, că 
Agnes, Agnes Wickfield, este cea mai divină întruchipare a 
sexului ei. Pot să vorbesc deschis între prieteni? Este o 
deosebită mândrie să-i fii tată, dar a-i fi soţ... 

Niciodată n-aş vrea să-mi mai fie dat să aud un țipăt ca 
acela dat de tatăl ei ridicându-se brusc de la masă! 

— Ce v-a apucat? a sărit Uriah, livid ca un mort. Sper că n- 
aţi înnebunit, mister Wickfield? Am şi eu dreptul să spun, ca 
oricare altul, că doresc fierbinte ca Agnes a dumneavoastră 
să devină Agnes a mea. Am chiar mai mult drept la asta 
decât oricare altul! 

L-am cuprins în braţe pe mister Wickfield şi, în numele a 
tot ce mi-a trecut prin minte, dar mai ales în numele 
dragostei ce i-o purta lui Agnes l-am conjurat să se 
liniştească. A fost ca nebun; îşi smulgea părul, se lovea cu 
pumnul în cap, încerca să mă dea la o parte cu forţa şi să se 
smulgă din braţele mele, fără a-mi răspunde nici un cuvânt, 
fără a privi şi fără a vedea pe nimeni; zbătându-se orbeşte 
să apuce nu ştiu ce, cu o privire sticloasă şi cu faţa 
schimonosită - într-un cuvânt, un spectacol înfiorător. 

Rostind cuvinte fără şir, dar pline de patimă, l-am implorat 
să nu se lase târât de furie şi să mă asculte. L-am rugat să 
se gândească la Agnes, la Agnes şi la mine, să-şi aducă 
aminte că crescusem împreuna, că am admirat-o şi am 
iubit-o, că dânsa era mândria şi bucuria lui. Am încercat să-i 
evoc imaginea ei; i-am reproşat chiar că n-avea destulă 
voinţă ca s-o scutească pe Agnes de a afla de o scenă ca 
asta. Fie că vorbele mele au avut oarecare ecou, fie că i-a 
mai trecut furia, nu ştiu, dar, încetul cu încetul, a început să 
se zbată mai puţin şi a început să se uite la mine, mai întâi 
ca la un necunoscut, iar apoi, recunoscându-mă. În cele din 
urmă mi-a spus: 

— Ştiu, Trotwood! Fetiţa mea iubită şi dumneata... ştiu! 
Dar uită-te la el! 


Şi mi-a făcut semn să mă uit la Uriah, care, palid şi cu 
priviri rătăcite, stătea într-un colţ, evident descumpănit, 
căci greşise socotelile şi fusese luat pe neaşteptate. 

— Uită-te la călăul meu, a urmat mister Wickfield. În faţa 
lui am abdicat, pas cu pas, de la numele şi reputaţia mea, 
am renunţat la pace şi la linişte, la casa şi căminul meu. 

— Eu v-am apărat şi numele, şi reputaţia, şi pacea, şi 
liniştea, şi casa, şi căminul, s-a grăbit să întâmpine Uriah 
posomorât, încercând să dreagă lucrurile. Lăsaţi prostiile 
deoparte, mister Wickfield. Chiar dacă am mers puţin mai 
departe decât v-aţi fi aşteptat, pot să retractez, pare-mi-se. 
Nu-i nici o nenorocire. 

— Am căutat întotdeauna să descopăr țelul urmărit de 
fiecare, a continuat mister Wickfield, şi eram convins că nu-l 
leagă de mine decât interesele băneşti. Dar uită-te cine e... 
vai, uită-te cine e! 

— Ai face bine să-l opreşti, dacă poţi, Copperfield! a strigat 
Uriah, întinzând înspre mine degetul lui lung. E-n stare să 
spună lucruri de care mai târziu se va căi că le-a spus, iar 
dumitale - ascultă ce-ţi spun - îţi va părea rău că le-ai auzit! 

— Voi dezvălui totul! a izbucnit mister Wickfield exasperat. 
De ce nu m-aş da pe mâna tuturor, din moment ce m-am dat 
pe ata? 

— Bagă de seamă, îţi spun! m-a avertizat Uriah. Dacă nu-l 
faci să tacă, nu-i eşti prieten! Ştiţi de ce nu trebuie să vă 
daţi pe mâna tuturor, mister Wickfield? Fiindcă aveţi o fiică. 
Noi doi ştim ce ştim, nu-i aşa? Vântul aţâţă focul, şi vorba - 
vrajba. Vedeţi bine că sunt cât se poate de la locul meu! V- 
am spus doar că-mi pare rău dacă am mers prea departe. 
Ce mai vreţi acum, sir? 

— O, Trotwood, Trotwood! a strigat mister Wickfield, 
frângându-şi mâinile. Cât am decăzut din ziua când ai păşit 
pentru prima oară în casa asta! Încă de pe atunci 
începusem coborâşul, dar ce cale îngrozitoare, îngrozitoare 
am străbătut de atunci! Inerţia, lipsa de măsură m-au dus la 
dezastru. M-am complăcut să trăiesc din amintiri, m-am 


complăcut, căutând să uit. Durerea firească, pricinuită de 
pierderea mamei copilului meu. A devenit boală; dragostea 
firească pentru copilul meu a devenit şi ea boală. Am otrăvit 
tot ce am atins. Numai nenorociri am adus celor pe care-i 
iubesc mai presus de orice, o ştiu... O ştii şi dumneata! Am 
crezut că e cu putinţă să iubesc sincer o singură fiinţă pe 
lume şi să nu-mi pese de rest, am crezut că e cu putinţă să 
port doliu toată viaţa după o fiinţă care a părăsit această 
lume şi să nu iau parte la durerea tuturor celor îndoliaţi. În 
felul acesta, lecţiile pe care mi le-a oferit viaţa au fost 
denaturate! Mi-am măcinat inima asta bolnavă, ticăloasă, şi 
ea, la rândul ei, m-a măcinat pe mine, egoist în durerea 
mea, egoist în dragostea mea, egoist în jalnica-mi încercare 
de a fugi de tot ce era întunecat în amândouă. Vai, iată ce 
ruină am ajuns! Urăşte-mă, ocoleşte-mă! 

S-a prăvălit pe un scaun, plângând domol. Surescitarea 
care pusese stăpânire pe el începuse să se potolească. 
Atunci Uriah a ieşit din colţul lui. 

— Nu mai ştiu tot ce am făcut în prostia mea, a zis mister 
Wickfield întinzând mâinile, vrând parcă să mă roage să nu- 
| osândesc. El ştie mai bine, a urmat mister Wickfield, 
arătând spre Uriah Heep, căci tot timpul a stat lângă mine 
şi mi-a şoptit ce să fac. Vezi bine că-i o piatră de moară 
legată de gâtul meu. L.ocuieşte în casa mea, mi-a devenit 
asociat. L-ai auzit adineauri. Ce să spun mai mult? 

— Nu era nici o nevoie să spuneţi toate astea, nu era 
nevoie să spuneţi nici pe jumătate, nu era nevoie să spuneţi 
nimic, i-a reproşat Uriah, sfidător şi mieros totodată. De n- 
aţi fi băut un păhărel, n-aţi fi luat aşa lucrurile. Mâine o să 
vă daţi mai bine seama. Care-i paguba dac-am trăncâănit 
prea mult sau dac-am spus mai multe decât aş fi avut de 
gând? Doar n-am insistat! 

În clipa aceea s-a deschis uşa, şi Agnes, fără urmă de 
culoare în obraz, s-a strecurat încet în sufragerie şi, 
petrecându-şi braţul după gâtul lui mister Wickfield, i-a 
spus cu glas ferm: 


— Papa, nu te simţi bine, vino cu mine! 

Dânsul, apăsat parcă de ruşine, şi-a lăsat capul pe umărul 
ei şi au părăsit odaia împreună. Privirile noastre s-au 
încrucişat doar o clipă, dar mi-am dat seama că ştia ce se 
întâmplase. 

— Nu m-aş fi aşteptat s-o ia în nume de rău, master 
Copperfield, mi-a zis Uriah. Dar nu face nimic. Ne împăcăm 
noi mâine. E spre binele lui. Cu neînsemnatele mele puteri, 
mă frământ pentru binele lui. 

Fără a-i răspunde, m-am dus sus, în odaia liniştită, unde, 
când învăţam, Agnes a venit de atâtea ori să stea cu mine. 
Până târziu noaptea n-a venit nimeni. Am luat o carte şi am 
încercat să citesc. Tocmai auzisem orologiul bătând miezul 
nopţii, şi tot mai citeam, fără a înţelege nimic, când Agnes 
m-a atins uşor. 

— Mâine, în zori, vei pleca, Trotwood! Să ne luăm rămas 
bun acum! 

Plânsese, dar chipul îi era senin şi frumos! 

— Domnul să te ocrotească! mi-a spus, întinzându-mi 
mâna. 

— Draga mea Agnes, i-am răspuns, îmi dau seama că nu 
vrei să-ţi vorbesc de cele întâmplate astă-seară... Oare nu-i 
nimic de făcut? 

— Trebuie s-avem încredere în Dumnezeu. 

— N-aş putea oare să fac ceva... eu, care-ţi împărtăşesc 
toate micile mele necazuri? 

— Şi care le uşurezi atât de mult pe ale mele. Nu, dragă 
Trotwood, nu! 

— Dragă Agnes, e o îndrăzneală din parte-mi să mă 
îndoiesc de judecata ta sau să-ţi dau sfaturi, căci îmi lipsesc 
calităţile pe care tu le ai din plin - bunătate, hotărâre şi 
toate celelalte însuşiri alese; dar ştii cât ţin la tine şi cât de 
mult îţi datorez. Spune-mi, Agnes, nu-i aşa că nu te vei jertfi 
niciodată dintr-un simţ al datoriei greşit înţeles? 

Tulburată, pentru un moment, cum n-am văzut-o nicicând, 
şi-a tras mâna dintr-a mea şi s-a dat un pas înapoi. 


— Spune-mi, dragă Agnes, că nu te gândeşti la aşa ceva! 
Tu, care-mi eşti mai mult ca o soră! Gândegşte-te ce dar 
nepreţuit e o inimă ca a ta, o dragoste caata! 

Vai! Multă, multă vreme după aceea mi s-a părut că văd 
chipul ei, cu căutătura aceea, în care nu se citea nici 
mirare, nici reproş, nici părere de rău. Vai, multă, multă 
vreme după aceea mi s-a părut că revăd cum căutătura ei s- 
a preschimbat în zâmbetul acela adorabil, cu care m-a 
încredinţat că în privinţa ei înseşi n-avea nici o teamă -n- 
aveam nici eu decia mă teme pentru ea - şi şi-a luat rămas 
bun de la mine spunându-mi” frate” şi s-a dus! 

A doua zi dimineaţă, când m-am suit în diligenţă în faţa 
hanului, era încă întuneric. 'Tocmai se crăpa de ziuă şi eram 
gata să plecăm, când, în timp ce stăteam la locul meu, 
gândindu-mă la dânsa, am zărit ivindu-se, din amestecul de 
întuneric şi lumină, capul lui Uriah, care se căţărase pe 
marginea diligenţei. 

— Copperfield, mi-a şoptit cu glas răguşit, ţinându-se de 
barele de fier de pe acoperişul diligenţei, m-am gândit c-are 
să-ţi facă plăcere s-auzi înainte de plecare că ne-am 
împăcat. M-am dus la el în odaie, şi lucrurile s-au aplanat. 
Deşi sunt umil şi neînsemnat, ştii, are nevoie de mine; şi 
când nu-i cherchelit, îşi cunoaşte interesul. La urma urmei, 
e un om cumsecade, nu-i aşa, master Copperfield? 

M-am silit să-i spun că eram mulţumit că-şi ceruse iertare. 

— Vai, fireşte, mi-a spus Uriah. Când un om e umil şi, 
neînsemnat, ce contează să-şi ceară iertare? E un fleac! 
Ascultă! Presupun, a adăugat smucindu-se, că ţi s-o fi 
întâmplat şi dumitale vreodată să rupi o pară necoaptă, 
master Copperfield. 

— Presupun că da, i-am răspuns. 

— Asta am făcut şi eu aseară, a zis Uriah. Dar n-am nici o 
grijă, o să se coacă ea! Trebuie numai îngrijită. Timp de 
aşteptat am! 

Nemaicontenind cu urările de drum bun, s-a dat jos în 
clipa când vizitiul s-a suit pe capră. După câte am putut 


vedea, mesteca ceva, ca să se încălzească; dar mişca din 
fălci de parcă fructul s-ar fi copt şi-ar fi lins buzele după el. 


SFÂRŞIT 


1 Cartier londonez situat pe locurile unde se întindea 
altădată satul Charing; aci regele Eduard I (1272-1307) a 
ridicat o cruce gotică în locul în care a fost depus sicriul 
soţiei sale Eleanor. 

2 Termen uzitat în Anglia în corespondenţa adresată 
persoanelor care, fără a aparţine nobilimii, se bucură de 
oarecare vază datorită poziţiei lor sociale (liber 
profesionişti, comercianţi, proprietari etc.). 

3 Teatru londonez întemeiat în 1732 care-şi trage numele 
de la piaţa Covent Garden în a cărei vecinătate este situat. 

4 Tragedie istorică de Shakespeare. 

5 În original pattens - încălţăminte cu talpă de lemn ce se 
purta, pe vreme de ploaie, peste pantofi sau ghete, spre a le 
feri de noroi. 

6 Margaretă, părăluţă; se foloseşte şi la figurat, cum e 
cazul aici, pentru a desemna persoane nevinovate, 
încântătoare; în ce priveşte pronunţarea, Daisy este foarte 
apropiat de David şi mai ales de diminutivul Davy. 

7 Statuia lui Carol I, lucrare a sculptorului Hubert Le 
Sueur, ridicată în 1674 la Charing Cross, pe locul unde au 
fost executaţi regicizii. 

8 În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Highgate se afla 
în afara Londrei, fiind o suburbie a oraşului. 

9 Adică un mare tablou circular, expus într-o încăpere 
rotundă, luminată anume pentru a da spectatorului iluzia 
unei imagini reale; la Londra primele tablouri panoramice 
au fost expuse în anul 1827. 


10 Este vorba de Muzeul britanic (British Museum) 
întemeiat în 1753, care deţinea, încă de pe atunci, foarte 
bogate şi variate colecţii de obiecte de artă şi piese 
etnografice. 

11 Vezi cap. VIII. 

12 Refrenul unei balade din secolul al XVII-lea, prelucrată 
de Thomas Campbell (1777-1844). 

13 Referire la o povestire morală inclusă într-un abecedar 
folosit în şcolile din Anglia între 1756 şi 1847. 

14 Cuvintele rostite de Macbeth la ospâţ după dispariţia 
duhului lui Banquo. 

15 Ixion: erou al mitologiei eline, osândit de Zeus să fie 
aruncat în Infern şi să fie legat de o roată roşită în foc ce 
avea să se învârtească de-a pururi. 

16 Tip de velier cu linii simple, dezvoltat la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea de corsarii americani. 

17 În limba engleză numele de Walker - fie izolat, fie 
asociat cu Hookey în sintagma Hookey Walker - are 
valoarea unei interjecţii exprimând neîncredere: „Minţi! 
Fugi de-aici, nu cred!” 

18 Idem 17. 

19 Numele făptaşei unor crime senzaţionale săvârşite la 
Londra în preajma anului 1850. 

20 Diminutiv al lui James. 

21 Parafrază a începutului unei arii din The Beggar's 
Opera (Opera săracului) de John Gay (1685-1732): Polly 
este numele uneia dintre eroinele acestei piese muzicale. 

22 A şaptea soţie a lui Barbă-Albastră, eroul povestirii cu 
aceiaşi nume a lui Charles Perrault (1628-1703), stăpânită 
de o curiozitate care era s-o coste viaţa. 

23 Aluzie la o replică din Richard al III-lea, V.3. 

24 Aceste cuvinte (care, în traducere, înseamnă: „Bod a 
înjurat”) sunt apropiate, în pronunţarea lor engleză (bob 
suor), de expresia franţuzească bon soir (bună seara). 

25 Complex de clădiri datând din secolul al XVI-lea, în care 
îşi aveau sediul Asociaţia doctorilor în drept din Londra 


(1509-1858) şi o serie de instanţe bisericeşti şi maritime; a 
fost dărâmat în 1867. 

26 În Anglia, apărarea intereselor juridice ale persoanelor 
este împărţită între două categorii de jurişti: de o parte, 
solicitor-ii, care se mărginesc să dea avize, să întocmească 
contracte, să strângă probe şi să pregătească acte 
procedurale, iar de altă parte, barrister-ii, care singuri au 
dreptul să reprezinte şi să pledeze în numele părţilor în faţa 
instanţelor de judecată. 

27 Perioada domniei celor şase regi cu numele de Edward, 
care au domnit în Anglia în secolele XIV-XVI. 

28 Veche piaţă în City; îşi trage numele de la una dintre 
cele patru mari asociaţii profesionale ale juriştilor englezi, 
„Lincoln's Inn”, întemeiată în secolul al XIV-lea, al cărui 
sediu ocupă o latură a pieţei. 

29 Instanță ecleziastică de apel a eparhiei de Canterbury. 

30 Consistoriul bisericii anglicane (Consistory Court). 

31 Instanță de apela eparhiei de Canterbury. 

32 Instanță bisericească, având jurisdicție specială asupra 
testamentelor şi a foilor de zestre. 

33 Tribunalul maritim (Admiralty Court). 

34 Suprema instanţă ecleziastă a bisericii anglicane 
(Delegates' Court). 

35 Unul dintre eroii popularului spectacol de marionete 
Punch and Judy (Punch şi Judy), reprezentat de păpuşarii 
englezi începând din secolul al XVII-lea; Punch (de la 
italienescul Pulcinello sau Punchinello) este reprezentat ca 
un ins cocoşat, sfrijit, cu nas nemăsurat de lung. 

36 Vechi orăşel la nord-vest de Londra. 

37 Piftie de vițel. 

38 Arie din The Beggar's Opera de John Gay. 

39 Lari: în mitologia romană, numele zeilor care ocroteau 
căminul şi familia. 

40 Aluzie la o replică din Othello. Actul II, scena 3. 

41 Remember, remember, /Ihe fifth of November - 
cunoscut vers dintr-o poezie populară în legătură cu 


conspirația prafului de puşcă descoperită la 5 noiembrie 
1605. 

42 Aluzie la o replică din Hamlet, III, 1. 

43 Administraţia tezaurului, adică Ministerul de Finanţe. 

44 Frumuseţe ideală (fr.). 

45 Orăşel la nord-est de Londra, unde au loc anual 
reuniuni hipice care atrag spectatori din toate colţurile 
Angliei. 

46 Guy Fawkes (1570-1606) - unul dintre uneltitorii 
conspirației prafului de puşcă, care de obicei este 
reprezentat cu mănuşi cu degete foarte lungi. 

47 Vers din balada The Lass of Richmond Hill (Fata din 
Richmond Hill) de Leonard Mc Nally (1752-1820). 

48 Rufus - roşcat (lat.). 

49 The Stranger, titlul unei adaptări englezeşti a piesei 
Mizantropie şi căinţă (Menschenhass und Reue) a 
dramaturgului german August von Kotzebue (1761-1819). 

50 Spre a apăra anacronismele de la Doctors' Commons, 
mister Spenlow invocă, într-o formă vădit absurdă, sofismul 
folosit de marii proprietari funciari englezi în susţinerea 
Legii cerealelor (Corn Law, 1815-1846); răspunzând 
atacurilor partizanilor comerţului liber împotriva acestei 
legi, care avea menirea să înlăture concurenţa străină şi să 
asigure desfacerea grânelor indigene în condiţii 
avantajoase, moşierii pretindeau că, bunăstarea naţiunii 
fiind legată de preţul grâului, orice scădere a acestuia ar 
însemna un adevărat dezastru pentru ţară. 

51 Ghilda marinarilor din flota comercială engleză, 
înfiinţată în 1514. 

52 „Hyde Park”: cel mai întins şi cel mai frecventat dintre 
parcurile Londrei. 

53 Stimulent gastric extras din capsulele unor plante 
originare din India. 

54 În limba engleză, cooper înseamnă şi aramă, şi cazan 
de aramă, iar full înseamnă plin; autorul vrea să spună că, 


pentru missis Crupp, „Copperfull” înseamnă poate „cazan 
plin de rufe”. 

55 Missis Crupp îl sfătuise să joace popice - în englezeşte 
skittles - şi între skittles şi Traddles există într-adevăr, din 
punct de vedere sonor, oarecare asemănare. 

56 Cartier sărac, situat în partea de nord a Londrei. 

57 În aceeaşi stare ca şi înainte (lat.). 

58 Geoffrey Chaucer (1340-1400), părintele literaturii 
engleze, a imortalizat catedrala din Canterbury, 
recrutându-i pe eroii Povestirilor din Canterbury din 
rândurile unui grup de credincioşi care se duceau în 
pelerinaj la racla lui Thomas f Becket, aflată în numita 
catedrală. 

59 În Bow Street se afla sediul Poliţiei criminale 
londoneze. 

60 În mitologia greacă, zeul căsătoriei. 

61 Condiment foarte iute, care se extrage din seminţele 
unei specii de ardei sud-american (Capsicum annuum). 

62 Versuri din cântecul popular scoţian Auld Lang Syne. 

63 Barclay, Perkins, Truman, Hanbury şi Buxton - mari 
fabrici de bere, dintre care unele mai există şi în zilele 
noastre. 

64 Arteră în inima Londrei, de-a lungul căreia se înşiră 
reşedinţe, cluburi, hoteluri şi restaurante aristocratice. 

65 Cântec pe muzică de Henry Bishop (1812). 

66 Cântec de Stephen Storace (1795). 

67 Una dintre marile asociaţii profesionale ale juriştilor 
englezi. 

68 Valetul şi prietenul lui Roderick Random, eroul 
romanului cu acelaşi titlu de Smollett. 

69 Aluzie la Charles Bryne (1761-1783) un irlandez înalt 
de peste 2,5 m, prezentat la Londra ca un fenomen. 

70 Iniţial, biserica unei mănăstiri cu acelaşi nume situată 
la marginea de apus a Londrei, construită în secolul al XIII- 
lea pe locul unei biserici ridicate de Eduard Confesorul 


(1002? - 1066). Serveşte ca sanctuar naţional şi ca loc de 
încoronare a suveranilor englezi. 

71 Aceste terme se numără printre puţinele vestigii 
arhitectonice ale vechii aşezări romane cunoscute sub 
numele de Ludinium sau Londinium (sec. 1 î.e.n. 

— Ve.n.). 

72 Missis Crupp întrebuinţează cuvântul Judy - numele 
eroinei popularului spectacol pentru marionete Punch şi 
Judy - în locul cuvântului Jury - termenul prin care e 
desemnată în Anglia instituţia juraţilor. 

73 Cazarma Regimentului de Gardă călare, unde 
schimbarea gărzii se efectuează zilnic cu deosebit fast. 

74 În original: Tom Tidler's grounds - joc de copii practicat 
în Anglia; aici metaforic, în sensul de afaceri riscante. 

75 Şi Dickens învățase stenografia spre a se califica pentru 
meseria de reporter parlamentar. 

76 Începutul formulei pe care, potrivit tipicului bisericii 
anglicane, o rosteşte mireasa cu ocazia cununiei religioase. 

77 William Blackstone (1723-1780), jurist şi magistrat 
englez, autorul vestitei lucrări Commentaries on the Laws 
of England (Comentarii pe marginea legislaţiei engleze). 

78 Cu alte cuvinte, ocupând postul de lord-cancelar, adică 
de şef al justiţiei britanice. Potrivit tradiţiei, pe fotoliul 
rezervat lordului-cancelar, în Camera Lorzilor, se află, în loc 
de pernă, un sac pătrat, umplut cu lână. 

79 Cântec inspirat de versurile bardului irlandez Thomas 
Moore (1779-1852). 

80 Joc de cărţi. 

81 Amestec volatil de substanţe puternic mirositoare 
(carbonat de amoniu cu fenol sau camfor), întrebuințat în 
trecut pentru trezirea din leşin. 

82 William Enfield, autorul manualului de elocvenţă 
intitulat Oratorul (The Speaker), care a văzut lumina 
tiparului în 1774. 

83 Principalii protagonişti ai luptei politice în Anglia între 
1789 şi 1830; al conservatorilor ultrareacţionari, 


organizatorul coaliţiei împotriva Franţei revoluţionare: 

Charles James Fox (1749-1806), lider al liberalilor şi 
simpatizant al Revoluţiei franceze, elocvent adversar al lui 
Pitt; 

Richard Brinsley Sheridan (1751-1816), cunoscut 
dramaturg şi orator partizan al lui Fox; 

Edmund Burke (1729-1797) orator şi publicist, ostil 
Revoluţiei franceze; 

Henry, viconte de Castlereagh (1769-1822) şi Henry 
Addington, viconte de Sidmouth (1757-1844), continuatorii 
politicii lui Pitt în perioada napoleoneană şi 
postnapoleoneană; 

George Canning (1770-1827), conservator moderat, a 
sprijinit răscoala din Grecia şi emanciparea Americii Latine. 
84 Eşichierul (The Exchequer), numele departamentului 

finanţelor în Anglia. 

85 Personaj comic din spectacolul de marionete, Punch 
and Judy. 

86 Balaur cumplit care mânca vitele şi copiii oamenilor; 
isprăvile lui sunt istorisite într-o vestită baladă cu substrat 
satiric inclusă în culegerea Reliques of Ancient English 
Poetry (1765) publicată de Thomas Percy. 

87 Suburbie situată în partea de sud-vest a Londrei. 

88 E vorba de cântecul Evening Bells de poetul irlandez 
Thomas Moore (1779-1852). 

89 Metaforă din A douăsprezecea noapte, Actul II, scena 4 
transformată cu timpul în zicală. 

90 Jack Ketch (? - 1686), călău englez; numele lui, 
schimbat în poreclă, se foloseşte pentru a desemna călăii în 
genere.